Anonim — 1001 De Nopti V6

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 6 


(Nopțile 316-393) 


CUPRINS: 

POVESTEA CU FRUMOASA ZUMURRUD SI CU ALIŞAR 5 

POVESTEA CU CELE ŞASE FETIŞCANE, 

FIECARE DEALTIFEL 71 

POVESTEA ULUITOARE A CETĂȚI I-DE-ARAMĂ. 

POVESTEA LUI 1BN AL-MANSUR. 

DESPRE CELE DOUĂ FETE 134 

POVESTEA LUI WARDAN MĂCELARUL CU FATA 
VIZIRULUI 165 

POVESTEA CU SULIANA YAMLIKA, 

DOMNIȚA DE SUB PĂMÂNT 173 

Povestea frumosului flăcău trist 200 

FLORILE HAZULUI ŞI GRĂDINA SNOAVELOR 236 

Al-Raşid şi Vântuitura 236 

Copilandrul şi dascălul său 238 

Sacul năzdrăvan 241 

Al-Raşid judecător în dragoste 246 

Cui i se cade întâietatea - unui flăcăiandru sau unui bărbat 
copt? 247 

Preţul castraveţilor 249 

Plete albe 252 încurcătura descurcată 254 

Abu-Nuwas şi scalda sultanei Sett Zobcida 257 

Abu-Nuwas ticluind versuri 260 

Măgarul 

Sett Zobeida prinsă cu ocara 266 

Bărbătuş sau femeiuşcă? 269 împărţeala 272 

Dascăl de şcoală 274 

Stihurile de pe o cămaşă 277 

Stihurile de pe o cupă 278 

Califul în coş 279 


Spălătorul de maţe 289 
Copilandra Răcoarea-Ochilor 298 
Fete sau băieţi 307 


Şi cum era cea de a trei sute şaisprezecea noapte micuța 
Doniazada, odată isprăvită treaba sultanului cu 
Şeherezada, strigă din ungherul unde sta ghemuită: 

O, sora mea, mă rog ţie, ce mai aştepţi ca să începi 
povestea cea făgăduită cu frumoasa Zumurrud şi cu Alişar, 
fiul lui Glorie? 

lar Şeherezada, zâmbind, răspunse: 

Nu aştept decât îngăduinţa sultanului acesta bine crescut 
şi hăruit cu purtări alese! 

Atunci sultanul Şahriar grăi: 

Poţi! 

Şi Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU FRUMOASA ZUMURRUD ŞI CU ALIŞARI 
e povesteşte că în vechimea vremilor şi în trecutul vârstelor 
şi al clipelor, în ţara Khorassanului, era un negustor tare 
bogat, pe care îl chema Glorie1 şi care avea un fiu, frumos 
ca luna plină, pe care îl chema Alişar. 

Or, într-o zi, Glorie, negustorul cel bogat, de mult tare 
înaintat în vârstă, se simţi smreduit de boala morţii. II 
chemă la sine pe fiul său şi îi spuse: 

O, fiul meu, iacătă că este tare aproape sorocul ursitei 
mele şi aş vrea să te povăţuiesc cu o povaţă! 

Alişar, mâhnit rău, spuse: 

Şi care este povaţa, o, taică al meu? 

Negustorul Glorie spuse: 

Te povăţuiesc să nu legi chelemet şi să nu te încârduieşti 
cu nimenea, întrucât lumea este asemenea cu un fierar: 
dacă nu te arde cu focul de la covălia lui ori Li M. A. Salie, 
se păstrează numele arab al personajului: Madjd-ad-diu. 


Dacă nu-ţi scoate un ochi sau pe amândoi cu scânteile de 
la nicovala lui, negreşit că are să te înăbuşe cu fumăria lui! 
Şi-apoi a spus poetul: 

Nu te-amăgi cumva să crezi Că-ai să-ntâlneşti pe neagra 
cale Prieten credincios atunci Când soarta dă să te prăvale! 
Singurătate, numai tu, O, scumpă sihăstrie-adâncă, îi dai 
celui ce te-a-ndrăgit Puterea ceea ca de stâncă De-a ţine 
pururi drumul drept Şi de-a deprinde cât mai bine Dibaciul 
meşteşug: să n-ai încredere decât în tine! 

Un altul a spus: 

Lumea, cât va fi să/ie, Are numai două feţe! Cine ştie să le- 
nveţe, Prinde-nvăţătura vie: Una al vânzării preţ e, Alta-i 
hâda viclenie! 1 

Un altul a spus: 

Deşertăciuni, prostii şi fleacuri Pe lumea asta-s din belşug 
Dar dacă-ţi scoate-n cale soarta 1 La M. A. Salic, învăţătura 
este formulată puţin altfel: De judeci înţelept întreaga lume, 
Ii vei pricepe-a firii temelie: Vedea-vei că iubirea ei doar 
fum e. Pe când credinţa-i e făţărnicie. 

Un om ales, fa prieteşug Cu el, căci cu asemeni prieten Se- 
nvaţă-al vieţii meşteşug! 

După ce auzi atare spuse de Ia tătânele său pe moarte, 
tânărul Alişar răspunse: 

O, părinte al meu, îţi sunt ascultător şi supus! Ce mă mai 
povâăţuieşti? 

Şi Glorie negustorul spuse: 

Fă binele, dacă totuşi îţi stă în putinţă. Şi nu aştepta să fii 
răsplătit în schimb cu vreo mulţumire ori cu vreun bine 
asemenea. O, fiul meu, nu avem, vai, prilejul să săvârşim 
binele în fiecare zi! 1 

Şi Alişar răspunse: 

Ascult şi mă supun! Da acestea îţi sunt roate poveţele? 

Glorie negustorul spuse: 

Să nu iroseşti avuţiile pe care ţi le las: nu vei fi prețuit 
decât în temeiul a ceea se află sub puterea mâinii tale! Că şi 
poetul a spus: 


Pe vremea când eram sărac Nici un prieten nu aveam - Şi- 
acuma iacătă-i cum vin Să-mi fie oaspeţi la bairam! 

Ah, câţi duşmani mi s-au făcut Prieteni, şi tot vin s-apuce! 
Şi câţi duşmani mi-aş căpăta Când bogăţia mi s-ar duce! 

Apoi bătrânul urmă: 

— Nu da la spate sfaturile oamenilor păţiţi, şi nu socoti 
cumva că e zadarnic să ceri sfat de la cel care poate să te 
sfătuiască; căci poetul a spus: 1 La M. A. Salic, învăţătura 
accasta este exprimată în versuri: Nu-ţi fiecare clipă, ia 
aminte, Potiface-un bine celui ce se curma. 

Atunci când poţi deci ieţi-i înainte. Ca să nu fie prea târziu 
pe urmă! 

Sa nu faci doar cum judeci tu - Mai cere fi-altuia un sfat! 
Căci, fie sfatul bun ori nu, Mai bine-i să fii cugetat: Când 
numai ochii vrei să-ţi vezi, Ajunge-o singură oglindă, Dar 
dacă vrei să-ţi cercetezi Şi ceafa, ca să ţi-o cuprindă Se 
cere-atunci să te perinzi în apele-a două oglinzi! 1 

Pe deasupra, fiul meu, mai am să-ţi dau cel de pe urmă 
sfat: Fereşte-te de vin! El este pricina tuturor relelor. El 
poate să-ţi fure minţile şi să te facă un lucru de râs şi de 
batjocură2. lacătă acestea sunt poveţele mele de pe pragul 
cel de pe urmă. O, copilul meu, să-ţi aduci aminte de 
vorbele mele! Să fii un fiu strălucit! Şi binecuvântarea mea 
să te însoţească în viaţă! 

1 La M.A. Salic, sc mai adaugă: Şi slovele altuia: 

Stai blândfi nu da buzna la tot ce te îmbie! Fă altora ce 
jindui fi ei să-ţifacă fie! Că peste orice mână stă mâna cea 
de sus, Şi-orice tâlhar ifi află un altul mai presus! 

Sau slovele altuia: 

Nu asupri, că nu se ftie ce-aduce roata întâmplării, Şi 
pururea asupritorul stă sub tăiful răzbunării. Când tu-nchizi 
ochii, asupritulpăndefte ceasul să te sfarme! Şi niciodată 
ochiul ager al lui Aliah nici el nu doarme! 

1 La M. A. Salic, sc adaugă: 

Şi ce frumoasă este slova poetului: 


Jur pe AUah că niciodată eu n-am să mă îmbăt cu vin, Cât 
timp un suflet am în trup, fi-n vorbă cugetul deplifi! Nu are 
să mă prindă-n mreajă lucoarea vinului vreodată, Şi nici 
prieteni n-am să-mi fac decât din cei ce nu se-mbată! 

Şi Glorie, negustorul cel bătrân, după ce grăi astfel, 
închise o clipită ochii şi se cufundă în sine. Apoi îşi ridică 
degetul arătător în dreptul ochilor şi îşi rosti mărturisirea 
de credinţăl. După care se săvârşi întru mila celui 
Preaiînalt. 

Şi fu plâns de fiul său şi de toţi ai lui; şi i se făcu o 
înmormântare la care veniră şi mari şi mici, şi bogaţi şi 
săraci. Şi, după ce fu băgat în pământ, i se scriseră stihurile 
acestea pe piatra de pe mormânt: 

Ţărănâ-am fost, şi mi s-a dat vieaţă, Şi duh am căpătat, şi- 
acuma iar Tot în ţărână m-am întors, de parcă Nici n-aş fi 
fost decât ţărână doar. 

Şi iacă-aşa cu negustorul Glorie. Da cât despre Alişar, fiul 
lui Glorie, iacătă: 

După moartea părintelui său, Alişar se ţinu mai departe de 
negustorie în prăvălia cea mai de seamă din suk, şi urmă cu 
sârg poveţele părinteşti, mai ales în ce privea legăturile cu 
semenii săi. Da, chiar când se împlini un an şi o zi, ceas la 
ceas, se lăsă ispitit de băieţii cei telpizi, nişte pui de lele, 
lepădături fară de ruşine. Şi se încârdui cu ci pătimaş, şi le 
cunoscu pe mamele şi pe surorile lor, nişte stricate şi nişte 
odrasle de căţele. Şi se afundă până la gât în dezmăţ, şi se 
înecă în vin şi în risipă, pe o cale cu totul potrivnică 
drumului cel drept. Întrucât, nemaifiind într-o stare de 
minte teafără, îşi făcea atare socoteală ticăloasă: „De vreme 
ce taică-meu mi-a lăsat bogăţiile sale, se cade să mă şi 
folosesc de ele, ca să nu le mai dau de moştenire altuia 
după mine! Şi vroi să mă bucur 1 Mărturisirea musulmană 
dc credinţă, rostita adesea în cele 0 mie fi una de nopţi, este 
alcătuită din exprimarea a două idei: „mărturisesc că nu 
există alt dumnezeu în afară de Allah" şi „mărturisesc că 
Mahonted este trimisul lui Allah". 


Dc ceasul şi de desfătarea care trece, căci doar nu am să 
trăiesc de două ori!"1 

Or, chibzuiala aceasta îi izbuti atâta de bine, şi Alişar urmă 
atâta de statornic a înnădi ziua cu noaptea la căpătâile lor, 
fără a precupeţi nici o sminteală, încât se văzu curând adus 
să-şi vândă şi prăvălia, şi casa, şi lucrurile din casă, şi toate 
hainele; şi nu îi mai rămaseră decât numai straiele pe care 
le avea pe el. 

Putu atunci, cu deplină limpezime, să-şi vadă lămurit toate 
rătăcirile şi să ia aminte ce minunate fuseseră sfaturile 
părintelui său, Glorie. Prietenii pe care îi cinstise 
sărbătoreşte, şi la uşa cărora se duse să bată rând pe rând, 
toţi găsiră câte vreun temei oarecare ca să se 
descotorosească de el. Încât, ajuns acuma la marginea cea 
mai de pe urmă a sărăciei, fu nevoit, nemâncând nimic din 
ajun, să iasă din hanul cel nevolnic în care se aciuase şi să 
cerşească din poartă în poartă, pe uliţe. 

Pe când bătea aşa drumurile, ajunse la mcidanul târgului, 
unde văzu o mulţime mare strânsă ciotcă. Se simţi ispitit să 
se apropie şi el, ca să ia scama despre ce se petrecea, şi 
văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiţi şi 
din cumpărători. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptesprezecea noapte 
spuse: 

Văzu, în mijlocul roatei alcătuite din negustori, din misiţi şi 
din cumpărători, o roabă albă şi tânără, zarifa şi 1 La M.A. 
Salie, se adaugă: 

Pe Allah, am să fac întocmai precum spune poetul: 

De-ai să'fi petreci releului tot strângând Şi-ngrămădind la 
bogății mereu. Când oare-ai să-fi mai afli fi tu rând Să te 
desfeţi cu tot ce-ai strâns din greui nurlie la boiu: un 
mijlocel ca de cinci palme, şi nişte Trandafiri drept obrâăjori, 
şi nişte sâni bine alduiţi, şi ce dindărăt! Încât i sc puteau 
potrivi, fară teamă de greşeală, stihurile poetului: 


Ea s-a ivit din matricea curată A frumuseţii fară de cusur: 
Nu-i nici prea mică, nici prea mare nu e, Nici grasă şi nici 
slabă, şi-mprejur Rotunduri de bostan şi de gutuie. 

Aşa-ncăt însăşi Frumuseţea arde De dragulfrumuseţii ei 
ce-mbie Prin străveziu-i văl prin care-şi cerne Sfiosul chip, 
cel plinul de mândrie. 

Obrazul ei e însăşi luna; boiul: Mlădiţa-i, legănată-ţi vânt 
uşor; lar răsuflarea-i e mireasma dulce A bobului de muşc 
desfătător. 

Făcută pare din mărgăritare 'Topite! Mădularele ei sunt 
Atâta de lucii, că se-oglindeşte în ele luna de pe chipu-i 
blând, De par şi ele-a fi un şir de lune. Dar care grai ar fi 
vreodată-n stare Şi care limbă s-ar pricepe-a spune Lumina 
strălucind ca o minune A-ntregii ei făpturi strălucitoare? 

Când îşi aruncă privirile asupra copilei cele frumoase, 
Alişar rămase uluit până peste marginile uluirii, şi, fie că 
înlemni de minunare, fie că vru să-şi mai uite o clipită 
nevolnicia la priveliştea frumuseţii, se băgă şi el printre 
lumea strânsă care se şi pregătea pentru vânzare. lar 
negustorii şi misiţii ce se aflau acolo, şi care încă habar nu 
aveau de lefteria lui, nu se îndoiră nici o clipită că n-ar fi 
venit acolo spre a-şi cumpăra vreo roabă: că îl ştiau tare 
bogat din moştenirea de la tătâne-său, starostele Glorie. 

Ci numaidecât lângă roabă veni să stea starostele misirilor 
şi, pe deasupra capetelor bulucite, dete glas: 

O, negustorilor, o, stăpâni de bogății, deschizătorul porţii 
mezatului nu are de răspuns la nici o împotrivire! Cutezaţi 
dară! lacăt-o dinaintea voastră pe crăiasa tuturor lunelor, 
mărgărinta mărgărintelor, fecioara cea plină de sfioşie, 
hanâma Zumurrud, ispita tuturor jindurilor şi grădina 
tuturor florilor! Deschideţi mezatul, o, voi cei aci de faţă! 
Nici o împotrivire la deschiderea mezatului! lacătă 
dinaintea voastră crăiasa tuturor lunelor, fecioara cea plină 
de sfioşie Zumurrud, grădina tuturor florilor! 

Îndată, dintre negustori, careva strigă: 

Deschid cu la cinci sute de dinari! 


Un altul spuse: 

Şi zece! 

Atunci un bătrân scălâmb şi hâd, cu ochii albaştril şi şaşii, 
pe care îl chema Raşideddin, strigă: 

Şi o sută! 

Da un glas spuse: 

Şi zece! 

Da pe clipă bătrânul cel cu ochii albaştri şi atâta de urâţi 
săltă dintr-odată preţul strigând: 

O mie de dinari! 

Atunci toţi ceilalţi cumpărători îşi ferecară limba şi puseră 
tăcere. Iar crainicul se întoarse înspre stăpânul tinerei 
roabe şi îl întrebă dacă preţul dat de bătrân îl mulţumeşte 
şi dacă urma să încheie mezatul. Şi stăpânul roabei 
răspunse: 

Eu primesc. Da mai întâi trebuie ca şi roaba mea să se 
învoiască, întrucât i-am juruit că nu am s-o dau 

: L.a arabi, culoarea albastră a ochilor c socotită semn de 
piază rea. 

Decât unui cumpărător dc care să-i placă. Aşa că trebuie 
să-i ceri învoirea, o, misitule! 

Şi misitul se duse la frumoasa Zumurrud şi îi spuse: 

O, crăiasă a lunelor, ai vrea să fii a acestui bătrân, şeicul 
Raşideddin? 

La vorbele acestea, frumoasa Zumurrud aruncă o privire 
asupra celui pe care i-l arăta misitul şi îl găsi întocmai 
precum l-am zugrăvit mai înainte. Atunci copila se întoarse 
cu o schimă de scârbă şi strigă: 

— Au tu nu ştii, o, staroste al misirilor, ceea ce spunea un 
poet bătrân, măcar că nu era atâta de scârbavnic ca acesta 
de aici? Ascultă dar: 

Eu o rugai: „Dă-mi, scumpo, doar un sărut de vrei!" Nici 
ură şi nici milă nu fu-n privirea ei, Nici ură şi nici milă nu fu 
- doar nepăsare. Şi mă ştiuse totuşi că sunt un om cu stare. 

Ştia că-s om cu stare. Şi, totuşi, vă spun că Din colţul gurii- 
aceste cuvinte-mi aruncă: „Nu-mi place coama albă pe-o 


frunte veştejită, Nu-mi place între buze o zdreanţă 
ponosită!" 

Când auzi stihurile acestea, misitul îi spuse frumoasei 
Zumurrud: 

Pe Allah! Nu te învoieşti, şi pe bun temei! Şi-apoi acesta 
nici nu e un preţ, o mie de dinari! Faci zece mii, după 
apreţuirea mea! 

Pe urmă se întoarse înspre mulţimea de cumpărători şi 
întrebă dacă nu dorea un altul roaba la preţul la care se 
ajunsese. Atunci un negustor păşi înainte şi spuse: 

— Eu! 

Şi frumoasa Zumurrud se uită la el şi văzu că nu era deloc 
hâd ca ghiujul de Raşideddin, şi că ochii lui nu erau nici 
albaştri, nici şaşii; da băgă de seamă că îşi vopsise barba în 
TOoşu, ca să aibă un chip mai tânăr decât era. 

Atunci se minună: 

— O, cc ocară! Să căneşti şi să roşeşti aşa chipul 
bătrâneţii! 

Şi, pe loc, ticlui stihurile acesteal: 

O, tu cel ce râvneşti acum la mine, La chipul meu cu 
frumuseți depline, Boiefte-te cât vrei, fi mult fi bine, Cu 
orifice vopsea socoti că ţine> 

Tot n-ai să-ascunzi ce-ţi este de rufinel Degeaba te 
vopsefti! Rămâne-n tine Ceea ce ţi se pare că venin e! 
Schimbi barba - da sărmanuc-ţi chip se-aţine Sperietoare 
pentru fiecine! 

Şi-o clipă numai dacă te priveşte, Femeia-nsărcinată se 
sterpefte! 

Când auzi şi stihurile acestea, căpetenia misirilor îi spuse 
frumoasei Zumurrud: 1 La M. A. Salie: 

Şi iţi arată mirarea şi rosti aceste stihuri: Mi-nfaţifă apoi 
toi o baccea, Cu-o ceafă precum pielea din pingea, Şi-o 
barbă-n care huzuresc jivine, Şi-ţin bot ca din canapuri 
strânse bine. O, tu cel ce râvneşti la nurii mei. Visezi la ceea 
ce nu ai temei! lar cărunteţea-n dam ţi-o ai boit Ca să te- 


ascunzi sub chipul viclenit. Cu-o barbă pleci, cu alta vii apoi, 
Ca într-un joc de umbre pe la noi! 

Da cc frumoase sunt slovele poetului: m Ţi-ai năclăit 
sureţea" ii zice ea. F], greu: „Ca s-o ascund de tine, o, văz fi- 
auz al meu!" „Hei, iacătă minunea!'1 iţi râde foada fată: „Dă 
colţi injclâciunea: până fi-n păr se-arată!" 

Pe Allah! Adevărul este de partea ta! 

Da, întrucât nici a doua strigare nu fu primită, păşi înainte 
un al treilea negustor şi îi spuse misitului: 

Dau eu preţul. Întreab-o dacă mă vrea! 

Şi misitul o întrebă pe copila cea frumoasă care se uită 
atunci la insul cu pricina. Văzu că era chior şi pufni în râs, 
spunând: 

Păi da tu nu ştii, o, misitule, vorbele poetului despre omul 
chior? Ascultă dar: 

Prietene, mă crede, niciodată Să nu te faci tovarăş cu un 
chior; Fugi de privirea lui înnegurată Şi de mierosu-i glas 
amăgitor! 

Aşa-i de păgubos să-l ai pe-aproape, încât Allah n-a 
pregetat să-i ia Un ochi, pentru ca nu cumva să scape 
Vegherii noastre-nfaţişarea-i rea. 

Atunci misitul i-1 înfăţişă pe un al patrulea târgoveţ şi o 
întrebă: 

Pe acesta l-ai vrea? 

Ea îl cercetă şi pe acesta din urmă şi văzu că era un 
omuleţ mărunţel cu o barbă care îi atârna până la buric; şi 
fata spuse pe dată: 

Cât despre bărăbărie ăsta, iacătă cum l-a zugrăvit poetul: 

Câtă mai barba - ca o buruiană/Zadarnică, netrebnică, 
plăvană! Ori ca o noapte, iarna, necurmată: Tristă, fi tare 
lungă, fi-ngheţată! 

Când văzu că niciunul dintre cei ce se înfăţişau înşişi s-o 
cumpere nu-i era pe plac, misitul îi spuse frumoasei 
Zumurrud: 

O, stăpână a mea, uită-te la toţi negustorii şi la toţi 
cumpărătorii aceştia de spiţă aleasă, şi arată-mi-l pe acela 


care are norocul să-ţi fie pe plac, ca să mă duc să te 
înfăţişez lui spre cumpărare! 

Atunci copila cea frumoasă îi cercetă rând pe rând pe toţi 
cei de faţă cu cea mai mare luare-aminte şi privirea îi căzu 
într-un sfârşit asupra lui Alişar, fiul lui Glorie. Iar înfăţişarea 
flăcăului o şi pârjoli pe clipă cu dragostea cea mai aprigă; 
întrucât Alişar, fiul lui Glorie, chiar că era de o frumuseţe 
până peste fire, şi nimenea nu putea să-l vadă fară să se 
simtă răpit înspre el cu înflăcărare. Aşa că tânăra 
Zumurrud sc grăbi să i-l arate misitului, şi spuse: 

O, crainicule, pe flăcăiandrul acela mi-l vreau, cel cu 
obrazul gingaş şi cu boiul mlădiu; întrucât îmi pare 
desfătător, şi de sânge ispitit, şi uşor ca adierea de 
miazănoapte; şi despre ela spus poetul: 

O, flăcăiandrul*, cei care Văzură frumuseţea ta, Pe urmă 
cum de-au fost în stare, Bieţii de ei, a te uita? Cei ce se 
plâng de chinul vieţii Pe care-n pieptul lor l-ai pus, Să nici 
nu se mai uite, bieţii, La chipul tău ce-i mai presus! Acei ce 
vor să se ferească De vraja farmecelor tale, De ce nu vin să- 
ţi învelească Frumosul chip sub strai de jale? 

Şi tot despre el un alt poet a spus: 

Stăpâne, pricepe! Cum dar Să nu fii iubit cu amar? 
Mijlocu-ţi nu-i zvelt fi mlădiu? 

Grumazu-ţi nu e argint viu? Pricepe; stăpânei Iubirea De 
haruri de-acestea e-n firea Acelora mult-înţelepţi, Cu 
gusturi alese fi drepţi. Stăpâne, flăcăule-al meu, Mi-s ochii 
la tine mereu Şi toate puterile-mi par Topite în dorul de jar. 
De-mi stai pe genunchi, mi se pare Că fin o povară prea 
mare; lar dacă te duci, lipsa ta îmi pare-o povară mai grea. 
O, tu, cu privirea de foc, Efti moartea mea însămi pe loc. 
Dar nu este lege pe lume Să-ndemne la moarte anume. Ah, 
inima fie-ţi duioasă Precum fi-e făptură frumoasă! Şi dulce 
priviriU-ţifie, Ca faţa ta blândă lucie! 

Un al treilea poet a spus: 

Obrazu-i e rotund fi plin! Saliva-i lapte dtdee-n gură, Şi-i 
leac la boală fi la chin! Privirea-i e un vis ce-ifură Pe 


prozatori fi pe poeţi! Desăvărfita lui făptură Pe arhitecţi îi 
lasă beţi! 

Un altul a spus: 

Vin fermecat e-a gurii lui licoare, Profi im de ambră-i 
dideea-i răsuflare lar dinţii-i boabe sunt de camfră tare! 

De-aceea Rid van, straja raiului, Rugatu-l-a să-i plece din 
hotare Ca să nu-i strice huriile lui! 

Cei grosolani la minte fi simţire Se plâng că e prea 
mândru, prea semeţ - De parcă luna-n dalba-i strălucire N- 
ar lumina la fel orice drumeţ, De parcă-n mersu-i falnic 
peste fire Pe ceru-nalt n-ar lumina măreț! 

Un poet a spus asemenea: 

Căprioru-acesta cu zulufii creţi Şi-n obraji cu mândre flori 
de trandafir, Cu priviri vrăjite fi cu mers semeţ, Oare 
înţelege câte ti înşir? 

Îmi făgăduise totuşi o-ntâlnire. 

— Lată-acum cu câtă patimă-l aştept! Cruda nerăbdare-mi 
tremură-n privire, Bate zbuciumată inima în piept. 

Închisese ochii ca să-mi spună: da! Şi-a gemut aprinsa 
patimă din mine. Dar cu-nchise pleoape el pe gânduri sta. 
Ah, făgăduiala! Vine? Ori nu vine? 

Într-un sfârşit, un altul a spus în privinţa lui: 

Câţiva prieteni grei la minte M-au întrebat: „Cumpoţiiubi 
Cu-atâta patimă fierbinte Un tânăr ce - de l-ai privi - Ai şti 
să vezi că-abia de-i prinde Un puf pe faţă-i a miji?" 

Eu le răspund: „Voi nu ştiţi, bieţii, Că în grădina raiului E 
toată poama frumuseţii Prisos de pe obrajii lui! Cum dar 
obrajii-i să dea vieţii Acel belşug cum altul nu-i, De n-ar fi-n 
coptul tinereţii La umbra căruia căzui?" 

Dacă văzu atâta har la o roabă atâta de copilă, misitul 
rămase minunat până peste poate şi îşi mărturisi uluirea 
faţă de stăpânul ei, care îi spuse: 

E de înţeles să te minunezi de atâta frumuseţe şi de atâta 
ascuţime de minte. Da să ştii că fata aceasta uluitoare, care 
dă de ruşine stelele şi soarele, nu se mărgineşte numai doar 
la cunoaşterea poeţilor cei mai gingaşi şi cei mai adânci, şi 


la a fi ca însăşi o alcătuitoare de stihuri, ea mai ştie, pe 
deasupra, să şi serie cu şapte calamuri în cele şapte chipuri 
de scrierel, iar mâinile ei sunt mai de preţ decât o comoară 
întreagă. Întrucât ştie dibăcia înhorboţitului şi a țesutului 
cu mătase, şi orice chilim ori perdea care ies din mâinile ei 
sunt plătite în suk la cincizeci de dinari bucata. Şi mai 
însemnează-ţi, pe deasupra, că îi sunt de ajuns opt zile spre 
a desăvârşi chilimul cel mai frumos ori perdeaua cea mai 
împodobită. Încât cumpărătorul care are s-o cumpere are 
să-şi scoată îndărăt banii numai în câteva luni de-aci, fară 
de nici o îndoială! 

La vorbele acestea, misitul ridică mâinile a minunare şi 
strigă: 

O, norocit cel care va avea mărgăritarul acesta la casa lui 
şi îl va păstra ca pe comoara sa cea mai de taină! 

Şi se duse la Alişar, fiul lui Glorie, cel pe care i-l arătase 
copilandra, sc temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă 
mâna şi i-o sărută, apoi îi spuse. 

1 E vorba despre cele Şapte moduri de scriere arabe, 
pomenite şi în alte locuri în cele O mie fi una de nopți. 

În clipita accasta a istorisiri sale Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fit cea de a trei sute nouăsprezecea noapte 
spuse: 

Se temeni dinaintea lui până la pământ, îi luă mâna şi i-o 
sărută, apoi îi spuse: într-adevăr, o, stăpâne al meu, norocul 
tău este un noroc mare, că poţi să cumperi comoara 
aceasta cu a suta parte din preţul ei, iar cel Atoatcdătătorul 
nu s-a zgârcit cu tine întru darurile sale! Aşa că aducă-ţi 
copila şi fericirea odată cu ea! 

La vorbele acestea, Alişar lăsă capu-n jos şi nu se putu opri 
să nu-şi râdă în sineşi de zeflemeaua ursitei, şi îşi zise: „Pe 
Allah! Eu nu am cu ce să-mi cumpăr o bucată de pâine, iar 
ei mă socot aşa de bogat, încât să cumpăr o roabă! Oricum, 
nu am să spun nici da, nici ba, ca să nu mă umplu de ruşine 


faţă de toţi negustorii!" Şi îşi lăsă ochii-n jos şi nu suflă o 
vorbă. 

Cum nici nu se clintea, Zumurrud se uită la el spre a-l 
îndemna la cumpărare; ci el sta cu ochii-n jos şi nici n-o 
vedea; ea atunci îi spuse misitului: 

la-mă de mână şi du-mă la el; vreau să-i vorbesc chiar eu 
şi să-l înduplec să mă cumpere; că sunt pe deplin hotărâtă 
să nu fiu decât a lui şi nu a altcuiva! 

Şi misitul o luă de mână şi o duse până la Alişar, fiul lui 
Glorie. 

Fetişcana se opri dreaptă, în frumuseţea ei vie, dinaintea 
flăcăului, şi îi spuse: 

O, stăpâne al meu mult-drag, o, flăcăule de care îmi ard 
lăuntrurile, de ce nu rosteşti preţul de cumpărare? Ba şi 
pentru ce nu dai tu prețuirea care ţi se pare cea mai 
potrivită? Vreau să fiu roaba ta, la orice preţ o fi! 

Alişar săltă capul, scuturându-şi-l cu mâhnire, şi spuse: 

Vânzarea şi cumpărarea nu sunt niciodată o îndatorinţă! 

Zumurrud grăi: 

Văd, o, stăpâne al meu mult-drag, că găseşti prea ridicat 
preţul dc o mie de dinari. Aşa că nu da decât nouă sute, şi 
sunta ta! 

EI clătină din cap şi nu spuse o vorbă. Ea preurmă: 

Cumpără-mă atunci pe opt sute! 

EI clătină din cap. Ea spuse: 

Pe şapte sute! 

El iar clătină din cap. Ea începu iarăşi să scadă, până ce îi 
spuse: 

Pe o sută de dinari numai! 

Atunci cl îi spuse: 

Ei bine, nu am nici suta asta de dinari în întregime! 

Ea începu să râdă şi îi spuse: 

Cât îţi mai lipseşte ca să împlineşti această sută de dinari? 
Întrucât, dacă nu ai astăzi toţi banii, ai să plăteşti ce mai 
rămâne în altă zi. 

El răspunse: 


O, stăpână a mea, află într-un sfârşit că nu am nici o sută, 
nici baremi un dinar! Pe Allah! Nu mai am nici măcar un 
ban alb mai mult decât un ban roşu, un dinar de aur decât o 
drahmă de argint. Încât nu-ţi mai irosi vremea cu mine, şi 
caută-ţi alt cumpărător! 

Când pricepu că tânărul nu avea nici o lcţcaie, Zumurrud îi 
spuse: încheie totuşi târgul: bate-mă peste mână, înveleşte- 
mă cu caftanul tău şi petrece-ţi un braţ pe după mijlocul 
meu: precum ştii, acesta-i semnul de învoială! 

Alişar atunci, nemaiavând nici o pricină să nu primească, 
grăbi să facă precum îi poruncise Zumurrud; şi, tot-atunci, 
fata şi scoase din buzunarul ei o pungă pc care i-o înmână, 
şi îi spuse: 

Sunt în ca o mie de dinari; eşti dator să-i dai nouă sute din 
ei stăpânului meu, iar pe ceilalţi o sută ţine-i spre a avea cu 
ce să ne plătim trebuinţele cele mai zornice! 

Şi numaidecât Alişar îi numără negustorului cei nouă sute 
de dinari, şi grăbi s-o ia pe roabă de mână şi s-o ducă la el. 

Când ajunse acolo, Zumurrud nu puţin mirată rămase 
când văzu că locuinţa nu era decât o odaie ticăloasă în care 
nu se afla nimic altceva decât un nevolnic de preş vechi şi 
deşirat în multe locuri. Grăbi să-i mai dea lui Alişar o altă 
pungă cu o mie de dinari şi îi spuse: 

Dă fuga repede la suk să cumperi toate câte ne sunt de 
trebuinţă, ca lucruri de casă şi chilimuri, şi toate cele 
trebuitoare pentru mâncat şi băut. Şi alege ce este mai bun 
în suk! Pe deasupra, să-mi aduci şi o bucată mare de 
şamalagea, de soiul cel mai frumos, roşie-vişinie, şi câteva 
mosoare cu aţă de aur, şi câteva mosoare cu aţă de argint, 
şi câteva mosoare cu aţă dc mătase de şapte culori osebite. 
Să nu uiţi să-mi cumperi şi nişte undrele mari şi un degetar 
de aur pentru degetul meu mijlociu. 

Şi Alişar îndeplini pe dată poruncile şi îi aduse frumoasei 
Zumurrud toate cele cerute. Atunci copila aşternu 
chilimurile pe jos, orândui saltelele şi divanele, aşeză totul 
cum se cuvine şi întinse masa, după ce aprinse făcliile. 


Atunci amândoi şezură jos şi mâncară, şi băură, şi se 
îndestulară. După care sc întinseră pe culcuşul lor cel 
proaspăt şi se mulţumiră unul pe altul. Şi îşi petrecură 
noaptea toată înlănţuiţi strâns, în cele mai curate desfătări 
şi în cele mai voioase dezmierdări, până dimineaţa. lar 
dragostea lor se statori cu dovezi de netăgăduit şi li se 
scrise în inimă într-un chip de neşters. 

1 La M.A. Salic: „. Şi a fost precum spunea poetul: 
Bucură-te de iubire, n-asculta ce zic pizjnaţii! Cu/n să 
judece ei focul inimii, mult-pâtimajei? 

Fără a pierde vremea, vrednica Zumurrud se apucă pe 
dată de lucru. Luă bucata de şamalagea ghivizie şi, în 
câteva zile, făcu din ea o perdea jur împrejurul căreia 
închipui cu un meşteşug nemărginit nişte chipuri de păsări 
şi de jivine; şi nu lăsă nici o dihanie de pe lume, mare ori 
mică, pe care să nu o zugrăvească pe şamalageaua aceea. 
Iar întruchiparea lor era atâta dc izbitoare ca asemănare şi 
atâta de vie, încât făpturile cele cu patru picioare ai fi zis că 
se mişcă, iar păsările ţi se părea că le auzi cum cântă. În 
mijlocul perdelei erau lucraţi în gherghef nişte pomi mari 
împovăraţi de poamele lor şi cu un frunziş aşa de frumos, 
încât te şi aromea o reveneală mare când îţi odihneai ochii 
asupra lor. Şi toate astea se făcură în opt zile, nici mai mult, 
nici mai puţin! Mărire Aceluia carele pune atâta dibăcie în 
degetele făpturilor sale! 

Când perdeaua fu isprăvită, Zumurrud o curăţă, o netezi, 
o împături şi i-o dete lui Alişar în mână, spunându-i: 

— Ia-o şi du-te cu ea în suk şi vinde-o vreunui negustor cu 
prăvălie, pe nu mai puţin de cincizeci de dinari. Numai să te 
fereşti să nu care cumva s-o dai vreunui trecător care să nu 
fie ştiut în suk; că atunci vei fi pricină unei crude despărţiri 
între noi. Întrucât chiar că avem nişte vrăjmaşi care ne 
pândesc: să nu te încrezi în nici un trecător! 

M-am visat cu tinc-alături, strânşi în braţe, calzi şi goi. Şi 
sorbeam din plin răcoarea de pe buze, amândoi. Visul meu, 
mă jur, intregu-i adevăr adevărat, Şi afa are să fie, orice-ar 


zice-un înciudat. O icoană mai frumoasă ochii incă n-au 
văzut Decât doi aprinşi de frigul dragostei în aşternut. 
Goliciunea le-o-n veseleşte numai patima cea dulce, Şi li-i 
pernă măna moale când se-ndură să se culce. Când se 
mistuie ca-n flăcări două suflete-n iubire, Bat za vistn ici i 
degeaba fierul rece în neştire. Voi, cei ce huliţi iubirea, oare 
ştiţi cumva vreun leac Care vindecă un suflet când se are 
drag cu drag:? Dacă-fi iese-atunci în cale şi-ţi zâmbeşte 
dragostea, Ea e leacul care-l cauţi - bucură-te atunci de ea! 

Şi Alişar răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi se duse la suk şi vându pe cincizeci de dinari unui 
negustor cu prăvălie perdeaua cea minunată. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherczada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute douăzecea noapte spuse: 

Şi vându pe cincizeci de dinari unui negustor cu prăvălie 
perdeaua cea minunată. Apoi cumpără iarăşi nişte alagea şi 
nişte aţă de aur şi de argint, atâta cât să ajungă pentru o 
altă perdea sau pentru vreo zăvează frumoasă, şi i le aduse 
frumoasei Zumurrud, care se apucă iarăşi de lucru şi, în opt 
zile, făcu un chilim încă şi mai frumos decât întâia oară, 
care aduse şi el tot cincizeci de dinari. Şi trăiră într-acest 
chip mâncând, bând şi nelipsindu-le nimic, fară a uita să-şi 
mulţumească şi dragostea pe care şi-o purtau unul faţă de 
altul, tot mai arzătoare din zi în zi, răspas de încă un an de 
vreme. 

Într-o zi, Alişar plecă de acasă, ducând, ca de obicei, o 
legătură în care se afla o zăvează lucrată de Zumurrud; şi 
luă drumul înspre suk, ca s-o vândă vreunui negustor, prin 
mijlocirea vreunui misitiu crainic, ca totdeauna. Ajungând 
în suk, i-o înmână crainicului care începu s-o strige pe 
dinaintea prăvăliilor de negustori, când iacătă că trece pe 
acolo un creştin, unul dintre inşii aceia care mişună pe la 
intrările sukurilor şi care îi sâcâie pe muşterii dându-le 
ghes cu slujbele lor. 


Creştinul se apropie de crainic şi de Alişar şi le dete 
şaizeci de dinari pe chilim, în loc de cincizeci cât era preţul 
de strigare. Da Alişar, căruia îi era silă de astfel de 
ipochimeni şi care nu avea încredere în ei, şi care de 
altminteri se gândea şi la povaţa dată de Zumurrud, nu vru 
să i-o vândă. Atunci creştinul mări preţul şi, într-un sfârşit, 
ajunse să-i dea o sută de dinari; iar crainicul îi spuse lui 
Alişar la ureche: 

Chiar că să nu laşi să-ţi scape chilipirul acesta grozav! 
Întrucât crainicul fusese mituit de creştin de mai înainte 
pe sub mână, cu zece dinari. Şi mâglisi aşa de bine asupra 

judecății lui Alişar, încât îl înduplecă să-i lase creştinului 
chilimul, la preţul tocmit. Aşa că (acu târgul, da nu fară o 
îngrijorare mare, apucă cei o sută de dinari şi luă drumul 
îndărăt spre casă. 

Pe când mergea el aşa, băgă de seamă, la o cotitură de 
uliţă, că după el se ţinea creştinul. Se opri şi îl întrebă: 

Ce cauţi în mahalaua aceasta în care nu calcă niciodată 
inşii de teapa ta, creştinule? 

Acela spuse: 

lartă-mă, o, stăpâne al meu, da am de îndeplinit o 
însărcinare la capătul uliţei. Ocrotească-te Allah! 

Alişar îşi urmă calea şi ajunse la uşa casei sale; şi acolo 
băgă de seamă că, după ce făcuse un ocol, creştinul se 
întorsese pe la celălalt capăt al uliţei şi ajungea dinaintea 
uşii lui odată cu el. Ţipă la el, cuprins de mânie: 

Creştin alimănit, ce ai de te ţii pe urmele mele peste tot pe 
unde mă duc? 

El răspunse: 

O, stăpâne al meu, crede-mă că zău numai din întâmplare 
mă mai aflu pe aici; da, mă rog ţie, dă-mi o înghiţitură de 
apă, şi Allah are să te răsplătească odată, că mi se coace 
sufletul de sete! 

Şi Alişar gândi: „Pe Allah! Nu va să se spună niciodată că 
un musulman nu a vrut să-i dea de băut unui câine însetat! 
Aşa că am să-i aduc nişte apă." Şiintră în casă, luă un ulcior 


cu apă şi dete să iasă să i-l ducă nazareteanului, când îl auzi 
Zumurrud că deschidca cleanţa şi sări să-l întâmpine, 
îngrijorată de lipsa lui îndelungată. 

Şi îi spuse, îmbrăţişându-l: 

De ce ai zăbovit astăzi atâta de mult să te întorci? Da până 
la urmă ai izbutit să vinzi chilimul, şi oare vreunui negustor 
de treabă cu prăvălie, ori vreunui trecător? 

El răspunse, tulburat tare vădit: 

Am zăbovit oleacă din pricină că sukul era plin; da până la 
urmă am izbutit să vând totuşi chilimul unui negustor! 

Ea spuse, cu o îndoinţă în glas: 

Pe Allah! Nu mi-e inima liniştită. Da unde te duci cu 
ulciorul acela? 

El spuse: 

Mă duc să-i dau de băut crainicului din suk, care a venit să 
mă însoţească până aici! 

Ci răspunsul lui nu o mulţumi nicidecum şi, pe când Alişar 
ieşea, prociti, tare îngrijorată, stihurile acestea ale poetului: 
O, biată inimă nebună Care te-aprinzi de dor ţi-fi spui, Cu 

patimă, că-n veci durează lubirea şi sărutul lui, Au tu nu 
vezi la căpătă iu-ţi Cum stă de veghe totdeauna Cu braţele 
mereu întinse Cea care toate le desparte. Şi nu vezi cum 
din umbra rece De-a pururea în preajmă-ţi şade, Pănaindu- 
te să-şi ia arvuna Vicleana umbră-a negrei soarte? 

Când porni înspre uşă, Alişar îl şi găsi în sala de la intrare 
pe creştin, care se prilcjuisc de uşa lăsată deschisă. La 
vederea acestuia, lumea se înnegură dinaintea ochilor lui 
Aiişar, cârc strigă: 

Ce cauţi aici, câine plod de câine? Şi cum de ai cutezat să 
intri în casă fară de îngăduinţa mea? 

El răspunse: 

Mă rog ţie, o, stăpâne al meu, iartă-mă! Topit cum sunt de 
cât am umblat toată ziua, şi nemaiputând să mă ţin pe 
picioare, m-am văzut silit să-ţi trec pragul, că la urma urmei 
nu este vreo osebire mare între uşă şi sala de la intrare. Şi- 


apoi numai să-mi trag oleacă sufletul, şi mă duc! Nu mă 
alunga, şi Allah nu are să te alunge! 

Şi luă ulciorul pe care Alişar, tare descumpănit, îl ţinea în 
mână, bău cât îi trebui, şii-l1 dete îndărăt. Şi Alişar rămase 
în picioare dinaintea lui, aşteptându-1 să plece. Ci trecu aşa 
vreme de un ceas, iar creştinul nici nu se clintea. Atunci 
Alişar ţipă la el, sugrumat: 

Vrei să ieşi de aici acum pe dată şi să te duci în calea ta? 

Ci creştinul îi răspunse: 

O, stăpâne al meu, de bună seamă că nu eşti dintre cei 
care îţi fac un bine şi-apoi toată viaţa te fac să simţi aceasta, 
şi nici dintre cei despre care a spus poetul: 

S-a stins de mult mărinimoasa spiţă A celor care fară 
şovăială fndestulau-nainte de-a fi-ntinsă Sărmana 
cerşetoare mână goală. 

Alt neam, cămătăresc, ceapcân şi lacom, S-a-nstăpânit în 
vremile de-acum: Pândind câştig şi dintr-un strop de apă 
Dat unui biet-însetoşat pe drum. 

În ce mă priveşte, o, stăpâne al meu, eu mi-am şi potolit 
setea cu apa casei tale, da acuma mă chinuic o foame atâta 
de amarnică, încât m-aş mulţumi până şi cu ceea cea mai 
rămas de la masa ta, dc-ar fi şi numai o coajă de pâine şi o 
ceapă, nimic mai mult! 

Alişar, tot mai mânios, strigă la el: 

Gata, du-te de-aici! Ajunge cu procitirile celea! Nu mai am 
nimic în casă! 

El răspunse, fară să se clintească din loc: 

Doamne al meu, iertăciune! Da, dacă nu mai ai nimic în 
casă, ai la tine cei o sută dc dinari pe care i-ai dobândit pe 
chilim. Încât mă rog ţie, pe Allah, să te duci la sukul cel mai 
apropiat şi să-mi cumperi o pită ceva, ca să nu se spună că 
am plecat de la casa ta fară să fi degustat între noi pâinea şi 
sarea! 

Când auzi vorbele acestea, Alişar îşi zise în sineşi: „Nu 
încape nici o îndoială că afurisitul acesta de creştin este un 
nebun şi un aiurit. Şi am să-l arunc pe uşă afară şi am să 


sumuţesc câinii de pe uliţă asupra lui!" Şi, pe când se gătea 
să-l azvârle afară, creştinul, neclintit, îi spuse: 

O, stăpâne al meu, nu vreau decât numai o pâine şi decât 
numai o ceapă, cu care decât numai să-mi potolesc foamea. 
Aşa că să nu faci vreo cheltuială mai mare pentru mine, 
întrucât chiar că îmi este prea destul atâta! Că înțeleptul se 
mulţumeşte cu puţin; şi precum spune poetul: 

O coajă doar de pâine e destul Pentru-nfelept, să spună că- 
i sătul; Ci-ntreg pământul tot n-ar fi în stare Să-l sature pe- 
un lacom la mâncare. 

Când văzu că nu poate să facă altfel decât să se supună, 
Alişar îi spuse creştinului: 

Mă duc la suk să-ţi caut ceva de mâncare. Stai şi aşteaptă- 
mă aci, fară să te mişti! 

5 La M.A. Salic: 

Se potoleşte foamea cu-o lipie uscata - Atunci de ce atâta 
strădanie fi sfadă? 

E tare dreaptă moartea - că ea ta fel se poartă Şi cu 
sultanulfalnic fi cu-un bătut de soartă! 

Şi ieşi din casă, după cc încuie uşa şi scoase cheia din 
broască spre a şi-o pune în buzunar. Se duse în graba mare 
la suk, unde cumpără nişte brânză prăjită în miere, 
castraveți, banane, plăcinte de foi şi pâine proaspătă 
aburindă, abia scoasă din cuptor, şi i le aduse pe toate 
creştinului, căruia îi spuse: 

Mănâncă! 

Da acela nu vroi să primească, spunându-i: 

O, doamne al meu, câtă mărinimie pe tine! Ceea ce ai adus 
aci ar ajunge să hrănească zece inşi! Chiar că e prea mult! 
Doar dacă nu vrei să-mi faci cinstea de a mânca şi tu cu 
mine! 

Alişar răspunse: 

Eu sunt sătul; aşa că mănâncă singur tot! 

El se împotrivi: 

O, doamne al meu, înţelepciunea noroadelor ne învaţă că 
acela care nu primeşte să mănânce cu oaspetele său este 


neîndoielnic vreun plod din flori. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci fi una noapte 
spuse: 

Acela care nu primeşte să mănânce cu oaspetele său este 
neîndoielnic vreun plod din flori! 

La vorbele acestea fară putinţă de cârtire, Alişar nu cuteză 
să nu se supună şi şczu jos lângă creştin şi începu să 
mănânce împreună cu el, dus pe gânduri. Creştinul se 
prileji de neluarca aminte a gazdei ca să descojească o 
banană, s-o despice şi să strecoare în ea cu dibăcie nişte 
banj curat amestecat cu lictarie de tiriac, într-un tain cât să 
doboare până şi un elefant şi să-l adoarmă pe un an. 

Tăvăli banana aceea prin mierea cea albă în care înota 
minunata brânză prăjită, şi i-o întinse lui Alişar spunându-i: 

O, doamne al meu, pe adevărul credinţei tale! Ia din mâna 
mea banana aceasta pe care am curăţat-o anume pentru 
tine! 

Alişar, care ţinea să isprăvească odată, luă banana şi o 
înfulecă. 

De-abia ajunse banana în pântecele lui, că Alişar şi căzu 
lat, cu capu-naintea picioarelor, văduvit de simţire. 
Creştinul sări atunci ca un lup jegărit şi se repezi afară în 
uliţă unde, peste drum, se aţineau la pândă nişte inşi cu un 
catâr, avându-l în fruntea lor pe bătrânul Raşideddin, 
mişelul cel cu ochi albaştri la cârc nu vroise să fie roabă 
Zumurrud şi care se jurase că o va dobândi cu anasâna, dc 
l-ar costa cât l-ar costa. Raşideddin acela nu era decât un 
nevolnic de creştin care se arăta în ochii lumii de credinţă 
islamică spre a se bucura de hatăruri pe la negustori, şi 
care chiar era frate cu creştinul care îl viclenise pe Alişar, şi 
pe care îl chema Barssum. 

Barssum acela dcte fuga aşadar să-l prevestească pe 
ticălosul de frate-său despre izbânda şiretlicului lor, şi 
amândoi, urmaţi de oamenii lor, intrară în casa lui Alişar, se 


năpustiră în iatacul de alături, pe cârc Alişar îl închinase 
sprea-l face haremul frumoasei Zumurrud, se repeziră 
asupra copilei cea nurlii, îi puseră căluş în gură şi o luară pe 
sus spre a o căra într-o clipeală de ochi în spinarea 
catârului, căruia îi dădură bici spre a ajunge, în câteva 
clipite, fară a avea nici o încurcătură pe drum, drept acasă 
la bătrânul Raşideddin. 

Ticălosul cel bătrân cu ochi albaştri şi ceacâri porunci 
atunci ca Zumurrud să fie dusă în odaia cea mai lăturalnică 
a casei, şi şezu jos singur lângă ea, după ce îi scoase 
căluşul, şi îi spuse: 

lacătă-te într-un sfârşit în puterea mea, frumoasă 
Zumurrud. Şi nici o fleandură ca Alişar acela nu mai are de 
unde să vină să te scoată din mâinile mele. Aşa că dintru- 
ntâi, până a te culca în braţele mele şi până a-ţi dovedi 
vânjoşia mea la încontrare, leapădă-te de legea ta cea 
păgânească şi primeşte să te faci creştină, precum şi eu 
sunt creştin. Pe Messia şi pe Vergura! Dacă nu te supui 
numaidecât la cele două dorinţe ale mele, am să te fac să 
păţi muncile cele mai crunte şi am să te aduc să ajungi mai 
nenorocită ca o câţea! 

La vorbele acestea ale ticălosului de creştin, copilei i se 
umplură ochii de lacrimile care i se rostogoleau de-a lungul 
obrajilor, iar buzele îi tremurară, şi strigă: 

O, mârşavnicule cu barbă albă, pe Allah! Poţi să pui să mă 
taie în bucăţi, da tot n-ai să ajungi să mă faci să mă leapăd 
de legea mea; poţi chiar să te bucuri de trupul meu cu de-a 
sila, ca un ţap în călduri de o ieduţă plăpândă, da tot nu ai 
să-mi îngenunchi sufletul la o imoşie împărtăşită! Şi Allah 
are să ştie el să-ţi ceară socoteală mai devreme ori mai 
târziu pentru spurcăciunile tale! 

Dacă văzu că nu putea s-o înduplece cu vorba, vâjul îşi 
chemă robii şi le spuse: 

Răsturnaţi-o şi ţineţi-o pe burtă straşnic! 

lar ei o răsturnară şi o culcară pe burtă. Atunci ticălosul 
acela de creştin bătrân luă un gârbaci şi începu s-o croiască 


amarnic peste părţile ei cele frumoase şi rotunde, într-aşa 
chip că fiecare lovitură lăsa câte o vrâstătură lungă şi roşie 
pe albeaţa dindărătul ei. Şi Zumurrud, la fiecare lovitură pe 
care o primea, departe de a slăbi întru credinţa ei, striga: 

Nu este alt dumnezeu decât numai Allah, iar Mahomed 
este trimisul lui Allah! 

Şi ghiujul nu conteni s-o bată decât atunci când nu mai avu 
putere să-şi ridice mâna. Atunci le porunci robilor s-o ia şi s- 
o arunce la bucătărie, cu slujnicele, şi să nu-i dea nimica 
nici de mâncat, nici de băut. lar ei se supuseră pe clipă pe 
dată. Şi iacă-aşa cu ei! 

Cât despre Alişar, acesta rămase întins, văduvit de simţire, 
în odaia de la intrare a casei sale, până a doua zi. Izbuti 
atunci să-şi vină în ori, după ce i se risipi beţia de banj şi 
după ce i se vântui din cap fumul de tiriac. Se ridică atunci 
în capu-oaselor şi, din toate puterile lui, chemă: 

— Ya Zumurrud! 

Ci nimeni nu-i răspunse. Sc sculă speriat şi intră în iatacul 
pe care îl găsi gol şi tăcut, şi unde iaşmacurile şi feregelele 
mândrei Zumurrud zăceau pe jos. Atunci îşi aduse aminte 
de creştin; şi, cum şi acela pierise, nu se mai îndoi nicicum 
de răpirea mult-iubitei sale Zumurrudl1. Atunci se aruncă 
pe jos, bătându-se peste cap şi suspinând; pe urmă îşi rupse 
hainele de pe el şi plânse toate lacrimile mâhnirii, şi, până 
peste poate de deznădăjduit, se repezi din casă afară, luă 
de pe jos două pietroaie, câte una în fiecare mână, şi începu 
să străbată, înnebunit, ulițele toate izbindu-se în piept cu 
cele două pietroaie şi 1 La M. A. Salic, rosteşte şi versurile 
acestea: 

O, iubirea mea, nu mă ierţi deloc, nu mă cruţi deloc! 
Sugrumat de dor sufletul mi-lfrâng intre chin fi foc. Fie-ţi 
mila, doamnă, de biet robul care s-a ticâlofit Şi de 
preabogatul în iubire scumpă care-a sărăcit! Ce să poată 
face biet arcaşul care întâlni vrăjmaşul Şi, când să-fi 
înstrune arcul - i se rupse arcul buclucaşul? Iar cândpeste- 
un tânăr îfi trimit deodată relele noianul Unde sa mai fugă 


de amara soartă tânărul sărmanul? Ah, mă prevestise/' că 
ne tot pândeşte neagra despărţire - Dar când vrea ursita 
parcă te cuprinde crâncenă orbire! 

Şi» când isprăvi stihurile, scoase un oftat şi stihui iarăşi: 
Lăsă pe culme casa goală şi-apoi pieri ca într-un zbor, Cu 
jalea-n suflet fi topită de deznădejde fi de dor. Cu ochii arşi 
privea sărmana spre casa cea pe veci pierdută Şi care-fi 
cetluia durerea, doar suspinând cu gură mută: De parcă 
vrea să-i spună-n ceasul acela crunt ca un măcel: „Nu 
veigăsi nici o cărare pe unde să te-ntorci la el!" Ele ca 
fulgerul - lumina-i străluminează-o clipă doar Şi piere iar, fi 
niciodată nu-ţi va mai străluci-n hotarT strigând: „Ya 
Zumurrud! Zumurrud!" Iar copiii se strânseră în juru-i 
alergând după el şi ţipând: 

Un nebun! Un nebun! 

lar oamenii care îl cunoşteau, se uitau la el cu milă când îl 
vedeau şi îl căinau că-şi pierduse minţile, spunând: 

Este fiul lui Glorie! Bietul Alişar! 

Rătăci mai departe aşa, pocnindu-se cu pietrele în piept, 
până ce se întâlni cu o bătrână dintre femeile cele de 
treabă, care îi spuse: 

Copilul meu, deic Allah să te poţi bucura dc tihnă şi de 
minte sănătoasă! De când ai înnebunit? 

Şi Alişar îi răspunse cu stihurile acestea: 

Doar lipsa unei dragi făpturi E-a mintii mele tulburare! O, 
voi ce-mi spuneţi nebun Aduceţi-mi-o pe cea care E boala 
mea Jară de leac Şi-ntunecata-mi întristare, Ca numai ea 
îmi e balsam Şi inimii vindecătoare! 1 

Când auzi stihurile acestea şi când se uită la Alişar mai cu 
luare-aminte, bătrâna cea bună pricepu că trebuie să fie 
vreun îndrăgostit nefericit, şi ii spuse: 

Copilul meu, nu te sfii să-mi povesteşti necazurile şi 
nenorocirea ta. Poate că Allah nu m-a adus în calea ta decât 
ca să-ţi vin într-ajutor! 

Atunci Alişar îi istorisi păţania lui cu Barssum creştinul. 

1 La M. A. Salic, sunt alte versuri: 


Cu toţii-mi spun: Te-a-nnebunit iubirea!" Şi tuturora le 
răspund anume: „într-adevăr afa-i, numai nebunii Pot să 
mai fie fericiţi pe lume! Lăsaţi-mi nebunia mea întreaga Şi 
grijă-avefi numai de-aceea care Mi-a luat mintea. 

— Iar pe mine însumi lertaţi-mă de leac fi vindecare. M 
bătrâna cea de treabă, Ia spusele acelea, cugetă adânc un 
ceas de vreme, apoi săltă capul şi îi spuse lui Alişari: 

— Ridică-te, copilul meu, şi du-te iute la suk să-mi cumperi 
o coşniţă de coropcar, în cârc să pui, după ce aisă le 
cumperi din suk, nişte brățări de sticlă colorată, inele de 
aramă suflată cu argint, cercei pentru urechi, lănţuguri şi 
tot felul de alte lucruri pe care le vând pe la muieri acasă 
babele coropcăriţe. lar eu am să-mi pun pe cap coropcă 
aceea şi am să mă duc să dau un ocol pe la toate casele din 
cetate, şi să le vând femeilor lucrurile acelea. Şi într-astfel 
am să pot să fac cercetări care să ne pună pe calea cea 
bună şi, de s-o îndura Allah, avem s-o găsim pe iubita ta 
Sett Zumurrud. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci/doua noapte 
spuse: 

S-o găsim pe iubita ta Sett Zumurrud. 

Şi Alişar începu să plângă de bucurie şi, după ce îi sărută 
mâinile măicuţei, grăbi a pleca să cumpere şi să-i aducă 
toate câte i le ceruse. 

Atunci bătrâna se întoarse acasă la ca ca să se îmbrace, îşi 
coperi faţa cu un iaşmac de culoarea mierii fumurii, se 
înveli pe cap cu o năframă de buhur, şi se înfăşură cu o 
feregea mare de mătase neagră; pe urmă îşi puse pe 'LiM. 
A. Salic. Înainte dc a-i spune lui Alişar vorbele cc urmează, 
bătrâna lăcrimează şi prociteștc stihurile: îndrăgostiţii-n 
viaţă destul s-au chinuit - Jur pe Allah că iadul nu le va fi 
menit! 

Iubirea ii răpuse fi-n dragoste-au pierit: Fără prihană 
spune legenda că-au trăit. 


Cap coropcă plină şi, luând în mână o cârjă spre a-şi 
sprijini bătrâneţea cea grea, porni să dea ocol încetişor pe 
la haremurile obrazelor şi ale negustorilor de prin toate 
mahalalele, şi nu peste mult ajunse şi la casa bătrânului 
Raşideddin, mangositul de creştin care se da de musulman, 
afurisitul pe care prăpădi-l-ar şi arde-l-ar Allah în focurile 
iadului şi căzni-l-ar acolo până la capătul vremilor, amin! 

Or, bătrâna ajunse acolo taman la ceasul când sărmana 
copilă, aruncată printre roabele şi slujnicele de la 
bucătărie, încă suferind de loviturile pe care le primise, 
zăcea pe jumătate moartă pe o rogojină ticăloasă. 

Bătu la uşă, iar o roabă veni să-i deschidă şi i se temeni cu 
bucurie; şi bătrâna îi spuse: 

Fata mea, am colea câteva lucruri frumuşele de vânzare. 
Se află la voi vreun muşteriu? 

Slujnica spuse: 

Păi aşa socot! 

Şi o pofti la bucătărie, unde bătrâna şezu jos cu oftăluri şi 
numaidecât fu înconjurată de roabe. Se arătă tare 
înţelegătoare la vânzare şi începu să lase la preţuri tare 
lesnicioase şi brățări, şi inele, şi cercei, încât le câştigă 
încrederea tuturora, iar ele o îndrăgiră pentru vorba ei cea 
mieroasă şi pentru dulceaţa purtărilor ei. 

Da, când întoarse capul, iacătă că o zări pe Zumurrud 
întinsă pe jos; şi le întrebă pe roabe ce-i cu ea, iar ele îi 
spuseră tot ce ştiau. Şi pe dată se încredinţă că era chiar 
dinaintea celei pe care o căuta. Se duse la copilă şi îi spuse: 

Fata mea, tot răul fugă de la tine! Allah m-a trimis în 
ajutorul tău! Eşti Zumurrud, roaba cea iubită a lui Alişar, 
fiul lui Glorie! 

Şi îi dezvălui pentru ce venise, străvestită în mămulăreasă, 
şi îi spuse: 

Mâine seară să stai gata a fi răpită; aşază-te la fereastra 
de la bucătărie care dă înspre uliţă şi, când ai să auzi pe 
cineva că începe să fluiere din umbră, acela va fi semnul. 


Răspunde-i şi tu cu un fluierat, şi sari fară frică în uliţă. 
Acolo are să fie chiar Alişar şi are să te scape! 

lar Zumurrud sărută mâinile bătrânei, care zori să plece şi 
se duse să-i dea de ştire lui Alişar despre cele întâmplate, 
adăugând: 

— Aşa că ai să te duci acolo, sub fereastra afurisitului 
acela, şi ai să faci aşa şi-aşa. 

Atunci Alişar îi mulţumi îndelung bătrânei pentru facerile 
de bine şi vru să-i facă un dar, ceva; ci ea nu vru să 
primească şi plecă, urându-i noroc şi fericire, şi lăsându-l 
să-şi procitească stihuri despre amarul despărţiriil. 

A doua zi, seara, Alişar luă drumul care ducea la casa 
arătată de bătrâna cea de treabă, şi până într-un sfârşit 1 
La M. A. Salic, sc traduc şi versurile respective: Mai curme- 
fi bârfiiorii bârfelile-n sfârfit! Mi-c inima zdrobita fi trupul 
veftejit. Şuvoi de lacrimi curge din ochii-mi ne-ncetat, Ca 
pildele ce-n datini preasfinte ni s-au datm! O, tu, cel care nu 
ftii de ce tot stau plângândMă iscodefti zadarnic să-mi afli 
chin fi gând. Plâng după cea cu mijloc mlădiu! Sunt robul 
ei! Că gura-i dulce-mi este fi miere fi ftiubei! Pojaruri mi-ard 
în suflet cât ochii-mi n-o mai văd. Nădejdea nu-mi aduce 
nimica îndărăt. Sunt zălogit durerii “amarnicului dort Ca 
să mă zbucim intre pizmaş fi hulitor. Nu aflu alinare la 
chinul meu fierbinte! Doar ea, fi nimeni alta, îmi strălucefte- 
n minte! 

Şi, închcindu-şi stihuirea, ochii lui vărsară potop de 
lacrimi; după cârc prociti stihurile acestea: 

Allah s-o răsplătească pe buna vestitoare, Că-mi descântă 
auzul cu vorba-i vrăjitoare! Să fie fericită! Eu inima i-af da 
Drept mulţumire pentru bunăvestirea sa! 


("Aluzie Ia isnadadică la tradiţia orală pe care sc 
întemeiază unele precepte sau fapte - hadis - atribuite lui 
Mahomcd.) o găsi. Se duse şi şezu jos lângă zid, unde 
aşteptă să vină ceasul potrivit de fluierat! Da cum sta acolo 
de o bună bucată de vreme, şi cum îşi trecuse mai înainte 


două nopţi fară de somn, îl birui deodată osteneala şi 
adormi. Prcaslăvit Fie Acela carele numai el nu adoarme 
niciodată! 

Pe când Alişar aţipise aşa sub fereastra de la bucătărie, în 
noaptea aceea, îl abătu soarta într-acolo, să adulmece după 
vreun chilipir, pe un hoţoman dintre hoţomanii cei 
îndrăzneţi, care, după ce ocoli casa de jur împrejur, fară să 
găsească vreo intrare, ajunse în dreptul locului unde 
dormea Alişar. Se aplecă înspre el şi, ispitit de hainele lui 
cele bogate, îi şterpeli binişor turbanul şi caftanul şi se 
îmbodoli cu ele într-o clipeală de ochi. Şi tot-atunci şi văzu 
că se deschide fereastra şi auzi un fel de fluierat. Se uită şi 
zări o umbră de femeie, iar femeia aceea îi făcea semne şi 
şuiera. Era Zumurrud care îl lua drept Alişar. 

La priveliştea aceea, pungaşul, nu prea lămurit, îşi zise: 
„Dacă i-aş răspunde?" Şi şuieră. Numaidecât Zumurrud ieşi 
pe fereastră şi sări în uliţă, ajutându-se cu o frânghie. lar 
hoţul, care era un coşcogea flăcău voinic, o prijuni în 
spinare şi îşi luă tălpăşiţa cu ea iute ca fulgerul. 

Când văzu atâta voinicie la cel care o ducea, Zumurrud 
rămase uimită până peste poate şi îi spuse: 

Alişar, mult-iubitui meu, bătrâna mi-a spus că de-abia mai 
puteai să te târăşti, aşa de tare te slăbise durerea şi spaima. 
Şi văd că eşti mai tare ca un cal! 

Da cum hoţul nu răspunse nimic şi goni înainte încă şi mai 
iute, Zumurrud îşi petrecu mâna peste faţa lui şi simţi că 
faţa toată era înţepoşată de un păr mai vârtos decât o 
mătură de la hammam, încât ai fi gândit că e vreun gligan 
care a înhăţat vreo găină ale cărei pene ar ieşi din gura lui. 
La încredințarea aceea, Zumurrud fu cuprinsă de o spaimă 
înfricoşată şi începu să-i care la lovituri peste ochi, ţipând: 

Cine eşti? Şi ce eşti? 

Or, întrucât în clipita aceca sc aflau de mult departe de 
orice aşezare, în mijlocul câmpiei învăluite de noapte şi de 
pustietate, hoţomanul se opri o clipită, puse copila jos pe 
pământ şi răcni la ea: 


— Sunt Givan kurdul, fârtatele cel mai crunt din ceata lui 
Ahmad Ed-Danafl. Suntem cu toţii patruzeci de voinici care 
de multă vreme ducem lipsă de carne proaspătă! Noaptea 
care vine are să fie cea mai fericită dintre nopţile tale, 
întrucât avem să te răjghinăm pe rând cu toţii, şi avem să 
ne bălăcărim în vântrele tale, şi avem să ne lălăim între 
armurii tăi mişeleşte, şi avem să-ţi răsucim buburuza până 
dimineaţa! 

Când auzi vorbele răpitorului ei, Zumurrud pricepu toată 
năprăsnicia în care se afla şi începu să plângă, bătându-se 
peste ochi şi căinându-se de greşeala care o dăduse pe 
mâinile tâlharului aceluia făptuitor de silnicii, şi în curând şi 
pe mâinile celor patruzeci de fârtaţi ai lui. Apoi, văzând că 
triştea cea rea se încălărase pe viaţa ei, şi că nu avea cum 
să lupte împotrivă-i, se lăsă iarăşi dusă de răpitor fară să 
mai pună vreo împotrivire, şi se mulţumi să suspine: „Nu 
este alt dumnezeu decât numai unul Allah! Întru el mă 
adăpostesc! Fiecare îşi poartă triştea atârnată de gât şi 
orice-ar face nu poate să se scuture de ea." în clipita 
aceasta a istorisirii sale, Şeherczada văzu că se luminează 
de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfu cea de a trei sute douăzeci fi treia noapte 
spuse: 

Fiecare îşi poartă triştea atârnată la gât şi orice ar face nu 
poate să se scuture de ca! 

1 Ahmed Ed-Danaf, tip de hoţoman isteţ, personaj foarte 
popular în literatura arabă, sc pare că a existat în realitate. 

Kurdul cel crunt Givan şi-o aburcă aşadar pe copilă iarăşi 
în spinare şi porni la fugă mai departe până la o peşteră, 
ascunsă printre stânci, unde îşi alesese sălaş ceata celor 
patruzeci şi bulibaşa lor. Acolo, o baborniţă, chiar mama 
răpitorului frumoasei Zumurrud, avea grijă de 
gospodăreala lor şi le gătea demâncarea. Aşa că, auzind 
şuieratul cunoscut, baba ieşi în gura peşterii să-l întâmpine 
pe fâu-său cu prada lui. Givan o dete pe Zumurrud în seama 
maică-sii, spunând: îngrijeşte-o bine pe gazela asta până ce 


mă întorc, căci mă duc să-i caut pe ortacii mei, ca să vină s- 
o răjghine împreună cu mine. Da întrucât nu o să ne 
întoarcem decât mâine după prânz, din pricina unor isprăvi 
pe care le avem de făptuit, ţi-o las în grijă să-i dai să 
mănânce bine ca să fie în stare să înfrunte poghiazurilc şi 
iuruşurile noastre. 

Şi plecă. 

Atunci bătrâna veni la Zumurrud şi îi dete să bea şi îi 
spuse: 

Fata mea, ce noroc pe tine să te simţi în curând 
precurmată din mijloc de patruzeci de zdrahoni tineri, fară 
a mai pune la socoteală şi pe căpetenia lor, care el singur 
este mai vârtos decât toţi ceilalţi la un loc! Pe Allah! Tare 
norocită mai eşti să fii tânără şi jinduită! 

Zumurrud nu fu în stare să răspundă nimic şi, învăluindu- 
şi capu-n feregea, se întinse pe pământ şi şezu aşa până 
dimineaţa. 

Or, noaptea o ajutase să chibzuiască; căpătase oleacă de 
inimă şi îşi zisese: „Da ce este oare cu nepăsarea aceasta 
păcătoasă faţă de mine, într-un ceas ca acesta? Că doar n-oi 
sta să aştept fară să mă mişc venirea celor patruzeci de 
tâlhari siluitori, care să mă sfarme silnicindu-mă şi care să 
mă năpădească aşa cum năpădeşte apa o naie până ce o 
scufundă în adâncul mării! Nu, pe allah! Am să-mi 
mântuiesc sufletul, şi nici trupul nu am să mi-l las la 
cheremul lor!" Şi, cum se şi făcuse dimineaţă, sc sculă şi se 
duse la bătrână, îi sărută mâna şi îi spuse: 

Noaptea asta m-am odihnit bine, maică bună, şi mă simt 
întremată şi întru totul gata să-i întâmpin cu cinstire pe 
oaspeţii mei! Ce-ar mai fi să facem acum ca să ne trecem 
vremea până la venirea lor? N-ai vrea, de pildă, să vii cu 
mine la soare şi să mă laşi să te caut în cap de păduchi şi să- 
ţi pieptăn părul, maică a mea bună? 

Baba răspunse: 

Pe Allah! Gândul tău este minunat, întrucât de atâta amar 
de vreme de când mă aflu în peştera aceasta nu am mai 


apucat să mă spăl pe cap şi a ajuns acuma să slujească de 
adăpost la toate neamurile de păduchi câte se cuibăresc 
prin pletele oamenilor şi prin părul jivinelor; iar când se 
lasă noaptea, pleacă de pe cap şi mişună cu droaia pe 
trupul meu: sunt şi de cei albi şi de cei negri, şi mari şi mici; 
ba sunt, fata mea, şi de cei care au o coadă tare lată şi care 
umblă de-a-ndărătelea; alţii au o duhoare mai împuţită 
decât râgăielile cele stătute şi decât împuţelile cele mai 
puturoase! Aşa că, dacă izbuteşti să mă scapi de lighioanele 
astea ticăloase, viaţa ta cu mine are să-ţi fie tare norocită! 

Şi ieşi cu Zumurrud din peşteră şi se ghemui la soare, 
scoţându-şi cârpa pe care o avea pe cap. Zumurrud atunci 
chiar că putu să vadă că se găseau acolo toate soiurile de 
păduchi cunoscuţi, precum şi de ceilalţi asemenea. 

Fără a se pierde cu firea, începu aşadar să-i culeagă cu 
amândouă mâinile, pe urmă să pieptăne părul la rădăcină 
cu nişte piepteni straşnici; şi, când nu mai râmaseră din toţi 
păduchii aceia decât atâţia cât e firesc, începu să-i 
pigulească cu degete pricepute şi câţi mai mulţi deodată şi 
să-i strivească între unghii, cum se face de obicei. Când 
isprăvi, începu s-o scarpine încetişor, atâta de încetişor, 
încât cotoroanţa se simţi năpădită dulce de chiar tihna pielii 
sale curate şi, într-un sfârşit, aţipi de-a binelea. 

Fără a-şi pierde vremea, Zumurrud sc sculă şi dete fuga în 
peşteră de unde luă nişte haine bărbăteşti cu care se 
îmbrăcă frumos; îşi înfăşură capul cu un turban falnic, unul 
dintre cele dobândite în furtişagurile săvârşite dc cei 
patruzeci, şi ieşi degrabă ca să pună ochii pe un cal, tot de 
furat, care păştea prin preajmă, priponit la două picioare; îi 
puse şaua şi frâul, îl încălara bărbăteşte şi îl împintenă la 
goană mare, drept înainte, chemând într-ajutor numele 
Domnului a-toată-slobozcnia. 

Goni aşa în fuga mare, până la căderea nopţii; iar a doua zi 
dimineaţa, de cu zori, luă iarăşi goana, neoprindu-se decât 
din vreme în vreme ca să se hodinească, să mănânce 


niscaiva rădăcini şi să-şi lase calul să pască. Şi tot aşa o ţinu 
vreme de zece zile şi zece nopți. 

Spre dimineaţa celei de-a unsprezecea zile, ieşi într-un 
sfârşit din pustia pe care o străbătuse şi răzbi într-o câmpie 
verde prin care curgeau nişte ape frumoase şi unde 
privirile se învoioşau la priveliştea unor pomi mari, a 
frunzişurilor, şi a trandafirilor, şi florilor pe care o boare 
primăvăratică le făceau să înmugurească potop; şi zburdau 
peste tot păsările firii şi păşteau pretutindeni turmele de 
gazele şi jivinele cele mai gingaşe. 

Zumurrud se odihni vreme de un ceas în locul acela dulce, 
apoi încăleca iar şi porni pe un drum tare frumos ce trecea 
printre codri verzi şi ducea la o cetate în care, din 
depărtare, străluceau în soare minaretele. 

Când ajunse aproape de zidurile şi de poarta cetăţii, văzu 
o mulţime nesfârşită care, la ivirea ei, începu să scoată nişte 
strigăte nebune de bucurie şi de izbândă; şi, numaidecât, 
ieşiră pe poartă şi îi veniră în întâmpinare nişte emiri călări 
şi nişte obraze dc vază şi nişte capi de oşti care se temeniră 
şi sărutară pământul cu semne de supunere ca ale unor 
supuşi faţă dc sultanul lor, pe când din toate părţile un huet 
fară de hotar se ridica din gloatele înflăcărate: „Deie-i Allah 
biruinţă sultanului nostru! Bună-venirea ta aducă 
binecuvântarea peste neamul musulmanilor, o, sultane al 
lumii! Intărească-ţi Allah domnia, o, sultane al nostru!" Şi, 
totodată, mii de oşteni călări se rânduiră în două şire, spre 
a despărţi şi a ţine gloatele la marginea înflăcărării, iar un 
pristav obştesc, cocoţat pe o cămilă înfotăzată falnic, da de 
ştire norodului, din toate beregăţile lui, sosirea cea norocită 
a sultanului! 

Ci Zumurrud, tot străvestită în chip dc voinic, nu pricepea 
neam ce vroiau să însemneze toate acelea, şi până la urmă 
îi întrebă pe dregătorii cei mari care prinseseră calul de 
dârlogi de o parte şi de cealaltă: 

Au ce este, preacinstiţilor domniile voastre, în cetatea 
aceasta? Şi ce vreţi de la mine? 


Atunci, dintre toţi aceia, păşi înainte un curtean mare 
care, după cc se ploconi până la pământ, spuse către 
Zumurrud: 

Atoateledătătorul, o, stăpâne al nostru, nu şi-a precupeţit 
milele când ţi lc-a menit! Preamărit fie el! Te-a adus de 
mână până la noi ca să ni te aşeze ca domn al nostru în 
scaunul de domnie al acestei împărăţii! Preamărit fie el, 
carele ne dăruieşte un domn atâta de tânăr şi atâta de 
frumos, din neamul cel ales al fiilor turcimii, cei cu chip 
strălucit! Mărire lui! Întrucât şi dacă ne-ar fi trimis vreun 
cerşetor sau orice alt ins de rând, noi tot aşa se cădea să-l 
primim ca sultan al nostru şi să-i dăm cinstire. Află, dar. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar căndfit cea de a trei sute douăzeci fi patra noapte 
spuse: 

Află, dar, că datina noastră, a locuitorilor din cetatea 
aceasta, atunci când sultanul nostru moare fară să ne lase 
urmaş de parte bărbătească, este de a ne strânge pe 
drumul acesta şi de a aştepta ivirea celui dintâi trecător pe 
care ni-l trimite ursita, spre a ni-l alege ca nou sultan şi de 
a ne închina lui ca atare! lar astăzi am avut norocul să dăm 
de tine, o, tu, cel mai frumos dintre toţi sultanii de pe 
pământ, şi fară de seamăn în veacul tău şi în toate 
veacurile! 

Or, Zumurrud, care era o femeie cu cap şi cu judecata 
strălucită, nu se lăsă descumpănită de vestea aceea atâta 
de ciudată şi spuse către curteanul cel mare şi către ceilalţi 
dregători: 

— O, voi toţi, supuşi ai mei credincioşi de aci înainte, să nu 
credeţi totuşi cumva că aş fi vreun turc de obârşie neştiută 
ori vreun plod din prostime. Dimpotrivă! Aveţi dinainte-vă 
un turc de spiţă înaltă, care şi-a lăsat ţara şi casa, după un 
dezbin cu părinţii lui, şi care s-a hotărât să colinde lumea în 
căutare de vitejii. Şi întrucât iacătă că chiar ursita m-a adus 


să dau de un prilej atâta de frumos de a găsi o atare 
întâmplare, mă învoicsc a vă fi sultan! 

Pe dată trecu în fruntea saltanatului şi, în toiul uralclor şi 
al strigătelor de bucurie ale unui întreg norod, îşi făcu 
intrarea falnică în cetate. 

Când ajunse dinaintea uşii celei mari de la sarai, emirii şi 
curtenii descălecară şi veniră s-o sprijine de subsuori şi s-o 
ajute să se dea jos de pe cal, şi o purtară pe braţele lor 
până în sala cea mare de primire şi, după ce o îmbrăcară cu 
însemnele domneşti, o poftiră să şadă în jeţul de aur al 
sultanilor de până aci. Şi toţi laolaltă se temeniră şi 
sărutară pământul dintre mâinile ei, rostind jurământul de 
supunere. 

Atunci Zumurrud îşi începu domnia punând să se deschidă 
haznalele domneşti, ghiftuite dealung de veacuri; şi porunci 
să se scoată din ele grămezi de bani, pe care îi împărţi la 
ostaşi, la săraci şi la nevoiaşi. Încât norodul o îndrăgi şi îi 
înălţă urări de domnie lungă. Şi, pe de altă parte, 
Zumurrud nu uită nici să-i dăruiască pe dregătorii de la 
sarai cu caftane falnice şi să-i cinstească cu hatâruri pe 
emiri şi pe curteni, precum şi pe soțiile lor şi pe toate 
femeile din harem. Pe deasupra, popri luarea de biruri, de 
vămi şi de dări, şi puse să fie sloboziţi cei întemnițați şi să 
fie şterse toate pedepsele. Şi într-acest chip câştigă 
dragostea şi a celor mari şi a celor mici, care cu toţii o luau 
drept bărbat şi se minunau de înfrânarea şi de neprihana 
ei, când aflară că nu intră niciodată în harem şi că nu sc 
culcă niciodată cu vreo femeie. Într-adevăr, nu vrusesc să ia 
în slujba sa aparte de noapte decât doi băieţei hadâmbi pe 
care îi puse să doarmă de-a curmezişul la uşa ei. 

Da tare departe de a fi fericită, Zumurrud nu făcea alta 
decât să se tot gândească la mult-iubitul ci Alişar, pe care 
nu izbutise să-l găsească, în ciuda tuturor căutărilor ce 
pusese să se facă tainic. Încât nu contenea să tot plângă 
singură-singurică şi să se roage şi să ajuneze spre a 
dobândi milă de la cel Preaiînalt asupra lui Alişar şi să 


dovedească a-l găsi teafăr şi sănătos, după atâta 
despărţire.1 Şi şezu aşa vreme de un an; până într-atâta 
încât femeile de la sarai ridicau mâinile în sus a deznădejde 
şi strigau: 

— Ce belea pe noi că sultanul e atâta de cucernic şi de 
neprihănit! 

1 La M.A. Salic: Şi îşi aducea aminte de cutare noapte sau 
de cutare zi petrecută cu el, şi din ochi vărsa lacrimi şi 
procitca stihuri ca accstea: De-atât amar de vreme te plâng, 
iubirea mea! Şuvoaie-mi curg de lacrimi din ochi ca din 
cifmea. Qindplăng, numai pe tine te plâng, neostoit. Grea-i 
neagra despărţire când efti îndrăgostit! 

Când se împlini anul, pe Zumurrud o bătu un gând, şi 
hotări să-l ducă de îndată la împlinire. Porunci să fie 
chemaţi vizirii şi curtenii şi le ceru să-i pună pe meşteri şi 
pe zidari să întocmească un meidan lung de un parasanjl şi 
lat tot pe atâta, şi să zidească în mijlocul lui o sală măreaţă 
cu boltă, pe care s-o îmbrace falnic şi unde să fie aşezat un 
scaun domnesc şi atâtea jeţuri câţi dregători erau la sarai. 

Porunca dată de Zumurrud fu îndeplinită într-un răspas de 
vreme tare scurt. Şi, după cc mcidanul fu întocmit şi 
clădirea ridicată şi scaunul domnesc şi jeţurile orânduite 
după rosturile cinurilor, Zumurrud îi pofti acolo pe toţi mai- 
marii din cetate şi de la sarai, şi le dete un ospăț cum nici 
cei mai bătrâni nu ţineau minte să mai fi fost vreunul 
asemenea în toată împărăţia. Şi, la sfârşitul ospăţului, 
Zumurrud se întoarse înspre musafiri şi le spuse: 

De aci înainte, de-a lungul întregii mele domnii, am să vă 
poftesc în sala aceasta la fiecare început de lună, iar voi veţi 
lua loc în jeţurile voastre, şi tot aşa am să poftesc tot 
norodul meu, ca să ia şi el parte la ospăț şi să mănânce şi să 
bea şi să-i mulţumească Atoatefăcătorului pentru darurile 
sale! 

Şi toţi îi răspunseră cu ascultare şi cu supunere. Atunci ea 
adăugă: 


Pristavii obşteşti vor chema norodul la ospăț şi vor da de 
ştire că oricine ar fi cel care nu va vroi să vină la ospâţ, va fi 
spânzurat! 

Aşa că, la început de lună, pristavii obşteşti străbătură 
ulițele cetăţii strigând: „O, voi toţi, negustori şi mugşterii, 
bogaţi şi săraci, flămânzi ori sătui, din porunca stăpânului 
nostru sultanul daţi fuga la sala de pe meidan! Acolo aveţi 
să mâncaţi şi să beţi şi să-1 binecuvântaţi pe 
Atoatcbinefacătorul. Şi spânzurat va fi vericine nu va 

! Parasanjulsau. Mai exact. Farsajtulmăsura dc distanţă 
egală cu 5.5 km. 

Veni acolo! Închideţi-vă prăvăliile şi opriţi vânzarea şi 
cumpărările! Vericine nu va veni, spânzurat va fi!" 

La poftirea aceea, mulţimea dete fuea şi se buluci în valuri- 
valuri în mijlocul sălii, pe când sultanul sta în scaunul său 
domnesc, iar împrejuru-i, în jeţurile lor cuvenite, şedeau 
rânduiţi după cinuri mai-marii şi dregătorii. Şi toţi începură 
să mănânce tot felul de bunătăţuri, precum fripturi de oaie, 
pilaf şi mai cu seamă bunătatea aceea minunată care se 
cheamă kisek, făcută din grâu râşnit şi din lapte acru. Şi, pe 
când ei mâncau, sultanul îi cerceta cu luare-aminte, rând pe 
rând, şi atâta de îndelung încât fiecare îi spunea vecinului 
său: 

Pe Allah! Nu ştiu pentru care pricină se tot uită sultanul la 
mine cu atâta stăruinţă! 

lar mai-marii şi dregătorii, estimp, nu conteneau să tot 
îmbie lumea, spunând: 

Mâncaţi fară de sfială şi săturaţi-vă! Nu puteţi să-i faceţi 
mai marc bucurie sultanului decât să vă arătaţi pofta de 
mâncare! 

Iar ei îşi ziceau: 

Pe Allah! În viaţa noastră nu s-a mai pomenit de vreun 
sultan care să-şi iubească până într-atâta norodul şi să-i 
vrea atâta bine! 

Or, printre hăplăii care mâncau cu cea mai mare lăcomie, 
făcând să piară pe beregăţile lor tablale întregi, se afla şi 


mişelnicul de creştin Barssum, cel care îl adormise pe Alişar 
şi o furase pe Zumurrud, ajutat de fratele său, bătrânul 
Raşideddin. După ce Barssum acela sfârşi de mâncat 
carnea şi mâncărurile cu unt şi cu ulei, ochi o tavă la care 
nu-i ajungea laba şi care era plină cu un pilaf cu lapte, 
presărat cu praf de zahăr şi de scorţişoară; îi îmbrânci cu 
coatele pe toţi vecinii şi puse gabja pe tablaua pe care o 
trase la el, şi îşi înfipse mâna şi înşfacă o coşcogea 
îmbucătură pe care şi-o îndopă în gură. Atunci, unul dintre 
vecinii lui, burzuluit, îi spuse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfii cea de a trei sute douăzeci fi cincea noapte 
spuse: 

Atunci, unul dintre vecinii lui, burzuluit, îi spuse: 

Da ţie nu ţi-e ruşine să întinzi mâna aşa la ceea ce este 
departe de tine şi să înşfaci numai pentru tine o tabla atâta 
de marc? Ori tu nu ştii că buna-cuviinţă ne învaţă să nu 
mâncăm decât ceea ce se află dinaintea noastră? 

Iar un alt vecin adăugă: 

Cădea-ţi-ar grele în pântece bucatele astea şi rocoşi-ţi-s-ar 
maţele! 

Iar un ncicuşor mehenghi, mare înghiţitor de tiriacuri, îi 
spuse: 

Hei, pe Allah! Hai să împărţim! Dă încoace să iau şi cu o 
gură, sau două, sau trei! 

Ci Barssum îi aruncă o privire scârbită şi ţipă la el crunt: 

Bă afurisitule mâncător de haşiş, mâncarea asta aleasă n-a 
fost gătită pentru fălcile tale; este menită unor guri de emiri 
şi de oameni gingaşi! 

Şi dete să-şi înfigă iar degetele în pilaful cel dulce, când 
Zumurrud, cârc îl tot scruta de o bucată de vreme, îl 
cunoscu şi trimise după el patru străjeri, spunându-le: 

Daţi fuga şi zeberiţi-l pe insul acela care mănâncă pilaf cu 
lapte şi aduceţi-l la mine! 


Iar cei patru străjeri se repeziră asupra lui Barssum, îi 
zvârliră dintre degete îmbucătura pe care sta s-o înfulece, îl 
trântiră cu faţa la pământ şi îl târâră de picioare dinaintea 
sultanului, în mijlocul celor ce se aflau acolo şi care îşi 
conteniră mâncatul, şuşotindu-şi între ei: 

lacătă cc va să zică să te porţi ca un hăplău şi să te 
lăcomeşti la mâncarea altuia! 

lar mâncătorul de tiriac le spuse celor din preajmă: 

Pe Allah! Bine am făcut că n-am mâncat cu el din pilaful 
acela minunat cu scorţişoară! Cine ştie cc pedeapsă are săi 
se alduiască! 

Şi toţi începură să se uite cu luare-aminte la ceea ce avea 
să se întâmple. 

Zumurrud, cu ochii aprinşi lăuntric, îl întrebă pe ins: 

Ia să-mi spui tu, om cu ochi albaştri şi râi, cum te cheamă 
şi care este pricina venirii tale în ţara noastră? 

Mangositul de creştin, care se împodobise cu un turban 
alb, cum nu le este îngăduit decât musulmanilori, spuse: 

O, sultane şi stăpâne al nostru, mă cheamă Aii, şi de 
meserie sunt ceaprazar. Am venit în ţara aceasta să-mi lac 
meseria şi să-mi câştig zilele cu munca mâinilor mele! 

Atunci Zumurrud îi spuse unuia dintre cei doi hadâmbuţi 
ai ei: 

Dă fuga şi adu-mi tablaua cu nisip de ghicit şi pana de 
aramă care îmi slujeşte să trag liniile cele geomanliccşti! 

Şi, după ce porunca se îndeplini numaidecât, Zumurrud 
întinse cu grijă nisipul de ghicit pe faţa netedă a tablalei şi, 
cu pana de aramă, scrise pe nisip un chip de maimuţă şi 
nişte şiruri de slove necunoscute. După care cugetă vreme 
de câteva clipite, apoi ridică deodată capul şi, cu un glas 
cumplit ce fu auzit de toată lumea, ţipă la ticălos: 

A, câine, cum de cutezi tu să minţi un sultan? Au 1111 eşti 
tu creştin şi nu te cheamă Barssum? Şi oare nu ai venit în 
ţara aceasta anume ca s-o cauţi pe o roabă pe 1 Culoarea 
turbanului indica apartenenţa cclui cârc il purta la o religie 
iu alta. De multe ori s-au dat porunci ca nemusulmanii să 


poarte alte veşminte decât mahomedanii, dar aceste 
porunci erau date repede uitării. 

Care ai furat-o pe vremuri? A, câine! A, blcstematulc! Ai să 
mărturiseşti tu numaidecât adevărul pe care iacătă că mi 1- 
a dezvăluit aşa de limpede nisipul meu ghicitoresc! 

La vorbele acestea, creştinul înspăimântat se nărui la 
pământ, cu mâinile împreunate, şi spuse: îndurare, o, 
sultane al vremilor! Nu greşeşti! Sunt, într-adevăr - ocolit 
să fii de orice necaz! 

— Un păcătos dc creştin, şi am venit încoace cu gândul de 
a o răpi pe o musulmană pe care o furasem şi care a fugit 
din casa noastră! 

Atunci Zumurrud, în murmurele de minunare ale 
întregului norod care zicea: „Uallah! Nu se află pe lume un 
geomant cititor în nisip pe potriva sultanului nostru', îi 
chemă pe armaş şi pe ajutoarele lui şi le spuse: 

Duceţi-l pe câinele acesta ticălos afară din cetate, jupuiţi- 
1 de viu, umpleţi-i pielea cu nişte paie proaste şi întoarceţi- 
vă să-i ţintuiţi pielea aceea la poarta meidanului. lar hoitul 
se cade să i-l ardeţi cu nişte bălegaruri uscate, iar ceea ce 
mai rămâne să aruncaţi în haznaua cu scârne! 

Iar ei răspunseră cu ascultare şi cu supunere, îl înşfăcară 
pe creştin, şi îl dădură pieirii după osânda pe care norodul 
o găsi plină de dreptate şi de înţelepciune. 

Cât despre vecinii care îl văzuseră pe ceapcân cum 
mâncase orezul cu lapte, aceia nu putură a se opri să nu-şi 
împărtăşească între ei gândurile. Unul spuse: 

Uallah! În viaţa mea nu am să mă mai las ispitit de tablaua 
aceea, măcar că tare îmi mai place! 

lar mâncătorul de haşiş, ţinându-se de pântece, aşa de 
tare îl junghia spaima, strigă: 

Hei, Uallah! Soarta mea cea bună m-a ferit să mă ating de 
afurisitul acela de orez cu scorţişoară! 

Şi toţi se juruiră că nici baremi nu au să mai pomenească 
vreodată vorba dc pilaf cu lapte! 


Aşa că, luna următoare, când norodul fu poftit iarăşi să 
vină la ospăț dinaintea sultanului, se făcu un gol mare 
împrejurul tablalci pe care se afla pilaful cu lapte şi 
nimenea nu vroia nici baremi să se uite într-acolo. Pe urmă 
toată lumea, spre a-l bucura pe sultan, care îl cerceta pe 
fiecare mesean cu cea mai mare luare-aminte, începu să 
mănânce şi să bea şi să se veselească, da nimenea nu se 
atingea decât de bucatele de dinainte-i. 

Într-acestea, intră un ins cu înfăţişare cumplită, care se 
năpusti îmbrâncind toată lumea în drumul lui şi care, când 
văzu că toate locurile erau pline afară de cel din jurul 
tablalci cu pilaf, sc duse şi sc ghcbcji dinaintea acclei tablale 
şi, spre încremenirea tuturora, dete să întindă mâna ca să 
mănânce. 

Or, Zumurrud cunoscu numaidecât că insul acela era chiar 
răpitorul ei cel crunt, Givan kurdul, unul dintre cei 
patruzeci din taraful lui Ahmad Edl-Danaf. Pricina care il 
adusese în cetatea aceea nu era alta decât că venise în 
căutarea fetişcanei, care cu fuga ei îl aruncase într-o mânie 
înfricoşătoare atunci când tocmai se gătise s-o răjghinc 
delaolaltă cu ortacii lui. Şi, de ciudă, îşi muşcase mâinile şi 
făcuse juruinţă că are s-o găsească, măcar de s-ar fi ascuns 
ca şi pe după muntele Kokaz ori ca boaba de fistic în coaja 
ei. Şi pornise în căutarea ei şi, până la urmă, ajunsese în 
cetatea cea cu pricina şi venise în sala de ospeţe laolaltă cu 
ceilalţi, ca să nu fie spânzurat. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi venise în sala de ospeţe, ca să nu fie spânzurat. 

Aşa că şezu jos dinaintea tablalei cu pilaful de lapte şi îşi 
înfipse mâna toată chiar tamite în mijlocul ei. Atunci din 
toate părţile i se strigă: 

Hei, ce va să faci? la seama! Ai să fii jupuit de viu! Nu te 
atinge dc tablaua aceea care aduce nenorocire! 


Ci insul rostogoli nişte ochi cumpliţi şi mârâi la ei: 

la mai tăceri! Vreau să mănânc din tablaua asta şi să-mi 
ghiftuiesc burta! Că tare îmi mai place pilaful cu lapte! 

Iarăşi strigară la el: 

Ai să fii jupuit şi spânzurat! 

Drept răspuns, el îşi trase şi mai aproape tablaua în care 
îşi înfipsese mâna şi se aplecă peste ca. La priveliştea 
aceea, împătimitul după haşiş, vecinul cel mai de lângă 
kurd, o luă la fugă speriat şi dezmeticit din aburii macului, 
spre a se duce să şadă mai încolo, tăgăduind că ar avea 
vreo vină pentru ceea ce avea să urmeze. 

Aşadar, Givan kurdul, după ce îşi înfipse în tabla mâna lui 
cea neagră ca o gheară de coroi, o scoase din pilaf mare şi 
grea cât o copită de cămilă. Imbulzui în palmă coşcogea 
pumnoiul de pilaf pe care îl înhăţase, tipelciui un cocoloşoi 
mare cât o alămâie, şi-l aruncă dintr-o rotitură de mână 
drept în zgăul gâtlejului unde se scufundă cu o ghiorţăitură 
ca de tunet ori ca gâlgâitura unui prăval de ape într-o 
peşteră huitoare, încât bolta sălii vui într-un răsunet care se 
răsfrânse bubuind şi răzbubuind. Iar în locul de unde fusese 
smulsă îmbucătura rămase o urmă atâta dc mare, încât 
fundul cel gol al tablalei ieşi la iveală! 

La priveliştea aceea, tiriachiul îşi ridică mâinile şi strigă: 

Păzească-ne Allah! A înfulecat tablaua dintr-o îmbucătură! 
Preamărit fie Ajlah carele nu mi-a dibăcit nici un pilaf cu 
lapte ori cu scorţişoară ori cu altceva asemenea în mâinile 
sale! 

Şi adăugă: 

Să-1 lăsăm să mănânce în tihnă, că eu şi văd cum i se 
zugrăveşte pe frunte icoana jupuitului şi a spânzuratului 
care are să fie! 

Pe urmă se trase şi mai departe de aducătura mâinii 
kurdului şi strigă: 

Dare-ar Allah să ţi se înfunde înghiţitoarea şi să te îneci, o, 
prăpastie înfricoşată! 


Da kurdul, fară să-i pese de cele ce se tot trăncăneau în 
jurul lui, îşi mai înfundă o dată degetele cele groase cât 
nişte mazdrace în grămada cea moale de pilaf, care se 
întredeschise cu o pleoscăitură înfundată, şi şi-o trase afară 
cu un gălămoz la capătul ei mare cât un dovleac; şi 
începuse să şi-o tipelciuiască în palmă până a o înghiţi, când 
Zumurrud le spuse străjerifor: 

La iuţeală să mi-l aduceţi pe insul cu pilaful până ce să-şi 
înghită îmbucătura! 

Şi străjerii săriră asupra kurdului, care nici nu-i vedea, 
ghebejit cum sta cu toată jumătatea trupului peste tabla. Şi 
îl trântiră cu dibăcie şi îi legară mâinile la spate, şi îl târâră 
dinaintea sultanului, pe când cei de faţă îşi ziceau: „El 
însuşi şi-a vrut pieirea! Noi l-am sfătuit «. Lestul să se 
ferească de a se atinge de prăpădul acela de pilaf cu lapte!" 

Când ajunse dinaintea ei, Zumurrud îl întrebă: 

Cum te cheamă? Ce meserie ai? Şi care pricină te-a adus 
să vii în cetatea noastră? 

El răspunse: 

Mă cheamă Othman şi de meserie sunt grădinar. (! Ît 
despre pricina venirii mele, este căutarea vreunei grădini 
unde să muncesc ca să mănânc! 

Zumurrud strigă: 

Să mi se aducă tablaua cu nisip şi pana de aramă! 

Şi când i se dădură în mână sculele acelea, trase cu pana 
nişte slove şi nişte chipuri pe nisipul deşternut, cugetă şi 
socoti vreme de un ceas, apoi săltă capul şi spuse: 

Vai de păcatele talc, ticăloase mincinosule! Socotelile de 
pe tablaua mea cu nisip îmi arată că pe numele t. ui cel 
adevărat te cheamă Givan kurdul, şi de meserie eşti 
haramin, hoţ şi tâlhar! A, pramatie, plod de căţea şi de lele! 
Mărturiseşte pe dată adevărul, ori au să te facă să ţi-l aduci 
aminte loviturile! 

Când auzi vorbele acestea ale sultanului, pe care era 
departe de a-l prepune că ar Pi fetişcana cea răpită de el 
odinioară, îngălbeni la chip şi falcile-i clănţăniră şi buzele i 


se zbârciră peste dinţii care se iviră ca nişte coli dc lup ori 
de vreo altă fiară sălbatică. Pc urmă gândi că-şi mântuie 
capul mărturisind adevărul şi spuse: 

Adevăr grăieşti, o, Măria Ta! Ci mă dau căit în mâinile tale 
din chiar clipita aceasta, iar pe viitor am să umblu pe calea 
cea dreaptă! 

Ci Zumurrud îi spuse: 

Nu îmi este îngăduit să las să trăiască o fiară răufăcătoare 
în calea musulmanilor! 

Pe urmă porunci: 

Să fie luat şi jupuit de viu şi umplut cu paie, spre a fi apoi 
bătut în cuie pe uşa dc la sala de ospeţe, iar leşul lui să 
îndure soarta celui al creştinului! 

Când îi văzu pc străjeri cum îl duceau pe insul cu pricina, 
împătimitul după tiriac se sculă şi se întoarse cu fundul 
înspre tablaua cu orez şi spuse: 

O, pilaf cu lapte, o, împrăfuitule cu zahăr şi cu scorţişoară, 
dau dosul către tine, întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te 
socot vrednică de privirile mele, ci de-ania dacă de fundul 
meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute douăzeci ţi şaptea noapte 
spuse: 

Întrucât, o, tabla a prăpădului, nu te socot vrednică de 
privirile mele, ci de-abia dacă dc fundul meu! Scuip pe tine 
şi te afurisesc! 

Şi iacă-aşa cu el. 

Da cât despre cel de al treilea ospăţi, iacătă! Ca şi în cele 
două dăţi de dinainte, pristavii strigară aceeaşi veste şi sc 
făcură aceleaşi pregătiri; pe urmă norodul se strânse în 
sală, mai-marii se rânduiră pe cinuri, iar sultanul şezu în 
jeţul său. Şi toată lumea începu să mănânce, să bea şi să se 
veselească; şi mulţimea se îngrămădea pretutindeni, afară 
de locul de dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte, care sta 
neatinsă în mijlocul sălii şi cu toate fundurile mesenilor 


întoarse spre ea. Şi deodată fu văzut cum intră un ins cu 
barba albă, care, dacă văzu locul dimprejurul tablalei gol, 
se duse într-acolo şi şezu să mănânce, ca să nu fie 
spânzurat. lar Zumurrud se uită la el şi îl cunoscu pe 
bătrânul Raşideddin, mişelul de creştin care îl pusese pe 
frate-său Barssum s-o fure. 

Într-adevăr, întrucât Raşideddin, la o lună de la trimiterea 
fratelui său în căutarea fetişcanei fugite, văzând că acela nu 
se mai întorcea, se hotări să plece el însuşi ca să încerce s-o 
găsească, iar soarta îl aduse în cetatea aceea până la sala 
de ospeţe, dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte. 

Când îl cunoscu pe alimănitul de creştin, Zumurrud gândi 
în sineşi: „Pe Allah! Pilaful acesta cu lapte este o mâncare 
binecuvântată, de vreme ce mă ajută să-i dibăcesc pe toţi 
ticăloşii. Se cade să pun într-o zi să se crăinicească în toată 
cetatea că este o mâncare pe care toţi locuitorii sunt datori 
s-o mănânce. Şi am să poruncesc să fie spânzurați cei 
cărora nu le place! Până atunci, ia să văd ce fac cu 
mangositul ăsta bătrân!" Aşa că strigă la străjerii ei: 

— Aduceţi-mi-l pe insul cu pilaful! Iar străjerii, deprinşi 
acuma, îl ochiră numaidecât pe ins şi se repeziră asupra lui 
şi îl târâră de barbă dinaintea sultanului, care îl întrebă: ' 
Dc fapt este vorba de cel de al patrulea, dacă ţinem scama 
şi de primul, l. i care nu participaseră decât mai-marii din 
împărăție. 

Cum te cheamă? Ce meserie ai? Şi care este pricina venirii 
tale la noi? 

El răspunse: 

O, norocitule sultan, mă cheamă Rustem, da nu am nici o 
meserie, fară numai că sunt un derviş sărman! 

Ea strigă: 

Ad' nisipul şi pana! 

Şi i se aduseră. lar ea, după ce deşternu nisipul şi trase pc 
el nişte chipuri şi nişte slove, cugetă un ccas de vreme, apoi 
săltă capul şi spuse: 


Minţi dinaintea sultanului, câine blestemat! Te cheamă 
Raşideddin; meseria ta este de a pune să fie răpite 
vicleneşte femeile dc musulmani şi de a le zeberi în casa ta; 
pe dinafară te arăţi de legea Islamului, da în adâncul inimii 
rămâi un păcătos de creştin putred dc păcate. Mărturiseşte 
adevărul sau într-o clipită capul tău arc să-ţi sară la 
picioarc! 

Şi ceapcânul, cutremurat, gândi că-şi scapă capul şi îşi 
mărturisi nelegiuirile şi ticăloşiile. Atunci Zumurrud le 
spuse strâjilor: 

Răsturnaţi-l şi altoiţi-i câte o mie de lovituri de gârbaci la 
fiecare talpă! 

Şi porunca fu împlinită pe dată. Ea spuse atunci: 

— Acuma luaţi-l, beliţi-l dc piele, umpleţi-i-o cu pleavă şi 
pironiţi-o lângă celelalte două la uşa sălii de ospeţe. Iar 
hoitul lui să pată tot soarta pe care au îndurat-o ceilalţi doi 
câini! 

Şi porunca fu împlinită pe loc! 

După care toată lumea începu să mănânce, minunându-se 
de înţelepciunea şi de dibăcia ghicitorească a sultanului, şi 
lăudându-i judeţurile şi dreptăţile. 

Când ospăţul se isprăvi, norodul se risipi, iar sultana 
Zumurrud se întoarse în saraiul ci. Da nu era pic de fericită 
în sinea ei şi îşi zicea: „Preamărit fie Allah carele mi-a 
răcorit inima ajutându-mă să-mi împlinesc răzbunul asupra 
celor care m-au obidit! 3 Ci toate astea nu mi-l aduc 
îndărăt pe mult-iubitul meu Alişar! Da Prcaânaltul este 
totodată şi Atoatefăcătorul, iar el face precum îi este placul 
în privinţa acelora care i se închină şi care mărturisesc că 
nu au alt dumnezeu decât numai pe el!" Şi, tulburată de 
amintirea muit-iubitului ei Alişar, varsă lacrimi din belşug 
noaptea toată2; apoi se închise singură în durerea ei, până 
la începutul lunii următoare. 

1 în varianta tradusa dc M. A. Salie, sultana Zumurrud 
rosteşte apoi aceste versuri: 


Au năpădit pământul cu mifelia lor, Şi iacătă-i: pieriră din 
calea tuturor! 

De-ar fi cinstit ei via fa - fi viaţa ii cinstea. Ci răul se 
plătefte cu rău, fi-i drept afa! 

Cu pilda lor ne-nvaţă mult-cumpănita soartă: „Ce faci - ţi 
se va face! lar vremea nu te iartă. R 

:1.a M. A. Salic, Zumurrud prociteşte spusele poetului: 
Domol-domol în toate! Că soarta tuturor E-n mâna dreaptă- 
a celui Atoatedătător! Ceea ce nu ţi-e datulnicicând nu vei 
avea. 

— Dar ce ţi-e scris, de-a pururi va sta în preajma ta! 

Şi spusele altuia: 

Sloboade creţii zilei, să se-ndrepte! În casa spaimei să nu 
faci un pas! Cu câte piedici ni se-nalţă trepte! Ci vine-apoi 
ţi-al fericirii ceas! 

Şi spusele altuia: 

Când nenorocul te cuprinde-n strungă, Indura ceasul rău 
care te-alungă. Azi noaptea vieţii-i plină cu furtuni, Dar 
poate mâine va plodi minuni. 

Şi spusele altuia: 

Răbdarea-fi dă putere! Când ftii asta. Cu suflet liniftit 
înfrunţi năpasta! lar de nu fiii sa rabzi cu măreție, Răbda- 
vei - ce ţi-e scris - în josnicie! 

Atunci iarăşi fu strâns norodul la ospăţul îndătinat, iar 
sultanul şi dregătorii îşi luară locul, ca de obicei, sub boltă. 
Şi ospăţul ajunsese de mult în toi, iar Zumurrud nu mai 
trăgea nici o nădejde că are să-l mai găsească vreodată pe 
mult-iubitul ei, şi îşi făcea în suflet rugăciunea aceasta: „O, 
tu, cel carele i l-ai dat îndărăt pe Yussuf bătrânului său 
părinte Yacub, carele l-ai tămăduit dc bubele cele fară de 
leac pe sfântul Ayub, îngăduie-mi, în bunătatea ta, să-l 
găsesc şi eu pe mult-iubitul meu Alişar! Tu eşti atotputernic, 
o, Stăpâne al lumilor! 'Tu, cel carele îi aduci pe calea cea 
bună pe cei rătăciţi, tu, cel carele auzi toate glasurile, 
carele împlineşti toate rugile şi carele faci ca ziua să 
urmeze nopţii, dă-mi-l îndărăt pe robul tău Alişar!" 


Abia rostise Zumurrud în sineşi rugăciunea aceasta, că şi 
intră pc poarta meidanului un tinerel, şi mijlocu-i mlădiu se 
legăna cum se clatină sub adiere un lujer de salcie. Era 
frumos cum e lumina cea frumoasă, da părea plăpând şi 
oleacă gălbiu şi istovit. Căută peste tot un loc unde să stea, 
şi nu găsi gol decât locul dimprejurul tablalei cu pilaful cu 
lapte. Se duse şi şezu jos acolo, şi din toate părţile era 
țintuit de privirile speriate ale celor care îl şi socoteau 
pierdut, şi îl şi vedeau jupuit şi spânzurat. 

Or, Zumurrud, dc la cea dintâi privire, îl şi cunoscu pe 
Alişar. Şi inima începu să-i bată anapoda, şi era mai mai să 
dea un țipăt dc bucurie. Ci izbuti să biruiască pornirea 
aceea necugetată, că nu care cumva să se primejduiască a 
se da în vileag faţa de norodul ei. Da o cuprinsese o 
tulburare mare, şi lăuntrurile i se zbăteau, iar inima-i bătea 
din ce în ce mai tare. Şi aşteptă să se potolească pc deplin 
înainte de a porunci să vină Alişar. 

Cât despre Alişar, iacătă! După ce sc trezise. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fit cea de a trei sute douăzeci/opta noapte spuse: 

După ce se trezise din somn, era ziuă de mult, iar 
negustorii şi începuscră să deschidă sukul. Alişar, năucit că 
se vedea întins pe jos în uliţă, îşi duse mâna la frunte şi 
băgă de seamă că turbanul lui pierise, şi tot aşa şi caftanul, 
începu atunci să priceapă cum sta treaba, şi dete fuga, tare 
tulburat, să-i povestească prăpădul bătrânei celei bune dc 
cârc se rugă să se ducă să afle vreo ştire. Iar ea se învoi cu 
dragă inimă, şi plecă spre a se întoarce peste un ceas, cu 
chipul şi cu pletele răvăşite, ca să-i aducă vestea că 
Zumurrud nu mai era şi ca să-i spună: 

— Eu, copilul meu, tare mă socot că de-acuma se cade să 
te lepezi de nădejdea că ai s-o mai găseşti vreodată pe 
iubita ta. Nu este mântuire şi tărie la năpaste decât numai 
întru Allah cel Atotputernic! 'Toate câte ţi s-au întâmplat nu 
sunt decât numai din vina ta! 


La vorbele acestea, Alişar văzu lumina cum se preschimbă 
în neguri dinaintea ochilor lui, şi îşi pierdu toată nădejdea 
de viaţă, şi începu să plângă şi să suspine în braţele 
bătrânei celei de treabă, până ce leşină. Apoi, în urma 
îngrijirilor potrivite, îşi veni în simţiri, da numai ca să cadă 
la pat, zătignit de o boală grea, care îl (acu să-şi piardă 
pofta de somn şi cârc negreşit că l-ar fi dus drept la groapă 
dacă n-ar fi fost bătrâna cea bună care să-l îngrijească, 
să-l mângâie şi să-l îmbărbăteze. Şczu aşa zaif rău vreme 
dc un an întreg, fară ca bătrâna să-l părăsească o clipită; îi 
da să bea fel de fel de sorbeturi, punea şi-i fierbea pui de 
găină, şi îi da să răsufle mirosne înviorătoare. Iar el, într-o 
stare de slăbiciune şi dc sfârşeală până peste poate, se lăsa 
în voia ei şi îşi procitea stihuri tare jalnice despre 
despărţire, precum acestea dintr-o sumedenie: 

Se-aduna norii de-ntristare, Se stinge al iubirii soare, Curg 
grele lacrimi le-amare, Şi-i arsă inima, fi doare. Povară-i 
jalea - mult prea mare Pe biata-mi inimă ce moare De dorul 
dragostei-pierzare, De-aleanulfară ni ci o zare. De veghile 
fără-ncetare. Stăpăne-Doamne, mai e oare Vreun chip să-mi 
fii ajutorare? Grăbefte-te să-mi dai scăpare Cât încă cea din 
urmă boare A vieţii n-a pornit să zboare Din trupu-mi ars ca 
de lungoare!' 

Alişar rămase aşadar în starea aceea fară nădejde de 
vindecare, precum şi fară nădejdea că o va mai vedea 
vreodată pe Zumurrud. Iar bătrâna cea bună nu mai ştia ce 
să-i facă spre a-l smulge din zaiflâcul acela, până când într- 
O zi îi spuse: 

— Copilul meu, nu tot jeluindu-tc aşa fară să ieşi din casă 
ai să izbuteşti s-o mai găseşti pe iubita ta. Dacă vrei să mă 
asculţi, scoală-te şi apucă-te să-ţi capeţi îndărăt puterile şi 
du-te de-o caută prin toate cetăţile şi pe toate meleagurile. 
Niciodată nu se ştie drumul pe unde poate să vie 
mântuirea! 

Şi nu conteni să-l tot îmbărbăteze aşa şi să-i dea nădejdi 
până nu-l înduplecă să se scoale şi să intre la hammanm, 


unde chiar ea îl scaldă, şi îi aduse de băut nişte sorbeturi, şi 
îi dete să mănânce un pui de găină. Şi urmă să-l îngrijească 
1 La M.A. Salie, sunt alte versuri: 

Amarnică e despărţirea acelor care se iubesc, Şi dulce-i 
ceasul de-ntâlnire cândgură-n gură ţufotesc. Păstrează-i 
laolaltă. Doamne, pe-ndrăgostiţii lumii toţi'. Pe mine, care 
pier de jale, ajută-mă de vrei, că poţi! 

Astfel vreme de o lună, până ce, într-un sfârşit, fu în stare 
să se călătorească. Atunci îşi luă rămas-bun de la bătrână, 
după ce îşi încheie pregătirile de plecare, şi porni Ia drum 
s-o caute pe Zumurrud. Şi iacă-aşa ajunse până la urmă în 
cetatea în care era sultan Zumurrud, şi intră în sala de 
ospeţe, şi şezu dinaintea tablalei cu pilaf cu lapte presărat 
cu praf de zahăr şi de scorţişoară. 

Întrucât îi era o foame amarnică, îşi suflecă mânecile până 
la coate, rosti vorbele cele îndătinate Bismillah şi se pregăti 
să mănânce. Atunci vecinii lui, cuprinşi de milă când văzură 
în ce primejdie se băga, îl prevestiră că are să pată 
nenorocire mare dacă o să aibă nenorocul să se atingă de 
bunătatea aceea. Şi, cum el se încăpăţâna, tiriachiul îi 
spuse: 

Ai să fii jupuit şi spânzurat, ia seama! 

El răspunse: 

Fie binecuvântată moartea care are să mă mântuiască 
dintr-o viaţă plină de nenoroace! Da până atunci vreau să 
mă înfrupt din pilaful acesta cu lapte! 

Şi întinse mâna şi începu să mănânce cu marc poftă. 
lacă-aşa! lar Zumurrud care, tulburată toată, îl scruta, îşi 
zise: „Vreau mai întâi să-l las să-şi potolească foamea, până 
a porunci să fie adus la mine!" Iar când văzu că se opri din 
mâncat şi că rosti vorbele îndătinate Mulţumesc lui Allah le 

spuse străjerilor: 

Duceţi-vă încetişor la tânărul acela cârc şade dinaintea 
tablalei cu pilaf şi rugaţi-l, cu multă cuviinţă, să vină să 
vorbesc cu el, şi spuneţi-i: „Sultanul vă pofteşte pentru o 
întrebare şi un răspuns, nimic mai mult!" 


Şi străjerii se duseră şi se temeniră dinaintea lui Alişar şi îi 
spuseră: 

Domnia ta, stăpânul nostru sultanul te pofteşte pentru o 
întrebare şi un răspuns, nimic mai mult! 

Alişar răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Şi se sculă şi îi însoţi până dinaintea sultanului. Estimp, 
oamenii din gloată îşi făceau între ei tot felul de 
presupuneri. Unii ziceau: 

Ce păcat de tinereţele lui! Cine ştie ce are să păţească! 

Da alţii răspundeau: 

Dacă ar fi fost să păţească vreo belea, nu l-ar fi lăsat 
sultanul să mănânce pe săturate. Ar fi pus să fie zeberit de 
la cea de a doua îmbucătură! 

Iar alţii spuneau: 

Străjerii nu l-au târnuit nici de picioare, nici de haine! L-au 
însoţit, urmându-l cuviincios de departe! 

Într-acestca, Alişar sc înfăţişă dinaintea sultanului. Acolo 
se temeni şi sărută pământul dintre mâinile sultanului, care 
îl întrebă, cu un glas înfiorat şi tare dulce: 

Cum te cheamă, o, gingăşiile flăcău? Ce meserie ai? Şi 
care este pricina ce te-a nevoit să-ţi laşi ţara pentru 
meleagurile acestea depărtate? 

El răspunse: 

O, norocitule sultan, mă cheamă Alişar, fiul lui Glorie, şi 
sunt unul dintre fiii de negustori din ţara Khorassanului. 
Meseria mea era cea a tatălui meu, dar c multă vreme de 
când nenorocirile m-au făcut să mă las de ea. Cât despre 
pricina venirii mele în ţara aceasta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a trei sute douăzeci ţi noua noapte 
spuse: 

Cât despre pricina venirii mele în ţara aceasta, aceea este 
că mă aflu în căutarea unei făpturi dragi pe care am 
pierdut-o şi care îmi era mai scumpă ca văzul şi ca auzul, şi 


ca sufletul! Şi de când mi-a fost luată, trăicsc ca un lunatic! 
Şi iacătă asta-i povestea mea cea jalnică! 

Şi Alişar, încheindu-şi spusele, izbucni în lacrimi şi fu 
cuprins de un icnet atâta de amarnic, încât se prăbuşi 
leşinat. 

Atunci Zumurrud, înduioşată până peste poate, le porunci 
celor doi hadâmbuţi ai ci să-1 stropească pe faţă cu apă de 
trandafiri. Şi cei doi copii robi îndepliniră porunca pe dată, 
iar Alişar îşi veni în ori mirosind apa de trandafiri. Atunci 
Zumurrud îi spuse: 

Acuma să mi se aducă tablaua cu nisip şi pana de aramă! 
Şi luă tablaua şi luă calamul şi, după ce trase nişte şire şi 
nişte slove şi cugetă preţ de un ceas de vreme, spuse dulce, 

da aşa ca să fie auzită de tot norodul: 

O, Alişar al lui Glorie, nisipul ghicitoresc adevereşte 
spusele tale. Ai mărturisit drept. Încât pot să-ţi prorocesc că 
în curând Allah arc să te ajute să-ţi găseşti mult-iubită! 
Potoleşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi inima! 

Pc urmă ridică divanul şi lc porunci celor doi copii robi 
să-l ducă la hammam şi, după scaldă, să-l îmbrace cu un 
caftan din dulapurile domneşti, să-i dea să încalece un cal 
din grajdurile domneşti şi să-l aducă la ea la lăsatul nopţii! 

Iar cei doi hadâmbuţi răspunseră cu ascultare şi cu 
supunere, şi zoriră să îndeplinească poruncile sultanului lor. 

Cât despre oamenii din gloată cârc fuseseră de faţă la 
roată întâmplarea aceea şi auziseră poruncile date, aceştia 
se întrebau unii pc alţii: 

Au ce pricină tainică l-o fi îndemnat pe sultanul nostru să 
se poarte faţă de flăcăul cel chipeş cu atâta cinstire şi cu 
atâta duioşie? 

Aiţii răspundeau: 

Pe Allah! Pricina este întru totul vădită: băiatul e tare 
frumos! 

lar alţii spuseră: 

Noi am cam prepus ce are să se petreacă, numai cât l-am 
văzut pe sultan că-l lasă să-şi astâmpere foamea din 


tablaua cea dulce cu pilaf cu lapte! Uallah! N-am mai 
pomenit să se fi auzit vreodată că pilaful cu lapte ar putea 
să stârnească atari minuni! 

Şi plecară, dându-şi fiecare cu părerea ori slobozind câte 
vreo vorbă de duh. 

Cât despre Zumurrud, d-apoi ea aşteptă cu o înfiorare de 
neînchipuit lăsarea serii, ca să poată într-un sfârşit să 
rămână singură cu mult-iubitul inimii sale. Încât, de cum 
amurgi soarele şi muezinii îi chemară pe drept-credincioşi 
la rugăciune, Zumurrud se şi dezbrăcă şi se întinse în 
crivatul ei, nemaipăstrând pe ea decât numai cămaşa de 
mătase. Şi trase jos perdelele, şi porunci celor doi hadâmbi 
să-l poftească pe Alişar, care aştepta în sala de intrare. 

Cât despre musaipii şi dregătorii de la sarai, aceştia nu 
mai avură nici o îndoială despre gândurile sultanului când îl 
văzură că sc poartă în chip atâta de neobişnuit faţă de 
chipeşul Alişar. Şi îşi ziseră: „Acuma este fară de îndoială că 
sultanul s-a îndrăgostit de flăcău. Şi de bună seamă că 
mâine, după noaptea cu el, are să-l căftăncască velcămăraş 
ori căpetenie de oaste!" 

Şi iacă-aşa cu ci! 

Cât despre Alişar, iacătă! Când ajunse dinaintea sultanului, 
sărută pământul dintre mâinile sale, aducându-i 
închinăciunile şi deşternându-i urările lui, şi aşteptă să fie 
întrebat. Atunci Zumurrud gândi în cugetul ei: „Nu pot să-i 
dezvăluiesc dintr-odată cine sunt; întrucât, dacă i-aş arăta 
aceasta pe neaşteptate, ar muri de tulburare." Aşa că se 
întoarse înspre el şi îi spuse: 

O, flăcău gingaş, vino mai aproape de mine! Spune-mi, ai 
fost lanammam? 

El răspunse: 

Da, doamne al meu! 

Ea urmă: 

Te-ai spălat peste tot, şi te-ai parfumat şi răcorit? 

El răspunse: 

Da, doamne al meu! 


Ea întrebă: 

Negreşit că scalda trebuie să-ţi fi stârnit pofta dc mâncare, 
O, Alişar! Iată colo, la îndemâna ta, pe sofraua ceea, o tabla 
plină cu pui şi cu zumaricale. Aşa că dintru-ntâi astâmpără- 
ți foamea! 

Atunci Alişar răspunse cu ascultare şi cu supunere, şi 
mancă până la saţiu, şi se simţi mulţumit. lar Zumurrud ii 
spuse: 

Acuma pesemne că ţi-e sete. lacătă colo, pe sofraua 
cealaltă, tablaua cu băuturi. Bea cât ţi-e sete, şi pe urmă 
vino colea lângă mine! 

Şi Alişar bău câte o ceaşcă din fiecare ol cu băutură şi, 
tare sfios, se apropie de crivatul sultanului. 

Atunci sultanul îl luă de mână şi îi spuse: 

— Tare îmi mai placi, o, flăcăulc! Ai un chip frumos, iar mic 
îmi sunt dragi chipurile frumoase! Apleacă-te şi începe să 
mă freci pe picioare! 

Iar Alişar se aplecă şi, sumeţindu-şi mânecile, înccpu să-l 
frece pe sultan pe picioare. 

Peste un răstimp, sultanul îi spuse: 

Acuma freacă-mă pe pulpe şi pe armuri! 

Iar Alişar, fiul lui Glorie, începu să frece pulpele şi armurii 
sultanului. Şi rămase şi nedumerit şi uluit totodată, când le 
simţi de o dulceaţă şi de o moliciune fară de seamăn. Şi îşi 
zicea: „Uallah! Armurii sultanilor tare mai sunt albi! Şi-apoi 
nici n-au fir de păr pe ei!" 

În clipita accca, Zumurrud îi spuse: 

O, flăcău chipeş şi cu mâini atâta de măiestre la 
meşteşugul trasului, alungeşte-ţi pipăiclilc în sus până la 
buric, petrecându-le drept pe la mijloc! 

Ci Alişar înmărmuri dintr-odată din trasul lui şi, tare 
fâstâcit, spuse: 

lartă-mă, doamne al meu, ci eu nici habar nu am cum se 
face trasul mai sus de armuri. Tot ce am ştiut, ţi-am făcut. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 


Dar cândfii cea de a trei sute treizecea noapte spuse: 

Mai sus de armuri. Tot ce am ştiut, ţi-am făcut! 

La vorbele acestea, Zumurrud luă un glas tare burzuluit şi 
strigă: 

Ce? Cutezi să nu te supui? Pe Allah! Dacă mai şovăieşti, 
noaptea ta are să Pic tare păguboasă asupra capului tău! 
Încât grăbeşte de te pleacă a-mi împlini dorinţa! Iar eu, în 
schimb, am să te fac supuitorele meu de fală cu toată lumea 
şi am să te căftănesc emir printre emiri şi căpetenie de 
oaste printre căpeteniile de oşti! 

Alişar întrebă: 

Nu pricep limpede ce vrei, o, Măria Ia! Ce se cade să fac 
ca să-ţi râu ascultător?» 

Ea răspunse: 

Desfă-ţi ceacşirii şi aşterne-te pe burtă! 

Alişar strigă: 

Accsta-i un lucru pe care nu l-am făcut în viaţa mea! Dacă 
dar vrei a mă sili să-l săvârşesc, am să-ţi cer socoteală de el 
la ziua învierii. Aşa că lasă-mă să ies de aici şi să mă duc în 
țara mea! 

Ci Zumurrud urmă, cu un glas încă şi mai mânios: îţi 
poruncesc să-ţi dai jos şalvarii şi să te culci colea, că de nu, 
pun pe dată să ţi se reteze capul! Vino, dar, o, flăcăule, şi 
culcă-te lângă mine! Că n-ai să te căieşti! 

Atunci Alişar, deznădăjduit, nu putu să facă alta decât să 
se supună. Îşi dcte jos şalvarii şi se culcă pe burtă. 
Numaidecât Zumurrud îl luă în braţe şi, suindu-se peste el, 
se întinse de-a lungul pe spinarea lui. 

Când Alişar o văzu că i se lasă cu atâta năprăsnicie pe 
spinare, îşi zise: „Are să mă prăpădească fară de mântuire!" 
De îndată simţi pe el, uşurel, ceva gingaş şi mângăitor, ca 
de mătase ori ca de catifea, ceva totodată şi moale şi 
rotunjor, ceva ca untul la pipăit şi tare totodată, şi îşi zise: 
„Uallah! Sultanul acesta are o piele mai ispititoare decât a 
tuturor femeilor!" Şi aşteptă clipa cea înfricoşată. Ci, la un 
ceas de vreme de când tot sta aşa Iară să simţească nimica 


spăimântător ori junghietor, îl văzu pe sultan că deodată i 
se desprinde de pe spinare şi că se întinde la rându-i pe 
spate, lângă el. Şi cugetă: „Binecuvântat şi preamărit fie 
Allah carele nu i-a îngăduit năsărâmbii nimica! Ce s-ar fi 
ales de mine de-ar ft izbutit!" Şi tocmai începuse să răsufle 
oleacă mai uşurat, când sultanul îi spuse: 

— Află, o, Alişar, că nu mi-c dedat zcbbul să se voioşească 
decât numai atuncea când e alintat! Aşa că alintă-mi-l, ori 
eşti un om mort! Hai, da-mi mâna! 

Şi, tot întinsă pe spate, Zumurrud luă mâna lui Alişar, fiul 
lui Glorie, şi o puse încetişor pe rotundul poveştii sale! Şi 
Alişar, la pipăitura aceea, simţi o rotunjitură covăţită ca un 
jeţ, şi grăsulie ca un puican, şi mai fierbinte ca guşa de 
porumbel, şi mai pojărită ca inima pojărnuită de patimă; iar 
rotunjitură aceea era netedă, şi dalbă, şi mustoasă, şi 
coşcogeamite! Şi deodată o simţi cum se rocoşeşte sub 
degete ca o catârcă înţepată în nări sau ca un măgar 
strămurăriţit în fund! 

La izvodirea accea, Alişar, minunându-se până peste poate, 
îşi zise în sineşi: „Sultanul acesta are o crăpătură, asta-i 
neîndoielnic! Lucru-i cel mai de-a minunelea dintre toate 
minunile!" Şi atunci Alişar, îmbărbătat de izvodirea care îi 
risipea şi cele mai de pe urmă şovăieli, îşi îndârji dârjia 
până peste marginile îndârjirii! 

Or, Zumurrud nu aştepta decât clipita aceea! Şi deodată o 
podidi râsul din toate beregăţile ei, încât s-ar fi răsturnat pe 
spate dacă nu ar fi fost răsturnată mai de dinainte. Apoi îi 
spuse lui Alişar: 

Da cum se face de nu-ţi cunoşti slujnica, o, stăpâne al meu 
mult-iubit? 

Ci Alişar încă nu pricepea, şi întrebă: 

Ce slujnică şi ce stăpân, o, sultane al vremilor? 

Ea răspunse: 

O, Alişar, păi eu sunt Zumurrud, roaba ta! Nu mă cunoşti 
după toate semnele astea? 


La vorbele acestea, Alişar se uită cu luare-aminte la sultan, 
şi cunoscu în el pe mult-iubită sa Zumurrud. Şi o luă în 
braţe şi o săruta cu cele mai năpadnice revărsări de 
bucurie. Şi Zumurrud îl întrebă: 

Şi acuma tot ai să mai pui împotrivire? 

Iar Alişar, drept orice răspuns, se repezi asupra ei ca leul 
asupra unei mioare, şi cunoscând de-acuma drumul, înfipse 
bâta ciobanului pe sub cheotoarea desagii cu merinde, şi 
păşi înainte fară să-i pese de strâmtimca cărării. Şi, dacă 
ajunse la capătul potecii, şezu acolo drept şi proţăpit, uşer 
la uşa aceea şi imam la acel mihrab. Iar ca la rându-i tot 
aşa, fară preget, nu se da îndărăt nici batâr cu un deget, şi 
cu el odată se sălta toată, şi se-ncovoia, şi se vânzolea, şi sc- 
mburica, şi-a greu gâfâia, şi-l tot înfrunta. Şi la mângăieri 
se cer mângâieri, iar la zvârcolire altă zvârcolire, şi precum 
e-n fire feluri fel de fel de alintăceli, şi de hărţuieli, şi de 
zăticneli, ca la un măcel! Şi se înfruntau cu suspine pline şi 
cu ţipete ţipotite aşa de cumplite, încât pasămite cei doi 
hadâmbuţi, robii cei micuţi, ispitiţi de zarvă, veniră degrabă 
de-afară, perdeaua săltară ca să vadă dacă nu cumva 
sultanul are trebuinţă de slujbele lor. Şi-atunci, dinaintea 
ochilor lor înmărmuriţi sc ivi priveliştea sultanului întins pe 
spate, cu flăcăul strâns lipit peste el, în felurite chipuri 
mişcătoare, dând răspuns la gâfâituri cu gâfâituri, la 
loviturile de dardă cu iureşuri repezi, la izbituri cu 
împotriviri de ilău, şi la cutremurături cu zvârcolituri. 

La priveliştea aceea, amândoi hadâmbii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci/una noapte spuse: 

La priveliştea aceea, cei doi hadâmbi zoriră să se 
depărteze încetişor, zicându-şi: „E fară de îndoială că 
chipurile acelea de a se zbate ale sultanului nu sunt 
nicidecum chipuri de bărbat, ci de femeie împătimită!" Da 
se feriră cu mare grijă să dezvăluie cuiva taina. 


Când se făcu dimineaţă, Zumurrud se îmbrăcă iar cu 
hainele ei cele domneşti şi porunci să se strângă în curtea 
cea mare de la sarai toţi vizirii, şi musaipii, şi sfetnicii, şi 
emirii, şi capii de oşti, şi cei mai de vază dintre locuitori, şi 
le spuse: 

— De astăzi, vă îngăduiesc tuturora, o, supuşii mei cei 
credincioşi, să vă duceţi pe drumul pe care m-aţi întâlnit şi 
să căutaţi pe altcineva pe care să vi-l alegeţi de sultan în 
locul meu. Că eu m-am hotărât să mă lepăd de domnie şi să 
mă duc să trăiesc în ţara acestui flăcău, pe care mi l-am ales 
de prieten pe toată viaţa; întrucât vreau să-i dăruiesc toate 
ceasurile mele, precum i-am dăruit dragostea mea. 
Uassalam! 

La vorbele acestea, cei de faţă răspunseră cu ascultare şi 
cu supunere; iar robii pe dată săriră, dându-şi ghes, să facă 
pregătirile de plecare, şi umplură lăzi peste lăzi cu merinde 
de drum, cu bogății, cu giuvaieruri, cu haine, cu lucruri 
scumpe, şi de aur şi de arginr, şi le încărcară pe spinarea 
catârilor şi a cămilelor. Şi, de îndată ce fu gata totul, 
Zumurrud şi Alişar se suiră într-un palanchin de catifea şi 
de atlaz aşezat pe o cămilă sprintenă, şi, urmaţi numai de 
cei doi hadâmbuţi, se întoarseră la Khorassan, în cetatea în 
care se aflau casa şi rudele lor. Şi ajunseră acolo în bună 
pace; iar Alişar, fiul lui Glorie, nu pregetă să facă pomeni 
mari celor săraci, văduvelor şi orfanilor, şi să împartă daruri 
prietenilor, cunoscuţilor şi vecinilor săi. Şi amândoi trăiră 
ani mulţi, înconjurați de liota dc copii cu care îi milui 
Atoatedătătorul. Şi văcuiră până peste marginile bucuriilor 
şi ale huzururilor, până ce veni să-i caute Sfărâmătoarea 
desfătărilor şi Despărţitoarca îndrăgostiţilor! Mărire 
Aceluia carele dăinuieşte în vecie! Şi binecuvântat fie Allah 
de-a pururi! 

— Ci, preurmă Şeherezada, întorcându-se înspre sultanul 
Şahriar, nu care cumva să crezi vreo clipită că povestea 
aceasta ar fi mai ispitită decât Povestea cu cele şase 
fetişcane de culori osebite! Iar dacă stihurile pe care le 


cuprinde nu vor fi cu mult mai minunate decât toate câte le- 
ai auzit până acum, să pui să mi sc taie capul fară a zăbovi 
mai mult! 

Şeherezada spuse: e povesteşte că într-o zi emirul drept- 
credincioşilor, El-Mamun2, stând în jeţul lui din sala 
saraiului, porunci să se adune dinainte-i toţi vizirii şi toţi 
emirii şi căpeteniile cele mai de vază din împărăţia sa, 
precum şi poeţii şi cei care îi erau lui dragi şi pe care şi-i 
făcuse prieteni. Or, cel mai apropiat dintre toţi cei apropiaţi 
care veniră atunci acolo era Mohammad Kl-Bassri. Şi califul 
se întoarse către el şi-i grăi: 

O, Mohammad, tare mult mi-ar plăcea acum să aud din 
gura ta o poveste cum nu s-a mai auzit vreodată! 

El răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, treaba mi-i la îndemână. 
Da vrei de la mine o poveste pe care eu doar s-o fi auzit cu 
urechile mele, ori mai degrabă vreo întâmplare pe care, 
martor fiind, s-o fi şi văzut cu chiar ochii mei? 

Şi El-Mamun grăi: 

O, Mohammad, fie cum o fi! Nu aş dori decât să lâc cât mai 
minunată. 

Atunci Mohammad El-Bassri spuse: 

Află, o, emire al drept-credincioşilor, că am cunoscut de 
curând un ins tare bogat, de baştina lui din Yemen, care şi-a 
lăsat ţara ca să vină să se aşeze la Bagdad şi să trăiască aici 
o viaţă liniştită şi huzurită. Îl cheamă Aii 1 Li M. A. Salie, 
titlul este doar: Povestea cu cele/ase roabe. 

1 El-Mamun (mai corect al-Mamun), numit şi Mamun cel 
Mare, cel de il doilea fiu al lui Al-Raşid. A deţinut califatul 
între 813-833, după fratele viii al-Amin. 

POVESTEA CU CELE ŞASE FETIŞCANE, FIECARE DE 
ALT FELI 

El-Yamani. Şi, întrucât după o bucată de vreme găsi 
obiceicie dc la Bagdad întocmai pe gustul lui, îşi aduse aci 
toate bunurile, precum şi haremul alcătuit din şase tinere 
roabe, frumoase ca nişte lune. 


Întâia dintre fetişcane este albă, cea de a doua roşcovană, 
cea de a treia grasă, cea de a patra subţire, cea de a cincea 
bălaie, iar cea de a şasea neagră. Şi toate şase, într-adevăr, 
sunt desăvârşirea desăvârşirilor, li-i mintea împodobită cu 
ştiinţa scrierilor frumoase şi strălucesc în arta dansului şi în 
cea a instrumentelor de muzică. 

Fetişcana cea albă se numeşte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfii cea de a trei sute treizeci şi doua noapte 
spuse: 

Fetişcana cea albă se numeşte Faţă-de-Lună; cea 
roşcovană se numeşte Văpaie-de-Jar; cea grasă, LunăPlină; 
subţirica, Hurie-de-Rai; cea bălaie, Soare-înAmiaz; cea 
neagră, Lumina-Ochiului. 

Or, într-o zi, Aii El-Yamani, fericit dc tihna pe care o 
degusta în desfătătorul Bagdad şi simțindu-se într-o stare 
sufletească încă şi mai huzurită ca de obicei, le pofti pe 
toate cele şase roabe ale sale deodată să vină în sala de 
taifas ca să-i ţină tovărăşie şi să-şi petreacă vremea bând, 
glumind şi cântând cu el. Şi toate şase se înfăţişară 
dinaintea lui; şi, cu tot felul dc jocuri, dc desfătări şi de 
snoave, chicotiră împreună şi se veseliră. 

Când voioşia sc înstăpâni nctulburată printre ei, Aii El- 
Yamani luă o cupă, o umplu cu vin şi, întorcându-se către 
Faţă-de-Lună, grăi: 

— O, tu, roabă albă şi dulce, ia să auzim acum câteva 
cântări mângâiate dc glasul tău! 

Şi Faţă-de-Lună, roaba cea albă, luă o lăută, îi potrivi 
strunele pricepută şi începu să descânte o cântare 
sprinţară care făcea pietrele să sară şi braţele să pară că 
zboară. Pe urmă, îngânându-se din lăuta vrăjită, cântă o 
stihuire atunci pe loc dibăcită: 

Iubitu-mi, fie el departe, Ori fie-aproape-mi, orişicum, Şi-a 
învrâstat pe veci în ochii-mi Icoana chipului, frumoasă; Şi-a- 


ntipărit pe totdeauna, Să nu-l mai pot uita nicicum, Vrăjitu-i 
nume-adănc în pieptu-mi Să-i fiu de-a pururi credincioasă. 

Ca să-i pot alinta în suflet Strălucitoarea amintire, Mă fac 
întreagă numai suflet, Cu-ntregu-mi suflet să-l alint; Şi ca 
să-l pot mereu cuprinde, Să-l port de-a pururi în privire, N- 
am să mai fiu decât privire, în ochii-mi galeți să-l cuprind. 

Îmi tot dă ghes clevetitorul Privindu-mă pieziş mereu: 
„Când oare ai să-ţi smulgi din suflet Iubirea grea de 
suferinţă?" Eu îi răspund: „Uf, du-te, du-te, Vrăjmaş al 
sufletului meu! Nu vezi că te-amăgeşti cerăndu-tni Ceea ce 
nu e cu putinţă?" 

Auzind aceste stihuri, stăpânul albei Faţă-de-Lună sc simţi 
tulburat de plăcere şi, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o 
întinse fetişcanei, care o bău. O umplu apoi a doua oară şi, 
ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea roşcovană şi îi 
grăi: 

O, Văpaie-de-Jar, tu al inimii leac, încearcă şi tu, fară să mă 
afunzi în amar, să mă faci să ascult glasul tău, aşadar, 
cântând câteva stihuri ce-ţi plac! 

Şi Văpaic-de-Jar luă lăuta şi-i potrivi strunele pe o altă 
cheie; apoi începu un cântec de joc care făcea pietrele să 
dănţuiască şi inimile să fiarbă, şi pe urmă cântă cu foc: 

Pe chipul drag mă jur că te iubesc! Ah, chip pe care sfânta 
frumuseţe îl scaldă în lumină - ca să-nveţe Şi cele mai 
frumoase dintre feţe Ce e frumosul nepămăntenesc. Cu 
gingăşia ta ne-ai înrobit, Tu, strălucirea mea arzâtid 
deplină, leşită luminoasă în lumină Din mâna celui ce te-a 
izvodit. 

Auzind aceste stihuri, stăpânul Văpăii-de-Jar se simţi 
tulburat de plăcere şi, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o 
întinse fetişcanei, care o bău. O umplu apoi a treia oară şi, 
ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea dolofană şi-i 
grăi: 

O, Lună-Plină, tu, cea trupeşă la înfăţişare, dar cu sângele 
sprinten şi uşor ca o boare, vrei să ne cânţi ceva, nişte 
stihuri dulci, tot aşa de frumoase cum e carnea ta? 


Şi fetişcana cea durdulie luă lăuta, o struni şi începu să 
înmlădie o cântare în stare să înfioare sufletele şi stânca 
cea tare, şi, după câteva line murmure, dădu glas unui 
cântec uşurel: 

O, de-aş putea să-ţi fiu pe plac, Icoană-a dorurilor mele, Aş 
înfrunta pământ şi stele Doar pentru zâmbetul tău drag. 

De te-ai apropia duios De sufietu-mi ars de suspine, Mi s- 
ar părea, faţă de tine, Toţi domnii lumii mai prejos. 

Sfioasa-mi dragoste de-ai vrea S-o mângăi galeş cu-o 
privire, Aş ameţi de fericire Şi, tremurând în preajma ta, 

De-a lungu-ntregii mele vieţi Ţi-aş sta supusă la picioare, 
O, tu, cel mai frumos sub soare, Tezaur scump de frumuseți! 

Auzind aceste stihuri, stăpânul grăsanei Lună-Plină, 
tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în cupă, o 
întinse fetişcanei, care o bău. Atunci o umplu iar şi, ţinând-o 
în mână, sc întoarse către roaba cea subţirică şi ii grăi: 

— O, subţirică Hurie-de-Rai, acuma-i rândul tău să ne dai 
desfătul cu glasul ce-l ai. 

Şi fetişcana cea subţirică se înclină peste lăuta-i mică, 
întocmai ca o mamă peste pruncul ei, şi cântec începu să 
zică: 

Ah, dorul meu de tine nu are-asemănare - Doar recea-ţi 
nepăsare s-ar măsura cu el. Ce lege-ar putea ţine o 
cumpănă-n destine Ce n-au acelaşi ţel? Şi ce judeţ e-n stare 
în pricinile rare de dragoste, amare, Să judece cu zel, să 
facă mic ce-i mare, 

Ce-i mare mic la fel, să dea la fiecare, Pe drept, iubirea 
care doar aprig, jalnic chin e, Prisosul de la mine să-l 
treacă-astfel la el, La mult-iubitu-mi care nu suferă defel? 

Auzind aceste stihuri, stăpânul sulegetei Hurie-deRai, 
tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în cupă, i-o 
întinse fetişcanei, care o bău. După care iar o umplu şi, 
ţinând-o în mână. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar căndfit cea de a trei sute treizeci fi treia noapte spuse: 


Ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea bălaie şi-i 
grăi: 

— O, Soare-n-Amiaz, o, trup dc aur şi de chihlimbar, vrei şi 
tu, aşadar, să încerci o stihuire despre gingaşul dor de 
iubire? 

Şi Fetişcana cea bălaie îşi aplecă peste dulcea lăută capu-i 
de aur, închise pe jumătate ochii-i limpezi ca nişte zori şi, 
după ce făcu strunele să răsune uşor, de trecu un fior şi 
prin sufletele şi prin trupurile tuturor, şi pe chipul şi în 
inima lor, după ce-i fermecă binişor, puse în glasul ei 
răpitor, comoară de scumpe comori, întreg sunetul lui 
vrăjitor, şi cântă acest cântec de dor: 

Iubitul meu, când ii răsar în cale, 

Lung mă privefte, fi-a privirii-i spadă străpunge biata-mi 
inimă cu jale. 

Spun inimii rănite: „Eşti neroadă! 

De ce nu vindeci dorul rănii tale? 

Şi de ce nu te aperi când loveşte?" 

Dar inima nimic nu vrea să vadă, Nimic nu spune, ţi mereu 
porneşte Spre cel ce-o lăsa-n drum ca pe-o schiloadă. 

Auzind aceste stihuri, stăpânul bălaiei roabe Soare- 
nAmiaz, tulburat de plăcere, după ce îşi înmuie buzele în 
cupă, o întinse fetişcanei, care o bău. După care iar o umplu 
şi, ţinând-o în mână, se întoarse către roaba cea neagră şi îi 
grăi: 

— O, Lumină-a-Ochiului, tu, cea neagră pe dinafară, dar 
atâta de albă pe dinlăuntru, tu, al cărei trup e cernit la 
culoare, dar al cărei obraz ni-i a vieţii-ncântare, dă-ne-acum 
desfătare cu-o frumoasă cântare luminoasă ca raza de 
soare. 

Atunci, neagra Lumină-a-Ochiului luă lăuta şi făcu să 
răsune douăzeci de feluri de cântec pe strune. După care se 
întoarse la întâia cântare şi cântă lin şi rar stihurile acestea 
meşteşugite cu har: 

Ochi ai mei, lăsaţi să curgă l.acrimi fără de nădejde Peste 
jalea mea din suflet, Peste-al dragostei pojar. Focu-acesta ce 


mă arde, Patima ce mă topeşte, Crudul meu iubit l-aprinde, 
El m-afundă în amar. El, cel ce vrăjmaşei mele îşi dă sufletul 
în dar. 

Băifitorii-şi râd de mine Şi-mi tot spun să dau uitării 
Trandafirii fară seamăn Din obrajii lui în floare. Dar când 
trandafir şi floare Vin cu aburul visării, Ce să fac? Şi vinu-n 
cupe Şi lin zumzet de ghitare trup ţi suflet îmi îmbie Către 
jocul desfătării. Ci eu nu iubesc, prieteni, Decât dulcea lui 
suflare! 

Jarul dorului usucă-mi Şi obrajii, ţi privirea. Dar ce-mi 
pasă? Trandafirii Raiului pe fată-i ard. Îl iubesc - ţi-aţâţ 
ajunge! Vina mea cea grea-i iubirea Pentru cel de care 
pururi N-aş mai vrea să mă despart! 

Auzind stihurile acestea, stăpânul Luminii-Ochilor, tulburat 
de încântare, după ce îşi înmuie buzele în pocal, i-1 întinse 
fetişcanei, care îl bău. 

Pe urmă, toate şase se ridicară deodată şi sărutară 
pământul dinaintea stăpânului lor şi îl rugară să le spună 
care dintre ele îi plăcuse cel mai mult şi care stihuri şi care 
glas îl desfătaseră cel mai tare. Şi Aii El-Yamani rămase 
încurcat peste măsură, şi începu să se uite la fiecare pe 
rând şi să le cântărească nurii şi harurile cu priviri 
şovăitoare; şi i se părea, în inima lui, că şi la înfăţişare şi la 
fire toate erau la fel de minunate. Până la urmă se hotărî să 
vorbească şi zise: 

— Mărire lui Allah, Împărţitorul de haruri şi de frumuseți, 
carele mi-a dăruit şase fetişcane minunate ca voi, 
împodobite cu toate desăvârşirile! Aşa că iată, vă 
mărturisesc că vă preţuiesc pe toate la fel şi nu sunt în 
stare să iau asupră-mi hotărârea de a spune despre vreuna 
că ar fi mai presus decât celelalte. Apropiaţi-vă, dar, 
mieluţele mele, şi sărutaţi-mă toate deodată! 

La cuvintele acestea ale stăpânului lor, cclc şase codane se 
aruncară în braţele lui şi îl alintară, şi îl giugiuliră, iar el pe 
ele la fel, vreme dc un ceas. 


După care le porunci să se aşeze roată dinainte-i şi le 
spuse: 

— Nu vreau să săvârşesc eu însumi vreo nedreptate, 
hotărând pe care dintre voi o aleg anume, şi să-i dau 
întâietate asupra tovarăşelor ei. Dar ceea ce eu nu vreau să 
fac, puteţi să faceţi voi înşivă. Căci toate, într-adevăr, 
sunteţi la fel de pricepute la citirea Coranului şi la scrierile 
frumoase; aţi buchisit însemnările celor de demult şi 
cunoaşteţi vieţile părinţilor noştri musulmani; şi mai sunteţi 
dăruite şi cu harul de a povesti frumos şi cu o rostire 
minunată. Aşa încât aş vrea ca fiecare dintre voi să-şi înalțe 
laudele ce socoteşte că i se cuvin, să-şi arate împodobirile şi 
însuşirile, şi să ponegrească farmecele potrivnicei sale. Aşa, 
de pildă, lupta să se poarte între două potrivnice de culori 
sau de înfăţişări osebite, între cea albă şi cea neagră, între 
cea slabă şi cea grasă, între cea bălaie şi cea roşcovană; ci 
în lupta aceasta nu vă este îngăduit să vă înfruntaţi altfel 
decât cu vorbele cele mai alese şi cugetările cele mai 
frumoase, cu spusele înţelepţilor şi ale cărturarilor, cu 
preţuirile poeţilor şi temeiurile Coranului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute treizeci şi patra noapte 
spuse: 

Cu preţuirile poeţilor şi temeiurile Coranului. 

Şi cele şase fetişcane răspunseră cu ascultare şi cu 
supunere şi se gătiră să înceapă bătălia vrăjitoare. 

Cea dintâi care se ridică fu roaba cea albă, Faţă-del ună, 
care-i făcu semn Luminii-Ochilor să vină şi să se aşeze 
înaintea ei. Şi pe dată grăi: 

— O, neagro, este scris în cărţile învăţaţilor că Albeaţa a 
vorbit aşa: „Eu sunt o lumină orbitoare, o lună ce se ridică 
peste zare. Culoarea mea e limpede şi strălucitoare. 
Fruntea mea luceşte ca argintul în soare. Şi frumuseţea 
mea 1-a luminat pe poetul care a cântat: 


Cu pielea-i albă, parcă de sidef, Ce dulce fi ce calaă-i e 
făptură, Cioplită parcă din mărgăritar! Şi-i dreaptă precum 
litera alef; Ca litera mim? i se scrie gura; Sprâncenele-i 
încondeiate par, întoarse, două nun3 - fi-orice privire-i 
Săgeată-n arcul genelor, subţire. 

Dar mijlocelul ei? Dar faţa-i toată? Obrajii-s flori de mirt fi 
de narcise, Flori albe sunt, de trandafir frumos. lar mijlocu'i 
ca ramul mlădios, Gingaf, cu frunză-n vânturi legănată, Ce 
leagănă grădină-n văl de vise, Şi fără care ţi se pare stearpă 
Grădina-ntreagă, ca o biată iarbă." 

Dar, o, neagro, încă n-am isprăvit! Culoarea mea este 
culoarea zilei. Şi-i şi culoarea florii de portocal, şi a stelei de 
mărgăritar a zorilor de ziuă. Află că Allah Preaiînaltul, în 
Cartea preaslăvită, i-a spus lui Mussa (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea!) care avea mâna bolnavă de lepră: 
„Bagă-ţi mâna în sân; şi când ai s-o scoţi afară iar, ai s-o vezi 
albă şi curată, adică nevătămată!"4 1 în scrierea arabă, 
litera alef este reprezentată prinir-o linie verticală. 

: Litera mim sc scrie (in interiorul cuvântului) ca un oval 
lunguieţ. 

' Litera nun seamănă cu cornul lunii. 

4 Mussa este numele arabizat al biblicului Moisc. Aici este 
vorba dc textul din Coran (cap. XXVIII, v. 32) în cârc sunt 
reproduse spusele atribuite lui Allah când l-a trimis pe 
Moisc să-l înfrunte pc Faraonul ce-i asuprea pc evrei în 
timpul robiei acestora în Egipt. 

Şi tot aşa mai scrie în Cartea legii noastre: „Cei care au 
ştiut să rămână albi la chip, adică neatinşi de nici o 
murdărie, vor fi din rândul celor aleşi întru mila lui Allah!"1 

Culoarea mea, aşadar, e crăiasa culorilor, iar frumuseţea 
mea-i desăvârşire, şi desăvârşirea e frumuseţea mea. 

Hainele cele strălucitoare şi podoabele cele frumoase tot 
pe această culoare se întemeiază şi fac să lucească şi mai 
tare lumina mea cea luminătoare care vrăjeşte suflete şi 
inimi. 


Au nu ştii tu că neaua care cade din ceruri este pururi 
albă? 

Au nu ştii tu că şi drept-credincioşii au ales mai cu seamă 
pânza de mătase albă ca să-şi facă turbane cu ea? 

Şi câte alte lucruri minunate n-aş mai avea de spus despre 
culoarea mea! Ci nu vreau să lungesc mai mult însuşirile 
mele, pentru că adevărul e vădit prin sine însuşi, ca o 
lumină care se arată privirii fiecăruia. Şi-apoi vreau să 
încep numaidecât să arăt care îţi sunt metehnele, o, neagro, 
culoare de cerneală şi de fum, zgură de covălie, faţă de 
cioară, cea mai alimănită dintre păsări. 

Şi, mai întâi, ia să-ţi aduci aminte de stihurile în care uri 
poet vorbeşte despre alb şi despre negru: 

Nu ştii că perla are mare preţ Doar datorită albiciunii 
sale? Cărbunii însă-i cumperi în găleți Numai pe câteva 
parale! 

Nu ştii că un obraz alb e îndemn De bună prevestire, şi că 
poartă 1 Citatul accsta din Coran (cap. III, v. 103) sc referă 
la cci drepţi în ziua Judecăţii de Apoi. De fapt citatul este 
explicit;» de Faţă-de-Lună, el spune mai scurt, dar fireşte 
metaforic: „Cei al căror chip va fi alb vor cunoaşte mila lui 
Dumnezeu şi se vor bucura în veci". 

Pecetea raiului ca pe un semn? Pe când e ca un semn de 
neagra soarta Obrazul de catran - cel ca o smoala Menită 
să aţâţe, ca să ardă, A gheenei cumplită zăpuşeală! 

Şi mai află că în hronicile celor drepţi stă scris că sfântul 
Noe dormea într-o zi, iar Sam şi Ham, cei doi feciori ai lui se 
aflau lângă el. Şi iată că se stârni o pală de vânt carc-i 
vântură cămaşa, dezvelindu-l dintr-odată. La priveliştea 
aceea, Ham începu să râdă şi, tare veselit de ce vedea (căci 
Noe, al doilea părinte al oamenilor, era bine pricopsit cu 
nişte podoabe falnice!), nu se gândi să acopere goliciunea 
tătâne-său. Da Sam se sculă şi se grăbi să acopere totul, 
trăgând cămaşa la loc. Estimp, bătrânul Noe sc trezi şi, 
văzându-l pe Ham cum râdea, îl blestemă; ci văzând chipul 
îngândurat al lui Sam, îl binecuvântă. Şi pe dată faţa lui 


Sam se făcu albă, iar cea a lui Ham se înnegura. Şi de- 
atunci Sam este izvorul din care s-au născut profeţii, 
păstorii de neamuri, înţelepţii şi sultanii; iar Ham, care a 
fugit din faţa părintelui său, este trunchiul din care se trag 
negrii şi sudanezii toţi. Iar tu ştii bine, o, cătrănito, că toţi 
învățații şi toţi oamenii îndeobşte sunt lămuriţi în această 
privinţă, anume că nu sc poate vedea nici un om înţelept 
prin părţile locuite de negri şi în ţările negre. 

La aceste cuvinte ale roabei albe, stăpânul ci spuse: 

Poţi să te opreşti! E rândul celei negre! 

Atunci Lumina-Ochilor, care ascultase neclintită, o scrută 
pe Faţă-de-Lună şi îi spuse: 

Au tu nu cunoşti, o, albă neluminată, rândurile din Coran 
în care Allah Preaînaltul a jurat pe noaptea cea întunecată 
şi pe ziua cea însorată? Or, Allah Preaiînaltul, în acel 
jurământ, a început prin a pomeni mai întâi noaptea, şi 
numai după aceea ziua. N-ar fi făcut aşa de n-ar fi prețuit 
mai mult noaptea decât ziua. 

Şi-apoi, culoarea neagră a bărbii şi a părului de pc cap nu-i 
oare semn şi podoabă a tinereţii, pc când culoarea albă este 
semn de bătrâneţe şi de sfârşit pentru toate desfătările 
vieţii? Şi dacă, dar, culoarea cea neagră n-ar fi cea mai 
preţuită dintre culori. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute treizeci fi cincea noapte 
spuse: 

Cea mai preţuită dintre culori, Allah n-ar fi făcut-o atât de 
scumpă în mijlocul ochiului şi al inimii. Aşa încât foarte 
adevărate-s vorbele acestea ale unui poet: 

Dacă mi-e drag atâta un trup de abanos - Mi-e drag că 
este tânăr, fi dulce, fi frumos. Cu ochi ce ard ca jarul, cu 
sufletul focos. Dar albul - ce pedeapsă-i! Vreodată, drept 
mâncare. Dacă sunt nevoită cumva, din întâmplare, Să- 
nghit albuf de ouă, sau dacă sunt în stare, în lipsă de 


altceva, să mă mulţumesc iar Cu carnea de culoarea albuf 
ului - măcar O Jac, se înţelege, pe cât pot, cât mai rar. 

Dar nimeni n-o să poată să mă vadă cândva lubind un alb 
linţoliu sau plete tot afa - N-o să mă vadă nimeni, vai, nu, în 
viaţa mea! 

lar un alt poet a spus: 

De-nnebunesc de prea multă iubire Pentru femeia-aceasta 
cu trup negru lucios, Prieteni, nu vă fie cu uimire: Hăkimii 
toţi spun că, neîndoios, E prevestită orice nebunie De negre 
gânduri, cum de mult se ftie. 

Un altul a spus de asemenea: 

Nu-mi plac femeile acelea albe Cu pielea parcă dată cu 
faină, Pecinginoase, văruite, calpe. lubita mea-i la chip ca 
luna plină, Şi-i ca o noapte neagră la culoare - Chip fi 
culoare bine se-mpreună: Căci dacă n-ar fi noaptea 
vrăjitoare, N-ar mai fi nici vrăjita, blânda lună. 

Şi-apoi, când se petrec oare întâlnirile cele mai tăifăsuite 
dintre prieteni, de nu noaptea? Şi câtă îndatorinţă nu 
poartă cei îndrăgostiţi întunericului nopţii care le înlesneşte 
desfătările, îi ocroteşte de cei stânjenitori şi îi fereşte de 
cârtelile lumii! Şi, dimpotrivă, câtă silă simt ei faţă de 
gureşa lumină care îi stânjeneşte şi îi dă de ruşine! Numai 
osebirea aceasta şi-ar şi trebui să-ţi fie de-ajuns, o, albo! Ci 
mai ascultă şi ce-a spus poetul: 

Nu-mi place flăcăul acela greoi Şi puhav fi alb de grăsime. 
Mi-i drag ochefelul cu mersul vioi, Mlădiu fi suleget fi numai 
iuţime - 

Aţa cum la lupta cu lancea aleg Pe cel mai focos armăsar şi 
las elefanții, cu mersul lor bleg, Pe alţii să-i poarte-n samar. 

lar un altul a spus: 

Iubitul a venit la mine învăluit de-al nopţii strai Şi-am 
petrecut atât de bine, îmbrăţiţaţi fi fară grai. Până ce zorii 
de lumină Ne-ait dat de gol cu mare bai. 

Şi de mai am vreo rugăciune Să-nalţ către Allah cel Sfânt, 
E numai ca, prin vreo minune, Să-mi schimbe-al zilelor 


vefmânt în negre nopţi - până-oi apune Să-mi stea cel drag 
alături blând. 

Aşa că, o, albo, dacă ar fi să-ţi înşir mai departe vredniciile 
şi laudele dc cârc se cade să aibă parte culoarea neagra, aş 
încălca zicala cea veche: „Vorba scurtă şi lămurită e mai de 
preţ ca pălăvrăgeala lungită!" Se mai cere numai să-ţi spun 
că însuşirile tale albite, faţă de ale mele, se înfăţişează tare 
pricăjite. Eşti albă, da, fară mirare, precum albă este şi 
lepra cea urât duhnitoare, care le lasă fară suflare. Iar de te 
asemuieşti cu alba neauă, uiţi aşadar că în gheenă nu-i doar 
pojar, ci că, în anumite locuri, zăpada face un ger atât de 
amar, încât îi chinuie pe păcătoşi mai rău decât para dc jar? 
lar de mă asemuieşti cu cerneala, oare uiţi că şi Cartea lui 
Allah tot cu i erneală neagră a fost scrisă, şi că tot negru 
este şi moscul cel scump pe care şi-l dăruie sultanii între 
ei? Şi-apoi te sfătuiesc, pentru binele tău, să-ţi aminteşti şi 
stihurile acestea ale unui poet: 

N-ai băgat de seamă oare Că nici mo sad n-ar fi mosc Dacă 
n-ar avea culoare Neagră? 

— Şi, pe cât cunosc, Ipsosul ce preţ mic are Pentru că-i alb 
la culoare! 

Iar pe negrul ochiului Oare ce preţ n-ai să pui? Pe când 
ochiul cu albeaţă Numai pacoste-i şi greață! 

La vorbele acestea ale Luminii-Ochiului, stăpânul ei, Aii ELl- 
Yamani, grăi: 

— Negreşit, o, tu, neagro, şi tu, roaba mea albă, aţi vorbit 
minunat. Acuma-i rândul altor două roabe! 

Atunci cea grăsană şi cea subţirică se ridicară, după ce 
alba şi neagra sc întoarseră la locurile lor. Şi şezură în 
picioare una dinaintea celeilalte, iar durdulia Lună-Plină sc 
găti să ia cuvântul. 

Ci mai întâi începu să se dezbrace, dându-şi la iveală 
mâinile, şi gleznele, şi umerii, şi coapsele, şi până la urmă 
rămase aproape de tot goală, în aşa fel încât să i se poată 
preţui mai bine îmbelşugarea pântecului, cu măreţele-i cute 
una peste alta, şi rotunzimea buricului ei neguros, şi 


dărnicia vârtoaselor şolduri. Şi nu mai păstră pe ea decât 
cămăşuţa-i subţire a căreia pânză uşoară, fără a-i ascunde 
rotunjiturile, i le învăluia desfătător. Şi-atuncea numai, după 
câteva cutremurături, se întoarse spre potrivnica ci, micuța 
Hurie-de-Rai, şi-i spuse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfii cea de a trei sute treizeci f i fasea noapte 
spuse: 

Se întoarse spre potrivnica ei, micuța Hurie-deRai, şi-i 
spuse: 

— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit împlinit, carele m-a 
dăruit împodobit, carele s-a îngrijit să mă facă trupeşă la 
iubit, grasă la pipăit, şi carele, nesmintit, mi-a mai dăruit şi 
puterea de neclintit pentru ca, la caz nevoit, să-i pot aldui 
vrăjmaşului un pumn repezit care să-l lase terciuit. 

A întrucât, o, mărunţico, află că înţelepţii aşa au grăit: 
„Bucuria vieţii şi desfătarea ei stau în trei lucruri: să 
mănânci carne, să strângi în braţe carne şi carnea s-o 
dezmierzi cu carne". 

Cine ar putea, fară să sc înfâoare, să privească trupul meu 
oare? Însuşi Allah, în Cartea sa aleasă, laudă trupurile 
pline, când porunceşte să se dea jertfa oaia cea grasă, ori 
mielul cel gras, ori viţelul cel gras. 

Trupul meu e o livadă, iar fructele lui sunt aşa: sânii mei 
sunt rodii, obrajii piersici, iar făloşeniile melc-s harbujii. 

După care zburătoare au oftat în pustie cei din Banilsrael 
când au fugit din Egipt? Au nu după prepeliţa cea ţţrasă şi 
mustoasă? 

Pomenitu-s-a oare vreodată să vină cineva la măcelar şi să 
ccară să-i dea carne costelivă? Şi oare măcelarul nu Ic dă 
celor mai de scamă muşterii ai lui tocmai bucăţile cele mai 
cărnoase? 

De altminteri, ia ascultă, o, pricâăjito, ce spune poetul 
despre o femeie grasă ca mine: 

Ia uite-o-n mers lin legănând Burdufurile-i mari fi grele - 


Şi amândouă-nchid în ele Ispita unui tainic gând. 

Ia uite-acolo unde-a stat Cum lasă-o urmă apăsată, Să-ţi fie 
limpede dovadă De trupu-i falnic Si bogat. 

Ia uite-o-n danţ, jucând din şold, Cum dintr-o singură 
mişcare S-aprindă sufletul e-n stare Şi inimii să-i dea 
imbold. 

În ce te priveşte, o, tu, pirpirie cc eşti, cu cc ai putea să te 
asemui, de nu doar cu vreo vrabie jumulită? Şi picioarele 
tale oare-s altfel decăt nişte gheare de cioară? Şi coapsele- 
ţi nu se asemuie cu vătraiul cel uscat? Şi trupul tău, la urma 
urmei, nu-i uscat şi tălâng ca stâlpul de spânzurătoare? Şi- 
anume despre tine, femeie descărnată, e vorba în aceste 
stihuri ale poetului: 

Ferească-mă Allah s-ajung, Silit de vreo împrejurare, Cu 
ciotul ăsta să mă-mpung în vreo beteagă-mbrăfişare. 

Că parcă are câte-un corn înfipt mai peste tot, săraca, Şi- 
oricum dau eu să mă întorn, Mă vatămă mai rău ca ghioaca. 

Aii El-Yamani, auzind aceste cuvinte ale grăsanei Lună- 
Plină, îi spuse: 

— Acum poţi să te opreşti! E rândul Huriei-de-Rai! 

Atunci micuța şi subţirica fetişcană o privi zâmbitoare pe 
grăsana Lună-Plină şi-i zise: 

— Slăvit fie Allah carele m-a zămislit dăruindu-mi trup 
mlădios ca trunchiul subţire de plop, gingaş ca tulpina de 
chiparos şi legănător ca un crin. 

Când mă ridic, sunt ca un fulg; când mă aşez, sunt ca o 
umbră; când zburd, sunt ca o boare. Răsuflarea mi-e 
gingaşă şi înmiresmată, căci sufletul îmi e uşor şi neatins de 
nici o greutate. 

Eu niciodată n-am auzit, o, preagraso, vreun îndrăgostit 
să-şi laude iubita spunând: „E ditamai cât un elefant; e 
dolofană ca un hipopotam." 

Dimpotrivă, totdeauna i-am auzit pe îndrăgostiţi spunând, 
ca să-şi zugrăvească iubita: Are un mijlocel mlădiu şi 
gingaş. Şi-atâta calcă de uşor, încât de-abia atinge 
pământul când trece. Cu puţin se îndestulează, şi-un strop 


de apă-i astâmpără setea. lar mişcările ei şi mângăierile îi 
sunt gingaşe, şi-mbrăţişările-i sunt pline dc desfătare. E mai 
sprintenă ca vrabia şi mai zglobie ca o pitulice. Şi-i 
mlădioasă ca un fir de bambus. Zâmbetul ei e plin de 
gingăşie, şi gingaşe-i sunt şi mişcările. (-and o cuprind la 
piept, nu-mi rupe braţul. Şi când se înclină peste mine, se 
înclină cu sfioasă duioşie; dacă se aşază pe genunchii mei, 
nu cade greu, ci se aşază dulce ca fulgul unei păsări." 

Află, dar, dolofano, că pentru mine, cea mărunţică şi 
subţire, ard toate inimile. Eu stârnesc patimile cele mai 
cumplite şi-i fac pe cei prea simţitori să înnebunească. 

Pe mine, în sfârşit, mă asemuie cu viţa cea căţărătoare 
care se înlănţuie atât de moale pe trunchiul palmierului. |; u 
sunt gazela cea sprintenă, cu ochi umezi şi galeşi. Şi 
numele meu de Hurie nu este purtat pe nedrept. 

În ce te priveşte, grăsano, lasă-mă acum să-ţi spun iot 
adevărul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci fi faptea noapte 
spuse: 

În ce re priveşte, o, grăsano, lasă-mă acum să-ţi spun 
adevărul. 

O, morman de grăsime şi de carne, când umbli parcă eşti o 
rață; când mănânci parcă eşti un elefant. La dragoste eşti 
nesăţioasă, iar de la odihnă nu te-ai mai da dusă. 

Sufletu-ţi e şi el buhăit, ca şi trupul tău, tot la fel. 
Giugiulelile tale atâta-s de grele, că înăbuşă sub ele. 
Zbenguielile talc doboară, omoară. lar râsul tău atâta-i de 
înfricoşător de sparge şi osul urechilor. Când îţi suspină-n 
braţe cel iubit, abia de mai răsufli gâfâit; iar la sfârşit, de 
truda mare, eşti leoarcă, năclâită de sudoare. 

Sforăi când dormi; iar când eşti trează, sufli ca bivoliţa la 
nămiază; de-abia poţi să te mişti din loc în loc; iar când te 
odihneşti, şi mai cu foc îţi eşti povară, ca întâia oară. Ca 


vacile rumegi din falei în toate zilele, şi râgâi precum râgâie 
cămilele. 

De te priveşte cineva din faţă, eşti mai ca elefantul de 
măreaţă; de te priveşte dindărăt vreodat, eşti aidoma cu un 
burduf umflat. 

Într-un sfârşit, de bună seamă că despre tine a spus 
poetul: 

Ca un burduf e, greu fi plin; Cu şold cât malul, că, 
mifcându-l Oleacă doar, cât de puţin, Cutremură sub ea 
pământul. 

Şi dacă numai ar tufi La Răsăritul lumii-o dată, Apusu- 
ntreg s-ar nărui Ca-ntr-un vârtej, cu lumea-i toată. 

La cuvintele acestea ale Huriei-de-Rai, stăpânul ei, Aii El- 
Yamani, spuse: 

O, Huria, chiar că limbuţia ta este de pomină! Şi tu, Lună- 
Plină, ai vorbit minunat. Ci acuma se cade să vă întoarceţi la 
locurile voastre, ca să lăsaţi să vorbească bălaia şi 
Troşcovana. 

Atunci Soare-în-Amiaz şi Văpaie-de-Jar se ridicară şi veniră 
să stea faţă. Şi mai întâi grăi fetişcana cea bălaie către 
potrivnica ei: 

Eu sunt bălaia cea atât de temeinic zugrăvită în CoranPe 
mine m-a pomenit Allah atunci când a rostit: „Galbenul este 
culoarea care bucură toate privirile!" Aşa încât este cea mai 
frumoasă dintre culori! 

Culoarea mea e o minune, frumuseţea mea e un hotar, iar 
farmecul meu e desăvârşire. Căci culoarea mea dă preţ 
aurului şi dă frumuseţe soarelui şi celorlalte stele. 

Ea împodobegşte şi mere şi piersici, şi-i dă şofranului lucire. 
Ea dă sclipire nestematelor, şi dă lumină grânelor coapte. 

Eu le pun toamnelor aur în plete, iar pământul nu este atât 
de frumos sub covorul lui de frunze decât mulţumită 
smalţului cu care îl dauresc razele mele de soare. 

Ci tu, ruginiţo, când culoarea ta răsare în vreun lucru, e de 
ajuns ca să-i scadă din preţ. Nimica nu este mai de rând şi 
mai hâd. Priveşte bivolii, măgarii, lupii, câinii: ca şi tine. 


Spune-mi un singur lucru în cârc culoarea ta să fie văzută 
cu drag. Nici florile, nici nestematele n-au fost vreodată 
ruginii; numai arama cea murdară are culoarea ta. 

[ii nici albă nu eşti, nici neagră. Aşa încât nu te fali cu nici 
un har al acestor două culori, cu nici o vorbă ce se poate 
spune întru lauda lor! 

La aceste cuvinte ale bălaiei, stăpânul ei grăi: 

Acuma sa vorbească şi Văpaie-de-Jar! 

Atunci fctişcana cea roşcovană lăsă un zâmbet să-i 
strălumineze cele două şiruri dc mărgăritare ale dinţilor şi, 
în afară de culoarea cea focoasă, mai avea şi nişte rotunjimi 
gingaşe, un mijlocel minunat, nişte trăsături potrivite, 
mişcări alese şi plete de jar revărsate în grele cosiţe pe 
spatele-i vrăjitor, începu prin a-şi arăta mai întâi nurii, într-o 
clipă de tăcere, după care grăi către potrivnica cea bălaie: 

Slăvit fie Allah carele m-a zămislit nici peste măsură dc 
grasă, nici uscată ca de boală, nici neagră ca praful de 
cărbune, ci a îngemănat în mine, cu un meşteşug de 
minune, culorile cele mai gingaşe şi rotunjimile cele mai 
ispititoare. 

De altmintrelea, toţi poeţii au înălţat laudă frumuseţilor 
mele în toate limbile de pe lume, şi toate vârstele şi minţile 
pe mine m-au râvnit anume. 

Ci, ca să nu-mi aduc singură laude, că nici nu e de 
trebuinţă, iată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea 
mea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute treizeci fi opta noapte spuse: 

lată numai câteva stihuri ticluite întru slăvirea mea. 

Un poet a spus: 

Roşcovanele au în firea lor Un tainic simţ. De fiii, fi daca 
vrei Să-l vezi, n-ai să mai simţi vreodată dor Să mai priveşti 
şi alt fel de femei. 

Ele cunosc deplin gingaşa artă De-a te vrăji cu ceea ce-i 
plăcut, Şi-ar fi în stare, dacă-ar vrea> să-l piardă Chiar şi 


pe îngerul Harutl. 

Un altul a spus: 

Mi-e dragă-o roşcovană-ncăntătoare, Cu trup ca lancea 
dreaptă şi subţire, Şi care m-a vrăjit cu-a ei culoare. 

lar mătăsoasa-i umbrăy ce-n neştire I-mpodobeşte ga tu. 

— Amăgitoare, De-atâtea ori rn-a fermecat cu totul! 

Culoarea ei scăldată-n strălucire Revarsă un parftim pe 
care potti-l Asemui cu cel de sfânt aloe. 

Iar când şi-ntinde noaptea lin năvodul, Ea se strecoară- 
atunci la mine-n voie, Şi-o ţin alături, dulce, lângă mine, 

Pană ce însăşi noapteay anevoie, îşi schimbă-ncet culoarea 
şi devine Ca visurile noastre prea senine. 

Ci tu, o, galbeno, eşti spcalbă ca frunzele de mulukia2 cele 
de soi rău, culese la Bab El-Luk3, aţoase şi aspre. 

Eşti ca oala de lut ars, de care se slujesc neguţătorii de 
căpăţâni de oaie. 

: După credinţa musulmană, Harut era un înger de o 
frumuseţe răpitoare, trimis de Allah pe pământ, şi care i-a 
învăţat pc oameni vrăjitoria.: M. A. Salie traduce malvă = 
nalbă. * Poarta de vest a oraşului Cairo în Evul Mediu. 

Eşti ca huma şi ca irul de pucioasă cc se foloseşte la 
hammam pentru smulsul perilor; şi ca iarba-câinelui. 

Ai chipul ca arama cea galbenă, asemănător poamelor din 
pomul Zakum1 ccl din iad, care în loc de fructe e plin cu 
căpăţâni de demoni. 

Şi despre tine a şi spus poetul: 

Mi-a dat ursita o femeie-atât De galbenă încât, privind-o 
doar, Simt că-mi plesnef te capul de amar, lar inima fi ochii 
de urât. 

Şi dacă sufietu-mi nu va putea S-o dea uitării, am să-mi 
pun de gât Un ftreang ori, blestemând fi amărât, Să-mi dau 
cu pumnii-n cap până-oi crăpa. 

Când Aii El-Yamani auzi aceste cuvinte, se cutremură de 
plăcere şi se porni pe un râs de se dete cu picioarcle-n sus; 
după care le spuse celor două fetişcane să şadă jos la 
locurile lor; şi, ca să le dovedească tuturora bucuria pe care 


o avusese ascultându-le, le dărui daruri bogate, la fel la 
toate, haine frumoase şi nestemate de pe pământ şi din ape. 

Şi-aceasta-i, o, emire al drept-credincioşilor, spuse 
Mohammad El-Bassri către califul El-Mamun, povestea 
celor şase fetişcane care şi-acuma trăiesc cu bună pace 
între ele, în casa stăpânului lor Aii El-Yamani, la Bagdad, 
cetatea noastră. 

Califul fu mulţumit cum nu sc mai poate dc povestea 
aceasta şi întrebă: 

— Ci, o, Mohammad, ştii tu baremi unde se află casa 
stăpânului acestor fetişcane? Şi te-ai putea tu duce să-l 

: în cap. XXXVII, v. 62 şi 63 din Coran, se spune: „Acesta 
este un pom care creşte din fundul iadului. Vârfurile lui sunt 
ca nişte capete de demoni." întrebi de nu vrea cumva să le 
vândă? Dacă vrea să le vândă, cumpără-mi-le şi adu-mi-le. 

Mohammad răspunse: 

Ceea ce pot să-ţi spun, o, emire al drept-credincioşilor, c 
că nu am nici o îndoială că stăpânul acelor roabe 11-0 să 
vrea să se despartă de ele, întrucât le îndrăgeşte jK'ste 
poate! 

El-Mamun spuse: 

Ia la tine, ca preţ pentru fiecare, zece mii de dinari: ceea 
ce face în totului tot şaizeci de mii de dinari. Dă-lc din 
partea mea acelui Aii El-Yamani şi să-i spui că le vreau pe 
cele şase roabe ale sale. 

La vorbele accstea ale califului, Mohammad El-Bassri sc 
grăbi să ia dinarii porunciţi şi se duse să-l caute pe stăpânul 
roabelor, căruia îi spuse dorinţa emirului 
dreptcredincioşilor. Aii El-Yamani nu cuteză să se 
împotrivească dorinţei califului şi, luând cei şaizeci de mii 
de dinari, le dădu pe cele şase roabe lui Mohammad ELl- 
Bassri, care le duse îndată dinaintea lui El-Mamun. 

Califul, dacă le văzu, fu cum nu se poate mai încântat >i de 
culoarea şi de purtările lor alese, şi de mintea lor luminată 
şi de feluritele lor haruri. Şi hotări pentru fiecare dintre ele, 


în haremul lui, câte un iatac scump şi, vreme dc mai multe 
zile, putu să se bucure de desăvârşirile şi de frumuseţile lor. 

Estimp, stăpânul dintâi al celor şase, Aii El-Yamani, simţi 
singurătatea grea şi începu să se căiască de spaima care îl 
făcuse să se supună dorinţei califului. Şi, într-o zi, ajuns la 
capăt de răbdare, îi trimise califului o scrisoare plină de 
deznădejde mare, şi în care, printre alte lucruri. Unare, 
erau şi stihurile următoare: 

Talâmul meu cel plin de jale Străbată negură şi vânt, Şi- 
ajungă la acelea care m-au frânt cu despărţirea grea! Lile 
sunt ochii mei, ah, ele îmi sunt urechile, fi sunt Şi hrana 
mea, şi băutura, Grădina, cerul viaţa mea! 

De când am fost lipsit de ele, Mă-nec în jale fi dureri 
Nimica nu mă mai desfată, Nimica nu mă mai alină. lar 
pleoapele-mi, de doruri arse Şi plânse de nemângâieri, Nu 
mai cunosc, sărman de ele, Nici dulcea somnului hodină! 

De ce nu le-oi fi-nchis, nătângul, tn ochii mei> pe toate 
fase? Să le fi-nchis pe toate fase Sub negurile pleoapei 
mele, Ascunse-adânc, până Li moarte, Pe veci iubite fi 
frumoase, Să le fi fost păstrat ca-n umbra Unor perdele 
mari fi grele. 

Durere! Neagra mea durere! Mai bine mi-ar fi fost, îmi 
pare, Să nu mă fi născut pe lume, Ori să nu le fi cunoscut, 
Decât să-mi lase-nfipte-n coaste Săgeţile ucigătoare Ale 
privirii lor cu care M-au doborât fi m-au pierdut: 

După ce califul El-Mamun citi această scrisoare, cum avea 
un suflet bun, porunci să fie chemate degrabă cele şase 
fetişcane, le dărui la fiecare câte zece mii de dinari, şi haine 
minunate, şi alte daruri bogate, şi le trimise pe dată îndărăt 
la stăpânul lor de-altădată. 

Când Aii El-Yamani le zări, sosind mai frumoase decât 
fuseseră ele vreodată, şi mai bogate, şi mai fericite, fu peste 
măsură de bucuros, şi trăi mai departe cu ele împreună în 
desfătări şi în dezmierdări, până ce sosi şi a toate 
Despărţitoarea. 


Ci, spuse Şeherezada mai departe, să nu crezi, o, sultane 
mult-fericit, că toate poveştile câte până acuma le-ai auzit 
sunt mai de prețuit sau că ar fi de asemuit cu Povestea 
Oraşului-de-A ramă, pc care am păstrat-o ca să ri-o 
povestesc noaptea următoare, dacă vei binevoi, de bună 
seamă. 

Şi micuța Doniazada strigă: 

O, cc dulce ai fi de ne-ai povesti, aşteptându-te iar, primele 
vorbe măcar! 

Atunci Șeherezada zâmbi şi grăi: 

Se povesteşte că a fost un sultan - numai unul Allah! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

POVESTEA ULUITOARE A CETĂŢII-DE-ARAMĂ dar cândifii 
cea de a trei sute treizeci şi noua noapte şcherczada spuse: 
e povesteşte că în scaunul de domnie de la Damasc al 
califilor din neamul ommeiazilor se afla un sultan - numai 
unul Allah este sultan! 

— Pe care îl chema Abdalmalek ben-Mervan1. Îi plăcea să 
stea adesea la taifas cu înţelepţii din împărăţia lui, despre 
stăpânul nostru Soleiman ben-Daud' (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea!), despre harurile, despre virtuțile şi 
despre nemărginita putere a acestuia asupra fiarelor din 
pustietăţi, a etfriţilor ce umplu văzduhurile, a ginnilor din 
ape şi de pe subpământuri. 

Într-o zi, pe când califul, ascultând istorisirea cc i se 
deşternuse despre nişte vase de aramă veche pline cu un 
abur negru şi ciudat ce căpăta întruchipări diavoleşti, se 
minuna peste măsură şi părea că s-ar îndoi de adevărul 
unor atari fapte aşa de răzvădite, dintre oaspeţi se ridică 
Taleb ben-Sehl, vestitul călător, care adeveri istorisirea ce-o 
ascultaseră şi adăugă: 1 Califul Abdali-Malik ben Marvan a 
domnit intre anii 687-705; sub conducerea lui a avut loc o 
ampla reorganizare administrativă a statului, s-au bătut 
primele monede arabe şi s-au dus lupte grele pentru 
cucerirea posesiunilor bizantine din Africa de Nord. 


: Soleiman ben Dtiudeste numele arabizat al lui Solomon, 
fiul lui David, marele rege al evreilor. 

Cu adevărat, o, emire al drept-credincioşilor, vasele acelea 
de aramă nu sunt altele decât cele în care au fost închişi pe 
vremurile de demult ginni răzvrătiți împotriva poruncilor lui 
Soleiman, şi care au fost aruncate, după ce au fost 
pecetluite cu pecetea cea înfricoşătoare, în afundul mării 
muginde, sub țărmurile Maghrcbului din Africa de la Apus. 
Î-urnul care iese din ele nu este altceva decât sufletul ccl 
înghesuit acolo al efriţilor, şi cârc nu pregetă să capcte iară 
în văzduhul slobod chipul lor cel cumplit de la începuturi.1 

La vorbele acestea, ispita şi minunarea califului 
Abdalmalek sporiră până peste Pire, şi îi spuse lui Taleb 
ben-Sehl: 

O, Taleb, tare aş vrea să văd şi cu unul din acele vase dc 
aramă în care zac închişi efriţii ca un abur! Socoţi că lucrul 
ar fi cu putinţă? De-ar fi aşa, sunt gata să pornesc eu însumi 
să fac ccrcetările de trebuinţă. Ta spune! 

El răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, poţi avea un vas ca. Tcela 
Chiar aici, fară a te călători şi fară a-ţi osteni slăvitul trup. 
Nu ai decât a trimite o scrisoare emirului Mussa, locţiitorul 
tău din tara Maghrebului?2. Căci muntele sub care zac 
vasele este legat cu Maghrcbul printr-o limbă de pământ ce 
poate fi străbătută cu piciorul. Emirul Mussa, de cum va 
primi scrisoarea ta, nu arc să zăbovească a împlini 
poruncile stăpânului nostru califul. 

În varianta tradusa dc M. A. Salic, sc adaugă: Iar printre 
cci dc Faţă la acea adunare sc afla şi an-Nabiga az-Zubiani, 
care: „Adevărat a grăit Taleb în ccca cc a istorisit, precum 
mărturisesc şi. Ovilitele Celui dintâi dintre înţelepţi: 

Şi Domnul către Soleiman rosti aceste vorbe sfinte: « 
Ridică-te fi fii califfi-ocărmuie ca un părinte! Pe cei care fi se 
supun cinstefte-i pentru supuşie, Dar pe acei ce se-ndărjesc 
inchiăe-i straşnicpe vecie!» Şi Soleiman i-a înghesuit în 
nişte vase de arama şi i-a rostogolit în marc." (An-Nabiga 


az-Zubiani a fost un poet de seamă în epoca prcislaloic. Î; 
prezenţa lui în povestea aceasta este un anacronism.) 

Emirul Mussa ben Nossair a ocârmuit în numele califului 
regiunea Maghrcbului (denumirea arabă a Africii dec Nord - 
cu Marocul, Algeria cuvintele acestea avură puterea de a-l 
hotări pe Abdalmalek care, pe dată, îi spuse lui Taleb: 

Şi cine mai bine ca tine, o, Taleb, ar fi în stare să meargă în 
ţara Maghrcbului să ducă scrisoarea mea emirului Mussa, 
locţiitorul meu? Îţi dau puteri depline să iei din vistierie tot 
ce socoţi că este de nevoie pentru cheltuielile de călătorie şi 
să iei câţi oameni îţi trebuie ca să te însoţească. Ci dă zor, o, 
Taleb! 

Şi pe loc califul scrise cu chiar mâna lui scrisoarea către 
emirul Mussa, o pecetlui şi o înmână lui Taleb care sărută 
pământul dinainte-i şi, de îndată ce pregătirile se isprăviră, 
porni de sârg către Maghreb, unde ajunse fară de nici un 
necaz. 

Emirul Mussa îl primi cu bucurie şi cu toate cinstirile 
cuvenite unui trimis al emirului drept-credincioşilor; iar 
Taleb îi înmână scrisoarca, pe care emirul o luă şi, după ce o 
citi şi pricepu despre ce e vorba, o duse la buze, pe urmă la 
frunte, şi grăi: 

Ascult şi mă supun! 

Şi numaidecât trimise să fie chemat la el şeicul 
Abdossamad, omul care străbătuse toate locurile dc pe 
pământ locuite de oameni şi care acum îşi petrecea zilele 
bătrâneţii însemnând cu grijă, pentru cei ce vor veni, toate 
câte cunoscuse într-o viaţă întreagă de călătorii fară de 
răgaz. 

Iar când şeicul sosi, emirul Mussa îl întâmpină cu multă 
cuviinţă şi îi spuse: 

O, şeiculc Abdossamad, iată că emirul drept-credincioşilor 
îmi trimite poruncă să caut vasele cele vechi de aramă în 
care ginnii răzvrătiți au fost închişi de către stăpânul nostru 
Soleiman bcn-Daud. Vasele acelea zac pe fundul unei mări 
ce se află la poalele unui munte care şi Tunisul dc azi). Sub 


conduccrca lui, armatele musulmane au cucerit Andaluzia 
(Spania), intre anii 711-714. În timpul califatului lui al-Valid 
[. cel de al şaselea calif din dinastia ommeiazilor şi fiul lui 
Abd ali-Malik. 

Pare-se că se ridică la fruntariile cele mai îndepărtate ale 
Maghrebului. Măcar că dc multă vreme cunosc ţara toată, 
eu n-am auzit să se fi pomenit vreodată de marea aceea şi 
nici dc vreun drum care să ducă într-acolo; dar tu, o, şeicule 
Abdossamad, care ai străbătut toată lumea, tic bună seamă 
că ştii de muntele acela şi de marea aceea. 

Şeicul cugetă vreme de un ceas şi răspunse: 

O, emirule Mussa ben-Nossair, despre muntele acela şi 
despre marea aceea am auzit eu cândva; însă până acum 
nu am putut, cu toată râvna mea, să ajung la ele; drumul 
care duce acolo este tare anevoios din pricina lipsei de apă 
din fântâni; şi e nevoie de mai bine de doi ani multe luni 
spre a ajunge, şi încă şi de mai mult spre a te întoarce, dacă 
te mai poţi întoarce cumva dintr-o ţară. Ii cărei locuitori nu 
au dat nici un semn de viaţă niciodată >i care trăiesc într-o 
cetate aşezată, zice-se, chiar pe vârful muntelui cu pricina, 
o cetate în care nimeni nu a izbutit încă să intre şi care se 
numeşte Cetatea-de-Aramă. 

Şi, după ce rosti aceste cuvinte, bătrânul tăcu, mai c ugetă 
o vreme, şi adăugă: 

Şi nu se cade să-ţi ascund, o, emirule Mussa, nici că ti 
rumul este presărat cu piedici înfricoşătoare şi că trece 
printr-o pustietate sălăşluită de efriţi şi dc ginni, străjeri. [i 
acelor locuri necălcate de picior de om încă din vremurile 
cele de demult. Află, aşadar, o, ben-Nossair, că fiii oamenilor 
nu au slobozenie să calce pe meleagurile acelea de la 
marginile cele mai dinspre apus ale pământurilor africane; 
numai doi inşi au putut să le străbată: unul este Soleiman 
bcn-Daud, iar celălalt Alexandru-Cel-Cul) ouă-Coarne. Şi, 
din vremilc acelea stinse, tăccrea s-a înstăpânit netulburată 
peste acele nemărginiri pustiite! 1) acă deci, fară păsare 
faţă de atâtea piedici tainice şi faţă de atâtea primejdii, ţii 


să îndeplineşti poruncile califului, şi te ispiteşti la o 
asemenea călătorie pe nişte meleaguri lară urmă dc drum 
şi fară nici o altă călăuză decât sluga ta, pune să se încarce 
cu burdufuri pline cu apă o mie de cămile, şi alte o mie de 
cămile cu hrană şi cu zaherea; ia cu tine cât mai puţini 
străjeri, căci nici o putere omenească nu ne-ar izbăvi de 
mânia puterilor întunecate a căror stăpânire va s-o călcăm, 
şi nu avem de ce să le stârnim cu valuri de oştimi 
amenințătoare şi zadarnice. Iar când totul va fi gata, să-ţi 
faci adiata, o, emirule Mussa, şi să pornim. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfit cea de a trei sute patruzecea noapte spuse: 

Şi când totul va Pi gata, o, emirule Mussa, să-ţi Paci adiata 
şi să pornim. 

La cuvintele acestea, emirul Mussa, ocârmuitorul 
Maghrcebului, după ce chemă în ajutor numele lui Allah, nu 
mai vru să stea o clipă la şovăială, îi strânse pe toţi mai- 
marii oştilor şi ai împărăției lui, şi, de faţă cu ei, lăsă totul cu 
legământ şi îl numi caimacam în locul lui pe Piui său Harun. 
După care, porunci să sc facă pregătirile cuvenite, nu luă cu 
sine decât câţiva oameni aleşi pe sprânceană şi, însoţit de 
şeicul Abcfossamad şi de Taleb, trimisul califului, porni pe 
drumul către pustie, urmat dc o mie dc cămile încărcate cu 
apă, şi dc alte o mie încărcate cu hrană şi cu zaherea. 

Caravana merse prin singurătăţi oable zile şi luni în şir, 
fară să întâlnească în calea ei nici o fiinţă vie prin acele 
nemărginiri netede ca o mare liniştită. Şi călătoria ţinu aşa 
mai departe prin tăcerea neclintită până ce, într-o zi, zăriră 
în depărtare ca un fel de nor sclipitor la dunga zării, către 
care se îndreptară. Şi văzură că era o clădire cu ziduri 
înalte de oţel chinezesc, sprijinită pe patru rânduri (ic stâlpi 
de aur ce măsurau dc jur împrejur câte patru mii de paşi 
fiecare. lar bolta acclui palat era de plumb şi slujea ca loc 
de sălaş potoapelor de ciori care erau singurii locuitori ce 
se zăreau sub cer. În peretele cel mare se deschidea o uşă 


largă de abanos greu, vârstat cu aur, iar pe o tablă uriaşă 
de aramă roşie se puteau citi, scrise în slove ioniene, aceste 
cuvinte pe care şeicul Abdossamad le buchisi şi pe care le 
tălmăci emirului Mussa şi însoţitorilor săi: 

Intră şi învaţă cu luare-aminte de la stăpânii de mai 
înainte. 

Dorm toţi, trecuţi deodată-n somnuri grele, 

La umbra lungă-a turnurilor mele. 

Căci moarte-n umbră i-a purtat curând. 

S-au spulberat cu toţi ca pleavă-n vânt. 

Emirul Mussa rămase până peste poate de tulburat auzind 
aceste cuvinte tălmăcite ele bătrânul Abdossamad *,. 1 
murmură: 

Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! 

Pe urmă spuse: 

Să intrăm! 

Şi, urmat de tovarăşii lui, trecu pragul uşii cclci mari şi 
intră în palat. 

În faţa lor se ivi atunci, înconjurată de zborul mut al 
păsărilor mari şi negre, în goliciunea lui de piatră, un 1 Li 
M. A. Salie: 

Cei ce-au domnit cu fală nu mai sunt. 

Ltlsarâ-fi toată fala pe pământ. 

Numai palatul lor mai dă de veste ca din ei toţi niciunul nu 
mai este. 

I-a secerat pe rtind amara moarte. 

Şi pulbere-s acum, de oase sparte. 

Au stat aici la un popas de-o clipă şi iarăşi au plecat în 
mare pripa. 

Turn al cărui vârf se pierdea din privire şi la piciorul 
căruia se rânduiau roată patru şiruri dec morminte ce 
înconjurau un sicriu măreț de cleştar lustruit, împrejurul 
căruia se citea înscrierea aceasta, cioplită în litere ioniene, 
cu slove de aur împodobite cu nestemate: 

Beţia bucuriei a trecut Ca un fior de frig abia-nceput. 


De câtă faimă fi ce strălucire M-am bucurat la vremea-mi 
de mărire! 

Câte cetăţi nu răsunară greu De sub copitele calului meu! 

Ca un simun schimbai orafe-n fum! Ca fulgerul arsei 
domnii în scrum! 

De carul meu târât-am regi puhoi! L-am hotărât 
pământului legi noi! 

Şi iată-acum! Beţia a trecut, Ca un fior de frig abia-nceput, 

Fără să lase urma unui chip Cât măcar lasă spuma pe 
nisip! 

M-a doborât ne-nduplecata moarte! N-au fost puteri s-o- 
ntoarcă-n altă parte. 

Nu rn-au putut scăpa de gheara ei Nici oftile fi nici 
curtenii mei. 

Ascultă, călătorule, acum, Vorbe pe care gura mea, 
nicicum, 

Pe când trăiam, nu le-a mai spus vreodată! Păstrează-ţi 
pururi inima curată! 

Te bucură în pace/cuminte De tihna vieţii, fi de cât 
cuprinde din frumuseţea pururea năluca, Pentru că 
moartea mâine-o să te ducă. 

Mâine, pământul are să răspundă Celor ce te-or striga cu 
faţa cruntă! 

„E mort! Din sânul meu nu mai dezlegi Pe cei pe care i-am 
închis pe veci V 

1 La M. A. Salic, figurează trei inscripţii, nu doar una - 
precum urmează: 

Cei ce trăâiră-n ani fi evi apufi. Sul7 bolile acestea, tofi 
sunt dufi. Privefte ce-au ajuns într-un sfârşit. Când marele 
prăpăd i-a biruit. S-au lepădat de tot cc-au adunat, Dc toată 
bucuria, şi-au plecat. Cc nu-mbrăcau? Şi cc n-or fi 
mâncând? Şi-acu-i mănâncă viermii în mormânt. 

Cât frământ fi câtă trudă am tot risipit mereu! Cât potop 
de omenire am supus sub braţul meu! Câte băuturi alese, 
câte falnice ospeţe Am gustat în zvon de strune fi de glas de 
cântărețe! Câte crâncene oprelifti fi porunci neclătinate Am 


pus neamurilor lumii înaintea mea plecate! Câte mari cetăţi 
zdrobite am prădat din temelie Şi fecioarele lor toate le-am 
târât în grea robie! Biet nebun, am spart zăporul lăcomiilor 
deşarte Fără-a cugeta vreodată că m-afteaptă neagra 
moarte! Omule, cât încă nu e ţol pocalul dulce-al sorții, 
Cugetă la bietu-ţi suflet fi la ceasul mare-al morţii! Că nu 
peste mult ţărâna iţi va acoperi mormântul Şi pe veci vei 
pierde viaţa fi te va-ngbiţi pământul! 

Tot ce vă las în urmă nu las din dărnicie, 

Dar legea sorții scrie a lumii temelie. 

M-am bucurat de toate ce se pot lacom strânge şi le-am 
păzit ca leul cel nesătul de sânge. 

Eu n-am ftiut ce-i tihna, nici darul ce-i, nici mila. 

Nu m-a-njricat nici fond, nu m-a oprit nici sila. 

Auzind aceste cuvinte pe care le tălmăcea şeicul 
Abdossamad, emirul Mussa şi tovarăşii lui nu se mai putură 
opri să nu plângă. Şi stătură multă vreme în picioare acolo, 
în faţa sicriului şi a mormintelor, repetându-şi jalnicele 
cuvinte. Pe urmă se îndreptară către turnul care era închis 
cu 0 uşă cu două canaturi de abanos, pe care se citea 
inscripţia aceasta, săpată şi ea tot în litere ioniene 
împodobite cu nestemate: 

/; numele Celui ce-n veci nu piere Şi care e în veci 
neschimbător, Domn al tăriei fi stăpân puterii - Ia bine- 
aminte, tu, cel călător Pe-aceste locuri: fugi de îngâmfare, 
Căci totu-i nălucire-nfelătoare. 

Ia bine-aminte, deci, Li pilda mea, Nu te lăsa-nşelLit de ce-i 
părere, Căci te vei prăvăli-n genunea rea. 

În grajdurile mele, zece mii De cai aveam, din cea mai 
bună rasă, Slujiţi de regii prinți în bătălii Şi-aduşi ca robi 
de-of tenii mei acasă. 

Zece mii de cadâne-aveam atunci, în umbrele iatacurilor 
mele - Neştiutoare de dureri fi munci, Din neamuri mari de 
regi, ca nişte stele. 

Şi mă răpuse soarta sub grelele-i lacate, Cea scrisa din 
vecie de Ziditoru-a toate. Pierzarea mi-a fost scrisa cu 


grabnica urgie - Să-fi povestesc ae marea mea putere! Nu 
vrea să mi se schimbe pe multa-mi bogăţie. Nu-mi folosesc 
of tenii ce-n juru-mi stau ac pază* Nici fraţii, nici părinţii, 
nici slugile din casă. Pe drumurile-mi grele zadarnic 
străbătute. Mă-nvăluie pierzarea cu umbrele ei mute. lar 
mâine altu-fi umple cu bucurii paharul. Pe mine mă afteaptă 
sicriul şi groparul Şi vine ceasu-n care voi sta li judecată Cu 
câte rele multe am săvârfit vreodată. Vezi dar să nu te-nsele 
amăgitoarea viaţă. Cea care schimbă lumea fi faţă după 
faţă! 

Şi mai aveam o mie de fecioare, Minuni de pe tărămele 
minunii, Cu sâni pietroşi şi chipuri zâmbitoare, Mai 
luminoase decât faţa lunii. 

Soţiile pe care le-am avut Mi-au dăruit, să-mi fie bucurie, 
Coconi frumoşi cum nu s-au mai văzut, Urmaşi viteji ca leii, 
peste-o mie. 

Necântărite-aveam comori întregii Şi de la Răsărit până-n 
Apus, Noroadele, cu crai, cu domni şi regi, Sub braţul oastei 
mele s-au supus! 

Şi socoteam cu gândul meu semeţ Cum că puterea mea nu 
va pieri Şi că durata marii mele vieţi Din veacuri e, şi-n veci 
va dăinui. 

Deodată, insă, auzit-am glasul, Venind ca un răsunet de 
departe, Care-mi vestea că e aproape ceasul Hotărnicit de 
cel fară de moarte, 

Şi-am strâns, gândind la soarta mea, ostaşi! Vitejii-mi 
călăreţi fără de număr, Şi sutele-mi de mii de pedestraşi Cu 
spade-n mâni şi platoşe pe umăr. 

Şi-am strâns toţi regii prinşi în lupte grele Şi toate-ale 
oştirii-mi căpetenii. Şi toţi mai-marii-mpărăţiei mele, 
Supuşii toţi, de-a valma, sumedenii. 

Si tot ce-aveam în sipete şi-n lăzi, în faţa tuturora am adus, 
Comori din trude-amare şi din prăzi, Şi tuturora le-am grăit 
şi-am spus: „Grămezi de aur şi argint - comori Necântărite 
- vi le dau pe rând. 


Dacă-mi puteţi spori izbăvitor Cu-o singură zi viaţa pe 
pământ." 

Ci ei au stat cu ochii-n jost tăcând. Iar sufletu-mi pieri 
cafumu-n vânt, Şi-ajunse-al morţii negre adăpost Palatul 
meu. lar numele cu care M-au preaslăvit, pe când trăiam, a 
fost: Kuf ben-Sedadi ben-Aad cel Mare] auzind acestea, 
emirul Mussa şi tovarăşii lui izbucniră în hohote dc plâns. 
După care intrară în turn şi începură să străbată sălile cele 
uriaşe, sălăşluite de pustiu şi de tăcere. Şi până la urmă 
ajunseră într-o încăpere mai marc decât toate celelalte, cu 
tavanul boltit. Şi, din tot turnul, numai în încăperea aceea 
se afla şi o masă, mare peste măsură, făcută din lemn de 
santal, minunat lucrată, şi pe care strălucea o înscriere 
bătută în litere frumoase, asemenea cu cele de mai înainte, 
cu următoarele stihuri: 1 Poporul lui Ad (sau Aad), după 
tradiţia arabă, era un neam dc uriaşi care au locuit în lrem 
(Aram), cea cu mari coloane: „cetate care nu îşi avea 
asemuire în nici o ţară" (Coran, cap. L-XXXIX, v. 6, 7) situată 
pe dealurile Alahkaf (Colinele de Nisip) din sudul Arabici 
(regiunea Hadramaut). Despre poporul acesta, care a fost 
nimicit de Allah din pricina nesupunerii sale la poruncile 
divine, Coranul (cap. VII, v. 6,7) spune că a urmat poporului 
lui Noe şi că a fost dăruit de Dumnezeu cu o statură de 
uriaşi. Unii învăţaţi arabi, printre care şi celebrul Ibn 
Khaldun, observă totuşi că locuinţele acestei populaţii, ale 
căror urme sc mai pot vedea şi azi, nu depăşesc proporţiile 
obişnuite ale clădirilor altor neamuri. 

La M. A. Salie, poc/. Ia arc un conţinui deosebit: 

Prin ani fi ani să-ţi aminteşti de mine,„Când va veni 
prăpădul fi la tine. 

Sunt Jiul lui Şeddad! 

— Pe-ntreg pământul Stăpânul lumii-am fost eu ani de-a 
rândul! 

Mi s-au supus oftimile dufmane. Şamul, fi MisruL. 
neamurile-adane*. 


Toţi craii lor mi-ngenuncheau nainte Şi tremurau Jacânau- 
mi jurăminte. 


(e Şamul - Siria; Misrul - Egiptul; pentru neamurile adane 
- vezi nota de mai sus.) 

Cândva aici Li masă Şedeau, sub mari cununi, O mie de 
domni chiori Şi-o mie cu ochi buni. 

Acuma, în mormânt, Stau orbi, cu toţi, la rând. 

Uimirea emirului Mussa spori şi mai mult înaintea acelei 
taine; şi, fară a putea să-i găsească dezlegarea, îşi însemnă 
şi aceste cuvinte pe pergamentele sale; apoi ieşi din palat, 
tulburat peste fire, şi porni mai departe cu însoțitorii lui pe 
calea către Cetatea-de-Aramă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute patruzeci fi una noapte 
spuse: 

Pomi mai departe cu însoțitorii lui pe calea către (etatea- 
de-Aramă. 

Priveam din şaua calului în zare Cum străluceau of renii 
mei călare. 

Am strâns rrămezi de aur ca să-mi fie cu aur să-mi 
răscumpăr suflet, viaţă - Aşa gândeam cu mintea mea 
semeaţă. 

Am strâns grămezi de aur ca să-nu De ajutor Ta vreme de 
urgie. 

Ci altfel hotărî Stăpănu-a-toate - Şi-acuma zac în grea 
singurătate. 

M-a prăbuşit din slavă-n neființă, M-a-nvăluit în giulgi de 
umilinţă. 

Zălog sunt azi în cumpăna cumplită. 

De căile pierzării te fereşte. 

Căci piaza morţii împrejur pândeşte! 

Merseră ci o zi, neseâ trei, până seara. Atunci văzură 
ivindu-se înaintea oi aşzat pc o temelie înaltă şi luminat de 
razele roşii ae oaelui în asfinţit, un călăreț stând nemişcat şi 


ţinândânvâit o lance lată dc fier cc părea o flacără vie, ae 
culară acrului de foc din zare. 

Când ajunseră pDap de tot de năluca aceea, văzură că şi 
călăreţul, şi du, şkemelia pe care şedeau erau de aramă, iar 
pe fieru'laice, pe latura luminată de cele din urmă raze ale 
soarta, eau săpate în litere de jar cuvintele acestea: 
„Neiînfricaţi căltai, uică aţi pătruns până la pământurile 
oprite, dacă ru n vti mai întoarce de unde aţi venit, dacă nu 
cunoaştetidrinvl către Cetate, împingeţi-mă cu mâinile fi 
rotiţi-mâpcter” lia mea, apoi înareptaţi-mă încotro voi 
rămâne irtos ci faţa." 

Atunci emirul Nusa se apropie de călăreț şi îl împinse cu 
mâns ii codată, cu iuţeala fulgerului, călăreţul se răsucişise 
>pri cu faţa în partea cu totul dimpotrivă cclci p areo 
urmaseră călătorii. lar şeicul Abdossamad pricepcă ntr- 
adevăr se înşelase şi că noua calc era calca cea bă. 

Îndată caravanajitocându-se îndărăt, porni pe calea cea 
nouă şi îşi urrricăltoria zile şi zile în şir, până cc ajunse, într- 
un fapie sară, în faţa unui stâlp de piatră neagră, de care 
era fcptăân lanţuri o făptură ciudată din care nu se vedea 
deâ o jmărate de trup, cealaltă jumătate fiind îngropatăalân 
în pământ. Trunchiul acela ce ieşea din pământ pica în 
gurgui hâd, răsădit acolo de puterile iadului, fe< n<şru şi 
mare ca un trunchi de palmier bătrân şi. Sat văduvit de 
frunzele lui. Avea două aripi uriaşe şi leţreşi patru mâini, 
dintre care două erau ca labele cu gleae se leilor. Un păr 
ţepos ca părul cel aspru din coacfa nşaului sălbatic se 
zburlea crunt pe ţeasta lui înfricoşiare în găvanele ochilor 
ardeau lumini roşii, pe când fruntea cu două rânduri de 
coarne dc bou era găurită de un ochi ce sc holba ţintă, 
împietrit, aruncând sclipiri verzi ca ochii de tigru ori dc 
panteră. 

La ivirea călătorilor, trunchiul începu să-şi zbată braţele, 
scoțând sunete înfricoşătoare şi frământându-se 
deznădăjduit, de parcă ar fi vrut să-şi rupă lanţurile ce-l 
ţineau legat de stâlpul cel negru. Şi caravana, cuprinsă ae o 


spaimă mare, încremeni pe loc, nemaiavând putere nici să 
meargă înainte, nici să dea îndărăt. 

Atunci emirul Mussa se întoarse către şeicul Abdossamad 
şi îl întrebă: 

Poţi tu cumva, o, preacinstite şeic, să ne spui ce poate fi 
aceasta? 

Şeicul răspunse: 

Pe Allah! O, emire, aceasta trece de înţelegerea mea. 

Şi emirul Mussa zise: 

Atunci du-te mai aproape şi întreabă-1. Poate ne-o lumina 
chiar el. 

Şi şeicul Abdossamad nu vroi să arate că şovâăie, sc apropie 
de arătare şi îi strigă: 

În numele Atoatcstăpânitorului care ţine sub mâna lui 
împărăţiile cele văzute şi cele nevăzute, te juruicsc să-mi 
răspunzi. Spune-mi cine eşti, de când eşti aici, şi carc-i 
pricina ce ţi-a căşunat o pedeapsă aşa dc ciudată. 

Atunci trunchiul latră. Şi iată ce înţeleseră emirul Mussa, 
şeicul Abdossamad şi tovarăşii lor din grohăielile lui: 

Sunt un efrit din spiţa lui Eblis, tatăl ginnilor. Numele meu 
este Daeş ben-Alaemaş. M-a înlănţuit aici Puterea cea 
Nevăzută, până la sfârşitul veacurilor. 

Odinioară, în ţara aceasta ocârmuită de împăratul Mării, 
se afla Cetatea-de-Aramă, sub ocrotirea unei zeițe cioplite 
din agată roşie. Paznic şi locuitor al acelei cetăţi eram eu. 
Întrucât chiar că îmi făcusem lăcaş în lăuntrul ei; şi din 
toate ţările veneau mulţimi de oameni să-şi afle soarta prin 
mijlocirea mea şi să asculte prorocirile şi prezicerile mele. 

Împăratul Mării, căruia şi cu îi eram supus, avea sub 
stăpânirea lui toată oastea duhurilor răzvrătite împotriva 
puterii lui Soleiman ben-Daud; şi mă ridicase căpetenie 
peste oastea aceea, dacă ar fi fost să izbucnească vreun 
război între el şi acel stăpân înfricoşător al ginnilor. Şi chiar 
că războiul nu zăbovi mult până să izbucnească. 

Împăratul Mării avea o fată aşa de frumoasă, încât faima ei 
ajunsese până la urechile lui Soleiman. Şi Soleiman, dorind 


s-o aibă printre soțiile lui, trimise un sol la împăratul Mării 
ca să i-o ceară de soţie şi totodată să-i poruncească să 
sfarme statuia de agată şi să mărturisească numaidecât că 
nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah şi că Soleiman 
este profetul lui Allah. Îşi îl ameninţa cu mânia şi cu 
răzbunarea, de nu se va supune pe dată dorințelor lui. 

Atunci împăratul Mării îşi adună vizirii şi căpeteniile tic 
ginni şi le spuse: 

lată că Soleiman mă ameninţă cu tot felul de năpaste, ca 
să mă silească să i-o dau pe fata mea şi să sfărâm statuia 
care slujeşte de lăcaş căpeteniei voastre Daeş benAlaemaş. 
Ce gândiţi voi despre amenințările lui? Să mă plec ori să-i 
stau împotrivă? 

Vizirii răspunseră: 

Şi ce ai avea, o, doamne al nostru, să te temi de puterea lui 
Soleiman? Puterile noastre sunt pe puţin tot. Itâta de tari ca 
şi ale lui. Şi vom izbuti noi să i le nimicim! 

Apoi se întoarseră către mine şi-mi cerură sfatul. Atunci eu 
spusei: 

Singurul nostru răspuns către Soleiman este să-l 
ciomăgim bine pe trimisul lui.1 

Şi fapta se săvârşi pe dată. Şi-i spuserăm trimisului: 1 în 
varianta tradusă dc M. A. Sal ie, împăratul Mării o imploră 
pe idoliţă: N-am să mă tem de Soleiman nicicând. Că ftiu cu 
bine tonte cate sunt. Îl voi zdrobi în praf, de vrea război - Şi 
sufletul am să i-i smulg apoi! 

— Întoarce-te acuma să-i povesteşti stăpânului tău ce-ai 
păţit. 

Când a aflat cum a fost pătimit trimisul lui, Soleiman s-a 
mâniat peste măsură şi a strâns numaidecât toate puterile 
pe care le avea la îndemână - duhuri, oameni, păsări şi 
jivine. A încredinţat lui Assaf ben-Barkhia puterea peste 
oştile omeneşti, şi lui Domriatt, sultanul efriţilor, puterea 
peste toată oastea duhurilor, în număr dc şaizeci de 
milioane, şi peste cea a jivinelor şi a păsărilor de pradă, 
venite din toate părţile văzduhurilor şi de pe toate 


ostroavele şi din toate mările pământului. Şi când totul fu 
gata, Soleiman porni în fruntea acclei amarnice oştiri să 
năpădească ţara împăratului Mării, domnul meu. Şi cum 
ajunse, îşi orândui oastea în rânduri de bătălie. Aşeză mai 
întâi la cele două aripi jivinele rânduite după însemnătate, 
în patru şiruri, şi puse în văzduhuri păsările cele mari de 
pradă, menite să slujească de străji, spre a-l vesti despre 
mişcările noastre şi a se repezi deodată asupra luptătorilor 
noştri ca să le crape şi să le scoată ochii. Oastea din frunte o 
alcătui din oameni, iar pe cea din spate din duhuri; şi puse 
de-a dreapta lui pe vizirul Assaf ben-Barkhia, iar de-a 
stânga pe Domriatt, căpetenia efriţilor din văzduh. El 
rămase la mijloc, stând într-un jeţ de porfiră şi aur, purtat 
de patru elefanţi strânşi roată. Şi slobozi apoi semnul de 
bătălie. 

Numaidecât se auzi o larmă care sporea odată cu iureşul 
şi cu zborul năvalnic al duhurilor, al oamenilor, al păsărilor 
de pradă şi al fiarelor de război; răsuna pământul de 
bufnetul năprasnic al paşilor, iar văzduhurile clocoteau de 
plesnetele potoapelor de aripi, şi de huiete, şi de ţipete, şi 
de mugete. 

lar accasta ii răspunde prin glasul ginnului: 

Stăpână-a mea, iţi ftiu puterea mare. Ci Soleiman ar vrea 
să te doboare. Stăpână-a mea, te chem în ajutor - Poruncii 
tale-i stau împlinitor! 

Eu aveam în seamă să poruncesc peste oştile aflate în 
frunte ale duhurilor supuse împăratului Mării. Dând semn 
şirurilor melc, mă repezii în fruntea lor asupra oastei de 
duhuri vrăjmaşe dc sub porunca domnului lor Domriatt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherczada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfii cea de a trei sute patruzeci fi doua noapte 
spuse: 

Asupra oastei de duhuri vrăjmaşe dc sub porunca 
domnului lor Domriatt. 


Şi, la rându-mi, căutai să răzbesc căpetenia vrăjmaşilor, 
când deodată îl văzui că se preschimbă într-un munte de 
flăcări ce se porni să reverse valuri de foc, străduindu-se să 
mă cuprindă şi să mă înăbuşe sub vârtejurile care cădeau 
peste noi în pânze aprinse. Eu, îndemnându-i pe-ai mei, mă 
apărai şi mă împotrivii cu îndârjire vreme multă; şi numai 
când văzui limpede că numărul vrăjmaşilor avea să ne 
zdrobească fară putinţă de scăpare, slobozii semnul de dare 
îndărăt şi căutai scăparea fugind cu bătăi dese de aripi prin 
văzduh. Ci, la porunca lui Soleiman, ne pomenirăm hăituiţi 
şi împresuraţi din toate părţile deodată de duşmani - 
duhuri, şi oameni, şi jivine, şi păsări; şi ne văzurăm unii 
nimiciţi, ilţii sfărâmaţi sub picioarele animalelor cu patru 
picioare, i.ir alţii prăvăliţi din slava slăvilor, cu ochii scoşi şi 
cu trupurile sfâşiate. Pe mine m-au ajuns după ce m-au 
iugărit vreme de trei luni. Atunci m-au prins şi, legat de 
fv'it, m-au osândit să zac priponit de acest stâlp negru, până 
la sfârşitul lumilor, pe când toate duhurile de sub porunca 
mea au fost luate prinse, apoi au fost preschimbate în abur 
şi închise în vase dc aramă pecetluite cu pecetea lui 
Soleiman şi aruncate în adâncurile mării cârc scaldă 
zidurile Cetăţii-de-Aramă. 

Cât despre oamenii cârc au sălăşluit în Cetate, nu ştiu ce s- 
o mai Pi făcut cu ei, înlănţuit cum sunt de când s-a nimicit 
puterea noastră. Ci, dacă va fi să ajungeţi la Cetatea-de- 
Aramă, poate că le veţi găsi urmele şi veţi afla povestea lor. 

Când sfârşi de istorisit, trunchiul începu să se zbuciume 
amarnic. lar emirul Mussa, temându-se ca nu cumva să 
izbutească să scape ori să le ceară să-l ajute în strădaniile 
lui, nu voiră să mai zăbovească acolo şi grăbiră să-şi urmeze 
calea câtrc Cetatea-de-Aramă, ale cărei turnuri şi ziduri se 
şi vedeau ivindu-se în zări prin pojarul amurgului. 

Când ajunseră la o mică depărtare de Cetate, întrucât se 
lăsa noaptea şi lucrurile dimprejur luau o înfăţişare 
potrivnică, chibzuiră că este mai bine să aştepte până 
dimineaţa spre a se apropia de porţi; şi îşi aşezară corturile 


ca să-şi petreacă noaptea acolo, sleiţi cum erau de truda 
călătoriei. 

Dc-abia mijiseră zorii zilei luminând culmile munţilor 
dinspre răsărit, când emirul Mussa îşi şi deşteptă tovarăşii 
şi porni la drum cu ci spre a sc duce la una din porţile de 
intrare. Atunci, în strălucirea dimineţii, văzură cum se 
ridicau dinaintea lor zidurile măreţe de aramă, atât de lucii 
de-ai fi zis că sunt ieşite nou-nouţe din tiparele în care 
fuseseră turnate - şi atât dc înalte că păreau a Fi chiar 
începutul munţilor uriaşi care le înconjurau şi pe coasta 
cărora păreau încrustate, parcă tăiate din cine ştie ce 
madem necunoscut. 

După cc izbutiră să se smulgă din uimirea împietrită în 
care îi ţintuisc priveliştea, căutară cu ochii o poartă pe unde 
să intre în Cetate. Ci nu găsiră nici o poartă. Atunci porniră 
să dea ocol de-a lungul zidurilor, nădăjduind că până la 
urmă au să afle vreo intrare. Ci nu aflară nici o intrare. Şi 
urmară să umble aşa ceasuri în şir, fară să vadă nici o 
poartă şi nici o spărtură, nici pe cineva care să se îndrepte 
înspre Cetate ori care să iasă din ea. Şi, măcar că era ziua 
mare, nu auzeau nimic, nici în afara Cetăţii, nici în lăuntrul 
ei, şi nu băgau de seamă nici o mişcare, nici pe creasta 
zidurilor, nici la poalele lor. Ci, fară a-şi pierde nădejdea, 
emirul Mussa îşi îndemna soţii să caute mai departe; şi 
umblară aşa până seara, şi nu văzură decât desfăşurată 
dinaintea lor linia cea dreaptă a zidurilor de aramă urmând 
îndoiturile pământului peste culmi şi văi, şi parcă răsărind 
din chiar sânul pământului. 

Atunci emirul Mussa le porunci tovarăşilor lui să se 
oprească pentru odihnă şi pentru masă. lar el şezu să 
cnibzuiască o vreme asupra celor ce erau de făcut. 

După ce se odihni, le spuse tovarăşilor lui să stea acolo să 
vegheze tabăra până ce se va întoarce el, şi, urmat de şeicul 
Abdossamad şi de'Ialeb ben-Sehl, urcă pe un vârf înalt dc 
munte ca să cerceteze împrejurimile şi să vadă ce este cu 
cetatea aceea. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci şi treia noapte 
spuse: 

Şi să vadă ce este cu cetatea aceea care nu vroia să se lase 
călcată de iscodelile omeneşti. 

I. A început nu izbutiră să zărească nimic în beznă, 
iutrucât noaptea îşi îndesise umbrele peste pământ; ci 
deodată, spre răsărit, se ridică o lumină vie, iar pe culmea 
muntelui se ivi minunată luna şi, dintr-o clipire a ochilor ei, 
strălumina cerul şi pământul. Iar la picioarele lor se 
desfăşură o privelişte care le tăie răsuflarea. 

Se aflau deasupra unei cetăţi dc vis. 

Sub pânza albă ce se aşternea până hăt departe unde 
putea privirea să răzbată în zările cufundate în noapte, bolți 
de palate, terase dc casc, grădini liniştite se înşirau una 
după alta în cuprinsul brâului de aramă, şi ape luminate de 
lună curgeau în jgheaburi prin mii ele şipote limpezi pe sub 
umbra clădirilor, pe când jos dc tot, un lac ca de argint 
scălda în adâncu-i rece strălucirile cerului oglindit; ceea ce 
făcea ca arama zidurilor, nestematele sclipinde ale bolților, 
terasele albe, jgheaburile neprihănite şi lacul tot, ca şi 
umbrele aşternute către apus, să se îngemăneze sub vraja 
lunii. 

Ci toată întinderea aceea era învăluită într-o tăcere 
necurmată, ca de mormânt. Nici un semn de viaţă 
omenească nu se arăta acolo jos. Numai nişte chipuri înalte 
de aramă, fiecare pe câte o podină falnică; numai nişte 
călăreţi mari, ciopliţi în marmură; numai nişte animale cu 
aripi, încremenite într-un zbor nemişcat, toate la fel; iar în 
văzduh, la înălţimea clădirilor, se roteau singurele făpturi 
mişcătoare în acea nemişcare: mii de lilieci-vampir uriaşi 
sfâşiau tăcerea înmărmurită, pe când buhe nevăzute îşi 
aruncau jelaniile şi chemările bocitoare peste palatele 
moarte şi peste terasele adormite. 


După ce îşi umplură ochii cu priveliştea aceea ciudată, 
emirul Mussa şi cei doi tovarăşi ai lui coborâră de pe munte, 
minunându-se peste măsură că nu zăriseră în toată cetatea 
nici o urmă de fiinţă omenească vie. Şi ajunseră la poalele 
zidurilor de aramă, într-un loc unde văzură săpate patru 
înscrieri ioniene, pe care şeicul Abdossamad le descifră 
numaidecât şi Ic tălmăci emirului Mussa. 

Cea dintâi spunea: 

O, fiu al omului! Deşarte Sunt visele ce le visezi, Căci 
moartea nu este departe, în nici un mâine să nu crezi. 

E un Stăpân ce risipeşte Şi neamuri ţi oştiri, mereu; 

Pe craii lumii-i prăbuşeşte* Cu braţu-i ne-ndurat şi greu, 
Din fala mândrelor palate în strâmte neguri de mormânt. 
Iar sufletele lor, scăldate în roua dulcelui pământ. Sunt 
preschimbate într-o mână De scrum sărac şi de ţărână.1 

La acestc cuvinte, emirul Mussa grăi: 

— O, adevăruri măreţe! O, lunecare a sufletului pe 
netezimea pământului! Tare-i cutremurător! 

Şi însemnă aceste cuvinte pe pergamentele lui. Ci şeicul şi 
începuse să tălmăcească cea de a doua înscriere, care 
spunea: 

O, fiu al omului! De ce Ţi-acoperi ochii strâns, sub mână? 
Cum poţi să-ţi mai clădeşti credinţa Pe-o lume ce n-o să 
rămână? 

Au tu nu ftii că lumea nu-i, Pe drumul mare către veci, 
Decât un scurt popas de-o clipă, Un biet lăcaf prin care 
treci? 

Ci spune, unde-s marii crai Care-au durat împărăţii - 
Domni pe Irak, pe Ispahan, Pe mândrul Khorassan, îi fiii, 
Cuceritorii duşi pe rândDe parcă n-ar fi fost nicicând. 

1 La M. A. Salie: 

Vai, unde-s împărații care-au zidit palate Şi după multă 
trudă le-au părăsit pe toate? Zac în mormânt, zăloage la 
marele judeţ. Şi putrezesc de-a valma, uitaţi fi fără preţ! 
Vai, unde li-i oftimea să-i apere luptând? Şi unde li-i averea 
ce-au strâns-o pe pământf emirul Mussa îşi scrise şi 


stihurile acestea şi, tulburat foarte, îl ascultă pc şeicul care 
tălmăcea a treia înscriere: 

O, fiu al omului! Se duc Grăbite zilele în zbor. Dar tu 
priveşti nepăsător Al vieţii tale jalnic crug. 

Ci cugetă 1/i marea zi A Judecăţii celei Sfinte, Când 
Domnului vei sta-nainte Şi drept în ochi îl vei privi. 

Unde sunt regii ce-au domnit La Indy la Sind, ori la Chitai, 
Ori peste-al Nubiei sfânt plai? Al morţii vânt i-a risipitl. 

Şi emirul Mussa grăi: 

— Unde sunt stăpânii Sindului şi ai Nubiei? Prăvăliţi în 
nimicnicie! 

Or, cea de a patra înscriere spunea: 

O, fiu al omului! Te-afunzi Cu sufletul în desfătări, Şi nu 
vezi cum, pe umeri, Moartea îţi stă, pândind orice mişcări. 

1 M.A. Salie: 

Vai, unde-i cel ce-acoperă întreg pământul cu palate, 
Stăpânul peste Ind fi Sind*, asupritorul lumii toate? 
Înfricoşatei lui porunci, la încruntările sprâncenii. Şi 
itubienii se-ncbinau, fi zindgii' fi-abisinienii. Să nu te-aştepfi 
la vreun răspuns de la acei ce-s în mormânt, Căci de la 
morţi nu este sol care s-aducă vreun cuvânt. Prăpădul 
morţii i-a înfrânt - fi nu le-aduse mântuire, lui ceasul negru, 
sorocit, palatul mai presus de fire. ('Sindeste numele ţârii 
de pe malurile râului Ind - în limba sanscrita Sindhu - 
cucerita de arabi în anul 711. "Zindgiiadică locuitorii insulei 
Zanzibar, de la răsărit de coastele Africii.) 

E lumea pânză de paing, Şi-n umbra-i fară nici o treaptă 
Stă întunericul de veci Ce te pândeşte fi aşteaptă. 

Unde-s acei bărbaţi vestiți Duşi de-a nădejdilor aripă Şi 
strălucind ca nişte sori Cu visurile lor de-o clipă? 

Au coborât toţi în mormânt Cu aripa din umeri frântă, 
Lăsând palatele pustii, Prin care cucuveaua cântă. 

Emirul Mussa nu-şi mai putu stăpâni atunci tulbularca şi 
porni să plângă îndelung, cu tâmplele în mâini, /icându-şi: 
„O, taină a naşterii şi a morţii! De ce să te mai naşti, dacă 
tot trebuie să mori? De ce să trăieşti, dacă moartea aşterne 


peste viaţă uitarea? Ci numai Allah c unoaşte sorţile, iar 
datoria noastră-i să ne plecăm fară dc cârtire". După ce 
cugetă aşa un răstimp, porni iarăşi |. i drum cu tovarăşii săi 
către tabără, şi le porunci oamenilor lui să se aştearnă 
numaidecât pe treabă şi să întocmească din trunchiuri şi 
din crengi dc copaci o scară lungă şi trainică, cu care să se 
poată urca până pe creasta zidurilor, ca să încerce să 
pătrundă astfel în cetatea aceea fară porţi. 

Pe dată oamenii alergară să caute lemne şi crengi groam 
şi uscate, le ciopliră cum putură mai bine cu săbiile şi' U M. 
A. Salie: 

Vai, unde-i cel ce-a zidit palatele fară de seamă Şi care le-a 
împrejmuit cti-nalte ziduri de aramă? Şi unde-s cei ce-au 
locuit aceste falnice palate? S-au dus ca nişte călători zoriţi 
pe căi îndepărtate. Zâloage-s în mormânt acum, pană la 
ceasul Judecăţii Canei'oată taina lor va sta în tereziile 
dreptăţii. Doar Domnul - fie-n veci slăvit! 

— Va dăinui în veşnicie Şi numai mare mila lui de-a pururi 
va rămâne vie. 

Cu jungherele lor, le înnădiră între ele cu turbanele, cu 
centurile, cu frânghiile de la cămile, cu chingile şi curelele 
de la hamuri, şi izbutiră să întocmească o scară destul de 
înaltă cât să ajungă până la coama zidurilor. Duseră apoi 
scara până la locul cel mai prielnic, o proptiră din toate 
părţile cu pietre mari şi, chemând în ajutor numele lui 
Allah, începură să se caţere încetişor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

Începură să se caţere încetişor, cu emirul Mussa în frunte. 
Câţiva rămaseră însă la piciorul zidurilor, ca să vegheze 
tabăra şi împrejurimile. 

Emirul Mussa şi tovarăşii lui umblară ce umblară o vreme 
pe creasta zidului şi, până la urmă, ajunseră la două turnuri 
între care se afla o uşă de aramă cu canaturile închise şi 


ferecate atât dc desăvârşit, că nu s-ar fi putut vâri nici 
vârful unui ac printre ele. Pe uşa aceea era cioplit chipul 
unui călăreț de aur care ţinea braţul întins şi palma 
deschisă; iar pe podul palmei erau scrise cu litere ioniene 
aceste cuvinte pe care şeicul Abdossamad le citi 
numaidecât şi le tălmăci astfel: „Freacă de douăsprezece 
ori cuiul ce se află în buricul meu". 

Atunci emirul Mussa, măcar că era tare uluit de aceste 
cuvinte, se apropie de călăreț şi băgă de seamă că avea 
într-adevăr un cui de aur înfipt chiar în mijlocul buricului. 
Întinse mâna şi frecă acel cui de douăsprezece ori. Iar la 
cea de a douăsprezecea frecare, cele două laturi ale porţii 
se deschiseră larg către o scară de piatră roşie ce cobora 
răsucită. Numaidecât emirul Mussa şi tovarăşii lui porniră 
pe treptele acelei scări, care îi duse în mijlocul unei săli cc 
da de-a dreptul spre o uliţă în care se aflau nişte străjeri 
înarmaţi cu arcuri şi cu spade. Şi emirul Mussa spuse: 

Să mergem şi să vorbim cu ei, până ce nu sc iau de noi. 

Se apropiară aşadar dc străjerii aceia, dintre cârc unii 
şedeau în picioare, cu pavezelc la mână şi cu săbiile trase, 
iar alţii şedeau pe câte ceva sau tolăniţi pe jos; şi emirul 
Mussa, întorcându-se către ccl ce părea să le fie căpetenie, 
îi ură bună pace, cu multă cuviinţă; ci omul nici nu se clinti 
şi nu-i răspunse la salamalec; iar ceilalţi străjeri rămaseră şi 
ci tot atât de nemişcaţi şi cu ochii ţintă, nedându-lc noilor- 
veniţi mai multă luare-aminte decât dacă nu i-ar fi văzut 
deloc. 

Atunci emirul Mussa, văzând că străjerii nu pricepeau 
arăbeşte, îi spuse şeicului Abdossamad: 

O, şeicule, grăieşte-le în toate limbile pe care le cunoşti. 

Şi şeicul începu să le vorbească mai întâi în limba 
grecească; apoi, văzând zădărnicia încercării sale, le vorbi 
în indieneşte, în evreieşte, în persieneşte, în etiopeneşte şi 
în graiul de la Sudan; ci niciunul dintre ci nu arătă prin 
vreun semn că ar pricepe ceva. Atunci emirul Mussa zise: 


O, şeicule, străjerii aceştia or fi, poate, supăraţi că nu-i 
cinstim cu bineţelc din ţara lor. Trebuie, dar, să-i încerci cu 
salamalecurile din toate ţările pe cârc Ic cunoşti. 

Şi bătrânul Abdossamad li se temeni numaidecât cu 
salamalecurile folosite de neamurile de prin toate locurile 
pe unde umblase el. Ci niciunul dintre străjeri nu se clinti şi 
toţi rămaseră împietriţi ca la început. 

Văzând aşa, emirul Mussa, peste măsură dc nedumerit, nu 
vroi să mai stăruiască şi le spuse tovarăşilor lui să-l urmeze 
şi porni mai departe, neştiind cârc să fi fost pricina acelei 
muţenii. lar şeicul Abdossamad îşi zicea: „Pe Allah! 
Niciodară, în niciuna dintre călătoriile mele, n-am mai văzut 
un lucru atâta de nemaipomenit!". 

Merseră aşa înainte până ce ajunseră la intrarea în suk. 
Găsiră porţile deschise şi intrară. Sukul era plin de lume 
care vindea şi cumpăra; iar tarabele prăvăliilor erau 
împodobite minunat cu mărfuri. Ci emirul Mussa şi tovarăşii 
lui băgară de seamă că toţi cumpărătorii şi toţi vânzătorii, 
precum şi toată lumea ce se afla în suk, încremeniseră ca la 
un semn, oprindu-se din mers şi din mişcare, de îndată ce-i 
zăriseră; şi parcă nu aşteptau decât ca străinii să plece, 
pentru a-şi începe iar treburile obişnuite. Dar nu s-ar fi zis 
că dădeau vreo luare-aminte ivirii acestora, şi se 
mulţumeau să-şi arate numai prin tăcere şi nepăsare 
nemulţumirea faţă de venirea lor nedorită. Şi, ca să dea şi 
mai mult înţeles acelei purtări reci, la trecerea lor se 
aştemea peste tot nemişcarea, dc nu se mai auzeau 
răsunând sub bolta uriaşă a sukului, în încremenirea 
dimprejur, decât paşii lor singuratici. Şi străbătură aşa, 
neîntâmpinaţi de nicăieri cu nici un semn de bunăvoință ori 
de vrăjmăşie, cu nici un zâmbet de bun venit ori de 
batjocură, sukul giuvaiergiilor, sukul dc mătăsuri, sukul 
şelarilor, sukul neguţătorilor de pânzeturi, pe cel al 
pantofarilor, şi sukul neguţătorilor dc arome şi de 
mirodenii. 


După ce străbătură sukul de mirodenii, ajunseră deodată 
într-o piaţă uriaşă peste care soarele revărsa o lumină cu 
atâta mai orbitoare cu cât în sukuri fusese o lumina cernută 
ce le deprinsese privirile cu dulceaţa ei. Şi tocmai la capătul 
acelei pieţe, între nişte stâlpi dc aramă ameţitor de înalţi, ce 
slujeau de piedestale unor jivine mari de aur cu aripi 
întinse, se ridica un palat de marmură mărginit de turnuri 
de aramă şi străjuit de un zid de oameni înarmaţi şi 
încremeniţi, cu lăncile şi spadele arzând fară să se mistuie. 
O poartă de aur deschidea intrarea în acel palat în care 
emirul iMussa pătrunse urmat de tovarăşii lui. 

Şi văzură mai întâi, de-a lungul clădirii şi mărginind o 
curte cu havuze dc marmură colorată, o prispă lungă 
sprijinita pe stâlpi de porfir; iar prispa aceea slujea de 
adăpost pentru arme, căci pretutindeni se vedeau, 
atârnând pe stâlpi, pe ziduri, ba până şi din tavan, arme 
grozave, minuni împodobite cu încrustături scumpe, aduse 
acolo din toate ţările de pe pământ. De jur împrejurul acelei 
prispe ferecate se înşiruiau sprijinite de pereţi nişte laviţe 
de abanos lucrate desăvârşit, împodobite cu argint şi cu 
aur, şi pe care şedeau sau dormeau războinici îmbrăcaţi în 
hainele lor de sărbătoare şi care nu făcură nici o mişcare, 
fie ca să le închidă oaspeţilor drumul, fie ca să-i poftească 
să-şi urmeze plimbarea uimită. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şchcrezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute patruzeci fi cincea noapte 
spuse: 

Fie ca să-i poftcască să-şi urmeze plimbarea uimită. 

Străbătură deci prispa aceea, care era împodobită sus cu 
o brână tare frumoasă, iar pe sineala brânei văzură poleită 
în litere de aur o înscriere în limba ioniană, cu o mulţime dc 
sfaturi minunate, pe care şeieul Abdossamad le tălmăci 
întocmai: „In numele celui pururea neschimbător, stăpânul 
peste ursitele tuturora! O, fiu al omului, întoarce capul şi ai 
să vezi moartea cum stă să-ţi răpească sufletul'/Unde este 


Adam, părintele oamenilor? Unde sunt Nuh şi neamul 
urmaşilor lui? Unde este Nemrod cel înfricoşător> Unde 
sunt domnii, şi cuceritorii, şi toţi Chosroii, şi Cezarii, şi 
Faraonii, şi împărații de la Ind şi de la Irak, stăpânii Persiei 
şi cei ai Arabiei, şi Iskandar-Cel-Cu-Două-Coarne? Unde 
sunt stăpânii pământului, Hamam şi Karunl şi Seddad, fiul 
lui Aad, şi toţi cei din neamul lui Kanaan? Im porunca Celui 
veşnic, au lăsat pământul şi s-au dus să dea seamă de 
faptele lor în ziua Răsplăţii. 

O, fiu al omului! Nu te închina lumii şi deşertăciunilor ei! 

Teme-te de moarte! Cucernicia faţă de Domnul şi teama de 
moarte sunt cheia oricărei înţelepciuni. Numai aşa ai să 
culegi roada faptelor celor bune care te vor înmiresma la 
ziua cea cumplită a Judecăţii. "2 

După ce îşi însemnară pe pergamentele lor şi această 
înscriere care îi tulbură până peste fire, trecură printr-o 
uşă care se deschidea la mijlocul prispei şi intrară într-o 
sală în care era un havuz frumos de marmură străvezie, din 
care ţâşnea un şuvoi de apă. Deasupra havuzului se nuh 
este numele arabizac al biblicului Noc. Iskandar-Cel-Cu- 
Două Coarne este numele dat dc arabi lui Alexandru cel 
Marc. Hamam, după Coran, era vizirul Faraonului dc pe 
vremea lui Moisc. Karun (în Biblie: Corc) era, spune 
Coranul (cap. XXVIII, v. 76-82),. Din neamul lui Moisc" şi a 
fost atâta de boşat, încât oogătia lui a devenit proverbială; 
din pricina marii sale îngâmfări, Moisc l-a peaepsit sa fie 
înghiţit dec pământ cu toate bunurile lui. 

2 Li M. A. Salie, inscripţia este în versuri: 

Viteazule, ia seama la câte vezi acum - Să fii cu chibzuinţă 
pe-al amăgirii drum. Priveşte-i pe cei care şi-au ridicat 
palate: Toţi sunt acum zăloage preamultelor păcate. Nici 
casa-mpodobită nu le-a adus noroc, Nici aurul [să schimbe 
al vieţii scurt soroc. S-au prăbuşit din piscul măririlor 
trufaşe> Şi-n strâmtele morminte ifi au acum lăcaşe. Cu 
țipăt auziră la ceasul de-ntristare: Vai, unde sunteţi tronuri, 
coroane fi odoare? Si dulcile fecioare> ascunse sub 


perdele, Cu care pctrecurăţi în ceasuri le-acele?" 'farâna 
din morminte răspunde-n aiuriri: „Li s-au uscat pe buze 
vrăjiţii trandafiri!" Mâncând fi bând trăiră ospăţul lor bogat, 
Pe urmă viermii lacomi cu ei s-au ospătat. 

Desfăşură, ca o boltă măiestrit colorată, un cort făcut din 
văluri de mătase şi de zarafir de culori felurite, îngemănate 
între ele cu un meşteşug desăvârşit. Apa, ca să ajungă la 
havuz, curgea prin patru jgheaburi cu ghizdurile tăiate 
vrăjitor în pardoseala sălii, iar albia fiecărui jgheab era 
smălțuită în altă culoare: cel dintâi era un jgheab de porfiră 
trandafirie, cel de al doilea de topaze, cel de altreilea de 
smaralde, iar cel de al patrulea dc peruzele; încât apa 
căpăta culoarea jgheabului prin care curgea şi, luminată de 
lumina cernută prin mătăsurile de deasupra, aşternea 
asupra lucrurilor dimprejur şi a pereţilor de marmură un 
abur ca priveliştea mării. 

Dc acolo intrară pe cea de a doua uşă şi ajunseră într-o 
altă sală pe care o găsiră ghiftuită cu bani vechi de aur şi de 
argint, cu giuvaieruri, cu mărgăritare şi rubine şi tot felul 
de nestemate. Şi erau atâtea grămezi, că de-abia izbutiră să 
se strecoare printre ele şi să intre în cea de a treia sală. 

Aceea era plină cu armuri făcute din mademuri scumpe, 
cu paveze de aur împodobite cu nestemate, cu coifuri vechi, 
cu săbii de la Ind, cu lănci, şi sulițe, şi platoşe de pe vremi le 
lui Daud şi ale lui Soleiman; şi armele acelea erau aşa de 
bine păstrate toate de parcă de-abia în ajun ar fi ieşit din 
mâinile celor ce le făuriseră. 

Intrară apoi în cea de a patra sală, plină toată cu dulapuri 
şi rafturi de lemn scump, în care, rânduite frumos, şedeau o 
mulţime de haine alese, rochii bogate, mătăsuri scumpe şi 
zarafâruri iscusit ţesute. De acolo porniră către o uşă 
deschisă care le îngădui să intre în cea de a cincea sală. 

Acolo, din podea până la tavan, nu se aflau decât vase >i 
lucruri pentru băuturi, pentru mâncăruri şi pentru sfintele 
spălări: vase de aur şi dc argint, lighene de cleştar-de- 


stâncă, pocale de pietre nestemate, tăvi de jad şi «le agată 
de felurite culori. 

După ce se minunară de toate, se pregăteau să se întoarcă 
pe unde veniseră, când se ispitiră să ridice perdeaua mare 
de mătase şi de zarafir ce acoperea un perete al sălii. Şi 
văzură în spatele acelei perdele o uşă mare, lucrată în 
marchetării dibace de fildeş şi de abanos, închisă cu 
zăvoare grele de argint, fară nici o urmă dc lăcaş pentru 
vreo cheie. Aşa că şeicul Abdossamad se apucă să cerceteze 
dichisul acelor zăvoare şi, până la urmă, eăsi un cârlig 
ascuns, pe care, după multă caznă, izbuti să-l mişte. 
Numaidecât uşa se răsuci în ţâţâni şi se deschise dinaintea 
călătorilor, care intrară într-o sală de-a mirărilea, zidită pe 
de-a-ntregul ca o boltă, cioplită în marmură, atâta dc 
lucitoare că părea o oglindă de oţel. Prin ferestre, printre 
giurgiuvelele de smaralde şi de diamante, se cernea o 
lumină care încercăna toate câtc se aflau acolo cu o 
strălucire nepământească. La mijloc, sprijinit pe nişte 
pilaştri de aur, fiecare purtând în vârf o pasăre cu penele de 
smarald şi cu ciocul dc rubin, strălucea un fel dc paraclis 
aşternut cu zarpalc de mătase care coborau lin, pe un şir de 
trepte de fildeş, până la podea, unde un chilim falnic, de 
culori semeţe, din lână aleasă, înflorea de flori fară miros şi 
de o iarbă fară freamăt, clocotind de toată viaţa închipuită a 
dumbrăvilor lui pline de păsări şi de jivine zugrăvite în 
nesmintita lor frumuseţe şi în trăsăturile lor aidoma.1 1 La 
M. A. Salie, sc consemnează şi următoarea inscripţie: Tu, 
omule, nu te lăsa răpit de-amăgitoarele nădejdi. Căci tot 
ceea ce-aduni cu mana grea, pe toate-a i fă le părăseşti. De 
bucurii fi străluciri lumeşti tnsetoşezi şi le râvneşti fierbinte 
- La fel le-au jinduit şi cei care-au plecat mai înainte. Pe 
drept şi pe nedrept au strâns grămezi de aur scump, de-a 
lungtil şi de-a latul. 

Ci n-au scăpat de-al soartei negru rost când li s-a împlinit 
veleatul. Războinici crunţi aveau sub mana lor mulţimi de 
oşti neînfricate. Dar au lăsat şi aur scump, şi oşti, fi 


luminatele palate, în strâmtele morminte-nghesuiţi, în 
pulbere s-au mistuit. Şi-acum zâloage-s pentru tot ce-au 
fost ji pentru tot ce-au săvârşit, Ca nişte călători sunt, care- 
au mas lăsându-şi jos povara, într-o seară, lut casa unde 
găzduire nu-i şi nimeni nu-i aşteaptă-afară. Stăpânul 
case/strigă: „Hei, plecaţi! Ce-aţi tăbărât aici la poartă? 

Emirul Mussa şi însoțitorii lui suiră treptele acelui paraclis 
şi, când ajunseră sus, încremeniră în uimire. Sub un 
baldachin de catifea împodobit cu geme şi cu diamante, pe 
un crivat larg de chilimuri de mătase puse unul peste altul, 
sta culcată o copilă cu chip orbitor, cu pleoapele lipite de 
somn sub genele lungi şi arcuite, şi a cărei frumuseţe 
sporea de liniştea vrăjită a obrajilor, de cununa de aur ce-i 
lumina fruntea şi de gherdanul sticlind de mărgăritarele 
care îi alintau cu gingăşia lor gâtul dauriu. La dreapta şi la 
stânga patului şedeau doi robi, unul alb şi altul negru, 
fiecare cu câte o spadă în mână şi cu o suliță de oţel. 

La picioarele patului se afla o tablă de marmură pe care 
erau zugrăvite aceste cuvinte: „Sunt domniţa îâdmor, fiica 
stăpânului amaleciţilor. Cetatea aceasta este cetatea mea. 

Tu, cel care ai izbutit să răzbaţi până aici, călătorule, poţi 
să iei tot ce-ţi doreşti. 

Cifereşte-te a cuteza, ispitit de farmecele mele şi de 
patima ta, sa mă atingi cu mână-ţi prihănitoare!" 

Când se dezmetici din tulburarea pe care i-o pricinuise 
vederea acelei fecioare adormite, emirul Mussa le spuse 
tovarăşilor săi: 

— E vremea să plecăm din aceste locuri, acuma, după cc 
am văzut lucruri atâta de uimitoare, şi să ne îndreptăm 
către mare, spre a încerca să găsim vasele de aramă. Ci 
puteţi să luaţi din acest palat tot ce vă ispiteşte; numai 
feriţi-vă să puneţi mâna pe domniţă ori să vă atingeţi de 
hainele ei. 

A în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 


Luaţi-vă povara fi plecaţi pe drumul lung care vă poartă! 
1% Şi rătăcesc pe drumuri fără fel fi inima It se sfâşie. 
Acuma nici popasul, nici plecarea nu le aduce bucurie. 
Adună-fi deci merinde mai alese fi strânge sfinte bogăfimi - 
Se cade doar cu frică de Domnul să trăim! ' 

Dar cândfu cea de a trei sute patruzeci/'şasea noapte 
spuse: 

Numai feriţi-vă să puneţi mâna pe domniţă ori să vă 
atingeţi de hainele ei. 

Atunci Taleb ben-Sehl zise: 

O, emire ai nostru, nimica din palatul acesta nu se poate 
asemui cu frumuseţea fetei. Ar fi păcat s-o lăsăm aici, în loc 
s-o ducem cu noi la Damasc, ca să i-o dăruim califului. 
Asemenea dar ar preţui mai mult decât toate vasele cu efriţi 
din mare. 

Emirul Mussa răspunse: 

Nu se cade să ne atingem de domniţă. Ar fi s-o supărăm şi 
să atragem asupra noastră năpastele. 

Ci Taleb grăi: 

O, emire al nostru, domniţele nu se supără niciodată de 
asemenea silnicii, fie că sunt vii, fie că sunt adormite. 

Şi, spunând aceste cuvinte, se apropie de copilă şi vru s-o 
ridice în braţe. Ci pe dată căzu mort, străpuns de săbiile şi 
de suliţele celor doi robi care îl izbiră amândoi deodată, şi 
în cap şi în inimă, şi iarăşi rămaseră nemişcaţi ca piatra. 

Văzând acestea, emirul Mussa nu vroi să mai zăbovească o 
clipită în acel palat, şi le porunci tovarăşilor lui să iasă 
degrabă şi să pornească pe calea către mare. Când 
ajunseră pe ţărmul mării, văzură o mulţime de oameni 
negri trudind să-şi usuce mrejele de pescuit şi care 
răspunseră în limba arăbească la salamalecurile lor, după 
datina musulmană. Şi emirul Mussa îi spuse celui ce era mai 
vârstnic dintre ei şi părea că le este căpetenie: 

O, preacinstitule şeic, venim din partea stăpânului nostru, 
califul Abdalmalek ben-Mervan, să căutăm în marea aceasta 
nişte vase în care se află nişte efriţi de pe vremea profetului 


Soleiman. Ne poţi ajuta să le găsim şi poţi să ne lămureşti 
taina acestei Cetăți în care toate fiinţele stau neclintite? 

Bătrânul răspunse: 

Fiule, află mai întâi că noi toţi cei de-aici, pescarii dc pe 
ţărmul acesta, suntem drept-credincioşi întru cuvântul lui 
Allah şi al Trimisului său (asupra-i Fie rugăciunea şi 
pacea!); iar toţi cei ce se află în Cetatea-deAramă sunt 
vrăjiţi din vremurile cele de demult, şi aşa au să rămână 
până la ziua Judecăţii. In ceea ce priveşte vasele în care se 
află efriţii, apoi nimica nu este mai uşor decât să vi le dăm, 
de vreme ce avem aici o mulţime de care ne slujim, după ce 
le golim, ca să ne Fierbem peştele şi hrana. Putem să vă 
dăm câte vreţi. Numai că, înainte de a le goli, trebuie să le 
faceţi să vuiască bătându-le cu palmele până când cei cc se 
află în ele jură că primesc adevărul soliei Profetului nostru 
Mahomed, spre a-şi răscumpăra păcatul lor dintâi şi 
răzvrătirea împotriva puterii lui Soleiman ben-Daud. 

Pe urmă adăugă: 

lar noi vrem să vă mai dăm, ca dovadă a credinţei noastre 
faţă de stăpânul nostru al tuturora, emirul 
dreptcredincioşilor, două Fete ale Mării, pe care le-am 
pescuit chiar astăzi şi care sunt mai frumoase decât toate 
Fiicele oamenilor. 

Şi, spunând aceste cuvinte, moşneagul îi aduse emirului 
Mussa douăsprezece vase de aramă, pecetluite cu plumb de 
pecetea lui Soleiman. Şi îi mai aduse, după ce Ic scoase 
dintr-un feredeu mare, şi pe cele două Fete ale Mării, care 
erau două făpturi minunate, cu nişte plete lungi şi 
unduioase, cu chipurile ca luna, cu nişte sâni nurlii şi 
rotunzi şi tari ca posmagii năierilor; dar de la mijloc în jos 
erau lipsite de podoabele obişnuite ale fetelor oamenilor, iar 
în locul acestora aveau o coadă dc peşte ce se mişca la 
dreapta şi Ia stânga cu nişte legănări aidoma celor pe care 
le fac femeile când văd că ia seama cineva la mersul lor. 
Aveau un glas tare dulce şi un zâmbet vrăjitoresc, dar nu 
pricepcau şi nu grăiau în nici un grai cunoscut şi doar se 


mulţumeau, la toate întrebările câte li se puneau, să 
răspundă cu zâmbetul din ochii lor. 

Emirul Mussa şi soţii lui nu pregetară să-i mulţumească 
bătrânului pentru bunătatea lui darnică şi îl poftiră, pe el şi 
pe toţi pescarii lui, să lase acele locuri şi să meargă cu ei în 
ţara musulmană, la Damasc, cetatea poamelor şi a dulcilor 
izvoare. Bătrânul şi pescarii se învoiră şi, toţi laolaltă, se 
întoarseră mai întâi la Cetateade-Aramă, de unde luară 
toate lucrurile scumpe pe care puteau să le care - şi 
nestemate, şi giuvaieruri, şi aur, şi tot ce era uşor ca 
greutate şi greu ca preţ. Încărcaţi aşa, coborâră îndărăt de 
pe zidurile de aramă, îşi umplură sacii şi lăzile cu prada 
aceea fară de asemuire, şi porniră apoi mai departe pe 
drumul Damascului, unde ajunseră cu bine, după o 
călătorie lungă şi fară de necazuri. 

Califul Abdalmalek rămase fermecat şi uluit de povestea 
pe care i-o istorisi emirul Mussa despre călătorie şi oftă: 

Tare îmi pare rău că n-am fost cu voi la Cetatea aceea de 
Aramă. Ci, cu îngăduinţa lui Allah, am să mă duc şi eu cât 
de curând, să mă minunez de acele minuni şi să încerc să 
lămuresc taina vrăjii aceleia. 

După care, ţinu să deschidă cu chiar mâna lui cele 
douăsprezece vase de aramă. Şi le deschise unul câte unul. 
Şi de fiecare dată ieşea câte un abur tare des, ce se 
preschimba într-un efrit înfricoşător, care se arunca 
numaidecât la picioarele califului şi striga: 

Cer îndurare lui Allah şi ţie pentru nesupunerea mea, o, 
stăpâne al nostru Soleiman! 

Şi pierea prin tavan, spre uimirea tuturor celor de faţă. 

Apoi califul fu nu mai puţin minunat şi de frumuseţea celor 
două Fete ale Mării. Zâmbetul şi glasul şi graiul lor 
necunoscut îl înfiorară şi îl tulburară numaidecât. Şi 
porunci să fie aşezate într-un havuz larg, în care ele trăiră o 
vreme, da mai apoi muriră de zăcăşeală şi de năduf. 

Ci emirul Mussa căpătă de la calif îngăduinţă să se aşeze 
în sfântul Ierusalim şi să-şi petreacă acolo zilele ce le mai 


avea de trăit, cugetând la cuvintele cele de demult, pe care 
avusese grijă să le însemneze pe pergamentele sale. Şi muri 
în cetatea aceea, după ce fusese cinstit şi lăudat de toţi 
drept-credincioşii, care şi azi se mai duc să-l pomenească 
la kubba în care sc hodineşte în tihna şi binecuvântarea 
celui Preaînalt. 

Şi-aceasta-i, o, mult-norocitule sultan, spuse mai departe 
Şeherezada, povestea Cetăţii-de-Aramă! 

Atunci sultanul Şahriar zise: 

Povestea aceasta, Şeherezada, chiar că este de minunare! 

Ea spuse: 

Da, Măria Ta! Ci nu vreau să las noaptea să treacă fară a-ţi 
povesti întâmplarea ce i s-a întâmplat lui Ibn Al-Mansur. 

Şi sultanul Şahriar, minunându-se, întrebă: 

Da cine-i Ibn Al-Mansur ăsta? Habar n-am de el! 

Atunci Șeherezada, cu un zâmbet, spuse: 

lacătă! 

POVESTEA LUI IBN AL-MANSUR DESPRE CELE DOUĂ 
FETE fFwe mult ştim, o, norocitulc sultan, că Harun kwftăâ 
Al-Raşid, califul, se chinuia deseori de nesomn, din pricina 
grijilor pe care i le da împărăţia. Or, într-o noapte, degeaba 
se tot răsuci el în patul lui, şi pe-o parte şi pe alta, că tot nu 
izbuti să aţipească; ba se istovi şi mai tare dc zădărnicia 
strădaniilor acelea. Aruncă atunci furios cu piciorul pătura 
dc pc el şi, bătând din palme, îl chemă pe Massrur, spătarul, 
care veghea necurmat la uşă, şi îi zise: 

Massrur, găseşte-mi ceva cu care să mă veseleşti, căci nu 
izbutesc să aţipesc! 

Massrur răspunse: 

Doamne al meu, nimica nu este mai potrivit pentru 
liniştirea sufletului şi potolirea simţurilor decât o plimbare 
în noapte! Afară, în grădină, noaptea e frumoasă. Să 
coborâm printre copaci şi flori; şi să privim stelele şi 
semnele lor măreţe, şi să ne minunăm ae frumuseţea lunii 
ce trece lin printre ele şi coboară până la fluviu ca să se 
scalde în ape. 


Califul spuse: 

Massrur, sufletul meu nu râvneşte să vadă asemenea 
lucruri în noaptea aceasta. 

Massrur grăi: 


Doamne al meu, ai în sarai trei sute de minuni; şi fiecare 
minune are un iatac al ei. Mă duc să le vestesc pe toate să 
fie gata, iar tu ai să treci pe la perdelele de la fiecare iatac 
şi ai să le cercetezi pe fiecare în parte în toată goliciunea 
lor, mai cu seamă că ele n-au să ştie că eşti acolo. 

Califul spuse: 

Massrur, saraiul acesta este saraiul meu, iar fetişcanele 
acelea sunt roabele mele; ci sufletul meu, în seara aceasta, 
nu râvneşte nimic de la ele. 

Massrur spuse: 

Doamne al meu, porunceşte şi-i adun dinaintea ta pe toţi 
cărturarii, pe toţi înţelepţii şi pe toţi poeţii din Bagdad. 
Înţelepţii să-ţi spună cugetări alese, învățații să-ţi 
istorisească ce-au mai dibăcit ci prin hrisoave, iar poeţii să- 
ţi vrăjească minţile cu stihurile lor. 

Califul răspunse: 

Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvneşte nimic 
din toate astea. 

Massrur grăi: 

Doamne al meu, în saraiul tău sunt o mulţime de paji 
răpitori şi flăcăiandri desfătători Ia înfăţişare. Mă duc, dacă 
porunceşti, să le spun să vină aici şi să-ţi ţină tovărăşie. 

Califul răspunse: 

Massrur, sufletul meu, în seara aceasta, nu râvneşte 
asemenea desfătări. 

Massrur spuse: 

Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar 
fi singura cale de a-ţi risipi aleanul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfit cea de a trei sute patruzeci fi faptea noapte 
spuse: 

Doamne al meu, atunci taie-mi capul! Poate că aceasta ar 
fi singura cale de a-ţi risipi aleanul. 

La aceste cuvinte, Al-Raşid se porni să râdă cu hohote; pe 
urmă zise: 


Hei, Massrur, poate că într-o zi ai s-o păţeşti şi pe asta! Da 
până una alta du-te dc vezi dacă nu cumva se mai află în 
sala de la intrare careva cu adevărat vrednic de privit şi de 
ascultat. 

Massrur ieşi numaidecât să îndeplinească porunca şi se 
întoarse pe dată să-i spună califului: 

O, emire al drept-credincioşilor, nu l-am găsit afară decât 
pe Ibn Al-Mansur. 

Şi Al-Raşid întrebă: 

Care Ibn Al-Mansur? N-o fi Ibn Al-Mansur din Damasc? 

Căpetenia hadâmbilor spuse: 

Ba e chiar el, bătrânul cel mehenghi! 

Al-Raşid spuse: 

Adu-l degrabă! 

Şi Massrur îl aduse pe Ibn Al-Mansur, care spuse: 

Salamaleikum, o, emire al drept-credincioşilor! 

Al-Raşid îi răspunse la fel şi spuse: 

Ya Ibn Al-Mansur, povesteşte-mi vreo păţanie de-a ta. 

Acela răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, vrei să-ţi povestesc vreun 
lucru pe care l-am văzut eu însumi, ori ceva ce mi s-a 
povestit şi mie? 

Califul răspunse: 

De-ai văzut vreun lucru cu adevărat uimitor, grăbeşte-te 
de mi-l povesteşte, căci lucrurile văzute sunt cu mult mai 
căutate decât cele ce sunt cunoscute numai din poveste! 

Al-Mansur spuse: 

— Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, ascultă-mă cu 
urechile deschise şi cu dulce luarc-aminte. 

Califul răspunse: 

Ya Ibn Al-Mansur, iată-mă-s gata să te ascult cu urechea, 
să te privesc cu ochiul şi să-ţi dăruiesc o dulce luare-aminte. 

Atunci Ibn Al-Mansur spuse: 

Află, o, emire al drept-credincioşilor, că cu în fiecare an mă 
duc la Bassra să-mi petrec câteva zile la emirul Mohammad 
al-Haşemi, caimacamul tău din cetatea aceea. Într-un an, 


mă duc aşadar la Bassra, după obiceiul meu, şi, când ajung 
la sarai, îl văd pc emir gata să încalece pe cal şi să plece la o 
vânătoare cu câini. Când mă văzu, nu pregetă, după 
salamalecurile de bun venit, să mă poftească să-l însoțesc; 
ci eu îi spusei: 

lartă-mă, Domnia Ta; căci pe mine numai vederea unui cal 
şi-mi şi tulbură mistuirea, şi de-abia ştiu să mă ţin pe măgar. 
Nu sc cade să merg la vânătoare cu câini pe spinarea unui 
măgar! 

Emirul Mohammad mă iertă, lăsându-mi deschis tot 
saraiul lui şi poruncind slugilor să mă slujească cu toată 
grija şi să nu care cumva să duc lipsă de ceva cât voi şedea 
acolo. Şi aşa făcură. 

După ce emirul plecă, îmi zisei: „Pe Allah! Ya Ibn AL- 
Mansur, iată că de ani şi ani vii necurmat de la Bagdad la 
Bassra şi te-ai mulţumit până astăzi, drept toată plimbarea, 
să te tot muţi din sarai în grădină şi din grădină în sarai. 
Treaba asta nu e de nici un folos pentru luminarea ta. Aşa 
că du-te acuma, când ai destulă zăbavă, şi cată să vezi şi tu 
vreun lucru mai deosebit pe ulițele Bassrei. Că de altminteri 
nici nu e nimic mai de dorit ca umbletul pentru a ajuta la 
mistuire; iar mistuirea ta chiar că este cam anevoioasă; şi 
te-ai îngrăşat şi te-ai umflat ca un burduf.'1 Atunci, mă lăsai 
supus de glasul sufletului meu supărat pe burduhănia mea 
şi mă ridicai pe dată, îmi pusei hainele cele mai frumoase şi 
ieşii din sarai ca să hoinăresc oleacă, pe ici, pe colea, la 
nimereală. 

Or, bine ştii, o, emire al drept-credincioşilor, că Bassra are 
şaptezeci de uliţe şi că fiecare uliţă este lungă de şaptezeci 
de parasanji, după măsura de la Irak. Încât, de la o vreme, 
mă pomenii deodată rătăcit printre atâtea uliţe şi, în 
încurcătura mea, începui să merg tot mai grăbit, 
neîndrăznind să întreb pe nimeni ce cale să iau, de teamă 
să nu mă fac de râs. Aşa că începui să asud amarnic; şi mă 
mai cuprinse şi o sete mare; şi gândii că fară doar şi poate 


soarele năprasnic arc să topească toată grăsimea cea 
simţitoare de sub pielea mea. 

Zorii atunci s-o iau pe cea dintâi uliţă din cale, căutând să 
dau de vreo umbră, şi aşa ajunsei într-o fundătură unde se 
afla intrarea într-o casă mare cu o înfăţişare tare frumoasă. 
Intrarea aceea era pe jumătate ascunsă sub nişte perdele 
de mătase roşie şi da într-o grădină ce se afla dinaintea 
casei. Pe fiecare latură se afla câte o laviţă de marmură, 
adumbrită de o boltă de viţă agăţătoare, şi care mă poftea 
să mă aşez acolo spre a-mi trage sufletul. 

Pe când îmi ştergeam fruntea şi suflam de căldură, auzii 
din grădină un glas de femeie ce cânta tânguitor cântecul 
acesta: 

De când frumosul căprior s-a dus, 

Mi-e inima sâldf de jale-amară. 

E deci păcat, afa cum ela spus, Să mă iubească-o tânără 
fecioară?! ' La M. A. Salie: 

Sufletul inii este plin de mâhnire fi de dor După cel care i-a 
dus, ne-nduratul căprior. 0, tu, vânt care-ai stăruit al 
tristeţii mele jar, Pe Allah. Te rog. Plângând: adu-mi-l acasă 
iar. Dojeneftc-l cătincl, susură-i în preajmă lin Despre 
sufletu-mi zdrobit fi-al iubirii mele chin. Şi întreabă-l ta 
sjârfit, vântule rătăcitor: „Ce-ai de gând cu roaba ta? Oare 
vrei s-o fi omori Cu al despărțirii chin? Pe un altul n-a- 
ndrâgit. Sufletul nu fi-a schimbat, vorbele-fi nu le-a minţit. 
Niciodată n-a călcat sfântul vostru legământ!" 

Glasul care cânta era aşa de frumos, iar eu rămăsei aşa de 
nedumerit de acele cuvinte, încât spusei sufletului meu: 
„Dacă stăpâna glasului o fi la fel de frumoasă pe cât îmi dă 
de înţeles cântecul, trebuie să fie o făptură minunată". 
Atunci mă ridicai, mă apropiai de intrare şi trăsei la o parte 
binişor perdeaua; şi încet-încet începui să privesc, în aşa fel 
ca să nu fiu văzut. Şi zării în mijlocul grădinii două tinere, 
dintre care una părea stăpâna, iar cealaltă roaba. Şi 
amândouă erau fară pereche de frumoase. Şi cea mai 
frumoasă era chiar cea care cânta; iar roaba o însoțea din 


lăută. Şi mi se păru că văd însăşi luna, în cea dca 
patrusprezecea zi a ei, coborând în grădină; şi îmi amintii 
stihurile unui poet în această privinţă: 

Babilonul desfătării arde-n ochiul ei vrâjit, Printre genele-i 
frumoase ce mai repede ucid Decât lancea, decât spada, 
decât fierul ascuţit. 

Iar când pletele ei negre peste gatu-i de iasmin Se revarsă 
legănate, mă întreb cu lung suspin: Nu e noaptea ce-şi 
aşterne vălul ei peste grădini? 

Oare ce podoabe scumpe ard pe pieptu-i rotofei? Două 
cupe mari de fildeş, rodii sunt, ori sănii ei? lar sub haina-i 
străvezie, legănându-se uşor, Oare trupu-i se-nmlădie, sau 
nisipul mişcător?! 

Dacă va zâmbi duios, vântule, şopteşte-i blând: „Bine-ai 
face s-o ajuţi cu apropierea ta! Mult ii e de tine dor, mult te 
mai iubeşte ea! Ochii ei nu mai au somn - plâng mereu şi 
pătimesc!" Dacă-l vei 'ândupleca - eu altceva nu-mi doresc. 
Dacă insă ai să vezi ură pe obrazul lui, „Nu te mai gândi la 
ea! Nu te mai gândi!" să-i spui! 

'La M. A. Salie: 

Şirul de mărgăritare cine sub buze ţi-a pus? Cine vin şi 
românită pe gura-ţi dulce-a adus? 

Şi tot ca mă făcu să mă gândesc şi la aceste stihuri ale 
poetului: 

Ca două petale de dulce narcisă Sunt dulci le-i pleoape; 
surâsu-i cuminte E'O albă-auroră; iar gura-i e scrisă Ca-n 
două rubine; sub haina-i fierbinte îţi leagănă raiul grădinile 
sfinte. 

Atunci eu, o, emire al drept-credincioşilor, nu mă mai putui 
opri să nu-mi strig: „Ya Allah! Ya Allah!" şi rămăsei acolo, 
nemişcat, mâncându-le şi sorbindu-le din priviri nurii cei 
atâta de vrăjitori. Aşa că fata, întorcând u-şi capul către 
mine, mă zări şi îşi cobori repede iaşmăcuţul peste faţă; 
apoi, cu toate semnele unei mari supărări, o trimise la mine 
pe tânăra roabă, cea care cântase din lăută, şi care alergă 
şi, după ce mă ţintui cu privirile, îmi spuse: 


O, şeicule, au nu ţi-e ruşine să priveşti aşa femeile în casa 
lor? Au bătrâneţea ta şi barba-ţi albă nu te îndeamnă să 
cinsteşti cele ce se cad a fi cinstite? 

Eu răspunsei cu glas puternic, aşa ca să fiu auzit de tânăra 
ce stase jos: 

O, stăpâna mea, ai dreptate, bătrâneţea mea este vădită; 
dar în ceea ce priveşte ruşinea mea, aceasta-i cu totul 
altceva. 

Şi zâmbetul zorilor cine oare ţi l-a dat? Şi cu lacat de 
mărgean cine mi te-a ferecat? Dacă cel ce te privefte se 
socoatefericit. Atunci cel ce te sărută cum să Jur socotii? 
Dar iată şi spusele altuia: 

Stai sfios, mărgăritare, Lingă dulcele mărgean: Fără gura-i 
zâmbitoare. Strălucirea ta e-n van! 

1 La M. A. Salie: 

Când se iveşte, ne sugrumă, iar când piere De dortd ei 
plâng toţi cu grea durere. Ca soarele fi luna luminează. Dar 
nu-fi ascunde-n nori vrăjita razi/! F. drum spre rai cănutfa ei 
ufoară - lar luna, când o vede, stă să moară! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfit cea de a trei sute patruzeci fi opta noapte 
spuse: 

Dar în ccea ce priveşte ruşinea mea, accasta-i cu totul 
altceva. 

Când auzi aceste cuvinte, tânăra se ridică şi veni lângă 
roaba ei, ca să-mi spună, tulburată peste măsură: 

Hei, şi oare cam ce altă ruşine-i mai mare pentru pletele 
talc albe, o, şeicule, decât faptul de-a te opri la uşa unui 
harem cârc nu-i haremul tău şi la uşa unei locuinţe care nu- 
i locuinţa ta? 

Eu mă temenii şi răspunsei: 

Pe Allah! O, stăpână a mea, pentru o barbă ca a mea 
ruşinea nu-i prea marc, mă jur pe viaţa ta! Venirea mea aici 
are o pricină dc iertare. 

Ea întrebă: 


Şi care-i acea pricină? 

Eu răspunsei: 

Sunt străin şi mă topea o sete de simţeam că-mi dau 
sufletul! 

Ea răspunse: înţelegem pricina ta şi te iertăm, căci, pe 
Allah! Este de crezut. 

Şi îndată se întoarse înspre o roabă copilă şi-i spuse: 

O, drăguţa mea, dă fuga şi adu-i de oăut! 

Micuța pieri şi se întoarse într-o clipită cu o carafa de aur 
pe o tavă şi cu o năframă de mătase verde. Mă pofti să beau 
din carafa plină cu apă proaspătă şi înmiresmată frumos cu 
muşc curat. Luai carafa şi începui să beau domol, cu 
sorbituri lungi, aruncând priviri furişe către fetişcana 
stăpână, şi priviri vădite de mulţumire amândurora. După 
un timp, înapoiai carafa tinerei roabe, care îmi întinse 
atunci ştergarul de mătase, poftindu-mă să-mi şterg gura. 
Mă ştcrsci la gură, îi înapoiai ştergarul cel desfătător 
parfumat cu santal, dar nu mă mişcai din loc. 

Când văzu că nemişcarea mea trece peste marginile 
îngăduite, fetişcana cea frumoasă îmi spuse cu glas 
stânjenit: 

O, şeicule, ce mai aştepţi dc nu te întorci în calea ta pe 
drumul lui Allah? 

Eu răspunsei dus pe gânduri: 

O, stăpână mea, îmi trec prin minte nişte gânduri care mă 
frământă tare şi mă vezi cufundat în nişte cugetări pe care 
nu izbutesc să mi le lămuresc singur. 

Ea mă întrebă: 

Şi care sunt acele cugetări? 

Eu spusei: 

O, stăpână mea, cugetam la răsturnările lucrurilor şi la 
trecerea întâmplărilor care-s roadele vremilor! 

Ea îmi răspunse: 

Dc bună seamă, astea-s gânduri grele şi toţi avem dc plâns 
câte un necaz pc care ni-l pricinuieşte timpul. Dar pe tine, 


O, şeicule, ce te-a putut face să cugeţi la asemenea lucruri 
dinaintea uşii casei noastre? 

Eu spusei: 

Mă gândeam, o, stăpână a mea, chiar la stăpânul casei 
acesteia. Mi-l amintesc bine acum. Mă îndemnase cândva să 
mă mut pe ulicioara aceasta pe care nu se afla decât o casă 
cu o grădină. Da, pe Allah! Stăpânul acestei case era unul 
dintre cei mai buni prieteni ai mei! 

Ea mă întrebă: 

Atunci, de bună seamă că îţi aminteşti şi de numele 
prietenului tău? 

Eu spusei: 

Fără îndoială, o, stăpână a mea! Se numea Aii ben- 
Mohammad, şi era cinstitul staroste al tuturor giuvaicrgiilor 
din Bassra. Sunt ani mulţi de când nu l-am mai văzut şi 
gândesc că acum se află întru mila lui Allah! 

Îngăduie-mi, dar, o, stăpână a mea, să te întreb de-a lăsat 
vreun urmaş! 

La aceste cuvinte, ochii fetei se umplură dc lacrimi, şi 
spuse: 

Pacea şi milele lui Allah fie asupra starostelui Aii ben- 
Mohammad! Află, o, şeicule, întrucât ai fost prieten cu el, că 
răposatul staroste a lăsat o fată numită Badr, drept singura 
lui urmaşă. Şi ea este singura moştenitoare bunurilor şi a 
multelor lui bogății! 

Eu strigai: 

Pe Allah! Binecuvântata fiică a prietenului meu nu poţi fi 
decât chiar tu, o, stăpână a mea! 

Ea zâmbi şi răspunse: 

Pe Allah! Ai ghicit! 

Eu spusei: 

— Allah adune-şi asupră-ţi binecuvântările sale, fiică a lui 
Aii ben-Mohammad! Ci, din cât pot să pricep privind prin 
mătasea ce-ţi acoperă faţa, o, luno, îmi pare că chipul tău e 
umbrit de o tristeţe mare! Nu te sfii să-mi dezvăluieşti 


pricina; căci poate că Allah mă trimite ca să încerc să aduc 
leac durerii care îţi înnegurează frumuseţea. 

Ea răspunse: 

Dar cum aş putea să-ţi vorbesc despre nişte lucruri atâta 
de tainice, câtă vreme nu mi-ai spus nici cum te cheamă, 
nici cine eşti? 1 

Eu mă înclinai şi răspunsei: 

Sunt robul tău, Ibn Al-Mansur, din Damasc, unul dintre cei 
pe care stăpânul nostru Harun Al-Raşid îi cinsteşte cu 
prietenia sa şi pe care şi i-a ales ca soţi de taină ai lui! 

'La M. A. Salic: Că spune pocnii: faina-fi poartă numai ce! 
Ce-ţi rămâne credincios, Cel cu sufletul ales, omul bun, 
mărinimos. Taina mea o fin în piept ca-ntr-o casă încuiată 
Cu greu lacăt ferecat fi cu cheia aruncată. 

Nici nu rostii bine aceste cuvinte, o, emire al 
dreptcredincioşilor, că Sett Badr îmi şi zise: 

Fii binevenit în casa mea, o, şeicule Ibn Al-Mansur, şi deie 
Allah să găseşti aici ospeţie caldă şi prietenească! 

Şi mă pofti s-o însoțesc şi să intru să iau loc în odaia de 
primire. 

Atunci tustrei intrarăm în odaia de primire din fundul 
grădinii. După ce şezurăm şi ne răcorirăm cu obişnuitele 
răcoritoare, care fură minunate, Sett Badr îmi spuse: 

Pentru că doreşti, o, şeiculc Ibn Al-Mansur, să afli pricina 
tristeţii pe care ai ghicit-o pe chipul meu, făgăduieşte-mi 
taină şi credinţă. 

Eu răspunsei: 

O, stăpână a mea, taina va fi în inima mea ca într-un sipet 
de oţel a cărui cheie nu poate fi găsită. 

Ea îmi spuse atunci: 

Ascultă, dar, povestea mea, o, şeicule! 

Şi, după ce copila, roaba cea atâta de drăgălaşă, mă pofti 
să mai iau o linguriţă din dulceaţa de trandafiri, Sett Badr 
spuse: 

Află, o, Ibn Al-Mansur, că sunt îndrăgostită şi că iubitul 
meu m-a părăsit. Asta-i toată povestea mea! 


Şi Sett Badr, după vorbele acestea, scoase un oftat adânc 
şi tăcu. Iar eu îi zisei: 

O, stăpână a mea, eşti dăruită cu o frumuseţe desăvârşită, 
iar cel pe care îl iubeşti trebuie să fie desăvârşit dc frumos. 
Cum îl cheamă? 

Ea îmi spuse: 

Da, Ibn Al-Mansur, iubitul meu este desăvârşit de frumos, 
întocmai precum zici tu. Este emirul Jobair, căpetenia 
tribului Bani-Şaiban. Fără de nici o îndoială că el este 
flăcăul cel mai minunat din Bassra şi din tot Irakul! 

Eu spusei: 

O, stăpână a mea, nu poate să fie altfel! Ci dragostea 
voastră s-a mărginit numai la vorbe, ori v-aţi dat şi alte 
dovezi prin felurite întâlniri mai lungi ori cu urmări mai 
adânci? 

Ea spuse: 

De bună seamă că întâlnirile noastre ar fi avut urmări 
fericite, dacă lunga lor durată ar fi fost de-ajuns ca să lege 
inimile. Ci emirul Jobair m-a părăsit numai dintr-o bănuială. 

La vorbele acestea, o, emire al drept-credincioşilor, strigai: 

O, poate fi bănuit crinul că iubeşte noroiul dacă vântul îl 
pleacă spre pământ? Şi chiar dacă bănuielile emirului 
Jobair ar fi întemeiate, frumuseţea ta este un temei viu de 
iertare, o, stăpână a mea! 

Ea zâmbi şi îmi spuse: 

Şi, o, şeicule, măcar de-ar fi fost vorba de un bărbat! Dar 
emirul Jobair mă învinuieşte că iubesc o tânără fată, pe 
aceasta ce se află chiar sub ochii tăi, drăgălaşa care ne 
slujeşte. 

Eu strigai: 

Cer iertare de la Allah pentru emir, o, stăpână a mea. 
Blestemat fie Cel-rău! Ci cum s-ar putea iubi femeile între 
ele? Dar nu vrei măcar să-mi spui pe ce îşi întemeiază 
emirul bănuielile sale? 

Ea răspunse: într-o zi, după ce mă scăldasem în 
hammamul din casă, mă întinsesem pe pat şi mă lăsasem pe 


mâinile roabei mele dragi, copiliţa pe care-o vezi, să se 
îngrijească de mine şi să-mi pieptene părul. Era o căldură 
înăbuşitoare, iar roaba, ca să mă mai răcoresc, dăduse la o 
parte ştergarele ce le aveam pe umeri şi care îmi 
acopereau pieptul; şi s-a apucat să-mi pieptene cosiţele. 
Când a isprăvit, m-a privit şi, părându-i tare frumoasă aşa, 
mi-a cuprins gâtul cu braţele şi m-a sărutat pe obraz 
spunându-mi: „O, stăpână a mea, mi-ar plăcea să fiu bărbat, 
ca să te iubesc şi mai mult decât te iubesc". Şi, drăguţa de 
ea, căuta să mă înveselească, născocind tot felul de jocuri. 
Şi iată că tocmai în acea clipă a intrat emirul; ne-a aruncat 
amândurora o privire ciudată şi a plecat repezit, 
trimiţându-mi nu peste mult timp un bileţel pe care erau 
scrise aceste cuvinte: „Dragostea nu înseamnă fericire 
decât atunci când nu se împarte. "1 Şi din ziua aceea nu l- 
am mai văzut niciodată; şi niciodată n-a binevoit să-mi mai 
trimită vreo veste de la el, ya Ibn Al-Mansur. 

Eu, atunci, o întrebai: 

Dar eraţi legaţi prin vreun senet de căsătorie? 

Ea răspunse: 

Şi de ce să ne fi legat cu senet? Nu eram legaţi decât prin 
vrerea noastră, fară amestecul vreunui cadiu şi al vreunui 
martor. 

Eu spusei: 

Atunci, o, stăpână a mea, de binevoieşti a-mi îngădui, aş 
vrea să fiu eu trăsătura de legătură între voi doi, numai de 
dragul de a şti că se află iarăşi laolaltă două făpturi alese ca 
voi. 

Ea grăi: 

Binecuvântat fie Allah care ne-a scos în calea ta, o, şeicule 
cu faţă albă! Şi să nu crezi cumva că ai să faci un bine unei 
fiinţe ce uită apoi de preţul facerilor de bine. Am să-i scriu, 
aşadar, pe dată, cu mcâna mea, emirului Jobair o scrisoare 
pe care să i-o înmânezi, încercând să-l faci să judece drept. 

Ea i le aduse, şi Sett Badr scrise: ' La M.A. Salic: 

Dacă inima-n iubire cu altcineva se-mparte. 


Fug de patima iubirii fi ispitele-i deşarte. 

Când cel îndrăgit nu-ţi leagă de iubirea-ntreagă dorul. 

Ce să caute-n iubire, ce să vrea îndrăgitorul? 

„Mult-iubitul meu, de ce această lungă despărţire? Nu ştii, 
oare, că durerea alungă somnul departe de ochii mei, fi că 
atunci când mi se arată în vis, nici nu mai cunosc chipul tău, 
atât de schimbat fiind? 

Spune> te rog fierbinte, de ce ai lăsat iqa deschisă celor 
ce mă defai? M? Ridică-te, scutură pulberea gândurilor 
urâte fi întoarce-te fară de zăbavă la mine. Ce zi de 
sărbătoare are să fie pentru noi amândoi ziua ce va vedea 
împăcarea noastrăril 

După ce isprăvi dc scris, împături scrisoarea şi mi-o 
înmână. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfii cea de a trei sute cineizecea noapte 'La M.A. 
Salie, scrisoarca este în versuri şi întrucâtva deosebită: 
Dragul meu. Dc ce-a i plecat de la mi fie cu mânie, 

BPHH)mostrilinâ? Poate că m-au ponegrit bârfiiorii răi de 
gura Şi-ai crezut minciuna lor nă vădită-n neagra ură? l-ai 
crezttt, iubitul meu, şi-ai plecat atunci grăbit, Fără să-mi 
arăţi măcar ce greşealâ-am săvârşit! Ce minciuni fi-or fi 
şoptit numai tu le ftii pe toate - Nu vrei insă, dragul meu, şi 
le judeci cu dreptate! Iar de-oi fi greşit chiar eu vreun 
cuvânt mai necum în te. Ştii că uneori greşim tâlcurile din 
cuvinte! Chiar şi vorba lui Allah nu-i aceeaşi tuturora - 
Oamenii au măsluit chiar şi spusele din Tora Multe s-au 
răstălmăcit, de când lumea, pe pământ. Cum lui lacov l-au 
pârât pe lusuf cel bun şi blând. Dar şi pe cel ce-a pârât, şi 
pe tine, şi pe mine, Ne aşteaptă, da, pe toţi, crâncenul judeţ 
ce vine! 


(4 'Tora este denumirea primelor cinci cărţi - Facerea, 
Ieşirea, Leviticui Nu merii şi Deuteronomul - din Biblie.) 
Spuse: 


După cc isprăvi de scris, mpături s<risoarca şi mi-o 
înmână; şi, totodată, îmi streură în buunar, fară să-mi dea 
răgaz s-o opresc, o pungscu o mie le dinari de aur, pe care 
hotărâi s-o păstrez ca minţire pntru slujbele ce i le făcusem 
odinioară cinstiului starcte, răposatul ei ărinte, şi ca o 
arvună pentrice va maifi. Îmi luai apoi un-rămas de la Sett 
Badr şi nă îndrepai către casa lui jobair, emirul neamului 
BaniŞaiban, ptal cărui părinte, mort de mulţi ani, de 
asemeiea îl cunccusem. 

Când ajunsei la saraiul emrului Jobar, mi se spuse că 
emirul era şi el la vânătoare, aa că aştepai să se întoarcă. 
Nu zăbovi mult până ce să £ întoarcăşi, de îndată ce auzi 
cum mă cheamă şi cine unt, trim>e o slugă să mă poftească 
a primi să-i fiu oaoete şi să ocotesc casa lui ca drept casa 
mea. Şi el însus numaidcât veni în calea mea să mă 
întâmpine. 

Or, eu, o, emire al drept-crdincioşilcr, luând seama la 
dcplina-i frumuseţe de flăcău h floare, rănăsci înmărmurit şi 
simţii că-mi pierd minţileru totul. Ia el, văzând că nu mă 
clintesc, socoti că stau în la din pricită sfielii, aşa încât sc 
apropie zâmbind de mine şi după datiiă, mă îmbrăţişă; îl 
îmbrăţişai şi cu la rându-mi şi mi se pxu în clipa aceea că 
îmbrăţişez soarele, şi luna, şlumea întragă cu toate câte se 
află pe ea. Şi, cum era vrerrsa prânziui, emirul Jobair mă 
luă de mână şi mă pofti să; tau jos lâigă el pe saltea. Şi 
numaidecât robii aşternură msa dinainta noastră. 

Era o masă plină cu văsăie de la Kiorassan, făcută numai 
din aur şi din argint şi cu totfclul de bucate fripte ori 
rumenite pe care şi” ura, şi nsul, şi ochii şi le puteau râvni, 
într-adevărl. S< aflau aco3, printre multe 

; în traducerea lui M. A. Salic, fâgueaza aici şi unâtoarea 
parodic dc kasâdă (poem eroic specific liricii arab): 

Sfârâie cocorii graşi, frip pe jar la vatr> Abur de vânat 
prăjit umle-ntreaga şa ti. Plânge-şi fragezii boboci'âsca - 
plâng ş eu! 

— După puii rumeniţi şi ccoşulgreu. 


Alte lucruri minunate, pă. Ri umplite cu fistic şi cu stafide, 
şi peşti aşternuţi pelăcinte ddofane, şi mai ales o salată de 
agurijoară pe cai numai vzând-o şi mi se şi umpluse gura de 
apă. Nimai ponenesc şi de alte bunătăţuri, precum de pilc 
un orez ninunat cu lapte dc bivoliţă, în care îmi ve; a să-mi 
fund amândouă mâinile până la coate; niciesprc duleaţa de 
morcovi cu nuci, care îmi place ce r s-a pomciit - o, dulceaţa 
asta arc să mă omoare întn zi, fară <c nici o îndoială! Nici 
despre poame, nici de<re băutur ci, o, emire al drept- 
crlincioşiloi mă jur pe slava strămoşilor tăi! Mi-am stăprit 
pofta i: imii şi nu m-am atins de nici o îmbucătură. 
Qmpotriu, am aşteptat ca gazda să mă îmbie de mai lulte 
ori î întind mâna şi atunci i-am spus: 

Pe Allah! Mă juruiesc >, emire obair, că nu mă ating de 
niciuna din bucateecu care nă ospeţeşti, până ce n-ai să te 
supui unei ru; îninţi anime pentru care am venit în casa ta! 

Elmă întrebă: 

Măcar pot să aflu, o, «spete al neu, care-i rostul venirii 
tale, înainte de a mifcga să facun lucru atât de însemnat, 
încât te poare hoăiî să te lejezi de buna mea ospeţire? 

Eu, drept orice răspuns, >osei din în scrisoarea şi o 
întinsei către el. 

O luă, o deschise şi o ceti. Car pe dario rupse, o aruncă pe 
jos făcută bucățele, o calci n picioar şi îmi spuse: 

Ah, ce-mi arde sufletuapă sfântul ffte Qind pe-o lipie, în ur 
po<ispât, se păjefte! Cină vrednică de-AlUr. Ah, blagoslvire 
De verdeţuri într-un 11 cu oţet sul/re! Fiert în lapte gras de 
i. 

— Ald pilaf te bea mă Să-fi înfigi în el vârto lâna, fam temi! 
Sufi ere, indură-tc! Bn -Allah9 se) F: Dacă n-ai să poţi 
râzi.'fi dă el tărfya Ibn Al-Mansur! Cere-mi orice vrei şi vei 
căpăta acel lucru numaidecât. Da să nu-mi pomeneşti nimic 
despre această scrisoare, la care nu am de dat nici un 
răspuns. 

Eu atunci mă ridicai pe dată şi vrusei să plec; el însă mă 
opri agăţându-se de hainele mele şi mă rugă fierbinte să 


rămân, spunându-mi: 

O, oaspete al meu! De-ai şti pricina pentru care nu vreau 
să răspund la scrisoare, n-ai mai stărui o clipă! Dc 
altminteri, să nu crezi că ai fi cel dintâi căruia i s-a 
încredinţat o atare sarcină. Şi, dacă vrei, am să-ţi spun 
întocmai cuvintele pe care ai fost însărcinat să mi le spui. 

Şi numaidccât îmi spuse vorbele cu pricina, întocmai ca şi 
cum ar fi fost de faţă în clipa când fuseseră rostite. Pe urmă 
adăugă: 

Crede-mă! Dă uitării povestea asta. Şi rămâi de te 
odihneşte în casa mea atât cât îţi va pofti sufletul. 

Vorbele acestea mă hotărâră să rămân. Şi petrecui ziua şi 
seara toată mâncând, bând şi tăifăsuind cu emirul Jobair. Ci, 
întrucât nu auzeam nici cântece, nici zvon de lăute, mă 
minunam băgând de seamă atare obicei osebit dc datinele 
ospeţelor; şi mă hotărâi să-i mărturisesc uimirea mea 
tânărului emir. Văzui atunci că se înnegurează la chip şi 
băgai de seamă la el o mare stânjeneală; pe urmă îmi 
spuse: 

De multă vreme am alungat cântecele şi muzica de la 
ospeţele mele. Ci, de vreme ce aceasta îţi este dorinţa, am 
să ţi-o îndeplinesc! 

Şi pe dată trimise după una dintre roabele lui, care veni cu 
o lăută indienească învăluită într-un toc de mătasă, şi se 
aşeză dinaintea noastră spre a începe numaidecât să cânte 
pe rând în douăzeci şi unu de glasne felurite. Se întoarse 
apoi la glasna dintâi şi cântă: 

Copilele ursitei, cu părul despletit, Plâng toate/'suspină, o, 
suflete mâhnit! 

Şi totufi rnasa-i plină cu poame fi bucate, Şi trandafirii 
varsă parfumul lor vrăjit, Zâmbesc narcifii zalefi, iar apa în 
havuzuri Şoptefite lin fi râde în dulce clipocit. 

O, fă-ţi curaj, biet suflet Al meu, plin de amar! În ochii tăi 
nădejdea Are să ardă iar. Şi vei mai bea din cupa Cu-al 
fericirii har. 

Trecu apoi la o glasnă şi mai tânguioasă, şi cântă: 


Cel care n-a gustat dulceaţa lubirii9 nici amarul ei, Atunci 
când pierde ce-a iubit! Cel care nu cunoaşte rana Iubirii, nu 
are temei Să ftie-a chinurilor miere: Durerea de-a fi fericit. 

Unde sunt nopţile de vrajă Alături de iubitul meu? Unde 
ni-s ochii plini de doruri, Cu drag privindu-se mereu? Unde 
ni-s buzele unite Şi unde-i mierea gurii lui? Ah, mierea gurii 
lui iubite, Dulceaţa sărutării nu-i! 

Nopțile până dimineaţa Şi zilele până-n amurg - Trecutul, 
ah, nu4poţi întoarce Cu valurile-i care curg! Ce mai poţi 
face împotriva Unei ursite ce te-mpilă, O, biată inimă 
sfărmată Sub hotărârea-i fară milă? 

Nici nu apucă bine cântăreaţa să încheie aceste tânguiri 
din urmă, că-l şi văzui pe tânărul meu emir cum cade 
leşinat, scoțând un țipăt jalnic. Şi roaba îmi spuse: 

O, şeiculc! Asta-i din vina ta! Căci noi de multă vreme ne 
ferim să cântăm în faţa lui, din pricina tulburării în care îl 
cufundă şi a zbuciumului pe care i-l stârneşte orice cântare 
de dragoste. 

Eu, la rându-mi, mă certai amarnic că iscasem supărarea 
gazdei mele şi, când roaba mă pofti, plecai în odaia mea, ca 
să nu-l mai stânjenesc cu şederea mea acolo lângă el. 

A doua zi, chiar când mă pregăteam să plec şi tocmai 
rugam o slugă să-i ducă stăpânului său mulţumirile mele 
pentru ospeţire, un rob veni să-mi înmâneze o pungă cu o 
mie de dinari din partea emirului, rugându-mă s-o primesc 
pentru oboseala ce-mi dasem, şi spunându-mi că are 
sarcina să primească bun-rămasul din parte-mi. Eu atunci, 
ncizbutind nimic în folosul soliei melc, părăsii casa lui Jobair 
şi mă întorsei la aceea al cărei sol fusesem. 

Când ajunsei la grădină, o găsii pe Sett Badr în uşă, 
aşteptându-mă; şi fară a-mi da răgaz să deschid gura, îmi 
spuse: 

Ya Ibn Al-Mansur, ştiu că n-ai izbutit nimic în solia ta! 

Şi îmi povesti pe de rost tot ce se petrecuse între mine şi 
emirul Jobair, şi-aşa de aidoma, încât gândii că avea 


niscaiva iscoade plătite care-i spuneau tot ce vroia ea să 
afle. Dar tot o întrebai: 

Cum se face, o, stăpână a mea, de ştii totul atât de bine? 
Oare erai acolo, fară să te vadă nimeni? 

Ea îmi spuse: 

Ya Ibn Al-Mansur, află că inimile îndrăgostiţilor au ochi 
care văd ceea ce alţii nici nu-şi pot închipui! 1 Ci tu nu eşti 
cu nimic vinovat pentru purtarea lui, ştiu. Asta-i soarta 
mea! 

Pe urmă adăugă, ridicând ochii spre cer: 

— O, stăpâne al inimilor, fa ca de acum înainte eu să Piu 
cea iubită, fară ca să mai iubesc vreodată! Fă ca tot ce a mai 
rămas din dragoste, în această inimă, pentru Jobair, să se 
reverse, spre chinul lui, în inima lui Jobair! Fă-1 să se 
întoarcă la mine, să mă roage pierdut să-1 ascult, şi dă-mi 
puterea să-l fac să se chinuiască! 

După care îmi mulţumi pentru ceea ce vrusesem să fac 
pentru ea, şi ne despărţirăm. lar eu mă întorsei la saraiul 
emirului Mohammad şi de-acolo plecai îndărăt la Bagdad. 

Or, anul următor, trebui, ca de obicei, să mă duc iarăşi la 
Bassra, pentru neguţătoriile mele; căci se cuvine să-ţi spun, 
o, emire al drept-credincioşilor, că emirul Mohammad îmi 
era datornic şi n-aveam decât mijlocul acesta dea mă 
călători în fiecare an la el spre a izbuti să-1 fac să-mi 
plătească banii ce mi-i datora. Or, eu, a doua zi de la sosire, 
mi-am zis: „Pe Allah! Trebuie să aflu urmarea întâmplării cu 
cei doi îndrăgostiţi”. 

Mă dusei mai întâi la casa frumoasei Sett Badr. Găsi 
poarta de la grădină închisă şi mă ului jalea ce se revărsa 
din tăcerea dimprejur. Privii atunci printre zăbrelele porţii 
şi văzui în mijlocul cărării, sub o salcie plângătoare, un 
mormânt de marmură încă nou-nouţ, dar nu izbutii, din 
pricina depărtării, să citesc numele scris pe el. Şi îmi 
spusei: „Nu mai este Sett Badr! Tinereţea ei a fost secerată. 
Ce păcat că o frumuseţe ca aceea s-a prăpădit pe 


totdeauna! Mâhnirea a copleşit-o, de bună seamă, i-a 
năpădit inima". 

1 Li M.A. Salic: 

Inimile-ndrăgostite au, ce-i drept, un ochi anume Care 
vede-ntotdeauna ce nu vede altă lume. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi una noapte 
spuse: 

Şi i-a năpădit inima." 

Mă hotărâi atunci, cu pieptul sugrumat de amărăciune, să 
mă duc la saraiul emirului Jobair. Acolo mă aştepta o 
privelişte şi mai mâhnitoarc. Totul era pustiu; zidurile se 
prefăceau în ruine, grădina era veştejită şi nu se vedea 
nicăicri urma unei mâini grijulii. Uşa saraiului nu era păzită 
de nici un rob, şi nu era nicăicri o fiinţă vie care să-mi poată 
spune o vorbă despre cei ce locuiau acolo. La priveliştea 
aceasta, îmi spusei în sufletul meu: „Şi el trebuie să fi 
murit!" Pe urmă, tare trist şi tare amărât, mă aşezai la 
poartă şi însăilai suspinând: 

O, casă tristă, stau în pragu-ţi Să plâng cu-aceste pietre 
goale Prietenul ce nu mai vine Să-mi iasă fericit în cale. 

Ah, unde-i primitoarea gazdă A cărei voioşie caldă Pe toţi 
căfi i-au bătut la poartă I-a ospătatu-i laolaltă? 

Şi unde-s cei ce-odinioară, Prietenii cu dulce fire, Te 
luminau, sarai de faimă, în anii tăi de strălucire? 

Tu, cel ce treci pe drum, urmează-ţi Cărarea vieţii mai 
departe - Dar nu uita aceste urme Lăsate ţie peste moarte! 

Pe când mă lăsam dus aşa de mâhnire, se ivi un rob negru 
care se apropie de mine şi îmi spuse răstit: 

Hei, moşnege! Da mai tacă-ţi gura! Ţi s-a urât cumva cu 
viaţa? Pentru ce rosteşti asemenea bocete la poarta 
noastră? 

Eu răspunsei: 

Ticluiam şi eu nişte stihuri întru pomenirea unui prieten ce 
locuia în casa aceasta şi care se numea Jobair, din tribul 


Bani-Şaiban! 

Robul grăi: 

Numele lui Allah fie asupra lui şi împrejurul lui! Roagă-te 
întru Profetul, o, şeiculc! Ci pentru ce zici că emirul Jobair e 
mort? Slavă lui Ajlah! Stăpânul nostru încă mai trăieşte, în 
cinste şi bogăţie! 

Eu strigai: 

Dar atunci ce-i cu toată jalea asta aşternută peste casă şi 
peste grădină? 

El răspunse: 

Din pricina dragostei! Emirul Jobair trăieşte, da-i ca şi cum 
s-ar şi afla în rândul celor duşi. Zace întins, nemişcat, pc 
patul lui; iar când îi este foame, nu spune niciodată: „Daţi- 
mi să mănânc!", şi când îi este sete, niciodată nu spune: 
„Daţi-mi să beau!" 

La cuvintele acestea ale arapului, spusei: 

Du-te repede, răsplătească-te-ar Allah! O, faţă neagră, şi 
spune-i că vreau să-l văd. Spune-i: „Ibn AlMansur aşteaptă 
la uşă". 

Arapul plecă şi, peste câteva clipe, se întoarse şi mă vesti 
că stăpânul lui putea să mă primească. Mă pofti să intru şi- 
mi spuse: 

Ai grijă că n-are să priccapă nimic din ce ai să-i vorbeşti, 
decât dacă ai să ştii să-l înduioşezi cu anumite vorbe. 

Îl găsii pe emirul Jobair culcat, într-adevăr, pe patul lui, cu 
privirea pierdută în gol, galben şi tras la chip, şi chiar 
necunoscând pe nimenea. Mă temenii dinainte-i 
numaidecât, ci el nu răspunse la salamalecul meu. Îi vorbii, 
ci el nu-mi răspunse. Atunci robul îmi spuse la ureche: 

Nu pricepe decât graiul stihurilor. Nimic altceva! 

Or, pe Allah! Eu nici n-aveam trebuinţă de altceva mai bun 
ca să intru în vorbă cu el. Cugetai aşadar o clipă; apoi, cu 
glas limpede, ticluii: 

Dragostea pentru Sett Badr Inima tot ţi-o mai scurmă? 
Sau la ţărmul dulce-al tihnei Ai ajuns până la urmă ( 


Stai şi-acuma nopţi de-a rândul Tot în jale şi-n veghere? 
Ori pleoapa ta cunoaşte Somnul - lina mângâiere? 

Dacă tot mai curg fi astăzi Triste lacrimile tale, Dacă 
sufletu-ţi, sărmanul, Nu s-a vindecat de jale, Ai s-ajungi 
nebun cu totul Tot urmând această cale. 

Când auzi stihurile, emirul Jobair deschise ochii şi îmi 
spuse: 

Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Lucrurile au luat o 
întorsătură rea în sufletul meu. 

Răspunsei pe dată: 

Aş putea măcar să-ţi fiu de vreun folos, o, Domnia Ta! 

E spuse: 

Numai tu mă mai poţi scăpa. Gândesc să trimit prin tine o 
scrisoare către Sett Badr, căci numai tu ai izbuti s-o 
îndupleci să-mi răspundă. 

Eu răspunsei: 

Pe capul şi pe ochii mei! 

Atunci, însufleţit oleacă, se ridică într-un peş, întinse pe 
palmă o foaie ae hârtie, luă un calam şi scrise: „O, mult- 
iubito crudă, mintea mi s-a risipit şi mă zvârcolesc în 
deznădejde. Până acum socoteam iubirea lucru fară de nici 
un preţ, lucru uşuratic, lucru fară de însemnătate. Văd însă, 
vai! În urma înecării mele în valuri le-i amare, că pentru cel 
ce se avântă pe apele ei este o mare cumplită şi 
zbuciumată. Mă întorc la tine cu inima supusă şi îţi cer 
fierbinte iertare pentru toate câte au fost. Hie-ţi milă de 
mine şi adu-ţi aminte de dragostea noastră. Dacă îmi vrei 
moartea, dă uitării bunătatea. 

Pecetlui scrisoarea şi mi-o înmâna. Or, măcar că habar n- 
aveam de soarta gingaşei Sett Badr, nu şovăii o clipă: luai 
scrisoarea şi plecai la grădină. Străbătui curtea şi intrai în 
sala de primire, fară să mai bat la uşă. 

Or, care nu-mi fu mirarea când zării zece tinere roabe albe 
stând roată jos pe chilim, iar în mijlocul lor, plină de viaţă şi 
dc sănătate, numai că îmbrăcată în haine cernite, însăşi 
Sett Badr, soare luminat, dinaintea privirilor mele uluite. Ci 


grăbii să mă plec şi să-i urez bună pace; iar ea inii zâmbi, 
răspunse la salamalecul meu şi îmi spuse: 

Fii binevenit, Ibn Al-Mansur! Sezi colea! Casa mea este 
casa ta! 

Eu atunci îi spusei: 

— Toate necazurile ducă-se cât mai departe de aici, o, 
stăpâna mea! Dar pentru ce te văd în haine cernite? 

' în traducerea lui M. A. Salic. Scrisoarca este în versuri: 
Pe Allah! Stăpâna mea, iartă-mi necredinţele! Dragostea îmi 
sfâşie liniştea şi minţile. Mă sugrumă patima şi mă ard 
căinţele, Mă-nvelesc în greu alean toate umilinţele. N-am 
ştiut să-i preţuiesc dragostei putinţele. Socoteam că e uşor 
să-i înfrunt silinţele. Dar când valid mării ei şi-a stârnit 
velinţele, Vru Allah să-i ştiu şi eu toate suferinţele. De vei 
vrea să te înduri - iartă-mi îndoinţele; De vei vrea să mă 
ucizi - uită-mi juruinţele! 

Ea răspunse: 

Oh! Nu mă mai întreba, Ibn Al-Mansur! A murit roaba cea 
drăgălaşă. I-ai văzut, pesemne, în grădină, mormântul în 
care doarme. 

Şi izbucni în plâns, pe când toate roabele ce se aflau în 
preajma ci se străduiau s-o mângâie. 

Socotii mai întâi că e de datoria mea să păstrez tăcerea, 
apoi spusei: 

Allah s-o aibă întru mila lui! Şi în schimb întoarcă asupră- 
ţi, o, stăpâna mea, toate zilele pe care trebuia să le mai 
trăiască acea fată tânără, dulcea ta prietenă, pe care o 
plângi. Căci de bună seamă că ea trebuie să Fie cea cârc a 
murit. 

Sett Badr spuse: 

Chiar ea este, sărmana! 

Eu atunci, prilejuindu-mă de starea de înduioşare în care 
sc afla Sett Badr, scosei scrisoarea de la cingătoare şi i-o 
înmânai, adăugând: 

Dc răspunsul tău, o, stăpână a mea, atârnă viaţa sau 
moartea lui. Căci, în adevăr, aşteptarea acestui răspuns 


este singurul lucru care-l mai leagă de pământ. 

Ea luă scrisoarca, o deschise, o citi, zâmbi şi spuse: 

Oare-a ajuns acum la o asemenea stare de dragoste, el 
care odinioară nici nu vroia să citcască scrisorile mele? N-a 
trebuit decât să păstrez tăcerea şi să mă slujesc dc 
nepăsare ca să-l văd cum se întoarce la mine mai înfocat ca 
niciodată! 

Eu răspunsei: 

De bună seamă, ai dreptate! Da, dc bună seamă! Ba ai 
avea tot dreptul să vorbeşti cu şi mai multă amărăciune. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi doua noapte 
spuse: 

Ai avea tot dreptul să vorbeşti cu şi mai multă amărăciune. 
Ci iertarea greşelilor este harul sufletelor alese. Şi-apoi ce- 
ai să te faci tu, în acest sarai, singură cu durerea ta, acuma 
când copila care te alina cu dulceaţa ei este moartă? 

La vorbele acestea, văzui că ochii i se umplu de lacrimi şi 
ea însăşi căzu pe gânduri vreme de un ceas. După care îmi 
spuse: 

Ibn Al-Mansur, mi se pare că ai vorbit drept. Am să-i 
răspund. 

Atunci, o, emire al drept-credincioşilor, luă o hârtie şi 
scrise o scrisoare cum nici calemgiii cei mai iscusiţi din 
palatul tău n-ar şti să scrie mai tulburător şi mai grăitor. Nu 
mai ţin minte întocmai vorbele din scrisoare; da cam aşa 
grăiau: „Cu toată străduinţa mea, încă nu am înţeles pricina 
despărțirii noastre. Dacă mă gândesc bine, poate că ţi-oi fi 
greşit cu ceva în trecut. Dar trecutul nu mai este şi toată 
bănuiala se cu vine să piară odată cu aceea care a căzut 
jerftă Atoatedespărţitoarei. Acum lasă-mă să mi te pun sub 
pleoape ca să-mi odihnesc ochii cu tine mai dulce decât cu 
orice somn." 

Pe urmă Sett Badr pecetlui scrisoarea şi mi-o înmână; iar 
eu îi zisei: 


Pe Allah! Iată cu cc se poate astâmpăra setea celui însetat 
şi cu ce sc poate lecui beteşugul celui beteag. 

N varianta tradusa de M. A. Salie, scrisoarca - întrucâtva 
diferită - este scrisă în versuri: 

Ce-atâtea vorbe lungi fi supărare? Toţi răii-fi râd de noi în 
gura mare! De ţi-am gref ir, fiiră să ftiut vreodată. De ce nu- 
mi spui cu ce sunt vinovată? lubitule. 'Te vreau să-mi fii 
aproape. În loc de somn. pe ochii-mi fi pe pleoape! 

Şi mă găteam să-mi iau rămas-bun ca să mă duc să-i duc 
ştirea celui care o aştepta, când Sett Badr mă opri ca să-mi 
spună: 

— Ya Ibn Al-Mansur, poţi să adaugi şi că noaptea aceasta 
va fi pentru noi amândoi o noapte de binecuvântare! 

Iar eu, plin de bucurie, alergai la emirul Jobair, pe care-l 
găsii cu ochii aţintiţi la uşa pe care trebuia să intru. 

După ce citi scrisoarea şi-i pricepu înţelesul, scoase un 
geamăt de bucurie şi căzu leşinat. Ci îşi veni degrabă în 
simţiri şi mă întrebă, încă destul de îngrijorat: 

Dar, pană să ajungă Ia această scrisoare. În varianta 
respectivă tânăra Badr (Budur, aici) mai întâi ii spune lui 
Ibn-Al-Ylansur: 

Eu, o, Ibn Mansur, nu mă potrivesc cu poetul care spunea: 
Iubirea am s-o port mehisă-n mine, Pânâ-am să-l vad pe 
solul tău că vine! 

Aşa că îi scrie lui Jobair (Giubair, la M. A. Salic): „Eu 
jurământul l-am ţinut - tu de ce l-ai trădat? I» (_. Tiubire. 

Zadarnic am păzi? Mereu duiosul jurământ Pe care tu fără 
temei l-ai necinstit plecând. Iar ochii mei văzură-atunci ce 
n-ar fi vrut să vadă, Şi-amare vorbe-am auzit de rău fi de 
tăgadă. Spre cinstea ta să-mi dau acum întreaga cinstea 
mea? De mă cinsteai, te-af preacinsti fi eu asemenea! Te ivi 
uita, iar inima-mi o las să se aline - Mă spăl pe mâini fi mă 
dezleg de orice dor de tine! 

Ibn Mansur ii spune insă ca o asemenea scrisoare il va 
omori pc Giubair şi o îndupleca să scrie aha: 

M-am liniftit, iar pleoapa-mi adoarme-n somn tihnit. 


Mi-au spus clevetitorii de ce tn-ai părăsit. 

Nu mi se mai plâng ochii visând mereu la tine. 

Iar inima-mi te uită fi-ncepe să se-aline. 

Mint cei ce spun:» Amară e despărţirea! M - mie ca 
zahărul îmi pare, fi-mi pare bucurie. 

Urăsc pe orificine mi te-ar aduce-aminte. 

lar când aud de tine, mânia mă cuprinde. 

Te-am dat de mult uitării cu-ntreaga mea făptură - 

Să afle vestea asta toţi cei ce bat din gură! 

Ibn Mansur stăruie însă pc lângă Budur să fie iertătoare, 
şi ca atunci scrie scrisoarea pc care am redat-o mai sus. 

Spune-mi, a scris chiar ea scrisoarea aceasta? A scris-o 
chiar cu mâna ei? 

Eu răspunsei: 

Pe Allah! N-am ştiut până acum că s-ar putea scrie 
vreodată cu piciorul. 

Or, o emire al drept-credincioşilor, nici nu rostisem hine 
vorbele astea, că şi auzirăm un clinchet de brățări la uşă şi 
o vânzoleală de şoapte şi de mătăsuri şi, peste o clipă, 
văzurăm ivindu-se fata însăşi. Cum bucuria nu sc poate 
zugrăvi pe potrivă prin vorbe, n-am să mă apuc de-o 
strădanie zadarnică. Am să-ţi spun doar, o, emire al drept- 
credincioşilor, că cei doi îndrăgostiţi sc repeziră unul către 
celălalt şi se îmbrăţişară pierduţi, cu buzele împerecheate 
în tăcere. 

Când sc mai dezmeticiră din vrajă, Sett Badr rămase în 
picioare, nevoind să ia loc, cu toate stăruinţele iubitului ei. 
Fapt ce mă nedumeri, aşa încât o întrebai care-i pricina. Ea 
îmi spuse: 

N-am să stau jos decât după ce senetul nostru va fi 
întocmit! 

Eu spusei: 

Ce senet, o, stăpâna mea? 

Ea spuse: 

Un senet care nu-i priveşte decât pe îndrăgostiţi! 


Şi se plecă spre urechea iubitului ei şi-i spuse ceva în 
şoaptă. El răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Şi chemă un rob de-al lui şi îi şopti o poruncă; şi robul ieşi. 

Nu peste mult, văzui că intră cadiul şi martorii, care 
întocmiră senetul de căsătorie al celor doi îndrăgostiţi şi 
apoi plecară, dăruiţi cu o mie de dinari de către Sett Badr. 
Vrusei să plec şi eu, ci emirul nu-mi îngădui, spunându-mi: 

Nu se cuvine să se spună că nc-ai împărtăşit numai 
necazurile, fară să ne împărtăşeşti şi bucuriile! 

Şi mă poftiră 1 un ospăț care ţinu până în zori. Atunci mă 
lăsară s; plec în odaia cc porunciseră să fie orânduită 
pentru nine. 

Dimineaţa, cânt mă deşteptai, o copilă roabă intră la mine, 
aducându-ni un lighean şi un ibric, iar cu mă spălai după 
datină ţ îmi făcui rugăciunea de dimineaţă. Apoi mă dusei în 
ala de primire, unde nu peste mult veniră, ieşiţi proapeţi de 
la hammam, după ce se drăgostiseră, şi cei loi soţi. Le urai o 
dimineaţă norocită şi le menii bucirie şi hiritiselile cuvenite; 
pe urmă adăuga i: 

Sunt bucuros ă am ajutat şi eu oleacă la împăcarea 
voastră. Dar, pe AlLh! Emire Jobair, dacă ţii să-mi dai o 
dovadă de bunăvonţă, lămureşte-mă şi pe mine ce-a putut 
să te supere aa de tare şi să te îndemne să te desparţi, spre 
jalea ta, c iubita-ţi Sett Badr? Mi-a povestit şi ea 
întâmplarea cândnicuţa ei roabă, după cc o pieptănase şi îi 
împletise cosiţje, a sărutat-o şi a îmbrăţişat-o. Ci, emire 
Jobair, mie nimi se parc cu putinţă ca numai atâta să fi 
pricinuit supăr. Rca ta, de n-ar mai fi avut şi alte temeiuri de 
mânie or alte dovezi şi prepuneri. 

La vorbele acesta, emirul Jobair zâmbi a râde şi îmi spuse: 

Ibn Al-Mansu, tare mai eşti isteţ! Acuma, că roaba cea 
dragă a dulcei Sttt Badr este moartă, supărarea mea s-a 
stins. Pot, dar, să-ţi mărturisesc, fară să-ţi ascund nimic, 
pricina neînţJegerii noastre. Ea n-a pornit decât de la o 
glumă, despr care un luntraş care le-a purtat cu luntrea mi- 


a povestixă şi-ar fi spus-o ele două între ele, într-o zi, când 
au feut o plimbare pe apă. Mi-a spus acela: „Stăpâne, cun 
de te-ai legat cu o femeie care îşi bate joc de tine cu o oabă 
pe care o iubeşte? Află, dară, că şedeau în luntrea nea 
sprijinindu-se galeş una de alta >i cântau nişte lucrui 
anapoda despre dragostea bărbaţilor. Şi şi-au încheiat: 
întecele cu aceste stihuri: 

Nici jarul, că-i jar, nu arde Ca lăuntrurile mele. Dar 
stăpânul meu când vine, Gheaţă-mi creşte pe sub piele. 
Dorul lui îmi stinge focul Sub troiene mari şi grele. 

Căci stăpănu-mi nu-i ca mine: Ceea ce-i să fie tare, Moale- 
i; iar ce-ar fi să fie Dulce, vai, numai amar e; Sărutarea-i e 
sălcie, lar altceva-i neînstare. 

Eu atunci, la acea povestire a luntraşului, văzui lumea 
înnegurându-se dinaintea ochilor mei şi alergai acasă la 
Sett Badr unde văzui ceea ce văzui. Şi atâta ajunse ca să-mi 
întărească bănuielile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fii cea de a trei sute cincizeci şi treia noapte 
spuse: 

Ajunse ca să-mi întărească bănuielile. Ci, din mila lui Allah, 
acuma totul s-a uitat. 

Atunci, ca dovadă dc mulţumire din partea lui pentru 
slujbele mele, mă rugă să primesc trei mii de dinari; iar eu 
îi spusei încă o dată mulţumirile mele. 

Ibn Al-Mansur se opri deodată din povestit. Căci tocmai 
auzise un sforăit care îi reteză vorba. Era al califului, care 
căzuse adânc în somnul stârnit de poveste. Aşa că Ibn AL- 
Mansur, de teamă să nu-l trezească, se strecură încetişor 
pe uşa pe care i-o deschidea şi mai încetişor căpetenia 
hadâmbilor. 

N-ai putea să-mi spui câte ceva, de pildă despre vreun leac 
pentru femeile care-şi sâcâie soţii, printr-un nesaţ care nu 
poate fi niciodată satisfăcut, împingându-i în cele din urma 
spre mormânt. 


La aceste vorbe, Şeherezada stătu o clipă pe gânduri, apoi 
zise: 

Desigur, o, norocitule sultan, nu-mi amintesc nici o altă 
poveste mai bine decât pe aceea care arc legătură cu acest 
subiect şi pe care ţi-o voi povesti pe dată. 

Şi Şeherezada zise: 

POVESTEA LUI WARDAN MĂCELARUL CU FATA 
VIZIRULUI e povesteşte, între altele, că trăia la Cairo un 
om cârc se numea Wardan, de meserie măcelar dc carne de 
berbcc. Şi el vedea zilnic venind în prăvălia lui o 
adolescentă cu un trup şi un chip vrăjite, dar cu ochii 
obosiţi ca şi trăsăturile feţei, iar boiul ei era foarte palid. Ea 
venea întotdeauna urmată de un hamal cu coşul prins în 
chingi de spate, alegea bucata de carne cea mai fragedă şi 
fuduliile de berbec, plătea totul cu o monedă de doi dinari 
sau mai mult, punea târguiala în coşul hamalului şi continua 
să se preumble prin suk oprindu-se la toate dughenele şi 
cumpărând câte ceva de la toţi negustorii. Şi îşi petrecca în 
felul acesta o mare parte din timp, până când, într-o zi, 
măcelarul Wardan, frământat la culme dc aspectul ciudat şi 
de talâmele clientei sale, se hotărî să lămurească lucrurile, 
ca să se descotorosească de gândurile carc-l munceau în 
legătură cu toate acestea. 

Or, i se ivi ocazia prilejuindu-se încr-o dimineaţă de 
trecerea hamalului tinerei, singur, prin faţa prăvăliei sale. Îl 
opri, îi puse în mână un cap de berbec cât se poate de nun, 
şi îi zise: 

— O, hamalule, roagă-l pe grătaragiu să nu ardă prea tare 
capul, ca să nu-şi piardă din savoare! 

După care adăugă: 

O, hamalule, sunt foarte nedumerit de fetişcana care te ia 
în fiecare zi în serviciul ei! Cine este şi de unde vine? Ce 
face cu fuduliile de berbec? Şi, mai cu seamă, pentru ce-i 
sunt atât dc obosiţi ochii şi trăsăturile feţei? 

Celălalt răspunse: 


Pe Allah! Sunt tot atât de nedumerit în privinţa ci ca şi 
tine! Ceea ce ştiu, îţi voi spune pe dată, pentru că eşti 
darnic cu oamenii sărmani ca mine. lată: de-ndată ce-şi 
termină toate cumpărăturile, mai ia de la negustorul 
nazareean din colţ, pentru vreun dinar, un vin vechi scump 
şi mă duce, astfel încărcat, până la intrarea grădinii marelui 
vizir. Acolo, mă leagă la ochi cu voalul său, mă ia de mână şi 
mă conduce până Ia o scară ale cărei trepte le coboară 
împreună cu mine, ca să mă despovăreze apoi de coşul 
meu, să-mi dea o jumătate de dinar pentru osteneală şi un 
coş gol în locul coşului meu încărcat care rămâne acolo, şi 
mă conduce din nou, cu ochii tot legaţi, până la poarta 
grădinii, unde îmi dă slobozenie până a doua zi. Şi eu nabar 
n-am ce face cu carnea, fructele, migdalele, lumânările şi cu 
toate lucrurile pe care mi le dă să le car până la scara 
subpământeană! 

Măcelarul Wardan răspunse: 

Nu faci decât să-mi măreşti nedumerirea, o, hamalule! 

Şi cum veniseră alţi clienţi, îl lăsă pe hamal şi începu să-i 
servească. 

A doua zi, după o noapte petrecută chibzuind la toate 
acestea care-l rodeau la culme, văzu sosind, la aceeaşi oră, 
fătuca urmată de hamal. Şi îşi zise: „Pe Allah! 

Dc data asta trebuie să aflu, cu orice preţ, ce vreau să + 
it< ştiu! 

Şi, după ce tânăra se depărtă cu cumpărăturile ei, lăsă în 
grija băiatului dc prăvălie vânzarea şi cumpărarea din 
dugheană şi începu să-i urmărească de la distanţă, în aşa 
Fel încât să nu poată fi observat. Merse aşa în spatele ei 
până la intrarea în grădina vizirului şi se ascunse după 
arbori ca să aştepte întoarcerea hamalului, pe care-l văzu, 
într-adevăr, cu ochii legaţi şi condus pe alei dc ea, care-l 
ţinea de mână. După câteva clipe, o văzu revenind la 
intrare, ridicând voalul de pe ochii hamalului, lăsându-l să 
plece şi aşteptând, până dispăru din vedere, înainte de a sc 
întoarce în grădină. 


Atunci măcelarul ieşi din ascunzătoare şi o urmări cu 
picioarele goale, furişându-sc printre copaci. O văzu astfel 
ajungând în faţa unui stei de stâncă pe care îl atinse într-un 
anumit fel, facându-1 să se răsucească pe loc şi dispărând 
pc o scară ale cărei trepte coborau sub pământ. Aşteptă 
atunci câteva clipite şi se apropie de stâncă, pe care începu 
să o pipăie în acelaşi fel, şi reuşi să o facă să se răsucească. 
Se afundă atunci sub pământ, punând stânca la locul ci şi, 
iată povestit de el însuşi ceea ce văzu: 

El spune: 

— La început nu desluşeam nimic în bezna culei; apoi 
sfârşii prin a zări un coridor în fundul căruia se cernca 
lumina; îl parcursei, tot în picioarele goale şi ţinându-mi 
respiraţia şi ajunsei la o uşă în spatele căreia desluşii râsete 
şi mormăicli. Pusei ochiul pe crăpătura pe unde se strecura 
raza de lumină şi văzui, înlănţuiţi pe un crivat, în toiul 
diverselor răsuciri şi mişcări, pe adolescentă şi o maimuţă 
uriaşă, care avea totuşi figură umană. După câteva clipite, 
fetişcana se dezlănţui, sc ridică-n picioare şi-şi lepădă toate 
veşmintele ca să sc întindă din nou pe crivat, dar complet 
goală. Şi pe dată maimuța se năpusti asupra ei, călcând-o, 
înlănţuind-o cu braţele. Când termină treaba cu ea, 
maimuţoiul se ridică, se odihni o clipă, apoi o reluă în 
posesie, călcând-o din nou. Se ridică iar şi se odihni din nou, 
ca să se năpustească încă o dată asupra-i şi să o aibă, şi tot 
aşa, ele zece ori în acelaşi fel, în timp ce ea, la rândul ei, îi 
dădea tot ceea ce-i dă o femeie celui mai fin şi mai delicat 
dintre bărbaţi. După care amândoi căzură leşinaţi de 
epuizare. Şi nu mai mişcară. 

lar eu rămăsei uimit până peste poate. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fii cea de a trei sute cincizeci fi patra noapte 
spuse: 

Cu rămăsei uimit până peste poate. Şi-mi zisei în sinea 
mea: „Acum ori niciodată este momentul să profit de 


ocazic". Şi, cu o izbitură cu umărul forţai uşa şi mă repezii 
în cameră învârtind deasupra capului cuțitul meu dc 
măcelar, atât de ascuţit că putea atinge osul înaintea cărnii. 

Mă năpustii hotărât asupra uriaşei maimuțe, căreia nu i se 
mişcă nici un muşeni, atâta era de zdrobită dc vânzolelile 
sale, îi înfipsei cuțitul fulgerător în ceafa şi, pe dată îi 
despărţii capul de trunchi. Atunci forţa vitală care era în 
trupul său ieşi cu voict mare, horcăit şi spasme, încât 
fetişcana deschise deodată ochii şi mă văzu cu cuțitul plin 
dc sânge în mână. Scoase un urlet de groază, încât crezui 
un moment că o voi vedea moartă fară scăpare. Totuşi, 
văzând că nu-i voiam răul, putu să-şi vină încet-încet în fire 
şi să mă recunoască. 

Şi îmi zise: 

— Aşa tratezi, o, Wardan, o clientă statornică? 

Eu îi zisei: 

— Vai, dar eşti propria ta duşmancă! N-ai găsit nici un 
bărbat zdravăn de a-i vestcgăluit la asemenea însăilcli? 

Ea îmi răspunse: 

O, Wardan, ascultă mai întâi povodul accsta şi poate îmi vei 
da iertăciune! Află, dar, că sunt unica fiică a marelui vizir. 
Până la vârsta de cincisprezece ani am trăit liniştită în 
palatul tatălui meu; dar, într-o bună zi, un arap m-a învăţat 
ce aveam dc învăţat şi a luat ceea ce avea de luat de la 
mine. Or, trebuie să ştii că nu există nimic asemenea unui 
arap care să ne poată aţâţa, pe noi, femeile, mai cu seamă 
când terenul a simţit acest îngrăşământ negru pentru 
prima dată. Aşa că să nu te mire că terenul meu a devenit 
de atunci atât de avid, încât arapul trebuia să-l ude fară 
încetare. 

După o vreme, arapul muri la datorie, iar eu îi povestii 
necazul meu unei bătrâne din palat care mă cunoştea din 
copilărie. Bătrâna clătină din cap şi spuse: 

Singurul lucru cârc poate înlocui arapul pentru tine de 
acum înainte, fata mea, este maimuța. Pentru că nimic nu 
este mai fecund decât maimuța. 


Eu mă lăsai convinsă de bătrână şi, într-o zi, văzând 
trecând pe sub ferestrele palatului un dresor de maimuțe 
care-şi punea animalele să facă salturi, îmi descoperii chipul 
în faţa cclci mai voinice dintre ele, care mă privi. De îndată 
îşi rupse lanţul şi, fară ca stăpânul ei să o poată opri, fugi pe 
străzi, făcu un mare ocol şi se întoarse la palat prin grădină 
şi alergă drept în camera mea unde mă cuprinse-n braţe şi 
făcu ceea ce făcu dc zccc ori una după alta, fară să se 
oprească. 

Până în cele din urmă, tatăl meu află despre năzbâtiile 
mele cu maimuța şi era cât pe cc să mă omoare în ziua 
aceea. Dar eu neputând să mă mai lipsesc dc aci-nainte de 
maimuța mea, am pus să mi se sape în taină această culă 
unde o închisei. Şi-i aduceam eu însămi de mâncare şi de 
băut, până astăzi, când fatalitatea te-a făcut să descoperi 
ascunzătoarea mea şi te împinse să o ucizi! Vai mic! Ce mă 
fac? 

Atunci eu încercai să o parigorisesc şi îi zisei, ca să o 
liniştesc: 

Fii sigură, stăpâna mea, că pot înlocui priicios maimuța 
pentru tine. Încearcă şi vei vedea, că sunt cunoscut ca bun 
de încălecat! 

Şi, de fapt, i-am dovedit chiar în acea zi, ca şi în 
următoarele, că bărbăţia mea o depăşea pc accca a 
răposatei maimuțe şi a defunctului arap. 

Totuşi, nu putea continua în felul acesta prea mult timp, 
pentru că, după câteva săptămâni, eram pierdut, acolo, 
înăuntru, ca într-un tău fară fund. Iar adolescenta vedea, 
dimpotrivă, crescând poftele sale din zi în zi, şi focul 
interior aţâţându-se. 

În această situaţie supărătoare, surucluii la ajutorul unei 
bătrâne pe care o cunoşteam ca fiind nemaipomenită în 
arta pregătirii dc filtre şi în prepararea de lcacuri pentru 
cele mai înrăite boli. Îi povestii întâmplarea de la început 
până la sfârşit şi îi zisei: 


Acum, mătuşă, vin să-ţi cer să faci un preparat bun să 
stingă poftele nesăţioase ale acestei femei şi să-i potolească 
năbădăile! 

Ea îmi răspunse: 

Nimic mai uşor! 

Eu îi zisei: 

Mă încred întru totul în ştiinţa şi înţelepciunea ta! 

Atunci ea luă o oală în care puse o uncie de seminţe de 
tupinus albuş de Egipt, o uncie de oţet pur, două uncii de 
hamei şi câteva frunze de digitală. Ficrse totul timp de două 
ore, decantă cu grijă lichidul şi-mi spuse: 

Leacul este gata. 

Atunci o rugai să mă însoţească în subterană, şi ea, la 
aceasta, îmi zise: 

Trebuie mai întâi să o tăvăleşti până când va cădea 
vlăguită. 

Şi se retrase pe coridor aşteptând să termine cc avea de 
făcut. 

Eu făcui ceea ce-mi poruncise şi atât de bine, încât 
fetişcana îşi pierdu cunoştinţa. Atunci bătrâna intră în 
cameră şi, după ce încălzi lichidul adus, îl puse într-un 
lighean dc aramă şi îl înţepeni între coapsele fetei vizirului. 
Şi îi făcu fumigaţii care-i pătrunseră adânc în părţile 
fundamentale, şi trebuie că au produs un efect aşteptat, 
pentru că deodată văzui căzând dintre coapsele îndepărtate 
ale fetei două drăcovenii, una după cealaltă, care începură 
a se vânzoli. Eu le cercetai mai de aproape şi văzui că erau 
două anghile, una galbenă şi ccalaltă neagră. 

La vederea celor două anghile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute cincizeci fi cincea noapte 
spuse: 

La vederea cclor două anghile, bătrâna fu în culmea 
satisfacţiei şi strigă: 


Fiule, adu slavă lui Allah! Leacul şi-a făcut efectul! Să ştii 
că aceste două anghile erau cauza nesaţiului de care mi te- 
ai plâns. Una dintre anghile s-a născut din împreunarea cu 
arapul, iar cealaltă din împreunarea cu maimuța. Acum, 
pentru că ele au ieşit, adolescentei i se vor astâmpăra 
năbădăile şi nu va mai fi obositoare şi dezordonată în 
dorinţele ei! 

Şi, într-adevăr, văzui că de îndată ce-şi veni în fire, 
fetişcana nu mai vru să-şi facă poftele. Şi o găsii atât de 
liniştită, încât nu pregetai să o cer în căsătorie. Ea acceptă, 
pentru că se obişnuise cu mine. Şi trăirăm împreună, de 
atunci, cea mai dulce viaţă şi în cele mai perfecte delicii, 
după ce am adus-o în casa noastră pe bătrâna care reuşise 
această vindecare miraculoasă şi care ne-a învăţat leacul 
pentru dorinţele nesăbuite. 

Slăvit fie Cel Viu, care nu moare şi care ţine în mâna sa 
imperiile şi regatele. 

Şi Şeherezada continuă: 

Asta este, o, norocitule sultan, tot ceea ce ştiu despre 
leacul ce se poate da femeilor nesăţioase! 

Şi sultanul Şahriar zise: 

Aş fi vrut să cunosc acest leac, anul trecut, ca să o afum pe 
blestemata pc care am surprins-o în grădină cu sclavul 
meu, arapul! Dar tu, Şeherezaaa, lasă acum poveştile 
ştiinţifice şi istoriseşte-mi în noaptea aceasta, dacă poţi, o 
poveste mai surprinzătoare decât toate cele pe care le-am 
auzit până acum; pentru că mă simt mai apăsat ca de 
obicei! 

Şi Şeherezada zise: 

— Pot! 

E povesteşte că în vechimea vremilor şi în trecutul 
vârstelor şi al veacurilor a fost odată, printre înţelepţii 
Greciei, un înţelept care se numea Danial. Avea o mulţime 
de învăţăcei sârguincioşi, care îi ascultau învăţăturile şi 
sorbeau din ştiinţa lui; ci el nu cunoscuse şi mângâierea de 
a avea un fiu, care să poată ajunge moştenitorul cărţilor şi 


al scrierilor sale. Cum nu mai ştia ce să facă spre a căpăta 
un asemenea moştenitor, îi veni în gând să-l roage pe 
stăpânul cerului să-i dăruiască o asemenea binecuvântare. 
Or, Cel-Preaânalt, care nu are nici un fel de străjer la poarta 
dărniciei sale, îi ascultă ruga, şi soţia învățatului rămase 
grea pe clipă pe dată. 

În lunile cât ţinu sarcina soţiei lui, înțeleptul Danial, care 
de mult se ştia câtu-i de bătrân, îşi zise: „Moartea mea-i 
aproape şi nu ştiu dacă fiul pe care îl voi avea are să poată 
găsi neatinse toate cărţile şi toate scrierile mele." Şi 
numaidecât se apucă să-şi folosească tot timpul spre a 
aduna pe câteva foi de hârtie toată ştiinţa cuprinsă în 
multele şi feluritele sale scrieri. În felul acesta, umplu cinci 
foi, cu o scriere foarte măruntă, ce cuprindeau miezul 
întregii lui ştiinţe şi al celor cinci mii de hrisoave pe care le 
avea. Pe urmă le mai citi o dată, cugetă un răstimp, şi găsi 
că şi acele cinci foi cuprindeau lucruri care mai puteau fi 
scurtate. Atunci închină încă o vreme cugetărilor, şi sfârşi 
prin a le cuprinde pe toate cele cinci pOVESTEA CU 
SULIANA YAMLIKA, 

DOMNIȚA DE SUB PĂMÂNTI > 1 La M.A. Salic, titlul 
este: Povestea cu Hasib fi cu împărăteasa zmeilor. 

Foi în una singură, cârc şi aceea era dc cinci ori ma mică 
decât cele dintâi. Şi când isprăvi această muncă sânţi că 
sfârşitul său era aproape. 

Atunci bătrânul învăţat, de teamă ca nu cimva cărţile şi 
scrierile lui să ajungă în stăpânirea altcu”a, le aruncă pe 
toate în mare şi nu mai păstră decât baia aceea micuță. O 
chemă pe soţia lui cea însărcinaţi şi îi spuse: 

— Vremea mea s-a isprăvit, o, femeie, şi nu mie dat să-l 
cresc eu însumi pe copilul pc cârc Cel-Darnic ii 1-a dăruit şi 
pe care eu n-am să apuc să-l văd. Îi las însălrept moştenire 
această micuță foaie de hârtie, pc cârc ă i-o dai numai în 
ziua când îţi va cere partea lui din buiurile tatălui său. Şi de 
va izbuti s-o descifreze şi să-i înţteagă tâlcul, va fi omul cel 
mai învăţat din veacul său. A vrea să se numească Hassib! 


Şi, spunând aceste cuvinte, înțeleptul Danial îşidădu 
sufletul întru tihna lui Allah. 

I se făcu o înmormântare la cârc veniră toţi învşăccii săi şi 
toţi locuitorii cetăţii. Şi toţi îl plânseră şi îşi pseră haine de 
jale pentru moartea lui. 

Or, peste câteva zile, soţia lui Danial aduse pelume un 
băieţel mândru ca luna, şi care, după dorinţa râosatului, fu 
numit Hassib. Şi femeia trimise totodatăsă fie după ce-şi 
făcură sootelile tat stelele, întocmiră bros 

;ă trăiască ani mulţi, dcă va scăpa dintr-o primejdie ce 
atârnă asupra tinereţi lui. Dacă va ocoli primejdia accea, 
are să ajungă la o teaptă înaltă şi ca ştiinţă şi ca bogăţie. 

Şi se duseră în drumul lor. 

Când copilul împlini vârsta de cinci ani, mam; lui îl trimise 
la şcoală, ca să înveţe şi el câte ceva; ci eliu învăţă chiar 
nimic. Aşa că ca îl luă de la şcoală şi sejândi să-l dea la vreo 
meserie; ci el petrecu ani în şir fară să facă vreo ispravă şi 
ajunse la vârsta de cincisprezece ani fară a fi învăţat o 
buche şi fară a fi izbutit să deprindă ceva cu care să-şi 
câştige pâinea şi s-o ajute şi pe maică-sa cât de cât. Atunci 
maică-sa se puse pe plâns, iar vecinele îi spuseră: 

Numai însurătoarea ar putea să-l îndemne să se apuce de 
vreo treabă; pentru că atunci ar vedea şi el că, având o 
soţie, trebuie să munceşti ca s-o ţii. 

Cuvintele lor o hotărâră pe mamă să se scoale şi să caute 
printre cunoştinţele ei o fată; şi, găsind una ce i se păru 
potrivită, i-o aduse de soţie. Iar tânărul Hassib se potrivi de 
minune cu soţia sa; ci şi acum tot nu se apucă să facă ceva 
şi nu simţi nici un îndemn pentru nici un fel de muncă. 

Or, printre vecini, erau şi nişte tăietori de lemne, care, 
într-o zi, îi spuseră mamei: 

Cumpără-i fiului tău un măgar, nişte frânghii şi o secure, şi 
lasă-l să meargă cu noi la munte să taie lemne. Pe urmă o să 
vindem lemnele şi o să împărţim câştigul cu el. Aşa va putea 
să-ţi mai uşureze cheltuielile şi să-şi ţină mai bine nevasta. 


La cuvintele acestea, mama lui Hassib, plină de bucurie, îi 
cumpără pe dată un măgar, nişte frânghii şi o secure, şi îl 
dădu pe seama tăietorilor dc lemne, stăruind pe lângă ei 
să-l ajute. 

Să n-ai nici o grijă în privinţa lui. Este fiul lui Danial, 
stăpânul nostru, şi vom şti să-l ocrotim şi să-l veghem! 

Şi îl luară cu ei în munte, unde îl învăţară să taie lemnele şi 
să le aşeze pc spatele măgarului, ca să le vândă apoi la 
piaţă. Şi Hassib câpătă mare dragoste pentru meseria 
aceea, care îi îngăduia să hoinărească şi totodată să şi vină 
în ajutorul mamei şi al soţiei sale. 

Or, într-una din zile, pe când tăiau lemne în munte, fură 
prinşi de o furtună, însoţită de ploaie şi dc tunete, care îi sili 
să dea fuga şi să se adăpostească într-o peşteră ce sc afla 
nu departe de acolo, şi unde aprinseră un foc ca să se 
încălzească. 'Totodată îl însărcinară pe tânărul Hassib, fiul 
lui Danial, să frângă vreascuri şi să aibă grijă dc foc. 

Şi pe când Hassib, în fundul peşterii, se apucă să crape 
lemnele, auzi deodată securea, când izbea în pământ, 
răsunând, cu un sunet prelung, dc parcă în locul acela ar fi 
fost un gol dedesubt. Începu atunci să scobească sub 
picioarele lui şi dezveli astfel o piatră veche de marmură, cu 
un belciug de aramă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci Si şasea noapte 
spuse: 

Cu un belciug de aramă. La priveliştea aceea, îşi strigă 
tovarăşii, cârc veniră în fugă şi izbutiră să ridice lespedea 
de marmură. Găsiră astfel o groapă tare largă şi tare 
adâncă, în care se aflau înşiruite o mulţime nenumărată de 
chiupuri ce păreau foarte vechi şi care aveau gâtul pecetluit 
cu mare grijă. II coborâră atunci pc Hassib în adâncul 
gropii, legat cu funii, ca să vadă cc se află în chiupuri şi ca 
să le lege cu funii spre a le scoate afară. 


Tânărul Hassib, dc cum cobori în groapă, dintru-ntâi 
sparse cu securea gâtul unuia din chiupurile de pământ ars; 
şi văzu îndată cum se scurge din el o miere galbenă dc cel 
mai bun soi. Îi înştiinţă numaidecât pe tăietorii dc lemne, 
cârc, măcar că oleacă dezamăgiţi că nu găseau decât nişte 
miere acolo unde nădăjduiseră să dea de vreo comoară din 
vremurile de demult, nu se arătară nemulţumiţi la gândul 
câştigului pc care aveau să-l dobândească din vânzarea 
acelor nenumărate chiupuri pline ochi. Traseră aşadar 
afară toate chiupurile, unul după altul, pe măsură ce 
tânărul Hassib le lega cu funiile şi, fară a mai vroi să-l 
scoată şi pe tovarăşul lor din adâncul gropii, plecară cu toţii 
către cetate, spunându-şi: 

Dacă-l scoatem din groapă, o să fim nevoiţi să mai 
împărţim şi cu el ceea ce vom dobândi la vânzare. Şi de 
altminteri e o haimana care-i mai bine să moară decât să-şi 
mai târască zilele pe pământ. 

Se duseră, aşadar, la târg cu măgarii lor; şi numai pe unul 
dintre tăietorii de lemne îl trimiseră la mama lui Hassib ca 
să-i spună: 

Aflându-ne în munte, măgarul fiului tău, atunci când a 
izbucnit furtuna asupra noastră, a luat-o la goană şi I-a silit 
pe fiul tău să alerge după el, ca să-l prindă, în vreme ce noi 
ne-am adăpostit într-o peşteră. Nenorocirea a vroit ca 
deodată un lup să se repeadă din pădure, să-l ucidă pe fiul 
tău şi să-i mănânce, şi pe el şi pe măgar. lar noi n-am mai 
găsit alte urme din ei decât oleacă dc sânge şi câteva oase. 

La ştirea aceasta, necăjita dec mamă a lui Hassib şi 
sărmana dc soţie se plesniră cu palmele peste obraji şi îşi 
puseră ţărână în cap, plângând toate lacrimile deznădejdii 
lor. Şi-atâta cu ele! 

În ceea ce-i priveşte pc tăietorii de lemne, aceştia vândură 
chiupurile cu miere pe un preţ cum nu se poate mai bun şi 
dobândiră un câştig atât dc marc, încât fiecare dintre ei 
putu să-şi deschidă o prăvălie de negustor, ca să vândă şi să 
cumpere. Şi nu se lipsiră de nici o desfătare, mâncând şi 


bând cele mai minunate bunătăţuri în fiece zi. Şi-atâta cu 
ci! 

Ci în ceea ce priveşte pe tânărul Hassib, iată. După cc văzu 
că nimeni nu-l mai scoate din groapă, începu să ţipe şi să 
se roage, dar degeaba, de vreme ce tăietorii de lemne 
plecaseră şi hotărâseră să-l lase să moară acolo, fară a-l 
ajuta. El, atunci, încercă să-şi sape nişte trepte în peretele 
gropii şi să se caţere pe ele cu mâinile şi cu picioarele; văzu 
însă că pereţii erau dc piatră şi nici nu simțeau oţelul 
securii. Atunci deznădejdea lui nu mai avu margini şi îi 
venea să se trântească jos în groapă ca să moară acolo, 
când deodată zări un scorpion mare care ieşea printr-o 
crăpătură din peretele de stâncă şi se apropia de elca să-l 
înţepe. Îl zdrobi cu o izbitură dc secure şi cercetă apoi 
crăpătura aceea, prin care răzbătea o geană dc lumină. Îi 
veni atunci gândul să înfigă tăişul securii în crăpătură şi să 
apese cu toată puterea; şi, spre uluirea lui, izbuti astfel să 
dea de o uşă ce se ridică încct-încetişor, până cc lăsă o 
deschizătură îndeajuns de largă cât să se poată strecura 
prin ea un trup de om. 

Văzând aşa, Hassib nu mai şovăi o clipită, se strecură prin 
deschizătură şi ajunse într-o hrubă lungă, dinspre capătul 
căreia venea lumina. Merse prin hrubă vreme de un ceas şi 
ajunse la o uşă peste măsură de mare, făcută din oţel negru 
şi având o închizătoare dc argint şi o cheie de aur. Descuie 
uşa şi se pomeni deodată sub cer afară, pe un țărm de lac, 
la poalele unei coline de smarald. Pe malul lacului zări un 
jeţ de aur sclipind de nestemate, iar de jur împrejur, 
oglindindu-sc în apă, alte jeţuri de aur, de argint, de 
smarald, de oţel, de lemn de abanos şi de santal alb. După 
ce se satură de privit frumuseţea lor şi a priveliştii, şi apa în 
care se oglindeau, se duse şi se aşeză în jeţul de la mijloc, 
ca să se bucure şi mai din plin de vraja lacului şi a muntelui. 

Nici nu se aşezase bine tânărul Hassib în jeţul de aur, că şi 
auzi nişte sunete de ţimbalc şi de darabukuri, şi văzu că se 
iveşte de după laturile colinei de smarald, venind înspre lac, 


un şir dc făpturi care mai degrabă lunecau decât umblau; şi 
nu izbuti să-şi dea scama ce sunt, din pricina depărtării. 
Când ajunseră mai aproape, văzu că erauiişte femei dc o 
frumuseţe vrăjioar, dar cârc avea trioul, spre jumătatea lui 
de jos, aun; it, şi care se târauasemcnca şerpilor. Glasurile 
lor: rai tare dulci şi cântai pe limba ioniană nişte slăviri în 
«împărătiţe pe cae el n-o vedea. Ci nu peste mult s ivră dc 
după colină alte patru femei cu trupuri ce arpe, purtând pe 
nâinile lor ridicate deasupra cap>tel «r un talger mare c 
aur, pe care sta. 

— Zâmbitoare şi srălicind de frumuseţe, mpărătiţa. Cele 
patru femei venin [; jeţul de aur dc pe are Hassib grăbi să 
se ridice, şi c aezară acolo pe împăătiţă, îi orânduiră cutele 
văluriloi a>oi se înşiruiră în sptele ei, pe când toate 
celelalte feneiţarpe lunecară fiecas înspre vreunul din 
jeţurile cele>ampe aşezate împrejurul lacului. Atunci 
împărăteasa, ci urglas îmbătător, roşi câteva cuvinte pe 
greceşte către ele: e se aflau în preajna ei; şi numaidecât se 
sună din ţinble şi toate femeilc-arpe înălţară o cântare de 
preamrirdmpărătiţei, dupicare se aşezară în jeţuri. 

Apoi împăătiţă, care îl zărise pc Hassib d< labun început, 
întorsc galeş capul spre el şi îi fac» smn, încurajându-l, >ă 
sc apropie. Şi Hassib, măcar că ar< tulburat, se aprope, iar 
împărătiţa îl pofti să stea jos sai sjuse: 

— Fii bine xsnit în împărăţia mea subpămâneaii, o, flăcăule 
frumc, pe cârc ursita cea bună tc-a călătiit >ână aici. 
Alungă dparte de la tine orice teamă şi s [un-mi care îţi este 
mmele; eu sunt sultana Yamlika, conniţa subpământulii. 
Vorbeşte, dar, şi spune-mi cin eţi şi cum ai izbutitsă ajungi 
până la acest lac, care ere bcul meu de şeden pe vreme de 
iarnă, şi unde vii s-mi petrec câteva lini în flecare an, 
părăsindu-mi ceata de scaun din vrenea de vară, de pe 
muntele Cocaz la aceste -uvinte, tânărul Hassib, după o 
ss'ută pământul dindntea sultanei Yamlika, se aşeză lairupta 
ci pe un jeţ decsmarald şi spuse: 


Mă numesc Hassib şi sunt fiul răposatului Danial, 
învățatul. De meserie sunt tăietor de lemne, măcar că aş fi 
putut să ajung a fi neguţător printre fiii oamenilor, sau chiar 
un marc învăţat. Ci mi-a plăcut mai mult să mă bucur de 
mireasma pădurilor şi a munţilor, zicându-mi că oricând 
este vreme să te închizi, după moarte, între cei patru pereţi 
ai mormântului. 

Pe urmă povesti cu de-amănuntul tot ce se petrecuse cu 
tăietorii de lemne şi cum, dintr-o întâmplare, izbutise să se 
strecoare până în împărăţia aceea de sub pământ. 

Povestea tânărului Hassib îi plăcu tare mult domniţei 
Yamlika, cea de sub pământ, care îi spuse: 

Hassib, pesemne că, de-atâta timp de când ai fost părăsit 
în hrubă, trebuie să-ţi fie şi foame şi sete. 

Şi făcu semn către una dintre însoţitoarele sale, care 
numaidecât lunecă până la tânărul Hassib, ducând pe 
creştetul capului o tavă de aur plină cu struguri, şi rodii, şi 
mere, şi fisticuri, şi alune, şi nuci, şi smochine proaspete, şi 
banane. Pe urmă, după ce mâncă şi îşi poto i foamea, Hassib 
bău un sorbet minunat dintr-o cupă tăiată numai dintr-un 
rubin. Atunci fata care adusese bunătăţurilc se îndepărtă cu 
tablaua, iar sultana Yamlika, întorcându-sc către Hassib, îi 
grăi: 

Acum, Hassib, poţi să nu te mai îndoieşti că, atâta cât va 
dura şederea ta în împărăţia mea, nu are să ţi se întâmple 
decât lucruri plăcute. Aşa că, dacă ai dc gând să-ţi petreci o 
săptămână sau două printre noi, pe ţărmul acestui lac şi la 
umbra acestor munţi, am să-ţi povestesc, ca să te fac să-ţi 
treci cât mai vesel timpul, o poveste cc-ţi va sluji de 
învăţătură atunci când te vei întoarce pe pământul 
oamenilor! 

Şi domniţa cea de sub pământ, înconjurată dc 
luareaaminte a celor douăsprezece mii de femei-şarpe 
aşezate pe jeţurile lor dc smarald şi de aur, îi povesti în 
limba grecilor, cele ce urmează tânărului Hassib, fiul 
învățatului Danial: 


Află, o, Hassib, că a fost odată în împărăţia celor din 
neamul lui Bani-Israil un domnitor foarte înţelept care, pc 
patul dc moarte, 1-a chemat pc fiul său, urmaşul lui la 
domnie, şi i-a spus: 

O, Belukia, fiul meu, te sfătuiesc ca, după ce ai să ajungi la 
domnie, să scrii tu însuţi pe o hârtie toate lucrurile ce se 
află în acest palat, şi să nu laşi nimic ncccrectat cu cea mai 
mare luare-aminte! 

Încât cea dintâi grijă a tânărului Belukia, când ajunse 
domn, fu aceca de a cerceta toate tainele şi toate comorile 
tatălui său, şi de a străbate feluritele încăperi ce slujeau 
pentru păstrarea tuturor lucrurilor de preţ îngrămădite în 
palat. Ajunse astfel într-o sală mai lăturalnică, unde zări un 
sipeţel lucrat din lemn de abanos, aşezat pe un stâlpişor ae 
marmură albă, ce se afla chiar în mijlocul încăperii. Belukia 
nu pregetă să deschidă sipetul de abanos şi găsi în el o 
cutiuţă de aur. Deschise cutiuţa de aur şi văzu în ca un sul 
de pergament pc care îl desfăşură îndată. Pe el sc afla scris 
în limba clinească: „Acela care vrea să ajungă stăpân şi 
domn peste oameni şi duhuri, peste păsări şi jivine, nu va 
avea decât să găsească inelul pe care îl poartă pe deget 
profetttl Soleiman, în insula celor Şapte Mări, care este 
locul mormântului său. Inelul acela este inelul fermecat pe 
care Adam, părintele oamenilor, îlpurta pe deget în rai, şi 
care i-a fost luat de îngerul Gebrail, care l-a dăruit mai apoi 
înţeleptului Soleiman. Ci nu se va găsi naie care să cuteze a 
străbate apele şi să ajungă la ţărmul acelei insule de dincolo 
de cele Şapte Mări. Nu va izbuti într-o asemenea încercare 
decât acela care va găsi buruiana cu zeama căreia să se 
fiece pe tălpi spre a putea să meargă pe faţa apelor. 
Buruiana se afla în împărăţia de sub pământ a împărătiţei 
Yamlika. Şi numai împărătiţa ştie locul unde creşte acea 
buruiană; căci domniţa Yamlika ştie limba tuturor florilor şi 
a tuturor buruienilor, şi le cunoaşte puterile. Cine vrea să 
găsească inelul trebuie să meargă mai întâi în împărăţia de 
sub pământ a împărătiţei Yamlika. Şi clacă are să fie atâta 


de norocos încât să izbutească a lua inelul, va putea nu doar 
să stăpânească toate făpturile văzute şi nevăzute, ci şi să 
pătrundă pe Tărâmul Negurilor şi să bea din Izvorul Vieţii, 
cel care dă frumuseţe, tinereţe, ştiinţă, înţelepciune şi 
nemurire. " 

După cc citi pergamentul, Belukia îi adună numaidecât pe 
toţi preoţii, pe toţi magii şi pe toţi învățații din Bani-Israil. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute cincizeci şi opta noapte 
spuse: 

Îi adună numaidecât pe toţi preoţii, pe toţi magii şi pe toţi 
învățații din Bani-Israil şi îi întrebă de nu cumva se află 
printre ei vreunul în stare să-i arate drumul cc duce spre 
împărăţia de sub pământ a domniţei Yamlika. Atunci toţi cei 
de faţă i-l arătară cu degetul pe înțeleptul Offan, care se 
afla printre ei. Or, înțeleptul Offan era un preacinstit 
moşneag care cercetase toate ştiinţele cunoscute şi 
stăpânea toate tainele magiei, toate cheile astronomiei şi 
ale geometriei, şi toate dedesubturile alchimiei şi ale 
vrăjitoriei. El veni şi se temeni, aşadar, dinaintea tânărului 
domn Belukia, care îl întrebă: 

— Poţi tu, într-adevăr, o, înţeleptule Offan, să mă duci la 
împărăţia domniţei de sub pământ? 

El răspunse: 

— Pot! 

Atunci tânărul Belukia îl numi pe vizirul său caimacam în 
scaunul de domnie pe tot timpul cât va lipsi el, se dezbrăcă 
de hainele împărăteşti, îşi puse mantia de hagiu şi se încălţă 
cu încălțări de drumeţie. După care, urmat de înțeleptul 
Offan, ieşi din palatul şi din oraşul său şi se afundă în pustie. 

Numai atunci înțeleptul Offan îi spuse: 

Aici e locul prielnic spre a face vrăjile ce trebuie să ne 
arate calea! 

Se opriră, aşadar, acolo, şi Offan trase împrejurul lui 
cercul magic, făcu vrăjile cele de cuviinţă, şi nu zăbovi mult 


până să găsească locul unde se afla, pe meleagul acela, 
intrarea spre împărăţia mea subpământeană. El atunci mai 
făcu nişte vrăji, şi pământul se întredeschise şi le lăsă drum 
slobod amândurora până la lacul ce se întinde sub ochii tăi, 
o, Hassib! 

Îi primii pe amândoi cu toate cinstirile cu care întâmpin pe 
oricine vine ca oaspete în împărăţia mea. Iar ei îmi arătară 
pricina sosirii lor, şi eu îndată poruncii să fiu ridicată în 
talgerul meu de aur, pe capetele celor ce mă poartă, şi îi 
dusei pe vârful acestei coline de smarald unde, la trecerea 
mea, ierburile şi florile începură să vorbească fiecare pc 
limba ei, care din dreapta, care din stânga, lăudându-şi, cu 
glas marc sau cu glas şoptit, însuşirile şi puterile ce le au. 
Şi, în sunetele zarvei ce se ridica astfel împrejurul nostru, 
ajunserăm dinaintea unor tufe care, din toate buchetele lor 
de flori roşii, cântau sub adierea de vânt cc le unduia: „Eu 
sunt floarea cea minunată care îi dă celui ce-şi freacă 
picioarele cu zeama mea puterea de a merge fară a se 
scufunda pc faţa tuturor apelor izvodite de Allah cel 
Preaînalt!" 

Eu le spusei atunci oaspeţilor mei: 

lată dinaintea voastră floarea pe care o căutaţi! 

Iar OfFan culese numaidecât atâta cât dori din acea floare, 
zdrobi lujerii şi strânse zeama lor într-un borcan pe care i-l 
dărui. 

Mă gândii atunci să-l descos pe OfFan şi îl întrebai: 

O, înţeleptule OfFan, poţi acuma să-mi spui pricina care vă 
mână pe voi doi să străbateţi mările? 

EI îmi răspunse: 

O, Măria Ta, vrem să mergem în Insula cclor Şapte Mări, 
să căutăm inelul cel vrăjit al lui Soleiman, stăpânul ginnilor, 
al oamenilor, al jivinelor şi al păsărilor! 

Eu îi spusei: 

Dar cum dc nu ştii tu, o, înţeleptule, că nimeni după 
Soleiman nu va putea, oricc-ar face, să ajungă stăpân pe 
acel inel? Crede-mă, Offan, şi tot aşa şi tu, o, tinere doamne 


Belukia, ascultaţi-mă pc mine! Părăsiţi gândul acesta 
nesăbuit de a colinda mările zămislirii spre a vă duce să 
căutaţi un inel pe care nimeni nu-l va putea dobândi. Mai 
degrabă culegeţi de aici iarba care îi dă celui ce o mănâncă 
o tinereţe fară bătrâneţe. 

Ci ei nu vroiră nicidecum să mă asculte şi, luându-şi bun- 
rămas de la mine, se duseră pe unde veniseră. 

Domnița Yamlika se opri aici din povestit, curăţă o banană 
pe cârc i-o întinse tânărului Hassib, mâncă şi ea o smochină, 
şi zise: înainte dc a-ţi spune mai departe povestea lui 
Belukia, şi de a-ţi povesti călătoria lui pc cele Şapte Mări şi 
toate câte i s-au mai întâmplat, nu cumva ai vrea să afli cum 
arată întocmai împărăţia mea de la poalele muntelui 
Cocazl, care înconjură pământul ca o cingătoare, şi să-i ştii 
întinderea, împrejurimile, ierburile însufleţite 1 Muntele 
Cocaz (mai corect Kaf) era. În imaginaţia cosmografilor 
arabi medievali, un şir dc munţi care înconjurau pământul 
din toate părţile şi în cârc sălăşiuiau duhurile. 

Şi grăitoare, giunii şi femeile-şarpe, supusele noastre, al 
căror număr numai Allah îl cunoaşte? Nu cumva vrei să-ţi 
spun cum se sprijină tot muntele Cocaz pe o stâncă de 
smarald minunată, care cu strălucirea ei dă cerurilor 
culoarea cea de azur? Cu care prilej aş putea să-ţi 
povestesc despre locul anume din Cocaz unde se află 
Ginnistan, cetatea de scaun a ginnilor supuşi sultanului lor 
Jan ben-Jan, şi să-ţi dezvăluiesc locul unde sălăşluieşte 
pasărea rokh, în Valea Diamantelor; şi, în trecere, ţi-aş 
arăta câmpiile de bătălie care au răsunat de vuietele 
vitejilor de faimă. 

Ci tânărul Hassib răspunse: 

O, domniţă Yamlika, mi-ar plăcea mai mult să aflu urmarea 
întâmplărilor tânărului Belukia! 

Atunci domniţa cea de sub pământ povesti mai departe 
aşa: 

După ce tânărul Belukia şi înțeleptul Offan mă părăsiră 
spre a se duce la insula ce se ridică dincolo de cele Şapte 


Mări, unde se află trupul lui Soleiman, ajunseră la țărmurile 
întâiei Mări, şi acolo se aşezară pe pământ şi începură să-şi 
frece de zor talpa picioarelor şi gleznele cu zeama pe care o 
strânseseră în borcan. Pe urmă se ridicară şi porniră, la 
început cu multă sfială, pe mare. Dar, după ce văzură că, 
fară teamă dc a se îneca, puteau să meargă pe apă încă mai 
bine decât pc pământul tare, prinseră curaj şi se aşternură 
la drum cu pas spornic, ca să nu piardă vremea. Merseră 
aşa pe acea mare vreme dc trei zile şi trei nopţi, şi, în 
dimineaţa celei de-a patra zile, ajunseră la un ostrov pe 
care-l socotiră a fi chiar raiul, atâta dc fermecaţi se simţiră 
de frumuseţea lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfit cea de a trei sute cincizeci şi noua noapte 
spuse: 

Un ostrov pe cârc îl socotiră a fi chiar raiul, atâta de 
fermecaţi se simţiră dc frumuseţea lui. 

Pământul pe care păşeau era de şofran auriu; pietrele 
erau de jad şi de rubin; pajiştile se aşterneau în straturi de 
flori unduinde sub adierea zefirului. Zâmbetele trandafirilor 
se îngemănau cu ocheadele galeşe ale iasomiilor; peste tot 
horeau crinii, macii, violetele, romaniţele şi dediţeii, iar 
printre crângurile albe de iasomie zburdau, uşoare, 
neastâmpăratele gazele. Dumbrăvile de aloe şi de pomi 
potopiţi de flori strălucitoare zvoneau din toate ramurile lor, 
printre cârc gungureau turturelele, răspunzând la 
murmurul izvoarelor; privighetorile cu glas duios povesteau 
trandafirilor despre iubirile lor, în vreme ce trandafirii le 
ascultau cu luare-aminte; izvoarele se ascundeau pe sub 
gingaşele stufişuri ale trestiei dc zahăr, iar pământul îşi 
arăta în voie proaspetele străluciri şi răsufla din toată 
primăvara lui. 

Aşa că Belukia şi Offan se preumblară cu desfătare până 
seara prin umbra dumbrăvilor, minunându-se de acele 
minunăţii ce le umpleau sufletele de mulţumire. Pc urmă, 


întrucât se lăsa noaptea, se urcară într-un copac ca să sc 
culcc acolo, şi tocmai sc pregăteau să închidă ochii când 
deodată insula vui de un muget năprasnic care-i cutremură; 
şi zăriră ieşind din valurile mării o dihanie ce ţinea în gură o 
piatră ce strălucea ca o flacără şi, numaidecât pe urmele ei, 
o sumedenie de alte dihănii de mare, fiecare ţinând la fel în 
gură câtc o piatră luminătoare, încât insula fu în curând 
luminată ca ziua dc toate acele pietre. Totodată, şi din toate 
părţile, veniră lei, şi tigri, şi leoparzi, într-o asemenea 
năvală, că numai Allah ar Pi putut să-i numere. Şi jivinele de 
pe pământ se întâlniră pe țărm cu jivinele din ape, şi toate 
începură să tăifăsuiască între ele până dimineaţa. Atunci, 
dihăniile din ape se întoarseră în marc, iar fiarele se 
împrăştiară prin păduri. lar Belukia şi Offan, care nu 
putuseră închide ochii toată noaptea, atâta de tare îi 
cuprinscsc spaima, se grăbiră să coboarc din copac şi să 
alerge pc țărm, unde îşi frecară picioarele cu zeama de 
iarbă, spre a-şi vedea mai departe de drumul lor pe ape. 

Călătoriră aşa pe cea de a Doua Mare, zile şi nopţi în şir, 
până cc ajunseră la poalele unui lanţ de munţi printre care 
se deschidea o vale minunată unde toate pietrele şi toate 
stâncilc erau de magnet, dar unde nu era nici o urmă de 
fiară ori de alte dihânii crunte. Aşa că se preumblară toată 
ziua, cam la întâmplare, hrănindu-se cu peşte uscat. Şi, pc 
scară, sc aşezară la marginea mării, ca să privească 
asfinţitul soarelui, când deodată auziră un mieunat 
înfricoşător şi, la câţiva paşi în spatele lor, văzură un tigru 
ce sta gata să se repeadă asupră-le. De-abia avură răgaz să- 
şi frece picioarclc ai zeama ierbii şi să fugă pe mare, dincolo 
de primejdie. 

Or aceasta era cca de a Treia Mare. Şi noaptea aceea fu o 
noapte tare întunecată, iar marea, sub un vânt ce sufla 
amarnic, se învolbură cu totul, lucru cc făcea mersul 
obositor peste măsură, mai ales pentru nişte călători sfârşiţi 
de nesomn. Din fericire, spre zori, ajunseră la un ostrov 
unde, mai întâi, se culcară pe pământ ca să se hodinească. 


După cârc sc ridicară să cerceteze ostrovul şi il găsiră plin 
de pomi roditori. Ci pomii aceia aveau minunata ciudăţenie 
dc a rodi pe ramurile lor poame gata zaharisite. Aşa încât 
cei doi călători se simţiră peste măsură de mulţumiţi pe acel 
ostrov, mai ales Belukia, căruia grozav îi plăceau poamele 
zaharisite şi care îşi petrecu ziua întreagă ospătându-se. Ba 
îl sili şi pe înțeleptul Offan să stea cu cl acolo încă zece zile 
în şir, spre a avea putinţa să se sature de poamele cele 
gustoase. Ci, la sfârşitul celei de-a zecea zile, atâta se 
lăcomise la poame, că începu să-l doară pântecele şi, 
scârbit, se grăbi să-şi frece talpa picioarelor şi gleznele cu 
zeama de iarbă, ca şi Offan, şi să pornească la drum pe cea 
de a Patra Mare. 

Călătoriră patru zile şi patru nopţi pe cea de a Patra Mare 
şi poposiră pe ţărmul unui ostrov ce nu era decât o limbă de 
nisip mărunt şi alb, în care cuibăreau şerpi de toate 
soiurile, iar ouăle lor se vedeau clocind la soare. Cum nu 
zăreau pe acel ostrov nici un copac şi nici măcar un fir de 
iarbă, nu vroiră să stea acolo decât numai atâta cât să se 
hodinească şi să-şi frece picioarele cu zeama din borcan. 

Pe cea de a Cincea Mare călătoriră numai o zi şi o noapte, 
căci dimineaţa nimeriră pc o insulă micuță cu nişte munţi 
de cleştar, cu vine mari dc aur, şi acoperită cu nişte copaci 
uimitori, plini cu flori galbene sclipitoare. Florile acelea, la 
căderea nopţii, străluciră ca nişte stele, iar strălucirea lor, 
răsfrângându-se în stâncile de cleştar, luminau insula şi o 
făceau mai sclipitoare decât ziua-n amiaza mare. lar Offan îi 
spuse lui Belukia: 

— Ai sub ochii tăi Insula Florilor de aur. Florile acestea, 
după ce cad din pomi şi se usucă, se fac ţărână şi, 
învârtoşindu-se, alcătuiesc până la urmă vinele din care se 
scoate aurul. Această Insulă a Florilor de aur nu este decât 
o bucată desprinsă din soare şi care a căzut aici odinioară. 

Pctrecură pc insula aceea o noapte măreaţă, iar a doua zi 
îşi frecară picioarclc cu zeama cea scumpă şi intrară în cel 
de al şaselea tărâm de ape. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar c<măd fu cea de a trei sute şaizecea noapte spuse: 

Intrară în cel de al şaselea tărâm de ape. Călătoriră pe cea 
de a Şasea Mare vreme destul de lungă spre a se simţi 
cuprinşi de o mare bucurie atunci când ajunseră pe o insulă 
acoperită de ierburi tare frumoase şi unde putură să se 
odihnească oleacă. Pe urmă se ridicară şi porniră să se 
preumble prin insulă. Dar care nu le fu mirarea când 
văzură că din pomi, în loc de poame, atârnau capete de 
oameni agăţate de păr. Poamele acelea din capete dc 
oameni nu arătau toate la fel: unele zâmbeau, altele 
plângeau ori râdeau, pe când cele ce căzuseră de pe ramuri 
se rostogoleau prin ţărână şi, până la urmă, se prefăceau în 
gogoloaie dc foc ce luminau pădurea şi făceau să pălească 
lumina soarelui. Şi cei doi călători nu se putură opri să nu 
gândească; „Ce pădure ciudată!" Şi nu cutezară să se 
apropie de acele fructe nemaipomenite, ci se întoarseră 
degrabă la ţărmul apei. Or, cum se lăsa scara, se aşezară la 
adăpostul unei stânci şi văzură deodată ivindu-se din apă şi 
apropiindu-se de țărm douăsprezece Fiice ale Mării, de o 
frumuseţe fară de asemuire şi cu gâtul înconjurat de un 
gherdan de mărgăritare, care începură să horească, să 
zburde şi să se zbenguiască între ele în nenumărate jocuri 
vreme de un ccas. După care începură să cânte sub lumina 
lunii şi se îndepărtară înotând prin valuri. lar Belukia şi 
Offan, măcar că erau ca vrăjiţi de frumuseţea, de horele şi 
de cântările Fiicelor Mării, nu vroiră să-şi mai lungească 
şederea în acea insulă, din pricina poamclor-cap-de-om. Îşi 
unseră, aşadar, tălpile şi gleznele cu zeama din borcan, 
porniră pc cea de a Şaptea Mare. 

Călătoria pe cea dc a Şaptea Mare ţinu vreme tare lungă, 
şi merseră două luni în şir, zi şi noapte, fară să dea de nici 
un petec de pământ în calea lor. Şi erau nevoiţi, ca să nu 
moară de foame, să înhaţe cu dibăcie peştii ce veneau din 
când în când la faţa apei, şi să-i mănânce cruzi, cum erau. 


Şi-aşa începură să simtă ce înțelepte fuseseră sfaturile ce le 
dasem eu, şi să se căiască amarnic că nu le-au urmat. Ci 
până la urmă tor izbutiră să ajungă la o insulă ce 
presupuseră a fi Insula celor Şapte Mări, unde trebuia să se 
afle trupul lui Soleiman cu inelul cel magic pe unul dintre 
degetele sale. 

Găsiră acea Insulă a celor Şapte Mari acoperită de pomi 
roditori nespus de frumoşi, şi udată de nenumărate izvoare, 
Şi cum ie era tare foame şi aveau gâtul uscat, de atâta timp 
de când erau siliţi să nu mai mănânce altceva, decât peşti 
cruzi, se apropiară cu o bucurie fară de seamăn de un măr 
uriaş cu crengile îndoite sub povara ciorchinilor de mere 
coapte. Şi Belukia întinse mâna şi vru să culeagă câteva 
mere: ci deodată, din lăuntrurile copacului, se auzi un glas 
năprasnic ce le strigă: 

Dacă vă atingeţi de aceste poame, aveţi să fiţi retezaţi în 
două jumătăţi! 

Şi, într-o clipită, se ivi dinaintea lor un uriaş cumplit, înalt 
de patruzeci de braţe, după măsura acelor vremi! Şi 
Belukia, peste poate de înfricoşat, îl întrebă: 

O, căpetenie a uriaşilor, stăm să murim de foame şi nu 
pricepem de ce nu ne laşi să ne atingem de poame! 

Uriaşul răspunse: 

Cum de puteţi să minţiţi că nu ştiţi pricina pentru care 
sunteţi popriţi de la aceasta? Au uitat-a-ţi oare, o, fii ai 
oamenilor, că părintele neamului vostru, Adam, a încălcat 
poruncile lui Allah şi a mâncat din roadele acestea oprite? 
Or, de atunci, am fost însărcinat să străjuiesc copacul şi să 
ucid pe oricine ar întinde mâna către poame! Plecaţi deci, şi 
cătaţi în altă parte cu cc să vă alinaţi foamea! 

La atari cuvinte, Belukia şi Offan se grăbiră să plece de 
acolo şi se afundară înlăuntrul insulei. Căutară alte poame 
şi le mâncară; pe urmă porniră să găsească locul unde 
putea să se afle trupul lui Soleiman. 

După ce rătăciră prin insulă vreme de o zi şi o noapte, 
ajunseră la o colină de stânci de ambră galbenă şi dc muşc, 


şi pe coasta căreia se deschidea o peşteră măreaţă, cu bolta 
şi cu pereţii de diamant. Şi cum peştera era astfel tot atâta 
de luminată ca de un soare-n amiaz, se afundară tot mai 
adânc în peşteră, şi, pc măsură ce înaintau, vedeau că 
lumina sporeşte şi bolta se lărgeşte. Mergeau aşa, 
minunându-sc, şi începuscră să se întrebe dacă peştera va fi 
având vreun capăt, când deodată se pomeniră într-o sală 
peste fire de largă, săpată în diamant, şi care avea la mijloc 
o laviţă mare de aur, pe care şedea întins Soleiman ben- 
Daud, uşor de cunoscut după mantia-i verde împodobită cu 
mărgăritare şi cu nestemate, şi după inelul magic cc-i 
înconjura degetul de la mâna dreaptă, revărsând nişte 
străluciri cc faccau să pălească lumina din sala de diamant. 
Mâna la care se afla inelul pus pe degetul cel mic se 
sprijinea pe piept iar mâna cealaltă, întinsă, ţinea sceptrul 
cel dc aur cu ochi de smarald. 

— A priveliştea aceea, Belukia şi Offan, cuprinşi dc o sfială 
adâncă, nu cutezară să mai facă un pas. Dar nu peste mult, 
Offan îi spuse lui Belukia: 

— De-am înfruntat atâtea primejdii şi dc-am trecut prin 
atâtea amaruri, n-am făcut-o ca să dăm îndărăt acuma, 
când am izbutit să ajungem la ţel. Aşa că am să mă apropiu 
de jeţul în cârc doarme profetul, iar tu, la rându-ţi, ai să 
rosteşti descântecele pe care ţi le-am spus şi cârc sunt de 
trebuinţă spre a face să lunece inelul de pe degetul 
înţepenit. 

Atunci Belukia începu să rostească vrăjile, iar Offan se 
apropie de jeţ şi întinse mâna ca să scoată inelul. Ci belukia, 
tulburat cum era, rostise pe sărite cuvintele magice, şi 
greşeala aceasta fu năprasna lui Offan; căci, deodată, din 
tavanul strălucitor căzu o piatră de diamant topit, care îl 
schimbă pe Offan din creştet până-n talpă într-o pară de foc 
şi, în câteva clipite, îl prefăcu într-un pumn de cenuşă, la 
picioarele jeţului lui Soleiman. 

Când Belukia văzu pedeapsa cu care fu pedepsit Offan 
pentru încercarea lui prihănitoare, se grăbi să fugă din 


peşteră şi să ajungă la ieşire, spre a alerga drept la mare. 
Acolo vru să-şi ungă picioarele şi să plece de pe insulă, dar 
băgă de seamă că acuma nu mai putea. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fit cea de a trei sute şaizeci fi una noapte spuse: 

Băgă însă de seamă că acuma nu mai putea, întrucât Offan 
fusese ars, iar borcanul cu zeama fermecată fusese mistuit 
împreună cu el. 

Atunci, negru de amar, înţelese într-un sfârşit toată 
temeinicia şi toată dreptatea vorbelor pe care i le spusesem 
când îl prevestisem câte nenorociri îl aşteptau în acea 
încercare, şi porni să rătăcească haihui prin insulă, neştiind 
cc are să se întâmple cu el, rămas acum singur, fară nimeni 
care să-i slujească de călăuz. 

Pe când mergea aşa, văzu un vârtej mare de pulbere din 
care ieşea un vuiet ce creştea ajungând asurzitor ca 
tunetul; şi auzi în acel vârtej izbindu-se lănci şi spade, şi 
zarva stârnită de nişte tropote şi de nişte ţipete ce n-aveau 
nimica omenesc; deodată văzu că din pulberea împrăştiată 
iese o oaste întreagă de efriţi, de ginnii, de marezi, de guli, 
de khotrobi, de saali, de bahari, într-un cuvânt toate 
neamurile de duhuri din văzduh, din mări, din pământ, din 
păduri, din izvoare şi din pustietăţi. 

Vederea lor îi pricinui o spaimă aşa de mare de nici nu mai 
încercă să se clintească, şi aşteptă acolo până ce căpetenia 
oştimii înfricoşătoare se apropie de el şi îl întrebă: 

Cine eşti tu, bre? Şi cum de ai ajuns aici pe insula aceasta 
pe care noi venim în fiecare an să veghem peştera în care 
doarme stăpânul nostru al tuturora, Soleiman hen-Daud? 

Belukia răspunse: 

O, căpetenie de viteji, sunt Belukia, domn peste Bani-lIsrail. 
M-am rătăcit pe mări şi iată de aceea mă aflu aici. Ci 
îngăduieşte-mi să te întreb şi cu Ia rându-mi cine eşti şi cine 
sunt toţi aceşti oşteni? 

El răspunse: 


Suntem ginni, din spiţa urmaşilor lui Jan ben-Jan. Acuma 
venim din ţara peste care domneşte stăpânul nostru, 
preaputernicul Sakhr, sultanul de la Pământul Alb, unde a 
împărăţit odinioară Şeddad, fiul lui Aad. 

Belukia întrebă: 

Da unde se află acel Pământ Alb peste care domneşte 
preaputernicul Sakhr? 

El răspunse: 

Se află dincolo de muntele Cocaz, care este la o depărtare 
de şaptezeci de luni de-aici, după măsura omenească. Ci noi 
putem să ajungem acolo cât ai clipi din ochi. Dacă vrei, 
întrucât eşti fiu de domn, putem să te luăm cu noi şi să te 
înfăţişăm stăpânului nostru. 

Belukia nu pregetă să primească şi fu numaidecât dus de 
ginni în cetatea de scaun a sultanului Sakhr, domnul lor. 

Acolo, Belukia văzu o câmpie minunată, brăzdată de o 
sumedenie de ape ce curgeau prin jgheaburi pardosite cu 
dale de aur şi de argint; şi toată câmpia era acoperită de 
muşc şi de şafran, adumbrită de copaci ispitit plăsmuiţi, cu 
crengi de smarald şi roade de rubin, şi plină de corturi de 
mătase verde sprijinite pc stâlpi de aur învrâstaţi cu 
nestemate. În mijlocul câmpiei sc ridica un cort mai înalt 
decât toate celelalte, făcut din mătase roşie şi albastră, 
sprijinit pe stâlpi de smarald şi de rubin, şi în cârc, pe un jeţ 
greu de aur, şedea sultanul Sakhr, având de-a dreapta sa 
alţi supuşi de-ai săi, iar de-a stânga vizirii, musaipii, 
dregătorii şi curtcnii. 

Când ajunse dinaintea sultanului, Belukia sărută pământul 
dintre mâinile lui şi îi făcu urările îndătinate. Atunci sultanul 
Sakhr îl pofti cu multă bunăvoință să şadă lângă cl pe un jeţ 
de aur. Pe urmă îi ceru să-i spună numele şi să-i istorisească 
povestea lui. Şi Belukia îi spuse cine era şi îi povesti de-a fir 
a păr toate câte le trăise, de la început până la sfârşit. 

Auzind povestea lui, sultanul Sakhr şi toţi cci cc se aflau 
împrejurul său rămaseră peste măsură de uimiţi. Apoi, la un 
semn al sultanului, se aşternu masa pentru ospăț, iar ginni 


slujitori aduseră tablalele şi farfuriurile. Tablalele de aur 
erau pline cu cincizeci de cămile tinere fierte şi cu alte 
cincizeci fripte, iar tablalele de argint erau pline cu 
cincizeci de căpăţâni de oaie; pe când poamele, minunat de 
mari şi de bune, erau aşezate pe farfuriuri în rânduri 
meşteşugit întocmite. Şi, când totul fu gata, sc mâncă şi se 
bău pe săturate; iar la sfârşitul mesei nu mai rămase nici 
măcar o urmă pe tablale ori în farfuriuri din bucatele şi din 
bunătăţurile alese care le umpluseră. 

Numai atunci sultanul Sakhr îi spuse lui Belukia: 

— De bună seamă că tu, o, Belukia, nu ştii nimic despre 
istoria şi despre obârşia noastră. Or, vreau să ţi le înfăţişez 
în câteva cuvinte, pentru ca atunci când tc vei întoarce 
printre fiii oamenilor să poţi povesti lumilor adevărul 
despre aceste taine încă tulburi pentru ele. Află, dar, o, 
Belukia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute şaizeci şi doua noapte 
spuse: 

Află, dar, o, Belukia, că, la începutul vremilor, Allah 
Preaînaltul a zămislit Focul şi 1-a închis într-o sferă, cu 
şapte tărâmuri felurite, aşezate unele sub altele, fiecare la o 
depărtare de o mie de ani, după măsura oamenilor. 

Întâiul tărâm al Focului 1-a numit Gehannam şi, în gândul 
lui, 1-a menit făpturilor răzvrătite şi nepocăite. Pe cel de al 
doilea tărâm 1-a numit Lăzi, căci 1-a săpat în genune, şi l-a 
menit tuturor acelora care, după venirea viitoare a 
profetului Mahomed (cu el fie rugăciunea şi pacea!), vor 
rămâne în păcatul şi în bezna lor şi nu vor primi să se facă 
drept-credincioşi! A întemeiat pe urmă cel de al treilea 
tărâm şi, dându-i forma unui cazan în clocot, l-a numit EL- 
Jahim, şi acolo i-a închis pc demonii Gog şi Magog. După 
care, a alcătuit cel de al patrulea tărâm, l-a numit Şair şi a 
poruncit să locuiască acolo liblis, căpetenia îngerilor 
răzvrătiți, care nu au vroit să se supună lui Adam şi să i se 


închine, nedând astfel ascultare poruncilor nestrămutate 
ale celui Prcaânalt. Pe urmă a hotărnicit cel de al cincelea 
tărâm, i-a dat numele Sachar şi l-a menit celor 
necredincioşi, celor mincinoşi şi celor mândri. După ce a 
isprăvit, a săpat o hrubă uriaşă, a umplut-o cu un aer 
fierbinte şi rău mirositor, a numit-o 1 iitmat şi menit-o 
chinuirii evreilor şi creştinilor. lar din cel de-al şaptelea 
tărâm, numit Havia, a făcut o groapă gata oricând să 
cuprindă prisosul de evrei şi de creştini, >i pe cei ce nu se 
vor arăta drept-credincioşi decât pc dinafară. Aceste două 
tărâmuri din urmă sunt cele mai înfricoşătoare, pe când cel 
dintâi este mai lesne dc îndurat. Alcătuirea lor este destul 
dc asemănătoare. Aşa, în cel dintâi tărâm, Gehannam, nu se 
numără mai mult de şaptezeci dc mii dec munţi dc foc, cc 
cuprind fiecare câte şaptezeci de mii dc cetăţi; fiecare 
cetate arc şaptezeci de mii de turnuri; fiecare turn are 
şaptezeci de mii de casc, şi fiecare casă are şaptezeci dc mii 
de laviţe. Or, fiecare dintre laviţele acelea, al căror număr 
se poate afla înmulţind toate cifrele acestea între ele, 
cuprinde şaptezeci dc mii de feluri de chinuri şi dc 
schingiuiri pe care numai Allah le ştie în toată felurimea, 
tăria şi durata lor. Şi, cum tărâmul acela este cel mai puţin 
arzător dintre cele şapte, poţi să pricepi, o, Belukia, cum 
sunt chinurile cuprinse în celelalte şase tărâmuri. 

Dc ţi-am dat aceste învățături şi aceste lămuriri despre 
Foc, o, Belukia, am făcut-o pentru că noi, ginnii, suntem fiii 
Focului. 

În adevăr, cele dintâi două fiinţe pe care Allah le-a zămislit 
din Foc sunt doi ginni, pe care i-a făcut străjerii lui anume, 
şi pe care i-a numit Khallit şi Mallit; şi le-a dat unuia chip de 
leu, iar celuilalt chip de lup. I-a dat leului mădulare 
bărbăteşti, iar lupului mădulare femeieşti. Coada leului 
Khallit avea o lungime cât depărtarea străbătută în vreme 
de douăzeci de ani; iar vrana lupoaicei Mallit era ca o 
broască-ţestoasă a cărei mărime era pe potriva lungimii 
coadei lui Khallit. Leul era de culoare tărcată, albă şi 


neagră; iar lupoaica era roşcovană şi albă. Şi Allah i-a 
împerecheat pe Khallit şi pe Mallit între ei, iar din 
împreunarea lor s-au născut balaurii, şerpii, scorpionii şi 
fiarele cele urât duhnitoare, cu care a umplut cele Şapte 
Tărâmuri, spre pedepsirea celor osândiţi. Pc urmă Allah le-a 
poruncit lui Khallit şi lui Mallit să se împreunc încă o dată, 
iar din cea dc a doua împreunare a făcut să sc nască şapte 
bărbătuşi şi şapte femeiuşti care au crescut întru 
supuşenie. Când au ajuns mari, unul dintre ei, cel care da 
cele mai frumoase nădejdi prin purtarea lui cuminte, a fost 
luat în seamă de către cel Preaînalt, care l-a făcut căpetenie 
peste cohortele sale, alcătuite prin necurmata împerechere 
dintre leu şi lupoaică. Acesta-i chiar cel ce se numeşte Eblis. 
Ci, mai târziu, de când cu nesupunerea lui faţă de 
orânduielile lui Allah, care-i porunceau să se închine 
dinaintea lui Adam, a fost aruncat în cel dc al patrulea 
tărâm, dimpreună cu toţi cei ce l-au sprijinit. lar acest Eblis 
şi urmaşii lui au umplut iadul cu demoni, bărbaţi şi femei. 
lar ceilalţi zece băieţi şi celelalte fete, rămaşi supuşi, s-au 
împreunat între ei şi au avut drept copii pc ginnii care 
suntem noi, o, Belukia. Aceasta-i, în puţine cuvinte, obârşia 
noastră. Nu te minuna, aşadar, că ne vezi mâncând aşa, de 
vreme ce viţa noastră se trage dintr-un leu şi o lupoaică. 
Spre a-ţi da o pildă despre puterea pântecclui nostru, am 
să-ţi spun că fiecare dintre noi, în fiecare zi, înfulecă zece 
cămile şi douăzeci de oi, şi bea patruzeci de cauce de 
ciorbă, fiecare cauc cuprinzând atâta cât încape într-o 
căldare. 

Acuma, o, Belukia, pentru ca la întoarcerea ta printre fiii 
oamenilor învăţătura să-ţi fie desăvârşită, află că pământul 
pc care îl locuim noi este răcorit pururea dc zăpezile de pe 
muntele Cocaz, care îl înconjură ca o cingătoare. Altminteri 
pământul nostru ar fi cu neputinţă de locuit, din pricina 
focului de dedesubt. Şi pământul nostru, la rându-i, este 
alcătuit din şapte caturi ce se sprijină pc umerii unui ginn 
dăruit cu o putere nemaipomenită. Ciinnul stă în picioare 


pe o stâncă ce se sprijină pe spinarea unui taur; taurul şade 
pc un peşte uriaş, iar peştele înoată în apele Mării Veşniciei. 

Marea Veşniciei are ca prund catul de sus al iadului, care, 
cu cele şapte tărâmuri ale lui, este cuprins în gura unui 
şarpe cumplit de hâd, ce va rămâne nemişcat până la ziua 
Judecăţii. Atunci şarpele are să verse din gura lui iadul şi tot 
cc se află în iad, dinaintea celui Preainalt, care şi va rosti 
osânda pe vecii vecilor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfn cea de a trei sute şaizeci şi treia noapte spuse: 

Dinaintea celui Preaînalt, care îşi va rosti osânda pe vecii 
vecilor. 

lată, o, Belukia, repede şi pc scurt povestită, istoria şi 
obârşia noastră, precum şi zămislirea lucrurilor. 

Asemenea, mai trebuie să-ţi spun, spre a încheia 
învăţătura ta în această privinţă, că noi rămânem pururea 
de aceeaşi vârstă; noi nu îmbătrânim niciodată, în vreme ce 
pe pământ, împrejurul nostru, şi firea, şi oamenii, şi toate 
fiinţele zămislite se îndreaptă neabătut către veştcjire. 
Virtutea aceasta a noastră o datorăm izvorului vieţii din 
care ne adăpăm şi cârc, în tărâmul Negurilor, este păzit 
destrăjerul Khizr. El, preacinstitul Khizr, potriveşte 
anotimpurile, îmbracă pomii în cununile lor verzi, face să 
şoptească apele curgătoare, aşterne covorul cel înverzit 
peste pajişti şi, învelit în mantia-i verde, în fiecare seară şi 
în fiecare răsărit de ziuă, amestecă dibaci vopselile uşoare 
cu care smălţuieşte cerurile în zori de zi şi în scăpătat de 
soare. 

Şi-acum, o, Belukia, întrucât m-ai ascultat cu multă luare- 
aminte, ca să te răsplătesc am să poruncesc să fii luat de 
aici şi dus până la intrarea în ţara ta, dacă bineînţeles 
doreşti! 

La cuvintele accstea, Belukia mulţumi fierbinte sultanului 
Sakhr, căpetenia ginnilor, pentru găzduirea ce-i dase, 
pentru învăţămintele căpătate şi pentru poftirca ce-i făcuse 


şi pe care o primi îndată. Îşi luă, aşadar, bunrămas de la 
sultan, de la vizirii lui şi dc la ceilalţi ginni, şi încălccă pc 
umerii unui efrit voinic care, în mai puţin de-o clipită, îl făcu 
să străbată depărtarea şi îl lăsă jos uşurel pe pământ 
cunoscut, în preajma hotarelor ţării sale. 

Şi Belukia, după ce cunoscu locurile şi drumul de urmat, 
se pregătea să pornească spre cetatea sa de scaun, când 
văzu, între două morminte şi plângând cu amar, un flăcău 
de o frumuseţe răpitoare, dar galben la chip şi părând tare 
trist. Belukia se apropie de el, îi dădu bineţe cu prietenie şi 
îi spuse: 

O, tinere frumos, pentru ce stai şi plângi aşa, între două 
morminte? Pentru ce ai înfăţişarea accasta mâhnită? 
Spune-mi, ca să încerc să te mângâi! 

Tânărul îşi ridică privirile trist către Belukia şi îi spuse, cu 
lacrimi în ochi: 

O, călătorule, de ce tc opreşti din drumul tău? Lasă 
lacrimile melc să curgă în singurătate pe pietrele acestea 
ale durerii melc! 

Ci Belukia îi spuse: 

O, frate al meu întru nenoroc, află că am o inimă miloasă 
ce stă gata să te asculte. Poţi, dar, fară teamă, să-mi arăţi 
pricina tristeţii tale! 

Şi se aşeză pe piatra dc marmură, în faţa lui, îi luă mâinile 
în mâinile sale şi, spre a-1 încuraja să vorbească, ii povesti 
prin câte trecuse şi el, de la început până la sfârşit. Ci nu 
este de folos să le mai înşirăm acum. La sfârşit, îi spuse: 

Dar tu, o, frate al meu, tu ce-ai păţit? Nu pregeta, rogu-te, 
să-mi povesteşti tot, căci simt că trebuie să fie o poveste 
nespus dc înduioşătoare! 

Atunci tânărul cu obraz dulcc şi trist, care plângea între 
două morminte, îi spuse tânărului Belukia: 

Povestea frumosului trist află, o, frate al meu, că şi eu sunt 
tot un fiu de domn; iar povestea mea este atâta dc ciudată 
şi atâta de nemaipomenită, încât, de-ar fi scrisă cu acul în 
colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură 


mântuitoare pentru acela ce ar citi-o cu înţelegere. Nu 
vreau, aşadar, să mai zăbovesc a ţi-o povesti! 

Tăcu apoi un scurt răstimp, îşi şterse lacrimile şi, cu 
fruntea sprijinită în mână, începu astfel această minunată 
istorisire: 

— M-am născut, o, frate al meu, în ţara Kabul, unde 
domneşte sultanul Tigmos, tatăl meu, domn peste 
BaniŞalan şi peste Afganistan. Tatăl meu, care este un 
sultan puternic şi drept, arc ca supuşi ai lui trei sultani, 
fiecare domnind peste o sută de târguri şi peste o sută de 
cetăţi. El porunceşte peste o sută de mii dc călăreţi 
neînfricaţi şi peste o sută de mii de războinici viteji. lar 
maică-mea este fiica sultanului Bahravan, domnul 
Khorassanului. Numele meu este Janşaş. 

De când eram mic copil, tatăl meu a orânduit să def >rând 
ştiinţele, meşteşugurile şi întrecerile trupeşti, aşa că a 
vârsta de cincisprezece ani eram socotit printre cei mai 
buni călăreţi din împărăție şi stam în fruntea vânătorilor şi 
alergătorilor pe calul meu mai iute decât o antilopă. 

Într-una din zile, la o vânătoare la care se aflau sultanul 
tatăl meu şi toate căpeteniile din împărăţia sa, umblam de 
trei zile prin păduri şi doborâsem mult vânat, când, la 
căderea nopţii, zării o gazelă nespus de frumoasă, ivindu-se 
la câţiva paşi de locul în care mă aflam împreună cu şapte 
mameluci dc-ai mei. Când ne văzu, se sperie şi, sărind 
deodată, porni în goană cu toată iuţeala ei. Eu atunci, 
urmat de mameluci, alergai pe urmele ei vreme de mai 
multe ceasuri; şi ajunserăm aşa dinaintea unui fluviu tare 
larg şi tare adânc, unde socotirăm că vom izbuti s-o 
împresurăm şi s-o prindem. Ci ea, după o scurtă şovăire, se 
aruncă în apă şi începu să înoate îndcpărtându-sc către 
malul celălalt. Iar noi coborârăm grabnic dc pe cai, lăsarăm 
caii în scama unuia dintre mameluci, ne aruncarăm într-o 
luntre de pescar ce se afla acolo legată la țărm, şi vâslirăm 
dc zor să ajungem gazela. Ci când ajunserăm la mijlocul 
apei, nu mai izbutirăm să fim stăpâni pe luntrea pe care 


vântul şi valurile începură s-o împingă costiş, sub 
întunericul ce sporea, fară ca strădaniile noastre s-o mai 
poată îndrepta pe calea cea bună. Şi-aşa, fuserăm târâţi 
toată noaptea, cu o iuţeală înfricoşătoare, gândind în fiece 
clipă că avem să fim izbiţi de vreo stâncă ieşind dintre 
valuri ori de vreo altă piedică din calca noastră silită. Şi 
goana ţinu la fel toată ziua şi toată noaptea următoare. Şi 
de-abia în cealaltă zi dimineaţa izbutirăm, într-un sfârşit, să 
ne oprim la un mal la care nc-au aruncat valurile. 

Estimp, sultanul Tigmos, tatăl meu, aflase de picirea 
noastră pe apă, întrcbându-l pc mamelucul care ne păzea 
caii. La aflarea acclei ştiri, fu atâta dc deznădăjduit, încât 
izbucni în hohote de plâns, îşi izbi coroana de pământ, îşi 
muşcă mâinile şi trimise grabnic în toate părţile în căutarea 
mea nişte cercetaşi ce cunoştcau acele locuri neumblate. 
lar maică-mea, aflând dc pieirea mea, se bătu cumplit peste 
obraji, îşi sfâşie hainele, îşi vătăma pieptul, îşi smulse părul 
şi îmbrăcă haine de jale. 

Noi, la rându-nc, după ce ajunserăm la țărm, găsirăm un 
izvor frumos ce curgea pe sub copaci, şi un om stând liniştit 
şi răcorindu-şi picioarele în apă. Îi dădurăm cuviincioşi 
bineţe şi îl întrebarăm unde ne aflăm. Omul însă, fară a ne 
întoarce bineţea, ne răspunse prin câteva vorbe dc 
neînțeles, cu un glas asemănător unui cârâit de cioară sau 
ca al vreunei alte păsări de pradă. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci fi patra noapte spuse: 

Sau ca al vreunei alte păsări de pradă. Pc urmă se ridică 
deodată, se împărţi dintr-o zvâcni tură în două bucăţi, 
despicându-se pe mijloc, şi doar cu trunchiul alergă spre 
no0i, în vreme ce jumătatea lui de jos alerga în altă parte. Şi 
în aceeaşi clipită, din toate părţile pădurii, se iviră alţi 
oameni asemănători cu cel dintâi, care alergară la izvor, se 
împărţiră în două părţi dintr-o zvâcnitură de dare îndărăt, 
şi se năpustiră asupra noastră cu trunchiul numai. Se 


repeziră atunci la trei dintre mamelucii ce se aflau mai 
aproape, şi începură numaidecât să-i sfâşie lacomi, pe când 
eu şi ceilalţi trei mameluci ai mei, înfricoşaţi cum nu se mai 
poate, sărirăm în luntre. Şi, mai degrabă vrând să fim 
înghiţiţi de o mic de ori de ape, decât să fim mâncaţi de 
acele dihănii, zorirăm să ne depărtăm de țărm, lăsându-ne 
duşi iarăşi dc valuri. Şi-atunci văzurăm cum alergau pe mal, 
străduindu-se să ne ajungă, în vreme ce trunchiurile îi 
mâncau pe cei trei amărâţi de mameluci ai mei, toate 
picioarclc şi coapsele, într-o fugă nebună, cc ne îngheţase în 
luntrea scăpată de altminteri din primejdia lor. Şi eram tare 
uluiţi de lăcomia cumplită a acelor trunchiuri cu pântecele 
tăiat şi ne întrebam cum de era cu putinţă asemenea lucru, 
plângând totodată soarta nefericiţilor noştri tovarăşi. 

Valurile ne purtară aşa până a doua zi, şi-atunci ajunserăm 
la un pământ acoperit cu pomi roditori şi cu flori minunate, 
într-o grădină mare. Ci, după ce legarăm luntrea la țărm, 
eu nu vrusei să cobor pe mal de data aceasta şi îi trimisei pe 
cei trei mameluci să meargă ei întâi să cerceteze locurile. 
Plecară, dar, înainte şi, după ce lipsiră o jumătate de zi, se 
întoarseră să-mi spună că străbătuseră o bună bucată de 
pământ, mergând şi la dreapta şi la stânga, fară să fl găsit 
nimic bănuielnic; după care văzuseră un palat de marmură 
albă, cu turnul de cleştar curat, iar în mijlocul palatului se 
întindea o grădină măreaţă luminată de un lac. Întraseră în 
palat şi văzuseră o sală uriaşă în care se aflau nişte jeţuri de 
fildeş orânduite împrejurul unui jeţ de aur împodobit cu 
diamante şi cu bălaşe; nu zăriseră însă pe nimenea, nici în 
grădină, nici în palat. 

După ce îmi spuseră aceste lucruri liniştitoare, mă hotărâi 
să cobor din luntre şi luai împreună cu ci drumul către 
palat. Înccpurăm mai întâi prin a ne astâmpăra foamea 
mâncând poame minunate din pomii din grădină, pe urmă 
intrarăm în palat ca să nc odihnim. Eu mă aşezai în jeţul de 
aur, iar mamclucii se aşezară pe jeţurile de fildeş; şi, privind 
acea privelişte, îmi adusei aminte de tatăl meu, de mama 


mea şi de jeţul meu de domnie pierdut, şi începui să plâng; 
iar mamelucii plângeau şi ei amarnic. 

Pe când stam aşa cufundaţi în tristeţe, auzirăm un vuiet 
marc, asemenea vuietului mării, şi văzurăm îndată că intră 
în sala în care ne aflam un alai alcătuit din viziri, şi din 
emiri, şi din curteni, şi din căpetenii; ci toţi erau clin neamul 
maimuţelor. Erau de tot soiul. lar noi socotirăm că ne-a 
venit sfârşitul. Ci marele vizir al maimuţelor, care era un 
goril uriaş, veni, cu semne vădite de supunere, şi se temeni 
dinaintea mea. Şi îmi spuse, cu grai de om, că şi el şi întreg 
norodul lui mă primesc dc sultan al lor, şi că pc ceitrei 
mameluci îi numesc căpetenii peste oştile lor. Pe urmă, 
după ce porunci să ni se aducă să mâncăm gazele fripte, mă 
pofti să merg să cercetez oastea de maimuțe, supuşii mei, 
înainte de lupta ce urma s-o avem cu vechii lor vrăjmaşi, 
ghulii ce sălăşluiau pc meleagurile învecinatc. 

Eu atunci, cum eram amarnic de trudit, rugai pe marele 
vizir şi pc ceilalţi să mă lase singur, ncmaiţinând cu mine 
decât pe cei trei mameluci. După ce ne sfătuirăm în privinţa 
noii împrejurări în care ne aflam, hotărârăm să fugim cât 
mai iute de acel palat şi dc acele locuri, şi ne îndreptarăm 
către luntre; dar, când ajunserăm la apă, văzurăm că 
luntrea pierise, şi fuscrăm nevoiţi să ne întoarcem la palat, 
unde dormirăm până dimineaţa. 

Când ne deşteptarăm, marele vizir al noilor mei supuşi 
veni să mi se închine şi îmi spuse că totul era gata pentru 
lupta împotriva ghulilor. Şi, totodată, ceilalţi viziri aduseră 
la uşa palatului, pentru mine şi pentru mamelucii mei, 
patru câini mari, ce trebuiau să ne slujească de cai, şi care 
aveau frâie cu lanţuri de oţel. lar eu şi mamelucii fuserăm 
nevoiţi să încălecăm pe câini şi să trecem înainte, pe când în 
urma noastră, cu urlete şi cu ţipete înfricoşătoare, venea 
întreaga oaste fară de număr a supuşilor mei, maimuţele, în 
frunte cu marele meu vizir. 

După o zi şi o noapte dc umblet, ajunserăm înaintea unui 
munte înalt şi negru, unde se aflau vizuinele ghulilor care 


nu zăboviră să se arate. Aveau înfăţişări osebite, ci toţi erau 
înfricoşători. Unii aveau cap de bou şi trup de cămilă, alţii 
semănau cu hienele, pe când alţii aveau o înfăţişare de o 
neînchipuită groază şi care nu semăna cu nimic cunoscut. 

Când ne zăriră ghulii, începură să coboare din munte. Şi, 
oprindu-se la o mare depărtare, începură prin a ne acoperi 
cu o ploaie dc pietre. Supuşii mei răspunseră în acelaşi fel, 
şi bătălia se dovedi în curând cumplită, şi dintr-o parte şi 
din cealaltă. Eu şi mamelucii mei, înarmaţi cu arcurile 
noastre, slobozirăm înspre ghuli o mulţime de săgeți, care 
uciseră un mare număr dintre ei, spre bucuria supuşilor 
mei, pe care o privelişte ca accea ii umplea de înflăcărare. 
Aşa că sfârşirăm prin a dobândi biruinţa şi pornirăm goana 
după ghuli. 

Atunci cu şi mamelucii hotărârăm să ne folosim de 
neorânduiala goanei şi, călări pe câini, să fugim de la 
supuşii mei, maimuţele, luând-o la fugă înspre cealaltă 
parte, fără ca ei să ne zărească. Şi, în cea mai mare goană, 
pierirăm din ochii lor. 

După o goană lungă, ne oprirăm spre a lăsa câinii să-şi 
tragă sufletul, şi văzurăm în faţa noastră o stâncă mare, 
cioplită în chip de tablă, şi pe care o înscriere în limba 
ebraică spunea: „O, tu, cel prins acuma, şi pe care ursita te- 
a aruncat pe acest târâm spre-a te face sultan maimuţelor, 
de vrei să scapi de sultănie şi să fugi, două drumuri ţi se 
deschid înainte pentru izbăvire: unul dintre aceste drumuri 
se află la dreapta ta, şi acesta-i cel mai scurt ca să ajungi la 
ţărmul oceanului ce înconjură lumea; el străbate însă 
pustietăţi sălbatice, pline de dihănii şi de ginnii răufăcători. 
Celălalt, la stânga, este lung de patru luni de mers, şi 
străbate o vale mare, care este Valea Furnicilor. Luând-o pe 
acest drum şi ferindu-te de furnici, vei djunge la un munte 
de foc, la poalele căruia se află Cetatea Ovreilor. Eu, 
Soleiman benDaud, am scris acestea, spre mântuirea ta!" 

După ce, peste măsură de uimiţi, citirăm acea inscripţie, 
ne grăbirăm să pornim pc drumul din stânga, cc trebuia să 


ne ducă la Cetatea Ovreilor, trecând prin Valea Furnicilor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute şaizeci şi cincea noapte 
Spuse: 

Trecând prin Valea Furnicilor. Dar nu apucarăm să 
străbatem nici măcar cale de-o zi, că şi auzirăm pământul 
tremurând sub noi şi nu peste mult văzurăm ivindu-se în 
urma noastră şi ajungându-ne în goana mare supuşii mei, 
maimuţele, cu marele vizir în frunte. Când ne ajunseră, ne 
înconjurară din toate părţile, scoțând urlete de bucurie că 
ne găsiseră, iar marele vizir se făcu tălmaciul tuturora 
rostind un potop dc proslăviri pentru mântuirea noastră. 

Întâlnirea cu el ne pricinui mare amărăciune, dar ne 
ferirăm să ne-o arătăm şi nc pregăteam să faccm calc 
întoarsă către palat împreună cu supuşii mei, când văzurăm 
cum iese din valea pe care o străbăteam o ordie de furnici, 
fiecare furnică fiind mare cât un câine. Şi, într-o clipită, se 
porni o încăierare înfricoşată între supuşii mei şi furnicile 
cele hâde. Or, furnicile le prindeau pe maimuțe între falei şi, 
dintr-o crănţănitură, le şi retezau în două, pe când 
maimuţele tăbărau câte zece pe o furnică spre a izbuti s-o 
ucidă. 

Noi atunci gândirăm să nc folosim de încăierare şi să 
fugim călări pe câinii noştri; din nenorocire, numai cu 
izbutii să scap, căci cei trei mameluci ai mei fură zăriţi dc 
furnici, şi înşfacaţi, şi retezaţi în două de falcilc lor 
amarnice. lar eu scăpai, plângând pierderea celor de pe 
urmă tovarăşi, şi ajunsei la o apă pe care o trecui înot, dând 
drumul câinelui, pe celălalt mal, unde îmi pusei mai întâi 
hainele la uscat; apoi mă cufundai în somn până dimineaţa, 
socotind că acum nu mai sunt gonit dc nimeni, de vreme ce 
pusesem apa între mine şi furnici şi supuşii mei, maimuţele. 

Când mă deşteptai, pornii la drum şi umblai zile şi zile în 
şir, hrănindu-mă cu ierburi şi rădăcini, până ce ajunsei la 
muntele cu pricina, la poalele căruia văzui într-adevăr o 


cctatc mare, care era Cetatea Evreilor, întocmai precum mi 
se arătase în înscrierea de pe stâncă. Da un fapt, despre 
care înscrierea nu pomenea nimic şi pe care îl băgai de 
seamă mai târziu, mă minună mult în cetatea aceea: băgai 
de seamă că vadul unei ape mari, pe care în ziua când am 
intrat în cetate îl străbătusem cu piciorul, fiind secat, era 
plin cu apă în celelalte zile ale săptămânii; şi aşa aflai că 
apa aceea, îmbelşugată în celelalte zile, nu mai curgea 
deloc în ziua de sâmbătă, ziua de sărbătoare a evreilor. Or 
eu intrai în cetate chiar într-o zi de sâmbătă şi nu văzui pc 
nimeni pe uliţi. Atunci mă dusei la cea dintâi casă pe care o 
întâlnii în cale, deschisei uşa şi intrai. Mă pomenii într-o sală 
în care şedeau jos roată o mulţime de inşi cu chipuri 
preacinstite. Atunci, îndemnat dc înfăţişarea lor, mă 
apropiai cuviincios şi le spusei, după ce mă temenii adânc: 

Sunt Janşaş, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul şi 
căpetenia peste Bani-Şalan. Mă rog vouă, o, stăpânii mei, la 
ce depărtare mă aflu dc ţara mea şi pe ce drum să apuc ca 
să ajung la ea? Şi-apoi mi-e tare foame! 

Atunci toţi cei care se aflau acolo se uitară la mine, fară a- 
mi răspunde, iar cel care părea să fie şeicul lor îmi spuse 
prin semne, fară să rostească o vorbă: 

Mănâncă şi bea, dar să nu vorbeşti nimic! 

Şi îmi arătă o tavă cu bucate uluitoare, cum eu nu mai 
văzusem nicăierca, şi cârc, judecând după mireasma lor, 
trebuia să fi fost gătite cu ulei. Mâneai, băui şi păstrai 
tăcerea. 

Când isprăvii, şeicul evreilor se apropie de mine şi mă 
întrebă, tot numai prin semne: 

Cine? De unde? Unde? 

Atunci îl întrebai şi eu, tot prin semne, dacă puteam să 
răspund şi, la un semn de încuviinţare urmat de un altul ce 
vroia să spună: „Nu rosti decât trei cuvinte!", întrebai: 

Caravană Kabul când? 

El îmi răspunse prin semne: 

Nu ştiu! 


Şi cu degetul îmi făcu semn să plec, întrucât îmi sfârşisem 
masa. 

Mă temenii atunci dinaintea lui, mă temenii şi dinaintea 
celorlalţi cârc se aflau acolo, şi ieşii, minunându-mă peste 
măsură de acele obiceiuri ciudate. În uliţă, înccrcai să mă 
dumiresc mai bine, când auzii într-un sfârşit un pristav care 
striga: 

Cine doreşte să capete o mic dc galbeni şi o tânără roabă 
fară de seamăn, să vină după mine pentru o slujbă de un 
ceas! 

Eu, lipsit cum eram de toate, mă dusei la pristav şi îi 
spusei: 

Primesc să îndeplinesc slujba aceea, şi totodată şi mia de 
dinari şi pe tânăra roabă! 

El atunci mă luă de mână şi mă duse la o casă tare bogată, 
unde, pe un jeţ de fildeş, şedea un evreu bătrân. Pristavul 
se temeni dinaintea lui şi spuse: 

lacătă, într-un sfârşit, un tânăr străin, singurul care a 
răspuns la chemarea pe cârc de trei zile o tot strig! 

La cuvintele lui, evreul cel bătrân, stăpânul casci, mă pofti 
să stau jos lângă el, îmi arătă multă bunăvoință, porunci să 
mi se aducă mâncare şi băutură din belşug, iar când masa 
se sfârşi îmi întinse o pungă cu o mie de galbeni safi, 
poruncind totodată robilor lui să mă îmbrace cu o mantie de 
atlaz şi să mă ducă la roaba pe care mi-o dăruia de la bun 
început pentru slujba ce urma s-o săvârşesc şi despre cârc 
încă nu ştiam nimic. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi despre care încă nu ştiam nimic. 

Atunci robii, după ce mă îmbrăcară în mantia de atlaz, mă 
poftiră în iatacul în care mă aştepta fetişcana. Şi fata într- 
adevăr era o tinerică tare frumoasă, cu care mă lăsară 
singur, să-mi petrec noaptea. Şi-aşa că, găsind-o 


desăvârşită, îmi petrecui cu ea trei zile şi trei nopţi, 
mâncând, bând şi făcând ceea ce era de făcut. Iar în 
dimineaţa celei de-a patra zile, bătrânul mă pofti la el şi îmi 
spuse: 

Eşti gata să îndeplineşti acuma slujba pentru care te-am 
năimit şi cu care te-ai învoit de la bun început? 

Mărturisii că sunt gata să-mi îndeplinesc slujba, fară să 
ştiu despre ce era vorba. 

Atunci bătrânul evreu le porunci robilor să pregătească şi 
să aducă doi catâri înşăuaţi. El încălecă pe unul dintre 
catâri, iar eu pe celălalt, şi îmi spuse să-l urmez. Merserăm 
cu pas grăbit şi călătorirăm aşa până la ceasul dc prânz, 
câncT ajunserăm la poalele unui munte înalt şi ascuţit, pe 
coastele căruia nu se zărea nici o cărare pe care să se poată 
cineva primejdui a merge călare. Descălecarăm atunci de 
pe catâri, iar bătrânul îmi întinse un cuţit şi îmi spuse: 

Înfige-l în pântecele catârului tău. E vremea să te apuci de 
treabă! 

Eu îl ascultai şi înfipsei cuțitul în pântecele catârului, care 
muri repede; pe urmă, la porunca evreului, jupuii catârul şi 
netezii pielea. Atunci el îmi spuse: 

Acuma trebuie să te întinzi la pământ pe această piele, şi 
să te cos în ea ca într-un sac. 

Iar eu îl ascultai tot aşa, şi mă întinsei pe piele, şi bătrânul 
mă cusu cu grijă în ea; pe urmă îmi spuse: 

— Ascultă bine la vorbele mele. O pasăre marc are să vină 
deodată să sc repeadă la tine şi să te ia să te ducă în cuibul 
ei de pe vârful acestui munte prăvălatic. Fereşte-te să nu 
cumva să tc mişti atunci când ai să te simţi în văzduh, căci 
pasărea ţi-ar da drumul şi, căzând, te-ai zdrobi de pământ; 
dar, după cc arc să te ridice sus pe munte, taie pielea cu 
cuțitul pe care ţi l-am dat şi ieşi din sac. Pasărea are să se 
sperie şi are să fugă. Tu atunci să strângi pietrele 
nestemate cu cârc este presărat vârful muntelui şi să mi le 
arunci. Pe urmă, să cobori şi să vii la mine. 


Or, de-abia apucă bătrânul evreu să sfârşească de spus 
toate astea, că mă şi simţii ridicat în văzduhuri şi, în câteva 
clipe, fusci dus sus pe vârful muntelui. Atunci tăiai sacul cu 
cuțitul şi scosei afară capul. Când mă văzu, pasărea cea 
înfricoşătoare sc sperie şi se avântă în zbor, bătând din 
aripi. Începui atunci să adun rubine, smaralde şi alte pietre 
scumpe presărate pc jos, şi le aruncai bătrânului evreu. 
Când însă vrusei să cobor, băgai de seamă că nu era acolo 
nici o cărare pe cârc să-mi pot pune piciorul. Şi îl văzui pc 
bătrânul evreu cum încalecă pe catârul lui şi cum o ia la 
drum grabnic, ca să piară din vederea mea. 

Eu atunci, deznădăjduit cu desăvârşire, începui să-mi 
plâng soarta şi mă hotărâi să cercetez în cc parte ar Fi mai 
bine să mă îndrept. Până la urmă, pornii înainte, la noroc, şi 
rătăcii aşa vreme de două luni, până cc, la capătul şirului de 
munţi, ajunsei la intrarea într-o vale măreaţă, unde apele, 
pomii şi florile, însoţite de ciripitul dulce al păsărelelor, îl 
slăveau pe Atoatefăcătorul. Acolo văzui un palat uriaş ce se 
ridica drept în văzduh, şi o luai într-acolo. Ajunsei la uşă, şi, 
pe o laviţă din sala de la intrare, găsii un moşneag cu chipul 
strălucind de lumină. Ţinea în mână un schiptru de rubin şi 
avea pc cap o cunună de diamante. Mă temenii dinainte-i, 
iar el îmi răspunse cu bunăvoință şi îmi spuse: 

Şezi jos lângă mine, fiule! 

Şi, după ce şezui, mă întrebă: 

De unde vii aşa, pe acest pământ pe care nicicând nu l-a 
călcat picior dc adamit? Şi unde vrei să ajungi? 

Eu, drept orice răspuns, izbucnii în suspine. Atunci 
bătrânul îmi spuse: 

Contcneşte-ţi plânsul, copile al meu, căci îmi îndurerezi 
inima. Fă-ţi curaj, şi mai întâi ia de mănâncă şi bea, să te 
întăreşti. 

Şi mă duse într-o sală mare, unde îmi aduse să mănânc şi 
să beau. Şi, după ce mă văzu mai înseninat, mă rugă să-i 
povestesc povestea mea; iar eu îi îndeplinii cererea şi îl 


rugai la rându-mi să-mi spună şi el cine era şi al cui era acel 
palat. 

EI îmi răspunse: 

Află, o, fiule, că palatul acesta a fost zidit odinioară de 
stăpânul nostru Soleiman, al cărui locţiitor întru 
ocârmuirea păsărilor sunt eu. În fiecare an, toate păsările 
de pe pământ vin aici să mi se închine. Dacă, dar, vrei să te 
întorci în ţara ta, am să te dau în seama lor, de îndată cc-au 
să vină să capete porunci dc la mine, iar ele au să te ia şi să 
te ducă în ţara ta. Dar, ca să-ţi treci vremea până la venirea 
lor, poţi să te preumblii peste tot prin palat şi poţi să intri în 
toate sălile, afară numai de una ce se deschide cu cheia de 
aur pe care o vezi între aceste chei pe care ţi le dau. 

Şi bătrânul, căpetenia păsărilor, îmi întinse cheile şi mă 
lăsă slobod să fac ce vreau. 

Pornii să ccrcetez mai întâi sălile dinspre curtea saraiului, 
apoi intrai în celelalte odăi, care toate erau orânduite spre 
a sluji dc locuinţă păsărilor, şi mă pomenii dinaintea uşii ce 
se deschidea cu cheia dc aur. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute şaizeci fi şaptea noapte 
spuse: 

Dinaintea uşii ce se deschidea cu cheia de aur. 

Şi zăbovii acolo mult timp s-o privesc, necutezând nici 
măcar s-o ating cu mâna, din pricina vorbelor ce-mi spusese 
bătrânul; dar până la urmă nu putui să-mi înfrâng ispita de 
care îmi era plin sufletul, să văd ce este în acea încăpere. 
Vârâi cheia de aur în încuietoare, descuiai uşa şi intrai, plin 
de sfială, în locul oprit. 

Or, departe de a da cu ochii de vreo privelişte 
înfricoşătoare, văzui mai întâi, în mijlocul unui chioşc cu 
podeaua încrustată cu nestemate de toate culorile, un 
havuz înconjurat de păsări de aur, iar prin ciocurile lor 
curgea apa cu un clipocit atât dc minunat, încât mi sc părea 
că aud glasul fiecăreia dintre ele cum răsună în pereţii de 


argint. De jur împrejurul havuzului sc aflau, împărţite după 
feluritele şi vrăjitoarele lor soiuri, straturi dc flori cârc îşi 
îngemănau culorile cu cele ale poamelor. Nisipul pc cârc 
păşeam era făcut din pulbere dc smaralde, şi se aşternea 
până la treptele unui jeţ cc sc ridica dinaintea havuzului cel 
minunat. Jeţul era tot cioplit numai dintr-o piatră de rubin 
ale cărui feţe revărsau peste grădină strălucirea roşie a 
razelor lui reci şi făceau să sclipească apa printre potoapelc 
de nestemate. 

Mă oprii vrăjit dinaintea atâtor minuni zămislite numai din 
îngemănarea lucrurilor firii; pe urmă mă dusei şi şezui în 
jeţul de rubin peste cârc atârna un polog de atlaz roşu, şi 
închisei o clipă ochii ca să las priveliştea accca proaspătă să 
pătrundă cât mai adânc în sufletul meu descântat. 

Când deschisei ochii, văzui că se apropiau de havuz, 
scuturându-şi penele albe, trei porumbiţe zarife, ce veneau 
să sc scalde. Poposiră cu gingăşie pe marginea cea lacă a 
havuzului de argint şi, o, priviri ale mele uluite! După un 
potop de îmbrăţişări şi de alintături dulci, îşi aruncară de pe 
ele mantiile de pene albe şi răsăriră, într-o goliciune de 
iasomie, sub chip de fecioare frumoase ca luna. Şi îndată sc 
scufundară în havuz, şi numai pletele lor strălucitoare 
pluteau ca un zbor de flacără pe faţa apei. 

Când văzui aşa, o, frate Belukia, simţii că minţile încep să 
mi se ducă. Şi, nemaiputându-mi stăpâni tulburarea, alergai 
la havuz şi strigai: 

O, fetelor, o, frumoaselor ca luna, o, domniţelor! 

Când mă văzură, scoaseră un țipăt de spaimă şi, sărind 
sprintene din apă, alergară la hainele dc pene pe care le 
aruncară peste goliciunea lor. Şi zburară în copacul cel mai 
înalt dintre copacii care adumbreau havuzul, şi începură să 
chicotească uitându-se la mine. 

Eu atunci mă apropiai de copac, ridicai privirile şi spusei: 

O, domniţelor, mă rog vouă, spuneţi-mi cine sunteţi! Eu 
sunt Janşaş, fiul sultanului Tigmos, stăpânul peste Kabul şi 
căpctcnia peste Bani-Şalan. 


Atunci, cea mai tânără dintre cele trei, chiar aceea ai cărei 
nuri mă tulburaseră cel mai pojarnic, îmi spuse: 

Suntem fiicele sultanului Nassr, care locuieşte în palatul 
de diamante. Am venit aici că să ne plimbăm şi să ne 
veselim oleacă. 

Eu spusei: 

Atunci, o, stăpâna mea, fie-ţi milă şi vino de-ţi împlineşte 
veselia cu mine! 

Ea îmi spuse: 

Da de când oare pot copilele să se veselească aşa cu 
băieţii, o, Janşaş? Ci, dacă ţii morţiş să mă cunoşti mai bine, 
nu ai decât să vii după mine la saraiul tatălui meu. 

Şi, rostind aceste cuvintc, îmi aruncă o privire care îmi 
săgeta inimal; şi plecă în zbor, împreună cu cele două 
surori ale ei, pierind din ochii mei. 

Dacă le văzui că se duc, deznădăjduit până peste poate, 
scosei un țipăt amarnic şi mă prăbuşii sub copac. 

Nu ştiu cât am zăcut acolo; dar, când mi-am venit iarăşi în 
fire, bătrânul, căpetenia păsărilor, se afla lângă mine şi îmi 
stropea Faţa cu apă de flori. Când mă văzu că deschid ochii, 
îmi spuse: 

Vezi, copile, ce păţeşti dacă nu mă asculţi? Nu ţi-am spus 
eu să nu deschizi uşa de la încăperea aceea? 

Eu, drept orice răspuns, nu putui decât să izbucnesc în 
suspine; pc urmă ticluii aceste stihuri: 

Mi-e inima răpită de-o tânără fecioară, Cu trupul ca un 
cântec, suavă ţi uşoară, Cu mijloc cum nu-i altul pe lume 
mai mlădiu. lar buzele ei roşii, cu zâmbetul nurliu, Fac să se 
înftoare, de ciuda lor, pizmaşe, Şi trandafirii roşii, şi pietrele 
bălaşe. Săgeţile ain arcul sprâncenelor ei reci Străbat până 
departe şi lasă răni pe veci. Frumoaso! Nu-i ca tine o alta! 
Stingi, zâmbind, Chiar sfânta frumuseţe slăvită, de la Ind. 

Când isprăvii de rostit stihurile, bătrânul îmi spuse: 

Pricep ce-ai păţit. Ai văzut copilele-porumbiţe cârc vin să 
se scalde aici. 


Eu strigai: 1 în varianta tradusă dc M. A. Salie, Janşaşiii 
spune copilei şi versuri: în grădină se ivi îmbrăcată-n verde 
crud. Despletindu-ţi părul lung ţi cu pieptul desfăcut. „Cine 
eţti?" o-ntreb. Şi ea: „Sunt poiaru-n care pier Inimi de 
îndrăgostiţi mistuite fară ler. R Eu încep atunci să-mi plâng 
chinul dragostei amar. Fot grai: De ce te plângi pietrei fară 
de habar?" „Dacă inima-fi - spusei - e ca piatra ce nu crapă, 
Ştii că, dacă vrea. Allah fi din piatră scoate apăr le-am 
văzut, o, taică al meu, şi mă rog ţie să-mi spui unde se află 
saraiul în care sălăşluiesc ele împreună cu tatăl lor, sultanul 
Nassr! 

El răspunse: 

Nu gândi că vei izbândi să ajungi cumva acolo, o, fiule, 
întrucât sultanul Nassr este una dintre căpeteniile cele mai 
puternice ale ginnilor, iar eu tare mă îndoiesc că ţi-ar da 
vreuna din fetele lui de soţie. Mai bine pregăteşte-te să te 
întorci în ţara ta. Am să-ţi înlesnesc eu însumi călătoria, 
dându-te în seama păsărilor care au să vină în curând să mi 
se închine şi care au să-ţi slujească de călăuze. 

Eu răspunsei: îţi mulţumesc, taică, da eu nu am să mă mai 
întorc la părinţii mei, dacă n-am s-o mai văd pe copila care 
mi-a vorbit! 1 

Şi, după ce rostii cuvintele acestea, mă aruncai plângând 
la picioarele bătrânului şi mă rugai de el să-mi spună cum 
le-aş mai putea vedea pe copilele străvestitc în porumbiţe. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute şaizeci fi opta noapte spuse: 

Cum le-aş putea vedea pe copilele străvestitc în 
porumbiţe. 

1 La M. A. Salie, Janşaş rosteşte şi acestc versuri: 

O. Dacă n-af fi văzut dulcea lor nălucă-n zbor! O. de nu-mi 
lăsa Allah chinul crâncenului dor! Sufietu-mi de n-arfi jar, 
de-af putea uitând să fug - Lacrimile-mi pe obraji n-ar mai 
curge din belşug! Inima-mi să rabde-acum zi fi noapte o 
deprind Şi de-al dragostei pojar arde trupul meu tânjind. 


Pricep că ţi-c inima arsă de dragostea pentru cea mai 
frumoasă dintre ele, şi am să-ţi arăt mijlocul de a o mai 
vedea o dată. Să te piteşti, aşadar, pe după aceşti copaci şi 
să aştepţi răbduriu întoarcerea porumbiţelor. Să le laşi să 
sc dezbrace şi să coboare în havuz, şi-atunci, deodată, să te 
repezi la mantiile lor de pene şi să le înşfaci. Ele atunci au 
să-ţi vorbească tare dulce, au să se apropie dc tine, au să te 
învăluie într-un potop de alinturi şi au să te roage fierbinte, 
spunându-ţi vorbe cum nu se poate mai drăgălaşe, ca să le 
dai îndărăt penele. Ci tu fereşte-te să nu care cumva să te 
laşi înduplecat, căci s-ar sfârşi atunci totul pentru 
totdeauna. Dimpotrivă! Să nu le dai hainele îndărăt cu nici 
un chip şi să le spui: „lare aş vrea să vă dau penele, o, 
minunatelor, ci trebuie să aştept până ce are să vină şeicul!" 
Şi să aştepţi, aşa, sosirea mea, spunându-le vorbe gingaşe; 
iar eu am să mă pricep cumva să găsesc chip de a face 
lucrurile să se întoarcă spre folosul tău. 

La cuvintele acestea, îi mulţumii din suflet bătrânului vătaf 
al păsărilor şi alergai pe dată să mă ascund pe după copaci, 
în vreme ce el se duse în iatacul lui spre a-şi întâmpina 
supuşii. 

Şezui acolo multă vreme, aşteptând să se întoarcă fetele. 
Într-un sfârşit, auzii nişte bătăi de aripi şi nişte râsete prin 
văzduh, şi le văzui pc cele trei porumbiţe cum coboară pc 
marginea havuzului. Sc uitară în dreapta, se uitară în 
stânga, să vadă de nu cumva le pândeşte careva. Pe urmă, 
cea care îmi vorbise se întoarse către celelalte două şi le 
spuse: 

Nu socotiți, surorilor, că s-ar putea să fie ascuns cineva în 
grădină? Ce s-o fi făcut tânărul dc mai înainte? 

Ci surorile ei spuseră: 

O, Şamsa, nu te mai îngrijora atâta şi grăbeşte-te să faci ca 
noi! 

Şi tustrele se dezbrăcară atunci de penele lor şi se 
afundară în apă, albe şi goale, ca argintul străcurat. Şi erau 
ca trei lune oglindite în apă. 


Aşteptai să înoate până la mijlocul havuzului şi sării 
deodată drept în picioare, repezindu-mă iute ca fulgerul şi 
înşfăcând mantia fetei pe cârc o îndrăgisem. Iar la Fapta 
mea de răpitor răspunseră trei ţipete de spaimă, şi le văzui 
pe cele trei fete, ruşinate că fuseseră prinse în zbenguielile 
lor, cum se cufundă în apă cu totul, nelăsând afară decât 
capetele şi înotând către mine cu priviri plângătoare. Ci eu, 
încredinţat că de data aceasta le aveam în mână, începui să 
râd dându-mă îndărăt de pe marginea havuzului şi 
fluturând mantia de pene. 

Văzând aşa, copila cârc îmi vorbise întâia oară şi care se 
numea Şamsa îmi spuse: 

Cum de cutezi, o, flăcăule, să pui stăpânire pe ceea ce nu 
este al tău? 

Eu răspunsei: 

O, porumbiţa mea, ieşi din havuz şi vino să stai de vorbă cu 
mine. 

Ea spuse: 

— Tare aş vrea să stau dc vorbă cu tine, o, flăcău frumos, 
dar sunt goală cu totul şi nu pot să ies aşa din havuz. Dă-mi 
îndărăt mantia şi îţi făgăduiesc că ies din apă şi stau dc 
vorbă cu tine. 

Eu spusei: 

O, lumină a ochilor mei, o, stăpâna mea, o, domniţă a 
frumuseţii, o, roadă a inimii mele, de ţi-aş da mantia îndărăt 
ar fi ca şi cum mi-aş pune capăt zilelor cu chiar mâna mea. 
Aşa că nu pot să ţi-o dau până ce nu are să vină aici 
prietenul meu, şeicul ocârmuitor al păsărilor. 

Ea îmi spuse: 

Atunci, de vreme ce nu ai luat decât mantia mea, du-te 
oleacă mai încolo şi întoarce capul spre partea cealaltă, ca 
să mă laşi să ies din havuz şi să le dai răgaz surorilor mele 
să se acopere; iar ele au să-mi împrumute câteva pene de- 
ale lor, ca să-mi ascund ceea ce trebuie numaidecât să 
ascund. 

Eu îi spusei: 


Asta pot s-o fac! 

Şi mă îndepărtai şi mă aşezai în spatele jeţului de rubin. 

Atunci ieşiră din apă întâi cele două surori mai mari şi se 
îmbrăcară repede cu penele lor; pe urmă smulseră câteva 
dintre penele lor ccle mai frumoase şi întocmiră în grabă un 
fel de şorţuleţ; o ajutară apoi pe sora lor mai mică să iasă 
din apă, o încinseră cu şorţuleţul şi mă strigară: 

Acum poţi să vii. 

Iar cu alergai dinaintea gazelelor şi căzui în genunchi la 
picioarele nurliei Şamsa şi îi îmbrăţişai genunchii, însă 
ţinând straşnic de mantie, ca nu cumva să mi-o ia şi să fugă 
în zbor. Ea atunci mă ridică şi începu să-mi spună o 
sumedenie dc vorbe dulci şi să mă învăluie cu un potop de 
alinturi, ca să mă înduplece să-i dau mantia; ci mă ferii cu 
mare grijă să nu mă dau supus rugăminţilor ei; şi izbutii s-o 
aduc la jeţul dc rubin în care mă aşezai luând-o pe 
genunchii mei. 

Atunci, dacă văzu că nu poate să-mi scape, se hotări într- 
un sfârşit să răspundă dorurilor mele. Îşi aruncă braţele 
împrejurul gâtului meu şi îmi întoarse sărut la sărut şi 
dezmierdare la dezmierdare, în vreme ce surorile ei * 
zâmbeau, privind în toate părţile ca să vadă de nu cumva 
vine cineva peste noi. 

Pe când stam aşa, şeicul, ocrotitorul meu, deschise uşa şi 
intră. Ne ridicarăm întru cinstirea lui, îi ieşirăm în 
întâmpinare şi îi sărutarăm cuviincioşi mâinile. EI ne rugă 
să şedem jos şi, întorcându-sc cătrc gingaşa Şamsa, îi 
spuse: 

Sunt bucuros, fiica mea, de alegerea pc cârc ai făcut-o cu 
acest flăcău. Tatăl său este sultanul Tigmos, stăpânul 
Afganistanului. Aşa că bine ai face să primeşti a te unicu el 
şi să-1 îndupleci şi pe sultanul Nassr, tatăl tău, să-ţi dea 
încuviințarea. 

Ea răspunse: 

Ascult şi mă supun. 

Atunci şeicul îi spuse: 


Dacă primeşti cu adevărat această unire, jură-mi şi 
făgăduieşte-mi că ai să-i fii credincioasă soţului tău şi că n- 
ai să te desparţi de el niciodată. 

Şi frumoasa Şamsa se ridică numaidecât şi făcu 
jurământul cerut, dinaintea preacinstitului şeic. Atunci el ne 
spuse: 

Să-i mulţumim celui Preaînalt pentru unirea voastră, copiii 
mei. Şi facă el să fiţi fericiţi. lată, chem asupra voastră a 
amândurora binecuvântarea lui. Puteţi acum să vă iubiţi în 
voie. Iar tu, Janşaş, poţi să-i dai mantia îndărăt, căci n-are 
să te mai părăsească. 

Şi, după cc rosti cuvintele acestea, şeicul ne duse într-o 
sală în care se aflau nişte saltele acoperite cu chilimuri, 
precum şi nişte tablale pline cu poame frumoase şi cu alte 
lucruri alese. lar Şamsa, după ce le rugă pe surorile sale să 
se ducă înaintea ei la palatul tatălui lor, ca să-i vestească 
nunta şi să-l înştiinţeze de întoarcerea ei cu mine, fu cum 
nu se poate mai drăgălaşă şi binevoi să curețe cu chiar 
mâna ei poamele şi să le împartă cu mine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şehcrezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfii cea de a trei sute şaizeci şi noua noapte spuse: 

Să le împartă cu mine. 

După care ne culcarăm amândoi, unul în braţele celuilalt, 
peste măsură de fericiţi. 

Dimineaţa, Şamsa se deşteptă înaintea mea. Se îmbrăcă 
strâns în penele ei, mă trezi, mă sărută între ochi şi îmi 
spuse: 

E vremea să mergem la palatul de diamante la sultanul 
Nassr, tatăl meu. Grăbeşte, dar, şi îmbracă-te! 

Eu o ascultai numaidecât şi, când fusei gata, ne duserăm 
să-i sărutăm mâinile şeicului ocârmuitor al păsărilor şi să-i 
mulţumim din tot sufletul. 

Apoi Şamsa îmi spuse: 

— Acum suie-te pe umerii mei şi ţine-te bine, căci călătoria 
are să fie cam lungă, măcar că eu sunt hotărâtă să merg cât 


pot de iute. 

Şi mă luă pc grumaji şi, după cel din urmă rămas-bun de la 
ocrotitorul nostru, mă purtă prin văzduh cu iuţeala 
fulgerului şi nu peste mult mă lăsă jos la o mică depărtare 
de intrarea palatului de diamante. lar de acolo pornirăm 
încetişor către palat, în vreme cc ginni slujitori, trimişi de 
sultan, alergau vestind sosirea noastră. 

Sultanul Nassr, tatăl gingaşei Şamsa şi stăpânul ginnilor, 
arătă o bucurie până peste poate când mă văzu. Mă luă în 
braţe şi mă strânse la piept. Pe urmă porunci să fiu 
îmbrăcat cu un caftan falnic dc zarafâr, îmi puse pc cap o 
cunună tăiată dintr-o piatră dc diamant, apoi mă duse 
dinaintea sultanei, mama soţiei mele, cârc îmi mărturisi 
mulţumirea ei şi o lăudă pe fiica sa pentru alegerea pe care 
o făcuse cu mine. Îi dărui apoi fiicei sale un morman de 
nestemate, de care palatul era plin, şi porunci să fim duşi 
amândoi la hammam, unde fuserăm spălaţi şi înmiresmaţi 
cu apă dc trandafiri, de muşc, dc ambră şi de uleiuri care ne 
înviorară de minune. După cârc sc orânduiră în cinstea 
noastră ospeţe cc ţinură treizeci dc zile şi treizeci dc nopţi 
în şir. 

Atunci îmi mărturisii dorinţa dc a o înfăţişă şi eu la rându- 
mi pe soţia mea părinţilor mei, în ţara mea. Iar sultanul şi 
sultana, măcar că le părea rare rău să se despartă de fiica 
lor, îngăduiră dorinţa mea, dar îmi cerură să le făgăduiesc 
că am să mă întorc în fiecare an să petrec la ci un răstimp. 
Pe urmă sultanul porunci să sc facă un jeţ atâta de mare ca 
lăţime şi ca lungime cât să poată cuprinde pc treptele lui 
două sute de ginni bărbaţi şi două sute dc ginni femei. Noi 
doi ne suirăm în jeţ, iar cele patru sute de ginni bărbaţi şi 
femei, ce se aflau acolo pentru a ne sluji, şedeau în picioare 
pe trepte, în vreme ce o oaste întreagă alcătuită din alţi 
ginni slujeau dc purtători ai jeţului. După ce ne luarăm şi 
cel de pe urmă bun-rămas, purtătorii jeţului sc ridicară în 
văzduh cu jeţul şi porniră să lunece peste pământ atâta de 
iute, încât în două zile străbătură o depărtare de doi ani de 


umblet. Şi ajunserăm fără nici un necaz la palatul tatălui 
meu de la Kabul. 

Când tatăl meu şi mama mea mă văzură că sosesc după o 
lipsă ce le răpise orice nădejde de a mă mai găsi vreodată, 
şi după ce se săturară s-o privească pe soţia mea şi aflară 
cine era şi în ce împrejurări mă însurasem cu ea, rămaseră 
peste măsură dc fericiţi şi plânseră din suflet, sărutându-mă 
şi sărutând-o şi pe mult-iubită mea Şamsa. Ba biata maică- 
mea fu atâta de tulburată, încât căzu la pământ fară de 
simţirel şi nu-şi veni în fire decât cu ajutorul apei dc 
trandafiri aduse de soţia mea Şamsa. 

După toate ospcţele şi după toate darurile împărţite cu 
prilejul sosirii şi al nunţii noastre, tatăl meu o întrebă pe 
Şamsa: 

Ce lucru aş putea face, o, copila mea, care să-ţi fie mai pe 
plac? 

lar Şamsa, care avea pofte cumpătate, răspunse: 

O, norocitule sultan, nu râvnesc decât să avem o casă a 
noastră în mijlocul unei grădini scăldate dc izvoare. 

Şi sultanul, tatăl meu, slobozi numaidecât poruncile 
cuvenite, şi peste un răstimp scurt avuserăm saraiul nostru 
şi grădina noastră, unde trăiam peste măsură dc fericiţi. 

1 La M.A. Salic, înainte de a leşina, mama rosteşte aceste 
versuri: Sosi-n zbor bucuria - cu-a ta tafericire încât mă-nec 
în lacrimi fi nu-mi mai vin în fire. Ah, ochi ai mei, deprinfi cu 
plânsul fără saţ. Voi plângeţi fi-n durere fi când vă bucuraţi! 

După un an petrecut aşa în mijlocul unui potop de 
huzururi, soţia mea Şamsa vru să-i mai vadă pe tatăl şi pe 
mama sa la palatul de diamante şi îmi aduse aminte 
făgăduinţă ce-o făcusem de a merge în fiecare an să ne 
petrecem un timp împreună cu ei. Nu vrusei să mă 
împotrivesc, întrucât o iubeam tare mult; ci, vai! 
Nenorocirea avea să se abată asupra capetelor noastre din 
pricina acelei călătorii blestemate! 

Ne suirăm aşadar în jeţul purtat de ginnii ce ne slujeau şi 
călătorirăm cu mare spor, străbătând în fiecare zi o 


întindere de o lună de cale, şi poposind seara în preajma 
vreunui izvor sau la umbra pomilor, ca să ne odihnim. Or, 
într-o zi, poposirăm chiar pe locul acesta de aici, să ne 
petrecem noaptea, şi soţia mea Şamsa dori să meargă să se 
scalde în apa acestui râu ce curge pe dinaintea noastră. 
Făcui tot cc putui ca s-o împiedic, vorbindu-i despre răceala 
prea mare a scrii şi de răul ce ar putea veni dc aci; nu vroi 
să mă asculte şi luă câteva dintre roabele sale, să se scalde 
împreună cu ea. Se dezbrăcară pe țărm şi intrară în apă, 
unde Şamsa părea că e luna răsărind împresurată dc un 
alai dc stele. Se hârjoneau acolo şi se jucau între ele, când 
deodată Şamsa scoasc un țipăt de durere şi sc prăbuşi în 
braţele roabelor sale; iar roabele sc grăbiră s-o scoată din 
apă şi s-o aducă pc mal. Da când vrusei să-i vorbesc şi s-o 
îngrijesc, ea era moartă. Şi roabele îmi arătară pc călcâiul 
ci urma muşcăturii unui şarpe de apă. 

La priveliştea aceea, mă prăbuşii la pământ fară de 
simţire. Şi atâta de mult zăcui aşa, încât toţi mă socotiră şi 
pe mine mort. Ci, vai! Eu aveam să rămân în viaţă după 
Şamsa, ca s-o jelesc şi să-i întocmesc mormântul pe care-l 
vezi. lar celălalt mormânt este chiar mormântul meu, pe 
care l-am zidit alături de mormântul sărmanei mele 
preaiubite. Şi acum îmi trec viaţa în lacrimi şi în amintiri 
grele, aşteptând clipa când voi adormi alături de soţia mea 
Şamsa, departe de împărăţia mea pe care am dat-o uitării, 
departe de lumea care pentru mine s-a schimbat într-o 
pustietate amară, în ungherul acesta singuratic al morţii.1 

După cc frumosul flăcău trist sfârşi de povestit lui Belukia 
povestea sa, îşi ascunse faţa în mâini şi începu să suspine. 
Atunci Belukia îi spuse: 

— Pe Allah! O, frate al meu, povestea ta este atâta de 
uluitoare şi de nemaipomenită, încât am uitat până şi de 
cele cc am păţit eu însumi, măcar că socotesc că am trecut 
prin nişte minunăţii de întâmplări. Sprijină-te pe Allah în 
durerea ta, o, fratele meu, îmbogăţcască-ţi El sufletul cu 
harul uitării! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă ca de obicei, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptezecea noapte 
îmbogăţească-ţi El sufletul cu harul uitării! Mai rămase cu 
el vreme de un ceas, încercând să-l înduplece a-l însoţi la 
împărăţia lui, spre a schimba aerul şi priveliştea; ci 
zadarnic. 

Atunci chiar că fu nevoit să-l lase, de teamă să nu-l 
supere; şi, după ce îl îmbrăţişă şi îi mai spuse câteva vorbe 
de mângâiere, porni la drum către cetatea de scaun, unde 
ajunse fară de nici un necaz, după ce lipsise cinci ani. 

'I.a M. A. Salic, recită apoi aceste versuri: 

Ce mi-a fost drag s-a veştejit, iar casa nu-mi mai este casa. 
Şi ce mi-a fost apropiat de nicăieri nu mai răsare. lar inima 
ce m-a iubit şi-mi sta în preajmă fericită Nu mai e-aici, şi 
nici o floare acuma nu-mi mai pare floare. 

Şi de-atunci nu mai am nici o ştire despre el! Şi de 
altminteri, acuma, ca eşti tu aici, o, Hassib, îl dau cu totul 
uitării pe tânărul crai Belukia, pe care am tot nădăjuit să-l 
mai văd o dată, într-o zi sau alta. Tu măcar n-ai să mă 
părăseşti aşa de repede şi chiar gândesc să te ţin la mine 
ani lungi, nclăsându-te să duci lipsă de nimic, fii bine 
încredinţat. Şi-apoi mai am încă atâtea întâmplări minunate 
să-ţi povestesc, încât cea a tânărului Belukia şi a frumosului 
flăcău trist au să ţi se pară nişte biete întâmplări de toată 
ziua. Oricum, ca să-ţi dau numaidecât o dovadă de binele pe 
care ţi-l vreau, iată femeile mele cum sc pregătesc să ne 
aducă de mâncare şi de băut, şi cum stau gata să înceapă a 
ne cânta, ca să ne vrăjească să ne aline minţile până 
dimineaţă! 

Când sultăniţa Yamlika, domniţa de sub pământ, isprăvi de 
povestit tânărului Hassib, fiul lui Danial cel învăţat, 
povestea lui Belukia şi a tânărului flăcău trist, după ce 
zaiafetul şi cântecele şi danţurile femeilor-şarpe luară 
sfârşit, adunarea se ridică, şi sc alcătui alaiul pentru a se 


întoarce la cealaltă cetate de scaun. Ci tânărul Hassib, care 
îşi iubea nespus de mult mama şi soţia, răspunse: 

O, domniţă Yamlika, eu nu sunt decât un biet tăietor de 
lemne, iar tu mă îmbii aici cu o viaţă plină de desfătări; am 
însă acasă o mamă şi o soţie. Şi nu pot, pe Allah! Să le mai 
las să mă aştepte multă vreme, în deznădejdea lipsei melc. 
Ingăduic-mi, aşadar, să mă întorc la ele, altminterea de 
bună seamă că au să moară de durere. Ci fară îndoială că 
arc să-mi pară rău toată viaţa mea că n-am putut să ascult 
şi celelalte poveşti cu care ai de gând să mă fericeşti în 
timpul şederii mele în împărăţia ta. 

La aceste cuvinte, împărăteasa Yamlika înţelese că pricina 
plecării lui Hassib era cum nu se poate mai întemeiată, şi îi 
spuse: 

Vreau din tot sufletul, o, Hassib, să te las să te întorci 
lângă mama şi lângă soţia ta, măcar că mă întristează 
nespus despărţirea de un ascultător atât de cu luarc-aminte 
ca tine. Ci nu-ţi cer decât un jurământ, fară de care mi-ar fi 
cu neputinţă să te las să pleci. Trebuie să-mi făgăduieşti că 
n-ai să te duci să te speli la hammam niciodată de-aci 
înainte, toată viaţa ta. Altminteri, are să urmeze pieirea ta. 
Deocamdată nu pot să-ţi spun mai mult. 

Tânărul Hassib, pc care cererea aceasta îl ului cu totul, nu 
vru s-o supere pe domniţa Yamlika şi făcu jurământul cerut, 
legându-sc să nu se ducă niciodată să se spele la hammam, 
toată viaţa lui. Atunci domniţa Yamlika, după ce îşi luă 
rămas-bun de la el, porunci unei femei-şarpe să-l 
însoţească până la ieşirea din împărăţia ei, a cărei poartă 
era ascunsă într-o casă părăginită, de cealaltă parte a 
locului unde se afla hruba cu miere prin care Hassib 
izbutise să se strecoare în lăcaşul cel de sub pământ. 

Soarele amurgea în zare când Hassib ajunse pe uliţa lui şi 
bătu la uşa casei sale. Maică-sa veni să desenidă şi, când îl 
cunoscu, scoase un țipăt lung şi se aruncă în braţele lui, 
plângând de bucurie. Iar soţia lui, la rându-i, auzind acel 
țipăt, alergă la uşă, îl cunoscu şi ea şi i sc temeni după 


cuviinţă, sărutându-i mâinile. Pe urmă intrară în casă şi se 
făsară cuprinşi în voie de cea mai vie bucurie. 

După ce se mai potoliră oleacă, Hassib le ceru veşti despre 
tăietorii de lemne, vechii lui tovarăşi, care îl părăsiseră în 
hruba cu miere. Maică-sa îi povesti cum aceştia veniseră şi-i 
aduseseră ştirea morţii lui în colții unui lup, cum ei 
ajunseseră neguţători bogaţi şi stăpâni cu multe averi şi 
prăvălii mari, şi cum, cu fiecare zi, văzuseră lumea sporind 
tot mai mult dinaintea lor. 

Atunci Hassib cugetă o clipă şi îi spuse mamei sale: 

— Mâine să te duci la ci în suk, să-i strângi la un loc pe toţi 
şi să le dai vestea că m-am întors, spunându-le că aş fi tare 
mulţumit să-i văd. 

A doua zi, mama lui Hassib nu pregetă să facă aşa, iar 
tăietorii de lemne, aflând vestea, se schimbară la chip şi 
răspunseră că ascultă şi că se supun în ce priveşte 
întâmpinarea de bun venit. Pe urmă se sfătuiră între ei şi 
hotărâră să orânduiască lucrurilc cât mai bine. Mai întâi îi 
dăruiră mamei lui Hassib mătăsuri şi ţesături frumoase, şi o 
însoţiră până acasă, înţelegându-se ca fiecare să-i dea lui 
Hassib jumătate din ceea ce stăpâneau ei ca averi, ca robi şi 
ca bogății. 

Când ajunseră dinaintea lui Hassib, sc temeniră şi îi 
sărutară mâinile. Pe urmă îi înfăţişară darurile lor, rugându- 
1 să le primească şi să uite greşeala pc cârc o săvârşiseră 
faţă de el. lar Hassib nu vroi să le păstreze duşmănie, primi 
darurile şi spuse: 

Ceea ce s-a petrecut s-a petrecut, şi nimic n-ar Pi putut 
opri să se întâmple ceca cc trebuia să se întâmple. 

Atunci ei îşi luară rămas-bun de la el, încredinţându-l de 
recunoştinţa lor, iar Hassib ajunse din ziua aceea un bogat, 
şi sc aşeză în suk ca neguţător, deschizând o prăvălie cârc 
era cea mai frumoasă dintre toate prăvăliile. 

Într-o zi, ducându-sc la prăvălie, ca dc obicci, trecu prin 
faţa hammamului aşezat la intrarea sukului. Or, stăpânul 


hammamului tocmai sta şi se răcorea dinaintea uşii lui şi, 
când îl văzu pe Hassib, se temeni şi spuse: 

Fă-mi cinstea şi intră în hammamul meu. Nu te-a avut nici 
măcar o dată ca muşteriu, nicicând. Astăzi însă vreau să te 
îmbăiez numai aşa, pentru cheful meu, iar masagiii au să te 
frece cu o mănuşă nouă dc iarbă dc mare şi au să te 
săpunească straşnic cu nişte mănunchiuri de lifa de cârc 
nimeni nu s-a slujit încă. 

Hassib însă, amintindu-şi de jurământul făcut, răspunse: 

Nu, pe Allah! Nu pot să primesc poftirea ta, o, şeicule! 
Căci m-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi una noapte 
spuse: 

M-am juruit să nu intru niciodată într-un hammam. 

La cuvintele lui, stăpânul hammamului, care nu putea să 
creadă într-un asemenea jurământ, din pricină că nici un 
bărbat, fie şi cu primejdia dc a muri, nu poate să nu se spele 
de fiecare dată când face treaba obişnuită cu soţia lui, se 
minună: 

De ce nu vrei să primeşti, o, stăpâne al meu? Pe Allah! Jur 
la rându-mi că, dacă mai stărui în hotărârea ta, am să mă 
dcspărţesc pe dată dc cele trei soţii ale mele. Jur dc trei ori 
pe legea despărţeniei! 

Ci întrucât Hassib, în ciuda acelui jurământ atâta de greu 
pe care-l auzise, tot nu vroia să primească, stăpânul 
hammamului se aruncă la picioarele lui, rugându-l fierbinte 
să nu-l silească să-şi îndeplinească jurământul; şi îi săruta 
picioarele plângând şi îi spunea: 

lau asupra capului meu răspunderea pentru fapta şi toate 
urmările ci. 

Şi toţi trecătorii cc se strânseseră împrejurul lor, aflând 
despre ce este vorba şi auzind de jurământul de 
despărţenie, începură şi ei să-l roage pe Hassib să nu-i 
aducă pc degeaba nenorocire unui om care l-a poftit să-i 


facă o scaldă fară să-i ceară nici o plată. Pe urmă, văzând 
zădărnicia vorbelor lor, se hotărâră cu toţii să-l ia cu de-a 
sila, îl înşfăcară pe Hassib şi îl duseră, cu toate urletele lui 
amarnice, înlăuntrul hammamului, îi turnară toţi de-a valma 
vreo douăzcci-treizeci de ligheanc dc apă în cap, îl frecară, 
îl buşumară, îl săpuniră, îl şterseră şi îl învăluiră în ştergare 
calde, îi înfăşurară capul cu un cearceaf frumos tivit şi 
înflorat. Pe urmă, stăpânul hammamului, bucuros cum nu se 
mai poate văzându-se izbăvit de jurământul de despărţenie, 
îi aduse lui Hassib o ceaşcă de sorbet înmiresmat cu ambră, 
şi îi spuse: 

Fie-ţi scalda plăcută şi binecuvântată! Iar băutura aceasta 
răcorească-te aşa cum m-ai răcorit tu pc mine! 

Ci Hassib, pe care toată tevatura aceea îl umpluse de o 
spaimă tot mai mare, nu ştia de trebuie să se lepede ori să 
primească cinstirea de la urmă, şi tocmai da să răspundă, 
când deodată hammamul fu năpădit de străjerii sultanului, 
care se repeziră la el şi îl înşfăcară aşa cum era, în găteala 
lui de la hammam. Şi, în ciuda strigătelor şi a împotrivirii 
lui, îl cărară la saraiul sultanului şi îl puseră în mâna 
marelui vizir, care îl aştepta la uşă, peste măsură de 
nerăbdător. 

Când îl văzu pe Hassib, vizirul se arătă bucuros cum nu se 
mai poate, îl întâmpină cu semnele de cinstire cele mai 
vădite şi îl rugă să-1 însoţească la sultan. Şi Hassib, hotărât 
acuma să-şi lase ursita să curgă, îl urmă pe marele vizir, 
cârc îl duse dinaintea sultanului, într-o sală în care se aflau, 
rânduiţi după treapta cinurilor, două mii de valii, două mii 
de musaipi dintre cci mai de frunte, şi două mii de gâzi cu 
spadele la brâu, neaşteptând decât un semn ca să reteze 
capete. Cât despre sultan, acesta şedea culcat pc un pat 
mare de aur şi părea că doarme, cu capul şi cu faţa 
acoperite de un văl de mătase. 

Văzând accstea toate, înfricoşatul Hassib sc simţi că moare 
şi se prăbuşi la picioarele patului domnesc, mărturisind în 


faţa tuturor că nu este vinovat de nimic. Ci marele vizir se 
grăbi să-l ridice cu toate semnele de cinstire şi îi spuse: 

O, fiu al lui Danial, aşteptăm de la tine să-l scapi pe 
sultanul nostru Karazdan. Faţa şi trupul lui sunt acopcrite 
de o lepră rămasă până acuma fară leac. Şi ne-am gândit la 
tine, ca să-l lecuieşti, căci tu eşti fiul învățatului Danial. 

Şi coţi cci dc faţă, valiii, curtenii, musaipii şi găzii strigară 
dc-a valma: 

Numai de la cinc aşteptăm vindecarea sultanului 
Karazdan! 

La cuvintele acestea, buimăcitul de Hassib îşi zise: „Pe 
Allah! Ei mă cred mare învăţat". Pe urmă îi spuse marelui 
vizir: 

Sune, încr-adevăr, fiul lui Danial. Dar nu sune decâc un 
neşciucor. Am fose dat la şcoală şi n-am învăţat nimic; au 
vrut să mă înveţe cum se lecuiesc bolile, dar după o lună s- 
au lăsat păgubaşi, văzând proasta înzestrare a minţii mele. 
lar maică-mea, ajunsă la capătul puterilor, mi-a cumpărat 
un măgar şi nişte frânghii şi m-a făcut tăietor de lemne. Şi 
asta-i toată meseria mea şi tot ce ştiu. 

Dar vizirul îi zise: 

Degeaba îţi mai ascunzi tu priceperea, o, fiu al lui Danial. 
Ştim prea bine că, de-am vântura noi Răsăritul şi Apusul, 
tot n-am găsi un doftor pe potriva ta. 

Hassib, topit, spuse: 

Păi cum aş putea eu, o, vizirule plin de înţelepciune, să-l 
vindec, când habar nu am nici de boli, nici de leacuri? 

Vizirul răspunse: 

O, tinere, degeaba mai tăgăduieşti. Ştim cu toţii că 
vindecarea sultanului stă în mâinile tale. 

Hassib ridică mâinile spre cer şi întrebă: 

Cum aşa? 

Vizirul spuse: 

Da, de bună seamă! Poţi să izbuteşti vindecarca, căci tu o 
cunoşti pe domniţa de sub pământ, împărăteasa Yamlika, 


cea al cărei lapte dc fecioară, luat pe nemâncate ori folosit 
ca balsam, lecuieşte bolile cclc mai de nevindecat. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi doua noapte 
spuse: 

Lecuieşte bolile cele mai de nevindecat. 

Auzind atare cuvinte, Hassib pricepu că acea dezvăluire 
era urmarea intrării lui la hammam. Şi încercă să 
tăgăduiască. Strigă, dar: 

N-am văzut niciodată acel lapte şi habar n-am cine este 
domniţa Yamlika. Acuma aud întâia oară numele acesta. 

Vizirul zâmbi şi zise: 

Dacă tăgăduicşti, am să-ţi dovedesc că tăgada nu-ţi poate 
sluji la nimic. Eu spun că tu ai fost la împărătiţa Yamlika. Or, 
toţi cei care au fost la ea înainte dc tine, în vremurile de 
demult, s-au întors dc acolo cu pielea neagră pc pântece. 
Cartea pe care o am aici, sub ochi, ca mi-a spus taina. Sau, 
mai degrabă, o, fiu al lui Danial, pielea de pe pântecele 
acelora care au fost la domniţa Yamlika nu sc face neagră 
decât după ce ei intră la hammam. Or, iscoadele pe care le- 
am pus la hammam ca să cerceteze pântecul tuturor celor 
cc se scaldă au venit pe dată să-mi spună că pântecul tău s- 
a facur deodată negru, în vreme ce te spălau. Degeaba mai 
tăgăduicşti acuma. 

Şi, rostind cuvintele acestea, marele vizir se apropie de el, 
îi trase la o parte ştergarele ce-l înfăşurau şi îi lăsă pântecul 
gol. Şi pântecul îi era negru ca pântecul unui bivol. 

Când văzu aşa, Hassib, de spaimă, era mai-mai să cadă din 
picioare fară de simţire; pe urmă îi veni un gând şi spuse 
vizirului: 

Trebuie să-ţi mărturisesc, o, stăpâne al meu, că eu m-am 
născut cu pântecele negru. 

Vizirul zâmbi şi zise: 

Nu era aşa când ai intrat în hammam. Iscoadele mi-au 
spus. 


Hassib însă, care nu voia în ruptul capului s-o înşele pe 
domniţa de sub pământ dând în vileag lăcaşul ei, tăgădui 
mai departe că ar fi avut vreo legătură cu ea sau că ar fi 
văzut-o vreodată. Atunci vizirul făcu semn spre doi gâzi, 
care se apropiară de Hassib, îl întinseră pe jos, gol cum era, 
şi începură să-i tragă pe amândouă tălpile nişte lovituri 
atâta de amarnice şi atâta de dese, încât ar fi murit, de nu 
s-ar fi hotărât să strige cerând iertare şi mărturisind 
adevărul. Îndată vizirul porunci să fie ridicat de jos, iar 
ştergarele cu care era înfăşurat Hassib la sosire să fie 
schimbate cu un caftan falnic. După care îl duse el însuşi în 
curtea saraiului, unde îl puse să încalece pe un cal frumos 
din grajdurile domneşti, încălecă şi el pe alt cal şi, însoţiţi 
amândoi de un mare alai, porniră la drum spre casa 
părăginită pe unde ieşise Hassib de la Yamlika. 

Acolo vizirul, care învățase din cărţile de ştiinţă vrăjilc, 
începu să ardă nişte mirodenii şi să rostească descântecele 
pentru deschiderea porţilor, în vreme ce Hassib, la rându-i, 
urmând porunca vizirului, o ruga fierbinte pe domniţă să i 
se arate. Şi deodată se stârni un cutremur ce-i prăbuşi la 
pământ mai pe toţi cei de faţă, şi se deschise o despicătură 
prin care se ivi, într-un talger de aur purtat de patru 
balauri cu capete de om vărsând flăcări, împărăteasa 
Yamlika, al cărei chip strălucea ca aurul. 

Se uită la Hassib cu ochii plini de mustrare şi îi spuse: 

O, Hassib, aşa îţi ţii tu jurământul pe care mi l-ai făcut? 

Şi Hassib strigă: 

Pe Allah, o, domniţă! Păcatul este al vizirului, care era să 
mă omoare în bătaie! 

Ea spuse: 

Ştiu. Şi de aceea nici n-am să te pedepsesc. Te-au silit să 
vii aici şi m-au silit şi pe mine să ies din locuinţa mea, 
pentru lecuirea sultanului. Şi vii să-mi ceri lapte pentru a 
săvârşi vindecarea. Am să-ţi dăruiesc ceea ce îmi ceri, în 
amintirea găzduirii pe care ţi-am dat-o şi a luăriiaminte cu 
care m-ai ascultat, lată, dar, două borcânaşe cu laptele meu. 


Ca să izbândeşti vindecarea sultanului, trebuie să te învăţ 
cum să Ic foloseşti. Vino, aşadar, mai aproape! 

Hassib se apropie de domniţă, şi ea îi spuse în şoaptă, aşa 
ca să nu fie auzită decât de el: 

— Unul dintre borcănaşe, cel însemnat cu o dungă roşie, 
slujeşte la vindecarea sultanului. Celălalt însă este menit 
vizirului care a poruncit să fii ciomăgit. Aşa că, după ce are 
să vadă vindecarea sultanului, vizirul o să vrea să bea şi el 
din laptele meu, ca să se ferească de boli, iar tu să-i dai să 
bea din cel de al doilea borcănaş. 

Pe urmă, împărătiţa Yamlika îi dărui lui Hassib cele două 
borcănaşe cu lapte şi pieri pe dată, în vreme ce pământul se 
închise iarăşi peste ea şi peste balaurii care o purtau. 

Când ajunse la sarai, Hassib făcu întocmai precum îi 
arătase împărătiţa. Se duse aşadar la sultan şi îl pofti să bea 
din borcănaşul însemnat cu dunga roşie. Şi, cum bău din 
acel lapte de fecioară, sultanul începu să asude din tot 
trupul şi, în câteva clipite, toată pielea lui vătămată de lepră 
începu să cadă bucăţi-bucăţi şi, pe măsură cc cădea, în locul 
acela creştea o piele curată şi albă ca argintul. Şi se vindecă 
pe dată. Ci vizirul vru şi el să bea din laptele domniţei de 
subpământ, luă celălalt borcănaş şi îl goli dintr-o sorbitură. 
Şi îndată începu să se umfle şi să se tot umfle, şi ajunse 
mare cât un elefant, plesni deodată din toată pielea lui şi 
muri pe loc. Şi grăbiră să-1 ducă şi să-l îngroape. 

Iar sultanul, dacă se văzu vindecat, îl pofti pc Hassib să 
stea jos lângă el, îi mulţumi din tot sufletul şi îl căftăni mare 
vizir, în locul celui cc murise sub ochii lui. Porunci apoi să-l 
îmbrace într-un caftan de fală, împodobit cu nestemate, şi 
puse să fie strigată numirea lui prin tot palatul, după ce îi 
dărui trei sute dec mameluci, şi trei sute dc fecioare drept 
cadâne, afară de trei domniţe de sânge împărătesc, care, 
laolaltă cu soţia lui, făceau astfel patru soţii legiuite. Îi mai 
dărui apoi trei sute de mii de dinari de aur, trei sute de 
catâri, trei sute de cămile şi o sumedenie dc vite: bivoli, boi 
şi oi. 


După care, toţi musaipii, toţi curtenii şi toţi maimarii 
împărăției, urmând porunca sultanului, cârc le spuse: „Cel 
care mă cinsteşte pe mine, îl cinsteşte şi pe el!", se 
apropiară de Hassib şi îi sărutară mâna, unul după altul, 
mărturisindu-i supunere şi încredinţându-1 de cinstirea lor. 
Pc urmă, Hassib luă în stăpânire palatul vizirului de mai 
înainte şi se mută acolo cu mama, cu soțiile şi cu cadâncle 
lui. Şi trăi aşa în fală şi bogăţie ani mulţi, având vreme să 
înveţe şi a citi şi a serie. 

După ce Hassib învăţă să citească şi să scrie, îşi aduse 
aminte că tatăl său Danial fusese un mare învăţat şi se simţi 
ispitit s-o întrebe pe maică-sa de nu cumva bătrânul îi 
lăsase ca moştenire cărţile şi scrierile sale. Mama lui Hassib 
răspunse: 

— Fiul meu, taică-tău, înainte de a muri, a aruncat toate 
hârtiile şi toate scrierile, şi nu ţi-a lăsat drept moştenire 
decât o foaie mică de hârtie, pe cârc m-a însărcinat să ţi-o 
înmânez atunci când ai să-ţi mărturiseşti o asemenea 
dorinţă! 

Şi Hassib spuse: 

— Tare aş dori s-o am, căci vreau să învăţ acum tot ce este 
dc trebuinţă spre a cârmui mai bine treburile împărăției! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfn cea de a trei sute faptezeci fi treia noapte 
spuse: 

Spre a cârmui mai bine treburile împărăției. 

Atunci mama lui Hassib alergă să scoată din lacra în care 
îşi ascunsese giuvaierurile foaia cea mică de hârtie, singura 
adiată a învățatului Danial, şi veni să i-o înmâneze lui 
Hassib, care o luă şi o despături. Şi citi aceste simple 
cuvinte: „Orice ştiinţă este deşartă, căci vin vremi le când 
alesul lui Allah are să le arate oamenilor izvoarele 
înţelepciunii. Acela se va numi Mahomed. Cu el şi cu 
tovarăşii lui şi cu drept-credincioşii lui fie pacea şi 
binecuvântarea până la sfârşitul veacurilor!" 


Şi-accasta-i, o, norocitule sultan, spuse mai departe 
Şeherezada, povestea lui Hassib, fiul lui Danial, şi a 
împărătesei Yamlika, domniţa de sub pământ. Ci Allah este 
mai ştiutor! 

Când isprăvi Şeherezada dc istorisit povestea aceasta 
vrăjitoare, sultanul Şahriar strigă deodată: 

Simt că îmi năpădeşte sufletul o mohorală grea, o, 
Şeherezada. Încât ia bine aminte că, dacă arc să ţină tot 
aşa, tare mă tem că mâine dimineaţă într-o parte are să-ţi 
stea capul şi într-alta trupul. 

L, a atare vorbe, micuța Doniazada, speriată, se ghemui de 
tot pe chilim, iar Şeherezada, fară să sc tulbure, răspunse: 

Dacă-i aşa, o, norocitule sultan, am să-ţi istorisesc vreo 
două snoave, taman atât cât să treacă noaptea. După care, 
Allah este Atoateştiutor! 

Şi sultanul întrebă: 

Păi cum vei face să găseşti o poveste şi scurtă şi 
înveselitoare totodată? 

Şeherezada zâmbi a râde şi spuse: 

Chiar acestea sunt, o, norocitule sultan, poveştile pe care 
le ştiu eu cel mai bine. Aşa că am să-ţi istorisesc numaidecât 
vreo două chisnovături scoase din Florile hazului şi din 
Grădina snoavelor. Şi pe urmă să mi se taie capul! 

Şi numaidecât spuse: 

FLORILE HAZULUI ŞI GRĂDINA SNOAVELOR al-Raşid şi 
vântuitural i s-a povestit, o, norocitule sultan, că Harun Al- 
Raşid, califul, aflându-se odată într-o stare sufletească 
asemenea cu aceea în cârc te afli Măria Ta acum, a ieşit să 
se plimbe pe drumul ce duce de la Bagdad la Bassra, luând 
cu sine pe vizirul său Giafar Al-Barmaki, pe paharnicul Abu- 
Isak şi pc poetul Abu-Nuwas. 

Pe când se preumblaţi ei aşa, iar califul rămânea cu 
privirile mohorâte şi cu buzele strânse pungă, iată că 
tocmai trecea pe drum un şeic, călare pe măgarul lui. 
Atunci califul se întoarse către vizirul Giafar şi îi spuse: 
întreabă-l pe şeicul ăsta unde se duce! 


Şi Giafar, cârc nu ştia ce să mai născocească spre a-l 
descrunta pc calif, hotări numaidecât să-l înveselească pe 
seama şeicului ce-şi vedea liniştit de drum, lăsând să se 
legene în voie funia pe gâtul blândului său măgăruş. Se 
apropie, aşadar, de şeic şi îl întrebă: 

De unde şi încotro mergi aşa, o, preacinstite? 

Şeicul răspunse: 

Către Bagdad, şi vin de la Bassra, locul meu de baştină. 

Giafar întrebă: 

Şi pentru care pricină faci un drum atâta dc lung? 

1 La M. A. Salie: Povestea cu Djafar Rarmakidul fi cu 
bătrânul bolnav. 

El răspunse: 

Pc Allah! Mă duc să caut la Bagdad vreun doftor priceput, 
care să-mi dea vreun leac pentru ochii mei! 

Giafar spuse: 

Norocul şi tămăduirea sunt în mâinile lui Allah, o, şeicule. 
Da ce-mi plăteşti dacă, scăpându-tc de atâtea căutări şi de 
atâtea cheltuieli, îţi voi spune, aci pe loc, un leac în stare să- 
ţi tămăduiască ochii numai într-o noapte? 

El răspunse: 

Singur Allah ar putea să te răsplătească pe potrivă. 

Atunci Giafar se întoarse către calif şi către AbuNuwas, 
făcându-le cu ochiul; pe urmă îi spuse şeicului: 

Dacă-i aşa, o, taică, atunci ia bine aminte la cele ce te învăţ 
să faci, căci lucru-i uşor. Ia trei uncii de suflare de vânt, trei 
uncii de sclipiri de soare, trei uncii de lucire de lună şi trei 
uncii de lumină de lampă; amestecă-le cu grijă într-o piuliţă 
fară fund şi lasă totul descopcrit, să se coacă vreme de trei 
luni. Atunci trebuie să pisezi amestecul vreme de trei luni şi 
să-l treci printr-o strecurătoare în bătaia vântului, vreme 
de alte trei luni. Pe urmă, leacul arc să fie gata şi nu mai 
trebuieşte decât să-l presari pe ochi dc trei sute de ori în 
noaptea dintâi, folosind de fiecare dată cât poţi lua între 
degete de trei ori, şi-apoi să te culci. A doua zi, ai să te scoli 
tămăduit, dc-o vrea Allah! 


Auzind asemenea vorbe, şeicul, în semn de mulţumire şi 
de cinstire, se aplecă înainte, lipindu-şi pântecele de 
spinarea măgarului, în faţa lui Giafar şi, deodată, scoase o 
bubuitură năprasnică, urmată de două piuituri lungi, şi îi 
spuse lui Giafar: 

Grăbeşte-te, o, doftorule, şi prindc-lc până n-apucă să se 
împrăştie. Deocamdată, asta-i singura mea dovadă de 
mulţumire pentru leacul tău vântuit; ci, cum m-oi întoarce 
în ţara mea, de-o vrea Allah, am să-ţi trimit în dar o roabă 
cu un dos numai creţuri, ca o smochină uscată. 

Şi care atâta arc să te desfete, de-ai să-ţi dai şi sufletul; iar 
roaba aceea a ta are să se simtă atunci atâta de îndurerată 
şi atâta de tulburată, încât, bocindu-te, n-o să se mai poată 
ţine, şi-are să te fleşcăiască pc obraz, o, obraz al fundului 
meu! 

Şi şeicul îşi îndemnă liniştit măgarul şi îşi văzu de drum 
mai departe, în vreme ce califul, zguduindu-se tot dc râs, se 
prăvăli pc spate, privind chipul vizirului său, înmărmurit 
într-o uluire fară de răspuns, şi pc Abu-Nuwas care-i făcea 
semne de firitisire celui învins. 

Când auzi năzbâtia aceasta, sultanul Şahriar se însenină 
deodată şi îi spuse Şeherczadei: 

Grăbeşte-te, Şeherezada, şi mai povesteşte-mi în noaptea 
aceasta o snoavă, măcar tot atâta de hazlie! 

lar micuța Doniazada strigă: 

O, Şeherezada, surioara mea, cc gingaşe şi ce gustoase 
sunt vorbele tale! 

Atunci, după o tăcere scurtă, Şeherezada spuse: 

Copilandrul şi dascălul săul 

Se povesteşte că vizirul Badreddin, ocârmuitorul 
Yemenului, avea un frate copilandru, de o frumuseţe atâta 
dc fară dc asemuire, încât, la ivirea lui, şi bărbaţii şi femeile 
se opreau să-şi scalde ochii în farmecele sale. Ci vizirul 
Badr, de teamă să nu i se întâmple băiatului vreo păţanie, îl 
ţinea ferit cu mare grijă de privirile oamenilor şi nu-l lăsa 
să se adune cu băieţii dc seama lui. Cum nu vroia să-l 


trimită la şcoală, gândind că nu l-ar putea veghea 
îndeajuns, îi adusese acasă, ca dascăl, un 1 La M. A. Salie: 
Povestea cu vizirul Bedr-ad-din. 

Preacinstit şi cucernic şeic, vestit pentru obiceiurile lui 
neprihănite, şi i-1 dete în seamă. Iar şeicul se ducea în fiece 
zi la elevul lui, cu care sc închidea câteva ceasuri într-o 
încăpere pe care vizirul o menise pentru lecţiile lor. 

După un oarecare timp, frumuseţea şi farmecele băiatului 
nu întârziară să-şi arate puterea asupra şeicului, cârc până 
la urmă începu să-şi simtă sufletul, la vederea acestuia, 
cântând din toate păsăricile lui. 

Şi-aşa, nemaiştiind cc să facă spre a-şi potoli tulburarea, 
se hotări într-o zi să-i împărtăşească băiatului fiorii 
sufletului său. Iar băiatul, înduioşat foarte, îi spuse: 

Vai! Ştii bine că eu am mâinile legate şi că toate mişcările 
mele sunt vegheate de fratele meu! 

Şeicul suspină şi spuse: 

Tare mi-ar plăcea să petrec o seară numai cu tine! 

Copilandrul răspunse: 

Ce visezi? Dacă zilele îmi sunt vegheate, cum crezi că îmi 
sunt nopţile? 

Şeicul răspunse: 

Ştiu prea bine! Da terasa casei mele este lipită de terasa 
casei în care ne aflăm acum, şi nu ţi-ar fi greu la noapte, 
după ce fratele tău se va culca, să urci tiptil acolo, de unde 
te-aş ajuta să sari peste zidulcţul despărțitor pe terasa mea, 
unde nimeni nu va mai veni să ne vegheze! 

Băiatul se învoi şi spuse: 

Ascult şi mă supun! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Iar sultanul Şahriar îşi zise: „N-am s-o omor, de bună 
seamă, până ce n-am să aflu ce s-a petrecut între băiat şi 
dascălul lui!" 

Aşa încât, în cea de a trei sute şaptezecizeci şi cincea 
noapte şeherezada spuse: 


Băiatul se învoi şi spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Iar când sc lăsă noaptea, se prefăcu adormit şi, când 
vizirul sc duse în odaia lui, flăcăul se sui pc terasă. lar 
dascălul, şeicul, îl luă numaidecât de mână şi îl trase repede 
pe terasa vecină, unde îl aşteptau rânduite frumos pocalele 
pline şi poamele. Şezură deci jos pe pătura albă, în lumina 
lunii şi, vrăjiţi de duioşie şi de. Seninul nopţii minunate, 
începură să cânte şi să bea, sub dulcea strălucire a stelelor. 

Pe când îşi petreceau ei vremea aşa, vizirului Badr, înainte 
de a se culca, îi veni gândul să se ducă să-l mai vadă o dată 
pe fratele său, şi rămase tare nedumerit când nu-l găsi. 
Porni să-l caute prin toată casa şi, până la urmă, se sui şi pe 
terasă şi se apropie dc zidul despărțitor: îi văzu atunci pe 
fratele său şi pe şeic, cu paharele în mână, stând şi cântând 
unul lângă altul. Ci şeicul apucă să-1 zărească de departe 
pe vizir şi, cu o dibăcie desăvârşită, întoarse cântarea pe 
care tocmai o cântau, ticluind numaidecât, pe aceeaşi 
melodie, aceste stihuri: 

Beau pentru el un vin înmiresmat, înmiresmat de mierea 
gurii lui. lar cupa de rubin i-a colorat Obrajii rumeni cu 
sfieli sâlbui. 

Cum să-i spun, dacă, fericiţi, părinţii, Lui frate-său - uite-i 
lumina feţii! 

— Nume i-au dat: Lună-Plină-a-Credinţii? Să-i spun deci: 
Lună-Plină-a-Frumuseţii! 

Când auzi stihurile ce cuprindeau acea laudă gingaşă în 
privinţa sa, vizirul Badreddin, cum era om simţitor şi 
binecrescut, şi cum de altminteri nici nu vedea să se 
petreacă nimic nepotrivit, se trase îndărăt spunându-şi: „Pe 
Allah! N-am să le tulbur petrecerea!" Iar cei doi petrecură 
într-o desăvârşită fericire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada se opri o 
clipă şi pe urmă spuse: 

Sacul năzdrăvanl 


Se povesteşte că, într-o noapte, califul Harun Al-Raşid, 
chinuit de unul din desele lui nesomnuri, a poruncit să vină 
la el Giafar, vizirul său, şi i-a spus: 

O, Giafar, în noaptea aceasta pieptul mi-e peste măsură 
apăsat de nesomn şi tare aş vrea să mi-l simt uşurat! 

Giafar răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, am un prieten numit Aii 
persanul, care poartă în sacul lui o sumedenie dc snoave 
desfătătoare, potrivire să stingă grijile cele mai grele şi să 
potolească gândurile mohorâte. 

Al-Raşid răspunse: 

Atunci, adu-mi-l numaidecât pe prietenul tău! 

Şi Giafar îl aduse numaidecât dinaintea califului pe Aii 
persanul şi îi spuse: 

Ascultă, Aii! Tu ştii poveşti în stare să alunge grijile şi 
amarul. Vreau să ne povesteşti o asemenea poveste. 

Aii persanul răspunse: 

Ascult şi mă supun. Ci nu ştiu de trebuie să povestesc una 
pc cârc s-o fi auzit cu urechile melc, ori una pe care s-o fi 
văzut cu ochii mei! 

Al-Raşid spuse: 

Mi-ar plăcea mai degrabă una la cârc să fi luat şi parte. 

1 La M. A. Salie: Povestea cu sacul. 

Atunci Aii persanul spuse: 

Stam într-o zi în prăvălia mea, vânzând şi cumpărând, 
când un kurd veni să cumpere nu mai ştiu ce; deodată, 
înşfacă un săculeţ ce se afla pe tejgheaua mea şi, fară ca 
măcar să încerce să-l ascundă, vru să plece cu el, de parcă 
ar fi fost al lui de când lumea. Eu, atunci, sării din prăvălie 
afară în uliţă, îl înhăţai de pulpana mantiei şi îi poruncii să- 
mi dea îndărăt sacul; el însă ridică din umeri şi îmi spuse: 

Sacul ăsta? Păi e sacul meu, cu tot ce sc află în el! 

Eu atunci, simțind că mă înăbuş, strigai: 

O, musulmanilor! Scăpaţi-mi bunul din mâinile păcătosului 
ăstuia! 


La strigătele mele, întregul suk se strânse împrejurul 
nostru, iar negustorii mă sfătuiră să mă duc şi să mă plâng 
cadiului numaidecât. Făcui aşa, şi ei mă ajutară să-l ducem 
la cadiu cu noi şi pc kurd, hoţul sacului. 

Când ajunserăm în faţa cadiului, ne oprirăm amândoi 
cuviincioşi în picioare dinaintea lui, şi el începu prin a ne 
întreba: 

Care dintre voi face plângerea şi pentru cc se plânge? 

Atunci kurdul, fară a-mi da răgaz să deschid gura, înaintă 
câţiva paşi şi răspunse: 

Allah ocrotească-1 pe stăpânul nostru, cadiul! lacătă, sacul 
acesta este sacul meu, cu tot ce se află în el. Îl pierdusem, şi 
iacătă că l-am găsit pe taraba din faţa prăvăliei acestui om! 

Cadiul îl întrebă: 

Când l-ai pierdut? 

El răspunse: 

Pe ziua de ieri! Şi, din pricina acestei pierderi, n-am putut 
să dorm toată noaptea. 

Cadiul îl întrebă: 

Atunci, ia să-mi înşiri toate lucrurile care se află în el. 

Şi kurdul, fară să şovăiască o clipă, spuse: 

În sacul meu, o, cadiule, stăpâne al nostru, se află două 
borcănaşe de cleştar pline cu kohl, două beţigaşe de argint 
pentru întins kohlul, o bastistă, două borcane cu limonadă, 
aurite împrejur, o pernă, o andrea de împletit, o pisică cu 
pui în ca, doi măgari, două palanchine dc femeie, o vacă, doi 
viței, o oaie cu mieii ei, o cămilă şi doi pui de cămilă, un 
dromader bun dc goană, cu dromadera lui, un bivol, un 
divan, un palat cu două săli de primire, două corturi de 
pânză verde, o codoaşă ştirbă, un băiat şi sora lui, şi o ceată 
de kurzi de soiul meu, gata să pună mărturie că sacul este 
sacul meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar canei fu cea ele a trei sute şaptezeci şi şasea noapte 
spuse: 


Gata să pună mărturie că sacul este sacul meu. 

Atunci cadiul, netulburat, se întoarse către mine şi mă 
întrebă: 

Şi tu ce ai de răspuns? 

Eu, o, emire al drept-credincioşilor, eram înmărmurit. Ci 
tot înaintai oleacă şi răspunsei: 

Allah înalţe-l1 şi cinstească-1 pe stăpânul nostru cadiul! Eu 
ştiu că în sacul meu se află un iatac părăginit, o casă fară 
bucătăric, o şcoală de băieţi, un bârlog de tâl-hari de teapa 
kurzilor, o bâtă dc cioban, cinci băieţi drăgălaşi, 
douăsprezece fete fecioare şi o mie de căpetenii dc 
caravane, gata să pună mărturie că sacul este al meu, cu tot 
ce se află în el. 

Când auzi răspunsul meu, kurdul strigă văicărindu-sc: 

O, stăpâne al nostru, cadiule, sacul acesta care-i al meu 
este cunoscut şi răscunoscut, şi toată lumea ştie că e al 
meu. Pe deasupra, ca încă o dovadă, el mai cuprinde două 
cctăţi întărite şi zece turnuri, două alambicuri de alchimist, 
patru jucători de şarange, o iapă şi doi mânji, un armăsar şi 
doi cai jugăniţi, un băiat stricat şi doi codoşi, un orb şi doi 
străvăzărori, un şchiop şi doi damblagii, un reiz de naic, o 
naie cu năierii ei, un popă creştin, un cadiu şi doi martori 
gata să pună mărturie că sacul este sacul meu! 

Cadiul, la vorbele acestea, fară a se tulbura, se întoarse 
înspre mine şi mă întrebă: 

Cc ai dc răspuns la toate astea? 

Eu, o, emire al drept-credincioşilor, simţeam că plesnesc 
dc mânie, ci tot înaintai câţiva paşi şi răspunsei cu toată 
liniştea de care eram în stare: 

Allah să lumineze şi să limpezească judecata stăpânului 
nostru cadiul! Trebuie să adaug că în sac, ca dovadă că este 
al meu, se mai află, pe deasupra, nişte leacuri împotriva 
durerilor de cap, nişte zemuri vrăjitoreşti şi nişte farmece, 
nişte tunici de zale şi nişte dulapuri pline cu arme, o mic dc 
berbeci deprinşi să se bată în coarne, un obor de vite, nişte 
inşi dedaţi la muierlăc, nişte pezevenghi, nişte grădini pline 


cu pomi şi cu flori, nişte viţă dc vie încărcată cu struguri, 
nişte mere şi nişte smochine, nişte umbre şi nişte năluci, 
nişte damigene şi nişte pocale, nişte proaspeţi căsătoriţi, cu 
toată nunta, nişte strigături şi nişte ghiduşii, douăsprezece 
vântuituri puturoase, tot atâtea râsâicli fară de miros, nişte 
prieteni tolăniţi pc o pajişte, nişte steaguri şi nişte prapuri, 
o nevastă care iese dintr-un hammam, douăzeci dc 
cântărețe, cinci mândreţe dc roabe abisinience, trei 
indience, cincizeci de turcoaice, şaptezeci de persiencc, 
patruzeci de caşmiricnce, optzeci de kurde, tot atâtea 
chinezoaice, nouăzeci de georgience, toată ţara Irakului, 
Raiul Pământesc, două staule, o moschee, câteva 
hammamuri, o sută de negustori, o tablă de lemn, un cui, un 
negru care cântă dintr-un clarinet, douăzeci de 
dănţuitoare, cincizeci de magazii, cetatea Kufa, cetatea 
Gaza, Damietta, Assuan, saraiul lui Khosru-Anuşirvan şi cel 
al lui Soleiman, roate pământurile cuprinse între Balkh şi 
Ispahan, Indiilc şi Sudanul, Bagdadul şi Khorasanul; mai 
cuprinde, pe deasupra - Allah ocrotească-i zilele cadiului 
nostru! 

— Un giulgiu, un sicriu şi un brici dc bărbierit pentru 
barba cadiului, dacă preacinstitul cadiu nu va vroi să-mi 
facă dreptate şi să judece că sacul este sacul meu! 

Cadiul, după ce ascultă toate astea, sc uită la noi şi îmi 
spuse: 

Pe Allah! Ori că voi amândoi sunteţi două pramatii care vă 
bateţi joc şi dc pravili şi de înfaţişătorul lor, ori că sacul 
vostru o fi vreo genune fară de fund sau poate că chiar 
Valea-din-Ziua-Judccăţii! 

Şi pc dată, ca să cerceteze spusele noastre, porunci să se 
deschidă sacul, dc faţă cu martorii. În sac se aflau câteva 
coji de portocală şi nişte sâmburi de măsline. 

Eu atunci, năucit până peste marginile năucelii, îi 
mărturisii cadiului că sacul acela era sacul kurdului şi că 
sacul meu pierise. Şi mă cam dusei! 


Când auzi povestea aceasta, califul Harun Al-Raşid sc 
tăvăli pe jos în hohote de râs şi îl dărui cu un dar procopsit 
pe Aii persanul. Şi dormi adânc în noaptea aceea până 
dimineaţa. 

Pe urmă Şeherezada adăugă: 

Da nu care cumva, o, norocitulc sultan, să socoţi că snoava 
aceasta ar fi mai hazulie decât cea în care Al-Raşid s-a 
pomenit judecător într-o pricină de dragoste! 

Şi sultanul Şahriar întrebă: 

Şi cârc este snoava aceea de care eu habar n-am? 

Atunci Şeherezada spuse: 

Al-Raşid judecător În dragoste 

Se povesteşte că, într-o noapte, Harun Al-Raşid se culcase 
între două2 cadâne care îi erau deopotrivă de dragi, una de 
baştină din Medina, cealaltă din Kufa; şi nu vroisc, până la 
încheierea de la urmă, să-şi mărturisească aplecarea faţă 
de vreuna dintre ele în dauna celeilalte. Aşa că izbânda 
avea să fie a celei ce va fi dobândit-o pc drept, încât roaba 
de la Medina îi luă mâinile şi începu să le alinte dulce, pe 
când cea de la Kufa, tolănită oleacă mai jos, îl dezmierda pe 
picioare şi se folosea dc prilej spre a-şi strecura mâna către 
bunurile califului, cântărindu-le cu gingăşie. Şi-aşa că 
bunurile, de atâta cântărcală duioasă, începură să 
sporească în greutate. Atunci roaba de la Kufa nu pregetă 
să pună stăpânire pe ele şi, cuprinzându-le cu totul, le 
adună în căuşul palmelor. Atunci roaba de la Medina îi zise: 

Văd că ai pus gabja pe toată sermaiaua şi nici nu te 
gândeşti să-mi laşi şi mic măcar dobânzile! 

Şi, cu o mişcare repezită, o împinse pe potrivnica ei încolo, 
şi puse ea la rându-i stăpânire pe toată sermaiaua, 
ascunzând-o cu grijă în căuşul palmelor. Atunci roaba 
păgubită, care era tare pricepută la pildele rămase de la 
Profet, îi zise roabei dc la Medina: 

Mi se cuvine sermaiaua în temeiul spuselor Profetului 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!): „Cine trezeşte la viaţă 
un pământ mort, este stăpân deplin peste acel pământ!" 


Da roaba dc la Medina, care nu vroia să lase bunurile, nu 
era nici ea mai puţin dăscălită decât potrivnica ei de la 
Kufa, întru pildele cuprinse în sunna, şi răspunse 
numaidecât: 

: La M. A. Salie: Povestea cu califul Ar-Raţidţi nişte roabe. ' 
în varianta tradusă dc M. A. Salic, sunt trei roaoc, cea dca 
treia fiind din Irak. 

Sermaiaua este a mea în temeiul spuselor Profetului 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) care ne-au fost păstrate 
şi lăsate de către Safian: „Vânatul nu este al acelui care îl 
scoală, ci al celui care îl prinde!" 

Când auzi toate aceste sfinte pomeniri, califul le socoti 
atâta de întemeiate, încât se dovedi şi el la fel faţă de cele 
două copile, în noaptea aceea.1 

Pe urmă Şeherezada adăugă: 

Ci, o, norocitule sultan, niciuna dintre snoavele acestea nu 
preţuiesc cât accea în care două femei sporovăiesc despre 
cine se cade să aibă întâietate în dragoste: un flăcăiandru 
sau un bărbat copt? 

CUI 1 SE CADE ÎNTÂIETATEA - UNUI FLĂCĂIANDRU 
SAU UNUI BĂRBAT COPT2 

Snoava ne-a fost lăsată dc Abul-Aina care spune: 

Stam într-o seară pe terasa casei la reveneală, când auzii o 
sporovăială de femei pe terasa casei de alături. Femeile 
cârc vorbeau erau cele două soţii ale vecinului meu. Fiecare 
avea câte un drăguţ care le aducea alte răsfăţuri decât 
boşorogul lor dc soţ. Drăguţul uncia era un flăcău frumos, 
încă fraged şi cu buzele şi obrajii rumeni, abia adumbriţi de 
închipuirea unui pufuşor; pe când drăguţul celeilalte era un 
bărbat copt şi împodobit cu o barbă marc şi deasă. Or, cele 
două vecine ale mele, neştiind că sunt auzite, tocmai 
vorbeau despre meritele drăguţilor lor. Una zicea. 

1 LiM.A. Salie, aceste ultime rânduri sunt altfel: „Atunci 
roaba dc la Irak le îmbrânci încolo şi grăi: «Sermaiaua arc 
să fie a mea, până dovediţi voi gâlceava!» " 21 j M. A. Salie: 
Povestea eu Abu-li-Aina fi două neveste. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute faptezeci fi şaptea noapte 
una zicea: 

O, soro, cum de-ai putea să înduri pe sâni atingerea aspră 
a bărbii drăguţului tău, ori mustăţile care îţi înţeapă obrajii 
şi buzele când te sărută? Cum de scapi de fiecare dată 
nejulită şi nevătămată? Crede-mă, soro, schimbă-ţi drăguţul 
şi fa ca mine: ia-ţi un flăcăiaş cu obrajii acoperiţi de un 
pufuşor dulce ca poama şi cu buzele moi de să ţi se 
topească în gură când îl săruţi. Pe Allah! Acela are să-ţi 
aducă din plin, în locul bărbii de care duce lipsă, destule 
alte bucurii! 

La aceste cuvinte, surata ei răspunse: 

Proastă mai eşti, soro, şi lipsită de pricepere şi de dibăcie! 
Au tu nu ştii că un pom nu este frumos decât încărcat cu 
frunzele lui, iar castravetele nu este bun decât când are 
creţuri şi buburuze? Ce poate fi mai urât pe lume decât un 
bărbat spân ca napul? Află, dar, că barba şi mustăţile sunt 
pentru bărbat ceea ce sunt cosiţele părului pentru femeie. 
Lucru-i atâta de învederat, încât Allah Preaînaltul (slăvit fie 
el!) anume a zămislit în cer un înger care nu are altă 
sarcină decât să-l proslăvească pc Atoatefăcătorul pentru 
că le-a dăruit bărbaţilor barba şi pentru că le-a înzestrat pe 
femei cu plete. Ce-mi tot spui tu să-mi iau de drăguţ un 
tinerel fără barbă? Au tu crezi că aş primi vreodată să mă 
leg cu unul cârc, de-abia îmbrăţişat se şi desparte, de-abia 
încălzit se şi răceşte, de-abia prins se şi desprinde, de-abia 
înălţat se şi coboară, de-abia găsit se şi pierde, de-abia 
început se şi isprăveşte, de-abia pornit se şi odihneşte, de- 
abia dezbrăcat se şi îmbracă, şi de-abia venit e gata să 
plece? Vezi-ţi de treabă, soro dragă! N-am să mă despart 
niciodată de un bărbat care de-abia adulmecat se şi 
întoarce, care când vine rămâne, când începe nu se 
opreşte, când sfârşeşte nu se isprăveşte, când te strânge te 


bucură, când asudă te cutremură, când dă nu se zgârceşte, 
şi când vrea poate! 

Auzind aceste lămuriri, femeia care avea de drăguţ un 
flăcăiandru strigă: 

Pe Domnul sfintei Kaaba! O, soro dragă, mi-ai stârnit ispita 
de a cunoaşte şi eu un om cu barbă! 

Pe urmă Şeherezada, după o tăcere scurtă, spuse 
numaidecât: 

Preţul castraveţilori într-o zi, emirul Moin ben-Zaida2 
întâlni la vânătoare un arab călare pe un măgar şi care 
venea din pustie3. Îi ieşi înainte şi, după salamalec, îl 
întrebă: 

Unde mergi aşa, frate arab, şi cc duci înfăşurat cu atâta 
grijă în săculeţul acela? 

Arabul răspunse: 

Merg la emirul Moin, să-i duc trufandaua aceasta de 
castraveți ce s-au copt mai înainte de vremea lor pe ogorul 
meu. Cum emirul este cel mai darnic om din câţi se cunosc, 
n-am nici o îndoială că are să-mi plătească pe castraveți un 
preţ pe potriva mărinimiei lui! 

1 La M. A. Salic: Povestea cu Man ibn Zaida. 

2 Moin ben-Zaida - căpctcnic dc oşti şi fruntaş al lumii 
arabe din primele vremuri ale Islamului - era de o dărnicie 
care a devenit legendară. A murit pc la 770. 

* Varianta tradusă dc M. A. Salic a acestei poveşti începe 
cu un episod care ilustrează şi el mărinimia emirului ben- 
Zaida: mai înainte dc a-l întâlni pc arabul cu castraveţii, 
emirul, însetat, bea apă din cofciclclc unor fete şi, ncavând 
cu cc să Ic răsplătească pe fete, întrucât nu avea bani la el, 

Emirul Moin, pc cârc arabul nu-l mai văzuse niciodată 
până atunci, îl întrebă: 

Şi cu cat nădăjduieşti să-ţi plătească emirul Moin 
castraveţii? 

Arabul răspunse: 

Pe puţin cu o mie de dinari de aur! Emirul întrebă: 

Şi dacă emirul ţi-o spune că e prea mult? Arabul răspunse: 


N-am să mai cer decât cinci sute! 

Şi dacă el o să-ţi spună că e prea mult? 

Am să cer trei sute! 

Şi dacă el o să-ţi spună că tot e prea mult? 

O sută! 

Şi dacă o să-ţi spună iar că e prea mult? 

Cincizeci! 

Şi dacă iar o să-ţi spună că e prea mult? 

Treizeci! 

Fiind la vânătoare, le dăruieşte câte o săgeată din vestitele 
lui săgeți cu vârful dc aur - generozitate care le face 
numaidecât pc cele trei fete să-şi dea scama cinc este 
mărinimosul din faţa lor şi, drept mulţumire, fiecare ii înalţă 
câte o laudă, în versuri cam aidoma, totuşi interesante: 

Prima: 

Ce darnic e viteazul, fi ce bun e! Siintcea de aur puse la 
săgeți - Să-fi cumpere răni fii leacuri bune, lar pentru cei 
răpufi un giulgi măreț! 

A doua: 

Nu-i altu-n dărnicie mai presus - Prieteni, dufmani - el pe 
tofi i-nfruptă! Sâmcea de aur Ia săgeți fi-a pus Ca să 
rămână darnic fi în luptă! 

A treia: 

E-atâta dărnicie în inima-i viteaza, Cât cu săgefi de aur 
dufmanii-i săgetează! Să-fi ia răni fii leacuri pe scumpele 
săgefi, lar celor morfi sovoane să li se ia, de preţ! 

Şi dacă o să-ţi spună că şi atâta e prea mult? 

UP Atunci am să-mi bag măgarul în haremul lui şi-am s-o 
iau la fugă cu mâinile goale! 

Auzind cuvintele acestea, Moin pufni în râs şi dete pinteni 
calului, ca să-şi ajungă alaiul şi să se întoarcă reE edc la 
sarai unde le porunci robilor şi musaipilor să-l isc să intre 
pe arabul cu castraveţii. 

Şi-aşa, peste un ceas, când arabul ajunse la palat, 
cămăraşul se grăbi să-1 ducă în sala de primire, unde 
aştepta emirul Moin, stând măreț, împresurat de toată fala 


dc la curtea lui şi înconjurat de străjerii cu spadele în mână. 
Încât arabul nici pomeneală să-l mai cunoască în cel din 
faţa lui pe călăreţul întâlnit pc drum; şi, cu sacul de 
castraveți în mână, aşteptă, după cuvenitele salamalecuri, 
să-l întrebe mai întâi emirul. Şi emirul îl întrebă: 

Ce-mi aduci în sacul acela, frate arab? 

El răspunse: 

Punându-mi credinţa în mărinimia emirului, stăpânul 
nostru, îi aduc nişte trufandale de castraveți tineri crescuţi 
în bostănăria mea. 

Bun gând! Şi la cam cât socoţi să se ridice mărinimia mea? 

La o mic de dinari! 

E cam prea mult! 

Cinci sute! 

E prea mult! 

Trei sute! 

Prea mult! 

O sută! 

E mult! 

Cincizeci! 

Mult! 

Treizeci! 

Încă-i mult! 

Atunci arabul strigă: 

Pc Allah! Ce întâlnire de piază rea mai avusci şi cu 
adineaori, în pustie, când mă întâlnii cu faţa aia de catran! 
Nu, pc Allah! O, emire, nu pot să las castraveţii la mai puţin 
de treizeci de dinari. 

Auzind aceste cuvinte, emirul Moin zâmbi a râde şi nu 
răspunse nimic. Atunci arabul se uită la el şi, băgând de 
seamă că omul cel întâlnit în pustie nu era altul decât 
emirul Moin, spuse: 

Pe Allah! O, stăpâne al meu, porunceşte să fie aduşi cei 
treizeci de dinari, căci măgarul meu este legat la poartă! 

La cuvintele acestea, emirul Moin izbucni într-un hohot de 
râs dc căzu pe spate; apoi îl chemă pe cămăraşul lui şi-i 


spuse: 

Numără-i numaidecât acestui frate arab mai întâi o mie de 
dinari, pe urmă cinci sute, pe urmă trei sute, pe urmă o 
sută, pe urmă cincizeci, şi, la sfârşit de tot, treizeci, ca să-l 
îndupleci să-şi lase măgarul acolo unde este legat! 

Şi arabul rămase cu gura căscată, primind o mie nouă sute 
optzeci de dinari pentru un sac de castraveți. Aşa de darnic 
era emirul Moin! Mila lui Allah fie cu el în veci! 

Pe urmă, Şeherezada spuse: 

Pletele albel 

Abu-Suvaid povesteşte: într-o zi, intrasem într-o livadă să 
cumpăr nişte poame, când zării de departe, şezând la 
umbra unui cais, 

: Li M. A. Salic: Povestea cu Abu-Suveidţi bătrâna. 

O femeie ce-şi pieptenă părul. Mă apropiai de ea şi văzui 
că era bătrână şi că părul îi era alb; ci faţa îi era desăvârşit 
de proaspătă, iar obrazul arăta minunat. Dacă văzu că mă 
apropii de ca, nu făcu nici o mişcare să-şi tragă iaşmacul pe 
faţă, nici vreun semn că ar vrea să-şi acopere capul, ci 
zâmbea mai departe, descurcându-şi părul cu pieptenul ei 
dc fildeş. Mă oprii dinainte-i şi, după cuvenitele 
salamalecuri, îi spusei: 

— O, tu, cea bătrână după ani, dar aşa dc tânără după 
chip, de ce nu-ţi vopseşti părul, ca să semeni întru totul cu o 
fată tânără? Ce pricină te împiedică să nu faci aşa? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi opta noapte 
spuse: 

Cc pricină tc împiedică să nu faci aşa? 

Ha ridică atunci capul, mă privi cu ochii mari şi îmi 
răspunse: 

L-am mai vopsit o dată, Şi iarăşi a albit. Că doar culoarea 
vremii Rămâne, nesmintit. 

Nu-l mai vopsesc de-acuma - Că n-are nici un rost, Şi nici 
nu se mai poate Să fii ceea ce-ai fost. 


Şi Şeherezada spuse apoi: încurcătura descurcatăl 

Se povesteşte că vizirul Giafar, primindu-l într-o noapte ca 
oaspete pe califul Harun Al-Raşid, nu precupeţi nimic spre 
a-l înveseli cât mai desfătător. Deodată, califul îi spuse: 

Giafar, am auzit că ai cumpărat o roabă tare frumoasă, pe 
care şi eu o băgasem dc seamă şi pe care vroiam s-o 
cumpăr pentru mine. Doresc, dar, să mi-o laşi mie, la ce 
preţ vei dori. 

Giafar răspunse: 

N-am de gând s-o vând, o, emire al drept-credincioşilor. 

Califul spuse: 

Atunci, dă-mi-o în dar. 

Giafar răspunse: 

N-am de gând aşa ceva, o, emire al drept-credincioşilor. 

Atunci Al-Raşid încruntă din sprâncene şi strigă: 

Jur de trei ori că mă despart de soţia mea Sett Zobeida, 
dacă nu vrei să-mi vinzi roaba ori să mi-o dăruieşti. 

Giafar răspunse: 

Jur de trei ori că mă despart pe dată de soţia mea, mama 
copiilor mei, dacă am să-ţi vând roaba sau am să ţi-o 
dăruiesc. 

După ce amândoi făcură asemenea jurământ, deodată 
pricepură că se lăsaseră târâţi prea departe, orbiţi de 
aburii vinului, şi amândoi într-un gând se întrebară 1 La M. 
A. Salie: Povestea cu Abu-Yusuf. 

Ce cale să folosească spre a ieşi din încurcătură. După 
câteva clipe dc uluire şi de cugetare, Al-Raşid spuse: 

N-avem altă cale de scăpare din împrejurarea aceasta 
încurcată, decât să ne slujim de luminile cadiului AbiYussuf 
cel atâta de priceput la pravilele despărţeniei. 

Trimise numaidecât după el, iar Abi-Yussuf gândi: „Dacă 
trimite califul după mine în puterea nopţii, trebui să se Pi 
întâmplat belea marc în Islam." Şi ieşi degrabă din casă, 
încălecă pe catâr şi îi spuse robului care venea în urma lui: 

Ia cu tine sacul cu grăunţe al catârului, care n-a isprăvit dc 
mâncat, şi nu uita să i-l atârnila bot când o să ajungem 


acolo, ca să-şi sfârşească porţia. 

lar când intră în sala în care îl aşteptau califul şi Giafar, 
califul se ridică în cinstea lui şi îl pofti să se aşeze alături de 
el: hatâr pe care nu-l făcea nimănuia decât numai lui Abi- 
Yussuf. Pe urmă îi spuse: 

— Te-am chemat pentru o încurcătură dintre cele mai 
încurcate. 

Şi îi povesti întâmplarea. Atunci Abi-Yussuf zise: 

Păi dezlegarea, o, emire al drept-credincioşilor, este cum 
nu se poate mai uşoară! 

Se întoarse apoi către Giafar şi îi spuse: 

N-ai decât să-i vinzi califului jumătate din roabă şi să-i dai 
în dar cealaltă jumătate! 

Hotărârea aceasta îl bucură peste măsură pe calif, care nu 
mai contenea să sc minuneze de deplina-i iscusinţă: căci pc 
amândoi îi dezlega de jurământul (acut. Porunciră, aşadar, 
să vină numaidecât roaba, iar califul îi spuse: 

Nu pot aştepta să treacă răstimpul hotărât de pravili 
pentru slobozenia ce mi-ar îngădui s-o iau pe roabă 

! Abi-Yussuflacub a fost un cclcbru jurist arab cârc a murit 
în anul 828. 

De la stăpânul ei dintâi. Aşa încât, o, Abi-Yussuf, trebuie să- 
mi mai afli şi mijlocul de a-mi da pe loc slobozenia. 

Abi-Yussuf răspunse: 

Lucru-i încă şi mai uşor. Porunceşte să vină aici un tânăr 
mameluc. 

Numaidecât Al-Raşid porunci să vină mamclucul, iar Abi- 
Yussuf spuse: 

Pentru ca această grabnică slobozenie să fie aşa cum scrie 
la lege, trebuie ca roaba să fie căsătorită după lege. Am să 
i-o dau, aşadar, de soţie acestui mameluc cârc, după ce i se 
va plăti răscumpărarea, are să se despărţească dc ca, fară a 
o fi atins. Şi numai atunci, o, emire al dreptcredincioşilor, 
roaba arc să poată fi cadâna ta! 

Apoi se întoarse către mameluc şi îi spuse: 

O primeşti pe roaba aceasta ca soţie legiuită? 


El răspunse: 

O primesc! 

Atunci cadiul îi spuse: 

Eşti căsătorit. Acuma, ţine o mie de dinari pentru tine şi 
despărţeşte-te de ea. 

Mamclucul răspunse: 

De vreme ce sunt căsătorit cu ea după lege, ţin să rămân 
căsătorit, căci roaba îmi place. 

Auzind răspunsul mamclucului, califul îşi încruntă 
sprâncenele a mânie şi îi spuse cadiului: 

Pe fala strămoşilor mei! Dezlegarea ta are să te lege în 
ştreang. 

Ci Abi-Yussuf spuse blajin: 

Stăpânul nostru califul să n-aibă grijă de îndărătnicia 
acestui mameluc şi să aibă toată încredințarea că 
dezlegământul este mai uşor ca oricând. 

Pe urmă adăugă: îngăduie-mi numai, o, emire al drept- 
credincioşilor, să mă slujesc de mameluc ca şi cum ar fi 
robul meu. 

Califul îi spuse: îţi îngăduiesc. Este robul tău şi se află în 
stăpânirea ta. 

Atunci Abi-Yussuf se întoarse către fată şi îi spuse: îţi 
dăruiesc mamelucul acesta şi ţi-l dau ca rob cumpărat! Îl 
primeşti aşa? 

Ea răspunse: îl primesc! 

Atunci, căsătoria pe care a făcut-o cu tine este stricată 
chiar dc el. Iar tu eşti dezlegată de el. Aşa spune legea 
căsătorici. Am judecat! 

Auzind judecata aceasta, Al-Raşid, minunându-se peste 
poate, se ridică drept în picioare şi strigă: 

O, Abi-Yussuf, nu sc mai află altul ca tine în tot Islamul! 

Şi porunci să i se aducă o tablă mare, plină cu aur, şi îl 
rugă s-o primească. Atunci cadiul îi mulţumi, dar nu ştia 
cum să ducă tot aurul acela. Deodată îşi aminti de sacul de 
grăunţe al catârului şi, ccrând să-i fie adus, vărsă în el tot 
aurul dc pc tablă şi plecă. 


Or, snoava accasta ne dovedeşte că ştiinţa legilor duce la 
cinstiri şi la bogății. Mila lui Allah fie, dar, asupra tuturor 
acestora! 

Pe urmă Şeherezada spuse: 

ABU-NUWAS ŞI SCALDA SULIANEI SEIT ZOBEIDA1 

Se povesteşte că slăvitul calif Harun Al-Raşid, care o iubea 
cu o dragoste peste măsură pe soţia şi verişoara lui, Seti 
Zobeida, pusese să se zidească pentru ea, într-o grădină 
numai a ei anume, un havuz marc, împrejmuit de un 
crânguşor de copăcei stufoşi, unde se putea scălda 

: La M. A. Salie: Povestea cu Harun al-Raţid fi sitt-Zubeida. 

Fară a fi zărită vreodată nici de privirile bărbaţilor, nici de 
razele soarelui, atâta de nepătruns şi de frumos era acel 
crânguşor. 

Or, într-o zi de arşiţă, Sett Zobeida veni singură-singurică 
în crâng, sc dezbrăcă până la piele pe marginea havuzului 
şi intră în apă. Ci nu-şi spălă decât picioarele, până la 
genunchi; căci se sfia dc trecmurul pc care apa îl dă trupului 
ce se cufundă cu totul în valuri şi, pe deasupra, nici nu ştia 
să înocate. Doar cu un lighenaş dc aur pc care îl adusese cu 
ea îşi turna câte puţină apă pe umeri. 

Califul, care o văzuse când plecase către havuz, o urmase 
încetişor şi, călcând fară zgomot, ajunsese la crânguşor 
tocmai când Sett Zobeida era goală. Şi ascuns între 
frunzişuri, începu s-o privească şi să se minuneze dc alba ci 
goliciune lângă apă. Şi, cum sta cu o mână sprijinită pe 
creangă, deodată creanga se frânse şi Sett Zobeida. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute şaptezeci şi noua noapte 
spuse: 

Deodată creanga se frânse şi Sett Zobeida, cuprinsă de 
spaimă, sc întoarse, punându-şi repede mâinile la locul de 
ruşine, ca să-l ferească de priviri străine. Or, Sett Zobeida 
era aşa dc binecuvântată, încât mâinile ci amândouă nu 


izbuteau să acopere totul; aşa că, printre degetele ei, ochii 
califului zăreau întreaga slavă. 

AlL-Raşid, care până atunci nu avusese prilejul s-o 
privească în voie pe verişoara lui, fu şi uimit şi încântat 
văzând-o cât dc dăruită era, şi se grăbi să se îndepărteze pe 
furiş, aşa cum venise. Dar cele văzute îi stârniseră 
închipuirea şi se simţi deodată ispitit să facă versuri, începu 
prin a ticlui, pe un ritm sprinten, următorul vers: 

Văzui argintul gol într-un havuz. 

Dar degeaba îşi mai frământă el mintea să ducă mai 
departe cuvintele, căci nu izbuti nu numai să isprăvească 
poezia, ci nici măcar să facă şi versul următor, cerut de 
rimă; şi se simţea tare necăjit şi asuda repetându-şi: 

Văzui argintul gol într-un havuz. 

Şi nu izbutea să iasă la liman. Atunci, se hotări să-l cheme 
pe poetul Abu-Nuwas şi îi spuse: 

la să vedem dacă poţi să duci la capăt o poezioară care are 
ca vers de început aceste cuvinte: 

Văzui argintul gol într-un havuz. 

Atunci Abu-Nuwas, care şi el dăduse târcoalc prin preajma 
havuzului şi luase seama la toată întâmplarea de mai 
înainte, răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Şi, spre uluirea califului, ticlui pe dată stihurile următoare: 

Văzui argintul gol într-un havuz, Şi ochii mei cu flăcări s- 
au aprins Gazela dulce sufletul mi-a prins Cu-al fericirii ei 
ascuns hurmuz. 

De ce nu m-am putut schimba un timp în val de apă, să-i 
alint hoţeşte Al frumuseţii har - sau într-un peşte, Pentru un 
ceas ori două, să mă schimb? 

Califul nu încercă să afle cum de ştiuse Abu-Nuwas să dea 
versurilor lui o culoare atâta de aidoma cu faptele 
întâmplate, şi îl răsplăti cu dărnicie, spre a-i dovedi 
mulţumirea avută. 

Pe urmă, Şeherezada adăugă: 


Dar să nu socoţi, o, norocitule sultan, că iscusinţa minţii lui 
Abu-Nuwas ar fi mai strălucită decât minunata lui stihuire 
din snoava ce vine acuma la rând. 

Abu-Nuwas ticluind versuril într-o noapte, califul Harun 
Al-Raşid, prins dc o ncsomnie statornică, se preumbla de 
unul singur prin umbrele saraiului, când o zări pe una 
dintre roabele lui, pe care o iubea peste măsură, că se 
îndreaptă către iatacul de taină. Se luă după ea şi intră pc 
urmele ci în iatac. O prinse atunci în braţe şi începu s-o 
alinte şi s-o strângă, până ce roabei îi căzu vălul cc-o 
acoperea şi până ce tunica îi alunecă de pe umeri. Văzând-o 
aşa, dorinţa se aprinse în sufletul califului, care vroi pe dată 
să se bucure de roaba cea frumoasă; ci sc trase îndărăt, 
spunând: 

lartă-mă acum, o, emire al drept-credincioşilor! Să 
amânăm pc mâine, căci în scara aceasta nu mă aşteptam că 
ai să mă cinsteşti cu venirea ta şi nu sunt deloc pregătită. Ci 
mâine, cu voia lui Allah! Ai să mă găseşti parfumată şi pe 
pat cu iasomii înmiresmate. 

Atunci Al-Raşid nu mai stărui şi se întoarse la plimbarea 
lui. 

A doua zi, pc la aceeaşi vreme, emirul îl trimise pe 
Massrur, căpetenia hadâmbilor, s-o vestească pe roabă de 

: La M. A. Sal ie: Povestea cu califul, roaba ţi Abu-Novas. 

Făgăduită lui venire. Ci fetişcana tocmai avusese în ziua 
aceea un început de oboseală şi, simțindu-se mai slăbită şi 
mai neînstare decât oricând» sc mulţumi, drept orice 
răspuns dat lui Massrur, care îi aminti de făgăduiala din 
ajun, să-i amintească zicala: „Ziua şterge vorbele din timpul 
nopţii!" în clipa când Massrur îi repeta califului cuvintele 
acestea ale fetişcanei, intrară poeţii Abu-Nuwas, El-Rakaşi 
şi Abu-Mossab. Iar califul se întoarse către ei şi le spuse: 

— Să-mi ticluiţi pe dată fiecare câteva stihuri în care să fie 
cuprinse cuvintele: „Ziua şterge vorbele din timpul nopţii! 

Atunci poetul El-Rakaşi spuse cel dintâi: 


O, inimă, ia seama Şi fugi de-acea copilă, Frumoasă fi 
gingaşă. Dar fără pic de milă, Ce nu vrea nici să dete Şi nici 
ea să primească, Făgăduind că „măi ne. Şi-apoi, cu 
nefirească Şi dulce nepăsare, Nu-fi schimbă vorbă-n fapte, 
Spunând că: „Ziua şterge Vorbele spuse-n noapte!" 

Pe urmă Abu-Mossab înainta şi spuse: 

Inima mea aleargă Spre-a ei, în goana mare, lar ea se 
joacă, reaua, Cu-a mea înflăcărare. 

Când ochii-mi plâng, fi pieptul De dorul ei mă arde, 

Ea doar se mulţumeşte Să rada mai departe. 

De-i amintesc ce-mi spuse, Ea îmi răspunde-n şoapte, 
Zâmbindu-mi: „Ziua şterge (Vorbele spuse-n noapte!" 

Cel din urmă, Abu-Nuwas, înaintă şi spuse: în noaptea 
liniştita, Ce dulce se-ndoia! Cât farmec, fară voie, Prin 
trupu-i tremura! 

În linul vânt al nopţii, Suav-ameţitor, Un ram părea, ca 
ramul Zbătânau-se uşor. 

Şi-au început deodată Sub haină să-i tresalte, Mici, sânii 
ei, aprinşii, Ca două rodii coapte. 

De-atâtea dulci alinturi, Şi jocuri dragi, şi glume, Dibaci 
purtându-mi mâna Şi cu un rost anume, 

laşmacul de pe faţă Deodată se-abătu, Şi de pe umeri, 
moale, Tunica ei căzu. 

Şi se ivi deocLită, Pe jumătate goală, Din roebia-i căzută, 
Ca floarea din petală. 

Cum noaptea-fi coborâse A umbrelor perdea. Aprins de 
dor, fi lacom, l-am spus: „le vreau a mea!" 

Ci ea fopti doar: „Mâine'". Iar eu, a doua zi, l-aduc aminte 
dulce: „Făgăduiala, ftii!". 

Ea, ca-ntr-un vis, cu ochii Râzând, cu buze coapte, 
Răspunse: „Ziua fterge Vorbele spuse-n noapte!" 

După ce ascultă toate stihurile acestea, Al-Raşid puse să se 
dea câte o sumă mare dc bani fiecărui poet, afară de Abu- 
Nuwas, şi porunci ca acesta să fie ucis numaidecât, 
strigând: 


Pe Allah! Eşti în cârdăşie cu acea roabă! Altminterca de 
unde ai fi ştiut să zugrăveşti aşa de aidoma o întâmplare la 
care numai eu am fost dc faţă? 

Abu-Nuwas începu să râdă şi răspunse: 

Califul, stăpânul nostru, uită că adevăratul poet este acela 
care ştie să ghicească ceea ce este ascuns, numai din atâta 
cât i sc spune! Şi de altminteri însuşi Profetul (asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea!) ne-a înfăţişat dc minune, pe noi, 
poeţii, când a spus despre noi: „Poeţii, pc orice drum ar lua- 
o, umblă ca nişte năuci. Numai închipuirea îi călăuzeşte, şi 
diavolul! Şi povestesc şi spun fapte pc cârc nu le săvârşesc!" 

Al-Raşid, la cuvintele acestea, nu stărui să mai adâncească 
o taină ca aceea şi, după ce îl iertă pe Abu-Nuwas, îi dărui 
de două ori mai mulţi galbeni decât le dăduse celorlalţi doi 
poeti. 

După ce ascultă această snoavă, sultanul Şahriar strigă: 
Nu, pc Allah! Eu nu l-aş fi iertat pc Abu-Nuwas ăla, şi-aş fi 
cercetat taina, şi-aş fi pus să i sc taie capul unui Huieră-vânt 

ca el! Nu vreau, auzi tu, Şeherezada, să mai aud nimic 
despre dezmăţatul ăla care nu-i cinstea nici pe califi, nici 
datinile! 

lar Şeherezada spuse: 

Atunci, o, norocitule sultan, să-ţi povestesc snoava cu 
măgarul. 

Măgarull într-o zi, un prostănac de om, care ca toţi cei de 
teapa lui sunt dc-atâtea ori păcăliţi de alţii, trecea prin suk, 
ducând după el un măgar legat cu un curmete care ţinea 
loc de căpăstru. Un hoţ iscusit îl zări şi se hotări să-i fure 
măgarul. Îi spuse şi unui tovarăş de-al lui ce are de gând, 
iar acela îl întrebă: 

Şi cum ai să faci ca să nu te simtă stăpânul măgarului? 

Hoţul răspunse: 

Vino după mine şi ai să vezi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute optzecea noapte spuse: 


Vino după mine şi ai să vezi. 

Se apropie de tăntălău pe la spate şi, încet-încetişor, 
scoase curmetele de pe gâtul măgarului şi şi-l petrecu apoi 
sieşi pe după cap, fară ca insul să fi simţit ceva, şi l La M.A. 
Sal ic: Povestea cu boţul fi prostănacul merse mai departe, 
ca o vită de povară, în vreme ce tovarăşul său sc îndepărta 
cu măgarul dezlegat. 

Când se încredinţă că măgarul se afla destul de departe, 
hoţul se opri deodată din mers; iar omul, fară a întoarce 
capul, se străduia, smucindu-l, să-l silească să meargă. 
Simţind însă împotrivirea, se întoarse să-şi îndemne vita la 
drum şi, în loc dc măgar, dete cu ochii de hoţul legat cu 
curmetele, stând cu priviri rugătoare şi umile. Şi fii atâta de 
uluit, încât rămase cu gura căscată dinaintea hoţului; şi, 
după un răstimp, izbuti într-un sfârşit să îngaime câteva 
şoapte şi să întrebe: 

— Cine eşti? 

Hoţul, cu glas înecat de lacrimi, strigă: 

— Sunt măgarul tău, o, stăpâne. Ci povestea mca-i de-a 
mirările. Află, într-adevăr, că în tinereţea mea eram o 
haimana dedată la tot soiul de păcătoşenii ticăloase, într-o 
zi, m-am întors acasă beat şi, scârbind-o pc maică-mea, care 
când mă vedea aşa, nu mai putea să-şi stăpânească 
supărarea, mă coperi cu vorbe de ocară şi vru să mă alunge 
din casă. Ci eu o împinsei cât colo şi, în beţia mea, o lovii. 
Atunci, mâniată de purtarea mea, mă blestemă, iar urmarea 
blestemului fu că-mi schimbai pe dată înfăţişarea şi mă 
prefăcui în măgar. Atunci tu, o, stăpâne al meu, m-ai 
cumpărat din sukul dc măgari pe cinci dinari, şi m-ai ţinut 
aşa toată vremea asta, şi te-ai slujit de mine ca de o vită de 
povară, şi m-ai îmboldit din spate atunci când, istovit, nu 
mai vroiam să merg, şi îmi aruncai o droaie de înjurături pc 
care eu n-am să cutez niciodată să le rostesc. Şi-aşa! Şi nu 
mă puteam plânge în nici un chip, de vreme ce graiul îmi 
fusese luat şi tot cc puteam să fac, câteodată, dar nu prea 
des, era să izbutesc câte-un vânt, în locul vorbei ce-mi 


lipsea. Într-un sfârşit, astăzi, de bună seamă că sărmana 
maică-mea şi-o fi adus aminte de mine cu părere dc rău şi 
pesemne că i s-o fi întors mila în inimă şi-o fi îndemnat-o să 
ceară pentru mine îndurarea Celui Preaînalt. Or, nu mă 
îndoiesc deloc, numai în urma acestei îndurări mă vezi 
acuma întors la întâia mea înfăţişare dc om, o, stăpâne al 
meu. 

La vorbele acestea, bietul om strigă: 

O, frate, iartă-mi greşelile săvârşite faţă de tine, ocroti-tc- 
ar Allah! Şi uită grelele poveri cc te-am făcut să le înduri 
fară de voia mea. Nu este izbăvire decât întru Allah! 

Şi se grăbi să deznoade căpăstrul cu cârc era legat hoţul, 
şi plecă tare amărât spre casa lui, unde nu izbuti să mai 
închidă ochii în noaptea accea, atâta se căia şi se amăra. 

Peste vreo câteva zile, bietul om sc duse iar la sukul de 
măgari, ca să-şi cumpcre alt măgar, şi care nu-i fu mirarea 
când dete în târg peste măgarul lui dintâi, aidoma la 
înfăţişare cum era înainte de a se fi schimbat! Şi gândi în 
sineşi: „De bună seamă că puşlamaua asta a săvârşit altă 
păcătoşenie". Şi se apropie dc măgarul care înccpuse să 
zbiere rccunoscându-l, sc aplecă la urcchca lui şi îi strigă 
din toate puterile: 

O, ticălos fără dc leac! Iar trebuie s-o fi necâjit şi s-o fi lovit 
pe mama ta, de-ai fost iarăşi preschimbat în măgar. Ci, pe 
Allah! Nu eu am să te mai cumpăr acuma! 

Şi, mânios, îl scuipă în ochi şi plecă să-şi cumpere alt 
măgar, dovedit ca născut dintr-un tată şi dintr-o mamă dc 
neam măgăresc. 

Şi, tot în noaptea aceea, Şeherezada mai spuse: 

Sett Zobeida prinsa cu ocaral 

Sc povesteşte că Harun Al-Raşid, califul drept- 
credincioşilor, s-a dus într-o zi să-şi facă odihna dc după 
masă în iatacul soţiei sale Sett Zobeida şi, dând să se 
tolănească pe 1 La M. A. Salic: Povestea cu Sitt-Zubeida fi 
AbuYusuf. 


Pat, a băgat dc seamă că, chiar la mijlocul patului, se afla o 
pată întinsă, încă proaspătă, pată care, fară de cea mai 
mică îndoială, era de la Sett Zobeida. Când o văzu, lumea se 
înnegură dinaintea ochilor califului, care sc mânie peste 
măsură. Porunci numaidecât să vină Sett Zobeida şi, cu 
privirile fulgerând dc mânie şi cu barba tremurând, îi 
strigă: 

Ce-i pata asta dc pe patul nostru? 

Sett Zobeida îşi aplecă ochii spre pata cu buclucul şi 
spuse: 

Este sămânță de bărbat o, emire al drept-credincioşilor! 

EI ţipă, abia-abia mai stăpânindu-şi clocotul mâniei: 

Şi poţi cumva să mă lămureşti cum dc-a ajuns asemenea 
lucru, încă proaspăt, pe patul tău, în cârc n-am mai stat de 
mai bine de-o săptămână? 

Ea strigă, tulburată cu totul: 

Ncprihana-i cu mine şi împrejurul meu, o, emire al drept- 
credincioşilor! Nu cumva mă bănuieşti de preacurvic? 

Al-Raşid spuse: 

Te bănuiesc, şi-am să chem numaidecât să vină aici cadiul 
Abi-Yussuf, ca să cerceteze lucrul şi să-mi spună care-i 
părerea lui. Şi, pe cinstea strămoşilor noştri! O, fiică a 
moşului meu, n-am să mă dau îndărăt de la nimic, dacă ai să 
ni dovedită vinovată de către cadiu! 

Când veni cadiul, Al-Raşid îi spuse: 

O, Abi-Yussuf, ia să-mi spui ce poate fi cu adevărat pata 
aceasta! 

Cadiul se apropie de pat, îşi puse degetul în mijlocul petei, 
îl duse apoi în dreptul ochilor, apoi în dreptul nasului, şi 
spuse: 

Este sămânță de bărbat, o, emire al drept-credincioşilor! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci fi una noapte spuse: 

O, emire al drepc-credincioşilor! 

EI întrebă: 


De unde poate să fie? 

Cadiul, tare uluit şi nevoind să rostească vreo vorbă cc i-ar 
fi atras vrăjmăşia aprigei Seti Zobeida, ridică fruntea spre 
tavan ca pentru a cugeta şi zări într-o scobitură aripa unui 
liliac ghemuit acolo. Şi-aşa, un gând mântuitor îi strălumină 
mintea, şi spuse: 

Dă-mi o lancie, o, emire al drept-credincioşilor! 

Califul îi dete o lancie şi Abi-Yussuf străpunse cu ea liliacul, 
care căzu greoi. Atunci cadiul spuse: 

O, emire al drcpt-credincioşilor, cărţile doftoriceşti ne 
învaţă că sămânţa liliacului sc aseamănă de-a mirarea cu 
cea a omului. Nu încapc îndoială că fapta a fost săvârşită de 
liliacul accsta, la vederea mândrei Sett Zobeida adormite. 
Ai văzut şi tu că l-am pedepsit cu moartea. 

Lămurirea accasta îl mulţumi pe deplin pc calif, care, 
ncmaiândoindu-sc dc nevinovăția soţiei sale, îl coperi pe 
cadiu cu daruri, în semn dc răsplată. lar Sett Zobeida, la 
rându-i, peste măsură dc fericită, îi făcu daruri strălucite şi 
îl pofti să rămână să mănânce cu ea şi cu califul nişte poame 
şi nişte trufandale ce-i fuseseră aduse. 

Cadiul se aşeză, aşadar, între calif şi Sett Zobeida, pe 
chilim, iar Sett Zobeida curăţă o banană şi, întinzându-i-o, îi 
spuse: 

Mai am în grădina mea şi alte roade, rare la această vreme 
a anului; doreşti asemenea roade, în locul bananelor? 

El răspunse: 

Eu am statornic obicei, o, stăpână a mea, să nu rostesc 
judecăţi în lipsă. Aşa că, mai întâi trebuie să văd acele 
roade, spre a le asemui cu trufandalele dc aici, şi numai 
după aceea să-mi dau părerea asupra bunătăţii lor. 

Sett Zobeida trimise numaidecât să sc culcagă şi să sc 
aducă trufandalele din grădina ei şi, dându-i-le cadiului să 
le guste, îl întrebă: 

Care dintre aceste poame îţi plac mai mult acuma? 

Cadiul zâmbi cu un aer înţelegător, îl privi pe calif, apoi pe 
Sett Zobeida, şi spuse: 


Pe Allah! Răspunsul este tare anevoios! Dc-aş zicc că-mi 
place mai mult una dintre aceste roade, aş osândi-o 
totodată pe cealaltă, şi m-aş primejdui să-mi facă vreo 
tulburare dc pântece, prilejuită de ciuda poamelor 
împotriva mea. 

Auzind răspunsul, Al-Raşid şi Sett Zobeida se porniră pe 
un râs de se prăbuşiră pe spate. 

Iar Şeherezada, văzând după anumite semne că sultanul 
Şahriar părea mai degrabă că ar fi vroit s-o osândească fară 
milă pe Sett Zobeida, punând în seama ei vina, sc grăbi, ca 
să-i schimbe gândurile, să-i povestească snoava următoare: 

BĂRBĂTUŞ SAU FEMEIUŞCĂI1 

Se povesteşte, printre feluritele snoave despre marele 
Chosru', împăratul Persici, că acestui împărat îi plăcea tare 
mult peştele. Într-o zi, pe când sta pe terasa palatului 
împreună cu soţia sa, preafrumoasa Şirin, veni la elun 
pescar să-i aducă în dar un peşte mare şi frumos din cale- 
afară. Împăratul, bucuros dc dar, porunci să i se dea 
pescarului patru mii dc drahme. Ci preafrumoasa Şirin, 1 
La M. A. Salie: Povestea cu Şirin fi pescarul. 

2 Chosru - împăratul persan Chosrocs II, cârc a domnit 
intre 590-628; povestea dragostei dintre el şi soţia sa Şirin 
a constituit tema multor opere pocticc. 

Care niciodată nu se împăcase cu filotimia prea darnică a 
împăratului, aşteptă să plece pescarul şi spuse: 

Nu este îngăduit să fii aşa de risipitor încât să-i dai unui 
pescar patru mii dc drahme numai pentru un peşte. Trebuie 
numaidecât să-i iei banii îndărăt, altminteri, de aci înainte, 
toţi cei care îţi vor mai aduce vreun dar au să-şi salte 
nădejdile de la preţul acesta în sus; şi n-ai să poţi să faci 
faţă nădejdilor lor! 

Împăratul Chosru răspunse: 

Ar fi de ruşine pentru un împărat să ia îndărăt ceea cea 
dat. Să uităm, aşadar, ceea ce s-a petrecut! 

Ci Şi rin răspunse: 


Nu! Nu se poate să laşi lucrurile aşa! Este un mijloc de a 
lua banii îndărăt, fară ca pescarul ori altcineva să aibă ce 
cârti. Nu ai decât să-l chemi înapoi pc pescar şi să-l 
întrebi: „Peştele pe care mi l-ai adus este de parte 
bărbătească ori de parte femeiască?" Dacă răspunde că 
este de parte bărbătească, i-1 dai îndărăt şi-i spui: „Eu 
vreau unul de parte femeiască"; iar dacă spune că este de 
parte femeiască, i-l dai tot aşa îndărăt şi-i spui: „Eu vreau 
unul de parte bărbătească!" împăratul Chosru, care o iubea 
cu o dragoste peste măsură pe frumoasa Şirin, nu vroi s-o 
supere şi, măcar că plin de părere de rău, se grăbi să facă 
ceea ce îl sfătuise ea. Numai că pescarul era om ascuţit la 
minte şi la limbă, aşa încât atunci când Chosru, întorcându- 
1 din cale, îl întrebă: „Peştele este de parte bărbătească ori 
departe femeiască", el sărută pământul şi spuse: 

Peştele acesta, o, Măria a, este fătălău! 

La aceste cuvinte, Chosru se umflă de desfătare şi începu 
să râdă, pe urmă porunci cămăraşului să dea pescarului opt 
mii dc drahme, în loc de patru mii. Pescarul se duse cu 
cămăraşul care îi numără cele opt mii de drahme, puse 
banii în sacul ce-i slujise la aducerea peştelui şi plecă. 

Da când ajunse în curtca palatului, lăsă, ca din nebăgare 
de seamă, să cadă din sac o drahmă de argint. Pe dată sc 
repezi să-şi pună sacul jos, să caute acea drahmă şi, când o 
găsi, să dea semne de mare mulţumire. 

Or, Chosru şi Şirin îl priveau dc pe terasă şi văzură cele ce 
se petrecură. Atunci Şirin, bucuroasă de prilejul ce i se ivea, 
strigă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează dc ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute optzeci/'doua noapte şirin 
strigă: 

Ia te uită ce mai pescar! Mare cârpănoşenic de om! Scapă 
o drahmă pe jos şi, în loc s-o lase acolo ca s-o găsească 
vreun sărman, el atâta-i de nemernic încât o adună 


numaidecât, ca nu cumva să sc bucure de ea vreun biet 
nevoiaş. 

La cuvintele acestea, Chosru sc simţi atins până în suflet 
şi, trimițând după pescar, îl mustră: 

O, fiinţă nevolnică, de bună seamă că nu eşti om, de vreme 
ce ai un suflet atâta de mişel! Are să te piardă zgârcenia 
care te-a îndemnat să laşi jos un sac plin cu aur ca să cauţi 
o amărâtă de drahmă căzută spre norocul vreunui nevoiaş! 

Atunci pescarul sărută pământul şi răspunse: 

Deie-i Allah viaţă lungă împăratului nostru! De-am luat de 
pc jos acea drahmă, n-am făcut-o din pricină că aş pune 
marc preţ pc o drahmă, ci pentru că în ochii mei ea arc o 
mare însemnătate. Au nu poartă drahma aceea pe o parte 
chipul împăratului, iar pc cealaltă numele lui? N-am vrut s-o 
las călcată cumva în picioare de vreun trecător. 

Şi m-am grăbit s-o ridic, urmând astfel pilda împăratului 
ce m-am ridicat din ţărână pe mine, cel care de-abia dacă 
prcţuicsc cât o drahmă. 

Răspunsul acesta atâta de mult îi plăcu împăratului încât 
porunci să i se mai dea patru mii de drahme pescarului, şi Ic 
porunci crainicilor să strige prin toată împărăţia; 
„Niciodată să nu te laşi călăuzit de sfatul femeilor! Căci cel 
care se ia după ele săvârşeşte două greşeli, vrând să 
îndrepte o jumătate de greşeală!" 

Sultanul Şahriar, după ce ascultă snoava, spuse: 

Tare-mi place cum s-a purtat Chosru, precum şi 
neîncrederea lui în femei. Ele sunt pricina multor necazuri! 

Ci Şeherezada, zâmbind a râde, şi începuse: 

Împărţeala1 într-o noapte, califul Harun Al-Raşid se 
plângea de nesomnia lui faţă de vizirul Giafar şi de spătarul 
Massrur, când deodată Massrur izbucni într-un hohot dc 
râs. Califul îl privi încruntând din sprâncene şi îi zise: 

Şi de ce râzi aşa? De nebunie sau dc batjocură? 

Massrur răspunse: 

Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, jur pe 
nemoştenia ta cu Profetul! Dacă râd, nu râd nicidecum ca 


urmare a vreuneia din acele pricini, ci numai pentru că mi- 
am adus aminte dc nişte vorbe de duh ale unuia, Ibn Al- 
Karabi, în jurul căruia se strânsese lumea roată, ieri, pe 
malul Tigrului, ca să-l asculte. 

Califul spuse: 

Dacă-i aşa, dă fuga iute şi caută-mi-l pe Ibn AlKarabi ăsta. 
Poate-o izbuti el să-mi mai uşureze oleacă inima. 

1 La M. A. Salie: Povestea cu Masrur şi ibn ali-Karibi. 

Numaidecât Massrur alergă pe urmele duhliului de Ibn Al- 
Karabi şi, dacă-1 găsi, îi spuse: 

I-am vorbit de tine califului, care m-a trimis să te caut şi să 
te duc la el, ca să-l faci să râdă. 

Ibn Al-Karabi răspunse: 

Ascult şi mă supun. 

Massrur adăugă: 

Da, de bună seamă că vreau să te duc la calif, ci, 
bineînţeles, te duc numai dacă ai să-mi dai trei părţi din 
ceea ce o să-ţi dăruiască el drept răsplată. 

Ibn Al-Karabi spuse: 

E prea mult. Îţi dau două treimi pentru osteneala ta. Atâta- 
i de-ajuns. 

Massrur, după ce se codi, chipurile, oleacă, până la urmă 
lăsă cum spusese Al-Karabi şi îl duse la calif. Al-Raşid, când 
îl văzu în prag, îi spuse: 

Zice-se că ştii să spui vorbe tare de duh. Ia deapă-nă-le, ca 
să le vedem. Ci să ştii bine că, de nu izbuteşti să mă faci să 
râd, tc-aşteaptă o gârbăceală straşnică. 

Primejdia aceea avu ca urmare că-i îngheţă cu totul isteţia 
lui Ibn Al-Karabi, care nu mai ştiu să născocească decât 
nişte fleacuri nevoinice; iar Al-Raşid, în loc să râdă, simţi 
cum îi sporeşte veninul şi, până la urmă, strigă: 

Să i sc dea o sută de lovituri la tălpile picioarelor, ca să i se 
mute în picioare sângele care i-a astupat creierii! 

Numaidecât Ibn Al-Karabi fu întins pe jos şi începură săi 
se care lovituri numărate la tălpile picioarelor. Deodată, 


când numărul loviturilor ajunse la treizeci, Ibn-Al-Karabi 
strigă: 

Acum să i se numere lui Massrur, după înţelegerea dintre 
noi, celelalte două treimi care au mai rămas! 

Străjerii, atunci, la un semn al califului, îl înhăţară pe 
Massrur, îl aşternură pe jos şi începură să-l facă să simtă pc 
tălpile picioarelor usturimea loviturilor. Ci, de la cele dintâi 
lovituri, Massrur strigă: 

— Pe Allah! Mă mulţumesc numai cu o treime, ba chiar şi 
numai cu un sfert, şi-i las lui restul. 

La cuvintele acestea, califul se porni pc un râs de se 
răsturnă pe spate, şi porunci să li se dea câte o mie de 
dinari fiecăruia dintre cei doi pedepsiţi. 

Pe urmă, Şeherezada nu vroi să lase noaptea să treacă 
fară a mai povesti şi snoava următoare: 

Dascălul de şcoalal 

Odată, un ins, a cărui meserie era de a tăia frunze la câini 
şi de a trăi pe spinarea altora, se gândi să se facă dascăl de 
şcoală, măcar că habar n-avea nici să citească, nici să scrie, 
socotind că dăscălia-i singura meserie ce-i putea îngădui să 
câştige bani fară să facă nimic; căci toată lumea ştie că poţi 
să fii dascăl de şcoală şi să n-ai habar nici de reguli, nici de 
cele mai de seamă cunoştinţe despre limbă; e de ajuns să fii 
destul de isteţ încât să-i faci pe ceilalţi să crcadă că eşti un 
mare grămătic; şi se ştie că un grămătic învăţat este dc 
obicei un biet om îngust la minte, mărginit, cicălitor, 
neisprăvit şi neputincios. Aşa că haimanaua noastră se 
închipui dascăl de şcoală, şi nu trebui să-şi dea altă 
osteneală decât să-şi sporească numărul învârtiturilor şi al 
mărimii turbanului', precum şi pe accea de a deschide în 
afundul unei ulicioare o sală, pc care o împodobi cu table dc 
scris şi cu alte asemenea lucruri, şi unde îşi aşteptă 
muşterii. 

1 La M. A. Salie: Povestea cu dascălul agramat. 

2 La M. A. Salie: Mărimea turbanului indica nivelul 
intelectual ridicat al cărturarului care îl purta. 


Or, văzând un rurban atâta de măreț, locuitorii din mahala 
nu se mai îndoiră de ştiinţa vecinului lor şi se grăbiră să-şi 
trimită copiii la el. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci fi treia noapte spuse: 
se grăbiră să-şi trimită copiii la el. 

Însă el, neştiind nici să citească, nici să scrie, găsise un 
mijloc grozav de dibaci spre a ieşi din încurcătură: îi punea 
pe copiii care mai ştiau oleacă să citească şi să scrie să-i 
înveţe pe cei care nu ştiau chiar nimic, în vreme ce el se 
prcfacca că-i supraveghează, că încuviinţează ce zic ei ori 
că dimpotrivă. 

Şi iacă-aşa şcoala înflorea, iar negustoriile dascălului luară 
o înfăţişare minunată. 

Într-o zi, pc când el sta cu nuiaua în mână şi îşi bulbuca 
ochii amarnic asupra micuţilor topiţi de spaimă, intră în sală 
o femeie cu o scrisoare în mână. Se îndreptă către dascăl, 
ca să-l roage să i-o citească. lar dascălul nu ştia ce să facă 
să scapc de-o asemenea încercare; şi se ridică zorit, dând 
să plece. Ci femeia îl opri, rugându-l fierbinte să-i citească 
scrisoarea înainte de a pleca. Dascălul răspunse: 

Nu pot să mai stau: muezinul a şi vestit ceasul rugăciunii 
de amiază, şi trebuie să mă duc la moschee. 

Femeia însă nu vroi să-l lase şi îi spuse: 

Allah fie cu tine! Scrisoarea mi-a fost trimisă de soţul meu, 
care c plecat de cinci ani, şi numai tu, în toată mahalaua, 
ştii să citeşti. 

Şi îl sili să ia scrisoarea. 

Dascălul fii nevoir atunci să desfacă scrisoarea; o ţinea 
însă pe dos şi, în marea încurcătură în care se afla, începu 
să-şi încrunte sprâncenele, privind literele, să-şi sucească 
pe cap turbanul şi să asude de trudă. 

Vazându-l aşa, biata femeie gândi: „Nu mai încape 
îndoială! Dacă dascălul e atâta de zdruncinat, pesemne că a 


citit veşti rele. O, ce nenorocire! Poate că soţul meu a 
murit?" Pc urmă, plină de îngrijorare, îi spuse dascălului: 

Fie-ţi milă! Nu-mi ascunde nimic! A murit? 

Drept răspuns, dascălul ridică fruntea oarecum gânditor şi 
păstră tăcerea. Ea strigă atunci: 

O, ce nenorocire pe capul meu! Să-mi sfâşiu oare hainele? 

El răspunse: 

Sfâşie-le! 

Ea întrebă, peste măsură de nccăjită: 

Să mă bat cu palmele în cap şi să-mi zgârâi obrajii? 

El răspunse: 

Dă-ţi palme şi zgârie-ţi obrajii! 

La cuvintele acestea, biata femeie sc repezi afară din 
şcoală şi alergă la casa ei, pe care o umplu cu bocete. lar 
vecinii toţi veniră în fugă şi începură s-o mângâie, dar cu 
totul zadarnic. Tocmai atunci, o rudă de-a nefericitei intră, 
văzu scrisoarea şi, după ce o ceti, îi spuse femeii: 

Da cine-a putut să-ţi spună că soţul tău a murit? In 
scrisoare nu se află aşa ceva. Ia uite ce scrie aici: „Primeşte 
salamalecul şi urările mele! O, fiică a unchiului meu, află că 
sunt bine sănătos şi că nădăjduiesc să mă întorc la tine 
până-n cincisprezece zile. Ci, până atunci, îţi trimit, ca să-ţi 
dovedesc că nu te-am uitat, o pânză de in, înfăşurată într-o 
pătură. Uassalam!" 

Femeia atunci luă scrisoarea şi se întoarse la şcoală, ca 
să-l mustre pe dascăl că o minţise. II găsi stând în pragul 
uşii şi îi spuse: 

Au nu ţi-e pic de ruşine s-o înşeli aşa pe o biată femeie şi 
să-i vesteşti că soţul ei a murit, când în scrisoare stă scris că 
soţul meu are să se întoarcă în curând şi că îmi trimite mai 
înainte o pânză de în înfăşurată într-o pătură? 

La aceste cuvinte, dascălul răspunse: 

De bună seamă, o, biată femeie, ai dreptate să mă cerţi. Ci 
iartă-mă, căci în clipa în care ţineam în mână scrisoarea 
eram tare grăbit şi, citind-o cam la repezeală şi pc sărite, 


am crezut ca pânza şi pătura erau o amintire ce ţi-o 
trimeteau din lucrurile soţului tău mort. 

Şeherezada spuse apoi: 

Stihurile de pe o cAmaşAl 

Se povesteşte că El-Amin, fratele califului El-Mamun, 
ducându-sc într-o zi în ospeţie la moşu-său, zări o roabă 
tare frumoasă, cârc cânta din lăută; şi se îndrăgosti de ea. 
Iar unchiul lui El-Amin băgă de seamă îndată cât de mult îl 
tulburase roaba pe nepotul său; şi, ca să-i facă un dar 
plăcut, aşteptă mai întâi ca tânărul să plece, apoi îi trimise 
roaba, încărcată cu giuvaieruri şi îmbrăcată în haine 
scumpe. El-Amin socoti însă că moşu-său se şi bucurase de 
prima pârgă a fetişcanei şi că i-o dăruia gustată; căci îl ştia 
peste poate dc lacom la poame încă acrişoare. Aşa încât nu 
vroi să primească roaba şi i-o trimise îndărăt, împreună cu o 
scrisoare în care îi spunea că o poamă muşcată de grădinar 
înainte de a fi coaptă nu mai îndulceşte gura 
cumpărătorului. 

Atunci moşu-său îi porunci fetişcanei să se dezbracc cu 
totul, îi puse în mână lăuta şi o trimise iarăşi la El-Amin, ' La 
M. A. Salie: Povestea cu A/i-Amiu fi roaba. 

Îmbrăcată numai într-o cămaşă dc mătase pe care 
străluceau, scrise cu litere de aur, următoarele stihuri: 

Comoara ce-o ascund în umbra mea N-a fost atinsă decât 
de privirea Ce doar a vrut s-o cerceteze-aţa, Să-i preţuiască 
doar desăvârşirea. 

Când văzu nurii roabei îmbrăcate în acea cămaşă străvezie 
şi când citi acele stihuri, El-Amin nu mai avu nici o pricină 
să n-o dorească şi primi darul care îl cinstea întru totul. 

Şeherezada, în noaptea aceea, mai spuse: 

Stihurile de pe o cupăl într-o zi, califul El-Motawakkcl a 
căzut bolnav şi Yahia2, doftorul lui, i-a scris nişte leacuri 
atâta de minunate, încât boala s-a risipit şi califul s-a 
vindecat. Atunci, din toate părţile, au început să curgă 
darurile de firitisire către calif. Or, între alte peşcheşuri, 
califul primi de la Ibn-Kahan, ca plocon, o fată tânără şi 


neatinsă, cu sâni mai mândri ca rodiile. Odată cu 
frumuseţea, fata îi mai aducea califului, când i se înfăţişă, şi 
o minunată carafa de cleştar, plină cu un vin de soi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfit cea de a trei sute optzeci fi patra noapte 
spuse: 1 l.a M. A. Sal ic: Povestea cu ali-Mutevakili fi ibn 
Hakan. 

: Li M. A. Salic, numele doctorului este Iulian şi este însoţit 
dc următoarea notă: „luhann ibn Bahtişu - unul din 
membrii familiei de doctori sirieni care s-au bucurat dc o 
mare faimă pe vremea primilor califi abbasizi". 

Fata ţinea carafa într-o mână, iar în cealaltă mână o cupă 
de aur, pc care, cu litere de rubin, erau scrise aceste 
stihuri: 

Care dictam, sau care teriac Se poate-asemui oarecând Cu 
vinu-acesta, ne-ntrecutul leac Al relelor din trupuri fi din 
gând? 

Or, preaînvăţatul doftor Yahia sc afla în acea clipă lângă 
calif. Citind stihurile, începu să râdă şi îi spuse califului: 

Pc Allah! O, emire al drept-credincioşilor, fetişcana aceasta 
şi doftoria ce-ţi aduce au să facă pentru întremarea ta mai 
mult decât toate leacurile cele de demult şi cele din vremile 
noastre! 

Pc urmă, Şeherezada, fară să sc oprească, începu 
numaidecât snoava următoare: 

Califul în coşi întâmplarea aceasta ne-a rămas de la 
vestitul cântăreţ Isac din Mossul2, cârc povesteşte: 

leşisem târziu într-o noapte de la un zaiafet la califi.il El- 
Mamun şi, cum eram tare îmbulzit de un mic zor ce mă 
sâcâia, o luai pe-o ulicioară în cârc nu se vedea nici o 
lumină, mă apropiai de un zid şi făcui cc făcui. locmai 
isprăvisem, când, în bezna aceea, simţii că îmi cade ceva pe 
cap. Sării în lături, uluit de-a binelea, apucai lucrul acela şi, 
pipăindu-l pe toate părţile, băgai de seamă, spre marea 
mea nedumerire, că era un coş mare, spânzurat la cele 


patru urechi ale lui cu o frânghie cc atârna dc pe casă. Îl 
mai 1 UM, A. Salie: Povestea cu Ishak Mosulski. 

' Isac din Mossul, fiul lui Ibrahim din Mossul, şi cl cântăreţ 
şi muzician vestit. A murit în 849 sau 850. 

Pipăii oleacă şi văzui că era căptuşit cu mătase pe 
dinlăuntru şi împodobit cu două perne ce miroseau frumos. 

Or eu, cum băusem mai mult ca dc obicei, mă simţii ispitit 
de mintea mea cea beată să mă sui şi să mă aşez în coşul ce 
se înfăţişă singur odihnei mele. Nu-mi mai putui înfrâna 
ispita şi mă aciuai în coş. Şi numaidecât, până a mai apuca 
eu să sar îndărăt afară, mă şi simţii ridicat repede-repede 
până sus la marginea terasei, unde fusei săltat, fară nici o 
vorbă, de patru fetişcane care mă lăsară jos pe terasă şi mă 
poftiră să merg după clc. Una mergea înaintea mea cu o 
făclie în mână, iar celelalte trei se aţineau la spate, silindu- 
mă să cobor o scară de marmură şi să intru într-o sală de o 
măreție asemenea numai cu cea de la saraiul califului. Şi 
gândeam în mintea mea: „Pesemne că sunt luat drept 
altcineva, cu care şi-or fi dat întâlnire în noaptea aceasta! 
Allah are să limpezească lucrurile." 

Pe când eu mă aflam în starea aceea de nedumerire, o 
perdea mare de mătase ce ascundea o parte din sală se 
trase la o parte şi zării atunci zece copile minunate, cu 
boiurile subţirele, cu trupurile fară de seamăn, unele 
purtând făclii, altele căţui de aur în care ardeau nardul şi 
aloele. In mijlocul lor păşea o codană ce-ar fi făcut până şi 
stelele să pâlpâie de pizmă. Se legăna în mers şi privea 
galeş în lături, de să facă să zboare până şi sufletele cclc 
mai greoie. Or eu, când o văzui, sării pe cele două 
picioareale mele şi mă temenii dinainte-i până la pământ. 
lar ea se uită la mine, îmi zâmbi şi îmi spuse: 

Bine ai venit, oaspete! 

Pe urmă se aşeză şi, cu glas răpitor, îmi spuse: 

Şezi, ya sidi! 

Eu mă aşezai, cu beţia vinului de mult risipită şi înlocuită 
cu o ameţeală încă şi mai grea. lar ca îmi spuse: 


Şi cum ai făcut dc-ai venit pe uliţa noastră şi de te-ai suit în 
COŞ? 

Eu răspunsei: 

O, stăpână a mea, zorul tainic al lăuntrurilor mele m-a 
îndemnat până în uliţă; pe urmă vinul m-a făcut să mă sui în 
coş; iar acum bunătatea ta m-a adus în această sală, unde 
farmecele talc au pus altă ameţeală în locul beţiei din 
mintea mea. 

La cuvintele acestea, fetişcana, vădit mulţumită, mă 
întrebă: 

Cc meserie ai tu? 

Eu mă ferii să-i spun că sunt cântăreţul şi muzicianul 
califului, şi îi răspunsei: 

Sunt ţesător în sukul ţesătorilor din Bagdad. 

Ea îmi spuse: 

Purtarea ta este aleasă şi face cinste sukului ţesătorilor. 
Daca la ea mai adaugi cumva şi cunoaşterea poeziei, n-are 
de ce să ne pară rău că te-am primit printre noi. Ştii 
versuri? 

Eu răspunsei: 

Ştiu. 

Ea zise: 

Spune-ne câteva. 

Răspunsei: 

O, stăpână a mea, oaspetele este totdeauna oleacă 
tulburat dc primirea ce i se face. Dă-mi, aşadar, curaj, 
începând tu mai întâi să ne spui câteva poezii care-ţi plac. 

Ea îmi răspunse: 

Bucuroasă! 

Şi numaidecât spuse o sumă de poezii minunate, de-ale 
poeţilor mai de demult, ca Amri'lkais, Zohair, Antara, 
Nabigha, Amru ben Kalthum, Tharafa şi Şanfara, şi de-ale 
poeţilor mai apropiaţi de vremea noastră, precum Abu- 
Nuwas, El-Rakaşi, Abu-Mossab şi alţii. lar eu mă simţeam 
tot pe-atâta de fermecat dc darul său de a spune versuri, pe 
cât eram de uimit de frumuseţea ei. Pe urmă îmi spuse: 


Nădăjduiesc că ţi-a trecut tulburarea. 

Eu spusei: 

Da! Pe Allah! 

Şi alesei, la rându-mi, dintre versurile ce le ştiam, pe cele 
mai gingaşe, şi i le procitii cu multă simţire. Când sfârşii, îmi 
spuse: 

Pc Allah! Habar n-aveam că sc găsesc oameni cu gusturi 
atâta de alese în sukul ţesătorilor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează dc ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fa cea de a trei sute optzeci fi cincea noapte 
spuse: 

Oameni cu gusturi atâta de alese în sukul ţesătorilor. 

După care fu pusă masa, la care nu se precupeţiră nici 
fructele, nici florile; şi ea însăşi mă îmbia cu cele mai bune 
bucăţi. Şi-apoi, după ce masa fu ridicată, sc aduseră 
băuturile şi cupcle, şi ea însăşi îmi turnă să beau şi îmi 
spuse: 

lată ceasul cel mai prielnic pentru stat la taifas. Ştii 
poveşti frumoase? 

Eu mă plccai dinaintea ci şi-i istorisii numaidecât o 
sumedenie dc şotii piperate despre crăimi, despre 
saraiurile şi despre obiceiurile lor, până ce ea mă opri 
deodată ca să-mi spună: 

Chiar că mă minunez până peste măsură să văd un ţesător 
care ştia aşa de bine obiceiurile domnilor! 

Eu răspunsei: 

Nu c deloc de mirare, de vreme cc sunt vecin cu un om 
minunat cârc are uşa deschisă la calif şi care, în ceasurile 
de răgaz, e bucuros să-mi împodobească mintea cu toate 
câtc le ştie. 

Ea îmi spuse: 

Dacă-i aşa, mă minunează tot atâta de mult darul tău de a 
ţine minte aşa de bine nişte amănunte atâta de aidoma. 

lacă-aşa! Iar eu, adulmecând aburii de nard şi de aloc ce 
îmbălsămau sala, şi privind-o pe acea gazelă, şi ascultând-o 


cum îmi vorbea din ochi şi din buze, mă simţeam până peste 
poate de mulţumit şi gândeam în sine-mi: „Ce-ar face 

califul, dc-ar fi aici, în locul meu? De bună seamă că nu şi-ar 
mai putea stăpâni tulburarea şi s-ar lăsa răpit de dragoste!" 

Fetişcana îmi spuse iarăşi: 

Chiar că eşti un om ales, mintea îţi este împodobită cu 
foarte frumoase cunoştinţe, iar purtarea ta este cât sc 
poate de subţire. Nu-mi mai rămâne să-ţi cer decât un 
lucru. 

Eu răspunsei: 

Pe capul şi pc ochii mei! 

Ea spuse: 

Aş vrea să-mi cânţi câteva versuri, însoţindu-te cu lăuta. 

Or eu, cântăreţ de meserie, nu aveam nici un chef să mă 
apuc de cântat, aşa că răspunsei: 

Cândva am încercat şi eu meşteşugul cântării ci, întrucât 
nu am ajuns la nici un căpătâi mai de soi, am socotit că e 
mai cuminte să mă las. Mi-ar plăcea, într-adevăr, să mă 
supun dorinţei tale, ci iertarea pe care o cer se întemeiază 
pe neştiinţa mea. În ce te priveşte, însă, o, stăpână a mea, 
totul îmi arată că glasul tău trebuie să fie desăvârşit dc 
frumos! Aşa că, dc-ai vrea, cântă-ne tu ceva, spre a ne face 
noaptea încă şi mai dulce! 

Ea atunci porunci să i sc aducă lăuta şi începu să cânte. 
Or, în viaţa mea nu auzisem un glas mai plin, mai adânc şi 
mai desăvârşit, şi o cunoaştere aşa de iscusită a tuturor 
glasnelor. Ea văzu uimirea mea şi mă întrebă: 

Ştii de cine sunt versurile şi de cine este muzica? 

Eu răspunsei, măcar că n-aveam nici o îndoială în această 
privinţă: 

Habar n-am, o, stăpână a mea! 

Ea se minună: 

E într-adevăr cu putinţă să fie cineva pc lume cârc să nu 
cunoască acest cântec? Află, dar, că versurile sunt de Abu- 
Nuwas, iar muzica asta minunată este de marele cântăreţ 
Isac din Mossul. 


Eu răspunsei, fară să mă dau în vileag. 

Pc Allah! Isac nu mai este nimic faţă dc tine. 

Ea strigă: 

Bakn! Bakii! Mare greşeală faci! Oare-i cincva pe lume 
cârc să se măsoare cu Isac? E limpede că nu l-ai ascultat 
niciodată. 

Pe urmă începu să cânte iar, oprindu-se din când în când, 
ca să vadă de nu-mi lipseşte ceva; şi petrecurăm aşa mai 
departe, până la revărsat de zori. 

Atunci, o femeie bătrână, cârc trebuie să fi fost doica fetei, 
veni s-o înştiinţeze că sosise ceasul pentru curmarea 
zaiafetului; iar fetişcana, înainte de a ne despărţi, îmi spuse: 

Mai este nevoie să te sfătuiesc a păstra taina, o, oaspete al 
meu? Întâlnirile tainicc sunt ca un zălog ce se lasă la uşă 
înainte de despărţire. 

Eu răspunsei, plecându-mă dinainte-i: 

Nu sunt dintre cei care au trebuinţă de astfel de sfaturi. 

Şi, după ce îmi luai rămas-bun de la ca, fusei pus în coş şi 
coborât în uliţă. 

Ajunsei acasă, unde îmi făcui rugăciunea de dimineaţă şi 
mă suii în pat, dormind până seara. Când mă deşteptai, mă 
îmbrăcai degrabă şi plecai la sarai; ci musaipii îmi spuseră 
că stăpânul nostru, califul, era plecat şi că îmi lăsase vorbă 
să-l aştept până Ia întoarcere, întrucât în noaptea aceea 
avea o petrcccre şi era nevoie de mine acolo, ca să cânt. 
Aşteptai, aşadar, o bună bucată de vreme; pe urmă, întrucât 
califul zăbovea să se arate, îmi zisei că ar fi o prostie să 
pierd o seară ca seara din ajun şi alergai pe ulicioara cu 
casa, unde găsii coşul atârnând. Mă suii în el şi, odată 
ridicat, mă înfăţişai fetişcanei. 

Când mă văzu, îmi spuse râzând: îmi vine să cred, pe 
Allah! Ca ţi-ai pus de gând să-ţi muţi locuinţa prin preajma 
noastră. 

Eu mă plecai în faţa ei şi răspunsei: 

Şi cine nu şi-ar dori aşa ceva? Da tu ştii bine, o, stăpână a 
mea, că dreptul la ospeţie durează trei zile, iar eu nu sunt 


decât la cea de a doua zi. De-am să mai vin şi după cea dea 
treia zi, vei avea dreptul să mă pedepseşti la sânge. 

Petrecurăm noaptea aceea tare minunat, stând de vorbă, 
povestind întâmplări, procitind stihuri şi cântând, ca şi în 
ajun. Dar, când să cobor în coş, mă gândii la mânia califului 
şi îmi zisei: „N-arc să mă ierte pentru nimic în lume, doar 
dacă am să-i povestesc întâmplarea. Şi n-are să mă creadă, 
doar dacă are să cerceteze el însuşi." Aşa că mă întorsei 
către fetişcană şi îi spusei: 

O, stăpână a mea, văd că-ţi plac cântecele şi glasurile 
frumoase. Or, am un văr care-i cu mult mai gingaş la chip 
decât mine, mult mai ales ca purtări, are mult mai multe 
haruri decât mine şi cunoaşte mai bine decât oricare altul 
de pe lume cântecele lui Isac din Mossul. Vrei să-mi îngădui 
a-l aduce cu mine mâine, în cea de a treia zi a minunatei 
tale ospeţii? 

În cli pita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfu cea de a trei sute optzeci fi fasea noapte spuse: 

Mâine, în cea de a treia zia minunatei tale ospeţii? 

Ea îmi răspunse: 

lacătă că ai şi început să fii supărător. Dar, de vreme ce 
vărul tău este aşa de ispitit, poţi să mi-l aduci. 

Îi mulţumii şi plecai pe drumul ştiut. 

Când ajunsei acasă, găsii acolo străjile califului, care mă 
întâmpinară cu vorbe rele, mă înşfăcară şi mă târâră 
dinaintea lui El-Mamun. Îl aflai pe calif şezând în jeţ, ca în 
zilele lui cele mai negre de mânie, cu ochii arzând cumplit. 
Şi, cum mă văzu, îmi şi strigă: 

A, fecior de câine, cutezi să n-asculţi de porunca mea? 

Eu îi spusei: 

Nu, pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor. A fost o 
poveste. 

EI întrebă: 

Ce poveste? 

Eu răspunsei: 


Nu ţi-o pot spune decât tainic. 

Porunci numaidecât tuturor celor de faţă să iasă afară şi 
îmi spuse: 

Vorbeşte! 

Eu atunci îi povestii cu de-amănuntul întâmplarea şi 
adăugai: 

Şi-acuma, fetişcana ne aşteaptă pe amândoi, noaptea 
aceasta; precum i-am făgăduit. 

Când auzi spusele mele, El-Mamun se însenină şi îmi zise: 

Hotărât! Socoteala ta este minunată. Şi bine-ai făcut că te- 
ai gândit la mine pentru la noapte. 

Şi, din clipa aceea, nu mai ştiu ce să mai facă, așteptând 
căderea nopţii. lar eu stăruii să-l îndemn să nu care cumva 
să se dea în vileag, şi să mă dea şi pe mine, numindu-mă pe 
numele meu, faţă cu fctişcana. El îmi făgădui hotărât şi, de 
îndată ce veni vremea prielnică, se îmbrăcă în straie de 
neguţător şi merse împreună cu mine în ulicioara cu 
pricina. 

La locul ştiut găsirăm două coşuri, nu numai unul, şi ne 
suirăm fiecare în coşul său. Puserăm ridicaţi numaidecât şi 
traşi pe terasă, de unde coborârăm în sala măreaţă, în care 
nu peste mult veni şi fetişcana să ne întâmpine, mai 
frumoasă în seara aceea decât fusese ea vreodată. 

Or, băgai de seamă că aprigul calif se îndrăgostea tot mai 
tare de ea. lar când fata mai începu să şi cânte, fu o 
nebunie, mai ales că şi vinurile cu care ne îmbia, drăgălaşă, 
ne aprindeau minţile. In voioşia şi înflăcărarea lui, califul 
uită deodată făgăduiala ce-mi dase şi îmi spuse: 

Ei bine, Isac, ce mai aştepţi de nu-i dai răspuns cu vreun 
cântec pe vreo melodie nouă de-a ta? 

Eu atunci, încurcat de-a binelea, fusei nevoit să răspund: 

Ascult şi mă supun poruncii tale, o, emire al 
dreptcredincioşilor! 

Cum auzi aceste cuvinte, fetişcana ne privi o clipită, se 
ridică în mare grabă, îşi coperi obrazul şi fugi. Căci 


pricepuse, şi aşa sc şi cuvenea să facă o femeie cuviincioasă, 
în faţa emirului drept-credincioşilor. 

Atunci El-Mamun, oleacă mâhnit de plecarea ei din pricina 
uitării de care se făcuse vinovat, îmi spuse: 

Află îndată cine este stăpânul acestei casc. 

O chemai pe bătrâna doică şi o întrebai cele ce vroia califul 
să ştie. Ea îmi răspunse: 

Cc belea pe noi! O, cc ruşine pe capul nostru! Este fata 
vizirului Hassan ben-Sehll. 

Ali-Hasan ben-Sehl, dc origine persana (mort în 850 sau 
851), a fost un înalt dregător în timpul călifarului lui EL- 
Mamun. A înăbuşit în sânge o răscoală populară cârc sc 
dezlănţuise în capitala abbasizilor, Bagdad, pc vremea 
aceea. 

Numaidecât El-Mamun spuse: 

Să vie-aici vizirul! 

Bătrâna ieşi tremurând şi, peste câteva clipite, vizirul 
Hassan ben-Sehl intră temenindu-se dinaintea califului. 
Când îl văzu, El-Mamun începu să râdă şi îl întrebă: 

Ai o fată? 

El spuse: 

Da! O, emire al drept-credincioşilor! 

Califul întrebă: 

Cum o cheamă? 

Ei răspunse: 

Khadiga. 

Califul întrebă: 

Este măritată sau este fecioară? 

El răspunse: 

Fecioară, o, emire al drept-credincioşilor! 

Califul spuse: 

Vreau să mi-o dai dc soţie legiuită. 

EI strigă: 

Şi fata mea şi eu suntem robii tăi, o, emire al 
dreptcredincioşilor! 

Califul spuse: 


Adeveresc că mi-a adus zestre o mie de dinari, pe care ai 
să-i capeţi mâine dimineaţă la palat, din vistierie. Totodată, 
ai s-o aduci pe fată la sarai, cu toată fala cerută de datina 
căsătoriei, şi-ai să pui să se împartă ca dar din partea mea, 
tuturor celor ce se vor afla în alaiul miresei, o mie dc sate şi 
o mic de moşii de-alc mele. 

După cârc califul se ridică, iar eu îl urmai. leşirăm de data 
aceasta pe uşa cea mare şi califul îmi spuse: 

Ai grijă, Isac, să nu cârc cumva să povesteşti cuiva despre 
întâmplare. Chezaş al tăcerii tale este chiar capul tău. 

Eu am păstrat taina până la moartea califului şi a dulcii 
Sett Khadiga, care fară de nici o îndoială că a fost femeia 
cea mai frumoasă pe care au văzut-o ochii mei printre fetele 
oamenilor. Ci Allah este mai ştiutor! 

După ce Șeherezada povesti această snoavă, micuța 
Doniazada, din locul unde sta ghemuită, strigă: 

O, surioară, cc dulci, şi ce desfătătoare, şi ce înmiresmate 
sunt vorbele tale! 

Iar Șeherezada zâmbi şi spuse: 

Dar ce-are să mai fie după cc ai să auzi şi snoava cu 
spălătorul de maţe*. 

Şi numaidecât spuse: 

Spălătorul de maţel 

Se povesteşte că într-o zi, la Mecca, la vremea 
hagialâcului, tocmai Ia ceasul când mulţimea deasă de hagii 
făcea cele şapte înconjururi ale sfintei Kaaba2, un om se 
desprinse din rând, se apropie de zidul Kaabei şi, prinzând 
cu amândouă mâinile vălul cel sfânt care acoperă altarul, se 
aşeză a rugăciune şi, cu un glas din adâncul inimii, strigă: 

Deie Allah ca femeia aceea să se mai mânie o dată pe soţul 
ei, ca să mă mai pot culca şi eu cu ea! 

1llaM.A. Salic: Povestea cu spălătorul fi cu femeia. 

: Kaaba este vesticul templu al mahomedanilor, unde se 
fac pelerinaje. Obiceiul dc a fi împodobit cu covoare există 
din vechime; bucăţile tăiate din aceste covoarc sunt folosite 


ca talismane. Înconjurul Kaabei este unul din ritualurile de 
bază ale hagialăcului. 

Când auziră o asemenea rugăciune anapoda, rostită în 
locul acela sfânt, hagiii atâta se mâniară, încât se repeziră 
la ins, îl doborâră Ja pământ şi îl spetiră în bătăi. După care 
îl târâră dinaintea emirului el-hagi, care avea putere peste 
toţi hagiii, cu cele mai depline drepturi, şi îi spuseră: 

L-am auzit pe omul acesta, o, emire, rostind blestemăţii 
spurcate în vreme ce ţinea vălul de pe Sfânta Kaaba. 

Şi îi spuseră ce vorbe rostise. Atunci emirul el-hagi grăi: 

Să fie spânzurat! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fit cea de a trei sute optzeci şi şaptea tioapte 
spuse: 

Să fie spânzurat! 

Omul se aruncă la picioarele emirului şi spuse: 

O, emire, în numele harurilor celui trimis de Allah (cu el fie 
rugăciunea şi pacea!) mă rog ţie fierbinte să asculţi mai 
întâi povestea mea, şi pe urmă fa cu mine ce socoţică e 
drept să faci. 

Emirul încuviinţă cu un semn din cap, iar osânditul la 
spânzurătoare grăi: 

Află, o, emire al nostru, că eu, de meseria mea, sunt dintre 
cei ce strâng murdăriile de pe uliţi şi, pe deasupra, spăl 
maţele de oaie, spre a le vinde şi a-mi câştiga traiul. Or, 
într-o zi, pe când mergeam liniştit în urma măgarului meu 
împovărat cu maţele încă pline, pe care tocmai le ridicasem 
de la zahana, nimerii peste o mulţime de inşi înspăimântați, 
ce fugeau în toate părţile sau se ascundeau pe după porți. 
Şi, ceva mai încolo, văzui că se iveşte o mulţime de robi 
înarmaţi cu ciomege lungi care îi alungau de dinaincea lor 
pe trecători. Întrebai şi eu despre ce-o fi vorba şi mi se 
răspunse că are că treacă pe uliţă haremul unui om de 
seamă şi că e musai ca uliţa să fie pustie de orice trecător. 
Atunci, înțelegând că mă aflu în marc primejdie, oprii 


măgarul şi mă aciuai cu el pe după un colţ de zid, 
ascunzându-mă pe cât putui şi întorcându-mi faţa către zid, 
ca să nu fiu ispitit să mă uit la femeile acelui om de seamă. 
Nu peste mult auzii trecerea haremului, la care nu cutezai 
să mă uit, şi, pe urmă, când tocmai începusem să mă 
gândesc că pot să mă întorc să-mi văd de drum, mă simţii 
cuprins deodată de două braţe de arap şi îmi văzui măgarul 
în mâinile unui alt arap, care il luă şi se îndepărtă cu el. 
Atunci, speriat, întorsei capul şi văzui în uliţă, privindu-mă 
toate, treizeci de fetişcane, printre care se afla şi una ce se 
asemuia, după privirile ei galeşe, cu o gazelă pe care setea 
o face mai puţin sălbatică, şi după mijlocclul ei zvelt, 
semănând cu un ram mlădiu de arbore ban. Iar eu, cu 
mâinile legate la spate de arapul ce mă ţinea, fusei dus cu 
sila de ceilalţi hadâmbi, în ciuda bocetelor mele şi a 
ţipetelor şi a mărturiei trecătorilor care mă văzuseră cu 
faţa la zid şi care le spuneau răpitorilor mei: 

— N-a făcut nimica! E un biet spălător de maţe. E o 
nelegiuire faţă de Allah să-l prinzi şi să-l legi fedeleş pe un 
biet nevinovat. 

Ci ei, fară a vroi să asculte nimic, mă târâră mai departe în 
urma haremului. 

Estimp, gândeam în sine-mi: „Ce păcat am putut săvârşi? 
Fără-ndoială că duhoarea mea de maţe trebuie să fi supărat 
nasul mândreţei ăsteia, care pesemne c-o fi însărcinată şi, 
ca urmare, trebuie să fi simţit vreo tulburare în lăuntrurile 
ei. Asta socot eu să fie pricina, ori tot aşa poate să fie şi 
înfăţişarea mea, tare siloasă, şi mantia mea zdrenţuită, ce 
lasă să se vadă părţile necuviincioase ale făpturii melc. Nu 
este alt ajutor decât numai întru unul Allah". 

Şi hadâmbii mă târâră aşa, mai departe, prin zarva ce-o 
făceau trecătorii cuprinşi de mila mea, până ce ajunserăm 
cu toţii la poarta unei case mari şi unde mă împinseră într-o 
curte de intrare atâta de strălucită, că eu nici n-aş fi în 
stare s-o zugrăvesc. Şi gândii în sufletul meu: „lată locul 
menit chinului meu. Am să fiu dat morţii, şi nimenea dintre 


ai mei n-are să ştie pricina pieirii mele". Şi mă mai gândii, în 
acele clipe de pe urmă, şi la măgarul meu, care era atâta de 
harnic şi care niciodată nu da cu piciorul, niciodată, şi nu 
răsturna nici maţele, nici coşurile cu gunoaie. Ci nu peste 
mult fusei smuls din gândurile melc grele de sosirea unei 
roabe micuţe şi drăgălaşe, care veni să mă roage dulce s-o 
urmez şi mă duse la un hammam, unde mă primiră alte trei 
roabe frumoase, care îmi spuseră: 

Grăbeşte-te să te lepezi de zdrenţele tale. 

Eu mă supusei, iar ele mă duseră îndată în sala încălzită, 
unde mă spălară cu mâinile lor, luând în primire care capul, 
care picioarele, care pântecele, mă frecară, mă buciumară, 
mă înmiresmară şi mă şterseră. Pe urmă îmi aduseră nişte 
haine minunate şi mă rugară să mă îmbrac cu ele. Ci eu 
stătui năuc de-a binelea, şi nu ştiam de unde să le apuc, nici 
cum să le pun pe mine, că nu mai văzusem haine ca acelea 
în viaţa mea; şi le spusei fetelor: 

Pe Allah! O, stăpânele mele, socot că am să rămân chiar 
gol, căci niciodată n-am să izbutesc să mă îmbrac singur cu 
asemenea haine ciudate. 

Atunci ele se apropiară de mine râzând şi mă ajutară să 
mă îmbrac, giugiulindu-mă şi alintându-mă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci fi opta noapte spuse: 

Giugiulindu-mă şi alintându-mă. Iar eu, în mijlocul lor, 
habar n-aveam ce are să se mai întâmple cu mine, când, 
după ce isprăviră să mă îmbrace şi să mă stropească cu apă 
de trandafiri, mă luară de mâini şi, aşa cum se duce un 
mire, mă călăuziră la o sală de o strălucire cum limba mea 
nu s-ar pricepe vreodată să spuie, şi împodobită cu 
zugrăveli în dungi întretăiate şi smălţate. Şi nici nu intrai eu 
bine acolo, că o şi văzui, întinsă galeşă pe un pat de abanos 
şi îmbrăcată într-o rochie străvezie din mătase de la Mossul, 
chiar pe femeia aceea, înconjurată de câteva roabe de-ale 
ei, frumoase ca luna în cea de a cincisprezecea zi. Când mă 


văzu, mă chemă la ea cu un semn. Mă apropiai, iar ea îmi 
spuse să stau jos. Şezui. Atunci le porunci roabelor să ne 
aducă de mâncare; şi ni se aduseră bunătăţuri de pomină, 
că eu n-aş putea nici măcar să le rostesc numele vreodată, 
cum altele asemenea nu mai văzusem în viaţa mea. Golii 
câteva castroane cu care îmi stâmpărai foamea; după care 
mă spălai pe mâini, ca să mănânc poame. Atunci ni se 
aduseră pocalele dc băut şi căţuile pline cu miresme; şi, 
după ce fuserăm înmiresmaţi cu aburi de tămâie şi de 
smirnă, gazela aceea îmi turnă cu mâinile ei să beau, şi bău 
cu mine dintr-un pocal, până ce ne ameţirăm amândoi. 
Atunci le făcu un semn roabelor, care pieriră toate şi ne 
lăsară singuri în sală. 

Îndată mă trase înspre ea şi mă luă în braţe. Iar eu atunci 
făcui la fel. Şi de fiecare dată când o strângeam la piept, mă 
simţeam ameţit de mireasma de muşc şi de ambră a 
trupului ei, şi mi se părea că trăiesc un vis, sau că ţin în 
braţe vreo hurie din rai. Ramaserăm înlănţuiţi aşa până 
dimineaţa; atunci ea îmi spuse că a venit vremea să plec; 
dar, mai înainte, mă întrebă unde locuiesc; şi, când îi spusei 
totul în această privinţă, ea îmi spuse că are să-mi trimită 
ştire atunci când o mai fi vreun ceas prielnic. Şi îmi dete o 
năframă împodobită cu aur şi cu argint, în care se afla ceva, 
înnodat cu mai multe noduri, spunându-mi: 

— Asta-i ca să ai cu ce să cumperi nutreţ pentru măgarul 
tău. 

Şi ieşii de la ca, întocmai aşa cum aş fi ieşit din rai. Când 
ajunsei la măţelăria unde îmi aveam locuinţa, deznodai 
năframa, spunându-mi: „O să dau de cinci bănuţi de aramă, 
cu care să-mi pot cumpăra măcar de-o cină". Or, care nu-mi 
fu mirarea când găsii acolo cincizeci de mitkalil de aur. Mă 
grăbii să sap o groapă şi îi îngropai în acea groapă, pentru 
zile negre, iar de doi bănuţi îmi cumpărai pâine şi ceapă, cu 
care îmi întocmii masa, şi mâneai, stând pe pragul 
măţelăriei mele şi visând la întâmplarea ce mi se 
întâmplase. 


La căderea nopţii, o roabă micuță veni să mă caute din 
partea celei care mă iubea; iar eu o urmai. Când ajunsei în 
sala în care mă aştepta, sărutai pământul dinaintea ei; ci ea 
mă ridică numaidecât, se aşeză pe patul de bambus şi de 
fildeş, şi mă făcu să petrec o noapte la fel de binecuvântată 
ca şi cea de dinainte. lar dimineaţa îmi dărui altă năframă, 
în care se aflau, ca şi în ajun, cincizeci de mitkali de aur. Şi 
trăii aşa mai departe opt zile în şir, de fiecare dată cu câte 
un ospăț vrâjit şi de-o parte şi de cealaltă, şi cu cincizeci de 
mitkali de aur pentru mine. 

! Mitkalul era o veche monedă socotită adesea egală cu 
dinarul. 

Or, într-o seară, mă dusesem la ea şi mă aflam pe pat gata 
să-mi răcoresc arşiţa, ca de obicei, când deodată intră o 
roabă, îi spuse iubitei mele câteva vorbe la ureche şi mă 
scoase repede afară din sală, ducându-mă la un cat de 
deasupra, unde mă încuie cu cheia şi plecă. Iar eu auzii 
atunci un treapăd mare de cai în uliţă, şi prin fereastra ce 
da către curte văzui că intră în casă un bărbat tânăr şi 
frumos ca luna, însoţit de un marc alai de străjeri şi de robi. 
Intră în sala în care se afla huria mea şi petrecu toată 
noaptea cu ca. lar cu auzeam şi ascultam totul şi gândeam 
în sufletul meu: „Pe Allah! Parcă au pus pc patul lor o 
tejghea de fierar. lar drugul de fier trebuie să fie cald, de 
geme ilăul aşa." în clipita aceasta a istorisirii sale, 
Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfii cea de a trei sute optzeci/'noua noapte spuse: 
într-un sfârşit, când se făcu dimineaţă, huietul conteni şi îl 
văzui pe bărbatul acela tânăr că iese pc uşa cea mare şi 
pleacă urmat dc alaiul lui. Nici nu plecase el dc-a binelea, 
că fetişcana şi veni la mine şi îmi spuse: 

Pesemne că l-ai văzut pe tânărul care a plecat acum! 

Eu răspunsei: 

De bună seamă! 

Ea îmi spuse: 


Este soţul meu! Ci am să-ţi povestesc îndată ce s-a 
petrecut între noi şi am să-ţi lămuresc pricina care m-a 
făcut să te aleg pe tine. Află, dar, că într-o zi şedeam lângă 
el în grădină, când deodată s-a ridicat şi a pornit către 
bucătărie. Am socotit întâi că plecase dus de vreo nevoie 
grabnică; ci, după trecere de un ceas, văzând că nu se mai 
întoarce, mă dusei să-l caut acolo unde gândeam că se află, 
dar nu era acolo. Mă întorsei atunci îndărăt şi mă îndreptai 
către bucătărie, ca să Ic întreb pe slujnice de nu-l văzuseră. 
Când intrai în bucătărie, îl găsii culcat pe un preş cu cea 
mai jegoasă dintre slujnice, cea care spală farfuriile. Văzând 
aşa, mă trăsei îndărăt în mare grabă şi mă legai cu 
jurământ că n-am să-l mai primesc în patul meu, până ce n- 
am să mă răzbun pe el, dăruindu-mă la rându-mi unui om 
dc cea mai de jos stare şi de cea mai îngreţoşată înfăţişare. 
Şi începui numaidecât să străbat cetatea în căutarea acelui 
om. Or, tocmai se împliniseră patru zile de când străbăteam 
ulițele căutându-l pe acel om, atunci când am dat de tine, 
iar înfăţişarea şi duhoarea ta m-au hotărât să te aleg. 
Acuma, că s-a petrecut ce s-a petrecut, iar eu mi-am 
îndeplinit jurământul, împăcându-mă cu soţul meu, după ce 
m-am dăruit ţie, poţi să pleci, şi să n-ai nici o îndoială că, 
dacă soţul meu arc să se mai înhăiteze cu vreuna dintre 
roabele lui, n-am să zăbovesc a trimite să te cheme, ca să-i 
fac la fel. 

Şi, înainte ca eu să plec, îmi dărui drept răsplată alţi patru 
sute de mitkali. 

Eu plecai atunci şi venii aici să mă rog lui Allah să-l 
ispitească pe soţ să se întoarcă la slujnică, pentru ca soţia 
lui să trimită să mă cheme la ea. Şi aceasta-i povestea mea, 
o, stăpâne emir el-hagi! 

Auzind aceste cuvinte, emirul cl-hagi se întoarse către cei 
de faţă şi le spuse: 

— Se cuvine să-i iertăm omului acestuia vorbele cele de 
osândă, rostite la Kaaba; căci povestea lui le îndrituieşte. 

Pe urmă, Şeherezada spuse: 


Copii an dra RAcoarfa-Ochii. Orl 

Amru ben-Mosscda povestea următoarea snoavă: într-o zi, 
Abu-lIssa, fiul lui Harun Al-Raşid, zărind la ruda sa, Aii, fiul 
lui Heşam, o roabă tânără, numită Prospeţimea-Ochilor, se 
îndrăgosti năprasnic de ea. Abu-Issa se strădui să ascundă 
cu cea mai mare grijă taina dragostei lui şi să nu 
împărtăşească nimănuia simţămintele pe care le trăia; făcu 
însă tot cc-i era cu putinţă spre a-l hotări cumva pe Aii să-i 
vândă roaba. 

După o bună bucată de vreme, văzând că toate încercările 
lui în această privinţă rămâneau zadarnice, se hotări să 
purceadă altfel. Se duse la frate-său, califul Al-Mamun, fiul 
lui Al-Raşid, şi îl rugă să meargă împreună cu el în ospeţie 
la saraiul lui Aii, ruda lor. Califul se învoi, porunci să se 
pregătească pe dată caii şi plecară la palatul lui Aii, fiul lui 
Heşnam. 

Când îi văzu că vin, Aii sărută pământul dinaintea califului 
şi porunci să se deschidă sala de ospeţe, în care îi pofti. Şi 
intrară într-o sală minunată, cu stâlpi şi cu pereţi de 
marmură de felurite culori, cu încrustături după moda 
grecească, ce alcătuiau nişte zugrăveli plăcute ochiului; iar 
podeaua sălii era acoperită cu un preş de la Ind, peste care 
era aşternut un chilim de la Bassra, făcut numai dintr-o 
bucată şi acoperind toată întinderea sălii şi în lung şi în lat. 

Iar Al-Mamun se opri mai întâi un răstimp, ca să se sature 
de privit tavanul, pereţii şi podeaua; după care spuse: 

Ei bine, Aii! Ce aştepţi de nu ne dai să mâncăm? 

Pe dată Aii bătu din palme şi roabele intrară încărcate cu o 
mulţime de bucate dc pui, de porumbei şi de fripturi de 
toate felurile, calde şi reci; şi mai erau şi tot soiul 1 La M.A. 
Salic: Povestea cu Abu-lIsa şi Kurrat-ali-Ain. 

De aice bunătăţi, şi dc cele zemoase şi de cele mai 
vârtoase, şi mai ales o grămadă de vânat umplut cu stafide 
şi cu migdale; căci lui Al-Mamun îi plăcea vânatul umplut cu 
stafide şi cu migdale. Când sfârşiră de mâncat, se aduse un 
vin straşnic, stors din ciorchini aleşi bob cu bob şi fiert cu 


poame înmiresmate şi cu sâmburi plăcut mirositori; şi vinul, 
în pocale de aur, de argint şi de cleştar, era turnat de nişte 
băieţei ca nişte lune, îmbrăcaţi în haine din pânzeturi 
subţiri de la Alexandria; iar băieţii, în vreme ce înmânau 
oaspeţilor pocalele, îi stropeau pe aceştia cu apă de 
trandafiri înmiresmată cu muşc, cu ajutorul unor 
pămătufuri împodobite cu nestemate. 

Califul fu atâta de mulţumit de toate acestea, încât îl 
îmbrăţişă pe Aii şi îi spuse: 

Pe Allah! O, Aii, de azi înainte n-am să-ţi mai spun Aii, ci 
Părintele-Frumuscţii! 

Şi Aii, fiul lui Heşam, care, într-adevăr, din ziua aceea a 
fost poreclit Abul-Jamal, sărută mâna califului, pc urmă făcu 
un semn cămăraşului său. Îndată se ridică o perdea mare, 
în fundul sălii, şi sc iviră zece tinere cântărețe, îmbrăcate în 
mătase neagră şi frumoase ca un răzor de flori, înaintară şi 
veniră de şezură pe nişte jilţuri de aur, pe care zece arapi 
robi le aşezasem roată numaidecât în sală. Şi începură să 
cânte din strunele lăutelor cu o pricepere desăvârşită, apoi 
dădură glas unui cântec de iubire. Atunci Al-Mamun o privi 
pe aceea dintre cele zece fete care îl tulburase cel mai tare 
şi o întrebă: 

Cum te cheamă? 

Ea răspunse: 

Mă cheamă Armoniel, o, emire al drept-credincioşilor! 

El spuse: 1 La M.A. Salic: Sadjahi. 

Bine ţi se mai potriveşte numele, Armonie! Aş vrea să te 
ascult numai pe tine cântând ceva! 

Atunci Armonie îşi struni lăuta şi cântă: 

Gingăşia-mi fuge de priviri străine; inima-mi se teme de- 
orice ochi vrăjmaş. 

Dar atunci când vine dragul meu, când vine, tremur de 
uimire, mă topesc, şi l-aş fereca de mine. 

Însă când se duce, tremur doar, şi tac, ca gazela care-şi 
pierde puiul drag. 

Al-Mamun, fermecat, îi spuse: 


Ai fost minunată, copilo! Şi cine a făcut aceste versuri? 

Ea răspunse: 

Le-a făcut Amru Al-Zobaidil; iar muzica este de Mobed 2. 

Califul goli pocalul pe care îl ţinea în mână, iar fratele său, 
Abu-Issa, şi Abul-Jamal făcură la fel. Când îşi lăsară jos 
pocalele, intrară alte zece cântărețe, îmbrăcate în mătase 
albastră şi încinse cu şaluri de la Yemen. Se aşezară în locul 
celor zece dintâi, care plecară, îşi struniră lăutele şi 
începură să cânte toate cu deosebită iscusinţă. Atunci califul 
îşi aţinti privirile la una dintre ele, care era ca un cleştar, şi 
o întrebă: 

Care este numele tău, o, copilo? 

Ea răspunse: 

Căprioară3, o, emire al drept-credincioşilor! 

1 Amru-ben-Malekarib Al-Zobaidi (mort, după legendă, în 
anul 643) - poet din primele vremuri islamice. 

* Mobed (sau Mabad) - cântăreţ vestit în epocă. 

] La M. A. Salic: Zabiia. 

El spuse: 

Ei bine, Căprioaro, cântă-ne ceva. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar cândfit cea de a trei sute nouăzecea noapte ea urmă: 

Cântă-ne ceva. 

Atunci fata care se numea Căprioară îşi struni lăuta şi 
cântă: 

Hurii slobode ţi dulci, Râdem, nu ne pasă De privirea 
iscodind Neagră, ticăloasă. 

Suntem ca gazelele De la Mecca sfântă, Unde nu-i îngăduit 
Nici vânat, nici pândă. 

Cei mofluzi ne socotesc Fete păcătoase, Pentru că-avem 
ochii dulci, Vorbele frumoase, 

Pentru că, mişcând un şold, Ducem la pierzanii Şi-abatem 
din calea lor Sfântă musulmanii. 

Al-Mamun găsi tare dulce acel cântec şi o întrebă pe 
fetişcană: 


De cine este? Ea răspunse: 

Versurile sunt de Jarirl, iar muzica este de IbnSoraij2. 

Atunci, califul şi ceilalţi doi îşi goliră pocalele, în vreme ce 
roabele plecară, spre a veni numaidecât în locul lor alte 
zece cântărețe, îmbrăcate în mătase stacojie, încinse cu 
şaluri stacojii, cu pletele desfăcute şi unduind pe spate. Şi 
semănau aşa, în vălurile lor roşii, cu nişte pietre de rubin 
sclipind din toate feţele. Se aşezară pe jilţurile de aur şi 
cântară laolaltă, însoţindu-se fiecare cu lăuta ei. Şi Al- 
Mamun se întoarse către cea care strălucea cel mai tare 
între tovarăşele ei şi o întrebă: 

Cum te cheamă? 

Ea răspunse: 

Ispita3, o, emire al drept-credincioşilor! 

EI spuse: 

Atunci, o, Ispito, grăbeşte-te să ascultăm numai glasul tău. 

Şi Ispita, însoţindu-se de lăută, cântă: 

Nici diamante, nici rubine, Şi nici atlazuri de mătase Nu 
sunt ca fetele frumoase, Cu ochii lor de diamante, Cu buzele 
lor de rubine, Şi restu-ntreg numai mătase. 

Califul, fermecat cu totul, o întrebă pe cântăreaţă: 

De cine-i poemul acesta, o, Ispito? 

Ea răspunse: 

Este dc Adi ben-Zcid; muzica însă este foarte veche, iar 
autorul ci nu se mai ştie. 

1 Jarir (Al-Gcrir ibn Atiya al Kbatfi), mort în Yecmam la 728, 
poet „satiric, acru şi veninos" (It. Pi/zi). 

2 Ibn Soraij-cântăreţ vestit. 

3 Li M. A. Salic: Fatin. 

Al-Mamurn, fratele său Abu-lIssa şi Aii ben-Heşam îşi goliră 
pocalele; şi alte zece cântărețe, îmbrăcate în haine de aur şi 
cu mijlocul strâns cu centuri de aur scânteind de 
nestemate, veniră şi luară loc în jilţuri şi cântară ca şi cele 
de dinaintea lor. Şi califul o întrebă pe cea care avea 
mijlocelul cel mai gingaş: 

Numele tău? 


Ea spuse: 

Strop-de-Rouă', o, emire al drept-credincioşilor. 

El spuse: 

Ei bine, Strop-de-Rouă, aşteptăm nişte versuri de la tine! 

Numaidecât ea cântă: 

Bând vinul din obrajii lui, Eu minţile mi le pierdui. Atunci, 
doar în cămaşă îmbrăcată, Cămaşa mea înmiresmată Cu 
ambră şi cu aromate, Pornii pe ulițele toate, Să spun iubirea 
noastră minunată. Atunci, doar în cămaşă îmbrăcată, 
Cămaşa mea înmiresmată Cu ambră şi cu aromate. 

Când auzi aceste versuri, Al-Mamun strigă: 

Ya Allah! Ai fost minunată, o, Strop-de-Rouă. Mai zi o dată 
versurile de la sfârşit. 

Şi Strop-de-Rouă, ciupind strunele lăutei, mai cântă o 
dată, cu un glas şi mai plin de simţire; 

Pornii pe ulițele toate Să spun iubirea noastră minunată, 
Atunci, doar în cămaşă îmbrăcată. Cămaşa mea 
înmiresmată Cu ambră şi cu aromate. 

1 La M.A. Salic: Rața. 

Şi califul o întrebă: 

De cine sunt aceste versuri, o, Strop-de-Rouă? 

Ea spuse: 

De Abu-Nuwas, o, emire al drept-credincioşilor; iar muzica 
este de Isak. 

Când cele zece roabe îşi isprăviră cântecul, califul vru să 
încheie ospăţul şi să plece. Ci Aii becn-Heşam înaintă şi 
spuse: 

O, emire al drept-credincioşilor, mai am o roabă, pe care 
am cumpărat-o pe zece mii de dinari şi pe care vreau s-o 
arăt califului; binevoieşte, dar, şi mai zăboveşte o clipită. De 
ţi-o plăcea, vei putea s-o păstrezi pentru tine; de nu ţi-o 
plăcea, am s-o las la prețuirea ta. 

Al-Mamun spuse: 

Adu-mi-o, atunci, pe roaba aceea! 

Într-o clipită, se şi ivi o fetişcană fără de asemuire, o 
frumuseţe zveltă şi gingaşă, o ramură de ban, cu nişte ochi 


de babiloniancă plini de vrajă, cu nişte sprâncene ca arcul 
îndoit, şi cu o piele ca floarea de iasomie; avea fruntea 
încununată cu un diadem de aur şi de mărgăritare, pe care, 
înşirate în litere de diamant, stau scrise aceste stihuri: 

Pe ginnă-o-nvaţă ginnii vrăjitoreasca artă De-a săgeta în 
inimi cu arcul fară coardă. 

Fata se apropie călcând cu paşi domoli şi veni de se aşeză 
zâmbind pe jilţul de aur, anume adus pentru ea. Ci Abu- 
Issa, fratele califului, abia o văzu intrând, că şi scăpă din 
mână pocalul şi se schimbă la faţă atât de îngrijorător, încât 
Al-Mamun băgă de seamă şi îl întrebă: 

Ce-ai păţit, frate, de te-ai schimbat aşa la faţă? 

El răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, e numai urmarea unei 
dureri dinlăuntru, care-mi căşună câteodată. 

Ci Al-Mamun stărui şi îi spuse: 

Nu cumva, din întâmplare, o cunoşti pe această fată, şi nu 
cumva ai mai văzu ţ-o până acum? 

El nu vroi să tăgăduiască şi spuse: 

Oare-i pe lume cineva, o, emire al drept-credincioşilor, 
cârc să nu ştie cum arată luna? 

Califul se întoarse atunci către fată şi o întrebă: 

Cum te cheamă, copilo? Ea răspunse: 

Răcoarea-Ochilor, o, emire al drept-credincioşilor! El 
spuse: 

Ei bine, Răcoare-a-Ochilor, cântă-ne ceva. Şi ea cântă: 

Cian ar putea să ştie ce-i iubirea Acelei care-o poartă doar 
pe limbă, Iar în adâncul inimii o schimbă Cu nepăsarea şi cu 
amăgirea? 

Cum ar putea iubirea ta s-o ştie Cel cu o inimă de piatră 
rece Şi care doar pe faţă îşi petrece O prefăcută dragoste 
sălcie? 

Şi mi s-a spus că numai despărţirea E leac la chinul 
dragostei amare. Vai, numai eu, cu nici o vindecare Nu mi- 
am putut îndupleca iubirea. 


Mi-au spus atunci s-alerg către iubire. Ci leacul nici aşa n- 
avu priinţă, Căci cel iubit cu-atâta suferinţă De dragostea 
mea n-are nici o ştire. 

Califul, fermecat de glasul ei, o întrebă: 

Şi de cine-i cântecul, o, Răcoare-a-Ochilor? Ea spuse: 

Versurile sunt de El-Kherzai, iar muzica este de Zarzur. 

Ci Abu-Issa, pe care tulburarea îl înăbuşea, spuse fratelui 
său: îngăduie-mi să-i răspund, o, emire al drept- 
credincioşilor. 

Califul îi îngădui şi Abu-Issa cântă: 

Sub haina mea se zbate Un trup, de doruri greu, Şi-o 
inimă zdrobită Suspină-n pieptul meu. 

Dacă iubesc atâta Şi ochii-mi n-o arată, De teamă-i să n-o 
supăr Pe luna mea vreodată. 

Când Aii Părintele-Frumuseţii auzi acest răspuns, înţelese 
că Abu-lIssa o iubea deznădăjduit pe roaba lui, Răcoarea- 
Ochilor. Se ridică numaidecât şi, temenindu-se dinaintea lui 
Abu-lIssa, grăi: 

O, oaspete al meu, nu se va putea spune că a fost rostită 
vreodată o dorinţă, fie şi numai în gând, de către cineva 
aflat în casa mea, fară ca dorinţa să i se împlinească pe 
dată. Aşa încât, dacă binevoieşte califul să-mi îngăduiască 
un dar, de faţă cu el, Răcoarea-Ochilor este roaba ta. 

Şi califi.il dându-şi îngăduinţa, Abu-lIssa o primi pe fată. 

Aşa era dărnicia cea fară de pereche a lui Aii şi a celor de 
pe vremile lui. 

Apoi Şeherezada, în încheiere, mai spuse şi accastă 
snoavă: 1 în varianta tradusă dc M. A. Salie, Răcoarea- 
Ochilor răspunde cu aceste versuri: 

Ceea ce spui, dc-ar fi adevărat, Nu te purtai cu-atâta 
nepăsare. 

Fete sau băieţi înțeleptul Omar Al-Homsi povesteşte: în 
anul hegirian cinci sute şaptezeci şi unu a venit în turneu la 
Hama cea mai instruită şi mai bună oratoare femeie din 
Bagdad, cea pe care toţi savanții din Irak o numeau 
învăţătoarea învăţătorilor. Or, în acest an, veniseră la Hama 


din toate colţurile ţărilor musulmane cei mai mari specialişti 
în toate ramurile, şi toţi erau fericiţi să poată asculta şi 
pune întrebări acestei femei, cea mai iscusită dintre femei, 
care călătorea din ţară în ţară, însoţită dc tânărul ei frate, 
pentru a susţine în public teze pe cele mai dificile teme, 
dezbătând şi primind să răspundă la întrebări din toate 
ştiinţele, jurisprudenţă, teologie şi arte frumoase. 

Dornic să o aud vorbind, l-am rugat pe prietenul meu, 
savantul şeic El-Salhani, să mă însoţească în locul unde 
avea ca întâlnirea cu publicul, în ziua accca. 

Şeicul El-Salhani acceptă, şi ne duserăm amândoi la sala 
unde Sett Zahia stătea în spatele unei draperii de mătase, 
ca să nu încalce tradiţia religiei noastre. 

Ne aşezarăm pc una din băncile din sală, şi fratele ei avu 
grijă de noi tratându-ne cu fructe şi cu băuturi răcoritoare. 

Eu, după ce m-am anunţat la Sett Zahia şi mi-am declinat 
numele şi titlurile, am început cu ea o discuţie pe tema 
jurisprudenţei divine şi a diferitelor interpretări ale legii 
făcute dc cei mai savanţi teologi din cele mai îndepărtate 
timpuri. Cât despre amicul meu, şeicul El-Salhani, de îndată 
ce l-a zărit pe tânărul frate al Sett Zahiei, băieţandru cu un 
boi şi nişte forme de o frumuseţe extraordinară, se mulţumi 
să-l admire extaziat, neputându-şi desprinde ochii de pe el. 
Sett Zahia nu întârzie să vază şi ca neatenţia soţului meu şi, 
observându-l, sfârşi prin a înţelege sentimentele care-l 
tulburau. Ea îl strigă pe nume şi-i zise: 

Mi se pare, şeicule, că faci parte dintre aceia care preferă 
băieţii în locul fetelor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci/una noapte ea 
zise: 

Dintre aceia care preferă băieţii în locul fetelor! 

Amicul meu zâmbi şi zise: 

Chiar aşa-i! 

Ea întrebă: 


Pentru ce, şeicule? 

El răspunse: 

Pentru că Allah a modelat trupurile băieţilor de o 
perfecţiune încântătoare, în dauna fetelor, şi gusturile mele 
mă îmboldesc să prefer, în tot ce există, perfecțiunea, 
imperfecţiunii! 

Din spatele draperiei, ea râse şi zise: 

Ei bine, dacă vrei să-ţi aperi opinia, sunt gata să-ţi 
răspund! 

La care el zise: 

Cu plăcere! 

Atunci ea îl întrebă: în acest caz, explică-mi cum ai putea 
să dovedeşti superioritatea bărbaţilor şi băieţilor faţă de 
femei şi fete? 

El răspunse: învăţătoare a învăţătorilor, dovada pe care 
mi-o ceri poate fi făcută pe de o parte prin raționamente 
logice, iar pe de alta prin Sfânta Carte %i prin Sunnă. 

Într-adevăr, în Coran stă scris: „Bărbaţii depăşesc cu mult 
femeile pentru că Allah le-a dat superioritate", şi mai scrie: 
„Intr-o moştenire, partea bărbatului trebuie să fie dublă 
faţă de aceea a femeii, astfel, fratele va moşteni de două ori 
mai mult decât sora sa". 

Aceste cuvinte sfinte ne dovedesc deci, şi stabilesc 
neprecurmat, că o femeie nu trebuie să fie privită decât ca 
jumătatea unui bărbat. 

Cât despre Sunnă, aceasta ne învaţă că Profetul (asupra-i 
fie rugăciunea şi pacea!) socoteşte sacrificiul ispăşitor al 
unui bărbat ca fiind de două ori mai scump decât acela al 
unei femei. 

Şi acum, dacă vom recurge la logica pură, vom vedea că 
raţiunea confirmă tradiţia şi învăţătura. Într-adevăr, dacă 
ne punem pur şi sumplu întrebarea: „Cine are prioritate? 
Fiinţa activă sau fiinţa pasivă?" Răspunsul va fi fară putinţă 
de tăgadă în favoarea fiinţei active. Or, bărbatul este 
principiul activ, iar femeia este principiul pasiv. Fără nici un 


greş. Bărbatul este superior femeii şi băiatul preferabil 
fetei! 

Dar Sett Zahia răspunse: 

Desigur, citatele tale sunt întru totul adevărate, şeicule! Şi 
recunosc împreună cu tine că Allah, în Cartea Sa, a preferat 
bărbaţii femeilor. Numai că El nu a specificat nimic, a vorbit 
doar în mod general. Pentru ce, atunci, căutând 
perfecțiunea, te îndrepţi doar spre tineri? Ar trebui să 
preferi oamenii cu barbă, venerabilii şeici cu fruntea ridată, 
pentru că ei au mers mult mai departe pe calea 
perfecțiunii! 

El răspunse: 

Bineînţeles, învăţătoare a învăţătorilor. Dar eu nu compar 
aici bătrânii cu femeile bătrâne; nu-i vorba de aşa ceva, ci 
doar despre tinerii la care ajung prin deducție. Oricum, vei 
fi de acord, învăţătoare a învăţătorilor, că nimic la o femeie 
nu poate fi comparat cu frumuseţea unui încântător 
adolescent, cu talia sa suplă, cu fineţea membrelor sale, cu 
culorile delicate de pe obrazul său, cu farmecul surâsului 
său, cu încântarea vocii sale. De altminteri, Profetul însuşi, 
pentru a ne pune în gardă asupra unui lucru atât de clar, ne 
spune: „Nu zăboviţi cu privirile asupra copilandrilor 
imberbi, pentru că ei au ochii mai ispititori decât aceia ai 
Huriilor". 

Ştii, de altfel, că lauda cea mai mare pe care o poţi aduce 
frumuseţii unei tinere este să o compari cu aceea a unui 
băieţandru. Cunoşti de bună seama versurile în care poetul 
Abu-Nuvvas vorbea de toate acestea şi poemul în care zice: 

Fa are şolduri ca de băiat Şi mersul ei e legănat Ca-n 
vântul nordului când scuturat E ramul de ban. 

Dacă farmecul tinerilor nu ar fi fost evident mai presus de 
acela al copilandrelor, la ce bun l-ar mai fi folosit poetul ca 
termen de comparaţie? 

Şi, în plus, ştii bine că adolescentul nu se mulţumeşte să 
fie doar bine făcut, dar el ştie să ne încânte prin farmecul 
limbajului său şi plăcerea purtării sale şi, pe deasupra, cât 


este el de seducător când tuleiele abia mijind îi umbresc 
buzele şi obrajii, îmbinându-sc cu petalele de trandafiri! Şi 
poate fi pe lume ceva comparabil cu farmecul pe care-l 
răspândeşte în acest moment? Câtă dreptate avea poetul 
Abu-Nuwas care proclama: 

Invidioşi, defăimătorii lui îmi zic: „luleiele deja îi aspresc 
gura!" Ci eu le spun: „Greşifi! Sunt mizilic - împodobesc şi 
nu strică măsura. " 

Tuleiele îi scot în evidenţă-albeaţa feţei Ca stălucirea 
perlei, pariura! Semn de-mplinire-a magicii potente Pe care 
o căftigă crupa, dura. 

Jurat-au rozele culoarea din obraji să nu i-o şteargă Şi 
pleoapele4 vorbesc o limbă mai elocventă decât gura La 
care sprâncenele ftiu să răspundă Mult mai precis decât 
figura. 

Puful pe care-l tot clevetiţi îi crefte doar ca să ocrotească 
farmecul lui de ochii voştri profanatori. 

Tuleiele fac vinului buzelor sale savoarea să-i crească şi 
vigoarea pe obrajii de argint dau veselă culoare ca să ne 
farmece, mai atrăgători. 

Iar alt poet spune şi el: 

Invidioşii-mi zic: „Patima te-a orbit? 

Nu vezi că obrazu-i deja de puf acoperit?" 

Eu le răspund: dacă minunea obrajilor n-ar fi umbrită de 
tu le ie, m-ar orbi şi cum aş putea, după ce lut sterp l-am 
iubit să-l părăsesc tocmai acum, când primăvara l-a rodit? 

Un altul a zis: 

Nu mi-am lăsat iubitul nici când avea doar roze în obraz, 
scumpete, 

Cum să îl părăsesc tocmai acum când lângă trandafiri Au 
mai crescut şi mirt fi violete? 

Şi, în sfârşit, altul dintre alţii, mii, a zis: 

Băiatul zvelt! Obrajii lui fi ochii ce scânteie Se-ntrec care 
va face-ntre bărbaţi mai mult prăpăd când el goleşte inima 
de sânge cu paloş de petale de narcise iar teacă, brâu, cum 
doar la mirt se văd. 


Perfecţiunea lui provoacă atâtea gelozii şi vise că 
Frumuseţea îşi doreşte, şi ea, obrazul cu (uleie! 

lată, aşadar, învăţătoare a învăţătorilor, destule dovezi 
pentru a demonstra superioritatea frumuseţii băieţilor faţă 
de aceea a femeilor în general. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a trei sute nouăzeci şi doua noapte ea 
zise: 

Superioritatea frumuseţii băieţilor faţă de aceea a femeilor 
în general! 

Auzind aceste cuvinte, Sett Zahia răspunse: 

Allah să-ţi ierte argumentele neroade, doar dacă n-ai 
vorbit numai de dragul de-a vorbi sau doar în şagă. Dar 
acum e rândul să triumfe adevărul! Nu-ţi împietri inima şi 
fii atent la argumentele mele. 

Allah fie asupră-ţi! Spune-mi, unde este acel adolescent a 
cărui frumuseţe să se poată compara cu aceea a unei 
copile? Uiţi că pielea unei fete nu are numai strălucirea şi 
albul argintului, ci arc şi dulceaţa catifelată a mătăsii! Talia 
ei! Păi este ramura de mirt şi a arborelui dc ban. Gura! Este 
o romaniţă înflorită, şi buzele două anemone înrourate! 
Obrajii, mere; sânii, două ploscuţe de fildeş. Fruntea 
răspândeşte lumină, iar sprâncenele sunt în cumpănă în 
permanenţă între a se îmbina a încruntare sau a se 
îndepărta. Când zâmbeşte, torente de lumină se răspândesc 
de pe buzele ei, care sunt mai dulci ca mierea şi mai moi 
decât untul. Pecetea frumuseţii ei este imprimată pe gropiţa 
din barbă. Pântecele e frumos! Are linii sinuoase şi pliuri 
generoase care se aştern unele peste altele. Pulpele sunt 
sculptate într-o singură bucată de fildeş, susţinute de 
coloanele picioarelor frământate din aluat de migdale. Cât 
despre fese, iar rotunjimile lor, când se ridică sau se 
apleacă, par valurile unei mări de cristal sau munţi de 
lumină. 


O, biet şeic! Se pot asemui bărbaţii cu zânele? Nu ştii că 
regii, califii şi cele mai mari personaje de care vorbeşte 
istoria au fost sclavii supuşi ai femeilor, şi au socotit drept o 
glorie să le poarte jugul? Că oameni eminenţi şi-au plecat 
fruntea, subjugaţi de farmecele lor? Câţi au părăsit totul 
pentru ele: bogății, ţară, tată şi mamă? Câte regate s-au 
pierdut pentru ele? Sărmane şeic! Nu pentru ele se ridică 
palate, se brodează mătăsuri şi brocarturi, se ţes stofele 
scumpe? Nu tot pentru ele sunt atât de căutate ambra şi 
moscul, cu parfumul lor atât de dulce? Uiţi că farmecul lor a 
adus blestemul asupra locuitorilor Raiului şi a învrăjbit 
pământul şi universul, făcând să curgă râuri de sânge? 

Cât despre Cuvintele Cărţii Sfinte pe care le-ai citat, ele 
sunt mai favorabile cauzei mele decât aceleia pe care o 
susţii tu. Cuvintele sunt: „Nu zăboviţi cu privirile asupra 
copilandrilor imberbi, pentru că ci au ochii mai ispititori 
decât aceia ai Huriilor din Rai, care sunt femei, nu băieţaşi, 
iar ele servesc drept termen de comparaţie. De altfel, voi, 
amatorii de copilandri, când vreţi să vă descrieţi amicii, 
comparaţi mângâierile lor cu acelea ale tinerelor fete! Nu 
vă este ruşine de gusturile voastre corupte, faceţi paradă 
de ele şi le satisfaceţi în public. Uitaţi cuvintele din Sfânta 
Carte: „Pentru ce să cauţi dragostea bărbatului? Allah nu a 
creat femeile pentru satisfacerea poftelor voastre? 
Bucuraţi-vă după plac! Dar voi sunteţi un popor 
încăpățânat!" 

Dacă totuşi vi se întâmplă să asemănaţi tinerele fete cu 
băieţii, este doar pentru a aduce o schimbare poftelor 
voastre corupte şi gustului pervertit! Da! Cunoaştem bine 
poeţii voştri amatori de copilandri! Cel mai mare dintre ei, 
şeicul pederaştilor, Abu-Nuwas, n-a zis, vorbind despre o 
tânără: 

Ca un flăcău, ea are şoldul mic ţi fin Şi ţi-a tăiat ţi părul 
băieţeşte! Un puf, dublându-i farmecul, chipu-ndulceşte 
Satisfăcând şi pederast, şi-adulterin. 

Cât despre pretinsa atracţie pe care o dă barba tinerilor. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute nouăzeci şi treia noapte ea 
zise: 

Cât despre pretinsa atracţie pe care o dă barba tinerilor, 
nu cunoşti tu, şeicule, versurile poetului pe această temă? 
Ascultă, mai bine: 

La primul pufde pe obraz amantul a şi tulit-o; 

Cărbunele-nnegreşte barba şi, necaz, 

Un fum e farmecul şi frumuseţea i-a-nnegrit-o. 

Pagina albă a chipului murdărită toată de scriitură pe ce 
cunoscător să mai inspire să ia pana la partitură? 

Aşadar, şeicule, să aducem laude lui Allah Preaiînaltul, care 
a ştiut să reunească în femei toate bucuriile ce pot umple 
viaţa şi care Ic-a promis Profetului, Sfinţilor şi drept- 
credincioşilor, ca recompensă în Rai, minunatele Hurii. De 
altfel, dacă Allah Preamilostivul ar fi ştiut că ar putea avea 
cu adevărat alte voluptăţi în afară de femei, cu siguranţă că 
le-ar fi promis şi rezervat drept-credincioşilor săi. Or, Allah 
nu aminteşte niciodată de tineri altfel decât reprezentându- 
i ca slujitori ai celor aleşi din Rai; şi niciodată nu i-a promis 
pentru altceva decât pentru acest lucru. Şi Profetul însuşi 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) n-a avut niciodată vreo 
înclinare în acest sens, ba dimpotrivă! El avea obiceiul să le 
repete însoţitorilor săi: „Trei lucruri mă fac să iubesc lumea 
aceasta a voastră: femeile, parfumurile şi prospeţimea 
sufletului în rugăciune!" 

N-aş putea să rezum mai bine opinia mea, şeicule, decât 
prin versurile poetului: 

E diferenţă între-un dos şi-alt dos Dacă unul pătează 
galben, altul e mătăsos Te parfumează, de-l atingi, frumos! 
Băiat sau fată - ce-'t mai cu folos? Nad parfumat, sau porcul 
puturos? 

Dar văd că discuţia m-a făcut să mă înflăcărez şi să mă 
abat de la buna-cuviinţă de care nu trebuie să se 
îndepărteze femeile niciodată, mai cu seamă în prezenţa 


şeicilor şi a savanților. Mă grăbesc să-mi cer scuze de la cei 
cărora nu le-a plăcut sau au fost şocaţi şi contez pe 
discreţia lor la ieşirea de la această discuţie, pentru că 
proverbul zice: „Inima oamenilor bine crescuţi este un 
mormânt pentru secrete!" 

Când sfârşi de povestit această snoavă, Șeherezada spuse: 

Şi-aceasta-i> o, norocitule sultan, tot ce pot eu să-mi mai 
amintesc din snoavele cuprinse în Florile hazului şi în 
Grădina snoavelor. 

Iar sultanul Şahriar spuse: într-adevăr, Şeherezada, 
snoavele m-au veselit peste măsură şi m-au făcut să-mi 
doresc a auzi acum o poveste ca acclca pc care mi le-ai 
povestit mai înainte! 

Şeherezada răspunse: 

— Tocmai aşa gândeam şi eu! 


SFÂRŞIT