Anonim — 1001 De Nopti V9

O MIE ȘI UNA DE NOP]I 


O MIE ŞI UNA DE NOPȚI 


Volumul 9 


(Nopțile 577-671) 


CUPRINS: 

PĂŢANIILE LUI HASSAN AL-BASSRI ŞI ALE 
PREAFRUMOASEI STRĂLUCIRE.5 

DIVANUL OAMENILOR DE RÂS ŞI DE BATJOCURĂ.151 

Bubuitura de pomină.151 

Cei doi poznaşi.155 

Viclenie muiereascâă.158 

POVESTEA CU ADORMITUL TREAZ.169 

DRAGOSTELE LUI ZEIN AL-MAWASSIEF.245 

POVESTEA CU TÂNĂRUL LENEŞ.286 


Şi Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar: 

PĂŢANIILE LUI HASSAN AL-BASSRI ŞI ALE 
PREAFRUMOASEI STRĂLUCIRE fwflă, o, norocitule 
sultan, că povestea aceasta mi-iu] nunată are un început cu 
totul nemaipomenit, pe care trebuie să ţi-l înfăţişez înainte 
de a începe; altminteri nu ar fi prea uşor de înţeles aşa cum 
a ajuns ea până la mine. 

Într-adevăr, a fost odată, în anii şi în vremile tare de 
demult, un şah dintre şahii Persiei şi ai Khorassanului, care 
avea sub stăpânirea lui ţările Indului, ale Sindului şi ale 
Chitaiului, precum şi noroadele care locuiesc dincolo de Ox, 
în pământurile sălbatice. Se numea Kendamir şah. Şi era un 
viteaz neînfricat şi un voinic tare de virtute, care ştia să 
mânuiască straşnic sulița şi era pătimaş după întreceri la 
lupte, după vânătoare şi după năvale războinice; ci, dintre 
toate desfătările, îndrăgea cel mai mult taifasurile cu 
oamenii plăcuţi şi de soi ales, iar la ospeţe le da poeţilor şi 


povestitorilor locul de cinste lângă el. Ba mai mult: când 
vreun străin, după ce căpătase găzduire la el şi se bucurase 
de dărnicia 

1 în varianta tradusă de M. A. Salie, începutul acestei 
poveşti face parte dintr-o altă poveste, intitulată Povestea 
cu Seif-ali-Muluk, unde, în locul şahului Kendamir, este 
vorba de şahul Muhammed ibn Sabaik, povestitor fiind 
neguţătorul Hassan, iar povestea cea căutată numindu-se 
Povestea cu Seif-ali-Muluk şi Badi-ali-Djemali, care are un 
cu totul alt subiect. Lungimea ei de peste 80 de pagini nu 
ne îngăduie s-o redăm aici. 

Şi de mărinimia lui, îi povestea vreo poveste încă 
nemaiauzită ori vreo istorisire frumoasă, şahul Kendamir îl 
potopea cu huzmeturi şi cu huzururi şi nu îi da drumul să se 
întoarcă în ţara lui decât după ce îi îndeplinea până şi cele 
mai mici dorinţe şi atunci punea să-l însoţească de-a lungul 
întregii călătorii un alai falnic de călăreţi şi de robi la 
poruncile lui. Iar în ce-i priveşte pe povestitorii lui obişnuiţi 
şi pe poeţi, apoi faţă de aceştia se purta la fel de filotim ca şi 
faţă de vizirii şi de emirii săi. Şi, în felul acesta, saraiul lui 
ajunsese lăcaşul îndrăgit de toţi cei care ştiau să ticluiască 
un vers, să întocmească o laudă în stihuri ori să facă să 
învieze în cuvânt trecuturile stinse şi lucrurile moarte. 

Aşa că nu poate să fie de nici o mirare că şahul Kendamir, 
după un răstimp, ascultase toate poveştile cunoscute la 
arabi, la persani şi la indieni şi le aşezase în mintea lui, 
dimpreună cu stihurile cele mai frumoase ale poeţilor şi cu 
învăţăturile dascălilor dedaţi cu cercetarea neamurilor 
celor de demult, încât, atunci când a prefirat prin minte tot 
ce auzise, a văzut că nu-i mai rămăsese nimica de învăţat şi 
nimica de ascultat. 

Şi dacă se văzu într-o asemenea stare, fu cuprins de o 
tristeţe până peste poate şi se cufundă într-o grea ză- 
căsenie! Şi nemaiştiind cum să-şi treacă obişnuitele lui 
ceasuri de tihnă, se întoarse către căpetenia hadâmbilor săi 
şi îi zise: 


— Du-te repede şi adu-mi-l pe Abu-Ali! 

Or, Abu-Ali era povestitorul cel mai îndrăgit de şahul 
Kendamir; şi era atâta de dibaci la vorbă şi atâta de plin de 
har, încât putea să facă să ţină o poveste vreme de un an 
întreg, fără a se opri vreodată şi fără a lăsa să ostenească, 
nici măcar o noapte, luarea-aminte a celor care îl ascultau. 
Ci şi el, ca toţi tovarăşii lui, îşi mistuise de mult tot ce ştia şi 
toate izvoadele lui de poveşti şi de 

A cinci sute şaptezeci şi şasea noapte mult se afla într-o 
mare lipsă de istorisiri noi. 

Hadâmbul se grăbi, aşadar, să se ducă după el şi să-l 
aducă dinaintea şahului. Şi şahul îi spuse: 

— lacătă, o, taică al vorbelor, că ţi-ai mistuit toate poveştile 
şi te găseşti la mare lipsă de istorii noi! Or, eu am trimis 
după tine pentru că, mai presus de orice, trebuie 
numaidecât să-mi găseşti vreo poveste nemaipomenită şi 
nemaiştiută, aşa cum eu să nu mai fi auzit vreuna 
asemenea! Căci, mai mult decât oricând, îmi plac istorisirile 
şi povestirile cu întâmplări rare. Dacă, dar, ai să izbuteşti să 
mă desfeţi cu vorbele frumoase pe care ai să mi le înşiri, eu, 
în schimb, am să-ţi dăruiesc moşii nemăsurate, peste care 
să fii stăpân şi cetăţi şi palate, cu firman care să te ferească 
de toate birurile şi de toate dăjdiile; şi am să te aşez de-a 
dreapta mea; şi ai să domneşti aşa cum vei vrea tu, cu 
putere deplină şi întreagă, peste supuşii şi peste noroadele 
împărăției mele. Ba, de ai să doreşti, am să-ţi las ca 
moştenire şi scaunul domniei după moartea mea şi chiar din 
viaţa mea tot ce este al meu are să fie şi al tău! Dar dacă 
ursitoarea ta o fi atâta de jalnică încât să nu poţi îndeplini 
dorinţa pe care ţi-am mărturisit-o şi care în sufletul meu 
atârnă cu mult mai mult decât a stăpâni întreg pământul, 
poţi de pe-acuma să te duci să-ţi iei bun-rămas de la rudele 
tale şi să le spui că te aşteaptă ţeapă! 

La vorbele acestea ale şahului Kendamir, băsma-şul Abu- 
Ali pricepu că era pierdut fără de scăpare şi răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 


Şi îşi plecă fruntea, galben cu totul la chip şi pradă unei 
deznădejdi fără de leac. Ci, după un răstimp, ridică iar 
capul şi zise: 

— O, doamne al vremilor, robul tău cel neştiutor cere un 
hatâr de la mila ta, înainte de a muri! 

Şi şahul întrebă: 

— Şi care-i hatârul? 

El spuse: 

— Este acela de a-i dărui numai un răgaz de un an, spre a- 
i îngădui să găseacă ceea ce îi ceri. Şi dacă, după ce o trece 
acest răgaz, povestea cerută nu va fi găsită, ori dacă, 
găsită, nu are să fie cea mai frumoasă, cea mai minunată şi 
cea mai osebită din câte au ajuns vreodată la urechea 
oamenilor, am să-mi îndur, fără de nici o amărăciune în 
sufletul meu, osânda cu ţeapă! 

La vorbele acestea, şahul Kendamir zise: 

— Răgazul este tare lung! Şi nimenea nu ştie dacă mai are 
de trăit până mâine! 

Pe urmă, adăugă: 

— Ci dorinţa mea de a mai asculta o istorisire este atâta de 
mare, încât îţi dau răgazul de un an; da numai cu învoiala 
să nu te mişti de acasă în tot acest răstimp! 

Şi povestitorul Abu-Ali sărută pământul dintre mâinile 
şahului şi se întoarse în mare grabă acasă la el. 

Acolo, după ce cugetă îndelung, chemă cinci tineri 
mameluci de-ai lui, care ştiau să citească şi să scrie şi care, 
pe deasupra, erau cei mai deştepţi, cei mai credincioşi şi cei 
mai cuminţi dintre toţi ciracii săi, şi le i > dădu la fiecare 
câte cinci mii de dinari de aur. Pe urmă le spuse: 

— Nu v-am crescut şi nu v-am îngrijit şi nu v-am hrănit în 
casa mea decât pentru o zi ca aceasta! Acuma-i rândul 
vostru să-mi fiţi de folos şi să mă ajutaţi să scap din mâinile 
şahului! 

Ei răspunseră: 

— Porunceşte, o, stăpâne al nostru! Sufletele noastre sunt 
ale tale şi stăm ca preţ de răscumpărare pentru tine! 


El spuse: 

— lacătă! Plecaţi fiecare prin cele ţări străine, pe feluritele 

A cinci sute şaptezeci şi şaptea noapte drumuri ale lui 
Allah! Străbateţi toate împărăţiile şi toate locurile de pe 
pământ şi bateţi la uşile tuturor învăţaţilor, înţelepţilor şi 
poeţilor cei mai vestiți! Şii!' Lii întrebaţi-i, ca să-mi aduceţi 
răspuns, dacă nu cumva ştie vreunul povestea păţaniilor lui 
Hassan Al-Bassri! Şi dacă, din mila Celui-Preaânalt, vreunul 
dintre ei o ştie, rugati-l să v-o povestească ori să v-o scrie, la 
orice preţ o fi! Întrucât numai cu ajutorul acelei poveşti îl 
puteţi scăpa pe stăpânul vostru de la ţeapă care îl aşteaptă! 

Pe urmă se întoarse către fiecare dintre ei pe rând; şi îi 
spuse celui dintâi mameluc: 

— Tu ai să te duci la ţările Indului şi ale Sindului, şi la 
locurile şi tărâmurile care tin de ele. Iar celui de al doilea îi 
spuse: 

— Tu ai să te duci la Persia şi la China, şi la ţările vecine cu 
acestea! 

Şi îi spuse celui de al treilea: 

— Tu ai să străbaţi Khorassanul şi locurile care tin de el! 

Şi îi spuse celui de al patrulea: 

— Tu ai să cercetezi Maghrebul, de la răsărit până la apus! 

Şi celui de al cincilea îi spuse: 

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să baţi ţara Egiptului şi tara 
Siriei! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi şaptea noapte 
spuse: 

— Iar tu, o, Mobarak, tu ai să baţi ţara Egiptului şi tara 
Siriei! 

I aşa le grăi povestitorul Abu-Ali celor cinci mame-luci 
credincioşi ai lui. Şi, pentru plecare, le hotări o zi 
blagoslovită şi le spuse: 

— Plecaţi în ziua aceasta binecuvântată! Şi să vă în j 
toarceţi cu povestea de care atârnă mântuirea mea! 


Şi ei îşi luară bun-rămas de la el şi se împrăştiară pe cinci 
drumuri osebite. 

Or, cei dintâi patru flăcăi, după unsprezece luni, se 
întoarseră unul câte unul, cu nasul în pământ şi spuseră 
dascălului lor că ursita, în pofida tuturor căutărilor lor cele 
mai cu de-amănuntul prin ţările cele îndepărtate pe care le 
străbătuseră, nu-i dusese pe urmele povestitorului ori ale 
învățatului pe care îl căutau şi că nu întâlniseră nicăieri, nici 
în cetăţi, nici pe la corturi, decât povestitori şi poeţi de 
rând, ale căror poveşti le ştie toată lumea; dar că, în ce 
priveşte isprăvile lui Hassan Al-Bassri, nimenea nu le ştia! 

La vorbele acestea, pieptul bătrânului povestitor Abu-Ali 
se zbârci până peste poate şi lumea se înnegură pe chipul 
lui. Şi strigă: 

— Nu este ajutor şi putere decât întru Allah 
Atotputernicul! Văd bine acuma că în Cartea îngerului stă 
scris că sorocul meu mă aşteaptă în ţeapă! 

Şi îşi făcu cele de datorinţă şi adiata toată, înainte de a se 
duce să moară de moartea aceea ca păcura! Şi-atâta cu el! 

Ci, în ceea ce îl priveşte pe cel de al cincilea mame-luc, 
care se numea Mobarak, acela şi străbătuse toată ţara 
Egiptului şi o bună parte din Siria, fără să fi dat de urma a 
ce căuta. Şi nici chiar povestitorii cei vestiți de la Cairo nu-i 
putuseră da vreo lămurire, măcar că ştiinţa lor întrece orice 
închipuire. Ba mai mult! Nici măcar nu-i auziseră pe părinţii 
ori pe bunicii lor, povestitori ca şi ei, spunând că s-ar fi 
pomenit vreodată de vreo a cinci sute şaptezeci şi şaptea 
noapte poveste ca aceea! Încât tânărul mameluc luase calea 
Damascului, ci fără să nădăjduiască a izbândi cumva în acea 
căutare. 

Or, de cum ajunse la Damasc, fu cuprins pe dată de 
farmecul locurilor de acolo, de grădinile cetăţii, de apele şi 
de strălucirea lui. Şi încântarea sa ar fi întrecut orice 
măsură, dacă nu i-ar fi fost mintea atâta de prinsă de 
sarcina aceea fără de nădejde. Şi, cum se înserase, 
străbătea ulițele cetăţii căutând vreun han unde să mâne 


peste noapte, când văzu, vânzolindu-se prin sukuri, o 
grămadă de hamali, de măturători, de măgă-rari, de 
săpători, de negustori şi de apagii, precum şi o mulţime de 
alţi inşi care alergau de zor înspre acelaşi loc, cât puteau 
mai iute. Şi îşi zise: „Cine ştie încotro se duce toată lumea 
asta!" Şi, pe când se pregătea s-o ia şi el la fugă după ei, fu 
izbit straşnic de către un tânăr care tocmai se împiedicase, 
prinzându-şi un picior în poalele caftanului, din pricina 
zorului cu care alerga. lar mamelucul îl ajută să se ridice şi, 
după ce îl scutură de praf, îl întrebă: 

— Încotro aşa? Te văd tare grăbit şi plin de nerăbdare, şi 
nu stiu ce să cred când mă uit că şi alţii fac la fel ca tine? 

Tânărul răspunse: 

— Văd bine că eşti un străin, de vreme ce nu ştii încotro ne 
grăbim aşa. Află dar că, în ce mă priveşte, vreau să ajung 
printre cei dintâi în sala aceea boltită în care şade şeicul 
Isac Al-Monabbi, strălucitul povestitor din cetatea noastră, 
acela care povesteşte cele mai minunate poveşti de pe 
lume. Şi întrucât acolo întotdeauna şi înlăuntru şi pe afară, 
se strânge o mare mulţime de ascultători, iar cei care vin la 
urmă nu pot să se mai bucure cum se cade de povestea 
povestită, te rog să mă ierţi că acuma mă grăbesc să te las! 

Ci tânărul mameluc se agăţă de hainele locuitorului din 
Damasc şi îi spuse: 

— O, fecior de oameni de treabă, mă rog ţie să mă iei cu 
tine, ca să pot afla şi eu un loc bun lângă şeicul Isac. Căci şi 
eu tare as mai vrea să-l ascult, şi am venit anume pentru el 
din ţara mea, din adâncă depărtare! 

Şi flăcăul răspunse: 

— Atunci ţine-te după mine şi dă zor! 

Şi amândoi, dând coate la dreapta şi la stânga printre 
oamenii ce se întorceau liniştiţi pe la casele lor, se repeziră 
înspre sala unde şeicul Isac Al-Monabbi îşi spunea poveştile. 

Or, când intră în sala aceea cu tavanul boltit, din care 
cobora o răcoare dulce, Mobarak zări pe un jeţ, în mijlocul 
cercului tăcut de hamali, de negustori, de oameni de vază, 


de apagii şi de alţii, un preacinstit şeic cu chipul pecetluit 
de binecuvântare, cu fruntea încununată de strălucire, care 
vorbea cu un glas domol, urmându-şi mai departe povestea 
pe care o începuse de o lună de zile, dinaintea 
credincioşilor lui ascultători. Ci glasul şeicului nu zăbovi 
mult până să se învioreze, povestind vitejiile fără de seamăn 
ale viteazului său. Şi deodată şeicul se ridică din jeţ, 
nemaiputând să-şi stăpânească însufleţirea şi începu să 
alerge printre cei care îl ascultau, de la un cap la altul al 
sălii, făcând să se învârtească spada voinicului retezător de 
capete şi căsăpindu-i în mii de bucăţi pe vrăjmaşi: „Aşadar! 
Să moară cei care se tin de hainii! Şi blestemaţi să fie ei, şi 
arşi în focul gheenei! Şi Allah să-l mântuie pe cel viteaz! E 
mântuit! Ba nu! Unde-s săbiile noastre, unde-s buzduganele 
noastre, să zboare în ajutorul lui? Iată-l! Iese biruitor din 
încăierare, zdrobindu-şi duşmanii doborâţi, cu ajutorul lui 
Allah! Atunci, slavă Atotputernicului, stăpânul vitejiei! Şi- 
acuma viteazul să se ducă în cortul lui, unde îl a cinci sute 
şaptezeci şi opta noapte aşteaptă iubita şi toate frumuseţile 
fetişcanei să-l facă să uite primejdiile înfruntate pentru ea! 
Şi preamărit fie Allah, carele a zămislit femeia spre a pune 
balsam în inima voinicului şi pojar în măruntaiele lui!" 
întrucât cu vorbele acestea şeicul Isac îşi isprăvea povestea 
din seara aceea, ascultătorii, peste măsură de încântați, se 
ridicară şi, repetând vorbele de la urmă ale povestitorului, 
ieşiră din sală. lar mamelucul Mobarak, fermecat de 
măiestria atâta de desăvârşită a povestitorului, se apropie 
de şeicul Isac şi, după ce îi sărută mâna, îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, sunt un străin şi vreau să-ţi pun o 
întrebare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi opta noapte 
spuse: 

— O, stăpâne al meu, sunt un străin şi vreau să-ţi pun o 
întrebare. 


Iar şeicul îi răspunse la salamalec şi spuse: 

— Vorbeşte! Străinul nu ne este nicidecum străin! Ce 
necaz ai? 

El răspunse: 

— Vin tare de departe, spre a-ţi aduce din partea 
stăpânului meu, povestitorul Abu-Ali din Khorassan, un dar 
de o mie de dinari de aur! Căci te socoteşte ca dascăl al 
tuturor povestitorilor acestor vremi şi vrea să-ţi dovedească 
prin aceasta prețuirea lui! 

Şeicul Isac răspunse: 

— De bună seamă! Nimenea n-ar putea să nu ştie de faima 
vestitului Abu-Ali din Khorassan. Primesc cu drag şi din 
toată inima darul de la stăpânul tău şi aş vroi să-i trimit şi 
eu în schimb ceva, prin mijlocirea ta. Spune-mi, dar, ce l-ar 
bucura mai mult, pentru ca ploconul meu să-i fie cât mai pe 
plac! 

La vorbele acestea, atâta de îndelung aşteptate, ma- 
melucul Mobarak îşi zise: „lacătă-mă la tel! Şi aceasta-i 
nădejdea mea din urmă!" Şi răspunse: 

— Allah, o, stăpâne al meu, coperească-te cu toate 
binecuvântările lui! Ci numeroase-s bunurile acestei lumi 
asupra capului lui Abu-Ali, care nu-şi doreşte decât numai 
un lucru, acela de a-şi împodobi mintea cu ceea ce nu 
cunoaşte! Încât m-a trimis la tine ca să-ţi cer, ca pe un 
hatâr, să-i spui vreo poveste nouă, cu care i-ar putea îndulci 
urechile şahului nostru! Aşa, de pildă, nimica nu l-ar bucura 
mai mult decât să afle de la tine, dacă o ştii cumva, povestea 
care se cheamă Păţaniile lui Hassan Al-Bassri! 

Şeicul răspunse: 

— Pe capul şi pe ochii mei! Dorinţa îţi va fi îndeplinită, căci 
ştiu povestea aceea! Şi, de altminteri, eu sunt singurul 
povestitor de pe faţa pământului care o ştie! Şi mare 
dreptate are stăpânul tău Abu-Ali s-o caute, căci fără de nici 
o îndoială că ea este una dintre cele mai grozave poveşti de 
pe lume şi mi-a fost povestită şi mie cândva de un sfânt 
derviş, răposat de mult, care o ţinea de la alt derviş, răposat 


şi el. lar eu, ca să răspund la mărinimia stăpânului tău, nu 
numai că am să ţi-o povestesc, da am să ţi-o şi dau s-o scrii, 
cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârşit. Numai 
că, la această danie din partea mea, adaug o învoială 
anume, pe care să te legi cu jurământ că ai s-o îndeplineşti, 
dacă vrei să capeţi povestea. 

Mamelucul răspunse: 

A cinci sute şaptezeci şi opta noapte 

— Sune gata să primesc orice învoială, de-ar fi să-mi pun 
în primejdie până şi sufletul! 

El zise: 

— Ilacătă: întrucât povestea aceasta este dintre cele care 
nu se povestesc dinaintea oricui şi nu-i făcută pentru toată 
lumea, ci numai pentru oamenii aleşi, ai să te juri, în numele 
tău şi în numele stăpânului tău, că nu ai să spui o vorbă din 
ea la cinci soiuri de oameni: celor săraci cu duhul, întrucât 
cu mintea lor vârtoasă nu ar şti s-o preţuiască; făţarnicilor, 
care s-ar socoti jigniţi; dascălilor de şcoală, care, înguşti la 
minte şi întunecaţi, nu ar pricepe-o; nerozilor, întrucât 
aceştia sunt ca şi dascălii; şi necredincioşilor, care nu ar şti 
să tragă din ea nici o învăţătură folositoare! 

Şi mamelucul strigă: 

— Jur dinaintea feţei lui Allah şi dinainta ta, o, stăpâne al 
meu! 

Pe urmă îşi descinse brâul şi scoase din el o pungă, în care 
se aflau o mie de dinari de aur şi o dărui şeicului Isac. lar 
şeicul, la rându-i, îi aduse o călimară şi un calam şi îi zise: 

— Scrie! 

Şi începu să-i spună, vorbă cu vorbă, toată povestea 
păţaniilor lui Hassan Al-Bassri, aşa cum îi fusese spusă şi lui 
de către derviş. Şi treaba aceasta dură şapte zile şi şapte 
nopţi, necurmat. După care mamelucul citi dinaintea 
şeicului tot ce scrisese, iar şeicul mai mes teşugări anumite 
părţi şi îndreptă greşelile de scris. Şi mamelucul Mobarak, 
bucuros până peste poate, sărută mâna şeicului şi, după ce 
îşi luă rămas-bun de la el, nu mai zăbovi să ia calea spre 


Khorassan. Şi cum bucuria îl făcea uşor, nu-i trebui, ca să 
ajungă, decât jumătate din timpul care le trebuie de obicei 
caravanelor. 

Or, nu mai rămăseseră decât zece zile până să se încheie 
anul ce fusese hotărât ca răgaz şi până ce teapa să fie 
înălţată întru osânda lui Abu-Ali, dinaintea porţii palatului. 
Şi nădejdea se topise cu totul din sufletul bietului 
povestitor, care îşi strânsese toate rudele şi toţi prietenii, ca 
să-l ajute să îndure cu mai puţină spaimă ceasul cel 
înfricoşat care îl aştepta. Şi iată că, în toiul bocetelor, 
mamelucul Mobarak, fluturând manuscriptul, îşi făcu 
intrarea şi se duse la stăpânul său şi, după ce îi sărută 
mâna, îi înmână foile cele scumpe, pe cea dintâi dintre ele 
fiind scris, cu litere mari, titlul: Povestea păţaniilor lui 
Hassan Al-Bassri. 

Când le văzu, povestitorul Abu-Ali se ridică şi îl îm-brăţişă 
pe mamelucul său şi îl pofti să şadă de-a dreapta sa şi se 
dezbrăcă de hainele de pe el, ca să-l îmbrace şi să-l copere 
pe acesta cu semnele cinstirii şi ale binecuvântării; pe 
urmă, după ce îl slobozi din robie, îi dărui zece cai de soi 
ales, cinci iepe, zece cămile, zece catâri, trei arapi şi doi 
copilandri. După care luă manuscriptul ce-i izbăvea viaţa şi 
îl scrise iarăşi, cu mâna lui, pe o hârtie minunată, cu litere 
de aur şi cu cea mai frumoasă caligrafie a lui, lăsând 
depărtare mare între cuvinte, aşa fel încât citirea să fie 
plăcută şi lesnicioasă. Şi folosi pentru munca aceea nouă 
zile întregi, abia luându-şi câte un răgaz să închidă ochii ori 
să mănânce o curmală. Şi, într-a zecea zi, la ceasul menit 
tragerii lui în ţeapă, puse manuscriptul într-un sipet de aur 
şi urcă la şah. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute şaptezeci şi noua noapte 
spuse: 

A cinci sute şaptezeci şi noua noapte şi, într-a zecea zi, la 
ceasul menit tragerii lui în ţeapă, puse manuscriptul într-un 


sipet de aur şi urcă la şah. 

Numaidecât, şahul Kendamir îi adună pe vizirii, pe emirii 
şi pe musaipii săi, precum şi pe poeţi şi pe învăţaţi şi îi 
spuse lui Abu-Ali: 

— Ceea ce spune un şah trebuie să se îndeplinească! 
Citeşte-ne, dar, povestea făgăduită! Iar eu, larându-mi, nu 
am să uit ceea ce a fost hotărât între noi de la început! 

Şi Abu-Ali scoase manuscriptul cel minunat din sipetul de 
aur şi desfăşură cea dintâi foaie şi îşi începu citirea. Şi 
desfăşură şi cea de a doua foaie şi pe cea de a treia foaie şi 
citi mai departe, înconjurat de uimirea şi de încântarea 
tuturor celor de fată. lar şahul fu atâta de peste măsură de 
fermecat, încât nici nu mai vroi să pună capăt citirii din ziua 
aceea! Şi mâncară şi băură, după care Abu-Ali citi mai 
departe; şi tot aşa mereu, până la sfârşit. 

Atunci şahul Kendamir, vrăjit până peste marginile vrăjirii 
şi încredinţat că de aci înainte nu va mai avea nici o clipă de 
zăcăşie, de vreme ce în mâinile sale se afla o poveste ca 
aceea, se ridică în cinstea lui Abu-Ali şi îl căftăni pe loc în 
slujba de mare vizir, mazilindu-l pe vizirul de mai înainte din 
slujba viziriei, şi, după ce îl îmbrăcă în mantia lui 
împărătească, îi dărui, ca moşie de veci, o parte întreagă 
din împărăţia lui, cu toate târgurile, satele şi cetăţile ei; şi îl 
opri în preajma lui, ca tovarăş de taină şi sfetnic. Pe urmă 
porunci ca sipetul cu manuscriptul cel scump să fie încuiat 
în dulapul cu izvoade împărăteşti, ca să poată fi scos de 
acolo şi citit ori de câte ori zăcăşia s-ar înfăţişa la porţile 
sufletului său. 

— Şi tocmai povestea aceasta minunată, o, norocitule 
sultan, spuse Şeherezada mai departe, am să pot eu acuma 
să ţi-o povestesc, datorită unei copii aidoma, care a ajuns 
până la mine. 

Se povesteşte - ci Allah este Atoateştiutor şi Atoate- 
înţelept şi prea bun! 

— Că a fost odată - între câte au fost şi s-au dus de-a 
lungul anilor celor de demult - în cetatea Bassrei, un 


copilandru care era cel mai gingaş, cel mai frumos şi cel 
mai dulce dintre toţi băieţii de pe vremea lui. Se numea 
Hassan, iar tatăl şi mama lui îl iubeau cu o mare dragoste, 
întrucât nu-l dobândiseră decât la zilele lor de bătrâneţe 
adâncă, şi numai în urma sfatului unui învăţat cititor de 
zodiace, care le adusese să mănânce bucăţile dintre capul şi 
coada unui şarpe din neamul şerpilor celor mari, după 
învăţătura stăpânului nostru Soleiman (cu el fie pacea şi 
rugăciunea!). Or, la ceasul menit, Allah cel Atoateascultător 
şi cel Atoatevăzător hotări chemarea neguţătorului, tatăl lui 
Hassan, în sânul îndurării lui; şi neguţătorul răposă în 
pacea Domnului său (aibă-l Allah pe veci întru mila lui!). Şi, 
în felul acesta, tânărul Hassan se pomeni singur moştenitor 
al bunurilor tatălui său. Ci, întrucât fusese tare rău crescut 
de către părinţii săi, care îl dumnezeiau, băiatul se încârdui 
degrabă cu nişte flăcăiandri de teapa lui şi, în tovărăşia lor, 
nu zăbovi mult până ce să toace în chefuri şi risipă 
agoniseala de la tătâne-său. Şi nu-i mai rămase în mână 
nimica. Atunci, maică-sa, care avea inima miloasă, nu putu 
să îndure a-l vedea amărât, şi, cu partea ei de moştenire, îi 
deschise în suk o făurărie de aurar. 

Or, în curând, frumuseţea lui Hassan, cu îngăduinţa lui 
Allah, începu să întoarcă înspre făurăria aceea ochii tuturor 
trecătorilor; şi nimeni nu trecea prin suk fără să se 
oprească dinaintea uşii, ca să privească lucrarea 
Atoatezămislitorului şi să se minuneze de ea. 

Şi, în felul acesta, prăvălia lui Hassan ajunse un loc de a 
cinci sute şaptezeci şi noua noapte necontenită grămădire 
de neguţători, de femei şi de copii, care se strângeau acolo, 
ca să-l vadă cum mânuieşte ciocanul de aurar şi să se 
minuneze în toată tihna de frumuseţea lui. 

Or, într-o zi ca toate zilele, pe când Hassan şedea în 
făurăria sa, iar afară grămada obişnuită de privitori începea 
să se îndesească, iată că tocmai trece pe acolo un persan cu 
o barbă lungă albă şi cu un turban mare de muselină albă. 
Şi hainele şi călcătura lui arătau îndeajuns că era om ales şi 


de vază. Şi ţinea în mână o carte veche. Şi se opri în faţa 
prăvăliei şi începu să se uite la Hassan cu o luare-aminte 
stăruitoare. Pe urmă se duse mai aproape de el şi spuse, 
aşa fel ca să fie auzit: 

— Pe Allah, ce aurar, minunat! 

Şi începu să clatine din cap cu semnele cele mai vădite ale 
unei încântări fără de margini. Şi şezu acolo, neclintit, până 
ce trecătorii se risipiră pentru rugăciunea de după-amiază. 
Atunci intră în făurărie şi se temeni dinaintea lui Hassan, 
care îi răspunse la salamalec şi îl pofti cu gingăşie să şadă. 
Şi persanul şezu jos, zâmbindu-i cu multă dulceaţă şi îi 
spuse: 

— Copilul meu, chiar că eşti un tânăr până peste poate de 
plăcut! lar eu, cum nu am nici un copil, aş vroi să te înfiez, 
spre a te învăţa tainele meşteşugului meu, cum nu-i altul pe 
lume şi pe care mii şi mii de inşi m-au rugat în zadar să-i 
învăţ. Şi-acuma sufletul meu şi dragostea care s-a născut în 
sufletul meu pentru tine mă îndeamnă să-ţi dezvăluiesc 
ceea ce până astăzi am ascuns cu grijă; ca să fii, după 
moartea mea, păstrătorul ştiinţei mele. Şi, în felul acesta, 
am să pun între tine şi sărăcie o stavilă de netrecut, şi am 
să te crut de truda aceasta grea cu ciocanul şi de meseria 
aceasta prea puţin bănoasă, nevrednică de făptura ta cea 
minunată, o, fiul meu şi pe care o îndeplineşti potopit de 
praf, de zgură şi de flăcări! Şi Hassan răspunse: 

— Pe Allah, o, preacinstitule unchi al meu, nu doresc decât 
să fiu feciorul tău şi moştenitorul ştiinţei tale! 

Când vrei, dar, să începia mă îndruma? El răspunse: 

— Mâine! 

Şi ridicându-se pe dată, luă cu mâinile amândouă capul lui 
Hassan şi îl sărută. Pe urmă ieşi fără să mai adauge nici un 
cuvânt. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute optzecea noapte spuse: luă 
cu mâinile amândouă capul lui Hassan şi îl sărută. Pe urmă 


ieşi fără să mai adauge nici un cuvânt. 

Atunci Hassan, tulburat până peste poate de toate astea, 
îşi închise degrabă făurăria şi dete fuga acasă, spre a-i 
povesti şi maică-sii ce se petrecuse. lar mama lui Hassan, 
îngrijorată foarte, răspunse: 

— Ce-mi tot povesteşti tu acolo, a Hassan? Şi cum de poţi 
să te încrezi în vorbele unui păgân de persan? 

El spuse: 

— Acest preacinstit învăţat nu este nicidecum un păgân, 
întrucât turbanul lui era din muselină albă, ca al drept- 
credincioşilor! 

Ea răspunse: 

— Ah, copile al meu, dezmeticeşte-te! Persanii aceştia sunt 
nişte vicleni şi nişte amăgitori! lar ştiinţa lor este a cinci 
sute optzecea noapte alchimia! Şi numai Allah ştie uneltirile 
pe care le urzesc ei în întunecimea sufletului lor, şi câte 
ticăloşii săvârşesc ca să-i prade pe oameni! 

Ci Hassan începu să râdă şi spuse: 

— O, maică a mea, noi suntem oameni săraci şi nu avem 
chiar nimic ce ar putea să stârnească lăcomia cuiva! Cât 
despre acest persan, nu se află în toată cetatea Bassrei 
nimenea care să aibă un chip şi o înfăţişare mai 
îndatoritoare! Şi am văzut la el semnele cele mai vădite ale 
bunătăţii şi ale cinstei! Mai degrabă să-i mulţumim > O) lui 
Allah carele a făcut să i se înduioşeze inima fată de starea 
mea! 

La vorbele acestea, mama nu mai răspunse nimic. Şi 
Hassan nu putu să închidă ochii în noaptea aceea, atâta era 
de tulburat şi de nerăâbdător. 

A doua zi plecă de cu zori la suk cu cheile lui şi deschise 
prăvălia mai înainte de toţi ceilalţi negustori. Şi numaidecât 
îl şi văzu pe persan că vine; şi Hassan se ridică repede în 
cinstea lui şi dete să-i sărute mâna; ci persanul nu vroi să-l 
lase şi îl strânse în braţe şi îl întrebă: 

— Eşti însurat, o, Hassan? El răspunse: 


— Nu, pe Allah! Sunt flăcău, măcar că maică-mea nu mai 
conteneşte să mă îndemne la însurătoare! 

Persanul zise: 

— Atunci e de minune! Întrucât, dacă ai fi fost însurat, nu 
ai fi putut niciodată să intri în tainele ştiinţei mele! 

Pe urmă adăugă: 

— Fiul meu, ai nişte aramă în făurăria ta? 

El spuse: 

— Am colea o tavă veche, găurită toată, de aramă galbenă! 

El spuse: 

— E tocmai ce îmi trebuie! Începe, dar şi aprinde-ţi vatra, 
pune-ţi cazanul pe cărbuni şi dă drumul la foaie! Pe urmă ia 
tava aceea veche de aramă şi tai-o cu foarfecă în bucăţi 
mărunte! 

Şi Hassan nu pregetă a îndeplini porunca. lar persanul îi 
zise: 

— Pune acuma bucăţile de aramă în cazan şi înteţeşte 
focul până ce toată arama are să se topească! 

Şi Hassan aruncă bucăţile de aramă în cazan, atâta focul şi 
începu să sufle în aramă cu ţeava de suflat, până ce arama 
se topi. Atunci persanul se ridică şi veni la cazan şi îşi 
deschise cartea şi citi asupra aramei topite, care clocotea, 
nişte descântece într-o limbă necunoscută; pe urmă, 
ridicând glasul, răcni: 

— Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de rând, soarele să te 
pătrundă cu însuşirile lui! Hakh! Makh! Bakh! O, aramă de 
rând, însuşirile aurarului să te spele de necurăţeniile tale! 
Hakh! Makh! Bakh! O, aramă, schimbă-te în aur! 

Şi, rostind cuvintele acestea, persanul îşi duse mâna la 
turban şi scoase de sub îndoiturile muselinei un top de 
hârtie împăturit, pe care îl desfăcu; şi luă cu vârful 
degetelor un strop de făină galbenă ca şofranul, pe care o 
aruncă degrabă în mijlocul aramei topite din cazan! Şi pe 
dată arama topită se întări şi se prefăcu într-o turtă de aur, 
din aurul cel mai curat! 


Când văzu aşa, Hassan rămase uluit până peste poate; şi, 
la un semn al persanului, luă pila de aurar şi frecă, la un 
colţ, turta cea strălucitoare; şi se încredinţă că era chiar de 
aur, de aurul cel mai curat şi mai scump. Atunci, pierit de 
uimire, dete să ia mâna persanului şi să i-o sărute; ci acela 
nu vroi să-l lase şi îi spuse: 

— O, Hassan, du-te degrabă în suk şi vinde turta aceasta 
de aur! Şi ia cât poţi pe ea şi întoarce-te la tine a cinci sute 
optzecea noapte acasă să pui banii bine, fără a spune o 
vorbă despre ceea ce ştii! 

Şi Hassan se duse în suk şi înmână turta telalului care, 
după ce o cercetă ca greutate şi ca însuşiri, o strigă spre 
vânzare şi se dădu pe ea mai întâi o mie de dinari de aur, pe 
urmă două mii, la cea de a doua strigare. Şi turta îi fu 
vândută la preţul acesta unui neguţător; iar Hassan luă cele 
două mii de dinari şi se duse să-i dea mamei sale, zburând 
de bucurie. lar mama lui Hassan, la vederea aurului, nu 
putu mal întâi să rostească nici o vorbă, atâta era de plină 
de uimire; pe urmă, când Hassan, râzând, îi povesti că 
dobândise aurul acela de la ştiinţa persanului, ridică 
mâinile şi strigă cu mare spaimă: 

— Nu este alt dumnezeu afară de Allah, şi nu este tărie şi 
putere decât întru Allah! Ce ai răcuţ tu, o, fiul meu, cu 
persanul acela dedat la alchimie? 

Ci Hassan răspunse: 

— O, maică a mea, chiar că acest preacinstit învăţat este 
pe cale să mă înveţe alchimia! Şi a început prin a mă face să 
văd cum se preschimbă o aramă de rând în aurul cel mai 
curat! 

Şi fără să se mai sinchisească de dojenile maică-sii, Hassan 
luă din bucătărie piuliţa cea mare de aramă, în care 
bătrâna pisa usturoiul şi ceapa şi cu care zobea grâul ca să 
facă turte de pâine şi alergă la persanul care îl aştepta în 
făurărie. Şi puse jos piuliţa de aramă şi se apucă să aţâţe 
focul. Şi persanul îl întrebă: 

— Ce vrei să faci, a Hassan? El răspunse: 


— Vreau să prefac în aur piuliţa mamei mele! Şi persanul 
izbucni în râs şi spuse: 

— Eşti cam necugetat, Hassane, dacă vrei să te arăţi în 
suk, de două ori într-o zi, cu nişte drugi de aur şi să 
stârneşti bănuielile negustorilor, care au să ghicească lesne 
că ne ţinem de alchimie şi ai să ne aduci pe cap o tare 
afurisită belea! Hassan răspunse: 

— Ai dreptate! Da tare aş vrea să învăţ de la tine taina 
ştiinţei tale! 

I şi persanul începu să râdă şi mai nestăvilit decât prima 
oară şi spuse: 

— Eşti necugetat, Hassane, dacă îţi închipui că ştiinţa şi 
tainele ştiinţei se învaţă aşa, în mijlocul drumului, ori în 
piaţa din cetate şi că poţi să-ţi faci ucenicia în mijlocul 
sukului, sub ochii agiei! Da dacă, într-adevăr, a Hassan, 
doreşti cu hotărâre să înveţi cum se cade, nu ai decât să-ţi 
strângi toate sculele şi să mă urmezi la mine acasă! 

Şi Hassan, fără a şovâi, răspunse: 

— Ascult şi mă supun! 

Şi, ridicându-se, îşi strânse sculele, închise prăvălia şi se 
duse cu persanul. 

Or, pe drum, lui Hassan îi veniră în minte vorbele mamei 
sale despre persani şi un potop de gânduri începu să-i 
vâlvorească minţile; aşa că se opri din mers, fără a şti prea 
bine ce face şi, cu capul plecat, începu să cugete adânc. Şi 
persanul, întorcându-se, îl văzu în starea aceea şi se porni 
să râdă; pe urmă îi zise: 

— Eşti necugetat, Hassane! Căci, dacă ai avea şi minte tot 
pe atâta câtă drăgălăşenie, nu te-ai opri dinaintea sorții 
desfătate care te aşteaptă! Cum adică? Eu îţi vreau binele, 
şi tu şovăieşti? 

Pe urmă adăugă: 

— Ci, o, fiul meu, ca să nu ai nici cea mai uşoară îndoială în 
ce priveşte gândurile mele, am să-ţi dezvălui tainele ştiinţei 
mele chiar în casa ta! 

Şi Hassan răspunse: 


— Da, pe Allah! Asta are s-o liniştească pe mama! 

A cinci sute optzeci şi una noapte şi persanul spuse: 

— Mergi, aşadar, înaintea mea, ca să-mi arăţi drumul! Şi 
Hassan o luă pe drum înainte, iar persanul după el; şi 
ajunseră astfel la bătrână. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi una noapte spuse: 
şi ajunseră astfel la bătrână. 

Şi Hassan îl rugă pe persan să aştepte în sala de intrare şi, 
alergând ca un mânz care zburdă primăvara pe imaş, se 
duse s-o vestească pe maică-sa că persanul venise în 
ospeţie la ei. Şi adăugă: 

— De vreme ce are să mănânce din mâncarea noastră, în 
casa noastră, are să fie între noi legătura pâinii şi a sării; şi, 
în felul acesta, nu o să mai ai de ce să-ţi chinuieşti gândurile 
din pricina lui. Bătrâna însă răspunse: 

— Allah să ne ocrotească, fiul meu! Legătura de pâine şi 
de sare este sfântă la noi; ci la păcătoşii aceştia de persani, 
care sunt închinători focului, nişte stricaţi şi nişte sperjuri, 
nu are nici o preţuire! Ah, fiul meu, te paşte pacoste grea! 

EI spuse: 

— După ce ai să-l vezi pe acest preacinstit învăţat, nu ai să 
mai vrei să-l laşi să plece din casa noastră! 

Ea spuse: 

— Nu! Pe mormântul tatălui tău, nu am să stau o clipită în 
casa aceasta, câtă vreme are să se afle aici păgânul! Iar 
după ce are să plece, am să spăl duşumeaua odăii şi am să 
afum cu tămâie şi nici nu am să te ating vreme de o lună 
întreagă, de frică să nu mă întinez de la tine! 

Pe urmă adăugă: 

— Ci, întrucât el se află în casa noastră, iar noi avem aurul 
pe care ni l-a dăruit el, am să vă pregătesc la amândoi ceva 
de mâncare, pe urmă am să plec degrabă pe la vecini! 

Şi pe când Hassan se ducea îndărăt la persan, bătrâna 
aşternu masa şi, după ce făcu nişte târguieli bogate, puse 


pe tablale pentru ei pui rumeniţi şi castraveți şi zece feluri 
de zaharicale şi de prăjituri; şi plecă degrabă să se 
aciuiască pe la vecini. 

Atunci Hassan îl aduse pe prietenul său persanul în 
sufragerie şi îl pofti să ia loc, spunându-i: 

— Trebuie să ne legăm între noi cu pâinea şi cu sarea! Şi 
persanul răspunse: 

— De bună seamă! Legătura aceasta este un lucru de 
nesmintit! 

Şi se aşeză lângă Hassan şi începu să mănânce cu el, 
sporovăind întruna. Şi îi spunea: 

— O, Hassane, fiul meu, pe sfânta legătură de pâine şi de 
sare, care se află acuma între noi, dacă nu te-aş iubi cu o 
dragoste atât de fierbinte, nu te-aş învăţa lucrurile tainice 
pentru care ne aflăm aici! 

Şi, spunând acestea, scoase din turban săculeţul cu praful 
cel galben şi, arătându-i-l, adăugă: 

— Vezi praful ăsta? Află, dar, că numai cu oleacă de 
pulbere de aceasta poţi să schimbi în aur zece oca de 
aramă. Căci praful acesta nu este altceva decât al-iksi-rul' 
chintesenţial, învârtoşat şi pe urmă făcut pulbere, pe care L- 
am scos din zeama de la o sumedenie de buruieni de leac şi 
de la o sumedenie de mirodenii, care de 

1 Elixirul. 

A cinci sute optzeci şi una noapte care mai osebite. Şi nu 
am ajuns la născocirea aceasta decât după munci şi osteneli 
pe care ai să le afli şi tu într-o zi! 

Şi îi întinse lui Hassan săculeţul, iar Hassan începu să se 
uite la el cu atâta luare-aminte, încât nu-l mai văzu pe 
persan cum scoate repede din turban o bucată de bang, din 
bangurile ce se fac în insula Creta şi cum o amestecă într-o 
prăjitură. Şi persanul îi dădu lui Hassan prăjitura s-o 
mănânce, iar Hassan, tot uitându-se mai departe la făină, 
mâncă prăjitura şi, pe dată, se prăbuşi lat, fără de simţire, 
cu capul mai greu decât picioarele! 


Numaidecât persanul, scoțând un strigăt de biruinţă, sări 
în picioare şi rosti: „Ah, minunatule Hassan, de câţi ani te 
tot caut fără să te găsesc! Da acuma iată-te în mâinile mele 
şi n-ai să mai scapi de sub puterea mea!" Şi îşi suflecă 
mânecile, îşi strânse cingătoarea şi, apropiindu-se de 
Hassan, îl îndoi frumos, cu capul pe genunchi, şi, ţinându-l 
aşa, îi legă braţele de fluierele picioarelor şi mâinile de 
tălpi. Pe urmă, luă o ladă de haine, o goli şi îl puse în ea pe 
Hassan, cu tot aurul făurit de lucrarea lui de alchimie. Pe 
urmă ieşi să caute un hamal, îi încărcă lada în spinare şi îi 
porunci să i-o ducă la ţărmul mării, unde se afla o corabie 
gata să-şi întindă pânzele. Şi căpitanul, care nu mai aştepta 
decât sosirea persanului, ridică ancora. Şi corabia, împinsă 
de vântul dinspre uscat, se îndepărtă de țărm, cu pânzele 
umflate! Şi-aşa cu persanul, răpitorul lui Hassan şi al lăzii în 
care îl închisese! 

Estimp, mama lui Hassan, iacătă! Când văzu că fiul ei 
pierise odată cu lada şi cu aurul şi că hainele din ladă erau 
împrăştiate prin toată odaia şi că uşa casei fusese lăsată 
descuiată, pricepu că din ceasul acela Hassan era pierdut 
pentru ea şi că hotărârea ursitoarei era împlinită! Atunci se 
lăsă pradă deznădejdii şi începu să se bată amarnic peste 
obraji şi să-şi sfâşie hainele de pe ea şi să geamă, să 
suspine, să ţipe de durere şi să verse lacrimi, zicând: „Vai, o, 
copilul meu, of! Vai, rod al sufletului şi al inimii mele, of!" Şi 
îşi trecu noaptea toată alergând înnebunită pe la toţi 
vecinii, ca să întrebe de feciorul ei; ci fără de nici un folos. 
Iar vecinii încercară s-o aline; ea însă nu mai putea să fie 
alinată. Şi din ceasul acela începu să-şi treacă zilele şi 
nopţile în lacrimi şi în jale, lângă mormântul pe care îl ridică 
în mijlocul casei sale şi pe care scrise numele fiului ei 
Hassan şi ziua în care acesta fusese rupt de la dragostea ei. 
Şi mai puse să se scrie şi aceste stihuri pe marmura de pe 
mormânt, ca să le poată citi fără de contenire şi să plângă: 

În fiecare noapte Când somnul trist mă fură, In fiecare 
noapte, O umbră se strecoară, încet, pe sub perdele - La 


patu-mi vine tainic, Ca-ntr-o fermecătură şi amăgeşte visul 
Singurătăţii mele. 

Dau să cuprind în braţe Făptura lui iubită, A fiului meu 
care S-a dus şi nu mai vine; Şi sar din visul nopţii, Dar vai! 
Acea clipită S-a dus, şi-n casa goală Nu-i nimeni lângă mine. 

Şi iacă-asa trăia biata mamă, cu durerea ei. 

A cinci sute optzeci şi doua noapte iar persanul, plecat cu 
lada pe corabie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi doua noapte 
spuse: 

lar persanul, plecat cu lada pe corabie, era cu adevărat un 
vrăjitor tare amarnic; şi îl chema Bahram magul şi de 
meseria lui era alchimist. Şi în fiecare an îşi alegea dintre 
fiii de musulmani câte un flăcăiandru bine făcut, ca să-l 
răpească şi să facă din el ceea ce îl îndemna să facă 
păgânia, stricăciunea şi soiul lui blestemat; întrucât, aşa 
cum a spus Părintele Zicalelor, vrăjitorul acela nu era decât 
„un câine, fecior de câine; şi toţi strămoşii lui erau nişte 
câini! Atunci cum dar să fie el altceva decât un câine, ori 
cum să facă altceva decât ceea ce face un câine?" Or, 
aşadar, tot timpul cât ţinu călătoria pe mare, Bahram magul 
cobora o dată pe zi în afundul corăbiei, acolo unde se afla 
lada, sălta capacul şi îi da lui Hassan să mănânce şi să bea, 
punându-i chiar el în gură îmbucăturile, dar lăsându-l 
mereu în starea de somnoreală. Şi când corabia ajunse la 
capătul călătoriei, Bahram porunci să se dea jos lada şi 
cobori şi el pe uscat, în vreme ce corabia lua iarăşi largul. 

Atunci vrăjitorul Bahram deschise lada, deznodă legăturile 
lui Hassan şi spulberă puterea hangului, dându-i flăcăului 
să miroase nişte oţet şi aruncându-i în nas nişte praf 
împotriva somnului. lar Hassan pe dată îşi veni în simţiri şi 
se uită la dreapta şi se uită la stânga şi se văzu întins pe un 
țărm de mare, unde pietrele şi nisipul erau colorate în roşu, 
în verde, în alb, în albastru, în galben şi în negru; şi, din 


aceasta, pricepu că nu se afla pe ţărmul mării lui de 
baştină. Atunci, tare nedumerit că se vedea în acel loc pe 
care nu îl cunoştea, se ridică şi îl zări pe persan în spatele 
lui, stând pe o stâncă şi privindu-l cu un ochi deschis şi cu 
un ochi închis. Şi Hassan, numai dacă îl văzu aşa, simţi pe 
dată în sufletul lui că fusese amăgit şi că de aci încolo se 
afla în puterea vrăjitorului. Şi îşi aduse aminte de 
nenorocirile pe care i le prorocise maică-sa şi se împăcă în 
inima lui cu hotărârile sorții, zicându-şi: „îmi pun nădejdea 
în Allah!" Pe urmă se duse la persan, care îl lăsă să se 
apropie fără a se clinti şi îl întrebă cu un glas tare tulburat: 

— Ce vrea să însemne asta, taică? Şi oare nu ne-am legat 
noi între noi cu legământul pâinii şi sării? 

Iar Bahram magul pufni în râs şi spuse: 

— Pe Foc şi pe Lumină! Ce-mi tot vorbeşti de pâine şi de 
sare mie, Bahram, care mă închin FPlăcării şi Jarului, 
Soarelui şi Luminii? Au tu nu ştii că, în felul acesta, eu de 
mult am sub puterea mea nouă sute nouăzeci şi nouă de 
tineri musulmani, pe care i-am răpit şi că tu eşti alo 
mielea? Ci pe Foc şi pe Lumină! Fără de îndoială că tu eşti 
cel mai frumos dintre toţi! Şi n-aş fi crezut, o, Hassan, că ai 
să-mi cazi atâta de uşor în năvod! Ci, slavă Soarelui! lată-te 
în mâinile mele, şi ai să vezi în curând cât de mult te iubesc! 

Pe urmă adăugă: 

— Ai să începi, deocamdată, prin a te lepăda de credinţa ta 
şi a te închina la ceea ce mă închin eu! 

La vorbele acestea, uimirea lui Hassan se schimbă într-o 
supărare până peste poate şi strigă la vrăjitor: 

— O, şeic al blestemului, la ce cutezi tu să mă îndemni? Şi 
ce ticăloşie vrei să mă pui să săvârşesc? 

Când îl văzu pe Hassan atâta de mâniat, persanul, A cinci 
sute optzeci şi doua noapte întrucât avea alte gânduri cu el, 
nu vroi să stăruie mai mult în ziua aceea, ci îi zise: 

— O, Hassan, ceea ce ţi-am spus, când ţi-am cerut să te 
lepezi de legea ta, nu a fost decât o prefăcătorie din parte- 
mi, ca să-ţi pun credinţa la încercare şi să-ţi ajut să 


dovedeşti, în felul acesta, o mare vrednicie dinaintea 
Atoaterăsplătitorului! 

Pe urmă adăugă: 

— Dacă te-am adus aici, te-am adus cu gândul să te învăţ, 
în singurătate, tainele ştiinţei! Ia te uită la muntele acesta 
ascuţit, care se ridică deasupra mării! Este Muntele- 
Norilor! Şi în el se află lucrurile cele trebuincioase pentru 
al-iksirul preschimbărilor. Şi, dacă vrei să te laşi dus pe 
vârful lui, mă jur ţie, pe Foc şi pe Lumină, că n-o săaiate 
căi de nimic! Căci de-aş fi vrut să te duc fără de voia ta 
acolo, aş fi făcut lucrul acesta pe când dormeai! Or, de 
îndată ce o să ajungem pe culme, avem să culegem tulpinile 
de buruieni care cresc pe tărâmul acela de deasupra 
norilor. Şi am să-ţi arăt atunci ce trebuie să faci! 

lar Hassan, care, fără de voia lui, se simţea stăpânit de 
vorbele vrăjitorului, nu îndrăzni să nu se supună şi spuse: 

— Ascult şi mă supun! 

Pe urmă, aducându-şi aminte cu jale de mama şi de ţara 
lui, începu să plângă cu amar. Atunci Bahram îi zise: 

— Nu plânge, Hassane! Ai să vezi în curând ce dobândeşti 
urmând sfaturile mele! 

Şi Hassan întrebă: 

— Da cum o să putem noi să ne suim pe muntele acesta 
drept ca un perete? 

Vrăjitorul răspunse: 

— Asemenea piedică să nu te sperie! Avem să ajungem mai 
lesne ca pasărea! 

Spunând vorbele acestea, persanul scoase de sub haină o 
tobiţă de aramă, peste care era întinsă o piele de cocoş şi 
pe care erau săpate nişte litere talismanice. Şi începu să 
bată cu degetele în daireaua aceea. Şi pe dată se ridică un 
nor de pulbere şi din mijlocul lui se auzi un nechezat 
prelung; şi, într-o clipită, se şi ivi dinaintea lor un cal negru 
înaripat, care începu să bată în pământ cu copita, aruncând 
foc pe nări. Şi persanul încălecă pe el îndată şi îl ajută şi pe 
Hassan să se aburce la spatele lui. Şi, numaidecât, calul 


bătu din aripi şi porni în zbor; şi, în mai puţin timp decât ar 
fi de trebuinţă ca să deschizi o pleoapă şi s-o închizi pe 
cealaltă, îi şi duse până pe vârful Muntelui-Norilor. Pe urmă 
pieri. 

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de 
crunt ca şi pe ţărmul mării, pufni într-un hohot de râs 
năprasnic şi strigă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi treia noapte 
spuse: 

Atunci persanul se uită la Hassan cu un ochi tot atâta de 
crunt ca şi pe ţărmul mării, pufni într-un hohot de râs 
năprasnic şi strigă: 

— Acuma, Hassane, te afli cu totul sub puterea mea; şi 
nimenea nu are să te mai poată scăpa! Pregăteşte-te, dar, 
să-mi îndeplineşti cu inimă supusă orice voie şi începe, până 
una alta, cu a te lepăda de credinţa ta şi a mărturisi că 
singura putere este Focul, părintele Luminii! 

Când auzi vorbele acestea, Hassan se trase îndărăt 
strigând: 

A cinci sute optzeci şi treia noapte 

— Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Şi Mahomed 
este trimisul lui Allah! Ci tu, o, ticăloase persane, nu eşti 
decât un necredincios şi un păgân! Şi Stăpânul Atotputerii 
are să te pedepsească prin mine! 

Şi Hassan, iute ca fulgerul, se repezi la vrăjitor şi îi smulse 
din mâini daireaua; pe urmă îl împinse înspre marginea 
muntelui cel ascuţit şi, încordându-şi voiniceşte amândouă 
mâinile, îl aruncă în prăpastie. Şi vrăjitorul cel sperjur şi 
necredincios, dându-se de-a rostogolul, căzu şi se zdrobi de 
stâncile mării şi îşi lepădă duhul întru păgânie. Şi Eblis îi 
înhăţă sufletul, ca să aţâţe cu el focul gheenei. Şi iacătă de 
ce moarte muri Bahram magul, vrăjitorul cel ticălos şi 
alchimist. 


lar Hassan, scăpând astfel de insul care vroia să-l facă a 
săvârşi toate mişeliile, începu dintru-ntâi să cerceteze pe 
toate feţele daireaua cea vrăjită, pe care era întinsă pielea 
de cocoş. Ci, neştiind cum să se slujească de ea, socoti că-i 
mai bine să nu se slujească nicicum; aşa că şi-o atârnă la 
centură. După care, rotindu-şi ochii împrejur, văzu că într- 
adevăr vârful de munte pe care se afla era atât de înalt, 
încât se ridica deasupra norilor strânşi pe la poalele lui. Şi o 
câmpie fără de sfârşit se întindea pe acea culme şi 
închipuia, între cer şi pământ, un fel de mare fără apă. Şi 
departe de tot ardea un foc mare şi sclipitor. Şi Hassan 
gândi: „Acolo unde-i foc se află şi o făptură omenească!" Şi 
porni într-acolo afundându-se în acea câmpie unde, drept 
orice suflet, nu era decât sufletul lui Allah! Şi când se 
apropie de ţintă, putu într-un sfârşit să bage de seamă că 
focul cel sclipitor nu era, în bătaia de soare, decât 
strălucirea unui palat de aur, ridicat pe patru stâlpi înalţi, 
tot de aur. 

La priveliştea aceea, Hassan se întrebă: „Ce sultan ori ce 
ginn o fi putând să locuiască prin asemenea locuri?" 

Şi, cum era tare ostenit de toate zbuciumările prin câte 
trecuse, ca şi de drumul cel lung pe care îl străbătuse, îşi 
zise: „Cu mila lui Allah, am să mă duc la palatul acesta şi am 
să cer portarului să-mi dea oleacă de apă şi ceva de 
mâncare, ca să nu mor de foame. Şi de-o fiun om de bine, 
are să mă adăpostească pe o noapte în vreun ungher!" Şi, 
dându-se în voia sorții, ajunse dinaintea porţii celei mari, 
care era tăiată dintr-o piatră de smarald; şi, trecând pragul, 
intră în curtea de la intrare. 

Or, nici nu făcu bine câţiva paşi în acea curte că Hassan şi 
zări două fete, frumoase de te ameţeau, care şedeau pe o 
laviţă de piatră şi jucau şah. Şi întrucât erau tare cufundate 
în jocul lor, nu băgară de seamă dintru început intrarea lui 
Hassan. Cea mai tânără însă, când auzi călcătura paşilor lui, 
săltă capul şi îl văzu pe frumosul Hassan, care şi el se oprise 
când le zărise. Şi fata se ridică repede şi spuse surorii sale: 


— Ia te uită, sora mea, ce flăcău frumos! De bună seamă 
că acesta trebuie să fie nefericitul pe care vrăjitorul 
Bahram îl aduce în fiecare an pe Muntele-Norilor! Da cum o 
fi făcut de-a scăpat din mâinile diavolului acela? 

La vorbele acestea, Hassan, care dintru-ntâi nu cuteza să 
se mişte din loc, înaintă către fete şi, aruncân-du-se la 
picioarele celei mai tinere, strigă: 

— Aşa-i, o, stăpână a mea, sunt chiar sărmanul acela! Şi 
fata, dacă îl văzu la picioarele ei pe flăcăul cel atâta de 
frumos, cu stropi de lacrimi pe marginea ochilor lui negri, 
se simţi tulburată până în străfundurile inimii; şi, cu o faţă 
plină de milă, se ridică şi îi spuse suroră-sii, arătându-l pe 
tânărul Hassan: 

— Fii martoră, sora mea, că din clipita aceasta mă jur, 
dinaintea lui Allah şi dinaintea ta, că mi-l fac frate pe 
tânărul acesta şi că vreau să împart cu el plăcerile şi a cinci 
sute optzeci şi patra noapte bucuriile din zilele frumoase şi 
necazurile şi supărările din zilele mai puţin norocite! 

Şi îl luă pe Hassan de mână, îl ajută să se ridice de jos şi îl 
îmbrăţişă aşa cum o soră iubitoare îl îmbrăţişează pe un 
frate drag. Pe urmă, ţinându-l mai departe de mână, îl duse 
în palat, unde, mai înainte de orice, începu prin a-i face la 
hammam o scaldă care îl învioră cu totul; după care îl 
îmbrăcă în nişte haine falnice, aruncând hainele lui cele 
vechi şi murdare de drum, şi, ajutată de soră-sa, care veni 
după ei la hammanm, îl duse în odaie la ea, sprijinindu-l de 
un braţ, în vreme ce soră-sa îl ţinea de celălaltul. Şi cele 
două fete îl poftiră pe tânărul lor oaspete să şadă jos între 
ele, ca să mănânce. Pe urmă cea mai tânără îi zise: 

— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea 
ta faci pietrele casei să dănţuiască de bucurie. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi patra noapte 
spuse: 


— O, frate al meu preaiubit, o, dragule, tu, care cu venirea 
ta faci pietrele casei să dânţuiască de bucurie, vrei să ne 
spui numele cel fermecător pe care îl porţi şi pricina care 
te-a adus la poarta casei noastre? 

El răspunse: 

— Află, o, soră care mă întrebi şi tu, mai marea noastră, că 
mă cheamă Hassan. Ci în ce priveşte pricina care m-a adus 
Ia palatul vostru, apoi aceea-i soarta mea cea norocoasă! 
Este însă adevărat că, dacă am ajuns aici, nu am ajuns 
decât după ce am îndurat tare mari necazuri! 

Şi povesti toate câte le păţise cu vrăjitorul Bahram magul, 
de la început până la sfârşit. Ci nu este de nici un folos să le 
mai spunem încă o dată. Şi cele două surori, mâniate de 
purtarea persanului, strigară amândouă deodată: 

— O, câinele afurisit! Că i s-a cuvenit moartea, şi bine ai 
făcut, o, frate al nostru, de i-ai precurmat pe veci putinţa de 
a se mai bucura de răsuflarea vieţii! 

După care cea mai mare se întoarse către cea mai mică şi 
îi zise: 

— O, Boboc-de-Trandafir, acuma este rândul tău să-i 
povesteşti fratelui nostru povestea noastră, ca s-o ţină 
minte! 

Şi fermecătoarea Boboc-de-Trandafir spuse: -Află, o, frate 
al meu, o, preafrumosule, că noi suntem nişte domniţe! Pe 
mine mă cheamă Boboc-de-Trandafir, iar pe sora mea, care- 
i aci de faţă, o cheamă Boabă-de-Mirtă; şi, tot asa, mai am 
alte cinci surori, încă şi mai frumoase decât noi, care acuma 
sunt plecate la vânătoare şi care nu au să mai zăbovească 
mult până să se întoarcă. Pe cea mai mare dintre noi o 
cheamă Steaua-Dimineţii, pe cea de a doua o chemă 
Steaua-Serii, pe cea de a treia o cheamă Cornalina, pe cea 
de a patra o cheamă Smaralda, pe cea de a cincea o 
cheamă Dediţea. lar eu sunt cea mai mică dintre toate 
şapte. Şi suntem toate surori după tată, dar nu şi după 
mamă; iar eu şi cu Boabă-de-Mirtă suntem surori şi după 
mamă. Or, tatăl nostru, care este unul dintre sultanii cei 


atotputernici peste ginni şi peste marezi, este un înfumurat 
şi un asupritor care, socotind că nimenea nu este vrednic să 
ajungă soţ al vreuneia dintre fetele lui, s-a jurat că nu are 
să ne mărite niciodată. Şi, ca să fie încredinţat că voinţa lui 
nu are să fie încălcată vreodată, şi-a chemat vizirii şi i-a 
întrebat: „Nu cumva ştiţi vreun loc pe unde nu umblă nici 
oamenii şi nici ginnii şi care ar putea să le slujească de 
locuinţă celor a cinci sute optzeci şi patra noapte şapte fete 
ale mele?" Vizirii răspunseră: „Şi oare pentru ce, o, doamne 
al nostru?" El spuse: „Ca să le pun pe cele şapte fete ale 
mele la adăpost de oamenii şi de ginnii de parte 
bărbătească!". Ei spuseră: „O, doamne al nostru, noi 
gândim că femeile şi fetele nu au fost zămislite de către Cel- 
Binefacător decât ca să se împreune cu bărbaţii prin părţile 
cele mai simţitoare ale trupului lor! Şi, de altminteri, însuşi 
Prorocul (cu el fie rugăciunea şi pacea!) a spus: «Nici o 
femeie nu va îmbătrâni fecioară în Islam!» Ar fi, dar, o mare 
ruşine pe capul sultanului, dacă fetele lui ar îmbătrâni cu 
fecioria lor! Şi-apoi, pe Allah! Păcat de tinereţele lor!" Ci 
părintele nostru răspunse: „Mai bine să le văd moarte, 
decât să le mărit!" Şi adăugă: „Dacă nu-mi arătaţi 
numaidecât locul de care vă întreb, capetele voastre au să 
vă zboare de pe grumaji!" Atunci vizirii răspunseră: „Dacă-i 
aşa, o, Măria Ia, află că este un loc gata găsit spre a-ţi pune 
fetele la adăpost: este Muntele-Norilor, în care, pe 
vremurile de demult, sălăşluiau efriţii cei răzvrătiți 
împotriva poruncilor lui Soleiman. Acolo se află un palat de 
aur, zidit odinioară de efriţii cei răzvrătiți, spre a le sluji de 
adăpost, dar care de atunci a rămas părăsit şi şade pustiu. 
Iar locul unde-i aşezat este prielnic, căci se bucură de un 
aer minunat şi-i coperit din belşug cu pomi roditori şi cu 
ape plăcute, mai reci ca gheaţa şi mai dulci ca mierea!" La 
vorbele acestea, tătânele nostru nu mai zăbovi a ne trimite 
aici, cu o liotă falnică de ginni şi de marezi care, odată ce ne 
aşezară în pustietate, se întoarseră la împărăţia tatălui 
nostru. Or noi, de cum am ajuns aici, am şi văzut că într- 


adevăr locul acesta, departe de toate rapturile lui Allah, 
este un loc înflorit, bogat în păduri, cu pajişti însorite, cu 
livezi şi cu izvoare de ape vii ce curg din belşug, asemenea 
unor salbe de mărgăritare şi unor năvlapi de argint; şi 
văzurăm că pâraiele se îmbulzesc unele peste altele, ca să 
privească şi să oglindească florile care le zâmbesc; şi 
văzurăm că văzduhul este vrăjit de ciripeli şi de miresme; şi 
că porumbeii guleraţi şi turturelele preamăresc pe ramurile 
primăverii şi cântă laude Atoatefăcătorului; şi că lebedele 
plutesc mândre pe ape; şi că păunii, în straiele lor falnice, 
învrâstate cu corai şi cu nestemate în mii de culori, sunt ca 
nişte tineri însurăţei; că pământul este un pământ 
neprihănit şi amirosind a pomişori de camfor, împodobit cu 
toate podoabele raiului; şi că, într-un sfârşit, este o ţară 
aleasă şi binecuvântată! Încât, o, frate al meu, nu ne simţim 
nefericite că trăim într-o tară ca aceasta, în palatul acesta 
de aur; şi, mulţumindu-i pururea celui Atoaterăsplătitorului 
pentru huzururile sale, nu ne pare rău decât de un lucru şi 
anume că nu avem în tovărăşia noastră nici un bărbat care 
să ne bucure cu chipul lui când ne deşteptăm dimineaţa şi 
care să aibă o inimă iubitoare şi gingaşă. Pentru aceasta, o, 
Hassan, ne vezi acuma atâta de bucuroase de venirea ta! 

Şi, după ce vorbi aşa, fermecătoarea Boboc-de-Trandafir îl 
muie pe Hassan în alinturi şi daruri, aşa cum se face între 
fraţi şi între prieteni şi şezu cu drag la taifas mai departe cu 
el. 

Estimp, veniră şi celelalte cinci domniţe, surorile 
frumoaselor Boboc-de-Trandafir şi Boabă-de-Mirtă; şi, 
vrăjite şi răpite de vederea unui flăcău atâta de frumos şi a 
unui frate atâta de dulce, îi făcură cea mai aleasă şi mai 
călduroasă primire. Şi după salamalecurile şi cele dintâi 
urări şi cuvinte, îl puseră să jure că are să rămână cu ele o 
lungă bucată de vreme. 

Şi Hassan, care nu vedea nici o piedică. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


A cinci sute optzeci şi cincea noapte dar cândfu cea de a 
cinci sute opizeci şi cincea noapte Spuse: 

Şi Hassan, care nu vedea nici o piedică împotriva acelei 
dorinţi, se jurui din toată inima. Şi rămase pe lângă ele, în 
palatul lor plin de minuni, şi, din acea clipă, fu soţul lor la 
toate vânătorile şi la toate plimbările. Şi se bucura şi se 
simţea fericit că are nişte surori aşa de fermecătoare şi aşa 
de gingaşe; iar ele se simțeau minunat că au un frate aşa de 
frumos şi de desfătător. Şi îşi petreceau zilele zburdând 
împreună prin poieni şi de-a lungul pâraielor; iar seara se 
dăscăleau laolaltă, Hassan povestindu-le despre obiceiurile 
din ţara lui de baştină, iar fetele povestindu-i datinile 
ginnilor, ale marezilor şi ale efriţilor. Şi viaţa aceasta 
plăcută îl făcea tot mai frumos din zi în zi şi da chipului său 
o înfăţişare chiar ca a lunii. Şi dragostea lui de frate cu cele 
şapte surori, mai ales cu tinerica Boboc-de-Trandafir, se 
întemeia întocmai ca frăţia unor copii născuţi din acelaşi 
tată şi din aceeaşi mamă. 

Or, într-o zi, pe când şedeau împreună şi cântau într-un 
crâng, zăriră deodată un vârtej mare de pulbere ce se 
ridica până la cer şi acoperea faţa soarelui; şi venea iute 
către ei, cu un vuiet ca de tunet. Şi cele şapte domniţe, 
cuprinse de spaimă, îi spuseră lui Hassan: 

— Oh! Fugi repede şi ascunde-te în foişorul din grădină! 

Şi Boboc-de-Trandafir îl luă de mână şi se duse cu el să-l 
ascundă în foişor. Şi iacătă că trâmba se risipi şi de sub ea 
se ivi o oaste întreagă de ginni şi de marezi! Or oastea 
aceea era un alai pe care îl trimisese la fetele lui sultanul 
din Ginnistan, ca să le aducă la el, să fie de faţă la ospeţele 
cele mari pe care avea de gând să le dea în a cinci sute 
optzeci şi cincea noapte cinstea unuia dintre sultanii 
megieşi. Şi, la vestea aceea, Boboc-de-Trandafir alergă la 
ascunzătoarea lui Hassan; şi îl îmbrăţişă, cu lacrimi în ochi 
şi cu pieptul uscat de sughiţuri jalnice şi îl înştiinţă că şi ea 
şi surorile ei au să plece şi îi spuse: 


— Insă, o, fratele meu, tu să aştepţi întoarcerea noastră în 
palatul acesta, peste care eşti stăpân deplin! Şi iată cheile 
de la toate odăile! 

Şi îi întinse cheile, adăugând: 

— Numai că, te rog fierbinte, a Hassan şi te juruiesc pe 
sufletul tău drag, să nu care cumva să deschizi odaia care 
se încuie cu cheia ce poartă ca semn peruzeaua aceasta 
încrustată în ea! 

Şi îi arătă cheia cu pricina. Şi Hassan, tare mâhnit de 
plecarea ei şi a surorilor ei, o îmbrăţişă plângând şi îi 
făgădui că are să aştepte neclintit întoarcerea lor şi că nu 
are să deschidă uşa a cărei cheie avea ca semn peruzeaua 
încrustată în ea. Şi fata, dimpreună cu cele şase surori ale 
ei, care veniră pe furiş să-l vadă pe fratele lor înainte de 
plecare, îşi luară bun-rămas cu multă duioşie de la Hassan 
şi toate îl sărutară, una câte una; pe urmă, împreună cu 
alaiul, îşi luară numaidecât drumul către ţara părintelui lor. 

lar Hassan, dacă se văzu singur în palat, fu cuprins de o 
mare mâhnire; şi, dacă se pomeni în singurătate, după ce 
fusese în tovărăşia cea minunată a celor şapte surori, îşi 
simţi pieptul tare apăsat; şi, căutând să-şi spulbere şi să-şi 
domolească părerile de rău, se apucă să cerceteze, una 
câte una, odăile fetelor. Şi, văzând locul în care trăiau ele şi 
lucrurile lor frumoase, îşi simţea sufletul cuprins de foc şi 
inima bătând tulburată. Şi ajunse în felul acesta dinaintea 
uşii care se descuia cu cheia ce era însemnată cu 
peruzeaua încrustată în ea. Ci nu voi nicidecum să se 
slujească de acea cheie şi se întoarse de la uşă. Pe urmă 
gândi: „Cine ştie pentru ce m-o fi sfătuit atâta sora mea 
Boboc-de-Trandafir să nu deschid uşa asta! Şi ce s-o fi 
putând afla, acolo înlăuntru, aşa de tainic încât să-mi fie 
pusă o atare oprelişte? Da dacă aşa-i voinţa surorii mele, nu 
am decât să răspund că ascult şi că mă supun!" Şi plecă, şi, 
întrucât se lăsa noaptea şi îl apăsa singurătatea, se duse să 
se culce, ca să-şi adoarmă mâhnirea. Ci nu izbuti să închidă 
ochii, atâta stăruia în mintea lui uşa aceea poprită; şi 


gândul la ea îl chinuia atât de tare, încât îşi spuse: „Da dacă 
tot m-aş duce s-o deschid?" Ci gândi: „Mai bine să aştept 
până mâine dimineaţă!" Pe urmă, nemaiputând să aştepte 
aşa, neadormit, se ridică zicându-şi: „Mai bine mă duc să 
descui usa acuma, numaidecât, şi să văd ce-o fi în iatacul pe 
care îl închide, măcar de-ar fi să-mi găsesc şi moartea 
acolo!" Şi ridicându-se, aprinse un opaiţ şi se duse la uşa 
cea tainică. Şi băgă cheia în broască, iar zăvorul se descuie 
fără de nici o caznă; şi usa se deschise ca de la sine, fără de 
nici un zgomot; şi Hassan intră în odaia în care da acea uşă. 

Or, degeaba privi el în toate părţile, că nu văzu dintru-ntâi 
chiar nimic: nici un lucru, nici o rogojină, nici un preş. După 
ce însă făcu o roată prin încăpere, zări într-un ungher, lipită 
de perete, o scară de lemn negru, care ducea sus la o 
bageacă tăiată în tavan. Şi Hassan, fără a şovăi, îşi puse jos 
opaițul şi, căţărându-se pe scară, se sui până la tavan şi, de 
acolo, se strecură prin bageacă. Şi când scoase capul prin 
bageaca aceea, se pomeni deodată afară, la faţa unei terase 
ce se întindea chiar peste tavanul odăii. 

Atunci Hassan se sui pe terasă. lar terasa toată era plină 
cu ierburi şi cu copăcei, întocmai ca o grădină şi acolo, sub 
tainica lumină a lunii, văzu cum se deşterne, în mijlocul 
tăcerii pământului, cea mai frumoasă privelişte a cinci sute 
optzeci şi şasea noapte care a vrăjit vreodată un ochi de 
om. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Atunci Hassan se sui pe terasă. lar terasa toată era plină 
cu ierburi şi cu copăcei, întocmai ca o grădină şi acolo, sub 
tainica lumină a lunii, văzu cum se deşterne, în mijlocul 
tăcerii pământului, cea mai frumoasă privelişte care a vrăjit 
vreodată un ochi de om. La picioarele lui, dormind în tihnă, 
se întindea un lac mare, în care se oglindea toată 
strălucirea cerului şi unde ţărmul, cu toate creţurile dulci 


ale apei, surâdea de frunzişurile clătinate ale dafinilor, de 
mirţii înfloriţi, de migdalii încununaţi cu zăpada lor, de 
steblele de glicine şi cânta preamărirea nopţii din toate 
glasurile păsărelelor lui. Şi pânza de mătasă, cuprinsă între 
piepturi de tufişuri bătrâne, se întindea mai departe, să 
scalde temeliile unui palat cu liniile zidirii ciudate, cu nişte 
boite străvezii, ţâşnind în limpezimea şi în cleştarul 
cerurilor. Şi, de la palatul acela, se întindea până la apă, 
peste o punte de marmură şi de mozaic, o podea 
împărătească, pardosită cu lespezi puse rânduri-rânduri şi 
cu pietre de rubin şi pietre de smarald şi pietre de argint şi 
pietre de aur. Şi pe podina aceea se boltea, sprijinit pe 
patru stâlpi subţiri de alabastru trandafiriu, un uranisc de 
mătase verde, ce ocrotea cu dulceaţa umbrei lui un jeţ 
cioplit din lemn de aloe şi din aur, măiestrit lucrat, pe care 
spânzura o viţă de vie cu ciorchini grei şi cu boabe de 
mărgăritar mari cât ouăle de porumbel. Şi totul era 
înconjurat de o împletitură făcută din foiţe de aur roşu şi de 
argint. Şi peste toate acele lucruri neprihănite dăinuia atâta 
împăcare şi atâta frumuseţe, încât nici o făptură 
omenească, să fi fost însuşi Khosroe ori Kaissar, nu ar fi 
putut să închipuiască ori să dureze nişte minunăţii ca 
acelea. 

Încât Hassan, înmărmurit, nu mai cuteză nici să se mişte, 
de frică să nu tulbure tihna dulce a acelor locuri; când, 
dintr-odată, văzu cum se desprinde de pe cer şi cum 
coboară vădit către lac un stol de păsări mari. Şi ia-căâtă că 
se lăsară chiar pe ţărmul apei; şi erau în număr de zece; şi 
penele lor frumoase, albe şi dese, măturau iarba în mersul 
lor legănat şi galeş. Şi, în toate mişcările lor, parcă ar fi 
ascultat de o pasăre mai mare şi mai frumoasă decât toate 
celelalte şi care se îndreptase încetişor către podina aceea 
şi se aşezase în jeţ. Şi, deodată, toate zece laolaltă, cu o 
mişcare gingaşă, se despuiară de penele lor. Şi, aruncând 
mantiile acelea, se iviră zece lune, de o frumuseţe 
neprihănită, în chip de zece fecioare, goale din creştet până 


în talpă. Şi, râzând, săriră în apa care le întâmpină cu o 
ploaie de nestemate. Şi se scăldară cu mare desfătare, 
hârjonindu-se laolaltă, iar cea mai frumoasă se repezea 
după ele, le prindea şi le tăvălea într-un potop de alinturi şi 
le găâdila şi le muşluia! Şi ce mai chicoteli! Şi ce mai 
dezmierdări! 

Când sfârşiră scalda, ieşiră din lac; iar cea mai frumoasă 
se sui iarăşi pe podină şi se duse să şadă în jeţ, neavând altă 
îmbrăcăminte pe ea decât pletele ei. Şi Hassan, privindu-i 
nurii, simţi cum îşi pierde minţile; şi gândi: „Ah! Acuma ştiu 
bine de ce Boboc-de-Trandafir, sora mea, m-a oprit să 
deschid uşa aceasta! lacătă că tihna mea s-a dus pe veci!" 
Şi cercetă mai departe cu de-amănuntul feluritele frumuseți 
ale fecioarei goale. Ce minunăţie! Ah! Şi ce nu văzu el 
atunci! Într-adevăr, A cinci sute optzeci şi şasea noapte nu 
încape nici o îndoială, fata aceea era cel mai desăvârşit 
lucru ieşit din mâinile Atoateziditorului. Oh! Ce goliciune 
strălucită! Gingăşia gâtului ei şi lumina ochilor cei negri 
erau mai presus decât ale gazelelor; iar mijlocelul ei înalt şi 
subţire îmbăta mai tare decât arakaua. Părul ei de neguri 
era o noapte de iarnă, deasă şi întunecată. Gura-i aidoma 
cu un trandafir era gemma pecetei lui Soleiman. Dinţii-i de 
fildeş tânăr erau o salbă de mărgăritare, ori nişte pietricele 
de grindină croite pe-o măsură; gâtu-i era un stâlp de 
argint; pântecele avea unghere şi cotloane, iar spatele 
gropiţe şi caturi; buricul ei era atât de larg, încât ar fi putut 
cuprinde o uncie întreagă de mosc negru; coapsele-i erau 
voinice şi deopotrivă de tari şi de mlădioase, ca nişte perne 
umplute cu puf de struţ; iar deasupra lor, în cuibu-i cald şi 
vrăjitor, aidoma unui iepuraş fără urechi, sta o istorie plină 
de slavă, cu terasa şi cu bătătura ei şi cu vâlcelele ei ca 
pâlnia, în care să te tot laşi să luneci, ca să uiţi negrele 
amaruri. Şi tot aşa ai fi putut gândi că-i şi ca o boltă de 
cleştar, rotundă pe toate părţile şi clădită pe o temelie 
vârtoasă; ori că-i un tas de argint, stând răsturnat. Şi chiar 


că numai unei fecioare cumu-i aceasta i s-ar potrivi 
versurile poetului: 

Fecioara, cum venea atunci spre mine, In frumuseţea-i 
caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca 
două rodii, dintr-odată: „lată un trandafir şi două rodii!" 
Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nşelam! A-ţi semui 
obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată şi sâni-ţi tari cu nişte 
biete rodii, Greşeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii 
de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ţi fie- 
asemeni - căci pe trandafiri Poţi să-i miroşi; pe rodii, ca pe-o 
roadă, Le poţi culege; dar, tu, minunată, Cine-ar putea să se 
mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată? 

Şi-aşa era fecioara care se suise să stea, falnică şi goală, în 
jeţ, pe malul lacului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Şi-aşa era fecioara care se suise să stea, falnică şi goală, în 
jeţ, pe malul lacului. După ce se odihni de scaldă, fata spuse 
către tovarăşele sale, culcate lângă ea pe podea: 

— Daţi-mi hainele! 

Şi fetele veniră şi îi puseră drept veşmânt numai o 
năframă de zarafir pe umeri, o basma străvezie pe cap şi o 
centură de atlaz peste mijloc. In felul acesta o împodobiră! 
Şi era ca o mireasă şi mai minunată decât toate minunile. Şi 
Hassan se uita la ea, ascuns pe după pomii de pe terasă şi, 
cu toată dorinţa care îl îndemna să i se arate înainte, nu 
izbuti să facă nici o mişcare, atâta de înlemnit era de uimire 
şi atâta de pierit era de tulburare. 

Şi fata spuse: 

— O, domniţelor, iacăâtă că se face ziuă şi-i vremea a cinci 
sute optzeci şi şaptea noapte să ne pregătim de plecare, 
căci ţara noastră-i departe şi ne-am răsfăţat destul! 

Atunci fetele o îmbrăcară în mantia ei de pene, se 
îmbrăcară apoi şi ele la fel şi toate laolaltă îşi luară zborul, 


punând lumină pe cerul dimineţii. 

Atâta! Şi Hassan, înmărmurit, le urma cu ochii şi, încă mult 
timp după ce pieriseră, tot mai scruta zarea îndepărtată, 
năpădit amarnic de o dragoste cum niciodată nu i se mai 
aprinsese în suflet la vederea niciunei fete de pe pământ. Şi 
lacrimi de dor şi de iubire începură să-i curgă pe obraji şi 
strigă: „Ah, Hassan, sărmane Hassan! lacătă-ţi acuma inima 
în mâinile fetelor acestea de ginni, pe tine, pe care nici o 
frumuseţe nu te-a putut opri în ţara ta!" Şi, cufundat într-o 
visare adâncă şi cu obrazul în palmă, ticlui versurile 
acestea: 

Ce zori de ziuă albi te alină In roua albă-a zării de argint? 
Inveşmântată-ntr-o lumină lină Şi-n frumuseţea ta de 
mărgărint, O, tu, cea dusă, te ivişi, senină, Doar ca să-mi pui 
în suflet flori ce mint Şi chinul care inima-mi dezbină? Cum 
de pot spune unii, cum pretind Că dragostea e de dulceaţă 
plină? Ah, chinu-acesta dacă e alint, Atunci amarul smirnei 
ce-i, lumină? 

Şi tot aşa oftă întruna, mai departe, fără să închidă ochii, 
până se ivi soarele. Pe urmă cobori pe ţărmul lacului şi 
începu să rătăcească încolo şi încoace, adulmecând în 
văzduhul proaspăt miresmele lăsate de domniţe. Şi se 
mistui aşa ziua întreagă, aşteptând să vină iar noaptea, ca 
să se suie iarăşi pe terasă, nădăjduind că păsările au să se 
mai întoarcă. Ci nimeni nu mai veni în noaptea aceea şi nici 
în nopţile următoare. Şi Hassan, deznădăjduit, nu mai vroi 
nici să mănânce, nici să bea, nici să se culce, şi nu făcu alta 
decât să se îmbete tot mai tare de dorul lui după 
necunoscuta aceea. Şi, în felul acesta, se subţia şi slăbea; şi 
puterile îl părăsiră încet-încet şi bietul Hassan se lăsă să 
cadă moale la pământ, zicându-şi: „Moartea-i mai de dorit 
decât această viaţă de suferinţă!" 

Estimp, cele şapte domniţe, fetele sultanului de peste 
Ginnistan, se întoarseră de la ospeţele unde fuseseră poftite 
de tatăl lor. Şi cea mai mică dintre ele, chiar până a-şi 
schimba hainele de drum, alergă să-l caute pe Hassan. Şi îl 


găsi în odaia lui, întins pe pat, tare îngălbenit şi tare 
schimbat; şi sta cu pleoapele închise şi lacrimile îi curgeau 
domol pe obraji. Şi fata, când îl văzu aşa, scoase un țipăt de 
spaimă şi se repezi la el şi îl cuprinse în braţe, aşa cum face 
o soră cu fratele ei şi îl sărută pe frunte şi pe ochi, zicându- 
Il: 

— O, frate al meu preaiubit, pe Allah! Mi se rupe inima 
când te văd în starea aceasta! Ah, spune-mi ce te doare, ca 
să-ţi caut leacul! 

Şi Hassan, cu pieptul zguduit de suspine, făcu din cap şi 
din mână un semn care vroia să însemne: „Nu!" şi nu rosti 
nici o vorbă. Şi fata, năpădită de lacrimi şi cu mângâieri 
nemărginite în glas, îi spuse: 

— Fie-ţi milă, o, frate al meu Hassane, suflet al sufletului 
meu, desfătare a pleoapelor mele: când îţi văd ochii 
cufundaţi de slăbiciune în găvanele lor şi trandafirii stinşi 
din obraji-ţi scumpi, viaţa mi se întunecă şi nu mai are nici 
un farmec! Te juruiesc, pe sfânta dragoste care ne leagă, 
nu-ţi mai tăinui suferinţele şi chinul faţă de o soră care este 
gata să-ţi răscumpere viaţa cu preţul a o mie de vieţi de-ale 
ei! 

A cinci sute optzeci şi şaptea noapte şi, pierdută, îl 
acoperea cu sărutări şi îi ţinea mâinile amândouă strânse la 
sânul ei şi aşa îl ruga, stând în genunchi lângă patul lui. Şi 
Hassan, după un răstimp, scoase un şir de suspine grele şi, 
cu glasul stins, ticlui stihurile acestea: 

De m-ai privi mai cu luare-aminte, Pricina suferinţei mi-ai 
vedea şi n-ar mai trebui să-nşir cuvinte. Ci la ce bun să-mi 
ştii durerea grea, Când nici un leac nu am de-aci-nainte? 

Vai, inima mea s-a pierdut cu firea şi ochii-mi pururi treji 
nimic nu vădi lar ceea ce a dus cu ea iubirea, Numai iubirea 
poate da-ndărăt! 

Pe urmă lacrimile lui Hassan se revărsară din belşug; şi 
adăugă: 

— Ah, sora mea, ce ajutor ai mai putea să-i aduci cuiva 
care suferă din vina lui? Şi-apoi tare mi-e teamă că nu aisă 


poţi decât să mă laşi să mor de chinul şi de nenorocul meu! 

Ci fata strigă: 

— Numele lui Allah fie cu tine şi împrejurul tău, o, Hassan! 
Ce tot spui tu? De-ar fi să-mi pierd şi sufletul, eu nu pot face 
altceva decât să-ţi vin în ajutor! 

Atunci Hassan, cu suspine în glas, spuse: 

— Află, dar, o, sora mea Boboc-de-Trandafir, că sunt zece 
zile de când n-am mai mâncat nimic, şi aceasta din pricina 
cutăror şi cutăror lucruri care mi s-au întâmplat! 

Şi îi povesti toată păţania lui, fără a uita nici un amănunt. 

Şi dacă auzi istorisirea lui Hassan, Boboc-de-Trandafir, 
departe de a se arăta necăjită, cum ar fi fost în drept să fie, 
se simţi cuprinsă cu totul de jalea lui şi începu să plângă 
laolaltă cu el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute optzeci şi opta noapte 
spuse: se simţi cuprinsă cu totul de jalea lui şi începu să 
plângă laolaltă cu el. După care, Boboc-de-Trandafir spuse: 

— O, fratele meu, linişteşte-ţi sufletul drag, limpe-zeşte-ţi 
ochii şi şterge-ţi lacrimile! Căci mă jur ţie că sunt gata să-mi 
primejduiesc şi viaţa care îmi este dragă şi sufletul meu cel 
scump, ca să îndrept ce ai păţit şi să-ţi împlineşti dorul, 
ajutându-te s-o ai pe acea necunoscută pe care ai îndrăgit- 
O, inşallah! Ci te sfătuiesc, o, frate al meu, să ţii în taină 
lucrul acesta şi să nu le spui surorilor mele nici o vorbă, 
altminteri te primejduieşti să te pierzi şi mă pierzi şi pe 
mine odată cu tine. Şi dacă ţi-or pomeni ele ceva despre uşa 
cea oprită şi dacă te-or întreba despre ea, tu să le spui: 
„Habar nu am de usa aceea!" Şi dacă s-or mâhnică te văd 
atâta de zaif, şi dacă ţi-or pune vreo întrebare, să le spui: 
„Dacă sunt aşa, sunt din pricină că am tânjit prea mult 
singur de lipsa voastră. Şi inima mea s-a zbuciumat prea 
mult de dorul vostru!" 

Şi Hassan răspunse: 


— Hotărât! Aşa am să le spun! Căci sfatul tău este 
minunat! 

Şi o sărută pe Boboc-de-Trandafir şi îşi simţi sufletul a 
cinci sute optzeci şi opta noapte că se linişteşte şi pieptul că 
i se alină, uşurat în felul acesta de teama cea mare care îl 
apăsa că are s-o vadă pe sora lui cum se supără pe el din 
pricina uşii celei tainice! Şi, înseninat pe deplin, răsuflă din 
adânc şi ceru de mâncare. Şi Boboc-de-Trandafir îl mai 
sărută o dată şi plecă fară de zăbavă, cu lacrimile în ochi, la 
surorile ei, să le spună: 

— Vai, surorile mele! Bietul meu frate Hassan este tare 
bolnav! De zece zile nici un strop de mâncare nu i-a mai 
intrat în gură, din pricina lipsei noastre şi a mâhnirii în care 
s-a cufundat! L-am lăsat aici singur, bietul de el, fară nimeni 
care să-i ţină de urât; şi atunci şi-a adus aminte de mama şi 
de ţara lui şi amintirile acestea l-au umplut de amărăciune. 
Of, tare-i vrednică de milă soarta lui, surorile mele! 

La vorbele acestea ale blândei Boboc-de-Trandafir, 
domniţele, care erau împodobite cu un suflet bun şi uşor de 
înduioşat, alergară să-i ducă de mâncat şi de băut fratelui 
lor; şi se străduiră să-l mângâie şi să-l învioreze cu chipurile 
şi cu vorbele lor; şi, ca să-l înveselească, îi povestiră toate 
ospeţele şi toate minunăţiile pe care le văzuseră la palatul 
tatălui lor, în Ginnistan. Şi vreme de o lună de zile nu 
conteniră să-i dovedească cele mai alese şi mai duioase 
îngrijiri, ci fără să izbutească a-l tămădui întru totul. 

La sfârşitul lunii aceleia, domniţele, afară de Boboc '? 

De-Trandafir, care le rugă să-i îngăduie să rămână în 
palat, ca să nu-l lase singur pe Hassan, plecară la 
vânătoare, după obiceiul lor; şi ele se mărturisiră 
îndatorate surorii lor mai mici pentru grija ce-o avea faţă de 
oaspetele lor. Or, de îndată ce ele plecară, Boboc-de- 
Trandafir îl ajută pe Hassan să se scoale, îl luă în braţe şi îl 
duse pe terasa peste care se întindea lacul. Şi acolo, 
luându-l la sân şi odihnindu-i capul pe umărul ei, îi zise: 


— Spune-mi acuma, mieluşelul meu, în care dintre 
foişoarele acestea care se înşiruiesc pe malul lacului ai 
văzut-o pe aceea care îţi pricinuieşte atâtea lacrimi? 

Şi Hassan răspunse: 

— N-am văzut-o în niciunul dintre foişoarele acestea, ci 
mai întâi în apa lacului şi apoi pe jeţul de pe podeaua aceea! 

La vorbele acestea, fata se îngălbeni cu totul la chip şi 
strigă: 

— O, păcatele noastre! Păi atunci, o, Hassan, aceea-i chiar 
fiica împăratului ginnilor, acela care domneşte peste 
împărăţia cea nemărginită în care tatăl meu nu este decât 
unul dintre caimacamii lui! Şi tara în care se află scaunul de 
domnie al împăratului nostru este la o depărtare de neajuns 
şi este înconjurată de o mare pe care nici oamenii şi nici 
ginnii nu pot s-o străbată. Şi el are şapte fete, iar aceea pe 
care ai văzut-o tu este cea mai tânără. Şi împăratul are o 
pază alcătuită numai din nişte fecioare războinice, de neam 
ales şi fiecare dintre ele se află în fruntea unei oşti de cinci 
mii de călăreţe viteze. Or, tocmai aceea pe care ai văzut-o 
tu este cea mai frumoasă şi cea mai oţelită dintre toate 
tinerele împărăteşti; şi le întrece pe toate la vitejie şi la 
dibăcie. O cheamă Strălucire! Şi vine să se preumble pe aici 
la fiecare lună nouă, însoţită de fetele dregătorilor tatălui 
său. În ce priveşte mantiile lor de pene, care le poartă prin 
văzduhuri ca pe nişte păsări, apoi ace-lea-s din dulapurile 
de haine ale duhurilor! Şi numai cu ajutorul acelor haine 
avem să izbândim noi să ne atingem ţinta. Află, dar, o, 
Hassan, că altă cale nu ai ca să ajungi stăpân pe făptura ei, 
decât să pui mâna pe haina ei cea fermecată. Pentru 
aceasta nu ai decât să stai ascuns aici şi să aştepţi 
întoarcerea ei; şi ai să te foloseşti de clipa când ea are să 
coboare să se scalde în a cinci sute optzeci şi noua noapte 
lac şi ai să-i iei mantia şi nimic altceva nu ai să-i mai iei! Şi, 
cu aceasta, o ai şi pe ea! Şi atunci, ia seama bine să nu care 
cumva să te înduioşezi de rugăminţile ei şi nu care cumva 
să-i dai mantia îndărăt, altminteri ai să fii pierdut fără de 


izbavă, iar noi toate avem să fim la fel preţul răzbunării ei şi 
tot aşa şi tatăl nostru odată cu noi! Mai degrabă înhaţ-o de 
coade şi trage-o după tine; şi are să ţi se supună şi să te 
asculte! Şi are să se petreacă ce s-o petrece! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute optzeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi are să se petreacă ce s-o petrece! 

La vorbele acestea spuse de Boboc-de-Trandafir, Hassan 
fu cuprins de bucurie şi simţi cum o viaţă nouă se revarsă în 
el şi îi dă îndărăt deplinătatea puterilor. Şi se ridică singur 
pe picioare şi luă în mâini capul surorii sale şi îl sărută cu 
duioşie, mulţumindu-i pentru bunătatea ei. Şi amândoi 
coborâră în palat şi îşi petrecură vremea tăifăsuind voioşi, 
ba despre una, ba despre alta, laolaltă cu celelalte fete. 

Or, a doua zi, care se nimerise tocmai o zi de lună nouă, 
Hassan aşteptă noaptea ca să se ducă şi să se pitească sub 
podina de pe malul lacului. Şi nu şezu acolo mai mult de 
câteva clipite, că se şi auzi un fâlfâit de aripi în tăcerea 
nopţii şi, la lumina lunii, păsările cele cu atâta nerăbdare 
aşteptate se iviră şi intrară în lac, după ce îşi scoaseră 
mantiile de pene şi mătăsurile de dedesubt. 

lar minunata Strălucire, fiica împăratului împăraţilor 
ginnilor, îşi cufundă şi ea în apă trupul falnic şi gol. Şi era 
încă şi mai frumoasă şi mai ispititoare decât întâia oară. Şi 
Hassan, cu toată încântarea şi tulburarea care îl 
cuprinseseră, izbuti să se strecoare, nevăzut, până la locul 
unde fuseseră lăsate hainele, luă mantia de pene a fetei 
împăratului şi se piti degrabă sub podină. 

Când frumoasa Strălucire ieşi din apă, pricepu dintr-o 
aruncătură de ochi, după neorânduiala hainelor împrăştiate 
pe iarbă, că o mână străină le prihănise lucrurile. Şi se duse 
la haine şi văzu că mantia ei pierise. Şi scoase un țipăt 
amarnic de spaimă şi de deznădejde şi începu să se bată 
peste faţă şi peste piept. Oh, ce frumoasă era aşa, sub lună, 


deznădăjduita de ea! Ci tovarăşele ei, când auziră ţipătul, 
se repeziră să vadă ce-i acolo şi, pricepând ce se 
întâmplase, îşi luară fiecare degrabă hainele şi, fără a se 
mai gândi să-şi şteargă goliciunea udă şi să-şi mai pună 
mătăsăriile de pe dedesubt, se acoperiră cu penele lor de 
zburătoare şi, iuți ca nişte gazele speriate sau ca nişte 
porumbiţe vânate de erete, fugiră înnebunite către 
văzduhuri. Şi într-o clipită pieriră, lăsând-o singură, la 
marginea lacului, pe plânsă, pe îndurerata, pe necăjita 
Strălucire, fata împăratului lor. 

Atunci Hassan, măcar că tremura de tulburare, se repezi 
din ascunzătoarea lui la fata goală, care o luă la fugă. lar el 
se luă după ea împrejurul lacului, strigând-o cu numele cele 
mai gingaşe şi încredinţând-o că nu vroia să-i facă nici un 
rău. Ci ea, ca o căprioară hăituită de câini, fugea cu mâinile 
înainte, gâfâind, cu pletele în vânt, înspăimântată că fusese 
prinsă aşa, în goliciunea trupului ei de fecioară. Hassan 
însă, alergând după ea, o prinse, într-un sfârşit şi o înşfacă 
de pletele pe care şi le înfăşură pe după mână şi o sili să 
vină cu el. Atunci ea închise ochii şi, supunându-se sorții, se 
lăsă târâtă fără a cinci sute optzeci şi noua noaptt a mai 
pune nici o împotrivire. Şi Hassan o duse în odaia lui, unde, 
fără a se lăsa înduioşat de rugăminţile şi de plânsetele ei, o 
încuie şi fugi numaidecât s-o înştiinţeze pe sora lui şi să-i 
ducă vestea cea bună a izbânzii. 

Iar Boboc-de-Trandafir veni fuga în odaia lui Hassan la 
prăpădita de Strălucire, care de jale îşi muşca mâinile şi 
plângea cu toate lacrimile din ochii ei. Şi Boboc-de- 
Trandafir se aruncă la picioarele ei, ca să-i dovedească 
cinstire şi, după ce sărută pământul, îi spuse: 

— O, domniţă a mea, pacea fie cu tine şi mila lui Allah şi 
binecuvântările lui! Tu luminezi locuinţa aceasta şi o 
înmiresmezi cu venirea ta! 

Şi Strălucire răspunse: 

— Cum? Tu eşti, Boboc-de-Trandafir? Care va să zică aşa 
îngădui tu să se poarte fiii oamenilor cu fata împăratului 


tău? Tu ştii ce putere are tatăl meu; şi ştii că împărații 
ginnilor sunt supuşii lui şi că el porunceşte peste oştiri 
întregi de efriţi şi de marezi, nenumărate ca firele de nisip 
ale mării; şi ai cutezat să primeşti un om în casa ta, ca să 
mă prindă şi ai vândut-o pe stăpâna ta! Altminteri cum ar fi 
găsit omul acesta drumul către lacul în care mă scăldam? 

La vorbele acestea, sora lui Hassan răspunse: 

— O, domniţă, fiică a împăratului nostru, o, tu, cea mai 
frumoasă şi cea mai minunată dintre fetele ginnilor şi ale 
oamenilor! Află că acela care te-a găsit la scaldă, o, 
neprihănito, este un flăcău fără de pereche. Şi-i cu adevărat 
împodobit cu purtări mult prea fermecătoare ca să nu fi 
avut nici cel mai mic gând de a te supăra. Ci atunci când 
ursitoarea a hotărât un lucru, lucrul acela trebuie să se 
întâmple! Şi chiar că numai ursita acestui flăcău frumos 
care te-a prins l-a făcut să se îndrăgostească de tine cu 
patimă; iar cei care iubesc sunt vrednici de iertare! Şi dacă 
te iubeşte aşa cum te iubeşte, nu are de ce să fie vinovat în 
ochii tăi! Şi-apoi, n-a zămislit oare Allah femeile pentru 
bărbaţi? Dacă ai şti, o, stăpână a mea, cât de bolnav a fost 
din ziua când te-a văzut pentru întâia oară! Era să-şi dea şi 
sufletul! Aşa! 

Şi îi povesti mai departe domniţei toată năprasna patimii 
aprinse în inima lui Hassan şi sfârşi spunând: 

— Şi să nu uiţi, o, stăpână a mea, că te-a ales, dintre cele 
zece însoţitoare ale tale, ca pe cea mai frumoasă şi mai 
minunată! Şi măcar că şi ele erau goale la fel ca tine şi tot 
atât de lesne ca şi tine să fie prinse la scaldă! 

Când auzi cele spuse de sora lui Hassan, frumoasa 
Strălucire văzu bine că trebuia să lase orice gând de fugă şi 
se mulţumi să scoată un oftat adânc de supunere. Şi Boboc- 
de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o rochie 
minunată, cu care o îmbrăcă pe domniţă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzecea noapte spuse: 


Şi Boboc-de-Trandafir alergă numaidecât să aducă o 
rochie minunată, cu care o îmbrăcă pe domniţă. După care 
îi puse să mănânce şi racu tot ce putu spre a-i risipi 
supărarea. Şi frumoasa Strălucire, până la urmă, se mai 
împăca oleacă şi spuse: 

— Văd bine că aşa mi-a fost scrisa de la ursitoare, să fiu 
despărțită de tatăl meu, de rudele mele şi de locurile din 
ţara mea! Şi trebuie să mă supun ursitei! 

Iar sora lui Hassan nu pregetă s-o întărească în acest gând 
şi izbuti atâta de bine, încât lacrimile domniţei a cinci sute 
nouăzecea noapte conteniră cu totul şi ea se împăcă într-un 
sfârşit cu soarta ei. Atunci sora lui Hassan pieri o clipă, ca 
să dea fuga la frate-său şi să-i spună: 

— Dă zor şi du-te numaidecât la preaiubita ta, căci clipa 
este prielnică. Şi, de cum ai să intri în odaie, repede-te de-i 
sărută picioarele, pe urmă mâinile, pe urmă obrajii. Şi 
numai după aceea să-i vorbeşti şi cât mai frumos şi mai 
drăgălaş cu putinţă! 

Şi Hassan, tremurând de tulburare, se duse la domniţa 
care, când îl văzu, se uită la el cu luare-aminte şi, în ciuda 
supărării ei, fu peste măsură de încântată de frumuseţea 
lui. Ci îşi lăsă ochii în jos, iar Hassan îi sărută picioarele şi 
mâinile şi pe urmă o sărută pe frunte, între ochii amândoi, 
spunându-i: 

— O, domniţă peste cele mai frumoase domniţe, viaţă a 
sufletelor, bucurie a privirilor, grădină a înţelepciunii, o, 
sultană, o, împărăteasă a mea! Fie-ţi milă, linişteşte-ţi inima 
şi înseninează-ţi ochii, căci soarta îţi este plină de fericire! 
Eu nu am alt gând faţă de tine decât să-ţi fiu rob credincios, 
aşa cum sora mea îţi este slujnică. Iar dorinţa mea nu este 
să te silnicesc, ci să mă căsătoresc cu tine, după legea lui 
Allah şi a Profetului! Şi-atunci am să te duc la Bagdad, în 
ţara mea, unde am să-ţi cumpăr robi şi roabe şi o casă 
vrednică de tine în strălucirea ei. Ah! Dacă ai şti ce tară 
minunată este ţara în care se află Bagdadul, Cetatea Păcii şi 
ce plăcuţi şi de treabă şi primitori sunt locuitorii săi şi ce 


dulce şi prietenoasă este vecinătatea lor! Şi-apoi am o 
mamă care-i cea mai bună dintre femei şi care are să te 
iubească întocmai ca pe o fată a ei şi are să-ţi gătească cele 
mai minunate mâncăruri, întrucât, fără de îndoială, mama 
mea este femeia care ştie să gătească cele mai bune 
mâncăruri din toată tara Irakului! 

Aşa îi vorbi Hassan tinerei Strălucire, fata împăratului de 
peste Ginnistan! lar domniţa nu-i răspunse nici cu o vorbă, 
nici cu o literă, nici cu un semn! Şi deodată se auzi o bătaie 
la poarta palatului. Şi Hassan, care avea în seama lui să 
deschidă şi să închidă porţile, spuse: 

— Iartă-mă, o, stăpână a mea! Am să lipsesc numai o 
clipită! 

Şi alergă să deschidă poarta. Or, erau surorile lui, care se 
întorceau de la vânătoare şi care, când îl văzură însănătoşit 
şi cu obrajii iarăşi luminoşi, se bucurară până peste 
marginile bucuriei. lar Hassan se feri să le pomenească de 
domniţa Strălucire şi le ajută să-şi ducă belşugul de vânat, 
alcătuit din gazele, din vulpi, din iepuri, din bivoli şi din 
toate soiurile de jivine. Şi se purtă faţă de ele cu o 
drăgălăşenie deosebită, sărutându-le rând pe rând pe 
frunte şi alintându-le şi dovedindu-le dragostea sa, cu o 
căldură cu care nu prea erau dedate din partea lui, întrucât 
el îşi păstra toate alinturile pentru sora lor, Boboc-de- 
Trandafir! Aşa că rămaseră uimite de schimbarea aceea; ba 
celei mai mari dintre fete îi trecu prin gând, până la urmă, 
că trebuie să fie vreo pricină anume care prilejuia o atare 
voioşie; şi se uită la el cu un zâmbet zefliu şi îi făcu din ochi 
şi îi spuse: 

— O, Hassan, chiar că ne uimeşte voioşia aceasta 
nestăpânită a ta, când până astăzi tu doar primeai 
mângâierile noastre, fără-a vroi vreodată să răspunzi la ele! 
Oare îţi părem mai frumoase în hainele noastre de 
vânătoare, ori poate că îţi suntem mai dragi acum, ori mai 
degrabă-s amândouă pricinile deodată? 


Hassan însă îşi lăsă ochii în jos şi scoase un suspin de să 
topească până şi cea mai aspră inimă! lar domniţele, uluite, 
îl întrebară: 

— De ce suspini aşa, o, fratele nostru? Şi ce ţi-a tulburat 
liniştea? Vrei oare să te întorci la mama ta, în tara a cinci 
sute nouăzecea noapte ta? Spune, Hassane, deschide-ţi 
inima faţă de surorile tale! 

Ci Hassan se întoarse către sora sa Boboc-de-Trandafir, 
care tocmai venea şi ea acolo şi îi spuse, îmbujorându-se 
peste măsură: 

— Spune tu, mai bine! Căci mie tare mi-e ruşine să le spun 
pricina care mă tulbură! 

Şi Boboc-de-Trandafir spuse: 

— Surorile mele, nu-i nimic deosebit! Numai că fratele 
vostru a prins o pasăre tare frumoasă din văzduh şi doreşte 
din partea voastră să-l ajutaţi s-o îmblânzească! 

Şi toate strigară: 

— De bună seamă! Nu-i nimic deosebit! Da pentru ce s-a 
îmbujorat Hassan aşa din pricina aceasta? 

Ea răspunse: 

— Iacătă! Din pricină că Hassan s-a îndrăgostit rău, da cu 
ce dragoste, de pasărea aceea! 

Ele spuseră: 

— Pe Allah! Şi cum ai să faci, o, Hassan, spre a-ţi dovedi 
dragostea faţă de o pasăre de-a văzduhului? 

Şi Boboc-de-Trandafir spuse, în vreme ce Hassan îşi lăsa 
capu-n pământ şi se înroşea şi mai tare: 

— Cu vorba, cu alintul şi cu tot ce mai urmează! Ele 
spuseră: 

— Păi, atunci, trebuie să fie destul de mare pasărea 
fratelui nostru! 

Boboc-de-Trandafir spuse: 

— Este cât noi de mare! Ascultaţi-mă, mai bine! Şi adăugă: 

— Aflaţi, o, surorile mele, că mintea fiilor lui Adam este 
tare ciudată! Din pricina aceasta, atunci când l-am lăsat aici 
singur-singurel pe bietul nostru Hassan, întrucât îşi simţea 


pieptul tare apăsat, a început să rătăcească prin palat, ca să 
se înveselească. Da mintea îi era atâta de tulburată, încât a 
încurcat cheile de la odăi şi, din nebăgare de seamă, a 
deschis uşa de la iatacul cel tainic, unde se află terasa! Şii 
s-a întâmplat cutare şi cutare lucru! 

Şi povesti, însă micşorând vina lui Hassan, toată 
întâmplarea şi adăugă: 

— Oricum, fratele nostru este de iertat, întrucât fata e 
frumoasă! Ah, de-aţi şti, surorile mele, ce frumoasă e! 

La vorbele acestea ale bunei Boboc-de-Trandafir, surorile 
ei spuseră: 

— Dacă-i atâta de frumoasă precum spui, începe, mai 
înainte de a ne-o arăta, prin a ne-o zugrăvi mai 
îndeaproape! 

Boboc-de-Trandafir spuse: 

— Cine-ar putea, a Allah, să vi-o zugrăvească? Mi-ar creşte 
mai degrabă părul pe limbă, înainte de a vă putea spune 
farmecele ei, fie cât de cât. Ci am să încerc totuşi, măcar ca 
să nu vă las, atunci când o s-o vedeţi, să vă prăbuşiţi pe 
spate! Bismillah, o, surorile mele! Laudă Aceluia carele a 
îmbrăcat în strălucire goliciunea ei de iasomie! Frumuseţea 
gâtului şi strălucirea ochilor ei negri este mai presus de 
frumuseţea şi de strălucirea gazelelor, iar mijlocelul ei este 
mai mlădiu ca al ramului de araka! Păru-i este o noapte de 
iarnă, deasă şi neagră; gura, aidoma cu un trandafir, este 
însăşi gemma de la pecetea lui Soleiman; dinţi-i de fildeş 
tânăr sunt o salbă de mărgăritare, ori nişte pietre de 
grindină croite pe-o măsură; gâtu-i e un stâlp de argint; 
pântecu-i are colţuri şi unghere, iar spatele cute şi caturi; 
buricu-i e atâta de larg, încât poate să cuprindă în el o 
uncie de mosc negru; coapsele-i sunt voinice şi, pe cât de 
tari, pe-atât de mlădioase, ca nişte perne umplute cu pene 
de struţ şi, deasupra lor, în cuibul ei cald şi fermecător, 
asemeni a cinci sute nouăzecea noapte unui iepure fără 
urechi, o istorie plină de slavă, cu terasa şi cu bătătura ei şi 
cu vâlceaua ei ca o pâlnie, unde să te tot laşi să luneci ca să- 


ţi uiţi de negrele amaruri. Şi să nu vă amăgiţi întru nimic, o, 
surorile mele! Întrucât, când o s-o vedeţi, aţi putea tot aşa 
s-o luaţi drept o boltă de cleştar, rotundă pe toate părţile şi 
aşezată pe o temelie voinică, ori un tas de argint stând 
răsturnat. Şi unei fete ca aceasta i se potrivesc pe drept 
stihurile poetului: 

Fecioara, cum venea atunci spre mine In frumuseţea-i 
caldă îmbrăcată, Ca trandafiru-n trandafirii lui, Cu sâni ca 
două rodii, dintr-odată: „lată un trandafir şi două rodii!" 
Strigai vrăjit, din inima mea toată. Ci mă-nşelam! A-ţi semui 
obrajii Cu trandafirii, o, frumoasă fată şi sâni-ţi tari cu nişte 
biete rodii, Greşeală e! Pentru că, niciodată, Nici trandafirii 
de pe trandafiri, Nici rodiile mândre n-au să poată Să-ţi fie- 
asemeni - căci pe trandafiri Poţi să-i miroşi; pe rodii, ca pe-o 
roadă, Le poţi culege; dar, tu, minunată, Cine-arputea să se 
mândrească, oare, Că te-a atins ori mirosit vreodată? 

Şi iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o 
aruncătură de ochi, la domniţa Strălucire, fata împăratului 
împăraţilor din Ginnistan. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci şi una noapte 
Spuse: 

Şi iacătă, o, surorile mele, tot ce am văzut, dintr-o 
aruncătură de ochi, la domniţa Strălucire, fata împăratului 
împăraţilor din Ginnistan. 

După ce auziră vorbele acestea ale surorii lor, fetele 
strigară vrăjite: 

— Câtă dreptate ai, o, Hassane, să fii îndrăgostit de tânăra 
aceea minunată! Da, pe Allah! Du-ne degrabă la ea, ca s-o 
vedem şi noi, cu ochii noştri! 

Şi Hassan, înseninat în ce priveşte surorile lui, le duse în 
foişorul în care se afla frumoasa Strălucire. Şi ele, când 
văzură frumuseţea ei fără de pereche, sărutară pământul 
dintre mâinile ei şi, după salamalecurile de bun venit, îi 
spuseră: 


— O, fiică a împăratului nostru, de bună seamă că 
întâmplarea ta cu flăcăul, fratele nostru, este 
nemaipomenită! Ci noi toate, câte ne aflăm aici dinaintea ta, 
îţi prorocim fericire în viitor şi te încredinţăm că, toată viaţa 
ta, n-o să ai decât să te mândreşti nespus cu flăcăul acesta, 
fratele nostru şi cu gingăşia purtărilor lui şi cu iscusinţa lui 
la toate şi cu dragostea lui! Gândeşte-te, pe deasupra, că în 
loc să se slujească de un peţitor, ţi-a mărturisit el singur 
dragostea şi nu ţi-a cerut nimica neîngăduit! Iar noi, dacă 
nu am fi încredințate că fetele nu pot să se lipsească de 
bărbaţi, nu am face pe lângă tine, fata împăratului nostru, o 
încercare atâta de îndrăzneață! Lasă-ne, dar, să te mărităm 
cu fratele nostru şi ai să fii mulţumită de el, te încredinţăm 
pe capul nostru! 

Şi, zicând vorbele acestea, aşteptară răspunsul. Ci întrucât 
frumoasa Strălucire nu spunea nici da, nici ba, Boboc-de- 
Trandafir se duse lângă ea, îi luă mâna în a cinci sute 
nouăzeci şi una noapte mâinile ei şi îi zise: 

— Cu îngăduinţa ta, o, stăpână a noastră! Şi se întoarse 
către Hassan şi îi zise: 

— Dă mâna încoace! 

Şi Hassan întinse mâna, iar Boboc-de-Trandafâr i-o luă şi o 
împreună în mâinile ei cu mâna domniţei Strălucire, 
spunându-le la amândoi: 

— Cu voia lui Allah şi întru legea Trimisului lui, vă 
căsătoresc! 

Şi Hassan, fericit peste măsură, ticlui stihurile acestea: 
Hurie, tu, câte minuni îmbini Şi câtă vrajă-ntruchipezi în 
tine! Privindu-ţi chipul neasemuit, Scăldat în apa frumuseţii 
line, Cine-ar putea vreodată să mai uite Strălucitoarele-i 

comori depline? 

Ochi-mi văd minunatu-ţi trup zidit Pe jumătate din rubine 
rare, Pe-a treia parte-l văd alcătuit Din mari gherdane de 
mărgăritare, Pe-a cincea din mosc negru, iar pe-a şasea Din 
ambră, o, tu, aur şi lucoare! 


Printre fecioarele ce s-au născut Din Eva care-a fost întâia 
dată şi printre câte-n raiul cu grădini îşi poartă frumuseţea 
ne-ntinată, Nu este măcar una ce-ar putea Cu tine să se- 
asemuie vreodată! 

Ah, de nu vrei decât să mă ucizi, Atunci nu mă ierta! Aci-s, 
de faţă! Iubirea a ucis sărmani destui! 

Iar dacă vrei să mă întorci la viaţă, Atunci coboară-ţi ochii 
către mine, O, tu, podoabă-a lumilor, măreaţă! 

Şi fetele, când auziră aceste versuri, strigară toate 
deodată, întorcându-se către Strălucire: 

— O, domniţă, oare ai să ne mai cerţi acuma că ţi-am dat 
un flăcău care poate să-şi spună gândurile în versuri atâta 
de frumoase? 

Şi Strălucire întrebă: 

— Este poet? Ele spuseră: 

— De bună seamă! Ticluieşte oricând şi izvodeşte cu o 
uşurinţă minunată cântece şi laude lungi de mii de versuri, 
în care totdeauna pune o simţire foarte caldă! 

Vorbele acestea, care arătau atât de limpede încă un har 
de-al lui Hassan, izbutiră într-un sfârşit să cucerească inima 
proaspetei neveste. Şi se uită la Hassan, zâmbind pe sub 
lungiie-i gene. Şi Hassan, care nu aştepta decât un semn 
din ochii ei, o luă în braţe şi o duse în odaia lui. Şi acolo, cu 
îngăduinţa fetei, descuie ceea ce avea de descuiat şi sparse 
ceea ce avea de spart şi despecetlui ceea ce era pecetluit! 
Şi se dedulci cu de toate, până peste marginile dedulcirii; şi 
ea la fel. Şi, în puţină vreme, gustară amândoi toate 
bucuriile de pe lume. Şi dragostea pentru tinerica domniţă 
se încrustă în inima lui Hassan mai presus de toate 
dragostile. Şi cântă îndelung din toate păsărelele sale! Or, 
mărire lui Allah carele îi împreună în desfătări pe drept- 
credincioşii săi şi nu-şi drămuieşte darurile preafericite! Pe 
tine, Doamne, te preamărim, pe tine te chemăm într-ajutor! 
Îndrumă-ne pe cărarea cea dreaptă, pe cărarea acelora pe 
care i-ai acoperit cu binefacerile tale şi nu pe a acelora care 


au stârnit mânia ta, nici pe calea acelora care umblă în 
rătăcire! 

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte or, Hassan şi 
Strălucire petrecură în felul acesta laolaltă patruzeci de 
zile, în sânul tuturor desfătărilor pe care le dă iubirea. Şi 
cele şapte domniţe, mai cu seamă Boboc-de-Trandafir, se 
străduiră să înnoiască în fiecare zi bucuriile celor doi soţi şi 
să le facă şederea în palatul lor cât de dulce le era cu 
putinţă. Ci, după acele patruzeci de zile, Hassan o văzu în 
vis pe mama lui, care îl dojenea că a uitat-o, pe când biata 
de ea îşi trecea zi şi noapte plângând pe mormântul pe care 
îl zidise pentru el în mijlocul casei. Şi se deşteptă din vis, cu 
lacrimi în ochi şi scoțând nişte suspine de-ţi rupea sufletul! 
Şi cele şapte domniţe, surorile sale, alergară la el când îl 
auziră plângând; şi Boboc-de-Trandafir, mai îndurerată 
decât toate celelalte, o întrebă pe fata împăratului ginnilor 
ce se întâmplase cu soţul ei! Şi Strălucire răspunse: 

— Nu stiu! 

Şi Boboc-de-Trandafir zise: 

— Atunci am să-l întreb pe el care-i pricina tulburării lui! 

Şi îl întrebă pe Hassan: 

— Ce ai, mieluţul meu? 

Şi lacrimile lui Hassan începură să curgă şi mai amarnic; 
şi, până la urmă, îşi povesti visul, jeluindu-se îndelung. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi doua noapte 
spuse: şi, până la urmă, îşi povesti visul, jeluindu-se 
îndelung. Atunci fu rândul blândei Boboc-de-Trandafir să 
plângă şi să bocească, în vreme ce surorile ei spuneau către 
Hassan: 

— Dacă-i aşa, o, Hassan, noi nu putem să te silim să mai 
stai cu noi, nici să te oprim să te întorci în ţara ta, ca să-ţi 
vezi mama cea dragă. le rugăm numai să nu ne uiţi 
niciodată şi să ne făgăduieşti că ai să vii să ne vezi, o dată în 
fiecare an! 


Şi sora lui cea mică, Boboc-de-Trandafir, se aruncă 
sughiţând de plâns la gâtul lui şi, până la urmă, căzu 
leşinată de durere. Şi când îşi veni în simţire, prociti cu jale 
versuri de bun-rămasl şi îşi ghemui capul pe genunchi, 
nevroind să asculte nici o alinare. Şi Hassan începu s-o 
sărute şi s-o mângâie; şi îi făgădui cu jurământ că are să 
vină s-o vadă o dată pe an. Şi, în vremea aceasta, la 
rugămintea lui Hassan, celelalte surori ale sale începură să 
facă pregătirile de călătorie. Şi când totul fu gata, fetele îl 
întrebară: 

— In ce chip vrei să te întorci la Bassra? El spuse: 

— Nu stiu! 

Pe urmă îşi aduse deodată aminte de daireaua năzdrăvană 
pe care o luase de la vrăjitorul Bahram şi pe care era 
întinsă pielea de cocoş. Şi strigă: 

— Pe Allah! Asta-i calea! Da habar nu am cum să mă 
slujesc de ea! 

Atunci Boboc-de-Trandafir, care plângea, îşi şterse o clipă 
lacrimile şi, ridicându-se, îi spuse lui Hassan: 

— O, fratele meu mult-iubit, am să te învăţ eu cum să te 
slujeşti de dairea! 

Şi luă daireaua şi, sprijinind-o pe un şold, se făcu a 

1 La M. A. Salie: 

Deci iată ceasul de pe urmă Cu jalea lui înfricoşată, Cel 
care sufletul ni-l curmă Şi sfarmă bucuria toată. 

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte bate cu degetele în 
pielea de cocoş. Pe urmă îi spuse lui Hassan: 

— Uite, aşa trebuie să faci! Şi Hassan zise: 

— Am priceput, sora mea! 

Şi luă la rându-i daireaua din mâinile fetei, şi bătu în ea în 
chipul în care o văzuse pe Boboc-de-Trandafir, însă cu mai 
multă putere. Şi numaidecât, din toate părţile zărilor, se 
iviră nişte cămile mari şi nişte dro-madere bune de goană şi 
nişte catâri şi nişte cai. Şi toată turma, alergând în galop, se 
orândui, tropotind, într-un şir lung, mai întâi cămilele, pe 
urmă dromade-rele cele sprintene, pe urmă catârii şi caii. 


Atunci cele şapte domniţe aleseră animalele cele mai 
arătoase, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Şi încărcară 
pe cele pe care le aleseseră grămezi întregi de daruri 
scumpe şi haine şi zaherea de drum. Şi puseră pe spinarea 
unei dromadere mari un palanchin falnic cu două locuri, 
pentru cei doi soţi. Şi atunci începură să-şi ia bun-rămas. 
Oh, ce jale! Biată Boboc-de-Trandafir, ce tristă erai şi cum 
mai plângeai! Cum ţi se rupea inima ta de soră, când îl 
îmbrăţişai pe Hassan, care pleca împreună cu fata 
împăratului! Şi cum mai suspinai ca o turturea despărțită 
năprasnic de soţiorul ei! Ah, tu nu ştiusei până acum, o, 
dulce Boboc-de-Trandafir, câtă amărăciune zace în cupa 
despărțirii! Şi nici nu gândeai că preaiubitul tău Hassan, a 
cărui fericire o pregăteai, o, tu, cea plină de duioşie, avea să 
fie smuls atâta de curând de la dragostea ta! Ci ai să-l mai 
vezi, fii încredinţată! Linişteşte-ţi, dar, sufletul scump şi 
înseninează-ţi ochii! De-atâta plânset, obrajii tăi, din 
trandafirii cum erau, s-au făcut ca florile de granată! 
Curmă-ţi plânsetele, Boboc-de-Trandafir, linişteşte-ţi 
sufletul scump şi înseninează-ţi ochii! Ai să-l vezi iarăşi pe 
Hassan, întrucât aşa vrea ursita! 

Or, iacătă caravana pornind la drum, în vâlvora ţi-petelor 
sfâşietoare ale despărțirii şi pierind în depărtări, pe când 
Boboc-de-Trandafir se prăbuşea iarăşi rară de simţire. Şi 
iute ca pasărea, caravana străbătu munţi şi văi, câmpii şi 
pustiuri şi, cu voia lui Allah, care îi menise bună pace, sosi 
fără de necaz la Bassra. 

Când ajunseră la uşa casei, Hassan o auzi pe maică-sa cum 
gemea şi cum plângea cu jale lipsa fiului ei; şi ochii lui 
Hassan se umplură de lacrimi; şi atunci flăcăul bătu în uşă. 
Şi glasul zdrobit al bietei bătrâne întrebă dinlăuntru: 

— Cine este la uşă? 

Şi Hassan zise: 

— Deschide-ne! 

Şi bătrâna, tremurând pe bietele ei picioare, veni şi 
deschise uşa şi, măcar că privirile-i erau slăbite de lacrimi, 


îl cunoscu pe fiul ei Hassan. Atunci suspină o dată adânc şi 
căzu leşinată! Şi Hassan îi dădu toate îngrijirile cu putinţă, 
ajutat de soţia lui şi o făcu să-şi vină în fire. Atunci i se 
aruncă la piept şi o sărută cu drag, plângând de bucurie. Şi, 
după cele dintâi revărsări ale inimilor, Hassan îi spuse 
mamei sale: 

— O, mamă, iat-o pe fiica ta, soţia mea, pe care ţi-o aduc ca 
să te slujească! 

Şi bătrâna o privi pe Strălucire şi, dacă o văzu atâta de 
frumoasă, rămase înmărmurită şi gata-gata să-şi piardă 
minţile. Şi îi spuse: 

— Oricine ai fi, fata mea, fii binevenită în casa aceasta pe 
care o luminezi! 

Şi îl întrebă pe Hassan: 

— Fiul meu, cum o cheamă pe soţia ta? El răspunse: 

— Strălucire, o, maică a mea! 

A cinci sute nouăzeci şi doua noapte ea zise: 

— O, ce nume potrivit! Tare bine a mai fost călăuzit cine ţi- 
a găsit numele acesta, o, fiică a binecuvântării! 

Şi o luă de mână şi şezu jos lângă ea pe chilimul cel vechi 
din casă. Şi Hassan atunci începu să-i povestească mamei 
sale toată povestea lui, de la plecarea cea neaşteptată până 
la întoarcerea îndărăt la Bassra, fară a uita nici un 
amănunt. Şi maică-sa rămase uluită de ce auzea, până 
peste marginile uluirii şi nu mai ştia ce să facă spre a cinsti, 
după fala ei, pe fata împăratului împăraţilor din Ginnistan. 

Or, de început alergă în suk să cumpere tot soiul de 
bucate, dintre cele mai alese; şi pe urmă se duse la sukul de 
mătăsuri şi cumpără zece rochii minunate, tot ce se afla mai 
scump la neguţătorii cei mari; şi le aduse soţiei lui Hassan şi 
o înveşmântă cu ele, punându-i-le pe toate zece deodată, 
una peste alta, ca să-i arate în felul acesta că nimica nu este 
prea mult pentru fala şi pentru harurile ei. Şi o sărută de 
parcă ar fi fost chiar fata sa. Şi începu pe urmă să-i 
gătească nişte mâncăruri nemaipomenite şi nişte prăjituri 
fără de seamăn pe lume. Şi nu precupeţi nimic spreao 


mulţumi, copleşind-o cu bunătăţi şi cu cele mai gingaşe 
îngrijiri. După care se întoarse către fiul său şi îi spuse: 

— Nu ştiu, Hassane, da eu tare socot că Bassra nu este o 
cetate vrednică de stepena soţiei tale; şi ar fi mai bine 
pentru noi, din toate privinţele, dacă ne-am duce să trâim la 
Bagdad, Cetatea Păcii, sub aripa cea ocrotitoare a califului 
Harun Al-Raşid. Şi-apoi, o, fiul meu, iacătă-ne că am ajuns 
dintr-odată prea bogaţi şi tare mă tem că dacă am rămâne 
la Bassra, unde toată lumea ne ştie de oameni săraci, am 
trage asupra noastră lua-rea-aminte a tuturora, într-un chip 
bănuielnic şi s-ar putea să fim învinuiți, din pricina 
bogățiilor noastre, că ne-am îndeletnici cu alchimia! Cel mai 
bine, după credinţa mea, este să plecăm cât mai curând la 
Bagdad, unde, de la început, ne-am da drept nişte bogătani 
ori nişte emiri de departe! 

Şi Hassan îi răspunse mamei sale: 

— Gândul tău este minunat! 

Şi se ridică pe clipă pe dată şi vându lucrurile şi casa. 
După care luă daireaua cea vrăjită şi bătu în pielea de 
COCos. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi treia noapte 
spuse: 

După care luă daireaua cea vrăjită şi bătu în pielea de 
cocos. Şi numaidecât, din adâncul văzduhurilor, se şi iviră 
dromaderele cele mari, care veniră şi se rânduiră de-a 
lungul casei. Şi Hassan şi mama lui Hassan şi soţia lui 
Hassan luară ce păstraseră mai de soi dintre lucrurile grele 
ca preţ şi uşoare ca greutate, şi, suindu-se în palanchin, 
îndemnară dromaderele la drum. Şi în mai puţină vreme 
decât ar trebui spre a osebi mâna dreaptă de mâna stângă, 
ajunseră pe malurile 'Tigrului, la porţile Bagdadului. Şi 
Hassan o luă înainte şi se duse să caute un misit pe care îl 
puse să-i cumpere, la preţul de o sută de mii de dinari, un 
palat cât mai falnic de pe la vreun vizir dintre vizirii 


califului. Şi, fără de zăbavă, le duse acolo pe mama şi pe 
soţia sa. Şi împodobi palatul cu un belşug strălucit şi 
cumpără robi şi roabe şi băieţi hadâmbi. Şi nu precupeţi 
nimic pentru ca strălucirea saraiului să fie a cinci sute 
nouăzeci şi treia noapte cea mai falnică din toată cetatea 
Bagdadului. 

Căpătuit în felul acesta, Hassan duse de atunci, în Cetatea 
Păcii, o viaţă tare huzurită, împreună cu Strălucire, soţia 
lui, înconjurați amândoi de îngrijirile pricepute ale 
preacinstitei bătrâne mame, care se străduia în fiecare zi să 
născocească o mâncare nouă şi să gătească felurite alte 
mâncăruri de care afla de pe la vecinele ei, mâncăruri care 
se osebeau cu mult de bucatele de la Bassra; căci la Bagdad 
se găteau fel de fel de mâncăruri ce nu se puteau izbuti în 
nici o altă parte de pe faţa pământului. Încât, după nouă 
luni de viaţa minunată şi de hrană aleasă ca aceea, soţia lui 
hassan născu în tihnă doi băieţei gemeni, ca nişte lune. Şi 
pe unul îl numiră Nasser, iar pe celălalt îl numiră Manssur. 

Or, când trecu anul, în mintea lui Hassan se deşteptă dorul 
după cele şapte domniţe şi simţi chemarea jurământului pe 
care îl făcuse faţă de ele. Şi fu cuprins aprig de dorinţa de a 
o vedea mai ales pe Boboc-de-Trandafir, sora lui. Îşi făcu 
aşadar pregătirile cerute de călătoria aceea, cumpără 
pânzeturile cele mai scumpe şi lucrurile cele mai frumoase, 
vrednice să fie duse ca daruri, pe care le găsi în Bagdad şi 
în tot Irakul şi îi împărtăşi mamei sale ce gând avea, 
adăugând: 

— Câtă vreme am să lipsesc, vreau să te îndemn, până 
peste marginile îndemnării, numai atâta: să păstrezi cu 
mare grijă mantia de pene a soţiei mele Strălucire, pe care 
am ascuns-o în locul cel mai tainic din casă. Întrucât, o, 
maică a mea, să ştii bine că dacă soţia mea scumpă ar avea 
prilejul, spre marea noastră nenorocire, de a vedea mantia 
aceea, şi-ar aduce numaidecât aminte de deprinderea ei 
dintâi, care-i pornirea de a zbura ca păsările şi nu s-ar 
putea opri să-şi ia zborul de aici, măcar că poate inima n-ar 


lăsa-o! Aşa că ia seama bine, o, maică a mea, să nu care 
cumva să-i arăţi mantia aceea! Căci dacă s-ar întâmpla o 
asemenea năprasnă, eu, fără de nici o îndoială, ori aş muri 
de mâhnire, ori m-aş omori! Te mai sfătuiesc, pe deasupra, 
s-o îngrijeşti bine, întrucât este alintată şi-i deprinsă 
răsfăţat şi să nu pregeţi s-o slujeşti tu însăţi, mai degrabă 
decât slujnicele, care nu stiu ca tine ce se cade şi ce nu se 
cade, ce se potriveşte şi ce nu se potriveşte, ce este gingaş 
şi ce este necioplit. Şi mai cu seamă, o, maică a mea, să nu 
care cumva s-o laşi să facă un pas afară din casă, nici măcar 
să-şi scoată capul pe fereastră, necum să iasă pe terasă; 
căci tare mă tem că largul văzduhului şi vineţeala cerului ar 
ispiti-o în vreun fel, cine ştie unde. Încât iacătă, astea-s 
sfaturile mele! Şi dacă vrei să mor, nu ai decât să nu ţii 
seama de ele! 

Şi mama lui Hassan răspunse: 

— Feri-m-ar Allah să nu te ascult, o, copilul meu! Să ne 
rugăm în numele Profetului! Că doar n-oi fi înnebunit, ca să 
am trebuinţă de atâtea îndemnuri, ori ca să încalc cea mai 
mică poruncă a ta! Du-te, dar, în pace, Hassan, şi linişteşte- 
ţi sufletul! Şi când te-i întoarce, cu voia lui Allah, nu ai decât 
s-o întrebi pe Strălucire dacă totul s-a petrecut aşa cum ai 
vrut tu! Ci şi eu, la rându-mi, vreau să-ţi cer un lucru, o, 
copile al meu şi anume să nu-ţi lungeşti şederea departe de 
noi mai mult decât răstimpul trebuitor cât să te duci şi să te 
întorci, după un scurt popas la cele şapte domniţe! 

Asa îşi vorbiră între ei Hassan şi mama lui Hassan. Şi nu 
ştiau ce le păstrează necunoscutul în cartea ursitei, atunci 
când frumoasa Strălucire asculta toate vorbele pe care şi le 
spuneau ei şi pe care ea şi le însemna în minte! 

Or, aşadar, Hassan îi făgădui mamei sale că nu are să 
lipsească decât răstimpul trebuitor şi îşi luă bun-rămas a 
cinci sute nouăzeci şi patra noapte de la ea şi se duse să o 
sărute pe Strălucire, soţia lui şi pe cei doi fii ai săi, Nasser şi 
Manssur, care sugeau la sânul mamei lor. După care bătu în 
pielea de cocoş a dairalei. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a cinci sute nouăzeci şi patra noapte 
spuse: 

După care bătu în pielea de cocoş a dairalei şi încăleca pe 
dromadera cea sprintenă, care se înfăţişă numaidecât, după 
ce îi mai spuse mamei sale încă o dată toate sfaturile acelea, 
şi-i sărută mâna. Pe urmă îşi îndemnă dromadera 
îngenuncheată, care se ridică numaidecât pe cele patru 
picioare ale ei şi care mai degrabă zbură prin văzduh decât 
alergă pe pământ, aruncându-şi picioarele în vânt şi 
mistuind depărtările sub paşii ei. Şi în curând nu fu decât 
un punct în zare. 

Or, chiar că nu este de nici un folos să mai spunem cu ce 
mare bucurie fu întâmpinat Hassan când ajunse la cele 
şapte domniţe şi mai cu seamă ce fericită fu Boboc-de- 
Trandafir şi cum împodobiră ele palatul cu ghirlande de 
flori şi cum îl luminară. Mai degrabă să-l lăsăm să 
povestească surorilor lui toate despre câte are de povestit, 
mai ales despre naşterea celor doi băieţi gemeni ai lui, 
Nasser şi Manssur; să-l lăsăm, pe deasupra, să se desfete 
cu ele la vânătoare şi la jocuri; şi faceţi-mi i ' cinstea, o, 
preacinstiţilor şi preamărinimoşilor ascultători ce mă 
înconjurați, de a vă întoarce cu mine îndărăt la saraiul lui 
Hassan, în Bagdad, unde am lăsat-o pe bătrâna sa mamă şi 
pe Strălucire, soţia lui. Îngăduiţi-mi hatârul acesta, o, 
domnii mei cei cu mână darnică şi aveţi să vedeţi şi să auziţi 
ceea ce preacinstitele voastre urechi şi preaminunaţii voştri 
ochi niciodată în viaţa lor nici n-au mai auzit, nici n-au mai 
pomenit, nici nu şi-au închipuit! Şi coboare asupră-vă 
binecuvântările Atoateîmpărţitorului şi cele mai alese din 
huzururile lui. Ascultaţi-mă cu luare-aminte, o, stăpânii mei! 

Aşadar, o, preafalnicule, după ce Hassan plecă, Strălucire, 
soţia lui, nu se îndepărtă şi n-o părăsi nici o clipită pe mama 
lui Hassan; şi tot aşa, vreme de două zile. Ci în dimineaţa 


celei de a treia zile, Strălucire sărută mâna bătrânei, 
urându-i ziuă bună şi îi spuse: 

— O, maică a mea, tare aş vrea să mă duc la hammam, 
după atâta vreme de când nu m-am mai îmbăiat din pricina 
alăptării lui Nasser şi a lui Manssur! 

Şi bătrâna spuse: 

— Ya Allah! O, ce vorbe necugetate, fata mea! Cum să te 
duci la hammam, o, păcatele noastre? Au tu nu ştii că şi eu 
şi tu suntem nişte străine, care nu cunoaştem hammamurile 
din cetatea aceasta? Şi cum ai putea să mergi acolo fără a fi 
însoţită de bărbatul tău, care s-ar duce înaintea ta, să-ţi 
arvunească mai întâi o odaie şi să se încredinţeze că totul 
este curat acolo înlăuntru şi că din tavan nu cad nici libărci, 
nici tarhani, nici alţi gândaci! Or, soţul tău este plecat 
acuma, iar eu nu ştiu pe nimeni care ar putea să-i ţină locul 
într-o împrejurare atâta de însemnată ca aceasta; şi nu pot 
nici să te însoțesc măcar eu, din pricina vârstei mele 
înaintate şi a slăbiciunii mele! Dar, fata mea, dacă vrei, am 
să-ţi încălzesc nişte apă chiar aici şi am să te lau şi să te 
scald de minune în hammamul din casa noastră! Că am 
chiar tot ce îmi trebuie pentru aceasta şi chiar am primit 
ieri o cutie cu praf de Alep îmbălsămat şi nişte ambră şi 
nişte alifie de curăţat părul de pe picioare, A cinci sute 
nouăzeci şi patra noapte şi nişte henneâ! Aşa încât, fata 
mea, poţi să fii liniştită în această privinţă. Are să fie 
minunat! Ci Strălucire răspunse: 

— O, stăpână a mea, de când oare nu li se mai dă femeilor 
îngăduinţa de a se scălda la hammam? Pe Allah! Dacă i-ai fi 
spus una ca asta fie şi unei roabe, nici ea n-ar fi îndurat şi, 
decât să mai rămână în casa voastră, i-ar fi cerut mai 
degrabă să fie vândută în suk, la mezat! Ci, o, stăpâna mea, 
ce necugetaţi sunt bărbaţii care îşi închipuie că toate 
femeile sunt la fel şi că trebuie să te porţi faţă de ele cu o 
mie de popreli, care mai de care mai vajnice, ca să le 
împiedice să facă lucruri oprite! Ci tu de bună seamă că ştii 
că atunci când o femeie este întru totul hotărâtă să facă un 


lucru, găseşte ea cumva mijlocul de a-şi ajunge ţinta, în 
pofida tuturor opreliştilor şi nimic nu poate s-o împiedice în 
vrerile ei, de-ar fi ele oricât de peste putinţă de înfăptuit şi 
oricât de pline de necazuri! Of! Vai de tinereţea mea! Sunt 
bănuită, şi nimeni nu mai are nici o credinţă în cinstea mea! 
Şi nu mi-a mai rămas decât să mor! 

Şi, spunând vorbele acestea, începu să verse lacrimi 
amare, să suspine şi să-şi cheme asupra capului năpastele 
cele mai negre! 

Atunci mama lui Hassan, până la urmă, se lăsă înduioşată 
de plânsetele şi de văicărelile ei, pricepând de altminteri că 
nu mai avea nici o putinţă de aci înainte s-o mai întoarcă pe 
Strălucire de la gândul ei. Se ridică, dar, în ciuda anilor cei 
mulţi şi a opreliştii poruncite de fiul său şi pregăti tot ce era 
de trebuinţă pentru îmbăiere, atât rufe curate cât şi 
parfumuri. Pe urmă spuse către Strălucire: 

— Gata, fata mea! Hai să mergem şi nu mai sta tristă! Şi să 
ne izbăvească Allah de mânia soţului tău! 

> t şi ieşi cu ea din sărai şi o însori la cel mai vestit 
hammam din cetate. 

Ah! Ce bine ar fi făcut mama lui Hassan dacă nu s-ar fi 
lăsat înduplecată de planşetele Strălucirii şi dacă n-ar fi 
trecut pragul acelui hammam! Dar cine poate să citească în 
cartea ursitelor, afară de Singurul-Atoatevăzător? Şi cine 
poate să spună de mai înainte ce se bizuie să facă între doi 
paşi de drum? Ci noi, care suntem musulmani, credem şi ne 
punem nădejdea în vrerea Celui-de-Sus! Şi rostim: „Nu este 
alt dumnezeu decât numai unul Allah, şi Mahomed este 
trimisul lui Allah!" Rugaţi-vă în numele Profetului, o, drept- 
cre-dinciosilor luminaţi ascultători ai mei! 

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, 
care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în 
hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la 
intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de 
minunare, atâta de uluite fiind de frumuseţea ei. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Când frumoasa Strălucire, urmând-o pe mama lui Hassan, 
care ducea legătura în care se aflau rufele curate, intră în 
hammam, femeile ce se aflau culcate în sala cea mare de la 
intrarea din mijloc scoaseră cu toate deodată un strigăt de 
minunare, atâta de uluite fiind de frumuseţea ei. 

Şi nu le mai slăbiră din ochi! Or, dacă aşa le fu ui 'i mirea 
când tânăra nevastă era încă învăluită cu izarul şi cu 
iaşmacul ei, care nu le fu năucirea atunci când, după a cinci 
sute nouăzeci şi cincea noapte ce se dezbrăcă, Strălucire 
rămase într-un sfârşit goală de tot! O, harpă a regelui Daud, 
care îl vrăjea pe Saul leul; şi tu, fiică a pustiei, iubită a lui 
Antara, viteazul cel cu păr cârlionţat, o, fecioară Abia cea cu 
şolduri frumoase, care stârneai în lung şi în lat, 
încăierându-le, toate triburile Arabiei; şi tu, Sett Budur, 
fiică a sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur şi El- 
Kussur, tu, cea care cu ochii tăi de jar ai tulburat până peste 
poate ginnii şi efriţii; şi tu, şopot al izvoarelor; şi tu, cântec 
primăvăratic de păsărele. 

— Ce mai însemnați voi faţă de goliciunea gazelei 
acesteia? Mărire lui Allah carele te-a zămislit, o, Strălucire 
şi carele a împerecheat în trupul tău de slavă rubinele şi 
moscul, chihlimbarul străcurat şi mărgăritarele, o, tu, cea 
întru totul de aur! 

Aşa încât femeile din hammam, ca s-o privească mai în 
voie, îşi lăsară scalda şi tihna şi se ţinură pe urmele ei pas 
cu pas. Şi zvonul despre farmecele ei se răspândi 
numaidecât din hammam în toată vecinătatea şi, într-o 
clipită, sălile fură năpădite, de nici nu se mai putea trece 
prin ele, de femeile aduse de dorinţa de a o vedea pe acea 
minune de frumuseţe. Şi, printre acele femei necunoscute, 
tocmai se afla şi o roabă de-a soţiei califului harun Al-Rasid, 
sultana El-Sett Zobeida. Şi acea roabă tânără, pe numele ei 


Tohfa, rămase încă şi mai uluită decât toate celelalte femei 
de frumuseţea desăvârşită a acelei lune vrăjite; şi, cu ochii 
larg deschişi, înmărmuri în rândul dintâi, privind-o cum se 
scaldă în havuz. Şi după ce Strălucire îşi sfârşi scalda şi se 
îmbrăcă, micuța roabă nu putu face altceva decât să se ia 
pe urmele ei, afară din hammam, trasă după Strălucire ca 
de o piatră de magnet şi începu să meargă în spatele ei pe 
uliţă, până ce Strălucire şi mama lui Hassan ajunseră la 
casa lor. Atunci tânăra roabă Tohfa, neputând să intre în 
palat, se mulţumi să-şi ducă degetele la buze şi să-i trimită 
frumoasei Strălucire, odată cu un trandafir, un sărut 
răsunător. Dar, spre nenorocul ei, hadâmbul de la poartă 
văzu trandafirul şi sărutul şi, mâniat până peste poate, 
începu să-i arunce nişte înjurături înfricoşătoare, bulbu- 
cându-şi ochii; lucru care o hotări pe Tohfa, însă cu suspine, 
să ia calea îndărăt. Şi se întoarse la saraiul califului, unde se 
duse degrabă la stăpâna ei, Sett Zobeida. 

Or, Sett Zobeida văzu că roaba ei cea dragă era galbenă 
toată la chip şi tare tulburată; şi o întrebă: 

— Oare unde ai fost, o, drăguţa mea, de mi te-ai întors în 
starea aceasta de tulburare şi atâta de galbenă la chip? 

Ea spuse: 

— La hammam, o, stăpâna mea! Ea întrebă: 

— Şi ce ai văzut oare la hammam, Iohfa a mea, de mi te-ai 
întors atâta de răvăşită şi cu nişte ochi atâta de topiţi? 

Ea răspunse: 

— O, stăpâna mea, da cum nu mi s-ar topi şi ochii şi 
sufletul şi cum nu mi-ar năpădi în inimă dorul după aceea 
care mi-a răpit minţile? 

Sett Zobeida începu să râdă şi zise: 

— Ce-mi descânţi tu, o, 'Tohfa şi despre ce îmi vorbeşti? Ea 
spuse: 

— Care flăcău gingaş, sau care fetişcană, care cerb, sau 
care gazelă, o, stăpână a mea, s-ar putea asemui vreodată 
cu farmecele şi frumuseţea ei? 

Sett Zobeida spuse: 


— O, nebuno de Tohfa, vrei să te hotărăşti odată să-mi spui 
cum 0 cheamă? 

Ea spuse: 

— Nu ştiu, o, stăpână a mea! Ci, o, stăpâna mea, îţi jur pe 
multele binefaceri cu care m-ai coperit! Nici o făptură de pe 
faţa pământului, în vremile apuse, în vremile a cinci sute 
nouăzeci şi cincea noapte de azi, ori în vremile care vor 
veni, nu se poate asemui cu ea! Tot ce ştiu despre ea este că 
locuieşte într-un sărai de pe malul Tigrului şi care are o 
poartă mare în partea dinspre cetate şi o altă poartă în 
partea dinspre apă. Şi, pe deasupra, am auzit la hammam 
că ar fi soţia unui negustor bogat pe care îl cheamă Hassan 
Al-Bassri! Ah, stăpâna mea, dacă mă vezi tremurând toată 
dinaintea ta, nu-i doar de tulburarea pricinuită de 
frumuseţea ei, ci şi de teama care m-a cuprins gândind la 
urmările năprasnice care s-ar stârni când, din nenorocire, 
stăpânul nostru califul ar auzi de ea. De bună seamă că ar 
pune să-i fie omorât soţul şi, în pofida tuturor legilor 
dreptăţii, ar lua-o de soţie pe tânăra aceea vrăjită! Şi în 
felul acesta şi-ar vinde toate bunurile nepreţuite ale 
sufletului său nemuritor, pentru stăpânirea vremelnică a 
unei făpturi, e drept, frumoase, dar pieritoare! 

La vorbele acestea ale micuţei roabe Tohfa, Sett Zobeida, 
care o ştia cât de înţeleaptă şi de cumpănită la vorbă este 
de obicei, fu nespus de uluită şi îi zise: 

— Ci, o, Tohfa, eşti măcar pe deplin încredinţată că n-ai 
văzut cumva numai în vis o asemenea minune de 
frumuseţe? 

Ea răspunse: 

— Mă jur pe capul şi pe picioarele supunerii pe care o 
datorez bunătăţii tale faţă de mine, o, stăpâna mea! După 
ce am văzut-o, i-am şi aruncat un trandafir şi o sărutare 
acelei copilandre cum nici o ţară şi nici un tărâm, nici la 
arabi, nici la turci, nici la persani, n-a mai văzut una 
asemenea! 

Şi Sett Zobeida atunci strigă: 


— Pe viaţa strămoşilor mei cei neprihăniţi! Trebuie să văd 
şi eu acea nestemată fără de pereche şi să mă minunez şi 
eu de ea, cu ochii mei amândoi! 

Şi pe dată porunci să vină spătarul Massrur şi îi zise. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi pe dată porunci să vină spătarul Massrur şi îi zise, după 
ce spătarul sărută pământul dintre mâinile ei: 

— O, Massrur, du-te cât mai degrabă la saraiul cel cu două 
porţi, una care dă către Tigru şi alta care se află în partea 
din către cetate! Şi acolo s-o cauţi pe copilandra care 
locuieşte în palatul acela şi s-o aduci la mine! Altminteri îţi 
pierzi capul! 

Şi Massrur răspunse: 

— A asculta este a te supune! 

Şi ieşi, cu capu-naintea picioarelor şi alergă la palatul cu 
pricina, care, într-adevăr, era palatul lui Hassan. Şi ajunse 
la poarta cea mare şi trecu pragul pe dinaintea hadâmbului, 
care îl cunoscu şi se temeni dinainte-i până la pământ. Şi 
ajunse la uşa de intrare, în care bătu. 

Numaidecât veni să deschidă însăşi bătrâna mamă a lui 
Hassan. Şi Massrur intră în odaia de la intrare, şi îi ură 
bună pace bătrânei. Şi mama lui Hassan îi răspunse la 
salamalec şi îl întrebă: 

— Ce doreşti? El spuse: 

— Eu sunt Massrur, spătarul! M-a trimis aici El-Saieda 
Zobeida, fiica lui El-Kassem, soţia lui Al-Emir Al-Mumenin 
Harun Al-Rasid, al şaselea urmaş al lui Al 7 j abbas, moşul 
Profetului (asupra-i fie pacea lui Allah şi binecuvântările 
sale!). Şi am venit s-o iau cu mine la palat, la stăpâna mea, 
pe tânăra cea frumoasă care locuieşte în casa aceasta! 

A cinci sute nouăzeci şi şasea noapte la vorbele lui 
Massrur, mama lui Hassan, înspăimântată şi tremurând, 
strigă: 


— O, Massrur, noi suntem străine aici, iar fiul meu, soţul 
acelei tinere, lipseşte, este plecat în călătorie! Şi, înainte de 
a pleca, anume mi-a poruncit să n-o las pe soţia lui să iasă 
din casă, nici cu mine, nici cu altcineva şi pentru nimica-n 
lume! Şi tare mi-e teamă că, dacă aş lăsa-o să iasă, s-ar 
întâmpla cine ştie ce necaz, din pricina frumuseţii ei, care l- 
ar sili pe fiul meu, când s-o întoarce acasă, să-şi facă 
moarte! Te rugăm, dar, fierbinte, o, preabunule Massrur, 
fie-ţi milă de jalea noastră şi nu ne cere un lucru care este 
mai presus de voinţa noastră şi de putinţa noastră de a ţi-l 
împlini! 

Massrur răspunse: 

— Nu-ţi fie frică de nimic, buna mea stăpână! Fii 
încredinţată că nici un necaz nu are să i se întâmple tinerei. 
Este vorba numai ca stăpâna mea Sett Zobeida s-o vadă pe 
această tânără frumuseţe, spre a se încredința cu ochii ei 
dacă faima nu-i înfloreşte cumva podoaba farmecelor şi a 
strălucirii. De altminteri, nu-i acum întâia dată când sunt 
însărcinat cu asemenea solie; şi te pot încredința că nu o să 
aveţi, niciuna, nici alta, vreo pricină să vă căiţi că v-aţi 
supus unei dorinţe ca aceasta, ba dimpotrivă! Şi, mai mult 
încă: aşa cum am să vă duc ferite de orice primejdie 
dinaintea stăpânei noastre Sett Zobeida, tot aşa mă 
îndatorez să vă aduc îndărăt, întregi şi nevătămate, la casa 
voastră! 

Când mama lui Hassan văzu în felul acesta că orice 
împotrivire este zadarnică, ba chiar primejdioasă, îl lăsă pe 
Massrur în odaia de intrare şi se duse s-o îmbrace pe 
Strălucire şi s-o gătească; şi, tot aşa, să-i îmbrace pe cei doi 
micuţi, Nasser şi Manssur. Şi îi luă pe băieţei câte unul pe 
fiecare braţ şi îi spuse Strălucirei: 

— De vreme ce trebuie să ne plecăm dinaintea dorinţei 
stăpânei El-Sett Zobeida, atunci hai să mergem la ea 
împreună! 

Şi trecu cea dintâi în odaia de intrare şi îi spuse lui 
Massrur: 


— Suntem gata! 

Şi Massrur ieşi şi deschise drumul, urmat de mama i! lui 
Hassan, care îi ducea pe cei doi copilaşi, urmată la rându-i 
de Strălucire, învăluită cu totul în vălurile ei. Şi Massrur le 
duse aşa la palatul califului, până dinaintea jeţului cel scund 
şi larg pe care şedea falnică, tolănită într-un peş, El-Saieda 
Zobeida, înconjurată de liota ei de roabe şi de cadâne, 
printre care, în rândul dintâi, se afla micuța Tohfa. 

Atunci mama lui Hassan, după ce îi trecu pe cei doi copilaşi 
în braţele Strălucirei, care sta învăluită în izarul şi în 
iaşmacul ei, sărută pământul dintre mâinile mândrei Sett 
Zobeida şi, după salamalec, făcu temeneaua cuvenită. Şi 
Sett Zobeida îi răspunse la salamalec, îi întinse mâna, pe 
care bătrâna o duse la buze şi o rugă să se ridice. Pe urmă 
se întoarse înspre soţia lui Hassan şi îi zise: 

— O, binevenito, pentru ce nu-ţi dai jos iaşmacul? Aici nu 
se află nici un bărbat! 

Şi făcu un semn către Iohfa, care se apropie de Strălucire 
numaidecât, îmbujorându-se şi atinse mai întâi pulpana 
izarului, ducându-şi apoi la buze şi la frunte degetele cu 
care pipăi izarul. Pe urmă o ajută pe Strălucire să-şi dea jos 
izarul şi îi ridică apoi iaşmacul de pe faţă. 

O, Strălucire! Nici luna când iese din nor în deplinătatea 
ei, nici soarele în toată strălucirea lui, nici dulcea legănare 
a ramului în calda adiere a primăverii, nici boarea 
amurgului, nici sclipirea izvorului, nimic din tot ce farmecă 
fie văzul, fie auzul, fie mintea oamenilor, A cinci sute 
nouăzeci şi şaptea noapte n-ar fi putut, aşa cum ai făcut tu, 
să răpească minţile celor ce te priviră! De strălucirea 
frumuseţii tale întregul sărai se lumină şi străluci! De 
bucuria vederii tale inimile zburdau ca nişte miei şi 
dănţuiau în piepturi! lar nebunia bântuia prin toate 
capetele! lar roabele se uitau la tine înmărmurite şi 
şuşoteau: „O, Strălucire!" Ci noi, ascultători ai mei, să 
spunem: „Mărire Aceluia carele a zămislit trupul femeii ca 


pe un crin într-o vale şi l-a dăruit drept-credincioşilor săi ca 
pe un semn din rai!" 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Ci noi, ascultători ai mei, să spunem: „Mărire Aceluia 
carele a zămislit trupul femeii ca pe un crin într-o vale şi l-a 
dăruit drept-credincioşilor săi ca pe un semn din rai!" 

După ce îşi veni în fire din uluiala care o năpădise, Sett 
Zobeida se ridică de pe jeţul ei şi se apropie de Strălucire, 
pe care o cuprinse în braţe şi o strânse la piept, sărutând-o 
pe ochi. Pe urmă o pofiti să stea jos lângă ea pe jeţul cel larg 
şi îşi scoase, spre a i-o petrece Strălucirei pe după gât, o 
salbă făcută din două şire de mărgăritare mari, pe care o 
purta de când se măritase cu Al-Rasid. Pe urmă îi zise: 

— O, sultană a încântărilor, chiar că roaba meaTohfa s-a 
înşelat când mi-a vorbit de frumuseţea ta! Căci frumuseţea 
ta este mai presus de toate cuvintele! Ci ia spune-mi, o, 
desăvârşito, ştii să dănţuieşti, ori să cânţi fie din gură, fie 
din vreo lăută? Întrucât, atunci când cineva este ca tine, 
străluceşte în toate privinţele! 

Strălucire răspunse: 

— Chiar că nu ştiu deloc, o, stăpână a mea, nici să 
dănţuiesc, nici să cânt, nici din gură, nici din lăută ori din 
țimbale; şi nu mă pricep la niciuna dintre câte le ştiu de 
obicei femeile tinere! Insă, trebuie să-ţi spun, am şi eu un 
dar, care poate că are să ţi se pară minunat: pot să zbor 
prin văzduhuri, ca păsările! 

La vorbele acestea ale Strălucirei, toate femeile se 
minunară: 

— O, ce fermecătorie! O, ce minunăţie! lar Sett Zobeida 
spuse: 

— Cum aş putea, o, fermecătoare, măcar că sunt peste 
poate de uimită, să şovăiesc a te crede înzestrată cu un 
atare dar? Au nu eşti tu mai minunată decât lebedele şi mai 


uşoară privirilor noastre decât păsările? Ci, dacă vrei să ne 
duci inimile după tine, ai să te învoieşti a face înaintea 
ochilor noştri dovada unui zbor fără aripi? 

Ea spuse: 

— Tocmai că, o, stăpână a mea, am şi aripi; ci ele nu se mai 
află la mine! Aş putea totuşi să le capăt, dacă aşa ţi-ar fi 
voia! Pentru aceasta, nu ai decât să-i ceri mamei soţului 
meu să-mi aducă mantia mea de pene! 

Numaidecât Sett Zobeida se întoarse către mama lui 
Hassan şi îi spuse: 

— O, preacinstită bătrână, maică a noastră, vrei să te duci 
să ne aduci mantia aceea de pene, ca să văd şi eu cum se 
slujeşte de ea fiica ta cea încântătoare? 

Şi biata femeie gândi: „lacătă-ne pe toţi pierduţi fără de 
scăpare! Când are să-şi vadă mantia de pene, are să i se 
trezească în minte deprinderea ei dintru începuturi şi 
numai Allah ştie ce are să se mai întâmple!" Şi răspunse cu 
glas tremurat: 

— O, stăpână a mea, fata mea Strălucire este tulburată de 
măreţia ta şi nu mai ştie ce vorbeşte! S-a pomenit oare a 
cinci sute nouăzeci şi şaptea noapte să poarte cineva 
vreodată haine de pene, când asemenea soi de veşminte nu 
li se potrivesc decât păsărilor? 

Ci Strălucire îi curmă vorba şi spuse către Sett Zobeida: 

— Pe viaţa ta, o, stăpână a mea, mă jur ţie că mantia mea 
de pene este închisă într-un sipet ascuns în casa noastră! 

Atunci Sett Zobeida îşi scoase de la mână o brățară 
scumpă, care preţuia cât toate vistieriile lui Khosroe şi ale 
lui Kaissar şi o întinse mamei lui Hassan, spunând: 

— O, maică a noastră, viaţa mea este în mâinile tale! Mă 
rog ţie din inimă să te duci acasă şi să ne aduci mantia 
aceea de pene, numai ca s-o vedem şi noi o dată! Şi pe 
urmă ai s-o iei îndărăt aşa cum este! 

Ci mama lui Hassan se jură că ea nu a văzut niciodată vreo 
mantie de pene, nici nimica asemenea. Atunci Sett Zobeida 
strigă: 


— Ya Massrur! 

Şi pe dată spătarul califului se înfăţişă dinaintea sultanei 
lui, care îi zise: 

— Massrur, dă fuga degrabă la casa acestor cinstite femei 
şi caută peste tot o mantie de pene, care este încuiată într- 
un sipet ascuns! 

Şi Massrur o sili pe mama lui Hassan să-i înmâneze cheile 
de la casă şi alergă să cerceteze peste tot, până ce, într-un 
sfârşit, găsi mantia de pene într-un sipet ascuns sub 
pământ. Şi duse mantia la Sett Zobeida care, după ce o 
privi îndelung şi se minună de măiestria cu care fusese 
croită, i-o întinse frumoasei Strălucire. 

Atunci Strălucire o cercetă mai întâi pană cu pană şi se 
încredinţă că era tot atât de nevătămată ca în ziua când i-o 
furase Hassan. Şi o desfăcu, şi intră în ea, strângând 
împrejuru-i cele două pulpane şi potrivindu-le. Şi se făcu 
asemenea cu o pasăre mare şi albă! Şi, o, ce se mai 
minunară femeile care erau de faţă! Mai întâi făcu o roată 
largă, lunecând uşor; apoi se întoarse iarăşi, fără a atinge 
pământul şi se ridică legănându-se până sus la tavan! Pe 
urmă cobori iarăşi, plutind uşor şi îşi luă cei doi copii, călare 
fiecare pe câte un umăr, spunând către Sett Zobeida şi 
către celelalte femei: 

— Văd că zborul meu vă place. Aşa că am să vă mulţumesc 
şi mai deplin. 

Şi îşi luă avânt şi se ridică până la fereastra de sus, 
aşezându-se pe pervaz. Şi de acolo strigă: 

— Ascultaţi-mă! Căci mă duc de la voi! 

Şi Sett Zobeida, tulburată până peste poate, îi zise: 

— Cum, o, Strălucire, te şi duci de la noi, lipsindu-ne pe 
veci de frumuseţea ta, o, sultăniţă a sultăniţelor? 

Strălucire răspunse: 

— Vai, o, stăpână a mea! Cine pleacă nu se mai întoarce! 
Pe urmă se înturnă înspre biata mamă a lui Hassan, cea 
deznădăjduită, cea înlăcrimată, cea prăbuşită jos pe 
chilimuri şi îi zise: 


— O, mamă a lui Hassan, de bună seamă că plecarea 
aceasta mă îndurerează amarnic şi mă întristează, din 
pricina ta şi a fiului tău Hassan, soţul meu, căci zilele 
despărțirii au să-i sfâşie inima şi au să vă înnegureze viaţa; 
ci vai, nu pot să fac nimic! Simt că beţia cerului îmi 
cuprinde sufletul şi trebuie să zbor în văzduh. Iar dacă fiul 
tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să vină şi 
să mă caute în insulele Wak-Wak. Rămas-bun, aşadar, o, 
maică a soţului meu! 

Şi, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse 
de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-şi netezi 
penele şi pe urmă porni iarăşi în zbor şi se mistui în nori, cu 
cei doi copii ai ei. 

A cinci sute nouăzeci şi opta noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi opta noapte 
spuse: 

Şi, după ce rosti vorbele acestea, se ridică în zbor, se duse 
de se mai lăsă o clipită pe vârful palatului, spre a-şi netezi 
penele şi pe urmă porni iarăşi în zbor şi se mistui în nori, cu 
cei doi copii ai ei. 

lar sărmana mamă a lui Hassan fu aproape să-şi dea 
sufletul de durere şi rămase doborâtă la pământ, 
nemişcată. lar Sett Zobeida se aplecă asupra-i şi îi dădu cu 
mâna ei toate îngrijirile de trebuinţă; şi, după ce o mai 
însufleţi oleacă, îi zise: 

— Ah, maică a mea, de ce, în loc să tăgăduieşti totul, nu 
mi-ai spus dintru început că Strălucire se putea sluji în felul 
acesta de rochia aceea fermecată, de mantia aceea a 
năpastei? Că m-aş fi ferit atunci s-o dau în puterea ei! Da de 
unde putea să-mi treacă mie prin gând că soţia fiului tău 
este din neamul ginnilor din văzduhuri? Mă rog, dar, ţie, o, 
maică a mea bună, iartă-mi neştiinţa şi nu mă osândi prea 
tare, pentru o faptă la care n-am gândit! 

Şi biata bătrână spuse: 


— O, stăpână a mea, numai eu sunt vinovată! Iar roaba nu 
are ce să-i ierte stăpânei ei! Fiecare îşi duce agăţată de gât 
soarta! Şi soarta mea şi a fiului meu este să murim de 
durere! 

Şi, cu vorbele acestea, ieşi din sărai, lăsând toate fe 11! 
meile plângând amarnic şi se târî până acasă la ea. Iar 
acolo îi căută pe copilaşi şi nu-i găsi; şi o căută pe soţia 
fiului ei şi nu o găsi! Atunci izbucni în lacrimi şi în suspine, 
mai aproape de moarte decât de viaţă. Şi puse să se ridice 
în casă trei morminte, unul mare şi două mici şi lângă ele îşi 
petrecea zilele şi nopţile, gemând şi plângând. Şi rostea 
stihurile: 

Oh, bieţii mei copii, sărmanii meii Oh, pe obraji-mi veşteji, 
necurmat, Curg lacrimile mele, ca o ploaie Pe crengile unui 
copac uscat. Oh, bun-râmasul vostru-i bun-rămasul Şi de la 
viaţa care mi-aţi luat. Pierzându-vă pe voi, cu voi odată Şi 
sufletul din piepturi ne-a plecat. Oh, copilaşii mei, doar eu, 
sărmana, Rămân să plâng aici neîncetat. Că voi îmi eraţi 
sufletul! Cum oare Să mai trăiesc, atunci când m-aţi lăsat? 
Oh, bieţii mei copii, o, voi, sărmanii! Rămân să plâng aici, 
neîncetat! 

Şi-atâta cu ea! Ci, în ceea ce îl priveşte pe Hassan, apoi 
acesta, după ce petrecu trei luni împreună cu cele şapte 
domniţe, se gândi să plece ca să nu facă să se îngrijoreze 
mama şi soţia lui. Şi bătu în pielea de cocoş a dairalei; şi 
dromaderele se şi înfăţişară. Iar surorile aleseră zece dintre 
ele, iar pe celelalte le trimiseră îndărăt. Şi încărcară pe 
cinci dromadere drugi de aur şi de argint, iar pe alte cinci 
încărcară pietre nestemate. Şi îl puseră pe Hassan să le 
făgăduiască tuturora că are să se întoarcă să le vadă peste 
un an. Pe urmă îl sărutară, una câte una, aşezându-se toate 
pe-un şir; şi fiecare la rând îi spuseră câte o strofă sau 
două, tare gingaşe, în care îi mărturiseau ce mâhnite le lăsa 
plecarea lui. Şi se legănau agale din şolduri, bătând măsura 
stihurilor. Şi Hassan le răspunse a cinci sute nouăzeci şi 
opta noapte cu stihurile acestea, ticluite atunci pe loc: 


Din lacrimile mele, Mărgăritare albe, O, dragi surori, vă 
dărui Neprihănite salbe. In clipa despărțirii, înfipt în şa, 
stau drept, Şifrâu-n altă parte Nu ştiu să-l mai îndrept. 

Surorilor iubite, Cum mă pot smulge, oare, De lângă 
pieptul vostru, Din scumpa-mbrăţişare? Vai, trupul meu se 
duce, Dar sufletu-mi rămână! Cu talpă-n scara şeii, Strâng 
frâiele în mână. 

Pe urmă Hassan porni călare pe dromadera lui, în fruntea 
convoiului şi ajunse cu bine la Bagdad, Cetatea Păcii. 

Or, când intră în casa lui, Hassan abia de-o mai cu-noscu 
pe maică-sa, atât de tare o schimbaseră lacrimile şi 
nemâncarea şi veghile pe amărâta de ea. Şi întrucât Hassan 
nu 0 vedea nicăieri ieşindu-i fuga înainte pe soţia lui cu 
copiii, o întrebă pe maică-sa: 

— Unde-i nevastă-mea? Şi unde-s copiii? 

Şi maică-sa nu putu să răspundă decât cu suspinele ei. Şi 
Hassan începu să alerge ca un smintit din odaie în odaie şi 
văzu în sala de primire, deschis şi gol, sipetul în care 
încuiase mantia cea fermecată. Şi se întoarse şi văzu, în 
mijlocul odăii, cele trei morminte! Atunci se prăbuşi lat, cu 
fruntea pe piatră, fără de simţire. Şi cu toate îngrijirile 
maică-sii, care sărise în ajutorul lui, rămase în acea stare, 
de dimineaţă până seara. Ci, într-un sfârşit, îşi veni în 
simţire şi îşi sfâşie hainele şi îşi coperi capul cu cenuşă şi cu 
ţărână. Pe urmă, deodată, se repezi la spadă şi vru să se 
înjunghie cu ea. Ci maică-sa se repezi între el şi spadă, cu 
mâinile întinse. Şi îi luă capul şi-l puse pe pieptul ei; şi îl sili 
să şadă jos, măcar că, de deznădejde, Hassan se zvârcolea 
pe pământ ca un şarpe. Şi bătrâna începu să-i povestească, 
una câte una, toate câte se petrecuseră în lipsa lui; şi 
încheie spunându-i: 

— Vezi şi tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i 
nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ţi intre 
în inimă, atâta vreme cât mai poţi s-o găseşti pe soţia ta în 
ostroavele Wak-Wak. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a cinci sute nouăzeci şi noua noapte 
spuse: 

— Vezi şi tu, fiul meu, că oricât de nemărginită-i 
nenorocirea noastră, nu se cade ca deznădejdea să-ţi intre 
în inimă, atâta vreme cât mai poţi s-o găseşti pe soţia ta în 
ostroavele Wak-Wak. 

La vorbele acestea ale mamei sale, Hassan simţi o nădejde 
cum îi înviorează dintr-odată băierile sufletului şi, 
ridicându-se numaidecât, îi spuse maică-sii: 

— Mă duc la insulele Wak-Wak! 

Pe urmă cugetă: „Oare unde s-or fi aflând insulele acestea 
cu numele ca un țipăt de pasăre de pradă? Or fi în mările 
Indului, ori ale Sindului, ori ale Persiei, ori l cinci sute 
nouăzeci şi noua noapte ale Chinei?" Şi, ca să se 
dumirească în această privinţă, ieşi din casă, măcar că totul 
i se părea negru şi nelămurit în faţa ochilor şi se duse să-i 
caute pe învățații şi pe dascălii de la curtea califului şi să-i 
întrebe, pe fiecare în parte, dacă ştiu în ce mări se află 
aşezate insulele Wak-Wak. Şi toţi răspunseră: 

— Nu ştim! Şi de când suntem noi nu am auzit niciodată 
pomenindu-se că s-ar afla undeva insulele acelea! 

Atunci Hassan începu iarăşi să-şi piardă nădejdea şi se 
întoarse acasă, cu pieptul bântuit de vântul morţii. Şi îi 
spuse maică-sii, lăsându-se să cadă la pământ: 

— O, maică, nu la insulele Wak-Wak trebuie să mă duc, ci 
mai degrabă acolo unde şi-a lăsat zdrenţele Mama- 
VulturilorI. 

Şi izbucni în lacrimi, cu capu-n covor. Ci deodată se ridică 
şi îi spuse maică-sii: 

— Allah mi-a trimis gândul să mă întorc la cele şapte 
domniţe care mă socotesc fratele lor şi să le întreb care-i 
drumul către insulele Wak-Wak. 

Şi, fără a mai zăbovi, îşi luă rămas-bun de la biata lui 
maică, amestecându-şi lacrimile cu lacrimile ei, şi încalecă 


iar pe dromaderul pe care încă nu-l slobozise de când se 
întorsese acasă. Şi ajunse cu bine la palatul celor şapte 
surori, din Muntele-Norilor. 

Când îl văzură iar, surorile îl întâmpinară cu toate semnele 
unei bucurii peste poate de călduroase. Şi îl sărutară, 
scoțând chiote de veselie şi urându-i bun venit. lar când 
veni şi rândul bunei Boboc-de-Trandafir să-l sărute pe 
fratele ei, aceasta văzu, cu ochii inimii ei iubitoare, 
schimbarea petrecută pe chipul lui Hassan şi tulburarea din 
sufletul său. Şi, fără a-i pune nici cea mai mică întrebare, 
izbucni în lacrimi pe umărul lui. Şi Hassan începu să plângă 
şi el împreună cu ea şi îi zise: 

1 Moartea. 

— Ah, Boboc-de-Trandafir, sora mea, pătimesc amarnic şi 
am venit la tine ca să caut singurul leac care îmi poate alina 
chinurile! O, miresme ale Strălucirii mele, vântul nu are să 
vă mai abată către mine ca să-mi învioreze sufletul! 

Şi Hassan, rostind vorbele acestea, scoase un strigăt greu 
şi se prâăbuşi fără de simţire. 

Când îl văzură aşa, domniţele, speriate, se înghesu-iră 
împrejurul lui, plângând, iar Boboc-de-Trandafir îl stropi pe 
faţă cu apă de trandafiri şi îl scăldă cu lacrimile ei. Şi 
Hassan de şapte ori încercă să se scoale şi de şapte ori căzu 
iar la pământ. Într-un sfârşit, izbuti să întredeschidă ochii, 
după un leşin mai lung decât toate celelalte şi le povesti 
surorilor sale trista lui poveste, de la început până la sfârşit. 
Pe urmă adăugă: 

— Şi acuma, o, surorile mele miloase, am venit să vă întreb 
de drumul care duce la insulele Wak-Wak! Căci soţia mea 
Strălucire, când a plecat, i-a spus bietei mele mame: „Dacă 
fiul tău va vrea să mă mai vadă vreodată, nu are decât să 
vină şi să mă caute în insulele Wak-Wak!" 

Când surorile lui Hassan auziră vorbele acestea din urmă, 
îşi plecară capul, pradă unei tulburări nemărginite şi se 
priviră multă vreme fără a vorbi. Într-un sfârşit, rupseră 
tăcerea şi strigară toate deodată: 


— Ridică-ţi mâna către bolta cerului, o, Hassan şi încearcă 
să ajungi la ea, ori s-o atingi. Şi-ar fi cu mult mai uşor decât 
să răzbaţi până la acele insule Wak-Wak unde se află soţia 
ta cu copiii tâi! 

La cuvintele acestea, lacrimile lui Hassan năboiră ca un 
şuvoi şi îi udară cu totul hainele. Iar cele şapte domniţe, tot 
mai înduioşate de durerea lui, se străduiră să-l aline. Şi 
Boboc-de-Trandafir îi înconjură drăgăstos gâtul cu braţele 
şi îi zise, sărutându-l: 

A şase suta noapte 

— O, frate al meu, linişteşte-ţi sufletul şi înseninează-ţi 
ochii, pe urmă cată să ai răbdare faţă de potrivnicia sorții; 
căci Dascălul Zicalelor a zis: „Răbdarea este cheia liniştii, 
iar liniştea te ajută să răzbaţi la capăt!" Şi tu ştii, o, frate al 
meu, că orice ursită trebuie să se împlinească şi că 
niciodată cel căruia îi este dat să trăiască zece ani nu 
moarte în anul al nouălea! Prinde, dar, inimă şi şterge-ţi 
lacrimile; iar eu am să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să 
încerc să-ţi înlesnesc calea de a răzbate până la soţia şi la 
copiii tăi, dacă asta-i voia lui Allah (proslăvit fie E1!). Ah! 
Blestemata aceea de mantie de pene! De câte ori nu m-a 
bătut gândul să-ţi spun s-o arzi şi de fiecare dată m-am 
oprit, de teamă să nu te supăr. Gata! Ce-i scris, e scris! 
Avem să ne străduim să îndreptăm, dintre toate relele, pe 
acela care-i mai de îndreptat! 

Şi se întoarse către surorile ei şi se aruncă la picioarele lor 
şi le jurui să se unească cu ea, spre a chibzui prin ce mijloc 
ar putea fratele lor să afle drumul la insulele Wak-Wak. Iar 
surorile îi făgăduiră călduros, din toată inima. 

Or, cele şapte domniţe aveau un moş, frate cu tatăl lor, 
care o îndrăgea într-un chip cu totul şi cu totul osebit pe 
cea mai mare dintre surori; şi venea s-o vadă o dată în 
fiecare an, nesmintit. lar pe moşul acela al lor îl chema Abd 
Al-Kaddus. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a şase suta noapte spuse: 

Or, cele şapte domniţe aveau un moş, frate cu tatăl lor, 
care o îndrăgea într-un chip cu totul şi cu totul osebit pe 
cea mai mare dintre surori; şi venea s-o vadă o dată în 
fiecare an, nesmintit. lar pe moşul acela al lor îl chema Abd 
Al-Kaddus. 

Şi, cu prilejul venirii lui din urmă, îi dăruise celei mai mari 
dintre domniţe, cea pe care o avea mai dragă, un săculeţe 
plin cu aromate, spunându-i că nu avea decât să ardă un pic 
din acele aromate, dacă s-ar ivi vreodată vreo împrejurare 
în care fata ar socoti că are nevoie de ajutorul lui. Încât, 
atunci când Boboc-de-Trandafir le rugă aşa de fierbinte pe 
surorile sale să îi stea alături, cea mai mare dintre domniţe 
gândi că moşul ei poate că ar putea să-l scoată pe bietul 
Hassan din necaz. Şi spuse către Boboc-de-Trandafir: 

— Dă fuga şi adu-mi săcuţul cu miresme şi căţuia de aur! 
Şi Boboc-de-Trandafir alergă să caute sacul şi căţuia şi le 
aduse surorii ei, care deschise sacul, luă oleacă de aromată 
şi o aruncă în căţuie, peste cărbunii aprinşi, îndreptându-şi 
gândul către moşul ei Abd Al-Kaddus şi chemându-l. 

Or, de îndată ce fumul se învâlvoră din căţuie, iacătă că se 
şi ridică un vârtej de praf ce se apropia şi din el se ivi, 
călare pe un elefant alb, şeicul Abd Al-Kaddus. Şi cobori de 
pe elefantul lui şi îi zise celei mai mari dintre surori şi 
domniţe, fiica fratelui său: 

— lată-mă! Pentru ce am simţit mireasma de aromate? Şi 
cu ce îţi pot fi de folos, o, fata mea? 

Şi fata se aruncă la gâtul lui şi îi sărută mâna şi răspunse: 

— O, moşule al nostru drag, iată că a şi trecut mai bine de 
un an de când n-ai mai venit să ne vezi şi lipsa ta ne-a 
îngrijorat şi ne-a îngândurat. De aceea am ars miresme, ca 
să te văd şi să fiu liniştită. 

El spuse: 

— Eşti cea mai dulce dintre fetele fratelui meu, o, mult- 
iubită mea. Da să nu crezi că, dacă am zăbovit să vin anul 
acesta, te-aş fi uitat. Vroiam să vin să te văd chiar mâine! 


Da să nu-mi ascunzi nimica, întrucât de bună seamă că 
trebuie să ai tu a-mi cere ceva! 

Ea răspunse: 

— Allah să te ocrotească şi să-ţi sporească zilele, o, moşule 
al meu! De vreme ce îmi îngădui, aş vrea, într-adevăr, să-ţi 
cer un lucru! 

E] zise: 

— Spune! [i l-am şi dăruit! 

Atunci fata îi povesti toată povestea lui Hassan şi adăugă: 

— Şi-acuma îţi cer să-mi faci cel mai mare bine şi să-i spui 
fratelui nostru Hassan cum să ajungă în acele insule Wak- 
Wak! 

La vorbele acestea, şeicul Abd Al-Kaddus lăsă capu-n jos şi 
îşi puse un deget în gură, cugetând adânc preţ de un ceas 
de vreme. Pe urmă îşi scoase degetul din gură, înălţă capul 
şi, fără a rosti un cuvânt, se apucă să tragă nişte linii pe 
nisip. Într-un sfârşit rupse tăcerea şi, clătinând din cap, le 
spuse domniţelor: 

— Fetele mele, spuneţi-i fratelui vostru că se zbuciumă 
zadarnic! Este peste puterile lui să ajungă la insulele Wak- 
Wak! 

Atunci fetele, cu lacrimi în ochi, se întoarseră către Hassan 
şi spuseră: 

— Vai, o, fratele nostru! 

Ci Boboc-de-Trandafir îl luă de mână, îl trase mai aproape 
şi spuse şeicului Abd Al-Kaddus: 

— Moşule al meu bun, fă-i dovada despre ce ne-ai spus 
acuma şi dă-i câteva sfaturi înțelepte, pe care ela şase suta 
noapte are să le asculte cu inimă supusă! 

Şi bătrânul îşi întinse mâna către Hassan să i-o sărute şi 
zise: 

— Află, fiul meu, că degeaba te zbuciumi! Este cu 
neputinţă să ajungi la insulele Wak-Wak, măcar de ar fi să-ţi 
vină în ajutor toată călărimea cea zburătoare a ginnilor, 
toate cometele cele rătăcitoare şi toate planetele rotitoare! 
Întrucât insulele acelea Wak-Wak, fiul meu, sunt nişte insule 


locuite de amazoane fecioare şi peste ele domneşte însuşi 
împăratul împăraţilor Ginnistanului, părintele soţiei tale 
Strălucire. Şi tu, faţă de insulele acelea, unde nimenea n-a 
ajuns vreodată şi de unde nimenea nu s-a întors, te afli aici 
la o depărtare de şapte mări fără de margini, şapte văi fără 
de fund şi şapte munţi fără de capete. Iar ele sunt aşezate 
la marginile cele mai depărtate ale pământului, dincolo de 
care nu se mai află nimica de cunoscut! Aşa că nu socot că 
ai să poţi izbuti, cu nici un chip, să birui feluritele piedici 
care îţi stau în drum. Şi gândesc că, pentru tine, cea mai 
bună hotărâre de luat este de a te întoarce iar acasă la tine, 
ori de a rămâne aici cu surorile tale, care sunt minunate! Şi 
nici nu te mai gândi la insulele Wak-Wak! 

La vorbele acestea ale şeicului Abd Al-Kaddus, Hassan se 
făcu galben ca şofranul la chip, scoase un țipăt greu şi căzu 
pierit. lar domniţele nu-şi mai putură opri suspinele; iar cea 
mai mică dintre ele îşi sfâşia hainele şi îşi zgăârâia obrajii; şi 
toate laolaltă se puseră pe gemete şi pe văicăreli împrejurul 
lui Hassan. Şi, de îndată ce îşi veni iarăşi în simţiri, Hassan 
nu mai putu decât să plângă, cu capul pe genunchii blândei 
Boboc-de-Trandafir. Şi bătrânul, până la urmă, se înduioşă 
de priveliştea aceea şi împărtăşind şi el durerea tuturora, 
se întoarse către domniţele care ţipau jalnic şi le spuse cu 
un glas mohorât: 

— 'Tăceţi odată! 

Şi domniţele îşi înghiţiră dintr-odată ţipetele pe care le 
scoteau şi aşteptară cu nerăbdare ce avea să le spună 
moşul lor. Iar şeicul Abd Al-Kaddus îşi propti mâna pe 
umărul lui Hassan şi îi zise: 

— Conteneşte-ţi gemetele, fiul meu şi fă-ţi curaj inimii! 
Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică 
treburilor tale. Ridică-te, dar şi urmează-mă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute una noapte spuse: 


Iar şeicul Abd Al-Kaddus îşi propti mâna pe umărul lui 
Hassan şi îi zise: 

— Conteneşte-ţi gemetele, fiul meu şi fă-ţi curaj inimii! 
Căci, cu ajutorul lui Allah, am să dau o întorsătură prielnică 
treburilor tale. Ridică-te, dar şi urmează-mă! 

Şi Hassan, pe care vorbele acestea îl întoarseră pe dată la 
viaţă, sări în picioare, îşi luă în grabă rămas-bun de la 
surorile lui, o sărută de mai multe ori pe Boboc-de- 
Trandafir şi îi spuse moşneagului: 

— Sunt robul tău! 

Atunci şeicul Abd Al-Kaddus îl pofti pe Hassan să se suie la 
spatele lui pe elefantul cel alb şi vorbi cu animalul acela 
uriaş care începu să se mişte. Şi, iute ca bătaia de grindină, 
ca lovitura de trăsnet şi ca sclipirea de fulger, elefantul cel 
mare îşi aruncă picioarele în vânt şi porni în zbor şi se 
afundă în nesfârşitul zării, mistuind sub paşii lui 
depărtările! 

A şase sute una noapte or, în trei zile şi trei nopţi de 
goană, străbătură o cale de şapte ani. Şi ajunseră lângă un 
munte albastru, cu toate împrejurimile lui albastre şi în 
mijlocul lui cu o peşteră cu intrarea închisă de o poartă de 
oţel albastru. Şi şeicul Abd Al-Kaddus bătu în poarta aceea 
şi dinlăuntru ieşi un negru albastru, care ţinea într-o mână 
o sabie albastră, iar în cealaltă o pavăză albastră. Iar şeicul, 
cu o sprinteneală de neînchipuit, smulse armele acelea din 
mâinile negrului, care se trase numaidecât la o parte spre 
a-l lăsa să treacă; şi moşneagul, cu Hassan după el, intră în 
peşteră, iar negrul cel albastru închise poarta în urma lor. 

Ei, atunci, merseră ca la vreo milă de cale, printr-o boltă 
lungă în care era o lumină albastră, iar stâncile erau şi ele 
străvezii şi albastre, iar la capătul acelei boite se pomeniră 
dinaintea a două porţi de aur uriaşe. lar şeicul Abd AL- 
Kaddus deschise una dintre acele două porţi uriaşe de aur 
şi îi spuse lui Hassan să-l aştepte până ce s-o întoarce. Şi se 
mistui înlăuntru. Ci, peste un ceas, se întoarse ţinând de 
frâu un cal albastru, înşăuat şi înfotăzat tot numai în 


albastru şi îl pofti pe Hassan să încalece. Şi atunci deschise 
cea de a doua poartă de aur, şi dinainte li se aşternu dintr- 
odată o mare întindere albastră, iar la picioarele lor o 
câmpie largă, fără de zare. Şi-atunci şeicul îi spuse lui 
Hassan: 

— Fiul meu, tot mai eşti hotărât să mergi mai departe şi să 
înfrunţi primejdiile cele fară de număr care te aşteaptă? Ori 
n-ai vrea mai degrabă să-mi urmezi sfatul şi să te întorci la 
cele şapte domniţe, nepoatele mele, care ar şti ele cum să 
te mângâie de pierderea soţiei tale Strălucire? 

Hassan răspunse: 

— Mai degrabă înfrunt de o mie de ori primejdia morţii, 
decât să mai îndur chinurile despărțirii! 

Şeicul stărui: 

— Hassane, fiul meu, au tu nu aio mamă pentru care lipsa 
ta-i un izvor de lacrimi nesecat? Şi nu ţi-ar plăcea mai 
degrabă să te întorci la ea, ca s-o mângâi? 

El răspunse: 

— N-am să mă întorc nicicum la maica mea, fără de soţia şi 
copiii mei! 

Atunci şeicul Abd Al-Kaddus îi zise: 

— Ei bine, dar, Hassane, du-te, sub ocrotirea lui Allah! 

Şi îi înmână o scrisoare pe care erau scrise cu cerneală 
albastră următoarele: „Către cel mai luminat şi cel mai 
strălucit şeic al şeicilor, dascălul nostru, preacinstitul 
Părintele-Penelorx!"Te urmă, îi spuse: 

— Ia scrisoarea aceasta, fiul meu şi du-te unde te-o duce 
calul tău. Are să ajungă la un munte negru, cu toate 
împrejurimile lui negre, dinaintea unei peşteri negre. 
Atunci să descaleci şi, după ce ai să legi frâul de oblânc, să 
laşi calul să intre numai el singur în peşteră. Iar tu să 
aştepţi la poartă; şi ai să vezi că iese un moşneag negru, 
îmbrăcat în negru şi negru peste tot, fără numai de barba-i 
lungă şi albă, care-i atârnă până la genunchi. Atunci tu să-i 
săruţi mâna, să-ţi tragi pe cap pulpana caftanului lui şi să-i 
înmânezi scrisoarea aceasta, pe care ţi-o dau spre a-ţi ajuta 


să intri la el. Întrucât el este Părintele-Penelor! Şi-i dascălul 
meu, şi-i cununa capului meu! Şi numai el pe pământ te 
poate ajuta în înfricoşătoarea ta încercare! Să te 
străduieşti, dar, să ţi-l faci binevoitor şi să îndeplineşti tot ce 
ţi-o spune să îndeplineşti. Uassalam! 

Atunci Hassan îşi luă bun-rămas de la şeicul Abd Al-Kaddus 
şi dădu pinteni calului albastru, care necheză şi 

1 La M. A. Salie, scrisoarea este adresată lui Abu-r-Ruveiş, 
fiul lui Balkis. (După legendele arabe, Balkis era 
împărăteasa din Saba, soţia lui Soleiman ben Daud - 
Solomon, fiul lui David.) 

A şase sute doua noapte porni ca o săgeată. lar şeicul Abd 
Al-Kaddus se întoarse în peştera cea albastră. 

Or, vreme de zece zile, Hassan lăsă calul să meargă în voia 
lui, cu o iuţeală de nu l-ar fi putut întrece nici zborul de 
pasăre, nici volburile vijeliilor. Şi aşa străbătu o cale de zece 
ani în linie dreaptă! Şi, într-un sfârşit, ajunse la poalele unui 
şir de munţi negri, cu vârful nevăzut, care se întindeau de 
la Răsărit până la Scăpătat. Şi pe când se apropiau de 
munţii aceia, calul începu să necheze, domolindu-şi goana. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute doua noapte spuse: 

Şi pe când se apropiau de munţii aceia, calul începu să 
necheze, domolindu-şi goana. Şi numaidecât, din toate 
părţile deodată, fără de număr ca picăturile de ploaie, se 
iviră în goană nişte cai negri, care veniră să-l adulmece pe 
calul lui Hassan şi să se frece de el. Şi Hassan se sperie de 
mulţimea lor şi se înfricoşă că au să-i împiedice calea mai 
departe; ci calul său îşi văzu de drum înainte şi ajunse la 
peştera cea neagră, înconjurată de nişte stânci mai negre 
decât aripa nopţii. Şi era chiar peştera despre care îi 
vorbise şeicul Abd Al-Kaddus. Descălecă, dar, şi, după ce 
legă frâul de oblâncul de la şa, îşi lăsă calul să intre în 
peşteră; iar el şezu jos la intrare, aşa cum îi poruncise 
şeicul. 


Or, nici nu trecu bine un ceas de când sta acolo, că Hassan 
şi văzu cum iese din peşteră un preacinstit moşneag, 
îmbrăcat în negru şi negru şi el tot, din tălpi până-n creştet, 
afară de barba-i lungă şi albă care îi atârna până la brâu. 
Era şeicul şeicilor, preastrălucitul Aii Părintele-Penelor, fiul 
domniţei Balkis, soţia lui Soleiman (cu ei cu toţi fie pacea lui 
Allah şi binecuvântările lui!). Şi Hassan, când îl văzu, se 
aruncă la genunchii lui şi îi sărută mâinile şi picioarele şi îşi 
trase pe cap poala caftanului lui punându-se astfel sub 
ocrotirea lui. Pe urmă îi înmână scrisoarea de la Abd Al- 
Kaddus. lar şeicul Părintele-Penelor luă scrisoarea şi, fără a 
grăi măcar o vorbă, se întoarse în peşteră. Şi Hassan, dacă 
nu-l mai văzu, începu să se deznădăjduiască; ci iacătă-l pe 
moşneag că se ivi iar, însă de data aceasta îmbrăcat cu totul 
şi cu totul în alb. Şi îi făcu semn lui Hassan să vină după el şi 
intră înaintea lui în peşteră. Şi Hassan merse după el şi 
ajunse în felul acesta într-o sală uriaşă, pătrată, pardosită 
cu nestemate; şi în fiecare colţ al ei se afla câte un bătrân 
îmbrăcat în negru, stând jos pe un chilim şi fiecare bătrân 
era împresurat de un morman de terfeloage, iar dinainte 
avea câte o căţuie de aur, în care ardeau mirodenii; şi 
fiecare dintre cei patru înţelepţi era înconjurat de alţi şapte 
învăţaţi, ucenicii lor, care copiau terfeloagele, ori citeau, ori 
cugetau. Ci atunci când şeicul Aii Părintele-Penelor intră în 
sală, toţi aceşti preacinstiţi învăţaţi se ridicară în cinstea lui; 
şi cei patru învăţaţi de frunte se ridicară din ungherele lor 
şi veniră de şezură lângă el, în mijlocul sălii. Şi, după ce 
toată lumea şezu jos, şeicul Aii se întoarse către Hassan şi îi 
spuse să povestească povestea lui în faţa acelei adunări de 
înţelepţi. 

Atunci Hassan, tare tulburat, începu dintru-întâi să verse 
un potop de lacrimi; pe urmă, izbutind să şi le curme, 
începu, cu un glas întretăiat de suspine, să povestească 
toată povestea, de la răpirea lui de către Bahram magul, 
până la întâlnirea cu şeicul Abd Al-Kaddus, A şase sute doua 
noapte ucenicul şeicului Părintele-Penelor şi moşul celor 


şapte domniţe. Şi, cât ţinu toată povestirea, înţelepţii nu îl 
opriră niciodată; ci, atunci când isprăvi, strigară cu toţii 
deodată, întorcându-se către învățătorul lor: 

— O, preacinstite dascăl, o, fiu al domniţei Balkis, soarta 
tânărului acesta este vrednică de milă, căci suferă şi ca soţ 
şi ca tată. Şi poate că vom putea să-i dăm o mână de ajutor 
ca să-şi ia îndărăt acea copilandră atâta de frumoasă şi acei 
doi copii atâta de frumoşi! 

Iar şeicul Aii răspunse: 

— Preacinstiţi fraţi ai mei, asta-i o treabă grea. Şi ştiţi şi 
voi, ca şi mine, câtu-i de anevoie să ajungi la insulele Wak- 
Wak şi mai cu seamă câtu-i de anevoie să te întorci de acolo. 
Şi ştiţi toată greutatea care urmează, odată ce ai ajuns la 
acele insule, după ce ai trecut atâtea piedici, să te apropii 
de amazoanele fecioare, străjerele împăratului împăraţilor 
de peste ginni şi ale fiicelor lui. În asemenea împrejurare, 
cum vreţi voi ca Hassan să răzbată până la domniţa 
Strălucire, fata puternicului lor împărat? 

Şeicii răspunseră: 

— Preacinstite taică, ai dreptate, cine ar putea tăgădui? Ci 
tânărul acesta ţi-a fost trimis anume de către fratele nostru, 
cinstitul şi strălucitul şeic Abd Al-Kaddus şi nu poţi să nu 
întâmpini prieteneşte dorinţele lui! 

Şi Hassan, la rându-i, dacă auzi vorbele acelea, se aruncă 
la picioarele şeicului, îşi coperi capul cu pulpana mantiei lui 
şi, înconjurându-i genunchii cu braţele, îl jurui să-i dea 
îndărăt soţia şi copiii. Şi tot aşa sărută mâinile la toţi şeicii, 
care îşi împreunară rugăminţile lor cu ale lui, cerându-i 
fierbinte dascălului lor întru toate, şeicul Părintele-Penelor, 
să aibă milă de acel tinerel ne ! fericit! Şi şeicul Aii 
răspunse: 

— Pe Allah! În viaţa mea n-am mai văzut pe cineva 
lepădându-se de zilele lui mai hotărât decât acest tânăr 
Hassan! Habar nu are neiînfricatul nici ce grozăvie doreşte, 
nici ce îl aşteaptă! Ci fie, am să fac pentru el tot ce tine de 
mine! 


După ce spuse acestea, şeicul Aii Părintele-Penelor cugetă 
vreme de un ceas, înconjurat cuviincios de bătrânii lui 
ucenici; pe urmă îşi ridică iar fruntea şi îi spuse lui Hassan: 

— Înainte de toate, am să-ţi dau ceva care să te scape, la 
caz de primejdie! 

Şi îşi smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul 
unde era mai lungă şi i-l înmână lui Hassan, spunându-i. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute treia noapte spuse: 

Şi îşi smulse un smoc de păr din barbă, chiar din locul 
unde era mai lungă şi i-l înmână lui Hassan, spunându-i: 

— Iată ce fac pentru tine! Dacă ai să te afli vreodată în 
vreo primejdie mare, nu ai decât să dai foc unui fir de păr 
din smocul acesta şi am să-ţi vin pe dată în ajutor! 

Pe urmă îşi ridică ochii înspre bolta sălii şi bătu din palme, 
ca şi cum ar fi chemat pe cineva. Şi numaidecât se înfăţişă 
dinaintea lui, coborând din boltă, un efrit t 7 1 dintre efritii 
cei înaripaţi. Şi şeicul îl întrebă: 

L 

— Cum te cheamă, o, efritule? El spuse: 

A şase sute treia noapte 

— Robul tău Dahnas ben-Forktas, o, şeicule Aii Pă-rintele- 
Penelor! 

Iar şeicul îi zise: 

— Vino încoace! 

Şi efritul Dahnaş se duse lângă şeicul Aii, care îi puse gura 
la ureche şi îi spuse ceva în şoaptă. Şi efritul răspunse cu un 
semn din cap, care vroia să însemneze: „Da!" Iar şeicul se 
întoarse către Hassan şi îi spuse: 

— Suie-te, fiul meu, suie-te în spinarea acestui efrit. El are 
să te ducă pe tărâmul norilor şi de acolo are să te coboare 
pe un pământ de camforă albă. Şi-acolo, o, Hassan, efritul 
are să te lase, căci mai departe el nu poate să meargă. Şi 
tu, atunci, are să trebuiască să te descurci singur-singurel, 
prin ţara aceea de camforă albă. Şi de cum ai să ieşi din ea, 


ai să te afli în faţa insulelor Wak-Wak! Şi-acolo, cum te-o 
lumina Allah! 

Atunci Hassan sărută iar mâinile şeicului Părintele-Penelor, 
îşi luă bun-rămas de la ceilalţi înţelepţi, mul-ţumindu-le 
pentru bunătatea lor şi încălecă pe umerii lui Dahnas, care 
se sui cu el în văzduh. Şi efritul îl duse până la tărâmul 
norilor, iar de acolo cobori cu el în [ara de Camforă Albă, 
unde îl lăsă şi pieri. 

Încât, o, Hassane, o, tu cel de obârşie din Bassra, tu cel 
care odinioară uimeai sukurile din cetatea ta de baştină şi 
care învolburai toate inimile, şi-i făceai pe toţi cei care te 
vedeau să se topească de frumuseţea ta, tu cel care ai trăit 
atâta vreme fericit lângă cele şapte domniţe şi care ai 
stârnit în sufletele lor atâta iubire şi atâta durere, iacătă că, 
mânat de dragostea ta pentru Strălucire, ai ajuns, pe aripile 
efritului, la Ţara aceea de Camforă Albă, unde ai să înfrunţi 
ceea ce nimenea până la tine şi nimenea după tine nu va 
mai înfrunta vreodată! 

Într-adevăr, după ce efritul îl lăsă jos în ţara aceea, Hassan 
porni la drum drept înainte, pe un pământ sclipitor şi 
înmiresmat. Şi merse el şi merse aşa multă vreme şi, într-un 
sfârşit, întrezări în depărtare, în mijlocul unei câmpii, ceva 
ce se asemuia cu un cort. Şi se îndreptă într-acolo şi, într-un 
sfârşit, ajunse aproape de tot de cortul acela. Ci, cum 
tocmai trecea printr-o iarbă tare deasă, lovi cu piciorul ceva 
ce se afla ascuns în iarba aceea; şi, când se uită, văzu că era 
ceva alb, ca o grămadă de argint şi mare, ca un pilastru din 
cetatea Iramului. Or, era un uriaş, iar cortul pe care îl 
vedea Hassan nu era altceva decât urechea lui, care îi 
slujea de pavăză împotriva soarelui. Şi uriaşul, trezit aşa din 
somnul lui, se ridică mugind şi cuprins de o mânie atâta de 
năprasnică, încât i se umflă pântecul de aerul pe care îl 
înghiţi, iar fundul i se cutremură atâta de amarnic, încât 
începu să-i geamă din greu: fapt care stârni un şir de 
bubuituri cumplite, ca de tunet, care îl azvârliră pe Hassan 
cu faţa la pământ, pe urmă îl aruncară în sus, încât, de 


spaimă, ochii i se întoarseră peste cap! Şi, până să cadă 
iarăşi jos pe pământ, încă din zbor, uriaşul îl înhaţă de 
ceafa, tocmai de acolo unde este pielea mai moale şi îl ţinu 
aşa, cu tăria braţului său, spânzurat în aer ca o vrabie în 
gheara unui vultur. Şi se pregătea, rotindu-l prin văzduh, 
să-l turtească de pământ, zobindu-i oasele şi făcându-l să-şi 
amestece lungimea cu lăţimea. 

Când văzu ce avea să pată, Hassan începu să se zbată din 
toate puterile şi strigă: 

— Ah, cine să mă mai scape? Ah, cine să mă mai 
slobozească? O, uriaşule, fie-ţi milă de mine! 

Când auzi ţipetele acelea, uriaşul îşi zise: „Pe Allah! Nu 
cântă urât păsărică asta! Îmi place ciripitul ei. Încât am s-o 
duc numaidecât sultanului nostru!" Şi îl apucă gingaş de un 
picior, cu teamă să nu-l vatăme şi intră a şase sute patra 
noapte într-o pădure deasă, unde, în mijlocul unui luminiş, 
sta sultanul uriaşilor din Ţara de Camforă Albă, aşezat pe o 
stâncă ce-i ţinea loc de jeţ. Şi era înconjurat de străjerii lui, 
cincizeci de uriaşi, fiecare înalt de cincizeci de coţi. lar 
acela care îl aducea pe Hassan se apropie de sultan şi îi 
zise: 

— O, doamne al nostru, ia uite o păsărică pe care am 
prins-o de un picior şi pe care ţi-o aduc pentru glasul ei 
frumos! Căci ciripeşte plăcut! 

Şi îl lovi pe Hassan uşurel peste nas, zicându-i: 

— Cântă oleacă dinaintea sultanului! 

lar Hassan, care nu pricepea graiul uriaşului, socoti că i-a 
venit ceasul cel de pe urmă şi începu să se zbată, ţipând: 

— Ah, cine m-o mai scăpa? Ah, cine m-o mai slobozi? Şi 
sultanul, când auzi glasul acela, se zgudui şi se bâţâi de 
plăcere şi îi zise uriaşului: 

— Pe Allah! E minunat! Trebuie să-l duci numaidecât fiicei 
mele, pe care are s-o farmece! 

Şi adăugă, întorcându-se către uriaş: 

— Da! Pune păsărică numaidecât într-o colivie şi du-te de- 
o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată 


veseli cu cântecele şi cu ciripelile ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patra noapte spuse: 

— Da! Pune păsărică numaidecât într-o colivie şi du-te de- 
o atârnă în odaia fetei mele, lângă patul ei, ca s-o poată 
veseli cu cântecele şi cu ciripelile ei. 

Atunci uriaşul îl puse pe Hassan într-o colivie, cu două 
străchini mari, una pentru mâncare şi una pentru apă. Şi îi 
mai puse şi două stinghii, pe care să se poată cocota şi să 
cânte în voie; şi duse colivia în odaia fetei sultanului şi o 
atârnă la capul patului ei. 

Când îl văzu pe Hassan, fata sultanului fu ca vrăjită de 
chipul şi de înfăţişarea lui şi începu să-i facă tot soiul de 
ghidugşii şi să-l răsfeţe în toate felurile. Şi îi vorbea cu glas 
nespus de dulce, spre a-l îmblânzi, măcar că Hassan nu 
pricepea nimica din vorbele ei. Dar, cum vedea că fata nu-i 
vroia răul, încercă s-o înduioşeze faţă de soarta lui, 
plângând şi gemând. Iar domniţa, de fiecare dată, îi lua 
gemetele şi suspinele drept nişte cântece gingaşe; şi simţea 
o plăcere până peste poate; şi nu mai putea să se despartă 
de el nici ziua, nici noaptea, o clipită măcar. Şi simţea, când 
se uita la el, că toată fiinţa ei se topea după el. Şi nu ştia ce 
ar putea să facă mai bine cu o păsărică atâta de mică şi cum 
să se poarte cu ea. Şi adesea îi făcea cu degetul şi îi vorbea 
prin semne; dar nici el nu o pricepea şi era departe de a 
ghici tot folosul pe care l-ar fi putut dobândi de la o fată, 
este adevărat că uriaşă, dar atâta de prietenoasă. 

Or, într-o zi, fata sultanului îl scoase pe Hassan din colivie, 
ca să-l curețe şi să-i schimbe hainele. Şi, după ce îl 
dezbrăcă, văzu, o, minunea minunilor! Că nu era întru 
nimic lipsit de ceea ce aveau uriaşii tatălui ei, măcar că 
toate celea erau, ca mărime, peste poate de micuţe. Şi fata 
gândi: „Pe Allah! Asta-i întâia oară când văd o pasăre cu 
asemenea lucruri!" Şi începu să se joace cu Hassan şi să-l 
întoarcă şi să-l răsuntoarcă pe toate părţile, minunându-se 


de ceea ce afla la el în fiecare clipă. lar Hassan, în mâinile 
ei, era întocmai ca o vrabie în mâinile vânătorului. Şi tânăra 
uriaşă, dacă văzu că j sub degetele ei castravetele se 
preschimba în bostan, se a şase sute patra noapte puse pe 
un râs de se tăvălea pe jos. Şi strigă: „Ce pasăre minunată! 
Cântă ca păsările şi se poartă cu femeile la fel de drăguţ ca 
şi bărbaţii cei uriaşi!" Şi, vrând să-i răspundă cu 
drăgălăşenie la drăgălăşenie, îl lipi cu totul de ea şi începu 
să-l alinte peste tot, ca pe un bărbat, îndemnându-l în fel şi 
chip, nu cu vorbe, întrucât o pasăre nu ar fi putut să le 
priceapă, ci cu semne şi cu fapte şi atâta de iscusit, încât, 
până la urmă, se purtă şi el cu ea întocmai ca un vrăbioi cu 
vrabia lui. Şi, din ceasul acela, Hassan ajunse pasărea fetei 
sultanului! Or, Hassan, oricât era de alintat şi de răsfăţat şi 
de giugiulit ca o pasăre şi în pofida celor ce trăia între făl- 
niciile uriaşei, fata sultanului, şi, de altminteri, a celor ce la 
rândul lui o făcea şi el să simtă şi în ciuda deplinei bunăstări 
în care trăia în colivia sa, era departe de-a o uita pe 
Strălucire, soţia lui, fiica împăratului împăraţilor de peste 
Ginnistan şi de peste insulele Wak-Wak, ţinta călătoriei sale, 
de care ştia că nu mai este prea departe! Şi, spre a ieşi din 
acel bucluc, s-ar fi slujit bucuros de daireaua cea vrăjită şi 
de smocul de păr; ci, când îi schimbase hainele, fata 
sultanului uriaşilor îi luase şi acele lucruri scumpe; şi 
degeaba i le cerea el cu mâinile şi cu tot felul de semne care 
se fac în arăbeşte, că ea nu pricepea neam ce-i cerea el şi 
de fiecare dată socotea că îi cere să se zbenguiască. Lucru 
ce făcea ca, ori de câte ori îşi cerea el daireaua, să i se 
răspundă cu o desfătare; şi ori de câte ori cerea smocul de 
barbă, trebuia să se dedea unei desfătări; atâta şi-atâta, 
încât chiar că, după câteva zile, ajunse într-un hal fără de 
hal şi nu mai cuteza să facă nimic, nici cel mai mic semn, de 
frică să nu vadă la lucru răspunsul amarnicei uriaşe. 
lacă-asa! Şi starea lui Hassan nu se schimba nicicum; şi, 
bietul de el, se sfârşea şi se sofrănea în colivia lui, 
nemaiştiind ce hotărâre să ia, când, într-o zi, după alinturi 


mai spornice decât de obicei, uriaşa aţipi în vreme ce se 
slujea de el şi îl lăsă să scape. Şi Hassan se repezi 
numaidecât la sipetul în care se aflau lucrurile lui cele 
vechi, luă smocul de barbă şi aprinse un fir de păr, 
chemându-l în gând pe şeicul Aii Părintele-Penelor. Şi 
iacătă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute cincea noapte spuse: 

Şi Hassan se repezi numaidecât la sipetul în care se aflau 
lucrurile lui cele vechi, luă smocul de barbă şi aprinse un fir 
de păr, chemându-l în gând pe şeicul Aii Părintele-Penelor. 
Şi iacătă că palatul se cutremură, iar şeicul cel îmbrăcat în 
negru ieşi din pământ dinaintea lui Hassan, care se aruncă 
la picioarele lui. Atunci şeicul îl întrebă: 

— Ce vrei, Hassane? Şi tânărul îi răspunse: 

— Mă rog ţie, nu face gură, că se trezeşte fata asta! Şi- 
atunci ajung fără de izbavă iarăşi în mâinile ei, ca să fac 
iarăşi pe pasărea! 

Şi o arătă cu degetul pe uriaşa cea adormită. Atunci şeicul 
îl luă de mână şi, cu harul puterii lui tainice, îl duse afară 
din palat. Pe urmă îi spuse: 

— Povesteşte-mi ce ţi s-a întâmplat. 

Şi Hassan îi povesti tot ce făcuse de când ajunsese în Ţara 
de Camforă Albă şi adăugă: 

— Şi-acuma, pe Allah! O zi de-aş mai fi rămas lângă uriaşa 
aceasta, mi-aş fi dat sufletul pe nas! 

A şase sute cincea noapte iar şeicul spuse: 

— Eu te-am prevestit de câte o să ai de pătimit! Ci asta nu- 
i decât începutul! Şi, pe deasupra, trebuie să-ţi mai spun 
încă o dată, o, copile al meu, ca să te hotărăsc să faci cale 
întoarsă, că în insulele Wak-Wak vraja bărbii mele nu mai 
are nici o putere şi acolo ai să fii lăsat numai în seama 
puterilor tale! 

Şi Hassan spuse: 


— Eu trebuie să mă duc, fie ce-o fi, după soţia mea! Şi nu- 
mi mai rămâne decât daireaua aceasta vrăjită, care mi-ar 
putea sluji la caz de primejdie să mă scape din necaz! 

lar şeicul Aii se uită la dairea şi spuse: 

— A, o ştiu! Este daireaua lui Bahram magul, un ucenic de- 
al meu de odinioară; numai el, dintre toţi ciracii mei, s-a 
abătut de la calea lui Allah! Ci, o, Hassane, află că şi 
daireaua aceasta, tot aşa, nu va putea să-ţi fie de niciun 
folos în insulele Wak-Wak, unde toate vrăjile se dezleagă şi 
unde ginnii de pe acele insule nu se supun decât numai 
domnului lor! 

Şi Hassan zise: 

— Cui îi este dat să trăiască zece ani nu are să moară în 
cel de al nouălea an! Dacă, dar, mi-o fi scrisa să mor în 
insulele acelea, nu-i nici o supărare! Mă rog, dar, ţie, o, 
preacinstite şeic al şeicilor, să-mi spui care este drumul pe 
care trebuie să apuc ca să ajung acolo! 

Şeicul Aii, atunci, drept orice răspuns, îl luă de mână şi îi 
spuse: 

— Închide ochii şi pe urmă deschide-i! 

Şi Hassan închise ochii; pe urmă, după o clipită, îi 
deschise. Şi totul pierise, atât şeicul Părintele-Penelor, cât şi 
palatul fetei sultanului şi Ţara de Camforă Albă. Şi se 
pomeni pe o insulă, cu ţărmul acoperit de nestemate de 
felurite culori, şlefuite de apele mării. Şi habar nu avea că 
ajunsese într-un sfârşit la insulele cele atâta de râvnite. 

Or, nici nu apucă bine Hassan să-şi arunce un ochi la 
dreapta şi un ochi la stânga, că se şi repeziră asupra-i, 
ieşind din stâncile de pe mal şi din spuma valurilor, stoluri 
întregi de păsări mari şi albe, care acoperiră cerul cu un 
nor gros şi apăsător. Şi zborul vrăjmaş se năpusti înspre el 
ca un vârtej, cu un vuiet de pliscuri năprasnice şi de aripi 
zbătute; şi toate gătlejurile înaripate scoaseră laolaltă un 
țipăt răguşit, repetat de mii de ori, în care Hassan cunoscu 
într-un sfârşit vorbele Wak-Wak, numele insulelor acelea! 
Atunci pricepu că ajunsese pe pământurile cele tainice şi că 


păsările îl vedeau că este străin şi căutau să-l alunge către 
mare. lar Hassan fugi să se adăpostească într-o colibă ce se 
ridica nu departe de acolo şi începu să cugete cum stă 
treaba. 

Deodată auzi pământul bubuind şi simţi cum i se 
cutremură sub picioare; şi îşi ciuli urechea, ţinându-şi 
răsuflarea şi văzu în depărtare îngroşându-se un alt nor, din 
care treptat-treptat se iviră în soare vârfuri de lănci şi de 
coifuri, şi străluciră cămăşile de zale. Erau amazoanele! 
Unde să mai fugi? Iar galopul cel mânios, iute ca bătaia de 
grindină, ori ca strălucirea de fulger, fu lângă el cât ai clipi 
din ochi. Şi i se înfăţişară dinainte, strânse într-un pătrat 
mişcător şi năprasnic, războinicele călări pe nişte iepe 
galbene ca aurul străcurat, cu cozile lungi, cu armurele 
vânjoase, purtându-şi hăţurile sus şi slobode, mai iuți ca 
vântul de la miazănoapte când suflă cu urgia mării 
înfuriate. Şi războinicele acelea, înarmate de luptă, purtau 
fiecare câte o spadă grea la şold, câte o lancie lungă într-o 
mână, iar în mâna cealaltă câte o ghioagă care înfiora 
minţile; şi mai aveau, strânse la subţioară, patru suliţi care 
îşi arătau vârfurile înfricoşătoare. 

A şase sute şasea noapte or, de îndată ce războinicele îl 
zăriră pe nepoftitul de Hassan stând în pragul colibei, îşi 
struniră deodată iepele cele abraşe. Şi tot potopul de 
copite, oprindu-se, făcu să sară până în slăvile cerului 
pietrele de pe țărm, iar picioarele iepelor se afundară 
adânc în nisip. Şi nările lor largi şi fornăitoare se umflau 
odată cu nările fecioarelor cele războinice; şi chipurile 
dezvelite sub coifurile cu fruntarele săltate erau frumoase 
ca nişte lune; iar şoldurile lor rotunde şi grele se împreunau 
şi păreau totuna cu şoldurile cele galbene ale iepelor. lar 
pletele lor lungi, gabene, negre şi roşcate se amestecau, 
unduindu-se, cu părul din cozile şi din coamele iepelor. lar 
coifurile de oţel şi platoşele de smarald sclipeau în soare ca 
nişte giuvaieruri şi ardeau fără să se mistuie. 


Şi-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se 
desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şasea noapte spuse: 

Şi-atunci, din mijlocul acelui pătrat de lumină, se 
desprinse o amazoană mai voinică decât toate celelalte, cu 
faţa nedezvelită sub coif, ci acoperită cu totul de fruntara 
lăsată şi cu pieptul îmbelşugat de nişte sâni strălucitori sub 
ocrotirea unei tunici de sârmă de aur mai strânsă ca aripile 
de lăcustă. Şi îşi opri scurt iapa la câţiva paşi de Hassan. lar 
Hassan, neştiind dacă îi era potrivnică ori binevoitoare, se 
aruncă dintru început dinaintea ei, cu fruntea în ţărână, pe 
urmă săltă capul şi spuse: 

— O, sultană a mea, sunt un străin pe care ursita l-a adus 
pe aceste tărâmuri şi mă pun sub ocrotirea lui Allah şi sub 
pavăza ta! Nu mă izgoni! O, sultana mea, fie-ţi milă de un 
necăjit care îşi caută soţia şi copiii! 

La vorbele acestea ale lui Hassan, călăreaţa sări jos de pe 
cal şi, întorcându-se către războinicele ei, le făcu un semn 
să plece. Şi veni la Hassan, care îi sărută pe dată picioarele 
şi mâinile şi îşi duse la frunte marginea de la mantia ei. Şi 
ea îl cercetă cu luare-aminte; pe urmă, ridicându-şi 
obrăzarul, i se arătă dezvelită. lar Hassan, când o văzu, 
scoase un țipăt mare şi se trase îndărăt speriat; întrucât, în 
loc de o tânără, pe puţin la fel de frumoasă ca şi fecioarele 
războinice pe care le văzuse, avea dinaintea lui o bătrână 
cu o înfăţişare tare urâtă, cu un nas mare cât o pătlăgea 
vânătă, cu nişte sprâncene strâmbe, cu nişte obraji 
scofâlciţi şi fleşcăiţi, cu nişte ochi care se huleau unul pe 
altul şi cu câte o năpastă la fiecare dintre cele nouă colţuri 
ale chipului ei! Ceea ce o făcea să semene întru totul ca un 
mistreţ. 

Încât Hassan, ca să nu trebuiască să se mai uite la faţa 
aceea, îşi acoperi ochii cu pulpana hainei. lar baba luă acea 
mişcare drept semn de mare cinstire, socotind că Hassan 


nu făcuse aşa decât ca să nu pară necuviincios privind-o în 
faţă; şi fu înduioşată până peste poate de dovada aceea de 
cinstire, şi îi zise: 

— O, străinule, potoleşte-ţi spaima. Din ceasul acesta te afli 
sub ocrotirea mea! Şi îţi făgăduiesc ajutorinţă la orice 
nevoie! 

Pe urmă adăugă: 

— Însă, mai înainte de orice, nimenea nu trebuie să te 
vadă pe insula noastră! Drept care şi măcar că sunt 
nerăbdătoare să-ţi aud povestea, am să dau fuga să-ţi aduc 
cele de trebuinţă ca să te îmbraci ca o amazoană, aşa încât 
să nu mai poţi de aci înainte să fii osebit dintre a şase sute 
şasea noapte tinerele fecioare războinice, străjerele 
împăratului şi ale fetelor împăratului! 

Şi plecă şi se întoarse peste câteva clipite cu o platoşă, o 
spadă, o lance, un coif şi alte arme întru totul asemenea cu 
cele pe care le purtau amazoanele. Şi i le dărui lui Hassan, 
care se împodobi cu ele.1 Atunci bătrâna îl luă de mână şi îl 
duse pe o stâncă înaltă de pe malul mării şi, şezând jos 
acolo împreună cu el, îi spuse: 

— Acuma, 0, străinule, grăbeşte-te de-mi povesteşte 
pricina care te-a adus pe insulele noastre, unde până la tine 
nici un adamit n-a cutezat să pună piciorul! 

Şi Hassan răspunse, după ce îi mulţumi pentru bunătatea 
ei: 

— O, stăpână, povestea mea este povestea unui necăjit 
care a pierdut singurul bun pe care îl avea şi care străbate 
pământul cu nădejdea că îşi va găsi bunul acela! 

Şi îi povesti păţaniile lui, fără a ocoli nici un amănunt. Iar 
amazoana cea bătrână îl întrebă: 

— Şi cum o cheamă pe tânăra ta soţie? Şi cum îi cheamă 
pe copiii tăi? 

El spuse: 

— In ţara mea, copiii mei se numeau Nasser şi Manssur, 
iar soţia mea se numea Strălucire! Ci numele pe care îl 
poartă în ţara ginnilor nu-l ştiu! 


Şi Hassan, după ce sfârşi de spus totul, începu să plângă 
cu lacrimi îmbelşugate. 

Iar bătrâna, dacă auzi povestea lui Hassan şi dacă îi văzu 
durerea, se simţi cuprinsă cu totul de milă şi îi spuse: 

— Mă jur ţie, o, Hassane, că nici o mamă nu s-ar îngriji 

1 La M. A. Salie: „lar pe bătrâna cu care se întâlnise 
Hassan o chema Şavahi. Şi era poreclită Umm-al-Davahi'. 

De copilul ei mai mult decât am să mă îngrijesc eu de 
soarta ta. Şi, întrucât spui că soţia ta s-ar putea afla printre 
amazoanele mele, am să te duc, chiar mâine, să le vezi la 
mare pe toate goale. Şi, pe urmă, am să le pun să treacă pe 
dinaintea ta, una câte una, ca să-mi spui dacă ai s-o cunoşti 
pe soţia ta printre ele! 

Aşa grăi bătrâna Maica-Lăncilor către Hassan Al-Bassri. Şi 
îl linişti, încredinţându-l că prin viclenia aceea nu vor avea 
cum să n-o afle pe tânăra Strălucire! Şi îşi petrecu ziua 
întreagă cu el şi îl plimbă prin insulă; ducându-l să se 
minuneze de toate minunăţiile. Şi, până la urmă, bătrâna 
începu să-l iubească pe Hassan cu o dragoste mare şi îi 
spuse: 

— Linişteşte-te, copilul meu! 'Te-am pus în ochii mei! Şi, 
chiar dacă mi-ai cere, pentru desfătarea ta, toate 
războinicele mele, care sunt toate fecioare tinere, ti le-aş 
dărui din toată căldura inimii mele! 

lar Hassan îi răspunse: 

— O, stăpâna mea, eu, pe Allah, nu am să te părăsesc 
decât atunci când m-o părăsi sufletul! 

Or, a doua zi, aşa cum îi făgăduise, bătrâna Maica-Lăncilor 
veni în fruntea războinicelor ei, în vuiet de dairale. Şi 
Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, şedea pe stânca înaltă 
care se ridica deasupra mării. Şi, în felul acesta, semăna cu 
o fată de sultan. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaptea noapte spuse: 


Or, a doua zi, aşa cum îi făgăduise, bătrâna MaicaA şase 
sute şaptea noapte lăncilor veni în fruntea războinicelor ei, 
în vuiet de dairale. Şi Hassan, îmbrăcat ca o amazoană, 
şedea pe stânca înaltă care se ridica deasupra mării. Şi, în 
felul acesta, semăna cu o fată de sultan. 

Estimp, fecioarele cele războinice, descălecând de pe 
iepele lor, la un semn făcut de bătrâna Maica-Lăncilor care 
le era căpetenie, îşi lepădară armele şi platoşele. Şi, subţiri 
şi strălucitoare, se iviră, o, aiurire de crini şi de trandafiri! 
Ca nişte crini dintre frunzele lor şi ca nişte trandafiri dintre 
ghimpii lor. Şi, albe şi uşoare, coborâră în mare. Şi spuma 
apei se amestecă cu pletele lor slobode şi despletite, ori 
împletite şi înalte ca nişte turle. Şi zbaterea talazurilor 
repeta zbaterea şoldurilor lor de fecioare. Şi erau ca nişte 
flori deschise pe ape. 

Ci, printre atâtea fete ca luna şi printre atâtea bo-iuri 
mlădioase, printre atâţia ochi negri şi printre atâţia dinţi 
albi, printre atâtea plete de felurite culori şi printre atâtea 
binecuvântate şolduri, degeaba se tot uită Hassan, că nu 
văzu frumuseţea cea fără de asemuire a mult-iubitei lui 
Strălucire. Şi îi spuse bătrânei: 

— O, maică bună, Strălucire nu se află printre ele! lar 
bătrâna amazoană răspunse: 

— Cine ştie, fiul meu? Poate că depărtarea nu îţi îngăduie 
să judeci bine! 

Şi bătu din palme şi toate fetele ieşiră din apă şi veniră să 
se înşire pe nisip, încă jilave de boabele de apă, ca de nişte 
nestemate. Şi, una după alta, mlădii şi legănate, trecură pe 
dinaintea stâncii pe care sta Hassan cu Maica-Lăncilor, 
neavând pe ele, drept orice armură, decât pletele lor 
atârnând pe spate şi grele numai de giuvaierurile trupului 
lor gol. 

Şi-atunci văzuşi tu, o, Hassane, ceea ce văzuşi! O, voi, 
iepuriţe de toate culorile şi de toate soiurile, între coapsele 
acelor fetişcane, copile de crai! Eraţi şi grase şi rotunde şi 
dolofane şi bălaie şi ca nişte boite şi voinice şi arcuite şi 


înalte şi netede şi umflate şi strânse şi neatinse şi ca nişte 
jeţuri şi ca nişte scoici şi grele şi mofluze şi mute şi ca nişte 
cuiburi şi fără de urechi şi calde şi ca nişte corturi şi fără de 
păr şi botoase şi sumese şi ghemuite şi mici şi gâdilicioase şi 
genuni, şi uscate, şi minunate, însă, fără de nici o îndoială, 
nu eraţi întru nimic asemenea cu iepuriţa mult-iubitei 
Strălucire! 

Încât Hassan lăsă toate fetele să treacă şi grăi către 
bătrâna Maica-Lăncilor: 

— O, stăpână a mea, viaţa ta fie cu mine! Nu se află 
niciuna printre toate aceste fete tinere care, cât de cât, să 
se asemuie cu Strălucire! 

Iar bătrâna războinică, nedumerită, îi zise: -Atunci, o, 
Hassane, după toate acestea pe care le-ai văzut, nu mai 
rămân decât cele şapte fete ale împăratului nostru! 
Binevoieşte să-mi spui după ce semn aş putea, cu vreun 
prilej, s-o cunosc pe soţia ta şi zugrăveşte-mi-o cu ce are ea 
mai aparte! lar eu am să-mi însemnez totul în minte! Şi îţi 
făgăduiesc că, ştiind în felul acesta totul, nu am să zăbovesc 
mult până s-o găsesc pe aceea după care umbli! 

Şi Hassan răspunse: 

— Să ţi-o zugrăvesc, o, stăpână a mea, ar fi să mor fără a 
izbuti; căci nu este limbă care să poată spune toate 
desăvârşirile ei. Ci am să mă străduiesc să-ţi arăt măcar 
cam cum aduce. Are un chip, o, stăpână a mea, ca ozi 
binecuvântată; un mijlocel atâta de subţire, încât soarele n- 
ar putea să-i aştearnă umbra pe pământ; un păr negru şi 
lung, atârnând pe spate, ca noaptea peste zi; nişte sâni care 
sfredelesc până şi haina cea mai tare; o limbă ca de albină; 
o miere în gură ca apa din fântâna a şase sute şaptea 
noapte salsabil; nişte ochi ca izvorul Kausarl; este mlădie 
ca firul de iasomie; dinţii-i sunt ca nişte boabe de grindină; 
are o aluniţă pe obrazul drept şi un neg sub buric; o gură 
ca o cornalină, de nu-ţi mai trebuie nici cupă, nici ibric; 
nişte obraji ca bujorii din Neman; un pântec mlădios şi 
vrăjitor, aidoma de larg şi de alb ca o cadă de marmură; 


şalele mai voinice şi mai straşnic zidite decât bolta 
templului din lram; nişte coapse întocmite în tiparul 
desăvârşirii, dulci ca zilele regăsirii după amara despărţire, 
între care domneşte jeţul califului, altarul tihnei şi al beţiei, 
al cărui logogrif2 a fost înfăţişat de poet aşa: 

Numele meu - care-i prileju-atâtor Fiori şi tulburări - este 
uşor, Că-i doar din două litere vestite Alcătuit; pe-ntâia, 
pasămite, O afli înmulţindu-le-ntre ele Pe cinci cu patru; iar 
pe-a doua, tot Numa-nmulţind la fel şase cu zece! Aşa 
ajungi la tâlcurile mele, Şi-n felu-acesta-i dat să se dezlege 
Cuvântul ce-l închipui eu, socoti şi, după ce spuse vorbele 
acestea, Hassan nu-şi putu ţine mai mult lacrimile şi începu 
să plângă. Pe urmă strigă: 

— Jalea mea, o, Strălucire, este amară ca jalea unui derviş 
care şi-a pierdut strachina, ori cumu-i chinul 

1 Salsabil (Selsebil) şi Kausar, după mitologia arabă, o 
fântână şi un izvor de pe tărâmurile raiului. 

1 Cuvântul arab kkoss, (grecescul kussos) se scrie cu două 
litere: cea dintâi, litera kaf, fiind redată prin semnul grafic 
ce reprezintă şi cifra 20; iar cea de a doua, litera sin, este 
redată prin semnul grafic cu care se reprezintă şi cifra 60. 

Unui hagiu care are o bubă în călcâi, ori cumu-i durerea 
unuia căruia i s-au tăiat mâinile şi picioarele! 

După ce ascultă toate astea, bătrâna amazoană lăsă capu- 
n jos o clipă, cufundându-se într-o cugetare adâncă; pe 
urmă îi spuse lui Hassan: 

— Ce năpastă, o, Hassane! Te pierzi fără de izbavă şi mă 
pierzi şi pe mine odată cu tine! Căci fetişcana pe care mi-o 
zugrăveşti tu este, fără de nici o îndoială, una dintre cele 
şapte fete ale împăratului nostru preaputer-nic! Ce nălucă 
mai ai şi tu, şi ce smintită cutezanţă te bântuie! Intre tine şi 
ea este o depărtare ca de la pământ la cer! Şi dacă stărui în 
dorinţa ta, către pieirea ta zoreşti! Ascultă-mă, dar, 
Hassane! Leapădă-te de gândul acesta nesăbuit şi nu-ţi da 
sufletul pierzării! 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute opta noapte spuse: 

Ascultă-mă, dar, Hassane! Leapădă-te de gândul acesta 
nesăbuit şi nu-ţi da sufletul pierzării! 

La vorbele acestea ale bătrânei, Hassan fu aşa de tulburat, 
încât se prăbuşi fără de simţire; şi, când îşi veni iarăşi în 
fire, se porni pe un plâns atâta de amarnic de i se scăldară 
hainele în lacrimile ce le vărsa, şi, peste poate de 
deznădăjduit, strigă: 

— lacătă, dar, o, tuşă a mea plină de milă, că trebuie să mă 
întorc deznădăjduit, după ce am bătut atâta cale, chiar în 
clipa în care sunt aproape să ajung la ţintă! Cum aş mai fi 
putut să mă îndoiesc, după încredințarea ce mi-ai dat, de 
izbânda încercării mele şi de atotputerea a şase sute opta 
noapte ta? Au nu chiar tu porunceşti şi eşti căpetenie peste 
ostile din cele Şapte Insule şi pentru care nici o încercare 
de felul acesta nu este cu neputinţă? Ea răspunse: 

— De bună seamă, fiul meu, pot multe asupra oştilor mele, 
precum şi asupra fiecărei amazoane din aceste oşti! Încât, 
ca să te întorc de la gândul tău cel nesocotit, îţi dau să-ţi 
alegi, dintre toate aceste fecioare războinice, pe aceea care 
ţi-o plăcea cel mai mult: ia-o din partea mea în locul soţiei 
tale! Şi pe urmă întoarce-te cu ea în ţara ta şi ai să fii la 
adăpost de mânia împăratului nostru! Altminteri pieirea 
mea şi pieirea ta sunt de neînlăturat! 

Hassan însă nu răspunse la sfatul bătrânei decât cu alte 
lacrimi şi cu alte suspine. lar bătrâna, înduioşată de atâta 
prisos de iubire, îi spuse: 

— Allah fie cu tine, o, Hassane! Ce vrei, dar, să fac eu 
pentru tine? Dacă s-ar afla că te-am lăsat să pui piciorul pe 
insulele noastre, capul meu nu ar mai zăbovi pe umerii mei. 
Şi dacă s-ar afla vreodată că te-am dus să le vezi la scaldă, 
goale, pe toate războinicele mele, tinere fecioare pe care 
nici o privire de bărbat nu le-a întrezărit şi pe care nici un 
deget de om nu le-a atins, sufletul meu nu ar maifial meu! 


Şi Hassan strigă: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea, te încredinţez că eu nu m-am 
uitat la fetele acelea în chip necuviincios şi nu am prea luat 
seama la goliciunea lor! 

Iar bătrâna spuse: 

— Păi chiar că rău ai făcut, o, Hassane, întrucât în toată 
viaţa ta nu ai să mai vezi asemenea privelişte! Oricum, dacă 
niciuna dintre acele fecioare nu te ispiteşte, ca să te 
hotărăsc să te întorci în tara ta şi să-ţi mântuieşti astfel 
sufletul, am să te încarc cu bogății şi cu scumpele roade din 
insulele noastre şi am să te acopăr cu bunuri care au să te 
facă bogat şi fericit pentru toate zilele câte le mai ai de 
trăit! 

Ci Hassan se aruncă la picioarele bătrânei, îi sărută 
genunchii şi zise plângând: 

— O, binefăcătoarea mea, o, lumină a ochilor mei, o, 
sultana mea, cum aş putea să mă întorc în ţara mea după ce 
am îndurat atâtea strădanii şi am înfruntat atâtea 
primejdii? Cum aş putea să plec de pe insula aceasta, fără s- 
o văd pe mult-iubită mea, când dragostea pentru ea m-a 
adus până aici? Ah, gândeşte-te, o, stăpână a mea, că poate- 
i voia sorții ca s-o găsesc pe soţia mea, după toate 
suferinţele câte le-am îndurat! 

Şi, după ce rosti vorbele acestea, Hassan nu mai putu să-şi 
stăpânească aleanul din suflet şi ticlui stihurile acestea: 

Sultană-a frumuseţii, fie-ţi milă De cel robit de pleopele-ţi 
nurlii Ce subjugară ţara lui Khosroe Şi lumea-ntregii lui 
împărăţii! 

Nici nardurile tari, nici trandafirii, Nici cele mai alese 
mirodenii, Pe lângă răsuflarea ta nu-nseamnă Decât o- 
ntruchipare de sluţenii. 

Iar boarea care-adie-nmireasmată Prin florile grădinilor 
din rai E toată-n părul tău, să-i fericească Pe cei alăturea de 
care stai. 

Pleiadele când se aprind pe ceruri, Din ochii tăi iau calda 
lor scânteie! Şi stelele doar ţi-ar putea fi salbă La gâtul alb, 


o, tânără femeie! 

A şase sute opta noapte când bătrâna amazoană auzi 
versurile acestea ale lui Hassan, văzu că ar fi într-adevăr o 
răutate să-i ia pe totdeauna nădejdea de a-şi mai găsi soţia 
şi îi înţelese durerea şi îi zise: 

— Fiul meu, alungă-ţi din gânduri întristarea şi 
deznădejdea. Căci sunt pe deplin hotărâtă acuma să încerc 
totul ca să-ţi dau soţia îndărăt! 

Pe urmă adăugă: 

— Am să mă apuc numaidecât să mă îngrijesc cu tot 
sufletul de treburile tale, o, săracul de tine! Căci văd 
limpede că îndrăgostitul nici nu aude, nici nu pricepe nimic! 
Te las, dar şi mă duc la palatul împărăției de pe insula 
aceasta pe care ne aflăm, şi, care-i una dintre cele şapte 
insule Wak-Wak. Căci cată să ştii că fiecare dintre aceste 
şapte insule este locuită şi stăpânită de una dintre cele 
şapte fete ale împăratului nostru, surori între ele după tată, 
dar nu şi după mamă. lar aceea care este stăpână aici peste 
noi este cea mai mare dintre surori şi o cheamă domniţa 
Nur Al-Huda. lar eu am să mă duc s-o caut şi să-i vorbesc în 
folosul tău. Potoleşte-ţi, dar, sufletul, înseninează-ţi ochii şi 
aşteaptă-mă cu inimă liniştită, până ce mă întorc! 

Şi îşi luă rămas-bun de la el şi se îndreptă înspre palatul 
domniţei Nur Al-Huda. 

Odată ajunsă în faţa domniţei, bătrâna amazoană, care era 
cinstită şi iubită de fetele împăratului şi de însuşi împăratul 
pentru înţelepciunea ei şi pentru creşterea şi îngrijirea pe 
care le dăduse tinerelor domniţe, se ploconi şi sărută 
pământul dintre mâinile domniţei Nur Al-Huda. Şi domniţa 
se ridică numaidecât în cinstea ei şi o îmbrăţişă şi o pofti să 
şadă jos lângă ea; şi îi zise: 

— Inşallah! Fie ca ştirile pe care mi le aduci să fie 
vestitoare de bine! Iar de ai să-mi faci vreo rugăminte, ori 
să-mi ceri vreun hatâr, grăieşte! lată-mă gata să te ascult. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a şase sute noua noapte spuse: 
grăieşte! lată-mă gata să te ascult! Bătrâna Maica-Lăncilor 
răspunse: 

— O, împărătiţă a veacului şi a vremii noastre, o, fiica mea, 
vin la tine ca să-ţi povestesc o întâmplare cum nu s-a mai 
pomenit şi care nădăjduiesc că are să-ţi placă şi să te 
veselească. Află, dar, că am găsit pe malul insulei noastre, 
aruncat de valuri, un bărbat tânăr, de o frumuseţe vrăjită, 
care plângea cu amar. Şi când l-am întrebat ce-i cu el, mi-a 
răspuns că l-a aruncat ursita pe țărmurile noastre, pe când 
se afla în căutarea soţiei lui! Şi când l-am rugat să-mi spună 
cine este soţia lui, mi-a zugrăvit-o într-un chip atâta de 
uluitor, încât m-a cufundat într-o mare spaimă în privinţa ta 
şi în privinţa celorlalte domniţe, surorile tale! Şi mai trebuie 
să-ţi arăt, o, împărătiţă mea, ca să spun tot adevărul, că 
ochii mei n-au mai văzut vreodată, nici printre ginni, nici 
printre efriti, un flăcău aşa de frumos ca flăcăul acesta! 

Când auzi cele ce spunea bătrâna, domniţa Nur Al-Huda fu 
cuprinsă de o mânie cumplită şi ţipă la bătrâna amazoană: 

— O, bătrână a blestemului, o, ploditură dintr-o liotă de 
încornoraţi ai ticăloşiei, cum ai făcut de-ai strecurat un 
bărbat printre fecioarele noastre, pe tărâmurile noastre? A, 
plod al neruşinării, cine-o să-mi dea să beau o a şase sute 
noua noapte înghiţitură din sângele tău, ori să mănânc o 
îmbucătură din carnea ta? 

Şi bătrâna războinică începu să tremure ca o trestie în 
furtună şi căzu în genunchi la picioarele domniţei, care îi 
strigă: 

— Au ţie nu ţi-e frică de osânda care te paşte de la 
răzbunarea şi de la mânia mea? Pe capul tatălui meu, 
împăratul cel mare al ginnilor! Nu ştiu ce mă ţine de nu 
poruncesc să fii tăiată bucăţi, ca să slujeşti de pildă pe viitor 
călăuzilor întru ticăloşie, care ar mai vrea să strecoare 
vreun străin în insulele noastre! 

Pe urmă adăugă: 


— Ci, înainte de toate, dă fuga de mi-l adu pe ada-mitul 
acela îndrăzneţ, care a cutezat să încalce hotarele noastre! 

Şi bătrâna se ridică, nemaiştiind, în spaima ei, nici să-şi 
deosebească mâna dreaptă de mâna stângă şi se duse să-l 
caute pe Hassan. Şi gândea: „Năpasta aceasta amarnică, pe 
care mi-o trimite Allah prin mijlocirea domniţei, îmi e 
pricinuită numai de tânărul Hassan! De ce nu l-oi fi silit eu 
mai degrabă să plece de pe insulă şi să ne arate lăţimea 
dosului său?" 

Şi-aşa ajunse la locul unde se afla Hassan; şi, de cum îl 
zări, îi spuse: 

— Ridică-te, o, tu, cel al cărui soroc de pe urmă este 
aproape! Şi hai cu mine la împărătiţă, că vrea să-ţi 
vorbească! 

Şi Hassan porni după bătrână, zicându-şi: „Ya salam! În ce 
prăpastie am să mă prăvălesc!" Şi-aşa ajunse la palat, 
dinaintea domniţei. Şi ea îl primi, stând în jeţul ei şi cu faţa 
acoperită întru totul de iaşmac. Şi Hassan nu găsi nimic mai 
bun de făcut, în acea împrejurare cumplită, decât să se 
apuce să sărute pământul dinaintea jeţului şi, după 
salamalecul de cuviinţă, să-i înalte domniţei o laudă în 
versuri. Ea atunci se întoarse înspre bătrână şi îi făcu un 
semn care vroia să însemne: „întreabă-l!" Şi bătrâna îi 
spuse lui Hassan: 

— Preaputernica noastră împărătiţă îţi răspunde la 
salamalec şi te întreabă, ca să-i răspunzi: „Cum te cheamă, 
care-i ţara ta de baştină, cum o cheamă pe soţia ta şi cum îi 
cheamă pe copiii tăi!" 

Şi Hassan, ajutat de ursita lui, răspunse, întorcându-se 
către domniţa: 

— Împărătiţă a lumilor, sultană a veacului şi a vremi-lor, o, 
tu, cum alta nu-i nici în timp, nici în răstimp, în ce priveşte 
numele meu cel ticălos mă numesc Hassan cel plin de 
necazuri, de obârşie din cetatea Bassra, din Irak. Iar în ce o 
priveşte pe soţia mea, nu-i ştiu numele! Iar copiii mei, pe 
unul îl cheamă Nasser, pe celălalt Manssur! 


Împărătiţă îl întrebă, prin mijlocirea bătrânei: 

— Şi pentru ce te-a părăsit soţia ta? El spuse: 

— Pe Allah, nu stiu! Dar trebuie să fi fost fără de voia ei! 

Ea îl întrebă: 

— De unde a plecat? Şi cum? El spuse: 

— A plecat din Bagdad, chiar din palatul califului Harun Al- 
Raşid, emirul drept-credincioşilor! Şi, pentru aceasta, nu a 
avut decât să se îmbrace cu mantia ei de pene şi să se ridice 
în văzduh! 

Ea întrebă: 

— Şi nu ţi-a spus nimic când a plecat? El răspunse: 

— l-a spus mamei mele: „Dacă fiul tău, chinuit de durerea 
lipsei mele, va vrea vreodată să mă mai vadă, nu are decât 
să vină să mă caute în insulele Wak-Wak! Şi-acuma, bun- 
rămas, o, maică a lui Hassan! Hotărât că a şase sute noua 
noapte tare mă întristează să plec aşa şi mă mâhnesc în 
sufletul meu, căci zilele despărțirii au să-mi sfâşie inima şi 
au să vă înnegureze viaţa; ci, vai! Nu pot nimic! Simt dorul 
zborului cum îmi năpădeşte sufletul şi trebuie să mă ridic în 
văzduh!" Aşa a grăit soţia mea! Şi s-a dus în zbor! Şi de- 
atunci lumea este neagră dinaintea ochilor mei, iar pieptul 
mi s-a umplut de jale! 

Domnița Nur Al-Huda răspunse, clătinând din cap: 

— Pe Allah! E neîndoielnic că dacă soţia ta nu ar fi vrut să 
te mai vadă, nu i-ar fi dezvăluit mamei tale locul unde pleca! 
Pe de altă parte însă, dacă te-ar fi iubit cu adevărat, nu te- 
ar fi părăsit aşa! 

Hassan se jură atunci, cu jurămintele cele mai grele, că 
soţia sa îl iubea cu adevărat, că îi dăduse o sumedenie de 
dovezi despre dragostea şi despre credinţa ei, dar că nu 
putuse să-şi înfrâne chemarea către văzduh şi pe cea a 
deprinderii ei dintâi, care este zborul păsărilor! Şi adăugă: 

— O, Măria Ta, ţi-am povestit jalnica mea poveste! Şi 
iacătă-mă dinaintea ta, cerându-ţi din suflet milă şi îndurare 
pentru jalba mea prea îndrăzneață de a mă ajuta să-mi 


găsesec soţia şi copiii! Allah fie cu tine, o, sultana mea, nu 
mă alunga! 

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domniţa Nur Al- 
Huda cugetă preţ de un ceas; pe urmă săltă capul şi îi spuse 
lui Hassan: 

— Am cugetat mult ce fel de chin ţi se cuvine şi nu găsesc 
niciunul care să fie îndeajuns spre a-ţi pedepsi cutezanţa! 

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoşată, se aruncă la 
picioarele stăpânei sale şi îi luă pulpana rochiei, cu care îşi 
acoperi capul şi îi spuse: 

— O, preafalnică împărătiţă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute zecea noapte spuse: 

Atunci bătrâna, măcar că era tare înfricoşată, se aruncă la 
picioarele stăpânei sale şi îi luă pulpana rochiei, cu care îşi 
acoperi capul şi îi spuse: 

— O, preafalnică împărătiţă, pe vredniciile mele de doică 
ce te-a crescut, nu te zori să-l osândeşti, mai cu seamă 
acuma când ştii că este un biet străin care a în fruntat 
potop de primejdii şi a îndurat sodom de amaruri! Şi numai 
datorită vieţii multe pe care i-a hărazit-o ursitoarea a putut 
să îndure necazurile prin câte a trecut. Şi-i mai pe măsura 
ta şi mai vrednic de stirpea ta, o, Măria Ta, să-l ierţi şi să nu 
încâlci cumva, în dauna lui, legile găzduirii! Şi-apoi, socoate 
şi Măria Ta că numai dragostea l-a aruncat în această 
încercare năprasnică şi că mult trebuie să li se ierte celor 
care iubesc. Într-un sfârşit, o, stăpână a mea şi cunună pe 
capetele noastre, află că, dacă am cutezat să vin şi să-ţi 
vorbesc despre tânărul acesta atâta de frumos, am făcut-o 
din pricină că nimenea nu ştie mai bine ca el, printre fiii 
oamenilor, să ticluiască versuri şi să izvodească laude. Şi, ca 
să te încredinţezi de spusele mele, nu ai decât să-i arăţi 
chipul tău dezvelit şi ai să vezi cum are să ştie a-i preamări 
frumuseţea! 


La vorbele acestea ale bătrânei, domniţa zâmbi a râde şi 
spuse: 

— Chiar că numai atât îi mai lipsea ca să treacă orice 
măsură! 

Ci, tainic, domniţa Nur, cu toată asprimea pe care o a şase 
sute zecea noapte arăta, fusese tulburată înlăuntrurile ei de 
frumuseţea lui Hassan şi nu cerea mai mult decât să-i pună 
la încercare virtutea şi la stihuri şi la ceea ce urmează 
totdeauna după stihuri. Aşa că se prefăcu a se lăsa 
înduplecată de vorbele doicii şi, ridicându-şi iaşmacul, îşi 
arătă chipul dezvelit. 

Când o văzu aşa, Hassan scoase un țipăt lung de vui tot 
palatul şi căzu fără de simţire. lar bătrâna îi dădu îngrijirile 
de trebuinţă şi îl aduse în sine; pe urmă îl întrebă: 

— Ce-ai păţit, fiul meu? Şi ce-ai văzut de te-ai tulburat 
aşa? 

Şi Hassan răspunse: 

— Ah, ce-am văzut, a Allah? Domnița este chiar soţia mea, 
ori măcar seamănă cu soţia mea aşa cum o jumătate de 
păstaie seamănă aidoma cu cealaltă j umătate soră cu ea! 

Iar domniţa, când auzi vorbele acestea, se puse pe un râs 
de se prăbuşi într-un peş şi zise: 

— Tânărul acesta este nebun! Eu sunt soţia lui? Pe Allah, 
da de când plodesc fecioarele fară de ajutorul bărbatului şi 
de când nasc copii cu văzduhul vremii? 

Pe urmă se întoarse către Hassan şi îi spuse râzând: 

— O, dragul meu, vrei măcar să-mi spui, ca să aflu şi eu, în 
ce seamăn cu soţia ta, şi în ce nu seamăn? Întrucât văd că 
deocamdată eşti tare nedumerit în privinţa mea! 

El răspunse: 

— O, sultană a împăraţilor, o, adăpost al celor mari şi al 
celor mici, numai frumuseţea ta m-a înnebunit! Căci te 
asemeni cu soţia mea la ochii mai luminoşi decât stelele, la 
frăgezimea pielii, la îmbujorarea din obraji, la forma 
dreaptă a sânilor frumoşi, la dulceaţa glasului, la mlădierea 
şi la subţirimea mijlocului, şi la mulţi alti nuri, pe care nu 


am să-i spun, din sfială faţă de ceea ce este ascuns! Ci, dacă 
mă uit mai bine la farmecele tale, văd că între tine şi ea este 
o osebire, pe care numai ochii mei de îndrăgostit o pot 
vedea şi pe care nu pot s-o zugrăvesc cu vorba! 

Când auzi vorbele acestea ale lui Hassan, domniţa Nur Al- 
Huda pricepu că inima lui nu are să se lipească niciodată de 
ea; şi o cuprinse o ciudă năprasnică şi se jură că are să afle 
care-i aceea dintre domniţe, surorile ei, care se măritase cu 
Hassan, rară de învoirea împăratului, tatăl lor! Şi îşi zise: 
„Am să-i pedepsesc, în felul acesta şi pe Hassan şi pe soţia 
lui, potolindu-mi astfel toată ciuda mea cea întemeiată!" Ci 
îşi ascunse aceste gânduri în adâncul cugetului şi, 
întorcându-se către bătrână, spuse: 

— O, doică, du-te degrabă după cele şase surori ale mele, 
1 pe rând, în insula în care se află fiecare şi spune-le că 
despărţirea de ele mă apasă până peste poate, de mai bine 
de doi ani de când nu au mai fost pe la mine. Şi pofteşte-le 
din partea mea să vină să mă vadă şi adu-le cu tine! Ci mai 
ales ia seama bine să nu le spui vreo vorbă despre ce s-a 
întâmplat, ori să le vesteşti despre sosirea la noi a unui 
tânăr străin care îşi caută soţia! Du-te şi nu zăbovi! 

Numaidecât bătrâna, care nu avea de ce să pună la 
îndoială gândurile domniţei, ieşi din palat şi zbură, iute ca 
fulgerul, pe la insulele în care se aflau cele şase domniţe, 
surorile împărătiţei Nur Al-Huda. Şi izbuti, 'La M. A. Salie: 
„Lar cele şapte fete ale împăratului erau surori bune -din 
acelaşi tată şi aceeaşi mamă - afară de fata cea mai mică. 
Pe fata cea mai mare o chema Nuri-ali-Huda, pe a doua 
Hadjm-as-Sabak, pe a treia Şams-ad-Duha, pe a patra 
Sadjart-ad-Durr, pe a cincea Kut-ali-Kulub, pe a şasea Şaraf- 
ali-Banat, iar pe cea de a şaptea o chema Manar-as-Sana şi 
aceasta era cea mai mică dintre surori şi era chiar soţia lui 
Hassan şi le era soră numai după tată." 

A şase sute unsprezecea noapte fără de nici o greutate, să 
le hotărască pe cele dintâi cinci să vină cu ea. De când 
ajunse la cea de a şaptea insulă, unde locuia domniţa cea 


mai mică laolaltă cu tatăl ei, împăratul ginnilor, întâmpină 
destul de multă împotrivire până s-o facă să se supună 
dorinţei domniţei Nur Al-Huda. Într-adevăr, atunci când 
domniţa cea mai mică, la sfatul bătrânei, se duse să ceară 
de la tatăl ei îngăduinţa de a pleca, împreună cu Maica- 
Lăncilor, s-o vadă pe sora cea mai mare, împăratul, tulburat 
până peste marginile tulburării de o asemenea cerere, 
strigă: 

— Ah, fata mea cea mult iubită, comoara inimii mele, am în 
sufletul meu ceva care îmi spune că nu am să te mai văd, 
dacă ai să te îndepărtezi de palatul meu. Şi-apoi am mai şi 
avut în noaptea aceasta un vis înfricoşător, pe care am să ţi- 
| povesesc. Află, dar, o, fata mea, o, lumină a ochilor mei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute unsprezecea noapte spuse: 


Află, dar, fata mea, o, lumină a ochilor mei, că un vis mi-a 
împovărat somnul şi mi-a apăsat pieptul în noaptea aceasta. 
Se făcea, în visul meu, că mă pre-umblam printr-o vistierie 
ascunsă de orice privire şi plină cu nişte bogății care nu se 
arătau decât numai ochilor mei. Şi mă minunam de toate 
câte le vedeam; j 3 ci privirile mele nu se opreau decât la 
şapte pietre nestemate, care sclipeau între toate celelalte 
cu o strălucire minunată. lar cea mai frumoasă şi mai 
ispititoare era tocmai cea mai mică dintre ele. Încât, ca să 
mă pot bucura mai bine de ea şi ca s-o pun la adăpost de 
alte priviri, am cuprins-o în palmă, am strâns-o la inima mea 
şi, luând-o cu mine, am ieşit din vistierie. Şi, cum o ţineam 
dinaintea ochilor mei, sub razele soarelui, dintr-odată o 
pasăre, dintr-un soi neobişnuit şi cum nu se văd niciodată 
pe insulele noastre, s-a repezit la mine, mi-a smuls piatra 
cea scumpă şi a pierit în zbor. lar eu am rămas cufundat în 
uluire şi în cea mai vie durere. Şi, când m-am deşteptat din 
somn, după o noapte întreagă de zbucium, am chemat la 
mine pe tălmăcitorii de vise şi le-am cerut să-mi 
tălmăcească tot ce văzusem în vis. Şi ei mi-au răspuns: „O, 
rege al nostru, pietrele nestemate sunt cele şapte fete ale 
Măriei Tale, iar piatra cea mai mică, pe care pasărea a 
răpit-o din mâinile tale, este fata ta cea mai mică şi care are 
să fie răpită cu sila de la dragostea ta!" Or, mie, acuma, fata 
mea, tare mi-e frică să te las să pleci cu surorile tale şi cu 
Maica-Lăncilor şi să te duci la Nur Al-Huda, sora ta cea mai 
mare; căci nu ştiu ce necaz ţi se poate întâmpla la drumul 
acesta, fie la dus, fie la întors! 

Şi Strălucire (căci chiar ea era, soţia lui Hassan) răspunse: 

— O, doamne şi părinte al meu, o, preamăritule împărate, 
tu nu ştii că sora mea cea mai mare, Nur Al-Huda, a 
pregătit pentru mine un ospăț şi mă aşteaptă cu cea mai 
fierbinte nerăbdare! Şi iacătă-s doi ani şi mai bine de când 
mă tot gândesc să mă duc s-o văd, fără ca acest lucru să-mi 
fi fost îngăduit; iar acuma ea trebuie să aibă tot felul de 
pricini să fie cam nemulțumită de purtarea mea. Ci nu-ţi 


face griji, o, părintele meu! Şi nu uita că nu de mult, atunci 
când am făcut o călătorie mai depărtată cu tovarăşele mele, 
tu m-ai crezut pierdută pe totdeauna şi îţi şi puseseşi 
hainele de jale după mine. Ci eu tot m-am întors, fără de 
nici un necaz şi bine a şase sute unsprezecea noapte 
sănătoasă! Tot aşa şi de data aceasta, nu am să lipsesc mai 
mult de o lună, după care am să mă întorc iar la tine, cu 
voia lui Allah! Şi-apoi, de m-aş duce undeva departe de 
împărăţia noastră, aş înţelege spaima ta; da aici, în insulele 
noastre, de ce vrăjmaş să mă tem? Cine ar putea să ajungă 
până la insulele Wak-Wak, după ce ar străbate Muntele- 
Norilor, Munţii Albaştri, Munţii Negri, Cele Şapte Văi şi 
Ţara de Camforă Albă, fără a-şi da de o mie de ori duhul pe 
drum? Alungă-ţi, dar, din minte orice îngrijorare, o, părinte 
al meu, înseninează-ţi ochii şi linişteşte-ţi inima! 

Dacă auzi vorbele acestea ale fiicei lui, împăratul ginnilor 
binevoi să îngăduie a o lăsa să plece; ci numai cu multă 
părere de rău şi numai după ce o puse să-i fagăduie că nu 
are să stea decât câteva zile la sora ei. Şi îi dădu o pază de 
o mie de amazoane şi o sărută cu dragoste. Iar Strălucire îşi 
luă rămas-bun de la el; după care se strecură la locul unde 
îi ascunsese, la adăpost de orice primejdie, pe cei doi copii 
ai săi, ca să-i sărute şi pe ei, despre care nimeni nu ştia 
nimic, întrucât, de cum se întorsese, îi trecuse în grija a 
două roabe de credinţă ale ei; pe urmă plecă laolaltă cu 
bătrâna şi cu cele cinci surori ale sale spre insula unde 
domnea Nur Al-Huda. 

Or, pentru a-şi primi surorile, Nur Al-Huda se îmbrăcase 
cu o rochie de mătase roşie, împodobită cu nişte păsări de 
aur care aveau ochii, ciocul şi ghearele făcute din rubine şi 
din smaralde; şi, încărcată de podoabe şi de nestemate, sta 
în jeţul ei din sala de primire. Iar dinaintea ei şedea Hassan 
în picioare; iar de-a dreapta-i şedeau înşiruite nişte fete cu 
spadele trase; iar de-a stânga-i alte fete ţineau nişte lănci 
lungi şi ascuţite. 


Tocmai atunci iată că sosi Maica-Lăncilor cu cele şase 
domniţe. Şi ceru să intre în sala de primire; iar împărătiţa îi 
porunci s-o aducă înlăuntru mai întâi pe cea mai mare 
dintre cele şase domniţe, care se numea Fala-Neamului. Şi 
domniţa aceea era îmbrăcată cu o rochie de mătasă 
albastră şi era şi mai frumoasă decât Nur Al-Huda. Şi veni 
lângă jeţ şi sărută mâna surorii ei, care se ridică în cinstea 
sa şi o sărută şi o pofti să stea lângă ea. Pe urmă se întoarse 
înspre Hassan şi îi zise: 

— Spune-mi, o, adamitule, aceasta-i soţia ta? Şi Hassan 
răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea! Domnița aceasta este 
minunată, şi-i frumoasă ca luna când răsare; are părul de 
cărbune, obrajii gingaşi, gura zâmbitoare, sânii drepţi, 
încheieturile subţiri şi totul în ea-i plin de farmec; iar ca s-o 
preamăresc în stihuri, voi spune: 

Ea se iveşte, minunată, In haină-albastră îmbrăcată Şi- 
asemeni unui giuvaier! Şi-i ruptă pare că din ceri Ah, buza 
ei, numai plăcere, E fagure bogat de miere! Obraji-i dulci şi 
zâmbitori Sunt strat înmiresmat de flori! Iar trupu-i, cum se 
înmlădie, E-un fir înalt de iasomie! Privind mijlocu-i subţirel 
Şi spatele-i cât un crenel, O trestie-i - îţi vine-a spune - 
Infiptă-n vârful unei dune! 

Aşa o văd eu, o, stăpână a mea! Ci între ea şi soţia mea 
este o osebire pe care limba mea se opreşte s-o rostească! 

Atunci Nur Al-Huda făcu semn bătrânei doici s-o a şase 
sute douăsprezecea noapte aducă înlăuntru pe cea dea 
doua soră. Şi domniţa inrră, îmbrăcată într-o rochie de 
mătasă de culoarea caisei. Şi era şi mai frumoasă decât cea 
dintâi; şi se numea Fericirea-Casei. Iar sora ei, după ce o 
sărută, o pofti să stea jos lângă cealaltă şi îl întrebă pe 
Hassan dacă o cunoştea în ea pe soţia lui. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute douăsprezecea noapte 
spuse: şi îl întrebă pe Hassan dacă o cunoştea în ea pe soţia 


lui. Şi Hassan răspunse: 

— O, sultana mea, aceasta răpeşte minţile celor care o 
privesc şi înlănţuie inimile celor care se apropie de ea; şi 
iată ce stihuri îmi stârneşte: 

Nici luna de pe-un cer de vară, Când s-ar ivi cumva 
vreodată Pe bolta iernii-nvălmăşite, In toi de noapte- 
ntunecată, N-ar fi, o, n-ar fi mai frumoasă, Nu poate fi mai 
minunată Decât ivirea ta de-acuma, O, sultăniţă fermecată! 
Iar pletele-ţi ca nişte neguri Lăsate-n voia lor să cadă, Jos, 
pân la gleznele gingaşe şi panglica aceea lată Cu care-ai 
prins cunună neagră Pe fruntea ta ca de zăpadă - 

Privindu-le cu minunare, Mă-ndeamnă să-ţi şoptesc 
deodată: „lu adumbregşti cu-aripa nopţii Lumina zorilor 
curată!" Ci tu, la şoapta mea fierbinte, Răspunzi cu şoaptă- 
nmiresmată: „Nu! Nu! E doar un nor ce-ascunde Al lunii 
chip, când se arată!" 

Asa o văd eu, o, sultana mea! Ci între ea şi soţia mea este o 
osebire pe care limba mea nu este în stare s-o zugrăvească! 

Atunci Nur Al-Huda făcu semn Maicii-Lăncilor, care o 
aduse degrabă pe cea de a treia soră. Şi domniţa intră 
îmbrăcată într-o rochie de mătasă vişinie; şi era şi mai 
frumoasă decât cele două dintâi, şi o chema Sclipirea- 
Nopţii. lar sora ei, după ce o sărută, o pofti să stea lângă 
cea de dinainte şi îl întrebă pe Hassan dacă o cunoştea în ea 
pe soţia lui. Şi Hassan răspunse: 

— O, împărătiţa mea şi cunună a capului meu, hotărât! 
Aceasta face să zboare şi minţile celor mai înte-lepţi, iar 
minunarea mea faţă de ea mă face să ticluiesc stihurile 
acestea: 

O, tu, cea înmuiată-n vrajă, Tu, care-n mers te înmlădii 
Uşoară, lin, ca o gazelă şi care-n pieptul celor vii Arunci din 
ploapele-ţi arcate, Cu o mişcare ce-o-ntărzii, Potopul de 
săgeți măiastre, Ucigătoare şi nurlii! O, soare-alfrumuseţii- 
ntâie, Ivirea ta, atunci când vii şi ceruri şi pământuri umple 
a şase sute douăsprezecea noapte de slavă şi de bucurii, lar 
când te duci îşi pune noaptea pe lumea-ntreagă temelii! 


Aşa o văd eu, o, împărătiţă a vremilor. Ci sufletul meu tot 
nu vrea să cunoască în ea pe soţia mea, în ciuda asemănării 
desăvârşite dintre trăsăturile şi călcă-tura lor! 

Atunci amazoana cea bătrână, la un semn al împără-tiţei 
Nur Al-Huda, o aduse înlăuntru pe cea de a patra soră, pe 
care o chema Neprihana-Cerului. Şi domniţa era îmbrăcată 
într-o rochie de mătasă galbenă, cu dungi de aur în lat şi în 
lung. Şi o sărută pe sora ei, care o pofti să şadă lângă 
celelalte. Şi Hassan, când o văzu, ticlui aceste stihuri: 

Şi nu o zugrăvesc întru totul, căci pentru aceasta s-ar cere 
o cântare cu mult mai lungă. Ci, o, stăpână a mea, trebuie 
să-ţi spun că nu este soţia mea, măcar că asemănarea 
dintre ele este izbitoare în multe! 

Atunci Nur Al-Huda porunci să fie adusă înlăuntru cea de a 
cincea soră a ei, care se numea Ziurea-de-Ziuă şi care se 
apropie legănându-şi şoldurile; şi era mlădie ea se iveşte, 
precum luna plină în noaptea fericită şi senină. Vrăjita ei 
privire luminează cărarea noastră-n neguri, ca o rază. La 
flacăra din ochiul ei ceresc Când vreau să vin şi să mă 
încălzesc, Cu-o suliță ce scapără şi arde, Străjerii-i falnici: 
sânii ei vârtoşi, Mai tari ca piatra şi mai nemiloşi! 

Ca o ramură de ban şi uşoară ca un pui de căprioară. Şi, 
după ce o sărută pe sora ei cea mare, şezu pe locul care i se 
arătă, lângă celelalte şi îşi potrivi cutele rochiei de mătasă 
verde cusută cu fir de aur. Şi Hassan, când o văzu, ticlui 
stihurile acestea: 

Nici floarea purpurie de granată, In frunzele ei verzi, nu-i 
mai măiastră şi nu e mai gingaş înfăşurată decât eşti tu, o, 
tânără domniţă în rochia aceasta fermecată! 

lar dacă te întreb: „Care e haina cea mai aleasă şi mai 
minunată pentru obrajii tăi cei rupţi din soare?" 

Tu-mi dai răspunsu-atunci, îmbujorată: „Nu are nici un 
nume haina ceea, Pentru că-i sub cămaşa-mi fără pată!" 

Atunci eu strig cu deznădejde mare: 

O, ce cămaşă, o, ce blestemată, De-i pricină atâtor răni de 
moarte! 


Am s-o numesc cămaşa ne-ndurată! 

Au nu eşti tu, o, tânără domniţă, Cum nu-i pe lume nici o 
altă fată? 

Când te ridici, în mândra-ţi frumuseţe, Să tulburi ochii 
tuturor, pe dată spun şoldurile-ţi: „Stai! Stai! Nu e bine! 

Cea care peste noi vrea să se-abată e mult prea grea 
pentru puterea noastră!" 

Dar dacă mă apropiu, cu-nfocată şi-adâncă rugă, 
frumuseţea-ţi caldă îmi spune-atunci: „Hai! Fă-o! Fă-o- 
ndată. 

Ci, când dau să te-ascult, atunci sfiala-ţi îmi strigă- 
amarnic: „Nu! Nu! Niciodată!" 

După ce Hassan rosti versurile acestea, toate cele ce a 
şase sute treisprezecea noapte se aflau de faţă rămaseră 
înmărmurite de harul lui; şi până şi împărătiţa, cu toată 
ciuda ei, nu se putu opri să nu-i arate prețuirea. Încât 
amazoana cea bătrână, ocrotitoarea lui Hassan, se prilejui 
de întorsătura cea bună pe care o luau lucrurile, spre a 
încerca să-l ridice iarăşi pe Hassan în bunăvoința domniţei 
zăcaşnice: 

— O, sultana mea, te-am amăgit oare atunci când ţi-am 
spus despre priceperea minunată a acestui tânăr la 
întocmirea de stihuri? Şi nu-i el atâta de gingaş şi de sfios în 
izvodirile sale? 'Te rog, dar, să uiţi cu totul îndrăzneala 
încercărilor lui şi să ţi-l iei de acuma înainte pe lângă tine 
ca poet şi să te slujeşti de harul lui, la ospeţele şi la 
prilejurile cele mari! 

Împărătiţa îi răspunse: 

— Da! Mai întâi însă as vrea să sfârşim cercetarea! 

] adu numaidecât aici pe sora mea cea mică! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute treisprezecea noapte 
spuse: 

— Da! Mai întâi însă as vrea să sfârşim cercetarea! 

Adu numaidecât aici pe sora mea cea mică! 


Şi bătrâna ieşi afară, apoi, într-o clipită, se şi întoarse, 
ţinând-o de mână pe fata cea mai mică şi pe care o chema 
Podoaba-Lumii, şi care nu era alta decât strălucire! 

Încât intraşi şi tu, o, Strălucire şi nu erai îmbrăcată decât 
numai cu frumuseţea ta, nepăsătoare la găteli şi la văluri 
amăgitoare! Da ce ursită plină de năpaste îţi însoțea paşii! 
Habar nu aveai, neştiind încă ce fusese scris pentru tine în 
cartea sorții! 

Iar când Hassan, care sta în picioare în mijlocul sălii, o 
văzu pe Strălucire, scoase un țipăt mare şi căzu la pământ, 
fără de simţire. lar Strălucire, dacă auzi strigătul acela, se 
întoarse şi îl cunoscu pe Hassan. Şi, uluită că îl vedea pe 
soţul ei pe care îl credea aşa de departe, se întinse cât era 
de lungă, fără de simţire, răspunzând cu un alt țipăt la 
țipătul lui Hassan. 

Dacă văzu acestea, împărătiţa Nur Al-Huda nu se mai 
îndoi o clipită că n-ar fi aceasta sora care ajunsese soţia lui 
Hassan şi nu mai putu să-şi ascundă pizma şi mânia. Şi 
strigă către amazoanele ei: 

— Inşfacaţi-l pe adamitul acesta şi duceţi-l de-l lepădaţi 
afară din cetate! 

Şi străjerele îndepliniră porunca şi îl luară pe Hassan şi se 
duseră de-l aruncară pe țărm, afară din cetate. Pe urmă 
împărătiţa se întoarse înspre sora ei, care fusese trezită din 
leşin şi ţipă la ea: 

— O, dezmăţato! Cum ai făcut de l-ai cunoscut pe adamitul 
acesta? Şi cum de te-ai purtat atâta de nelegiuit, în toate 
chipurile? Nu numai că te-ai măritat cu el fără îngăduinţa 
tatălui tău şi a rudelor tale, da l-ai mai şi părăsit pe soţul 
tău şi ai fugit din casa lui! Şi, în felul acesta, ţi-ai necinstit şi 
neamul şi fala neamului tău! Or, o ticăloşie ca aceasta nu 
poate fi spălată decât cu sângele tău! 

Şi ţipă către slujitoarele ei: 

— Aduceţi o scară şi spânzuraţi-o de ea pe nelegiuita 
aceasta, chiar cu pletele ei cele lungi şi bateţi-o până la 
sânge cu vergile! 


Pe urmă ieşi din sala de primire împreună cu celelalte 
surori şi se duse în iatacul ei să-i scrie lui tătâne-său, 
împăratul, o scrisoare în care îl vestea, cu toate amănuntele 
ştiute, de povestea cu Hassan şi sora cea mică a şase sute 
treisprezecea noapte şi îi mai vestea, odată cu necinstea ce 
se abătuse asupra întregului neam al ginnilor şi osânda cu 
care socotise de datoria ei s-o pedepsească pe vinovată. Şi 
îşi sfârşea scrisoarea cerând lui tătâne-său să-i răspundă 
cât mai degrabă, spre a-i spune care socoate el a fi 
pedeapsa deplină cu care să fie pedepsită ticăloasa. Şi 
înmână scrisoarea unei crainice sprintene, care zori s-o ia şi 
s-o ducă împăratului. 

Iar când citi scrisoarea de la Nur Al-Huda, împăratul văzu 
lumea înnegurându-se dinaintea ochilor lui şi, mânat până 
peste marginile mâniei de purtarea fetei lui mezine, îi 
răspunse fetei celei mai mari că orice pedeapsa este mică 
faţă de nelegiuirea săvârşită şi că păcătoasa trebuie să fie 
dată morţii, însă că îi lasă ei întru totul grija de a îndeplini 
porunca, după înţelepciunea şi judecata ei. 

Or, în vreme ce Strălucire, lăsată în felul acesta pe mâinile 
surorii ei, gemea spânzurată cu pletele de scară şi îşi 
aştepta caznele, Hassan, care fusese aruncat pe țărm, se 
trezi până la urmă din leşin; se trezi însă numai spre a 
cugeta la amarul nenorocirii lui, despre care de altminteri 
nici habar nu avea câtu-i de mare. Ce mai putea el să 
nădăjduiască? Acuma, când nici o putere nu mai putea să-l 
ajute, ce mai putea el să încerce şi pe unde să mai caute 
vreo ieşire de pe insula aceea blestemată? Şi se ridică, 
pradă deznădejdii şi porni să rătăcească de-a lungul mării, 
nădăjduind încă să afle vreun leac năpastelor lui. Şi atunci îi 
veniră în minte versurile acestea ale poetului: 

Când nu erai decât un sâmbur In sânul cald al mamei tale, 
In sânu-mi ţi-am durat ursita Şi i-am menit un tâlc şi-o cale, 
In rostul Cugetării Mele Şi peste-a Plângerilor Vale. 

Deci lasă-a vieţii întâmplare Să-şi meargă drumul mai 
departe: Nu poţi să-ntorci cărarea care Ţi-a fost menită să 


te poarte. lar când se-abate peste tine Năpasta unor vremi 
deşarte, Tu lasă-i sorții tale grija De-a te-ndrepta în altă 
parte. 

Acest sfat înţelept îi mai însufleţi curajul oleacă lui Hassan, 
care, rătăcind mai departe la întâmplare pe țărm, se 
străduia să-şi închipuie ce s-o fi putut întâmpla pe când era 
leşinat şi pentru ce fusese lăsat în părăsire pe prundul 
mării. Şi, pe când cugeta el în felul acesta, întâlni două 
copile amazoane, ca de vreo zece anişori, care se băteau pe 
nisip cu lovituri amarnice de pumni. Şi văzu, nu departe de 
ele, aruncată pe jos, o tichie de piele pe care erau scrise 
nişte chipuri şi nişte litere. Şi se apropie de fetiţele acelea, 
încercă să le despartă şi le întrebă pentru care pricină se 
ceartă. Iar ele îi spuseră că se certau a cui să fie tichia 
aceea! Atunci Hassan le întrebă dacă nu vroiau să 
primească a le fi el judecător şi să-l lase să hotărască ela 
cui să fie tichia. Şi fetiţele primiră, iar Hassan luă de jos 
tichia şi le spuse: 

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus şi care are să mi-o 
aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute paisprezecea noapte a şase 
sute paisprezecea noapte spuse: 

— Ei bine! Am să arunc o piatră în sus şi care are să mi-o 
aducă dintre voi două, aceea are să capete tichia. 

Şi fetiţele spuseră: 

— Este minunat! 

Atunci Hassan luă o piatră de pe prund şi o azvârli din 
toate puterile lui cât mai departe. Şi, pe când fetiţele 
fugeau după piatră, Hassan îşi puse tichia pe cap, de 
încercare şi o lăsă aşa. Or, peste un timp, fetiţele se 
întoarseră, iar aceea care găsise piatra strigă: 

— Unde eşti, măi omule? Iată, am câştigat! 

Şi ajunse la locul unde sta Hassan şi începu să se uite în 
toate părţile, fără a-l vedea pe acesta. Iar sora ei se uita şi 


ea la fel de jur împrejur, în toate părţile, ci nu îl vedea 
nicăieri. lar Hassan se întreba: „Doar nu-s oarbe, 
amazonuţele astea! Cum se face, oare, de nu mă văd?" Şi 
strigă: 

— Sunt aici! Haideţi odată! 

Şi micuţele priviră înspre locul de unde venea glasul, ci 
nu-l văzură pe Hassan; şi li se făcu frică şi începură să 
plângă. lar Hassan se apropie de ele şi le puse mâna pe 
umăr şi le spuse: 

— Iacătă-mă! De ce plângeţi, micuţelor? 

Şi fetiţele ridicară capul, ci nu-l văzură. Şi-aşa de tare se 
speriară, încât o luară la fugă din toate puterile lor, ţipând 
amarnic, de parcă ar fi fost fugărite de vreun ginn din soiul 
celor răufăcători. 

Şi Hassan îşi zise atunci: „Nu mai încape nici o îndoială! 
Tichia aceasta este fermecată! Şi vraja ei stă în aceea că îl 
face nevăzut pe cel care o poartă pe cap!" Şi începu să 
joace de bucurie, zicându-şi: „Allah mi-a trimis-o! Căci, cu 
tichia aceasta pe cap, am să pot da fuga s-o văd pe soţia 
mea, fără ca nimenea să mă vadă!" Şi se întoarse pe dată la 
cetate şi, ca să se încredinţeze mai bine de virtuțile acelei 
tichii, vru să-i încerce puterea dinaintea amazoanei celei 
bătrâne. Şi o căută pe bătrână peste tot şi, până la urmă, o 
găsi într-o odaie din palat, legată în lanţuri, din porunca 
domniţei, la o verigă înfiptă în perete. Atunci, ca să se 
încredinţeze că este cu adevărat nevăzut, se apropie de un 
raft pe care erau rânduite nişte vase de porțelan şi făcu să 
cadă pe jos vasul cel mai mare, care căzu şi se sparse la 
picioarele bătrânei. Iar bătrâna scoase atunci un țipăt de 
spaimă, gândind că o fi vreo poznă pe care i-o joacă vreunul 
dintre efriţii cei răi, credincioşi poruncilor împărătiţei Nur 
Al-Huda. Şi se aşeză după datină să rostească descântecele 
alungătoare de duhuri şi spuse: 

— O, efritule, îţi poruncesc, întru numele săpat pe gemma 
de la pecetea lui Soleiman, să-mi spui cum te cheamă! 

Şi Hassan răspunse: 


— Nu sunt nici un efrit, ci sunt Hassan Al-Bassri cel pe 
care îl ocroteşti tu! Şi am venit ca să te slobozesc! 

Şi, spunând aceste vorbe, îşi scoase tichia cea năzdrăvană 
şi se făcu văzut şi cunoscut! Iar bătrâna strigă: 

— Of, vai de tine, of, amărâtule Hassane! Că tu nu ştii că 
împărătiţa se căieşte că nu te-a dat dintru început morţii, 
sub ochii ei, şi nu ştii că şi-a trimis roabele în toate părţile 
să te caute, făgăduind un chintal de aur drept răsplată 
aceleia care te-o aduce îndărăt la ea, mort sau viu! Nu mai 
zăbovi, dar, nici o clipită şi scapă-ţi capul cu fuga! 

Pe urmă îi povesti lui Hassan ce cazne cumplite punea la 
cale împărătiţa ca s-o omoare pe sora ei, cu îngăduinţa 
împăratului ginnilor. Ci Hassan răspunse: 

A şase sute paisprezecea noapte 

— Allah are s-o scape şi are să ne scape şi pe noi pe toţi 
din mâinile acestei domniţe crunte! Ia uită-te la tichia 
aceasta! Este fermecată! Şi datorită ei pot să mă fac 
nevăzut! 

Şi bătrâna strigă: 

— Slavă lui Allah, o, Hassane, care poate să dea viaţă şi 
osemintelor morţilor, şi care ţi-a trimis tichia aceasta spre 
mântuirea noastră! Grăbeşte-te de mă dezleagă, ca să-ţi 
arăt chilia unde este închisă soţia ta! 

Şi Hassan reteză legăturile în care se afla bătrâna şi o luă 
de mână şi îşi puse pe cap tichia fermecată. Şi pe dată se 
făcură amândoi nevăzuţi. lar bătrâna îl duse la temniţa 
unde zăcea Strălucire, soţia lui, legată cu pletele de o scară 
şi aşteptându-şi cu fiecare clipită moartea în cazne grele. Şi 
o auzi cum spunea în şoaptă versurile acestea: 

Ce jalnică singurătate! Ce neagră noapte fără stele! Vai, 
ochii mei, lăsaţi să curgă Izvorul lacrimilor mele! Iubitul 
meu e-acum departe! De unde să mai am nădejde, Când 
inima mea şi nădejdea-mi Nu-l ştiu pe unde pribegeşte? O, 
lacrimile mele, curgeţi Din ochii-mi arşi, pe mai departe! Ci 
o să izbutiţi vreodată Să stingeţi focul ce mă arde? lubitule 


pierdut, o, scumpe, Te port în suflet şi în gând şi chipul tău 
nu mi-l va şterge Nici stihul trist de pe mormânt! 

Şi Hassan, măcar că n-ar fi vrut să se arate aşa dintr- 
odată, ca s-o ferească de vreo tulburare prea mare pe soţia 
lui, nu putu, când o auzi şi când o văzu pe Strălucire, mult- 
iubită lui, să mai îndure zbuciumul care îl frământa, ci îşi 
scoase tichia şi se repezi la ea s-o ia în braţe. lar ea îl 
cunoscu şi se topi la pieptul lui. lar Hassan, ajutat de 
bătrână, îi dezlegă legăturile şi o aduse încetişor la viaţă şi 
o luă pe genunchi făcându-i vânt cu mâinile. lar ea deschise 
ochii şi, cu lacrimile pe obraji, îl întrebă: 

— Ai coborât din cer ori ai ieşit din sânul pământului? O, 
soţul meu, vai, vai! Ce putem noi împotriva sorții? Ceea ce 
este scris trebuie să se întâmple! Grăbeşte-te, dar şi fugi 
până a nu fi găsit aici şi lasă soarta mea să-şi urmeze calea, 
iar tu întoarce-te pe unde ai venit, ca să nu-mi mai 
pricinuieşti durerea de a te vedea şi pe tine căzut pradă 
cruzimii surorii mele! 

Ci Hassan răspunse: 

— O, mult-iubită mea, o, lumină a ochilor mei, am venit ca 
să te slobozesc şi să te iau cu mine la Bagdad, departe de 
ţara aceasta crudă! 

Ci ea strigă: 

— Ah, Hassane, ce nesocotinţă mai vrei să săvârşeşti? Fie- 
ţi milă! Du-te şi nu mai spori chinurile mele şi cu cele ale 
tale! 

Ci Hassan răspunse: 

— O, Strălucire, o, sufletul meu, află că n-am să ies din 
palatul acesta decât împreună cu tine şi cu ocrotitoarea 
noastră, mătuşa cea bună de colea. Şi, de-ai să mă întrebi 
ce mijloc socot să folosesc, am să-ţi arăt tichia aceasta. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

A şase sute cincisprezecea noapte dar când fu cea de a 
şase sute cincisprezecea noapte Spuse: 


Şi, de-ai să mă întrebi ce mijloc socot să folosesc, am să-ţi 
arăt tichia aceasta. 

Şi Hassan îi arătă tichia cea fermecată, o puse pe cap 
dinaintea ei, pierind numaidecât; pe urmă îi povesti cum i-o 
scosese Allah în cale, spre a le fi de mântuire! Şi Strălucire, 
cu obrajii scăldaţi în lacrimi de bucurie şi de căinţă, îi spuse 
lui Hassan: 

— Ah, toate relele pe care le-am îndurat nu vin decât de la 
greşeala pe care am săvârşit-o eu, când am părăsit casa 
noastră din Bagdad, fără de îngăduinţa ta! O, stăpânul meu 
preaiubit, fie-ţi milă şi cruţă-mă de dojenelile care mi se 
cuvin, căci văd şi eu acuma că o femeie trebuie să înveţe a- 
şi preţui soţul! Şi iartă-mi greşeala, pentru care mă rog de 
ispaşă dinaintea lui Allah şi dinaintea ta! Şi încearcă să mă 
înţelegi cât de cât, întrucât sufletul meu n-a fost în stare să 
nu asculte de îndemnul care l-a năpădit atunci când a văzut 
mantia de pene! 

Şi Hassan răspunse: 

— Pe Allah, o, Strălucire, numai eu sunt vinovat că te-am 
lăsat singură la Bagdad. Ar fi trebuit să te iau cu mine 
totdeauna! Da de-acuma-nainte aşa am să fac, poţi să fii 
liniştită! 

Şi, după ce spuse vorbele acestea, o aburcă în cârcă, o luă 
pe bătrână de mână şi îşi coperi capul cu tichia. Şi tustrei se 
făcură nevăzuţi. Şi ieşiră din palat, şi se îndreptară în goana 
mare înspre cea de a şaptea insulă, unde se aflau ascunşi 
cei doi copilaşi ai lor, Nasser şi Manssur. 

Atunci Hassan, măcar că fu până peste poate de tulburat 
când îşi văzu iarăşi cei doi copii teferi şi sănătoşi, nu vroi să 
mai piardă vremea cu îmbrăţişări de dragoste, ci pe 
amândoi micuţii îi încredinţă bătrânei, care îi luă călare pe 
umerii ei. Pe urmă, fără a fi văzută de nimeni, Strălucire 
izbuti să ia trei mantii de pene, noi-nouţe; şi se îmbrăcară 
cu ele. Pe urmă se luară tustrei de mână şi, părăsind fără 
părere de rău insulele Wak-Wak, porniră în zbor către 
Bagdad. 


Or, Allah le meni bună pace şi, după o călătorie cu 
popasuri scurte, ajunseră într-o dimineaţă în Cetatea Păcii. 
Şi se lăsară pe terasa casei lor şi coborâră scara, şi intrară 
în sala unde şedea biata maică a lui Hassan, pe care, de 
mult durerea şi gândurile o betejiseră şi o orbiseră aproape 
de tot. Şi Hassan ascultă o clipită la uşă şi o auzi înlăuntru 
pe săraca femeie cum gemea şi cum se jeluia. Atunci bătu în 
uşă şi glasul bătrânei întrebă: 

— Cine este la uşă? Hassan răspunse: 

— O, maică a mea, este ursita care vrea să-şi îndrepte 
asprimile! 

La vorbele acestea, mama lui Hassan, neştiind încă dacă 
nu era o nălucire ori adevăr-adevărat, dete fuga, pe bietele 
ei picioare, să deschidă uşa. Şi îl văzu pe fiul ei, Hassan, cu 
soţia şi cu copiii lui şi cu amazoana cea bătrână, care sta la 
spatele lor, cuviincioasă. Şi tulburarea fiind prea tare 
pentru ea, căzu leşinată în braţele lor. Şi Hassan o ajută să- 
şi vină iarăşi în simţire, scăldând-o cu lacrimile şi o strânse 
cu drag la piept. lar Strălucire veni la ea şi o acoperi cu un 
potop de mângâieri, cerându-i iertare că se lăsase biruită 
de pornirea ei din născare. Pe urmă o poftiră şi pe Maica- 
Lăncilor şi i-o înfăţişară ca pe ocrotitoarea şi pe 
izbăvitoarea lor. Şi-atunci Hassan a şase sute 
cincisprezecea noapte îi povesti maică-sii toate întâmplările 
cele de pomină câte le păţise şi pe care nu ar avea nici un 
rost să le mai spunem o dată. 

Şi îl preamăriră laolaltă pe Cel-Preaânalt, carele în-uise să 
se vadă iarăşi la un loc. 

Şi de-atunci trăiră cu toţii împreună în viaţa cea mai 
desfătată şi cea mai plină de fericire. Şi, în fiecare an, nu 
lipsiră o dată să se ducă toţi, cu caravana chemată de 
daireaua cea vrăjită, să le vadă pe cele şapte domniţe, 
surorile lui Hassan, în palatul cel cu bolta verde, de pe 
Munţii-Norilor. 

Şi-aşa că numai după tare mulţi ani veni să-i caute 
Sfărâmătoarea cea de neoprit a bucuriilor şi a desfătărilor! 


Ci mărire şi slavă Aceluia carele stăpâneşte peste împărăţia 
văzutelor şi a nevăzutelor, Cel pururea viu, Cel veşnic şi 
carele nu cunoaşte moarte! 

După ce Şeherezada povesti astfel povestea aceasta fără 
de asemuire, micuța Doniazada îi sări de gât şi o sărută pe 
gură şi îi zise: 

— O, sora mea, ce minunată-i povestea aceasta şi ce plină 
de miez şi ce fermecătoare şi ce plăcută este! Ah, ce tare 
mi-e drag de Boboc-de-Trandafir şi ce rău îmi pare că 
Hassan nu a luat-o şi pe ea de soţie, laolaltă cu Strălucire! 

Iar sultanul Şahriar spuse: 

— Şeherezada, povestea aceasta este uluitoare! Şi era 
aproape să mă facă să uit o mulţime de treburi pe care, 
mâine chiar, am să pun să se îndeplinească! 

lar Şeherezada spuse: 

— Da, o, Măria Ta, ci ea nu-i nimic pe lângă aceea pe care 
vreau să ţi-o mai povestesc, despre bubuitura de pomină. 

Iar sultanul Şahriar strigă: 

— Ce tot spui tu, Şeherezada? Şi ce bubuitură de pomină 
este aceea, de care eu habar nu am? 

Şeherezada spuse: 

— Este aceea pe care am să i-o spun mâine sultanului, 
dacă am să mai fiu în viaţă! 

Iar sultanul Şahriar îşi zise: „Hotărât! Nu am s-o omor 
decât după ce are să mă lămurească despre ce-i vorba!" în 
clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi tăcu sfioasă. 

DIVANUL OAMENILOR DE RÂS ŞI DE BATJOCURĂ 
bubuitura de pomină e povesteşte - ci Allah este mai 
ştiutor! 

— Că a fost odată în cetatea Kokaban, din Yaman, un 
beduin din tribul fazii, pe care îl chema Abul-Hossein şi 
care, cu mulţi ani în urmă, părăsise viaţa de beduin şi 
ajunsese un târgoveţ de vază şi un neguţător dintre 
neguţătorii cei mai bogaţi. Şi, întâia oară, se însurase pe 
vremea tinereţii sale! Ci Allah o chemase pe nevastă-sa 


întru mila sa, după un an de căsnicie. Încât prietenii lui 
Abul-Hossein nu mai conteneau să-l tot îndemne să se 
însoare iar, procitindu-i vorbele poetului: 

Ridică-te odată, prietene-al meu drag! Nu aştepta să-ţi 
treacă voioasa primăvară - la uite ce copile frumoase! Hai, 
te-nsoară! Tu nu ştii că femeia, pe după-al casei prag, E-un 
almanah măiestru cu care anul zboară? 

Şi Abul-Hossein, până la urmă, nemaiputând să înfrunte 
îndemnurile prietenilor săi, se hotări să înnădească nişte 
vorbe cu bătrânele peţitoare; şi se însură într-un sfârşit cu 
o fetişcană frumoasă ca luna când străluceşte j peste mare. 
Şi, de nuntă, orândui ospeţe mari la care îi pofti pe toţi 
prietenii şi pe toţi câţi îi cunoştea, precum şi ulemalele, 
fachirii, dervişii şi cuvioşii. Şi deschise larg toate uşile casei 
sale, şi orândui să li se dea musafirilor mâncăruri de toate 
felurile, şi, printre altele, orez de şapte soiuri osebite şi 
sorbeturi şi miei umpluţi cu alune, cu migdale, cu fistic şi cu 
stafide şi o cămilă tânără friptă întreagă şi pusă la masă 
netăiată. Şi toată lumea mâncă şi bău şi fu cuprinsă de 
veselie, de bucurie şi de mulţumire. Şi mireasa fu plimbată 
şi arătată tuturora de şapte ori pe rând, îmbrăcată de 
fiecare dată cu altă rochie, mai frumoasă decât cea de 
dinainte. Ba o plimbară şi-a opta oară printre musafiri, spre 
deplina mulţumire a celor care nu izbutiseră să-şi sature 
ochii cu vederea ei. După care muierile cele bătrâne o 
duseră în odaia de nuntă şi o culcară într-un pat înalt ca un 
crivat împărătesc şi o pregătiră în toate privinţele pentru 
sosirea mirelui. 

Atunci Abul-Hossein, în mijlocul alaiului, intră la soţia sa, 
călcând rar şi falnic. Şi se aşeză o clipă pe divan, ca să-şi 
dovedească sieşi şi ca să arate soţiei sale şi femeilor din alai 
cât de plin este el de gingăşie şi de măsură. Pe urmă se 
ridică măreț, spre a primi urările femeilor şi a-şi lua rămas- 
bun de la ele, înainte de a se apropia de patul în care 
fetişcana îl aştepta sfioasă; când, deodată, iacătă! Slobozi, 
O, păcatele lui! Din pântecele-i prea plin de cărnuri grele şi 


de băuturi, o răsuflătură până peste poate de bubuitoare, 
cumplită şi mare! Ferească-ne Allah de Cel-Rău! 

La bubuitul acela, fiecare femeie se întoarse înspre vecina 
ei, vorbind cu glas tare şi făcându-se că n-ar fi auzit nimic; 
iar fetişcana la fel şi ea, în loc să râdă ori să-şi bată joc, 
începu să-şi zdrăngănească brăţările. Ci Abul-Hossein, 
fâstâcit până peste poate, se prefăcu a fi chemat de nişte 
treburi grabnice şi, cu ocara în inimă, cobori în curte, puse 
şaua pe iapă, sări în spinarea ei şi, lăsând şi casă şi nuntă şi 
soţie, fugi mistuindu-se în negurile nopţii. Şi ieşi din cetate 
şi se afundă în pustie. Şi ajunse la ţărmul mării, unde văzu o 
corabie gata de plecare spre India. Şi se îmbarcă pe 
corabia aceea şi ajunse pe coasta Malabarului. 

Acolo, cunoscu câţiva inşi, băştinaşi din Yaman, care îl 
duseră şi îl înfăţişară sultanului acelei tari. Şi sultanul îl 
puse într-o slujbă de încredere şi îl numi cap peste străjile 
sale. Şi Abul-Hossein rămase în ţara aceea zece ani, cinstit 
şi respectat şi în tihna unei vieţi huzurite. Şi de fiecare dată 
când îşi aducea aminte de bubuitura cea păcătoasă, îşi 
alunga gândul acela aşa cum se alungă miasmele cele 
urâte. 

Ci, după ce trecură cei zece ani, fu cuprins de tristeţea 
dorului de ţara părintească; şi încet-încet ajunse să 
gogească de alean; şi ofta fără contenire, gândindu-se la 
casa şi la cetatea lui; şi simţea că moare de dorul acela 
înăbuşit. Ci, într-o zi, nemaiputând să-şi îndure chinurile 
sufletului, nu-şi mai luă nici măcar bun-rămas de la sultan şi 
fugi şi se întoarse în ţara Hadramut, din Yaman. Acolo se 
îmbarcă teptil în straie de derviş şi plecă pe jos înspre 
cetatea Kokaban; şi ajunse astfel, tăi-nuindu-şi numele şi 
necazul, pe dealul care străjuieşte cetatea. Şi, cu lacrimi în 
ochi, văzu terasa bătrânei sale case şi terasele învecinate şi 
zise: „De nu m-ar cunoaşte careva! Deie Allah să fi uitat cu 
toţii povestea mea!" Şi, cugetând aşa, cobori dealul şi o 
apucă pe drumuri ocolite înspre casa lui. Şi, din drum, văzu 
stând jos, în pragul unei porţi, o bătrână care despăduchea 


capul unei fetiţe de vreo zece ani; iar fetiţa îi spunea 
bătrânei: 

— O, maică a mea, tare as vrea să stiu câţi ani am, căci o 
prietenă de-a mea vrea să-mi facă horoscopul. Vrei să-mi 
spui în ce an m-am născut? Şi bătrâna cugetă o clipă şi 
răspunse: 

A şase sute cincisprezecea noapte 

— Te-ai născut, o, fata mea, chiar în anul bubuiturii. Când 
auzi vorbele acelea, amărâtul de Abul-Hossein făcu cale 
întoarsă şi o luă la fugă, aruncându-şi picioarele în vânt. Şi 
îşi zicea: „lacătă că bubuitura ta a ajuns o zi de pomenire în 
hronici! Şi are să dăinuiască prin veacuri, atâta cât s-or 
împodobi cu flori palmierii!" Şi nu se mai opri din fugă şi din 
umblet decât atunci când ajunse în ţara Indiei. Şi trăi cu 
amar în surghiun până la moarte. Cu el fie îndurarea şi mila 
lui Allah! 

Pe urmă Şeherezada, în noaptea aceea, mai spuse: 

Cei doi poznaşi tot aşa am auzit, o, norocitule sultan, că au 
fost odată în cetatea Damascului, în Siria, un om ajuns de 
pomină din pricina renghiurilor, a tertipurilor şi a poznelor 
lui şi un altul la Cairo, tot atâta de vestit pentru aceleaşi 
virtuţi. Or, pezevenghiul de la Damasc, care adeseori auzise 
vorbindu-se despre semenul lui de la Cairo, ar fi dorit să-l 
cunoască pe acela, cu atât mai mult cu cât mugşteriii săi 
obişnuiţi îi spuneau fără încetare: 

— Nu încape îndoială! Hotărât că egipteanul este mult mai 
viclean, mai isteţ, mai bine dăruit şi mai pişicher decât tine! 
Iar tovărăşia lui este cu mult mai înveselitoare decât a ta. 
De altminteri, dacă nu vrei să ne crezi, nu ai decât să te 
duci să-l vezi la treabă, la Cairo şi ai să te încredinţezi că te 
întrece! 

Şi atâta îl zădărâră, până ce omul îşi zise: „Pe Allah! Nu-mi 
mai rămâne decât să mă duc la Cairo, ca să văd cu ochii mei 
cele ce se spun despre el!" Şi îşi făcu pregătirile şi plecă din 
Damasc, cetatea lui şi porni la drum spre Cairo, unde 
ajunse, cu voia lui Allah, bine şi sănătos. Şi întrebă, fără să 


piardă vremea, de casa semenului său şi se duse la el în 
ospeţie. Şi fu primit cu toată strălucirea unei ospeţii cât se 
poate de alese şi fu cinstit şi găzduit, după urările de bun 
venit cele mai prieteneşti. Pe urmă amândoi începură să-şi 
povestească întâmplările mai de seamă de pe lume şi îşi 
petrecură noaptea tăifăsuind plăcut. Or, a doua zi, cel de la 
Damasc îi spuse celui de la Cairo: 

— Pe Allah, o, tovarăşe al meu, nu am venit de la Damasc 
la Cairo decât ca să judec cu ochii mei renghiu-rile şi 
poznele pe care le joci fără încetare în cetate! Şi nu aş vrea 
să mă întorc în ţara mea decât îmbogăţit cu învăţătură! 
Vrei, dar, să mă faci martor la ceea ce atâta de fierbinte 
doresc să văd? 

Celălalt spuse: 

— Pe Allah! O, tovarăşe al meu, cei care ţi-au vorbit despre 
mine te-au amăgit, fără îndoială! Eu de-abia dacă ştiu să 
deosebesc mâna mea stângă de mâna mea dreaptă! Cum să 
ştiu, dar, să dau lecţii de subţirime şi de deşteptăciune unui 
damaschin ales, cum eşti tu? Dar, întrucât este de datoria 
mea de gazdă să te duc să vezi lucrurile frumoase din 
cetatea noastră, hai să mergem să facem o plimbare! 

Aşadar, ieşi cu el şi îl duse, înainte de toate, să vadă 
moscheea Al-Azhar, pentru ca să poată povesti locuitorilor 
din Damasc minunile învăţăturii şi ale ştiinţei. Şi pe drum, 
trecând pe lângă neguţătorii de flori, îşi întocmi un buchet 
din ierburi frumos mirositoare, din maci, din trandafiri, din 
busuioc, din iasomii, din fire de romaniţă şi de măghiran. Şi 
aşa ajunseră amândoi la moschee şi intrară în curte. Or, 
când intrară acolo, zăriră în faţa fântânii unde se făceau 
spălările cele cerute de datină, ciuciţi în umblătoare, pe cei 
care îşi uşurau nişte nevoi grabnice. Şi insul de la Cairo zise 
către cel de la Damasc: 

A şase sute opisprezecea noapte 

— Ei bine, prietene, dacă ai vrea să le faci o poznă inşilor 
aceştia ciuciţi la rând, cum ai ticlui lucrurile? 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute optsprezecea noapte spuse: 

— Ei bine, prietene, dacă ai vrea să le faci o poznă inşilor 
aceştia ciuciţi la rând, cum ai ticlui lucrurile? 

Celălalt răspunse: 

— Lucrul este cât se poate de la îndemână. Aş trece pe la 
spatele lor cu o mătură de mărăcini şi, ca din greşeală, 
măturând înainte, i-aş înţepa în fund. 

Cel din Cairo spuse: 

— Felul acesta de pozne este cam vârtos şi cam mocofan, 
prietene! Ba o atare glumă e chiar şi lipsită de gingăşie! 
lată ce aş face eu! 

Şi, vorbind astfel, se apropie cu o înfăţişare prietenească şi 
îndatoritoare de cei care şedeau ciuciţi în um > blătoare şi 
îi îmbie pe toţi pe rând cu câte un mănunchi de flori, zicând: 

— Cu îngăduinţa ta, o, stăpâne al meu! 

Şi fiecare îi răspundea, tulburat şi mâniat până peste 
poate: 

— Prăpădi-ţi-ar casa Allah, o, fecior de codoş! Ce, aici 
suntem la ospăț? 

Şi toţi cei ce se aflau strânşi în curtea moscheii, văzând 
chipurile mofluze ale inşilor cu pricina, râdeau de nu mai 
puteau. 

Aşa că, după ce văzu toate astea cu chiar ochii lui, 
păcăliciul de la Damasc se întoarse înspre cel de la Cairo şi 
îi spuse: 

— Pe Allah, m-ai biruit, o, şeicule al păcălicilor! Şi are 
dreptate zicala care spune: „Şiret ca un egiptean care trece 
şi prin gaură de ac!" 

Pe urmă Şeherezada, în noaptea aceea, mai spuse: 

VICLENIE MUIEREASCĂ mi s-a povestit, o, norocitule 
sultan, că într-o cetate ca toate cetăţile, o nevastă tânără, 
de neam mare, al cărei soţ lipsea adeseori plecând în 
călătorii mai apropiate ori mai depărtate, până la urmă nu a 
mai putut să îndure ghiesurile clocotului din ea şi şi-a ales, 


ca balsam alinător, un flăcâiandru care nu-şi avea semăn 
printre flăcăiandrii acelei vremi. Şi amândoi se iubiră cu o 
dragoste nemaipomenită; şi se simțeau mulţumiţi unul cu 
celălalt, în toată voioşia şi în toată tihna, sculându-se ca să 
mănânce, mâncând ca să se culce şi culcându-se ca să se 
zbeguiască. Şi trăiră aşa o bună bucată de vreme. 

Or, într-o zi, flăcăul fu luat pieptiş de un şeic cu barbă albă, 
un stricat cu două fete, întocmai ca şi cuțitul cu două tăişuri 
al vânzătorilor de colocase. Ci flăcăul nu vroi nicicum să se 
supună la ceea ce îi cerea celalalt şi, luându-se la ceartă cu 
el, îl lovi vârtos peste faţă şi îi smulse ticăloasa de barbă. Iar 
şeicul se duse şi se plânse valiului cetăţii de bătaia pe care o 
îndurase; şi valiul porunci ca flăcăul să fie priponit şi 
aruncat în temniţă. 

Estimp, nevestica află ce păţise drăguţul ei şi, şti-indu-l la 
popreală, fu cuprinsă de o ciudă amarnică, încât nu zăbovi 
să ticluiască un plan spre a-şi slobozi iubitul şi, 
împodobindu-se cu cele mai frumoase haine ale ei, se duse 
la palatul valiului, ceru să fie primită de a şase sute 
optsprezecea noapte el şi fu poftită în sala de judecată. Or, 
pe Allah! Numai arătându-se aşa, în toată frumuseţea ei, 
nevestica ar fi şi dobândit de la bun început câştig la toate 
judecăţile de pe tot pământul în lung şi-n lat. într-adevăr, 
după salamalecuri, îi spuse valiului: 

— O, valiule, stăpâne al nostru, flăcăul Cutare, pe care ai 
poruncit să-l bage la opriş, este chiar fratele meu şi stâlpul 
casei mele. Şi a fost învinuit pe nedrept de martorii şeicului 
şi de şeic, care este un ticălos şi un dezmâăţat. Vin, dar, să 
cer de la dreptatea ta să-l slobo-zeşti, altminteri casa mea 
are să cadă în prăpăd; iar eu as muri de foame! 

Or, de cum o văzu pe tinerică, inima valiului începu să 
fiarbă straşnic de dragul ei; şi, împătimit după nevestică, îi 
zise: 

— Hotărât! Sunt gata să-l slobozesc pe fratele tău! Ci, mai 
întâi, intră în haremul casei mele şi, când s-or sfârşi 


judecăţile, am să vin la tine ca să stăm de vorbă mai pe 
îndelete! 

Ea însă, pricepând ce vrea valiul, îşi zise: „Pe Allah! O, 
barbă de catran, n-ai să mă atingi tu decât când o face 
plopul mere!" Şi răspunse: 

— O, valiule, stăpâne al nostru, este mai bine să vii tu la 
mine acasă, unde am avea tot răgazul să vorbim despre 
toate, mai în tihnă decât aici unde eu nu sunt decât o 
străină. 

Şi valiul, bucuros până peste poate, o întrebă: 

— Şi unde se află casa ta? Ea spuse: 

— În cutare loc! Şi am să te aştept acolo, în seara aceasta, 
pe la scăpătat de soare! 

Şi plecă de la valiu, pe care îl lăsă cufundat într-o mare 
zbuciumată şi se duse să-l caute şi pe cadiul cetăţii. 

Intră, aşadar, în casa cadiului, care era un om în vârstă şi îi 
spuse: 

— O, cadiule, stăpâne al nostru! El spuse: 

— Da! Ea urmă: 

— Mă rog ţie să-ţi arunci privirile asupra necazului meu şi 
Allah are să se bucure de tine! 

EI întrebă: 

— Cine te-a asuprit? Ea răspunse: 

— Un ticălos de şeic care, cu ajutorul martorilor lui 
mincinoşi, a izbutit să-l bage la temniţă pe fratele meu, 
singurul stâlp al casei mele. Şi vin ca să te rog să mijloceşti 
pe lângă valiu să-i dea drumul fratelui meu! 

Or, când cadiul o văzu şi o auzi pe tinerică, căzu 
îndrăgostit de ea nebuneşte şi îi zise: 

— Hotărât! Am să mă îngrijesc de fratele tău. Ci, până una 
alta, intră colea în haremul meu şi aşteaptă-mă acolo. Şi 
avem să tăinuim cum stă treaba. Şi ai să ajungi să-ţi 
izbândeşti dorinţa! 

Şi tinerica îşi zise: „A! Fiu de codoş, ai să mă ai când o face 
plopul mere!" Şi răspunse: 


— O, stăpâne al nostru, ar fi mai bine să te aştept la mine 
acasă, unde nimenea nu ne-ar supăra! 

EI întrebă: 

— Şi unde se află casa ta? Ea spuse: 

— In cutare loc! Şi am să te aştept acolo, chiar în seara 
aceasta, după scăpătatul soarelui! 

Şi plecă de la cadiu şi se duse să-l caute pe vizirul 
sultanului. 

Când ajunse dinaintea vizirului, îi povesti despre 
întemnițarea flăcăului, pe care îl da drept fratele ei şi îl a 
şase sute optsprezecea noapte rugă să poruncească a fi 
slobozit. Şi vizirul îi spuse: 

— Nu este nimic împotrivă! Ci, până atunci, intră colea în 
haremul meu, unde am să vin la tine, ca să stăm de vorbă 
despre treaba aceasta! 

Ea spuse: 

— Pe viaţa capului tău, o, stăpâne al nostru, eu sunt tare 
ruşinoasă şi nu aş şti nici măcar pe unde să umblu prin 
haremul Măriei 'Tale. Casa mea însă este mult mai potrivită 
pentru taifasuri de soiul acesta şi am să te aştept acolo 
chiar în seara aceasta, la un ceas după scăpătatul soarelui! 

Şi îi spuse în ce loc se afla casa ei şi plecă de la el ca să se 
ducă la palat la sultanul cetăţii. 

Or, când intră în sala împărătească, sultanul, uimit de 
frumuseţea ei, îşi zise: „Pe Allah! Ce bucăţică bună de 
înfulecat caldă încă şi pe nemâncate!" Şi o întrebă: 

— Cine te-a asuprit? Ea spuse: 

— Nu sunt asuprită, întrucât mai este şi dreptatea 
sultanului! 

E] zise: 

— Allah singur este drept! Dar ce pot să fac eu pentru 
tine? 

Ea spuse: 

— Să dai poruncă să i se dea drumul fratelui meu 
întemnițat pe nedrept! 

El spuse: 


— Lucru-i uşor! Du-te, copila mea şi aşteaptă-mă în 
harem! Şi nu are să se întâmple decât ceea ce te poate 
mulţumi! 

Ea spuse: 

— Dacă-i aşa, o, Măria Ta, m-aş duce să te aştept mai 
degrabă acasă la mine. Căci sultanul nostru ştie că pentru 
lucruri de soiul acesta este nevoie de multe gătiri, ca de 
pildă de o baie, de primeneli şi de altele asemenea. Şi toate 
acestea nu aş putea să le fac cum se cuvine decât în casa 
mea, care, de-ar fi călcată de paşii sultanului nostru, ar fi pe 
veci cinstită şi binecuvântată! Sultanul spuse: 

— Atunci fie aşa! 

Şi amândoi se învoiră în privinţa ceasului şi a locului de 
întâlnire. Şi tinerica plecă de la sărai şi se duse să caute un 
tâmplar. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute douăzecea noapte spuse: 

Şi tinerica plecă de la sărai şi se duse să caute un tâmplar. 
Şi îi spuse: 

— Să-mi trimiţi în seara aceasta acasă un dulap mare, cu 
patru despărţituri puse una peste alta şi fiecare des- 
părţitură având o uşă aparte care să se închidă straşnic cu 
un lacăt! 

Tâmplarul răspunse: 

— Pe Allah! O, stăpână a mea, lucrul nu se poate face 
până-n seară! 

Ea spuse: 

— Am să-ţi plătesc orice ai să-mi ceri! El spuse: 

— Dacă-i aşa, are să fie gata. Nu îţi cer însă ca preţ nici 
aur, nici argint, o, stăpână a mea, ci numai ceea ce ştii şi tu! 
Intră, dar, în odaia din fund, ca să pot să stau de vorbă cu 
tine! 

La vorbele acestea ale tâmplarului, nevestica răspunse: 

A şase sute douăzecea noapte 


— O, tâmplar al binecuvântării, ce om lipsit de pricepere 
mai eşti şi tu! Pe Allah! Oare acea prăpădită de odaie din 
fundul prăvăliei tale se poate potrivi cu o tăifăsuială de soiul 
celei cum vrei tu să tăifăsuieşti? Mai degrabă vino în seara 
aceasta acasă la mine, de îndată ce ai să-mi trimiţi dulapul 
şi ai să mă găseşti gata să stau de vorbă cu tine până 
dimineaţa! 

Şi tâmplarul răspunse: 

— Cu toată dragostea inimii şi ca o cinstire datorată! Şi 
nevestica urmă: 

— Da atunci, să nu-mi mai faci un dulap cu patru 
despărţituri, ci unul cu cinci! Întrucât îmi trebuie chiar unul 
cu cinci despărţituri, ca să strâng în el tot ceea ce am de 
strâns! 

Şi după ce îi spuse unde şade, plecă şi se întoarse acasă la 
ea. 

Acolo scoase dintr-o ladă cinci rochii, de croieli şi de culori 
osebite, le orândui cu grijă şi puse de pregăti mâncărurile şi 
băuturile şi orândui florile, apoi aprinse mirodenii. Şi 
aşteptă sosirea oaspeţilor săi. 

Or, pe înserate, hamalii tâmplarului aduseră dulapul cu 
pricina; şi nevestica le spuse să-l aşeze în odaia de primire. 
Pe urmă îi lăsă pe hamali să plece şi, până să aibă ea 
răgazul să cerceteze lacătele dulapului, se şi auziră bătăi la 
uşă. Şi, numaidecât după aceea, cel dintâi dintre oaspeţi se 
şi ivi, anume valiul cetăţii. Şi ea se ridică în cinstea sa şi 
sărută pământul dintre mâinile lui şi îl pofti să guste din 
răcoritoare. Pe urmă începu să lunece înspre el nişte ochi 
lungi de-o palmă şi să-i arunce nişte priviri arzătoare, aşa 
de iscusit încât valiul se ridică de mijloc şi, cu mişcări 
repezite şi cutremurate, vru să se bucure de ea pe dată. Ci 
muieruşca, desfăcân-du-se din strânsoare, îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, ce lipsit eşti de iscusinţă! Mai întâi 
începe prin a te dezbrăca, spre a fi slobod în mişcări! lar 
valiul spuse: 

— Nu am nimica împotrivă! 


Şi îşi scoase hainele. Iar muieruşca îi întinse, aşa cum se 
face de obicei la petrecerile muieraticilor, în locul hainelor 
lui de culoare întunecată, o rochie de mătasă galbenă şi de 
o croială ciudată şi o tichie de aceeaşi culoare. Şi valiul se 
împopoţonă cu rochia cea galbenă şi cu tichia cea galbenă 
şi se pregătea să se veselească. Ci, tot atunci, se auzi o 
bătaie repezită la uşă. Şi valiul, tare îmbufnat, întrebă: 

— Aşteptai vreo vecină, ori vreo ghicitoare? Ea răspunse, 
speriată: 

— Nu, pe Allah! Ci am uitat că soţul meu se întoarce în 
seara aceasta din călătorie! Si chiar el bate acuma la uşă! 

EI întrebă: 

— Şi-acu ce are să fie cu mine? Şi ce să fac? 

Ea spuse: 

— Nu e decât o cale de scăpare, şi-anume să intri în 
dulapul de colea! 

Şi deschise uşa de la întâia despărţitură a dulapului şi îi 
spuse valiului: 

— Intră înlăuntru! El spuse: 

— Păi cum să fac? Ea spuse: 

— Să te ghemuieşti pe vine! 

Şi valiul, frânt în două, se ciuci în dulap. lar nevestica 
încuie usa cu cheia şi se duse să deschidă celui care bătea. 

Or, acesta era cadiul. Şi femeia îl primi întocmai cum îl 
primise şi pe valiu, şi, la ceasul potrivit, îl înveşmântă într-o 
rochie roşie, de o croială nemaipomenită şi cu o a şase sute 
douăzecea noapte tichie de aceeaşi culoare; şi, cum el vroia 
să se repeadă la ea, îi zise: 

— Nu, pe Allah! Nu mai înainte de a-mi scrie un bilet în 
care să porunceşti slobozirea fratelui meu! 

Şi cadiul îi scrise biletul cerut, şi i-l înmână chiar în clipita 
când se auziră bătăi la uşă. Şi tânăra nevastă, cu un chip 
speriat, strigă: 

— Este soţul meu, care se întoarce din călătorie! 

Şi îl puse pe cadiu să se cocoţeze în cel de al doilea cat al 
dulapului şi se duse să-i deschidă celui care bătea la uşă. 


Şi era însuşi vizirul. Şi păţi şi el ceea ce păţiseră şi ceilalţi 
doi; şi, gătit cu o rochie verde şi cu o tichie verde, fu 
înghesuit la cel de al treilea cat al dulapului, în clipa în care 
sosea la rându-i sultanul cetăţii. Şi sultanul, în acelaşi chip, 
fu dichisit cu o rochie albastră şi cu o tichie albastră şi, în 
clipa când da să facă lucrul pentru care venise, uşa răsună 
iarăşi, şi, văzând spaima tinerei neveste, fu nevoit şi el să se 
ghemuiască tare anevoie, întrucât era dolofan până peste 
poate. 

Atunci intră tâmplarul, cu nişte ochi mistuitori şi, drept 
preţ pentru dulap, vru numaidecât să se repeadă la 
tinerică. Ea însă îi zise: 

— O, tâmplarule, de ce ai făcut aşa de strâmt cel de al 
cincilea cat al dulapului? De-abia dacă se poate vâri în el 
atâta cât încape într-o lădiţă! 

El spuse: 

— Pe Allah! Catul acela poate să cuprindă şi patru inşi 
chiar mai mari decât mine! 

Ea spuse: 

— Încearcă, să văd şi eu dacă poţi să intri! 

Şi tâmplarul, cocoţându-se pe nişte scăunaşe puse unul 
peste altul, intră în cea de a cincea despărţitură, unde fu 
numaidecât încuiat cu cheia. 

Pe dată, luând biletul pe care i-l scrisese cadiul, nevestica 
se duse la paznicii temniţei, care, când văzură pecetea pusă 
în josul scrisului, îl sloboziră pe flăcău. Atunci amândoi se 
întoarseră acasă în graba mare şi, de bucurie, ca să-şi 
sărbătorească întâlnişul, se zbenguiră vârtos şi îndelung, cu 
zarvă şi cu gâfâieli straşnice. Şi, înlăuntrul dulapului, cei 
cinci încuiaţi auzeau toate acelea, ci nu cutezau şi nici nu 
puteau să crâcnească. Şi, ghemuiţi unul deasupra altuia în 
cele cinci caturi, habar nu aveau când o să fie scoşi de 
acolo. 

Or, după ce tinerica şi flăcăul îşi sfârşiră zbegurile, 
strânseră de prin casă tot ce putură să strângă din lucrurile 
mai de preţ, puseră totul într-o ladă, vândură lucrurile 


celelalte şi plecară din cetatea aceea, mutându-se în altă 
cetate din altă împărăție. Şi-atâta cu ei! 

Ci, în ceea ce îi priveşte pe cei cinci, iacătă! Când se 
împliniră două zile de când se aflau acolo, fură cuprinşi 
tuscinci de o nevoie amarnică de a se uşura. Şi cel dintâi 
dintre ei care îşi slobozi udul fu dulgherul. Şi, cum se uşura 
aşa, udul începu să curgă în capul sultanului. Iar sultanul, 
tot atunci, se slobozi şi el în capul vizirului, care se slobozi 
în capul cadiului, care se slobozi în capul valiului. Atunci toţi 
dădură glas, afară de sultan şi de tâmplar, strigând: 

— O, ce porcărie! 

Şi cadiul cunoscu glasul vizirului, care cunoscu şi el glasul 
cadiului. Şi îşi spuseră între ei: 

— lacătă-ne că am căzut în laţ! Noroc că sultanul a scăpat! 

Ci, în clipita aceea, sultanul, care tăcuse din mândrie, 
strigă: 

— 'Tăceţi odată! Sunt aici! Si habar nu am cine s-a uşurat 
în capul meu! 

Atunci tâmplarul strigă: 

A şase sute douăzeci şi doua noapte 

— Înalţe Allah fala sultanului! Tare socot că eu sunt acela! 
Căci eu mă aflu în cel de al cincilea cat! 

Pe urmă adăugă: 

— Pe Allah! Eu sunt pricina tuturor năpastelor acestea, 
întrucât dulapu-i lucrat de mine! 

Estimp, soţul muieruştii se întoarse din călătorie; şi vecinii, 
care nu băgaseră de seamă plecarea femeii, îl văzură cum 
bătea la uşa lui zadarnic. Şi îi întrebă de ce nu răspunde 
nimeni. lar ei nu ştiură să-i spună nimic. Atunci cu toţii 
laolaltă, după ce aşteptară destul, sparseră uşa şi intrară în 
casă; ci văzură casa goală şi fără nimic altceva în ea decât 
dulapul cu pricina. Şi auziră dinlăuntrul dulapului glasuri 
de oameni. Şi nu socotiră alta decât că dulapul trebuie să 
fie năpădit de niscaiva ginni. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi doua noapte 
spuse: 

Şi auziră dinlăuntrul dulapului glasuri de oameni. Şi nu 
socotiră alta decât că dulapul trebuie să fie năpădit de 
niscaiva ginni. 

Şi hotărâră, cu glas mare, să dea foc dulapului şi să-l ardă 
cu tot ce s-o fi aflând în el. Şi, cum se pregăteau să-şi ducă 
planul la îndeplinire, se auzi glasul cadiului din adâncul 
dulapului, strigând: 

— Opriţi-vă, oameni buni! Nu suntem nici ginni, nici hoţi! 
Ci suntem Cutare şi Cutarel şi, în câteva vorbe, le povesti 
toată viclenia care îi dă-ulase. Atunci vecinii, cu soţul în cap, 
sfărâmară lacătele şi îi sloboziră pe cei cinci încuiaţi, pe 
care îi găsiră împopoţonaţi cu hainele acelea ciudate pe 
care îi pusese tinerica să le îmbrace. Acu, dacă îi văzură 
aşa, nimenea nu mai putu să nu râdă de acea pătăranie. lar 
sultanul, ca să-l aline pe soţ de fuga soţiei, îi zise: 

— 'Te căftănesc al doilea vizir al meu! 

Şi-aşa cu povestea aceasta. Ci Allah este mai ştiutor! 

Şi, sfârşind, Şeherezada îi spuse sultanului Şahriar: 

— Ci nu care cumva să crezi, o, Măria Ia, că toate acestea 
pot să fie asemuite cu Povestea Adormitului treazipar Şi, 
întrucât sultanul îşi împreunase sprâncenele la auzul 
numelui acelei poveşti despre care nu ştia nimic, 
Şeherezada, fără a zăbovi mai mult, spuse: 

POVESTEA CU ADORMITIUL TREAZ i s-a povestit, o, 
norocitule sultan, că a fost odinioară la Bagdad, pe vremea 
califului Harun Al-Raşid, un tânăr, holtei, pe care îl chema 
Abul-Hassan şi care ducea o viaţă tare ciudată şi tare 
anapoda. Într-adevăr, vecinii lui nu-l vedeau niciodată să 
primească două zile la rând acelaşi om, sau să poftească în 
casa lui vreun locuitor din Bagdad; căci toţi cei care veneau 
la el erau străini, încât oamenii din mahalaua lui, 
nepricepând nimica din tot ce putea să facă acesta, îl 
porecliseră Abul-Hassan cel Dezmăţat. 


În fiecare seară, Abul-Hassan avea obiceiul să se ducă la 
capătul podului din Bagdad şi acolo aştepta să se ivească 
vreun străin şi, de cum zărea vreunul, fie bogat, fie sărac, 
fie tânăr ori bătrân, se îndrepta către el, zâmbitor şi plin de 
curtenie şi, după salamalecuri şi urări de bun venit, îl poftea 
să primească a fi găzduit în casa lui pentru cea dintâi 
noapte a aceluia la Bagdad. Şi îl ducea la el acasă şi îl 
ospăta cât putea mai bine; şi, cum era tare prietenos şi avea 
o fire plăcută, îi ţinea tovărăşie oaspetelui toată noaptea şi 
nu precupeţea nimic spre a-i da cea mai bună părere 
despre mărinimia sa. A doua zi însă îi spunea: 

— O, oaspetele meu, să ştii că dacă te-am poftit la mine, 
atunci când în cetatea aceasta numai Allah te 

1 Povestea aceasta, repovestită de I. L.. Caragiale, a apărut 
în volumul postum Abu-Hasan (Bucureşti, 1915), al marelui 
scriitor. 

Cunoştea, am făcut-o pentru că aveam pricinile mele să 
mă port aşa. Ci m-am juruit să nu găzduiesc niciodată două 
zile la rând acelaşi străin, de-ar fâ el cel mai minunat şi cel 
mai plăcut dintre fiii oamenilor. Încât, aşadar, iată-mă nevoit 
să mă despart de tine; şi chiar te rog, dacă mă întâlneşti 
vreodată pe ulițele Bagdadului, să te faci că nu mă cunoşti, 
ca să nu mă sileşti cumva să te ocolesc! 

Şi, vorbindu-i astfel, Abul-Hassan îşi ducea oaspetele la 
vreun han din cetate, îi da toate sfaturile de care acela s-ar 
fi putut să aibă trebuinţă, îşi lua bun-rămas de la el şi nu-l 
mai vedea. Şi dacă, din întâmplare, se nimerea să 
întâlnească prin sukuri pe vreunul dintre străinii pe care îi 
găzduise, se prefăcea a nu-l cunoaşte, spre a nu fi nevoit 
cumva să se oprească şi să-i dea bineţe. Şi tot aşa se purta 
mai departe, fără a pregeta nici măcar o seară să aducă în 
casa lui un alt străin. 

Or, într-o seară, pe la scăpătatul soarelui, cum sta el aşa, 
după obiceiul său, la capul podului de la Bagdad, aştepând 
sosirea vreunui străin, văzu că venea câtre el un negustor 


bogat, îmbrăcat în felul negustorilor de la Mossul şi urmat 
de un rob înalt şi cu înfăţişare falnică. 

Or, era însuşi califul Harun Al-Raşid, îmbrăcat teptil, cum 
avea el obiceiul să facă în fiecare lună, ca să vadă şi să 
cerceteze cu chiar ochii lui cele ce se petreceau prin 
Bagdad. Şi Abul-Hassan, când îl văzu, fu departe de a ghici 
cine era; şi se ridică din locul unde şedea şi se îndreptă 
înspre el, şi, după salamalecul cel mai gingaş şi după urarea 
de bun venit, îi spuse: 

— O, stăpâne al meu, binecuvântată să fie sosirea ta 
printre noi! Fă-mi hatârul de a primi în noaptea aceasta 
găzduirea mea, în loc să te duci să dormi la han. Şi mâine 
dimineaţă o să fie vreme să-ţi cauţi în tihnă o i locuinţă după 
placul tău! 

A şase sute douăzeci şi patra noapte şi, spre a-l hotărî să 
primească, îi povesti în câteva cuvinte că de multă vreme 
avea obiceiul să dea găzduire, numai pentru o noapte, celui 
dintâi străin pe care îl vedea trecând pe pod. Pe urmă 
adăugă: 

— Allah este darnic, o, stăpâne al meu! În casa mea ai să 
găseşti o găzduire deplină, pâine caldă şi vin limpede! 

Când auzi vorbele lui Abul-Hassan, califului i se păru 
întâmplarea atâta de ciudată şi Abul-Hassan atâta de 
fistichiu, încât nu şovăi o clipă să-şi urmeze ispita de a-l 
cunoaşte. Încât, după ce se lăsă rugat oleacă, numai aşa, de 
ochii lumii şi ca să nu pară a fi un om prost crescut, primi 
rugămintea, zicând: 

— Pe capul şi pe ochii mei! Allah să-şi sporească 
binefacerile asupra ta, o, stăpâne al meu! lată-mă gata să te 
urmez! 

Şi Abul-Hassan îi arătă oaspetelui drumul şi îl duse la casa 
lui, tăinuind cu el întruna foarte plăcut. 

Or, mama lui Hassan, în seara aceea, gătise o masă 
minunată. Le aduse mai întâi nişte gogoşi prăjite în unt şi 
umplute cu carne tocată şi cu sâmburi de pin, pe urmă un 
clapon tare gras, împresurat de patru pui mari de găină, pe 


urmă o gâscă umplută cu stafide şi cu fistic şi la sfârşit o 
tocăniţă de porumbei. Şi toate astea, într-adevăr, erau alese 
la gust şi plăcute la vedere. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute douăzeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi toate astea, într-adevăr, erau alese la gust şi plăcute la 
vedere. aşa că amândoi, aşezându-se dinaintea tablalelor, 
mâncară cu mare poftă; şi Abul-Hassan alegea, ca să le dea 
oaspetelui său, bucăţile cele mai bune. Pe urmă, când 
sfârşiră de mâncat, robul le aduse ibricul şi ligheanul; şi se 
spălară pe mâini, în vreme ce mama lui Hassan strângea 
tăvile de mâncăruri, spre a servi castroanele cu fructe, 
pline de struguri şi curmale şi pere, precum şi alte tablale 
pe care se aflau tăvile pline cu prăjituri, cu magiun şi 
migdale şi cu tot felul de zumaricale. Şi mâncară pe 
săturate, după care începură să bea. 

Atunci Abul-Hassan umplu cu vin cupa de ospăț şi, ţinând-o 
în mână, se întoarse înspre oaspetele său şi îi spuse: 

— O, oaspete al meu, tu ştii că niciodată cocoşul nu bea 
mai înainte de a fi chemat şi găinile, cu cotcodăceli dulci, să 
vină să bea cu el. Or eu, dacă ar trebui să duc cupa aceasta 
la buze ca să beau de unul singur, băutura mi s-ar opri în 
gât şi de bună seamă că aş muri. Te rog, dar, pentru 
noaptea aceasta, să laşi cumpătarea pe seama inşilor cu 
inima rea şi să cauţi bucuria împreună cu mine în fundul 
cupei. Căci, cu adevărat, o, oaspete al meu, fericirea mi-e 
peste poate să am în casa mea un om atâta de strălucit ca 
tine! 

Şi califul, care nu vroia nicidecum să-l supere şi care pe 
deasupra dorea să-l facă să vorbească, nu depărtă cupa, ci 
începu să bea laolaltă cu el. Şi când vinul începu să le 
uşureze sufletele, califul îi spuse lui Abul-Hassan: 

— O, stăpâne al meu, acuma, când ne-am împărtăşit cu 
pâinea şi cu sarea, nu vrei să-mi spui care este pricina de te 


porţi aşa faţă de străinii pe care nu-i cunoşti şi nu vrei să-mi 
povesteşti, ca s-o ştiu şi eu, povestea ta, care trebuie să fie 
uimitoare? 

Şi Abul-Hassan răspunse: 

— Află, o, oaspete al meu, că povestea mea nu este a şase 
sute douăzeci şi patra noapte deloc uimitoare, ci numai 
plină de învăţăminte. Mă numesc Abul-Hassan şi sunt fiul 
unui negustor care, la moartea lui, mi-a lăsat cu ce să 
trăiesc din belşug în Bagdad, cetatea noastră. Or, întrucât 
fusesem ţinut tare din scurt pe când trăia taică-meu, mă 
grăbii să fac tot ce-mi sta în putere pentru ca, în puţină 
vreme, să ajung din urmă timpul pierdut în tinereţele mele. 
Ci, întrucât am fost dăruit din fire cu înţelepciune, am avut 
grijă să-mi împart moştenirea în două părţi, una pe care am 
schimbat-o în aur şi alta pe care am păstrat-o în bunuri. Şi 
luai aurul pe care îl dobândisem de la partea dintâi şi mă 
apucai să-l cheltuiesc, cu mână spartă, în tovărăşia unor 
tineri de vârsta mea, pe care îi ospătam şi îi ţineam pe 
seama mea şi pentru plăcerea mea, cu o dărnicie şi o 
mărinimie de emir. Şi nu precupeţii nimic pentru ca viaţa 
noastră să fie plină de plăceri şi de bucurie. Or, făcând aşa, 
mă pomenii că după un an nu-mi mai rămăsese nici măcar 
un singur dinar pe fundul bisactelei mele şi mă întorsei 
către prietenii mei, ci ei pieriseră. Atunci mă apucai să-i 
caut şi să le cer la rândul meu să mă ajute în împrejurarea 
în care mă vedeam. Ci toţi, unul după altul, îmi ticluiră vreo 
pricină care nu le îngăduia să-mi dea cu ce să trăiesc măcar 
pentru o zi. Eu, atunci, mă întorsei în mine şi pricepui câtă 
dreptate avusese tătâne-meu, răposatul, să mă crească 
aspru. Şi mă întorsei acasă la mine şi începui să cuget la ce 
îmi mai rămânea de făcut. Şi atunci mă oprii la o hotărâre 
pe care din ziua aceea o ţin neabătut. M-am jurat, într- 
adevăr, dinaintea lui Allah, să nu mai am de-a face cu nici 
un om din ţara mea şi să nu mai găzduiesc în casa mea 
decât străini; şi, pe deasupra, necazul m-a învăţat că 
prietenia scurtă şi caldă este cu mult mai de dorit decât 


prietenia lungă şi care se sfârşeşte rău şi mă legai să nu 
stau două zile la rând cu acelaşi străin poftit în casa mea, 
de-ar fi el cel mai minunat şi cel mai plăcut dintre fiii 
oamenilor! Căci simţisem amarnic cât de crude sunt 
legăturile sufletului şi cum te opresc ele să guşti pe deplin 
bucuriile prieteniei. Aşa că, o, oaspete al meu, să nu te 
minunezi cumva mâine de dimineaţă, după noaptea aceasta 
în care prietenia ni se arată sub înfăţişarea ei cea mai 
îndatoritoare, dacă am să fiu nevoit să-mi iau rămas-bun de 
la tine. Şi chiar dacă mai târziu ai să mă întâlneşti pe ulițele 
Bagdadului, să nu ţi se pară urât din partea mea că nu am 
să te mai cunosc! 

Când auzi povestea aceasta a lui Abul-Hassan, califul îi 
spuse: 

— Pe Allah! Purtarea ta este o purtare minunată şi în viaţa 
mea nu am văzut un petrecăreţ purtându-se cu atâta 
înţelepciune ca tine! Încât prețuirea mea faţă de tine este 
până peste poate; tu ai ştiut, cu bunurile pe care le-ai 
păstrat din cea de a doua parte a moştenirii tale, să duci o 
viaţă cuminte, care îţi îngăduie să ai în fiecare noapte 
tovărăşia unui alt om cu care poţi totdeauna să-ţi înnoieşti 
plăcerile şi taifasurile şi de care nu ai nici cum să te 
sastiseşti, nici cum să suferi vreo dezamăgire. 

Pe urmă adăugă: 

— Ci, o, stăpâne al meu, ceea ce mi-ai spus în privinţa 
despărțirii noastre de mâine îmi pricinuieşte o supărare 
până peste poate. Întrucât aş fi vrut să-ţi răsplătesc în 
vreun fel facerea de bine faţă de mine şi găzduirea din 
noaptea aceasta. Te rog, dar, să-mi spui acum o dorinţă şi, 
îţi jur pe Kaaba cea sfântă, că mă leg să ţi-o îndeplinesc. 
Rosteşte-te, aşadar, deschis şi să nu te sfieşti cumva să-mi 
ceri cât de mult, căci bunurile lui Allah se află cu prisosinţă 
asupra negustorului care sunt şi nimic nu are să-mi fie greu 
de îndeplinit, cu voia lui Allah. 

A şase sute douăzeci şi cincea noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 


sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi cincea noapte 
spuse: şi nimic nu are să-mi fie greu de îndeplinit, cu voia 
lui Allah. 

La vorbele acestea ale califului străvestit în neguţător, 
Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a arăta nici cea mai mică 
uimire, răspunse: 

— Pe Allah! O, oaspete al meu, ochiul meu este răsplătit 
din plin cu vederea ta, iar binefacerile tale ar fi pe 
deasupra. Îţi mulţumesc, dar, pentru grija ta faţă de mine; 
ci, cum nu am nici o dorinţă de jinduit şi nici o râvnă de 
împlinit, sunt tare încurcat cum să răspund la gândurile 
tale! Întrucât soarta mea îmi ajunge şi nu mai doresc nimic 
alta decât să trăiesc aşa cum trăiesc, fără a avea vreodată 
nevoie de cineva! Ci califul spuse iar: 

— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu, nu-mi strica bucuria 
şi lasă-ţi sufletul să-mi spună o dorinţă, ca să ţi-o 
îndeplinesc! Altminteri aş pleca de aici cu inima tare 
chinuită şi tare umilită! Întrucât o facere de bine pe care ai 
primit-o este mai grea de purtat decât o răutate, iar omul 
cu suflet ales trebuie să plătească totdeauna îndoit binele! 
aşa că vorbeşte şi nu te teme că m-ai sili cumva! 

Atunci Abul-Hassan, văzând că nu poate să facă altfel, lăsă 
capu-n jos şi începu să cugete adânc la dorinţa pe care se 
vedea silit s-o aibă; pe urmă, deodată, ridică fruntea şi grăi: 

— Ei bine, am găsit! Da asta-i dorinţa unui nebun, fără de 
nici o îndoială. Şi tare socotesc că nu ar fi să ţi-o spun, ca să 
nu ne despărţim lăsându-ţi un gând aşa de urât despre 
mine! Califul spuse: 

— Pe viaţa capului meu! Da cine poate să spună dintru 
început dacă un gând este nebun ori cuminte? Eu, ce-i 
drept, nu sunt decât un negustor, însă pot să fac cu mult 
mai mult decât ar lăsa de crezut despre puterea mea 
lefteria pe care o am! Grăbeşte, dar şi spune! 

Abul-Hassan răspunse: 


— Am să spun, o, stăpâne al meu, ci îţi jur pe virtuțile 
Profetului nostru (cu el fie pacea şi rugăciunea!) că numai 
califul ar putea să împlinească ceea ce vreau eu! Ori ar 
trebui să fiu eu calif, măcar pe-o zi, în locul stăpânului 
nostru emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid! 

I califul întrebă: 

— Da la urma urmei, a Abul-Hassan, ce ai face tu dacă ai fi 
calif măcar o zi? 

El răspunse: 

— lacătă! 

Şi Abul-Hassan se opri o clipă, pe urmă spuse: 

— Află, o, stăpâne al meu, că cetatea Bagdadului este 
împărţită în mahalale şi că fiecare mahala are în fruntea ei 
câte un şeic care se numeşte şeicul al-balad. Or, spre 
pacostea mahalalei în care locuiesc eu, şeicul al-balad de 
aici este un om atâta de balcâz şi de plin de silă, încât 
pesemne că s-o fi născut, fără de nici o îndoială, din 
împreunarea vreunei hiene cu vreun mascur. Apropierea lui 
duhneşte, căci gura-i nu este nicidecum o gură ca oricare, 
ci un găoz îngălat, ca o gaură de umblătoare; ochii lui, de 
culoarea peştelui, bat în lături şi stau gata să-i cadă la 
picioare; buzele-i umflate seamănă cu o bubă rea, iar când 
vorbeşte aruncă fleoaşte de scuipat; 

A şase sute douăzeci şi cincea noapte urechile-i sunt ca 
nişte urechi de porc; obrajii fleşcăiţi şi puhavi seamănă cu 
fundul unei maimuțe bătrâne; falcile-i au rămas fără dinţi, 
de câte scârne au mestecat; trupu-i este ros de toate 
beteşugurile; în ce-i priveşte dedesubtul, n-a mai rămas 
nimica din el: atâta a slujit de cloacă năsărâmbelor de 
măgărari, de haznalagii şi de măturători; încât a ajuns o 
putreziciune, şi-acum în locul lui nu mai sunt decât nişte 
ghemotoace de lână care-i ţin măruntaiele să nu se 
povârne. 

Or, tocmai ticălosul acela dezmăţat, ajutat de alţi doi 
dezmăţaţi, pe care am să ţi-i zugrăvesc, îşi îngăduie să 
stârnească tulburare în toată mahalaua. Că nu este 


mârşăvie pe care să n-o săvârşească şi nu este clevetire pe 
care să n-o vânture; şi, cum are un suflet scârnav, îşi varsă 
răutăţile de muiere bătrână tocmai împotriva oamenilor de 
treabă, liniştiţi şi curaţi. Ci, întrucât nu poate să umble 
singur peste tot ca să împută mahalaua cu duhorile lui, are 
în slujba sa doi ciraci, tot atâta de misei ca şi el. Cel dintâi 
dintre aceşti misei este un rob spân la chip ca un hadâmb, 
cu ochii galbeni şi cu un glas la fel de greţos ca sunetele 
scăpate din fundurile măgarilor. Şi robul acela, fiu de 
târfoştină şi plod de câine, se dă drept arab sadea, măcar 
că nu este decât un rum dintre cei mai ticăloşi şi din cel mai 
nevoinic soi. Meseria lui este de a se duce să se încârduie 
cu bucătarii, cu slugile şi cu hadâmbii de pe la casele 
vizirilor şi ale mai-marilor împărăției, ca să dibuiască 
tainele stăpânilor şi să le ducă dascălului său, şeicul albalad 
şi să le împrăştie pe la cârciumi şi prin tot felul de locuri 
păcătoase. Nu-i e silă de nici o murdărie şi linge orice fund, 
dacă pe fundul pe care îl linge poate să găsească un dinar 
de aur. În ce-l priveşte pe cel de al doilea ticălos, apoi acela 
este un fel de râsul-lumii, cu nişte ochi bulbucaţi, a cărui 
îndeletnicire este să spună tot soiul de măscări şi de 
blestemâăţii prin sukuri, unde-i sunt vestite şi ţeasta capului 
chel ca o coajă de ceapă şi behăiturile-i atâta de urâte încât, 
la fiecare vorbă pe care o scoate, ai zice că stă să-şi 
sloboadă maţele. De altminteri, nici un neguţător nu îl 
pofteşte să vină şi să şadă în prăvălia lui, din pricină că-i 
atâta de greoi şi de mare încât, dacă se aşază pe un scaun, 
scaunul numaidecât se face ţăndări sub greutatea lui! Or, 
acesta nu este chiar la fel de ticălos cum este cel dintâi, da 
este mult mai nărod! Dacă, dar, o, stăpâne al meu, aş 
ajunge numai pe-o zi emir al drept-credincioşilor, nu aş 
căuta nici să mă îmbogăţesc pe mine, nici să-mi îmbogăţesc 
neamurile, ci nu as zăbovi să izbăvesc mahalaua noastră de 
nemernicii aceştia trei şi i-aş mătura la groapa cu murdării, 
după ce l-aş pedepsi pe fiecare după măsura spurcăciunii 


lui. Şi, în felul acesta, aş da îndărăt liniştea locuitorilor din 
mahalaua noastră. Şi-asta-i tot ceea ce doresc. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

Şi, în felul acesta, as da îndărăt liniştea locuitorilor din 
mahalaua noastră. Şi-asta-i tot ceea ce doresc. 

Când auzi vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, califul îi 
zise: 

— Într-adevăr, a Abul-Hassan, dorinţa ta este dorinţa unui 
om care se află pe calea cea dreaptă şi a unei inimi care 
este o inimă minunată, căci numai oamenii cei drepţi şi 
inimile minunate nu pot să îndure ca nepedeapsa să fie a 
şase sute douăzeci şi şaptea noapte norocul celor răi. Ci să 
nu socoti că dorinţa ta ar fi atâta de anevoioasă pe cât îmi 
dădeai tu de gândit; întrucât tare sunt încredinţat că dacă 
emirul drept-credincioşi-lor ar auzi de ea, el, care nu 
îndrăgeşte nimic mai mult decât întâmplările cele ciudate, 
s-ar bucura să-şi lase puterea în mâinile tale pe o zi şi-o 
noapte! Ci Abul-Hassan se puse pe râs şi zise: 

— Pe Allah! Văd bine acuma că tot ce vorbirăm noi nu fu 
alta decât o glumă. Şi sunt încredinţat la rându-mi că dacă 
ar auzi de năzdrăvânia mea, califul ar da poruncă să fiu 
închis la casa de nebuni! Aşa că, mă rog ţie, dacă 
întâmplarea te-o duce prin preajma oamenilor de la sărai, 
să nu care cumva să pomeneşti vreodată despre cele ce 
tăinuirăm noi colea, în aburii băuturii! 

Şi califul, ca să nu-şi supere gazda, îi spuse: 

— Mă jur că n-am să pomenesc despre asta nimănuia! 

Ci, în sinea lui, se jură că nu are să lase să-i scape prilejul 
de a se veseli aşa cum niciodată nu se mai veselise de când 
îşi străbătea cetatea îmbrăcat străvestit în tot felul de 
teptiluri. Şi îi spuse lui Abul-Hassan: 

— O, gazdă a mea, acuma se cade să-ţi torn şi eu să bei, 
căci până acuma numai tu te-ai ostenit să-mi torni mie! 


Şi luă bărdaca şi cupa, turnă vin în cupă, strecurând în ea 
şi un strop de bang cretan curat şi îi întinse cupa lui Abul- 
Hassan, spunându-i: 

— Să-ţi fie cu noroc şi cu sănătate! lar Abul-Hassan 
răspunse: 

— Se poate oare să nu primesc băutura pe care ne-o dă 
musafirul nostru? Ci, Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! 
Întrucât mâine de dimineaţă nu am să pot să mă scol ca să 
te însoțesc la plecarea din casa mea, te rog să nu uiţi, când 
pleci, să închizi uşa bine în urma ta! 

Şi califul îi făgădui că aşa are să facă. Iar Abul-Hassan, 
liniştit în privinţa aceasta, luă cupa şi o goli dintr-o 
înghiţitură. Ci pe dată bangul îşi îndeplini rostul şi Abul- 
Hassan se prăvăli pe jos, cu capul dinaintea picioarelor, 
într-un chip atâta de fulgerător, încât califul începu să râdă. 
După care îl chemă pe robul ce rămăsese la poruncile sale 
şi îi spuse: 

— Ia-l în spinare şi vino după mine! 

Iar robul se supuse şi, luându-l pe Abul-Hassan în spinare, 
porni, după calif, care îi zise: 

— Ia seama bine unde se află casa aceasta, încât să poţi s- 
o găseşti atunci când am să-ţi poruncesc! 

Şi ieşiră în uliţă, uitând să închidă uşa după ei, în ciuda 
rugăminţii lui Abul-Hassan. 

Când ajunseră la sărai, intrară înlăuntru pe uşa cea tainică 
şi se duseră în iatacul califului, unde se afla odaia de 
culcare. lar califul îi spuse robului: 

— Scoate-i hainele, îmbracă-l cu hainele mele de noapte şi 
întinde-l în patul meu! 

Şi, după ce robul îndeplini porunca, califul îl trimise să-i 
aducă acolo pe toţi dregătorii de la palat, pe viziri, pe 
musaipi şi pe hadâmbi, precum şi pe toate femeile din 
harem; şi când toţi se aflară dinaintea lui le spune: 

— Mâine de dimineaţă să fiţi cu toţii în odaia aceasta şi 
fiecare dintre voi să staţi zornici la poruncile omului acesta 
care se află culcat aci în patul meu, îmbrăcat cu hainele 


mele. Şi să nu pregetaţi să-i arătaţi aceleaşi cinstiri pe care 
le aveţi faţă de mine şi să vă purtaţi faţă de el, la orice-ar fi, 
întocmai ca şi cum el aş fi chiar eu. Şi, când aveţi să 
răspundeţi la întrebările lui, să-l numiţi emir al drept- 
credincioşilor şi să luaţi seama să nu care cumva să vă 
împotriviţi la vreuna dintre dorinţele lui. Întrucât dacă 
vreunul dintre voi, de-ar fi el chiar şi fiul meu, s-ar cugeta 
să nu ia în seamă poruncile pe care vi le dau, are să fie 
spânzurat pe clipă pe dată la poarta cea mare a palatului! 

A şase sute douăzeci şi şaptea noapte la vorbele acestea 
ale califului, toţi cei de faţă răspunseră: 

— A auzi înseamnă a ne supune! 

Şi, la un semn al vizirului, ieşiră toţi, în tăcere, pricepând 
că emirul drept-credincioşilor, dacă le dăduse acele 
porunci, avea de gând să se veselească într-un chip fără de 
pereche. 

După ce plecară, Al-Raşid se întoarse înspre Giafar şi 
înspre spătarul Massrur, care rămăseseră în sală şi le zise: 

— Aţi auzit ce-am spus. Ei bine! Mâine trebuie ca voi să vă 
sculaţi cei dintâi şi să veniţi cei dintâi în odaia aceasta, ca să 
staţi la poruncile acestuia care îmi va ţine locul! Şi să nu vă 
arătaţi nedumeriţi de niciuna din poruncile pe care vi le-o 
da; şi să vă prefaceţi că îl luaţi drept însuşi califul, orice v-ar 
spune el spre a vă scoate din greşeala voastră prefăcută. Şi 
să faceţi orice cheltuială pe care v-ar pune s-o faceţi, de-ar 
fi să vântuiţi toată haznaua împărăției; şi să răsplătiți şi să 
pedepsiţi şi să spânzurați şi să omorâţi şi să căftăniţi şi să 
maziliţi, întocmai cum are să vă ceară el. Şi să nu vă îngrijiţi 
cumva să veniţi mai întâi să mă întrebaţi pe mine. De 
altminteri am să fiu şi eu ascuns pe undeva pe-aproape şi 
am să văd şi să aud tot ce are să se petreacă! Şi mai cu 
seamă să faceţi în aşa fel încât să nu-i dea nicicum prin cap 
nici o clipă că tot ce i se întâmplă ar fi vreo petrecere 
ticluită la poruncile mele! Asta-i tot! Şi-aşa să fie! Pe urmă 
adăugă: 


— Nu cumva să uitaţi, când vă treziţi, să veniţi să mă ! ] 
sculaţi şi pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineaţă! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute douăzeci şi noua noapte 
Spuse: 

— Nu cumva să uitaţi, când vă treziţi, să veniţi să mă 
sculaţi şi pe mine, la ceasul rugăciunii de dimineaţă! 

Or, a doua zi, la ceasul hotărât, Giafar şi Massrur nu 
zăboviră să vină şi să-l scoale pe calif, care îndată dădu fuga 
să se ascundă pe după o perdea din odaia în care dormea 
Abul-Hassan. Şi de acolo putea să audă şi să vadă tot ce 
avea să se întâmple, fără a fi în primejdie de a-l băga de 
seamă nici Abul Hassan, nici ceilalţi care se aflau de fată. 

Atunci Giafar şi Massrur intrară, dimpreună cu toţi 
dregătorii, cu toate femeile şi cu toţi robii; şi toţi se aşezară, 
după cinuri, la locurile lor obişnuite. Şi domnea în odaie o 
rânduială şi o tăcere, întocmai de parcă ar fi fost vorba de 
scularea emirului drept-cre-dincioşilor. Şi când toţi se 
aşezară aşa după rânduială, robul ce fusese hotărât de mai 
înainte se apropie de Abul-Hassan, încă adormit şi îi puse 
sub nas un ghe-motoc îmbibat cu oţet. Şi numaidecât Abul- 
Hassan strănută o dată, a doua oară şi a treia oară, zvârlind 
pe nas nişte murdării lungi, pricinuite de bang. lar robul 
culese acele murdării pe o tavă de aur, ca să nu cadă pe pat 
ori pe covor; pe urmă şterse nasul şi faţa lui Abul-Hassan şi 
îl stropi cu apă de trandafiri. lar Abul-Hassan se dezmetici 
până la urmă din toropeala lui şi, trezindu-se, deschise 
ochii. 

Şi se văzu mai întâi într-un crivat falnic, cu un polog de 
atlaz roşu dauriu, înstelat cu mărgăritare şi cu nestemate! 
Şi îşi ridică ochii şi se văzu într-o sală mare şi cu tavanul 
îmbrăcat cu mătăsuri de zarafir, cu uşile perdeluite cu 
zarpale, iar în colţuri cu nişte oluri mari a şase sute 
douăzeci şi noua noapte de aur şi de cleştar! Şi îşi aruncă 
ochii împrejur şi se văzu înconjurat de nişte fetişcane şi de 


nişte roabe tinere stând plecate, de o frumuseţe răpitoare; 
şi, în spatele lor, zări mulţimea de viziri, de emiri, de 
musaipi, de arapi hadâmbi şi de lăutărese gata să atingă 
strunele cele vuitoare şi să cânte laolaltă cu cântăreţele 
care şedeau roată pe podină. Şi, lângă el, pe un scăunaş, 
cunoscu, după culoarea lor, hainele, caftanul şi turbanul 
emirului drept-credincioşilor. 

După ce văzu toate astea, Abul-Hassan închise ochii la loc, 
ca să adoarmă iar, atâta de încredinţat fu că se afla în vraja 
vreunui vis. Ci tot atunci vizirul cel mare Giafar se apropie 
de el şi, după ce sărută de trei ori pământul, îi spuse cu un 
glas supus: 

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie robului tău să 
te îmbrace, întrucât este ceasul rugăciunii de dimineaţă! 

La vorbele acestea ale lui Giafar, Abul-Hassan se frecă la 
ochi de mai multe ori, pe urmă îşi ciupi braţul cu atâta 
mânie, încât scoase un țipăt de durere şi îşi zise: „Nu, pe 
Allah! Nu visez! lacătă că am ajuns calif!" Da tot mai şovăia 
şi spuse cu glas tare: 

— Pe, Allah! 'Toate astea-s o închipuire a minţilor mele 
ameţite de băuturile pe care le-am băut az-noapte cu 
negustorul de la Mossul, şi-s şi urmarea celor ce am vorbit 
cu el ca un nebun! 

Şi se întoarse cu faţa înspre perete, ca să adoarmă iar. Şi, 
întrucât nu se mai clinti deloc, Giafar se apropie şi mai mult 
de el şi îi zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie-i robului tău 
să se minuneze că îl vede pe domnul lui cum se abate de la 
datina de a se scula pentru rugăciune! 

Şi tot atunci, la un semn al lui Giafar, lăutăresele începură 
un cântec de harpe, de lăute şi de ţimbale şi glasurile 
cântăreţelor răsunară dulce. Şi Abul-Hassan se întoarse 
înspre cântărețe, zicându-şi cu glas tare: 

— Da de când, a Abul-Hassan, cei care dorm aud ceea ce 
auzi şi văd ceea ce vezi? 


Şi se ridică de mijloc, până peste poate de uluit şi de 
minunat, ci tot îndoindu-se că ar fi aievea toate acelea. Şi îşi 
puse mâinile deasupra ochilor, ca să poată vedea mai bine şi 
ca să-şi dovedească mai bine cele ce trăia, şi îşi zise: 
„Uallah! Au nu-i ciudat? Au nu-i de-a mirările? Unde eşti, 
dară, Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale? Visezi ori nu visezi? 
De când palatul acesta, patul acesta, dregătorii aceştia, 
hadâmbii aceştia, femeile acestea minunate, lăutăresele 
acestea, cântăreţele acestea fermecătoare şi toate astea şi 
toate alea?" Ci, în clipa acea, muzica se opri şi Massrur 
spătarul se apropie de pat, sărută pământul de trei ori la 
rând şi, ridicându-se, îi spuse lui Abul-Hassan: 

— O, emire al drept-credincioşilor, îngăduie-i robului tău 
cel mai de pe urmă să-ţi spună că a şi trecut ceasul 
rugăciunii şi că este vremea să vii la divan pentru treburile 
împărăției! 

Iar Abul-Hassan, tot mai năuc şi nemaiştiind, în 
buimăceala lui, ce hotărâre să ia, îl privi până la urmă pe 
Massrur între cei doi ochi şi îi spuse cu mânie: 

— Cine eşti, mă, tu? Şi eu cine sunt, mă? Massrur 
răspunse cu glas supus: 

— Tu eşti stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, 
califul Harun Al-Raşid, al cincilea din neamul lui Bani- 
Abbas, coborâtorul din moşul Profetului (cu el fie 
rugăciunea şi pacea!). lar robul care îţi vorbeşte este bietul, 
săracul, umilitul, nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu 
slujba împărătească de a purta spada voinţei domnului 
nostru. 

A şase sute treizecea noapte în clipita aceasta a istorisirii 
sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, sfioasă, 
tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute treizecea noapte spuse: 

Iar robul care îţi vorbeşte este bietul, săracul, umilitul, 
nimicul-nimicului, Massrur, cel cinstit cu slujba 
împărătească de a purta spada voinţei domnului nostru. 


Auzind vorbele acestea ale lui Massrur, Abul-Hassan 
strigă: 

— Minţi, fecior dintr-o mie de încornoraţi! Ci Massrur, fără 
a se tulbura, răspunse: 

— O, stăpâne al meu, hotărât! Altul în locul meu, dacă l-ar 
auzi pe calif că-i vorbeşte aşa, ar muri de durere! Ci eu, 
bătrânul tău rob, care sunt de atâţia ani în slujba ta şi care 
trăiesc în umbra binefacerilor tale şi a bunătăţii tale, eu stiu 
că locţiitorul Profetului nu îmi vorbeşte aşa decât ca să-mi 
pună credinţa la încercare! Fie-ţi, dar, milă, o, stăpâne al 
meu, şi, mă rog ţie, nu mă pune prea îndelung la încercare! 
Sau, mai degrabă, dacă vreun vis urât ţi-a frământat 
somnul, scutură-te de el şi dă-i linişte robului tău cel 
îngrijat! 

La cuvântarea aceasta a lui Massrur, Abul-Hassan nu putu 
să se stăpânească mai mult şi, pufnind într-un hohot 
năprasnic de râs, se răsturnă în pat şi începu să se 
rostogolească zvârcolindu-se printre pături şi aruncân-du-şi 
picioarele peste cap. Şi, de după perdea, Harun Al-Raşid, 
care auzea şi vedea tot, îşi umfla bucile obrajilor ca să-şi 
înăbuşe râsul ce-l scutura. 

După ce râse aşa vreme de un ceas, Abul-Hassan, într-un 
sfârşit, se mai potoli oleacă şi, ridicându-se de mijloc, îi făcu 
semn unui rob micuţ şi negru să se apropie şi îi zise: 

— Ia spune-mi, ţâcă, mă cunoşti? 

Micuţul lăsă ochii în jos cu supuşenie şi cu sfială şi 
răspunse: 

— Eşti stăpânul nostru, emirul drept-credincioşilor, Harun 
Al-Raşid, califul Profetului (binecuvântat fie el!) şi locţiitorul 
pe pământ al Domnului Pământului şi al Cerului. 

Abul-Hassan îi strigă însă: 

— Minţi, o, chip de catran, o, plod dintr-o mie de codoşi! 

Se întoarse apoi înspre una dintre roabele cele tinere care 
se aflau de faţă şi, făcându-i semn să se apropie, îi întinse 
un deget spunându-i: 


— Muşcă-mă de degetul ăsta! Am să mă dumiresc mai bine 
dacă dorm sau dacă sunt treaz! 

Şi fetişcana, care ştia că şi califul vede şi aude tot ce se 
petrece, îşi zise în sine: „lacătă prilejul pentru mine să-i 
arăt emirului drept-credincioşilor ce ştiu să fac eu spre a-l 
veseli!" Şi, strângând din dinţi cu toate puterile ei, muşcă 
până la os. Şi Abul-Hassan, scoțând un urlet de durere, 
strigă: 

— Au! Ah! Văd bine că nu dorm! Hotărât! Nu dorm! Şi o 
întrebă tot pe tinerica aceea: 

— Poţi tu să-mi spui dacă mă cunoşti şi dacă sunt cu 
adevărat acela care se spune? 

Şi roaba răspunse, întinzând mâinile: 

— Numele lui Allah fie asupra califului şi împrejurul lui! 
Eşti, o, stăpâne al meu, emirul drept-credincioşilor, Harun 
Al-Rasid, locţiitorul lui Allah! 

La vorbele acestea, Abul-Hassan strigă: 

— Iată-te că ai aj uns într-o noapte locţiitorul lui Allah, o, 
Abul-Hassan, o, fiule al maicii tale! 

A şase sute treizecea noapte pe urmă, scuturându-se, 
strigă la tânăra roabă: 

— Minţi, o, tearfo ce eşti! Au nu stiu eu cel mai bine cine 
sunt? 

Ci tot atunci căpetenia hadâmbilor se apropie de pat şi, 
după ce sărută de trei ori pământul, se ridică şi, frânt în 
două, îi spuse lui Abul-Hassan: 

— Să mă ierte stăpânul nostru! Da este ceasul la care 
stăpânul nostru merge la umblătoare să-şi uşureze trupul! 
Şi îşi petrecu braţele pe sub subţiorile lui şi îl ajută să se 
dea jos din pat. Şi, de îndată ce se ridică, drept pe picioare, 
sala şi saraiul răsunară de strigătul cu care toţi cei de faţă îl 

întâmpinară: 

— Allah să dea biruinţă califului! 

Şi Abul-Hassan gândi: „Pe Allah! Au nu-i ăsta un lucru de-a 
minunelea! Ieri eram Abul-Hassan! Şi astăzi sunt Harun Al- 
Raşid!" Pe urmă îşi zise: „De vreme ce este ceasul să mă 


duc să mă uşurez, hai să mă uşurez! Ci nu sunt tocmai 
lămurit acuma dacă acesta este ceasul pentru amândouă 
felurile de uşurare!" Ci fu smuls din aceste cugetări de 
către căpetenia hadâmbilor, care îi întinse o pereche de 
iminei chindisiţi cu aur şi cu mărgăritare, iminei care, fiind 
înalţi la călcâi, erau meniţi anume spre a fi încălţaţi la 
umblătoare. Ci Abul-Hassan, care în viaţa lui nu mai văzuse 
asemenea iminei, îi luă şi, socotind că sunt niscaiva lucruri 
scumpe ce i se aduceau în dar, îi puse în una din mânecile 
cele largi ale caftanului de pe el! 

Când văzură şi asta, cei de faţă, care până aci izbutiseră 
să-şi stăpânească râsul, nu putură să-şi înnăbuşe veselia 
mai mult. Şi unii întoarseră capul, pe când alţii, prefăcându- 
se că sărută pământul dinaintea strălucirii califului, se 
prăbuşiră pe covoare, icnind. Şi, de după perdea, califul 
fusese cuprins de un râs înfundat atâta de amarnic, încât 
căzuse într-un peş, întins pe jos. 

Estimp, căpetenia hadâmbilor, ţinându-l pe Abul-Hassan 
pe după umeri, îl duse la o umblătoare pardosită cu 
marmură albă, pe când toate celelalte odăi din sărai erau 
coperite cu chilimuri bogate. După care îl aduse îndărăt în 
odaia de culcare, între dregători şi femei, toţi aşezaţi în 
două şiruri. Şi numaidecât alti robi se >) j) > apropiară, 
anume însărcinaţi cu îmbrăcarea şi scoaseră de pe el 
hainele de noapte şi îi aduseră ligheanul de aur, umplut cu 
apă de trandafiri, pentru spălarile cele de datină. Şi, după 
ce se spălă, trăgând cu poftă pe nas apa înmiresmată, îl 
îmbrăcară cu hainele împărăteşti, îi puseră cununa şi îi 
înmânară schiptrul de aur. 

Dacă văzu aşa, Abul-Hassan gândi: „Să vedem! Sunt eu 
sau nu sunt Abul-Hassan?" Şi cugetă o clipă şi, cu un glas 
hotărât, strigă tare, în aşa fel ca să fie auzit de toţi cei de 
fată: 

— Nu sunt Abul-Hassan! Cel care are să spună că sunt 
Abul-Hassan are să fie tras în ţeapă! Sunt însuşi Harun Al- 
Raşid! 


Şi, după ce rosti aceste cuvinte, Abul-Hassan, cu un glas 
poruncitor şi stăpân pe sine de parcă s-ar fi născut în 
scaunul de domnie, porunci: 

— Porniţi! 

Şi numaidecât alaiul se alcătui; şi Abul-Hassan, trecând la 
urmă, porni după alaiul care îl duse la sala împărătească. Şi 
Massrur îl ajută să se urce pe tron, unde se aşeză, în uralele 
tuturor celor de faţă. Şi îşi puse schiptrul pe genunchi şi 
privi împrejur. Şi văzu că toată lumea era aşezată în bună 
rânduială în sala cea cu patruzeci de uşi; şi văzu străjile cu 
spade strălucitoare şi vizirii şi emirii şi navabii, mai-marii 
tuturor neamurilor din împărăție, şi alţii încă, fără de 
număr. Şi cunoscu, în mulţimea j 7 ' tăcută, chipuri pe care 
le ştia bine: vizirul Giafar, Abu-Nuwas, ALl-ljli, Al-Racaşi, 
Ibdan, Al-Farazdac, Al-Loz, A şase sute treizecea noapte al- 
Sacar, Omar Al-Iartis, Abu-lsac, Al-Calia şi Jadim. 

Or, pe când îşi plimba el în felul acesta privirile peste 
fiecare chip, Giafar înainta, urmat de dregătorii cei mai de 
seamă, toţi îmbrăcaţi în haine strălucite; şi, ajungând 
dinaintea tronului, se ploconiră cu faţa la pământ şi 
rămaseră aşa până ce le porunci el să se ridice. Giafar 
atunci trase de sub mantie un sul mare pe care îl desfăşură 
şi din care scoase un teanc de hârtii, pe care începu să le 
citească una câte una şi care erau judecăţile din ziua aceea. 
Şi Abul-Hassan, măcar că nu mai avusese niciodată până 
atunci prilejul nici barem să audă despre asemenea treburi, 
nu fu nici o clipă încurcat; şi se rosti asupra fiecăreia dintre 
pricinile ce i se înfăţişară cu atâta iscusinţă şi dreptate, 
încât califul, care venise de se ascunsese după o perdea din 
sala tronului, rămase cu totul minunat. 

Când Giafar sfârşi de citit, Abul-Hassan îl întrebă: 

— Unde este căpetenia agiei? 

Şi Giafar i-l arătă cu degetul pe Ahmad-cel-Hoţoman, 
căpetenia agiei şi îi zise: 

— Acela-i, o, emire al drept-credincioşilor! 


lar căpetenia agiei, dacă se văzu arătat, ieşi numaidecât 
de la locul unde se afla şi se apropie falnic de tron şi se 
ploconi la picioarele lui, cu faţa la pământ. Şi Abul-Hassan, 
după ce îi îngădui să se ridice, îi spuse: 

— O, căpetenie a agiei, ia cu tine zece străjeri şi du-te pe 
dată în cutare mahala, pe cutare uliţă, la cutare casă! Acolo 
ai să găseşti un porc greţos care este şeicul albalad al 
mahalalei, şi ai să-l vezi stând între cei doi ciraci ai lui, doi 
nemernici nu mai puţin ticăloşi decât el. Zebereşte-i 
numaidecât şi începe, ca să-i deprinzi cu ceea ce au să 
îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri de vargă 
la tălpi la fiecare. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute treizeci şi doua noapte 
spuse: 

Zebereşte-i numaidecât şi începe, casa-i deprinzi cu ceea 
ce au să îndure, prin a le trage câte patru sute de lovituri 
de vargă la tălpi la fiecare. După care să-i sui pe o cămilă 
râioasă, îmbrăcaţi în zdrenţe şi cu fata întoarsă înspre 
coada cămilei şi să-i plimbi prin toate mahalalele cetăţii, 
punând pristavul să strige: „lată începutul osândei 
clevetitorilor, al spurcătorilor de femei, al celor care tulbură 
vecinii şi îşi varsă balele asupra oamenilor cumsecade!" 
După care să pui să fie tras şeicul al-balad în ţeapă prin 
gură, întrucât pe acolo a păcătuit şi întrucât fund nici nu 
mai are; şi să-i arunci hoitul putred drept hrană câinilor. Pe 
urmă să-l iei pe cel spân şi cu ochii galbeni, cel mai ticălos 
dintre cei doi ciraci care îl ajutau pe şeicul al-balad la 
treaba lui cea spurcată şi să pui să fie înecat în groapa cu 
scârne a casei lui Abul-Hassan, vecinul său. Pe urmă are să 
vie rândul celuilalt cirac! Aceluia, care e un măscărici şi un 
nărod de râsul lumii, să nu-i dai altă pedeapsă decât 
aceasta: să-l pui pe un tâmplar dibaci să facă un scaun 
durat în aşa fel încât să se sfarme cu trosnet de fiecare dată 
când insul cu pricina are să vrea să se aşeze pe el şi să-l 


osândeşti pe măscăros să se aşeze toată viaţa lui pe scaunul 
acela! Du-te! Şi îndeplineşte poruncile mele! 

Dacă auzi cuvintele acestea, căpetenia de agie Ahmad-cel- 
Hoţoman, care primise de la Giafar porunca să 
îndeplinească toate câte îi va cere Abul-Hassan, îşi puse 
mâna în cap, ca să arate limpede că e gata să-şi dea el 
însuşi a şase sute treizeci şi doua noapte capul dacă nu are 
să îndeplinească întocmai poruncile primite. Pe urmă sărută 
încă o dată pământul dintre mâinile lui Abul-Hassan şi ieşi 
din sala tronului. 

Şi-aşa! Iar califul, când îl văzu pe Abul-Hassan 
îndeplinindu-şi cu atâta măreție sarcinile împărăteşti, se 
simţi cuprins de o mare desfătare. lar Abul-Hassan îşi văzu 
mai departe de judecăţi, de căftăniri, de maziliri şi de 
încheierea treburilor domneşti, până ce căpetenia agiei se 
întoarse la picioarele tronului. Şi Abul-Hassan îl întrebă: 

— Ai îndeplinit poruncile mele? 

lar căpetenia agiei, după ce se temeni ca de obicei, scoase 
o hârtie din sân şi i-o întinse lui Abul-Hassan, care o 
despături şi o citi în întregime. Or, hârtia era chiar senetul 
în care se arăta osânda dobândită de cei trei cumetri, iscălit 
de martori domneşti şi de oameni binecunoscuţi din 
mahala. Şi Abul-Hassan spuse: 

— E bine! Sunt mulţumit! Aşa să fie pedepsiţi totdeauna 
clevetitorii, spurcătorii de femei şi toţi cei care se bagă în 
treburile altuia! 

După care Abul-Hassan făcu semn căpeteniei vistieriei să 
se apropie şi îi spuse: 

— Ia numaidecât din vistierie o pungă cu o mie de dinari 
de aur, du-te în mahalaua în care am trimis-o pe căpetenia 
agiei, întreabă unde se află casa lui Abul-Hassan, acela care 
este poreclit Dezmăţatul. Şi întrucât acel Abul-Hassan, 
departe de a fi dezmăţat, este mai degrabă un om minunat 
şi un tovarăş de inimă şi, cum este bine cunoscut în 
mahalaua sa, toată lumea are să se grăbească să-ţi arate 
casa lui. Atunci să intri în casă şi să ceri să vorbeşti cu 


bătrâna şi vrednica lui mamă; şi, după salamalecurile şi 
cinstirile datorate acelei bătrâne minunate, să-i spui: „O, 
mamă a lui Abul-Hassan, iată o pungă cu o mie de dinari de 
aur pe care ţi-i trimite stăpânul nostru califul. Iar acest dar 
nu este nimic faţă de vredniciiile tale. Ci vistieria, la vremea 
aceasta este goală şi califului îi pare rău că nu poate astăzi 
să facă mai mult pentru tine." Şi, fără să mai aştepţi, să-i 
întinzi punga şi să te întorci să-mi dai seamă ce-ai făcut. 

Şi căpetenia vistieriei răspunse că ascultă şi că se supune 
şi zori să ducă la îndeplinire porunca. 

După asta, Abul-Hassan arătă, cu un semn, că marele vizir 
Giafar trebuie să închidă divanul. Şi Giafar trecu semnul 
mai departe vizirilor, emirilor, dregătorilor şi tuturor celor 
de faţă şi toţi, după ce se temeniră la picioarele scaunului 
domnesc, ieşiră în aceeaşi rânduială în care veniseră. Şi nu 
mai rămaseră lângă Abul-Hassan decât marele vizir Giafar 
şi spătarul Massrur, care se apropiară de el şi îl ajutară să 
se ridice, luându-l unul de sub braţul drept, iar celălalt de 
sub braţul stâng. Şi îl duseră în sărai, la iatacurile cele 
dinăuntru ale femeilor, unde era pregătit ospăţul acelei zile. 
Şi femeile de slujbă veniră numaidecât să ia pe lângă el 
locul lui Giafar şi a lui Massrur şi îl duseră în sufragerie. 

Pe dată se auzi un zvon de alăute, de cobze, de ţimbale, de 
fluiere, de clarenete şi de câvale, care însoțeau glasurile 
proaspete de fetişcane, cu atâta farmec, cu atâta dulceaţă şi 
cu atâta limpezime, încât Abul-Hassan, vrăjit până peste 
marginile vrăjirii, nu mai ştia ce să creadă. Şi, într-un 
sfârşit, îşi zise: „Acuma nu am cum să mă mai îndoiesc! 
Sunt cum nu se poate mai aievea emirul drept- 
credincioşilor, Harun Al-Raşid. Căci toate astea nu pot fi vis! 
Întrucât altminteri cum aş putea să văd, să aud, să simt şi 
să umblu aşa cum fac? Hârtia asta, cu senetul de osândire 
al celor trei ticăloşi, o tin în mână; cântecele acestea, 
glasurile acestea, le aud; şi toate celelalte şi cinstirile 
acestea sunt pentru mine! Sunt califul, ce mai!" 


A şase sute treizeci şi patra noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi patra noapte 
spuse: 

Sunt califul, ce mai! 

Şi se uită la dreapta şi se uită la stânga şi ceea ce văzu îl 
întări şi mai mult în credinţa fălniciei sale. Era în mijlocul 
unei săli minunate în care aurul ardea pe toţi pereţii, în 
care culorile cele mai vrăjitoare străluceau în felurite 
chipuri pe perdele şi pe chilimuri şi în care, spânzurând din 
tavanul de azur, şapte policandre de aur, cu şapte braţe, 
aşterneau o strălucire fără seamăn. Şi în mijlocul sălii, pe 
nişte sofrăţele, se aflau şapte ta-blale mari, de aur greu, 
pline cu mâncăruri minunate, al căror abur îmbălsăma 
aerul cu ambră şi cu mirodenii. lar împrejurul acelor sofrale 
stăteau în picioare, aşteptând un semn, şapte fetişcane, de 
o frumuseţe fără de pereche, înveşmântate în haine de 
culori şi de croieli felurite. Şi fiecare ţinea în mână câte un 
evantai, gata să învioreze aerul în jurul lui Abul-Hassan. 

Atunci Abul-Hassan, care din ajun nu mai mâncase nimic, 
se aşeză dinaintea tablalelor; şi numaidecât cele şapte 
fetişcane începură toate deodată să vânture evantaiele, ca 
să facă răcoare în preajma lui. Ci, cum nu era încă deprins 
să se bucure de atâta vânturătură în vreme ce mânca, le 
privi pe cele şapte fetişcane pe rând, cu un zâmbet dulce şi 
le spuse: 

— Pe Allah, o, fetelor, socot că una singură ar fi de-ajuns 
să-mi facă vânt. Veniţi, dar, toate şi aşezaţi-vă împrejurul 
meu, ca să-mi ţineţi tovărăşie. Şi spuneţi-i arăpoaicei de 
colo să vină să ne facă ea vânt! 

Şi le sili să vină şi să se aşeze la dreapta, la stânga şi 
dinaintea lui, în aşa fel încât, înspre orice parte s-ar fi 
întors, să aibă dinaintea ochilor o privelişte ispititoare. 

Atunci începu să mănânce; ci, peste câteva clipite, băgă de 
seamă că fetele nu cutezau să se atingă de mâncare, din 


supuşenie faţă de el; şi le îmbie de mai multe daţi să 
mănânce fără sfială, şi le dădu cu chiar mâna lui câteva 
bucăţi alese. Pe urmă le iscodi pe fiecare în parte cum le 
cheamă; şi ele îi răspunseră: 

— Ne cheamă Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Foaie-de- 
Trandafâr, Inimă-de-Rodie, Gură-de-Mărgean, Nucşoară- 
Inmiresmată şi Trestie-de-Zahăr! 

Când auzi numele cele atâta de gingaşe, Abul-Hassan 
strigă: 

— Pe Allah! Numele acestea vi se potrivesc, o, fetelor! Căci 
nici moscul, nici alabastrul, nici trandafirul, nici mărgeanul, 
nici nucşoara cea înmiresmată, nici trestia-de-zahăr nu-şi 
pierd harurile trecând în gingăşia voastră! 

Şi, cât ţinu masa, le spuse aşa mai departe cuvinte atâta 
de frumoase, încât califul, ascuns pe după perdea şi care îl 
veghea cu mare luare-aminte, se firitisea tot mai tare că 
pusese la cale o petrecere ca aceea. Când masa se sfârşi, 
fetele îi vestiră pe hadâmbi, care numaidecât aduseră cele 
de trebuinţă pentru spălarea mâinilor. Şi fetişcanele se 
repeziră şi luară din mâinile lor ligheanul de aur, ibricul şi 
ştergarele şi, îngenunchind dinaintea lui Abul-Hassan, îi 
turnară apă în mâini. Pe urmă îl ajutară să se spele; şi 
hadâmbii, dând în lături o perdea mare, îl poftiră în altă 
sală, în care erau orânduite poame pe nişte tablale de aur. 
Şi fetele îl însoţiră până la usa acelei săli, de unde se 
traseră îndărăt. 

Atunci Abul-Hassan, sprijinit de doi hadâmbi, intră în sala 
aceea, care era încă şi mai frumoasă şi mai falnic 
împodobită decât cea dintâi. Şi, de îndată ce şezu jos, A 
şase sute treizeci şi şasea noapte alte cântece, cântate de 
un taraf de lăutărese şi de cântărețe din gură, se auziră 
răsunând minunat. Şi Abul-Hassan, răpit cu totul, zări pe 
tablale zece rânduri de poame dintre cele mai rare şi mai 
alese; şi erau acolo şapte tablale; şi fiecare tabla se afla sub 
un policandru spânzurat în tavan; şi dinaintea fiecărei 
tablale şedea câte o fetişcană, încă mai frumoasă şi mai 


împodobită decât cele de dinainte; şi fiecare avea, tot aşa, 
câte un evantai. Şi Abul-Hassan le cercetă rând pe rând şi 
fu vrăjit de frumuseţea lor. Şi le pofti să şadă jos împrejurul 
lui; şi, spre a le face curaj să mănânce, nu pregetă să le dea 
cu chiar mâna lui, în loc să le lase pe ele să-l slujească. Şi le 
întrebă cum le cheamă şi spuse fiecăreia câte o 
drăgălăşenie potrivită, îmbiindu-le fie cu o smochină, fie cu 
un ciorchin de strugure, fie cu o felie de lubeniţă, fie cu o 
banană. Şi califul, care îl auzea, se veselea până peste poate 
şi era tot mai mulţumit să vadă de fiecare dată măsura pe 
care Abul-Hassan putea s-o dea. 

După ce Abul-Hassan gustă din toate poamele ce se aflau 
pe tablale şi după ce le dădu şi fetelor să guste, se ridică, 
ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia sală, încă şi mai 
frumoasă decât cele două de mai înainte. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi şasea noapte 
spuse: se ridică, ajutat de hadâmbi, care îl duseră în a treia 
sală, încă şi mai frumoasă decât cele două de mai înainte. 
Or, aceea era sala pentru dulciuri. Se aflau acolo, într- 
adevăr, şapte sofrale, fiecare sub câte un a şase sute 
treizeci şi şasea noapte policandru şi dinaintea fiecărei 
sofrale sta o fetişcană în picioare; şi pe sofralele acelea se 
aflau tăvi cu vase de cleştar şi castroane zmălţuite pline cu 
prăjituri minunate. Şi erau de toate culorile şi de toate 
felurile. Erau prăjituri moi şi prăjituri uscate şi plăcinte de 
foi şi de toate! Şi Abul-Hassan, împresurat de alte cântece şi 
de zvoana altor lăute, gustă câte oleacă din toate dulciurile 
acelea înmiresmate şi le puse să guste şi pe fete, pe care le 
pofti, în acelaşi chip, să-i ţină tovărăşie. Şi ştiu să spună 
fiecăreia câte o vorbă dulce, întrebând-o cum o cheamă. 

După care fu dus într-a patra sală, care era sala băuturilor 
şi care era de departe cea mai uluitoare şi cea mai 
minunată. Sub cele şapte policandre de aur din tavan se 
aflau şapte tablale şi pe fiecare tabla se aflau oluri de toate 


soiurile şi de toate mărimile, rânduite frumos; şi se auzeau 
nişte lăute şi nişte glasuri de cântărețe, nevăzute pentru 
ochiul care se afla acolo şi dinaintea tablalelor şedeau în 
picioare şapte fetişcane, ce nu mai erau îmbrăcate în haine 
grele, ca surorile lor din sălile celelalte, ci acoperite numai 
cu o cămaşă de mătasă, şi erau de neamuri osebite şi de 
înfăţişări osebite: cea dintâi era smeadă, cea de a doua 
neagră, cea de a treia albă, cea de a patra bălaie, cea dea 
cincea grasă, cea de a şasea slabă şi cea de a şaptea 
roşcovană. Şi Abul-Hassan le cercetă cu atât mai multă 
plăcere şi luare-aminte cu cât putea să judece în voie şi 
asupra formelor şi asupra nurilor lor, prin străvezimea 
mătăsurilor subţiri. Şi le pofti cu o plăcere până peste poate 
să şadă jos împrejurul lui şi să-i toarne de băut. Şi începu să 
le întrebe pe rând cum le cheamă, pe măsură ce îi dădeau 
cupa să bea. Şi de fiecare dată când golea o cupă, fura de la 
fetişcană ba un sărut, ba o muşcătură, ba o ciupitură de 
bucă. Şi se jucă aşa cu ele mai departe, până ce copilul cel 
moştenit începu să ţipe. Atunci, ca să-l potolească, le 
întrebă pe cele şapte fetişcane: 

— Pe viaţa mea! Care dintre voi vrea să aibă grijă de 
copilul ăsta afurisit? 

Şi cele şapte fetişcane, la întrebarea aceea, drept orice 
răspuns, se repeziră la sugar şi vrură să-l alăpteze. Şi 
fiecare îl trăgea spre ea dintr-o parte şi din cealaltă, râzând 
şi chicotind, până ce tatăl copilului, nemaiştiind nici să 
aştepte, nici ce să dorească, îl ghemui la sânu-i, spunând: 

— A adormit iar! Şi-aşa! 

Iar califul, care se ţinea peste tot după Abul-Hassan, 
ascunzându-se de după perdele, se bucura în tăcere de 
ceea ce vedea şi auzea, şi binecuvânta soarta care îi sco ' 
şese în cale un om ca acela. 

Ci, estimp, una dintre fetişcane, care primise de la Giafar 
poruncile de cuviinţă, luă o cupă şi aruncă în ea cu dibăcie 
un strop de faină adormitoare din aceea de care califul se 


folosise în noaptea dinainte ca să-l adoarmă pe Abul-Hassan 
şi îi zise: 

— O, emire al drept-credincioşilor, mă rog ţie, mai bea şi 
cupa aceasta, care poate că are să trezească iar băiatul cel 
drag! 

Şi Abul-Hassan, izbucnind în râs, răspunse: 

— He, uallah! 

Şi luă cupa pe care i-o întindea fetişcana şi o bău dintr-o 
sorbitură. Pe urmă se întoarse înspre fata care îl îmbiase şi 
vru să-i vorbească, ci nu mai izbuti să deschidă gura, bâigui 
ceva şi se rostogoli deodată cu capu-înaintea picioarelor. 

Atunci califul, care se veselise de toate astea până peste 
marginile veseliei şi care nu mai aştepta decât somnul acela 
al lui Abul-Hassan, ieşi de după perdea, A şase sute treizeci 
şi şaptea noapte nemaiputând să se ţină pe picioare de cât 
râsese. Şi se întoarse înspre robii ce veniseră în fugă şi le 
porunci să-l dezbrace pe Abul-Hassan de hainele 
împărăteşti cu care îl îmbrăcaseră dimineaţa şi să-l îmbrace 
cu hainele lui obişnuite. Şi după ce porunca fu îndeplinită, îl 
chemă pe robul care îl cărase pe Abul-Hassan şi îi porunci 
să-l aburce iarăşi în spinare, să-l ducă acasă şi să-l culce în 
patul lui. Căci califul îşi zise în sinea sa: „Dacă asta ţine mai 
mult, ori mor eu de râs, ori înnebuneşte el!" Şi robul îl luă 
în cârcă pe Abul-Hassan, îl scoase din sărai pe uşa cea 
tainică şi îl duse degrabă de-l culcă în patul lui, în casa lui, 
având grijă de data aceasta să încuie uşa la plecare. In ceea 
ce îl priveşte pe Abul-Hassan. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute treizeci şi şaptea noapte 
spuse: în ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta 
rămase cufundat într-un somn adânc până a doua zi la 
amiază şi nu se deşteptă decât atunci când puterea 
hangului asupra creierilor lui se risipi cu totul. Şi, înainte de 
a izbuti să deschidă ochii, gândi: „Cea care îmi place cel mai 
mult, dacă mă gândesc bine, dintre toate fetişcanele, este 


fără nici o îndoială tânăra Trestie-de-Zahăr; şi după ea 
Gură-de-Mărgean; şi numai în al treilea rând Mănunchi-de- 
Mărgăritare, bălăioara, cea care mi-a dat cupa de pe urmă 
aseară!" Şi strigă cu putere: 

— Hai, veniţi, o, fetelor! Trestie-de-Zahăr, Gură-de- 
Mărgean, Mănunchi-de-Mărgăritare, Zori-de-Ziuă, Steaua- 
Dimineţii, Boabă-de-Mosc, Gât-de-Alabastru, Faţă-de-Lună, 
Inimă-de-Rodie, Floare-de-Măr, Foaie-de-Trandafir! Hai! 
Veniţi degrabă! leri am fost oleacă ostenit! Astăzi însă 
copilul are să se poarte cuminte! 

Şi aşteptă o clipă. Ci întrucât nimeni nu răspundea şi 
nimeni nu da fuga la glasul său, se mânie şi, deschizând 
ochii, se ridică de mijloc. Şi se văzu atunci în odaia lui, şi 
nicidecum în saraiul cel falnic în care locuise în ajun şi unde 
poruncise ca un stăpân peste tot pământul. Şi se gândi că 
se află sub puterea vreunui vis şi, ca să se scuture de acel 
vis, începu să strige din toate puterile lui: 

— Hei, Giafar, o, fiu de câţea şi tu, Massrur, codo-sule, 
unde sunteţi? 

La strigătele acestea, maică-sa cea bătrână veni în fugă şi 
îi spuse: 

— Ce ai, copile al meu? Numele lui Allah fie asupra ta şi 
împrejurul tău! Ce-ai visat, o, fiul meu, o, Abul-Hassan? 

Şi Abul-Hassan, mâniat că o vedea pe bătrână la capul 
patului lui, strigă: 

— Cine eşti, bătrâno? Şi cine-i Abul-Hassan acela? Ea zise: 

— Pe Allah! Sunt mama ta! Şi tu eşti fiul meu, tu eşti Abul- 
Hassan, o, copile al meu! Ce vorbe anapoda mi-e dat să aud 
din gura ta? Parcă nu m-ai cunoaşte! 

Ci Abul-Hassan îi strigă: 

— Îndărăt, o, bătrână blestemată! Vorbeşti cu emirul 
drept-credincioşilor, califul Harun Al-Raşid! Piei din faţa 
locţiitorului lui Allah pe pământ! 

La vorbele acelea, biata femeie începu să se bată amarnic 
peste obraji, strigând: 


— Numele lui Allah fie cu tine, o, copile al meu! Fie-ţi milă, 
nu ridica glasul să rosteşti asemenea sminteală! Te aud 
vecinii, şi-atunci avem să fim pierduţi fără a şase sute 
treizeci şi şaptea noapte de scăpare! Deie Allah să coboare 
asupra minţii tale judecata şi tihna! Abul-Hassan strigă: 

— Iţi spun să ieşi de aici pe dată, o, bătrână ticăloasă! Tu 
eşti smintită, când mă iei drept fiu-tău! Eu sunt Harun Al- 
Raşid, emirul drept-credincioşilor, stăpânul Răsăritului şi al 
Apusului! 

Ea se bătu iar peste faţă şi spuse, văicărindu-se: 

— Prăpădi-l-ar Allah pe Cel-Rău! Şi mila Celui-Prea-înalt să 
te slobozească din stăpânia lui, o, copilul meu! Cum de-a 
putut să-ţi intre în cap un gând aşa de smintit? Au tu nu 
vezi că odaia în care te afli este departe de a fi saraiul 
califului şi că de când te-ai născut tot aici ai trăit şi 
niciodată nu ai locuit altundeva decât aici, niciodată cu 
altcineva decât cu maica ta cea bătrână care te iubeşte, fiul 
meu, a Abul-Hassan! Ascultă-mă şi alungă de la tine din 
minte visurile acestea zadarnice şi cu primejdie care te-au 
zbuciumat în noaptea asta şi bea, ca să te linişteşti, oleacă 
de apă din ulciorul acesta! 

Atunci Abul-Hassan luă ulciorul din mâinile mamei sale, 
bău un gât de apă şi spuse, oleacă mai liniştit: 

— S-ar putea, într-adevăr, să fiu şi Abul-Hassan! 

Şi îşi lăsă capu-n jos şi, cu mâna sprijinită în obraz, cugetă 
vreme de un ceas şi, fără a ridica fruntea, spuse, vorbindu- 
şi sie, ca unul care se trezeşte dintr-un somn adânc: 

— Da, pe Allah! Se cam prea poate să fiu Abul-Hassan! 
Sunt Abul-Hassan, fără de nici o îndoială! Odaia asta este 
odaia mea, uallah! Acuma o cunosc! lar tu eşti mama mea! 
Şi eu sunt fiul tău! Aşa-i, sunt Abul-Hassan! 

Şi adăugă: 

— Da prin ce fermecătorie mi-au putut năpădi minţile nişte 
zăticneli ca acelea? 

Auzind vorbele acestea, biata bătrână plânse de bucurie, 
încredinţată că fiu-său s-a potolit întru totul. Şi după ce îşi 


şterse lacrimile, tocmai se pregătea să-i aducă de mâncare 
şi să-l iscodească pe fiul ei mai cu de-amănun-tul despre 
visul cel ciudat pe care îl avusese, când Abul-Hassan, care 
vreme de o clipă privise ţintă dinaintea lui, sări deodată ca 
un nebun şi, înşfăcând-o pe biata femeie de haine, începu s- 
o zgâlţăie şi să-i strige: 

— A, ticăloasă de bătrână! Dacă nu vrei să te strâng de 
gât, să-mi spui numaidecât cine sunt vrăjmaşii care m-au 
dat jos din scaunul de domnie şi cine-i acela care m-a închis 
în temniţa aceasta şi cine eşti şi tu, cea care mă veghezi în 
cocioaba aceasta păcătoasă! A! Teme-te de urmările mâniei 
mele, când am să mă întorc la scaunul domnesc! Gândeşte- 
te la răzbunarea preaînaltului tău stăpân, califul care 
rămân eu, Harun Al-Raşid! 

Şi, zgâlţâind-o aşa, până la urmă o scăpă din mâni. lar ea 
se duse şi se ghemui pe rogojină, suspinând şi bocind. Şi 
Abul-Hassan, mânios până peste poate, se aruncă îndărăt în 
pat şi rămase cu capu-n mâini, pradă unei vâlvore de 
gânduri. 

Ci, după o bucată de vreme, bătrâna se ridică iar şi, cum 
inima ei era plină de dragoste faţă de fiul său, nu pregetă 
să-i aducă, măcar că tremura, oleacă de sorbet cu apă de 
trandafiri şi să-l îndemne să ia o înghiţitură; şi îi spuse, ca 
să-l facă să-şi schimbe gândurile: 

— Ascultă, fiul meu, ceea ce am să-ţi povestesc este un 
lucru care, sunt încredinţată, are să-ţi facă o tare mare 
bucurie. Află că a venit ieri căpetenia agiei să-i zeberească 
din partea califului pe şeicul al-balad şi pe cei doi ciraci ai 
lui; şi, după ce a pus să li se tragă la fiecare câte patru sute 
de vergi la talpa picioarelor, a poruncit să fie plimbaţi, 
aşezaţi de-a-ndoaselea pe o cămilă râ-ioasă, prin toate 
mahalalele oraşului, în huiduielile şi a şase sute treizeci şi 
noua noapte scuipiturile femeilor şi copiilor. Pe urmă a pus 
să fie tras în ţeapă prin gură şeicul al-balad, pe urmă cel 
dintâi dintre ciracii lui să fie aruncat în haznaua cu scârne a 
casei noastre şi l-a osândit pe cel de-al treilea la un chin 


tare ciudat şi anume de a-l pune să şadă toată viaţa lui pe 
un scaun care se sfărâmă sub el. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute treizeci şi noua noapte 
spuse: la un chin tare ciudat şi anume de a-l pune să şadă 
toată viaţa lui pe un scaun care se sfărâmă sub el. 

După ce Abul-Hassan auzi povestea aceea care, aşa cum 
gândea bătrâna cea bună, ar fi trebuit să ajute la 
împrăştierea tulburării din sufletul lui întunecat, fu mai 
încredinţat decât oricând de măreţia lui domnească şi de 
cinul moştenit, de emir al drept-credincioşilor. Şi îi spuse 
maică-sii: 

— O, bătrână a nenorocirilor, vorbele tale, departe dea mă 
tulbura, nu fac decât să mă întărească în gândul, pe care de 
altminteri nu mi l-am schimbat niciodată, că sunt Harun Al- 
Raşid. Şi, ca să-ţi dovedesc şi ţie lucrul acesta, află că chiar 
eu am poruncit căpeteniei agiei, lui Ahmad-cel-Hoţoman, 
să-i pedepsească pe cei trei mişei din mahalaua aceasta! 
Conteneşte, dar, să-mi mai spui că sunt stăpânit de duhul lui 
Şeitan. 'lemenegşte-te în faţa mea, sărută pământul dinainte- 
mi şi cere-ţi iertare de la mine pentru vorbele tale cele 
necugetate şi pentru îndoielile pe care le-ai arătat în 
privinţa mea! 

La vorbele acestea ale fiului ei, mama nu mai avu nici o 
îndoială în privinţa nebuniei lui Abul-Hassan şi îi spuse: 

— Allah Milosârdnicul facă să coboare asupra capului tău 
roua binecuvântării sale, o, Abul-Hassan şi să te ierte şi să- 
şi facă milă de tine, ajutându-te să fii iarăşi un om cu minte 
şi cu judecată! Ci, mă rog ţie, o, fiul meu, conteneşte să mai 
rosteşti numele califului şi să ci-l dai ţie, căci pot să te audă 
vecinii şi-i spun vorbele tale valiului, care are să te 
zeberească şi are să te spânzure la poarta palatului! 

Pe urmă, nemaiputând să-şi stăpânească tulburarea, 
începu să se văicărească şi să se bată peste piept cu 
deznădejde. 


Or, această privelişte, în loc să-l potolească pe Abul- 
Hassan, nu făcu decât să-l întărâte şi mai tare; şi se ridică în 
picioare drept, apucă un ciomag şi, repezin-du-se la maică- 
sa, în turbarea mâniei lui, ţipă la ea cu glas înfricoşător: 

— Nu îţi îngăduiesc, o, blestemato, să-mi mai zici Abul- 
Hassan! Sunt Harun Al-Rasid însuşi şi, dacă te mai îndoieşti, 
am să-ţi bag în cap adevărul cu lovituri de ciomag! 

Şi bătrâna, la vorbele acelea, măcar că tremurând toată 
de spaimă şi de tulburare, nu uită că Abul-Hassan este fiul 
ei şi, privindu-l aşa cum îşi priveşte o mamă copilul, îi spuse 
cu glas dulce: 

— O, fiul meu, nu socot că legea lui Allah şi a Profetului său 
ţi s-a vânturat din minte până într-atâta cât să ajungi a uita 
cuviinţa pe care un fiu o datorează faţă de mama lui care l-a 
purtat nouă luni în pântecele ei şi l-a hrănit cu laptele şi cu 
dragostea ei! Lasă-mă mai bine să-ţi spun, pentru cea de pe 
urmă dată, că nu faci bine când îţi laşi minţile să se cufunde 
într-o visătorie ciudată ca aceea şi când te împăunezi cu 
numele a şase sute treizeci şi noua noapte împărătesc de 
calif, care nu este dat decât stăpânului şi domnului nostru, 
emirul drept-credincioşilor, Harun Al-Rasid. Şi mai cu 
seamă nu te face vinovat de o nere-cunoştinţă atâta de 
mare faţă de calif, chiar a doua zi după ce el ne-a coperit cu 
binefacerile sale. Află, într-adevăr, că a venit ieri în casa 
noastră căpetenia vistieriei palatului, trimis de chiar emirul 
drept-credincioşilor şi mi-a dat, din porunca lui, o pungă cu 
o mie de dinari de aur, însoţind-o cu cereri de iertăciune că 
n-a putut să trimită mai mulţi bani şi făgăduindu-mi că 
acesta nu are să fie cel de pe urmă dar al mărinimiei sale. 

Când auzi vorbele acestea ale mamei sale, Abul-Hassan îşi 
pierdu şi cele mai de pe urmă îndoieli în ceea ce priveşte 
starea lui de dinainte şi fu încredinţat că a fost totdeauna 
califul, de vreme ce el însuşi trimisese punga cu cei o mie 
de dinari mamei lui Abul-Hassan. Se uită aşadar la biata 
femeie, cu nişte ochi mari şi ame ' > ninţători şi ţipă: 


— Mărturiseşti tu, spre nenorocirea ta, o, bătrână 
păcătoasă, că nu chiar eu ţi-am trimis punga cu aur şică nu 
chiar din porunca mea căpetenia vistieriei mele a venit ieri 
să ţi-o aducă? Şi mai cutezi tu, după toate astea, să mă 
numeşti fiul tău şi să-mi spui că sunt Abul-Hassan 
Dezmăţatul? 

Şi întrucât maică-sa îşi astupase urechile ca să nu mai 
audă asemenea înfricoşate vorbe, Abul-Hassan, aţâţat până 
peste marginile aţâţării, nu mai putu să se stăpânească şi se 
repezi la ea, cu ciomagul în mână şi porni s-o stâlcească în 
bătăi. 

Atunci biata femeie, nemaiputând să tacă de dureri şi de 
mânie faţă de o purtare ca aceea, începu să ţipe şi să cheme 
vecinii în ajutor, strigând: 

— O, vai de păcatele mele! Săriţi, o, musulmanilor! Şi Abul- 
Hassan, pe care strigătele ei nu făceau decât să-l 
îndârjească şi mai mult, îi da mai departe cu lovituri de 
ciomag asupra bătrânei, ţipând la ea din când în când: 

— Sunt ori nu sunt eu emirul drept-credincioşilor? Şi 
maică-sa răspundea, în ciuda loviturilor: 

— Tu eşti fiul meu! Eşti Abul-Hassan Dezmăţatul! Estimp, 
vecinii veniră fuga la ţipetele şi la zarva. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute patruzecea noapte spuse: 

Estimp, vecinii veniră fuga la ţipetele şi la zarva aceea, 
năvăliră în odaie şi se repeziră între mamă şi fiu, ca să-i 
despartă, smulseră ciomagul din mâinile lui Abul-Hassan şi, 
mânioşi pe purtarea unui astfel de fiu, îl înhăţară vârtos, ca 
să nu-i mai lase putinţa să se mişte, şi îl întrebară: 

— Ai înnebunit oare, Abul-Hassan, de ridici aşa mâna 
asupra mamei tale, această biată bătrână? Şi-ai uitat cu 
totul învăţăturile Cărţii celei Sfinte? 

Ci Abul-Hassan, cu ochii arzând de mânie, strigă: 

— Care Abul-Hassan? Cui îi spuneţi voi Abul-Hassan? Şi 
vecinii, la întrebarea aceasta, rămaseră până peste poate 


de năuci, şi, într-un sfârşit, îl întrebară: 

— Ce? Nu eşti tu Abul-Hassan Dezmăţatul? Şi bătrâna 
aceasta de treabă nu este mama ta, care te-a crescut şi te-a 
hrănit cu laptele şi cu dragostea ei? 

El răspunse: 

— A, fii de câini, lipsiţi din faţa mea! Eu sunt stăpânul a 
şase sute patruzecea noapte vostru, califul Harun Al-Raşid, 
emirul drept-credin-cioşilor! 

Când auziră vorbele acestea ale lui Abul-Hassan, vecinii se 
încredinţară pe deplin de nebunia lui; şi, nevrând să-l lase 
slobod pe un om pe care îl văzuseră în orbia turbării sale, îl 
legară de mâini şi de picioare şi îl trimiseră pe unul dintre 
ei să-l cheme pe portarul de la bolniţa de nebuni. Şi, peste 
un ceas, portarul de la bolniţa de nebuni, urmat de doi 
paznici voinici, veni cu tot tacâmul de lanţuri şi de cătuşe şi 
ţinând în mână o vască din vână de bou. Şi întrucât Abul- 
Hassan, la vederea acestuia, se zvârcolea amarnic să scape 
din legături şi îi înjura cu foc pe cei ce se aflau acolo, 
portarul îi arse peste umeri vreo două-trei lovituri cu vâna 
de bou. După care, fără a mai lua seama la ţipetele lui şi la 
numele pe care şi-l da, îl legară în fiare şi îl duseră la 
bolniţa de nebuni, împresurat de o mare înghesuială de 
trecători, care îi dau unii câte o lovitură de pumn, alţii câte 
o lovitură de picior, socotindu-l nebun. 

Când ajunse la bolniţă, fu închis într-o cuşcă de fier, ca o 
fiară sălbatică şi preacinstit cu o mamă de bătaie de 
cincizeci de lovituri, cu vâna de bou, drept leacul cel dintâi. 
Şi, din ziua aceea, căpătă, o dată dimineaţa şi o dată seara, 
câte o chelfăneală de cincizeci de vine de bou, încât după 
zece zile de doftoriceală de-aceasta căzu pielea de pe el şi 
năpârli ca un şarpe. Atunci se întoarse în sineşi şi cugetă: 
„lacătă la ce stare am ajuns acuma! De bună seamă că m- 
am înşelat, de vreme ce toată lumea mă ia de nebun! Ci nu 
este cu putinţă ca tot ce mi s-a întâmplat la sărai să fie 
numai urmarea unui vis! Ce mai! Nu vreau să adâncesc mai 
mult treaba, ori să mai încerc să pricep ceva, întrucât as 


înnebuni de-a binelea! De altminteri, nu este acesta 
singurul lucru pe care mintea omului nu poate dovedi să-l 
priceapă şi mă las în seama lui Allah să dezlege el cum stă 
taina!" 

Or, pe când se cufundase în astfel de cugetări noi, veni 
maică-sa să vadă în ce stare se mai află şi dacă îşi venise la 
rosturi mai cuminţi. Şi, când îl văzu aşa j > ] de vitruit şi aşa 
de sfârşit, izbucni în suspine; ci izbuti să-şi stăpânească 
durerea şi, până la urmă, putu să-i dea bineţe cu dragoste; 
şi Abul-Hassan îi răspunse la salamalec, cu glas liniştit, ca 
un om cu mintea întreagă, rostind: 

— Asupra ta să fie izbăvirea şi mila lui Allah, o, maică a 
mea! 

Iar bătrâna simţi o mare bucurie când auzi că este numită 
astfel, cu numele de mamă şi îi zise: 

— Numele lui Allah fie asupra ta, o, copilul meu! 
Binecuvântat fie Allah care ţi-a dat îndărăt judecata şi care 
ţi-a întors la locul lui sănătos creierul cel zăticnit! 

Şi Abul-Hassan, cu un glas tare pocăit, răspunse: 

— Îmi cer iertare de la Allah şi de la tine, o, maică a mea! 
Chiar că nu pricep cum de am putut să spun toate 
smintelile pe care le-am spus şi să mă port aşa de anapoda 
cum numai un smintit e în stare să se poarte! De bună 
seamă că am fost stăpânit de Şeitan, care m-a împins la 
nişte trăsnăi ca acelea! Şi nu încape nici o îndoială că altul 
în locul meu ar fi ajuns la smuceli şi mai mari! Da bine că s- 
a sfârşit tot şi că iată-mă scăpat de nebuneala mea! 

La vorbele acestea, mama îşi simţi lacrimile de durere cum 
i se schimbă în lacrimi de bucurie şi strigă: 

— Mi-e inima atât de bucurată, o, copile al meu, de parcă 
te-aş fi adus pe lume a doua oară. Binecuvântat fie Allah în 
veci! 

Pe urmă adăugă. 

A şase sute patruzeci şi una noapte în clipita aceasta a 
istorisirii sale, Şeherezada văzu că se luminează de ziuă şi, 
sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi una noapte 
spuse: 

Binecuvântat fie Allah în veci! Pe urmă adăugă: 

— Hotărât că tu nu ai să-ţi bagi nici o vină, o, copile al 
meu, căci tot răul pe care l-am păţit nu ne-a venit decât de 
la negustorul acela străin pe care l-ai poftit în ultima noapte 
să mănânce şi să bea cu tine şi care a plecat dimineaţa fără 
să aibă grijă să închidă uşa în urma lui. Or, ştii şi tu că ori de 
câte ori usa unei case rămâne deschisă înainte de răsăritul 
soarelui, Şeitan intră în casa aceea şi pune stăpânire pe 
minţile celor ce locuiesc în ea! Şi atunci se întâmplă ceea ce 
se întâmplă! Să-i mulţumim aşadar lui Allah, care nu a 
îngăduit rele şi mai mari asupra capetelor noastre! 

lar Abul-Hassan răspunse: 

— Ai dreptate, o, maică! A fost lucrarea stăpâniei lui 
Şeitan! În ce mă priveşte, eu m-am rugat de negustorul de 
la Mossul să nu care cumva să uite a închide uşa după el, ca 
să nu poată Şeitan să intre în casa noastră; ci negustorul n- 
a făcut aşa şi astfel ne-a pricinuit toate necazurile! 

Pe urmă adăugă: 

— Acuma, când simt limpede că minţile nu îmi mai sunt 
tulburate şi că smintelile s-au sfârşit, mă rog ţie, o, dulce 
maică a mea, să vorbeşti cu portarul de la bolniţa de nebuni 
să mă slobozească din cuşca aceasta şi din chinurile pe care 
le îndur aici în fiecare zi! 

Şi mama lui Abul-Hassan alergă, fără a mai sta pe gânduri, 
să-l vestească pe portar că fiul ei îşi venise în minţi. Şi 
portarul se duse împreună cu ea să-l cerceteze şi să-l 
iscodească pe Abul-Hassan. Şi întrucât răspunsurile erau 
cuminţi şi Abul-Hassan mărturisea că el este Abul-Hassan şi 
nu Harun Al-Raşid, portarul îl scoase afară din cuşcă şi îl 
slobozi din lanţuri. Şi Abul-Hassan, abia putând să se mai 
ţină pe picioare, se întoarse încetişor acasă, ajutat de 
maică-sa şi zăcu acolo mai multe zile, până ce se întremă 
iarăşi şi până ce urmările bătăilor primite se mai zviduiră 
oleacă. 


Atunci, întrucât începuse să se cam mohorască de atâta 
singurătate, se hotări să înceapă iarăşi viaţa lui de mai 
înainte şi să se ducă, pe la scăpătat de soare, să stea la 
capul podului şi să aştepte sosirea oaspetelui străin pe care 
i-l putea trimite ursita. 

Or, seara aceea era tocmai cea dintâi a lunii; iar califul 
Harun Al-Raşid, care, după obiceiul lui, se îmbrăca 
asemenea unui neguţător la fiecare început de lună, ieşise 
şi el tainic din palatul său, în căutarea vreunei întâmplări şi 
totodată ca să vadă el însuşi dacă în cetate domneşte buna 
orânduială aşa cum dorea el. Şi, în felul acesta, ajunse pe 
podul la capul căruia şedea Abul-Hassan. Şi lui Abul- 
Hassan, care pândea ivirea vreunui străin, nu-i trebui mult 
până ce să-l zărească pe negustorul de la Mossul pe care îl 
găzduise şi care se îndrepta înspre el, urmat, ca şi întâia 
oară, de un rob voinic. 

Când îl văzu, Abul-Hassan, fie pentru că îl socotea pe 
negustor pricina dintâi a necazurilor sale, fie pentru că 
avea obiceiul să se facă a nu-i cunoaşte pe cei pe care îi 
poftise o dată în casa lui, întoarse capul degrabă înspre apa 
râului, ca să nu fie nevoit să dea bineţe musafirului său de 
odinioară. Califul însă, care prin iscoadele sale aflase tot ce 
i se întâmplase lui Abul-Hassan, precum a şase sute 
patruzeci şi una noapte şi doftoriceala pe care o îndurase la 
bolniţa de nebuni, nu vroi să lase cumva să-i scape prilejul 
de a se mai veseli oleacă pe seama unui om atâta de ciudat. 
Şi de altminteri califul, care avea o inimă bună şi darnică, se 
hotărâse tot aşa ca, într-o zi, să îndrepte, pe cât îi sta în 
putere s-o facă, paguba suferită de Abul-Hassan şi să 
răsplătească, într-un fel ori altul, cu faceri de bine, veselia 
pe care o gustase în tovărăşia lui. Încât de cum îl zări pe 
Abul-Hassan se apropie de el şi, aplecându-şi capul pe sub 
umărul său, din pricină că Abul-Hassan sta dârz cu capu- 
ntors înspre apă şi îi zise privindu-l în ochi: 

— Salamalecul fie asupra ta, o, prietene al meu, Abul- 
Hassan! Sufletul meu doreşte să te îmbrăţişeze! 


Ci Abul-Hassan, fără a se uita la el şi fără a se clinti, îi 
răspunse: 

— Nu încape nici un fel de salamalec între mine şi tine! 
Du-te! Nu te cunosc! 

Şi califul se minună: 

— Cum, Abul-Hassan? Nu-l cunoşti pe oaspetele pe care l- 
ai găzduit o noapte întreagă la tine în casă? 

El răspunse: 

— Nu, pe Allah! Nu te cunosc! Cată-ţi de cale! Ci Al-Raşid 
stărui pe lângă el şi îi zise: 

— Da eu te cunosc prea bine şi nu pot să cred că m-ai uitat 
chiar de tot, câtă vreme nu s-a scurs decât abia o lună de 
când ne-am întâlnit cea din urmă oară şi de la seara aceea 
plăcută pe care am petrecut-o între patru ochi cu tine, în 
casa ta! 

Şi întrucât Abul-Hassan tot nu vroia să răspundă nimic, 
califul îi aruncă braţele împrejurul gâtului, începu să-l 
sărute şi îi spuse: 

— O, Abul-Hassan, fratele meu, tare-i urât din partea ta să- 
mi faci o glumă ca aceasta! În ce mă priveşte, apoi eu sunt 
foarte hotărât să nu te las până ce n-ai să mă mai duci o 
dată în casa ta şi până ce nu ai să-mi povesteşti pricina 
supărării tale pe mine. Căci văd limpede, din felul cum îmi 
răspunzi, că ai să mă mustri de ceva! Abul-Hassan, cu glas 
stârnit, strigă: 

— Eu să te mai duc o dată în casa mea, o, chip aducător de 
belele, după tot răul pe care l-am tras de pe urma venirii 
tale la mine? Hai, întoarce dosul şi arată-mi lă-timea 
umerilor tăi! 

Califul însă îl mai sărută o dată şi îi spuse: 

— Ah! Prietene al meu, Abul-Hassan, tare aspru te porţi cu 
mine! Dacă este adevărat că venirea mea în casa ta ţi-a fost 
pricină de necazuri, fii pe deplin încredinţat că iacătă-mă-s 
gata să îndrept tot răul pe care rară voia mea l-am 
pricinuit! Povesteşte-mi, dar, ce s-a întâmplat şi răul pe care 
l-ai pătimit, ca să pot să aduc un leac lael! 


Şi, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă 
el şi îi înlănţui gâtul cu braţele, aşa cum face un frate cu 
fratele său şi aşteptă răspunsul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi treia noapte 
spuse: 

Şi, în ciuda supărării lui Abul-Hassan, se lăsă pe vine lângă 
el şi îi înlănţui gâtul cu braţele, aşa cum face un frate cu 
fratele său şi aşteptă răspunsul. 

Atunci Abul-Hassan, îmbunat de acele mângâieri, sfârşi cu 
a spune: 

A şase sute patruzeci şi treia noapte 

— Fie, am să-ţi povestesc lucrurile tare ciudate care mi s- 
au întâmplat din seara aceea a noastră şi sataralele care au 
urmat. Şi toate astea din pricină că ai uitat să închizi uşa 
după tine şi aşa a intrat Stăpânia în casa mea! 

Şi îi povesti tot ceea ce i se păruse că văzuse aievea şi ceea 
ce presupunea el, fără de nici o îndoială, că n-a fost decât o 
amăgire stârnită de Şeitan şi toate nenorocirile şi 
doftoriceala cea amarnică pe care o îndurase la bolniţa de 
nebuni, şi zarva căşunată în mahala de toată tevatura aceea 
şi faima cea proastă pe care o dobândise pentru totdeauna 
faţă de toţi vecinii săi! Şi nu sări peste nici un amănunt şi 
puse în povestea lui atâta foc şi înşiră cu atâta încredințare 
istoria cu închipuita lui stăpânire de către Şeitan, încât 
califul nu se putu opri să nu izbucnească într-un hohot lung 
de râs! Şi Abul-Hassan, neputând pricepe nicicum ce 
pricină stârnea râsul acela, îl întrebă: 

— Au nu ţi-e milă defel de năpasta care s-a abătut asupra 
mea, de-ţi râzi aşa de mine? Ori poate gândeşti că mi-aş 
râde eu de tine, povestindu-ţi o poveste născocită? Dacă-i 
aşa, am să-ţi spulber îndoielile şi am să-ţi aduc toate 
dovezile despre cele ce-ţi înşirai! 

Şi, spunând acestea, îşi scoase mâinile din mânecile 
caftanului şi îşi dezgoli umerii, spinarea şi fundul şi îi arătă 


califului, în felul acesta, rănile şi vânătăile de pe pielea lui 
cea dubăcită de bătăile cu vâna de bou. 

La priveliştea aceea, califul nu se putu opri să nu se 
înduioşeze de soarta amărâtului de Abul-Hassan. Şi din 
clipita aceea îşi curmă orice gând de a mai face vreo soţie 
cu el, şi îl îmbrăţişă de data aceasta cu mult mai multă 
dragoste adevărată şi îi zise: 

— Allah fie cu tine, o, Abul-Hassan, fratele meu! Mă rog ţie 
fierbinte să mă iei în casa ta şi în noaptea aceasta, căci 
doresc să-mi bucur sufletul cu bună-primirea ta. 

Şi ai să vezi că mâine Allah are să-ţi întoarcă însutit 
binefacerea! 

Şi îi spuse mai departe vorbe atâta de dulci şi îl sărută 
atâta de drăgăstos, încât îl înduioşă că, în ciuda hotărârii 
sale de a nu primi niciodată de două ori acelaşi ins, să-l 
ducă în casa lui. Ci, pe drum, îi zise: 

— Mă las biruit de stăruinţele tale, da numai cu mare 
părere de rău! Şi în schimb nu vreau să-ţi cer decât numai 
un lucru, şi anume dea nu mai uita şi de data aceasta uşa 
deschisă, când ai să pleci mâine de dimineaţă din casa mea! 

Şi califul, înăbuşind înlăuntrul său râsul care îl zguduia la 
credinţa pe care Abul-Hassan tot o mai avea că intrase 
Şeitan în casa lui pe uşa deschisă, îi făgădui cu jurământ că 
are să aibă grijă s-o închidă. Şi ajunseră în felul acesta 
acasă. 

Când se văzură în casă şi după ce se mai hodiniră oleacă, 
robul le aşternu masa, iar după ce mâncară le aduse 
băuturile. Şi, cu pocalul în mână, începură să tăifăsuiască 
veseli, ba despre una, ba despre alta, până ce băutura 
începu să fiarbă în minţile lor. Atunci califul aduse cu 
dibăcie vorba despre dragoste şi o întrebă pe gazda sa dacă 
i se întâmplase vreodată să se aprindă năprasnic de vreo 
femeie, ori dacă nu cumva se şi însurase, sau dacă se 
păstrase totdeauna becher. Şi Abul-Hassan răspunse: 

— Se cade să-ţi spun, o, stăpâne al meu, că până astăzi nu 
am îndrăgit cu adevărat decât tovarăşii cei veseli, bucatele 


alese şi parfumurile; şi nu am găsit în viaţă nimica mai 
presus de un taifas, cu pocalul în mână, dimpreună cu 
prietenii. Ci aceasta nu vrea să însemne că la un prilej nu 
m-aş pricepe să preţuiesc nurii unei femei, mai ales dacă s- 
ar asemui cu vreuna dintre acele fetişcane minunate pe 
care Şeitan m-a lăsat să le văd în visele de a şase sute 
patruzeci şi patra noapte pomină care m-au înnebunit; una 
dintre acele fetişcane pururea voioase care ştiu să cânte din 
gură ori din lăută, să dănţuiască şi să potolească pruncul pe 
care îl avem de moştenire; care îşi hărăzesc viaţa întru 
desfătarea noastră şi se străduiesc să ne bucure şi să ne 
veselească. Hotărât! Dacă as întâlni vreodată o fată ca 
aceea, n-aş pregeta s-o cumpăr de la tatăl ei şi să mă însor 
cu ea şi să-i dovedesc o dragoste adâncă. Ci asemenea soi 
nu se află decât la emirul drept-credincioşilor şi poate la 
Giafar, vizirul cel mare! Drept care, o, stăpâne al meu, în loc 
să mă leg cu o muiere cu care m-aş primejdui să-mi 
amărăsc viaţa din pricina sufletului ei acru şi a 
beteşugurilor ei, îmi place cu mult mai mult tovărăşia unor 
prieteni trecători şi a bătrânelor butelci de colea. In felul 
acesta, viaţa mi-e liniştită şi, dacă as rămâne sărac, mi-aş 
mânca singur pâinea cea neagră a sărăciei! 

Şi, rostind vorbele acestea, Abul-Hassan goli dintr-o 
sorbitură pocalul pe care i-l întindea califul şi se rostogoli 
numaidecât pe covor, cu capu-naintea picioarelor. Pentru că 
emirul drept-credincioşilor avusese grijă şi de data aceasta, 
să-i amestece în vin oleacă de făină de bang cretan. Şi pe 
dată robul, la un semn al stăpânului său, îl aburcă în 
spinare pe Abul-Hassan şi ieşi din casă, urmat de califul 
care, de data aceasta, nemaiavând de gând să-l trimită pe 
Abul-Hassan îndărăt la casa lui, nu mai uită să încuie cu 
grijă uşa în urma sa. Şi ajunseră la sărai şi, fără zgomot, se 
strecurară înlăuntru, prin poarta cea tainică şi intrară în 
iatacurile. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi patra noapte 
spuse: 

Şi ajunseră la sărai şi, fără zgomot, se strecurară în- 
lăuntru, prin poarta cea tainică şi intrară în iatacurile 
domneşti. Acolo califul porunci ca Abul-Hassan să fie întins 
chiar în patul Măriei Sale, ca şi întâia oară şi puse să fie 
îmbrăcat ca şi atunci. Şi porunci la fel şi îi ceru lui Massrur 
să vie să-l scoale de cu ziuă, înainte de ceasul de rugăciune. 
Şi se duse să se culce într-o odaie de alături. 

Or, a doua zi de dimineaţă, la ceasul hotărât, califul, trezit 
de Massrur, se duse în odaia în care se afla încă aţipit Abul- 
Hassan şi porunci să vină dinaintea sa toate fetişcanele 
care, întâia oară, se aflaseră în sălile prin care trecuse Abul- 
Hassan, precum şi toate cântăreţele din gură şi din alăute. 
Şi le puse să se aşeze frumos, în bună rânduială şi le spuse 
ce au de făcut. Pe urmă, după ce porunci să ise dea să 
răsufle oleacă de oţet lui Abul-Hassan, care strănutând 
scoase pe nas un muculeţ, se ascunse pe după o perdea şi 
făcu semnul hotărât. 

Numaidecât cântăreţele îşi îmbinară laolaltă glasurile cele 
dulci cu zvoana de harpe, de flaute şi de chimvale, şi făcură 
să răsune nişte cântece asemănătoare cu cân îtecele 
îngerilor din rai. Şi Abul-Hassan, tot atunci, ieşi din starea 
lui de somnie şi, înainte de a deschide ochii, auzi cântecele 
acelea pline de farmec, care îl treziră cu totul. Şi deschise 
ochii şi se văzu înconjurat de cele douăzeci şi opt de 
fetişcane pe care le întâlnise, şapte câte şapte, prin cele 
patru săli; şi le cunoscu dintr-o clipire şi tot aşa cunoscu şi 
patul şi odaia şi zugrăvelile şi podoabele. Şi cunoscu, la fel 
şi glasurile care îl fermecaseră întâia oară. Şi se ridică de 
mijloc, cu ochii zgâiţi şi îşi petrecu de mai multe ori mâna 
peste faţă, ca să se încredinţeze şi mai bine de starea sa de 
trezie. 

A şase sute patruzeci şi patra noapte în clipita aceea, aşa 
cum fusese hotărât de mai înainte, cântecele conteniră, iar 
în odaie se aşternu o tăcere mare şi toate femeile îşi lăsară 


ochii în jos, sfioase, dinaintea ochilor împărăteşti care le 
priveau. Atunci Abul-Hassan, uluit până peste poate, îşi 
muşcă degetele şi strigă în tăcerea aceea: 

— Vai de păcatele tale, a Abul-Hassan, o, fiu al maicii tale! 
Acuma-i amăgirea; ci mâine vin vâna de bou şi lanţurile, şi 
bolniţa de nebuni, şi cuşca de fier! 

Pe urmă strigă iar: 

— Ah! Ticăloase neguţător de la Mossul, dare-ar Allah să 
te înăbuşi în braţele lui Şeitan, stăpânul tău, în fundul 
iadului. Tot tu şi-acuma, fără de îndoială, n-ai încuiat uşa şi 
l-ai lăsat pe Şeitan să intre în casa mea şi să pună stăpânire 
pe mine. Şi iacătă cum Cel-Rău îmi întoarce pe dos minţile 
şi mă face să văd lucruri anapoda. Allah să te prăpădească, 
O, Şeitane, pe tine şi pe toţi cei care s-au vândut ţie şi pe 
toţi neguţătorii de la Mossul! Şi prăbugşi-s-ar toată cetatea 
Mossulului peste locuitorii ei şi îngropa-i-ar sub dărâmături! 

Pe urmă închise ochii iar, şi îi deschise, şi iar îi în ' chise şi 
iar îi deschise şi tot aşa, de mai multe ori şi strigă: 

— O, sărmane Abul-Hassan, tot ceea ce ai mai bun de făcut 
este să te culci liniştit la loc şi să nu te mai scoli i decât 
atunci când ai să simţi limpede că a ieşit Cel-Rău din trupul 
tău şi că minţile ţi s-au aşezat la locul lor obişnuit! De nu, 
ştii ce te aşteaptă mâine! 

Şi spunând vorbele acestea, se aruncă îndărăt în pat, îşi 
trase pătura peste cap şi, ca să-şi dea singur închipuirea că 
doarme, începu să sforăie ca o cămilă în călduri ori ca o 
turmă de bivoli în apă. 

Or califul, de după perdea, văzând şi auzind toate astea, fu 
zguduit de un râs de mai-mai să se înăbuşe. 

În ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta nu izbuti 
să adoarmă, întrucât Trestie-de-Zahăr, cea îndrăgită, se 
apropie, urmând poruncile pe care le primise, de patul în 
care acesta sforăia fără a dormi şi, cu glas dulce, îi spuse lui 
Abul-Hassan: 

— O, emire al drept-credincioşilor, dau de ştire înălţimii 
Tale că este ceasul de a te scula pentru rugăciunea de 


dimineaţă! 

Ci Abul-Hassan, cu glas înfundat, strigă de sub pătură: 

— Blestemat fie Cel-Rău! Piei, o, Şeitane! Trestie-de-Zahăr, 
fără a se tulbura, spuse iar: 

— Fără de îndoială emirul drept-credincioşilor se află în 
prada vreunui vis urât! Nu Şeitan îţi vorbeşte, o, stăpâne al 
meu, ci Trestie-de-Zahăr cea mărunţică! Alungat fie Cel- 
Rău! Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunţică, o, emire al 
drept-credincioşilor! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi cincea noapte 
spuse: 

Eu sunt Trestie-de-Zahăr cea mărunţică, o, emire al drept- 
credincioşilor! 

La vorbele acestea, Abul-Hassan aruncă pătura de pe el, 
deschizând ochii, o văzu, într-adevăr, stând pe marginea 
patului, pe micuța Trestie-de-Zahăr, cea dragă lui şi, în 
picioare, dinainte-i, în trei rânduri, pe celelalte fetişcane, pe 
care le cunoscu, una câte una: Foaie-de-Trandafir, Gât-de- 
Alabastru, Mănunchi-de-Margăritare, Steaua-Dimineţii, 
Zori-de-Ziuă, Boabă-de-Mosc, Inimă-de-Rodie, Gură-de- 
Margean, Nucşoară-înmiresmată, A şase sute patruzeci şi 
cincea noapte vraja-lnimilor şi celelalte! Şi, dacă le văzu, îşi 
frecă ochii, de mai să şi-i bage în fundul capului şi strigă: 

— Cine sunteţi voi? Şi cine sunt eu? 

Şi ele răspunseră cu toate deodată, pe glasuri felurite: 

— Slavă stăpânului nostru, califul Harun Al-Raşid, emirul 
drept-credincioşilor, domnul lumii! 

Şi Abul-Hassan, până peste poate de uluit, întrebă: 

— Au nu sunt eu Abul-Hassan cel Dezmăţat? 

Ele răspunseră toate laolaltă, pe glasuri felurite: 

— Izgonit fie Cel-Rău! Nu eşti Abul-Hassan, ci Abul Hossn! 
Tu eşti domnul nostru şi cununa de pe capetele noastre! 

Şi Abul-Hassan îşi zise: „De data aceasta am să văd eu 
limpede dacă dorm ori sunt treaz!" Şi, întorcându-se înspre 


Trestie-de-Zahăr, îi zise: 

— Micuţo, ia vino colea! 

Şi 'Trestie-de-Zahăr îşi întinse capul, iar Abul-Hassan îi 
zise: 

— Muşcă-mă de ureche! 

Şi 'Trestie-de-Zahăr îşi înfipse dinţii ei micuţi în ciucurele 
urechii lui Abul-Hassan, atâta de straşnic, încât bietul de el 
începu să ţipe ascuţit şi într-un chin înfricoşător. Pe urmă 
răcni: 

— Hotărât! Sunt emirul drept-credincioşilor, Harun Al- 
Rasid însuşi! 

Numaidecât alăutele începură să cânte toate deodată, în 
pas îmbietor la dănţuială şi cântăreţele începură toate 
deodată un cântec vesel. Şi toate fetişcanele, luându-se de 
mână, întinseră în odaie o horă mare şi, săltând sprintene 
din picior, începură să dănţuiască împrejurul patului, dând 
răspuns cântecului cu liu-liu-nlor, şi cu atâta voioşie şi cu 
atâta zurbă, încât Abul- 'i) 3 

Hassan, stârnit deodată şi cuprins de înflăcărare, zvârli şi 
pături şi perne, îşi aruncă tichia de noapte în sus, sări din 
pat, se dezbrăcă de tot, smulgându-şi hainele de pe el şi, cu 
năsărâmba înainte şi cu fundul gol, se repezi între fetişcane 
şi se încinse la danţ cu ele, răsucindu-se în toate chipurile, 
scuturându-şi pântecele, dănănaia şi fundul, în toiul 
hohotelor de râs şi al zarvei care sporea. Şi făcu atâtea 
caraghiozlâcuri şi săvârşi atâtea scălâm-băieli ghiduşe, 
încât califul, de după perdea, nu-şi mai putu stăpâni năvala 
veseliei şi se porni să sloboade un şir de hohote de râs atâta 
de năprasnice, încât răsunau mai tare decât tot vuietul 
danţului, şi al cântecelor, şi al dairalelor, al strunelor şi al 
clarenetelor! Şi, prins de sughiţuri, se prăbuşi pe spate şi 
era mai-mai să leşine. Ci izbuti să se ridice şi, dând 
perdeaua la o parte, scoase capul şi strigă: 

— Abul-Hassan, a Abul-Hassan, au tu te-ai jurat să mă faci 
să mor de râs? 


La vederea califului şi la sunetul glasului său, dan-ţul 
conteni dintr-odată, fetişcanele încremeniră care pe unde 
se aflau şi larma se potoli atâta de desăvârşit, încât s-ar fi 
auzit până şi căderea unui ac pe jos. Şi Abul-Hassan, 
înmărmurit, se opri şi el ca toţi ceilalţi şi înV toarse capul 
înspre locul dincotro venea glasul. Şi îl zări pe calif şi, tot 
din acea privire, îl cunoscu pe neguţătorul de la Mossul. 
Atunci, cu iuţeala unui fulger, înţelegerea pricinei tuturor 
necazurilor câte i se întâmplaseră îi străbătu mintea. Şi 
dintr-odată ghici tot tighilul. Încât, departe de a se fâstâci 
ori de a se tulbura, se prefăcu a nu-l cunoaşte pe calif; şi 
vrând să se veselească şi el la rându-i, se duse spre calif şi îi 
zise: 

— He! He! lacătă-mi-te, o, neguţător al fundului meu! Stai 
oleacă! Ai să vezi tu acuma cum am să te învăţ să mai laşi 
deschise uşile oamenilor de treabă! 

Iar califul începu să râdă din toate beregăţile lui şi 
răspunse: 

A şase sute patruzeci şi cincea noapte 

— Pe volniciile preasfinţilor mei strămoşi, o, Abul-Hassan, 
fratele meu, fac jurământ că, spre a te despăgubi de toate 
necazurile pe care ţi le-am pricinuit, am să-ţi dăruiesc tot ce 
îţi va dori sufletul! Şi ai să fii socotit j de aici înainte, în 
palatul acesta, ca un frate al meu! 

Şi îl sărută cu voioşie, ţinându-l strâns la piept. 

După care se întoarse înspre fetişcane şi le porunci să-l 
îmbrace pe Abul-Hassan, fratele lui, cu nişte haine scoase 
din dulapul său şi să-i aleagă tot ceea ce este acolo mai 
bogat şi mai falnic. Şi fetele zoriră să îndeplinească 
porunca. lar când Abul-Hassan fu îmbrăcat cu totul, califul 
îi spuse: 

— Acum, Abul-Hassane, vorbeşte! Tot ce ai să-mi ceri are 
să ţi se dea pe dată! 

Iar Abul-Hassan sărută pământul dintre mâinile califului şi 
răspunse: 


— Nu vreau să cer decât numai un lucru de la prea- 
darnicul nostru stăpân şi anume de a-mi face hatârul să mă 
lase să trăiesc toată viaţa mea la umbra lui! 

Şi califul, mişcat până peste poate de frumuseţea sim- 
tămintelor lui Abul-Hassan, îi zise: 

— Scumpă mi-e lipsa ta de lăcomie, a Abul-Hassan! Încât 
nu numai că te aleg chiar din clipa de-acum, ca tovarăş al 
meu de pahar şi ca frate al meu, dar îţi mai dau şi intrare 
slobodă la sărai şi plecare slobodă, la orice ceas din zi ori 
din noapte, fără a avea trebuinţă să ceri învoirea de-a veni 
ori de-a pleca. Mai mult! Vreau chiar ca iatacurile soţiei 
mele Sett Zobeida, fiica moşu ! lui meu, să nu-ţi fie oprite 
niciodată, ca altora. Iar când am să intru la ea, tu ai să 
mergi cu mine, la orice ceas va fi să fie din zi ori din noapte! 

Totodată califul îi dărui lui Abul-Hassan un iatac minunat 
în sărai şi, de început, îi hotărî o simbrie de zece mii de 
dinari de aur. Şi îi făgădui că are să vegheze chiar el ca nu 
cumva să ducă lipsă de ceva vreodată. După care îl lăsă şi 
se duse la divan să vadă de trebile împărăției. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi şasea noapte 
spuse: 

După care îl lăsă şi se duse la divan să vadă de trebile 
împărăției. Atunci Abul-Hassan nu vroi să zăbovească mai 
mult şi se duse şi el să vestească pe maică-sa despre toate 
câte i se întâmplaseră. Şi alergă la ea şi îi istorisi de-a fir a 
păr toate năzdrăvăniile care se petrecuseră, de la început 
până la sfârşit. Ci nu ar fi de nici un folos să le mai spunem 
o dată. Şi nu pregetă să i le lămurească de rost, dat fiind că 
mintea ei singură nu izbutea să ajungă a pricepe că însuşi 
califul fusese cel care îi jucase toate acele renghiuri, numai 
aşa, ca să se veselească. Şi adăugă: 

— Ci dacă totul, până la urmă, s-a întors întru folosul meu, 
fie preamărit Allah cel Făcător-de-bine! 


Pe urmă Abul-Hassan o lăsă degrabă, făgăduindu-i că are 
să vină s-o vadă în fiecare zi, în vreme ce zvonul despre 
întâmplarea lui cu califul şi despre starea lui cea nouă se 
împrăştia în toată mahalaua şi de acolo în tot Bagdadul, 
pentru ca mai apoi să ajungă şi în părţile mai apropiate şi 
mai depărtate ale împărăției. 

Iar lui Abul-Hassan, în loc ca trecerea de care se bucura 
pe lângă calif să-l facă îngâmfat ori greţos, nu făcu decât să- 
i stârnească şi mai mult voioşia, firea cea zâmbitoare şi 
hazul. Şi nu trecea o zi fără ca el să nu înveselească pe calif 
şi pe toţi cei ce trăiau la sărai, mari a şase sute patruzeci şi 
şasea noapte şi mici, cu giumbuşlucurile lui pline de naz şi 
cu snoavele lui. Şi califul, care nu mai putea să trăiască fără 
el, îl lua peste tot, până şi în iatacurile domneşti, ori la soţia 
sa, Sett Zobeida: un hatâr pe care nu-l făcuse vreodată nici 
măcar lui Giafar, vizirul său cel mare. 

Or Sett Zobeida băgă de seamă în curând că Abul-Hassan, 
ori de câte ori se afla împreună cu califul în iatacurile 
femeilor, rămânea cu ochii aţintiţi la una dintre însoţitoarele 
ei, şi anume chiar la aceea care se numea Trestie-de-Zahăr; 
şi copilandra, sub privirile lui Abul-Hassan, se înroşea toată 
de plăcere. Drept aceea Sett Zobeida îi zise într-o zi soţului 
ei: 

— O, emire al drept-credincioşilor, de bună seamă că ai 
băgat de seamă şi tu, ca şi mine, semnele de dragoste 
neîndoielnice pe care le schimbă Abul-Hassan şi micuța 
Trestie-de-Zahăr. Ce gândeşti tu, aşadar, despre o 
împreunare între ei doi? 

El răspunse: 

— Se poate! Şi nu văd nimica împotrivă. De altminteri, ar fi 
trebuit să mă gândesc şi eu la lucrul acesta mai de mult. Ci 
treburile împărăției m-au făcut să uit de o asemenea grijă. 
Şi mă simt tare stânjenit, întrucât îi făgăduisem lui Abul- 
Hassan, încă de când am fost pentru a doua oară în casa lui, 
că am să-i găsesc o soţie de soi. Or văd că Irestie-de-Zahăr i 
s-ar cam potrivi. Şi nouă nu ne mai rămâne decât să-i 


întrebăm pe amândoi şi să vedem dacă le-ar fi pe plac să se 
împreune. 

Numaidecât îi chemară la ei pe Abul-Hassan şi pe Trestie- 
de-Zahăr şi îi întrebară dacă primesc să se unească 
amândoi. Şi Trestie-de-Zahăr, drept orice răspuns, se 
mulţumi să se înroşească până peste poate şi se aruncă la 
picioarele falnicei Sett Zobeida, sărutându-i poala rochiei, 
în semn de mulţumire. Ci Abul-Hassan răspunse: 

— De bună seamă, o, emire al drept-credincioşilor, robul 
tău Abul-Hassan este înecat de mărinimia ta. Ci, până a o 
lua la el acasă, ca soţie, pe această fată desfătătoare, al 
cărei nume singur este de ajuns spre a-i zugrăvi alesele 
însuşiri, aş vroi, cu îngăduinţa ta, ca stăpâna noastră Sett 
Zobeida să-i pună o întrebare. 

lar Sett Zobeida zâmbi şi spuse: 

— Şi care-i întrebarea aceea, o, Abul-Hassan? El răspunse: 

— O, stăpână a mea, aş vroi să ştiu dacă soaţei mele îi este 
drag ceea ce îmi este drag mie. Or, trebuie să-ţi 
mărturisesc, o, stăpână a mea, că singurele lucruri pe care 
le preţuiesc sunt voioşia vinului, degustarea bucatelor şi 
desfătarea cântecului şi a stihurilor frumoase! Dacă, dar, 
Trestie-de-Zahăr îndrăgeşte şi ea lucrurile acestea şi dacă, 
pe deasupra, mai este şi simţitoare şi nu zice niciodată ba la 
ceea ce ştii şi tu, stăpână a mea, sunt gata s-o îndrăgesc cu 
o dragoste mare. Dacă nu, pe Allah! Rămân holtei! 

Şi Sett Zobeida, la vorbele acestea, se întoarse râzând 
înspre Trestie-de-Zahăr şi o întrebă: 

— Ai auzit. Ce ai de răspuns? 

Şi Trestie-de-Zahăr răspunse făcând un semn cu capul, 
care însemna da. 

Atunci califul porunci să vină fără de zăbavă cadiul şi 
martorii, care scriseră senetul de căsătorie. Şi, cu prilejul 
acela, se dădură la palat ospeţe şi petreceri mari, vreme de 
treizeci de zile şi de treizeci de nopţi, după care cei doi soţi 
putură să se bucure unul de altul în toată voia. 


Şi îşi petreceau viaţa mâncând, bând, râzând în hohote şi 
cheltuind fără de socoteală! Şi tablalele cu bucate, cu 
poame, cu dulciuri şi cu băuturi nu se aflau niciodată goale 
în casa lor şi bucuria şi desfătările le a şase sute patruzeci 
şi şasea noapte luminau toate clipele. Încât, după o bucată 
de vreme, tot risipindu-şi banii în ospeţe şi petreceri, nu le 
mai rămase nimica în mână. Şi întrucât califul, luat cu 
treburile împărăției, uitase să-i hotărască lui Abul-Hassan o 
leafa statornică, se treziră într-o dimineaţă fără de para 
chioară şi nu putură în ziua aceea să-i plătească pe 
negustorii ce le dădeau de toate pe veresie. Şi se văzură 
tare amărâţi, şi nu cutezară, din mândrie, să se ducă şi să 
ceară, fie ce-ar fi fost, de la calif ori de la Sett Zobeida. 
Atunci lăsară capu-n pământ şi începură să cugete la starea 
în care se aflau. Ci Abul-Hassan ridică cel dintâi capul şi 
zise: 

— Hotărât! Am fost tare risipitori! Şi nu vreau să mă fac de 
ruşine şi să mă duc să cer bani ca un cerşetor. 

Şi nu vreau nici ca tu să te duci şi să ceri de la Sett 
zobeida! Încât am chibzuit la ce ne mai rămâne de făcut, o, 
Trestie-de-Zahăr! 

Şi 'Trestie-de-Zahăr răspunse, suspinând: 

— Spune! Sunt gata să te ajut în gândurile tale, căci nu 
putem să ne ducem să ne milogim şi pe de altă parte nu 
putem nici să ne schimbăm felul de a trăi de până acum şi 
să îngrădim cheltuielile, întrucât atunci i-am vedea pe 
ceilalţi cum ne privesc de sus! 

Şi Abul-Hassan spuse: 

— Ştiam bine, o, Trestie-de-Zaăr, că niciodată nu ai să te 
dai în lături şi să nu mă ajuţi în multele împrejurări în care 
ne-am afla aduşi de hotărârile sorții! Ei bine, află că pentru 
noi nu mai este decât o singură cale ca să ieşim din 
încurcătură, o, Lrestie-de-Zahăr! Ea răspunse: 

— Spune-o degrabă! El zise: 

— Este aceea de a ne hotărî să murim. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi şaptea noapte 
spuse: 

— Este aceea de a ne hotări să murim. 

La vorbele acestea, tânăra Trestie-deZahăr, 
înspăimântată, strigă: 

— Nu, pe Allah! Nu vreau să mor! Şi poţi să te slujeşti 
singur, numai pentru tine, de calea aceasta! 

Abul-Hassan, fără a se tulbura ori a se supăra, răspunse: 

— A, fiică de muiere, ştiam eu bine, încă de pe când eram 
holtei, că nimica nu este mai scump decât singurătatea! Şi 
nevolnicia răspunsului tău mă încredinţează mai mult decât 
oricând! Dacă în loc să-mi fi răspuns cu acea repezeală cu 
care mi-ai răspuns, te-ai fi ostenit să-mi ceri lămuriri, atunci 
te-ai fi veselit până peste poate de moartea cu care te-am 
îmbiat şi cu care încă te mai îmbiu! Au tu nu pricepi, ca să 
avem bani pentru toate zilele câte ne-au mai rămas, că e 
vorba să murim de o moarte prefăcută şi nicidecum de o 
moarte adevărată? 

La vorbele acestea, Trestie-de-Zahăr începu să râdă şi 
întrebă: 

— Păi cum aşa? El spuse: 

— Ascultă, dar! Şi să nu uiţi nimica din câte am să te învăţ. 
lacătă! De îndată ce eu am să fiu mort, ori mai degrabă de 
îndată ce am să mă prefac că sunt mort, căci cel dintâi am 
să mor eu, tu să iei un giulgiu şi să mă înveleşti cu el. După 
ce ai să faci asta, să mă aşezi în mijlocul odăii acesteia în 
care ne aflăm acuma, în a şase sute patruzeci şi şaptea 
noapte chipul cerur de datină, cu turbanul aşezat peste faţă 
şi cu picioarele întoarse înspre sfânta Kaaba de la Mecca. 
Pe urmă să începi să scoţi nişte ţipete ascuţite, să verşi 
lacrimile cele de datină, precum şi pe cele de nedatină, să-ţi 
sfâşii hainele şi să te prefaci că-ţi smulgi părul! Şi, după ce 
ai să te orânduieşti cum se cade în starea aceasta, să te 
duci, plângând necontenit şi cu părul despletit, la stăpâna 


ta Sett Zobeida şi, cu vorbe tăiate de suspine şi de felurite 
leşinuri, să-i povesteşti cu mare înduioşare de moartea mea, 
pe urmă să te laşi jos pe pământ şi să stai asa, vreme de un 
ceas, şi să nu-ţi vii în simţiri decât după ce ai să fii scăldată 
în apă de trandafiri, cu care nu au să pregete să te 
stropească. Şi-atunci ai să vezi, o, Trestie-de-Zahăr, cum are 
să intre aurul în casa noastră! 

La vorbele acelea, Trestie-de-Zahăr răspunse: 

— Hotărât! O moarte ca asta e cu putinţă. Şi mă în-voiesc 
a te ajuta s-o izbândeşti! 

Pe urmă adăugă: 

— Da eu când are să trebuiască să mor şi în ce fel? El 
spuse: 

— Deocamdată fă ce-ţi spusei eu să faci. Şi, mai departe, 
are să aibă grijă Allah! 

Şi adăugă: 

— lacătă! Eu sunt mort. 

Şi se întinse în mijlocul odăii şi se făcu mort. 

Atunci Trestie-de-Zahăr îl dezbrăcă, îl înveli în giulgiu, îl 
întoarse cu picioarele înspre Mecca şi îi aşeză turbanul 
peste faţă. După care începu să îndeplinească tot ce îi 
spusese Abul-Hassan să facă, adică să ţipe jalnic, să 
bocească amarnic, să plângă cu lacrimi obişnuite şi 
neobişnuite, să-şi rupă hainele, să-şi smulgă părul şi să se 
zgârie pe obraji. Şi, după ce ajunse în starea hotărâtă, plecă 
galbenă la chip cum e şofranul şi cu părul despletit să se 
înfăţişeze dinaintea măreţei Sett Zobeida şi, de-nceput, se 
lăsă să cadă de-a lungişul la picioarele stăpânei sale, 
scoțând un geamăt de să topească şi inima pietrelor. 

Dacă o văzu aşa, Sett Zobeida, care auzise de la bun 
început din iatacul ei ţipetele de jale şi bocetele de moarte 
pe care le scotea Trestie-de-Zahăr de departe, nu mai avu 
nici o îndoială, văzând-o pe iubita sa Trestie-de-Zahăr în 
starea aceea, că moartea nu şi-ar fi îndeplinit rosturile 
asupra soţului ei Abul-Hassan. Încât, întristată până peste 
marginile întristării, îi dete cu chiar mâna sa toate îngrijirile 


pe care le cerea starea ei şi o luă pe genunchi şi izbuti s-o 
aducă îndărăt la viaţă. Ci Trestie-de-Zahăr, deznădăjduită şi 
cu ochii scăldaţi în lacrimi, gemea mai departe şi se zgâria 
cu unghiile şi îşi smulgea părul şi se bătea peste faţă şi 
peste piept şi, printre hohote, suspina numele lui Abul- 
Hassan. Şi, într-un sfârşit, povesti, în vorbe rupte, că Abul- 
Hassan murise, în timpul nopţii, de o tulburare de pântece. 
Şi adăugă, mai dându-şi o lovitură peste piept: 

— Nu-mi mai rămâne decât să mor şi eu la rân-du-mi. Ci 
Allah să alungească tot cu atâta viaţa stăpânei noastre! 

Şi se mai lăsă o dată să cadă la picioarele bunei Sett 
Zobeida; şi leşină de durere. 

Când văzură toate astea, femeile începură să se je-luiascâ 
împrejurul ei şi să căineze moartea acelui Abul-Hassan care 
atâta le veselise, pe când trăia, cu ghiduşiile şi cu inima lui 
voioasă. Şi, cu lacrimile şi cu suspinele lor, îi dovediră 
Trestiei-de-Zahăr, trezite din leşin cu ajutorul apei de 
trandafiri cu care fusese stropită, că luau parte la jalea şi la 
durerea ei. 

lar Sett Zobeida, care şi ea, împreună cu soaţele sale, 
plângea moartea lui Abul-Hassan, într-un sfârşit, după a 
şase sute patruzeci şi opta noapte toate vorbele de părere 
de rău care se spun în asemenea împrejurări, o chemă pe 
vistieriţa sa şi îi spuse: 

— Du-te degrabă şi ia din vistieria mea un sac cu zece mii 
de dinari de aur şi adu-i-l sărmanei acesteia, amărâtei de 
Trestie-de-Zahăr, ca să aibă cu ce să rânduiască aşa cum se 
cuvine înmormântarea soţului ei Abul-Hassan! 

Şi vistieriţa zori să îndeplinească porunca şi hotări ca 
sacul cu galbeni să fie încărcat în spinarea unui ha-dâmb, 
care îl duse la usa casei lui Abul-Hassan. 

Pe urmă Sett Zobeida o sărută pe iubita ei şi îi mai spuse 
un şir de vorbe dulci, ca s-o aline şi o însoţi până la ieşire, 
zicându-i: 

— Ajute-ţi Allah să-ţi uiţi necazul, o, Trestie-de-Zahăr şi 
tămăduiască-ţi rănile şi lungească-ţi viaţa cu toţi anii pe 


care i-a pierdut răposatul. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi opta noapte 
spuse: 

— Ajute-ţi Allah să-ţi uiţi necazul, o, Trestie-de-Zahăr, ş 
tămăduiască-ţi rănile şi lungească-ţi viaţa cu toţi anii pe 
care i-a pierdut răposatul. 

Iar cernita 'Trestie-de-Zahăr sărută plângând mâna 
stăpânei sale şi se întoarse singurică acasă. 

Şi intră în odaia în care Abul-Hassan o aştepta, întins 
neclintit ca un mort şi învăluit în giulgiu şi închise uşa după 
ea şi începu cu un hohot de râs de bună-vestire. Şi îi spuse 
lui Abul-Hassan: 

— Scoală-te din morţi, o, taică al iscusintii, şi vino să cari 
cu mine sacul acesta cu aur, rodul şireteniei tale! Pe Allah! 
Astăzi încă n-avem să murim de foame! 

Şi Abul-Hassan, ajutat de soaţa sa, zori să se 
descotorosească de giulgiu şi, sărind în picioare, se repezi 
la sacul cu aur şi îl târî în mijlocul odăii şi începu să 
ţopăiască într-un picior împrejurul lui. După care se 
întoarse înspre Trestie-de-Zahăr şi o firitisi pentru acea 
ispravă şi îi spuse: 

— Ci asta nu este tot, o, nevastă! Acuma este rândul tău să 
mori, şi este rândul meu să-mi dobândesc sacul! 

Şi-o să vedem, în felul acesta, dacă am să fiu şi eu tot atât 
de dibaci pe lângă calif cum ai fost tu pe lângă Sett 
Zobeida. Căci se cam cade ca emirul drept-credincioşi-lor, 
care atâta s-a veselit pe seama mea odinioară, să afle că nu 
numai el se pricepe să izbândească la pozne! Ci nu are nici 
un rost acuma să pierdem vremea cu vorbe de clacă! Gata! 
Ai murit! 

Şi Abul-Hassan o potrivi pe nevastă-sa în giulgiul în care 
fusese învelit el, o aşeză în mijlocul odăii în care zăcuse el 
întins, o întoarse cu picioarele înspre Mecca şi o sfătui să nu 
mai dea nici un semn de viaţă, orice-ar fi să se mai 


întâmple! Când sfârşi, se îmbrăcă anapoda de cum se 
îmbrăca de obicei, îşi desfăşă turbanul pe jumătate, îşi frecă 
ochii cu ceapă ca să plângă cu belşug de lacrimi şi, 
sfâşiindu-şi hainele şi smulgându-şi barba şi bătându-se în 
piept cu lovituri amarnice de pumn, dădu fuga să-l caute pe 
calif, care în clipa aceea sta cu marele vizir Giafar şi cu 
Massrur şi cu o sumedenie de curteni în mijlocul divanului. 
Şi califul, dacă îl văzu în starea aceea de mâhnire şi de 
deznădejde pe acel Abul-Hassan pe care îl ştia de obicei 
atât de hâtru şi de chisnovat, fu până peste poate de uimit 
şi de tulburat şi, curmând sfatul divanului, se ridică de la 
locul său şi alergă la Abul-Hassan, pe care îl zori să-i spună 
pricina a şase sute patruzeci şi opta noapte durerii sale. Ci 
Abul-Hassan, cu o năframă la ochi, nu răspunse decât cu 
nişte plânsete şi cu nişte suspine îndoite, ca să lase să-i 
scape, într-un sfârşit, printre un potop de oftaturi şi un 
potop de leşinuri prefăcute, numele Trestiei-de-Zahăr, 
zicând: 

— Vai! O, biata Trestie-de-Zahăr! Vai, o, tu, cea fără de 
noroc! Ce-am să mă fac eu fără tine? 

La vorbele şi la suspinele acelea, califul pricepu că Abul- 
Hassan venea să-i vestească moartea Trestiei-de-Zahăr, 
soţia sa şi fu peste poate de tulburat. Şi îi năpădiră lacrimile 
în ochi şi îi spuse lui Abul-Hassan, punându-i mâna pe umăr: 

— Aibă-o Allah întru mila sa! Şi lungească-ţi el zilele cu 
toate cele câte i le-a luat acelei roabe dulci şi minunate! Noi 
ţi-o dăruisem spre a-ţi fi prilej de bucurie şi iacătă că ţi-a 
ajuns pricină de jale! Biata de ea! 

Şi califul nu se putu opri să nu plângă cu lacrimi fierbinţi. 
Şi îşi şterse ochii cu năframa. Şi Giafar şi cei > > j > lalti 
viziri şi toţi cei ce se aflau de fată plânseră la fel, > r!' cu 
lacrimi fierbinţi, şi îşi şterseră şi ei ochii, aşa cum j ') ') 
făcuse califul. 

Pe urmă califul avu acelaşi gând ca şi Sett Zobeida; şi 
porunci să vină vistiernicul şi îi spuse: 


— Numără-i numaidecât lui Abul-Hassan zece mii de 
dinari, ca să aibă cu ce plăti cheltuielile de înmormântare 
ale răposatei lui soţii! Şi ai grijă să-i fie duşi la usa casei 
sale! 

Şi vistiernicul răspunse că ascultă şi că se supune şi alergă 
să îndeplinească porunca! lar Abul-Hassan, mai 
deznădăjduit decât oricând, sărută mâna califului şi plecă 
suspinând. 

Când ajunse în odaia unde îl aştepta Trestie-de-Zahăr, 
stând tot învelită în giulgiu, strigă: 

— Hei, socoteai că numai tu eşti în stare să dobândeşti 
atâţia galbeni câte lacrimi ai vărsat? Na! lacătă şi sacul 
meu! 

Şi trase sacul până în mijlocul odăii; şi după ce o ajută pe 
Trestie-de-Zahăr să iasă din giulgiu, spuse: 

— Da! Ci asta nu este încă totul, o, nevastă! Acuma trebuie 
să facem aşa fel încât, atunci când s-o da în vileag 
matrapazlâcul nostru, să nu care cumva să tragem asupra 
noastră mânia califului şi a miloasei Sett Zobeida. lacătă, 
aşadar, ce avem să facem. 

Şi se apucă s-o înveţe pe Trestie-de-Zahăr ce gânduri are 
în privinţa aceasta. Şi-atâta cu ei doi. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute patruzeci şi noua noapte 
spuse: 

Şi-atâta cu ei doi! 

În ceea ce îl priveşte însă pe calif, apoi acesta, după ce 
sfârşi sfatul de la divan, pe care de altminteri îl scurtă în 
ziua aceea, nu mai zăbovi să-l ia pe Massrur şi să se ducă la 
sărai, la Sett Zobeida, ca să-i spună şi ei părerile lui de rău 
pentru moartea roabei sale dragi. Şi întredeschise uşa de la 
iatacul soţiei şi o zări, întinsă pe patul ei şi înconjurată de 
slujnicele care îi ştergeau ochii şi o alinau. Şi califul se 
apropie de ea şi îi spuse: 


— O, fiică a moşului meu, deie Allah să trăieşti tu anii pe 
care i-a pierdut sărmana ta roabă Trestie-de-Zahăr! 

La vorbele acelea de părere de rău, Sett Zobeida, care 
aştepta venirea califului spre a-i spune ea vorbe de părere 
de rău pentru moartea lui Abuâ-Hassan, rămase a şase sute 
patruzeci şi noua noapte uimită până peste poate şi, 
crezând că emirul drept-credincioşilor căpătase o veste 
greşită, rosti: 

— Ocrotească Allah viaţa scumpei mele Trestie-de-Zahăr, 
o, emire al drept-credincioşilor! Mai degrabă eu se cuvine a 
lua parte la jalea ta! Deie Allah să trăieşti şi să răstrăieşti tu 
cu mult mai mult decât prietenul tău, răposatul Abul- 
Hassan! Căci, dacă mă vezi atâta de mâhnită, nu sunt aşa 
decât din pricina morţii prietenului tău şi nicidecum din 
pricina morţii Trestiei-de-Zahăr, care, slavă lui Allah, este 
bine sănătoasă! 

La vorbele acelea, califul, care avea toate temeiurile să 
creadă că i se spusese adevărul cel mai adevărat, nu se 
putu opri să nu zâmbească; şi, întorcându-se înspre 
Massrur, îi spuse: 

— Pe Allah! O, Massrur, ce crezi tu de vorbele acestea ale 
stăpânei tale? Ea, cea atâta de cuminte şi de înţeleaptă de 
obicei, ia uite ce lipsită de judecată se dovedeşte, întocmai 
ca toate femeile! Aşa de adevărat este că toate sunt ca una, 
până la urmă! Eu vin s-o alin şi ea încearcă să-mi facă în 
ciudă şi să mă amăgească, dându-mi o veste care ştiu că nu 
este adevărată! Mă rog ţie, ia spune-i chiar tu! Şi 
povesteşte-i ce ai văzut şi ce ai auzit întocmai ca şi mine! 
Poate că atunci are să-şi schimbe gândul şi nu are să mai 
vrea a ne vinde altele! Şi Massrur, ca să se supună califului, 
îi spuse sultanei: 

— O, stăpână a mea, stăpânul nostru, emirul drept- 
credincioşilor, are dreptate! Abul-Hassan este bine sănătos 
şi într-o stare minunată, da plânge şi se jeleşte de pierderea 
soţiei sale Trestie-de-Zahăr, cea scumpă ţie, moartă în 
noaptea aceasta din pricina unei tulburări de pântece! Află 


că într-adevăr Abul-Hassan a plecat adineaori de la divan, 
unde a venit să ne vestească el însuşi moartea soţiei sale. Şi 
s-a întors acasă la el, tare amărât, şi dăruit de mila mult- 
darnică a califului nostru cu un sac cu zece mii de dinari de 
aur, pentru cheltuielile de înmormântare! 

Vorbele lui Massrur, departe de a o tulbura pe Sett 
Zobeida, nu făcură decât s-o întărească în credinţa că 
emirul drept-credincioşilor vroia să glumească şi strigă: 

— Pe Allah, o, emire al drept-credincioşilor, astăzi nu este 
deloc vremea potrivită să te ţii de şotii, cum ai obiceiul! Ştiu 
eu bine ce spun; iar vistieriţa mea are să-ţi spună cât mă 
ţine înmormântarea lui Abul-Hassan. S-ar fi căzut mai 
degrabă să luăm şi noi mai mult parte la durerea roabei 
noastre, şi nu să râdem, aşa cum facem, fără de cuviinţă şi 
fără de măsură! 

Şi califul, la vorbele acestea, simţi cum îl năpădeşte mânia 
şi strigă: 

— Ce tot spui tu, o, fiică a moşului meu? Pe Allah, nu 
cumva ai înnebunit de rosteşti asemenea lucruri? Îţi spun 
că Trestie-de-Zahăr este cea care a murit! Şi-apoi degeaba 
ne mai certăm asupra acestui lucru! Am să-ţi dau dovada 
despre cele ce ţi-am împărtăşit! 

Şi şezu jos pe chilim şi se întoarse înspre Massrur şi îi 
spuse: 

— Dă fuga acasă la Abul-Hassan şi vezi, măcar de n-aş mai 
avea trebuinţă de altă dovadă afară de aceea pe care o stiu, 
care dintre cei doi soti a murit! Şi întoarce-te repede să ne 
spui! 

Şi pe când Massrur da fuga să îndeplinească porunca 
emirului drept-credincioşilor, califul se întoarse înspre Sett 
Zobeida şi îi spuse: 

— O, fiică a moşului meu, avem să vedem noi acuma 
limpede care dintre noi doi are dreptate! Ci, de vreme ce 
stăruieşti atâta într-un lucru care este destul de limpede, 
vreau să pun rămăşag împotriva ta orice-ai vrea tu să 
zălogesc! 


Ea răspunse: 

A şase sute cincizecea noapte 

— Primesc! Şi vreau să pun zălog împotriva ta lucrul care 
îmi este cel mai drag pe lume, adică chioşcul meu cu 
zugrăvituri, împotriva a orice vei vrea tu să pui, oricât de 
mic ar fi preţul acelui lucru! 

El spuse: 

— Pun ca zălog, împotriva zălogului tău, tot ce am mai 
drag pe lume, adică saraiul meu de zaiafeturi! Socot că în 
felul acesta nu mă prilejuiesc de slăbiciunea ta! Căci saraiul 
meu de desfătări este cu mult mai presus ca preţ şi ca 
frumuseţe decât chioşcul tău de zugrăvituri! 

Set* Zobeida, până peste poate de îmbufnată, răspunse: 
— Nu este vorba acuma să ştim, ca să ne certăm şi maij ' 
rău, dacă saraiul tău este mai presus decât chioşcul meu! In 

privinţa aceasta, nu ai decât să asculţi ce se spune în 
spatele tău! Da este vorba mai degrabă să dăm o chezăşie 
rămăşagului nostru. Aşa încât să ne legăm pe fatihalar 
califul spuse: 

— Bine, să ne legăm pe fatihaua din Coranl şi rostiră 
împreună suraua de început a Cărţii celei Sfinte, ca să 
pecetluiască rămăşagul dintre ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute cincizecea noapte spuse: 

Şi rostiră împreună suraua de început a Cărţii celei Sfinte, 
ca să pecetluiască rămăşagul dintre ei. Şi, într-o tăcere 
vrăjmaşă, aşteptară întoarcerea spătarului Massrur. Şi- 
atâta cu ei! 

A în ceea ce îl priveşte pe Abul-Hassan, apoi acesta sta la 
pândă ca să vegheze toate câte s-ar fi putut întâmpla şi îl 
sări de departe pe Massrur venind şi pricepu scopul pentru 
care îl căuta. Şi îi spuse Trestiei-de-Zahăr: 

— O, Trestie-de-Zahăr, ia uite că Massrur vine drept la 
casa noastră! Şi, fără de nici o îndoială, trebuie să fi fost 
trimis la noi din pricina gâlcevii care de bună seamă că a 


izbucnit, în privinţa morţii noastre, între calif şi Sett 
Zobeida. Acuma se cade a începe cu a-i da dreptate califului 
împotriva darnicei Sett Zobeida. Grăbeşte-te, dar şi mai fă o 
dată pe moarta, ca să te învăluiesc fără de zăbavă! 

Şi 'Trestie-de-Zahăr se prefăcu numaidecât moartă, iar 
Abul-Hassan o învălui în giulgiu şi o aşeză ca şi întâia dată; 
şi pe urmă şezu jos repede lângă ea, cu turbanul desfăşat, 
cu chipul lungit şi cu năframa la ochi. 

Or, tot atunci, intră şi Massrur. Şi dacă o văzu pe Irestie- 
de-Zahăr înzovonită, în mijlocul odăii şi pe Abul-Hassan 
cufundat în deznădejde, nu se putu opri să nu se întristeze 
şi rosti: 

— Nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah! 
Mâhnirea mea după tine este nespus de mare, o, sărmană 
Trestie-de-Zahăr, sora noastră, o, tu cea odinioară atâta de 
gingaşă şi de dulce! Ce jalnică este soarta ta pentru noi toţi! 
Şi ce grabnică a fost pentru tine porunca de a te întoarce la 
Acela carele te-a zămislit! Măcar aibă-te Atoaterăsplătitorul 
întru mila şi întru tihna lui! 

Pe urmă îl sărută pe Abul-Hassan şi, tare trist, se grăbi să- 
şi ia rămas-bun de la el şi să se ducă să-i dea seama califului 
despre cele cercetate. Şi nu se simţea întru nimic stânjenit 
să-i arate astfel dârzei Sett Zobeida cât este de îndărătnică 
şi de greşită atunci când îl înfruntă pe calif. 

Intră, aşadar, la Sett Zobeida şi, după ce sărută pământul 
dintre mâinile ei, îi spuse: 

— Allah să lungească viaţa stăpânei noastre! Răposata a 
şase sute cincizecea noapte zace înzovonită, în mijlocul 
odăii, iar lutul său a şi început să se umfle sub giulgiu şi să 
miroasă! In ce-l priveşte pe bietul Abul-Hassan, tare mă tem 
că nu are să mai vieţuiască mult după soţia lui! 

La vorbele acestea ale lui Massrur, califul se umflă de 
plăcere şi se înfiora de mulţumire; pe urmă, întor-cându-se 
înspre Sett Zobeida, îngălbenită de tot la faţă, îi spuse: 

— O, fiică a moşului meu, ce mai aştepţi de nu trimiţi după 
calemgiu ca să scrie pe numele meu chioşcul cu zugrăveli? 


Ci Sett Zobeida începu să-l ticăloşească pe Massrur şi, 
până peste poate de mâniată, îi spuse califului: 

— Cum de poţi să crezi vorbele hadâmbului ăsta mincinos 
şi plod de mincinoşi? Ce, n-am văzut-o eu cu ochii mei, şi 
roabele mele nu au văzut-o şi ele odată cu mine, aici, acum 
un ceas, pe mult-iubită meaTrestie-de-Zahăr, amărâtă şi 
plângând moartea lui Abul-Hassan? 

Şi îndârjindu-se de chiar vorbele ei, zvârli papucul în capul 
lui Massrur şi ţipă: 

— leşi de-aici, o, fecior de câine! 

Şi Massrur, încă şi mai uluit decât califul, nu vroi s-o 
stârnească mai mult pe stăpâna sa şi, frângându-se în două, 
nu mai zăbovi să se cărăbănească, cu capu-n pământ. 

Atunci Sett Zobeida, plină de mânie, se întoarse înspre 
calif şi îi spuse: 

— O, emire al drept-credincioşilor, n-aş fi gândit vreodată 
că într-o zi ai să te învoieşti cu hadâmbul ăsta ca să-mi 
stârneşti o durere atâta de mare şi să mă faci să cred ceea 
ce nu este! Căci nu mai am de ce să nu socot că vorbele lui 
Massrur n-ar fi fost ticluite de mai înainte spre a mă necăji 
pe mine! Oricum, ca să-ţi dovedesc limpede că dreptatea 
este de partea mea, vreau să trimit şi eu la rându-mi pe 
cineva să vadă care dintre noi doi a pierdut rămăşagul. Şi 
dacă tu vei fi cel care a spus adevărul, înseamnă că eu sunt 
o smintită şi că toate însoţitoarele mele sunt smintite ca şi 
stăpâna lor! lar dacă, dimpotrivă, am dreptate eu, atunci 
vreau să-mi dai, peste zălogul rămăşagului nostru şi capul 
neobrăzatului ăsta de hadâmb de păcură! 

Şi califul, care ştia, din alte păţanii, cât de ţâfnoasă este 
verişoara lui, se învoi numaidecât cu tot ceea ce Sett 
Zobeida îi ceruse. Şi Sett Zobeida porunci să vină pe dată la 
ea bătrâna-i doică, în care avea toată încrederea şi îi spuse: 

— O, doică, du-te fără de zăbavă acasă la Abul-Hassan, 
prietenul stăpânului nostru califul şi vezi numai cine a murit 
în casa aceea, dacă a murit Abul-Hassan, ori soţia lui, 


Trestie-de-Zahăr. Şi întoarce-te degrabă să-mi spui ce ai 
văzut şi ce ai aflat! 

Şi doica răspunse că ascultă şi că se supune şi, în pofida 
picioarelor ei bătrâne, porni zornic la drum înspre casa lui 
Abul-Hassan. 

Or Abul-Hassan, care veghea cu ochii grijuliu toate 
mişcările din faţa casei sale, o zări de departe pe bătrână 
cum venea cu mers trudnic; şi pricepu numaidecât pricina 
pentru care fusese trimisă şi, întorcându-se înspre soţia lui, 
spuse râzând: 

— O, Trestie-de-Zahăr, am murit. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi una noapte o, 
Trestie-de-Zahăr, am murit! 

Şi cum nu mai avea vreme de pierdut, se înveli a şase sute 
cincizeci şi una noapte singur în giulgiu şi se întinse pe jos, 
cu picioarele înspre Mecca. Şi Trestie-de-Zahăr îi puse 
turbanul pe faţă şi, cu părul despletit, începu să se bată 
peste obraji şi peste piept, scoțând ţipete de jale. Şi, în clipa 
aceea, intră în odaie bătrâna doică. Şi văzu ceea ce văzu! 
Şi, tare tristă, se duse la deznădăjduita Trestie-de-Zahăr şi 
îi spuse: 

— Allah să reverse asupra capului tău anii pierduţi de 
răposatul! Vai, fata mea, Trestie-de-Zahăr, iacătă-te 
singurică, în văduvie, în toiul tinereţii tale! Ce-ai să te faci 
tu acuma fără Abul-Hassan, o, Trestie-de-Zahăr? 

Şi se porni să plângă laolaltă cu ea o bucată de vreme. Pe 
urmă îi spuse: 

— Vai, fata mea, sunt nevoită să te las, măcar că-mi pare 
tare rău! Ci trebuie să mă întorc în mare grabă la stăpâna 
mea Sett Zobeida, ca s-o scot din amarnica tulburare în 
care a cufundat-o mincinosul acela sfruntat de Massrur, 
care i-a spus că te-a lovit moartea pe tine, în locul soţului 
tău Abul-Hassan! 

Şi Trestie-de-Zahăr, gemând, zise: 


— De-ar fi dat Allah, o, maică a mea, ca hadâm-bul acela să 
fi spus adevărul! N-aş mai fi eu aici ca să plâng aşa cum 
plâng acuma! Da de altminteri nu are să zăbovească prea 
mult nici moartea mea! Mâine de dimineaţă, cel târziu, au 
să mă îngroape şi pe mine, răpusă de jale. 

Şi, spunând vorbele acestea, îşi îndoi plânsetele, suspinele 
şi bocetele. Şi doica, mai mohorâtă ca oricând, o mai sărută 
o dată şi ieşi binişor, ca să n-o tulbure, şi închise uşa după 
ea. Şi se duse să dea seamă stăpâne-sii despre cele ce 
văzuse şi auzise. Şi, când sfârşi de povestit, şezu jos, cu 
sufletul la gură, de câte făcuse la vârsta ei înaintată. 

Când auzi cele spuse de doică, Sett Zobeida se întoarse 
mândră înspre calif şi îi zise: 

— Înainte de toate, trebuie să-l spânzuri pe robul tău 
Massrur, hadâmbul neobrăzat! 

Şi califul, până peste poate de năucit, porunci să vină 
numaidecât Massrur dinaintea sa şi îl privi cu mânie şi vru 
să-l certe pentru minciuna lui. Ci Sett Zobeida nu-i lăsă 
răgaz. Întărâtată de vederea hadâmbului, se întoarse 
înspre doică şi îi spuse: 

— Mai povesteşte o dată, o, doică, de faţă cu plodul ăsta de 
câine, ceea ce ne-ai spus adineauri! 

Şi doica, fără a fi apucat măcar să-şi tragă sufletul, fu 
nevoită să mai povestească o dată, de faţă cu Massrur. Şi 
Massur, întărâtat de vorbele ei, cu toate că se aflau de faţă 
şi califul şi Sett Zobeida, nu se putu opri să nu strige la ea: 

— A, babă ştirbă ce eşti, cum de cutezi să minţi cu atâta 
neruşinare şi să-ţi îngălezi aşa părul cel alb? Vrei să mă faci 
să cred că n-am văzut-o eu cu ochii mei pe Trestie-de-Zahăr, 
moartă şi învăluită în giulgiu? 

Şi doica atunci, cu toată răsuflarea tăiată, întinse gâtul 
mânioasă şi ţipă la el: 

— Nu este alt mincinos în afară de tine, o, arap negru! Nu 
în spânzurătoare ar trebui să pieri, ci tăiat bucățele şi să fii 
pus să-ţi mănânci singur carnea ruptă din tine! 

Iar Massrur îi răspunse: 


— Să taci, babă farfara! Du-te şi povesteşte-ţi gogo-sile la 
muierile din harem! 

Ci Sett Zobeida, scoasă din fire de obrăznicia lui Massrur, 
se porni dintr-odată pe nişte hohote cu suspine, zvârlindu-i 
în cap pernele, vasele, ibricele şi scău-eşele şi îl scuipă în 
ochi şi, într-un sfârşit, zdrobită, se prăbuşi pe pat plângând. 

Dacă văzu şi auzi toate astea, califul rămase până peste 
poate de buimăcit, îşi plesni mâinile una de alta şi spuse: 

A şase sute cincizeci şi una noapte 

— Pe Allah! Massur nu este numai el mincinos! Şi eu sunt 
un mincinos şi doica este la fel de mincinoasă şi tu tot aşa 
eşti o mincinoasă, o, fiică a moşului meu! 

Pe urmă îşi lăsă capu-n jos şi nu mai zise nimic. Ci, după un 
ceas de vreme, ridică iar capul şi spuse: 

— Pe Allah! Trebuie să aflăm numaidecât adevărul. Nu ne 
mai rămâne, aşadar, decât să ne ducem cu toţii la casa lui 
Abul-Hassan şi să vedem singuri care dintre noi este 
mincinos şi care spune adevărul. 

Şi se ridică şi o pofti pe Sett Zobeida să-l însoţească; şi, 
urmat de Massrur, de doică şi de liota de femei, porni 
înspre casa lui Abul-Hassan. 

Or, când zări alaiul care venea la ei, Trestie-de-Zahăr, 
măcar că fusese dăscălită dintru bun început că treaba s-ar 
cam putea dovedi tare încurcată şi tulbure, nu se putu opri 
să nu strige: 

— Pe Allah! Nu de fiecare dată când este aruncat, rămâne 
ulciorul nevătămaţi ci Abul-Hassan începu să râdă şi zise: 

— Acuma avem să murim amândoi, o, Lrestie-de-Zahăr! 

Şi o culcă pe nevastă-sa pe jos, o învălui în giulgiu, se băgă 
şi el într-un cearceaf de mătasă pe care îl scoase dintr-o 
ladă şi se întinse lângă ea, fără a uita să-şi pună turbanul 
peste faţă, cumu-i datina. Şi de-abia sfârşi pregătirile 
acelea, că alaiul şi intră în casă. 

Când califul şi Sett Zobeida văzură priveliştea de moarte 
ce li se înfăţişa dinaintea ochilor, rămaseră înmărmuriţi şi 
muţi. Pe urmă, deodată, Sett Zobeida, pe care atâta 


zbucium în atâta de scurtă vreme o vlăguise de tot, se 
îngălbeni de-a binelea, se schimbă la faţă şi căzu leşinată în 
braţele femeilor. Şi, când se deşteptă din leşinul ei, vărsă un 
potop de lacrimi şi strigă: 

— Vai de tine, o, Trestie-de-Zahăr! N-ai mai putut să 
trăieşti după soţul tău, şi-ai murit de durere! 

Califul însă, care nu vroia nicicum să înţeleagă lucrurile în 
felul acesta şi care de altminteri plângea şi el moartea 
prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett 
Zobeida şi îi spuse: 

— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci 
sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai 
trăiască după moartea soaţei sale! Asta-i neîndoielnic! 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute cincizeci şi treia noapte 
spuse: 

Califul însă, care nu vroia să înţeleagă lucrurile în felul 
acesta şi care, de altminteri plângea şi el de moartea 
prietenului său Abul-Hassan, se întoarse înspre Sett 
Zobeida şi îi spuse: 

— Nu, pe Allah! Nu Trestie-de-Zahăr a murit de durere, ci 
sărmanul acesta de Abul-Hassan, care nu a putut să mai 
trăiască după moartea soaţei sale! Asta-i neîndoielnic! 

Şi adăugă: 

— Aşa! Ci tu plângi şi leşini şi socoţi că în felul acesta ai 
avea dreptate! 

lar Sett Zobeida răspunse: 

— Şi tu crezi că ai avea dreptate împotriva mea, numai 
pentru că te-a minţit robul acesta blestemat! 

Şi adăugă: 

— Aşa! Ci unde sunt slugile lui Abul-Hassan? Daţi fuga 
degrabă şi căutaţi-mi-le! Şi-au să ştie ele să ne spună a şase 
sute cincizeci şi treia noapte întocmai, pentru că ele i-au 
învelit pe stăpânii lor, care dintre cei doi soti a murit cel 


dintâi şi care-i acela care a murit de durere! Iar califul 
spuse: 

— Ai dreptate, o, fiică a moşului meu! lar eu, pe Allah! 
Făgăduiesc zece mii de dinari de aur aceluia care are să-mi 
aducă încredințarea! 

Or, nici nu isprăvi bine de rostit vorbele acestea, că se şi 
auzi un glas de sub giulgiu, care spunea: 

— Să mi se numere cei zece mii de dinari! Îi dau 
încredințare califului nostru că eu, Abul-Hassan, am murit 
la urmă, numai de durere, de bună seamă! 

La glasul acela, Sett Zobeida şi femeile, cuprinse de 
spaimă, scoaseră un țipăt mare, îmbulzindu-se către uşă, pe 
când, dimpotrivă, califul, care pricepu pe dată pozna ticluită 
de Abul-Hassan, fu năpădit de un râs atâta de năprasnic, 
încât căzu pe spate, în mijlocul odăii şi strigă: 

— Pe Allah, a Abul-Hassan, acum am să mor eu, de-atâta 
râs! 

Pe urmă, după ce califul se potoli din râs, iar Sett Zobeida 
se scutură de spaima ei, Abul-Hassan şi Trestie-de-Zahăr 
ieşiră de sub giulgii şi în toiul hohotelor tuturora se apucară 
să povestească pricina ce-i îndemnase să facă acea poznă. 
Şi Abul-Hassan se aruncă la picioarele califului; iarTrestie- 
de-Zahăr sărută picioarele stăpânei sale; şi amândoi, cu o 
înfăţişare tare spăşită, îşi cerură iertare. lar Abul-Hassan 
adăugă: 

— Câtă vreme am fost holtei, o, emire al drept-cre- 
dincioşilor, n-am avut nici o grijă din pricina banilor! Ci 
Trestie-de-Zahăr aceasta, pe care am dobândit-o de la mila 
ta, e atâta de fometoasă, încât ar mânca pungile cu tot ce se 
află în ele, şi, pe Allah! Ar fi în stare să mistuie toată 
vistieria împărăției tale, cu vistier cu tot! 

Iar califul şi Sett Zobeida se puseră iar pe râs în hohote. Şi 
îi iertară pe amândoi şi, pe deasupra, porunciră să li se 
numere, acolo pe loc, cei zece mii de dinari dobândiţi în 
urma răspunsului lui Abul-Hassan şi încă zece mii pentru 
iertarea de moarte. 


După care, califul, pe care această mică înşelătorie îl 
lămurise în legătură cu cheltuielile şi nevoile lui Abul- 
Hassan, nu vroi să-l mai lase de aci înainte pe prietenul său 
să ducă lipsă de o simbrie statornică. Şi porunci 
vistiernicului să-i numere în fiecare lună o danie tot atâta 
cât şi cea a vizirului său cel mare. Şi binevoi, mai mult încă 
decât odinioară, ca Abul-Hassan să rămână prietenul său 
credincer şi tovarăşul său de pahar. Şi trăiră cu toţii viaţa 
cea mai huzurită, până ce veni Despărţitoarea celor ce se 
au dragi, Doborâtoarea palatelor şi Ziditoarea de morminte, 
Cea-de-neabătut şi Cea-de-neînlăturat! 

lar Şeherezada, în noaptea aceea, sfârşind astfel de 
povestit povestea aceasta, îi spuse sultanului Şahriar: 

— Asta-i tot ceea ce ştiu eu, o, Măria Ta, în privinţa 
Adormitului treaz. Ci, dacă îmi îngăduieşti, am să-ţi 
povestesc o altă poveste, care-i cu mult mai presus şi în 
toate privinţele, decât aceea pe care ai ascultat-o acuma! 

Şi sultanul Şahriar spuse: 

— Vreau mai întâi, până a-ţi da îngăduinţa, să-mi spui, o, 
Şeherezada, cum se cheamă povestea aceea! 

Ea spuse: 

— Este povestea Dragostelor frumoasei Zein Al-Mawassif. 
El spuse: 

— Şi care-i povestea aceea, de care eu habar n-am? 
Şeherezada zâmbi şi spuse: 

DRAGOSTELE LUI ZEIN AL-MAWASSIF i s-a povestit, o, 
norocitule sultan, că a fost odată, în vremile şi în anii tare 
de demult, un flăcău frumos întru totul, pe care îl chema 
Anis şi care, fără de nici o îndoială, era cel mai bogat, cel 
mai darnic, cel mai gingaş, cel mai minunat şi cel mai 
ispititor flăcău de pe vremea lui. Şi cum, pe deasupra, mai 
şi iubea tot ceea ce este de iubit pe pământ, femeile, 
prietenii, mâncarea bună, poezia, muzica, parfumurile, 
florile, izvoarele cele frumoase, plimbările şi toate 
desfătările, trăia în huzurul unei vieţi fericite. 


Or, într-o după-amiază, frumosul Anis dormea în tihnă, 
după tabietul lui, sub un roşcov din grădină. Şi visă un vis în 
care se făcea că parcă se juca şi se veselea cu patru păsări 
frumoase şi cu o porumbiţă strălucitor de albă. Şi parcă se 
făcea că tot mai mult îi plăcea să le alinte, să le mângâie pe 
pene şi să le sărute, când deodată un corb mare şi hâd se 
repezi cu pliscul ameninţător la porumbiţă şi o răpi, 
vântuindu-le pe celelalte patru păsări gingaşe, tovarăşele 
porumbiţei. Şi Anis se deşteptă tare mohorât şi se ridică şi 
plecă să caute pe careva care ar fi putut să-i tălmăcească 
visul. Ci rătăci multă vreme fără să găsească pe nimeni. Şi 
tocmai începuse a se gândi să se întoarcă acasă, când, 
trecând pe lângă o locuinţă tare frumoasă ca înfăţişare, 
auzi dinlăuntru, la apropierea sa, un glas de femeie, 

1 La M. A. Salie, titlul este Povestea cu Massrur şi Zein-ali- 
Mavasif. 

Minunat şi duios, care cânta stihurile acestea: 

Mireasma dulce-a dimineţii, Cu prospeţimea-i strălucind, 
Pe-ndrăgostiţi îi răcoreşte Şi le revarsă-n piept alint. Ci 
pieptul meu robit mai poate Să guste-al liniştilor jind? 

O, prospeţime-a dimineţii, Mai stins-ai oare vreun alean ca 
dragostea ce-n mine arde după un căprior-sultan, Mai 
mândru, mai mlădiu, mai gingaş ca ramul arborelui ban? 

Şi Anis îşi simţi sufletul pătruns de duioşia glasului acela; 
şi, mânat de dorinţa de a o vedea pe cea care cânta, se 
apropie de poartă, pe care o găsi deschisă pe jumătate şi 
privi înlăuntru. Şi văzu o grădină minunată în care, departe 
până unde răzbăteau privirile, nu erau decât straturi de 
flori frumoase, umbrare înverzite şi tufişuri de trandafiri, de 
iasomii, de vineţele, de narcise şi de nenumărate alte flori, 
printre care vieţuia, sub cerul lui Allah, un neam întreg de 
cântăreţi. 

Încât, îmbiat de limpezimea acelor locuri, Anis nu mai 
şovăi să treacă pragul porţii şi să intre în grădină. Şi zări în 
afundul verdeţii, la capătul unei cărări adumbrite de trei 
bolți, o roată albă de fetişcane singure. 


În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi cincea noapte a 
şase sute cincizeci şi cincea noapte spuse: 

Şi zări în afundul verdeţii, la capătul unei cărări adumbrite 
de trei bolti, o roată albă de fetişcane sin 3 i gure. Şi porni 
înspre ele şi ajunse în dreptul celei dintâi bolți, pe care se 
putea citi înscrisul acesta, săpat în litere de culoarea 
chinovarului: 

O, casă, fie ca nicicând Tristeţea să nu-ţi calce pragul, 
Nicicând al vremii greu comand N-apese pe cei din ogeagul 
Căruia-i eşti coperământ! 

Şi fie să durezi în veci, lar poarta pururea adaste-ţi cu 
bucurie oşti întregi de musafiri şi vechi şi proaspeţi şi gata 
oricând să petreci cu dragi prieteni şi cu oaspeţi! 

Şi ajunse la cea de a doua boltă şi putu să citească pe ea 
înscrisul acesta, săpat în litere de aur: 

O, casă-a fericirii, fie să dăinuieşti Atât timp cât aceste 
tufişuri de poveşti S-or bucura de cântec şoptit de păsărele! 

Prietenia toarne-şi mireasma peste tine Atât timp cât 
aceste flori sta-vor să suspine De-ntreaga frumuseţe pe 
care-o strâng în ele! 

Stăpânii să-ţi trăiască în tihnă şi plăcere Atât timp cât în 
fructe vor strânge pomii miere Şi cât a lumii boltă va 
străluci de stele! 

A şase sute cincizeci şi cincea noapte ajunse astfel sub cea 
de a treia boltă, unde putu să citească aceste stihuri săpate 
în litere albastre ca apele mării: 

O, casă, numai vis şi slavă, Fie să străluceşti de-a pururi Cu 
frumuseţea ta suavă, Şi-ntr-ale soarelui azururi Şi-n dulcea 
nopţilor otavă, Neîncercată de cusururi Sub greaua 
timpului zăbavă Ori ale trecerii huzururi! 

Or, după ce trecu de această cea de a treia boltă, ajunse la 
capătul cărării; şi dinaintea lui, în josul treptelor de 
marmură spălată care suiau la intrarea casei, văzu o 
fetişcană ce trebuie să fi avut mai bine de paisprezece ani, 


dar care, fără de nici o îndoială, nu atinsese cincisprezece 
ani. Şi sta tolănită pe un covor de catifea, sprijinită pe nişte 
perne. Şi alte patru fetişcane şedeau lângă ea, la poruncile 
sale. Şi era frumoasă şi albă ca luna, cu nişte sprâncene 
izbăvite, tot atâta de gingaşe ca un arc făcut din mosc 
scump, cu nişte ochi mari şi negri plini de măceluri şi de 
tâlhării, cu o gură de corai tot atâta de micuță cât o 
nucşoară, şi cu o bărbiţă ce şoptea cu desăvârşire: „lacătă- 
mă!" Şi neîndoielnic că ar fi pârjolit de dor, cu atâtea 
farmece, până şi inimile cele mai îngheţate şi mai 
neîndurate. 

Încât frumosul Anis merse drept la fetişcana cea frumoasă, 
se temeni până la pământ, îşi duse mâna la inimă, la buze şi 
la frunte şi spuse: 

— Salamalecul fie asupra ta, o, sultană a neprihănirii! Ci 
ea îi răspunse: 

— Cum de ai cutezat, o, tinere neobrăzat, să intri într-un 
loc oprit şi care nu este al tău? El răspunse: 

— O, stăpână a mea, vina nu este a mea, cia ta şi a acestei 
grădini! De la poarta deschisă pe jumătate am văzut 
grădina aceasta, cu straturile ei de flori, cu iasomiile, cu 
mirţii şi cu vineţelele ei şi am văzut grădina întreagă, cu 
tufişurile şi cu florile sale, cum se ploconea dinaintea lunii 
frumuseţii care şedea chiar aici unde stai tu! Şi sufletul meu 
n-a putut să mai îndure dorul care-i da ghies să vină şi să se 
plece şi să-ţi aducă laude dimpreună cu florile şi cu 
păsările! 

Şi fetişcana începu să râdă şi îi spuse: 

— Cum te cheamă? El spuse: 

— Robul tău Anis, o, stăpână a mea! Ea spuse: 

— Îmi place de tine până peste poate, a Anis! Vino şi şezi 
lângă mine! 

Îl pofti, aşadar, să stea lângă ea şi îi spuse: 

— Ya Anis, tare am chef să mă veselesc oleacă! Ştii să joci 
şah? 

E spuse: 


— Da, fireşte! 

lar ea făcu semn uneia dintre tinerele dimprejur, care 
numaidecât le aduse cutia de şatrange făcută din abanos şi 
din fildeş, cu colţuri de aur şi cu pionii roşii şi albi, pionii 
roşii fiind ciopliţi din rubin, iar pionii albi fiind ciopliţi din 
cleştar. Şi fata îl întrebă: 

— Vrei să le iei pe cele roşii ori pe cele albe? El răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea, am să le iau pe cele albe, 
căci cele roşii sunt de culoarea gazelelor şi, din această 
privinţă, ca şi din multe altele încă, ţi se potrivesc ca 
desăvârşire! 

A şase sute cincizeci şi cincea noapte ea spuse: 

— Se poate! 

Şi porni să aşeze pionii. Şi jocul începu. 

Ci Anis, care lua seama mai mult la nurii potrivnicei sale 
decât la pionii de şah, era pierdut de minunare faţă de 
frumuseţea mâinilor ei, care i se păreau asemenea cu o 
plămadă de migdale şi faţă de minunăţia şi de gingăşia 
degetelor ei, asemenea camforei celei albe. Şi, într-un 
sfârşit, Anis strigă: 

— Cum aş putea să joc fără de primejdie, o, stăpână a mea, 
împotriva unor degete atâta de frumoase? 

Ci ea, cu luare-aminte la joc, îi răspunse: 

— Şah! Şah, a Anis! Ai pierdut! 

Pe urmă, întrucât îl vedea pe Anis că nu lua deloc seama la 
joc, îi spuse: 

— Anis, ca să iei seama mai cu grijă la joc, hai să jucăm pe 
o sută de dinari de fiecare joc! 

El răspunse: 

— De bună seamă! 

Şi aşeză pionii. Şi la rându-i fetişcana, care se numea Zein 
Al-Mawassif, tot atunci ridică vălul de mătasă ce-i coperea 
pletele şi se arăta ca un stâlp strălucit de lumină. Şi Anis, 
care nu izbutea să-şi mai desprindă privirile de pe 
potrivnicia sa, jucă mai departe tot fără să ştie ce face: ba 
lua pionii cei roşii drept pionii albi, ba muta anapoda, şi-aşa 


că pierdu cinci jocuri la rând, de câte o sută de dinari 
fiecare. Şi Zein Al-Mawassif îi spuse: 

— Bag de seamă că nu eşti mai cu luare-aminte nici 
acuma! Hai să jucăm pe mai mult! O mie de dinari de joc! 

Ci Anis, în ciuda sumei pe care jucau, nu se dovedi mai 
grijuliu şi pierdu iar. Atunci ea îi spuse: 

— Hai să jucăm pe tot aurul tău şi al meu! 

El primi şi pierdu. Atunci Anis jucă pe prăvăliile, pe 
grădinile şi pe robii lui şi pierdu tot, rând pe rând. Şi nu îi 
mai rămase nimica în mâini. 

Atunci Zein Al-Mawassif se întoarse înspre el şi îi spuse: 

— Anis, eşti un smintit. Şi nu vreau să te căieşti că ai intrat 
în grădina mea şi că m-ai cunoscut. aşa că îţi dau îndărăt tot 
ce ai pierdut! Ridică-te şi pleacă liniştit pe unde ai venit! 

Ci Anis răspunse: 

— Nu, pe Allah, o, sultană a mea, nu îmi pare deloc rău 
după cele ce am pierdut! lar dacă ai să-mi ceri şi viaţa, are 
să fie a ta pe dată. Ci, fie-ţi milă! Nu mă sili să plec! 

Ea spuse: 

— De vreme ce nu vrei să iei îndărăt ceea ce ai pierdut, 
du-te măcar şi caută cadiul şi martorii, ca să scrie o danie în 
toată legea cu bunurile acestea pe care le-am câştigat! 

Iar Anis plecă numaidecât să-i aducă pe cadiu şi pe 
martori. Şi cadiul, măcar că era să scape calamul din mână 
când văzu frumuseţea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmai 
senetul de danie şi îi puse pe cei doi martori să-l 
pecetluiască cu pecetea lor. Pe urmă se duse. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute cincizeci şi şasea noapte 
spuse: 

Şi cadiul, măcar că era să scape calamul din mână când 
văzu frumuseţea dulcii Zein Al-Mawassif, întocmi senetul de 
danie şi îi puse pe cei doi martori să-l pecetluiască cu 
pecetea lor. Pe urmă se duse. Atunci Zein a şase sute 
cincizeci şi şasea noapte al-Mawassif se întoarse înspre Anis 


şi îi spuse râzând: -Acuma, Anis, poţi să pleci şi tu. Nu ne 
mai cunoaştem! 

El spuse: 

— O, sultană a mea, mă laşi, aşadar, să plec fără a-mi 
îndeplini dorinţa? 

Ea spuse: 

— Tare aş vrea, Anis, să-ţi împlinesc ceea ce zici, dar mi-au 
mai rămas câteva lucruri pe care să ţi le cer! Are să 
trebuiască să-mi mai aduci patru burdufuri cu mosc curat, 
patru uncii de chihlimbar cenuşiu, patru mii de viguri de 
atlazuri de aur de cea mai frumoasă lucrătură şi patru 
catâri cu tot tacâmul lor! 

El spuse: 

— Pe capul meu, o, stăpână a mea! Ea întrebă: 

— Cum ai să faci ca să mi le dai? Că nu mai ai nimic! El 
spuse: 

— Are să aibă grijă Allah! Am destui prieteni care să-mi 
împrumute banii de care duc lipsă. 

Ea spuse: 

— Atunci dă fuga să-mi aduci cele ce ţi-am cerut. 

Şi Anis, fără a se îndoi că prietenii săi nu i-ar veni în ajutor, 
ieşi şi se duse să-i caute. 

Atunci Zein Al-Mawassif îi spuse uneia dintre însoţitoarele 
sale, pe care o chema Hubub: 

— Du-te după el, o, Hubub şi iscodeşte-i drumurile. Şi când 
ai să vezi că toţi prietenii despre care vorbeşte n-au 
binevoit să-i vină în ajutor şi că pentru o pricină ori alta s-au 
descotorosit de el, să te duci şi să-i spui: „O, stăpâne al meu 
Anis, stăpâna mea Zein Al-Mawassif m-a trimis la tine ca să- 
ţi spun că vrea să te vadă numaidecât!" Şi să-l aduci cu tine 
şi să-l pofteşti în odaia de oaspeţi. Şi atunci are să se 
întâmple ce s-o întâmpla! 

lar Hubub răspunse că ascultă şi că se supune şi zori să 
plece după Anis şi să-l urmeze peste tot pe unde umbla. 

În ce o priveşte pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta intră în 
casă şi se duse la hammam să se scalde. Iar însoţitoarele 


sale îi dădură după scaldă toate îngrijirile de trebuinţă unei 
găteli fără de seamăn, pe urmă smulseră jos părul care era 
de smuls, neteziră ceea ce aveau de netezit, parfumară 
ceea ce aveau de parfumat, alungiră ceea ce aveau de 
alungit şi subţiară ceea ce aveau de subţiat. Pe urmă o 
îmbrăcară cu o rochie chindisită cu zarafir şi îi puseră pe 
cap o cunună de argint pe care se sprijinea un diadem 
bogat de mărgăritare, având la spate un nod cu două 
capete, fiecare împodobit cu câte o piatră de rubin mare cât 
un ou de porumbel şi care îi spânzurau pe umerii 
strălucitori ca argintul străcurat. Pe urmă se apucară să-i 
împletească părul cel frumos şi negru, înmiresmat cu mosc 
şi cu ambră, în douăzeci şi cinci de cosiţe care îi atârnau 
până la călcâie. Şi, când isprăviră s-o gătească şi când se 
arătă asemenea unei mirese, se aruncară la picioarele ei şi 
îi spuseră, cu un glas tremurând de minunare: 

— Păstreze-te Allah întru strălucirea ta, o, stăpână a 
noastră şi depărteze pururea de la tine privirile pizmaşilor, 
şi ferească-te de deochi! 

Şi în vreme ce ea începu să se preumble cu paşi cât mai 
ispititori, prin sală, ele nu mai conteneau să-i spună, din 
adâncul inimii lor, fel şi fel de laude. Estimp, tânăra Hubub 
se întoarse cu frumosul Anis, pe care îl poftise acasă la Zein 
Al-Mawassif de îndată ce prietenii acestuia se 
descotorosiseră de el fără a binevoi să-i vină în ajutor. Şi îl 
duse în sala în care se afla stăpâna sa Zein Al-Mawassif. 

Când frumosul Anis o zări pe Zein Al-Mawassif în a şase 
sute cincizeci şi şasea noapte toată strălucirea frumuseţii ei, 
se opri înmărmurit şi se întrebă: „Oare ea să fie, sau mai 
degrabă-i una dintre tinerele mirese care nu se văd decât în 
rai?" Ci Zein Al-Mawassif, bucuroasă de uimirea pe care i-o 
stârnise lui Anis, se duse la el zâmbind, îl luă de mână, îl 
călăuzi până la divanul cel larg şi scund, pe care se aşeză şi 
îl pofti şi pe el să stea jos lângă ea. Pe urmă făcu un semn 
înspre slujitoarele ei, care numaidecât aduseră o tabla 
întinsă, lucrată dintr-o bucată de argint, pe care se aflau 


săpate stihurile acestea despre mâncăruri: întinge-n 
farfuriile bogate Cu dumicatul tău şi ia cu zel şi bucură-ţi 
privirile de toate şi bucură-ţi şi inima la fel Cu-aceste fără 
seamăn dulci bucate, Gustoase, felurite, miresmate: 

Şi sosuri şi tocănuri şi fripturi, Fie la tavă, fie la grătar şi 
colărezi mustoşi şi prăjituri, Dulceţuri şi sorbeturi şi lictar, 
Magiunuri, chisăliţe, uscături -Spre desfătarea fericitei 
guri! 

O, prepeliţe, o, clapon voinic, O, voi, puiandri - haideţi, să 
mă bucur! Voi, miei gingaşi, hrăniţi doar cu fistic Şi-acuma 
împănaţi vârtos cu struguri, Măcar că n-aveţi pene nici un 
pic, Eu vă iubesc şi n-am să vă dezic! 

Cât despre tine, fragede chebap, Allah cel mare bine-te- 
cuvânte! De dăurita-ţi carne la proţap mi-s poftele de-a 
pururea flămândei Nici un prilej pe lume n-am să scap Cu 
tine orişicând să-mi fac de cap! 

Iar tu, cea care în castronul plin, Salată, tu, de portulacă 
verde, Te scalzi pare că-n suflet de măslin - Simt sufletu-mi 
de dragu-ţi cum se pierde! Al tău sunt şi la tine mă închin, 
Iubita mea, cu care mă alin! 

Te zbaţi în piept, de drag şi chiuieşti, Oh, inimă, când vezi 
dormind pe tavă Perechea ceea proaspătă de peşti, Culcaţi 
acolo-n frageda otavă De izmă-nmiresmată - şi râvneşti Să 
guşti minunea lor ca din poveşti. 

Acum nici un cuvânt să nu mai scoată Preafericita-mi gură! 
Tacă doar! Să tacă şi, cu mult dichis, să vadă Cum să 
deguste acest praznic rar, Pe care n-o să-l ştie seri vreodată 
Calamul nice unui hronicar, Nici un izvod din lumea asta 
toată! 

Atunci slujnicele puseră dinaintea lor bucatele 
înmiresmate. Şi mâncară laolaltă pe săturatele şi îşi 
îndulciră gurile. Şi li se aduseră pocalele cu vin şi băură din 
aceeaşi cupă. Şi Zein Al-Mawassif se plecă înspre Anis şi îi 
zise: 

— lacătă că am mâncat împreună pâinea şi sarea, iar tu, în 
felul acesta, eşti oaspetele meu! Aşa că acuma nu ai cum să 


poţi gândi că aş putea să mai păstrez nici cel mai mărunt 
lucru care a fost al tău. Încât, fie că vrei, fie a şase sute 
cincizeci şi opta noapte că nu vrei, îţi dau îndărăt tot ce am 
câştigat! 

Iar Anis fu nevoit, vrând-nevrând, să primească în dar 
bunurile care fuseseră ale lui. Şi se aruncă la picioarele 
codanei şi îi mulţumi îndelung. Ci ea îl ridică şi spuse: 

— Dacă vrei cu adevărat, o, Anis, să-mi mulţumeşti pentru 
darul acesta, nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Şi 
acolo, de data aceasta fără şagă, ai să-mi dovedeşti dacă ştii 
să joci bine şah. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi opta noapte 
spuse: nu ai decât să vii cu mine în patul meu. Şi acolo, de 
data aceasta fără şagă, ai să-mi dovedeşti dacă ştii să joci 
bine şah. 

Şi Anis, sărind în picioare, răspunse: 

— Pe Allah, o, stăpână a mea, ai să vezi în pat cum craiul 
cel alb are să-i dovedească pe toţi potrivnicii! 

Spunând vorbele acestea, o luă în braţe şi, împovărat cu 
luna aceea, se repezi înspre odaia de culcare, unde tânăra 
Hubub îi deschise uşa. Şi acolo jucă o partidă de şatrange 
cu fetişcana, după toate datinele unei măiestrii desăvârşite; 
şi pe urmă jucă a doua partidă şi a treia partidă şi tot aşa 
mai departe, până la cea de a cincisprezecea partidă, 
făcându-l pe împărat, la fiecare atac, să se poarte atâta de 
vitejeşte încât codana, minunân-du-se şi totodată rămasă 
fără de răsuflare, se mărturisi învinsă şi strigă: 

— Eşti desăvârşit, o, taică al lăncierilor şi al călăreţilor! 

Pe urmă adăugă: 

— Allah fie cu tine, o, stăpâne al meu! Spune-i împăratului 
să se odihnească! 

Şi râzând, se sculă şi puse capăt, pentru seara aceea, 
partidelor de şah. 


Atunci, cu sufletul şi cu trupul cufundat în oceanul 
desfătărilor, se odihniră o clipă unul în braţele celuilalt. Şi 
Zein Al-Mawassif îi spuse lui Anis: 

— Acesta-i un ceas de tihnă dobândit pe drept, o, ne- 
învinsule Anis! Ci, ca să-ţi pot judeca mai bine virtuțile, as 
vrea să aflu de la tine dacă eşti şi la stihuri la fel de 
desăvârşit ca la şah! Ai putea, dar, să orânduieşti pe ritm 
feluritele clipe ale întâlnirii noastre şi ale jocului nostru, aşa 
ca să ni le putem săpa mai temeinic în amintire? 

Şi Anis răspunse: 

— Lucrul mi-i uşor, o, stăpână a mea! 

Şi şezu jos pe patul înmiresmat şi, în vreme ce Zein Al- 
Mawassif sta cu braţul în jurul gâtului lui şi îl mângâia cu 
drag, el ticlui lauda aceasta cerească: 

Hai şi-ascultaţi povestea vrăjitoare A unei fetişcane ca din 
vis, De paisprezece ani şi-un sfert, pe care Am întâlnit-o 
într-un paradis! 

Ca ea frumoasă nu-i nici luna plină Pe cerul lui Allah! Se 
legăna Ca o gazelă zveltă prin grădină şi totulfremăta în 
preajma sa. 

Se temeneau din ramuri, mlădioase, Nainte-i, pomii; 
păsările, sus, O preamăreau în cântece voioase Când m-am 
oprit în faţa ei şi-am spus: 

A şase sute cincizeci şi opta noapte „O, chip strălucitor, cu 
tine fie Senina pace-a lui Allah, mereu! Sultană mândră, 
rogu-mă-adânc ţie Să-mi spui, ca să-l cunosc de-acum şi eu, 
Ce nume poartă-aceea ce-mi aprinde Numai cu o privire-a 
ei de jar Vârtejul nebuniilor în minte Şi-al dragostei 
nepotolit pojar?" 

Cu sunet dulce de mărgăritare Jucate într-o cupă de 
argint, Aşa-mi răspunse-atunci la întrebare Suavul glas al ei 
ca un alint: „Nu poţi ghici şi singur acel nume? E oare 
chipul meu atât de-ascuns Că nici un har nu-l oglindeşte 
cum e Şi-lface-n ochii tăi de nepătruns?" 

Eu răspunsei: „Nu! Nu! Fără-ndoială: Tu eşti Podoaba 
Harurilori, eşti Cea căreia mă rog cerându-i: la-mă! 


Podoabă-a Lumii, să nu mă goneşti! 

Şi-n schimb, o, preafrumoaso, am să-ţi măsur Mărgăritare, 
ambră, aur, mosc, Nard, gemme, giuvaieruri şi mătăsuri, 
Podoabe-n valuri, câte se cunosc!" 

Lucind, lumina zâmbetului, caldă, Pe dinţii-i tineri fulgeră 
atunci: „la-mă, dar, ochi iubit! Şi laolaltă Să ne supunem 
dulcilor porunci!" ' Zein Al-Mawassif înseamnă Podoabă a 
Harurilor. 

O, suflete-al meu, salţi de bucurie! O, cingătoarea 
desfăcut-a ei! Pe urmă, ah, cămaşa-i străvezie! Şi trupu-i gol 
apoi, zvârlind scântei! 

O, alinare-a dorurilor mele! Sărut al ei, de miere şi 
parfum! Miresmele de flacără din piele, Gropiţele-i din care 
foc băum! 

Zavistncilor care tot îngaimă Scorniri prosteşti cu limba 
lor cea rea, Am să le-o zugrăvesc cu-ntreaga-i faimă, Doar 
vor pricepe-atunci beţia mea: 

Bogatu-i păr, ca noaptea la culoare, Pe spatele-i alb curge 
la pământ; Ci trandafirii care dau în floare Ii sunt pe faţă ca 
un iad arzând. 

Sprâncenele-i subţiri sunt arcuri crunte, Iar pleoapele.-i, 
cu-o ploaie de săgeți, Ucid pe cel ce stă să le înfrunte! 
Privirea-i e hanger de mare preţ! 

Pocal cu tămâios i-i gura! Fagur Sărutul ei! Sau apă de 
izvor! Mărgăritare-s dinţii albi - şiraguri Culese din adâncul 
mărilor! 

Ca gâtul de gazelă-i gâtu-i, iată, Subţire şi înmiresmat cu 
nard; lar pieptu-i e-o tablă de smalţ curată Pe care două 
cupe-ntoarse ard. 

A şase sute cincizeci şi opta noapte gropiţa-i miresmată de 
pe pântec E o beţie de parfum ceresc; Iar dedesubt, al vieţii 
mele cântec, E dorul după care jinduiesc! 

Stă falnic, ca un jilţ măreț de rege, Cu cei doi stâlpi de 
slavă nalţi şi drepţi In stare nebunia s-o dezlege Şi-n minţile 
celor mai înţelepţi. 


Învăluit în şuba lui vrăjită, Nesfiicios şi tânăr şi ghidici - 
Când i-o atingi, se zbate vălurită, Ca pielea pe-un catăr lovit 
de bici. 

Ah, ochiu-i abia poate să se lase Privit în roşul său 
mistuitor; lar buzele îi sunt dulci şi cărnoase, Cu vârful 
mândru şi strălucitor. 

De te apropii dârz şi vitejeşte, Te-aşteaptă cald, voios şi 
hotărât; De trudă, de loviri nu se sfieşte şi nici de bătălii, 
nu, cât de cât! 

O, Zein Al-Mawassif, aşa eşti - mreajă Şi patimă! In veci nu 
voi uita Nici nopţile de dragoste şi vrajă, Nici luminoasa 
frumuseţe-a ta! 

Auzind lauda aceasta ticluită atunci în cinstea sa, Zein Al- 
Mawasiif fu cuprinsă de un val de bucurie şi se lumină de o 
strălucire până peste marginile strălucirii. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute cincizeci şi noua noapte 
Spuse: 

Când auzi lauda aceasta ticluită în cinstea ei, Zein Al- 
Mawassif fu cuprinsă de un val de bucurie şi se lumină de o 
strălucire până peste marginile strălucirii. Şi îl îmbrăţişă pe 
Anis şi îi spuse: 

— O, Anis, ce desăvârşire! Nu vreau să mai trăiesc decât 
cu tine! 

Şi îşi petrecură împreună noaptea toată, cu fel de fel de 
zbeguri, cu giugiuleli şi cu alte lucruri asemenea, până 
dimineaţa. Şi îşi petrecură ziua unul lângă altul, ba mai 
hodinindu-se, ba mai mâncând şi bând, ba mai veselindu-se, 
până seara. Şi trăiră aşa mai departe, vreme de o lună, în 
dârdora bucuriilor şi a desfătării. 

Or, când se încheie luna, tânăra Zein Al-Mawassif, care era 
măritată, primi o scrisoare de la soţul său, prin care i se 
vestea grabnica sosire a acestuia. Şi, după ce citi 
scrisoarea, strigă: 


— Fire-ar să-şi rupă picioarele! Fire-ar depărtată slu- 
tenia! lacătă că desfătătoarea noastră viaţa de-acum are să 
fie tulburată de sosirea chipului acela de rea-vestire! Şi îi 
arătă iubitului său scrisoarea şi îi spuse: 

— Ce să facem noi acuma, o, Anis? El răspunse: 

— Mă las întru totul pe seama ta, o, Zein! Pentru că, în 
ceea ce priveşte vicleniile şi şiretlicurile, femeile au fost 
totdeauna mai presus decât bărbaţii! 

Ea spuse: 

— Da! Însă bărbatul meu este tare amarnic, şi nu are 
margini de zuliar ce e! Şi are să ne fie tare anevoie să nu-i 
stârnim bănuielile! 

Şi cugetă vreme de un ceas, apoi spuse: 

A şase sute cincizeci şi noua noapte 

— Nu văd altă cale ca să te aduc în casă, după afurisita lui 
de venire, decât aceea de a te înfăţişa drept un neguţător 
de parfumuri şi de mirodenii! Cugetă, dar, la meseria asta şi 
mai cu seamă ia bine aminte, când o fi la tocmeală, să nu-l 
superi întru nimic! 

Şi se înţeleseră amândoi în ce chip să-l învăluiască pe soţ. 

Şi iacătă că soţul se întoarse de pe drumurile lui şi rămase 
peste poate de uimit când o văzu pe nevastă-sa gălbejită 
toată, din creştet până-n talpă. Or, vicleana se adusese ea 
însăşi în acea stare frecându-se singură cu şofran. lar 
bărbatu-său o întrebă, tare speriat, de ce boală se 
bolnăvise; şi ea îi răspunse: 

— Dacă mă vezi aşa de gălbejită, vai, nu este din pricina 
vreunei boli, ci din pricina jalei şi a îngrijorării care m-au 
năpădit câtă vreme ai fost plecat! Tare mă rog ţie să nu mai 
pleci de-acuma încolo la drum fără a lua cu tine un soţ care 
să te poată apăra ori să te îngrijească! Şi-atunci am să fiu 
mai liniştită în privinţa ta! 

El răspunse: 

— Din toată inima, aşa am să fac! Pe viaţa mea, gândul tău 
este întemeiat! Linişteşte-ţi, aşadar, sufletul, şi caută să te 
întorci la culoarea strălucitoare de altădată a feţei tale! 


Pe urmă o sărută şi plecă la prăvălia sa, întrucât era un 
mare neguţător, evreu de credinţa lui. lar soţia, fetişcana, 
tot aşa, era evreică, întocmai ca şi el. 

Or Anis, care luase toate învăţăturile în privinţa meseriei 
celei noi pe care urma s-o îmbrăţişeze, îl aştepta pe soţ în 
pragul prăvăliei. Şi, ca să lege cât mai grabnic prietenie cu 
el, îl îmbie cu parfumuri şi cu mirodenii la un preţ cu mult 
mai mic decât preţul obişnuit. lar soţul lui Zein Al-Mawassif, 
care avea un suflet hapsân, fu atâta de mulţumit de 
afacerea aceea şi de felul de a neguţători şi de a se purta al 
lui Anis, încât ajunse mugşteriul său statornic. Şi nu peste 
multe zile ajunse să-l îmbie a se întovărăşi cu el, dacă ar fi 
putut să aducă o sumă de bani mulţumitoare. lar Anis nu 
pregetă să primească o atare îmbiere care, fără de nici o 
îndoială, avea să-l apropie de preaiubita sa Zein Al- 
Mawassif; şi îi răspunse că şi el avea aceeaşi dorinţă şi că 
râvnea să fie r i tovarăş cu un neguţător atâta de prețuit. Şi 
întocmiră fără de zăbavă senetul lor de întovărăşire şi îl 
pecetluiră cu peceţile lor, de faţă cu doi martori dintre mai- 
marii din suk. 

Or, în seara acelei zile chiar, soţul frumoasei Zein Al- 
Mawassif, spre a cinsti senetul de întovărăşire, îl pofti în 
casa lui pe noul său tovarăş, să împartă cina cu el. Şi îl duse 
acasă; şi, cum era evreu, şi cum evreii nu le ţin pe femeile 
lor ascunse de privirile străinilor, vroi să-l arate neveste-sii. 
Şi se duse s-o vestească de sosirea tovarăşului său Anis şi îi 
spuse: 

— Este un tânăr bogat şi cu purtări frumoase. Şi doresc să 
vii să-l vezi! 

Iar Zein Al-Mawassif, bucuroasă până peste poate de 
ştirea aceea, nu vroi totuşi să lase nicidecum să i se vadă 
simţămintele şi, preiacându-se a fi amarnic de supărată, 
strigă: 

— Pe Allah! Cum de cutezi tu, o, taică al bărbii, să aduci 
străini înlăuntrul casei tale? Şi cu ce fel de ochi socoti tu să 
mă supui la greaua nevoinţă de a mă arăta lor, fie cu faţa 


descoperită, fie cu ea acoperită? Numele lui Allah să fie cu 
mine şi împrejurul meu! Trebuie să-mi uit acum sfiala ce se 
cade s-o aibă orice femeie tânără, numai pentru că ţi-ai 
găsit un tovarăş? Mai degrabă mă las tăiată în bucăţi! 

Ci el răspunse: 

— Ce vorbe necugetate mai spui şi tu, o, femeie! Şi a şase 
sute şaizeci şi una noapte oare de când am hotărât noi să 
facem ca musulmanii, care au în credinţa lor să-şi ascundă 
femeile? Şi ce mai ruşine anapoda la tine şi ce mai sfială 
aiurea! Noi suntem mozaici, iar fandoseala asta a ta este 
chiar cu totul din cale afară pentru o mozaică! 

Aşa îi vorbi. Ci, în cugetul său, gândea: „Ce binecuvântare 
a lui Allah asupra casei mele să am o soţie atâta de cuminte, 
de cumpătată, de înţeleaptă şi de plină de măsură!" Pe 
urmă începu să-i vorbească cu atâta râvnă, încât, până la 
sfârşit, o hotări să vină şi să îndeplinească chiar ea datoriile 
de gazdă faţă de tovarăşul lui cel nou. 


Or, Anis şi Zein Al-Mawassif, când se văzură, se feriră să 
lase a ieşi în vileag că se cunoşteau. Şi Anis, cât ţinu cina, 
şezu cu ochii în jos, tare ruşinos; şi se făcea plin de o mare 
sfiiciune şi nu se uita decât la soţ. Iar evreul gândea în sinea 
lui: „Ce tânăr minunat!" încât, la sfârşitul cinei, nu pregetă 
să-l poftească pe Anis şi a doua zi să-i fie musafir la masă. Şi 
Anis veni a doua zi şi în ziua cealaltă; şi, de fiecare dată, se 
purtă întru totul cu o iscusinţă şi cu o cumpătare 
desăvârşite. 

Ci evreul tot fusese tulburat de un lucru ciudat, care se 
petrecea de fiecare dată când se afla Anis în casă. Căci, cu 
adevărat, neguţătorul avea în casă o pasăre îmblânzită. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi una noapte spuse: 
cu adevărat, neguţătorul avea în casă o pasăre îmblânzită, 
care fusese crescută de evreu şi care îl cunoştea şi îl 
îndrăgea pe stăpânul ei. Ci, în vremea cât evreul lipsise de 
acasă, pasărea îşi mutase dragostea asupra lui Anis şi se 
deprinsese să vină şi să se aşeze pe capul şi pe umerii lui şi 
să se alinte în fel şi chip, până într-atâta că, atunci când 
stăpânul ei, evreul, se întoarse din călătorie, pasărea nu 
mai vroi să-l cunoască, privindu-l ca pe un străin. Şi nu mai 
avea nici ţipete de bucurie, nici bătăi din aripi şi nici alinturi 
decât pentru tânărul Anis, tovarăşul stăpânului ei. Şi evreul 
cugetă în sineşi: „Pe Mussa şi Aarun! Pasărea aceasta m-a 
uitat! lar purtarea ei faţă de mine îmi face şi mai de preţ 
simţămintele soţiei mele, care s-a îmbolnăvit de durere 
când am lipsit!" Aşa gândea el! Ci un alt lucru ciudat îl 
tulbură nu peste mult şi îi stârni o sumedenie de prepuneri 
chinuitoare. 

Într-adevăr, băgă de seamă că soţia sa, cea atâta de 
cumpănită şi de aşezată de faţă cu Anis, îndată ce adormea 
avea nişte vise tare ciudate. Îşi întindea mâinile, gâfâia, 
suspina şi se răsucea în fel şi chip, rostind numele lui Anis şi 
vorbindu-i aşa cum vorbesc îndrăgostiţii cei mai pătimaşi. 


Iar evreul fu până peste poate de uimit să vadă că lucrul 
acesta se petrecu mai multe nopţi în şir şi gândi: „Pe 
Pentateuc! Asta-i ca să mi se dovedească anume că femeile 
sunt toate la fel şi că atunci când vreuna dintre ele este 
cuminte şi curată şi cumpătată, aşa cum este soţia mea, tot 
trebuie ca într-un fel ori în altul să-şi îndeplinească dorurile 
cele spurcate, fie chiar şi numai în vis! Departe de noi fie 
Cel-Rău! Ce blestemate mai sunt şi făpturile astea zămislite 
din para iadului!" Pe urmă îşi zise: „Trebuie numaidecât s-o 
pun la încercare pe nevastă-mea! Dacă s-o lepăda de ispită 
şi dacă are să rămână curată şi cuminte, înseamnă că şi 
purtarea păsării şi zvârcolelile din vise nu sunt decât nişte 
întâmplări ca toate întâmplările, fără de nici o 
însemnătate!" 

A şase sute şaizeci şi una noapte or, când veni ceasul de 
masă obişnuit, evreul spuse soţiei sale şi tovarăşului său că 
este poftit la valiu pentru o vânzare mare de mărfuri; şi îi 
rugă să-l aştepte cu masa până ce s-o întoarce şi el. Pe 
urmă îi lăsă singuri şi ieşi prin grădină. Ci, în loc să se ducă 
la valiu, se întoarse degrabă pe unde plecase şi se sui la 
catul de deasupra al casei; de acolo, dintr-o odaie care avea 
o bageaca ce da înspre sala de oaspeţi, putea să iscodească 
tot ce urma să se petreacă. 

Or, nu avu de aşteptat multă vreme urmarea, care se arătă 
din partea lor în chip de sărutări şi de giugiuleli de o tărie şi 
de o patimă năprasnice. Şi întrucât nu vroia să se dea în 
vileag că se află acolo şi nici să le dea de bănuit că nu 
plecase la valiu, fu nevoit să privească, vreme de un ceas, la 
toate desfătările vajnice ale celor doi îndrăgostiţi. Ci după 
acea aşteptare chinuită, cobori la ei şi intră în sală, cu un 
chip zâmbitor, întocmai ca şi cum habar nu ar fi avut de 
nimic. Şi cât ţinu masa se feri cu grijă să-i lase să ghicească 
simţămintele ce-l munceau şi se purtă cu mai multă cinstire 
şi cu mai multă drăgălăşenie fată de tânărul Anis, care, de 
altminteri, se arătă încă şi mai aşezat şi mai sfios ca de 
obicei. 


Dar când masa se sfârşi şi tânărul Anis plecă, evreul îşi 
zise: „Pe coarnele Domnului nostru Mussa! Am să le ard 
inimile despărţindu-i!" Şi scoase de la piept o scrisoare pe 
care o deschise şi o citi; pe urmă strigă: 

— Ilacătă că iar am să fiu silit să plec într-o călătorie lungă. 
Căci scrisoarea aceasta îmi vine de la nişte prieteni ai mei 
din străinătăţi şi trebuie să mă duc la ei ca să punem 
împreună la cale o mare afacere neguţătorească! 

Iar Zein Al-Mawassif ştiu cum să-şi ascundă în chip 
desăvârşit bucuria pe care i-o aducea ştirea aceea şi spuse: 
— O, soţul meu mult-iubit, ai să mă laşi, aşadar, să mor de 
lipsa ta? Spune-mi măcar câtă vreme ai să rămâi departe de 

mine! El spuse: 

— Vreme de vreo trei-patru ani, nici mai mult, nici mai 
puţin! 

lar ea strigă: 

— Ah, sărmană Zein Al-Mawassif! Ce soartă mai ai şi tu, să 
nu te bucuri niciodată de şederea cu tine a soţului tău! O, 
deznădejde a sufletului meu! 

Ci el îi spuse: 

— Nu te mai necăji! Căci de data aceasta, ca să nu te mai 
las singură şi să te primejduiască boala şi mâhnirea, vreau 
să mergi şi tu cu mine! Ridică-te, dară şi cheamă-le pe 
slujnicele tale Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub să te ajute 
să-ţi strângi calabalâcurile de plecare! 

La vorbele acelea, Zein Al-Mawassif, zdrobită, îngălbeni de 
tot la chip şi ochii i se umplură de lacrimi şi nu mai putu să 
rostească nici măcar un cuvânt. lar soţul ei, care înlăuntrul 
său se simţea gâlgâind de mulţumire, o întrebă cu un glas 
plin de duioşie: 

— Ce ai, Zein? Ea răspunse: 

— Nimic, pe Allah! Sunt numai oleacă tulburată de ştirea 
aceasta plăcută, ştiind că n-am să mai rămân singură fără 
tine! 

Pe urmă se sculă şi începu să se pregătească de plecare, 
ajutată de slujnicele sale, sub ochiul evreului, soţul ei. Şi 


Zein nu ştia cum să facă să afle şi Anis trista veste. Într-un 
sfârşit, izbuti să se folosească de o clipă prielnică spre a 
însemna pe poartă stihurile acestea de despărţire pentru 
iubitul ei: 

Anis, îţi las tristeţea mea, s-o plângi! Acuma, iată, singur 
vei rămâne, A şase sute şaizeci şi doua noapte cu suflet 
sfâşiat de răni adâncii Sunt pradă unei crunte anasâne. 
Numai un suflet rău şi zuliar, Mai mult decât nevoia, ne 
desparte, îşi face bucuria hâd cuibar In inima pizmaşului de 
moarte, Când vede cât nealinat amar Mă macină pe mine şi 
mă arde. Cipe Allah cel Neclintit mă jur, Anis, c-a nimănui, 
afar' de tine, N-am să mai fiu, de-ar năpădi pe mine 
Mijlocitori cât frunza din păduri! 

După care se sui pe cămila ce fusese pregătită pentru ea 
şi, ştiind că avea să nu-l mai vadă niciodată pe Anis, se 
afundă în palanchinul ei, spunând versuri de rămas-bun 
casei şi grădinii. Şi caravana toată porni la drum, cu evreul 
în frunte, cu Zein Al-Mawassif la mijloc şi cu slujnicele la 
coadă. Şi-atâta cu Zein şi cu evreul, soţul ei. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi doua noapte 
spuse: 

Şi-atâta cu Zein şi cu soţul ei, evreul. 

Iar în ceea ce îl priveşte pe tânărul Anis, iacătă! A doua zi, 
când nu-l mai văzu venind la suk, după obiceiul său, pe 
negustorul evreu, tovarăşul lui, fu peste poate de nedumerit 
şi îl aşteptă să sosească până seara. Ci degeaba. Atunci se 
hotări să se ducă şi să vadă el însuşi pricina unei lipse ca 
aceea. Şi aşa ajunse dinaintea porţii de la intrare şi citi 
însemnarea pe care Zein Al-Mawassif o săpase cu mâna ei 
acolo. Şi îi pricepu înţelesul şi, năucit, se lăsă să cadă jos la 
pământ, pradă deznădejdii. lar când îşi mai veni oleacă în 
sine din tulburarea pe care i-o pricinuia plecarea iubitei lui, 
începu să-i întrebe pe vecini despre ea. Şi aşa află că 
evreul, soţul ei, o dusese dimpreună cu slujnicele şi cu o 


mulţime de calabalăc, pe două cămile şi cu zaherea pentru 
o călătorie tare lungă. 

La ştirea aceea, Anis începu să se învârtească întocmai ca 
un smintit prin singurătăţile grădinii; şi ticlui versurile 
acestea: 

Să ne oprim să plângem La dulcea amintire A mult-iubitei 
noastre, Aici, unde foşnesc Copacii din grădina-i Privită cu 
iubire şi unde casa-i doarme In somnul nefiresc, lar urmele- 
i rămase, Ca-n inimă-mi, cu şoapte Nu pot să le mai şteargă, 
Oricât s-ar vânzoli, Nici vânturile crunte Ce bat din 
miazănoapte, Nici vânturile blânde Ce bat din miazăzi! 

S-a dus! Dar bietu-mi suflet E lângă ea oriunde, Legat de 
strămurarea Ce dă îndemn la drum a şase sute şaizeci şi 
doua noapte cămilelor! Ah, vino, Tu, noapte, din afunde 
Nemărginiri, ah, vino şi răcoreşte-acum Obrajii mei în 
flăcări şi potoleşte jarul Ce inima mi-o arde Şi mi-o preface- 
n scrum. O, vânt dinspre deserturi, Tu, cel ce în suflare 
Aduci mireasma scumpă A răsuflării ei, Nu ţi-a spus oare 
leacul Care-ar maifi în stare Să curme-aceste lacrimi Ce 
curg din ochii mei? Nu ţi-a spus oare leacul Ah, leacul sfânt 
cu care Să-ntorc al vieţii licăr In trupul meu de stei? 

Vai mie! Mokademmul A dat semnal de ducă, Şi-n toi 
adânc de noapte Cernita chervanea Stă gata de plecare - 
Când zorii nici n-apucă Pe văi să-şi pună vălul Luminii 
pentru ea! Cămilele-ngenunche! Calabalăcu-i gata! Iar ea 
se suie tristă In palanchin. S-a dus! S-a dus, vai! Şi mă lasă 
Pe urmele ei, biata, Pierdut fără nădejde, Cu sufletul răpus. 

Şi o urmez departe Pe drumurile rele Stropind ţărâna zării 
Cu lacrimile mele! 

Pe urmă, cum se lăsase să lunece astfel pe calea 
gândurilor şi a amintirilor, auzi croncănind un corb ce-şi 
avea cuibul într-unui din palmierii din preajmă. Şi ticlui 
stihurile acestea: 

O, corbule, ce cauţi tu-n grădina iubitei mele? Oare plângi 
aşa, Cu glasul tău de jale, jalea mea şi dragostea-mi ce şi-a 
pierdut lumina? 


Vai! Vai! Ţipi tu în tristu-ţi grai şi toate ţipă-n jurul tău: Vai! 
Vai! 

Pe urmă Anis nu mai putu să îndure atâtea chinuri şi 
amaruri şi se întinse pe pământ şi îl fură somnul. Şiiată căi 
se arătă în vis iubita lui; şi se simţea fericit lângă ea; şi o 
strângea în braţele lui şi ea tot aşa pe el. Ci deodată se trezi 
şi nălucile pieiră. Şi nu mai putu decât să ticluiască stihurile 
acestea: 

Icoană sfântă a iubitei mele! In toi de noapte-adâncă îmi 
apari şi vii, povara dorurilor grele O clipă s-o alini, atât 
măcar! 

Ah, visele sunt trista fericire Ce le rămâne celor despărțiți! 
Dar cât de grele-s ele la trezire, Nălucile din ochii veştejiţi! 

A şase sute şaizeci şi treia noapte ea îmi vorbeşte, râde, 
mă mângâie; Eu fericirea lumii-o ţin la piept; Din toate însă 
nu-i dat să rămâie Decât suspinu-atunci când mă deştepţi 
aşa se jeluia tânărul Anis. Şi trăia aşa mai departe, la umbra 
casei părăsite, neîndepărtându-se decât ca să mănânce şi el 
cât de cât acasă la el. Şi-atâta cu Anis. 

Estimp, caravana, când ajunse la depărtare de o lună de la 
cetatea cu pricina, aşeză conac. lar evreul puse să se ridice 
corturile nu departe de cetatea ce se afla lângă mare. 
Acolo, o dezbrăcă pe nevastă-sa de hainele cele bogate, luă 
o nuia lungă şi mlădioasă şi spuse: 

— A, stricato şi destrăbălato, pielea ta cea prihănită nu 
mai poate fi curățată decât cu asta! Să vină acuma să te 
scape din mâinile mele tânărul acela Anis, dezmăţatul! 

Şi, cu toate ţipetele şi împotrivirile ei, o şfichiui amarnic, 
când cu dreapta, când cu stânga. Pe urmă aruncă peste ea 
o mantie aspră din păr de capră şi se duse cu ea în cetate 
să caute un potcovar şi îi zise potcovarului. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fit cea de a şase sute şaizeci şi treia noapte 
spuse: şi se duse cu ea în cetate să caute un potcovar şi îi 
zise potcovarului: 


— Să fereci cât mai vârtos picioarele acestei roabe; după 
care să-i fereci şi mâinile. Şi-aşa are să-mi slujească de vită 
de călărit! 

Iar potcovarul, înmărmurit, îl privi pe bătrân şi îi zise: 

— Pe Allah! Este întâia oară când sunt chemat să ferec o 
făptură omenească! Au ce-a săvârşit roaba aceasta tânără 
ca să i se cadă o atare osândă? 

Bătrânul spuse: 

— Pe Pentateuc! Aceasta este osânda cu care noi, evreii, îi 
pedepsim pe robii noştri, atunci când avem a ne plânge de 
purtarea lor. 

Ci potcovarul, uluit de frumuseţea strălucitei Zein Al- 
Mawassif şi tulburat până peste poate de farmecele ei, îl 
sfruntă pe evreu cu silă şi cu mânie şi îl scuipă în ochi; şi, în 
loc de a se atinge de tânăra fetişcană, ticlui acolo pe loc 
stihurile acestea: 

Tu, mai degrabă, o, catâr smintit, Să fii pe toată pielea 
potcovit, Mai înainte de a fi sluţite picioarele ei 
preablagoslovite! 

Că de-ai avea un pic de minte-n glavă, Ai fi văzut şi tu că 
nu potcoavă se cade-acestor gingaşe picioare, Ci aur, în 
inele lucitoare! 

Şi să fii bine-ncredinţat aşa: 

Că o făptură mândră cum e ea, De-o fi s-ajungă poate că 
vreodată naintea Celui-Sfânt, la judecată, Judecătoru-o 
scoate-ntr-o clipită nevinovată şi neprihănită. 

Pe urmă potcovarul alergă la valiul cetăţii şi îi povesti tot 
ce văzuse, zugrăvindu-i frumuseţea cea minunată a 
strălucitei Zein Al-Mawassif şi osânda la care vrea s-o 
supună evreul, soţul ei. Iar valiul porunci cavazilor să se 
ducă pe dată la corturi şi să aducă dinaintea lui pe roaba a 
şase sute şaizeci şi treia noapte cea frumoasă, pe evreu şi 
pe celelalte femei din caravană. Şi străjerii zoriră să 
îndeplinească porunca. Şi, peste un ceas, se întoarseră şi 
împinseră în sala de judecată, dinaintea valiului, pe evreu, 
pe Zein Al-Mawassif şi pe cele patru slujnice, Hubub, 


Khutub, Sukub şi Rukub. Şi valiul, uluit de frumuseţea 
mândrei Zein Al-Mawassif, o întrebă: 

— Cum te cheamă, fiica mea? 

Ea spuse, scuturându-şi şoldurile: 

— Roaba ta Zein Al-Mawassif, o, stăpâne al nostru! Şi el o 
întrebă: 

— Da insul ăsta atâta de urât, cine este? Ea răspunse: 

— Este un evreu, o, stăpâne al meu, care m-a luat de la 
mama şi de la tatăl meu şi m-a necinstit şi a vroit, cu tot 
soiul de chinuri amarnice, să mă silească să mă leapăâd de 
sfânta lege musulmană a părinţilor mei! Şi în fiecare zi mă 
pune să îndur schingiuri grele şi încearcă în acest chip să- 
mi frângă dârzenia! Şi, ca dovadă pentru cele ce 
mărturisesc eu aici, o, stăpâne al meu, ia uite urmele 
loviturilor cu care mă zobeşte necurmat! 

Şi îşi dezvălui cu multă sfiiciune partea de sus a braţului şi 
arătă dungile cu care era învrâstată. Pe urmă adăugă: 

— Şi-apoi, o, stăpâne al nostru, preacinstitul potcovar are 
să mărturisească la ce schingiuire păgânească a vrut să mă 
supună! lar slujnicele mele au să adeverească şi ele cele 
spuse de mine! În ce mă priveşte, eu sunt o musulmană, o 
drept-credincioasă şi mărturisesc că nu este alt dumnezeu 
afară de Allah, şi că Mahomed este trimisul lui Allah! 

La vorbele acestea, valiul se întoarse înspre slujnicele 
Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub şi le întrebă: 

— Este adevărat ce spune stăpâna voastră? Ele 
răspunseră: 

— Este adevărat! 

Atunci valiul se întoarse înspre bătrân şi, cu ochii 
scăpărând, îi strigă: 

— Afurisit să fii tu, vrăjmaş al lui Allah! De ce ai rupt-o pe 
tinerica aceasta de la tatăl şi de la mama ei, de la casa şi de 
la tara ei, şi ai schineiuit-o, şi ai încercat ! D ! t s-o faci să-şi 
lepede sfânta noastră credinţă şi s-o arunci în ticăloasele de 
blestemâăţii ale păcătoşiei tale? Şi el răspunse: 


— O, stăpâne al nostru, pe viaţa capului lui Yacub, al lui 
Mussa şi al lui Aarun! Mă jur ţie că tânăra aceasta este soţia 
mea legiuită! 

Atunci valiul strigă: 

— Să fie ciomăgit! 

Iar străjerii îl întinseră la pământ şi îi traseră la talpa 
picioarelor o sută de lovituri de ciomag şi pe spinare tot o 
sută de lovituri de ciomag. Şi, cum acela ţipa şi răcnea rară 
contenire, împotrivindu-se şi urlând că Zein Al-Mawassif era 
a lui după lege, valiul spuse: 

— De vreme ce nu vrea să mărturisească, să i se reteze 
mâinile şi picioarele şi să fie biciuit! 

Când auzi osânda aceea năprasnică, bătrânul strigă: 

— Pe coarnele cele sfinte ale lui Mussa! Dacă numai atâta 
trebuie ca să scap, ei bine! Mărturisesc că femeia aceasta 
nu este soţia mea şi că am răpit-o de la aiei! 

Atunci valiul grăi: 

— De vreme ce mărturiseşte, să fie aruncat în tem-nită! Şi 
acolo să rămâie câte zile o mai avea de trăit! 

Şi cavazii îndepliniră pe dată porunca. Şi îl târâră în 
temniţă. Şi de bună seamă că acolo avea să se sfâr-sească, 
întru necredinţa şi urâţenia lui. Nu l-ar mai a şase sute 
şaizeci şi treia noapte avea Allah în veci întru mila sa! Şi 
zvârli-i-ar sufletul în pojarul din catul cel mai de la urmă al 
iadului! Ci noi suntem drept-credincioşi! Şi noi mărturisim 
că nu este alt dumnezeu decât numai unul Allah, şi că 
Mahomed este trimisul lui Allah! 

În ce o priveşte pe Zein Al-Mawassif, apoi aceasta sărută 
mâna valiului şi, însoţită de cele patru slujnice, Hubub, 
Khutub, Sukub şi Rukub, se întoarse la corturi şi porunci 
cămilarilor să ridice tabăra şi să pornească la drum înspre 
ţara iubitului ei Anis. 

Or, caravana călători fără de necaz şi, în seara celei de-a 
treia zile, ajunse la o mănăstire creştinească, locuită de 
patruzeci de călugări şi de patriarhul lor. Şi patriarhul 
acela, pe care îl chema Danis, tocmai sta jos înaintea porţii 


mănăstirii, să se bucure de reveneală, când fetişcana cea 
frumoasă trecu călare pe cămila ei, cu capul scos afară din 
palanchin. Şi patriarhul, la vederea acelui chip de lună, 
simţi cum i se înviorează bătrâna carne moartă; şi se 
cutremură şi în picioare şi în spinare şi în inimă şi în capul 
său. Şi se ridică din jilţul lui şi, ploconindu-se până la 
pământ dinaintea palanchinului frumoasei Zein Al- 
Mawassif, o pofti pe fetişcană să coboare şi să se 
odihnească acolo cu toată liota ei. Şi stărui pe lângă ea să-şi 
petreacă noaptea la mănăstire, încredinţând-o că la vreme 
de noapte mişună peste tot tâlharii de drumul mare. Şi Zein 
Al-Mawassif, nevrând să se încăpăţâneze a nu primi acea 
găzduire, măcar că era din partea unor creştini şi călugări, 
cobori din palanchin şi intră în mănăstire, urmată de cele 
patru slujnice ale sale. 

Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumuseţea 
şi farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi cincea noapte 
spuse: 

Or, patriarhul Danis, aprins de dragoste după frumuseţea 
şi farmecele strălucitei Zein Al-Mawassif, nu ştia cum să 
facă să-i mărturisească patima lui. Căci lucrul acesta era, 
într-adevăr, tare anevoios. Într-un sfârşit, socoti că a găsit 
calea cea mai bună şi anume de a trimite la fetişcană pe 
călugărul cel mai bun de gură dintre cei patruzeci de 
călugări ai mănăstirii. Şi călugărul acela se duse la codană, 
cu gândul de a-i vorbi în folosul patriarhului său. Ci, la 
vederea acelei lune de frumuseţe, îşi simţi limba înnodată în 
gură cu o mie de noduri şi, dimpotrivă, degetul lui cel de 
sub brăcinar începu să vorbească tare lămurit de sub 
mantia lui, ridicându-se ca un nas de elefant. Şi, la 
priveliştea aceea, Zein Al-Mawassif, începu să râdă din tot 
gâtul ei, împreună cu Hubub, Khutub, Sukub şi Rukub. Pe 
urmă, când îl văzu pe călugăr că stă mut, cu nasul în sus, 


Zein făcu un semn înspre slujnice, care săriră numaidecât şi 
îl împinseră afară din odaie. 

Atunci patriarhul Danis, dacă îl văzu pe călugăr că se 
întoarce cu o înfăţişase tare amărâtă, îşi zise: „Fără 
îndoială, n-a izbutit s-o înduplece!" Şi mână alt călugăr la 
ea. Şi cel de al doilea călugăr se duse la Zein Al-Mawassif; ci 
i se întâmplă şi lui întocmai cum i se întâmplase şi celui 
dintâi. Şi fu izgonit şi se întoarse cu capul plecat la patriarh; 
iar patriarhul, atunci, trimise pe al treilea şi pe al patrulea 
şi pe al cincilea şi tot aşa mai departe, până la al 
patruzecilea. Şi, de fiecare dată, călugărul a şase sute 
şaizeci şi cincea noapte trimis cu votria se întorcea mofluz, 
fără a fi izbutit să înfăţişeze solia patriarhului său şi fără a- 
şi fi arătat altceva în fata fetişcanei decât tulburarea 
moştenirii ce i-o lăsase tătâne-său. 

Când văzu toate astea, patriarhul îşi aduse aminte de 
zicala care spune: „Cel mai bine este să te scarpini cu 
unghiile tale şi să mergi pe picioarele tale!" Şi se hotări să 
facă singur ceea ce era de făcut. 

Atunci se ridică şi intră cu pas falnic şi măsurat în odaia în 
care se afla Zein Al-Mawassif. Şi iacătă! Întocmai ca şi 
celorlalţi călugări, i se întâmplă tot ce li se întâmplase şi lor, 
adicătelea rămase cu limba înnodată cu o mie de noduri şi 
cu graiul numai al sculei. Şi fată 

) O de râsul şi de zeflemelile codanei şi ale tovarăşelor ei, 
ieşi din odaie cu nasul atârnându-i până la pământ. 

Or, de îndată ce plecă el, Zein Al-Mawassif se ridică şi le 
spuse soaţelor: 

— Pe Allah! Trebuie să fugim din mănăstirea aceasta cât 
mai iute, căci tare mi-e teamă că aceşti călugări amarnici şi 
cu patriarhul lor cel duhnos să nu vină şi să ne siluiască la 
noapte şi să ne spurce cu atingerea lor pângăritoare! 

Şi prilejindu-se de negurile nopţii, se furişară toate cinci 
afară din mănăstire şi, încălecând iarăşi pe cămile, porniră 
la drum mai departe, înspre ţara lor. Şi-atâta cu ele. 


În ce-i priveşte pe patriah şi pe cei patruzeci de călugări, 
apoi aceştia, când se treziră dimineaţa şi când băgară de 
seamă fuga strălucitei Zein Al-Mawassif, îşi simţiră 
măruntaiele cum se zvârcolesc de ciudă. Şi se strânseră în 
biserică, să cânte ca asinii, după năravul lor. Ci în loc să-şi 
cânte antifoanele şi să-şi îngaime rugăciunile obişnuite, ia 
uite ce ticluiau: 

Călugărul cel dintâi cânta: 

Strângeţi-vă, fraţii mei, laolaltă, Până ce nu v-o părăsi 
sufletul meu, Căci mi-a bătut ceasul cel de pe urmă! 

Pojarul dragostei îmi arde oasele, Patima îmi sfâşie inima şi 
mă mistui de-o frumuseţe rară care-a venit la noi să ne 
ucidă cu săgețile ucigaşe zvârlite de genele pleoapelor ei. 

Iar cel de al doilea călugăr răspunse cu această cântare: 

O, tu, cea care acuma Drumeţeşti departe de mine, De ce, 
dacă mi-ai răpit inima, Nu m-ai luat de tot când ai plecat? 
Te-ai dus şi duci şi tihna mea cu tine! Ah, dare-ar Domnul să 
te-ntorci curând, Ca să mă vezi cum îmi dau sufletul In 
braţele tale! 

Cel de al treilea călugăr cântă: 

O, tu, cea al cărei chip străluceşte în ochii mei, Şi-mi umple 
sufletul, Şi-mi năpădeşte inima, Pentru duhul meu amintirea 
ta este mai dulce decât este mierea pentru buzele de copil! 

Iar dinţii tăi care zâmbesc viselor mele sunt mai 
strălucitori ca sabia lui Azrael. 

A şase sute şaizeci şi cincea noapte ca o umbră-ai trecut şi 
ai turnat în lăuntrurile mele o flacără mistuitoare. 

Dacă vreodată în vreun vis ai veni lângă patul meu, L-ai 
găsi scăldat de lacrimile mele. 

Cel de al patrulea călugăr răspunse: 

Să punem strajă gurii noastre, O, fraţii mei şi să nu lăsăm 
slobode Vorbele cele zadarnice Care mohorăsc Inimile 
noastre chinuite, O, tu, lună plină a frumuseţii, Dragostea ta 
şi-a cernut Strălucitele-i raze Peste capul meu neguros Şi 
m-a aprins de-o patimă Fără de sfârşit. 

Cel de al cincelea călugăr, suspinând, cântă: 


Eu nu mai am decât un dor — 

Dorul după iubita mea! 

Frumuseţea ei întunecă strălucirea lunii! 

Şoldurile ei falnice îl preamăresc pe-Acela carele le-a 
zămislit! 

Şi iată că inima mea e mistuită de dragostea pe care mi-a 
deşteptat-o frumuseţea ei! 

Şi lacrimile curg din ochii mei ca nişte picături de onix. 

Cel de al şaselea călugăr, atunci, duse mai departe: 

O, tufişuri pline de trandafiri, O, stele de pe ceruri, Unde-i 
aceea care s-a ivit Pe zarea noastră, Şi-a căreia putere 
ucigaşă, Fără de sprijinul niciunei arme, Li biruieşte pe 
bărbaţi Numai cu privirile sale? 

Pe urmă, cel de al şaptelea călugăr cântă cântarea 
aceasta: 

Ochii mei care au pierdut-o Se umplu de lacrimi; Patima 
se-aprinde, lar nădejdea se stinge. O, vrăjitoare dulce, Ivită 
în căile noastre - Patima se-aprinde, lar nădejdea se stinge. 

Şi, la fel, mai departe, toţi călugării dădură glas, unul după 
altul, câte unei cântări ticluite atunci, până ce veni şi rândul 
patriarhului lor care, cu glas plângăreţ, behăi: 

Sufletul mi-e plin de tulburare şi nădejdile m-au părăsit. 

O frumuseţe răpitoare a trecut pe cerul nostru şi mi-a dus 
tihna cu ea. 

Acuma somnul a pierit de pe pleoapele mele, A şase sute 
şaizeci şi şasea noapte şi jalea mi le mistuie. Doamne, mă 
jeluiesc ţie De chinurile mele! Doamne, Fă ca sufletul meu 
să se ducă Şi făptura-mi să piară Ca o umbră! 

Când îşi sfârşiră de lălăit cântecele, călugării se aruncară 
cu faţa pe podelele bisericii şi bociră îndelung. După care 
hotărâră să zugrăvească din minte chipul celei fugite şi să-l 
aşeze pe altarul păgâniei lor. Ci nu putură să-şi împlinească 
gândul, întrucât îi ajunse moartea şi puse capăt chinurilor 
lor, după ce îşi săpară singuri mormintele, în mănăstire. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 


Dar când fu cea de a şase sute şaizeci şi şasea noapte 
spuse: după ce îşi săpară singuri mormintele, în mănăstire. 

Şi-aşa cu cei patruzeci de călugări şi cu patriarhul lor! 

Estimp, veghea lui Allah îi meni caravanei bună tihnă şi, 
după o călătorie fără supărări, sosi cu bine în ţara de 
obârşie. Şi Zein Al-Mawassif, ajutată de soaţele sale, se 
cobori din palanchin şi puse piciorul la pământ în grădina 
ei. Şi intră în casă şi numaidecât porunci să se gătească 
totul şi să se parfumeze patul cu ambră scumpă, până a nu 
o trimite pe Hubub să-l vestească de întoarcerea sa pe 
mult-iubitul Anis. 

Or, la ceasul acela, Anis, care îşi trecea zilele şi nopţile 
numai într-un plâns, sta şi somnolea, întins pe patul lui şi 
avea un vis în care o vedea limpede pe iubita sa cum se 
întorsese acasă. Şi, întrucât credea în vise, se ridică tare 
tulburat şi plecă numaidecât la casa iubitei Zein Al- 
Mawassif ca să se încredinţeze dacă visul era adevărat. Şi 
intră pe poarta de la grădină. Şi îndată simţi în văzduh 
mireasma de ambră şi de mosc a mult-iubitei sale. Şi zbură 
către casă şi intră în odaia în care, gata de mult, Zein Al- 
Mawassif îl aştepta să vină. Şi căzură unul în braţele 
celuilalt şi şezură mult timp înlănţuiţi aşa, vădindu-şi 
semnele pătimaşei lor iubiri. Şi, ca să nu leşine de bucurie 
şi de tulburare, băură dintr-un ulcior plin cu o băutură 
răcoritoare de zahăr cu lămâie şi cu apă de flori. După care 
îşi descărcară sufletele, poves-tindu-şi tot ce li se 
întâmplase în vremea despărțirii lor; şi nu tăceau decât ca 
să se alinte şi să se sărute cu drag. Şi numai Allah ştie 
socoata şi dârzia dovezilor lor de dragoste din noaptea 
aceea. Şi, a doua zi, o trimiseră pe tânăra Hubub după 
cadiu şi după martori, care scriseră pe loc senetul lor de 
căsătorie. Şi trăiră amândoi o viaţă preafericită, până ce 
veni Secerătoarea flăcăilor şi a fetişcanelor! Ci slavă şi 
mărire Aceluia carele, întru dreptatea sa, împarte 
frumuseţea şi desfăturile! Şi rugăciunea şi pacea fie cu 


sultanul trimişilor, Mahomed, care a menit raiul pentru 
drept-credincioşii săi! 

După ce Șeherezada povesti astfel povestea lui Anis şi a 
frumoasei Zein Al-Mawassif, micuța Doniazada strigă: 

— O, surioara mea, câtă dulceaţă, câtă desfătare, câtă 
curăţie şi câtă desăvârşire în vorbele tale! 

lar Şeherezada spuse: 

— Dar ce este toată această poveste pe lângă aceea pe 
care a şase sute şaizeci şi şasea noapte vreau s-o mai 
povestesc, dacă, bineînţeles, vrea să-mi îngăduie sultanul, 
despre 'Tânărul cel Leneş? Şi sultanul Şahriar spuse: 

— De bună seamă, Şeherezada! Am să-ţi mai îngădui şi 
noaptea aceasta, căci vorbele tale m-au mulţumit, iar eu nu 
cunosc Povestea cu Tânărul Leneşi şi Şeherezada spuse: 

POVESTEA CU TÂNĂRUL LENEŞI e povesteşte - printre 
multe altele - că într-o zi, pe când califul Harun Al-Rasid 
şedea în scaunul lui de domnie, a intrat în sală un băietei 
hadâmb care ţinea în mâini o cunună de aur roşu, 
încrustată cu mărgăritare şi rubine şi tot soiul de gemme şi 
de nestemate dintre cele mai scumpe. Şi hadâmbuţul a 
sărutat pământul dintre mâinile califului şi a spus: 

— O, emire al drept-credincioşilor, stăpâna noastră Sett 
Zobeida m-a trimis să-ţi aduc salamalecurile şi supunerea ei 
şi totodată să-ţi spun că acestei cunune minunate, pe care o 
ştii bine, îi lipseşte din vârf o gemmă mare şi nu s-a putut 
găsi niciodată una destul de frumoasă spre a fi pusă în locul 
gol. Şi a poruncit să se caute pe la toţi negustorii şi a 
scotocit prin toată vistieria sa, dar până acuma încă nu a 
izbutit să găsească o piatră vrednică să stea în vârful 
cununei acesteia! Drept care doreşte să porunceşti tu să se 
facă cercetările de cuviinţă, spre a-şi împlini plăcerea. 

Atunci califul s-a întors înspre vizirii, emirii, curtenii şi 
musaipii săi şi le-a spus: 

— Căutaţi cu toţii gemma aceea, cât de mare şi de 
frumoasă o doreşte Sett Zobeida! 


Or, au căutat cu toţii gemma printre nestematele soțiilor 
lor; ci nu au găsit nimic pe potriva dorinţei a şase sute 
şaizeci şi şaptea noapte stăpânei Sett Zobeida. Şi au dat 
seamă califului de zădărnicia căutărilor lor. lar califul şi-a 
simţit inima tare strânsă la vestea aceea şi le-a spus: 

— Cum se poate să fiu calif şi domnul domnilor de pe 
pământ şi să nu se poată să am un lucru atâta de nevolnic 
cum este o piatră? Vai de căpăţânile voastre! Duceţi-vă şi 
cercetaţi pe la negustori! 

lar ei au cercetat pe la toţi negustorii, care au răspuns la 
fel: 

— Nu mai căutaţi degeaba! Stăpânul nostru califul nu va 
putea să găsească o gemmă ca aceea decât la un tânăr din 
Bassra, care se numeşte Abu-Mohammad-Oase-Moi! 

lar ei s-au dus să-i dea seamă califului despre cele ce 
aflaseră, spunându-i: 

— Stăpânul nostru califul nu va putea să găsească gemma 
decât la un tânăr din Bassra, care se numeşte Abu- 
Mohammad-Oase-Moi! 

Atunci califul i-a poruncit lui Giafar, vizirul său, să-i dea de 
ştire emirului de la Bassra să se ducă să-l caute numaidecât 
pe Abu-Mohammad-Oase-Moi şi să-l aducă cu mare zor la 
Bagdad, dinaintea sa. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi şaptea noapte 
spuse: să-l caute numaidecât pe Abu-Mohammad-Oase-Moi 
şi să-l aducă cu mare zor la Bagdad, dinaintea sa. Şi Giafar 
a scris pe dată o scrisoare şi l-a însărcinat pe spătarul 
Massrur să plece cu mare grabă la Bassra şi s-o ducă chiar 
el emirului El-Zobeidi, cârmuitorul cetăţii. Şi Massrur a 
plecat, fără a mai zăbovi, să-şi îndeplinească solia. 

Când cârmuitorul Bassrei, emirul El-Zobeidi, aprimit 
scrisoarea califului, a răspuns că ascultă şi că se supune; şi, 
după ce i-a dat trimisului califului toate cinstirile şi 
supunerile datorate, i-a pus la îndemână nişte străji care să- 


l ducă acasă la Abu-Mohammad-Oase-Moi. Şi massrur a 
ajuns îndată la palatul în care locuia tânărul acela şi a fost 
întâmpinat la poartă de o ceată de robi îmbrăcaţi bogat, 
cărora le-a spus: 

— Daţi de ştire stăpânului vostru că emirul drept- 
credincioşilor îl cheamă la Bagdad! 

Şi robii au intrat să ducă stăpânului lor ştirea. 

Într-o clipită, tânărul Abu-Mohammad s-a şi ivit în pragul 
casei sale şi l-a văzut pe trimisul califului cu stră-jile 
emirului de la Bassra; şi s-a plecat până la pământ 
dinaintea lui şi a spus: 

— Mă supun poruncilor emirului drept-credincioşilor! Pe 
urmă a adăugat: 

— Ci mă rog măriilor voastre, o, prealuminaţilor, să intraţi 
pe-o clipă ca să-mi cinstiţi casa! 

Massrur a răspuns: 

— Nu prea putem să zăbovim pe-aici, din pricina 
poruncilor grabnice ale califului, care nu aşteaptă decât 
sosirea ta la Bagdad! 

El a spus: 

— Ci tot trebuie să-mi daţi răgazul de trebuinţă ca să-mi 
fac pregătirile de drum. Intraţi, dară şi hodiniţi-vă! 

Massrur şi însoțitorii săi au mai făcut, chipurile, oleacă de 
nazuri, dar până la urmă au intrat după tânăr. 

Şi au văzut, încă din odaia de la intrare, nişte perdele 
falnice de catifea albastră ţesute cu zarafâr subţire, şi 
marmure scumpe şi lucruri de lemn cioplit şi tot felul a şase 
sute şaizeci şi şaptea noapte de minunâăţii şi peste tot şi pe 
chilimuri şi pe lucruri şi pe pereţi ori pe tavane, numai 
aurării şi argintării şi nestemate strălucitoare. Şi gazda i-a 
dus la o sală de scaldă, sclipind de curăţenie şi înmiresmată 
ca un boboc de trandafir, atâta de minunată cum nici 
saraiul califului nu avea una asemenea. lar după scaldă 
robii i-au îmbrăcat în nişte mantii scumpe de atlaz verde, 
împodobite cu flori făcute din mărgăritare, din aur subţire 
şi din nestemate de toate culorile. Şi, spunându-le urările 


de după scaldă, robii le-au adus pe două tăvi de smalţ aurit 
cupele cu sorbeturi şi răcoritoare. După care au intrat cinci 
tineri, frumoşi ca îngerul Harut, care au înmânat fiecăruia, 
din partea stăpânului lor, după urările de scaldă, câte o 
pungă cu cinci mii de dinari, ca dar. Şi atunci au intrat robii 
dintâi, aceia care îi duseseră la hammam; şi i-au poftit să 
vină după ei şi i-au dus în sala de oaspeţi, unde îi aştepta 
Abu-Mohammad, stând pe un divan de mătase şi cu coatele 
sprijinite pe nişte perne tivite cu mărgăritare. Şi s-a ridicat 
în cinstea lor şi i-a poftit să şadă jos lângă el şi a mâncat şi a 
băut, laolaltă cu ei tot felul de mâncăruri minunate şi de 
băuturi cum nu se află decât la palatele kaizerilor. Atunci 
tânărul s-a ridicat şi le-a spus: 

— Sunt robul emirului drept-credincioşilor! Pregătirile de 
drum au fost făcute şi putem să plecăm la Bagdad! 

Şi au ieşit din Bassra şi au luat calea câtre Bagdad. Şi, 
după o călătorie fericită, au ajuns în Cetatea Păcii şi au 
intrat în palatul emirului drept-credincioşilor. 

Când s-a văzut în fata califului, Abu-Mohammad a sărutat 
pământul dintre mâinile lui şi a luat o înfăţişare plină de 
cuviinţă şi de cumpătare. Şi califul l-a pofitit să şadă jos. Şi el 
a şezut sfios pe marginea scaunului şi, cu o vorbire foarte 
aleasă, a rostit: 

— O, emire al drept-credincioşilor, robul tău cel supus a 
aflat, fără să-i fi spus cineva, pricina pentru care este 
chemat dinaintea domnului său. Drept care, în loc de numai 
o gemmă, a socotit de datoria lui de nevrednic supus să-i 
aducă emirului drept-credincioşilor tot ceea ce i-a hărăzit 
soarta! 

Şi după ce a rostit vorbele acestea, a adăugat: 

— Dacă stăpânul nostru îmi îngăduie, am să pun să se 
deschidă lăzile pe care le-am adus cu mine, ca dar al unei 
slugi pentru domnul său! 

Şi califul i-a spus: 

— Nu văd nimica împotrivă! 


Atunci Abu-Mohammad a poruncit să fie adusă cea dintâi 
ladă şi a scos din ea, printre alte minunâăţii ce răpeau 
minţile, trei pomi de aur, cu tulpinile de aur, cu crengile şi 
cu frunzele de smarald şi de berii ver-de-albastru şi cu 
poamele de rubine, de mărgăritare şi de topaze, în loc de 
portocale, de mere şi de granate. Pe urmă, în vreme ce 
califul se minuna de frumuseţea acelor pomi, a deschis cea 
de a doua ladă. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi opta noapte spuse: 

Pe urmă, în vreme ce califul se minuna de frumuseţea 
acelor pomi, a deschis cea de a doua ladă şi, printre alte 
bogății, a scos un chioşc de mătase şi de aur, încrustat cu 
mărgăritare, hiacinte, rubine, safire şi multe alte gemme cu 
nume necunoscute; şi stâlpul din mijloc al acelui chioşc era 
făcut din lemn de aloe indian; şi toţi pereţii chioşcului erau 
tigheliţi cu gemme de toate culorile, iar pe dinlăuntru era 
împodobit cu desene de un meşteşug minunat, înfăţişând 
zbeguri de animale şi zboruri de păsări; şi toate acele 
animale şi acele păsări erau făcute din aur, din crisolite, din 
granate, din smaralde şi din multe alte soiuri de gemme şi 
de mademuri scumpe. 

Şi după ce a scos din ladă acele felurite lucruri, pe care le- 
a aşternut pe chilimuri una peste alta, la nimereală, Abu- 
Mohammad s-a ridicat în picioare lângă ele şi, fără a-şi 
mişca nici măcar capul, şi-a săltat şi şi-a coborât pleoapele. 
Şi pe dată chioşcul întreg s-a orânduit singur în mijlocul 
sălii, cu atâta iuţeală, rânduială şi potriveală de parcă ar fi 
fost întocmit de douăzeci de inşi pricepuţi; şi cei trei pomi 
minunaţi s-au dus şi s-au aşezat singuri la intrarea 
chioşcului, adăpostindu-l cu umbra lor. 

Atunci Abu-Mohammad s-a mai uitat o dată la chioşc şi a 
dat un şuierat foarte slab. Şi numaidecât păsările-gemme 
dinlăuntru au început să cânte şi jivinele de aur au început 
să le răspundă cu dulceaţă şi cu gingăşie. Şi Abu- 


Mohammad, peste o clipită, a scos alt şuierat şi corul întreg 
a tăcut numaidecât pe nota începută. 

Când şi-a mai venit oleacă în fire din uluirea în care îl 
cufundase vederea acelor lucruri cum altele asemenea nu 
mai văzuse niciodată, califul i-a spus tânărului: 

— Poţi tu să-mi spui, o, tinere, de unde ai dobândit toate 
lucrurile acestea, câtă vreme nu eşti decât un supus dintre 
supuşii mei! Toată lumea te cunoaşte pe numele de Abu- 
Mohammad-Oase-Moi, şi stiu că tatăl tău nu era decât un 
biet zbanţagiu? la hammam, care a a şase sute şaizeci şi 
opta noapte murit fără să-ţi fi lăsat nici un fel de moştenire! 
Cum se face, dar, de-ai ajuns, în atâta de puţină vreme şi 
atâta de tânăr încă, la treapta aceasta de bogăţie, de fală şi 
de putere? 

Şi Abu-Mohammad a răspuns: 

— Am să-ţi spun povestea mea, o, emire al drept- 
credincioşilor, care este o poveste atâta de minunată şi de 
plină de întâmplări nemaipomenit de vrăjite, încât dacă ar fi 
scrisă cu acul pe colţul dinlăuntru al ochiului, ar fi o 
învăţătură de mari foloase pentru acela care ar vroi să se 
bucure de ea! 

Şi Al-Raşid, până peste poate de zădărit, a spus: 

— Grăbeşte-te şi ne deapăână ceea ce ai să ne spui, a Abu- 
Mohammad! 

Şi tânărul a spus: 

— Află, dar, o, stăpâne al drept-credincioşilor (Allah înalţe- 
te întru putere şi slavă!) că, într-adevăr sunt cunoscut 
îndeobşte pe numele de Abu-Mohammad-Oase-Moi şi că 
sunt fiul unui biet zbanţagiu de pe vremuri de la hammam, 
care a murit fără să ne lase, mie şi maică-mii, nici cele de 
trebuinţă ca să facem fată nevoilor. Încât aceia care ţi-au 
povestit amănuntele acestea ţi-au spus adevărat; ci ei nu ţi- 
au spus nicipentru ce şi nici cum am dobândit eu porecla! 
Or, iacătă! Încă din copilăria mea, o, emire al drept- 
credincioşilor, eu am fost copilul cel mai leneş şi mai molâu 
din câţi se pot găsi pe faţa pământului. Şi, într-adevăr, aşa 


de mare erau netruda şi lenevia mea, încât, dacă mă aflam 
culcat pe pământ şi dacă soarele cădea cu toate flăcările lui 
pe căpăţâna mea goală, în toiul amiezii, eu nu aveam inimă 
să-mi schimb locul ca să mă mut la umbră şi mă lăsam copt 
ca o colocasă3, mai degrabă decât să mişc un picior sau o 
mână. 

Or, la moartea răposatului meu tată (aibă-l Allah întru mila 
sa!), eram un copilandru de cincisprezece ani; da parcă n- 
aş fi avut decât doi ani ca vârstă, căci nu vroiam nici să 
muncesc, nici să mă mişc din locul meu; iar biata maică-mea 
era nevoită să slugărească pe la oamenii din mahala, ca să 
nu murim de foame, pe când eu îmi petreceam zilele întins 
pe-o latură şi nu aveam nici măcar putere să-mi ridic mâna 
ca să gonesc muştele care îşi aşezaseră sat în toate găurile 
de pe chipul meu. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaizeci şi noua noapte 
spuse: muştele care îşi aşezaseră sat în toate găurile de pe 
chipul meu. 

Or, într-o zi, dintr-o întâmplare destul de rară printre 
întâmplări, maică-mea, care ostenise o lună întreagă 
slugărind pe la cine-i da de muncă, intră în odaia mea, 
ţinând în mână cinci bănuţi de argint, rodul trudei ei 
întregi. Şi îmi spuse: „O, copile al meu, tocmai am auzit că 
vecinul nostru, şeicul Muzaiffar, pleacă spre ţara Chinei! Or, 
ştii şi tu, copile al meu, că acest preacinstit şeic este un om 
minunat, un om de bine care nu-şi râde de nişte sărăcani ca 
noi şi nu-i alungă niciodată. Ia, dar, aceste cinci drahme de 
argint şi scoală-te să mergi cu mine la şeic; şi să-i dai aceste 
cinci drahme şi să-l rogi să-ţi cumpere din China niscaiva 
mărfuri pe care să le vinzi apoi aici şi cu care (de-ar da 
Allah, întru mila lui faţă de noi!) să dobândeşti, fără de nici 
o îndoială, un câştig frumos. lată, aşadar, pentru noi, 
prilejul să a şase sute şaizeci şi noua noapte ne îmbogăţim! 
Iar acela care nu vrea să primească pâinea lui Allah este un 


păgân!" Or, eu, la predica aceea a mamei mele, îmi sporii şi 
mai mult trândăvia şi mă prefăcui mort de-a binelea. Iar 
maică-mea mă rugă şi mă răsrugă în toate chipurile, în 
numele lui Allah şi pe mormântul tatălui meu şi pe toate! Da 
degeaba! Căci mă făceam că sforăi! Atunci îmi zise: „Pe 
harurile răposatului! Mă juruiesc, o, Abu-Mohammad-Oase- 
Moi, dacă nu vrei să mă asculţi şi să mergi cu mine la şeic, 
că n-am să-ţi mai dau nici să bei, nici să mănânci, şi-am să 
te las să mori de foame!" Şi rosti vorbele acestea cu un glas 
atâta de hotărât, o, emire al drept-credincioşilor, încât 
pricepui că de data aceasta are să se ţie de cele ce spunea; 
şi scosei atunci un grohăit surd, care vroia să zică: „Ajută- 
mă să mă scol!" Şi ea mă luă de mână şi mă ajută să mă 
ridic şi să şed pe scaun. Eu atunci, sfârşit de trudă, începui 
să plâng şi, printre geamăte, suspinai: „Dă-mi tărlicii!" Şi ea 
mi-i aduse, iar eu îi zisei: „Pune-mi-i în picioare!" Şi ea mi-i 
puse în picioare. Şi eu îi zisei: „Ajută-mă să mă ridic!" Şi ea 
mă ridică şi mă sprijini să stau drept. lar eu, gemând de să- 
mi dau sufletul, îi zisei: „Sprijină-mă să merg!" Iar ea veni în 
spatele meu şi mă sprijini împingându-mă încetişor spre a 
mă face să calc. Iar eu începui să merg cu paşi rari, 
oprindu-mă Ia fiecare pas să răsuflu şi plecându-mi capul 
pe umeri de parcă mi-aş fi dat sufletul. Şi într-un sfârşit 
ajunsei, în felul acela, la malul mării, la şeicul Muzaffar 
care, împresurat de oamenii şi de prietenii lui, se pregătea 
să se suie pe corabie pentru plecare. lar sosirea mea fu 
întâmpinată cu mare uimire de toţi cei de faţă, care strigau 
uitându-se la mine: „O, ce, minune! E întâia dată când îl 
vedem pe Abu-Mohammad-Oase-Moi umblând! Şi este 
întâia dată când iese din casa lui!" Or eu, când ajunsei lângă 
şeic, îi spusei: „O, unchiule al meu, tu eşti şeicul Muzaffar?" 
El îmi spuse: „La poruncile tale, o, Abu-Mohammad, o, fiu al 
prietenului meu, răposatul zbanţagiu (Allah aibă-l întru 
bunăvoia şi mila sa!) ". Eu îi zisei, întinzându-i cele cinci 
drahme de argint: „la aceste cinci drahme, o, şeicule şi 
cumpără-mi pe ele niscaiva mărfuri de la China! Şi poate că 


aşa, prin mijlocirea ta, are să fie un prilej să ne îmbogăţim 
şi noi!" Iar şeicul Muzaffar nu vroi să nu primească cele 
cinci drahme; şi le vâri la chimirul său, zicând: „In numele 
lui Allah!" Şi îmi spuse: „Binecuvântarea lui Allah!" Şi îşi luă 
rămas-bun de la mine şi de la mama mea; şi, însoţit de o 
mulţime de neguţători care se întovărăşiseră cu el pentru 
acea călătorie, se sui pe corabia care să-l ducă în China. Or, 
Allah meni bună pace şeicului Muzaffar, care ajunse fără de 
supărare în ţările Chinei. Şi cumpără şi tot aşa făcură şi 
ceilalţi negustori care erau cu el, ce era de cumpărat şi 
vându ce avea de vândut şi târgui şi făcu tot ce avea de 
târguit şi de făcut. După care se sui, ca să se întoarcă în 
ţara noastră, tot pe corabia pe care o închinase de la 
Bassra, împreună cu soţii săi. Şi ridicară pânzele şi lăsară 
China în urmă. După zece zile de plutire, şeicul Muzaffar se 
sculă deodată, într-o dimineaţă, îşi plesni cu deznădejde 
palmele una de alta şi strigă: „Să se strângă pânzele!" Şi 
negustorii, tare nedumeriţi, îl întrebară: „Care-i treaba, o, 
şeicule Muzaffar?" El spuse: „Irebuie să ne întoarcem 
îndărăt în China!" Şi ei, până peste poate de uluiţi, îl 
întrebară: „Da de ce aşa, o, şeicule Muzaffar?" El spuse: 
„Aflaţi că am uitat să cumpăr mărfurile pentru care Abu- 
Mohammad-Oase-Moi mi-a dat cele cinci drahme de 
argint!" Şi negustorii îi spuseră: „Allah fie cu tine, o, şeicule 
al nostru! Nu ne sili, după toate ostenelile îndurate şi după 
toate primejdiile înfruntate şi după o lipsă atâta de lungă 
din ţara noastră, să ne întoarcem în China pentru un a şase 
sute şaizeci şi noua noapte fleac ca acesta!" El spuse: 
„Trebuie numaidecât să ne întoarcem în China! Căci m-am 
juruit pe credinţa mea cu făgăduiala faţă de Abu- 
Mohammad şi de biata maică-sa, soţia prietenului meu, 
răposatul zbanţagiu!" Ei spuseră: „Asta să nu te apese întru 
nimic, 0, şeicule! Căci suntem gata să-ţi plătim fiecare câte 
cinci dinari de aur ca dobândă la cele cinci drahme de 
argint pe care ţi le-a înmânat Abu-Mohammad-Oase-Moi! Şi 
ai să-i dai tot aurul acesta la sosirea noastră acasă!" El 


spuse: „Primesc darul vostru, în numele lui!" Atunci 
negustorii îi plătiră fiecare câte cinci dinari de aur, în 
numele meu, şeicului Muzaffar, şi îşi văzură de drum mai 
departe. Or, de-a lungul drumului, corabia se opri, ca să ia 
merinde, la o insulă de printre cele multe insule. Şi 
negustorii şi şeicul coborâră să se preumble pe uscat. lar 
şeicul, după ce se preumblă şi se bucură de reveneala de pe 
insula aceea, se întoarse să se urce pe corabie, când văzu 
pe ţărmul mării un neguţător de maimuțe care avea de 
vânzare vreo douăzeci de asemenea rapturi. Ci printre 
toate acele maimuțe, avea şi una care era tare prăpădită la 
înfăţişare, cheală, tremurând întruna şi cu ochii urduroşi. 
lar maimuţele celelalte, de fiecare dată când stăpânul lor 
întorcea capul ca să stea de vorbă cu muşteriii, nu pregetau 
să se repeadă la tovarăşa lor cea ticăloasă şi s-o muşte şi s-o 
zgârâie şi să i se ude pe cap. Iar şeicul Muzaffar, care avea 
o inimă miloasă, tare fu mişcat de starea acelei sărmane 
maimuțe şi îl întrebă pe neguţător: „Cu cât dai maimuța 
aceea?" El spuse: „Aceea, o, stăpâne al meu, nu este 
scumpă. [i-o las, ca să scap de ea, cu cinci drahme numai!" 
Iar şeicul îşi zise: „Este taman cât mi-a dat orfanul! Şi am 
să-i cumpăr jivina aceasta, că doar o putea să se slujească 
de ea, arătând-o prin sukuri şi să-şi câştige pâinea lui şi a 
mamei sale!" Şi plăti neguţătorului cele cinci drahme şi 
puse pe unul dintre corăbierii de pe corabie să prindă 
maimuța. După care se sui pe corabie, împreună cu soţii săi 
negustori, gata de plecare. Or, până să se desfăşoare 
pânzele, văzură nişte pescari care se cufundau în 
adâncurile mării şi, de fiecare dată când ieşeau din apă, 
ţineau în mâini nişte scoici pline cu mărgăritare. Şi 
maimuța văzu şi ea. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar când fu cea de a şase sute şaptezecea noapte spuse: 

Şi maimuța văzu şi ea lucrul acela. Şi numaidecât făcu >) j 
o săritură şi se cufundă în apă. Şi se băgă până la fundul 


mării şi ieşi peste o bucată de vreme ţinând în mâini şi în 
gură nişte scoici pline cu mărgăritare de o mărime şi de o 
frumuseţe uluitoare. Şi se caţăra pe corabie şi l > veni să-i 
dea şeicului tot ce pescuise. Pe urmă îi făcu din mână mai 
multe semne care vroiau să spună: „Leagă-mi ceva la gât!" 
Şi şeicul îi legă un sac la gât şi maimuța sări iarăşi în mare 
şi ieşi iar cu sacul umplut cu scoici pline cu mărgăritare, 
mai frumoase şi mai mari decât cele dintâi. Pe urmă iar sări 
în mare, de mai multe ori la rând, şi de fiecare dată se 
întoarse să-i aducă şeicului sacul plin cu pescuitul ei 
minunat. Şi-aşa! Iar şeicul şi toţi neguţătorii erau până 
peste fire de uluiţi. Şi îşi spuneau: „Nu este putere şi tărie 
decât întru Allah Atotputernicul! Maimuţa aceasta 
stăpâneşte taine pe care noi nu le putem pătrunde! Ci toate 
astea-s întru norocul lui Abu-Mohammad-Oase-Moi, fiul 
zbanţagiului!" După care a şase sute şaptezecea noapte 
plecară de la insula mărgăritarelor4. Şi, după o călătorie 
minunată ajunseră la Bassra. Or, de cum puse piciorul pe 
uscat, şeicul Muzaffar veni să bată la uşa noastră. Şi maică- 
mea întrebă dinlăuntru: „Cine este acolo?" Şi el răspunse: 
„Sunt eu! Deschide, o, mamă a lui Abu-Mohammad! M-am 
întors din China!" Şi maică-mea strigă: „Scoală-te, Oase- 
Moi! lacătă şeicul Muzaffar care s-a întors din China! Du-te 
şi deschide-i poarta şi temeneşte-te dinainte-i şi spune-i bun 
venit! Pe urmă să-l întrebi ce ţi-a adus, în nădejdea că Allah 
ţi-o fi trimis, prin mijlocirea lui, cu ce să ne îndestulăm 
nevoile!" Iar eu îi spusei: „Ajută-mă să mă scol şi să umblu!" 
Şi ea aşa făcu. Şi mă ostenii, împiedicându-mă în poalele 
mantiei, până la uşă pe care o deschisei. Şi şeicul Muzaffar, 
urmat de robii lui, intră în odaia de primire şi îmi spuse: 
„Salamalecul şi binecuvântarea fie asupra celuia ale cărui 
cinci drahme au fost noroc călătoriei noastre! Ia uite, o, fiul 
meu, ce ţi-am adus!" Şi porunci să se înşire în odaie sacii de 
mărgăritare, îmi înmână aurul pe care i-l dăduseră 
negustorii şi îmi puse în palmă sfoara cu care era legată 
maimuța. Pe urmă îmi spuse: „Asta este tot ceea ce ţi-au 


dobândit cele cinci drahme! În ce priveşte maimuța, o, fiul 
meu, să n-o chinuieşti, întrucât este o maimuţă 
binecuvântată!" Şi îşi luă rămas-bun de la noi şi plecă 
împreună cu toţi robii săi. Eu atunci, o, emire al drept- 
credincioşilor, mă întorsei înspre maică-mea şi îi spusei: 
„Vezi şi tu, o, maică a mea, cine avea dreptate dintre noi 
doi! Mi-ai asuprit viaţa în fiecare zi spunându-mi: «Scoală- 
te, Oase-Moi şi munceşte!» Iar eu îţi spuneam: „Cel care m- 
a zămislit are să-mi dea cu ce să trăiesc!" Şi maică-mea îmi 
răspunse: „Dreptu-i, fiul meu! Fiecare îşi poartă ursita 
legată la gât şi, orice-ar face, nu poate să scape de ea!" Pe 
urmă mă ajută să număr mărgăritarele şi să le împart pe 
mărimi şi pe frumuseţe. Şi mă scuturai de moleşeala şi de 
trândăvia mea şi începui să mă duc la suk în fiecare zi şi să 
vând mărgăritare la negustori. Şi dobândii câştig straşnic, 
care îmi îngădui să cumpăr pământuri, case, prăvălii, 
grădini, palate şi mulţime de robi - bărbaţi, femei şi 
copilandri. Or, maimuța mergea cu mine peste tot şi mânca 
tot ce mâneam eu şi bea ce beam eu şi nu mă scăpa din ochi 
niciodată. Ci, într-o zi, pe când mă aflam în palatul pe care 
pusesem să mi se zidească, maimuța îmi făcu semn că vrea 
o călimară, hârtie şi calam. Şi îi adusei cele trei lucruri. Şi 
ea luă hârtia, pe care o aşeză pe mâna ei stângă, aşa cum 
fac calemgiii şi luă calamul, pe care îl înmuie în călimară şi 
scrise: „O, Abu-Mohammad, du-te de-mi caută un cocoş alb! 
Şi vino cu el în grădină, după mine!" Iar eu citii rândurile 
acelea şi mă dusei să caut un cocoş alb şi alergai în grădină 
să i-l dau maimuţei, pe care o găsii ţinând în mâini un şarpe. 
Şi maimuța luă cocosul şi îl 

) r slobozi asupra şarpelui. Şi pe dată cele două făpturi se 
luară la luptă şi cocoşul îl birui până la urmă pe şarpe şi îl 
ucise. Pe urmă, altminterea de cum fac cocoşii, îl mâncă pe 
tot, până la capăt. Maimuţa atunci luă cocoşul, îi smulse 
penele toate şi le sădi una lângă alta în grădină. Pe urmă 
omori cocoşul şi udă cu sângele lui toate penele. Şi luă 


pipota cocoşului, o curăţă şi o puse în mijlocul grădinii. 
După care. 

În clipita aceasta a istorisirii sale, Şeherezada văzu că se 
luminează de ziuă şi, sfioasă, tăcu. 

Dar cândfu cea de a şase sute şaptezeci şi una noapte 
micuța Doniazada îi spuse surorii sale: 

A şase sute şaptezeci şi una noapte 

— O, sora mea, te rog mult! Grăbeşte de ne spune ce-a 
făcut maimuța lui Abu-Mohammad după ce a sădit penele 
cocoşului în grădină şi le-a udat cu sângele cocoşului! 

lar Şeherezada spuse: 

— Din toată inima şi cu drag! Şi urmă: 

După care se duse dinaintea fiecărei pene, îşi clămpăni 
fălcile scoțând nişte ţipete pe care eu nu le putui pricepe şi 
se întoarse iar lângă mine, ca să facă o săritură de-a 
mirările, ridicându-se de pe pământ şi pierind din ochii mei, 
în văzduhuri. Şi-n clipita aceea toate penele de cocoş din 
grădina mea se preschimbară în pomi de aur, cu crengile şi 
cu frunzele de smarald şi de berii verde-albastru şi având 
drept roade rubine, mărgăritare şi toate soiurile de 
nestemate. Iar pipota cocoşului se preschimbă în chioşcul 
acesta vrăjit, pe care mi-am îngăduit să ţi-l dăruiesc, o, 
emire al drept-credincioşilor, dimpreună cu trei pomi din 
grădina mea! Eu atunci, îmbogăţit de aci înainte cu 
bunurile acestea fără de socoată, dintre care fiecare 
nestemată preţuieşte cât o vistierie, trăiesc astăzi în huzur 
şi fericire! Şi toate astea numai fiindcă în tinereţele mele 
mi-am pus credinţa în bunătatea cea fără de margini a 
Atoateîmpărţitorului, carele nu-i lasă niciodată în nevoie pe 
drept-credincioşii săi! 

După ce a ascultat povestea aceasta, califul s-a minunat 
până peste marginile minunării şi a strigat: 

— Bunăvoinţa lui Allah este fără capăt! 

Şi l-a oprit pe Abu-Mohammad pe lângă sine, ca să poată 
să povestească povestea aceasta diecilor de la palat spre a 
fi scrisă. Şi nu l-a lăsat să plece din Bagdad decât după ce l- 


a coperit de cinstiri şi de daruri, cu o dărnicie pe potriva 
celei pe care o dovedise oaspetele său faţă de el. Ci Allah 
este cel mai darnic şi mai puternic! 

După ce sultanul Şahriar ascultă povestea, îi spuse 
Şeherezadei: 

— O, Şeherezada, povestea aceasta mă mulţumeşte, 
pentru învăţătura ei! 

lar Şeherezada zise: 

— Da, Măria Ia, ci ea nu-i nimic faţă de aceea pe care 
vreau să ţi-o povestesc în seara aceasta! 


SFÂRŞIT 


[1] In traducerea lui M. A. Salie, titlul este Povestea cu 
Abu-Muhammed cel leneş. 

[2] De la cuvântul zbanţ - ventuză. In traducerea lui M. A. 
Salie, răposatul tată al lui Mohamed se îndeletnicea cu 
luarea de sânge la hammam, făcea adică hărăcsiri, ceea ce 
ar fi impus în traducerea noastră termenul de „haracsagiu". 

[3] Colocasia antiguomm - plantă tropicală, cultivată 
pentru rizomul ei bogat în feculă. 

[4] La M. A. Salie: Insula Zindj - numele arab al insulei 
Zanzibar.