Anonim — 1001 De Nopti V12

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 12 


(Nopțile 620-868) 


CUPRINS: 

CELE DOUĂ VIEŢI ALE SULTANULUI MAI IM UD.5 

COMOARA FĂRĂ DE SFÂRŞIT. 17 

POVESTEA CEA ÎNCÂLCITĂ CU DULCELE COPIL DIN 
FLORI.50 

Povestea cu maimuţoiul flăcău.81 

Povestea celui dintâi dintre nebuni.103 

Povestea celui de al doilea nebun.119 

Povestea celui de al treilea nebun.153 

CUVINTELE DE SUB CELE NOUĂZECI ŞI NOUĂ DE 
CAPETE RETEZATE.167 

TICĂLOŞIA SOŢIILOR.184 

Povestea istorisită de plăcintar.195 

Povestea istorisită de zarzavagiu.200 

Povestea istorisită de măcelar.206 

Povestea istorisită de baş-clarinet.211 

POVESTEA CU ALI BABA ŞI CU CEI PATRUZECI DE 
HOŢI.216 

ÎNTÂLNIRILE LUI AL-RAŞID PE PODUL DE LA 
BAGDAD.268 

Povestea tânărului stăpân al iepei bălane.275 

Povestea călăreţului pe urma căruia se cântau cântece 
indieneşti şi chinezeşti.305 


CELE DOUĂ VIEŢI ALE SULTANULUI MAHMUD i s-a 
povestit, o, norocitule sultan, că sultanul Mahmud, care a 
fost unul dintre cei mai înţelepţi şi mai slăviţi dintre sultanii 
Egiptului, şedea adeseori singur, în saraiul său, chinuindu- 


se sub nişte valuri de jale fără de pricină, în care răstimpuri 
lumea întreagă se înnegura dinaintea feţei lui. Şi în 
ceasurile acelea viaţa i se părea plină de serbezie şi goală 
de orice rost. Şi-aşa! Măcar că nu ducea lipsă de niciunul 
dintre lucrurile care ar fi alcătuit bucuria oricărei făpturi 
omeneşti; întrucât Allah îl dăruise, fără a se precupeţi, cu 
sănătate, cu tinereţe, cu putere şi cu fală, şi îi menise drept 
cetate de scaun pentru împărăţia sa cea mai frumoasă 
cetate de pe lume, unde, spre a-şi bucura sufletul şi 
simţirile, avea laolaltă şi mândreţele pământului, şi 
mândreţele cerului, şi mândreţele femeilor daurite ca apele 
Nilului. Ci toate i se ştergeau din ochi în răstimpul 
tristeţelor lui împărăteşti; şi pizmuia atunci soarta felahilor 
cei gârboviţi pe brazdele ogorului, şi pe cea a rătăcitorilor 
de prin pustiurile cele fără de apă. 

Or, într-o zi, pe când sta cu ochii cufundaţi în negura 
gândurilor, mai abătut ca de obicei, nevrând nici să 
mănânce, nici să bea, nici să se îngrijească de treburile 
domniei, şi nu îşi dorea decât să moară, vizirul cel mare 
intră în odaia în care sultanul zăcea cu capu-ntre mâini, şi, 
după ce se temeni cumu-i datul, îi spuse: 

— O, doamne stăpâne al meu, iacătă că la uşă, cerând să-ţi 
vorbească, se află un bătrân şeic venit din zarea Apusului, 
din afundul Maghrebului cel depărtat. Şi de-ar fi să-l judec 
din câte am tăifăsuit cu el şi din cele puţine vorbe pe care 
le-am auzit din gura lui, fără de nici o îndoială că şeicul 
acesta este învățatul cel mai iscusit, vraciul cel mai osebit şi 
magul cel mai minunat din câţi au trăit vreodată printre 
oameni. Şi întrucât îl ştiam pe sultanul meu pradă tristeţilor 
şi mohorălii, am zis ca şeicul să capete îngăduinţa de a 
intra, cu nădejdea că apropierea lui are să ajute la 
alungarea gândurilor ce apasă peste vedeniile stăpânului 
nostru! 

Şi sultanul Mahmud făcu din cap un semn de învoire şi pe 
dată vizirul îl pofti în sala împărătească pe şeicul cel străin. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzecea noapte urmă: şi 
pe dată vizirul îl pofti în sala împărătească pe şeicul cel 
străin. 

Şi, hotărât, omul care intră era mai degrabă umbra unui 
om decât o făptură vie ca toate făpturile. Şi dacă i s-ar fi 
putut da vreo vârstă, de bună seamă că vârsta aceea ar fi 
trebuit să i se socotească în sute de ani. Drept orice 
veşmânt, o barbă de-a mirările flutura peste goliciunea lui 
aspră, pe când un chimir lat, de piele moale, punea a opt 
sute douăzecea noapte o pavăză strânsă împrejurul 
şoldurilor bătrâne şi uscate. Şi ar fi putut să fie luat drept 
vreo momâie tare veche, ca acelea pe care le scot câteodată 
de prin mormintele de piatră plugarii de la Egipt, dacă pe 
faţa lui, sub nişte sprâncene amarnice, nu ar fi ars doi ochi 
în care strălucea înţelepciunea. 

Şi bătrânul cel dalb, fără a se temeni dinaintea sultanului, 
spuse cu un glas surd, care nu avea nimic cu glasurile de pe 
pământ: 

— Pacea fie asupră-ţi, o, sultane Mahmud! Sunt trimis la 
tine de fraţii mei, santonii de la marginile Apusului. Vin ca 
să te fac a pricepe binefacerile Atoatedătătorului asupra 
capului tău! 

Şi fără de nici un semn, se duse înspre sultan păşind semeţ 
şi, luându-l de mână, îl sili să se ridice şi să-l însoţească 
până la o fereastră a sălii domneşti. 

Or, sala aceea domnească avea patru ferestre şi fiecare 
fereastră se afla în dreptul unui semn de zodiac. lar 
bătrânul şeic îi spuse sultanului: 

— Deschide fereastra. 

Şi sultanul se supuse ca un copil şi deschise cea dintâi 
fereastră. lar bătrânul şeic îi spuse numai atât: 

— Priveşte! 

Şi sultanul Mahmud scoase capul pe fereastră şi văzu o 
oaste mare de călăreţi care, cu săbiile trase, veneau buluc, 


mâncând pământul, de pe culmile cetăţii din muntele 
Makattam. Şi cele dintâi şiruri ale acelei oşti şi ajunseseră 
la poalele saraiului, descălecaseră şi porniseră să sară 
peste ziduri, scoțând strigăte de război şi de moarte. lar 
sultanul, la priveliştea aceea, pricepu că ostile se 
răzvrătiseră şi veneau să-l alunge din scaunul de domnie. 
Şi, schimbat de tot la chip, strigă: 

— Nu este alt dumnezeu decât unul Allah! Iacătă ceasul 
sorocului meu! 

Şi îndată şeicul închise fereastra, ci numai ca s-o deschidă 
iar, chiar el, peste o clipă. Şi toată oştirea pierise. Şi numai 
cetatea se ridica liniştită în depărtare, străpungând cu 
minaretele ei cerul amiezii. 

Atunci şeicul, fără a-i da răgaz sultanului să se 
dezmeticească din tulburarea-i adâncă, îl duse la cea dea 
doua fereastră, care da înspre cetatea nesfârşită şi îi zise: 

— Deschide şi priveşte! 

Iar sultanul Mahmud deschise fereastra şi priveliştea ce i 
se înfăţişă ochilor îl făcu să se tragă îndărăt cu spaimă. Cele 
patru sute de minarete ce străjuiau peste geamii şi boitele 
geamiilor şi boitele palatelor şi terasele ce se înşiruiau cu 
miile până la marginile zării nu mai erau decât un pojar 
fumegând şi pâlpâind din care, cu urletele spaimei, se 
rostogoleau înspre toiul văzduhurilor nişte nouri negri ce 
orbeau ochiul soarelui. Şi un vânt năprasnic împingea 
flăcările şi spuza drept înspre sărai, ce în curând fu învăluit 
de o mare de foc, de care nu mai era despărţit decât cu 
perdeaua subţire a grădinilor. Iar sultanul, năpădit până 
peste poate de durerea de a-şi vedea nimicită cetatea cea 
mândră, îşi y ' y lăsă mâinile să cadă în jos şi strigă: 

— Singur Allah este mare! Lucrurile îşi au ursita lor, ca 
toate făpturile! Mâine pustiul are să se împreune cu pustiul 
peste câmpurile fără de nume ale unui pământ care a fost 
cel mai strălucit dintre toate! Slavă Celuia singur viu! 

Şi se jeli de soarta cetăţii şi de soarta sa însăşi. Ci şeicul 
închise numaidecât fereastra şi iar o deschise peste o 


clipită. Şi orice urmă de pojar pierise. lar cetatea Cairo se 
întindea în strălucirea ei neatinsă, în mijlocul livezilor şi al 
palmierilor săi, pe când cele patru sute de glasuri ale 
muezinilor vesteau drept-credincioşilor ceasul de a opt sute 
douăzecea noapte rugăciune şi se topeau într-o singură 
preamărire a stăpânului lumilor. 

Iar şeicul, luându-l numaidecât pe sultan, îl duse la cea de 
a treia fereastră, care da înspre Nil şi îl puse s-o deschidă. 

Şi sultanul Mahmud văzu apele Nilului cum ieşeau din 
matca lor şi cum valurile, năpădind cetatea şi cuprinzând 
repede terasele cele mai înalte, începuseră să bată cu 
mânie în zidurile saraiului. Şi un talaz mai vajnic decât cele 
de dinainte rupse dintr-odată toate piedicile din cale şi 
năboi peste catul de jos al saraiului. Şi clădirea, topindu-se 
în ape ca o bucată de zahăr, se plecă într-o parte şi sta să se 
surupe, când şeicul închise deodată fereastra şi-apoi o 
deschise iar. Şi tot puhoiul fu ca şi cum n-ar fi fost. Şi Nilul, 
mândru ca totdeauna, îşi ducea falnic mai departe apele, 
printre câmpurile nesfârşite de lucernă, picotind în albia 
lui. 

Iar şeicul îl puse pe sultan să deschidă cea de a patra 
fereastră, fară a-i da răgaz să se dezmeticească din uimirea 
lui. Or, cea de a patra fereastră avea vederea înspre 
minunata câmpie verde ce se aşterne de la porţile cetăţii 
până unde vezi cu ochii, plină de ape curgătoare şi de 
turme mari, câmpia pe care au cântat-o toţi poeţii, începând 
cu Omar şi unde straturile de trandafiri, de busuioc, de 
zarnacadele şi de iasomii se întreţes cu tufişurile de 
portocali, unde pomii sunt plini de turturele şi de 
privighetori gata să-şi dea sufletul de-atâtea plânsete de 
dor, unde pământul este tot atâta de bogat şi de împodobit 
ca în grădinile cele de demult de la Iram-cel-cu-Pilaştri şi 
tot atâta de înmiresmat ca şi pajiştile din rai. Şi în locul 
otavei şi al livezilor de pomi roditori, sultanul Mahmud nu 
mai văzu decât un pustiu înfricoşător, roşu şi alb, ars de un 
soare necruţător, un pustiu de piatră şi de nisip ce slujea de 


adăpost hienelor şi şacalilor şi de câmp de goană şerpilor şi 
jigăniilor otrăvite. Şi vedenia aceea de moarte, ca şi cele de 
dinaintea ei, nu zăbovi să se stingă atunci când şeicul, cu 
chiar mâna sa, închise şi apoi deschise iar fereastra. Şi 
câmpia se arătă la loc minunată, zâmbind cerului din toate 
grădinile ei. 

Şi-aşa! Iar sultanul Mahmud nu ştia de dormea, deyy >! 
era treaz ori de nu cumva era sub puterea vreunei vrăji ori 
a vreunei năzăriri. 

Ci şeicul, fără a-l lăsa să se liniştească de toate 
năprasnicele încercări câte trăise, îl luă iarăşi de mână, fără 
ca sultanului măcar să-i fi dat prin minte să opună nici cea 
mai mică împotrivire şi îl duse lângă un havuz mic ce 
răcorea sala cu murmurul apei lui. Şi îi spuse: 

— Apleacă-te peste apă şi priveşte! 

Şi sultanul Mahmud se aplecă peste apa din havuz, ca să 
se uite în ea, când, cu o mişcare grăbită, şeicul îi băgă capul 
cu totul în apă. 

Şi sultanul Mahmud se văzu aruncat de ape la poalele unui 
munte ce străjuia peste valurile mării. lar el sta acolo, ca pe 
vremurile de strălucire, împodobit cu însemnele sale 
împărăteşti şi cu coroana pe cap. Şi nu departe, nişte felahi 
se uitau la el ca la o minunăţie şi îşi făceau semne între ei, 
râzând cât puteau. Şi sultanul Mahmud, la priveliştea 
aceea, fu cuprins de o mânie fără de margini, nu atât 
împotriva şeicului, cât împotriva felahilor şi strigă: „A, mag 
afurisit! Pricină a prăpădului meu! Dare-ar Allah să mă mai 
întorc odată la domnia mea, ca să te pedepsesc după 
nelegiuirea pe care ai să-vârsit-o! Pentru ce m-ai viclenit cu 
atâta hainie?" 

Pe urmă, chibzuind mai bine, se duse la felahi şi le spuse 
cu glas împărătesc: 

— Sunt sultanul Mahmud! Plecaţi de-aici! 

Ci ei hohotiră mai departe, căscând nişte guri până la 
urechi. Uf, ce guri! Nişte hăuri! Chiar nişte hăuri! Şi a opt 
sute douăzeci şi una noapte ca să nu care cumva să fie 


înghiţit de viu, vru să fugă, când acela ce părea a fi 
căpetenia felahilor veni la el, îi luă cununa şi însemnele 
împărăției şi le aruncă în mare spunând: 

— O, bietul de tine! La ce-s bune toate fieroteniile astea? E 
prea cald ca să te împodobeşti aşa! Na, o, sărmane de tine, 
ia nişte haine de-ale noastre! 

Şi dezbrăcându-l de tot, îl înveşmântă apoi cu o cămăşoaie 
albastră de bumbac, îi puse în picioare o pereche ruptă de 
papuci galbeni din piele de hipopotam şi pe cap un fesuleţ 
de aba pestriță ca sturzul. Şi îi grăi: 

— Hai, o, bietul de tine, vino cu noi la muncă, de nu vrei să 
mori de foame aici unde tot omul trudeşte! 

Ci sultanul Mahmud spuse: 

— Nu stiu să muncesc! 

lar felahul zise: 

— Dacă-i aşa, o să ne slujeşti de hamal şi de măgar, 
deopotrivă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute douăzeci şi una noapte 
urmă: ai să ne slujeşti de hamal şi de măgar, deopotrivă! 

Şi cum felahii tocmai îşi isprăviseră ziua de trudă, fură 
tare bucuroşi să-şi pună pe spinarea altuia şi nu pe a lor 
uneltele de muncă. Iar sultanul Mahmud, încovoiat sub 
povara de cazmale, de sape, de lopeţi şi de greble, şi-abia 
mai putând să se târască, fu nevoit, vrând-nevrând, să 
meargă după felahi. Şi ajunse împreună cu ei, istovit şi de- 
abia mai răsuflând, în sat, unde se văzu ţinta batjocurii 
ţâncilor, care alergau desculți după el, facându-l să îndure 
un potop de ticăloşii. Şi, ca să-şi treacă noaptea, fu băgat 
într-un staul părăsit, unde i se aruncă pentru cină o coajă 
de pâine şi o ceapă. Iar a doua zi se văzu de-a binelea 
măgar, măgar cu coadă, cu copite şi cu urechi. Şi i se 
petrecu un curmete pe după gât şi i se puse o tarniţă în 
spinare şi fu dus la câmp să tragă la plug. Ci întrucât se 
smucea amarnic, fu dat pe mâna morarului din sat, care îi 


băgă numaidecât minţile în cap punându-l să învârtească la 
roata morii, după ce îl legă la ochi. Şi cinci ani învârti el aşa 
la roata morii, neodihnindu-se decât numai atâta cât să-şi 
înfulece tainul de boabe şi cât y t să bea o ciutură de apă. Şi 
au fost cinci ani de lovituri de bâtă, de împunsături cu 
strămurarea, de înjurături cumplite şi de lipsuri. Şi nu-i mai 
rămăseseră, drept orice mângâiere şi drept orice uşurare, 
decât şirurile de vântuituri pe care le slobozea de dimineaţa 
până seara, ca răspuns la sudalme, învârtind roata morii. Şi 
iacătă că deodată moara se topi, iar el se văzu iarăşi în 
chipul său de la început, de om şi nu mai era măgar. Şi se 
preumbla prin sukurile dintr-o cetate pe care nu o mai 
văzuse; şi habar nu avea încotro s-o ia. Şi cum era sătul de 
umblet, căuta din ochi un ungher unde să se odihnească; şi 
iacătă că un neguţător bătrân, care îl pricepuse după 
înfăţişare că este străin, îl pofti cu multă pohfală să intre în 
prăvălia lui. Şi văzându-l că era trudit, îl pofti să şadă pe 
laviţă şi îi zise: 

— O, străine, eşti tinerel şi nu ai s-o duci rău în cetatea 
noastră, unde tinerii sunt cât se poate de preţuiţi şi au mare 
căutare, mai ales când sunt ca tine, nişte flăcăi voinici. 
Spune-mi, dar, dacă ai de gând să rămâi în cetatea noastră, 
unde datinile sunt cât se poate de prielnice străinilor ce vor 
să se statornicească la noi. 

A opt sute douăzeci şi una noapte iar sultanul Mahmud 
răspunse: 

— Pe Allah! Nu cer alta mai mult decât să mă statornicesc 
aici, numai să-mi pot găsi de mâncare altceva decât tecile 
de bob cu care am fost hrănit vreme de cinci ani! 

Iar neguţătorul cel bătrân îi spuse: 

— Ce tot îndrugi tu de teci, o, săracul de tine! Aici ai să fii 
ghiftuit numai cu bunătăţuri întăritoare, pentru treaba pe 
care are să trebuiască s-o îndeplineşti! Ascul-tă-mă, aşadar, 
cu luare-aminte şi ţine-te de povaţa pe care am să ţi-o dau! 

Şi adăugă: 


— Du-te şi te aşază degrabă drept la poarta hamma-mului 
cetăţii, care-i colea, pe după colţul uliţei. Şi pe fiecare 
femeie care are să iasă de-acolo, oprind-o, s-o întrebi dacă 
are bărbat. Şi aceea care ţi-o spune că nu are va să-ţi fie 
soaţă pe dată, după datinile ţării! Şi mai cu seamă să ai 
grijă să le întrebi pe toate femeile, fără de nici o abatere, pe 
care ai să le vezi ieşind de la hammam, altminteri te paşte 
mare necaz să fii zgornit din cetatea noastră! 

Şi sultanul Mahmud se duse să şadă la poarta ham- 
mamului, şi nu se afla acolo de multă vreme când văzu că 
iese o copilandră strălucită, ca de treisprezece ani. Şi 
gândi, când o văzu: „Pe Allah! Cu una ca aceasta m-aş alina 
de toate necazurile." Şi o opri şi îi zise: 

— O, stăpâna mea, eşti măritată ori eşti fată? Iar ea 
răspunse: 

— Sunt măritată de anul trecut! Şi îşi văzu de drum. 

Y y şiiacătă că ieşi din hammam o bătrână de o urâteyyy 
nie înfricoşătoare. Iar sultanul Mahmud se cutremură de 
greață la vederea ei şi gândi: „Hotărât! Mai bine să mor de 
foame, ori să mă schimb iar în măgar, ori în salahor, decât 
să mă împreun cu paciaura de babă! Da de vreme ce 
bătrânul neguţător mi-a spus să le întreb pe toate muierile, 
sunt dator să mă supun a o întreba şi pe pacostea asta!" Şi 
îi ieşi înainte şi îi spuse: 

— Eşti măritată ori trăieşti singură? 

Iar baba cea cumplită răspunse, cu bale la gură: 

— Sunt măritată, o, inima mea! Of, ce uşurare! Şi sultanul 
zise: 

— Sunt tare bucuros, o, mătuşico! 

Şi gândi: „Aibă-l Allah întru mila sa pe amărâtul care mi-a 
luat-o înainte!" Iar bătrâna îşi văzu de drum. 

Y şi iacătă că iese din hammam o babosnită încă şi mai y y 
y y îngreţoşătoare decât cea de dinaintea ei şi încă şi mai 
cumplită. Iar sultanul Mahmud se duse tremurând la ea şi o 
întrebă: y 

— Eşti măritată au ba? 


Şi baba răspunse, suflându-şi nasul printre degete: 

— Nu sunt măritată, o, ochi al meu! lar sultanul Mahmud 
strigă: 

— Hei, na! Hei, na! Eu sunt un măgar, o, mătuşă a mea! 
Sunt un măgar! la uită-te la urechile mele şi la coada mea şi 
la pacostea mea! Astea-s urechile şi coada şi pacostea unui 
măgar! Nimenea nu se mărită cu măgarii! 

Ci hârca de babă se lipi de el şi vru să-l sărute! Iar sultanul 
Mahmud, până peste poate de scârbit şi de înfricoşat, 
începu să zbiere: 

— Hei, nu! Hei, nu! Sunt un măgar, ya setti, sunt un 
măgar! Fie-ţi milă, nu te mărita cu mine! Sunt un biet 
măgar de la o moară! Hei, nu! Hei, nu! 

Şi smucindu-se în sineşi cu o dârzie peste puterile 
omeneşti, scoase capul din havuz. 

Şi sultanul Mahmud se văzu în mijlocul sălii domneşti din 
saraiul lui, avându-l de-a dreapta pe vizirul cel mare şi de-a 
stânga pe şeicul cel străin. Iar dinainte-i, A opt sute 
douăzeci şi una noapte una dintre cadânele lui îi aducea pe 
o tabla de aur un pahar cu sorbetul pe care i-l ceruse cu 
câteva clipite mai devreme, până a fi venit şeicul. Hei, na! 
Hei, na! Aşadar e sultan! Aşadar e sultan! Şi toată 
întâmplarea aceea amarnică nu ţinuse decât răspasul cât 
băgase capu-n apă şi-l scosese iar! Şi nu putea să 
izbutească a crede într-o minune ca aceea! Şi începu să se 
uite împrejurul lui, pipăindu-se şi frecându-se la ochi. Hei, 
na! Hei, na! Era el, întreg şi nevătămat, însuşi sultanul 
Mahmud şi nicidecum amărâtul cel lepădat de apele mării, 
nici hamalul, nici măgarul de la moară, nici soţul acelei 
baboşniţe înfricoşătoare! Hei, pe Allah! 'Tare mai era bine să 
se vadă iar sultan, după atâtea necazuri! Şi pe când 
deschidea gura ca să ceară lămuriri despre un lucru atâta 
de ciudat, glasul înfundat al bătrânului cel neprihănit se 
ridică grăindu-i: 

— Sultane Mahmud, am venit la tine trimis de fraţii mei 
santoni de la marginile Apusului, ca să te ajut să pricepi 


binefacerile Atoateîmpărţitorului asupra capului tău. 

Şi după ce grăi astfel, şeicul maghrebin pieri, fără a se şti 
dacă ieşise pe uşă sau dacă zburase pe fereastră. 

Iar sultanul Mahmud, când tulburarea i se potoli, pricepu 
învăţătura Domnului său. Şi pricepu că viaţa lui era 
frumoasă şi că el ar fi putut să fie cel mai nenorocit dintre 
oameni. Şi pricepu că toate năpastele pe care le 
întrevăzuse, sub privirea grea a moşneagului, s-ar fi putut, 
de-ar fi vrut ursitoarea, să fie năpaste adevărate ale vieţii 
lui. Şi căzu în genunchi, izbucnind în plânset. Şi de-atunci 
înainte s-a scuturat de orice mâhnire de pe inima lui. Şi, 
trăind în fericire, a revărsat fericire împrejurul său. Şi 
aceasta este viaţa cea adevărată a sultanului Mahmud, iar 
acelea au fost vieţile pe care s-ar fi putut să le ducă numai 
la o întorsătură a ursitei sale. Întrucât allah este stăpânul 
cel Atotputernic! 

lar Şeherezada, după ce istorisi aşa întâmplarea aceasta, 
tăcu. lar sultanul Şahriar se minună: 

— Ce pildă pentru mine, o, Șeherezada! Iar fata vizirului 
zâmbi a râde şi spuse: 

— Ci pilda aceasta, o, Măria Ta, nu este nimic pe lângă cea 
cu Comoara jură de sfârşit! 

lar Şahriar spuse: 

— Habar nu am de comoara aceea, Şeherezada! 
COMOARA FĂRĂ DE SFÂRŞIT i s-a izvodit, o, norocitule 
sultan, o, mult-dăruitule cu purtări alese, că emirul drept- 
credincioşilor, califul Al-Raşid, care a fost sultanul cel mai 

darnic de pe vremile lui şi cel mai strălucit, avea uneori 
slăbiciunea - numai unul Allah este fără de nici o slăbiciune! 

— Să lase a se înţelege, când venea vorba, că nici un om 
dintre muritori nu îl întrecea în dărnicie şi în mână largă. 

Or, într-o zi, pe când se lăsa ispitit să se laude aşa cu 
bunurile care, la urma urmei, nu-i fuseseră hărăzite de 
către Atoateimpărţitorul decât spre a le folosi tocmai cu 
mărinimie, marele vizir Giafar nu vroi nicicum, cu sufletu-i 
ales, ca stăpânul său să se dovedească mai departe lipsit de 


umilinţa datorată faţă de Allah. Şi se hotări a-şi lua 
îngăduinţa să-i deschidă ochii. Se temeni aşadar dinainte-i 
şi, după ce sărută de trei ori pământul, îi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, o, cunună peste 
capetele noastre, iartă-l pe robul tău dacă se încumetă a-şi 
ridica glasul de faţă cu tine spre a-ţi zugrăvi că virtutea cea 
mai de seamă a unui drept-credincios este umilinţa 
dinaintea lui Allah şi că aceasta-i singurul lucru cu care se 
cade să se fălească cineva. Căci toate bunurile de pe 
pământ şi toate harurile minţii şi toate însuşirile cele bune 
ale sufletului nu sunt pentru om decât un dar de la cel 
Preaînalt - lăudat fie Ei! Iar omul nu se cuvine să se 
îngâmfe cu clarul acesta mai mult decât un pom că e plin de 
roade, ori decât marea că se varsă în ea apele cerului. Cât 
despre laudele ce se cuvin dărniciei tale, lasă mai degrabă 
să le facă supuşii tăi, care mulţumesc fără de încetare 
cerului că le-a menit să se nască în împărăţia ta şi care nu 
au altă mulţumire decât să-ţi rostească plini de recunoştinţă 
numele! 

Pe urmă adăugă: 

— Şi-apoi, o, doamne al meu, să nu care cumva să crezi că 
tu ai fi singurul pe care Allah l-ar fi copleşit cu darurile lui 
cele fără de socoată! Să ştii, dar, că se află în cetatea 
Bassrei un tânăr care, măcar că nu este decât un om de 
rând, trăieşte cu mai multă fălnicie şi cu mai multă 
strălucire decât cei mai mari sultani. Il cheamă Abulcassem 
şi nici un domn de pe lume, nici măcar emirul drept- 
credincioşilor însuşi, nu are mâna mai largă şi nu este mai 
filotim ca el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute douăzeci şi doua noapte 
urmă: îl cheamă Abulcassem şi nici un domn de pe lume, 
nici măcar emirul drept-credincioşilor însuşi, nu are mâna 
mai largă şi nu este mai filotim ca el! 


Când auzi vorbele astea de la urmă ale vizirului său, califul 
se simţi peste măsură de înciudat; şi se făcu roşu de tot la 
faţă şi cu ochii aprinşi; şi măsurându-l de sus pe Giafar îi 
spuse: 

— Vai de tine, o, câine de vizir! Cum de cutezi să minţi a 
opt sute douăzeci şi doua noapte dinaintea stăpânului tău, 
uitând că asemenea purtare îţi aduce fără de izbavă 
moartea? Şi Giafar răspunse: 

— Pe viaţa capului tău! O, emire al drept-credincio-şilor, 
vorbele pe care m-am încumetat să le rostesc de faţă cu 
tine sunt vorbe de adevăr. lar dacă mi-am pierdut toată 
credinţa la inima ta, poţi să pui a se cerceta şi pe urmă să 
mă osândeşti, dacă ai să afli că sunt mincinoase. În ce mă 
priveşte, o, doamne al meu, nu mă sfâesc a-ţi mărturisi că 
am fost, cu prilejul călătoriei mele din urmă la Bassra, 
oaspetele uluit al tânărului Abulcassem. Iar ochii mei încă 
nu au uitat ceea ce au văzut, urechile mele ceea ce au auzit, 
şi mintea mea ceea ce a fermecat-o. Şi drept aceea, chiar cu 
primejdia de a trage asupră-mi obijduirea din partea 
stăpânului meu, nu am putut să mă opresc a spune sus şi 
tare că Abulcassem este omul cel mai mărinimos din 
vremile lui! 

Şi Giafar, după ce vorbi astfel, tăcu. Iar califul, până peste 
măsură de supărat, făcu semn căpeteniei străjilor să-l 
înşface pe Giafar. Şi porunca fu îndeplinită pe loc. Şi, după 
asta, Al-Raşid ieşi din sală şi, neştiind cum să-şi descarce 
mânia, se duse în iatacul soţiei sale Sett i ' y zobeida, care 
îngălbeni de spaimă când îi văzu chipul de zile negre. 

Şi Al-Raşid, cu sprâncenele încruntate şi cu ochii 
bulbucaţi, se duse şi se întinse pe divan, fără a scoate o 
vorbă. lar Sett Zobeida, care ştia cum să-l ia în ceasurile lui 
de supărare, se feri să-l sâcâie cu vreo întrebare de prisos; 
ci luând o înfăţişare de mare îngrijorare, îi aduse un pahar 
plin cu apă înmiresmată cu trandafir şi, dându-i-o, îi spuse: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi, o, fiu al moşului meu! 
Băutura aceasta să te răcorească şi să te liniştească! Viaţa-i 


întocmită din două culori, una albă şi alta neagră. 

Deie Allah ca numai culoarea albă să lumineze lungile tale 
zile! 

Şi Al-Raşid spuse: 

— Pe volniciile strămoşilor noştri cei slăviţi! Numai negura 
are să-mi acopere viaţa, o, fiică a moşului meu, câtă vreme 
am să-l mai văd dinaintea ochilor pe fiul barmakidului, pe 
Giafar ăla al pacostei, care se veseleşte să-mi înfrunte 
vorbele, să-mi precumpănească faptele şi să dea precădere 
asupra mea unor inşi oarecari dintre supuşii mei! 

Şi îi istorisi soţiei sale tot ce se întâmplase şi i se plânse de 
vizirul său, cu nişte vorbe care o făcură să priceapă că 
preacinstitul cap al lui Giafar se afla de data aceasta la 
mare primejdie. Încât Sett Zobeida nu pregetă a fi dintru- 
ntâi la un gând cu emirul, mărturisindu-şi supărarea că îl 
vedea pe vizir îngăduindu-şi atari necuviinţe faţă de domnul 
său. Pe urmă, tare iscusit, îi dovedi că ar fi mai cuminte să 
amâie osânda numai atâta cât să trimită pe cineva la Bassra 
spre a cerceta cum stă treaba. Şi adăugă: 

— Şi-atunci ai să te poţi încredința de adevărul ori de 
minciuna spuselor lui Giafar şi să-i faci ceea ce se va cuveni. 
Iar Harun, pe care vorbele pline de înţelepciune ale soţiei 

sale îl potoliseră pe jumătate, răspunse: 

— Dreptu-i ce spui, o, Zobeida! Hotărât! Îi datorez această 
chibzuinţă unui om cum este fiul slujitorului meu Yahia! Ba 
chiar, întrucât nu pot să am deplină încredere în seama pe 
care mi-ar da-o cel pe care l-aş trimite la Bassra, vreau să 
mă duc eu însumi în cetatea aceea, să cercetez lucrurile. Şi 
am să-l cunosc şi eu pe Abulcassem ăla. Şi mă jur că Giafar 
are să plătească cu capul dacă mi-o fi înflorit filotimia acelui 
tânăr, ori dacă mi-o fi spus vreo minciună. 

A opt sute douăzeci şi doua noapte şi fără a zăbovi mai 
mult să-şi ducă la îndeplinire gândul, Harun se ridică pe 
clipă pe dată şi, fără a vrea să mai asculte ce-i spunea Sett 
Zobeida spre a-l îndemna să nu facă de unul singur drumul 
până la Bassra, se străvesti în neguţător de la Irak, o 


povăţui pe sultană să vegheze în lipsa lui la treburile 
împărăției şi, ieşind din sărai pe o poartă tainică, plecă din 
Bagdad. 

Şi Allah îi meni bună pace; şi ajunse la Bassra fară de 
supărare şi trase la hanul cel mare al negustorilor. Şi acolo, 
mai înainte chiar de a-şi face un răgaz de odihnă şi de a 
mânca oleacă, se grăbi să-l iscodească pe portarul de la han 
despre ceea ce ardea să afle, întrebându-l, după 
schimbarea salamalecurilor: 

— Este adevărat, o, şeicule, că în cetatea voastră trăieşte 
un tânăr, pe nume Abulcassem, care este mai presus decât 
sultanii ca mărinimie, ca lărgime de mână şi ca fălnicie? 

Şi bătrânul portar, clătinând din cap cu o înfăţişare plină 
de încredințare, răspunse: 

— Allah coboare asupra-i binecuvântările sale! Da care-i 
insul care să nu fi cunoscut urmările dărniciei lui? In ce mă 
priveşte, ya sidi, apoi de-aş avea eu pe faţa mea şi o sută de 
guri şi în fiecare gură câte o sută de limbi şi pe fiecare 
limbă câte o comoară de limbuţie, tot n-aş putea să-ţi 
povestesc aşa cum se cuvine dărnicia cea minunată a 
domniei sale Abulcassem! 

Pe urmă, întrucât alti călători soseau cu calabalâcurile lor, 
portarul hanului nu avu răgaz să-i spună mai departe. lar 
Harun fu nevoit să plece şi se sui în odaie să se odihnească 
şi să cineze ceva în seara aceea. 

lar a doua zi, dis-de-dimineaţă, plecă de la han şi se duse 
să se preumble prin sukuri. Şi după ce negustorii îşi 
deschiseră prăvăliile, emirul se duse la unul dintre ei, acela 
ce i se păru cel mai de vază şi îl rugă să-i arate drumul care 
ducea la casa lui Abulcassem. Şi negustorul, tare 
minunându-se, îi spuse: 

— Da de prin ce ţară depărtată vei fi venind tu, de nu ai 
habar unde-i casa domniei sale Abulcassem? Păi el, aici, 
este mai cunoscut decât o fi fost vreodată vreun sultan în 
împărăţia lui! 


Iar Harun adeveri că venea într-adevăr de tare departe, 
da că ţinta călătoriei lui era tocmai de a-l cunoaşte pe 
domnia sa Abulcassem. Atunci negustorul porunci unui 
băiat de-al lui să-i slujească de călăuză, spunându-i: 

— Du-l pe acest preacinstit străin până la saraiul 
strălucitului nostru domn! 

Or, saraiul acela era un sărai uluitor. Şi era zidit 

7 y numai şi numai din pietre de marmură ca matostatul, 
cu nişte porţi de jad verde. Şi Harun rămase uluit de 
frumuseţea întocmirii lui; şi când intră în curte, văzu o 
mulţime de robi tineri, albi şi negri, îmbrăcaţi cilibiu, care 
se veseleau jucându-se, în aşteptarea poruncilor de la 
stăpânul lor. Şi îl opri pe unul dintre ei şi îi spuse: 

— O, tinere, du-te rogu-te şi-i spune stăpânului tău 
Abulcassem: „O, stăpâne al meu, se află în curte un străin 
care a bătut drumul de la Bagdad până la Bassra anume 
pentru a-şi bucura ochii cu chipul tău binecuvântat!" 

Şi robul cel tânăr cunoscu numaidecât, din felul cum 
vorbea şi din înfăţişarea celui care îl oprise, că acela nu era 
om de rând. Şi dete fuga să-şi vestească stăpânul, care veni 
până în curte să-l întâmpine pe oaspetele străin. Şi după 
salamalecurile şi urările de bun venit, îl luă de mână şi îl 
duse într-o sală care era împodobită numai cu frumuseţea şi 
cu liniile ei desăvârşite. 

Y y) 

Şi de îndată ce şezură pe divanul cel larg de mătasă 
chindisită cu aur ce se întindea de jur împrejurul sălii, A opt 
sute douăzeci şi doua noapte se şi iviră doisprezece tineri 
robi albi, tare frumoşi, aducând nişte oluri de agat şi de 
rubin, pline cu licori alese. Apoi intrară douăsprezece 
copilandre ca nişte lune, care unele aduceau castroane de 
farfuriu pline cu poame şi cu flori, iar altele aduceau cupe 
mari de aur pline cu şerbeturi de îngheţată de fructe 
zdrobite, minunate la gust. Şi robii aceia tineri şi 
copilandrele gustară întâi din licorile, din şerbeturile şi din 
răcoritoarele acelea, până a le da oaspetelui stăpânului lor. 


Şi Harun se îndulci cu acele băuturi felurite şi, măcar că era 
deprins cu cele mai alese bunătăţuri din tot Răsăritul, 
mărturisi că nu mai băuse niciodată ceva asemuitor. 

După care Abulcassem îl pofti pe musafir să treacă într-o 
altă sală, unde era aşezată o masă plină cu bucatele cele 
mai de soi, pe nişte tablale de aur greu. Şi îi dete, cu chiar 
mâinile lui, bucatele cele mai bune. Şi Harun găsi că 
bucatele acelea erau gătite nemaipomenit. 

Pe urmă, când masa se sfârşi, tânărul îl luă de mână şi îl 
duse în cea de a treia sală şi mai bogat împodobită decât 
celelalte două. Şi nişte robi, încă şi mai frumoşi y y ' > > 
decât cei de mai înainte, aduseră o sumedenie uluitoare de 
oluri de aur învrâstate cu nestemate şi pline cu tot felul de 
vinuri, precum şi nişte tablale mari de farfuriu pline cu 
uscături dulci şi nişte tăvi împodobite cu plăcinte de soi. Şi 
pe când Abulcassem îşi îmbia musafirul să guste, intrară 
nişte cântărețe şi nişte lăutărese, care începură o cântare 
ce-ar fi tulburat şi pietrele. Şi Harun, vrăjit până peste fire, 
îşi zicea: „Hotărât! Şi în saraiul meu am cântărețe cu 
glasuri minunate şi chiar cântăreţi ca Isac, care cunosc 
totul despre tainele meşteşugului lor, da nimeni n-ar putea 
să năzuiască a se lua la întrecere cu cei de aici! Pe Allah! Au 
ce-a putut să facă un om de rând, un târgoveţ din Bassra, 
ca să adune atâta grămadă de lucruri desăvârşite?" 

Şi pe când Harun lua aminte cu osebire la glasul unei 
almee ce-l vrăjise cu dulceaţa ei, Abulcassem ieşi din casă şi 
se întoarse peste o clipă, ţinând într-o mână o vergea de 
chihlimbar, iar în cealaltă mână un copăcel cu tulpiniţa de 
argint, cu crengile şi cu frunzele de smarald şi cu poamele 
de rubin. lar în vârful acelui pom se afla un păun de aur de 
o frumuseţe ce-l proslăvea pe acela care îl închipuise. Şi 
Abulcassem, după ce puse pomul jos la picioarele califului, 
lovi cu vergeaua capul păunului. Şi numaidecât pasărea cea 
mândră îşi întinse aripile şi desfăşură minunăţia cozii şi 
începu să se învârtească repede-repede. Şi pe măsură ce se 
învârtea, nişte fumuri de ambră, de nard, de olm, de aloe şi 


de alte odoruri cu care era plin ţâşneau din toate părţile lui, 
în şuviţe subţiri, şi îmbălsămau sala toată. 

Ci deodată, pe când Harun privea răpit cu totul pomul şi 
păunul şi se minuna de ei, Abulcassem îi luă şi pe unul şi pe 
celălalt şi îi duse. lar Harun se simţi tare înţepat de fapta 
aceea neaşteptată şi îşi zise în sineşi: „Pe Allah! Ce lucru 
ciudat! Şi ce vor să însemne toate astea? Oare aşa se poartă 
o gazdă faţă cu oaspeţii săi? Tânărul ăsta, mi se pare mie, 
nu prea ştie să se arate precum îmi da de înţeles Giafar. Îmi 
ia pomul şi păunul tocmai când mă vede mai dornic să mă 
uit la ei. Pesemne, fără de nici o îndoială, că i-a fost frică să 
nu-i cer să mi-i dăruiască. A, nu-mi pare rău să cercetez eu 
însumi filotimia asta vestită care, după vizirul meu, nu-şi are 
perechea pe lume!" în vreme ce lui Al-Raşid i se vânzoleau 
prin minte asemenea gânduri, tânărul Abulcassem se 
întoarse în sală. Şi era însoţit de un rob micuţ, frumos ca 
soarele. Şi copilul acela drăgălaş avea o mantie de atlaz de 
zarafir, împodobită cu mărgăritare şi cu diamante. Şi ţinea 
în mână o cupă făcută dintr-o singură bucată de almaz, şi a 
opt sute douăzeci şi treia noapte umplută cu un vin 
purpuriu. Şi veni la Harun şi, după ce sărută pământul 
dintre mâinile lui, îi întinse cupa. Şi Harun o luă şi o duse la 
buze. Da care nu-i fu mirarea după ce, golind cupa, văzu că, 
dând-o îndărăt robului cel drăgălaş, era iarăşi plină până 
sus! Încât o luă iar din mâinile copilului şi, ducând-o la gură, 
o goli până la ultimul strop. Pe urmă o dete îndărăt robului 
cel micuţ, luând seama cum se umplea la loc fără ca nimeni 
să fi turnat ceva în ea. 

Văzând acestea, Harun rămase până peste poate de uluit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzeci şi treia noapte 
urmă: 

Văzând acestea, Harun rămase până peste fire de uluit şi 
nu izbuti a se opri să întrebe cum de se putea petrece aşa 
ceva. lar Abulcassem răspunse: 


— Doamne, nu este nimica năzdrăvănesc aici. Cupa este 
lucrarea unui învăţat de demult, care cunoştea toate tainele 
de pe pământ! 

Şi rostind vorbele acestea, luă de mână copilul şi ieşi 
grăbit din sală. lar năprasnicul Harun, de data aceasta, 
rămase tare îmbufnat. Şi gândi: „Pe viaţa capului meu! 
Tânărul acesta şi-a pierdut minţile ori şi mai rău, habar n-a 
avut vreodată de datorinţele ce se cuvin fată de un oaspete 
şi habar n-a avut de purtările alese. Îmi aduce toate 
minunăţiile acestea, fară ca să-l fi rugat cineva, mi le întinde 
dinaintea ochilor şi când bagă de seamă că mă cuprinde cea 
mai mare bucurie să mă uit la ele, mi le ia. Pe Allah! N-am 
văzut în viaţa mea ceva mai supărător şi mai bădărănesc. 
Afurisitule de Giafar! Am să te învăţ eu în curând, de-o vrea 
Allah, să judeci mai bine oamenii şi să-ţi mai învârteşti limba 
prin gură înainte de a vorbi!" 

Pe când Al-Raşid cugeta astfel despre firea gazdei lui, îl 
văzu pe acesta că se întoarce în sală pentru a treia oară. Şi, 
la câţiva paşi în urma lui, venea o copilandră cum nu se află 
decât în grădinile raiului. Era toată îmbrăcată în 
mărgăritare şi în nestemate şi încă şi mai împodobită cu 
chiar frumuseţea ei, decât cu gătelile hainelor. lar Harun, 
când o văzu, uită şi de pom şi de păun şi de cupa cea mereu 
plină şi îşi simţi sufletul junghiat de jinduri. Iar fetişcana, 
după ce i se temeni adânc, veni şi şezu dinainte-i şi, cu o 
lăută lucrată din lemn de aloe, din fildeş, din sandal şi din 
abanos, începu să cânte pe douăzeci şi patru de feluri 
osebite, cu o măiestrie atâta de desăvârşită, încât Al-Raşid 
nu-şi mai putu stăpâni mirarea şi strigă: 

— O, tinere, ce soartă vrednică de pizmuit ai avut! 

Da de îndată ce Abulcassem băgă de seamă că musafirul 
său era fermecat de fetişcană, numaidecât o luă de mână şi 
o scoase din sală cu mare zor. 

Când văzu purtarea aceea a gazdei sale, califul se simţi 
până peste măsură de batjocorit, şi, de teamă să nu-şi lase 
mânia să izbucnească, nu vru să mai zăbovească într-o casă 


în care era primit într-un chip atât de ciudat, încât, de 
îndată ce tânărul se întoarse în sală, îi spuse ridicându-se: 

— O, mărinimosule Abulcassem, sunt, într-adevăr, tare 
tulburat de felul cum te-ai purtat cu mine, fără a-mi 
cunoaşte cinul şi rostul. Îngăduie-mi aşadar să plec şi să te 
las în tihnă, fără să-ţi pun mai mult la încercare filotimia! 

A opt sute douăzeci şi treia noapte iar tânărul, de teamă să 
nu-l supere, nu voi să se împotrivească dorinţei lui şi, 
făcându-i o temenea cuviincioasă, îl însoţi până la poarta 
saraiului, cerându-şi iertăciune că nu l-a primit cu toată 
măreţia ce i s-ar fi căzut. 

Şi Harun porni înspre han, gândind cu amărăciune: „Ce 
om plin de fumuri şi Abulcassem ăsta! Îi place să-şi înşire 
bogăţiile sub ochii străinilor, că să-şi stâmpere astfel 
mândria şi făloşenia. Dacă asta-i dărnicie de mână, apoi eu 
nu sunt decât un smintit şi un orb! Păi nu! Că, de fapt, insul 
ăsta nu e decât un cărpănos şi încă un cărpănos de soiul cel 
mai greţos. lar Giafar are să afle în curând cât face să-ţi 
amăgeşti domnul cu minciuna cea mai ticăloasă!" 

Şi tot chibzuind aşa, ajunse la poarta hanului. Şi zări în 
curte un alai mare, aşezat ca o jumătate de lună şi alcătuit 
dintr-o mulţime mare de robi tineri, şi albi şi negri, cei albi 
de-o parte, cei negri de cealaltă. Şi în mijlocul acelui corn 
de lună şedea o copilandră frumoasă, copilandra cea cu 
lăuta, care îl vrăjise în saraiul lui Abulcassem, avându-l de-a 
dreapta ei pe copilul cel drăgălaş, cu cupa de almaz în 
mână şi de-a stânga un alt copil, tot atâta de dulce şi de 
frumos, ţinând pomul de smarald şi păunul. 

Or, de cum intră pe poarta hanului, toţi robii se ploconiră 
până la pământ, iar copila cea zarifă veni înaintea lui şi îi 
înfăţişă, pe o pernă de atlaz, un sul de hârtie de mătasă. Şi 
Al-Rasid, măcar că tare nedumerit de toate astea, luă sulul, 
îl desfăşură şi văzu că purta aceste rânduri: „Pacea şi 
binecuvântarea fie asupra musafirului nostru cel plăcut, a 
cărui ospeţie ne-a cinstit casa şi ne-a înmiresmat-o. Şi-apoi! 
Binevoieşte, o, părinte al musafirilor prea-aleşi, să-ţi pleci 


privirea asupra lucrurilorfără de preţ pe care le trimite 
domniei tale mâna noastră cea prea puţin darnică şi să le 
primeşti din partea noastră ca pe un prea sărac semn al 
supuşeniei noastre faţă de acela care ne-a luminat sălaşul. 
Că am băgat de seamă că robii aceştia care alcătuiesc 
alaiul, precum şi băieţii şi fetele acestea, ca şi pomul, ca şi 
pocalul, ca şi păunul, nui-au neplăcut în chip osebit 
musafirului nostru; şi drept aceea, ne rugăm lui să le 
socoată ca şi cum ale sale ar fi fost dintotdeauna. Şi-apoi 
toate de laAllah vin şi la el se întorc toate. Uassalam!" Când 
sfârşi de citit scrisoarea şi când îi înţelese tot y y y tâlcul şi 
toată însemnătatea, Al-Raşid rămase până peste poale de 
minunat de atâta dărnicie şi strigă: 

— Pe volniciile strămoşilor mei - cinsti-le-ar Allah 
chipurile! 

— Pricepem acuma ce greşit l-am judecat pe tânărul 
Abulcassem! Ce mai eşti tu, dărnicie a lui Al-Raşid, pe lângă 
o dărnicie ca aceasta? Fie-ţi binecuvântările celui Preaînalt 
asupra capului, o, vizire al meu Giafar, tu, care mi-ai 
prilejuit să mă scutur de mândria mea cea păcătoasă şi de 
înfumurarea mea! lacătă că într-adevăr un ins de rând, fără 
a pregeta nici cât de cât şi fără a se arăta stânjenit în vreun 
fel, se dovedeşte mai presus ca mărinimie şi ca filotimie 
decât sultanul cel mai bogat de pe pământ! 

Aşa strigă. Pe urmă, chibzuind deodată, cugetă: „Da, pe 
Allah! Ci cum se face că un ins de rând poate să dea 
asemenea daruri şi de unde a luat sau unde a găsit el atâtea 
bogății? Şi cum de este cu putinţă ca în ţările mele un om să 
ducă o viaţă mai strălucită decât sultanii, fără ca eu să ştiu 
pe ce căi a ajuns el la o atare treaptă de bogăţie? Hotărât! 
Trebuie ca fără de zăbavă, chiar cu primejdia de a mă arăta 
necuviincios, să mă duc şi să-l pun să-mi dezvăluie cum a 
putut să adune o avere atâta de peste măsură!" 

Şi numaidecât, în nerăbdarea lui de a-şi astâmpăra 
nedumerirea, lăsându-i la han pe robii săi cei noi şi a opt 
sute douăzeci şi treia noapte tot ce-i aduseseră, Al-Raşid se 


întoarse la palatul lui Abulcassem. Şi când ajunse dinaintea 
tânărului, îi spuse, după salamalecuri: 

— O, prea darnice stăpâne, Allah să-şi sporească asu-pra-ţi 
facerile de bine şi ajute-ţi să dâinuiască huzururile cu care 
eşti acoperit! Ci darurile pe care mi le-a făcut mâna ta 
binecuvântată sunt atâta de mari, încât mi-e teamă că, 
primindu-le, să nu trec peste datorinţele mele de musafir şi 
peste marginile dărniciei tale fără de asemuire. Îngăduie-mi 
aşadar ca, fără teama de a te jigni, să fiu lăsat a ţi le trimite 
îndărăt şi ca, minunat de ospeţia ce mi-ai dat, să mă duc să 
povestesc la Bagdad, cetatea mea, despre filotimia ta! 

Ci Abulcassem, cu o înfăţişare tare mâhnită, răspunse: 

— Doamne, fără de îndoială că, dacă ai vorbit aşa, vei fi 
având vreo pricină să te plângi de primirea mea, ori poate 
că darurile mele ţi-au neplăcut pentru puţinătatea 
însemnătăţii lor! Altminteri nu te-ai fi întors de la han i ca să 
mă faci să îndur o astfel de ocară. 

Şi Harun, tot străvestit în neguţător, răspunse: 

— Ferească-mă Allah să răspund la ospeţia ta într-un 
asemenea chip, o, preadarnicule Abulcassem! Pricina 
întoarcerii mele nu vine decât numai din grija pe care o am 
văzându-te cum risipeşti aşa pe nişte străini pe care îi 
cunoşti întâia oară nişte lucruri atât de scumpe, şi din 
teama de a vedea cum se sfârşeşte, fără ca tu să, yy 
dobândeşti mulţumirea ce ti se cuvine, o avuţie care, oricât 
de fără de sfârşit ar putea să fie, trebuie să aibă şi un capăt! 

La vorbele lui Al-Raşid, Abulcassem nu putu a se opri să 
zâmbească şi răspunse: 

— Linişteşte-ţi grijile acestea, o, stăpâne al meu, dacă 
chiar numai asta-i pricina ce mi-a prilejuit bucuria 
întoarcerii tale. Află, într-adevăr, că în fiecare zi a lui allah 
eu mă plătesc de datorniţele pe care le am faţă de 
Atoateziditorul - preamărit şi proslăvit fie El! 

— Făcând celor ce bat la poarta mea unul, ori două, ori 
trei daruri pe potriva acelora care sunt acuma în mâinile 


mele. Întrucât avuţia pe care mi-a hărăzit-o Atoatedătătorul 
de bogății este o avuţie fară de capăt. 

Şi, băgând de seamă că pe chipul oaspetelui său se ivea o 
nedumerire mare, adăugă: 

— Vad, o, stăpâne al meu, că sunt dator să-ţi mărturisesc 
nişte întâmplări din viaţa mea şi să-ţi povestesc istoria 
acestei comori fară fund, care-i o poveste atât de minunată 
şi de uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul în colţul de 
dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură aceluia care ar 
citi-o cu luare-aminte! 

Şi, rostind acestea, tânărul Abulcassem îl luă pe oaspetele 
său de mână şi îl duse într-o sală plină de reveneală, în care 
mai multe căţui tare frumoase îmbălsămau aerul şi unde se 
vedea un jeţ larg de aur cu nişte chilimuri scumpe la 
picioare. Şi tânărul îl pofti pe Harun să se suie în jeţ, să 
şadă lângă el şi îşi începu aşa povestea: 

Află, o, stăpâne al meu - Allah este stăpânul nostru al 
tuturora! 

— Că eu sunt copilul unui mare giuvaiergiu, de baştină din 
Cairo, pe care îl chema Abdelaziz. Ci tatăl meu, măcar că s- 
a născut la Cairo, ca şi tatăl său şi ca şi tatăl tatălui său, nu 
a trăit toată viaţa lui în cetatea sa de naştere. Căci stăpânea 
atâtea bogății încât, fâindu-i frică să nu tragă asupra-şi 
zavistia şi lăcomia sultanului Egiptului care, pe vremile 
acelea, era un asupritor fără de leac, s-a văzut silit să-şi lase 
tara şi să vină să se statornicească în cetatea aceasta a 
Bassrei, la umbra ocrotitoare a sultanilor Bani-Abbas - 
reverse Allah asupră-le binecuvântările sale! Şi tatăl meu, 
nu peste multă vreme, s-a însurat cu singura fată a 
negustorului a opt sute douăzeci şi patra noapte cel mai 
bogat din cetate. lar eu m-am născut din căsătoria aceea 
norocită. lar înainte de mine şi după mine, nici un alt rod nu 
s-a mai adăugat la spiţa neamului lor. Şi-aşa ca bucurându- 
mă de toate bunurile tatălui meu şi ale mamei mele după 
moartea lor - dărui-le-ar mântuirea Allah şi fie El mulţumit 
de ei! 


— Încă tânăr de tot am avut de mânuit o avere mare, 
alcătuită din tot felul de bunuri şi de bogății. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute douăzeci şi patra noapte 
urmă: încă tânăr de tot am avut de mânuit o avere mare, 
alcătuită din tot felul de bunuri şi de bogății. Ci întrucât îmi 
plăceau cheltuielile şi risipa, mă apucai să trăiesc cu atâta 
necumpăt, că în nici doi ani toată moştenirea fu vântuită. 
Întrucât, o, stăpâne al meu, toate ne vin de la Allah şi toate 
la El se întorc! Eu atunci, văzându-mă într-o stare de 
sărăcie lucie, mă apucai să chibzuiesc la viaţa mea trecută. 
Şi mă hotărâi, după traiul şi după isprăvile mele de la 
Bassra, să las cetatea mea de naştere şi să mă duc să-mi 
târăsc pe aiurea amărâtele de zile; căci sărăcia este mai 
uşor de purtat sub ochii unor străini. Îmi vândui aşadar 
casa, singurul bun care îmi mai rămăsese şi mă alipii la o 
caravană de negustori, cu care ajunsei mai întâi la Mossul şi 
pe urmă la Damasc. După care străbătui pustia, ca să mă 
duc în hagialăc la Mecca; iar de acolo mă dusei la Cairo cel 
mare, leagănul spiţei şi al neamului meu. 

Or, când ajunsei în cetatea aceea cu case frumoase şi cu 
geamii rară de număr, îmi adusei aminte că chiar acolo se 
născuse Abdelaziz, giuvaiergiul cel bogat şi nu putui să mă 
opresc, la această amintire, să scot nişte suspine adânci şi 
să plâng. Şi mă gândii ce durere l-ar fi cuprins pe tatăl meu 
dacă ar fi văzut starea jalnică a singurului său copil, 
moştenitorul său. Şi, stăpânit de astfel de gânduri ce mă 
apăsau, ajunsei în preumblarea mea pe malurile Nilului, în 
spatele saraiului sultanului. Şi iacătă că la o fereastră se ivi 
un cap vrăjit - de fetişcană ori de copilă, nu ştiam - şi care, 
când o zării, mă înmărmuri. Ci deodată se trase îndărăt, şi 
nu mai văzui nimic. lar eu şezui acolo pierit, până seara, 
aşteptând zadarnic să se mai arate o dată. Şi într-un sfârşit 
plecai, ci cu inima grea şi mă dusei să-mi petrec noaptea la 
hanul la care trăsesem. lar a doua zi, întrucât chipul 


fetişcanei se înfăţişa necontenit în mintea mea, nu pregetai 
să mă întorc sub fereastra cu pricina. Ci nădejdea şi 
aşteptarea îmi fură chiar degeaba; întrucât chipul cel dulce 
nu se mai ivi, măcar că perdeaua de la geamuri tremură 
oleacă, iar mie mi se păru că ghicesc o pereche de ochi 
babilonici dincolo de giurgiuvele. lar neivirea aceea mă 
mohorî amarnic, fără totuşi a mă deznădăjdui, întrucât nu 
pregetai să mă întorc iarăşi tot în acel loc, a doua zi. Or, 
care nu-mi fu atunci tulburarea când văzui fereastra că se 
întredeschide şi că perdeaua se dă la o parte, lăsând să se 
ivească luna plină a chipului ei! Şi mă temenii degrabă, cu 
fruntea la pământ; şi după ce mă ridicai, rostii: 

— O, doamnă şi stăpână, sunt un străin venit de curând la 
Cairo şi care şi-a început intrarea în cetatea aceasta cu 
vederea frumuseţii tale. lar ursita, care m-a călăuzit de 
mână până aici, împlinească-şi minunea precum doreşte 
robul tău! 

A opt sute douăzeci şi patra noapte şi tăcui, aşteptând 
răspunsul. Iar fetişcana, în loc de a-mi răspunde, căpătă o 
înfăţişare atâta de înfricoşată, încât eu nu mai ştiam dacă se 
cădea să mai stau acolo ori să-mi slobozesc picioarele în 
vânt. Şi mă hotărâi să stau pe loc, nepăsător de toate 
primejdiile ce m-ar fi putut paşte. Or, bine am făcut, 
întrucât deodată fetişcana se plecă peste marginea 
ferestrei şi îmi spuse cu glas tremurător: 

— Întoarce-te pe la miezul nopţii. Da acuma fugi cât mai 
iute! 

Şi, cu vorbele acestea, pieri grabnic şi mă lăsă până peste 
măsură de uluit, de îndrăgostit şi de bucuros. Şi îmi uitai pe 
dată necazurile şi sărăcia. Şi mă grăbii să mă întorc la han, 
ca să trimit după bărbierul locului, care se apucă să mă 
radă pe cap, la subţiori şi pe vintre, să mă ferchezuiască şi 
să mă dichisească. Pe urmă mă dusei la hammamul 
săracilor unde, pe câţiva gologani, făcui o scaldă minunată 
şi mă înmiresmai şi mă împrospătai şi ieşii de acolo cu totul 
învoioşat şi cu trupul uşor ca fulgul, încât atunci când veni 


ceasul hotărât, mă dusei ocrotit de noapte sub fereastra de 
la sărai. Şi găsii la fereastra aceea o scară de mătasă, care 
cobora până la pământ. lar eu, fără a şovăi, nemaiavând de 
altminteri nimica de pierdut, afară de o viaţă care nu mai 
avea nici o legătură şi nici un temei, mă căţărai pe scară şi 
intrai pe fereastră în iatac. Străbătui degrabă două odăi, 
ajunsei în cea de a treia, unde, pe un pat de argint, şedea 
întinsă şi zâmbitoare făptura după care tânjeam. Ah! 
Domnia ta negustorule, oaspetele meu, câtă minune era în 
făptura aceea a Atoateziditorului! Ce ochi! Şi ce gură! Când 
am văzut-o, am simţit că-mi zboară minţile, şi nu am putut 
să rostesc o vorbă. Ci ea se ridică pe jumătate şi cu un glas 
mai dulce ca zahărul candel îmi spuse să stau jos lângă ea 
pe patul de argint. Apoi mă întrebă cu luare-aminte cine 
sunt. lar eu îi istorisii povestea mea, cu inima deschisă, de 
la început până la sfârşit, fără a ocoli nici un amănunt. Ci nu 
ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată. Or, fetişcana, 
care mă ascultase cu multă băgare de seamă, se arătă cu 
adevărat tulburată de starea în care mă adusese soarta. Iar 
eu, văzând-o aşa, rostii: 

— O, stăpână a mea, oricât de amărât aş fi, pun capăt 
jelaniei, de vreme ce tu eşti atâta de bună, încât să plângi 
de nenorocirile mele! 

Iar ea la acestea îmi dete răspunsul de cuviinţă şi pe 
nesimţite ne prinserăm într-o tăifăsuiala care se făcea tot 
mai drăgăstoasă şi mai caldă. Şi, până la urmă, îmi 
mărturisi că şi ea, când m-a văzut, a simţit o ispită pentru 
mine. lar eu grăii: 

— Preaslăvit fie Allah, carele înduioşează inimile şi 
îndulceşte ochii gazelelor! 

La care ea dete iarăşi răspunsul de cuviinţă şi adăugă: 

— Întrucât tu mi-ai mărturisit că eşti Abulcassem, nici eu 
nu vreau să nu ştii cine sunt! 

Şi, după ce şezu tăcută o clipită, spuse: 

— Află, o, Abulcassem, că sunt cadâna cea mai dragă a 
sultanului şi că mă cheamă Sett Labiba. Or, cu tot huzurul 


în care trăiesc aici, nu sunt deloc fericită. Căci pe lângă că 
sunt înconjurată numai de nişte potrivnice pizmaşe şi gata 
să mă dea pierzării, sultanul, care mă are dragă, nu 
izbuteşte să mă mulţumească, întrucât Allah, cel carele 
împarte virtute cocoşilor, pe el l-a uitat la îm-părţanie. Şi 
pentru aceea, când te-am zărit sub fereastră şi când te-am 
văzut plin de cutezanţă şi netemător de primejdie, am 
socotit că vei fi fiind şi bărbat destoinic. Şi te-am chemat să 
te încerc. aşa încât acuma-i rândul y y tău să-mi dovedeşti 
că nu m-am înşelat când te-am ales, y y ] şi că destoinicia îţi 
este pe măsura cutezanţei! 

Yyrya opt sute douăzeci şi patra noapte eu atunci, o, 
stăpâne al meu, care nu duceam lipsă să fiu îndemnat spre 
a face cele ce se cuveneau, întrucât nu mă aflam acolo 
decât pentru fapte, nu vrusei să mai pierd nicidecum o 
vreme scumpă cântând stihuri, cum este datul în 
împrejurări de-acestea şi mă pregătii de iureş. Ci în chiar 
clipita când braţele noastre se împreunau, se auzi, o bătaie 
năprasnică la uşa iatacului. lar preafrumoasa Labiba, 
înfricoşată foarte, îmi spuse: 

— Nimeni nu are îngăduinţă să bată aşa, de nu cum-va-i 
chiar sultanul. Suntem vânduți şi pierduţi fără de scăpare! 

Eu mă şi gândii la scara de la fereastră, ca să fug pe unde 
suisem. Ci vru soarta ca sultanul tocmai dinspre partea 
aceea să se abată; şi nu-mi mai rămânea nici o putinţă de 
scăpare. Încât, hotărându-mă la cel din urmă lucru ce-mi 
mai rămânea de făcut, mă ghemuii sub patul de argint, pe 
când cadâna sultanului se scula să deschidă. Şi de îndată ce 
usa fu deschisă, sultanul şi intră urmat de hadâmbii lui şi, 
până să apuc eu să-mi dau seama despre ce se întâmplă, mă 
şi simţii înşfăcat de sub pat de douăzeci de mâini amarnice 
şi negre, care mă traseră ca pe un sac şi mă ridicară de jos. 
Şi hadâmbii se repeziră cu mine la fereastră, în vreme ce 
alţi hadâmbi negri, înşfăcând-o pe cadână, se repezeau la 
fel spre cealaltă fereastrtă. Şi toate mâinile deodată îşi 


aruncară povara, zvârlindu-ne pe amândoi din vârful 
saraiului în apele Nilului. 

Or, fusese scris la ursita mea să-mi fie dat să scap de 
moartea prin înec. Şi-aşa, măcar că vătămat rău din cădere, 
izbutii, după ce ajunsei până la străfundul Nilului, să ies iar 
la faţa apei şi să mă furişez, la adăpostul nopţii, până la 
malul din partea dimpotrivă saraiului. Şi după ce scăpai 
dintr-o primejdie atâta de mare, nu mă îndurai să plec până 
ce nu încercai s-o pescuiesc şi pe aceea pe care nesăbuinţa 
mea o dusese la pierzanie şi mă băgai îndărăt în apă, cu mai 
multă îndârjire decât când ieşisem şi mă scufundai şi iar mă 
scufundai, de-o grămadă de ori, trudindu-mă s-o găsesc. Ci 
toate strădaniile mele rămaseră zadarnice şi, cum puterile 
începeau să mă lase, mă văzui nevoit, ca să-mi scap sufletul, 
să mă întorc la mal. Şi, amărât rău, jeluiam moartea 
cadânei aceleia dulci, zicându-mi că nu s-ar fi căzut să mă 
apropiu de ea câtă vreme mă ştiam sub zodia nenorocului şi 
ştiam că nenorocul este molipsitor. Încât, sfâşiat de durere 
şi copleşit de căinţe, zorii să fug din Cairo şi din Egipt şi luai 
calea Bagdadului, Cetatea Păcii. 

Or, Allah îmi meni cale tihnită şi ajunsei fără de necazuri la 
Bagdad, da într-o stare tare jalnică, întrucât eram fără bani, 
şi din toată averea mea de odinioară nu-mi mai rămăsese 
decât numai un dinar de aur pe fundul chimirului. Şi de 
cum ajunsei în sukul zarafilor, schimbai, dinarul în 
mărunţiş, apoi, ca să-mi câştig pâinea cea de toate zilele, 
cumpărai o tabla de răchită şi nişte zaharicale, şi nişte mere 
înmiresmate, şi nişte balsamuri, şi nişte chitonaguri, şi nişte 
trandafiri. Şi mă apucai să-mi strig marfa pe la uşile 
prăvăliilor, vânzând în fiecare zi şi câştigând cât să-mi 
ajungă pentru ziua de mâine. Or, neguţătoria aceea 
măruntă îmi mergea, întrucât aveam glas frumos şi îmi 
vesteam marfa nu ca vânzătorii din Bagdad, ci cântând în 
loc să strig. 

Şi într-o zi, pe când mi-o cântam cu un glas încă şi mai 
limpede ca de obicei, un preacinstit şeic, stăpân pe prăvălia 


cea mai frumoasă din suk, mă strigă, alese un măr 
înmiresmat de pe tablaua mea şi, după ce îl mirosi de mai 
multe ori, privindu-mă întruna cu luare-aminte, mă pofti să 
stau jos lângă el. Şi şezui, iar el îmi puse o sumedenie de 
întrebări, iscodindu-mă cine sunt şi a opt sute douăzeci şi 
cincea noapte cum mă cheamă. Ci eu, tare stânjenit de 
întrebările lui, răspunsei: 

— O, stăpâne al meu, cruţă-mă de a-ţi vorbi despre nişte 
lucruri de care nu-mi pot aminti fără să zgândăresc nişte 
răni pe care timpul începuse să le zviduiască. Pentru că şi 
numai a-mi pomeni numele îmi este o durere! 

Şi pesemne că oi fi rostit vorbele acestea oftând şi cu un 
glas tare trist, de vreme ce bătrânul nu mai stărui şi nu mă 
mai întrebă nimic. Şi numaidecât schimbă şirul, aducând 
vorba despre treburile de vânzare şi de cumpărare ale 
zaharicalelor mele; pe urmă, luându-şi rămas-bun, scoase 
din pungă zece dinari de aur, pe care mi-i strecură în palmă 
cu multă gingăşie şi mă sărută aşa cum un părinte îl sărută 
pe fiul său. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute douăzeci şi cincea noapte 
urmă: scoase din pungă zece dinari de aur, pe care mi-i 
strecură în palmă cu multă gingăşie şi mă sărută aşa cum 
un părinte îl sărută pe fiul său. Or, eu îl preamării în cugetul 
meu pe acel şeic preacinstit, a cărui dărnicie îmi era şi mai 
de preţ în sărăcia în care mă aflam şi mă gândeam că nici 
cei mai de seamă navabi la care aveam obiceiul să le 
înfăţişez tablaua mea de răchită y y nu-mi dăduseră 
vreodată măcar a cincea parte din cât căpătasem de la 
mâna aceea pe care nu pregetam s-o sărut în semn de 
cinstire şi de mulţumire. 

Şi a doua zi, măcar că nu eram bine dumirit asupra 
gândurilor binefăcătorului meu din ajun, nu pregetai să mă 
duc iar în suk. Şi el, de cum mă zări, îmi făcu semn să mă 
apropii şi luă oleacă de tămâie de pe tablaua mea. Pe urmă 


mă pofti să şed jos lângă el şi, după câteva întrebări şi 
răspunsuri, mă rugă cu multă luare-aminte să-i istorisesc 
povestea mea, pe care de data aceasta nu avusei cum s-o 
mai ocolesc fără a-l nemulţumi. li povestii aşadar cine eram 
şi tot ce mi se întâmplase, fără a-i ascunde nimic. Şi, după 
ce îi făcui destăinuirea, bătrânul îmi spuse, cu o mare 
tulburare în glas: 

— O, fiul meu, ţi-ai găsit în mine un părinte mai bogat 
decât Abdelaziz - Allah fie mulţumit de el! 

— Şi care nu y y are să aibă mai puţină dragoste faţă de 
tine şi cum nu am nici un copil şi nici o nădejde de-a avea, 
te înfiez. aşa că, o, fiul meu, linişteşte-ţi sufletul şi 
înseninează-ţiy'''yyyy > ochii, căci, de-o vrea Allah, ai 
să-ţi uiţi în preajma mea necazurile trecute! 

Şi, grăind aşa, mă sărută şi mă strânse la inima lui. Pe 
urmă mă puse să-mi arunc tablaua de răchită cu tot ce era 
pe ea, închise prăvălia şi, luându-mă de mână, mă duse 
acasă la el, unde îmi spuse: 

— Mâine plecăm la cetatea Bassrei, care-i şi cetatea mea şi 
unde vreau să trăiesc de-acuma înainte laolaltă cu tine, o, 
copilul meu! 

Şi-aşa că a doua zi pornirăm la drum amândoi înspre 
Bassra, cetatea mea de baştină, unde ajunserăm fără de 
necazuri, sub ocrotirea lui Allah. Şi toţi cei cu care mă 
întâlneam şi mă cunoşteau se bucurau când vedeau că 
fusesem înfiat de un negustor atâta de bogat. In ce mă 
priveşte, nu mai trebuie să-ţi spun, doamne, că m-am 
apucat cu tot cugetul şi cu toată priceperea să-i fiu pe plac 
bătrânului. Iar şeicul era ca vrăjit de purtarea mea faţă de 
el şi îmi spunea adesea: 

— Abulcassem, ce zi binecuvântată a fost ziua când a opt 
sute douăzeci şi cincea noapte ne-am întâlnit noi la Bagdad! 
Ce bună a fost ursitoarea mea că mi te-a scos în cale, o, 
copilul meu! Iar tu tare mai eşti vrednic de dragostea mea 
şi de încrederea mea şi de tot ce fac pentru tine şi de tot ce 
mă gândesc să mai fac pentru viitorul tău! 


lar eu eram atâta de mişcat de simţămintele pe care mi le 
arăta încât, cu toată osebirea de vârstă, îl iubeam cu 
adevărat şi mă îngrijeam să-l preîntâmpin cu tot ce putea 
să-i fie pe plac. Aşa, de pildă, în loc să mă duc şi să petrec 
cu tinerii de seama mea, stam cu el, ştiindu-l că se înnora 
până şi de lucrul cel mai mărunt ori de fapta cea mai 
neînsemnată ce nu-i era dăruită lui. Or, când trecu un an, 
ocrotitorul meu fu lovit, din vrerea lui Allah, de o boală care 
îl dobori şi toţi doftorii îşi pierdură nădejdea de a-l mai 
tămădui. Încât se grăbi să mă cheme lângă el; şi îmi spuse: 

— Ai binecuvântarea mea, o, fiul meu Abulcassem. Mi-ai 
dăruit fericire de-a lungul unui an întreg, pe când cei mai 
mulţi oameni de-abia dacă pot să-şi socotească o zi fericită 
în toată viaţa lor. Aşa că a venit vremea, până ce 
Atotdespărţitoarea să poposească la căpătâiul meu, să mă 
plătesc de prea marile mele datorii faţă de tine. Află, dar, o 
fiul meu, că am a-ţi dezvălui o taină a cărei cunoaştere are 
să te facă mai bogat decât toţi domnii de pe pământ. Dacă 
într-adevăr nu aş avea alte bunuri decât casa aceasta cu 
bogăţiile câte se află în ea, aş fi încredinţat că nu îţi las 
decât o avere prea mică; ci toate bunurile pe care le-am 
strâns în curgerea vieţii mele întregi, oricât de mari sunt 
pentru un neguţător, nu sunt nimic pe lângă comoara pe 
care vreau să ţi-o dăruiesc. Nu am să-ţi spun nici de câtă 
vreme, nici prin cine, nici în ce fel se află comoara în casa 
noastră, întrucât nu stiu. Tot ce stiu este că e tare veche. 
Bunicul meu, în ceasul morţii, i-a dezvăluit-o tatălui meu, 
care şi el la rându-i mi-a făcut destăinuirea cu puţine zile 
înainte de a muri! 

Şi, după ce rosti acestea, bătrânul se plecă la urechea 
mea, pe când eu plângeam văzând viaţa cum se duce din el 
şi îmi spuse în ce loc din casă se află comoara. Pe urmă mă 
încredinţă că oricât de mare mi-aş închipui eu bogăţia pe 
care o cuprinde, am să văd că este şi mai mare decât 
închipuirile mele. Şi adăugă: 


— Şi iacătă-te, o, fiul meu, singur stăpân peste toate. Să fii 
pururea mână largă, fără a te teme că ai să mântui 
vreodată ceea ce nici nu are fund. Să fii fericit! Uassalam! 

Şi până să rostească vorbele acestea din urmă, se zăvârşi 
în pace - aibă-l Allah întru mila lui şi reverse-şi asupra-i 
binecuvântările sale! Or eu, după ce, ca singur moştenitor 
al lui, îmi îndeplinii faţă de el datorinţele cele de pe urmă, 
luai în stăpânire toate bunurile lui şi, fără a mai zăbovi, mă 
dusei să văd comoara. Şi spre uluirea mea, putui să văd că 
răposatul meu părinte înfietor nu-i înflorise întru nimic 
măreţia; şi mă pregătii să-i dau cea mai potrivită 
întrebuințare cu putinţă. Iar cei care mă cunoşteau şi care 
văzuseră căderea mea dintâi fură încredinţaţi numaidecât 
că am să mă lefteresc iar. Şi îşi ziceau între ei: 

— De-ar fi avut bogătanul care l-a înfiat pe Abulcassem 
toate averile emirului drept-credincioşilor, ăsta tot are să le 
vântuiască fără de şovăire. 

Încât care nu le fu mirarea când, în loc să vadă vreo 
tulburare cât de cât în neguţătoriile mele, băgară de seamă 
dimpotrivă că din zi în zi erau şi mai înfloritoare. Şi nu 
izbuteau să priceapă cum de puteam să-mi sporesc bunurile 
risipindu-le, mai cu seamă când vedeau că făceam nişte 
cheltuieli tot mai nesocotite şi că-i ţineam pe banii mei pe 
toţi străinii în trecere prin Bassra, A opt sute douăzeci şi 
cincea noapte găzduindu-i ca pe nişte sultani. Încât se 
împrăştie în cetate zvonul că aş fi găsit o comoară şi nu 
trebui mai mult ca să se abată asupră-mi lăcomia 
cârmuitorilor. Într-adevăr, căpetenia agiei nu zăbovi să vină 
la mine într-o zi şi, după ce îşi luă răgazul, îmi spuse: 

— Domnia ta Abulcassem, ochii mei văd şi urechile mele 
aud! Ci întrucât eu îmi îndeplinesc slujbele ca să trăiesc, pe 
când atâţia alţii trăiesc ca să-şi îndeplinească slujbele, nu 
am venit să-ţi cer socoteală de viaţa îmbelşugată pe care o 
duci şi nici să te întreb despre o comoară pe care ai toate 
pricinile s-o tăinuieşti. Am venit numai să-ţi spun că, dacă 
sunt om cu minte, nu sunt decât mulţumită lui Allah, şi nu 


mă fudulesc deloc cu asta. Numai că pâinea-i scumpă, iar 
vaca noastră nu mai dă strop de lapte. 

Iar eu, pricepând unde bate, îi spusei: 

— O, taică al oamenilor de duh, de cât ai trebuinţă pe zi ca 
să-ţi cumperi pâinea alor tăi şi ca să pui la loc laptele pe 
care vaca ta nu-l mai dă? 

El răspunse: 

— Nu de mai mult de zece dinari de aur pe zi, doamne al 
meu. 

Eu spusei: 

— Nu-i destul! Eu am să-ţi dau o sută pe zi. Şi pentru 
aceasta nu ai decât să vii aici la fiecare început de lună, iar 
vistiernicul meu are să-ţi numere cele trei mii de dinari 
trebuitori traiului tău! 

El atunci vru să-mi sărute mâna, ci eu mă ferii, neuitând că 
toate peşcheşurile sunt un dar de la Atoatezidi-torul. Şi el 
plecă chemând asupră-mi toate binecuvântările. Or, a doua 
zi după venirea căpeteniei agiei, mă chemă şi cadiul la el 
acasă şi îmi zise: 

— O, tinere, Allah este stăpân peste toate comorile şi lui i 
se cade, după pravilă, cea de a cincea parte. Plăteşte-ţi, 
Dar, dijma şi stăpâneşte-ţi celelalte patru părţi! Eu 
răspunsei: 

— Nu prea ştiu ce vrea să-i dea de înţeles stăpânul nostru 
cadiul slujitorului său. Da mă îndatorez să-i dăruiesc în 
fiecare zi, pentru săracii lui Allah, o mie de dinari de aur, cu 
învoiala să mă lase în tihnă. 

Şi cadiul încuviinţă întru totul vorbele mele şi primi 
învoiala. Da peste vreo câteva zile un străjer veni să mă 
caute din partea valiului Bassrei. Şi când ajunsei dinaintea 
valiului, care mă primi cu un chip îndatoritor, îmi spuse: 

— Mă socoţi tu atâta de necinstit încât să-ţi răpesc 
comoara dacă mi-ai arăta-o? 

lar eu răspunsei: 

— Allah lungească cu o mie de ani zilele stăpânului nostru 
valiul! Ci şi de-ar fi să mi se smulgă carnea cu cleştele 


înroşit, nu am să dezvălui vreodată comoara y) ' pe care 
într-adevăr o am. Da mă învoiesc să plătesc în fiecare zi 
stăpânului nostru valiul, pentru amărâţii pe care îi ştie, 
două mii de dinari de aur. 

Y? 

Şi valiul, înaintea unui dar care i se păru îndestul de mare, 
nu pregetă să primească învoiala şi îmi îngădui să plec, 
după ce mă potopi cu cinstirile lui. Şi de-atunci le plătesc 
statornic celor trei slujbaşi tainul zilnic pe care l-am 
făgăduit. Şi în schimb, ei mă lasă să duc viaţa de filotimii şi 
de dărnicii pentru care sunt născut. Şi-acesta-i, o, doamne 
al meu, izvorul averii care te-a minunat, pe cât văd şi 
despre care nimeni altul în afară de tine nici cu gândul nu 
gândeşte cât e de mare! 

Când tânărul Abulcassem isprăvi de povestit, califul, până 
peste măsură de doritor să vadă comoara cea minunată, îi 
spuse gazdei sale: 

— O, preabunule Abulcassem, chiar e cu putinţă să se a 
opt sute douăzeci şi cincea noapte afle pe lume o comoară 
pe care filotimia ta să nu fie în stare s-o isprăvească pe 
dată? Nu, pe Allah, nu-mi vine să cred, şi, de n-ar fi să-ţi cer 
prea mult, te-aş ruga să mi-o arăţi şi m-aş jurui pe 
datorinţele cele sfinte ale ospeţiei, pe capul meu şi pe tot ce 
poate să facă de neîncălcat un jurământ, că nu am să mă 
prilejuiesc vreodată de încrederea ta, şi odată şi-odată am 
să stiu şi eu să-ţi 

7tyyyy răsplătesc hatârul fără de pereche pe care ci-l 
cer. 

La vorbele califului, Abulcassem se schimbă de tot şi la 
chip şi la înfăţişare şi răspunse cu glas mohorât: 

— Sunt tare mâhnit, doamne, că ai dorinţa aceasta, pe 
care nu pot să ţi-o împlinesc decât cu nişte învoieli tare 
neplăcute, dat fiind că nu pot să mă hotărăsc a te lăsa să 
pleci din casa mea cu o plăcere curmată şi cu o bucurie 
netrăită, încât are să fie de trebuinţă să te leg la ochi şi să 
te călăuzesc, luându-ţi toate armele şi lăsându-te cu capul 


gol, iar eu cu iataganul în mână, gata să te despic dacă ai 
încerca să încâlci datorinţele ospeţiei. Şi-apoi ştiu prea bine 
că, chiar şi aşa, săvârşesc o nechibzuinţă mare şi că nu s-ar 
cădea să mă supun chefului tău. Într-un sfârşit, hai să facem 
după cum ne-o fi scris în ziua aceasta binecuvântată! Eşti 
gata să primeşti învoielile mele? 

El răspunse: 

— Sunt gata să te urmez şi primesc învoielile acestea, 
precum şi altele o mie pe deasupra. Şi mă jur ţie pe 
Ziditorul cerului şi al pământului că nu ai să te căieşti că mi- 
ai împlinit dorul. Şi-apoi îţi încuviinţez chibzu-inţele şi nici 
pe departe n-am să-ţi păstrez vreo pică! 

Şi-atunci Abulcassem îi petrecu o legătură peste ochi şi, 
luându-l de mână, îl ajută să coboare, pe o scară tainică, 
într-o grădină întinsă. Şi acolo, după un şir de ocolituri pe 
cărările care se întreţeseau, îl duse şi îl băgă într-o tainiţă 
sub pământ, adâncă şi largă, cu intrarea acoperită de o 
piatră mare. Şi dintru-ntâi trecură printr-o hrubă lungă şi 
povârnită, care da într-o sală mare şi răsunătoare. Şi 
Abulcassem îl dezlegă la ochi pe calif, care văzu cu 
minunare sala aceea luminată numai de strălucirea 
granatelor ca de foc cu care şi pereţii şi tavanul erau bătute 
peste tot. lar un havuz de alabastru alb, mare de o sută de 
picioare de jur împrejur, se vedea în mijlocul sălii, plin cu 
galbeni şi cu toate giuvaierurile pe care ar putea să le 
viseze o minte cât de aprinsă. Şi, de jur împrejurul 
havuzului, doisprezece stâlpi de aur, sprijinind 
douăsprezece chipuri cioplite din gemme de douăsprezece 
culori osebite, se înălţau ca nişte flori răsărite dintr-un 
pământ vrăjit. 

Iar Abulcassem îl duse pe calif la marginea havuzului şi îi 
spuse: 

— Vezi grămada aceasta de dinari de aur şi de giu-vaieruri 
de toate felurile şi de toate culorile? Ei, află că n-a scăzut 
decât de două degete, pe când adâncimea havuzului nici nu 
poate fi măsurată! Da asta nu-i tot! 


Şi îl duse în a doua sală, asemenea cu cea dintâi la 
strălucirea pereţilor, da mult mai mare, având în mijlocul ei 
un havuz plin de pietre nestemate şlefuite şi de nestemate 
neatinse, şi adumbrit de două rânduri de pomi asemenea cu 
acela pe care i-l dăruise. Şi în mijlocul boitei acelei săli se 
înşiruia această înscriere, făcută din litere strălucitoare: 
„Stăpânul acestei comori să nu se teamă că are s-o 
isprăvească vreodată; că tot nu are să-i dea vreodată de 
capăt. Să se slujească de ea mai degrabă spre a duce o 
viaţă de huzur şi spre a-şi dobândi prieteni; căci viaţa nu 
este decât una şi nu se mai întoarce, iar viaţa fără de 
prieteni nu e viaţă!" 

După care Abulcassem îl duse pe oaspetele său să mai 
vadă şi alte multe săli, care nu erau cu nimic mai prejos 
decât cele de până aci; pe urmă, băgând de seamă că 
oaspetele ostenise de vederea atâtor lucruri năucitoare, Îl 
călăuzi îndărăt afară din tainiţă, după ce îl legă iarăşi la 
ochi. 

Şi odată ajunşi iar în palat, califul îi spuse călăuzului său: 

— O, stăpâne al meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzeci şi şasea noapte 
urmă: 

Şi odată ajunşi iar în palat, califul îi spuse călăuzului său: 

— O, stăpâne al meu, din toate câte am văzut aici şi din 
câte judec după roaba cea tânără şi după cei doi băieţi 
drăgălaşi pe care mi i-ai dăruit, tu trebuie să fii nu numai 
omul cel mai bogat de pe pământ, da de bună seamă că şi 
omul cel mai fericit. Întrucât pesemne că ai în saraiul tău 
fetele cele mai frumoase ale Răsăritului şi copilandrele cele 
mai frumoase din Insulele Mărilor! 

Iar tânărul răspunse cu mâhnire: 

— De bună seamă, o, doamne al meu! Da pot eu s-o mai 
îndrăgesc pe vreuna, când port o amintire plină numai de 
mult-iubită care a pierit, de dulcea, de prea-minunata care 


a fost aruncată din pricina mea în apele Nilului? Of! M-aş 
bucura mai mult să nu fi avut altă avere decât aceea ce se 
află în chimirul unui hamal din Bassra, da s-o fi avut pe 
Labiba, sultana cea dragă, decât să trăiesc fără ea cu toate 
comorile şi cu tot haremul meu! 

Iar califul se minună de statornicia simţămintelor fiului lui 
Abdelaziz, dar îl îndemnă să-şi dea toate silinţele ' y y a opt 
sute douăzeci şi şasea noapte spre a-şi birui părerile de rău. 
Pe urmă îi mulţumi pentru primirea cea strălucită pe care i- 
o făcuse şi îşi luă bun-rămas de la el, ca să se întoarcă la 
han, credinţat acum de adevărul spuselor vizirului Giafar pe 
care îl aruncase în temniţă. Şi-a doua zi luă drumul 
Bagdadului, cu toţi slujitorii lui, cu fetişcana, cu cei doi 
băieţei şi cu toate darurile pe care le datora dărniciei fără 
de pereche a lui Abulcassem. 

Or, de îndată ce ajunse la sărai, Al-Raşid se grăbi să-i dea 
slobozenie vizirului Giafar şi, spre a-i dovedi cât de rău îi 
părea că îl osândise de mai înainte, îi dărui ca peşcheş cei 
doi băieţei şi îl încunună iar cu toată încrederea lui. Pe 
urmă, după ce îi povesti cele ce cunoscuse în călătoria sa, îi 
spuse: 

— Şi-acuma, o, Giafar, spune-mi ce se cuvine să fac spre a 
răsplăti bunele purtări ale lui Abulcassem! Tu ştii că 
recunoştinţa sultanilor se cade să fie mai presus decât 
bucuria ce li s-a făcut. Dacă m-aş mărgini să-i trimit 
strălucitului Abulcassem tot ceea ce am eu mai rar şi mai de 
preţ în visteria mea, ar fi tare puţin pentru el. Cum, dar, aş 
putea să-l întrec în dărnicie? Şi Giafar răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, singura cale pe care o 
ai spre a te plăti de datoria ta de recunoştinţă este de a-l 
căftăni pe Abulcassem sultan peste Bassra. 

Şi Al-Raşid răspunse: 

— Adevăratu-i, o, vizire al meu! Asta-i singura cale de amă 
plăti faţă de Abulcassem. Iar tu ai să pleci numaidecât la 
Bassra să-i duci hârtiile de căftănire şi pe urmă să-l 


însoţeşti până aici, ca şi noi să putem a-l sărbători în saraiul 
nostru! 

Şi Giafar răspunse că ascultă şi că se supune şi plecă fără 
de zăbavă la Bassra. lar Al-Rasid se duse la Sett zobeida în 
iatac şi îi dete în dar fetişcana, pomul şi păunul, nepăstrând 
pentru el decât cupa. lar Zobeida găsi copilandra atâta de 
fermecătoare încât, zâmbind, îi spuse soţului său că o 
primeşte cu chiar mai multă bucurie decât pe toate 
celelalte daruri. Pe urmă îl puse să-i istorisească de şart 
călătoria aceea minunată. 

Estimp, Giafar nu zăbovi să se întoarcă degrabă de la 
Bassra cu Abulcassem, pe care avusese grijă să-l înştiinţeze 
despre toate câte se petrecuseră şi despre cine fusese 
oaspetele pe care îl găzduise în casa lui. Şi când flăcăul 
intră în sala împărătească, emirul drept-credincioşilor se 
ridică în cinstea lui, îi ieşi înainte zâmbind şi îl sărută ca pe 
un fiu. Şi binevoi să meargă el însuşi la hammam cu el, 
cinste pe care nu i-o mai făcuse nimănuia încă de pe când 
se urcase în scaunul de domnie. Şi, după scaldă, în vreme 
ce li se aduceau răcoritoarele şi nişte şerbeturi de migdale 
şi de fructe, o roabă, proaspăt adusă la sărai, veni să le 
cânte. Ci Abulcassem nici nu apucă să se uite bine la faţa 
roabei, că şi scoase un strigăt mare şi se prăbuşi lat. Şi Al- 
Raşid sări să-l ajute, îl luă în braţe şi îl făcu să-şi vină încet- 
încet în simţiri. 

Or, tânăra cântăreaţă nu era alta decât cadâna de 
odinioară a sultanului de la Cairo, pe care un pescar o 
scosese din apele Nilului şi o vânduse unui negustor de 
robi. Şi negustorul, după ce o ţinuse multă vreme ascunsă 
în haremul său, o adusese la Bagdad şi o vânduse soţiei 
emirului drept-credincioşilor. 

Şi-aşa Abulcassem, ajuns sultan la Bassra, îşi găsi iubita şi 
putu de-aci înainte să trăiască laolaltă cu ea în huzururi, 
până la venirea Sfărâmătoarei de bucurii, Ziditoarea cea de 
neabătut a mormintelor. 


— Da să nu care cumva să crezi, o, Măria Ta, spuse 
Şeherezada mai departe, că povestea aceasta ar fi cât de 
cât tot atâta de minunată şi tot atât de plină de folos 
sufletesc ca a opt sute douăzeci şi şasea noapte povestea 
cea întortocheată cu dulcele copil-din-flori. 

Iar sultanul Şahriar, încruntându-şi sprânceana, întrebă: 

— Despre ce copil-din-flori vrei să povesteşti, Şeherezada? 
Iar fata vizirului răspunse: 

— Chiar despre unul, Măria Ta, cu viaţa atâta de 
zbuciumată precum am să ţi-o istorisesc! 

Şi spuse: 

POVESTEA CEA ÎNCÂLCITĂ CU DULCELE COPIL DIN 
FLORI e povesteşte - ci Allah este mai ştiutor - că într-o 
cetate dintre cetăţile părinţilor noştri arabi trăiau odată trei 
prieteni care erau genealogişti de meserie. Or, cu voia lui 
Allah, are să se lămurească despre ce-i vorba. 

Şi cei trei prieteni erau totodată pezevenghii 
pezevenghilor şi dibacii dibacilor. Şi dibăcia lor era atâta de 
mare, încât puteau, în joacă, să-l uşureze pe un zgârcit de 
punga lui fără ca acela să simtă ceva. Şi în fiecare zi aveau 
năravul să se întâlnească într-o odaie la un han mai 
lăturalnic, odaie pe care anume o luaseră cu chirie ca să 
poată, fără a fi supăraţi de nimeni, să cisluiască în tihnă la 
coţcăriile pe care să le mai tragă târgoveţilor din cetatea 
lor, ori la pozna de pus la cale spre a-şi petrece ziua mai cu 
haz. Ci trebuie numaidecât să spun că faptele şi 
năzdrăvăniile lor erau, de obicei, mai degrabă lipsite de 
răutate şi pline de ghiduşii, precum de altminteri şi 
purtările lor erau alese, iar chipurile lor blajine. Şi cum 
erau legaţi între ei cu o prietenie întru totul frăţească, îşi 
puneau agoniselile laolaltă, împărţindu-şi-le cu deplină 
dreptate, cât de mari ori cât de mici să fi fost ele. Şi din 
ceea ce chiverniseau niciodată nu cheltuiau mai mult de 
jumătate spre a-şi rostui de-ale gurii; iar cu cealaltă 
jumătate cumpărau haşiş, ca să se beţivănească a opt sute 
douăzeci şi şasea noapte noaptea, după ziua folosită 


spornic. lar beţivăneala lor, dinaintea lumânărilor aprinse, 
era totdeauna de bun gust şi niciodată nu cobora până la 
bătăi ori până la vorbe urâte. Ba chiar dimpotrivă! Şi, în 
ceasurile acelea, născoceau nişte pehlivănii minunate care 
chiar că ar fi făcut desfătarea oricărui ascultător. 

Or, haşişul, într-o zi, până a nu se dospi în creierii lor, le 
năzări o ispravă de o cutezanţă cum nu s-a mai pomenit, 
întrucât, odată ce ticluiră totul, se duseră dis-de-dimineaţă 
dinaintea grădinii ce împrejmuia saraiul sultanului. Şi acolo 
se porniră, în văzul lumii, să se certe şi să se suduiască, 
împotriva obiceiului lor şi să-şi arunce blestemele cele mai 
amarnice, fluturându-şi năprasnic mâinile şi bulbucând 
ochii, cu tot felul de ameninţări, ba cu moartea, ba măcar 
cu bătaia. 

Iar sultanul, care tocmai se preumbla prin grădină, când 
auzi strigătele şi zarva stârnită, spuse: 

— Să fie aduşi la mine inşii care fac toată zarva aceea! Şi 
numaidecât musaipii şi hadâmbii dădură fuga să-i înşface şi 
să-i târască, dupăcindu-i vârtos, dinaintea sultanului. 

Or, de cum ajunseră înaintea-i, sultanul, tulburat în 
preumblarea lui de dimineaţă din pricina strigătelor 
supărătoare, îi întrebă cu mânie: 

— Cine sunteţi voi, bre, mişeilor? Şi pentru ce vă certaţi 
fără de ruşine sub zidurile saraiului sultanului vostru? 

lar ei răspunseră: 

— O, doamne al vremilor, noi suntem nişte hakimi în 
meseria noastră. Şi fiecare dintre noi se îndeletniceşte cu y 
y câte o meserie. Iar în ce priveşte pricina gâlcevii - să ne 
ierte stăpânul! 

— Păi s-a stârnit tocmai pentru priceperea noastră. 
Întrucât ne certam pe care-i mai bună dintre îndeletnicirile 
noastre şi cum fiecare suntem stăpâni desăvârşiţi pe tainele 
meseriei, fiecare socoteam a fi mai presus decât ceilalţi doi. 
Şi din vorbă în vorbă ne-am lăsat năpădiţi de mânie; şi de 
aci până la sudalme şi până la mitocănii depărtarea a fost 
străbătută repede. Şi-aşa că uitând că ne aflam lângă 


stăpânul nostru sultanul, ne-am apucat să ne facem unii pe 
alţii ba curlangii, ba pui de lele, ba înfulecători de zebburi! 
Alungat fie Cel-Viclean! Mânia-i sfetnic păcătos, o, stăpâne 
al nostru, şi-i face până şi pe nişte oameni bine crescuţi să- 
şi piardă simţul cuviinţei! Ce ruşine pe capul nostru! Fără 
de cârtire, ni se cade să fim osândiţi amarnic de stăpânul 
nostru sultanul! 

Iar sultanul îi întrebă: 

— Da ce meserii aveţi? 

Şi întâiul dintre cei trei prieteni sărută pământul dintre 
mâinile sultanului şi, după ce se ridică, spuse: 

— Eu, o, doamne al meu, sunt genealogiu de pietre 
scumpe şi mai toată obştea mă cunoaşte a fi un învăţat 
dăruit cu harul cel mai ales în ştiinţa genealogiilor lapidare! 

Iar sultanul, tare uimit, zise: 

— Pe Allah! Tu, judecând după privirea ta poncişă, mai 
degrabă ai părea o pramatie, decât un învăţat. Şi-ar fi întâia 
oară când aş vedea îngemănate într-un singur ins ştiinţa şi 
drăcoveniile! Da, oricum ar fi, poţi să-mi spui ce-i aceea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

A opt sute douăzeci şi şaptea noapte da, oricum ar fi, poţi 
să-mi spui ce-i aceea genealogie lapidară? Şi el răspunse: 

— Este ştiinţa obârşiei şi a soiului pietrelor nestemate şi 
este dibăcia de a le osebi, de la întâia aruncătură de ochi, 
dintre pietrele calpe şi de a le cunoaşte unele de altele 
numai privindu-le şi pipăindu-le. 

Şi sultanul se minună în sineşi: „Ciudat lucru! Da am să-i 
pun priceperea la încercare şi am să-i cântăresc harul!" Şi 
se întoarse înspre cel de al doilea mâncător de haşiş şi îl 
întrebă: > >. 

— Da tu ce meserie ai? 

Şi cel de al doilea, după ce sărută pământul dintre mâinile 
sultanului, se ridică şi spuse: 


— Eu, o, doamne al vremilor, sunt genealogiu de cai. Şi 
sunt socotit îndeobşte drept omul cel mai învăţat printre 
arabi în ce priveşte cunoaşterea soiului şi a obârşiei cailor. 
Întrucât, de la cea dintâi aruncătură de ochi, fără ca să mă 
înşel vreodată, pot să judec dacă un cal vine din tribul 
neamurilor lui Anazeh, ori din tribul celor ai lui Muteir, ori 
de la ai lui Beni-Khaled, ori din tribul lui Dafir sau al lui 
Jabal-Şammar. Şi ştiu să ghicesc, fără de greş, dacă a fost 
crescut pe podişurile cele de sus ale Nedjedului, ori în 
inima păşunilor Nefudului şi dacă-i din soiul Kehilan El-Ajuz, 
ori Seglawi-Jedran, ori Seglawi-Şeifi, ori Hamdani-Simri, ori 
Kehilan El-Kruş. Şi pot să spun depărtarea întocmai, în 
număr de picioare, pe care poate s-o străbată calul acela 
într-un anume răstimp, fie la galop, fie la buiestru, fie la 
trap zorit. Şi pot să dezvăluiesc bolile tainice ale calului şi 
bolile pe care are să le aibă şi să spun de ce beteşug i-au 
murit şi tata şi mama şi strămoşii toţi, până la a cincea spiţă 
în urmă. Şi pot să vindec bolile socotite ca fără de leac ale 
cailor şi să pun iarăşi pe picioare un animal care îşi trage 
sufletul. lacătă, o, doamne al vremilor, numai o parte din 
ceea ce ştiu, întrucât nu cutez, de teamă să nu-mi laud 
peste măsură vredniciile, să-ţi înşiruiesc şi alte amănunte 
ale ştiinţei mele. Ci mai ştiutor este Îllah! 

Şi după ce vorbi astfel, lăsă ochii în jos cu sfială, 
temenindu-se dinaintea sultanului. 

Iar sultanul, ascultând şi auzind, se minună în sineşi: „Pe 
Allah! Să fii şi învăţat şi pungaş, mare minune! Da am să-i 
cercetez eu straşnic spusele şi am să-i pun la încercare 
ştiinţa genealogiceaşcă." Pe urmă se întoarse înspre cel de 
al treilea genealogiu şi îl întrebă: 

— Da tu, bre al treilea, care ţi-e meseria? 

Iar cel de al treilea mâncător de haşiş, care era cel mai 
dibaci dintre ei, răspunse, după temenelile de cuviinţă: 

— O, doamne al vremilor. Îndeletnicirea mea este cea mai 
aleasă, fără de tăgadă şi cea mai anevoioasă, întrucât dacă 
tovarăşii mei, aceşti doi învăţaţi aci de fată, sunt 


genealogişti de pietre şi de cai, eu sunt genealogist pentru 
spiţa omenească. Şi dacă tovarăşii mei sunt nişte învăţaţi 
dintre cei mai de seamă, eu trec drept cununa de pe capul 
lor, neîndoielnic. Întrucât, o, doamne al meu şi cunună a 
capului nostru, eu am puterea de a cunoaşte obârşia 
adevărată a semenilor mei, nu numai obârşia lor 
mărturisită, ci şi pe cea nemărturisită, aceea pe care până 
şi mama copilului de-abia dacă poate s-o ştie şi de care tatăl 
habar nu are, îndeobşte. Află, într-adevăr, că numai dacă 
mă uit o dată la un om şi numai dacă îi aud o dată sunetul 
glasului, eu pot, fără de şovăire, să-i spun dacă este fiu 
drept ori fecior din flori şi să-i spun, pe deasupra, dacă 
tătâne-său şi maică-sa au fost copii legiuiţi ori odrasle dintr- 
o împerechere nesfinţită şi să-i dezvăluiesc pravilnicia ori 
nepravilnicia zămislirii a opt sute douăzeci şi şaptea noapte 
neamului întreg, până sus la părintele nostru Ismail ben- 
Ibrahim - cu ei cu amândoi fie numele lui Allah şi 
binecuvântarea cea mai aleasă! Şi pot astfel, datorită 
ştiinţei cu care m-a dăruit Atoateîmpărţitorul - preamărit 
fie El! 

— Să deschid ochii la mulţi dintre domnii cei mari asupra 
obârşiei alese a naşterii lor şi să le dovedesc, cu dovezile 
cele mai apriate, că nu sunt decât rodul unei împreunări a 
mamei lor fie cu vreun cămilar, fie cu vreun măgărar, fie cu 
vreun bucătar, fie cu vreun hadâmb calp, fie cu vreun arap 
negru, fie cu vreun rob ca toţi robii, ori cu ceva de soiul 
acesta. Şi dacă, o, doamne al meu, făptura pe care o 
cercetez este o femeie, tot aşa, numai uitându-mă la ea prin 
iaşmacul de pe faţa sa, pot să-i spun şi spiţa şi obârşia şi 
până şi meseria părinţilor ei! Şi iată, o, doamne al 
neamurilor, numai o parte din ceea ce pot eu, întrucât 
ştiinţa genealogiei omeneşti este atâta de întinsă, încât ar 
trebui, spre a-ţi înşirui numai feluritele ei ramuri, să ne 
petrecem aici ziua toată, cu necioplita mea înfăţişare sub 
ochii stăpânului nostru sultanul. Şi-aşa că, o, doamne al 
meu, bine vezi că ştiinţa mea este mai de minunare şi încă 


cu mult, decât cea a soţilor mei, aceşti doi învăţaţi de colea; 
că nici un om de pe faţa pământului nu stăpâneşte ştiinţa 
aceasta mai deplin decât mine. Ci toată ştiinţa de la Allah ne 
vine, toată priceperea este un har de la mărinimia sa, iar 
darul lui cel mai de preţ este tot virtutea umilinţei! 

Şi, după ce vorbi aşa, cel de al treilea genealogiu îşi lăsă 
ochii în jos cu sfială, temenindu-se iarăşi şi se trase îndărăt 
între tovarăşii săi rânduiţi dinaintea sultanului. 

Iar sultanul, până peste poate de uimit, îşi zicea: „Pe Allah, 
ce lucru nemaipomenit! Dacă laudele ăstora trei sunt 
întemeiate, acesta-i, fără de nici o îndoială, învățatul cel mai 
grozav din vremurile noastre şi din toate vremurile! Am să-i 
ţin, aşadar, pe aceşti trei genealogişti la saraiul meu, până 
ce s-o ivi vreun prilej care să ne îngăduie a le pune la 
încercare priceperea cea uluitoare. Şi dacă laudele lor au 
să se dovedească fără de temei, ţeapă îi aşteaptă!" 

Şi, după ce vorbi astfel cu sine însuşi, sultanul se întoarse 
înspre vizirul său cel mare şi îi spuse: 

— Să fie păziţi cu grijă aceşti trei învăţaţi, dându-li-se o 
odaie în sărai, precum şi un tain de pâine şi de carne pe zi 
şi apă cât or vrea! 

Şi porunca fu îndeplinită pe clipă pe dată. Iar cei trei 
prieteni se uitară unul la altul, zicându-şi din ochi: „Ce 
dărnicie! N-am mai auzit să se pomenească vreodată 
despre vreun sultan care să fie tot atâta de mărinimos ca 
sultanul nostru şi tot atâta de înţelept! Ci, pe Allah! Nu 
degeaba suntem noi genealogişti. Şi-are să vină şi ceasul 
nostru, mai degrabă ori mai târziu!" 

Iar în ceea ce îl priveşte pe sultan, apoi prilej ul pe care îl 
aştepta nu zăbovi mult până ce să se arate. Într-adevăr, un 
domn megieş îi trimise nişte peşcheşuri tare scumpe, 
printre care se afla şi o nestemată de o frumuseţe 
minunată, albă şi străvezie şi cu nişte ape mai limpezi ca 
ochiul de cocoş. Iar sultanul, aducându-şi aminte de vorbele 
genealogistului lapidar, trimise să-l cheme şi, după ce îi 


arătă piatra, îi ceru s-o cerceteze şi să-i spună cum i se 
pare. Ci genealogistul lapidar răspunse: 

— Pe viaţa stăpânului nostru sultanul, nici nu am trebuinţă 
să cercetez piatra pe toate feţele, fie prin stră-vezimea ei, 
fie prin strălucire, nici s-o iau în mână, nici baremi să mă uit 
la ea. Întrucât, spre a-i cântări preţul şi frumuseţea, nu am 
trebuinţă decât s-o ating cu vârful degetului cel mic de la 
mâna stângă şi ţinându-mi ochii închişi! 

Şi sultanul, încă şi mai uluit decât întâia oară, îşi zise: 
„lacătă, într-un sfârşit, ceasul în care avem să-i a opt sute 
douăzeci şi şaptea noapte putem face socoata laudelor!" Şi 
puse piatra dinaintea genealogistului lapidar care, cu ochii 
închişi, întinse degetul cel mic şi o atinse uşurel. Şi 
numaidecât se trase îndărăt deodată şi îşi scutură mâna ca 
de-o muşcătură ori ca de-o arsură şi spuse: 

— O, doamne al meu, piatra este fără de nici un preţ, 
întrucât nu numai că nu este din soiul cel curat al 
nestematelor, da mai are şi un vierme în inima ei! 

Şi sultanul, la vorbele acelea, simţi mânia cum îi dă pe nas 
şi strigă: 

— Ce tot îndrugi tu, o, pui de codoş? Au tu nu ştii că piatra 
asta are nişte ape minunate, străvezii întru totul şi pline de 
strălucire şi că o am în dar de la un sultan dintre cei mai 
mari? 

Şi nemaiascultând decât de supărarea lui, îl chemă pe 
slujbaşul care avea în seamă ţeapă şi îi spuse: 

— Străpunge-l prin fund pe mincinosul ăsta nevolnic! Şi 
slujbaşul cu ţeapă, care era un uriaş până peste fire, îl 
înşfacă pe genealogist şi îl săltă ca pe o păsărică şi se şi 
pregătea să-l înţigluiască, străpungându-i ceea ce avea de 
străpuns, când vizirul cel mare, care era un bătrân plin de 
chibzuinţă şi de măsură şi de bun simţ, îi spuse sultanului: 

— O, doamne al vremilor! De bună seamă, insul acesta 
pesemne că şi-o fi lăudat prea mult priceperea, iar lauda de 
sine este întru totul de osândit. Da poate că ceea cea 
mărturisit n-o fi chiar cu totul lipsit de temei, şi, dacă ar fi 


aşa, moartea nu ar fi îndeajuns de îndreptăţită dinaintea 
stăpânului lumilor. Or, o, doamne al meu, viaţa unui om, 
oricine ar fi el, este mai de preţ decât piatra cea mai 
scumpă şi cântăreşte mai mult în terezia 
Atoatecumpănitorului! Pentru aceea, este mai bine să amâi 
osânda până ce se va face dovada. Iar dovada nu se poate 
dobândi decât spărgând piatra în două. Şi atunci, dacă 
viermele se află în inima pietrei, spusele omului se vor 
adeveri; dar dacă piatra este nevătămată şi fără de nici o 
meteahnă înlăuntrul ei, pedeapsa lui să fie îndealungită şi 
sporită de slujbaşul cu ţeapă. 

Şi sultanul, dând dreptate vorbelor vizirului, spuse: 

— Să fie despicată în două piatra! 

Şi piatra fu spartă pe dată. lar sultanul şi toţi cei de faţă 
rămaseră până peste poate de uluiţi când văzură că iese la 
iveală un vierme alb din chiar inima nestematei. Şi 
viermele, de cum ajunse afară, se aprinse singur şi se mistui 
într-o clipită, fără a lăsa nici cea mai uşoară urmă a trecerii 
lui pe acolo. 

Or, după ce se dezmeteci din tulburarea lui, sultanul îl 
întrebă pe genealogiu: 

— Da cu ce ai putut tu să-ţi dai seama că în inima pietrei 
se află viermele pe care niciunul dintre noi nu a izbutit să-l 
vadă? 

— Cu agerimea vederii ochiului pe care îl am în vârful 
degetului meu cel mic şi cu simţiciunea acestui deget la 
căldura şi la răceala pietrei! 

Şi sultanul, minunat de ştiinţa şi de iscusinţa lui, spuse 
slujbaşului ţepei: 

— Dă-i drumul! Şi adăugă: 

— Să i se dea pe ziua de astăzi un tain de pâine şi de carne 
îndoit şi apă cât o vrea! 

Şi-aşa cu genealogistul lapidar! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe genealogistul de cai, iacătă! 

La un timp după întâmplarea cu gemma cea roasă de 
vierme, sultanul primi din afundurile Arabiei, ca mărturie 


de supuşenie din partea unei mari căpetenii de trib, un cal 
murg închis, de o frumuseţe grozavă. Şi, bucuros de 
peşcheş, petrecea zile întregi în grajd, stând să se 
minuneze de el. Şi întrucât nu uitase că în sărai a opt sute 
douăzeci şi opta noapte se afla genealogistul de cai, îi 
trimise poruncă să i se înfăţişeze dinainte. Şi când 
genealogistul se află înaintea lui, sultanul îi spuse: 

— la ascultă, bre, tot te mai lauzi că te pricepi la cai, aşa 
cum ne-ai povestit nu de mult? Şi te simţi în stare să ne 
dovedeşti ştiinţa ta în ce priveşte obârşia şi stirpea cailor? 

Iar cel de al doilea genealogist răspunse: 

— Păi de bună seamă, o, doamne al vremilor! Şi sultanul 
strigă: 

— Mă juruiesc pe adevărul Aceluia carele m-a pus stăpân 
peste grumajii slujitorilor săi şi care a spus fiinţelor şi 
lucrurilor: „Fiţi!" pentru ca ele să şi fie, că dacă are să se 
ivească o greşeală sau o nepotriveală, sau o încurcătură cât 
de mică în spusele tale, am să te dau morţii cu cea mai rea 
moarte! 

lar omul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi sultanul spuse atunci: 

— Să fie adus calul dinaintea genealogistului! 

Şi când calul cel de soi se află dinainte-i, genealogistul 
aruncă asupra-i o privire, numai una, pe urmă se încruntă 
la chip, zâmbi şi spuse, întorcându-se înspre sultan: 

— Am văzut şi m-am dumirit! lar sultanul întrebă: 

— Ce ai văzut, bre şi cum te-ai dumirit? 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzeci şi opta noapte 
urmă: genealogistul de cai aruncă, aşadar, asupra calului 
cel de soi o privire, numai una, pe urmă se încruntă la chip, 
zâmbi şi spuse, întorcându-se înspre sultan: 

— Am văzut şi m-am dumirit! Iar sultanul îl întrebă: 

— Ce ai văzut, bre şi cum te-ai dumirit? lar genealogistul 
răspunse: 


— Am văzut, o, doamne al vremilor, că acest cal este într- 
adevăr de o frumuseţe rară şi de un soi strălucit, că liniile 
făpturii lui sunt bine potrivite şi că umbletul îi este plin de 
fală, că este cât se poate de puternic şi de o vioiciune 
desăvârşită, că spata e tare gingaşă, grumazul minunat, 
crupiţa dreaptă, armurii oţeliţi, rădăcina cozii fudulă şi 
închipuind un arc fără de cusur, cu coada grea, stufoasă şi 
măturând pământul; iar în ceea ce priveşte capul, şi-acesta 
are toate semnele osebitoare care sunt de căpetenie la 
capul unui cal din ţările arăbeşti: este larg şi nu mic, bine 
croit în părţile de sus, cu o depărtare mare de la urechi la 
ochi, cu depărtare mare şi de la un ochi la altul şi cu o 
depărtare cât se poate de mică între urechi; iar partea de 
dinainte a capului este boltită; iar ochii îi sunt bulbucaţi şi 
frumoşi ca ochii de gazelă; iar pielea împrejurul ochilor este 
fără de păr şi netedă întru totul şi neagră şi gingaşă- 
lucioasă; iar osul obrajilor este lung şi subţire, iar cel al 
fălcii este vădit; iar faţa, înspre josul ei, se îngustează 
numaidecât şi se răsfrânge aproape ca un gurgui până la 
marginea buzei; iar nările, când stau liniştite, sunt totuna 
cu faţa şi parcă n-ar fi decât o despicătură subţire; iar la 
gură buza de jos este mai lată decât buza de sus; iar 
urechile sunt largi, lungi, subţiri şi gingaş tăiate, ca urechile 
de antilopă; într-un sfârşit, este un cal minunat întru totul. 
Iar culoarea lui murgă-închisă a opt sute douăzeci şi opta 
noapte este sultana culorilor. Şi rară de nici o îndoială, calul 
ar fi cel mai dintâi cal de pe pământ şi nicăieri nu i s-ar 
putea găsi perechea, de n-ar avea un cusur pe care ochii 
mei i l-au şi dibuit, o, doamne al vremilor! 

După ce auzi zugrăvirea aceea a calului care îi era drag, 
sultanul dintru-ntâi rămase minunat, mai cu seamă dat fiind 
acea singură privire pe care genealogis-tul o aruncase într- 
o doară asupra bidiviului. Da când îl auzi că pomeneşte de 
un cusur, ochii lui fulgerară, pieptul i se încrâncenă şi, cu 
un glas ce tremura de mânie, îl întrebă pe genealogist: 


— Ce bălmăjeşti tu, mă, pramatie afurisită? Şi ce-mi 
îndrugi despre vreun cusur la un cal atâta de desăvârşit şi 
care-i cea mai proaspătă mlădiţă din cea mai aleasă stirpe 
din Arabia? 

Iar genealogistul, fără a se fâstăci, răspunse: 

— De vreme ce pe sultan îl supără vorbele robului său, 
robul nu are să mai spună nimic! 

Iar sultanul răcni: 

— Ba să spui ce ai de spus! lar omul răspunse: 

— Nu am să vorbesc decât dacă sultanul îmi făgăduieşte 
slobozenia! 

I şi sultanul spuse: 

— Vorbeşte, dar şi să nu-mi tăinuieşti nimic! Atunci 
genealogistul spuse: 

— Află, o, Maria Ia, că acest cal este dintr-o stirpe curată 
şi aleasă după tatăl lui, da numai după tatăl lui! În ce o 
priveşte pe maică-sa, nu cutez să vorbesc! 

Iar sultanul, cu chipul schimonosit, strigă: 

— Cine-i, dar, maică-sa? Dă zor de ne spune! lar 
genealogistul spuse: 

— Pe Allah, o, doamne al meu, mama acestui cal minunat 
este dintr-un soi de vieţuitoare cu totul osebit, Întrucât nu 
este o iapă, ci o bivoliţă de mare! 

La vorbele acestea ale genealogistului, sultanul se mânie 
până peste marginile mâniei şi se umflă, pe urmă se 
desumflă şi dintru-ntâi nu putu să rostească o vorbă. lar 
până la urmă strigă: 

— O, câine de genealogist, moartea ta este mai de ales 
decât viaţa! 

Şi îi făcu semn slujbaşului care avea în grijă ţeapă, 
spunându-i: 

— Străpunge-i fundul genealogistului ăsta! 

Şi huiduma de tătâne al ţepelor îl ridică pe genealogist în 
braţe şi, punându-l cu fundul în vârful cel străpungător cu 
pricina, sta să-l lase să cadă în ea cu toată greutatea, 
pentru ca pe urmă să învârtească scripeţii suitori, când 


vizirul cel mare, om dăruit cu duhul dreptăţii, îl rugă pe 
sultan să zăbovească oleacă osânda, spunându-i: 

— O, doamne stăpâne al meu, genealogistul de bună 
seamă că este zăticnit de vreo nesăbuinţă de minte şi de 
vreo slăbiciune de judecată, dacă se încumetă aşa să-l facă 
pe calul acesta curat să se tragă dintr-o mamă care ar fi o 
bivoliţă de mare. Încât, spre a-i dovedi limpede că i se 
cuvine osânda, este mai bine să-l chemi aci pe grăjdarul 
care a adus calul din partea căpeteniei de triburi arăbeşti. 
Şi stăpânul nostru sultanul să-l întrebe, de faţă cu 
genealogistul de colea şi să-l pună să ne arate punguţa în 
care se află senetul de naştere al calului şi în care este 
însemnată stirpea şi obârşia lui; întrucât ştim că orice cal 
de sânge ales trebuie să poarte legată la gât o punguţă cu 
însuşirile şi cu strămoşii lui! 

Iar sultanul spuse: 

— Nu stă nimica împotrivă! 

Şi dete poruncă să fie adus dinainte-i grăjdarul cu pricina. 

Când ajunse dinaintea sultanului şi când auzi şi a opt sute 
douăzeci şi opta noapte pricepu ce i se cere, grăjdarul 
răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi iacătă punguţa! 

Şi scoțând din sân o pungă de piele împodobită şi bătută 
cu peruzele, i-o întinse sultanului care îi dez-nodă 
numaidecât băierile şi scoase o hârtie pe care erau 
aşternute peceţile de la toate căpeteniile tribului unde se 
născuse calul, şi mărturiile de la toţi martorii care fuseseră 
de faţă la însămânţarea mamei de către tată. Iar hârtia 
dovedea, până la urmă, că acel cârlan avea ca tată un 
armăsar de sânge curat din stirpea Seglawi-Jedran, iar ca 
mamă o bivoliţă de mare pe care armăsarul o găsise, într-o 
zi când gonea pe ţărmul mării şi că o însămânţase de trei 
ori, după ce nechezase pe ea într-un chip ce nu mai 
îngăduia tăgadă. Şi se spunea acolo că bivoliţa de mare, 
prinsă de călăreţi, fătase la soroc mânzul acela murg-închis 


şi că îl alăptase vreme de un an, în mijlocul tribului. Şi- 
aceasta era, pe scurt, dovada cuprinsă în senet. 

După ce ascultă citirea senetului, pe care i-o făcuse însuşi 
vizirul cel mare, şi înşiruirea numelor şeicilor şi a martorilor 
care îl pecetluiseră, sultanul rămase nedumerit până peste 
poate de un fapt atâta de ciudat, şi totodată tare uluit de 
ştiinţa năzdrăvănească şi fără de greş a genealogistului de 
cai. Şi se întoarse înspre slujbaşul cu ţeapă şi îi spuse: 

— Ia-l îndărăt de pe podina scripetului! 

Şi de îndată ce îl văzu iarăşi pe picioare dinainte-i, sultanul 
îl întrebă pe genealogist: 

— Cum de ai putut, numai dintr-o privire, să cunoşti şi 
stirpea şi obârşia şi însuşirile şi naşterea armăsă-raşului? 
Întrucât spusele tale s-au dovedit întemeiate, pe Allah! Şi s- 
au adeverit într-un chip de netăgăduit. Grăbeşte-te, dar, de 
mă dumireşte din care semne ai cunoscut meteahna acestui 
bidiviu strălucit! 

Iar genealogistul răspunse: 

— Treaba-i uşoară, o, doamne al meu! Nu am avut decât 
să mă uit la copitele calului. Iar stăpânul nostru nu are 
decât să facă aşa cum am făcut eu. 

Şi sultanul se uită la copitele murgului şi văzu că erau 
despicate, scorţoase şi lungi, ca ale bivolilor, în loc să fie 
dintr-o bucată, uşoare şi rotunde ca ale cailor. Şi sultanul, la 
priveliştea aceea, se minună: 

— Allah este Atotputernic! 

Şi se întoarse înspre slujitori şi le spuse: 

— Să i se dea astăzi acestui învăţat genealogist un tain 
îndoit de carne, precum şi două porţii de pâine şi apă cât va 
voi! 

Şi-atâta cu el! 

Ci în ceea ce îl priveşte pe genealogistul de neamuri de 
oameni, cu acesta treaba fu cu totul altfel. 

Întrucât sultanul, după ce văzu cum se petrecuseră cele 
două întâmplări fără de asemuire, datorate dezvăluirii celor 
doi genealogişti, cu gemma care avea un vierme în inima ei 


şi cu murgul născut dintr-un armăsar de sânge safi şi dintr- 
o bivoliţă de mare şi după ce se încredinţase cu ochii lui de 
ştiinţa năzdrăvană a celor y y) doi, îşi zise: „Pe Allah! Nu 
ştiu, da socot că altreilea misei trebuie să fie un învăţat 
încă şi mai năzdrăvan! 

) > y şi cine ştie de n-o avea să ne dezvăluie ceva de care 
noi y) habar nu avem!" Şi porunci să fie adus pe loc 
dinaintea sa şi îi spuse: 

— Pesemne că îţi mai aminteşti, bre, despre ce te-ai lăudat 
de faţă cu mine în privinţa priceperii tale de genealogist al 
stirpelor omeneşti, cu care ştii să dezvăluieşti obârşia 
adevărată a oamenilor, aceea pe care până şi mama 
copilului de-abia dacă poate s-o bănuiască şi de care tatăl 
habar nu are, îndeobşte. Şi la fel pesemne că mai ţii minte 
cum te-ai împăunat cu o laudă ca aceasta a opt sute 
douăzeci şi opta noapte în privinţa femeilor. Aşa încât 
doresc să aflu de la tine dacă mai stăruieşti în spusele tale 
şi dacă eşti gata să le dovedeşti dinaintea ochilor noştri? 

Şi genealogistul de stârpi omeneşti, care era cel de al 
treilea mâncător de haşiş, răspunse: 

— Aşa am spus, o, doamne al vremilor şi stărui în spusele 
mele. Şi Allah este cel mai mare! 

Atunci sultanul se ridică din scaunul său împărătesc şi îi 
spuse insului: 

— Vino după mine! 

Şi ipochimenul porni după sultan, care îl duse în harem, 
împotriva obiceiului său, însă numai după ce le prevestise 
pe cadâne prin hadâmbi să-şi pună iaşmacele şi să-şi 
acopere faţa. Şi când amândoi ajunseră în iatacul dăruit 
cadânei dragi în vremea aceea, sultanul se întoarse înspre 
genealogist şi îi spuse: 

— Sărută pământul dintre mâinile stăpânei tale şi uită-te 
la ea, ca să-mi spui pe urmă ce-ai văzut! 

Şi mâncătorul de haşiş îi spuse sultanului, după ce sărută 
pământul dintre mâinile cadânei: 

— Am cercetat-o, o, doamne al vremilor! 


Or, el nu făcuse decât să arunce înspre ea o privire, una 
numai şi nimic mai mult. lar sultanul îi spuse: 

— Dacă-i aşa, hai după mine! 

Şi ieşi, iar genealogistul porni după el, până ce ajunseră în 
sala domnească. Şi sultanul, după ce porunci să plece toată 
lumea din sală, rămase numai cu vizirul său cel mare şi cu 
genealogistul, pe care îl întrebă: 

— Ce ai văzut la stăpâna ta? Şi el răspunse: 

— O, doamne al meu, am văzut o femeie dăruită cu nuri, cu 
farmece, cu gingăşie, cu prospeţime, cu sfiiciune, şi cu toate 
însuşirile şi cu toate desăvârşirile frumuseţii. Şi, hotărât! 
Nu s-ar mai putea dori nimic la ea, întrucât are toate 
darurile ce pot să vrăjească inima şi să însenineze ochii şi, 
din orice parte ai privi-o, este întru totul potrivită şi frumos 
închipuită; şi, hotărât! Dacă e să judec după ce se vede şi 
după isteciunea care îi însufleţeşte privirile, trebuie să aibă 
înlăuntrul lăun-trului ei toate însuşirile cele de râvnit, ca 
iscusinţă şi ca minte. lacătă ce am văzut la această stăpână 
şi crăiasă, o, doamne al meu! lar singur Allah este 
Atotştiutor! Ci sultanul strigă: 

— Nu-i vorba de toate astea, o, genealogistule, ci-i vorba 
să-mi spui ce ai văzut în privinţa obârşiei stăpânei tale, 
preacinstita mea cadână. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute douăzeci şi noua noapte 
urmă: 

După ce genealogistul îi spuse sultanului: „lacătă ce am 
văzut în această stăpână doamnă, o, doamne al meu, ci 
Allah este Atoateştiitor!" sultanul îi strigă: 

— Nu-i vorba de toate astea, o, genealogistule, ci-i vorba 
să-mi spui ce ai văzut în privinţa obârşiei stăpânei tale, 
preacinstita mea cadână! 

Şi genealogistul, luând deodată o înfăţişare pâclişită şi 
îngrijorată, răspunse: 


— Aceasta-i o treabă gingaşă, o, doamne al vremilor, şi nu 
stiu dacă se cade să vorbesc ori să tac! 

Y > 

Şi sultanul strigă: 

— Hai, pe Allah! Nu am poruncit să vii decât ca să 
vorbeşti! Haide, scoate ce ai de scos, şi cântăreşte-ţi 

)''jyy vorbele, o, mişelnicule! 

A opt sute douăzeci şi noua noapte iar genealogistul, rară 
a se tulbura, spuse: 

— Pe viaţa stăpânului nostru, cadâna ar fi făptura cea mai 
desăvârşită dintre toate făpturile lui Allah, de n-ar avea un 
cusur din naştere, care îi strică desăvârşirile! 

Când auzi spusele de la urmă şi vorba „cusur", sultanul, 
încruntând sprâncenele şi năpădit de mânie, îşi trase pe 
dată iataganul şi se repezi la genealogist, să-i reteze capul, 
răcnind: 

— O, câine şi pui de câine, de bună seamă că ai să-mi spui 
că această cadână a mea se trage din cine ştie ce bivoliţă de 
mare, sau că cine ştie ce vierme o mai fi, 7, având în ochiul 
ei ori în altă parte! A, pui dintr-o mie de încornoraţi ai 
neruşinării, paloşul acesta are să-ţi amestece lungimea cu 
lăţimea! 

Şi l-ar fi făcut să bea dintr-o sorbitură moartea fără y de 
cruţare, dacă vizirul cel chibzuit şi drept nu s-ar fi aflat 
acolo spre a-i abate braţul şi a-i spune: 

— O, doamne al meu, este mai bine să nu-i curmi viaţa 
până a nu te fi încredinţat de nelegiuirea lui! 

Iar sultanul îl întrebă pe insul pe care îl doborâse la 
pământ şi îl ţinea sub genunchi: 

— Ei, hai! Vorbeşte! Care-i cusurul pe care l-ai aflat la 
cadâna mea? 

Şi genealogistul de oameni răspunse, tot cu glas liniştit: 

— O, doamne al vremilor, stăpâna mea, prea-aleasa ta 
cadână, este un lucru mândru şi desăvârşit, da maica ei 7 
>, 7 a fost dănţuitoare de bâlci, o muiere slobodă din tribul 
cel rătăcitor al Ghaziylor, o fată de teleleică! 


La vorbele acestea, mânia sultanului se făcu atâta de 
amarnică, încât răcnetele i se împotmoliră în fundul gâtului. 
Şi numai după un răstimp izbuti să mai grăiască, spunându- 
i vizirului său: 

— Dă fuga şi adu-mi-l aici pe părintele cadânei, bas- 
ceausul saraiului! 

I y şi îl ţinea mai departe sub genunchi pe genealogist, 
care era cel de al treilea mâncător de haşiş. Şi când tatăl 
cadânei veni, sultanul răcni: 

— Vezi ţeapă ceea, ori n-o vezi? Ei, dacă nu vrei să te vezi 
în vârful ei, grăbeşte de-mi spune care-i adevărul în ce 
priveşte naşterea fetei tale, cadâna mea! 

Şi baş-ceauşul saraiului, părintele cadânei, răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi spuse: 

— Află, o, doamne şi stăpâne al meu, că am să-ţi 
mărturisesc adevărul, care-i singura mântuire. In tine- 
reţele mele, eu am dus viaţa slobodă a pustiurilor şi 
drumeţeam însoţind caravanele care îmi plăteau dabila de 
trecere pe la otacurile tribului meu. Or, într-o zi, pe când 
aşezasem tabăra lângă fântâna Zobeidei - milele şi 
blagoslovenia lui Allah fie asupra-i! 

— lacătă că trece o ceată de femei din tribul cel rătăcitor 
al Ghaziylor, ale căror fete, de cum ajung mai măricele, se 
vând bărbaţilor de prin pustiuri, hoinărind de la un trib la 
altul şi de la un otac la altul, neguţătorindu-şi pe la flăcăi 
drăgănelele şi priceperea la iubit. Şi ceata aceea a şezut cu 
noi vreme de câteva zile şi pe urmă ne-a lăsat spre a se 
duce şi pe la cei din tribul megieş. Şi iacătă că după 
plecarea lor, când ele se şi aflau dincolo de vederile noastre, 
dau de-o fetiţă de vreo cinci anişori, ghemuită sub un pom, 
pe care maică-sa, o Ghaziya, pesemne că o pierduse ori o 
uitase în oaza de lângă fântâna Zobeidei. Şi, într-adevăr, o, 
doamne şi stăpâne al meu, fetiţa aceea, oacheşă ca o 
curmală coaptă, era atâta de mititică şi de frumuşică, încât 
hotărâi, atunci pe loc, s-o iau în seama mea. Şi măcar că era 
sperioasă ca o căpriţă sălbatică ieşită întâiaşi dată din 


păduri, izbutii s-o domesticesc şi o încredinţai mamei 
copiilor mei, care o crescu ca şi cum ar fi fost fata ei. Şi 
crescu printre noi şi se făcu a opt sute douăzeci şi noua 
noapte atâta de frumoasă încât, când ajunse mare, nici o 
copilă de prin pustiuri, oricât de frumoasă ar fi fost, nu se 
putea asemui cu ea. lar eu, o, doamne al meu, îmi simţeam 
inima lipită de fată şi, nevrând să mă împreun cu ea în chip 
nelegiuit, o luai de soţie după pravilă şi mă însurai cu ea, 
măcar că era de obârşie ticăloasă. Şi, din mila lui Allah, îmi 
dărui fata pe care ai binevrut să ţi-o alegi de cadână, o, 
doamne al vremilor! Şi-acesta-i adevărul despre mama fiicei 
mele şi despre neamul şi obârşia ei. Şi mă juruiesc, pe viaţa 
Prorocului nostru Mahomed - cu el fie rugăciunea şi pacea! 

— Că nu am adăugat la adevăr nici o vorbă mai mult şi că 
nu am rostit nici o vorbă mai puţin. Ci Allah este cel mai 
adevărat şi numai El este desăvârşit. 

După ce auzi mărturisirea aceea fără de ascunzişuri, 
sultanul se simţi uşurat de gândul amar şi de îngrijorarea 
cea plină de durere. Întrucât îşi nălucise că dulcea lui 
cadână era fata vreunei teleleice din neamul fiicelor 
Ghaziylor şi iacătă că afla tocmai dimpotrivă, de vreme ce, 
măcar că era o Ghaziye, mama ei fusese fecioară până la 
măritişul cu baş-ceauşul saraiului. Şi-atunci se lăsă cuprins 
de uimirea pe care i-o pricinuia ştiinţa iscusitului 
genealogist. Şi îl întrebă: 

— Da cum ai făcut tu de-ai ghicit, o, învăţatule, că această 
cadână a mea este o fiică de Ghaziya, fată de dănţuitoare, 
fată, la rându-i, de femeie a desfăturilor? 

Şi genealogistul mâncător de haşiş răspunse: 

— lacătă! Mai întâi, a fost ştiinţa mea - ci numai Allah este 
Atoateştiitor! 

— Care m-a dus pe calea acestei descoperiri. Şi-apoi a fost 
faptul că toate femeile din neamul Ghaziya, ca şi cadâna ta, 
au sprâncenele foarte groase şi îngemănate la rădăcina 
nasului şi mai au, ca şi ea, ochii cei mai amarnic de negri 
din Arabia! 


Şi sultanul, minunat de toate câte auzise, nu vroi să-l lase 
pe genealogist să plece fără a-i da o dovadă apriată despre 
mulţumirea sa. Se răsuci aşadar înspre slugile care se 
întoarseră şi le spuse: 

— Să-i daţi acestui învăţat de seamă un tain îndoit de 
carne şi două pâini pe zi, precum şi apă pe săturate! 

Şi-aşa cu genealogistul de neamuri omeneşti. Da atâta nu 
este tot, căci nu s-a sfârşit. 

Întrucât sultanul, a doua zi, după ce îşi trecuse toată 
noaptea cugetând la cele ce săvârşiseră cei trei ortaci şi la 
adâncimea priceperii lor la osebitele feluri de genealogii, îşi 
zise în sineşi: „Pe Allah! Din cele ce mi-a spus genealogistul 
de stirpe despre obârşia şi neamul cadânei mele, nu-i mai 
rămâne decât să fie numit omul cel mai învăţat din 
împărăţia mea. Ci, mai întâi, tare aş vrea să ştiu ce-ar putea 
să-mi spună despre obârşia mea, care sunt sultan şi 
coborâtor dintr-un sir de sultani!" Şi gândul i se preschimbă 
în faptă în chiar clipita aceea şi porunci să fie adus iarăşi 
dinainte-i genealogistul de stirpe omeneşti şi îi spuse: 

— Acum, o, taică al ştiinţei, când nu mai am nici un temei 
să mă îndoiesc de vorbele tale, tare as vrea să te aud ce-mi 
spui despre obârşia mea şi despre obârşia neamului meu 
împărătesc! 

Iar el răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, doamne al vremilor! Da nu 
până a nu-mi făgădui ocrotirea! Căci spune zicala: „între 
mânia sultanului şi gâtul tău aşterne depărtarea şi mai 
degrabă lasă-te osândit în lipsă!" Or, eu, o, stăpâne al meu, 
sunt cam simţitor şi gingaş şi îmi place mai degrabă o ţeapă 
cu care să nu prea am treabă, decât o ţeapă care nu te mai 
scapă şi care te înţeapă". 

Iar sultanul îi spuse: 

— Pe capul meu! Îţi dăruiesc ocrotirea şi eşti iertat dintru 
bun început, orice vei avea a spune! 

A opt sute treizecea noapte şi îi aruncă năframa ocrotirii. 
Iar genealogistul ridică de jos năframa ocrotirii şi spuse: 


— Dacă-i aşa, o, doamne al vremilor, mă rog ţie să nu laşi 
în sală pe nimeni altul în afară de noi doi! 

Iar sultanul întrebă: 

— Da pentru ce, bre, omule? El spuse: 

— Pentru că, o, stăpâne al meu, Allah cel Atotputernic, 
printre binecuvântatele lui nume, mai are şi numele de 
„învăluitorul", întrucât îi place să învăluiască în vălurile 
tainei lucrurile a căror dezvăluire ar fi primejdioasă! 

Şi sultanul porunci ia toată lumea, până şi vizirului cel 
mare, să iasă din sală. 

Atunci genealogistul, aflându-se singur-singurel cu 
sultanul, se duse lângă el şi, plecându-se la urechea lui, 
spuse: 

— O, doamne al vremilor, nu eşti decât un copil din flori şi 
de soi rău. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute treizecea noapte urmă: 

Atunci genealogistul, aflându-se singur-singurel cu 
sultanul, se duse lângă el şi, plecându-se la urechea lui, 
spuse: 

— O, doamne al vremilor, nu eşti decât un copil din flori şi 
de soi rău! 

Când auzi aceste vorbe amarnice şi de o cutezanţă 
nemaiauzită, sultanul se îngălbeni cu totul şi se schimbă la 
chip; şi mâinile îi căzură frânte; şi îşi pierdu auzul şi văzul; 
şi se făcu de parcă era beat de vin; şi se clătină, cu spume la 
gură; şi, până la urmă, se prăbuşi la pământ şi rămase 
multă vreme în starea aceea, fără ca genealogistul să ştie 
întocmai dacă era mort de-a binelea, ori numai pe jumătate, 
ori dacă mai trăia. Ci, într-un sfârşit, îşi veni în fire şi, 
dezmeticindu-se şi dobândindu-şi iarăşi simţirile, se 
întoarse înspre genealogist şi îi spuse: 

— Acuma, bre, pe adevărul Aceluia carele m-a pus 
deasupra grumazurilor slujitorilor săi, dacă spusele tale mi 
se vor dovedi întemeiate şi dacă am să capăt încredințarea, 


cu dovezi apriate, sunt hotărât, fără putinţă şi fără chip de 
răzgândire, să mă lepăd de scaunul domniei de care nu aş 
mai fi volnic şi să mă dezbrac de puterea mea împărătească 
pe care am să ţi-o trec ţie. Întrucât tu eşti cel mai dăruit şi 
nimenea nu s-ar pricepe ca tine să se facă vrednic de o 
stare ca aceasta. Da dacă am să dau de minciună la capătul 
cuvintelor tale, am să te sugrum! 

Şi genealogistul răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi nu am nimica împotrivă! Atunci 
sultanul, ridicându-se în picioare, fără de amânare şi fără 
de zăbavă, se repezi înspre iatacul sultanei valide, cu 
paloşul în mână şi intră şi zise: 

— În numele Aceluia carele a înălţat cerul şi l-a despărţit 
de ape, dacă nu ai să-mi răspunzi cu adevărul la ceea ce am 
să te întreb, am să te toc bucățele cu paloşul ăsta! 

Şi îşi roti paloşul, bulbucind nişte ochi de foc şi spumegând 
de turbare. lar sultana valide, înspăimântată şi înăbuşită 
totodată de asemenea vorbe atâta de puţin obişnuite, 
strigă: 

— Numele lui Allah fie cu tine şi asupra ta! Liniş-teşte-te, 
O, copilul meu şi întreabă-mă despre tot ce a opt sute 
treizecea noapte vrei să ştii, căci nu am să-ţi răspund decât 
după poveţele Adevărului! 

Şi sultanul îi spuse: 

— Atunci grăbeşte de-mi spune, fără nici un fel de ocoliş şi 
de tâlcuis, dacă eu sunt fiul sultanului, tatăl meu şi dacă 
sunt din spiţa împărătească a strămoşilor mei. Căci numai 
tu poţi să-mi dezvăluieşti taina! 

lar ea răspunse: 

— Am să-ţi spun, fără de nici un ocoliş, că eşti fiul drept al 
unui bucătar. Şi dacă vrei să ştii cum, iacătă! Când sultanul 
care a domnit înaintea ta, acela pe care până acuma l-ai 
crezut tatăl tău, m-a luat de soţie, s-a împreunat cu mine 
după datină. Ci Allah nu l-a miluit cu harul rodniciei, iar eu 
n-am putut să-i dăruiesc un moştenitor care să-i facă 
bucurie şi să-i ducă mai departe domnia neamului. Şi când 


a văzut că nu are copii, s-a cufundat într-o mâhnire care i-a 
răpit şi pofta de mâncare şi somnul şi sănătatea. Şi maică-sa 
îl tot dodolea îndemnându-l să ia încă o soţie, peste mine. 
Iar el mai luă peste mine încă o soţie. Ci Allah nu o dărui cu 
harul zămislirii. Şi iarăşi maică-sa îl povăţui să ia o a treia 
soţie. Eu atunci, văzând că până la urmă am să fiu aruncată 
pe cea mai de jos treaptă şi că de altminteri starea 
sultanului nu se urnea din loc, m-am hotărât să-mi izbăvesc 
rosturile, izbăvind totodată şi moştenirea scaunului 
domnesc. Şi nu am aşteptat decât o împrejurare prielnică 
spre a-mi îndeplini gândul cel minunat. Or, într-o zi, 
sultanul, care ca şi până aci nu avea nici poftă de mâncare 
şi slăbise rău, a avut poftă să mănânce un pui fript. Şi a dat 
poruncă bucătarului să taie un puiandru dintre păsările 
închise în nişte coteţe sub ferestrele saraiului. Şi bucătarul 
a venit să y) prindă puiul din coteţ. Eu atunci, cercetându-l 
bine pe bucătar, l-am văzut cu totul potrivit pentru treaba 
plănuită, întrucât era un vlăjgan tânăr, zdravăn şi spătos. Şi 
aplecându-mă peste fereastră, i-am făcut semn să intre 
printr-o uşă tainică. Şi l-am aşteptat în iatacul meu. lar ce s- 
a petrecut între mine şi el n-a ţinut decât un răstimp tare 
scurt. Întrucât, de îndată ce şi-a isprăvit treaba, i-am şi 
înfipt în inimă un jungher. lar el a căzut lat, cu capu-naintea 
picioarelor, mort. Şi am poruncit slujnicelor mele de 
credinţă să-l ia şi să-l îngroape tainic într-o groapă săpată 
de ele în grădină. Şi, în ziua aceea, sultanul nu a mâncat pui 
fript şi a fost cuprins de o mânie mare din pricina pieirii 
nelămurite a bucătarului. Da, peste nouă luni, zi la zi, te-am 
adus pe lume, zdravăn sănătos, aşa cum ai fost mereu. lar 
naşterea ta a fost prilej de bucurie pentru sultan, care şi-a 
dobândit la loc sănătatea şi pofta de mâncare şi i-a coperit 
cu hatâruri şi cu daruri pe toţi vizirii şi pe toţi credincerii lui 
şi pe toţi cei de la sărai şi a dat nişte ospeţe mari şi nişte 
petreceri obşteşti care au ţinut patruzeci de zile şi 
patruzeci de nopţi. Şi-acesta-i adevărul despre naşterea, 


despre spiţa şi despre obârşia ta. Şi mă jur pe Prorocul - 
asupra-i fie rugăciunea şi pacea! 

— Că nu am spus decât ce am ştiut. Ci numai Allah este 
Atoateştiutor! 

După ce auzi istorisirea aceea, sultanul se ridică şi ieşi 
plângând din iatacul mamei sale. Şi se întoarse în sala 
domnească şi şezu jos dinaintea celui de al treilea 
genealogist, fără a rosti o vorbă. Iar lacrimile îi curgeau 
întruna din ochi şi îi lunecau printre firele din barba-i tare 
lungă. Şi peste un ceas de vreme, ridică fruntea şi îi spuse 
genealogistului: 

— Allah fie cu tine, o, gură a adevărului! la spune-mi, cum 
de-ai putut să vezi că sunt copil din flori şi de soi rău? 

Şi genealogistul răspunse: 

— O, stăpâne al meu, atunci când noi trei ţi-am dovedit 
harurile pe care le aveam şi când tu ai fost cât se a opt sute 
treizecea noapte poate de mulţumit, ai poruncit să ni se dea 
ca răsplată un tain îndoit de carne şi de pâine şi apă oricât. 
lar eu am judecat, după nevolnicia unei atari fdotimii şi 
după felul însuşi al dărniciei, că nu puteai să fii decât 
feciorul vreunui bucătar, vlăstar de bucătar şi sânge de 
bucătar. Întrucât domnii fii de domni nu au obiceiul să 
cinstească un har plătindu-l cu carne ori cu alte astfel de 
lucruri, ci pe cei hăruiţi îi răsplătesc cu daruri strălucite, cu 
haine falnice şi cu bogății nedrămuite, încât nu am putut 
decât să-ţi văd obârşia amărâtă de copil din flori, după o 
asemenea dovadă fară de tăgadă. Şi nu este nici un fel de 
vrednicie să vezi una ca aceasta! 

Când genealogistul sfârşi de vorbit, sultanul se ridică şi îi 
spuse: 

— Dezbracă-te! 

Şi genealogistul se supuse, iar sultanul se despuie de 
hainele şi de însemnele sale împărăteşti şi îl îmbrăcă cu ele 
pe genealogist. Şi îi spuse să se suie în scaunul de domnie 
şi, plecându-se dinainte-i, sărută pământul dintre mâinile lui 
şi i se închină ca un supus stăpânului său. Şi pe clipă pe 


dată chemă în sală pe vizirul cel mare şi pe ceilalţi viziri şi 
pe toţi mai-marii împărăției şi le porunci să-l primească pe 
genealogist ca stăpân legiuit al lor. Iar sultanul cel proaspăt 
trimise numaidecât după prietenii săi, ceilalţi doi 
genealogişti mâncători de haşiş şi îi căftăni străjeri, pe unul 
străjer de-a dreapta, iar pe celălalt străjer de-a stânga lui. 
Iar pe vizirul cel mare de până aci îl lăsă în slujbă, dat fiind 
duhul lui plin de dreptate. Şi fu un sultan mare. 

Şi-atâta cu cei trei genealogişti! 

Ci în ce îl priveşte pe sultanul de mai înainte, apoi istoria 
lui de-abia începe. Întrucât iacătă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. lar soră-sa, micuța 
Doniazada, care din zi în zi şi din noapte în noapte se făcea 
tot mai frumoasă şi mai împlinită şi mai deşteaptă şi mai 
gânditoare şi mai tăcută, se ridică pe jumătate de pe 
chilimul pe care şedea ghemuită şi îi spuse: 

— O, sora mea, ce dulci şi ce miezoase şi ce veselitoare şi 
ce dulci sunt vorbele tale! 

Iar Șeherezada îi zâmbi, o sărută şi îi spuse: 

— Aşa-i, da ce sunt ele pe lângă cele ce am să mai 
povestesc în noaptea următoare, dacă, fireşte, va binevoi 
să-mi îngăduie stăpânul nostru sultanul! 

Iar sultanul Şahriar spuse: 

— O, Şeherezada, să nu te îndoieşti! Poţi, de bună seamă, 
să ne spui mâine urmarea la povestirea aceasta plină de 
minunăţie şi care de-abia acuma începe. Şi poţi, dacă nu 
eşti ostenită, să-i dai drumul chiar din noaptea asta, atâta 
de tare doresc să aflu ce are să i se întâmple sultanului 
dintâi, născutul acela din flori! Bătu-le-ar Allah pe femeile 
stricate! Ci trebuie să mărturisesc că aici soţia sultanului, 
mama feciorului din flori, nu s-a dezmăţat cu bucătarul 
decât cu un rost curat şi nu ca să-şi stâmpere pojarurile din 
lăun-truri. Allah să-şi întindă asupra-i iertarea lui! Ci cât 
despre afurisita şi dezmăţata şi fata de căţea care a făcut 
ce-a făcut cu arapul Massud, apoi ea n-a săvârşit ticăloşia 


ca să dureze scaunul de domnie al urmaşilor mei, afurisita! 
În veci n-ar mai avea-o Allah întru milele sale! 

Şi sultanul Şahriar, după ce rosti acestea, îşi încruntă 
amarnic sprâncenele şi, uitându-se cu nişte ochi goi şi pon- 
cişi, adăugă: 

— Cât despre tine, Șeherezada, încep să cuget că poate n- 
ai fi la fel cu toate smintitele alea pe care am poruncit să le 
scurteze de cap! 

lar Şeherezada se plecă dinaintea sultanului cel crunt şi 
spuse: 

A opt sute treizeci şi una noapte 

— Allah să-i alungească viaţa stăpânului nostru şi să mă 
lase să mai trăiesc până mâine, ca să-ţi povestesc ce-a păţit 
bunul copil din flori! 

Şi, după ce spuse acestea, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute treizeci şi una noapte micuța 
Doniazada îi zise Şeherezadei: 

— Allah fie cu tine, o, sora mea! Dacă nu ţi-e somn, hai, mă 
rog ţie, grăbeşte de ne spune ce-a mai făcut sultanul, 
copilul din flori al bucătarului! 

lar Şeherezada spuse: 

— Din toată inima şi ca pe o cinstire datorată strălucitului 
sultan, stăpânul nostru! 

Şi îşi urmă povestirea: în ceea ce îl priveşte pe sultanul de 
mai înainte, apoi istoria lui de-abia începe, întrucât iacătă! 

De cum îşi părăsi scaunul împărătesc şi domnia în mâinile 
celui de al treilea genealogist, îşi puse straiele de derviş 
rătăcitor şi, fără să mai zăbovească cu bun-ră-masuri, 
pentru el acuma cu totul zadarnice şi fără să ia nimic cu 
sine, porni la drum înspre ţara Egiptului, unde socotea să 
trăiască în uitare şi singurătate, cugetând la soarta lui. lar 
Allah îi meni bună pace şi, după o călătorie plină de trudă şi 
de primejdii, ajunse la strălucitul Cairo, cetatea cea 
nemăsurată şi atât de deosebită de cetăţile din ţara sa şi 
care, ca să-i dai ocol, cere pe puţin trei zile şi jumătate de 
umblet. Şi văzu că era cu adevărat una dintre cele patru 


minuni ale lumii, pe lângă podul de la Şanja, farul de la Al- 
Iskandaria şi moscheea Omiazilor de la Damasc. Şi se 
încredința că poetul era departe de a fi înflorat frumuseţile 
acelei cetăţi şi ale acelei tari când spusese: 

Egiptule, pământ plin de minune, Pe unde e de aur şi 
ţărâna, Cu fluviu-ţi sfânt, rodind belşug genune şi cu 
norodul tău de toată mâna, Tu eşti al celui care, îndrăzneţ, 
Te poate cuceri cu orice preţ! 

Şi preumblându-se şi privind şi minunându-se fără a se 
mai sătura, sultanul de odinioară, sub straiele lui de derviş 
sărac, se simţea pe deplin fericit că poate să se bucure în 
tihnă şi să rătăcească în voie şi să se oprească după plac, 
uşurat de grijile şi de sarcinile domniei. Şi gândea: „Mărire 
lui Allah cel Atoateîmpărţitorul! El le dă unora puterea cu 
poverile şi cu grijile ei şi altora sărăcia cu negrijile şi cu 
zburda inimii. Şi-aceştia din urmă sunt cei mai norociţi! 
Binecuvântat fie El!" Şi-aşa ajunse, plin de privelişti vrăjite, 
dinaintea saraiului sultanului de la Cairo, care pe atunci era 
sultanul Mahmud. 

Şi se opri sub ferestrele saraiului şi, sprijinit în cârja lui de 
derviş, începu să cugete la viaţa pe care va fi ducând-o în 
locuinţa aceea măreaţă domnul tării, şi la alaiul de griji, de 
gânduri şi de necazuri felurite în care trebuie să fie 
pururea cufundat, fără a mai pune la socoteală şi 
datorinţele lui fată de cel Preaiînalt, carele vede şi judecă 
faptele domnilor. Şi se bucura în sufletul său că-i venise 
gândul să se lepede, ca urmare a dezvăluirii obârşiei sale, 
de o viaţă atâta de grea şi de încurcată şi că o schimbase cu 
un trai neîngrădit şi slobod, neavând alte bunuri şi alte 
belşuguri decât cămaşa de pe el şi mantia de lână şi cârja. 
Şi simţea cum o linişte mare îi însenina sufletul şi îl făcea 
să-şi uite pe deplin tot zbuciumul de mai înainte. 

Or, taman atunci sultanul Mahmud, întorcându-se de la 
vânătoare, intra în săraiul său. Şi îl zări pe dervişul a opt 
sute treizeci şi una noapte sprijinit în cârjă, care nu vedea 
nimica din toate câte se petreceau în juru-i şi sta cu privirea 


pierdută în nişte zări depărtate. Şi se simţi tulburat de 
înfăţişarea aleasă a dervişului şi de privirea lui mândră şi de 
chipul lui falnic. Şi îşi zise: „Pe Allah, iacătă cel dintâi derviş 
care yy"'y nu întinde mâna la trecerea unor domni 
bogaţi! Fără de nici o îndoială că povestea lui trebuie să fie 
o poveste osebită!" Şi trimise pe unul dintre mai-marii din 
alaiul domnesc să-l poftească să intre în sărai. Întrucât 
vroia să stea cu el de vorbă. Şi dervişul nu putu să facă alta 
decât să se supună rugăminţii sultanului. Iar pentru el 
aceasta fu cea de a doua întorsătură a sorții. 

Şi sultanul Mahmud, după ce se odihni oleacă de ostenelile 
vânătoarei, porunci să vină dervişul dinainte-i şi îl primi cu 
bunăvoință şi îl întrebă cu bunătate despre starea lui, 
spunându-i: 

— Fii binevenit, o, preacinstite derviş al lui Allah! Judecând 
după chipul tău, trebuie să fii din neamul cel ales al arabilor 
din Hedjaz ori din Yemen! 

lar dervişul răspunse: 

— Numai Allah este ales, o, doamne al meu! Eu nu sunt 
decât un om sărac şi un cerşetor. 

] y iar sultanul Mahmud grăi: 

— Nu am împotrivă nimic! Da care-i pricina sosirii tale în 
tara mea şi a venirii tale sub zidurile saraiului y y A meu, o, 
dervişule? Întrucât de bună seamă că trebuie să fie o 
poveste vrednică de mirare! Şi adăugă: 

— Allah fie cu tine, o, dervişule binecuvântat, istoriseşte-mi 
povestea ta, fără să-mi ascunzi nimica! 

Iar dervişul, la vorbele sultanului, nu se putu opri să lase o 
lacrimă să-i cadă din ochi şi o tulburare mare îi sugrumă 
inima. Şi răspunse: 

— Nu am să-ţi ascund nimica, doamne, din povestea mea, 
măcar că îmi este o amintire plină de amărăciune şi de 
durere. Ci îngăduie-mi să nu ţi-o povestesc de faţă cu alţii! 

Iar sultanul Mahmud se ridică din scaunul său împărătesc, 
cobori până la derviş şi, luându-l de mână, îl duse într-o 
odaie lăturalnică, unde se închise cu el. Pe urmă îi spuse: 


— Acuma poţi să vorbeşti fără de teamă, o, dervişule! 
Atunci sultanul de odinioară, stând jos pe chilim dinaintea 
sultanului Mahmud, spuse: 

— Cel mai mare este Allah! lacătă povestea mea! 

Şi îi povesti tot ce i se întâmplase, de la început până la 
sfârşit, fără să dea uitării nici un amănunt, nici cum se 
lepădase de scaunul de domnie şi se străvestise în derviş, ca 
să bată drumurile şi să caute să-şi uite nenorocirile. Ci nu 
ar fi de nici o trebuinţă să le mai spunem încă o dată. 

După ce auzi întâmplările dervişului, sultanul Mahmud se 
aruncă la pieptul lui şi îl sărută cu dragoste şi îi spuse: 

— Slavă Aceluia carele ridică şi coboară, carele nevol- 
niceşte şi cinsteşte, cu hotărârile înţelepciunii sale şi cu 
Atotputerea sa! 

Pe urmă adăugă: 

— Într-adevăr, o, fratele meu, povestea ta este o poveste 
mare, iar pilda ei este o pildă mare! Să fii dară răsplătit că 
mi-ai cinstit urechile şi mi-ai sporit mintea cu ea. Durerea, 
O, fratele meu, este un foc curăţitor, iar cotiturile vremii 
vindecă ochii cei orbi din născare. 

Pe urmă spuse: 

— Şi acuma, când înţelepciunea şi-a ales inima ta ca lăcaş 
şi când virtutea umilinţei dinaintea lui Allah ţi-a dat mai 
multe însemne de viţă aleasă câte nu le dau fiilor de domni 
nici o mie de ani de domnie, fi-mi-vă mie oare îngăduit să 
rostesc o dorinţă, o, tu, care eşti cel mai mare? 

A opt sute treizeci şi una noapte şi sultanul de odinioară 
spuse: 

— Pe capul şi pe ochii mei, o, preafalnicule sultan! Iar 
sultanul Mahmud zise: 

— Aş vrea să-ţi fiu prieten! 

Şi, după ce spuse asta, îl mai sărută o dată pe sultanul de 
odinioară, ajuns derviş şi îi zise: 

— Ce viaţă minunată are să fie viaţa noastră de-aici 
înainte, o, fratele meu! Laolaltă avem să plecăm de-acasă, 
laolaltă avem să ne întoarcem, iar noaptea avem să ne 


ducem şi să străbatem, îmbrăcaţi teptil, toate mahalalele 
cetăţii, întru folosul sufletesc pe care vor putea să ni-l aducă 
asemenea preumblări. Iar în saraiul meu totul are să fie şi 
al tău pe jumătate, spre desăvârşită prietenie! Mă rog ţie să 
nu zici că nu primeşti, întrucât neprimirea este un chip al 
nevrerii! 

Şi după ce sultanul-derviş primi cu inima tulburată 
rugămintea aceea prietenească, sultanul Mahmud adăugă: 

— O, frate şi prieten al meu, află că la rându-mi şi eu am o 
poveste la viaţa mea. Şi povestea mea este atâta de 
uluitoare încât, de-ar fi scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al 
ochiului, ar sluji de învăţătură izbăvitoare aceluia care ar 
citi-o cu luare-aminte. Şi nu vreau să tărăgănez mai mult a 
ţi-o povesti, ca să ştii şi tu, chiar dintru începutul prieteniei 
noastre, cine sunt eu şi cine am fost! 

Şi sultanul Mahmud, adunându-şi laolaltă toate amintirile, 
îi spuse sultanului-derviş, acum prieten al lui: 

POVESTEA CU MAIMUŢOIUL FLĂCĂU află, o, fratele meu, 
că începutul vieţii mele a fost în toate privinţele asemenea 
sfârşitului rosturilor tale, căci dacă tu ai început cu a fi 
dintru-ntăâi sultan, ca să îmbraci pe urmă hainele de derviş, 
eu am făcut tocmai dimpotrivă, întrucât eu am fost mai întâi 
derviş, cel mai sărac dintre dervişi, ca să ajung pe urmă 
sultan şi să mă aşez în scaunul de domnie al sultăniei 
Egipetului. 

M-am născut, într-adevăr, dintr-un tată tare sărac, care îşi 
îndeplinea pe uliţe meseria de stropitor de caldarâm. Şi în 
fiecare zi purta în spinare burduful de piele de capră plin 
cu apă şi, încovoindu-se sub greutatea lui, stropea drumul 
dinaintea prăvăliilor şi a caselor, dobândind o simbrie de 
mizerie. Şi tot aşa şi eu, când am ajuns la vârsta de a munci, 
îl ajutam la truda lui şi căram în spinare un burduf cu apă 
pe potriva puterilor mele, ba mai degrabă ceva mai greu 
decât se cuvenea. Iar când părintele meu se săvârşi întru 
mila Domnului, căpătai drept orice moştenire, orice bun şi 
orice avere burduful cel mare de piele de capră, cu care să 


stropesc ulițele. Şi nu avusei încotro, ca să-mi câştig pâinea 
cea de toate zilele, decât să mă apuc de meseria tatălui 
meu, care era cinstit de toţi neguţătorii pe la care stropea 
ulițele dinaintea prăvăliilor şi de toţi portarii de pe la 
domnii cei bogaţi. 

Ci, o, fratele meu, spinarea fiului niciodată nu este tot 
atâta de tare ca a tatălui şi repede fusei silit, aşa de greu 
era burduful cel mare părintesc, să mă las de truda 
amarnică a stropitului, ca să nu-mi rup şira spinării sau să 
mă văd dăulat fără de izbăvire. Şi neavând nici o avere şi 
nici o moştenire, nici măcar vreo mireasmă de asemenea 
lucruri, trebui să mă fac derviş cerşetor şi să întind mâna la 
trecători, prin curţi pe la geamii şi prin locurile obşteşti. lar 
când se lăsa noaptea, mă întindeam lat Ia uşa geamiei din 
mahalaua mea şi dormeam, după ce îmbucam agonisita cea 
puţintică a zilei, spunându-mi ca toţi amărâţii de teapa mea: 
„Ziua de mâine, de-o vrea Allah, are să fie mai darnică 
decât cea de azi!" Şi nu a opt sute treizeci şi doua noapte 
uitam că tot omul îşi are scris un ceas al lui pe pământ, şi că 
mai devreme ori mai târziu trebuie să vină şi ceasul y > 
acela al meu, fie că-l vreau, fie că nu-l vreau. Da lucrul cel 
mai de seamă era să nu fiu pierdut în gânduri sau adormit 
atunci când are să se ivească. Şi pentru aceea gândul la el 
nu-mi da pace niciodată şi vegheam mereu ca un câine care 
pândeşte vânatul. 

Ci tot aşteptând, trăiam traiul celui sărac, în lipsuri şi 
nevoi, rară a cunoaşte vreuna dintre bucuriile vieţii, încât 
întâia oară când am avut în mână cinci drahme de argint, 
un dar nenădăjduit de la un navab filotim, la poarta căruia 
mă dusesem să cerşesc în ziua nunţii lui şi de cum m-am 
văzut stăpân pe grămada aceea de bani, chibzuii să iau bine 
seama pe ce-i dau şi să-mi plătesc vreo bucurie mai acătării. 
Şi strângând în palmă cele cinci norocite drahme, zburai 
spre sukul cel mare, măsurând cu ochii şi adulmecând cu 
nasul în toate părţile, spre a ochi lucrul cel mai bun pe care 
să-l cumpăr. 


Or, iacătă că deodată auzii în suk nişte hohote mari de râs. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute treizeci şi doua noapte urmă: 

Or, iacătă că deodată auzii în suk nişte hohote mari de râs 
şi văzui o mulţime de lume cu chipurile vesele şi cu gurile 
căscate, strânsă împrejurul unui om ce ducea, la capătul 
unui lanţ, un maimuţoi tânăr şi mare, cu fundul trandafiriu. 
Şi maimuţoiul, călcând tare strâmb, făcea cu ochii, cu fata şi 
cu mâinile o sumedenie de semne înspre cei care îl 
înconjurau, cu scopul vădit de a-i stârni să se veselească pe 
seama lui, de a-i îndupleca să-i dea fistic, năut şi alune. 

Iar eu, la vederea maimuţoiului, îmi zisei: „Ya Mahmud, 
cine ştie de nu ţi-o fi legată soarta de gâtul maimuţoiului 
ăsta? lacătă-te acuma stăpân pe cinci drahme de argint, pe 
care vrei să le cheltuieşti ca să-ţi umpli pântecele o dată, 
sau de două ori, sau de trei ori cel mult. Au nu ar fi mai bine 
ca pe banii aceştia să cumperi maimuţoiul de la stăpânul lui 
şi să te faci arătător de maimuțe şi să-ţi câştigi în tihnă 
pâinea cea de toate zilele, în loc să duci mai departe viaţa 
de milog la poarta lui Allah?" 

Chibzuind aşa, mă slujii de o clipită când mulţimea se mai 
risipi şi mă apropiai de stăpânul maimuţoiului, spunându-i: 

— Vrei să-mi vinzi maimuţoiul, cu lanţ cu tot, pe trei 
drahme de argint? 

Iar el îmi răspunse: 

— Eu l-am plătit cu zece drahme sunătoare, da am să ţi-l 
las cu opt! 

Eu zisei: 

— Patru! El zise: 

— Şapte! Eu zisei: 

— Patru şi jumătate! El zise: 

— Ultimul cuvânt: cinci! Şi mulţumeşte Profetului! lar eu 
răspunsei: 

— Cu el fie binecuvântarea şi rugăciunea şi pacea lui 
Allah! Primesc târgul şi iacătă cele cinci drahme! 


Şi desfăcându-mi degetele care ţineau cele cinci drahme 
încuiate în căuşul palmei mele mai abitir decât într-un sipet 
de oţel, înmânai banii aceia care erau toată averea mea şi, 
în schimb, luai maimuţoiul cel tânăr şi voinic şi îl trăsei după 
mine ţinând de capătul lanţului. 

Ci atunci mă gândii că eu nu aveam nici casă, nici nimic 
unde să-l adăpostesc şi că nu puteam să îndrăznesc a-l duce 
cu mine în curtea geamiei unde mă aciuiam sub tavanul 
cerului, întrucât m-ar fi alungat paznicul geamiei cu 
sudălmi amarnice asupra mea şi asupra maimuţoiului meu. 
Şi-atunci pornii înspre o casă năruită, care nu mai avea 
decât trei pereţi în picioare şi mă oprii acolo să-mi petrec 
noaptea împreună cu maimuţoiul meu. lar foamea începuse 
să mă chinuiască rău, iar peste foamea aceea se mai 
adăuga şi pofta cea înfrântă, pe care nu putusem să mi-o 
mulţumesc cu bunătăţurile din suk şi pe care de-acuma 
înainte era peste putinţă s-o mai astâmpăr, întrucât 
cumpărarea maimuţoiului mă sărăcise cu totul. lar nevoile 
mele, şi-aşa destul de grele, se făceau de două ori mai grele 
acuma, când mai aveam şi grija de a-l hrăni pe tovarăşul 
meu, cel care avea să-mi agonisească pâinea zilelor de aci 
înainte. Şi începeam să mă cam căiesc de cumpărătură, 
când deodată îl văzui pe maimuţoi că se scutură, făcând un 
sir de mişcări ciudate. Şi tot atunci, fără a mai avea răgazul 
să-mi dau bine seama cum, în locul jivinei celei slute cu 
fundul lustruit văzui un flăcăiandru ca luna în a 
cincisprezecea zi a ei. Şi în viaţa mea nu mai văzusem o 
făptură care să se poată asemui cu el ca frumuseţe, ca 
gingăşie şi ca strălucire. Şi stând drept, cu o înfăţişare 
vrăjitoare, începu să-mi vorbească cu glas dulce ca zahărul, 
spunând: 

— Mahmud, ţi-ai prăpădit, ca să mă cumperi, cele cinci 
drahme de argint, toată vistieria şi toată averea ta, A opt 
sute treizeci şi doua noapte iar acuma iacără că nu ştii cum 
să faci spre a-ţi rostui ceva de mâncare, care să ne poată 
ajunge şi mie şi ţie! Iar eu răspunsei: 


— Pe Allah, adevărat grăieşti, o, flăcăule? Da cum aşa? Şi 
cine eşti tu? Şi de unde vii? Şi ce vrei? 

Iar el îmi spuse zâmbind: 

— Mahmud, să nu mă întrebi nimic. Ci ia mai degrabă 
dinarul acesta de aur şi cumpără tot ce este de trebuinţă 
spre a ne ospăta. Şi află, Mahmud, că soarta ta, într-adevăr, 
aşa cum ai gândit, este legată de gâtul meu şi că eu vin la 
tine ca aducător de bunăstare şi de noroc! 

Pe urmă adăugă: 

— Da, Mahmud, grăbeşte de te du să ne cumperi de 
mâncare, întrucât suntem tare flămânzi şi eu şi tu! 

Iar eu îi îndeplinii pe dată poruncile şi ne grăbirăm să 
mâncăm împreună o cină minunată, cea dintâi de felul 
acesta de când m-am născut. Şi cum noaptea era de mult 
tare târzie, ne culcarăm unul lângă altul. lar eu, văzându-l 
mai gingaş decât mine, îl învelii cu mantia mea cea veche 
din păr de cămilă. Şi adormi lipit de mine, de parcă numai 
aşa ar fi făcut toată viaţa lui. lar eu nu cutezam să mă 
clintesc, de frică să nu-l sperii ori să-l fac să creadă vreun 
gând aşa şi-aşa din parte-mi şi să-l văd atunci cum îşi ia la 
loc înfăţişarea dintâi de maimuţoi gras cu fundul belit. Şi, 
pe viaţa mea! Văzui şi eu că între apropierea dulce de acel 
trup de flăcău şi pielea de capră a burdufurilor care îmi 
slujiseră de căpătâi încă din leagăn era într-adevăr ceva 
osebire! Şi adormii, la rându-mi, gândind că dorm alături de 
soarta mea. Şi îl preamăream pe Atoatedătătorul care mi-o 
dăruise într-o înfăţişare atâta de frumoasă şi de ispititoare. 
Or, a doua zi, flăcăul, sculându-se mai devreme decât mine, 
mă deşteptă şi îmi spuse: 

— Mahmud! Ar cam fi vremea, după noaptea asta chinuită, 
să te duci şi să închiriezi pentru noi vreun sărai care să fie 
cel mai frumos dintre saraiurile din cetate! Şi să nu-ţi fie 
teamă că ai să fii strâmtorat cu banii, ci să cumperi, ca 
lucruri şi chilimuri, tot ce ai să găseşti mai scump şi mai de 
preţ în suk. 


Iar eu răspunsei că ascult şi că mă supun şi îndeplinii pe 
dată poruncile, fără a pierde vremea. 

Or, după ce ne aşezarăm în casa noastră cea nouă, care 
era cea mai strălucită din Cairo, închiriată de la stăpânul ei 
pe zece pungi de câte o mie de dinari de aur, flăcăul îmi 
spuse: 

— Mahmud! Cum de nu ţi-e ruşine, îmbrăcat aşa în 
zdrenţe, cu trupul slujind de adăpost la toate neamurile de 
pureci şi de păduchi, să te apropii de mine şi să trăieşti 
lângă mine? Şi ce aştepţi de nu te duci la hammam să te 
cureţi şi să-ţi îmbunezi starea? Întrucât, în ceea ce priveşte 
banii, ai mai mulţi decât i-ar trebui unui sultan stăpân de 
împărăție. lar în ceea ce priveşte hainele, nu ai decât a te 
osteni să ţi le alegi! 

lar eu răspunsei că ascult şi că mă supun şi dădui fuga să 
fac o scaldă minunată şi ieşii din hammam uşor, înmiresmat 
şi luminat. 

Când flăcăiandrul mă văzu dinainte-i, schimbat şi îmbrăcat 
în nişte haine de cea mai aleasă bogăţie, se uită la mine 
îndelung şi păru mulţumit de înfăţişarea mea. Pe urmă îmi 
spuse: 

— Mahmud! Întocmai aşa vroiam să te văd! Acuma vino şi 
şezi colea lângă mine! 

Iar eu şezui lângă el, cugetând în sufletul meu: „Hei! Mi se 
cam pare că a venit ceasul!" Şi mă pregăteam să nu fiu 
zăbavnic şi în nici un chip şi oricum ar fi să fie. 

Or, peste o clipită, flăcăul mă bătu prieteneşte pe umăr şi 
îmi zise: 

A opt sute treizeci şi doua noapte 

— Mahmud! 

lar eu răspunsei: 

— Ya sidi! 

EI îmi spuse: 

— Ce-ai zice tu de-o copilandră, fată de sultan, mai 
mândră ca luna la vreme de Ramadan, care să-ţi fie 
nevastă? 


Eu spusei: 

— Aş zice, o, stăpâne al meu, că ar fi binevenită! El spuse: 

— Dacă-i aşa, ridică-te, Mahmude, ia legăturica de colea şi 
du-te la sultanul din Cairo s-o ceri de nevastă pe fata lui cea 
mai mare! Întrucât ea-i scrisă la orânda ta! Iar tătâne-său, 
când te-o vedea, are să ştie că tu eşti acela care trebuie să 
fie soţul fetei lui. Ci tu să nu uiţi, când ai să intri în sala 
domnească, îndată după salamalecuri, să-i dai legăturica 
aceasta în dar! 

Iar eu îi răspunsei: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi fără a pregeta o clipită, de vreme ce aceea era orânda 
mea, luai cu mine un rob care să poarte de-a lungul 
drumului legăturica şi mă dusei la saraiul sultanului. 

Iar străjerii de la sărai şi hadâmbii, văzându-mă îmbrăcat 
cu atâta strălucire, mă întrebară cuviincioşi ce doream. Şi 
după ce aflară că doream să vorbesc cu sultanul şi că 
aveam un peşcheş pe care să i-l dau în mână, nu avură 
nimic împotrivă să facă în numele meu o cerere de primire 
la sultan şi mă duseră numaidecât dinaintea sa. Iar eu, fără 
a-mi pierde firea, de parcă toată viaţa aş fi fost oaspete la 
sultani, îi aruncai sultanului salamalecul îndătinat, cu multă 
cuviinţă, da fără slugărnicie, iar el mi-l întoarse cu dulceaţă 
şi bunăvoință. Şi luai legătura din mâinile robului şi-o dăruii 
sultanului rostind: 

— Binevoieşte a primi darul acesta sărac, o, doamne al 
vremilor, măcar că nu-i pe vadul volniciilor tale, ci pe umila 
cărare a neputerii mele! 

Iar sultanul porunci vizirului său să ia şi să desfacă 
legătura şi se uită să vadă ce este în ea. Şi văzu nişte 
giuvaieruri şi nişte diademuri şi nişte podoabe de o 
strălucire atâta de necrezut, cum pesemne niciodată nu mai 
văzuse ceva asemeni. Şi, uluit, se minună cu glas mare de 
frumuseţea darului şi îmi zise: 

— Este primit! Da grăbeşte de-mi spune ce doreşti şi ce 
pot să-ţi dau eu în schimb. Întrucât niciodată nu se cade ca 


sultanii să rămână mai prejos ca dărnicie şi ca filotimie! 

lar eu, fără a mai aştepta alta, răspunsei: 

— O, doamne al vremilor, dorul meu arzător este să-ţi fiu 
ginere şi fecior, prin acel ascuns odor, acea floare dulce 
mirositoare, acea fecioară cetluită cu lucoare, mi-nunea-n 
iaşmacuri uşoare, fiica ta cea mai mare! 

După ce auzi vorbele mele şi-mi pricepu cererea, sultanul 
se uită la mine un ceas de vreme şi îmi răspunse: 

— Nu stă nimica împotrivă! 

Pe urmă se întoarse înspre vizir şi îi spuse: 

— Tu ce socoţi despre ce ne cere acest preastrălucit 
domn? În ce mă priveşte, eu îl găsesc întru totul pe potrivă! 
Şi cunosc, din anumite semne de pe chipul lui, că este trimis 
de ursită spre a-mi fi ginere! 

Iar vizirul întrebat răspunse: 

— Vorbele sultanului sunt asupra capului nostru! lar 
coconul nu este întru nimica o însoţire nevrednică de 
stăpânul nostru, nici o înrudire de aruncat. Departe de 
aceasta! Da poate că n-ar fi rău să-i ceri o dovadă, peste 
darul adus, despre puterea şi despre volnicia lui! Şi sultanul 
îi întrebă: y 

— Cum se cade să mă port în treaba asta? Sfatuieş-te-mă, 
O, vizirule! 

El spuse: 

A opt sute treizeci şi treia noapte 

— Sfatul meu, o, doamne al vremilor, este să-i arăţi 
diamantul cel mai frumos din visterie şi să nu i-o dai de 
soţie pe domniţa fiica ta decât cu învoiala de a-ţi aduce, ca 
dar de nuntă, un diamant de preţ la fel. 

Eu atunci, măcar că în sinea mea eram tulburat rău, îl 
întrebai pe sultan: 

— Dacă am să-ţi aduc o piatră care să fie geamăna celei de 
aici şi perechea ei întru totul, mi-o dai pe domniţă? 

EI îmi răspunse: 

— Dacă îmi aduci într-adevăr o piatră aidoma cu cea de 
aici, fata mea va fi soţia ta. 


lar eu cercetai piatra, o întorsei pe toate părţile şi mi-o 
învrâstai în ochi. Pe urmă i-o dădui îndărăt sultanului şi îmi 
luai rămas-bun de la el, cerându-i îngăduinţa de a veni 
iarăşi a doua zi. 

Şi când ajunsei la saraiul nostru, flăcăul îmi zise: 

— Care-i treaba? 

Iar eu îi înşirai toate câte se petrecuseră, zugrăvindu-i 
piatra de parcă o ţineam între degete. Şi el îmi spuse: 

— Lucru-i lesne. Ci astăzi e prea târziu; da mâine, insallah! 
Am să-ţi dau zece diamante întocmai aidoma cu cel pe care 
mi l-ai zugrăvit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute treizeci şi treia noapte urmă: 
Lucru-i lesne. Ci astăzi e prea târziu; da mâine, insallah! 
Am să-ţi dau zece diamante întocmai aidoma cu cel pe care 

mi l-ai zugrăvit. 

Şi a doua zi dimineaţa, flăcăul chiar că ieşi în grădina 
saraiului şi, peste un ceas, îmi aduse cele zece diamante, 
toate de o frumuseţe întru totul aidoma cu a diamantului 
sultanului, şlefuite în chip de ou de porumbel şi limpezi ca 
ochiul soarelui. lar eu plecai să le înfăţişez sultanului şi să-i 
spun: 

— O, stăpâne al meu, iartă-mă pentru preapuţinul adus. 
Da n-am avut cum să rostuiesc numai un diamant şi am fost 
nevoit să-ţi aduc o testea de zece. Da poţi să alegi şi pe 
urmă să le arunci pe cele care n-au să-ţi placă! 

Şi sultanul îl puse pe vizirul cel mare să deschidă sipeţelul 
de smalţ în care se aflau pietrele şi rămase vrăjit de 
strălucirea şi de frumuseţea lor, şi tare uluit când văzu că 
erau într-adevăr zece, toate asemeni cu cel pe care îl avea 
aidoma. 

Iar când se dezmetici din uluire, se întoarse înspre vizir şi, 
fără a-i grăi o vorbă, îi făcu din mână un semn care spunea: 
„Ce trebuie să fac?" Şi vizirul răspunse, în acelaşi fel, cu un 
semn care vroia să zică: „Irebuie să-i dai fata!" 


Şi numaidecât se dădură poruncile ca să se facă toate 
pregătirile pentru nunta noastră. Şi fură chemaţi cadiul şi 
martorii, care scriseră senetul de căsătorie, atunci pe loc. 
Iar când hrisovul cel legiuit fu întocmit, mi-l înmânară, după 
orânduirea îndătinată. Şi întrucât ţinusem ca flăcăiandrul, 
pe care i-l înfăţişasem sultanului ca pe ruda mea cea mai 
apropiată, să fie de faţă la scrierea hârtiilor, mă grăbii să-i 
arăt senetul, ca să-l citească în locul meu, dat fiind că eu nu 
ştiam nici să citesc, nici să scriu. Şi după ce îl citi cu glas 
tare de la un cap la altul, mi-l dete îndărăt, spunându-mi: 

— Este făcut după toate pravilele şi după datină. Şi iacătă- 
te însurat legiuit cu fata sultanului. 

A opt sute treizeci şi treia noapte pe urmă mă luă de-o 
parte şi îmi spuse: 

— 'Toate astea sunt bune, Mahmud, da acuma vreau să-ţi 
cer o făgăduiala! 

lar eu răspunsei: 

— Eh, pe Allah! Ce făgăduiala poţi să-mi ceri care să fie 
mai mare decât aceea de a-ţi da şi viaţa mea, care-i de mult 
a ta! 

Iar el zâmbi şi îmi spuse: 

— Mahmud! Nu vreau să te bucuri de căsătoria ta, până ce 
nu am să-ţi dau eu învoire de a o începe. Întrucât mai este 
un lucru pe care trebuie să-l fac eu mai înainte! 

Şi răspunsei: 

— A asculta înseamnă a mă supune! 

Încât, atunci când sosi şi noaptea începăturii, intrai la fata 
sultanului. Ci în loc să fac ceea ce face soţul în atare 
împrejurare, mă aşezai departe de ea, în ungherul meu, în 
pofida dorinţei. Şi mă mulţumeam numai să mă uit la ea de 
departe, amărunţindu-i cu ochii desăvârşirile. Şi tot aşa 
făcui şi în cea de a doua noapte şi în cea de a treia noapte, 
măcar că în fiecare dimineaţă mama soţiei mele venea, 
cumu-i datina, s-o întrebe cum a fost noaptea, spunându-i: 
„Nădăjduiesc de la Allah că nu s-a întâmplat nici o supărare 


şi că dovada fecioriei tale s-a făcut!" Ci soţia mea 
răspundea! „Nu mi-a făcut încă nimic!" 

Drept care, în dimineaţa celei de-a treia zile, mama soţiei 
mele se mohori până peste marginile mohorălii şi strigă: 

— O, ce năpastă pe noi! Pentru ce ne batjocoreşte soţul tău 
într-un chip atâta de greu şi de ce stăruie a nu vroi să-ţi 
facă începătura? Şi ce-au să gândească despre purtarea 
aceasta de râs rudele noastre şi robii noştri? Şi n-au ele tot 
temeiul să creadă că nedorinţa lui se trage de la vreo 
pricină despre care e greu să faci dovada, ori de la cine ştie 
ce belea amarnică? 

Şi, plină de spaime, se duse, în dimineaţa acelei a treia zi, 
să-i povestească treaba sultanului, care zise: 

— Dacă în noaptea aceasta nu-i mântuie fecioria, am să-l 
sugrum! 

Iar vorbele lui ajunseră la urechile copilandrei soţia mea, 
care veni şi mi le aduse. 

Eu atunci nu pregetai să-i dau de ştire flăcăului. Iar el îmi 
spuse: 

— Mahmud, acuma se poate! Ci până a-i mântui fetia, mai 
trebuie încă ceva şi anume să-i ceri, când ai să fii numai tu 
cu ea, să-ţi dea o brățară pe care o poartă la mâna dreaptă. 
Iar tu s-o iei şi să mi-o aduci numaidecât. Pe urmă are să fie 
cu putinţă să-ţi îndeplineşti datorinţa şi să-i mulţumeşti pe 
mamă şi pe tată. 

lar eu răspunsei: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi când rămăsei singur cu fata, la căderea nopţii, îi spusei: 

— Allah fie cu tine! Chiar ai tu dorinţa să-ţi dau în noaptea 
aceasta plăcerea şi bucuria? 

Ea îmi răspunse: 

— Am această dorinţă într-adevăr. Eu urmai: 

— Atunci, dă-mi brăţara pe care o porţi la mâna dreaptă! 
lar domniţa strigă: 

— Eu vreau să ţi-o dau, da nu ştiu ce are să se întâmple 
când am să las în mâinile tale această brăţară-talisman ce 


mi-a fost dăruită de doica mea pe când eram copilă mică. 

Şi, spunând acestea, scoase brăţara de la mână şi mi-o 
dete. Iar eu ieşii numaidecât şi mă dusei să i-o înmânez y y 
prietenului meu, flăcăul, care îmi spuse: 

— Este chiar ceea ce îmi trebuia! Acuma poţi să te a opt 
sute treizeci şi treia noapte întorci să-ţi faci treaba. 

Iar eu dădui fuga în odaia de nuntă, ca să-mi îndeplinesc 
făgăduiala în ce priveşte luarea în stăpânire şi astfel să 
mulţumesc pe toată lumea. 

Or, începând din clipita când dam să mă bucur de soţia 
mea, care mă aştepta întru totul pregătită în patul ei, nu 
mai ştiu, o, fratele meu, ce mi s-a întâmplat. 'Tot ce ştiu este 
că am văzut deodată odaia şi palatul cum se surupă ca într- 
un vis şi m-am trezit culcat sub cerul gol, în mijlocul casei 
celei dărăpănate unde dusesem maimuţoiul când îl 
cumpărasem. Şi eram fără hainele mele cele bogate şi pe 
jumătate gol, sub zdrenţele ticăloşiei de mai înainte. Şi 
cunoscui haina mea cea veche, cârpită cu petece de toate 
culorile şi toiagul meu de derviş cerşetor şi turbanul meu 
ciuruit de găuri ca un ciur de păsărar. 

La priveliştea aceasta, o, fratele meu, nu prea pricepeam 
cam ce vrea să însemne totul şi mă întrebam: „Ya Mahmud, 
eşti treaz sau dormi? Visezi ori eşti cu adevărat Mahmud, 
dervişul cerşetor?" Şi, după ce îmi venii în simţiri, mă ridicai 
şi mă scuturai, cum îl văzusem pe maimuţoi mai înainte. Da 
rămâneam tot aşa cum eram, un băiat sărac de om sărac şi 
nimic mai mult. 

Atunci, cu sufletul zdrobit şi cu minţile risipite, plecai să 
rătăcesc fără să prea ştiu încotro, cugetând la ursita cea de 
nepriceput, care mă adusese în starea aceea. Şi, hoinărind 
aşa, ajunsei într-o uliţă nu prea umblată, unde văzui, stând 
jos pe un preşuleţ şi având dinainte-i o rogojină mică plină 
cu hârtii scrise şi cu felurite lucruri de ghicit, un maghrebin 
din Barbar. 

Iar eu, bucuros de acea întâlnire, mă apropiai de 
maghrebin, cu gândul de a-l pune să-mi tragă ursita şi să-mi 


tălmăcească horoscopul şi îi aruncai un salama-lec, la care 
el îmi răspunse. Şi şezui jos pe pământ, cu picioarele 
strânse sub mine, mă ghemuii dinaintea lui şi îl rugai să 
cerceteze Nevăzutul pentru mine. 

Atunci maghrebinul, după ce mă măsură cu nişte ochi prin 
care treceau limbi de cuțite, strigă: 

— O, dervişule, au nu tu ai fost cel păgubit de o ursită 
ticăloasă care te-a despărţit de soţia ta? 

lar eu grăii: 

— Hei, uallah! Hei, uallah! Ba eu sunt! El îmi spuse: 

— O, săracul de tine! Maimuţoiul pe care l-ai cumpărat pe 
cinci drahme de argint şi care s-a preschimbat aşa, dintr- 
odată, într-un flăcău plin de gingăşie şi de frumuseţe, nu 
este o făptură omenească dintre fiii lui Adam, ci un ginn de 
neam rău. Şi nu s-a slujit de tine decât ca să-şi ajungă ţinta. 
Află, într-adevăr, că el de multă vreme este îndrăgostit cu 
patimă de fata sultanului, chiar aceea cu care te-a pus să te 
însori. Ci întrucât, în pofida tuturor puterilor lui, nu putea 
să se apropie de ea, dat fiind că fata purta o brăţară- 
talismanică, s-a slujit de mijlocirea ta ca să pună mâna pe 
brățară şi ca să pună stăpânire nepedepsit pe domniţă. Da 
eu nădăjduiesc că nu peste mult am să spulber puterea 
amarnică a acelui ticălos, unul dintre ginnii spurcaţi care s- 
au răzvrătit împotriva legii stăpânului nostru Soleiman - cu 
el fie rugăciunea şi pacea! 

Şi după ce grăi astfel, maghrebinul luă o foaie de hârtie, 
scrise pe ea nişte litere încâlcite şi mi-o dete spunând: 

— O, dervişule, să nu ai vreo îndoială în ce priveşte 
strălucirea tristei tale, întremează-ţi sufletul şi du-te unde 
am să-ţi arăt. Şi acolo să aştepţi până ce are să se ivească o 
ceată de oameni, la care să te uiţi cu luare-aminte. Şi când 
ai să-l vezi pe acela care ţi se va părea că le este căpetenie, 
să-i dai răvaşul; iar el are să-ţi împlinească dorinţele! 

A opt sute treizeci şi treia noapte pe urmă îmi dete 
îndrumările de trebuinţă spre a ajunge la locul despre care 
era vorba şi adăugă: 


— În ce priveşte plata pe care mi-o datorezi, ai să mi-o dai 
când ursita are să ţi se împlinească! 

Eu atunci, după ce îi mulţumii maghrebinului, luai răvaşul 
şi pornii la drum înspre locul pe care mi-l arătase. Şi 
mersei, pe drumul acela, toată noaptea şi toată ziua 
următoare şi încă o parte din cea de a doua noapte. Şi 
ajunsei atunci la o câmpie goală în care nu se afla drept 
toată vietatea decât ochiul cel nevăzut al lui Allah şi iarba 
sălbatică. Şi şezui jos şi aşteptai cu nerăbdare ceea ce avea 
să mi se întâmple. Şi auzii împrejurul meu ca un fel de zbor 
de păsări de noapte pe care nu le vedeam. Şi spaima de 
pustietate începea să-mi facă inima să tremure, iar frica de 
noapte îmi umplea sufletul. Şi iacătă că deodată zării, la o 
oarecare depărtare, o mulţime mare de făclii ce păreau că 
vin singure înspre mine. Şi în curând putui să întrezăresc şi 
mâinile care le purtau; ci oamenii care aveau mâinile acelea 
rămâneau în golul nopţii, iar ochii mei nu îi vedeau. Şi o 
mulţime fără de sfârşit de făclii, purtate de nişte mâini fără 
de stăpâni, trecură aşa, perechi-perechi, pe dinaintea mea. 
Şi într-un sfârşit văzui, înconjurat de un număr mare de 
lumini, un sultan care sta în jeţul lui, înveşmântat în 
strălucire. Şi, când ajunse dinaintea mea, mă privi şi mă 
scrută îndelung, în vreme ce genunchii mei se loveau între 
ei de spaimă şi îmi spuse: 

— Unde este răvaşul de la prietenul meu, maghre-binul 
Barbari? 

Iar eu atunci îmi întării inima şi, înaintând, îi întinsei 
răvaşul, pe care el îl desfăcu şi îl citi, pe când alaiul se 
oprise. Iar el strigă la careva pe care nu îl vedeam: 

— Ya Atras, vino încoace! 

Şi numaidecât, ieşind din beznă, se ivi un sol gata 
împodobit, care sărută pământul dintre mâinile sultanului. 
Şi sultanul îi spuse: 

— Du-te degrabă la Cairo, pune-l în lanţuri pe ginnul 
cutare, şi adu-mi-l fără de zăbavă! 


Iar solul se supuse şi pieri pe dată. Or, peste un ceas, solul 
se întoarse aducându-l în lanţuri pe flăcăiandrul meu, care 
se făcuse cumplit de văzut şi hâd de privit. lar sultanul 
răcni la el: 

— Pentru ce, o, blestematule, i-ai răpit acestui adamit 
îmbucătura? Şi pentru ce i-ai înfulecat-o tu? 

Iar el răspunse: 

— Îmbucătura este încă neatinsă, iar eu doar am pregătit- 
0. 

Şi sultanul zise: 

— Trebuie să-i dai pe dată îndărăt brăţara-talisman 
acestui fiu de adamit, că de nu, vei avea a face cu mine! 

Ci ginnul, care era un ticălos împieliţat, răspunse mândru: 

— Brăţara este la mine şi nimeni nu are să mi-o ia! 

Şi, rostind acestea, căscă o gură cât o şură şi aruncă în ea 
brăţara ce se afundă înlăuntru-i. Când văzu aşa, sultanul 
acela de noapte ridică mâna şi, aplecându-se, îl înşfacă pe 
ginn de ceafa şi, învârtindu-l ca pe o praştie, îl izbi de 
pământ strigându-i: 

— Ca să te înveţi minte! 

Şi îi mestecă lungimea cu lăţimea. Pe urmă porunci uneia 
dintre mâinile purtătoare de făclie să scoată brăţara din 
lăuntrul acelui trup fără de viaţă şi să mi-o dea. Lucru care 
fu îndeplinit pe loc. Şi, o, fratele meu, de îndată ce brătara- 
talisman fu în mâinile mele, sultanul şi tot sultanatul lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A opt sute treizeci şi patra noapte dar când fu cea de a opt 
sute treizeci şi patra noapte Urmă: 

Şi, o, fratele meu, de îndată ce brătara-talisman fu în 
mâinile mele, sultanul şi tot saltanatul lui de mâini pieriră, 
iar eu mă pomenii iarăşi îmbrăcat cu hainele mele scumpe, 
în saraiul meu, în chiar iatacul soţiei mele. Şi pe ea o găsii 
cufundată într-un somn adânc. Ci de cum îi pusei brăţara la 
mână, se trezi şi scoase un țipăt de bucurie când mă văzu. 
Iar eu, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut în răstimp, mă 


alipii de ea. lar ce-a mai fost este taina credinţei 
musulmane, o, fratele meu. lar a doua zi tatăl şi mama ei 
fură până peste poate de bucuroşi, văzându-mă îndărăt 
după atâta lipsă şi uitară, aşa de mare le era bucuria de a 
şti isprăvită fetia copilei lor, să mă mai iscodească în 
privinţa aceasta. Şi de-atunci trăim laolaltă în saraiul 
acesta, în tihnă şi în bună-învoire. Iar la un timp de la nunta 
mea, sultanul, socrul meu, tatăl soţiei mele, muri fără a lăsa 
vreun urmaş de parte bărbătească şi, întrucât eram însurat 
cu fata lui, îmi lăsă mie ca moştenire scaunul de domnie. Şi 
ajunsei ce sunt acuma, o, fratele meu. Ci Allah este cel mai 
mare. Şi de la el ne tragem şi la el avem să ne întoarcem. 

Şi sultanul Mahmud, după ce îi istorisi astfel povestea lui 
prietenului său cel proaspăt, sultanul-derviş, îl văzu pe 
acesta până peste poate de minunat de o întâmplare atâta 
de ciudată şi îi spuse: 

— Nu te minuna, 0, fratele meu; căci tot ceea ce este scris 
se împlineşte şi nimic nu este peste putinţă la vrerea 
Aceluia carele a zămislit totul! Şi-acuma, după ce m-am 
arătat faţă de tine în deplinătatea adevărului, fără a mă 
teme că m-aş micşora în ochii tăi dezvăluindu-ţi obârşia 
mea umilă, ci anume tocmai pentru ca pilda mea să-ţi fie ca 
o mângâiere şi ca să nu te socoţi mai prejos decât mine ca 
stirpe şi ca stepenă, poţi să fii prieten cu mine în toată 
liniştea; întrucât niciodată nu am să mă socotesc îndrituit, 
după toate câte ţi-am povestit, să mă îngâmf de starea mea 
faţă de tine, o, fratele meu! Pe urmă adăugă: 

— lar pentru ca starea ta să fie mai limpede, o, fratele meu 
de obârşie şi de cin, am să te căftănesc ca mare vizir y y 3 al 
meu. Şi aşa ai să fii mâna mea cea dreaptă şi sfetnic al 
faptelor meie; şi nimic nu are să se facă în împărăție fără de 
mijlocirea ta şi fără ca priceperea ta să fi încuviinţat mai 
înainte! 

Şi, fără a mai amâna, sultanul Mahmud îi chemă pe emirii 
şi pe mai-marii împărăției sale şi le porunci să-l ştie pe 
sultanul-derviş de vizirul-cel-mare şi îl îmbrăcă cu chiar 


mâinile sale într-o haină mândră de fală, şi îi ' y dete în 
seamă turaua domnească. 

Şi proaspătul mare-vizir ţinu divan în chiar ziua aceea şi 
tot aşa şi în zilele care urmară, împlinindu-şi datorin-ţele 
slujbei cu atâta duh al dreptăţii şi al nepăr-tinirii, încât 
lumea, aflând de noua stare a lucrurilor, venea din 
afundurile ţării spre a-şi înfăţişa jalbele şi spre a se supune 
hotărârilor lui, luându-l de singur judecător al pricinilor lor. 
Iar el punea atâta înţelepciune şi atâta chibzuială în 
judeţele sale, încât îi aduceau mulţumire şi laudă până şi cei 
împotriva cărora se rosteau hotărârile. In ce priveşte clipele 
de răgaz, apoi pe acestea şi le petrecea laolaltă cu sultanul, 
cu care ajunsese soţ nedespărţit şi prieten la toartă. 

Or, într-o zi, sultanul Mahmud, simţindu-şi cugetul pustiu, 
se duse degrabă la prietenul său şi îi spuse: 

— O, frate şi vizir al meu, astăzi mi-e inima grea în piept şi 
cugetul mi-e pustiu. 

A opt sute treizeci şi patra noapte iar vizirul, sultanul de 
odinioară al ţării Arabiei, răspunse: 

— O, doamne al vremilor, bucuriile şi necazurile sunt în noi 
şi numai inima noastră le zămisleşte. Ci adesea vederea 
lucrurilor din afara noastră poate să ne schimbe starea 
sufletului. Ai încercat astăzi asupra ochilor tăi priveliştea 
lucrurilor din afară? 

Iar sultanul răspunse: 

— O, vizire al meu, am încercat astăzi asupra ochilor mei 
priveliştea nestematelor din vistieria mea şi le-am luat una 
câte una în mâinile mele şi rubinele şi smaraldele şi safirele 
şi gemmele de toate felurile de culori; ci ele nu m-au 
îndemnat nicidecum înspre voioşie, iar sufletul mi-a rămas 
mohorât şi inima tristă. Şi m-am dus pe urmă în haremul 
meu şi mi-am petrecut privirile peste toate neamurile mele 
de femei şi albe şi oacheşe şi bălaie şi arămii şi negre şi 
grase şi gingaşe, ci niciuna dintre ele nu a izbutit să-mi 
risipească tristeţea. Şi mi-am cercetat pe urmă grajdurile şi 
m-am uitat la caii şi la iepele şi la cârlanii mei, ci toată 


frumuseţea lor nu a putut să mişte vălul care întunecă 
lumea dinaintea ochilor mei. Şi acuma vin la y tine, o, vizire 
al meu plin de înţelepciune, ca să găseşti tu un leac pentru 
starea mea, sau să-mi spui nişte vorbe tămăduitoare. 

Iar vizirul răspunse: 

— O, doamne al meu, ce-ai zice de un drum pe la lăcaşul 
nebunilor, pe la maristan, pe care de atâtea ori am vrut să-l 
vedem împreună, fără să fi ajuns încă la el? Mă gândesc că, 
într-adevăr, nebunii sunt nişte făpturi dăruite cu alt fel de 
înţelegere decât a noastră şi că ei văd între lucruri nişte 
legături pe care cei care nu sunt nebuni nu le bagă 
niciodată în seamă şi că sunt cercetaţi de duhuri. Şi poate 
că drumul acesta are să ridice tristeţea care apasă pe 
sufletul tău şi are să-ţi uşureze pieptul! Iar sultanul 
răspunse: 

— Pe Allah, o, vizire al meu, hai să-i vedem pe nebunii din 
maristan! 

Atunci sultanul şi vizirul său, sultanul-derviş de odinioară, 
ieşiră din sărai, fără a lua nici un fel de alai cu ei, se duseră, 
fără a se mai opri pe undeva, drept la maristan, adică la 
casa de nebuni. Şi intrară şi se preumblară peste tot; spre 
uimirea lor cea mare, nu găsiră acolo pe nimenea în afară 
de chelar şi paznici; cât despre nebuni, nu se afla nici 
umbră, nici mireasmă de vreunul. Şi sultanul îl întrebă pe 
chelar: 

— Unde sunt nebunii? lar el răspunse: 

— Pe Allah, o, doamne al meu, nu mai găsim nebuni de un 
lung răspas de vreme şi pricina acestei sărăcii nu poate să 
stea decât în slăbirea deşteptăciunii la făpturile lui Allah! 

Pe urmă adăugă: 

— Ci totuşi, o, doamne al vremilor, am putea să-ţi arătăm 
trei nebuni care se află aici de o bucată de vreme şi care 
ne-au fost aduşi, unul după altul, de nişte oameni de vază, 
care ne-au oprit să-i arătăm cuiva, fie acela mic ori mare. Ci 
nimica nu se cade să-i fie ascuns stăpânului nostru sultanul! 

Şi mai adăugă: 


— Aceştia, fără de nici o îndoială, sunt nişte mari învăţaţi, 
căci toată ziua citesc în cărţi! 

Şi îi duse, pe sultan şi pe vizir, la nişte odăi lăturalnice, 
apoi, cuviincios, îi lăsă singuri. 

Iar sultanul Mahmud şi vizirul său văzură trei inşi y y tineri 
legaţi cu lanţuri de un zid. Şi unul din ei citea, pe când 
ceilalţi doi ascultau cu luare-aminte. Şi tustrei erau frumoşi, 
bine făcuţi, şi nu dădeau nici un semn dey'y'yaoptsute 
treizeci şi patra noapte sminteală ori de nebunie. Şi 
sultanul se întoarse înspre tovarăşul său şi îi zise: y y 

— Pe Allah, o, vizire al meu, necazul acestor trei tineri 
trebuie să fie un necaz tare de-a mirare, iar povestea lor o 
poveste nemaipomenită! 

Şi se întoarse înspre ei şi îi întrebă: 

— Voi chiar din pricina nebuniei aţi fost închişi în 
maristan? 

lar ei răspunseră: 

— Nu, pe Allah, nu suntem nici nebuni, nici smintiţi, o, 
doamne al vremilor şi nu suntem nici măcar nerozi sau 
tâmpi. Da atâta de ciudate sunt întâmplările noastre şi atâta 
de nemaipomenite istoriile, că, de-ar fi însăilate cu acul pe 
colţul ochilor noştri, ar fi o învăţătură mistuitoare pentru 
aceia care ar fi în stare s-o slovenească! 

Iar sultanul şi vizirul, la vorbele lor, şezură jos dinaintea 
celor trei tineri legaţi în lanţuri şi spuseră: 

— Urechea noastră-i deschisă şi stă gata să vă asculte! 
Atunci cel dintâi, acela care citise din carte, spuse: 

POVESTEA CELUI DINTII DINTRE NEBUNI eu de 
meserie, o, stăpânii mei şi cunună pe capul meu, am fost 
neguţător în sukul mătăsarilor, aşa cum înaintea mea 
fuseseră părintele şi părintele părintelui meu. Şi, ca marfa, 
nu vindeam decât lucruri indienesti, de toate felurile şi de 
toate culorile, da numai la preţuri ridicate. Şi vindeam şi 
cumpăram cu câştig şi cu agoniseală mare, cum e datul la 
neguţătorii cei mari. 


Or, într-o zi, stam ca de obicei în prăvălia mea, când se ivi 
o bătrână care îmi ură ziua-bună şi mă cinsti cu salamalecul 
ei. lar eu îi răspunsei la urări şi la vorbele îndătinate, când 
ea şezu jos pe marginea tejghelei mele şi mă iscodi, zicând: 

— O, stăpâne al meu, ai marfă de soi, adusă chiar din tara 
Indului? 

Eu răspunsei: 

— O, stăpână a mea, am cu ce să te mulţumesc în prăvălia 
mea. 

lar ea spuse: 

— Scoate-mi un vig din acela, ca să-l văd. 

lar eu mă ridicai şi trăsei, anume pentru ea, din dulapul cu 
scumpeturi puse deoparte un vig de zarpa indienească din 
cele mai scumpe zarpale şi i-l pusei dinainte. lar ea îl luă şi, 
după ce îl cercetă, fu pe deplin mulţumită de frumuseţea 
ţesăturii şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, cu cât dai zarpaua aceasta? Eu 
răspunsei: 

— Cu cinci sute de dinari. 

Iar ea îşi scoase numaidecât punga şi îmi numără cei cinci 
sute de dinari de aur; pe urmă îşi luă zarpaua şi plecă în 
calea ei. lar eu, o, stăpâne şi doamne al nostru, îi vândui 
astfel o marfa care nu mă costase decât o sută cincizeci de 
dinari. Şi îi mulţumi Atoatedătătorului pentru binefacerile 
sale. 

Or, a doua zi, bătrâna veni iar la mine şi îmi mai ceru o 
zarpa şi mi-o plăti tot cu cinci sute de dinari şi plecă apoi cu 
târguiala şi cu procopseala ei. Şi iarăşi veni şi în ziua 
următoare să cumpere de la mine încă o bucată de zarpa 
indienească, pe care mi-o plăti pe loc; şi, o, doamne sultane 
al meu, tot aşa făcu vreme de cincisprezece zile la rând, 
cumpără şi plăti mereu la fel. Iar în cea de a şaisprezecea zi 
o văzui că vine ca de obicei şi îşi alege o bucată. Şi tocmai 
se pregătea să mi-o plătească, când băgă de seamă că nu 
avea punga la ea şi îmi spuse: 

A opt sute treizeci şi patra noapte 


— Ya Khawaga, pesemne că mi-am lăsat punga acasă. lar 
eu răspunsei: 

— Yasetti, nu-i niciunzor. Dacă vrei să-mi aduci banii 
mâine, vei fi binevenită; de nu, tot binevenită ai să fii! 

Ci ea se lepădă, spunând că niciodată nu s-ar învoi să 
primească o marfa pe care nu a plătit-o, iar eu la rându-mi 
îi spusei de mai multe ori: 

— Poţi s-o iei, pe temeiul prieteniei noastre şi pe prețuirea 
pe care o am pentru tine! 

Şi începu între noi o înfruntare de mărinimii, ea nevroind 
să primească, iar eu vroind să dau. Întrucât, o, doamne al 
meu, se cădea ca, după ce dobândisem atâta câştig de pe 
urma ei, să mă port frumos cu ea, ba eram gata, la nevoie, 
să-i dau pe degeaba chiar una ori două bucăţi de zarpa. Ci 
la urmă îmi zise: 

— Ya Khawaga, văd că niciodată n-avem să ajungem a ne 
înţelege dacă o ţinem tot aşa. Încât cel mai lesne ar fi să-mi 
faci hatârul de a mă însoţi până acasă la mine, unde să-ţi 
capeţi preţul pentru marfa ta. 

Eu atunci, nevroind s-o supăr, mă sculai, închisei prăvălia 
şi pornii după ea. 

Şi merserăm, ea înainte, iar eu la zece paşi în urma ei, 
până ce ajunserăm la intrarea în uliţa pe care se afla casa. 
Atunci se opri şi scoțând din sân o năframă îmi spuse: 

— Trebuie să primeşti a te lăsa legat la ochi cu năframa 
aceasta. 

Iar eu, cu totul nedumerit de o ciudăţenie ca aceea, o 
rugai cuviincios să-mi spună pentru care pricină. Şi ea îmi 
spuse: 

— Pentru că pe uliţa pe care avem s-o străbatem se află 
nişte case cu uşile deschise şi unde femeile stau cu 

) y y faţa dezvelită în odaia de la intrare; şi-aşa că s-ar 
putea ca privirea ta să cadă pe vreuna dintre ele, măritată 
ori fată, Iar inima ra s-ar putea ispiti atunci în vreo 
încurcătură de dragoste şi ai fi tare necăjit în viaţa ta; 
întrucât în această mahala a cetăţii se află destule chipuri 


de femei măritate ori de fecioare, atâta de frumoase că l-ar 
ispiti până şi pe schivnicul cel mai cucernic. lar eu tare mă 
tem pentru tihna inimii tale. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute treizeci şi cincea noapte 
urmă: întrucât în această mahala a cetăţii se află destule 
chipuri de femei măritate ori de fecioare, atâta de frumoase 
că l-ar ispiti până şi pe schivnicul cel mai cucernic. Iar eu 
tare mă tem pentru tihna inimii tale. 

Eu, la astea, gândii: „Pe Allah, bătrâna nu are gânduri 
necurate". Şi mă supusei la ce îmi cerea. Ea atunci mă legă 
la ochi cu năframa şi mă făcu astfel să nu mai văd nimic. 

Mă luă pe urmă de mână şi merse cu mine până ce 
ajunserăm dinaintea unei case, unde bătu în poartă cu 
veriga de fier. Şi ni se deschise pe dată, din lăuntru. Şi de 
cum intrarăm, călăuza mea cea bătrână îmi dete jos 
năframa, iar eu văzui uluit că eram într-o încăpere 
împodobită şi îmbrăcată cu toată strălucirea saraiurilor 
împărăteşti. Şi, pe Allah! O, doamne şi sultane al nostru, în 
viaţa mea nu mai văzusem ceva asemenea, nici nu visasem 
nişte lucruri atâta de minunate. 

Estimp, bătrâna mă rugă s-o aştept în odaia în care mă 
aflam şi care da într-o sală încă şi mai frumoasă, cu a opt 
sute treizeci şi cincea noapte perdele. Şi lăsându-mă singur 
în odaia aceea, din care puteam să zăresc tot ce se petrece 
în cealaltă, plecă. 

Şi iacătă! Văzui la intrarea în cea de a doua sală, aruncate 
claie peste grămadă într-un colţ, toate zarpalele cele 
scumpe pe care i le vândusem bătrânei. Şi îndată intrară 
două tinerele ca două lune, aducând fiecare câte o găleată 
plină cu apă de trandafiri. Şi îşi puseră găleţile jos pe 
lespezile de marmură albă şi, ducându-se la mormanul de 
atlazuri, luară unul la întâmplare şi îl despicară în două, ca 
pe o cârpă de vase. Pe urmă se duseră fiecare la găleata ei 
şi, suflecându-şi mânecile până la subsuoară, băgară bucata 


de atlaz în apa de trandafiri şi începură să ude şi să spele 
lespezile şi să le şteargă apoi cu alte bucăţi din zarpalele 
mele cele scumpe, şi, într-un sfârşit, să le frece şi să le 
lustruiască cu ce mai rămăsese din minunile care costaseră 
cinci sute de dinari fiecare. Şi când îşi sfârşiră treaba, şi 
când marmura se făcu ca argintul, fetişcanele acoperiră 
podeaua cu nişte preşuri atâta de frumoase încât, dacă aş fi 
vândut prăvălia mea întreagă, tot n-aş fi dobândit banii 
trebuitori spre a-l putea cumpăra chiar şi pe cel mai 
sărăcăcios dintre ele. Şi peste preşurile acelea fetele 
aşternură un chilim de lână de capră înmiresmat cu mosc şi 
nişte perne umplute cu pene de struţ. După care, aduseră 
cincizeci de bucăţi de atlaz de zarafir şi le rânduiră frumos 
împrejurul chilimului din mijloc; pe urmă ieşiră din odaie. 

Şi iacătă! Perechi-perechi, intrară nişte fete ţinân-du-se de 
mână şi veniră şi se rânduiră fiecare dinaintea câte uneia 
dintre bucăţile cele pătrate de atlaz, şi, întrucât ele erau 
cincizeci, se aflară aşezate astfel, într-o desăvârşită 
rânduială, dinaintea atlazurilor acelea. 

Şi iacătă! Sub un baldachin purtat de zece lune de 
frumuseţe, se ivi la intrarea în sală o fetişcană, atâta de 
orbitoare în albeaţa ei şi în strălucirea ochilor săi cei negri, 
că ochii mei se închiseră singuri. Şi când îi deschisei iar, o 
văzui lângă mine pe bătrâna care mă călăuzise acolo şi care 
mă pofti s-o însoțesc spre a mă înfăţişa fetişcanei ce se 
tolănise galeş pe chilimul de la mijloc, între cele cincizeci de 
fete care şedeau în picioare pe bucăţile de atlaz. Iar eu, nu 
fără o mare tulburare, mă văzui aţintit aşa de privirile celor 
cincizeci şi una de perechi de ochi negri şi îmi zisei: „Nu 
este putere şi izbăvire decât întru Allah cel Preamărit şi 
Preaiînalt! E vădit că moartea mea o vor!" 

Or, când ajunsei dinaintea ei, copilandra crăiţă îmi zâmbi, 
îmi ură bun venit şi mă pofti să stau jos pe chilim lângă ea. 
Şi, tare încurcat şi fâstâcit, şezui, ca să mă supun ei, iar ea 
îmi spuse: 


— O, tinere, ce zici de mine şi de frumuseţea mea? Şi 
socoti că as putea să-ţi fiu soţie? 

Yyylyjiar eu, la vorbele acelea, uluit până peste 
marginile uluirii, răspunsei: 

— O, stăpână a mea, cum aş cuteza să mă cred vrednic de- 
un atare hatâr? Căci, cu adevărat, eu nu mă socot la un preţ 
atâta de mare încât să ajung un rob, ori încă şi mai puţin 
dinaintea ta! 

Ci ea urmă: 

— Nu, pe Allah, o, tinere, vorbele mele nu cuprind nici un 
vicleşug şi nu este nimica amăgitor în spusele mele, care-s 
din inimă. Aşa încât răspunde-mi la fel de curat şi alungă-ţi 
din minte toată spaima. Întrucât inima mea este plină până 
sus de dragostea pentru tine! 

La vorbele acelea, pricepui, o, doamne sultane al nostru, 
pricepui, fără putinţă de îndoială, că fetişcana chiar avea de 
gând să se mărite cu mine, ci fără să fiu în stare a ghici 
pentru care pricină mă alesese tocmai pe mine dintre miile 
de tineri, nici de unde ştia de mine. Şi, până la urmă, îmi 
zisei: „O, Cutărică, ceea ce este de nepătruns are însuşirea 
de a nu cere gânduri chinuitoare. 

A opt sute treizeci şi cincea noapte nu căuta, aşadar, să 
înţelegi şi lasă lucrurile să-şi urmeze calea." Şi răspunsei: 

— O, stăpână a mea, dacă chiar nu vorbeşti aşa ca să le 
faci pe fetele acestea să râdă de mine, adu-ţi aminte de 
zicala care spune: „Când drugu-i roşu, este gata pentru 
ciocan." Or, socot că inima mea este atâta de aprinsă de 
jind, încât e vremea să împlinim împreunarea noastră. 
Spune-mi, dar, pe viaţa ta! Ce trebuie să-ţi aduc ca zestre şi 
ca avere din parte-mi! 

Iar ea răspunse zâmbind: 

— Zestrea şi averea sunt de mult date şi nu aia te îngriji 
de ele. 

Şi adăugă: 

— Întrucât aşa-i şi dorinţa ta, am să trimit pe dată după 
cadiu şi după martori, spre a putea să fim uniţi fără de 


amânare. 

Şi într-adevăr, o, doamne al meu, cadiul şi martorii nu 
zăboviră să vină. Şi înnodară nodul, cumu-i pravila. Şi 
fuserăm însuraţi fără de păsuire. Şi toată lumea plecă, după 
împlinirea datinei. lar eu mă întrebam: „O, Cutărică, visezi 
ori eşti treaz?" Şi-apoi fu iarăşi cu totul altceva când ea le 
porunci roabelor cele frumoase să gătească hammamul 
pentru mine şi să mă îndrume acolo. Şi fetele mă poftiră să 
intru într-o odaie de scaldă înmiresmată cu aloe de la 
Comorin şi mă dădură în seama scăldătoarelor care mă 
dezbrăcară şi mă frecară şi mă scăldară de mă făcură mai 
uşor ca păsările. Pe urmă turnară pe mine parfumurile cele 
mai alese, mă îmbrăcară cu găteli bogate şi îmi aduseră tot 
felul de răcoritoare şi de sorbituri. După care mă scoaseră 
din hammam şi mă duseră în odaia soţiei mele, care mă 
aştepta împodobită numai cu frumuseţea ei. 

Iar ea veni numaidecât la mine şi mă munci cu o patimă 
uluitoare. 

Şi trăirăm împreună, o, doamne al vremilor, douăzeci de 
nopţi la rând, peste măsură de bucuroşi şi de fericiţi. Şi 
după acest răstimp, gândul la maică-mea veni de se înfăţişă 
în mintea mea şi îi spusei copilandrei soţia mea: 

— Ya setti, iacătă că a trecut un potop de vreme de când 
lipsesc de acasă, iar maică-mea, care nu mai are nici un fel 
de ştire despre mine, trebuie să fie tare îngrijorată. Pe 
deasupra, treburile negustoriei mele tare or mai fi lâncezit 
pesemne în toate zilele acestea câte au trecut. 

lar ea îmi răspunse: 

— Nu te necăji! Şi mă învoiesc cu dragă inimă să te duci s- 
o vezi pe mama ta şi s-o linişteşti. Ba poţi, începând de- 
acum, să te şi duci în fiecare zi şi să-ţi vezi de daraveli, 
dacă-ţi place; ci vreau ca de fiecare dată să vină să te ia 
bătrâna mea şi tot ea să te aducă înapoi. 

lar eu răspunsei: 

— Nu este nimica împotrivă! 


Cu aceasta, bătrâna cea de la început veni la mine, îmi 
puse o năframă peste ochi, mă duse la locul unde mă legase 
la ochi întâia oară şi îmi spuse: 

— Să te întorci aici deseară, la ceasul rugăciunii şi ai să mă 
găseşti chiar în locul acesta, ca să te duc la soţia ta. 

Şi, cu aceste vorbe, mă dezlegă la ochi şi plecă. 

Iar eu zorii să alerg la mine acasă, unde o găsii pe maică- 
mea copleşită de jale şi scăldată de lacrimile deznădejdii, 
trudindu-se să-şi coase hainele de doliu. Şi de cum mă zări, 
se repezi la mine şi mă cuprinse în braţe, plângând de 
bucurie; iar eu îi zisei: 

— Nu mă plânge, o, maică a mea şi înseninează-ţi ochii, 
întrucât lipsa aceasta a mea m-a dus la o fericire la care n- 
aş fi cutezat să năzuiesc vreodată. 

A opt sute treizeci şi cincea noapte şi îi istorisii 
întâmplarea mea cea norocită, iar ea se minună cu bucurie: 

— Ocrotească-te şi lumineze-te Allah, o, fiul meu! Da 
făgăduieşte-mi că ai să vii să mă vezi în fiecare zi, întrucât 
dragostea mea are trebuinţă să fie răsplătită cu iubirea ta. 

Iar eu nu pregetai să-i făgăduiesc, întrucât soţia îmi şi 
dăduse slobozenie, să plec de acasă oricând. După care îmi 
trecui ziua cu alişverişurile mele în prăvălia din suk, iar 
când veni vremea mă întorsei la locul hotărât, unde o găsii 
pe bătrâna care mă legă la ochi ca de obicei şi mă duse în 
palatul soţiei mele, spunându-mi: 

— Aşa este mai bine pentru tine, întrucât, precum ţi-am 
spus, pe uliţa noastră se află o sumedenie de femei, 
măritate ori fete, care şed în tinda caselor lor şi care toate 
nu au decât un dor, şi-anume de a sorbi dragostea de pe 
drum aşa cum adulmecă aerul şi cum înghit apa pe care o 
beau! Şi ce s-ar face inima ta între năvoadele lor? 

Y or, când ajunsei la saraiul în care locuiam acuma, soţia 
mea mă primi cu o bucurie mare, iar eu răspunsei aşa cum 
ilăul răspunde ciocanului. lar cocoşul meu cel fără de 
creastă şi fără de glas nu rămase mai prejos faţă de puicuţa 
aceea ispititoare şi izbuti să nu se facă de ocară în faima lui 


de viteaz dezbătelnic, întrucât, pe Allah! O, stăpâne al meu, 
în noaptea aceea berbecul a dat nu mai puţin decât treizeci 
de izbituri de corn în oiţa aceea bătelnică, şi nu şi-a curmat 
truda decât atunci y ' y) când potrivnica a strigat aman, 
cerând îndurare. 

Şi vreme de trei luni trăii aşa mai departe viaţa aceasta 
neostenită, plină de înfruntări de noapte, de harţe de 
dimineaţă şi de iuruşuri de zi. lar în sufletul meu mă > yy 
minunam în fiecare zi de ursita mea, zicându-mi: „Ce soartă 
norocoasă am avut de m-a dus la fetişcana aceasta 
pojarnică şi pe care mi-a dat-o de soţie! Şi ce ursită 
uluitoare ca aceea care odată cu bucăţica asta de unt 
proaspăt mi-a menit şi un sărai cum nu au nici sultanii!" Şi 
nu trecea zi rară ca să încerc a afla de la robi numele şi 
cinul celei cu care mă însurasem fără s-o fi cunoscut şi fără 
să ştiu a cui fată este şi din ce neam se trage. 

Ci într-o bună zi, aflându-mă singur mai deoparte cu o 
arăpoaică tânără dintre roabele cele negre ale soţiei mele, 
o iscodii pe roabă, spunându-i: 

— Allah fie cu tine, o, copilandră binecuvântată, o, albo 
înlăuntrul tău, spune-mi ce ştii despre stăpâna ta, iar 
vorbele tale am să le aşez adânc în cotlonul cel mai 
adumbrit al inimii mele. 

Iar tânăra arăpoaică, tremurând de spaimă, îmi răspunse: 

— O, stăpâne al meu, povestea stăpânei mele este un lucru 
cu totul şi cu totul nemaiauzit; ci dacă ti l-aş dezvălui, mă 
tem să nu fiu dată morţii fără de izbăvire şi fără de zăbavă! 
Tot ce pot să-ţi spun este că ea te-a băgat de seamă într-o zi 
în suk şi că i-ai căzut cu drag. 

Şi nu putui nimic să mai scot de la arăpoaică, peste 
cuvintele acestea. Ba chiar, întrucât stăruiam, mă ameninţă 
că se duce să-i povestească stăpânei sale încercarea mea 
de-a o ispiti la destăinuiri. Atunci o lăsai să-şi cate de calea 
ei, iar eu mă întorsei la nevastă-mea ca să stârnesc o 
zbânţuială fără de însemnătate. 


Iar viaţa mea se scurgea aşa, între desfătări năprasnice şi 
harţe drăgostoase, până într-o după-amiază, când mă aflam 
în prăvălia mea, cu îngăduinţa soţiei mele şi când, 
aruncându-mi privirile înspre uliţă, zării o copilandră cu 
iaşmacul pe faţă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A opt sute treizeci şi şasea noapte dar cândfu cea de a opt 
sute treizeci şi şasea noapte Urmă: 

lar viaţa mea se scurgea aşa, în desfătări năprasnice şi 
harţe drăgăstoase, până într-o după-amiază, când mă aflam 
în prăvălia mea, cu îngăduinţa soţiei mele şi când, 
aruncându-mi privirile înspre uliţă, zării o copilandră cu 
iaşmacul pe faţă, care venea înspre mine, în chip făţiş. Iar 
când fu dinaintea prăvăliei mele, îmi aruncă salamalecul cel 
mai gingaş şi îmi spuse: 

— O, stăpâne al meu, iată un cocoş de aur împodobit cu 
diamante şi cu nestemate, pe care degeaba m-am străduit 
să-l vând la preţul potrivit, pe la toţi neguţătorii din suk. Ci 
toţi sunt nişte inşi fără gust şi fără subţirime la frumuseți, 
întrucât mi-au răspuns că un asemenea giuvaier nu-i lesne 
de vândut şi că nici n-ar putea să-l mărite cu vreun câştig. 
De aceea am venit să ţi-l dau ţie, care eşti om de gust, la 
preţul pe care vei binevoi să-l hotărăşti singur! 

lar eu răspunsei: 

— Nici eu nu am vreo trebuinţă de giuvaierul tău. Dar ca 
să-ţi fac voia, îţi dau pe elo sută de dinari, niciunul mai 
mult, niciunul mai puţin. 

Iar copilandra răspunse: 

— Ia-l şi să-ţi fie o cumpărătură aducătoare de câştig! Iar 
eu, măcar că nu aveam chiar nici o dorinţă să cumpăr 
cocoşul de aur, mă gândii totuşi că pasărea ar putea să-i 
placă soţiei mele, aducându-i aminte de virtuțile mele 
temeinice, aşa că pornii înspre sipetul meu de bani să iau o 
sută de dinari. Ci când vrusei să-i dau fetei, ea nu vroi să-i 
primească, zicându-mi: 


— Într-adevăr, nu-mi sunt de nici un folos şi nu doresc altă 
plată decât îngăduinţa de a mă lăsa să te sărut numai o 
dată pe obraz. Şi aceasta-i singura mea dorinţă, o, tinere! 

Iar eu îmi zisei în sinea mea: „Pe Allah! Numai un sărut pe 
obraz pentru un giuvaier care preţuieşte mai bine de o mie 
de dinari de aur, ăsta-i un chilipir pe cât de ciudat, pe-atâta 
de mare!" Şi nu pregetai să-i dau îngăduinţa. 

Atunci copilandra, o, doamne al meu, veni lângă mine şi, 
ridicându-şi iaşmăcuţul de pe faţă, mă sărută pe obraz - 
până peste poate de dulce! 

— Ci deodată, de parcă i-ar fi venit poftă să guste din 
carnea mea, îşi înfipse în obrazul meu dinţii de tigroaică 
tânără şi îmi arse o muşcătură de-i mai port şi-acuma urma. 
Apoi plecă râzând cu un râs mulţumit, pe când eu îmi 
ştergeam sângele ce curgea de pe obraz. Şi mă gândeam: 
„Păţania asta a ta, o, Cutare, este o păţanie uluitoare! Şi în 
curând ai să vezi toate muierile din suk cum au să vină să-ţi 
ceară care o bucăţică de obraz, care o bucăţică de bărbie, 
care o bucăţică de ce ştii tu şi poate că atunci ar fi mai bine 
să-ţi leftereşti marfa din prăvălie toată şi să nu mai vinzi 
decât bucăţi din tine!" 

Şi când veni seara, mai râzând, mai mânios, mă în-torsei la 
baba care mă aştepta ca de obicei, la colţul uliţei noastre şi 
care, după ce îmi puse năframa la ochi, mă duse la saraiul 
nevestei mele. Şi, de-a lungul drumului, o auzii cum 
mormăia printre dinţi nişte vorbe neînţelese ce-mi păreau a 
cam fi un soi de ameninţări, ci gândeam: „Babele-s nişte 
făpturi cărora le place să boscorodească şi care îşi petrec 
bătrânele lor zile amărâte cârtind de toate şi trăncănind!" 

Or, când intrai la soţia mea, o găsii în sala de primire, 
stând cu sprâncenele încruntate şi îmbrăcată din talpă 
până-n creştet într-o culoare roşie stacojie, cum poartă a 
opt sute treizeci şi şasea noapte sultanii în ceasurile lor de 
mânie. lar înfăţişarea ei era aprigă, iar chipul coperit de 
gălbeneală. Şi, la priveliştea aceea, zisei în sinea mea: „O, 
Ocrotitorule, scapă-mă!" Şi neştiind de unde-i vine pornirea 


vrăjmaşă, mă dusei la soţia mea care, împotriva obiceiului, 
nu se ridică să mă întâmpine, ci îşi întoarse capul de la 
mine; şi, întinzân-du-i cocoşul de aur pe care îl 
cumpărasem, îi spusei: 

— O, stăpâna mea, primeşte cocoşul acesta de preţ, care-i 
un lucru într-adevăr minunat şi care-i vrednic de privit; 
întrucât l-am cumpărat spre a-ţi face o bucurie! 

Ci, la vorbele mele, fruntea i se posomori, ochii i se 
înnegurară şi până să am eu vreme să mă feresc dobândii 
un dos de palmă care mă răsuci ca pe un titirez şi era mai- 
mai să-mi rupă falca din stânga. Şi strigă: 

— O, câine şi plod de câine, dacă chiar ai cumpărat 
cocoşul, atunci de unde ai muşcătura de pe obraz? 

lar eu, năucit şi de palma cea năprasnică, simţii că mă 
clatin; şi fusei nevoit să mă încordez straşnic, ca să 

7Yyy' nu cad cât eram de lung. Da asta nu fu decât 
începutul, o, doamne al meu, asta nu fu, vai! Decât 
începutul începutului! Căci, la un semn al soţiei mele, văzui 
deodată cum se dau la o parte perdelele din fund şi cum 
intră patru roabe călăuzite de babă. Şi aduceau un trup de 
copilandră, cu capul tăiat şi pus pe mijlocul trupului. Şi 
cunoscui pe dată că acel cap era al fetei ce-mi dăduse, pe o 
muşcătură, giuvaierul. lar priveliştea aceea izbuti să mă 
topească de tot. Şi mă prăbuşii la pământ, fără de simţire. 

Iar când îmi venii în fire, o, doamne sultane al meu, mă 
văzui legat cu lanţuri în maristanul de aici. Şi paznicii îmi 
spun că sunt nebun. Şi altceva nimic nu-mi mai spun. 

Şi-aşa-i cu povestea prepusei mele nebunii şi a întemniţării 
mele în casa de nebuni. Şi numai Allah v-a trimis pe 
amândoi şi pe rine, o, doamne sultane al meu şi pe tine, o, 
înţeleptule şi dreptule vizir, ca să mă scoateţi de aici. Şi voi 
amândoi să judecaţi, din nesminteala ori din sminteala 
spuselor mele, dacă sunt stăpânit de duhuri, ori cumva sunt 
lovit de vreo aiureală, de vreo pandalie sau de vreo 
scrânteală, ori dacă sunt întreg la minte. 


După ce ascultară povestea tânărului, sultanul şi vizirul 
său, care era sultanul-derviş de odinioară, cel născut din 
flori, se cufundară în cugetări adânci şi rămaseră gânditori, 
cu fruntea plecată şi cu ochii aţintiţi în pământ, vreme de 
un ceas. După care sultanul ridică cel dintâi fruntea şi-i 
spuse soţului său: 

— O, vizire al meu, mă jur pe adevărul Aceluia carele m-a 
pus ocârmuitor peste împărăţia Egiptului că nu voi avea 
tihnă şi nici n-am să mănânc ori să beau nimic până n-oi da 
de copilandra care s-a măritat cu tânărul acesta. Aşa că, 
grăbeşte-te să-mi spui ce s-ar cădea să facem. 

Şi vizirul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, trebuie să-l luăm fără de zăbavă 
pe tânărul acesta, lăsându-i deocamdată pe ceilalţi doi în 
lanţuri, şi să străbatem cu el ulițele cetăţii, de la răsărit la 
apus şi de la dreapta spre stânga, până ce el are să poată 
găsi intrarea în uliţa unde bătrâna avea obiceiul să-l lege la 
ochi. Şi-atunci noi avem să-l legăm la ochi, iar el are să-şi 
aducă aminte câţi paşi făcea însoţit de babă şi are să ne 
facă astfel să ajungem la poarta casei, la uşa la care i se 
scotea legătura de la ochi. Şi acolo, Allah are să ne 
lumineze cum să ne purtăm în treaba aceasta gingaşă. 

Iar sultanul spuse: 

— Să se facă după sfatul, tău, o, vizire al meu plin de 
iscusinţă. 

Şi se ridicară amândoi pe dată, porunciră să se dezlege a 
opt sute treizeci şi şaptea noapte lanţurile tânărului şi îl 
scoaseră din maristan. 

Şi totul se petrecu aşa cum prorocise vizirul. Întrucât după 
ce străbătură o sumedenie de uliţe prin fel de fel de 
mahalale, ajunseră într-un sfârşit la intrarea uliţei cu 
pricina, pe care tânărul o cunoscu fără de şovăire. Şi, legat 
la ochi ca odinioară, putu să-şi socotească paşii şi să-i ducă 
dinaintea unui sărai, pe care sultanul când îl văzu rămase 
năuc. Şi strigă: 


— Alungat fie Cel-Rău, o, vizire al meu! În saraiul acesta 
şade una dintre soțiile sultanului de odinioară de la Cairo, 
acela care mi-a lăsat scaunul de domnie, din pricină că n-a 
avut ca urmaşi copiii de spiţă bărbătească. lar soţia aceasta 
a sultanului de odinioară, părintele nevestei mele, trăieşte 
aici cu fata ei, care de bună seamă că ea trebuie să fie soţia 
tânărului nostru! Allah este cel mai mare, o, vizirule! 
Aşadară-i scris la orânda tuturor fetelor de crai să se 
împreune cu nimicurile lumii, aşa cum am fost şi noi! 
Osândele Atoateorânduitorului au pururea pricinile lor, ci 
nu putem pricepe acele pricini! 

Şi adăugă: 

— Să dăm zor şi să intrăm, ca să vedem urmarea acestei 
istorii. 

Şi bătură cu belciugul de fier în poarta care răsună. lar 
tânărul spuse: 

— Chiar ăsta-i sunetul! 

Şi poarta fu numaidecât deschisă de nişte hadâmbi, care 
rămaseră împietriţi cunoscându-i pe sultan, pe vizirul cel 
mare şi pe tânărul soţ al stăpânei lor. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute treizeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi bătură cu belciugul de fier în poartă şi poarta fu 
numaidecât deschisă de nişte hadâmbi, care rămaseră 
împietriţi cunoscându-i pe sultanul, pe vizirul cel mare şi pe 
tânărul soţ al copilandrei. lar unul dintre ei zbură s-o 
prevestească pe stăpână-sa de sosirea sultanului cu cei doi 
însoțitori ai săi. 

Atunci fetişcana se împodobi şi se dichisi şi ieşi din harem 
şi veni în sala de oaspeţi, să-şi aştearnă temenelile dinaintea 
sultanului, soţul surorii ei după tată, da nu şi după mamă şi 
să-i sărute mâna. lar sultanul o cunoscu într-adevăr şi făcu 
un semn de înţelegere înspre vizirul său. Pe urmă îi spuse 
crâiţei: 


— O, fiică a socrului meu, ferească-mă Allah să-ţi fac vreo 
certare pentru purtarea ta; întrucât trecutul se află la 
stăpânul cerurilor şi numai vremea de faţă este a noastră. 
Pentru aceasta eu acuma doresc ca tu să te împaci cu acest 
tânăr, soţul tău, care-i un tânăr plin de bune însuşiri la 
temelia lui şi care, fără a-ţi păstra nici un fel de pică, nu 
cere nimic mai mult decât să dobândească iarăşi 
bunăvoința ta. De altminteri, îţi jur pe vredniciile 
răposatului meu socru sultanul, părintele tău, că soţul tău 
n-a săvârşit nici un păcat greu împotriva cuviinţei faţă de 
soţia sa. Şi a şi ispăşit destul de greu slăbiciunea lui de o 
clipă! Nădăjduiesc, dar, că ai să primeşti rugămintea mea! 

Iar copilandra răspunse: 

— Dorinţele stăpânului nostru sultanul sunt porunci 
pentru noi şi ele se află asupra capetelor şi a ochilor noştri. 
Şi sultanul se bucură mult de supunerea aceea şi spuse: 
— Dacă-i aşa, o, fiică a socrului meu, îl căftănesc pe soţul 
tău în slujba de baş-cămăraş al meu. Şi de-acum a opt sute 
treizeci şi şaptea noapte înainte are să fie oaspetele meu la 
masă şi tovarăş al meu de pahar. Şi chiar în seara aceasta 

am să ţi-l trimit pentru ca, fară martori stânjenitori, să 
înfăptuiţi amândoi împăcarea făgăduită. Ci, deocamdată, 
îngăduie-mi să-l iau cu mine, întrucât avem de ascultat 
împreună istorisirile celor doi tovarăşi ai săi de lanţ! Şi 
plecă, adăugând: 

— Se înţelege că de-aici înainte rămâne limpede între voi 
doi că ai să-l laşi să plece şi să vină în toată voia, fără 
legătură la ochi, iar el, la rându-i, făgăduieşte că niciodată, 
sub nici un cuvânt, nu are să se mai lase sărutat de vreo 
femeie, fie ea măritată, fie fată. 

Şi aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, 
sfârşitul poveştii pe care i-a istorisit-o sultanului şi vizirului 
său tânărul cel dintâi, acela care citea dintr-o carte, la 
maristan. Ci în ceea ce îl priveşte pe cel de al doilea tânăr, 
unul dintre cei doi care ascultau citirea, iacătă! 


Când sultanul cu vizirul şi cu cămăraşul cel nou ajunseră 
îndărăt la maristan, şezură jos pe pământ dinaintea celui 
de-al doilea tânăr, zicând: 

— Acuma-i rândul tău. 

Iar cel de-al doilea tânăr spuse: 

POVESTEA CELUI DE AL DOILEA NEBUN 

— O, stăpâne sultane al nostru şi tu, preadreptule vizir şi 
tu, fost tovarăş al meu de lanţ, aflaţi că pricina întemniţării 
mele în maristan este încă şi mai de-a mirările decât cea pe 
care o ştiţi, întrucât, dacă tovarăşul meu de colea a fost 
întemnițat ca nebun, apoi el a fost cam din vina lui şi din 
pricina credulităţii şi a încrederii de sine. Ci eu, dacă am 
păcătuit, am păcătuit tocmai dimpotrivă, aşa cum aveţi să 
auziţi, dacă chiar binevoiţi a-mi îngădui să purced chibzuit! 

Iar sultanul şi vizirul său şi cămăraşul cel proaspăt, care 
era nebunul de mai înainte, răspunseră într-un glas: 

— Da, de bună seamă! lar vizirul adăugă: 

— De altminteri, cu cât ai să pui mai multă chibzuinţă în 
istorisirea ta, cu atâta avem şi noi să fim mai gata să te 
privim ca băgat pe nedrept printre nebuni şi smintiţi. 

Şi tânărul îşi începu astfel povestea: 

Aflaţi, dar, o, stăpânii mei şi cunună peste capul meu, că şi 
eu sunt tot un negustor, fiu de negustor şi, până a nu fi fost 
aruncat în maristanul acesta, ţineam prăvălie în suk, unde 
vindeam soțiilor de navabi brățări şi podoabe de toate 
felurile. lar pe vremea când începe istorisirea mea nu 
aveam ca vârstă decât şaisprezece ani şi mă făcusem vestit 
în suk şi pentru chibzuinţă şi pentru cinstea şi pentru capul 
meu cuminte şi pentru grija pe care o dovedeam la 
negustorie. Şi niciodată nu căutam să mă înnădesc la taifas 
cu femeile care erau musteriile mele; şi nu le spuneam 
decât numai vorbele de trebuinţă pentru încheierea 
târguielii. Şi de altminteri mă ţineam de poveţele Cărţii 
celei Sfinte şi nu ridicam niciodată ochii asupra vreunei 
femei dintre fiicele musulmanilor. Şi neguţătorii mă dădeau 
de pildă feciorilor lor, când îi luau cu ei în suk pentru întâia 


oară. Şi multe mame intraseră în vorbă cu maică-mea, în 
privinţa mea, pentru vreo cumetrie cinstită. Ci maică-mea 
zăbovea răspunsul pentru vreun prilej mai bun şi ocolea 
primejdia pe cuvânt că sunt prea tânăr şi că nu mă are 
decât pe mine şi că sunt cam plăpând din fire. 

Or, într-o zi, stam dinaintea cărţii mele de socoteli a opt 
sute treizeci şi şaptea noapte şi-i cercetam cuprinsul, când 
văzui că intră în prăvălie o arăpoaică micuță şi dulce care, 
după ce mă salută cuviincios, îmi spuse: 

— Aici este oare prăvălia domniei sale neguţătorul Cutărei 
iar eu răspunsei: 

— Adevărat este! 

Ea atunci scoase din sân, cu mare luare-aminte şi uitându- 
se grijulie şi la dreapta şi la stânga, un răvăşel pe care mi-l 
întinse spunând: 

— Este din partea stăpânei mele. Şi aşteaptă bunăvoința 
unui răspuns. 

Şi înmânându-mi răvaşul, se trase deoparte, aşteptând să 
vadă ce fac. 

Iar eu, după ce îl desfăcui, citii şi văzui că se aflau scrise în 
el nişte stihuri de laudă, pătimaşe, spre mărirea şi cinstirea 
mea. lar stihurile de la urmă cuprindeau în țesătura lor 
numele aceleia care se da drept îndrăgostită de mine. 

Eu atunci, o, doamne sultane al meu, mă simţii până peste 
poate de oţărât de acea ispitire, şi socotii că era o grea 
lovitură la buna mea purtare, ori poate o încercare dea mă 
târi în vreun crailâc primejdios ori plin de încurcături. Şi 
luai mărturisirea aceea şi o rupsei şi o căleai sub picioare. 
Pe urmă mă dusei la arăpiţă, o apucai de ureche şi îi altoii 
câteva palme şi câteva ghionturi bine aduse. Şi desăvârşii 
pedeapsa mai trăgându-i şi o lovitură de picior care o 
aruncă de-a berbeleacul afară din prăvălie. Şi o scuipai în 
obraz, cât mai făţiş, aşa ca toţi vecinii să vadă fapta mea şi 
să nu aibă cum se îndoi de cuminţenia şi de cădenia mea şi 
îi strigai: 


— A, plod dintr-o mie de încornoraţi ai neruşinării, du-te 
de-i povesteşte toate astea fetei aceleia de codoşi, stăpână- 
ta! 

Şi toţi vecinii începură să şoptească minunându-se 
bucuraţi; iar unul dintre ei mă arătă lui fiu-său cu degetul, 
spunându-i: „Binecuvântarea lui Allah fie asupra capului 
acestui tânăr cuviincios! Deie Cel-de-Sus ca şi tu, o, fiul 
meu, când ai să ajungi de vârsta lui, să ştii să te lepezi de 
ispitele ticăloaselor şi ale stricatelor care stau să-i 
pândească pe flăcăii frumoşi!" 

Şi iacătă, o, stăpânii mei, ce am făcut la şaisprezece ani. 
Şi, cu adevărat, numai acuma văd eu limpede ce purtare 
necioplită a fost purtarea mea, lipsită de judecată, plină de 
o mândrie smintită şi de o îngâmfare prostească şi 
prefăcută şi ticăloasă şi mârlănească. Şi oricâte necazuri 
mi-a fost dat să pat mai târziu pentru fapta aceea 
nevrednică, socot că mi s-ar fi căzut încă şi mai mult şi că 
lanţul care îmi atârnă acuma de gât, pentru o pricină cu 
totul alta, s-ar fi cuvenit să-mi fie legat încă de la acel 
început smintit. Ci, cum a fost, cum n-a fost, nu vreau să 
încurc luna sabanului cu luna ramadanului, aşa încât urmez 
în bună rânduială istorisirea poveştii mele. 

Aşadar, o, stăpânii mei, zilele şi lunile şi anii au curs de la 
acea întâmplare, iar eu am ajuns bărbat în toată firea. Şi 
cunoscusem femeile şi tot ceea ce urmează, măcar că eram 
tot becher; şi simţeam că venise într-adevăr ceasul să-mi 
găsesc o fată care să-mi fie soţie dinaintea lui Allah, mamă a 
copiilor mei. Or, aveam să fiu slujit după pofta inimii precum 
veţi auzi. Ci nu vreau să răstorn curgerea faptelor şi purced 
după şart. 

Şi-aşa, într-o după-amiază, văzui că vine înspre prăvălia 
mea, împresurată de vreo cinci sau şase roabe albe, care îi 
alcătuiau alaiul, o copilandră numai bună de îndrăgit, 
împodobită cu giuvaierurile cele mai scumpe, cu mâinile 
date cu hennea şi cu cosiţele părului unduin-du-i pe umeri; 


şi păşea în toată gingăşia ei, legănându-se cu fălnicie şi cu 
alint. 

A opt sute treizeci şi opta noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute treizeci şi opta noapte urmă: 
o copilandră numai bună de îndrăgit, împodobită cu 
giuvaierurile cele mai scumpe, cu mâinile date cu hennea şi 
cu cosiţele părului unduindu-i pe umeri; şi păşea în toată 
gingăşia ei, legănându-se cu fălnicie şi cu alint. Şi intră ca o 
domniţă în prăvălia mea, urmată de roabele ei şi şezu jos, 
după ce mă cinsti cu un salamalec dulce. Şi îmi spuse: 

— O, tinere, ai cumva vreo podoabă frumoasă de aur şi 
argint? 

lar eu răspunsei: 

— O, stăpână a mea, am de toate soiurile cu putinţă, şi încă 
altele! 

Y ea atunci îmi ceru să vadă nişte belciuge de aur pentru 
glezne. Iar eu îi adusei tot ce aveam mai bun şi mai frumos 
printre podoabele de aur de pus la glezne. Iar ea repezi o 
aruncătură de ochi nepăsătoare înspre ele şi îmi zise: 

— Încearcă-mi-le! 

Şi numaidecât una dintre roabele ei se aplecă şi, ri- 
dicându-i poala rochiei, dezvălui ochilor mei glezna cea mai 
gingaşă şi mai albă care a ieşit vreodată din mâinile 
Atoateziditorului. Iar eu îi încercai belciugele, ci nu putui să 
găsesc în prăvălia mea niciunul care să fie îndeajuns de 
strâmt faţă de gingăşia vrăjitoare a picioarelor acelea 
turnate după tiparul desăvârşirii. lar ea, văzându-mi 
necazul, îmi spuse: 

— Nu face nimica, 0, tinere! Am să-ţi cer altceva. Ci, mai 
întâi, ia să vedem! Într-adevăr, mi s-a spus, acasă, că aş 
avea nişte picioare de elefant. Aşa este? 

Iar eu strigai: 

— Numele lui Allah fie asupra ta şi împrejuru-ţi şi asupra 
desăvârşirii gleznelor tale, o, stăpână a mea! Gazda, dacă 


le-ar vedea, s-ar topi de ciudă! 

Ea îmi spuse atunci: 

— Iar eu credeam dimpotrivă! Pe urmă adăugă: 

— Dă-mi să văd nişte brățări! 

Iar eu, cu ochii încă plini de icoana acelor glezne vrăjite şi 
a acelor picioare de pierzanie, căutai tot ce aveam mai 
acătării şi mai gingaş printre brăţările de aur şi de smalţ, şi 
i le adusei. Ci ea îmi zise: 

— Încearcă-mi-le chiar tu. Eu sunt cam ostenită astăzi. 

Şi numaidecât una dintre roabele ei se repezi şi sumese 
mânecile stăpâne-sii. Şi li se ivi ochilor mei un braţ, ai! Ai! 
Gât de lebădă nu alta, mai alb şi mai neted decât cleştarul şi 
isprăvit cu o încheietură şi cu un pumnişor şi cu nişte 
degete, ai! Ai! De zahăr candel, o, stăpâne al meu, curmale 
cu miere, bucuria sufletului, o dulceaţă, o curată dulceaţă, 
nu altceva. Iar eu, aplecându-mă, încercai pe braţul acela al 
minunilor brăţările mele. Ci până şi cele mai strâmte, 
închipuite pentru mâini de copii, se bălăbăneau larg pe 
încheieturile ei subţirele şi străvezii; şi le scosei repede, de 
teamă ca nu cumva greutatea lor să vatăme pielea aceea 
neprihănită. 

Iar fata zâmbi a râde iarăşi de încurcătura mea şi îmi zise: 

— Ce-ai văzut, o, tinere? Oare-s ciungă, ori poate că am 
nişte labe de rață, ori poate că am vreo mână de 
hipopotam? 

Iar eu strigai: 

A opt sute treizeci şi opta noapte 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi şi asupra 
mâinii tale albe şi asupra gingăşiei încheieturii tale de copil 
şi asupra subţirimii degetelor tale de hurie, o, stăpâna mea! 

Iar ea îmi zise: 

— Cum, cum? Nu e adevărat! Că acasă la mine mi s-a spus 
adesea dimpotrivă! 

Pe urmă adăugă: 

— Dă-mi să văd nişte gherdane şi nişte salbe de aur. lar 
eu, clătinându-mă fară a fi gustat vreun vin, sării să-i aduc 


ce aveam mai de preţ şi mai uşor printre gher-danele şi 
salbele de aur. Şi numaidecât una dintre roabe, cu o grijă 
cucernică, dezveli, odată cu gâtul stăpâne-sii şi o parte din 
pietul ei. Şi, oliolio! Oliolio! Cei doi sâni, amândoi deodată, 
0, doamne al meu, amândoi sânişorii de fildeş trandafiriu se 
iviră rotunzi şi cumplit de obraznici peste zăpada 
ameţitoare a pieptului; şi păreau că spânzură de gâtul de 
marmură, ca doi copilaşi mândri şi gemeni la gâtul mamei 
lor. lar eu, la priveliştea aceea, nu mă putui opri să nu strig, 
întorcând ochii: 

— Acopere-i! Acopere-i! Allah aştearnă-şi vălurile sale! lar 
ea îmi zise: 

— Cum, nu vrei să-mi încerci gherdanele şi salbele? Da nu- 
i nimica! Am să-ţi cer altceva. Da mai întâi ia spune-mi: sunt 
cumva slută, ori pieptoasă ca bivoliţele şi neagră şi 
păroasă? Ori poate că sunt veştejită şi uscată ca un peşte 
sărat şi dreaptă ca o tejghea de tâmplar? 

Iar eu strigai: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi şi asupra 
farmecelor tale cele tainice şi asupra poamelor tale cele 
tainice şi asupra întregii tale frumuseți tainice, o, stăpâna 
mea! 

lar ea zise: 

— Oare să mă fi amăgit, aşadar, cei care de atâtea ori mi- 
au spus că nu s-ar putea găsi nimic mai urât ca părţile cele 
tainice ale trupului meu? Şi adăugă: 

— Pie! Ci întrucât nu îndrăzneşti, o, flăcăule, să-mi încerci 
gherdanele de aur şi salbele, ai putea măcar să-mi încerci 
nişte centuri? 

Iar eu, după ce îi adusei tot ce aveam mai moale şi mai 
uşor printre centurile cu filigrane de aur, le pusei la 
picioarele ei, sfios. Ci ea îmi zise: 

— Ba nu! Ba nu! Pe Allah, încearcă-mi-le acuma chiar tu! 

lar eu, o, doamne sultane al meu, nu ştiui să răspund 
decât că ascult şi că mă supun şi, ghicind dintru început 
care putea să fie subţirimea acelei gazele, o alesei pe cea 


mai micuță şi mai strâmtă dintre centuri şi, pe deasupra 
rochiilor şi izarelor, i-o încinsei peste mijloc. Da centura, 
lucrată anume pentru o copilă domniţă, se dovedi prea 
largă pentru mijlocul acela atâta de subţire, încât nu arunca 
nici un fir de umbră pe pământ şi atâta de drept încât l-ar fi 
dus la deznădejde pe un calemgiu al literei alef şi atâta de 
mlădiu, încât ar fi făcut să se usuce de ciudă arborele ban şi 
atâta de dulce încât ar fi făcut să se topească de pizmă o 
bucată de unt ales, şi atâta de zarif încât ar fi făcut să fugă 
ruşinat păunul cel tânăr şi atâta de unduios încât ar fi făcut 
să piară firul de bambus. Şi văzând că nu ajung în nici un fel 
să găsesc ceea ce trebuia, rămăsei tare încurcat şi nu mai 
ştiam cum să-mi cer iertăciune. Ci ea îmi zise: 

— Precum pare, pesemne că sunt rău făcută, cu un gheb 
straşnic dindărăt şi cu un gheb straşnic dinainte, cu un 
burduhan vârtos şi cu o spinare de cămilă. 

Iar eu strigai: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi şi asupra 
mijlocelului tău şi asupra a ceea ce are înainte, A opt sute 
treizeci şi opta noapte şi asupra a ceea ce îl însoţeşte şi 
asupra a ceea ce îi urmează, o, stăpâna mea! lar ea îmi 
zise: 

— Sunt nedumerită, o, flăcăule! Întrucât acasă, de-atâtea 
ori mi s-a adeverit o părere neprielnică despre mine! 
Oricum, întrucât nu poţi să-mi găseşti o centură, 
nădăjduiesc că nu are să-ţi fie cu neputinţă să-mi găseşti 
nişte cercei şi un pieptene de aur pentru prins părul! 

Şi, spunând acestea, îşi ridică singură iaşmăcuţul de pe 
faţă şi lăsă să se ivească ochilor mei o faţă care era chiar 
luna plină mergând înspre cea de a paisprezecea noapte a 
sa. lar eu, la vederea acelor două nestemate care erau ochii 
ei babilonici şi a obrajilor ei ca bujorii şi a guriţei ei, toc de 
corai cuprinzând o brățară de mărgăritare şi tot acel chip 
ameţitor, îmi pierdui răsuflarea şi nu mai putui să fac nici o 
mişcare ca să caut ceea ce îmi ceruse, îar ea zâmbi a râde şi 
îmi zise: 


Ay 

— Înţeleg, o, flăcăule, că vei fi fiind tulburat de urâţenia 
mea. Stiu, într-adevăr, de vreme ce am tot auzit spunându- 
mi-se asta de atâtea ori, că faţa mea este înfricoşător de 
urâtă, ciuruită şi presărată de ciupituri de bubat, că sunt 
chioară de ochiul drept şi zbanghie de ochiul stâng, că am 
un nas borcănat şi hâd şi o gură împuţită cu nişte dinţi beliţi 
şi scălâmbi şi că, într-un sfârşit, sunt cioampă şi ciulă de 
urechi. Şi nu mai pomenesc de pielea mea râioasă, nici de 
părul meu scămoşat şi sârmos, nici de toate pacostele cele 
nevăzute din lăuntrul meu! 

Iar eu strigai: 

— Numele lui Allah fie asupră-ţi şi împrejuru-ţi şi asupra 
întregii tale frumuseți văzute, o, stăpână a mea şi asupra 
frumuseţii tale celei nevăzute, o, înveşmântau) în strălucire 
şi asupra curăţiei tale, o, mlădiţă de crin şi asupra miresmei 
tale, o, boboc de trandafir, şi asupra strălucirii tale şi 
asupra albeţei tale, o, iasomio şi asupra a tot ce poate fi 
văzut, mirosit şi atins de tine. Şi preafericit este cel care 
poate să te vadă, să te miroasă şi să te atingă! 

Şi rămăsei zdrobit de tulburare, beat de o beţie ucigaşă. 

Atunci copila iubirii se uită la mine cu un zâmbet în ochii ei 
prelungi şi îmi zise: 

— Vai! Vai! Pentru ce, dar, tatăl meu mă scârbeşte atâta, 
încât îmi pune în seamă toate sluţeniile pe care ţi le-am 
înşirat? Căci chiar tatăl meu şi nu altcineva, m-a făcut 
totdeauna să cred în toate acele zise beteşuguri ale făpturii 
mele. Ci slăvit fie Allah carele îmi dovedeşte dimpotrivă, 
prin mijlocirea ta! Încât acum sunt încredinţată că părintele 
meu nu m-a amăgit, ci că se află sub puterea vreunei 
năluciri care îl face să vadă totul urât împrejurul său. Şi, în 
ce mă priveşte, este gata ca să scape de vederea mea care 
îl apasă, să mă vândă roabă neguţătorului de robi de 
chilipir. 

lar eu, o, doamne al meu, strigai: 


— Da oare cine-i părintele tău, o, sultăniţă a frumuseţii? 
Ea îmi răspunse: 

— Este însuşi Şeicul al-lslam! Iar eu, împătimit, mă 
minunai: 

— He, pe Allah! Decât să te vândă negustorului de robi, 
pentru ce nu s-ar învoi să te mărite cu mine? 

Ea spuse: 

— Tatăl meu este un om drept şi cinstit. Şi întrucât îşi 
închipuie că fata lui este o pocitanie jalnică, nu ar vroi să 
aibă pe sufletul lui împerecherea ei cu un flăcău ca tine! Da 
poate că ai izbuti, totuşi, să încerci a-i face o cerere. Şi, 
pentru aceasta, am să-ţi arăt căile ce ţi-ar fi mai de folos 
spre a-l îndupleca. 

Şi, după ce vorbi aşa, copila desăvârşitei iubiri chib-zui o 
clipită şi îmi spuse: 

A opt sute treizeci şi noua noapte 


— lacătă! Când ai să te înfăţişezi dinaintea tatălui meu, 
care-i Şeicul al-lslam şi când ai să-i faci cererea ta de 
căsătorie, el de bună seamă că are să-ţi spună: „O, fiul meu, 
trebuie să deschizi ochii. Află că fata mea este o oloagă, o 
beteagă, o cocoşată, o." Ci tu să-l opregşti şi să-i spui: „Eu 
sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit!" Şi el are să urmeze: 
„Fata mea este o chioară, o ciulă de urechi, o împuţită, o 
şchioapă, o pişăcioasă, o." Ci tu să-l opreşti şi să-i spui: „Eu 
sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit!" Şi el are să urmeze: „O, 
bietul de tine, fata mea este o scârbavnică, o stricată, o 
băşinoasă, o băloasă, o." Ci tu să-l opreşti şi să-i spui: „Eu 
sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit!" Şi el are să urmeze: „Da 
tu nu ştii, o, săracul») y de tine! Fata mea este o 
mustăcioasă, o burduhănoasă, o muma-pădurii, o ciungă, o 
şoantă, o ciacâră de ochiul stâng, o mucoasă îngălată la nas, 
o împistrată de bubat la chip, o împuţită la gură, o belită şi 
o scălâmbă la dinţi, o vătămată înlăuntrul ei, o chelboasă, o 
râioasă înfricoşătoare, o spaimodivă întru totul, o pedeapsă 
amarnică." lar tu, după ce ai să-l laşi să-şi verse asupră-mi 
toată căâldarea lui de spaime, să-i spui; „Hei, pe Allah, eu 
sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit." în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute treizeci şi noua noapte 
urmă: 

Iar tu, după ce ai să-l laşi să-şi verse asupră-mi toată 
căldarea lui de spaime, să-i spui: „Hei, pe Allah! Eu sunt 
mulţumit! Eu sunt mulţumit!" y y iar eu, o, doamne al meu, 
numai auzind-o şi numai la gândul că asemenea vorbe 
puteau să fie spuse de părintele său acelei copile de 
desăvârşită iubire, simţii că mi se suie sângele la cap de 
supărare şi de mânie. Ci până la urmă, de vreme ce trebuia 
să trec prin încercarea aceea spre a ajunge să mă însor cu 
minunea de gazelă, îi spusei: 

— Încercarea este aspră, o, stăpâna mea şi aş putea să 
mor când l-aş auzi pe tatăl tău că vorbeşte aşa despre tine. 


Ci Allah are să-mi dea tăria de trebuinţă şi bărbăţia! 

Pe urmă o întrebai: 

— Şi când aş putea să mă înfăţişez dinaintea 
preacinstitului Şeic al-lslam, părintele tău, spre a te cere de 
la el? 

Ea îmi răspunse: 

— Mâine, fără de abatere, în temeiul dimineţii. 

Şi se ridică, la vorbele acestea şi plecă urmată de fetele 
roabe ale ei, luându-şi rămas-bun de la mine cu un zâmbet. 
lar sufletul meu porni pe urmele sale şi se lipi de paşii ei, pe 
când eu rămâneam în prăvălie, pradă chinurilor aşteptării 
şi ale iubirii. 

Încât a doua zi, la vremea hotărâtă, nu pregetai să zbor 
înspre casa Şeicului al-lslam şi cerui să fiu primit de el, 
trimiţându-i vorbă că era pentru o treabă grabnică de o 
însemnătate mare. lar el mă primi fără de zăbavă şi îmi 
răspunse la salamalec cu multă preţuire şi mă pofti să stau 
jos. Şi luai seama că era un bătrân cu înfăţişarea 
preacinstită, cu barba albă neprihănită şi cu un chip plin de 
fălnicie şi de măreție, dar care avea pe obraz şi în ochi un 
nor de mâhnire fără de nădejde şi de durere fără de leac. Şi 
gândii: „Asta-i! Are nălucirea urâţeniei! Deie Allah să se 
vindece!" Pe urmă, şezând jos, da numai după cea dea 
doua poftire, din cinstire şi preţuire fată de vârsta şi de 
cinul lui înalt, îi rostii încă o dată salamalecurile şi urările 
mele şi le mai spusei şi pentru a opt sute treizeci şi noua 
noapte a treia oară, ridicându-mă de fiecare dată. Şi după 
ce le arătai astfel buna-cuviinţă şi buna mea creştere, şezui 
jos iarăşi, da ţinându-mă cât mai pe marginea scaunului şi 
aşteptai ca el să deschidă vorba cel dintâi şi să mă întrebe 
de temeiul pricinii. 

Şi într-adevăr, după ce aga ce se afla de slujbă aduse 
sorbeturile îndătinate şi după ce Şeicul al-lslam schimbă cu 
mine câteva vorbe rară de însemnătate despre arşiţă şi 
despre secetă, îmi zise: 


— O, negustoriile Cutare, cu ce aş putea să te mulţumesc? 
lar eu răspunsei: 

— O, doamne al meu, m-am înfăţişat dinaintea ta spre a te 
ruga şi a cere de la tine mâna mândreţei tăinuite sub 
perdeaua curăţiei din preacinstita ta casă, mărgăritarul cel 
pecetluit cu pecetea neprihănirii şi floarea cea ascunsă în 
bobocul sfiiciunii, fiica ta cea strălucită, fecioara fără de 
asemuire cu care doresc eu, nevrednicul, să mă unesc întru 
legăturile cele sfinte şi cu senetul cel legiuit! 

La vorbele mele, văzui chipul preacinstitului bătrân cum 
se înnegurează, pe urmă cum îngălbeneşte şi fruntea cum i 
se lasă mâhnită în pământ. Şi şezu o vreme cufundat, fără 
de nici o îndoială, în cugetări amare despre starea fetei lui. 
Pe urmă ridică încet capul şi îmi spuse cu glas de mâhnire 
nemărginită: 

— Allah păstreze-ţi tinereţea şi binecuvânteze-te pururea 
cu milele sale, o, fiul meu! Ci fata pe care o am în casa mea, 
sub perdeaua curăţiei, este fără de nădejde! Şi nu se poate 
face nimic cu ea şi nimic nu se poate aştepta. Întrucât. 

Ci eu, o, doamne sultane al meu, îi luai vorba numaidecât, 
ca să grăiesc: 

— Eu sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit! Şi preacinstitul 
bătrân îmi spuse: 

— Învăluiască-te Allah cu milele sale, o, fiul meu! Da fata 
mea nu e pe potriva unui flăcău frumos ca tine, plin de 
însuşiri alese, de putere şi de sănătate. Întrucât ea este o 
biată pocită, pe care maică-sa a născut-o înainte de soroc, 
din pricina unui pojar. Şi-i atâta de scălâmbă şi de slută pe 
cât eşti tu de frumos şi de chipeş. Şi întrucât se cade să fii 
lămurit asupra pricinii care mă face să nu-ţi primesc 
cererea, aş putea, dacă vrei, să ţi-o zugrăvesc aşa cum este, 
căci teama de Allah sălăşluieşte în inima mea şi n-aş vroi 
nicidecum să te ajut a cădea în greşeală! Ci eu strigai: 

— O iau cu toate cusururile ei şi sunt mulţumit, întru totul 
mulţumit! 

Ci el îmi spuse: 


— Ah, fiul meu, nu-l sili pe un părinte, care ţine la cinstea 
sufletului său, să-ţi vorbească despre fiica lui cu nişte vorbe 
grele! Ci stăruința ta mă nevoieşte să-ţi spun că, dacă te-ai 
însura cu fata mea, te-ai însura cu pocitania cea mai 
înfricoşătoare a vremurilor acestea. Întrucât este o făptură 
pe care numai dacă ai vedea-o. 

Ci eu, temându-mă de înşiruirea cea cumplită de metehne 
înfricoşătoare cu care se pregătea să-mi muncească auzul, 
îi tăiai vorba, ca să strig cu un glas în care îmi pusei tot 
sufletul şi tot dorul: 

— Eu sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit! 

> y şi adăugai: 

— Allah fie cu tine, o, părinte al nostru, cruţă-te de 
durerea de a vorbi despre preacinstita-ţi fată cu nişte vorbe 
grele, întrucât, orice mi-ai spune tu şi oricât de sâloasă ar fi 
zugrăvirea pe care mi-ai făcea-o, eu tot aş urma să ţi-o cer 
de soţie, de vreme ce mie hâdoşeniile y y ') îmi plac mai cu 
osebire decât orice, atunci când sunt de felul acelora de 
care suferă fiica ta, şi, îţi mai spun o dată, o primesc aşa 
cum e şi sunt mulţumit de ea, sunt mulţumit, mulţumit! 

Y'yaopt sute treizeci şi noua noapte când Şeicul al-lslam 
mă auzi vorbind aşa şi după ce pricepu că hotărârea mea 
era de neclintit şi dorinţa mea de nestrămutat, îşi plesni 
palmele una de alta de uimire şi de minunare şi îmi spuse: 

— Mi-am uşurat sufletul dinaintea lui Allah şi dinaintea ta, 
O, fiul meu şi nu vei avea să dai vina decât numai pe tine 
pentru fapta ta smintită. Ci, pe de altă parte, pravilele cele 
dumnezeieşti nu-mi îngăduie să opresc o dorinţă de a se 
împlini şi nu pot decât să-ţi dau îngăduinţa. 

Iar eu, peste măsură de fericit, îi sărutai mâna şi ţinui ca 
nunta să fie încheiată şi sărbătorită în chiar ziua aceea. lar 
el îmi spuse oftând: 

— Nu mai este nimica împotrivă! 

Şi senetul fu scris şi legiut cu martori şi fu însemnat în el 
că o primesc pe soţia mea cu toate cusururile, sluţeniile, 
beteşugurile, şoimănelile, lipsurile, vătămă-turile, 


hidoşeniile şi celelalte asemenea ale ei. Şi tot aşa fu 
însemnat că dacă, dintr-o pricină ori alta, m-aş despărţi de 
ea, urma să-i plătesc, ca daune de despărţenie şi ca zestre, 
douăzeci de pungi de câte o mie de dinari de aur. lar eu, de 
bună seamă, primii din toată inima învoielile. Şi de 
altminteri aş fi primit oricâte altele şi mai păguboase. 

Or, după ce senetul fu scris, socrul meu, tatăl soţiei mele, 
îmi spuse: 

— O, Cutare, mai bine este ca nunta să se petreacă în casa 
mea, şi aci să vă aşezaţi şi rosturile căsniciei. Întrucât 
mutarea de aici a soţiei tale oloage tocmai la casa ta ar cere 
anevoinţă grea. 

lar eu răspunsei: 

— Ascult şi mă supun! 

Iar în sine-mi ardeam de nerăbdare şi îmi ziceam: „Pe 
Allah! Este oare cu putinţă ca eu, un neguţătoraş de rând, 
să fi ajuns stăpânul acelei copile a desăvârşitei iubiri, fiica 
preacinstitului Şeic al-lslam? Şi eu sunt oare cel care cu 
adevărat are să se bucure de frumuseţea ei şi să fac ce-mi 
place cu ea şi să-i mistui pe săturate nurii cei tainici şi să-i 
sorb pe săturate şi să mă dedulcesc cu ei până la saţiu?" 

Şi când, într-un sfârşit, veni şi noaptea, intrai în odaia 
miresei, după ce rostii rugăciunea de seară şi, cu inima 
zvâcnind de tulburare, mă apropiai de soţia mea şi îi trăsei 
la o parte iaşmacul de pe faţă şi îi dezvăluii obrazul. Şi mă 
uitai cu sufletul şi cu ochii mei. 

Şi - bătu-l-ar Allah pe Cel-Viclean, o, doamne sultane al 
meu şi nicicând nu te aducă el să vezi o privelişte asemeni 
cu aceea ce se ivi atunci privirilor mele! 

— Văzui făptura omenească cea mai balcâză, cea mai 
îngreţoşă-toare, cea mai slinoasă, cea mai jegoasă şi cea 
mai urdu-roasă ce s-ar putea vedea până şi în visul cel mai 
urât. Şi, hotărât! Era de o urâţenie cu mult mai 
spăimântătoare decât cum mi-o zugrăvise copilandra şi o 
dabulă de hidoşenie şi o fleoaşcă atâta de năclăită în scârbe 
de mi-ar fi peste putinţă, o, doamne al meu, să ţi-o 


zugrăvesc fără a mă năpădi greaţa şi fără a mă prăbuşi 
pierit la picioarele tale. Ci-i de ajuns să-ţi spun că aceea 
care, cu bunăvoia mea, îmi ajunsese soţie, aduna în făptura 
sa îngălată toate ticăloşiile scrise şi toate scârboşiile 
nescrise, toate murdăriile, toate împu-ţiciunile, toate 
scârnăviile, toate grozăviile, toate hâziile şi toate băloşiile 
câte ar putea să lovească o făptură peste care s-a abătut 
blestemul. Iar eu, astupându-mi nasul şi întorcând capul, 
lăsai iaşmacul să cadă la loc şi fugii de lângă ea tocmai în 
ungherul cel mai depărtat al odăii, întrucât de-aş fi fost eu 
chiar şi vreun jegos de prin Tebaida, mâncător de crocodili 
şi tot n-aş fi izbutit să-mi înduplec sufletul a se apropia cu 
trupul de o făptură ce spurca atâta de amarnic chipul 
Zămislitorului său. 

A opt sute patruzecea noapte şi, şezând jos în ungherul 
meu, cu faţa întoarsă înspre perete, simţeam cum toate 
spaimele îmi năpădeau minţile şi cum toate durerile de pe 
lume îmi sfâşiau lăuntrurile. Şi gemui din adâncul ghemului 
inimii mele. Ci nu aveam temei să crâcnesc o vorbă, ori să 
rostesc nici cea mai mică plângere, de vreme ce o primisem 
de soţie nesilit de nimeni. Întrucât numai eu, cu chiar gura 
mea, îl oprisem de fiecare dată pe preacinstitul părinte, 
strigând: „Eu sunt mulţumit! Eu sunt mulţumit!" Şi îmi 
ziceam: „Ei, da! lacăt-o, dar, pe copila desăvârşitei iubiri! 
Ah! Mor! Mor! Mor! Oh, smintitul de mine! Ah, vită fără de 
minte! Ah, dobitocul dobitocilor!" Şi îmi muşcam degetele şi 
îmi ciupeam mâinile în tăcere. Şi o mânie împotriva mea 
însumi dospea în mine clipă de clipă şi îmi petrecui pe 
jăratic noaptea aceea a ursitei mele, de parcă aş fi fost în 
năprasna schingiurilor din temniţa meduluil ori a 
deilamitului?. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzecea noapte urmă: 

Şi o mânie împotriva mea însumi dospea în mine clipă de 
clipă şi îmi petrecui pe jăratic noaptea aceea a ursitei mele, 


de parcă aş fi fost în năprasna schingiurilor din temniţa 
medului ori a deilamitului. 

Încât, de cu zori, nu pregetai să pier din odaia de nuntă şi 
să dau fuga la hammam să mă curâţ de atingerea cu 

1 Mezii - vechii locuitori ai Iranului de azi: prin extensie, 
perşii. 

2 Deilamiţii erau locuitorii din Deilam, o regiune din 
partea de apus a Iranului. 

Soţia aceea a grozăvniciei. Şi după ce îmi făcui spălările 
urmând datina Ghosului pentru stările de ne-curăţie, mă 
lăsai oleacă furat de somn. După care mă întorsei la 
prăvălia mea şi şezui jos, cu capul cuprins de ameţeală, 
beat fără să fi băut vin. 

Şi în curând prietenii mei şi negustorii care mă cunoşteau 
şi muşterii cei mai de seamă din suk începură să intre la 
mine, câte unul singur, iar alţii doi câte doi, ori trei câte 
trei, ori mai mulţi deodată şi veneau ca să mă firitisească şi 
să-mi rostească urările lor. Şi îmi spuneau: „O, 
binecuvântare! O, binecuvântare! O, binecuvântare! 
Bucuria fie cu tine! Bucuria fie cu tine! Bucuria fie cu tine!" 
Iar alţii îmi spuneau: „Hei vecine, nu te ştiam atâta de 
zgârcit! Unde-i ospăţul, unde sunt bunătăţurile, unde sunt 
şerbeturile, unde sunt plăcinţile, unde sunt tăvile cu halva, 
unde este cutare lucru, şi unde este cutare lucru? Pe Allah, 
mi se pare că nurii copilandrei, soţia ta, ţi-au cam tulburat 
minţile şi te-au făcut să-ţi uiţi prietenii şi să nu-ţi mai aduci 
aminte de îndatoririle cele de rând! Da nu-i nimica! Bucuria 
fie cu tine! Bucuria fie cu tine!" 

Iar eu, o, doamne al meu, neizbutind să-mi dau seama 
dacă îşi bat joc ori dacă mă firitisesc cu adevărat, nu ştiam 
ce înfăţişare să iau şi mă mulţumeam să fac nişte semne 
nelămurite şi să răspund cu câteva vorbe fără de cap. Şi 
simţeam nasul cum mi se încâlţuie de mânie înfundată şi 
ochii gata să se topească în lacrimi de deznădejde. 

Şi chipul meu avea să ţină aşa de dimineaţă până la ceasul 
rugăciunii de amiază, iar cei mai mulţi dintre negustori 


plecaseră la geamie ori mâncau de prânz, când iacătă: la 
câţiva paşi dinaintea mea, copila desăvârşitei iubiri, cea 
adevărată, aceea care era izvoditoarea prăpădului meu şi 
pricina chinurilor mele! Şi venea a opt sute patruzecea 
noapte înspre mine, zâmbitoare, între cele cinci roabe ale ei 
şi se pleca moale şi se legăna dulce la dreapta şi la stânga, 
cu vălurile şi cu mătăsurile ei, mlădie ca o ramură fragedă 
de ban în mijlocul unei grădini de miresme. Şi era încă şi 
mai strălucit împodobită decât în ziua de dinainte şi atâta 
de tulburătoare în umbletul ei încât, ca s-o vadă mai bine, 
oamenii din suk se rânduiau ca nişte ciorchini la trecerea ei. 
Şi, cu înfăţişare de copil, intră în prăvălia mea şi îmi aruncă 
salamalecul cel mai gingaş şi îmi spuse şezând jos: 

— Ziua aceasta să fie pentru tine o binecuvântare, o, 
stăpâne al meu Ola Ed-Din şi Allah să-ţi ţie bunăstarea şi 
fericirea şi să puie vârf la mulţumirea ta! Şi bucuria fie cu 
tine! Bucuria cu tine! 

Or eu, o, doamne al meu, de cum o zărisem, îmi şi 
încruntasem sprâncenele şi mormăiam nişte afurisenii în 
inima mea. Da când văzui cu câtă cutezanţă îşi râdea de 
mine şi cum venea să mă stârnească, după năpasta pe care 
mi-o precugetase, nu putui să mă stăpânesc mai mult; şi 
toată neciopleala mea de odinioară, de pe când eram copil 
neprihănit, îmi veni pe buze şi izbucnii în sudălmi, zicându- 
Il: 

— O, ceaun plin de smoală, o, tingire de păcură, o, fântână 
de viclenii! Au ce ţi-am făcut eu de m-ai bătut cu ticăloşia 
asta şi m-ai afundat într-o genune fără de ieşire? Blestema- 
te-ar Allah, şi blestemare-ar ceasul când te-am văzut şi 
cătrăni-ţi-ar chipul pe veci, o, ticăloaso! 

Ci ea, fără să se arate tulburată în vreun fel, răspunse 
zâmbind: 

— Da ce, o, daireao, ai şi uitat de necazurile câte mi le-ai 
făcut, şi cum ţi-ai bătut loc de stihurile mele întru lauda ta, 
şi ce-a îndurat de la tine trimisa mea, arăpoaica aceea 
micuță şi sudalmele pe care i le-ai aruncat şi lovitura de 


picior cu care ai cinstit-o şi ocările pe care mi le-ai trimis 
prin ea? 

Şi, după ce rosti acestea, fetişcana îşi strânse vălurile şi se 
sculă să plece. 

Ci eu, o, doamne al meu, pricepui atunci că nu culegeam 
decât ce semănasem şi simţii toată povara răutăţii mele 
trecute, şi ce lucru de scârbă este virtutea j 7 > cea 
posomorâtă şi ce lucru de blestem este cuvioşia prefăcută. 

Şi fără a mai zăbovi, mă aruncai la picioarele copilei 
desăvârşitei iubiri şi o rugai fierbinte să mă ierte, spu- 
nându-i: 

— Mă căiesc! Mă căiesc! Cu adevărat mă căiesc întru 
totul! 

Şi îi spusei cuvintele acestea la fel de dulci şi de 
înduioşătoare ca picăturile de ploaie într-un pustiu încins. 

Şi, într-un sfârşit, o înduplecai să rămână; iar ea binevoi să 
mă ierte şi îmi spuse: 

— De data aceasta mă înduplec să te iert, da să nu mai 
faci! 

Iar eu strigai, sărutându-i poala rochiei şi coperin-du-mi cu 
ea fruntea: 

— O, stăpâna mea, mă aflu sub ocrotirea ta şi sunt robul 
tău care îşi aşteaptă slobozenia din ceea ce ştii tu, cu 
ajutorul tău! 

Iar ea îmi spuse, zâmbind a râde: 

— M-am şi gândit la asta. Şi întocmai cum am ştiut să te 
prind în năvoadele mele, tot aşa am să ştiu să te şi scap! 

Iar eu strigai: 

— Yallah! Yallah! Grăbeşte-te! Grăbeşte-te! Atunci ea îmi 
spuse: 

— la aminte la vorbele mele şi să faci întocmai cum te 
povâăţuiesc. Şi ai să izbuteşti să te descotoroseşti fără de 
necaz de soţia ta. 

lar eu mă plecai: 

A opt sute patruzecea noapte 

— O, boboc de trandafir! O, răcoareao! lar ea urmă: 


— lacătă! Ridică-te şi du-te sub zidurile cetăţii să-i cauţi pe 
toţi circarii, pe scamatorii, pe pehlivani, pe măscărici, pe 
dănţuitori, pe panglicari, pe caraghiozi, pe maimuţări, pe 
ursari, pe toboşari, pe trâmbiţaşi, pe gornişti, pe tâmpinări 
şi pe ceilalţi ipochimeni şi învoieşte-te cu ei să vină fără de 
zăbavă la tine la saraiul Şeicului al-lslam, tatăl soţiei tale. 
Iar tu, la venirea lor, să te afli stând lângă şeic şi luând 
niscaiva răcoritoare cu el, sub umbrarul din curte. lar ei, de 
cum vor intra, să te şi firitisească şi să-ţi ureze, strigând: 
„O, fiu al moşului nostru, o, sângele nostru, o, vână din 
ochiul nostru, ne bucurăm laolaltă cu tine în ziua aceasta 
binecuvântată a însurătorii tale! Într-adevăr, o, fiu al 
moşului nostru, ne bucurăm pentru tine de cinul la care ai 
răzbit. Şi dacă tu te-i ruşina de noi, apoi noi ne socotim 
cinstiţi că suntem de-ai tăi; şi chiar dacă y 7 y tu, uitându-i 
pe cei care te-au adus pe lume, ai să ne alungi şiaisă te 
lepezi de noi, apoi noi tot n-o să te părăsim; întrucât eşti fiul 
moşului nostru, sânge din sângele nostru şi viţă din ochiul 
nostru." Iar tu atunci să te faci a fi tare încurcat de 
dezvăluirea rubedeniilor tale, şi, ca să te descotoroseşti de 
ei, să începi să arunci cu pumnii asupra lor drahmele şi 
dinarii. Şi la priveliştea aceea, Şelcul al-lslam are să înceapă 
să te întrebe, fără de nici o îndoială; iar tu să-i răspunzi, 
lăsând capu-n jos: „Trebuie să mărturisesc adevărul, de 
vreme ce rudele mele se află aici ca să mă dea de gol. 
Părintele meu a fost, într-adevăr, un măscărici arătător de 
ursi şi de maimuțe, şi-aceasta-i meseria neamului y) y !y 
alor mei şi obârşia lor. Ci pe urmă Atoateîmpărţitorul ne-a 
deschis poarta bogăției, iar noi am dobândit prețuirea 
negustorilor din suk şi a starostelui lor." Iar tatăl soţiei tale 
are să-ţi spună: „Aşadar eşti fecior de măscărici, din breasla 
caraghiozilor şi a arătătorilor de maimuțe?" lar tu să 
răspunzi: „Nu am cum să mă lepăd de obârşia şi de neamul 
meu, pentru dragostea de copila ta şi pentru cinstirea ei. 
Întrucât sângele nu poate să-şi tăgăduiască sângele, cum 
nici râul nu poate să-şi tăgăduiască izvorul!" Iar el are să-ţi 


spună, fără de nici o îndoială: „Dacă-i aşa, o, tinere, senetul 
de nuntă nu este întocmit cum cere legea, întrucât ne-ai 
tăinuit vita şi obârşia ta. Şi nu se cade să rămâi soţul fetei 
Şeicului al-lIslam, capul cel mai înalt al cadiilor, care şade pe 
chilimul legii şi care este un şerif şi un şaiied dintr-o spiţă 
care suie până la părinţii profetului lui Allah! Şi nu se cade 
ca fiica lui, cât ar fi ea de uitată de binefacerile 
Atoateîmpărţitorului, să fie la cheremul unui fecior de 
măscărici." Iar tu să i-o întorci: „He! He! Ya efendi, fiica ta 
este soţia mea legiuită şi fiecare fir de păr de-alei 
preţuieşte cât o mie de vieţi. lar eu, pe Allah! Nu am să mă 
despart de ea, chiar de mi-ai da toate împărăţiile lumii!" Ci, 
încet-încet, să te laşi înduplecat, iar când are să fie rostită 
vorba despre despărţenie, tu să te învoieşti anevoie a te 
despărţi de soţia ta. Şi să rosteşti, de trei ori, de fată cu 
Şeicul al-lslam şi cu doi martori, vorbele de despărţenie. Şi 
dezlegat astfel, să vii să mă cauţi aici. lar Allah are să 
orânduiască tot ce va mai fi de orânduit! 

Eu atunci, la sfatul copilei desăvârşitei iubiri, simţii cum mi 
se zbat străfundurile inimii şi strigai: 

— O, sultăniţă a deşteptăciunii şi a frumuseţii, iată-mă-s 
gata să mă supun ţie, pe capul şi pe ochii mei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A opt sute patruzeci şi una noapte dar când fu cea de a opt 
sute patruzeci şi una noapte Urmă: la sfatul copilei 
desăvârşitei iubirii, simţii cum mi se zbat străfundurile 
inimii şi strigai: 

— O, sultăniţă a deşteptăciunii şi a frumuseţii, iată-mă-s 
gata să mă supun ţie, pe capul şi pe ochii mei! 

Şi, luându-mi rămas-bun de la ea, o lăsai în prăvălie şi mă 
dusei pe meidanul de sub cetate unde intrai în vorbă cu 
starostele isnafului panglicarilor, al caraghio-zilor, al 
măscăricilor, al dănţuitorilor, al umblătorilor pe sârmă, al 
comedianţilor, al maimuţarilor, al ursarilor, al toboşarilor, al 
trâmbiţaşilor, al ţiteriştilor, al fluiera-şilor, al cântăreților şi 


al tuturor celorlalţi pehlivani şi mă înţelesei cu starostele să 
mă ajute în necazul meu, făgăduindu-i o răsplată grasă. Şi 
după ce căpătai fagă-duiala ajutorului lui, plecai înainte-i la 
saraiul Şeicului al-lslam, părintele soţiei mele şi mă dusei să 
stau jos, lângă el, sub umbrarul din curte. 

Şi nu şezui de taină cu el acolo mai mult de un ceas, bând 
sorbeturi, până ce pe poarta cea mare lăsată deschisă îşi 
făcu intrarea, cu patru măscărici ce mergeau în frunte şi cu 
patru dănţuitori pe sârmă ce călcau în vârful degetelor şi cu 
patru ghiduşi ce mergeau în mâini, într-o zarvă fără de 
asemuire, toată liota vuvăitoare, duduitoare, urlătoare, 
dănţuitoare, ameţitoare şi pestriță a aiuriţilor care îşi aveau 
sălaşele la poalele cetăţii. Şi veniseră toţi, maimuţării cu 
maimuţele, măscăricii cu tinicheluţele lor, panglicarii cu 
tichiile lor lungi de pâslă şi cântăreții cu sculele lor vuitoare 
din care se revărsa un tărăboi fară de capăt. Şi veniră de se 
înşiruiră în curte, rânduiţi frumos, cu maimuţele şi cu ursii 
la a opt sute patruzeci şi una noapte mijloc şi fiecare 
lucrând în felul său. Ci deodată răsună o bubuitură 
năprasnică de tingire şi toată hărmălaia se stinse ca printr- 
o vrajă. Şi căpetenia liotei veni la pragul scării şi, în numele 
tuturor nemoteniilor mele adunate, începu să predice cu un 
glas măreț, urându-mi spor şi viaţă lungă şi bălmăjindu-mi 
toată lălăială pe care îl învăţasem. 

Şi într-adevăr, o, doamne al meu, totul se petrecu aşa cum 
prevestise copilandra. Întrucât Şeicul al-Islam, când auzi, 
din chiar gura căpeteniei liotei, pricina acelui zulum, îmi 
ceru să-l lămuresc. Iar eu îl încredinţai că aşa-i, eram văr, 
după tată şi după mamă, cu toţi inşii de acolo şi că eu 
însumi sunt fiul unui măscărici cu maimuţoi şi îi înşirai toate 
vorbele dăscăliei cu care mă dăscălise fetişcana şi pe care 
ţi-am mai spus-o, o, doamne al vremiior. lar Şeicul al-lslam, 
schimbându-se amarnic Ia chip şi supărat rău, îmi spuse: 

— Nu poţi să mai rămâi în casa şi în neamul Şeicului al- 
Islam, întrucât mi-e frică să nu fii scuipat în obraz şi să nu 


se arate oamenii faţă de tine mai rău decât faţă de un câine 
de ghiaur ori faţă de un porc de gâldan. 

Iar eu, dintru-întâi, răspunsei: 

— Pe Allah, n-am să mă despărţesc de soţia mea, nici dacă 
mi-ai da toată împărăţia Irakului! 

lar Şeicul al-lslam, care ştia prea bine că despărţenia cu 
de-a sila este oprită de şariat, mă luă deoparte şi mă rugă 
fierbinte cu tot felul de vorbe dulci să primesc despărţenia, 
spunându-mi: 

— Acopere-mi cinstea şi Allah are s-o acopere pe a ta! 

lar eu mă înduplecai într-un sfârşit să primesc despărţenia 
şi rostii de faţă cu martorii, vorbind despre fata Şeicului al- 
Islam: 

— Mă leapăd de ea o dată, de două ori, de trei ori, mă 
leapăd de ea! 

Or, acestea erau vorbele pentru despărţenia cea fără de 
întoarcere. Şi rostindu-le, întrucât fuseseră cerute stăruitor 
de chiar părintele soţiei, mă vedeam totodată scăpat şi de 
plata despăgubirii şi a zestrei şi izbăvit din cel mai 
înfricoşător vis de spaimă care s-a abătut peste pieptul 
vreunei făpturi omeneşti. 

Şi fără a mai zăbovi să-mi iau ziua-bună de la acela care 
fusese vreme de o noapte tatăl soţiei mele, îmi slobozii 
picioarele în vânt şi ajunsei cu sufletul la gură în prăvălia 
mea, unde mă aştepta neclintită copila desăvârşitei iubiri. 
Iar ea, cu limba ei cea mai dulce, îmi ură bun venit şi, din 
toată bună creşterea purtărilor sale, mă firitisi pentru 
izbândă şi îmi spuse: 

— Acuma iată că a sosit şi clipa împerecherii noastre. Ce 
zici de asta, o, stăpâne al meu? 

lar eu răspunsei: 

— S-o facem în prăvălia mea, ori la tine acasă? Iar ea 
zâmbi şi îmi spuse: 

— O, bietul de tine! Au tu nu ştii câte griji trebuie să aibă 
fată de sine o femeie, ca să facă lucrurile aşa cum se 
cuvine? Încât se cade să mergem acasă la mine! 


lar eu răspunsei: 

— Pe Allah, o, sultăniţa mea, au de când se duce crinul la 
hammam şi trandafirul la scaldă? Prăvâălia mea este destul 
de mare ca să te încapă, fie crin, fie trandafir. Şi dacă 
prăvălia mea ar arde, ar fi ca inima mea. 

Iar ea îmi răspunse râzând: 

— Sclipeşti, într-adevăr! Şi ia uite cum te-ai scuturat de 
purtările tale de odinioară, cele atâta de grosolăneşti! Şi 
bine te mai pricepi să ticluieşti o drăgălăşenie. 

Şi adăugă: 

— Acuma ridică-te, încuie prăvălia şi vino după mine. Or 
eu, care nu aşteptam decât vorbele acelea, răspunsei zorit: 

A opt sute patruzeci şi una noapte 

— Ascult şi mă supun! 

Şi ieşind apoi din prăvălie, închisei cu cheia şi pornii, la 
zece paşi în urmă de ceata alcătuită de copilandră şi de 
roabele sale. Şi ajunserăm astfel dinaintea unui sărai la 
care se deschise poarta de cum ne apropiarăm. Şi, de la 
intrare, doi hadâmbi veniră la mine şi mă poftiră să mă duc 
cu ei la hammam. lar eu, hotărât să fac toate fară a cere 
vreo lămurire, mă lăsai dus de hadâmbi la hammam, unde 
mi se făcu o scaldă de curăţenie şi de ' > y răcoreală. După 
care, îmbrăcat cu haine subţiri şi înmiresmat cu ambră 
chinezească, fusei dus în iatacurile din lăuntru, unde mă 
aştepta, tolănită galeş pe un pat de atlaz, copila dorurilor 
mele şi a desăvârşitei iubiri. 

Or, de îndată ce ramaserăm singuri, îmi spuse: 

— Vino, o, vino! Pe Allah! Tu pesemne că eşti un prostovan 
de la capătul capătului prostovanilor, dacă te-ai lepădat 
odinioară de o noapte ca aceasta de acum! Ci, casâănute 
tulbur, n-am să-ţi mai aduc aminte ce-a fost. 

Iar eu, o, doamne al meu, la vederea acelei copilandre 
goale toată şi albă toată, şi-atâta de subţirică şi la vederea 
podoabelor părţilor ei cele gingaşe şi a mărimii dolofanului 
ei fund şi a minunatei întocmiri dintre feluritele-i haruri, 


simţii cum se răstoarnă în mine toate zăbăvniciile mele de 
altădată. 

Şi mă dădui înapoi, pregătindu-mă să sar. Dar ea mă opri, 
cu un gest şi cu un zâmbet şi îmi zise: 

— Înainte de bătălie, o, şeicule, trebuie să ştiu dacă 
cunoşti care-i numele adversarului tău. Cum se numeşte? 

Şi eu răspunsei: 

— Izvorul fericirii! Ea zise: 

— Nu! Eu zisei: 

— Părintele neprihănirii! 

Ea zise: -Nu! Eu zisei: 

— Susan cojii! Ea zise: -Nu! 

Eu zisei: 

— Busuiocul punților! Ea zise: 

— Nu! Eu zisei: 

— Catârul încăpățânat! Ea zise: 

— Nu! Eu zisei: 

— Pe Allah, stăpâna mea, nu mai cunosc decât un singur 
nume şi gata: hanul tatălui meu Mansur! 

Ea zise: -Nu! Şi adăugă: 

— O, tăntălăule, ce te-au învăţat savanții teologi şi 
grămăticii? 

Eu răspunsei: 

— Nimic! Ea zise: 

— Atunci ascultă! Iată câteva din numelesale: „Graurul 
mut; mielul gras; limba tăcută; vorbăreţul rămas fără 
cuvinte; menghina adaptabilă; cramponul pe măsură; 
muşcătorul furios; scuturătorul neobosit; genunea 
magnetică; fântâna lui Iacob; copaia pruncului; cuibul fără 
ou; pasărea fără pene; porumbelul neprihănit; pisica fără 
mustăţi; puiul fără piuit; şi iepurele fără urechii". 

Şi, sfârşind să-mi îmbunătăţească, în acest fel, cunoştinţele 
şi să-mi lumineze cugetul, mă cuprinse între a opt sute 
patruzeci şi una noapte pulpele şi braţele ei şi îmi zise: 

— Yallah! Yallah! O, tântălăule! Grăbeşte-te la asalt şi fii 
zăbavnic la coborâre şi uşor în greutate şi puternic în 


îmbrăţişare şi înotător de fond şi astupuş ermetic şi săritor 
neobosit; că e demn de dispreţ acela care se ridică o dată 
sau de două ori, ca apoi să se pleoştească şi care ridică în 
sus capul ca să-l lase imediat în jos şi care se scoală ca să 
cadă. Aşadar, hai, vioi! 

Şi eu, o, doamne al meu, eu răspunsei: 

— Eh! Pe viaţa ta, o, stăpâna mea, să o luăm în ordine! Să 
o luăm în ordine! 

Şi adăugai: 

— Cu se să încep? Şi ea răspunse: 

— Cu ce vrei, tăntălăule! Eu zisei: 

— Atunci, să dăm seminţe graurului. Ea zise: 

— Abia aşteaptă! Abia aşteaptă! 

Atunci eu, o, doamne al meu sultane, îi spusei pruncului: 

— Satisfă graurul! 

Şi pruncul răspunse „ascult şi mă supun" şi fu mare şi 
generos cu tainul graurului mut care, pe dată, începu să 
vorbească în limba graurilor, spunând: 

— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah! Şi eu îi spusei 
pruncului: 

— Acum temeneşte-te mielului gras care aşteaptă! Şi 
pruncul iăcu o temenea mai profundă mielului despre care 
este vorba. 

Şi mielul răspunse în limbajul lui: 

— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah! Şi eu îi spusei 
pruncului: 

— Vorbegşte-i acum limbii tăcute. 

Şi pruncul îşi frecă degetul lui pe limba tăcută, care 
răspunse pe dată cu un glas armonios: 

— Mări-te-ar Allah! Mări-te-ar Allah! Şi îi spusei pruncului: 

— Îmblânzeşte-l pe muşcătorul furios! 

Şi el se apucă să mângâie muşcătorul, despre care este 
vorba, cu multă grijă şi o făcu atâta de bine că ieşi din gura 
lui fară vătămare şi fără durere şi muşcătorul, mulţumit de 
curajul şi lucrarea lui, îi zise: 


— Respectele mele! Ah! Ce băutură lecuitoare. Şi eu îi 
spusei pruncului: 

— Umple fântâna lui Iacob, o, cu mai multă răbdare decât 
Iov! 

Şi pruncul răspunse pe dată: 

— Mă înghite! Mă înghite! 

Şi fântâna, despre care e vorba, fu umplută fără oboseală 
şi fără opunere şi astupată fără nici un loc gol şi fără 
întrerupere. 

Şi eu îi spusei pruncului: 

— Încălzeşte pasărea fără pene! Şi pruncul răspunse: 

— Ca ciocanul pe nicovală. Şi pasărea încălzită răspunse: 

— Însămânţez! Însămânţez! Şi eu îi spusei pruncului: 

— Minunat, dă, de această dată, boabe păsării fără glas! 

Şi minunatul prunc nu zise nu şi dădu din plin boabe 
păsării despre care este vorba, care se apucă să cânte 
zicând: 

— Fii binecuvântat! Fii binecuvântat! Şi eu îi spusei 
pruncului: 

— Nu uita nici de bunul iepure fără urechi şi trezeşte-l din 
somn, O, tată al ochiului fară pereche! 

A opt sute patruzeci şi doua noapte şi pruncul, veşnic 
treaz, îi vorbi iepurelui, deşi n-avea urechi, şi-i dete sfaturi 
atât de bune, încât acesta strigă: 

— Ce minune! Ce minune. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi doua noapte 
urmă: 

Şi pruncul, veşnic treaz, îi vorbi iepurelui, deşi n-avea 
urechi, şi-i dete sfaturi atât de bune, încât acesta strigă: 

— Ce minune! Ce minune! 

Şi eu continuai, o, domnul meu, să încurajez pruncul să 
discute în felul acesta cu oponentul său, schimbând de 
fiecare dată locul discuţiei, şi făcând-o să se abată după 
fiecare atribut, posedându-se unul pe altul, să-tisfăcându-l 


fiecare pe celălalt, fără să uite nici pisica fără mustăţi, nici 
porumbelul neprihănit, nici copaia pruncului - care fu 
găsită caldă, nici cuibul fără ou -care era nou-nouţ, nici 
cramponul pe măsură - pe care îl înfruntă fără jupuituri, 
nici genunea magnetică - în care se afundă oblic ca să 
rămână pudic şi care strigă, pentru proprietara sa, zicând: 
„Mă predau! Mă predau! Ah! Ce bâtă!" nici menghina 
adaptabilă, de unde a ieşit mai inatacabil şi mai enorm, nici, 
în fine, hanul tatălui meu Mansur, mai fierbinte decât un 
cuptor, de unde a ieşit mai gros şi mai greu decât un nap 
porcesc. 

Şi ne hărţuirăm, o, doamne sultane al meu, până se făcu 
lumină deplină, când ne oprirăm ca să ne facem îndătinata 
rugă şi să plecăm la hammam în fugă. 

Şi când ieşirăm de la hammam şi ne întâlnirăm iarăşi, la 
masa de dimineaţă, copila desăvârşitei iubiri îmi spuse: 

— Pe Allah, o, cotoiule, chiar că ai fost strălucit şi soarta m- 
a binecuvântat când m-a făcut să-mi pun ochii pe tine. Or, 
acuma se cade să legiuim legătura noastră. Ce zici? Vrei să 
rămâi cu mine, după legea lui Allah, ori vrei să alegi pe 
totdeauna a nu mă mai vedea? 

lar eu răspunsei: 

— Mai degrabă îndur moartea cruntată decât să nu mă 
mai bucur de chipul tău de lumină, o, stăpână a mea! 

lar ea îmi spuse: 

— Dacă-i asa, să vină cadiul şi martorii! 

Şi trimise după cadiu şi după martori, tot atunci, să scrie 
fără de zăbavă senetul nostru de căsătorie. După care 
mâncarăm împreună cea dintâi masă a noastră şi 
aşteptarăm să se îndeplinească mistuirea şi să treacă toată 
primejdia vreunei tulburări de pântece pentru ca apoi să 
luăm de la cap zbătaniile şi desfătările şi a înnădi noaptea 
cu ziua. 

Şi trăii o viaţă ca aceea, o, doamne al meu, cu copila 
desăvârşitei iubiri, vreme de treizeci de nopţi şi treizeci de 
zile, geluind ceea ce era de geluit şi şlefuind ceea ce era de 


şlefuit şi umplând ceea ce era de umplut, până ce într-o zi, 
cuprins de un fel de ameţeală, mă scăpai să-i spun soaţei 
mele: 

— Nu ştiu, da, pe Allah! Astăzi nu pot să împlânt şi cea de 
a douăsprezecea dardă! 

lar ea strigă: 

— Ce? Ce? Păi această a douăsprezecea este cea mai de 
trebuinţă! Celelalte nici nu se socotesc! 

lar eu spusei: 

— Cu neputinţă, cu neputinţă! 

Ea atunci începu să râdă şi îmi spuse: 

A opt sute patruzeci şi doua noapte 

— Îţi trebuieşte odihnă! Noi ţi-o dăm! 

lar eu nu aşteptai mai mult. Căci puterile mă lăsaseră, ya 
sidi şi mă prăvălii la pământ ca un măgar fără căpăstru. 

lar când mă deşteptai din amorţire, mă văzui legat cu 
lanţuri în maristanul de aici, alături de aceşti tovarăşi y ' y» 
ai mei, doi preacuminţi tinerei. lar paznicii, când îi întrebai, 
îmi spuseră într-un grai: „Asta-i spre odihna ta! Asta-i spre 
odihna ta!" Or eu, pe viaţa ta, o, doamne sultane al meu, mă 
simt acuma destul de odihnit şi ' y de înzdrăvenit şi cer de 
la mărinimia ta să orânduieşti împăcarea mea cu copila 
desăvârşitei iubiri. Dar a-ţi spune numele sau stepena ei, 
aceasta-i mai greu, Fund un lucru care trece dincolo de 
ceea ce stiu eu. 

Y şi ţi-am povestit tot ce-am ştiut. Şi-aceasta-i, în 
orânduiala şi curgerea întâmplărilor, povestea mea, de la 
început, aşa cum s-a petrecut. Ci Allah este mai ştiutor! 

Y după ce sultanul Mahmud şi vizirul său, sultanul-derviş 
de mai înainte, auziră povestea aceasta a celui de al doilea 
flăcău, se minunară până peste marginile minunării de 
rânduiala şi de limpezimea cu care le fusese istorisită. Iar 
sultanul îi spuse tânărului: 

— Pe viaţa mea! Chiar şi dacă pricina întemniţării tale n-ar 
fi fost atâta de nedovedită, eu tot te-aş fi slobozit, după ce 
te-aş fi ascultat. 


Şi adăugă: 

— Ai putea să ne călăuzeşti la saraiul copilandrei? El 
răspunse: 

— Pot şi cu ochii închişi! 

» y atunci sultanul şi vizirul şi cămăraşul, care era ney 1 
bunul de mai înainte, se ridicară; iar sultanul îi spuse 
tânărului, după ce porunci să i se dea jos lanţurile: 

— Ia-o înaintea noastră pe drumul care duce la casa soţiei 
tale! 

Şi se găteau tuspatru să plece, când cel de al treilea tânăr, 
care încă mai avea lanţurile la gât, strigă: 

— O, stăpânii mei, pe Allah care ne vede! Înainte de a 
pleca, ascultați şi povestea mea, întrucât este şi mai ciudată 
decât poveştile tovarăşilor mei! 

Iar sultanul îi spuse: 

— Înseninează-ti-inima şi linişteşte-ţi sufletul, întru- > yyy 
y ' cât nu avem să zăbovim mult, şi ne întoarcem. 

Şi porniră la drum, cu tânărul înaintea lor, până ce 
ajunseră la poarta unui sărai, pe care, când îl văzu, sultanul 
strigă: 

— Allahu akbar! Afurisit să fie Eblis cel amăgitor! Saraiul 
acesta, o, prietenii mei, este casa celei de a treia fete a 
socrului meu, răposatul sultan. Mărire Aceluia carele 
împreună ceea ce era despărţit şi carele înjghebează la loc 
ceea ce era împrăştiat! 

Şi intră în sărai, urmat de tovarăşii săi, şi trimise săy'i'y 
se dea ştire de sosirea lui fiicei socrului său, care zornici să 
se înfăţişeze dinaintea-i. 

) y or, chiar că fata era într-adevăr copila desăvârşitei 
iubiri! Şi-i sărută mâna sultanului, soţul surorii ei, şi spuse 
că stă la poruncile sale. Iar sultanul îi spuse: 

— O, copilă a socrului meu, ţi-l aduc pe soţul tău, isteţul 
acesta minunat, pe care îl căftănesc tot acum în slujba de 
cel de al doilea cămăraş al meu, şi care de aci înainte are y!' 
y să-mi fie oaspete la masă şi tovarăş de pahar, întrucât îi 
ştiu povestea şi cunosc necazul cel trecător care s-a 


petrecut între voi. Ci de aci înainte lucrul acela nu are să se 
mai întâmple, întrucât acuma este hodinit şi înzdrăvenit. Iar 
copilandra răspunse: 

— Ascult şi mă supun! Şi de vreme ce se află sub ocrotirea 
şi sub slava ta şi dacă mă încredinţezi că s-a întremat, A opt 
sute patruzeci şi doua noapte primesc să trăiesc iarăşi cu 
el! lar sultanul îi spuse: 

— Fie-ţi răsplătită bunătatea, o, fiică a socrului meu! Îmi 
ridici o greutate mare de pe inimă! 

Şi adăugă: 

— Îngăduie-ne numai să-l iau cu mine vreme de un ceas. 
Întrucât avem a asculta laolaltă o poveste care trebuie să 
fie întru totul nemaipomenită! 

POVESTEA CELUI DE AL TREILEA NEBUN aflaţi, o, 
doamne şi stăpâne al meu şi tu, o, vizire bun de sfat şi voi, 
preacinstiţi cămăraşi, tovarăşi de lanţuri cu mine de mai 
înainte, aflaţi că povestea mea nu are nimica asemeni cu 
cele ce au fost istorisite până acum, întrucât dacă cei doi 
soţi ai mei au păţit-o de pe urma unor fetişcane, apoi eu am 
dat de bucluc din cu totul altă pricină. Şi, la sfârşit, aveţi să 
cântăriţi singuri spusele mele, în cumpăna judecății voastre. 

Aşadar, o, domniilor voastre, încă eram copil atunci când 
tatăl şi mama mea au răposat întru mila Atoate-dătătorului. 
lar eu am fost strâns de pe drumuri de nişte vecini miloşi, 
săraci ca şi noi, care, neavând de niciunele, nu puteau să 
plătească vreun ban cu învăţătura mea şi mă lăsau să bat 
ulițele, cu capul şi cu picioarele goale şi purtând pe mine, 
drept toată îmbrăcămintea, numai jumătate dintr-o cămaşă 
de stambă albastră. Şi pesemne că nu eram urât la 
înfăţişare, de vreme ce trecătorii care mă vedeau prăjindu- 
mă la soare se opreau deseori ca să rostească: „Ferească-l 
Allah de deochi pe copilul acesta! Că e mândru ca un ciob 
de lună!" Şi, de multe ori, câte unii dintre ei îmi cumpărau 
halva cu năut ori acadele galbene de zahăr moale, din cele 
care se întind ca aţa; şi când mi le dăruiau, mă băteau pe 
obraz, sau mă mân-gâiau pe cap, sau mă trăgeau drăgăstos 


de moţul de păr pe care îl aveam chiar pe creştetul 
căpăţânii mele rase. Iar eu căscam o gură cât o şură şi 
înghiţeam dintr-o în-fulecătură toată zaharicala. Lucru care 
îi făcea să strige de uimire pe toţi cei care mă priveau, iar 
pe toţi ţâncii care se jucau cu mine să-şi zgâiască ochii de 
zavistie. 

Or, într-o bună zi, m-am dus cu tovarăşii mei obişnuiţi să 
căutăm cuiburi de găi şi de ciori pe la nişte case năruite, 
când am văzut într-o cocioabă coperită cu rămurişuri de 
palmier, în fundul unei curţi părăsite, chipul nedesluşit şi 
nemişcat al unei făpturi vii. Şi cunoscând că ginnii şi 
marezii sălăşluiesc prin casele pustii, am cugetat: „Acela 
este un mared!" Şi cuprins de spaimă, mi-am dat drumul 
din vârful casei părăginite şi am vrut să-mi iau călcâiele la 
spinare şi să aştern depărtarea între mine şi maredul acela. 
Ci un glas tare dulce, care venea din colibă, m-a strigat 
zicând: 

— De ce fugi, copilule frumos? Vino să te înfrupţi din 
înţelepciune! Vino fără de teamă la mine. Nu sunt nici ginn, 
nici efrit, ci o fiinţă omenească şi care trăieşte în schivnicie 
şi în cugetare. Vino, copilul meu şi am să te învăţ 
înţelepciunea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi treia noapte 
urmă: 

Vino, copilul meu şi am să te învăţ înţelepciunea! Iar eu, 
oprit deodată din fugă de o putere de neînfrânt, A opt sute 
patruzeci şi treia noapte m-am întors îndărăt şi am pornit 
înspre colibă, pe când glasul cel dulce îmi şoptea mai 
departe: „Vino, copilule frumos, vino!" Şi am intrat în colibă 
şi am văzut că acel chip nemişcat era al unui moşneag tare 
bătrân, care părea să aibă un număr de ani fără de socoată. 
Iar chipul lui, în pofida vârstei adânci, era ca soarele. Şi 
bătrânul mi-a spus: 


— Binevenit fie orfanul care vine să dobândească de 
moştenire învăţătura mea! 

Şi mi-a mai spus: 

— Am să-ţi fiu şi tată şi mamă. 

> > j şi m-a luat de mână şi a adăugat: 

— Iar tu ai să fii ucenicul meu. Şi într-o zi ai să ajungi şi tu 
dascăl pentru alţi ucenici. 

Şi rostind acestea, mi-a dat sărutul păcii şi m-a poftit să 
şed lângă el şi a început pe dată să mă dăscălească. Iar eu 
mă simţeam robit de vorba şi de frumuseţea învăţăturii lui, 
şi, pentru el, m-am despărţit de jocurile şi de tovarăşii mei. 
Iar el mi-a fost şi tată şi mamă. Iar eu îi arătam o cinstire 
adâncă, o dragoste până peste poate şi o supunere fără de 
margini. Şi cinci ani s-au scurs, vreme în care am dobândit 
o învăţătură minunată. lar mintea mea s-a hrănit cu 
înţelepciunea. 

Ci, o, doamne al meu, orişice înţelepciune este zadarnică 
dacă nu e însămânţată într-un ogor cu pământul sănătos, 
întrucât se pierde de la cea dintâi vânturare a nebuniei, 
care răscoleşte stratul cel rodnic. Şi nu mai rămâne 
dedesubt decât uscăciunea şi sterpiciunea. 

Şi aveam să simt în curând, pe chiar pielea mea, puterea 
pornirilor firii care biruieşte învăţăturile. 

Într-o zi, iacătă, înțeleptul cel bătrân, dascălul meu, 
trimiţându-mă să cerşesc în curtea geamiei bucăţica 
noastră de pâine, eu îmi îndeplinii sarcina; şi, după ce fusei 
miluit de dărnicia drept-credincioşilor, plecai de la geamie 
şi luai calea înspre sihăstria noastră. Ci pe cale, o, doamne 
al meu, mă încrucişai cu o liotă de hadâmbi între care se 
legăna o copilandră învăluită în iaşmac, iar ochii ei de sub 
văl mi se părură că poartă cerul în adâncul lor. lar hadâmbii 
aveau nişte ciomege lungi cu care îi loveau pe umeri pe 
trecători, ca să-i dea la o parte din drumul urmat de 
stăpâna lor. Şi din toate părţile auzeam lumea cum şoptea: 
„Fata sultanului! Fata sultanului!" Iar eu, o, doamne al meu, 
mă întorsei la dascălul meu, cu sufletul tulburat şi cu 


creierii vântuiţi. Şi dintr-odată uitai toate poveţele 
dascălului meu şi cei cinci ani ai mei de învăţătură şi pildele 
înfrânării. 

Iar învățătorul meu se uita la mine cu durere, pe când eu 
plângeam. Şi ne trecurăm noaptea toată unul lângă altul, 
fără a rosti o vorbă. Iar dimineaţa, după ce îi sărutai 
dreapta, după deprinderea mea, îi spusei: 

— O, taică al meu şi maică, iartă-i nevolnicului tău de 
ucenic! Da trebuie ca sufletul meu s-o mai vadă o dată pe 
fata sultanului, măcar de-ar fi să-i mai arunc baremi o 
privire. 

Iar dascălul meu îmi spuse: 

— O, fecior al tătânelui tău şi al maicii tale, o, copilul meu, 
de vreme ce aşa vrea sufletul tău, ai s-o vezi pe fata 
sultanului. Da cugetă la depărtarea care se află între 
schivnicii înţelepciunii şi domnii pământului! O, fiu al tatălui 
tău şi al maicii tale, o, tu, cel hrănit cu dragostea mea, au 
uiţi cât de nepotrivită este înţelepciunea faţă de încârduirea 
cu mlădiţele lui Adam, mai ales dacă-s fete de crai? Şi oare 
te-ai lepădat de pacea inimii tale? Şi vrei oare ca eu să mor 
încredinţat că odată cu moartea mea are să piară şi cel mai 
de pe urmă sipet al poveţelor schivniciei? O, fiul meu, nimic 
nu este atâta de plin de bogăţie ca înfrânarea şi nimic nu 
este atâta de mulţumitor ca singurătatea! 

A opt sute patruzeci şi treia noapte ci eu răspunsei: 

— O, taică al meu şi maică, dacă n-am să pot s-o văd pe 
domniţă, măcar fie şi numai cât să-i mai arunc o privire, am 
să mor. 

Atunci dascălul meu, care mă îndrăgea, văzându-mi jalea 
şi mâhnirea, îmi spuse: 

— Copile, dacă ai vedea-o pe domniţă o dată, ţi-ar domoli 
dorurile toate? 

lar eu răspunsei: 

— Fără de nici o îndoială! 

Atunci învățătorul meu veni suspinând lângă mine, mă 
frecă peste arcul sprâncenelor cu un fel de alifie şi, în chiar 


clipita aceea, o parte din trupul meu pieri şi nu mai rămase 
la vedere din mine decât jumătate de om, un trunchi dăruit 
cu mişcare. lar dascălul meu zise: 

— Acuma du-te în cetate. Şi ai să ajungi astfel la ţinta pe 
care o jinduieşti. 

Iar eu răspunsei că ascult şi că mă supun şi ajunsei într-o 
clipire de ochi în inima sukului, unde, de cum ajunsei, mă şi 
văzui înconjurat de o mulţime fără de număr. Şi fiecare se 
uita la mine cu minunare. Şi din toate părţile veneau 
oamenii fuga să cerceteze acea făptură ciudată care nu 
avea dintr-un om decât jumătate şi care se mişca atâta de 
sprinten. Şi zvonul acelei arătări ciudate se împrăștie 
îndată în cetate şi răzbătu şi la saraiul în care sta fata 
sultanului cu mama sa. Şi amândouă doriră să-şi potolească 
nedumerirea asupra mea şi trimiseră hadâmbii să mă ia şi 
să mă ducă dinaintea lor. Şi fusei dus la sărai şi călăuzit în 
harem, unde domniţa şi mama ei îşi potoliră nedumerirea 
asupra mea, în vreme ce eu priveam. După care îi puseră 
pe hadâmbi să mă ia de acolo, iar aceştia mă duseră 
îndărăt, de unde mă luaseră. Iar eu, cu sufletul şi mai 
chinuit şi cu minţile şi mai răvăşite, mă întorsei la dascălul 
meu, în colibă. 

Şi îl găsii culcat pe rogojină, cu pieptul chinuit şi cu chipul 
galben, de parcă s-ar fi aflat pe moarte. Ci eu aveam inima 
prea rătăcită aiurea ca să mă îngrijorez în privinţa lui. Iar el 
mă întrebă cu un glas stins: 

— Ai văzut-o, o, copilul meu, pe fata sultanului? 

Şi răspunsei: 

— Am văzut-o, da e mai rău decât dacă nu as fi vă-zut-o. Şi 
de-acuma înainte sufletul meu nu are să-şi poată găsi tihna, 
dacă nu am să ajung să stau lângă ea şi să-mi satur ochii de 
bucuria de a o privi! 

Şi el îmi spuse, scoțând un suspin adânc: 

— O, preaiubite învățăcel al meu, tare mai tremur pentru 
tihna inimii tale! Of, ce legătură poate să fie vreodată între 
cei însinguraţi şi cei puternici? 


lar eu răspunsei: 

— O, părinte al meu, până ce n-am să-mi odihnesc tâmpla 
lângă tâmpla ei, până ce n-am să mă uit la ea şi n-am să-i 
ating gâtul cel vrăjitor cu mâna mea, am să mă socotesc 
peste poate de nenorocit şi am să mor de jale. 

Atunci stăpânul meu, care mă avea drag, îngrijorat şi de 
minţile mele şi de tihna inimii mele, îmi spuse, pe când 
sughiţurile îl zguduiau amarnic: 

— O, fiu al tătâne-tău şi al maică-tii, o, copile care porţi în 
tine viaţa şi uiţi cât de tulburătoare şi de stricătoare este 
femeia, hai, du-te de-ţi împlineşte toate dorurile! Ci, ca pe 
cea mai de pe urmă milă, mă rog ţie să-mi sapi chiar aici 
mormântul şi să mă îngropi fără a pune nici un fel de piatră 
de pomenire pe locul sub care am să mă hodinesc. Apleacă- 
te, fiul meu, ca să-ţi dăruiesc puterea de a-ţi ajunge ţinta. 

Iar eu, o, doamne al meu, mă plecai înspre dascălul meu, 
care mă frecă pe pleoape cu un fel de kohl dintr-un praf 
negru şi tare mărunt şi îmi spuse: 

A opt sute patruzeci şi treia noapte 

— O, ucenic al meu, iacătă că mulţumită puterilor acestui 
kohl ai ajuns nevăzut pentru ochii oamenilor. Şi poţi acuma, 
fară de nici o teamă, să-ţi împlineşti toate dorurile! Şi 
binecuvântarea lui Allah să fie asupra capului tău şi să te 
ferească, pe cât este cu putinţă, de vicleşugurile 
blestemăţiilor care împrăştie tulburarea printre cei meniţi 
sihăstriei! 

Şi, după ce rosti acestea, preacinstitul meu dascăl fu de 
parcă nici n-ar fi fost vreodată. lar eu dădui zor să-l îngrop 
într-o groapă pe care o săpai în coliba în care trăise - 
îngăduiască-l Allah întru mila sa şi deie-i loc de fală! După 
care grăbii să zbor la saraiul fetei sultanului. 

Or, cum eram de nevăzut pentru orice ochi, intrai în sărai 
fără a fi zărit şi, urmându-mi drumul, ajunsei la harem şi 
mersei de-a dreptul la iatacul domniţei. Şi o găsii pe 
domniţă culcată în crivatul ei, făcându-şi somnul de după- 
amiază şi neavând pe ea, drept orice veşmânt, decât o 


cămăşuţă lucrată dintr-un zaimf de la Mossul. lar eu, o, 
doamne al meu, care nu mai avusesem prilejul în viaţa mea 
să văd goliciunea unei femei, fusei cuprins de o înfrigurare 
ce mă făcu să uit toate înţelepciunile şi toate învăţăturile. Şi 
strigai: „Allah! Allah!" Şi strigai cu un glas atâta de tare, 
încât fata deschise ochii pe jumătate, scoțând un suspin 
adânc şi întorcându-se în pat. Da atâta tot, spre norocul 
meu. Şi rămăsei uluit că o fată atâta de gingaşă şi de 
subţire avea un dolofanei atâta de mare. Şi, tare nedumerit, 
mă apropiai şi mai mult de ea, ştiindu-mă de nevăzut, şi, 
încetişor de tot, îmi pusei degetul pe dolofanelul acela, spre 
a-l pipăi şi spre a-mi mulţumi inima în privinţa lui. Şi simţii 
că era plin şi durduliu şi untos şi brobonos. Ci nu izbuteam 
să mă dezmeticesc din uluiala în care mă aflam în ce 
priveşte mărimea lui şi mă întrebam: „De ce este aşa de 
mare? De ce este aşa de mare?" Şi tot cugetând astfel, fără 
a găsi răspunsul mulţămitor, nu pregetai să mă lipesc cu 
totul de fată. Şi făcui lucrul cu mare grijă să n-o trezesc. Şi 
când socotii că primejdia dintâi trecuse, mă încumetai la 
câteva mişcări de început. Şi binişor, binişor, copilul pe 
care-l ştii, o, doamne al meu, intră şi el în joc la rân-du-i. Ci 
se feri să fie cumva bădăran, ori să se slujească de mijloace 
vinovate, în nici un chip; şi se mulţumi şi el numai să dea 
ochii cu ceea ce până atunci nu mai văzuse. Şi nimic mai 
mult, o, doamne al meu. Şi gândirăm amândoi că, de 
această dată dintâi, era prea îndestul că ne-am putut 
întocmi o judecată. 

Ci iacătă! Taman în clipita când dam să mă scol, mă 
împinse Pârdalnicul s-o ciup pe fată, chiar în mijlocul uneia 
dintre rotunjiturile acelea uluitoare care mă lăsaseră năuc 
cu mărimea lor şi nu putui să mă împotrivesc ispitei şi 
iacătă! O ciupii pe fată de vârful rotunjiturii aceleia. Şi - 
alungat fie Cel-Viclean! 

— Durerea pe care o simţi domniţa fu atâta de ascuţită 
încât, trezită acuma y y y ' de-a binelea, sări din pat scoțând 


un țipăt de spaimă şi o chemă pe maică-sa cu strigăte 
amarnice. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi patra noapte 
urmă: durerea pe care o simţi domniţa fu atâta de ascuţită 
încât, trezită acuma de-a binelea, sări din pat scoțând un 
țipăt de spaimă şi o chemă pe maică-sa cu strigăte 
amarnice. 

Or, auzind strigătele de chemare ale fetei şi ţipetele ei a 
opt sute patruzeci şi patra noapte de spaimă şi răcnetele 
după ajutor, maică-sa o luă la fugă prinzându-şi picioarele 
în fuste şi urmată de-aproape de bătrâna doică a fetei şi de 
hadâmbi. Iar fata ţipa întruna, ducându-şi mâna acolo unde 
fusese ciupită: 

— Mă adăpostesc întru Allah de Şeitan cel bătut cu pietre! 

lar maică-sa şi bătrâna doică o întrebară amândouă 
deodată: 

— Ce-ai păţit? Ce-ai păţit? Şi pentru ce ţii mâna la 
preacinstitul? Şi ce-a păţit preacinstitul? Şi ce i s-a 
întâmplat preacinstitului? Ia arată-ne ce-a păţit 
preacinstitul! 

Iar doica se întoarse înspre hadâmbi, aruncându-le o 
privire poncişă şi le strigă: 

— Duceţi-vă mai încolo! 

Şi hadâmbii se duseră mai încolo, blestemând-o printre 
dinţi pe afurisita de babă. 

Şi-aşa! Iar eu vedeam fără să fiu văzut, mulţumită kohlului 
de la răposatul meu dascăl - aibă-l Allah întru multă mila 
lui! 

Or, aşadar, după ce maică-sa şi doica, într-o clipită, o 
năpădiră cu întrebările acelea repezite, lungindu-şi gâtul ca 
să vadă cam ce treabă putea să fie, fata, roşie de ruşine şi 
de durere, rosti într-un sfârşit: 

— Colea! Colea! Ciupitura! Ciupitura! 


lar cele două femei se uitară şi văzură pe dolofanei urma 
roşie şi umflată lăsată de degetul meu cel gros şi de cel 
mijlociu. Şi se traseră cu spaimă şi cu mirare până peste 
poate, strigând: 

— O, afurisito, cine ţi-a făcut asta? Cine ţi-a făcut asta? lar 
fata începu să plângă, spunând: 

— Habar nu am! Habar nu am! Şi adăugă: 

— Am fost ciupită aşa, pe când visam, în somn, că mâneam 
un castravete mare! 

Şi cele două femei, când auziră acele vorbe, se aplecară 
amândouă deodată şi se uitară pe sub perdele şi pe sub 
chilimuri şi pe sub poloage; şi dacă nu găsiră nimic ciudat, îi 
spuseră fetei: 

— Eşti bine încredinţată că nu te-ai ciupit singură, pe când 
dormeai? 

Ea răspunse: 

— Mai degrabă aş muri decât să mă ciup aşa de amarnic! 
Atunci bătrâna mancă îşi dete cu gândul, zicând: 

— Nu este ajutor şi scăpare decât întru Allah Prea-înaltul 
şi Atotputernicul. Acela care a ciupit-o pe fata noastră este 
vreun Fără-de-nume dintre cei Fără-de-nume care 
sălăşluiesc în văzduhuri! Şi pesemne că o fi intrat aici prin 
fereastra deschisă şi, dacă a văzut-o pe fata noastră cum 
dormea cu funduleţul gol, n-a putut să-şi înfrâneze 
îndemnul de-a o ciupi de el. Şi-asta-i ceea ce s-a întâmplat, 
hotărât! 

Şi, spunând acestea, se repezi să închidă fereastra şi uşa şi 
adăugă: 

— Înainte de-a o obloji pe fata noastră cu o cârpă înmuiată 
în apă rece şi în oţet, trebuie să dăm zor şi să-l izgonim pe 
Proclet. Şi nu-i decât un mijloc în stare să-l zgornească, şi- 
anume de-a arde în odaie nişte baligă de cămilă. Întrucât 
baligile de cămilă nu priesc nasurilor de ginni, de marezi şi 
de toţi cei fără-de-nume. lar eu stiu vorbele care trebuie să 
se rostească în vreme ce se y face afumarea! 

Şi numaidecât strigă la hadâmbii înghesuiți după uşă: 


— Daţi fuga de ne-aduceţi o târnă de baligă de cămilă! Şi 
pe când hadâmbii erau duşi să îndeplinească porunca, 
mama se apropie de fată şi o întrebă: 

— Eşti încredinţată, o, fata mea, că Pârdalnicul nu ţi-a mai 
făcut şi altceva? Şi n-ai simţit nimic din ce vreau yy) să 
spun? 

A opt sute patruzeci şi patra noapte fata spuse: 

— Nu ştiu! 

Atunci mama şi doica îşi coborâră capetele şi o cercetară 
pe fată. Şi, o, doamne al meu, văzură că, aşa cum îţi spusei, 
toate erau la loc şi că nu se afla nici un fel de urmă de vreo 
siluire nici pe dos, nici pe faţă. Ci nasul afurisitei de doici, 
care era tare pătrunzător, o făcu să spună: 

— Am simţit la fata noastră mireasma unui ginn de parte 
bărbătească! 

Şi strigă la hadâmbi: 

— Unde-s baligile, o, blestemaţilor? 

Şi tot atunci hadâmbii se şi iviră cu coşul; şi grăbiră să i-l 
dea bătrânei, prin crăpătura uşii deschise o clipită. 

Atunci baba doică, după ce strânse preşurile aşternute pe 
jos, vărsă baligile din coş pe lespezile de marmură şi le dete 
foc. Şi de îndată ce fumul începu să se ridice, baba porni să 
bolborosească peste foc nişte vorbe de nepriceput, făcând 
în vânt nişte semne vrăjitoreşti. 

Şi iacătă! Fumul de la baligile aprinse, umplând pe dată 
iatacul, îmi intră în ochi într-un chip atâta de greu de 
îndurat, încât mi se umplură de lacrimi şi fusei nevoit să mi- 
i şterg de mai multe ori cu pulpana hainei. Şi nu mă gândii, 
o, doamne al meu, că, ştergându-mă aşa, treptat-treptat 
luam şi kohlul care cu puterile lui mă făcuse de nevăzut şi 
din care, în nesocotinţa mea, uitasem să iau cu mine vreun 
pic înainte de moartea dascălului meu. 

Şi-aşa că deodată le auzii pe cele trei femei cum scot 
tustrele într-un glas nişte ţipete de spaimă, îndreptân-du-şi 
degetul înspre mine: 

— Ia uite efritul! Ia uite efritul! Ia uite efritul! 


Şi-i strigară în ajutor pe hadâmbi, care numaidecât 
năvălirăânodaieşiserepezirălamine, dândsămăomoare. Ci 
eu strigai la ei cu glasul meu cel mai cumplit: 

— Dacă îmi faceţi vreun rău cât de cât, am să-i chem y ! în 
ajutor pe fraţii mei ginni, care au să vă stârpească de pe 
faţa pământului şi-au să dărâme saraiul peste capetele 
celor care şed aici! 

Y lor atunci li se făcu frică şi se mulţumiră să mă lege 
burduf. lar baba strigă la mine: 

— 'Toate cinci degetele mele în ochiul tău drept şi toate 
celelalte cinci degete ale mele în ochiul tău stâng! 

Iar eu îi zisei: 

— Taci, o, vrăjitoare afurisită, ori îi chem pe fraţii mei 
ginni, care au să-ţi amestece lungimea cu lăţimea! 

Ei i se făcu frică atunci şi tăcu. Da numai ca să strige iar, 
peste o clipită: 

— Întrucât acesta-i un efrit, nu putem să-l omoram. Da 
putem să-l punem în lanţuri, pe toate zilele lui! 

Şi le spuse hadâmbilor: 

— Luati-l şi duceti-l la maristan, şi puneţi-i un lant de gât şi 
ferecaţi lanţul în zid. Şi spuneţi-le paznicilor că, dacă l-ar 
lăsa să scape, moartea lor va fi fără de izbavă! 

Şi hadâmbii, o, mărite sultan, pe când eu stam cu nasu-n 
pământ, mă aduseră curând şi mă aruncară în acest 
maristan avan, unde îi găsii pe cei doi soţi ai mei de mai 
înainte, care acuma-s preacinstiţii tăi cămăraşi. Şi-acesta-i, 
o, sultane al meu bun, temeiul întemniţării mele în temniţa 
de nebuni şi tot aşa şi al lanţului pe care-l port la gât. Şi ţi- 
am povestit totul, de la cap la cap, nădăjduind de la Allah şi 
de la tine că aşa am să scap din buclucul care mi-a căzut pe 
cap şi că bunătatea ta cea mare are să mă scoată din aceste 
fiare, să mă duc unde-oi vedea în zare, afară din această 
închisoare. Şi cel 'y mai bine, pe cât mi se pare, ar fi s-o iau 
cu însurătoare a opt sute patruzeci şi patra noapte pe 
domniţa după care sufletul meu moare. lar Cel-Prea-înalt, 
mai apoi, este mai presus de noi! 


După ce ascultă istorisirea aceasta, sultanul Mahmud se 
întoarse înspre vizirul său, sultanul-derviş de odinioară şi îi 
spuse: 

— lacătă cum călăuzeşte soarta întâmplările rudelor mele! 
Căci domniţa de care s-a îndrăgit tânărul este fata cea mai 
mică a răposatului sultan, părintele soţiei mele! Şi acuma 
nu ne mai rămâne decât să dăm întâmplării urmarea ce i se 
cuvine! 

Pe urmă se întoarse înspre flăcău şi îi spuse: 

— Într-adevăr, povestea ta este o poveste de-a mirările şi 
chiar dacă nu ai fi cerut-o de soţie pe fata socrului meu, eu 
tot ţi-aş fi dat-o, spre a-ţi dovedi mulţumirea pe care am 
simţit-o la vorbele tale! 

Şi porunci să i se dea jos pe dată lanţurile şi îi spuse: 

— De-acuma înainte ai să fii cel de al treilea cămăraş al 
meu; şi am să şi dau poruncile, pentru sărbătorirea nuntii 
tale cu domniţa ale cărei însuşiri le cunoşti. 

Iar flăcăul sărută dreapta mult-darnicului sultan. Şi ieşiră 
cu toţii din maristan şi se duseră la sărai, unde se dădură 
ospeţe mari şi petreceri obşteşti, cu prilejul celor două 
împăcări de mai înainte şi a însurătoarei flăcăului cu 
domniţă. Şi toată lumea din cetate, şi mici şi mari, fură 
îmbiaţi să vină la ospeţele care aveau să ţină patruzeci de 
zile şi patruzeci de nopţi, în cinstea măritişului fetei 
sultanului cu ucenicul înţeleptului şi a adunării la loc a 
acelora pe care ursita îi despărţise! 

Şi vecuiră cu toţii în desfătările inimii şi în bucuriile 
prieteniei, până la despărţirea cea de neabătut. 

— Şi-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, 
povestea cea încâlcită cu copilul din flori, care a fost sultan 
şi s-a făcut derviş călător, pentru ca pe urmă să fie rânduit 
vizir de câtre sultanul Mahmud şi despre cele ce i s-au mai 
întâmplat cu prietenul său şi cu cei trei tineri închişi ca 
nebuni la maristan. Ci Allah este cel mai mare şi cel mai 
darnic şi cel mai ştiutor! 

Pe urmă adăugă, fără a se opri: 


— Ci nu care cumva să crezi că povestea aceasta ar fi mai 
minunată ori mai pilduitoare decât Vorbele de sub cele 
nouăzeci şi nouă de capete tăiate! 

Iar sultanul Şahriar se minună: 

— Care sunt vorbele acelea, Şeherezada şi care sunt 
capetele tăiate despre care eu habar nu am? 

lar Şeherezada povesti: 

CUVINTELE DE SUB CELE NOUĂZECI ŞI NOUĂ DE 
CAPETE RETEZATE e povesteşte - ci numai Allah poate să 
osebească cele aievea şi cele neaievea şi să le despărţească 
fără de greş! 

— Că a fost odată, în vechimea vremilor, într-o cetate 
dintre cetăţile rumilor de demult, un rege de stepenă înaltă 
şi de o vrednicie de pomină, stăpân peste domnii şi peste 
împărăţii, peste tării şi peste oşti. Şi regele acela avea, mai 
scump decât toate comorile sale, un fiu tinerel care era 
desăvârşit de frumos. Şi flăcăul, feciorul regelui, nu era 
numai frumos cu desăvârşire, ci mai era dăruit şi cu o 
deşteptăciune ce minuna pământul. Şi, mai încolo, 
istorisirea aceasta nu are să fie decât adeverirea acelei 
deşteptăciuni de minunare şi a acelei frumuseți a 
beizadelei. 

Y şi, spre a-i pune la încercare însuşirile, Allah Cel- 
Preaânalt făcu vremile să ia o întorsătură rea asupra zilelor 
regelui şi ale reginei, tatăl şi mama flăcăului. Şi din rege şi 
regină cum erau, în vârful puterii şi al bogățiilor, se 
pomeniră, într-o zi, în palatul lor pustiu, mai săraci şi mai 
ticăloşiţi decât cerşetorii de pe drumurile caliciei, întrucât 
nimica nu îi este mai lesne Celui-Preaânalt decât a face să 
se năruiască domniile cele mai întemeiate şi a aduce să 
sălăşluiască în palate fiarele de pradă şi păsările de noapte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi cincea noapte 
urmă: şi mai ticăloşiţi decât cerşetorii de pe drumurile 
caliciei, întrucât nimica nu îi este mai lesne Celui-Preaânalt 


decât a face să se năruiască domniile cele mai întemeiate şi 
a aduce să sălăşluiască în palate fiarele de pradă şi păsările 
de noapte. 

Or, faţă cu întorsătura aceea aprigă a vremilor şi cu 
lovitura aceea neaşteptată a sorții, flăcăul îşi simţi inima 
cum se căleşte ca un oţel înroşit pus în apă şi luă asupra-şi 
să-i îmbărbăteze pe părinţii lui şi să-i scoată din starea în 
care se aflau. Şi îi spuse regelui cel sărăcit: 

— O, părintele meu, spune-mi, pe Allah! Ai binevoi să-ţi 
pleci auzul înspre copilul tău care ar vrea să-ţi vorbească? 

Iar regele, ridicând capul, răspunse: 

— O, fiul meu, tu eşti dăruit cu harul înţelepciunii, 
vorbeşte şi avem să ne supunem! 

lar flăcăul spuse: 

— Scoală-te, o, doamne al meu şi haide să ne ducem în 
nişte pământuri unde să nu ni se ştie nici măcar de nume. 
Căci la ce bun să te tângui dinaintea a ce nu se mai poate 
îndrepta, câtă vreme încă mai suntem stăpâni pe vremea de 
faţă? In altă parte avem să găsim o viaţă nouă şi bucurii 
proaspete! 

Iar bătrânul rigă răspunse: 

— O, copile minunat al meu, cuminte şi plin de cuviinţă, 
sfatul tău este un îndemn venit de la Domnul a opt sute 
patruzeci şi cincea noapte înţelepciunii. Şi grija pentru 
lucrul acesta să fie asupra lui Alâah şi asupra ta! 

Atunci băiatul se sculă şi, după ce pregăti toate de drum, îi 
luă pe tatăl şi pe mama sa de mână şi ieşi cu ei pe calea 
ursitei. Şi călătoriră prin câmpii şi prin pustietăţi şi nu se 
opriră din mers până ce nu ajunseră dinaintea unei cetăţi 
mari şi bine zidite. Şi flăcăul îi lăsă pe tatăl şi pe mama sa la 
umbra zidurilor şi intră singur în cetate. Şi trecătorii pe 
care îi întrebă îi spuseră că cetatea aceea era cetatea de 
scaun a unui sultan drept şi mărinimos, care era fala crailor 
şi a sultanilor. Atunci el îşi întocmi y y un gând şi o socotinţă 
şi se întoarse numaidecât la părinţii săi bătrâni şi le spuse: 


— Am de gând să vă vând sultanului din cetatea aceasta, 
care este un sultan mare. Voi ce ziceţi, o, părinţii mei? 

lar ei răspunseră: 

— O, copile al nostru, tu ştii mai bine decât noi ce se cade 
şi ce nu se cade, întrucât Cel-Preaânalt ţi-a pus duioşia în 
inimă şi toată înţelepciunea în minte. lar noi nu putem 
decât să te ascultăm cu linişte şi cu încredere, punându-ne 
nădejdea în Allah şi în tine, copilul nostru. Şi tot ce aisă 
socoteşti tu că e bine, noi avem yi! să primim! 

Şi flăcăul îi luă iarăşi de mână pe părinţii săi cei bătrâni şi 
porni cu ei înspre saraiul sultanului. Şi îi lăsă în curtea 
saraiului şi ceru să fie dus în sala împărătească, spre a vorbi 
cu Măria Sa. Şi întrucât avea o înfăţişare aleasă şi mândră, 
fu numaidecât dus în sala de primire. Şi se închină 
dinaintea sultanului care, uitându-se la el, văzu fără putinţă 
de tăgadă că era fiu de stăpân de pământuri şi îi zise: 

— Ce dor ai, o, flăcău de lumină? 

Iar băiatul, după ce mai sărută o dată pământul dintre 
mâinile sultanului, răspunse: 

— O, doamne al meu, am cu mine un prins, cucernic şi 
temător de Cel Atoatestăpân, o pildă de cinste şi de 
neprihană; şi mai am şi o prinsă, duioasă la fire şi dulce la 
purtări şi blajină la vorbă şi plină de toate însuşirile alese 
căpătate de o roabă. Şi amândoi au cunoscut zile mai bune, 
iar acuma se află prigoniţi de soartă. Pentru aceea, vreau 
să-i vând înălţimii Tale, ca să fie slujitori la picioarele tale şi 
robi la porunca ta, precum tustrei suntem bunurile vii ale 
tale. 

Când auzi din gura băiatului vorbele acestea spuse cu un 
glas vrăjitor, sultanul grăi: 

— O, flăcău fără de pereche, care vii la noi poate că din 
ceruri, dat fiind că cei doi prinşi de care îmi spui sunt 
bunuri ale tale, nu pot decât să-mi placă. Du-te degrabă să 
mi-i aduci, ca să-i văd şi să ţi-i cumpăr! 

Iar băiatul se întoarse la regele cel sărman, care era tatăl 
său şi la regina cea sărmană, care era maică-sa şi luându-i 


pe amândoi de mână, pe când ei se supuneau, îi duse 
dinaintea sultanului. 

Şi sultanul, de la cea dintâi privire pe care o aruncă 
asupra tatălui şi asupra mamei flăcăului, se minună până 
peste marginile minunării şi spuse: 

— Dacă aceştia doi sunt robi, atunci cum ar putea să mai 
fie sultani? 

Şi îi întrebă: 

— Şi sunteţi amândoi robii şi averea acestui flăcău frumos? 

lar ei răspunseră: 

— Suntem cu adevărat robii şi averea lui, după toate 
datinile, o, doamne al vremilor! 

Atunci sultanul se întoarse înspre flăcău şi îi spuse: 

— Hotărăşte tu pentru mine preţul care ţi se cuvine 
pentru vânzarea acestor doi prinşi care nu-şi au perechea 
în saraiurile sultanilor. 

A opt sute patruzeci şi cincea noapte iar tânărul spuse: 

— O, doamne al meu, nu se află comoară care să mă 
despăgubească de pierderea acestor doi prinşi. Aşa încât 
nu i-aş da nici de-ar fi plătiţi cu greutatea lor în aur şi în 
argint; ci i-aş lăsa în mâinile tale ca pe un zălog, până la 
ziua pe care ar hotări-o ursita. Şi nu vreau să-ţi cer, ca preţ 
pentru zălogirea lor vremelnică, decât un lucru care să fie 
tot atâta de scump în felul său pe cât sunt ei amândoi 
printre făpturile lui Allah. 'Ţi-aş cere, aşadar, pentru 
zălogirea prinsului meu, un cal care să fie cel mai frumos 
din grajdurile tale, cu şaua, cu frâul şi cu tot tacâmul lui; şi 
ţi-aş cere, pentru zălogirea prinsei, un rând de haine aşa 
cum poartă fiii de domni. Şi cu învoiala ca, în ziua când am 
să-ţi dau îndărăt calul şi hainele, tu să mi-i dai îndărăt pe 
cei doi prinşi, care au să fie o binecuvântare pentru tine şi 
pentru împărăţia ta. 

Iar sultanul răspunse: 

— Să fie după dorinţa ta! 

Şi pe clipă pe dată porunci să fie scos din grajduri calul cel 
mai frumos care a nechezat vreodată sub ochiul soarelui, 


un roib ca focul, cu nările tremurând, cu ochii mari şi 
rotunzi, care sforăia şi bătea pământul cu copita, gata de 
goană şi de zbor. Şi porunci apoi să se scoată din vistierie şi 
să i se dea flăcăului, care se îmbrăcă numaidecât cu ele, 
hainele cele mai frumoase cu care s-a îmbrăcat vreodată 
vreun călăreț la vreo întrecere de viteji. Şi călăreţul cel 
proaspăt se dovedi atâta de frumos, încât sultanul strigă: 

— Dacă vrei să rămâi la mine, o, voinicule, am să te acopăr 
cu binefaceri! 

Iar flăcăul spuse: 

— Allah să-ţi sporească zilele pe care le ai, o, doamne al 
vremilor! Ci orânda mea nu se află aici. Şi trebuie să mă 
duc s-o caut acolo unde mă aşteaptă. 

Şi după ce grăi astfel, îşi luă rămas-bun de la părinţi, se 
temeni dinaintea sultanului şi plecă în goana mare pe roibul 
său. Şi străbătu câmpii şi pustietăţi, ape mari şi văi adânci şi 
nu se opri din mers decât când ajunse dinaintea unei alte 
cetăţi, mai mare şi mai bine zidită decât cea dintâi. 

Or, de cum intră în cetatea aceea, un murmur ciudat se 
stârni la trecerea lui şi nişte strigăte de uimire şi de milă îl 
întâmpinau la fiecare pas. Şi îi auzea pe unii cum spuneau: 
„Păcat de tinereţile lui! Oare pentru ce va fi venind un 
călăreț atâta de frumos să se dea fără de pricină morţii?" 
Iar alţii spuneau: „Are să fie alo sutălea! Acesta-i cel mai 
frumos dintre toţi! Acesta-i fiu de crai!" Iar alţii spuneau: 
„Un tinerel atâta de fraged nu are să poată izbândi acolo 
unde atâţia învăţaţi au dat greş!" Iar murmurul şi strigătele 
de mirare nu făceau decât să sporească, pe măsură ce 
flăcăul înainta pe ulițele cetăţii. Şi înghesuiala dimprejurul 
şi de dinaintea lui ajunse până la urmă atâta de mare, încât 
nu mai putea să-şi facă roibul să păşească decât cu 
primejdia de a călca vreun târgoveţ. Şi tare nedumerit, se 
văzu nevoit să oprească şi să-i întrebe pe cei care îi 
închideau drumul: 

— Pentru ce, o, oameni buni, îl opriţi pe un străin şi calul 
lui să meargă să se odihnească de ostenelile lor? Şi pentru 


ce atâta de într-un glas nu vroiţi să-mi îngăduiţi găzduire? 

Atunci din mijlocul mulţimii ieşi un moşneag care se 
apropie de flăcău, luă calul de frâu şi spuse: 

— O, flăcău frumos, mântui-te-ar de năpastă Allah! Că 
nimenea nu poate să ocolească ursita, întrucât ursita ne e 
legată de gât, asta nici un om cu minte n-ar putea s-o 
tăgăduiască vreodată; da' că în toiul unei tinereţi în floare, 
câte unul se apucă fără de socotinţă să se repeadă în 
braţele morţii, iacătă o treabă ce tine de sminteală. 

A opt sute patruzeci şi cincea noapte noi roţi, aşadar, ne 
rugăm ţie fierbinte, iar eu mă rog în numele tuturor 
târgoveţilor de aici, o, preafalnice străine, să faci cale 
întoarsă şi să nu-ţi duci aşa sufletul la o pieire fără de 
scăpare! lar băiatul răspunse: 

— O, preacinstite şeic, nu am intrat în cetatea voastră cu 
gândul să mor! Care-i, aşadar, ciudatul necaz ce parea mă 
paşte şi care-i primejdia acelei morţi pe care o am de 
înfruntat? 

Iar bătrânul răspunse: 

— De este adevărat, precum ne arată vorbele tale, că nu 
ştii nimic despre năpasta ce te aşteaptă dacă ai să mergi 
mai departe pe drumul acesta, păi atunci hai să-ţi arăt care- 
i necazul! 

Şi în tăcerea mulţimii spuse: 

— O, fecior de crai, o, flăcău preafrumos fără de seamăn 
pe lume, află că fata sultanului nostru este o domniţă care, 
nu încape îndoială, este fata cea mai frumoasă dintre toate 
fetele din vremile de-acum. Or, fata a hotărât să nu se 
mărite decât cu acela care are să răspundă în chip 
mulţumitor la toate întrebările pe care i le pune ea; ci, în 
schimb, cu învoiala ca moartea să fie osânda aceluia ce nu 
are să ştie a-i ghici gândul ori are să lase a trece vreo 
întrebare fără a răspunde la ea cu vorbele de cuviinţă. Şi 
până acuma a şi dus la tăiere, în felul acesta, capetele a 
nouăzeci şi nouă de flăcăi, toţi feciori de crai, de emiri ori 
de oameni de seamă, printre care se aflau unii dăscăliţi în 


toate laturile învățăturilor omeneşti. Şi fata stăpânului 
nostru şade ziua în vârful unui turn ce stăpâneşte peste 
cetate şi de acolo de sus pune ea întrebările către acei 
tineri ce se înfăţişează să le dezlege. Aşa că iacătă-te 
prevestit! Şi Allah fie cu tine! Aibi milă de tinereţile tale şi 
nu pregeta să te întorci la tatăl tău şi la maica ta, care te au 
drag, ca nu care cumva domniţa să audă zvonindu-se 
despre sosirea ta şi să poruncească să fii dus dinaintea ei. 
Şi Allah ferească-te de toată răutatea, o, flăcăule frumos! 

Când auzi vorbele moşneagului, tânărul beizadea 
răspunse: 

— Chiar la domniţa voastră mă aşteaptă ursita mea. O, voi 
toţi, arătaţi-mi drumul! 

Atunci din toată mulţimea se revărsă un potop de oftaturi 
şi de gemete, de bocete şi de văicăreli. Iar împrejurul 
flăcăului se ridicară nişte strigăte ce spuneau: „Se duce la 
moarte! La moarte! E alo sutălea! Alo sutălea!" Şi tot 
puhoiul de lume se porni pe urma lui. Şi mergea însoţit de 
un potop de inşi, care îşi închiseseră prăvăliile şi îşi lăsaseră 
baltă îndeletnicirile, ca să se ia după el. Şi călca astfel 
înainte pe drumul ce ducea la orânda lui. 

Şi ajunse în curând dinaintea turnului şi o zări pe terasa 
acelui turn pe domniţa ce şedea în jeţul ei, împodobită cu 
purpura împărătească şi împresurată de roabele sale 
tinere, îmbrăcate în purpură ca şi ea. Şi nu se întrezărea 
din chipul domniţei, acoperit cu un iaşmac roşu, decât două 
gemme întunecate, care erau ochii ei, asemeni cu două 
lacuri negre luminate de dinăuntru. Şi de jur împrejurul 
terasei, dedesubtul domniţei, spânzurate la rând unul lângă 
altul, se bălăngăneau nouăzeci şi nouă de capete retezate. 

Atunci tânărul beizadea îşi opri calul la oarecare 
depărtare de turn, aşa fel ca s-o vadă pe domniţă şi să fie şi 
el văzut de ea, să audă şi să fie auzit. Şi la priveliştea aceea, 
toată zarva mulţimii se stinse. Şi în mijlocul tăcerii, glasul 
domniţei se auzi rostind: 


— Întrucât eşti cel de al o sutălea, o, neînfricatule flăcău, 
pesemne că, fără de îndoială, eşti gata să răspunzi la 
întrebările mele? 

Şi flăcăul, stând falnic pe calul său, răspunse: 

A opt sute patruzeci şi cincea noapte 

— Sunt gata, o, domniţă! 

Şi tăcerea se făcu şi mai deplină, iar domniţa grăi: 

— Atunci spune-mi, de început, fără a şovăi, o, flă-căule, 
după ce ai să-ţi arunci ochii asupra mea şi asupra celor care 
mă înconjoară, cu ce mă asemui eu şi cu ce se asemuie ele, 
stând aici în vârful turnului! 

Şi tânărul, după ce îşi aruncă ochii asupra domniţei şi 
asupra celor care o înconjurau, răspunse fără a şovăi: 

— O, domniţă, tu te asemuieşti cu o idoliţă, iar cele care te 
înconjoară se asemuiesc cu slujitoarele idoliţei. Iar tu te mai 
asemuieşti şi cu soarele, iar tinerele care te înconjoară se 
asemuiesc cu razele soarelui. Şi, tot aşa, tu te asemuieşti cu 
luna, iar aceste tinere cu stelele care slujesc de alai lunii. Şi 
te mai asemuiesc, într-un sfârşit, cu luna nissanului, care 
este luna florilor; iar pe toate aceste tinere le asemuiesc cu 
florile pe care le învie cu adierea sa luna nissanului. 

Când auzi răspunsul acela, pe care mulţimea îl primi cu un 
murmur de minunare, domniţa se arătă multu-mită şi 
spuse: 

— Ai strălucit, o, tinere, iar răspunsul tău cel dintâi nu-ţi 
aduce moartea. Ci întrucât ai ştiut să dezlegi întrebarea 
mea dintâi, asemuindu-ne, pe mine şi pe aceste fete, mai 
întâi cu o idoliţă şi cu slujitoarele idoliţei, pe urmă cu 
soarele şi razele soarelui, pe urmă cu luna şi cu stelele ce 
alcătuiesc alaiul lunii, şi, la sfârşit, cu luna nissanului şi cu 
florile ce răsar în luna nissanului, nu am să-ţi pun vreo 
întrebare nici prea încurcată, nici prea grea de dezlegat. Şi 
am să te întreb mai întâi să-mi spui ce înseamnă de fapt 
cuvintele: „Dă-i miresei Apusului pe fiul sultanului 
Răsăritului şi din ei se va naşte un copil ce va fi sultanul 
chipurilor frumoase". 


lar flăcăul, fără a şovâi o clipită, răspunse: 

— O, domniţă, cuvintele acestea închid toată taina pietrei 
filosofale şi vor să zică misticeşte că: „Pune să se îmbie cu 
umezeala ce vine din Apus pământul cel adamic neprihănit 
care vine din Răsărit şi din această amestecare se va zămisli 
mercuriul filozoficesc, care-i Atotputernic în fire şi care va 
zămisli soarele şi va zămisli aurul, care-i fiul soarelui şi luna 
şi argintul, care-i fiul lunei şi care schimbă pietrele în 
diamante." în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada 
văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi şasea noapte 
urmă: „. va zămisli soarele şi va zămisli aurul, care-i fiul 
soarelui şi luna şi argintul, care-i fiul lunei şi care va 
schimba pietrele în diamante." 

Şi, auzind răspunsul acesta, domniţa făcu un semn de 
adeverire şi spuse: 

— Întrucât, o, tinere, ai ştiut să lămureşti tâlcul ascuns al 
împerecherii fiului Răsăritului cu fiica Apusului, ai scăpat şi 
de data aceasta de moartea spânzurată deasupra capului 
tău. Da ai putea să-mi spui acuma pe ce se întemeiază 
virtuțile talismanelor? 

Şi flăcăul, de pe calul său, răspunse: 

— O, domniţă, talismanele îşi datoresc însuşirile cele 
minunate şi puterile cele năzdrăvane literelor ce le 
alcătuiesc, căci literele au legătură cu duhurile şi nu se află 
nici o literă în limbă care să nu fie sub ocârmuirea unui duh. 
Dar dacă mă întrebi ce-i acela un duh, îţi voi spune că este o 
sclipire ori o revărsare a virtuţilor Atotputinţei şi însuşirilor 
Celui-Preaânalt. Iar duhurile ce lăbăduiesc a opt sute 
patruzeci şi şasea noapte în lumea cugetului le diriguiesc 
pe cele care sălăşluiesc în lumea cerurilor; iar duhurile care 
locuiesc în lumea cerurilor le diriguiesc pe cele din lumea 
de sub lună. Şi literele alcătuiesc cuvinte, iar cuvintele 
izvodesc oracolele; şi numai duhurile înfăţişate de litere şi 
îngemănate în oracolele scrise pe talismane săvârşesc 
minunile care îi uimesc pe oamenii de rând, însă nu-i 


tulbură deloc pe cei înţelepţi, care cunosc bine puterea 
cuvintelor şi ştiu că totdeauna cuvintele vor dirigui lumea şi 
că totdeauna cuvintele scrise sau rostite pot să răstoarne 
domniile şi să spulbere împărăţiile! 

Iar când auzi răspunsul acesta, pe care mulţimea îl 
întâmpină cu strigăte de bucurie şi de minunare, domniţa 
spuse: 

— Ai strălucit, o, tinere, lămurindu-mi puterea cuvintelor şi 
a vorbelor care diriguie lumea şi sunt mai puternice decât 
toţi craii. Ci nu ştiu dacă ai să poţi răspunde şi la întrebarea 
pe care iacăt-o! Vei şti tu, aşadar, să-mi spui care sunt cei 
doi vrăjmaşi veşnici? 

lar flăcăul, de pe calul său, răspunse: 

— O, domniţă, nu am să spun că acei doi vrăjmaşi veşnici 
sunt cerul şi pământul, întrucât depărtarea care îi desparte 
nu este vreun răspas adevărat, dat fiind că depărtarea 
aceasta şi răspasul acesta, ce se par a fi nişte genuni, pot să 
fie umplute într-o clipită, iar cerul poate să se împreune cu 
pământul în mai puţin de-o clipire de ochi: întrucât, spre a 
se făptui această împreunare, nu este trebuinţă nici de oşti 
de ginnii ori de făpturi omeneşti, nici de potop de aripi, ci 
numa de un lucru care este mai tare decât toate puterile 
ginnilor şi ale oamenilor şi care-i mai uşor şi mai dăruit cu 
virtute decât aripile vulturului ori ale porumbelului, iar 
acesta-i rugăciunea! Şi nu am să-ţi spun, o, domniţă, că acei 
doi vrăjmaşi veşnici sunt noaptea şi ziua, dat fiind că 
dimineaţa le împreună, iar înserarea le desparte, rând pe 
rând. Şi nu am să-ţi spun că acei doi vrăjmaşi veşnici sunt 
soarele şi luna, întrucât acestea luminează pământul şi sunt 
legate prin aceleaşi binefaceri. Şi nu am să-ţi spun că acei 
doi vrăjmaşi veşnici sunt sufletul şi trupul, întrucât dacă noi 
îl cunoaştem pe unul, nu ştim nimic despre celălalt şi nu 
poţi să-ţi dai o părere despre ceea ce nu cunoşti! Dar îţi 
mărturisesc, o, domniţă, că acei doi vrăjmaşi veşnici sunt 
moartea şi viaţa, întrucât amândouă sunt la fel de rele şi 
una ca şi cealaltă, de vreme ce se slujesc de făptura 


zămislită ca de o jucărie, se înfruntă fără de răgaz pe seama 
acestei jucării şi, până la urmă, jucăria ajunge să fie jertfa 
cea adevărată a jocului lor, pe când ele nu fac decât să 
sporească şi să înflorească. Într-adevăr, iată-i pe cei doi 
vrăjmaşi veşnici, vrăjmaşi ai lor înşişi şi vrăjmaşi ai 
făpturilor. 

Când auzi răspunsul acesta al flăcăului, toată mulţimea 
strigă într-un singur glas: 

— Laudă Aceluia carele te-a dăruit cu atâta deşteptă-ciune 
şi carele ţi-a împodobit mintea cu atâta judecată şi ştiinţă! 

Iar dominţa, stând în turn în mijlocul tinerelor ei, 
îmbrăcate ca şi ea în purpură împărătească, spuse: 

— Ai strălucit, o, tinere, în răspunsul tău despre cei doi 
vrăjmaşi ai lor înşişi şi vrăjmaşi ai făpturilor. Ci eu nu sunt 
încredinţată că acum ai să mai răspunzi şi la întrebarea pe 
care am să ţi-o pun. Poţi tu, aşadar, să-mi spui care este 
arborele cu douăsprezece ramuri, purtând pe fiecare 
ramură câte doi ciorchini, unui alcătuit din treizeci de 
poame albe, iar celălalt din treizeci de poame negre? 

Şi flăcăul răspunse, fără a şovăi: 

— Întrebarea aceasta, o, domniţă, poate să fie dezlegată şi 
de un copil. Întrucât arborele acela nu este decât anul, A 
opt sute patruzeci şi şasea noapte care are douăsprezece 
luni, alcătuite fiecare din două părţi, cei doi ciorchini; căci 
fiecare ciorchine poartă treizeci de nopţi, care sunt cele 
treizeci de poame negre şi treizeci de zile, care sunt cele 
treizeci de poame albe! 

Şi răspunsul acesta, primit cu minunare, ca şi cele de 
dinainte, o făcu pe domniţă să spună: 

— Ai strălucit, o, tinere. Ci socoţi tu că ai mai putea să-mi 
spui şi care este pământul ce n-a văzut soarele decât o 
dată? 

El răspunse: 

— Este fundul Mării Roşii, când cu trecerea fiilor lui Israel, 
sub poruncile lui Moise - cu ei fie rugăciunea şi pacea! 

Ea spuse: 


— Da, de bună seamă! Ci poţi să-mi spui cine a născocit 
toaca? 

El răspunse: 

— Cel care a născocit toaca nu-i altul decât Noe, când se 
afla pe avlia arcei sale! 

Ea spuse: 

— Da! Ci ai putea să-mi spui care este fapta nelegiuită pe 
care o săvârşeşti şi nu o săvârşeşti? 

El răspunse: 

— Este rugăciunea de om beat! Ea întrebă: 

— Da care este locul de pe pământ cel mai aproape de 
cer? Este un munte ori o câmpie? 

El răspunse: 

— Este Kaaba cea sfântă, de la Mecca! Ea spuse: 

— Ai strălucit! Da poţi să-mi dezvăluieşti care este lucrul 
cel amar care se cade să fie ţinut ascuns? 

El răspunse: 

— Este sărăcia, o, domniţă! Întrucât, măcar că sunt tânăr, 
eu am şi gustat sărăcia, şi, măcar că sunt fiu de domn, i-am 
cunoscut amarul. Şi am găsit că este mai amară decât 
smirna şi decât pelinul! Şi se cuvine s-o ascunzi de orice 
ochi, întrucât şi prietenii şi vecinii şi-ar râde cei dintâi de 
tine, iar văicărelile nu ar aduce decât silă. 

Ea spuse: 

— Ai vorbit cu dreptate şi după gândul meu. Da poţi să-mi 
spui care este lucrul cel mai de preţ, după sănătate? 

El răspunse: 

— Acela-i prietenia, când se întemeiază pe dragoste. Ci 
pentru a găsi prietenul în stare de o dragoste adevărată, se 
cere mai întâi să-l încerci şi numai pe urmă să-l alegi. Şi 
odată ce ţi l-ai ales pe un asemenea prieten de inimă, nu 
trebuie să te mai desparţi de el niciodată: căci pe cel de-al 
doilea nu l-ai ţine mult. Pentru aceea, înainte de a-l alege, 
trebuie să-l cercetezi bine, ca să vezi dacă este înţelept ori 
nevolnic la minte; căci mai degrabă se face albă o cioară, 
decât să ajungă un nevolnic la minte să priceapă 


înţelepciunea; căci vorbele celui înţelept, chiar dacă ne 

lovesc ca bătui, sunt mai de dorit decât laudele şi florile 
nerodului: întrucât înțeleptul nu lasă să-i scape din gură 
vreo vorbă până ce nu şi-a cercetat inima. 

Ea întrebă: 

— Şi care este pomul cel mai anevoie de altoit? Iar flăcăul 
răspunse, fără a şovăi: 

— Este firea cea rea! Se povesteşte că un pom fusese sădit 
pe malul unor ape într-un pământ prielnic; iar el nu da 
roade. Şi stăpânul lui, după ce a risipit cu el toate îngrijirile, 
fără a dobândi nici rodul cel mai mărunt, a vrut să-l taie; 
atunci pomul i-a spus: „Mută-mă în alt loc şi am să dau 
roade!" Iar stăpânul lui i-a zis: „Eşti aici pe malul apelor şi 
n-ai rodit nimic. Cum ai să fii rodnic a opt sute patruzeci şi 
şasea noapte dacă am să te mut în altă parte?" Şi l-a tăiat! 
Iar tânărul se opri o clipă, după care spuse: 

— Se povesteşte, tot aşa, că într-o zi un lup a fost dat la 
scoală, ca să înveţe a citi. Şi dascălul, ca să-l înveţe y'yy' 
> părţile de vorbire, îi spunea: „Alef, ba, ta."; iar lupul 
răspundea: „Oaie, ied, miel.", pentru că numai astea erau în 
cugetul şi firea lui. Şi se mai povesteşte, tot aşa, că un oma 
vrut să-l deprindă pe un măgar să trăiască în curăţenie; şi a 
vrut să-l dedea cu gustul lucrurilor alese; şi l-a băgat pe 
măgar într-un hammam, unde a fost scăldat şi a fost 
parfumat şi a fost dus într-o sală falnică şi a fost pus să şadă 
pe un chilim scump. Şi iacătă că măgarul a făcut toate 
necuviinţele pe care poate să le facă un măgar slobod într-o 
pajişte, de la vuvăiturile cele mai nesimţite până la 
ticăloşiile cele mai deşănţate. După care a răsturnat pe 
Chilim, cu capul, căţuia de aramă care era plină cu cenuşă şi 
a început să se tăvălească în cenuşă, cu toate patru 
picioarele în sus şi cu urechile pe spate, frecându-şi 
spinarea şi năclăindu-se după plac. lar stăpânu-său le-a 
spus robilor care dăduseră fuga să-l pedepsească: „Lăsaţi-l 
să se tăvălească, pe urmă luaţi-l şi daţi-i drumul în oborul 
lui. Căci nu aveţi să puteţi a-i schimba firea". Şi se mai 


povesteşte, într-un sfârşit, că s-a spus într-o zi unei pisici: 
„Stăpâneşte-te să mai furi şi avem să-ţi facem un gherdan 
de aur şi, în fiecare avem să-ţi dăm să mănânci ficat şi 
bojoci şi rărunchi şi oscioare de pui şi şoricei". lar pisica a 
răspuns cinstit: „Furtişagul a fost meseria tatălui meu şi a 
bunicului meu, cum vreţi voi să mă las de el, ca să vă fac 
cheful?" Şi-aşa. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi-aşa! 

Iar tânărul crăişor, după ce vorbi astfel despre năravurile 
şi despre firea omului, spuse: 

— O, domniţă, nu mai am nimica de adăugat! Atunci, din 
mijlocul mulţimii strânse sub turn, un val de strigăte de 
minunare se ridică spre cer. lar domniţa spuse: 

— Hotărât, o, tinere, ai biruit. Ci întrebările nu s-au 
isprăvit şi trebuie, pentru ca învoiala să fie împlinită, să te 
cercetez până la ceasul rugăciunii de seară! 

lar flăcăul spuse: 

— O, domniţă, poţi să-mi pui încă toate întrebările câte ţi s- 
ar părea de nedezlegat şi, cu ajutorul Celui-Preaânalt, am 
să le dezleg. Drept aceea mă rog ţie să nu-ţi osteneşti glasul 
tot întrebându-mă aşa, ci îngăduie-mi să-ţi spun că, fără de 
nici o îndoială, este mai de dorit să-ţi pun şi eu o întrebare. 
lar dacă ai să răspunzi, să mi se taie capul, precum a fost 
tăiat şi celor de dinaintea mea; ci dacă nu ai să răspunzi, 
căsătoria noastră să fie săvârşită fără de zăbavă! 

lar domniţa spuse: 

— Pune întrebarea, întrucât primesc învoiala! Şi flăcăul 
întrebă: 

— Poţi să-mi spui, o, domniţă, cum se face că eu, robul tău, 
stând aici călare pe calul acesta de soi, pot să fiu totodată 
călare pe chiar tatăl meu şi cum se poate ca, fiind cu totul în 
bătaia tuturor ochilor, să fiu ascuns în hainele maicii mele? 


lar domniţa cugetă vreme de un ceas şi nu izbuti să a opt 
sute patruzeci şi şaptea noapte găsească nici un răspuns. Şi 
zise: 

— Lămureşte asta chiar tu! 

Atunci flăcăul, dinaintea întregului norod adunat, istorisi 
domniţei toată povestea lui, de la început până la sfârşit, 
fără a uita nici un amănunt. Ci nu are nici un rost s-o mai 
spunem o dată. Şi adăugă: 

— Şi iacătă cum, schimbându-l pe tatăl meu, regele, 
pentru calul acesta şi pe mama mea, regina, pentru hainele 
acestea, mă aflu călare pe chiar părintele meu şi stau 
ascuns în hainele mamei mele! 

Şi-atâta! 

Şi iacă-aşa flăcăul, fiul regelui sărac şi al reginei sărace 
ajunse soţul domniţei celei cu întrebări de dezlegat. Şi iacă- 
aşa, ajungând sultan la moartea tatălui soţiei sale, putu să 
dea calul şi straiele îndărăt aceluia care i le împrumutase, 
sultanul din cetatea aceea şi să-i aducă lângă sine şi pe 
tătâne-său şi pe mumână-sa, ca să trăiască laolaltă cu ei şi 
cu soţia sa, peste marginile desfătărilor şi ale huzururilor. 
Şi-aceasta-i povestea cu flăcăul care spunea vorbe iscusite 
sub cele nouăzeci şi nouă de că-păţâni retezate. Ci Allah 
este mai ştiutor! 

lar Şeherezada, după ce istorisi aşa povestea aceasta, 
tăcu. lar sultanul Şahriar spuse: 

— Mi-au plăcut, Șeherezada, vorbele flăcăului. Ci-i multă 
vreme de când nu mi-ai mai povestit snoave din cele scurte 
şi zemoase şi tare mi-e teamă să nu ţi se fi isprăvit sacul cu 
ele. 

lar Şeherezada răspunse repede: 

— Snoavele cele scurte sunt cele pe care le ştiu cel mai 
bine, o, norocitule sultan. Şi, de altminteri, nu vreau să 
zăbovesc a-ţi face dovada! 

Şi numaidecât Șeherezada spuse: 

TICĂLOŞIA SOŢIILOR i s-a povestit, o, norocitule sultan, 
că a fost odată, trăitor la curtea unui oarecare sultan, un 


oarecare ins care era măscărici de meseria lui şi neînsurat 
ca stare. Or, într-o bună zi, sultanul stăpânul său îi spuse: 

— O, taică al înţelepciunii, eşti becher şi chiar că vreau să 
te văd însurat. 

lar măscăriciul răspunse: 

— O, doamne al vremilor, pe viaţa ta! Izbăveşte-mă de 
bucuria asta! Că eu sunt om burlac şi mult mă tem de 
partea cu pricina. Zău, chiar aşa, mult mă tem să nu dau 
peste vreo stricată şi înşelătoare, ori peste vreo dezmăţată 
de soi rău, şi-atunci ce mă fac? Fie-ţi milă, o, doamne al 
vremilor, nu mă sili să ajung prea fericit, în pofida 
metehnelor şi a nevolniciei mele. 

Iar sultanul, la vorbele acestea, se puse pe un râs de căzu 
pe spate. Şi spuse: 

— Ba nu! Chiar astăzi trebuie să te însori! 

Şi soitariul făcu o mutră spăşită, lăsă capu-n jos, îşi 
încrucişă mâinile pe piept şi răspunse oftând: 

— 'Taiieb! Bun şi-aşa! E bine! 

Atunci sultanul porunci să fie chemat vizirul său cel mare 
şi îi spuse: 

— Trebuie să se găsească, pentru credinciosul nostru 
slujitor de colea, o soţie care să fie frumoasă şi fără de a opt 
sute patruzeci şi şaptea noapte cusur ca purtare şi plină de 
cuviinţă şi de sfioşenie. 

Iar vizirul răspunse cu ascultare şi cu supunere şi plecă pe 
dată să caute o slujnică bătrână de la sărai, căreia îi porunci 
să rostuiască numaidecât pentru măscăriciul sultanului o 
soţie care să îndeplinească însuşirile spuse mai înainte. lar 
bătrâna nu se află luată pe nepregătite; şi se ridică pe clipă 
pe dată şi-i rostui de soţie măscăriciului o tinerică, aşa şi- 
aşa. Şi se sărbători, cununia chiar în ziua aceea. Iar 
sultanul fu mulţumit y şi nu pregetă să-l copere pe soitariul 
său cu daruri şi cu hatâruri, cu prilejul nunţii. 

Or, măscăriciul trăi în tihnă cu nevastă-sa vreme de o 
jumătate de an, ori poate că şapte luni. După care pâţi ceea 
ce păţi, căci nimenea nu scapă de scrisa lui. 


Într-adevăr, femeia cu care sultanul îl însurase avusese 
răgaz destul ca să-şi ia, pentru desfătarea ei, patru bărbaţi, 
afară de soţul ei, taman patru şi de patru feluri. lar cel 
dintâi dintre drăguţii de ibovnici era de meserie plăcintar; 
cel de al doilea era zarzavagiu; cel de al treilea era măcelar 
de carne de oaie; iar cel de al patrulea era mai de soi, 
întrucât era baş-clarinet în meterhaneaua sultanului, şi şeic 
al isnafului clarinetiştilor, ' y y y ' un ins de vază. 

Şi, dar, într-o zi, soitariul, biv-holteiul, proaspătul taică al 
coarnelor, fiind chemat dis-de-dimineaţă la sultan, îşi lăsă 
nevasta în pat şi zori să plece la sărai. Şi se brodi că în 
dimineaţa aceea plăcintarul se simţi chefos de împreunare 
şi, prilejuindu-se de plecarea soţului, veni să bată la usa 
nevestuicii. lar ea îi deschise şi-i spuse: 

— Astăzi ai venit mai de dimineaţă ca de obicei. 

Y iar el îi răspunse: 

— Hei, uallah, ai dreptate! Da în dimineaţa aceasta, după 
ce îmi pregătii aluatul spre a-mi întocmi tăvile cu plăcinte şi 
după ce-l bătui şi-l întinsei şi-l făcui foi şi stam gata să-l 
umplu cu fistic şi cu migdale, băgai de seamă că era un ceas 
cam prea timpuriu şi că muşteriii încă nu erau pe cale de-a 
veni. Atunci zisei în sine-mi: „O, Cutare, ia scoală-te şi 
scutură-te de făina de pe haine şi du-te în dimineaţa 
aceasta proaspătă la Cutărică; şi petrece-ţi cu ea, întrucât e 
femeie petrecăreaţă". 

Şi codana răspunse: 

— Bine te-ai gândit, pe Allah! 

Şi, într-o clipită, se dovedi faţă de el ca un aluat sub 
întinzător, iar el faţă de ea ca o umplutură într-o plăcintă. Şi 
nici nu-şi isprăviră ei bine treaba, că şi auziră nişte bătăi în 
uşă. lar plăcintarul o întrebă pe femeie: 

— Cine-ar putea să fie? Şi ea răspunse: 

— Habar n-am. Da până una alta, fugi de te ascunde la 
umblătoare. 

Şi plăcintarul, spre mai deplină pază, zori să se ducă şi să 
se încuie acolo unde îi spusese femeia. 


lar femeia deschise uşa şi-l văzu dinainte-i pe cel de al 
doilea mândruţ al ei, zarzavagiul, care îi aducea în dar o 
chită de legume trufanda. Şi ea îi spuse: 

— E cam devreme, şi ceasul acesta nu-i ceasul tău. lar el îi 
spuse: 

— Pe Allah! Ai dreptate. Ci, pe când mă întorceam în 
dimineaţa aceasta de la zarzavageria mea, îmi zisei în mine: 
„O, Cutare, ceasul este într-adevăr prea devreme pentru 
suk şi ai face mai bine să te duci să-i dai chita aceasta de 
zarzavat proaspăt Cutăricăi, care are să-ţi bucure inima, 
întrucât e femeie tare dulce." 

A opt sute patruzeci şi şaptea noapte şi femeia spuse: 

— Atunci fii binevenit! 

Şi îi bucură inima, iar el îi dete ce-i plăcea ei mai mult, un 
castravete falnic şi un praz de preţ. Şi nici nu sfârşiseră 
bine treaba cu zarzavaturile, că şi auziră nişte bătăi în uşă; 
iar el întrebă: 

— Cine-i? 

Şi ea răspunse: 

— Nu ştiu, da tu du-te repede, până una alta şi as-cunde-te 
la umblători. 

Iar el zori să se ducă şi să se încuie acolo înlăuntru. 

Y şi găsi locul prins de către plăcintar şi îi spuse: 

— Cine eşti? Şi ce faci aici? 

lar celălalt răspunse: 

— Sunt ceea ce eşti, şi fac ceea ce vii să faci şi tu. 

)'yy şi se rânduiră unul lângă celălalt, zarzavagiul ţinând 
pe umăr chita de legume pe care codana îl povăţuise s-o ia 
cu el ca să nu i se dea în vileag venirea în casă. 

Or, estimp, nevestica se duse să deschidă uşa. Şi ia-cătă-l 
dinainte-i pe cel de-al treilea drăguţ, măcelarul, care venea 
să-i aducă în dar o blană frumoasă de berbec, cu lâna 
creaţă şi cu coarnele nedate jos. Iar ea îi spuse: 

— Cam devreme! Cam devreme! lar el răspunse: 

— Ei, da, pe Allah! Tocmai înjunghiasem oile de vânzare şi 
le atârnasem în cinghire în prăvălie, când îmi zisei: „O, 


Cutare, sukurile încă-s pustii şi-ai face mai bine să te duci 
să-i dai în dar Cutâricâi blana aceasta împodobită cu 
coarnele ei, din care să-şi facă un preşu-leţ moale. Şi, cum 
Cutărică este plină de dulceaţă, are să-ţi facă dimineaţa 
aceasta mai albă ca de obicei." 

Şi ea răspunse: 

— Intră, atunci! 

Şi se arătă fată de el mai dulce decât coada unui berbec 
de-al gras, iar el îi dete ceea ce dă unei oi berbecul. Şi nu 
apucară ei să sfârşească de luat şi de dat, că şi auziră nişte 
bătăi în uşă. Iar ea îi spuse: 

— Haide şi repede! Ia-ţi blana cu coarne şi du-te de te 
ascunde la umblători! 

lar el făcu ce-i spuse ea. Şi găsi umblătorile prinse de 
plăcintar şi de zarzavagiu; şi le aruncă acestora salama- 
lecul, iar ei îi răspunseră la salamalec; şi îi întrebă: 

— Pentru care pricină vă aflaţi aici? lar ei răspunseră: 

— Pentru pricina pentru care te afli şi tu! El atunci se 
rândui lângă ei, la umblători. Estimp, femeia, ducându-se să 
deschidă, îl văzu dinainte-i pe cel de-al patrulea iubit, 
căpetenia clarine-ţilor din meterhaneaua sultanului. Şi îl 
pofti să intre, spunându-i: 

— Chiar că vii la un ceas mai devreme ca de obicei, în 
dimineaţa aceasta. 

Şi el răspunse: 

— Pe Allah! Ai dreptate. Ci, în dimineaţa aceasta, plecând 
de-acasă ca să mă duc să-i dăscălesc pe cântăreții 
sultanului, băgai de seamă că era un ceas cam prea de 
dimineaţă, şi zisei în sine-mi: „O, Cutare, bine ai face să te 
duci şi să aştepţi ceasul de dăscăleală la Cutărică, femeie 
dulce şi care are să te facă să petreci cele mai desfătate 
clipe." 

lar ea răspunse: 

— Socoteala-i minunată. 

Şi cântară la clarinet; şi nu sfârşiră ei încă bine cel a opt 
sute patruzeci şi opta noapte dintâi cântec, că şi auziră 


nişte bătăi zorite în uşă. Şi baş-clarinetul o întrebă pe 
drăguţa sa: 

— Cine-i? Ea răspunse: 

— Singur Allah este Atoateştiutor, da poate c-o fi bărbatu- 
meu. Şi bine-ai face să dai fuga şi să te încui, cu clarinetul 
tău, la umblători. 

lar el zori să se supună, şi-i găsi la locul cu pricina pe 
plăcintar, pe zarzavagiu şi pe măcelar. Şi le zise: 

— Pacea fie cu voi, o, tovarăşilor! Ce faceţi, rânduiţi ''yy!' 
> aşa în locul acesta osebit? 

lar ei răspunseră: 

— Şi cu tine să fie pacea şi milele lui Allah şi 
binecuvântările lui! Facem aici ceea ce ai venit să faci şi tu! 

Şi se rândui şi el, ca al patrulea, lângă ei. Şi-asadar, cel de- 
al cincilea care bătuse la uşă era y y ') chiar măscăriciul 
sultanului, soţul codanei. Şi se ţinea ' y y y cu mâinile de 
burtă şi spunea: 

— Izgonit fie Cel-Rău, pârdalnicul! Dă-mi degrabă o 
fiertură de anison şi de fenicel, o, nevastă! Îmi fierbe 
pântecele! Îmi fierbe pântecele! Şi nu mi-a îngăduit să stau 
mai mult cu sultanul, şi-am venit să mă culc! 

'y dă-mi o fiertură de anison şi de fenicel, o, nevastă! 

Şi dete fuga drept la umblători, fără a băga de seamă 
spaima neveste-sii, şi, când deschise uşa, îi văzu pe cei 
patru inşi stând pe vine şi rânduiţi frumos pe scânduri, 
deasupra haznalei, unul dinaintea celuilalt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi opta noapte a 
opt sute patruzeci şi opta noapte urmă: 

Şi dete fuga drept la umblători, fără a băga de seamă 
spaima neveste-sii, şi, când deschise uşa, îi văzu pe cei 
patru inşi stând pe vine şi rânduiţi frumos pe scânduri, 
deasupra haznalei, unul dinaintea celuilalt. 

La priveliştea aceea, măscăriciul sultanului nu mai avu nici 
o îndoială în ce priveşte ocara lui. Şi întrucât era plin de 


chibzuinţă şi de isteciune, îşi zise: „Dacă mă arăt gata să-i 
pedepsesc cumva, au să mă omoare fără de izbavă. Încât 
cel mai bine-i să fac pe prostul." Şi, cugetând aşa, se aruncă 
în genunchi la uşa umblătoarei şi strigă la cei patru 
ipochimeni ghemuiţi pe vine: 

— O, preasfinţilor trimişi de Allah, vă cunosc! Tu, cel plin 
de pete de lepră albă şi pe care ochii nepricepuţi ai 
neştiutorilor te-ar lua de plăcintar, tu, fără de nici o 
îndoială, eşti sfântul patriarh Iov cel bubos, cel lepros, cel 
coperit cu pecingini! lar tu, o, preasfinte carele ţii pe umăr 
legătura aceea minunată de legume, tu, fără îndoială, eşti 
Khizir cel mare, ocrotitorul livezilor şi al grădinilor de 
zarzavat, cel carele îmbracă pomii în cununa lor verde, 
carele face să curgă apele repezi, carele aşterne covorul cel 
verde peste câmpi şi carele, înveşmântat în mantia-i verde, 
îngemănează, în fiecare seară, vopselile uşoare cu care se 
zugrăvesc văzduhurile amurgului! lar tu, o, vajnicule viteaz 
carele porţi pe umeri blana aceea de leu şi pe cap cele două 
coarne de berbec, tu, fără de nici o îndoială, eşti Iskandar 
slăvitul, Cel cu Două Coarne! Iar tu, într-un sfârşit, 
preafericite îngere ce ţii în dreapta-ţi clarineta aceea 
falnică, tu, fără de nici o îndoială, eşti îngerul Judecăţii de 
Apoi! 

La cuvântarea aceasta a măscăriciului sultanului, cei patru 
pezevenchi se ciupiră unul pe altul de fund şi îşi spuseră 
şuşotind între ei, în vreme ce soitariul săruta întruna 
pământul, îngenuncheat la oarecare depărtare: „Avem 
noroc! Şi, întrucât chiar ne socoteşte nişte prea-sfinţi, hai 
să-l întărim în credinţa lui. Căci pentru noi aceasta-i singura 
uşă de scăpare." Şi se ridicară pe dată şi spuseră: 

— Ei, da, pe Allah! Nu greşeşti, o, Cutaresuntem chiar 
aceia pe care i-ai numit. Şi am venit la tine, intrând prin 
umblătoare, întrucât acesta-i singurul loc al casei ce se află 
sub cerul slobod. 

Şi măscăriciul, tot plecat, le spuse: 


— O, preacuvioşilor şi preafalnicilor, lov cel lepros, Khizir, 
taică al anotimpurilor, Iskandar Cel cu Două Coarne şi tu, 
sol vestitor al Judecăţii, de vreme ce-mi faceţi osebita cinste 
de a fi venit la mine, îngăduiţi-mi să rostesc o dorinţă 
dinaintea voastră! 

lar ei răspunseră: 

— Rosteşte! Rosteşte! El spuse: 

— Faceţi-mi hatârul de a merge cu mine la saraiul 
sultanului cetăţii, care îmi este stăpân, pentru ca să vă 
înfăţişez lui şi pentru ca, pe urmă, să-mi rămână îndatorat 
şi să mă aibă întru nazârurile sale! 

lar ei răspunseră, măcar că şovăind destul: 

— Iţi facem hatârul! 

Atunci soitariul îi duse dinaintea sultanului şi spuse: 

— O, stăpâne doamne al meu, îngăduieşte robului tău să ţi- 
i înfăţişeze pe aceşti patru sfinţi aci de faţă! Acesta dintâi, 
carele-i făinit tot, este stăpânul nostru Iov cel lepros; iar 
acestălaltul, carele poartă în spinare legătura de legume, 
este stăpânul nostru Khizir, străjerul a opt sute patruzeci şi 
opta noapte izvoarelor, părintele verdeţii; ia cestălaltul, 
carele poartă pe umeri blana ceea de jivină ce-l 
împodobeşte cu două coarne este domnul cel mare şi viteaz, 
Iskandar Cel cu Două Coarne; şi-acesta din urmă, cel carele 
ţine în mână o clarinetă, este stăpânul nostru Israfâl, 
vestitorul Judecăţii de Apoi. 

Şi adăugă, în vreme ce sultanul era până peste poate de 
uluit: 

— O, doamne sultane al meu, datoresc cinstea cea mare a 
venirii în casa mea a acestor preasfinte obraze 
preacucernicei nevestei mele, aceea pe care cu mărinimie 
mi-ai hărăzit-o. Că i-am găsit ciuciţi frumuşel, unul în 
spatele celuilalt, la umblătorile de la haremul din casa mea; 
şi ciucitul cel dintâi era proorocul Iov -cu el fie rugăciunea 
şi pacea! 

— Iar ciucitul de la urmă era îngerul Israfâl - cu el fie 
pacea şi milele Celui-Preaânalt! 


Auzind vorbele măscăriciului, sultanul se uită cu luare- 
aminte la cele patru obraze cu pricina; şi deodată fu 
cuprins de un râs cu sughiţuri, atâta de năprasnic că începu 
să se zgâlţâie şi să se hurduce şi să-şi zvârle picioarele în 
sus, prăbuşindu-se pe spate. După care strigă: 

— Aşadar, o, vicleanule, vrei să mă faci să mor de râs? Ori 
te pomeneşti că te-ai smintit? 

lar măscăriciul spuse: 

— Pe Allah, o, doamne al meu, ceea ce ţi-am povestit este 
ceea ce am văzut, şi ceea ce am văzut aceea ţi-am povestit! 

Iar sultanul, râzând, strigă: 

— Păi tu nu vezi că ăsta pe care-l numeşti profetul Khizir 
nu-i decât un zarzavagiu şi că ăstălaltul pe care-l numeşti 
profetul lov nu-i decât un plăcintar şi că acela pe care îl 
numeşti Israfil nu-i decât baş-clarinetul meu, căpetenia 
meterhanalei? Iar soitariul zise: 

— Pe Allah, o, doamne al meu, ceea ce ţi-am povestit este 
ceea ce am văzut, şi ceea ce am văzut aceea ţi-am povestit! 

Sultanul înţelese atunci toată întinderea pacostei 
măscăriciului său; şi se înturnă înspre cei patru ibovnici ai 
soţiei dezmăţate şi le zise: yyy 

— O, fii dintr-o liotă de încornoraţi, povestiţi-mi adevărul în 
treaba aceasta, ori pun să vi se taie boaşele! 

Şi cei patru, tremurând, îi povestiră sultanului ce era 
adevărat şi ce nu era adevărat, fără a minţi, aşa de tare se 
speriaseră să nu fie văduviţi de moştenirea ce le-o lăsaseră 
tătânii lor. Iar sultanul, uluit, strigă: 

— Prăpădire-ar Allah hăul cel ticălos şi tagma deşănţatelor 
şi-a viclenelor! 

Şi se înturnă înspre măscăriciul său şi îi spuse: 

— Iţi dau despărţenia de soţia ta, o, taică al înţelepciunii, 
ca să fii iar becher. 

Şi îl îmbrăcă într-un caftan falnic. Pe urmă se îny toarse 
înspre cei patru fârtaţi şi le zise: 

— În ce vă priveşte, nelegiuirea voastră este atâta de 
mare, încât n-aveţi cum scăpa de osânda ce vă aşteaptă! 


Şi-i făcu semn gâdelui să vină aproape, şi-i zise: -Taie-le 
boaşele, ca să fie hadâmbi în slujba slujitorului nostru cel 
credincios, acest preacinstit holtei! 

Atunci, cel dintâi dintre liuboveţii cei culpaşi, acela care 
era plăcintar şi nicidecum Iov cel lepros, înaintă şi sărută 
pământul dintre mâinile sultanului şi grăi: 

A opt sute patruzeci şi opta noapte 

— O, preamărite doamne, o, tu cel mai strălucit dintre 
sultani, dacă am să-ţi istorisesc o poveste mai năstruşnică 
decât povestea noastră cu nevasta de mai înainte a acestui 
preacinstit burlac, ai să-mi dai iertare în ce priveşte 
fuduliile mele? 

Iar sultanul se întoarse înspre măscăriciul său şi îl întrebă 
prin semne ce zice de întrebarea plăcintaru-lui. Iar soitariul 
făcând „da" din cap, sultanul spuse plăcintarului: 

— Da, de bună seamă! O, plăcintarule, dacă îmi istoriseşti 
povestea cu pricina şi dacă am s-o găsesc osebită ori 
minunată, am să-ţi dau iertarea pentru ceea ce ştii! 

Şi plăcintarul spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE PLĂCINTAR mi s-a povestit, o, 
norocitule sultan, că a fost odată o femeie care era din 
feleşugul ei o stricată de pomină şi o soaţă a păcatului. Şi 
era măritată - aşa vrusese ursitoarea - cu un preacinstit 
kaiem-makam, zabetul cetăţii în numele sultanului. Şi 
preacinstitul dregător habar nu avea - aşa vrusese 
ursitoarea - de răutatea femeilor şi de vicleniile lor, da nu 
avea habar deloc deloc. Şi, pe deasupra, era multă vreme 
de când nu mai putea să facă nimic cu soţia sa pojarnică, da 
nimic nimic. Încât femeia îşi găsea singură iertarea pentru 
dezmăţurile şi pentru chiolhanurile ei, zicându-şi: „îmi iau şi 
eu pâinea de unde o găsesc şi carnea de unde atârnă." 

Or, cel pe care îl îndrăgea cel mai osebit dintre cei ce 
ardeau pentru ea era un tânăr saiz, un grăjdar al soţului ei 
kaiem-makamul. Ci, întrucât de-o bună bucată de vreme 
soţul se aşternuse pe neplecat de acasă, întâlnirile celor doi 
ibovnici ajunseseră mai rare şi mai anevoioase. Or, muierea 


nu zăbovi mult până ce să găsească o pricină spre-a avea 
mai multă slobozie şi îi spuse atunci soţului ei: 

— O, stăpâne al meu, află că vecina mamei mele a murit, şi 
as vrea, cumu-i cădenia şi datorinţa de bună megieşie, să 
mă duc să stau cele trei zile de jale în casa mamei mele. 

Şi kaiem-makamul răspunse: 

— Răscumpănească Allah moartea aceea sporindu-ţi ţie 
zilele! Poţi să te duci la mama ta şi să stai acolo cele yy > 
trei zile ale jalei. Ci ea zise: 

— O, stăpâne al meu, da eu sunt femeie tânără şi sfioasă şi 
tare mi-e frică să umblu singură pe uliţi, spre a mă duce la 
casa maică-mii, care-i departe! 

Şi kaiem-makamul zise: 

— Da de ce să te duci singură? Au n-avem noi în casă un 
saiz plin de osârdie şi de bunăvoință, care să te însoţească 
la nişte drumuri cumu-i acesta? Trimite > y după el şi 
spune-i să pună pentru tine plocadul cel roşu pe măgar şi să 
te însoţească, mergând cu tine şi ţinând dârlogii măgarului. 
Şi povăţuieşte-l să nu aţâţe măgarul nici cu vorba, nici cu 
strămutarea, ca nu care cumva să înceapă a zvârli din 
picioare şi să te trântească! Iar ea răspunse: 

— Da, o, stăpâne al meu, ci cheamă-l chiar tu ca să-i dai 
poveţele. Că eu nu sunt în stare. 

Şi preacinstitul kaiem-makam trimise după saiz, care era 
un hăndrălău voinic, şi îi dete sfaturile. Iar a opt sute 
patruzeci şi noua noapte flăcăul, dacă auzi spusele 
stăpânului său, fu mulţumit cu asupra de măsură. 

Şi-aşa, o ajută pe stăpână-sa, nevasta kaiem-maka-mului, 
să încalece pe măgar, în şaua ce fusese acoperită cu un 
plocad roşu şi plecă împreună cu ea. Ci în loc să se ducă la 
casa maică-sii, pentru înmormântarea cu pricina, cei doi 
dezmăţaţi se duseră la o grădină pe care o ştiau ei, luându- 
şi merinde pentru gură şi nişte vinuri de soi. Şi-acolo, la 
umbră şi răcoare, se simţiră 

)'y'y în largul lor. Şi saizul, pe care tatăl său îl dotase cu 
o moştenire voluminoasă, scoase cu generozitate toată 


marfa sa şi o etală sub ochii hrăpăreţi ai fetişcanei, care o 
luă în mână şi o frecă pentru a-i cerceta calitatea şi, găsind- 
o de prima mână, şi-o însuşi, fără multe fasoane din partea 
proprietarului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute patruzeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi găsind-o de prima mână, şi-o însuşi fără multe fasoane 
din partea proprietarului. Şi în lungime şi în lăţime, se 
potrivea de minune, chiar mai bine decât o marfă 
comandată pe măsură. Şi de aceea ea îl aprecie cu înfocare 
pe proprietarul mărfii. Şi acesta explică de ce, fără a dovedi 
vreun moment de oboseală, o mânui şi o ' y munci până 
seara şi nu o lăsă până când nu mai văzu nici cât să bage 
firul în ac. 

Apoi se sculară amândoi şi saizul sui fetişcana pe măgar şi 
se duseră împreună la casa saizului, unde, După ce-i dădură 
măgarului tainul, se grăbiră să se ducă să-şi ia şi ei tainul 
lor. Şi se satisfăcură unul pe celălalt până la saţietate şi 
dormiră timp de o oră. După care, se treziră ca să-şi 
potolească din nou foamea mistuitoare, şi nu încetară decât 
odată cu venire dimineţii. Şi atunci, ca să se scoale şi să 
meargă împreună în grădină şi să reînceapă mânuirea din 
ajun şi aceleaşi giumbuşlucuri. Şi trei zile, din zori în seară, 
fără tihnă, nici odihnă, lăsară apa să învârtească roata la 
moară, să sfârâie fusul flăcăului iară, să sugă mielul la mă- 
sa mioară, să doarmă pruncul în copaia uşoară, să se ia în 
braţe gemenii-amândoi, menghina să strângă de priboi, 
cămila să-şi salte gâtul bârzoi, vrăbiuţa să-l ciugulească pe 
vrăbioi, păsărelul să ciripească sprinţar în cuibul lui ca de 
jar, porumbelul guşa să şi-o ghiftuiască, iepuraşul otava să- 
şi pască, viţelul să rumege pe săturate, iedul să zburde cât 
poate, pielea pe piele să ardă, până ce tătânele bătăliilor la 
toartă, fără de ofuri deşarte, îşi puse fluierul deoparte. 


Iar în dimineaţa celei de-a patra zile, saizul îi spuse 
codanei, soţia kaiem-makamului: 

— Cele trei zile de învoire s-au scurs. Să ne sculăm şi să 
plecăm acasă la soţul tău. 

Ci ea îi răspunse: 

— Ba nu! Când ai trei zile învoire, asta-i ca să iei altele 
trei! Da ce! Nici n-am avut răgazul trebuitor ca să ne 
bucurăm cu adevărat, eu pe deplin de tine şi tu pe deplin de 
mine. În ce priveşte pe nevolnicul ăla de codoş, lasă-l să 
mucegăiască singur-singurel acasă, el să-şi fie soţ şi tot el 
plapumă, ghemuit în sine, ca un câine, cu coada strânsă 
între picioare. 

Aşa zise ea din gură şi aşa făcură. Şi mai petrecură a opt 
sute patruzeci şi noua noapte amândoi alte trei zile, 
dezmăţându-se şi împreunân-du-se, până dincolo de 
marginile drăgosteniilor şi ale desfătărilor. Şi, în dimineaţa 
celei de-a şaptea zile, se întoarseră acasă la kaiem-makam, 
pe care îl găsiră stând tare îngrijorat, dinainte-i cu o 
arăpoaică bătrână care-i povestea ceva. Şi amărâtul de 
boşmondit, care nici gând s-o bănuiască pe vicleană de vreo 
stricăciune, o primi cu bucurie şi cu drag şi îi zise: 

— Binecuvântat fie Allah, carele te aduce îndărăt cu bine şi 
teafără! Pentru ce ai zăbovit atâta, o, fiică a socrului meu? 
Ne-ai pricinuit mare spaimă! 

lar ea răspunse: 

— O, stăpâne al meu, mi l-au dat în seamă, la răposata, pe 
copilul rămas singur, ca să-l potolesc şi să-l deprind fără 
sânul mamei. Şi-aşa că grijile date pruncului m-au ţinut 
acolo până acuma. 

Şi kaiem-makamul zise: 

— Pricina-i limpede şi se cade să te cred şi sunt tare 
bucuros că te văd acasă iară. 

Şi-aceasta-i povestirea mea toată, o, sultane plin de slavă 
luminată! 

După ce ascultă povestirea plăcintarului, sultanul se puse 
pe-un râs de căzu pe jos. Ci măscăriciul strigă: 


— Beleaua kaiem-makamului nu este atâta de mare caa 
mea! lar povestea lui nu este atâta de nepilduită cumu-i a 
mea! 

Atunci sultanul se întoarse înspre plăcintar şi îi spuse: 

— Întrucât aşa judecă păgubitul, nu pot, o, desfrâna-tule, 
să-ţi dăruiesc iertarea decât numai de-o fudulie. 

Şi soitariul, care biruia şi care îşi plătea astfel necazul, 
spuse ca învăţătură de minte: 

— Asta-i osânda, aşadar, pentru fiece curvar care rară de 
habar se repede într-un cuibar, ca un pleşcar pe-o găină 
haină, o paţachină care-i şi-aşa şi-aşa, pân-o răzghină. 

Pe urmă adăugă: 

— O, doamne al vremilor, ci iartă-l şi de ouşorul celălalt! 

Şi atunci ieşi în fată cel de al doilea dezmăţat, zary y) y 1 
zavagiul; şi sărută pământul dintre mâinile sultanului şi 
spuse: 

— O, Măria Ta, tu, cel mai mărinimos dintre toţi sultanii, 
ierta-mă-vei oare de ce ştii, dacă vei fi minunat de povestea 
mea? 

Iar sultanul se întoarse înspre măscărici, care îşi dete cu 
un semn învoirea. Şi sultanul îi spuse zarzavagiului: 

— Dacă-i minunată, îţi voi da ceea ce îmi ceri! Atunci 
zarzavagiul, care fusese luat drept Khizir, prorocul cel 
verde, spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE ZARZAVAGIU o, doamne al 
vremilor, cică a fost odată un om care era astronom de 
meseria lui şi care ştia să citească pe chipuri şi să ghicească 
gândurile pe trăsăturile feţei. Şi astronomul acela avea o 
nevastă care era de o frumuseţe osebită şi de o vrajă 
aparte. Şi nevasta aceea sta pururea pe urma lui să-şi laude 
virtuțile şi să se fălească pretu-tindenea cu harurile ei, 
spunând: „O, bărbate, nu se mai află nicăierea printre 
suratele mele vreuna care să se asemuie cu mine ca 
neprihană, ca simţire curată şi ca sfiiciune". Şi astronomul, 
care era un mare priceput a opt sute patruzeci şi noua 
noapte la obraze, nu se îndoia de vorbele ei, atâta dulceaţă 


şi nevinovăție revărsa chipul femeii, într-adevăr. Şi îşi zicea: 
„Uallahi, nu este bărbat pe lume care să aibă o soţie ce să 
se asemuie cu soţia mea, paharul acesta al tuturor 
virtuţilor." Şi peste tot pe unde se ducea preamărea 
harurile soţiei sale şi îi cânta laude şi se minuna de 
purtarea şi de sfiala ei, pe când sfiala cea adevărată, pentru 
el, s-ar fi căzut să fie a nu vorbi niciodată despre haremul 
său dinaintea unor bărbaţi străini. Ci învățații, o, doamne al 
meu şi astronomii mai cu seamă, nu fac niciodată cum face 
toată lumea. Pentru aceea păţaniile care li se întâmplă lor 
nu sunt păţanii ca la toată lumea. 

Şi-aşa, într-o zi, pe când, după năravul lui, lăuda virtuțile 
neveste-sii dinaintea unei liote de bărbaţi străini, se ridică 
un ins care îi zise: 

— Nu eşti decât un mincinos, bre, Cutarel iar astronomul 
se îngălbeni de tot la chip şi, cu un glas clocotind de mânie, 
întrebă: 

— Şi care-i dovada minciunii mele? Acela spuse: 

— Eşti un mincinos, ori mai degrabă un prostănac, 
întrucât nevastă-ta nu e decât o dezmăţată! 

Y când auzi atare ocară năprasnică, astronomul se repezi 
la omul acela, să-l sugrume şi să-i bea sângele. Cei de faţă 
însă îi despărţiră şi îi spuseră astronomului: 

— Dacă omul acesta nu-şi dovedeşte spusele, ţi-l dăm pe 
mână să-i bei sângele. 

Iar ocărâtorul spuse: 

— Bre, omule, ia te du şi dă-i de ştire neveste-tii 
preacinstita că pleci de-acasă pe patru zile. Şi ia-ţi ră-mas- 
bun de la ea şi ieşi din casă şi ascunde-te în vreun loc de 
unde să poţi vedea tot fără ca tu să fii văzut. Şi-ai să vezi ce- 
ai să vezi. Uassalam! Iar cei de faţă spuseră: 

— Aşa, pe Allah! Cercetează-i astfel vorbele. Şi, dacă nu-s 
adevărate, să-i bei sângele. 

Atunci astronomul, cu barba tremurând de mânie şi de 
tulburare, se duse la preacinstita de nevastă-sa şi îi spuse: 


— O, femeie, ia scoală-te şi pregăteşte-mi nişte merinde 
pentru un drum pe care îl am de bătut şi care o să mă facă 
să lipsesc de-acasă vreme de patru, ori poate că şi de şase 
zile. 

Iar soţia strigă: 

— O, stăpâne al meu, au tu vrei să-mi umpli sufletul de 
mâhnire şi să mă faci să pier de dor? Pentru ce nu mă iei 
mai degrabă cu tine, să călătoresc cu tine şi să te slujesc şi 
să te îngrijesc pe drum, dacă ai să fii ostenit ori necăjit? Şi 
pentru ce să mă laşi aici singură cu durerea cea sfâşietoare 
a lipsei tale? 

Iar astronomul, auzind asemenea vorbe, îşi zise: „Pe Allah! 
Soţia mea nu-şi are perechea printre alesele din neamul 
muieresc." Şi îi răspunse nevesti-sii: 

— O, lumină a ochiului, să nu te mâhneşti din pricina lipsei 
mele, care nu are să dureze decât patru zile, cel mult şase. 
Şi nu te gândi decât cum să te îngrijeşti şi cum să te simţi 
cât mai bine. 

Iar soţia începu să plângă şi să se văicărească spunând: 

— Of, greu îmi mai e! Of, tare amărâtă mai sunt şi părăsită 
şi neiubită! 

Iar astronomul se strădui pe cât putea s-o aline, spunându- 
Il: 

— Potoleşte-ţi sufletul şi însenină-ţi ochii. Am să-ţi > yyyy 
a opt sute cincizecea noapte aduc, când m-oi întoarce, nişte 
daruri frumoase de sosire acasă! 

Şi lăsând-o în plânsetele mâhnirii, leşinată în braţele 
arăpoaicelor, plecă în calea lui. 

Ci peste două ceasuri se întoarse îndărăt şi intră binişor 
pe portiţa de la grădină şi se duse de se piti într-un loc pe 
care-l ştia şi de unde putea să vadă tot din casă fără ca el să 
fie văzut. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizecea noapte urmă: şi 
intră binişor pe portiţa de la grădină şi se duse de se piti 


într-un loc pe care-l ştia şi de unde putea să vadă tot din 
casă fără ca el să fie văzut. 

Şi nu trecu bine un ceas de vreme de când sta în 
ascunzătoarea lui, când iacătă! Văzu că intră în casă un om 
pe care îl cunoscu numaidecât a fi neguţătorul de trestie de 
zahăr ce şedea peste drum de casa lui. Şi avea în mână o 
trestie de zahăr frumoasă. Şi o văzu, tot atunci, pe nevastă- 
sa cum vine înaintea lui, legănân-du-se şi cum îi spune 
râzând: 

— Asta-i tot ce-mi aduci ca trestie de zahăr, o, taică al 
trestiilor de zahăr? 

Şi omul spuse: 

— O, stăpâna mea, trestia de zahăr pe care o vezi nu este 
nimica pe lângă aceea pe care nu o vezi. 

Pe urmă adăugă: 

— Bun, da unde-i soţul tău, astronomul? 

Ea zise: 

— Rupe-i-ar Allah picioarele şi mâinile! S-a dus într-o 
călătorie de patru zile, ori poate că de şase! De-ar da Cel- 
de-Sus să-l îngroape vreo năruire de minaret! 

Şi se porniră amândoi pe râs laolaltă. Şi omul scoase 
trestia lui de zahăr şi i-o dădu adolescentei, care ştiu s-o 
belească şi să o strângă şi să-i facă ceea ce se face, în 
asemenea cazuri, cu toate trestiile de zahăr de acest soi. Şi 
el o cuprinse în braţe şi ea îl cuprinse pe el şi el o îmbrăţişa, 
şi îl îmbrăţişă şi ea, şi el o umplu cu o» >') > "')r încărcătură 
grea şi fără milă. Şi se bucură de farmecele ei până îşi făcu 
plinul. Pe urmă o lăsă şi se duse în calea lui. 

Şi-aşa! Iar astronomul vedea şi auzea. Şi iacătă că peste 
un răstimp văzu cum intră în casă alt bărbat, pe care îl 
cunoscu a fi neguţătorul de păsări din mahala. Şi puicana îi 
ieşi înainte, mişcându-şi şoldurile şi îi zise: 

— Salamaleikum, o, taică al păsărilor, ce-mi aduci astăzi? 

El răspunse: 

— Un cocoşel, o, stăpână a mea, un cocoşel rotunjor şi 
rotofei, tinerel şi vioi, neobosit, cu o bonetă roşie în vârf, 


împodobit cu un snop frumos de păr, care n-are pereche 
printre puicuţe şi pe care ţi-l ofer ţie, dacă îmi dai voie. 

Şi adolescenta răspunse: 

— Îţi dau voie, îţi dau voie. 

Şi ei făcură exact aşa, o, stăpânul meu, cum se petrecuse 
mai înainte şi cu cocoşelul neguţătorului de păsări se repetă 
întocmai. După care omul se ridică, se scutură şi îşi văzu de 
drumul lui. Şi tot asa! Iar astronomul vedea şi auzea. Şi 
iacătă că peste un răstimp a opt sute cincizecea noapte veni 
un ins pe care îl cunoscu numaidecât a fi starostele 
măgărarilor din mahala. Iar mânza se şi repezi în calea lui 
şi îl cuprinse în braţe tot aşa, zicând iar: 

— Ce-i aduci astăzi în dar mânzei tale de jar, o, taică de 
măgărari? 

El spuse aşa: 

— O banană, o, stăpână a mea, o banană în dar! Ea zise 
râzând: 

— Bătu-te-ar Allah să te bată, fanfaronule! Unde este 
această banană? 

El zise: 

— O, sultană înzestrată cu piele fragedă şi diafană, am 
primit-o de la tatăl meu, acest om, de pe când era 
conducător de caravană şi e singura moştenire, împreună 
cu cabana mea. 

Ea zise: 

— Eu nu văd în mâna ta decât bâta de conducător de 
măgari! Unde este banana? 

E] zise: 

— Este o fructă care se teme de ochii profanilor şi se 
ascunde de frică să nu pălească. Dar uite-o cum se ridică! 
Uite-o cum se ridică! 

Şi-aşa! Ci, până a înfuleca la banană, o, doamne al meu, 
astronomul nerod, care văzu tot şi auzi tot, dete un țipăt de 
gheaţă şi se prăbuşi din pod în bot, trup fără viaţă! Şi-acea 
puicană, care era mai lăcomoasă la banană decât la trestia 
de zahăr, ori la cocoşelul bun de tocană, după vremea 


cerută de lege se grăbi să se lege, măritându-se, de voia sa, 
cu baş-măgărarul din mahala. 

Şi asta-i tot ce-am avut eu de povestit, o, doamne al meu 
preamărit! 

Iar sultanul, ascultând povestea zarzavagiului, se înfiora 
de voie bună şi se cutremură de mulţumire. Şi îi spuse 
măscăriciului: 

— Povestea aceasta, o, taică al înţelepciunii, este cu mult 
mai amarnică decât povestea ta. Şi suntem datori să-i dăm 
iertăciune zarzavagiului de fuduliile sale. 

Şi îi zise poznaşului: 

— Şi-acuma dă-te îndărăt! 

Iar neguţătorul se trase în rând cu tovarăşii săi, apoi cel 
de-al treilea pezevenghi, care era măcelarul de carne de 
oaie, ieşi înainte şi ceru şi el hatârul, la fel; iar sultanul, în 
nepărtinirea sa, nu putu să nu i-l dea, da tot cu aceeaşi 
învoială. 

Atunci măcelarul, care fusese Iskandar Cel cu Două 
Coarne, spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE MĂCELAR era la Cairo un om 
şi omul acela avea o nevastă vestită pentru drăgălăşenia ei, 
pentru firea-i bună, pentru voioşia-i din sânge, pentru 
supunerea-i şi teama-i faţă de Cel-de-Sus. Şi avea în casă o 
pereche de gâşte dolofane şi grele, de o grăsime minunată; 
şi tot aşa avea, da în afundul vicleniei şi al casei sale, un 
iubit după care era topită de tot. 

Şi-aşa, într-o bună zi, ibovnicul acela veni la ea pe ascuns 
şi văzu dinaintea ei cele două gâşte minunate; şi deodată i 
se aprinse pofta de ele; şi îi zise femeii: 

— O, Cutare, tare-ar mai trebui să ne găteşti gâştele astea 
două şi să ni le umpli în chipul cel mai straşnic, ca să ne 
putem bucura gâtlejul cu ele. Întrucât sufletul meu arde 
astăzi de dor de carne de gâscă. 

A opt sute cincizecea noapte iar ea răspunse: 

— Asta chiar că e lesne; iar a-ţi mulţumi poftele este 
mulţumirea mea. Şi, pe viaţa ta, o, Cutare, am să tai cele 


două gâşte şi am să le gătesc; şi-am să ţi le dau pe 
amândouă; iar tu să le iei şi să le duci acasă la tine şi să le 
mănânci cu deplină desfătare şi cu bucurie în inima ta. Şi 
astfel parpalecul ăsta al pacostei, soţul meu, nu are să le 
ştie nici gustul, nici mireasma. 

EI întrebă: 

— Da cum ai să faci? Ea răspunse: 

— Am să-i prăjesc o coţcărie în felul meu, de s-o ţină minte 
şi am să-ţi pun cele două gâşte dinainte; întrucât nimenea 
nu-i atâta de drag şi haihui ca tine, o, lumină a ochilor mei! 
Şi-aşa cum spusei, ticălosul acela fără de spor nu are să ştie 
nici gustul gâştelor, nici mireasma lor. 

Şi numaidecât se şi luară pe după gât. Şi, cu gândul la 
gâştele cele grăsui, flăcăul plecă-n calea lui. Şi-atăt. 

Ci, în ceea ce o priveşte pe muieruşcă, apoi ea, pe la 
asfinţit de soare, când omu-său se întoarse acasă de la 
muncă, îi zise: 

— Chiar, bre, omule, cum de poţi tu să năzuieşti la numele 
de bărbat, când eşti atâta de lipsit de acea virtute care îi 
face pe bărbaţi să fie cu adevărat vrednici de numele de 
bărbat, virtutea dărniciei? Au poftit-ai tu vreodată pe cineva 
în casa ta şi spusu-mi-ai tu vreodată, în vreo zi: „O, nevastă, 
am astăzi un oaspete în casă?" Şi zisu-ţi-ai tu vreodată înde 
sinea ta: „Dacă am să trăiesc tot aşa, în cărpănoşenia 
aceasta, până la urmă are să înceapă lumea să spună că 
sunt un nevolnic care habar nu are de căile ospeţiei." 

Şi bărbatul răspunse: 

— O, nevastă, nimica nu este mai lesne de îndreptat decât 
zăbava aceasta! Şi mâine - insallah! 

— Am să-ţi cumpăr nişte carne de miel şi nişte orez; iar tu 
să găteşti ceva minunat pentru prânz ori pentru cină, cum 
vrei tu, ca să pot să poftesc la masă pe careva dintre 
prietenii mei buni. Şi ea zise: 

— Nu, pe Allah, bre, omule. În loc de carnea aceea, mai 
degrabă mi-ar plăcea să-mi cumperi nişte haşiş de gătit, ca 
să pot să fac o umplutură de care să mă folosesc ca să 


umplu cele două gâşte ale noastre, după ce ai să mile tai. 
lar eu am să le coc la cuptor. Căci nimica nu este mai gustos 
decât gâştele umplute şi rumenite şi nimica nu poate mai 
bine decât gâştele să lumineze obrazul unei gazde 
dinaintea oaspetelui său. 

Iar el răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! Aşa să fie! 

Şi-aşa că, a doua zi de cu zori, omul tăie gâtul la 
amândouă gâştele şi plecă să cumpere un ratl de haşiş 
pentru carne şi un ratl de orez şi o uncie de piper şi de alte 
mirodenii. Şi le aduse pe toate acasă, şi-i spuse nevesti-sii: 

— Cată să ai gâştele rumenite gata de prânz, întrucât la 
ceasul acela am să vin cu oaspeţii mei. 

Şi plecă în calea lui. 

Ea atunci se sculă, curăţă gâştele de pene şi de fulgi şi le 
netezi şi le umplu cu o umplutură minunat întocmită cu 
haşiş pentru carne, cu orez şi cu migdale şi cu stafide şi cu 
boabe de pehin şi cu mirodenii alese şi veghe lângă foc 
până ce friptura fu întocmai cum se cere. Şi o trimise pe 
arăpoaica ei să-l cheme pe flăcău, A opt sute cincizeci şi una 
noapte mândruţul, care veni pe fugă. Şi ea îl înfurci şi el o 
înfurci, şi, după ce se îndulciră şi se mulţumiră unul pe 
altul, îi dete cele două gâşte gustoase, cu tot ce era în ele şi 
pe lângă ele. Iar el le luă şi se duse în calea lui. Şi-atâta cu 
el, pe totdeauna. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute cincizeci şi una noapte urmă: 
după ce se îndulciră şi se mulţumiră unul pe altul, îi dete 
cele două gâşte gustoase, cu tot ce era în ele şi pe lângă 
ele. Iar el le luă şi se duse în calea lui. Şi-atâta cu el, pe 
totdeauna. 

Estimp, soţul puiandrei nu lipsi a venit punct la ceas. Şi 
sosi acasă la prânz, însoţit de un prieten şi bătu la uşă. lar 
muierea se ridică şi se duse să le deschidă, şi îi pofti să intre 


şi îi primi cu bucurie. Pe urmă îl luă deoparte pe bărbatu- 
său şi îi zise: 

— Noi am tăiat amândouă gâştele, pe amândouă deodată 
şi tu nu aduci cu tine decât un om? Păi patru musafiri ar 
mai putea să vină ca să cinstească bucătăria mea. Hai, ieşi 
şi du-te de mai caută vreo doi prieteni de-ai tăi, ori chiar 
trei, ca să mănânce gâştele. 

Şi bărbatul, cuminte, plecă să facă aşa cum i se poruncise. 

Atunci muierea se duse la oaspete şi, cu faţa întoarsă, intră 
în vorbă cu el şi îi spuse cu glasul tremurat de tulburare: 

— Of, vai de tine! Eşti pierdut fără de scăpare! 

Pe Allah! Tu pesemne că nu ai nici copii, nici casă, de te-ai 
aruncat aşa, cu capu-n jos, într-o moarte neîndoielnică! 

Iar oaspetele, auzind asemenea vorbe, simţi cum îl 
năpădeşte spaima şi cum îi intră până în adâncurile inimii. 
Şi întrebă: 

— Da ce este, o, femeie de treabă? Şi ce năpastă amarnică 
mă paşte în casa ta? 

lar ea răspunse: 

— Pe Allah! Nu pot să ţin taina! Încât află că soţul meu are 
a se plânge rău de purtarea ta faţă de el şi nu te-a adus aici 
decât cu gândul de a te văduvi de fudulii şi de a te face să 
ajungi în starea de hadâmb scopit. Şi pe urmă, de-i muri ori 
de-i trăi, amar şi vai de tine cât ai fi! 

Şi adăugă: 

— Soţul meu s-a dus să găsească doi prieteni care să-l 
ajute să te jugănească! 

Dacă auzi mărturisirea pe care i-o făcu nevasta, oaspetele 
se sculă pe clipă pe dată, ieşi în uliţă curând şi îşi slobozi 
picioarele în vânt. 

Şi tot atunci intră şi soţul, însoţit de doi prieteni, de data 
aceasta. Iar afurisita de nevastă îl întâmpină, strigând: 

— O, ce năpastă! O, ce năpastă! Gâştele! Gâştele! Vai, ah! 
Iar el întrebă: 

— Pe Allah! Ce-i nevastă? Ce fel de năpastă? Ea iar: 


— Of, ce amar! Uf, ce belea! Vai de viaţa mea! Gâştele! 
Gâştele s-au dus! Ah! 

El întrebă: 

— Hei, ce-i cu gâştele? Pe Allah! Of, moară neferecată, mai 
vezi-ţi de beregată şi spune-mi odată ce jale-i cu gâştele 
tale! Ce prăpăd! Dă să le văd! Dă să le văd! 

A opt sute cincizeci şi una noapte ea iar: 

— Păi, vezi-le, dară! Uite-le-afară! Uite-le-afară! Oaspetele 
tău, deodată, le-a înşfăcat ca pe-o pradă şi-a fugit pe 
fereastră grămadă! 

Şi mai spuse: 

— Ce fuse, se duse! Acuma, na, ospătează, ospătează! La 
aceste vorbe ale soţiei sale, omul ieşi în uliţă degrabă şi îl 
văzu pe oaspetele lui dintâi cum scapără din călcâi, cu 
tunica în dinţi. Şi strigă după el: 

— Pe Allah: stai niţel! Stai niţel! Întoarce-te, nu fi nerod, că 
n-am să-ţi răpesc tot! Pe Allah mă jur, bre, fârtate! Întoarce- 
te, că nu-ţi iau decât jumătate! 

Cu asta, o, Măria a, el vroia să zică aşa: că nu-i ia decât o 
gâscă şi că pe cealaltă are să i-o dea. Dar celălalt fugea, 
fugea. 

Şi-asta mi-e întreaga istorisire, o, doamne plin de 
strălucire. 

Iar sultanul, după ce ascultă povestirea măcelarului, era 
să se prăpădească de râs. 

Şi după ce insul se trase îndărăt între tovarăşii săi, ieşi 
înainte cel de-al patrulea ipochimen, care se rugă de sultan 
să-i îngăduie şi lui acelaşi hatâr, cu aceeaşi învoială. Şi după 
ce sultanul îi dete îngăduinţa, cel de al patrulea ticălos, care 
era căpetenia de clarineţi, chiar acela ce fusese luat drept 
îngerul Israfil, spuse: 

POVESTEA ISTORISITĂ DE BAŞ-CLARINET se povesteşte 
că trăia într-o cetate dintre cetăţile Egiptului un om destul 
de vârstnic şi care avea un fiu flăcăiandru, un măgădan 
teleleu şi chisnovat, care de dimineaţa până seara nu 
gândea decât cum să-şi istovească moştenirea pe care o 


avea de la tătâne-său. Iar matofitul, tatăl hăndrălăului, avea 
în casa lui, în pofida vârstei sale înaintate, o soţie de 
cincisprezece ani, frumoasă fără de cusur. Şi flăcăul nu mai 
contenea să se tot învârtească primprejurul soţiei tatălui 
său, cu gândul de a-i dovedi adevărata tărie a fierului şi 
osebirea dintre acesta şi ceara cea moale. Iar bătrânul, 
care ştia că fecioru-său era o pramatie de soiul cel mai rău, 
nu ştia cum să facă spre a o pune pe tânăra sa nevastă la 
adăpost de înghesuielile lui. Şi, până la urmă, găsi de 
cuviinţă că mijlocul de fereală cel mai neîndoielnic era, 
pentru el, să-şi mai ia o nevastă pe lângă cea dintâi, în aşa 
fel ca, având două soţii una lângă cealaltă, să poată să se 
păzească una pe alta şi să le facă să se apere laolaltă de 
coţcăriile fiului său. Şi găsi o soţie, încă şi mai frumoasă şi 
mai tânără decât cea dintâi. Şi trăia cu y y amândouă, pe 
rând. 

Or, copilandrul cel pişicher, pricepând tertipul lui tătâne- 
său, îşi zise: „Hei, pe Allah! Voi avea un tain îndoit acuma". 
Ci îi era tare anevoie să-şi împlinească dorul; întrucât taică- 
său, ori de câte ori era nevoit să plece de-acasă, îşi făcuse 
obiceiul să le spună celor două soţii ale sale: „Păziţi-vă cu 
grijă de cercările lui fiu-meu, hăndrălăul acela. Întrucât e o 
puşlama fără de pereche, care îmi tulbură zilele şi care m-a 
silit până acum să mă despart de trei soţii, până la voi. Fiţi 
cu grijă! Fiţi cu grijă!" lar cele două copilandre 
răspundeau: „Uallahi, dacă vreodată s-ar ispiti, fie şi cu cel 
mai mărunt semn asupra noastră, ori dacă ne-ar zice vreo 
vorbă cât de cât nepotrivită, avem să-l plesnim peste ochi 
cu papucii!" Iar bătrânul stăruia, spunând: 

A opt sute cincizeci şi una noapte „Fiţi cu grijă! Fiţi cu 
grijă!" Şi ele răspundeau: „Suntem cu grijă! Suntem cu 
grijă!" 

Iar pramatia îşi zicea: „Pe Allah, avem să vedem noi dacă 
au să mă plesnească peste ochi cu papucii! Avem să vedem 
noi!" 


Or, într-o zi, isprăvindu-se zahereaua de grâu din casă, 
bătrânul îi spuse lui fiu-său: 

— Hai la târgul de grâu, să cumpărăm vreo doi saci. Şi 
plecară amândoi, tatăl mergând înaintea fiului său. 

lar cele două neveste, spre a-i privi cum se duc, se suiră 
pe terasa casei. 

Or, pe drum, bătrânul băgă de seamă că nu-şi luase 
papucile, pe care la drum avea năravul să le ţină în mână 
sau să şi le agaţe pe umeri. Şi îi spuse lui fiu-său: 

— Întoarce-te degrabă acasă de mi le adu. 

Şi pişicherul se întoarse într-un suflet acasă şi, când le 
văzu pe cele două puiandre, soțiile tatălui său, stând pe 
terasa casei, le strigă de jos: 

— M-a trimis taică-meu la voi cu o treabă! Ele întrebară: 

— Cu ce treabă? El spuse: 

— Mi-a poruncit să mă întorc şi să vin sus la voi să vă sărut 
cât mi-o plăcea, pe amândouă, pe amândouă! 

Şi ele răspunseră: 

— Ce tot latri tu acolo, câine ce eşti! Pe Allah! Tatăl tău n-a 
putu să te trimită cu o treabă ca aceasta; şi minţi, o, 
pramatie de soiul cel mai rău, o, poamă rea ce eşti! 

El spuse: 

— Uallahi, nu mint deloc! Şi adăugă: 

— Şi am să vă dovedesc că nu mint! 

Y şi strigă cât îl ţinea gura înspre taică-său, care era 
departe: 

— Bre, taică! Bre, taică! Numai pe una, ori chiar pe 
amândouă? Numai pe una, ori chiar pe amândouă? 

Iar bătrânul răspunse, cât îl ţinea gura: 

— Pe amândouă, o, dezmăţatule, pe amândouă deodată. Şi 
Allah să te bată! 

Or, o, doamne sultane al meu, bătrânul vroia să-i spună lui 
fâu-său să-i aducă amândouă papucile şi nu să le 
drăgostească pe amândouă nevestele. 

Când auziră răspunsul acela al soţului lor, cele două copile 
îşi ziseră una alteia: 


— Flăcăul n-a minţit! Să-l lăsăm, dar, să facă cu noi ceea ce 
i-a poruncit taică-său să facă. 

Şi-aşa, o, doamne sultane al meu, isteţul de derbedeu, cu 
vorbele acestea şirete despre ghete, putu să suie la cele 
două neveste şi să se bucure de ele pe îndelete. După care 
îi duse lui tătâne-său cele două ghete. Iar cele două fete, 
de-atunci, nu se mai săturau să-l sărute cu sete, spunându-i: 
„Hai, băiete! Hai, băiete!" Iar ochiul bătrânului nimica nu 
vedea, că era cam orbete. 

Şi-aceasta mi-e întreaga povestire, o, doamne, plin de 
strălucire! 

După ce auzi povestirea baş-clarinetului său, sultanul fu 
cuprins de o voioşie până peste poate şi îi dărui iertarea 
deplină cerută pentru fuduliile lui. Pe urmă îi dete afară pe 
cei patru dezmăţaţi, spunându-le: 

— Sărutaţi mai întâi mâna preacinstitului meu slujitor, pe 
care l-aţi înşelat şi cereţi-i iertăciune! 

A opt sute cincizeci şi una noapte iar ei răspunseră cu 
ascultare şi cu supunere şi se împăcară cu măscăriciul şi 
trăiră de-atunci în cele mai bune legături cu el. Şi el la fel. 

— Ci, urmă Şeherezada, povestea ticăloşiei soțiilor, o, no- 
rocitule sultan, este atâta de lungă, încât mai bine-i acuma 
să-ţi povestesc Povestea cu Aii Baba şi cu cei patruzeci de 
hoţi. 

Şi Şeherezada îi spuse sultanului: 

POVESTEA CU ALI BABA ŞI CU CEI PATRUZECI DE HOȚI 
i s-a izvodit, o, norocitule sultan, că au fost odată, în anii 
tare de demult şi în zilele trecutului dus, într-o cetate dintre 
cele cetăţi ale ţării persieneşti, doi fraţi; şi pe unul îl chema 
Kassim, iar pe celălalt Aii Baba. Preamărit să fie Acela 
dinaintea căruia se şterg toate numele şi răsnumele şi 
strănumele, şi carele vede sufletele întru goliciunea lor şi 
gândurile până în adâncuri, Cel-Preaânalt, stăpânul 
ursitelor! Amin! 

Şi-apoi! Când tatăl lui Kassim şi al lui Aii Baba, care era un 
ins de rând şi tare sărac, se zăvârşi întru mila lui Allah, cei 


doi fraţi îşi împărţiră cu dreptate deplină partea cea puţină 
ce li se cădea de moştenire; ci nu mult zăboviră până ce să 
toace tot ce dobândiră din amărâta aceea prea subţire de 
moştenire, şi-aşa că se pomeniră, de la o zi la alta, fără de 
pâine şi fără de nici un fel de fărâmitură de pus în gură şi 
cu nasul alungit şi cu chipul smerit. Şi iacătă ce va să zică 
să fii la o vârstă mai tinerică şi să nu pui preţ pe sfaturile 
celor înţelepţi, la o adică! 

Ci nu peste mult, cel mai vârstnic, care era Kassim, dacă 
se văzu gata să se topească de foame în chiar pielea lui, se 
apucă să-şi rostuiască o chiverniseală mai de fală. Şi, cum 
era dibaci şi plin de isteciune, nu zăbovi mult până ce să 
dea de o codoaşă - izgonit fie Cel-RăuA opt sute cincizeci şi 
una noapte care, după ce îi puse la încercare harurile de 
călăreț şi vredniciile de cocos osârdnic şi volnicia de 
hăndrălău, îl însură cu o puicană bine gospodărită, bine 
rostuită şi bine zidită, şi care era o bucăţică bună întru 
totul. Binecuvântat fie Cel-Atoateleâmpărţitorul! Şi dobândi 
astfel, ca zestre, pe lângă bucuria unei neveste şi o prăvălie 
bine chibzuită în inima sukului neguţătorilor, întrucât asta 
era ursita scrisă pe fruntea lui, încă de la născare. Şi-aşa cu 
el! 

Cât despre cel de al doilea, care era Aii Baba, ia-cătă! Cum 
din firea lui era lipsit de patimi şi cu doruri cuminţi, 
mulţumindu-se cu puţin şi neavând ochiul lacom, începu să 
ducă o viaţă de sărăcie şi de trudă. Ci, cu toate astea, se 
pricepu să trăiască atâta de drămuit, datorită învățăturilor 
trase din necazurile cele aprige, încât izbuti să pună 
deoparte ceva bănişori, pe care îi folosi cu înţelepciune, 
cumpărându-şi un măgar, pe urmă încă un măgar, pe urmă 
şi al treilea măgar. Şi începu să-i ia în fiecare zi cu el la 
pădure şi să-i încarce cu lemne şi cu crengi, pe care până 
aci era nevoit să le care el în spinare. 

Or, dacă ajunse astfel stăpân pe cei trei măgari, Aii Baba 
dobândi atâta preţuire la oamenii din tagma lui, toţi tăietori 
de lemne săraci, încât unul dintre ei se simţi prea cinstit să 


i-o dea pe fiică-sa de soţie. lar măgarii lui Aii Baba fură 
scrişi în senet, dinaintea cadiului şi a martorilor, drept toată 
zestrea şi toată lăsata fetei, care, altminteri, nu aducea în 
casa soţului nici o tearfă, nici nimic de soiul acesta, dat fiind 
că era fată de oameni săraci. Ci sărăcia, ca şi bogăţia, 
numai o vreme durează, pe când Allah Preaslăvitul în veci 
viază. 

Şi Aii Baba, din mila cerului, avu de la soţia lui, fata de 
tăietori de lemne, nişte copii ca nişte lune, care îl 
preamăreau pe Zămislitorul lor. Şi trăia cumpătat şi cinstit, 
cu toţi ai lui, din ce agonisea de pe urma vânzării în cetate a 
lemnelor şi a vreascurilor lui, necerându-i Ziditorului său 
nimic peste acea fericire cuminte şi fără cârtire. 

Or, într-o bună zi, pe când Aii Baba era prins cu tăiatul 
lemnelor într-un hăţiş neatins de buză de secure şi pe când 
cei trei măgari ai lui, în aşteptarea poverii obişnuite, 
huzureau păscând şi vântuindu-se prin preajmă, paşii 
ursitei se auziră deodată tropotind pentru Aii Baba în 
pădure. Ci lui Aii Baba nu avea de unde să-i dea prin gând 
că soarta sa îşi urma drumul de ani şi ani! 

Dintru-ntâi, fu ca un vuiet surd în depărtare şi care se 
apropia repede spre a răzbate limpede la urechea lipită de 
pământ, ca o goană de copite multe şi tot mai grele. Iar Aii 
Baba, om paşnic şi nedornic de belele şi de încurcături, se 
simţi tare speriat ştiindu-se singur-sin-gurel, cu cei trei 
măgari ai lui drept toată tovărăşia, în sihăstria din păduri. 
Şi chibzuiala îl povăţui să se caţere fără de zăbavă în vârful 
unui copac voinic ce se înălța pe dunga unui colnic de unde 
stăpânea peste toată pădurea pustie. Şi, cocoţat acolo şi 
ascuns printre crengi, putu să cerceteze cam ce ispravă 
putea să fie. 

Or, bine făcu! 

Întrucât, de cum ajunse în vârf, zări numaidecât o ceată de 
haidamaci înarmaţi înfricoşător, ce veneau în goana mare 
înspre locul unde se afla el. Şi, după chipul lor smoliu, după 
ochii de aramă lucie şi după bărbile despicate crunt peste 


mijloc în două aripi de corb prădalnic, se vedea neîndoios 
că erau nişte hoţi cumpliţi, tâlhari de drumul mare, de soiul 
cel mai ticălos. 

Judecată în care Aii Baba nu greşea deloc. 

Iar când ajunseră chiar lângă colnicul de piatră pe care Aii 
Baba sta cocoţat, nevăzut, da văzând tot, descălecară la un 
semn al căpeteniei lor, un ins cât un munte, scoaseră a opt 
sute cincizeci şi doua noapte dârlogii din gura cailor, 
trecură la fiecare bidiviu pe după gât câte o traistă de 
nutreţ plină cu ovăz, care fusese purtată pe crucea şalelor, 
în spatele şeii şi îi legară cu funia de pomii de primprejur. 
După care dezlegară desagii de la şa şi îi aburcară în 
spinare. Şi întrucât desagii aceia erau prea grei, tâlharii 
mergeau gheboşaţi sub povara lor. 

Şi toţi trecură în şir pe sub Aii Baba, care lesne putu să-i 
numere şi să vadă că erau în număr de patruzeci: niciunul 
mai mult, niciunul mai puţin. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci şi doua noapte 
urmă: în număr de patruzeci: niciunul mai mult, niciunul 
mai puţin. 

Şi ajunseră, împovăraţi aşa, la o stâncă mare ce se afla la 
temelia dâmbului, unde se opriră rânduindu-se frumos. lar 
căpetenia lor, care se afla în fruntea rândului, îşi lăsă o 
clipită jos pe pământ desagii cei grei, stătu drept, cât era de 
lung, dinaintea stâncii şi, cu glas tunător, strigând vreunui 
om ori vreunui lucru de nevăzut pentru orice ochi, grăi: 

— Susam, deschide-te! 

Şi pe dată stânca se şi deschise larg. 

Atunci căpetenia haraminilor se trase oleacă mai la o 
parte, spre a-i lăsa mai întâi pe oamenii lui să treacă 
înainte-i. Şi când toţi intrară, îşi luă iarăşi în spinare desagii 
şi intră şi el după ei. 

Pe urmă răcni, cu un glas de poruncă fără de cârtire: 

— Susam, închide-te! 


Şi stânca se închise la loc, pecetluindu-se de parcă 
niciodată vraja tâlharului n-ar fi despicat-o cu puterea 
vorbelor cele năzdrăvănesti. 

La priveliştea aceea, Aii Baba se minună mult în cugetul 
său şi îşi zise: „Cu priceperea lor la vrăjitorie, măcar de nu 
mi-ar dibui ascunzătoarea, să-mi mestece lungimea cu 
lăţimea!" Şi se păzi ca nu care cumva să se clintească vreun 
pic, în ciuda îngrijorării ce-l frământa pentru măgarii lui 
care zburdau slobozi prin tufărişuri. 

Iar cei patruzeci de hoţi, după o şedere cam îndelungată 
în peştera în care Aii Baba îi văzuse afundându-se, dădură 
oarecare semn de întoarcere, printr-un vuiet 
subpământean asemeni unui tunet depărtat. Şi stânca, într- 
un sfârşit, se deschise iar şi-i lăsă pe cei patruzeci să iasă 
afară, cu bulibaşa lor în frunte şi ţinând în mâini desăgile 
goale. Şi se duseră fiecare la calul său, îi puseră frâul şi 
săriră călare, după ce îşi legară desagii la oblânc. Iar 
căpetenia se întoarse atunci înspre deschizătura peşterii şi 
rosti cu glas tare vraja: 

— Susam, închide-te! 

Şi cele două jumătăţi de stâncă veniră la loc şi se alipiră 
fără nici un fel de urmă a despărțirii. Şi toţi, cu chipurile lor 
de catran şi cu bărbile lor de tâlhari, luară drumul îndărăt 
pe unde veniseră. Şi-atâta cu ei. 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe Aii Baba, chibzuinţă ce-i fusese 
parte hărăzită din darurile lui Allah îl îndemnă să mai 
zăbovească în ascunzătoarea sa, în pofida îndemnului ce-l 
îmboldea să se ducă să-şi caute măgarii, întrucât îşi zise: 
„Tâlharii aceştia amarnici s-ar putea ca, de-or fi uitat ceva 
în peşteră, să se întoarcă îndărăt pe nepusă masă şi să dea 
peste mine. Şi-atunci, ya Aii Baba, ai să vezi tu cât face ca 
un amărât de împieliţat ca a opt sute cincizeci şi doua 
noapte tine să se pună în drumul unor preaputernici 
jupani!" Aşa că, după ce chibzui astfel, Aii Baba se mulţumi 
să-i urmeze cu ochiul pe călăreţii cei înfricoşători, până ce-i 
pierdu din vedere. Şi numai după o bună bucată de vreme 


de când ei pieriseră şi de când toată pădurea intrase iarăşi 
într-o tăcere liniştitoare, se hotări şi el, într-un sfârşit, să se 
dea jos din pom şi şi-atunci cu o sumedenie de griji şi tot 
răsucindu-se ba la dreapta, ba la stânga, pe măsură ce 
cobora de pe o creangă mai de sus pe o creangă mai de jos. 

Iar când ajunse pe pământ, Aii Baba se îndreptă înspre 
stânca aceea, da binişor-binişor şi numai în vârful 
picioarelor, ţinându-şi răsuflarea. Şi tare ar fi vrut mai întâi 
să se ducă să-şi caute măgarii şi să se liniştească în privinţa 
lor, dat fiind că aceştia erau toată averea lui şi toată pâinea 
copiilor săi. Ci un imbold nemaiîncercat până atunci i se 
aprinsese în inimă la tot ce văzuse şi la tot ce auzise din 
vârful copacului. Şi-apoi, îl mâna neabătut ursita lui înspre 
primejdia aceea. 

Or, când ajunse dinaintea stâncii, Aii Baba o cercetă de sus 
până jos şi o văzu netedă şi fără de nici o crăpătură în care 
să fi putut să strecori baremi un ac. Şi îşi zise: „Ci chiar aci 
au intrat cei patruzeci şi cu chiar ochii mei i-am văzut când 
au pierit înăuntru! Ya Allah! Ce pişicherlăc! Şi cine ştie ce- 
or fi intrat să facă în hruba asta, poprită cu tot soiul de 
talismanuri de care eu habar n-am!" Pe urmă cugetă: „Pe 
Allah! Da ţin minte limpede vraja cu care se deschide şi 
vraja cu care se închide! Ce-ar fi de le-aş încerca oleacă, 
numai ca să văd dacă din gura mea au puterea pe care o au 
din gura acelui tâlhar înfricoşător şi uriaş!" 

Şi, uitându-şi de toate sfiiciunile de până aci şi mânat de 
glasul triştei lui, Aii Baba, tăietorul de lemne, se întoarse 
înspre stâncă şi rosti: 

— Susam, deschide-te! 

Şi măcar că cele trei vorbe fuseseră rostite cu glas cam 
îndoielnic, stânca se despică şi se deschise larg. Şi Aii Baba, 
într-o înfricoşare până peste poate, tare ar mai fi vrut să 
dea dosul la toate celea şi să-şi sloboadă picioarele în vânt; 
ci puterea ursitei lui îl ţintui dinaintea deschizăturii şi îl sili 
să se uite înăuntru. Şi, în loc să vadă acolo vreo gropniță de 
neguri şi de spaime, rămase până peste măsură de uluit 


când văzu cum se aşterne dinainte-i o hrubă largă, ce da 
de-a dreptul într-o sală mare, cu bolta cioplită chiar în 
stâncă şi străluminată din belşug prin nişte despicături 
piezişe teşite în tavan. Aşa că se hotări să pună un picior 
dinaintea altuia şi să intre în locul acela care, la cea dintâi 
privire, nu avea anume nimic înfricoşător. Rosti aşadar 
vorbele mântuitoare: „In numele lui Allah, Multândurătorul 
şi Multiertătorul!" care îl mai îmbărbătară şi păşi fără să 
tremure prea tare în sala boltită. Şi, de cum ajunse acolo, 
văzu cele două jumătăţi ale stâncii cum se împreună la loc 
fără nici un scârţâit şi închizând cu totul intrarea; fapt care 
îl cam tulbură, oricum, dat fiind că statornicia în cutezanţă 
nu era tocmai partea lui cea mai tare. Da chibzui că are să 
poată mai pe urmă, cu ajutorul vorbelor magiceşti, să facă a 
se deschide dinainte-i toate porţile. Şi-atunci se lăsă ispitit 
să cerceteze în linişte deplină cele ce i se înfăţişau înaintea 
ochilor. 

Şi văzu peste tot de-a lungul zidurilor, stivuite până sus la 
boltă, grămezi-grămezi de mărfuri scumpe şi viguri de 
mătăsării şi de atlazuri şi saci cu merinde pentru gură şi 
lăzi mari pline ochi cu gologani de argint şi altele pline cu 
drugi de argint şi altele pline cu dinari de aur şi cu drugi de 
aur, puse în şir. Şi întrucât toate lăzile acelea şi toţi sacii nu 
fuseseră îndeajuns spre a cuprinde toate bogăţiile adunate 
acolo, podeaua era şi ea plină cu a opt sute cincizeci şi doua 
noapte mormane de aur, de giuvaieruri şi de argintării, de 
nici nu mai ştiau picioarele unde să calce ca să nu se taie în 
vreo năstrăpată ori să nu se afunde în vreo grămadă de 
dinari sclipitori. Şi Aii Baba, care în viaţa lui nu văzuse 
culoarea aurului, ba nici măcar mireasma nu i-o ştia, se 
minuna până peste marginile minunării. Şi dacă văzu acele 
comori grămădite acolo, înşirate la nimereală şi acele 
odoare fără de număr, de până şi cu cel mai mic dintre ele 
s-ar fi putut împodobi din belşug saraiul unui sultan, îşi zise 
că trebuie să fie nu ani, ci veacuri de când peştera aceea 
slujea totodată şi de tainiţă şi de adăpost la neamuri din 


neamuri de hoţi, fii de hoţi, coborâtori din cei care 
prădaseră cetatea Babilonului. 

Când se mai dezmetici oleacă din buimăceală, Aii Baba îşi 
zise: „Pe Allah, ya Aii Baba, iacătă că soarta ta ia un chip 
luminat şi te mută de lângă măgarii şi de lângă lemnele tale 
în mijlocul unui noian de aur cum n-au mai văzut decât 
strălucitul Soleiman şi Iskandar Cel cu Două Coarne! Şi afli 
deodată vorbele cele vrăjitoreşti şi te slujeşti de puterile lor 
şi faci să ţi se deschidă porţile de piatră şi peşterile cele de 
poveste, o, binecuvântatule tăietor de lemne! Asta-i o mare 
milă a Atoateîmpărţitorului, carele te face astfel stăpân 
peste comorile adunate din tâlhării de neamurile de hoţi şi 
de haramini. Şi dacă s-a întâmplat aşa, asta-i anume pentru 
ca să poţi să fii de-aci înainte, cu toţi ai tăi, la adăpost de 
nevoie şi ca să slujească la o treabă bună aurul 
furtişagurilor şi al jafurilor!" 

Şi punându-şi sufletul în tihnă cu judecata aceasta, Aii 
Baba cel sărac se aplecă înspre un sac cu merinde, îl goli de 
ce se afla în el şi îl umplu apoi numai cu dinari de aur şi cu 
alţi gălbiori bătuţi, fără să se atingă de argint ori de alte 
lucruri de preţ. Şi îşi aburcă sacul pe umeri şi îl duse la 
capătul hrubei. Pe urmă se întoarse în sala cea boltită şi 
umplu la fel încă un sac şi încă un sac şi mulţi alţi saci, 
atâţia cât socoti el că putea să care fără a-i beteji pe cei trei 
măgari ai lui. Şi când sfârşi se întoarse înspre intrarea 
peşterii şi zise: 

— Susam, deschide-te! 

Şi tot atunci cele două laturi ale intrării de stâncă se şi 
traseră larg la o parte, iar Aii Baba dete fuga să-şi caute 
măgarii şi să-i aducă la gura peşterii. Şi îi încărcă cu sacii 
pe care avu grijă să-i ascundă dibaci, punând deasupra lor 
o grămadă de crengi. Şi, după ce isprăvi treaba aceasta, 
rosti vorbele pentru închiderea stâncii, iar cele două 
jumătăţi de piatră se alipiră numaidecât. 

Atunci Aii Baba îşi mână din urmă măgarii încărcaţi cu aur, 
îndemnându-i cu un glas plin de cinstire şi nu coperindu-i 


cu blestemele şi cu sudalmele tunătoare cu care îi firitisea 
de obicei, când îşi trăgănau picioarele, întrucât dacă Aii 
Baba, ca toţi mânătorii de măgari, îşi împodobea asinii cu 
sudalme ca: „0, legea zebbului tătâne-tău!", ori 
„parascovenia soră-tii!", ori „fecior de giuvangiu!", ori 
„marfă de codoş", de bună seamă că nu o făcea spre a-i 
batjocori, întrucât îi erau tot atât de dragi ca şi copiii lui, ci 
o făcea numai spre a-i îndemna să fie cuminţi. Da de data 
aceasta simţi că nu putea, cu tot temeiul, să-i împodobească 
cu asemenea blagosloveli, de vreme ce cărau în spinare mai 
mult aur decât se afla în haznaua sultanului. Şi fără a-i 
boscorodi în vreun chip, luă cu ei calea spre cetate. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute cincizeci şi treia noapte a opt 
sute cincizeci şi treia noapte urmă: 

Şi fără a-i boscorodi în vreun chip, luă cu ei calea spre 
cetate. 

Or, când ajunse dinaintea casei lui, găsi poarta încuiată pe 
dinlăuntru cu drugul cel mare de lemn şi îşi zise: „Ce-ar fi 
să încerc asupra ei puterea vrăjii?" Şi rosti: „Susam, 
deschide-te!" Şi numaidecât poarta, des-făcându-se din 
zălogul ei, se deschise larg. Iar Aii Baba, fără a-şi vesti în 
nici un fel venirea, intră cu măgarii în bătătura cea strâmtă 
a casei sale. Şi spuse, întorcându-se către poartă: „Susam, 
închide-te!" Şi poarta, răsucin-du-se în ţâţâni, se prinse fără 
nici un zgomot în zăvor. Şi, în felul acesta, Aii Baba se 
încredinţă că de aci înainte era stăpân pe o taină fără de 
asemuire, dăruită cu o putere vrăjită, a cărei dobândire nu-i 
ceruse alt preţ decât spaima cea trecătoare datorată mai 
degrabă chipurilor crunte ale celor patruzeci. 

Când nevasta lui Aii Baba văzu măgarii în curte şi pe Aii 
Baba trudindu-se să-i despovăreze, dete fuga bă-tându-şi 
palmele una de alta şi strigă: 

— O, bărbate, cum ai făcut de-ai deschis poarta, pe care 
chiar eu am încuiat-o cu zăvorul? Numele lui Allah fie 


asupra noastră a tuturora! Şi ce aduci, în ziua aceasta 
binecuvântată, în sacii aceştia mari şi aşa de grei, pe care 
nu i-am mai văzut în casa noastră? 

Iar Aii Baba, fără a răspunde la întrebarea dintâi, spuse: 
— Sacii ne vin de la Allah, bre femeie. Ci hai de mă ajută 
să-i car în casă şi nu mă tot bârâi cu întrebări despre porţi 

şi despre zăvoare. 

Iar soţia lui Aii Baba, strunindu-şi nedumerirea, se duse 
să-l ajute a aburca sacii în spinare şi a-i căra, unul câte 
unul, înlăuntrul casei. Şi cum îi tot pipăia de fiecare dată, 
simţi că în ei se aflau bani şi gândi că banii aceia or fi fiind 
niscaiva bani vechi de aramă sau ceva asemenea. Şi 
descoperirea aceasta, măcar că tare neîntreagă şi cu mult 
alături de adevăr, îi aruncă sufletul într-o mare îngrijorare. 
Şi până la urmă îi intră în cap că bărbatu-său s-o fi înhăitat 
cu niscaiva hoţi ori cu alti inşi de soiul 

) y > acesta, altminteri cum să priceapă ea de unde 
veneau atâţia saci plini cu bani? Încât, după ce toţi sacii 
fură căraţi în casă, femeia nu mai putu să se stăpânească şi, 
izbuncind deodată, începu să se bată peste obraji cu 
amândouă mâinile şi să-şi sfâşie hainele, strigând: 

— O, păcatele noastre! O, pieire fără de mântuire a copiilor 
noştri! O, ştreangul ne paşte! 

Când auzi ţipetele şi văicărelile nevesti-sii, Aii Baba fu 
cuprins de o supărare până peste poate şi răcni la ea: 

— Ştreangu-n ochiul tău, o, alimănito! Ce te-a apucat de 
cucuveşti aşa a cobie? Şi ce ai, de vrei să tragi asupra 
capetelor noastre osânda hoţilor? 

Ea spuse: 

— Năpasta are să intre în casă odată cu sacii ăştia de bani, 
O, fiu al socrului meu! Pe viaţa mea şi a ta, re-pede-te de-i 
pune îndărăt pe spinarea măgarilor şi du-i departe de aci. 
Întrucât inima mea nu mai are tihnă de când îi ştie în casa 
noastră! 

El răspunse: 


— Bătu-le-ar Allah pe muierile cele fără de minte! Văd 
bine, o, fiică a socrului meu, că ti se năzăreşte cum că as fi 
furat sacii! He, he, schimbă-ţi socoatasi înseninează-ţi ' ') y 
y ochii, întrucât ne vin de la Cel-Atoateâmpărţitorul, carele 
m-a mânat să-mi găsesc norocul astăzi în pădure. Şi am să- 
ţi şi povestesc cum a fost cu norocul acesta, da nu până n- 
am să golesc sacii, ca să-ţi arăt ce se află în ei. 

Şi Aii Baba, luând sacii de un capăt, îi goli unul câte unul 
pe rogojină. Şi valurile de aur curseră zuruind şi revărsând 
a opt sute cincizeci şi treia noapte potoape de flăcări în 
odaia amărâtă a tăietorului de lemne. Şi Aii Baba, mândru 
că o vedea pe nevastă-sa năucă de priveliştea aceea, se 
aşeză pe grămada de aur, îşi strânse picioarele sub el şi 
zise: 

— Acum ian ascultă-mă, o, femeie! 

Şi îi tărăşi toată întâmplarea de la început până la sfârşit, 
fără a sări nici un amănunt. Ci nu ar fi de nici un folos s-o 
mai spunem o dată. 

Când auzi istorisirea întâmplării, nevasta lui Aii Baba simţi 
în inima ei cum spaima face loc unei bucurii mari, şi se 
dezdănui şi se însenină şi zise: yyy 

— O, zi de lapte, o, zi de albeaţă! Mărire lui Allah, cel 
carele a făcut să intre în casa noastră averile agonisite de 
cei patruzeci de tâlhari de drumul mare şi carele în felul 
acesta a întors înspre legiuire ceea ce fusese nelegiuire. El 
este Atoatedătătorul şi Atoateîmpărţitorul! 

Şi se duse pe clipă pe dată şi şezu jos pe vine dinaintea 
grămezii de aur şi se pregătea să înceapă a număra unul 
câte unul dinarii cei fără de număr. Ci Aii Baba începu să 
râdă şi îi spuse: 

— Ce faci acolo, o, sărmana de tine? Cum de socoţi că ai 
putea să numeri toată grămada asta? Mai degrabă ridică-te 
şi hai de-mi ajută să sap o groapă în cuhnie, ca să ascund 
cât mai repede tot aurul şi să-i piară urmele. Că altminteri 
ne primejduim rău să tragem asupra noastră lăcomia 
vecinilor şi a vătafilor de la agie! 


Ci soţia lui Aii Baba, care în toate cele îndrăgea buna 
rânduială şi care ţinea mortis să-şi dea seama cât mai > >) 
y) limpede despre grămada de bogăţie ce le intra în casă în 
ziua aceea binecuvântată, răspunse: 

— Nu, hotărât, nu vreau să preget a socoti aurul acesta. 
Că nu pot să-l las să intre în groapă până ce nu-l cântăresc 
ori nu-l măsor. Pentru aceea mă rog ţie, o, fiu al socrului 
meu, dă-mi răgaz să mă duc să caut vreo dimirlie pe la 
megieşi. Şi am să-l măsor, în vreme ce tu ai să sapi groapa. 
Şi aşa avem să putem cu bună chiverniseală să cheltuim ce 
este de trebuinţă şi să ştim ce rămâne de prisosinţă pentru 
copiii noştri! 

lar Aii Baba, măcar că socoteala i se părea cu totul de 
prisos, nu vroi să se împotrivească nevesti-sii într-o 
împrejurare atâta de plină de bucurie pentru ei toţi şi îi 
spuse: 

— Fie! Da du-te şi întoarce-te repede şi mai ales ia bine 
seama să nu dezvăluieşti taina noastră ori să scapi vreo 
vorbă cumva! 

Şi-aşa că nevasta lui Aii Baba plecă să caute dimirlia cu 
pricina şi gândi că drumul cel mai scurt ar fi să se ducă să 
ceară una de la Kassim, fratele lui Aii Baba, care avea casa 
nu departe de acolo. Şi intră la nevasta lui Kassim, 
bogătana şi plina de îngâmfare, cea care niciodată n-ar fi 
catadicsit să poftească la vreo masă nici pe sărăcanul de Aii 
Baba şi nici pe soţia lui, dat fiind că aceştia nu aveau nici 
avere, nici sprijinitori şi cea care niciodată n-ar fi trimis nici 
un strop de dulce copiilor lui Aii Baba, pe la vreo sărbătoare 
ori vreun praznic, nici măcar nu le-ar fi cumpărat vreun 
pumn de năut, aşa cum le cumpără cei bogaţi copiilor de 
oameni săraci. Şi, după salamalecurile de datină, o rugă să-i 
împrumute o dimirlie pentru olecuţă de vreme. 

Când auzi vorba dimirlie, nevasta lui Kassim fu până peste 
poate de nedumerită, întrucât pe Aii Baba şi pe soţia lui îi 
ştia tare săraci şi nu putea să priceapă la ce treabă le-ar fi 
folosind acea măsurătoare de care îndeobşte nu se slujesc 


decât cei stăpâni pe hambare mari de grâne, pe când 
ceilalţi se mulţumesc să-şi cumpere grăunţele, pentru o zi 
sau pentru o săptămână, de pe la jitniceri. Încât, măcar că, 
fără de nici o îndoială, în alte împrejurări nu i-ar fi dat 
nimic, pe cine ştie ce pricină, A opt sute cincizeci şi treia 
noapte acuma se simţi prea arsă de zavistie spre a lăsa să-i 
scape prilejul de a-şi mulţumi sufletul. Şi-aşa că îi spuse: 

— Sporească-şi Allah bunurile asupra capetelor voastre, o, 
mamă a lui Ahmad! Vrei o dimirlie mare sau una mai mică? 

Ea răspunse: 

— Mai degrabă mică, o, stăpâna mea! 

Şi soţia lui Kassim se duse să aducă măsura cerută. 

Or, nu degeaba femeia aceea fusese dobândită din 
vânzarea la codoşlăc - nu le-ar mai milui Allah pe poamele 
de soiul ei şi prăpădi-le-ar pe toate viclenele! 

— Căci, vrând cu orice preţ să afle ce fel de grăunţe avea 
să măsoare ruda cea săracă, se sluji de un tertip dintre cele 
de care plodurile astea de lele au pururea între degetele 
lor. Aşa că dete fuga de luă nişte seu şi mânji cu el frumuşel 
fundul măsurii, pe dedesubt, pe partea pe care se pune jos 
o măsură ca aceea. Pe urmă se întoarse la cumnată-sa, 
cerându-şi iertăciune că o făcuse să cam aştepte şi îi dete 
dimirlia. Iar soţia lui Aii Baba se topi în mulţumiri, şi 
îndemnă să se întoarcă acasă. 

Şi, dintru început, puse măsura în mijlocul grămezii de 
aur. Şi începu s-o umple şi apoi s-o deşerte oleacă mai 
încolo, trăgând pe perete, cu un tăciune, câte o dungă 
neagră de fiecare dată când o golea. Şi tocmai când îşi 
isprăvea treaba, veni şi Aii Baba, care la rându-i sfârşise de 
săpat groapa în cuhnie. Şi nevastă-sa îi arătă pe perete 
dungile de cărbune, nemaiputând de bucurie şi îi lăsă în 
samă grija de-a îngropa tot aurul, iar ea plecă degrabă să 
ducă măsura îndărăt soţiei celei nerăbdătoare a lui Kassim. 
Şi nu ştia, săraca de ea, că un dinar de aur se lipise pe 
fundul măsurii, datorită seului vicleniei. 


[i dete aşadar dimirlia îndărăt rudei bogate, vândute la 
codoşlăc şi îi mulţumi îndelung şi îi spuse: 

— Am vrut să mă ţin de vorbă, o, stăpână a mea, Pentru ca 
nici altă dată bunăvoia ta să nu se istovească faţă de mine. 

Şi plecă în calea ei. Şi-atâta cu soţia lui Aii Baba! 

Ci soţia lui Kassim, vicleana, nu aşteptă decât să dea dosul 
cumnată-sa, ca să şi întoarcă dimirlia şi să se uite pe fundul 
ei. Şi rămase peste măsură de buimăcită când văzu un ban 
de aur lipit de seu, în loc de vreun bob de linte, de orz sau 
de ovăz. Şi ca de şofran i se făcu pielea feţei şi de smoală 
tare neagră culoarea ochilor. Şi împietrită de zavistie şi de 
pizmă mistuitoare i se făcu inima. Şi strigă: „Prăpădul peste 
casa lor! Da de când au amărâţii ăştia atâta aur de să-l 
cântărească şi să-l măsoare cu dimirlia?" Şi, în mânia de 
nespus în care se afla, nu mai putu să aştepte ca soţul ei să 
se întoarcă de la prăvălie, ci îşi trimise slujnica să-l cheme 
în graba mare. Şi de îndată ce Kassim, cu sufletul la gură, 
trecu pragul casei, muierea îl şi întâmpină cu nişte ţipete 
sugrumate, de parcă l-ar fi prins tocmai când da să se 
mursăcească cu vreun tinerel. 

Pe urmă, fără a-i da răgaz să priceapă ce e cu el în furtuna 
aceea, îi vâri sub nas dinarul cu pricina şi răcni: 

— II vezi! Na, ăsta nu-i decât ce-a scăpat de la nevolnicii 
aceia! A, tu te crezi bogat şi te fuduleşti în fiecare zi că ai 
prăvălie şi mugşterii, pe când frate-tău nu are decât trei 
măgari drept toată partea lui pe lume! Schimbă-ţi gândul, 
o, şeicule! Întrucât Aii Baba, vreascagiul ăla, maţe-goale 
ăla, nimicura nimicului ăla nu se mulţumeşte să-şi 
socotească aurul ca tine: el îl măsoară cu stamboala! Pe 
Allah! Îl măsoară cum îşi măsoară jitnicerul grânele! 

Şi, într-un potop de vorbe, de ţipete şi de vaicăre, îi povesti 
toată tărăşenia şi îl lămuri de ce tertip se slujise ca să afle 
taina cea uluitoare a bogăției lui Aii Baba. Şi adăugă: 

— Da asta nu e tot, o, şeicule! Tu acuma se cade să afli 
izvorul averii amărâtului de frate-tău, prefăcutul a opt sute 


cincizeci şi patra noapte ăla afurisit care face pe săracul şi 
care prefiră banii cu dârmoanele şi cu pumnii! 

Auzind vorbele soţiei sale, Kassim nu se mai îndoi de y' 
adevărul bogăției lui frate-său. Şi, departe de a se simţi 
bucuros să-l ştie pe fiul lui tătâne-său şi al mumâne-sei la 
adăpost de aci înainte de orice nevoie şi să se voioşească de 
norocul aceluia, fu cuprins de o pizmă otrăvită şi simţi cum 
crapă fierea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci şi patra noapte 
urmă: fu cuprins de o pizmă otrăvită şi simţi cum crapă 
fierea-n el de ciudă. Şi se ridică pe clipă pe dată şi dete fuga 
la frate-său să vadă cu chiar ochii lui ceea ce avea de văzut. 

Şi îl găsi pe Aii Baba, care încă mai ţinea cazmaua în 
mână, cum isprăvea de ascuns aurul. Şi, luându-l repede, 
fără a-i spune salamalecul de cuviinţă şi fără a-i zice nici pe 
numele cel mare, nici pe numele cel mic şi nici purtându-se 
faţă de el ca faţă de un frate, întrucât de când se însurase 
cu poama cea îmbelşugată a codoşlâ-cului îşi uitase de 
această rudenie apropiată, îi spuse: 

— A, care va să zică-aşa, o, taică al măgarilor, faci pe 
ascunsul şi pe tainicul cu noi! Bine, ţine-te mai departe de 
sărăcia şi de ticăloşia ta prefăcute şi arată-te calic dinaintea 
oamenilor, ca să-ţi măsori aurul în cuibarul tău de păduchi 
şi de ploşniţe aşa cum îşi măsoară jit-nicerul grânele! 

Când auzi vorbele acestea, Aii Baba rămase până peste 
măsură de tulburat şi de buimac, nu că era zgârcit ori 
afurisit, ci din pricină că se temea de răutatea şi de lăcomia 
ochiului lui frate-său şi al soţiei lui frate-său, y > ! şi 
răspunse: 

— Allah fie cu tine! Habar nu am unde bati. Mai y degrabă 
dă zor de dumireşte-mă şi nu am să mă dovedesc lipsit nici 
de inimă deschisă faţă de tine, nici de simţăminte bune, 
măcar că de ani şi ani ai uitat legătura de sânee dintre noi 
şi îţi întorci fata de la mine şi de la oy y y y copiii mei! 


Atunci repezitul de Kassim zise: 

— Nu e vorba de toate astea, Aii Baba! E vorba numai să 
nu te prefaci faţă de mine că habar n-ai de nimic, întrucât 
cunosc ce vrei tu să-mi tii ascuns! 

Y şi arătându-i dinarul de aur încă uns de seu, îi spuse 
uitându-se la el ponciş: 

— Câte dimirlii de dinari asemenea cu ăsta ai în hambarul 
tău, o, vicleanule? Şi de unde ai furat tu atâta aur, ia spune, 
O, ruşine a neamului nostru? 

Pe urmă, în puţine vorbe, îi dezvălui cum unsese nevastă- 
sa cu seu fundul dimirliei pe care le-o împrumutase şi cum 
banul acela de aur se brodise să se lipească acolo. 

Dacă auzi vorbele fratelui său, Aii Baba pricepu că 
greşeala fusese săvârşită şi că nu mai avea cum să fie 
îndreptată. Încât, fără a lăsa să i se mai depene un şir lung 
de întrebări şi fără a-i da fratelui său nici cel mai mărunt 
semn de uimire ori de supărare că se pomenea răzvedit, 
spuse: 

— Allah e darnic, o, fratele meu! El ne trimite darurile sale 
până chiar a le dori noi! Preamărit fie El! 

Şi îi povesti, cu toate amănuntele, întâmplarea din pădure, 
da fără a-i dezvălui vorbele de vrajă. Şi adăugă: 

A opt sute cincizeci şi patra noapte 

— Noi, o, fratele meu, suntem fraţi de un tată şi de o 
mamă. Drept care tot ce este al meu este şi al tău, şi, dacă 
îmi faci hatârul de-a primi, aş vrea să-ţi dăruiesc jumătate 
din aurul pe care l-am adus din peşteră! 

Ci câinosul de Kassim, a cărui lăcomie era pe măsura 
ticăloşiei sale, răspunse: 

— De bună seamă! E bine că aud asta! Ci vreau să ştiu şi 
cum aş putea să intru chiar eu în stâncă, dacă mi-ar veni 
chef. Şi mai cu seamă nu te sfătuiesc să mă înşeli, altminteri 
mă duc pe dată să te pârăsc la cadiu ca părtaş cu hoţii. Şi n- 
ai putea decât să pierzi dintr-un chelemet ca ăsta! 

Atunci bunul Aii Baba, gândindu-se la soarta soţiei şi a 
copiilor lui, dacă ar fi fost pârât şi mai cu seamă îndemnat 


de firea lui cea împăciuitoare, decât de frica de 
amenințările unui frate cu inima amarnică, îi dezvălui cele 
trei vorbe ale vrăjii, atât pentru deschiderea porţilor, cât şi 
pentru închiderea lor. lar Kassim, fără să-i spună măcar o 
vorbă de mulţumire, îl părăsi pe dată, hotărât să se ducă şi 
să pună gabja singur pe toată comoara din peşteră. 

Aşa că a doua zi până-n zori plecă la pădure, mânând de 
dindărăt zece catâri încărcaţi cu nişte lăzi mari, pe care 
avea de gând să le umple cu agoniseala celei dintâi 
cercetări a lui. De altminteri hotărâse că, de îndată ce are 
să-şi dea bine seama de zahereaua şi de bogăţiile strânse în 
tainiţă, are să mai facă un drum cu un număr şi mai mare 
de catâri, ba chiar, de-o trebui, cu un şir întreg de cămile. Şi 
urmă, în toate privinţele, arătările lui Aii Baba, care 
împinsese bunătatea până la a se prepune de călăuză, da 
care se văzuse alungat aprig de cele două perechi de ochi 
sfredelitori ai lui Kassim şi ai soţiei sale, dobânda 
codoslăcului. 

Şi ajunse în curând la poalele stâncii, pe care o cunoscu 
dintre toate stâncile celelalte după înfăţişarea ei lucie şi 
după vârful ei încununat cu un copac mare. Şi îşi ridică 
amândouă mâinile înspre stâncă şi rosti: „Susam, des-chide- 
te!" Şi stânca se şi despică dintr-odată pe mijloc. lar 
Kassim, care îşi legase catârii de copaci, intră în peşteră şi 
deschizătura se astupă la loc, în urma rostirii de închidere. 
Or, habar nu avea el ce îl aştepta acolo! 

Şi, dintru-ntâi, fu o uluire, la vederea atâtor bogății 
grămădite, a atâtor movili de aur şi a atâtor giuvaieruri. Şi 
îl năpădi şi mai straşnic gândul de a fi el singur stăpân 
peste vistieria aceea de basm. Şi văzu bine că i-ar trebui, ca 
să care tot, nu doar o caravană de cămile, ci toate cămilele 
laolaltă câte drumeţesc de la marginile Chitaiului până la 
hotarele Iranului. Şi îşi zise că de data următoare are să 
aibă grijă de toate cele de trebuinţă spre a întocmi de- 
adevăratelea o năvală de pradă, acum mulţumindu-se să 
umple cu aur bătut toţi sacii pe care puteau să-i care cei 


zece catâri ai lui. Şi, isprăvind treaba, se întoarse la hruba 
ce ducea înspre stânca de închidere şi strigă: „Orz, 
deschide-te!" 

Căci mangositul de Kassim, cu mintea pe de-a-ntregul 
prinsă de vederea comorii, uitase vorba pe care trebuia s-o 
rostească. Şi fu aşa spre pieirea lui cea fără de izbavă. 
Spuse, aşadar, în mai multe rânduri: „Orz, deschide-te! 
Orzule, deschide-te!" Ci stânca rămânea închisă. Atunci 
zise: „Ovăz, deschide-te!" Şi stânca nici nu se clinti. Atunci 
zise: „Bobule, deschide-te!" Ci nici o crăpătură nu se ivi. lar 
Kassim începu a-şi pierde răbdarea şi strigă dintr-un 
răsuflet: „Secară, deschide-te! 

— Meiule, deschide-te! 

— Năutule, deschide-te! 

— Mălai, deschide-te! 

— Hrişcă, deschide-te! 

— Grâu, deschide-te! 

— Mazărică, deschide-te!" 

Ci poarta de piatră rămase închisă. Şi Kassim, peste 
măsură de înfricoşat când pricepu că rămânea încuiat a opt 
sute cincizeci şi patra noapte acolo din pricină că uirase 
vraja, se apucă să înşiruie dinaintea stâncii neclintite toate 
numele de grâne şi de felurite soiuri de seminţe pe care 
mâna Atoatesămănătorului le-a aruncat pe faţa câmpurilor, 
în pruncia lumii. Ci piatra rămânea nemişcată. Căci 
nevrednicul de frate al lui Aii Baba nu uitase, dintre toate 
seminţele, decât numai o sămânță şi chiar pe aceea de care 
erau legate puterile cele vrăjite, susamul cel năzdrăvănesc. 

Or, mai devreme sau mai târziu şi adesea mai devreme 
decât mai târziu, aşa orbeşte soarta tinerea de minte a 
celor răi, îi văduveşte de orice lumină şi le ia văzul şi auzul, 
din porunca Celui fără de margini puternic. Că Profetul - 
asupra-i fie binecuvântările şi cel mai de seamă salamalec! 

— A spus, vorbind despre cei răi: „Allah le va lua îndărăt 
darul luminii sale şi are să-i lase să bâjbâie prin bezne. Şi- 
atunci, orbi, surzi şi muţi nu au să mai poată găsi calea 


îndărăt!" Iar altă dată Trimisul - aibă-l Allah întru milele 
sale cele mai de sus! 

— A spus despre aceia: „Inimile şi urechile lor au fost 
pecetluite pe veci cu pecetea lui Allah, iar ochii lor au fost 
acoperiţi cu o basma. Lor le este menit un chin 
înfricoşător!" 

Aşadar, când ticălosul de Kassim, care deloc nu se aştepta 
la acea întâmplare năprasnică, văzu că nu mai stăpânea 
vraja cea preaputernică, se porni să-şi stoarcă minţile în 
toate chipurile spre-a o găsi, da cu totul degeaba, întrucât 
ţinerea lui de minte se izbăvise pe veci de numele cel 
magicesc. Atunci, pradă spaimei şi mâniei, lăsă acolo sacii 
plini cu aur şi se apucă să străbată peştera în toate părţile, 
căutând vreo ieşire. Ci nu da peste tot decât de pereţii de 
piatră lucie ai deznădejdii. Şi, ca o fiară turbată ori ca o 
cămilă în călduri, spumega de o spumă de bale de venin şi 
de sânge şi îşi muşca mâinile de deznădejde. Da asta nu fu 
nicidecum toată osânda lui: întrucât îi mai rămânea şi să 
moară! Ceea ce nu avea să zăbovească mult! 

Într-adevăr, pe la ceasul prânzului, cei patruzeci de hoţi se 
întoarseră la peşteră, după obiceiul lor de fiecare zi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute cincizeci şi cincea noapte 
urmă: într-adevăr, pe la ceasul prânzului, cei patruzeci de 
hoţi se întoarseră la peşteră, după obiceiul lor de fiecare zi. 
Şi iacătă că văzură cei zece catâri legaţi de copaci şi 
încărcaţi cu lăzi mari. Şi numaidecât, la un semn al 
căpeteniei lor, îşi traseră crânceni iataganele din teacă şi îşi 
repeziră caii în goana mare spre intrarea în peşteră. Şi 
descălecară şi începură să dea roată de jur împrejurul 
stâncii, ca să-l dibăcească pe insul ce putea să aibă acei 
catâri. Ci, cum căutările lor nu duceau la nimic, haram-başa 
se hotări să intre în peşteră. Ridică aşadar iataganul înspre 
poarta cea nevăzută, rostind vraja şi stânca se şi despărţi în 
două jumătăţi care lunecară fiecare înspre latura ei. 


Or, Kassim cel închis, dacă auzise caii şi strigătele de 
mirare şi de mânie ale cârjaliilor, nu se mai îndoi de pieirea 
lui fără de scăpare. Ci întrucât îi era scump sufletul, vru să 
încerce a se izbăvi. Şi se ghemui într-un colţ, gata să se 
repeadă afară din cea dintâi clipită. Încât, de îndată ce 
cuvântul „susam" fu rostit şi el îl auzi, bleste-măndu-şi 
scurta-i tinere de minte, şi de cum văzu că se crapă 
deschizătura, sări afară ca un berbec, cu capu-n jos şi atâta 
de vajnic şi cu atâta de puţină socotinţă, că-l izbi pe chiar 
căpetenia celor patruzeci, care căzu cât era de lung la 
pământ. Ci, în căderea lui, amarnicul acela cât un munte îl 
târi şi pe Kassim după el şi îi înfipse o mână în gură şi alta 
în pântece. Şi tot atunci ceilalţi tâlhari, sărind în ajutor, 
înşfăcară tot ce putură să înşface din prădătorul, din 
lacomul de Kassim şi tăiară cu iataganele tot ce înşfăcară. 
Şi-aşa, în mai puţin de-o clipeală de ochi, Kassim fu despicat 
de picioare, de mâini, de cap şi de trunchi şi îşi dete sufletul 
până a apucă să se mărturisească. Întrucât aşa îi fusese lui 
scris. Şi-atâta cu el! 

În ce-i priveşte pe hoţi, apoi aceştia, de îndată ce îşi 
şterseră de sânge iataganele, intrară în peştera lor şi 
găsiră, rânduiţi lângă ieşire, sacii chivernisiţi de Kassim. Şi 
se grăbiră să-i golească acolo de unde fuseseră umpluţi şi 
nu-şi dădură seama de ceea ce lipsea, fiind luat de către Aii 
Baba. Pe urmă şezură jos roată ca să ţină sfat şi chibzuiră 
îndelung asupra întâmplării. Da, în neştiinţa în care se aflau 
că fuseseră pândiţi de Aii Baba, nu izbutiră să ajungă a 
pricepe cum de putuse cineva să intre la ei şi se lehămeţiră 
să mai cugete la un ce care nu avea nici un ce. Şiaşa că, 
după ce îşi descărcară pleanurile cele proaspete şi 
înfulecară oleacă, socotiră mai bine să iasă din peşteră şi să 
încalece iar, spre a se duce să bată drumurile şi să jupoaie 
caravanele. Întrucât erau oameni trudnici, care nu prea 
îndrăgeau vorba lungă şi facialele. Ci avem să-i mai găsim, 
atunci când are să vină vremea. 


Or, în ceea ce priveşte urmarea tuturor acestora, iacătă. 
Şi, mai întâi, soţia lui Kassim! A, blestemata y ! ' y ' aceea, 
care fusese pricina morţii soţului ei, cel care, de altminteri, 
îşi binemerita sfârşitul! Întrucât viclenia acelei muieri, care 
născocise tertipul cu seul cel lipicios, A opt sute cincizeci şi 
cincea noapte fusese nodul de început al căsăpirii de la 
sfârşit. Încât, neîndoindu-se că omul ei are să vină degrabă 
îndărăt acasă, pregătise un ospăț anume spre a-l sărbători. 
Ci dacă văzu că se lasă noaptea şi că nu se iveşte nici 
Kassim, nici umbră de Kassim, nici mireasmă de Kassim, fu 
până peste poate de speriată, nu că l-ar fi îndrăgit cumva 
peste măsură, ci că îi era de trebuinţă pentru viaţa şi 
pentru lăcomia ei. Încât atunci când îngrijorarea îi ajunse 
până peste margini, se hotări să se ducă la Aii Baba, ea, cea 
care până aci nu vroise a catadicsi vreodată să-i calce 
pragul. Plodul de lele! Intră cu un obraz întors şi îi zise lui 
Aii Baba: 

— Salamalecul fie asupră-ţi, o, frate de seamă al soţului 
meu! Fraţii sunt îndatoraţi faţă de fraţii lor şi prietenii faţă 
de prieteni. Or, vin să te rog să mă linişteşti asupra sorții 
fratelui tău, care s-a dus, precum ştii, la pădure şi care, 
măcar că noaptea e târzie, nu s-a mai întors. Allah fie cu 
tine, o, chip al binecuvântării, du-te de vezi ce-a păţit în 
pădurea aceea! 

Şi Aii Baba, care era dăruit cu un suflet răzvedit de milos, 
împărtăşi spaima soţiei lui Kassim şi îi spuse: 

— Depărteze Allah năpastele de la capul soţului tău, sora 
mea! Of, de-ar fi binevoit Kassim să asculte de sfatul meu 
frăţesc, m-ar fi luat cu el să-i fiu călăuz! Da nu te îngrija 
peste măsură de zăbava lui; întrucât, fără de îndoială, o fi 
socotit că, spre a nu trage asupra-şi luarea-aminte a 
trecătorilor, să nu se întoarcă în cetate decât târziu în 
noapte! 

Or, o treabă ca aceea părea cu putinţă, măcar că, de- 
adevăratelea, Kassim nu mai era Kassim, ci şase cios-vârte 
de Kassim: două mâini, două picioare, un trunchi şi un cap - 


pe care hoţii le aşezaseră chiar înlăuntrul bolţii, pe după 
uşa de piatră, ca să înspaime cu vederea lor şi să alunge cu 
duhoarea lor pe oricine ar mai fi avut cutezanţa să calce 
pragul oprit. 

Aşa că Aii Baba o linişti cât putu pe soţia fratelui său şi îi 
arătă că orice căutare nu ar fi dus la nimic la vremea aceea 
de noapte neagră. Şi o pofti cu toată dragostea să-şi 
petreacă noaptea în tovărăşia lor. lar soţia lui Aii Baba o 
culcă în chiar patul ei, pe când Aii Baba o încredinţă că de 
cum or da zorii are să plece la pădure. 

Şi, într-adevăr, la întâia sclipire de zori, preabunulAli Baba 
se şi afla în bătătura casei, lângă cei trei măgari ai lui. Şi 
plecă fără de zăbavă cu ei, după ce o îndemnase pe 
nevastă-sa s-o îngrijească şi să n-o lase pe cumnată-sa să 
ducă lipsă de nimic. 

Or, când ajunse la stâncă, Aii Baba trebui să-şi 
mărturisească, nevăzând nicăieri catării lui Kassim, că 
pesemne o năpastă s-o fi petrecut, mai cu seamă că nici 
prin pădure nu zărise nimica. lar îngrijorarea lui nu avu 
decât să sporească atunci când văzu pământul, la poalele 
stâncii, pătat de sânge. Încât, nu fără o mare tulburare, 
rosti cele trei vorbe magiceşti ale deschiderii şi intră în 
peşteră. 

Iar priveliştea celor şase bucăţi de Kassim îi înfricoşa i y y) 
> privirile şi îi cutremură genunchii. Şi era mai-mai să cadă 
pierit la pământ. Ci simţămintele pe care le avea pentru 
fratele său îl ajutară să-şi biruiască tulburarea şi nu pregetă 
să facă tot ce-i sta în putere spre a se strădui să-şi 
îndeplinească datorinţele cele de pe urmă faţă de el, care 
oricum fusese musulman şi fusese feciorul aceluiaşi tată şi 
al aceleiaşi mume. Şi luă degrabă din 

)yyy D peşteră doi saci mari în care puse cele şase 
ciosvârte din fratele său, trunchiul într-unui, iar capul cu 
amândouă mâinile şi cu amândouă picioarele într-altul. Şi 
încarcă sacii pe un măgar, coperindu-i bine cu crengi tăiate 
şi cu lăstăriş. Pe urmă îşi zise că, dacă tot se afla acolo, nu 


era rău să se folosească de prilej spre a mai înşfăca vreo a 
opt sute cincizeci şi cincea noapte doi saci cu aur, ca să nu- 
şi lase măgarii să se întoarcă acasă cu samarul gol. Şi-aşa 
că puse pe ceilalţi doi măgari nişte saci plini cu aur, cu nişte 
crengi şi cu nişte frunze deasupra, ca şi întâia oară. Şi, 
după ce porunci porţii de piatră să se închidă la loc, luă 
calea îndărăt înspre cetate, plângând în sufletul său 
sfârşitul jalnic al lui frătâne-său. 

Y or, de cum ajunse în bătătura casei, Aii Baba o strigă ca 
să-l ajute la descărcatul măgarilor pe roaba sa Morgana. Or, 
Morgana era o copilă pe care Aii Baba şi soţia lui o 
culeseseră încă de pe când era mică şi o crescuseră cu tot 
atâta grijă şi cu tot atâta dragoste ca şi când ar fi fost 
părinţi ai ei buni. Iar fetiţa crescuse în casa lor, ajutând-o pe 
maica ei de suflet la gospodărie şi făcând treabă cât zece 
inşi. Şi mai era şi drăgălaşă, dulce, îndemânatică, destoinică 
şi spornică la tot felul de născociri cu care se puteau dovedi 
treburile cele mai anevoioase şi cu care se puteau birui 
lucrurile cele mai amarnice. 

Şi de cum cobori, dintru-întâi sărută mâna tatălui ei y ' de 
suflet şi îi ură bun venit, cum avea obiceiul să facă de 
fiecare dată când el se întorcea acasă. Şi Aii Baba îi spuse: 

— O, Morgana, fata mea, astăzi să-ţi văd eu iscusinţa, 
credinţa şi tăcerea. 

) y şi îi istorisi sfârşitul negru al lui frate-său şi adăugă: 

— Iar acuma se află acolea, în şase bucăţi, încărcat pe cel 
de al treilea măgar. Şi în vreme ce eu am să sui să-i duc 
vestea întunecată necăjitei de văduve, tu să cugeţi cum am 
face să-l îngropăm ca şi cum ar fi murit de moarte bună, 
fără ca să poată careva să dibăcească adevărul adevărat! 

Iar copila răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi Aii Baba, lăsând-o să cugete la năpastă, sui la văduva lui 
Kassim. 

Or, fata lui Aii Baba aşa era de schimbată că, de 


1 yy' cum îl văzu, soţia lui Kassim se şi porni pe nişte 
urlete năprasnice. Şi se gătea să-şi zgârie obrajii, să-şi 
smulgă părul şi să-şi sfâşie hainele. Ci Aii Baba ştiu să-i 
istorisească întâmplarea cu atâta gingăşie, încât izbuti să 
abată ţipetele şi bocetele ce-ar fi stârnit vecinii şi ar fi iscat 
tulburare în toată mahalaua. Şi până a-i da răgaz să se 
dumirească de se cădea ori ba să nu urle, adăugă: 

— Allah e darnic şi mi-a hărăzit bogăţie până peste 
trebuinţele mele. Dacă, dar, în năpasta cea fără de leac care 
te-a lovit, mai poate să te aline ceva, iatăâ-mă-s gata să 
împreun bunurile pe care Allah mi le-a trimis cu bunurile 
tale şi să te aduc de aci înainte în casa mea, ca să-mi fii cea 
de-a doua soţie. Şi ai să găseşti astfel în mama copiilor mei 
o soră iubitoare şi grijulie. Şi avem să trăim laolaltă în 
linişte deplină, tăifăsuind despre bunătatea răposatului! 

Şi, după ce rosti acestea, Aii Baba tăcu, aşteptând 
răspunsul. Iar Allah lumină în clipita aceea inima acelei 
văduve dobândite odinioară la codoşlăc, şi o scutură de 
toate zavistiile ei. Întrucât El este cel Atotputernic! lar 
muierea pricepu bunătatea lui Aii Baba şi mărinimia lui şi 
primi să-i fie cea de a doua soţie. Şi chiar că, în urma acelui 
măritiş cu omul acela binecuvântat, ajunse şi ea femeie de 
treabă. Şi-aşa cu ea! 

Y y y iar Aii Baba, care izbutise să curme astfel ţipetele 
sfâşietoare şi darea în vileag a tainei, o lăsă pe soţia lui cea 
nouă în seama soţiei de dinainte, şi cobori s-o caute pe 
tânăra Morgana. 

Or, o găsi tocmai când se întorcea dintr-un drum făcut în 
cetate. Întrucât Morgana nu-şi pierduse vremea degeaba, ci 
ticluise un gând întreg de urmat, în a opt sute cincizeci şi 
şasea noapte împrejurarea aceea grea. Într-adevăr, fata 
dăduse fuga la dugheana neguţătorului de leacuri ce se afla 
peste drum, şi ceruse un anume soi de teriac, bun la 
zviduirea bolilor > ucigătoare. Iar neguţătorul îi dăduse 
teriacul, pe banii pe care i-i arătase, da nu fără a o fi 


întrebat mai întâi cine este bolnav în casa stăpânului ei. lar 
Morgana îi răspunsese suspinând: 

— O, păcatele noastre! Fratele stăpânului meu Aii Baba a 
fost lovit de dambla şi l-au adus la noi ca să fie îngrijit mai 
bine. Da nimenea nu pricepe nimic din boala lui! Stă 
înţepenit, cu faţa de şofran; nu vorbeşte, nu vede şi nu 
aude! Deie Allah, o, şeicule, să-l scoată teriacul din starea 
aceea rea. 

Şi vorbind astfel, aducea teriacul cu pricina, de care 
Kassim nu mai putea să se slujească şi tocmai venea să-l 
caute pe stăpânul ei Aii Baba. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci şi şasea noapte 
urmă: aducea teriacul cu pricina, de care Kassim nu mai 
putea să se slujească şi tocmai venea să-l caute pe stăpânul 
ei Aii Baba. Şi, în câteva vorbe, îi împărtăşi ceea ce socotea 
să facă. Iar el îi încuviinţă gândul şi îi mărturisi toată 
minunarea pe care o simţea faţă de ticluiala ei. 

Într-adevăr, a doua zi, vrednica Morgana se duse iar la 
neguţătorul de leacuri şi, cu faţa scăldată în lacrimi şi cu 
multe suspine şi sughiţuri, îi ceru un anume lictar, Ce nu se 
dă de obicei decât celor pe moarte, fară de nădejde. Şi 
plecă, spunând: 

— Vai de noi şi de noi! Dacă nici leacul acesta nu face y 
nimic, s-a dus! 

Şi avu grijă, totodată, să spună la toată lumea din mahala 
despre închipuita stare fără de izbavă a lui Kassim, fratele 
lui Aii Baba. Încât, a doua zi, în zori, când oamenii din 
mahala fură sculaţi deodată de nişte ţipete sfâşietoare şi 
jalnice, nu se îndoiră că ţipetele n-ar fi fost scoase de soţia 
lui Kassim, de soţia fratelui lui Kassim, y y ' de tânăra 
Morgana şi de toate femeile rubedenii, spre a vesti moartea 
lui Kassim. 

Or, estimp, Morgana îşi vedea mai departe de treaba ei. 


Într-adevăr, îşi zisese: „Fata mea, nu-i destul să faci a fi 
luată o moarte năprasnică drept o moarte firească, ci-i 
vorba să abaţi o primejdie şi mai mare! Şi-anume să nu laşi 
oamenii să vadă cum că răposatul e ciopârţit în şase bucăţi! 
Altminterea ulciorul nu are să rămână y y fără de 
ţacnitură!" 

Şi fără a zăbovi, dete fuga la un cavaf bătrân din mahala, 
care nu o cunoştea, şi, după ce îi ură salamalei-kum, îi puse 
în mână un dinar de aur şi îi spuse: 

— O, şeicule Mustafa, ne este de trebuinţă astăzi mâna ta! 
Iar bătrânul cârpaci, care era un moşnegel plin de viaţă şi 
de voioşie, răspunse: 

— O, zi binecuvântată de lumina venirii tale, o, chip de 
lună! Grăieşte, o, stăpână a mea, iar eu am să-ţi răspund pe 
capul şi pe ochii mei! 

Şi Morgana spuse: 

— O, moşule Mustafa, ridică-te şi hai cu mine. Ci mai întâi, 
dacă binevoieşti, ia tot ce este de trebuinţă pentru cusutul 
pielii! 

lar după ce moşneagul făcu ceea ce i se ceruse, fata luă o 
basma şi i-o legă deodată peste ochi, spunându-i: 

A opt sute cincizeci şi şasea noapte 

— Fără de asta nu se poate! Fără de asta nu se poate 
NIMIC! 

Ci el strigă: 

— Du-te, tu fată! Pentru un dinar, vrei să mă lepăâd de 
credinţa părinţilor mei, ori să făptuiesc cine ştie ce ticăloşie 
sau cine ştie ce nelegiuire năprasnică? 

Ci ea îi spuse: 

— Alungat fie Cel-Viclean, o, şeicule! Cugetul tău să stea 
pe pace! Nu-ţi fie frică de una ca asta, întrucât nu e vorba 
decât de o treabă de cusătură! 

Şi, spunând acestea, îi mai strecură un gălbior în palmă, 
care îl înduplecă s-o urmeze. 

Şi Morgana îl luă de mână şi îl duse, legat la ochi, în 
pivniţa casei lui Aii Baba. Şi acolo îi scoase legătura şi, 


arătându-i trupul răposatului, pe care îl alcătuise iar, 
punând cele şase bucăţi la locul lor, îi spuse: 

— Vezi acum că anume spre a te pune să coşi laolaltă cele 
şase bucăţi de colea mi-am luat osteneala să te aduc de 
mână! 

Şi cum şeicul se da îndărăt înfricoşat, isteaţa de Morgana 
îi strecură în mână alt galben şi îi mai făgădui unul, dacă 
treaba va fi făcută repede. Fapt ce-l înduplecă pe papucar 
să se aştearnă pe treabă. Şi, când bătrânul isprăvi, 
Morgana îl legă iarăşi la ochi şi, după ce îi dete răsplata 
făgăduită, îl scoase din pivniţă şi îl duse îndărăt până la uşa 
prăvăliei lui, unde îl lăsă, după ce îi desfăcu vederea. Iar 
fata zori îndărăt acasă, întorcând capul din când în când ca 
să vadă de se ţine după ea cavaful. 

Şi de cum ajunse, ridică trupul cel încherbărat al lui 
Kassim, îl înmiresmă cu tămâie şi îl stropi cu mirodenii şi, 
ajutată de Aii Baba, îl înfăşură în giulgiu. După care, pentru 
ca oamenii care lucraseră năsălia poruncită să nu poată 
dibaci nimic, se duse să ia chiar ea năsălia şi o plăti gras. 
Apoi, tot ajutată de Aii Baba, puse în raclă trupul şi acoperi 
totul cu şalurile şi cu pânzeturile cumpărate anume. 

Estimp, imamul şi ceilalţi slujitori de la geamie sosiră şi 
patru dintre vecinii strânşi acolo încărcară năsălia pe 
umeri. lar imamul porni în fruntea alaiului, urmat de 
cititorii din Coran. lar Morgana mergea în urma 
purtătorilor plângând întruna, scoțând ţipete jalnice, 
bătându-se amarnic în piept şi smulgându-şi părul, pe când 
Aii Baba încheia şirul, însoţit de vecinii ce se desprindeau 
pe rând de lângă el spre a-i schimba din vreme în vreme şi 
a-i uşura pe ceilalţi purtători ai raclei; şi tot aşa până ce 
ajunseră la mecet, pe când în casa lui Aii Baba muierile 
adunate pentru slujba mortului îşi îngemănau bocetele şi 
umpleau toată mahalaua cu ţipete înfricoşate. Şi astfel 
adevărul acelei morţi rămase cu grijă la adăpost de orice 
dare în vileag, fără ca nimeni să poată avea nici cea mai 


mică bănuială despre întâmplarea cea neagră. Şi-atâta cu 
toate astea! 

Cât despre cei patruzeci de hoţi, d-apoi aceia, din pricina 
celor şase ciosvârte de Kassim părăsite în peşteră, se 
feriseră vreme de o lună să mai dea pe la ascunzătoarea 
lor; iar când se întoarseră în peşteră, rămaseră până peste 
măsură de uluiţi că nu mai găsiră nici bucăţile de Kassim, 
nici hoitul lui Kassim, nici nimic care, mai de aproape ori 
mai de departe, să aducă a aşa ceva. Şi, de data aceasta, 
cugetară temeinic la împrejurare, iar căpetenia celor 
patruzeci zise: 

— O, fraţilor, am fost dibuiţi, nu mai încape îndoială! Iar 
taina noastră a fost aflată. Şi dacă nu ne străduim y 
degrabă să găsim leacul, toate bogăţiile noastre, pe care 
noi şi străbunii noştri le-am strâns cu atâtea cazne şi 

) y trude, au să ne fie în curând ridicate de părtaşul 
hoţului pedepsit de noi. Aşa că numaidecât, fără a pierde a 
opt sute cincizeci şi şasea noapte vremea, după ce l-am 
făcut pe unul să piară, trebuie să-l facem şi pe celălalt să 
piară. Odată hotărât, nu este decât numai o cale de-a 
ajunge la ţintă şi anume: unul şi curajos şi dibaci totodată, 
să se ducă în cetate stră-vestit în derviş venetic, să se 
slujească de toată iscusinţa lui şi să afle ce este cu acela pe 
care l-am tăiat noi în şase bucăţi, şi să dibăcească în ce casă 
locuia. Da toate cercetările trebuie să se facă cu cea mai 
mare fereală, întrucât o vorbă mai mult ar putea să strice 
treaba şi să ne piardă fără de izbavă. Încât socot că acela 
care s-ar împovăra cu sarcina aceasta se cade a se lega să 
se supună osândei cu moartea, dacă are să dea dovadă de 
uşurătate în îndeplinirea soliei lui! 

Şi numaidecât unul dintre haramini strigă: 

— Mă leg eu pentru isprava aceasta şi primesc învoielile! 

Iar bulibaşa şi soţii îl firitiseră şi îl acoperiră cu laude. Şi el 
plecă străvestit în derviş. 

Or, intră în cetate şi toate prăvăliile erau încă închise, din 
pricina ceasului prea de cu zori, afară de prăvălia şeicului 


Mustafa, cârpaciul. Iar şeicul Mustafa, cu sula în mână, 
lucra de zor să închipuiască un papuc din piele şofrănie. Şi 
ridică ochii şi îl zări pe dervişul ce se uita la el minunându- 
se cum lucrează şi care se grăbi să-i ureze salamaleikum. 
Iar şeicul Mustafa îi răspunse la salamalec şi dervişul se 
mărturisi minunat că-l vedea, la vârsta lui, cu nişte ochi 
atâta de buni şi cu nişte degete atâta de îndemânatice. lar 
bătrânul, tare măgulit, se umflă în guşă şi răspunse: 

— Pe Allah, o, dervişule, încă mai pot să bag aţa în ac de la 
întâia încercare, ba pot şi să cos în afundul unei pivnițe fără 
de lumină şase ciortane de mort! 

Iar dervişul-tâlhar, auzind vorbele acelea, era cât pe-aci să 
se topească de bucurie şi îşi binecuvântă ursitoarea care îl 
purtase pe drumul cel mai scurt la țelul dorit, încât nu lăsă 
să-i scape prilejul şi, prefăcându-se uimit, strigă: 

— O, chip al binecuvântării, şase ciortane de mort? Ce vrei 
să zici cu vorbele astea? Au nu care cumva din întâmplare o 
fi obiceiul în ţara asta să se taie morţii în şase bucăţi, care 
pe urmă să fie cusute la loc? Şi oare se face aşa spre a 
vedea ce este înlăuntru? 

Iar şeicul Mustafa, la cuvintele acestea, zâmbi a râde şi 
răspunse: 

— Nu, pe Allah, nu este asemenea obicei pe aici. Da stiu eu 
ce stiu, iar ce stiu eu nimeni nu are să ştie! 

Y >'yyam pentru aceasta mai multe pricini, care de care 
mai întemeiate! Şi-apoi limba mea-i cam scurtă în dimineaţa 
aceasta şi nu prea vrea să dea ascultare zbegurilor ţinerii 
mele de minte! 

Iar dervişul-tâlhar începu să râdă la rându-i, atât din 
pricina chipului în care şeicul papucar îşi rostise pari-miile, 
cât şi ca să-i facă pe plac moşneagului. Pe urmă, făcându-se 
că-i strânge mâna, îi strecură în palmă un galben şi adăugă: 

— O, fiu de oameni meşteri la vorbă, o, moşule al meu, 
ferească-mă Allah să mă bag unde nu mă priveşte. Da dacă, 
în rostul meu de om străin şi dornic să cunoască toate, aş 
vrea să-ţi grăiesc, apoi aceasta ar fi de a-mi face hatârul să- 


mi spui unde se află casa în pivniţa în care se aflau cele şase 
hartane ale mortului pe care l-ai cârpit. 

Iar bătrânul cârpaci răspunse: 

— Da cum aş putea, o, frunte de derviş, de vreme ce nici 
eu nu ştiu care-i casa aceea? Află, într-adevăr, că am mers 
până acolo legat la ochi, dus de o copilandră vrăjitoare, 
care a făcut ca lucrurile să se petreacă cu o iuţeală fără de 
pereche. Dreptu-i însă, fiule, că, dacă aş a opt sute cincizeci 
şi şaptea noapte fi iar legat la ochi, poate că aş izbuti să 
dibuiesc casa, călăuzindu-mă după anumite băgări de 
seamă pe care le-am făcut mergând şi pipăind toate din 
drumul meu. Întrucât pesemne că ştii, o, învăţatule derviş, 
că omul vede şi cu degetele tot atât de bine ca şi cu ochii, 
mai cu seamă dacă nu are pielea aspră ca spinarea de 
crocodil. Şi, în ce mă priveşte, am printre muşteriii cărora 
le în-calţ cinstitele picioare câţiva orbi mai limpede văzători, 
datorită ochiului pe care îl au în vârf la fiecare deget, decât 
afurisitul de bărbier care mă rade pe cap în fiece vinere, 
tăindu-mi pielea amarnic, lua-l-ar Allah. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci şi şaptea noapte 
urmă: am printre muşteriii cărora le încalţ cinstitele 
picioare câţiva orbi mai limpede văzători, datorită ochiului 
pe care îl au în vârf la fiecare deget, decât afurisitul de 
bărbier care mă rade pe cap în fiece vinere, tăindu-mi 
pielea amarnic, lua-l-ar Allah! 

Iar dervişul-tâlhar strigă: 

— Binecuvântat să fie sânul care te-a alăptat şi deie Allah 
să mai poţi încă multă vreme să bagi firul în ac şi să încalţi 
preacinstitele picioare, o, şeic de bunăvestire! Hotărât, nu 
doresc decât să mă supun călăuzelii tale, ca să încerci a da 
de casa în pivniţa la care se petrec nişte lucruri atâta de 
minunătoare! 

Atunci şeicul Mustafa se hotări să se ridice, iar dervişul îl 
legă la ochi şi îl duse de mână în uliţă, pe urmă merse pe 


lângă el, când călăuzindu-l, când lăsându-se călăuzit, pe 
pipăitelea, până chiar la casa lui Aii Baba. Iar şeicul Mustafa 
zise: y 

— Aici este, hotărât şi nu altundeva. Cunosc casa după 
duhoarea de balegă de măgar pe care o revarsă şi după 
piatra asta de colea, de care mi-am zdrelit piciorul întâia 
dată! 

Şi hoţul, peste măsură de bucuros, se repezi, până a nu-i 
dezlega năframa papucarului, să facă un semn pe poarta 
casei, cu o bucată de tibişir pe care o avea la el. Pe urmă îl 
desfăcu la ochi pe călăuzul său, îl răsplăti cu încă un galben 
şi se despărţi de el, după ce îi mulţumi şi îi făgădui că nu 
are să cumpere papuci decât numai de la el, câte zile o mai 
trăi. Şi luă grabnic drumul îndărăt înspre pădure, spre a se 
duce să dea ştirea despre cele ce aflase căpeteniei celor 
patruzeci. Ci nu ştia că da fuga drept spre a-şi vedea capul 
cum îi zboară de pe umeri, aşa cum are să se arate mai 
încolo. 

Într-adevăr, când destoinica de Morgana ieşi să se ducă 
după nişte cumpărături, zări pe poartă, la întoarcerea ei de 
la suk, semnul cel alb pe care dervişul-hoţ îl făcuse acolo. Şi 
îl cercetă cu luare-aminte şi cugetă în sufletul ei grijuliu: 
„Semnul nu s-a făcut singur pe poarta noastră! lar mâna 
care l-a făcut nu poate să fie decât o mână vrăjmaşă! Aşa că 
se cade a abate vrăjile, încurcând isprava." Şi dete fuga să 
caute o bucată de tibişir şi făcu câte un semn aidoma, în 
acelaşi loc, pe porţile de la toate casele de pe uliţă, atât pe 
dreapta cât şi pe stânga. Şi ori de câte ori făcea un semn, 
rostea în minte, ca înspre făptuitorul semnului dintâi: „Cinci 
degete ale mele în ochiul tău stâng şi celelalte cinci în 
ochiul tău drept!" întrucât ştia că nu se află vrajă mai tare 
spre a abate puterile cele nevăzute, spre a te feri de 
farmece şi spre a face să cadă îndărăt pe capul 
descântătorului năpastele a opt sute cincizeci şi şaptea 
noapte puse la cale şi gata de a se înfăptui. 


Încât a doua zi, când îndrumați de fârtatele lor iny trară 
doi câte doi în cetate spre a năvăli în casa însemnată cu 
tibişir, haraminii rămaseră peste măsură de miraţi şi de 
nedumeriţi băgând de seamă că toate porţile caselor din 
mahala purtau acelaşi semn, aidoma. Şi dădură zor, la un 
semn al harambaşei, să se întoarcă la peştera din pădure, 
spre a nu stârni luarea-aminte a trecătorilor. Şi când se 
văzură iar laolaltă, îl târâră în mijlocul roatei alcătuite de 
ceata lor pe hoţul-călăuz, care se dovedise atâta de 
uşuratic, îl osândiră la moarte şi, pe dată, la semnul dat de 
căpetenie, îi retezară capul. 

Or, cum pedeapsa hotărâtă pentru făptuitorul dintâi al 
isprăvii ajunsese mai grabnică decât oricând, un alt hoţ se 
mărturisi gata să plece în iscoadă. Şi dorinţa fi-indu-i 
primită de către căpetenie, se duse în cetate, luă legătura 
cu şeicul Mustafa, îl puse să-l îndrume până dinaintea casei 
prepuse a fi casa cu cele şase hartane cusute şi făcu un 
semn roşu pe poartă, într-un loc mai ascuns. Pe urmă se 
întoarse la peşteră. Ci el nu ştia că un cap însemnat cu 
săritura cea neagră nu poate să facă decât săritura aceea şi 
nu alta. 

Într-adevăr, când hoţii, călăuziţi de fârtatele lor, ajunseră 
pe uliţa lui Aii Baba, găsiră toate porţile cetluite cu semnul 
cel roşu, chiar în acelaşi loc, întrucât iscusita de Morgana, 
presimţind ea ceva, se dovedise tot atâta de grijulie ca şi 
întâia dată. Şi, la întoarcerea în peşteră, călăuzul trebui să 
îndure, în ceea ce priveşte căpăţâna lui, aceeaşi soartă ca şi 
cel de dinaintea sa. Ci aceasta nu ajută întru nimic la a-i 
lumina pe hoţi cum e treaba şi nu sluji decât ca să 
împuţineze ceata cu doi dintre haidamacii ei cei mai 
neînfricaţi. 

Încât, după ce cugetă asupra întâmplărilor o bună bucată 
de vreme, bulibaşa ridică fruntea şi îşi zise: ' y) y „De- 
acuma încolo n-am să mă mai bizuiesc decât pe mine!" Şi 
plecă singur la cetate. 


Or, el nu făcu precum făcuseră ceilalţi. Întrucât, după ce 
şeicul Mustafa îi arătă casa lui Aii Baba, nu-şi mai pierdu 
vremea să însemneze poarta cu vreo cridă -roşie, ori albă, 
ori albastră - ci se uită cu luare-aminte spre a-şi întipări 
bine în minte aşezarea ei, dat fiind că pe dinafară era 
aidoma la înfăţişare cu toate casele vecine. Şi, odată 
cercetarea aceea isprăvită, se întoarse în pădure, îi adună 
pe cei treizeci şi şapte de hoţi rămaşi în viaţă şi le spuse: 

— Făptaşul pagubei care ne-a fost pricinuită este dibuit, 
întrucât acuma îi cunosc bine casa. Şi, pe Allah! Pedeapsa 
lui are să fie o pedeapsă amarnică. lar voi, flăcăii mei, 
aduceţi-mi degrabă aici treizeci şi opt de chiupuri mari de 
pământ ars, smălţuite pe dinlăuntru, cu gâtul larg şi cu 
pântecele gros. Iar aceste treizeci şi opt de chiupuri să fie 
goale, afară numai de unul, pe care să-l umpleţi cu ulei de 
măsline. Şi aveţi grijă să fie toate fără de nici o plesnitură. 
Şi întoarceţi-vă fără de zăbavă. 

Iar hoţii, deprinşi a îndeplini fără de cârtire poruncile 
căpeteniei lor, răspunseră că ascultă şi că se supun şi 
dădură fuga să rostuiască din sukul de oale cele treizeci şi 
opt de chiupuri cu pricina şi să le aducă bulibaşei, puse în 
cumpănă două câte două pe caii lor. 

Atunci harambagşa le spuse haraminilor: 

— Puneţi-vă hainele şi intraţi fiecare în câte un chiup, 
nepăstrând asupră-vă decât armele, turbanul şi papucii! 

lar cei treizeci şi şapte de hoţi, fără a scoate o vorbă, se 
cocoţară doi câte doi pe spinarea cailor care purtau 
chiupurile. Şi cum fiecare cal ducea câte două chiupuri, 
unul pe dreapta şi altul pe stânga, fiecare hoţ se lăsă să 
alunece în câte un chiup, în care pieri cu totul. Şi se a opt 
sute cincizeci şi opta noapte pomeniră astfel făcuţi 
grămadă, cu picioarele înghesuite sub ei şi cu genunchii la 
gură, în chiupuri, ca în cea de-a douăzecea zi nişte puişori 
de găină în ouăle lor. Şi, încăpuiţi aşa, ţineau un iatagan 
într-o mână şi o măciucă în mâna cealaltă, cu papucii chitiţi 
frumos sub fundurile lor. Iar cel de-al treizeci şi şaptelea 


hoţ făcea la fel pe partea cealaltă şi în cumpănă faţă de 
chiupul umplut cu ulei. 

După ce hoţii sfârşiră de a se aşeza în chiupuri într-un chip 
cât mai puţin stânjenitor, căpetenia veni de-i cercetă pe 
rând şi astupă gura chiupurilor cu nişte foi de palmier, aşa 
fel ca să nu se vadă ce se află în ele, da totodată să îngăduie 
oamenilor să răsufle în voie. Şi pentru ca nici un fel de 
bănuială să nu se poată isca în mintea trecătorilor asupra 
celor ce se aflau în oluri, luă ulei din chiupul cel plin şi unse 
frumuşel cu el pe dinafară pereţii chiupurilor cele noi. Şi 
când treaba fu rostuită astfel, căpetenia hoţilor se străvesti 
în haine de neguţător de ulei şi, mânând înspre cetate caii 
ce purtau o marfă închipuită, se făcu frunte a acelei 
caravane. 

Or, Allah îi meni bună pace şi ajunse fără de necazuri, pe 
înserate, chiar dinaintea casei lui Aii Baba. Şi de parcă 
toate anevoinţele s-ar fi dezlegat de la sine, nu avu nici o 
bătaie de cap spre a-şi împlini scopul ce-l aducea să bată la 
poartă, întrucât Aii Baba însuşi sta jos pe prag, revenindu- 
se în tihnă înainte de rugăciunea de seară. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute cincizeci şi opta noapte 
urmă: 

Întrucât Aii Baba însuşi sta jos pe prag, revenin-du-se în 
tihnă înainte de rugăciunea de seară. lar căpetenia hoţilor 
se repezi să oprească şirul de cai, veni dinaintea lui Aii 
Baba şi îi spuse, după salamalecuri şi după uraturi: 

— O, stăpâne al meu, robul tău este neguţător de ulei şi nu 
ştie unde să se ducă să măneze în noaptea aceasta, într-o 
cetate în care nu cunoaşte pe nimeni. Nădăjduieşte, dar, de 
la mărinimia ta, că, în numele lui Allah, ai să-i îngădui 
găzduire până mâine dimineaţă, lui şi vitelor lui, în bătătura 
casei tale! 

Dacă auzi rugămintea aceea, Aii Baba îşi aduse aminte de 
când era şi el om sărac şi când îndura nemila şi inima i se 


înmuie pe dată. Şi, departe de a-l cunoaşte pe căpetenia 
hoţilor pe care odinioară în pădure îl văzuse şi îl auzise, se 
ridică în cinstea lui şi îi răspunse: 

— O, neguţătorule de ulei, fratele meu, fie-ţi casa mea 
odihnitoare şi deie Allah să-ţi găseşti aici tihnă şi neamuri. 

Şi, spunând acestea, îl luă de mână şi îl aduse, cu caii lui, 
în curte. Şi chemă pe Morgana şi pe încă un rob şi le 
porunci să-l ajute pe oaspetele de la Allah să descarce 
chiupurile şi să dea de mâncare vitelor. lar când chiupurile 
fură orânduite frumos în fundul curţii şi caii legaţi de-a 
lungul zidului, fiecare la gât cu câte un sac plin de orz şi de 
ovăz, Aii Baba, tot plin de bunătate şi de voioşie, îl luă iarăşi 
pe oaspete de mână şi îl duse în casă, unde îl pofiti să stea la 
locul de cinste şi şezu şi el alături, spre a mânca de cină. Şi 
după ce amândoi mâncară şi băură şi dădură mulţumire lui 
Allah pentru milele lui, Aii Baba nu vroi să-şi stânjenească 
oaspetele, ci se sculă spunându-i: 

— O, stăpâne al meu, casa mea este casa ta, iar ceea ce se 
află în casă este al tău. 

A opt sute cincizeci şi opta noapte or, pe când el da să 
plece, neguţătorul de ulei, care era căpetenia hoţilor, îl opri 
spunându-i: 

— Îllah fie asupră-ţi, o, gazdă a mea, arată-mi locul din 
preacinstita-ţi casa unde îmi este îngăduit să dau tihnă 
lăuntrurilor mele şi să-mi uşurez udul. 

Şi Aii Baba, arătându-i umblătoarea aşezată tocmai în 
colţul bătăturii, chiar lângă locul unde erau înşiruite 
chiupurile, răspunse: 

— Acolo este! 

Şi grăbi să se depărteze, spre a nu stânjeni treburile 
mistuirii ale neguţătorului de ulei. 

Şi căpetenia hoţilor chiar că nu pregetă să facă ceea ce 
avea de făcut. Da când sfârşi, se duse la chiupuri şi se 
aplecă peste fiecare spunând: 

— Hei, tu, Cutare, de îndată ce ai să auzi chiupul în care te 
afli răsunând de piatra pe care am s-o arunc din locul unde 


sălăşluiesc, să nu zăboveşti a ieşi şi a da fuga la mine! 

Şi după ce le dete astfel oamenilor săi poruncă de ce 
trebuia să facă, se întoarse în casă. lar Morgana, care îl 
aştepta cu un felinar în mână în uşa bucătăriei, îl duse la 
odaia ce-i fusese pregătită şi-l lăsă singur. lar el se grăbi, ca 
să fie bine odihnit atunci când aveau să-şi pună în faptă 
isprava, să se întindă pe pat unde socotea să doarmă până 
la miezul nopţii. Şi nu zăbovi mult până ce să sforăie ca o 
căldare de spălătoreasă. 

Şi-atunci se întâmplă ceea ce era dat să se întâmple. 

Într-adevăr, pe când Morgana se afla în bucătărie spălând 
de zor tăvile de bucate şi crătiţile, deodată lampa, din lipsă 
de ulei, se stinse. Or, tocmai că za-hereaua de ulei din casă 
se isprăvise şi Morgana, care uitase să târguiască alta în 
ziua aceea, se amări rău de necazul acela şi îl strigă pe 
Abdallah, robul cel proaspăt al lui Aii Baba, şi-i spuse şi lui 
supărarea şi încurcătura. 

Ci Abdallah, izbucnind în râs, îi spuse: 

— Pe Allah! O, Morgana, sora mea, cum de poţi să spui că 
ne lipseşte uleiul din casă câtă vreme în curte se află, chiar 
acuma, rânduite lângă zid, treizeci şi opt de chiupuri pline 
cu ulei de măsline care, judecând după mireasma olurilor în 
care se află, trebuie să fie de soiul cel mai ales. A, sora mea, 
ochiul meu nu o mai zăreşte în seara aceasta pe Morgana 
cea iscusită şi cea destoinică şi cea plină de născociri! 

Pe urmă adăugă: 

— Mă duc îndărăt să mă culc, sora mea, ca să mă scol 
dimineaţă de cu zori, să-l însoțesc la hammam pe stăpânul 
nostru Aii Baba! 

Şi o lăsă, spre a se duce, nu departe de odaia 
neguţătorului de ulei, să sforăie ca un buhai de baltă. 

Atunci Morgana, oleacă tulburată de vorbele lui Abdallah, 
luă vasul pentru ulei şi se duse în curte, ca să-l umple de la 
unul din chiupuri. Şi se duse la cel dintâi chiup, îl destupă şi 
cufundă vasul pe gura deschisă. Şi - o, vârtejire de 
lăuntruri, o, bulbucare de ochi, o, beregată precurmată! 


— Vasul, în loc să intre în ulei, se lovi cu putere de ceva 
tare. Şi acel ceva îl zgâlţăi; şi ieşi o voce care zise: 

— Pe Allah! Piatra pe care a aruncat-o bulibaşa este pe 
puţin un pietroi! Haidem, acuma-i clipa! 

Şi scoase capul şi dete să iasă din chiup. 

Şi-aşa! Or, ce făptură omenească, dacă ar da de o fiinţă vie 
într-un chiup, în loc să dea de ulei, nu şi-ar închipui că vede 
cum i-a şi venit ceasul cel de pe urmă al ursitoarei? Aşa şi 
tânăra Morgana, speriată rău în cea dintâi clipă, nu se putu 
opri să nu cugete: „M-am dus! Şi toată lumea din casă s-a 
dus fără de izbavă!" Ci iacătă că deodată năprăsnicia 
tulburării îi întoarse la loc toată iscusinţa şi toată judecata. 
Şi în loc de-a se apuca să a opt sute cincizeci şi opta noapte 
scoată niscaiva ţipete înfricoşate şi să facă zarvă, ea se 
plecă peste gura chiupului şi spuse: 

— Nu, nu, voinicule! Stăpânul tău doarme încă! Aşteaptă 
să se scoale! 

Încât Morgana, mintoasă cum era, pricepuse totul. Şi spre 
a se încredința de năprăsnicia împrejurării, vroi să 
cerceteze toate chiupurile, măcar că încercarea nu era fără 
de primejdie; şi se duse la fiecare, pipăi capul care se şi iţea 
numaidecât ce astupătoarea era ridicată şi spuse fiecărui 
cap: 

— Răbdare şi pe curând! 

Şi numără aşa treizeci şi şapte de capete de hoţi bărboşi şi 
văzu că numai cel de al treizeci şi optulea chiup era plin cu 
ulei. Atunci îşi umplu în toată liniştea vasul şi dete fuga să 
aprindă lampa, spre a se întoarce repede să-şi pună în faptă 
gândul mântuitor pe care primejdia apropiată îl şi 
închipuise în mintea ei. 

Aşadar, odată în curte, aprinse un foc mare sub cazanul ce 
slujea la spălatul rufelor şi, cu ajutorul vasului, umplu 
cazanul, golind în el tot uleiul din chiup. Şi cum focul ardea 
tare, uleiul nu zăbovi a începe să fiarbă. 

Atunci Morgana umplu găleata cea mare de la grajd cu 
uleiul clocotind, se duse la unul din chiupuri, săltă capacul 


şi, dintr-o singură aruncătură, vărsă uleiul încins pe capul 
care se iţea. Iar tâlharul acelui cap fu opărit pe veci şi îşi 
înghiţi moartea cu un horcăit ce nu mai ieşi. 

Iar Morgana, cu mâinile netremurate, îi făcu să îndure 
aceeaşi soartă pe toţi cei închişi în chiupuri, care muriră 
înăbuşiţi şi fierţi, întrucât nici un om, de-ar fi el închis şi 
într-un chiup cu şapte pereţi, nu ar putea să scape de ursita 
atârnată de gâtul lui. 

Or, sfârşindu-şi isprava, Morgana stinse focul de sub 
cazan, astupă la loc chiupurile cu capacele din foi de 
palmier şi se întoarse în bucătărie unde, suflând în lampă, 
rămase în negură, hotărâtă să vegheze la urmarea acelei 
tărăşenii. Şi stând aşa la pândă, nu avu de aşteptat vreme 
multă. 


Într-adevăr, pe la miez de noapte, neguţătorul de ulei se 
deşteptă şi se duse de-şi lipi capul de fereastra ce da înspre 
curte; şi dacă nu văzu nici o lumină în nici o parte şi dacă 
nu auzi nici un zgomot, socoti că toată casa trebuie să fie 
cufundată în somn. Atunci, întocmai precum le spusese 
oamenilor lui, luă nişte pietricele pe care le avea la el şi le 
azvârli una câte una înspre chiupuri. Şi cum avea ochiul 
ager şi mâna dibace, îşi atinse ţinta de fiecare dată: ceea ce 
pricepu după sunetul scos de chiup la lovitura cu piatra. Pe 
urmă aşteptă, neîndoindu-se că are să-i vadă ţâşnind din 
chiupuri pe haidamacii lui cu armele în vânt. Ci nimica nu 
se clinti. Atunci, închipuindu-şi că adormiseră în chiupurile 
lor, aruncă iarăşi cu pietre; ci nici un cap nu se ivi şi nici o 
mişcare nu se stârni. Şi bulibaşa hoţilor fu până peste fire 
de mâniat pe oamenii lui, pe care îi socotea cufundaţi în 
somn; şi cobori la ei, gândind: „Puii de câine! Nu sunt buni 
de nimic!" Şi se repezi la chiupuri; ci numai spre a se da 
îndărăt, aşa de înfricoşător era duhnetul de ulei clocotit şi 
de carne fiartă ce se revărsa din ele. Da se apropie iar şi, 
pipăind cu mâna, simţi pereţii chiupurilor fierbinţi ca ai 
unui cuptor. Atunci strânse de pe jos un mănunchi de paie, 
îl aprinse şi se uită în chiupuri. Şi îşi văzu oamenii, unul 
după altul, opăriţi şi fumegând, cu trupurile fără de suflet. 

Când îi văzu aşa, bulibaşa hoţilor, pricepând de ce moarte 
cruntă pieriseră cei treizeci şi şapte de soţi ai lui, făcu o 
săritură de-a mirările până pe coama zidului curţii, se 
prăvăli în uliţă şi îşi slobozi picioarele în vânt. Şi zbură şi se 
afundă în noapte, mâncând sub paşii lui pământul. 

A opt sute cincizeci şi noua noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute cincizeci şi noua noapte 
urmă: 

Şi zbură şi se afundă în noapte, mâncând sub paşii lui 
pământul. Şi, când ajunse în peşteră, se cufundă în negrele 
cugetări la ceea ce îi mai rămânea de făcut de-aci înainte 


spre a plăti tot ce avea de plătit. Şi până una alta atâta cu 
el! 

Estimp, Morgana, care izbăvise casa stăpânului ei, precum 
şi vieţile ce sălăşluiau acolo, de îndată ce-şi dete seama că 
toată primejdia fusese abătută odată cu fuga acelui calp 
neguţător de ulei, aşteptă cuminte să se lumineze de ziuă, 
spre a se duce să-l trezească pe stăpânu-său Aii Baba. Şi, de 
îndată ce acesta se îmbrăcă, socotind că nu fusese 
deşteptat atâta de devreme decât ca să meargă la 
hammam, Morgana îl duse dinaintea chiupurilor şi îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, ia saltă un capac şi uită-te! 

Şi Aii Baba, după ce se uită, rămase până peste fire de 
speriat şi de înmărmurit. lar Morgana nu pregetă să-i 
povestească toate câte se petrecuseră, de la început până la 
sfârşit, fără a sări nimica. Ci nu este de nici o trebuinţă s-o 
mai spunem şi noi o dată. Şi îi istorisi şi povestea cu 
semnele cele albe şi cu cele roşii de pe porţi, despre care 
nu socotise de cuviinţă să-l învedereze dintru-ntâi. Ci nici 
povestea aceasta nu este de vreo trebuinţă s-o mai înşirăm 
încă o dată. 

Când auzi istorisirea roabei sale Morgana, Aii Baba începu 
să plângă de tulburare şi, strângând-o cu drag pe copilă la 
piept, îi zise: 

— O, copilă a binecuvântării, fericit fie pântecele care te-a 
purtat! Hotărât, pâinea pe care ai mâncat-o în casa noastră 
n-a fost mistuită de nerecunoştinţa. Tu eşti fata mea şi eşti 
fata mamei copiilor mei. lar de-acuma înainte tu ai să fii 
capul casei mele şi cel mai mare dintre copiii mei! 

Şi îi spuse tot aşa mai departe vorbe drăgăstoase şi mult îi 
mulţumi pentru bărbăţia, pentru mintoşenia şi pentru 
credinţa ei faţă de casa lui. 

După care Aii Baba, ajutat de Morgana şi de robul 
Abdallah, purcese la băgarea în pământ a hoţilor, pe care se 
hotărî, după chibzuinţă, a-i face să piară săpându-le o 
groapă mare în grădină şi îngropându-i acolo de-a valma, 
fără de nici o slujbă, spre a nu trezi luarea-aminte a 


megieşilor. Şi iacă-aşa sfârşi de a se descotorosi de prăsila 
aceea blestemată. Bine-a făcut! 

Şi multe zile se petrecură în casa lui Aii Baba, în vâlvoră 
de bucurii şi de firitiseli. Şi nu se mai săturau să-şi tot 
povestească amănuntele acelei întâmplări de-a mirărilea, 
mulţumind lui Allah pentru mântuirea lor şi prefirând toate 
tălmăcirile pe care le stârnea păţania aceea. lar Morgana 
era mai răsfăţată ca niciodată; iar Aii Baba, laolaltă cu cele 
două soţii ale lui şi cu copiii săi, nu mai pridideau să-şi 
dovedească recunoştinţa şi dragostea faţă de ea. 

Or, într-o zi fiul cel mai mare al lui Aii Baba, care ocârmuia 
daravelile de vânzare şi de cumpărare în prăvălia odinioară 
a lui Kassim, îi spuse tatălui său, când se întoarse din suk: 

— O, părintele meu, nu ştiu cum să fac să-i întorc vecinului 
meu, neguţătorul Hussein, toate cinstirile cu care nu mai 
conteneşte să mă copleşească, de la proaspăta lui aşezare 
în sukul nostru. lacătă a cincea oară când primesc, fără a-l 
răsplăti cu nimica, să ospătez la el masa de prânz. Or, tare 
aş vrea, 0, taică, să-l cinstesc şi eu a opt sute cincizeci şi 
noua noapte măcar o dată, spre a-l despăgubi, cu belşugul 
ospăţului, de această singură dată, pentru toate cheltuielile 
ce le-a făcut în cinstea mea. Întrucât socot că gândeşti ca şi 
mine că nu ar fi cuviincios să zăbovesc mai mult a-i întoarce 
politeţurile pe care le-a dovedit faţă de mine! lar Aii Baba 
răspunse: 

— De bună seamă, o, fiul meu, aceasta este cea mai aleasă 
dintre datorii. Şi s-ar fi căzut să-mi aduci aminte de ea mai 
degrabă! Or, tocmai iacătă că mâine este vineri, zi de 
odihnă, iar tu să ai să te prilejuieşti de aceasta spre a-l pofiti 
pe hagg Hussein, vecinul tău, să vină să împartă cu noi 
pâinea şi sarea cinei. Şi dacă are să caute vreun tertip spre 
a nu primi, tu să nu pregeţi a stărui şi a-l aduce în casa 
noastră, unde nădăjduiesc că are să găsească un ospăț nu 
tocmai nevrednic de mărinimia lui. 

Şi chiar că a doua zi fiul lui Aii Baba, după rugăciune, îl 
pofti pe hagg Hussein, neguţătorul cel proaspăt aşezat în 


suk, să-l însoţească la o preumblare plăcută. Şi călăuzi 
preumblarea aceea în tovărăşia vecinului său chiar înspre 
partea de mahala unde se afla casa lor. lar Aii Baba, care îi 
aştepta în prag, le ieşi înainte, cu chipul zâmbitor, şi, după 
salamalecurile şi urările cuvenite şi de-o parte şi de alta, îi 
mărturisi lui hagg Hussein mulţumită sa pentru filotimia 
arătată fiului său şi îl pofti, cu multă stăruinţă, să intre să se 
hodinească în casa lor şi să împartă cu el şi cu fiul său masa 
de seară. Şi adăugă: 

— Ştiu bine că, orice-aş face, nu am să pot răsplăti 
bunătăţile tale faţă de fiul meu. Da, într-un sfârşit, 
nădăjduim că ai să primeşti pâinea şi sarea găzduirii 
noastre! 

Ci hagg Hussein răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpâne al meu, găzduirea ta este de bună 
seamă o găzduire aleasă, da cum aş putea eu s-o primesc 
atunci când, încă de multă vreme, m-am legat cu j urământ 
să nu mă ating vreodată de mâncăruri gătite cu sare şi să 
nu gust vreodată din această mirodie? Iar Aii Baba 
răspunse: 

— Nu face nimic, o, hagg binecuvântat! Nu voi avea decât 
a spune o vorbă la bucătărie şi bucatele au să fie gătite fără 
sare şi fară nimica asemenea! 

Şi-atâta stărui pe lângă neguţător, până ce îl sili să intre în 
casă. Şi numaidecât dete fuga s-o prevestească pe Morgana 
să nu care cumva să pună sare în bucate şi să gătească 
anume în seara aceea toate bucatele şi toate umpluturile şi 
toate aluaturile fără ajutorul acelei mi-rodii de rând. Iar 
Morgana, până peste poate de mirată de greaţa oaspetelui 
faţă de sare, nu ştiu pe ce seamă să pună un gust atâta de 
ciudat şi începu să cugete la o asemenea treabă. Da nu uită 
s-o înştiinţeze pe bucătăreasa arăpoaică să se supună 
poruncii şoade a stăpânului lor Aii Baba. 

Iar când bucatele fură gata, Morgana le puse pe tăvi şi îl 
ajută pe robul Abdallah să le care în sala de ospeţe. Şi cum 
din firea ei era tare iscodelnică, nu pregetă să repeadă vreo 


două aruncături de ochi, din când în când, înspre oaspetele 
care nu avea pe plac sarea. Şi când masa se sfârşi, Morgana 
plecă spre a-l lăsa pe stăpânul Aii Baba să tăifăsuiască în 
tihnă cu musafirul său poftit. 

Da la vreme de un ceas, fetişcana se ivi iar la intrarea în 
sală. Şi, spre marea nedumerire a lui Aii Baba, era 
îmbrăcată ca o dănţuitoare, cu fruntea înghirlandata cu 
ţechini de aur, cu gâtul împodobit cu o salbă de boabe de 
chilimbar galben, cu mijlocul strâns într-o centură de zale 
de aur şi cu brățări de clopoței de aur la încheieturile 
mâinilor şi la gleznele picioarelor. Iar la centură îi atârna, 
după obiceiul dănţuitoarelor de meserie, un jungher cu 
mâner de jad şi cu limba lungă, încovoiată şi ascuţită, care 
slujeşte la preluminat mişcările danţului. lar ochii a opt sute 
cincizeci şi noua noapte ei de gazelă îndrăgostită, cei atâta 
de mari din firea lor şi atâta de adânci de strălucire, erau 
alungiţi vârtos cu kohl negru până la tâmple, la fel ca şi 
sprâncenele-i întinse ca un arc al năprasnelor. Şi, 
împodobită şi dichisită aşa, înaintă în paşi bătuţi, dreaptă 
întru totul şi cu sânii în vânt. Şi pe urma ei venea robul cel 
tânăr Abdallah, ţinând în mâna stângă, la înălţimea 
chipului, o dairea cu geamparalele scânteietoare, pe care le 
zdrăngănea pe paşii danţului, da uşor de tot, în aşa fel 
numai cât să însemneze paşii tovarăşei sale. Şi când ajunse 
dinaintea stăpânului ei, Morgana se plecă gingaş şi, fără a-i 
da răgaz să se dezmeticească din uluiala în care îl 
cufundase intrarea aceea neaşteptată, se întoarse înspre 
tânărul Abdallah şi îi făcu un semn uşor din sprâncene. Şi 
deodată bătaia dairalei se înteţi într-un pas spornic, iar 
Morgana, lunecând ca o pasăre, începu danţul. 

Şi dănţui toţi paşii neostenită şi prelumină toate chipurile, 
cum n-a izbutit vreodată, în saraiurile niciunui sultan, vreo 
dănţuitoare de meserie. Şi dânţui cum poate numai 
dinaintea lui Saul cel negru de jale o fi dănţuit David 
păstorul. 


Şi dănţui danţul salurilor, şi danţul năframelor, şi dany y îl! 
Y) ' y ţul ciomagului. Şi dănţui danţurile evreicelor şi pe cele 
ale grecoaicelor şi pe cele ale etiopiencelor şi pe cele ale 
persiencelor şi pe cele ale beduinelor, cu o uşurătate atâta 
de minunată încât, hotărât! Numai Balkis, crăiţa 
îndrăgostită de Soleiman, o fi mai putut să dănţuiască la fel. 

Şi după ce dănţui toate astea şi când inima stăpânului ei şi 
inima fiului stăpânului ei şi inima neguţătorului, mosafirul 
stăpânului ei, se ţintuiră de paşii ei, iar ochii se lipiră de 
mlădierea trupului ei, numai atunci începu danţul cel 
unduios al jungherului. Într-adevăr, trăgând deodată din 
teaca de argint arma daurită şi tremurând toată de 
gingăşie şi de foc, în vuietul tot mai spornic al dairalei, se 
repezi, cu jungherul fulgerând, răsucită, mlădie, pătimaşă, 
aprinsă şi sălbatică, cu ochii scăpărând şi purtată de nişte 
aripi ce nu se vedeau. Iar fulgerarea armei ba se întindea 
înspre un vrăjmaş nevăzut din văzduh, ba se întorcea cu 
vârful înspre sânii cei frumoşi ai copilandrei împătimite. Iar 
cei de faţă scoteau în acele clipite un țipăt lung de spaimă, 
atâta de aproape părea inima dănţuitoarei de vârful ucigaş. 
Pe urmă, încet-încet, tremurul dairalei se făcu tot mai 
domol, iar bătaia ei scăzu şi se topi până la tăcerea deplină 
a pielii celei răsunătoare. Şi Morgana, cu pieptul săltând ca 
un val de mare, se opri din danţ. 

Şi se întoarse înspre robul Abdallah care, la un alt semn 
din sprâncene, îi aruncă, de la locul lui, daireaua. lar ea o 
prinse din zbor şi, răsturnând-o, se sluji de ea ca de un 
tăleraş de lemn spre a se duce s-o întindă dinaintea celor 
trei privitori şi să le ceară, după datina almeelor şi a 
dănţuitoarelor, mărinimia lor. lar Aii Baba, y) ' 1 care, 
măcar că nemulţumit oleacă de fapta neaşteptată a slujnicei 
sale, se lăsase cucerit de atâta vrajă şi de atâta măiestrie, 
aruncă un dinar de aur în dairea. lar Morgana îi mulţumi cu 
o temenea adâncă şi cu un zâmbet, şi j y !' y întinse daireaua 
înspre fiul lui Aii Baba, care fu mai puţin darnic decât 
tătâne-său. 


Atunci, ţinând mereu daireaua în mâna stângă, o înfăţişă 
oaspetelui care nu avea pe plac sarea. Şi hagg Hussein îşi 
scoase punga şi se pregăti să scotocească în ea după vreun 
gologan, spre a-i dărui acelei dănţuitoare atâta de vrednice 
de dorit; când deodată Morgana, care se dase doi paşi 
îndărăt, sări înainte ca o pisică sălbatică şi-i înfipse în inimă, 
până la straja plăselelor, jungherul repezit cu mâna 
dreaptă. Şi hagg Hussein, cu ochii dintr-o dată cufundaţi în 
găvanele lor, căscă gura şi-apoi o închise, de-abia mai 
scoțând o jumătate de suspin; pe a opt sute cincizeci şi noua 
noapte urmă se nărui pe chilim, cu capu-naintea picioarelor 
şi cu trupul fără de suflare. 

Iar Aii Baba şi feciorul său, peste măsură de spăimân-taţi 
şi de mâniaţi, se repeziră la Morgana care, măcar că 
tremurând de tulburare, ştergea pe şalu-i de mătase 
jungherul însângerat. Şi, întrucât ei o socoteau cuprinsă de 
zăticneală şi de nebunie şi o înşfăcaseră de mână spre a-i 
smulge jungherul, ea le spuse cu glas liniştit: 

— O, stăpânii mei, mărire lui Allah cel carele a îndrumat 
mâna slabă a unei copile să vă răzbune de căpetenia 
vrăjmaşilor voştri! la vedeţi dacă mortul nu este 
neguţătorul de ulei, însuşi bulibaşa haraminilor, cu chiar 
ochii lui, insul ce nu vroia să guste sfânta sare a găzduirii! 

Şi, grăind astfel, despuie de mantie trupul de pe jos şi lăsă 
să se vadă, de sub barba cea lungă şi de sub stră-vesteala 
cu care se învăluise anume, pe vrăjmaşul ce le jurase 
pieirea. 

Şi dacă Aii Baba cunoscu astfel în trupul fără de viaţă al lui 
hagg Hussein pe neguţătorul de ulei, stăpânul chiupurilor şi 
căpetenia deliilor, pricepu că, pentru a doua oară, nu-şi 
datora izbăvirea lui şi a tuturor alor lui decât credinţei pline 
de grijă şi vitejiei tinerei Morgana. Şi o strânse la piept şi o 
sărută între amândoi ochii şi îi zise cu lacrimi în glas: 

— O, Morgana, fata mea, vrei tu, spre a-mi duce bucuria 
până peste marginile bucuriei, să intri pe totdeauna în 


neamul meu, măritându-te cu fiul meu, flăcăul frumos de 
colea? 

Iar Morgana sărută mâna lui Aii Baba şi răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! 

Şi nunta Morganei cu feciorul lui Aii Baba fu cetluită fără 
zăbavă, dinaintea cadiului şi a martorilor, în toiul 
petrecerilor şi al veseliei. Iar trupul căpeteniei hoţilor fu 
îngropat tainic în groapa ce slujise de mormânt şi soţilor lui 
de mai înainte - fie el blestemat! Şi, după însurătoarea lui 
fecioru-său. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizecea noapte urmă: 

Şi, după însurătoarea lui fecioru-său, Aii Baba, care 
prinsese la minte grija şi care urma de-acuma numai 
poveţele Morganei şi asculta cu luare-aminte toate 
îndemnurile ei, se feri o bucată de vreme de a mai trece pe 
la peşteră, de frică să nu dea acolo peste cei doi hoţi de a 
căror soartă habar nu avea şi care în fapt, precum ştii, o, 
norocitule sultan, fuseseră hăcuiţi din porunca bulibaşei lor. 
Şi numai când trecu anul şi când se simţi întru totul liniştit 
în privinţa aceasta, se hotări a se duce, în tovărăşia fiului 
său şi a iscusitei Morgana, să mai vadă peştera. lar 
Morgana, care lua seama la toate câte întâlneau pe drum, 
când ajunseră la stâncă văzu că tufărişurile şi buruienile 
astupau pe de-a-ntregul poteceaua ce-i da ocol, şi, pe de 
altă parte, că pe pământ nu se afla nici o urmă de pas 
omenesc şi nici o călcătură de cal. Şi înţelese că nimeni nu 
mai trecuse pe acolo de multă vreme. Şi îi spuse lui Aii 
Baba: 

— O, taică al meu, nu stă nimic împotrivă. Putem să 
intrăm, fără a avea de înfruntat nici o primejdie acolo 
înlăuntru! 

Atunci Aii Baba, ridicând mâna înspre uşa de piatră, rosti 
vraja, zicând: „Susam, deschide-te!" Şi întocmai ca 
odinioară, uşa, supunându-se la cele trei vorbe şi ca mişcată 


de nişte slujitori nevăzuţi, se deschise din chiar stânca a opt 
sute şaizecea noapte ei şi lăsă trecere slobodă lui Aii Baba, 
lui fiu-său şi tinerei Morgana. Şi Aii Baba luă aminte că într- 
adevăr nimic nu se schimbase de când fusese cea din urmă 
oară în tainiţă, şi se simţi tare mândru să arate Moreanei şi 
soţului ei bogăţiile de basm peste care ajungea acuma 
vistier. 

Şi după ce cercetară toate din peşteră, umplură cu aur şi 
cu nestemate cei trei saci mari pe care îi aduseseră şi se 
întoarseră acasă, după ce fu rostită vraja de închidere. Şi 
de-atunci înainte trăiră în tihnă şi în huzururi, folo-sindu-se 
cu chibzuinţă şi cu săbuinţă de bogăţiile ce li le hărăzise 
Atoatedătătorul, carele singur el este mare şi darnic. Şi-aşa 
Aii Baba, tăietorul de lemne care nu avusese decât trei 
măgari drept toată averea, ajunse, datorită ursitei sale şi 
binecuvântării lui Allah, omul cel mai bogat şi cel mai slăvit 
din cetatea lui de baştină. Or, slavă Aceluia carele dăruieşte 
fără a se zgârci umiliţilor pământului. 

— Şi iacătă, o, norocitule sultan, urmă Şeherezada, tot ce 
ştiu despre Aii Baba şi despre cei patruzeci de hoţi. Ci Allah 
este mai ştiutor! 

Iar sultanul Şahriar zise: 

— De bună seamă, Şeherezada, întâmplarea aceasta este 
o întâmplare uluitoare! Iar tânăra Morgana nu-şi are 
seamăn printre femeile de-acuma. lar eu ştiu bine asta, eu 
care am fost nevoit să poruncesc a se tăia capetele tuturor 
stricatelor din saraiul meu. 

Şi Şeherezada, dacă-l văzu pe sultan că-şi şi încruntase 
sprânceana la acea amintire şi că se stârnise amarnic la 
acele lucruri trecute, grăbi să înceapă o altă poveste, 
spunând: 

ÎNTÂLNIRILE LUI AL-RAŞID PE PODUL DE LA BAGDAD i 
s-a izvodit, o, doamne al vremilor, o, cunună de pe capul 
meu, că emirul Harun Al-Raşid, califul -aibă-l Allah întru 
milostiile sale! 


— leşise într-o bună zi din saraiul lui, în tovărăşia vizirului 
Giafar şi a spătarului Massrur, amândoi străvestiţi, ca şi 
califul, în neguţători de vază din cetate. Şi tocmai ajunsese 
cu ei la podul de piatră care leagă cele două maluri ale 
Tigrului, când văzu, ghemuit jos la pământ, cu picioarele 
strânse sub sine, chiar la intrarea pe pod, un orb de o 
vârstă tare bătrână, care cerea de pomană întru Allah de la 
cei ce treceau pe calea milelor. Iar califul se opri din 
preumblare dinaintea calicului cel bătrân şi puse un dinar 
de aur în palma pe care o întinsese acela. Iar cerşetorul, 
când califul vroi să-şi urmeze drumul, îl prinse de mână 
repezit şi îi spuse: 

— O, darnicule făcător de bine, întoarcă-ţi Allah fapta 
aceasta a sufletului tău milos cu cele mai alese dintre 
binecuvântările sale. Ci mă rog ţie fierbinte, până a nu 
pleca, să nu care cumva a mă lipsi de mila pe care ţi-o mai 
cer. Ridică-ţi mâna şi arde-mi un pumn ori o scatoalcă peste 
ureche. 

Şi, grăind aşa, lăsă mâna pe care o ţinea, pentru ca 
străinul să poată să-i tragă lovitura cerută. Ci de teamă ca 
acela să nu plece mai departe fără a-i împlini ruga, A opt 
sute şaizecea noapte avu grijă să-l apuce de pulpana cea 
lungă a mantiei. 

Dacă văzu şi dacă auzi una ca aceea, califul rămase tare 
nedumerit şi îi spuse orbului: 

— O, moşule, ferească-mă Allah să mă supun stăruinţei 
tale! Întrucât cine face o pomană întru Allah nu se cade să-i 
spulbere harul, umilindu-l pe cel ce s-a bucurat de pomana 
lui. Iar fapta urâtă la care mă îndemni să te supun este un 
lucru nevrednic de un drept-credincios. 

Şi, grăind astfel, califul făcu o smuncitură, spre a-l sili pe 
orb să-i dea drumul. Ci îşi făcuse socoteala fără a ţine 
seama de luarea-aminte a orbului, care, ghicind mişcarea 
califului, făcu la rându-i o smucitură cu mult mai hotărâtă, 
ca să nu-l scape. Şi îi zise: 


— O, darnicule stăpâne al meu, iartă sâcâiala şi 
neobrăzarea purtării mele. Şi lasă-mă să te rog iarăşi 
fierbinte a-mi da o palmă peste ureche. Altminteri, mai bine 
să-ţi iei pomana îndărăt. Căci nu pot s-o primesc decât 
numai cu învoiala aceasta, ca să nu ajung călcător de 
jurământ dinaintea lui Allah şi să nu mă abat de la 
legământul pe care l-am făcut dinaintea feţei Aceluia carele 
te vede şi mă vede. 

Pe urmă adăugă: 

— Dacă ai şti, o, doamne al meu, pricina jurământului meu, 
nu ai şovăi să-mi dai dreptate. 

Iar califul îşi zise: „Nu este mântuire decât întru Allah cel 
Atotputernic faţă de sâcâielile acestui moşneag orb!" Şi cum 
nu voia să stea prea lungă vreme sub ochii miraţi ai 
trecătorilor, se grăbi să îndeplinească lucrul ce i-l cerea 
orbul, care, de cum căpătă palma, îi şi dete drumul, 
mulţumindu-i şi ridicând amândouă mâinile înspre cer ca să 
cheme asupra capului califului toate binecuvântările. 

Şi Al-Raşid, slobozit astfel, se îndepărtă cu cei doi tovarăşi 
ai săi şi îi zise lui Giafar: 

— Pe Allah! Povestea orbului trebuie să fie o poveste de-a 
mirărilea, iar păţania lui o păţanie tare ciudată! Încât, dar, 
întoarce-te la el şi spune-i că vii din partea emirului drept- 
credincioşilor spre a-i porunci să se afle mâine la sărai, la 
ceasul rugăciunii de după-amiază. 

Iar Giafar se întoarse la orb şi îi spuse porunca stăpânului 
său. 

Pe urmă veni iarăşi la calif. Şi nici nu făcuseră ei bine 
câţiva paşi, că şi zăriră pe partea stângă a podului, cam 
peste drum de orb, un alt cerşetor, beteag de amândouă 
picioarele şi cu gura ruptă. lar Massrur, spătarul, la un 
semn al stăpânului său, se duse la ologul de cele două 
picioare şi cu gura strâmbă şi îi dete pomana ce fusese 
scrisă la norocul lui în ziua aceea. Şi omul săltă capul şi 
începu să râdă, spunând: 


— Hei, uallah! În toată viaţa mea de dascăl de scoală nu 
am câştigat atâta cât mi-e dat acuma să primesc din mâna 
dărniciei tale, o, stăpâne al meu! 

Iar Al-Raşid, care auzise răspunsul, se întoarse înspre 
Giafar şi îi zise: 

— Pe viaţa capului meu! Dacă acesta-i dascăl de şcoală şi 
dacă a scăpătat de-a ajuns să cerşească pe drumuri, de 
bună seamă că povestea lui trebuie să fie o poveste de 
pomină. Du-te degrabă şi porunceşte-i să se afle mâine, la 
ceasul orbului, la poarta saraiului meu. 

Şi porunca fu îndeplinită. Şi îşi urmară preumblarea mai 
departe. Ci nici nu apucară ei să se depărteze bine de olog, 
că îl şi auziră cum chema cu strigăte mari binecuvântările 
asupra capului unui şeic ce se apropiase de el. Şi se uitară 
într-acolo, spre a vedea ce treabă putea să fie. Şi văzură că 
şeicul, tulburat cu totul, încerca să se ferească de 
binecuvântările şi de laudele ce-i erau aduse. Şi pricepură, 
din vorbele ologului, că pomana pe care şeicul tocmai i-o 
dăruise era încă şi mai mare a opt sute şaizecea noapte 
decât cea a lui Massrur, şi-atâta cât bietul om nu mai 
primise niciodată una asemenea. Iar Harun îi mărturisi lui 
Giafar mirarea sa de a vedea un om de rând dând dovadă 
de o lărgime de mână mai mare decât chiar a lui şi adăugă: 

— Mi-ar plăcea să-l cunosc pe şeicul acesta şi să cercetez 
pricina filotimiei lui. Du-te, dar, o, Giafar şi spune-i să se 
înfăţişeze dinaintea noastră, în după-amiaza de mâine, la 
ceasul orbului şi al ologului. 

Şi porunca fu îndeplinită. 

Şi se găteau să-şi urmeze drumul, când văzură înaintând 
pe pod un alai falnic, cum nu pot să desfăşoare de obicei 
decât domnii şi sultanii. Iar în fruntea alaiului mergeau 
nişte pristavi călări care strigau: 

— Faceţi loc stăpânului nostru, soţul fiicei preaputer- 
nicului împărat al Chitaiului şi al fiicei preaputernicu-lui 
împărat al Sindului şi Indului! 


Iar în fruntea alaiului, pe un cal ce-şi vădea soiul în felul 
cum se rotea în două picioare, strălucea un emir, poate că 
fiu de crai, cu o înfăţişare plină de lumină şi de măreție. Iar 
numaidecât în urma lui veneau doi seizi ce purtau de un 
căpăstru de mătase albastră o cămilă înfotăzată minunat şi 
încărcată cu un palanchin în care şedeau, una de-a dreapta 
şi alta de-a stânga, sub un polog de atlaz roşu şi cu feţele 
acoperite cu iaşmacuri de mătasă naramzie, cele două 
tinere domniţe, soțiile călăreţului. Iar alaiul se încheia cu o 
ceată de cântăreţi y y ce cântau din alăutele lor cu înfăţişări 
nemaivăzute nişte cântece indienesti şi chinezeşti. 

Y yy iar Harun, minunat şi nedumerit totodată, le spuse 
soţilor săi: 

— Iacătă un străin de mare vază, cum arareori se ivesc în 
cetatea mea de scaun. Şi măcar că până acuma i-am primit 
pe craii şi pe domnii şi pe emirii cei mai falnici de pe 
pământ şi multe căpetenii de-ale necredincioşilor de peste 
mări, iar cei din ţara frâncilor şi cei din părţile de la capătul 
Apusului mi-au trimis soli şi crainici, niciunul dintre toţi câţi 
i-am văzut nu se puteau asemui cu acesta ca strălucire şi ca 
frumuseţe. 

Yype urmă se întoarse înspre Massrur, spătarul său şi îi 
spuse: 

— Du-te de sârg, o, Massrur şi ţine-te după alai, ca să vezi 
ceea ce este de văzut şi să te întorci la sărai să mă 
lămureşti fără de zăbavă, după ce vei fi avut grijă să-l 
pofteşti pe străinul acela falnic să se înfăţişeze mâine 
dinaintea mea, la ceasul orbului, al ologului şi al şeicului cel 
filotim. 

Şi după ce Massrur plecă să îndeplinească porunca, emirul 
drept-credincioşilor şi Giafar trecură într-un sfârşit podul. 
Da nici nu ajunseră ei bine la capătul lui că şi zăriră, în 
mijlocul meidanului ce li se deschidea dinainte, care slujea 
ca loc de întreceri la aruncarea cu sulița şi la călărie, o 
mare strânsură de oameni ce se uitau la un tânăr călare pe 
o iapă albă şi frumoasă, pe care o mâna în goana mare de 


colo până colo, chinuind-o cu lovituri năprasnice de bici şi 
de pinteni, fără de răgaz şi în aşa fel că iapa era toată 
numai o spumă şi un sânge, iar picioarele şi tot trupu-i erau 
cuprinse de tremur. 

La priveliştea aceea, califul, care avea dragi caii şi nu 
îndura să fie chinuiţi, fu până peste măsură de supărat şi îi 
întrebă pe cei ce priveau: 

— Pentru ce se poartă tânărul acela într-un chip atâta de 
crunt faţă de iapa aceea frumoasă şi supusă? 

lar ei răspunseră: 

— Nu ştim, şi numai Allah ştie! Da în fiecare zi, toty 7 yy 7 
la ceasul acesta, îl vedem pe tânăr cum vine cu iapa lui, iar 
noi stăm şi ne uităm la tot frământul acela neomenesc! 

A opt sute şaizeci şi una noapte şi adăugară: 

— La urma urmei, este stăpân legiuit pe iapa lui şi poate 
să se poarte cu ea cum îi place. 

Iar Harun se întoarse înspre Giafar şi îi spuse: 

— Las pe seama ta, o, Giafar, să afli de la tânărul acesta 
pricina care îl îndeamnă să-şi chinuiască aşa iapa. Şi dacă 
n-o vrea să ţi-o dezvăluiască, să-i spui cine eşti şi să-i 
porunceşti să se înfăţişeze dinaintea mea, la ceasul orbului, 
al ologului, al şeicului cel filotim şi al călăreţului străin. 

Şi Giafar răspunse că ascultă şi că se supune, iar califul îl 
lăsă pe meidan şi se întoarse singur la sărai, în ziua aceea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi una noapte urmă: 

Giafar răspunse că ascultă şi că se supune, iar califul îl 
lăsă la meidan şi se întoarse singur la sărai, în ziua aceea. 

Or, a doua zi, după rugăciunea de la amiază, califul intră în 
divanul de taină, iar vizirul cel mare Giafar aduse 
numaidecât dinaintea sa pe cei cinci inşi pe care îi 
întâlniseră în ajun pe podul de la Bagdad şi anume pe orbul 
care cerea să fie pălmuit, pe ologul dascăl de şcoală, pe 
şeicul cel filotim, pe călăreţul de neam mare pe urma căruia 
se cântau cântece indieneşti şi chinezeşti şi pe flăcăul 


stăpân al iepei bălane. Şi după ce tuscinci se temeniră 
dinaintea scaunului împărătesc şi sărutară pământul cum 
se cuvine, califul le făcu semn cu capul să se ridice, iar 
Giafar îi rândui frumos, unul lângă altul, pe chilim, la 
picioarele jeţului. 

Atunci Al-Raşid se întoarse dintru-ntâi înspre tânărul 
stăpân al iepei celei albe şi îi spuse: 

— O, tinere care te-ai arătat ieri atâta de neomenos faţă de 
mândreţea aceea de iapă bălană, cea atâta de supusă, pe 
care călăreai, poţi să-mi spui, ca să ştiu şi eu, pricina ce-ţi 
îndemna sufletul să se poarte într-un chip aşa de crunt faţă 
de o vită fără grai, care nu poate să răspundă la sudalme cu 
sudalme şi la lovituri cu lovituri? Şi să nu-mi spui că te 
purtai aşa ca s-o înveţi cu ascultarea ori ca s-o domoleşti. 
Întrucât şi eu în viaţa mea am domolit şi am dedat cu frâul o 
sumedenie de armăsari şi de iepe, da niciodată nu am avut 
trebuinţă să chinuiesc, aşa cum făceai tu, făpturile pe care 
le struneam. Şi să nu-mi spui că îţi hărţuiai aşa iapa ca să-i 
veseleşti pe privitori; întrucât nu numai că priveliştea aceea 
neomenească nu-i veselea deloc, ci îi supăra şi m-a supărat 
şi pe mine odată cu ei. Şi nu mult a lipsit, pe Allah! Să nu 
mă dau în vileag şi să te pedepsesc după cum ţi se cuvenea 
şi să pun capăt unei privelişti atâta de amarnice. Vorbeşte, 
dar, fără a minţi şi fără a-mi ascunde nimic din pricina 
purtării tale: întrucât aceasta-i singura cale ce-ţi rămâne ca 
să scapi de mânia mea şi să-mi intri în voie. Ba chiar sunt 
gata, dacă istorisirea ta are să mă mulţumească şi dacă 
vorbele tale au să-ţi acopere purtarea, sunt gata să te iert şi 
să uit tot ceea ce am văzut supărător în felul tău dea te 
purta. 

Când auzi vorbele califului, tânărul stăpân al iepei albe se 
făcu galben de tot la chip şi lăsă capu-n jos păstrând 
tăcerea, vădit în prada unei tare mari încurcături şi a unei 
mâhniri fără de margini. Şi întrucât rămânea aşa mai 
departe, stând neclintit, fără a izbuti să rostească un 
cuvânt, pe când lacrimile îi şiroiau din ochi şi i se a opt sute 


şaizeci şi una noapte prelingeau pe piept, califul schimbă 
glasul faţă de el şi, mai nedumerit ca oricând, îi spuse cu 
grai dulce: 

— O, tinere, uită că eşti de faţă cu emirul drept-cre- 
dincioşilor şi vorbeşte aici în deplină slobozenie, ca şi cum 
ai fi între prietenii tăi, căci văd bine că povestea ta trebuie 
să fie o poveste destul de ciudată, iar pricina purtării tale o 
pricină şi ea destul de ciudată. Şi mă juruiesc pe harurile 
strămoşilor mei cei falnici că nu ţi se va face nici un rău. 

Şi, la rându-i, Giafar începu să-i facă tânărului, cu capul şi 
cu ochii, nişte semne vădite de îmbărbătare, care vroiau să 
spună limpede: „Vorbeşte cu toată încrederea. Şi să nu-ţi fie 
frică de nimic." y y atunci flăcăul începu să-şi dobândească 
iar răsuflarea pierdută şi, ridicând capul, mai sărută o dată 
pământul dintre mâinile califului şi spuse: 

POVESTEA TÂNĂRULUI STĂPÂN AL IEPEI BĂLANE află, 
o, emire al drept-credincioşilor, că sunt om de vază în 
mahalaua mea unde mi se spune Sidi Neman. lar povestea 
mea şi pe care, la porunca ta, am să ţi-o povestesc, este o 
taină a credinţei musulmane. Şi, de-ar fi scrisă cu acul pe 
colţul dinlăuntru al ochiului, ar sluji de învăţătură oricui ar 
citi-o cu suflet luător-aminte. 

Şi tânărul tăcu o clipă, spre a-şi strânge în gând toate 
amintirile, după care urmă: 

Când taică-meu a murit, mi-a lăsat de moştenire ceea ce 
îmi fusese scris de la Allah. Şi am văzut că milele lui Allah 
asupra capului meu erau mai multe şi mai alese decât şi-ar 
fi râvnit vreodată sufletul meu. Şi am y y mai văzut, pe 
deasupra, că dintr-o zi până în a doua zi, m-am pomenit 
omul cel mai bogat şi cel mai de vază din mahalaua mea. Ci 
viaţa cea nouă, departe de a mă face mândru şi îngâmfat, 
nu făcu decât să-mi sporească gusturile tare statornicite 
după tihnă şi singurătate. Şi trăii mai departe burlăceşte, 
firitisindu-mă în toate dimineţile de la Allah că nu am nici o 
grijă de casă şi nici o belea pe cap. Iar în fiecare seară îmi 


ziceam: „Ya, Sidi Neman, ce măsurată şi ce linistită-i viaţa 
ta! Şi ce plăcuţa-i burlăcia!" 

Ci într-o bună zi, o, doamne al meu, mă deşteptai cu un 
jind năprasnic şi de neînțeles, de a-mi schimba numaidecât 
viaţa. Şi jindul acela intră în sufletul meu sub chip de 
însurătoare. Şi mă ridicai pe clipă pe dată, măcinat de 
frământul lăuntric al inimii mele şi zicân-du-mi: „Au nu ţi-e 
ruşine ţie, ya Sidi Neman, să trăieşti aşa, singur în casa 
aceasta, ca un şacal în vizuina lui, fără de nici un suflet 
dulce alături de tine, fără de un trup pururea proaspăt de 
femeie spre a-ţi răcori ochii şi fără de nici o simţire caldă, 
care să te facă să pricepi că trăieşti cu adevărat din 
suflarea Ziditorului tău? Au tu aştepţi, spre a degusta nurii 
fetişcanelor noastre, ca anii să te facă neputincios şi ajuns 
de-a binelea numai la a vrea fără de-a putea?" 

La aceste gânduri întru totul fireşti, ce mi se înfăţişau 
pentru întâia oară în minte, nu mai pregetai a urma 
îndemnurile sufletului - dat fiind că sufletul este lucru sfânt 
şi că toate dorurile lui se cade a fi împlinite. Ci întrucât nu 
cunoşteam nici o femeie peţitoreasă, care să-mi poată găsi o 
soţie printre fiicele oamenilor de seamă din mahala, ori 
printre cele ale neguţătorilor bogaţi din suk, şi cum de 
altminteri eram tare hotărât să mă însor numai pe văzutele, 
adică cercetând cu chiar ochii mei nurii şi însuşirile soţiei 
mele, şi neurmând datina care a opt sute şaizeci şi una 
noapte cere să nu ştii obrazul celei cu care te însori decât 
numai după ce senetul a fost scris şi după sărbătorirea 
nunţii, mă hotărâi să-mi aleg soţia numai dintre roabele 
cele frumoase care se vând şi se cumpără la mezat. Şi ieşii 
numaidecât din casa mea şi mă îndreptai înspre sukul de 
robi, zicându-mi: „Ya Sidi Neman, chibzuiala ta este 
minunată, de a-ţi lua o soţie dintre copilandrele roabe, în 
loc de-a căuta o legătură cu fetele de neamuri alese, 
întrucât aşa scapi de multe supărări şi de multe belele, nu 
numai ferindu-te de-a lua în cârcă neamurile soţiei şi de-a 
trage asupra pântecelui tău privirile pururea pon-cise ale 


mamei soţiei tale, de bună seamă vreo bătrână otrăvită, iar 
pe umerii tăi povara fraţilor, mari şi mici, ai soţiei tale, şi a 
rudelor, bătrâne şi tinere, ale soţieitale,y'y'y'y'şia 
legăturilor sâcâitoare şi grele cu socrul tău, tatăl soţiei tale, 
ba încă ai să depărtezi de la tine şi cicălelile ce-ar urma din 
partea unei fete de oameni cu stare, ce nu are să pregete, 
cu orice prilej, să te facă să simţi că ea este de viţă aleasă şi 
că nu ai asupra ei nici un drept şi nici o putere şică nuai 
faţă de ea decât datorinţe şi că i se cuvin din parte-ţi toate 
cinstirile şi toate slujbele. Şi-atunci chiar că ai să tot poţi să 
plângi după viaţa ta de burlac şi să-ţi muşti degetele până la 
sânge. Pe când, dacă ai să-ţi alegi tu însuţi o soţie, cercetată 
de ochii tăi şi de degetele tale şi care să fie fără de neamuri 
şi numai ea cu frumuseţea ei, îţi limpezeşti rosturile, 
ocoleşti încurcăturile şi ai toate foloasele căsniciei fără a 
avea şi năpastele ei!" Şi nutrit astfel, în dimineaţa aceea, cu 
asemenea gânduri, o, emire al drept-credincioşilor, ajunsei 
în sukul de roabe, spre a-mi alege o soţie gingaşă cu care să 
trăiesc, în dulceţile de toate soiurile, dragostea împărtăşită 
şi binecuvântările ei. Căci, dat fiind că din firea mea mă 
ştiam în stare de duioşii, râvneam din toate puterile mele să 
găsesc în copila ce aveam s-o aleg însuşirile sufletului şi ale 
trupului care să-mi îngăduiască a revărsa asupra-i 
dobânzile agonisite de o duioşie din care încă nu cheltuisem 
nici măcar o bucăţică pe nici o făptură vie. 

Or, ziua aceea era tocmai zi de târg şi tocmai fusese adusă 
la Bagdad o marfă proaspătă de fete din Circasia, din Ionia, 
din insulele cele de mai la Miazănoapte, din Etiopia, din 
Iran, din Khorassan, din Arabia, din ţările rumilor, de pe 
țărmul anatolian, de la Serendib, de la Ind şi de la Chitai. 
lar când ajunsei în mijlocul târgului, misiţii şi telalii şi 
orânduiseră aparte feluritele mărfuri, spre a înlătura 
tulburările ce le-ar fi pricinuit amestecul atâtor neamuri 
osebite. Şi în fiecare y dintre cete, fiecare fată era aşezată 
bine la vedere, în aşa chip ca să poată fi cercetată pe toate 


feţele şi ca fiecare vânzare să fie încheiată cât mai cinstit şi 
mai fără înşelăciune. 

Y şi vru ursita - că nimenea nu poate să scape de ursita 
lui! 

— Ca paşii mei cei dintâi să se îndrepte de Ia sine înspre 
ceata de fetişcane venite din Insulele de la Miazănoapte. 

Şi, de altminteri, paşii nu mi s-ar fi îndreptat nicidecum de 
la sine înspre partea aceea decât numai că înspre partea 
aceea ochii mei se şi îndreptaseră numaidecât, întrucât 
ceata aceea se ridica asupra cetelor mai întunecate din 
preajmă prin strălucirea ei şi printr-o prăvălire de plete 
grele, galbene ca aurul, peste nişte trupuri de o albeaţă de 
argint neprihănit. lar fetişcanele în picioare care alcătuiau 
ceata aceea semănau tare ciudat între ele, aşa cum nişte 
surori seamănă cu surorile lor atunci când sunt dintr-un 
tată şi dintr-o mamă. Şi toate aveau nişte > j y ochi albaştri 
ca peruzeaua iranică atunci când este încă rouă de piatră. 

A opt sute şaizeci şi doua noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi doua noapte urmă: 

Şi toate aveau nişte ochi albaştri ca peruzeaua iranică 
atunci când este încă rouă de piatră. Iar eu, o, doamne al 
meu, care în viaţa mea nu mai avusesem prilejul să văd 
nişte puiandre de o frumuseţe atâta de ciudată, eram uluit 
şi îmi simţeam sufletul cum zbura din piept înspre 
priveliştea aceea tulburătoare. Şi, peste răstimp de un ceas, 
neputând ajunge să-mi opresc alegerea la vreuna dintre 
ele, atâta de aidoma de frumoase erau, o luai de mână pe 
aceea care mi se păru a fi cea mai tânără şi o cumpărai 
repede, fără a mă târgui ori zgârci. Întrucât harurile o 
împodobeau pe de-a-ntregul şi era ca argintul într-o 
zăcătoare şi ca migdala descojită, peste măsură de albă şi 
de luminoasă, cu pletele ei de mătasă galbenă, cu ochii-i cei 
nemărginiţi şi vrăjitori, albaştri sub genele întunecate şi 
încovoiate ca nişte lame de iatagane şi adăpostind o privire 


de o dulceaţă ca apele mării. Şi la vederea ei îmi adusei 
aminte stihurile poetului: 

O, tu, al cărei chip nepământesc Scăldat în chihlimbaruri 
de lumină Eprecum trandafirul chinezesc; 

Şi-a cărei gură mică pare plină de soarele pe care-l 
întocmesc ai romaniţei bumbi dintr-o grădină, Cu două 
şiruri aidoma croite Din pietre ca de grindină sclipind; O, 
tu, cu ochii-agate adumbrite sub dulci petale moi de hiacint, 
Lungi ca şifaraoanele vestite Din vremile de vrăji şi de alint; 

O, strălucito! Dacă potrivire '[i-aş căuta cu cele mai 
frumoase Şi câte-ar fi pe drept a le-ndrăgire, Greşeală-ar fi, 
căci tu, prinţe crăiase, Frumoasă eşti fără de-asemuire; 

Căci numai zbenghiul tău, cel cu prinoase de frumuseți, pe 
care-l ocroteşte gropiţa de la colţul gurii tale, Doar el de-ar 
fi, şi-ndată-nnebuneşte. 

Tot omul, când te-ar întâlni pe cale, S-ar clătina de-un vis 
fără nădejde; De n-ar fi decât coapsa ta agale, Ori pulpa 
numai, dreaptă şi prelungă, Ca dintr-un lemn ceresc parcă 
bătută, Atâta numai dac-arfi, şi-ajungă pentru ca să se simtă 
întrecută Şi luntrea ce străbate rău-n dungă, Prin volbura 
cu care e-născută; 

De n-ar fi decât mijlocul subţire Ce-ţi poartă-al strălucirilor 
gherdan, Şi-ar fi destul să-şi piardă rost şi fire, A opt sute 
şaizeci şi doua noapte de pizmă, ramul arborelui ban; lar 
mersul tău doar, ca o unduire De navă pe al mărilor arman 
când trece-n zări mânată de pirați, Atât de-ar fi, şi-ar fi cu 
prisosinţă Să vezi cum cad de-a valma seceraţi toţi cei 
meniţi să-şi piardă biata fiinţă Loviţi de ochii tăi şi vătămaţi! 

O luai aşadar pe copila cea luminoasă de mână şi, după ce 
îi acoperii goliciunea cu mantia mea, o dusei acasă la mine. 
Şi îmi plăcu pentru dulceaţa, pentru tăcerea şi pentru 
sfiiciunea ei. Şi simţii cât de tare mă ispitea cu frumuseţea 
ei străină, cu albeaţa ei, cu pletele ci ca aurul topit şi cu 
ochii albaştri pururea plecaţi care, din sfială, fără de nici o 
îndoială, îi ocoleau mereu pe ai mei. Şi cum ea nu vorbea 
deloc limba noastră, iar y ' eu nu o vorbeam deloc pe aei, 


mă ferii s-o ostenesc cu întrebări ce aveau să rămână rară 
de răspuns. Şi îi mulţumii Atoatedătătorului care adusese în 
casa mea o femeie care cu numai înfăţişarea ei şi era 
bucurie. 

Y > y ci chiar din seara intrării ei în casa mea, nu putui să 
nu bag de seamă cât de ciudate îi erau purtările. Căci de 
cum se lăsă noaptea, ochii ei albaştri se făcură mai 
întunecaţi, iar privirile lor, din înecate în dulceaţa în care se 
aflau la vremea zilei, străluceau acuma ca de un foc 
lăuntric. Şi fu cuprinsă ca de un soi de răpire ce i se vădi pe 
trăsăturile feţei, printr-o albiciune încă şi mai mare şi 
printr-un tremur uşor al buzelor. Şi din vreme în vreme se 
uita înspre uşă de parcă ar fi avut poftă să iasă să ia aer. Ci 
întrucât ceasul de noapte târzie nu era deloc prielnic unei 
preumblări şi cum de altminteri era vremea să ne luăm 
masa de seară, eu şezui jos şi o pofitii să şadă lângă mine. 

Şi, aşteptând să ne fie aduse bucatele, vrusei să mă 
folosesc de şederea noastră singuri alături spre a o face să 
priceapă întrucât venirea ei îmi era o binecuvântare şi ce 
simţăminte dulci încolţeau în inima mea la vederea ei. Şi o 
mângâiam uşor şi încercam s-o dezmierd şi să-i îmbunez 
sufletul străin. Şi îi luai mâna binişor şi o duseiyyy la 
buzele şi la inima mea. Şi cu o grijă de parcă aş fi atins vreo 
țesătură grozav de veche gata să se destrame la cea mai 
lină atingere, îmi trecui uşurel degetele peste mătasea 
ispititoare a părului ei. lar ceea ce simţii la atingerea aceea, 
o, doamne al meu, nu am să mai uit. In loc de-a simţi 
căldura părului viu, fu ca şi cum şuviţele cele galbene din 
cosiţele ei ar fi fost trase din vreun metal îngheţat, ori ca şi 
cum mâna mea, pe părul acela, ar fi trecut peste o mătasă 
muiată în zăpadă topită. Şi îmi năzări că o fi din naştere 
ţesută pe de-a-ntregul numai din fire de zarafir. 

Şi gândeam în cugetul meu la Atotputerea cea 
nemărginită a Stăpânului tuturor făpturilor, carele 
dăruieşte fecioarelor de sub cerurile noastre plete negre şi 
calde ca aburul nopţii, iar fruntea fetelor albe ale 


Miazănoaptei o încunună cu această cunună de flacără 
îngheţată. 

Şi nu putui, o, doamne al meu, să mă opresc de-a fi 
tulburat de o tulburare amestecată cu uluire şi cu desfătare 
totodată, ştiindu-mă soţul unei făpturi atâta de rare şi atâta 
de osebite de femeile de prin părţile noastre. Ba chiar avui 
simţământul că ea nu-i nici de sângele meu, nici de obârşia 
mea de rând. Şi nu fusei departe de-a o înzestra deodată cu 
nişte haruri de dincolo de fire şi y > cu nişte puteri tainice. 
Şi mă uitam la ea cu minunare şi cu năucire. 

Ci în curând intrară robii aducând pe capetele lor a opt 
sute şaizeci şi doua noapte tablalele pe care le aşezau pline 
cu bucate dinaintea noastră. Şi băgai de seamă că 
numaidecât, la vederea bucatelor acelea, stânjeneala soţiei 
mele spori şi că ro-şeaţa şi gălbeneala treceau rând pe rând 
peste obrajii ei de atlaz bătut, pe când ochii-i, aţintind 
lucrurile fără a le vedea, se făceau tot mai mari. 

Iar eu, punând toate acestea pe sfioşenia şi pe neştiinţa ei 
despre obiceiurile noastre, vrusei s-o încurajez a se atinge 
de bucatele aduse şi începui cu o tavă de orez copt în unt, 
din care începui să mănânc, aşa cum mâncăm noi de obicei, 
slujindu-mă de degete. 

Ci vederea acestui lucru, în loc de-a stârni în sufletul soţiei 
mele pofta de mâncare, se vede că i-o fi pricinuit, fără de 
îndoială, un simţământ cumva neplăcut, de nu chiar şi silă. 
Şi, departe de-a urma pilda mea, întoarse capul şi se uită 
împrejur ca parcă spre a căuta ceva. Pe urmă, după un 
răstimp lung de şovăire, văzând că privirea mea o ruga să 
se înfrupte din bucate, îşi scoase de la sân o cutiuţă mică, 
cioplită dintr-un os de copil şi luă din ea un beţişor tare 
subţire făcut din iarbă de pir, semănând cu beţişoarele 
acelea de care ne slujim noi spre a ne curăța în urechi. Şi, 
ţinând cu gingăşie între două degete beţişorul acela ascuţit, 
începu să înţepe cu el încetişor orezul şi să-l ducă încă şi 
mai încet, şi bob cu bob, la buze. Şi între fiecare dintre 
acele înghiţituri mărunţele, lăsa să se scurgă o bucată de 


vreme destul de lungă. Aşa că eu îmi isprăvisem de mult 
masa, pe când ea, în felul acela, încă nu luase mai mult de 
vreo douăsprezece boabe de orez. Şi numai atâta vroi să 
mănânce în seara aceea. Iar eu nu vrusei să-i sporesc 
cumva stânjeneala ori s-o înfricoşez stăruind spre-a o face 
să mai ia şi din alte bucate. 

Iar cele ce vedeam nu făcură decât să mă întărească în 
credinţa că soţia mea cea străină era o flintă osebită de yy 
y băştinaşii de prin părţile noastre. Şi gândeam în sine-mi: 
„Cum să nu fie osebită de femeile de aici copilandra aceasta 
care nu are trebuinţă spre a se hrăni decât de tainul unei 
păsăruici? Şi dacă-i aşa în ce priveşte nevoile trupului ei, ce 
trebuie să fie în ce-i priveşte nevoile sufletului?" Şi hotărâi 
să mă dăruiesc întru totul străduinţei de a-i pricepe sufletul 
ce mi se părea de nepătruns. 

Şi îmi închipuii, în seara aceea, spre a încerca să-mi dau 
însumi o lămurire vrednică de crezare a felului ei de a se 
purta, că nu avea deprinderea să mănânce cu bărbaţii, încă 
mai puţin cu un soţ, de faţă cu care o fi fost poate învățată 
că trebuie să se poarte cu sfială. Şi îmi zisei: „Da, chiar 
asta-i! A împins prea departe sfiala, pentru că este 
neînvăţată şi neştiutoare. Ori poate că s-o fi săturat! Ori, 
mai degrabă, dacă nu s-a săturat, aşteaptă să mănânce 
singură şi în tihnă." 

Şi numaidecât mă ridicai, o luai de mână cu griji 
nemărginite şi o dusei în odaia ce pusesem să i se 
pregătească. Şi acolo o lăsai singură, ca să fie slobodă să se 
poarte cum i-o plăcea. Şi plecai binişor. 

Şi, în noaptea aceea, nu vrusei nicidecum, de teamă să n-o 
supăr ori să-i par sâcâitor, să intru în odaia soţiei mele, cum 
fac îndeobşte bărbaţii în noaptea nunţii; ci, dimpotrivă, 
gândind că aşa, cu gingăşia mea, am să câştig hatârurile 
soţiei mele şi că îi dovedesc astfel că bărbaţii de prin părţile 
noastre sunt departe de-a fi nişte neciopliţi şi nişte oameni 
lipsiţi de bună-creştere şi că ştiu, atunci când se cuvine, să 
se arate gingaşi şi cuviincioşi. Ci, pe viaţa ta, o, emire al 


drept-credincioşilor! Deloc nu m-a ocolit pofta în noaptea 
aceea de a intra la soţia mea cea albicioasă, copilandra, 
fiica celor de la Miazănoapte, care era dulce vederii mele şi 
care ştiuse să-mi vrăjească inima cu vraja ei ciudată şi cu 
taina în care se învăluia. 

A opt sute şaizeci şi treia noapte ci plăcerea mea era prea 
de preţ spre a se lăsa întinată, siluind lucrurile şi nu puteam 
decât să câştig pregătind ogorul şi lăsând fructul să-şi 
piardă acreala şi să ajungă la pârga lui deplină, în răcoarea 
prielnică. Ci tot îmi petrecui noaptea în nesomn, gândind la 
frumuseţea bălaie a copilei străine ce-mi înmiresma casa şi 
al cărei trup scăldat în ape sfinţite mi se părea mirositor ca 
o caisă culeasă pe rouă şi pufos ca ea şi ispititor ca ea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi treia noapte urmă: 
gândind la frumuseţea bălaie a copilei străine ce-mi 
înmiresma casa şi al cărei trup scăldat în ape sfinţite mi se 
părea mirositor ca o caisă culeasă pe rouă şi pufos ca ea şi 
ispititor ca ea. 

Iar a doua zi, când ne strânserăm la masă, o întâmpinai cu 
un chip zâmbitor şi plecându-mă dinainte-i cum văzusem eu 
odată că se făcea dinaintea emirilor de la Soare-Apune 
veniţi la noi ori trimişi din partea crailor frânei. Şi o poftii să 
şadă lângă mine, dinaintea tablalelor cu bucate printre 
care, ca şi în ajun, se afla şi o tavă cu orez fiert în unt, cu 
nişte boabe ce străluceau minunat de coapte şi înmiresmate 
cu scorţişoară. Ci soţia mea se purtă întocmai ca şi în ajun, 
neatingându-se decât numai de tava cu orez, ocolind toate 
bucatele celelalte şi pigulind boabele una câte una cu 
beţişorul acela de curăţat urechile, încetişor, spre a şi le 
duce la gură. 

Dar eu, încă şi mai nedumerit decât în ajun de felul ei de a 
mânca, gândeam: „Pe Allah! Au unde-o fi putut să înveţe a 
mânca orezul astfel? Poate că la părinţii ei, în ţara ei. Ori 
poate că vrea să ţină socoteala câte boabe de orez a mâncat 


ca să nu mănânce o dată mai mult şi altă dată mai puţin? 
Dar dacă face aşa cu gândul de a nu face risipă şi ca să mă 
înveţe a fi cumpătat şi să-mi arate a nu fi risipitor, pe Allah! 
Se înşală, întrucât nu avem a ne teme de nimic în privinţa 
aceasta, că nu dinspre partea aceasta am putea să ducem 
lipsă vreodată. Întrucât avem, slavă Atoateîmpărţitorului, cu 
ce să trăim într-un mare belşug şi fără a ne lipsi nici de cele 
de trebuinţă, nici de cele de prisosinţă." 

Ci soţia mea, fie că îmi pricepu gândurile şi nedumerirea, 
fie că ba, nu conteni să mănânce tot în felul acela de 
neînțeles. Ba chiar, de parcă ar fi vrut să-mi facă în ciudă, 
nu mai piguli boabele de orez decât de ici de colo, iar apoi, 
fără a-mi spune nici măcar o vorbă şi fără a se uita la mine, 
chiar îşi şterse beţişorul şi îl puse în cutiuţa de os. Şi-atâta 
tot o văzui făcând în dimineaţa aceea. Iar seara, la cină, fu 
aidoma; de altminteri la fel ca şi a doua zi, şi ca de toate 
dăţile când ne aşezam dinaintea mesei întinse spre a mânca 
împreună. 

Dacă văzui că nu era cu putinţă ca o femeie să poată trăi 
cu mâncarea puţină pe care o vedeam că o mănâncă, nu 
mai avusei nici o îndoială că dedesubt n-ar fi vreo taină încă 
şi mai ciudată decât chiar înfăţişarea soţiei mele. Şi atare 
gând mă făcu să iau hotărârea de a mai avea oleacă de 
răbdare, în nădejdea că, cu vremea, are să se deprindă a 
trăi cu mine, precum jinduia sufletul meu. Ci nu zăbovii a 
pricepe că nădejdea mea era zadarnică şi că trebuia să mă 
hotărăsc a afla, fie ce-o fi, taina acelui fel de viaţă atâta de 
osebit de al nostru. Or, prilejul se ivi singur, când nici nu-l 
aşteptam. 

Într-adevăr, după cincisprezece zile de răbdare şi de 
cuviinţă din parte-mi, mă hotărâi să încerc a intra a opt sute 
şaizeci şi treia noapte în odaia de nuntă, pentru întâia oară. 
Şi-aşa că într-o noapte, când o credeam pe soţia mea 
adormită de mult, mă îndreptai încet-încetişor înspre 
iatacul în care locuia, pe latura casei dimpotrivă laturei 
mele şi ajunsei la uşa odăii sale, înăbuşindu-mi paşii, de 


teamă să n-o tulbur din somn. Căci nu vroiam s-o trezesc 
prea repede, ca să pot s-o privesc în voie, adormită, 
închipuindu-mi-o cu pleoapele ei închise şi cu lungile-i gene 
încovoiate, frumoasă ca huriile cerului. 

Şi iacătă că, ajungând la uşă, auzii înlăuntru paşii soţiei 
mele. Şi cum nu puteam pricepe rostul ce-o ţinea încă 
trează la ceasul acela târziu de noapte, mă împinse ispita să 
mă ghemuiesc pe după perdeaua de la uşă spre a încerca 
să văd cam ce treabă putea să fie. 

Şi în curând usa se deschise, iar soţia mea se ivi în prag, 
îmbrăcată în hainele ei de mers în cetate şi lunecând pe 
lespezile de marmură fără a face nici un pic de zgomot. 

Şi mă uitai la ea, cum trecea pe dinaintea mea în negură, 
iar de buimăcire mi se stregheţă sângele în inimă. Faţa ei 
toată, în toiul beznei, se arătă luminată de doi tăciuni 
aprinşi care erau ochii ei, asemeni ochilor de tigru care ard, 
zice-se, în negură şi luminează calea de urmat pentru omor 
şi pentru pradă. Şi era asemeni acelor chipuri ale spaimei, 
pe care ni le trimit ginnii cei răi în somn, când vor să ne 
prevestească năpastele pe care le urzesc împotriva noastră. 
Da şi ea însăşi mi se părea o gennie din soiul cel mai crunt, 
cu faţa-i ca de ceară, cu ochii-i vărsând flăcări şi cu păru-i 
galben ce i se zburlise pe cap înfricoşător! 

Iar eu, o, doamne al meu, îmi simţeam fălcile cum se 
strâng de să se spargă şi limba cum mi se usucă în gură şi 
răsuflarea cum mi se curmă. Şi-apoi, chiar de-aş fi fost în 
stare să mă mişc, tot m-aş fi ferit cu mare grijă să nu dau 
nici un pic de semn despre şederea mea după perdea, în 
locul acela ce nu era al meu. Aşteptai, aşadar, până ce se 
depărtă, spre a mă ridica din ascunzişul meu, dobândindu- 
mi iarăşi răsuflarea pierdută. Şi mă dusei la fereastra ce da 
spre curtea casei şi mă uitai printre giurgiuvele. 

Şi prin fereastra ce se deschidea asupra curţii, apucai s-o 
zăresc cum deschide poarta dinspre uliţă şi cum iese, abia 
atingând pământul cu picioarele ei desculţe. 


Şi o lăsai să se depărteze oleacă şi dădui fuga la poarta pe 
care o lăsase întredeschisă şi o urmării din depărtare, 
ţinându-mi încălţările în mână. 

Y) 

Iar noaptea era luminată de luna în scădere şi cerul tot se 
deşternea măreț ca în toate nopţile, cu licărirea luminilor 
lui. Şi, măcar că eram tare tulburat, îmi înălţai sufletul 
înspre Stăpânul tuturor rapturilor şi îmi zisei în minte: „O, 
Doamne al slavei şi al adevărului, fii-mi martor că m-am 
purtat cuviincios şi chibzuit faţă de soţia mea, fiica aceasta 
de străini, măcar că nu stiu nimica despre ea şi măcar că ea 
ar putea să se tragă din vreun neam de necredincioşi ce 
prihănesc faţa ta, Doamne! Şi nu ştiu ce vrea acuma să 
facă, în noaptea aceasta, sub lumina drept-veghetoare a 
cerului tău. Şi că eu, nici de aproape, nici de departe, nu 
sunt părtaş al faptelor ei. Întrucât mă lepăd de ele dintru 
început, dacă ele sunt împotriva Legii tale şi a învăţăturii 
Trimisului tău - asupra-i fie pacea şi rugăciunea!" 

Şi, potolindu-mi astfel căinţele, nu mai pregetai să pornesc 
după soţia mea, oriunde s-ar fi dus. 

Şi iacăt-o că străbătu toate ulițele cetăţii, călăuziny yy 1 
du-se cu o pricepere vădită, de parcă s-ar fi născut printre 
noi şi de parcă ar fi crescut prin mahalalele noastre. lar eu 
o urmam din depărtare, după vălurirea părului ei, care 
flutura înfricoşător în urmă-i prin noapte. Şi ajunse la 
casele cele mai de la margine şi trecu porţile cetăţii şi ieşi în 
câmpurile pustii ce slujesc de sute de ani ca sălaş morţilor. 
Şi lăsă în urma ei cimitirul dintâi, cu mormintele lui 
nemăsurat de vechi şi zori înspre mecetul unde se îngroapă 
morţii proaspeţi. lar eu gândeam: „De bună seamă, 
pesemne c-o fi având aici vreo prietenă ori vreo soră 
moartă, dintre cele ce au venit cu ea din ţările străine. Şi 
vrea să-şi îndeplinească faţă de ea datorinţele, la vreme de 
noapte, în singurătate şi linişte." Ci îmi adusei deodată 
aminte de faţa ei cumplită şi de ochii ei aprinşi şi iarăşi 
sângele mi se învolbură înspre inimă. 


Şi iacătă că dintre morminte se ridică o umbră pe care nu 
puteam s-o ghicesc ce-o fi şi care veni în întâmpinarea soţiei 
mele. lar după grozăvenia înfăţişării ei şi după capu-i de 
hienă prădalnică, în umbra aceea de cimitir cunoscui că era 
o gulă. 

Şi căzui la pământ, lângă un mormânt, cu picioarele 
muiate sub mine şi tremurând. Şi putui astfel, datorită 
acelei împrejurări, cu toată uluiala înfricoşată în care mă 
aflam, să văd gula, care nu mă vedea, cum se apropie de 
soţia mea şi cum o ia de mână, spre a o duce înspre 
marginea unei gropi. Şi şezură jos amândouă, una în faţa 
celeilalte, pe marginea gropii. lar gula se plecă înspre 
pământ şi se ridică apoi ţinând în mâini ceva rotund pe 
care, fără o vorbă, i-l întinse soţiei mele. Şi văzui că era o 
căpăţână de om tăiată de curând de la vreun trup fără de 
viaţă. Şi soţia mea, dând un țipăt de fiară lacomă, îşi înfipse 
dinţii în carnea de pe căpăţână şi începu să ronţăie 
amarnic. 

Eu atunci, o, doamne al meu, la priveliştea aceea, simţii 
cum se năruie cerul din toate temeliile lui peste capul meu. 
Şi pesemne că, în înfricoşarea mea, oi fi scos vreun țipăt de 
spaimă ce m-o fi dat în vileag. Întrucât o văzui deodată pe 
soţia mea în picioare pe mormântul a opt sute şaizeci şi 
patra noapte ce mă adăpostea. Şi se uita la mine cu nişte 
ochi de tigroaică flămândă când stă gata să sară pe prada 
ei. Şi nu mai avusei nici o îndoială asupra pieririi mele fără 
de scăpare. Şi până a avea vreme să fac vreo mişcare cât de 
cât spre a mă apăra, ori spre a rosti vreo rugăciune care să 
mă apere de năpaste, o şi văzui cum îşi întinde mâinile 
asupra mea şi cum strigă într-o limbă necunoscută, cu nişte 
sunete asemenea răgetelor ce se aud în pustiuri. 

Şi numai ce-şi vărsă ea grohăiturile-i diavoleşti, că dintr- 
odată mă şi pomenii preschimbat în câine. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaizeci şi patra noapte urmă: 


Şi numai ce-şi vărsă ea grohăiturile-i diavoleşti, că dintr- 
odată mă şi pomenii preschimbat în câine. Iar soţia mea se 
repezi la mine, urmată de gula cea înfricoşătoare. Şi 
amândouă mă potopiră cu lovituri de picior atâta de 
năprasnice, că nici nu ştiu cum de n-am rămas mort pe loc. 
Ci primejdia de moarte în care mă aflam şi dragostea de 
viaţă a sufletului îmi dădură puterea şi inima de-a sări pe 
cele patru picioare ale mele şi de-a o lua la fugă, cu coada 
răsucită sub pântece, urmat cu aceeaşi năprăsnicie de soţia 
mea şi de gulă. Şi numai când mă izgoniră mult departe de 
cimitir, conteniră de-a mă mai bate şi de-a mă mai fugări, pe 
când eu urlam jalnic de durere şi mă dam peste cap la 
fiecare zece paşi. Şi zorii să intru pe porţile cetăţii, ca un 
câine pierdut şi ca vai de el. 

lar a doua zi, după o noapte petrecută rătăcind şchiop 
prin cetate şi ocolind câinii din mahala, care îl fugăreau pe 
veneticul de mine, îmi veni în gând, spre a scăpa de 
încolţelile lor crâncene, să mă adăpostesc sub vreun 
acoperiş. Şi mă aruncai iute în cea dintâi prăvălie ce fusese 
deschisă la ceasul acela de dimineaţă. Şi mă dusei de mâăyy 
ghemuii într-un ungher, unde mă pitii de vederea lor. 

Or, aceea era dugheana unui vânzător de căpăţâni şi de 
picioare de oaie. Iar gazda îmi luă mai întâi apărarea faţă 
de urmăritorii mei, care vroiau să intre după mine în 
dugheană. lar măcelarul izbuti să-i pună pe fugă şi să-i 
risipească; ci numai spre a se întoarce la mine, cu gândul 
vădit de a mă îndemna să-mi iau tălpăşiţa. Şi chiar că văzui 
bine că nu aveam de ce să mă bizui pe adăpostul şi pe 
ocrotirea la care nădăjduiam. Căci măcelarul era un ins 
dintre aceia peste fire de habotnici şi bântuit de credinţe 
strâmbe, care socotesc câinii ca pe nişte dihănii spurcate şi 
nu găsesc destulă apă şi destul săpun spre a-şi spăla 
hainele atunci când, din întâmplare, vreun câine i-a atins în 
treacăt. Veni aşadar înspre mine şi mă îmboldi prin semne 
şi cu graiul să-mi iau tălpăşiţa cât mai iute din dugheana lui. 
Ci eu mă rostogolii pe jos şi începui să mă învârtesc roată, 


gemând cu glas jalnic şi uitându-mă la el în sus cu nişte ochi 
care cereau milă. Atunci el, înduioşat oarecum, lăsă bâta cu 
care mă ameninţa şi, cum ţinea morţiş să-şi izbăvească 
dugheana de făptura mea, luă una dintre hălcile acelea de 
picior minunat mirositoare şi, ţinând-o cu vârful degetelor 
în chip de a mi-o arăta cât mai ispititor, ieşi în uliţă. Iar eu, 
o, doamne al meu, amăgit de mireasma acelei bucățele, mă 
sculai din ungher şi mă dusei după măcelarul care, de cum 
mă văzu afară din dugheană, îmi aruncă bucata şi se 
întoarse înlăuntru. lar eu, de îndată ce înfulecai y ' carnea 
aceea minunată, vrusei să mă întorc degrabă în ungherul 
meu. Ci îmi făcusem socoteala fără de gazda a opt sute 
şaizeci şi patra noapte mea, neguţătorul de căpăţâni care, 
ghicind într-adevăr mişcarea mea, sta în prag cu o 
înfăţişare cruntă şi cu bâta cea năprasnică şi noduroasă în 
mână. lar eu, cu înfăţişarea rugătoare, mă uitam la el dând 
din coadă, în aşa fel cât să-i arăt limpede că îl rugam 
fierbinte să-mi îngăduie hatârul acelui adăpost. Ciel 
rămase neînduplecat şi începu să-şi vânture bâta, răcnind la 
mine cu un glas ce nu-mi mai lăsa nici o îndoială asupra 
gândurilor lui: „Cară-te de-aici, o, pezevenghiule!" 

Eu atunci, tare umilit şi, pe de altă parte, temându-mă de 
încolţelile câinilor din mahala care şi începuseră să tabere 
pe mine din toate părţile sukului, îmi slobozii picioarele în 
vânt şi-mi luai tălpăşiţa în grabă mare înspre dugheana 
deschisă a unui brutar, chiar lângă cea a măcelarului. 

Or, de la cea dintâi privire, brutarul acela, cu totul 
altminteri decât vânzătorul de căpăţâni de oaie, cel mistuit 
de spaime şi bântuit de eresuri, mi se păru un om vesel şi 
de bunăvestire. Şi chiar că aşa fu. Iar în clipita când 
ajungeam în dugheana lui, şedea jos pe rogojină şi tocmai 
mânca. Şi numaidecât sufletul său milos îl îndemnă, măcar 
că eu nu-i arătasem prin nici un semn că aş avea trebuinţă 
de mâncare, să-mi arunce o bucată mare de pâine înmuiată 
în zeamă de roşii, spunându-mi cu glas tare blajin: „Na, o, 
sărmanule! Mănânc-o cu poftă!" 


Ci eu, departe dea mă repezi cu lăcomie şi cu hăl-păială 
pe darul de la Allah, aşa cum de obicei se poartă ceilalţi 
câini, mă uitai la brutarul cel darnic făcându-i un semn din 
cap şi o mişcare din coadă, spre a-i dovedi limpede 
mulţamul meu. lar el pesemne că o fi fost tulburat de bună- 
cuviinţă mea şi i-oi fi fost pe plac, întrucât îl văzui cum îmi 
zâmbegşte cu bunătate. lar eu, măcar că nu mai eram 
chinuit de foame şi nu aveam trebuinţă de mâncare, nu 
pregetai deloc, numai spre a-l mulţumi, să iau bucata de 
pâine în dinţi şi s-o mestec îndeajuns de încet spre a-i da să 
priceapă că o făceam numai ca îndatorinţă faţă de el şi ca 
preţuire. lar el băgă de seamă toate acestea şi mă chemă şi 
binevoi să-mi facă semn să stau lângă dugheana lui. Iar eu 
şezui, lăsând să se audă nişte scâncete de bucurie şi 
întorcându-mă înspre uliţă, spre a-i arăta că, deocamdată, 
nu-i ceream altceva decât ocrotire. Şi mulţumită lui Allah 
carele îl dăruise cu înţelepciune, pricepu toate gândurile 
mele şi mă răsplăti cu nişte mângâieri ce mă îmbărbătară şi 
îmi dădură încredere: cutezai, aşadar, să intru în casa lui. 
Da săvârşii lucrul acesta într-un chip destul de iscusit spre 
a-l lăsa să simtă că nu o făceam decât cu îngăduinţa lui. Şi, 
departe de a se împotrivi la intrarea mea, fu dimpotrivă plin 
de bunătate şi îmi arătă un loc unde puteam să stau fără a-l 
stânjeni. lar eu pusei stăpânire pe locul acela, pe care îl 
păstrai de-atunci pe tot timpul cât sălăşluii în casa lui. 

Şi stăpânul meu, începând din clipa aceea, fu prins de o 
dragoste mare faţă de mine şi mă oblădui cu o bunăvoință 
până peste fire. Şi nu mai putea nici să mănânce, nici să 
prânzească, nici să cineze, dacă eu nu eram lângă el şi dacă 
nu-mi aveam partea până peste saţul meu. Iar eu la rându- 
mi aveam fată de el toată credinţa şi toată >) y dăruirea de 
care ar putea să fie în stare cel mai frumos suflet de câine. 
Şi, în îndatorinţă mea faţă de îngrijirile lui alese, stam 
pururea cu ochii pe el şi nu-l lăsam să facă un pas prin casă 
ori pe uliţă fără a mă ţine de urma lui, cu dragoste, mai ales 
de când băgasem de seamă că luarea mea aminte îl bucura 


şi că dacă, din întâmplare, avea de gând să iasă fără ca eu 
să fi fost prevestit cu vreun semn, nu lipsea să mă cheme 
prieteneşte, fluierându-mă. lar eu mă repezeam de la locul 
meu în uliţă; şi săream, şi a opt sute şaizeci şi patra noapte 
zburdam, făcând într-o clipită o sumedenie de copci în fugă 
şi un potop de zbenguieli pe dinaintea porţii. Şi nu 
conteneam cu toate zgoandele acelea decât atunci când el 
se afla de-a binelea în uliţă. Iar atunci îl însoţeam cât se 
poate de cuviincios, mergând în urma lui sau alergând 
înainte-i şi uitându-mă la el din când în când, spre a-i arăta 
bucuria şi mulţumirea mea. 

Or, iacătă că se şi împlinise o bucată bună de vreme de 
când mă aflam în casa stăpânului meu brutarul, când, într-o 
bună zi, intră în prăvălie o femeie care cumpără o pită ce 
tocmai fusese scoasă atunci aburind din cuptor. Şi femeia, 
după ce îi plăti stăpânului meu, luă pita şi porni înspre uşă. 
Ci stăpânul meu, care băgă de seamă că banul pe care îl 
primise de la femeie era calp, o chemă îndărăt şi îi zise: y 

— O, leliţă, alungească-ţi Allah viaţa! Ci, dacă lucrul nu te 
supără, aş dori alt ban în locul acestuia! 

Şi totodată, stăpânul meu îi întinse banul cu pricina. Ci 
femeia, o bătrână oţărâtă, nu vroi, cu mare dârzie, să ia 
îndărăt banul, pretinzând că era bun şi zicând: 

— Şi-apoi nu eu l-am făcut, iar la bani nu ai de ales ca între 
pepeni şi castraveți! 

Iar stăpânu-meu fu departe de-a se lăsa încredinţat de 
judecăţile fără de temei ale bătrânei şi îi spuse cu un glas 
liniştit şi nu lipsit de oarecare silă: 

— Banul tău este aşa de vădit calp, că până şi câinele meu 
de colea, şi care nu este decât o vietate mută şi fără 'yy 
judecată, nu s-ar lăsa înşelat cu el. 

Şi numai cu gândul de a o umili pe cătrănita aceea şi fără 
a gândi cumva la vreo izbândă a faptei pe care urma s-o 
facă, mă chemă strigându-mă pe nume „Bakht! Bakht! Hai, 
vino-aici!" Iar eu, la glasul lui, alergai dând din coadă. Şi 
numaidecât luă cutia de lemn în care punea banii şi o 


răsturnă pe podea, împrăştiind dinainte-mi toţi banii ce se 
aflau în cecmegea. Şi îmi zise: 

— Aici! Aici! Vezi gologanii aceştia? Uită-te bine la toţi 
banii! Şi spune-mi dacă printre ei se află vreunul calp! 

lar eu cercetai cu luare aminte toţi banii de argint, unul 
câte unul, împingându-i încetişor cu laba şi nu zăbovii mult 
până ce să dau de banul cel calp. Şi îl trăsei de-o parte, 
despărţindu-l din grămadă şi punându-mi laba pe el, în aşa 
chip încât să-i dau de înţeles limpede stăpânului meu că îl 
găsisem. Şi mă uitam la el, scâncind încetişor şi bucurându- 
mă. 

La priveliştea aceasta, stăpânul meu, care era departe de 
a se aştepta la o atare dovadă de isteciune din partea unei 
vietăţi de soiul meu, fu până peste marginile firii de uluit şi 
de minunat şi strigă: 

— Allah este cel mai mare! Şi nu se află nici o atotpu-tintă 
decât întru Allah! 

Iar bătrâna, nemaiputând să tăgăduiască mărturia chiar a 
ochilor ei, apoi şi înfricoşată de cele ce vedea, zori să-şi ia 
îndărăt banul cel calp şi să dea altul bun în loc. Şi îşi luă 
tălpăşiţa, împiedicându-se în poalele fustei, în ce-l priveşte 
pe stăpânul meu, încă tulburat cu totul de isteciunea mea, 
chemă vecinii şi pe toţi prăvăliaşii din suk. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi cincea noapte 
urmă: în ce-l priveşte pe stăpânul meu, încă tulburat cu 
totul de isteciunea mea, chemă vecinii şi pe toţi prăvăliaşii 
din suk. Şi le istorisi cu mare minunare cele ce seyyaopt 
sute şaizeci şi cincea noapte petrecuseră, da nu fără de a- 
mi înflori vrednicia, care şi aşa era destul de uluitoare prin 
sine însăşi. 

La istorisirea aceea a stăpânului meu, toţi cei de faţă se 
minunară de deşteptăciunea mea, mărturisind că nu mai 
văzuseră vreodată un câine atâta de năzdrăvan. Şi y spre a 
dovedi spusele stăpânului meu, nu că s-ar fi îndoit de buna 


lui credinţă, ci numai cu gândul de a mă lăuda şi mai mult, 
ţinură să pună la încercare priceperea mea. Şi se duseră să 
caute toţi gologanii calpi pe care îi aveau pe-acasă şi mi-i 
arătară, amestecați cu alţii buni. Iar eu, văzându-i, gândii: 
„Ya Allah! Este de-a mirarea câţi bani calpi se află pe la 
oameni!" 

Ci, nevroind ca prin nedestoinicia mea să fac să se 
înnegureze cumva chipul stăpânului meu de faţă cu 
megieşii săi, cercetai cu luare-aminte toţi banii pe care mi-i 
puseră sub ochi. Şi nu fu măcar unul, printre cei calpi, pe 
care să nu-mi pun laba şi să nu-l osebesc dintre ceilalţi. 

Iar faima mea se răspândi prin toate sukurile din cetate, şi 
până şi în haremuri, datorită limbuţiei soţiei stăpânului 
meu. Şi de dimineaţa până seara brutăria era năpădită de o 
mulţime de lume ispitită a-mi pune la încercare dibăcia de-a 
osebi banii cei calpi. Şi, în felul acesta, nu duceam lipsă de 
dârvală, ziua toată, trebuind să-i mulţumesc pe mugşteriii ce 
veneau tot mai mulţi din zi în zi la stăpânu-meu, din 
mahalalele cele mai depărtate ale cetăţii. Şi în felul acesta 
faima mea îi aduse stăpânului un dever mai mare decât 
aveau toţi brutarii din cetate la un loc. Şi stăpânu-meu nu 
mai contenea să binecuvânteze venirea mea, care i se 
dovedea tot de-un preţ cu o comoară. lar averea lui, 
datorită simţămin-telor sale miloase, nu lipsi a-l mohori pe 
neguţătorul de căpăţâni de oaie, care de ciudă îşi muşca 
degetele. Şi, în zavistia lui, nu pregetă să-mi ridice în cale 
tot felul de capcane, fie spre a mă prinde, fie spre a-mi 
pricinui necazuri, stârnind împotriva mea, de îndată ce mă 
iveam, toţi câinii din mahala. Ci nu mai aveam 'ya mă teme 
de nimic; întrucât pe de-o parte eram bine păzit de 
stăpânul meu, iar pe de alta eram bine apărat de prăvăliaşii 
care îndrăgiseră puţina mea ştiinţă. 

Şi iacătă că trecuse oarecare vreme de când trăiam astfel, 
înconjurat de prețuirea tuturor; şi chiar că aş fi fost fericit 
cu viaţa aceea, dacă nu mi s-ar fi întors necontenit în cuget 
amintirea stării mele de odinioară de făptură omenească. 


lar ceea ce mă făcea să sufăr îndeosebi nu era atâta că mă 
vedeam un câine printre câini, ci că mă vedeam lipsit de 
folosinţa cuvântului şi mărginit la a mă rosti numai cu 
privirea şi cu jocul labelor sau cu scâncetele nelegate. Şi 
adeseori, când îmi aduceam aminte de noaptea cumplită din 
cimitir, mi se zburlea părul pe spinare şi mă înfriguram tot. 

Or, într-o bună zi, o bătrână cu înfăţişarea preacinstită 
veni, ca toată lumea, să cumpere pâine de la brutărie, 
adusă de faima mea. Şi, ca toată lumea, nu pregetă, de 
îndată ce-şi luă pâinea şi urma s-o plătească, de-a arunca 
înspre mine câţiva gologani printre care pusese anume şi 
un bănuţ calp, spre a-mi ispiti priceperea. lar eu dibuii 
numaidecât banul cel prost dintre ceilalţi şi pusei laba pe el, 
uitându-mă la cucoana cea bătrână, ca spre-a o pofti să se 
încredinţeze. lar ea ridică banul, spunând: 

— Ai ghicit! Este chiar cel calp! 

Şi mă scrută cu mare minunare, plăti stăpânului meu 
pâinea pe care o cumpărase şi, plecând, îmi făcu un semn 
abia văzut, care vroia să spună limpede: „Urmează-mă!" 

Or, eu, o, emire al drept-credincioşilor, pricepui că femeia 
aceea se ispitise de mine într-un chip cu totul a opt sute 
şaizeci şi cincea noapte deosebit; căci luarea-aminte cu 
care mă cercetase era tare altminterea de felul în care mă 
priveau ceilalţi. Ci ca să nu săvârşesc vreo greşeală, o lăsai 
să plece, mulţumin-du-mă numai să mă uit după ea. Ci ea, 
după câţiva paşi, se întoarse înspre mine şi văzând că nu 
făceam decât să mă uit la ea fără a mă clinti din loc, îmi mai 
făcu un semn şi mai vădit decât cel dintâi. Eu atunci, mânat 
de o pornire mai tare decât chibzuinţă, mă prilejuii de 
faptul că stăpânu-meu se afla în fundul dughenei, prins cu 
un cuptor de pâine şi sării în uliţă, luându-mă după bătrână. 
Şi mergeam pe urma ei, oprindu-mă din când în când, 
cuprins de şovăire şi dând din coadă. Ci, îmbărbătat de ea, 
îmi biruii până la urmă neîncrederea şi ajunserăm 
împreună dinaintea casei sale. 


Şi deschise uşa casei, intră şi mă pofti cu un glas tare 
dulce să fac ca ea, spunându-mi: 

— Intră, intră, o, bietul de tine! Că nu ai să te căieşti! Şi 
intrai cu ea. 

Atunci, după ce închise uşa la loc, mă duse înspre iatacul 
dinlăuntru şi deschise o odaie în care mă pofti. Şi văzui 
aşezată pe un divan o fetişcană ca luna, care împletea ceva. 
Şi fata aceea îşi puse repede iaşmacul când mă văzu; iar 
hanâma cea bătrână îi spuse: 

— O, fata mea, îţi aduc câinele cel de pomină al brutarului, 
chiar acela care ştie atâta de bine să deosebească banii cei 
buni de banii cei calpi. Iar tu ştii că eu ţi-am şi împărtăşit 
îndoielile mele, încă de la cel dintâi zvon ce s-a răspândit 
despre el. Şi m-am dus astăzi să cumpăr pâine de la 
brutarul stăpân al lui şi am fost martoră a adevărului 
faptelor; şi am izbutit să-l aduc după mine pe câinele acesta 
aşa de ciudat, care minunează Bagdadul. Spune-mi, aşadar, 
tot gândul tău, o, fata mea, ca să ştiu dacă m-am înşelat în 
presupusurile mele! 

lar copilandra răspunse pe dată: 

— Pe Allah! O, maică a mea, nu te-ai înşelat. Şi am să-ţi 
dau dovada numaidecât. 

Şi fetişcana se ridică pe clipă pe dată, luă un lighean de 
aramă roşie plin cu apă, bolborosi deasupra-i nişte vorbe pe 
care eu nu le pricepui şi, stropindu-mă cu câteva picături 
din apa aceea, spuse: 

— Dacă te-ai născut câine, să rămâi câine; da dacă te-ai 
născut făptură omenească, scutură-te şi ia-ţi îndărăt chipul 
de făptură omenească, întru virtutea apei acesteia! 

Şi pe dată mă scuturai. Şi vraja fu ruptă, iar eu îmi pierdui 
chipul de câine spre a mă face iarăşi om, după starea mea 
de la născătoare. 

Atunci, pătruns de recunoştinţă, mă aruncai la picioarele 
mântuitoarei mele, spre a-i mulţumi pentru o facere de bine 
atâta de mare; şi îi sărutai poala rochiei şi îi zisei: 


— O, copilă binecuvântată, întoarcă-ţi Allah, cu darurile 
sale cele mai alese, binefacerea fără de asemuire cu care îţi 
sunt îndatorat şi de care nu ai şovăit a-l face să se bucure 
pe un om pe care nu-l cunoşteai, un străin în casa ta. Cum 
aş putea să găsesc eu vorbele spre a-ţi mulţumi şi a te 
binecuvânta aşa cum ti se binecuvine? 

Yyyyaflă măcar că eu nu mai sunt stăpân al meu şi că m- 
ai cumpărat pe un preţ care întrece şi încă cu mult, 
însemnătatea mea. Şi ca să-l cunoşti întru totul pe robul 
care este acuma bunul şi averea ta, am să-ţi istorisesc, fără 
a-ţi chinui urechile şi fără a-ţi osteni mintea, în 

)y > ' puţine cuvinte, povestea mea. 

Şi-atunci îi spusei cine sunt şi cum, din holteiul ce fusesem, 
mă hotărâsem deodată să-mi iau femeie şi s-o aleg nu dintre 
fetele oamenilor de vază din Bagdad, cetatea noastră, ci 
dintre roabele cele străine care se vând şi se cumpără. Şi 
pe când mântuitoarea mea şi cu a opt sute şaizeci şi cincea 
noapte mama ei mă ascultau cu luare-aminte, le istorisii tot 
aşa cum fusesem vrăjit de frumuseţea ciudată a fetişcanei 
de la Miazănoapte şi însurătoarea mea cu ea şi gingăşia 
mea şi grijile mele faţă de ea şi dulceaţa purtării mele şi 
răbdarea mea de a-i îndura purtările cele anapoda. Şi le 
istorisii înfricoşata noapte dezvăluitoare şi tot ce-a urmat 
de-acolo, de la început până la sfârşit, fără a le ascunde 
nimica. Ci nu ar fi de nici un folos s-o mai spunem o dată. 

După ce îmi ascultară istorisirea, mântuitoarea mea şi 
mama ei rămaseră până peste poate de mâniate pe soţia 
mea, fetişcana de la Miazănoapte. lar mama mântuitoarei 
mele îmi zise: 

— O, fiul meu, amarnică rătăcire a mai fost şi rătăcirea ta! 
Cum de-a putut sufletul tău să se plece înspre o fată de 
străini, când cetatea noastră este atâta de bogată în copile 
de toate culorile şi când milele lui Allah asupra capului 
fetelor noastre sunt atâta de alese şi atâta de multe? 
Hotărât! Pesemne că ai fost vrăjit, dacă ai ales asa, fără de 
nici o socotinţă, şi ţi-ai încredinţat soarta în mâinile unei 


făpturi ce se osebea de tine şi ca sânge şi ca neam şi ca grai 
şi ca obârşie. Şi toate astea, văd limpede, au fost numai 
ticluirea lui Şeitan, a Pârdalnicului, a Izgonitului cu pietre. 
Ci să dăm slavă lui Allah carele prin mijlocirea fetei mele te- 
a mântuit din răutăţile străinei şi te-a întors la chipul tău de 
mai înainte de făptură omenească! 

Iar eu răspunsei, după ce îi sărutai mâinile: 

— O, maică binecuvântată a mea, mă căiesc dinaintea lui 
Allah şi dinaintea preacinstitei tale feţe de fapta mea 
nechibzuită. Şi nu râvnesc nimic mai mult decât să intru în 
neamul tău, aşa cum am intrat în mila ta. Dacă, dar, 
binevoieşti a mă îngădui de soţ legiuit al fetei tale celei cu 
suflet ales, nu ai decât a rosti vorba de îngăduire. 

lar ea răspunse: 

— Din partea mea, nu văd nimica împotrivă! Da tu, fata 
mea, tu ce socoti? Tânărul acesta minunat, pe care Allah l-a 
scos în calea noastră, îţi este pe voie? 

lar mântuitoarea mea răspunse: 

— Da, pe Allah! Îmi este pe voie, o, maică a mea! Da atâta 
nu-i tot! Se cade mai întâi să-l punem la adăpost de-aci 
încolo de vrăjile cele rele şi de ticăloşiile soţiei lui de mai 
înainte. Întrucât nu este destul că am rupt descântecul cu 
care îl scosese din rândul făpturilor omeneşti, ci trebuie s-o 
punem pe totdeauna în neputinţă de a-i mai face rău. 

Şi după ce rosti acestea, ieşi din odaia în care ne aflam, ci 
spre a se întoarce peste o clipită cu un şip între degete. Şi 
îmi dete şipul, care era plin cu apă şi îmi spuse: 

— Sidi Neman, cărţile mele cele vechi, pe care tocmai le- 
am cercetat, îmi arată că străina cea ticăloasă nu se află în 
casa ta la ceasul de faţă, da că nu are să zâbovească a se 
întoarce acolo. Şi tot asa, îmi mai arată că vicleana se 
preface faţă de slugi că ar fi într-o mare îngrijorare din 
pricina lipsei tale. Grăbeşte-te, aşadar, până e ea plecată, să 
te întorci la tine acasă cu şipul pe care ţi l-am pus în mână 
şi s-o aştepţi în curte, în aşa fel ca la intrarea ei să dea 
deodată piept în piept cu tine. Şi în năuceala în care are să 


fie când te-o vedea, împotriva aşteptării ei, are să dea dosul 
ca s-o ia la fugă. lar tu, numaidecât, s-o stropeşti cu apa din 
şip, strigându-i: „Lasă-ţi chipul omenesc şi fă-te iapă!" Şi 
numaidecât ea are să se preschimbe într-o iapă ca toate 
iepele. Iar tu să-i sari în spinare şi s-o apuci de coamă şi, cu 
toată împotrivirea ei, să-i pui în gură o zăbală îndoită, cât 
mai straşnică. Şi ca s-o pedepseşti aşa precum i se cuvine, 
s-o altoieşti cu nişte lovituri năprasnice de bici, atâta a opt 
sute şaizeci şi cincea noapte cât osteneala nu te-o sili să 
conteneşti. Şi în toate zilele de la Allah s-o faci să îndure 
pedeapsa aceasta. Şi astfel ai s-o stăpâneşti. Altminteri, 
răutatea ei are să biruiască iarăşi până la urmă. lar tu ai 
avea de pătimit. 

Iar eu, o, emire al drept-credincioşilor, răspunsei că ascult 
şi că mă supun şi grăbii să ajung la casa mea şi să aştept 
sosirea soţiei mele de mai înainte, ascunzân-du-mă în aşa 
fel ca s-o văd de departe când vine şi să pot să dau faţă cu 
ea deodată. Or, nu zăbovi a se ivi. lar eu, cu toată înfiorarea 
ce mă cuprinse la vederea ei şi la vederea frumuseţii ei 
vrăjitoare, nu pregetai să fac lucrul pentru care venisem. Şi 
izbutii pe deplin s-o schimb în iapă. 

Şi de-atunci, legându-mă cu legăturile legiuite cu 
mântuitoarea mea, care era de un sânge şi de un neam cu 
mine, nu lipsii a o face pe iapă să îndure ceea ce ai văzut pe 
meidan, o, emire al drept-credincioşilor! Cruntă osândă, 
fără de nici o îndoială, da care îşi are îndreptăţirea în 
răutatea atâta de amarnică a străinei. Şi-aceasta-i povestea 
mea! 

După ce ascultă istorisirea aceasta a lui Sidi Neman, 
califul se minună mult în sufletul său şi îi zise tânărului: 

— Hotărât, povestea ta este o poveste deosebită, iar 
osânda la care supui iapa aceea bălană este cuvenită! Insă 
mi-ar plăcea să mijloceşti pe lângă soţia ta să îngăduie a 
găsi un mijloc ca, lăsând-o pe iapă în chipul de iapă, să n-o 
mai pedepseşti zi de zi cu atâta asprime. Da dacă lucrul n-o 
fi cu putinţă, Allah este cel mai mare! 


Şi, după ce grăi astfel, Al-Raşid se întoarse înspre cel de al 
doilea ins, care era călăreţul cel frumos, văzut în fruntea 
alaiului pe un cal ce-şi purta soiul ales în felul de a umbla, 
călăreţul acela care se rotea ca un emir ori ca vreun fiu de 
crai, şi al cărui alai era urmat de un palanchin sub care 
şedeau două copilandre domniţe, şi de nişte cântăreţi care 
cântau cântece indienesti şi y y y y y chinezeşti, şi îi zise. 

Y 'y în clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că 
se luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaizeci şi şasea noapte 
micuța Doniazada strigă: 

— O, sora mea, te rog fierbinte! Grăbeşte de ne spune ce 
s-a întâmplat când califul s-a întors înspre călăreţul cel 
tânăr, pe urmele căruia se cântau cântece indieneşti şi 
chinezeşti! 

lar Şeherezada spuse: 

— Din toată inima şi cu drag! Şi urmă astfel: 

După ce califul se întoarse înspre călăreţul cel frumos care 
sta smirnă dinaintea sa şi pe care îl văzuse rotin-du-se pe 
calul ce-şi purta soiul ales în călcătură, îi zise: 

— O, tinere, am judecat după chipul tău că trebuie să fii 
vreun străin de neam înalt; şi, spre a-ţi înlesni intrarea în 
saraiul meu, am poruncit să fii chemat dinaintea mea 
pentru ca auzul şi vederea noastră să se bucure de tine. 
Dacă, aşadar, ai ceva a ne cere, ori vreun lucru minunat a 
ne istorisi, nu zăbovi mai mult. 

Şi tânărul, după ce sărută pământul dintre mâinile 
califului, se temeni şi răspunse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, pricina venirii mele la 
Bagdad nu-i pentru vreo solie ori pentru vreo crăinicie, ci 
numai pentru dorul de a mai vedea o dată ţara în care m- 
am născut şi de-a trăi aici până la moartea mea. Ci povestea 
mea este atâta de uluitoare, încât a opt sute şaizeci şi şasea 
noapte nu vroi a şovăi s-o istorisesc stăpânului nostru, 
emirul drept-credincioşilor. Şi spuse: 


POVESTEA CĂLĂREŢULUI PE URMA CĂRUIA SE CÂNTAU 
CÂNTECE INDIENEŞTI ŞI CHINEZEŞTI află, o, stăpâne al 
meu şi cunună peste capul nostru, că eu, de meseria mea 
de odinioară, care fusese şi meseria tatălui meu şi a tatălui 
tatălui meu, eram tăietor de lemne prin păduri şi cel mai 
sărac dintre tăietorii de lemne de la Bagdad. lar sărăcia 
mea era mare şi era în-câinită şi mai rău, în fiece zi, de 
vieţuirea în casă laolaltă cu fiica socrului meu, chiar soţia 
mea, o muiere otătită, scârţană, gâlcevitoare, dăruită cu 
nişte ochi goi şi cu o minte ticăloasă. Afară de asta, nu era 
bună la nimic-nimica şi s-ar fi putut asemui la gingăşie şi la 
alint cu mătura din ogeacul nostru. Şi cum era mai 
sâcâitoare ca o muscă de cal şi mai cârâitoare ca o găină 
prinsă, mă hotărâsem, după multe certuri şi supărări, să 
nu-i mai grăiesc niciodată vreo vorbă şi să-i îndeplinesc fără 
crâcnire toate toanele, ca să am oarecare tihnă când mă 
întorceam acasă de la munca grea a zilei. Ceea ce făcea ca, 
atunci când Atoatedătătorul îmi răsplătea truda cu vreo 
drahmă de argint, afurisita de muiere să nu pregete 
vreodată a se repezi să mi-o înşface, de cum treceam pragul 
casei. Şi-aşa se scurgea viaţa mea, o, emire al drept- 
credincioşilor. 

Or, într-o bună zi, având trebuinţă să-mi cumpăr o 
frânghie de legat lemnele, dat fiind că aceea pe care o 
aveam se deşirase de tot, mă hotărâi, cu toată spaima ce 
mi-o stârnea gândul de-a vorbi cu soţia mea, să-i spun 
nevoia în care mă aflam de-a cumpăra frânghia aceea nouă. 
Şi nici n-apucară să iasă bine din gura mea vorbele de 
cumpărare şi de frânghie, o, emire al drept-credincioşilor, 
că mi se şi păru că aud cum se deschid peste capul meu 
toate zăvoarele furtunilor. Şi urmă o vijelie lustruită cu 
sudalme şi cu afurisenii, pe care nu este numaidecât zornic 
a le mai rosti de faţă cu stăpânul nostru! Şi puse cap la 
toate, zicându-mi: 

— A, fleandura şi lepădătura cea mai ticăloasă! De bună 
seamă că nu-mi ceri bani decât ca să te duci să-i cheltuieşti 


în tovărăşia dezmăţatelor din Bagdad. Da fii pe pace, că 
ochiul meu stă deschis asupra purtării tale. Şi dacă chiar 
ceri banii aceştia pentru o frânghie, apoi am să merg şi eu, 
ca s-o cumperi cu mine de faţă. Şi, de altminteri, de-acuma 
încolo n-ai să mai ieşi din casă fără mine! 

Şi, spunând acestea, mă târi cu dârzie în suk şi plăti chiar 
ea neguţătorului frânghia ce-mi era de trebuinţă spre a 
câştiga pâinea. Ci numai Allah ştie cu preţ de câte tocmeli şi 
de câţi ochi poncişi, aruncaţi rând pe rând când înspre 
mine, când înspre negustorul speriat, fu încheiată acea 
târguială zbuciumată. 

Ci, o, doamne al meu, toate astea nu erau decât începutul 
nenorocirii mele, în ziua aceea. Întrucât, la plecarea din 
suk, cum vroiam să mă despărţesc de soţia mea spre a mă 
duce la muncă, ea îmi zise: 

— Încotro o iei? Încotro o iei? Sunt cu tine şi n-am să te 
las! 

Şi, fără nimic mai mult, sări în spinarea măgarului meu şi 
adăugă: 

— De-acuma încolo am să merg cu tine în munte, acolo 
unde te tot lauzi că îţi treci zilele tăind lemne, ca să-ţi 
veghez munca. 

lar eu, la atare ştire, o, doamne al meu, văzui lumea 
întreagă cum mi se înnegurează dinaintea ochilor şi a opt 
sute şaizeci şi şasea noapte pricepui că nu-mi mai rămânea 
decât să mor. Şi îmi zisei: „lacătă, o, bietul de tine, că 
pacostea nu are a-ţi mai da tihna mântuirii tale! Înainte 
baremi aveai oleacă de zăbavă câtă vreme te aflai singur în 
pădure. Acuma s-a sfârşit şi asta! Mori în ticăloşia şi în 
deznădejdea ta! Nu este scăpare şi putinţă decât întru Allah 
Milosârdnicul! De la El venim şi la El ne întoarcem!" Şi mă 
hotărâi, odată ajuns în pădure, să mă culc pe pântece şi să 
mă las să mor de moarte neagră. 

Şi, chibzuind astfel, fără a răspunde o vorbă, pornii pe 
urmele măgarului care ducea în spinare povara ce-mi apăsa 
sufletul şi viaţa. 


Or, pe drum, sufletul omenesc, care este scump vieţii, îmi 
năzări, spre a ocoli moartea, un gând la care nici nu 
visasem până atunci. Şi nu pregetai să-l trec numaidecât în 
faptă. 

Într-adevăr, de cum ajunserăm la poalele muntelui, iar 
soţia mea se dete jos din spinarea măgarului, îi spusei: 

— Ascultă, o, femeie! Întrucât nu mai am nici o putinţă de 
a-ţi ascunde nimic, vreau să-ţi destăinuiesc că, 1 y frânghia 
pe care tocmai am cumpărat-o nu este menită nicidecum, în 
mintea mea, să lege lemne, ci trebuie să slujească la a ne 
îmbogăţi pentru totdeauna! 

Şi, în vreme ce muierea se afla sub lovitura nedumeririi în 
care o arunca mărturisirea aceea neaşteptată, o dusei la 
gura unui puț vechi, secat de amar de ani şi îi spusei: 

— Vezi puţul acesta? În el se află norocul nostru! Şi, cu 
funia, am să mă duc să-l culeg. 

Şi cum fiica lui socru-meu era tot mai uluită, adăugai: 

— Ei, da, pe Allah! E mult de când mi s-a dezvăluit taina 
unei comori ascunse în puț şi care comoară este scrisă întru 
norocul meu. lar ziua de astăzi este ziua când trebuie să 
cobor s-o scot! Şi pentru aceasta, m-am hotărât să te rog a- 
mi cumpăra funia! 

Or, nici nu rostii eu bine vorbele de comoară şi de coborât 
în puț, că ceea ce nădăjduisem se şi dovedi pe deplin. 
Întrucât soţia mea strigă: 

— Nu, pe Allah! Eu am să cobor acolo înlăuntru! Căci tu n- 
ai să te pricepi niciodată cum să deschizi comoara şi cum să 
pui stăpânire pe ea. Şi-apoi nu am nici o încredere în 
cinstea ta. 

Şi îşi aruncă numaidecât iaşmacul şi îmi zise: 

— Hai, grăbeşte de mă leagă cu frânghia şi coboară-mă în 
puț. 

Iar eu, o, doamne al meu, după ce făcui câteva nazuri, 
numai aşa, chipurile şi după ce înghiţii câteva sudalme 
pentru şovăiala mea, oftai: 


— Să fie după voia lui Allah şi după voia ta, o, fiică a unor 
oameni de treabă! 

Şi o legai vârtos cu funia, petrecându-i-o pe după subsuori 
şi o lăsai să lunece în afundul puţului. lar când simţii că 
ajunsese la fund, mă descotorosii de toate, aruncând 
frânghia în adâncul gropii. Şi scosei un oftat de mulţumire 
cum nu mai slobozise pieptul meu de când ieşisem din 
pântecele maică-mii. Şi-i strigai afurisitei.: 

— O, fiică a unor oameni de treabă, ai bunăvoința de a 
rămâne acolo până ce am să vin eu să te trag! 

Şi fără să-mi mai pese de răspunsul ei, mă întorsei liniştit 
la munca mea şi mă apucai să tai lemne cântând, ceea ce nu 
mi se mai întâmplase de multişoară vreme. Şi, în bucuria 
mea, mi se părea că îmi crescuseră aripi, aşa mă simţeam 
de uşor, ca păsările. 

Şi descotorosit astfel de pricina amarurilor mele, putui 
într-un sfârşit să gust dulceaţa liniştii şi a tihnei. Ci peste 
două zile gândii în cugetul meu: „Ya Ahmad, legea a opt 
sute şaizeci şi şaptea noapte lui Allah şi a Trimisului său - 
asupra-i fie rugăciunea şi binecuvântările! 

— Nu îngăduie unei rapturi să ia viaţa altei făpturi cu chip 
la fel ca al ei. Iar tu, părăsind-o pe fiica socrului tău în 
afundul puţului, o primejduieşti de-a o lăsa să moară de 
foame. Hotărât! Unei rapturi ca ea i se cuvine cea mai rea 
osândă. Ci tu să nu-ţi încarci sufletul cu moartea ei şi 
scoate-o din groapă. Şi-apoi s-ar mai şi putea ca învăţătura 
aceasta de minte s-o lecuiască pe totdeauna de firea ei cea 
urâtă." 

Şi neputând înfrunta sfatul cugetului, mă dusei la puţ şi o 
strigai pe fiica socrului meu, slobozind înspre ea altă funie: 

— Hai, dă zor de te leagă, ca să te scot. Nădăjduiesc că 
învăţătura aceasta te-o fi lecuit. 

Şi, simțind că funia fusese prinsă în afundul puţului, 
aşteptai un răstimp spre a-i da răgaz soţiei să se lege bine. 
După care, simțind că zgâlţâia de frânghie, spre a-mi da de 
înţeles că e gata, o trăsei cu mare caznă, aşa de grea era 


povara de la capătul funiei. Şi care nu-mi fu spaima, o, 
emire al drept-credincioşilor, când văzui atârnat de funie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a opt sute şaizeci şi şaptea noapte 
urmă: 

Şi care nu-mi fu spaima, o, emire al drept-cre-dincioşilor, 
când văzui atârnat de funie, în loc de fiica socrului meu, un 
ginn uriaş, cu o înfăţişare tare puţin liniştitoare şi care, de 
îndată ce atinse pământul, se temeni dinainte-mi şi îmi zise: 

— Multe mulţamuri am a-ţi aduce, ya Sidi Ahmad, pentru 
binele pe care mi-l făcuşi! Află, într-adevăr, că eu sunt din 
rândul ginnilor care nu au însuşirea de a zbura prin 
văzduhuri şi care nu pot decât să se târâie pe pământ, 
măcar că în acest chip iuţeala lor este mare foarte şi le 
îngăduie să meargă tot atâta de repede ca şi ginnii 
văzduhurilor. Şi-aşa că eu, un ginn pământenesc, îmi 
alesesem de ani şi ani puţul acesta vechi spre a mi-l face 
sălaş. Şi trăiam aci în tihnă deplină, până când, acum două 
zile, a coborât la mine cea mai afurisită muiere de pe 
pământ. Şi n-a mai contenit să mă tot chinuiască din clipita 
când m-am apucat să mă încârduiesc cu ea şi m-a silit, toată 
vremea aceasta, să trudesc la ea fără de răgaz, eu care de 
ani şi ani trăiam întru burlăcie şi pierdusem asemenea 
deprinderi! Ya Allah! Drept care îţi sunt tare îndatorat că 
m-ai izbăvit de pojarnica de muiere. Of, de bună seamă că 
un bine atâta de însemnat nu are să rămână fără de 
răsplată, întrucât a căzut într-un suflet care-i ştie preţul. 
Aşa că iacătă ce pot şi ce vreau să fac eu în schimbul lui! 

Şi se opri o clipită, ca să-şi tragă sufletul, pe când eu, 
liniştit de gândurile lui bune, cugetam: „Pe Allah! Muierea 
mea este de spaimă, dacă a izbutit să-i sperie până şi pe 
ginni, ba până şi pe cel mai uriaş dintre ginni. Cum de-oi fi 
putut eu să durez atâta amar de vreme la răutatea şi la 
ticăloşia ei?" Şi, plin de milă faţă de mine însumi şi faţă de 


semenul meu întru pacoste, îl ascultai atunci când începu 
iar: 

— Da, ya Sidi Ahmad, din tăietor de lemne cum eşti vreau 
să te fac pe-o potrivă cu sultanii cei mai mari. Şi iacătă cum. 
Cunosc că sultanul de la Ind are numai o fată, care-i o 
copilandră cum este luna în cea de a paisprezecea zia ei. 
Şi-i taman la vremea de măritiş, la anii paisprezece şi un 
sfert, şi-i fecioară cum este boaba a opt sute şaizeci şi 
şaptea noapte de mărgăritar în scoica ei de sidef. Iar eu 
vreau să fac aşa ca să ţi-o dea de soţie însuşi sultanul de la 
Ind, părintele său, care tine la ea mai straşnic decât la chiar 
viaţa lui. Şi, spre a-mi izbândi gândul, am să şi dau drumul 
pasului, în fuga mea cea mai mare, înspre palatul 
sultanului, la Ind şi am să intru în trupul fetişcanei crăiţe şi 
am să pun stăpânire o vreme pe mintea ei. Şi, în felul 
acesta, stăpânită de duh, are să pară nebună pentru toţi cei 
din preajma ei, iar sultanul, tătâne-său, are să caute s-o 
tămăduiască pe la toţi vracii cei mai iscusiţi de la Ind. Da 
niciunul dintre ei nu are să poată să ghicească pricina 
adevărată a boalei, care va fi şederea mea în trupul fetei; şi 
toate strădaniile lor au să se spulbere la suflarea şi la 
vrerea mea. Şi-atunci ai să te iveşti tu şi ai > y y y să fii 
tămăduitorul domniţei. Şi am să-ţi arăt mijloacele pentru 
aceasta! 

Şi, după ce grăi astfel, ginnul scoase din sân nişte frunze 
de la un pom tainic, pe care mi le dete, adăugând: 

— Odată ce ai să fii dus la tânăra crăiţă bolnavă, tu s-o 
cercetezi de parcă habar nu ai avea ce fel de boală are, să 
iei un chip îndoielnic şi îngândurat, ca să-i bagi în sperieţi 
pe cei de faţă, şi, într-un sfârşit, să iei una dintre frunzele 
acestea, pe care s-o înmoi în apă şi cu care să ştergi apoi 
obrazul fetei. Iar eu, numaidecât, am să fiu silit să ies din 
trupul copilei: şi pe clipă pe dată fata are să-şi capete iarăşi 
mintea şi are să se întoarcă la starea ei dintâi. Şi tot atunci, 
ca răsplată pentru lecuirea săvârşită, tu ai să ajungi soţul 
copilandrei, fata sultanului. Şi-acesta-i, ya Sidi Ahmad, 


chipul în care vreau să-ţi răsplătesc binele pe care mi l-ai 
făcut în viaţă, izbăvindu-mă de muierea cea înfricoşătoare 
care a venit să-mi facă cu neputinţă şederea în puţul meu, 
în locul acela minunat şi tihnit unde nădăjduiam să-mi trec 
zilele în netulburare. Şi Allah s-o bată pe afurisită! 

Şi după ce grăi astfel, ginnul îşi luă ziua-bună de la mine, 
povăţuindu-mă să pornesc îndată la drum înspre ţara 
Indului. Îmi ură călătorie bună şi pieri din ochii mei, 
lunecând pe faţa pământului ca o corabie dusă de furtună. 

Eu atunci, o, doamne al meu, ştiind că ursita mea mă 
aşteaptă în ţara Indului, nu şovăii a urma povăţuirile 
ginnului şi a lua calea numaidecât înspre ţara aceea 
depărtată. Iar Allah îmi meni bună pace şi, după o călătorie 
lungă, plină de osteneli, de lipsuri şi de primejdii, care nu 
sunt de nici o trebuinţă a le povesti stăpânului nostru, 
ajunsei fără de pagubă în ţara îndului, acolo unde domnea 
sultanul, tatăl domniţei ce avea să-mi fie soţie. 

Şi ajungând astfel la capătul călătoriei mele, aflai că într- 
adevăr nebunia domniei se şi dovedise de o bună bucată de 
vreme, că faptul prăbuşise saraiul împărătesc şi toată ţara 
în deznădejdea cea mai adâncă şi că, după ce zadarnic 
folosise ştiinţa doftorilor cei mai iscusiţi, sultanul o 
făgăduise pe domniţă de soţie aceluia care ar zvidui-o. 

Eu atunci, o, emire al drept-credincioşilor, tare pe poveţele 
ce mi le dăduse ginnul şi fără de nici o grijă în ce priveşte 
izbânda, mă înfăţişai la primirea pe care o dată în zi 
sultanul o îngăduia acelora ce vroiau să încerce o zviduire 
asupra minţilor domniţei. Şi căleai cu toată încrederea în 
odaia în care sta încuiată fata, şi nu pregetai a pune în fapt 
învăţătura ginnului, schimbând tot felul de înfăţişări 
îngândurate, ca să fiu luat cu totul în seamă. Pe urmă, după 
ce băgai bine în sperieţi pe toţi cei din preajmă şi fără a fi 
pus nici o întrebare despre starea bolnavei, înmuiai câteva 
frunze dintre cele ce le aveam şi ştersei cu ele fata 
domniţei. 


Ti ty şi fata, cuprinsă numaidecât de zgâlţâieli, scoase un 
a opt sute şaizeci şi şaptea noapte ţipat mare şi căzu 
leşinată. Or, acestea se datorau gin-nului care, cu ieşirea lui 
repezită din trupul copilandrei, stârnise starea aceea ce l-ar 
fi înfricoşat pe oricare alt ins în locul meu. Ci eu, departe de 
a mă arăta tulburat, stropii cu apă de trandafiri faţa 
fetişcanei şi o făcui să-şi vină în simţiri. lar ea se deşteptă 
cu minţile întregi şi începu să vorbească la toată lumea, cu 
chibzuială, cu dulceaţă şi cu măsură, cunoscându-i pe cei 
din preajmă şi spunând fiecăruia pe nume. 

Şi bucuria fu până peste măsură la sărai şi în toată 
cetatea. Iar sultanul tării Indului, îndatorat de binele ce-i 
făcusem, nu se lepădă de făgăduială şi mi-o dete pe fiica lui 
de soţie. Şi nunta noastră se săvârşi chiar în ziua aceea, cu 
vâlva cea mai strălucită, în toiul ospeţelor şi al veseliei 
întregului norod. 

Şi iacă-aşa ajunsei soţ al domniţei, fata sultanului de la 
Ind. 

În ceea ce o priveşte pe cea de a doua domniţă, pe care ai 
văzut-o şezând de partea stângă a palanchinului, o, emire al 
drept-credincioşilor, apoi iacătă! 

După ce ginnul cel uriaş, datorită înţelegerii hotărâte între 
noi, părăsi trupul domniţei de la Ind, îşi bătu capul spre a 
afla unde avea să se ducă să sălăşluiască de aci înainte, dat 
fiind că nu mai avea adăpost şi că puţul rămăsese stăpânit 
de pacostea de fiică a socrului meu. Şi-apoi, în vremea 
şederii sale în trupul fetişcanei, prinsese gust până la urmă 
de un asemenea soi de adăpost şi îşi făgăduise ca la ieşirea 
sa de acolo să-şi caute un alt trup de copilandră. Încât, 
după ce cugetă oleacă, îşi luă vânt şi porni înspre împărăţia 
Chitaiului, cu toată iuţeala, ca o corabie mare gonită de 
furtună. 

Şi nu dovedi altceva mai bun de făcut decât să se y ducă şi 
să se aciuiască în trupul fetei sultanului Chinei, o crăiţă 
tânără de paisprezece ani şi un sfert, frumoasă ca luna în 
cea de-a paisprezecea zi a ei şi neprihănită ca boaba de 


mărgăritar în scoica ei de sidef. Şi, dintr-odată, domniţa 
sălăşluită de el se puse pe un şir de zgâlţăâituri şi de 
zvâcnituri anapoda şi pe o revărsare de vorbe fără de cap 
care dădură limpede în vileag sminteala ei. Şi amărâtul de 
sultan al Chitaiului degeaba chemă la căpătâiul fetei sale pe 
doftorii cei mai iscusiţi din China, că nu izbândi neam s-o 
facă pe fiică-sa să se întoarcă la starea dintâi. Şi fu 
cufundat, dimpreună cu saraiul şi cu împărăţia lui, în jale şi 
în deznădejde, dat fiind că domniţa era singurul său copil şi 
că era o fată pe cât de iubitoare, pe atâta de dulce şi de 
frumoasă. Ci, într-un sfârşit, Allah îl avu întru mila sa şi făcu 
să-i ajungă la urechi zvonul minunatei vindecări, datorate 
îngrijirilor mele, a domniţei de la Ind care ajunsese soţia 
mea. Şi trimise numaidecât un sol la tătânele soţiei mele, ca 
să mă roage să mă duc şi să-i vindec fata, domniţa 
Chitaiului, făgăduindu-mi-o de soţie, dacă am să izbândesc. 

Eu atunci mă dusei la soţia mea cea tânără, copila 
sultanului de la Ind şi îi spusei de solia şi de făgăduiala ce 
mi se trimiteau. Şi izbutii s-o încredinţez că putea prea bine 
s-o primească de soră pe domniţa Chitaiului, care mi se 
făgăduia de soţie, dacă aş izbândi. Şi plecai înspre ţara 
Chitaiului. 

Or, o, emire al drept-credincioşilor, tot ceea ce am să-ţi 
povestesc în privinţa stăpânirii de către ginn a crăiţei 
chinezoaice nu aflai decât după ce ajunsei în China şi din 
chiar gura ginnului cu pricina. Întrucât, până atunci, eu nu 
ştiusem prea bine nimic despre felul răului de care suferea 
crăiţa chinezoaică, şi îmi ziceam că frunzele mele au să 
poată s-o tămăduiască de orice-o fi. Drept aceea plecasem 
plin de nădejde, fără a-mi da prin cap că chiar prietenul 
meu cel vechi, ginnul cel a opt sute şaizeci şi şaptea noapte 
uriaş, care îşi alesese sălaşul în trupul fetei sultanului, eraj) 
ricina răului. 

Încât uluiala mea fu până peste margini când, după ce 
intrai în iatacul crăiţei chinezoaice, unde cerusem să fiu 


lăsat singur cu bolnava, cunoscui glasul prietenului meu, 
ginnul cel uriaş, care îmi spunea cu gura domniţei: 

— Ce, tu eşti, ya Sidi Ahmad? Tu, cel pe care l-am copleşit 
cu binefacerile mele, tu vii să mă alungi din lăcaşul pe care 
mi l-am ales pentru odihna oaselor mele? Au nu ţi-e ruşine 
ţie să plăteşti binele cu răul? Şi nu ţi-e teamă că, dacă mă 
sileşti să ies de aici, am să mă duc de-a dreptul în ţara 
Indului, în lipsa ta, să mă dedau la fel de fel de împreunări 
amarnice cu făptura soţiei tale de la Ind şi pe urmă s-o 
omor? 

Şi întrucât nu puţin eram înfricoşat de primejdia aceea, 
ginnul se prilejui de spaima mea spre a-mi istorisi povestea 
sa din ziua când ieşise din trupul soţiei mele de la Ind şi mă 
rugă fierbinte, pentru binele meu, să-l las să trăiască liniştit 
în adăpostul cel nou pe care şi-l alesese. 

Eu atunci, tare buimăcit şi nevroind să mă arăt lipsit de 
recunoştinţă faţă de ginnul acela minunat, care, la urma 
urmei, era obârşia norocului meu, tocmai eram gata a mă 
hotări să mă întorc la sultanul Chinei spre a-i mărturisi că 
nu eram în stare, cu priceperea mea, s-o scap pe crăiţă de 
boala ei, când Allah îmi suflă în minte un tertip. Aşa că mă 
răsucii înspre ginn şi îi zisei: 

— O, căpetenie de ginni şi cunună a lor, o, minuna-tule, nu 
ca s-o tămăduiesc pe crăiţa Chitaiului am venit eu aici, ci 
am făcut toată călătoria aceasta spre a te ruga, dimpotrivă, 
să-mi vii într-ajutor. Că, de bună seamă, o mai ţii minte pe 
muierea cu care ai petrecut în puț câteva zile amarnice. Eh, 
muierea aceea era nevasta mea, Fata socrului meu. Şi eu 
am aruncat-o acolo în puț, ca să am tihnă. Or, pacostea se 
ţine acuma după mine, că nu ştiu cine-a putut să scoată de 
acolo puiul acela de căţea. Da iacătă că e slobodă şi se ţine 
pe urmele mele. Şi pretutindenea se ţine după mine şi, of, 
vai de capul nostru! Într-o clipită are să fie aici. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a opt sute şaizeci şi opta noapte urmă: 


Şi iacătă că o şi aud cum ţipă cu glasul ei cel afurisit în 
curtea saraiului. Fie-ţi milă, o, prietene al meu şi ajută-mă! 
Am venit să-ţi cer fierbinte ajutorinţa! 

Când auzi ginnul vorbele mele, fu cuprins de o spaimă de 
nespus şi strigă: 

— Ajutorinţă de la mine? Ya Allah! Ajutorinţă de la mine? 
Ferească-mă fraţii ginni de-a mai da ochii vreodată cu o 
muiere ca aceea! Prietene Ahmad, scapă cum ai putea! În 
ce mă priveşte, n-aş putea să fac nimica. Şi fug numaidecât! 

Aşa grăi şi ieşi cu vuiet din trupul domniţei, spre a-şi 
slobozi picioarele în vânt şi spre a mânca sub paşii lui 
depărtările: întocmai ca pe ape o corabie mare gonită de 
furtună. 

Iar crăiţa chinezoaică îşi veni în minţi. Şi ajunse cea de a 
doua soţie a mea. 

Şi de-atunci trăiesc cu cele două copile crăieşti, în 
huzururi de toate soiurile şi în desfătările cele mai gingaşe. 

Şi-atunci gândii că, până a nu ajunge sultan peste a opt 
sute şaizeci şi opta noapte ţara Indului ori a Chitaiului şi 
până a nu mă afla în neputinţă de a mai călători, să mai văd 
o dată ţara în care m-am născut şi unde am trăit ca tăietor 
de lemne, cetatea aceasta a Bagdadului, lăcaşul păcii! Şi 
iacătă, o, emire al drept-credincioşilor, cum m-ai întâlnit tu 
pe podul Bagdadului, în fruntea alaiului meu, urmat de 
palanchinul care le ducea pe cele două soţii ale mele, 
domniţele Indului şi ale Chitaiului, în cinstea cărora cântau 
meterhanalele din sculele lor cântece indienesti şi 
chinezeşti. 

Y > 

Şi-aceasta-i povestea mea. Ci Allah este mai ştiutor! 

După ce auzi povestea călăreţului cel strălucit, califul se 
ridică în cinstea lui şi îl pofti să vină şi să stea jos lângă el, 
pe scaunul jeţului împărătesc. Şi îl firitisi că fusese ales de 
judeţele celui Atotputinţe spre a ajunge, din tăietorul de 
lemne cel sărman care fusese, urmaş la ' y scaunul de 


domnie al Indului şi la scaunul de domnie al Chitaiului. Şi 
adăugă: 

— Pecetluiască Allah prietenia noastră şi apere-te El şi 
ocrotească-te întru fericirea împărăţiilor tale de mâine. 


SFÂRŞIT