Anonim — 1001 De Nopti V5

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 5 


Nopțile 230-315) 


CUPRINS: 

POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIȚA 
BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE 
(continuare) 5 

POVESTEA CU FRUMOSUL.-FERICIT ŞI CU FRUMOASA- 
FERICITĂ 23 

POVESTEA CU ALUNIŢĂ 71 

POVESTEA CU MULT ÎNVĂŢATA SYMPATHIA 161 

PĂŢANIA POETULUI ABU-NOWAS 212 

POVESTEA CU SINDBAD MARINARUI 224 

Cea dintâi istorisire 230 

Cea de a doua istorisire 245 

Cea de a treia istorisire 258 

Cea de a patra istorisire 274 

Cea de a cincea istorisire 290 

Cea de a şasea istorisire 300 

Cea de a şaptea istorisire 313 


POVESTEA CU KAMARALZAMAN ŞI CU DOMNIȚA 
BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE 
(continuare) 

Dar în cea de a două sute treizecea noapte' 

Spuse: 

Luaţi-l pe tânărul acesta şi duceţi-l la hammam! Pe urmă 
îmbrăcaţi-l falnic şi aduceţi-l dinaintea mea mâine 
dimineaţă, la ceasul dintâi al divanului! 

Şi porunca ru îndeplinită pe clipă. 


Iar Sett Budur se duse la dragostea sa Haiat-Alnefus şi îi 
spuse: 

— Mieluşica mea, mult-iubitul nostru s-a întors! Pe Allah! 
Am chibzuit un tertip minunat pentru ca dovedirea noastră 
să nu ia vreo întorsătură păcătoasă pentru unul care s-ar 
vedea aşa ajuns din grădinar dintr-odată sultan. Şi tertipul 
meu este în aşa fel încât, dacă ar fi scris cu acele în colţul 
dinlăuntru al ochiului, ar sluji de bună învăţătură celor 
dornici să se dăscălească. 

Iar Haiat-Alnefus fu atâta dc bucuroasă, încât se aruncă în 
braţele domniţei Budur; şi amândouă, în noaptea aceea, 
şezură cuminţi, ca să fie gata să-l primească în toată 
prospeţimea pe mult-iubitul inimii lor. 

Or, de dimineaţă, la divan, fu adus Kamaralzaman, 
îmbrăcat falnic. lar hammamul dase chipului său toată 
strălucirea, iar hainele cele uşoare, bine croite, îi sporeau 
mândreţea mijlocelului cel atâta de subţire şi a şoldurilor 
voinice. Încât toţi emirii, şi dregătorii, şi musaipii nu se 
minunară deloc când îl auziră pe sultan că îi spune vizirului 
cel mare: 

— Să-i dai acestui tânăr o sută de robi ca să-1 slujească, şi 
să-i tocmeşti nişte simbrii de la vistierie care să fie pe 
potriva cinului la care îl ridic pe dată! 

Şi îl căftăni vizir în rând cu vizirii, şi îi hotărî un tain 
pentru casa lui, şi cai, şi catâri, şi cămile, fară a mai socoti 
lăzile cele pline şi dulapurile. Pe urmă plecă. 

A doua zi, Sett Budur, tot cu numele de sultan peste Insula 
de Abanos, porunci să vină dinainte-i vizirul cel proaspăt, şi 
îl mazili din slujbă pe vizirul cel mare de până aci, pe urmă 
îl căftăni pe Kamaralzaman mare vizir în locul aceluia. Iar 
Kamaralzaman intră pe dată în divan şi sfatul fu diriguit sub 
ocârmuirea lui. 

Dar după ce divanul se încheie, Kamaralzaman începu să 
cugete adânc şi gândi în sineşi: „Hatârurile pe care mi le 
dăruieşte sultanul acesta tânăr în prietenia cu care mă 
cinsteşte aşa, de faţă cu toată lumea, de bună seamă că 


trebuie să aibă o pricină! Dar care să fie pricina? Năierii m- 
au înşfăcat şi m-au adus aici sub învinuirea că aş fi vătămat 
un băiat, atunci când ei mă prepuneau că aş fi fost cândva 
bucătarul acestui sultan. Iar sultanul, în loc să mă 
pedepsească, mă trimite la hammam şi mă căftăneşte în 
slujbe şi toate celelalte. O, Kamaralzaman, cam care să fie 
pricina unei poveşti aşa de ciudate?" 

Mai cugetă o vreme, apoi strigă: „Pe Allah! Am găsit 
pricina, ci afurisit să fie Eblis! Negreşit că sultanul acesta, 
care este tare tânăr şi tare frumos, mă crede pesemne 
doritor de băieţi; şi nu îmi arată atâta bunăvoință decât 
numai din pricina aceasta. Şi, pe Allah! Nu pot să primesc a 
împlini asemenea slujbe. Ba chiar am să lămuresc pe dată 
atari socoteli; şi dacă chiar va vrea asta de la mine ori de la 
el, am să-i dau pe clipă pe dată îndărăt toate lucrurile pe 
care mi le-a dăruit şi mă lepăd de slujba de mare vizir şi mă 
întorc la grădina mea! 

Şi Kamaralzaman se duse numaidecât la sultan şi îi spuse: 

O, norocitule sultan, chiar că l-ai covârşit pe robul tău cu 
hatâruri şi cu cinstiri ce nu se dau de obicei decât unor 
preacinstiţi bătrâni albiţi în înţelepciune; iar cu nu sunt 
decât un băieţandru dintre cei mai băieţandri. Or, dacă 
toate astea nu au o pricină tainică, atunci sunt minunea cea 
mai minunată dintre toate minunile! 

La vorbele acestea, Sett Budur zâmbi a râde şi se uită la 
Kamaralzaman cu ochi galeşi şi îi spuse: 

Negreşit, o, vizire al meu preafrumos, toate astea au o 
pricină, şi anume dragostea pe care frumuseţea ta a aprins- 
o dintr-odată înlăuntrurile mele. Întrucât chiar că sunt 
înrobit până peste poate de chipul tău atâta de gingaş şi de 
senin! 

Şi Kamaralzaman spuse: 

Allah dealungească-i zilele sultanului! Dar robul tău arc o 
soţie pe care o iubeşte şi pentru care plânge noapte de 
noapte, de la o întâmplare ciudată care 1-a despărţit de ea. 
Încât, o, Măria Ta, robul tău îţi cere îngăduinţă să plece la 


drum, după ce are să dea îndărăt în mâinile tale slujbele cu 
care ai binevoit să-l cinsteşti! 

Şi Sett Budur îl luă de mână şi îi spuse: 

O, vizire al meu preafrumos, stai jos! Ce mai ai să-mi spui 
despre călătorit şi despre plecare? Rămâi aici lângă cel ce 
arde după ochii tăi şi care este cu totul gata, dacă vrei să-i 
împărtăşeşti dragostea, să te pună să domneşti împreună 
cu el în scaunul acesta de domnie. Întrucât să ştii prea bine 
că şi eu nu am fost făcut sultan decât datorită dragostei pe 
care sultanul cel bătrân mi-a mărturisit-o şi gingăşiei pe 
care eu la rându-mi am avut-o faţă de el. Aşa că dedă-te cu 
năravurile noastre, o, flăcăule dulce, în veacul acesta în 
care se dă pe drept întâietate făpturilor frumoase; şi nu uita 
spusele cele aşa de potrivite pe care unul dintre poeţii 
noştri cei mai aleşi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şcherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a două sute treizeci ţi doua noapte spuse: 

Şi nu uita spusele cele atâta de adevărate ale unuia dintre 
poeţii noştri cei mai de seamă: 

Veacul nostru aminteşte Vremurile-acelea, ah, Când trăia 
moş Lotb, vestitul, Ruda celui care-n viaţă Fost-a Abraham, 
prieten Al Măritului Allah! Şi bătrânul Loth, cu barba-i Ca 
de sare, avea faţă De fecior, ca trandafirii Luminoşi când 
dau în floare; în cetatea lui fierbinte, Unde îngeri, pasămite, 
Poposeau adeseori, Moşu-l găzduia pe-oricare, Dându-şi 
spornic, tuturor, Fetele-i neostoite. Ceru-l descotorosise De- 
o soţie-asupritoare, Preschimbând-o-n stean de sare Fără 
zbucium şi alean. Drept zic: veacul nostru-i veacul Dulce-al 
celor mici de ani! 

După ce ascultă stihurile şi Ic pricepu tâlcul, 
Kamaralzaman rămase până peste fire de încurcat şi obrajii 
i se înroşiră precum o pânză învăpăiată; pe urmă spuse: 

O, Măria Ta, robul tău îţi mărturiseşte lipsa lui de jind 
după asemenea lucruri, cu care nu a putut să se 
nărăvească. Şi-apoi sunt şi prea mic ca să pot îndura nişte 


poveri şi nişte măsuri pe care nu le-ar putea tăbârci decât 
pe grumazul vreunui hamal deprins! 

La vorbele acestea, Sett Budur se puse pe un râs până 
peste poate, pe urmă îi spuse lui Kamaralzaman: 

Chiar că, o, flăcău dulce, nu pricep nimic din spaima ta! 
Ascultă, aşadar, ceea ce am să-ţi spun în privinţa aceasta: 
fie că eşti mic, fie că eşti baban. Dacă eşti însă mic şi nu ai 
ajuns la vârsta răspunderii, nu eşti întru nimica de dojenit; 
întrucât nu au de ce să fie certate faptele fară de urmări ale 
celor mici, ori a le privi cu un ochi aspru şi crunt; dar dacă 
eşti la vârsta răspunderilor - şi mai degrabă asta cred, când 
te aud că vorbeşti cu atâta chibzuinţă - atunci ce ai de 
şovăieşti şi te sfieşti, când eşti slobod să faci ce vrei cu 
trupul tău, şi când poţi să-l închini oricărei folosințe de 
care ai poftă, şi când nimic nu se întâmplă decât numai ceea 
ce îţi este scris? Gândeştc-tc mai ales că mie ar trebui să-mi 
fie frică mai degrabă, întrucât eu sunt mai mic decât tine; ci 
eu pun în fapt stihurile cele atâta de desăvârşite ale 
poetului: 

Văzând copilul cu priviri senine, Un zvâcnet simt cum se 
trezeşte-n mine. El ţipă-atunci: „Valeu, eşti prea nămornic!" 
îi spun: „Aşa-i! Şi mai cu seamă spornic!" El spune: „la 
arară-fi vitejia!" Eu lui: „Nu-i slobod!" Ci el: „Slobozia Ţi-o 
dărui eu! Grăbeşte-te-aşadară!" Iar eu, numai ca să nu-i 
stau în poară. 

Şi ca să-i fiu pe plac cum se cuvine, Îmi dau silinţa cât pot 
eu mai bine! 

Când auzi vorbele şi stihurile acestea, Kamaralzaman văzu 
lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea ochilor lui, şi 
îşi lăsă fruntea în jos şi îi spuse domniţei Budur: 

O, sultane plin de slavă, ai în saraiul tău destule femei 
tinere, şi roabe copile, şi fecioare tare frumoase, şi aşa cum 
nici un sultan de pe aceste vremuri nu are altele asemenea. 
Pentru ce te lepezi de toate, ca să nu mă vrei decât numai 
pe mine? Au nu ştii că îţi este îngăduit să foloseşti cu 


femeile tot ce te ispitesc poftele, ori să-ţi sporeşti ispitele şi 
să-ţi încerci râvnele? 

Dar Sett Budur zâmbi închizându-şi ochii pe jumătate şi 
întorcându-i într-o parte, pe urmă răspunse: 

Nimica nu este mai adevărat decât ceea ce înşiruieşti tu, o, 
chibzuite vizir al meu preafrumos! Da ce-i de făcut, dacă 
poftele noastre îşi abat dorul, dacă simţirile ni se spilcuiesc 
ori ni se schimbă, şi daca poftele îşi sucesc firea? Ce ne mai 
rămâne de făcut? Ci să lăsăm încolo o trăncăneală care nu 
poate să ducă la nimic, şi să ascultăm ce spun în această 
privinţă poeţii noştri cei mai preţuiţi. lacătă numai câteva 
stihuri de-ale lor: 

Unul a spus: 

Ia uite-n suk - ispite arătoase; Răscoapte poame. Colo, 
stând pe frunze De palmier, smochinele pătrunse, Ca zgăul 
murg, cu marginile grase. Ci ia te uită dincolo, pe tavă, l.a 
rodul dulce-al sicomorilor; Ce fructe, zugrăvite parcă-n 
slavă: Ce rumenă este chemarea lor! 

Un altul a spus: 

Să-ntrebi pe-o fetişcană: de ce oare, Atunci când sânii- 
ncep să-i deie-n pârg, Râvneşte doar lătnâile-acrişoare, lar 
la harbuji ori rodii nu-şi dă sârg? 

Un altul a spus: 

Oh, tu mi-eşti singura iubire, Copile! Frumuseţea ta Alean 
mi-e, mai presus de fire; H singura credinţă-a tnea Şi 
singura mea mântuire! 

De dragul tău am da uitării Toate iubitele pe rând. 
Văzându-mă-nchinat răbdării, Prietenii - sărmani de gând - 
Socot că-s pradă lepădării Şi schimnic că m-oi fi făcând! 

Un altul a spus: 

O, tu, Zeinab, cea cu sânii ca măslina, Şi tu, cu plete 
măiestrite, Hind, Habar n-aveţi voi care e pricina Că-ţi 
preajma voastră nu mă mai alint. Găsit-am trandafirii, cei 
pe care îndeosebi abia cle-i poli găsi Pe chipurile dulcilor 
fecioare! Uf, o, Zeinab, acum, de vrei să ştii, Nu pe-un obraz 
de fată oarecare Ci, ya, Zeinab, altundeva-i găsii! Nici tu, o, 


Hind, cu plete zugrăvite, Nici tu, Zeinab, cu sânii tuciurii 
Nu mă mai duceţi, bietele-n ispite, Cu nurii voştri goi şi 
cusurgii! 

Un altul a spus: la seama fiferefte-te vreodată să faci 
nepotrivită-asemănare între obrazul spilcuit de fată şi-al 
căpriorului pe care-l iată! 

De-a tari vederi doar un mişel e-n stare - 

Deosebirea este foarte mare! 

Căci o femeie-fi vine dinainte> lar tu la fel! Ci căpriorul n- 
are Cum face-afa - elpleacă-se-nainte, Şi-astfel încovoindu- 
se, cuprinde Pământu-ntreg în ca Idă-mbrăfişare - 
Deosebirea este foarte mare! 

Un altul a spus: 

Copile drag, te-am dezrobit anume Ca să fii bucuria mea 
pe lume, O buctirie care nici nu pradă> Nici nu te-ngroapă 
cu năpăd de roadă; Că mare spaimă-mi bântuie amarul: Să 
nu mă tăbârcească rău samarulCu plozi, fi cu nevoi fi 
angarale, Cu care-fi leagă via fa nifte poale! 

Un altul a spus: 

Copile dulce, rob al meu, ftii bine: Te-am slobozit ca altfel 
să-mi slujefti, Căci tu măcar nu zămisleşti în tine Niscaiva 
ouă, fi nici nu clocefti! 

Ah, spaimă mi-e de-un pântec de femeie Vârtoasă-n 
coapse, care mi-ar plodi Atâţia prunci că n-ar fti să le de ie 
Pământul adăpost la că fi ar fi! 

Un altul a spus: 

Atâta tmificu ochi dulci nevasta Şi-atâta-şi juca şoldurile 
greu, Că mă lăsai târât să-njrunt năpasta Pe-un pat de care 
m-am ferit mereu. Zadarnic insă, căci n-avu norocul Să-n 
tarte băieţelul jinduit. Atunci, aprinsă la obraz ca focul, 
Ţipă: „De nu A văd repede zvâcnit, Şi de nu intră-a-şi face 
datoria, Să nu te miri când mâine-n zori de zi Ai să găseşti 
că mi-a trecut mânia Şi-n frunte-ţi nişte coarne vei găsiV un 
altul a spus: 

Când ceri lui Allah indurare Ori sfânta-i binecuvântare, 
Spre slavă braţele ridici Şi strigi ceea ce vrei să strigi. 


Femeile nu fac aşa! Când vor să capete ceva De la iubitul 
for - nu strigă, Ci doar picioarele-şi ridică! 

Într-un sfârşit, un altul a spus: 

Ades muierea cade-n aiurire: Pentru că are şi ea fund, 
socoate Că la nevoie, prin asemuire, De-l dăruieşte, birui- 
vă, poate! 

L-am dovedit unei astfel de proaste Că în atare socoteli se- 
nşală. Venise într-o zi să mă adaste Cu o zvanga, spun 
drept, fară greşeală. 

Am lămurit-o: „Eu fug ca de streche De ceea ce vreitu!" Ci 
ea-mi răspunse: „Ştiu, veacul nostru lasă moda veche, Dar 
nu-i nimic: cunosc cele ascunse!" 

Se-ntoarse-apoi, lăsând vederii mele Un zgău adânc, ca 
borta cea bătrână. Şi eu rostii atunci cu vorbe grele: „îţi 
mulţumesc din inimă, stăpână! 

Eşti, văd, destul de largă primitoare! Ci teamă-mi e să nu 
mă pierd deodată într-o spărtură ce-i cu mult mai mare Ca 
într-un zid de baştă răsuflată!" 

După ce Kamaralzaman ascultă toate stihurile acestea, 
pricepu prea bine că nu mai avea nici o cale de a se amăgi 
asupra gândurilor domniţei Budur, pe care el o socotea tot 
sultan, şi văzu că nu i-ar sluji la nimic să se mai 
împotrivească; şi-apoi se simţi şi ispitit să afle în ce stă 
moda aceea nouă despre care vorbea poetul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute treizeci şi patra noapte spuse: 

În ce stă moda aceea nouă despre care vorbea poetul. Aşa 
că răspunse: 

— O, sultane al veacului, de vreme ce ştii atâtea, 
făgăduieşte-mi că nu avem să facem treaba aceea împreună 
decât numai o dată. Şi, dacă mă învoiesc, să ştii bine că o 
fac ca să încerc a-ţi dovedi apoi că este mai de ales să ne 
întoarcem la moda străveche! Oricum, din parte-mi, mi-ar 
plăcea să te aud cum îmi făgăduieşti hotărât că niciodată nu 
ai să mă mai ispiteşti să săvârşesc asemenea faptă, pentru 


care îmi cer dinainte iertare de la Allah cel rară de margini 
îndurător! 

lar Sett Budur strigă: 

Iţi făgăduiesc apriat! Şi vreau şi eu să cer îndurare de la 
Allah cel Milosârdnic, a cărui bunătate este fară de margini, 
ca să ne ajute să ieşim din beznele greşalelor la lumina 
înţelepciunii adevărate! 

Pe urmă adăugă: 

Dar chiar că trebuie numaidecât, măcar fie şi numai o 
dată, ca să dăm dreptate poetului care a spus: 

Ne-nvinuieşte lumea, prietene iubit, Că săvârşim ce încă 
noi nici n-am săvârşit, Şi pttne-n seama noastră mulţime de 
păcate Şi-atâtea rele câte prin gând le trec pe toate. 
Prietene, hai dară să fim atât de buni, S-adeverim o dată 
aceste mari minciuni, Şi dacă ne vorbeşte aşa de râu tot 
natul, Hai să gustăm încalţe o dată doar păcatul! Ne-om 
pocăi pe urmă, sătui de ce-am făcut. Prietene, hai dară să 
ostenim tăcut> Să-i uşurăm pe-aceia ce stau şi ne defaimă 
De vina-nvintiirii nedrepte, ca de-o spaimă! 

Şi se ridică sprintenă şi îl târî spre saltelele cele largi, 
întinse pe chilimuri, pe când el da oarecum să se apere şi 
clătina din cap cu o înfăţişare abătută şi suspinând: 

Nu este ajutorinţă decât întru Allah! Nimica nu se 
întâmplă decât numai la porunca lui! 

Şi, cum Sett Budur, nerăbdătoare, îl îmbulzea să zorească, 
îşi scoase ceacşirii cei largi, apoi schimburile de in, şi se 
pomeni deodată răsturnat pe saltea de către sultanul care 
se pologisc peste el şi îl cuprinsese în braţe. Şi sultanul îi 
spuse: 

Ai să vezi că nici îngerii nu ar fi în stare să-ţi dea o noapte 
ca aceasta! 

După care adăugă: 

An, înghesuie-te! 

Şi îşi aruncă amândouă picioarele împrejurul coapselor lui 
şi îi spuse: 


Ufl dă-mi mâna! Pune-o colea între coapsele mele, ca să se 
deştepte ţâncul şi să-1 sileşti să lase somnul, după atâta 
vreme de când tot doarme! 

lar Kamaralzaman, cam stângaci totuşi, spuse: 

Nu cutez! 

Sultanul spuse: 

Să te ajut! 

Şi îi luă mâna şi o duse la locul cu pricina. 

Atunci Kamaralzaman simţi că atingerea aceea a coapselor 
sultanului era tare dulce şi mai moale decât untul la pipăit 
şi cu mult mai gingaşă decât mătasea. Şi tare îi mai plăcu şi 
îl ispiti să cerceteze singur şi în sus şi în jos, până ce mâna 
ajunse la o boltă pe care o găsi cutremurată până peste 
poate şi, într-adevăr, plină de binecuvântare. Dar degeaba 
căută el mult şi bine de jur împrejur că nu izbuti să dea de 
nici un minaret! Atunci cugetă în sineşi: „Ya Allah! Ascunse 
mai sunt lucrurile tale! Cum de poate să fie o boltă fară 
minaret?" Pe urmă îşi zise: „Pesemne că sultanul acesta 
fermecător nu este nici bărbat, nici femeie, ci vreun 
hadâmb alb. Ăsta chiar că este searbăd de tot!" Şi îi spuse 
sultanului: 

O, Măria Ta, nu ştiu, dar nu găsesc ţâncul! 

La vorbele acestea, Sett Budur fu cuprinsă de un râs de 
era să leşine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă ca totdeauna, tăcu. 

Dar în cea de a doua sute treizeci fi cincea noapte spuse: 

Sctt Budur fu cuprinsă de un râs de era să leşine. Pe urmă 
deodată îşi curmă râsul şi îşi luă glasul ci de odinioară, cel 
atâta de dulce şi de încântător, şi îi spuse lui 
Kamaralzaman: 

— O, soţul meu mult-iubit, ce repede ai uitat nopţile 
noastre frumoase de demult! 

Şi se ridică sprintenă şi, aruncându-şi cât colo hainele 
bărbăteşti cu care era îmbrăcată, şi turbanul, se ivi goală 
toată, cu pletele despletite pe spate. 


La priveliştea aceea, Kamaralzaman o cunoscu pe soţia sa 
Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul de peste El-Bahur şi 
EIl-Kussur. Şi o îmbrăţişă, şi ea îl îmbrăţişă, şi o strânse, şi 
ea îl strânse, pe urmă amândoi, plângând de bucurie, se 
prăbuşiră în săruturi pe saltele. Iar ea îi prociti stihurile 
acestea, printre multe altele: 

Acesta mi-e iubitul! Priviţi-l: a sosit! E-un căprior cu trupul 
suleget izvodit! Priviţi-l cum pluteşte în mersu-i ca vrăjit! 

Acesta-i! Să nu credeţi vreodată că s-ar plânge De sarcina 
ce-n seama picioarelor o strânge, Sub care fi-o cămilă s-ar 
îndoi fi frânge! 

Priviţi-l, dar! În cale-i, afterne-voi, covor, Obrajii mei în 
floare. Ah, dulcele meu dor, Ţărâna de pe talpe-ţi mi-e 
ochilor odor! 

Fecioare, voi, din ţara Arab iei, văzui cum joacă răsăritul 
de soare-n ochii lui - 

Cum să-i mai uit dulceaţa cum alta-n lume nu-iV 

1 La M. A. Salic, poemul este altul: 

Cu trupul meu unduitor l-am îmbiat să mă cuprindă Şi 
către el m-am aplecat ca o ispită unduindă. Dârziei 
sufletului său i-am dat licoarea mea s-o bea, Şi se supuse 
rugăminţii doar ca să facă voia mea. Că se temea să nu-l 
zărească vreun hulitor cu gura mare după care sultana 
Budur îi istorisi lui Kamaralzaman toate câte i se 
întâmplaseră, de la început până la sfârşit; iar el făcu Ia fel; 
pe urmă el o certă şi îi spuse: 

Chiar că este până peste măsură ceea ce mi-ai făcut în 
noaptea asta! 

Ea răspunse: 

Pe Allah! A fost numai de glumă! 

Pe urmă îşi văzură mai departe dc ale lor, printre coapse şi 
braţe, până la revărsat de zori. 

Atunci sultana Budur se duse la sultanul Armanos, 
părintele domniţei Haiat-Alnefus, îi spuse toată povestea ei 
adevărată, şi îi mărturisi că Haiat-Alnefus, fata lui, era încă 
tot fată, întocmai cum i-a fost dată. 


Când auzi spusele domniţei Budur, fiica sultanului Ghaiur, 
sultanul Armanos, stăpânul peste Insula de Abanos, se 
minună până peste marginile minunării şi porunci ca 
povestea aceea minunată să fie scrisă toată cu slove de aur 
strălucitoare pe foi dc piele fară de asemănare. 

Atunci când se va arata în za lelei strălucitoare. Se plânge 
mijlocu-i mlădiu de ţoldurile-ifară milă - Când calcă, e 
piciorul lui precum piciorul de cămilă, în ochii lui se 
împletesc sclipiri de paloşe tăioase. Iar zalele cămăfii-i sunt 
din fir de nopţi întunecoase. Mireasma-i e bună vestire ce 
cu ivirea-i te îmbie, Şi fug spre el ca pasărea scăpată dintr-o 
colivie. Mi-aftern obrajii-n calea fui să-i calce tălpiU-i iubite, 
Cu sulimanul pulberii să-mi vindec pleoapele rănite. Sub 
steagul dragostei l-am strâns, imbrătifându-ne fierbinte, Am 
dezlegat mândria lui de nodurile dinainte, Şi-am rânduit un 
zamparalăc, iar el s-a în voit cu mine, Şi fară grijile cărunte, 
doar cu zurbalele senine. Eu luna am acoperit cu stele de 
pe buza lui - Cum dulcii stropi horesc jucând pe faţa dulce-a 
vinului. Iar în mihrab eu am găsit deplinul sfintei desfătări, 
Cu cea al cărei har i-aduce pe păcătoşi la adevăr! Mă jur pe 
Sura Zorilor * fi-a-închinăciunii, că în veci N-am să te uit, 
minunea mea, oriunde-ai fi, oriunde pleci! 


(*Sura Zorilor şi Sura închinăciunii sunt denumirile date 
capitolelor CXIII - penultimul - şi, respectiv, XXXIII din 
Coran.) 

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman şi îl întrebă: 

O, fiu al sultanului Şahraman, vrei să intri în nemotenia 
mea, primind-o ca pe cea de a doua soţie pe fiica mea Haiat- 
Alnefus, care este încă neprihănită ca feciorie? 

Kamaralzaman răspunse: 

Sunt dator să mă sfătuiesc cu soţia mea Sett Budur, căreia 
îi datorez cinstire şi dragoste fară înconjur! 

Şi se întoarse către sultana Budur şi o întrebă: 

Pot avea îngăduinţa ta ca Haiat-Alnefus să-mi fie cea de a 
doua soţie? 


Budur răspunse: 

De bună seamă că da! Întrucât cu am păstrat-o aşa, ca să 
sărbătoresc întoarcerea ta! Şi aş fi fericită să stau chiar şi 
pe cel de al doilea rând, întrucât îi datorez multă mulţumire 
domniţei Haiat-Alnefus pentru toate drăgălăşeniile ci şi 
pentru găzduire! 

Atunci Kamaralzaman se întoarse către sultanul Armanos 
şi îi spuse: 

Soţia mea Sett Budur mi-a răspuns că se învoieşte (ară de 
murmur, mărturisind că s-ar socoti fericită dacă ar fi 
nevoită să rămâie, precum a spus, chiar şi roabă a domniţei 
Haiat-Alnefus! 

La vorbele acestea, sultanul Armanos se bucură până 
peste marginile bucuriei şi se duse numaidecât să stea, 
pentru acea împrejurare, în scaunul de domnie al judeţelor 
sale, şi porunci să se adune toţi vizirii, şi emirii, şi musaipii, 
şi mai-marii din împărăție, şi le istorisi povestea lui 
Kamaralzaman şi a soţiei acestuia, Sete Budur, de la 
început până la sfârşit. Pe urmă le împărtăşi gândul său de 
a i-o da pe Haiat-Alnefus ca pe cea de a doua soţie lui 
Kamaralzaman, şi de a-l căftăni, cu acel prilej, sultan peste 
Insula de Abanos, în locul soţiei lui, sultana Budur. Şi toţi 
sărutară pământul dintre mâinile sale şi răspunseră: 

— De vreme ce emirul Kamaralzaman este soţul sultanei 
Budur, care a stat mai întâi în scaunul acesta domnesc, îl 
primim cu bucurie să ne fie sultan, şi vom fi fericiţi să fim 
robii lui credincioşi! 

La vorbele acestea, sultanul Armanos se cutremură de 
mulţumire până peste marginile mulţumirii, şi ceru 
numaidecât să fie chemaţi cadiii, martorii şi căpeteniile de 
frunte, şi să se scrie senetul de căsătorie al lui 
Kamaralzaman cu Haiat-Alnefus. lar aceasta fu prilej de 
petreceri mari şi de ospeţe minunate, şi de sumedenie de 
vite junghiate pentru cei săraci şi nevoiaşi, şi de daruri 
pentru tot norodul şi pentru toată oastea. Încât nu rămase 
nimeni în împărăție care să nu fi făcut urări de viaţă lungă 


şi de bucurie pentru Kamaralzaman şi pentru cele două 
soţii ale sale, Budur şi Haiat-Alnefus. 

Iar Kamaralzaman, la rându-i, dovedi tot atâta dreptate în 
ocârmuirea împărăției câtă şi în a-şi mulţumi cele două 
soţii; căci îşi petrecea câte o noapte cu fiecare dintre ele, pe 
rând. 

Cât despre Sett Budur şi Haiat-Alnefus, ele trăiră 
împreună într-o necurmată înţelegere desăvârşită, 
dăruindu-şi nopţile soţului lor, da păstrându-şi pentru ele 
ceasurile zilei. 

După care Kamaralzaman trimise olăcari la părintele său, 
sultanul Şahraman, ca să-i povestească toate acele 
întâmplări fericite şi să-i spună că socotea să se ducă să-l 
vadă de îndată ce va fi cucerit de la nişte necredincioşi o 
cetate de pe ţărmul mării unde îi hăcuiseră pe locuitorii 
musulmani. 

Într-accstca, sultana Budur şi sultana Haiat-Alnefus, 
plodite strălucit de Kamaralzaman, dăruiră soţului lor 
fiecare câte un fiu, frumos ca luna. Şi toţi trăiră într-o 
fericire desăvârşită, până la sfârşitul zilelor lor! Şi-aceasta-i 
povestea cea minunată cu Kamaralzaman şi cu Sett Budur. 

lar Șeherezada, zâmbind, tăcu. 

Or, micuța Doniazada, cea cu obrajii atâta de albi de 
obicei, se înroşise până peste poate, mai cu seamă la 
sfârşitul poveştii, iar ochii i se căscaseră de desfătare, de 
ispită şi totodată de ruşine, şi până la urmă îşi acoperi 
privirea cu amândouă mâinile, da uitându-se printre 
degete. 

Încât, în vreme ce Şeherezada, ca să-şi dreagă glasul, îşi 
înmuia buzele într-o cupă rece cu sorbet de stafide, 
Doniazada bătu din palme şi strigă: 

O, sora mea, ce păcat că povestea asta minunată s-a sfârşit 
aşa de repede! Este cea dintâi de felul acesta pe care o aud 
din gura ta. Şi nu ştiu de ce m-am roşit aşa! 

Iar Şeherezada, după ce bău o înghiţitură, zâmbi din 
coada ochiului către surioara ei şi îi spuse: 


Dar ce arc să mai fie când ai să auzi Povestea cu 
AluniţăDar nu am s-o istorisesc decât numai după gingaşa 
Poveste cu Frumosul-Fericit şi cu Frumoasa-Fericitălpar la 
vorbele acestea, Doniazada sări în sus de bucurie şi de 
tulburare şi strigă: 

O, sora mea! Mă rog ţie, spune mai întâi, înainte de a 
începe povestea cu Frumosul-Feri cit fi cu Frumoasa- 
Fericită, năsură numai cât i-am auzit numele, 

Şi Şeherezada răspunse: 

Păi, dulceaţa mea, Aluniţă este un flăcău! 

Atunci sultanul Şahriar, a cărui mohorâre pierise de la cele 
dintâi cuvinte din povestea cu Sett Budur, pe care o 
ascultase de la început până la sfârşit cu mare luare- 
aminte, spuse: 

O, Şeherezada, povestea asta cu Budur, sunt dator să-ţi 
mărturisesc, m-a fermecat şi m-a veselit şi, pe deasupra, m- 
a stârnit să cercetez mai de aproape ce este cu moda aceea 
despre care vorbea Sett Budur în proză şi în stihuri. Aşa că, 
dacă în poveştile pe care ni le făgăduieşti se află zugrăvită 
cu alte amănunte şi moda aceasta despre care eu habar nu 
am, poţi să începi numaidecât! 

Dar în clipita aceea a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu. 

Iar sultanul Şahriar gândi în cugetul său: „Pe Allah! Nu am 
s-o ucid decât după ce am să ascult şi alte amănunte despre 
moda cea nouă care mi se pare, gână acum, adumbrită de 
multă întunerecime şi dc încâlceli!" 

Dar în cea de a două sute treizeci şi şaptea noapte 
doniazada strigă: 

— O, Şeherezada, sora mea, începe, mă rog ţie! 

lar Șeherezada îi zâmbi surorii sale, pe urmă se întoarse 
către sultanul Şahriar şi spuse: 

POVESTEA CU FRUMOSUL.FERICIT şi CU FRUMOASA- 
FERICITĂI c povesteşte - ci Allah este mai ştiutor - că era 
în cetatea Kufa2 un om care se socotea printre locuitorii cei 


mai bogaţi şi cei mai de frunte şi pe care îl chema 
Primăvară3. 

Din cel dintâi an al lui de căsătorie, negustorul Primăvară 
simţi cum coboară asupra casei sale binecuvântarea Celui- 
Preaânalt odată cu naşterea unui fiu tare frumos, care veni 
pe lume surâzând. Încât îi puseră numele de Frumosul- 
Fericit4. 

În cea de a şaptea zi de la naşterea fiului său, negustorul 
Primăvară se duse la sukul de robi ca să cumpere o slujnică 
pentru soţia sa. Când ajunse în târg, aruncă o privire roată 
asupra femeilor şi a băieţilor aduşi spre vânzare, şi văzu în 
mijlocul unei cete o roabă cu chipul dulce şi care o căra în 
spinare, strânsă cu o cingătoare lată, pe fetiţa ei adormită. 

Negustorul Primăvară gândi atunci: „Allah e darnic!" şi se 
duse la misitiu şi îl întrebă: 

Cât face roaba aceasta cu fata ei? 

Misitiul răspunse: 

Cincizeci de dinari, nici mai mult, nici mai puţin! 

Primăvară spuse: 1 Li M. A. Salic, sc păstrează numele 
originale ale eroilor povestirii, aşa incâr titlul este Povestea 
cu Nime fi cu Num. 

2 Kufaoraş irakian, socotit sfanţ în legendele islamice, 
situat la sud dc ruinele străvechiului Babilon. 

1 La M. A. Salic: ar-Rabi ibn Hătim. 

4 La M. A. Salic: Nimat-Allah - Mila lui Allah. 

O cumpăr! Scrie senetul şi ia banii! 

Pe urmă, după ce scrisa se îndeplini pe clipă, negustorul 
Primăvară îi spuse cu blândeţe femeii: 

Vino după mine, fata mea! 

Şi o duse la el acasă. 

Când fiica socrului său îl văzu pe Primăvară că vine cu 
acea roabă, îl întrebă: 

O, fiu al unchiului meu, pentru ce cheltuiala asta de 
prisos? Întrucât eu, măcar că de-abia ridicată după lăuzie, 
pot să-ţi ţin casa ca şi înainte! 

Negustorul Primăvară îi răspunse cu blândeţe: 


O, fiică a unchiului meu, am cumpărat-o pe roabă din 
pricina fetiţei pe care o cară în spinare şi pe care noi avem 
s-o creştem cu copilul nostru Frumosul-Fericit. Şi bine să 
ştii tu că dacă ai s-o judeci după cât am văzut din trăsăturile 
ci, copiliţa, când are să crească, nu va avea pereche ca 
frumuseţe în toate ţările Irakului şi ale Persiei şi ale Arabici. 

Atunci soţia lui Primăvară se întoarse spre roabă şi o 
întrebă cu bunătate: 

Cum te cheamă? 

Ea răspunse: 

Mă cheamă îmbelşugatel, o, stăpână a mea! 

Soţia negustorului fu bucuroasă toarte de numele acela şi 
spuse: 

Ţi se potriveşte, pe Allah! Dar pe fată cum o cheamă? 

Ea răspunse: 

Norocire?2. 

Atunci soţia negustorului Primăvară, bucuroasă până 
peste poate, spuse: 

Drept să fie precum spui! lar Allah, odată cu venirea ta, 
facă să dăinuiască norocirea şi îmbelşugarea 'La M.A. 
Salic: Taufic. 

JLaM. A. Salic: Sad. 

Asupra celor care te-au cumpărat, o, chip de lumină! 

După care se întoarse către soţul său Primăvară şi îl 
întrebă: întrucât este îndătinat ca stăpânii să dea un nume 
robilor pe care i-au cumpărat, cum gândeşti tu să se cheme 
fetiţa? 

Primăvară răspunse: 

Cum ţi-o plăcea ţie! 

Ea răspunse: 

Să-i dăm numele de Frumoasa-Fericităl! 

Primăvară răspunse: 

Păi de bună seamă! Nu găsesc nimica împotrivă. 

Şi copila, în felul acesta, fii numită Frumoasa-Fcricită şi fu 
crescută laolaltă cu Frumosul-Fericit, întocmai şi aidoma. Şi 
amândoi crescură alături, sporind zi de zi în frumuseţe; iar 


Frumosul-Fericit îi zicea FrumoaseiFericite „sora mea", iar 
ea îi zicea „fratele meu". 

Când Frumosul-Fericit împlini cinci ani, se gândiră să-i 
sărbătorească tăierea-împrejur. Aşteptară pentru aceea 
praznicul naşterii Prorocului (asupra-i fie ruga şi 
mântuirea!), ca să dea acelei sfinte rânduieli toată 
strălucirea de frumuseţe care se cerea. Aşadar se săvârşi 
cu mare fală tăierea-împrejur a Frumosului-Fericit care, în 
loc să plângă, nu fu departe de a găsi treaba înveselitoare şi 
care, ca de altminteri în toate împrejurările, zâmbea dulce. 
Atunci se întocmi alaiul cel numeros şi falnic, alcătuit din 
toate rudele, prietenii şi cunoscuţii lui Primăvară şi ai fiicei 
unchiului său; apoi, cu prapurii şi cu tâmpinele în frunte, 
străbătu toate ulițele Kufei, iar Frumosul-Fericit sta cocoţat 
într-un polog roşu pe un catâr înfotăzat falnic cu atlazuri, 
iar lângă el şedea micuța Frumoasa-Fcricită, care îl vântura 
cu o năframă de mătase. În urma pologului veneau 
prietenii, vecinii >i copiii care vrăjeau văzduhurile cu liu- 
liu-liu-urile lor 1 Li M. A. Salic: Num - Fcricirc, Bunăstare, 
Prosperitate. 

De veselie, pe când vrednicul Primăvară ducea de 
căpăstru catârul mândru şi cuminte. 

Când ajunseră acasă, oaspeţii îi făcură pe rând 
negustorului Primăvară urările lor, înainte de a pleca, 
spunând: 

Binecuvântarea şi bucuria să te lumineze! Bucura-tc-ai o 
viaţă lungă de belşugul bucuriilor sufletului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a două sute treizeci fi opta noapte spuse: 

Bucura-tc-ai o viaţă lungă de belşugul bucuriilor sufletului! 

Pe urmă anii se scurseră cu bucurie, iar cei doi copii 
ajunseră la vârsta de doisprezece ani. 

Atunci Primăvară se duse la fiul său FrumosulFericit, care 
se juca în tovărăşia Frumoasei-Fericite, şi îl luă dc-o parte şi 
îi spuse: 


lacătă, o, copilul meu, că ai împlinit vârsta de doisprezece 
ani, mulţumită binecuvântării lui Allah! Încât, de astăzi, nu 
trebuie să-i mai spui soră Frumoaseilrricite, întrucât sunt 
dator să-ţi sgun acum că FrumoasaFcricită este fata roabei 
noastre Îmbelşugare, măcar că noi am pus-o să crească 
împreună cu tine în acelaşi leagăn şi am socotit-o ca pe fata 
noastră. Pe deasupra, ea de-acuma trebuie să-şi acopere 
obrazul cu i aş macul, întrucât mama ei mi-a spus că 
Frumoasa-Fericită a ajuns săptămâna trecută la vârsta ei de 
măritiş. Încât maică-ta are să se îngrijească să-i găsească 
un soţ care să fie pentru noi un rob credincios. 

L.. A vorbele acestea, Frumosul-Fericit îi spuse părintelui 
său: 

De vreme ce Frumoasa-Fericită nu este soră cu mine, 
vreau s-o iau chiar eu de soţie! 

Primăvară răspunse: 

Trebuie să cerem îngăduinţa de la mama sa! 

Atunci Frumosul-Fericit se duse la maică-sa şi îi luă mâna 
şi i-o sărută şi o duse la frunte; pe urmă îi spuse: 

Vreau s-o iau pe Frumoasa-Fericită, fiica roabei noastre 
îmbelşugare, de soţie tainică. 

lar mama Frumosului-Fericit răspunse: 

Frumoasa-Fericită este a ta, copilul meu! Întrucât tatăl tău 
a cumpărat-o în numele tău! 

Numaidecât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, alergă la 
sora lui de până aci şi o luă de mână şi o iubi, iar ea îliubi şi 
ea, şi, chiar în scara aceea, se culcară împreună ca soţ şi 
soţie, fericiţi. 

Apoi, starea aceea de lucruri neprecurmându-se nicicum, 
trăiră amândoi huzuriţi până peste poate, vreme de încă 
cinci ani binecuvântaţi. Încât, în toată cetatea Kufei, nu se 
dovedea copilă mai frumoasă, ori mai dulce, ori mai gingaşă 
decât soţia fiului lui Primăvară. lot aşa nu se dovedi alta mai 
iscusită ori tot aşa de învățată. Într-adevăr, Frumoasa- 
Fericită îşi închinase ceasurile ei dc tihnă învăţării 
Coranului, a ştiinţelor, a frumoasei scrieri kufice şi a scrierii 


obişnuite, a literaturii şi a poeziei, a cântatului din lăute şi 
din ţimbale, şi ajunsese aşa de dibace la meşteşugul 
cântării, încât ştia să cânte în mai bine de cincisprezece 
glasuri felurite, şi putea, pornind doar dc la cuvântul din 
stihul dintâi al unei cântări, să dealungească ceasuri în şir, 
ba chiar o noapte întreagă, mlădieri nesfârşite, care vrăjeau 
cu legănările şi cu trilurile lor. 

Încât, dc câte ori nu veniseră, Frumosul-Fericit şi roaba 
lui, Frumoasa-Fericită, în ceasurile de arşiţă, să şadă în 
grădina lor, pe marmura dimprejurul havuzului, unde 
răcoarea apei şi a pietrei îi pătrundea desfătător! 

Acolo mâncau ei harbuji de soi, cu carne topitoare şi 
uşoară, şi migdale, şi alune, şi seminţe prăjite şi sărate, şi 
multe alte bunătăţi. Şi se opreau să miroasă trandafirii şi 
iasomiile, sau să procitească stihuri vrăjitoare. Şi atunci 
Frumosul-Fericit o ruga pe roaba lui să cânte; iar 
Frumoasa-Fericită îşi lua lăuta cea cu strunele puse în 
două, din care ştia să scoată nişte sunete fară asemuire cu 
nici un altul. Şi amândoi cântau stihuri pe rând, precum 
acestea dintre multe altele minunate: „Frumoaso, flori fi 
păsări plouă! Vă ritul Hai să ne aucă să umblăm pământul 
Către Bagdadul plin de minarete!" „Ba nu, emire-al meu! 
Colea-n grădină, Cu mâinile la ceafa, pe-ndelete, Sub 
palmii-nalţi de aur fi lumină, Doar tihna unui vis să ne 
desfete!" „Vino, copilo! Plouă nestemate Prin frunze- 
albastre; crengile se-ndoaie Ca arcuri în azur. Ah, minunat 
e! Ridică-te fi scutură şuvoaie De stropi ce ţi se rătăcesc 
prin plete!" „Ba nu, emire-al meu! Stai să te-mbete 
fnmiresmatu-mi sân ca floarea dulce! Ah, lasă pe genunchii- 
mi să se culce Drag capul tău! Şi-ascultă-n seară-aşa Cum 
cântă vântul lin: Ya leii la-la!" 

Alte dăţi, cei doi tineri cântau stihuri precum acestea, 
îngânându-se numai cu dafful: 

Suntfericită fi uşoară ca dansatoarea-n danţ când zboară! 

Qpriţi-vă suspinul pe flaut, buze moi! 


Opriţi-vă sub deget, ţimbale dulci, fi voi! Staţi s-ascultaţi 
cum cântă pletofii palmieri, Ca nifte fete zvelte cu păru-n 
adieri; Se-ngână în surdină, iar şoapta frunzei lor Răspunde 
inserării fi vântului ufor. Ah, fericită-s fi ttfoară Ca 
dansatoarea-n danţ când zboară! 

Soţia mea fară de pată, Mireasmă binecuvântată, La 
cântecul tău dulce vin pietrele jucând Şi singure se-aşază în 
zid măreț, pe rând! Cel care zămislit-a pe-acest pământ 
iubirea îngăduie-ne pururi să soarbem fericirea, Soţia mea 
fară de pată, Mireasmă binecuvântată! 

Eu doar pentru iubirea noastră îmi dau cu zugrăveală- 
albastră împodobindu-mi pleoapele cu kohl; 

De dragul tău fac degetele-mi stol şi-n purpuria hinnă le 
vopsesc: 

Să-ţi pară fructe rofii de gingifar domnesc, 

Ori aulei curmale coapte ce ţie le menesc! 

Cu-arome de tămâie, fi sâni, fi fold îmi scald, 

Ca trupul meu să-ţi pară mai proaspăt fi mai cald, 

Sub buza-ţi dulce fi măiastră, - 

Ah, doar pentru iubirea noastră! 

Şi iac-aşa îşi petreceau serile şi dimineţile, fiul lui 
Primăvară şi fiica îmbelşugării, într-o viaţă tihnită şi 
huzurită. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă cum era, tăcu. 

Dar în cea de a două sute treizeci fi noua noapte spuse: 

Într-o viaţă tihnită şi huzurită. 

Ci vai! Ceea ce stă tras pe fruntea omului de degetele lui 
Allah, mâna omului nu poate să şteargă; şi aripi dacă ar 
avea făptură, tot n-ar putea să scape de ursita ei. 

Drept aceea, Frumosul-Fericit şi Frumoasa-Fericită avură 
de îndurat o vreme urgiile soartei. Dar, până la urmă, 
binecuvântarea de la naştere, pe care o aduseseră cu ei pe 
pământ, avea să-i izbăvească din amarul cel fară de liman. 

Într-adevăr, valiul care ocârmuia cctatea Kufa în numele 
califului auzise de frumuseţea FrumoaseiFericite, soţia 


Fiului lui Primăvară, negustorul. Şi îşi zisese în cugetul său: 
„Trebuie să găsesc numaidecât un mijloc de a pune mâna 
pe Frumoasa-Fericită pe care toţi mi-o laudă pentru 
desăvârşirile şi meşteşugul ei la cântat! Ar fi un dar 
împărătesc de făcut stăpânului meu, emirul drept- 
credincioşilor, Abd El-Malck ben-Mcruan!" într-o zi, aşadar, 
valiul de la Kufa hotări să-şi pună în fapr gândul; şi porunci 
să vină la el o bătrână tare telpiză care, de obicei, era 
însărcinată cu cumpăratul şi cu dăscălitul aparte al 
roabelor copile. Şi îi spuse: îţi cer să te duci acasă la 
negustorul Primăvară şi s-o cauţi pe roaba fiului său, tânăra 
pe cârc o cheamă Frumoasa-Fericită, despre care se spune 
că este atâta de iscusită la meşteşugul cântării, şi atâta de 
frumoasă! Şi trebuie să mi-o aduci aici, într-un chip ori într- 
altul, întrucât vreau s-o trimit ca peşcheş califului Abd EL- 
Malek. 

Şi bătrâna răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Şi plecă îndată ca să se gătească de ducă. 

Dimineaţa, de la întâiul ceas, se îmbrăcă în haine de 
pănura şi îşi petrecu pe după gât un ditamai şirag de 
mătănii, întocmit dintr-un potop de mărgele, îşi atârnă la 
brâu o tigvă cu apă, luă în mână o cârjă şi porni cu pas 
ostenit spre casa lui Primăvară, oprindu-se din vreme în 
vreme ca să suspine cu evlavie: 

Mărire lui Allah! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul 
Allah! Nu este ajutor decât întru Allah! Allah este mare! 

Şi nu conteni aşa pe tot lungul drumului, spre deplina 
încredințare a trecătorilor, până ce ajunse la poarta 
locuinţei lui Primăvară. Bătu la poartă, rostind: 

— Allah e darnic! O, Milostivule! O, Binefăcătorii le! 

Atunci veni să-i deschidă portarul, care era un moşneag 
falnic, slujitor bătrân al lui Primăvară. O văzu pe baba cea 
cucernică şi, după ce o cercetă, nu întrezări pe faţa ei 
pecetea vreunei evlavii, ba dimpotrivă! Şi, la rându-i, nici el 
nu-i fu pe plac babei, care îi aruncă o privire poncişă. Şi 


portarul simţi cu sufletul acea privire şi, ca să izgonească 
piaza rea, rosti în gând: „Cele cinci degete de la mâna mea 
stângă în ochiul tău drept, şi celelalte cinci de la dreapta în 
ochiul tău stâng!" Pe urmă, cu glas tare, o întrebă: 

Ce vrei, babo? 

Ea răspunse: 

Sunt o biată bătrână care nu are altă grijă decât pe ceaa 
rugăciunii. Or, întrucât văd că se apropie ceasul de 
rugăciune, aş vrea să intru în casa voastră ca să-mi fac 
datorinţele în ziua asta sfântă! 

Preacinstitul portar se burzului şi îi spuse cu glas repezit: 

— Tulea! Aici nu e nici geamie, nici paraclis! Ci e casa 
negustorului Primăvară şi a fiului său Frumosul-Fericit! 

Bătrâna răspunse: 

Ştiu prea bine! Dar se află vreo geamie ori vreun paraclis 
mai vrednic de rugăciune decât casa binecuvântată a lui 
Primăvară şi a nului său Frumosul-Fericit? Şi să mai ştii, o, 
portar cu chip veştejit, că eu sunt o femeie cunoscută la 
Damasc, în saraiul emirului dreptcredincioşilor. Şi am 
purces să cercetez sfintele locuri şi să mă rog aici pe la 
toate colţurile vrednice de închinăciune. 

Şi portarul îi răspunse: 

Prea bine dacă eşti cuvioasă, da asta nu-i pricină să intri 
aici. Urmează-ţi calea pe care ai purces! 

Dar baba se ţinu tare, şi atâta de îndelung stărui, până ce 
larma glasului ei răzbătu la urechile FrumosuluiFericit, 
care ieşi să-şi dea seama de pricina gâlcevii, şi o auzi pe 
bătrână spunându-i portarului: 

Cum poţi să opreşti o bătrână de seama mea să intre în 
casă la Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, când toate 
porţile cele mai păzite ale emirilor şi ale maimarilor îmi 
sunt oricând larg deschise? 

Când auzi vorbele acestea, Frumosul-Fericit zâmbi, după 
feleşagul său, şi o rugă pe bătrână să intre. Atunci baba 
merse după el şi ajunseră împreună în iatac la Frumoasa- 
Fericită. li ură bună pace în chipul cel mai simţit şi, dintr-o 


ochire, rămase năuca dc frumuseţea ei. Când Frumoasa- 
Fericită o văzu pe sfânta bătrână că intră, grăbi să se ridice 
în cinstea ei şi îi întoarse urarea cu cinstire şi îi spuse: 

Venirea ta să ne fie de piază bună, măicuţă! Binevoieşte a 
te odihni! 

Şi ea îi răspunse: 

Ceasul de rugăciune stă să bată, copila mea. Îngădu ie-mi 
să mă rog! 

Şi se întoarse pe dată spre Mecca, şi se aşeză ghemuită a 
rugă. Şi şezu aşa până scara, fară să se mişte, şi nimeni nu 
cuteza s-o tulbure dintr-o îndeletnicire atâta tic 
dumnezeiască. Şi de altminteri ca însăşi era aşa de». 
Ufundată în cucernicie, încât nu băga de seamă nimic «lin 
ce se petrecea împrejurul ei. 

Într-un sfârşit, Frumoasa-Fericită se înviteji oleacă şi se 
apropie sfioasă şi îi spuse cu glas dulce şi cuviincios: 

Maică, odihneşte-ţi genunchii, măcar un ceas! 

Bătrâna răspunse: 

Acela care nu-şi trudeşte trupul pe lumea aceasta, nu 
poate năzui la tihna hărăzită celor neprihăniţi şi aleşi de 
dincolo! 

Frumoasa-Fericită, întăriră în credinţă până peste poate, 
urmă: 

Rugămu-ne ţie, o, maică a noastră, cinsteştc-ne masa cu 
lumina ta şi primeşte să împărţi cu noi pâinea şi sarea. 

Ea răspunse: 

M-am juruit să ajunez, copila mea. Nu pot să-mi calc 
jurământul. Încât nu te mai îngrija de mine şi du-te la soţul 
tău. Voi, cei care sunteţi tineri şi frumoşi, mâncaţi şi beţi şi 
fiţi fericiţi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute patruzccea noapte spuse: 

Voi, cei care sunteţi tineri şi frumoşi, mâncaţi şi beţi şi fiţi 
fericiţi! 

Atunci Frumoasa-Fericită se duse la stăpânul ei şi îi spuse: 


O, stăpâne al meu, mă rog ţie, du-te şi juruieşte-o pe sfânta 
aceea să-şi aleagă ca locuinţă dc-aci înainte casa noastră, 
întrucât faţa ei topită de cucernicie are să ne lumineze 
căminul! 

Frumosul-Fericit răspunse: 

Fii liniştită! I-am pregătit într-o odaie anume un aşternut 
nou şi o saltea, precum şi ibric şi un lighean. Şi nimeni nu 
are s-o tulbure. 

Cât despre babă, aceasta îşi petrecu toată noaptea 
rugându-se şi citind cu glas tare din Coran. Pe urmă, la 
luminat de ziuă, se ridică şi se duse la Frumosul-Fericit şi la 
iubita lui şi le spuse: 

Am venit să-mi iau bun-rămas de la voi. Aibă-vă Allah întru 
paza sa! 

Dar Frumoasa-Fericită îi spuse: 

O, maică a noastră, cum poţi să ne laşi aşa fară nici o 
părere de rău, când noi amândoi ne şi bucuram să nc 
vedem casa binecuvântată pe totdeauna de venirea ta, şi 
când îţi pregătisem odaia cea mai bună unde să-ţi 
îndeplineşti sfintele datorinţe fară a fi tulburată? 

Baba răspunse: 

Allah să vă ocrotească pe amândoi şi să deştearnă asupră- 
vă darurile şi milele sale! De vreme ce mila musulmană ţine 
în inima voastră un loc atâta de ales, sunt bucuroasă să fiu 
adăpostită de găzduirea voastră. V-aş ruga numai să-i 
spuneţi portarului vostru, care are un chip atâta de acru şi 
de puţin binevoitor, să nu se mai împotrivească a mă lăsa să 
intru aici la ceasul când voi putea! Acuma mă duc să 
cercetez locurile sfinte de la Kufa, pe unde am să mă închin 
lui Allah ca să vă răsplătească după bunătatea voastră; pe 
urmă am să mă întorc să mă dedulcesc cu găzduirea 
voastră! 

Apoi plecă, în vreme ce amândoi îi luau mâinile şi şi le 
duceau la buze şi la frunte. 

Ah, sărmană Frumoasa-Fcricită, dacă ai fi ştiut tu pricina 
pentru care baba aceea de catran intrase în casa ta, şi 


gândurile negre pe care le clocea împotriva fericirii şi a 
tihnei tale! Dar cine-i acela care poate să ghicească cele 
ascunse şi să dezvâăluiască viitorul? 

Afurisita de babă ieşi aşadar şi se îndreptă către saraiul 
valiului şi se înfăţişă dinaintea lui pe dată. Atunci el o 
întrebă: 

Ei, ce ai făcut, o, deznodătoareo de pânze de păianjen, o, 
mult iscusită şi fară de seamăn vicleană? 

Baba spuse: 

Orice aş face, o, stăpâne al meu, nu sunt decât ucenica ta 
şi oblăduita luminilor tale. lacătă! Am văzut-o pe tinerica 
Frumoasa-Fericită, roaba fiului lui Primăvară. Pântecele 
plodirii n-a mai zămislit vreodată o frumuseţe asemenea! 

Valiul strigă: 

Ya Allah! 

Bătrâna urmă: 

E întocmită din desfătări! E un ştiubei neprecurmat de 
gingăşii şi de farmece neprihănite! 

Valiul strigă: 

O, ochi al meu! O, zvâcnet al inimii mele! 

Bătrâna urmă: 

Dar ce ai mai zice când i-ai auzi sunetul glasului, mai 
proaspăt ca şopotul apei sub o boltă vuitoare? Ce ai mai 
face când i-ai vedea ochii dc antilopă şi privirile sfioase? 

EI strigă: 

Nu aş putea decât să mă minunez de ele cu toată 
minunarea, întrucât, precum ţi-am spus, am hărăzit-o 
stăpânului nostru, califul. Grăbeşte dară cu izbândă! 

Ea spuse: îţi cer pentru aceasta un răspas de o lună 
întreagă. 

El spuse: la-ţi acest răspas, da să fie cu folos! Iar la mine ai 
să găseşti o mărinimie de care ai să fii mulţumită. lacătă, de 
început, o mic de dinari ca arvună a bunăvoinţei melc! 

Şi bătrâna înghesui mia de dinari la cingătoare şi purcese 
din ziua aceea să bată nesmintit pragul casei Frumosului- 


Fericit şi a Frumoasei-Fericite, iar ei la rându-le îi dovedeau 
din zi în zi tot mai multă cinstire şi preţuire. 

Or, starea aceea ncprecurmându-se nicidecum, baba 
ajunse sfetnica statornică a casei. Aşa că într-o zi îi spuse 
Frumoasei-Fericite: 

Copila mea, rodirea încă nu ţi-a cercetat tinerele vintre. 
Nu vrei să mergi să cerem binecuvântare de la sfinţii 
cucernici, dc la şeicii iubiţi de Allah, de la pustnicii şi de la 
înţelepţii care sunt în legătură cu Preaînaltul? Fachirii 
aceia, copila mea, îmi sunt prieteni. Eu îi cunosc şi le ştiu 
puterea cea mare pe care o au dca săvârşi minuni şi de a 
îndeplini lucrurile cele mai uluitoare în numele lui Allah. 
Vindecă orbii şi ologii, înviază morţii, plutesc prin văzduh, 
umblă pe apă. Cât despre rodirea femeilor, acesta este 
harul cel mai mărunt cu care i-a miluit Allah! Iar tu vei 
dobândi acest folos numai cât să te atingi de poala hainei 
lor, ori să săruţi mărgelele de la mătăniile lor! 

La vorbele acestea ale bătrânei, Frumoasa-Fericită simţi în 
sufletul ei cum se zbate dorul de rodire, şi îi spuse bătrânei: 

Trebuie să-i cer stăpânului meu Frumosul-Fericit 
îngăduinţa de a ieşi. Să aşteptăm întoarcerea lui. 

Dar baba răspunse: 

Spune-i numai soacră-tii, atâta ajunge. 

Atunci tânăra nevastă se duse la soacră-sa, mama 
Frumosului-Fericit, şi îi spuse: 

— Te juruiesc pe Allah, o, stăpână a mea, să-mi dai 
îngăduinţa să plec cu această sfântă bătrână ca să mă duc 
să-i cercetez pe prietenii lui Allah, la sfântul lor lăcaş. Şi îţi 
făgăduiesc că am să fiu aici îndărăt până a nu sosi stăpânul 
meu, Frumosul-Fericit. 

Atunci soţia lui Primăvară răspunse: 

Fata mea, gândeşte-te la supărarea stăpânului tău dacă s- 
ar întoarce şi nu te-ar găsi! Are să-mi spună: „Cum dca 
putut Frumoasa-Fericită să iasă aşa, fară îngăduinţa mea? 
Este întâia oară când i se întâmplă asta!" în clipita aceea, 


baba se băgă în vorbă şi spuse către mama Frumosului- 
Fericit: 

— Pe Allah! Dăm numai o roată iute pe la locurile sfinte, şi 
nici baremi nu am s-o las să stea să se hodinească şi am s-o 
şi aduc îndărăt fară de zăbavă. 

Atunci mama Frumosului-Fericit se învoi cu plecarea, 
măcar că tot suspinând. 

Aşadar baba o luă pe Frumoasa-Fericită şi o duse drept la 
un chioşc din grădina saraiului, o lăsă acolo numai o clipită, 
şi alergă să-l vestească de sosirea ei pe valiu, care se şi 
duse numaidecât la chioşc. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute patruzeci fi una noapte spuse: 

Valiul se şi duse numaidecât la chioşc şi rămase înlemnit în 
prag, aşa de uluit fu de frumuseţea aceea. 

Când îl văzu intrând pe insul acela străin, 
FrumoasaFericită sc grăbi să-şi acopere faţa şi izbucni 
deodată în suspine; şi căuta cu ochii o ieşire ca să fugă, dar 
degeaba. 

Atunci, cum bătrâna nu se mai arăta nicidecum, 
Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială că afurisita o 
vânduse, şi îşi aduse aminte unele vorbe pe care i le 
spusese portarul cel cuminte despre ochii plini de 
prefăcătorii ai cuvioasei. 

Cât despre valiu, odată încredinţat că FrumoasaFericită 
era chiar aceea pe care o vedea în faţa lui, ieşi încuind uşa 
şi se duse să dea nişte porunci grabnice; scrise o scrisoare 
către califul Abd El-Malek bcecn-Meruan, şi dete scrisoarea şi 
copila în seama căpeteniei străjilor sale, poruncindu-i să 
purceadă numaidecât la drum către Damasc. 

Atunci căpetenia străjilor o luă cu sila pe 
FrumoasaFericită, o sui pe o cămilă sprintenă, încălccă şi el 
dinaintea ei şi, urmat de câţiva robi, plecă în graba marc 
către Damasc. 


Cât despre Frumoasa-Fericită, pe tot drumul îşi ascunse 
capul sub iaşmac şi suspină în tăcere, fară a lua seama nici 
la opriri, nici la hurducături, nici la popasuri ori la plecări. 
lar căpetenia străjilor nu putu să scoată de la ea nici o 
vorbă şi nici un semn, şi-aşa până ce ajunseră la Damasc. 

Încât, fară a zăbovi, se duse drept la saraiul emirului 
drept-credincioşilor, dete roaba şi scrisoarea în seama 
căpeteniei odăiaşilor, luă dovada de primire şi se întoarse la 
Kufa precum venise. 

A doua zi, califul intră în haremul său şi le înştiinţă pe soţia 
şi pe sora sa de venirea roabei celei noi, spunându-le: 

Valiul de Ia Kufa mi-a trimis peşcheş o roabă tânără; şi îmi 
scrie ca să-mi spună că acea roabă, cumpărată de el, este o 
fiică dc domn, răpită din ţara ei de nişte negustori dc robi. 

Şi soţia îi răspunse: 

Allah sporească-ţi bucuria şi milele sale! 

Iar sora califului întrebă: 

Cum o cheamă? Este oacheşă ori albă? 

Califul răspunse: 

— Încă nu am văzut-o. 

Atunci sora califului, pe care o chema Sett Zahia, întreba 
de iatacul în cârc se afla copila şi se duse numaidecât s-o 
vadă. O găsi frântă în două, cu faţa arsă de soare şi scăldată 
în lacrimi; şi era aproape leşinată. 

La priveliştea aceea, Sett Zahia, care avea inima duioasă, 
fu cuprinsă de milă şi se duse lângă copilă şi o întrebă: 

De ce plângi, surioară? Tu nu ştii că aici eşti la adăpost şi 
că viaţa îţi va fi uşoară şi fară de griji? Unde ai fi putut să 
cazi mai bine decât în saraiul emirului drept-credincioşilor? 

La vorbele acestea, fata roabei îmbelşugare ridica ochii 
uluiţi şi întrebă: 

Păi, o, stăpână a mea, oare în care cetate mă afiu, dacă 
aici este saraiul emirului drept-credincioşilor? 

Sett Zahia răspunse: în cetatea Damascului. Cc, nu ştiai? 
Şi negustorul care te-a vândut nu ţi-a spus că ai fost 
cumpărată pentru califul Abd El-Malck ben-Meruan? Păi da, 


sora mea, de-acum înainte eşti aici, în stăpânirea emirului 
drept-credincioşilor, iar eu sunt sora lui. Aşa că şterge-ţi 
lacrimile şi spune-mi cum te cheamă. 

La vorbele acestea, copila nu mai putu să-şi oprească 
lacrimile care o sugrumau şi suspină: 

O, stăpână a mea, în ţara mea mi se spunea Frumoasa- 
Fericită! 

Cum sfârşi spusele acestea, intră califul. Veni la Frumoasa- 
Fericită, zâmbind cu bunătate, şezu lângă ea şi îi spuse: 

Ridică-ţi iaşmacul de pe faţă, o, copilo! 

Dar Frumoasa-Fericită, în loc să-şi dezvelească faţa, numai 
la asemenea gând se şi înspăimântă de tot şi îşi trase pânza 
până sub bărbie, cu mâna tremurând. Iar califul nu vroi să 
sc supere pentru o faptă atâta de nemaipomenită şi spuse 
către Sett Zahia: 

Ţi-o încredinţez pe copila aceasta şi nădăjduiesc că în 
câteva zile ai s-o deprinzi cu tine şi ai s-o îmbărbătezi şi ai s- 
o faci mai puţin sfioasă. 

Pe urmă mai aruncă o privire asupra FrumoaseiFericite şi 
nu putu să vadă, în afară de hainele în care sta strâns 
înfăşurată, decât încheieturile de la pumnişorii ei gingaşi. 
Dar şi numai ceea ce văzu era de ajuns ca să-l facă s-o 
îndrăgească până peste poate: nişte pumnişori aşa de 
minunat întocmiţi nu puteau să fie decât de la o frumuseţe 
desăvârşită! Şi plecă. 

Atunci Sett Zahia o luă pe Frumoasa-Fericită şi o duse la 
hammamul din sarai, şi o îmbrăcă, după scaldă, în nişte 
haine tare frumoase, şi îi înfipse în păr mai multe rânduri 
de mărgăritare şi de nestemate; pe urmă şezu în tovărăşia 
ei toată ziua, căutând s-o deprindă cu ea. Şi Frumoasa- 
Fericită, măcar că era tare nedumerită de cinstirile pe care 
i le dovedea sora califului, nu izbutea să-şi curme lacrimile 
şi nu voia nici să dezvăluiască pricina mâhnirilor sale. 
Întrucât îşi zicea că acest lucru nu i-ar schimba nicidecum 
triştea. Aşa că îşi păstră numai pentru ea ascuţimea durerii 
şi se mistui mai departe, zi şi noapte, cu atâta alean, încât 


nu după multă vreme căzu bolnavă greu; şi se pierdu orice 
nădejde dc a o mai tămădui, după ce se încercaseră asupra 
ei hakimii cei mai vestiri de la Damasc. 

Cât despre Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară, iacătă! Pe 
seară se întoarse acasă şi, după tabietul lui, se tolăni pe 
divan şi strigă: 

O, Frumoasă-Fericită! 

Dar, pentru întâia oară, nimeni nu-i răspunse. Atunci sc 
ridică repede şi o chemă a doua oară: 

O, Frumoasă-Fericită! 

Dar nimeni nu răspunse; şi nimeni nu îndrăzni să intre. 
Căci toate roabele sc ascunsescră şi niciuna nu cuteza să se 
clintească. Atunci Frumosul-Fericit porni spre iatacul 
mamei sale şi intră buzna: şi o găsi pe maică-sa stând jos, 
tristă toată, cu mâna pe obraz şi pierdută în gânduri. La 
priveliştea aceea, îngrijorarea lui nu făcu decât să 
sporească, şi o întrebă cu spaimă pc maică-sa: 

Unde este Frumoasa-Fericită? 

Dar, drept orice răspuns, soţia lui Primăvară izbucni în 
lacrimi; şi pc urmă suspină: 

Ocrotească-ne Allah, o, copilul meu! FrumoasaFericită, în 
lipsa ta, a venit să-mi ceară îngăduinţă să iasă cu bătrâna ca 
să se ducă, precum mi-a spus, să-l cerceteze pe un sfânt 
mii care săvârşeşte minuni. Şi încă nu s-a întors. Ah, fiul 
meu, inima mea nu mai ştie ce este liniştea de când cu 
venirea acelei bătrâne în casa noastră. Nici portarul nostru, 
sluga bătrână şi credincioasă care ne-a crescut pe toţi, nici 
el nu s-a uitat vreodată la ea cu ochi tihnit! Întruna mi se 
părea că bătrâna aceea are să ne aducă nenorocirea cu 
preaîndelungile ei rugăciuni şi cu privirile ei cele atâta de 
viclene! 

Dar Frumosul-Fericit îi curmă vorba ca s-o întrebe: 

Când anume a ieşit Frumoasa-Fericită? 

Ea răspunse: 

Astăzi dis-de-dimineaţă, după ce ai plecat la suk. 

Şi Frumosul-Fericit strigă: 


lacătă, maică, la ce ne slujeşte să ne schimbăm datinile şi 
să le dăm femeilor nişte slobozenii cu care habar nu au ce 
să facă şi care nu pot să le fie decât păgubitoare! Ah, maică, 
pentru ce i-ai îngăduit FrumoaseiFericite să plece? Cine ştie 
pe unde s-o fi rătăcit ori dacă nu o fi căzut în vreo apă, ori 
dacă vreun minaret nu s-o fi prăbuşit peste ea? Ci am să 
dau fuga la valiu ca să-l îndatorez să purceadă numaidecât 
în căutarea ei! 

Şi Frumosul-Fericit, scos din fire, alergă la saraiul 
vizirului, iar valiul îl primi, fară a-l lăsa să aştepte, din 
cinstire pentru tătânele său Primăvară, care era socotit 
printre navabii cei mai de frunte din cetate. Şi 
FrumosulFericit, fară ca baremi să mai zăbovească în 
temenelilc neabătute ale salamalecului, îi spuse valiului: 

Roaba mea a plecat azi-dimineaţă din casa mea, însoţită de 
o bătrână pe care o găzduisem la noi. Am venit să te rog să 
mă ajuţi s-o caut. 

Valiul luă un glas plin de luare-aminte şi răspunse: 

Păi negreşit, fiul meu! Nu mă dau în lături de la nici o 
osteneală, din cinstire faţă de vrednicul tău părinte. Du-te 
de-o caută din partea mea pe căpetenia agiilor şi deşterne-i 
treaba. Este un om grozav de priceput şi plin de sârg, care, 
fară nici o îndoială, arc să vă găsească roaba în puţine zile 
de-aci. 

Atunci Frumosul-Fericit alergă la căpetenia de carauli şi îi 
spuse: 

Vin la tine din partea valiului, ca s-o găseşti pe roaba mea 
care a plecat de-acasă. 

Ceauşul agiei, stând jos pe chilim, cu picioarele încrucişate 
sub el, pufni de vreo două, trei ori, şi întrebă: 

Şi cu cine a plecat? 

Frumosul-Fericit răspunse: 

Cu o bătrână care arată aşa şi aşa. Şi bătrâna este 
îmbrăcată cu pănură şi poartă Ia gât nişte mătănii cu 
boabele fară de număr. 

Şi căpetenia agiei spuse: 


Pe Allah! Spune-mi unde se află bătrâna şi mă duc pe dată 
să-ţi aduc roaba! 

La vorbele acestea, Frumosul-Fericit răspunse: 

Păi ştiu eu unde se află baba? Şi aş mai fi venit aici dacă 
ştiam locul unde se află? 

Capul de aeie îşi mută împleticiunea picioarelor aducându- 
le sub el altminteri, şi spuse: 

Fiul meu, nu este decât numai Allah cel Atoateştiutorul 
care să vadă lucrurile cele nevăzute! 

Atunci Frumosul-Fericit, zădărât până peste poate, strigă: 

Pe Prorocul! Numai pe tine te fac răspunzător de belea! 
Şi, dacă va trebui, am să mă duc la valiu, şi chiar la emirul 
drept-credincioşilor, ca să-i lămuresc în privinţa ta! 

Celălalt răspunse: 

Poţi să te duci unde ţi se pare că e bine! Eu n-am învăţat 
vrăjitoria de a vedea lucrurile cele ascunse! 

Atunci Frumosul-Fericit se întoarse la valiu şi îi spuse: 

Am fost la căpetenia de agii şi s-a petrecut cutare şi cutare 
lucru. 

Şi valiul spuse: 

Nu este cu putinţă! Hei, străjeri, duceţi-vă şi aduceţi-mi-l 
pe plodul ăla de câine! 

Iar când acela sosi, valiul îi spuse: îţi poruncesc să faci 
cercetările cele mai amănunțite ca s-o găseşti pe roaba 
Frumosului-Fericit, fiul lui Primăvară! Trimite-ţi călăraşii în 
toate părţile; dă fuga tu însuţi şi caută peste tot; că trebuie 
s-o găseşti! 

Şi, estimp, îi făcu cu ochiul să nu săvârşească nimic; pe 
urmă se întoarse spre Frumosul-Fericit şi îi spuse: în ce te 
priveşte, fiule, vreau ca de aci înainte să nu-ţi mai ceri 
roaba decât de la barba mea! Şi dacă, cine ştie (căci se 
poate întâmpla orice), roaba nu are să se găsească, am să-ţi 
dau chiar eu, în locul ei, zece fecioare de vârsta huriilor, cu 
sâni tari şi cu şolduri vârtoase şi întemeiate ca nişte bucăţi 
de piatră! Şi am să-l silesc şi pe căpetenia de agii să-ţi dea 
tor aşa din haremul lui zece roabe tinere, la fel de 


neprihănite ca şi ochiul meu! Numai linişteşte-ţi sufletul, 
întrucât ştii bine că soarta îţi păstrează pururea ceea ce îţi 
este menit, şi că, pe de altă parte, nu poţi să ai niciodată 
ceea ce soarta nu ţi-a sorocit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a doua sute patruzeci şi doua noapte spuse: 

Nu poţi să ai niciodată ceea ce soarta nu ţi-a sorocit! 

Atunci Frumosul-Fericit îşi luă rămas-bun de la valiu şi se 
întoarse acasă deznădăjduit, după ce rătăci toată noaptea 
în căutarea Frumoasei-Fericitc. Încât a doua zi fu nevoit să 
zacă la pat, pradă unei slăbiciuni până peste fire şi unei 
arşiţi care nu făcu alta decât să sporească zi dc zi, pe 
măsură ce îşi pierdea şi bruma de nădejde în privinţa 
căutărilor poruncite de valiu. lar doctorii chemaţi la patul 
lui răspunseră: 

Boala nu are alt leac decât întoarcerea soţiei sale! 

Într-acestea, sosi în cetatea Kufa un persian tare priceput 
la doctoriceală, la meşteşugul leacurilor, la citit în stele şi în 
nisipuri ghicitoreşti. Şi negustorul Primăvară grăbi să-l 
poftească să vină la fecioru-său. Atunci învățatul persian, 
după ce fu întâmpinat cu cele mai alese cinstiri de către 
Primăvară, se duse la Frumosul-Fericit şi îi spuse: 

Dă-mi mâna! 

Şi îi luă mâna, îi pipăi bătăile sângelui o bună bucată de 
vreme, se uită cu luare-aminte la faţa lui, pe urmă zâmbi, şi 
se întoarse spre negustorul Primăvară să-i spună: 

Boala fiului tău stă în inima lui! 

Şi Primăvară răspunse: 

Pe Allah! Drept grăieşti, o, hakimule! 

Învăţatul urmă: 

Iar boala are ca pricină pierderea unei fiinţe dragi. Ei 
bine, cu ajutorul puterilor cele tainice, am să vă spun locul 
unde se află acuma făptură aceea! 

Şi, sfârşind spusele acestea, persianul se ghemui pe vine 
jos, scoase dintr-un sac o pungă cu nisip pe care îl întinse 


dinaintea lui; pe urmă înfipse în mijlocul nisipului cinci 
pietre albe şi trei pietre negre, le înşiră pc un rând, apoi pe 
două rânduri, apoi pe trei rânduri, se uită la ele rostind 
nişte cuvinte pe limba persienească, şi spuse: 

O, voi cei care mă ascultați, să ştiţi că făptură aceea se află 
în ceasul de-acum la Bassra! 

Pe urmă se răzgândi şi spuse: 

Nu! Cele trei râuri pe care le văd aici m-au amăgit. 
Făptura se află la ceasul de-acum la Damasc, într-un sarai 
mare, şi în aceeaşi stare de zăcăşie ca şi fiul tău, o, 
strălucitule negustor! 

La vorbele acestea, Primăvară strigă: 

Şi ce ni se cade să facem, o, preacinstitule hakim? Îndură- 
tc şi ne lămureşte, şi nu vei avea a te plânge de zgârcenia 
lui Primăvară. Întrucât, pe Allah! Am să-ţi dau cât să trăieşti 
în belşug vreme de trei vieţi de om! 

Şi persianul răspunse: 

Liniştiţi-vă amândoi sufletele şi să vi se învioreze pleoapele 
şi să vă acopere ochii fară de griji! Căci mă însărcinez să-i 
adun iarăşi la un loc pe cei doi tineri, iar treaba este încă şi 
mai lesne de făcut decât ţi-ai închipui tu! 

Pe urmă adăugă, grăind către Primăvară: 

Scoate de la brâu patru mii dc dinari! 

Şi Primăvară se desfăcu numaidecât la cingătoare şi înşiră 
dinaintea persianului patru mii de dinari, şi încă o mie de 
dinari. Şi persianul spuse: 

Acuma, că avem cu ce să înfruntăm toate cheltuielile, pe 
dată am să purced la drum către Damasc, luându-l cu mine 
şi pe fiul tău! Şi, de-o vrea Allah, avem să ne întoarcem cu 
aceea pe care o iubeşte! 

Pc urmă se întoarse spre flăcăul întins pe pat şi îl întrebă: 

O, fiu al preacinstitului Primăvară, cum te cheamă? 

El răspunse: 

Frumosul-Fericit! 

Persianul spuse: 


Ei bine, Frumosule-Fericit, scoală-tc, şi sufletul să-ţi fie 
izbăvit de orice grijă, întrucât poţi din chiar ceasul de-acum 
să şi socoţi că ţi s-a risipit boala! 

Şi Frumosul-Fericit, schimbat dintr-odată de înrâurirea 
cea bună a hakimului, se sculă şi şczu aşa. lar hakimul 
urmă: întăreşte-ţi bărbăţia şi inima. Alungă toate grijile. 
Mănâncă, bea şi dormi! Şi, peste o săptămână, odată ce ţi 
se vor întoarce puterile, am să vin să te iau ca să fac 
călătoria cu tine. 

Şi îşi luă rămas-bun de la Primăvară şi de la Frumosul- 
Fericit şi se duse să se gătească şi el de plecare. 

Atunci Primăvară îi dete fiului său alte cinci mii de dinari şi 
îi cumpără nişte cămile pe care puse să se încarce mărfuri 
bogate şi mătăsuri dc Kufa, cele atâta de frumoase la 
culoare, şi îi dete cai pentru el şi pentru alaiul lui. Apoi, 
când trecu săptămâna, cum FrumosulFericit urmase 
arătările învățatului şi se simţea de minune, Primăvară 
socoti că fiul său putea fară de nici o supărare să bată 
drumul Damascului. Aşadar FrumosulFericit îşi luă rămas- 
bun de la tatăl său, de la maică-sa, de la îmbelşugare şi de 
la portar şi, însoţit de urările pe care toate braţele alor săi 
le chemau asupra capului său, plecă din Kufa împreună cu 
învățatul persian. 

Or, Frumosul-Fericit, la vremea accca, ajunsese la 
desăvârşirea tinereţii, iar cei şaptesprezece ani ai lui îi 
înveleau cu un puf de mătase obrajii rumeiori; ceea ceii 
facca nurii mai ademenitori, încât nimeni nu putea să sc 
uite la el fară să se oprească vrăjit. lar cărturarul persian 
nu zăbovi mult până a se lăsa dovedit dc puterea cea 
desfătata a nurilor flăcăului, şi îl îndrăgi din tot sufletul, 
într-adevăr, şi se lipsi pe sine, cat ţinu călătoria, dc orice 
înlesnire, în folosul băiatului. Şi, dacă îl vedea mulţumit, era 
fericit până peste fire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute patruzeci fi treia noapte spuse: 


Şi, dacă îl vedea mulţumit, era fericit până peste fire. În 
atare împrejurări, călătoria fu voioasă şi fară osteneală, şi 
ajunseră astfel la Damasc. 

Numaidecât cărturarul persian se duse cu FrumosulFericit 
la sukul cel mare şi închirie, pe clipă pe dată, o prăvălie 
mare pe care puse s-o facă tot atunci ca nouă. Pe urmă puse 
să se facă nişte rafturi zarife, aşternute cu catifea, pe care 
îşi orândui frumos şipurile sale cele scumpe, dictamele, 
balsamurile, prafurile, zemurile închise în cristaluri, 
teriacurile cele tari păstrate în aur lamur, găvanele de 
farfuriu persienesc cu străluciri ca dec mademuri în care 
dospeau alifiurile cele vechi întocmite din fiertura dc la trei 
sute dc buruieni rare; şi între borcanele cele pântecoase, 
țevării şi alambicuri, puse astrolabul de aur. 

După care se îmbrăcă în caftanul de vraci şi se împodobi 
cu ditamai turbanul său cu şapte rotocoale, apoi se îngriji 
să-l îmbrace şi pe Frumosul-Fericit, care urma să-i 
slujească de ucenic, întocmind leacurile, pisând în piuliţe, 
croind punguţe şi scriind leacurile arătate de vraci. Drept 
aceea, îl îmbrăcă el însuşi cu o cămaşă de mătase albastră 
şi cu o bundă de caşmir, îi pctrecu pe după şolduri un şorţ 
de mătase vişinie pe care jucau nişte fire de aur, şi îi spuse 
să-i stea în preajmă. Apoi îi zise: 

O, Frumosule-Fericit, din clipita de-acum trebuie să-mi 
spui tată, iar eu am să-ţi spun fiul meu, ca să nu dibăcească 
locuitorii din Damasc că între noi ar fi ceva ce pricepi tu! 

Şi Frumosul-Fericit răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Or, dc-abia se deschisese prăvălia în care persianul urma 
să-i primească pe bolnavi, că şi năpădiră din toate părţile 
locuitorii cu ghiotura, unii ca să-şi arate beteşugul, alţii 
numai ca să se minuneze de frumuseţea flăcăului; şi toţi 
erau năuciţi şi vrăjiţi totodată când îl auzeau pe Frumosul: 
Fericit cum vorbea cu hakimul pe limba persienească, de 
care ei habar nu aveau şi pe care o găseau desfătătoare în 
gura preafrumosului ucenic. Dar ceea ce ducea până peste 


fire uluirea oaspeţilor era felul cum ghicea hakimul persian 
bolile. 

Într-adevăr, învățatul se uita câteva clipite în albul ochilor 
bolnavului care venise la el, apoi îi da un ol mare şi îi 
spunea: 

Pişă-te! 

Şi bolnavul se pişa în bocal, iar persianul ridica bocalul în 
dreptul ochilor şi îl cerceta, apoi spunea: 

Tu ai cutare şi cutare lucru! 

Şi bolnavul întotdeauna striga: 

Pe Allah! Este adevărat! 

Ceea ce făcea ca toată lumea să ridice mâinile spunând: 

Ya Allah! Ce învăţat de-a mirărilea! Nu am mai auzit să se 
fi pomenit vreodată una ca asta! Cum de-o putea să 
cunoască aşa bolile după ud? 

Încât nu are cum să fie de mirare că doctorul persian 
ajunse vestit în câteva zile printre toţi mai-marii şi bogătanii 
pentru priceperea lui nemaipomenită, şi că zvonul despre 
toate minunile lui ajunse şi la urechile califului şi ale surorii 
sale El-Sett Zahia. 

Aşa, într-o zi, pe când hakimol şedea jos în mijlocul 
prăvăliei şi dicta un leac Frumosului-Fericit care sta lângă 
el şi ţinea calamul în mână, o preacinstită hanâmă, călare 
pe un măgar cu şa de atlaz roşu înstelat cu nestemate, se 
opri la uşă, legă frâul măgarului de inelul de aramă care 
împodobea oblâncul şăii, apoi îi făcu semn învățatului să 
vină şi s-o ajute să descalece. El se ridică numaidecât cu 
mare grabă, sări s-o ia de mână şi o ajută să descalece de 
pe măgar şi să intre în prăvălie, unde o rugă să şadă, după 
ce Frumosul-Fericit îi puse la îndemână o pernă, zâmbind 
Cuviincios. 

Atunci hanâma scoase de sub izar un bocal plin cu ud şi îl 
întrebă pe persian: 

Chiar tu eşti, preacinstitule şeic, vraciul venit de la Irak- 
Ajami ca să săvârşească minuni de tămăduiri la Damasc? 

El răspunse: 


Este chiar robul tău, da! 

Ea spuse: 

Nimeni nu este rob, decât numai lui Allah! Află, dar, o, 
dascăle neasemuit întru ştiinţă, că în bocalul acesta este 
lucrul la care tu te pricepi, şi care este al unei cadâne, 
măcar că încă fecioară, de-a stăpânului nostru, emirul 
drept-credincioşilor. Vracii dc aici nu au putut să 
dovedească pricina bolii care a doborât-o la pat din cea 
dintâi zi a venirii ei la sarai, încât El-Sett Zahia, sora 
stăpânului nostru, m-a trimis să-ţi aduc bocalul ca să 
dovedeşti pricina cea nedovedită. 

I, a vorbele acestea, hakimul răspunse: 

O, stăpâna mea, se cere să-mi spui numele acelei bolnave, 
ca să pot să-mi fac socotclile şi să aflu temeinic ccasul cel 
mai potrivit când să-i dau să bea leacurile. 

Hanâma răspunse: 

O cheamă Frumoasa-Fcricită. 

Atunci hakimul începu să înşiruie pe o bucată de hârtie pe 
care o ţinea în mână sumedenie de socoteli, unele cu 
cerneală roşie, altele cu cerneală verde. Pe urmă făcu 
socoata cifrelor roşii şi pe cea a cifrelor verzi, le adună şi 
spuse: 

O, stăpâna mea, am dovedit ce boală are! Este o suferinţă 
cunoscută sub numele dc zbaterea băierilor inimii. 

La vorbele acestea, hanâma se minună: 

Pe Allah! Este adevărat! Întrucât băierile inimii ei se zbat 
atâta de tare, încât le şi auzim! 

Hakimul urmă: 

Ci am trebuinţă, înainte de a hotări leacurile, să ştiu din ce 
ţară este bolnava. Este un lucru de mare însemnătate, 
întrucât numai aşa voi şti, odată ce-mi voi fi făcut socotelile, 
urmarea uşurătăţii aerului ori a greutăţii lui asupra 
băierilor bolnavei. Pe deasupra, ca să judec starea în care 
sc află băierile ci gingaşe, trebuie să ştiu dc asemenea de 
câtă vreme se află la Damasc şi ce vârstă anume are? 

Hanâma răspunse: 


A fost crescută, pare-se, la Kufa, cetatea Irakului; este în 
vârstă de şaisprezece ani, întrucât s-a născut, după câte ne- 
a spus, în anul în care a ars sukul dc la Kufa. Cât despre 
venirea ei la Damasc, a venit numai de câteva săptămâni. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a două sute patruzeci şi patra noapte spuse: 

A venit numai de câteva săptămâni. 

La vorbele accstca, învățatul persian îi spuse Frumosului- 
Fericit, a cărui inimă bătea ca o piuă: 

Fiul meu, întocmeşte leacurile cutare şi cutare, după 
învăţul lui Ibn-Sina, la pontul şapte. 

Atunci hanâma se întoarse spre flăcău, pe care începu să-l 
cerceteze mai cu luare-aminte, ca să-i spună după câteva 
clipe: 

Pe Allah! O, copilul meu, bolnava tare ţi se mai aseamănă, 
iar chipul său este tot atât de frumos şi de dulce ca şialtău! 

Pe urmă îi zise învățatului: 

Spune-mi, o, prcaalese persian, flăcăul acesta este fiul sau 
robul tău? 

El răspunse: 

Este fiul meu, preacinstită hanâmă, şi robul tău! 

Iar hanâma cea bătrână, peste poate de măgulită de toate 
acele talâmuri, răspunse: 

Chiar că nu ştiu dc cc se cade să mă minunez mai mult 
aici, de ştiinţa ta, o, strălucitule hakim, ori de urmaşul tău! 

Pc urmă tăifăsui mai departe cu cărturarul, pe când 
Frumosul-Fericit isprăvea dc întocmit punguţele cu leacuri 
şi le punea într-o cutie în care strecură un răvăşcl prin care, 
în câteva cuvinte, îi da de ştire FrumoaseiFericite despre 
venirea lui la Damasc, cu hakimul persian. După care 
pecetlui cutia şi scrise pe capacul ei numele lui şi locul unde 
se afla, cu litere kufice, pe care locuitorii de la Damasc nu 
ştiau să le citească, da care erau lesne de priceput dc către 
Frumoasa-Fcricită care ştia bine şi scrierea arâbească 


obişnuită şi tot atâta de 1 La M.A. Salic, nu serie decât 
versuri: 

Doar o privire, numai una de fi-ar trimite-asupra-mi Num, 
Djuml însăţi mi-ar părea o ciumă. Sad' pacoste ieşiră-n 
drum! Spuneau: „S-o uiţi, că-n! Ocu-i multe ţi mai frumoase 
vor apare!" cu le-am răspuns:» Ci ea nu are în lumea- 
ntreagă-asemănare!" (*Joc dc cuvinte, bazat pc semnificaţia 
numelor: Djuml = frumuseţe, Sad = noroc.) bine şi pe cea 
kufică. lar hanâma luă cutia, puse zece dinari dc aur pe 
tejgheaua hakimului, îşi luă rămas-bun de la amândoi şi 
plecă spre a se duce drept la sarai, unde grăbi să suie la 
bolnavă. 

O găsi cu ochii pe jumătate închişi şi scăldaţi în lacrimi la 
colţurile pleoapelor, ca întotdeauna. Se duse lângă ea şi îi 
spuse: 

Ah, fata mea! Fie ca leacurile acestea să-ţi aducă tot atâta 
bine câtă desfătare mi-a stârnit mie chipul celui care le-a 
făcut. Este un flăcău frumos ca îngerii, iar prăvălia în care 
şade este un loc al desfătărilor. lacătă cutia pe care mi-a 
dat-o pentru tine. 

Atunci Frumoasa-Fericită, ca să nu sc lepede de darul 
adus, întinse mâna, luă cutia şi aruncă o privire pierdută 
spre capac; şi deodată se schimbă la chip când văzu 
cuvintele scrise cu litere kufice: „Sunt FrumosulFericit, fiul 
lui Primăvară de la Kufa". 

Dar avu destulă tărie asupra sufletului său ca să nu leşine 
ori să sc dea în vileag. Şi îi spuse bătrânei hanâme, 
zâmbind: 

Spui că este un flăcău frumos? Cum arată? 

Ea răspunse: 

Este o îngemănare de atâtea desfătări, încât îmi este peste 
putinţă să ţi-l zugrăvesc! Are nişte ochi! Şi nişte 
sprâncene! Ya Allah! Da ce vrăjeşte sufletul este o aluniţă 
pe care o are la colţul din stânga al gurii şi o gropiţă care i 
sc adânceşte, când zâmbeşte, pe obrazul drept. 


La vorbele acestea, Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o 
îndoială că acela nu ar fi stăpânul ei preaiubit, şi ii spuse 
bătrânei hanâme: 

Dacă-i aşa, fie ca acel chip să fie vestitor de bine! 1) ă-mi 
leacurile. 

Şi le luă zâmbind, şi le înghiţi dintr-odată. Şi tot atunci 
văzu şi răvaşul, pe care îl desfăcu şi îl citi. Atunci sări jos din 
pat şi strigă: 

Maica mea cea bună, simt că m-am vindecat. Leacurile 
acestea sunt făcătoare de minuni. O, ce zi binecuvântată! 

Şi bătrâna se minună: 

Da! Pe Allah! Asta-i o binecuvântare de la CelPreaânalt! 

Şi Frumoasa-Fericită adăugă: 

Mă rog ţie, grăbeşte de-mi adu de mâncat şi de băut, că 
simt că mor de foame după aproape o lună de când n-am 
putut să mă ating de nimic! 

Atunci bătrâna, după ce porunci să i se aducă Frumoasei- 
Fericite, de către roabe, nişte tablale pline cu tot soiul de 
fripturi, de poame şi de băuturi, grăbi a se duce să-i dea de 
ştire califului despre vindecarea roabei, mulţumită 
priceperii hakimului persian. Şi califul spuse: 

Mergi degrabă şi du-i din partea mea o mie de dinari! 

Şi bătrâna grăbi a îndeplini porunca, după ce însă trecu pe 
la Frumoasa-Fcricită care îi dete şi ea un dar pentru hakim 
într-o cutie pecetluită. 

Când ajunse la prăvălie, hanâma cea bătrână îi înmână cei 
o mie de dinari hakimului, iar cutia o dete Frumosului- 
Fericit, care o deschise şi citi cele ce se aflau în ea. Dar 
atunci tulburarea lui fu aşa de mare, încât izbucni în hohote 
de plâns şi se prăbuşi leşinat; căci Frumoasa-Fcricită, într- 
un răvaş, îi istorisea pc scurt toată păţania şi răpirea, din 
porunca valiului, şi trimiterea ei ca peşcheş la califul Abd 
El-Malek, la Damasc. 

La priveliştea aceea, hanâma cca bună îl întrebă pe vraci: 

Dar oare pentru ce a leşinat fiul tău, după ce a izbucnit 
mai întâi în plâns? 


El răspunse: 

Dar cum ai vrea, o, preacinstito, să fie altminteri, de vreme 
ce roaba Frumoasa-Fericită, cea pe care am lecuit-o, este 
bunul chiar al aceluia pe care îl crezi fiul meu şi care nu 
este altcineva decât fiul vestitului negustor Primăvară de la 
Kufa? Iar venirea noastră la Damasc nu a avut alt rost decât 
căutarea tinerei FrumoasaFericită, care a pierit într-o zi, 
răpită de o afurisită de babă cu ochi vânzaşi! Încât, o, maică 
a noastră, ne punem în bunăvoința ta nădejdea noastră cea 
mai scumpă, şi suntem încredinţaţi că avem să te vedem 
cum ne ajuţi să dobândim îndărăt bunul nostru cel mai 
sfânt! 

Pe urmă adăugă: 

Şi, ca zălog al îndatorinţei noastre, iacătă, de început, cei o 
mie de dinari dc la calif. Sunt ai tăi! lar viitorul arc să-ţi 
dovedească, pe deasupra, că mulţumită pentru milele tale 
arc în inima noastră un loc de cinste. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a doua sute patruzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Mulțumită pentru milele tale arc în inima noastră un loc dc 
cinste! 

Atunci hanâma cea bună grăbi mai întâi să-1 ajute pe vraci 
să-l facă pe Frumosul-Fericit să-şi vină în simţiri şi îi spuse: 

Puteţi să vă bizuiţi pe bunăvoința şi pe credinţa mea. 

Şi îi lăsă spre a se duce numaidecât la FrumoasaFericită, 
pe care o găsi cu chipul strălucind de bucurie şi de 
sănătate. Se apropie de ea zâmbind şi îi spuse: 

Fata mea, pentru ce nu ai avut dintru început încredere în 
maica ta? Dar şi câtă dreptate ai avut să-ţi plângi toate 
lacrimile sufletului că erai despărțită de stăpânul tău, 
Frumosul-Fericit cel chipeş, fiul lui Primăvară de la Kufa! 

Şi, întrucât văzu uimirea copilei, se grăbi să adauge: 

— Tu, fata mea, poţi să te bizui pe toată tăâinuirea şi pe 
credinţa mea de mamă faţă de tine. Mă juruiesc ţie că am 


să te împreun iarăşi cu cel care îţi este drag, măcar de-ar fi 
să-mi primejduiesc şi viaţa! Aşa că linişteşte-ţi sufletul şi las- 
o pc bătrână să facă pentru binele tău după priceperea ei! 

Plecă apoi de la Frumoasa-Fcricită, care îi sărută mâinile 
plângând de bucurie, şi se duse să întocmească o legătură 
în care puse nişte haine femeieşti, nişte giuvaieruri şi toate 
fleacurile trebuitoare pentru o străvestire din cap până în 
picioare, şi se întoarse la prăvălia hakimului, unde îi făcu 
semn FrumosuluiFericit să vină cu ea mai de-o parte. Atunci 
FrumosulFericit o duse în fundul prăvăliei, după perdea, şi 
află de la ea ce socoteli îşi făcuse, socoteli pe care le găsi 
chibzuite desăvârşit, şi se lăsă călăuzit după acea socoată 
pe care i-o înfăţişase ea. 

Aşa că hanâma cea de treabă îl îmbrăcă pe 
FrumosulFericit cu hainele femeieşti pe care le adusese, şi 
îi alungi ochii cu kohl, şi îi spori cu negreală aluniţa de pe 
obraz; pe urmă îi petrecu nişte brățări pe după 
încheieturile mâinilor şi îi înfipse nişte giuvaieruri în părul 
acoperit cu un văl de Mossul; şi, când sfârşi, mai aruncă o 
privire asupra înfăţişării lui, şi găsi că era răpitor aşa, şi cu 
mult mai frumos decât toate femeile din saraiul califului 
laolaltă. Şi îi spuse atunci: 

Binecuvântat fie Allah în făpturile sale! Acuma, fiul meu, ţi 
se cade să iei umbletul fetelor încă fecioare, să nu calci 
decât cu paşi mărunţei, aruncându-ţi şoldul drept înainte şi 
repezind îndărăt şoldul stâng, tremurându-ţi totodată 
uşurel fundul cu isteciune. Mai întâi încearcă oleacă atari 
tertipuri, până a pleca! 

Atunci Frumosul-Fericit, în prăvălie, începu să încerce 
acele mişcări şi le săvârşi în asemenea chip, încât hanâma 
strigă: 

Maşallah! Femeile ar putea să nu se mai laude de-acuma! 
Ce legănări minunate de şolduri şi ce zvâcnituri strălucite! 
Ci, pentru ca treaba să fie minunată întru totul, se cere să 
dai feţei o închipuire mai galeşă, înclinându-ţi oleacă mai 


mult capul şi privind cu coada ochiului. Aşa! E minunat! 
Acuma poţi să vii după mine. 

Şi plecă împreună cu el la sarai. 

Când ajunseră la uşa de intrare de la latura hotărâtă 
haremului, căpetenia hadâmbilor le ieşi înainte şi spuse: 

Nici o fiinţă străină nu poate intra fară poruncă. Mume de 
la emirul drept-credincioşilor. Îndărăt dară cu fata asta, ori 
mai bine, dacă vrei, intră tu singură! 

Dar bătrâna hanâma spuse: 

Ce-ai făcut cu minţile tale, o, cunună a străjerilor? lu cel 
de obicei însăşi dulceaţa şi curtenia, iei acuma un glas care 
nu se potriveşte nicidecum cu înfăţişarea ta aleasă! Ori tu 
nu ştii, o, dăruitule cu purtări alese, că roaba aceasta este 
roaba sultanei Zahia, sora stăpânului nostru califul, şi că 
Sett Zahia, dacă ar auzi de lipsa ta de cinstire faţă de roaba 
ei dragă, nu ar pregeta să poruncească să fii dat afară, ba 
chiar să şi pună să fii descăpăţânat? Şi numai tu ai fi astfel 
pricina nenorocirii tale! 

Pe urmă hanâma se întoarse către Frumosul-Fericit ii 
spuse: 

Haide, roabă! Dă uitării lipsa aceasta de cinstire a 
ceauşului nostru, şi mai cu seamă să nu-i spui nimic 
stăpânei tale! Hai! Vino! 

Şi îl luă de mână şi îl pofti să intre, pe când cl îşi pleca 
galeş capul când la dreapta, când la stânga, aruncând un 
zâmbet din ochi căpeteniei hadâmbilor, care clătina din cap. 

Odată ajunşi în curtea haremului, hanâma îi spuse 
Frumosului-Fericit: 

— Fiul meu, ţi-am pregătit o odaie chiar înlăuntrul 
haremului, şi de aici până acolo ai să te duci singur. Ca s-o 
găseşti, vei intra pe uşa de colca, vei străbate sala ce se va 
înfăţişă dinaintea ta, vei face o cotitură la stânga, apoi una 
la dreapta, vei număra apoi cinci uşi şi o vei deschide pe cea 
de a şasea: aceea este de la odaia ce ţi s-a pregătit şi unde 
va veni la tine Frumoasa-Fericită, la care mă duc să-i dau de 
ştire. Şi mă însărcinez atunci că am să vă scot pe amândoi 


din sarai fară a trezi luareaaminte a străjerilor şi 
hadâmbilor. 

Atunci Frumosul-Fericit intră în harem, şi, tulburat cum 
era, greşi drumul: făcu o cotitură la dreapta, apoi la stânga 
pe o sală lungă în rând cu cealaltă, şi intră în cea dc a şasea 
odaie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a două sute patruzeci fi ţasea noapte spuse: 

În cea de a şasea odaie. 

Sc pomeni astfel într-o sală largă, cu o boltă uşoară 
deasupra şi cu pereţi împodobiţi cu versete scrise în litere 
dc aur cc sc înşiruiau peste tot, înlănţuite într-o sumedenie 
de rânduri desăvârşite; pereţii erau căptuşiţi cu mătase 
trandafirie, ferestrele adumbrite cu nişte perdele subţiri şi 
străvezii, iar pe jos erau aşternute chilimuri uriaşe de la 
Korasan şi de la Caşmir; pe sofale erau rânduite bocale cu 
poame şi, de-a dreptul pe chilimuri, se înşiruiau tablalele 
acoperite cu peşchire ocrotitoare pe sub care se ghiceau, 
după rotunjimile şi după miresmele lor minunate, acele 
zumaricale vestite, desfătări pentru gâtlejurile cele mai 
năzuroase, şi pe care numai Damascul, dintre toate cetăţile 
Răsăritului şi ale lumii întregi, ştia să le înzestreze cu 
însuşirile acelea atâta de ispititoare. 

Or, Frumosul-Fericit era departe de a-i da prin gând ce-i 
hărăziseră în sala aceea puterile cele neştiute. 

În mijlocul sălii, era un jilţ învelit în catifea, şi altceva 
nimic; încât Frumosul-Fericit, necutczând să mai dea 
îndărăt, de frică să nu fie găsit rătăcind pe săli, se duse şi 
şezu în jilţ şi îşi aşteptă soarta. 

Nu şezu aşa decât dc-abia câteva clipite, când deodată un 
foşnet de mătăsuri îi ajunse la ureche, răsfrânt de bolta 
sălii, şi văzu intrând pe una din uşile lăturalnice o femeie 
tânără, cu înfăţişare împărătească, îmbrăcată cu hainele ei 
de casă, fară iaşmac pe faţă ori năframă pe cap; şi era 
urmată de o roabă copilă, cu picioarele desculţe, şi care 


avea pe cap nişte flori şi ţinea în mână o lăută din lemn de 
sicomor. lar hanâma aceea nu era alta decât Sett Zahia 
însăşi, sora emirului drept-credincioşilor. 

Când Sett Zahia însăşi văzu făptură aceea învăluită în 
iaşmac şezând în sală, sc duse la ea cu drăgălăşenie şi o 
întrebă: 

— Cine eşti tu, o, străino pe care nu te cunosc? Şi de ce 
stai înfăşurată aşa cu iaşmacul în harem, unde nici un ochi 
obraznic nu arc cum să te vadă? 

Ci Frumosul-Fericit, care grăbise să se ridice în picioare, 
nu îndrăzni să îngaime o vorbă şi luă hotărârea să se 
prefacă mut. Şi Sett Zahia îl întrebă: 

O, copilă cu ochi frumoşi, de ce nu răspunzi? Dacă eşti 
cumva vreo roabă alungată din sarai de fratele meu, emirul 
drept-credincioşilor, grăbeşte de-mi spune şi am să pun o 
vorbă bună pentru tine, întrucât califul îmi împlineşte toate 
voile. 

Ci Frumosul-Fericit nu cuteză să îngaime nici un răspuns. 
Iar Sett Zahia gândi că muţenia aceea va fi având ca pricină 
faptul că se afla acolo roaba cea micuță, cu ochii holbaţi, 
uitându-se a mirare la fiinţa învăluită în iaşmac şi atâta de 
sfioasă. Aşa că spuse: 

Du-te, micuța mea şi stai dinaintea uşii, ca să nu laşi pc 
nimeni să intre în sală aici. 

Şi, după ce micuța ieşi, veni lângă Frumosul-Fericit, care 
se simţi îmboldit să se strângă şi mai tare în izarul lui, şi îi 
spuse: 

Spune-mi, acuma, copilo, cine eşti, şi spune-mi cum te 
chcamă, şi pricina venirii tale în sala aceasta în care nu 
intru decât eu şi emirul drept-credincioşilor? Poţi să-mi 
vorbeşti cu mâna pe inimă, întrucât te găsesc fermecătoare, 
şi ochii tăi îmi plac tare mult! Da! Chiar că te găsesc 
răpitoare, micuța mea. 

Şi Sett Zahia, care îndrăgea peste poate fecioarele albe şi 
gingaşe, până a aştepta răspunsul, o şi cuprinse pe fată pe 
după mijloc, trăgând-o către ea, şi îşi duse mâna la sânii ei, 


ca s-o alinte, totodată descopcindu-i rochia cu mâna 
cealaltă. Dar rămase uluită când văzu că pieptul fetei era 
neted ca al unui băiat! Dintru-ntâi se trase îndărăt, apoi se 
apropie iarăşi şi vru să-i salte rochia, ca să cerceteze treaba 
mai limpede. 

Când văzu mişcarea aceea, Frumosul-Fericit socoti mai 
cuminte să vorbească şi, luând mâna sultanei Zahia, şi-o 
duse la buze şi grăi: 

O, stăpâna mea, mă încredinţez întru totul în seama 
bunătăţii tale şi mă pun sub aripa ta, cerându-ţi ocrotirea! 

Sett Zahia spuse: 

— 'Ţi-o dăruiesc întru totul. Vorbeşte! 

El spuse: 

O, stăpâna mea, nu sunt fată; sunt FrumosulFericit, fiul lui 
Primăvară de la Kufa. Şi, dacă am venit aici, cu primejdia 
vieţii mele, am făcut-o cu gândul de-a o găsi pe soţia mea, 
Frumoasa-Fericită, roaba pe care valiul de la Kufa mi-a 
răpit-o ca s-o trimită peşcheş emirului drept-credincioşilor. 
Pe viaţa Prorocului nostru, o, stăpână a mea, ai milă de 
robul tău şi dc soţia lui! 

Şi Frumosul-Fericit izbucni în plâns. 

Şi Sett Zahia o şi chemase pe roaba micuță şi îi spusese: 

Fugi repede, drăguţa mea, la iatacul FrumoasciFericite şi 
spune-i: „le cheamă stăpâna mea Zahia!" 

Pe urmă se întoarse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar în cea de a două sute patruzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Pe urmă se întoarse către Frumosul-Fericit şi îi spuse: 

Linişteşte-ţi sufletul, tinere. Nu are să ţi se întâmple decât 
lucruri de bine! 

Or, estimp, hanâma cea bună se dusese la 
FrumoasaFericită şi îi spusese: 

Vino după mine, fata mea. Stăpânul tău multiubit este în 
odaia pe care i-am pregătit-o! 


Şi o duse, galbenă de tulburare, în odaia în care gândea că 
are să-l găsească pe Frumosul-Fericit. Încât marc le fii 
durerea şi spaima când nu-l găsiră acolo; iar bătrâna 
spuse: 

De bună seamă că trebuie să se fi rătăcit pe săli! Întoarce- 
te, copila mea, în iatacul tău, în vreme ce cu am să mă duc 
să-l caut! 

Şi taman atunci intră şi roaba copilă la FrumoasaFericită, 
pe care o găsi tremurând toată şi galbenă, şi îi spuse: 

O, Frumoasa-Fcricită, stăpâna mea Sett Zahia te cheamă! 

Atunci Frumoasa-Fericită nu mai avu nici o îndoială în ce 
priveşte pieirea ei şi a mult-iubitului ei, şi o urmă, 
clătinându-sc, pc copilita cea gingaşă şi desculţă. 

Dar de-abia intrase în sală, că sora califului şi veni la ea, cu 
zâmbetul pe buze, o luă de mână şi o duse la Frumosul- 
Fericit, cârc sta tot înfăşurat în iaşmac, spunându-le 
amândurora: 

lacătă fericirea! 

Şi cei doi tineri se cunoscură pe clipă şi căzură leşinaţi 
unul în braţele celuilalt. 

Atunci sora califului, ajutată de roaba cea micuță, îi stropi 
cu apă de trandafiri, îi făcu să-şi vină în simţiri şi îi lăsă 
singuri. Pc urmă se întoarse, peste un ceas, şi îi găsi stând 
jos, îmbrăţişaţi strâns, şi cu ochii plini cu totul de fericire şi 
de îndatorinţă faţă de bunătatea ei. Şi le spuse: 

Acuma ni se cade să sărbătorim întâlnirea noastră, bând 
împreună pentru dăinuirea în veci a fericirii voastre! 

Şi numaidecât, la un semn, roaba cea micuță şi zâmbitoare 
umplu pocalele cu un vin ales, şi le aduse dinaintea lor. 
Băură, iar Sett Zahia Ic spuse: 

— Tare vă mai iubiţi, copiii mei! Încât, de bună seamă că 
trebuie să ştiţi şi nişte stihuri minunate despre dragoste şi 
nişte cântece frumoase despre îndrăgostiţi. 

Mi-ar plăcea să vă aud cântându-mi câte ceva! Luaţi lăuta 
asta! Şi, rând pe rând, faceţi să-i răsune sufletul cântăreţ! 


Atunci Frumosul-Fericit şi Frumoasa-Fericită sărutară 
mâinile surorii califului, şi după ce struniră lăuta, cântară, 
când unul, când altul, strofele acestea minunate: 

Sub valul meu de Kufa Ţi-aduc cununi de floare Şi poame 
poleite cu pulbere de soare. 

Iubire fară pată Şi fară-asemănare* 

Cât aur porţi în tine întreg Sudanul n-are! 

Lumina-ţi impletefte în plete sfântul soare; Ţi-s ochii 
catifele de la Damasc, ufoare. 

Privefte! Vin la tine Cu ceasul de-nserare, Când 
aerulfofnefte Prielnic la visare, 

Când străvezie cade Mătasea nopţii-n zare, Când murmur 
lin suspină în frunze fi-n izvoare. 

Ah, te-am găsit, gaze la A nopţilor stelare! 

De ochii tăi fi bezna Se-aprinde, orbitoare! 

Ah, ochii tăi, iubire, Ah, ochii tăi în care m-afund ca 
rânduneaua în zboru-i peste mare! 

Apropie-te şa le) Şi-adună dulcea floare, Ca trandafirul 
fraged în zboru-i peste mare! 

Ca floarea să mă scutur Şi-n stinsă legănare Să mă 
dezvălui ţie Din creştet la picioare! 

Iubire scumpă! 

Eu sunt! 

Eu, pârvă-aromit oare, Curmală gata coaptă, Şi taină, ţi 
chemare! 

Cu lege-mă! Şi-ţi fi-voi Ca un întins de zare Larg străbătut 
de vânturi Şi păsări în văltoarel! 

1M. A. Salic, mai întâi cântă Num versurile următoare: 
Când vrăjmaşii despărţirea ne-o vroiau neabătut, Măcar că 
nici tu. Nici eu nici un rău nu le-am făcut, Ne-ndemnau cu 
vorbe rele fi cu-al vicleniei spor. Şi puf ini au fost cei care 
ne-au sărit în ajutor. Cu săgețile privirii tale eu i-am 
înfruntat. Şi cu paloful iubirii, fi cu focul ei curat! După cârc 
Nimc ia lăuta şi cântă la rându-i: 

Cu luna te-af asemui, dar luna asfintefte-n zarei Cu 
soarele, ci iată că sunt pete fi-n slăvi tul soare! Ca o minune 


gti - ci câtă minune-i scrisă în iubire! Şi cât noian de 
gânduri mari, de dor, de chin, de fericire! Ufoară-i calea 
când mă duc către iubita mea frumoasă. Dar cât de grea-i 
când mă întorc spre pustiul meu de-acasă! Apoi cântă sora 
califului: 

Alean fi chin s-au cuibărit în mine. Statornice, fi grele, fi 
depline! Uscat mi-e trupul până peste fire, încât văd toţi că 
sufăr de iubire! 

De-abia se stinseseră cele dc pe urmă sunete ale 
cântecului pc buzele Frumoasei-Fericite, topite de fericire, 
că deodată perdelele sc şi trascră la o parte şi califul însuşi 
intră în sală. 

La vederea lui, tustrei săriră în picioare şi sărutară 
pământul dintre mâinile lui. lar califul le zâmbi tuturora şi 
veni să şadă jos în mijlocul lor pe chilim, şi porunci roabei 
copile să toarne vin şi să aducă pocalele. Pe urmă spuse: 

Să bem ca să sărbătorim astfel întoarcerea 
FrumoaseiFericite Ia sănătate! 

Şi ridică pocalul de aur şi rosti: 

Dc dragul ochilor tăi, o, Frumoasă-Fericită! 

Şi bău încetişor. Puse apoi pocalul jos şi, luând aminte la 
roaba cea cu iaşmacul pe faţă, pe care nu o cunoştea, o 
întrebă pe soră-sa: 

Dar cine este tinerica asta al cărei chip îmi pare aşa de 
frumos sub iaşmacul subţire? 

Sett Zahia răspunse: 

Este o prietenă a Frumoasei-Fericite, de care nu poate să 
se despartă; că nu poate nici să mănânce, nici să bea cu 
mulţumire dacă nu o ştie lângă eal. 

Atunci califul trase la o parte vălul flăcăului şi rămase uluit 
de frumuseţea lui! Frumosul-Fericit într-adevăr încă nu 
avea un fir de păr pe obraji, ci numai un pufuşor care 
aşternea o umbră vrăjitoare pe albeaţa feţei, Iară a mai 
pune la socoteală şi stropul dc muşc care îi zâmbea nurliu 
pe bărbie. 

După care Nime ia lăuta şi cântă la rându-i: 


O, cel cărui i-am dat via fă-mi, iar el sufletu-mi s/d fie! 
Când am vrut s-o iau acasă nu am mai avut tărie! Dă-i 
râvnita izbăvire celui ars de dor fi chin. Pană ce nu vine 
moartea cu cernitul ei suspin! 

1 La M. A. Salic, sora califului adaugă: 

Sunt feluriţi la chip - fi-i leagă această neasemuire, Căci 
frumuseţea uneori mai vie-i prin deosebire! 

Încât califul, răpit până peste poate, strigă: 

Pe Allah! O, Zahia, chiar din astă-seară vreau s-o iau dc 
cadână şi pc fata accasta proaspătă, şi am să-i rânduiesc, ca 
şi Frumoasei-Fcricite, un iatac vrednic de frumuseţea ei şi o 
nacafa aidoma cu cea a soţiei mele legiuite! 

Şi Sett Zahia răspunse: 

Negreşit, o, fratele meu, copila este vrednică de tine! 

Pe urmă adăugă: 

— Tocmai mi-a venit în minte să-ţi înfăţişez o poveste pe 
care am citit-o într-o carte scrisă de unul dintre cărturarii 
noştril. 

Şi califul întrebă: 

Şi care-i povestea? 

Sett Zahia spuse: 

Află, o, emirc al drept-credincioşilor, că trăia în cetatea 
Kufa un flăcău pc care îl chema FrumosulFericit, fiul lui 
Primăvară. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

1 La M. A. Salic, înainte dc expunerea pildei, toţi cei dc 
faţă sc delectează cu băuturile, iar sora califului prociteştc 
nişte versuri: 

Paharnicul, de-mi tot va da să beau ţi iar să beau cu sete 
Din trei pocale - va vedea cum vinul are să mâ-mbete Şi 
poala cum o să-mi rotesc ca un păun coborâtor Din os de os 
împărătesc, emir drept-credincioţilor! După care cântă 
Num: 

Ilată-l pe cel fară de seamăn în lumea noastră, pe cel care 
l-preamărit de-ntreg pământul precum un răsărit de soare. 


Slăvit cum nu e altu-n lume. Domnind în strălucitu-i jeţ. El, 
scutul ţi lumina noastră, mândria noastră fară preţ! Tu, 
domn al domnilor ţi-al lumii, nemămnita-ţi dărnicie Asupra- 
ne-o reverţi bogată, cu milă ţi cu bucurie. Allah să ni te 
ocrotească, spre-a ticăloţilor pietre. Şi daurească-ţi pururi 
steaua cu-a biruinţei strălucire! 

Dar în cea de a doua sute patruzeci/opta noapte spuse: 

Un flăcău pe care îl chema Frumosul-Fericit, fiul lui 
Primăvară. Era stăpânul unei roabe tare frumoase, pe care 
o iubea şi care îl iubea şi ea, întrucât amândoi fuseseră 
crescuţi împreună în acelaşi leagăn şi se bucuraseră unul 
de altul încă din cele dintâi vremuri ale tinereţii lor. Şi au 
fost fericiţi ani în şir, până ce într-o zi vremea s-a întors 
împotriva lor, răpindu-i unul de lângă celălalt. Şi o babă a 
slujit de unealtă a nenorocirii soartei crunte. Ea a răpit-o pe 
tânăra roabă şi a dat-o pe mâna valiului cetăţii, care s-a 
grăbit s-o trimităpeşcheş sultanului. Dar fiul lui Primăvară, 
când a anat de pieirea celei pe care o iubea, nu avu tihnă 
până ce nu o găsi chiar în saraiul sultanului, în inima 
haremului. Dar chiar în clipita când amândoi se bucurau de 
întâlnirea lor şi vărsau lacrimi de fericire, sultanul intră în 
sala în care se găseau şi îi prinse laolaltă. Mânia lui fu până 
peste margini şi, fară a mai căuta să lumineze 
împrejurarea, porunci să li se taie capetele la amândoi, pe 
clipă pe dată! Or - urmă Sett Zabhia - întrucât cărturarul 
care a scris povestea nu ne dă şi părerea sa despre 
hotărârea sultanului, aş vrea, o, emire al drept- 
credincioşilor, să-ţi cer părerea ta despre fapta acelui 
sultan, şi să ştiu ce ai fi făcut tu în locul lui, în acele 
împrejurări! 

Emirul drept-credincioşilor, Abd El-Malek benMeruan, 
răspunse fară a şovăi: 

— Sultanul acela ar fi trebuit să se ferească a hotări cu 
atâta pripeală, şi ar fi făcut mai bine să-i fi iertat pc cei doi 
tineri, şi anume pentru trei pricini: cea dintâi este că cei doi 
tineri se iubeau temeinic şi de multă vreme; cea de a doua 


este că ei, la ceasul acela, erau oaspeţi ai acelui sultan, 
întrucât se aflau în saraiul lui; iar cea de-a treia este că un 
sultan nu trebuie să hotărască decât cu chibzuinţă şi cu 
grijă. Socot aşadar că sultanul acela a săvârşit o faptă 
nevrednică dc un sultan adevărat! 

La vorbele acestea, Sett Zahia se aruncă la genunchii 
fratelui ei şi strigă: 

O, cârmuitorule al drept-credincioşilor, tu, fară să ştii, ai 
judecat singur în hotărârea ce urmează s-o împlineşti! Te 
juruiesc pe amintirea sfântă a marilor noştri strămoşi şi a 
slăvitului nostru tată neprihănit, să fii drept în pricina pe 
care am să ţi-o înfăţişez! 

Şi califul, uluit, îi spuse suroră-sii: 

Poţi să-mi vorbeşti cu toată încrederea. Dar ridică-te! 

Şi sora califului se ridică şi se întoarse către cei doi tineri 
şi le spuse: 

Sculaţi-vă în picioare! 

Şi ei se sculară în picioare, iar Sett Zahia îi spuse fratelui 
ei: 

O, emirc al drept-credincioşilor, fata aceasta atâta de dulce 
şi atâta de frumoasă, cârc este acoperită cu acest iaşmac, 
nu este altcineva decât Frumosul-Fericit, fiul lui Primăvară. 
lar Frumoasa-Fericită este accca care a fost crescută 
împreună cu el şi care a ajuns mai târziu soţia lui! Iar 
răpitorul ei nu este altul decât valiul de la Kufa, pe care îl 
cheamă Ben-Yusuf El-Ihekafi. Acela a 1 La M. A. Salic. Mai 
întâi cântă Num, la îndemnul surorii califului, stihurile 
acestea: 

De-a pururi vremea-i crunt izvor de cazne. Răpune inimi, 
fulgeră năprasne. 

Pe-ndrăgostiţi amarnică-i desparte, în lacrimi ca de foc 
obraji-i arde. 

Ah, viaţa mea a fost ca o lumină Cât am trăit în dragoste 
deplină! 

De-atunci cu mări de lacrimi ca de sânge Şi zi fi noapte 
dragostea mea plânge. 


Minţit în scrisoarea în care îţi spunea că a cumpărat o 
roabă pe o mie de dinari. Îţi cer pedepsirea lui şi iertarea 
acestor doi tineri atâta de vrednici de iertare. Dăruieşte-mi 
viaţa lor, aducându-ţi aminte că sunt oaspeţii tăi şi că se află 
adăpostiţi la umbra ta! 

La vorbele acestea ale suroră-sii, califul spuse: 

Negreşit! Nu am năravul să-mi întorc vorba! 

Pe urmă se întoarse către Frumoasa-Fericită şi o întrebă: 

O, Frumoasă-Fericită, adevereşti că acesta este chiar 
stăpânul tău, Frumosul-Fericit? 

Ea răspunse: 

— Tu spui, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor! 

Iar califul încheie: 

Va dau îndărăt pe unul celuilalt! 

După care se uită la Frumosul-Fericit şi îl întrebă: 

Dar poţi măcar să-mi spui cum ai izbutit să răzbaţi aici şi 
să afli că Frumoasa-Fericită se află în saraiul meu? 

Frumosul-Fericit răspunse: 

O, cmirc al drept-credincioşilor, dăruieşte-i robului tău 
câteva clipite de luare-aminte şi are să-ţi istorisească toată 
povestea lui! 

Şi numaidecât îi deşternu califului toată întâmplarea, de Ia 
început până la sfârşit, fară să sară peste nici un amănunt. 
Califul rămase uluit până peste poate şi vru să-l vadă pe 
hakimul persian care săvârşise o faptă atâta de-a mirărilea; 

şi îl căftăni hakim al saraiului său din Damasc, şi îl năpădi 
cu huzmeturi şi cu cinstiri. Pc urmă îi opri pe Frumosul- 
Fericit şi pc Frumoasa-Fericită în saraiul său vreme de 
şapte zile şi de şapte nopţi, unde dete în cinstea lor nişte 
ospeţe mari, şi îi trimise la Kufa încărcaţi cu daruri şi cu 
falnicii. Şi îl mazili pe valiul de dinainte şi căftăni în locul lui 
pe Primăvară, tatăl FrumosuluiFericit. Şi-aşa trăiră cu toţii 
fericiţi până peste fire, vreme de-o viaţă lungă şi desfătată. 

Când Șeherezada îşi conteni vorba, sultanul Şahriar 
strigă: 


Şeherezada, povestea asta m-a vrăjit, iar stihurile mai ales 
m-au încântat până peste poate. Dar chiar că sunt tare 
nedumerit că nu am aflat aici amănuntele despre moda 
aceea dc dragoste dc care îmi pomeneai! 

Iar Șeherezada zâmbi a râde uşurel şi spuse: 

O, norocitule sultan, chiar acele amănunte făgăduite se 
află în Povestea cu Aluniţă, pe care o păstrez să ţi-o 
istorisesc, dacă tot nu ai somn! 

Iar sultanul Şahriar strigă: 

Ce spui tu, o, Șeherezada! Păi, pe Allah! Tu nu ştii că, fie şi 
cu primejdia de a muri de somn, vreau să ascult Povestea cu 
Aluniţă? 

Dar în clipita aceea, Șeherezada văzu că se luminează de 
ziuă şi amână povestea pe a doua zi. 

Încât, în cea de a două sute cincizecea noapte şeherezada 
spuse: i s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a sălăşluit în 
Cairo un şeic falnic, care era starostele negustorilor din 
cetate. Şi era prețuit de întregul suk pentru cinstea lui, 
pentru purtarea sa cuminte şi aleasă, pentru vorbclc-i 
măsurate, pentru bogăţia lui şi pentru mulţimea de robi şi 
dc slugi. Îl chema Şamscddin. 

Într-o zi de vineri, înainte de rugăciune, se duse la 
hammam, pe urmă la bărbier unde, precum cer sfintele 
datini, puse să i se potrivească mustăţile pe chiar dunga 
buzei dc sus şi să fie ras cu grijă pe cap. Apoi luă oglinda pe 
care i-o întindea bărbierul şi se privi în ca, după ce mai întâi 
rostise mărturisirea de credinţă spre a se pune la adăpost 
de vreo făloşie prea vădită faţă de trăsăturile chipului său. 
Şi luă seama, cu o mâhnire fară de capăt, că nrcle albe din 
barba lui ajunseseră cu mult mai multe decât cele negre, şi 
că se cerea multă luarc-aminte ca să le dibuieşti pe cele din 
urmă din desişurile albe printre care erau împrăştiate. Şi 
cugetă: „Barba care încărunţeşte este semn dc bătrâneţe, 
iar bătrâneţea este prevestire a morţii! Sărmane 
Şamseddin! lacătă-tc aproape de pragul mormântului şi 


încă nu ai nici un urmaş! Ai să te stingi şi ai să ajungi ca şi 
cum niciodată nu ai fi fost!" 

Pe urmă, plin dc gândurile acestea amare, se duse Ia 
geamie să-şi facă rugăciunea, şi de acolo se întoarse acasă, 
unde soţia lui, cunoscând ceasul obişnuit al venirii sale, se 
gătise să-l întâmpine îmbăiată, şi înmiresmată, şi 

! În varianta tradusă dc M. A. Sajic, titlul este: Povestea 
despre Ala-ad-dw Abu-f-Şamate. 

POVESTEA CU ALUNIŢĂI1 dichisită cu mare grijă. Şi îi ieşi 
înainte cu un chip zâmbăreţ şi îi ură seară-bună, spunând: 

O seară de fericire fie asupră-ţi! 

Dar starostele, fară a-i întoarcc soţiei urarea, îi spuse cu 
glas acru: 

Despre ce fel de fericire îmi pomeneşti tu? Au poate să mai 
fie vreo fericire pentru mine? 

Soţia, uluită, îi spuse: 

Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi! Dar de unde 
asemenea închipuiri pârdalnice? Ce-i lipseşte fericirii talc? 
Şi care îţi este pricina dc supărare? 

El răspunse: 

Tu numai! Ascultă-mă, aşadar, muiere! Cugetă şi tu la 
ciuda şi la amărăciunea care mă încearcă ori dc câte ori mă 
duc la suk! Li văd prin prăvălii pc negustori cum stau alături 
cu cei doi sau trei copii pe care îi au şi care cresc sub ochii 
lor. Şi sunt mândri de odraslele lor. Şi numai eu sunt 
păgubit de atare mângâiere! Şi adesea îmi doresc moartea, 
ca să mă mântui de viaţa asta fară de mângâiere! Şi mă rog 
la Allah, carele i-a chemat la sânul lui pe părinţii mei, să-mi 
scrie şi mie un sfârşit care să pună capăt zbuciumcelor mele! 

La vorbele acestea, soţia starostelui spuse: 

Nu te opri acuma la asemenea gânduri şi hai de cinsteşte 
masa pc care am aşternut-o pentru tine! 

Dar starostele strigă: 

Nu, pe Allah! Nu mai vreau nici să mănânc, nici să beau, 
nici mai cu seamă să primesc de aci înainte chiar nimic din 
mâinile tale! Că numai tu eşti pricina sterpiciunii noastre! 


lacătă că s-au şi scurs patruzeci de ani de la căsătoria 
noastră, şi fară de nici un rost! Şi mereu mi te-ai tot pus 
împotrivă să-mi mai iau şi alte soţii şi, ca o muiere hapsână 
ce eşti, te-ai prilejuit de slăbiciunea cărnii mele încă din cea 
dintâi noapte a nunţii noastre ca să mă pui să mă leg cu 
jurământ că niciodată nu am să aduc în casă o altă femeie 
de faţă cu tine, şi că niciodată nici măcar nu am să mă culc 
cu altă femeie afară de tine! Iar eu, ca un prost, ţi-am 
făgăduit roate astea. Şi ceea ce este şi mai cumplit, este că 
mi-am ţinut făgăduiala şi că tu, când ţi-ai văzut sterpiciunca, 
nu ai avut mărinimia să mă dezlegi de jurământ! Ci, pe 
Allah! Mă jur acuma că mai degrabă îmi tai mădularul decât 
să ţi-l mai dăruiesc ţie ori măcar să te mai alint vreodată. 
Că văd bine acuma că e caznă zadarnică să mai trudesc cu 
tine; şi tot atâta dobânda-i dacă-mi împlânt scula într-o 
gaură de stâncă ori dacă încerc să rodesc o țarină uscată ca 
a ta! Da, pe Allah! E trudă irosită toată truda pc care am 
părăduit-o în zgăul tău fară fund! 

Când auzi vorbele astea, mai degrabă smucite, nevasta 
starostelui văzu lumina cum se preschimbă în neguri 
dinaintea privirilor sale şi, cu glasul cel mai acru pe care 
izbuti să-l ia în mânia ei, ţipă la soţul său, starostele: 

A, ghiuj stregheţat! Ia mai clăteşte-ţi gura înainte de a 
vorbi! Numele lui Allah fie asupră-mi şi împrejuru-mi! 
Ferească-mă el de orice hulă şi de orice învinuire 
nedreaptă! Păi tu socoţi că dintre noi doi eu aş fi cea 
zăbavnică? Dezmântă-te, baboşule! Nu te îmboboti decât pe 
tine şi pe ouăle talc clocite! Păi, da, pe Allah! Că tare-s 
clocite, şi tare apătoase, şi tare fără de vârtute! Du-te de 
cumpără cu ce să le mai descloceşti şi să le mai învârtoşezi. 
Şi ai să vezi tu atunci dacă rodul meu c plin de sămânță ori 
e sterp! 

La vorbele acestea ale soţiei sale zburlite, starostele 
negustorilor rămase destul de clătinat în puterile lui şi, cu 
glas îndoit, întrebă: 


Să zicem, precum te încumeţi tu, că ouăle mele ar li reci şi 
străvezite şi că măduva lor ar fi limpede şi fără dc vârtute; 
ai putea tu oare cumva să-mi dczvăluieşti, ca să dau fuga şi 
cu, locul unde se vinde leacul în stare să învârtoşească ccca 
ce este apos? 

Soţia îi răspunse: 

Ai să găseşti la cel dintâi negustor de leacuri din drum 
amestecul care învârtoşeşte ouăle bărbatului şi le face 
volnice să plodească o femeie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi una noapte spuse: 

Amestecul care învârtoşeşte ouăle bărbatului şi le face 
volnice să plodească o femeie. 

Când auzi vorbele acestea, starostele îşi zise: „Pc Allah! 
Chiar mâine am să mă duc la negustorul de leacuri să 
cumpăr oleacă de amestec ca accla, spre a-mi învârtoşa 
ouăle!" încât a doua zi, de cum se deschise sukul, starostele 
luă un bocal gol şi se duse la un negustor de leacuri şi îi 
spuse: 

Pacca să fie asupră-ţi! 

Negustorul îi întoarse salamalecul şi îi spuse: 

O, ce dimineaţă binecuvântată cârc mi te aducc ca pe ccl 
dintâi muşteriu! Porunceşte! 

Starostele spuse: 

Vin să-ţi cer a-mi vinde o uncie din dresul care 
învârtoşeşte ouăle bărbatului! 

Şi îi întinse bocalul de farfuriu. 

La atare vorbe, negustorul nu ştiu ce să socoată, şi îşi zise: 
„Starostele nostru, cel atâta de aspru îndeobşte, fară de 
îndoială că vrea să glumească. Am să-i răspund în acelaşi 
chip." Şi îi spuse: 

Nu, pc Allah! Ieri încă mai aveam, dar lcacul acesta este 
atâta de căutat, încât marfa mea s-a vândut toată. Du-te 
dară şi ccrc-o la vecinul meu. 


Atunci starostele se duse la ccl de al doilea negustor de 
leacuri, apoi la cel de al treilea, apoi la toţi negustorii de 
leacuri din suk, şi toţi îl întâmpinară cu acelaşi răspuns, 
râzându-şi în barbă de o cerere aşa de anapoda. 

Când văzu că toate căutările lui rămân fară dc folos, 
starostele se întoarse la prăvălia lui şi şezu jos acolo, 
potopit dc gânduri şi scârbit de viaţă. Şi pe când îşi făcea 
sânge rău aşa, văzu că se opreşte dinaintea uşii sale şeicul 
misiţilor, un mâncător de haşiş ajuns de pomină, un beţivan, 
un hălpău de opiu, într-un cuvânt icoana lepădăturilor şi 
ticăloşimii din suk. Pe nume îl chema Sesam. 

Dar misitul Sesam îl cinstea tare mult pe starostele 
Şamseddin şi nu trecea o dată pe dinaintea prăvăliei sale 
fără a se temeni până la pământ, rostind urările cele mai 
alese. Şi nici în dimineaţa aceea nu pregetă a se ploconi cu 
temenelile lui obişnuite căâtrc preacinstitul staroste, care nu 
se putu opri a-i întoarce salamalecul cu un glas tare 
morocănos. lar Sesam, care luă seama la aceasta, îl întrebă: 

Ce prăpăd aşa de mare s-a putut petrece, încât să arunce 
atâta tulburare în sufletul tău, o, preacinstite staroste al 
nostru? 

El răspunse: 

Păi chiar că aşa! O, Sesam, vino de şezi colea lângă mine şi 
ascultă la vorbele mele! Şi ai să vezi dacă am pricină să mă 
mohorăsc. Socoate, Sesame, că iacătă-s patruzeci de ani 
bătuţi de când sunt însurat, şi încă nu m-am împărtăşit nici 
baremi cu mireasma unui copil! Şi până la urmă mi s-a spus 
că zăbăvnicia vine numai din pricina mea, care aş avea, 
precum sc pare, sămânţa prea străvezie şi apa prea sălcie şi 
fără de vârtute! Şi am fost sfătuit să caut pe la negustorii de 
leacuri dresul care învârtoşeşte sămânţa. Dar nici un 
negustor nu are atare leac în prăvălia lui. Aşa că mă vezi 
tare nevolnic că nu pot afla cu ce să dau tăria trebuincioasă 
zemei celei mai de preţ a insului meu! 

Când auzi vorbele acestea ale starostelui, misitul Sesam, 
în loc să se arate mirat ori să râdă ca neguţătorii de leacuri, 


întinse mâna cu podul palmei întors în sus, şi spuse: 

Pune un dinar în palma asta şi dă-mi bocalul acela dc 
farfuriu. Am cu ce-ţi trebuie! 

Şi starostele răspunse: 

Pe Allah! Oare este cu putinţă? Păi, o, Sesam, să ştii bine 
că dacă chiar ai să izbuteşti în treaba asta, te-ai procopsit! 
Îţi jur pe viaţa Profetului! Şi iacătă, pentru început, doi 
dinari, nu unul! 

Şi îi puse cei doi dinari în palmă şi îi înmâna bocalul. 

Atunci dezmăţatul de pomină care era Sesam se dovedi cu 
prilejul acela mai dedat cu hakimia decât toţi dresăturgiii 
din suk. Într-adevăr, după ce cumpără din suk toate cele de 
care avea trebuinţă, se întoarse la el acasă şi se apucă 
numaidecât să întocmească amestecul următor: luă două 
uncii de peltea de piper chiubeb chinezesc, o uncie de ulei 
de turiţă grecească, o uncie de cuişoare proaspete, o uncie 
de scorţişoară roşie de la Serendib, zece drahme de 
cardamoamă albă de la Malabar, cinci de gimbir indicnesc, 
cinci de piper alb, cinci de ardei roşu din insule, o uncie de 
bace înstelate de badian indicnesc, şi o jumătate de uncic 
de schinduf de munte. Le amestecă pe toate cu iscusinţă, 
după ce le f 

) isă şi le trecu printr-o sită, turnă peste ele nişte miere 
impede şi alcătui astfel un păsat bine legat la care mai 
adăugă cinci boabe de mugşc şi o uncie de icre bine bătute. 
Mai adăugă şi oleacă dc salep subţiat cu apă de trandafiri şi 
puse totul în bocalul de farfuriu. 

Grăbi apoi să plece spre a-i duce bocalul starostelui 
Şamseddin, spunându-i: 

lacătă leacul desăvârşit care întăreşte sămânţa bărbatului 
şi învârtoşează zeama prea apoasă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi doua noapte spuse: 

lacătă leacul desăvârşit care întăreşte sămânţa bărbatului 
şi învârtoşează zeama prea apoasă! 


Pe urmă adăugă: 

Se cere să mănânci păsatul acesta cu două ceasuri înainte 
de a te culca. Dar mai întâi sc cere ca trei zile în şir să nu 
mai mănânci nimic altceva decât hulubi fripţi, ardeiaţi până 
peste poate, peşte cu lapţi şi, într-un sfârşit, fudulii de 
berbec, fripte uşor. Şi dacă, după toate astea, nu ai să 
ajungi să străpungi până şi zidurile şi să plodeşti şi-o stâncă 
goală, mă învoicsc cu, Sesam, să-mi razi barba şi mustăţile, 
şi te las să mă scuipi în ochi! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea, îi dete starostelui 
bocalul dc farfuriu şi plecă. 

Atunci starostele cugetă: „De bună seamă că Sesam 
acesta, care îşi petrece viaţa în dezmăţ, trebuie să sc 
priceapă la leacuri întăritoare! Aşa că am să-mi pun 
nădejdea în Allah şi în el!" Şi se întoarse acasă şi grăbi să se 
împacc cu nevastă-sa, pe care, de altminteri, o iubea, şi 
care şi ea îl iubea, şi amândoi îşi cerură iertăciune unul faţă 
de celălalt pentru mânia lor trecătoare şi îşi mărturisiră 
toată ciuda pe care o trăiseră noaptea întreagă, certaţi din 
pricina unor vorbe fară judecată. 

După care Şamseddin se apucă să urmeze de şart, vreme 
de trei zile, tacâmul hotărât de Sesam, şi la sfârşit înfulecă 
şi păsatul cu pricina, care i se păru minunat. 

Simţi atunci că sângele i se încinge până peste măsură, ca 
pe vremea tinereţii sale, când făcea rămăşaguri cu 
făgădarii de seama lui. Aşa că se duse la nevastă-sa şi o 
îmbucură; iar ca tot aşa pe el; şi amândoi rămaseră 
mulţumiţi de ispravă, şi ca spornicie, şi ca vrednicie, şi ca 
rodnicie, şi ca dibăcie, şi ca volnicie, şi ca tărie. 

Încât, în noaptea aceea, soţia starostelui fu binecuvântată 
fară de nici o îndoială; fapt de care se încredinţă întru totul 
când luă aminte că trecură trei luni fară de nici un stropişor 
de sânge. 

Şi sarcina îşi urmă drumul ei firesc; şi, la capătul celor 
nouă luni, zi la zi, soţia avu o naştere fericită, da 
înfricoşător de anevoioasă, întrucât pruncul pe care îl 


năştea era mare de parcă ar fi avut un an ca vârstă. lar 
moaşa mărturisi, după urările îndătinate, că în viaţa ei nu 
mai văzuse copil atâta de voinic şi atâta de frumos. Fapt de 
care nu trebuie să ne minunăm dacă ne gândim la păsatul 
vrăjitoresc al lui Sesam. Aşa că moaşa luă copilul şi îl spălă, 
procitind numele lui Allah, al lui Mahomed şi al lui Aii, şi îi 
rosti la ureche mărturisirea de credinţă musulmană, şi îl 
înfaşă şi îl încredinţă mamei, care îi dete sân până ce 
pruncul se sătură bine şi adormi. lar moaşa rămase încă 
trei zile lângă lăuză, şi nu plecă decât atunci când fu 
încredinţată că totul era bine şi că li se împărţiseră vecinilor 
zumaricalele plămădite cu prilejul acela. 

În cea de a şaptea zi, presărară sare prin odaie, iar 
starostele intră atunci s-o firitisească pe nevastă-sa. Pe 
urmă o întrebă: 

— Unde este darul de la Allah? Numaidecât ea i-l întinse 
pe noul-născut. lar starostele rămase fermecat de 
frumuseţea acelui copil de şapte zile care părea să aibă un 
an şi al cărui obraz era mai strălucitor decăt luna plină la 
răsăritul ei. Şi o întrebă pe soţie: 

Ce nume va să-i dai? 

Ea răspunse: 

Dacă ar fi fost fată, i-aş Pi pus cu numele; da în trucat este 
băiat, tu ai căderea să alegi! 

Or, în clipita aceea, una dintre roabele care înfăşau 
pruncul suspină de tulburare şi de bucurie când văzu pe 
buca stângă a micuţului un semn negricios şi gingaş de 
noroc, ca o bobiţă de mugşc, ce se iţea cu buburuza şi cu 
strălucirea lui pe albeaţa pielii. Şi, de altfel, şi pc cei doi 
obraji ai pruncului străluceau tot aşa” da cu mult mai mici, 
câte o bobiţă neagră şi catifelată. Încât, vrednicul staroste, 
stârnit de faptul acela, strigă: 

Avem să-i punem numele de Alaeddin Aluniţă! 

Aşadar, pruncului i se puse numele de Alaeddin aluniţă; da 
întrucât era prea lung, i se spunea numai Aluniţă. Şi Aluniţă 
fu alăptat vreme de patru ani dc către două doici şi de 


maică-sa; încât ajunse tare ca un pui dc leu şi rămase alb ca 
o iasomie şi rumen ca trandafirii. Şi era aşa de frumos, că 
toate fetiţele de prin vecini şi ale rudelor îl îndrăgiseră 
nebuneşte; iar el le primea dovezile de dragoste, da nu se 
îndura niciodată să le lase să-1 sărute, şi le zgâria amarnic 
când ele îl înghesuiau prea tare; încât fetiţele, ba până şi 
fetele mai mărişoare se prilejuiau dc somnul lui spre a veni 
să-l acopere nepedepsite cu sărutări şi să se minuneze de 
Irumuseţea şi de frăgezimea lui. 

Când tatăl şi mama lui Aluniţă văzură cât de îndrăgit şi de 
alintat era fiul lor, li se făcu frică să nu îl deoache; şi 
chibzuiră să-l ferească de o atare piază rea. Pentru 
accasta, în loc să facă şi ei ca alţi părinţi care lasă muştele şi 
murdăria să acopere faţa copiilor lor ca să nu pară prea 
frumoşi şi să nu tragă asupra lor deochiul, părinţii lui 
Aluniţă îl închiscră pe copil într-o hrubă zidită dedesubtul 
casei, şi îl ţinură să crească astfel departe de orice ochi. Şi 
Aluniţă crescu aşa, neştiut de nimeni, da înconjurat de 
grijile necontenite ale roabelor şi ale hadâmbilor. Iar când 
ajunse la o vârstă mai răsărită, i se aduseră nişte dascăli 
cărturari care îl învăţară scrierea frumoasă, şi Coranulşi 
ştiinţele. Iar el la rându-i ajunse tot atâta de învăţat pe cât 
era de frumos şi de bine făcut. Şi părinţii lui hotărâră să nu- 
1 scoată de acolo decât atunci când barba are să-i crească 
şi să se facă atâta de marc cât să i se târască pe pământ. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi treia noapte spuse: 

Decât atunci când barba are să-i crească şi are să i se facă 
atâta de mare cât să i sc târască pe pământ. 

Or, într-o zi, unul dintre robi, care îi aducea lui Aluniţă 
tablalele cu mâncăruri, uită să închidă după el uşa de la 
hrubă; iar Aluniţă, văzând deschisă uşa aceea, pe care 
niciodată nu o luase în seamă, atâta dc marc şi de plină de 
perdele şi de zăveze era hruba, se repezi să iasă şi să suie 


la catul casei, unde se afla maică-sa înconjurată de fel de fel 
de hanâme venite în musafirlăc. 

Pe atunci Aluniţă ajunsese un flăcăiaş minunat de 
patrusprezece ani, frumos ca un înger beţivănit, şi cu 
obrajii acoperiţi cu pufuşor ca o poamă, tot cu câte o aluniţă 
pe lângă buze, de fiecare parte, fară a le mai pune la 
socoteală şi pe cele care nu se vedeau. 

Încât, atunci când îl văzură pe flăcău dând deodată buzna 
peste ele, femeile grăbiră să-şi acopere faţa, zăpăcite, şi îi 
spuseră soţiei lui Şamseddin: 

— Pe Allah! Ce ocară ne faci dc laşi să intre aşa peste noi 
un tânăr străin! Tu nu ştii că neprihana este una dintre 
pravilele de temelie ale credinţei? 

Dar mama lui Aluniţă răspunse: 

Chemaţi asupră-vă numele lui Allah! O, oaspete ale mele, 
flăcăul pc care îl vedeţi nu e altcineva decât copilul meu cel 
scump, rodul lăuntrurilor mele, fiul starostelui negustorilor 
din Cairo, şi care a fost crescut la sânul unor doici cu lapte 
din belşug, şi pe braţe de roabe frumoase, pe umeri de 
fecioare alese şi pe pieptul celor mai curatc şi mai de viţă; 
el e ochiul mamei sale şi fala tatălui său, este Aluniţă! 
Chemaţi asupra-i numele lui Allah! 

Iar soțiile emirilor şi ale negustorilor cei bogaţi 
răspunseră: 

Numele lui Allah fie asupra-i şi împrejuru-i! Ci, o, mamă a 
lui Aluniţă, cum se face că niciodată nu ni l-ai arătat pe fiul 
tău până astăzi? 

Atunci soţia lui Şamseddin mai întâi se ridică şi îl sărută pe 
fiul ei pe ochi şi îl trimise de acolo, ca să nu Ic mai 
stânjenească pe musafire, apoi le spuse: 

Tatăl său a pus să fie crescut în iatacurile de dedesubtul 
casei noastre, ca să-l ferească de deochi. Şi.1 chibzuit să 
nu-l scoată la iveală decât după ce are să-i crească barba, 
întrucât frumuseţea lui îl primejduieşte să tragă asupra-i 
pacostea şi piezele rele. lar dacă a ieşit acuma, de bună 


seamă că e din vina vreunui hadâmb care o fi uitat să 
închidă uşa după sine. 

La vorbele acestea, oaspetele o firitisiră îndelung pe soţia 
starostelui că avea un fecior atâta de frumos, şi chemară 
asupra lui milele celui Preaînalr, apoi plecară. 

Atunci Aluniţă se întoarse lângă maică-sa şi, văzând nişte 
robi că înşăuau un catâr, întrebă: 

Pentru cine este catârul acela? 

Ea răspunse: 

Este pentru tatăl tău, ca să-l aducă de la suk. 

EI întrebă: 

Şi ce meserie are tatăl meu? 

Ea spuse: 

Tatăl tău, o, lumină a ochilor mei, este negustor mare, şi 
este staroste peste toţi negustorii din Cairo; şi el este 
capanlâul sultanului arabilor şi al tuturor emirilor 
musulmani. Şi, ca să-ţi arăt cât de cât ce mare este tatăl 
tău, află că muşteriii nu se duc de-a dreptul la el să stea de 
vorbă decât pentru cumpărături falnice care trec de o mie 
de dinari; dar când cumpărătura este mai mică, fie ea chiar 
şi dc nouă sute optzeci de dinari, atunci treaba cade în 
scama slujbaşilor tatălui tău, fară a-l mai sâcâi pe el. Şi nici 
o marfa şi nici o încărcătură nu poate să intre ori să iasă din 
Cairo fară ca mai întâi să fie prevestit tatăl tău şi fară ca să 
fie întrebat. Allah, aşadar, i-a hărăzit părintelui rău bogății 
fară dc socoată. Preamărit fie El! 

Aluniţă răspunse: 

Da! Mărire lui Allah carele a făcut să mă nasc fiu al 
starostelui negustorilor! Şi nu vreau să-mi mai petrec viaţa 
închis, departe de ochii tuturora, şi de mâine trebuie să mă 
duc în suk cu tatăl meu! 

lar mama răspunse: 

Allah să tc audă, copilul meu! Am să vorbesc cu tatăl tău 
despre aceasta de cum are să se întoarcă. 

Încât atunci când Şamseddin se întoarse acasă, soţia lui îi 
istorisi ce se întâmplase şi îi spuse: 


Chiar că este vremea să-l iei pe fiul nostru în suk cu tine. 

Starostele spuse: 

O, mamă a lui Aluniţă, păi tu nu ştii că deochiul este un 
lucru adevărat şi că nu e dc glumit cu nişte treburi aşa de 
amarnice? Şi uiţi de triştea vecinului nostru cutare şi a 
vecinului nostru cutare şi a atâtor altora ucişi dc dcochi? Fii 
încredinţată că jumătate din morminte sunt pline cu morţii 
răpuşi de deochi! 

Soţia starostelui răspunse: 

O, tată al lui Aluniţă, într-adevăr soarta omului îi este 
legată la gât! Cum ar putea el să scape de ea? Iar ceea ce 
este scris nu poate să fie şters, iar fiul va bate aceeaşi cale 
ca şi tatăl său, şi în viaţă şi în moarte. lar ceea ce astăzi 
este, mâine nu are să mai fie! Apoi cugetă la urmările cele 
negre pe care fiul tău arc să le îndure într-o zi, din vina ta! 
Că, atunci când, după o viaţă pc care eu o doresc lungă şi 
pururea norocită, ai să mori, nimeni nu are să vrea a-l privi 
pe fiul nostru drept moştenitor legiuit al bogățiilor şi al 
bunurilor tale, de vreme ce până astăzi nimeni nu are habar 
că sc află pe lume! Şi aşa că Haznaua Domnească arc să 
pună mâna pe toate bunurile tale şi are să-l prade pe fiul 
tău, fară de izbavă. lar eu degeaba am să cer mărturia 
celor bătrâni, că bătrânii nu vor putea să spună decât: „Nu 
avem ştire ca starostele Şamseddin să fi avut vreun fiu ori 
vreo fiică!" 

Vorbele acestea înţclcpţceşti îl făcură pe staroste să stea a 
chibzui, şi, după o bucată dc vreme, răspunse: 

Pc Allah! Ai dreptate, o, femeie! De mâine am să-l iau pe 
Aluniţă cu mine şi am să-l învăţ să vândă şi să cumpere, şi 
neguţătoriile, şi toate dedesubturile meseriei. 

Apoi se întoarse către Aluniţă, pe care ştirea aceea îl 
năucise de bucurie, şi îi spuse: 

Ştiu că eşti tare bucuros să vii cu mine. Prea bine! Află 
însă, fiul meu, că In suk să cadc să fii cuminte şi să ţii ochii 
plecaţi cu sfioşenie; încât nădăjduiesc că ai să pui în fapt 


învăţăturile cele înțelepte ale dascălilor tăi şi sfaturile bune 
cu care ai fost hrănit. 

A doua zi, starostele Şamseddin, înainte de a-1 duce pe fiul 
său la suk, îl pofti să intre la hammam. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi patra noapte spuse: 

Îl pofti să intre la hammam şi, după scaldă, îl îmbrăcă într- 
o haină de mătase dulce, cea mai frumoasă pe care o avea 
în prăvălie, şi îi încinse fruntea cu un turban uşor de şifon 
învrâstat cu firişoare de mătase aurită. După care amândoi 
mâncară câte ceva şi băură câte un pocal de sorbet şi, 
răcoriţi astfel, ieşiră de la hammam. Starostele încălecă pe 
catârul cel alb pe care i-l ţineau robii şi îl luă la spatele lui 
pe fiul său Aluniţă, al cărui chip fraged se făcuse încă şi mai 
şi, şi ai cărui ochi strălucitori i-ar fi târât în ispită până şi pe 
îngeri. Apoi, călare astfel amândoi pe catâr, cu un potop de 
robi îmbrăcaţi în straie noi, care mergeau înaintea şi în 
urma lor, luară calea către suk. 

La vederea lor, toţi negustorii din suk şi toţi muşteriii şi 
vânzătorii rămaseră uluiţi; şi îşi ziceau unii altora: 

Ya Allah! Uitaţi-vă la băiat! E chiar luna în cea dea 
patrusprezecea noapte a ci! 

Iar alţii spuneau: 

Dar cine să fie băiatul acela minunat care şade la spatele 
starostelui Şamseddin? Nu l-am mai văzut niciodată! 

Pe când ei se minunau astfel la trecerea catârului pe care 
călărea starostele cu Aluniţă, misitul Sesam tocmai trecea 
prin suk şi îl zări şi el pe flăcăiaş. Or, Sesam, din pricina 
dezmăţurilor şi a bcţivănelilor cu haşiş şi cu opiu, ajunsese 
până la urmă să-şi piardă de-a binclca ţinerea de minte şi 
nu îşi mai amintea nici baremi de tămăduitura pe care o 
dovedise odinioară cu amestecul acela vrăjit pe temei de 
lapţi, muşc, peltea de chiubcb şi atâtea alte lucruri 
minunate. 


Încât, dacă îl văzu pe staroste cu flăcăiaşul, începu a face 
zâmbre cu un chip înţelegător şi a şugui buruienos pe 
seama lui, grăind spre negustorii care îl ascultau: 

Uitaţi-vă oleacă la bătrânul ăla cu barbă albă! E ca prazul! 
Alb pe dinafară şi verde pe dinăuntru! 

Şi umbla de la un negustor la altul, ca să spună la fiecare 
vorbele-i de duh şi zeflemelile, până ce nu mai rămase 
nimeni în suk care să nu fie încredinţat că starostele 
Şamseddin avea un puştiulică de mameluc la prăvălia sa. 

Când atare zvoană răzbătu până la urechile maimarilor şi 
ale negustorilor de frunte, se alcătui un divan întocmit din 
cei mai vârstnici şi mai cinstiţi dintre ei, spre a judeca 
asupra belelei cu starostele lor. Şi, în mijlocul divanului, 
Sesam îi da cu gura şi făcea schime de scârbă şi spunea: 

Nu vroim să-l mai avem în capul nostru, ca staroste al 
sukului, pe barbă ăsta stricat, care se freacă în târg cu 
llăcăiaşii! Încât de astăzi avem să nc lipsim a mai merge să 
procitim înainte dc deschiderea prăvăliilor, cele şapte 
stihuri din fatihax de faţă cu starostele. Şi, astăzi chiar, 
avem să ne alegem alt staroste care să fie oleacă mai puţin 
râvnitor la puştani decât moşnegărie ăsta! 

La spusa aceasta a lui Sesam, negustorii nu găsiră nimica 
dc grăit împotrivă, şi se învoiră, într-un glas, cu socoata 
înfăţişata. 

Cât despre cinstitul Şamseddin, apoi dacă văzu că trecuse 
ceasul fară ca negustorii şi misiţii să fi venit spre a prociti 
dc faţă cu cl stihurile îndătinate din fatihă, nu ştiu pe seama 
cui să pună o încălcare atâta de grea şi atâta de potrivnică 
datinei. Şi, întrucât îl zări nu departe dc. «colo pe stricatul 
de Sesam, îi făcu semn să se apropie ' Fatihă (in arabă: 
„deschizătoarea') este suraua cu care inccpc Coranul, >i 
echivalează pentru musulmani cu „latăl nostru" al 
creştinilor. 

Spre a-i spune două vorbe. Şi Sesam, care nu aştepta 
decât semnul acela, se apropie, da încetuţ şi zăbovind a 
codeală şi târomindu-şi pasul fară păsare, tot aruncând la 


dreapta şi la stânga nişte zâmbete tâlcuite spre prăvăliaşii 
care nu mai aveau ochi decât pentru el, aşa de straşnic îi 
mistuia inima şi îi făcea să dorească o dezlegare a acelei 
jitanii mai presus de orice în ochii lor. 

Încât Sesam, ştiindu-se ţinta tuturor privirilor şi a luării- 
aminte a tuturora, veni tândălindu-se să se sprijine de 
parmaclăcul prăvăliei; şi Şamseddin îl întrebă: 

Bre Sesame, da cum se face că negustorii, cu şeicul în 
frunte, nu au venit să procitească dinaintea mea surata 
dintâi din Corarti sesam răspunse: 

He! He! Habar n-am! Dar sunt nişte scorneli, cam aşa, 
care umblă prin suk, nişte scorneli, cum să le zic, nişte 
scorneli! Oricum, ceea ce ştiu eu prea bine, este că s-a 
alcătuit o tabără, întocmită din şeicii de frunte, care a 
hotărât să te mazilească şi să cheme pe altul în slujba de 
staroste! 

La vorbele acestea, preacinstitul Şamseddin sc schimbă la 
chip şi, cu glas totuşi cumpănit încă, întrebă: 

Poţi măcar să-mi spui pe ce se întemeiază hotărârea 
aceasta? 

Sesam clipi din ochi, îşi fâţâi şoldurile şi răspunse: 

Haida-ae! Taică şeicule, nu te mai ascunde pe după deget! 
Că ştii mai bine decât oricare altul! Iar flăcăiaşul ăla, pe 
care l-ai adus la prăvălie, nu e acolo numai aşa ca să prindă 
muşte! Oricum, să ştii bine că eu, împotriva tuturor, ri-am 
luat apărarea, numai eu din toată adunarea, şi lc-am spus 
că tu nu eşti râvnitor de flăcăi, dat fiind că eu aş fi fost cel 
mai dintâi care să ştiu, întrucât mă aflu în chelemct cu toţi 
cei care osârduiesc mai cu drag la atare desfăţ acriu. Şi 
chiar am adăugat că băiatul aceia trebuie să fie vreo rudă 
de-a soţiei tale ori fiul vreunui prieten de-al tău de pe 
laTanzah, Mansurah ori Bagdad, venit la tine cu daraveli 
negustoreşti. Dar adunarea toată s-a întors împotriva mea, 
O, şeicule! Allah este cel mai mare, o, şeiculc! Şi îl ai, ca să 
te alini, pe flăcăiaşul acela, aşa de drăgălaş, pentru care, 
îngăduie-mi între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare bine. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi cincea noapte spuse: 

Flăcăiaşul acela atâta de drăgălaş, pentru care 
îngăduieşte-mi, între noi, să te firitisesc. Chiar că e tare 
bine! 

La vorbele acestea ale lui Sesam, starostele Şamseddin 
1111 mai putu să-şi înfrâneze mânia şi strigă: 

Taci, o, tu cel mai stricat dintre dezmăţaţi! Păi tu 1111 ştii 
că acesta-i copilul meu? Unde îţi este ţinerea de minte, o, 
mâncătorule de haşiş? 

Dar Sesam răspunse: 

la nu mă lua aşa! Păi dc când aitu un fiu? Băiatul ista de 
patrusprezece ani doar n-o fi ieşit, aşa cum e, din pântecele 
maică-sii? 

Şamseddin îl lămuri: 

Păi, o, Sesame, nu mai ţii minte că chiar tu, K iima-s 
patrusprezece ani, mi-ai adus amestecătura aceea 
minunată care învârtoşeşte ouăle şi le îndeseşte ipa? Pe 
Allah! Mulțumită ei am izbutit să dobândesc rodnicirea şi să 
mă dăruiască Allah cu fiul accsta! Iar tu iui ai mai venit 
niciodată să afli ştiri despre leacul tău. lar cu, dc spaima 
deochiului, am hotărât să fie crescut i opilul în încăperea 
cea mare de dedesubtul casei noastre, * i azi e întâia oară 
când iese cu mine în lume. Întrucât, măcar că socoata mea 
dintâi fusese să nu-l las să iasă decât atunci când are să-şi 
ţină barba în braţe, maică-sa m-a înduplecat să-l iau cu 
mine ca să-l învăţ negustoria şi să-l deprind cu daravelile 
pentru ziua dc mâine. 

Pe urmă adăugă: 

Cât despre tine, o, Sesame, sunt bucuros că într-un sfârşit 
te-am întâlnit, ca să mă despovărez de datorie! lacătă o mie 
de dinari, pentru binele pe care mi l-ai făcut odinioară, cu 
leacul tău cel minunat! 

Când auzi vorbele acestea, Sesam nu mai avu nici o 
îndoială asupra adevărului şi dete fuga să-i dezmintă pe toţi 


negustorii, care pe dată se repeziră să-l firitisească mai 
întâi pe starostele lor şi să-şi ceară apoi iertăciune de la el 
pentru întârzierea adusă rugii de deschidere pe care, 
atunci pe loc, o şi procitiră între mâinile sale. 

După care Sesam, în numele tuturora, luă vorba şi grăi: 

O, preacinstite staroste al nostru, Allah păstreze întru 
dragostea noastră şi trunchiul copacului şi ramurile lui! Şi 
facă el ca ramurile la rându-le să înflorească şi să dea 
poame înmiresmate şi daurite! Ci, o, staroste al nostru, de 
obicei până şi sărăcanii, cu prilejul unei naşteri, pun să se 
facă tot felul dc bunătăţuri şi le împart pe la prieteni şi pe la 
vecini; iar noi încă nu ne-am dedulcit cerul gurii cu desfătul 
unei asside cu unt şi miere, carc-i atâta dc bună s-o deguşti 
când faci urările pentru noul-născut! Pe când aşauar 
căldarea cea mare cu minunata aceea de assidă? 

Starostele Şamseddin răspunse: 

Păi cum de nu! Nu râvnesc nici eu la altceva! Şi nu doar o 
căldare de assidă am să vă dăruiesc, ci un ospăț falnic la 
casa mea de la ţară, la poarta de intrare în Cairo, în inima 
grădinilor! Aşa că vă poftesc pe toţi, o, prietenii mei, să 
veniţi mâine dimineaţă la grădina mea, pe care o ştiţi. Şi 
acolo, de-o vrea Allah, avem să dobândim ccca ce nu a fost 
decât zăbovit! 

De îndată ce se întoarse acasă, preacinstitul staroste puse 
să se facă pregătiri mari pentru a doua zi şi trimise la 
cuptor, ca să fie rumenite dis-dc-dimineaţă, nişte oi ghiftuite 
vreme de şase luni numai cu iarbă verde, şi nişte miei 
întregi, cu grămezi dc unt şi cu tablale fară de număr şi alte 
lucruri la fel; şi, drept aceea, le puse în bobote pc toate 
roabele din casă cârc se priccpeau la meşteşugul 
bunătăţurilor; şi pe toţi cichirgiii şi plăcintării de pe uliţa 
Zcini. Aşa încât, se cade s-o spunem, treaba, după atâtea 
osteneli, nu lăsa nimic de dorit. 

A doua zi, de cu zori, Şamseddin plecă la grădină 
împreună cu fiu-său Aluniţă, şi puse roabele să aştearnă 
două ditamai feţe dc mese, în două locuri osebite, destul de 


depărtate unul de celălalt; pe urmă îl chemă pc Aluniţă şi îi 
spuse: 

Fiul meu, am pus să se aştearnă, precum vezi, două mese 
osebite; una pentru cei vârstnici, iar cealaltă pentru băieţii 
de seama ta cârc vor veni cu părinţii lor. Eu am să-i 
întâmpin pe cei cu barbă, iar tu, fiule, ai să-i întâmpini pe 
flăcăii fară barbă. 

Dar Aluniţă, nedumerit, îl întrebă pe tătânc-său: 

Şi pentru ce despărţenia asta şi aceste două rostuiri 
deosebite? De obicci nu se face aşa decât între bărbaţi >i 
femei. lar băieţii ca mine ce ar avea să se teamă de bărbaţii 
cu barbă? 

Starostele răspunse: 

Fiul meu, băieţii fară barbă au să se simţească mai slobozi 
singuri şi au să se veselească mai bine între ei decât dacă ar 
fi de faţă cu părinţii lor! 

Şi Aluniţă, care nu ştia pişicherlâcurile, se mulţumi i ti acel 
răspuns. 

Încât, la sosirea oaspeţilor, Şamseddin se rândui să-i 
întâmpine pe cei vârstnici, iar Aluniţă pc băieţi şi pe llacăi. 
Şi mâncară, şi băură, şi cântară, şi se veseliră cât putură; şi 
pe toate chipurile strălucea voioşia şi bucuria; iar tămâia şi 
mirosnelc fură aprinse în căţui. Apoi, după ce masa se 
încheie, roabele le aduseră musafirilor cupele pline cu 
îngheţată de şerbet. Şi atunci fu ceasul pentru cei vârstnici 
să se lăfăiască în desfăţ, pe când tinerii, de cealaltă parte, 
se dedară între ei la fel de fel de jocuri vesele. 

Or, printre oaspeţi se afla şi un negustor, unul dintre 
muşteriii cei mai aleşi ai starostelui; da acela era o puşlama 
de pomină, care nu lăsase să scape de zăticnclile lui nici un 
flăcăiandru mai chipeş din mahala. Il chema Mahmud, da 
nimeni nu-l ştia decât după porecla de „Deandosulea". 

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, 
Deandosulea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi se opri din povestitul îngăduit dc 


sultanul Şahriar. 

Dar în cea de a două sute cincizeci ţi şasea noapte spuse: 

Când auzi zarva pe care o făceau copiii în partea cealaltă, 
Mahmud-Deandosulea se înfioră până peste poate şi 
cugetă: „Dc bună scamă că trebuie să se găsească vreun 
chilipir straşnic prin partea aceea!" Şi se prilejui de 
neluarc-aminte a tuturora ca să se scoale şi să se prefacă a 
se duce să-şi împlinească o nevoie zornică; şi se strecură 
binişor printre pomi şi ajunse în mijlocul băieţilor; şi se 
poticni înmărmurit dinaintea mişcărilor lor ispitite şi a 
chipurilor lor vrăjitoare. Şi nu trecu multă vreme până să 
bage de scamă că, neîndoielnic, cel mai muchcicf dintre ei 
era Aluniţă. Şi începu să-şi facă la gânduri cum să intre în 
vorbă cu el şi cum să-l prindă de-o parte, şi cugetă:. Ya 
Allah! De s-ar depărta oleacă dc ortacii lui!" Or, soarta il 
ajută până peste nădejdile sale. 

Într-adevăr, de la o vreme, Aluniţă, încins dc joc şi cu 
obrajii îmbujoraţi de zbânţăieli, simţi şi el zorul să meargă 
să se uşureze. Şi, ca un băiat bine crescut ce era, nu vroi să 
se ciuccască de faţă cu toată lumea, şi se duse mai încolo pe 
sub pomi. Numaidecât Deandosulca îşi zise: „Neîndoielnic 
că dacă m-aş apropia de el acuma l-aş speria. Am să fac 
altfel!" Şi ieşi de după copacul unde şedea şi se înfăţişă în 
mijlocul băieţilor, care îl cunoscură şi înccpură să-l 
huiduiască furişându-i-se printre picioare. Iar el, tare 
mulţumit, se lăsa la cheremul lor, zâmbindu-lc; pc urmă le 
spuse, într-un sfârşit: 

Ascultaţi la mine, copii! Făgăduiesc că am să vă dăruiesc 
mâine câte o mantie nouă de fiecare, şi bani cu care să vă 
împliniţi toate chefurile, dacă izbutiţi să stârniţi în Aluniţă 
patima după călătoriri şi dorul de a pleca din Cairo! 

Iar băieţii îi răspunseră: 

O, Deandosulca, asta-i tare lesne! 

Atunci îi lăsă şi se întoarse să-şi ia locul printre cci cu 
barbă. 


După cc Aluniţă îşi isprăvi treaba, când sc întoarse la locul 
său, ortacii lui îşi făcură cu ochiul, iar cel mai htm de şură 
din ceată, uitându-se la Aluniţă, îi spuse: în lipsa ta, am 
vorbit despre minunăţiile călătoriilor şi despre ţările cele 
vrăjite de departe, şi despre 1) amasc, şi despre Alep, şi 
despre Bagdad! Tu, Aluniţă, «are ai un tată aşa de bogat, 
negreşit ca trebuie să-1 fi însoţit de multe ori în drumurile 
lui cu caravanele! Aşa că povesteşte-ne şi nouă câte ceva 
din cc ai văzut tu mai minunat! 

Şi Aluniţă răspunse: 

Eu? Păi ce, voi nu ştiţi că eu am fost crescut în iatacurile 
de sub pământ şi că nu am ieşit de acolo decât ieri? Cum aţi 
fi vrut să călătoresc în asemenea împrejurări? Că şi acuma 
este de mirare că tata mi-a îngăduit să-l însoțesc dc acasă 
până la prăvălie! 

Atunci tot băiatul acela îi spuse: 

Sărmane Aluniţă, ai fost păgubit de bucuriile cele mai 
alese, chiar mai înainte de a fi putut să Ic deguşti! Dacă ai 
şti, o, prietene, gustul minunat al călătoritului, nu ai sta să 
mai zăboveşti o clipită în casa tatălui tău! Poeţii toţi au 
cântat desfătările hoinăritului, şi de altminteri iacătă doar 
vreo două, trei stihuri din cele câte ni s-au lăsat în privinţa 
aceasta: 

Călătorie, au cine-ar şti a spune Farmecul tău, minune cu 
minune? Prieteni dragi, tot ce-i frumos pe lume Numai 
schimbare e, fi numai drum el Chiar perlele din vânătă 
genune A mărilor, ies ca să se adune, După ce trec 
'ântinderi fără nume, O frunte de sultan să încunune Ori 
gâtul sidtăniţelor anume! 

Când auzi stihurile acestea, Aluniţă spuse: 

De bună seamă! Dar şi tihna de acasă îşi arc şi ea vraja ei! 

Atunci unul dintre băieţi începu să râdă şi le spuse 
tovarăşilor săi: 

Ia luaţi oleacă aminte la Aluniţă! E ca peştii - care mor de 
îndată ce ies din apă! 

Iar un altul puse paie pe foc spunând: 


Ba pesemne că îi e frică să nu i se veştejească trandafirii 
din obraji! 

lar un al treilea adăugă: 

Păi voi nu vedeţi că e ca muierile - care nu pot să facă nici 
baremi un pas singure dc cum se pomenesc pe uliţă! 

Iar un altul se minună într-un sfârşit: 

Dar cum aşa? Măi Aluniţă, păi ţie nu îţi este ruşine să nu fii 
bărbat? 

Când auzi toate acele zeflemeli, Aluniţă se simţi. Itâta de 
umilit, încât îşi lăsă numaidecât oaspeţii şi, încălecând pe 
catâr, luă drumul spre cetate şi ajunse, cu mânia în inimă şi 
cu lacrimile în ochi, la maică-sa, care se sperie când îl văzu 
în starea aceea. Şi Aluniţă îi spuse şi ci batjocurile cu care îl 
potopiseră tovarăşii săi, şi îi mărturisi că vrea să plece 
numaidecât oriunde o fi, numai să plece! Şi adăugă: 

la seama bine la cuțitul ăsta! Arc să intre în pieptul meu, 
dacă nu vei vrea să mă laşi să călătoresc! 

Faţă de hotărârea aceea aşa de neaşteptată, biata mamă 
nu putu decât să-şi înghită lacrimile şi să se învoiască la 
gândul acela. Şi aşa că îi spuse lui Aluniţă: 

Fiul meu, îţi făgăduiesc că am să te ajut din toate puterile 
mele! Ci cum de la început sunt încredinţată de 
împotrivirea tatălui tău, am să pun cu însămi să ţi se 
pregătească o încărcătură de mărfuri, pe cheltuiala mea! 

Şi Aluniţă spuse: 

Dar atunci, toate să se facă pe dată, înainte de a se iu 
toarce tata! 

Numaidecât soţia lui Şamseddin porunci robilor să descuie 
un capan cu mărfuri aparte, şi porunci ca mărfurile să fie 
împărţite în atâtea poveri câte să ajungă spre a încărca 
zece cămile. 

Cât despre starostele Şamseddin, odată cc oaspeţii 
plecară, îl căută zadarnic pc fiul său prin toată grădina, « i 
într-un sfârşit află că plecase mai devreme acasă. Şi 
starostele, înspăimântat dc gândul că fiul său ar fi putut s. t 
păţească vreun necaz pe drum, dete goană catârului şi 


ajunse cu sufletul la gură în bătătura casei unde putu până 
la urmă să-şi potolească spaima când auzi de la portar că 
Aluniţă se întorsese fară de nici o supărare. Dar care nu-i fu 
mirarea când văzu în curte legături peste legături, gata să 
fie încărcate şi având scrise pe ele, cu litere groase, locurile 
unde urmau să ajungă: Alep, Damasc şi Bagdad. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi faptea noapte spuse: 

Cu litere groase, locurile unde trebuiau să ajungă: Alep, 
Damasc şi Bagdad! 

Zori atunci să suie la soţia sa, care îi povesti tot ceea ce se 
petrecuse, precum şi amarnicul prăpăd care ar fi dacă i s-ar 
împotrivi lui Aluniţă. Şi starostele spuse: 

Eu tot am să încerce să-i schimb gândul! 

Şi îl chemă pe Aluniţă şi îi spuse: 

O, copilul meu, lumineze-tc Allah şi răsîntoarcă-te el de la 
toana ta neagră! Că tu nu ştii ce a spus Prorocu 1 nostru 
(asupra-i fie pacea şi rugăciunea!): „Fericit e omul care se 
hrăneşte cu fructul pământului său şi cârc îşi găseşte în 
ţara lui mulţumirea vieţii!" lar cei de demult au spus: „Nu 
purcede niciodată la călătorit, de-ar fi şi măcar de-o milă 
depărtare!" încât, o, fiul meu, îţi cei să-mi spui dacă, după 
atari vorbe, tot mai stăruieşti în hotărârea ta. 

Aluniţă răspunse: 

Află, o, părinte al meu, că nu vreau nicidecum să-ţi fiu 
neascultător; dar dacă ai să te împotriveşti plecării mele, 
nedându-mi cele dc trebuinţă, am să mă despoi de hainele 
de pe mine, am să îmbrac cămaşa dervişilor cei săraci, şi 
am să purccd pc jos să străbat toate ţările şi toate 
pământurile! 

Când văzu că fiul său era hotărât să plece cu orice preţ, 
starostele fu nevoit să nu se mai pună de-a curmezişul 
dorinţei lui Aluniţă şi îi spuse: 

Atunci, o, copilul meu, iacătă încă patruzeci de poveri; şi, 
în felul acesta, vei avea, pe lângă celelalte zece pe care ţi lc- 


a dăruit mama ta, cincizeci de poveri de cămile. Vei găsi în 
ele mărfuri pentru nevoile fiecăreia dintre cetăţile în care 
vei intra: întrucât nu se cade să vinzi la AJep, dc pildă, 
bogasiurile care le plac locuitorilor de la Damasc; ar fi o 
afacere proastă! Du-te, aşadar, (iul meu, şi Allah să te 
ocrotească şi să-ţi netezească drumul! Şi mai cu seamă să 
fii cu mare veghere când ai să străbaţi, în Pustia-Leului, un 
loc care se cheamă ValeaCâinilor. Acolo este bârlogul unor 
tâlhari de drumul mare, cârc îl au de căpetenie pe un 
beduin poreclit lutele, din pricina iuţelii loviturilor şi a 
poghiazurilor lui. 

Şi Aluniţă răspunse: întâmplările, bune ori rele, de la 
mâna lui Allah ne vin! Şi orice aş face eu, nu voi avea decât 
ceea ce îmi este scris să dobândesc! 

Cum vorbele acestea erau fară de cârtire, starostele nu 
mai spuse nimic; dar soţia lui nu avu tihnă până ce nu înălţă 
un potop de rugăciuni şi până ce nu făgădui o sută de oi 
sfinţilor musulmani, şi îl puse pe fiul ei sub ocrotirea cea 
sfântă a lui El-Saiied Abd El-Kadcr EL (ihilanil, ocrotitorul 
călătorilor. 

După care starostele, însoţit de fiul său, cârc numai eu 
mare caznă izbuti să se smulgă din braţele maicii sale ce-şi 
plânse asupra-i toate lacrimile inimii, se duse la caravana 
gata de mult de plecare. Şi îl luă de-o parte pe bătrânul 
mokadecmm al cămilarilor şi al catârgiilor, şeieul Kamal, şi îi 
spuse: 1 El-Saiied Abd El-Kader El-Ghilani a fose un 
propovăduitor şi un mistic « lin vremurile străvechi. La 
mormântul său ae la Bagdad i sc aduceau ofrande. 

O, preacinstite mokademm, ţi-l încredinţez pe copilul 
acesta, lumina ochilor mei, şi îl pun sub aripa lui Allah şi sub 
straja ta! Iar tu, fiul meu, îi spuse lui Aluniţă, iacătă-1l pe cel 
care are să-ţi ţină loc de tată, în lipsa mea. Să-1 asculţi şi să 
nu faci niciodată nimic până nu te sfătuieşti cu el! 

Apoi îi dete lui Aluniţă o mie de dinari de aur şi, drept cel 
mai de pe urmă îndemn, îi spuse: 


Iţi dau această mie de dinari, fiul meu, ca să poţi să te 
slujeşti de ci şi să aştepţi în tihnă vremea cea mai prielnică 
pentru vânzarea mărfurilor talc; întrucât se cerc să te 
fereşti a vinde la vremea când preţurile sunt scăzute; 
trebuie să prinzi prilejul când bogasiurilc şi celelalte 
mărfuri sunt cât mai scumpe, ca să le măriţi în 
împrejurările cele mai bune! 

Pc urmă, după ce îşi luară bun-rămas, caravana sc urni la 
drum şi în curând fu dincolo de porţile cetăţii Cairo. 

Or, cât despre Mahmud-Deandosulea, iacătă! Când află de 
plecarea lui Aluniţă, îşi făcu numaidecât şi el pregătirile şi, 
în câteva ceasuri, îşi şi încărcase catârii şi cămilele şi îşi 
înşăuase caii. Şi, fară a pierde vremea, porni la drum şi 
ajunse caravana la câteva mile dc la Cairo. Şi îşi zicea: 
„Acuma, în pustie, nimeni nu are să te dea în vileag şi 
nimeni nu are să stea să te privegheze! Şi ai să poţi, fară de 
frica dc a fi tulburat, să tc desfătezi cu copilul accsta!" încât, 
de la cel dintâi conac, Deandosulea puse să i sc întocmească 
corturile alături de corturile lui Aluniţă, şi îl povăţui pc 
bucătarul lui Aluniţă să nu se mai ostenească să aprindă 
focul, dat fiind că el, Mahmud, îl poftise pe Aluniţă să vină 
să împartă cina cu el, în cortul său. 

Şi, în fapt, Aluniţă veni în cortul lui Deandosulca, da însoţit 
de şeicul Kamal, mokademmul cămilarilor. 

Şi, în seara aceea, Deandosulea râmase cu buzele umflate. 
Iar a doua zi, la cel dc al doilea conac, tot aşa fu, şi la fel în 
toate zilele, până ce ajunseră la Damasc; întrucât, de 
fiecare dată, Aluniţă primea poftirea, da venea în cortul lui 
Deandosulea însoţit de mokademmul cămif larilor. 

Dar când ajunseră la Damasc, unde Deandosulea avea, ca 
de altminteri şi la Cairo, şi la Alep, şi la Bagdad, casă a lui 
ca să-şi primească prietenii. 

În clipita aceasta a povestirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi se opri din povestitul îngăduit. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi opta noapte spuse: 


La Damasc, unde Deandosulea avea, ca de altminteri >i la 
Cairo, şi la Alep, şi la Bagdad, o casă a lui ca să-şi primească 
prietenii, trimise la Aluniţă, care rămăsese în corturile de la 
intrarea în cetate, un rob ca să-l poftească, numai pe el, să 
vină să-l cinstească cu ospeţia lui. Şi Aluniţă răspunse: 

Aşteaptă să-i cer sfatul şeicului Kamal! 

Dar mokademmul cămilarilor îşi încruntă sprâncenele la 
întrebarea aceea şi răspunse: 

Nu, fiul meu, nu se cade să primeşti! Şi Aluniţă nu primi 
poftirea. 

Şederea la Damasc nu fu lungă, şi porniră pe dată la drum 
spre Alep, unde, cum ajunseră, Deandosulea trimise s. i fie 
poftit Aluniţă; dar, ca şi la Damasc, şeicul Kamal slătui să nu 
se dea ascultare, şi Aluniţă, fară a şti prea bine de ce era 
aşa de aspru mokademmul, nu vru să i se îm- |H>ti ivească. 
Dar, şi de data aceasta, Deandosulea rămase u buzele 
umflate pentru drumul şi cheltuielile făcute. 

Dar după ce plecară de la Alep, Deandosulea se jurui că 
data viitoare lucrurile nu au să se mai petreacă tot aşa. 
Încât, la cel dintâi conac pc drumul către Bagdad, puse să 
sc facă pregătiri pentru un ospăț fară de pereche, şi veni el 
însuşi să-l poftească pe Aluniţă să-i fie tovarăş. Iar, de data 
aceasta, Aluniţă fu chiar nevoit să primească, neavând nici o 
pricină întemeiată spre a se împotrivi, şi se duse mai întâi în 
cortul său ca să se îmbrace în chipul cuvenit. 

Atunci şeicul Kamal veni la el şi îi spuse: 

Nechibzuit mai eşti, o, Aluniţă! Pentru ce ai primit poftirea 
lui Mahmud? Tu nu ştii ce gânduri are? Şi nu cunoşti 
pricina pentru cârc a fost porcclit Deandosulea? Oricum, s- 
ar fi căzut să ceri părerea unui moşneag ca mine şi despre 
care poeţii au spus: 

L-am întrebatpe-un biet moşneag: „Ce umbli vepiicfrânt de 
fale?" El mi-a răspuns: „Copile drag, Mi-am fost pierdut 
demult pe cale Al tinereţilor firag Şi l-am tot căutat aţa, 
încovoiat, fără-ncetare, încât, afa cum poţi vedea, M-am 


gârbovit atât de tare De nu mai pot, oricât aş vrea, Să-mi 
mai îndrept biata spinare!" 

Ci Aluniţă răspunse: 

O, preacinstitule mokademm, ar fi totuşi necuviincios să nu 
primesc poftirea prietenului nostru Mahmud, căruia i se 
spune, habar nu am pentru ce, Deandosulea! Doar nu o să 
mă mănânce! 

lar mokademmul răspunse repezit: 

Ba chiar! Pe Allah! Are să te mănânce! A mai mâncat el 
până acuma destui! 

La vorbele acestea, Aluniţă pufni în râs şi zori să sc ducă la 
Deandosulea, care îl aştepta cu nerăbdare. Şi amândoi 
intrară în cortul unde era întins ospăţul. 

Or, chiar că Deandosulea nu precupeţise nimic spre a-l 
primi cum se cerea pe flăcăiaşul cel minunat, şi toate erau 
rânduite ca să farmece ochii şi să desfăteze simţirile, încât 
masa fu veselă şi plină de însufleţire; şi amândoi inâncară 
cu mare poftă, şi băură din acelaşi pocal, pe săturatele. Şi, 
când vinul începu să le fiarbă în cap, iar robii se furişară 
afară binişor, Deandosulea, beat de vin şi de patimă, se 
plecă spre Aluniţă şi, prinzându-1 de obraji cu amândouă 
mâinile, dete să-1 sărute. Dar Aluniţă, tare tulburat, ridică 
mâna fară de veste; şi sărutul lui Deandosulea nu nimeri 
decât palma feciorului. Atunci Deandosulea îşi petrecu o 
mână pe după gâtul lui, iar cu cealaltă îl cuprinse pe după 
mijloc, şi, când Aluniţă il întrebă: „Dar ce vrei să faci?"', îi 
spuse: 

Doar încerc să-ţi lămuresc, spre a le pune în fapt, stihurile 
acestea ale poetului: 

Ah, ce fiori de flăcări, ce cârcei! O, tu, lumină a ochilor 
mei, la tot ceea ce poţi să iei, O palmă, două palme, trei, Pe 
cât ţi-e placul, şi atât cât vrei - Să-ţi fie drag, să fim noi 
singurei! 

Pe urmă, după ce spuse stihurile acestea într-un anume 
fel, Mahmud-Deandosulea se întoarse să i le tălmăcească 
flăcăiaşului într-un chip mai limpede. Dar Aluniţă, fară a 


pricepe prea bine care-i rostul, se simţi tare stânjenit de 
fandoselile, de schimcilc şi dc dăinăielilc lui, şi vru să plece. 
Iar Deandosulea îl opri şi, într-un slârşit, îl făcu să priceapă 
despre ce era vorba. 

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulea şi îi 
cântări cererea, Aluniţă. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute cincizeci fi noua noapte spuse: 

Când pricepu limpede socoatele lui Deandosulca şi îi 
cântări cererea, Aluniţă se sculă pe dată şi îi spuse: 

Nu, pe Allah! Eu marfa de asta nu vând! Oricum, ca să te 
alini, sc cade să-ţi spun că, dacă aş vinde-o altora pe aur, ţie 
ți-aş dărui-o pe degeaba! 

Şi, cu toate rugăminţile lui Deandosulea, Aluniţă nu vru să 
mai zăbovească o clipită în cort; ieşi destul de repezit şi sc 
întoarse grabnic în tabăra lui, unde mokademmul, tare 
îngrijorat, îi adăsta întoarcerea. Încât, dacă îl văzu pc 
Aluniţă că intră cu faţa aceea schimbată, mokademmul îl 
întrebă: 

Pe Allah! Ce s-a întâmplat? 

El răspunse: 

Păi chiar că nimic! Numai că trebuie să ridicăm pc dată 
tabăra şi să plecăm la Bagdad fară de zăbavă; întrucât nu 
mai vreau să călătoresc cu Deandosulca! Arc nişte pofte 
până peste poate şi tare stânjenitoare! 

Şcicul cămilarilor spuse: 

Păi nu ţi-am spus eu, fiule? Dar slavă lui Allah că nu s-a 
întâmplat nimic! Se cade numai să-ţi spun că ar fi tare 
primejdios să drumeţim aşa, singuri. Ar fi mai bine să 
rămânem cum suntem acum, toţi într-o caravană, ca să 
putem să înfruntăm loviturile beduinilor tâlhari dc cârc 
colcăie pământurile de pe-aici! 

Ci Aluniţă nu vroi să audă dc nimic şi dete porunca de 
plecare. 


Caravana cea mică plecă aşadar singură la drum, şi nu 
conteni să meargă astfel până cc într-o zi, pe la scăpătat de 
soare, nu mai fu decât la câtcva leghe de porţile 
Bagdadului. Mokadecmmul cămilarilor veni atunci la Aluniţă 
şi îi spuse: 

— Ar fi mai bine, fiul meu, să îndemnăm spre Bagdad chiar 
în noaptea accasta, fară a mai poposi aici pentru conac. 
Întrucât locul în cârc ne aflăm acum este cel mai primejdios 
din toată călătoria: este Valca-Câinilor! Ne paşte prea mare 
primejdie să fim prădaţi, dacă ne petrecem noaptea aici! 
Aşa că să zorim a ajunge la Bagdad înainte de închiderea 
porţilor. Că, fiul meu, se cade să ştii că emirul drept- 
credincioşilor în fiecare seară pune să sc încuie cu grijă 
porţile cetăţii, ca să nu poată răzbate pe furiş înlăuntru 
hoardele de schismatici şi să pună gabja pe cărţile de 
învăţătură şi pe scripturile cele alese, încuiate în clădirile 
de şcoală, şi să le arunce în Tigru! 

Aluniţă, căruia atare îndemn nu-i cădea la inimă, 
răspunse: 

— Nu, pe Allah! Nu vreau să intru în cetate noaptea, căci 
vreau să mă bucur de priveliştea Bagdadului în răsărit de 
soare! Aşa că ne vom pctrece noaptea aici, întrucât la urma 
urmei nu am nici un zor şi nu călătoresc pentru daraveli 
negustoreşti, ci numai pentru chcful meu şi ca să văd ccea 
ce nu cunosc! 

Şi bătrânul mokademm nu putu decât să se închine, da 
plângând în sineşi încăpăţânarea cca atâta dc primejdioasă 
a fiului lui Şamseddin. 

Cât despre Aluniţă, acesta şezu să îmbuce oleacă; pe 
urmă, după ce robii se duseră să se culce, ieşi din cort şi 
cobori ceva mai încolo pe vale şi se opri să stea jos sub un 
pom, în bătaia lunii. Şi îi veniră în minte procitaniile pc cârc 
i le făceau dascălii săi în iatacul de sub casa în care fusese 
crescut şi, îmbiat dc un loc atâta de priclnic viselor, începu 
cântecul acesta al poetului: 


Sultană a Irakului, o, sfântă Cetate-a desfătărilor depline, 
Bagdadule, cetate de califi fi de poeţi, De când te port în 
mine, O, tu, a păcii. 

Dar deodată, până a apuca el să isprăvească întâia strofa, 
auzi în stânga lui o zarvă înfricoşătoare, şi o goană de cai, şi 
nişte răcnete ţipate de o sută de guri laolaltă! Şi sc întoarse 
şi văzu tabăra năpădită de o ceată marc de beduini răsăriţi 
din toate părţile de parcă ieşeau din pământ. 

Priveliştea aceea atâta de nouă pentru el îl ţintui locului şi 
aşa putu să vadă căsăpirea caravanei toate, cârc voise să se 
apere, şi jaful taberei întregi. lar când beduinii văzură că 
nu mai era nimeni în picioare, luară cămilele şi catârii şi 
pieriră într-o clipeală de ochi pe acolo pe unde veniseră. 

Când uluiala în care se afla se mai risipi oleacă, Aluniţă 
cobori la locul unde fusese tabăra şi putu să-i vadă pe toţi 
oamenii lui măcelăriți. Şi chiar şi şeicul Kamal, 
mokademmul cămilarilor, în pofida vârstei sale albe, nu 
fusese cruțat mai mult decât ceilalţi şi zăcea mort, cu 
pieptul străpuns de un potop de lovituri de lance, încât 
Aluniţă nu mai putu să îndure vederea unei privelişti atâta 
dc cumplite şi o luă la fugă, fară a cuteza să se mai uite 
îndărăt. 

O ţinu aşa în Rigă toată noaptea şi, ca să nu stârnească 
lăcomia vreunui alt tâlhar, se despuie cu totul de hainele lui 
boeate, pe care le aruncă hăt încolo, şi nu mai rămase pe el 
decât numai cu cămaşa. Şi aşa, pe jumătate gol, îşi făcu 
intrarea în Bagdad, la răsărit de ziuă. 

Atunci, sfârşit de osteneală şi nemaiputând să se ţină drept 
pc picioare, se opri dinaintea celei dintâi fântâni din Bagdad 
care-i răsări în drum, la intrarea în cctatc. Se spălă pe 
mâini, pc obraji şi pc picioare, şi se sui pe acoperişul cârc 
adumbrea fântâna, se întinse cât era de lung şi nu zăbovi să 
adoarmă. 

Dar cât despre Mahmud-Deandosulea, acesta pornise şi el 
la drum, dar apucase pe o cale mai întoarsă, şi aşa că 
izbutise să ocolească întâlnirea cu tâlharii; ba şi ajunse la 


porţile Bagdadului în chiar ceasul când Aluniţă trecuse 
pragul şi adormise deasupra fântânii. 

Cum trecea pe lângă fântâna aceea, Deandosulea se abătu 
spre jgheabul de piatră prin care curgea apa pentru vite şi 
vru să-şi dea la adăp calul însetat. Dar calul văzu umbra 
care se dealungca acolo a flăcăului adormit şi sc trase 
îndărăt sforăind. Atunci Deandosulea ridică ochii spre 
acoperiş şi era mai să cadă de pe cal când în flăcăul 
adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl cunoscu pe 
Aluniţă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaizecea noapte spuse: 

Când în flăcăul adormit, pe jumătate gol, de pe piatră, îl 
cunoscu pe Aluniţă. 

Numaidecât sări jos de pc cal, se caţără pe acoperiş şi 
înlemni de minunare dinaintea lui Aluniţă, cel întins, cu 
capul sprijinit pe-o mână, în toropeala somnului. Şi, pentru 
întâiaşi dată, putu într-un sfârşit să-şi dedulcească privirile 
cu desăvârşirile goale ale acelui trup de cleştar tânăr pc 
care aluniţele maăslinii se iţeau aşa de Inimoase din albeaţa 
dimprejur. Şi nu pricepea neam în urma cărui noroc da 
astfel în drumul său, dormind în felul acela pe fântâna de 
acolo, de îngerul de dragul căruia săvârşise el toată 
călătoria aceea. Şi nu mai izbutea să-şi rupă privirea de pe 
ispita măruntă care îi împodobea, rotundă ca o boabă de 
muşc, buca stângă, dezvelită în clipa aceea. Şi îşi zicea, 
neştiind bine la ce hotărâre să se oprească: „Ce ar fi mai cu 
cale să fac? Să-1 trezesc? Să-l iau, aşa cum e, pe calul meu 
şi să fug cu cl în pustie? Să-l aştept să se trezească, şi să-i 
vorbesc, să-l înduioşez şi să-l înduplec să mă însoţească la 
casa mea din Bagdad?" într-un sfârşit, se opri la gândul 
acesta din urmă şi, stând jos pe marginea acoperişului, la 
picioarele băiatului, aşteptă trezirea lui scăldându-şi ochii 
în toată limpezimea trandafirie pe care soarele o aşternea 
pe trupul fecioresc. 


Aluniţă, odată sătul de somn, îşi întinse picioarele şi miji 
ochii; şi tot atunci Mahmud îl şi luă de mână şi, cu un glas 
tare dulce, îi spuse: 

Nu-ţi fie teamă, copilul meu, te afli la adăpost lângă mine! 
Da, grăbeşte, rogu-te, să-mi lămureşti pricina împrejurării! 

Atunci Aluniţă sc ridică în şezut şi, măcar că era stânjenit 
văzându-se dinaintea celui îndrăgostit dc el, îi istorisi 
păţania cu toate amănuntele. Şi Mahmud îi spuse: 

Mărire lui Allah, tinere prieten, carele ţi-a luat bunurile, 
da ţi-a păstrat viaţa; că zice poetul: 

Când scapi cu viaţă din vâltoare, Chiar fi de pierzi averea 
toată, întreg prăpădul nu te doare Mai mult ca unghia 
tăiată. 

Şi-apoi nici bunurile tale nu sunt chiar pierdute, întrucât 
tot ceea ce stăpânesc eu este al tău. Haide, aşadar, cu mine 
acasă să te îmbăiezi şi să te îmbraci; şi din clipita aceasta 
poţi să socoteşti toate bunurile lui Mahmud ca pe chiar ale 
tale; viaţa lui Mahmud îţi este închinată! 

Şi urmă a-i vorbi atâta de părinteşte lui Aluniţă, încât îl 
înduplecă să-l însoţească. 

Mahmud cobori aşadar el mai întâi şi îl ajută apoi pc 
Aluniţă să încalece pe cal la spatele său, pe urmă porni la 
drum către casă, înfiorat dc desfătare numai la atingerea 
de trupul cald şi gol al flăcăului lipit de el. 

Cea dintâi grijă a lui fu de a-l duce pe Aluniţă la hammam 
şi de a-1 scălda el însuşi, fară ajutorul niciunui băieş ori al 
vreunei slugi; şi, după ce îl îmbrăcă într-o mantie de mare 
preţ, îl pofti să intre în sala în care de obicci îşi primea 
prietenii. 

Era o sală desfătată de răcoare şi de umbră, luminată doar 
de strălucirile albăstrii ale smalţurilor şi ale farfuriurilor, şi 
de sclipirile cc se cerneau de sus ca nişte stele. O mireasmă 
de tămâie vrăjitoare ducca sufletul spre grădini de camfori 
şi de cinamoni de vis. La mijloc, cânta o fântână ţâşnitoare. 
Era o tihnă desăvârşită şi netulburată, iar vraja putea să se 
aştearnă plină de seninătate. 


Amândoi şezură jos pe chilimuri, iar Mahmud îi întinse lui 
Aluniţă o pernă ca să-şi sprijine braţul pe ca. Bucatele 
fuseseră rânduite pe tablale, şi ci începură să mănânce; şi 
băură apoi vinurile cele alese cu care erau pline olurile. 
Atunci Deandosulca, cârc până aci nu se dovedise prea 
zornic, nu mai izbuti să se stăpânească şi izbucni, procitind 
stihurile acestea ale poetului: 

O, dor călău! Nici dulcele alint Al ochilor, nici calda 
sărutare A buzelor nu sting aprinsu-ţi jind Şi nu-ţi pot da 
vreodată alinare! 

O, dor al meu, asupră-ţi simt mereu Povara grea de patimă 
amară, Şi n-ai să scapi de-amarnicul ei greu De n-ai să gufti 
beţia ei cea rară! 

Dar Aluniţă, deprins de-acuma cu stihurile lui 
Deandosulea, le pricepu lesne tâlcul ccl cam tulbure, se 
ridică numaidecât şi îi spuse gazdei: 

Chiar că nu înţeleg deloc stăruința ta în privinţa aceasta. 
Nu pot decât să-ţi mai spun încă o dată ceea ce ţi-am spus: 
în ziua în care le-aş vinde altora pe aur marfa aceasta, ţie ţi- 
aş dărui-o pe degeaba! 

Şi, fară a vrea să asculte mai mult lămuririle lui 
Deandosulea, se ridică hotărât şi ieşi. 

Când ajunse afară, începu să cutreiere cetatea. Dar se şi 
făcuse întuneric; şi, întrucât nu ştia încotro s-o ia, străin 
cum era la Bagdad, se hotări să-şi petreacă noaptea într-o 
geamie cârc i sc brodi în cale. Intră aşadar în curte şi, când 
să-şi scoată papucii ca să intre înlăuntru moscheii, văzu 
cum veneau spre el doi inşi, înaintea cărora mergeau nişte 
robi de-ai lor cârc ţineau dinainte-lc două fanare aprinse. 
Se trase de-o parte ca să-i lase să treacă, da cel mai bătrân 
dintre cei doi se opri dinaintea lui şi, după ce îl măsură cu 
multă luare-aminte, îi spuse: 

Pacea fie asupră-ţi! 

Iar Aluniţă îi răspunse la salamalec. Celălalt urmă: 

Eşti străin, copilul meu? 

El răspunse: 


Sunt de la Cairo. Tatăl meu este Şamseddin, starostele 
negustorilor din cetate. 

La vorbele acestea, bătrânul se întoarse către tovarăşul 
său şi îi spuse: 

Allan ne ajutorează până peste gândurile noastre! Nu 
nădăjduiam să găsim atâta de repede străinul pe care îl 
căutam şi care să ne scoată din încurcătură. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute faizeci fi una noapte spuse: 

Străinul pe care îl căutăm şi care are să ne scoată din 
încurcătură. 

Pe urmă îl luă pe Aluniţă de-o parte şi îi spuse: 

— Binecuvântat fie Allah carele ni te-a scos în cale! Avem 
să-ţi cerem un ajutor pe care avem să-l plătim din belşug, 
dându-ţi cinci mii de dinari, haine de o mie de dinari şi un 
cal de o mie de dinari. lacătă! Ştii şi tu, o, fiul meu, că, după 
legea noastră, când un musulman se leapădă întâia oară de 
soţia lui, poate s-o ia îndărăt fară de nici un necaz, într-un 
răspas de trei luni şi zece zile; iar dacă ajunge să se 
dcspărţească de ea şi a doua oară, poate la fel s-o ia 
îndărăt, atunci când răspasul legiuit s-a împlinit; dar dacă 
se leapădă de ea şi a treia oară, sau dacă, fară să se fi 
lepădat de ea vreodată, îi spuse numai: „Mă lepăd de tine 
de trei ori", sau „Nu mai eşti nimica pentru mine, mă 
juruiesc pc cca de a treia despărţenie!", păi atunci, dacă-i 
aşa, se cere, dacă soţul mai vrea s-o ia de soţie iarăşi, ca un 
alt bărbat să se însoare mai întâi legiuit cu soţia lepădată, şi 
să se lepede la rându-i de ea, după ce s-a culcat fie şi măcar 
o noapte cu ea. Şi numai atunci soţul dintâi poate s-o ia 
îndărăt ca soţie legiuită. Or, tocmai aşa-i necazul acestui 
tânăr care este cu mine. S-a lăsat mai deunăzi furat de un 
val de supărare şi a ţipat la nevastă-sa, care-i copila mea: 
„leşi din casa mea! Nu te mai cunosc! Mă despărţesc de 
tine prin Cele-Trei!" Şi pe dată fiică-mea, cârc este soţia lui, 
şi-a tras iaşmacul peste ochi, dinaintea soţului ei, care 


acuma era un străin pentru ea, şi-a luat zestrea şi s-a întors 
chiar în ziua aceea la mine acasă. Dar acuma soţul ei, pe 
care iacătă-1, doreşte fierbinte s-o ia îndărăt. A venit să-mi 
sărute mâinile şi să mi sc închine să-l împac cu nevastă-sa. 
Iar eu m-am învoit să-l ajut. Şi numaidecât am ieşit să 
căutăm un bărbat cârc urmează să slujească de Dezlegător 
vreme de o noapte. Şi uite-aşa, fiul meu, am dat de tine. 
Întrucât eşti străin de cetatea noastră, lucrurile au să se 
petreacă tainic, de faţă numai cu cadiul, şi nimica nu are să 
se dea în vileag. 

Starea de sărăcie lucie în care se afla Aluniţă îl făcu să se 
învoiască din toată inima cu târgul acela şi îşi zise: „Am să 
dobândesc cinci mii de dinari, am să capăt haine de o mie 
de dinari, am să mă şi desfăţ toată noaptea. Pe Allah! 
Primesc!" 

Şi le spuse celor doi care aşteptau răspunsul cu 
nerăbdare: 

Pe Allah! Primesc să fiu Dezlegătorul! 

Atunci soţul femeii, care încă nu deschisese gura, se 
întoarse către Aluniţă şi îi spuse: 

Chiar că ne scoţi dintr-un mare necaz, întrucât se cuvine 
să-ţi spun că o iubesc pe soţia mea până peste poate! 
Numai că mi-e tare teamă că mâine dimineaţă, dacă ai s-o 
găseşti pe pofta ta, nu ai să vrei să te mai desparţi dc ca şi 
nu ai să vrei să mi-o dai îndărăt. În atare împrejurări, legea 
îţi dă dreptate. Aşa că, tot acuma, dinaintea cadiului, ai să 
te îndatorezi că-mi verşi zece mii de dinari ca despăgubire 
dacă, din nenorocire, nu ai să mai vrei să te învoieşti cu 
despărţania, mâine. 

Şi Aluniţă primi învoiala, întrucât era bine hotărât să nu se 
culce decât o noapte cu femeia împricinată. 

Se duseră aşadar tustrei la cadiu şi, dinaintea lui, 
întocmiră senetul, după daunele legiuite. Iar cadiul, la 
vederea lui Aluniţă, fu până peste poate de tulburat şi îl 
îndrăgi amarnic. Încât avem să ne mai întâlnim cu el pc apa 
istorisirii acesteia. 


Aşa că, după ce încheiară senetul, ieşiră de la cadiu, iar 
tatăl femeii despărțite îl luă pe Aluniţă şi îl pofti să intre în 
casa lui. Il rugă să aştepte în încăperea dc la intrare, şi se 
duse să-i dea de ştire fiică-sii, spunându-i: 

Fata mea scumpă, ţi-am găsit un băiat tare bine făcut care, 
nădăjduiesc, are să-ţi placă. Ţi-1 laud peste marginile 
laudelor. Petrece-ţi cu el o noapte desfătată şi nu te lipsi de 
nimica. Nu ai în fiece noapte un băiat aşa de minunat în 
braţe! 

Şi, după ce o dădăci astfel pe fiică-sa, tătâncle cel de 
treabă plecă tare mulţumit la Aluniţă să-i spună şi lui la fel. 
Şi îl rugă să mai aştepte oleacă până ce proaspăta lui soţie 
va isprăvi să se gătească a-l primi. 

Cât despre soţul cel dintâi, accsta sc duse pe dată la o 
babă tare telpiză care îl crescuse, şi îi spuse: 

Mă rog ţie, maica mea cea bună, trebuie să închipui vreun 
tertip cu care să-l opreşti pe Dezlegătorul pe care l-am 
găsit să se apropie în noaptea aceasta de soţia mea cea 
lepădată! 

Şi bătrâna îi spuse: 

Pe viaţa ta! Nimica nu este mai lesne! 

Şi se învălui cu iaşmacul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi tăcu, sfioasă. 

Dar în cea de a două sute şaizeci şi doua noapte spuse: 

Şi sc învălui cu iaşmacul şi se duse la casa lepădatei, unde 
îl văzu mai întâi pe Aluniţă în încăperea de la intrare. Îi dete 
bineţe şi îi spuse: 

Am venit la tânăra cea despărțită ca să-i ung trupul cu 
nişte unsori, aşa cum fac în fiecarc zi, ca s-o vindec de lepra 
de care este bolnavă, biata femeie! 

Şi Aluniţă strigă: 

Ferească-mă Allah! Ce, o, maică bună? Femeia asta-i 
bolnavă de lepră? Şi eu în noaptea asta urma să mă 
împrcun cu ea! Întrucât eu sunt Dezlegătorul ales dc soţul 
ei de mai înainte. 


Şi bătrâna răspunse: 

O, fiul meu, păzească-ţi Allah tinereţea cea frumoasă! Păi, 
hotărât, ai face mai bine să te opreşti a te împreuna cu ea! 

Şi îl lăsă năuc şi intră la despărțită, pe care o încredinţă la 
fel în ceea ce îl privea pe flăcăul care urma să slujească de 
Dezlegător. Şi o sfătui să se păzească a nu se molipsi. După 
care plecă. 

Cât despre Aluniţă, acesta urmă a aştepta un semn de la 
tinerică spre a intra la ea. Dar aşteptă mult şi bine să vadă 
venind nimica, afară dc o roabă care îi aduse o tabla cu de- 
ale gurii. Mâncă şi bău, pe urmă, ca să-şi treacă vremea, 
proci ti o surată din Coran, şi-apoi începu să îngâne nişte 
stihuri dintr-un cântec, cu un glas mai vrăjitor decât glasul 
tânărului David dinaintea lui Saul. 

Când tânăra nevastă auzi dinlăuntru glasul acela, îşi zise: 
„Ce-mi îndruga baba aia a năpastelor? Păi un ins lovit de 
lepră poate fi dăruit cu un glas atâta de frumos? Pe Allah! 
Am să-l chem şi să văd cu ochii mei dacă bătrâna nu m-o fi 
minţit. Da mai întâi am să-i răspund." 

Şi luă o lăută indienească pe care o struni meşterit şi, cu 
un glas în stare să oprească în vânătaia cerului păsările din 
zbor, cântă: 

Mi-e drag un tânăr căprior Cu ochii galeți visători, Cu 
mijloc şui şi pas uşor, 

Că însuşi ramul foşnitor învaţă-al vânturilor zbor Văzându- 
i mersul plutitor. 

Când auzi cele dintâi sunete ale acelui cântec, Aluniţă se 
opri din lălăială lui şi ascultă cu o luare-aminte vrăjită. Şi 
gândi: „Ce-mi îndruga baba cea vânzătoare de unsori? Pe 
Allah! De bună seamă că m-a minţit! Un glas atâta de 
frumos nu poate să fie al unei leproase!" Şi numaidecât, 
potrivindu-şi glasul după sunetele de la urmă pe care le 
auzi, cântă cu un glas în stare a face să joace şi pietrele: 

Mă-nchin gazelei zvelte care, Temându-se de vânător, 
Ascunde-mbujorata floare De pe obrazu-i vrăjitor. 


Şi spuse astea cu o atare mlădiere de glas, încât tânăra 
nevestică, cutremurată de tulburare, se repezi să ridice 
perdelele care o despărţeau dc flăcău şi se înfăţişă vederii 
lui, precum luna se iveşte deodată dintr-un nor. Şi îi făcu 
semn să intre repede, şi i-o luă înainte legănându-şi 
şoldurile, de să puie pe picioare şi un moşneag neputinte. 
lar Aluniţă rămase năuc de frumuseţea, de prospeţimea şi 
de tinereţea ei. Dar tot nu cuteză să sc apropie de ea, 
bântuit cum era de spaima că ar putea să se molipsească. 

Dar deodată tinerica, fără a rosti o vorbă, într-o clipeală de 
ochi, se dezbrăcă de cămaşă şi de şălvăraşi, pe cârc Ic 
aruncă hăt încolo, şi se ivi goală-goluţă şi mai curată ca 
argintul străcurat, şi mai dreaptă, şi mai mlădie ca ramul de 
palmier tinerel. 

La priveliştea aceea, Aluniţă simţi cum i sc cutremură 
clironomia de la prcacinstitu-i tătâne-său, copilul cel vrăjitor 
pe care îl purta pe sub brăcinare. Şi, pricepând limpede 
scâncetele lui zornice, ca să-l potolească, vru să i-l treacă 
nevesticăi, care dc bună seamă că va fi ştiind ce să-i facă. Ci 
tinerica îi spuse: 

Să nu te apropii de mine! Mi-e frică să nu mă molipsesc de 
lepra de pe trupul tău! 

Ia vorbele acestea, Aluniţă, fară a rosti o vorbă, se 
dezbrăcă de toate hainele de pe el, pe urmă şi de cămaşă şi 
de şalvari, pe care le aruncă hăt încolo, şi se ivi în 
goliciunea lui desăvârşită, mai limpede ca apa de izvor şi 
mai neprihănit ca ochiul de copil. 

Atunci copilandra nu mai avu nici o îndoială în ce privea 
tertipul de care se slujise cotoroanţa de codoaşă, la 
îndemnul soţului dintâi şi, beată de nurii flăcăului, se repezi 
la el şi îl învălui cu braţele şi îl trase în pat, peste care se 
rostogoli cu el odată. Şi, gâfâind cu jind, îi spuse: 

Dovedeştc-ţi tăriile, o, şeicule Zaharie, taică al vânărilor 
vârtoase! 

La chemarea aceea atâta de temeinică, Aluniţă o înşfacă 
pe copilă pe după şolduri, îşi ţinti acadeaua vânăturoasă 


drept spre poarta slăvilor, şi, îndemnând-o pe cripta de 
cleştar, o duse de ajunse iute la pragul biruinţelor. Pe urmă 
o aduse să ocolească de la drumul cel mare, şi o îmboldi 
amarnic, pe un drum scurt, drept spre poarta culmilor; da, 
întrucât vânătura şovăia dinaintea strâmtimii acelei porţi 
întrezidite, sili strunga, spărgând capacul olului, şi se 
pomeni atunci ca acasă, de parcă întocmitorul ziditurii ar fi 
luat măsurile dintr-amândouă părţile deodată. Apoi îşi duse 
mai departe căutările, ccrectând pe îndelete sukul de luni, 
târgul de marţi, bazarul dc miercuri şi iarmarocul de joi. Pe 
urmă, după ce dezlegă astfel tor ceea ce era de dezlegat, se 
odihni, ca un musulman cucernic, la intrarea de vineri. 

Şi-aşa fu călătoria dc cercare a lui Aluniţă şi a ţâncului său 
prin livada copilandrei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaizeci şi treia noapte spuse: 

Şi-aşa fu călătoria dc cercare a lui Aluniţă şi a ţâncului său 
prin livada copilandrei. 

După care Aluniţă, cu pruncul visătorind mulţumit, o 
înlănţui dulce pe copila cea cu straturile răvăşite; şi 
câteşitrei dormiră până dimineaţa. 

De cum se trezi, Aluniţă o întrebă pe soţia lui cea 
trecătoare: 

Cum te chcamă, inima mea? 

Ea răspunse: 

Zobeida. 

E] îi spuse: 

Hei, Zobeida, tare îmi pare rău că sunt nevoit să te las! 

Ea întrebă, tulburată: 

Şi de ce să mă laşi? 

El spuse: 

Păi ştii şi tu bine că eu nu sunt decât Dezlegător! 

Ea strigă: 

Nu, pe Allah! Am uitat! Şi îmi închipuiam, în bucuria mea, 
că eşti un dar minunat pe care taica al meu cel bun mi-l 


făcea ca să-l înlocuiesc pe celălalt! 

E spuse: 

Păi da, o, minunată Zobeida, sunt un Dezlegător iles şi de 
tatăl tău şi de soţul tău dintâi. Şi, ca prevedere faţă dc vreo 
rca-voinţă din partea mea, au avut grijă amândoi să mă 
pună să iscălcsc o învoială, dinaintea cadiului, precum că 
mă îndatorez să le plătesc zece mii de dinari dacă în 
dimineaţa aceasta nu mă lepăd de tine. Or, chiar că nu văd 
cum aş putea să le plătesc atâta prăpăd de bani, eu care nu 
am în buzunarele mele nici baremi o drahmă. Aşa că este 
mai bine să plec, că altminteri mă paşte temniţa, întrucât 
nu am cu ce să plătesc. 

La vorbele acestea, tânăra Zobeida chibzui o clipită; apoi, 
sărutând ochii flăcăului, îl întrebă: 

Cum te cheamă, ochi al meu? 

El spuse: 

Aluniţă! 

Ea strigă: 

Ya Allah! Nicicând n-a fost purtat un nume mai potrivit! Ei 
bine, dragule, o, Aluniţă, întrucât, mai mult decât toate 
zaharurile kandi, tare mult îmi place vânătura aceea de 
acadea dulce cu cârc mi-ai dedulcit livada toată noaptea, 
mă juruicsc ţie că avem să dibăcim noi un vicleşug ca să nu 
ne mai despărţim niciodată; că mai degrabă aş muri decât 
să mai fiu a altuia, după ce tc-am degustat! 

EI întrebă: 

Păi cum să facem? 

Ea spuse: 

Treaba este tare la îndemână. Iacătă! Îndată arc să vie 
taică-meu după tine şi are să te ducă la cadiu ca să 
împlineşti învoielile din senet. Tu atunci să te apropii galeş 
de cadiu şi să-i spui: „Nu mai vreau să mă despărţesc!" El 
are să te întrebe: „Ce? Te păgubeşti de cei zece mii de 
dinari care sunt să-i dai, şi de hainele de o mie de dinari, şi 
dc calul dc o mie de dinari ca să rămâi cu o femeie?" Tu să 
răspunzi: „Socotesc că fiecare fir dc păr de-al acelei femei 


preţuieşte zece mii de dinari! Drept aceea rămân în 
stăpânia unui păr atâta de scump." Atunci cadiul acela arc 
să-ţi spună: „Este dreptul tău! Da va să-i plăteşti soţului 
dintâi zece mii de dinari, ca daune." Şi atunci, dragule, 
ascultă bine ce-ţi spun: bătrânul cadiu, om altminteri 
minunat, îi are tare cu drag pe flăcăiandri. Or, pesemne că 
ai şi stârnit asupra lui o tulburare mare, sunt încredinţată! 

Aluniţă strigă: 

Păi atunci tu socoţi că şi cadiul este deandosulea? 

Zobeida izbucni în râs şi spuse: 

Negreşit! Dar de ce te-o fi minunând atâta una ca asta? 

El spuse: 

Hotărât că trebuie să fie scris ca toată viaţa sa Aluniţă să 
ajungă de la un deandosulea la alt deandosulea! Ci, o, 
isteaţă Zobeida, urmează-ţi mai departe, rogu-te, 
lămuririle. Ziceai: „Bătrânul cadiu, om altminteri minunat, ii 
are tare dragi pe flăcăiandri." Să nu te apuci acuma să mă 
sfătuieşti să-i vând marfa mea! 

Ea spuse: 

Nu! Ai să vezi! 

Şi urmă: 

Când cadiul are să-ţi spună: „Irebuie să plăteşti tei zece 
mii de dinari!", tu să tc uiţi la el cam aşa, într-un anume 
chip, să-ţi legeni ispitit şoldurile, nu prea tare, da oricum 
într-un fel de să se topească de tulburare pe chilimul lui. Şi 
atunci, negreşit, are să-ţi dea o păsuire ca să-ţi plăteşti 
datoria. Şi de-aci încolo, Allah cu mila! 

La vorbele acestea, Aluniţă cugetă o clipită şi spuse: 

Asta se poate! 

Şi tot atunci o roabă, de după perdea, dete glas şi spuse; 

Stăpână a mea Zobeida, este aici tatăl tău care îl aşteaptă 
pe stăpânul meu! 

Atunci Aluniţă se sculă, se îmbrăcă în grabă şi se duse la 
tatăl Zobeidei. Şi amândoi, după ce se întâlniră iu drum cu 
soţul dintâi, se duseră la cadiu. 


Or, prorocirile Zobeidei se împliniră vorbă cu vorbă; dar se 
cade să spun că şi Aluniţă avu grijă să urmeze cu sfimenie 
sfaturile de preţ pe cârc i Ic înşirase ea. 

Încât cadiul, năruit cu totul de ocheadele furişe pe cârc i le 
arunca Aluniţă, îi îngădui nu numai răspasul de trei zile pe 
care îl ceruse cu sfiiciune flăcăul, ci îşi încheie judeţul cu 
spusele acestea: 

— Pravilele credinţei noastre, precum şi sfintele datini nu 
pot să facă din despărţania bărbatului de femeie o povară! 
Iar cele patru ramuri ale dreptci-credinţe sunt în deplină 
potriveală în această privinţă. Pe dc altă parte, 
Dezlegătorul, ajuns soţ legiuit, se bucură de o păsuire, dată 
fiind împrejurarea că este străin. Îi dăm aşadar zece zile 
spre a-şi plăti datoria. 

Atunci Aluniţă sărută cuviincios mâna cadiului, care cugeta 
în sineşi: „Pe Allah! Flăcăul acesta frumos preţuieşte mai 
mult de zece mii dc dinari. Şi i-aş da chiar eu cu dragă 
inimă!" Pc urmă Aluniţă îşi luă bun-rămas cu multă 
drăgălăşic dc la el şi alergă la soţia sa Zobeida. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute faizeci fi patra noapte spuse: 

Cu multă drăgălăşic şi alergă la soţia sa Zobeida. 

Şi Zobeida, cu chipul străluminat dc bucuric, îl întâmpină 
pe Aluniţă firitisindu-l pentru izbânda dobândită, şi-i dete o 
sută de dinari anume spre a orândui, numai pentru ei doi, 
un ospăț care să ţină toată noaptea. Şi Aluniţă, cu banii de 
la ncvastă-sa, porunci pe dată să se gătească ospăţul cu 
pricina. Şi amândoi se apucară să mănânce şi să bea pe 
săturatele. Atunci, huzuriţi până peste marginile huzurului, 
se desfătară îndelung. Pe urmă, ca să-şi mai facă pofta, 
coborâră la sala dc petreceri, aprinseră făcliile şi se porniră 
ei doi să cânte nişte cântece de să facă pietrele să 
dănţuiască şi zborul păsărilor să se oprească în vânătaia 
cerului. 


Încât nu e de mirare că deodată se auziră la uşa dinspre 
drum a casei nişte bătăi. lar Zobeida, care le auzi dintâi, îi 
spuse lui Aluniţă: 

la du-te de vezi cine bate la uşă. 

Şi Aluniţă cobori numaidecât să deschidă. 

Or, în noaptea aceea, califul Harun Al-Raşid, simţindu-şi 
pieptul nădufit, spusese către vizirul Giafar, spătarul 
Massrur şi poetul său drag, desfătătorul Abu-Nowas: îmi 
simt pieptul cam apăsat. Haideţi să ne preumblăm oleacă 
pe ulițele Bagdadului, ca să găsim ceva cu ce să ne voioşim 
toanele! 

Şi se străvestiseră tuspatru în straie de dervişi persani şi 
plecaseră să bată ulițele Bagdadului, cu nădejdea în vreo 
întâmplare hazlie. Şi ajunseseră într-acest chip dinaintea 
casei Zobeidei şi, când auziră cântecele şi zvoana de lăute, 
bătură la uşă, după năravul dervişilor, fară să le pese dc 
ceva. 

Când îi văzu pe dervişi, Aluniţă, cum nu era un neştiutor al 
datorinţelor de ospeţie, şi cum pe deasupra mai era plin de 
o voie bună minunată, îi primi cu toată inima şi îi pofti în 
odaia de la intrare şi le aduse de-ale gurii. Dar ei nu vroiră 
a primi să mănânce, spunând: 

Pe Allah! Sufletele gingaşe nu au trebuinţă de nici un fel 
de mâncăruri spre a-şi desfătă simţirea, ci numai de o 
cântare frumoasă! Şi băgăm de seamă că iacătă cântecele 
au tăcut taman odată cu venirea noastră. Oare nu cumva 
era o cântăreaţă de meserie aceea care cânta aşa de 
minunat? 

Şi Aluniţă spuse: 

Ba nu, domniile voastre! Era chiar soţia mea. 

Şi le povesti pătărania lui, de la început până la sfârşit, 
fară să sară peste nici un amănunt. Ci n-ar fi de nici un folos 
s-o mai spunem şi noi încă o dată. 

Atunci căpetenia dervişilor, care era chiar califul, îi spuse 
lui Aluniţă, care i se părea gingaş până peste poate şi faţă 
de care se simţise cuprins dintr-odată de duioşie: 


— Fiul meu, poţi să fii liniştit în ceea ce priveşte cei zece 
mii de dinari pe care îi datorezi soţului dintâi al soţiei tale. 
Eu sunt capul tekkelei dervişilor din Bagdad, care numără 
patruzeci dc mădulare; noi, din mila lui Allah, suntem avuţi; 
iar zece mii de dinari pentru noi nu sunt vreo corvoadă. Aşa 
că îţi făgăduiesc că au să ajungă la tine până în zece zile. 
Dar du-te şi roag-o pe soţia ta să ne cânte ceva, de după 
perdea, spre a ne înviora sufletul. Întrucât, fiul meu, 
cântecul le slujeşte unora de mâncare, altora de leac, iar 
altora de vânturar: pentru noi îndeplineşte câteşitrei 
slujbele deodată. 

Aluniţă nu se lăsă rugat mai mult; iar soţia sa Zobeida 
binevoi a primi să cânte pentru dervişi. Încât bucuria lor fu 
până peste poate; şi petrecură o noapte desfătată, ba 
ascultând cântecul şi răspunzând: „Ah! Ah!" din toată inima, 
ba tăifăsuind dulce, ba ascultând ticluielile soitarii ale 
poetului Abu-Nowas, pe care frumuseţea flăcăului îl făcea 
să aiureze până peste marginile aiurelii. 

La ziuă, dervişii cei calpi se ridicară, iar califul, până a nu 
pleca, puse sub perna pe care se sprijinise o pungă în cârc 
sc aflau, pentru înccput, o sută de dinari dc aur, atâta cât 
avea cu sine la ceasul acela. Pe urmă îşi luară bun-rămas de 
la gazda lor cea liudă, mulţumindu-i prin gura lui Abu- 
Nowas, care îi ticlui nişte stihuri alese şi t are îşi făgădui 
straşnic în ceea ce îl privea că nu are să-l piardă din 
vedere. 

Înspre prânz, Aluniţă, căruia Zobeida îi dăduse cei o sută 
dc dinari găsiţi sub pernă, vru să iasă ca să se ducă în suk 
să facă nişte târguieli; şi, când deschise uşa, văzu opriţi 
dinaintea casei cincizeci de catâri încărcaţi cu legături de 
bogasiuri, iar pe o catârcă înfotăzată falnic un copilandru, 
rob abisinian, minunat la chip, cârc ţinea în mână o 
scrisoare făcută sul. 

Când îl văzu pe Aluniţă, copilandrul cel gingaş sări 
sprinten jos, veni de sărută pământul dinaintea flăcăului şi, 
înmânându-i răvaşul, îi spuse: 


— O, stăpâne Aluniţă al meu, chiar acuma tocmai am sosit 
dc la Cairo, trimis la tine de părintele tău Şamseddin, 
starostele negustorilor din cetate. Îţi sunt aducător a 
cincizeci de mii de dinari în mărfuri de preţ, şi a unei 
legături pline cu un dar dc la mama ta, anume pentru soţia 
ta Sett Zobeida, un ibric bătut cu nestemate şi un lighenaş 
de aur ispitit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute faizeci fi cincea noapte spuse: 

Un ibric bătut cu nestemate şi un lighenaş de aur ispitit. 

Aluniţă rămase atâta de uluit şi de bucuros totodată dc 
acea întâmplare de-a mirărilea, încât dintru-ntâi nu sc 
gândi decât să afle ce cuprindea scrisoarea. O desfăcu şi citi 
cele ce urmează: „După urările cele mai depline de fericire 
fi de sănătate din partea Iţii Şamseddin către fiul său 
Aluniţă! 

Află, o, fiul meu mult-iubit, că zvonul despre prăpădul care 
a căzut peste caravana ta fi despre pierderea bunurilor tale 
a răzbătut până la mine. Numaidecât ţi-am întocmit altă 
caravană de cincizeci de catâri încărcaţi cu mărfuri de 
cincizeci de mii de dinari de aur. Pe deasupra, maică-ta iţi 
trimite un caftan frumos pe care l-a inhorboţit cu chiar 
mâna ei şi, ca dar pentru soţia ta, un ibric şi un lighenaş 
care, îndrăznim a nădăjdui, are să-ţi placă. 

Întrucât într-adevăr am aflat, cu oarecare uimire, că ai 
slujit de Dezlegător într-o despărţanie pricinuită de rostirea 
Lepădării pe cele Trei. De vreme ce tu ai găsit-o pe tânăra 
femeie pe pofta ta, după încercare, bine ai făcut că (i-ai 
oprit-o. Încât mârfiirile care îţi vin sub paza micuţului 
abisinian Salim au să-ţi slujească, şi încă până peste 
trebuinţă, spre a-ţi plăti cei zece mii de dinari pe care ii 
datorezi, ca daune, soţului dintâi. 

Mama ta şi toţi ai noştri sunt bine sănătoşi, nădăjduiesc 
întoarcerea ta grabnică şi îţi trimit cu drag salamalecurile 
lor şi mărturia cea mai osebită a iubirii lor. 


Să trăieşti multă vreme!" 

Scrisoarea şi sosirea năpristan a acelor bunuri îl tulburară 
până într-atâta pe Aluniţă, încât nu cugetă o i lipită la 
nepotrivelile clin întâmplarea aceea. Şi se urcă la soţia sa şi 
îi povesti cum stau lucrurilc. 

Nici nu-şi isprăvise el bine lămuririle când se auziră nişte 
bătăi la uşă, şi tatăl Zobeidei cu soţul dintâi se iviră în odaia 
de la intrare. Veneau să încerce a-l îndupleca pe Aluniţă să 
se dcspărţească prin bună-înţelegere. 

Tatăl Zobeidei îi spuse aşadar lui Aluniţă: 

Fiul meu, aibi milă de ginerele meu dintâi, care i. ue o 
iubeşte pe cea care i-a fost soţie! Allah ţi-a trimis bunuri 
care îţi îngăduie să cumperi cele mai frumoase roabe din 
târg, precum şi să te însori, cu nuntă legiuită, < hiar şi cu 
fata celui mai de vază dintre emiri. Încât dă-i îndărăt 
bietului om soţia, iar el se învoieştc să se facă rob al tău! 

Şi Aluniţă răspunse: 

Chiar că Allah mi-a trimis toate accste bunuri ca s.il 
răsplătesc cu mărinimie pe cel de dinaintea mea. 

Sunt gata să-i dau cei cincizeci de catâri cu mărfurile de 
pe ei, şi chiar şi robuleţul abisinian Salim, şi să nu opresc 
din toate decât darul pentru soţia mea, adică lighenaşul şi 
ibricul! 

Pc urmă adăugă: 

Dar dacă fiica ta Zobeida se învoieşte să se întoarcă la 
soţul ci dintâi, mă învoiesc şi cu s-o dezleg! 

Atunci socrul intră la Zobeida şi o întrebă: 

Hei, primeşti să te întorci la soţul tău dintâi? 

Ea răspunse, dând spornic din mâini a lepădare: 

Ya Allah! Ya Allah! Păi da el nici habar n-a avut vreodată de 
preţul straturilor din livada mea, şi totdeauna s-a oprit la 
jumătatea drumului! Nu, pe Allah! Rămân cu flăcăul care 
m-a răvăşit în toate chipurile! 

Când se dumiri că pentru el orice nădejde se irosise, soţul 
dintâi fu cuprins de o mâhnire aşa de mare, încât îi plesni 


fierea în el acolo pe loc, pe clipă pe dată, şi muri. Şi iac-aşa 
cu el! 

Cât despre Aluniţă, acesta urmă a se voioşi mai departe cu 
nurlia şi dibacea de Zobeida; şi în toată serile, după ospăț şi 
după un potop de năstruşnicii, de hârjoane şi de alte 
asemenea, amândoi laolaltă îi trăgeau câte o cântare de să 
facă pietrele să dănţuiască şi să oprească în vânătăilc 
cerului zborul păsărilor. 

În cea de a zecea zi dc la însurătoarea sa, Aluniţă îşi aduse 
aminte dc făgăduiala pe care i-o făcuse căpetenia dervişilor 
că îi trimite zece mii de dinari, şi îi spuse soţiei: 

Vezi tu ce căpetenie de mincinoşi? Dacă ar fi trebuit să 
aştept împlinirea făgăduielii lui, acuma aş fi mort de foame 
în temniţă! Pe Allah! Dacă l-aş mai întâlni vreodată, i-aş cam 
spune eu ce gândesc despre reaua lui credinţă! 

Apoi, întrucât se lăsa seara, puse să se aprindă făcliile din 
sala dc ospeţe şi tocmai se pregătea să înceapă o cântare, 
ca în toate serile, când sc auziră bătăi la uşă. 

Sări să se ducă chiar el la uşă şi nu mică îi fu mirarea când 
îi zări pe cei patru dervişi din noaptea dintâi. Pufni a râs în 
nasul lor şi le spuse: 

Bineveniţi fie mincinoşii, inşii cei de rea-credinţă! Ci eu tot 
am să vă poftesc să intraţi; întrucât Allah m-a mântuit să 
mai am trebuinţă de ajutorul vostru. Şi-apoi, măcar că 
sunteţi mincinoşi şi făţarnici, sunteţi totuşi desfătători şi 
bine crescuţi! 

Şi îi duse în sala de ospeţe şi o rugă pc Zobeida să le cânte 
ceva, de după perdea. Iar ea cântă într-un chip de să le 
răpească minţile, de să facă pietrele să dânţuiască >i de să 
se oprească în vânătaia cerului zborul păsărilor. 

La o vreme, căpetenia dervişilor sc ridică şi se duse să-şi 
împlinească o trebuinţă. Atunci unul dintre dervişii cei calpi, 
şi care era poetul Abu-Nowas, se plecă la urechea lui 
Aluniţă şi îi spuse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar în cea de a două sute şaizeci şi şasea noapte spuse: 

Poetul Abu-Nowas se plecă la urechca lui Aluniţă şi îi 
spuse: 

O, minunată gazdă a noastră, îngăduieşte-mi să-ţi pun o 
întrebare: cum de a-i putut să crezi o clipită că tatăl tău 
Şamseddin ţi-a trimis cei cincizeci de catâri încărcaţi cu 
bunuri? Ia să vedem! Câte zile fac ele de la Bagdad la 
Cairo? 

El răspunse: 

Patruzeci şi cinci de zile, pc puţin. 

Abu-Nowas întrebă: 

Şi ca să se întoarcă? 

El răspunse: 

Patruzeci de zile, pe puţin. 

Abu-Nowas începu să râdă şi zise: 

Atunci cum ai vrea ca în mai puţin de zece zile tatăl tău să 
fi aflat dc pierderea caravanei tale şi să fi putut să-ţi trimită 
alta? 

Aluniţă strigă: 

Pe Allah! Bucuria mi-a fost aşa de mare, încât nici nu am 
avut vreme să cuget la toate astea! Da, spune-mi atunci, 
dervişule: şi scrisoarea pe care mi-a scris-o? Şi peşcheşul 
acela? De unde vin? 

Abu-Nowas răspunse: 

Dch, Aluniţă! Dacă ai fi tot atâta dc deştept pe cât eşti de 
frumos, de mult ai fi ghicit că sub hainele de derviş ale 
căpeteniei noastre este însuşi stăpânul nostru califul, emirul 
drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, iar cel de al doilea 
derviş este însuşi vizirul cel înţelept, Giafar Barmecidul, iar 
cel de al treilea este spătarul Massrur, iar eu sunt robul şi 
proslăvitorul tău Abu-Nowas, poet numai! 

La spusele acestea, Aluniţă rămase până peste poate de 
uluit şi de năucit, şi întrebă cu sfială: 

Păi, o, mărite poete Abu-Nowas, cârc îmi este meritul ce-a 
tras asupră-mi toate milele acestea ale califului? 

Abu-Nowas zâmbi a râde şi spuse: 


Frumuseţea ta! 

Şi adăugă: 

Cel mai mare merit în ochii lui este acela de a fi tânăr, 
ispitit şi nurliu. Şi socoate că niciodată nu se cumpără prea 
scump priveliştea unei făpturi frumoase şi vederea unui 
obraz chipeş! 

Estimp, califul se întoarse să-şi ia locul pe chilim. Atunci 
Aluniţă veni să sc temenească între mâinile sale şi îi spuse: 
O, emire al drcpt-credincioşilor, Allah păstrcaze-te intru 
cinstirea şi dragostea noastră, şi să nu ne văduvească El 

nicicând dc milele dărniciei talc! 

Iar califul îi zâmbi şi îl mângâie uşurel pe obraz şi îi spuse: 

Te aştept mâine la sarai. 

Apoi încheie petrecerea şi, urmat de Giafar, de Massrur şi 
de Abu-Nowas, care îl povăţui pe Aluniţă să nu uite să vină, 
plecă. 

A doua zi, Aluniţă, pe care nevastă-sa îl îndemnă de zor să 
se ducă la sarai, alese lucrurile cele mai de preţ pe care i le 
adusese micuțul Salim, le aşeză într-un sipet tare frumos şi 
puse sipetul pe capul robului cel drăgălaş; apoi, după ce fu 
îmbrăcat şi gătit cu multă grijă de soţia sa Zobeida, purcese 
la divan, luându-l cu sine şi pe copilul cu sipetul acela. Şi 
urcă la divan şi, punând sipetul la picioarele califului, îi făcu 
o închinare în stihuri bine ticluite, şi îi spuse: 

O, emire al drcpt-credincioşilor, Prorocul nostru cel 
binecuvântat (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) primea 
orice dar, ca nu cumva să pricinuiască vreo mâhnire cclui 
care i-l închina. Robul tău ar fi şi el bucuros dacă ai să 
binevoieşti să primeşti sipcţelul acesta ca mărturie a 
datorinţei sale! 

Atunci califul fu mulţumit dc cinstirca aceea din partea 
flăcăului şi îi spuse: 

Este prea mult, o, Aluniţă, întrucât tu însuţi nc şi eşti un 
peşcheş tare scump! Fii dar binevenit în saraiul meu şi, de 
astăzi chiar, vreau să te căftăncsc într-o slujbă înaltă. 


Şi pe dată îl şi mazili din slujbă pe starostele cel mare ii 
negustorilor din Bagdad şi îl căftăni pe Aluniţă în locul lui. 

Pe urmă, pentru ca acea căftănire să fie aflată dc toată 
lumea, califul scrise un firman în care ştiricea faptul, 
porunci ca firmanul să fie înmânat valiului, care îl trecu 
pristavului obştesc să-l strige pe toate ulițele şi prin toate 
sukurile din Bagdad. 

Cât despre Aluniţă, d-apoi el începu chiar din ziua aceea a 
se ducc neabătut la calif, care nu mai putea să se lipsească 
de a-l vedea. Şi, spre a-şi vinde mărfurile, cum nu avea 
nicidecum vreme el însuşi, deschise o prăvălie frumoasă, în 
capul căreia îl puse pe micuțul rob tuciuriu, care se dovedi 
de minune în meseria aceea gingaşă. 

De-abia se scurseră într-acest chip vreo două, trei zile, că 
iacătă că i sc vesti califului moartea neaşteptată a 
căpeteniei paharnicilor săi. Şi califul, pe loc, îl şi căftăni pe 
Aluniţă în slujbele baş-paharnicului, şi îl dărui cu un caftan 
falnic, potrivit cu slujba aceea măreaţă, şi îi hotărî o simbrie 
strălucită. Şi într-acest chip nu se mai despărţi de el. 

Peste două zile, cum Aluniţă sta tot pc lângă calif, odăiaşul 
cel mare intră, sărută pământul dinaintea scaunului 
domnesc şi spuse: 

Păstreze-i Allah zilele califului şi sporească-i-le cu tot 
atâtea zile câte tocmai i-a răpit moartea căpeteniei 
saraiului! 

Şi adăugă: 

O, emire al drept-credincioşilor, căpetenia saraiului a 
murit adineaori! 

Emirul drept-credincioşilor spuse: 

Aibă-1 Allah întru mila sa! 

Şi tot atunci îl şi căftăni pe Aluniţă căpetenie a saraiului în 
locul răposatului şi îi hotări nişte simbrii încă şi mai 
strălucite. Şi într-acest chip Aluniţă avea să rămână mereu 
alături de calif. Apoi, după ce căftănirea aceea se făcu şi fu 
ştiricită în tot saraiul, califul ridică divanul, fluturând, ca de 
obicci, năframa. 


În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaizeci şi şaptea noapte califul 
ridică divanul, fluturându-şi, ca de obicei, năframa, şi nu îl 
mai opri la el decât pe Aluniţă. 

Încât, din ziua aceea, Aluniţă îşi petrecea toate zilele la 
sarai; şi nu se mai întorcea la el acasă decât tare târziu 
noaptea şi se culca fericit cu soţia lui cărcia îi istorisea toate 
întâmplările de peste zi. 

Iar dragostea califului faţă dc Aluniţă nu făcu decât să 
sporească zi de zi, până într-atâta încât ar fi fost în stare să 
jertfească totul, decât să lase neîmplinită fie şi cea mai 
măruntă poftă a flăcăiandrului, precum se vădeşte din 
întâmplarea următoare. 

Califul rânduise un benchct la cârc se aflau de faţă soţii săi 
de inimă cei îndătinaţi: Giafar, poetul AbuNowas, Massrur şi 
Aluniţă. De după perdea cânta chiar cadâna cea mai dragă 
califului, cca mai frumoasă şi mai desăvârşită dintre 
cadânele sale. Şi deodată califul se uită ţintă la Aluniţă şi îi 
spuse: 

Prietene, îţi place cadâna mea, citesc asta în ochii tăi. 

Şi Aluniţă răspunse: 

Ceea ce îi place stăpânului trebuie să-i placă şi robului! 

Şi califul strigă: 

Pe capul meu şi pe mormântul strămoşilor mei, o, Aluniţă, 
din clipita aceasta cadâna mea este a ta! 

Şi o chemă numaidecât pe căpetenia hadâmbilor şi ii 
spuse: 

Du la casa căpeteniei saraiului meu toate lucrurile precum 
şi pe ccle patruzeci de roabe ale cadânei mele desfatarea- 
Inimilor, pe urmă du-o şi pe ea la casa lui într-un jeţ purtat 
de robi. 

Dar Aluniţă spuse: 

Pe viaţa ta, o, emire al drept-credincioşilor, iartă-l pe 
robul tău nevrednic de a lua ceea ce este al stăpânului! 

Atunci califul pricepu gândul lui Aluniţă şi îi spuse: 


Poate ca ai dreptate. De bună scamă că soţia ta ar fi 
zuliară pe fosta mea cadână! Încât cadâna să rămână la 
sarai! 

Pe urmă se întoarse către Giafar, vizirul său, şi îi spuse: 

O, Giafar, se cade să cobori numaidecât la sukul de robi, 
întrucât azi e zi de târg, şi să cumperi, la zece mii de dinari, 
cea mai frumoasă roabă din tot sukul. Şi s-o duci pe dată 
acasă la Aluniţă! 

Giafar sc ridică pe dată, cobori la sukul de robi, şi îl rugă 
pe Aluniţă să-1 însoţească spre a-i arăta chiar el ce ere să 
facă. 

Or, valiul cetăţii, emirul Khaled, coborâse şi el în ziua 
aceea la suk ca să cumpere o roabă pentru fecioru-său, 
care tocmai ajunsese la vârsta de flăcău. 

Valiul cetăţii avea într-adevăr un fiu. Dar fiul acela era un 
băiat dc o urâţenie cât să facă să lepede o femeie plină - 
scălâmb, cu răsuflarea împuţită, cu ochii câşi, cu gura mare 
cât o veşcă de vacă bătrână. Încât îl chema Buhăilăl. 

Chiar în seara din ajun, Buhăilă împlinise patrusprezece 
ani, iar maică-sa era îngrijorată, de o bună bucată de 
vreme, că nu văzuse la el nici un semn de bărbăţie 
adevărată. Dar se linişti numaidecât când băgă de seamă, 
chiar în dimineaţa acelei zile, că fiu-său Buhăilă, ca urmare 
a vreunui vis, se desfătase de unul singur în somnul lui, 
lăsând pe saltea un semn de netăgăduit. 

1 Li M.A. Salic: Habazlam Baz&iza. 

Aleg dovada aceea o bucurase până peste poate pe marna 
lui Buhăilă şi o făcuse să dea fuga la bărbatu-său să-i ducă 
ştirea cea fericită, silindu-l să coboare pe dată la suk, 
însoţit de fiul său, ca să-i cumpere o roabă frumoasă pc 
pofta lui. 

Aşadar vru Ursita, cârc este în mâinile lui Allah, ca în ziua 
aceea să facă aşa ca să se întâlnească în sukul de robi 
Giafar şi Aluniţă cu emirul Khaled şi cu fiul acestuia, 
Buhăilă. 


După salamalecurile îndătinate, se strânseră cu toţii 
laolaltă şi puseră să treacă pc dinaintea lor telalii, fiecare cu 
toate roabele albe, tuciurii ori negre, pe care le aveau. 

Aşa că văzură o grămadă fară de număr de copile - 
grecoaice, abisinience, chinezoaice şi persiance - şi erau 
gata să plece fară a se hotări în ziua aceea la alegerea 
vreuneia, când însuşi căpetenia misiţilor trecu ccl din urmă, 
ţinând de mână o copilă cu chipul descoperit, mai frumoasă 
ca luna plină din luna Ramadanului. 

La vederea ei, Buhăilă începu să pufnească de zor spre a- 
şi arăta jindul şi îi spuse emirului Khaled, tătânele său: 

Asta e care îmi trebuie! 

Iar Giafar la rându-i îl întrebă pe Aluniţă: 

Aceasta te mulţumeşte? 

El răspunse: 

Face banii! 

Atunci Giafar o întrebă pe copilă: 

Cum te cheamă, o, roabă gingaşă? 

Ea răspunse: 

O, stăpâne al meu, Yasmina! 

Atunci vizirul îl întrebă pe misit: 

Ce preţ de strigare arc Yasmina? 

El spuse: 

Cinci mii de dinari, o, stăpâne al meu! 

Atunci Buhăilă strigă: 

Eu dau şase mii! 

Atunci Aluniţă păşi înainte şi spuse: 

Dau opt mii! 

Atunci Buhăilă pufni de mânie şi spuse: 

Opt mii de dinari şi încă unul! 

Giafar spuse: 

Nouă mii şi încă unul! 

Dar Aluniţă spuse: 

Zece mii de dinari! 

Atunci misitul, temându-se ca nu care cumva cele două 
părţi să se răzgândească, spuse: 


La zece mii dc dinari, roaba Yasmina! 

Şi i-o dete lui Aluniţă. 

Când văzu aşa, Buhăilă se prăbuşi mestecând în vânt cu 
mâinile şi cu picioarele, spre marca supărare a tatălui său, 
emirul Khaled, care nu îl adusese la suk decât ca să facă 
cheful neveste-sii, că altmintrelea îi era silă de el din pricina 
hidoşiei şi a nătângiei lui. 

Cât despre Aluniţă, acesta, după ce mulţumi vizirului 
Giafar, o luă pe Yasmina şi o îndrăgi, iar ea îl îndrăgi tot aşa. 
Încât, după ce i-o înfăţişă neveste-sii Zobeida, care o găsi 
ispititoare şi îl lăudă pentru alegerea făcută, se desfată cu 
ea în chip legiuit, luând-o ca pe cea de a doua soţie. Şi 
dormi în noaptea aceea cu ea, şi o plodi pe dată, precum 
arc să se vădească în urmarea istorisirii. 

Dar cât despre Buhăilă, iacătă! 

După ce izbutiră, cu momeli şi cu şoseli, să-l ducă acasă, 
se aruncă pe saltele şi nu mai vroi să se scoale nici să 
mănânce, nici să bea, şi de altminteri aproape că îşi 
pierduse minţile de tot. 

Pe când toate femeile din casă, uluite, o împresurau pe 
mama lui Buhăilă, care era năucită până peste poate, iacătă 
că tocmai intră pe uşă o cotoroanţă dc babă, care era mama 
unui hoţoman vestit, la ceasul acela întemnițat, în temeiul 
unei osânduiri la ocnă pe viaţă şi ştiut în tot Bagdadul pe 
numele de Ahmad-Vicleanull. 

Ahmad-Vicleanul acela era atâta de dibaci în meşteşugul 
furtişagului, încât pentru el era un joc să şterpelească o 
poartă de sub chiar nasul portarului şi s-o facă să nu mai fie 
de parcă ar fi înghiţit-o, să găurească zidurile dinaintea 
stăpânului casei, prefăcându-se că-şi face treaba mică, să 
smulgă genele de la ochii unui ins fară ca acela să-l vadă, 
să şteargă sulimanul dc pe ochii unei femei fară ca ea să 
simtă. 

Mama lui Ahmad-Vicleanul intră aşadar la mama lui 
Buhăilă şi, după salamalecuri, o întrebă: 


Care este pricina supărării tale, o, stăpână a mea? Şi de ce 
boală zace tânărul meu stăpân, fiul tău, ocrotească-l Allah? 

Atunci mama lui Buhăilă îi istorisi bătrânei, care încă de 
multă vreme îi slujea de aducătoare dc slujnice, pricina cârc 
îi prăbuşise pe toţi în starea aceea. lar mama lui Ahmad- 
Vicleanul strigă: 

O, stăpână a mea, numai fecioru-mcu ar putea să vă scape 
din necaz, mă juruiesc ţie pe viaţa ta! Cată să capeţi 
slobozirea lui, şi are să ştie el să găsească vreun tertip cu 
care s-o aducă pe Yasmina cca frumoasă în mâinile 
tânărului nostru stăpân, fiul tău. Întrucât bine ştii că bietul 
meu copil zace în lanţuri, la picioare cu un belciug dc fier pc 
care stau săpate vorbele: „Pe viaţă!" Şi toate astea numai 
pentru că a bătut nişte bani calpi! 

lar mama lui Buhăilă îi făgădui ocrotire. 

Drept pentru cârc, chiar în seara aceea, când valiul, soţul 
ei, sc întoarse acasă, se duse la el, după cină; şi se dichisise, 
şi se parfumase, şi îşi luase înfăţişarea ei cea 'La M. A. Salic, 
sc păstrează numele original: pungaşul AbmadKamakin. 

Mai ispitită. Încât emirul Khaled, care era un om tare bun, 
nu putu să se împotrivească poftei pe care i-o stârnea 
vederea soţiei sale şi vru s-o cuprindă; ci ea se împotrivi şi îi 
spuse: 

Juruieşte-mi pe despărţenie că ai să-mi dai ceea ce am să- 
ţi cer! 

Iar eli sc jurui. Şi ea îl înduplecă la milă de soarta mamei 
celei bătrâne a hoţomanului şi căpătă dc la el făgăduiala 
slobozeniei. Încât apoi ea sc lăsă în pofta soţului. 

Şi-aşa, a doua zi dimineaţa, emirul Khaled, după spălările 
îndătinate şi după rugăciune, se duse la temniţa unde era 
întemnițat Ahmad-Vicleanul şi îl întrebă: 

Hei, tâlharule, te căieşti de relele săvârşite? 

El răspunse: 

Mă căiesc, şi o mărturisesc cu vorba întocmai precum 
cuget în inima mea! 


Atunci valiul îl scoase din temniţă şi îl duse dinaintea 
califului, care rămase uluit până peste poate că îl mai vedea 
în viaţă, şi îl întrebă: 

Ce, o, tâlharule, încă tot n-ai murit? 

El răspunse: 

Pe Allah! O, emire al drept-credincioşilor, viaţa celui ticălos 
este tare grea la popreală! 

Atunci califul începu să râdă în hohote şi spuse: 

— Trimiteţi după fierar să vină să-i scoată fiarele! 

Pe urmă îi spuse: întrucât îţi cunosc isprăvile, vreau să-ţi 
ajut a te statornici de-acuma în căinţa ta, şi, întrucât nimeni 
nu-i ştie pe hoţi mai bine ca tine, te căftânesc peste agia 
Bagdadului. 

Şi pe dată califul puse să se pristăvească firmanul prin 
care îl căftănea pe Ahmad-Vicleanul căpetenie peste agic. 
Atunci Anmad sărută mâna califului şi purcese pe dată la 
treburile slujbei lui. 

Ca început aşadar, spre a-şi sărbători vesel slobozenia şi 
slujba cea proaspătă, se duse la rateşul pe care îl ţinea 
ovreiul Abraham, tăinuitorul isprăvilor lui de odinioară, să 
golească vreo două-trei ojuri bătrâne din băutura lui, un vin 
grecesc minunat. Încât atunci veni maică-sa după el să-i 
spună dc datorinţa pe care urma s-o dovedească de aci 
înainte faţă de accea cârc fusese chcia slobozeniei lui, soţia 
emirului Khaled, mama lui Buhăilă; şi îl găsi pc jumătate 
beat şi ostenind să-l tragă de barbă pe ovrei, care nu 
cuteza să cârtească din cinstire faţă de slujba înfricoşată de 
căpetenie de agie a fostului Ahmad-Vicleanul. 

Dar bătrâna tot izbuti să-1 scoată dc acolo şi, luându-l de- 
o parte, îi povesti toate împrejurările cârc duseseră la 
slobozirea lui, şi îi spuse că trebuia numaidecât să închipuie 
ceva spre a o răpi pe roaba lui Aluniţă, căpetenia saraiului. 

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul îi spuse maică-sii: 

— Treaba se va face în seara aceasta. Întrucât nimica nu 
este mai uşor. 

Şi o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute şaizeci şi opta noapte spuse: 

Şi o lăsă, ca să se ducă să rânduiască lovitura. 

Or, se cade a sc şti că în noaptea aceea Harun AlRaşid 
intrase în iatacul soţiei sale Sett-Zobeida; întrucât era ziua 
dintâi a lunii, iar el îi hotărâse ziua aceea spre a sta de 
vorbă cu ea despre treburile obişnuite şi să-i ceară sfatul 
despre toate treburile mari şi mici ale împărăției lui. Că 
avea în ea o încredere fară de margini şi-i era dragă pentru 
înţelepciunea şi pentru frumuseţea ei mereu proaspete. Dar 
tot aşa se cade a sc mai şti că emirul drept-credincioşilor 
avea obiceiul, înainte de a intra în iatacul soţiei sale, să-şi 
lase în odaia dc la intrare, pe o sofa anume, şiragul de 
mătănii făcut din boabe de chihlimbare şi de peruzele, 
spada lui cea dreaptă cu mâner de jad învrâstat în rubine 
mari cât ouăle de porumbel, pecetea împărătească şi un 
fanăraş de aur împodobit cu nestemate care îi lumina calea 
atunci când, la vreme de noapte, îşi cerceta în taină saraiul. 


Amăânuntele acesrea erau bine ştiute de AhmadVicleanul. 
Aşa că îi slujiră spre a-şi pune în fapt vicleşugul. Aşteptă 
beznele nopţii şi somnul robilor, spre a-şi agăța scara de 
sfoară de-a lungul zidului din latura ce slujea de iatac soţiei 
califului, să se caţere acolo şi să se strecoare tăcut ca o 
umbră în odăiţa de la intrare unde, într-o clipeală de ochi, 
puse gabja pe cele patru lucruri de preţ, spre a grăbi să 
coboare pe acolo pe unde urcasc. 

De aci, dete fuga la casa lui Aluniţă şi, în acelaşi chip, se 
strecură în curte unde, fară a face nici cel mai mic zgomot, 
ridică una din pietrele de marmură care pardoseau curtea, 
săpă repede o groapă şi ascunse în ea lucrurile furate. Pe 
urmă, după ce puse totul la loc în bună rânduială, pieri spre 
a se duce să bea mai departe la rateşul ovreiului Abraham. 

Dar Ahmad-Vicleanul, ca hoţ desăvârşit ce era, nu putu să- 
şi înfrâne jindul de a-şi însuşi unul dintre cele patru lucruri 
furate. Aşa că şterpeli fanăraşul de aur şi, în loc să-l 
îngroape laolaltă cu celelalte în fundul gropii, îl îngropă în 
buzunarul său, zicându-şi: „Nu stă în deprinderile mele să 
nu-mi iau misitia. Aici mă plătesc singur!" 

Dar, ca să ne întoarcem Ia calif, dintru-ntâi mare îi fu 
mirarea când nu-şi mai găsi, dimineaţa, cele patru lucruri 
de preţ pe sofa. Apoi, când hadâmbii întrebaţi se aruncară 
cu faţa la pământ, apărându-se cu neştiinţa lor, califul fu 
cuprins de o supărare fară de margini şi, până într-atâta 
încât îşi îmbrăcă pe clipită rantia cea cumplită a mâniei. 
Caftanul acela era tot numai din mătase roşie; şi când 
califul îl îmbrăca, acesta era semnul unui prăpăd neabătut 
şi al unor năpaste înfricoşătoare pe capul tuturor celor din 
preajma lui. 

Califul, după ce îmbrăcă accl caftan roşu, intră la divan şi 
şezu în scaunul de domnie, singur în toată sala. Şi toţi 
dregătorii şi toţi vizirii intrară unul câte unul şi se ploconiră 
cu faţa la pământ, şi şezură prăvăliţi aşa, afară de Giafar 
care, măcar că îngălbenise, sta drept şi cu ochii aţintiţi la 
picioarele califului. 


Peste un ceas de tăcere înfricoşată ca aceea, califul se uită 
la Giafar cel încremenit şi îi spuse cu glas înfundat: 

Căldarea clocoteşte! 

Giafar răspunse: 

Fercască Allah de orice rău! 

În clipita aceea, intră valiul însoţit de AhmadVicleanul. 

Şi califul îi spuse: 

Dă-te mai încoace, emirc Khaled! Şi ia spune-mi cum stăm 
cu liniştea obştească în Bagdad! 

Valiul, tătânele lui Buhăilă, răspunse: 

Liniştea este desăvârşită în Bagdad, o, emire al drept- 
credincioşilor! 

Califul strigă: 

Minţi! 

Şi întrucât valiul, uluit, habar nu avea cum să-şi 
lămurească mânia aceea, Giafar, care era mai aproape dc 
el, îi şopti la ureche, în două vorbe, pricina care îl năuci de- 
a binelea. Pe urmă califul îi spuse: 

Dacă până deseară nu ai izbutit să găseşti lucrurile cele de 
preţ, care îmi sunt mai scumpe decât toată împărăţia, capul 
tău are să spânzure deasupra porţii dc la sarai! 

La vorbele acestea, valiul sărută pământul dintre mâinile 
califului şi strigă: 

O, emire al drept-credincioşilor, hoţul trebuie să fie careva 
dc la sarai, căci vinul care se oţeteşte cuprinde chiar în 
sineşi floarea dospelii. Şi-apoi îngăduieşte-i robului tău să 
spuie că răspunzător nu poate să fie decât numai un ins, şi 
anume capul de agie, care numai el are sarcina acestei 
veghi, şi care dc altminteri îi ştie bob cu bob pe toţi hoţii din 
Bagdad şi din împărăție! Aşa încât moartea lui se cade să 
fie înaintea morţii mele, în împrejurarea că nu s-ar găsi 
lucrurile pierdute. 

Atunci păşi înainte capul de agie, Ahmad-Vicleanul, şi, 
după închinăciunile de cuviinţă, îi spuse califului: 

O, emire al drept-credincioşilor, hoţul are să fie dovedit. 
Dar mă rog califului să-mi slobozcască un firman care să-mi 


îngăduiască a face cercetări la toţi cei ce sălăşluiesc la sarai 
şi la toţi cei ce intră aici, până şi la cadiu, până şi la vizirul 
cel mare Giafar, ori la căpetenia saraiului Aluniţă! 

Iar califul porunci să i se slobozcască pe dată firmanul cu 
pricina şi spuse: îmi trebuie, orice-ar fi, să pun a sc tăia 
capul cuiva, şi va fi ori capul tău, ori capul hoţului. Alege! Şi 
mă jur pe viaţa mea şi pe mormântul strămoşilor mei că, dc- 
ar fi hoţul accla chiar şi fiul meu, moştenitorul meu la 
domnie, hotărârea mea va fi neabătută: moartea în 
spânzurătoare pe maidanul cetăţii! 

La vorbele acestea, Ahmad-Vicleanul, cu firmanul în mână, 
ieşi şi se duse să-şi ia doi străjeri de la cadiu şi doi străjeri 
dc la valiu, şi îşi începu numaidecât cercetările, mergând Ia 
casa lui Giafar, apoi la cea a valiului şi apoi la cca a cadiului. 
Pe urmă ajunse la casa lui Aluniţă, care nici habar nu avea 
de ceea ce era să se întâmple. 

Ahmad-Vicleanul, ţinând firmanul într-o mână, iar în mâna 
cealaltă o vergea grea de aramă, păşi în odaia dc la intrare 
şi îi dete de ştire lui Aluniţă despre împrejurare, şi îi spuse: 

Ci eu am să mă feresc, doamne, a mă apuca de cercetări în 
casa prietenului de inimă al califului! Ingăduieşte-mi, 
aşadar, să plec ca şi cum lucrul s-ar fi săvârşit! 

Aluniţă spuse: 

Ferească-mă Allah de una ca asta, o, căpetenie a agiei! Se 
cade să-ţi îndeplineşti datoria până la capăt! 

Atunci Ahmad-Vicleanul spuse: 

Am s-o fac numai aşa chipurile! 

Şi, cu o înfăţişare nepăsătoare, ieşi în curte şi începu să 
dea ocol lovind în fiecare piatră de marmură cu vergeaua 
lui de aramă, până ce ajunse la piatra cu pricina care, la 
lovitură, scoase un sunet gol. 

Când auzi sunetul acela, Ahmad-Vicleanul strigă: 

O, domnia ta, pe Allah! Eu tare socot că aci dedesubt 
trebuie să fie vreo criptă bătrână în care o fi tăinuită vreo 
comoară din vremurile duse! 

Iar Aluniţă le spuse celor patru străjeri: 


Atunci încercaţi să săltaţi marmura ca să vedem cam ce 
poate să fie dedesubt! 

Şi numaidecât străjerii îşi înfipseră uneltele în 
dcspicăturile din jurul pietrei de marmură şi o săltară. Şi, 
dinaintea ochilor tuturora, se iviră trei dintre lucrurile 
lurate, anume spada, pecetea şi mătăniile. 

La priveliştea aceea, Aluniţă strigă: 

În numele lui Allah! 

Şi căzu leşinat. 

Atunci Ahmad-Vicleanul trimise după cadiu şi după valiu, şi 
după martori; şi cu toţii pecetluiră hârtia, iar cadiul însuşi 
sc duse s-o înmâneze califului, pe când străjerii îl zebcriră 
pe Aluniţă. 

Când se văzu cu cele trei lucruri în mâinile sale, afară de 
fanar, şi auzi că fuseseră găsite în casa celui pe care îl 
socotea ca pe cel mai credincios şi mai de inimă prieten al 
său, pe care îl potopise cu hatâruri şi în care îşi pusese o 
încredere fară de margini, califul rămase vreme de un ceas 
fară a rosti o vorbă, apoi sc întoarse către căpetenia 
străjilor şi spuse: 

Să fie spânzurat! 

Numaidecât, căpetenia străjilor ieşi şi puse să se strige 
osânda pe toate ulițele Bagdadului, şi se duse acasă la 
Aluniţă, pe care îl zeberi el însuşi şi îi zăpsi pe clipă pe dată 
femeile şi bunurile. Bunurile se vărsară în vistieria 
obştească, iar cele două femei aveau să fie strigate în târg 
la mezat ca roabe; da atunci valiul, tătânele lui Buhăilă, 
spuse că o ia el pe roaba care fusese cumpărată de Giafar; 
iar căpetenia strâjilor porunci să fie dusă acasă la el 
cealaltă, care era Zobeida cea cu «las duios. 

Or, căpetenia aceea de străji era chiar prietenul cel mai 
bun al lui Aluniţă, şi îi purta acestuia o dragoste ca de 
părinte, ce nu se dezminţise niciodată. Încât, măcar că de 
ochii lumii împlinea amarnicele porunci ale osândelor 
hotărâte de mânia califului asupra lui Aluniţă, sc jurui că 
arc să scapc capul fiului său de suflet, şi mai întâi o puse la 


adăpost în chiar casa lui pe una dintre soțiile lui Aluniţă, pe 
frumoasa Zobeida, pe care nenorocirea o zdrobise. 

În chiar seara aceea, urma să aibă loc spânzurarea lui 
Aluniţă, cârc până una-alta zăcea ferecat în fundul temniţei. 
Dar căpetenia străjilor veghea asupra lui. Sc duse la 
căpetenia temnicerilor şi îl întrebă: 

Câţi întemnițați ai, osândiţi la spânzurătoare săptămâna 
aceasta? 

El răspunse: 

Cam patruzeci, fară vreo doi, trei. 

Căpetenia străjilor spuse: 

Vreau să-i văd pe toţi. 

Şi îi trecu în cercetare, unul câte unul, de mai multe ori, şi 
până la urmă îl alese pe unul care semăna de-a mirările cu 
Aluniţă, şi îi spuse temnicerului: 

Acesta are să-mi slujească precum a slujit odinioară 
berbecul jertfit de patriarhul din vechime, tatăl lui Ismail, în 
locul fiului său! 

Îl luă aşadar pe întemnițat şi, la ceasul hotărât 
spânzurării, se duse să-l dea gâdclui, cârc numaidecât, 
dinaintea mulţimii fară de număr strânse pe meidan, şi 
după săvârşirea cuvioaselor rânduieli îndătinate, petrecu 
frânghia pc după gâtul presupusului Aluniţă şi, dintr-o 
smucitură, îl şi repezi în gol, spânzurat. 

După care căpitanul străjilor aşteptă întunericul spre a 
merge să-l scoată pe Aluniţă din temniţă şi să-l ducă la el 
acasă pe sub mână. Şi numai atunci îi dezvălui cc făcuse 
pentru el şi îi spuse: 

Ci, pe Allah! O, fiul meu, pentru ce te-ai lăsat ispitit de 
lucrurile acelea scumpe, tu, cel în care califul îşi pusese 
toată încrederea? 

La vorbele acestea, Aluniţă se prăbuşi leşinat de 
tulburare; iar când, în urma îngrijirilor, îşi veni în simţiri, 
strigă: 

Pe numele cel preasfânt şi pe Proroc, o, taică al meu, sunt 
cu totul străin de furtul acela, şi habar n-am nici de 


dedesubtul lui, nici cine este făptaşul! 

lar căpetenia străjilor nu pregetă a-i da crezământ şi rosti: 

Mai devreme ori mai târziu, fiul meu, vinovatul are să se 
dea în vileag! În ce te priveşte, nu poţi să zăboveşti o clipită 
mai mult în Bagdad, întrucât nu-i puţin lucru să ai ca 
vrăjmaş un sultan. Aşa că am să plec cu tine, lăsând-o aici, 
cu nevastă-mea, pe soţia ta Zobeida, până ce Allah, în 
înţelepciunea sa, are să schimbe starea aceasta a 
lucrurilor! 

Apoi, fară nici bare mi să-i lase răgaz lui Aluniţă să-şi ia 
bun-rămas de la soţia sa Zobeida, îl luă cu sine spunându-i: 

Avem să ne ducem drept în port la Aias, pe Marea Sărată, 
ca de acolo să ne suim pe vreo corabie ce pleacă spre 
Iskandaria, unde ai să aştepţi trecerea vremilor trăind 
liniştit; întrucât cetatea Iskandaria, o, fiul meu, este tare 
plăcută de locuit, iar împrejurimile ei sunt verzi şi 
binecuvântate. 

Numaidecât purceseră la drum amândoi şi în curând 
ajunseră departe de Bagdad. Dar nu aveau nimica pe cc să 
călărească, şi taman când se întrebau cum ar fi să facă spre 
a-şi rostui ceva, iacătă că se întâlniră cu doi evrei, nişte 
samsari de la Bagdad, inşi tare bogaţi, şi cunoscuţi de-ai 
califului. Atunci căpetenia străjilor se temu ca nu cumva 
aceştia să se ducă să-i spună califului că îl văzuseră pe 
Aluniţă viu. Aşa că păşi înaintea lor şi le strigă: 

Descălecaţi de pe catări! 

Iar cei doi evrei, tremurând, descălecară, şi căpetenia 
străjilor le reteză capul, le luă banii, şi încălecă pe unul 
dintre catâri, dându-l pe celălalt lui Aluniţă; şi amândoi îşi 
urmară drumul mai departe către mare. 

Când ajunseră la Aias, avură grijă să-şi dea catârii în 
seama stăpânului hanului la care traseră să se odihnească, 
stăruind pc lângă el să-i îngrijească bine; iar a doua zi 
căutară împreună o corabie gata de plecare spre 
Iskandaria. Într-un sfârşit, găsiră una care tocmai sta să-şi 
desfăşoare pânzele. Atunci căpetenia străjilor, după ce îi 


dete lui Aluniţă tot aurul pe care îl luase de la cei doi evrei, 
îl povăţui stăruitor să aştepte la Iskandaria în deplină linişte 
ştirile pe care nu are să zăbovească a i le trimite dc la 
Bagdad, ba să şi aibă nădejdi că arc să vină chiar el la 
Iskandaria, de unde arc să-l ia îndărăt la Bagdad atunci 
când vinovatul va fi dovedit. Pe urmă îl îmbrăţişă plângând, 
în vreme ce corabia îşi şi umfla pânzele. Iar el sc întoarse la 
Bagdad. 

Or, iacătă ce află acolo: 

A doua zi după spânzurarea presupusului Aluniţă, califul, 
tare rătutit încă, îl chemă pe Giafar şi îi spuse: 

Ai văzut, o, vizire al meu, cum a ştiut Aluniţă acela să fie 
mulţumitor faţă de bunătatea mea şi de batjocura pe cârc a 
săvârşit-o faţă de mine? Dar cum de poate o făptură aşa de 
frumoasă să ascundă un suflet aşa de urât? 

Vizirul Giafar, om de înţelepciune minunată, dar care nu 
avea cum să izbutească a dibăci pricinile unei fapte atâta de 
anapoda, sc mulţumi să răspundă: 

Emire al drept-credincioşilor, cele mai ciudate fapte nu 
sunt ciudate decât pentru că temeiul lor ne scapă. Oricum, 
noi nu putem să judecăm decât numai după urmarea 
faptului. Or, urmarea aceasta a fost aici jalnică pentru 
făptaş, întrucât 1-a ridicat în ştreang! Ci, o, emire al drept- 
credincioşilor, egipţianul Aluniţă avea în ochi o atare 
strălucire de frumuseţe sufletească, încât judecata mea nu 
vrea să dea crezare faptului ce s-a răzvădit simțului văzului 
meu! 

Califul, la vorbele acestea, cugetă păs de un ceas de 
vreme, pe urmă îi spuse lui Giafar: 

Oricum, chiar că aş vrea să mă duc să văd cum sc leagănă 
în ştreang trupul vinovatului! 

Şi se străvesti şi ieşi cu Giafar şi ajunse la locul unde 
presupusul Aluniţă spânzura între cer şi pământ. 

Leşul era acoperit cu un giulgiu care îl învăluia cu iotul. 
Încât califul îi spuse lui Giafar: 

Dă jos giulgiul! 


Şi Giafar trase giulgiul jos, iar califul se uită la spânzurat; 
şi se dete îndărăt numaidecât, uluit, şi strigă: 

O, Giafar, acesra nu este Aluniţă! 

Giafar cercetă leşul şi se încredinţă că într-adevăr nu era 
Aluniţă; ci nu lăsă să i se vadă nimic pe chip şi, liniştit, 
întrebă: 

Dar pe ce cunoşti, o, cmirc al drept-credincioşilor, că nu 
este Aluniţă? 

El spuse: 

Aluniţă era mai degrabă micuţ de stat, iar acesta este mult 
prea mare! 

Giafar răspunse: 

Asta nu-i o dovadă. Spânzurătoarea alungeşte. 

Califul spuse: 

Fosta căpetenie a saraiului avea două aluniţe pe obraz, iar 
acesta nu are niciuna! 

Giafar spuse: 

Moartea schimbă şi poceşte chipul! 

Şi califul strigă: 

Fie! Da ia uită-te, o, Giafar, la talpa picioarelor acestui 
spânzurat: sunt tatuate pe ca, după obiceiul ereticilor din 
tagma lui Aiil, numele celor doi mari şeici2! Or, ştii bine că 
Aluniţă nu era şiit, ci sunit3! 

La vădirea aceasta, Giafar încheie: 

Singur Allah ştie toate tainele! 

Pe urmă sc întoarseră amândoi la sarai, iar califul porunci 
să fie înmormântat leşul. Şi, din ziua aceea, izgoni din 
mintea sa până şi amintirea lui Aluniţă. 

Dar cât despre roaba care era cea de a doua soţie a lui 
Aluniţă, aceasta fu dusă de câtre emirul Khaled la Buhăilă, 
fecioru-său. Şi, la vederea ei, Buhăilă, care nici '/f/i, ccl dc al 
patrulea calif (656-661), asasinat la Kufa, a fost soţul lui 
Fatimd şi ginerele lui Mahomcd. 

2 „Cei doi mari şeici" sunt Abu Bckr, primul calif arab (din 
632) şi Omar, cel de al doilea calif (634-644), cârc au pus 
temeliile Imperiului Arab. 


I Suniţii reprezintă ramura ortodoxă a islamului, pc când 
şiiţii, adică partizanii lui Aii, sunt socotiți dc către ortodocşi 
ca sectanţi. 

Nu se clintise din pat din ziua vânzării, se ridică gâfâind şi 
vru să se apropie de ea şi s-o cuprindă în braţe. Dar roaba 
cea frumoasă, scârbită şi îngreţoşată de înfăţişarea liâdă a 
gămanului, trase deodată de la brâu un jungher şi, ridicând 
mâna, strigă: 

Pleacă ori te omor cu jungherul acesta şi pe urmă mi-l 
înfig şi mie în piept! 

Atunci mama lui Buhăilă se repezi, cu mâinile înainte, şi 
ţipă: 

Cum de cutezi să te împotriveşti poftei fiului meu, o, roabă 
neruşinată? 

Dar muieruşca spuse: 

O, telpizo, da unde este legea aceea care să-i îngăduiască 
unei femei să ţină de doi bărbaţi deodată? Şi-apoi de când, 
spune-mi, de când pot câinii să sălăşluiască în sălaşul leilor? 

La vorbele acestea, mama lui Buhăilă spuse: 

A, bine! Dacă-i pe-aşa, ai să vezi tu ce viaţă amară ai să 
duci aici! 

lar muicruşca răspunse: 

Mai bine să mor, decât să mă lipsesc de dragostea 
stăpânului meu, fie el viu ori mort! 

Atunci soţia valiului porunci să fie dezbrăcată şi îi luă 
hainele cele frumoase de mătase şi giuvaierurile, şi ii dete 
pe ea o păcătoasă de rochie de bucătăreasă, din păr de 
cămilă, şi o trimise la bucătărie, spunându-i: 

Dc-acum înainte slujba ta de roabă aici stă în a curăța 
ceapa, a face focul sub cratiţe, a stoarce zeama dc roşii şi a 
frământa aluatul de pâine! 

lar soţia cea tânără spuse: 

Mai degrabă fac munca asta, decât să văd chipul fiului tău! 

Şi, din ziua aceea, trecu la bucătărie, da nu zăbovi a 
dobândi inimile tuturor celorlalte roabe, care nu o mai 
lăsau să trudească, ţinându-i locul la treabă. 


Cât despre Buhăilă, acesta, daca nu putu să ajungă la 
roaba cea frumoasă Yasmina, căzu la pat de-a binelca şi nu 
sc mai sculă. 

Or, se cade să ne aducem aminte că Yasmina, încă din cea 
dintâi noapte de căsătorie, rămăsese însărcinată de la 
Aluniţă. Încât, la câteva luni de la venirea ci în casa valiului, 
născu la soroc un copil de parte bărbătească, frumos ca 
luna, căruia îi puse numele de Aslan, plângând întruna, şi 
ea şi toate celelalte roabe, cu lacrimi fierbinţi, că nu era 
acolo tatăl băiatului ca să dea el însuşi numele fiului său. 

Micuţul Aslan fii alăptat vreme de doi ani de maică-sa şi se 
făcu voinic şi tare frumos. Şi, întrucât şi ştia să meargă 
singur, vru ursita lui, într-o zi, pe când maică-sa era prinsă 
cu treburile, ca micuțul Aslan să suie treptele scării de la 
bucătărie şi să ajungă în odaia în care, depănându-şi 
mătăniile de chihlimbar, sta valiul, emirul Khaled, tatăl lui 
Buhăilă. 

La vederea micuţului Aslan, a cărui asemănare cu taică- 
său Aluniţă era aidoma, emirul Khaled simţi cum îi năboiesc 
lacrimile în ochi, şi îl chemă pe copil, şi îl luă pe genunchi, şi 
înccpu să-l mângâie, tare tulburat, şi zise: 

— Binecuvântat fie acela carele zămisleşte lucruri atâta de 
frumoase şi le dă suflet şi viaţă! 

Estimp, roaba Yasmina băgă de seamă lipsa copilului; îl 
căută înnebunită peste tot şi se hotărî, în pofida tuturor 
cuviinţelor, să intre, cu ochii rătăciţi, în odaia în care şedea 
emirul Khaled. Şi îl văzu pe micuțul Aslan pe genunchii 
valiului; şi copilul sc juca înfigându-şi degetele în 
preacinstita barbă a emirului. Dar, când o văzu pe maică-sa, 
micuțul se repezi înainte; iar emirul Khaled îl ţinu mai 
departe şi îi spuse Yasminei: 1 As/an înseamnă pc turceşte 
„leu". 

Ia vino mai încoace, o, roabo! Au copilul acesta va fi fiind al 
tău? 

Ea răspunse: 

Da, o, stăpâne al meu, este rodul inimii mele! 


El o întrebă: 

Şi cine este tată-său? Este vreuna dintre slugile mele? 

Ea spuse, vărsând un potop de lacrimi: 

Tatăl lui este soţul meu Aluniţă. Dar acuma, o, stăpâne al 
meu, este fiul tău! 

Valiul, tare tulburat, îi spuse roabei: 

Pe Allah! Tu ai spus aşa! De-aci înainte este fiul meu! 

Şi tot atunci îl şi înfie, şi îi spuse mamei: îţi cer dar ca, de 
astăzi, să-l socoteşti pe fiul tău ca al meu, şi să-l faci să 
creadă pentru totdeauna, când are să fie la vârsta 
înţelegerii, că niciodată nu a avut alt tată decât pe mine! 

Şi Yasmina răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Atunci emirul Khaled se îngriji, ca un adevărat părinte, de 
fiul lui Aluniţă, şi îi dete o creştere aleasă şi il trecu în 
seama unui dascăl tare învăţat care era un caligraf de mâna 
întâia şi care îl învăţă şi scrierea cea Ilrumoasă, şi Coranul, 
şi geometria, şi poezia. Apoi, când tânărul Aslan se făcu mai 
mare, tatăl său de suflet, emirul Khaled, îl învăţă el însuşi să 
călărcască, să mânuiască armele, să se înfrunte de-a călare 
cu lancea şi să lupte în întreceri. Şi ajunse în felul acesta, la 
vârsta dc patrusprezece ani, un călăreț desăvârşit, şi fu 
ridicat de calif la cinstea de emir, ca şi tatăl său valiul. 

Or, vru ursita ca într-o zi tânărul Aslan să se întâlnească cu 
Ahmad-Vicleanul la uşa rateşului evreului Abraham. Şi 
Ahmad-Vicleanul îl pofti pe fiul emirului să intre să ia o 
răcoritoare. 

După ce şezură jos, Ahmad-Vicleanul începu să bea, după 
năravul lui, până cc se îmbătă. Atunci scoase din buzunar 
fanăraşul împodobit cu nestemate, pe care îl furase 
odinioară, şi, cum începuse a se întuneca, îl aprinse. Atunci 
Aslan îi spuse: 

Ya Ahmad, fanarul acesta este foarte frumos. Dă-mi-l mie! 

Căpetenia de agie îi zise: 

Ferească-mă Allah! Cum aş putea să-ţi dau un lucru care a 
dus la pierzanie atâtea suflete? Află că, într-adevăr, fanarul 


acesta a fost pricina morţii fostului cap al saraiului, un 
oarecare ins din ţara Egiptului, pc nume Aluniţă! 

Şi Aslan, tare stârnit, strigă: 

Spunc-mi şi mie povestea! 

Atunci Ahmad-Vicleanul îi istorisi toată jitania, dc la 
început până la sfârşit, fălindu-se, în beţia lui, că el însuşi 
fusese făptaşul isprăvii. 

Când se întoarse acasă, tânărul Aslan îi povesti maică-sii 
Yasmina povestea pe care tocmai o auzise dc la Ahmad- 
Vicleanul şi îi spuse că fanarul se mai afla încă în mâinile 
aceluia. 

La vorbele acestea, Yasmina scoase un țipăt mare şi căzu 
leşinată. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar în cea de a două sute ţaizeci fi noua noapte spuse: 

La vorbele acestea, Yasmina scoase un țipăt mare şi căzu 
leşinată. Iar când îşi veni în simţiri, izbucni în suspine şi se 
aruncă de gâtul fiului său Aslan şi îi spuse, printre lacrimi: 

O, copilul meu, Allah iacătă că face să iasă la iveală 
adevărul. Aşa că nu pot să-ţi tăinuiesc mai mult taina mea! 
Află dar, o, Aslan copilul meu, că emirul Khaled nu este 
decât tatăl tău de suflet; cât despre tatăl tău de sânge, 
acela este soţul meu mult-iubit, Aluniţă, care a fost osândit, 
precum vezi, în locul celui vinovat. Eşti dator, aşadar, o, fiul 
meu, să te duci de îndată la un prieten bun de odinioară al 
tatălui tău, preacinstitul şeic al străjilor califului, şi să-i 
istoriseşti ceea cc ai aflat. I*e urmă să-i spui: „O, taică al 
meu, mă juruiesc ţie pe Allah, răzbună-mă asupra 
ucigaşului părintelui meu aluniţă!" 

Numaidecât tânărul Aslan alergă la căpetenia străjilor 
saraiului, chiar accla cârc îi scăpase capul lui Aluniţă, şi îi 
spuse ceea ce îl învățase Yasmina să-i spună. 

Atunci căpetenia străjilor, până peste poate de minunat şi 
de bucuros, îi spuse lui Aslan: 


Slăvit fie Allah carele sfâşie vălurile şi aruncă lumină în 
bezne! 

Şi adăugă: 

De mâine, o, fiul meu, Allah are să te răzbune! 

Într-adevăr, în ziua aceea califul orânduise o întrecere 
mare la cârc urmau să se înfrunte de-a călare cu lăncile toţi 
emirii şi toţi călăreţii cei mai de frunte din Bagdad, şi la 
care avea să se tocmească şi o întrecere în jocul cu mingea 
şi cu măciuca, tot de-a călare. Iar tânărul Aslan era şi el din 
ceata celor ce aveau să joace cu măciuca. Şi îşi îmbrăcase 
tunica dc sârmă şi încălecase calul cel mai Inimos din 
grajdurile părintelui său de suflet, emirul Khaled. Şi chiar 
că era strălucitor astfel; şi însuşi califul lu până peste poate 
de fermecat de înfăţişarea şi dc tinereţea lui. Încât dori să-l 
aibă în ceata sa. 

Şi jocul începu. Şi dintr-o tabără şi din cealaltă, jucătorii 
dovediră o măiestrie marc în mişcările lor şi o dibăcie 
minunată de a trimite mingea cu măciuca drept în mijlocul 
majei lor, din goana marc a cailor. 

Dar deodată unul dintre jucătorii din tabăra potrivnică 
celei pe cârc o diriguia însuşi califul slobozi mingea drept 
spre chipul califului, şi cu o lovitură atâta de iscusită şi de 
năprasnică, încât negreşit că s-ar fi zis cu ochii şi poate că şi 
cu viaţa califului, dacă tânărul Aslan, cu-o sprinteneală de-a 
mirărilea, nu ar fi oprit, cu o lovitură de măciucă, taman la 
vreme mingea din zbor. Şi o trimise atâta de cumplit 
îndărăt, încât îl nimeri în spinare pe călăreţul care o 
aruncase şi îl prăvăli din şa, frângându-i şira spinării! 

La fapta aceea strălucită, califul se uită la tânărul Aslan şi 
îi spuse: 

Trăiască cei viteji, o, fiu al emirului Khaled! 

Şi califul cobori pe dată de pe cal, după ce puse capăt 
întrecerii, şi îşi strânse emirii şi pe toţi călăreţii care se 
înfruntaseră la joc. Pe urmă îl chemă pe tânărul Aslan şi, 
dinaintea tuturor celor de faţă, îi spuse: 


O, neprcţuitule fiu al valiului Bagdadului, vreau să te aud 
la cât preţuieşti tu însuţi răsplata ce se cuvine pentru o 
faptă precum a ta! Sunt gata să-ţi împlinesc tot ce mi-ai 
cere. Vorbeşte! 

Atunci tânărul Aslan sărută pământul dintre mâinile 
califului şi îi spuse: 

Cer de la capul drept-credincioşilor răzbunare! Sângele 
tatălui meu nu a fost răscumpărat, iar ucigaşul mai este viu! 

La vorbele acestea, califul rămase până peste poate de 
nedumerit şi strigă: 

Ce spui tu, o, Aslane, despre răzbunarea tatălui tău? Păi 
tatăl tău, emirul Khaled, iacătă-1 colea lângă mine, viu şi 
nevătămat, slavă lui Allah Milosârdnicul! 

Şi Aslan răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, emirul Khaled a fost 
pentru mine cel mai bun dintre toţi taţii de suflet. Află 
numai că eu nu sunt fiul sângelui său, întrucât tatăl meu 
este căpetenia dc odinioară a saraiului tău, Aluniţă! 

Când auzi vorbele acestea, califul văzu lumina cum se 
preschimbă în neguri dinaintea ochilor săi, şi, cu glas 
sugrumat, spuse: 

Fiul meu, tu nu ştii că tatăl tău s-a dovedit ticălos faţă de 
emirul drept-credincioşilor? 

Dar Aslan strigă: 

Ferească-l Allah pc tatăl meu să fi fost făptaşul ticăloşiei! 
Ticălosul se află de-a stânga ta, o, emire al drept- 
credincioşilor! Este capul de agie, Ahmad-Vicleanul! 
Porunceşte să fie scotocit şi vei găsi în buzunarul lui dovada 
ticăloşiei! 

La vorbele acestea, califul se schimbă la obraz şi se lăcu 
galben cum e şofranul, şi, cu glas înfricoşător, îl chemă pe 
capul străjilor şi îi spuse: 

Scotoceşte-l de faţă cu mine pe căpetenia agiei! 

Atunci căpetenia străjilor, bătrânul prieten al lui aluniţă, 
veni la Ahmad-Vicleanul şi îi scotoci buzunarele într-o 


clipeală de ochi şi scose deodată fanăraşul de. Tur furat de 
la calif! 

Atunci califul, de-abia mai izbutind să se stăpânească, ii 
spuse lui Ahmad-Vicleanul: 

Vino mai încoace! De unde a ajuns la tine fanarul acesta? 

El răspunse: 

L-am cumpărat, o, emire al drept-credincioşilor! 

Iar califul le spuse străjerilor: 

Numaidecât aşterncţi-l la ciomăgeală, până mărturiseşte! 

Şi pe dată Ahmad-Vicleanul fu înşfăcat de străjeri, 
dezbrăcat până la piele, şi vergeluit, şi zdrumicat sub 
lovituri până mărturisi tot şi istorisi toată jitania, de la 
început până la sfârşit. 

Califul sc întoarse atunci către tânărul Aslan şi îi spuse: 

Acuma este rândul tău. Ai să-1 spânzuri cu chiar mâna ta! 

Şi pe dată străjerii petrecură ştreangul pe după gâtul lui 
Anmad-Vicleanul, iar Aslan îl apucă straşnic cu amândouă 
mâinile şi, ajutat dc căpetenia străjilor, îl săltă pe tâlhar în 
vârful spânzurătorii înfipte în mijlocul meidanului de 
alergări. 

După ce dreptatea se împlini într-acest chip, califul îi 
spuse lui Aslan: 

Fiul meu, încă nu mi-ai cerut nici un hatâr pentru isprava 
ta! 

Şi Aslan răspunse: 

O, emire al drept-credincioşilor, de vreme ce îmi 
îngăduieşti a ccre ceva, mă rog ţie să mi-l dai îndărăt pe 
tatăl meu! 

La vorbele acestea, califul, tulburat peste fire, începu să 
plângă, apoi suspină: 

Păi tu nu ştii, fiul meu, că săracul taică-tău, osândit pe 
nedrept, a murit spânzurat? Ori mai degrabă s-ar putea să 
fie mort, că lucrul nu este întru totul neîndoielnic. Drept 
accea mă juruiesc pe cinstea strămoşilor mei că l-aş dărui 
cu cel mai mare dintre hatâruri pe acela care mi-ar da de 
ştire că Aluniţă, părintele tău, nu este mort! 


Atunci căpetenia străjilor veni între mâinile califului şi 
spuse: 

Dă-mi făgăduinţă de iertare! 

Şi califul răspunse: 

Ai făgăduinţă! Grăieşte! 

Şi căpetenia străjerilor spuse: îţi dau de ştire vestea cea 
bună, o, emire al dreptcredincioşilor! Slujitorul tău cel 
credincios de odinioară, Aluniţă, se află în viaţă! 

Califul strigă: 

A, ce tot spui tu? 

El răspunse: 

Pe viaţa capului tău, mă juruiesc ţie că acesta este 
adevărul! Şi chiar eu l-am scăpat pe Aluniţă, rânduind să fie 
spânzurat în locul lui un osândit care i se asemuia precum 
sc asemuieşte un frate cu fratele său. lar acuma se află la 
adăpost în Iskandaria, unde trebuie să fie prăvăliaş în suk, 
pesemne. 

La vorbele acestea, califul sări în sus dc bucurie şi îi spuse 
căpeteniei străjilor: 

Trebuie să pleci îndată după cl şi să mi-l aduci în cel mai 
scurt răstimp! 

Şi capul străjilor răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Atunci califul porunci să i se verse zece mii de dinari 
pentru cheltuielile de călătorie; iar căpetenia străjilor 
purcese numaidecât la drum spre Iskandaria, unde va să-l 
găsească pe Aluniţă, de-o vrea Allah! 

Dar cât despre Aluniţă iacătă! 

Corabia pe care se suise ajunsese la Iskandaria după o 
plutire minunată, care îi fusese scrisă de Allah 
(binecuvântat fie E1!), iar Aluniţă cobori pc țărm 
numaidecât şi rămase vrăjit dc înfăţişarea cetăţii 
Iskandaria, pe care nu o mai văzuse niciodată, măcar că el 
se născuse în (>airo. Şi se duse pc dată în suk, unde 
închirie o prăvălie gata orânduită cu de toate şi pc care 
telalul sukului o striga dc vânzare, aşa cum se găsea. Era, 


într-adevăr, o prăvălie al cărei stăpân tocmai murise pe 
neaşteptate; era dichisită, ca de obicei, cu perne, şi era 
plină de mărfuri, lucruri trebuitoare pentru oamenii 
mărilor, precum pânze, frânghii, sfori, lăzi vânjoase, saci 
pentru mărunţişuri, arme de toate soiurile şi de toate 
preţurile, şi mai ales o ditamai grămadă de fierotenii şi de 
vechituri mult preţuite de căpitanii de năvi care le 
cumpărau de acolo spre a le vinde oamenilor din Apus; 
întrucât oamenii ele prin ţările Apusului preţuiesc până 
peste poate vechiturile din vremurile de demult şi îşi 
schimbă până şi femeile şi copiii pe, de pildă, vreo piatră 
talismanică ori vreo sabie ruginită dc cine ştie când. 

Încât nu e de nici o mirare că Aluniţă, în vremea anilor 
lungi ai surghiunului său departe de Bagdad, izbândise de 
minune în neguţătoria sa, dobândind înzecit; întrucât nimic 
nu este mai rodnic decât vânzarea dc vechituri, care se 
cumpără, de pildă, cu o drahmă şi se vând apoi cu zece 
dinari. 

După ce vândusc tot ceea cc avusese în prăvălie, Aluniţă 
tocmai se pregătea să vândă chiar prăvălia, când, deodată, 
pe un raft pe cârc îl ştia gol cu totul, zări ceva roşu şi 
sclipitor. Luă lucrul acela şi văzu, uluit până peste poate, că 
era o gemmă talismanică voinică, cu şase feţe şlefuite, şi 
atârnată de un lănţişor de aur vechi; iar pe cele şase feţe 
erau săpate nişte nume cu litere necunoscute, 
asemănătoare cu nişte furnici ori cu alte gângănii la fel ca 
mărime. Şi o tot măsura cu mare luare-aminte, când văzu 
dinaintea prăvăliei un căpitan de corabie, care se oprise să 
se uite mai de aproape la gemma pe care o zărise din uliţă. 

Rcizul, după salamalec, îl întrebă pe Aluniţă: 

O, stăpâne al meu, poţi să-mi laşi gemma aceea, ori poate 
că nu este de vânzare? 

El răspunse: 

Aici totul este de vânzare, până şi prăvălia! 

Reizul întrebă: 


Atunci vrei să-mi vinzi gemma pe optzeci de mii de dinari 
de aur? 

La vorbele acestea, Aluniţă chibzui: „Pe Allah! Gemma asta 
trebuie să fie cum nu s-a mai pomenit de prețioasă! Aşa că 
să mă las greu." Şi răspunse: * 

Fără de îndoială că glumeşti, o, reizule! Întrucât, pe Allah! 
Eu am dat pe ea, ca preţ dc cumpărare, o sută de mii de 
dinari! 

Celălalt spuse: 

Atunci, vrei să mi-o dai cu o sută de mii? 

Aluniţă spuse: 

Fie! Dar numai din cinstire faţă de tine! 

Şi reizul îi mulţumi şi îi spuse: 

Nu am la mine atâţia bani; întrucât ar fi tare primejdios să 
umbli prin Iskandaria cu atâta bănet. Dar hai cu mine pe 
corabie, unde ai să-ţi capeţi preţul, pe deasupra şi cu un 
peşcheş de două viguri de pânzet, două viguri de catifea şi 
două viguri de bogasiu. 

Atunci Aluniţă se ridică, încuie uşa de Ia prăvălie cu cheia 
şi se duse pe corabie cu căpitanul. Şi reizul îl rugă să-l 
aştepte pe punte, şi se duse să aducă banii. Dar nu sc mai 
ivi, şi deodată pânzele se desfăşurară cât erau de mari şi 
corabia spintecă marea, ca o pasăre. 

Când sc văzu luat prins aşa pe apă, uluiala lui Aluniţă fu 
până peste poate. Dar de Ia cine putea să capete ajutor, cu 
atât mai mult cu cât nu vedea nici un corăbier de la care să 
ceară vreo lămurire, iar naia zbura pe mare ca împinsă de 
cel nevăzut? 

Pe când sta el aşa năuc şi speriat, îl văzu până la urmă pe 
căpitan cum venea, mângâindu-şi barba şi uitându-se la cl 
cu un chip şoltic, şi care îi spuse într-un sfârşit: 

Eşti chiar tu, musulmanul Aluniţă, fiul lui Şamseddin din 
Cairo, şi cârc a fost la Bagdad la saraiul califului? 

El răspunse: 

Da, sunt fiul lui Samseddin! 

Reizul spuse: 


Prea bine! Peste câteva zile avem să ajungem la Genua, în 
ţara noastră creştinească. Şi ai să vezi tu, o, musulmanule, 
cc soartă te aşteaptă acolo! 

Apoi plecă. 

Şi-aşa, plutirea dovedindu-se norocită, naia ajunse în 
portul Genuei, cetatea creştinilor de la Apus. Şi numaidecât 
o femeie bătrână, însoţită de doi bărbaţi, veni pe corabie să 
întrebe de Aluniţă, care nici nu mai ştia ce să socoată 
despre întâmplare. Da, lăsându-se în seama soartci, bună 
ori rea, care îl călăuzea, o urmă pe bătrâna care îl duse, de- 
a lungul cetăţii, până la o biserică cc ţinea de o aşezare 
călugărească. 

Când ajunseră la uşa bisericii, bătrâna se întoarse către 
Aluniţă şi îi spuse: 

De-aci înainte trebuie să te socoţi ca slugă la biserica şi la 
stăreţia aceasta. Slujba ta stă în a te scula în fiecare zi de 
cu zori ca să te duci dintru-ntâi la pădure să faci rost de 
lemne şi să te întorci cât mai degrabă să speli podeaua din 
biserică şi din stăreţie, să scuturi preşurile, să mături peste 
tot; apoi să dai grâul prin ciur, să-l râşneşti, să frămânţi 
aluatul de pâine, să coci pâinea în cuptor; să iei o merţă de 
linte, s-o zbrobeşti, s-o găteşti, şi să umpli cu ea trei sute 
şaptezeci de străchini pe care trebuie să le dai una câte una 
fiecăruia din cei trei sute şaptezeci de călugări din 
mănăstire; apoi să te duci să goleşti dc scârnă ţucalele din 
chiliile călugărilor; pe urmă îţi închei treaba cu stropitul 
grădinii şi cu umplerea celor patru butoaie şi a hârdaielor 
rânduite de-a lungul zidului. Şi toată treaba aceasta trebuie 
isprăvită în fiecare zi până în prânz. Întrucât trebuie să-ţi 
dăruieşti toate după-amiezcle silindu-i pe trecători să intre, 
de voie de nevoie, în biserică, să asculte predica; iar dacă 
nu vor, iacătă colea o cârjă împodobită cu o cruce de fier cu 
care să-i păleşti, din porunca domnu lui ţării. În felul acesta, 
nu au să mai sălăşluiască în cetate decât creştinii cei 
cucernici, care vor veni aici ca să fie binecuvântaţi de 


călugări. Şi-acuma apucă-te de treabă şi ia bine scama să 
nu uiţi spusele mele! 

Şi, după cc rosti vorbele acestea, bătrâna se uită la el 
clipind din ochi şi plecă. 

Atunci Aluniţă îşi zise: „Pe Allah! Toate astea sunt prea dc 
tot!" Şi, nemaiştiind ce să facă, intră în biserică, la ceasul 
acela cu totul goală, şi şezu jos pe un scaun ca să încerce a 
chibzui la toate întâmplările ciudate câte îl potopiseră una 
după alta. 

Se afla acolo de vreun ceas de vreme, când auzi cum 
răzbate până la el, pe sub pilaştri, un glas de femeie atâta 
de duios, încât numaidecât, uitându-şi grijile, Aluniţă începu 
s-o asculte ca vrăjit. Şi aşa de răpit fu de i; laşul acela, încât 
pc dată toate păsăruicile din sufletul lui începură să cânte 
cu toatele deodată, şi simţi cum pogoară în el răcoarea 
binecuvântată pe care o stârneşte cântare singuratică. Şi se 
şi sculase să cautc glasul acela, când glasul tăcu. 

Dar deodată, dintre pilaştri, se ivi un chip acoperit de 
văluri al unei femei care veni până lângă el şi, cu un glas 
tremurând, îi spuse: 

Oh, Aluniţă, de cât amar de vreme tot visez la tine! Într-un 
sfârşit, binecuvântat să fie Allah carele a îngăduit să ne 
găsim! lacătă! Avem să ne căsătorim numaidecât! 

La vorbele acestea, Aluniţă strigă: 

Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! 

Lotărât că tot ceea ce mi se întâmplă nu este decât un vis! 
lar când visul are să se risipească, am să mă trezesc iarăşi 
în prăvălia mea din Iskandaria! 

Dar tânăra femeie spuse: 

Ba nu, o, Aluniţă, este aievea! Te afli în cetatea (lenuei, 
unde am pus să fii adus, fară de voia ta, cu mijlocirea 
reizului de sub poruncile tatălui meu, domnul cetăţii 
Genuei. Află dar că eu sunt domniţa HosnMariam, fiica 
domnului acestei cetăţi. Cu ajutorul vrăjitoriei, pe care am 
învăţat-o de când eram copilă, mi s-a izvodit făptură şi 
frumuseţea ta, şi m-am îndrăgostit aşa de tare de tine, încât 


l-am trimis pe reiz să te caute la Iskandaria. Şi ia uite la 
gâtul meu gemma talismanică pe cârc ai găsit-o în prăvălia 
ta, şi care fusese pusă pe unul dintre rafturile tale de chiar 
reizul, anume spre a te ispiti pe puntea corăbiei sale. Şi 
numaidecât ai să vezi şi tu ce puteri peste fire îmi dă 
gemma aceasta. Da mai înainte de toate trebuie să te însori 
cu mine. Şi atunci toate dorinţele tale se vor împlini. 

Aluniţă o întrebă: 

O, domniţă, măcar îmi făgăduieşti că mă duci îndărăt la 
Iskandaria? 

Ea spuse: 

Este cel mai uşor lucru! 

Atunci el se învoi să se însoare cu ea. 

Şi domniţa Mariam îi zise: 

Aşadar vrei să te întorci dc îndată la Iskandaria? 

El răspunse: 

Da, pe Allah! 

Ea spuse: 

Să mergem! 

Şi luă cornalina şi o întoarse spre cer cu faţa pe care era 
scrisă închipuirea unui pat, şi cu degetul freca apăsai faţa 
aceea, rostind: „O, cornalina, în numele lui Soleiman, îţi 
poruncesc să-mi rostuieşti un pat de călătorie!" 

De-abia rosti ea vorbele acestea, că un pat dc călătorie, cu 
toate păturile şi pernele lui, se şi aşternu dinaintea lor. Se 
suiră amândoi în el şi se întinseră în tihnă. Atunci domniţa 
Mariam luă între degete cornalina, o întoarse spre cer cu 
una din feţe, pe care era zugrăvită o pasăre, şi spuse: 

Cornalina, o, cornalina, îţi poruncesc, în numele lui 
soleiman, să nc duci întregi şi nevătămaţi la Iskandaria, 
mergând pc calea cea mai dreaptă! 

De-abia fusese rostită porunca aceasta, că patul sc şi 
ridică de la sine în văzdun, fară de nici o smucitură, se 
înălţă până la cupolă, ieşi pe fereastra cea mare şi, mai iute 
decât pasărea cea mai iute, spintecă văzduhul, lin ca într-o 


vrajă şi, într-un răspas de vreme tare scurt, îi şi lasă jos la 
Iskandaria. 

Or, în chiar clipita în care puneau piciorul pe pământ, 
văzură cum venea spre ei un om îmbrăcat ca la Bagdad, pe 
care Aluniţă îl şi cunoscu: era căpetenia străjilor. Tocmai 
coborâse şi el de pe corabie, tot atunci, ca să purceadă Ia 
căutarea osânditului de odinioară. Se repeziră aşadar unul 
în braţele celuilalt, iar căpetenia străjilor îi spuse lui Aluniţă 
ştirea despre găsirea culpeşului şi despre spânzurarea lui, 
îi istorisi toate întâmplările câte se petrecuseră la Bagdad 
de patrusprezece ani încoace, şi îi dete astfel de ştire 
despre naşterea fiului său Aslan care ajunsese călăreţul cel 
mai frumos din Bagdad. 

Iar Aluniţă, la rându-i, îi povesti căpeteniei străjilor toate 
păţaniile lui, de la început până la sfârşit. Şi acestea îl 
minunară până peste poate pe căpetenia străjilor care, 
după ce tulburarea i se mai potoli, îi spuse: 

Emirul drept-credincioşilor doreşte să te vadă cât mai 
degrabă! 

El răspunse: 

Da, de bună seamă! Dar îngăduieşte-mi să merg la Cairo 
să sărut mâna tatălui meu Şamseddin şi a mamei mele, şi 
să-i înduplec să vină cu noi la Bagdad. 

Atunci căpetenia străjilor se sui şi el în patul cârc îi şi duse 
într-o clipeală de ochi la Cairo, chiar pe Uliţa Galbenă, unde 
se afla casa lui Şamseddin. Şi bătură la poartă. lar mama 
cobori să vadă cine bătea aşa şi întrebă: 

Cine bate? 

El răspunse: 

— Sunt eu, fiul tău Aluniţă! 

Bucuria mamei fu fară de margini, pentru ea care de atâta 
amar de ani îmbrăcase hainele de jale, şi căzu leşinată în 
braţele fiului ei. lar preacinstitul Şamseddin tot aşa. 

După ce se odihniră vreme de trei zile acasă la Şamseddin, 
sc suiră cu toţii pe patul care, la porunca domniţei Hosn- 
Mariam, îi duse întregi şi nevătămaţi la Bagdad, unde califul 


îl întâmpină pe Aluniţă îmbrăţişându-l ca pe un fiu, şi îl 
potopi cu huzmeturi şi cu hatâruri, şi pe el, şi pe tatăl său 
Şamseddin, şi pe fiul său Aslan. 

După care Aluniţă îşi aduse aminte că, la urma urmei, 
temeiul dintâi al norocului său fusese MahmudDeandosulea, 
care dintru-ntâi îl stârnise aşa de năstruşnic să călătorească 
şi apoi îl culesese, despuiat de toate, dc pe acoperişul 
fântânii de pc uliţă. Încât puse să fie căutat peste tot şi, 
până la urmă, îl găsi stând jos într-o grădină, înconjurat de 
nişte băieţi cu care cânta şi bea. Şi îl rugă să vină la sarai, 
unde rândui să fie ridicat, aşa deandosulea cum era, 
căpetenie a agiei în locul lui Ahmad-Vicleanul. 

După ce îşi împlini şi datorinţa aceasta, Aluniţă, bucuros că 
îşi găsise un fiu aşa dc frumos şi de viteaz cum era 
tânărulAslan, mulţumi lui Allah pentru milele sale. Şi trăi 
până peste poate de huzurit, la Bagdad, înconjurat de cele 
trei soţii ale sale, Zobeida, Yasmina şi Hosn-Mariam, vreme 
de ani şi ani, până ce veni să-l caute Spărgătoarea de 
desfătări şi Despărţitoarea de prieteni! Mărire fie înălţată 
Aceluia pururea Neschimbător, spre carele se adună toate 
câte sunt zămislite! 

lar Şeherezada, isprăvind de povestit istoria aceasta, se 
simţi oleacă ostenită şi tăcu. 

Atunci sultanul Şahriar, care şezuse nemişcat în luare 
aminte toată vremea aceasta, strigă: 

Povestea cu Aluniţă, o, Seherezada, chiar că este 
nemaipomenită, iar Mahmud-Deandosulea şi misitul Sesam, 
cu leacul lui de încălzit ouăle cârc s-au răcit, m-au desfătat 
până peste poate. Dar se cere să-ţi mărturisesc uimirea 
mea dc a vedea aşa de puţine versuri în povestea aceasta, 
când tocmai mă deprinsesem cu nişte stihuri minunate! Şi- 
apoi trebuie să-ţi spun că faptele lui Deandosulea încă mai 
au pentru mine oarecare întunericime, şi aş fi bucuros să te 
aud că-mi dai o lămurire mai limpede, dacă fireşte îţi este 
cu putinţă! 


La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, Şeherezada/ 
âmbi a râde uşurel şi se uită la soră-sa Doniazada, pe care o 
văzu înveselită până peste poate; pe urmă îi spuse 
sultanului: 

Acuma, 0, norocitule sultan, cum micuța aceasta poate %.I 
asculte orice, am să-ţi istorisesc vreo două din Păţaniile 
poetului Abu-Nowa$y cel mai desfătător, şi cel mai vrăjitor, 
şi cel mai duhliu dintre toţi poeţii Iranului şi ai Arabici! 

lar micuța Doniazada se ridică de pe chilimul pe care sta 
ghemuită şi dete fuga să se arunce în braţele suroră-sii, pe 
care o sărută cu drag şi îi spuse: 

Uf, mă rog ţie, Şeherezada, începe numaidecât! Fii aşa dc 
bună, o, sora mea! 

lar Şeherezada spuse: 

Cu toată voioşia inimii şi ca o cinstire adusă sultanului 
acesta împodobit cu purtări alese! 

Dar întrucât văzu că se luminează de ziuă, Şeherezada, iot 
sfioasă, amână povestitul pe a doua zi. 

Cândfii cea de a două sute şaptezecea noapte spuse: 

Micuța Doniazada aşteptă ca Şeherezada să-şi isprăvească 
iroaba ei cea de rând cu sultanul Şahriar şi, ridicând capul, 
*. Trigă: 

O, sora mea, mă rog ţie, ce mai aştepţi ca să ne istoriseşti 
snoavele despre poetul Abu-Nowas, prietenul califului, cel 
mai vrăjitor dintre toţi poeţii Iranului şi ai Arabici? 

lar Șeherezada zâmbi către sora ei şi îi spuse: 

Nu aştept decât îngăduinţa sultanului ca să istorisesc 
câteva dintre păţaniile lui Abu-Nowas, care era într-adevăr 
un poet fară ae seamăn, da şi un mare dezmăţat! 

Atunci micuța Doniazada sări în sus şi dete fuga s-o sărute 
pe soră-sa spunându-i: 

Oh! Mă rog ţie, ce-a păţit? Grăbeşte de ne spune! 

Ci sultanul Şahriar, întorcându-se către Şeherezada, îi 
spuse: 

Chiar că, Şeherezada, nu aş fi supărat să te ascult cum ne 
istoriseşti vreo două, trei asemenea păţanii pe care le 


prepun desfătătoare. Şi se cade să-ţi spun că în noaptea 
aceasta mă simt ispitit spre nişte gânduri mai înalte, şi stau 
gata să aud din gura ta niscaiva parimii înțelepte. Aşa că, 
dacă ştii vreo poveste care ar putea să mă îmbogăţească în 
cunoaşterea poveţelor chibzuite şi să-mi sporească mintea 
cu învăţătura celor înţelepţi şi a celor cărturari, să nu care 
cumva să crezi că nu m-ar ispiti! Ba dimpotrivă! Pe urmă vei 
putea, dacă răbdarea mea nu va fi ajuns la capăt, o, 
Şeherezada, să mă veseleşti şi cu păţaniile acelea ale lui 
Abu-Nowas. 

La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, Şeherezada 
grăbi a răspunde: 

O, norocitule sultan, chiar că astăzi toată ziua am cugetat 
la o poveste cu o fetişcană dc o frumuseţe uluitoare, şi 
învățată de-a mirărilea, şi pe care o chema Sympathial. 

Şi sultanul strigă: 

Pe Allah! Nu mai zăbovi deloc să-mi împărtăşeşti toate cele 
despre care mi-ai pomenit acum! Întrucât nimic nu îmi este 
mai drag să ascult decât spusele pline de învăţătură rostite 
de fetele frumoase. Şi tare mai doresc ca povestea 
făgăduită să mă mulţumească intru totul şi să fie totodată 
un spor şi o pildă de învăţătură pe care orice musulman 
adevărat este dator s-o aibă. 

Atunci Șeherezada cugetă o clipită şi, ridicând un deget, 
spuse2: 1 La M. A. Salic, este păstrat numele original: 
Tabaddud. 

2 O modificare, justificată dc unele divergențe dintre 
textele arabe, m aducc dc către traducător, în volumul 
acesta şi în cele următoare, faţă dc ordinea în cârc îşi 
propusese să facă sa sc urmeze poveştile. Astfel Povestea cu 
Sindbada fost plasată aici, pc câtă vreme iniţial ca nu 
trebuia să apari decât în volumul al IX-lca al traduccrii 
(Nota lui Mardrus). 

E povesteşte - ci Allah este cel mai ştiutor a toate - că era 
la Bagdad un negustor tare bogat, cu o deverea 
nemaipomenită. Se bucura de cinstiri, dc falnicii, de 


huzmeturi şi de hatâruri de toate soiurile, da iui era fericit 
deloc, întrucât Allah nu îşi aşternuse asupra-i 
binecuvântarea sa până la a-i dărui şi un copil, măcar de-ar 
fi fost el chiar şi dc parte femeiască. Încât îmbătrânise întru 
alean, şi îşi vedea zi de zi oasele cum i se fac străvezii şi 
spinarea cum i se gârboveşte, Iară ca să poată dobândi de 
la vreuna dintre soțiile lui cele multe un câştig alinăcor. Da 
într-o zi, după ce împărţise pomeni multe şi după ce trecuse 
şi pe la sfinţii schivnici şi se rugase cu evlavie, se culcă cu 
cea mai tânără dintre roabele sale şi, de data aceasta, din 
mila celui Preaînalt, o lăsă plină pe clipă şi pe dată. 

În cea de a noua lună, zi la zi, soţia negustorului născu 
norocit un copil de parte bărbătească atâta de frumos de 
era ca o bucată de lună. 

Încât negustorul, în datorinţa sa faţă de cel 
Atoatedătătorul, nu uită a-şi îndeplini juruinţelc făgăduite, 
şi lacu daruri mari celor săraci, şi văduvelor, şi orfanilor, 
vreme de şapte zile în şir; apoi, în dimineaţa celei dc a 
şaptea zile, se gândi să-i dea un nume fiului său, şi îi dete 
numele de Abul-Hassanl. 

Copilul fu crescut pc braţele doicilor şi pe braţele roabelor 
cele frumoase şi fu îngrijit ca un odor scump 1 La M.A. 
Sălie, numele este Abu-li Husn. 

POVESTEA CU MULI ÎNVĂŢATA SYMPATHIA până ce 
ajunse la vârsta învăţăturii. Atunci fu dat în scama dascălilor 
cei mai cărturari, care îl învăţară să citească vorbele cele 
dumnezeieşti din Coran., şi îl deprinseră scrierea cea 
frumoasă, poezia, socotitul şi mai ales dibăcia de a trage cu 
arcul. Încât învăţătura lui întrecea ca întindere pe cea a 
celor de vârsta lui şi pe a celor din veacul lui; şi aceasta nu 
fu încă totul! 

Într-adevăr, el adăuga la toate acele felurite învățături şi 
un farmec vrăjitoresc, şi era desăvârşit de frumos, încât 
iacătă cu ce stihuri poeţii de pe vremurile lui i-au zugrăvit 
nurii cci tinereşti, frăgezimea obrajilor, florile buzelor şi 
pufuşorul cel proaspăt care le împodobeau: 


Na vezi cum iată-i stau să dea în floare Bobocii 
trandafirilor lui scumpi De pe obrajii-i care râd în soare 
Când primă vâra-n crânguri pune bumbi? 

Şi nu te miri că trandafirii iară Mai ard aţa, când iată-n 
crugul gurii Ca toporaşii-n umbrele pădurii Stă pufid 
bărbâăţiei să răsară'? 

Tânărul Abul-Hassan fu aşadară bucuria tatălui său, 
desfătul luminii ochilor lui, atâta vreme câtă îi menise 
ursitoarea dintru început. Da când bătrânul simţi că sc 
apropie sorocul care îi fusese hotărât, îl chemă pe fiul său 
să şadă jos între mâinile sale, într-o zi ca toate zilele, şi îi 
spuse: 

— Fiul meu, iacătă că vadeaua mea este aproape, şi nu mi- 
a mai rămas decât să mă gătesc a mă înfăţişă dinaintea 
Domnului şi Stăpânului nostru. Îţi las ca moştenire averi 
mari, multe bogății şi moşii, sate întregi cu pământuri 
frumoase şi cu livezi mănoase, care să vă ajungă, şi încă din 
prisos, şi ţie şi copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi. Te 
povăţuiesc numai să ştii a te bucura de ele fară de risipă, 
mulţumindu-i Atoateimpărţitorului şi trăind în cinstirea cârc 
i se datorează! 

Pe urmă bătrânul negustor muri de boala lui, iar Abul- 
Hassan rămase până peste poate dc mâhnit şi, după ce 
datorinţele înmormântării se împliniră, îşi puse semnele de 
jale şi se încuie cu durerea lui. 

Da în curând prietenii săi izbutiră să-1 înveselească şi să-l 
smulgă din jelaniile sale, şi o făcură atâta de temeinic, încât 
îl înduplecară să intre la hammam ca să se împrospăteze, 
apoi să-şi schimbe hainele; şi îi spuseră, spre a-1 alina întru 
totul: 

— Cel ce se răsplămădeşte pe sine în copiii ca tine, acela 
nu moare! Alungă-ţi aşadar jalea şi cugetă cum să te 
foloseşti de tinereţea şi de bunurile tale! 

Încât Abul-Hassan uită încet, încet poveţele tătânesău, şi 
până la urmă sc amăgi că norocul şi bogăţia ar fi fară de 
capăt. De-atunci nu mai conteni a-şi împlini toate poftele, a 


se deda tuturor desfătărilor, a-şi petrece cu cântăreţele şi 
cu lăutăresele, a mânca în toate zilele o grămadă de pui, 
întrucât îi plăceau puii, a sc veseli despccctluind olurile cele 
bătrâne cu băuturi îmbătătoare şi a asculta chinchetul 
pocalelor ciocnite, a chirfosi ceea ce putea chirfosi, a 
părădui ceea ce putea părădui, şi a irosi ceea ce putea irosi, 
cât până la urmă se trezi într-o/. I fară nimica în mâini, 
afară poate doar dc sine însuşi. Şi, din toate câte i le lăsase 
de moştenire răposatul tătâne-său, ca slujitori şi femei, nu îi 
mai rămase nimica, decât numai o roabă dintre roabele cele 
multe. 

Da iarăşi trebuie să ne minunăm de la bun înccput de 
urmarea cea norocită a soartei care vroise ca roaba aceea 
să fie taman chiar minunea dintre toate roabele de pe toate 
meleagurile Răsăritului şi ale Apusului, şi cârc mai 
rămăsese în casă, acuma fară de strălucire, a risipitorului 
de Abul-Hassan, fiul răposatului negustor, întradevăr, roaba 
aceea se numea Sympathia, şi chiar că niciodată nu se 
potrivise un nume mai bine cu harurile făpturii care îl 
purta. Roaba Sympathia era o fetişcană dreaptă precum 
litera alefi cu un mijlocel bine întocmit şi atâta de subţire şi 
de gingaş, încât soarele nici nu ar fi izbutit să-i aştearnă 
umbra pe pământ; frumuseţea şi frăgezimea feţei sale erau 
de-a minunelea; chipu-i era întru totului tot pecetluit 
limpede cu semnul binecuvântării şi al bunei vestiri; gura-i 
era parcă pecetluită cu pecetea lui Soleiman, ca spre a 
străjui comoara cea scumpă de mărgăritare pe care o 
închidea; dinţii ei erau ca două şire de salbe aidoma; cele 
două rodii ale sânilor ei erau despărțite prin mejdina cea 
mai vrăjitoare, iar buricul ei era atâta de scobit şi de adânc, 
încât ar fi putut să cuprindă în el o uncie de unt muscat. Cât 
despre şerteaţa ei cca falnică, d-apoi aceea încheia taman 
cum se cuvine gingăşia mijlocelului şi lăsa tipărite adânc pe 
sofale şi pe saltele groapa întocmită de fălnicia greutăţii 
sale. Şi despre ea era vorba în cântecul acesta al poetului: 


Eprecum soarele-n tărie, Ca luna-n noaptea sini/ie, Şi 
luminoasă-i fi mlădie Precum un fir de trandafir! Şi-i toată 
numai bucurie, Ca viul soarelui potir, Ca luna-n ceruri 
argintie, Ca blânda floare zoroclie Ce-fi leagănă gingafu-i 
fir! 

Li cerul scris în raza feţei, Iar pajiftile verzi din rai, Cu 
dulcele izvor al vieţii, Sclipesc sub strălucitu-i strai; Şi-i 
însăfi lumea frumuseţii Izarul ei ca un sarai. 

Toate culorile le-mbină: Al rozei roşu, alb de-argint, Şi alb 
de santal, şi lumina De mură neagră strălucind; lar vraja ei 
mereu senină O apără de răul jind. 

Slăvit sa fie-acela care Asupra ei a revărsat Atâta slavă 
stătătoare! Şi fericit acel bărbat Căruia-i fi-va desfătare 
Duiosu-i glas înfiorat! 

Aşa era roaba Sympachia, singura comoară pe care o mai 
avea risipitorul de Abul-Hassan. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar căndfu cea de a două sute şaptezeci şi doua noapte 
spuse: 

Aşa era roaba Sympathia, singura comoară pe care «>» mai 
avea risipitorul de Abul-Hassan. 

Aşadar, dacă băgă de seamă că toată clironomia 
părintească se irosise fară de întoarcere, Abul-Hassan se 
ufundă într-o stare de deznădejde care îi răpi şi somnul, şi 
pofta de mâncare; şi rămase aşa trei zile şi trei nopţi Ură să 
mănânce, fară să bea, fară să doarmă; încât roaba lui 
Sympathia ajunse să socoată că are să-l vadă cum moare şi 
se hotări să-l scape cu orice preţ. 

Se împodobi cu hainele ci cele mai potrivite spre a li 
scoase ia iveală şi cu giuvaierurile şi odoarelc câte îi mai 
rămăseseră, şi se înfăţişă stăpânului ei, cu un zâmbet dc 
semn bun pe buze, spunându-i: 

Allah are să-ţi curme zbuciumările prin mijlocirea mea. 
Pentru aceasta, nu ai decât să mergi dinaintea stăpânului 
nostru, emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Raşid, cel de 


al cincelea dintre coborâtorii din Abbas, şi să-i ceri pe mine, 
ca preţ de vânzare, zcce mii de dinari. Dacă are să găsească 
preţul acesta prea ridicat, să-i spui aşa: „O, emire al drept- 
credincioşilor, fata aceasta preţuieşte încă şi mai mult, lucru 
de care ai să-ţi dai mai bine seama dacă ai s-o pui la 
încercare. Ea atunci are să crească cu mult în ochii tăi, şi 
vei vedea că nu-şi are pereche şi asemuire, şi că este cu 
adevărat vrednică să-1 slujească pe Stăpânul nostru 
califul!" Apoi îl povăţui, stăruind îndelung, să se păzească 
de a scădea cumva preţul. 

Abul-Hassan, care până la ceasul acela nu se ostenise, din 
nepăsare, să ia aminte la însuşirile şi la harurile roabei lui 
cele frumoase, nici baremi nu mai era în stare să preţuiască 
însuşi darurile ce se puteau afla în ea. Cugetă numai că 
gândul nu era rău şi că avea putinţă de izbândă. Se sculă 
aşadar pe clipă şi, luând-o după el pe Sympathia, o duse 
dinaintea califului, căruia îi înşiră vorbele pe care ea îl 
povâăţuise să le spună. 

Atunci califul se întoarse înspre ea şi o întrebă: 

Cum te cheamă? 

Ea spuse: 

Mă cheamă Sympathia. 

E îi spuse: 

O, Sympathia, oare eşti dăscălită întru învăţătură şi poţi 
să-mi înşiri numele feluritelor ramuri ale cunoaşterii pe 
care le-ai adâncit? 

Ea răspunse: 

O, stăpâne al meu, am învăţat sintaxa, poezia, pravilele de 
rând şi canunclc cele sfinte, muzica, astronomia, geometria, 
aritmetica, legile moştenirilor, şi taina de a pătrunde cărţile 
de vrăjitorie şi de a citi însemnele cele din vechime. Ştiu 
pe de rost Cartea Cea Sfântă şi pot s-o citesc în celc şapte 
osebite chipuri2; cunosc întocmai numărul suralelor3, al 
verseturilor, al despărţămintelor4, al feluritelor părţi şi al 
împerecherilor lor; ştiu câte rânduri, câte cuvinte, câte 
litere, câte consoanc şi câtc vocale cuprinde; ştiu de şart 


care surale au fost izvodite şi scrise la Mecca, şi care altele 
au fost răzvedite la Medina5; cunosc sunnaua şi canunurile, 
ştiu să Ic dcoscbesc după datină şi să le rânduiesc după 
temeiurile lor netăgăduite; nu îmi sunt străine nici logica, 
nici arhitectura şi nici filosofia, precum nici elocinţa, 
rostirea cea frumoasă, retorica şi întocmirea stihurilor, pe 
care ştiu să Ic orânduiesc şi să le cadenţez fară a ocoli nici o 
greutate de întocmire a lor; ştiu să le fac line şi curgătoare, 
precum şi încâlcite şi întortocheate pe pofta numai a cclor 
cârc se pricep; iar dacă uneori pun în ele şi nişte înceţoşări, 
accasta-i anume spre a stârni mai tare luarea-aminte şi spre 
a desfătă mintea celui care izbuteşte să le dezlege țesătura 
cca aleasă şi gingaşă; într-un sfârşit, am învăţat multe şi mi- 
am întipărit tot ceea ce am învăţat. Încât peste toate 
acestea ştiu să cânt şi ştiu să dănţuiesc ca o pasăre, şi să 
mânuiesc alăuta şi naiul, la fel cum ştiu să cânt cu toate 
instrumentele cu strune, pe cincizeci de glasuri osebite. 
Încât, atunci când cânt ori când dănţuiesc, cel care mă vede 
ori mă aude îşi 1 La M.A. Salic, în loc dc „însemnele cclc din 
vechime" sc traducc: „poveştile despre cei dintâi oameni- 

: Pentru modul dc citire a Coranului au fost stabilite mai 
multe feluri adoptate dc către una sau alta dintre şcolile dc 
citeţi. Dc obicci sc consideră canonice şapte citiri. 

* Sură în limba arabă este numele dat fiecăruia dintre cclc 
114 capitole ale Coranului. 

K Prin „despărţăminte" sc înţeleg grupurile dc surale cc sc 
citesc împreună, ca un fel de Ic cţic, de către musulmani. 

— Denumire suralelor „din Mccca" sau „din Medina" sc 
datorează locului unde au fost scrisc dc către Mahomcd 
respectivele capitole - la Mccca, oraşul de baştină al lui, 
Mahomcd, sau la Medina, unde acesta s-a mutat în anul 622 
(mutare numită hegiră). 

Vinde şi sufletul; dacă, gătită şi împarfumată, păşesc 
legănată, ucid; dacă îmi scutur şoldurile, pun omul la 
pământ; dacă numai clipesc din ochi, înjunghiu; dacă îmi 
scutur brăţările, orbesc privirile; dacă ating, dau viaţă; şi 


dacă plec dc undeva, în urma mea las moarte! Mă pricep la 
toate măiestriile, şi mi-am desăvârşitpriceperea în această 
privinţă până peste marginile firii, încât nu ar izbuti să-i 
întrezărească vânătările decât cei mult rari care şi-ar fi 
pritocit anii în învăţarea înţelepciunii! 

Când auzi spusele acestea, califul Harun Al-Raşid rămase 
uimit şi minunat văzând atâta har de vorbire şi atâta 
frumuseţe totodată, atâta ştiinţă şi tinereţe în aceea care 
şedea dinaintea sa, cu ochii plecaţi cuviincios. Se întoarse 
înspre Abul-Hassan şi îi spuse: 

— Am să dau poruncă numaidecât să fie chemaţi toţi 
dascălii cei cărturari, ca s-o pună pe roaba ta la cercare şi 
să mă încredinţez, printr-o ccrcetare de faţă cu toţi şi 
hotărâtoare, dacă este chiar atâta de învățată pe cât este 
de frumoasă. În împrejurarea că arc să iasă biruitoare din 
cercetare, nu numai că am să-ţi dau cei zece mii de dinari, 
da am să te şi potopesc cu cinstiri că mi-ai adus o minune 
atâta de aleasă. Dacă nu, nu are să fie nimica, iar ea 
rămâne în stăpânirea ta! 

Apoi, atunci pe loc, califul puse să fie adus cel mai marc 
învăţat dc pe vremea aceea, Ibrahim ben-Saiarl, cel care 
adâncise toate cunoştinţele omeneşti: asemenea puse să fie 
aduşi toţi preoţii, toţi grămăticii, toţi cititorii din Coran, şi 
hakimii, şi astronomii, şi filosofii, şi dascălii dc pravili, şi 
ştiutorii dreptci-credinţe. Şi cu toţii dădură zor să vină la 
sarai şi sc adunară în sala de divan, fară a şti pentru care 
pricină fuseseră chemaţi. 

La porunca dată de calif, şezură jos roată cu toţii pe 

: Ibrahim ben-Saiar (mai corcct: Ibrahim ibn Saiiar-an- 
Nazzam) a fosi un marc teolog islamic; a murit în anul 845. 

Chilim, pe când la mijloc, pe un jeţ de aur aşezat acolo 
după porunceala califului, sta tânăra Sympathia, cu obrazul 
acoperit cu un iaşmac subţire, iar ochii-i străluceau şi dinţii- 
i zâmbeau cu zâmbetul lor cuminte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a două sute şaptezeci şi patra noapte 
spuse: 

Zâmbind cu zâmbetul lor cuminte. 

Când asupra acelei adunări se statornici o tăcere atâta de 
deplină, încât s-ar fi putut auzi până şi sunetul unui ac 
căzând pe jos, Sympathia Ic făcu tuturora un salamalcc plin 
de gingăşie şi de evghenie şi, într-un chip chiar că tare ales, 
îi spuse califului: 

O, emire al drept-credincioşilor, porunceşte! Stau gata să 
răspund la toate întrebările pe cârc vor vrea să mi le pună 
preaînvăţaţii şi preacinstiţii cărturari, cititorii din Coran, 
cunoscătorii de legi, doctorii, arhitecţii, astronomii, 
geometrii, grămăticii, filosofii şi poeţii! 

Atunci califul Harun Al-Raşid, şezând în scaunul său de 
domnie, se întoarse înspre toţi aceia şi le spuse: 

Am poruncit să fiţi aduşi aici ca să cercetaţi atât felurimea, 
cât şi adâncimea cunoştinţelor acestei fete, şi să nu 
precupeţiţi nimic spre a dovedi şi cărturăria voastră şi 
ştiinţa ei totodată! 

Şi toţi învățații răspunseră, temenindu-se până la pământ 
şi ducându-şi mâinile la ochi şi la frunte: 

Ascultăm şi ne supunem lui Allah şi ţie, o, emire al drept- 
credincioşilor! 

La vorbele acestea, tânăra Sympathia şezu câteva clipitc 
cu capul plecat, cugetând, pe urmă ridică fruntea şi spuse: 
O, stăpânii mei, mai întâi care este dintre voi toţi cel mai 
învăţat întru ale Coranului şi întru datinele lăsate de Profet? 

(Asupra-i fie pacea şi rugăciunea!) 

Atunci unul dintre cărturari, arătat de cătrc toate 
degetele, se sculă şi spuse: 

Eu sunt omul acela! 

Ea îi spuse: întreabă-mă aşadar tot ce pofteşti din 
învăţătura ta! 

Şi învățatul cititor al Coranului întrebă: 

O, copilă, de vreme ce ai adâncit temeinic Cartea Cea 
Sfântă dc la Allah, pesemne că ştii numărul suralelor, al 


cuvintelor şi al literelor pe cârc le cuprinde, precum şi 
daturile credinţei noastre! Spune-mi dară, pentru înccput, 
cine este Domnul tău, cine este Prorocul tău, cine este 
imamul tău, cârc este kâblaua tal, care este orânduirea 
vieţii tale, care este călăuza drumurilor tale şi cine sunt 
fraţii tăi? 

Ea răspunse: 

Allah este Domnul meu; Mahomed (asupra-i fie rugăciunea 
şi pacea!) este Prorocul meu; Coranul este pravila mea, 
aşadar cl este imamul meu; Kaaba, casa lui Allah cea 
ridicată de Abraham la Mccca, este kâblaua mea; pilda 
sfântului nostru Proroc este orânduirea vieţii mele; 
sunnaua?2 îmi este călăuza la drumuri; şi toţi drept- 
credincioşii sunt fraţii mei! 

Cărturarul urmă, pe când califul începea să se minuneze 
dc limpezimea şi de temeinicia acelor răspunsuri din gura 
unei copile atâta de gingaşe: 

Ia spune-mi: Cum ştii că este un Dumnezeu? 

Ea răspunse: 

Cu ajutorul judecății! 

1 Kâbla este direcţia înspre cârc îşi îndreaptă faţa 
musulmanul când îşi face rugăciunea. 

2 Sunnă, în limba arabă, însemnează „obicei", „datină", 
„regulă“; sub numele acesta sunt cuprinse. În religia 
mahomedană, toate regulile dc viaţă cc sc desprind din 
viaţa şi obiceiurile lui Mahomed. 

EI întrebă: 

Ce este judecata? 

Ea spuse: 

Judecata este de două feluri: înnăscută şi dobândită. 
Judecata înnăscută este cea pe care Allah a pus-o în inima 
celor pe care şi i-a ales de slujitori, spre a-i face să umble pe 
calea adevărului. Iar judecata dobândită este cea care, la 
un om întreg, este rodul învăţăturii şi al muncii statornice. 

El urmă: 

Minunat! Da unde este izvorul judecății? 


Ea răspunse: în inima noastră! Şi de acolo îşi ridică ea 
îndemnurile înspre mintea noastră, în cârc îşi statorniceşte 
lăcaşul. 

El spuse: 

Preabine! Da ai putea să-mi spui cum ai învăţat să-l 
cunoşti pe Proroc? (Asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) 

Ea răspunse: 

Prin citirea Cărţii lui Allah, prin învăţăturile care se 
cuprind în ea, prin dovezile şi mărturiile acestui har 
dumnezeiesc! 

El spuse: 

Strălucit! Da ai putea să-mi spui care sunt datoriile de 
temelie ale credinţei noastre? 

Ea” răspunse: în credinţa noastră sunt cinci datorii de 
temelie: mărturisirea de credinţă: „Nu este alt Dumnezeu, 
decât numai unul Allah, iar Mahomcd este trimisul lui 
Allah!"; rugăciunea; milostenia; postirea în luna 
ramadanului; hagialăcul la Mecca, atunci când se poate 
face. 

EI întrebă: 

Care sunt faptele de evlavie cele mai vrednice dc cinstire? 

Ea răspunse: 

Sunt în număr de şase: rugăciunea; milostenia; postirea; 
hagialăcul; lupta împotriva relelor porniri şi a lucrurilor 
nelegiuite; şi, într-un sfârşit, războiul sfânt! 

El spuse: 

— Tare bun răspuns! Da cu ce scop te rogi? 

Ea răspunse: 

Numai spre a-i înfăţişă Domnului temeneaua închinăciunii 
mele, a-i aşterne preamăririle şi a-mi înălța cugetul înspre 
tărâmurile cele senine! 

El se minună: 

Ya Allah! Strălucit răspuns! Da rugăciunca nu presupune 
oare mai întâi nişte pregătiri temeinice? 

Ea răspunse: 


Hotărât! Trebuie ca trupul să fie curăţat întru totul prin 
spălările cele îndătinate, să se îmbrace nişte haine pc care 
să nu se afle nici baremi urma vreunei pete dc murdărie, să 
se caute un loc curat şi neted de stat pe el, cu partea 
trupului dintre buric şi genunchi bine acoperită, cu gânduri 
neprihănite, şi întors înspre Kaaba de la Mecca cca sfântă! 

Care este însemnătatea rugăciunii? 

Ea este sprijinitoarea credinţei, căreia îi stă de temelie! 

Care sunt roadele rugăciunii? Care îi este folosul? 

Rugăciunca cu adevărat frumoasă nu aduce nici un folos 
pământesc. Ea este numai legătura duhovnicească dintre 
făptură şi Domnul său! Ea poate să dea zece feluri dc roade 
neaievea şi cu atâta mai frumoase: luminează inima, 
străluminează chipul, place Prcaândurătorului, stârneşte 
supărarea Celui rău, alungă farmecele, păzeşte de rele, 
apără de vicleşugurile vrăjmaşilor, întăreşte i 

Mintea şovăielnică şi îl apropie pe rob de Stăpânul său! 

Cârc este cheia rugăciunii? Şi care este cheia acestei chei? 

Cheia rugăciunii este spălarea cea sfântă, iar cheia spălării 
este rostirea vorbelor de început: „In numele lui Allah cel 
fară de margini îndurător şi Milostiv”. 

Care sunt datorinţele de împlinit la spălare? 

După ritul ortodox al imamului El-Şafiy bcen-ldris1, sunt 
şase: gândul bine lămurit de a te curăța numai ca să-i fii 
plăcut Atoatefăcătorului; spălarea mai întâi a feţei; apoi 
spălarea mâinilor până la coate; frecarea unei părţi a 
capului; spălarea picioarelor, de la călcâie până deasupra 
de glezne; şi păstrarea unei rânduieli neabătute în 
împlinirea acestor fapte felurite. Or, rânduiala aceasta 
prepune împlinirea a douăsprezece lucruri limpede 
hotărâte, şi anume: dintru-ntâi să rosteşti vorbele de 
început: „în numele lui Allah!"; să-ţi speli palmele până a nu 
le cufunda în vas; să-ţi clăteşti gura; să-ţi speli nările luând 
apă în căuşul mâinii şi trăgând-o pe nas; să-ţi freci tot capul 
şi să-ţi freci urechile şi pe dinafară şi pe dinăuntru cu altă 
apă; să-ţi prefiri barba cu degetele; să-ţi tragi degetele de 


la mâini şi dc la picioare până ce trosnesc; să pui piciorul 
drept înaintea piciorului stâng; să repeţi de câte trei ori 
fiecare spălare; să rosteşti după fiecare spălare 
mărturisirea de credinţă; şi, într-un sfârşit, odată spălările 
isprăvite, să prociteşti pe deasupra şi rugăciunea aceasta 
cucernică: „O, Dumnezeul meu! Socoate-mă în rândul celor 
ce se pocăiesc, al slujitorilor tăi neprihăniţi şi credincioşi! 
Mărire Dumnezeului meu! Mărturisesc că nu mai este alt 
Dumnezeu decât numai tu! Tu eşti mântuirea mea; numai 
de la tine cer, plin de căinţă, iertarea păcatelor mele! 
Amin!" Aceasta este rugăciunea pe cârc chiar Prorocul 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacca!) ne-a povăţuit cu 
stăruinţă s-o procitim, spunând: „Voi deschide larg 
dinaintea celui care o va rosti cele opt porţi ale raiului; 1 
Muhammed El-Şafiy ben-ldris a fost un teolog, 
întemeietorul uncia dintre şcolile de interpretare a 
canoanclor islamicc (mort în anul 820). 

Iar el va putea să intre pc poarta care îi va plăcea!" 

Cărturarul spuse: 

Răspunsul chiar că este dat cu strălucire! Da ce fac îngerii 
şi diavolii în preajma celui care îşi face spălările? 

Sympathia răspunse: 

Când omul începe a se pregăti să-şi facă spălările, îngerii 
vin să stea de-a dreapta sa, iar diavolii de-a stânga; da de 
îndată ce el rosteşte vorbele de început: „în numele lui 
Allah!", diavolii o iau la fugă, iar îngerii se apropie de el şi-i 
întind deasupra capului un cort pătrat, de lumină, pe care îl 
ţin atârnat la cele patru colţuri; şi cântă slăvirile lui Allah şi 
sc roagă pentru iertarea păcatelor acelui om. Da dacă uită 
să rostească numele lui Allah, ori dacă încetează de a-l mai 
rosti, diavolii sc întorc. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfit cea de a două sute şaptezeci şi cincea noapte 
spuse: 


Diavolii se întorc de-a valma şi îşi dau toate silinţele să 
arunce tulburarea în sufletul lui, să-i strecoare îndoiala şi 
să-i îngheţe cugetul şi evlavia! Este dc datorinţa insului 
care îşi face spălările să lase să curgă apa pe tot trupul său, 
pe tot părul, atât cel văzut cât şi cel tainic, şi pe mădularele 
ruşinii, şi să se frece bine peste tot şi să nu se spele pe 
picioarc decât la urmă! 

Cărturarul spuse: 

Bine răspuns! Poţi acuma să-mi spui care sunt rânduielile 
dc urmat la spălarea numită tayamum? 

Ea răspunse: 

Spălarea numită tayamum este curățirea cu nisip şi cu 
ţărână. Această spălare se face în următoarele şapte 
împrejurări, întemeiate pe deprinderile Prorocului. Şi sc 
săvârşesc urmând cele patru îndrumări care se vădesc 
chiar din învăţăturile din Coran. Cele şapte împrejurări 
care îngăduiesc asemenea spălare sunt: lipsa de apă; teama 
de a nu prăpădi zestrea de apă; nevoia de această apă 
pentru băut; frica de a nu se pierde vreo parte din ea pe 
drum; bolile cârc opresc folosirea apei; ruperile de oase 
care cer odihnă spre a se vindeca; rănile cârc nu îngăduie a 
fi atinse. Cât despre cele patru cerinţe cârc trebuiesc 
îndeplinite neabătut la spălarea cu nisip şi ţărână, ele sunt: 
mai întâi să fii de bună credinţă; apoi să ici nisipul sau 
ţărână cu mâinile şi să faci schima de a te freca pc faţă cu 
ele; pe urmă să faci schima de a-ţi freca mâinile până la 
coate; apoi de a-ţi şterge mâinile. Mai sunt încă două datine 
vrednice de urmat, întrucât se află arătate în sunnă: să-ţi 
începi spălarea cu vorbele: „în numele lui Allah!" şi să-ţi faci 
spălarea pe toate părţile de pe dreapta trupului înaintea 
părţilor de pe stânga. 

Cărturarul spuse: 

E prea bine! Da, ca să ne întoarcem la rugăciune, poţi să- 
mi spui cum se cuvine s-o săvârşeşti şi ce anume lucruri 
cere? 

Ea răspunse: 


Lucrurile ce se cer pentru a face rugăciunea sunt totodată 
şi stâlpii pc cârc ca se sprijină. Aceşti stâlpi ai rugăciunii 
sunt: mai întâi gândul cel curat: apoi procitirea takbirului, 
adică rostirea vorbelor: „Allah este cel mai mare!"; al 
treilea este procitirea fatihâUi care este suraua cu care se 
deschide Coranul; al patrulea, să te pleci cu faţa până la 
pământ; al cincilea, să te ridici; al şaselea, să faci 
mărturisirea de credinţă; al şaptelea, să te aşezi pe călcâie; 
al optelea, să te închini pentru Proroc, rostind: „Asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea lui Allah!"; al nouălea este tot a păstra 
gândul acela neprihănit. Alte îndatorinţe pentru săvârşirea 
unei rugăciuni temeinicc sunt scoase numai din sunnă, şi 
anume: a ridica amândouă mâinile, cu palmele întoarse în 
sus, îndreptate înspre Mecca; a prociti încă o dată fatihaua; 
a prociti încă o sură din Coran, de pildă Suraua Vaciil; a 
rosti alte felurite ticluituri evlavioase şi a încheia cu vreo 
rugăciune întru Prorocul nostru Mahomed. (Asupra-i fie 
rugăciunea şi pacea!) 

Cărturarul spuse: într-adevăr, s-a dat un răspuns 
desăvârşit! Poţi acuma să-mi spui cum se cere a fi împlinită 
dijma milosteniei? 

Ea răspunse: 

Poţi împlini dijma milosteniei în patrusprezece chipuri: în 
aur, în argint, în cămile, în vaci, în oi, în grâu, în orz, în 
mălai, în mei, în bob, în năut, în orez, în stafide şi în 
curmale. În ceea ce priveşte aurul, dacă nu ai decât mai 
puţin dc douăzeci de drahme de aur de la Mecca, nu ai de 
plătit nici o dijmă; dacă ai mai mult, dai trei la sută. Tot aşa 
şi cu argintul, se face socoteala la fel. În ccea ce priveşte 
vitele, cel care arc cinci cămile, plăteşte cu o oaie; cel care 
are douăzeci de cămile, dă una ca dijmă, şi tot aşa mai 
departe, se socoteşte la fel. În ceea ce priveşte oile şi mieii, 
se dă una din patruzeci. Şi tot aşa şi pentru celelalte. 

Cărturarul spuse: 

Desăvârşit! Vorbeşte-mi acuma despre postire! 

Sympathia răspunse: 


Postul este ţinerea de la mâncare, de la băutură şi de la 
desfătările trupeşti, de-a lungul zilei, până la 1 Suraua Vacii 
este cea dc a doua sura din Coran, intitulată astfel pentru 
că, printre altele, sc pomeneşte în ca şi despre vaca pe cârc 
Moisc Ic poruncise izraeliţilor s-o jertfească („Amintiţi-vă de 
ziua când Moisc a spus poporului său: «Dumnezeu vă 
porunceşte să jertfiți o vacă.» " v. 63). 

Apusul soarelui, toată luna ramadanuluil, de îndată ce s-a 
ivit luna nouă. E bine să te lipseşti asemenea de orice 
vorbărie deşartă şi de citirea oricărei alte cărţi decât a 
Coranului. 

Cărturarul întrebă: 

Da oare nu sunt niscaiva lucruri care, la întâia vedere, ar 
părea că fac postul fară dc folos, da care, după învăţătura 
Cărţii, nu-i răpesc de fapt nimica din însemnătate? 

Ea răspunse: 

Sunt într-adevăr câteva lucruri care nu fac nicidecum 
postul fară dc folos. Acestea sunt: irurile, balsamurile şi 
unsorile; kohlul de ochi şi colirurile; praful de pe drum; 
faptul de a-ţi înghiţi scuipatul; scăparea fară de voie a 
seminţei bărbatului fie ziua, fie noaptea; privirile aruncate 
asupra unei femei străine ncmusulmane; luarea de sânge şi 
punerea de zbanţuri obişnuite ori cu sângerarc. Acestea 
toate sunt lucrurile care nu iau nimica din foloasele 
postului. 

Cărturarul spuse: 

E strălucit! Da despre cufundarea în cuget ce socoţi? 

Ea spuse: 

Cufundarea în cuget se săvârşeşte prin şederea 
îndelungată într-o geamie, fară a ieşi afară decât pentru 
împlinirea nevoilor, şi ferindu-te de orice atingere cu vreo 
femeie, precum şi de folosirea graiului. Ea nu este decât un 
îndemn pe care îl dă sunnaua, ci nicidecum o îndatorire 
cerută de canunuri. 

: Luna ramadan este cea de-a noua lună din calendarul 
lunar musulman. În Coran (cap. II, v. 181) sc spune: „Luna 


ramadanului, în cârc Coranul a coborât dc sus spre a sluji 
de îndrumar oamenilor, de lămurire limpede a preceptelor. 
Şi dc distincţie între bine şi râu. Este timpul în cârc trebuie 
să sc postească. Oricine va zări această lună sc va pregăti 
îndată să postească". 

Cărturarul spuse: 

Strălucit! Aş dori acuma să te aud vorbindu-mi despre 
hagialâc! 

Ha răspunse: 

Călătoria la Mecca sau hagialâcul este o datorie pc cârc 
tot musulmanul trebuie s-o îndeplinească măcar o dată în 
viaţa lui, atunci când a atins vârsta judecății. Pentru a o 
îndeplini, sunt de urmat anumite cerinţe. Trebuie să 
îmbraci haina dc hagiu numită ihram, să tc păzeşti de orice 
atingere cu femeile, să-ţi razi părul, să-ţi tai unghiile şi să-ţi 
acoperi capul şi faţa. Alte cerinţe asemenea se află în sunnă. 

Cărturarul spuse: 

Prea bine! Da să trecem la războiul sfânt! 

Ea răspunse: 

Războiul sfânt este războiul care sc face împotriva 
necredincioşilor atunci când Islamul sc află în primejdie. El 
nu trebuie să fie decât un război dc apărare, şi niciodată nu 
trebuie să fie spre a năvăli peste alţii. De îndată ce drept- 
credinciosul sc află sub arme, el este dator să nu dea 
îndărăt niciodată! 

Cărturarul întrebă: 

Poţi să-mi dai câteva amănunte despre vânzare şi 
cumpărare? 

Sympathia răspunse: 

Şi la vânzare, şi la cumpărare, amândouă părţile trebuie 
să se înţeleagă de bunăvoie, iar în împrejurările mai de 
seamă să întocmească un senet dc învoire şi de târguire. Da 
sunt unele lucruri pe care sunnaua Ic opreşte de la vânzare 
ori cumpărare. Aşa de pildă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândju cea de a două sute şaptezeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Aşa de pildă, este cu desăvârşire oprit să sc schimbe 
curmale uscate pe curmalc proaspete, smochine uscate pe 
smochinc proaspete, carne uscată şi carne sărată pe carne 
proaspătă, unt sărat pc unt proaspăt, şi, îndeobşte, orice 
merinde proaspătă pe merinde veche ori uscată, atunci 
când ele sunt de acelaşi soi. 

Când cărturarul cel priceput la tâlcuirea Sfintei Cărţi auzi 
răspunsurile acestea ale iscusitei Sympathia, nu putu a sc 
opri să cugete că ea ştia tot atâtea cât şi el, da nu vroi să se 
mărturisească neînstarc s-o prindă cu vreo greşeală. Se 
hotări aşadar să-i pună nişte întrebări mai dibace şi o 
întrebă: 

Ce însemnează, ca grai, cuvântul spălare? 

Ea răspunse: 

A te curăţi spălându-te de toate necurăţeniile de pe 
dinlăuntru şi dc pe dinafară. 

El întrebă: 

Ce însemnează cuvântul „a posti"? 

Ea spuse: 

A te stăpâni de la ceva. 

El întrebă: 

Cc însemnează cuvântul „a da"? 

Ea spuse: 

A te îmbogăţi. 

El întrebă: 

Da a merge în hagialâc? 

Ea răspunse: 

— A-ţi împlini gândul! 

El întrebă: 

Şi a purta război? 

Ea spuse: 

A te apăra. 

La vorbele acestea, cărturarul se ridică drept în picioare şi 
strigă: 


Chiar că întrebările şi iscodirilc mele sunt la capăt! Roaba 
accasta este uluitoare ca ştiinţă şi ca strălucire, o, emire al 
drept-credincioşilor! 

Da Sympathia zâmbi a râde şi îi curmă vorba: 

Aş vrea, îi spuse ea, să-ţi pun la rându-mi o întrebare. Poţi 
tu, O, învăţatule cărturar, să-mi spui cârc sunt temeliile 
Islamului? 

El cugetă o clipită şi spuse: 

Sunt patru ca număr: credinţa luminată de judecata cea 
sfântă; dreptenia; cunoaşterea datoriilor şi a drepturilor 
întocmai, precum şi taina; îndeplinirea juruinţelor făcute. 

Ea urmă: îngăduieşte-mi să-ţi mai pun o întrebare! Dacă 
nu vei izbuti s-o dezlegi, voi avea dreptul să-ţi iau mantia de 
cărturar priceput la citirea Cărţii). 

El spuse: 

Primesc! Pune întrebarea, o, roabo! Ea întrebă: 

Care sunt stâlpărilc Islamului? 

Cărturarul şezu o vreme să cugete şi până la urmă nu ştiu 
ce să răspundă. 

Atunci însuşi califul grăi şi îi spuse Sympathiei: 

Răspunde tu la întrebare, şi mantia cărturarului va fi a ta! 

Sympathia se temeni şi răspunse: 

Stâlpările Islamului sunt douăzeci ca număr: păstrarea 
neabătută a învăţăturii Cărţii; trăirea după datinele şi 
învăţătura prin viu grai ale sfântului nostru Proroc; a nu 
săvârşi niciodată nedreptatea; a mânca numai cele 
îngăduite; a nu mânca ceea ce este oprit; a-i pedepsi pe 
răufăcători, spre a nu vedea cum sporeşte răutatea celor 
răi ca urmare a îngăduinţei celor buni; a te căi de greşalele 
tale; a trudi întru cunoaşterea credinţei; a face bine 
vrăjmaşilor tăi; a trăi cu smerenie; a-i ajuta pe slujitorii lui 
Allah; a te feri dc orice înnoire şi de orice schimbare; a 
dovedi bărbâăţie la potrivnicii şi tărie la necazuri; a ierta 
atunci când eşti tare şi când eşti puternic; a fi răbdător 
întru nenorocire; a cugeta la Allah; a cugeta la Prorocul 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!); a nu te lăsa ispitit de 


Cel-rău; a nu te lăsa ispitit dc patimi şi de pornirile cele 
urâte ale sufletului tău; a te închina cu totul slujirii lui Allah, 
din tot sufletul şi cu supunere deplină! 

Când auzi răspunsul acesta, califul Harun Al-Raşid porunci 
să i se ia pe dată mantia cărturarului şi să i sc dea 
Sympathiei; ceea ce se săvârşi numaidecât, spre năucirea 
învățatului, care ieşi din sală cu capul plecat. 

Atunci se ridică un al doilea învăţat, cârc era vestit pentru 
priceperea lui la cunoaşterea dreptei-credinţe, şi pc care 
toţi ochii îl arătau vrednic de a o cerccta pe copilandră. 
Acela se întoarse înspre Sympathia şi îi spuse: 

Eu, o, roabo, nu am a-ţi pune decât nişte întrebări scurte şi 
puţine. Poţi să-mi spui, dintâi, cârc sunt datorinţele de 
păstrat la vremea de masă? 

Ea răspunse: 

— Trebuie mai întâi să te speli pe mâini, să chemi numele 
lui Allah şi să-i aduci închinări de mulţumire. Apoi să şezi jos 
pe şoldul stâng, să te slujeşti pentru a mânca de degetul 
arătător şi numai de cele două degete dc lângă el, să nu ici 
decât îmbucături mici, să mesteci bine îmbucătura şi să nu 
te uiţi la vecinul tău, de teamă ca nu cumva să-l stânjeneşti 
ori să-i tai pofta de mâncare. 

Învăţatul întrebă: 

Poţi să-mi spui acuma, o, roabo, ce este ceva, cc este 
jumătate de ceva fi ce este mai puţin decât ceva? 

Ea răspunse fară a şovăi: 

Drept-credinciosul este ceva, făţarnicul este jumătate de 
ceva, iar necredinciosul este mai puţin decât cevalpar el 
urmă: întocmai aşa-i! Spune-mi: unde se află credinţa? 

Ea răspunse: 

Credinţa sălăşluieşte în patru locuri: în inimă, în cap, în 
limbă şi în cele două mâini şi două picioare. Astfel, tăria 
inimii stă întru bucurie, tăria capului întru adevăr, tăria 
limbii întru rostirea neviclenită, iar tăria mâinilor şi a 
picioarelor întru supunere! 

EI întrebă: 


Câte inimi sunt? 

Sunt multe: inima drept-credinciosului, care este o inimă 
curată şi sfântă; inima necredinciosului, care este întru 
totul potrivnică celei dintâi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fii cea de a două sute şaptezeci şi opta noapte 
spuse: 

Inima necredinciosului, care este întru totul potrivnică 
celei dintâi; inima legată de lucrurile pământeşti şi inima 
legată de bucuriile cugetului; şi inima stăpânită de patimi, 
ori de ură, ori de zgârcenie; şi inima fricoasă, inima arsă de 
iubire, inima umflată dc făloşie; apoi inima luminoasă, ca 
inima soţilor sfântului nostru Proroc; şi, într-un sfârşit, chiar 
inima sfântului nostru Proroc, inima Celui Ales! 

Când auzi răspunsul acesta, învățatul ulema strigă: 

Ai dobândit adeverirea mea, o, roabo! 

Atunci frumoasa Sympathia se uită la calif şi spuse: 

O, căpetenie a drept-credincioşilor, îngăduieşte-mi să pun 
la rându-mi numai o întrebare cercetătorului meu şi să-i iau 
mantia dacă nu va putea să răspundă! 

Şi, după cc i sc dete îngăduinţa, îl întrebă pc cărturar: 

Poţi să-mi spui, o, preacinstitule şeic, care este datoria ce 
se ccrc împlinită mai înaintea tuturor datoriilor, măcar că 
ea nu este cea mai de seamă? 

La întrebarea aceasta, cărturarul habar nu avu ce să 
spună, iar copilandra grăbi a-i lua mantia şi dete ea însăşi 
răspunsul: 

Este datoria spălării; întrucât stă scris limpede: să te 
cureţi înainte de a săvârşi fie şi cea mai măruntă datorie de 
credinţă şi înainte de orice lucru cerut de Sfânta Carte şi de 
sunnă. 

După care Sympathia se întoarse înspre adunare şi o 
întrebă cu o privire roată, la care răspunse un cărturar cârc 
era unul dintre oamenii cei mai vestiți ai veacului şi care nu 


îşi avea seamăn la cunoaşterea Coranului. Acesta se ridică 
şi îi spuse Sympathiei: 

O, copilă plină de minte şi dc miresme desfătătoare, de 
vreme ce cunoşti Cartea lui Allah, ai putea să ne dai o pildă 
despre temeinicia ştiinţei tale? 

Ea spuse: 

Coranul este alcătuit din o sută patruzeci de surale sau 
capete, dintre care şaptezeci au fost izvodite la Mecca şi 
patruzeci şi patru la Medina. Este împărţit în şase sute 
douăzeci şi una de părţi numite aş ar, şi în şase mii două 
sute treizeci şi şase de versete. Cuprinde şaptezeci şi nouă 
de mii patru sute treizeci şi nouă de cuvinte şi trei sute 
douăzeci şi trei dc mii şase sute şaptezeci de litere, la 
fiecare dintre ele fiind adăugate zece însemne aparte. Se 
află pomenite în el numele a douăzeci şi cinci de proroci: 
Adam, Nuh, Ibrahim, Ismail, Issac, Yacub, Yussef, El-Yosh, 
Yunus, Lut, Salih, Hud, Şuaib, Daud, Soleiman, Zul-Kifl, 
Edris, Idris, Ilias, lahia, Zakaria, Ayub, Mussa, Harun, Issa şi 
Mahomed. (Asupra lor a tuturora fie rugăciunca şi pacea!) 
Se află în el numele a nouă păsări sau vietăţi cu aripi: 
ţânţarul, albina, musca, pupăza, corbul, lăcusta, furnica, 
pasărea ababill şi pasărea lui Issa (asupra lui fie 
rugăciunea şi pacea!) cârc nu este alta decât liliacul. 

Şcicul spuse: 

Ştiinţa ta este minunată! Încât aş vrea să aud de la tine 
cârc este versetul în care Prorocul nostru îi judecă pe 
necredincioşi! 

Ea răspunse: 

Este versetul în care se află cuvintele: „Evreii spun despre 
creştini că sunt în greşeală, iar creştinii mărturisesc că 
evreii nu cunosc adevărul. Să ştiţi că amândouă părţile au 
dreptate în ceea ce spun!" 

După ce auzi vorbele acestea, şeicul sc mărturisi tare 
mulţumit, da tot mai vioi s-o iscodească. O întrebă aşadar. 

Cum a venit Coranul din cer pe pământ? A coborât dintr- 
odată şi întreg, zugrăvit aidoma după tablele ce se 


păstrează în cer, ori poate că a coborât în mai multe dăţi? 

Ea răspunse: 

La porunca Stăpânului lumilor, îngerul Gabriel 1-a adus 
Prorocului nostru Mahomed, emirul trimişilor lui Allah, şi 
anume în versete, după împrejurări, într-un răspas de 
vreme dc douăzeci de ani. 

EI întrebă: 

Care sunt soţii lui Mahomed care au avut grijă să adune 
laolaltă toate versetele cclc împrăştiate ale Coranului? 

Ea spuse: 

— Aceştia sunt patru: Abi ben-Kaab, Zeid ben-Iabct, Abu- 
Obeida bcen-Al-Gerrah şi Othman ben-Affan. (Aibă-i Allah pe 
câteşipatru întru milele sale!) 1 Pasărea ababil este 
pomenită în suraua 105, denumită Elefantul (deci un animal 
pe cârc răspunsul Sympathiei nu-l include!) Unii interpreţi 
cred că această „pasăre" ar fi cea cârc provoacă pustulclce 
dc variolă sau că este chiar variola. 

EI întrebă: 

Cine sunt cei care ne-au învăţat şi ne-au lăsat de moştenire 
felul dc a citi cum sc cuvine Coranub ea răspunse: 

— Sunt patru: Abdallah ben-Massud, Abi ben-Kaab, Moaz 
ben-Ciabal şi Salem ben-Abdallah. 

EI întrebă: 

Cu cârc prilej a coborât din cer versetul următor: „O, 
drept-credincioşilor, nu vă lipsiţi de bucuriile pământeşti în 
toată deplinătatea lor!" 

Ea răspunse: 

Atunci când câţiva dintre soţii lui Mahomed, vrând să 
împingă cucernicia mai departe decât sc cuvine, hotărâseră 
să se scopească şi să îmbrace haine de păr dc cămilă. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a două sute şaptezeci şi noua noapte 
spuse: 

Hotărâseră să se scopească şi să îmbrace haine dc păr de 
cămilă. 


După cc auzi răspunsurile acestea ale Sympathiei, 
cărturarul nu se putu opri să nu strige: 

Mărturisesc, o, emire al drept-credincioşilor, că această 
copilă este fară de asemănare ca ştiinţă! 

Atunci Sympathia ceru învoire a-i pune o întrebare 
şcicului, şi îi spuse: 

Poţi să-mi spui care este versetul din Coran în care se află 
de douăzeci şi trei dc ori litera kaf, care este cel în cârc se 
află de şaisprezece ori litera mim, şi cârc este cel în care se 
află de o sută patruzeci de ori litera ain? 

Cărturarul rămase cu gura căscată, fară a putea să dea 
nici cel mai mic răspuns; iar Sympathia, după ce îi luă 
mantia, grăbi să arate versetele cerute, spre uluirea tuturor 
celor dc faţă. 

Atunci din mijlocul adunării se ridică un doctor vestit 
pentru întinderea cunoştinţelor sale şi care scrisese nişte 
cărţi foarte preţuite. Sc întoarse înspre Sympathia şi îi 
spuse: 

Ai vorbit strălucit despre lucrurile sufleteşti; este vremea 
să cercetăm şi cele trupeşti. Înfăţişează-ne, o, 
preafrumoasă roabă, trupul omului, alcătuirea, nervii 
oasele şi vertebrele sale, şi pentru ce Adam a fost numit 
Adam! 

Ea răspunse: 

Numele de Adam vine de la cuvântul arab adirn care 
însemnează pielea, faţa pământului, şi i-a fost dat celui 
dintâi om, care a fost plămădit dintr-o grămadă de lut 
alcătuită din pământ din osebite locuri ale lumii. Aşa capul 
lui Adam a fost făcut din pământ adus dc la Răsărit, pieptul 
din pământ de la Kaaba, iar picioarele din pământ de la 
Apus. Allah a întocmit trupul dăruindu-l1 cu şapte porţi dc 
intrare şi cu două porţi de ieşire: cci doi ochi, cele două 
urechi, cele două nări şi gura, iar de cealaltă parte una 
dinainte şi una dindărăt. Apoi Zămislitorul, spre a-i da lui 
Adam şi o fire, a îngemănat în el cele patru stihii: apa, 
pământul, focul şi văzduhul. Într-acest fel, trupul galben şi 


slab are firea focului, care este fierbinte şi uscat; trupul 
sprinten şi oacheş are firea pământului, cârc este rece şi 
uscat; cel albicios şi molatic are firea apei, care este rece şi 
umedă; iar cel rumen şi gras are firea văzduhului, care este 
cald şi uscat. După care Allah a desăvârşit întocmirea 
trupului omenesc. A pus în el trei sute şaizeci de vine şi 
două sute patruzeci de oase. Şi i-a dăruit trei imbolduri: 
imboldul de a trăi, imboldul de a se înmulţi şi imboldul dc a 
mânca. Apoi i-a pus o inimă, o splină, doi bojogi, şase maţe, 
un ficat, doi rărunchi, un creier, două ouă, un vânar şi o 
piele. L-a înzestrat cu cinci simţuri călăuzite de şapte 
duhuri ale vieţii. În ceea cc priveşte rânduiala acestor 
măruntaie, Allah a pus inima în piept la stânga, iar 
dedesubtul ei burta, apoi bojogii spre a sluji de vânturare 
inimii, ficatul de-a dreapta spre a sluji de pază inimii, şi 
încolăcitura maţelor, şi coşul pieptului. În ceea ce priveşte 
capul, pc acesta l-a alcătuit din patruzeci şi opt de oase; în 
ceea ce priveşte coşul pieptului, acesta este alcătuit din 
douăzcci şi patru de coaste la bărbat şi din douăzeci şi cinci 
la femeie; coasta aceasta adăugită se află dc-a drepta şi 
slujeşte spre a adăposti copilul în pântecele mamei şi spre 
a-l sprijini ocolindu-1. 

Doctorul cel cărturar nu putu a-şi stăpâni uluirea, apoi 
adăugă: 

Poţi să ne vorbeşti acuma despre semnele bolilor? 

Ea răspunse: 

Semnele bolilor sunt de două feluri: cele de pe dinafară şi 
cele de pc dinlăuntru, şi slujesc spre a ne da dc ştire despre 
felul boalci şi despre cât este ea de primejdioasă. Hakimul 
iscusit în meseria lui poate într-adevăr să ghicească boala 
chiar şi numai după bătăile sângelui în vinele bolnavului; 
într-acest chip el află starea de uscăciune, de fierbinţeală, 
de înţepeneală, dc răceală şi de umezeală; asemenea ştie că 
un om care are ochii galbeni trebuie să aibă ficatul bolnav, 
că un altul care arc spinarea încovoiată trebuie să aibă 
pieptul picnit rău de răceală. Cât despre semnele ccle 


lăuntrice care căâlăuzesc cercetarea hakimului, acelea sunt: 
vărsăturile, durerile, umflăturile, scaunele şi udurile. 

EI întrebă: 

Care sunt pricinele durerilor de cap? 

Ea răspunse: 

Durerea dc cap sc datoreşte mai întâi mâncărurilor, atunci 
când sunt ghiftuite în pântece până a nu fi fost mistuite cele 
de dinainte; se mai datoreşte dc asemenea şi meselor luate 
fară a-ţi fi foame. Lăcomia la mâncare este pricina tuturor 
bolilor care bântuie pământul. Acela care vrea să-şi 
lungească viaţa se cuvine aşadar să fie cumpătat la 
mâncare şi, pe deasupra, să se scoale de dimineaţă, să se 
ferească a-şi pierde nopţile, să nu se lăcomească ia femei, 
să nu se dedea peste măsură la sângerări şi la zbanţuri cu 
sânge, şi, într-un sfârşit, să-şi vegheze pântecele. Pentru 
aceea, trebuie să-şi împartă pântecele în trei părţi, pe una 
s-o umplă cu mâncare, pe alta cu apă, iar pe cea dea treia 
cu nimic-nimica, spre a-şi lăsa răsuflarea slobodă şi pentru 
ca sufletul să se poată lăfăi în voie. Asemenea va fiice şi cu 
maţele, a căror lungime este de optsprezece palme. 

EI întrebă: 

Cârc sunt semnele de gălbinare? 

Ea răspunse: 

Gălbinarea, cârc este o boală cu fierbinţeli, se vădeşte prin 
gălbcjeala pielei, amăreala gurii, amețeli, sporirea bătăilor 
sângelui în vine, vărsături şi silă de femei. Acela care este 
atins de ea se află în prada unor necazuri mari, ca 
sângerări de maţe, încingere de plămâni, dropică şi 
umflături, precum şi o lâncezeală alimănită care, după ce 
slăbănogeşte trupul, poate să stârnească racul ori lepra. 

El spuse: 

Este desăvârşit! Da cum se împarte învăţarea meseriei de 
hakim? 

Ea răspunse: 

Se împarte în două părţi: ccrcetarca bolilor şi cercetarea 
leacurilor. 


El spuse: 

Văd că ştiinţa ta nu lasă nimica de dorit. Da ai putea să-mi 
spui care este apa cea mai bună? 

Ea răspunse: 

Este apa curată şi proaspătă, păstrată în vase răcoroase! 
îmbibate cu vreo mirosnă plăcută ori numai înmiresmată cu 
aburi dc tămâie. Nu trebuie a fi băut decât la un răspas de 
vreme dc la masă. Le fereşti astfel de tot soiul de metehne şi 
pui în fapt spusa Prorocului (asupra-i fie rugăciunea şi 
pacca!) care a spus: „Pântecele este sălaşul tuturor bolilor, 
lipsa de scaun este pricina tuturor bolilor, iar curăţia este 
temeiul tuturor leacurilor. 

EI întrebă: 

Care este mâncarea cea mai bună dintre toate 
mâncărurile? 

Ea răspunse: 

Este cea gătită de mâna unei femei şi care nu a cerut 
osteneli prea scumpe şi pc care o mănânci cu inima 
mulţumită. Mâncarea numită tharicP este dc bună seamă 
cea mai gustoasă dintre toate bucatele, întrucât Prorocul 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) a spus: „Iharidul este de 
departe cea mai bună dintre bucate, aşa cum Aişa? este cea 
mai cinstită dintre femei! 

EI întrebă: 

Ce gândeşti despre poame? 

Ea spuse: 

Acestea, ca şi carnea de oaie, sunt hrana cea mai 
sănătoasă. Da nu trebuie să le mănânci după ce le-a trecut 
vremea. 

E] zise: 

Vorbeşte-nc despre vin! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

1 '[).'tarid (mai corect sarid) este o fiertura dc carne în 
cârc s-a fărâmiţat pâine. 


2 Aişa a fost una dintre soțiile lui Mahomed, fiica 
discipolului său, viitorul calif Abu-Bckr. 

Dar când fu cea de a două sute optzecea noapte spuse: 

Sympathia răspunse: 

Cum poţi să mă întrebi despre vin, când Cartea este atâta 
de lămuritoare în privinţa lui? În pofida multelor lui virtuţi, 
vinul este oprit pentru că tulbură minţile şi înfierbântă 
patimile. Vinul şi jocurile de noroc sunt două lucruri de cârc 
drcpt-credinciosul trebuie să se ferească, de teama celor 
mai rele năpaste! 1 

El spuse: 

Răspunsul tău este înţelept. Poţi să ne vorbeşti acum 
despre luarea de sânge? 

Ea răspunse: 

Hărăcsirea este de ncvoinţă pentru toţi oamenii care au 
sânge prea mult. Ea trebuie să sc facă după o ajunarc, într- 
o zi dc primăvară, fară de nori, fară vânt şi fară ploaie. 
Când ziua aceea cade într-o zi de marţi, luarea de sânge îşi 
arc cele mai de folos urmări, mai ales dacă ziua este cea de 
a şaptesprezecea din lună. Chiar că nimica nu poate să fie 
atâta de bun ca hărăcsirea - pentru cap, pentru ochi şi 
pentru sânge. Da nimica nu este mai rău ca luarea de sânge 
dacă ea sc va face la vreme dc arşiţă mare ori dc geruri 
mari şi dacă, totodată, mănânci lucruri sărate ori aere şi 
dacă mai e şi într-o miercuri ori sâmbătă. 

Cărturarul cugetă un răstimp şi spuse: 

Până aici ai răspuns desăvârşit, da aş vrea acuma 1 La M. 
A. Salic, sc adauga următoarele versuri: O, tu, cel ce bei vin, 
nu fi-e ruşine? Allah nu-ngăduie să bei, fiii bine! Deci lasă 
vinul şi fii înţelept - Beţia-i pedepsită, şi-i pe drept! 

lar un altul a spus tot aşa: 

Băui fi eu otrava păcătoasă - Beţia-i rea, că fără minţi te 
lasă! 

Să-ţi pun o întrebare de căpătâi, care va să ne dovedească 
dacă ştiinţa ta se întinde asupra tuturor lucrurilor de temei 


ale vieţii. Poţi dară să ne vorbeşti limpede despre 
împreunarea bărbatului cu femeia? 

Când auzi atare întrebare, copilandra se înroşi toată şi 
lăsă capu-n jos; ccca cc îi dete a crede califului că nu era în 
stare ce să răspundă; da ea nu zăbovi a sălta capul şi, 
întorcându-sc înspre calif, îi spuse: 

Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor, tăcerea mea să 
nu fie socotită cumva ca datorită neştiinţei mele în această 
privinţă, căci răspunsul se află pe vârful limbii mele, da se 
împotriveşte a-mi ieşi de pc buze, din cinstire faţă de 
stăpânul nostru califul! 

Ci el îi spuse: 

Aş avea o desfătare până peste poate să aud răspunsul 
acela de pe buzele tale. Fii, aşadară, fară de teamă şi 
vorbeşte limpede! 

Atunci preaînvăţata Sympathia spuse: împreunarea este 
fapta prin care se împreunează bărbatul cu femeia. Ea este 
un lucru minunat şi multe sunt binefacerile şi virtuțile ei. 
Împreunarea uşurează trupul şi despovărează mintea, 
alungă mâhnirea, potoleşte fierbinţeala patimii, stârneşte 
dragostea, mulţumeşte inima, alină sărăcia şi aduce îndărăt 
somnul pierdut. E vorba, fireşte, despre împreunarea dintre 
un bărbat şi o femeie tânără, da e cu totul altceva dacă 
femeia este bătrână, întrucât nu se află prăpăd pe care să 
nu-l aducă atare împreunare. A te împreuna cu o femeie 
bătrână însemnează a te primejdui la beteşuguri fară de 
număr, precum, printre altele, durerea dc ochi, durerea de 
rărunchi, durerea de şolduri şi durerea de spinare, într-un 
cuvânt, e de spaimă! Se cuvine, aşadar, să te păzeşti de ea 
ca de o otravă fară de leac. Mai binc-i să cauţi a găsi pentru 
lucrul acesta o femeie isteaţă, care pricepe dintr-o ochire, 
care grăieşte cu picioarele şi cu mâinile şi care îl scuteşte 
pe stăpânul ei de a mai avea trebuinţă de o grădină şi de 
straturi de floril. Orice împreunare deplină este urmată de 
umezeală. Această umezeală izvorăşte la femeie din 
tulburarea pe care o trăiesc preacinstitele ei părţi, iar la 


bărbat este apa pe care o revarsă cele două ouă ale lui. Apa 
aceea urmează o cale tare întortocheată. Într-adevăr, 
bărbatul are o vână groasă din cârc pornesc toate vinele 
celelalte. Sângele care udă acele vine, în număr de trei sute 
şaizeci, se adună până la urmă într-un scoc ce se afundă în 
oul din stânga. În oul acesta stâng, sângele, silit să se tot 
rotească, ajunge într-un sfârşit de se limpezeşte şi se 
prefacc într-o zeamă albă care se încheagă din pricina 
căldurii oului şi a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui 
de palmier. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a două sute optzeci fi doua noapte 
spuse: 

O zeamă albă care se încheagă din pricina căldurii oului şi 
a cărui mireasmă seamănă cu cea a laptelui de palmier. 

Cărturarul strigă: 

— Ce răspuns plin de pricepere! Da mai am să-ţi pun două 
întrebări, şi atâta tot. Poţi să-mi spui care este vieţuitoarea 
care nu trăieşte decât închisă şi cârc moare 1 La M.A. 
Salic, accstc cuviinţe dc la urmă sunt exprimate în versuri: 
„cum a spus poetul despre ea': 

Ea doar dintr-o ochire totul ştie, Fără de-ndemn fi fără 
dăscălie; lar frttmuseţea-i caldă e-o grădină Plină de fiori ce 
tremură-n lumină. 

De îndată cc răsuflă aer slobod? Şi care sunt poamele cele 
mai bune? 

Ea răspunse: 

Cea dintâi este peştele; iar celelalte sunt chitra şi rodia! 

Când auzi toate acele răspunsuri ale preafrumoasei 
Sympathia, cărturarul nu putu a se opri să sc mărturisească 
neînstare a o prinde cu vreo greşeală în ştiinţă, şi dete să se 
aşeze la locul său. Da Sympathia îl opri şi îi spuse: 

Se cade ca la rându-mi să-ţi pun şi eu o întrebare: poţi tu 
să-mi spui, o, cărturarulc, care este lucrul rotund ca 
pământul şi care sălăşluieşte într-un ochi, şi care ba se 


desparte de acel ochi, ba se afundă în el, care sc 
împreunează fară a avea mădular bărbătesc, care se 
desparte de soaţa lui la vremea nopţii spre a se îmbrăţişa 
cu ca la vremea zilei, şi cârc îşi alege de aşezare îndeobşte 
marginile? 

La întrebarea aceasta, cărturarul degeaba îşi tot munci 
mintea, că habar nu avu ce să răspundă, iar Sympathia, 
după ce îi luă mantia, la îndemnul califului răspunse ea 
însăşi: 

Este nasturele şi cheutoarca! 

După care, dintre preacinstiţii şcici, sc ridică un astronom, 
care era cel mai vestit dintre astronomii din împărăție şi la 
care preafrumoasa Sympathia se uită zâmbind, încredinţată 
de la bun început că el are să găsească ochii ei mai 
tulburători decât toate stelele din ceruri. 

Astronomul veni aşadar să şadă dinaintea copilei şi, după 
începutul îndătinat, o întrebă: 

De unde se ridică soarele şi unde se duce după ce apune? 

Ea răspunse: 

Află că soarele se ridică din apele Răsăritului şi apune în 
apele Apusului. Aceste ape sunt în număr dc o sută optzeci. 
Soarele este sultanul zilei, aşa cum Luna este sultana 
nopţilor. Iar Allah a spus în Carte- „Eu sunt cel carcle am 
dat soarelui lumina şi lunei strălucirea şi carele le-am tras 
crugurile cclc neschimbătoare ca să vă înlesnesc 
cunoaşterea socoatei zilelor şi anilor. Hai sunt ccl carcle am 
hotărât o măsură rotirii stelelor şi am oprit luna să se 
ajungă vreodată cu soarele, ca şi nopţii de a întrece ziua! 
Într-acest chip, ziua şi noaptea, negurile şi lumina, fară ca 
să-şi amestece vreodată alcătuirea lăuntrică, sc asemuiesc 
statornic!" 

Astronomul cel învăţat strigă: 

Ce răspuns minunat de temeinic! Ci, o, copilo, poţi să ne 
vorbeşti şi despre celelalte stele şi să ne spui despre 
rosturile lor bune sau rele asupra soartei noastre? 

Ea răspunse: 


Dacă ar fi să vorbesc despre toate stelele, ar trebui să 
închinăm pentru aceasta mai mult de un divan. Aşa că nu 
am să spun decât câteva vorbe despre ele. În afară de 
Soare şi de Lună, mai sunt încă cinci: Utared (Mercur), El- 
Zohrat (Venus), El-Merrikh (Marte), El-Mugştari (Jupiter) şi 
Zohal (Saturn). Luna, rece şi umedă, cu urmări bune 
asupra soartei, are ca zodie Cancerul, ca zenit Taurul, ca 
asfinţit Scorpia, şi ca nadir Capricornul. Planeta Saturn, 
rece şi uscată, cu urmări proaste, arc ca zodie Capricornul 
şi Vărsătorul, zenitul ei este Cumpăna, asfinţitul Berbecul, 
iar nadirul ei este Capricornul şi Leul. Jupiter, cu urmări 
binefăcătoare, este cald şi umed, şi are ca zodie Peştele şi 
Săgetătorul, ca zenit Racul, ca asfinţit Capricornul, şi ca 
nadir Gemenii şi Leul. Venus, fierbinte, cu urmări 
binefăcătoare, are ca zodie Taurul, ca zenit Peştii, ca asfinţit 
Cumpăna şi ca nadir Berbecul şi Scorpia. Mercur, cu urmări 
când bune, când rele, are ca zodie Gemenii, ca zenit 
Fecioara, ca asfinţit Peştii, ca nadir Taurul. Într-un sfârşit, 
Marte, cald şi umed, are ca zodie Berbecele, ca zenit 
Capricornul, ca asfinţit Racul şi ca nadir Cumpăna. 

După ce auzi răspunsul acesta, astronomul tare se mai 
minună dc adâncimea ştiinţelor tinerei Sympathia. Da tot 
mai dete să încerce a o încurca şi îi puse o întrebare mai 
grea, spunându-i: 

O, copilă, socoţi că vom avea ploaie luna aceasta? 

La atare întrebare, preaînvăţata Sympathia lăsă capu-n jos 
şi cugetă îndelung; ceea ce îl făcu pe calif să prepună ca se 
mărturisea neînstarc să răspundă. Da ea îşi ridică pe dată 
capul şi îi spuse califului: 

O, emire al drept-credincioşilor, nu voi vorbi decât numai 
cu o învoire, anume de a spune tot ceea ce gândesc! 

Califul, nedumerit, spuse: 

Ai învoirea! 

Ea spuse: 

Atunci, O, emire al drept-credincioşilor, mă rog ţie să-mi 
împrumuţi o clipită sabia ta spre a-i tăia căpăţâna acestui 


astronom care nu este decât un duh crunt şi un 
necredincios! 

La vorbele acestea, califul şi toţi cărturarii din adunare nu 
se putură opri să nu râdă. Ci Sympathia urmă: într-adevăr, 
ană şi tu, astronomule, că sunt cinci lucruri pe cârc numai 
unul Allah le ştie: ceasul morţii, căderea ploii, dacă plodul 
din pântecele maicii sale este dc parte bărbătească ori de 
parte femeiască, întâmplările zilei de mâine şi locul unde va 
să moară ficştccare! 

Astronomul zâmbi a râde şi spuse: întrebarea mea nu ţi s-a 
pus decât spre încercare. Poţi oare, şi astfel nu avem să nc 
depărtăm prea tare de ale noastre, să ne spui ce rosturi au 
stelele asupra zilelor săptămânii? 

Ea răspunse: 

Duminica este ziua închinată Soarelui. Când anul începe 
într-o duminică, este semn că noroadele vor avea multe de 
îndurat din pricina asupririi şi a jecmănelilor sultanilor, a 
domnilor şi a ocârmuitorilor lor, că arc să fie secetă, că mai 
cu seamă păstăioasele nu vor rodi deloc, că strugurii se vor 
strica şi că au să fie lupte crâncene între crăimi. Da la toate 
acestea tot Allah este mai ştiutor! 

Lunea este ziua închinată Lunei. Când anul începe cu o 
luni, este semn bun. Vor fi ploi din belşug, mult grâu şi 
struguri; da are să fie şi ciumă, iar pe deasupra inul nu are 
să crească şi bumbacul arc să fie prost; şi-apoi jumătate din 
vite vor muri zăticnite dc molimă. Ci Allah este cel mai 
ştiutor! Marţea, ziua închinată lui Marte, poate să fie 
început de an. Atunci cei mari şi tari vor fi pândiţi de 
moarte, preţul la grâne va creşte, ploaia va fi puţină, 
peştele puţin, mierea se va vinde bine, păstăioasele se vor 
vinde pe nimic, seminţele dc în vor fi la preţ tare ridicat, 
recolta de orz va fi minunată; da mult sânge se va vărsa, şi 
are să fie o molimă în măgari, al căror preţ va creşte până 
peste poate. Ci Allah este cel mai ştiutor! Miercurea este 
ziua lui Mercur. Când anul începe miercurea, accasta este 
semn dc omoruri mari pc mare, de multe zile cu furtuni şi 


cu trăsnete, de scumpete la grâne şi de preţuri ridicate la 
ridichi şi la ceapă, fară a mai socoti o molimă ce va bântui 
printre prunci. Da Allah este mai ştiutor! Joia este ziua 
închinată lui Jupiter. Dacă anul sc deschide cu ca, este semn 
de înţelegere între neamuri, de dreptate din partea 
ocârmuitorilor şi a vizirilor, de cinste din partea cadiilor, şi 
de binefaceri mari asupra lumii, printre altele de belşug de 
ploi, de poame, de grâne, de bumbac, de in, de miere, dc 
struguri, şi de peşte. Ci Allah este mai ştiutor! Vinerea este 
ziua închinată Venerei. Dacă anul se deschide cu ca, este 
semn că roua va fi îmbelşugată, primăvara tare frumoasă, 
da are să sc nască o potopcnic dc copii, atât de parte 
bărbătească, precum şi de parte femeiască, şi au să fie 
mulţi castraveți, harbuji, dovlecei, vinete şi roşii, precum şi 
napi. Ci Allah este mai ştiutor! Sâmbăta este ziua lui 
Saturn. Vai de anul cârc începe cu această zi! Vai de anul 
acela! Are să fie o zgârcenie deplină şi din partea cerului şi 
din partea pământului, foametea va urma războiului, bolile 
după foamete, iar locuitorii Egiptului şi ai Siriei vor ţipa 
amarnic sub asuprirea care îi va apăsa şi sub răutatea 
ocârmuitorilor! Ci Allah este mai ştiutor! 

După ce auzi răspunsul, astronomul strigă: 

Cât de întru totul minunat este şi acest răspuns! Da poţi tu 
să ne mai spui şi la ce loc sau la care cat al cerului sc află 
rânduite cele şapte planete? 

Sympathia răspunse: 

Dc bună seamă! Planeta Saturn se află chiar în cel de al 
şaptelea cer; Jupiter se află ridicat în cel de al şaselea cer; 
Marte la cel de al cincilea; Soarele la ccl de al patrulea; 
Venus la al treilea; Mercur la al doilea; iar Luna la cel dintâi 
cer! 

Pe urmă Sympathia adăugă: 

La rându-mi acuma să te întreb. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când. Fii cea de a două sute optzeci fi patra noapte 
spuse: 

La rându-mi acuma să te întreb! Care sunt cele trei feluri 
de stele? 

Cărturarul degeaba se tot cugetă şi îşi tot ridică ochii 
înspre cer, că nu izbuti să scape de belea. Atunci 
Sympathia, după ce îi înşfacă mantia, răspunse singură la 
întrebarea pe care o pusese: 

Stelele se împărţesc în trei soiuri, după menirea pe care o 
au: unele sunt prinse de bolta cerului, ca nişte făclii, şi 
slujesc să lumineze pământul; altele sunt aşezate în văzduh, 
ca agăţate de ceva nevăzut, şi slujesc să lumineze mările; 
iar stelele de cel de al treilea soi sunt mişcătoare după vroia 
degetelor lui Allah: se văd cum lunecă la vreme de noapte şi 
slujesc la a-i bate cu pietre şi a-i pedepsi pc diavolii care vor 
să înfrunte poruncile Celui Preaînalt! 

La vorbele acestea, astronomul se mărturisi cu mult mai 
prejos ca ştiinţă faţă de preafrumoasa copilă şi ieşi din sală. 
Atunci, la porunca dată de calif, urmă un filosof, care veni să 
stea dinaintea Sympathici şi o întrebă: 

Poţi să ne vorbeşti despre necredinţă şi să ne spui dacă ea 
se naşte odată cu omul! 

Ea răspunse: 

La aceasta vreau să-ţi răspund cu chiar cuvintele 
Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) care a 
spus: „Necredinţa umblă printre fiii lui Adam aşa cum 
sângele umblă prin vine, de îndată cc ei se lasă ispitiţi să 
blesteme pământul şi ceasurile de pe pământ. Cea mai 
mare fărădelege este blestemarea timpului şi a lumii: căci 
ţimpu-i însuşi Allah, iar lumea este lucrarca lui Allah! 

Filosoful strigă: 

Cuvintele acestea sunt dumnezeieşti şi veşnice! Spune-mi 
acuma care sunt cele cinci făpturi plămădite de Allah şi 
care au băut şi au mâncat rară ca să fi ieşit ceva nici din 
trupul, nici din pântecele, nici din dindărătul lor? 

Ea răspunse: 


Cele cinci făpturi sunt: Adam, Simcon (Şumun), cămila lui 
Saleh, berbecul lui Ismail şi pasărea care l-a văzut pe 
sfântul Abu-Bekr în peşteră! 

E îi spuse: 

Desăvârşit! Mai spune-mi şi care sunt cele cinci făpturi clin 
grădina raiului care nu sunt nici oameni, nici ginni, nici 
îngeri? 

Ea răspunse: 

Acestea sunt: lupul lui Iacob, câinele celor şapte adormiţi, 
măgarul lui El-Azir, cămila lui Saleh şi catârul sfântului 
nostru Proroc (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) 

EI întrebă: 

Poţi să-mi spui care este omul a cărui rugăciune nu se 
făcea nici în cer, nici pe pământ? 

Ea răspunse: 

Este Soleiman, care îşi făcea rugăciunea pe un chilim 
atârnat în văzduh, între cer şi pământ! 

El spuse: 

Lămureşte-mi faptul următor: un bărbat sc uită dimineaţa 
la o roabă, şi a şi săvârşit un lucru neîngăduit; tot el se uită 
la aceeaşi roabă la amiază, şi lucrul acuma este îngăduit; se 
uită la ea după amiază, şi lucrul iarăşi este neîngăduit; la 
asfinţitul soarelui îi este îngăduit să sc uite la ea; noaptea îi 
este oprit; iar dimineaţa poate să se apropie de ea pe deplin 
în toată voia! Poţi să mă lămureşti cum dc sc pot urma nişte 
împrejurări aşa dc osebite atâta dc repede într-o zi şi o 
noapte? 

Ea răspunse: 

Lămurirea este uşoară! Un bărbat îşi aruncă privirile 
dimineaţa asupra unei roabe care nu este a sa, şi, după 
Sfânta Carte, faptul este neîngăduit. De la amiază o 
cumpără, şi atunci poate să se uite la ea cât vrea şi să se 
desfete cu ea; după amiaza, dintr-o pricină sau alta, îi dă 
slobozenia, şi pe dată nu mai are îngăduinţă să-şi arunce 
ochii asupra ei; da la asfinţitul soarelui sc însoară cu ca şi 
totul îi este îngăduit; noaptea, se hotărăşte să se 


despărţească de soţia lui, şi nu mai poate să sc apropie de 
ea; da dimineaţa o ia iarăşi de soţie, după datinele obşteşti, 
şi atunci poate să-şi înnoadc iarăşi legăturile cu ea! 

Filosoful spuse: 

Este drept! Poţi să-mi spui care este mormântul care a 
început să umble cu cei cc se afla în el? 

Ea răspunse: 

Este chitul care l-a înghiţit pe prorocul Iona în pântecele 
său! 

EI întreabă: 

Care este valea pe care soarele nu a luminat-o decât 
numai o dată şi pe care nu o va mai lumina niciodată, până 
la ziua învierii? 

Ea răspunse: 

Este valea care s-a săpat de toiagul lui Moise când a 
despicat marea spre a lăsa să treacă norodul său când cu 
fuga! 

EI întrebă: 

Care este cea dintâi pulpană care s-a târşâit pe pământ? 

Ea răspunse: 

Este pulpana rochiei mamei lui Ismael, Agar, atunci când a 
măturat pământul dinaintea Sarei! 

EI întrebă: 

Cârc este lucrul care răsuflă fară să fie însufleţit? 

Ea răspunse: 

Este dimineaţa! Întrucât sc spune în Sfânta Carte: „Atunci 
când dimineaţa răsuflă." 

El spuse: 

Spune-mi ceea ce poţi în privinţa unei socoteli pe care 
iacăt-o: un stol de porumbei se abate pe un copac; unii 
dintre ei se opresc pe ramurile de sus, iar ceilalţi pe 
ramurile dc jos. Porumbeii care stau în vârful copacului le 
spun celor de jos: „Dacă unul dintre voi ni se alătură, stolul 
nostru arc să fie de două mai mare decât al vostru; dar 
dacă unul dintre noi coboară la voi, aveţi să ajungeţi cât şi 
noi ca număr." Câţi porumbei se aflau acolo? 


Ha răspunse: 

Erau doisprezece porumbei cu toţii. Într-adevăr, în vârful 
copacului erau şapte, iar pe ramurile de jos erau cinci. Dacă 
unul dintre porumbeii de jos s-ar fi adăugat celor dc sus, 
numărul acestora din urmă s-ar fi ridicat la opt, ceea cc 
înseamnă de două ori patru; dar dacă unul dintre cei de sus 
ar fi coborât la cei de jos, ar fi rămas câte şase de fiecare 
parte. Ci Allah este mai ştiutor! 

După ce auzi toate aceste felurite răspunsuri ale copilei, 
filosoful, de teamă ca fetişcana să nu-l întrebe şi pe el, şi 
întrucât ţinea la mantia sa, grăbi a-şi lua tălpăşiţa şi a pieri. 

Şi atunci se ridică omul cel mai cărturar al veacului, 
înțeleptul Ibrahim ben-Saiyar, care veni să ia locul 
filosofului şi îi spuse preafrumoasei Sympathia: 

Vreau să socot că te mărturiseşti biruită dintru început şi 
că este de prisos să te mai cercetez! 

Ea răspunse: 

O, preacinstitule cărturar, te-aş povăţui să trimiţi după alte 
haine în locul celor pe care le porţi, întrucât peste câteva 
clipite va trebui să ţi le iau! 

Cărturarul spuse: 

Vom prea bine vedea! Care sunt cele cinci lucruri pe care 
Ic-a plămădit Preaînaltul înainte de Adam? 

Ea răspunse: 

Apa, pământul, lumina, întunericul şi focul! 

EI întrebă: 

Care sunt lucrurile făurite de chiar mâinile 
Atotputernicului, pe când toate celelalte lucruri au fost 
zămislite numai ca urmare a voinţei sale? 

Ea răspunse; 

Scaunul domnului, Pomul din grădina Raiului, raiul şi 
Adam! Da, aceste patru lucruri au fost plămădite de chiar 
mâinile lui Allah, pe când, ca să le făurească pe toate 
celelalte lucruri, a spus doar: „Să fie!" şi ele au şi fost! 

EI întrebă: 

Cine este tatăl tău întru Islam şi cine este tatăl tatălui tău? 


Ea răspune: 

— Tatăl meu întru Islam este Mahomed (asupra-i fie 
rugăciunca şi pacea!), iar tatăl lui Mahomed este Abraham, 
prietenul lui Allah1! 

Pe ce se întemeiază credinţa întru Islam? 

Pe mărturisirea de credinţă: La ilah ill' Allah, ua 
Mohammad rassul Allah-ipar care este lucrul care la 
început a fost un lemn şi pe urmă a ajuns să aibă viaţă? 

Este toiagul lui Moise şi care a fost preschimbat în şarpe. 
Este acel toiag care putea să se facă, după împrejurări, 
dacă era înfipt în pământ, fie pom roditor, fie un copac marc 
şi des spre a-l apăra pe Moise de arşiţa soarelui, fie un 
câine uriaş care veghea la paza turmei pe vreme de noapte. 

Poţi să-mi spui care este femeia zămislită dintr-un bărbat, 
fară a fi fost purtată în pântecele unei mame, şi care este 
bărbatul care a fost zămislit de o femeie fară de ajutorul 
vreunui tată? 

Este Eva care s-a zămislit din Adam, şi lisus care s-a 
născut din Maria3! 

1 Patriarhul Abraham (în arabă: Ibrahim) din Biblic este 
tatăl spiritual al lui Mahomcd în temeiul celor cc sc o spun 
în Coran (cap. III. V 61): „Gri cc aparţin ccl mai strâns dc 
credinţa lui Abraham sunt cei care ii urmează. Aşa Prorocul 
(Mahomed) şi drept-credincioşii." 

* In limba arabă în text: în traducere: Afu există decât un 
Allah (Dumnezeu), fi Mahomed este trimisul lui Allah. 

) La M. A. Salic, după răspunsul accsta, urmează: „Spune- 
mi cârc ici este începutul şi cârc sfârşitul?" „începutul meu 
este un strop de umezeală ticăloasa, iar sfârşitul un noât 
spurcat; începutul îmi este din ţărână, iar sfârşitul îmi «te în 
ţărână" răspunse copila. Că a spus poetul: 

Din lut sunt plămădit. 

— Orice răspuns Şi orice întrebare-i Jară tăie ascuns: 
lărănă-am fost fi iar voi fi ţărâna - Nimic altceva nu va să 
rămână! 

Cărturarul urmă. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu ca se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a două sute optzeci/şasea noapte 
spuse: 

Cărturarul urmă: 

Vorbeşte-mi despre osebitele feluri de foc! 

Este focul care mănâncă, dar care nu bea: focul din lumea 
aceasta; este focul care mănâncă şi care bea: focul iadului; 
este focul care bea, dar care nu mănâncă: focul soarelui; 
într-un sfârşit, este focul care nici nu mănâncă, nici nu bea: 
focul lunii! 

Care este tâlcul acestei cimilituri: 

Când beau, îmi curge de pe buze graiu-n cuvinte bine- 
aduse. 

Dar mersul meu şi vorba mea nu le aude nimenea. 

Şi-n viaţă n-am de nici o cinste parte, 

Şi nimeni nu mă plânge după moarte. 

Ea răspunse: 

Este pana de scris! 

Da tâlcul cesteilalte cimilituri: 

Sunt o pasăre, dar nu am habar Nici de puf, nici de pene, 
nici de carne, nici de sânge măcar. Şi mă puteţi mânca 
oricum: Fie prăjită, fie fiartă, fie aşa cum sunt acum. Da-i 
greu să se dea pe faţă Dacă am murit sau dacă mai sunt în 
viaţă. lar la culoare, nu vă mint: Sunt ca de aur şi de argint! 

Ea răspunse: 

Chiar că sunt prea multe cuvinte spre a-mi da de înţeles că 
este vorba de un biet ou. Încearcă-te, aşadar, să mă întrebi 
ceva mai anevoios! 

EI întrebă: 

Câte cuvinte i-a spus cu totul Allah lui Moise? 

Ea răspunse: 

Allah i-a spus lui Moise o mie cinci sute cincisprezece 
cuvinte! 

EI întrebă: 

Cârc este începutul plămădirii? 


Ea spuse: 

Allah 1-a plămădit pe Adam din humă uscată; huma a fost 
înmuiată cu spumă; spuma a fost scoasă din mare; marea 
din neguri; negurile din lumină; lumina dintr-o iasmă din 
mare; iasma din mare dintr-un rubin; rubinul dintr-o 
stâncă; stânca din apă; iar apa a fost făcută prin cuvântul 
atotputernic: „Să fie!" 

Da tâlcul cesteilaltc cimilituri: 

Mănânc - şi n-am nici pântece, nici gură; fivine-nfidec, 
pomi, şi-orice făptură. Bucatele mă ţin în viaţă doară, Ci 
orice băutură mă omoară. 

Este focul! 

Da tâlcul acestei cimilituri: 

Fără de bucurie strâns lipiţi, Stau noaptea-ntreagă doi 
îndrăgostiţi De strajă-n lunga lor îmbrăţişare - Şi se despart 
când soarele răsare. 

Sunt cele două caturi ale uşii! 

Care este înţelesul acesteia: 

Trag pururea cu trudă după mine O coadă lungă care-n 
drum mă ţine. 

Măcar că am ureche, pot să jur Că nu aud nimica 
dimprejur. Prin truda mea pe alţii îi îmbrac, Ci eu rămân tot 
gol fi tot sărac. 

Este acul! 

Cârc este lungimea şi lăţimea podului Sirat1? 

Lungimea podului Sirat, pe cârc trebuie să treacă toţi 
oamenii în ziua învierii, este de trei mii de ani de cale, o mie 
spre a urca pe el, o mie spre a-i străbate întinsul, şi o mie 
spre a cobori de pe el. Este mai îngust decât ascuţişul unui 
paloş şi mai subţire decât un fir de păr! 

El întrebă: 

Poţi să-mi spui acum dc câtc ori are îngăduinţă Prorocul 
(asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) să mijlocească pentru un 
drept-credincios? 

Ea răspunse: 

De trei ori, nici mai mult, nici mai puţin! 


Cine este cel dintâi care a îmbrăţişat credinţa în Islam? 

Este Abubekr! 

Aşadar tu nu socoţi că Aii ar fi fost musulman înaintea lui 
Abubekr? 

Aii, din mila lui Allah, nu a fost niciodată închinător la idoli; 
întrucât de la vârsta de şapte ani Allah l-a îndreptat pe 
calea cea dreaptă şi i-a luminat inima, dăruindu-l cu 
credinţa lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea şi pacea!) 

Aşa-i! Ci aş vrea să ştiu limpede care dintre cci doi este ccl 
mai mare ca vrednicii, în ochii tăi, Aii sau Abbas? 

La întrebarea aceasta tare viclenită, Sympathia pricepu că 
învățatul căuta să scoată de la ea un răspuns de ' Mai 
corect As-Sarat (drumul) - «te podul pc care, conform 
mitologiei islamice, sufletele morţilor trec în lumea dc 
dincolo. 

Ocară; căci, dacă i-ar fi dat întâietate lui Aii, ginerele 
Prorocului, l-ar fi nemulţumit pe calif, care era coborâtor 
din Abbas, unchiul lui Mahomed (asupra-i fie rugăciunea şi 
pacea!). Aşa că dintru-ntâi începu să roşească, pe urmă 
îngălbeni, şi, după o clipită de chibzuinţă, răspunse: 

Află, bre Ibrahim, că nu este nici o întâietate între doi care 
îşi au fiecare vrednicii la fel de strălucite! 

Când auzi răspunsul acesta, califul rămase până peste 
poate de încântat şi, sărind în picioare, strigă: 

Pe Stăpânul Kaabei! Ce răspuns minunat, o, Sympathia! 

Ci cărturarul urmă: 

Poţi să-mi spui despre ce este vorba în cimilitura aceasta: 

E dulce cum o alta nu-i sub cer; 

Ca suliţa-i, dar fără vârfde fier; 

Toţi o-ndrâgesc - sărac ori bogătan - 

Şi-o-nfidecă în seri de ramaaan. 

Ea răspunse: 

Este trestia de zahăr! 

El spuse: 

Mai am să-ţi pun câteva întrebări, şi am să ţi le pun 
repede. Poţi să-mi spui, aşadar, fară prea multe vorbe: Ce 


este mai dulce ca mierea? Ce este mai ascuţit ca paloşul? 
Ce este mai iute ca urmări decât otrava? Care este bucuria 
de o clipită? Care este fericirea ce dureză trei zile? Care 
este ziua cea mai fericită? Care este bucuria de o 
săptămână? Care este datoria pe care până şi un ticălos nu 
poate să n-o plătească? Şi care este pacostea ce ne apasă 
până la mormânt? Care este bucuria inimii? Care este 
chinul minţii? Cârc este amarul unei vieţi? Care este boala 
fară de leac? Care este ocara cc nu sc mai poate şterge? 
Care este jivina ce trăieşte prin locuri pustii şi sălăşluieşte 
departe de cetăţi, care fuge de om şi care îngemănează 
chipul şi firea a şapte vieţuitoare? 

Ea răspunse: 

Până a vorbi, vreau mai întâi să-mi dai mantia! 

Atunci califul Harun Al-Raşid îi spuse Sympathiei: 

De bună seamă că ai dreptate. Da poate că vei binevoi, din 
cinstire fată de vârsta lui, să răspunzi tu mai întâi la aceste 
întrcoări! 

Ea spuse: 

Mai dulce ca mierea este dragostea copiilor! Limba este 
mai ascuţită ca paloşul! Bucuria dragostei nu ţine decât o 
clipită. Fcricirea dc trei zile este cea pe care o trăieşte soţul 
la vremea soroacelor soţiei sale, întrucât se mai hodineşte şi 
el! Ziua cea mai fericită este cea cu noroc la alişvcrişuri! 
Bucuria cârc ţine o săptămână este cea a nunţii! Datoria pc 
care toată făptură trebuie s-o plătească este moartea! 
Purtarea cea urâtă a copiilor este pacostea cc nc apasă 
până la mormânt! Bucuria inimii este solia supusă soţului 
ei! Chinul minţii este o slugă ticăloasă! Sărăcia este amarul 
vieţii! Firea cea urâtă este boala fară de leac! Ocara de 
neşters este necinstirea unei fete! Cât despre jivina cârc 
trăieşte în locuri pustii şi fuge de om, aceea este lăcusta, 
întrucât ea îngemănează chipul şi firea a şapte vieţuitoare: 
are într-adevăr cap de cal, gât de taur, aripi de vultur, 
picioare de cămilă, coadă de şarpe, pântece de scorpie, şi 
coarne de gazelăl! 


Faţă de atâta deşteptăciune şi de atâta ştiinţă, califul 1 în 
varianta tradusă dc M. A. Salic, Sympathia mai răspunde la 
următoarele întrebări: 

Care sunt porţile gheenei?" „Sunt şapte, răspunse fata, ţi 
despre ele glăsuicsc versurile: Djahapiam e una. Apoi l. ază. 
Ţi iar: Ali-natâm, fi Sa ir, ţi mai apoi Sakar: Pe urma e 
Djahim, ţi-apoi e Haiya - Acesta e răspunsul la întrebarea 
ta." 

Harun Al-Raşid rămase lămurit peste poate şi îi porunci 
învățatului Ibrahim ben-Saiyar să-şi dea tinerei mantia. 
Cărturarul, după ce se lepădă de mantie, ridică în sus mâna 
dreaptă şi mărturisi de faţă cu toată lumea că fetişcana îl 
întrecuse la cărturărie şi că ea era minunea veacului. 

Atunci califul o întrebă pe Sympathia: 

Ştii să cânţi din alăute şi să le însoţeşti cu glasul tău 
cântarea? 

Ea răspunse: 

Da, de bună seamă! 

Numaidecât califul puse să sc aducă o alăută într-un toc de 
atlaz roşu încheiat cu un ciucurc marc dc mătase galbenă şi 
închis cu o copcă de aur. 

Sympathia scoase alăuta din toc şi văzu că de jur 
împrejurul ei erau scrijclate aceste stihuri în litere 
înlănţuite şi înflorate: 

Am fost o creangă verde - Şi Păsări căutătoare Mă învățau 
duioase Să cânt şi eu ca ele. Acum, sub mâna dulce A 
gingaşei fecioare, Răsună cânt de păsări în glasul strunei 
mele'. 

„Vorbeşte-mi, spuse an-Nazzam, despre cc glăsuieşte 
poetul în versurile accstca: 

Ca-n două scoici rotunde stă vifiniu-i sânge; 

Urechile-i sunt rofii când gura se răsfrânge; 

Stăpânul ei cu pliscul lăuntru-i ciuguleşte; 

Ca preş - o jumătate de dirham preţuieşte. 

„Accasta este călimara', răspunse fata. 


1 La M. A. Salic, pe tocul lăutei se află scrise următoarele 
versuri: 

Allah adapă ţara în care crefte-n vânturi copacul ce se 
umple de cânt fi-nfiorare. 

Cat timp e verde - păsări ii pun în ramuri canturi; 

Când s-a uscat - el cântă la piepturi de fecioare! 

Ea atunci o strânse în braţe, se plecă asupra-i ca o mamă 
peste sugarul ei, scoase nişte sunete pc douăsprezece 
glasuri osebite şi, în mijlocul încântării tuturora, cântă cu 
un glas ce răsună în toate inimile şi stoarse lacrimi de 
tulburare din toţi ochiil. 

Când isprăvi, califul se sculă în picioare drept şi strigă: 

Sporească-şi în tine darurile sale Allah, o, Sympathia, şi 
aibă-i întru mila sa pe toţi cei cârc ţi-au fost dascăli şi pc cei 
care ţi-au dat zile! 

Şi, pe clipă pe dată, puse să i se socotească lui Abul- 
Hassan zece mii de dinari de aur într-o sută dc pungi şi îi 
spuse Sympathiei: 

Spune-mi, o, copilă minunată, vrei să intri în haremul meu 
şi să ai un sarai şi o nafaca de trai numai a ta, sau mai 
degrabă să te întorci cu tânărul acesta, stăpânul tău dc mai 
înainte? 

La vorbele acestea, Sympathia sărută pământul dintre 
mâinile califului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a două sure optzeci fi faptea noapte 
spuse: 

Sympathia sărută pământul dintre mâinile califului şi 
răspunse: 

La M. A. Sălie, sc dau şi versurile cantate: Dă-ncolo 
despărţirea Şi neagra supărare! In sufletu-mi iubirea Iţi 
cere alinare, îmi arde-n piept suspinul. De plânsul meu te- 
mbună - Prea mare îmi e chinul. Iubirea prea nebună! 

Allah reverse-şi milele asupra stăpânului nostru califul! Da 
roaba lui ar vrea să se întoarcă în casa stăpânului ei de mai 


înainte! 

Califul, departe dc a se arăta supărat de o atare dorinţă, 
se înduplecă numaidecât la cererea ei, şi porunci să i sc 
verse în dar alţi cinci mii de dinari, şi îi spuse: 

Deie Allah să fii tot pe atâta de pricepută la dragoste pe 
cât eşti întru ale minţii! 

Pe urmă gândi să pună vârf mărinimici sale căftănindu-1 
pe Abul-Hassan într-o slujbă de seamă la sarai; şi îl îngădui 
printre ortacii săi cei mai de inimă. Pe urmă ridică divanul. 

Atunci Sympathia, împovărată cu mantiile cărturarilor, şi 
Abul-Hassan, încărcat cu pungile cclc pline de dinari de aur, 
ieşiră amândoi din sală, urmaţi de toţi cei din adunare care, 
tot minunându-sc de cele ce văzuseră şi auziseră, ridicau 
mâinile spre cer şi strigau: 

Unde este pe lume o mărinimie asemenea cu ceaa 
urmaşilor lui Abbas? 

Acestea sunt, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, 
vorbele pe care preaînvăţata Sympathia le-a rostit în 
mijlocul adunării cărturarilor şi care, trecute nouă dc 
moştenire prin hronicele domneşti, slujesc dc atunci 
încoace ca învăţătură pentru toate femeile musulmane. 

Pe urmă Şeherezada, văzând că sultanul Şahriar îşi şi 
încruntase sprâncenele şi cugeta în chip înfricoşat, zori a 
trece la Păţaniile poetului Abu-Nowas, şi începu pe clipă pe 
dată povestirea, pe când micuța Doniazada, pe jumătate 
picotind, se deşteptă dintr-odată, tresărind la auzul numelui 
de Abu-Nowas, şi se pregătea, cu ochii holbaţi de luare- 
aminte, să asculte cu toate urechiile ei. 

E povesteşte - ci Allah este mai ştiutor - că, într-o bună 
noapte, califul Harun Al-Raşid, cuprins de nesomnic şi cu 
mintea tare frământată, ieşi singur din saraiul său şi plecă 
să dea o roată prin grădinile lui, spre a cerca să-şi 
însenineze urâtul. Ajunse aşa dinaintea unui kiosc cu uşa 
deschisă, da cu intrarea tăiată de trupul unui hadâmb arap 
adormit pe prag de-a curmezişul. Păşi peste trupul robului 
şi intră în încăperea care alcătuia acel kiosc, şi văzu mai 


întâi un pat cu perdelele lăsate, luminat la dreapta şi la 
stânga de două făclii mari. Lângă pat se afla o măsuţă pe 
care era o tabla, iar pe tabla o oală de vin acoperită cu o 
cană mare întoarsă cu fundul în sus. 

Califul sc miră să găsească asemenea lucruri în kioscul 
acela de care habar nu avea şi, apropiindu-se de pat, ridică 
perdelele şi rămase înmărmurit de uimire faţă de 
frumuseţea adormită ce i se înfăţişă privirii. Era o roabă 
tânără, frumoasă ca luna în plinătatea sa şi pe care nu o 
acoperea decât vălul părului ci despletit. 

La priveliştea aceea, califul, încântat până peste poate, luă 
cana care acoperea gura oalei, o umplu cu vin şi rosti în 
sinea sa: „Pentru trandafirii obrajilor tăi, copilă!" şi o bău 
încetişor. Pe urmă se plecă asupra chipului feciorelnic şi 
aşternu o sărutare pe o aluniţă neagră care surâdea în 
colţul din stânga al buzelor. 

1 Abu-Nowas, unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii, a fost 
un beţiv libertin şi sodomit, căruia i sc ierta totul pentru 
marele său talent. A murit pe la 810-812. 

PĂŢANIA POETULUI ABU-NOWAS1 

Da sărutul acela, cât fu el de uşor, o trezi pe copila care, 
dând cu ochii de emirul drept-credincioşilor, se ridică iute în 
capul oaselor, plină dc spaimă. Ci califul o linişti şi îi spuse: 

O, tânără roabă, iacătă o alăută lângă tine! De bună seamă 
că ştii să scoţi din ea nişte sunete vrăjitoare. Cum m-am 
hotărât să-mi petrec noaptea aceasta cu tine, măcar că 
habar nu am cine eşti, nu m-aş mohori nicidecum să te văd 
cum o mânuieşti, însoţind-o cu glasul tău! 

Atunci tânăra luă alăuta şi, după ce o struni, scoase din ea 
nişte sunete vrăjite, pe douăzeci şi unul de glasuri osebitel, 
încât califul se înflăcără până peste marginile înflăcărării, 
iar fetişcana, luând aminte la aceasta, nu pregetă a trage 
foloase. Şi aşa că îi spuse: 

Sufăr, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, de răutăţile 
soartei! 

Califul întrebă: 


Da cum aşa? 

Ea spuse: 

Fiul tău El-Amin, o, cârmuitorule al drept-credincioşilor, 
m-a cumpărat acum câteva zile pe zece mii de dinari spre a- 
ţi da în dar făptură mea. Ci soţia ta Sett Zobeida, luând 
ştire dc rostul acesta, i-a întors fiului tău banii pe care îi 
cheltuisc pentru cumpărarea mea şi m-a dat pe mâinile 
unui hadâmb arap ca să mă încuie în kioscul acesta 
lăturalnic! 

Când auzi atare spuse, califul rămase până peste 'La M.A. 
Salic, se redau şi versurile pc care Ic cântă tânăra: Clasul 
iubirii-n sufletul meu plânge Şi toţi îmi vad aleanul ce mi 
frânge. Durerea grea îmi ţade mărturie Că sufletul meu se 
robeţte ţie. Şi nu-mi ascund nemistuitul dor, Ci-mi plâng 
iubirea-n ochii tuturor. Pe nimeni n-am iubit până la tine - 
Allah îmi ţtie lacrimile bine! 

Poate de supărat şi îi făgădui copilei că are să-i dea a doua 
zi un sarai numai pentru ca, cu o nafaca vrednică de 
Frumuseţea ei. Pe urmă, după ce o luă o dată în stăpânire, 
ieşi cu grabă, îl trezi pe hadâmbul adormit şi îi porunci să 
se ducă numaidecât să-i dea de ştire poetului Abu-Nowas că 
trebuie să vină pe dată la sarai. 

Într-adevăr, califul avea năravul să trimită după poet ori 
de câte ori avea vreo supărare, ca să-l asculte cum 
ticluieşte cântece sau să-l vadă cum pune în stihuri vreo 
întâmplare pe care i-o povestea. 

Hadâmbul se duse aşadar acasă la Abu-Nowas şi, 
negăsindu-l acolo, porni să-l caute prin toate locurile 
obşteşti din Bagdad şi, până la urmă, îl găsi într-un rateş de 
pomină rea din fundul mahalalei de la Poarta Verde. Sc 
apropie dc cl şi îi spuse: 

O, Abu-Nowas, te cheamă stăpânul nostru, califul! 

Abu-Nowas izbucni în râs şi răspunse: 

Cum vrei tu, o, taică al albeţelor, să mă mişc dc aici, când 
sunt ţinut zălog de un flăcăiaş prieten cu mine? 

Hadâmbul întrebă: 


Unde este şi care este acela? 

El răspunse: 

Este un puştan zarif şi cu obrajii fragezi şi gingaş. l-am 
făgăduit o danie de o mie de drahme; da cum nu am la mine 
banii, nu pot să plec în chip cuviincios până nu-mi plătesc 
datoria! 

La vorbele acestea, hadâmbul strigă: 

Pe Allah! Abu-Nowas, arată-mi-l pe băiatul acela şi, dacă 
chiar este aşa de zarif pe cât paria da tu de înţeles, totul ţi 
se va ierta, şi cu prisosinţă! 

Pe când şedeau ei aşa de vorbă, puştanul îşi arătă capul 
cel frumos în deschizătura uşii, iar Abu-Nowas oftă 
întorcându-se înspre el: 

— Dacă ramul s-ar clătina, cc cânt de păsări ar mai fi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfu cea de a două sute optzeci fi opta noapte 
spuse: 

Dacă ramul s-ar clătina, ce cânt dc păsări ar mai fi! 

Atunci băiatul intră de-a binelea în sală. Era într-adevăr de 
cea mai mare frumuseţe şi era îmbrăcat cu trei tunici puse 
una peste alta şi de culori osebite: cca dintâi era cu totul 
albă, cea de a doua roşie, cea de a treia neagră. 

Când Abu-Nowas îl văzu mai întâi îmbrăcat în alb, simţi 
cum izbucneşte în mintea lui focul stihuirii, şi ticlui în 
cinstea sa stihurile acestea: 

EI se ivi în haina-i albă Ca biptele; cu ochii vale fi Arzând 
sub pleoape le-i albastre; Şi cu gingafii trandafiri De pe 
obrajii-i dulci; fi parcă înălţând laude în cale-fi Celui ce-a 
zămislit atâtea A măgitoare-nchipuiri! 

Iar eu îi strig cu jale multă: „Cum treci afa pe lângă mine, 
Când eu m-af da de bunăvoie Şi fericit pe mâna ta, Cum 
ceea ce-i sortit spre jertfa Stă cu privirile senine Sub 
lovitura celui care Urmează viaţa să i-o ia?" El îmi 
răspunde: „Nu mai spune o vorbă, ci priveşte, iată, Ce-a 
zămislit Zămislitorul'! Nimic nu-i veşted şi nici calp: Alb îmi 


e trupul, haina albă, Şi fată-mi albă-i, fară pată, Şi soarta 
mi-e la fel de albă - E alb din alb, şi alb pe alb! 

Când auzi stihurile acestea, puştiul zâmbi a râde şi se 
dezbrăca de haina cea albă ca să se arate numai în roşu. La 
priveliştea aceea, Abu-Nowas simţi cum îl potopeşte cu totul 
tulburarea poeticească şi, pe clipă, ticlui stihurile acestea: 

EI se ivi în haine roşii Ca şi cruntata-i amăgire! lar eu 
strigai în aiurare: „Cum poţi tu, cel strălucitor Ca luna, să-ţi 
aprinzi deodată Obrajii, fară şovăire, Cu-al nostru sânge să- 
mbraci haina însângeraţilor bujori?" 

El îmi răspunde: „Zorii proaspeţi Mi-au dat veşmânt întâia 
oară. Acum în flăcări mă îmbracă Măreţul soare! Iată cum 
De flăcări mi-s obrajii, haina! Şi buzele îmi sunt de pară! Şi-i 
roşu vinul lor, şi roşu-i Pe roşu, totu-i roşu-acum! 

Când auzi stihurile acestea, puştanul îşi aruncă dintr-o 
zvâcnire tunica roşie şi se ivi îmbrăcat în haina cea neagră 
pe care o purta de-a dreptul pe piele şi care îi închipuia şi 
mai bine mijlocelul cel strâns cu un brâu de mătase. Şi Abu- 
Nowas, la priveliştea aceea, fu cuprins până pescc măsură 
de aiurare şi ticlui stihurile acestea în cinstea lui: 

EI se ivi în haine negre Ca noaptea, neprivind la taina Din 
sufletu-mi. Şi-i spun: „Nu vezi Cum ard de tot fi nu mai pot? 
Ah, văd acum: ţi-e negru părul, Şi ochii negri, neagră haina, 
Ca neagra mea ursită! Negrit Pe negru, numai negru, tot!" 

După ce îl văzu pe flăcău şi auzi stihurile acelea, trimisul 
califului îl iertă în sufletul său pe Abu-Nowas şi se întoarse 
pe clipă pe dată la sarai, unde îi tărăşi califului întâmplarea 
care i se căşunase lui Abu-Nowas şi îi istorisi cum se 
zălogise poetul într-un rateş, neputând să plătească banii 
făgăduiţi puştanului cel zarifl atunci califul, tare zădărit, da 
şi înveselit totodată, îi dete hadâmbului banii de trebuinţă 
slobozeniei de sub zălog şi îi porunci să se ducă să-l scoată 
de acolo într-o clipită şi să i-l aducă dinainte, fie cu bună 
voie, fie cu de-a sila. 

Hadâmbul dete fuga să împlinească porunca şi se întoarse 
curând, sprijinindu-1 cu greu pe poetul care se clătina, 


aburit de băutură. lar califul îl certă cu un glas pe care se 
străduia să-l facă mânios; pe urmă, văzând că Abu-Nowas 
hohotea de râsete, se duse lângă el, îl luă de mână şi porni 
cu el înspre kioscul în care se afla copilandral. 

1 La M.A. Salic, califul îi cere poetului: „Prociteşte-mi 
stihurile în cârc se spune: «Ah, cinc eşti? Cc cauţi?» * Şi 
Abu-Nowas procitcşte: Se delungise noaptea fără de somn, 
târziu. Pustiu mi-era în suflet, fi-n inimă pustiu. Şi m-arn 
sculat să-mi scutur aleanul fiiră grai când o văzu cum şedea 
pe pat şi învăluită toată numai în mătase albastră şi cu 
chipul coperit cu un văl străveziu de mătase sinilie, pe 
copila cea cu ochi mari şi negri care zâmbea a râde dc 
schimele lui, Abu-Nowas se simţi dintr-odată trezit din 
beţie, ba, pe deasupra, îl mai şi cuprinse pojarul minunării, 
încât, stârnit pe clipă, ticlui stihurile acestea în cinstea ei: 

Frumoasei cea cu văl albastru-i spune: „Să-i fie milă de cel 
ars de chin. Spune-i: „Mă-nchin la alba ta minune, Cum nu-i 
nici trandafir fi nici iasmin. 

Da-mi zâmbetu-ţi cum nu-s mărgăritare, Cum nu-s rubine 
să-l asemuiesc! Dă-mi ochii-ţifără neagra defăimare Cu care 
cei pizmafi mă ponegresc!" 

Şi-am părăsii iatacul fi umbra din sarai. Mergeam de unul 
singur. Ca într-un vis. Apoi. Vădnifte plete negre pe nifte 
umeri goi. Erau ca hota plină în slăvile senine. Ca mlaja 
unei sălcii stând gata ui suspine. Sorb vinul dintr-o cupă, 
întârziind cuminte. Sărut apoi lumina ce-mi strălucea- 
nainte. Şi-atunci din somn tresare deodată fi se-ndoaie Ca 
ramura sub greul potopului de ploaie. Pe urmă, ridică ndu-fi 
privirile deodată: wAh, cine cfti? Ce cauţi?" întreabă 
speriată. Eu ii răspund minunii: „Un oaspete-fi sosi Şi cere- 
adăpostire până spre zori de zi!" lar ea: „Stăpâne-doamnc, 
pofiefte! Mă supun Cu văzul, cu auzul cu tot ce am mai 
bun!" Şi califul îi spune poetului: „Bătuc-tc-ar Allah! Parcă ai 
fi fost dc faţă lângă noi!" ' La M. A. Sălie, aici sc intercalează 
următoarele: „Şi când Abu-Nowas îşi încheie poezia, roaba 
ii aduse vin califului, apoi luă alăuta în mâini şi, după 


pestref, cânră stihurile acestea: Darnic cfti numai cu alţii, 
iar cu mine crunt mereui Altora le dai iubirea, mie numai 
chinul greu! Dacă-n dragoste pe lume s-ar afla judecător, 

După ce Abu-Nowas îşi isprăvi ticluirea, copila îi aduse o 
tabla cu băuturi califului, care, vrând să se veselească, îl 
pofti pc poet să bea singur tot vinul din pocal. Abu-Nowas 
se supuse cu bunăvoie şi nu trecu mult până ce să simtă 
asupra minţilor sale urmările ameţitoare ale băuturii. 
Atunci îi veni o toană califului, spre a-1 speria pc Abu- 
Nowas, să se ridice deodată şi, cu spada în mână, să se 
repeadă asupra lui, prefăcându-se că dă să-i taie căpăţâna. 

La priveliştea aceea, Abu-Nowas, speriat, o luă la goană 
prin sală ţipând cât îl ţinea gura; iar califul fugea după el 
prin toate colţurile, împungându-l cu vârful spadei. Apoi îi 
spuse într-un sfârşit: 

— Gata! Întoarce-tc la locul tău să mai bei o cupă! Şi 
totodată îi făcu semn copilei să ascundă cupa, lucru pc care 
ea îl şi făcu pe dată, ascunzând cupa sub rochie. Ci Abu- 
Nowas, cu toată beţia lui, băgă de seamă şi ticlui pe loc 
stihurile acestea: 

Ciudată-ncurcătură E-ncurcătura mea: O tânără cuminte 
Se schimbă într-o hoaţă Şi-mi fură dulcea cupă; Apoi sub 
fus ta-i grea O pune fa fereală - Să vezi ce boroboaţă! La 
locul tocmai unde Eu însumi m-af băga. Eh, locu-acela nu 
pot Şi n-am să-l dau pe faţă Din dragostea mea pentru 
Califtl de colea! 

Jeluimu-i-aţ să-mi deie parte după chin fi dor! De m-alungi 
fi nu mi-îngâdui nici să-ţi trec pc lângă prag. Hu din 
depărtări sărutul tot ţi-l mai trimit cu drag. T când auzi 
stihurile acestea, califul sc puse pe râs şi, cu chip că 
şuguieşte, îi spuse lui Abu-Nowas: 

Pe Allah! Din ceasul de-acum m-am hotărât să te căftănesc 
într-o slujbă înaltă. De-aci vei fi căpetenia evghenită peste 
codoşii din Bagdad! 

Abu-Nowas începu să pufnească şi i-o întoarse pe clipă: 


Păi dacă-i pe-aşa, o, căpetenie a drept-credincioşilor, mă 
pun sub poruncile tale şi mă rog ţie să-mi spui de nu 
carccumva ai trcbuintă de codoşlâcul meu? 

La vorbele acestea, califul fu cuprins de o mânie mare şi 
răcni la hadâmb să se ducă numaidecât să-l cheme pe 
Massrur, spătarul, împlinitorul judeţelor sale. Şi peste 
câteva clipite, Massrur şi sosi, iar califul îi porunci să-l 
dezbrace pe Abu-Nowas dc toate hainele de pe el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfit cea de a două sute nouăzecea noapte spuse: 

Şi califul îi porunci să-l dezbrace pe Abu-Nowas de toate 
hainele de pe el, să-i aşeze un samar pe spinare, să-i pună 
un căpăstru, să-i înfigă o strămurare în fund, şi să-l poarte 
dichisit aşa pe dinaintea tuturor iatacurilor cadânelor şi ale 
celorlalte roabe, ca să poată sluji de batjocură tuturor celor 
ce sălăşluiau la sarai, pe urmă să-l mâie la poarta cetăţii şi, 
dinaintea întregului norod al Bagdadului, să-i taie capul şi 
să i-l aducă pe o tabla. Şi Massrur răspunse: 

Ascult şi mă supun! 

Şi numaidecât se şi apucă de treabă spre a împlini 
poruncile califului. 

Îl luă, aşadar, pe Abu-Nowas, care socota cu totul zadarnic 
să înccrce a mai întoarce mânia clifului, şi, după ce îl dichisi 
în chipul poruncit, porni săpreumble încetişor pe dinaintea 
feluritelor iatacuri al căror număr era întocmai cât al zilelor 
dintr-un ai. 

Or, Abu-Nowas, a cărui faimă de pozna era ştiută dc tot 
saraiul, nu zăbovi a stârni mila tuturo femeilor care, spre a- 
şi arăta mai limpede mila lor, fiecare la rându-i, începură 
să-l potopească cu aur i cu giuvaieruri, şi până la urmă se 
strânseră şi porniri în urma lui, spunându-i tot felul de 
vorbe bune; pânăce vizirul Giafar Al-Barmaki, care tocmai 
trecea pe acol» spre a se duce la sarai unde era chemat de 
o treabă ă cca mai mare însemnătate, îl zări ba cum 
plângea, la cum se jeluia, şi îi spuse: 


Au tu eşti, Abu-Nowas? Da ce farădclegeii săvârşit dc eşti 
pedepsit aşa? 

El răspunse: 

Pe Allah! Nu am săvârşit nici baremi nircasma unei 
nelegiuiri! Nu am făcut decât să procitsc câteva dintre 
stihurile mele cele mai frumoase dinainea califului, care, în 
chip dc mulţămită, m-a blagcslovit cu hainele lui ccle mai 
frumoase! 

Califul, care în clipita aceea sc afla aproa>e de tot, ascuns 
pe după o uşă dc la un iatac, auzi răsjunsul lui Abu-Nowas şi 
nu sc mai putu ţine să nu izbucnească în râs. Îl iertă pe 
Abu-Nowas, îi dărui un caftar.de fală şi o grămadă de bani şi 
îl păstră, ca şi în trecut de soţ al său nedespărţit la ccasurile 
lui de urâtl. 

1 La M. A. Salic, anecdota sc încheie cu mult înainte de 
fialul acesta, exact la sfârşitul ultimelor versuri spuse dc 
Abu-Nowas, cu rmătoareie: „Şi cârmuitorul drept- 
credincioşilor spuse: «Bătu-tc-ar Aah, da cum dc ai dibăcit 
toate astea? Ci ne învoim cu cele rostite dc tino Şi porunci 
să i sc dea haine dc fală şi o mie de dinari, iar Abu-Nowas 
pcă voios." 

După cc Şeherezada sfârşi de istorisit păţania aceasta a 
poetului Abu-Nowas, micuța Doniazada, care Râsese 
cuprinsă de un râs înghesuit pe care şi-l tot înăbuşea 
degeaba în chilimul pe care şedea ghemuită, dete fuga la 
soră-sa şi îi spuse: 

Pe Allah! Surioara mea SŞeherezada, ce duhlie este 
povestea aceasta şi ce nostim era de privit Abu-Nowas 
străvestit! Tare ai fi dulce de ne-ai mai istorisi câte ceva 
despre el! 

Ci sultanul Şahriar pufni: 

Nu îmi place chiar deloc Abu-Nowas ăla! Dacă ţii 
numaidecât să-ţi vezi capul retezat într-o clipită, nu ai decât 
să urmezi a-i istorisi năzbâtiile. De nu, şi ca să izbutim să 
trecem şi noaptea asta, grăbeşte să-mi spui vreo poveste cu 
călătoriri; întrucât, din ziua când împreună cu fratele meu 


Şahzaman, sultanul de la Samarkand Al-Ajam, am drumeţit 
prin ţările cele depărtate, în urma păţaniei cu soţia mea cea 
afurisită căreia am pus să i se taie capul, m-a prins cheful 
de tot ceea ce are vreo legătură cu călătoriile cele pline de 
învăţăminte. Dacă dar vei şti vreo poveste cu adevărat 
plăcută de ascultat, nu zăbovi s-o începi; căci în noaptea 
aceasta nesomnia mea este mai amarnică decât oricând! 

La vorbele acestea ale sultanului Şahriar, vorbăreaţa de 
Şeherezada strigă: 

Chiar că aceste poveşti dc călătorie sunt cele mai uluitoare 
şi mai desfătătoare dintre toate câte le-am povestit! Va să 
judeci numaidecât, o, norocitule sultan; întrucât chiar că nu 
se află în nici o carte vreo poveste de asemuit cu cea a 
călătorului pe care îl cheamă Sindbad Marinarull. Şi 
tocmai cu povestea aceasta aş vrea să te desfăţ, o, 
norocitule sultan, de vreme ce binevoieşti a-mi îngădui! 

Şi pe dată Şeherezada istorisi: 1 Pronunţia arabă a 
numelui vestitului personaj csce Sindabad. Păstrăm însă 
termenul consacrat la noi, adică cel dc Sindbad. 

POVESTEA CU SNDBaD MALINARUL. 

JV/JLi s-a povestit şi miic, pe remea calfului Harun fei” is 
Al-Raşid, în cetacaBagcadului trâa un ins pe care îl chema 
Sindbad Fanalu Era un liet om sărac şi se deprinsese, spre 
a-$ cobârdi pâineacea de toate zilele, să care poveri pe ap 
înt-o bună zi sc brodi să care o povară tare grea; şitanan: 
iuă aceea fa o zi peste fire de caldă; încât hanaul s chinuia 
marnic cu povara şi asuda cumplit Aşiţa e făcuse 
dneândurat, când, într-un sfârşit, hanalil tocnai trecea >c 
dinaintea unei case cârc pesemne a ca a veunui negistor 
bogat, judecând după pământu ere, c jur împrqur, era 
măturat bine şi stropit cu a>ăde tinndafiri. Sifla o adiere 
tare plăcută; iar lângă pară se iâa o laviţănare şi albă pe 
care să tot stai. Încât lanalulSindbad, a să se odihnească şi 
să mai soarbăoveacăde aer cuat, îşi puse sarcina pe laviţa cu 
priciia,? 1 sir. [i numaidcât o adiere cc răzbătea pe poarta 
aceapână a el, curau şi plină de o mireasmă dulce; aşa c s 


desftă dc toae acestea, şi şezu şi el jos la un capă a lavipi. 
Atunciâi ajunse la urechi un zvon de strumşiic alăite care 
înoţeau nişte glasuri răpitoare ce cânai nişte cântece ntr-o 
limbă aleasă; şi-i mai ajunser; 1. Urecie şi nişe glasuri dc 
păsări cântărețe care îl prolăveai pe AjJlafPreaânaltul în 
graiuri vrăjite; şi osb, priitre altele glasuri dc turturele, de 
privighetoi, de merle, de bulbiulii, de guguştiuci şi de hulubi 
îători. Atunci st minună în sunetul său şi, de desfatxa mar 
pe care (trăia, îşi iţi capul prin: ripătura prţii şi vău, în fund, 
o ditamai grădină prii: arc foiauslujitori ineri, şi robi, şi 
slugi, şi inşi de tae cinurile şi se aflu lucruri cc nu s-ar fi 
putut găsi (cât pe la asele de căimi şi de sultani. 

După aea, răbufn înspre e o pală de miresme dc bucate 
mimate şi isptite, pal; în care se amestecau tot soiul denuri 
îmbieori de la el de fel de bunătăţuri şi de băutuide neam 
des. Aturri hamalul nu se mai putu ţine s; iu ofteze; i îşi 
întoa-se ochii înspre cer şi strigă: 

— Slavă ţc DoamncAtoatefadtor şi Atoatedătător! Că tu îi 
da >unurile ale cui it place, fară de nici o socotinţă! O. 
Dumnezul meu! Dcă strig către tine, nu o fac spre A cere 
sooteală de faptele tale, întrucât făptură nuie a-l iscoc cu 
nimia pe Domnul său ccl Atotputemc Da iau şhu aşa seana! 
Mărire ţie! Tu dai şi bogăţia ş ărăcia, tuinalţi şi t<t tu 
cobori, cum ţi-s voile, şi eşipururea crept, mă «ar că noi nu 
putem pricepe! Aş, ia uite la rapănul aestei case bogate. E 
norocit pâripeste maşinile feriării! Trăieşte în desfătarea 
miresrelor acesta vrăjitoa-e, a aburilor aceştia îmbietori, 
ibucateloi acestea spirite, a băuturilor acestea alcsfară de 
şaman! E ericit şi voios şi tare mulţumit, jtcând alţii cu de 
pillă, sunt la capătul ccl mai de pe irnă al oste. Elii şi al 
sirăciei! 

Pe urmălimalul îşi; prijini obazul în palmă şi, din toate 
bercgile lui, căita stihurle acestea, pe care le ticluia tot 
atnci: 

Vreun bie sărac farăde casă S-a mai nzut ca, im-o zi, într- 
un s<rai al lui aodată Să-i fie dt a se trezi. Mie yni-edată 


doar cezirea 'Iot mai frac, şi zi a zi. 

lar sărăcia mea sporeşte Pe cât i-i dat mai greu să poarte 
Poveri sporite pe grumazul Trudit şi-ncovoiat de moarte - 
Pe când voioşi şi-n tihnă alţii Petrec la sânul bunei soarte! 

Schimba-se-vă vreodată oare Şi-ntoarce-mi-seva spre bine 
Ursita care fară preget Sub grelele-i poveri mă ţine? Ah, 
oare ghiftuiţii vieţii Nu sunt tot oameni ca şi mine? 

Ca mine sunt şi ei, aşa el Ci tot nu mi se curmă chinul: Ca 
ei degeaba sunt, se vede! Ni se asemuie preaplinul Aidoma 
precum oţetul E asemuitor cu vinul! 

O, Doamne, dacă pentru mine Nu ai nimic din câte toate, 
Nu socoti că-ţifac vreo vină Sau că vreau să te judec, poate. 
Eşti darnic, bun, atotputernic! Şi ce faci tu - faci cu 
dreptate! 

Când sfârşi dc cântat stihurile acestea, Sindbad Hamalul 
se sculă şi dete să-şi pună iarăşi povara pe cap şi să-şi vadă 
de drum, când iacătă că pe poarta de la sarai ieşi venind 
înspre el un rob mititel, cu chip zarif, nurliu la înfăţişare, cu 
haine tare mândre, care îl luă gingaş de mână spunându-i: 

— Hai să vorbeşti cu stăpânul meu, întrucât doreşte să te 
vadă! 

Hamalul, tare fâstăcit, se tot căzni să născocească vreo 
pricină care să-l poată scăpa de a-l urma pe robul cel 
tinerel, da degeaba. Aşa că îşi lăsă povara la portar în tindă 
şi intră împreună cu copilul în curte. 

Văzu o casă strălucită, plină de slugi alese şi cuviincioase, 
iar în mijlocul casei se deschidea o sală largă în care fu 
poftit. Dete acolo peste o adunare mare de oameni, 
alcătuită din nişte inşi cu înfăţişare falnică şi din nişte 
oaspeţi tare simandicoşi. Băgă de seamă că erau şi flori de 
toate neamurile, mirosne de toate felurile, bunătăţuri de 
toate soiurile, zaharicale, peltea de migdale, poame 
minunate, şi un potop uluitor de tablale pline cu miei 
rumeniţi şi cu bucate scumpe, şi alte tablale pline cu 
băuturi făcute din zeamă de struguri. Mai luă seama şi la 
nişte scule dc cântat pe care le ţineau pe genunchi nişte 


roabe frumoase ce şedeau jos rânduite cum sc cere, fiecare 
după rostul care îi era menit. 

În mijlocul sălii, printre ceilalţi meseni, hamalul zări un 
bărbat cu chip falnic şi luminat, cu o barbă albită dc ani, cu 
trăsături tare alese şi tare plăcutc de privit, şi cu o 
înfăţişare care era întru totul plină numai de cuviinţă, de 
bunătate, dc evghenie şi de măreție. 

Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a două sute nouăzeci ţi una noapte 
spuse: 

Dacă văzu acestea toate, hamalul Sindbad rămase năuc şi 
îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Locuinţa aceasta este vreun 
sarai de pe tărâmul ginnilor cci atotputernici, ori palatul 
vreunui împărat, ori al vreunui sultan!" Apoi răbi să ia 
înfăţişarea pe cârc o cereau buna-creştere şi una-cuviinţă, 
făcu temenelile de bună pace dinaintea tuturor celor de 
acolo, rosti urările ce li se cădeau, sărută pământul dintre 
mâinile lor, şi la urmă rămase în picioare, cu capul plecat a 
cinstire şi sfială. 

Atunci stăpânul casei îi spuse să se apropie şi îl pofti să 
stea jos lângă el, apoi, după ce îi ură bun venit cu un glas 
tare prietenos, îi dădu să mănânce, îmbiindu-1 cu tot cc 
avea mai acătării, şi mai ispititor, şi mai cu iscusinţă gătit 
din toate bucatele câte umpleau tablalele. Iar Sindbad 
Hamalul nu pregetă a face cinste îmbierilor, da numai după 
ce rosti vorbele de preamărire a Celui Preainalt. Mâncă 
dară pe săturatele; apoi îi mulţumi lui Allah, spunând: 

Preamărit fie El în toată împrejurarea! 

După care se spălă pe mâini şi mulţumi tuturor mesenilor 
pentru bunăvoință. 

Numai atunci stăpânul, urmând datinele care nu îngăduie 
să-l întrebi nimica pe un oaspete decât după cc i-ai dat să 
mănânce şi să bea, îi spuse hamalului: 


Fii binevenit aici! Poartă-te întocmai precum ţi-e placul! 
Fie-ţi ziua binecuvântată! Ci, o, oaspete al meu, poţi să-mi 
spui cum te cheamă şi ce meserie ai? 

EI îi răspunse: 

O, stăpâne al meu, mă cheamă Sindbad Hamalul, iar 
meseria mea stă în aceea de a purta pe cap poveri, în 
schimbul unei plăţi. 

Stăpânul locului zâmbi a râde şi îi spuse: 

Află, o, hamalule, că numele tău este la fel cu numele meu, 
întrucât pe mine mă cheamă Sindbad Marinarul! 

Apoi urmă: 

Mai află, o, hamalule, că dacă te-am rugat să vii aici, am 
făcu ţ-o ca să-ţi mai aud o dată stihurile cele frumoase pe 
care le-ai cântat când şedeai afară pe laviţă! 

La vorbele acestea, hamalul rămase tare încurcat şi spuse: 

Allah fie asupră-ţi! Nu mă dojeni prea tare pentru fapta 
aceea necugetată; că nevoile, truda şi sărăcia, cârc nu îţi 
mai lasă nimica în mână, îl învaţă pe om necuviinţa, prostia 
şi neobrăzarea! 

Ci Sindbad Marinarul îi spuse lui Sindbad Hamalul: 

Să nu-ţi fie deloc ruşine de ceea cc ai cântat şi să nu fii 
stânjenit nicidecum aici, întrucât de astăzi înainte eşti 
fratele meu. Numai grăbeşte, rogu-te, de-mi cântă stihurile 
acelea pe care le-am auzit şi care tare m-au mai încântat! 

Atunci hamalul cântă stihurile cu pricina, care îl bucurară 
până peste poate pe Sindbad Marinarul. 

Încât, când stihurile se încheiară, Sindbad Marinarul sc 
întoarse înspre Sindbad Hamalul şi îi spuse: 

O, hamalule, află că şi eu am o poveste care este uluitoare 
şi pe care o ţin ca să ţi-o istorisesc la rându-mi. Aşa că am 
să-ţi spun toate păţaniile câte mi s-au întâmplat şi toate 
încercările câte le-am pătimit până să răzbat la fericirea de 
acum şi să locuiesc în palatul acesta. Şi ai să vezi atunci cu 
preţul câtor cumplite şi ciudate cazne, cu preţul câtor 
belele, al câtor necazuri şi al câtor prăpăduri la început am 
dobândit bogăţiile acestea în mijlocul cărora mă vezi că 


trăiesc la bătrâneţele mele. Că tu de bună seamă că habar 
nu ai de cele şapte călătorii nemaipomenite pe care le-am 
făcut eu şi că fiecare dintre aceste călătorii în parte este un 
lucru atâta dc peste fire, încât, numai de cugeţi la ele, şi 
rămâi năuc şi uluit până peste poate. Da tot ceea ceva săvă 
povestesc, ţie şi tuturor preacinstiţilor mei oaspeţi, nu mi s- 
a întâmplat la urma urmei decât pentru că aşa fusese 
hotărât dintru început de cătrc ursită şi pentru că tot ceea 
ce este scris trebuie să se împlinească, fară a fi chip să 
ocoleşti ori să scapi! 

Cea dintâi istorisire dintre istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este călătoria lui cea dintâi. 

Aflaţi, o, voi toţi, domniile voastre, o, prea străluciţilor, şi 
tu, preacinstite hamal care te numeşti ca şi mine Sindbad, 
că tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari printre semenii 
săi şi printre negustori. Avea la casa lui bogății fară de 
număr, de care se slujea fară de contenire spre a împărţi 
mile la cei săraci, da cu chibzuinţă, întrucât la moartea sa 
mi-a lăsat de moştenire, pc când eram încă la o vârstă 
fragedă, avuţii multe, moşii şi sate. 

Când am ajuns la vârsta de bărbat, am pus mâna pe toate 
acestea şi mi-a plăcut să mănânc mâncăruri nemaipomenite 
şi să beau băuturi nemaipomenite, să leg chelemet cu tot 
soiul de tineri şi să mă fudulesc cu haine peste fire de 
scumpe, şi să benchetuiesc cu prieteni şi cu cei de-o seamă 
cu mine. În felul acesta am ajuns să mă încredinţez că tot 
aşa are să ţie mereu, spre marele meu folos. Şi urmai să 
trăiesc mai departe aşa un lung răspas de vreme, până ce 
într-o zi, întorcându-mă din rătăcirea mea şi venindu-mi în 
minţi, luai seama că bogăţiile mi se fituiseră, starea mi se 
schimbase şi bunurile mi se duseseră. Atunci, trezindu-mă 
de-a binelea din trândăvia mea, mă pomenii pradă spaimei 
şi năucirii că voi ajunge într-o zi la o bătrâneţe în ticăloşie. 
Şi tot atunci îmi veniră în minte nişte vorbe pc cârc 
răposatului taică-meu îi plăcca să le tot spună, vorbele 
stăpânului nostru Soleiman ben-Daud (asupra lor a 


amândurora fie rugăciunca şi pacea!): Trei lucruri sunt mai 
de dorit decât altele trei: ziua morţii este mai puţin 
amarnică decât ziua de naştere, un câine viu face mai mult 
decât un leu mort, şi mormântul este mai de râvnit decât 
sărăcia. 

La gândurile acestea, mă sculai pe clipă şi, pe dată, adunai 
ceca ce îmi mai rămăsese din haine şi din lucrurile de casă 
şi le vândui fară dc zăbavă la mezat, dimpreună cu toate 
rămăşiţele câte se mai aflau sub mâna mea, ca bunuri, 
acareturi şi pogoane. Într-acest chip, strânsei o sumă dc 
trei mii de drahme. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a două sute nouăzeci fi doua noapte 

Strânsei într-acest chip o sumă dc trei mii de drahme, şi 
numaidecât îmi veni în cap să mă călătoresc înspre 
meleagurile şi ţările altor oameni, căci îmi amintii de 
vorbele poetului, care a spus: 

E mai frumoasă faima dobândită Prin trudă grea, căci 
faima, pasă-mi-te. Este copila cea nemuritoare A multor 
nopţi de trudă, nedormite! 

Cel dornic de-a avea mărgăritare, De orice fel, să nu se 
mai înşele: întâi ţi-ntăi să se scufunde-n mare Spre-a 
strânge bogăţiile acele! 

Zadarnice rămân, până la moarte. Nădejdile celui ce nu 
asudă, Celui ce vrea numai să aibă parte De faima lumii, 
fară nici o trudă. 

Aşa că, fară a mai pregeta, dădui fuga în suk unde făcui cu 
grijă o grămadă de târguieli de fel de fel de mărfuri şi de 
mărunţişuri dc toate soiurile. Cărai de îndată totul pe 
puntea unei corăbii pe care se şi aflau mai mulţi negustori 
gata de plecare, şi, cu sufletul dedat de-acuma cu gândul 
mării, văzui corabia cum se depărtează de Bagdad şi 
coboară pe fluviu până la Bassra, lângă mare. 

De la Bassra, naia îşi îndreptă pânzele înspre largul mării 
şi apoi, vreme de zile şi nopţi, plutirăm trecând de la un 


ostrov la alt ostrov, şi dintr-o marc într-altă mare, şi dc la un 
pământ la alt pământ! Şi la fiecare loc unde coboram, ne 
vindeam mărfurile ca să cumpărăm altele şi izbuteam nişte 
trocuri şi nişte schimburi tare priclnicc. 

Într-o zi, pe când pluteam de mai multe zile fară a mai fi 
zărit pământ, văzurăm cum răsare din mare un ostrov ce ni 
se păru, după verdeaţa lui, vreo grădină minunată dintre 
grădinile raiului. Încât reizul corăbiei binevoi să tragă la 
țărm şi, odată ancora aruncată şi scara lăsată, ne îngădui să 
coborâm pc uscat. 

Noi, negustorii toţi, coborârăm luând cu noi toate cele de 
trebuinţă pentru hrană, precum şi sculele dc bucătărit. Unii 
sc apucară să aprindă focul şi să gătească de mâncare şi să 
spele rufele, în vreme ce alţii se mulţumiră să se preumble, 
să se desfete şi să se hodinească de ostenelile dc pe mare. 
Eu fusei dintre cei care râvniră să se preumble şi să se 
bucure de frumuseţile verdeţei de care erau acopcritc 
țărmurile acelea, uitând cu totul şi de masă şi de băutură. 

Pe când ne lăfăiam noi aşa, simţirăm dintr-odată cum 
ostrovul se cutremură din toate măruntaiele lui şi cum ne 
trage o izbitură atâta de cumplită, încât ne azvârli la câteva 
picioare în sus de la pământ. Şi, într-acecaşi clipită, îl 
văzurăm pc reizul corăbiei că sc iveşte la capătul de 
dinainte al naiei, şi cu un glas amarnic şi cu nişte semne 
înfricoşate ţipa înspre noi: 

— O, călătorii mei, fugiţi! Degrabă! Suiţi-vă iute pe punte! 
Lăsaţi tot! Lcpădaţi-vă de tot ce aveţi acolo şi scăpaţi-vă 
sufletele! Fugiţi dc genunea care vă aşteaptă! 

Daţi zor repede! Că ostrovul pe cârc vă aflaţi nu e nici un 
ostrov! E un chit uriaş! S-a pripăşit în mijlocul mării 
acesteia din vremurile de demult; şi i-au crescut copacii pe 
spinare, din nisipurile pe care le-a adus marea! L.-aţi trezit 
din somnul lui! l-aţi tulburat tihna şi i-aţi stricat mulţumirea 
aprinzând focul pe spinarea lui! Şi iacătă-1 că se mişcă! 
Fugiţi, că are să se scufunde în marea care are să vă înghită 
fără de întoarcere! Fugiţi! Lăsaţi tot! Eu mă duc! 


La vorbele acestea ale căpitanului, călătorii înfricoşaţi îşi 
lăsară acolo toate lucrurile, şi haine, şi scule, şi căldări, şi o 
luară la goană înspre corabia care îşi şi trăsese ancora. 
Câţiva izbutiră să ajungă taman la ţanc; alţii nu mai 
izbutiră. Întrucât chitul se şi urnise din loc şi, după câteva 
zvâcnituri înfricoşate, se cufundă în mare cu tot ce se afla 
pe spinarea lui, iar valurile care se izbeau şi se întreizbeau 
se închiseră la loc deasupra lui şi deasupra lor pe 
totdeauna. 

Or, cu fusei din rândul celor ce rămaseră părăsiţi pe chitul 
acela şi sc înecară! 

Ci Allah Preaînaltul mă izbăvi şi mă scăpă de la înec 
punându-mi sub mână o bucată de lemn scobit, o copaie din 
cele mari pe care le aduseseră călătorii ca să-şi spele rufele 
în ea. Dintru-ntâi mă agăţai dc copaie, pe urmă izbutii să 
încalec deasupra ei, cu nişte cazne amarnice pe care mă 
făcură în stare să le săvârşesc primejdia şi dragostea de 
sufletul meu, care îmi era scump! Atunci începui să bat apa 
cu picioarele precum cu nişte vâsle, în vreme ce valurile se 
jucau cu mine şi mă făceau să mă răstorn ba la dreapta, ba 
la stânga! 

Cât despre căpitan, accla dete zor a se depărta, cu toate 
pânzele în vânt, dimpreună cu cei pe care putuse să-i scape, 
fără să sc mai îngrijeze de cci care mai pluteau încă. Aceştia 
nu zăboviră a pieri, pe când eu vâsleam cu picioarele, 
trudindu-mă din toate puterile, ca să încerc a ajunge 
corabia pe care o urmai aşa cu ochii până ce îmi pieri din 
vedere, şi peste mare sc lăsă noaptea, aducându-mi 
încredințarea pierderii şi a părăsirii mele. 

Rămăsei să lupt astfel cu genunea vreme de o noapte şi o 
zi întreagă. Până la urmă, vântul şi curgerea valurilor mă 
împinseră până la ţărmurii unei insule povârnite, acoperiţi 
cu ierburi agăţătoare ce coborau de-a lungul râpelor şi se 
scăldau în marc. Mă agăţai dc răgăliilc acelea şi izbutii, 
ajutându-mă cu picioarele şi cu mâinile, să mă caţăr până 
sus pe mal. 


Atunci, scăpat astfel dc la o picirc atâta de neîndoielnică, 
mă gândii să-mi cercetez trupul, şi văzui că era plin de 
vânătăi, iar picioarele îmi erau umflate şi pecetluite de 
urmele de mușcături făcute de peştii care îşi umpluseră 
pântecul cu carnea mea. Da eu nu simţeam nici o durere, 
aşa de amorţit eram de truda şi de primejdia prin care 
trecusem. Mă prăbuşii aşadar pe ostrov, cu burta pc 
pământ, ca un leş, şi leşinai, cufundat într-o năucire 
deplină. 

Rămăsei în starea aceea până a doua zi şi nu mă trezii 
decât datorită soarelui care cădea drept asupra mea. Dădui 
să mă scol, da picioarele mele umflate şi dureroase nu 
vroiră să mă ajute, şi căzui îndărăt la pământ. Atunci, tare 
înnegurat de starea în care mă vedeam adus, înccpui să mă 
târăsc, ba împingându-mă cu mâinile şi cu picioarele, ba 
mergând în genunchi, ca să caut ceva cu ce să mă hrănesc. 
Într-un sfârşit, izbutii să ajung într-un câmp plin cu pomi 
roditori şi udat de nişte izvoare cu o apă curată şi minunată. 
Şi mă odihnii acolo vreme de mai multe zile, mâncând 
poame şi bând apă de la izvoare. Încât sufletul meu nu 
zăbovi a se învigora şi a-mi însufleţi iarăşi trupul vlăguit 
care putu să se mişte mai lesne şi să-şi capete iar folosinţa 
mâinilor şi a picioarelor, ci nu chiar întru totul, căci, ca să 
merg, fusei silit să-mi întocmesc o pereche de cârje cu care 
să mă sprijin oleacă. Într-acest chip, putui să mă preumblu 
încetişor printre pomi, visătorind şi mâncând poame, şi îmi 
petrccui ceasuri îndelungi minunându-mă de meleagul 
acela şi preamărind lucrarea Celui Atotputernic. 

Într-o zi, pe când mă prcumblam pe țărm, văzui ivindu-mi- 
se în depărtare ceva ce gândii să He vreo fiară sălbatică ori 
vreo dihanie dintre dihăniile mărilor. Lucrul acela mă stârni 
atâta de tare, încât, în pofida simţămintelor amestecate ce 
se frământau în mine, pornii să mă apropiu de el, aci 
înaintând, aci trăgându-mă îndărăt. Şi, într-un sfârşit, văzui 
că era o iapă minunată, legată la un pripon. Era aşa de 
frumoasă, încât dădui să mă mai apropiu oleacă de ea ca s-o 


văd mai de aproape, când deodată un răcnet înfricoşător 
mă îngheţă şi mă ţintui locului, măcar că nu-mi mai doream 
decât să fug cât mai iute; şi, tot atunci, dc dedesubtul 
pământului, ieşi un ins care, cu paşi mari, venea asupra 
mea şi-mi 

Cine eşti? Şi de unde vii? Şi ce pricină te-a îndemnat să te 
primejduieşti pe aici? 

Eu răspunsei: 

O, stăpâne al meu, află că sunt un om străin şi că mă aflam 
pe puntea unei corăbii când m-am înecat cu alţi mulţi 
călători. Ci Allah m-a miluit cu o albie de lemn pe care m-am 
încălecat şi cârc m-a slujit până cc valurile m-au aruncat pe 
țărmul acesta! 

După ce auzi vorbele mele, omul mă luă de mână şi îmi 
spuse: 

Haide după mine! 

Şi pornii după el. Atunci mă îndemnă să cobor într-un 
bordei dc sub pământ, şi mă pofti să intru într-o încăpere 
mare unde mă îmbie să stau jos la locul dc cinstire, şi îmi 
aduse ceva de mâncare, întrucât îmi era foame. Şi mâneai 
până ce mă saturai şi îmi fu îndeajuns şi până ce sunetul mi 
se potoli. El atunci mă întrebă despre păţania mea, iar eu i- 
o istorisii de la început până la sfârşit; şi el se minună de-a 
minunarelea. Pe urmă adăugai: 

Allah fie asupră-ţi, o, stăpâne al meu, nu mă dojeni prea 
tare de ceea ce am să te întreb! Eu iacătă că ţi-am istorisit 
tot adevărul despre păţania mea, şi aş vrea acuma să ştiu tu 
cine eşti şi care este pricina şederii tale în încăperea 
aceasta de sub pământ şi pricina cârc te-a făcut să 
priponeşti cârlana aceea singurică pe ţărmul mării! 

EI îmi spuse: 

Află că pe ostrovul acesta suntem mai mulţi cârc, aşezaţi la 
locuri osebite. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi, tăcu sfielnic. 


Dar cândfii cea de a doua sute nouăzeci şi treia noapte 
spuse: 

Află dar că pe ostrovul acesta suntem mai mulţi care, 
aşezaţi la locuri osebite, slujim de pază la caii împăratului 
MihrajanI. La fiecare lună plină, fiecare dintre noi aduce 
aici o iapă de soi, încă fecioară, o leagă pe țărm şi coboară 
să se ascundă degrabă în hruba de sub pământ. Atunci, 
ispitit de duhoarea de iapă, iese din valuri un cal dintre caii 
de mare? care se uită şi la 

: Numele dc Mihrajan provine din pronunția stâlcită a 
cuvântului tnaharadjah din limba indiană, care însemnează 
„împărat". Vechii geografi arabi denumeau Insula Java şi 
insulele din arhipelagul Malaysici cu numele de Insulele 
Maharadji. 

Caii de mare ar putea să fie hipopotamii, dar mai degrabă 
sunt fiinţe ireale, născocitc dc tantezia populară. 

Dreapta şi la stânga şi care, dacă nu vede pe nimeni, se 
repede la iapă şi o prăseşte. Apoi, după ce şi-a isprăvit 
lucrarea cu ca, se lasă jos de pe spinarea ei şi dă s-o ia cu 
el. Da ea, legată dc pripon, nu poate să se ia după el; el 
atunci ncchează cumplit şi o tot îmboldeşte cu capul şi cu 
picioarele, şi forăic tot mai cumplit. Noi atunci îl auzim şi 
pricepem că şi-a isprăvit ploditul; ieşim degrabă din toate 
părţile şi dăm fuga la el, aruncându-i răcnete mari, care îl 
sperie şi îl silesc să se întoarcă în mare! Cât despre iapă, d- 
apoi ca rămâne însămânţată şi fată un mânz ori o mânză 
cârc preţuieşte cât o comoară întreagă şi care nu-şi poate 
avea seamăn pe toată faţa pământului. Şi chiar astăzi are să 
vină calul de mare. Şi îţi făgăduiesc că, odată treaba 
isprăvită, am să te iau cu mine şi am să te înfăţişez 
împăratului nostru iVlihrajan, şi am să-ţi arăt ţara noastră. 
Binecuvântat fie aşadar Allah carele te-a ajutat să mă 
întâlneşti, întrucât fară de mine ai fi murit de alean în 
sihăstria aceasta, fară să-i mai fi văzut vreodată pe ai tăi şi 
ţara ta, şi fară ca să fi ştiut cineva vreodată cc s-a ales de 
tine! 


Ia vorbele acestea, îi mulţumii îndelung paznicului iepei şi 
urmai a tăifăsui cu el mai departe, când deodată calul de 
mare ieşi din apă, se repezi asupra iepei şi o însămânţă. Şi 
când isprăvi ccea ce avea de isprăvit, se lăsă jos de pe ea şi 
vru s-o ia cu sine; or, ea nu putea să se desprindă de la 
pripon, şi săpa pământul cu copita şi necheza. Ci paznicul 
iepei sări afară din hrubă, îi strigă cu ţipete mari pe 
tovarăşii săi, şi cu toţii, înarmaţi cu paloşe, cu darde şi cu 
scuturi, se repeziră la calul de mare care, cuprins dc frică, o 
lăsă pe cea priponită şi se duse să se afunde ca un bivol în 
mare şi pieri sub ape. 

Atunci toţi ceilalţi paznici, fiecare cu iapa lui, se strânseră 
împrejurul meu şi mă potopiră cu firitiselile şi, după ce 
iarăşi îmi deteră să mănânc şi mâncară şi ei împreună cu 
mine, mă poftiră să încalec pe o iapă de soi şi, la îndemnul 
paznicului dintâi, mă îmbiară să-i însoțesc la împăratul 
stăpânul lor. Iar eu primii pe dată; şi pornirăm cu toţii 
împreună. 

Când ajunserăm în cetate, însoțitorii mei o luară înainte şi 
sc duseră să dea de ştire stăpânului lor despre cele câte mi 
se întâmplaseră. După care se întoarseră la mine şi mă 
duseră la palat; şi, cu îngăduinţa ce mi sc dete, intrai în sala 
împărăteasca şi ajunsei să mă înfăţişez între mâinile 
împăratului Mihrajan, căruia îi deşternui urările mele de 
bună pace. 

Împăratul îmi întoarse urarea de bună pace, îmi spuse 
câteva vorbe de bun venit şi dori să audă din gura mea 
istoria păţaniei mele. Mă supusei numaidecât şi îi istorisii 
tot ce mi se întâmplase, fară a sări nici un amănunt. 

Istorisirea aceasta îl minună cu totul pe împăratul 
Mihrajan, cârc îmi spuse: 

— Fiul meu, pe Allah! De n-ar fi fost norocul tău de a avea 
o viaţă lungă, dc bună seamă că la ceasul de-acum te-ai fi 
prăpădit demult, după atâtea încercări şi nenorociri. Ci 
mărire lui Allah pentru mântuirea ta! 


Îmi mai spuse încă multe alte vorbe binevoitoare, mă 
îngădui de-aci în preajma lui şi, ca să-mi dea o dovadă de 
bunăvoia lui faţă dc mine şi de preţuire faţă de priceperea 
mea întru ale mărilor, mă căftăni pe loc căpetenie peste 
schelele şi cheiurile din ostrovul său şi calemgiu al intrărilor 
şi al plecărilor tuturor corăbiilor. 

Ci slujbele mele cclc noi nu mă împiedecau a merge în 
fiecare zi la sarai ca să-i temencsc împăratului urările mele, 
care se deprinse cu mine până într-atâta, încât mă 
îndrăgise mai mult decât pe toţi cei din preajma sa, lucru pe 
care mi-l dovedea prin daruri fară de număr şi prin 
peşcheşuri dc-a mirărilea, şi tot aşa în fiecare zi. Încât 
dobândii atâta înrâurire asupra lui, încât toate jalbele şi 
toate delele împărăției se judecau prin mijlocirea mea, spre 
binele tuturor locuitorilor. 

Ci toate grijile acelea nu mă făceau să uit nicidecum dc 
ţara mea şi nici să-mi pierd nădejdea că am să mă întorc 
vreodată acolo. Aşa că niciodată nu pregetam să-i iscodesc 
pe toţi călătorii care soseau pe insulă şi pe toţi năierii, 
întrebându-i dacă nu cunosc Bagdadul şi în ce parte a lumii 
sc află. Da niciunul nu ştia cc să-mi răspundă în privinţa 
aceasta; şi toţi îmi spuneau că nu au auzit vreodată 
pomenindu-se ceva despre asemenea cetate, nici nu au 
auzit pe unde s-ar găsi. Şi teama mea sporea tot mai tare că 
am să mă văd osândit să trăiesc aşa în ţară străină, iar 
năucirea mea era peste măsură când vedeam că oamenii 
nici habar nu aveau despre cetatea mea şi nu ştiau nimic 
despre drumul care să ducă acolo. 

Pe vremea şederii mele pe ostrovul acela, am avut prilejul 
să văd lucruri dc-a mirărilca, şi iacătă câteva dintr-o 
sumedenie. 

Într-o zi, ducându-mă, după obiceiul meu, la craiul 
Mihrajan, am găsit la el nişte inşi din ţara Indiei, care, după 
salamalecurile rostite şi dintr-o parte şi din cealaltă, 
binevoiră să-şi plece urechea la întrebările mele şi îmi 
povestiră că în ţara Indiei sunt o sumedenie dc caste, dintre 


care cele mai de seamă sunt două, casta şatriiţilor, alcătuită 
din oamenii drepţi şi de neam ales care niciodată nu 
săvârşesc mişelii ori fapte nevrednice, şi casta brahmanilor, 
care sunt oameni neprihăniţi, niciodată nu beau vin şi 
îndrăgesc bucuria, blândeţea în purtări, caii, pohvala şi 
frumuseţea. lot de la acei indieni învăţaţi am aflat şi că cele 
mai de scamă caste se împart în alte şaptezeci şi două de 
caste care nu au nici un chelemct una cu alta. Fapt care m-a 
minunat până peste marginile minunării. 

Pe ostrovul acela, am avut şi prilejul să văd un pământ 
care se afla sub stăpânia împăratului Mihrajan şi care se 
numea Gabiil. Acolo noapce de noapte se auzeau zvoane de 
țimbale şi de dairale. Şi am putut să iau aminte că locuitorii 
erau tare ageri la judecată şi rodnici în gânduri frumoase. 
De altminteri li se şi dusese pomina printre călători şi 
negustori. 

În mările acelea îndepărtate, am văzut într-o zi un peşte 
lung de o sută de coţi, precum şi alţi peşti care semănau la 
înfăţişare cu bufniţele. 

Ghiar că, o, stăpânii mei, am mai văzut şi alte lucruri tare 
de pomină şi minunăţii uluitoare despre care, dacă v-aş 
povesti, aş ajunge prea departe. Mă mulţumesc să adaug că 
am mai zăbovit pc ostrovul acela vremea trebuitoare spre a 
afla multe lucruri şi spre a mă îmbogăţi de pe urma a tot 
felul de schimburi, vânzări şi cumpărări. 

Într-o zi, şedeam în picioare pe țărm, îndeplinindu-mi 
slujbele, cum aveam de obicei, şi mă sprijineam ca 
totdeauna în ghionderul meu, când văzui că intră în schelă 
o corabie mare plină cu negustori. Aşteptai până cc corabia 
îşi aruncă temeinic ancora şi îşi lăsă în jos scara, ca să mă 
sui pe punte şi să-l caut pe reiz spre a-i scrie încărcătura. 
Năierii aşternură la pământ dinaintea mea toată 
încărcătura, pe care o însemnai bucată cu bucată; şi, după 
ce îşi isprăviră treaba, îl întrebai pc reiz: 

Mai ai şi altceva pe corabie? 

EI îmi răspunse: 


O, stăpâne al meu, ar mai fi nişte mărfuri în cala corăbiei, 
da acelea nu se află acolo decât numai întru păstrare, 
întrucât stăpânul lor, care pornise la drum odată cu noi, e 
mult de atunci, s-a înecat şi s-a prăpădit. Iar acuma am cam 
vrea să vindem mărfurile acelea, şi banii luaţi să-i ducem 
rudelor răposatului, la Bagdad, sălaşul păcii! 

'La M. A. Salic: „Un ostrov printre alte ostroave, căruia i 
se zicea Kasil". 

Eu atunci, tulburat până peste marginile tulburării, 
strigai: 

Şi cum îl chema pe negustorul acela, o, reizule? 

EI îmi răspunse: 

Sindbad Marinarul! 

La vorbele acestea, cătai mai cu luare aminte la căpitan şi 
cunoscui că era chiar stăpânul corăbiei care fusese nevoit 
să ne părăsească pc spinarea chitului. Şi strigai cu toată 
gura mea: 

Eu sunt Sindbad Marinarul! 

Apoi urmai: 

După ce chitul s-a trezit din pricina focului aprins pe 
spinarea lui, eu am rămas printre cei cârc nu au mai izbutit 
să ajungă la corabia ta şi s-au înecat. Da am scăpat 
mulţumită copaiei de lemn pe care o aduseseră negustorii 
ca să-şi spele rufele. Aşa că am încălecat pe copaia accea şi 
am vâslit cu picioarele cum aş fi vâslit cu nişte lopeţi! Şi a 
urmat ceea ce a urmat, cu îngăduinţa Atoateorânduitorului! 

Şi îi istorisii căpitanului cum am izbutit să scap şi prin câte 
necazuri am răzbătut până la acele slujbe înalte de logofăt 
de schelă la împăratul Mihrajan. 

Când auzi spusele mele, reizul strigă: 

Nu este mântuire şi tărie decât numai întru Allah cel 
Preaiînalt şi Atotputernic! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfii cea de a două sute nouăzeci (t patra noapte 
spuse: 


Nu este mântuire şi tărie decât numai întru Allah cel 
Preaiînalt şi Atotputernic! Nu mai este nici cuviinţă, nici 
cinste, la nici o făptură pe lumea aceasta! Cum de cutezi tu, 
o, scribălău viclean, să te dai a fi Sindbad Marinarul, când 
noi toţi l-am văzut cu ochii noştri pe Sindbad cum s-a înecat 
dimpreună cu toţi negustorii! Ce ruşine pe tine să minţi cu 
atâta neruşinare! 

Eu atunci răspunsei: 

Hotărât, o, reizule, că minciuna este traftirul mişeilor! 
Ascultă-mă, aşadar, întrucât va să-ţi dau dovezile că eu sunt 
chiar Sindbad cel înecat! 

Şi îi istorisii reizului nişte întâmplări ştiute numai de mine 
şi de el, şi cârc se petrecuseră de-a luneul acelei afurisite 
de călătorii pe apă. Atunci căpitanul nu mai avu nici o 
îndoială asupra mea şi îi chemă pe negustorii călători, şi cu 
toţii laolaltă mă firitisiră pentru mântuirea mea şi îmi 
spuseră: 

Pe Allah! Nu ne vine să credem că ai putut să scapi de la 
înec! Ci Allah ţi-a mai dat o viaţă în dar! 

Pe urmă căpitanul zori a-mi da îndărăt mărfurile, iar eu 
pusei să fie duse pe dată la suk, după ce mă încredinţai pe 
deplin că nu lipsea nimica din ele şi că pecetea mea se afla 
încă pe toate agarlăcurilc. 

De cum ajunsei în suk, desfăcui legăturile şi îmi vândui cea 
mai mare parte din mărfuri cu un câştig de o sută la unu, da 
avusei grijă să pun de-o parte câteva lucruri de preţ pe care 
grăbii a Ic duce peşcheş împăratului Mihrajan. 

Împăratul, când îi istorisii despre sosirea reizului şi a 
corăbiei sale, rămase peste măsură de uimit de acea 
potriveală neaşteptată, şi, întrucât tare mă îndrăgea, nu 
vroi să-mi rămână dator ca filotimie, şi îmi dărui la rându-i 
nişte peşcheşuri nepreţuite cârc nu întru puţin slujiră a mă 
îmbogăţi de-a binelea. Căci nu pregetai a vinde tot şi a 
încherba astfel o avere mare pe care o adusei pe puntea 
corăbiei cu care chiar purcesesem în acea călătorie. 


După care mă dusei la sarai ca să-mi iau rămas-bun de la 
împăratul Mihrajan şi ca să-i mulţumesc pentru toate 
filotimiile şi pentru ocrotinţa sa. Îşi luă bun-rămas de la 
mine spunându-mi nişte vorbe tare tulburătoare, şi nu mă 
lăsă să plec decât după ce iarăşi îmi mai dărui nişte daruri 
scumpe şi nişte odoare pe care nu mă mai îndurai să le 
vând, de data aceasta, şi pe care de altminteri le vedeţi 
dinaintea voastră aci în sală, o, preacinstiţi musafiri ai mei! 
Avusei grijă să iau cu mine, drept tot calabalăcul, mirosnele 
pe cârc le mirosiţi acum, lemnul de aloe, camforul, tămâia şi 
sandalul, care cresc pe ostrovul acela de departe. 

Zorii atunci să sui pe punte, iar naia ridică pe dată 
pânzele, cu îngăduinţa lui Allah. Şi-aşa că fuserăm ocrotiţi 
de noroc şi ajutaţi de soartă de-a lungul acelei plutiri care 
ţinu zile şi nopţi în şir, şi într-un sfârşit ajunserăm într-o 
dimineaţă, bine sănătoşi, dinaintea Bassrei, unde nu ne 
oprirăm decât numai tare scurtă vreme, şi intrarăm, într-un 
sfârşit, cu sufletul bucuros, în cetatea păcii, Bagdadul, ţara 
mea. 

Ajunsei într-acest chip, încărcat de bogății şi cu mâna gata 
de împărţit daruri, pe uliţa mea, şi intrai în casa mea, unde 
îi găsii pe ai mei şi pc prietenii mei, toţi bine sănătoşi. Şi îmi 
cumpărai numaidecât o mulţime dc robi, atât bărbaţi, cât şi 
femei, şi mamcluci, şi femei nurlii dc taină, şi arapi, şi 
pământuri, şi case, şi acareturi, mai multe decât avusesem 
cândva, la moartea tatălui meu. 

În viaţa aceasta nouă, uitai de necazurile trecute, de 
năpastele şi de primejdiile îndurate, de jalea surghiunului, 
de caznele şi de ostenelile călătorici. Mă înconjurai de 
prieteni mulţi şi desfătători, şi trăii, într-o viaţă plină de 
huzur şi de zaiafeturi, şi ferită de griji şi de supărări, o tare 
lungă bucată de vreme, bucurându-mă din toc sufletul de 
ceea ce îmi era poftă, mâncând bucate minunate şi bând 
băuturi scumpe. 

Şi-aşa cu cea dintâi dintre călătoriile mele! 


Ci mâine, dc-o vrea Allah, am să vă istorisesc, o, oaspeţi ai 
mei, cea de a doua dintre cele şapte călătorii pe care le-am 
săvârşit, şi care este încă şi mai nemaipomenită decât cea 
dintâi! 

Şi Sindbad Marinarul se întoarse înspre Sindbad Hamalul 
şi îl rugă să cineze cu el. Pe urmă, după cc îl omeni cu multă 
cinstire şi dragoste, îi dărui o mie de galbeni şi, până a sc 
despărţi de el, îl pofiti să vină şi a doua zi, spunându-i: 

— Tu pentru mine vei fi o desfătare prin comportarea ta 
civilizată şi o încântare prin purtările tale alese! 

lar Sindbad Hamalul răspunse: 

Pe capul şi pe ochii mei! Mă supun cu cinstire! Şi 
necurmată fie bucuria în casa ta, o, stăpâne al meu! 

Atunci ieşi de acolo, după ce iarăşi mulţumi, şi luă cu el 
darul pe care îl primise, şi se întoarse acasă la el 
minunându-se până peste marginile minunării şi gândind 
toată noaptea la cele câte le auzise şi le trăise. 

Încât, de cum se făcu dimineaţă, grăbi a se întoarce la casa 
lui Sindbad Marinarul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfu cea de a două sute nouăzeci fi cincea noapte 
spuse: 

Grăbi a se întoarce la casa lui Sindbad Marinarul, care îl 
întâmpină cu un chip prietenos şi îi spuse: 

Fie-ţi prietenia un lucru la îndemână aici! Şi bună voia fie 
cu tine! 

Iar hamalul dete să-i sărute mâna, şi cum Sindbad nu vroia 
să-i îngăduiască, îi spuse: 

— Lumineze-ţi Allah zilele şi statornicească-şi milele 
asupra ta! 

Şi, întrucât ceilalţi oaspeţi şi sosiseră, începură să sc aşeze 
roată împrejurul feţei de masă întinse, pc care musteau 
mieii fripţi şi daureau puii, în mijlocul plăcintelor cele 
ispitite şi al zumaricalelor cu fistic, cu nuci şi cu struguri! Şi 
mâncară, şi băură, şi se veseliră şi îşi bucurară minţile şi 


auzul ascultând cântecele lăutelor sub degetele dibace ale 
lăutarilor. 

Când isprăviră, Sindbad, în mijlocul oaspeţilor tăcuţi, grăi 
într-astfel: 

Cea de a doua istorisiridintre istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este cea de a doua călătorie a lui mă 
aflam aşadar în cea mai huzurită viaţă când, într-o bună zi, 
mi sc năzări în minte gândul la călătorit înspre meleagurile 
altor oameni; şi sufletul meu se simţi cuprins amarnic de 
jindul de a purcede să se preumble şi să se bucure de 
priveliştile altor pământuri şi ale altor ostroave, şi de a se 
minuna de lucrurile cele necunoscute, fară ca totuşi să dea 
uitării vânzarea şi cumpărarea prin feluritele ţări. 

Mă oprii cu hotărâre la acest gând şi mă pregătii pe dată 
să-l duc la împlinire. Şi plecai la suk unde, punând la bătaie 
o sumă de bani destul de mare, cumpărai mărfuri potrivite 
cu neguţătoria Ia care chibzuisem; le întocmii în legături 
straşnice şi le cărai la ţărmul apei, unde găsii degrabă o 
corabie frumoasă şi nouă, înzestrată cu pânze dc soi bun, şi 
plină de năieri şi de o grămadă uluitoare de scripeţi de 
toate chipurile. Înfăţişarea ei mă umplu de încredere şi îmi 
încărcai pc ea numaidecât tot calabalăcul, la fel cum făceau 
şi mulţi alţi negustori pe care îi cunoşteam şi cu care nu mă 
supăra să fac călătoria. 

Plecarăm chiar în ziua aceea; şi avurăm o plutire 
minunată. Călătorirăm de la ostrov la ostrov şi de la o mare 
la altă mare vreme de zile şi nopţi în şir, şi la fiecare popas 
ne duceam la negustorii din partea locului, şi la oamenii de 
vază şi la cumpărători, şi cumpăram şi vindeam şi 
izbândeam nişte trocuri cu bun câştig pentru noi. Şi 
plutirăm aşa mai departe, şi ajunserăm, călăuziţi de soartă, 
la un ostrov tare frumos, acoperit cu pomi mari, cu poame 
din belşug, bogat în flori, sălăşluit de cântec de păsări, 
scăldat de ape vioare, da cu totul lipsit dc orice aşezare şi 
de orice făptură omenească. 


Reizul binevoi a se îndupleca dorinţei noastre şi a poposi 
acolo câteva ceasuri, şi aruncă ancora lângă mal. 

Coborârăm pc dată şi ne duserăm să sorbim aerul ccl 
proaspăt din pajiştile umbrite dc pomii printre care se 
hârjoneau păsările. Eu, căpătuit cu câte ceva de-alc gurii, 
mă dusei să şed jos lângă un izvor de apă limpede, ferit de 
soare sub nişte ramuri dese, şi mă bucurai cu o mulţumire 
peste fire să mănânc oleacă şi să beau chiar din apa aceea 
desfătătoare. Pe deasupra, o adiere lină aducea un susur 
molcom şi îmbia la odihnă deplină, încât mă întinsei pe 
iarbă şi mă lăsai furat de somn, în sânul acelei reveneli şi al 
miresmelor dimprejur. 

Când mă deşteptai, nu mai zării nici un călător, iar corabia 
plecase fară ca să fi luat cineva aminte la lipsa mea. Aşa că 
degeaba mă tot uitai cu ba la dreapta, ba la stânga, ba 
înainte, ba îndărăt, că nu văzui pe nimeni pe tot ostrovul în 
afară de mine însumi. În zări, pe mare, o pânză se depărta 
şi curând îmi pieri din vedere. 

Eu atunci rămăsei cufundat într-o buimăceală fară de 
asemuire şi care nu ar fi avut cum să fie mai mare; iar de 
ciudă şi dc mâhnire simţii că fierea sta gata să plesnească în 
mine. Întrucât ce aveam să mă fac pe ostrovul acela pustiu, 
când îmi lăsasem pe puntea corăbiei toate lucrurile şi toate 
bunurile? Ce năpaste aveam să mai păţesc oare în sihăstria 
aceea necunoscută? La atare gânduri deznădăjduite, 
strigai: 

— Pentru tine, orice nădejde e pierdută, Sindbad 
Marinarule! Dacă ai izbutit întâia oară să scapi de belea, ca 
urmare a unor împrejurări brodite de soarta cea norocoasă, 
nu care cumva să crezi că tot aşa arc să fie mereu, întrucât, 
cum spune zicala, urciorul dus prea des la apa, până la 
urmă tot crapălpar şi cu asta mă pusei pe plâns şi pe 
gemut, apoi începui să scot nişte ţipete înfricoşate, până ce 
deznădejdea se statornici temeinic în inima mea. Atunci mă 
izbii peste cap cu amândouă mâinile şi iarăşi răcnii: „Au ce 
zor aveai, amărâtule, să te călătoreşti iar, când la Bagdad 


trăiai în huzururi? Nu aveai tu mâncăruri minunate, băuturi 
minunate şi haine minunate? Ce-i mai lipsea mulţumirii 
tale? Au călătoria dintâi nu ţi-a fost de nici o pildă?" Atunci 
mă prăbuşii cu faţa la pământ, plângându-mi de pe acum 
moartea şi spunând: „Ai lui Allah suntem şi la el ne 
întoarcem!" Şi în ziua aceea era să înnebunesc. 

Da întrucât până la urmă văzui limpede că toate părerile 
de rău îmi erau zadarnice, iar căinţa prea târzie, mă lăsai în 
seama soartei. Mă sculai în picioare şi, după ce rătăcii fară 
de rost o vreme, mi se făcu oarecum frică de vreo întâlnire 
pârdalnică cu vreo fiară de pradă ori cu vreun vrăjmaş 
neştiut, şi mă cocoţai în vârful unui pom dc unde începui să 
mă uit mai cu luare-aminte la dreapta şi la stânga; da nu 
izbutii să zăresc altceva decât cerul, pământul, marea, 
copacii, păsările, nisipurile şi stâncile. Totuşi, cercetând mai 
cu grijă în zare, mi se păru că năzărcsc o închipuire albă şi 
uriaşă. Atunci, îmboldit de nădejdi, mă dădui jos din pom; 
da, cuprins dc frică, nu mă îndreptai decât tare încetişor şi 
cu îndoială într-acolo. Când nu mai rămase decât o 
depărtare mică între mine şi albeaţa aceea, pricepui că era 
o boltă grozav dc marc, orbitor de albă; largă la poale şi 
tare înaltă. Mă apropiai şi mai mult de ea şi îi dădui ocol; da 
nu găsii nicăieri uşa de intrare pe care o căutam. Atunci 
vrusei să mă caţăr deasupra pe ea; da era aşa dc netedă şi 
de alunecoasă, încât nu avusei nici dibăcia, nici 
sprinteneala, nici putinţa de a mă lipi de ea. Mă mărginii 
atunci s-o măsor: însemnai pe nisip urma pasului dintâi, şi 
mai dădui un ocol numărându-mi paşii. Găsii astfel că ocolul 
era taman de o sută cincizeci de paşi, mai degrabă mai mult 
decât mai puţin. 

Pe când mă tot chibzuiam în ce chip ar fi să fac ca să dau 
dc vreo uşă de intrare ori de ieşire din bolta aceea, luai 
seama că deodată soarele pieri şi că ziua se preschimbă 
într-o noapte întunecată. Gândii dintru-ntâi că o fi vreun 
nour mare care trecea prin dreptul soarelui, măcar că 
lucrul era cu neputinţă în toi de vară. Ridicai aşadar capul 


ca să mă uit la nourul acela ce mă minuna, şi văzui o pasăre 
nemăsurată, cu nişte aripi năprasnice, care zbura prin 
dreptul ochiului soarelui, pe care astfel îl acoperea cu totul, 
revărsând întunericul peste ostrov. 

Minunarea mea atunci trecu până peste marginile 
marginilor, şi îmi adusei aminte de ccea ce îmi povestiseră 
nişte călători şi nişte năieri, pe vremea tinereţii mele, în 
privinţa unei păsări nemaipomenite, numită rokh, care s-ar 
afla într-un ostrov tare depărtat, şi care poate să ridice şi 
un elefant. Pricepui atunci că ceea ce vedeam acolo trebuia 
să fie acea rokh, şi că bolta lângă cârc mă găseam trebuia 
să fie vreun ou din ouăle acelei rokh! Ci de-abia apucai eu 
să cuget la asta, că pasărea se şi abătu asupra oului şi sc 
aşeză deasupra lui ca spre a-1 cloci. Şi chiar că îşi întinse 
aripile cele nemăsurate asupra oului, îşi lăsă cele două 
picioare să se sprijine pe pământ şi de-o parte şi dc cealaltă, 
şi adormi pe el! (Binecuvântat fie Acela carele nu doarme 
din vecii vecilor!) 

Atunci eu, care mă întinsesem cu burta lipită de pământ şi 
mă aflam chiar lângă unul dintre picioare, care mi se părea 
a fi mai gros decât trunchiul unui copac bătrân, mă sculai 
repede, desfăşai banda de mătase a turbanului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a două sute nouăzeci fi fasea noapte 
spuse: 

Mă sculai repede, desfăşai banda de mătase a turbanului, 
îl pusei în două şi îl răsucii în aşa chip, încât să întocmesc 
din el o frânghie groasă, mă încinsei cu el bine pe după 
mijloc, şi la urmă îl petrecui cu amândouă capetele pe după 
unul din degetele păsării, făcând un nod de toată nădejdea. 
Că îmi zisesem în cugetul meu: „Pasărea aceasta 
nemăsurată are să-şi ia până la urmă zborul şi, în felul 
acesta, are să mă scoată din pustietatea de aici şi arc să mă 
ducă în vreun loc unde să dau de fiinţe omeneşti. Oricum, 


locul unde am să fiu lăsat tot are să fie mai de dorit decât 
ostrovul acesta pustiu pe care sunt singurul locuitor!" 

lacă-aşa! Şi, cu toate foielile mele, pasărea nici nu mă 
simţi că mă aflam acolo, de parcă aş fi fost vreo musculiţă 
fară de însemnătate ori vreo furnică la preumblare! 

Şezui în starea aceea toată noaptea, fară să pot închide un 
ochi, de teamă ca pasărea să nu-şi ia zborul şi să mă ridice 
pe când dorm. Ci ea nici nu se clinti până în revărsat de 
ziuă. Atunci numai se ridică de pe ou, dădu un țipăt 
înfricoşat şi îşi luă zborul ducându-mă şi pe mine cu ea. Se 
înălţă şi se tot înălţă, atâta de sus, încât gândeam că am şi 
ajuns la bolta cerului; pe urmă deodată se lăsă în jos cu 
atâta repeziciune de nici nu-mi mai simţeam greutatea, şi 
ajunse cu mine pe pământ. Se aşeză pe un loc prăpăstios, 
pe când eu, fară a mai zăbovi, dădui zor să-mi dezleg 
turbanul, cu o spaimă nebună să nu fiu ridicat iarăşi până a 
nu fi avut răgaz să mă desprind din legătura mea. Ci izbutii 
să mă dezleg fară de necazuri şi, după cc mă scuturai şi îmi 
trăsei hainele la loc pe mine, mă depărtai grabnic până ce 
icşii din preajma păsării, pe cârc în curând o văzui cum se 
ridică iarăşi în văzduhuri. De data aceasta, ţinea în gheare 
ceva mare şi negru, care nu era altceva decât un şarpe dc o 
lungime nemaipomenită şi de o înfăţişare îngreţoşătoare. 
Îndată pieri, îndreptându-şi zborul înspre mare. 

Eu, tulburat peste poate de toate câtc păţisem, îmi aruncai 
privirile de jur împrejur şi rămăsei pironit locului de 
spaimă. Într-adevăr, mă pomenii adus într-o vale largă şi 
adâncă, împrejmuită din toate părţile de nişte munţi atâta 
dc înalţi, încât, ca să-i măsor cu privirea, trebui să-mi dau 
aşa de tare capul pe spate, că turbanul mi se rostogoli 
dindărăt pc pământ. Şi pe deasupra mai erau şi aşa de 
povârniţi, încât ar fi fost cu neputinţă să te caţeri pe ei şi 
socotii că orice încercare în privinţa aceasta este zadarnică! 

La atare încredințare, jalea şi deznădejdea mea ajunseră 
fară de margini, şi răcnii: „Oh! Cu cât ar fi fost mai bine 
pentru mine să nu mă fi urnit de pe ostrovul cel pustiu pe 


cârc mă găseam, şi cârc era de o mie de ori mai de dorit 
decât sihăstria goală şi uscată de aici, unde nu e nimic nici 
de mâncat, nici de băut. Acolo barem erau plini de poame 
pomii, şi izvoare cu apă vioară; da aici numai stânci 
vrăjmaşe şi pleşuve, unde să mori de foame şi de sete! O, 
prăpădul meu! Nu se află ajutor şi tărie decât numai întru 
Allah ccl Atotputernic! De fiecare dată nu scap de la o 
nenorocire decât ca să cad într-alta mai rea şi mai deplină!" 

Mă ridicai totuşi de unde şezuscm şi pornii prin valea 
aceea ca s-o cercetez oleacă, şi luai seama că era toată 
cioplită numai în pietre de diamant. Peste tot împrejurul 
meu, pământul era presărat cu diamante mai mari ori mai 
mici, desprinse din munte, şi care în unele locuri alcătuiau 
nişte grămezi înalte cât omul. 

Tocmai începusem să mă las ispitit a le privi cu oarecare 
luare-aminte, când o privelişte mai înfricoşătoare decât 
toate grozăviile trăite până atunci mă îngheţă ţintuindu-mă 
de spaimă. Printre stâncile de diamant văzui cum sc 
strecurau paznicii lor, care erau nişte şerpi negri, mulţi fară 
de număr, mai groşi şi mai mari decât palmierii, şi cârc 
negreşit că puteau să înghită, fiecare dintre ei, un elefant 
din cei voinici. La ceasul acela, începuseră a se trage înspre 
găurile lor; întrucât la vremea zilei se ascund ca să nu fie 
înhăţaţi dc pasărea rokh, duşmanul lor, şi nu umblă decât 
noaptea. 

Eu atunci, cu grijă nemăsurată, încercai să mă depărtez 
de acolo, uitându-mă bine unde îmi pun piciorul şi gândind 
în sinea mea: „lacătă, dacă ai vrut să te lăcomeşti la mila 
soartei, o, Sindbad, om cu ochi nesăţios şi pururea gol, ce ai 
dobândit în schimb!" Şi, pradă tuturor acestor spaime 
îngemănate, mă strecurai mai departe fară de ţintă prin 
valea diamantelor, hodinindu-mă din vreme în vreme prin 
locurile care mi se păreau mai ferite, şi aşa până la căderea 
nopții. 

În toată vremea aceasta, îmi uitasem cu totul şi de mâncat 
şi dc băut, şi nu mă mai gândeam decât cum să ies din 


beleaua aceea şi cum să-mi mântui dc şerpi sufletul. Intr- 
acest chip dădui până la urmă, chiar lângă locul unde mă 
prăbuşisem, peste o bortă cu intrarea tare îngustă, da 
destulă ca să pot să mă strecor pe ea. Aşa că mă dusei acolo 
şi intrai în bortă, având grijă să astup intrarea cu o stâncă 
pc cârc izbutii s-o rostogolesc până la ca. Liniştit întrucâtva 
astfel, păşii mai înspre adânc şi mă apucai să caut ungherul 
cel mai tihnit ca să dorm acolo, în aşteptarea dimineţii, şi 
gândeam: „Mâine, de cum s-o revărsa de ziuă, am să ies să 
văd ce mi-a mai hărăzit ursita!" 

Tocmai dam să mă tolănesc aşadar, când băgai de seamă 
că ceea ce dintru-ntâi luasem drept o stâncă mare şi neagră 
era un şarpe înfricoşător, încolăcit să-şi clocească ouăle. 
Atunci simţi carnea mea toată grozăvia acelei privelişti, iar 
pielea mi se zbârci ca o frunză uscată şi se înfioră din tot 
întinzişul ei; şi mă prăbuşii fară dc simţire la pământ şi aşa 
rămăsei până dimineaţa. 

Atunci, pricepând că încă nu fusesem înfulecat, avusei 
putere să mă târăsc până la ieşire, să dau stânca la o parte 
şi să mă strecor afară, unde ajunsei ca beat şi fară a mai 
putea să mă ţin pe picioare, atâta de sfârşit eram de lipsa 
dc somn şi de mâncare, şi de spaima accea fară dc istov. 

Mă uitai împrejur, şi deodată, la câţiva paşi de nasul meu, 
văzui cum cade un hălcoi de carne care se izbi cu plesnet 
de pământ. Năucit dintru-ntăi, sării în lături, apoi ridicai 
ochii ca să-l văd pc cel ce vroia să mă strivească astfel; da 
nu văzui pe nimeni. Atunci îmi adusei aminte de o poveste 
pe care o auzisem odinioară din gura unor negustori 
călători şi a unor căutători dc nestemate prin munţii de 
diamant, în care se istorisea că, neputând să coboare în 
valea cea de neajuns, căutătorii dc diamante se slujeau de 
un tertip tare ciudat spre a dobândi pietrele cele de preţ. 
Tăiau câteva oi, le hăcuiau în hartane mari şi le aruncau în 
fundul văii unde aveau să cadă în colţurile diamantelor care 
se înfigeau în ele adânc. Atunci păsările rokh şi vulturii cei 
uriaşi veneau şi se prăvăleau asupra acelei prăzi şi o ridicau 


din vale ca s-o ducă la cuiburile lor, de pe vârful munţilor, ca 
să slujească de hrană puilor lor. Atunci căutătorii de 
diamante se repezeau la pasăre dând din mâini şi răcnind 
amarnic, ca s-o facă să lase prada şi s-o silească să-şi ia 
zborul. Ei atunci scotoceau hartanul şi luau diamantele pe 
cârc le eăseau înfipte în el. 

Îmi dădu atunci prin gând că tot aş mai putea să-mi scap 
viaţa şi să ies din valea aceea care tare mi se părea că ar fi 
chiar mormântul meu. Mă sculai, aşadar, şi începui să 
strâng de pe jos o ditamai grămadă de diamante, alegându- 
le pe cele mai dolofane şi mai frumoase. Le pusei peste tot 
pe mine: îmi umplui buzunarele, mi le strecurai între haină 
şi cămaşă, îmi ghiftuii turbanul şi şalvarii, şi mi le băgai 
până şi prin căptuşcala de la haine. După care desfăşai 
banda de mătase a turbanului ca şi întâia oară. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

Dar când fu cea de a două sute nouăzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

După care desfăşai banda de mătase a turbanului ca şi 
întâia oară, mă încinsei peste mijloc şi mă dusei să mă 
întind sub hartanul de oaie, pe cârc mi-l legai straşnic pe 
piept cu cele două capete ale turbanului. 

Şedeam aşa de o bună bucată de vreme, când deodată mă 
pomenii săltat în văzduh, ca o pană, între ghearele cele 
uriaşe ale unei păsări rokh, şi eu şi hartanul de carne de 
oaie. Şi, într-o clipeală de ochi, eram afară din vale, pe 
culmea muntelui, în cuibul rokhului, care se şi pregătea să 
sfâşie şi carnea oii şi carnea mea, spre a-şi hrăni puii de 
rokh. Da deodată izbucni o zarvă ce se apropia şi care o 
înfricoşă pe pasăre şi o sili să-şi ia zborul şi să mă lase acolo. 
Eu atunci mă desfăcui din legături şi mă ridicai în picioare, 
cu urmele de sânge pe haine şi pe chip. 

Văzui atunci că se apropie de locul în care mă aflam un 
negustor cârc căpătă o înfăţişare tare descumpănită şi tare 
înfricoşată când dădu cu ochii dc mine. Da când văzu că nu- 


i vreau nici un rău şi că de altminteri nici nu mă mişcăm, se 
plecă peste hartanul de carne şi îl cercetă, fară a izbuti să 
găsească diamantele pe care le căuta. Atunci îşi ridică larg 
înspre cer braţele şi se jelui, spunând: 

O, ce înşelătorie! O, ce pagubă pe mine! Nu se află ajutor 
decât numai întru Allah! Mă adăpostesc întru Allah 
împotriva Procletului şi Afurisitului! 

Şi îşi plesnea palmele una dc alta, cu vădelile unei 
deznădejdi nemărginite. 

La priveliştea aceea, păşii înspre el şi îi urai bună pace. Da 
el, fară a-mi răspunde la salamalec, mă ţintui cu mânie şi 
îmi strigă: 

Cine eşti? Şi cu ce drept ai venit aici să furi bunul meu? 

Eu răspunsei: 

Fii rară dc teamă, o, vrednice negustor, întrucât nu sunt 
un hoţ, iar bunul tău nu a fost întru nimic zăticnit. Sunt o 
făptură omenească, şi nicidecum un ginn păcătos, cum pari 
să socoţi tu. Ba chiar sunt un om cinstit dintre oamenii cei 
cinstiţi, iar odinioare eram de felul meu negustor, mai 
înainte de a fi dat de nişte belele până peste poate de 
ciudate. Cât despre pricina venirii melc aici, aceasta este o 
poveste pe care am să ţi-o istorisesc numaidecât. Da mai 
întâi vreau să-ţi dovedesc gândurile mele bune, dăruindu-ţi 
câteva diamante, pe care le-am cules eu însumi din afundul 
acelei genuni pe care nici un ochi omenesc nu a scrutat-o 
vreodată! 

Scosei îndată de la brâu câteva mostre de diamante 
arătoase şi i Ic înmânai, spunând: 

lacătă un chilipir la care nu ai fi cutezat să nădăjduieşti în 
viaţa ta! 

Atunci stăpânul hartanului de oaie fu cuprins de o bucurie 
de neînchipuit şi îmi mulţumi îndelung şi, după un potop de 
temeneli, îmi spuse: 

O, stăpâne al meu, eşti o binecuvântare! Păi da numai un 
diamant de acesta ajunge să mă îmbogăţească până la cele 


mai adânci bătrâneţe! Că eu în viaţa mea nu am văzut ceva 
asemenea nici pc la curţile de împărați ori de sultani! 

Şi iarăşi îmi mulţumi şi, într-un sfârşit, îi strigă şi pc ceilalţi 
negustori care se aflau acolo şi care veniră să se strângă 
împrejurul meu, urându-mi bună pace şi bun sosit. Iar cu le 
istorisii păţania mea cea ciudată, de la început până la 
sfârşit. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem şi noi încă 
o dată. 

Atunci negustorii, dezmeticindu-se din uluiala lor, mă 
firitisiră îndelung pentru izbăvirea mea, spunându-mi: 

Pe Allah! Te-a scos soarta dintr-o prăpastie din care 
nimenea până la tine nu s-a mai întors! 

Apoi, întrucât mă vedeau topit de osteneală, de foame şi 
de sete, grăbiră a-mi da din plin să mănânc şi să beau, şi mă 
duseră într-un cort unde îmi vegheară somnul, cârc ţinu o zi 
întreagă şi o noapte. 

Dimineaţa, negustorii mă luară cu ei, pe când eu începeam 
să simt tot mai pe deplin bucuria că scăpasem din 
primejdiile acelea ce nu s-au mai pomenit. După o călătorie 
destul de scurtă, ajunserăm la o insulă tare plăcută, pe care 
creşteau nişte pomi falnici cu umbra aşa dc deasă şi de 
largă, încât fiecare dintre ei ar fi putut să adăpostească 
lesne vreo sută de oameni. Şi chiar din pomii aceia se 
scoate zeama cea albă, cu miros tare şi plăcut, care este 
camforul. Pentru aceasta, se înjunghie pomul în partea de 
sus, şi se prijoane într-un vas zeama care se scurge în chip 
de picături de clei şi care nu este altceva decât mierea 
pomului. 

Tot pe ostrovul acela am văzut şi dihania cea de spaimă 
care se cheamă karkadattl şi care paşte pe acolo întocmai 
cum pasc vacile şi bivolii prin pajiştile noastre. Trupul 
dihăniei aceleia este mai gros decât trupul de cămilă; nasul 
ei are în vârf un corn lung de zece coţi şi pe care este 
scrijelat chipul unei fiinţe omeneşti. Cornul acela este aşa 
de tare, încât îi slujeşte karkadanului să se înfrunte cu 
elefantul şi să-1 biruiască, apoi să-l împungă şi să-l salte 


de la pământ, până ce elefantul moare. Atunci grăsimea 
elefantului mort se scurge în ochii karkadanului, care este 
orbit astfel şi se prâăbuşeşte pe loc. Atunci din slava 
văzduhurilor se năpusteşte asupra lor a amândurora 
cumplita pasăre rokh, care îi ia în gheare pe amândoi odată 
şi îi cară la cuibul ei spre a-şi hrăni puii. 

Văzui de asemenea felurite soiuri de bivoli. 

Sălăşluirăm acolo o bucată de vreme ca să ne desfătam de 
aerul curat; ceea ce îmi dădu răgaz să-mi schimb 
diamantele pe galbeni şi pe arginţi buni, mai mulţi decât 
puteau să încapă în stiva unei corăbii. Pe urmă plecarăm de 
acolo, de la ostrov la ostrov şi de la un uscat la alt uscat, şi 
dc la o cetate la altă cetate, pe unde mă minunam de 
fiecare dată de lucrarea cea frumoasă a Atoatefăcătorului, 
mai izbutind ba ici, ba colo ceva vânzări, cumpărări şi 
schimburi, şi ajunserăm într-un sfârşit în ţara cea 
binecuvântată, la Bassra, ca de acolo să urcăm la Bagdad, 
sălaşul păcii! 

Atunci grăbii să dau fuga pe uliţa mea şi să intru în 1 
Rinocer sau, aşa cum i sc mai spunea odinioară, nasicorn. 

Casa mea, încărcat de pungi fară de număr, cu dinari de 
aur şi cu diamantele cele mai frumoase pe cârc nu 
avusesem inimă să le vând. Încât, după revărsările dc 
bucurie ale întoarcerii printre rudele şi prietenii mei, nu 
pregetai a mă purta cu filotimie, împrăştiind daruri 
împrejurul meu, fară a uita pe nimenea. 

Apoi îmi cheltuii viaţa cu voioşie, mâncând bucate alese, 
bând cu poftă, îmbrăcându-mă cu haine bogate şi 
nelipsindu-mă nicidecum de tovărăşia oamenilor 
dezmierdaţi. Încât în fiece zi aveam o sumedenie de oaspeţi 
de vază care, auzind ce se spunea despre păţaniile mele, 
mă cinsteau cu venirea lor spre a-mi cere să le istorisesc 
călătoriile mele şi să le zugrăvesc şi lor cum merg treburile 
prin ţările cele depărtate. Iar eu chiar că simţeam o 
mulţumire aievea să-i lămuresc despre toate cele; ceea ccîi 
făcea pe toţi să plece firitisindu-mă că scăpasem dintr- 


atâtea primejdii cumplite, şi minunându-se de povestirile 
mele până peste marginile minunării. Şi iacăaşa luă sfârşit 
cea de a doua călătorie a mea. 

Ci mâine, o, prietenii mei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfu cea de a două sute nouăzeci fi opta noapte 
spuse: 

Ci mâine, o, prietenii mei, de-o vrea Allah, am să vă 
istorisesc păţaniile din cea de a treia călătorie a mea pe 
mare, care dc bună seamă că este, de departe, cu mult mai 
de-a mirărilea şi mai uluitoare decât cele două dintâi! 

Pe urmă Sindbad tăcu. Atunci robii aduseră de mâncat şi 
de băut tuturor oaspeţilor, cârc erau uluiţi de minunare 
după câte le fusese aat să audă. Apoi Sindbad marinarul 
porunci să i se aducă o sută de galbeni lui Sindbad Hamalul, 
care îi luă, mulţumind îndelung, şi plecă chemând asupra 
capului gazdei sale milele lui Allah, şi ajunse acasă 
minunându-se de ţoale câte le văzuse şi auzise. 

Dimineaţa, hamalul Sindbad se sculă, îşi făcu rugăciunca 
cea de dimineaţă şi se duse iarăşi la Sindbad cel bogat, 
precum îi ceruse acela. Şi fu primit cu toată inima, şi 
întâmpinat cu multe cinstiri, şi poftit să ia parte la ospăţul 
din ziua aceea şi la zaiafeturile care ţinură toată ziua. După 
care Sindbad Marinarul, înconjurat de musafirii plini de 
luare-aminte şi de cuvioşie, îşi începu povestirea în chipul 
următor: 

Cea de a treia istorisire din istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este cea de a treia călătorie aflaţi, o, 
prietenii mei - ci Allah le ştie mai bine decât ccl plămădit de 
el! 

— Că în viaţa cea desfătata pe care o duceam de la 
întoarcerea mea din cca de a doua călătorie, în mijlocul 
bogățiilor şi al huzurului, până la urmă ajunsei să-mi piară 
cu totul din minte necazurile îndurate şi primejdiile 
dovedite, şi să mă sastisesc de trândăvia netulburată a 


traiului meu la Bagdad. Încât sufletu-mi jinduia cu foc o 
schimbarc şi priveliştea lucrurilor călătoritului. lar cu 
însumi mă pomenii ispitit iarăşi de dorul de negustorii, de 
chilipiruri şi de câştiguri. Or, numai ambiția este pricina 
nenorocirilor noastre, totdeauna. Aveam să aflu în curând 
aceasta în chipul cel mai înfricoşat. 

Aşadar îmi pusei numaidecât gândul în fapt şi, după ce mă 
încărcai cu mărfuri bogate din ţară, plecai de la Bagdad la 
Bassra. Acolo găsii o corabie mare care se şi umpluse cu 
călători şi cu negustori care toţi erau oameni de treabă, 
cinstiţi, cu inimă bună, plini de bună-cuviinţă şi în stare să-ţi 
facă un bine şi să trăiască între ei în cea mai aleasă 
înţelegere. Încât nu şovăii să sui lângă ei pe corabia aceea; 
şi, de cum ajunsei pe punte, desfăşurarăm pânzele, cu 
binecuvântarea lui Allah asupra noastră şi asupra călătoriei 
noastre. 


Călătoria chiar că începu cu cele mai bune semne. Prin 
toate locurile pc unde trăgeam la țărm izbândirăm deveruri 
strălucite, preumblându-ne întruna şi îmbogăţindu-ne 
mintea cu toate lucrurile cele noi pe care fară de contcnirc 
Ic vedeam. Şi chiar că nimica nu lipsea mulţumirii noastre, 
şi eram până peste măsură de voioşi şi de bucuroşi. Într-o 
bună zi, ne aflam în larg de marc, departe tare de ţările 
musulmane, când deodată îl văzurăm pe reizul corăbiei că 
îşi trage nişte lovituri straşnice peste obraji, după ce 
scrutase zările îndelung, îşi smulge părul din barbă, îşi 
sfâşie hainele şi îşi dă turbanul de pământ. Pe urmă începu 
să se vaicăre, să geamă şi să scoată nişte ţipete de 
deznădejde. 

La priveliştea accca, noi cu toţii îl înconjurarăm pc căpitan 
şi îi spuserăm: 

Au ce este, o, reizulc? 

El răspunse: 

Aflaţi, o, paşnicilor călători, că vântul potrivnic ne-a biruit 
şi nc-a făcut să ne abatem dc la drumul nostru ca să ne 
arunce în marca aceasta a urgiei. Şi, spre a adăuga şi 
stropul cel de pe urmă buclucului nostru, ne mână soarta 
înspre ţărmurii acelui ostrov pc cârc îl vedeţi dinaintea 
domniilor voastre şi de unde nimenea, după cc a ajuns 
acolo, nu a izbutit să scape cu zile. Ostrovul acela este 
Ostrovul Maimuţelor! Simt limpede, în adâncul sufletului 
meu, că suntem pierduţi cu toţii, fară dc mântuire! 

Nici nu îşi isprăvise reizul lămuririle acestea, că ne şi 
pomenirăm cu corabia împresurată dc un potop de făpturi 
împăroşate ca maimuţele, mai multe decât un stol de 
lăcuste; alte maimuțe, într-o mulţime de neînchipuit, 
scoteau nişte urlete cârc ne îngheţară pe loc. Iar noi nu 
cutezam nici să le lovim, nici să le alungăm, nici măcar să 
împingem vreuna dintre ele, de frică să nu sc năpustească 
toate asupra noastră şi, datorită numărului lor, să ne 
omoare până la unul: întrucât se ştie bine că numărul vine 
totdeauna de hac vitejiei. Aşa că nu vrurăm a face nici o 


mişcare, pe când din toate părţile eram năpădiţi de 
maimuţele acelea care începură să pună gabja pe toate câte 
aveam. Tare mai erau hâde. Erau chiar mai hâde decât tot 
ceea ce văzusem eu mai hâd până în ziua aceea a vieţii 
mele. Erau împăroşate şi înflocoşate, cu nişte ochi galbeni 
pe chipurile lor negre; erau mici de tot la stat, de-abia ae 
vreo patru şchioape ca înălţime, da strâmbăturile şi ţipetele 
lor erau mai cumplite decât tot ce s-ar putea născoci în 
privinţa aceasta! Cât despre graiul lor, degeaba ne tot 
vorbeau şi ne suduiau ele clămpănind din falei, că nu 
izbuteam să le pricepem neam, măcar că le cinsteam cu cea 
mai aleasă luare-aminte. Încât le văzurăm cum îşi pun în 
fapt socoata cea mai afurisită. Se căţărară pe catarge, 
desfăcură pânzele, retezară toate parâmele cu dinţii şi până 
la urmă smulseră şi cârma naiei. Atunci corabia, împinsă de 
vânt, porni înspre țărm, unde se înnisipi. lar maimuţele cele 
mărunte ne înşfăcară pe toţi, ne împinseră să coborâm unul 
câte unul, ne lăsară pe mal şi, fără a se mai îngrija de noi, sc 
cocoţară iarăşi pe corabia pc care izbutiră s-o împingă spre 
larg şi pieriră toate odată cu ea pe întinsul mării. 

Noi atunci, năuciţi până peste poate, socotirăm că ar fi 
zadarnic să mai zăbovim aşa pe țărm uitându-ne la mare, şi 
ne afundarăm spre inima ostrovului, unde oblicirăm într-un 
sfârşit nişte pomi roditori şi o apă curgătoare: ceea ce ne 
îngădui să ne mai înviorăm oleacă spre a întârzia cât mai 
îndelung cu putinţă o moarte care ni se părea neîndoielnică 
tuturora. 

Pc când nc aflam în starea aceea, ni se păru că năzărim 
printre pomi o clădire tare înaltă, care avea o înfăţişare de 
părăsire. Ne prinse ispita să nc apropiem de ea; şi când 
ajunserăm acolo, văzurăm că era un palat. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar căndfu cea de a două sute nouăzeci fi noua noapte 
spuse: 


Văzurăm că era un palat tare înalt, în chip dc pătrat, 
împreimuit cu ziduri straşnice, şi care avea o poartă marc 
ae abanos cu două canaturi. Cum poarta aceea era deschisă 
şi cum nu era păzită de nici un portar, intrarăm şi ne 
pomenirăm de-a dreptul într-o sală largă cât o bătătură. În 
sala aceea nu se aflau alte lucruri decât nişte unelte 
urieşeşti de bucătărie şi nişte frigări nemăsurat de lungi; pe 
jos, ca drept preşuri, nu erau decât nişte mormane de oase, 
unele albite de mult, altele încă proaspete. Încât acolo 
înlăuntru stăpânea o duhoare care ne strâmba nasurile 
până peste poate. Da cum eram sfârşiţi de istoveală şi de 
spaimă, ne lăsarăm să lunecăm la pământ cât eram de lungi 
şi adormirăm adânc. 

Soarele amurgise de mult, când un bubuit de tunet ne făcu 
să tresărim şi să ne trezim dintr-odată; şi văzurăm cum 
coboară din tavan dinaintea noastră o făptură cu chip de 
arap, înalt cât un palmier, care era mai cumplit de văzut 
decât toate maimuţele laolaltă. Avea nişte ochi roşii ca doi 
tăciuni aprinşi, dinţii din faţă lungi şi ieşiţi ca nişte colţi de 
gligan, o ditamai gură cât o gaură de fântână, nişte buze 
care îi spânzurau până pe piept, nişte urechi ce fluturau ca 
urccnile de elefant şi care îi acopereau umerii, şi nişte 
unghii cârligate ca ghearele de leu. 

La priveliştea aceea, începurăm dintru-ntâi să ne zbârcim 
de spaimă, pe urmă ramaserăm înţepeniţi ca morţii. Ci el se 
duse şi şezu jos pe o laviţă înaltă rezemată de perete şi de 
acolo începu să ne cerceteze tăcut, unul câte unul, cu toţi 
ochii lui. După care păşi înspre noi, veni drept la mine, 
ochindu-mă dintre toţi ceilalţi negustori, întinse mâna şi mă 
înşfacă de pielea de la ceafa, cum ai înşfăca o legătură de 
rufe. Mă suci apoi şi mă răsuci în toate chipurile, pipăindu- 
mă cum face măcelarul cu un cap de oaie. Ci de bună seamă 
că trebuie să mă fi găsit nu prea pe pofta lui, fleşcăit de 
spaimă cum eram, şi cu grăsimea de sub piele topită de 
ostenelile călătoriei şi de necazuri. Atunci îmi dădu drumul 
lăsându-mă să mă rostogolesc la pământ, şi îl înşfacă pe 


vecinul de lângă mine, şi îl apipăi precum mă apipăise şi pe 
mine, da spre a-l arunca apoi şi a-1 înşfăcă pe următorul. îi 
luă în felul acesta pe toţi negustorii, unul după altul, şi 
ajunse la urmă de tot la căpitanul corăbiei. 

Or, reizul era om gras şi plin de carne, şi de altminteri era 
cel mai teafăr şi cel mai zdrahon dintre toţi inşii dc pc naie. 
Încât alegerea uriaşului cel înfricoşător nu zăbovi a se opri 
asupra lui: îl luă în gheare cum ar ţine măcelarul un miel, îl 
trânti la pământ, îi puse un picior în gât şi, dintr-o 
smucitură, îi şi frânse grumazul. Apucă atunci o ditamai 
frigare dintre frigările pomenite şi i-o înfipse în gură spre a 
i-o petrece până prin fund. Atunci aprinse un foc mare de 
lemne în cuptorul de lut care se afla în sală, îl propti în toiul 
flăcărilor pe reizul înţiglat şi începu să-l răsucească 
încetişor-încctişor până la prăjirea deplină, îl trase atunci 
din foc şi se apucă să-l rupă în bucăţi, cum s-ar face cu un 
pui de găină, slujindu-se de unghii. După care înfulecă cotul 
într-o clipeală de ochi. Pe urmă supse oasele, Ic goli de 
măduvă şi le aruncă peste mormanele ce se grămădeau în 
sală. 

Când îşi isprăvi cina, uriaşul cel înfricoşător sc duse să se 
întindă pc laviţă, ca să mistuie, şi nu zăbovi să adoarmă, 
sforăind întocmai ca un bivol pc care l-ai sugruma, ori ca un 
măgar pe care l-ai stârni să ragă. Rămase să doarmă aşa 
până dimineaţa. Îl văzurăm atunci că se scoală şi că pleacă 
precum venise, lăsându-ne îngheţaţi de spaimă. 

Când ne încredinţarăm pe deplin că plecase, ne 
smulserăm din tăcerea îngrozită pe care o păstrasem toată 
noaptea, ca să ne împărtăşim într-un sfârşit unii altora 
gândurile şi ca să suspinăm şi să ne tânguim, cugetând la 
soarta ce ne aşteaptă. 

Şi ne spuserăm cu jale: 

— De ce n-om fi murit noi înecaţi în mare ori mâncaţi de 
maimuțe, mai bine decât să hm prăjiţi pe jar? Pe Allah! 
Asta-i o moarte tare afurisită! Da ce să faci! Ceea cc vrea 


Allah aceea va să se întâmple! Nu este mântuire decât 
numai întru Allah cel Atotputernic! 

leşirăm atunci din clădirea aceea şi toată ziua ne 
vânzolirăm prin insulă, căutând vreo ascunzătoare unde să 
ne punem la adăpost, da degeaba; că ostrovul accla era 
neted şi nu avea nici peşteri, nici nimic care să ne scape de 
căutările uriaşului. Încât, cum se lăsa seara, găsirăm că era 
mai cuminte să ne întoarcem la palat. 

Da de-abia ajunsesem noi acolo, că omul cel cumplit îşi şi 
vădi sosirea cu un bubuit de tunet şi cu înşfăcarea unuia 
dintre negustorii tovarăşi ai mei, pe care, după pipăituri şi 
frământături, zori să-l înţigleze, să-l frigă şi să-l înfulece 
în pântecele său, pentru ca apoi să se întindă pe laviţă şi să 
sforăie ca o vită cu beregăţile tăiate, până dimineaţa. Se 
deşteptă atunci şi se întinse grohăind crâncen, şi plecă, fară 
a se mai îngrija de noi, de parcă nici nu ne-ar mai fi văzut. 

După ce plecă, şi întrucât avurăm vreme să cugetăm la 
starea noastră ceva jalnică, strigarăm cu toţii deodată: 

Haidem să ne aruncăm în mare şi să murim înecaţi, mai 
degrabă decât să sfârşim fripţi şi înfulecaţi! Că atare 
moarte este tare cumplită! 

Cum stam gata să punem în fapt socoata aceasta, unul 
dintre noi se ridică şi spuse: 

— Ascultaţi-mă, fraţilor! Nu socotiți că ar fi mai bine să-l 
omorâm noi pe omul cel negru, până a nu ne prăpădi el? 

Eu atunci, la rându-mi, ridicai un deget şi spusei: 

Ascultaţi-mă, fraţilor! În împrejurarea că chiar aveţi să vă 
hotărâți a-l omori pe omul cel negru, s-ar cădea dintru-ntâi 
să începem cu a ne folosi de trunchiurile de pomi de care 
este plin malul ca să ne întocmim o plută cu care să putem 
fugi de pe ostrovul acesta blestemat, după ce avem să 
mântuim lumea de varvarul acesta mâncător de musulmani! 
Avem să răzbatem atunci până la vreo insulă, cu mila 
soartei care are să ne trimită vreo corabie ca să ne 
întoarcem în ţara noastră! Oricum, chiar dacă pluta noastră 
are să se scufunde şi noi să ne înecăm, tot avem să ocolim 


frigarea şi tot nu vom fi săvârşit o faptă nelegiuită 
omorându-ne singuri. Moartea noastră arc să fie o 
mucenicie şi are să fie ţinută la socoteală în ziua Răsplătirii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfii cea de a trei suta noapte spuse: 

Moartea noastră are să fie mucenicie şi are să fie ţinută la 
socoteală în ziua Răsplătirii! 

Atunci negustorii strigară toţi: 

— Pe Allah! E un gâncfstrălucit şi o faptă cugetată! 

Numaidecât nc duserăm pe țărm şi ne întocmirăm pluta cu 
pricina, pe care avuserăm grijă să punem ceva merinde, 
precum poame şi nişte nolbotine bune de mâncat; apoi ne 
întorserăm la dam să aşteptăm tremurând venirea omului 
negru. 

Şi veni, cu un bubuit de tunet; iar nouă ni se păru că 
vedem intrând un câine uriaş turbat. Trebui să ne îndârjim 
a mai vedea iarăşi, fară să crâcnim, cum e înţiglat şi prăjit 
unul dintre soţii noştri, care fii ales pentru grăsimea şi 
trupeşia lui, după pipăituri şi frământături. Da după ce fiara 
cea înfricoşătoare adormi şi începu să sforăie cu bufnituri, 
socotirăm să ne prilejuim de somnul lui spre a-l face 
neprimejdios pe totdeauna. 

Drept aceea, luarăm două dintre frigările uriaşe de fier şi 
Ic încinserăm în foc până se făcură albe de roşii; apoi le 
înşfăcarăm vârtos cu mâinile de capătul cel rece şi, întrucât 
erau tare grele, ne însoţirăm mai mulţi spre a le ridica pe 
fiecare în parte. Şi ne apropiarăm încetişor, şi toţi laolaltă 
împlântarăm cele două frigări dintr-odată în cei doi ochi ai 
insului cel negru şi cumplit care dormea, şi împinserăm în 
ele din toate puterile noastre, în aşa chip încât rămase orb 
pe deplin. 

Pesemne că trebuie să fi simţit o durere până peste poate, 
căci răcnctul pc care îl dădu fu aşa de înfricoşat, încât dintr- 
odată ne rostogolirăm pe jos cât colo. Şi sări de-a orbişelea 
şi, întinzându-şi mâinile în gol, încerca, urlând şi bâjbâind în 


toate părţile, să-1 înşface pe vreunul dintre noi. Da noi 
avusesem răgaz să ne ferim şi să nc aruncăm cu pântecele 
la pământ, cârc la dreapta, care la stânga, într-aşa chip 
încât el nu da decât de gol, de fiecare dată. Încât, dacă văzu 
că nu poate să izbândească, până la urmă se îndreptă pe 
pipăitele înspre uşă şi ieşi dând nişte ţipete înfricoşate. 

Noi atunci, încredinţaţi că uriaşul orb are să moară până 
la urmă de chin, prinserăm a ne mai linişti şi, cu pas agale, 
ne îndreptarăm înspre mare. Potrivirăm oleacă mai bine 
pluta, ne aburcarăm pe ea, o desprinserăm de la țărm şi 
începurăm să vâslim ca să ne depărtăm, când deodată îl 
văzurăm pe uriaşul cel orb cum gonea după noi, călăuzit de 
o muiere uriaşă, încă şi mai cumplită şi mai hâdă decât el. 
Când ajunseră pe țărm, scoaseră nişte strigăte năprasnice 
văzând că ne depărtam; pe urmă fiecare înşfacă nişte 
bucătoaie dc stâncă şi începu să ne bată cu ele, aruncându- 
le asupra plutei. Izbutiră astfel să nc nimerească şi să-i 
înece pe toţi tovarăşii mei, în afară de mine şi de alţi doi. Şi 
tustrei dovedirăm într-un sfârşit să ieşim dincolo dc bătaia 
pietrelor aruncate după noi. 

Ajunserăm curând în largul mării unde fuserăm luaţi de 
vânt şi împinşi înspre un ostrov cârc sc află la două zile 
depărtare de cel pe cârc era să pierim înţiglaţi şi fripţi. 
Puturăm să găsim acolo nişte poame care să nu ne lase să 
nc dăm sufletul; apoi, întrucât se şi făcuse noapte bine, ne 
căţărarăm într-un copac ca să ne petrecem noaptea acolo. 

Când ne trezirăm dis-dc-dimineaţă, cel dintâi lucru ce ni se 
înfăţişă dinaintea ochilor înspăimântați fu un şarpe cumplit, 
gros cât copacul în care ne aflam, şi cârc îşi sulița înspre noi 
nişte ochi ca pojarul, căscând o gură mare cât o şură. Şi 
deodată se desfăşură, iar capu-i se şi iţi deasupra noastră, 
în vârful pomului. Îl hăpăi în gură pe unul dintre tovarăşii 
mei şi îl îmbucă până la umeri, apoi, cu încă o înghiţitură, îl 
înfulecă de tot. Şi îi şi auzirăm oasele nenorocitului cum 
trosneau în pântecele şarpelui, care lunecă jos din pom şi 
ne lăsă zdrobiţi de spaimă şi de jale. Şi gândeam: „Pe Allah! 


Fiecare fel dc moarte este mai păcătos decât cel de mai 
înainte!" 

Bucuria că scăpasem de frigarea căpcăunului cel negru se 
preschimba acuma într-o presimţire încă şi mai rea decât 
toate câtc le pătimisem! Nu este mântuire decât numai 
întru Allah! 

Da tot mai avuserăm putere să ne dăm jos din pom şi să 
culegem câteva poame pe care le mâncarăm, şi să ne 
potolim setea cu apa de la izvoare. După care scotocirăm 
prin ostrov căutând vreun copac mai de temei decât cel din 
noaptea trecută, şi până la urmă dibăcirăm un pom de o 
înălţime uluitoare care ni se păru că ar putea să ne 
adăpostească mai cu folos. Ne căţărarăm în el la căderea 
nopţii şi, după ce ne aşezarăm cât puturăm mai bine, 
începusem să aţipim, când un şuierat şi o zarvă de ramuri 
frânte ne deşteptă, şi, până a avea vreme să facem vreo 
mişcare ca să ne ferim, şarpele îl şi înşfăcase pe tovarăşul 
meu, care rămăsese căţărat ceva mai jos decât mine, şi 
dintr-o înghiţitură îl şi înfulecase pe trei sferturi. Il văzui 
apoi cum se încolăceşte împrejurul pomului şi cum face să 
trosnească în pântecele lui oasele celui de pe urmă tovarăş 
al meu pe care îl isprăvea de înghiţit. Apoi, lăsându-mă 
mort de spaimă, se trase dc pe copac. 

Şi rămăsei mai departe înţepenit în pom până dimineaţa, 
şi de-abia atunci mă îndemnai să cobor. Cea dintâi pornire a 
mea fu de a mă duce să mă arunc în mare, ca să isprăvesc 
cu o viaţă ticăloasă şi plină de spaime cârc de care mai 
cumplite; ci mă oprii în drum, întrucât sufletul nu mi se 
învoia, dat fiind că sufletul este un lucru de preţ; ba chiar 
îmi şi oblici un gând de la care mi s-a şi tras scăparea. 

Mă apucai să caut niscaiva lemne şi, după ce le găsii din 
belşug, mă întinsei pe pământ şi luai o butură mare pe cârc 
mi-o înţepenii straşnic la tălpile picioarelor, în toată 
lungimea ei; luai pe urmă alta şi mi-o înţepenii pe latura din 
stânga, o alta pe latura din dreapta, o a patra peste 
pântece, şi o a cincea, mai groasă şi mai lungă decât 


celelalte, mi-o înţepenii la cap. într-acest chip mă aflam 
înconjurat de nişte pereţi dc ciotârci care, din toate părţile, 
steteau stavilă dinaintea gurii şarpelui. Când isprăvii, 
rămăsei întins pe pământ şi aşteptai acolo ce mi se hărăzise 
de soartă. 

La căderea nopţii, şarpele nu zăbovi să se ivească. Dc cum 
mă zări, se şi repezi la mine şi dădu să mă înfulecc în 
pântecele lui; da se împiedică în rascote. Atunci începu să 
se vânzolească şi să se târcolească împrejurul meu ca să 
încerce să mă înhaţe pc la vreun loc mai prielnic, ci nu 
dovedi să izbutească în pofida tuturor strădaniilor lui şi 
măcar că mă hărţui în toate chipurilc. Îşi trecu astfel toată 
noaptea chinuindu-mă, iar eu mă şi vedeam mort şi-i 
simţeam în faţă răsuflarea împuţită. Până într-un sfârşit mă 
lăsă acolo, în revărsat dc ziuă, şi plecă plin de ciudă asupra 
mea şi până peste poate dc îndârjit şi de mâniat. 

După ce mă încredinţai că plecase într-adevăr. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute una noapte spuse: 

După ce mă încredinţai că plecase într-adevăr, întinsei 
mâna şi mă desfăcui din curpenii cu care mă legasem de 
crăcane. Da eram aşa de amorţit, că nici nu izbutii dintru- 
ntâi să-mi mişc mâinile ori picioarele şi, vreme de câteva 
ceasuri, nici nu mai nădăjduii că am să mai pot vreodată să- 
mi dobândesc iarăşi folosinţa lor. Da până la urmă tot izbutii 
să mă ridic în picioare şi, încet, încet, putui să păşesc şi să 
umblu de colo, colo prin insulă. Mă îndreptai înspre mare 
unde, de cum ajunsei, zării în depărtări o corabie, cu toate 
pânzele în vânt, lunecând cu iuţeală mare. 

La priveliştea aceea, începui să-mi vântur mâinile şi să ţip 
ca un nebun; pe urmă îmi desfăşai banda de mătase a 
turbanului şi, agăţându-l de o drughineaţă dintr-un pom, îl 
săltai deasupra capului şi mă silii să fac nişte semne care să 
se bage de seamă de pe naie. 


Se îndură soarta ca strădaniile să nu-mi fie zadarnice. 
Într-adevăr, văzui curând cum corabia îşi întoarce puntea şi 
se îndreaptă înspre uscat; şi, nu peste mult, eram cules de 
reiz şi de oamenii lui. 

De cum ajunsei pe puntea corăbiei, dintru-întăi mi se 
dădură nişte haine ca să-mi acopăr golătatea, dat fiind că 
încă de mult mi se rupsese cele cu care eram îmbrăcat; pe 
urmă mi se aduse să mănânc, ceea ce făcui cu mare poftă, 
după atâtea ajunări pătimite; da ceea ce chiar că îmi vrăji 
sufletul fu mai cu seamă o apă proaspătă taman cum se 
cuvine şi cu adevărat desfătată, din care bâui pe săturate. 
Încât inima mi sc linişti şi sufletul mi se potoli, şi simţii tihna 
şi bunăvoia cum coboară într-un sfârşit în trupul meu 
istovit. 

Începui aşadar să trăiesc iarăşi, după ce văzusem moartea 
cu ochii mei amândoi; şi îl binecuvântai pe Allah pentru mila 
lui şi îi mulţumii că pusese capăt pătimirilor mele. Într-acest 
chip, nu zăbovii să mă scutur pe deplin dc tulburările şi dc 
ostenelile mele, până întratâta cât nu eram departe de a 
gândi că toate acele năprăsnicii nu mi se întâmplaseră 
decât în vis. 

Plutirea ne fu minunată şi, cu îngăduinţa lui Allah, vântul 
ne fu prielnic toată vremea şi ne ajută să tragem norocit la 
țarmurii unui ostrov pe nume Salahata, unde urma să 
facem popas şi la cheiul căruia reizul porunci să sc arunce 
ancora spre a le îngădui negustorilor să coboare şi să-şi 
vadă de alişverişurile lor. 

După cc călătorii coborâră pe uscat, cum numai cu 
rămăsesem pe punte, din lipsă de mărfuri de vândut ori de 
cumpărat, reizul veni la mine şi îmi spuse: 

Ascultă ce vreau să-ţi spun! Eşti om sărac şi străin, şi ne-ai 
povestit câte necazuri ai pătimit în viaţa ta. Încât aş vrea 
acuma să-ţi fiu de oarecare folos şi să te ajut să te întorci în 
ţara ta, aşa ca, atunci când ai să te gândeşti la mine, să te 
gândeşti cu drag şi să chemi asupră-mi milele lui Allah! 

Eu îi răspunsei: 


De bună seamă, o, reizule! Nu am să preget să mă rog 
pentru tine! 

EI îmi spuse: 

Află că, de-atunci sunt câţiva ani, am avut cu noi un călător 
care s-a pierdut pe un ostrov unde făcusem popas. Şi de- 
atunci încoace nu am mai avut nici o ştire despre el şi nu 
ştim dacă a murit ori dacă mai este în viaţă. Cum avem în 
cala naiei mărfurile rămase de la acel călător, mi-a venit în 
gând să ţi le încredinţez pentru ca, oprindu-ţi misitia 
cuvenită din câştig, să le vinzi pe ostrovul acesta şi să-mi 
aduci preţul lor pentru ca cu, când am să mă întorc la 
Bagdad, să pot să i-1 înmânez, dacă o fi izbutit să sc 
întoarcă în cetatea lui. 

Iar eu răspunsei: îţi datorez ascultare şi supunere, o, 
stăpâne al meu! Şi chiar că am să-ţi port şi mai multă 
îndatorinţă pentru ceea ce vrei să mă faci a dobândi în chip 
cinstit! 

Atunci căpitanul lc porunci năierilor să scoată mărfurile 
din stivă şi să le ducă pe țărm, pentru mine. Pe urmă îl 
chcmă pe sameşul de pe corabie şi îi spuse să le socotească 
şi să le scrie, bucată cu bucată. Şi sameşul răspunse: 

Ale cui sunt mărfurile acelea şi pe numele cui trebuie să le 
scriu? 

Reizul răspunse: 

Pe stăpânul mărfurilor îl chema Sindbad Marinarul. Acuma 
scrie-lc pe numele acestui călător sărman, şi întreabă-1 
cum îl cheamă. 

Vorbele acestea ale căpitanului, rămăsei uluit de mirare şi 
strigai: 

Păi eu sunt Sindbad Marinarul! 

Şi, privind cu luare aminte la reiz, cunoscui că el era cel 
care, la începutul celei de a doua călătorii a mea, mă uitase 
pe ostrovul pe care adormisem. 

Încât tulburarea mea fu până peste poate la brodeala 
aceea neaşteptată, şi urmai: 


O, reizulc, au nu mă mai cunoşti? Eu sunt, chiar eu, 
Sindbad Marinarul, cel născut la Bagdad! Ascultă povestea 
mea! Adu-ţi aminte, o, căpitane, că chiar cu sunt cel care a 
coborât pe ostrov, sunt atâţia ani de atunci, şi care nu s-a 
mai întors. Într-adevăr, adormisem lângă un izvor minunat, 
după ce mâncasem oleacă, şi nu m-am mai trezit decât ca 
să văd corabia ce se şi depărtase pe mare. Dc altminteri, 
mulţi dintre negustorii de la muntele de diamante m-au 
văzut şi ar putea să mărturisească că chiar eu sunt Sindbad 
Marinarul! 

Nici nu apucasem eu să isprăvesc lămuririle, că unul 
dintre negustori, care se întorsese pe punte să-şi ia 
mărfurile, veni la mine, mă măsură cu luare-aminte şi, de 
îndată cc sfârşii de vorbit, îşi plesni palmele una de alta a 
uimire şi strigă: 

Pe Allah! O, voi toţi, nu mă credeaţi când v-am istorisit mai 
cândva întâmplarea ciudată pc care am trăit-o la muntele 
de diamante, unde v-am spus că am dat de un ins legat de 
un hartan de oaie şi ridicat din vale pe munte de o pasăre 
numită rokh! Ei bine, iacătă-l pe omul acela! Chiar acesta 
este Sindbad Marinarul, omul cel mărinimos care mi-a 
dăruit nişte diamante atâta de frumoase! 

Şi, după ce vorbi într-acest chip, negustorul veni să mă 
sărute ca pe un frate pierdut şi găsit. 

Atunci reizul corăbiei mă măsură o clipită şi deodată 
cunoscu şi el că eu sunt Sindbad Marinarul. Şi mă luă în 
braţe cum l-ar fi luat pe chiar fiul său şi îmi spuse: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, povestea ta este uluitoare şi 
păţania ta este de-a mirărilca! Ci binecuvântat fie Allah, 
carele a îngăduit să ne întâlnim iarăşi şi să-ţi găseşti 
mărfurile şi bunurile! 

Pe urmă porunci să fie cărate pe uscat toate mărfurile 
mele ca să le vând, numai întru câştigul meu de data 
aceasta. Şi câştigul pe care îl dobândii chiar că fu 
nemăsurat de mare şi mă despăgubi până peste orice 


nădejde de toate câte vremurile mă făcuseră să pierd până 
aci. 

După care lăsarăm insula Salahata şi ajunserăm în ţara 
Sândului, unde vândurăm şi cumpărarăm aşijderea. 

În mările acelea depărtate, am văzut lucruri uimitoare şi 
minunăţii fără de număr despre care nu pot să vă fac o 
povestire cu de-amănuntul. Da, printre altele, am văzut un 
peşte care avea chip dc vacă, şi un altul care semăna cu 
măgarul. Asemenea am văzut o pasăre ce se năştea dintr-o 
scoică de mare, şi ai cărei pui trăiesc la faţa apei, fără ca să 
zboare vreodată înspre uscat. 

După asta ne urmarăm plutirea, cu îngăduinţa lui Allah, şi 
ajunserăm într-un sfârşit la Bassra, unde nu nc oprirăm 
decât puţine zile, pentru ca apoi să intrăm în Bagdad. 

Pornii atunci înspre uliţa mea, intrai în casa mea, dădui 
bineţe rudelor, prietenilor şi vechilor mei tovarăşi, şi 
împărţii danii mari la văduve şi la orfani. Mă întorsesem, 
într-adevăr, mai bogat ca oricând de pe urma deverurilor 
pe care le izbândisem vânzându-mi mărfurile. 

Ci mâine, o, prietenii mei, de-o vrea Allah, am să vă 
istorisesc povestea celei de a patra călătorii, care le întrece 
ca minunare pe cele trei pe care le-aţi ascultat. 

Pe urmă Sindbad Marinarul puse să i se dea, ca şi în zilele 
de mai înainte, o sută de galbeni lui Sindbad Hamalul, 
poftindu-l să vină şi a doua zi. 

Hamalul nu pregetă a-i da ascultare şi, în ziua următoare, 
se întoarse să asculte cele ce, la sfârşitul cinci, avea să 
istorisească Sindbad Marinarul. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a trei sute doua noapte spuse: 

Se întoarse să asculte ceea ce, la sfârşitul cinei, avea să 
istorisească Sindbad Marinarul. 

Cea de a patra istorisire dintre istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este cea de a patra călătorie şi Sindbad 
Marinarul spuse: 


Nici huzurilc, nici zaiafeturile vieţii dc la Bagdad, o, 
prietenii mei, nu au putut să mă fac a da uitării călătoriile. 

Dimpotrivă, nu îmi mai aduceam deloc aminte de caznele 
îndurate şi de primejdiile trăite. Iar sufletul ccl viclean, care 
mă îmboldea, nu zăbovi a-mi înfăţişă foloasele ce le-aş avea 
străbătând iarăşi meleagurile altor oameni. Încât nu mai 
putui să mă împotrivesc ispitelor lor şi, într-o zi, lăsându-mi 
casa şi averile, luai cu mine o mare grămadă de mărfuri 
scumpe, cu mult mai multe decât luasem în celelalte 
călătorii ale mele, şi de la Bagdad plecai la Bassra, unde mă 
îmbarcai pc o corabie mare în tovărăşia unor negustori de 
vază tare bine preţuiţi în târg. 

Călătoria noastră pe mare, din mila lui Allah, la început fu 
strălucită. Treceam de la insulă la insulă şi de la un uscat la 
alt uscat, vânzând, şi cumpărând, şi izbândind câştiguri tare 
pricopsite, până ce într-o zi, în larg de mare, reizul porunci 
să sc arunce ancora şi strigă înspre noi: 

— Suntem pierduţi fară de scăpare! 

Şi deodată o pală dc vânt năprasnică rocoşi marea toată, 
care se năpusti asupra corăbiei, o sparse în toate chipurile 
şi îi smulse pe călători, cu căpitan, cu năieri şi cu mine cu 
tot. Şi dintru-ntâi toată lumea se înecă, iar eu aşijderea. 

Da eu izbutii, din mila lui Allah, să dau, prin genune, de o 
bârnă din corabie, de care mă încleştai cu mâinile şi cu 
picioarele, şi pe care fusci bălăbănit vreme de o jumătate de 
zi, dimpreună cu alţi negustori care izbutiseră să se agaţe 
de ea ca şi mine. 

Atunci, tot lopătând din mâini şi din picioare, ajunserăm 
până la urmă, ajutaţi de vânt şi de bătaia apelor, să fim 
aruncaţi, ca nişte scânduri, pe jumătate ca şi morţi de frig şi 
de spaimă, pe ţărmul unui ostrov. 

Şezurăm o noapte întreagă zdrobiţi, fară de mişcare, pe 
țărmul acelui ostrov. Da a doua zi izbutirăm să ne ridicâm şi 
să pornim înspre lăuntrul ostrovului, unde zărirăm o 
aşezare către care ne îndreptarăm. 


La sosirea noastră, văzurăm cum ieşea pe poarta acelei 
aşezări o ceată de oameni goi de-a binelea şi negri care, 
fară a ne spune o vorbă, ne înhăţară şi nc împinseră să 
intrăm într-o sală unde, pe un jeţ înalt, şedea un sultan. 

Sultanul ne porunci să şedem jos, iar noi şezurăm. Atunci 
dinainte ni se aduseră nişte tablale pline cu nişte bucate de 
care nu mai văzusem în toată viaţa noastră nicăierea. 
Vederea lor mie nu îmi stârni deloc pofta, osebit de tovarăşii 
mei care le mâncară cu înfulecături, ca să-şi astâmpere 
foamea ce-i rodea de când cu prăpădul corăbiei noastre. 
Cât despre mine, nelăcomia de atunci fu pricina ce avea să- 
mi mântuie viaţa până astăzi. 

Căci, de la cele dintâi îmbucături, o hulpăvie nemăsurată îi 
potopi pe tovarăşii mei, care începură să hăpăie ceasuri şi 
ceasuri în şir tot ce li se aducea, cu nişte schime dc nebuni 
şi cu nişte pufnituri de pomină. 

Pe când ci sc aflau în starea accca, oamenii cci goi aduseră 
o oală plină cu un fel de ir cu care îi unseră pe trup, şia 
cărui urmare asupra pântecelui lor fu nemaipomenită. Într- 
adevăr, văzui cum pântecele tovarăşilor mei se umflă 
treptat, treptat în toate părţile, până cc ajunse mai mare 
decât un cimpoi umflat: iar pofta le sporea pe măsură, până 
acolo încât urmară a mânca mai departe fară de contenire, 
în vreme ce eu mă uitam la ei, speriat de a lua seama că 
burdihanul nu li se mai umple. 

Or eu, dacă văzui urmarea aceea asupra tovarăşilor mei, 
stăruii a nu mă atinge neam de bucatele acelea şi nu mă 
înduplecai să mă Tas uns cu ir. Şi chiar că acea cumpătare 
îmi fu mântuitoare, întrucât mi se vădi că oamenii aceia goi 
erau mâncători de carne de om şi că se slujeau de acele 
felurite mijloace spre a-i îngrăşa pe oamenii ce le cădeau în 
mână şi spre a le face carnea în felul acesta mai fragedă şi 
mai mustoasă. lar cât despre sultanul acelor mâncători, mi 
se vădi că era căpcăun. I se gătea în fiece zi ca friptură câte 
un om îngrăşat după tipicul acela; cât despre inşii cei goi, 


lor nu le plăcea friptura şi mâncau carne de om crudă, fară 
nici un fel de găteală, aşa cum era. 

În acea jalnică încredințare, spaima de soarta mea şi dc 
cca a tovarăşilor mei ajunse cu atâta mai fară de margini, 
cu cât în curând băgai de seamă o scădere vădită a 
judecății tovarăşilor mei, pe măsură cc pântecele li se 
îmburdiha şi făptură li se umfla. Ba până la urmă ajunseră 
dc sc îndobitociră cu totul de-atâra mâncare şi, dacă se 
făcură întocmai ca nişte vite dc zalhana, fură daţi în paza 
unui păstor care în fiecare zi îi ducea la păscut în pajişte. 

Cât despre mine, foamea pe de o parte şi frica pe de alta 
mă prefăcuseră în chiar umbra mea, iar carnea mi se 
uscase pe oase. Încât dacă mă văzură aşa de jigărit şi de 
scofâlcit, băştinaşii de pe ostrovul acela nu se mai îngrijară 
de mine şi mă dădură cu totul uitării, de bună seamă 
socotindu-mă nevrednic a fi gătit ca friptură pentru sultanul 
lor, ba nici baremi la grătar. 

Lipsa accea dc veghere din partea ostrovenilor cei negri şi 
goi îmi îngădui într-o zi să mă depărtez de sălaşele lor şi să 
pornesc înspre altă zare. În drumul meu, dădui peste 
păstorul care mâna la păscut ciurda alcătuită de nenorociţii 
mei de tovarăşi, îndobitociţi de pântecul lor. Grăbii a mă 
afunda în ierburile cele înalte şi de a merge şi de a alerga 
spre a-i pierde din vedere, atâta de amarnic prilej de 
chinuri şi de jale îmi era înfăţişarea lor. 

Soarele amurgise de mult, da eu nu conteneam să merg. 
Mersei mai departe tot înainte noaptea toată, fară să mă 
încerce nevoia de a dormi, atâta de tare mă stăpânea frica 
să nu cad iarăşi pe mâna negrilor mâncători de carne de 
om. Şi mersei înainte şi toată ziua următoare, şi tot aşa încă 
alte şase zile, neluându-mi decât numai răgazul trebuitor 
pentru vreo odihnă care să-mi îngăduiască a-mi urma 
drumul înspre neştiut. Şi, drept toată hrana, culegeam 
ierburi de pe jos şi le mâneam, atâta numai cât să nu-mi 
dau sufletul de foame. 

În dimineaţa celei de a opta zile. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute treia noapte spuse: 

În dimineaţa celei de a opta zile, ajunsei pe ţărmul de 
dincolo al ostrovului şi zării oameni ca şi mine, albi şi 
îmbrăcaţi cu haine, şi care se îndeletniceau cu culesul 
boabelor de piper de prin tufărişurile de care era acoperit 
meleagul acela. Când mă zăriră şi ei, se strânseră ciotcă 
împrejurul meu şi îmi grăiră pe limba mea cea arăbească, 
pe care de atâta amar de vreme nu o mai auzisem. 

Mă întrebară cine sunt şi de unde vin. Eu răspunsei: „O, 
oameni buni, sunt om străin şi sărman!" Şi le istorisii ce 
necazuri şi ce primejdii îndurasem. Povestirea mea îi 
minună de-a minunelea şi mă firitisiră că dovedisem să scap 
de la înfulecătorii dc carnc de om, îmi aduseră de mâncat şi 
de băut, mă lăsară să mă odihnesc vreme de un ceas, apoi 
mă luară în luntrea lor ca să mă înfăţişeze sultanului lor a 
cărui cetate dc scaun era pe un alt ostrov din vecinătate. 

Ostrovul în care domnea sultanul avea drept cetate de 
scaun un oraş tare plin de lume, îmbelşugat cu toate cele 
ale traiului, plin de sukuri şi de negustori ale căror prăvălii 
erau încărcate cu lucruri de preţ, străbătut de uliţe 
frumoase pe care treceau mulţime de oameni călări pe cai 
strălucitori, da fară de şei şi fară de scări. Încât, atunci când 
îi fusei înfăţişat sultanului, după salamalecuri nu pregetai 
să-i mărturisesc mirarea în care mă aflam de a vedea 
oamenii cum călăresc pe deşelate. Şi îi spusei: 

Pentru care pricină, o, stăpâne şi doamne al nostru, nu vă 
slujiţi aici de şei? Şaua este un lucru tare înlesnitor la 
mersul călare! Şi-apoi îl face pe călăreț mai stăpân pe calul 
său! 

Sultanul rămase tare nedumerit dc vorbele mele şi mă 
întrebă: 

Păi da ce vrea să fie o şa? Atare lucru nu am văzut 
niciodată în viaţa noastră! 

Eu îi spusei: 


Nu ai vrea să-mi îngăduieşti a-ţi meşteri o şa spre a putea 
să-i încerci priinţa şi să-i preţăluieşti mulţumirea? 

EI îmi răspunse: 

De bună seamă! 

Atunci ccrui să vină un tâmplar şi îl pusei să tâmplărească, 
sub ochii mei, tarniţa pentru o şa, aidoma după arătările 
mele. Şi şezui lângă el până ce isprăvi. Atunci căptuşii cu 
însumi tarniţa cu straturi de dimie şi cu săfticle, şi la urmă o 
împodobii de jur împrejur cu chindiseli de aur şi cu ciucuri 
de felurite culori. Cerui apoi să vină un fierar pe care îl 
învăţai meşteria de a fauri o zăbală şi nişte scări; iar el 
meşteri desăvârşit lucrurile acestea, întrucât nu mă dezlipii 
de lângă el nici o clipită. 

Când totul fu îndeplinit fară de cusur, alesei calul cel mai 
arătos din grajdurile sultanului, îl înşăuai şi îi pusei frâul şi 
îl dichisii strălucit, fară a uita să-i pun fel de fel de ţarţamuri 
de podoabă, precum fotaze de cele lungi, canafuri de 
mătase şi de aur, ciucure în frunte şi gâtar albastru. Şi mă 
dusei de îndată să i-1 înfăţişez sultanului, care aştepta de 
câteva zile cu mare nerăbdare. 

Sultanul încălecă numaidecât şi sc simţi atâta dc bine 
cumpănit şi fu atâta de mulţumit de acea născocire, încât 
îmi dovedi mulţumirea sa cu nişte daruri straşnice şi cu 
peşcheşuri mari. 

Când văzu şi vizirul şaua şi se încredinţă cu cât este ea mai 
presus dc chipul dc a călări de mai înainte, mă rugă să-i fac 
şi lui una la fel. Iar eu binevoii să mă înduplec. Atunci toţi 
mai-marii din împărăție şi toţi dregătorii râvniră să aibă şi 
ci o şa şi îmi ccrură să le-o fac. Şi îmi dădură atâtea daruri, 
cât în puţină vreme ajunsei omul cel mai bogat şi cel mai de 
vază din cetate. 

Ajunsesem prietenul sultanului şi, când mă dusei într-o zi 
la el ca dc obicei, sc întoarse înspre mine şi îmi spuse: 

Ştii bine, Sindbad, că îmi eşti tare scump! Ai ajuns, în 
saraiul meu, ca unul de-ai mei, şi nu mai pot să mă lipsesc 
de tine, nici să îndur gândul că ar veni o zi când să ne 


părăseşti. Doresc, aşadar, să-ţi cer un lucru, fară a te vedea 
că te împotriveşti! 

Eu răspunsei: 

O, Măria Ta, porunceşte! Puterea ta asupră-mi este durată 
pe milele tale şi pe mulţumită pe care ţi-o datorez pentru 
tot binele cu care îţi sunt datornic de la venirea mea în 
accastă împărăție! 

El răspunse: 

Doresc să te însor la noi cu o femeie frumoasă, nurlie, 
desăvârşită, bogată şi ca arginţi şi ca haruri, pentru ca ea 
să te înduplece să rămâi pe totdeauna în cetatea noastră şi 
la saraiul meu. Aşa că îţi cer să nu care cumva să te lepezi 
de socoata şi de vorbele mele! 

Eu, la spusele accstea, rămăsei tare încurcat, lăsai capu-n 
jos şi nu putui să dau nici un răspuns, aşa mă sugruma 
împrejurarea. Încât sultanul mă întrebă: 

Pentru ce nu-mi răspunzi, o, copilul meu? 

Eu îngăimai: 

O, sultane al vremilor, socoata este socoata ta, iar eu sunt 
robul tău! 

Numaidecât sultanul trimise după cadiu şi după martori şi 
îmi dădu pe loc dc soţie o femeie hanâmă, de viţă înaltă, 
tare bogată, stăpână peste multe bunuri, damuri de case şi 
moşii, şi procopsită cu o frumuseţe marc. Totodată mă milui 
cu un sarai, plin cu de toate, cu slugile, robii şi roabele lui, 
şi cu o nafaca într-adevăr împărătească. 

Încât trăii într-o tihnă deplină şi ajunsei până peste poate 
de mulţumit şi de înflorit. Şi mă bucuram dc pe acum că am 
să pot într-o zi să scap din cetatea aceea şi să mă întorc la 
Bagdad luând-o cu mine şi pe soţia mea; căci tare o 
îndrăgisem, iar înţelegerea dintre noi era desăvârşită. Da 
când un lucru a fost hotărât dc soartă, nici o putere 
omenească nu-l mai poate face să se abată. Şi care-i 
făptură aceea care poate să cunoască cele ce vor veni? Şi, 
vai! Avea să mi se dovedească încă o dată că toate socoatele 
noastre sunt jocuri dc copii faţă de voia soartei. 


Într-o zi, soţia vecinului meu, din porunca lui Allah, muri. 
Cum vecinul îmi era prieten, mă dusei la el ca să-l alin 
spunându-i: 

Nu te mâhni mai mult decât este îngăduit, bre vecine! 
Allah are să te despăgubească în curând dânduc-ţi o soţie 
încă şi mai binecuvântată! Alungească-ţi Allah zilele! 

Da vecinul, uluit de vorbele mele, săltă capul şi îmi spuse: 

Cum de poţi să-mi urezi viaţă lungă când ştii bine că nu 
mai am decât un ceas de trăit? 

Eu atunci rămăsei uluit la rându-mi, şi îi spusei: 

Vecine, pentru ce vorbeşti aşa, şi de unde asemenea 
presimţiri? Din mila lui Allah, eşti bine sănătos, şi nimica nu 
te ameninţă! Au nu cumva vrei să te omori cu mâna ta? 

El răspunse: 

A! Văd acuma bine că tu habar nu ai de obiceele din ţara 
noastră. Află dar că datina cere ca tot soţul rămas în viaţa 
să fie înmormântat de viu cu soţia sa > > moartă, şi ca orice 
femeie rămasă în viaţă să fie înmormântată cu soţul ci mort. 
Este un lucru de neabătut! Şi tot acuma am să fiu şi eu 
înmormântat de viu cu soţia mea cea moartă! Aici toată 
lumea, chiar şi sultanul, trebuie să se supună acestei pravili 
stătorite dc strămoşi! 

La vorbele acelea, strigai: 

Pe Allah! Datina aceasta este tare ticăloasă! lar eu 
niciodată nu aş putea s-o îndeplinesc! 

Pe când vorbeam noi într-acest chip, rudele şi vecinii 
prietenului meu intrară şi chiar că începură să-l mângâie 
pentru moartea lui şi a soţiei sale. După care se apucară de 
pregătirile de înmormântare. Trupul femeii fu pus într-un 
sicriu descoperit, după ce o îmbrăcaseră cu hainele ei cele 
mai frumoase şi o împodobiseră cu odoarele cele mai 
scumpe. Pe urmă se alcătui alaiul; şi toată lumea, iar eu la 
fel, se îndreptă înspre locul dc îngropăciune. 

Ajunserăm afară din cetate la un munte de lângă mare. 
Într-un anume loc, văzui un fel de puţ tare larg de pe care 
grăbiră a ridica o lespede de piatră. Coborâră în puț sicriul 


în care se afla femeia cea moartă împodobită cu 
giuvaierurile ei; apoi îl apucară pe vecinul meu, care nu 
încercă nici o împotrivire, îl coborâră cu ajutorul unei funii 
până în fundul puţului, împreună cu un chiup mare de apă 
şi cu şapte pâini, drept meride. Când isprăviră, astupară la 
loc gaura puţului cu pietrele cele mari cârc slujeau de 
capac, şi se întoarseră pe unde veniseră. 

Or, eu şezusem de faţă la toate, într-o stare de spaimă de 
neînchipuit, cugetând în sufletul meu: „Asta chiar că este 
mai rău decât toate câte le-am văzut!" Şi, de cum mă 
întorsei la sarai, dădui fuga la sultan şi îi spusei: 

O, stăpâne al meu, am străbătut până astăzi multe ţări, da 
nu am văzut nicăieri un obicei atâta de varvar ca acesta 
care cere să fie înmormântat soţul rămas viu lângă soţia lui 
moartă! Încât tare aş vrea să ştiu, o, sultane al vremilor, 
dacă şi cel străin este dator acestei pravili la moartea soţiei 
sale! 

EI îmi răspunse: 

Păi de bună seamă! Va fi îngropat lângă ea! 

Când auzii vorbele acestea, simţii că de amar plesneşte 
beşica fierii din ficăţele meu şi ieşii de acolo nebun de 
spaimă şi mă dusei acasă la mine, speriat de pe acum ca nu 
care cumva soţia să-mi fi murit în lipsa mea şi să fiu silit a 
mă supune caznei cumplite la care fusesem martor. 
Degeaba încercai să mă alin zicându-mi: „Sindbade, fii 
liniştit! Dc bună seamă că tu ai să mori întâi! Şi-aşa că nu tu 
ai să fii înmormântat de viu!" Asta nu avea să-mi slujească la 
nimic, întrucât, peste puţină vreme, soţia mea căzu bolnavă, 
zăcu la pat câteva zile şi muri, cu toate îngrijirile de zi şi 
noapte cu care nu contenii s-o oploşesc. 

Jalea mea atunci fu până peste fire; întrucât chiar că nu 
găseam deloc că a fi îngropat de viu ar fi mai puţin amarnic 
decât a fi înfulecat de mâncătorii de carne de om. Şi-apoi 
nici nu mă mai îndoii de soarta mea când îl văzui pc însuşi 
sultanul că vine în casa mea să-mi deştearnă părerile lui de 
rău în ceea ce privea înmormântarea mea. Ba chiar binevoi, 


însoţit de toată lumea de vază de la curtea împărătească, 
să-mi facă cinstea de a fi dc faţă la înmormântarea mea, 
mergând alături dc mine în fruntea alaiului, pe urma 
sicriului în care fusese pusă soţia mea moartă, acoperită cu 
odoarele şi împodobită cu toate dischisurile ei. 

Când ajunserăm la poalele muntelui de lângă mare, unde 
se căsca puţul cu pricina, fu coborât în fundul gropniţei 
trupul soţiei mele; după care toţi cei de faţă veniră în 
preajma mea şi îmi deşternură părerile lor de rău şi rămas- 
bunul lor. Eu atunci gândii să mai fac o încercare pe lângă 
cugetul sultanului şi al celor de faţă ca să mă scutească de 
acca năpastă, şi strigai plângând: 

Eu sunt străin, şi nu e drept să fiu supus pravilei voastre! 
Şi-apoi am în ţara mea o soţie care e în viaţă şi copii care au 
nevoie de mine! 

Da degeaba tot ţipai şi suspinai, că ei mă înhăţară, fară a 
vrea să mă asculte, mă legară cu nişte funii pe după 
subsuori, agăţară deasupra mea un chiup cu apă şi şapte 
pâini, după datină, şi mă coborâră în afundul zgăului. Când 
ajunsei jos de tot, îmi strigară: 

Dcsfa-ţi legăturile, ca să tragem afară funiile! 

Ci eu nu vrusei să mă dezleg nicicum şi tot smuceam de 
ele ca să-i înduplec să mă tragă afară. Atunci dădură ei 
drumul funiilor, aruncându-le peste mine, astupară la loc 
gura puţului şi îşi luară calea fară a mai asculta la ţipetele 
mele jalnice. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează dc ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fii cea de a trei sute patra noapte spuse: fară a 
mai asculta la ţipetele mele jalnice. 

În curând, duhoarea din locul acela de sub pământ mă sili 
să-mi astup nasul. Da asta nu mă împiedică, la o geană de 
lumină ce venea de sus, să cercetez peştera aceea a 
morţilor, plină cu leşuri şi mai vechi şi mai proaspete. Era 
tare largă şi se întindea atâta de departe, încât privirea 
mea nu izbutea să-i scruteze adâncimea. Atunci mă aruncai 


la pământ şi-mi strigai: „[i se prea cuvine soarta, Sindbade 
cu suflet nesăţios! Şi-apoi ce nevoie aveai să-ţi ici o soţie în 
cetatea aceasta? Of! De ce nu te-ai fi prăpădit tu în valea 
diamantelor! Ori de ce n-ai fi fost înfulecat de mâncătorii de 
oameni! De-ar fi dat Allah să fi fost înghiţit de mare în 
vreunul din prăpădurile tale de pe ape, mai degrabă decât 
să te răpună o moarte atâta de înfricoşată!" Şi pe urmă 
începui să-mi dau cu pumnii în cap şi în pântece şi peste tot. 
Ci, îmboldit dc foame şi de sete, nu putui a mă hotări să mă 
las să mor de ajunare, şi desprinsei de pe funie pâinile şi 
chiupul cu apă, şi mâneai şi băui, da cu măsură, chibzuind 
la zilele ce vor urma. 

Trăii în felul acesta vreme de câteva zile, desprinzându-mă 
treptat cu duhoarea de neîndurat din gropniță, şi dormeam 
pe pământ într-un cotlon pe care îmi dasem osteneala să-l 
curăţ de osemintele de care era năpădit. Da curând luai 
seama că are să vie ceasul când nu voi mai avea nici pâine, 
nici apă. Şi ceasul acela sosi. Atunci, într-o deznădejde 
deplină, îmi făcui mărturisirea de credinţă şi stam să închid 
ochii ca să-mi aştept moartea, când deodată văzui că 
deasupra capului se deschide gura puţului şi e lăsat în jos 
un om mort într-un sicriu şi, după el, soţia lui cu cele şapte 
pâini şi cu chiupul cu apă. 

Eu atunci aşteptai ca oamenii dc deasupra să astupe iarăşi 
intrarea şi, fară a face nici cel mai mic zgomot, apucai un 
ditamai ciolan de mort şi, dintr-o săritură, mă repezii 
asupra femeii pe care, cu o izbitură în cap, o şi precurmai; 
şi, ca să mă încredinţez că murise, îi mai altoii o lovitură, şi 
încă una, în cap, din toate puterile mele. Pusei apoi mâna pe 
cele şapte pâini şi pe chiupul cu apă, şi în felul acesta avusei 
merinde pe încă vreo câteva zile. 

După acest răstimp, intrarea se deschise iar şi fu lăsată jos 
de data aceasta o femeie moartă şi un bărbat viu. Nu 
pregetai, ca să trăiesc, căci sufletul este scump! Să-l 
precurm pe bărbat şi să-i iau pâinile şi apa. Şi urmai să 
trăiesc aşa o bună bucată de vreme, omorând dc fiecare 


dată pe cel ce era înmormântat dc viu, şi furându-i 
merindele. 

Într-una din zile, dormeam la locul meu obişnuit, când mă 
deşteptai tresărind la un zgomot ciudat. Era ca o răsuflare 
dc om şi ca o lipăitură de paşi. Mă ridicai şi luai ciosvârta de 
care mă slujeam spre a-l precurma pe insul înmormântat 
dc viu, şi mă îndreptai înspre partea de unde părea că vine 
zgomotul. După câţiva paşi, mi se păru că întrezăresc ceva 
cc o luă la fugă pufnind straşnic. Eu atunci, tot înarmat cu 
osul meu, pornii după năluca aceea de umbră care fugea, 
mă ţinui după ca multă vreme şi alergam mereu pe urma ei 
prin beznă, lunecând la fiecare pas pe oasele celor morţi, 
când deodată, drept înaintea mea, în fundul peşterii, mi se 
păru că năzăresc un licăr de lumină care ba strălucea, ba se 
stingea. Înaintai mai departe şi, pe măsură ce înaintam, 
vedeam lumina cum creşte şi se întăreşte. Ci nu cutezam 
nicicum să cred că ar fi acolo vreo deschizătură pe unde să 
mă strecor afară şi îmi ziceam: „De bună seamă că trebuie 
să fie vreo altă gură a gropniţei, pe unde oamenii lasă în jos 
leşurile!" încât care nu-mi fu uluiala când văzui umbra cea 
fugace, care nu era altceva decât o jivină, cum îşi ia vânt şi 
sare prin deschizătura aceea. Pricepui atunci că acolo era o 
gaură săpată dc jivinele ce veneau să mănâncc trupurile 
morţilor din peşteră. Şi sării şi eu pe urmele dihaniei şi mă 
pomenii deodată în lumina zilei, sub cer. 

La acea privelişte, căzui în genunchi şi îi mulţumii din 
toată inima Celui Preaînalt pentru izbăvirea mea; şi îmi 
potolii sufletul şi mi-l liniştii din zbuciumul lui. 

Cercetai atunci zările şi văzui că mă aflam la poalele unui 
munte, la marginea mării; şi băgai dc seamă că muntele 
acela nu putea să aibă nici o legătură cu cetatea, aşa era de 
prăpăstios şi de netrecut. Şi chiar că încercai să mă caţăr 
pe el, da degeaba. Atunci, ca să nu mor de foame, mă 
întorsei în peşteră prin gaură şi mă dusei să iau pâinea şi 
apa; şi venii să mănânc sub cer: ceea ce făcui cu mai multă 
poftă decât pe vremea şederii printre morţi. 


Urmai a mă duce în fiecare zi în gropniță să-mi iau pâinile 
şi apa, precurmându-i pe cei cc erau înmormântați de vii. 
Apoi îmi veni în gând să strâng toate giuvaierurile de la 
morţi, diamantele, brăţările, salbele, mărgăritarele, 
rubinele, mademurile meşterite, veşmintele cele de preţ şi 
toate odoarele de aur şi de argint. Şi de fiecarc dată îmi 
căram prada la ţărmul mării, cu nădejdea că într-o zi voi 
putea să scap de acolo cu toate bogăţiile acelea. Şi, ca să fie 
totul gata, le întocmii în nişte legături bine înfăşurate în 
hainele şi în pânzeturile celor ce, bărbaţi ori femei, se aflau 
în peşteră. 

Şedeam într-o zi cugetând la păţaniile mele şi la starea 
mea de acum, la marginea mării, când zării o corabie care 
trecea destul de aproape de munte. Mă sculai grabnic, îmi 
desfăşai banda de mătase a turbanului şi începui să-l 
vântur cu fluturări mari şi cu ţipete amarnice, gonind de-a 
lungul țărmului. Din mila lui Allah, oamenii de pe naie 
văzură semnele mele şi sloboziră o luntre care să vină să 
mă ia şi să mă ducă pe puntea lor. Mă luară cu ei şi 
binevoiră să se împovăreze şi cu calabalăcurile mele. 

Când ajunserăm pe punte, reizul veni la mine şi îmi spuse: 

— O, tu, cine eşti şi cum ai făcut să ajungi pe muntele 
acesta unde, de-atâta vreme de când plutesc rin aceste 
meleaguri, nu am văzut vreodată decât diănii sălbatice şi 
păsări de pradă, da niciodată vreo făptură omenească? 

Eu răspunsei: 

O, stăpâne al meu, sunt un biet negustor, străin în aceste 
locuri. Mă aflam pe o corabie mare care s-a scufundat lângă 
coasta de aici; şi numai eu dintre toţi tovarăşii mei am 
izbutit, mulţumită voiniciei şi vârtoşiei mele, să scap de la 
înec şi să-mi scap odată cu mine şi mărfurile pe care le-am 
pus pe o scândură marc pe care am putut s-o prind la 
vreme, când s-a sfărmat corabia! Ursitoarea şi soarta m-au 
aruncat pe ţărmul acesta, şi a vrut Allah să nu mă lase să 
mor nici dc foame, nici de sete! 


Şi iaca-aşa i-am spus căpitanului, ferindu-mă cu grijă să-i 
dezvăluiesc adevărul despre însurătoarea şi despre 
înmormântarea mea, de frică să nu se afle pe punte careva 
din cetatea în care stăpânea datina cea înfricoşată sub care 
era să cad jertfa! 

Isprăvindu-mi spusa faţă de reiz, scosei dintr-o legătură un 
odor scump şi i-l dădui în dar, ca să mă privească cu ochi 
buni de-a lungul călătoriei. Ci, spre mirarea mea cea mare, 
reizul se dovedi de o mărinimie rară, nu vroi nicicum să 
primească darul şi îmi spuse cu glas binevoitor: 

Nu-mi stă în obicei să las să mi se plătească o faptă bună. 
Nu eşti tu cel dintâi pe care îl culegem de pe mare. l-am 
mai ajutat şi pe alţi pierduţi pe ape şi i-am dus până în ţara 
lor, în numele lui Allah; şi nu numai că n-am vrut să ne 
lăsăm plătiţi în nici un chip, da, întrucât erau lipsiţi de 
toate, le-am dat să mănânce şi să bea, şi i-am îmbrăcat; şi 
tot numai în numele lui Allah le-am dat şi cu ce să-şi scoată 
cheltuielile de drum! Întrucât oamenii sunt datori faţă de 
semenii lor, în numele lui Allah! 

La vorbele acestea, îi mulţumii căpitanului şi mă rugai 
pentru el urându-i viaţă lungă, pe când el poruncea să se 
desfăşoare pânzele şi pornea corabia la drum. 

Plutirăm minunat vreme de zile şi zile în şir, din ostrov în 
ostrov şi din mare în mare, pe când eu şedeam întins cu 
desfătare ceasuri la rând cugetând la păţaniile mele cele 
ciudate şi întrebându-mă dacă am trăit aievea toate acele 
năpaste ori de nu cumva nu au fost decât în vis. Şi uneori 
chiar că, gândindu-mă Ia şederea din gropniţa de sub 
pământ lângă soţia mea moartă, simţeam că ajung să 
înnebunesc de spaimă. 

Da până la urmă, cu mila lui Allah Preaînaltul, sosirăm 
bine sănătoşi la Bassra, unde nu ne oprirăm decât numai 
câteva zile, pentru ca apoi să intrăm în Bagdad. 

Eu atunci, încărcat cu bogății fără de capăt, luai drumul 
înspre uliţa şi înspre casa mea, unde ajunsei şi unde îmi 
găsii rudele şi prietenii; sărbătoriră cu toţii întoarcerea mea 


şi se bucurară până peste poate, firitisindu-mă că scăpasem 
cu zile. Atunci îmi încuiai cu grijă comorile în dulapuri, ci 
fără de a uita să fac pomeni mari săracilor, văduvelor şi 
orfanilor, şi daruri bogate prietenilor şi cunoscuţilor. Şi de- 
atunci încoace n-am mai contenit să mă tot dedau la toate 
desfătările şi la toate poftele, în tovărăşia unor inşi 
mehenghi. 

Da toate câtc v-am povestit acuma nu sunt chiar nimic pc 
lângă cele cc le păstrez să vi le istorisesc mâine, de-o vrea 
Allah! 

Aşa grăi Sindbad în ziua aceea! Şi nu uită a pune săi se 
dea o sută de galbeni hamalului şi a-l pofti să cineze cu el, 
în rând cu mai-mărimile care se aflau de faţă. Pe urmă, 
toată lumea se întoarse acasă, minunată de toate acestea. 

Cât despre Sindbad Hamalul. 

În clipita accasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fii cea de a trei sute şasea noapte spuse: 

Cât despre Sindbad Hamalul, d-apoi el se întoarse la casa 
lui, unde visă toată noaptea la povestea aceea uluitoare. lar 
a doua zi, când se întoarse iar în casa lui Sindbad 
Marinarul, încă tot mai era tare tulburat de înmormântarea 
gazdei sale. Da cum masa se şi afla întinsă, luă loc împreună 
cu ceilalţi, şi mâncă, şi bău, şi îl binecuvântă pc 
Atoatebinefacătorul. După care, în mijlocul tăcerii tuturor, 
ascultă ceea ce povesti Sindbad Marinarul. 

Cea de a cincea istorisire din istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi carf. Este cea de a cincea călătorie sindbad 
spuse: 

Aflaţi, o, prietenii mei, că la întoarcerea din cea de a patra 
călătorie mă afundai în desfăţ, în huzururi şi în chiolhanuri, 
şi până acolo cât îmi uitai repede patimile trecute şi nu îmi 
mai aminteam decât de câştigurile de-a mirărilea pe care 
mi le aduseseră păţaniile mele de pomină. Încât să nu vă 
miraţi dacă am să vă spun că nu pregetai deloc să mă supun 


sufletului meu, care mă îndemna la alte călătorii înspre 
țarile altor oameni. 

Mă sculai aşadar şi cumpărai mărfurile cârc, din sfetirile 
de mai înainte, ştiam că sunt lesnicioase la dever şi aduc 
câştig neîndoielnic şi îmbelşugat; pusei să fie strânse în 
legături şi plecai cu ele la Bassra. 

Acolo, mă dusei să mă preumblu pe chei şi văzui o corabie 
mare, nouă-nouţă, care tare îmi plăcu şi pe care o cumpărai 
numai pentru mine, atunci pe loc. Luai în slujba mea un reiz 
bun şi priceput, şi nişte năieri, şi poruncii să se încarce pe 
corabia mea mărfurile mele de cătrc robii mei care 
rămaseră pe punte ca să mă slujească. Primii şi călători 
câţiva negustori cu chipuri plăcute, care îmi plătiră cinstit 
preţul de călărorie. Astfel, ajungând de data aceasta stăpân 
pc corabie, puteam, mulţumită priceperii căpătate în 
treburile năiereşti, să-l ajut pe reiz cu staturile mele. 

Plecarăm de la Bassra cu inima uşoară şi voioasă, şi 
urându-ne între noi tot felul de binecuvântări. Iar plutirea 
ne fu norocită, înlesnită mereu de un vânt prielnic şi o mare 
blajină. Şi, după ce făcurăm felurite popasuri, ca să vindem 
şi să cumpărăm, într-o zi traserăm la ţărmul unui ostrov cu 
totul nelocuit şi pustiu, şi pe care nu sc vedea altă locuinţă 
decât numai o boltă albă. Ci eu, cercetând mai îndeaproape 
bolta aceea, pricepui că era oul unui rokh. Da nu le spusei 
nimic călătorilor care, de îndată ce coborâră pe uscat, nu 
găsiră altceva mai bun de făcut decât să arunce cu 
pietroaie în coaja oului. Încât până la urmă izbutiră să-l 
spargă şi, spre marea lor uluire, curse din el multă zeamă, 
iar peste câteva clipite puiul de rokh îşi scoase un picior din 
ou. 

Când văzură aşa, negustorii sparseră oul mai departe; pc 
urmă omorâră puiul de rokh, îl tăiară în bucăţi straşnice, şi 
se întoarseră pe punte să-mi povestească întâmplarea. 

Pc mine atunci mă cuprinse o spaimă până peste poate şi 
strigai: 


— Suntem pierduţi! Tatăl şi mama rokhului au să vină 
asupra noastră şi au să ne dea pieirii! Trebuie dar să ne 
depărtăm cât mai repede dc ostrovul acesta! 

Şi numaidecât desfăşurarăm pânzele şi, ajutaţi de vânt, 
luarăm largul. Estimp, negustorii sc apucară să frigă 
hartanele de rokh; da nici nu prinseră ei să se înfrupte din 
ele, că şi văzurăm doi nouri groşi cum astupă ochiul 
soarelui cu totul. Când norii aceia ajunseră mai aproape de 
noi, văzurăm că nu erau altceva decât nişte păsări rokh 
urieşeşti, tatăl şi mama celui care fusese omorât. Şi le 
auzirăm cum băteau din aripi şi cum scoteau nişte huituri 
mai cumplite ca tunetul. Şi în curând le văzurăm chiar 
deasupra capetelor noastre, da sus de tot, ţinând fiecare în 
gheare câte o ditamai stâncă mai marc decât naia noastră. 

La priveliştea aceea, nu mai avurăm nici o îndoială asupra 
pieirii noastre, ca urmare a răzbunării păsărilor rokh. Şi 
deodată una dintre păsări lăsă din înaltul slavilor să cadă 
stânca înspre corabie. Ci reizul era tare priceput; cu o 
răsucitură din pana cârmei, cârmi atâta de iute, încât 
corabia se plecă pe o latură, iar stâncăraia căzu, trecând 
chiar pe lângă noi, în marea care se despică într-un chip 
atâta de căscat, încât îi zărirăm fundul, iar naia săltă şi 
cobori şi iarăşi săltă înfricoşător. Da tot atunci soarta 
noastră vru ca al doilea rokh să sloboadă şi el stâncăraia 
care, până să apucăm noi să ne ferim, ajunse să cadă taman 
pe puntea din spate, sfărâmând cârma în zeci de bucăţi şi 
scufundând jumătate din corabie în ape. Din izbitură, 
negustorii şi năierii fură unii stropşiţi, iar ceilalţi scufundaţi. 
Eu fusei din rândul celor scufundaţi. 

Ci izbutii să răzbat o clipită la faţa apei, atâta mă 
zbătusem împotriva morţii, înghioldit de imboldul de a-mi 
izbăvi sufletul cel de preţ. Şi, din norocire, izbutii să mă 
agăţ de o scândură din corabia mea, care pierise. 

Într-un sfârşit, dovedii să mă încălărez pe scândura aceea 
şi, lopătând din picioare, putui, ajutat dc vânt şi de viitura 
apelor, să ajung la un ostrov, taman la vreme ca să nu-mi 


dau suflarea cea de pe urmă, aşa de istovit eram de trudă, 
de foame şi de sete. Mă aruncai dintru-ntâi pc mal, unde 
şezui ameţit un ceas de vreme, până ce sufletul şi inima să 
izbutească a mi se odihni şi potoli. Mă sculai atunci şi păşii 
în ostrov ca să cercetez locurile. 

Nu fu de trebuinţă să fac un drum lung spre a băga de 
seamă că, de data aceasta, soarta mă adusese într-o 
grădină atâta de frumoasă, încât putea să fie asemuită cu 
grădinile raiului. Peste tot, dinaintea ochilor mei fermecaţi, 
numai pomi cu poame daurite, izvoare murmuitoare, păsări 
cu potop de ciripituri şi flori răpitoare. Încât nu pregetai 
deloc să mănânc din poamele acelea, să beau din apa aceea 
şi să miros acele flori; şi găsii totul cât se poate dc minunat. 

În cli pita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfii cea de a trei sute şaptea noapte spuse: 

Şi găsii totul cât se poate de minunat. Încât nu mă mai 
clintii din locul unde mă aflam şi mă odihnii acolo mai 
departe de trudele mele, până seara. 

Da când se lăsă noaptea şi mă văzui singur pe ostrov, nu 
mă putui opri, în pofida frumuseţii şi a tihnei ce mă 
împresurau, să mă apuce o spaimă cumplită; încât nu putui 
să dorm decât cu un ochi, iar somnul îmi fu bântuit de vise 
amarnic de urâte, în sânul acelei tăceri şi al singurătăţii. 

Dimineaţa mă sculai, mai liniştit, şi dusei ceva mai încolo 
cercetările. Ajunsei astfel la un gâldău în care curgea apa 
de la un izvor, iar pe marginea gâldăului şedea nemişcat un 
bătrân falnic, împodobit cu o mantie mare făcută din frunze 
de copaci. Iar eu cugetai în sufletul meu: „Bătrânul acesta 
trebuie să fie şi el tot vreun scăpat de la înec care, înainte 
de mine, şi-o fi găsit adăpost pe ostrovul dc aici!" 

Aşa că mă apropiai de el şi îi urai bună pace. El îmi 
răspunse la urare, da numai prin semne, fară să rostească o 
vorbă. Şi îl întrebai: 

O, preacinstitule şeic, cum se face de te afli în locul acesta? 


El nu îmi mai răspunse, ci doar clătină din cap cu o 
înfăţişare mâhnită şi îmi făcu din mână nişte semne cârc 
tălmăceau: „Mă rog ţie să mă iei în cârcă şi să mă treci râul: 
aş vrea să culeg nişte poame de pe malul de dincolo!" 

Eu atunci gândii: „Sindbade, negreşit că vei săvârşi o faptă 
bună dacă îi vei face binele acesta bătrânului!" Aşa că mă 
aplecai şi îl luai în spinare, petrecându-i picioarele peste 
pieptul meu; iar el îmi cuprinse astfel gâtul între armurii lui, 
şi capul cu braţele. Şi îl cărai peste râu decindea, până la 
locul pe care mi-l arătase; apoi mă aplecai iarăşi şi îi 
spusei: 

Coboară încetişor, o, preacinstitule şeic! 

Ci el nici nu se clinti. Ba dimpotrivă, îşi strânse şi mai 
vârtos picioarelc pc după gâtul meu şi mi se încleştă de 
grumaji din toate puterile lui. 

La pătărania aceea, rămăsei până peste poate de uluit şi 
mă uitai mai cu luarc-aminte la picioarele lui. Mi se părură 
negre şi păroase şi aspre ca pielea de bivol, şi mă înfricară 
de tot. Încât, năpădit deodată de o spaimă fară de margini, 
dădui să mă desprind din strânsoarea lui şi să-l arunc la 
pământ; ci el atunci mă strânse atâta de straşnic de 
beregată de mă şi sugrumă pe jumătate şi văzui lumea cum 
mi se înnegurează dinaintea ochilor. Mai făcui o sforţare, da 
cu asta îmi şi pierdui judecata, cu suflarea tăiată, şi căzui 
leşinat la pământ. 

După o bucată de vreme, îmi venii în simţiri şi, în ciuda 
leşinului, îl găsii pe moşneag tot înclcştat pc grumajii mei; 
doar că îşi mai slăbise olecuţă picioarele ca să îngăduie 
răsuflării să-mi pătrundă în gâtlej. 

Când mă văzu că răsuflu, îmi trase două lovituri de picior 
în pântece, ca să mă silească să mă ridic. Durerea mă făcu 
să mă supun, şi mă sculai iarăşi în picioare, în vreme ce el 
mi se încleştase de gât mai tare ca până aci. Cu mâna îmi 
făcu semn să merg sub copaci; iar acolo începu să culeagă 
poame şi să le mănânce. Şi ori dc câte ori mă opream fară 
de învoirea lui sau dacă mergeam prea repede, îmi ardea 


nişte lovituri de picior tare vajnice care mă sileau la 
supunere. 

Şezu toată ziua aceea pe umerii mei, mânându-mă ca pe o 
vită de dârvală; iar când se lăsă noaptea, mă sili să mă 
întind pe jos cu el, ca să poată să doarmă încleştat întruna 
de gâtul meu. Iar de dimineaţă mă trezi cu o izbitură de 
picior în pântece, ca să mă pună să-l car ca şi în ajun. 

Rămase încleştat aşa pe umerii mei zi şi noapte, fară 
contenire. Îşi făcea pe mine toate nevoile, şi udul şi scârna, 
şi mă îmboldea fără de milă să tot umblu, cu lovituri de 
picioare şi cu lovituri de pumn. 

Încât văzui limpede că nicicând nu îndurasem în sufletul 
meu atâta umilinţă şi în trupul meu atâtea cazne ca în 
slujba acelui bătrân mai ager ca un flăcău şi mai nemilos ca 
un măgărar. Şi nu mai ştiam ce mijloc să folosesc ca să mă 
scutur de el; şi îmi blestemam îndemnul cel bun care mă 
făcusc să-mi fie milă de el şi să-1 iau în cârcă. Şi chiar că, la 
ceasul acela, îmi doream moartea din tot adâncul inimii. 

Eram de destul de multă vreme în starea aceea 
nenorocită, când într-o zi, punându-mă să merg pe sub 
nişte pomi din care atârnau nişte tigve mari, îmi veni în 
gând să mă slujesc de troacele acelea uscate ca să-mi fac 
din ele nişte vase. Aşa că ridicai de pe jos o ditamai tiugă 
uscată, căzută de multă vreme din copac, o golii şi o curăţai 
cu totul pc dinlăuntru, şi mă apucai să culeg dc pe nişte viţe 
de vie ciorchinii de struguri cei mai frumoşi, pe care îi 
storşii în tigvă până ce o umplui. O astupai apoi cu grijă şi o 
pusei la soare, unde o lăsai mai multe zile până ce mustul sc 
făcu de ajunse vin curat. Luai atunci tigva şi băui din ea 
atâta cât îmi era deajuns ca să-mi întărească puterile şi să 
mă ajute să îndur ostenelile poverii, da nici atâta totuşi cât 
să ajung la beţie. Da tot mă simţii înviorat şi plin de voioşie, 
încât începui să ţopăi de colo colo, cu povara pe cârc nici nu 
o mai simţeam, şi să dănţuiesc cântând pe sub pomi. Ba mă 
apucai să şi bat din palme ca să ţin hangul danţului şi 
râzând în hohote din toate beregăţile mele. 


Când mă văzu în starea aceea neobişnuită, şi când luă 
aminte că puterile mi se sporiseră până într-atâta încât îl 
purtam fară dc caznă, îmi porunci prin semne să-i trec lui 
tigva. Eu rămăsei tare înciudat dc cererea lui; da atâta de 
frică îmi era dc el, încât nu cutezai să nu mă supun; aşa că 
zorii să-i dau tigva, măcar că plin de necaz. O luă din 
mâinile melc, şi-o duse la gură, gustă mai întâi ca s-o 
încerce, şi, întrucât găsi ispititoare băutura, o bău pe toată, 
golind tiuga până la ultimul strop, după care o aruncă hăt 
încolo. 

În curând, aburul vinului începu să-şi facă rostul asupra 
creierului său; şi cum băuse destul cât să se îmbete, nu 
zăbovi a începe să dănţuiască mai întâi în felul său şi să se 
bâţie pe umerii mei, pentru ca apoi să se înmoaie, cu toate 
vinele fleşcăite, şi să se clatine ba la dreapta, ba la stânga, 
ţinându-se numai atâta cât să nu cadă. 

Eu atunci, simțind că nu mai sunt strâns ca de obicei, cu o 
mişcare iute îi deznodai picioarele de pe gâtul meu şi, dintr- 
o repezitură dc umeri, îl aruncai să bufnească la câţiva paşi 
mai încolo şi să se dea de-a dura pe jos, unde rămase fără 
de mişcare. Sării atunci pe el şi, apucând de pe sub pomiun 
cogeamitea pietroi, îi trăsei în cap un potop de lovituri aşa 
de bine alduite, încât îi zdrobii scăfârlia şi îi mestecai 
sângele cu carnea. Şi muri! Nu s-ar mai milui Allah nicicând 
de sufletul lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute opta noapte spuse: 

Nu s-ar mai milui Allah nicicând de sufletul lui! 

La vederea leşului său, îmi simţii sufletul încă şi mai uşurat 
decât trupul, şi începui să alerg de bucurie şi ajunsei în felul 
acesta pc țărm, chiar pe locul unde mă aruncase marca, 
când cu prăpădul corăbiei mele. Vru soarta ca, taman la 
ceasul acela, să se nimerească acolo nişte năieri, coborâţi 
pe uscat de pe o corabie trasă la țărm, ca să caute apă şi 
poame. Când dădură cu ochii dc mine, rămaseră până peste 


poate de minunaţi, şi veniră să mă împresoare şi să mă 
cerceteze, după salamalecurile de o parte şi de alta. Iar eu 
le istorisii cele câte Ic pătimisem, cum mi se scufundase 
corabia şi cum fusesem adus la starea de vită de povară de 
către moşneagul pe care într-un sfârşit îl omorâsem. 

La auzul istorisirii mele, năicrii rămaseră uluiţi şi strigară: 

— Mare minune că ai izbutit să scapi de şeicul acela pe 
care toţi corăbierii îl ştiu pe numele de Bătrânulmării! Eşti 
cel dintâi pe care nu l-a sugrumat; că i-a curmat totdeauna 
între armurii lui pe toţi cei asupra cărora a izbutit să se facă 
stăpân. Binecuvântat fie Allah carele te-a izbăvit de el! 

După care mă duseră pe corabia lor, unde reizul mă primi 
cu drag şi îmi dădu haine să-mi acopăr golăcatea; şi, după 
ce mă puse să-i istorisesc pătărania mea, mă firitisi că 
scăpasem şi ridică pânzele. 

După mai multe zile şi mai multe nopţi de plutire, intrarăm 
la schila unei cetăţi cu case bine zidite şi care da înspre 
mare. Cetatea aceea se chema Cetatea Maimuţelor, din 
pricina mulţimii uluitoare de maimuțe care sălăşluiau în 
copacii dimprejur. 

Coborâi şi eu pe uscat cu unul dintre negustorii de pe 
corabie, ca să văd cetatea şi să încerc vreun alişvcriş. 
Negustorul, cu care legasem chelemet, îmi dete un sac de 
bumbac şi îmi spuse: 

Ia sacul acesta, umple-l cu pietre şi alătură-te locuitorilor 
care ies dintre zidurile cetăţii. Şi în felul acesta ai să-ţi 
câştigi din plin cele ale traiului. 

Făcui atunci ceea ce mă sfătuise el, îmi umplui sacul cu 
pietre şi, de cum isprăvii treaba aceasta, văzui că iese din 
cetate o liotă de inşi tot aşa încărcaţi fiecare cu câtc un sac 
la fel cu al meu. Negustorul, prietenul meu, mă duse la ei şi 
le spuse cu căldură: 

E un om sărac şi străin. Luaţi-l cu voi ca să-l învăţaţi cum 
să-şi câştigc viaţa aici! Dacă îi faceţi binele acesta, 
Atoateîmpărţitorul arc să vă răsplătească din belşug! 


Ei răspunseră cu ascultare şi cu supunere şi mă luară cu 
ei. 

După ce merserăm o vreme, ajunserăm la o vale largă 
acoperită de nişte pomi aşa de înalţi, cât nimenea nu ar fi 
putut să se caţere în ei; şi pomii aceia erau plini de 
maimuţele cu pricina, iar ramurile lor erau grele de 
poamele cu coaja tare numite cocos indienesc. 

Ne oprirăm la poalele acelor pomi, iar tovarăşii mei îşi 
puseră sacii jos pe pământ şi începură să dea în maimuțe 
aruncând cu pietre. Atunci maimuţele, mâniate, răspunseră 
aruncând în noi de sus din copaci un potop de nuci de 
cocos. lar noi, punându-ne din vreme în vreme la adăpost, 
culegeam nucile de pe jos şi ne umpleam sacii. 

Când sacii se umplură, îi săltarăm în spinare şi băturăm 
calea îndărăt spre cetate, unde negustorul îmi luă sacul şi 
îmi dădu preţul lui în bani peşin. Şi îi însoţii tot aşa mai 
departe în fiecare zi pe culegătorii de nuci de cocos, şi 
vindeam în cctatc nucile, şi-aşa până când, încet, încct, tot 
strângând ceea ce câştigam, încherbai o avere care spori 
mereu ca urmare a fel de fel de trocuri şi de cumpărări, şi 
îmi îngădui să mă sui pc o corabic care pleca înspre Marea 
cu Mărgăritare. 

Cum avusesem grijă să iau cu mine o grămadă de nuci de 
Cocos, nu pregetai, când ajungeam la vreun ostrov, să le 
schimb pe piper şi pe scorţişoară; şi vindeam piperul şi 
scorţişoara în altă parte şi cu banii pc care îi câştigam 
ajunsei la Marea cu Mărgăritare, unde năimii pe cheltuiala 
mea nişte scufundători. 

Norocul meu la pescuitul de mărgăritare fu dc-a mirărilea. 
Îmi îngădui să dobândesc în scurtă vreme o avere straşnică. 
Încât nu vrusei să-mi mai tărăgănesc întoarcerea şi, după 
ce cumpărai, numai spre folosinţa mea, nişte lemn de aloc 
de cel mai „bun soi de la băştinaşi din ţara aceea 
închinătoare la bozi, mă încărcai pe o corabie care îmi 
ridica pânzele înspre Bassra, unde ajunsei cu bine după o 
plutire minunată. De-aci plecai fară dc zăbavă la Bagdad, şi 


dădui fuga înspre uliţa şi înspre casa mea, unde fusei 
întâmpinat cu revărsări de bucurie de către rudele şi 
prietenii mei. 

Cum mă întorceam mai bogat de cum fusesem vreodată, 
nu pregetai să revărs îndestularea împrejurul meu, făcând 
danii mari celor ce se aflau în nevoie. lar eu însumi trăii 
într-o tihnă deplină, în sânul veseliei şi al huzururilor. 

Ci voi ceştilalţi, o, prietenii mei, cinaţi în seara aceasta la 
mine, iar mâine nu pregetaţi să veniţi iar ca să ascultați 
povestea celei de a şasea călătorii; întrucât aceea chiar că 
este uluitoare, şi are să vă facă să uitaţi păţaniile pe cârc le- 
aţi ascultat acum, orişicât de nemaipomenite or fi fost ele! 

Apoi Sindbad Marinarul, când încheie istorisirea aceasta, 
puse să i se dea, după obiceiul său, o sută de galbeni 
hamalului fermecat care plecă, după cină, cu ceilalţi 
musafiri. lar a doua zi, de faţă cu aceiaşi prieteni, după un 
ospăț tot aşa de falnic ca şi cel din ajun, Sindbad Marinarul 
grăi într-acest chip: 

Cea de a şasea istorisire din istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este cea de a şasea călătorie aflaţi o, voi 
toţi, prieteni, tovarăşi şi oaspeţi ai mei dragi, că după 
întoarcerea din cca de a cincea călătorie, şedeam într-o zi 
dinaintea porţii să iau aer şi chiar că mă simţeam până 
peste măsură de tihnit, când văzui că trec pe uliţa mea nişte 
negustori ce păreau că sc întorceau din călătorie. La 
vederea lor, îmi amintii cu drag de zilele întoarcerilor mele, 
tot aşa, din călătorie, de bucuria de a mă întâlni iarăşi cu ai 
mei, cu prietenii şi cu tovarăşii de odinioară, şi de bucuria 
încă şi mai mare de a-mi vedea iar ţara în care m-am 
născut; iar amintirea aceasta îmi îmbia sufletul către 
călătorii şi alişverişuri. Încât hotărâi să mă călătoresc; 
cumpărai mărfuri bogate şi de preţ, volnice să înfrunte 
marea, pusei să mi se încarce calabalăcurile, şi plecai din 
cetatea Bagdadului înspre cetatea Bassrei. Acolo găsii o 
corabie mare plină cu negustori şi cu obraze alese care 
aveau cu ei mărfuri strălucite. Pusei să mi se încarce 


calabalăcurile lângă ale lor pe puntea corăbiei şi plecarăm 
în pace din cetatea Bassrei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sc 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute noua noapte spu se: 

Şi plecarăm în pace din cetatea Bassrei. 

Nu contenirăm să tot plutim din loc în loc şi din cetate în 
cetate, vânzând, cumpărând şi bucurându-ne de vederea 
priveliştilor altor ţări cu alţi oameni, ocrotiţi întruna de un 
vânt prielnic dc cârc ne prilejuirăm spre a ne bucura de 
viaţă. Ci iacătă că într-o bună zi, pe când ne aflam într-o 
tihnă deplină, auzirăm nişte ţipete de deznădejde. Cel ce le 
scotea era chiar căpitanul. Tot atunci îl şi văzurăm cum îşi 
trânteşte turbanul la pământ, cum se plesneşte peste ochi, 
cum îşi smulge barba şi cum se lasă frânt taman chiar în 
mijlocul naiei, pradă unui zbucium de neînchipuit. 

Atunci toţi călătorii şi toţi negustorii se strânseră 
împrejurul lui şi îl întrebară: 

O, reizule, ce belea s-a întâmplat? 

Căpitanul răspunse: 

Aflaţi, oameni buni strânşi aici, că ne-am rătăcit cu corabia 
noastră şi că am ieşit din marea în care eram ca să intrăm 
într-o mare pe unde nu cunoaştem nicidecum calca. Aşa că 
dacă Allah nu nc hărăzeşte vreun noroc ca să scăpăm din 
apele de aici, vom pieri toţi câţi suntem laolaltă. Aşa că 
trebuie să ne rugăm la Allah Preaînaltul să ne scoată din 
belea! 

Căpitanul, pe urmă, se sculă de pe jos şi se sui pe catarg şi 
vru să rânduiască pânzele; da vântul deodată suflă răzvrătit 
şi înclină naia spre îndărăt atâta de amarnic, încât cârma se 
frânse, pe când noi ne pomenirăm lângă un munte înalt. 
Atunci reizul sări jos de pe catarg şi strigă: 

— Nu este ajutor şi tărie decât întru Allah Preaiînaltul şi 
Atotputernicul! Nimenea nu poate să oprească soarta! Pe 
Allah! Am căzut într-o pierzanie înfricoşată, fară nici o 
nădejde de mântuire ori de scăpare! 


La vorbele acestea, călătorii începură cu toţii să-şi plângă 
de milă şi să-şi ia bun-rămas unii de la alţii, până a nu-şi 
vedea zilele încheiate şi nădejdea prăbuşită. Şi deodată 
corabia se înclină înspre muntele cu pricina şi se sfărâmă şi 
se împrăştie făcută ţăndări din toate părţile. Şi toate câte se 
aflau pe ea se scufundară. lar negustorii căzură în mare. 
Unii se înecară, iar alţii se încleştară de muntele cu pricina 
şi izbutiră să scape. Eu fusei din rândul celor care se 
agăţară de munte. 

Muntele acela se afla pe un ostrov tare mare, cu coastele 
pline de corăbii prăpădite şi de tot felul de sfărâmături. La 
locul unde puserăm piciorul, văzurăm împrejuru-ne o 
grămadă uluitoare de tărhaturi aruncate de mare, mărfuri 
şi lucruri scumpe de toate soiurile. Iar eu începui să colind 
printre lucrurile acelea împrăștiate şi, după câţiva paşi, 
ajunsei la un pârâiaş cu apă dulce care, alminteri decât 
toate celelalte râuri, se vărsa în mare, ieşea din munte şi se 
depărta dc mare spre a se afunda mai încolo într-o peşteră 
aflată chiar la poalele acelui munte, şi să piară în ea. 

Da asta nu era nicidecum totul. Băgai de seamă că 
malurile râului erau presărate cu pietre de rubin, cu 
gemme de toate culorile, cu nestemate de toate chipurile şi 
cu mademuri de preţ. Şi toate acele pietre scumpe erau 
fară de număr, ca pietricelele de pe albia unui râu. Încât tot 
locul dimprejur sclipea şi strălucea de răsfrângerile şi de 
focurile lor, până într-atâta cât ochii nici nu pluteau să le 
îndure lucirea. 

Asemenea băgai de seamă că pe ostrov se afla cel mai bun 
soi de aloe chinezesc şi comaresc. 

Mai era pe ostrovul acela şi un izvor de ulei de chihlimbar, 
de culoarea catranului, care curgea ca o ceară topită dc 
arşiţa soarelui; iar peştii cei mari ieşeau din mare şi veneau 
s-o înfulece; o dospeau în pântecele lor şi o borau după o 
vreme la faţa apei; atunci uleiul acela se întărea şi îşi 
schimba firea şi culoarea; iar valurile îl aduccau îndărăt la 
ţărmul care era îmbălsămat de el. Cât despre chihlimbarul 


pe care peştii nu-1 înfulecau, acela se topea sub bătaia 
razelor de soare şi revărsa peste tot ostrovul o boare 
asemuitoare cu mireasma de muşc. 

Mai trebuie să vă spun că toate acele bogății nu puteau să- 
i folosească nimănuia, dat fiind că nimenea nu putuse să 
răzbată la acel țărm şi să mai scape de acolo viu ori mort. 
Într-adevăr, orice corabie care se apropia dc ostrov era 
zdrobită de muntele acela; şi nimenea nu putea să se caţere 
pe el, aşa de prăpăstios erav încât călătorii care izbutiseră 
să scape de la prăpădul corăbiei noastre, ca şi mine, 
ramaserăm tare uluiţi şi şezurăm acolo pc țărm năuci de 
toate bogăţiile câte le aveam sub ochi şi de soarta cea 
ticăloasă care ne aştepta între atâtea străluciri. 

Conăcirăm aşadar o bună bucată dc vreme pe ţărmul 
acela, fară a şti încotro s-o luăm; apoi, întrucât găsisem 
ceva merinde, le împărţirăm între noi cinstit. Or, tovarăşii 
mei, care nu prea erau deprinşi cu necazurile, îşi mâncară 
tot tainul dintr-o dată, ori din două dăţi: încât nu zăboviră, 
după o bucată dc vreme, măsurată după puterea de 
răbdare a fiecăruia, să-şi dea sufletul unul câte unul, din 
lipsă de hrană. Da eu mă pricepui să-mi drămuiesc cu 
chibzuială merindele, şi nu mâneai din ele decât numai o 
dată pe zi; şi-apoi mai şi dibăcisem, numai pentru mine, şi 
alte rosturi de-ale gurii, despre care mă ferii cu mare grijă 
să le pomenesc fârtaţilor mei. 

Aceia dintre noi cârc muriră întâi fură îngropaţi de ceilalţi, 
după ce erau spălaţi şi puşi într-un giulgiu din ţesăturile 
găsite pe țărm. La lipsurile acelea se mai adăugă şi o 
molimă de pântccăraie, pricinuită de jilăveala acelui loc 
scăldat de mare. Încât tovarăşii mei nu zăboviră să moară 
până la unul; şi eu cu mâna mea săpai groapa celui din 
urmă tovarăş al meu. 

La ceasul acela, nu-mi mai rămăseseră decât tare puţine 
merinde, în pofida legumelii şi a chibzuinţii mele; şi, văzând 
că mi se apropie clipa morţii, începui să-mi plâng zilele 
gândind: „De ce nu m-oi fi prăpădit înaintea fârtaţilor mei 


care mi-ar fi adus îngrijirile cele dc pe urmă, spălându-mă şi 
îngropându-mă! Nu este ajutor şi tărie decât numai întru 
Allah Preaînaltul!" Şi cu asta începui să-mi muşc mâinile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că sein 
minează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a trei sute zecea noapte spuse: 

Începui să-mi muşc mâinile de deznădejde. 

Mă hotărâi atunci să mă scol şi mă apucai să-mi sap o 
groapă adâncă, zicându-mi: „Când am să simt că mi sc 
apropie ceasul ccl de pe urmă, am să mă târăsc până aici şi 
am să mă aştern în groapa aceasta unde am să mor. Vântul 
se va osteni să strângă treptat nisipul peste capul meu şi să 
astupe groapa!" Şi, pe când făceam treaba aceea, îmi 
căinam lipsa de înţelepciune şi plecarea din ţara mea, după 
toate câte le pătimisem în călătoriile de mai înainte şi câte 
Ic păţisem în cea dintâi, în cea de a doua, în cea dea treia, 
în cea de a patra şi în cea de a cincea, şi fiecare păţanie era 
mai rea decât cea dc dinainte. Şi îmi ziceam: „De câte ori 
te-ai căit, ca să începi iar! Ce zor aveai să te mai 
călătoreşti? Au nu aveai tu la Bagdad bogății destule şi ce 
să cheltuieşti fară de socoată şi fară de teamă că ai să-ţi 
făţuieşti vreodată averile care ţi-ar fi ajuns pentru două 
vieţi ca a ta?" 

La gândurile acestea, se urmă în curând o altă cugetare la 
vederea râului. Îmi zisei într-adevăr: „Pe Allah! Râul acesta 
dc bună seamă că trebuie să aibă un început şi un sfârşit. Îi 
văd bine înccputul de aici, da sfârşitul îi e nevăzut! Totuşi 
râul care se afundă aşa sub munte nu încape îndoială că 
trebuie să iasă pe cealaltă parte prin vreun loc. încât, 
socotesc că singurul gând într-adevăr cu putinţă ca să scap 
de aici este de a-mi întocmi vreo plută, de a mă sui pe ea şi 
de a mă lăsa dus de curgerea apei care are să mă bage în 
peşteră. Dacă aşa mi-o fi scrisa, am să găsesc eu cumva pe 
acolo calea dc scăpare; dacă nu, oi muri în ea, şi tot are să 
fie mai puţin cumplit decât să mor de foame pe arinişa de 
aici!" 


Aşa că mă sculai, îmbărbătat oleacă de gândul acela, şi mă 
apucai numaidecât să-mi înfăptuiesc chibzul. Strânsei nişte 
trupine mari de lemn de aloc comaresc şi chinezesc şi le 
legai straşnic între ele cu frânghii; pusei deasupra nişte 
bucăţi mari de scândură adunate de pe țărm şi care 
ajunseseră acolo de la corăbii lc sfărâmate, şi încherbai 
totul astfel în chip de plută, lată cât râul, ori mai degrabă 
oleacă mai puţin lată, da nu cu mult. Când lucrarea fu gata, 
încărcai pe plută câţiva saci mari plini cu pietre de rubin, cu 
mărgăritare şi cu toate soiurile de nestemate, alegându-le 
pe cele mai mari, acelea care erau ca nişte pietroaie; şi luai 
de asemenea şi câteva sarcini de chihlimbar cenuşiu, pe 
care îl alesei cât mai bun şi scuturat de toate murdăriile lui; 
şi nu uitai să iau şi ceea ce îmi mai rămăsese de-alc gurii. 
Cumpănii atunci totul bine pe plută, pe cârc avui grijă s-o 
înzestrez cu două scânduri în chip de vâsle, şi la sfârşit mă 
aşezai şi eu deasupra, încredinţându-mă voiei lui Allah şi 
amintindu-mi de stihurile poetului: 

De jalea celui ce-o-nălţă frumoasă! 

Un alt pământ vei mai găsi - bun, rău - în locu-acestui 
vechi pământ al tău, 

Dar suflet numai unu-i dat oricui, 

Nu mai găseşti un altu-n locul lui! 

Şi nu te mai mâhni de ce năpaste ţi-e dat în pragul nopţii 
să te-adaste, 

Căci, cât de mare-ar fi el, nenorocul, îi vine pân la urmă şi 
sorocul. 

Şi nu uita că, de ţi s-a menit un colţ de lume să-ţi găseşti 
sfârşit, 

Nu vei putea să-ţi sapi nicicând mormânt, 

Oricât te-ai strădui, în alt pământ! 

lar de-ai ajuns la greu şi la nespor, 

Degeaba cauţi vreun sfătuitor, 

Căci nimeni nu-i să-ţi dea un sfat mai bine ca inima şi 
sufletul din tine! 


Aşa că pluta fu dusă de ape sub bolta peşterii, unde începu 
să se frece amarnic de pereţi, iar capul mi se izbi şi el în fel 
şi chipuri de boltă, pe când eu, speriat de bezna deplină în 
care mă pomenii deodată, aş fi şi vrut să mă întorc la arinişa 
de pe țărm. Da nu mai aveam cum să dau îndărăt; apele 
tare vijelioase mă mânau tot mai care spre adânc; iar alvia 
râului aci se lărgea şi aci se strâmta, în vreme ce negurile 
se făceau toc mai dese împrejurul meu şi mă munceau mai 
amarnic ca orice. Eu acunci, lăsând vâslele, care de 
altminteri nici nu-mi slujiseră la mare lucru, mă aruncai cu 
pântecele pe plută ca să nu-mi sparg capul dc boltă, şi, 
habar nu am cum, mă pierdui fără de simţire într-un somn 
adânc. 

Somnul meu de bună seamă că o fi ţinut un an ori şi mai 
bine, dacă ar fi să-l socotesc după chinurilc care, fară de 
îndoială, că îl pricinuiseră. Oricum, când mă trezii, mă aflam 
în lumina deplină a zilei. Găseai ochii mai bine şi mă văzui 
întins pe iarbă, într-o câmpie largă; iar pluta mea sta legată 
la malul unui râu; şi de jur împrejurul meu erau nişte 
indieni şi nişte abisinieni. 

Când mă văzură că mă trezesc, oamenii începură să-mi 
vorbească; ci nu pricepui nimic din graiul lor şi nu putui să 
le răspund. Ba chiar începeam să socotesc că toate celea nu 
erau decât un vis, când văzui că păşeşte înspre mine un ins 
care îmi spuse pe limba arăbească: 

Pacea fie asupră-ţi, o, fratele nostru! Cine eşti, de unde vii 
şi ce pricină te-a adus în ţara aceasta? Cât despre noi, 
suntem nişte plugari şi am venit aici să ne udăm 
semănăturile şi ogoarele. Am zărit pluta pe care dormeai şi 
am prins-o şi am priponit-o la mal; pe urmă am aşteptat să 
te trezeşti singur încetişor, ca să nu te sperii. Aşa că 
povesteşte-ne prin ce împrejurare te afli în locul acesta? 

Şi-i răspunsei: 

Allah fie asupră-ţi, o, stăpâne al meu, dă-mi mai întâi să 
mănânc, căci sunt înfometat; şi-apoi întreabă-mă cât ţi-o 
plăcea! 


La vorbele acestea, insul grăbi să dea fuga şi să-mi aducă 
de mâncare; iar eu mâneai până ce mă saturai, şi mă liniştii, 
şi mă înviorai. Simţii atunci că sufletul meu îşi vine în ori şi îi 
mulţumii lui Allah pentru noroc şi firitisindu-mă straşnic că 
scăpascm pe apa aceea de sub pământ. După care le 
istorisii celor care mă înconjurau toate câte mi se 
întâmplaseră, de la început până la sfârşit. 

După ce îmi ascultară povestea, rămaseră uluiţi de-a 
mirărilea şi începură să-şi vorbească între ci, iar cel care 
grăia arăbeşte îmi tălmăci ce-şi ziceau, aşa cum dc 
altminteri le tălmăcise şi lor spusele mele. Vroiau să mă 
ducă, atâta erau de minunaţi, la sultanul lor ca să audă şi el 
păţaniile mele. Eu mă învoii numaidecât; iar ei mă duseră. 
Şi nu pregetară a-mi căra şi pluta, aşa cum se găsea, cu 
sarcinile de chihlimbar şi cu sacii cei mari plini cu 
nestemate. 

Sultanul, după ce i se spuse cine sunt, mă primi cu multă 
dragoste; şi, după salamalecurile cuvenite, mă puse să-i 
deştern şi lui povestea păţaniilor mele. Numaidecât mă 
supusei şi îi istorisii toate cât mi sc întâmplaseră, fară a sări 
nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai 
spunem şi noi încă o dată. 

La povestirea mea, sultanul dc pc ostrovul acela, care era 
ostrovul Serendibului, rămase minunat până peste 
marginile minunării, şi mă firitisi îndelung că scăpascm cu 
viaţă în ciuda atâtor primejdii înfruntate. Eu atunci vrusei 
să-i dovedesc că acele călătorii îmi şi slujiseră totuşi la ceva, 
şi grăbii să desfac dinaintea lui sacii şi tărhaturile mele. 

Atunci sultanul, care era mare ştiutor la nestemate, tare 
îmi mai lăudă comorile; iar cu, din cinstire faţă dc el, alesei 
câte o piatră din fiecare soi de nestemate, şi tot aşa mai 
multe cogeamitca mărgăritare şi câteva dăraburi întregi de 
aur şi de argint, şi i le aşternui în dar. El binevoi să le 
primească, şi, ca răspuns, mă coperi cu hatâruri şi cu 
cinstiri, şi mă rugă să locuiesc în chiar saraiul său. Ceea ce 
şi făcui. Încât din ziua aceea ajunsei prieten cu sultanul şi 


cu oamenii cei mai de vaza de pc ostrov. Şi toţi mă cercetau 
despre ţara mea, iar eu le răspundeam; şi, la rându-mi, îi 
cercetam şi eu pe ei despre ţara lor, şi ei îmi răspundeau. 
Aflai în felul acesta că insula Serendibulului avea optzeci de 
parasanji în lungime şi optzeci în lăţime; că avea un munte 
care era cel mai înalt de pe tot pământul şi că pe vârful lui a 
sălăşluit o bună bucată de vreme părintele nostru Adam; că 
pe ea se găseau multe mărgăritare şi pietre scumpe, mai 
puţin frumoase, ce-i drept, decât cele din calabalăcurile 
mele, şi mulţi cocotieri. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar cândfit cea de a trei sute unsprezecea noapte spuse: 

Şi mulţi cocotieri. 

Într-o zi, sultanul Serendibului mă iscodi şi el despre 
rânduielile obşteşti de la Bagdad şi despre felul de a 
ocârmui al califului Harun Al-Raşid. lar eu îi povestii cât de 
drept şi cât de plin de dărnicie era califul, şi deşternui 
îndelung despre volniciile şi despre harurile lui. Iar sultanul 
Serendibului se minună şi îmi spuse: 

Pe Allah! Văd că într-adevăr califul cunoaşte dibăcia şi 
isteciunea de a-şi oblădui împărăţia. Iar tu chiar că m-ai 
făcut să prind mare drag de el. Încât tare aş dori să-i 
pregătesc câteva daruri vrednice de el şi să i Ic trimit prin 
tine! 

Eu răspunsei numaidecât: 

Ascult şi mă supun, o, stăpâne al nostru! Negreşit! Am să-i 
înmânez cu credinţă peşcheşul tău califului, care are să fie 
bucuros până peste poate. Şi totodată am să-i spun ce 
prieten minunat îi eşti şi că poate să se bizuie pe statornicia 
ta! 

La vorbele acestea, sultanul Serendibului dete câteva 
porunci cămăraşilor săi care zoriră a le îndeplini. Şi iacătă 
în ce sta peşcheşul pe care mi-l aduseră pentru califul 
Harun Al-Raşid: era mai întâi un ol marc tăiat dintr-un 
singur rubin, minunat la culoare, şi înalt de o jumătate de 


picior şi gros de un deget. Olul acela, care avea înfăţişare 
de cupă, era plin ochi cu mărgăritare rotunde şi albe, mari 
cât o alună fiecare. Într-al doilea rând, era un chilim 
întocmit dintr-o ditamai piele de şarpe, cu nişte solzi mari 
cât un dinar de aur, care avea virtutea de a tămădui de 
toate bolile pe cel ce se culca pe el. Într-al treilea rând, 
erau două sute dc boabe de camfor din cel mai de soi, 
fiecare boabă de mărimea unui fistic. Într-al patrulea rând, 
erau doi colţi de elefant, lung fiecare de doisprezece coţi, şi 
lat, la rădăcină, de doi coţi. Pe deasupra, mai era, încărcată 
cu nestematele ei, şi o preafrumoasă copilă din ţara 
Serendibului. 

Totodată sultanul îmi înmână şi o scrisoare pentru emirul 
drept-credincioşilor, spunându-mi: 

Să-l rogi de iertăciune pe calif pentru puţinul pc care i-l 
trimit în dar. Şi să-i spui că tare îl am drag! 

Iar eu îi răspunsei: 

Ascult şi mă supun! 

Şi îi sărutai mâna. Atunci el îmi spuse: 

Totuşi, Sindbade, dacă ţi-ar plăcea să rămâi în împărăţia 
mea, vei fi precum capul şi ochii noştri; şi, în atare 
împrejurare, aş trimite pe altcineva în locul tău la calif, la 
Bagdad! 

Eu atunci strigai: 

Pe Allah! O, sultane al veacului, bunătatea ta este o 
bunătate mare, şi m-ai copleşit cu milele; da tocmai s-a 
nimerit o corabie gata de plecare înspre Bassra, şi tare aş 
râvni să mă încarc pe ea ca să mă duc să-mi văd rudele, 
copiii şi ţara! 

La vorbele acestea, nu vroi să mă îndemne mai mult să 
rămân, şi porunci să fie chemat pe dată căpitanul corăbiei 
cu pricina, precum şi negustorii care plecau cu mine, şi le 
dete o sumedenie de sfaturi în privinţa mea, poruncindu-le 
să sc poarte faţă de mine cu toate cinstirile. Plăti el însuşi 
preţul călătoriei mele, şi îmi dărui o grămadă de lucruri 
scumpe, pe care încă le mai păstrez, întrucât nu m-am 


putut îndura să le vând, ca amintire de la acel minunat 
sultan al Serendibului. 

După ce îmi luai bun-rămas de la sultan şi de la toţi 
prietenii pe care mi-i făcusem de-a lungul şederii mele în 
ostrovul acela desfătător, mă încărcai pe corabia care îşi şi 
înălţă pânzele. Plecarăm cu un vânt bun, încredinţându-ne 
milei lui Allah, şi plutirăm de la ostrov la ostrov şi din mare 
în mare, până ce ajunserăm, din mila lui Allah, în deplină 
tihnă la Bassra, de unde plecai degrabă la Bagdad, cu 
bogăţiile mele şi cu peşcheşul menit califului. 

Încât, mai nainte dc orice, mă dusei la saraiul emirului 
drept-credincioşilor, şi fusei poftit în sala de primire. Atunci 
sărutai pământul dintre mâinile califului, îi înmânai 
scrisoarea şi darurile, şi îi povestii păţania mea cu toate 
amănuntele. 

După ce califul isprăvi de citit scrisoarea sultanului de la 
Serendib şi după ce cercetă darurile, mă întrebă dacă 
sultanul acela era tot aşa de bogat şi tot aşa de puternic pe 
cât îl vădeau scrisoarea şi peşcheşul. 

Eu răspunsei: 

— O, emire al drept-credincioşilor, pot să mărturisesc că 
sultanul dc la Serendib nu înfloreşte faptele întru nimic. Ba 
mai mult, la puterea şi la bogăţia sa mai adaugă şi un simţ 
de dreptate, şi îşi oblăduieşte norodul cu înţelepciune. 
Numai el este cadiu în împărăţia sa, unde de altminteri 
oamenii sunt aşa de paşnici, încât nu au niciodată între ei 
zâzanii. Într-adevăr, sultanul acela este vrednic de prietenia 
ta, o, emire al drept-credincioşilor! 

Califul râmase mulţumit de vorbele mele şi îmi spuse: 

— Scrisoarea pe care tocmai am citit-o şi spusele tale 
dovedesc că sultanul dc la Serendib este un om ales care 
cunoaşte pe deplin daturile înţelepciunii şi ale buneivieţuiri. 
Fericit norodul peste care domneşte! 

Pe urmă califul mă cinsti cu un caftan de fală şi cu daruri 
bogate şi mă copleşi cu milele şi cu hatârurile sale, şi hotărî 


ca povestea mea să fie scrisă de calemgiii cei mai iscusiţi 
spre a fi păstrată în dulapurile împărăteşti. 

Eu atunci plecai şi dădui fuga înspre uliţa şi înspre casa 
mea, unde trăii în potop de bogății şi de cinstiri, între 
rudele mele şi între prietenii mei, uitându-mi de izbeliştile 
trecute şi nemaigândind decât cum să storc de la viaţă 
toate bunurile pe care putea să mi le dea. 

Şi-aceasta-i povestea mea dc pe vremea celei de a şasea 
călătorii. Ci mâine, o, oaspeţii mei, de-o vrea Allah, am să vă 
povestesc istoria celei de a şaptea călătorii, care este mai 
de-a mirărilea, şi mai uluitoare, şi mai plină de minunăţii 
decât toate celelalte şase laolaltă. 

Şi Sindbad Marinarul porunci să se întindă masa pentru 
ospăț şi să se aducă cina oaspeţilor săi, printre care şi 
Sindbad Hamalul, căruia puse să i se dea, înainte de a 
pleca, o sută de galbeni, ca şi în zilele celelalte. Şi hamalul 
se întoarse acasă la el, minunându-se de toate câte auzise. 
Apoi, a doua zi, îşi făcu rugăciunea de dimineaţă şi se duse 
iar la sarai la Sindbad Marinarul. 

După ce toţi oaspeţii se adunară şi după ce mân cară, şi 
băură, şi tăifăsuiră între ei, şi râseră, şi ascultară cântece şi 
zvoană de alăute, şezură jos roată, chibzuiţi şi tăcuţi. lar 
Sindbad Marinarul grăi astfel: 

Cea de a şaptea istorisire din istorisirile lui Sindbad 
Marinarul şi care este cea de a şaptea călătorie a lui aflaţi 
că, o, prieteni ai mei, după întoarcerea din cea de a şasea 
călătorie, am lăsat cu hotărâre la o parte orice gând de a 
mai face vreo alta de aci înainte; întrucât nu doar vârsta nu 
îmi mai îngăduia hoinărelile cele îndepărtate, da chiar că nu 
mai aveam nici un chef să mai încerc alte isprăvi după toate 
primejdiile înfruntate şi necazurile pătimite. De altminteri, 
ajunsesem omul cel mai bogat din Bagdad, iar califul 
adesea mă chema la el ca să audă din gura mea povestirea 
lucrurilor cele ciudate pe care le văzusem de-a lungul 
călătoriilor mele. 


Într-o zi, califul mă pofti la el, după năravul său, iar eu mă 
şi pregăteam să-i istorisesc una, ori vreo două, ori vreo trei 
pătăranii de-ale mele, când el îmi spuse: 

— Sindbade, trebuie să mergi la sultanul Serendibului ca 
să-i duci răspunsul şi darul pe care i le-am menit. Nimenea 
nu cunoaşte ca tine calea care duce la împărăţia aceea al 
cărei sultan de bună seamă că arc să fie tare mulţumit să te 
mai vadă! Aşa că găteşte-te să pleci astăzi chiar; căci nu ar 
fi cuviincios pentru noi să-i fim datornici sultanului de pe 
ostrovul acela, şi nici vrednic de noi să mai zăbovim 
răspunsul şi temeneaua noastră! 

La vorbele acestea ale califului, lumea se întunecă 
dinaintea chipului meu şi rămăsei până peste poate de 
încurcat şi de uluit. Ci izbutii să-mi stăpânesc simţămintele, 
ca să nu cumva să-l supăr pc calif; şi, măcar că făcusem 
jurământ că nu am să mai ies niciodată din Bagdad, sărutai 
pământul dintre mâinile califului şi răspunsei cu ascultare şi 
cu supunere. El atunci puse să mi se dea zece mii de dinari 
dc aur pentru cheltuielile mele de călătorie şi îmi înmâna o 
scrisoare scrisă cu chiar mâna sa şi darurile menite 
sultanului de la Serendib. 

Şi iacătă în ce stau acele daruri: era mai întâi un crivat 
falnic numai din catifea cârmâzie, ce putea să preţuiască 
mai bine de o grămadă de dinari de aur; era un alt crivat de 
altă culoare. Erau o sută de caftane din țesătură aleasă şi 
înhorboţite, de la Kufa şi de la Alexandria, şi cincizeci de la 
Bagdad. Era un ol de cornalină albă, lucrat în vremuri 
străvechi, şi pe fundul căruia era închipuit un luptător cu 
arcul lui întins împotriva unui leu. 

Mai erau încă multe alte lucruri cârc nu s-ar mai isprăvi de 
înşiruit şi, pe deasupra, o pereche de cai din neamul cel mai 
frumos de la Arabia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când Ju cea de a trei sute douăsprezecea noapte 
spuse: 


O pereche dc cai din neamul cel mai frumos dc la Arabia. 

Eu atunci fusei nevoit să plec oricum, împotriva vrerii mele 
de data aceasta, şi mă încărcai la Bassra pe o corabie gata 
de drum. 

Soarta ne ocroti până într-atâta încât peste două luni, zi la 
zi, sosirăm la Serendib în bună pace. Şi dădui fuga să-i duc 
sultanului darurile şi scrisoarea de la emirul drept- 
credincioşilor. 

Sultanul, când mă văzu iar, se învoioşi şi se însenină; şi 
rămase tare mulţumit de curtenia califului. Vru atunci să 
mă oprească pc lângă el pentru o şedere mai lungă; ci eu 
nu vrusei să zăbovesc decât numai atâta cât să mă 
hodinesc. După care îmi luai rămas-bun de la el, şi, copleşit 
cu daruri şi cu cinstiri, grăbii să mă încarc pe o naie spre a 
lua drumul înspre Bassra, precum venisem. 

Vântul la început ne fu prielnic, iar cel dintâi loc la care 
traserăm fu un ostrov cu numele de insula Sinuluil. Şi chiar 
că până acolo fusesem într-o stare de mulţumire deplină; şi, 
pe tot răstimpul drumului, tăifăsuisem între noi şi 
pălăvrăgisem şi ne împărtăşisem fel de fel de lucruri, într- 
un chip tare plăcut. 

Ci într-o zi, la o săptămână după ce lăsasem insula aceea, 
unde negustorii izbândiseră felurite trocuri şi deveruri, şi 
pe când ne tolănisem în tihnă, după tabietul nostru, 
deodată deasupra capetelor noastre izbucni o furtună 
cumplită şi ne potopi o ploaie cu găleata. Atunci sărirăm să 
aşternem cergile de cânepă peste calabalăcuri şi peste 
mărfuri, ca să le ferim să nu le strice apa, şi înccpurăm să 
ne rugăm lui Allah să abată toată primejdia din calea 
noastră. 

Pe când ne aflam în starea aceasta, reizul naiei se sculă, se 
încinse peste mijloc cu o cingătoare, îşi suflecă mânecile şi 
îşi sumese caftanul apoi se caţără în vârful catargului, de 
unde începu să scruteze largul ba la stânga, ba la dreapta. 
Pc urmă cobori, şofrănit tare la chip, se uită la noicuo 
privire de deznădejde deplină, începu să-şi care în tăcere 


nişte lovituri amarnice peste ochi, şi să-şi smulgă barba. Noi 
atunci, tare speriaţi, dădurăm fuga la el şi îl întrebarăm: 

Ce este? 

El ne răspunse: 

Cereţi de la Allah să ne scoată din genunea în care am 
căzut! Ori mai degrabă plângeţi-vă zilele şi luaţi-vă bun- 
rămas unii de la alţii! Aflaţi aşadar că apele ne-au făcut să 
ne abatem de la calea noastră şi ne-au aruncat 11. AM.A. 
Salic, nu este vorba de nici o insulă, ci dc cetatea Kitaiului. 

La marginile mărilor lumii! 

Apoi, după ce vorbi înrr-acest chip, căpitanul îşi descuie 
sicrinul şi trase din el un sac de bumbac pe care îl deznodă 
şi scoase de acolo o ţărână ce se asemuia cu cenuşa. Înmuie 
acel praf cu olecuţă de apă, aşteptă câteva clipite, şi pe 
urmă începu să adulmece amestecul. După care, luă din 
sicrin o cărţulie, citi din ea câteva foi, mormăind, şi într-un 
sfârşit ne spuse: 

— Aflaţi, o, călătorilor, că această carte năzdrăvană iacătă 
că îmi adevereşte prepunerile. Pământul pe care îl vedeţi că 
se zugrăveşte dinaintea voastră, în zare, este pământul 
cunoscut pe numele de Meleagul Sultanilor. Acolo se află 
mormântul stăpânului nostru Soleiman ben-Daud. (Asupra 
lor a amândurora fie rugăciunea şi pacea!) Acolo se găsesc 
nişte dihănii şi nişte şerpi cu chipuri înfricoşătoare. Pe 
deasupra, marca în care suntem acum este sălăşluită de 
nişte iazme de apă care pot să soarbă dintr-o înghiţitură 
corăbiile cclc mai mari, cu încărcătura şi cu călătorii lor cu 
tot! lacătă-vă aşadar prevestiţi! Uassalam! 

După ce auzirăm vorbele acestea ale reizului, ramaserăm 
năuci până peste poate; şi ne întrebam ce prăpăd avea să 
se întâmple, când nc simţirăm săltaţi odată cu corabia, apoi 
coborâţi năprasnic, pe când un muget cumplit ca tunetul se 
ridica din mare. Ne înfricoşarăm atâta de tare, încât ne 
făcurăm rugăciunea cea de pc urmă şi ramaserăm 
înţepeniţi ca morţii. Şi iacătă că dinaintea noastră, pe apa 
rocoşită, zărirăm cum venea înspre corabie o hală mare şi 


înaltă cât un munte, pe urmă încă o hală şi mai mare, şi încă 
una după ele, mare cât celelalte două la un loc. Aceasta de 
pc urmă sări deodată peste marea care se crăpă ca un hău, 
deschise un bot mai nemăsurat ca o genune, şi ne şi înghiţi 
pe trei sferturi corabia, cu toate câte se aflau pe ea. Eu nu 
avusei vreme decât numai să sar înspre partea de dindărăt 
a naiei şi să mă arunc în mare, pe când iazma isprăvea de 
înghiţit în foalele ei cel de al patrulea sfert şi se şi afunda în 
adâncuri dimpreună cu celelalte două soaţe ale ci. 

Cât despre mine, izbuti să mă prind de una din scândurile 
care săriseră din corabie printre dinţii halei şi, după o 
sumedenie de cazne, dovedii să ajung la ţărmul unui ostrov 
care, spre norocul meu, era plin de pomi roditori şi scăldat 
de un pârâu cu apă minunată. Dar luai aminte că râul acela 
avea o curgere atâta de iute, încât scotea un huiet ce se 
auzea până departe. Atunci mă bătu gândul, aducându-mi 
aminte dc chipul cum scăpascm dc moarte dc pe ostrovul cu 
nestemate, să-mi meşteresc o plută, ca şi cea de dinainte, şi 
să mă las dus de apă. Aşadar, cu toată dulceaţa de pe acel 
ostrov, vream să încerca mă întoarce în ţara mea. Şi îmi 
ziceam: „Dacă izbutesc să scap, totul are să fie cât se poate 
de bine şi am să mă leg cu jurământ că nu am să mai 
îngăduiesc niciodată să ajungă pe limba mea vorba 
«călătorie» şi că nu am să mă mai gândesc niciodată la aşa 
ceva cât oi avea de trăit. Dacă dimpotrivă, am să mă 
prăpădesc în această încercare, atunci dc asemenea totul 
are să fie cât se poate de bine; întrucât în felul acesta am să 
isprăvesc cu patimile şi cu primejdiile, pc totdeauna!" 

Aşa că mă sculai pe dată şi, după ce mâneai câteva poame, 
strânsei o grămadă mare de ramuri, despre care nabar nu 
aveam din ce fel de pom sunt, dar despre care aveam să 
aflu mai târziu că erau lemn de santal, din soiul cel mai 
prețuit la negustori, datorită rarităţii lui. Când isprăvii, 
începui să caut frânghii şi sfori, da nu găsii deloc dintru- 
ntâi. Ci luai scama că pc copaci erau nişte vrejuri 
agăţătoare, mlădii şi straşnic de tari, care puteau să-mi he 


de folos. Tăiai atâtea câte îmi erau dc trebuinţă şi mă slujii 
de ele ca să leg ramurile cele groase de santal. Meşterii în 
felul acesta o ditamai plută, pe care cărai o sumedenie de 
poame, şi mă încărcai şi eu, grăind: „Dacă voi scăpa, asta-i 
dc la Allah!" 

Abia mă suisem pe plută şi de-abia apucai s-o dezleg de la 
mal, că şi fu luată de ape cu o iuţeală înfricoşătoare, iar pe 
mine mă cuprinse ameţeala şi căzui leşinat pe grămada de 
poame pe care o aşezasem acolo, întocmai ca un pui de 
găină beat. 

Când îmi venii în ori, mă uitai împrejurul meu şi rămăsei 
mai mult ca oricând pironit de spaimă şi asurzit de un vuiet 
ca de tunet. Râul nu mai era decât o viitură de spume 
bulbucite care, mai iute ca vântul şi izbindu-se în stânci, se 
prăvălea înspre o prăpastie căscată pe care mai mult o 
simţeam decât o vedeam. Fără de nici o îndoială că aveam 
să mă zdrobesc când aveam să cad în ea cine ştie de la ce 
înălţime! 

La atare gând de groază, mă încleştai din toate puterile 
mele de ramurile din plută şi închisei ochii fară să vreau, ca 
să nu mă mai văd în ceasul zdrobirii şi al prefacerii mele 
într-o stropşitură, şi chemai într-ajutor numele lui Allah. Şi 
dintr-odată, în loc să se rostogolească în prăpastie, simţii 
pluta cum se opreşte cu o smucitură pe apă, şi deschisei 
ochii o clipită spre a vedea pe ce treaptă a morţii mă aflam, 
da văzui că nu mă sfărmasem deloc între stânci, ci stam 
prins, cu pluta întreagă, într-un năvod nemăsurat pe care 
nişte oameni îl aruncaseră peste mine de pe mal. Fusei 
pescuit întracest chip şi tras înspre uscat, şi acolo fusei 
scos, mort pe jumătate şi viu pe jumătate, dintre ocheţii 
năvodului, pe când pluta era adusă la țărm. 

Cum stam întins acolo, lat şi dârdâind, un preacinstit şeic 
cu barba albă, care mai întâi îmi ură bun venit şi mă înveli 
cu nişte haine calde ce-mi făcură cel mai mare bine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 


Dar când fii cea de a trei sute treisprezecea noapte spuse: 

Ce-mi făcură cel mai mare bine. 

După ce mă înviorai în urma buşumărilor şi a 
frământăcurilor pe care bătrânul avu bunătatea să mi le 
facă, putui să mă ridic în capu-oasclor, măcar că încă nu îmi 
dobândisem la loc folosinţa graiului. Atunci bătrânul mă 
sprijini de braţ şi mă duse cătinel la hammam, unde puse să 
mi se facă o scaldă minunată care îmi dete îndărăt pc deplin 
răsuflarea, apoi mă puse să trag pe nas nişte profumuri 
alese şi mă stropi cu ele pe tot trupul; apoimă luă acasă la 
el. 

Când ajunsei în casa acelui bătrân, toţi ai lui tare se mai 
bucurară de venirea mea şi mă primiră cu multă bunăvoință 
şi cu semne de prietenie. Bătrânul însuşi mă pofti să şed jos 
în mijlocul divanului din sala de primire şi mă îmbie să 
mănânc nişte bucate din cele mai alese şi să beau o apă 
înmiresmată frumos cu flori. 

După care arseră tămâie împrejurul meu, iar roabele îmi 
aduseră apă caldă şi înmiresmată ca să mă spăl pe mâini, şi 
îmi deşternură nişte ştergare tivite cu mătase ca să mă 
şterg pe degete, pe barbă şi pe buze. După care bătrânul 
mă pofti într-o odaie tare bine dichisită, unde mă lăsă 
singur, şi plecă apoi cu multă gingăşie. Da lăsă la poruncile 
mele câţiva robi cârc, din când în când, veneau să vadă 
dacă nu aveam nevoie de slujba lor. 

Vreme de trei zile fusei găzduit aşa, fară ca nimenea să mă 
fi iscodit ori să-mi fi pus vreo întrebare; şi nu mă lăsau să 
duc lipsă de nimic, îngrijindu-mă cu multă îndatorinţă, până 
ce într-un sfârşit simţii că puterile mi se întoarseră pe 
deplin, iar sufletul şi inima mi se potoliseră şi mi se 
învioraseră. Atunci, cum era în dimineaţa celei de a patra 
zile, bătrânul veni să şadă jos lângă mine, după 
salamalecuri, şi îmi spuse: 

O, oaspete al nostru, ivirea ta ne-a umplut dc bucurie şi de 
drag! Binecuvântat fie Allah carele ne-a scos în calea ta ca 
să te scăpăm dc la prăpastie! Cine eşti şi de unde vii? 


Eu atunci îi mulţumii îndelung bătrânului pentru binele 
nemăsurat pe care mi-l făcuse, mântuindu-mi viaţa şi apoi 
dându-mi să mănânc şi să beau de minune şi înmiresmându- 
mă de minune, şi îi spusei: 

Mă cheamă Sindbad Marinarul! Mă cheamă aşa datorită 
călătoriilor cele lungi pe care le-am făcut pe mare şi a 
păţaniilor de pomină care mi s-au întâmplat şi care, dacă ar 
fi scrise cu igliţa în colţul ochiului, ar sluji de învăţătură 
cititorului cu luare-aminte! 

Şi îi istorisii bătrânului istoria mea de la început până la 
sfârşit, fară a sări peste nici un amănunt. 

Atunci bătrânul rămase uluit dc-a mirărilea şi şezu vreme 
de un ceas fară să poată grăi, atâta de tulburat era de cele 
cc auzise. Pe urmă săltă capul, îmi repeţi încă o dată 
mărturisirea bucuriei sale de a mă fi ajutat şi îmi spuse: 

Acuma, O, oaspete al meu, dacă ai vrea să asculţi de povaţa 
mea, ţi-ai vinde mărfurile care negreşit că preţuiesc mulţi 
bani, datorită rarităţii lor şi soiului lor bun! 

La vorbele acestea ale bătrânului, rămăsei până peste 
poate de nedumerit şi, neştiind nici ce vrea el să zică, nici 
despre ce marfa vorbea, dat fiind că mă ştiam scuturat de 
toate, tăcui dintru-ntâi vreme de câteva clipite; pe urmă, 
întrucât nu vroiam să las totuşi să-mi scape un prilej atâta 
de aparte ce mi se înfăţişă pe neaşteptate, îuai o înfăţişare 
chibzuită şi răspunsei: 

Asta s-ar cam putea! 

Atunci bătrânul îmi spuse: 

Să nu ai nici o grijă, copilul meu, în ceea ce priveşte 
mărfurile tale. Nu ai decât să te scoli şi să mă însoţeşti la 
suk. lar eu mă însărcinez cu cele ce au să urmeze. Dacă la 
strigare are să se ajungă la un preţ cârc să nc mulţumească 
într-adevăr, avem să-l primim; de nu, am să-ţi fac binele de 
a păstra marfa în capanurile mele până la creşterea 
deverului; şi atunci vom putea să scoatem preţul cel mai 
bun! 


Eu atunci mă simţii în lăuntrul meu tot mai uluit; da nu 
lăsai să se vadă nimic, căci îmi ziceam: „Mai rabdă oleacă, 
Sindbade, şi ai să vezi limpede despre cc este vorba!" Şi îi 
spusei bătrânului: 

O, preacinsite moşule al meu, ascult şi mă supun! Tot ceea 
ce vei socoti ca bun de făcut va fi plin de binecuvântare! Din 
partea mea, după toate câte le-ai făcut pentru binele meu, 
nu aş putea decât să mă potrivesc vrerii tale! 

Şi mă sculai pe dată şi îl însoţii la suk. 

Când ajunserăm în inima sukului unde se ţinea mezatul, 
care nu-mi fu mirarea când îmi văzui pluta adusă acolo şi 
înconjurată dc o mulţime de misiţi şi de negustori care o 
măsurau din ochi cu preţuire şi cu clătinări din cap. Şi din 
toate părţile auzeam strigăte de minunare: „Ya Allah! Ce 
minunat soi de santal! Nicăieri pe lume nu sc află un soi 
asemenea!" Pricepui atunci că aceasta era marfa cu pricina, 
şi socotii că e de folos pentru vânzare să iau o înfăţişare 
mândră şi chibzuită. 

Da iacătă că tot atunci bătrânul, ocrotitorul meu, se duse 
la starostele samsarilor şi îi spuse: începe strigarea! 

Şi mezatul fu deschis, ca întâie strigare a plutei la preţul 
de o mie de dinari! lar starostele samsarilor strigă: 

La o mie de dinari pluta de sandal, o, cumpărătorilor! 

Atunci bătrânul strigă: 

O iau eu la două mii! 

Ci un altul strigă: 

La trei mii! 

Şi negustorii urmară a ridica strigarea preţului până la 
zece mii de dinari! Atunci căpetenia samsarilor se uită 
înspre mine şi mă întrebă: 

La zece mii! Nu se mai dă nimic peste! 

Ci eu spusei: 

Nu vând la preţul acesta! 

Atunci ocrotitorul meu veni la mine şi îmi spuse: 

Copilul meu» sukul la vremea aceasta nu e prea înfloritor, 
iar marfa şi-a pierdut oleacă din preţ. Aşa că ar fi mai bine 


să primeşti cât ţi s-a dat. Ci eu, dacă vrei, am să mai ridic pe 
seama mea, şi adaug încă o sută de dinari! Vrei dară să-mi 
laşi totul la zece mii de dinari şi încă o sută de dinari? 

Eu răspunsei: 

Pe Allah! Moşule al meu bun, numai pentru tine primesc 
târgul, ca să-ţi mulţumesc pentru facerile tale de bine! Mă 
învoiesc să-ţi las lemnul la suma aceasta! 

La vorbele acestea, bătrânul le porunci robilor săi să care 
tot sandalul la capanurile cu prisoase, şi mă luă acasă la el, 
unde îmi numără pe loc cei zece mii de dinari şi încă o sută 
de dinari, şi îi încuie într-un sicrin straşnic, dându-mi mie 
cheia şi mulţumindu-mi iarăşi pentru ceea ce făcusem 
pentru el. 

Pe urmă puse să se aştearnă masa, şi mâncarăm, şi 
băurăm, şi lăfuirăm cu voioşie. După care ne spălarăm pe 
mâini şi pe gură; apoi bătrânul îmi spuse: 

Copilul meu, am a-ţi face o cerere cu care tare aş vrea să 
văd că te învoieşti! 

Eu răspunsei: 

Moşule bun al meu, mă învoiesc cu dragă inimă la orice 
faţă de tine! 

EI îmi spuse: 

Cum vezi, o, fiul meu, am ajuns un om tare înaintat în 
vârstă şi nu am nici un copil de parte bărbătească şi cârc 
să-mi poată moşteni într-o zi averile. Da trebuie să-ţi spun 
că am o fată, copilă încă, plină de nuri şi de drăgălăşie, care 
are să fie tare bogată la moartea mea. Încât îmi doresc să 
ţi-o dau de soţie, cu învoiala să primeşti a te aşeza în ţara 
noastră şi de a trăi viaţa noastră. Vei fi astfel stăpân peste 
toate câte le am şi peste toate câtc le diriguieşte mâna mea. 
Şi vei trece pe locul meu în slujbele mele şi în stăpânia 
averilor mele! 

Când auzii vorbele acestea ale bătrânului, lăsai capul jos 
tăcut, şi şezui aşa fară să rostesc un cuvânt. El urmă atunci: 

Crede-mă, o, fiul meu, împlineşte-mi ceea ce îţi cer! Că arc 
să-ţi aducă binecuvântarea! Aş adăuga, ca să-ţi linişteşti 


sufletul, că după moartea mea vei putea să te întorci în ţara 
ta luând-o şi pe soţia ta, fiica mea, cu tine. Nu îţi cer să 
zăboveşti aici decât numai vremea câtă mi-a f*ost menită pe 
pământ! 

Răspunsei atunci: 

— Taică şeicule al meu, îmi eşti ca un părinte şi, faţă de 
tine, nu pot să am alt gând şi nici să iau altă hotărâre decât 
cele care îţi sunt pe voie; că eu, ori de câte ori am vrut în 
viaţa mea să înfăptuiesc vreun gând, nu am avut decât 
necazuri şi amăgiri. Aşa că sunt gata să mă supun vrerii 
tale! 

Pe dată bătrânul, îmbucurat până peste poate de 
răspunsul meu, le porunci robilor săi să dea fuga după 
cadiu şi după martori, care nu zăboviră să sosească. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfielnic. 

Dar când fu cea de a trei sute patrusprezecea noapte 
spuse: 

După cadiu şi după martori care nu zăboviră să sosească. 
Şi bătrânul mă însură cu fata lui, şi ne dete un ospăț peste 
poate şi ne făcu o nuntă strălucită. După care mă luă şi mă 
duse la fâică-sa, pe care încă nu o văzusem. O găsii 
desăvârşit de frumoasă şi dc drăgălaşă, gingaşă la statură şi 
la boiu. Şi mai era şi împodobiră cu odoare şi cu giuvaieruri, 
cu mătăsuri şi cu atlazuri, cu dichisuri şi cu nestemate; iar 
ceea ce purta pe ea preţuia mii de mii de galbeni, şi chiar 
că nimenea nu ar fi izbutit să le preţăluiască întocma. 

Încât, când ajunsei lângă ea, îmi plăcu. Ne îndrăgirăm 
unul de celălalt. Şi ramaserăm împreună lungă vreme, 
desfătându-ne fericiţi până peste poate. 

După un răstimp, bătrânul, părintele soţiei mele, se 
zăvârşi întru tihna şi mila Celui Preaînalt. Îi făcurăm 
înmormântare frumoasă şi îl îngroparăm. lar cu pusei mâna 
pe toate câte le stăpânise, şi toţi robii şi toate slugile lui 
ajunseră robi şi slugi la mine, sub puterea mea numai. Pe 
deasupra, negustorii din cetate mă aleseră căpetenie a lor, 


în locul lui, şi atunci chiar că putui sa cercetez obiceicle 
locuitorilor din cetatea aceea şi felul lor de trai. 

Ca urmare, băgai de seamă într-o zi, spre uluirea mea, că 
oamenii din cetatea aceea sufereau în fiecare an o 
năpârlire, la vremea primăverii: năpârleau de la o zi la alta, 
schimbându-şi făptură şi înfăţişarea; le creşteau nişte aripi 
pe umeri şi se făceau zburători. Puteau atunci să zboare 
până la bolta cea mai de sus a văzduhurilor; şi se foloseau 
dc starea lor cea nouă ca să-şi ia cu toţii zborul din cetate, 
nclăsând acolo decât femeile şi copiii, care nu aveau şi ei 
virtutea de a dobândi aripi. 

Atare ispravă mă minună în cele dintâi vremi; da pe urmă 
mă deprinsei cu acele schimbări cc se petreceau statornic. 
Numai că veni şi o zi când începui să mă ruşinez de a fi 
singurul bărbat fără de aripi, şi de a fi nevoit să rămân în 
cetate numai eu cu femeile şi cu copiii. Da degeaba îi tot 
iscodii eu pe locuitori în ce chip ar fi să fac ca să-mi crească 
şi mie aripi la umeri, că nimenea nu putu ori nu vru să-mi 
dea vreun răspuns In această privinţă. lar eu tare mai 
rămăsei necăjit că nu eram decâr Sindbad Marinarul, fară a 
putea să-mi adaug la poreclă şi însuşirea de zburător. 

Într-o zi, cum pierdusem orice nădejde că voi putea ajunge 
vreodată să-i fac să-mi mărturisească taina aceea a creşterii 
aripilor, îl ochii pe unul dintre ei căruia îi făcusem fel de fel 
de înlesniri, şi, trăgându-l de-o parte, îi spusei: 

Pe Allah, asupră-ţi fie El! Fă-mi şi tu măcar o dată, în 
temeiul a câte am făcut eu pentru tine, binele de a mă lăsa 
să mă agăţ de tine şi dc a zbura cu tine în rotirea ta prin 
văzduhuri. Că aceasta-i o călătorie care tare mult mă mai 
ispiteşte, şi pe cârc aş vrea s-o adaug la şirul celor pe care 
le-am făcut pe mări! 

Dintru-ntâi omul nici nu vru să mă asculte; dar, de sila 
rugăminţilor, până la urmă îl înduplecai să se învoiască. 
Atâta de încântat fusei de treabă, încât nici baremi nu îmi 
mai făcui vreme s-o vestesc şi pe soţia mea şi pe cei din casa 
mea; mă încleştai de el cuprinzându-l pe după mijloc, iar el 


mă duse în văzduhuri luându-şi zborul, cu aripile larg 
desfăcute. 

Goana noastră prin văzduhuri sui dintru-ntâi în linie 
dreaptă, un răstimp destul de lung. Aşa că până la urmă 
ajunserăm atâta de sus sub bolta cerească, încât putui să 
aud limpede până şi îngerii cum îşi cântau psalmii sub 
coviltirul cerurilor. Ascultând cântările acelea minunate, mă 
cuprinse un val de cucernicie şi strigai şi eu: 

Mărire lui Allah în slava cerurilor! Binecuvântat fie El şi 
preamărit de toată făptură! 

Dc-abia rostisem vorbele acestea, că purtătorul meu cel cu 
aripi trase o sudalmă înfricoşată şi, scurt, după o 
fulgerătură amarnică, într-o bubuitură de tunet, cobori 
atâta dc iute, încât îmi pierdui răsuflarea şi eram gata să 
leşin şi să mă desprind dc el cu primejdia dc a mă prăbuşi în 
genunea cea fară de fund. Şi, într-o clipeală de ochi, 
ajunserăm pe vârful unui munte unde purtătorul meu, 
aruncându-mi o uitătură diavolească, mă părăsi şi pieri 
luându-şi zborul iarăşi înspre nevăzut. 

Eu atunci rămăsei singur pe muntele acela pustiu; habar 
nu mai aveam nici cc să mă fac, nici încotro s-o iau ca să mă 
întorc la soţia mea, şi strigai, uluit până peste fire: „Nu este 
ajutor şi tărie decât numai întru Allah Preaînaltul şi 
Atotputernicul! Ori de câte ori scap de la o belea, o iau de ia 
cap cu alta şi mai rea! L, a urma urmei, mi se şi cade ceea 
ce păţesc!" 

Şezui atunci jos pe o stâncă spre a chibzui la vreun mijloc 
de a îndrepta ponosul, când deodată văzui că veneau înspre 
mine doi băieţei de o frumuseţe vrăjită, care semuiau cu 
două lunc. Fiecare ţinea în mână un toiag de aur roşu în 
care se sprijineau în mers. Eu atunci mă ridicai iute, mă 
dusei să-i întâmpin şi le urai bună pace. Ei îmi răspunseră 
cu gingăşie la urare: ceea ce îmi dete curaj să le îndrept 
cuvânt, şi Ic spusei: 

Pe Allah, asupra voastră a amândurora, o, băieţaşi vrăjiţi, 
spuneţi-mi cine sunteţi şi ce faceţi aici? 


Ei îmi răspunseră: 

Suntem închinători la Dumnezeul cel adevărat! 

Pe urmă, unul dintre cei doi îmi făcu un semn cu mâna 
într-o parte, ca spre a mă pofti să-mi îndrept paşii într- 
acolo, lăsă în mâinile melc toiagul lui de aur şi, luându-l de 
mână pe tovarăşul său cel frumos, pieri cu el din privirile 
mele. 

Luai atunci toiagul de aur şi nu pregetai să mă îndrept 
înspre partea care îmi fusese arătată, tot minunându-mă cu 
gândul la cei doi băieţi atâta de frumoşi. Cum mergeam aşa 
de o bună bucată de vreme, văzui deodată cum iese de 
după o stâncă un şarpe uricşcsc care ţinea în gură un om 
înghiţit pe trei sferturi şi din care nu vedeam decât capul şi 
braţele. Braţele se zbăteau cu deznădejde, iar capul ţipa: 

O, trecătorule, scapă-mă din gura acestui şarpe şi nu vei 
avea să te căieşti de fapta ta! 

Eu atunci o luai la fugă după bală şi îi alduii pe la spate cu 
toiagul meu de aur roşu o lovitură aşa de bine altoită, încât 
bala rămase fară de suflare pe clipă şi pe dată. Şi întinsei 
mâna către omul înghiţit şi îl ajutai să iasă din pântecele 
şarpelui. 

Când mă uitai mai bine la chipu-acelui om, rămăsei până 
peste poate de uluit cunoscând în el zburătorul ce mă luase 
să fac călătoria aceea a mea prin văzduh şi care până la 
urmă se prăvălise cu mine, cu primejdia de a mă prăpădi, 
din slava boitei cerului, pe vârful muntelui, unde mă 
părăsise în primejdia de a muri de foame şi de sete. Ci nu 
vrusei totuşi să-i arăt că-i port vreo pică pentru fapta lui cea 
rea, şi mă mulţumii să-i spun cu dulceaţă: 

Oare aşa se poartă prietenii cu prietenii lor? 

EI îmi răspunse: 

Am mai întâi a-ţi mulţumi pentru ceea ce ai făcut pentru 
mine. Numai că tu habar nu ai că tu eşti cel care, din 
pricina proslăvirilor tale când ai rostit Numele, şi fară de 
voia mea m-ai prăvălit din vânătaia văzduhurilor! Că 


Numele are asupra noastră a tuturor această putere! Încât 
noi nu-l rostim niciodată! 

Atunci, pentru ca să mă scoată din muntele acela, îi spusei: 

lartă-mă şi nu mă certa, întrucât chiar că nu aveam de 
unde să ghicesc urmările cele prăpăditoare ale 
închinăciunii mele dc laiul.» laţii de Numele! Iţi 1. U'. A 
duicsc că nu am să-l mai rostesc «Ic.1 Liiii|mil/boiului, dacă 
mai vrei acuma să te învoieşti.l nu c.ua iiul. U.it acasă! 

Atunci zburătorul se plecă, mă luă în spinare >1. Inii o 
clipeală de ochi, mă lăsă jos pe terasa casei mele, şi pici.1 la 
el. 

Când văzu că vin de pe terasă, şi că intru în casă după o 
lipsă atâta de îndelungată, soţia mea pricepu tot ce se 
petrecuse şi îl binccuvântă pe Allah carele mă mai scăpase 
încă o dată de la pieire. Apoi, după revărsările de bucurie 
ale întoarcerii, îmi spuse: 

De-acuma nu se cuvine să te mai încârduieşti cu locuitorii 
din cetatea aceasta; sunt fraţi cu diavoliil! 

Eu îi spusei: 

Da oare părintele tău cum de-a trăit cu ei? 

Ea îmi răspunse: 

Tatăl meu nu se ţinea de tagma lor şi nu făcea nicidecum 
ca ei şi nu trăia deloc traiul lor. Oricum, dacă am un sfat a-ţi 
da, nu avem nimica mai bun de făcut, de vreme ce tatăl meu 
a murit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fit cea de a trei sute cincisprezecea noapte 
spuse: 

Nu avem nimica mai bun de făcut, de vreme ce tatăl meu a 
murit, decât să lăsăm cetatea aceasta 

: Episodul cu oamenii zburători (dc altminteri ca şi alte 
episoade din O mie fi una de nopţi) a prilejuit amatorilor de 
speculaţii pc tema lumilor dispărute sau a extratereştrilor 
multe supoziţii. Cititorul atent va găsi, fără îndoială, destule 


asemenea relatări stranii în cclc cc i s-au izvoait 
multiscusitci Șeherezada. 

Păgânească, după ce fireşte avem să ne vindem bunurile, 
casele şi acareturile. Vei săvârşi totul cum vei putea mai 
bine, vei cumpăra nişte mărfuri frumoase cu o parte din 
banii pe care îi vei căpăta, şi vom pleca amândoi la Bagdad, 
în ţara ta, să-ţi vezi rudele şi prietenii, şi să trăim în pace şi 
la adăpost şi cu cinstirea datorată lui Allah Preaiînaltul! 

Eu atunci răspunsei cu ascultare şi cu supunere. 

Numaidecât mă apucai să vând, cum mă pricepui mai bine, 
bucată cu bucată, şi fiecare lucru la vremea lui, toate 
bunurile socrului meu şeicul, părintele soţiei mele, 
răposatul pe care aibă-1 Allah întru mila şi milostivirea sa! 
Şi preschimbai într-acest chip toate câte le stăpâneanm, şi 
lucruri de casă şi avuţii, în galbeni de aur; şi dobândii astfel 
un câştig de o sută la unul. 

După care, îmi luai soţia şi mărfurile ce mă îngrijisem să le 
cumpăr, năimii pe socoteala mea o naie care, cu voia lui 
Allah, avu o plutire norocită şi rodnică; aşa încât, din ostrov 
în ostrov şi din mare în mare, ajunserăm într-un sfârşit cu 
bine la Bassra, unde nu ne oprirăm decât numai puţină 
vreme. Suirăm pe fluviu în sus şi intrarăm în Bagdad, 
cetatea păcii. 

Mă îndreptai atunci, cu soţia şi cu bogăţiile mele, înspre 
uliţa şi înspre casa mea, unde rudele ne primiră cu mari 
revărsări de bucurie şi o îndrăgiră tare pe soţia mea, fiica 
şeicului. 

Cât despre mine, grăbii a-mi pune rânduială pe totdeauna 
în alişverişuri, îmi aşezai la magazii mărfurile cele 
frumoase, îmi încuiai bogăţiile, şi putui, într-un sfârşit, să 
primesc în tihnă firitiselile prietenilor şi ale apropiaților mei 
care, socotind vremea cât lipsisem, găsiră că această a 
şaptea călătorie, cea de pe urmă din călătoriile mele, 
durase, de la un cap la altul, douăzeci şi şapte de ani, 
tocmai pe tocmai! lar eu le istorisii pe de şart păţaniile mele 
din vremea acelei lipse îndelungi; şi făcui jurământul, de 


care mă ţin neabătut, precum vedeţi, că niciodată, câte zile 
voi mai avea de trăit, nu voi mai purcede la nici o călătorie, 
pe mare fie, ori fie şi numai pe uscat. Şi nu pregetai să dau 
mulţumire lui Allah Prcaânaltul că, în atâta de multe 
rânduri şi în pofida zăticnelilor melc repeţite, mă scosese 
din atâtea primejdii şi mă adusese îndărăt în sânul alor mei 
şi al prietenilor mei! 

Şi-aşa a fost, o, oaspeţi ai mei, această cea de a şaptea 
călătorie şi cea din urmă care fu leacul deplin al jindurilor 
mele după isprăvuri nemaipomenite! 

Când Sindbad Marinarul îşi sfârşi în felul acesta 
istorisirea, în mijlocul musafirilor tăcuţi şi minunaţi, se 
întoarse înspre Sindbad Hamalul şi îi spuse: 

Şi acum, o, Sindbad pământeanule, măsoară muncile câte 
le-am îndurat şi necazurile câte le-am pătimit din mila lui 
Allah, şi spune-mi dacă soarta ta de hamal nu a fost cu mult 
mai prielnică unei vieţi tihnite decât cea care mi-a fost 
menită mic de la ursitoare? Tu, e adevărat, ai rămas sărac, 
iar eu am agonisit bogății fară de socoată; da oare nu e aşa 
că fiecare dintre noi a fost răsplătit după truda sa? 

La vorbele acestea, Sindbad Hamalul veni să-i sărute 
mâna lui Sindbad Marinarul şi îi spuse: 

Pe Allah, asupră-ţi fie EI, o, stăpâne al meu, iartă-mi 
nechibzuinţa cântecului! 

Atunci Sindbad Marinarul puse să se aştearnă masa 
pentru musafirii săi şi le dete un ospăț care ţinu trei nopţi. 
Pe urmă binevoi a-l păstra pe lângă sine, în slujba de 
chivernisitor al casei sale, pe Sindbad Hamalul. Şi trăiră 
amândoi într-o prietenie desăvârşită şi huzuriţi peste poate, 
până ce veni să-i caute aceea care face să se spulbere 
desfătările, cea care rupe prieteniile, care năruieşte 
saraiurile şi înalţă mormintele, moartea cea amară. Mărire 
celui Viu, carelc nu moare niciodată! 

După cc Şeherezada, fiica vizirului, isprăvi de istorisit 
povestea lui Sindbad Marinarul, se simţi cam ostenită şi, 
cum dc altminteri vedea că se apropie dimineaţa şi nu vroia, 


sfioasă după obiceiul ei, să treacă peste îngăduinţa dată, 
tăcu zâmbind. 

Atunci micuța Doniazada, cârc ascultase minunată şi cu 
ochii bulbucaţi povestea aceasta uluitoare, se sculă dc pe 
chilimul pe care şedea ghemuită şi dete fuga s-o sărute pc 
suroră-sa, spunându-i: 

O, Şeherezada, sora mea, ce dulci sunt vorbele tale şi 
gingaşe, şi curate, şi desfătătoare la gust, şi înmiresmate în 
prospeţimea lor! Şi ce grozav e, şi uluitor, şi cutezător 
Sindbad Marinarul! 

lar Şeherezada îi zâmbi a râde şi spuse: 

Da, sora mea! Da ce este aceasta pe lângă cea pe care am 
să v-o istorisesc la amândoi noaptea următoare, dacă voi 
mai fi în viaţă din mila lui Allah şi din bunul plac al 
sultanului! 

Şi sultanul Şahriar, care găsise călătoriile lui Sindbad cu 
mult mai lungi decât cea pe care o făcuse el însuşi 
dimpreună cu fratele său Şahzaman în câmpia de pe ţărmul 
mării, acolo unde Li sc ivise einnul cel împovărat cu lada, se 
întoarse înspre Șeherezada şi îi spuse: 

Chiar că, o, Şeherezada, nu văd ce poveste ai putea să-mi 
mai istoriseşti! Oricum, aş vrea una cârc să fie împănată cu 
stihuri! Mi-ai făgădui ţ-o mai dc mult şi nu pari că te-ai îndoi 
cumva că, dacă tot zăboveşti aşa să-ţi îndeplineşti 
făgăduiala, capul tău arc să se adauge la capetele celor dc 
dinaintea ta! 

lar Şeherezada spuse: 

Pe ochii mei! Chiar aceea pe care ţi-o păstrez, o, norocitulc 
sultan, are să-ţi dea mulţumire deplină, şi, pe deasupra, 
este şi peste măsură de ispititoare pe lângă toate cele câte 
le-ai ascultat! Poţi s-o şi judeci de pe acum după numele ei, 
care este: Povestea cu frumoasa Zurnurrud 1 fi cu Alişar, 
ftul lui Glorie. 

Atunci sultanul Şahriar zise în cugetul său: „Nu am s-o 
omor decât după!" Pe urmă o luă în braţe şi îşi petrecu ce 
mai rămăsese din noapte cu ea. 


Dimineaţa se sculă şi plecă la divanul dreptăţilor. Şi sala se 
umplu de mulţimea de viziri, de emiri, de dregători, de 
străji şi de slugi de la sarai. lar cel mai de pe urmă care 
intră fu vizirul cel mare, părintele Şeherczadci, care veni 
sub braţ cu giulgiul menit fiicei sale, pe care, de data 
aceasta, o şi socotea pierită de-a binelea. Da sultanul nu-i 
spuse nimic în privinţa aceasta, şi prcurmă a judeca, a 
căftăni în slujbe, a mazili, a oblădui şi a isprăvi treburile 
aflate în chibz, şi tot aşa până Ia sfârşitul zilei. Apoi divanul 
fu ridicat şi sultanul se întoarse în sarai, pe când vizirul cel 
mare rămânea nedumerit şi până peste poate de minunat. 

Apoi, când se făcu noapte, sultanul Şahriar intră la 
Şeherezada şi făcură împreună treaba lor obişnuită. 


SFÂRŞIT 


Zurnurrud: smarald