S Chakraborty — [Trilogia Daevabadului] 02 Regatul de arama

"e . d 


5 5 E pa scr 3 


S.A. CHAKRABORTY 


„După câteva pagini veți fi prinşi 
în mrejele acestei cărți fermecate.” 
ROBIN HOBB 


O NOUĂ POVESTE CAPTIVANTĂ CARE SE PETRECE ÎN 
DAEVABAD, ORAȘUL DE BRONZ AL D//NW-ILOR DIN O MIE ȘI UNA 
DE NOPȚI 


Au trecut cinci ani de când Nahri a văzut cum preafrumosul ei 
Darayavahoush e-Afshin a fost ucis de idealistul și habotnicul 
prinț Alizaid cel posedat de marizi, iar magicul Daevabad a 
trecut prin transformări profunde. Acum, d/inn-ii din toată lumea 
se grăbesc spre orașul cu ziduri de bronz, pentru a sărbători 
trecerea într-un alt secol, fără să aibă habar că o forță 
misterioasă se pregătește de atac. Cei oprimați și târâţi în 
sclavie sunt gata să stârnească un adevărat război civil, iar 
Nahri nu e sigură dacă va reuși să aducă pacea mult râvnită 
între triburile celor pursânge și neamul shafit-ilor în ciuda 
tuturor riscurilor pe care și le asumă sfidându-i nu doar pe 
preaputernicii preoți daeva, ci și pe ocârmuitorul ajinm-ilor, 
nemilostivul Ghassan. Viitorul atârnă de un fir de păr, căci 
locuitorii Daevabadului sunt pe punctul să se confrunte cu o 
ameninţare nemaiîntâlnită. 


„Promisiunea făcută cu Orașul de bronz a fost respectată într- 
un mod impresionant!” 
Kirkus Reviews 


„În acest al doilea volum al 7rilogiei Daevabadului, S.A. 
Chakraborty sporește tensiunea și mărește miza cu ajutorul 
dilemelor morale și al pericolelor pe care le au de înfruntat 
îndrăgitele sale personaje.” 

Publishers Weekly 


„O poveste fascinantă, de-a dreptul magică!” 
Library Journal 


S.A. Chakraborty 

Regatul de aramă 
Trilogia Daevabadului 

Cartea a doua 


Lista personajelor 
Familia regală 


Daevabadul este ocârmuit, în perioada în care se petrece 
acţiunea, de urmașii lui Zaydi al Qahtani, războinicul geziri care, 
cu secole în urmă, a condus revolta în urma căreia Consiliul 
Nahizilor a fost înlăturat și neamul shafit a căpătat drepturi 
egale cu djinn-ii pursânge. 


Ghassan al Qahtani - regele Daevabadului și al tuturor 
tărâmurilor magice, apărătorul credinţei 

Muntadhir - fiul cel mare dăruit regelui Ghassan de prima lui 
soţie, o aristocrată geziri, succesorul desemnat la tron (emirul) 

Hatset - a doua soţie a lui Ghassan și regina acestuia, nobilă 
din tribul ayaarile, provenită dintr-o puternică familie din Ta Ntry 

Zaynab - fiica lui Ghassan și a lui Hatset, prințesă în 
Daevabad Alizayd - mezinul domnitorului, exilat în Am Gezira 
pentru înaltă trădare 


Curteni și membri ai Gărzii Regale 


Wajed - qaid, comandantul armatei djinn-ilor 

Abu Nuwas - ofiţer geziri 

Kaveh - Marele Vizir daeva al regelui Ghassan 

Jamshid - fiul Marelui Vizir, prieten apropiat al emirului 
Muntadhir 

Abul Dawanik - emisar comercial din Ta Ntry 

Abu Sayf - bătrân soldat și iscoadă în Garda Regală 

Agisa și Lubayd - războinici și vânători din Bir Nabat, un sat 
din Am Gezira 


Preainalţi și binecuvântați nahizi 


Nahizii au fost primii conducători ai Daevabadului și 


descendenţii lui Anahid, o familie de tămăduitori magici 
extraordinari, proveniţi din neamul daev-ilor. 


Anahid - vizira profetului Suleiman, cea care a ctitorit Orașul 
de bronz și a devenit cea dintâi regină a Daevabadului. 

Rustam - unul dintre ultimii tămăduitori nahizi, botanist 
priceput, ucis de ifriţi 

Manizheh - sora lui Rustam și una dintre cele mai puternice 
tămăduitoare nahide din istorie, victimă a ifriţilor 

Nahri - fiica lui Manizheh, al cărei tată nu este cunoscut, 
abandonată din pruncie pe tărâmul omenesc al Egiptului. 


Susținători ai nahizilor 


Darayavahoush e-Afshin - ultimul dintre războinicii gdaeva din 
familia Afshin, care au apărat și au servit cândva Consiliul 
Nahizilor, supranumit „Flagelul din  Qui-zi”, din cauza 
atrocităților comise de el în timpul războiului cu djinn-ii și, mai 
târziu, din timpul revoltei împotriva lui Zaydi al Qahtani. 

Kartir e-Mennushur - Mare Preot daeva 

Nisreen e-Kinshur - fosta asistentă principală și sfetnica lui 
Manizheh și a lui Rustam, actuala povățuitoare și profesoară a 
lui Nahri 

Irtemiz, Mardoniye și Bahram - soldaţi daeva 


Shafit-i 


Denumirea celor cu sânge amestecat, de oameni și de djinn-i, 
care au fost siliţi să trăiască în Daevabad, unde drepturile le 
sunt îngrădite. 


Șeicul Anas - fosta căpetenie a Tanzeemului, gruparea de 
rezistenţă a shafiț-ilor, mentorul lui Ali, executat de rege pentru 
înaltă trădare 

Sora fatumai - căpetenie a grupării Tanzeem, care se ocupa 
de orfani și de acte de caritate. 

Subhasini și Parimal Sen - tămăduitori agnivanshi 


Ifriti 


Daev-ii care, în urmă cu mii de ani, au refuzat să i se supună 
profetului Suleiman și care, în consecință, au fost blestemați. 
Sunt dușmanii de moarte ai nahizilor. 


Aeshma - căpetenia ifriţilor 
Vizaresh - ifritul care a venit prima oară în Cairo după Nahri 
Qandisha - ifrita care l-a înrobit pe Dara. 


Robii eliberați ai ifriților 


Eliberaţi și repuși în drepturi de tămăduitorii nahizi, cu multe 
secole în urmă, foștii robi ai ifriţilor care trăiau în Daevabad au 
fost persecutați amarnic după torturarea și uciderea lui 
Darayavahoush e-Afshin de către prințul Alizayd, așa că numai 
trei dintre ei au mai rămas în Orașul de bronz. 


Razu - jucătoare de cărţi și pungășoaică din Bactria 
Elashia - artistă din Qart Sahar 
Issa - cărturar și istoric din Ta Ntry 


h. a 
Tea,’ 
ae | 


n Tp- ma E 

P ii a i 
maar 7 

< Cartierul 
Sahrayn . 


Cartierul ii 
% Agnivanshi â 
A 


REGATUL 
DE + 
„ARAMĂ 


Prolog 
Ali 


Alizayd al Qahtani nu a rezistat nici măcar o lună încheiată în 
caravana de negustori cu care plecase din Daevabad. 

— Fugi, prințul meu, fugi! i-a strigat singurul războinic 
ayaarile pe care-l avusese alături în călătorie, dând buzna în 
cortul prințului într-o noapte, când își așezaseră tabăra pe malul 
dinspre miazăzi al Eufratului. 

Și, înainte să mai poată spune ceva, prin pieptul lui a și 
pătruns tăișul înroșit de sânge al unui iatagan. 

Ali a sărit iute în picioare. Şi-a înșfăcat apoi armele pe care le 
avea mereu aproape, a sfâșiat pânza din spatele cortului cu o 
lovitură de zu/fikar și a dispărut în beznă. 

L-au urmărit călare, dar în faţa lor sclipeau apele Eufratului, 
negre precum noaptea al cărei firmament potopit de stele se 
reflecta în șuvoaiele râului. Rugându-se ca armele să-i rămână 
în siguranţă, bine legate, Ali s-a aruncat în valuri chiar când spre 
el și-a luat zborul prima săgeată, care i-a trecut c-un șuierat pe 
lângă ureche. 

Apa rece parcă l-a izbit, de-a dreptul, dar Ali a înotat repede, 
mai repede decât înotase vreodată, cu mișcări care-i erau la fel 
de firești precum mersul și cu o graţie care l-ar fi uimit, dacă nu 
ar fi fost atât de preocupat să scape cu viaţă. Săgeţile loveau de 
jur-împrejurul lui, urmărindu-i drumul, așa că s-a cufundat în 
adânc, în apele mai tulburi. Eufratul e nespus de larg și i-a luat 
ceva timp să-l treacă, să-și facă loc printre plantele acvatice și 
să se lupte cu acel curent neîndurător care încerca să-l tragă în 
aval. 

Abia după ce s-a căţărat pe malul celălalt, împleticindu-se, a 
înțeles ceva atât de cumplit, încât mai-mai că i s-a făcut rău: în 
tot timpul acela nu simţise nevoia, nici măcar o clipă, să iasă la 
suprafaţă să respire! 

Așa că a înghiţit, hulpav, aer, tremurând din cauza vântului 
rece care pătrundea prin dishdasha lui udă. Simţea că îl 
cuprindea greaţa, dar nu avea timp să se gândească la ceea ce 
se întâmplase în râu - nu în momentul acela, când arcașii călare 
străbăteau la pas celălalt țărm. Cortul lui ardea, dar restul 
taberei părea neatins și ciudat de liniștit, ca și cum tovarășii lui 


de drum primiseră porunca tainică de a nu băga în seamă 
strigătele care s-ar fi putut auzi în noaptea aceea. 

Ali fusese trădat! 

Și nu avea de gând să aștepte să vadă dacă nu cumva 
asasinii sau trădătorii lui tovarăși de călătorie aveau să 
izbutească să traverseze râul, așa că s-a ridicat pe dată și a 
rupt-o la fugă cât de repede a putut. 

Se iviseră deja zorii atunci când, în cele din urmă, și-a pierdut 
puterile și picioarele nu l-au mai putut duce. S-a prăbușit, 
izbindu-se cu putere de nisipul auriu. Râul nu se mai văzuse de 
mult. De jur-împrejurul său nu se mai zărea decât deșertul, iar 
cerul devenise o tipsie strălucitoare și fierbinte, întoarsă cu fața 
în jos. 

Ali străfulgera cu privirea pustiul nemișcat, în timp ce se 
căznea să respire. A descoperit că era singur, iar ușurarea și 
frica au prins să se războiască înăuntrul său. Era singur - în faţa 
lui se întindea doar un pustiu nesfârșit, în spate erau dușmanii, 
iar toate bunurile pe care le mai avea la el erau un zulfikar și un 
hanger. Nu avea mâncare, nu avea apă, nu avea niciun adăpost. 
Nu avusese timp nici măcar să-și ia turbanul și sandalele care ar 
fi putut să-l mai apere de arșiţă. 

Soarta îi era pecetluită. 

„Soarta îţi era de mult pecetluită, nebun ce ești! Tatăl tău a 
fost destul de limpede în privinţa asta!” 

Surghiunirea lui din  Daevabad fusese o adevărată 
condamnare la moarte, lucru clar pentru oricine avea habar de 
rânduielile tribului său. Chiar își închipuise, oare, că avea să 
izbutească să reziste de unul singur? Sau că moartea lui avea să 
fie una ușoară? Dacă tatăl lui ar fi vrut să dea dovadă de 
milostenie, ar fi pus ca mezinul lui să fie sugrumat în somn, în 
iatacul său din palatul aflat între zidurile Orașului de bronz. 

Pentru prima oară, Ali a simţit în inimă junghiul urii. Nu merita 
să i se întâmple una ca asta! Încercase să-și ajute orașul și 
familia, iar tatăl său, domnitorul Ghassan, nu avusese nici 
măcar generozitatea să-i ofere o moarte cumsecade! 

Ochii au început să-l usture din cauza lacrimilor de furie pe 
care Ali și le-a șters cu un gest plin de asprime, căci se simţea 
dezgustat. 

Nu! Nu avea să permită ca așa să se sfârșească totul: cu el 
ștergându-și lacrimile de autocompătimire și blestemându-și 


familia, în timp ce se rătăcea și pierea pe-o fâșie de nisip 
necunoscută. Era un geziri doar! Când avea să vină vremea, Ali 
urma să își dea sfârșitul cu ochii uscați, cu mărturisirea credinţei 
pe buze și cu arma în mână. 

Și-a aţintit apoi privirea spre miazăzi şi-un pic spre apus, spre 
ținutul său natal, în direcţia spre care se întorsese toată viaţa în 
timpul rugilor, apoi și-a îngropat mâinile în nisipul auriu. Prinţul 
a făcut, în mod mecanic, toate gesturile ritualului de purificare 
dinaintea rugăciunii, mișcările pe care le făcuse de atâtea ori pe 
zi, de când mama lui îi arătase cum. 

După ce a terminat, și-a ridicat palmele și a închis ochii, 
simțind mirosul aspru al nisipului și sarea care i se lipea de 
piele. 

„O, Allah, îndrumă-mă și mă povăţuiește!” s-a rugat. „Apără-i 
pe toţi cei pe care-am fost silit să-i las în urmă și, când îmi va 
sosi ceasul...” a spus în sinea sa și s-a oprit, căci s-a simţit 
sugrumat de emoție. „Când îmi va sosi ceasul, rogu-te, 
milostivește-te de mine mai mult decât a făcut-o tatăl meu!” 

Ali și-a atins apoi fruntea cu degetele și s-a ridicat în picioare. 

Neavând altceva care să-l îndrume pe întinderea nesfârșită de 
nisip, în afară de soare, tânărul prinţ l-a urmat pe acesta, în 
neobositu-i drum pe cer, la început, nebăgând în seamă arșiţa 
nemilostivă pe care astrul o pogora pe umerii lui, mai apoi 
obișnuindu-se cu ea. Nisipul fierbinte i-a ars, o vreme, tălpile 
goale - apoi, parcă nu i le-a mai copt. Era un djinn și, cu toate că 
nu putea să plutească și să danseze ca fumul printre dune, așa 
cum făceau strămoșii lui înainte de binecuvântarea lui Suleiman, 
pustiul nu avea să îl ucidă. Așa că a mers în fiecare zi până când 
se simţea epuizat, oprindu-se doar pentru a se ruga și a dormi. 
Sub soarele alb aproape, strălucitor, și-a lăsat să-i zboare, să i 
se piardă departe, mintea, dar și deznădejdea stârnită de 
gândul că-și distrusese viaţa. 

Foamea îl chinuia amarnic. Apa nu constituia însă o problemă, 
căci nu îi mai fusese sete de când își dăduse numele marid-ului 
și de când acesta... îl luase, folosindu-l ca pe o armă. S-a 
străduit din răsputeri să nu se mai gândească la urmările 
acestui lucru, să nu bage în seamă partea aceea a minţii lui care 
se desfăta cu umezeala (pe care refuza să o numească 
„transpiraţie”) care i se aduna în broboane pe piele și i se 
scurgea pe mâini și pe picioare. 


N-ar fi putut să spună de cât timp mergea astfel, dar, la un 
moment dat, peisajul s-a schimbat, în sfârșit, și au început să se 
ivească stânci golașe care se înălțau din mijlocul dunelor de 
nisip ca niște degete imense, gata-gata să-l înhaţe. 

Ali a cercetat rocile pleșuve, căutând ceva de mâncare, orice. 
Auzise că gezirii de la ţară puteau să facă să apară adevărate 
ospeţe folosind doar câteva resturi uitate de oameni, dar pe el, 
unul, nu-l învățase nimeni cum să folosească o astfel de magie. 
Fusese un prinţ crescut pentru a deveni qaid și toată viața lui, 
ca un preaputernic și un răzgâiat, fusese înconjurat de servitori. 
Nu avea habar cum să supraviețuiască de unul singur. 

Disperat și hămesit, a înfulecat toate plantele pe care le-a 
găsit în calea sa, cu tot cu rădăcini. Ceea ce s-a vădit a fi o 
greșeală, căci, a doua zi dimineață, s-a trezit că-i era nespus de 
rău. Broboane de cenușă i se rostogoleau pe piele și a vomitat 
mult, mult, până când tot ce a mai ieșit din el a fost un lichid 
amar și negru care ardea pământul unde cădea. 

Cu speranţa de a găsi un petic de umbră, să-și revină, cât de 
cât, Ali a încercat să coboare de pe stânci, dar era așa de 
ameţit, încât i s-a împăienjenit vederea și poteca a prins să 
danseze, parcă, în fața lui. Și-a pierdut echilibrul aproape de 
îndată și a alunecat pe pietriș, rostogolindu-se până jos pe 
coasta abruptă. 

S-a oprit tocmai într-o văgăună dintre stânci, zdrobindu-și 
umărul stâng într-o piatră ascuţită. S-a auzit un pocnet surd și o 
durere ascuţită i-a cuprins tot braţul. 

A icnit. S-a străduit să se miște, dar a scos un țipăt când a 
simţit că-l înjunghia umărul. A tras aer în piept printre dinţi, 
înăbușindu-și blestemele când mușchii braţului i-au fost cuprinși 
de spasme. 

„Ridică-te! O să mori aici dacă nu te ridici grabnic!” și-a 
poruncit sieși. 

Dar picioarele-i slăbite au refuzat să i se supună. Sângele care 
îi curgea din nas i-a umplut gura și s-a uitat, neputincios, la 
stâncile ascuţite care se profilau pe seninul cerului. Când a 
aruncat o privire de jur-împrejur, în văgăuna unde se afla, nu a 
zărit decât nisip și piatră. Acela era un loc mort, ceea ce era 
nespus de nimerit. 

Și-a înghiţit hohotele de plâns. Existau modalităţi și mai 
cumplite în care își putea da duhul cineva, știa prea bine asta. 


Ar fi putut fi prins și torturat de dușmanii familiei lui sau ar fi 
putut fi hăcuit de asasinii dornici să obţină „dovada” 
însângerată a reușitei lor. Dar Ali nu era încă pregătit să moară 
și fie ca Allah să-l ierte pentru asta! 

„Ești un geziri. Un drept-credincios al celui Atotmilostiv! Nu te 
acoperi de ocară tocmai acum!” și-a spus. 

Tremurând ca varga, și-a strâns ochii de durere și a încercat 
să găsească puţină alinare și împăcare în versetele sfinte pe 
care le învățase cu mult timp în urmă. 

Dar i-a fost nespus de greu. Chipurile celor pe care îi lăsase în 
Daevabad - acela al fratelui a cărui încredere o pierduse, în cele 
din urmă, al prietenei pe-al cărei iubit îl ucisese el însuși, al 
tatălui care îl condamnase la moarte pentru ceva ce nici nu 
făcuse - îi tot apăreau înainte, răzbind prin întunericul 
atotcuprinzător, și-l luau în zeflemea, în timp ce el se stingea, 
încetișor. 

S-a trezit simțind cum i se vâra pe gât ceva care puţea 
îngrozitor. 

Ali a deschis repede ochii și a tușit, căci avea gura plină cu 
ceva crocant, cu gust metalic și de-a dreptul nepotrivit. 

Ochii îi erau împăienjeniţi și s-au pironit cu mare greutate 
asupra unui bărbat cu umeri largi, aplecat deasupra lui. Chipul 
necunoscutului a devenit mai limpede treptat, pe bucăţi: un nas 
care fusese rupt nu doar o dată, o barbă neagră, încâlcită, și 
niște ochi cenușii, oblici. 

Ochi de geziri! 

Bărbatul și-a pus mâna grea pe fruntea lui Ali și i-a mai băgat 
o lingură plină de fiertură scârboasă în gură. 

— Mănâncă, prinţișorul meu! 

Ali a tușit. 

— Ce... ce-i asta? a bâiguit. 

Glasul nu-i mai era decât o șoaptă care abia-abia dacă mai 
izbutea să iasă din gâtlejul lui ars de sete. 

— Sânge de oryx și lăcuste pisate. 

Stomacul lui Ali s-a răzvrătit pe dată. A întors capul, să 
vomite, dar acel geziri i-a pus mâna la gură și i-a masat gâtul, 
silindu-l să înghită amestecul oribil. 

— Ei, nu trebuie să faci una ca asta! l-a dojenit necunoscutul. 
Ce fel de djinn refuză mâncarea pe care gazda lui i-a pregătit-o 
cu atâta grijă? 


— Daevabazii, ăia care locuiesc în Orașul de bronz! 

Răspunsul fusese dat de o altă voce, așa că Ali s-a uitat spre 
picioarele lui, unde stătea o femeie brunetă cu cozi groase, 
împletite și cu un chip care părea cioplit în piatră. 

— Și care chiar n-au habar cum să se poarte! a continuat 
necunoscuta. 

Femeia a ridicat apoi în mână zu/fikar-ul și hangerul lui Ali și a 
adăugat: 

— Da’ armele-s frumoase rău! 

Bărbatul i-a arătat o rădăcină neagră și noduroasă și l-a 
întrebat: 

— De-asta ai mâncat? 

Când Ali a dat din cap, aprobator, s-a strâmbat. 

— Prostule! Ai noroc că nu eşti acum doar un morman de 
cenușă. 

l-a mai îndesat în gură lui Ali o lingură de cocoloașe 
sângeroase. 

— Mănâncă! O să ai nevoie de toată puterea ta să te întorci 
acasă. 

Ali l-a împins încet la o parte. Încă era ameţit, dar vorbele 
acelui geziri îl lăsaseră cu totul buimac. Prin crăpăturile stâncilor 
pătrundea un vânt care îi zvântă pielea umedă și el s-a 
cutremurat. 

— „Acasă”? a repetat prinţul. 

— La Bir Nabat, l-a lămurit bărbatul, ca și cum ar fi fost cel 
mai clar lucru din lume. Acasă! Ai de mers mai bine de o 
săptămână spre apus. 

Ali a încercat să clatine din cap, dar gâtul și umerii îi 
înțepeniseră. 

— Nu pot, a suflat el. Eu... mă duc spre miazăzi. 

Aceea era singura direcţie la care se putea gândi: familia Al 
Qahtani era originară din zona impunătorului lanț muntos care 
se întindea de-a lungul coastei mării dinspre miazăzi, singurul 
loc în care spera să-și găsească niscaiva aliaţi. 

— „Spre miazăzi”? s-a mirat bărbatul și a izbucnit în râs. Tu 
ești mai mult mort decât viu și ai de gând să traversezi Am 
Gezira? 

Apoi i-a mai vârât o lingură plină în gură. 

— Peste tot mișună asasini care te caută în fiecare petic de 
umbră de pe aceste meleaguri. Umblă vorba cum că adoratorii 


focului îl vor umple de bănet negreșit pe cel care îl va ucide pe 
Alizayd al Qahtani. 

— Ceea ce e exact ce-ar trebui să facem și noi, Lubayd! a 
intervenit femeia. 

Și, zicând acestea, a făcut un semn cu capul, supărată, spre 
fiertura din castronul de lut pe care îl ţinea în mână bărbatul. 

— Nu să ne risipim proviziile pe-un răzgâiat din miazăzi, a 
adăugat, îmbufnată. 

Ali a înghiţit cu greu amestecul greţos și s-a uitat la ea cu 
ochii mijiţi. 

— Ai fi în stare să-l ucizi pe unul dintre semenii tăi, pe-un 
geziri, pentru banii unor străini? a întrebat-o. 

— Pe-un Al Qahtani l-aș ucide, bucuroasă, pe degeaba! s-a 
rățoit femeia. 

Ali a tresărit simțind dușmănia din vocea ei. Bărbatul, Lubayd 
parcă-l numise, a oftat și s-a uitat la ea cuprins de enervare, 
apoi s-a întors spre Ali. 

— Să o ierţi pe Agisa, prinţul meu, dar acum nu prea e 
vremea potrivită să ne vizitezi meleagurile. 

Și, zicând acestea, a pus jos castronul. 

— Nu am mai văzut un strop de ploaie de ani și ani... 
Izvoarele ne seacă, nu mai avem de-ale gurii, ne mor copilașii și 
bătrânii... Așa c-am trimis veste la Daevabad, să ne dea ajutor. 
Și știi ce ne-a spus regele nostru, semenul nostru geziri? 

— Nimici Agisa a scuipat pe jos, înainte să continue: Tatăl tău 
nici măcar nu ne-a dat un răspuns. Așa că să nu-mi vorbești mie 
de legăturile de sânge, Al Qahtani! 

Ali era prea obosit să se mai lase înspăimântat de ura care se 
citea pe chipul femeii, așa că a aruncat din nou o privire spre 
Zulfikar-ul din mâna sa. El, unul, avea obiceiul să-i păstreze 
tăișul bine ascuţit așa că, măcar, calvarul lui avea să se 
sfârșească iute-iute dacă urmau s-aleagă să-l ucidă. 

Și-a înghiţit un alt val de fiere, când a simţit sângele gros de 
oryx alunecându-i pe gâtlej. _ 

— Păi... a început Ali c-o voce slabă. In cazul acesta, chiar 
sunt de acord! N-ar fi trebuit să vă risipiţi merindele pe mine! 

Și, zicând acestea, a făcut un semn cu capul spre 
amestecătura lui Lubayd. 

A urmat o perioadă lungă de tăcere. Apoi Lubayd a izbucnit în 
râs, iar hohotele lui au răsunat între stânci. 


Încă mai hohotea când, fără niciun avertisment, i-a prins lui 
Ali brațul vătamat și i l-a tras cu putere. 

Prinţul a urlat și a văzut stele verzi. Dar, când umărul i s-a 
reașezat la locul lui, durerea chinuitoare a început să se 
domolească iute-iute. A simţit furnicături în degete, iar în mâna 
lui amorțită au început să revină senzațiile, valuri-valuri. 

Lubayd a zâmbit. Și-a scos ghutra, acoperământul de cap pe 
care îl purtau toţi qjinn-ii geziri din miazănoapte, și i-a imobilizat 
repede brațul cu ea. Apoi, l-a tras în picioare de brațul teafăr. 

— Păstrează-ţi simţul umorului, băiete! l-a sfătuit. O să ai 
mare nevoie de el. 

La gura spărturii din stâncă aștepta, calm, un oryx masiv care 
avea, pe una dintre pulpe, o crestătură însângerată. Fără să ia 
în seamă protestele lui Ali, Lubayd l-a urcat pe spatele 
animalului. Prinţul s-a agăţat de coarnele lungi ale antilopei, 
uitându-se cum Lubayd lua zu/fikar-ul din mâna Agisei. 

Apoi i l-a aruncat lui Ali. 

— Să lăsăm umărul să se vindece și poate vei mai roti cândva 
acest zulfikar! l-a încurajat. 

Ali s-a uitat la armă, nevenindu-i să creadă. 

— Dar am crezut că... 

— C-o să te ucidem? 

Lubayd a clătinat din cap, apoi a adăugat: 

— Nu! Cel puţin, nu încă... Nu atât timp cât poți face... asta. 
Și, zicând acestea, a făcut un semn în spate, spre crevasă. 

Ali i-a urmărit privirea. Și a rămas cu gura căscată, de-a 
dreptul! 

Nu transpiraţia fusese aceea care îi udase veșmintele! 

O mică oază răsărise în jurul lui cât timp zăcuse acolo, 
trăgând să moară! Printre stâncile pe care își sprijinise capul 
țâșnea de-acum un izvor, care curgea printr-o albie înconjurată 
de mușchi proaspăt. Un alt pârâu curgea, gâlgâind, pe nisip, 
umplând adâncitura pe care o făcuse trupul lui cât stătuse 
întins. lar fâșia de pietriș roșcat se umpluse de lăstari verde- 
crud, cu frunzele umede de rouă. 

Ali a tras adânc aer în piept, adulmecând umezeala proaspătă 
din aerul deșertului. Câte posibilităţi! 

— Habar n-am cum ai făcut asta, Alizayd al Qahtani! i-a zis 
Lubayd. Dar, dacă poţi aduce apă într-un un petic de deșert din 
Am Gezira, atunci... 


l-a făcut cu ochiul, înainte să adauge: 
— Aș zice că faci mai mult decât vreo câţiva bănuţi aruncaţi 
de niște străini! 


Nahri 


Era liniște adâncă în odaia emirului Muntadhir al Qahtani. 

Banu Nahri e-Nahid se plimba de colo-colo prin cameră, iar 
degetele de la picioare i se înfundau în covorul gros. Pe o masă 
din oglinzi se zăreau o carafa de vin și o cupă de jad cioplită în 
forma unui shedu care fuseseră aduse de servitoare cu priviri 
blânde, aceleași care o ajutaseră pe Nahri să-și scoată hainele 
grele de nuntă, probabil pentru că observaseră că banu nahida 
tremura și se gândiseră că ajutorul lor avea să îi prindă bine. 

Acum Nahri se holba la carafa. Părea delicată. Ar fi fost 
nespus de simplu s-o spargă și chiar și mai ușor să ascundă un 
ciob sub pernele din patul cel mare, la care încerca să nu se 
uite: astfel ar fi pus capăt acestei seri pentru totdeauna. 

„Și apoi vei muri!” și-a amintit. 

Dac-ar fi făcut una ca asta, Ghassan ar fi fost în stare să 
omoare o mie de daev-i din tribul ei și ar fi pus-o pe Nahri să 
privească fiecare execuţie, după care ar fi aruncat-o Karkadann- 
ului său. 

Așa că și-a desprins privirile de la carafa. Pe fereastra 
deschisă pătrundea o adiere rece și s-a cutremurat. Fusese 
îmbrăcată într-o cămășuţă lungă, delicată, de mătase albastră, 
cu un chador subţire, cu glugă, și niciuna dintre aceste haine nu 
o apăra prea bine de frig. Tot ce îi mai rămăsese din ţinuta 
sofisticată pe care o purtase la nuntă era masca de căsătorie 
din abanos. Frumos sculptată și legată cu chingi și lănţișoare de 
aramă, pe aceasta erau gravate numele ei și al lui Muntadhir. 
Urma să fie arsă după consumarea căsătoriei, iar cenușa sa, cu 
care trupurile lor aveau să fie însemnate a doua zi dimineață, 
reprezenta dovada că nunta le era legitimă. Aceasta reprezenta 
o tradiţie mult îndrăgită în tribul lor, după cum îi spuseseră, 
încântate, nobilele geziri care încercaseră să glumească, vesele, 
cu ea la ospăţul de nuntă. _ 

Nahri nu le împărtășea deloc entuziasmul. Incepuse să 
transpire din clipa în care intrase în cameră, iar masca i se lipea 
de-acum de pielea jilavă, așa c-a tras ușor de ea, încercând să 


lase vântul să-i răcorească obrajii încinși. Și-a văzut mișcarea 
reflectată în oglinda masivă cu ramă de bronz din fundul 
camerei și și-a ferit privirea. Oricât de fine i-ar fi fost hainele și 
masca, erau toate geziri, iar Nahri nu avea nicio dorinţă să se 
vadă înveșmântată în hainele dușmanilor ei. 

„Nu sunt dușmanii tăi!” a încercat să-și reamintească. 

„Dușman” era un cuvânt pe care îl folosea Dara, iar ea nu 
avea să-și îngăduie să se gândească la Dara. Nu în seara aceea! 
Nu putea! Asta ar fi distrus-o - și cea din urmă banu nahiaa din 
Daevabad nu se cuvenea să se lase distrusă! Semnase zapisul 
de nuntă cu mână sigură și-apoi își ciocnise cupa cu Ghassan 
fără ca măcar să-i tremure degetele, zâmbindu-i călduros 
regelui care ameninţase că avea să-i ucidă pe toți copiii daevi, 
dacă nu-i făcea pe plac, și care o silise apoi să se lepede de 
afshin-ul ei și să-i aducă una dintre cele mai grave acuzaţii care 
i s-ar fi putut aduce. Dacă reușise să facă toate astea, avea să 
izbutească să treacă și peste toate câte s-ar fi putut întâmpla în 
iatacul acela! 

Nahri s-a întors și a început din nou să măsoare în lung și-n lat 
odaia. Vastele apartamente în care locuia Muntadhir erau 
situate la unul dintre nivelurile superioare ale ziguratului aflat în 
mijlocul clădirilor palatului din Daevabad. Era plin cu obiecte de 
artă; picturi pe pânză de mătase, tapiserii și delicate vase de 
fier forjat, toate aranjate cu grijă și părând să aibă o aură 
magică. 

Putea foarte bine să și-l închipuie pe Muntadhir în acea 
încăpere minunată, tolănit pe-un divan, cu o cupă de vin scump 
în mână și înconjurat de câteva curtezane educate, cosmopolite, 
recitând versuri și persiflând plăcerile inutile ale vieții, pe care 
Nahri nu avusese niciodată nici timpul și nici aplecarea să le 
savureze. Pe nicăieri nu se zărea nicio carte. Nici în odaia aceea, 
nici în restul apartamentului prin care fusese condusă. 

S-a oprit să privească tabloul cel mai apropiat, o miniatură 
care înfățișa două dansatoare care făceau să apară prin magie 
flori ca niște flăcări, care străluceau precum rubinele în timp ce 
ele se-nvârteau. 

„Nu am nimic-nimic în comun cu djinn-ul acesta!” 

Nahri nici măcar nu-și putea imagina splendorile în mijlocul 
cărora fusese crescut Muntadhir, la fel cum nu-și putea închipui 
nici cum fusese posibil ca el să fie înconjurat de atâtea cărţi în 


care fusese adunată toată înțelepciunea mileniilor și să nu vrea 
nici măcar să-nveţe să citească! Singurul lucru pe care îl avea în 
comun cu proaspătul ei soţior era acea noapte îngrozitoare 
petrecută la bordul unei corăbii mistuite de flăcări. 

Chiar în clipa aceea ușa dormitorului s-a deschis. 

Nahri s-a îndepărtat, instinctiv, de tablou, și și-a tras gluga de 
pe cap. Afară s-a auzit un mic bufnet, apoi o înjurătură, după 
care a intrat Muntadhir. 

Nu era singur, iar tânăra a bănuit chiar că nici n-ar fi putut 
veni singur, pentru că se sprijinea, greoi, de un valet, iar mirosul 
vinului din respiraţia lui putea fi simţit, practic, din cealaltă parte 
a camerei. In urma emirului veneau două servitoare, iar Nahri a 
înghiţit în sec când acestea l-au ajutat să-și scoată hainele, 
părând să glumească neîncetat cu el în geziriyya, pentru ca apoi 
să-l conducă spre pat. 

Muntadhir s-a așezat, cu mare greutate, pe margine, părând 
beat criță și, parcă, uluit că se afla acolo. Patul, încărcat cu 
așternuturi fine, era destul de mare cât să încapă în el o familie 
de zece persoane - și, după zvonurile pe care le auzise despre 
soțul ei, Nahri presupunea că, de multe ori, fusese chiar ticsit. 

Intr-un colț al iatacului ardea, mocnit, niște tămâie, lângă un 
potir cu lapte îndulcit, amestecat cu frunze de măr - băutura 
daev-ă tradiţională care le era oferită tinerilor însurăței cu 
speranţa că urmau să zămislească, negreșit, copii. 

Cel puţin, una ca asta nu avea să se întâmple - așa o 
încredinţase Nisreen. Că doar bătrâna nu-i ajuta pe tămăduitorii 
nahizi de mai bine de două secole fără să învețe și câteva 
metode sigure pentru a preveni apariţia unei sarcini nedorite! 

Chiar și așa, inima lui Nahri a început să bată mai tare după 
plecarea servitoarelor care au închis, încetișor, ușa în urma lor. 
Incordarea părea să plutească în aer, densă și grea, 
contrastând, în mod bizar, cu toate zgomotele petrecerii care se 
auzeau din grădina de sub ei. 

Muntadhir și-a ridicat, în cele din urmă, capul și i-a întâlnit 
privirea. Lumina lumânărilor făcea să-i joace umbre pe chip. 
Poate nu avea frumuseţea de-a dreptul magică a lui Dara, dar 
era un bărbat izbitor de chipeș, un bărbat fermecător, din câte 
auzise, unul care râdea cu ușurință și care zâmbea adesea... Cel 
puţin, cu ceilalți. 

Părul lui negru și des era tuns scurt, iar barba îi era frumos 


aranjată. Pentru nuntă fusese împodobit cu toate însemnele 
regalității: o dishdasha de culoarea abanosului, tivită cu aur, și 
un turban de mătase aurie, cu modele albastre și violet - 
emblemele casei domnitoare Al Qahtani. Dar acum avea pe elo 
dishdasha albă și fină, cu perle micuțe pe margini. Singurul 
lucru care îi strica, într-un fel, imaginea îngrijită era cicatricea 
subțire care îi tăia în două sprânceana stângă - urma loviturii de 
bici date de Dara. 

S-au uitat unul la celălalt câteva clipe lungi, fără că vreunul să 
facă vreo mișcare. Ea a remarcat că sub sfârșeala aceea 
provocată de beţie, el își ascunde nervozitatea, emoțiile. 

În cele din urmă, i-a vorbit. 

— N-ai de gând să mă umpli de buboaie de ciumă, nu? 

Nahri și-a mijit ochii, căci nu înțelegea. 

— Poftim? s-a mirat. 

— Buboaie de ciumă... 

Muntadhir a înghiţit în sec, frământând în mâini așternutul 
brodat. 

— Cu așa ceva îi acoperea mama ta pe bărbaţii care- 
ndrăzneau să se uite prea lung la ea. 

Pe Nahri a supărat-o că acele cuvinte au rănit-o. Nu era o fire 
romantică - dimpotrivă, se mândrea cu pragmatismul și cu 
talentul său de a-și ascunde emoțiile - la urma urmelor, datorită 
lor ajunsese în iatacul acela, nu? Dar era, totuși, noaptea nunții 
ei și sperase să audă un cuvânt plăcut de la proaspătul ei soț. Își 
imaginase că urma să aibă un bărbat dornic să o atingă, nu unul 
speriat că avea să arunce asupra lui vreun blestem, dându-i, 
prin magie, cine știa ce boală! 

A lăsat să-i cadă la pământ chadorul, fără nicio ceremonie. 

— Hai să terminăm odată! l-a îndemnat. 

S-a apropiat de pat, bâjbâind și-ncercând, plină de stângăcie, 
să desfacă încuietorile de aramă ale măștii de căsătorie. 

— Fii cu băgare de seamă, rogu-te! i-a strigat Muntadhir, 
întinzându-și mâna, dar și-a tras-o repede înapoi când i-a atins 
degetele. lartă-mă! a rugat-o, repede. Doar că... încuietorile 
măștii au aparţinut, cândva, mamei mele. 

Mâinile lui Nahri au rămas, pe dată, nemișcate. Nimeni din 
palat nu-i vorbise vreodată despre mama lui Muntadhir, prima 
soţie a lui Ghassan, aceea care murise cu multă vreme în urmă. 

— Da? 


El a încuviințat cu o mișcare a capului, apoi i-a luat mâna de 
pe mască și a început să o desfacă singur, cu multă, multă grijă. 

În comparaţie cu opulenţa camerei și cu bijuteriile sclipitoare 
pe care le purtau amândoi, încuietorile acelea păreau chiar 
simple, dar Muntadhir le ţinea în mână de parc-ar fi primit însuși 
inelul cu sigiliu al lui Suleiman. 

— Au fost transmise din generaţie în generaţie în familia 
mamei, de secole bune, i-a explicat emirul, trecându-și degetul 
mare peste lucrătura în filigran. Întotdeauna mă punea să îi 
făgăduiesc că le voi face pe soția și pe fiica mea să le poarte. 

Buzele lui au schiţat un zâmbet trist înainte să adauge: 

— Mi-a spus că sunt aducătoare de noroc și că menesc 
nașterea celor mai buni fii. 

Nahri a șovăit, dar apoi s-a hotărât să continue discuţia; era 
posibil ca subiectul mamelor demult pierdute să fi fost chiar 
singurul pe care îl aveau în comun. 

— Câţi ani aveai când...? a îndrăznit să-l întrebe. 

— Eram mic, mic de tot, a întrerupt-o Muntadhir, cu un glas 
puţin răgușit, de parcă întrebarea îl îndurerase. Fusese mușcată 
de un nasnas în Am Gezira pe când era doar o copilă, iar otrava 
rămăsese în ea. Avea din când în când niște crize, dar Manizheh 
reușea să o vindece de fiecare dată. 

Zicând acestea, emirul s-a posomorât. 

— Până într-o vară, când Manizheh a considerat că era mai 
important să piardă timpul în Zariaspa, decât să-și salveze 
regina, a murmurat el. 

Nahri a simţit că a încremenit și că s-a încordat toată când a 
simţit ura din vorbele lui. Așadar, cam până în clipa aceea îi 
fusese dat să reziste legăturii care abia se înfiripase între ei! 

— Înţeleg, a spus nahida, cu răceală. 

Muntadhir a părut să observe tonul ei și, rușinat, s-a îmbujorat 
tot. 

— Îmi pare rău! Nu s-ar fi cuvenit să-ţi spun tocmai ţie una ca 
asta! 

— Nu-i nimic, l-a liniștit Nahri, deși, în realitate, cu fiecare 
clipă care trecea, regreta din ce în ce mai mult că se 
casătoriseră. Doar n-ai ascuns niciodată ce simţi, cu adevărat, 
față de familia mea! Cum m-ai numit atunci, când vorbeai cu 
tatăl tău? „Curvă nahidă mincinoasă”? Care ţi-a sedus fratele și 
i-a poruncit afshin-ului ei să-ţi atace soldaţii? 


În ochii cenușii ai emirului a strălucit părerea de rău, înainte 
ca el să-și plece privirea. 

— Am greșit, i-a mărturisit, apărându-se slab, fără tragere de 
inimă. Prietenul meu cel mai bun și frăţiorul meu erau în pragul 
morții, așa că... 

Nu și-a dus gândul până la capăt, în schimb, s-a ridicat în 
picioare și s-a apropiat de carafa cu vin. 

— N-aș putea spune că gândeam prea limpede atunci, a 
adăugat. 

Nahri s-a așezat pe pat, cu picioarele strânse sub cămașa 
lungă, de mătase. Care era lungă, frumoasă și al cărei material 
era atât de subţire, încât părea transparent. Fusese împodobită 
cu o broderie de aur incredibil de fină, cu mărgeluțe delicate de 
fildeș. Într-o altă perioadă - și cu altcineva alături -, s-ar fi 
desfătat cu felul în care mătasea îi mângâia ușurel trupul gol, ca 
și cum ar fi tachinat-o. 

De bună seamă însă că nu avea să simtă așa ceva atunci! l-a 
aruncat o căutătură chiorâșă lui Muntadhir, nevenindu-i să 
creadă că el putea să considere că scuza aceea îi justifica 
faptele. 

Emirul s-a înecat cu vin. 

— Asta nu m-ajută deloc, dar chiar deloc, să uit de buboaiele 
de ciumă, a spus el, tușind. 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, n-o să-ţi fac nimic-nimic! l-a 
încredințat nahida. N-am cum! Tatăl tău ar ucide pe dată o sută 
de daev-i dacă aș îndrăzni fie și numai să te zgării! 

Și-a frecat capul, apoi a întins mâna după vin. Poate că 
băutura chiar ar fi izbutit să facă toată situaţia aceea mai ușor 
de suportat. 

— Dă-mi și mie! l-a rugat. 

Emirul i-a turnat într-o cupă, iar Nahri a dat-o pe gât grabnic, 
strângând din buze din cauza acrelii băuturii. 

— Da-i oribil! s-a plâns. 

Muntadhir a părut de-a dreptul jignit. 

— E un vin de gheață vechi din Zariaspa! a încercat s-o 
lămurească. E de nepreţuit, unul dintre cele mai rare vinuri 
vechi din lume! 

— Zici că zeama strugurilor ar fi fost strecurată printr-un 
pește putrezit. 


— „Printr-un pește putrezit”! a repetat emirul, încetișor. 

Și-a frecat fruntea. 

— Păi... Atunci ce-ai vrea să bei, dacă nu vin? a întrebat-o. 

Nahri a tăcut o clipă, apoi a răspuns cu sinceritate, nevăzând 
nimic rău în a-i mărturisi: 

— Karkade! E un ceai făcut din flori de hibiscus. 

A simţit cum i se punea un nod în gât de emoție. 

— Îmi amintește de casă! i-a declarat. 

— De Calicut? a iscodit-o. 

Nahri s-a încruntat. 

— Poftim? l-a întrebat. 

— Păi, nu de acolo ești? 

— Nu, i-a răspuns. Sunt din Cairo. 

— A-ha! 

Emirul părea un pic buimăcit. 

— E aproape? a vrut el să afle. 

„Ba deloc!” 

Nahri a încercat să nu se tragă înapoi, dezgustată. Se 
presupunea că de-acum era soțul ei, dar nici măcar nu avea 
habar de unde se trăgea, care era locul a cărui esenţă încă îi 
mai curgea prin vene și îi mai făcea inima să-i bată... Cairo, 
orașul de care îi era așa de dor, încât uneori i se tăia răsuflarea! 

„Nu vreau nimic din toate astea!” 

Gândul acela a dat năvală asupra ei cu iuțeală, imperios. 
Nahri aflase pe pielea ei că nu trebuia să aibă încredere în 
nimeni din Daevabad. Cum ar fi putut să doarmă în același pat 
cu bărbatul ăla care nu știa nimic despre ea? 

Muntadhir s-a uitat la tânără. Ochii lui cenușii s-au îmblânzit. 

— Arăţi de parc-ai fi cât pe ce să vomiţi! i-a declarat. 

La auzul acestor vorbe, ea chiar a tresărit. 

„Poate că nu-i cu totul și cu totul orb!” și-a spus. 

— N-am nimic, l-a minţit. 

— Nu arăţi ca și cum n-ai avea nimic, a ripostat emirul și i-a 
atins umărul. Tremuri toată! 

Degetele lui i-au atins ușor pielea, iar Nahri s-a încordat, 
înăbușindu-și impulsul de a se retrage. 

Muntadhir și-a lăsat mâna jos, de parcă s-ar fi ars. 

— Ți-e frică de mine? a întrebat-o, uluit. 

— Nu. 

Obrajii lui Nahri ardeau de rușine, chiar dacă era nervoasă. 


— Doar că... nu am mai făcut asta niciodată. 

— Ce anume? Să te culci c-un bărbat pe care-l urăşti? 
Zâmbetul lui maliţios s-a șters pe dată când ea și-a mușcat 
buzele. 

— Ah! A-ha! a adăugat. Credeam că tu și Darayavahoush... 

— Nu! i-a spus Nahri repede. 

Nu era în stare să audă finalul frazei. 

— Noi doi n-am avut genul ace/a de relaţie, a continuat. Și n- 
am chef să vorbesc despre el! Nu cu tine! 

Muntadhir și-a făcut gura pungă. 

— Prea bine! a încuviințat. 

S-a așternut din nou tăcerea între ei, spartă, din când în când, 
de râsetele care pătrundeau pe fereastra deschisă. 

— Mă bucur că toată lumea e așa de fericită că ne-am unit 
triburile! a bombănit Nahri, posomorâtă și bosumflată. 

Muntadhir a privit-o lung. 

— De-asta ai acceptat? a iscodit-o. 

— „Am acceptat...”! a început ea, iar, în clipa când a rostit 
cuvintele, tonul i-a devenit sarcastic de-a dreptul. „Am 
acceptat” pentru că știam că altfel urma să fiu silită să mă 
căsătoresc cu tine! M-am gândit c-ar fi mai bine să o fac de 
bunăvoie și să obţin de la tatăl tău până și ultimul bănuţ din 
zestre. Și să nădăjduiesc că, poate, într-o bună zi, te voi 
convinge să-l alungi de pe tron! 

Probabil că nu era cel mai înțelept răspuns pe care ar fi putut 
să i-l dea, dar lui Nahri îi era din ce în ce mai greu să-i pese de 
ce gândea soțul ei recent dobândit. 

Muntadhir a pălit pe dată și a înghiţit în sec, apoi și-a pus la 
loc cupa cu vin, s-a întors pe călcâie și a traversat camera. A 
deschis ușa și a vorbit în geziriyya cu oricine se va fi aflat pe 
coridor. 

Nahri s-a blestemat în sinea sa pentru toate vorbele pe care 
le spusese pe negândite. Lăsând deoparte sentimentele ei 
pentru Muntadhir, Ghassan făcuse tot ce-i stătuse în putinţă să-i 
căsătorească, iar, dacă ea stricase totul cu nesăbuința sa, 
regele avea să găsească, fără îndoială, vreun mod cumplit 
pentru a o pedepsi. 

— Ce faci? l-a întrebat, neliniștită, când a revenit în cameră. 

— Am cerut să ţi se aducă un felegean cu ceaiul ăla ciudat al 
tău! a lămurit-o. 


Nahri a clipit, surprinsă. 

— Nu-i nevoie să faci asta! l-a asigurat. 

— Dar vreau eu s-o fac! 

S-a uitat drept în ochii ei când a adăugat: 

— Pentru că, dacă e s-o spun p-a dreaptă, mă cam înfricoșezi, 
nevasta mea, și nu m-ar deranja câtuși de puţin să mă pun bine 
cu tine! 

Zicând acestea, emirul a luat masca de căsătorie de pe pat. 

— Și-ai putea să te oprești din tremurat, să știi! i-a zis. N-am 
de gând să-ți fac niciun rău, Nahri! Nu-s genul ăla de bărbat! N-o 
să te mai ating nici c-un deget în seara asta. 

Ea s-a uitat la mască. Incepuse să fumege. Și-a dres glasul și 
a murmurat: 

— Dar nuntașii se așteaptă ca noi să... 

Masca a luat foc în mâna lui, iar ea a tresărit, surprinsă. 

— Întinde mâna! a rugat-o. 

Când ea și-a întins palma, i-a așezat acolo un pumn de 
cenușă. 

Apoi și-a trecut degetele pline de cenușă prin păr și pe gulerul 
tunicii, după care și le-a șters de dishdasha lui albă. 

— Gata! i-a zis, mucalit. Căsătoria noastră a fost consumată! 

A făcut apoi semn cu capul spre pat. 

— Mi s-a spus că mă zvârcolesc teribil în somn. O să pară că 
ne-am făcut toată noaptea datoria pentru obţinerea păcii între 
triburile noastre, a lămurit-o. 

Ea a simţit că îi iau foc obrajii când a auzit cuvintele acelea, 
iar Muntadhir a zâmbit. 

— Fie că mă crezi, fie că nu, eu, unul, mă bucur tare mult să 
aflu că e ceva care te poate neliniști! i-a declarat emirul. 
Manizheh nu arăta niciodată vreo emoție, iar asta era de-a 
dreptul înspăimântător. 

Vocea lui a devenit mai blândă când a adăugat: 

— În cele din urmă, să știi că va trebui s-o facem și p-asta. 
Toată lumea va sta cu ochii pe noi, așteptând un urmaș. Dar o s- 
o luăm încet-încetișor. Nu trebuie să fie un calvar îngrozitor. 

Ochii i-au sclipit, căci era amuzat. 

— În ciuda tuturor neliniștilor stârnite în legătură cu el, 
dormitorul poate fi un loc cu totul și cu totul plăcut. 

Au fost întrerupţi de o bătaie în ușă, ceea ce a fost o ușurare, 
pentru că, deși crescuse singură-singurică pe străzile din Cairo, 


Nahri n-ar fi izbutit în veci să dea răspunsul potrivit acelor vorbe 
ale emirului. 

Muntadhir s-a dus la ușă și s-a întors cu o tipsie de argint pe 
care se afla o carafa de cuarţ roz. A pus-o pe măsuţa de lângă 
pat. 

— Karkade pentru tine. 

A dat la o parte cearșafurile și s-a prăbușit pe micul munte de 
perne. 

— Acum, dacă nu mai e nevoie de mine, am să mă culc, i-a 
declarat. Uitasem cât de mult dansează la nunți daev-ii! 

Neliniștea pe care o simţise Nahri a început să se împrăștie 
ușor, ușor. Și-a pus un felegean cu karkade și, neluând în seamă 
impulsul de a se retrage pe unul dintre divanele joase așezate 
lângă șemineu, s-a strecurat încet în pat. A luat o gură de ceai, 
savurându-i aroma răcoroasă. 

Aroma familiară... 

Numai că prima amintire care i-a venit în minte nu a fost 
aceea a vreunei cafenele din Egipt, ci una în care se afla în 
biblioteca regală din Daevabad, faţă în față cu un prinţ zâmbitor 
care știa foarte bine care era diferenţa dintre Calicut și Cairo. Un 
prinţ care, datorită cunoștințelor sale despre lumea oamenilor, o 
atrăsese pe Nahri într-un fel despre care nu-și dăduse seama cât 
era de periculos, decât atunci când fusese prea târziu. 

— Muntadhir, pot să te întreb ceva? a murmurat. 

Cuvintele i-au zburat de pe buze înainte să apuce să se 
gândească la ele. 

Vocea lui i-a ajuns la urechi, deja răgușită de somn. 

— Da? 

— De ce n-a fost Ali la nunta noastră? 

Muntadhir s-a încordat pe dată. 

— E ocupat cu garnizoana lui din Am Gezira! i-a răspuns. 

„Garnizoana lui!” 

Da, toți gezirii spuneau așa, aproape cuvânt cu cuvânt, când îi 
întreba unde era Alizayd al Qahtani! 

Dar secretele erau nespus de greu de păstrat în haremul regal 
din Daevabad! De aceea Nahri auzise zvonul că prințesa 
Zaynab, sora lui Ali și a lui Muntadhir, adormise plângând 
săptămâni în șir după ce frăţiorul ei fusese surghiunit din Orașul 
de bronz. 

Zaynab păruse tare tulburată de atunci, chiar și la petrecerea 


de nuntă din seara aceea. 

Adevărata întrebare i-a zburat de pe buze, pe negândite. 

— E mort? a șoptit. 

Muntadhir nu i-a răspuns de îndată, iar, în tăcerea care s-a 
lăsat, Nahri a simţit cum în piept i se încâlcea un adevărat ghem 
de emoții contradictorii. 

Dar apoi soţul ei și-a dres glasul și i-a răspuns: 

— Nu! 

Părea că rostise cuvântul cu grijă. Cu hotărâre. 

— Dar, dacă nu te superi, n-aș vrea să vorbim despre el, a 
adăugat. Și, Nahri, în legătură cu ce-ai spus mai devreme... 

S-a uitat la nahidă, iar în ochi i se citea o emoție pe care ea, 
una, nu prea putea s-o înțeleagă. 

— Trebuie să știi că, în esenţă, eu, unul, sunt un Al Qahtani 
înainte de toate! Tatăl meu e regele meu. Și, mai presus de 
orice, lui îi sunt și îi voi rămâne credincios. 

Avertismentul se vădea clar în cuvintele lui, care fuseseră 
rostite cu o voce din care lipsea orice urmă de căldură sau 
apropiere. 

Emirul Daevabadului, moștenitorul tronului, fusese cel care 
vorbise, după care s-a întors cu spatele și n-a mai așteptat 
niciun răspuns. 

Nahri a pus jos cu zgomot felegeanul, știind că ușoara căldură 
care apăruse între ei se transformase în gheaţă. 

A simţit că o cuprindea enervarea. 

Una dintre tapiseriile din fundul camerei s-a cutremurat, drept 
răspuns. 

Umbrele care cădeau peste silueta lui Muntadhir, conturate 
de fereastra palatului, s-au lungit brusc. Și-au părut să devină 
mai dese. 

Nimic din toate acestea nu a surprins-o pe Nahri. Astfel de 
lucruri se întâmplau frecvent în ultima vreme, căci străvechiul 
palat părea să se trezească la viaţă, de parc-ar fi prins de veste 
că unul dintre nahizi locuia din nou între zidurile sale. 


Dara 
În lumina roșiatică a unui soare care nu apunea niciodată, 


Darayavahoush e-Afshin dormea. 
Nu era un somn adevărat, desigur, era ceva profund. Mult mai 


liniștit. Netulburat de vise despre ocazii pierdute sau iubiri 
neîmpărtășite și nici de coșmaruri cu orașe înecate în sânge și 
cu stăpâni cumpliți. 

Stătea întins pe pătura de pâslă pe care mama lui i-o ţesuse 
când era mic, la umbra unui pâlc de cedri. Printre copaci putea 
vedea puţin din grădina splendidă, care îi stârnea de multe ori 
interesul. 

Dar nu acum... 

Dara nu știa prea bine unde se afla, dar nici nu părea că Îi 
păsa. Aerul mirosea ca acasă, a mese petrecute alături de 
familie și a fum sacru care ieșea din focul altarelor. 

Ochii lui se deschideau din când în când, pentru ca apoi 
cântecul păsărilor sau muzica îndepărtată a unei lăute să îi 
adoarmă din nou. 

Era tot ce voia să facă: să doarmă până când oboseala aceea 
avea să dispară cu totul din oasele lui. 

Până când mirosul de sânge avea să se șteargă din amintirea 
lui. 

O mânuţă l-a împins ușor în umăr. 

Dara a zâmbit. 

— lar ai venit să vezi ce fac, surioară? 

A deschis ochii. 

Tamima îngenunchease lângă el și îi zâmbea, cu guriţa-i 
știrbă. Trupușorul surioarei lui era înfășurat într-un voal și părul 
negru îi era împletit frumos, într-o coadă. Fetița arăta cu totul 
altfel decât atunci când Dara o văzuse pentru prima oară. Când 
ajunsese în crâng, vălul ei era plin de sânge, iar pe piele îi erau 
scrijelite nume scrise în limba bactriană. Imaginea aceea îl 
făcuse să-și iasă din minţi, așa că începuse să rupă copacii cu 
mâinile goale, unul după altul, până când se prăbușise, epuizat, 
în brațele ei mititele. 

Dar de atunci cicatricele începuseră să se estompeze, la fel ca 
și tatuajul negru de pe trupul lui, cel care înfățișa niște vrejuri 
care se întindeau pe o scară răsucită. 

Tamima și-a înfundat degetele goale ale picioarelor în iarbă. 

— Te așteaptă în grădină să-ţi vorbească! i-a zis fratelui său. 

Afshin-ul s-a simţit cuprins de neliniște: bănuia că știa prea 
bine ce fel de judecată îl aștepta acolo. 

— Nu sunt gata, i-a răspuns el. 

— Nu e o soartă de care să te temi, frate! l-a liniștit copila. 


Dara a strâns din ochi. 

— Nu știi ce lucruri am făcut! a murmurat. 

— Atunci mărturisește-le și scapă de povară! l-a îndemnat. 

— Nu pot, a șoptit el. Dacă voi începe, Tamima... Mă vor 
îneca, mă vor... 

În mâna stângă a simţit pe neașteptate o fierbinţeală, și și-a 
înăbușit un strigăt, uluit de cât de fulgerător apăruse durerea. 
Era o senzaţie pe care începuse s-o uite, dar arsura a dispărut 
pe cât de repede apăruse. Și-a ridicat brațul. 

Pe deget avea de-acum un inel din fier forjat cu un smarald 
care strălucea de parcă ar fi fost cuprins de flăcări. 

Dara s-a uitat la el, uimit. S-a ridicat în capul oaselor apoi, și 
vălul greu al somnului a alunecat de pe el ca o mantie. 

Nemișcarea crângului s-a împrăștiat pe dată, iar un vânt rece 
a risipit parfumurile familiare, făcând frunzele de cedru să 
foșnească. Dara s-a cutremurat. Vântul părea o ființă vie, care îi 
atingea membrele și îi răvășea părut. 

S-a ridicat în picioare înainte să-și dea seama ce făcea. 

Tamima l-a apucat de mână. 

— Nu, Daru! l-a rugat micuța. Nu pleca! Nu pleca iarăși! Eşti 
atât de aproape, în sfârșit! 

Afshin-ul a tresărit și s-a uitat la sora lui. 

— Ce vrei să spui? 

Ca și cum ar fi vrut să-i dea un răspuns, umbrele crângului de 
cedri s-au adâncit, iar frunzele verzi și negre s-au zvârcolit mai 
tare, răsucindu-se. Indiferent ce magie ar fi fost aceea îl 
copleșea, îi apăsa sufletul cu putere, iar inelul pulsa pe degetul 
lui ca o inimă. 

Dintr-odată, totul i-a fost clar! 

Desigur, Dara urma să plece! Era datoria lui! lar el era un bun 
afshin! 

S-a supus. 

Și-a tras mâna dintr-aceea a surorii lui. 

— Mă voi întoarce! i-a șoptit. Îţi făgăduiesc! 

Tamima a izbucnit în lacrimi. 

— Mereu spui la fel! l-a dojenit. 

Dar plânsul surioarei lui se auzea tot mai îndepărtat, pe 
măsură ce pătrundea mai adânc în pădure. 

În curând, ciripitul păsărelelor a dispărut, iar locul lui a fost 
luat de-un soi de zumzet surd, care îl călca pe nervi de-a 


dreptul. Aerul părea că se strângea în jurul lui, insuportabil de 
fierbinte. 

A simţit din nou smucitura aceea care venea dinspre mână și 
arsura inelului. 

Și apoi a fost prins! 

Furat, de parcă o forță nevăzută l-ar fi înhăţat asemenea unei 
pasări rukh, târându-l în ciocul ei. 

Pădurea de cedri a dispărut fără urmă, iar în locul ei a rămas 
doar bezna. Nimicul. 

A simţit dintr-odată o durere sfâșietoare, ca și cum o mie de 
pumnale i-ar fi retezat toate fibrele corpului, în timp ce era tras, 
târât printr-o materie mai densă decât noroiul. 

Desfăcut și refăcut din bucăţi mai ascuţite decât cioburile de 
cleștar. 

În pieptul lui s-a trezit la viaţă o altă fiinţă, iar asta îi făcea 
inima să-i bubuie ca o tobă. Prin noile lui vene curgea de-acum, 
năvalnic, un alt sânge, care-i punea în mișcare mușchii care 
prindeau contur, iar în piept îl apăsa ceva, aproape înecându-l. A 
simţit că se sufoca și gura lui a căpătat forma prin care să poată 
trage aer în plămâni. Auzul i-a revenit, făcându-l să perceapă 
țipete. 

Țipetele lui! 

Amintirile s-au izbit parcă de el, copleșindu-i. O femeie care 
ba îl striga, ba îi șoptea numele. 

Niște ochi negri, un zâmbet viclean, buzele ei pe gura lui... 
Trupurile lor strâns lipite în întunericul unei peșteri. 

Aceiași ochi, uluiţi, în care se citea înțelegerea faptului că 
fusese trădată, într-o infirmerie pe jumătate prăbușită. 

Un bărbat înecat, plin de solzi și de tentacule, aplecându-se, 
ameninţător, asupra lui, cu o sabie ruginită în mâna de pe care 
picura apă. 

Dara a deschis ochii, îngrozit, dar nu a izbutit să zărească 
decât întunericul, bezna. Durerea începea să dispară, dar totul i 
se părea nefiresc: corpul lui era mult prea ușor, dar și mult prea 
adevărat, vibrând așa cum nu mai vibrase de zeci de ani. De 
secole. A simţit din nou că se sufoca și a deschis gura, ca și cum 
ar fi încercat să-și aducă aminte cum trebuia să tragă aer în 
piept. 

O mână l-a strâns de umăr și trupul lui a fost cuprins de un 
val de căldură și de liniște. Durerea s-a risipit, iar inima a 


început să i se domolească. 

S-a simţit ușurat. Dara ar fi recunoscut atingerea unui nahid 
oriunde. 

— Nahri, a șoptit el. 

Lacrimile îi ardeau ochii. 

— O, Nahri, îmi pare rău! a continuat. Îmi pare atât de rău! N- 
am vrut niciodată să... 

Cuvintele i-au murit pe buze. Își zărise propria mână. 

Era roșie ca focul și avea gheare oribil de ascuţite! 

Înainte să apuce să urle de groază, în faţa ochilor lui a apărut 
chipul unei femei. 

„Nahri!” 

Ah, nu era Nahri! Deși Dara vedea limpede năluca acesteia în 
expresia femeii. a 

Daev-a aceasta era în vârstă și chipul îi era ușor ridat. In părul 
negru, care era tăiat drept și care îi ajungea până la umeri, se 
iviseră deja firele argintii. 

Părea aproape la fel de zguduită pe cât se simţea și Dara. 
Încântată, dar tulburată, șocată. A întins mâna și l-a atins ușor 
pe piept. 

— Am izbutit! a șoptit ea. În sfârșit, am izbutit! 

Dara s-a uitat cu oroare la mâinile lui care ardeau de-a 
dreptul. 

Smaraldul detestat al inelului de rob a sclipit. 

— De ce arăt așa? 

Vocea îi era gâtuită de groază. 

— Oare ifritul...? 

— Nu, l-a liniștit repede femeia. Te-ai eliberat de ifrit, 
Darayavahoush! Te-ai eliberat de toti și de toate! 

Cuvintele ei nu îi răspunseseră, de fapt, la niciuna dintre 
întrebări. 

Dara se uita cu gura căscată la pielea lui cumplită, simţindu- 
se cuprins de groază. 

În niciuna dintre lumile cunoscute de el niciun djinn sau daeva 
nu arătase în halul acela, nici măcar după ce fuseseră dezrobiți. 

Într-un cotlon îndepărtat al minţii, Dara încă o mai auzea pe 
sora lui implorându-l să se întoarcă în grădina străbunilor. 

„Tamima!” 

A fost copleșit de suferință, iar lacrimile au început să-i curgă 
pe obraji, sfârâind pe pielea încinsă. 


S-a cutremurat. 

Magia aceea care îi curgea prin vene i se părea brută, aspră, 
nouă, năvalnică și de nestăpânit. A tras adânc aer în piept și 
pânzele cortului în care se aflau s-au mișcat cu putere. 

Femeia l-a luat de mână. 

— Liniștește-te, afshin-ule! l-a îndemnat. Eşti în siguranţă! Eşti 
liber! 

— Dar ce sunt? 

S-a uitat din nou la ghearele lui, dezgustat de vederea lor. 

— Ce mi-ai făcut? a continuat. 

Femeia a clipit, părând uimită de disperarea din vocea lui. 

— Am făcut din tine o minune! Un miracol! Primul daeva 
eliberat de blestemul lui Suleiman în aproape trei mii de ani. 

„Blestemul lui Suleiman!” 

S-a uitat la ea, uluit. Deși vorbele îi răsunau în minte, tot nu i 
se părea posibil! 

Asta era... era o blasfemie! 

Poporul lui îl cinstea pe Suleiman! Ai lui se supuneau legilor 
profetului! 

Dara ucise în numele acelor legi! 

S-a ridicat repede în picioare. Pământul s-a cutremurat sub el 
și pânza cortului a fluturat nebunește sub o pală de vânt 
fierbinte. A ieșit afară. 

— Afshin-ule! l-a strigat nahida. 

Daev-ul și-a înăbușit un strigăt de uimire. Se așteptase să 
vadă munţii întunecaţi și plini de vegetaţie din orașul lui clădit 
pe-o insulă, dar, în locul lor, Dara nu avea în faţă decât un 
deșert nesfârșit și pustiu. 

Apoi, a recunoscut meleagurile acelea și l-a cuprins groaza: 
conturul stâncilor de sare și singurul turn de piatră, care stătea 
ca o santinelă în depărtare îi erau știute! 

„Dasht-e Loot!” 

Deșertul aflat în partea de miazăzi a Daevastanei, atât de 
fierbinte și de neprimitor, încât păsările se prăbușeau moarte 
când zburau deasupra lui! 

În toiul revoltei daev-ilor, Dara îl ademenise pe Zaydi al 
Qahtani în deșertul Dasht-e Loot. Îl prinsese și îl ucisese pe fiul 
lui Zaydi într-o luptă care ar fi trebuit să încline balanţa victoriei 
în acel război în favoarea daev-ilor. 

Dar nu așa se sfârșiseră lucrurile pentru Dara în Dasht-e Loot. 


Un hohot de râs ca un cârâit l-a adus, pe neașteptate, cu 
picioarele pe pământ. 

— Ei, asta chiar c-a fost un rămășag pe care l-am pierdut... 

Vocea care se auzise în spatele lui avea ceva viclean și părea 
să plutească spre el dinspre cea mai urâtă amintire a lui Dara. 

— Nahida chiar a făcut-o! 

Dara s-a răsucit fulgerător, clipind des din cauza strălucirii 
soarelui. În faţa lui erau trei ifriţi care așteptau în niște ruine 
care păreau să fi fost, cândva, zidurile unui castel omenesc, 
distrus de timp și de intemperii. 

Aceiași ifriţi care îi urmăriseră pe el și pe Nahri peste râul 
Gozan, după o întâlnire înfricoșătoare, din care scăpaseră cu 
mare greutate! 

Căpetenia lor - Aeshma, și-a amintit Dara că-l chema - a sărit 
de pe un zid prăbușit și s-a apropiat de el, rânjind. 

— Chiar seamănă cu noi, a spus el, batjocoritor. Presupun c- 
asta chiar c-a fost un șoc pentru afshin! 

— Mare păcat c-arată așa! 

Ifritul care vorbise acum era femeie. 

— Îmi plăcea tare mult cum arăta înainte! a continuat. 

l-a zâmbit apoi cu viclenie și i-a întins un coif de fier forjat. 

— Ce zici, Darayavahoush? Vrei să vezi dacă-ți mai vine? 

Privirea lui Dara s-a îndreptat spre coif. Era acum albastru- 
verzui din cauza coclelii, dar a recunoscut pe loc marginile tocite 
ale aripilor de sheau care se ridicau din părţi. Creasta îi fusese 
cândva împodobită cu pene de sheau, care se transmiteau din 
tată-n fiu, ca moștenire. Dara își amintea până în clipa aceea 
cum fusese cuprins de înfiorare, când atinsese pentru prima 
oară penele acelea! 

Cu o groază tot mai mare, s-a uitat din nou la ruine. La golul 
întunecat pe care îl împrejmuiau acele ziduri, un hău negru în 
mijlocul nisipului luminat de lună. Era puţul în care, cu secole în 
urmă, fusese aruncat cu ură pentru a fi înecat și recompus apoi 
cu sufletul înrobit de ifritul care, degajat, lipsit de griji, învârtea 
acum pe deget coiful afshin-ului. 

Dara a sărit în spate și s-a apucat cu mâinile de cap. Nimic din 
toate acestea nu avea vreo noimă, dar toate îi sugerau ceva 
inexplicabil. De nepătruns. 

Ceva care nu se cuvenea pomenit, atât era de ticălos, de 
scandalos. 


Disperat, a încercat să o strige pe cea dintâi ființă care i-a 
venit în minte. 

— Na-Nahri! s-a bâlbâit el. 

O lăsase strigându-i numele pe o corabie mistuită de flăcări, 
înconjurată de dușmanii lor. 

Aeshma și-a dat ochii peste cap. 

— Ti-am spus doar că pe ea o s-o cheme prima dată! s-a 
oțărât ifritul. Afshin-ii sunt ca niște câini pentru nahizii lor, 
cărora le rămân credincioși, indiferent de câte ori îi biciuiesc 
aceștia! 

Apoi căpetenia demonilor și-a îndreptat din nou atenţia spre 
Dara. 

— Micuța ta tămăduitoare e în Daevabad! i-a spus. 

„Daevabad!” 

Orașul lui! 

Banu nahida lui! 

Durerea trădării, a faptului că o înșelase, pe care o citise în 
ochii ei negri, mâinile sale pe chipul lui, când îl implora să fugă 
împreună... 

Afshin-ul a scos un strigăt sugrumat și a simţit că ia foc. S-a 
răsucit pe călcâie, fără să aibă habar încotro s-o pornească. Știa 
doar că trebuia să se întoarcă în Daevabad! 

Și apoi s-a auzit bubuitura unui tunet, s-a întrezărit o 
străfulgerare a unui foc cumplit, iar deșertul a dispărut pe dată. 

Dara a clipit. Apoi s-a clătinat. Era pe malul stâncos al unui 
râu năvalnic ce sclipea întunecat sub el. Pe celălalt țărm, 
stâncile de calcar se ridicau pe cerul nopţii, lucind slab. 

„Râul Gozan!” 

Cum ajunsese acolo din deșertul Dasht-e Loot într-o clipită, 
Dara nu putea să priceapă nici în ruptul capului! Dar nu avea 
nicio importanţă! Nu în clipa aceea! 

Singurul lucru care mai conta era că se întorcea în Daevabad 
să o salveze pe Nahri de la nimicirea pe care el însuși o uneltise. 

S-a repezit înainte. 

Granița nevăzută care ascundea orașul Daevabad de restul 
lumii era la numai câteva clipe de mers distanță de malul râului 
pe care îl traversase de nenumărate ori în viața lui de muritor, 
când se întorcea de la vânătoare cu tatăl lui sau din misiunile 
primite ca tânăr soldat. Era un prag, un văl fermecat care cădea 
pe dată în faţa oricărei persoane care avea măcar un strop de 


sânge daeva, dând la iveală munţii cețoși care înconjurau lacul 
blestemat al orașului. 

Dar, în clipa aceea, cum stătea el acolo, nimic-nimic nu s-a 
întâmplat! 

A fost cuprins de groază. 

Așa ceva nu era cu putinţă! 

A încercat din nou, a străbătut câmpia în toate părţile și a 
alergat de-a lungul râului, încercând să găsească vălul care 
ascundea orașul. 

După ce încercase, poate, de vreo sută de ori, s-a prăbușit în 
genunchi. A început să plângă, iar din mâinile lui au ţâșnit 
flăcări. 

Apoi s-au auzit bubuitul unui tunet și sunetele scoase de 
cineva care se apropia în fugă, dar și suspinul plin de furie al lui 
Aeshma. 

O femeie a îngenuncheat, în tăcere, lângă afshin. Era aceeași 
femeie daev-ă pe care o văzuse prima oară când se trezise, 
aceea care semăna atât de mult cu Nahri. 

Au urmat câteva clipe de liniște, pe care doar răsuflarea lui 
gâfâită o mai tulbura. 

În cele din urmă, Dara a vorbit. 

— Sunt în iad? a întrebat în șoaptă, dând glas spaimei care i 
se cuibărise în inimă și nesiguranţei care îl împiedicase s-o ia pe 
sora lui de mână, să meargă în grădină. Aceasta este pedeapsa 
pentru toate câte le-am făcut în viaţa mea? 

— Nu, Darayavahoush, nu ești în iad! l-a liniștit femeia. 

Tonul încurajator al vocii ei calme l-a îndemnat să continue: 

— Nu am putut trece de văl, a murmurat, cu un glas sugrumat 
de emoție. Nici măcar nu-l pot găsi! Sunt blestemat, de bună 
seamă! Am fost surghiunit, izgonit din casa mea și... 

Femeia l-a prins de umăr. 

— Nu ești blestemat! i-a spus ea, cu hotărâre. Nu poți trece 
pragul pentru că nu mai porţi blestemul lui Suleiman! Pentru că 
ești liber! 

Dara a clătinat din cap. 

— Nu pricep! i-a mărturisit. 

— Vei înțelege! l-a încredințat. 

Și, zicând acestea, bătrâna i-a prins bărbia cu mâna, iar Dara 
s-a trezit că se întorcea să se uite la ea, simțindu-se ciudat de 
liniștit datorită siguranţei care i se citea în ochii negri. 


— Ți s-a dăruit mai multă putere decât a avut un daeva în mii 
și mii de ani! O să găsim o cale să te poţi întoarce în Daevabad, 
îți făgăduiesc! 

l-a strâns mai tare bărbia, înainte să adauge: 

— Și când o vom găsi, Darayavahoush... o să profităm de ea. 
O să-i salvăm pe toţi ai noștri! O s-o salvăm pe Nahri! 

Dara s-a uitat în ochii ei, dorindu-și cu disperare ca tot ce îi 
spusese să se adeverească, să se îndeplinească. 

— Cine ești? a șoptit afshin-ul. 

Pe buzele ei a înflorit un zâmbet care-i era atât de cunoscut, 
de familiar, încât i-a sfâșiat inima, de-a dreptul. 

— Numele meu este banu Manizheh! i-a mărturisit. 


| 
Nahri 


Nahri a închis ochii, întorcându-și faţa spre soare, să se 
bucure de căldura acestuia pe care o simțea pe obraji. A tras 
adânc aer în piept, savurând mirosul de pământ reavăn care 
venea dinspre munţii îndepărtați, precum și briza proaspătă a 
lacului. 

— Au întârziat! s-a plâns Muntadhir. Mereu întârzie! Am 
impresia că le place să ne vadă stând așa, cu ochii-n soare. 

Zaynab s-a strâmbat. 

— Dhiru, tu n-ai ajuns la timp la niciun eveniment din viaţa ta! 
l-a dojenit prinţesa pe fratele ei mai mare. Chiar vrei să începi o 
asemenea luptă? 

Nahri nu a băgat în seamă gâlceava lor, a inspirat din nou 
aerul răcoros și s-a desfătat cu liniștea locurilor. Se întâmpla rar 
să se bucure de o astfel de libertate și avea de gând să 
savureze totul. Învăţase pe pielea ei că nu exista nici o altă cale. 

Prima oară când încercase să se furișeze din palat fusese la 
puțin timp după noaptea petrecută pe corabie. Căutase cu 
disperare ceva care să-i abată gândurile și jinduia să rătăcească 
prin locuri din oraș pe unde nu mai fusese, prin unele în care să 
nu mai fie bântuită de gândul la Dara. 

Drept pedeapsă, Ghassan poruncise să fie adusă în faţa lui 
slujnica ei, Dunoor. Apoi chiar acolo, sub ochii lui Nahri, îi legase 
nefericitei limba cu farmece, pentru că nu anunţase dispariţia lui 
banu nahida, lipsind-o de darul vorbirii pentru totdeauna. 


A doua oară, Nahri fusese mânată de sfidare. Ea și Muntadhir 
urmau să se căsătorească în curând. Era o banu nahida! Cine se 
credea Ghassan, s-o ţină închisă pe ea în orașul străbunilor e? 

De data aceasta fusese mai grijulie, asigurându-se ca toate 
însoţitoarele sale să aibă scuza că fuseseră trimise cu treburi și 
se folosise chiar de palat pentru a se ascunde, înaintând pe 
coridoarele aproape neumblate. 

Cu toate acestea, Ghassan izbutise să afle, din nou, totul. Așa 
că îl adusese pe străjerul care dormise când ea trecuse pe lângă 
el în vârful degetelor și pusese să fie biciuit până când nu mai 
rămăsese pe spatele lui nicio urmă de piele nesfâșiată. 

A treia oară, Nahri nici măcar nu se ferise. Proaspăt căsătorită 
cu Muntadhir, se hotărâse să facă o plimbare de la Marele 
Templu până la palat, într-o zi cu soare. Nu-și închipuise că 
Ghassan - care era acum socrul ei - ar fi putut avea ceva 
împotrivă. Pe drum, poposise la o cafenea micuță din cartierul 
daev-ilor, unde petrecuse câteva momente plăcute stând de 
vorbă cu proprietarii surprinși și bucuroși. 

A doua zi, Ghassan a poruncit ca amândoi daev-ii să fie aduși 
la palat. De data aceasta, nu a mai fost nevoie să Îi 
pedepsească. Nahri abia ce le-a văzut chipurile înfricoșate, că s- 
a aruncat în genunchi și a jurat că nu va mai pleca niciodată 
fără să aibă voie. 

Asta însemna că nu rata niciodată ocazia să iasă dintre 
zidurile palatului. În afară de ciondăneala copiilor regelui și de 
țipătul unui șoim, pe lac era liniște deplină, iar aerul o învăluia 
într-o liniște binecuvântată și profundă. 

Ușurarea ei nu a trecut neobservată. 

— Soţia ta arată ca o persoană care a fost eliberată după un 
secol petrecut în temniţă, a murmurat Zaynab, la câţiva pași de 
ea. 

Vorbise încet, dar Nahri avea darul de a auzi șoaptele. 

— Până și mie începe să-mi pară rău pentru ea, deși una 
dintre vițele din grădina ei mi-a smuls felegeanul din mână 
ultima oară când am luat ceaiul împreună, a murmurat prinţesa. 

Muntadhir i-a făcut semn să tacă. 

— Sunt sigur că nu a vrut să facă una ca asta! a șoptit emirul. 
Uneori... se mai întâmplă așa când e ea în preajmă. 

— Am auzit că una dintre statuile de sheau l-a ciupit pe un 
soldat care a pălmuit-o pe servitoarea ei, a continuat Zaynab. 


— Poate că n-ar fi trebuit să-i pălmuiască servitoarea! a 
sugerat prinţul. 

Șoaptele lui Muntadhir căpătaseră un ton mai aspru. 

— Dar destul cu bârfele! a curmat el șușoteala. Nu vreau ca 
ava! să audă lucruri de-astea. 

Nahri a zâmbit sub vălul ei, plăcut surprinsă de felul în care 
soțul său îi lua apărarea. Cu toate că erau căsătoriţi de aproape 
cinci ani de-acum, Muntadhir îi lua arareori partea în fața celor 
din familia lui. 

A deschis ochii și a admirat priveliștea. Era o zi frumoasă, una 
dintre puţinele în care niciun nor nu păta albastrul strălucitor și 
adânc al cerului din Daevabad. 

Toţi trei așteptau în faţa portului odinioară măreț al orașului. 
Docurile erau încă folosite, dar restul portului era o ruină și, 
după cât se părea, fusese în halul acela de părăginire de câteva 
secole bune. Dintre pietrele crăpate ieșeau buruieni, iar 
coloanele de granit decorative erau prăbușite. Singurul lucru 
care mai amintea de măreţia apusă se afla chiar în spatele lui 
Nahri: chipurile lucioase de bronz ale străbunilor ei sculptate cu 
migală în zidurile rezistente ale orașului. 

În faţa ei se zăreau lacul și munţii învăluiţi de o pâclă verzuie 
de pe malul celălalt, care coborau până la fâșia de plajă 
pietroasă. 

Lacul însuși era liniștit, cu undele lui tulburi blestemate 
demult, demult de tot, de un marid în vremea unei vrajbe uitate 
cu cei din Consiliul Nahizilor. 

Nahri se străduia din răsputeri să nu se gândească la toate 
acestea. Nici nu-și lăsa privirea să alunece spre miazăzi, acolo 
unde stâncile înalte din spatele palatului coborau până la apele 
întunecate. Încă nu putea să se gândească măcar la ce se 
întâmplase pe luciul lor cu cinci ani în urmă! 


1 Abba (în limba aramaică în original, din 'âb, ebr.), „părinte, tată”, 
termen care a circulat și în limba română sub forma avă. Aici și în 
continuare, la fel ca în primul volum al 7ri/ogiei Daevabadului, Orașul 
de bronz (Editura Corint, București, 2018), termenii proveniţi din limbi 
străine au fost ortografiaţi în text în conformitate cu transliterarea 
simplificată folosită de autoare. Pentru a sugera cititorului român cum 
trebuie pronunţaţi însă, în „Glosar”, alături de definițiile create de 
autoare, au fost adăugate și transliterările corecte, în conformitate cu 
normele în vigoare (n. red.). 


Aerul a pâlpâit și a sclipit, atrăgându-i atenţia spre mijlocul 
lacului. 

Veniseră cei din neamul ayaarile! 

Corabia care ieșise de sub văl părea desprinsă dintr-un basm, 
căci plutea prin ceaţă cu o graţie care contrasta cu dimensiunea 
sa uluitoare. Nahri crescuse pe malul Nilului și era deprinsă să 
vadă nave - de la nenumăratele feluci delicate și bărcile 
pescărești, până la uriașele vase pline de mărfuri care treceau 
fără de oprire pe apele fluviului măreț. 

Dar corabia aceea nu semăna deloc cu vreuna dintre acelea 
bine cunoscute ei, căci părea destul de mare, încât să încapă în 
ea sute de călători, iar lemnul de tec negru din care fusese 
făcută sclipea orbitor în soare în timp ce înainta pe lac. Pe 
catarge fluturau flamuri de un albastru-verzui, împodobite cu 
blazoane care înfățișau piramide ţesute cu fir de aur și tablete 
de sare în formă de stele brodate cu fir de argint. Numeroasele 
vele de culoarea ambrei - și Nahri numărase cel puţin 
douăsprezece! - se umflau în vânt, impunătoare, făcând să pară 
de-a dreptul neînsemnate punţile lustruite. Pânzele acelea de 
corabie, segmentate și dungate, semănau mai mult cu niște 
aripi decât orice altceva aflat la bord și tremurau și se unduiau 
în vânt ca și cum ar fi fost ale unei păsări vii. 

Uimită, Nahri s-a apropiat de frații Al Qahtani. 

— Cum au reușit să ajungă aici cu corabia? i-a întrebat. 

Singurul teritoriu care exista în afara graniţelor vrăjite ce 
mărgineau lacul imens din Daevabad și munţii ceţoși era o 
întindere vastă de deșert stâncos. 

— Pentru că nu-i o corabie obișnuită, i-a răspuns Zaynab, 
zâmbind. E una de deșert. Sahraynii au închipuit-o. Și doar ei 
știu să le facă, fiindcă au mare grijă să păstreze taina magiei lor. 
Un căpitan iscusit poate zbura în jurul lumii cu o astfel de navă. 

A oftat, cu o privire în care se citeau și admiraţia, și tristețea. 

— Sahraynii le cer celor din neamul ayaarile o avere pentru a 
le îngădui să le întrebuinţeze, dar folosirea lor e nespus de 
grăitoare! a adăugat domniţa. 

Muntadhir nu părea la fel de impresionat de preafrumoasa 
corabie. 

— E nespus de interesant cum de cei din neamul ayaarile au 
putut să-și permită o astfel de corabie, când birurile din Ta Ntry 
sunt strânse cu așa de multă caznă de-atât amar de vreme! s-a 


stropșit emirul. 

Nahri i-a aruncat o privire soțului său. Deși Muntadhir nu îi 
vorbise niciodată direct despre problemele economice ale 
orașului, acestea erau limpezi pentru oricine - mai ales pentru o 
banu  nahida care  tămăduia rănile căpătate în timpul 
antrenamentelor de soldaţii ce se plângeau de micșorarea 
raţiilor și care îi dezlega pe secretarii din ce în ce mai istoviţi ai 
vistieriei de vrăjile pe care ei și colegii lor și le aruncau unii 
asupra altora în ultima vreme. 

Din fericire, declinul acesta nu îi afecta prea tare pe daev-ii ei 
- mai ales pentru că aceștia încetaseră să mai facă schimburi cu 
alte triburi după ce Ghassan încuviinţase, tacit, după moartea 
lui Dara, ca tarabele să le fie distruse, iar negustorii, hărțuiți în 
Marele Bazar. Ce rost ar mai fi avut să facă negoț cu djinn-ii, 
când nimeni nu îi ocrotea? 

Corabia ayaarile s-a apropiat încetișor și velele i-au fost 
strânse de mateloţii îmbrăcaţi în straie din pânză vărgată, în 
culorii vii, care purtau bijuterii de aur și care zoreau de colo- 
colo. Pe puntea de sus, o creatură, care semăna cu o himeră, 
având un corp de felină, acoperit cu solzi rubinii, se smucea într- 
un frâu de aur, făcând să-i sticlească în soare coarnele ca niște 
diamante și bătând din coada-i ca de șarpe. 

Nici n-a ancorat bine corabia, că mai mulţi pasageri au 
coborât de pe navă și s-au apropiat de grupul celor de os 
domnesc. Printre ei era un bărbat înveșmântat într-o robă 
amplă, albastră-azurie, care avea un turban argintiu, care îi 
învăluia și capul, și gâtul. 

— Emirule Muntadhir! a salutat bărbatul, zâmbind și făcând o 
plecăciune cuviincioasă. Pacea lui Allah fie cu tine! 

— Pacea lui Allah fie și cu tine! i-a răspuns Muntadhir, 
politicos. Ridică-te, rogu-te! 

Bărbatul ayaarile și-a îndreptat spatele și i-a zâmbit cu mai 
multă sinceritate lui Zaynab. 

— Mica mea prințesă, cât ai crescut! a spus el și a izbucnit în 
râs. Te-nduri să-i faci o mare onoare unui bătrân zaraf, unuia 
care schimbă bani, venind să mă întâmpini în persoană! 

— Onoarea e de partea mea! l-a asigurat Zaynab cu o graţie 
pe care Nahri n-ar fi avut niciodată răbdare să-nveţe cum s-o 
imite. Trag nădejde că drumul ţi-a fost lesnicios și bun! 

— Slavă lui Allah pentru milostenia sa! 


Bărbatul s-a întors spre Nahri, iar ochii lui aurii au licărit de 
uimire. 

— Aceasta să fie, oare, fata nahidă? a întrebat. 

Apoi a clipit, iar lui Nahri nu i-a scăpat faptul că s-a dat puţin 
înapoi. 

— Este soția mea, l-a corectat Muntadhir, pe un ton vădit mai 
rece. 

Nahri s-a uitat în ochii lui și s-a apropiat de el, strângându-și 
ușor chador-ul. 

— Eu sunt banu nahida, a spus ea prin văl. Am auzit că te 
numești Abul Dawanik. 

Bătrânul i-a făcut o plecăciune și a încuviințat: 

— Ai auzit bine. 

Nu și-a desprins o clipă ochii de pe chipul ei, iar lui Nahri i se 
părea că iscodirea lui îi făcea pielea să i se furnice. Bărbatul a 
clătinat din cap. 

— Uimitor! a exclamat. Nu mi-am închipuit vreodată că voi 
întâlni o nahidă adevărată. 

Nahri a scrâșnit. 

— Din când în când, îmi este îngăduit să părăsesc palatul și 
să-i îngrozesc pe djinn-i. 

Muntadhir și-a dres vocea. 

— Am pregătit în caravanseraiul regal locuri pentru toată 
suita ta și pentru mărfurile tale, l-a încredinţat emirul pe bătrân. 
M-aș bucura să vă însoțesc eu însumi acolo. 

Abul Dawanik a oftat și a murmurat: 

— Vai, tare puţintică marfa avem cu noi! Ai mei ar fi avut 
nevoie de mai mult timp să izbutească să adune toate dările 
pentru caravana birurilor. 

Chipul lui Muntadhir a rămas neclintit, expresia nu i s-a 
schimbat câtuși de puţin, dar Nahri a simţit că inima îi bătea mai 
tare. 

— Nu așa ne-a fost înţelegerea! a spus emirul. 

Avertismentul care se deslușea în vocea lui îi amintea așa de 
mult de Ghassan, încât Nahri a simţit c-o trecea un fior rece. 

— Ştii cât de puţin timp a mai rămas până la Navasatem, nu-i 
așa? E destul de greu să plănuiești o sărbătoare ce are loc doar 
la o sută de ani odată, când plata birurilor întârzie mereu. 

Abul Dawanik s-a uitat la Muntadhir cu aerul cuiva jignit. 

— Chiar așa, ne aruncăm direct în discuţia asta despre bani, 


emirul meu? Regulile ospitalităţii geziri cu care sunt obișnuit 
cereau să mai fi sporovăit cel puţin vreo zece minute despre 
nimicuri politicoase. 

Răspunsul lui Muntadhir a fost direct: 

— Poate c-ai prefera compania tatălui meu în locul aceleia pe 
care o ofer eu însumi. 

Abul Dawanik nu a părut deloc intimidat. Dacă, înainte de a 
da vreun răspuns, se schimbase, într-adevăr, ceva în expresia 
lui, atunci, după cum a observat Nahri, fusese doar pentru ca 
bătrânul să pară, parcă, și mai viclean. 

— Nu e nevoie să mă ameninţi, Înălţimea Ta! Caravana e pe 
drum, în urma noastră, și va sosi după câteva săptămâni. 

l-au strălucit ochii când a adăugat: 

— Și nu mă îndoiesc că te va umple de bucurie ce îţi va 
aduce. 

Din spatele lor, de dincolo de zidurile orașului, s-a auzit 
adhan-ul, care-i chema pe credincioși la rugăciunea de la 
amiază. Invocarea melodioasă se ridica și cobora, asemenea 
unor valuri din ce în ce mai slabe, pe măsură ce muezinii din 
minaretele aflate din ce în ce mai departe o preluau și o 
repetau, iar Nahri a încercat să-și înăbușe împunsătura 
cunoscută a durerii stârnite de dorul de casă. Adhan-ul o făcea 
întotdeauna să se gândească la Cairo. 

— Dhiru, negreșit că asta poate să mai aștepte! a spus 
Zaynab, încercând, neîndoios, să atenueze încordarea dintre cei 
doi bărbați. Abul Dawanik este oaspetele nostru. A făcut o 
călătorie lungă. Ce-ar fi ca voi doi să mergeţi să vă rugați 
împreună și apoi să vă duceţi în caravanserai? Aș putea s-o 
însoțesc eu pe Nahri înapoi la palat. 

Muntadhir nu a părut încântat, dar nici nu s-a opus. 

— Te-ar supăra? a întrebat-o el pe Nahri, curtenitor. 

„Am de ales?” s-a întrebat banu nahida în sinea ei. 

Slujitorii lui Zaynab veniseră deja cu palanchinul, acea cușcă 
nespus de frumoasă care avea să o ducă pe Nahri înapoi în 
temniţa sa aurită. 

— Sigur că nu, a murmurat ea, apoi s-a îndepărtat de malul 
lacului, pornind în urma cumnatei sale. 

Nu au vorbit prea mult pe drumul de întoarcere. Zaynab 
părea adâncită în gânduri, iar Nahri era bucuroasă că își putea 
odihni ochii înainte de a ajunge în infirmeria ei cea aglomerată. 


Numai că palanchinul s-a oprit brusc, mai devreme decât ar fi 
trebuit. 

Nahri s-a trezit din moţăiala ei cu o tresărire, s-a frecat la ochi 
și s-a încruntat când a văzut-o pe Zaynab cum își scotea în 
grabă niște bijuterii. A privit-o apoi pe prințesă cum le ascundea 
sub o pernuţă și cum scotea de sub bancheta tapisată cu 
brocart două abaya de pânză, folosind-o pe una din ele pentru 
a-și acoperi rochia de mătase. 

— Vom fi jefuite? a întrebat-o Nahri, sperând, într-un fel, să fie 
adevărat. 

Un jaf ar fi însemnat o amânare a revenirii la palat, unde 
Ghassan o supraveghea necontenit. 

Zaynab și-a strâns părul într-un șal negru. 

— Sigur că nu! a liniștit-o. Mă duc la plimbare! 

— La plimbare? 

— Nu ești singura care vrea să mai scape, din când în când, 
iar eu, una, profit de orice ocazie care se ivește. 

l-a aruncat cea de-a doua abaya. 

— Repede, pune-ţi asta pe tine! a povâăţuit-o. Și ţine-ţi fața 
acoperită! 

Nahri s-a uitat la ea, uimită. 

— Vrei să vin și eu? s-a mirat. 

Zaynab s-a uitat fix la ea. 

— Te cunosc de cinci ani! N-am curaj să te las singură cu 
bijuteriile mele! i-a răspuns. 

Nahri a șovăit, ispitită de idee. Dar chipurile înspăimântate ale 
celor pe care Ghassan îi pedepsise din cauza ei i-au apărut de 
îndată în minte, iar inima i s-a umplut de frică. 

— Nu pot. Tatăl tău va... 

Chipul lui Zaynab s-a îmblânzit. 

— Până acum nu m-a prins niciodată, să știi! s-a lăudat, 
ghicindu-i gândurile. Și dacă mă va prinde azi, o să iau totul 
asupra mea, făgăduiesc! 

A împins-o ușor. 

— Hai, rogu-te! a îndemnat-o. Mi se pare că ai nevoie deo 
ieșire chiar mai mult decât mine. 

Nahri a analizat repede situaţia. Ghassan avea, într-adevăr, o 
slăbiciune pentru singura lui fiică, așa că, după încă o clipă de 
șovăire, s-a lăsat ispitită. Și-a scos repede cele mai bătătoare la 
ochi bijuterii regale, le-a pus în săculețul pe care i l-a oferit 


Zaynab și a coborât după aceasta din palanchin. 

După cele câteva cuvinte rostite în șoaptă și după felul în care 
prinţesa i-a făcut cu ochiul unuia dintre servitori, Nahri și-a dat 
seama că escapadele acestea aveau loc adeseori. Apoi cele 
două femei au fost înghiţite de valul trecătorilor. Nahri mai 
fusese de multe ori în Cartierul Geziri cu Muntadhir, în vizită la 
rudele lui, dar nu văzuse nimic prin perdeluțele palanchinului cu 
care călătoreau sau din odăile somptuoase ale conacelor. 
Femeile de la palat nu trebuiau să se amestece cu cele 
obișnuite, darămite să rătăcească singure pe străzi! 

La prima vedere, cartierul părea mic, căci, deși orașul era 
stăpânit de o familie geziri, se zvonea că, de fapt, cei mai mulţi 
membri ai tribului preferaseră să trăiască în munţi stâncoși cu 
care erau obișnuiți. Dar era un cartier plăcut vederii: bâagirii? 
se înălțau sus, sus, împrăștiind adierile răcoroase de pe lac 
printre  șirurile lungi de case înalte din cărămidă, ale căror 
fațade deschise la culoare erau împodobite cu obloane de cupru 
și stucaturi dantelate. In faţă era sukul, piaţa ferită de soare 
printr-un acoperiș improvizat din rogojini de papură și răcorită 
de un pârâu cu apă sclipitoare, plin de gheaţă fermecată, care 
curgea printr-un șanț tăiat în mijlocul străzii. Peste drum de suk 
era moscheea cea mare a orașului, iar lângă ea se înălța un 
mare pavilion plutitor, umbrit de curmali și de lămăi, unde 
câteva familii se ospătau cu halva cu cacao, cafea și alte 
bunătăţi luate din piață. 

Și peste toate acestea se ridica turnul înalt al Citadelei, sediul 
Gărzii Regale, care își întindea umbra peste Cartierul Geziri și 
peste Marele Bazar din apropiere, scos în evidenţă faţă de 
zidurile de bronz ce separau orașul Daevabad de lacul lui cel 
aducător de moarte. Nisreen îi declarase cândva lui Nahri - una 
dintre nenumăratele sale avertismente sumbre referitoare la cei 
din neamul geziri - că, se spunea, Citadela fusese prima 
construcţie ridicată de Zaydi al Qahtani, după ce cucerise 
Daevabadul și alungase Consiliul Nahizilor, de unde stăpânise 
vreme de ani și ani, lăsând ca palatul regal să se părăginească, 
să devină doar o ruină cu pereţii mânijiţi de sângele străbunilor 
ei. 


> Bâagir (ar.), „prinzător de vânt” (cuvânt compus din bâd, „vânt” și 
gir, „care prinde; prinzător”), denumirea unor turnuri de aerisire 
specifice arhitecturii persane (n. red.). 


Și, chiar în clipa aceea, când se gândea la istoria cumplită a 
cartierului, Zaynab a luat-o de braţ și a tras-o spre piaţă, iar 
Nahri s-a lăsat condusă cu bucurie. Cu un gest dibaci, dar făcut 
aproape fără de voie, a șterpelit în trecere o portocală bine 
coaptă de pe o tarabă. Era un lucru nesăbuit să fure, dar se 
simţea atât de liberă cum umbla așa, pe străzile aglomerate! Ce 
era drept, nu era Cairo, dar vânzoleala trecătorilor grăbiţi, 
aroma mâncărurilor și grupurile de bărbaţi care ieșeau din 
moschee îi erau îndeajuns de familiare, încât să-i aline puţin 
dorul de casă. Era din nou o anonimă, după atâţia ani, iar asta i 
se părea de-a dreptul încântător. 

Au încetinit pasul după ce au pătruns în piaţa adumbrită. 

Nahri se uita în jur, fascinată. 

O femeie-sticlar transforma nisipul fierbinte într-un clondir din 
sticlă pestriță, iar peste drum de ea un război de ţesut mergea 
singur, trăgând și înfășurând fire de lână în culori aprinse, și 
fiind gata-gata să termine un covoraș de rugăciune. De la o 
tarabă acoperită cu flori venea o aromă puternică, fiindcă un 
parfumier stropea cu apă de trandafiri și mosc o tipsie 
sclipitoare cu ambră topită. Alături, doi gheparzi dresați să ajute 
la vânătoare, care aveau zgărzi bătute cu diamante, stăteau 
tolăniţi pe niște perne suspendate prin magie, împărțind spaţiul 
din faţa unei dughene cu două păsări-de-foc care ţipau ascuţit. 

Zaynab s-a oprit să mângâie marile feline, iar Nahri a luat-o 
înainte. Pe o alee era un șir de vânzători de cărţi, iar banu 
nahida s-a dus direct la ei, captivată de imaginea tomurilor 
așezate frumos pe rogojini și pe mese. Deși câteva aveau o aură 
magică, neîndoios, cu coperţile lor din solzi și cu paginile care le 
sclipeau ușor, cele mai multe păreau cu totul și cu totul 
omenești. Nahri nu era deloc surprinsă: dintre toate triburile 
djinn-ilor se spunea că gezirii erau cei mai apropiaţi de oamenii 
cu care conviețuiau în bună pace. 

Tânăra s-a oprit la prima tarabă. Majoritatea cărţilor erau 
scrise în arabă, iar asta a făcut-o să simtă o împunsătură 
ciudată în inimă, căci aceea fusese prima limbă în care învățase 
să citească, iar ea, una, nu putea despărţi în mintea sa 
deprinderea aceea de gândul la tânărul prinţ care o ajutase s-o 
capete. Fiindcă nu voia să se gândească la Ali, s-a uitat într-o 
doară spre cealaltă tarabă. In mijlocul acesteia trona un op pe a 
cărui scoarță fuseseră schiţate trei piramide. 


Nahri a fost acolo într-o clipită și a luat cartea în mâini ca și 
cum ar fi îmbrățișat un prieten de mult pierdut. Erau piramidele 
faimoase din Giza, de bună seamă, și, răsfoind paginile tomului, 
a mai descoperit și alte monumente cunoscute din Cairo: cele 
două minarete ale porţii Bab Zuweila și vastul interior al geamiei 
Ibn Tulun. A mai zărit și imaginea a trei femei îmbrăcate în 
aceleași veșminte negre pe care odinioară le purtase și Nahri 
care luau apă din Nil, precum și niște bărbaţi care sortau movile 
de trestie de zahăr. 

— Aveţi ochi buni, domnișoară! a firitisit-o anticarul. 

Un geziri în vârstă s-a apropiat încetișor de ea. 

— Este una dintre cele mai noi achiziţii de carte umană și nu 
am mai văzut vreodată așa ceva! i-a mărturisit. Un negustor 
sahrayn a cumpărat-o când a traversat Nilul. 

Nahri și-a trecut degetele pe prima filă. Cartea era scrisă cu 
niște caractere necunoscute. 

— Ce limbă-i asta? l-a întrebat pe bătrân. 

Bărbatul a ridicat din umeri. 

— Nu știu prea bine, i-a mărturisit. Literele par să semene cu 
acelea din cărțile latinești vechi. Negustorul care a luat-o nu a 
stat prea mult în Egipt; a spus că i s-a părut că oamenii de acolo 
erau prinși într-un soi de război. 

„Auzi la el: «un soi de război»!” s-a minunat Nahri și degetele 
parcă i s-au încleștat și mai tare pe carte. 

Egiptul abia fusese ocupat de franțuji când plecase ea de 
acolo și, mai înaintea acestora, fusese stăpânit de otomani... 
Părea că soarta ei era să aparţină veșnic unui popor subjugat 
oriunde s-ar fi dus. 

— Cât ceri pe ea? l-a iscodit pe babalăc. 

— Trei dinari! 

Nahri s-a uitat la el cu ochii mijiţi. 

— Trei dinari? s-a mirat. Ai, cumva, impresia c-aș fi făcută din 
aur? 

Bărbatul părea uluit. 

— Atât... atât costă, domniţă! 

— Poate pentru altcineva, i-a spus ea, în zeflemea, 
prefăcându-se jignită, să-și ascundă încântarea. Nu-ţi dau niciun 
sfant peste zece dirhami! 

Omul a rămas cu gura căscată. 

— Dar noi nu facem astfel... 


Zaynab se apropiase de ea și de-acum îi strângea braţul cu 
putere. 

— Ce faci? a întrebat-o prinţesa. 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Se cheamă „tocmeală”, scumpă surioară! a lămurit-o. Sunt 
sigură că tu n-a trebuit să faci vreodată asta, dar... 

— Gezirii nu se tocmesc niciodată în sukurile comunității 
noastre! a dojenit-o prinţesa. 

Cuvintele lui Zaynab erau încărcate de dezgust. 

— Asta ar da naștere discordiilor! a încheiat ea. 

Nahri a fost de-a dreptul indignată. 

— Păi cum, le dați, pur și simplu, cât vă cer? s-a minunat. 

Nu-i venea să creadă că se căsătorise cu un bărbat care făcea 
parte dintr-un popor atât de naiv! 

— Și dacă te-nșală? a continuat banu nahiaa. 

Zaynab deja îi întinsese trei monede de aur vânzătorului când 
i-a răspuns: 

— Poate-ar fi bine să nu mai crezi tot timpul că vrea cineva să 
te înșele, ce zici? 

Apoi a tras-o pe Nahri de acolo și i-a pus cartea în braţe, 
adăugând: 

— Și nu te mai da în spectacol! Parcă era vorba să nu fim 
prinse! 

Nahri a strâns cartea la piept, puţin rușinată. 

— O să-ţi dau banii înapoi! a făgăduit. 

— Nu mă jigni! a șuierat prinţesa. 

Vocea lui Zaynab s-a îmblânzit repede. 

— Nu ești primul nesăbuit pentru care cumpăr cărţi omenești 
peste măsură de scumpe de pe ulicioara asta! a lămurit-o. 

Nahri s-a uitat repede la prințesă. Ar fi vrut să insiste asupra 
acelui subiect la fel de mult pe cât ar fi vrut să-l schimbe! Căci, 
în linii mari, cam acestea erau sentimentele contradictorii pe 
care le simțea față de Alizayd al Qahtani. 

„Las-o baltă!” 

Avea mai multe căi de a o sâcâi pe cumnata ei. 

— Am auzit zvonuri că ţi-ar face curte un nobil din Malacca, a 
spus banu nahida, radioasă, după ce au pornit din nou. 

Zaynab s-a oprit locului pe dată și a întrebat-o: 

— De unde ai auzit una ca asta? 

— Păi, știi, mie îmi place nespus de mult să stau la taifas cu 


pacienţii mei! 

Prințesa a clătinat din cap. 

— Pacienţii tăi ar trebui să-nveţe să-și țină gura! s-a oţărât. lar 
tu, una, neîndoios, s-ar cuveni să-nveţi să-ţi ţii gura! Dar, de 
bună seamă, meritam una ca asta, de vreme ce ţi-am cumpărat 
cartea aia despre anticele construcții ciudate ale oamenilor! 

— Nu vrei să te măriți cu el? a iscodit-o Nahri, descojindu-și 
portocala șterpelită. 

— Ba bine că nu! Fără doar și poate că nu vreau! i-a răspuns 
Zaynab. Malacca se află hăt, departe, de cealaltă parte a mării! 
Nu mi-aș mai vedea în veci familia! 

În glasul ei se strecurase deja o urmă de dispreţ când a 
adăugat: 

— Pe urmă, mai are încă trei soţii, vreo doisprezece copii și se 
apropie de două sute de ani! 

— Păi, atunci, refuză „partida”, ce mai aștepți? a îndemnat-o 
Nahri. 

— Asta-i o hotărâre pe care numai tata o poate lua! a lămurit- 
o Zaynab. 

Chipul domniţei s-a crispat. 

— lar pețitorul meu e un bărbat putred de bogat! a spus ea, 
oftând. 

Aha! Grijile lui Muntadhir referitoare la starea deplorabilă a 
vistieriei oraşului căpătau de-acum mai multă noimă pentru 
banu nahida. 

— Mama ta nu se poate opune? a întrebat Nahri. 

Regina Hatset o intimida și nu își închipuia că putea să existe 
vreo femeie care ar fi acceptat ca singura ei fiică să fie trimisă 
la Malacca, oricât de mulţi bani s-ar fi primit pentru asta. 

Zaynab a părut să șovăie. 

— Mama are acum de dus o bătălie încă și mai importantă, a 
murmurat prințesa. 

Au înaintat pe o stradă mai liniștită, care trecea pe lângă 
Citadelă. Zidurile masive de piatră se ridicau deasupra lor, 
ascunzând cerul, iar asta o făcea pe Nahri să se simtă mică- 
mică și cuprinsă de neliniște. Din spatele unor uși duble, rămase 
deschise, răzbăteau râsete și zăngănitul caracteristic al zulfikar- 
elor. 

Neștiind ce să mai spună, Nahri i-a întins o jumătate de 
portocală. 


— Îmi pare rău! i-a șoptit cumnatei sale. 

Zaynab s-a uitat ţintă la fruct, iar îi ochii ei cenușii a apărut 
scânteia nedumeririi. 

— Tu și fratele meu erați inamici când v-aţi căsătorit, a spus 
ea, poticnit. Uneori mi se pare că și acum sunteţi... Cum de... 
cum de ați... 

— Ei, găsești, cumva, o cale, în cele din urmă... 

Cuvintele acelea izvorâseră dintr-un cotlon bine ascuns 
dinăuntrul său, acel ungher unde se retrăsese de nenumărate 
ori de când fusese luată de pe Nil și adusă în Cairo, singură- 
singurică și speriată de moarte. 

— Ai fi uimită să știi câte poate face cineva pentru a 
supravieţui! a continuat. 

Zaynab a rămas de-a dreptul înmărmurită. 

— Mă faci să cred c-ar trebui să-i spun lui Muntadhir să 
doarmă c-un pumnal sub pernă! a exclamat. 

— Nu te-aș sfătui să-i spui fratelui tău să ţină-n pat arme 
ascuţite, i-a răspuns Nahri, după ce și-au reluat plimbarea. 
Având în vedere numărul mare de vizitatori... 

S-a înecat, portocala i-a scăpat din mână și s-a simţit cuprinsă 
de un val de răceală. 

Zaynab s-a oprit de îndată. 

— Te simţi bine? a întrebat-o. 

Nahri abia a auzit-o. Avea impresia că o mână nevăzută o 
apucase de bărbie, silind-o să se uite în lungul străzii pe care 
veniseră. 

Intre Citadelă și zidurile de bronz ale orașului păreau să se fi 
înălțat cândva niște case dărâmate în urmă cu secole întregi. 
Dalele pavajului, crăpate, erau pline de buruieni și de pământ, 
iar zidurile de piatră rămase în picioare purtau urmele 
incendiilor care le mistuiseră. 

Chiar în capăt se zăreau câteva clădiri de cărămidă, 
dărăpănate. Ferestrele fără geamuri dădeau spre stradă, iar 
golurile acelea negre făceau ca fațadele clădirilor să semene cu 
o gură căscată, știrbă. 

In spatele porticului de la intrarea de demult se zăreau 
vârfurile unor copaci deși. Zidurile erau acoperite de iedera care 
gâtuia coloanele și ale cărei viţe atârnau peste pervazurile 
sparte asemenea unor ștreanguri. 

Nahri a făcut câţiva pași, apoi a tras adânc aer în piept, 


simțind cum îi vibra, parcă, pielea. Putea să jure că umbrele 
adânci se limpeziseră ușor când se mișcase. 

S-a întors spre Zaynab, care venise după ea. 

— Ce-a fost aici? a întrebat-o pe domniţa geziri, iar cuvintele 
ei au stârnit ecouri între zidurile de piatră. 

Zaynab s-a uitat la ruine, oarecum sceptică. 

— Niște ruine? Nu mă pricep așa de bine la clădirile prăbușite 
dintr-un oraș vechi de aproape trei mii de ani! i-a răspuns. 

Strada a prins să se încălzească sub picioarele lui Nahri, 
încingându-se destul de tare, încât ea să-i simtă dogorea prin 
sandale. 

— Trebuie să intru acolo! a exclamat banu nahiaa. 

— Trebuie să... ce? 

Dar Nahri deja pornise spre clădire, căci i se risipiseră nu doar 
toate gândurile la prinți, ci și spaima de pedepsele nemilostive 
pe care le dădea Ghassan. 

Se simţea parcă atrasă într-acolo, iar ochii ei nu se mai 
puteau dezlipi de clădirile misterioase. 

S-a oprit în fața unor uși mari, de bronz. Pe suprafaţa 
metalului erau gravate pictograme - o antilopă oryx care făcea 
un Salt, prora unei corăbii, un altar de foc daeva și doi solzi. lar 
magia părea să radieze de-a dreptul din metal! Cu toate că 
Nahri nu-și putea închipui că acolo locuia, cu adevărat, cineva, a 
ridicat mâna să bată la ușă. 

Nici nu a atins bine suprafaţa metalului, că ușile s-au deschis 
larg, cu un scrâșnet, iar în faţa ei s-a căscat un hău negru. 

Nu era nimeni de partea cealaltă, desigur! 

Zaynab o ajunsese din urmă. 

— A, nu, în niciun caz! s-a împotrivit prințesa. Dacă ţi-ai 
imaginat, cumva, că eu, una, o să intru într-o asemenea ruină 
bântuită de stafii, să știi că nu mă cunoști deloc! 

Nahri a înghiţit în sec. 

Dacă vreodată s-ar fi putut întoarce în Egipt, acesta ar fi putut 
fi începutul unei povești numai bune să bage-n sperieţi copiii, un 
basm cu ruine învăluite-n mister și cu djinn-i înspăimântători. 

Atâta doar că ea, una, era, practic, tocmai djinn-ul cel 
îngrozitor, iar atracţia pe care clădirea aceea o exercita asupra 
sa devenea din ce în ce mai mare. 

Era o nebunie; era un impuls fără de noimă! Dar voia, mai 
presus de orice, să intre înăuntru! 


— Atunci rămâi aici! a îndemnat-o pe prinţesa Al Qahtani. 
Apoi a dat la o parte mâna lui Zaynab și s-a strecurat pe ușă. 
Bezna a învăluit-o de îndată. 

— Naar a șoptit ea. 

Din palmă i-au înflorit pe dată niște flăcărui care au luminat 
spaţiul acela care odinioară fusese un hol de primire somptuos. 
Pe câţiva pereţi încă se mai deslușeau fresce care înfățișau tauri 
înaripaţi și fenicși cu mers ţanţoș. Peste tot erau găuri, în 
locurile unde, probabil, fuseseră incrustate cândva pietre 
prețioase. 

A făcut un pas în față, mărind puterea flăcărilor, și, dintr- 
odată, a bulbucat ochii cât cepele. 

Pe zidul din fața ei, fragmentat și șters, era înfățișat mitul 
creaţiei din tradiţia nahidă. Templul lui Suleiman, ridicându-se 
deasupra capetelor muncitorilor daev-i... O femeie cu urechi 
ascuţite, îmbrăcată cu un chador albastru cu auriu, 
îngenuncheată la picioarele unui rege-om. 

Uitându-se, uimită, la frescă, Nahri ar fi putut să jure că 
siluetele înfățișate acolo au început să se miște și să se 
schimbe: câteva pete de vopsea lucioasă au devenit un stol de 
shedu în zbor, conturul tămăduitoarelor nahide acoperite cu 
voaluri, care amestecau poţiuni, s-a umplut de culoare. 

Parc-auzea de-acum, slab, până și zgomotul trupelor în marș, 
precum și uralele locuitorilor Orașului de bronz care asistau la 
parada arcașilor care purtau coifurile de ceremonie, împodobite 
cu pene unduitoare. 

Nahri și-a înăbușit un strigăt de uimire, iar, în clipa aceea, 
flăcările s-au ridicat, răsucindu-se, din palma sa, iar scânteile lor 
s-au împrăștiat în încăpere, luminând-o. Era o izbucnire de 
magie produsă fără de voia sa, genul acela pe care ajunsese să 
îl asocieze cu palatul, cu însăși inima regală a nahizilor a căror 
putere încă mai curgea prin venele ei. 

Imaginile de pe ziduri s-au oprit brusc din mișcarea lor. 

Zaynab intrase în cameră și înainta cu grijă printre 
mormanele de moloz împrăștiate pe podea. 

— Cred că locul acesta a fost al familiei mele, a șoptit Nahri, 
uluită. 

Zaynab s-a uitat de jur-împrejur, puţin neliniștită, apoi a 
murmurat: 

— Ca să fiu sinceră... Cred c-ai putea spune asta despre multe 


locuri din Daevabad. 

Și-a luat o expresie plină de mânie când a văzut că Nahri se 
uita chiorâș la ea. 

— Scuză-mă că mi-e greu să fiu diplomată când stau cu frică 
să nu se dărâme căsoiul ăsta pe mine din clipă-n clipă! s-a 
oţărât prinţesa. Acum putem să plecăm, rogu-te? Tata o să mă 
facă boccea-bocceluţă și-o să mă trimită chiar mâine la Malacca 
dacă nahida lui va fi îngropată de vie sub un morman de 
cărămizi! 

— Nu sunt nahida /ui și nu plec de aici până nu-mi dau seama 
ce-i cu locu-ăsta! 

Furnicăturile date de magie tot sporiseră în intensitate, iar 
căldura umedă a orașului devenise de-a dreptul apăsătoare 
între zidurile acelea. 

Așa că Nahri și-a scos vălul, fără să asculte avertismentul lui 
Zaynab, considerând că era puţin probabil să întâlnească pe 
cineva pe-acolo și s-a cățărat pe unul dintre zidurile dărâmate. 

A sărit cu ușurință de pe el, aterizând într-un coridor lung, 
acoperit, unde o succesiune de arcade de calcar separau mai 
multe uși de o grădină interioară neîngrijită. Holul era într-o 
stare mult mai bună decât acela de la intrare: podeaua părea 
proaspăt măturată, iar pereţii - tencuiți și decoraţi cu spirale de 
vopsea multicoloră. 

Blestemând, Zaynab a urmat-o. 

— Dacă nu ţi-am mai zis asta de mult, să știi că te urăsc! i-a 
spus, cu năduf, prinţesa. 

— Știi, pentru o creatură magică, spiritul tău de aventură e 
de-a dreptul jalnic! a tachinat-o, drept răspuns, Nahri. 

Zicând acestea, banu nahida a atins unul dintre vârtejurile 
pictate, o linie albastră șerpuită, care semăna cu un val. 
Deasupra se zărea conturul negru al unei corăbii. La atingerea 
ei, valul s-a ridicat, ca și cum ar fi fost real, și a trimis nava în 
josul zidului, clătinându-se. 

Nahri a zâmbit. Deși era intrigată, a continuat să înainteze, 
uitându-se însă prin toate camerele pe lângă care trecea. În 
afară de câteva rafturi stricate și de niște covoare mucegăite, 
încăperile erau cu totul și cu totul pustii. 

Până când șirul lor a luat sfârșit. 

Nahri s-a oprit pe neașteptate în faţa ultimei încăperi. Pereţii 
erau acoperiţi cu rafturi înţesate de papirusuri și cărţi, până la 


tavanul înalt. Alte tomuri erau așezate pe podea, în teancuri 
care se clătinau, gata-gata să cadă. 

Banu nahida a intrat în încăpere înainte să vadă masa de scris 
care se afla între două astfel de mormane. Deasupra acesteia, 
cineva stătea aplecat peste niște hârtii: un bărbat ayaarile în 
vârstă care era îmbrăcat cu o robă vărgată ce îi înghiţea cu totul 
trupul slăbănogit. 

— Nu, nu, nu... a murmurat el în limba ntaran, tăind cu un 
creion cu mină de cărbune ceea ce scrisese. Asta n-are niciun 
înţeles! 

Nahri a șovăit. Nu-și putea închipui ce căuta un cărturar 
ayaarile într-o cameră înţesată de cărţi dintr-o clădire 
dărăpănată, dar omul părea inofensiv. 

— Pacea lui Allah fie cu tine! l-a salutat. 

Bărbatul și-a ridicat de-ndată capul. 

Ochii lui aveau culoarea smaraldului. 

A clipit iute-iute, apoi a scos un țipăt, ridicându-se de pe 
minunata pernă pe care șezuse. 

— Razu! a strigat el. Razu! 

Apoi a înșfăcat un papirus și l-a ridicat ca pe o sabie. 

Nahri s-a dat înapoi grabnic, ridicând, la rândul ei, cartea 
cumpărată de Zaynab. 

— Stai acolo! a urlat un avertisment, căci prinţesa deja o 
rupsese la fugă spre ea. 

Zaynab avea de-acum un pumnal în mână. 

— Ah, Issa, ce s-a mai întâmplat acum? 

Nahri și Zaynab au tresărit și s-au întors. Două femei tocmai 
apăruseră, pe neașteptate, din curtea interioară, de parcă ar fi 
fost invocate prin magie. Una părea să fie din neamul sahrayn, 
căci părul îi era roșcat-închis și lung până la mijloc și purta o 
galabiyya pătată de vopsea. Cea mai înaltă dintre ele - aceea 
care vorbise - era bactriană și avea o pelerină strălucitoare, 
care, în mod clar, fusese croită cu ajutorul magiei și care îi 
cădea pe umeri ca o mantie de aramă topită. Privirea ei s-a oprit 
asupra lui Nahri. 

„Din nou ochii aceia verzi! Aceeași nuanţă intensă pe care o 
avuseseră și ochii lui Dara!” 

Cărturarul ayaarile - Issa, cum îl numiseră - se uita spre ușă, 
ținând în continuare papirusul ridicat. 

— Arată ca un om, Razu! Jur că nu mă voi mai lăsa luato 


dată! 

— Nu-i om, Issa! 

Bactriana a făcut un pas înainte. Privirea ei nu se dezlipise 
nicio clipă de Nahri. 

— Este una de-ale tale, din neamul tău, a șoptit. 

Și, când a zis acestea, pe chipul femeii s-a așternut o expresie 
de venerație, apoi a îngenuncheat și și-a împreunat mâinile în 
semn de respect. 

— Banu nahida! a murmurat. 

— Banu nahida? a repetat Issa. 

Nahri vedea că bătrânul încă mai tremura. 

— Eşti sigură? 

— Sunt sigură. 

Bactriana a făcut semn spre brățara de fier incrustată cu 
smaralde pe care o avea la mână. 

— Simt presiunea în sălașul meu, l-a lămurit. 

Apoi și-a atins pieptul și a adăugat încetișor. 

— Și-n inima mea. Așa cum simţeam și cu baga Rustam. 

— Ah! 

Issa a lăsat jos papirusul. 

— Vai de mine...! a bălmăjit bătrânul. 

A încercat să facă o plecăciune. A 

— Îmi cer scuze, domniţa mea! s-a scuzat el. În timpurile 
noastre nu poţi fi niciodată sigur... 

Zaynab gâfâia greu lângă ea, așa că Nahri și-a întins mâna și 
i-a împins braţul cu pumnalul. Nespus de nedumerită, s-a uitat 
cu luare-aminte la cei trei, pe rând. 

— Îmi cer scuze... a început banu nahida, dar s-a oprit, căci 
nu-și mai găsea cuvintele. Dar cine sunteți voi toţi? 

Bactriana s-a ridicat în picioare. Părul ei negru, cu șuvițe 
argintii și aurii, era strâns într-o plasă sofisticată de dantelă, iar 
chipul îi era atât de ridat, încât, dacă ar fi fost om, Nahri ar fi 
bănuit că avea vreo șaizeci de ani. 

— Eu sunt Razu Qaragashi, s-a prezentat. Pe Issa deja l-ai 
văzut, iar ea este Elashia, a adăugat, atingându-i cu afecţiune 
umărul femeii sahrayne. Suntem ultimii robi ai ifriţilor din 
Daevabad. 

Elashia s-a strâmbat când a auzit-o, iar Razu și-a plecat capul. 

— lartă-mă, iubirea mea! 

S-a uitat iarăși la Nahri și a lămurit-o: 


— Elashiei nu-i place să fie numită „roabă”! 

Nahri s-a străduit să-și ascundă uimirea. Încet, și-a lăsat 
puterile să lucreze. Nu era de mirare că se crezuse singură: în 
toată clădirea aceea dărăpănată băteau doar două inimi, a ei și 
a lui Zaynab. Trupurile ajinn-ilor din faţa ei erau complet mute. 
Așa cum fusese și al lui Dara. 

„Pentru că nu-s trupuri adevărate, de om!” și-a dat seama 
Nahri, amintindu-și ce știa despre blestemul robilor. 

Ifriții îi uciseseră pe djinn-ii capturați și, pentru a-i elibera, 
nahizii invocau, chemau la viaţă, alte forme, alte trupuri care să 
le găzduiască sufletele redobândite. Nahri nu știa însă prea 
multe despre acest proces magic, pentru că însăși ideea de 
robie îi înspăimânta atât de tare pe djinm-i, încât arareori 
vorbeau despre ea, ca și cum până și simpla rostire a cuvântului 
„ifrit” i-ar fi putut aduce cuiva o soartă care era considerată de 
ei toţi mai rea decât moartea. 

O soartă căreia însă cei trei din faţa ei îi supraviețuiseră cu 
toţii! 

Nahri a deschis gura, chinuindu-se să spună ceva. 

— Ce faceţi aici? a fost tot ce a izbutit să-i întrebe, în cele din 
urmă. 

— Ne ascundem, a spus Issa, cu jale. Nimeni din Daevabad nu 
ne mai vrea prin preajmă după ce s-a întâmplat cu afshin-ul! 
Lumea se teme c-o să ne pierdem minţile și c-o să-ncepem să 
ucidem persoane nevinovate folosind magia ifrită. Am crezut că 
bimaristan-ulS acesta va fi cel mai sigur loc pentru noi. 

Nahri a clipit, nedumerită. 

— Aici a fost cândva un bimaristan, un spital? s-a mirat banu 
nahida. 

Issa și-a mijit ochii strălucitori. 

— Nu se vede? a întrebat-o bătrânul, arătând, într-un mod de 
neînțeles, spre ruinele din jur. Unde credeai că tămăduiau 
strămoșii tăi? 

Razu a făcut repede un pas în faţă. 

— Ce-ar fi să veniţi cu mine să gustați ceva răcoritor? a 
întrebat ea cu amabilitate. Nu am prea des oaspeţi din familia 
regală a Daevabadului. 

A zâmbit când a văzut cum tresărea Zaynab. 

— Nu te teme, prinţesa mea! a liniștit-o. Deși nu e de mare 


3 Bimărestân (farsi), „spital” (n. red.). 


folos, ești deghizată nespus de frumos! 

În timp ce cuvântul bimaristan încă îi mai răsuna, parcă, în 
urechi, Nahri a urmat-o de îndată pe Razu. Curtea interioară era 
în aceeași stare jalnică precum restul clădirilor, cu rădăcini de 
plante care se întindeau peste mozaicul spart, albastru și 
galben-verzui precum limetele, dar toată paragina aceea avea 
ceva fermecător. 

Trandafirii negri se întinseseră peste tot, iar tulpinile lor pline 
de spini se împleteau în jurul unei statui de sheau, care se 
prăbușise cu multă vreme în urmă, umplând aerul cu mireasma 
lor. Două păsărele se îmbăiau, scoțând triluri melodioase, într-o 
fântână crăpată, în spatele căreia niște arbori umbroși își 
coborau crengile până la pământ. 

— Nu te supăra pe Issa! a îndemnat-o Razu, plină de voioșie. 
Bunele lui maniere cam lasă de dorit, dar este un cărturar 
strălucit, care a dus o viață extraordinară. Inainte de a fi 
capturat de ifriţi, a colindat secole la rând pământurile Nilului, a 
cercetat bibliotecile de acolo și a trimis la Daevabad copii după 
scrierile învățaţilor egipteni. 

— Pământurile Nilului? a întrebat Nahri cu interes. 

— Într-adevăr! 

Razu a întors capul spre ea. 

— Așa e... și tu ai crescut acolo. În Alexandria, nu? 

— La Cairo, a corectat-o Nahri, simțind aceeași împunsătură a 
dorului în inimă. 

— lartă-mi greșeala, rogu-te! Nu sunt sigură că pe vremea 
mea exista vreun Cairo, a spus Razu, cu un aer meditativ. Dar 
de Alexandria am auzit. De toate Alexandriile! 

A clătinat din cap, apoi a continuat: 

— Câtă deșartă vanitate a avut tânărul Alexandru să 
numească atâtea orașe după sine! Oștirile lui îi îngroziseră cu 
desăvârșire pe bieţii locuitori ai Bactriei. 

Zaynab și-a înăbușit un strigăt de uimire. 

— Vrei să spui că tu ai trăit în același veac cu Alexandru cel 
Mare? A întrebat-o. 

De data aceasta, zâmbetul lui Razu a devenit și mai 
enigmatic. 

— Într-adevăr! a  încuviinţat. Anul acesta, la celebrarea 
generaţiei noastre, voi face două mii trei sute de ani. Când am 
fost luată de ifriţi, nepoţii lui Anahid încă mai stăpâneau Orașul 


de bronz, Daevabadul. 

— Dar... asta nu-i cu putință! a șoptit Nahri, gâfâind. Pentru 
un rob al ifriţilor. 

— Ah, îmi închipui că ţi s-a spus că toţi ne-am pierdut minţile 
după câteva veacuri, din cauza sclaviei! s-a dumirit bactriana. 

Apoi Razu și-a ridicat o sprânceană, să-și arate îndoiala. 

— Ca mai toate lucrurile din viață, adevărul e ceva mai... 
încâlcit, a adăugat ea. lar situaţia mea a fost una neobișnuită. 

— Cum așa? 

— Ei bine, eu, una, m-am oferit singură unui ifrit, i-a 
mărturisit, izbucnind în râs. Eram o drăcoaică neascultătoare 
care se dădea în vânt după basmele despre comori pierdute. 
Ne-am băgat singuri în cap, noi doi, c-aveam să descoperim tot 
felul de tezaure legendare, dacă ne-am fi putut recăpăta 
puterile avute înainte de Suleiman. 

— Te-ai oferit singură ifritului? s-a minunat Zaynab, părând 
de-a dreptul indignată. 

Nahri începuse să simtă totuși o oarecare afecțiune faţă de 
acea  pungășoaică necunoscută atrasă de  dezgroparea 
comorilor, de parcă ar fi fost, cumva, înrudite. 

Razu a încuviinţat cu o înclinare a capului. 

— Era un văr mai de departe, a explicat bactriana. Un nebun 
căpos care refuza să i se supună lui Suleiman, dar care mie îmi 
plăcea la nebunie. 

A ridicat din umeri și a adăugat: 

— Relaţiile dintre triburile noastre erau puţin cam... neclare 
pe-atunci. 

Și-a ridicat apoi palma, lăsând să se vadă că era brăzdată de 
trei linii negre. 

— Dar s-a dovedit a fi o prostie, a completat. Mi-am trimis 
stăpânii să alerge după comorile închipuite pe care eu și vărul 
meu plănuiam să le luăm după dezrobirea mea. Când săpam cu 
cel de-al treilea stăpân al meu într-un mausoleu vechi, 
construcţia s-a prăbușit, omul meu a murit și inelul mi-a rămas 
îngropat în nisipul deșertului. 


Zicând acestea, a pocnit din degete și dintr-un coș aflat la 
rădăcina unui arbore de mahon s-a desfășurat un sul de mătase 
care a alcătuit un leagăn, mare ca un hamac. Le-a făcut semn 
lui Nahri și Zaynab să se așeze. 


— Au trecut două mii de ani până când m-a găsit un alt djinn. 
El m-a adus la Daevabad și iată-mă-s aici, nevătămată. 

S-a posomorât însă. 

— Nu l-am mai văzut niciodată pe vărul meu ifrit. Cred că, în 
cele din urmă, a fost prins de vreun nahid sau de vreun afshin. 

Nahri a tușit puţin. 

— Îmi pare rău! a murmurat banu nahida. 

Razu i-a dat un ghiont ușor. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare! i-a spus. Negreșit, eu, una, am 
avut mai mult noroc decât Issa ori Elashia: puţinii stăpâni pe 
care i-am avut nu mi-au făcut niciodată vreun rău. Dar, când m- 
am întors, lumea mea nu mai era, toţi străbunii mei se mutaseră 
în tomurile de istorie, Bactria aceea pe care o știusem eu 
devenise o poveste chiar și pentru neamul meu. Mi-a fost mai 
simplu s-o iau de la capăt în Daevabad. Cel puţin, până de 
curând. 

A clătinat din cap. 

— Dar ce tot bat eu câmpii cu trecutul...! s-a dojenit. Ce vă 
aduce aici, Luminăţiile Voastre? 

— Nesocotinţa, a mormăit Zaynab. 

— Nu... nu știu nici eu însămi prea bine, i-a mărturisit Nahri. 
Treceam pe aici și am simțit... 

S-a întrerupt. 

— Am simțit magia acestui loc, una care mi-a amintit de palat, 
a continuat banu nahiaa. 

S-a uitat de jur-împrejur, mânată de curiozitate. 

— Aici chiar a fost cândva un bimaristan, un spital? s-a 
minunat. 

Razu a dat din cap, încuviințând. 

— A fost, a aprobat. 

Apoi a pocnit din nou din degete și au apărut o carafa fumurie 
de cleștar și trei pocale în care le-a turnat celor două un lichid 
de culoarea norilor. 

— Mi-am petrecut aici un timp ca pacient când n-am mai 
putut să fug de unul dintre datornicii mei. 

Zaynab a luat, cu prudență, o gură din băutura aceea și a 
scuipat-o grabnic înapoi în pocal, cu un gest nedelicat. 

— Ah, nu-i îngăduit să bem așa ceva! a exclamat. 

Curioasă, Nahri a gustat și ea, apoi a tușit din cauza tăriei 
băuturii care i-a ars gâtlejul. 


— Ce-i asta? a iscodit-o pe bactriană. 

— Soma. Băutura preferată a strămoșilor tăi, a lămurit-o 
gazda lor. 

Razu i-a făcut apoi cu ochiul. 

— Cu tot blestemul lui Suleiman, daev-ii din vremea mea nu-și 
pierduseră de tot neatârnarea, a adăugat. 

Indiferent ce fel de băutură va fi fost soma aceea, Nahri a 
început să se simtă mai relaxată. 

Zaynab părea că era gata-gata s-o rupă la fugă, dar ea, una, 
se simțea din ce în ce mai bine pe măsură ce asculta tot mai 
multe povești despre trecutul de răufăcătoare al lui Razu. 

Bactriana a privit ruinele bimaristan-ului cu un aer meditativ. 

— A fost un loc uimitor, chiar și într-un oraș atât de încărcat 
de magie precum Daevabadul, i-a mărturisit. Nahizii cred că au 
tămăduit aici mii de bolnavi și totul mergea ca pe roate. Asupra 
mea fusese aruncat blestemul de a fi cuprinsă de disperare și 
am fost tratată undeva, acolo. 

Zicând acestea, a arătat cu capul spre una dintre aripile 
dărăpănate ale spitalului, apoi a sorbit din pocal. 

— Ne îngrijeau foarte bine! a povestit mai departe. Un pat, un 
acoperiș, o masă caldă...? Păi cum, mai-mai că merita să te- 
mbolnăvești, zău așa! 

Nahri s-a lăsat pe spate, sprijinindu-se în mâini, gândindu-se 
la toate cele auzite. Cunoștea foarte bine spitalele, căci de 
multe ori se strecurase în cel mai faimos din Cairo - bimaristan- 
ul vechi și maiestuos din Qalawun - să fure leacuri și colindase 
prin el, închipuindu-și că avea să se numere, într-o bună zi, 
printre medicii și studenţii care îi umpleau coridoarele înalte. 

A încercat să-și imagineze cum arătase locul acela pe vremea 
când fusese plin de nahizi, cu zeci de tămăduitori care își 
cercetau notele și își examinau pacienţii. Probabil că fusese o 
comunitate deosebită. 

„Un bimaristan nahid!” s-a minunat. 

— Mi-ar plăcea să am așa ceva, a spus Nahri încetișor. 

Razu a zâmbit și și-a ridicat pocalul spre ea, în semn de 
încuviinţare. 

— Sunt prima care o să sară să te ajute, dacă vei dori să-l 
refaci! a încredinţat-o bactriana. 

Zaynab tot bătuse din picior, nerăbdătoare să plece cât mai 
iute, iar de-acum se ridicase. 


— Nahri, trebuie să mergem! a avertizat-o ea, arătând spre 
cer. Soarele dispăruse în spatele zidurilor bimaristan-ului. 

Nahri i-a atins ușor mâna lui Razu. 

— Am să încerc să mă întorc, i-a făgăduit bactrienei. Voi trei... 
sunteţi în siguranţă aici? Aveţi nevoie de ceva? 

Cu toate că Razu și tovarășii săi erau mai capabili decât ea 
să-și poarte de grijă, Nahri simţise, dintr-odată, nevoia de a 
ocroti acele trei suflete dezrobite de familia sa. 

Razu i-a strâns mâna. 

— Nouă ne e bine! a asigurat-o. Dar chiar sper că vei reveni! 
Mi se pare că locul acesta te place. 


II 
Ali 


Ali s-a uitat lung spre creasta stâncoasă, mijindu-și ochii în 
lumina puternică a soarelui care strălucea deasupra deșertului. 
Inima îi bubuia atât de iute și de tare, încât putea să jure că-i 
auzea bătăile în urechi, în vreme ce răsuflarea îi era greoaie și 
precipitată. De emoție, fruntea i se umpluse de broboane de 
sudoare care îi umezeau guthra cu care își înfășurase capul. A 
ridicat brațele, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. 

— N-o s-o facă! l-a auzit pe unul dintre d/inn-i zeflemisindu-l. 

Erau șase acolo sus, pe stâncile de la marginea satului Bir 
Nabat, și erau cu toţii foarte tineri, pentru că tot ce făceau ei 
avea nevoie de nesăbuinţa specifică tinereții. 

— Prinţișorul n-o să-și pună în primejdie grumazul lui regal! l-a 
tachinat un alt tovarăș. 

— O s-o facă, a ripostat Lubayd, războinicul geziri care îl 
salvase pe Ali și care îi devenise cel mai bun prieten din Am 
Gezira. Ar trebui s-o facă. 

Zicând acestea, djinn-ul a adăugat, ridicând vocea: 

— Ali, frate, mi-am pus banii la bătaie pentru tine! Nu care 
cumva să mă dezamaăgești, rogu-te! 

— Nu trebuia să faci una ca asta! s-a răstit Ali, nervos. 

A mai tras o dată aer în piept, fără vlagă, și a încercat să-și 
adune curajul. Era atât de periculos! Ceva inutil și atât de 
nebunesc, încât părea aproape o faptă egoistă. 

De la poalele stâncii s-a auzit o fojgăială de șopârlă, apoi s-a 
simţit mirosul aspru și neplăcut al penelor încinse. 


Ali a rostit în șoaptă o rugăciune. 

Apoi și-a luat avânt și a pornit-o spre marginea falezei. A 
alergat cât a putut de repede și, când n-a mai avut sub picioare 
decât aer, a continuat să fugă în gol. Vreme de-o clipă 
înfiorătoare a simţit cum se prăbușea, iar pământul aflat la mare 
distanţă și presărat cu stânci de sub el, spre care cădea, se tot 
apropia cu iuţeală... 

A aterizat cu un bufnet greu pe zahhak-ul ce stătea cocoțat 
pe stânci. Ali a icnit, simțind că-l treceau fiorii, și a scos un 
strigăt îngrozit și victorios în același timp. 

Zahhak-ul era limpede că nu îi împărtășea bucuria. Cu un 
țipăt nemulțumit, șarpele înaripat s-a înălțat spre cer. 

Ali s-a agăţat de zgarda de aramă pe care un djinn priceput i- 
o agățase zahhak-ului cu mulţi ani în urmă și și-a strâns 
picioarele pe trupul zvelt, acoperit cu solzi argintii, al creaturii, 
așa cum fusese învăţat. Patru aripi uriașe - care aveau albul 
ceţii și fluturau precum norii - băteau aerul în jurul lui, tăindu-i 
respiraţia. Asemănător cu o șopârlă masivă, dar una care putea 
scoate flăcări pe botul plin de colţi, atunci când era deranjată de 
un djinn, acel zahhak avea peste patru sute de ani și își făcuse 
cuibul pe stâncile de la marginea satului Bir Nabat de mulţi ani, 
după cum se spunea. Faptul că era atât de aproape îi 
îndemnase pe mulţi tineri geziri să se distreze cu el, probabil. 

Acum, unul dintre acei nesăbuiţi strângea tare din ochi, căci 
vuietul aerului și vederea pământului care se apropia, șuierând, 
de el îi umpleau din nou inima de groază. S-a ţinut strâns de 
zgardă și s-a lipit de gâtul zahhak-ului. 

„Priveşte, nebun ce ești!” și-a zis Ali. 

Având în vedere că toată povestea aceea se putea încheia cu 
el făcut fărâme, Ali ar fi putut măcar să admire priveliștea. 

A deschis ochii. Deșertul se deschidea în faţa lui, o întindere 
vastă de nisip auriu-roșcat ce se întâlnea cu linia albastră a 
cerului, în care apăreau din loc în loc stânci înalte, modelate de 
vânt în mii de ani. Albiile pietroase aminteau de ale uedurilor 
demult dispărute și, spre miazănoapte, departe, se întrezărea 
un pâlc de palmieri verzi, care formau o mică oază. 

— Slavă lui Allah! a șoptit Ali, minunându-se de frumusețea și 
maiestuozitatea lumii de sub el. 

Abia în clipa aceea pricepea pe deplin de ce Lubayd și Agisa îl 
tot îmboldiseră să ia parte la cea mai periculoasă tradiţie din Bir 


Nabat. 

Ali crescuse în Daevabad, dar niciodată nu făptuise ceva 
miraculos precum zborul acela! 

S-a uitat cu luare-aminte spre oază, iar curiozitatea i-a tot 
sporit când a văzut printre copacii îndepărtați mișcare și niște 
corturi negre. Probabil că era un grup de nomazi, căci oaza le 
aparţinea oamenilor, după un obicei demult păstrat, iar qj/inn-ii 
din Bir Nabat nu ar fi îndrăznit să ia nici măcar o cupă de apă 
din fântânile ei. 

S-a aplecat mai mult pe gâtul creaturii înaripate, să vadă mai 
bine, iar zahhak-ul a scos un mormăit de împotrivire, însoţit de 
un rotocol de fum. Ali a tușit și a simţit că i se strângea 
stomacul de scârbă din cauza halului în care duhnea răsuflarea 
creaturii pe ai cărei colţi pătaţi se mai păstrau zgârciurile 
animalelor mâncate! Cu toate că fusese prevenit în privinţa 
duhorii, Ali tot simțea că îl lua ameţeala. 

Nici zahhak-ul nu îl simpatiza mai mult. Pe neașteptate, s-a 
înclinat într-o parte, iar Ali a fost gata-gata să scape din mâini 
zgarda. Apoi creatura s-a întors greoi spre locul de unde 
veniseră, tăind aerul ca o seceră. 

In față, Ali vedea intrarea în Bir Nabat: o poartă întunecată și 
oarecum amenințătoare, săpată direct în stâncă. De o parte și 
de alta erau statui cioplite din gresie: vulturi ciobiţi de-acum, 
cocoțaţi pe coloane decorative, și o scară abruptă, care urca 
până la cer. Sculpturile fuseseră făcute cu evi în urmă de către 
primii oameni care locuiseră în Bir Nabat, un neam pierdut în 
timp, care ridicase satul pe care de-acum djinn-ii îl considerau 
casa lor. Tovarășii lui erau chiar dedesubt, fluturându-și mâinile 
și bătând într-o tobă de metal, să-l întărâte pe zahhaKk. Acesta s- 
a repezit spre ei, cu un țipăt ascuţit. Ali s-a îmbărbătat, a 
așteptat ca zahhak-ul să se apropie de prietenii săi și să-și 
deschidă, cu furie, ciocul pentru a arunca o pălălaie de foc roșie 
de care ei abia-abia au reușit să se ferească. Apoi a sărit. 

S-a izbit cu putere de pământ, rostogolindu-se, și Agisa l-a 
tras de acolo chiar înainte ca zanhak-ul să pârjolească locul 
unde picase. Fiara a scos un alt țipăt furios și s-a înălţat în zbor, 
în mod vădit, sătul de ajinn-i pe ziua aceea. 

Lubayd l-a tras pe Ali în picioare, l-a bătut pe spate și a chiuit: 
- V-am spus eu c-o s-o facă! 

l-a zâmbit lui Ali și a adăugat: 


— A meritat? 

Îl durea fiecare părticică din trup, dar era prea încântat să-i 
pese. 

— A fost uimitor! i-a răspuns el, zorit, încercând să-și recapete 
respirația. 

Și-a dat la o parte ghutra pe care vântul i-o lipise de gură. 

— Și știi ceva? E un alt grup de oameni la... a început. 

Dar prinţul nu a apucat să-și ducă gândul până la capăt, 
pentru că a fost întrerupt de mormăituri. 

— Nu! a intervenit pe dată războinica Agisa. N-am de gând să 
iscodesc iar oamenii cu tine! Ești de-a dreptul luat în stăpânire 
de ideea asta, posedat și mai multe nu de patima ta pentru ei! 

Ali a stăruit: 

— Dar am putea învăţa ceva nou! îți aduci aminte de satul pe 
care l-am cercetat în miazăzi, de ceasul solar cu ajutorul căruia 
își orânduiau modul în care trimiteau apă pe canalele lor de 
irigație? Ne-a fost de mare folos! 

Lubayd i-a înapoiat armele și a adăugat: 

— Imi aduc aminte cum ne-au pus pe fugă oamenii când și-au 
dat seama că au oaspeţi „demonici”. Au tras o grămadă-n noi cu 
alea... cum le zice? Cu betele alea ale lor care explodau...? ȘI 
chiar n-am de gând să aflu dacă e și fier în bombele lor. 

— „Beţele alea ale lor care explodau” se numesc „flinte”, l-a 
corectat Ali. lar vouă, din păcate, vă lipsește dorința de a 
încerca. 

S-au îndreptat spre marginea stâncoasă ce ducea spre sat. Pe 
gresie erau scrijelituri: litere ale unui alfabet pe care Ali nu ÎI 
înțelegea, și desene frumoase ce înfățișau animale de mult 
dispărute. Sus, într-un colț, era desenat un bărbat mare și chel, 
aplecat peste niște siluete abia conturate, iar din degetele lui 
ieșeau flăcări. Un daeva de la începuturi, credeau djinn-ii din 
sat, un daeva de dinainte de binecuvântarea lui Suleiman. 
judecând după ochii lui fioroși și după dinţii ascuţiţi, daeviii 
aceia îi înspăimântau, probabil, pe săteni. 

Ali și tovarășii lui au trecut pe sub poarta în umbra căreia doi 
djinn-i își beau cafeaua, păzind-o, după câte se părea. Pentru 
rarele situaţii în care oamenii curioși se apropiau prea mult, ei 
aveau pregătite farmece prin care puteau stârni vânturi mari și 
furtuni de nisip orbitoare, care să-i sperie. 

Au ridicat capul când Ali și tovarășii lui au intrat. 


— A făcut-o? a întrebat unul dintre paznici, zâmbind. 

Lubayd i-a cuprins umerii lui Ali, cu mândrie. 

— Ai fi zis că tot călărise zahhak-i de când a fost înțărcat! l-a 
lăudat. 

— A fost minunat! a recunoscut Ali. 

Celălalt paznic a izbucnit în râs: 

— O să facem din tine un adevărat nordic, daevabadule! 

Ali i-a zâmbit. 

— Inshallah!* Dac-așa va fi voia lui Allah! 

Au traversat un gang întunecat, trecând pe lângă morminte 
goale de regi și regine care stăpâniseră oamenii de prin partea 
locului cu mult timp în urmă - nimeni nu îi spusese prea clar lui 
Ali unde dispăruseră trupurile lor, iar el nu era sigur că dorea să 
afle. În faţa lor era un zid neted de piatră. Pentru o persoană 
obișnuită - pentru un om - zidul acela nu părea să aibă nimic 
deosebit, în afară de strălucirea slabă care venea de pe 
suprafaţa lui ciudat de caldă. 

Dar peretele acela numai că nu îi cânta lui Ali, căci magia 
venea dinspre el în valuri liniștitoare. Și-a lipit palma de zid. 

— Pataru sawassam! a poruncit el în geziriyya. 

Zidul s-a pierdut în ceaţă, dând la iveală verdeața bogată din 
satul Bir Nabat. Ali s-a oprit să admire o clipă prospeţimea 
rodnică a locului care de cinci ani devenise casa lui. Era o 
priveliște fermecătoare, cu mult diferită de pustietatea lovită de 
foamete pe care o găsise când ajunsese prima oară aici. Deși 
satul Bir Nabat fusese, la început, probabil, un loc plin de 
verdeață - rămășițele bazinelor de scurgere și ale apeductelor, 
ca și măiestria cu care fuseseră construite templele oamenilor 
arătau că la vremea aceea ploile cădeau adesea și că 
locuitorilor le mergea nespus de bine -, ajinn-ii care se mutaseră 
după ei nu îi egalaseră niciodată ca număr. Secole la rând 
trebuiseră să se mulțumească cu vreo două pâraie rămase, 
găsindu-și cu greu hrana. 

lar atunci când sosise Ali, izvoarele abia dacă mai curgeau. Bir 
Nabat ajunsese un loc al deznădejdii, cu locuitori dispuși să-și 


In sh’ a Ilâhu (ar.), „cu voia lui Allah” sau: „dacă așa va fi voia lui 
Allah”, expresie inspirată de Coran (sura Al-Kahf, cea de-a 
optsprezecea), cu ajutorul căreia credinciosul musulman îşi exprimă 
smerenia (niciun plan omenesc nu poate fi dus la îndeplinire dacă 
Dumnezeu nu dorește asta) (n. red.). 


înfrunte până și regele, luându-l la ei pe tânărul muribund găsit 
într-o văgăună și gata să nu ia în seamă faptul că, din când în 
când, prințului îi luceau ochii precum smoala fierbinte atunci 
când se supăra, iar pe membrele lui erau niște cicatrice ce nu 
putuseră fi făcute de nicio sabie. 

Aceste lucruri nu aveau câtuși de puţin vreo însemnătate 
pentru gezirii din Bir Nabat. Faptul că Ali descoperise încă patru 
izvoare și două bazine neatinse, în care era destulă apă pentru a 
uda satul secole la rând, acestea erau de mare preţ însă pentru 
ei. Acum, pe lângă casele nou-construite se vedeau mici, dar 
bogate petice de pământ cultivate cu orz sau cu pepeni, și tot 
mai mulţi qjinn-i înlocuiau corturile făcute din piei de oryx cu 
case de piatră, cu geamuri de sticlă. 

Curmalii erau viguroși, groși și înalţi, și dădeau umbră 
răcoroasă. În colţul răsăritean al satului erau acum doar livezi: 
vreo zece puieţi de smochin care creșteau frumos printre lămâi, 
într-o livadă apărată cu garduri de caprele tot mai numeroase 
ale sătenilor. 

Au trecut pe lângă piaţeta satului, care se întindea în umbra 
unui templu vechi și măreț, ce fusese săpat cu migală în piatră 
și care avea niște coloane frumoase. Corturile care slujeau drept 
dughene erau ticsite cu mărfuri magice. 

Ali a zâmbit, dând din cap și răspunzând la salamalecurile 
negustorilor qjinn-i. Se simţea cuprins de pace. 

O negustoreasă a venit repede spre el, să-l oprească. 

— Ah, șeicul meu, taman pe tine te căutam! l-a întâmpinat. Ali 
a clipit, silit să iasă din reverie. 

În faţa lui se proţăpise Reem, o femeie care provenea dintr-o 
familie de meșteșugari. Și care îi flutura în faţă un papirus. 

— Aș vrea să te uiţi tu pe învoiala asta! l-a îndemnat. Ascultă- 
mă pe mine... meridionalul acela făţarnic, rob al lui Bilqis, mă 
înșală. Vrăjile mele n-au egal și știu că ar fi trebuit să-mi dea un 
preţ mai bun pe coșurile pe care i le-am vândut. 

— Tu îţi dai seama că eu însumi sunt „un meridional fățarnic”, 
nu? i-a atras atenţia Ali. 

Familia Al Qahtani se trăgea de pe coasta de miazăzi a 
munţilor din Am Gezira - și se mândreau că sunt urmașii robilor 
djinn-i pe care odinioară Suleiman îi dăruise lui Bilqis, regina-om 
care stăpânise în străvechea Saba. 

Reem a clătinat din cap. 


— Tu ești din Daevabad. Nu contează. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— De fapt, e și mai rău! 

Ali a oftat și a luat papirusul; după ce dimineaţa săpase o 
nouă albie și după-amiaza fusese zguduit de un zahhak, acum 
începea să jinduiască după patul lui. 

— O să mă uit. 

— Fie ca Allah să te binecuvânteze, șeicul meu! i-a urat 
negustoreasa. 

Reem s-a îndepărtat. 

Ali și tovarășii lui și-au continuat drumul, dar nu au ajuns prea 
departe, că muezinul din Bir Nabat s-a apropiat de ei, gâfâind. 

— Frate Alizayd, pacea și binecuvântarea lui Allah fie asupra 
ta! a spus el. 

Ochii cenușii ai muezinului l-au măsurat din cap până în 
picioare. 

— Vai, ești mort de oboseală! s-a minunat. 

— Da. Tocmai voiam să... 

— De bună seamă, de bună seamă! i-a curmat vorba. 
Ascultă...! 

Muezinul a continuat apoi cu voce scăzută: 

— Ai putea cumva să ţii o khutbah, o predică, mâine? Șeicul 
Jiyad nu se simte prea bine. 

— Dar nu predică, oare, îndeobște fratele Thabit în casa 
tatălui său? s-a mirat Ali. 

— Da, dar... 

Muezinul a prins să vorbească și mai încet încă: 

— Eu, unul, nu mai rabd să-l aud cum tună și fulgeră, i-a 
mărturisit. Pur și simplu, nu mai suport! Ultima oară când a 
venit pentru khutbah, n-a făcut decât să bodogănească, 
spunând că muzica lăutei îi îndepărtează pe tineri de la 
rugăciune. 

Ali a oftat din nou. El și Thabit nu se înțelegeau deloc, în 
primul rând, pentru că ajinn-ul acela credea toate bârfele care 
ajungeau din Daevabad și spunea oricui era dispus să-l asculte 
că prinţul era un mincinos și un desfrânat care fusese trimis să-i 
strice pe toţi cu „apucăturile lui de la oraș”. 

— N-o să fie deloc bucuros când o s-audă că m-ai chemat pe 
mine, i-a atras atenţia prinţul. 

Agisa a pufnit. 


— Ba da, o să fie! l-a încredinţat războinica pe prietenul său. 
Așa, o să aibă un motiv în plus să se tot plângă. 

— Și, pe deasupra, credincioșilor tare le mai plac predicile 
tale! a adăugat iute muezinul. Alegi niște teme nespus de 
frumoase! 

Vocea lui a căpătat un ton plin de viclenie când a adăugat: 

— E bine pentru credința lor! 

Muezinul știa, negreșit, cum să-i adreseze cuiva o rugăminte! 
Ali putea să-i recunoască această calitate. 

— Bine, bine! a bombănit el. Voi face precum dorești! 

Muezinul l-a strâns ușor de umăr. 

— Mulţumesc! a murmurat. 

— Vei fi nevoită să ai de-a face cu Thabit când va auzi de 
trebușoara asta, a prevenit-o Ali pe Agisa, în timp ce mergea pe 
drum aproape împleticindu-se de osteneală. 

Mai aveau puţin și ajungeau la cortul lui. 

— Știi cât de puţin îi place să... a început prinţul. 

Pe dată însă s-a întrerupt. 

Două femei îl așteptau în faţa cortului! 

— Surioarelor! le-a salutat el, silindu-se să zâmbească, chiar 
dacă în sinea lui suduia de mama focului. Pacea lui Allah fie cu 
voi! le-a urat. 

— Și cu tine! 

Umm Qays a vorbit cea dintâi: era una dintre magicienele 
pietrelor. l-a aruncat lui Ali un zâmbet ciudat de viclean și l-a 
întrebat: 

— Cum te găsește ziua de azi? 

„Sfârşit de osteneală!” 

— Bine, mulţumesc lui Allah! i-a răspuns Ali cu voce tare. Dar 
pe voi? 

— Bine! Suntem bine! 

Bushra, fiica lui Umm Qays, fusese aceea care dăduse cu 
grăbire răspunsul. 

Tânăra îi ocolea însă privirea lui Ali, iar obrajii îmbujorați 
vădeau că era nespus de rușinată. 

— Treceam și noi pe aici! a adăugat ea. 

— Prostii! 

Umm Qays și-a tras fiica lângă ea, iar fata, luată prin 
surprindere, a ţipat ușor. 


— Bushra mea a făcut cea mai delicioasă kabsa:... e o 
bucătăreasă tare iscusită, să știi, poate să facă un adevărat 
ospăț numai din oase și ceva condimente... Mă rog, primul ei 
gând a fost să pună deoparte o porţie pentru prinţul nostru. 

l-a zâmbit radioasă lui Ali. 

— E o fată tare bună! a adăugat. 

Ali a clipit, puţin surprins de încântarea lui Umm Qays. 

— Ah... mulţumesc! a spus el și l-a văzut cu coada ochiului pe 
Lubayd acoperindu-și gura, în timp ce ochii îi sclipeau de 
veselie. Vă mulţumesc foarte mult! 

Umm Qays se uita în cortul lui. A scos un sunet dezaprobator. 

— Singuratic mai pare acest loc, Alizayd al Qahtani! l-a 
dojenit. Pe Allah, ești un bărbat de vază! Ar trebui s-ai o casă 
așa cum se cuvine, pe stânci, și o femeie la care să te întorci. 

„Allah, ai milă, nu din nou!” s-a rugat Ali în sinea lui. 

Apoi a bâlbâit un răspuns cu voce tare: 

— Mu-mulţumesc pentru grija ta, dar eu sunt chiar mulţumit... 
să fiu singur. 

— Vai, dar ești un bărbat tânăr! s-a mirat femeia, oftând. 

Umm Qays l-a bătut pe umăr și l-a strâns de braţ. Pe chipul ei 
se citea uluirea. 

— Ei, ceruri... Allah fie lăudat pentru asta! a spus ea, 
admirativ. Dar, de bună seamă, ai și tu nevoi, trebuințe, dragul 
meu! E ceva firesc! 

Ali a simţit că obrajii îi iau foc, rușinându-se și mai mult când 
și-a dat seama că și Bushra ridicase puţin ochii spre el. Din 
privirea fetei a înţeles că îl cântărea și asta l-a făcut să simtă 
fluturi în stomac... Ceea ce, a băgat el de seamă, nu era 
neapărat o senzaţie neplăcută. 

— Eu... a bâiguit tânărul, pierdut. 

Cuprins de milostivire, Lubayd a intervenit în discuţie: 

— E foarte frumos din partea voastră, surioarelor! le-a lăudat 
pe femei, luând mâncarea pe care o aduseseră. O s-avem noi 
grijă să se bucure de ea. 

Agisa a dat din cap, la rândul ei, cu o sclipire veselă, 
șugubeatță, în ochi. 

— Miroase delicios! a spus ea, laudativ. 

Umm Qays a părut să se lase păgubașă pentru moment. Și-a 


> Kabsah (ar.), mâncare tradițională din Arabia Saudită, gătită cu orez, 
carne și diverse condimente (n. red.). 


fluturat degetul prin faţa lui Ali și a mai adăugat doar: 

— Într-o bună zi, tot o să... 

A mai făcut un ultim semn spre cort și s-a pregătit să plece. 

— Fiindcă tot a venit vorba, să știi c-a sosit un mesager c-un 
pachet trimis de sora ta. 

Femeile abia trecuseră de cotitură, când Lubayd și Agisa au 
izbucnit în hohote de râs. 

— Încetaţi pe dată! s-a oţărât Ali la ei, șuierând aproape. Nu-i 
nimic demn de râs în toate astea! 

— Ba da, e! a ripostat Agisa, care râdea atât de tare, că i se 
zguduiau umerii. Aș putea să mai văd scena asta de zeci și zeci 
de ori! 

Lubayd a izbucnit și el în hohote de râs. 

— Trebuia să fi văzut ce faț-a făcut săptămâna trecută, când 
Sadaf i-a adus o cuvertură fiindcă, după cum s-a exprimat ea, 
crezuse că patul lui „trebuia încălzit”! a spus tânărul. 

— Destul! a strigat Ali. 

Apoi prinţul a întins mâna după mâncare. 

— Dă-mi-o! i-a cerut prietenului său. 

Lubayd s-a ferit. 

— A, nu, asta-i răsplata mea, câștigată cinstit, fiindcă te-am 
salvat de ele! 

A ridicat farfuria și a închis ochii, adulmecând aroma 
îmbietoare a kabs-ei. 

— Poate c-ar trebui să te însori cu ea, totuși, l-a luat Lubayd în 
zeflemea pe prinţ. Atunci aș putea să dau buzna peste voi ori de 
câte ori veţi lua cina! 

— Nu mă însor cu nimeni! s-a oţărât Ali cu asprime. E prea 
periculos. 

Agisa și-a dat ochii peste cap. 

— Vai, cum le mai înflorești! l-a dojenit ea. A trecut mai bine 
de-un an de când te-am salvat ultima oară de un asasin. 

— Da, de unul care se apropiase îndeajuns de mult, încât să- 
mi facă asta, a susţinut Ali, dându-și capul pe spate, să-i arate 
cicatricea alburie care îi străbătea gâtul chiar sub barbă. 

Lubayd a făcut un gest disprețuitor cu mâna. 

— A facut asta și pe urmă a fost prins chiar de cei din neamul 
lui, care i-au scos matele și l-au lăsat să fie mâncat de viu de 
ZahhaKk. 

Războinicul geziri s-a uitat la Ali cu subiînțeles. 


— Sunt puţini asasini așa de nebuni, încât să vină după un 
bărbat ce are în grijă jumătate din rezerva de apă din partea de 
miazănoapte a deșertului Am Gezira! l-a încredinţat el pe Ali. 
Chiar s-ar cuveni să-ţi orânduiești viața aici. Eu, unul, cred că o 
căsătorie ţi-ar îmbunătăţi mult caracterul. 

— Ah, nemăsurat de mult! a încuviinţat Aqisa. 

Apoi tânăra și-a ridicat privirea și i-a zâmbit lui Lubayd, care i- 
a surâs, la rândul lui, de parcă acela ar fi fost limbajul lor secret. 

— Păcat că nu-i nimeni în Bir Nabat pe gustul lui... a continuat 
Agisa. 

— Vrei să spui: cineva cu ochi nefiresc de negri și care să aibă 
darul tămăduirii? a glumit Lubayd și a început să râdă când Ali s- 
a uitat chiorâș la el. 

— Ştii că nu-i nimic adevărat în bârfele alea tâmpite! s-a 
oțărât Ali. Eu și banu nahiaa eram doar buni prieteni, iar acum e 
căsătorită cu fratele meu! 

Lubayd a ridicat din umeri. 

— Mie-mi plac bârfele tâmpite, așa să știi! a spus. Poţi, oare, 
să învinovățești pe toată lumea fiindcă se spun povești 
încântătoare despre voi? 

Vocea lui a căpătat un ton dramatic, ca al unui recitator: 

— O misterioasă frumuseţe nahidă e-nchisă într-un palat, un 
afshin rău e pornit s-o distrugă, iar un prinţ nevricos e trimis în 
surghiun pe pământul străbunilor săi... 

Ali chiar se înfuriase, așa că a deschis intrarea în cort. 

— Nu-s „nevricos”! s-a oţărât. Și tu ești cel care împrăștie 
poveștile astea! 

Lubayd s-a mulţumit să izbucnească în râs. 

— Intră să vezi ce ţi-a trimis surioara ta! l-a îndemnat. 

Apoi războinicul s-a uitat la Agisa și a ridicat farfuria. 

— Ți-e foame? a întrebat-o. 

— Rău de tot! i-a mărturisit tânăra. 

Clătinând din cap, Ali și-a aruncat sandalele din picioare și a 
intrat în cortul care era mic, dar comod, cu un loc mare pentru 
salteaua pe care, din fericire, un văr de-ai lui Lubayd o lungise 
astfel încât să fie pe potriva înălţimea lui „grotești”. 

De fapt, prințul primise în dar tot ce se afla acolo, căci 
ajunsese în Bir Nabat numai cu armele și cu o dishdasha pătată 
de sânge, iar ceea ce avea acum îi amintea de anii pe care îi 
petrecuse în mijlocul gezirilor: veșmintele și sandalele pe care le 


luase dintr-o caravană părăsită de oameni, Coranul pe care i-l 
dăruise șeicul Jiyad când Ali începuse să ţină predici și hârtii 
peste hârtii cu însemnări și schițe pe care le făcuse cercetând 
diverse lucrări de irigaţii. 

Mai era și ceva nou: un tub de aramă pecetluit, lung cât braţul 
lui și larg cât un pumn, așezat pe așternuturile frumos 
împăturite. Unul din capete fusese înmuiat în ceară neagră 
precum tușul, iar pe aceasta se zărea pecetea cunoscută. 

Zâmbind, Ali a luat sulul, a curăţat ceara și a dat la iveală 
modelul ascuţit ca o sabie pe care aceasta îl ocrotise: o pecete 
de sânge, care nu putea fi desfăcută decât de una dintre rudele 
lui Zaynab. Doar atât puteau face pentru a-și proteja 
intimitatea... nu că ar fi contat prea mult. Cel care ar fi putut să 
pună mâna pe mesaje era chiar tatăl lor, iar acesta ar fi izbutit 
cu mare ușurință să se folosească de propriul sânge pentru a le 
citi. Ceea ce, probabil, făcea deja! 

Ali și-a lipit braţul de marginea ascuţită. Capătul sulului a 
dispărut de îndată ce sângele a atins tăișul, iar Ali l-a înclinat, 
răsturnându-i conţinutul pe pat. 

Un lingou de aur, o brățară de aramă și o scrisoare de vreo 
câteva pagini. De brățară era prins un bilețel acoperit cu scrisul 
elegant al lui Zaynab. 

Pentru durerile de cap de care te tot plângi. 

Să ai mare grijă de ea, frățioare! Nahida mi-a cerut un preț 
îngrozitor de mare pentru brățara asta. 

Ali a răsucit brăţara între degete, cu ochii la lingoul de aur și 
la scrisoare. 

„Allah să te aibă în paza, Zaynab!” i-a urat el în gând surorii 
sale. 

Satul Bir Nabat începea să-și revină, era drept, dar era încă 
greu de trăit acolo, iar aurul acela valora mult. Spera doar ca 
sora lui să nu fi avut necazuri fiindcă i-l dăduse. Îi scrisese de 
multe ori, spunându-i să nu îi mai trimită lucruri, dar ea nu îl 
luase în seamă, trecând peste sfaturile lui la fel de ușor cum 
încălca legea nescrisă a tatălui lor, care spunea că niciun geziri 
nu trebuia să-i dea ajutor. 

Zaynab era, probabil, singura persoană care putea să scape 
dacă făcea asta, căci Ghassan avusese întotdeauna o slăbiciune 
pentru fiica lui. 

Ali s-a aruncat pe saltea și s-a așezat pe burtă, să citească 


scrisoarea. Caligrafia cunoscută și observaţiile fine făcute de 
Zaynab erau pentru el ca o îmbrăţișare caldă. Îi era tare dor de 
sora lui; fusese prea tânăr și prea preocupat de sine să 
aprecieze cu adevărat relaţia lor, până acum, când aceasta se 
redusese la câte o scrisoare ocazională. El nu avea s-o mai vadă 
niciodată pe Zaynab. Nu avea să mai trândăvească împreună pe 
marginea canalului într-o zi cu soare, să bea împreună o cafea și 
să-și împărtășească bârfele familiei. Și nici nu avea să-i stea cu 
mândrie alături în ziua nunţii. Nu avea să-i cunoască în veci 
copiii, nepoatele și nepoţii pe care i-ar fi răsfăţat și i-ar fi învățat 
să se bată dacă viaţa i-ar fi fost altfel croită. 

Ştia și că ar fi putut să fie mai rău. Ali îi mulțumea lui Allah zi 
de zi că nimerise la gjinn-ii din Bir Nabat, nu în mâinile vreunuia 
dintre nenumăraţii asasini care încercaseră să-l dea pierzării de 
când părăsise Daevabadul. 

Numai că durerea pe care o simţea de fiecare dată când se 
gândea la familia lui nu dispărea niciodată de tot. 

„Atunci, poate că ar trebui cu adevărat să te gândești să-ți 
refaci viaţa aici!” 

Ali s-a răsucit pe spate, bucurându-se de soarele care îi 
încălzea cortul. În depărtare auzea râsete de copii și ciripit de 
păsări. 

l-a revenit în minte simpatia plină de sfială pe care i-o arăta 
Bushra și, singur în cortul lui, nu putea să nu recunoască: 
gândul la tânără îi stârnea un ușor fior. 

Daevabadul i se părea de-acum o altă lume, iar tatăl său 
parcă se hotărâse să uite de el... Oare chiar ar fi fost atât de 
groaznic să-și ia libertatea de a se stabili acolo pentru 
totdeauna? Să înceapă să ducă o viaţă liniștită, într-o căsuţă a 
lui, așa cum nu i s-ar fi permis niciodată să aibă în calitatea de 
qaid al lui Muntadhir? 

Dintr-odată, s-a simţit cuprins de teamă. 

„Da, cum să nu!” - acela părea să fie răspunsul pe care i-l 
dădea groaza lui, unul menit să-i risipească toate visele simple 
abia întrezărite cu ochii minţii. 

Pentru că, dacă era să judece după experiențele avute de el 
până atunci, Ali știa prea bine că întotdeauna când visase la un 
viitor mai bun nu avusese parte decât de nenorociri! 


III 
Nahri 


Ei bine, un lucru era limpede: bătrânii ei daev-i nu 
împărtășeau deloc entuziasmul lui Nahri în legătură cu 
bimaristan-ul nahid, cu spitalul! 

Nisreen s-a uitat uimită la ea. 

— Te-ai strecurat pe lângă paznici? larăși? Ai idee ce-o să facă 
Ghassan dacă va afla? 

— Zaynab m-a obligat! s-a apărat Nahri. 

Apoi, dându-și seama că era, poate, oarecum necinstit s-o 
acuze pe cumnata ei pentru o ieșire care îi făcuse plăcere, a 
adăugat repede: 

— Mi-a spus că ea face de multe ori plimbări și că, până 
acum, nu a fost prinsă. Și mi-a făgăduit c-o să ia vina asupra ei 
dacă se va afla. 

Kartir părea de-a dreptul îngrijorat. Marele Preot era, în mod 
normal, mai înţelegător cu purtarea mai... neobișnuită a lui banu 
nahida, dar se părea că această ultimă aventură îi tulburase 
starea lui obișnuită de calm. 

— Și tu ai încredere în ea? a întrebat-o, ridicându-și, îngrijorat, 
sprâncenele groase. 

— În privinţa asta, da! l-a liniștit ea. 

Relația lui Nahri cu cumnata sa nu era chiar grozavă, dar ea 
își dădea seama când avea de-a face cu o femeie dornică să se 
bucure de puţină libertate. 

— Nu vă mai bateţi capul atât! E așa de palpitant! Nu vă daț 
seama? Un bimaristan nahid! 

Kartir și Nisreen s-au uitat unul la altul. A fost o privire de o 
clipită, dar Nahri a văzut limpede cum preotul se îmbujorase din 
cauza vinovăţiei pe care-o resimțea. 

Tânăra a devenit de îndată bănuitoare. 

— Știaţi deja de locul acesta? De ce nu mi-aţi spus nimic? i-a 
dojenit. 

Kartir a oftat. 

— Pentru că nu e nici plăcut și nici înţelept să vorbim despre 
ce s-a întâmplat cu spitalul acela, i-a mărturisit bătrânul preot. 
Nu cred că, în afară de rege și de vreo câţiva istorici daeva 
credincioși mai știe cineva de spitalul acela. 

Nahri s-a încruntat auzind cuvintele lui nelămurite. 


— Și atunci voi cum de aveati habar de el? 

— Fiindcă banu Manizheh a aflat de existenţa lui... și de 
soarta lui, a murmurat Nisreen. Ea cerceta mereu cărțile vechi 
ale familiei. Și ne-a spus și nouă. 

— Cum adică „soarta lui”? 

Când niciunul nu i-a răspuns, Nahri și-a pierdut răbdarea. 

— În numele lui Suleiman, toate trebuie să fie taine aici? s-a 
oțărât tânăra. Am aflat mai mult în cinci minute de la Razu, 
decât am aflat de la voi în cinci ani! 

— Razu? Baga Rustam Razu? 

Chipul lui Kartir s-a luminat de ușurare. 

— Slavă Ziditorului! Mi-a fost teamă de ce e mai rău când 
taverna i-a fost arsă. 

Nahri s-a simţit cuprinsă de mâhnire, aducându-și aminte de 
jucătoarea aceea de cărți care o primise cu atâta căldură în 
spitalul dărăpănat. 

— Eu sunt banu nahida! Ar fi trebuit să știu că robii ifriţilor 
sunt vânați. 

Nisreen și Kartir s-au uitat iarăși unul la celălalt. 

— Am crezut că așa-i mai bine, a spus, în cele din urmă, 
Nisreen. Încă sufereai foarte tare din cauza lui Dara și n-am vrut 
să te împovărez și cu soarta semenilor lui. 

Nahri a tresărit auzind numele lui Dara: nu putea să nege că, 
în săptămânile care urmaseră după moartea lui fusese cu totul 
și cu totul distrusă de durere. 

— Dar tot nu era o hotărâre pe care s-o luați în locul meu! s-a 
stropșit. 

S-a uitat apoi cu luare-aminte la cei doi. 

— Nu pot fi banu nahiaa în templu și la infirmerie, după care 
să fiu tratată ca un copil când e vorba de chestiuni politice pe 
care voi le credeţi supărătoare, i-a dojenit. 

— Ei bine, noi considerăm că aceste chestiuni politice ţi-ar 
putea aduce moartea, a corectat-o Nisreen cu asprime. In 
templu și la infirmerie mai poţi greși... 

— Și bimaristan-ul? a stăruit Nahri. Din ce neștiut motiv de 
natură politică nu mi-aţi suflat nicio vorbuliţă măcar de 
existenţa lui? 

Kartir s-a mulţumit să-și privească mâinile când a încercat să 
o lămurească: 

— Nu-i vorba de existenţa lui, banu nahiaa! Ci de ce s-a 


întâmplat acolo în timpul războiului... 

Când s-a așternut din nou tăcerea, lui Nahri i-a venit o idee. 

— Dacă nu-mi daţi iute o explicaţie mai bună, mă siliţi s-o 
găsesc singură-singurică, așa să știți! i-a ameninţat. Unul dintre 
djinn-ii dezrobiţi a fost istoric și sunt sigură că va ști să-mi 
povestească totul de-a fir a păr. 

— În niciun caz! a spus repede Nisreen, dar apoi a oftat, 
părând să se resemneze. Spitalul a fost primul care a căzut când 
Zaydi al Qahtani a cucerit Daevabadul. Nahizii de acolo nici nu 
au avut timp să fugă înapoi în palat, să se adăpostească. Shafit- 
ii s-au răzvrătit în clipa în care oștirea lui Zaydi a dărâmat 
zidurile orașului și au luat spitalul cu asalt, omorându-i pe toţi 
nahizii pe care i-au găsit, până la unul. Până la unul, banu 
nahida! a repetat. De la spiţerii cei bătrâni până la ucenicii abia 
trecuţi de vârsta copilăriei. 

Atunci a luat cuvântul Kartir, care i-a vorbit pe un ton grav, în 
timp ce Nahri a simţit cum i se scurgea sângele din obraji: 

— Se spune că a fost cumplit. Gezirii aveau zu/fikar-e, dar 
shafiț-ii luptau cu foc rumi. 

— Foc rum? a întrebat Nahri, nedumerită. 

Cuvântul i se părea oarecum cunoscut. 

— E o născocire a oamenilor, a lămurit-o Nisreen. O materie 
care se lipește ca smoala și arde chiar și pielea daev-ilor. „Foc 
pentru adoratorii focului”, așa se spune că ar fi strigat shafit-ii. 

Bătrâna și-a lăsat ochii în jos, cu un aer chinuit. 

— Unii îl mai folosesc până și-n zilele noastre! a continuat ea. 
Așa au izbutit tâlharii qjinn-i care mi-au ucis părinţii să dea foc 
templului familiei noastre. 

Nahri s-a simţit pe dată cuprinsă de un puternic sentiment de 
vinovăție și a murmurat: 

— Vai, Nisreen, îmi pare nespus de rău! Nu știam nimic din 
toate astea! _ 

— Nu e vina ta, i-a răspuns Nisreen. In realitate, cred că tot ce 
s-a întâmplat în bimaristan-ul nahid a fost mult mai rău. Eu, una, 
nu am citit niciuna dintre cronicile pe care le-a descoperit banu 
Manizheh, dar, vreme de săptămâni întregi după ce le-a parcurs, 
abia dac-a mai rostit câte un cuvințel! 

— Se pare c-ar fi existat indicii cum că totul ar fi fost un act 
de răzbunare, a adăugat Kartir, cu multă prudenţă. Sălbăticia 
lor... părea să aibă un ţel. 


Nisreen s-a strâmbat. 

— Djinn-ii nu trebuie să aibă un țel pentru a se purta ca niște 
sălbatici. Așa-i firea for. 

Preotul a clătinat din cap și a adăugat: 

— Hai să nu ne prefacem că nimeni din tribul nostru nu ar 
avea mâinile pătate cu sânge, domniță Nisreen! Nu e învăţătura 
pe care i-aș da-o unei tinere nahide! 

Pe chipul lui a trecut o umbră. 

— Banu Manizheh vorbea la fel, cu patimă! Ceea ce nu era 
deloc bine pentru sufletul ei! 

Nisreen și-a mijit ochii. 

— Avea motive să vorbească așa, știi prea bine asta! l-a 
mustrat ea pe bătrân. 

Chiar în clipa aceea s-a auzit o bătaie în ușă. Nisreen a amuţit 
pe loc. Vor fi fost ei în templu, dar trebuia să fii cu mare băgare 
de seamă când îi vorbeai de rău pe cei din clanul Al Qahtani în 
Daevabad! 

Dar bărbatul care a băgat capul pe ușă nu era nicidecum o 
iscoadă. 

— Banu nahida? 

Jamshid și-a împreunat mâinile, cu respect, și a salutat-o după 
cum era datina. 

— Îmi pare nespus de rău să vă întrerup, dar de la palat a fost 
trimis un palanchin după Domnia Ta. 

Nahri s-a strâmbat și-apoi a spus: 

— Da, ferească Ziditorul să pot petrece și eu vreo clipă în 
propriul templu, fără să mi se acorde permisiunea! 

S-a ridicat și s-a uitat la Nisreen. 

— Vii? 

Bătrâna a refuzat, cu o clătinare din cap. 

— Mai am câte ceva de făcut aici, i-a spus. Apoi s-a uitat la 
tânără cu asprime și a adăugat: Rogu-te, rezistă ispitei de a mai 
face plimbări! Te rog stăruitor! 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Nu pot să bag mână-n foc, dar cred că nici măcar mama nu 
era la fel de poruncitoare ca tine! s-a oțărât. 

Nisreen i-a atins mâna când a trecut pe lângă ea, un gest 
care, în mod normal, era interzis în templu. Ochii îi erau nespus 
de blânzi când i-a șoptit: 

— Dar ea nu-i aici, copila mea, așa că ne rămâne nouă sarcina 


de-a te ocroti! 

Îngrijorarea sinceră care se citea pe faţa ei a mai domolit 
puţin supărarea lui Nahri. În ciuda disputelor frecvente pe care 
le aveau, Nisreen era ca un membru al familiei sale în Daevabad 
și știa că dăscălița sa ţinea foarte mult la ea. 

— Bine, a bombănit banu nanhida, împreunându-și mâinile 
pentru binecuvântare. Fie ca focurile să ardă cu tărie pentru 
amândoi! 

— Și pentru tine, banu nahida! i-au răspuns cei doi sfetnici ai 
săi. 

— Ce-ai zice de-o plimbare? a întrebat-o Jamshid, după ce s-a 
închis ușa. Arăţi ca o persoană care tocmai a fost muștruluită. 

— Ei, mi-a fost doar spusă o altă lecţie oribilă din istoria 
Daevabadului! 

Nahri s-a strâmbat, apoi a adăugat: 

— Aș vrea s-aud și eu măcar o dată o poveste în care 
străbunii noștri invocau curcubeie și dansau pe străzi laolaltă! 

— Ei, știi doar că-i greu să rămâi plin de pizmă pe cineva 
dacă-ţi aduci aminte doar zilele frumoase din trecut. 

Nahri s-a strâmbat, amuzată, și-a recunoscut: 

— Mda, cred c-ai dreptate! 

Apoi și-a alungat gândurile legate de spital și s-a întors cu faţa 
spre Jamshid. În lumina slabă a holului, cearcănele lui se vedeau 
nespus de limpede, iar pomeţii și nasul îi ieșeau în evidenţă. La 
cinci ani după ce fusese gata să moară din cauza atacului lui 
Dara, încă nu își revenise - se însănătoșea dureros de greu, iar 
nimeni nu înțelegea de ce. Era doar umbra arcașului sănătos pe 
care Nahri îl văzuse prima oară azvârlind cu iscusinţă săgeți de 
pe spatele unui elefant. 

— Cum te mai simţi? l-a întrebat. 

— De parcă nu m-ai întreba asta în fiecare zi și de parcă 
raspunsul n-ar fi mereu același! 

— Sunt banu nahida ta! i-a amintit în timp ce pătrundeau în 
sala mare de rugăciune. 

Era o încăpere vastă, astfel construită, încât să încapă în ea 
mii de credincioși, cu șiruri de coloane frumos împodobite, care 
susțineau plafonul înalt. De-a lungul pereţilor se înșirau altare 
închinate celor mai veneraţi eroi din îndelungata istorie a 
tribului lor. 

— E datoria mea să îmi fac griji în legătură cu sănătatea ta! a 


adăugat tânăra. 

— Mă simt bine, a asigurat-o el, oprindu-se să privească 
îmbulzeala din templu. E multă lume azi! s-a mirat. 

Nahri i-a urmărit privirea. Templul era, într-adevăr, înţesat de 
lume, și mulţi dintre cei de acolo păreau să fie străini: asceţi cu 
veșminte sărăcăcioase și familii de pelerini cu ochii căscațţi cât 
cepele de uimire care se amestecau cu eleganții locuitori ai 
Daevabadului. 

— Tatăl tău nu a glumit când a spus că lumea va începe să 
vină aici cu luni bune înainte de Navastem! a recunoscut banu 
nahida. 

Jamshid a încuviinţat cu o aplecare a capului. 

— Doar e cea mai mare sărbătoare a noastră! a exclamat. Am 
mai avut parte de încă un veac de libertate, unul în care nu am 
fost întemnițați de Suleiman... Așa că o lună întreagă de-acum 
încolo ne vom bucura de viaţă și ne vom preamări străbunii în 
voie. 

— Ei, nu-i decât o scuză pentru a merge la cumpărături și a 
bea pe săturate! l-a oprit Nahri. 

— Așa-i: nu-i decât o scuză pentru a merge la cumpărături și a 
bea pe săturate, a încuviinţat Jamshid, zâmbind. Dar se spune 
că vom avea parte de-un spectacol pe cinste! Vor fi întreceri și 
petreceri de toate felurile și negustori care vor aduce cele mai 
noi și mai frumoase mărfuri din lume... Alaiuri și focuri de 
artificii... 

Nahri a oftat. 

— Infirmeria o să fie plină ochi, carevasăzică, a spus. 

Djinn-ii luau în serios petrecerile și se gândeau mult prea 
puţin la pericolele pe care le aducea lipsa de cumpătare. 

— Crezi că tatăl tău se va întoarce până atunci? l-a întrebat. 

Kaveh plecase de curând la moșia strămoșească a familiei 
Pramukh din Zariaspa, bălmăjind, drept scuză, ceva despre o 
problemă legată de cultivatorii lui de ierburi și despre o invazie 
deosebit de periculoasă de broaște lacome care le distruseseră 
acestora culturile de mentă-argintie. 

— De bună seamă! i-a răspuns Jamshid. Se va-ntoarce 
negreșit să-l ajute pe rege cu toate pregătirile pentru 
Navasatem. 

Au mers mai departe și au ajuns la un uriaș altar al focului. 
Era nespus de frumos, iar Nahri se oprea întotdeauna să-l 


admire, chiar și atunci când nu conducea ea însăși ritualurile din 
templu. Altarele acelea magnifice erau foarte importante în 
credinţa daev-ilor, păstrându-se veacuri la rând - de fapt, erau 
niște bazine pline cu apă sfinţită în mijlocul cărora se înălța un 
coș pentru jar în care ardea lemn de cedru, al cărui foc nu era 
stins decât atunci când murea unul dintre credincioși. Coșul 
pentru jar era curăţat cu grijă de cenușă în fiecare dimineaţă, 
când se marca revenirea soarelui, iar lămpile cu ulei făcute din 
sticlă care pluteau în bazin erau aprinse din nou, să menţină apa 
în fierbere. 

Un lung șir de credincioși așteptau să-și primească 
binecuvântarea de la preot; Nahri a zărit o fetiţă îmbrăcată cu o 
rochie galbenă de postav, care se foia pe lângă tatăl ei. l-a făcut 
cu ochiul și fetița, încântată, l-a tras pe tatăl ei de mână, 
arătând-o cu degetul pe banu nahiaa. 

Lângă ea, Jamshid s-a împiedicat și a scos un geamăt de 
durere, dar i-a făcut semn lui Nahri să-l lase în pace când ea a 
vrut să-l prindă de braţ. 

— Mă descurc, a stăruit tânărul. 

Apoi a bătut cu mâna în bastonul său și a adăugat: 

— Sper să scap de-ăsta până-ncepe Navasatemul! 

— Un țel lăudabil! a spus Nahri cu blândețe, uitându-se cu 
îngrijorare la chipul lui încordat. Dar ai grijă să nu te obosești 
prea tare! Trupul tău are nevoie de timp să se vindece cum 
trebuie. 

Jamshid s-a strâmbat, când i-a răspuns: 

— Presupun că un blestem are și vreo câteva neajunsuri. 

Banu nahida s-a oprit locului și s-a întors, să-l poată privi mai 
bine. 

— Tu nu ești blestemat! l-a încredinţat, cu fermitate. 

— Ai, cumva, o altă explicaţie mai bună pentru faptul că 
trupul meu răspunde așa de greu la toate tratamentele și 
leacurile nahide pe care mi le-ai dat? a iscodit-o. 

„Nu! Ce-i drept, n-am!” și-a spus Nahri în sinea ei, mușcându- 
și buzele. 

Devenise o tămăduitoare tare bună în cei cinci ani care 
trecuseră de la moartea lui Dara, dar faptul că nu reușea să-l 
vindece pe Jamshid o rodea și-o făcea să-și piardă încrederea în 
forțele proprii. 

— Jamshid... eu, una, sunt încă la început, iar Nisreen nu e 


nahidă! s-a scuzat. Mai degrabă e o cauză magică sau medicală 
pentru care vindecarea ta durează așa de mult. Dă vina pe 
mine! a adăugat ea. Nu pe tine! 

— N-aș îndrăzni, a murmurat el, mai în glumă, mai în serios. 

Se apropiau de altarele așezate de-a lungul peretelui 
templului. 

— Dar, dacă tot a venit vorba... aș vrea să mai încerci o dată, 
dacă se poate, a rugat-o. 

— Ești sigur? Ultima oară când am făcut-o... 

Nahri s-a întrerupt, încercând să găsească o modalitate mai 
blândă prin care să-i spună că, ultima oară când încercase să-l 
tămăduiască, el nu rezistase mai mult de cinci minute și 
începuse să ţipe de durere, înfigându-și unghiile în carne. 

— Știu! Știu, dar... aproape a șoptit tânărul. 

Evita să se uite la banu nahida, de parcă se străduia din 
răsputeri să nu lase să se vadă pe chipul lui nicio urmă de 
speranţă, dar nici de disperare. 

Spre deosebire de mulţi dintre daevabadi, dintre locuitorii 
Orașului de bronz, Nahri băgase de seamă că Jamshid nu prea 
se pricepea să mintă. 

— Dar aș vrea să mai încercăm, a repetat el, cu hotărâre. 

Apoi a adăugat, mai încet: 

— Emirul... tatăl lui l-a obligat să numească un alt căpitan 
pentru garda sa personală. 

— Of, Jamshid, nu-i decât o funcţie amărâtă! i-a răspuns 
Nahri. Știi doar că tu ești, oricum, cel mai apropiat prieten al lui 
Muntadhir! Nu-ncetează o clipă să te tot ridice-n slăvi, să știi! 

Jamshid a clătinat din cap cu încăpățânare. 

— Ar trebui să-l apăr! a ţinut-o pe-a lui. 

— Păi, a fost cât pe ce să-ţi dai viaţa apărându-i! i-a amintit 
tânăra. 

Au ajuns în dreptul altarului închinat lui Darayavahoush într- 
un moment cam nepotrivit, iar Nahri l-a simţit pe Jamshid cum 
se încorda tot. Altarul lui Dara era unul dintre cele mai căutate. 
Statuia lui de bronz înfățișa un arcaș daeva călare care se ridica, 
mândru, în scări, privind în spate, cu arcul pregătit să trimită o 
săgeată către urmăritorii săi. Sculptura era împodobită cu 
nenumărate ghirlande de trandafiri, în vreme ce de jur- 
împrejurul soclului podeaua era ticsită cu ofrande. În templu 
nimeni nu avea voie să intre cu arme, așa că daev-ii aduseseră 


obiecte de ceramică frumoase care simbolizau arme 
ceremoniale, în special săgeți. 

In spatele statuii atârna, într-un cui din perete, un arc uriaș de 
argint și, uitându-se la el, Nahri a simţit cum i se punea un nod 
în gât de emoție. Se uitase de multe ori la arma aceea, dar 
niciodată în compania unui bărbat - a unui prieten - care, știa 
bine, avea toate motivele să-l urască pe afshin-ul care îl 
mânuise. 

Dar Jamshid nu a aruncat nici măcar o privire arcului, ci a 
cercetat cu multă luare-aminte poalele statuii. 

— Nu cumva acela-i „un micuţ crocodil”? a întrebat el, 
arătând spre un mic schelet ars. 

Nahri și-a făcut gura pungă, apoi a încuviinţat: 

— Aşa se pare! Alizayd, „micuțul crocodil”, Ucigaşul Afshin- 
ului. 

A rostit porecla încet, cu dispreț. 

Jamshid părea scârbit. 

— E o nerușinare! mai-mai c-a strigat tânărul. Nu sunt, nici pe 
departe, vreun admirator de-al lui Alizayd, dar sentimentul care- 
i îndeamnă pe unii să-i numească, în zeflemea, „crocodili” pe- 
alde ayaarile este același care îi îmboldește pe alţii să ne 
poreclească pe noi „adoratorii focului”! 

__— Nu toţi sunt la fel de îngăduitori ca tine, i-a răspuns Nahri. 
Imi închipui că unii cred că Dara s-ar bucura să-și vadă ucigașul 
ars la picioarele lui. 

— Mda, poate că-ntr-adevăr s-ar bucura! a fost el de acord, cu 
un aer mohorât. 

S-a uitat la prietena lui, iar pe chip i se citea de-acum o cu 
totul altă expresie. 

— Faci asta des? a întrebat-o. Adică, să vii aici? 

Nahri a șovăit, neștiind prea bine ce să-i răspundă. Amintirea 
lui Dara era încă o rană deschisă pentru ea, la mai bine de cinci 
ani de la moartea lui și gândul la el îi stârnea un vârtej de emoţii 
care deveneau și mai nelămurite dacă se străduia să le 
înţeleagă, să le numească. 

Amintirea războinicului posac și chipeș, pe care ajunsese să-l 
îndrăgească pe drumul spre Daevabad, era amestecată mereu 
cu gândul că el era, în același timp, și un criminal de război, cu 
mâinile pătate de sângele nevinovaţilor din Qui-zi. 

Insă Dara se furișase în inima ei și apoi i-o zdrobise, fiindcă 


fusese atât de mistuit de dorința de a o salva, împotriva voinţei 
ei, încât fusese dispus să arunce toată lumea lor în război. 

— Nu, a murmurat ea în cele din urmă, izbutind să-și ascundă 
tremurul din voce. 

Spre deosebire de Jamshid, Nahri știa să-și mascheze nespus 
de bine emoţiile. 

— Încerc să n-o fac, a adăugat ea cam cu jumătate de gură. 
Acesta nu e, nici pe departe, un altar închinat acelui Dara pe 
care îl știu eu. 

Jamshid și-a întors privirea de la altar și s-a uitat la tânără. 

— Cum adică? s-a mirat el. 

Nahri a contemplat statuia războinicului care se lupta. 

— Pentru mine nu a fost un afshin legendar, a încercat să-l 
lămurească. Nu la început, cel puţin... Despre Qui-zi, despre 
război, despre răzvrătirea lui mie nu mi-a spus nimic. 

Apoi s-a oprit. 

Aici, în templu, ajunseseră pentru prima oară să vorbească 
deschis despre relaţia lor, despre lupta aceea care îi îndepărtase 
și atunci începuse ea să înțeleagă cât de multe îi răpise războiul 
lui Dara... Și cât de mult îl schimbase în rău. 

— Nu cred că voia să știu, a șoptit. Până la urmă... 

Vocea ei a devenit mai caldă când a adăugat: 

— Nu cred că era așa cum ar fi vrut el să fie. 

A roșit. 

— lartă-mă! l-a rugat pe daeva. N-ar trebui să te împovărez cu 
asta tocmai pe tine. 

— Poţi să mă împovărezi liniștită! a îndemnat-o Jamshid 
încetișor. Eu, unul, știu cât e de greu să vezi cum orașul acesta îi 
distruge pe cei pe care îi iubim. 

A oftat și s-a întors, sprijinindu-se în baston. 

— Ar trebui să plecăm! i-a spus el. 

Pierdută în gânduri, Nahri nu a mai scos nicio vorbă după ce 
au plecat din templu și au traversat grădina lui frumoasă și 
îngrijită, îndreptându-se spre palanchinul care îi aștepta. Soarele 
trecuse în spatele munţilor îndepărtați, pierzându-se în orizontul 
verde și de undeva, din templu, s-au auzit bătăi de tobă. Din tot 
orașul, ajinn-ii muezini care îi chemau pe credincioși la 
rugăciune au răspuns, în valuri, parcă, îndemnului transmis din 
Marele Templu. La ora apusului, pe djinn-ii și pe daev-ii 
credincioși îi unea, pentru scurt timp, evlavia lor. 


După ce au urcat în palanchin, s-a cufundat în perne, simțind 
că mersul acela legănat al lecticii prin Cartierul Daeva o 
adormea. 

— Ești obosită? a întrebat-o Jamshid, văzând-o cum căsca. 

— Întotdeauna sunt, i-a mărturisit. Și azi-noapte am avut un 
pacient de care m-am ocupat până târziu: o ţesătoare 
agnivanshi care a inhalat vaporii emiși de substanţele magice 
pe care le folosește pentru a-și face covoarele să zboare. 

Nahri și-a frecat tâmplele. 

— Nu prea am timp să mă plictisesc, a adăugat banu nahida. 

Jamshid a clătinat din cap, înveselit. 

— Aș putea să te ajut și eu când ne întoarcem, i-a făgăduit 
tânărul. 

— Mi-ar fi de folos! a încuviinţțat ea. O să poruncesc 
bucătarilor să ne trimită ceva de mâncare pentru cină. 

El a scos un geamăt. 

— Aoleu! lar o să-mi bagi pe gât mâncăruri de-alea ciudate, 
omenești! s-a plâns tânărul, mai în glumă, mai în serios. 

— Da’ mie-mi plac la nebunie „mâncărurile alea ciudate, 
omenești”! s-a apărat Nahri. 

Unul dintre bucătarii palatului era un bătrân din Egipt, un 
shafit care se pricepea să-i facă bucate savuroase, care îi 
aduceau aminte de casă. 

— Și, oricum... 

Dar banu nahida nu a apucat să-și ducă gândul până la capăt, 
pentru că de afară s-a auzit ţipătul sfâșietor al unei femei. 

— Daţi-i drumul! se ruga necunoscuta. Vă rog! Vă implor! N-a 
greșit cu nimic! 

Nahri a sărit în sus. Palanchinul s-a oprit brusc, iar ea a dat la 
o parte perdeluţele de brocart. Erau tot în Cartierul Daeva, pe o 
stradă liniștită, de-a lungul căreia se înșirau unele dintre cele 
mai vechi și mai frumoase case din oraș. 

Și, chiar în faţa celei mai mari dintre clădiri, vreo zece soldaţi 
din Garda Regală cotrobăiau printr-o grămadă de lucruri. Doi 
daev-i și un băiat care abia devenise adolescent fuseseră legați 
la mâni și la gură și siliţi să stea în genunchi pe stradă. 

O bătrână daev-ă îi ruga pe soldaţi: 

— Vă rog, fiul meu e doar un copil! N-a făcut niciun rău 
nimănui! 

Un soldat a ieșit printre ușile sparte, care se clătinau, căci 


doar cu greu mai stăteau în balamale. A strigat ceva în 
geziriyya, încântat, apoi a aruncat pe pietrele pavajului un cufăr 
de lemn frumos lucrat, să-l spargă. Dinăuntru s-au revărsat 
monede și pietre preţioase neșlefuite care străluceau pe 
caldarâmul ud. 

Nahri a sărit din palanchin fără să stea prea mult pe gânduri. 

— Pentru numele lui Allah, ce se-ntâmplă aici? a întrebat ea. 

— Banu nahida! a exclamat bătrâna, iar, în ochii ei plini de 
lacrimi s-a citit licărul speranţei. Îi acuză de trădare pe soțul 
meu și pe fratele lui și vor să-mi ia băiatul! 

Înăbușindu-și cu greu plânsul, daev-a a început să-i spună în 
divasti lui Nahri: 

— E o minciună sfruntată! N-au făcut decât să ţină o întrunire 
să discute despre noile biruri puse pe pământurile daev-ilor. 
Ghassan a auzit și acum îi pedepsește fiindc-au spus adevărul! 

Nahri s-a simţit cuprinsă de o furie fierbinte și periculoasă. 

— Puteţi să-mi arătaţi și mie sineturile unde v-au fost scrise 
poruncile? a întrebat banu nahida, mânioasă, întorcându-se spre 
soldați. Mi-e peste putinţă să-mi închipui c-aveţi învoirea mai- 
marilor voștri pentru a jefui această casă! 

Ofițerii nu au părut deloc impresionați de glasul ei poruncitor. 

— Acestea-s noile rânduieli! i-a răspuns unul dintre ei pe-un 
ton tăios. Garda ia a cincea parte din tot ce se confiscă de la 
necredincioși - adică de la daev-ii ăștia ai tăi! 

Zicând acestea, chipul oșteanului s-a posomorât. 

— E nespus de ciudat cum de toți locuitorii orașului ăstuia 
suferă, în afară de adoratorii focului! a adăugat el. 

Femeia s-a aruncat în genunchi în fața lui Nahri. 

— Banu nahida, rogu-te, nu ne lăsa! s-a milogit. Le-a spus să 
ia toți banii și toate bijuteriile, nu-i lăsa să-mi ia și familia! N-o 
să-i mai văd în veci dacă-i vor arunca în temniţă! 

Jamshid s-a apropiat de cele două femei. 

— Familia ta nu va pleca nicăieri! a asigurat-o el. 

S-a întors spre soldaţi și le-a poruncit pe un ton plin de 
fermitate: 

— Trimiteţi de-ndată un sol la emir! Nimeni nu se mai atinge 
de acești daev-i până când nu va sosi el însuși aici! 

Ofițerul djinn a pufnit în râs și i-a răspuns, obraznic: 

— Eu, unul, nu primesc porunci decât de la regele însuși. Nu 
de la emir și, în niciun caz, de la un netrebnic care pretinde c-ar 


fi afshin, deși nu-i! 

Se simţea cruzimea în vocea lui, când a rostit următoarele 
cuvinte, arătând spre bastonul războinicului daeva: 

— Arcul tău cel nou nu mai sperie pe nimeni cum o făcea 
acela vechi, Pramukh! 

Jamshid a tresărit ca și cum ar fi primit o palmă, iar Nahri a 
făcut un pas în faţă, clocotind de furie. 

— Cum îndrăznești să-i vorbești cu atâta lipsă de respect? 
Este fiul Marelui Vizir! s-a oțărât ea la soldat. 

Într-o clipită, acesta și-a scos zu/fikar-ul. 

— Taică-su nu-i aici și nici Flagelul tău nenorocit din Qui-zi! s- 
a răstit oșteanul din Garda Regală. 

Zicând acestea, i-a aruncat lui Nahri o privirea glacială și a 
avertizat-o: 

— Nu care cumva să cutezi să mă pui la-ncercare, nahido! 
Regele mi-a dat o poruncă lămurită și crede-mă când îţi spun: 
nu am prea multă răbdare cu o adoratoare a focului care și-a 
asmuţit afshin-ul asupra celor din neamul meu. 

Apoi a ridicat zu/fikar-ul și l-a apropiat periculos de mult de 
gâtul lui Jamshid. 

— Așa că, dacă nu vreţi să mă pun pe omorât daev-i, aţi face 
bine să vă întoarceţi la palanchinul vostru! le-a zis, cu trufie. 

Nahri a înlemnit când a auzit atât ameninţarea, cât și ceea ce 
ea sugera, ceea ce lăsa să se subiînțeleagă: o dușmănie fățișă. 
Ghassan conducea Daevabadul cu o mână de fier, iar dacă 
soldații lui nu se sfiau să-i amenințe pe doi dintre cei mai 
puternici daev-i din Orașul de bronz, asta însemna că ei nu se 
temeau câtuși de puţin că aveau să fie pedepsiţi. 

Jamshid a fost primul care a bătut în retragere și a luat-o pe 
Nahri de mână, s-o convingă să plece. 

— Să mergem! a rugat-o el încet în divasti. Cu cât vom pleca 
mai repede, cu atât mai repede îi voi putea da de veste lui 
Muntadhir. 

Nahri, îndurerată, nici măcar nu i-a mai putut arunca o privire 
femeii. În clipa aceea, cu toate că nu îi plăcea să se gândească 
la războinicul Dara, își dorea ca afshin-ul să fi fost acolo, să 
aducă la viaţă statuile de sheau și să îi săgeteze pe toţi cei care 
doreau să-i facă să sufere pe membrii neamului lor, pe daev-i. 

— Îmi pare nespus de rău! și-a cerut ea iertare în șoaptă, 
blestemându-și în gând neputința. O să vorbim cu emirul, îţi 


făgăduiesc! 

Femeia plângea de acum în hohote. 

— Ce rost mai are? a întrebat-o daev-a cu un ton în care se 
deslușea o disperare amară. 

lar cuvintele pe care le-a rostit mai apoi i-au frânt inima lui 
Nahri: 

— Dacă nici măcar pe tine Îînsăți nu ești în stare să te aperi, 
banu nahida, cum ai putea izbuti să ne ocrotești pe noi toți? 


IV 
Dara 


În tăcerea adâncă a unei nopți în care ningea vârtos, Dara își 
croia drum printr-o pădure întunecată. 

Înainta în tăcere, mișcându-se neauzit alături de cinci bărbaţi 
daev-i care îl urmau, imitându-i fiecare gest. Işi înfășuraseră 
ghetele în cârpe, să înăbușe zgomotul, și își mânjiseră hainele 
de lână cu cenușă și noroi, pentru a fi aidoma culorilor copacilor 
scheletici și ale pământului presărat cu pietre. Existau, de bună 
seamă, și căi magice - mult mai bune! - de a te face nevăzut, 
dar în noaptea aceea nu aveau doar de dus la bun sfârșit o 
misiune, ci trebuiau să treacă și o probă, căci Dara dorea să-i 
pună la încercare pe tinerii lui ucenici. 

Afshin-ul s-a oprit lângă un copac și și-a ridicat mâna, 
făcându-le semn daev-ilor lui să stea pe loc. A cercetat cu ochii 
mijiţi ţintele, iar răsuflarea lui aburea pânza cu care își acoperise 
gura. 

Nu se întrezăreau decât două iscoade geziri din Garda Regală, 
întocmai cum se dusese vorba. Zvonurile legate de cei doi 
oșteni nu mai conteneau în acele meleaguri aproape pustii din 
partea de miazănoapte a Daevastanei. După cum se părea, 
fuseseră trimiși să supravegheze granița de miazănoapte ceea 
ce, îi spuseseră daev-ii lui, era perfect normal, un lucru care se 
întâmpla cam o dată la cincizeci de ani, cu scopul de a-i hărţui 
pe localnici să-și plătească birurile și, totodată, de a le aminti de 
preaputernicul rege Ghassan, ai cărui supuși erau. Insă Dara 
avea îndoieli că venirea lor era cu totul și cu totul întâmplătoare, 
așa că fusese de-a dreptul ușurat când banu Manizheh îi 
poruncise să-i aducă la ea pe cei doi. 

— N-ar fi mai simplu să-i ucidem? fusese singura lui întrebare. 


În ciuda zvonurilor, care știa că circulau pe seama sa, lui Dara 
nu îi făcea plăcere să ucidă. Dar nu îi convenea nici gândul că 
doi geziri ar fi putut afla de existența lui și a lui banu Manizheh. 

— Meleagurile acestea sunt pline de primejdii. Aș putea să fac 
în așa fel, încât să pară că au fost mâncaţi de fiare, îi propusese 
el nahidei. 

Manizheh clătinase însă din cap și îi spusese: 

— Am nevoie de ei în viaţă. 

Apoi chipul ei căpătase o expresie mai gravă, fiindcă, 
probabil, în cei câţiva ani în care își servise banu nahida, 
aceasta ajunsese să-l cunoască puţin cam prea bine. 

— În viață, Darayavahoush! a repetat bătrâna. În legătura cu 
asta nu ne putem târgui în niciun fel! 

Din această cauză se aflau daev-ii acolo. Avuseseră nevoie de 
două săptămâni să dea de urma iscoadelor și de două zile să le 
abată din drum, căci daev-ii lui mutaseră, una câte una, pietrele 
de hotar, pentru a-i îndepărta pe geziri de drumul care ducea 
spre satul Sugdam și a-i mâna spre codrul adânc ce înconjura 
munţii din apropierea graniţei. 

Iscoadele arătau jalnic, așa cum stăteau, înfofolite în blănuri și 
pături de pâslă, apărate doar de o pânză de cort ridicată în 
grabă. Focul lor ardea slab și pierdea, încet, încet, lupta cu 
ninsoarea tot mai deasă. Cel mai vârstnic oștean fuma pipă, iar 
mirosul dulce de qatê plutea în aer. 

Însă pe Dara nu pipele îl interesau și nici hangerele pe care 
cei doi le aveau atârnate în teci prinse de cingători. După cea 
scrutat o clipă tabăra lor, a zărit și zu/fikar-ele pe care le căuta, 
așezate pe niște pietre, în spatele celor doi. Tecile de piele erau 
înfășurate într-o bucată de pâslă, pentru a feri armele de 
ninsoare, dar el reușise să zărească plăselele uneia dintre ele. 

A blestemat în șoaptă. Mânuitorii iscusiţi de zu/fikar erau la 
mare preț, iar el, unul, nădăjduise că regele nu avea să trimită 
astfel de războinici valoroși într-o misiune atât de lipsită de 
importanţă.  Născocite în timpul războiului dus împotriva 
Consiliului Nahizilor - sau furate de la îngerii care păzeau 
paradisul, așa cum spuneau unele povești mai fanteziste - 
Zulfikar-ele păreau, la prima vedere, doar niște iatagane 


6€ Qat (ar.), ortografiat și khat (ar.), plantă cu flori răspândită în nordul 
Africii și în Peninsula Arabia, ale cărei frunze conţin o substanţă 
stupefiantă (n. red.). 


obișnuite, numai faptul că erau făcute din aramă și că se 
terminau cu o lamă despicată era puţin diferit, altfel, nu ieșeau 
cu nimic în evidenţă. 

Dar gezirii bine pregătiţi - și numai gezirii - puteau învăţa să 
aprindă flăcări otrăvite pe tăișul unei astfel de arme, ceea ce o 
făcea să devină mortală de-a dreptul. O simplă zgârietură pe 
piele aducea moartea dușmanului: nu exista leac pentru rănile 
provocate de un zulfikar, nici măcar printre acelea făcute de 
nahizi. Aceasta era arma care întorsese soarta războiului și care 
adusese sfârșitul domniei binecuvântatului și iubitului Consiliu al 
Nahizilor, arma care ucisese un număr nesfârșit de daev-i. 

Dara s-a uitat la războinicul de lângă el, Mardoniye, unul 
dintre cei mai tineri. Făcuse parte din Brigada Daev-ă, micul 
grup de ostași daev-i cărora, odinioară, li se îngăduise să 
slujească în Garda Regală, doar pentru a fi apoi izgoniți din 
Citadelă după ce Dara murise pe corabie, fiind scoși din barăcile 
lor neînarmaţi și doar cu hainele de pe ei de către ofițeri djinn-i 
pe care până atunci îi consideraseră camarazi, doar pentru a fi 
trimiși în Marele Bazar, unde îi aștepta o gloată de shafit-i. Fără 
arme și nespus de puţini, ostașii fuseseră atacați cu furie, iar 
mulți dintre daev-i își pierduseră viaţa. Mardoniye încă mai 
avea, pe față și pe brațe, arsuri pricinuite de focul rumi, rămase 
în urma atacului. 

Dara a încercat să-și înăbușe îngrijorarea care îi tot sporea. Le 
spusese răspicat daev-ilor lui că nu avea să îi ajute să prindă 
iscoadele geziri. | se păruse o ocazie rară pentru ca ei să-și 
arate priceperea. Dar a lupta cu doi zu/fikari nu era, nici pe 
departe, totuna cu a lupta cu niște soldați obișnuiți. 

Și totuși... trebuiau să înveţe, odată și-odată. Aveau să 
înfrunte și mânuitori de zulfikar într-o bună zi, cu voia 
Ziditorului! Aveau să lupte cu cei mai fioroși oșteni ai 
Daevabadului, într-o bătălie în care aveau să fie siliţi să obţină o 
victorie zdrobitoare. 

Gândul acesta i-a înfierbântat și mai mult mâinile. A încercat 
să stăpânească acea forţă brută, nouă, pe care încă nu o 
cunoștea îndeajuns de bine. Și care părea să clocotească de-a 
dreptul sub pielea lui, ca un foc care abia aștepta să scape, să 
izbucnească în voie. Îi era mai greu s-o ţină în frâu când era 
tulburat... iar gândul că tinerii daev-i, de a căror instruire se 
ocupase ani și ani în șir, ar fi putut fi doborâţi de arma uneia din 


cele două muște de nisip firește că îl tulbura nespus de mult. 

„Toată viaţa ta n-ai făcut altceva decât să pregătești 
războinici! Știi prea bine că au nevoie de asta!” și-a spus Dara, 
apoi a încercat să nu se mai gândească la presimţirile lui 
sumbre. 

A scos un sunet înfundat, asemănător cu strigătul bufniței. 
Unul dintre djinn-i a ridicat privirea, dar numai pentru o clipă. 
Apoi daev-ii lui Dara au pornit și s-au împrăștiat de-a lungul 
lizierei, după ce l-au privit cu ochii lor negri. l-a urmărit cum își 
potriveau săgețile în arcuri. 

A pocnit din limbă - cel din urmă semnal pe care îl așteptau 
daev-ii. 

Săgețile arcașilor au ţâșnit, iar vârfurile lor care fuseseră 
înmuiate în catran au izbucnit în flăcări, prin magie. 

Djinn-ii abia-abia dac-au avut timp să-i zărească, înainte ca 
săgețile să treacă pe lângă ei și să se înfigă în pânza cortului 
care, într-o clipită, a fost cuprinsă de flăcări. Iscoada mai în 
vârstă - un bătrân cu o barbă deasă, înspicată - s-a răsucit, să-și 
ia zulfikar-ul. 

Mardoniye era însă deja acolo. A lovit armele cu piciorul și 
apoi s-a aruncat asupra soldatului geziri. S-au rostogolit 
amândoi în zăpadă, încăierându-se orbește. 

— Abu Sayf! 

Oșteanul cel tânăr s-a repezit spre tovarășul său - o mișcare 
lipsită de înțelepciune, care l-a lăsat cu spatele descoperit când 
au apărut ceilalţi daev-i, care au aruncat asupra lui o plasă cu 
greutăți pe margini, l-au tras înapoi și i-au legat braţele la spate. 
În câteva clipe, hangerul îi fusese smuls și niște cătușe de fier - 
menite să-l împiedice să-și folosească magia - i-au fost prinse la 
încheieturi. 

Mardoniye încă se mai lupta. Gezirul, Abu Sayf, cum îl numise 
tovarășul lui, l-a lovit cu putere în faţă și s-a întins după zulfikar, 
aprinzându-l. S-a răsucit apoi spre daeva. 

Înainte să-și dea seama ce făcea, Dara și-a scos arcul de pe 
umăr și a pregătit o săgeată. 

„Lasă-l să se lupte!” striga afshin-ul din el. 

Mai-mai că-l auzea pe tatăl său strigând acest îndemn. Dar și 
glasurile unchilor săi, precum și propria voce repetând același 
sfat. 

Pentru că orice afshin știa prea bine că în toiul luptei mila nu 


avea ce să caute. 

Dar, pentru numele Ziditorului, el, unul, nu putea răbda să 
mai vadă cum murea sub ochii lui încă un daeva! 

Așa că și-a ridicat arcul, și-a pus degetul pe săgeata cu coadă 
de pene, simțind lângă obraz coarda care fremăta ca o șoaptă. 

Mardoniye s-a repezit spre genunchii gezirului, urlând, și l-a 
trântit în zăpadă. Unul dintre arcașii lui Dara a alergat spre el, 
lovindu-l pe bătrân peste mână cu arcul, de parcă acesta ar fi 
fost o măciucă. Abu Sayf și-a scăpat zu/fikar-ul din mână, iar 
flăcările acestuia s-au stins înainte de a cădea pe pământ. 
Arcașul l-a lovit puternic peste față și qjinn-ul s-a prăbușit. 

Încăierarea luase sfârșit! 

Iscoadele erau legate fedeleș când Dara le-a stins cu piciorul 
focul de tabără. Apoi l-a cercetat repede pe cel care zăcea fără 
simţire, pipăind să vadă dacă mai avea sau nu puls. 

— E viu și nevătămat, a confirmat, ușurat. 

Apoi a făcut semn cu capul spre mica tabără a iscoadelor. 

— Cercetaţi-le lucrurile! le-a poruncit daev-ilor lui. Ardeţi toate 
hârtiile pe care le veți găsi! 

Djinn-ul care nu își pierduse simţirea era furios și se zbătea în 
laţuri. 

— Nu știu ce credeți voi că izbutiţi, adoratori ai focului 
spurcaţi, dar noi facem parte din Garda Regală. Asta-i trădare! 
Când o s-audă șeful garnizoanei că ne-aţi zădărnicit misiunea, o 
să vă omoare! 

Mardoniye a lovit cu piciorul un sac mare, din care s-a auzit 
un zornăit. 

— Banii pe care i-au furat de la ai noștri, bănuiesc! a zis 
tânărul daeva. 

— Birurile cuvenite, l-a corectat gezirul, furios. Știu că, pe aici, 
sunteţi cam sălbatici, dar trebuie să fi auzit până și voi câte 
ceva despre legile stăpânirii. 

Mardoniye s-a strâmbat și s-a oțărât: 

— Neamul nostru stăpânea imperii pe când voi, gezirii, încă 
mai scormoneaţi prin mormanele de gunoaie ale oamenilor, 
muscă de nisip! 

— Destul! a strigat Dara, uitându-se la Mardoniye. Daţi-i 
încolo de bani! Lăsaţi-i aici și pe ei și orice altceva, în afară de 
arme și retrageţi-vă! Duceţi-i la o distanţă de cel puţin douăzeci 
de pași! 


Soldatul geziri s-a zbătut din răsputeri, încercând să se 
smulgă din mâinile daev-ilor când aceștia au vrut să-l ridice. 

Dara a început să-și desfacă pânza pe care și-o înfășurase pe 
cap, fiindcă nu dorea să ia foc atunci când avea să-nceapă să se 
schimbe, iar aceasta i s-a agăţat o clipă în inelul de rob, pe care 
încă nu avea curaj să și-l scoată. 

— O să atârnaţi în ștreang pentru asta! a strigat gjinn-ul. 
Spurcaţilor, adoratori ai focului împuţiţi, care vă culcaţi cu 
propriile surori... 

Dara a întins mâna spre el într-o clipită, în timp ce ochii lui 
Mardoniye începuseră să scapere. Ştia mult prea bine cât de 
iute puteau lua foc spiritele din cauza tensiunilor dintre 
popoarele lor care erau, îndeobște, mocnite. L-a apucat de gât 
pe djinn. 

— E mult de mers până la tabăra noastră, i-a spus el, sec. 
Dacă nu ești în stare să te porți cum se cuvine, o să-ţi iau darul 
vorbirii. 

Djinn-ul a cercetat chipul lui Dara, care de-acum nu mai era 
acoperit de nimic, și privirea i s-a oprit asupra obrazului stâng al 
afshin-ului. Atât a fost de ajuns să-i dispară culoarea din obraji. 

— Nu! a bâiguit el. Nu-i cu putinţă! Doar ești mort. Eşti mort! 

— Am fost, a recunoscut Dara, pe un ton de gheaţă. Dar nu 
mai sunt. 

Nu putea să-și ascundă amărăciunea din glas. Scârbit, l-a 
împins pe geziri spre daev-ii lui. 

— Tabăra voastră e pe punctul să fie atacată de... un rukh. Aţi 
face bine să vă daţi la o parte. 

Djinn-ul și-a înăbușit un strigăt de uimire și și-a aruncat 
privirile spre cer. 

— O să fie atacată de un... ce? 

Însă afshin-ul îi întorsese deja spatele. A așteptat până când 
zgomotele făcute de daev-ii lui au început să se șteargă. Nu 
stabilise distanța dintre ei doar pentru ca aceștia să se afle la 
adăpost. 

Ci pentru că lui Dara nu îi plăcea să fie văzut de cineva cum 
se transforma. 

Și-a scos haina și a pus-o lângă el. Din braţele lui tatuate 
fierbinţeala ieșea în valuri ameţitoare și, de jur-împrejurul său, 
fulgii de nea se topeau în aer, înainte să ajungă măcar aproape 
de pielea lui. A închis ochii, a tras adânc aer în piept și s-a 


încordat. Ura momentul acela! 

Din tot corpul i-au țâșnit apoi flăcări, iar pielea lui de un 
cafeniu-închis a căpătat o strălucire roșiatică. S-a cutremurat 
puternic și a căzut în genunchi, căci i se înmuiaseră picioarele. 
Avusese nevoie de doi ani întregi să înveţe cum să treacă din 
forma lui obișnuită - trupul tuturor bărbaţilor din tribul său, chiar 
dacă al lui avea ochi de smarald - în aceea a unui adevărat 
daeva, aşa cum se încăpăţâna să-l numească Manizheh, adică 
aceea pe care o avuseseră ai lui înainte ca Suleiman să îi 
preschimbe. În forma pe care o aveau până în ziua aceea ifriţii. 

Vederea i s-a ascuţit pe dată, iar gura i s-a umplut de gustul 
sângelui, în timp ce dinţii i s-au lungit ca niște colți. Mereu uita 
să se pregătească pentru etapa asta! 

Degetele transformate în gheare i s-au înfipt în pământul 
îngheţat în timp ce puterea care făcea să-i vibreze tot corpul l-a 
acaparat pe deplin. Numai când era în forma aceasta izbutea să 
se simtă cuprins de liniște, să se împace cu gândul că fusese 
transformat într-o creatură pe care o ura. A răsuflat și din gură i- 
au ieșit scântei fierbinţi, apoi s-a ridicat. 

Și-a înălţat brațele în jurul cărora se răsucea fumul. Și-a atins 
cu ghearele încheietura și un firicel de sânge auriu a curs și s-a 
amestecat cu fumul, ridicându-se în aer, unde s-a tot răsucit, pe 
măsură ce el îi dădea formă și îl transforma în aripile și 
ghearele, ciocul și ochii sclipitori ai unui rukh. 

S-a silit să răsufle, pentru că folosirea magiei îl vlăguia cu 
totul. 

— Ajanadivak! a șoptit o poruncă în limba pe care o simţea 
încă străină. 

Era adevăratul grai al daev-ilor, pe care doar o mână de ifriţi îl 
mai cunoșteau. Aceștia erau „aliaţii” lui Manizheh care fuseseră 
obligați să-l învețe pe afshin-ul șovăitor străvechea magie daev- 
ă pe care Suleiman le-o smulsese, cu forța, strămoșilor săi când 
îi blestemase. 

Pasărea rukh a scos un țipăt și a început să scoată flăcări pe 
gură. Apoi s-a ridicat în aer, la porunca lui Dara, și a distrus 
tabăra gezirilor cât ai clipi din ochi. Afshin-ul a avut grijă s-o lase 
să rupă crengile copacilor și să le zgârie trunchiurile cu 
ghearele. Oricine ar fi avut nenorocul să găsească locul acela - 
orice soldat din Garda Regală care ar fi venit să-și caute 
camarazii dispăruţi, deși Dara se îndoia că vreun geziri ar fi 


izbutit să ajungă până acolo - ar fi avut impresia că iscoadele 
fuseseră devorate de fiare, pentru că toată comoara strânsă din 
biruri rămăsese neatinsă. 

Afshin-ul a eliberat apoi rukh-ul, iar pasărea s-a topit în aer, 
iar pe pământ a plouat cu cenușă în timp ce trupul ei făcut din 
fum s-a risipit. Cu o ultimă izbucnire a forței sale magice, Dara a 
revenit la forma sa iniţială, înăbușindu-și un geamăt de durere. 
De fiecare dată când se transforma era cuprins de dureri, ca și 
cum și-ar fi înghesuit trupul într-o cușcă strâmtă, cu gratii 
ascuţite. 

Mardoniye a fost lângă el de îndată, căci se putea bizui 
întotdeauna pe lealitatea lui. 

— Haina ta, afshin-ule! i-a spus tânărul daeva, întinzându-i 
veșmântul. 

Dara a luat-o, plin de recunoștință. 

— Îţi mulţumesc, a spus el, clănţănind din dinţi. 

Oșteanul a șovăit. 

— Te simţi bine? l-a întrebat. Dacă vrei să te-ajut... 

— Mă simt bine, a repetat Dara, stăruitor. 

Era o minciună, căci deja simțea cum smoala cea neagră îi 
ardea stomacul, unul dintre efectele nedorite ale revenirii în 
trupul lui muritor, pe care îl trăia cât timp magia aceea nouă 
încă se mai zvârcolea prin venele lui. Dar refuza să își arate 
slăbiciunea în fața daev-ilor lui, căci nu dorea să riște ca 
Manizheh să afle despre una ca asta. Și așa, dac-ar fi fost după 
banu nahida, el ar fi trebuit să rămână pe veci în forma aceea 
pe care oura. 

— Du-te! Voi veni și eu în scurtă vreme. 

S-a uitat în urma oștenilor lui, așteptând ca ei să se 
îndepărteze îndeajuns. 

Apoi s-a lăsat iarăși în genunchi, cu stomacul răscolit. Mâinile 
și picioarele îi tremurau, în timp ce ninsoarea cădea tăcută în 
jurul lui. 


%4 
Kod 


Dara se liniştea întotdeauna la vederea taberei lor, cu 
rotocoalele sale familiare de fum care făgăduiau o masă caldă, 
cu toate corturile cenușii de postav care îl îndreptățeau să se 
aştepte la un culcuș primitor înăuntrul lor, corturile ale căror 
contururi se pierdeau, parcă, profilate cum erau pe cerul 
plumburiu. 


Acestea erau desfătările apreciate de orice războinic care 
tocmai se întorcea după trei zile în care încercase din răsputeri 
să nu-i smulgă limba din gură unui djinn care îl scotea din sărite 
din cale afară. 

Daev-ii mișunau prin tabără, lucrând cu hărnicie: făceau de 
mâncare, se antrenau, își curăţau armele sau chiar își făureau 
unele noi. 

Erau vreo optzeci de suflete pierdute pe care Manizheh le 
găsise în anii săi de peregrinări: supraviețuitori solitari ai unor 
atacuri date de zahhak, copii nedoriți și alungaţi de la casele lor, 
daev-i surghiuniţi pe care îi salvase de la moarte sau foști 
luptători din Brigada Daev-ă. Cu toţii îi juraseră credinţă, 
legându-se cu un blestem care, dacă ar fi fost încălcat, ar fi 
făcut să le putrezească limbile și mâinile. 

Din vreo patruzeci dintre ei, Dara făcuse niște luptători pe 
cinste. Inclusiv din vreo câteva tinere, deși, la început, se 
împotrivise ideii, considerând-o neobișnuită și nepotrivită. Dar 
banu Manizheh îi spusese, cu duritate, că, dacă el, unul, era în 
stare să lupte pentru o femeie, atunci putea să plece la război și 
alături de una, iar afshin-ul fusese silit să recunoască, fără 
ocolișuri, că avea dreptate. Una dintre războinice, Irtemiz, era, 
de departe, cel mai iscusit arcaș al său. 

Dar buna lui dispoziţie s-a risipit pe dată când a dat cu ochii 
de ocolul cailor unde a zărit un animal care nu fusese acolo când 
plecaseră: o iapă aurie, a cărei șa frumos lucrată stătea 
atârnată pe gard. 

Lui Dara i s-a strâns inima. Pentru că recunoscuse iapa aceea! 
Kaveh e-Pramukh sosise mai devreme. 

Apoi atenţia i-a fost atrasă afshin-ului de un strigăt înăbușit 
de uimire. 

— Asta-i tabăra voastră? 

Cel care se mirase fusese Abu Sayf, mânuitorul de zulfikar 
care mai-mai că-l omorâse pe Mardoniye și care, în mod ciudat, 
pe drumul lor de întoarcere, izbutise să-i înnebunească mult mai 
puţin decât tânărul geziri care-i fusese tovarăș. 

Pusese întrebarea într-o divasti fluentă. Ochii lui cenușii se 
uitau cu luare-aminte la rândurile ordonate de corturi și căruțe. 

— Văd că vă mutaţi în permanenţă, a remarcat bătrânul 
geziri. Da, cred că așa și trebuie. Doar e mult mai lesne să rămâi 
ascuns dacă faci astfel. 


Dara l-a privit chiorâș. 

— Ai face bine să păstrezi pentru tine observaţiile de genul 
acesta! l-a sfătuit. 

Pe chipul lui Abu Sayf s-a citit limpede cât de mult îl 
tulburaseră vorbele afshin-ului. 

— Ce-aveţi de gând să faceți cu noi? 

„Habar n-am!” 

Gândul acela nu putea fi rostit cu voce tare, însă. Și soarta 
prizonierilor nu era ceva la care Dara ar fi fost în stare să se 
gândească în clipa aceea - nu când simpla vedere a calului lui 
Kaveh îl neliniștea așa de mult, încât simţea că i se făcea rău. 

S-a uitat la Mardoniye. 

— Du-i pe djinn-i la loc sigur, dar dă-le apă să se spele și ceva 
mâncare caldă! i-a cerut tânărului. 

S-a oprit apoi, uitându-se la micul lui grup de oșteni osteniţi. 

— Și voi să faceţi la fel! le-a ordonat. Odihna voastră e 
binemeritată. 

Dara s-a întors spre cortul cel mare. Emoțţiile îl răscoleau. 
Oare ce se cuvenea să-i spui tatălui cuiva pe care aproape că-l 
omorâseși? Nu că Dara ar fi vrut să facă una asta; fiindcă nu-și 
amintea nimic din atacul lui asupra navei de război. Toată 
perioada aceea - din clipa când Nahri își rostise ciudata dorinţă 
până în momentul când Alizayd căzuse în lac - din noaptea 
aceea blestemată, totul era învăluit în ceaţă. Dar își amintea 
foarte bine ce văzuse după aceea: trupul tânărului amabil, pe 
care îl luase sub aripa lui, prăbușit pe puntea corabiei, cu 
spatele străpuns de săgețile lui Dara. 

Cu un ghem în stomac, Dara a tușit în faţa cortului, să-și 
anunțe prezenţa, apoi a rostit: 

— Banu nahida? 

— Intră, Dara! 

S-a aplecat să pătrundă și a început pe dată să tușească, 
simțind amăreala fumului violet care l-a întâmpinat, cauzat de 
unul dintre numeroasele experimente făcute de Manizheh. 
Recipientele acestor încercări stăteau aliniate toate pe o masă 
imensă din plăcuţe de ardezie pe care banu nahida stăruia s-o 
care peste tot cu ea, și pe care mai erau întinse și celelalte 
ustensile ale ei care umpleau o căruţă întreagă. 

În clipa aceea bătrâna era chiar în faţa acelei mese, așezată 
pe o pernă, în faţa unei sticluţe care plutea în aer și ţinând în 


mână un forceps lung. În clondir fierbea un lichid liliachiu, care 
scotea fumul acela violet. 

— Afshin-ule! l-a întâmpinat banu nahida călduros, aruncând 
în lichidul fierbinte un mic obiect argintiu, care se răsucea. 

S-a auzit un scrâșnet ascuţit, metalic, iar ea s-a îndepărtat de 
masă, dându-și la o parte pânza care îi acoperea faţa. 

— Misiunea ta a fost încununată de succes? l-a întrebat. 

— Iscoadele geziri sunt puse bine la păstrare chiar acum, cât 
stăm noi de vorbă, i-a răspuns el, ușurat că nu îl zărea nicăieri 
pe Kaveh. 

Manizheh a ridicat din sprâncene. 

— Sunt încă în viaţă, așadar? 

Dara s-a strâmbat când a încuviinţat: 

— Așa cum ai dorit! 

Un zâmbet discret a luminat chipul bătrânei. 

— Iţi sunt foarte recunoscătoare! Te rog, spune-le daev-ilor tăi 
să-mi aducă o amuletă de-a lor cât mai curând. 

— O amuletă? 

Și djinn-ii, şi daev-ii purtau necontenit amulete, relicve: câţiva 
stropi de sânge, o șuviță, uneori, un dinte de lapte sau o 
bucăţică de piele, toate prinse în metal topit împreună cu o 
hârtiuță cu unul-două versete sfinte. Erau amulete de protecţie, 
care puteau aduce înapoi sufletul într-un alt corp, atunci când 
cineva ar fi fost luat rob de un ifrit. 

— Ce vrei să faci cu...? 

Dar întrebarea i-a murit afshin-ului pe buze: Kaveh e-Pramukh 
tocmai ieșise din încăperea interioară și venise lângă ei. 

Dara abia-abia dac-a izbutit să nu caște gura de uimire. Nu 
știa ce îl uluia mai mult: faptul că ieșise din acea parte micuță a 
cortului unde dormea Manizheh sau că Marele Vizir arăta 
groaznic. Părea că îmbătrânise cu cincisprezece ani, nu cu cinci 
doar: chipul îi era brăzdat de riduri și mustaţa era argintie 
aproape cu totul. Era slab, iar pungile de sub ochi vădeau un 
bărbat care văzuse prea multe și dormise prea puţin. 

Dar - pe Ziditorul și Atotţiitorul! - ochii aceia l-au zărit! Și cum 
încă! Și, când l-au descoperit, în ei s-a citit tot: și mânia, și 
trădarea, care, fără îndoială, clocoteau în el încă din noaptea 
aceea, de pe corabie. 

Manizheh l-a prins pe Marele Vizir de mână. 

— Kaveh! i-a spus ea cu blândeţe. 


Vorbele pe care le tot repetase, prin care voia să-și ceară 
iertare și să-și exprime regretul, i-au zburat lui Dara din minte. 
El a traversat încăperea și s-a aruncat în genunchi. 

— Imi pare atât de rău, Kaveh! a îngăimat. 

Cuvintele i-au ieșit de pe buze lipsite de eleganţă. 

— Nu am vrut să-l rănesc! a continuat afshin-ul. Mai degrabă 
aș fi luat sabia și m-aș fi... 

— Șaizeci și patru! l-a întrerupt Kaveh, cu răceală. 

Dara a clipit nedumerit. 

— Poftim? 

— Șaizeci și patru! Atâţia daev-i au fost uciși în săptămânile 
care au urmat după moartea ta. Unii au pierit după ce au fost 
interogați, niște nevinovați care nu aveau nicio legătură cu fuga 
ta. Alţii au fost uciși pentru că se plânseseră de ceea ce ei 
considerau că fusese omorârea ta nedreaptă de către prinţul 
Alizayd. Ceilalţi au fost omorâţi fiindcă Ghassan i-a lăsat pe 
shafiț-i să ne atace, încercând astfel să silească tribul nostru să 
se supună. 

Kaveh a strâns din buze. 

— Dac-ai de gând să-mi spui vorbe zadarnice de părere de 
rău, măcar să afli de câte alte lucruri te faci vinovat! a continuat 
Marele Vizir. Fiul meu trăiește. Ceilalţi, nu. 

Dara simţea că îi luase faţa foc de rușine. Oare Kaveh nu 
credea că îi părea rău din toată inimă, știind ce urmări 
avuseseră acţiunile lui? Că nu își amintea în fiecare zi de asta, 
când îi vedea pe ostașii tulburaţi, distruși, care mai rămăseseră 
din Brigada Daev-ă? 

A scrâșnit. 

— Vasăzică, în ochii tăi, eu ar fi trebuit să stau liniștit când 
banu Nahri a fost silită să se mărite cu musca aia de nisip 
desfrânată? 

— Da, i-a spus Kaveh pe un ton tăios. Exact asta ar fi trebuit 
să faci! S-ar fi cuvenit să-ţi pleci capu’ ăla nenorocit și să preiei 
conducerea în Zariaspa! Ai fi avut la dispoziţie ani de zile să pui 
la punct în liniște o oaste în Daevastana, timp în care banu 
nahida putea să-i păcălească pe cei din familia Al Qahtani, 
dându-le impresia că era pace. Ghassan nu e vreun tinerel. Pe 
Alizayd și Muntadhir era lesne să-i asmuţim unul împotriva 
celuilalt, după ce Muntadhir ar fi dobândit tronul. Puteam să-i 
lăsăm pe geziri să se nimicească singuri și-apoi să preluăm 


controlul fără mare vărsare de sânge. 

Ochii i-au strălucit. 

— Ti-am spus că aveam prieteni și sprijinitori în afara 
Daevabadului fiindcă aveam încredere în tine! a continuat. 
Fiindcă n-am vrut să faci ceva pripit, înainte să fim gata! 

Tonul lui a devenit dispreţuitor când a adăugat: 

— Nu mi-am închipuit vreodată că acel Darayavahoush e- 
Afshin, despre care se zicea c-ar fi fost inteligent, rebelul care 
fusese gata-gata să-l învingă pe Zaydi al Qahtani, avea să ne 
pună pe toţi în primejdie fiindcă dorea să dea bir cu fugiţii. 

Focul de sub sticluţa lui Manizheh s-a aprins mai tare și, odată 
cu el, și mânia lui Dara. 

— Nu am dat bir cu fugiţii... 

— Destul! a intervenit Manizheh, uitându-se urât la amândoi. 
Afshin-ule, liniștește-te! Kaveh... 

A clătinat din cap. 

— Oricare ar fi fost urmările, Dara a făcut totul s-o apere pe 
fiica mea de o soartă căreia eu, una, m-am împotrivit decenii 
întregi, a spus banu nahida tăios. Nu pot să-l învinuiesc pentru 
asta. Și dacă-ţi închipui că Ghassan nu căutase un motiv să se 
repeadă asupra daev-ilor încă din clipa în care o nahidă și un 
afshin pășiseră pe porţile orașului Daevabad e limpede că nu-l 
cunoști deloc. 

S-a uitat din nou la cei doi daev-i cu o privire nemilostivă. 

— Nu suntem aici să ne sfâșiem unii pe alţii! le-a amintit. 

A arătat cu mâna spre pernuţele așezate pe podea, în jurul 
mesei. 

— Staţi jos! le-a poruncit. 

Dara s-a supus, rușinat de mustrare, s-a ridicat în picioare și 
s-a îndreptat spre perne. După câteva clipe, Kaveh a făcut la fel, 
furios încă. 

Manizheh s-a așezat între ei. 

— Vrei s-aduci niște vin? l-a întrebat ea pe Dara. Cred că v-ar 
face bine amândurora. 

Dara era convins că singurul lucru pe care ar fi vrut să-l facă 
în acele clipe Kaveh cu vinul ar fi fost să i-l arunce lui în față, dar 
s-a supus, totuși. A pocnit din degete și pe dată au apărut trei 
pocale de bronz, pline cu vin de curmale, de culoarea ambrei. 

A luat o gură de băutură, încercând să se liniștească. Dacă ar 
fi început să facă toate focurile să explodeze, asta nu l-ar fi 


îndemnat deloc pe Kaveh să-și îmbunătăţească părerea despre 
temperamentul lui de afshin. 

— Și el ce mai face? a întrebat Dara cu grijă. Jamshid adică... 
Dacă-mi dai voie să-ntreb. 

Kaveh a rămas cu ochii aţintiţi asupra altarului. 

— Nu s-a trezit vreme de un an întreg. A trebuit să mai treacă 
încă unul până să poată sta în capul oaselor și să izbutească să- 
și miște mâinile. Acum merge în baston, dar... 

Vocea i s-a frânt și mâinile au început să-i tremure așa de 
tare, încât a fost gata-gata să verse vinul. 

— Nu a suportat prea bine faptul că a fost rănit, a continuat 
Marele Vizir. Îi plăcea să fie războinic... își dorea să ajungă 
asemenea ţie... 

Cuvintele lui au fost ca o lovitură. Rușinat, Dara și-a plecat 
ochii, nu înainte însă de a apuca să o vadă cu coada ochiului pe 
Manizheh a cărei mână stângă strângea atât de tare pocalul, 
încât încheieturile i se albiseră. 

Apoi banu nahida a vorbit. 

— Se va face bine, Kaveh! l-a încredinţat ea pe Marele Vizir. Îţi 
făgăduiesc! Jamshid va fi bine, sănătos și va avea parte de tot 
ce i-a lipsit în anii aceștia. 

Intensitatea vocii ei l-a uimit pe Dara. În toţi cei cinci ani, de 
când o știa, Manizheh fusese mereu calmă. Mai bine spus, 
liniștitoare și insuflând siguranţă, căci avea acel gen de 
stăpânire de sine pe care Dara o dorea de la un conducător. 

„Sunt prieteni!” și-a amintit afshin-ul în sinea lui. 

Nu era, așadar, de mirare că de simţea așa de apropiată, de 
protectoare, cu fiul lui Kaveh. 

Gândindu-se că, poate, Jamshid nu era cel mai bun subiect de 
discuţie, Dara a glăsuit din nou, încercând în tot acest timp să 
domolească magia care i se zbătea în vene. 

— Și banu nahida ce mai face? a întrebat el, silindu-se să 
folosească un ton cât mai indiferent. 

— Trăiește, i-a răspuns Kaveh. Ghassan o ţine strâns în laț. Ca 
pe noi toţi, de altfel. S-a căsătorit cu Muntadhir la mai puţin de 
un an de la moartea ta. 

— El a silit-o, nu-ncape nicio îndoială, s-a oţărât Manizheh, 
posomorâtă. Așa cum am mai spus, decenii întregi a tot încercat 
să facă asta și cu mine. Gândul îi era mereu doar la unirea 
familiilor noastre. 


— Ei bine, cu siguranţă, a judecat-o greșit! a adăugat Kaveh. 
Pentru că banu Nahri i-a luat lui Ghassan tot ce se putea la 
târguielile de dinaintea nunții. 

Kaveh a sorbit din vin și a continuat: 

— Chiar ţi-era și puţin frică să te uiţi la ei! Dar s-o 
binecuvânteze Ziditorul! Până la urmă, a cedat toată zestrea 
Marelui Templu! lar preoţii noștri au folosit averea pentru acte 
de caritate: au înălţat o nouă școală pentru fete și un orfelinat, 
au oferit ajutoare daev-ilor ajunși la sapă de lemn după atacul 
din Marele Bazar. 

— Probabil că asta o face să fie foarte iubită de-ai noștri! O 
mișcare inteligentă, a apreciat Manizheh încet, după care s-a 
posomorât. Și în legătură cu cealaltă parte a căsătoriei... 
Nisreen e cu ochii pe ea, nu? 

Kaveh și-a dres glasul. 

— Ei doi nu vor avea niciun copil din căsătoria aceasta! a 
încredinţat-o Marele Vizir. 

Lui Dara i se răscoleau măruntaiele când îi auzea vorbind, dar 
cuvintele alese cu grijă de Kaveh i-au făcut pielea să se furnice. 
Nu i se părea că Nahri avusese prea multe de spus nici în 
privinţa aceea! 

Vorbele i-au zburat de pe buze înainte să le poată opri: 

— Eu, unul, cred c-ar trebui să-i spunem adevărul despre 
planul nostru! Fiicei tale, adică, a completat el repede. Este 
inteligentă... Puternică... Ne-ar fi de mare ajutor. 

Și-a dres glasul. 

— Și nu mi s-a părut că s-a bucurat prea mult... când n-a știut 
nimic ultima oară, a murmurat. 

Manizheh deja clătina din cap. 

— E mai bine să nu știe! a mârâit aproape bătrâna. Ai habar 
ce i-ar face Ghassan dacă planul nostru ar fi descoperit? Las-o 
să mai fie un pic apărată de nevinovăția ei. 

Kaveh a rostit, mai șovăielnic: 

— Trebuie să-ţi spun că și Nisreen spunea același lucru, banu 
nahida. A ajuns să fie foarte apropiată de fiica ta și nu îi place s- 
o mintă. 

— Și, dac-ar ști, ar putea să se apere mai bine, a stăruit Dara. 

— Sau ar putea să ne dea în vileag pe toţi! l-a înfruntat 
Manizheh. E tânără, Ghassan o ţine strâns în frâu, iar ea deja și- 
a arătat înclinația spre a cădea la învoială cu djinn-ii! Nu putem 


să ne încredem în ea! 

Dara a încremenit. Cuvintele dure spuse despre Nahri îl 
revoltau, dar s-a străduit să nu o arate. 

— Banu nahida... a încercat afshin-ul să riposteze. 

Manizheh l-a întrerupt cu o ridicare a mâinii. 

— Nu avem ce discuta! s-a oţărât ea. Niciunul din voi nu-l 
cunoaște ca mine pe Ghassan! Nu știți de ce e-n stare! Ce căi 
găsește să-i pedepsească pe cei la care ţii! 

În ochii ei s-a aprins flacăra unei vechi suferinţe. 

— E mai important să avem grijă să nu le mai poată face 
niciodată lucrurile astea nahizilor care vor veni, decât ar fi c-am 
supărat-o pe fiica mea fiindcă nu i-am spus nimic. Nahri n-are 
decât să ţipe la mine după ce Ghassan va fi cenușă! 

Dara și-a plecat privirea, reușind să schițeze un gest 
aprobator cu capul. 

— Atunci, poate că s-ar cuveni să vorbim despre cum să ne 
pregătim, a spus Kaveh. Se apropie Navasatemul, și atunci ar fi 
un bun prilej de atac. Tot orașul va fi cuprins de agitația 
serbărilor și atenţia celor de la palat va fi îndreptată numai și 
numai asupra acestora. 

— Navasatem? s-a mirat Dara, ridicându-și iute capul. Dar 
până la Navasatem sunt mai puţin de opt luni! lar eu n-am decât 
patruzeci de daev-i sub comanda mea! 

— Și? l-a înfruntat Kaveh. Ai fost eliberat de blestemul lui 
Suleiman, nu-i așa? Nu poţi să sfâșii cu mâinile goale Citadela și 
să trimiţi asupra orașului fiare izvodite prin magia sângelui tău? 
Doar așa mi-a spus banu Manizheh că poţi să faci acum! Din 
acest motiv ai fost adus înapoi. 

Dara și-a încleștat mâna pe pocal. Știa că era privit ca o armă, 
dar faptul că i se spunea asta în faţă îl durea nespus de mult. 

— Nu e chiar așa de simplu! s-a revoltat afshin-ul. Eu, unul, 
încă mă mai străduiesc și-n ziua de azi, după mai bine de cinci 
ani, să ajung să-mi stăpânesc puterile! lar oștenii mei mai au 
nevoie de multă pregătire! 

Manizheh i-a atins mâna. 

— Ești prea modest, Darayavahoush! Eu, una, sunt 
încredinţată că atât tu, cât și războinicii tăi sunteţi mai mult 
decât pregătiți. 

Dara a clătinat din cap, căci era mult mai puţin înclinat să 
cedeze în fața lui banu nahida în chestiunii militare, decât era 


când venea vorba de cele personale. 

— Nu putem cuceri Daevabadul cu doar patruzeci de soldați! 
a rămas el de neclintit. 

Apoi s-a uitat stăruitor la cei doi bătrâni, încercând să-i facă 
să priceapă. 

— Ani de zile, înainte ca ifritul să mă ucidă, am stat și m-am 
gândit cum am putea cuceri orașul, le-a mărturisit. Zidurile nu 
pot fi trecute nici pe deasupra, nici pe dedesubt. Citadela are 
mii de soldați... 

— Adunați cu arcanul! l-a întrerupt Kaveh. Și plătiţi atât de 
prost, încât sunt din ce în ce mai nemulțumiți! Cel puţin 
doisprezece ofițeri geziri au dezertat după ce prinţul Alizayd a 
fost trimis în Am Gezira! 

La auzul acestor vorbe, gândurile la atacarea Daevabadului 
au zburat de tot din mintea lui Dara. 

— Alizayd e în Am Gezira? s-a mirat afshin-ul. 

Kaveh a aprobat cu o mișcare a capului. 

— Ghassan l-a alungat acolo la câteva zile după moartea ta, a 
întărit Marele Vizir. Am crezut că-l trimisese doar pentru un 
timp, până când aveau să se mai liniștească lucrurile, dar nu s-a 
mai întors de atunci în Orașul de bronz. N-a venit nici măcar la 
nunta lui Muntadhir! 

Zicând acestea, bătrânul daeva mai luat o gură de vin, înainte 
să adauge: 

— Ceva s-a întâmplat, nu-ncape îndoială, dar e tare greu să-ţi 
dai seama ce anume, fiindcă gezirii își păstrează nespus de bine 
tainele! 

Pe chipul Marelui Vizir s-a citit o urmă de încântare când a zis, 
în încheiere: 

— Trebuie să mărturisesc că m-am bucurat când a căzut în 
dizgrație! E un fanatic, un fundamentalist! 

— E mai mult decât atât, a spus Dara încetișor. 

Afshin-ul se străduia să se stăpânească, pentru că deja 
urechile îi țiuiau și șuvițe de fum îi învăluiau de-acum degetele. 

Alizayd al Qahtani era plodul îngâmfat care izbutise să-l taie-n 
bucăți cu iataganul său! Tânărul războinic în care se amestecau, 
într-un mod atât de periculos, iscusinţa mortală și credinţa de 
netăgăduit, care îi aminteau cam prea mult lui Dara de el însuși, 
pe când avusese vârsta djinn-ului. 

Și știa prea bine cum se terminaseră toate pentru el, unul! 


— Trebuie să-i facem de petrecanie, a spus Dara. Repede! 
înainte s-atacăm Daevabadul! 

Manizheh s-a uitat la el neîncrezătoare. 

— Nu crezi că lui Ghassan i s-ar părea cel puţin ciudat dacă 
fiul lui ar fi găsit mort în Am Gezira? Omorât în oricare dintre 
modurile violente pe care fără-ndoială că ţi le imaginezi chiar în 
clipa asta? 

— Merită să riscăm! a stăruit Dara. Și eu am fost cândva doar 
un tânăr războinic surghiunit când a căzut Daevabadul și mi-a 
fost măcelărită familia. 

S-a oprit un moment, ca ei să aibă timp să înţeleagă ce le 
spusese. 

— V-aș sfătui din tot sufletul nu care cumva să-i daţi ocazia 
unui asemenea dușman să-și sporească puterile. Și nu aș fi 
violent, a adăugat repede. Aș avea timp destul să-i dau de urmă 
și să scap de el în așa fel, încât Ghassan să nu aibă nicio 
bănuială. 

Manizheh a clătinat din cap. 

— N-avem timp! l-a contrazis ea. Dacă e s-atacăm de 
Navasatem, nu-mi permit să te las să rătăcești săptămâni la 
rând prin pustiurile din Am Gezira. 

— N-o să putem ataca de Navasatem! a contrazis-o Dara, din 
ce în ce mai zădărât de încăpăţânarea lor. Deocamdată nu pot 
nici să trec poarta să intru în Daevabad, darămite să-l mai și 
cuceresc! 

— Nu doar pe poartă se poate intra în Daevabad, i-a răspuns 
Manizheh, calmă. 

— Poftim? 

Dara și Kaveh rostiseră întrebarea într-un singur glas. 

Cu mișcări domoale, Manizheh a luat o gură de vin, părând 
încântată de uimirea lor. 

— Ifriţii cred că mai există o cale pentru a pătrunde în 
Daevabad... O intrare pentru crearea căreia s-ar cuveni să-i 
mulțumești lui Alizayd al Qahtani. Sau, cel puţin, creaturilor care 
îl controlează. 

— „Creaturile care îl controlează”! a repetat Dara, pe un ton 
tot mai sec, mai tăios. 

Îi istorisise lui Manizheh tot ce se întâmplase în noaptea 
aceea de pe corabie. Îi povestise despre magia care se abătuse 
asupra lui și îi luase minţile. Despre prinţul care se ridicase prin 


magie din apele aducătoare de moarte ale lacului care înconjura 
Daevabadul, fiind plin de tentacule și de solzi. Prinţul care, mai 
apoi, înălțase deasupra capului un iatagan din care se scurgea 
apa și șoptise ceva într-o limbă pe care Dara nu o mai auzise 
niciodată. 

Ajunsese și ea la aceeași concluzie care nu părea deloc cu 
putință! 

— Doar nu vrei să spui că... a început afshin-ul, dar nu a 
îndrăznit să-și ducă gândul până la capăt. 

— Ba da, vreau să spun chiar c-a venit vremea să stăm de 
vorbă cu mariz-ii! 

Chipul lui Manizheh s-a-mbujorat, iar ea a spus cu patimă: 

— A venit clipa să ne răzbunăm pentru ce ne-au făcut! 


V 
Ali 


— Sheen’, a spus Ali, desenând semnul pe nisipul jilav din fața 
lui. 

Apoi prințul djinn și-a ridicat privirea și s-a uitat cu severitate 
la doi băieți care se foiau în ultimul rând. Aceștia s-au oprit de 
îndată, iar Ali a continuat, făcându-le semn ucenicilor să copieze 
semnul. Aceștia l-au scris, supuși, tot pe nisip. La Bir Nabat nu 
aveau tăblițe și cretă, așa că el îţi ţinea lecţiile în păduricea 
răcoroasă de la întretăierea canalelor, unde pământul era umed. 

— Cine știe un cuvânt care începe cu sheen, cu ș? 

— Shabă, a strigat, c-un glăscior subţirel, o fetiță din mijloc, în 
timp ce băiatul de lângă ea a ridicat mâna. 

— Eu încep cu și a declarat el. Shaddad! 

Ali a zâmbit. 

— Foarte bine! și-a încurajat elevii. Și știți cine mai poartă 
acest nume? 

Sora băiețelului s-a grăbit să răspundă: 

— Shaddad cel Binecuvântat! Mi-a spus mie bunica. 

— Și cine a fost Shaddad cel Binecuvântat? a întrebat prinţul, 


7 yu [fi:n], denumirea celei de-a treisprezecea litere din sistemul de 
scriere arab care redă sunetul [[] (consoana fricativă postalveolară 
surdă) transcris în limba engleză prin sh (din numele Shaddad, care va 
fi menţionat în continuare), iar în română prin litera ș (n. red.). 

3 „Cupru” (ar. în original) (n. red.). 


pocnind din degete, pentru a le atrage atenţia celor doi băieți 
care se băteau de-acum. Știe vreunul din voi? 

Cel mai mărunţel s-a oprit, făcându-se, parcă, și mai mic, iar 
cel de-al doilea a gogonat ochii cât cepele. 

— Aăă... un domnitor? a bălmăijit. 

Ali a dat din cap. 

— Cel de-al doilea domnitor al nostru, după Zaydi cel Mare, a 
încuviințat prințul. 

— Cel care s-a bătut cu regina mariz-ilor? 

In pădurice s-a făcut deodată liniște după rostirea acelei 
întrebări. Degetele lui Ali au înţepenit în nisipul reavăn. 

— Poftim? s-a mirat djinn-ul. 

— Regina mariz-ilor. 

Cel care vorbise era un băiețel pe nume Faisal, pe-al cărui 
chip se citea sinceritatea. 

— Ava spune că unul dintre strămoșii tăi a înfrânt o regină a 
mariz-ilor și că de-asta știi să găsești apă, l-a lămurit învăţăcelul 
său. 

Cuvintele acelea simple, rostite cu atâta nevinovăție, s-au 
înfipt în Ali ca un iatagan cu tăișul muiat în otravă, făcând să-i 
amorţească mâinile de groază. De multă vreme bănuia că în Bir 
Nabat circulau zvonuri legate de afinitatea lui pentru apă, dar 
era prima oară când auzea cu urechile lui că djinm-ii făceau 
legătura între el și mariz-i. Totuși, poate nu era nimic nelalocul 
său, doar vreo poveste veche care acum, după ce începuse să 
descopere izvoarele de apă, prinsese din nou viaţă. 

Dar nu putea să lase lucrurile astfel. 

— Străbunii mei nu au avut nimic de-a face cu mariz-ii! a spus 
prințul, cu fermitate, fără să ia în seamă durerea de stomac pe 
care o simţea, dintr-odată. Mariz-ii nu mai există. De sute de ani 
nu i-a mai zărit nimeni. 

Dar deja vedea cât de mare era curiozitatea care îi cuprinsese 
pe copii. 

— E adevărat că îţi fură sufletul dacă te uiţi prea mult la 
chipul tău reflectat în apă? a întrebat o fetiță. 

— Nu, a răspuns o elevă mai măricică, înainte ca Ali să apuce 
să deschidă gura măcar. Dar am auzit că oamenii le aduceau 
copii drept ofrandă. 

Vocea i se piţigăiase, de fascinaţie și teamă. 

— Și, dacă nu le dădeau copiii, mariz-ii le înecau satele! a 


completat. 

— Opriți-vă! le-a implorat unul dintre cei mai mititei, care 
părea să fie pe punctul de a izbucni în lacrimi. Dacă veţi mai 
vorbi mult despre ei, la noapte or să vină după voi! 

— Ajunge! a exclamat Ali, iar câţiva dintre prichindei au 
tresărit, pentru că tonul lui fusese mai aspru decât de obicei sau 
decât și-ar fi dorit prinţul însuși. Până când nu veţi învăţa toate 
semnele, nu vreau să mai aud nimic despre... 

Lubayd a intrat în fugă în pădurice. 

— lartă-mă, frate! i-a spus prinţului, gâfâind. 

Prietenul lui s-a aplecat în față, cu mâinile pe genunchi, 
încercând să-și recapete respiraţia. 

— Dar trebuie să vezi ceva neapărat, a completat războinicul 
geziri. 

+ 

Caravana era destul de mare, încât să poată fi zărită de la o 
distanţă bunicică, iar Ali s-a uitat și s-a tot uitat cum se apropia 
de pe vârful dealurilor din Bir Nabat, numărând nu mai puţin de 
douăzeci de cămile care înaintau fără șovăire, de neabătut, într- 
o linie șerpuită, spre sat. Când au ieșit din umbra unei dune 
masive, soarele s-a reflectat în bucăţile sidefii cărate de cămile. 

„Sare!” 

Lui Ali i s-a pus un ghem în stomac. 

— Ayaarile! a murmurat. 

Lubayd i-a luat vorba din gură, uitându-se la caravană cu 
mâna streașină la ochi. 

— Și cu o adevărată comoară... care pare de ajuns să plătești 
birurile pe-un an întreg! 

Războinicul geziri și-a lăsat mâna în jos. 

— Ce caută aici? l-a întrebat el pe prinţ. 

Lângă el, Agisa și-a încrucișat braţele la piept. 

— Nu se poate să se fi rătăcit; doar ne aflăm la săptămâni 
bune distanţă de drumul cel mare al neguţătorilor, a spus ea, 
privindu-l pe Ali. Crezi c-ar putea fi din neamul mamei tale? 

„Ar fi mai bine să nu fie!” și-a zis prinţul. 

Cu toate că tovarășii lui nu aveau habar de asta, tocmai cei 
din neamul mamei sale fuseseră aceia care izbutiseră să-l 
izgonească din Daevabad! Căci ei îi influențaseră pe cei din 
Tanzeem să ia hotărârea de a-l atrage de partea lor, nădăjduind, 
după cum se părea, că luptătorii shafit-i aveau să îl convingă, 


până la urmă, să pună mâna pe tron. 

Fusese o uneltire de-a dreptul caraghioasă, dar, în vremurile 
tulburi care urmaseră după moartea afshin-ului, Ghassan nu 
dorise să riște ca vreun politician să mai încerce să profite de Ali 
și de simpatiile lui controversate, cu atât mai mult nu vreunul 
dintre preaputernicii domni din Ta Ntry. Numai că, desigur, era 
greu să-i pedepsești pe cei din neamul ayaarile, care se aflau în 
siguranţă, dincolo de mare, pe meleagurile lor cele atât de 
bogate și cu o populaţie atât de amestecată. Așa că, în final, Ali 
avusese de suferit, el fusese cel smuls din propria casă și dat pe 
mâna asasinilor. 

„Oprește-te!” și-a poruncit prinţul sieși. 

Ali a încercat să-și domolească valul de jigniri pline de otravă 
pe care îl simţea crescând, simțindu-se rușinat fiindcă se lăsase 
atât de lesne copleșit de el. Nu toţi cei din tribul ayaarile erau 
vinovaţi, doar câteva rude viclene de-ale mamei sale. De fapt, 
călătorii de sub stânci puteau fi cu totul și cu totul nevinovați. 

Lubayd părea neliniștit. 

— Sper că și-au adus cu ei provizii! a murmurat războinicul 
geziri. N-o să fim în stare să hrănim atât amar de cămile! 

Ali s-a întors, cu mâna pe plăselele zu/fikar-ului. 

— Hai să mergem să-i întrebăm! i-a îndemnat pe ceilalți. 

+ 

Caravana ajunsese deja până au coborât ei dealul, iar, în timp 
ce înainta printre cămilele gălăgioase, Ali și-a dat seama că 
Lubayd avusese dreptate când spusese că animalele purtau cu 
ele o adevărată comoară. Părea să fie acolo destulă sare cât să-i 
ajungă  Daevabadului un an întreg și, de bună seamă, 
reprezenta plata vreunui bir. Până și cămilele cu blană lucioasă 
și ochi strălucitori păreau scumpe, căci șeile și hamurile fine, 
alb-aurii, erau, mai degrabă, frumoase decât practice. 

Dar Ali nu a zărit și delegaţia numeroasă pe ai cărei membri 
se așteptase să-i găsească stând de vorbă cu șeicul Jiyad și cu 
fiul lui, Thabit. Alături de acești doi geziri era un singur bărbat 
din neamul ayaarile, îmbrăcat în veșmintele tradiționale, robele 
albastre-azurii pe care djinn-ii ayaarile le purtau, îndeobște, 
când erau în vreo misiune oficială. Culoarea care amintea de 
nuanța izvoarelor Nilului. 

Bărbatul s-a întors, iar podoabele de aur de la urechi și de la 
gât i-au strălucit orbitor în soare. A zâmbit larg. 


— Vere! a strigat necunoscutul. 

Apoi a izbucnit în râs când s-a uitat mai bine la Ali. 

— In numele Atoatetțiitorului, oare-i cu putință ca sub 
zdrenţele astea să se ascundă un prinţ? 

Bărbatul s-a apropiat de Ali înainte ca acesta să poată 
răspunde, așa uluit cum era. A întins mâinile spre prinț, ca și 
cum ar fi vrut să-l îmbrăţișeze. 

Ali a dus mâna la hanger. S-a dat repede înapoi. 

— Nu obișnuiesc să-mbrăţișez pe nimeni! s-a oțărât el la 
necunoscut. 

Bărbatul ayaarile a zâmbit. 

— Eşti la fel de prietenos pe cât spuneau toţi c-aveai să fii! l-a 
luat el în zeflemea. 

Ochii lui calzi, aurii, străluceau de amuzament. 

— Oricum, pacea fie cu tine, fiu al lui Hatset! l-a firitisit el pe 
Ali. 

Zicând acestea, bărbatul l-a măsurat din priviri. 

— Arăţi groaznic, a adăugat necunoscutul, începând să 
vorbească în ntaran, limba tribului mamei sale. Ce-ţi dau geziri 
ăștia să mănânci? Pietre? 

Jignit, Ali și-a îndreptat spatele, studiindu-l pe bărbat, fără să-l 
recunoască. 

— Cine ești? a bălmăjit în djinnistani. 

Limba aceea pe care o cunoștea foarte bine i se părea ciudată 
după atât timp petrecut în Am Gezira. 

— Cine sunt? a întrebat bărbatul, părând jignit. Musa, desigur! 

Când Ali și-a mijit ochii, bărbatul și-a compus un aer rănit. 

— Nepotul lui Shams? a încercat să-l lămurească pe prinţ. Văr 
cu Ta Khazak Ras, din partea unchiului mamei tale? 

Ali a clătinat din cap, fiindcă încurcatele legături de rudenie 
ale mamei lui îl derutau. 

— Unde sunt toţi ai tăi? l-a iscodit pe nou-venit. 

— Au pierit cu toţii! Fie ca Allah să se milostivească de ei! 

Musa și-a dus mâna la inimă, iar în ochii lui se citea de acum 
doar tristețea. 

— Caravana mea a fost de-a dreptul blestemată cu toate 
nenorocirile și necazurile, iar ultimii doi tovarăși pe care-i mai 
aveam au fost siliţi să se-ntoarcă în Ta Ntry săptămâna trecută, 
din cauza unor probleme în familie. 

— Minte, frate! l-a avertizat Agisa în geziriyya. Nimeni n-ar fi 


reușit să aducă aici o caravană așa de mare de unul singur! 
Tovarășii lui se ascund, probabil, în deșert. 

Ali s-a uitat iar la Musa, din ce în ce mai bănuitor. 

— Ce vrei de la noi? l-a iscodit. 

Musa a râs încetișor. 

— Nu ești dintre cei care se-ncurcă la vorbă, nu-i așa? 

Zicând acestea, a scos o tăbliță albă dintre faldurile 
veșmântului și i-a aruncat-o lui Ali care a prins-o, trecându-și 
apoi degetul mare peste suprafaţa ei grunjoasă. 

— Și ce s-ar cuveni să fac eu, unul, cu bucata asta de sare? l-a 
întrebat pe necunoscut. 

— E sare blestemată, l-a lămurit bărbatul ayaarile. Am 
aruncat vrăji asupra mărfii noastre înainte de a traversa Am 
Gezira, așa că nimeni nu poate pune mâna pe ea, în afară de cei 
din neamul nostru. Acum, dac-ai atins-o fără să pățești nimic, 
bănuiesc c-asta-nseamnă că ești un ayaarile, totuși. 

A zâmbit ca și cum ar fi spus ceva teribil de isteţ. 

Cu un aer bănuitor, Lubayd s-a întins să ia bucata de sare de 
la Ali, apoi a scos un țipăt. Prietenul prințului și-a retras iute 
mâna, căci, din cauza atingerii aceleia, atât tăbliţa de sare, cât 
și pielea războinicului geziri sfâărâiau de mama focului. 

Musa l-a luat după umeri pe Ali cu brațul lui lung. 

— Vino, vere! l-a îndemnat. Trebuie să vorbim! 


%4 
Kod 


— În niciun caz! a declarat Alt Dacă vor ajunge sau nu la 
Daevabad birurile plătite de cei din Ta Ntry nu-i câtuși de puțin 
treaba mea. 

— Vere... ai milă de neamul tău! 

Musa a sorbit o gură de cafea, apoi s-a strâmbat și a pus-o 
deoparte. Se aflau în cel mai mare loc de întâlnire din Bir Nabat: 
o încăpere mare săpată în coastă. În colţuri se zăreau coloane 
înalte, pe care se încolăceau, ca niște panglici, șerpi frumos 
sculptați. 

Musa s-a tolănit pe o pernă ponosită, căci își isprăvise, în 
sfârșit, istorisirea tuturor nenorocirilor prin care trecuse. Ali îi 
zărea, cu coada ochiului, pe copiii curioși care se tot uitau pe 
furiș înăuntru. Bir Nabat era un sat tare izolat, iar un bărbat 
precum Musa, care etala așa de fățiș legendara bogăţie a 
tribului ayaarile, cu roba lui somptuoasă și cu bijuteriile sale 
grele de aur, era, probabil, cel mai interesant lucru care se ivise 


acolo de la sosirea lui Ali. 

Musa și-a întins braţele, iar inelele i-au sclipit în lumina 
flăcărilor. 

— Dar nu te vei duce, oricum, acasă, în Orașul de bronz, 
pentru Navasatem? De bună seamă, însuși fiul regelui nu va 
pierde sărbătoarea generaţiilor! 

„Navasatem!” 

Cuvântul i-a răsunat lui Ali în minte. Navasatem fusese, pe 
vremuri, o sărbătoare a daevilor, dar acum toate cele șase 
triburi sărbătoreau nașterea unei noi generaţii. Dacă, la început, 
se dorise a fi o aniversare a dezrobirii și un prilej de a reflecta la 
lecţiile primite de la Suleiman, acum ajunsese o sărbătorire 
frenetică a vieţii înseși... Chiar exista și o glumă mai veche, care 
spunea că, la zece luni după serbare, urma să se remarce, 
negreșit, o... „rotunjire” a vieţii, fiindcă foarte mulţi copii erau 
concepuţi în timpul petrecerilor deșucheate. Ca majoritatea 
djinn-ilor pioși, Ali nu avea o părere prea bună despre luna 
aceea dedicată bairamurilor, bâlciurilor și bacanalelor pe care 
preoțimea din Daevabad - imamii djinn-i și preoţii daev-i, 
deopotrivă - și-o trecea bătând din buze, arătându-și 
nemulțumirea și dojenindu-și credincioși mahmuri. 

Și totuși, în viaţa lui de mai-nainte, în fiecare an Ali așteptase 
cu nerăbdare această sărbătoare. Întrecerile cu arme care se 
puneau la cale de Navasatem erau de poveste și, în ciuda 
vârstei fragede, el dorise mereu să participe și să le câștige, 
obţinând astfel admiraţia tatălui său și poziţia pe care, datorită 
numelui, deja o avea: aceea de viitor qaid al lui Muntadhir. 

Prințul a tras adânc aer în piept. 

— Eu, unul, nu voi participa la Navasatem! a spus Ali, pe un 
ton tăios. 

— Dar am nevoie de tine! l-a implorat Musa, cuprins de 
deznădejde. Nu am cum să plec singur la Daevabad! 

Ali s-a uitat la el, uimit. 

— Atunci n-ar fi trebuit să te abaţi de la drumul mare! l-a 
muștruluit pe Musa. Puteai să cauţi ajutor într-un caravanserai 
adevărat! 

— S-ar cuveni să-l omorâm și să-i luăm marfa! a propus Agisa 
în geziriyya. Ăi din neamul ayaarile vor crede c-a pierit în deșert, 
iar smintitul ăsta mincinos chiar și-ar merita soarta. 

Lubayd i-a atins degetele războinicei, descleștându-i-le de pe 


plăselele zu/fikar-ului. 

— Lumea o să creadă că nu suntem câtuși de puţin primitori 
dacă vom începe să-i omorâm pe toţi oaspeţii care ne mint! a 
domolit-o tânărul geziri. 

Musa s-a uitat de la unul la altul. 

— E ceva ce nu înţeleg? i-a întrebat. 

— Discutam doar unde să te găzduim în seara asta, i-a spus 
Ali în djinnistani, pe un ton liniștit. 

Și-a împreunat apoi mâinile și-a continuat: 

— Ca să înțeleg bine... Te-ai abătut de la drumul mare al 
caravanelor să vii la Bir Nabat - un loc care știai că nu are cu ce 
să te găzduiască pe tine și animalele tale - pentru a-mi 
încredința mie misiunea ta? 

Musa a ridicat din umeri. 

— Îmi cer iertare! a îngăimat. 

— Pricep, pricep! 

Ali și-a îndreptat spatele și le-a zâmbit politicos ajinn-ilor care 
stăteau în cerc. 

— Fraţilor și surorilor! a început el. Să mă iertaţi, rogu-vă, 
pentru neajunsul pe care o să vi-l pricinuiesc, dar n-aţi vrea să 
mă lăsaţi câteva clipe singur cu... Cine ziceai tu c-ai fi? 

— Vărul tău! a spus răspicat Musa. 

— Cu vărul meu, și-a încheiat Ali rugămintea. 

Toţi djinn-ii s-au ridicat pe dată. Thabit s-a uitat la prinţ cu 
subînțeles. Era limpede că el îl cunoștea pe Ali îndeajuns de 
bine, încât să deslușească ameninţarea din glasul acestuia, 
chiar dacă Musa nu o remarcase. 

— Nu care cumva să pătezi bunătatea de covoare cu sângele 
ăstuia! l-a prevenit el, în glumă, în geziriyya. Sunt noi-nouţe! 

Abia au ieșit ceilalţi, că Musa a și oftat din adâncul sufletului 
și l-a întrebat pe Ali: 

— În numele lui Allah Preaînaltul, cum de-ai izbutit să 
viețuiești atât amar de vreme în fundătura asta? 

S-a cutremurat, după care a ciugulit puţin din friptura care 
fusese pregătită anume pentru el dintr-o capră pe care unul 
dintre săteni o păstrase pentru nunta fiicei sale și pe care o 
oferise bucuros în dar când auzise că aveau oaspeţi. 

— Nu credeam că mai există djinn-i care trăiesc ca... aul a 
țipat el când Ali l-a apucat de gulerul brodat cu fir de argint, 
trântindu-l la pământ. 


— Oare ospitalitatea noastră nu izbutește să-ţi fie pe plac? l-a 
întrebat războinicul geziri cu răceală, scoțându-și zu/fikar-ul din 
teacă. 

— Nu acum...! Stai, nu! s-a milogit bărbatul ayaarile. 

Ochii lui aurii s-au luminat de groază când flăcările au prins să 
ardă pe tăișul de aramă. 

— Rogu-te! a bălmăjit, înfricoșat. 

— Cine ești, de fapt? l-a întrebat Ali pe un ton tăios. Și nu care 
cumva să-mi mai torni prostiile alea cu nenorocirile prin care a 
trecut sărmana ta caravană! 

— Sunt aici să te ajut, zurliule ce ești! Să-ţi ofer o cale de-a te- 
ntoarce în Daevabad! 

— Să mă ajuti pe mine? s-a minunat prințul. Păi, taman din 
cauza uneltirilor voastre, ale ălora din neamul ayaarile, am fost 
eu izgonit! 

Musa a ridicat brațele, s-arate că se dădea bătut. 

— Să fiu sincer... aceea a fost o altă ramură a familiei... Stai! 
a tipat. 

S-a tras înapoi când Ali s-a apropiat cu zu/fikar-ul numai o 
vâlvătaie. 

— Eşti zurliu? Sunt sânge din sângele tău! Și-ţi mai sunt și 
oaspete! 

— Nu ești oaspetele meu, l-a contrazis Ali. Eu nu sunt din Bir 
Nabat. lar Am Gezira e un loc periculos - cum i-ai spus tu - o... 
„fundătură”? 

Zicând acestea, tânărul geziri a scuipat, dezgustat. 

— Tot timpul pier neguțători pe-aici. Mai ales unii nătângi, 
care hălăduiesc singuri prin pustiu cu o asemenea comoară. 

Musa l-a privit drept în ochi. În afară de teamă, în privirea 
bărbatului se citea și hotărârea. 

— Am spus de la bun început încotro mă voi duce. Dacă marfa 
mea nu ajunge la Daevabad până de Navasatem, Ghassan își va 
trimite soldaţii s-o caute pe aici. 

Apoi și-a ridicat bărbia, semetț, și-a continuat: 

— Ai aduce un asemenea necaz pe capul fraţilor și surorilor 
tale? 

Ali s-a tras înapoi, iar flăcările zu/fikar-ului său s-au stins pe 
dată. 

— N-o să mă las atras într-o altă uneltire! a strigat prinţul. Și-o 
să te omor cu mâna mea dacă îmi mai ameninți gezirii! 


Musa și-a dat ochii peste cap. 

— Ce-i drept, mi s-a spus că te aprinzi iute-iute! 

Și-a îndreptat spatele și și-a scuturat veșmintele de nisip. 

— Și c-ai o legătură foarte strânsă cu zu/fikar-ul ăla al tău! a 
adăugat, în zeflemea. 

Și-a încrucișat apoi brațele la piept. 

— Dar nu plec fără tine, așa să știi! i-a mărturisit, cu hotărâre. 
Am înfruntat o grămadă de pericole și am plătit mult pentru 
povestea asta! Altul în locul tău mi-ar fi recunoscător. 

— Atunci, caută-l pe acela! s-a stropșit Ali. 

— Și cu asta, basta? Chiar vrei să stai în continuare să 
scormonești prin gunoaiele oamenilor și să vinzi curmale, când 
eu mă ofer să te ajut să te-ntorci în Daevabad, înainte ca orașul 
să fie nimicit? 

— Daevabadul nu va fi nimicit! l-a încredinţat prinţul. 

— Nu? 

Musa a făcut un pas spre el. 

— Oare veștile din capitală nu ajung până în locul acesta uitat 
de lume? l-a iscodit. Fărădelegile s-au înmulţit și economia 
merge așa de prost, încât Garda Regală abia dacă își mai poate 
hrăni soldaţii, darămite să îi înarmeze cum trebuie! 

Ali s-a uitat la el cu răceală. 

— Și ce rol au avut în nenorocirile astea cei din neamul 
ayaarile? s-a oțărât la necunoscut. 

Musa și-a desfăcut brațele. 

— De ce ar trebui să îi fim credincioși unui rege care ne-a 
surghiunit prinţul? s-a minunat. Unui domnitor care întoarce 
spatele tradiţiilor păstrate de propria familie și nu face nimic 
când shafiț-ii sunt vânduți în târg? 

— Minţi cu nerușinare! 

Ali s-a uitat la bărbat cu dispreț, apoi a continuat: 

— Nu vă pasă vouă câtuși de puţin de shafiț-i sau de Orașul 
de bronz! Pentru cei din neamul ayaarile, Daevabadul e doar un 
joc. Voi nu faceți nimic altceva decât să staţi în Ta Ntry, să vă 
numărați galbenii și să vă jucaţi cu vieţile altora! 

— Ne pasă mai mult decât crezi tu, așa să știi! 

Ochii lui Musa au scăpărat de furie. 

— Zaydi al Qahtani n-ar fi cucerit în veci Daevabadul fără 
ajutorul celor din tribul ayaarile! s-a stropșit el. Familia ta n-ar fi 
câștigat nicicând tronul fără cei din neamul nostru! 


Pe buze i-a înflorit un zâmbet. 

— Și, să fim cinstiţi... când se-nmulțesc fărădelegile și mai- 
marii statului sunt tot mai necinstiţi, negoţul nu merge prea 
bine. 

— Asta era, carevasăzică! a sărit Ali. 

— Nu-i numai asta! l-a contrazis bărbatul. 

Musa a clătinat din cap. 

— Nu pricep! Credeam c-o să te bucuri! Mie mi s-ar fi frânt 
inima dac-aș fi fost izgonit de acasă. Știu bine c-aș fi făcut orice 
să mă pot întoarce la ai mei. lar familia ta... 

Vocea i s-a îmblânzit. 

— Nu e deloc bine! a murmurat. 

Ali a simţit că-l trec fiori reci pe șira spinării de neliniște. 

— Ce tot spui acolo? s-a oțărât. 

— Cum crezi tu c-a primit mama ta surghiunul? Ar trebui să fii 
bucuros că s-a mulțumit să poarte doar un război al negoţului, 
nu unul adevărat. Am auzit că sora ta suferă, că fratele tău se 
cufundă tot mai mult în băutură, iar tatăl tău... 

Musa a făcut o pauză, iar lui Ali nu i-a scăpat că tonul îi 
devenise, dintr-odată, calculat, când a vorbit din nou: 

— Ghassan e răzbunător și mânia lui s-a abătut drept asupra 
shafiț-ilor pe care îi bănuiește că te-au împins spre trădare. 

Ali a tresărit, pentru că ultimele vorbe îi răniseră sufletul. 

— Nu pot să fac nimic în privinţa asta! a stăruit prinţul. Ori de 
câte ori am încercat, le-am adus numai suferinţe celor dragi 
mie. lar acum am și mai puţină putere decât aveam pe atunci. 

— Mai puţină? Alizayd, Ucigaşul Afshin-ului? Prinţul cel isteț, 
care a învăţat cum să facă deșertul să înflorească și care 
călătorește cu o ceată alcătuită din cei mai cumpliţi luptători din 
Am Gezira? 

Musa s-a uitat în ochii tânărului geziri și a adăugat: 

— Îți preţuiești prea puţin farmecul. 

— Poate pentru că știu în sinea mea ce prostii spui! s-a oțărât 
prinţul. Nu merg la Daevabad! 

Ali a ieșit pe ușă, să-i cheme înapoi pe tovarășii săi. 

— Asta-i hotărârea mea definitivă. 

— Alizayd, gândește-te măcar... 

Dar Musa a avut destulă înțelepciune încât să tacă atunci 
când ceilalţi s-au întors. 

— Vărul meu își cere iertare că a profitat prea mult de 


ospitalitatea celor din Bir Nabat, a anunţat Ali. Dorește să plece 
de aici în zori și spune că putem lua a cincea parte din marfa lui, 
drept răsplată pentru osteneala noastră. 

Musa s-a răsucit spre el. 

— Cum? a întrebat bărbatul ayaarile, mânios, în limba ntaran. 
N-am spus nicio clipă una ca asta! 

— Te despic ca pe un pește, l-a prevenit Ali în aceeași limbă, 
după care a început să vorbească din nou în djinnistani: Drept 
răsplată pentru osteneala noastră, a repetat el cu fermitate. Și 
pentru a sătura copiii rămași flămânzi cât timp s-au ospătat 
cămilele lui. Pe lângă asta, trimiteţi pe cineva să ia o parte din 
merindele lui și să pună-n loc lăcuste și curmale. 

S-a uitat la Musa, văzând cum acesta trecea de la uimire la 
furie. 

— Spuneai că te simţi slăbit! l-a dojenit. Îţi recomand o 
schimbare a dietei. Mâncarea aceasta pe noi ne-a întărit nespus 
de mult. 

Prințul a clănțănit din dinţi și a adăugat: 

— O să te obișnuiești cu crânțăneala! 

In privirea lui Musa se vedea limpede că el clocotea de 
indignare, dar nu a rostit nu cuvânt. Ali s-a ridicat și și-a dus 
mâna la inimă, salutul tradiţional al gezirilor. 

— Acum să mă ierţi, am treburi de făcut! a zis. Te voi trezi în 
zori pentru rugăciune. 

— Sigur că da, a spus Musa, recăpătându-și tonul calm. Omul 
nu trebuie să-și uite nicicând datoria. 

Lui Ali nu i-a plăcut căutătura bărbatului ayaarile, dar, după 
ce s-a făcut înţeles, s-a întors să plece. 

— Pacea lui Allah fie cu tine, vere! i-a urat. 

— Și cu tine, prinţul meu! 

se 

Ali a avut un somn adânc; mereu dormea așa acolo. Avisatcă 
era din nou în Daevabad, cufundat în cărţile lui, în frumosul 
chioșc din care se vedeau grădinile haremului. Un vânt răcoros 
și umed îi legăna ușor hamacul. Apa pătrundea prin pânză, prin 
dishdasha lui, și niște degete reci și lipicioase îl atingeau... 

— Ali! 

A deschis de îndată ochii. Mâna i-a zburat spre hanger, iar 
tăișul argintiu a lucit slab în întunericul cortului. L-a zărit prin 
întuneric pe Lubayd, care se oprise, cu înțelepciune, ceva mai 


departe de el și-atunci și-a aruncat arma. 

Aceasta a căzut, pleoscăind, într-o baltă care ajunsese 
aproape până la nivelul saltelei. Ali s-a ridicat iute în capul 
oaselor, speriat la vederea cortului inundat, apoi a sărit în 
picioare, luând de jos cărțile și notițele. 

— Vino! a repetat Lubayd, care deja ridicase ușa cortului. Se 
pare că-i cel mai îngrozitor puhoi de care-am avut parte 
vreodată! 

Afară era nenorocire: apa din curte ajungea până la brâu și, 
judecând după învolburarea ei, încă mai ţâșnea din bazinul de 
jos. Pietrele pe care Ali le pusese pentru a stăvili șuvoiul nu se 
vedeau nicăieri, probabil fiindcă fuseseră măturate de potop. 

A tras o înjurătură. 

— Trezește-i pe toţi! a strigat. Fiecare ins bun de muncă să 
meargă pe câmpuri și în livezi. Nu lăsaţi pământul să se îmbibe 
cu prea multă apă! 

Lubayd a dat din cap, fără veselia lui obișnuită. 

— Să nu te îneci! 

Ali și-a scos roba și a străbătut curtea, prin apă. A avut grijă 
ca Lubayd să se îndepărteze, apoi s-a cufundat, să vadă ce era 
acolo. El, unul, nu se temea de înec câtuși de puţin. 

Pe el îl îngrozea tocmai faptul că nu se putea îneca! 

Z% 

Soarele se ridicase sus, deasupra satului plin de apă, când 
puhoiul a fost oprit. Ali era atât de ostenit, încât a trebuit să fie 
ajutat să iasă din bazin. Avea degetele umflate din cauza 
pietrelor cu care îndiguise și se simțea amortit din cauza apei 
reci. 

Lubayd i-a pus în palme o cană cu cafea fierbinte. 

— Am salvat tot ce s-a putut! i-a zis. Recoltele nu cred să fi 
fost prea mult afectate, dar sunt mai multe apeducte care 
trebuie reparate. lar spalierele din livada de smochini s-au 
stricat în mare parte. 

Ali a dat din cap, mut de oboseală. Apa i se scurgea pe 
picioare, ca un ecou al mâniei reci pe care o simțea. 

— Unde e? a întrebat. 

Tăcerea șovăitoare cu care i-a răspuns Lubayd i-a confirmat 
bănuielile. De cum se cufundase în bazin, își dăduse seama că 
pietrele care zăgăzuiau izvorul fuseseră luate de cineva. Niciun 
geziri n-ar fi izbutit să se cufunde la o asemenea adâncime și 


niciunul n-ar fi îndrăznit să strice un puț. Dar un ayaarile, care 
de mic fusese învăţat să înoate? Un djinn care niciodată nu 
suferea de sete? Unul ca acesta ar fi putut. 

— S-a dus, a pierit în babilonia asta, a răspuns Lubayd în cele 
din urmă. 

Și-a dres apoi glasul și a adăugat: 

— Și-a lăsat toată marfa aici. 

Agisa s-a oprit lângă ei. 

— Ar trebui s-o lăsăm să putrezească-n deșert, a spus, 
furioasă. Salvăm ce putem, vindem ce nu putem și restul să se 
cufunde în nisip! Fie ca Shaitan să-i ia pe-alde ayaarile! N-au 
decât să le explice ei lui Ghassan ce și cum! 

— Vor găsi o cale să dea vina pe noi, a murmurat Ali. 

Și-a privit mâinile. Îi tremurau. 

— Furtul din vistierie este o fărădelege mare, a continuat. 

Lubayd a îngenuncheat în faţa prinţului. 

— Atunci o să luăm noi sarea aia blestemată, a spus geziriul, 
hotărât. Aqisa și cu mine. Tu rămâi în Am Gezira. 

Ali a încercat să scape de nodul care i se pusese în gât. 

— Nici măcar nu puteţi s-o atingetți! le-a amintit. 

Și-apoi, necazul acela fusese adus asupra satului de cei din 
familia lui; nu era drept să arunce răspunderea pentru asta 
asupra gezirilor care îl salvaseră. 

S-a ridicat, simţindu-și picioarele moi. 

— Eu... va trebui, mai întâi, să pregătesc reparaţiile. 

Cuvintele acelea îi făceau rău. Viaţa pe care și-o construise cu 
atâta grijă în Bir Nabat fusese dată peste cap într-o singură 
noapte, nimicită fără scrupule de niște străini care nu se 
gândeau decât la propriile uneltiri politice. 

— Mâine plecăm spre Daevabad! i-a anunţat pe prietenii săi. 

Cuvintele au sunat ciudat când le-a rostit, de parcă n-ar fi fost 
reale. 

Lubayd a șovăit. 

— Și cu vărul tău cum rămâne? 

Ali se îndoia că aveau să-l mai găsească vreodată pe Musa, 
dar merita să încerce. 

— Un djinn care e-n stare să distrugă un puț nu-i neam cu 
mine! a răspuns. Trimiteţi doi luptători după el. 

— Și dacă îl vor găsi? 

— Să-l aducă aici de-ndată! O să mă răfuiesc cu el după ce 


mă întorc. 
Mâinile lui Ali s-au strâns pe cana de cafea. 
— Și făgăduiesc c-am să mă întorc! 


VI 
Nahri 


— Vai! În numele Ziditorului și Atotţiitorului, oare faci asta cu 
tot dinadinsul? Ultima oară nu m-a durut așa de tare! 

Nahri nu a luat în seamă văicăreala bolnavului, uitându-se cu 
atenţie la tăietura de pe abdomenul acestuia. Câteva clame 
țineau pielea la distanţă, iar metalul încins trebuia să păstreze 
rana curată. Intestinele metamorfului, sau ale teriantropului, 
cum li se mai spunea daev-ilor care își puteau schimba forma 
după vrere, aveau un luciu argintiu - sau ar fi trebuit să aibă, 
dacă n-ar fi fost pline de umflături tari ca piatra. 

A tras adânc aer în piept, așezându-se mai bine. Infirmeria era 
plină și, de cel puţin două ore, se chinuia cu bolnavul acela. Işi 
ținea o mână apăsată pe pielea lui înfierbântată, să-i mai aline 
chinul, să nu moară de durere. Cu cealaltă tăia cu o foarfecă de 
oțel în jurul umflăturii. Era o operaţiune complicată și migăloasă, 
iar fruntea i se umpluse de broboane de sudoare. 

— Fir-ar să fie, azi și mâine! 

A aruncat piatra smulsă într-un vas. 

— Nu te mai transforma în statuie și atunci n-o să mai ai 
problema asta! l-a dojenit pe daeva. 

S-a oprit o clipă și s-a uitat urât la el. 

— Ea treia oară când te tămăduiesc... nu suntem făcuţi să ne 
schimbăm în statui! 

Ei a părut puţin rușinat. 

— E tare liniștitor, i-a marturisit. 

Scoasă din răbdări, Nahri s-a uitat chiondorâș la el. 

— Găsește o altă cale să te liniștești, te implor! l-a sfătuit. 
Copci! a strigat apoi tare. 

Când a văzut că nu îi răspundea nimeni, s-a uitat peste umăr. 

— Nisreen? 

— O clipă! 

În capătul celălalt al infirmeriei pline, a văzut-o pe Nisreen 
repezindu-se printre o masă plină ochi de leacuri și una 
acoperită cu ustensilele pe care le foloseau pentru opăririle 


magice. Daev-a a luat de acolo o tipsie de argint pe care a 
ridicat-o deasupra capului în timp ce a înaintat cu greu printre 
paturile înghesuite și printre grupurile de vizitatori. In infirmerie 
nu se putea sta decât în picioare, iar multă lume își aștepta 
rândul în grădină. 

Nahri a oftat când a văzut-o pe Nisreen cum se strecura 
printre un muzicant ayaarile care fusese blestemat să ţopăie de 
fericire și un fierar sahrayn care avea pielea acoperită de bube 
care fumegau. 

— Închipuie-ţi cum ar fi să avem un spital! i-a zis Nahri. Un 
spital mare, cu încăperi în care să poţi respira și cu oricâte 
ajutoare ne-ar face trebuință. 

— Un vis, a spus Nisreen, punând tipsia jos. Copcile tale! a zis. 

S-a oprit să-i admire lucrarea. 

— Minunat! Nu-ncetez să mă minunez cât de iscusită ai 
devenit! 

— Abia dacă mi se dă voie să plec din infirmerie și muncesc 
toată ziulica, s-a văitat Nahri. Cred și eu c-am devenit iscusită! 

Dar nu și-a putut ascunde un zâmbet. In ciuda orelor lungi și a 
muncii grele pe care trebuia s-o facă, Nahri găsea multă 
satisfacţie în meseria ei de tămăduitor, căci reușea să-și vindece 
bolnavii chiar și atunci când nu putea să-și rezolve miile de 
probleme din viaţa ei. 

L-a cusut repede pe teriantrop, cu fir vrăjit, i-a lipit rana, după 
care i-a întins un felegean cu ceai amestecat cu opiu. 

— Bea și te-odihnește! 

— Banu nahida? 

Nahri a ridicat capul. Un servitor îmbrăcat cu o uniformă în 
culorile regale băgase capul pe ușa dinspre grădină, iar, când a 
văzut-o, a făcut ochii mari. În căldura umedă din infirmerie, 
Nahri avea părut răvășit și vreo câteva bucle negre îi ieșiseră 
chiar de sub voal. Șorţul ei era stropit de sânge și de poţiuni. 
Nu-i mai lipsea decât un cuţit fioros în mână să arate ca nahidul 
nebun și ucigaș din poveștile djinn-ilor. 

— Ce-i? l-a întrebat, încercând să ascundă faptul c-o scosese 
din fire. 

Slujitorul a făcut o plecăciune adâncă. 

— Emirul dorește să-ţi vorbească, i-a transmis. 

Nahri a făcut semn cu mâna spre nebunia din jur. 

— Acum? 


— Te așteaptă în grădină, a continuat slujitorul. 

„Firește c-așa e!” 

Muntadhir cunoștea îndeajuns de bine protocolul de la curte, 
încât să știe că, acolo, nu îl putea umili pe cât și-ar fi dorit 
fiindcă venise personal s-o vadă. 

— Bine, bine! a bombănit ea. 

S-a spălat pe mâini, și-a scos șorțul, apoi l-a urmat pe bărbat 
în curte. 

A clipit de mai multe ori, din cauza luminii puternice. Grădina 
neîngrijită a haremului - mai degrabă un petic de junglă, decât o 
grădină, de fapt - fusese tunsă și aranjată în faţa infirmeriei de 
un grup de grădinari daev-i inimoși. Se bucuraseră când li se 
încredințase această misiune, dornici să readucă la viaţă, chiar 
și în miniatură, fosta glorie a grădinilor palatului, pentru care 
nahizii fuseseră, odinioară, faimoși. Acum curtea infirmeriei era 
presărată din loc în loc cu havuzuri cu apă albastru-argintie, de- 
a lungul aleilor erau arbori de fistic și caiși tunși perfect, dar și 
tufe bogate de trandafiri cu flori delicate, de la cel mai pal 
galben până la cel mai intens indigo. Deși cele mai multe plante 
și ierburi pe care le folosea în munca ei erau cultivate în 
Zariaspa, pe moșiile familiei Pramukh, cele care trebuiau să fie 
proaspete fuseseră plantate și aici, pe parcele frumos 
delimitate, pline de tufe unduitoare de mătrăgună sau de 
măselariţă pestriță și galbenă. În mijlocul grădinii trona un 
pavilion de marmură cu bănci sculptate, pe care erau așezate 
pernuțe confortabile. 

Acum Muntadhir stătea acolo, cu spatele la ea. Probabil 
venise de la curte, fiindcă era încă îmbrăcat cu veșmintele 
negre, tivite cu auriu, pe care le purta în timpul ceremoniilor, iar 
pe cap avea turbanul lui viu colorat care strălucea în soare. 
Mâinile i se odihneau pe balustradă, iar trupul lui părea 
impunător cum stătea așa, privind grădina. 

— Da? l-a întrebat pe un ton tăios, de îndată ce a pășit în 
pavilion. 

Emirul și-a întors capul și a măsurat-o din cap până în 
picioare. 

— Araţi ca naiba! i-a mărturisit. 

— Muncesc, deh! 

Și-a șters sudoarea de pe frunte. 

— Ce dorești, Muntadhir? 


Djinn-ul s-a întors cu fața spre ea, rezemându-se de 
balustradă. 

— Nu ai venit azi-noapte, a dojenit-o. 

„De asta a venit el până aici?” 

— Am fost ocupată cu bolnavii mei, l-a lămurit. Și mă-ndoiesc 
că patul ţi-a rămas rece prea mult timp. 

Nu se putuse abţine să nu adauge replica aceea sarcastică. 

El și-a făcut gura pungă. 

— E a treia noapte la rând când faci asta, Nahri! a stăruit 
emirul. Puteai măcar să-mi trimiţi vorbă, decât să mă lași așa, 
să te aștept. 

Nahri a tras adânc aer în piept, pentru că răbdarea pe care o 
avea cu Muntadhir, deja puţină, se împuţina cu fiecare clipă. 

— Îmi cer iertare! a spus, în zeflemea. Data viitoare o să-ți 
trimit vorbă, să poţi da fuga numaidecât la salonul scăldat în vin 
unde-ţi faci veacul zilele astea. Acum am terminat? 

Muntadhir și-a încrucișat braţele la piept. 

— Da văd că ești în toane bune azi, n-am ce zice! a adăugat 
el, sarcastic. Dar nu, nu am terminat. Putem vorbi undeva în 
liniște? 

A făcut semn spre portocalii cu frunze lucioase din depărtare. 

— Poate în livada ta de portocali? 

În inima lui Nahri s-a trezit la viaţă instinctul de apărare. 
Livada de portocali fusese plantată cu mult timp în urmă de 
unchiul său, Rustam, și era foarte prețioasă pentru ea. Cu toate 
că nu fusese un tămăduitor la fel de priceput ca mama ei, 
Manizheh, Rustam fusese un faimos botanist și spiţer. Chiar și la 
zeci de ani după moartea lui, plantele din livadă, pe care le 
alesese cu grijă el însuși, creșteau încă puternice și sănătoase, 
cu și mai multă forță tămăduitoare și tot mai mult parfum. Nahri 
ceruse ca livada să fie readusă la vechea sa glorie, fermecată 
de intimitatea și de umbra pe care o ofereau ramurile groase și 
pline de frunze, care păreau că alcătuiau o cortină, dar și de 
senzaţia pe care o avea stând pe acel pământ îngrijit odinioară 
de familia ei. 

— Nu las pe nimeni acolo, i-a amintit. Știi prea bine asta. 

Muntadhir a clătinat din cap, obișnuit cu încăpăţțânarea ei. 

— Atunci, hai să ne plimbăm! a îndemnat-o. 

A pornit spre scări, fără s-o aștepte. 

Nahri l-a urmat. 


— Ce s-a întâmplat cu familia daev-ă despre care ţi-am 
povestit? l-a întrebat când au pășit pe aleea șerpuitoare. 

Dacă Muntadhir tot o abătea de la munca ei, măcar să profite 
de asta. 

— Aceea care a fost prost tratată de soldaţii din Garda 
Regală? 

— Mă ocup de asta, a liniștit-o. 

Tânăra s-a oprit. 

— Incă? Mi-ai făgăduit de săptămâna trecută c-o să vorbești 
cu tatăl tău! i-a reproșat. 

— Și așa am și făcut, a răspuns Muntadhir, pe un ton zădărât. 
Nu pot să m-apuc să eliberez niște nelegiuiţi, sfidând porunca 
regelui, doar pentru că tu și Jamshid sunteţi supăraţi. E mai 
complicat. 

S-a uitat lung la ea: Și, cu cât te bagi mai mult, cu atât e mai 
greu. Ştii ce crede tata despre faptul că te-amesteci în chestiuni 
politice. 

Cuvintele au lovit-o din plin, iar Nahri și-a îndreptat spatele. 

— Bine, bine! a spus, mânioasă. Poţi să te duci să-i spui că mi- 
ai transmis mesajul. 

Muntadhir a luat-o de mână înainte ca ea să se întoarcă să 
plece. 

— N-am venit aici la porunca lui, Nahri! a protestat. Am venit 
pentru că sunt soţul tău. Și, indiferent de ce simţim noi despre 
asta, nu vreau să pățești ceva. 

A condus-o spre o bancă umbrită, de pe malul canalului, care 
era așezată sub un arbore bătrân de mahon, ale cărui crengi 
coborau spre pământ precum o cascadă groasă de frunze de 
smarald, ascunzând-o, pur și simplu. 

Muntadhir s-a așezat și a tras-o și pe Nahri lângă el. 

— Am auzit că săptămâna trecută ai trăit o adevărată 
aventură împreună cu soră-mea. 

Nahri s-a încordat pe loc. 

— Tatăl tău a... 

— Nu, a asigurat-o emirul. Mi-a spus Zaynab. Da, a lămurit-o, 
observând, probabil, uimirea ei, știu totul despre micile sale 
escapade în Cartierul Geziri. Am aflat de ele cu ani în urmă. E 
destul de isteaţă să-și păzească pielea, iar gărzile ei știu că 
poate veni la mine dacă are necazuri. 

— Aha! 


Lucrul acesta a uimit-o pe Nahri. Și, destul de ciudat, a făcut-o 
să se simtă și puţin geloasă. Cei din familia Al Qahtani erau, 
poate, dușmanii ei dintotdeauna și niște profitori gata să-ți 
înfigă cuțitul în spate, dar loialitatea aceea discretă dintre fraţi - 
care manifesta acel soi de iubire fraternă pe care Nahri cu o 
cunoscuse niciodată - o umplea de un soi de invidie tristă. 

A încercat să alunge sentimentul acela. 

— Inţeleg că ţi-a spus totul și despre spital? 

— Mi-a zis doar că nu te-a văzut niciodată atât de încântată! 

Nahri s-a străduit să-și compună o mină indiferentă. 

— Păi, chiar a fost interesant, să știi! 

— A fost „interesant”? a repetat Muntadhir, uimit. Tu, care nu 
încetezi niciodată să vorbești despre munca ta de la infirmerie, 
descoperi vechiul spital al strămoșilor tăi și un grup de ifriți 
dezrobiţi, pe deasupra, și tot ce spui despre asta e: „chiar a fost 
interesant”? 

Nahri și-a mușcat buza, tot gândindu-se cum să-i răspundă. 
De bună seamă, spitalul reprezentase mult mai mult decât doar 
ceva „interesant”. Numai că nenumăratele născociri pe care le 
tot plăsmuise de la vizita ei i se păreau mult prea fragile, prea 
delicate, așa că era mai sigur să le păstreze doar pentru sine. 

Era limpede că Muntadhir nu era așa de ușor de păcălit! 

Emirul i-a luat din nou mâna și a continuat, încetișor: 

— Tare-aș vrea să vorbeşti cu mine! Știu că niciunul din noi 
nu și-a dorit asta, Nahri, dar am putea încerca să avem o relaţie 
bună. Am senzaţia că n-am deloc habar ce e-n capul tău. 

Tonul lui era rugător, dar emirul nu și-a putut ascunde și o 
urmă de exasperare când a adăugat: 

— Ţi-ai ridicat mai multe ziduri de protecţie decât un labirint. 

Nahri nu a spus nimic. De bună seamă că-și ridicase ziduri în 
jurul ei! Aproape toţi cei pe care îi cunoștea o trădaseră măcar o 
dată! 

El i-a mângâiat palma cu degetul. Mâna ei a tresărit, iar Nahri 
s-a strâmbat. 

— Am pus o grămadă de copci azi și cred că puterile mele 
tămăduitoare nu mai consideră că durerea musculară ar fi ceva 
nefiresc. 

— Dă-mi voie să te-ajut! 

Muntadhir i-a luat mâna în palme și a început s-o maseze, 
apăsându-i încheieturile în așa fel, de parcă de ani de zile făcea 


asta. 

Nahri a tras adânc aer în piept, simțind cum degetele 
îndurerate i se relaxau. 

— Cine te-a învăţat să faci asta? 

El a prins-o de degete și a început să tragă de ele într-un fel 
care o făcea să se simtă ca în rai. 

— Un prieten. 

— Tu și prietenul ăsta al tău aveaţi și haine pe voi în timpul 
lecţiei? 

— Păi, știi tu, dacă ţinem cont cine era prietenul ăsta... e 
destul de limpede că nu prea aveam. 

l-a zâmbit cu un zâmbet viclean. 

— Vrei să știi ce m-a mai învăţat? a întrebat-o. 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Vasăzică, pentru că nu îţi fac destăinuiri, acum vrei să mă 
seduci folosind trucuri pe care le-ai învăţat de la o altă femeie? 

Zâmbetul i s-a lăţit parcă și mai mult pe față. 

— Viaţa politică m-a învăţat să dau dovadă de creativitate 
când abordez pe cineva, i-a declarat. 

Și-a trecut apoi, ușor, degetele peste încheietura lui Nahri, iar 
ea nu și-a putut stăpâni fiorul pricinuit de atingerea lui. 

— E limpede că ești prea ocupată să vii în patul meu. Cum 
altfel aș putea păstra pacea pe care căsătoria noastră ar trebui 
s-o aducă? 

— Tu chiar n-ai niciun pic de rușine, dar știi asta, nu-i așa? 

Numai că zădărârea dispăruse cu totul din vocea tinerei. 
Muntadhir se pricepea al naibii de bine la ceea ce făcea! 

Degetele lui desenau de-acum linii delicate pe pielea ei, iar în 
ochi i se citea voioșia. 

— Nu prea te plângi de asta când chiar ajungi în patul meu, a 
tachinat-o. 

Ea a simţit că îi luau foc obrajii - și nu doar de rușine. 

— Doar te-ai culcat cu jumătate din Daevabad! Trag nădejde 
că asta te-o fi învățat câte ceva, ţi-o fi sporit, cât de cât, 
priceperea. 

— AŞ zice că mă provoci! 

Zâmbetul lui obraznic nu o ajuta deloc să scape de ghemul de 
dogoare de-a dreptul trădător care simţea că-i tot creștea în 
stomac. 

— Am treabă, a protestat Nahri, când el a tras-o pe genunchi. 


Cel puţin doisprezece bolnavi mă așteaptă! Și suntem în 
grădină! Cineva ar putea să... 

S-a întrerupt când el și-a lipit buzele de gâtul ei și a sărutat-o 
cu delicateţe. 

— Nimeni nu ne poate vedea, s-a opus Muntadhir calm, iar 
vorbele lui au trimis o suflare caldă pe pielea ei. Și e limpede că 
trebuie să te relaxezi! Consideră că e o datorie... profesională. 

Mâinile lui s-au strecurat pe sub tunica ei. 

— De bună seamă, bolnavii tăi vor avea numai de câștigat 
dacă vor avea o banu nahida mai puţin zădărâtă. 

Nahri a oftat și s-a lipit de el în ciuda propriei voințe. Buzele 
lui coborâseră mai jos și barba lui îi gâdila de-acum pielea 
deasupra gulerului. 

— Nu sunt deloc zădărâtă... 

Din spatele unui copac s-a auzit o tuse politicoasă, urmată de 
o voce piţigăiată: 

— Emirul meu? 

Muntadhir nu și-a desprins de pe soţia lui nici mâinile, nici 
buzele, când a răspuns: 

— Da? 

— Tatăl tău dorește să-ţi vorbească. Spune că e o chestiune 
care nu suferă amânare. 

Nahri a înlemnit, căci simpla rostirea a numelui lui Ghassan îi 
dădea fiori de gheaţă prin tot corpul. 

Muntadhir a oftat. 

— Ei, de bună seamă că nu suferă amânare! 

S-a retras puţin și i-a remarcat privirea lui banu nahiaa: 

— lei masa cu mine diseară? a întrebat-o. Voi da poruncă să-ţi 
pregătească acel ceai din flori ciudate și poţi să mă cerţi pentru 
nerușinarea mea după pofta inimii. 

Nahri nu prea avea chef să ia masa cu el, dar, trebuia să 
recunoască, n-ar fi deranjat-o deloc să continue ceea ce 
începuseră. Chiar fusese foarte obosită în ultima vreme și, de 
cele mai multe ori, dormea mai mult în nopţile petrecute în 
iatacul lui Muntadhir; în general, trebuia să fie cineva pe moarte 
pentru ca vreun servitor să-și poată aduna curajul să-i deranjeze 
pe emir și pe soţia lui. 

Pe lângă asta, lucirea de speranţă din ochii lui izbutise să 
stârnească fărâma de tandreţe care mai rămăsese în inima ei; 
căci, cu toate defectele lui - și erau destule! - soțului său nu îi 


lipsea câtuși de puţin farmecul! 

— O să-ncerc, i-a spus ea, stăpânindu-și surâsul. 

El i-a zâmbit, părând cu adevărat bucuros. 

— Minunat! 

Și-a desfăcut mâinile încleștate pe trupul ei. 

Nahri și-a aranjat în grabă tunica; nu avea de gând să se 
întoarcă la infirmerie arătând ca și cum... în fine, ca și cum 
tocmai făcuse tot ce făcuse. 

— Îți urez noroc cu ce-o fi vrând tatăl tău de la tine! 

Muntadhir și-a dat ochii peste cap. 

— Sunt sigur că nu-i nimic! 

Și-a pus mâna pe inimă. 

— Cu pace! i-a urat. 

Nahri s-a uitat după el cum se-ndepărta, bucurându-se încă o 
clipă de aerul proaspăt și de trilul păsărilor. Era o zi frumoasă, 
iar privirea i-a alunecat încet peste ierburile din grădină, 
oprindu-se asupra unui shafit care se strecura printre tufișuri. 

Nahri s-a încruntat, uitându-se cum bărbatul trecea în grabă 
pe lângă o tufă de salvie, pentru a se opri apoi în faţa unei sălcii. 
Și-a șters fruntea și s-a uitat speriat peste umăr. 

„Ciudat!” 

Deși erau și shafiț-i printre grădinari, niciunul nu avea voie să 
se atingă de plantele nahizilor, iar chipul acelui bărbat nu îi era 
cunoscut. Omul a scos o foarfecă mare de la brâu și a deschis-o, 
ca și cum ar fi vrut să taie o ramură. 

Nahri a fost în picioare într-o clipă; papucii de mătase și o 
viaţă întreagă petrecută furișându-se ajutând-o să-și ascundă 
sunetul pașilor. Bărbatul nu a ridicat capul decât atunci când a 
fost lângă el. 

— Ce-ţi închipui că faci cu arborele meu? l-a întrebat Nahri. 

Shafit-ul a tresărit, speriat, și s-a răsucit așa de repede, încât 
a fost gata-gata să cadă. Ochii lui umani, căprui, s-au căscat de 
groază. 

— Banu nahida! a exclamat. Eu... iartă-mă! s-a rugat el, 
împreunându-și mâinile. Voiam doar să... 

— Să-mi tai salcia? Da, văd asta! 

A atins creanga zdrelită și sub degetele ei a crescut o coajă 
nouă. Nahri se pricepea puţin la botanică, deși până atunci nu 
încercase să devină mai bună, spre dezamăgirea lui Nisreen. 

— Ştii ce-ai fi păţit dacă te-ar fi prins altcineva... 


S-a întrerupt, fiindcă privirea i-a fost atrasă de capul 
descoperit al bărbatului. Era mutilat: pe lângă tâmple părul îi 
era lung, dar în creștet avea doar dâre ţepoase, ca și cum 
fusese ras în grabă. Pielea capului avea pete violacee și era 
puţin umflată în jurul unui cerc ciudat, de mărimea și forma unui 
ban. Pe lângă acest petic de piele se vedea o cicatrice în formă 
de semilună - rana fusese cusută, și, pe deasupra, cusută cu 
multă pricepere. 

Copleșită de curiozitate, Nahria a întins mâna și a atins ușurel 
rana umflată. Era moale - prea moale. A apelat la simţurile ei 
speciale de nahidă, care i-au confirmat ceea ce părea imposibil. 

O mică parte din craniul bărbatului lipsea de sub piele! 

Și-a înăbușit o exclamaţie de uimire. Rana se vindeca deja, 
căci simţea cum osul creștea pe dedesubt, dar chiar și așa... A 
lăsat mâna jos. 

— Cineva ţi-a făcut asta? 

Bărbatul părea înlemnit de frică. 

— Am avut un accident, a bâiguit. 

— Un accident care ţi-a lăsat o rană perfect rotundă care s-a 
cusut singură? 

Nahri a îngenuncheat lângă el. 

— Nu-ţi fac nimic, l-a încredințat. Vreau doar să știu ce s-a 
întâmplat - să fiu sigură că nu e în Orașul de bronz cineva care 
taie monede de os din creștetele locuitorilor lui, ale 
daevabadiilor. 

— N-a fost deloc vorba de așa ceva! 

Și-a mușcat buzele și s-a uitat în jur. 

— Am căzut de pe acoperiș și mi-am spart capul, a șoptit 
shafit-ul. Medicii i-au spus nevestei mele că se aduna sânge sub 
os și că, dacă vor tăia o bucată din el, apăsarea o să scadă și o 
să trăiesc. 

Nahri a clipit, uimită. 

— „Medicii”? 

S-a uitat la copacul din care el încercase să taie. 

„Salcie! Desigur...” 

Și frunzele, și scoarța copacului erau preţioase și puteau fi 
ușor transformate într-un leac pentru răni și dureri... pentru răni 
și dureri omenești. 

— Ei ţi-au spus să faci asta? 

Bărbatul a clătinat din cap, tremurând în continuare. 


— Eu m-am oferit. Am văzut o poză într-o carte de-a lor și mi- 
am adus aminte că am zărit un copac aidoma când am lucrat 
anul trecut la acoperiș. 

S-a uitat la ea cu o privire rugătoare. 

— Sunt buni la suflet, mi-au salvat viaţa. Am vrut să le fiu de 
folos. 

Nahri abia putea să-și stăpânească emoția. Era, oare, cu 
putinţă să fi existat medici shafiț-i care puteau face operaţii și 
care aveau cărți de medicină? 

— Cine sunt? l-a întrebat, curioasă. Cine sunt acești medici, 
acești tămăduitori? 

Bărbatul a lăsat ochii în jos. 

— Nu avem voie să vorbim despre ei, i-a mărturisit. 

— Nu vreau să le fac niciun rău, l-a încredinţat. 

Și-a pus mâna pe inimă și a adăugat: 

— Jur pe cenușa străbunilor mei! i-a spus. Le voi duce chiar eu 
salcia și multe altele... Am destule leacuri bune pentru shafit-i în 
spițeria mea. 

Bărbatul părea chinuit. Nahri l-a studiat din nou, observându-i 
abia acum picioarele desculțe și ga/abiyya zdrenţuită. Mâinile 
pline de bătături. 

Mustrându-se oarecum, a luat din buzunar un inel de aur. 
Uitase să și-l scoată înainte de a se duce să lucreze la infirmerie 
și se mulțumise să-l bage în buzunar. Pe inel erau incrustate 
rubine, care alcătuiau forma unei flori. 

l-a pus inelul în palmă shafit-ului. 

— Un nume și un loc, rogu-te! 

El s-a uitat la inel cu ochii mari. 

— Nu le voi face niciun rău, îţi făgăduiesc! l-a încredinţat încă 
o dată. Vreau să-i ajut. 

Pe chipul lui se citea jinduirea; Nahri își imagina că banii pe 
care i-ar fi luat pe inelul acela ar fi însemnat foarte mult pentru 
un muncitor shafit. 

— Subhashini Sen, a șoptit bărbatul. Casa cu ușă roșie de pe 
strada Sukariyya. 

Nahri i-a zâmbit. 

— Mulţumesc, i-a spus. 


%4 
Kod 


O mică armată de servitoare o aștepta pe Nahri când și-a 
terminat treaba și, de cum a pus piciorul în hamamul plin de 


aburi, acestea i-au scos hainele pătate de sânge și de poţiuni, 
le-au luat să le curețe, după care au început să o spele, să-i 
clătească pielea cu apă de trandafiri, să-i maseze picioarele cu 
uleiuri scumpe și să încerce să-i domolească pletele de 
nestăpânit, făcându-i o coroniţă elegantă din cozi împletite. 

Ca una care niciodată nu era dispusă să îi lase pe alţii să ia 
hotărâri pentru sine însăși, Nahri a stăruit, totuși, să-și aleagă 
singură veșmintele. Pentru seara aceea a hotărât să îmbrace o 
rochie făcută din cea mai fină pânză pe care o atinsese ea, una, 
vreodată. Era fără mâneci, lungă până la glezne, de culoarea 
untului și pe guler erau prinse sute de mărgeluțe de lapis lazuli, 
de aur, de cornalină și de topaz. li amintea de casă rochia 
aceea, căci modelul îi părea copiat de pe un templu străvechi 
din Egipt. 

Una dintre servitoare tocmai îi încheia gulerul delicat, când s- 
a apropiat o alta, cu un borcănel mic de culoarea fildeșului. 

— Doriţi să vă pudrez pielea, domniţa mea? a întrebat ea. 

Nahri s-a uitat la vasul mititel. Era o întrebare nevinovată, dar 
îi punea întotdeauna un ghem în stomac. Așa că și-a ridicat 
capul fără să vrea, uitându-se la imaginea sa reflectată în 
oglinda de argint lustruit așezată pe măsuţa de toaletă. 

Deși prăpastia care îi despărțea pe shafit-i de cei cu sânge 
pur din Daevabad era foarte adâncă, săpată de veacuri întregi 
de lupte și consfințită prin lege, înfățișarea lor nu era atât de 
diferită precum puterea lor. Desigur, cei pursânge aveau urechi 
ascuţite și ochi cu nuanţe metalice, a căror culoare varia de la 
trib la trib. Până și pielea lor părea să strălucească, oarecum, 
având o lucire cețoasă care se datora sângelui fierbinte și negru 
care le curgea prin vene. În funcţie de origine sau de 
întâmplare, shafiț-ii aveau trăsături amestecate, și de oameni, și 
de ajinn-i: ochi căprui ca ai oamenilor și urechi ascuţite sau, 
poate, ochi de culoarea cositorului, așa cum aveau agnivansthi, 
fără luciul pielii acestora. 

Nahri era altfel. 

La prima vedere, nimic nu părea să fie magic la înfățișarea ei. 
Urechile îi erau rotunjite, ca ale oamenilor, iar pielea ei avea o 
nuanţă cafenie, mată. Ochii îi erau de-un negru adânc, în mod 
sigur, dar ea avusese întotdeauna impresia că le lipsea acea 
strălucire intensă pe care o aveau ai daev-ilor. Chipul său îl 
făcuse, la un moment dat, pe Data să fie convins că era o shafit- 


ă care avea un strop de sânge magic în vene, însă era, după cât 
se părea, înșelător, datorită unui blestem marid... Sau, cel puţin, 
așa îi spuseseră ifriţii care veniseră după ea, iar Ghassan se 
folosise de vorbele lor pentru a le declara tuturor că banu 
nahida avea sânge pur. 

Ei, de bună seamă, îi spusese altceva. Nu c-ar mai fi contat. 
Nahri avea impresia că nu avea să afle niciodată adevărul 
despre originea sa. Dar nu mai putuse rămâne nepăsătoare în 
legătură cu înfățișarea ei după ce se căsătorise cu Muntadhir. 
Viitoarea ocârmuitoare a Daevabadului trebuia să arate pe 
măsura rangului său, așa că servitoarele care o pieptănau îi 
aranjau întotdeauna codiţele astfel încât să-i acopere vârful 
urechilor. Conturul ochilor era întotdeauna trasat cu cenușă, să-i 
facă să pară mai negri. lar, la final, venea clondirașul acela 
blestemat în care se afla o pulbere incredibil de scumpă, făcută 
din cine mai știa ce, dar care, odată întinsă pe piele, îi dădea 
acesteia, timp de câteva ore, luciul acela pe care îl aveau doar 
cei cu sânge pur. 

Era o amăgire, o pierdere de timp și de-a dreptul o mascaradă 
- Și toate acestea pentru o viitoare regină care nu putea nici 
măcar să-și apere semenii de bătăile și de jafurile care se 
petreceau chiar în faţa ei! lar faptul că tocmai servitoarele ei 
shafit-e erau acelea care trebuiau să-i dea înfățișarea uneia pur 
sânge, la fel ca aceia care le stăpâneau viaţa... îi făcea rău, pur 
și simplu. 

— Nu! a răspuns Nahri, în cele din urmă, încercând să nu-și 
arate dezgustul. N-am nevoie de asta. 

S-a auzit o bătaie în ușă, după care a intrat în odaie Nisreen. 

Nahri a scos un geamăt. 

— Nu! Am nevoie de-o noapte de liniște. Spune-le să se 
tămăduiască singuri, oricine ar fi ei! 

Povăţuitoarea ei a zâmbit, cu un aer jignit. 

— Nu te caut mereu doar în legătură cu munca noastră, să 
știi! apoi bătrâna daev-ă s-a uitat la cameristele lui banu nahida. 

— Vă supăraţi dacă ne lăsați singure? 

Toate tinerele s-au supus de îndată, iar Nisreen s-a apropiat 
de măsuţa lui Nahri. 

— Îţi stă foarte bine, i-a spus. Rochia asta-i minunată. E nouă? 
Nahri a aprobat, dând din cap. 

— Un dar de la un croitor sahrayn, bucuros c-a scăpat de 


vărsat de vânt, a murmurat. 

— Soţul tău nu-și va putea dezlipi ochii de la tine! 

— Cred că da, a spus Nahri, luptându-se cu un sentiment de 
jenă. 

Nici măcar nu știa de ce își bătea capul cu asta! Muntadhir se 
căsătorise cu ea pentru numele său, nu pentru fața ei, iar 
bărbatul îi era necontenit înconjurat de djinn-i a căror frumuseţe 
îți tăia răsuflarea: bărbaţi și femei cu voci de înger și cu 
zâmbete care puteau lua minţile oricui, așa încât i se părea o 
pierdere de timp să încerce să-l cucerească. 

Nisreen și-a aruncat privirea spre ușă, apoi a scos micul pocal 
de argint pe care îl ţinuse ascuns, ca de obicei, în faldurile 
șalului. 

— Ți-am pregătit ceaiul! i-a zis. 

Nahri s-a uitat la pocal, simțind aroma puternică a ierburilor 
care se ridica din lichidul verzui. Amândouă știau ce fel de 
„ceai” era: tipul acela pe care Nahri îl bea doar atunci când 
mergea în vizită la Muntadhir. 

— Mereu îmi fac griji că ne vor prinde! i-a mărturisit tânăra. 
Nisreen a ridicat din umeri. 

— Ghassan are, probabil, niște bănuieli, dar tu ești o 
tămăduitoare nahidă. li va fi greu să te întreacă aici. Oricum, 
merită riscul, dacă poţi câștiga ceva timp. 

— Putin timp - asta-i tot ce câștig. 

Ghassan nu vorbise deocamdată prea mult despre nepoți. 
Djinn-ii nu nășteau prea repede și nimeni nu se mira că emirul și 
soţia lui încă nu fuseseră binecuvântaţi cu un urmaș. Dar se 
îndoia că avea să mai tacă mult timp. 

Nisreen a simţit, probabil, nesiguranța din vocea ei. 

— Pentru moment, e de ajuns. 

I-a pus pocalul în mâini. 

— Trebuie să le iei pe toate pas cu pas. 

Nahri a băut ceaiul, s-a ridicat și și-a pus peste rochie mantia 
cu glugă, burnuzul. 

— Trebuie să plec. 

Era devreme, dar, dacă pleca atunci, putea să se strecoare pe 
coridoarele lăturalnice, să aibă câteva clipe de singurătate, în 
care să nu fie însoţită de servitoarele lui Muntadhir. 

— Nu vreau să te fac să-ntârzii! 

Nisreen s-a ridicat și ea, iar, când a privit-o în ochi pe Nahri, 


într-ai bătrânei se citea o convingere de nestrămutat. 

— Să-ţi păstrezi credinţa, domniţa mea! Viitorul tău e mai 
luminos decât bănuiești! 

— Mereu spui asta, a oftat Nahri. Mi-aș dori să am și eu 
convingerea ta! 

— O vei avea într-o bună zi, i-a făgăduit Nisreen. 

Apoi bătrâna i-a făcut semn să plece. 

— Du-te acum! a îndemnat-o. Nu mă lăsa să te rețin prea 
mult! 

Nahri a plecat, pornind pe unul dintre coridoarele care duceau 
de la grădina haremului spre apartamentele regale de la etajul 
ziguratului de la care se vedea minunat lacul din jurul 
Daevabadului. Toți membri familiei Al  Qahtani aveau 
apartamentele acolo, mai puţin Zaynab, care prefera grădina de 
jos. 

„La fel ca Ali!” 

Gândul îi venise pe neașteptate, fără să vrea. Nu îi plăcea să 
se gândească la Ali, nu îi plăcea că, la cinci ani după noaptea 
aceea, încă mai simţea înțepătura umilinței, amintindu-și cum 
cel pe care îl considerase prieten îi condusese, pe ea și pe Dara, 
într-o capcană mortală. Tânărul și naivul prinţ ar fi trebuit să fie 
ultima persoană care să fie capabilă să o păcălească. Și totuși o 
făcuse! 

Și nu îi plăcea nici faptul că, în ciuda celor întâmplate, o parte 
din ea încă își mai făcea griji pentru el. Pentru că era îngrozitor 
de clar - indiferent de ce spuneau cei din familia Al Qahtani - că 
Ali nu conducea deloc o „garnizoană” în pașnicele sale 
pământuri natale. Fusese surghiunit, și, pe deasupra, în niște 
condiţii destul de cumplite, după cum bănuia ea. 

A ajuns pe balconul larg, care se întindea de-a lungul 
apartamentului lui Muntadhir. Ca toate lucrurile aflate în 
stăpânirea lui, era teribil de sofisticat, cu niște balustrade de 
lemn cu zăbrele și paravane sculptate, care închipuiau o 
grădină, și cu draperii din mătase brodată ale căror falduri 
semănau cu un cort. Fumul aromat se ridica dintr-un coș de jar 
încins, așezat în fața unor perne brodate, astfel întinse, încât să 
le îngăduie să vadă lacul celor care ar fi stat pe ele. 

Perne care nu erau deloc neocupate! Nahri s-a oprit brusc, 
văzându-i pe Jamshid și pe Muntadhir așezați faţă în faţă. Nu o 
uimea prezența lui Jamshid acolo - o uluia, în schimb, faptul că, 


în mod limpede, cei doi se certau. 

— Spune-i tatălui tău să-l trimită înapoi! a stăruit Jamshid. 
Există vreun motiv care îl împiedică să-și lase marfa nenorocită 
pe plajă și să facă imediat cale întoarsă? 

— Am încercat! 

Muntadhir părea aproape scos din minţi. 

— L-am implorat pe tata, jur, și știi ce mi-a spus? 

Emirul a slobozit un hohot de râs sugrumat, lipsit de veselie. 

— Să mă duc „să pun un plod în soţia mea nahidă”, dacă-s 
atât de îngrijorat de poziţia mea! Asta suntem noi pentru el: 
doar niște pioni în blestematul lui joc politic! lar acum piesa lui 
favorită, cea mai aprigă, tocmai s-a întors! 

Nahri s-a încruntat, nedumerită. Lăsând la o parte vinovăția 
pe care o simțea pentru că trăgea cu urechea - mai mult faţă de 
Jamshid, care era prietenul ei, decât față de soţul său, un 
politician abil, care, aproape sigur, avea unul, doi spioni devotați 
plasați în infirmeria ei - s-a apropiat mai mult și s-a ascuns într-o 
nișă, între o ferigă pusă într-un ghiveci și un paravan din lemn 
sculptat. 

A tras adânc aer în piept. Magia palatului era pe cât de greu 
de prevăzut, pe atât de puternică și, cu toate că încercase pe 
ascuns să o folosească mai bine, era întotdeauna periculos s-o 
facă - nu avea nicio îndoială că Ghassan ar fi pedepsit-o 
neîntârziat dacă ar fi bănuit măcar că făcea una ca asta! 

Dar câteodată merita să riște. Nahri și-a concentrat atenția 
asupra umbrelor de la picioarele sale. 

„Creşteţi!” le-a poruncit, chemându-le să vină mai aproape, și 
să facă să dispară frica ei de a fi prinsă. „Apăraţi-mă!” 

Umbrele s-au mărit și au învăluit-o într-o mantie de întuneric. 
Respirând ceva mai ușor, Nahri s-a apropiat de paravan, să se 
uite printre zăbrelele de lemn. Cei doi bărbaţi erau singuri; 
Jamshid stătea pe marginea unei perne și se uita la Muntadhir 
cu o vădită îngrijorare. 

Emirul s-a ridicat repede în picioare, tremurând, în mod vădit. 

— Mama lui o să mă ucidă! a murmurat. 

A început să se plimbe, trăgându-se nervos de barbă. 

— Neamul ayaarile vrea asta de ani și ani! Abia dacă se va 
întoarce el în Daevabad și, de-ndată, mă voi trezi c-o funie în 
jurul gâtului! 

— Asta nu se va întâmpla! a spus Jamshid cu asprime. 


Muntadhir, trebuie să te liniștești și să te gândești bine... nu! 

S-a întins repede și l-a apucat pe Muntadhir de mână când 
acesta a vrut să ia de pe masă sticla cu vin. 

— Oprește-te! Nu te ajută cu nimic! 

Muntadhir i-a zâmbit cu aerul cuiva care suferea. 

— Nu sunt de acord, a spus cu voce slabă. 

Părea gata-gata să izbucnească în plâns. 

— Se știe că vinul e un minunat tovarăș pentru unul care se 
prăbușește, a murmurat emirul. 

— Nu se prăbușește nimeni! 

Jamshid l-a tras pe Muntadhir pe frumoasa pernuţă de lângă 
el. 

— Nimeni! a repetat, când Muntadhir și-a ferit privirea. 
Muntadhir... 

Jamshid a șovăit și, când a început din nou să vorbească, 
vocea lui avea un ton precaut și plin de grijă. 

— Drumul spre Daevabad e lung... Un drum primejdios. Cu 
siguranţă ai slujitori care să... 

Muntadhir a clătinat din cap cu putere. 

— Nu pot! Nu-s în stare! 

Și-a mușcat buzele, uitându-se în podea cu o resemnare 
amară. 

— Cel puţin, nu acum. 

Și-a șters ochii, apoi a tras adânc aer în piept, ca și cum ar fi 
vrut să se adune înainte de a spune ceva. 

— Îmi pare rău! N-ar trebui să te împovărez cu asta. Numai 
Allah știe c-ai suferit destul din cauza politicii familiei mele. 

— Nu fi caraghios! 

Jamshid i-a atins obrazul și a adăugat: 

— Vreau să vii la mine când e vorba despre lucruri dintr- 
astea. A zâmbit. 

— Să fiu sincer... ceilalţi tovarăși ai tăi sunt niște clevetitori 
netrebnici! 

Cuvintele acestea l-au făcut pe soţul lui Nahri să râdă. 

— Știam că întotdeauna mă pot bizui pe tine să mă jignești în 
faţă. 

— Și să te apăr! 

Jamshid și-a coborât mâna și i-a prins obrazul în palmă. 

— N-o să ţi se întâmple nimic, îţi făgăduiesc! Nu voi lăsa eu să 
ţi se întâmple ceva și sunt de-a dreptul enervant de cinstit în 


chestiunile astea. 

Muntadhir a râs din nou. 

— Asta știam! 

A mai răsuflat o dată, după care, de îndată, a închis ochii, ca 
și cum ar fi simţit o durere. Când a vorbit iarăși, vocea lui era 
plină de tristeţe: 

— Mi-e dor de tine! 

Jamshid s-a strâmbat și de pe chipul său s-a șters orice urmă 
de veselie. Părea să-și dea seama ce făcea cu mâna, pentru că 
privirea lui s-a oprit pe buzele soţului lui Nahri. 

— Îmi pare rău, a șoptit. Nu am vrut să... 

Restul cuvintelor nu au mai plecat de pe buzele lui. Pentru că 
Muntadhir a început să-l sărute cu o disperare care părea să fie 
împărtășită și de Jamshid. Acesta și-a strecurat mâna în părul 
negru al emirului, l-a tras mai aproape... 

Și apoi l-a împins. 

— Nu pot! a spus Jamshid cu voce înecată, tremurând din tot 
corpul. Îmi pare rău, dar nu pot! Nu mai pot! Ti-am spus asta de 
când te-ai căsătorit. Pentru mine ea e banu nahiaa! 

Nahri s-a îndepărtat de paravan, uluită. Nu pentru că din 
cuvintele lor se înțelegea că avuseseră în trecut o relaţie intimă 
- câteodată i se părea că Muntadhir se culcase, efectiv, cu 
jumătate dintre cei pe care îi cunoștea. Ci pentru că toate acele 
aventuri păreau atât de ușuratice - flirturi cu diferiţi viziri străini 
sau cochetării cu poeţi și dansatoare. 

Tulburarea pe care o vedea acum la soțul ei nu semăna deloc 
cu ușurătatea. Emirul sigur pe el, care o trăsese pe genunchii lui 
în grădină, dispăruse cu totul. Muntadhir se dăduse înapoi ca și 
cum ar fi primit un pumn când Jamshid l-a respins, și părea că 
se lupta cu lacrimile. Dintr-odată, Nahri fost cuprinsă de 
compasiune pentru el. Cu toate zorzoanele puterii și cu toată 
splendoare de la curte, nu putea fi decât uimită de felul în care 
locul acela îi însingurase pe toţi. 

Muntadhir se uita în pământ. 

— Firește, firește! a murmurat el. 

Părea că încerca să se adune. 

— Atunci poate c-ar fi mai bine să pleci, a adăugat pe un ton 
rece. O aștept și n-aș vrea să te pun într-o situaţie neplăcută. 

Jamshid a oftat, ridicându-se încet în picioare. S-a sprijinit în 
baston și s-a uitat la Muntadhir cu un aer resemnat. 


— Ai izbutit să faci ceva pentru eliberarea daev-ilor despre 
care ţi-am vorbit eu și Nahri? 

— Nu, a răspuns Muntadhir, pe un ton mult mai dur decât 
vorbise cu ea despre asta. E greu să eliberezi pe cineva atunci 
când e vinovat de ceea ce e acuzat. 

— De-acum nici nu mai poţi să discuţi în public despre 
urmările pe care le are felul în care tatăl tău încearcă să câștige 
bani? 

Muntadhir a ridicat repede capul. 

— În Daevabad există destulă neliniște și fără aceste zvonuri 
care duc la scăderea moralului și îi fac pe toţi să-și piardă 
încrederea în domnitorul lor! a spus, pe un ton tăios. 

— Același efect îl are și arestarea fără motiv a celor care se 
întâmplă să aibă ceva bani sau pământuri care pot fi confiscate 
pentru vistierie. 

Jamshid și-a mijit ochii. 

— Desigur, mă refer la daev-i! a continuat tânărul. Toată 
lumea știe că niciunul dintre celelalte triburi nu are parte de 
același tratament. 

Muntadhir a clătinat din cap. 

— Tata încearcă doar să păstreze pacea, Jamshid! Și hai să nu 
ne mai prefacem că ai tăi îi fac viața ușoară! 

Jamshid și-a făcut gura pungă de dezamăgire. 

— Tu nu ești așa, Muntadhir! Și cum am stabilit deja că eu 
sunt singurul care e sincer cu tine... dă-mi voie să te previn că- 
ncepi să mergi pe aceeași cărare despre care tu însuţi spui că l- 
ar fi distrus pe tatăl tău. 

S-a răsucit pe călcâie. 

— Transmite-i salutările mele lui Nahri! 

— Jamshid... 

Dar el deja se îndepărta, apropiindu-se de locul în care se 
ascundea Nahri. Aceasta s-a retras repede la capătul scărilor, ca 
şi cum abia ar fi ajuns. 

— Jamshid! a spus tânăra, cu o veselie prefăcută. Ce surpriză 
plăcută! 

El a reușit să schiţeze un zâmbet care însă nu i-a luminat și 
ochii. 

— Banu nahida, a salutat-o, puţin răgușit. Îmi cer iertare! Nu 
am vrut să vă tulbur seara. 

— Nu-i nimic, a spus ea cu blândețe, detestând suferinţa care 


îi rămăsese întipărită pe chip prietenului său. 

Muntadhir nu se uita la ei: se dusese la marginea balconului și 
privea fix focurile care pâlpâiau jos, în oraș. Nahri a pus mâna 
pe umărul lui Jamshid. 

— Vino mâine la mine! l-a rugat. Am un leac pe care aș vrea 
să-l încerc pe spatele tău. 

El a dat din cap. 

— Mâine... 

A trecut pe lângă ea și s-a pierdut pe coridorul palatului. 

Nahri a făcut câţiva pași, destul de nesigură. 

— Pacea fie cu tine! i-a spus ea soțului său. Dacă-i un 
moment nepotrivit... 

— Nu, desigur. 

Muntadhir s-a întors spre ea. Nahri trebuia să recunoască: 
deși era palid, pe chipul lui nu se mai vedea niciuna dintre 
emoţiile care îl tulburaseră cu doar câteva clipe în urmă. 
Probabil că, dacă petreceai câteva decenii la curtea regală din 
Daevabad, căpătai și deprinderea asta. 

— lartă-mă! 

Și-a dres glasul. 

— Nu te aşteptam așa de devreme. 

„Asta-i limpede!” 

A ridicat din umeri și a adăugat: 

— Am terminat mai repede. 

Muntadhir a dat din cap. 

— Dă-mi voie să chem un servitor, a spus el, traversând 
balconul. Să ne aducă și nouă ceva de mâncare. 

Nahri l-a prins de mână. 

— De ce nu stai jos? i-a propus ea cu blândeţe. Nu mi-e foame 
și mă gândeam să stăm puţin de vorbă, mai întâi. 

De îndată ce s-au așezat pe magnificele perne, Muntadhir a 
întins mâna după clondirul cu vin. 

— Vrei puţin? a întrebat-o, umplându-și cupa până sus. 

Nahri l-a privit; ea nu era Jamshid, așa că nu se simțea 
îndeajuns de în largul său să-l oprească. 

— Nu... mulțumesc! 

Emirul aproape c-a dat de dușcă tot vinul, după care și-a 
umplut din nou cupa. 

— Totul e-n regulă? a îndrăznit ea. Întâlnirea cu tatăl tău... 

Muntadhir și-a mijit ochii. 


— N-am putea să vorbim despre altceva? Măcar un timp. 

Ea s-a oprit. Era înnebunită de curiozitate să afle despre ce 
vorbise cu Ghassan, care fusese motivul pentru care ajunsese 
să se certe cu Jamshid, dar o schimbare a subiectului l-ar fi 
putut scoate din starea aceea proastă. 

Și ea chiar avea un subiect pe care era gata să-l discute. 

— Firește, firește! De fapt, după ce-ai plecat, am dat peste 
cineva foarte interesant în grădină. Un shafit cu o gaură în 
țeastă. 

Muntadhir s-a înecat și și-a dus mâna la gură, să oprească 
stropii de vin. 

— Ai găsit un shafit mort în grădina ta? 

— Nu mort, l-a corectat ea cu delicateţe. Altfel, arăta destul 
de bine. Mi-a spus că un medic i-a făcut operația aceea să-i 
salveze viaţa. Un tămăduitor shafit, Muntadhir! 

Se simţea admiraţia în vocea ei. 

— Un shafit atât de priceput, încât a făcut o gaură în țeasta 
cuiva, l-a cusut la loc și l-a ţinut în viaţă! Și arăta perfect. Bine, 
părea puţin cam buretos locul în care nu mai era os, dar... 

Muntadhir a ridicat mâna, cu un aer îngreţoșat. 

— Nu vreau să aflu amănunte! a oprit-o. 

S-a uitat la vinul lui rubiniu, apoi pe chipul său s-a citit 
repulsia, după care a lăsat cupa jos. 

— Și ce-i cu asta? 

— „Ce-i cu asta”? a exclamat Nahri. Asta arată o pricepere 
deosebită! Medicul acela poate a lucrat în lumea oamenilor. L- 
am convins pe shafit-ul din grădină să-mi dea numele lui și al 
străzii unde lucrează. 

— Dar de ce ai vrea să ai informaţiile astea? a întrebat 
Muntadhir, uimit. 

— Pentru că vreau să-l găsesc! în primul rând... Eu sunt banu 
nahida. Trebuie să mă asigur că este cu adevărat tămăduitor și 
nu vreun... şarlatan care a profitat de-un shafit disperat. 

Nahri și-a dres glasul, apoi a adăugat: 

— Dar și pentru că mi-ar plăcea să-l întâlnesc. Ar putea să ne 
fie de mare folos... Până la urmă, multe dintre cele învăţate de 
la Yakub încă-mi mai sunt de folos. 

Muntadhir părea și mai nedumerit. 

— Yakub? 

Lui Nahri i s-a pus un ghem în stomac. Nu era obișnuită să 


vorbească despre pasiunile ei, despre lucrurile pe care le simţea 
cel mai aproape de sufletul său, iar buimăceala lui Muntadhir nu 
o ajuta cu nimic. 

— Spiţerul cu care am lucrat la Cairo, Muntadhir! Bătrânul 
acela. Prietenul meu. Sigur ţi-am mai povestit despre el. 

Muntadhir s-a încruntat. 

— Vasăzică, vrei să găsești nu știu ce tămăduitor shafit, 
pentru că odată ai avut un prieten spiţer în lumea oamenilor? 

Nahri a tras adânc aer în piept, simțind că i se ivise ocazia 
îndelung așteptată. Poate nu era cel mai potrivit moment, dar 
Muntadhir chiar îi spusese c-ar fi vrut să vorbească mai deschis 
cu el, iar acum inima ei era plină. 

— Pentru că vreau să văd dacă n-am putea lucra împreună... 
Muntadhir, e așa de greu să fii singurul tămăduitor aici! i-a 
mărturisit. Te simţi atât de singur! Responsabilitatea te 
copleșește. Sunt zile în care abia dacă pot să dorm, abia dacă 
pot să mănânc... 

Și-a înăbușit emoția care începea să se simtă în vocea ei. 

— Mă gândeam că... vechiul spital nahid... 

Se împiedica în cuvinte, încercând să explice visele care i se 
învârteau în minte din clipa în care văzuse ruinele acelea. 

— Mă gândeam dacă n-am putea, cumva, să-l reconstruim. S- 
aducem un medic cu care să împart tămăduirea bolnavilor... 

Muntadhir a făcut ochii mari. 

— Vrei să refaci locul acela? s-a mirat el. 

Nahri a încercat să nu bată în retragere la vederea expresiei 
lui de-a dreptul îngrozite. 

— Mi-ai spus... mi-ai spus să vin la tine, să vorbim, dacă... 

— Da, dar despre ceva posibil! a oprit-o. Dacă vrei s-aduci la 
curte vreun daeva sau să participi la pregătirile pentru 
Navasatem. Ce spui tu... 

Părea cu totul și cu totul șocat când a adăugat: 

— Zaynab mi-a zis că spitalul acela era o dărăpănătură! Ai 
idee câtă strădanie și câţi bani ar fi necesari pentru a-l repara? 

— Știu, dar m-am gândit că... 

Muntadhir s-a ridicat și a început să se plimbe, cuprins de 
agitaţie. 

— Şi, în plus, să lucrezi cu un shafit? 

A pronunţat cuvântul cu un dispreţ abia mascat. 

— In niciun caz! Tata n-ar permite așa ceva niciodată! Nici 


măcar n-ar trebui să îl cauţi pe medicul ăsta al tău! Trebuie să-ţi 
dai seama că tot ce face el este în afara legii! 

— „În afara legii”? s-a mirat ea. Cum poate să fie în afara legii 
cineva care îi ajută pe semenii săi? 

— Shafiț-ii... 

Muntadhir și-a frecat ceafa, părând rușinat când a continuat: 

— Vreau să spun... ei nu... noi n-ar trebui să ne purtăm cu ei 
în așa fel, încât... să-i ajutăm să se înmulțească. 

Nahri a amuţit o clipă, de uluială. 

— Spune-mi că nu crezi cu adevărat asta! a murmurat ea, 
rugându-se în gând ca emirul să fi greșit, rugându-se ca 
dezgustul din vocea lui să fi existat doar în închipuirea ei. Eşti 
un Al Qahtani! Strămoșii tăi i-au detronat pe ai mei - i-au 
măcelărit pe ai mei - numai și numai pentru a-i apăra pe shafit- 
i! 

— Asta a fost demult! a lămurit-o. 

Muntadhir s-a uitat la ea cu o privire rugătoare, apoi a 
adăugat: 

— lar shafiț-ii nu sunt nevinovaţii aceia pe care ţi-i imaginezi 
tu! îi urăsc pe daev-i, te urăsc pe tine! 

Nahri s-a oțărât. 

— De ce să mă urască? Doar am fost crescută în lumea 
umană! 

— După care-ai venit aici, lângă un bărbat căruia i s-a dus 
buhul că se foloseşte de bici să hotărască soarta cuiva după 
culoarea sângelui, i-a atras atenția. Asta cred ei despre tine, 
Nahri, fie că-ți place, fie că nu! 

Tânăra a tresărit, dar a lăsat cuvintele lui grele să treacă pe 
lângă ea. Discuția aceea deja căpătase o întorsătură urâtă și 
fără să mai aducă vorba despre afshin-ul ei mort și despre 
faptele lui sângeroase. 

— N-am avut nimic de-a face cu Flagelul din Qui-zi! s-a apărat 
ea. Niciunul dintre cei care mai sunt azi în viaţă nu a avut de-a 
face cu el! 

— Nu are importanţă! 

În ochii lui se citea îngrijorarea care îl îndemna să încerce s-o 
prevină: 

— Nahri, s-au întâmplat prea multe între daev-i și shafiț-i! 
Aproape între toţi cei cu sânge pur și shafiț-i! Tu nu înţelegi câtă 
ură simt ei pentru noi. 


— Și tu înţelegi? Cred că în viaţa ta n-ai vorbit c-un shafit! 

— Nu, dar am văzut ce arme au furat de la oameni, cu 
speranţa că vor putea stârni o răscoală. Am auzit ce minciuni 
otrăvite scuipă șeicii lor și cum îţi ameninţă neamul, înainte de a 
fi omorâți. 

Pe fața lui s-a așternut o expresie pe care Nahri nu o putea 
descifra. 

— Și crede-mă când îţi spun că știu foarte bine cu câtă 
șiretenie îi atrag pe alţii de partea lor. 

Nahri nu a spus nimic. Simţea că i se făcea greață - și nu 
pentru că el îi spusese că ea și daev-ii erau în pericol. 

Ci pentru că înțelesese dintr-odată că soțul ei - acel Al 
Qahtani despre care crezuse că era prea puţin interesat de 
puritatea sângelui - putea să aibă urâtele prejudecăţi pe care le 
nutreau toţi cei din tribul lui. Nahri încă nu știa ce-l determinase 
pe Ghassan să fie așa sigur că ea era și nahidă, și shafit-ă, dar 
spusese limpede că sigiliul lui Suleiman îl făcuse să creadă asta. 

Și într-o bună zi Muntadhir urma să primească și el în 
stăpânire sigiliul. Avea să-l ia și să vadă cu adevărat cine era 
aceea cu care se căsătorise. 

| s-a strâns inima. 

— Nimic din ce spui tu nu poate duce la stabilitate politică, 
Muntadhir, l-a dojenit, alegându-și cu grijă vorbele. Dacă 
lucrurile s-au înrăutățit într-o asemenea măsură, n-ar fi mai bine 
să-ncercăm să lucrăm împreună cu shafiț-ii? Tu și cu mine ne- 
am căsătorit pentru a face pace între daev-i și geziri. De ce n- 
am putea face la fel și cu cei care au sânge amestecat? 

Muntadhir a clătinat din cap. 

— Nu așa! a contrazis-o. Îmi pare rău pentru shafiți, chiar îmi 
pare! Dar problema lor e veche de generaţii și ce propui e prea 
periculos. 

Nahri și-a plecat privirea. Și-a zărit gulerul mărgelat al noii 
sale rochii și s-a acoperit mai bine cu mantia, simțindu-se, dintr- 
odată, caraghioasă. 

„Niciodată nu va fi aliatul de care am nevoie!” și-a spus în 
sinea ei. 

Adevărul acela dur a făcut-o să se cutremure: refuzul lui 
Muntadhir de a opri persecutarea shafiț-ilor și acuzațiile lui 
Jamshid îi tulburau mintea. 

Într-un mod destul de ciudat însă, Nahri nu îl ura din cauza 


asta, doar și ea fusese îngenuncheată de Ghassan, căruia nici 
măcar nu-i era rudă! Nu se putea tăgădui suferința soțului său 
legată de Jamshid și nici regretul lui sincer pentru starea proastă 
a shafiț-ilor - despre care nu mai dorise să vorbească. 

Dar Ghassan nu o înfrânsese încă, nu de tot. lar ea, una, nu 
avea de gând să se plece mai mult decât până atunci, chiar 
dacă asta ar fi însemnat să rămână singură în faţa lui, singura 
neînduplecată. 

Probabil că Muntadhir băgase de seamă că expresia ei se 
schimbase. 

— Nu-i un refuz pentru totdeauna, a adăugat el repede. Dar 
nu e momentul potrivit pentru a propune ceva atât de... extrem. 

Nahri a scrâșnit. 

— De ce, fiindcă vine Navasatemul? 

Dacă auzea că și asta avea să fie pusă tot pe seama 
blestematei ăleia de sărbători, simţea că ar fi fost în stare să 
dădea foc la ceva. 

— Nu, nu pentru că vine Navasatemul! Din cauza motivului 
pentru care tata a vrut să mă vadă azi. 

Și-a încleștat fălcile, cu ochii aţintiţi asupra lacului din 
depărtări, în ale cărui ape negre se reflectau stelele. Apoi a 
murmurat: 

— Pentru că fratele meu se va întoarce în Daevabad. 


VII 
Dara 


Dara cerceta harta Daevabadului pe care o făcuse din fum și 
pe care o răsucea în toate direcţiile. 

— Dacă, să spunem, găsim o cale pentru a trece graniţa și de 
a traversa lacul din jurul orașului, pasul următor ar fi să 
pătrundem în Daevabad. 

A ridicat privirea spre ceata lui de luptători daev-i. Îi alesese 
cu grijă: zece dintre cei mai buni, războinicii pe care îi pregătise 
el însuși pentru a deveni comandanți. 

— Voi ce credeți? 

Irtemiz s-a plimbat pe lângă hartă, gata-gata s-o acopere. 

— Am putea să ne cățărăm pe ziduri? a întrebat. 

Dara a clătinat din cap. 

— Zidurile nu pot fi străpunse, nu pot fi săpate tuneluri pe sub 


ele și nici nu pot fi trecute în zbor - însăși Anahid le-a ridicat, fie 
ea binecuvântată! 

Mardoniye a luat cuvântul, arătând cu capul spre porţile 
orașului. 

— Porţile sunt slab apărate. Garda Regală se uită după bărcile 
care ar putea veni pe lac, nu după niște luptători care ar sosi pe 
plajă, chiar din apele lacului. Am putea să pătrundem pe acolo. 

— Și am ajunge direct în Marele Bazar, i-a atras atenţia Dara. 

Ochii lui Mardoniye s-au aprins de ură. 

— Și asta-i rău? 

Și-a trecut mâna peste faţa plină de cicatrice și de pete 
cauzate de focul rumi. 

— Nu mi-ar părea rău dacă ne-am răzbuna puţin pe shafit-i 
pentru ce ne-au făcut! 

— Misiunea noastră nu e răzbunarea, l-a mustrat Dara. lar 
acum căutăm doar strategii - vreau să vă gândiţi. Marele Bazar 
e la doar câteva străzi de Citadelă. 

A făcut semn cu capul spre turnul Citadelei, care se contura 
ameninţător deasupra Marelui Bazar, de pe zidul de bronz. 

— În doar câteva minute ar fi peste noi sute - poate chiar mii 
- de soldaţi din Garda Regală. Am fi nimiciţi înainte de a putea 
ajunge la palat! 

Bahram, un alt soldat din Brigada Daev-ă care supraviețuise, 
a luat apoi cuvântul. 

— Am putea să ne despărţim, a propus el. Jumătate dintre noi 
am putea rămâne în urmă, să îi întârziem pe membrii Gărzii, iar 
tu, banu nahida și ceilalţi v-aţi putea duce direct la palat. 

Dara a simţit că-l treceau fiori reci pe șira spinării auzind cu 
câtă ușurință fusese făcută propunerea aceea: 

— Pentru cei rămași în urmă asta ar însemna moarte sigură. 

Bahram s-a uitat la el cu ochii scăpărători. 

— Cu toţii suntem pregătiţi să facem sacrificiul acesta! 

Dara s-a uitat la toţi daev-ii lui. Nu se îndoia de cele spuse de 
Bahram. Pe chipurile tinerilor săi soldaţi se citea o hotărâre plină 
de dârzenie. Asta ar fi trebuit să-l umple de bucurie pe Dara. 
Făcuse totul să-i pregătească bine; ar fi trebuit să fie mândru că 
lupta alături de ei. 

Dar, în numele Ziditorului, luptase alături de atâţia tineri 
daev-i cu chipuri luminate de aceeași dârzenie plină de 
hotărâre! Doar pentru ca, după bătălie, să le adune leșurile, 


încredințându-le flăcărilor ca pe trupurile unor martiri în lupta 
aceea pe care acum începea s-o creadă fără de sfârșit. 

A oftat. Lupta aceasta trebuia să ia sfârșit, Dara urma să aibă 
grijă de asta, dar și mai multă grijă avea să le poarte daev-ilor 
lui. 

— N-ar face decât să întârzie totul: pe voi v-ar nimici și apoi ar 
veni după noi, înainte să putem ajunge prea departe. 

— Dar ghourii? A propus altul. Ifriţii sunt acum aliaţii noștri, 
nu? Unul se lăuda că poate aduce o întreagă armată de ghouri. 
Slăbănogul. 

Chipul lui Dara s-a strâmbat de dezgust când a fost pomenit 
ifritul acela pe care îl ura în mod deosebit și din ce în ce mai 
mult. Afirmația că ifriţii le erau aliaţi și gândul la ghoul-ii 
acestora nu făceau decât să-i sporească repulsia. Pentru a nu 
mai spune nimic de faptul că Vizaresh - ifritul despre care 
tocmai vorbiseră - o amenințase odată pe Nahri. O ameninţase 
că „îi va face sufletul pulbere” pentru că îi otrăvise fratele cu 
sângele ei de nahidă... Ameninţare pe care Dara n-avea s-o uite 
prea curând. 

— Nu vreau să văd scârboșeniile alea în orașul nostru, a spus 
afshin-ul pe un ton tăios. 

Irtemiz a zâmbit. 

— Adică ghoul-ii sau ifriţii? 

Dara a pufnit în râs. Toţi soldaţii lui îi erau ca niște rude, dar 
ținea în mod deosebit la Irtemiz, care, cu talentul ei înnăscut de 
arcaș, progresase foarte mult sub îndrumarea lui atentă și care 
reușea să-și păstreze voia bună chiar și în timpul celor mai grele 
perioade de instruire. 

— Pe niciunul, a răspuns el. 

Apoi a arătat iar spre hartă. 

— Vreau să vă gândiţi la toate acestea și să discutaţi pentru a 
găsi o soluţie cât timp voi fi eu plecat. 

Dara nu era la fel de încrezător ca Manizheh, care credea că o 
întâlnire de taină cu Aeshma și cu mariz-ii avea să îl ajute pe 
afshin să treacă graniţa vrăjită care ocrotea Daevabadul, dar 
voia să fie pregătit, chiar dacă existau puţine șanse. 

— Să continuăm pregătirea cu Abu Sayf? 

Dara se gândise la asta. Reușise să-l convingă pe Abu Sayf să 
le fie partener de luptă soldaţilor lui... Sau, nu, poate nu era 
bine spus „să-l convingă”. Îl ameninţase pe bătrân că urma să îl 


biciuiască până la moarte pe gezirul mai tânăr și mai enervant. 
Aveau să înfrunte luptători cu zu/fikar-e în bătălia lor pentru 
Daevabad și acum aveau rara ocazie să înveţe cum să se lupte 
cu ei de la cei doi geziri pe care îi făcuseră prizonieri. Lui Dara 
nu îi adusese nicio plăcere să-l amenințe așa de cumplit, dar de 
la puţine lucruri s-ar fi dat în lături când era vorba să-i ajute pe 
tinerii lui luptători. 

Dar asta numai sub ochii lui, căci nu avea încredere că gezirii 
nu aveau să încerce totuși ceva în lipsa lui. 

— Nu! a spus. Nu vreau să-i scoateţi din lanţuri nici măcar 
pentru o clipă. 

Le-a făcut semn să plece. 

— Acum mergeţi! i-a îndemnat. Voi veni să luăm masa 
împreună înainte de a pleca. 

A ridicat mâna să șteargă harta când au terminat și a privit 
cum clădirile acesteia se amestecau într-un val de fum. Palatul 
mititel s-a prăbușit, iar turnul Citadelei s-a pierdut în spatele 
zidului. 

Dara s-a oprit brusc. A pocnit din degete, a desenat din nou 
turnul și iarăși l-a dărâmat, l-a lăsat să se prăbușească. Era atât 
de înalt, încât, dacă partea de sus s-ar fi răsturnat peste zid, ar 
fi făcut o gaură chiar în inima Citadelei - și astfel ar fi creat o 
intrare în oraș! 

„E o magie peste puterile mele!” 

Manizheh era posibil să-l considere invincibil, dar el, unul, 
începea să înțeleagă că acele povești fantasmagorice despre 
înzestrările pe care le-ar fi avut, chipurile, strămoșii lor 
atotputernici înainte de epoca lui Suleiman trebuiau luate, toate, 
cu un dram de sare. Era dispus să lupte până la distrugerea 
proprie pentru a recâștiga Daevabadul, dar nu își putea permite 
să-și dea gata toate puterile magice chiar de la începutul 
asaltului. 

Așa că a dat uitării gândul acela și s-a îndreptat spre covorul 
cel mare care stătea înfășurat într-un colț. Nu mai zburase cu 
unul de ani buni, de când venise cu Nahri la Daevabad. 

Și-a trecut mâna peste firele de lână din care era țesut. 

„O să găsesc o cale să vin din nou la tine. /ti făgăduiesc!” 

Dar, mai întâi, Dara avea o întâlnire cu Shaitan însuși, cu 
diavolul în persoană. 


%4 
Kod 


Afshin-ul și Manizheh au pornit spre apus, zburând deasupra 
tărâmului uimitor care se întindea cât vedeau cu ochii, ca un val 
de mătase boţită: dealuri de smarald și câmpuri prăfoase se 
amestecau unele cu alte, mărginite de liniile albastre ale râurilor 
și izvoarelor șerpuitoare. 

Priveliștea aceea l-a făcut pe Dara să simtă o pace rar 
întâlnită. 

Khayzur, acel peri care odinioară îl însănătoșise, încercase să- 
| înveţe să savureze astfel de clipe, să se lase furat de liniștea și 
de frumuseţea lumii. li fusese greu să deprindă asta. Când 
fusese readus la viață pentru prima oară, Dara se trezise cu 
vestea că lumea lui pierise cu paisprezece veacuri înainte și că 
pentru cei din neamul lui el, unul, nu mai era decât o amintire 
îndepărtată și sângeroasă. 

„Nu pentru toţi, însă!” și-a amintit. 

Afshin-ului îi era cu neputinţă să stea pe covorul acela care 
străbătea văzduhul și să nu se gândească la primele zile pe care 
le petrecuse împreună cu Nahri - acelea care îl împinseseră spre 
băutură, căci însăși existența tinerei era, pentru el, unul, o 
zeflemea, o dovadă vie, de netăgăduit, că binecuvântaţii lui 
nahizi încălcaseră legea cea mai sfântă a neamului lor și „se 
amestecaseră” cu oamenii. Că ea mai fusese, pe deasupra, și o 
escroacă plină de viclenie, o hoaţă care minţea la fel de ușor 
cum respira, acestea reprezentaseră pentru Dara tot atâtea 
justificări ale nenumăratelor lucruri rele care se spuneau despre 
shafiț.i. 

Dar pe urmă... ea ajunsese să însemne pentru Dara mult mai 
mult decât doar „o hoață mică”. Se simţise uluitor de liber în 
prezenţa fetei - liber să fie un bărbat normal, nu afshin-ul 
prealăudat și nici dispreţuitul Flagel din Qui-zi, liber să 
cocheteze cu o femeie frumoasă și isteaţă, iar inima lui nespus 
de tulburată se bucurase ori de câte ori izbutise să-i aducă pe 
buze surâsul acela fermecător și puţin zeflemitor, care venea 
mereu pe neașteptate. 


Și toate fuseseră cu putinţă numai și numai pentru că Nahri 
nu le cunoștea trecutul. 

Tânăra fusese prima persoană cu care Dara vorbise în atât 
amar de veacuri, singura care nu știa nimic despre afshin... 
Numai astfel izbutise și el să lase, cât de cât, în urmă trecutul. 


Știuse prea bine că apropierea lor era o nebunie, știuse că nu 
avea să dureze, dar încercase cu disperare să îi ascundă 
lucrurile cele mai rele - hotărâre pe care o regreta și acum. 
Dacă ar fi fost cinstit cu Nahri și i-ar fi mărturisit totul... Dacă i- 
ar fi dat ocazia să hotărască singură... 

Nu-i rămânea însă decât să se întrebe dacă tânăra ar fi ales 
să fugă cu el din Daevabad, fără să-i mai pună sabia la gât lui 
Alizayd al Qahtani. 

Nu că ar mai fi contat în clipele acelea. Negreșit că Nahri 
văzuse ce era Dara cu adevărat, în noaptea aceea, pe corabie. 

— Te simţi bine? 

Speriat, Dara a ridicat ochii și a văzut-o pe Manizheh uitându- 
se la el cu un aer înțelegător. 

— S-ar zice că te gândeai la ceva împovărător. 

Dara s-a silit să zâmbească. 

— Mi-aduci aminte de strămoșii tăi, a spus el, ocolind 
răspunsul. Când eram copil, credeam că puteau citi gândurile. 

Manizheh a râs, lucru care i se întâmpla rar. 

— Nu e așa ieșit din comun! Când vreme de două veacuri ai 
stat atent la fiecare bătaie de inimă, la fiecare îmbujorare și la 
fiecare suflare a celor din jurul tău, înveţi să-i citești pe ceilalți. 

S-a uitat la el cu subiînţeles, apoi a adăugat: 

— Dar întrebarea rămâne. 

Dara a tresărit. La prima vedere, nu erau prea multe 
asemănări între banu nahida și fiica ei: Manizheh era mai 
scundă și mai voinică, amintindu-i foarte bine de mama lui, o 
femeie care era în stare să facă mâncare pentru cincizeci de 
inși, pentru ca apoi să rup-o lingură pe genunchi și să înjunghie 
cu ajutorul ei un ditamai războinicul. Ochii lui Manizheh însă, cu 
negrul acela intens și cu forma ușor migdalată... Ei bine, ochii 
aceia erau ai lui Nahri. 

Și, când se aprindeau provocator, îl străpungeau pe Dara 
până în măduva oaselor. 

— N-am nimic! a încercat s-o încredinţeze, arătând cu mâna 
spre zare. Admiram peisajul. 

— E frumos, a încuviinţat bătrâna. Îmi amintește de Zariaspa. 
Eu și Rustam ne petreceam verile cu familia Pramukh când eram 
tineri. 

Vocea ei a căpătat un ton nostalgic. 

— Au fost cele mai fericite zile din viaţa mea, a murmurat 


banu nahida. Alergam tot timpul, ne căţăram pe munţi, ne 
întreceam călare pe păsări simurgh, făceam experimente cu 
toate plantele și ierburile interzise pe care le găseam. 

Pe chip i-a apărut un zâmbet trist. 

— Atunci am fost mai liberi decât oricând. 

Dara și-a lăsat capul pe umăr. 

— Poate c-ai fost norocoasă că n-ai avut un afshin! Toate 
lucrurile astea par teribil de periculoase. Noi nu am fi permis 
niciodată așa ceva. 

Manizheh a râs din nou. 

— Nu, nu mai existau pe atunci paznici legendari care să ne 
strice distracţia, iar familia Pramukh era destul de indulgentă, 
atât timp cât îl aduceam cu noi pe Kaveh. Nu păreau să-și dea 
seama că și el era la fel de nebun ca noi. 

A văzut îndoiala așternută pe chipul lui și a clătinat din cap. 

— Nu te lăsa păcălit de fața lui serioasă de Mare Vizir! l-a 
îndemnat. Când l-am cunoscut, era doar un băiat de la ţară, plin 
de noroi, mai priceput să vâneze pe ascuns salamandre de foc, 
decât să potolească doi nahizi care făceau gâlceavă. 

S-a uitat în depărtare, cu ochii mijiţi. 

— Când ne-am făcut mai mari, nu am mai avut voie să 
mergem așa de des la Zariaspa, și întotdeauna îmi era dor de el. 

— Cred că și lui, a spus Dara, cu prudență. 

Văzuse bine cum se uitase Kaveh la Manizheh și nimănui din 
tabără nu îi scăpase faptul că Marele Vizir nu se culcase în cortul 
pe care i-l pregătiseră. Lucrul acesta îl uimise pe Dara; dar 
devenise limpede că bătrânul demnitar avea și o parte ascunsă. 

— Mă mir că nu l-ai luat cu noi. 

— În niciun caz! a răspuns nahida, repede. Nu vreau să știe 
ifriții despre el mai mult decât trebuie. 

Dara s-a încruntat, auzind înverșunarea din vocea ei. 

— De ce? a întrebat-o. 

— Ţi-ai da viaţa pentru fiica mea, Darayavahoush? întrebarea 
îl uimise, dar răspunsul deja îi zburase de pe buze. 

— Da! Firește că da! 

Manizheh s-a uitat la el cu un aer viclean. 

— Și totuși ai lăsa-o să moară pentru tine? Să sufere pentru 
tine? 

„Deja a suferit pentru mine”, ar fi vrut să mărturisească. 

— Nu, dac-aș putea să împiedic asta, a răspuns el încet. 


— Întocmai! lubirea e o slăbiciune pentru cei ca noi, un lucru 
care trebuie ascuns de aceia care ar putea să ne facă rău, căci o 
amenințare la adresa persoanei dragi le e mai de folos lor 
pentru a ne controla decât săptămâni întregi în care ne-ar 
tortura fără încetare. 

Bătrâna a rostit cuvintele cu o siguranţă de sine atât de plină 
de răceală, încât pe Dara l-au trecut fiori de gheaţă. 

— Ai zice că ţi s-a întâmplat chiar ţie una ca asta, a îndrăznit 
afshin-ul să murmure. 

— L-am iubit foarte mult pe fratele meu, a spus ea, cu ochii 
pierduţi în zare. Cei din familia Al Qahtani nu m-au lăsat 
niciodată să uit asta. 

Apoi și-a plecat ochii și și-a privit mâinile. 

— Îţi mărturisesc că dorinţa mea de a da atacul de 
Navasatem are ceva personal. 

— Cum așa? 

— Pentru că Rustam a petrecut ultimul Navasatem în temniţă. 
Mi-am pierdut cumpătul și i-am spus ceva lipsit de înțelepciune 
tatălui lui Ghassan. Lui Khader. 

Numele acela a sunat ca un blestem din gura ei. 

— Un bărbat mai aspru decât fiul lui. Nu-mi mai amintesc de 
ce... N-a fost decât o prostie spusă de-o femeie tânără și 
furioasă. Dar Khader a luat-o ca pe o ameninţare. A poruncit ca 
fratele meu să fie scos din infirmerie și aruncat într-o temniţă 
întunecoasă din fundul palatului. Se spune că... 

Și-a dres vocea, apoi a îngăimat: 

— Se spune că trupurile celor care pier în temniţă nu sunt 
scoase afară. Că te obligă să zaci acolo, cu leșurile. 

A făcut o pauză. 

— Rustam și-a petrecut acolo toată luna de Navasatem, a 
continuat, în cele din urmă. Săptămâni la rând n-a scos nici 
măcar o vorbă. Chiar și peste ani... nu mai putea să doarmă 
decât cu făcliile aprinse toată noaptea. 

Dara a simţit că i se făcea rău. S-a gândit, fără să vrea, la 
soarta surorii lui. 

— Îmi pare rău, a spus afshin-ul încetișor. 

— Și mie. De atunci am învăţat că e mult mai bine pentru cei 
dragi mie să rămână neștiuţi de nimeni. 

Buzele i s-au strâmbat cu amărăciune. 

— Dar există și neajunsuri dureroase. 


Dara a șovăit; cuvintele lui Manizheh îi arătau ceva peste care 
nu putea trece. 

— Nu ai încredere în ifriţi? a întrebat-o. 

Afshin-ul își exprimase nu doar o dată părerea proastă pe 
care o avea despre ei, dar Manizheh nici nu voise să-l audă. 

— Am crezut că sunt aliaţii tăi. 

— Sunt un mijloc prin care pot să-mi ating scopul, dar eu nu 
mă încred în cineva așa de ușor. 

S-a lăsat pe spate, sprijinită în palme. 

— Kaveh îmi e drag. N-o să-i las pe ifriţi să afle asta. 

— Fiica ta... 

Lui Dara i s-a pus un nod în gât. 

— Când am spus că mi-aș da viaţa pentru ea, sper c-ai înţeles 
c-aș face asta pentru orice nahid. Nu pentru că... 


S-a fâstăcit și mai mult. 

— Mi-aș vedea lungul nasului... 

Chipul ei s-a luminat de veselie. 

— Câţi ani aveai când ai murit, afshin-ule? Prima oară. 

Dara a încercat să-și amintească. 

— Treizeci? a zis, ridicând din umeri. S-a întâmplat cu atât de 
multă vreme în urmă, iar ultimii ani ai vieţii mele au fost tare 
grei. Chiar nu-mi amintesc bine... 

— Așa mă gândeam și eu... 

— Nu înțeleg. 

Bătrâna i-a zâmbit cu viclenie. 

— Uneori vorbești ca un tânăr care n-a apucat să vadă nicio 
jumătate de veac, i-a declarat. Și, cum spuneam înainte... eu 
sunt o nahidă care are un dar pe care tu l-ai asemuit cu citirea 
gândurilor. 

Obrajii i-au luat foc înainte ca Dara să se poată stăpâni, iar 
inima parcă i s-a oprit... firește, chiar semnele pe care banu 
nahida le căutase, a înţeles. 

Manizheh și-a umbrit ochii cu palma. 

— Ah, sunt sigură că acela e lacul lângă care ne vom întâlni 
cu Aeshma. Poţi să cobori. 

El a roșit din nou. 

— Banu Manizheh, te rog să mă crezi... 

Bătrâna daev-ă s-a mulţumit să se uite în ochii lui. 

— lubirea ta îţi aparţine, afshin-ule! l-a liniștit. 


Pe dată însă, privirea ei a devenit mai aspră. 

— Dar să n-o lași, cumva, să devină o slăbiciune. În niciun fel! 
l-a povăţuit. 

Rușinat, Dara s-a mulțumit să dea din cap. A ridicat apoi 
mâna, iar covorul a început să coboare spre sclipirea azurie din 
depărtare. Lacul era imens - mai degrabă o mare, decât un lac 
-, iar apa lui era de un albastru-verzui, o nuanţă tropicală care 
contrasta izbitor cu vârfurile înzăpezite ale munţilor care îl 
înconjurau. 

— Lacul Ossounes, a spus Manizheh. Aeshma spune că mariz- 
ii îl consideră sacru de mii de ani. 

Dara s-a uitat spre lac cu o privire neliniștită. 

— Eu, unul, n-o să zbor peste o întindere de apă așa mare cu 
un biet covor, a îngăimat afshin-ul. 

— Nu-i nevoie! l-a încredinţat bătrâna daev-ă. 

Manizheh i-a arătat o șuviţă subţire de fum care se ridica de 
pe malul răsăritean. 

— Presupun că el e acela. 

Au zburat mai aproape, coborând spre niște stânci roșii și spre 
o plajă îngustă, mâloasă. Chiar era un loc uimitor! în faţa 
munţilor înalţi și a văilor verzi, brazii se aliniau ca niște 
santinele. Câţiva nori lungi pluteau pe cerul senin și un vultur se 
rotea deasupra. Aerul mirosea a proaspăt, făgăduind dimineţi 
răcoroase în jurul focului cu aromă de pin. 

Inima lui Dara a fost cuprinsă de dor. Deși se născuse în 
Daevabad, ţinuturile acestea îi plăceau cu adevărat: ceruri 
nesfârșite și peisaje uimitoare. Puteai să iei un cal și un arc și să 
te pierzi într-un astfel de loc, să dormi sub stele și să cercetezi 
ruinele regatelor dispărute în negura vremii. 

În faţa lor, pe plajă, ardea un foc, iar flăcările acestuia se 
ridicau în aer cu o plăcere care părea cam prea răutăcioasă. 

Dara a tras aer în piept, simțind mirosul de sânge vechi și de 
fier. 

— Aeshma e aproape. 

De sub guler începea să îi iasă fum. 

— Îi simt ghioaga puturoasă, plină de sângele celor din 
neamul nostru. 

— Poate c-ar trebui să treci înapoi la forma ta adevărată, l-a 
îndemnat nahida. 

Dara s-a strâmbat. 


— Asta-i forma mea adevărată. 

Manizheh a oftat. 

— Nu e, iar tu știi prea bine asta, l-a dojenit. Nu mai e. Ifriții 
te-au prevenit că magia ta e prea puternică pentru trupul 
acesta. 

L-a bătut pe braţul tatuat, cu pielea de un cafeniu-deschis și 
deloc aprinsă. 

— O să te istovești. 

Covorul a aterizat, fâlfâind. Dara nu a răspuns, dar nici nu și-a 
schimbat forma. Avea să o facă dacă urma să apară marid-ul. 
Atunci și numai atunci. 

— Ah, iată-i și pe aliaţii mei din vremuri de demult! 

La auzul vocii lui Aeshma, Dara a dus mâna repede la 
pumnalul lung pe care îl avea la brâu. Focul s-a despicat în 
două, iar ifritul a trecut prin breșă, cu un rânjet larg, care în 
dezvelea colții negri. 

Era un rânjet care îi întorcea stomacul pe dos lui Dara. Așa 
arăta el acum când își schimba forma, cu pielea roșie ca focul, 
cu ochii aurii și cu gheare la mâini, ca o oglindă a demonilor 
care îl înrobiseră! Că și străbunii lui arătaseră așa înainte de 
blestemul lui Suleiman nu îl consola prea mult. Pentru că nu 
zâmbetul străbunilor lui îl văzuse înainte ca apa fetidă a puţului 
să se închidă peste el. 

Aeshma s-a apropiat cu pas ușor, zâmbind și mai larg, de 
parcă ar fi simţit neplăcerea lui. Probabil o simţea; nu era un 
lucru pe care Dara încerca să-l ascundă. Își ducea ghioaga pe 
umăr, un baros din fier masiv, plin de ţinte. Părea să îi placă 
faptul că îl deranja pe Dara și simţea o plăcere deosebită să 
spună de câte ori ghioaga lui fusese scăldată în sângele 
nahizilor și afshin-ilor. 

„Aliaţii noștri!” 

Degetele lui Dara s-au încleștat pe plăselele pumnalului. 

— Un pumnal, serios? 

Aeshma a plescăit, pentru a-și arăta dezamăgirea. 

— Ai putea să chemi o furtună de nisip care să mă arunce 
dincolo de lac dacă te-ai lepăda de trupul acesta netrebnic, l-a 
luat ifritul în zeflemea. 

Ochii i s-au aprins de răutate când a adăugat: 

— Și, de bună seamă, dacă tot ai de gând să folosești o armă, 
poate c-ar fi mai bine să ne lași și pe noi să aruncăm o privire 


celebrului tău bici, Flagelule din Qui-zi! 

Manizheh a întins mâna, când a simţit că aerul se înfierbânta. 

— Afshin-ule! l-a prevenit ea, apoi și-a îndreptat atenţia spre 
ifrit. Am primit semnul tău, Aeshma. Ce-ai auzit? 

— Aceleași șușoteli și prevestiri care au început de când ţi-ai 
readus la viață Flagelul, i-a răspuns ifritul. Tovarășii mei au 
răscolit toate ascunzătorile mariz-ilor fără niciun folos, fără 
niciun răspuns. Dar acum e altceva... 

A făcut o pauză, părând să savureze momentul. 

— Peri-ii au părăsit norii să-și cânte în vânt prevestirile proprii. 
Ei spun că mariz-ii au întrecut măsura. Că au încălcat legile și că 
trebuie trași la răspundere - că trebuie pedepsiți de însăși ființa 
inferioară căreia îi datorează sânge. 

Dara s-a uitat ţintă la el. 

— Eşti beat sau ce? l-a întrebat. 

Aeshma a zâmbit, făcându-și colții să sticlească. 

— lertare, uneori uit că ţie trebuie să ţi se vorbească simplu, a 
spus ifritul. 

A continuat rar, în bătaie de joc: 

— Mariz-ii sunt cei care te-au ucis, afshin-ule! Și acum au o 
datorie de sânge față de tine. 

Dara a clătinat din cap. 

— Poate că s-au amestecat și ei, dar cel care a mânuit sabia a 
fost un djinn, l-a contrazis daev-ul. 

— Și ce dacă? a intervenit Manizheh. Gândește-te la ce mi-ai 
povestit despre noaptea aceea. Crezi cu adevărat că un ţânc de- 
ai lui Al Qahtani ar fi fost capabil să te doboare de unul singur? 

Dara a șovăit. Slobozise săgeți în gâtul și în plămânii prinţului 
și îl aruncase în apele adânci și blestemate ale lacului. Alizayd ar 
fi trebuit să moară de două ori, în schimb, el se urcase din nou 
pe corabie, precum un spectru al apelor. 

— Ce vrei să spui prin „datorie de sânge”? a întrebat afshin- 
ul. Aeshma a ridicat din umeri. 

— Mariz-ii îţi sunt datori, l-a lămurit. lar asta ţi-e de folos, 
fiindcă vrei să ajungi în lacul lor. 

— Nu e lacul lor. £E al nostru. 

Manizheh a pus mâna pe braţul lui Dara, în timp ce Aeshma 
și-a dat ochii peste cap. 

— Cândva a fost al lor, a confirmat ea. Mariz-ii au ajutat-o pe 
Anahid să ridice Orașul de bronz. De bună seamă că te-au 


învăţat și pe tine câte ceva din toate astea, nu-i așa? Se spune 
că pietrele cu care sunt pavate aleile Marelui Templu al daev-ilor 
ar fi fost aduse ca tribut de către mariz-i. 

Copiii afshin-ilor nu fuseseră chiar atât de bine instruiți în 
istoria neamului, dar auzise și el povestea cu pietricelele din 
templu. 

— Și cum mă ajută toate acestea să trec de graniţa magică? 

— Dă-o-ncolo de graniţă! s-a oţărât Aeshma. Îţi închipui că 
niște creaturi de apă traversează pustiurile și munţii? Ei se 
folosesc de apele lumii pentru a călători... și odinioară i-au 
învăţat și pe stăpânii tăi nahizi să facă asta. 

Ochii ifritului au scăpărat de ciudă. 

— Așa au putut să-i hăituiască mult mai lesne pe cei din 
neamul meu. Nici nu mai îndrăzneam să ne apropiem de vreun 
iaz, de teamă ca nu cumva să sară din adâncurile lui vreun 
nahid cu sânge otrăvitor. 

— E o nebunie! a declarat Dara. Vrei să îi ameninţ pe mariz-i - 
adică pe acele creaturi care pot transforma un râu într-un șarpe 
cât un munte - pe baza unor așa-zise șoapte rostite de peri și pe 
baza unor povești care pomenesc de o magie legendară, de pe 
vremea când nici banu Manizheh, nici eu nu ne născuserăm s-o 
vedem? 

Și-a mijit ochii și-a adăugat: 

— Vrei să ne ucizi, nu-i așa? 

— Dacă voiam să vă ucid, afshin-ule, crede-mă, aș fi găsit o 
cale mult mai lesnicioasă, și-aș fi fost cruțat și eu de tovărășia ta 
cea atât de neîncrezătoare, i-a răspuns Aeshma. Ar trebui să te 
bucuri! Ai șansa să te răzbuni pe mariz-ii care te-au ucis! Ai 
ocazia să fii Suleimanul lor. 

Asemănarea aceea a stins pe loc furia lui Dara, înlocuind-o cu 
frică. 

— Dar eu nu sunt Suleiman! s-a împotrivit. 

Negarea i-a țâșnit de pe buze, iar pielea a început să-l furnice 
de-a dreptul la gândul unei astfel de blasfemii. 

— Suleiman a fost profet! A fost cel care ne-a scris legile, cel 
care ne-a dăruit Daevabadul și care i-a binecuvântat pe nahizii 
noștri... 

Aeshma a izbucnit în râs. 

— Măi, să fie, da' știu că turui ca o moară stricată când vine 
vorba de ăștia! Intotdeauna voi rămâne impresionat de câte a 


putut să-ţi bage în cap Consiliul ăla al Nahizilor tăi! 

— Lasă-l în pace! i-a cerut Manizheh cu asprime. 

Bătrâna daev-ă. S-a întors apoi spre Dara. 

— Nu-ţi cere nimeni să fii Suleiman! l-a liniștit ea pe daeva, pe 
un ton mai blând. Ești afshin-ul nostru! Asta-i tot ce vrem să fii. 

Siguranţa din ochii ei l-a ajutat să se liniștească. 

— Dar datoria asta de sânge e un lucru bun. Binecuvântat, 
chiar! Așa am putea să ne întoarcem în Daevabad. La fiica mea. 

„Nahri!” 

Chipul ei i-a apărut în minte. Dezamăgirea produsă de 
trădarea lui pe care o deslușise în ochii ei negri, când îi forțase 
mâna în infirmerie, ţipetele ei când fusese doborât... 

„Șaizeci și patru”, spusese Kaveh cu răceală. 

Șaizeci și patru de daev-i fuseseră omorâţi din cauza haosului 
provocat de Dara în Orașul de bronz. 

Daev-ul şi-a înghiţit nodul care i se pusese în gât. 

— Cum îi vom chema pe mariz-i? 

O bucurie de neînfrânt s-a citit pe chipul ifritului. 

— Le stârnim furia! l-a lămurit. 

S-a întors pe călcâie. 

— Veniţi! Am găsit ceva care i-ar mânia foarte mult dac-ar fi 
să-l piardă. 

„Le stârnim furia”? 

Dara a rămas nemișcat pe nisip. 

— Doamna mea... asta ar putea fi foarte periculos. 

— Știu. 

Ochii lui Manizheh nu se dezlipiseră de ifritul care se 
îndepărta de ei. 

— Ar trebui să te transformi. 

De data aceasta, Dara s-a supus și a lăsat magia să-l inunde. 
Focul i-a cuprins membrele, iar ghearele și colții i-au ieșit afară. 
A băgat pumnalul în teacă, folosindu-și magia pentru a face să 
apară o altă armă din fumul care îi înconjura șoldurile. A ridicat- 
o, iar coada bine cunoscută a biciului a început să se 
încălzească în mâna lui. 

Nu era rău să-i amintească lui Aeshma de ce era în stare. 

— Să nu crezi tot ce îţi vor spune, l-a sfătuit Manizheh, care 
părea, dintr-odată, cuprinsă de neliniștite. Mariz-ii adică. Ei mint. 

S-a întors brusc pe călcâie și a pornit după Aeshma prin 
flăcări. Dara s-a mai uitat o clipă în urma ei. 


„Ce ar putea ei să-mi spună mie?” 

Nedumerit, a pornit în urma lui banu nahida, simțind că era 
cuprins de o neliniște tot mai mare. 

În spatele vălului de fum, o creatură se zvârcolea pe nisipul 
plajei. Avea mâinile și picioarele legate, iar un căluș îi fusese 
înfipt în gură. Plângea în călușul de pânză, iar încheieturile îi 
erau pline de sânge, de cât se zbătuse să se dezlege. 

„Sânge roșu, omenesc!” 

Manizheh a fost prima care a vorbit. 

— Un om? Ai de gând să te folosești de un om pentru a-i 
aduce pe mariz-i? a întrebat ea. 

— Nu e un simplu om, a explicat Aeshma. E un supus al 
mariz-ilor - unul tare greu de găsit. Oamenii au început să 
renunțe la credinţele vechi, dar l-am urmărit și l-am văzut cum 
făcea ritualuri la vremea fluxului. 

Ifritul a răsuflat adânc, iar pe chip i se citea scârba de-acum. 

— E unul de-al lor, a îngăimat. Îi simt mirosul. 

Dara s-a încruntat. Și el putea să-l adulmece, de fapt. 

— Sare, a șoptit aproape daev-ul. 

S-a uitat cu mai multă atenţie la om. 

— Și ceva pe deasupra... Ceva ca o greutate care îl apasă... 
Ceva întunecat... Adânc... 

Aeshma a dat din cap, învârtind ghioaga în mână. 

— Și l-au revendicat. 

Manizheh se uita la omul acela cu o expresie cu neputinţă de 
deslușit. 

— Și e așa de important pentru ei că l-au revendicat, că l-au 
făcut al lor? 

— Nespus de important, i-a spus Aeshma. Adoraţia înseamnă 
putere, iar mariz-ii nu mai au prea mulţi adoratori. Ar fi tare 
supăraţi dac-ar mai pierde unul. 

Planul ifritului s-a conturat oribil de limpede în mintea lui 
Dara. 

— „Să-l piardă...” Sper că n-ai de gând să... a îngăimat afshin- 
ul. 

— Eu, unul, nu! 

Aeshma s-a uitat la cei doi daev-i cu precauţie. 

— Dacă mă-nșel în legătură cu datoria de sânge, mariz-ii vor 
veni, cum le e obiceiul, să-l ucidă pe cel care le-a omorât 
supusul... 


Zicând acestea, i-a întins propria ghioagă lui Manizheh. 

— Hotărârea e a ta și numai a ta, banu nahida! a încredințat- 
o. Dara a pășit grabnic între ei. 

— Nu! Banu Manizheh... există niște... Există niște reguli, s-a 
bâlbâit el. Tribul nostru s-a supus întotdeauna legilor lui 
Suleiman; prin asta suntem diferiţi de ajinn-i! Noi nu ne atingem 
de oameni! Și, în niciun caz, nu-i ucidem! 

Bătrâna daev-ă a clătinat din cap și a întins mâna să ia 
ghioaga. In ochii ei se citea de acum un fel de resemnare 
întunecată. 

— Trebuie să găsim o cale de a pătrunde în Daevabad, afshin- 
ule! Nu mai avem timp. 

Frica îi strângea pieptul ca într-o gheară, dar el a dat drumul 
mâinii lui banu nahiaa. 

— Atunci o s-o fac eu! a murmurat. 

Nu putea s-o lase pe nahida lui să comită un astfel de păcat. 

Manizheh a șovăit. Își făcuse gura pungă și-și ținea spatele 
drept. Apoi a dat din cap și a făcut un pas înapoi. 

Dara a luat ghioaga. S-a îndreptat spre om, încercând să nu ia 
în seamă nici plânsul lui și nici vocea aceea pe care o auzea 
țipându-i în minte. 

l-a zdrobit ţeasta nefericitului cu o singură lovitură. 

A urmat o clipă de tăcere îngrozitoare, care a părut să atârne 
în aer. 

Apoi Aeshma a spus cu o voce gâtuită: 

— Dă-i foc! În apă... 

Scârbit până în străfundurile fiinţei, Dara l-a apucat pe cel 
ucis de gulerul însângerat și l-a târât până în apă. Mirosul de 
viscere îl făcea să se înece. La mâna mortului era un șnur 
albastru cu mărgele de jad. Oare fusese un dar de la cineva? 
Care îl aștepta încă să se întoarcă acasă? 

„Demonule!” 

Învinuirile rostite în șoaptă în Daevabad au răsărit iar în 
mintea lui Dara. 

„Ucigașule!” 

„Flagelule!” 

Sângele roșu a pătat apa limpede, întinzându-se din trupul 
omului ca un nor de furtună care acoperea cerut. Apa sfârâia în 
jurul gleznelor lui. Dara a simţit că îl potopea ura. 

Era ura față de toate acelea. Focul a țâșnit din mâinile lui, 


grăbindu-se să ardă trupul omului. O clipă, Dara și-a dorit ca 
vâlvătăile acelea să-l ardă și pe el. 

Un țipăt ascuţit, subţire, a sfâșiat aerul... 

Și apoi lacul a trecut la atac! 

Apa a crescut atât de repede, încât Dara n-a mai avut timp 
nici să se miște. Un val de două ori mai înalt decât el s-a 
apropiat, ridicându-se deasupra lui ca un urs fioros... 

Apoi valul s-a destrămat, prăbușindu-se în jurul trupului său 
cu un șuierat furios, plin de aburi. Apa a mai încercat o dată să-l 
doboare, netezindu-se și apoi învârtejindu-se în jurul picioarelor 
lui, ca și cum ar fi vrut să-l tragă la fund, să-l înece. Și-apoi s-a 
retras iarăși, precum un animal care ar fi fost ars cu focul. 

— Afshin-ule! a auzit strigătul lui Manizheh. Păzește-te! 

Dara și-a ridicat capul. Și și-a căscat ochii. 

În adâncul apelor învolburate se alcătuia o corabie! 

Bordaje de lemn acoperite de scoici și scânduri rupte au 
început să se adune laolaltă într-un schelet de epavă. O ancoră 
uriașă, ajunsă portocalie din cauza ruginii, s-a repezit ca un 
berbec în locașul ei de la prora. Dara s-a dat un pas înapoi când 
corabia s-a repezit spre ei, iar primul lui gând a fost s-o apere pe 
Manizheh. 

— Să nu te clintești din loc! a ţipat Aeshma. Dă-i poruncă! 

„Dă-i poruncă”? 

Prea uluit să mai poată întreba ceva și neștiind cum altfel să 
se poarte în faţa corabiei de coșmar care se apropia cu iuțeală 
de el, Dara s-a trezit că ridica braţele. 

— Za marava! a strigat el cuvintele învățate de la ifriţi. 

Corabia a explodat într-un nor de cenușă. Pulberea fină s-a 
împrăștiat în aerul cu miros înțepător și a început să cadă ca o 
ninsoare; Dara s-a clătinat, tremurând din tot corpul. 

Dar lacul nu terminase încă. Apele au acoperit cadavrul 
omului cu valuri înspumate și au stins focul de care era cuprins 
leșul. 

Și apoi... omul s-a ridicat în picioare! 

Apa se scurgea de pe trupul lui, braţele îi erau pline de alge și 
pe picioarele lui se căţărau crabi. Din umeri îi ieșeau niște 
aripioare triunghiulare, care coborau de-a lungul brațului până 
la mâinile ca niște gheare. Teasta spartă era acoperită de 
moluște, obrajii însângeraţi fuseseră potopiţi de solzi și, în locul 
hainelor murdare, pe trupul lui apăruseră plase de pescuit 


putrede, pline de scoici. Făptura și-a îndreptat gâtul rupt cu un 
trosnet puternic, apoi a clipit și s-a uitat la cei trei, cu albul 
ochilor acoperit de un fel de pieliță uleioasă, închisă la culoare. 

Dara s-a tras înapoi, îngrozit. 

— La fel arăta și Alizayd! a spus afshin-ul uluit, când Manizheh 
și Aeshma s-au apropiat de el. În numele Ziditorului... chiar ei au 
fost! 

Mortul s-a uitat la ei, apoi aerul a început să se răcească, 
devenind din ce în ce mai umed. 

— Daev-ilor! a șuierat el în divasti, cu o voce stridentă, 
șoptită, care parcă îi trimitea lui Dara junghiuri ascuţite în 
măsele, atât era de ascuţită. 


Aeshma a făcut un pas în faţă pe nisipul fumegător. 

— Mariz-ilor! i-a strigat ifritul, pe un ton care părea chiar 
vesel. Vasăzică, mai sunteţi încă în viață, diavolilor cu sânge 
sărat! începusem să cred că bestia aia marină care vă e mamă 
v-a devorat pe toți! 

Marid-ul a șuierat din nou, iar lui Dara i s-a făcut pielea de 
găină. Creatura din faţa lor, mortul acela de coșmar, ieșit din 
adâncul negru al apelor, nu prevestea nimic bun. 

Marid-ul și-a dezvelit dinţii de reptilă. 

— Mi-ai ucis omul! l-a acuzat pe daeva. 

— Și tu m-ai ucis pe mine! s-a răstit afshin-ul, la rândul său. 

Acum nu mai avea nicio îndoială și se simţea cuprins de o 
furie proaspătă. 

— Sau unul dintre voi, oricum. Și de ce? Doar eu, unul, nu v- 
am făcut niciodată nimic! 

— Nu a noastră a fost mâna care ţi-a adus pieirea! l-a corectat 
marid-ul şi, dacă judecai după vocea lui șuierată, în mod ciudat, 
ai fi zis că se apăra. 

Un melc plin de mâl se târa pe aripioara solzoasă de la umărul 
făpturii. 

— Ai fost ucis de unul din același neam cu tine! l-a lămurit. 

— Atunci mai omoară-l o dată, a spus Aeshma, liniștit. Ti-a 
omorât un om și a dat foc apelor tale sfinte. Fă-l fărâme cu o 
altă corabie! Ineacă-l! 

Ifritul s-a apropiat, fără să ia în seamă privirea chiorâșă pe 
care i-o aruncase Dara. 

— Dar nu poţi, nu? Peste tot se șoptește. Cei din neamul tău 


au încălcat legea... 

Și-a trecut limba peste buze, iar pe chipul lui aprins se citea 
limpede nerăbdarea cu care aștepta răspunsul. 

— Ar putea să dea foc apelor din toată lumea și voi n-aţi avea 
ce face. 

Marid-ul a șovăit. 

— S-a săvârșit o greșeală fiindcă a fost luat băiatul, a spus el 
în cele din urmă. 

— „O greșeală”? 

Din mâinile lui Dara au ţâșnit flăcări. 

— M-aţi ucis cu sânge-rece și credeți că greșeala a fost că l-aţi 
posedat pe Alizayd? 

Marid-ul a scos un sunet care arăta cât era de furios, iar din 
apă s-a ridicat o ceaţă groasă. 

— Dă vina pe nahida ta! a șuierat el, uitându-se la Manizheh 
cu o ură care făcea să-i sclipească ochii. Ea, care, deși a fost 
prevenită, caută să răstoarne ceea ce a fost pecetluit cu sânge! 

Ceaţa aceea nefirească aluneca pe trupul făpturii ca un șarpe, 
iar Dara s-a cutremurat. 

— Dac-ai putea vedea câtă nenorocire ai adus, 
Darayavahoush e-Afshin, te-ai arunca în mare pe dată! 

Dara și-a făcut gura pungă de uimire, dar Aeshma a dat din 
mână, dispreţuitor. 

— Nu-l lua în seamă! Mariz-ii se cred profeţi, dar nu sunt 
decât niște nebuni cu minţile împrăștiate la fel ca apele lor. 

Ochii lui de un galben intens s-au umplut de dezgust. 

— Acum o mie-două de ani, îmi amintesc că malurile astea 
erau pline de temple strălucitoare și că turme nesfârșite de 
oameni erau gata să se arunce în apele voastre și să vă declare 
zei. Aţi râs când Suleiman mi-a pedepsit neamul. 

Faţa ifritului s-a posomorât de mânie. 

— Îmi pare bine c-am trăit să văd c-aţi păţit și voi la fel! a 
adăugat ifritul. 

Marid-ul a șuierat iar. 

— Creatura asta nu-i Suleiman! 

Și-a mijit ochii uleioși, să-l cerceteze mai bine pe Dara. 

— E un luptător neînsemnat, mânjit cu sânge, a șuierat marid- 
ul. 

— Și totuși aveți o datorie faţă de el. 

Vocea rece a lui Manizheh a tăiat aerul ca un pumnal. 


— O datorie de care, probabil, aţi vrea să scăpați. Așadar, 
poate c-ar fi mai bine să stăm de vorbă, în loc să ne certăm din 
cauza vechilor războaie. 

Marid-ul a înclinat capul, părând că se gândea. Apa de la 
picioarele lui s-a lăsat în jos, apoi s-a ridicat, de parcă fiara ar fi 
tras aer în piept. 

— Vorbește! a spus creatura, în cele din urmă. 

— Vrem să ne întoarcem în Daevabad. 

Manizheh a arătat spre Dara. 

— Afshin-ul meu nu mai poate trece granița munților, dar din 
legende știm că străbunii mei cunoșteau o altă cale. Știm că 
puteau să treacă printr-o apă ca printr-o poartă, ieșind apoi la 
suprafață în oricare apă la care se gândeau, în orice loc din 
lume ar fi vrut ei să ajungă. 

— Magia aceea nu a fost niciodată pentru daev-i. Lacul a fost 
al nostru. A fost sfânt. 

În vocea creaturii se simțea durerea. 

— A fost locul unde s-a născut Tiamat! Ea l-a fermecat, astfel 
încât noi s-o putem preamări din orice apă. 

— Tiamat? a repetat Dara, nedumerit. Ca în „Bet il Tiamat”? 
Oceanul de la miazăzi? 

— Nu chiar, a răspuns Aeshma. Tiamat a fost una dintre 
zeițele lor, mama lor. Un monstru marin uriaș, născut în haosul 
creaţiei, care avea plăcerea să nimicească orice neam de 
pământ ce îi stârnea mânia. 

A rânjit. 

— Şi care îi ura pe daev-i! 

— Avea motive să-i urască, a șuierat marid-ul. Anahid i-a furat 
lacul pe care noi îl dezlegaserăm de farmece când urmașii lui 
Anahid au ajuns să fie prea slabi să ne mai poată stăpâni. Merită 
să fie nimiciţi pentru îndrăzneala de a intra în apele noastre. 

S-a întors spre Manizheh, clănţănind din dinţi. 

— Și tu nu cauţi doar să pătrunzi în Daevabad, fiică a lui 
Anahid! Să nu crezi că ne prostești așa ușor! Tu umbli după 
sigiliul lui Suleiman. 

Manizheh a ridicat din umeri, ca întotdeauna, de neclintit. 

— Umblu după ce e-al meu. Daevabadul a fost dăruit nahizilor 
de către Ziditorul însuși, la fel și sigiliul lui Suleiman. Poruncă e 
ca amândouă să se întoarcă la noi. 

A făcut semn spre Dara. 


— De ce ne-ar fi fost redat cu atâta putere cel mai măreț 
războinic al nostru, dacă nu ar fi fost voinţa Ziditorului? 

Marid-ul a arătat cu un gest cadavrul omului. 

— Asta nu e voinţa Ziditorului. Este uneltirea blestemată a 
unei femei însetate de putere. 

Ochii lui s-au îndreptat spre Dara. 

— Și tu ești mai rău! De două ori venit din morţi, cu mâinile 
pătate de sângele a mii de nevinovați... și încă îi slujești pe cei 
care te-au silit să faci ororile astea. 

Atacul acela neașteptat l-a uimit, mai întâi, pe Dara, apoi s-a 
simţit lovit până în inimă, până în cea mai întunecată parte a 
fiinţei lui, partea aceea din beznă unde nu avea curaj să 
pătrundă. 

„E un oraș care se cheamă Qui-zi.” 

Liniștea cu care fuseseră rostite vorbele acelea de către o 
persoană a cărei autoritate Dara fusese învăţat să nu o pună la 
îndoială... Țipetele celor care trăiau acolo, ale shafiț-ilor despre 
care cei din Consiliul Nahizilor îi spuseseră că erau ființe 
netrebnice, lipsite de suflet. Credinţa aceea de care se agăţase 
cu disperare până când întâlnise o femeie shafită - Nahri - a 
cărei apropiere l-a făcut să se teamă că tot ceea ce i se spusese 
despre cei cu sânge amestecat era o minciună. 

Atâta că Nahri nu era shafit-ă! Aceasta fusese o minciună, o 
păcăleală ticluită chiar de creatura din faţa lui. 

Un blestem marid, o minciună marid-ă. 

— Poţi s-o faci? l-a întrebat afshin-ul pe marid, dintr-odată 
sătul de jocurile acelea. Putem să trecem prin ape până în 
Daevabad? 

— Noi nu vom ajuta nicicând un nahid să pună mâna pe însuși 
sigiliul lui Suleiman! 

— Nu asta te-am întrebat, a spus afshin-ul printre dinţi. Te-am 
întrebat dacă poti să ne duci acolo. 

Marid-ul şi-a îndreptat spatele. 

— Noi nu primim porunci de la diavolii născuți din foc. 

Era un răspuns suficient pentru Dara. 

Nu îi era greu să scoată la suprafaţă forța copleșitoare care 
ardea cu furie intensă în el. Dara vărsase atât de mult sânge! 
Nu avea cum să fie degeaba și, dacă marid-ul voia să afle asta 
pe pielea lui, atunci, așa să fie! 

A ars pământul cu o pală de căldură care a pârjolit lutul de 


sub picioarele lui și făcut să se zguduie toată albia lacului. Apa 
s-a învolburat și a început să fiarbă, ridicând nori uriași de aburi. 
Alte flăcări s-au prelins pe braţele lui și s-au repezit să mistuie 
tot ce fusese până atunci adăpostit în ape: plantele subacvatice 
care se legănaseră în unde și dinţii fosilizaţi ai creaturilor uitate 
de timp; o pereche de ţipari ce înotau, unduindu-se, și resturile 
rămase din nenumăratele bărci scufundate. Un stol de cocori s-a 
îndepărtat în grabă și văzduhul a fost sfâșiat de ţipetele speriate 
ale păsărilor. 

Marid-ul a început să urle când sanctuarul lui a luat foc, a 
căzut în genunchi și a scâncit de durere, de parcă el însuși ar fi 
fost lovit. Și-a înfipt în praf ghearele. 

Dara s-a apropiat și a îngenuncheat lângă marid. L-a prins 
apoi de bărbie, simţindu-i sub degete pielea zgrunțuroasă. L-a 
silit să se uite la el cu ochii aceia acoperiţi de o membrană 
uleioasă. 

— Află că veţi primi porunci de la acest diavol născut în foc! a 
spus el, cu răceală. Și veţi da ascultare acelor porunci, altfel voi 
pârjoli toate apele pe care le consideraţi sfinte, toate locurile 
care au fost vreodată case ale neamului vostru. Le voi face pe 
toate praf și cenușă și vă voi ucide toți adepţii pe care îi mai 
aveţi încă pe malurile incendiate. 

Marid-ul s-a smucit din mâna afshin-ului. S-a uitat, pierdut, la 
sanctuarul lui ars. In bălțile rămase se zvârcoleau pești cuprinși 
de flăcări, ca într-o imitație dementă a altarelor de foc daev-e. 

Privirea marid-ului s-a oprit pe rămășițele arse ale unui șarpe 
de apă. 

— Când Suleiman i-a pedepsit pe-ai voștri, nu a făcut vărsare 
de sânge. V-a dat de ales... v-a oferit șansa să vă ispășiţi 
pedeapsa construind un templu dedicat Ziditorului, nu v-a 
poruncit să luaţi parte la război. 

Lui Dara i-a fost mult mai ușor să spună cuvintele: 

— Eu nu sunt Suleiman! 

— Nu, a încuviințat marid-ul. Nu ești. 

Făptura părea să se micșoreze de-acum, iar dinţii și solzii lui 
și-au pierdut luciul. 

A trecut o clipă în care nu s-au auzit decât pârâiturile focului. 
Flăcările se întindeau spre copaci, spre pădurea de brazi în care 
năzuise la un moment dat să se piardă Dara. 

Marid-ul a vorbit din nou, mai încet. 


— Vei considera că ne-am plătit datoria de sânge dacă vă 
vom lăsa să treceţi prin lacul din Daevabad? 

Un trosnet puternic venit de sus i-a atras atenţia lui Dara. 
Flăcările cuprinseseră un copac mare de pe celălalt mal, care 
crescuse singur acolo, ca o santinelă înaltă, iar, în timp ce daev- 
ul se uita la el, s-a prăbușit, frânt de la rădăcină, și a căzut peste 
lacul fumegând precum un pod răpus de vreme. 

Afshin-ul a încremenit. i 

— Nu. Nu e singura mea pretenție, a spus încet. Inainte să mă 
ucizi pe lac, m-ai atacat pe malul Gozanului pe care l-ai 
preschimbat într-un șarpe, o fiară mare cât un munte. Poţi să 
faci la fel și cu lacul? 

— Poate. 

Marid-ul a înlemnit. 

— Pentru puţină vreme, l-a prevenit pe daeva. Lacul este locul 
unde s-a născut Tiamat. Apele lui nu sunt ușor de stăpânit. 

S-a încruntat. 

— De ce ai vrea să fac una ca asta? l-a iscodit pe afshin. 

Dara și-a întors din nou privirea spre copacul mistuit de 
flăcări. 

— Vreau să dărâm un turn, l-a lămurit. 


VIII 
Ali 


Lacul din jurul Daevabadului se întindea în faţa lui ca un geam 
dintr-o sticlă verde-închis. 

Nicio undă nu tulbura apa întunecată și niciun pește nu îi 
vălurea oglinda. Singurele care se mișcau erau frunzele moarte 
care pluteau la suprafaţă. Aerul dens și rece mirosea a pământ 
putred și a fulgere, iar în corabie se așternuse o tăcere stranie. 
Întregul lac părea mort, părea un loc blestemat și părăsit cu 
mult timp în urmă. 

Ali știa însă că nu era deloc așa. 

Ca fermecat, prințul s-a apropiat de marginea punţii și s-a 
uitat cum înainta nava prin apă, simțind furnicături pe piele. 
Prora arăta ca un cuţit bont care era trecut prin ulei și nu lăsa în 
urmă niciun val. Încă nu trecuseră de vălul magic și, în ceața 
aceea densă, nu se întrezărea nimic în spate. Avea senzaţia că 
erau suspendați în timp și că lacul nu avea capăt. 


„Spune-mi numele tău!” 

Ali s-a cutremurat amintindu-și vocea marid-ului care îi 
trecuse ca un deget de gheaţă pe șira spinării. 

Apa era atât de aproape! Ar fi fost nespus de simplu să se 
aplece peste copastie! Să-și treacă apoi degetele prin apele 
reci... Să se scufunde... 

Aqisa și-a pus palma pe braţul lui. 

— Eşti cam prea aproape de margine, nu crezi? 

Ali a tresărit, trezit din visare. Se ţinea de copastie și avea un 
picior puţin ridicat, deși nu își amintea să fi făcut asta. ȘI 
băzâitul acela ciudat nu se mai auzea. 

— Eu... ai auzit și tu? a întrebat-o. 

— Nu-l aud decât pe Lubayd cum dă la boboci, a răspuns 
Agisa, ridicându-și degetul cel mare în sus, spre prietenul lor, 
exact când acesta se apleca, grăbit, peste balustradă. 

Ali s-a cutremurat iar și și-a frecat braţele. Avea impresia că 
de pielea lui se agăţțase ceva umed și greu. 

— Ciudat! a murmurat el. 

Lubayd s-a apropiat de ei, împleticindu-se, palid. 

— Urăsc blestemăţia asta, a declarat el. Ce fel de djinn merge 
cu vaporul? Noi suntem creaturi de foc, pentru numele lui Allah! 

Ali s-a uitat la el compătimitor. 

— Aproape am ajuns, prietene! Vălul trebuie să cadă dintr-o 
clipă în alta. 

— Și te-ai gândit ce vom facem când vom ajunge acolo? l-a 
întrebat Agisa. 

— Nu. 

Ali trimisese mai multe misive la palat în timpul călătoriei spre 
Daevabad, cu propunerea să fie trimiși niște negustori ayaarile 
în întâmpinarea lor. Ba chiar se oferise să lase marfa pe plajă, în 
afara orașului. La fiecare scrisoare primise același răspuns, 
caligrafiat de fiecare dată de mâna altui scrib: „Întoarcerea ta 
ne bucură”. 

— Cred că singurul lucru pe care putem să-l facem este să 
așteptăm și să vedem cum vom fi primiţi. 

Din nou s-a așternut liniștea, dar, de data asta, toţi trei au 
rămas nemișcați. A simţit mirosul de fum și furnicăturile bine 
cunoscute când au trecut prin văl. 

Și apoi Daevabadul s-a înălţat în faţa lor. 

Corabia lor părea neînsemnată în faţa Orașului de bronz, 


precum un ţânţar în faţa unui leu. Negura groasă învăluia ușor 
zidurile masive și lucioase de bronz, care păreau să ascundă 
cerul. Deasupra acestora se zăreau vârfurile din sticlă șlefuită 
ale minaretelor și delicatele stupe plutitoare, ziguratele 
străvechi din cărămidă nearsă și templele cu mozaicuri colorate. 
Și deasupra tuturora trona turnul cu creneluri al Citadelei, înaltul 
și mândrul simbol al tărâmului Am Gezira. 

Lubayd a scos afară tot aerul din piept. 

— Asta-i Daevabadul? De aici eşti tu? s-a mirat războinicul 
geziri. 

— De aici sunt eu, a repetat încetișor Ali. 

Vederea vechiului său cămin îi dădea senzaţia că pieptul îi 
fusese sfâșiat de o mână care îi răsucea inima. Pe când corabia 
se apropia, s-a uitat în sus, la chipurile nahizilor din vechime, 
sculptate în zidurile de bronz ale orașului. Ochii lor reci, de 
metal, păreau din altă lume, complet dezinteresaţi de sosirea 
unui prinţișor surghiunit, care nu era decât o notă de subsol în 
istoria la care fuseseră ei martori. Deși Consiliul Nahizilor fusese 
îndepărtat de la putere cu secole în urmă, nimeni nu se 
încumetase să le dărâme statuile. 

Toată lumea spunea că acelora din familia Al Qahtani nu le 
păsa: erau atât de încrezători și de siguri de stăpânirea lor, că 
nu îi deranjau vestigiile care aminteau de nahizii învinși. 

Dar, așa cum se întâmpla cu multe lucruri din Daevabad, 
adevărul era ceva mai complicat. Statuile acelea nu puteau fi 
dărâmate. În orice caz, nu de către oricine. Muncitorii aduși de 
Zaydi abia atinseseră cu dălţile lor statuile, că pielea li se și 
spuzise, iar din rănile puturoase începuse să iasă bronzul 
fierbinte, până când nu au mai rămas din ei decât oase arse și 
bălți de metal răcit. 

lar de atunci nu mai încercase nimeni. 

Docurile erau liniștite și pustii, în afară de două bărci cu pânze 
și un galion sahrayn, iar portul era încă și mai părăginit decât 
fusese când plecase Ali. Chiar și așa, până și faptul că ajunsese 
o ruină nu făcea decât să-i sporească grandoarea. Era ca și cum 
ai fi pășit într-un paradis de mult părăsit, într-o lumea măreață, 
construită de ființe pe care nu le puteai înţelege pe deplin. 

— Slăvit fie Allah... a șoptit Lubayd când s-au strecurat pe 
lângă statuia unui războinic cu un arc de două ori mai mare 
decât Ali, dar cu un chip atât de cunoscut, încât să-l facă pe 


acesta să simtă că i se punea un ghem în stomac. Nu credeam 
c-o să văd așa ceva în viaţa mea! 

— Eu, da, a mormăit Agisa cu chipul posomorât. Doar că mi- 
am închipuit că o să avem cu noi o întreagă oștire când se va- 
ntâmpla. 

Ali a simţit o durere de cap surdă. 

— Nu puteţi vorbi așa aici, i-a prevenit. Nici măcar în glumă. 
Dacă vă aude cine nu trebuie în Daevabad... 

Agisa a pufnit cu dispreţ, mângâind plăselele hangerului. 

— Nu-mi fac griji! l-a liniștit. 

S-a uitat la Ali cu subînțeles. 

— Am văzut cât de bine a supraviețuit viitorul lor qaid în 
deșert. 

Prințul a privit-o cu un aer rănit. 

Lubayd a oftat. 

— Am putea amâna vărsarea de sânge măcar cu câteva zile? 
i-a întrebat, în zeflemea. N-am traversat un lac blestemat într-un 
castron uriaș din lemn numai pentru a fi decapitat pentru 
trădare înainte să apuc să gust mâncarea de la curte. 

— Nu asta-i pedeapsa pentru trădare, a murmurat Ali. 

— Atunci care-i? 

— Să fii strivit în picioare de un karkadann. 

Lubayd a pălit și, de data asta, Ali a știut limpede că nu din 
cauza răului de mare. 

— Vai! a exclamat războinicul geziri. Din ce familie ingenioasă 
și pusă pe născocit te mai tragi și tu! 

Ali și-a întors privirea spre zidurile de bronz. 

— Tatăl meu nu e blând deloc cu trădătorii! 

Zicând acestea, prinţul și-a trecut degetul mare peste 
cicatricea de la gât și a adăugat: 

— Crede-mă! 

+ 

Au lăsat cămilele și cea mai mare parte a mărfurilor la 
caravanseraiul de lângă poarta orașului; Lubayd le-a șoptit ceva 
la ureche animalelor pe care ajunsese să le îndrăgească, în timp 
ce Agisa și Ali îl așteptau, cuprinși de nerăbdare. 

După ce se tot așteptase să fie arestaţi din clipa în care aveau 
să arunce ancora, Ali a fost uimit să vadă că nu îi aștepta nimeni 
la țărm. Neștiind ce altceva să facă, a poruncit să fie încărcate 
pe două cămile cele mai preţioase bunuri din caravana ayaarile: 


cufere cu aur pur, casete pline cu podoabe lucrate cu fineţe și o 
ladă cu cărți rare pentru biblioteca regală, la care umblase nu 
doar o dată în timpul lungii lor călătorii. 

Cu darurile încărcate, au pornit-o spre palat. Ali și-a petrecut 
un capăt al ghutr-ei peste faţă înainte de a pleca. Trăsăturile lui 
amestecate, de ayaarile și de geziri, nu erau așa de rare în 
orașul plin de făpturi de pe toate meleagurile, dar, cum lor li se 
adăuga zulfikar-ul, asta îl făcea la fel de ușor de recunoscut ca și 
cum și-ar fi strigat numele de pe acoperișuri. 

Marele Bazar era un vârtej de culori și de hărmălaie, plin de 
negustori care se dondăneau, de vizitatori cu ochii căscaţi de 
uimire și de animale magice de toate soiurile. Gălăgia tocmelilor 
care se purtau în zeci de limbi îi împuiase urechile lui Ali, iar 
mirosurile amestecate - de shafit-i asudaţi, de fum de la 
narghilelele ajinn-ilor, de parfumuri fermecate și de coșuri pline 
ochi cu condimente care se zăreau peste tot - îl făceau să 
devină nostalgic. A ocolit un pui de simurgh tocmai când scotea 
o pală de foc verde, a călcat-o din greșeală pe picior pe o femeie 
sahraynă înveșmântată cu o pelerină din piele de șarpe, iar 
aceasta l-a înjurat cu niște cuvinte atât de deocheate, de 
necuviincioase, încât păreau aproape măiestrite poetic. 

Ali s-a mulțumit să zâmbească, ascunzându-și zăpăceala sub 
ghutr-ă. Indiferent de modul în care fusese adus înapoi la 
Daevabad, nu putea să nege că spectacolul oferit de vechiul lui 
cămin îl emoţiona, făcându-i inima să-i bată mai tare. Șoaptele 
tainice de pe lac i se păreau îndepărtate și zumzetul pe care îl 
auzise în sinea lui dispăruse. 

Dar, când au pătruns mai adânc în mulţime, stare bazarului i- 
a spulberat nostalgia. Niciodată nu fusese curat - de fapt, 
cândva, în scurta perioadă cât fusese gaid, Ali îl ameninţase pe 
vădit coruptul vizir al salubrităţii că avea să îi taie limba dar 
acum străzile din Daevabad erau chiar împuţite. Gunoiul putred 
se aduna grămezi-grămezi, iar șanțurile înguste săpate pe 
marginea străzii pe unde ar fi trebuit să se scurgă apa de ploaie 
sau cea menajeră erau pline de mizerii. Mai neliniștitor era 
faptul că văzuse câţiva membri ai Gărzii Regale patrulând pe 
străzi, îmbrăcaţi cu niște uniforme jerpelite, și că soldaţii cei mai 
tineri erau înarmaţi doar cu săbii obișnuite, în loc de zu/fikare, 
care erau mai scumpe. Prinţul a mers mai departe, din ce în ce 
mai tulburat. Musa îi spusese că orașul trecea printr-o perioadă 


grea, dar Ali crezuse că îi spusese asta doar să-l convingă să se 
întoarcă. 

Erau la jumătatea drumului spre midan, piaţa centrală a 
Daevabadului, tocmai traversau o răspântie aglomerată din 
mijlocul Cartierului Shafit, când aerul a fost sfâșiat de ţipătul 
unui copil. 

Ali s-a oprit și și-a tras cămila de capăstru. Strigătul venise de 
pe o platformă improvizată, ridicată între dărâmăturile unei 
clădiri, pe care stătea un bărbat geziri, îmbrăcat într-un veșmânt 
din mătase galbenă, cu modele. Acesta îl silea pe un alt bărbat, 
un shafit care avea în jurul șoldurilor o pânză murdară, să 
înainteze spre marginea platformei. 

— Baba”! 

Țipătul s-a auzit din nou, apoi, din spatele unei împrejmuiri 
din scânduri, aflate în spatele platformei, a ţâșnit o fetiță. A 
alergat la shafit și s-a aruncat în braţele lui. _ 

Ali a privit, uluit, chinuindu-se să priceapă ce se întâmpla. In 
fața platformei stăteau o mulţime de djinn-i, cu toţii îmbrăcaţi în 
veșminte care păreau destul de scumpe. În spatele îngrăditurii 
erau și alţi shafiț-i - bărbaţi, femei și copii - păziţi de câţiva 
djinn-i bine înarmați. 

Shafit-ul nu voia să-i mai dea drumul fetiţei. Tremura și o 
mângâia pe spate, șoptindu-i ceva la ureche, în timp ce micuța 
plângea în hohote, apoi s-a tras un pas înapoi și le-a aruncat o 
privire dușmănoasă străjerilor când aceștia au încercat, cam 
fără tragere de inimă, să-i smulgă copila din braţe. 

Djinn-ul geziri și-a încrucișat braţele la piept peste veșmintele 
lui scumpe de mătase, apoi a oftat și s-a îndreptat spre 
marginea platformei. 

Pe faţa lui s-a așternut un zâmbet mult prea larg. 

— Ce părere aveţi despre aceștia doi, voi, cei care până acum 
n-aţi avut norocul să daţi peste vreunul cu sânge diluat, peste- 
un shafit? Amândoi sunt născuţi în Daevabad și vorbesc bine 
djinnistani. lar amicul nostru, aici de faţă, e un bucătar nespus 
de talentat. Am descoperit că avea o tarabă cu gustări în bazar. 
Ar fi de mare folos în bucătăria oricărei rude îndepărtate. 

„Cum?” s-a minunat Ali, care se uita fără să înţeleagă prea 
bine ce vedea. 


? „Tată, părinte” (hindi în original), termen reverenţios de adresare (n. 
red.). 


Agisa, în mod limpede, nu era deloc la fel de nedumerită ca 
el. 

— Îi vând! i-a șoptit ea, cu groază. Vând shafiţ-i! 

— Nu se poate! 

Lubayd părea să fie din nou cât pe ce să vomite. 

— Dar asta... asta e împotriva legii! s-a oțărât războinicul. 
Niciun geziri nu ar... 

Ali i-a pus în mână căpăstrul cămilei, fără să spună un cuvânt. 

Lubayd l-a apucat de braţ. Ali a încercat să se elibereze, dar 
prietenul său i-a făcut semn cu capul, arătându-i șirul de soldaţi 
care păzeau împrejmuirea. 

— Uită-te, nesăbuit ce ești! 

Ali a rămas cu ochii aţintiţi, dar nicidecum asupra soldaţilor. 

Atenţia i-a fost atrasă de câteva lucruri cunoscute: un 
magazin de oale cu o ușă pictată cu linii albastre, felul acela 
deosebit în care două alei înguste se apropiau, dar nu se 
întâlneau, minaretul ușor înclinat care se vedea în depărtare... 
Ştia ce fusese acolo... Și își dăduse seama ale cui fuseseră 
zidurile dărâmate din faţa sa! 

Acelea erau ruinele moscheii în care predicase șeicul Anas, 
fosta căpetenie a grupării Tanzeem, acela care fusese trecut în 
rândul martirilor de Ghassan! 

Ali a inspirat adânc, căci simţea, dintr-odată, că nu mai avea 
aer. Tatăl lui ar fi putut, la fel de bine, să-i răsucească un 
pumnal în inimă decât să dărâme geamia! Dar știa că pedeapsa 
aceea nu fusese dată pentru fiul aflat, oricum, departe, în Am 
Gezira; fusese dată pentru shafit-ii care aveau o viaţă atât de 
grea și din cauza cărora Ali ajunsese să nu i se mai supună 
propriului părinte... pentru shafit-ii care acum erau scoși la 
vânzare. 

Fetița a început să plângă mai tare. 

— Lua-i-ar Shaitan pe ei și ducă-se pe pustii cu toată 
tărășenia asta! a izbucnit Agisa, pornind spre platformă. 

Ali a plecat după ea, lăsându-l pe Lubayd să blesteme în urma 
lor și să se chinuie să ţină cămilele. Vânzătorul de sclavi i-a 
observat, probabil, pentru că și-a întrerupt prezentarea 
scârboasă, iar ochii lui albaștri ca oţelul s-au aprins de 
curiozitate. 

— În numele Celui Preaînalt, arătaţi de parcă v-ar fi scuipat 
aici o furtună de nisip! 


A izbucnit în râs. 

— Cu siguranță, nu sunteți clienţii mei obișnuiți, dar presupun 
că neamurile de sânge pot veni de oriunde! 

Și-a ridicat sprânceana neagră, în semn de uimire. 

— Dacă neamurile pot plăti, firește. 

Agisa și-a dus mâna la sabie. Ali a pășit repede în faţa ei. 

— Când a început Daevabadul să-și vândă cetăţenii shafiț-i? l- 
a întrebat prinţul pe neguțător. 

— „Să-i vândă”? 

Bărbatul a plescăit din limbă. 

— Noi nu vindem pe nimeni aici! s-a oțărât. 

Apoi s-a prefăcut de-a dreptul îngrozit. 

— Asta ar fi împotriva legii! a adăugat. Noi doar încercăm să-i 
găsim familia cu sânge pur... Și luăm și noi o taxă pentru truda 
noastră. 

Și-a pus mâna pe inimă. 

— E mai ușor să-i găsești rudele când stă drept în faţa lor, nu? 

Era o justificare mincinoasă îngrozitor de nerușinată, iar Agisa 
a început să mârâie de-a dreptul de lângă Ali. Acesta putea doar 
să-și închipuie cât de dezgustător trebuia să li se pară orașul 
prietenilor lui. La fel ca mulţi alți geziri, qjinn-ii din Bir Nabat își 
țineau aproape rudele cu sânge amestecat, sau diluat, 
nesocotind legea care cerea ca aceștia să fie aduși la Daevabad, 
să trăiască acolo. Cei câţiva shafit-i din Bir Nabat erau tratați ca 
niște egali și aveau acolo un rost al lor, chiar dacă nu puteau să 
folosească magia. 

Ali a scrâșnit. 

— Se pare că omul nu dorește deloc să dea de urma vreunei 
rude cu sânge pur, a spus prinţul. Parc-ai zis c-ar avea o 
meserie? De ce nu-l lași să se întoarcă la treburile lui? 

Negustorul a ridicat din umeri. 

— Shafiț-ii sunt ca niște copii, s-a opus. Oare și pe prunci ar 
trebui să-i lăsăm să-și aleagă singuri soarta? 

După cuvintele acestea, Agisa l-a lovit puternic cu cotul în 
stomac pe Ali și, profitând de surprinderea acestuia, l-a dat la o 
parte. Și-a scos hangerul. Ochii îi scăpărau deja de mânie. 

— Ar trebui să-ţi tai limba! s-a răstit războinica în geziriyya. 
Ești un trădător al tribului nostru și calci în picioare toate legile 
noastre! 

Neguțătorul și-a ridicat mâna, oprindu-i pe cei câţiva străjeri 


care veniseră deja lângă el. 

— Nimic din ce facem noi aici nu e în afara legii, a lămurit-o, 
renunțând la tonul lui onctuos. Și n-am nevoie ca niște căutători 
prin gunoaie abia poposiţi pe-aici din miazăzi să vină să-i 
zădărască pe toţi... 

— Ce preţ ceri? 

Întrebarea era ca o otravă în gura lui Ali. 

— Ce preţ vrei pentru bărbatul acesta și pentru fiica lui? 

Negustorul a ridicat din umeri, arătând spre un djinn îmbrăcat 
în niște veșminte ciudate, cu buline. 

— Domnul din Agnivansha a oferit o mie două sute de dinari 
doar pentru fată. 

„O mie două sute de dinari!” 

Era un preț dezgustător de mic pentru o viaţă, dar, din 
nefericire, cu mult mai mare decât ar fi putut încropi el și 
tovarășii lui. Ali era sărac, la fel ca toţi ceilalţi din Bir Nabat, căci 
averea îi fusese poprită atunci când tatăl lui îl surghiunise. 
Cămilele pe care le aduseseră erau încărcate cu lucruri scumpe, 
era drept, dar poverile fiecăreia dintre ele fuseseră trecute cu 
grijă în catastiful caravanei, căci reprezentau darurile făcute 
ocârmulitorului și curții sale de către cei din neamul ayaarile. 

Ali și-a dus mâna la brâu și și-a scos de sub veșmânt zu/fikar- 
ul. În clipa aceea, negustorul a avut mai mult decât o tresărire: 
s-a albit și s-a tras înapoi, vădit înfricoșat. 

— Ei, ia stai puţin! a strigat. Nu am habar de unde l-ai furat, 
dar... 

— Asta ar fi de ajuns? 

Degetele lui Ali s-au strâns pe plăselele armei lui dragi. Apoi a 
înghiţit în sec și i-a întins-o negustorului. 

In ochii acestuia nu se mai citea de-acum decât viclenia. 

— Nu, i-a răspuns neguțătorul pe șleau. In zilele noastre, mai 
toţi soldaţii vor să le vândă înainte de a fugi în Am Gezira. Ti-l 
dau pe tată în schimbul lui, dar pe fată, nu. 

Shafit-ul le urmărise până atunci tocmeala, înlemnit parcă din 
cauza șocului. Dar, când a auzit oferta negustorului, fiica lui a 
scos un țipăt, iar bărbatul a strâns-o lângă el. 

— Nu! 

Cuvântul a ţâșnit de-a dreptul din gura nefericitului. 

— Nu vă las s-o ducetți înapoi în cușca aceea! Nu vă las s-o 
luați de lângă mine! 


Disperarea care se simţea în vocea lui l-a scos din minţi pe 
Ali. 

— Acesta-i un zulfikar Al Qahtani! i-a strigat prințul 
neguţătorului de sclavi. 

A aruncat apoi arma la picioarele negustorului și și-a dat la o 
parte ghutra care îi acoperea faţa. 

— Eşti sigur că nu-i de ajuns pentru a acoperi preţul tău? 

Bărbatul geziri a rămas cu gura căscată, iar pielea lui aurie a 
căpătat o nuanţă verzuie, așa cum Ali nu știuse că era cu 
putinţă. S-a lăsat în genunchi. 

— Alteța Ta, prinţule Alizayd! a icnit el. Preamărite domn... 
iar... iar... iartă-mă! s-a bâlbâit. N-aș fi vorbit niciodată cu atâta 
lipsă de respect dac-aș fi știut că lnălţimea Ta ești! 

Felul în care mulţimea s-a dat la o parte i-a adus aminte lui Ali 
de ajinn-ii din Am Gezira care fugeau speriați când zăreau 
viperele cu corn. Numele lui a fost purtat de vânt, prin șoaptele 
mulțimii, rostite în toate limbile. 

Ali a încercat să nu le ia în seamă, dar a lăsat ceva din vechea 
lui mândrie să i se strecoare în voce. 

— Hai, hai! l-a îndemnat pe negustor. 

A arătat apoi cu bărbia spre zulfikar, îndurerat la gândul că se 
despărțea de arma care îl ţinuse în viaţă pe timpul surghiunului. 

— Aceasta este sabia mea personală. Se transmite din tată-n 
fiu în familia mea de generaţii și, de bună seamă, va fi pe 
potriva prețului cerut pentru amândoi. 

Pe chipul negustorului s-au deslușit, dintr-odată, și lăcomia, și 
frica. 

— Cu sabia asta l-ai ucis pe Flagelul din Qui-zi? s-a minunat. 

Ali a fost scârbit de-a dreptul de întrebare. Dar, cum bănuia 
că așa avea să-l convingă, a minţit cu ușurință. 

— Chiar cu zu/fikar-ul ăsta! l-a încredințat. 

Bărbatul a rânjit. 

— Atunci pot spune că-mi place nespus de mult să cad la- 
nvoială cu tine, prinţul meu! 

A făcut o plecăciune, apoi l-a îndemnat pe Ali să se apropie. 

— Rogu-te... durează doar o clipă să semnăm înţelegerea... 
Shafit-ul se uita la el uluit, nevenindu-i să creadă. 

— Dar tu... lumea spune că...! 

S-a uitat repede la ajinn-ii pursânge adunaţi acolo și a 
schimbat brusc vorba. 


— Rogu-vă, să nu ne despărțiți, lnălțimea Voastră! s-a milogit. 
A strâns-o și mai tare pe fetiță. 

— Vă implor! Vă vom servi cum veți dori, numai, rogu-vă, să 
nu ne despărțiți! 

— Nu, l-a liniștit Ali repede. Nu-i vorba despre una ca asta! 

Neguțătorul s-a întors cu zapisele, iar Ali le-a citit pe toate și 
apoi le-a semnat. Pe urmă, i-a înmânat toate hârtiile shafit-ului. 

Bărbatul părea uluit. 

— Nu pricep, Alteța Voastră! a îngăimat. 

— Eşti liber, i-a spus Ali. Așa cum se și cuvine, de altfel! 

S-a uitat la neguţător cu cea mai nemilostivă privire a sa, iar 
acesta a tresărit. 

— Cei care fac negoţ cu viețile semenilor vor fi printre primii 
care vor arde în iad, cu Shaitan! 

— Și cu asta, basta a murmurat Lubayd care reușise, în 
sfârșit, să-și facă loc până la tovarășii lui, trăgând după el prin 
mulțime cămilele care behăiau. 

Războinicul geziri i-a dat apoi frâiele Agisei și l-a apucat pe Ali 
de poala veșmântului, trăgându-l de pe platformă. 

Ali s-a uitat în jur, dar shafit-ul dispăruse deja, pierzându-se în 
mulțime cu fiica lui. Prinţul geziri nu putea să-l condamne. 
Simţea că ochii tuturor celor din jur erau aţintiţi asupra lui când 
Lubayd a încercat să-i ridice ghutra peste faţă. 

— Ce... ce faci? l-a întrebat când prietenul lui l-a lovit peste 
ochi. Au! Încetează! 

Cuvintele i-au murit pe buze când și-a dat seama de ce 
încerca prietenul lui să-l ia repede de acolo. 

Lângă ei apăruseră deja vreo doisprezece soldaţi din Garda 
Regală. 

Ali a rămas acolo, cu ghutra pusă strâmb, neștiind cum să se 
poarte cu vechii lui tovarăși. Au urmat câteva clipe în care toţi s- 
au privit, șovăitori, până când unul dintre ofiţeri a făcut un pas 
în faţă. Și-a dus mâna la inimă și la frunte, în salutul gezirilor. 

— Pacea fie cu tine, Alizayd, prințul meu! l-a salutat, cu 
solemnitate. Tatăl tău ne-a poruncit să te însoţim la palat. 


p% 
Kod 


— E un loc cam prea singuratic pentru a fi executat, dacă mi- 
e permis s-o spun! a zis Lubayd pe un ton degajat, în timp ce 
mergeau sub escortă pe un coridor pustiu din palat. 

Coloanele erau acoperite de lujeri încărcați de flori violet, cu 


miros dulceag, iar prin paravanele de lemn pătrundeau razele 
soarelui. 

— Nu vom fi executați! l-a liniștit Ali, încercând să nu își 
piardă cumpătul și să nu lase să i se citească pe chip că el, unul, 
presimţea că se duceau cu toții la pieire. 

— Păi, ne-au luat armele! a subliniat Lubayd. Mă rog, arma 
mea și pe-a Agisei... că tu ţi-ai dat-o deja pe-a ta de pomană! O 
mișcare taaare plină de isteţime, dacă tot veni vorba! 

Ali i-a aruncat o privire mohorâtă. 

— Poftiţi pe-aici, prinţul meu! l-a îndemnat ofiţerul, oprindu-se 
și deschizând o ușă pictată în albastru, pe care erau sculptate 
gazele care se avântau în salt. 

Ușa dădea spre o grădiniţă interioară, înconjurată de ziduri 
înalte din piatră alburie, în inima căreia se zărea un chioșc 
scund, umbrit de palmieri frunzoși. Apa clipocea vesel într-o 
fântână arteziană în formă de stea, decorată cu raze de soare 
făcute din piese de mozaic, iar în faţa acesteia era un covor plin 
cu tipsii de argint, pe care se găseau prăjituri de toate culorile și 
fructe lucioase ca niște nestemate. 

— Tatăl tău va veni în scurtă vreme! l-a încredințat soldatul. 
Este o onoare să te întâlnesc, prinţul meu! 

Ofiţerul a șovăit, apoi a adăugat. 

— Familia mea e din Hegra. Lucrările pe care le-ai făcut anul 
trecut la puţul nostru... i-au salvat pe toți. 

L-a privit apoi pe Ali drept în ochi și a adăugat: 

— Nădăjduiesc că știi cât te preţuiesc încă mulţi dintre cei din 
Garda Regală! 

Ali a cugetat o clipă la cum s-ar fi cuvenit să-i răspundă, 
alegându-și cu multă grijă vorbele. 

— Preţuirea e și a mea, a murmurat. Care e numele tău, 
frate? 

Bărbatul a înclinat capul, respectuos. 

— Daoud, a zis. 

— Și pentru mine e o plăcere să te cunosc. 

Ali și-a dus mâna la inimă, în salutul îndătinat. 

— Transmite-le urările mele de bine alor tăi, când îi vei întâlni 
data viitoare, l-a rugat. 

— Inshallah! Dacă așa va fi voia lui Allah, prinţul meu! 

A mai făcut o plecăciune, după care a plecat, trăgând ușa 
după el. Agisa s-a uitat la Ali. 


— Îți faci prieteni? 

„Aliați, nădăjduiesc!” și-a spus prinţul în sinea lui, deși nu-și 
dădea seama cum de mintea lui se oprise atât de iute tocmai 
asupra acelui cuvânt. 

— Cam așa ceva, a îngăimat însă cu voce tare. 

În faţa lor, Lubayd se repezise deja la mâncare și tocmai 
mușca dintr-o prăjitură unsă cu miere și garnisită cu flori de 
zahăr, numai pentru a-și închide apoi ochii, încântat. 

— E cea mai bună prăjitură pe care am mâncat-o vreodată! 
le-a mărturisit camarazilor săi. 

— E foarte posibil să fie otrăvită! l-a avertizat Agisa. 

— Merită să mori pentru ea! a încredinţat-o războinicul geziri. 

Ali s-a apropiat de el, simțind că-i chiorăia stomacul de 
hămesit ce era. De ani buni nici nu mai văzuse măcar asemenea 
delicatese! 

Ca de obicei, erau din belșug, să impresioneze oaspeţii - așa 
de multe, încât Ali și tovarășii lui înfometați nu ar fi avut cum să 
le termine. Era un obicei la care nu se gândise prea mult pe 
când era tânăr, dar, amintindu-și de sărăcia vădită pe care o 
observase pe străzile din Daevabad, a avut, dintr-odată, 
senzaţia că ospăţul nu era doar o risipă, ci și un păcat. 

Ușa s-a deschis cu un scârțâit. 

— Micul Zaydi! 

Ali a ridicat capul și a văzut intrând în grădină un bărbat 
voinic, bine legat, îmbrăcat în uniformă de ofiţer și purtând 
turbanul roșu, însemnul gaid-ului. 

— Unchiule Wajed! a strigat prinţul, cuprins de bucurie. 

Qaid-ul zâmbăreţ l-a tras la pieptul lui pe Ali, strivindu-l în 
îmbrăţișarea sa. 

— Pe Allah, băiete, că tare bine-mi mai pare să te văd! 

Ali a simţit că se mai destindea puţin sau poate că 
îmbrăţișarea lui Wajed îl făcea să amorțească. 

— Și mie, unchiule! Și mie! 

Wajed l-a împins și l-a ţinut un pic la distanţă, să se uite mai 
bine la el. Bătrânul avea lacrimi în ochi, dar a râs, căci, în mod 
neîndoielnic, era fericit să îl vadă. 

— Unde-i slăbănogu' pe care-l învăţam să-nvârtă zu/fikar-ul? 
Soldaţii mei mi-au șoptit că semănai cu Zaydi cel Mare, așa cum 
veneai tu spre palat, îmbrăcat în zdrențe, alături de tovarășii tăi. 

Era o asemănare care nu avea să-i cadă bine tatălui său, 


bănuia Ali. 

— Nu cred că m-ar lua cineva drept Zaydi cel Mare, a spus 
prințul, modest. Dar hai să ţi-i prezint pe prietenii mei! 

L-a luat de braţ pe Wajed. 

— Agisa, Lubayd... acesta e Wajed al Sabi, gaid-ul Gărzii 
Regale. El este cel care m-a crescut când am fost trimis în 
Citadelă. 

Wajed și-a dus mâna la inimă, în salutul geziri îndătinat. 

— E o onoare! a murmurat bătrânul, cu sinceritate. 

În vocea aspră a gaiad-ului se strecurase puţină emoție. 

— Vă mulţumesc c-aţi avut grijă de el! le-a spus celor doi. 

Ali a auzit din nou scârţăitul ușii. Cu inima strânsă, s-a uitat 
spre intrare, așteptându-se să-și vadă tatăl. 

Dar Muntadhir era cel care pășise în lumina soarelui. 

Ali a înlemnit când fratele lui s-a uitat fix la el, fără să-și 
ferească privirea. 

Muntadhir era mai palid decât și-l amintea el și avea cearcăne 
negre sub ochi. O cicatrice subțire îi brăzda sprânceana stângă - 
urma lăsată de biciul afshin-ului. Dar aceasta nu îi strica deloc 
înfățișarea. Fratele său mai mare fusese întotdeauna prinţul 
sclipitor, frumos și rafinat, care cucerea adoraţia nobililor, la fel 
de repede pe cât îi îndepărta Ali. Arăta magnific, îmbrăcat cu 
toată pompa regală: o mantie neagră, tivită cu aur, care se 
învârtea ca fumul în jurul picioarelor lui și un turban lucios, din 
mătăsuri albastre, violete și aurii. La gât avea un șirag 
strălucitor de perle negre geziri, iar pe degetul mare îi strălucea 
un inel de aur împodobit cu un rubin roșu-ntunecat, ca o 
picătură de sânge omenesc. 

Wajed a înclinat capul, în semn de salut. 

— Emirul meu, Muntadhir! l-a întâmpinat qaid-ul, cu respect. 
Pace lui Allah fie cu tine! 

— Pacea fie cu voi toţi! a răspuns tânărul djinn, politicos. 

Sunetul familiar al vocii fratelui său l-a umplut de emoție pe 
Ali. 

— Qaid-ul meu, tata a poruncit să-i escortezi pe tovarășii 
prinţului Alizayd în camerele de oaspeţi din Citadelă. Ai grijă, 
rogu-te, să nu le lipsească nimic! 

Și-a dus apoi mâna la inimă și s-a întors spre Agisa și Lubayd 
cu un zâmbet luminos. 

— Vă suntem pe veci recunoscători pentru felul în care l-aţi 


primit pe fratele meu în satul vostru, le-a spus, dulce. 

Ali și-a mijit ochii, auzind minciuna atât de frumos rostită, dar 
nici Agisa, nici Lubayd nu au răspuns cu ironia lor obișnuită. 
Păreau mai degrabă uluiţi la vederea emirului din Daevabad. 

„Da, cred că arată cu mult mai interesant, mai fascinant, 
decât un prinţ leoarcă și hămesit, care trage să moară între 
stânci!” și-a zis. 

Lubayd a fost primul care și-a revenit. 

— Tu vrei asta, frate? l-a întrebat pe Ali. 

— Sigur că da, a intervenit Muntadhir pe un ton blând. 
Trebuie să înțelegeţi că așteptăm cu nerăbdare să petrecem o 
vreme singuri cu prințul Alizayd. 

Lui Ali nu i-a scăpat că fratele lui folosise mereu pronumele 
„Noi”, un stil de a vorbi care îi amintea de tatăl lor. Se simţea un 
soi de grabă în spatele vorbelor fermecătoare ale emirului, o 
grabă care nu îi plăcea. Și, cu toate că tot ce urma nu avea să 
fie deloc bine pentru el, a simţit deodată că nu îl supăra că 
prietenii lui nu urmau să îi fie alături. 

— Vei avea tu grijă de ei? l-a întrebat deschis pe Wajed. 

Qaid-ul a aprobat cu o mișcare din cap. 

— Îmi dau cuvântul de onoare c-așa voi face, prinţul meu! l-a 
încredinţat bătrânul geziri. 

Trebuia să se mulţumească cu atât. 

Ali avea încredere în dascălul lui, cât putea să aibă în oricine 
dintre cei de la curte, așa că s-a uitat la Lubayd și la Agisa și a 
încercat să zâmbească. 

— Inshallah! Vă voi vedea curând, dac-așa va fi voia lui Allah! 
le-a făgăduit. 

— Așa să faci! a spus Lubayd, apoi a mai luato prăjitură și s-a 
ridicat în picioare. 

Agisa l-a îmbrățișat scurt. Ali a încremenit din cauza 
necuviinţei gestului ei, dar apoi a simţit cum tânăra geziri îi 
strecura ceva la brâu. 

— Nu care cumva să te prind că mori! i-a șuierat ea la ureche. 
Lubayd ar rămâne pe veci nemângâiat! i-a spus, în zeflemea. 

Ferm convins de-acum că ea tocmai îi strecurase la brâu 
numai Allah știa ce armă va fi reușit să strecoare pe furiș în 
palat, Ali a dat din cap, plin de recunoștință și a murmurat: 

— Aveţi grijă de voi! 

Wajed l-a strâns de umăr. 


— Să treci negreșit pe la Citadelă, când vei avea ocazia! l-a 
îndemnat gaid-ul. Să le arătăm noi mucoșilor răzgâiaţi născuți în 
Daevabad cum luptăm noi pe-acasă! 

Curând după plecarea lor, temperatura a părut să scadă 
brusc, iar zâmbetul fals, politicos, al lui Muntadhir a dispărut pe 
dată. 

— Alizayd! a spus emirul cu răceală. 

Ali a tresărit, căci fratele lui i se adresa rareori cu numele 
întreg. 

— Dhiru! i-a răspuns cu numele lui de alint. 

Vocea îi era sugrumată de emoție când a adăugat: 

— Îmi pare nespus de bine să te revăd! a bâiguit. 

Singura reacție a lui Muntadhir a fost o mică strâmbătură, de 
parcă tocmai ar fi mușcat dintr-un fruct acru. S-a întors, fără să-i 
răspundă în vreun fel și s-a îndreptat spre chioșc. 

Ali a mai încercat o dată să-l îmbuneze: 

— Știu că nu ne-am despărţit în cele mai bune relaţii! Îmi pare 
tare, tare rău! 

Fratele lui nu a spus nimic, și-a turnat o cupă cu vin și a sorbit 
din ea, ca și cum Ali nici n-ar fi fost acolo, dar acesta a stăruit: 

— Sper că te-ai simţit bine în răstimpul acesta! Mi-a părut rău 
că n-am fost la nunta ta, a adăugat prințul. 

Cu toate strădaniile lui, își dădea seama de răceala vocii sale. 

Auzindu-i ultimele cuvinte, Muntadhir a ridicat capul. 

— Puteai să dondănești despre o mulţime de subiecte, plin de 
diplomaţie, da’ tu, nu! Te repezi direct la ea! 

Ali a roșit. 

— Am vrut să spun doar că... a îngăimat. 

— Ce mai face vărul tău? 

Ali a tresărit. 

— Cine? 

— Vărul tău, a repetat Muntadhir. Acel ayaarile care a căzut 
bolnav taman la ţanc și a avut nevoie de tine, să vii în locul lui 
până aici. 

Aluzia lui zeflemitoare că ar fi fost părtaș la uneltirile lui Musa 
l-a făcut pe mezin să scrâșnească. 

— N-am avut nimic de-a face cu asta! mai-mai c-a strigat. 

— Siiigur că nu! a spus, batjocoritor, emirul. Un ayaarile a 
uneltit să te izgonească de acasă, altul să te aducă înapoi. Și 
iată-l și pe Alizayd, care nu-i vinovat de nimic și nu are habar de 


niciunele. 

— Hai, Dhiru, zău așa! Sunt sigur că... 

— Nu-mi mai spune așa! l-a întrerupt Muntadhir, pe un ton 
răstit. Am vorbit serios în noaptea aceea! Trebuie să-ţi amintești 
de ea, chiar înainte să faci să mi se prăbușească tavanul 
infirmeriei în cap! E drept: m-am săturat să-ţi tot iau apărarea! 

Zicând acestea, emirul a mai luat o înghiţitură de vin. Mâinile 
îi tremurau și, deși vocea îi era fermă, își ferea privirea de 
fratele lui, de parcă vederea acestuia l-ar fi îndurerat nespus. 

— Nu mai am încredere în tine! a continuat Muntadhir. Nu mai 
am încredere nici în mine când sunt în preajma ta! lar asta nu-i 
o slăbiciune pe care am de gând s-o las să mă doboare. 

Rănit și copleșit de emoţii, Ali s-a caznit să caute un răspuns. 

Primul care i-a venit în minte izvorâse din durere. 

— i-am salvat viaţa! a murmurat. Afshin-ul... corabia... 

— Știu prea bine ce și cum ai făcut! s-a oţărât emirul. 

Vocea lui Muntadhir fusese tăioasă, dar, de data aceasta, Ali a 
zărit un licăr de emoție în ochii fratelui său. 

— Așa că, rogu-te, lasă-mă să-ţi întorc favoarea! Pleacă! Și 
cât mai grabnic! 

Ali s-a uitat la el, plin de uimire. 

— Cum? s-a mirat. 

— Pleacă! a repetat Muntadhir. Pleacă din Daevabad înainte 
să mai faci altă boacănă și să moară iarăşi nevinovați! 

În vocea lui s-au deslușit apoi grija și înverșunarea când a 
adăugat: 

— Și s-o lași în pace pe Zaynab de-ndată! Știu că te-a tot 
ajutat în răstimpul acesta. Totul va lua însă sfârșit mintenaș! 
mai degrabă te omor cu mâna mea, decât să te las s-o târăști 
pe surioara mea într-unul dintre buclucurile tale împuţite! 

Ali s-a tras puţin înapoi, căci ura făţișă care se citea pe chipul 
fratelui său făcuse să-i piară orice chef de vorbă. Nu se 
așteptase ca emirul să-l primească tocmai cu braţele deschise, 
dar asta era... 

Și, de bună seamă, chiar acela a fost momentul pe care tatăl 
lor a trebuit să-l aleagă pentru a deschide ușa! 

Datorită educației primite, datorită faptului că toată viața 
fusese învăţat să-i respecte pe cei vârstnici, Ali a făcut o 
plecăciune adâncă, ducându-și mâna, pe rând, la inimă și la 
frunte, în salutul geziri îndătinat, înainte să-și dea seama ce 


făcea. 

Dar și-a revenit iute și n-a lăsat să-i scape nicio vorbă 
nepotrivită. 

— Stăpânul meu! l-a salutat el pe Ghassan, cu solemnitate. 
Pacea lui Allah fie cu tine! 

— Pacea fie și cu tine, copilul meu! i-a răspuns domnitorul. 

Ali și-a îndreptat spatele și s-a uitat la tatăl lui, care se 
apropia. Era mult mai îmbătrânit decât se așteptase. În jurul 
ochilor avea riduri adânci, săpate de griji, iar obrajii i se 
scofâlciseră. Parc-ar fi dus o povară grozavă pe umeri, care Îl 
făcea să pară, dacă nu mai fragil, cel puţin, mai bătrân. Dintr- 
odată, i s-a năzărit că arăta ca un djinn care trăise două secole, 
ca un ocârmuitor care văzuse și făcuse mult prea multe. 

Ghassan s-a uitat cu atenţie la Ali, vădit ușurat. S-a apropiat, 
iar mezinul lui a căzut în genunchi, după care a luat mâna 
tatălui său și și-a lipit-o de frunte. Nu era un gest pe care cei din 
familia Al Qahtani îl făceau când erau singuri, dar prințul s-a 
trezit că era reconfortant să se retragă într-o atitudine 
protocolară, dorindu-și să se poată bucura de distanţa pe care 
doar ceremonialul o putea oferi. 

— Fie ca Allah să-ţi ţină domnia-ndelungată! l-a firitisit el. 

Apoi s-a ridicat și a făcut un pas în spate, dar Ghassan l-a 
prins de mijloc. 

— Stai aici, băiete! l-a îndemnat. Lasă-mă să te mai privesc o 
clipă! 

Știind că Muntadhir se uita la ei, Ali a încercat să nu se 
ferească. Dar, când tatăl lui i-a atins obrazul, a înlemnit fără să 
vrea. 

Ghassan a observat, probabil, căci în ochii lui s-a putut citi, 
pentru o clipă, durerea, care apoi a dispărut grabnic. 

— Poţi să stai jos, Alizayd! i-a spus cu blândeţe mezinului său. 
Știu c-ai făcut o călătorie lungă. 

Ali s-a așezat cu picioarele încrucișate. Inima îi bătea cu 
putere. 

— Mă rog Atotţiitorului să-mi poţi ierta întoarcerea 
neașteptată, domnul meu! a spus el pe nerăsuflate. Satul Bir 
Nabat nu avea cum să ţină cămilele din caravana ayaarile, iar, 
când neguțătorul acela ticăloșit a lăsat-o acolo, n-am avut 
încotro. Eram singurul care putea pune mâna pe sarea 
fermecată. 


— Aţi fi putut prea bine să măcelăriți animalele să le mâncaţi 
și-apoi să furaţi marfa, a spus Muntadhir, pe un ton dezinvolt. 
Doar djinn-ii din Bir Nabat sunt și ei tâlhari, ca toţi cei din 
ținuturile de la miazănoapte, nu-i așa? 

— Nu! i-a răspuns Ali, pe același ton dezinvolt. Noi suntem 
fermieri, iar marfa era o mică avere destinată vistieriei. Nu am 
vrut ca sătenii să dea de vreo belea din cauza ei. 

Ghassan și-a ridicat mâna, cerându-le, astfel, să se oprească. 

— Nu-i nevoie de nicio explicaţie, Alizayd! Bănuiam că neamul 
mamei tale va născoci, până la urmă, un șiretlic să te aducă 
înapoi aici. 

Muntadhir s-a uitat uimit la tatăl lui. 

— Și tu chiar crezi că el n-a avut nimic de-a face cu asta, ava? 
l-a întrebat emirul, neîncrezător. 

— Păi, tu nu vezi că pare cât pe ce s-o rupă la fugă de pe 
frumoasa lui pernă și să sară pe primul covor zburător care l-ar 
putea duce înapoi în deșert? Așa că, nu, nu cred c-a avut de-a 
face cu tot buclucul ăsta! l-a încredinţat regele Daevabadului pe 
fiul său cel mare. 

Și-a turnat apoi o cupă cuvin. 

— În plus, mi-a trimis câte o scrisoare din fiecare caravanserai 
unde s-a oprit pe drumul din Am Gezira până aici, propunându- 
mi tot soiul de căi de transmitere a caravanei birurilor, tocmai 
pentru a ocoli această întâlnire, a adăugat Ghassan. 

Ali a roșit. 

— Am vrut doar să dau dovadă de scrupulozitate și de 
atenţie! s-a dezvinovâăţit parcă. 

— Atunci dă-ne voie să fim și noi atenţi și plini de 
scrupulozitate! 

Și, zicând acestea, Ghassan a făcut semn cu mâna spre 
cicatricea de pe obrazul mezinului său, care se vindecase de 
mult - locul în care marid-ul îi crestase sigiliul lui Suleiman. 

— Arată mai rău! a spus. 

— Am tăiat-o cu hangerul, înainte să ajung la Am Gezira, a 
explicat Ali. Nu voiam s-o recunoască cineva. 

Muntadhir s-a albit și chiar și tatăl lui a părut puţin uimit. 

— Nu trebuia să faci una ca asta, Alizayd! l-a dojenit. 

— Dac-am fost trimis în surghiun, asta nu-nseamnă c-am 
devenit mai puţin credincios sau c-am încetat să mai păstrez 
tainele familiei noastre! a răspuns Ali. Am vrut să fiu discret. 


— „Discret”? 

Fratele lui s-a strâmbat. 

— Cine, Alizayd, Ucigașul Afshin-ului? Eroul care se bate cu 
toți muwaswa și face să-nverzească deșerturile din Am Gezira, 
în timp ce rudele lui lenevesc în palatul lor din Daevabad? Asta 
numești tu „discreţie”? 

— A fost un singur muwaswa, s-a apărat Ali, amintindu-și bine 
întâmplarea cu peștele magic care vieţuia și pe nisip și care 
făcuse ravagii. Şi-n niciun caz nu am făcut deșerturile din Am 
Gezira să-nverzească! Am condus doar niște simple lucrări de 
irigație, am căutat izvoare și-am săpat canale și puțuri. 

— lar eu mă-ntreb cum de-ai găsit tu izvoarele acelea, 
Alizayd, dragul meu? l-a întrebat tatăl lui, alene. Izvoarele 
acelea pe care sătenii n-au izbutit să le descopere singuri- 
singurei? 

Ali a șovăit, dar nu putea născoci o minciună pe care tatăl lui 
s-o creadă. 

— Sunt stăpân pe puterile mele! l-a încredinţat. Ce s-a 
întâmplat atunci în infirmerie... nu am mai păţit așa ceva de ani 
și ani! 

Ghassan s-a posomorât pe dată. 

— Atunci e, cu adevărat, o urmare a faptului că te-ai aflat în 
stăpânirea mariz-ilor! 

Ali și-a lipit palmele de genunchi. 

— N-am nicio problemă, nu-i nimic în neregulă cu mine! a 
stăruit el. Și nimănui de acolo nu îi pasă de asta! Sunt prea 
ocupați să trăiască de pe o zi pe alta. 

Tatăl lui nu părea convins, însă. 

— Totuși, e nespus de periculos! a zis. 

Ali nu l-a contrazis. De bună seamă că era periculos, dar nu îi 
păsa câtuși de puţin! Grija aceea îi dispăruse pe dată din inimă 
când văzuse satul Bir Nabat gata să piară, trupurile descărnate 
ale sătenilor și copiii în părul cărora se zăreau buclele roșcate pe 
care doar foametea le făcea să apară în pletele ajinn-ilor. 

S-a uitat fix în ochii tatălui său și a spus: 

— Partea de miazănoapte a ținutului Am Gezira suferă de ani 
și ani! Am vrut să fac și eu ceva bun pentru cei care m-au 
adăpostit, ferindu-mă să nu fiu răpus de asasini. 

A lăsat să treacă un timp, să fie bine înțeleasă învinuirea pe 
care o rostise, dar, deși expresia calmă așternută pe chipul lui 


Ghassan se tulburase pentru o clipă, vocea acestuia era lipsită 
de orice emoție când a răspuns: 

— Și, cu toate acestea, ești încă viu și nevătămat! 

Abţinându-se să-și ceară scuze în zeflemea, Ali a răspuns cu 
simplitate: 

— Mărire lui Allah și milostivirii sale! 

Muntadhir și-a dat ochii peste cap, dar Ali a continuat, 
neabătut: 

— Nu doresc să fac cine știe ce jocuri politice în Daevabad. 
Tovarășii mei au nevoie doar de puţin timp de odihnă și-apoi am 
de gând să le cer celor din neamul ayaarile provizii în schimbul 
mărfurilor pe care le-am adus. Intr-o săptămână putem pleca. 

Ghassan a zâmbit. 

— Nu! De fapt, Alizayd, nu poţi să pleci nicăieri! 

În inima lui Ali s-a strecurat teama, dar Muntadhir a fost 
primul care a reacţionat și și-a ridicat, dintr-odată, capul. 

— De ce să nu poată? Nu l-ai auzit? Vrea el însuși să plece. 

— Ar trezi bănuieli dac-ar pleca prea repede, a stăruit 
domnitorul. 

Ghassan a mai luato gură de vin. 

— N-a mai fost acasă de cinci ani și pleacă după câteva zile? 
Lumea ar începe să bârfească. Și eu, unul, nu vreau să-nceapă 
să se vorbească despre problemele noastre. Mai ales acum, 
când cei din neamul ayaarile au început să-și cam vâre nasul în 
treburile noastre. 

Emirul s-a posomorât pe dată, dar a murmurat, totuși: 

— Înţeleg. 

Tânărul djinn îşi strângea însă genunchii atât de tare, ca și 
cum s-ar fi abținut cu greu să nu lovească pe cineva. Pe Ali, 
probabil. 

— Și atunci când va pleca? a stăruit. 

Ghassan și-a pus mâinile în poală. 

— Când îi voi acorda permisiunea mea... Permisiune pe care 
acum ţi-o acord ţie, Muntadhir! Când pleci, spune-i servitorului 
de la intrare să-mi aducă sipetul din biroul meu. Știe el care. 

Muntadhir nu s-a opus. De fapt, n-a mai scos niciun cuvânt. S- 
a ridicat, încet, în picioare și a plecat fără să se mai uite la Ali. 
Dar acesta a privit în urma lui până când nu s-a mai văzut, 
simțind că avea un nod în gât de care nu putea să scape. 

Ghassan a așteptat să rămână singuri să vorbească iar. 


— lartă-l! În ultimul timp se ceartă mai mult ca de obicei cu 
soția lui, iar asta îi creează o stare păcătoasă. 

„Cu soţia lui!” 

Ali ar fi vrut să întrebe de ea, dar nu îndrăznea să 
înrăutăţțească și mai mult situaţia. 

Numai că tatăl lui i-a observat reținerea. 

— Înainte vorbeai mult mai liber, a spus Ghassan. Și mai tare. 

Ali și-a privit mâinile. 

— Eram tânăr, a îngăimat prinţul. 

— Și acum ești tânăr! N-ai împlinit nici măcar un sfert de 
secol! 

S-a așternut tăcerea, stânjenitoare și încordată. Ali simţea că 
tatăl lui îl cerceta cu luare-aminte și asta îi dădea fiori pe șira 
spinării. 

Nu mai era frica de demult, a celui prea tânăr, și-a dat seama 
prinţul, era ceva profund și mult mai complicat. 

Era... furie! 

Ali a priceput că era de-a dreptul mânios. 

Era furios din cauza pedepsei crude pe care i-o dăduse tatăl 
lui, mânios pe regele care era mai preocupat de bârfele care 
circulau în Am Gezira, decât de faptul că supușii lui flămânzeau. 
Era și mai oțărât încă din cauza celor ce se întâmplau cu shafiț-ii 
din Daevabad în ruinele îngrozitoare ale moscheii șeicului Anas. 

Și îl înfuria peste măsură că sentimentele pe care le nutrea 
pentru propriul tată îl umpleau încă și în clipele acelea de 
rușine. 

Din fericire, chiar atunci a intrat un servitor cu un sipet 
simplu, de piele, mare cât o cutie în care se păstrau turbanele. 
S-a înclinat și l-a pus lângă Ghassan. Când s-a întors să plece, 
regele i-a făcut semn să se apropie, după care i-a șoptit la 
ureche ceva ce Ali nu a putut auzi. Străjerul geziri a aprobat cu 
o mișcare din cap și a plecat. 

— N-am să te rețin, Ali! a spus Ghassan. A fost un drum lung 
și pot doar să-mi închipui cât tânjești după o baie și un pat 
moale. Dar am ceva care ar fi trebuit să-ţi fie dăruit cu mult 
timp în urmă, după cum e datina la noi. 

Și, zicând acestea, regele Daevabadului a făcut un semn spre 
cutie. 

Ali a luat-o, cuprins, dintr-odată, de neliniște. A deschis-o 
încet, știind că tatăl lui se uita la el cu mare atenție. Inăuntru 


era o armă scurtă și dreaptă, splendid lucrată - o armă daev-ă! 

Una cunoscută. Ali s-a încruntat. 

— Acesta este pumnalul lui Nahri, nu-i așa? a întrebat. 

Îl recunoscuse, pentru că o văzuse de multe ori purtându-l la 
cingătoare. 

— De fapt, a fost pumnalul lui Darayavahoush, i-a răspuns 
tatăl lui. Probabil că i l-a oferit lui banu nahida când a plecat 
prima oară din Daevabad. 

Ghassan s-a tolănit pe magnificele perne ale divanului. 

— latacul ei a fost cercetat imediat după moartea afshin-ului, 
iar eu n-am fost prea încântat ca o astfel de armă să rămână în 
posesia ei. Tu ești cel care l-a ucis. O meriţi cu prisosinţă! 

Ali a simţit că i se întorcea stomacul pe dos într-un mod 
nespus de violent. 

Îi furaseră pumnalul lui Nahri să i-l dea lui? 

Ca și cum ar fi fost un fel de răsplată? 

— Nu îl vreau! 

Zicând acestea, a închis cutia cu zgomot și a împins-o cât mai 
departe de el. 

— Mariz-ii sunt cei care l-au ucis, cu adevărat! De mine doar 
s-au folosit. 

— Acesta e un adevăr care nu mai trebuie repetat, l-a 
prevenit Ghassan, încet, dar cu multă asprime. 

Când a văzut că Ali nu făcea nicio mișcare să atingă sipetul, a 
oftat. 

— Fă cum vrei, Alizayd! Pumnalul e al tău! Oferă-l daev-ilor 
dacă vrei... l-au făcut un altar în Marele Templu, de care cred că 
eu nu am habar... 

S-a ridicat în picioare. Ali l-a urmat repede. 

— Ce a întrebat Muntadhir... a început, șovăitor. Când o să mă 
pot întoarce în Am Gezira? 

— După Navasatem. 

Ali a simţit că se clătina. Tatăl lui făcuse o glumă, probabil. 

— Dar până la Navasatem mai sunt șapte luni! s-a văitat 
prinţul. 

Ghassan a ridicat din umeri. 

— Nu-i suflet în Daevabad care să creadă că, dacă relaţiile 
noastre sunt bune, mezinul meu - unul dintre cei mai buni 
mânuitori de zu/fikar din lumea noastră - ar fi în stare să plece 
înainte de cea mai măreaţă întrecere de luptători, care are loc 


doar o dată la o sută de ani! Așa că vei rămâne și vei sărbători 
Navasatemul cu familia ta. lar, după aceea, vom discuta și 
despre plecare. 

Ali a încercat să-și domolească frica. Era peste putinţă să stea 
atât de mult în Daevabad! 

— Ava! l-a implorat el. 

Folosise cuvântul îndrăgit cândva numai și numai din cauza 
disperării care îl cuprinsese, căci tânărul geziri n-ar fi vrut nici în 
ruptul capului să-l numească astfel pe bărbatul care-l trimisese 
să moară în deșert. 

— Rogu-te! Am o grămadă de responsabilităţi în Am Gezira! 

— Sunt convins că îţi vei găsi ceva de făcut și pe-aici, i-a 
raspuns Ghassan cu răceală. Vor fi o mulţime de sarcini de 
împărțit cu ocazia sărbătorii. lar lui Wajed îi ești oricând de folos 
în Citadelă! 

S-a uitat la el cu o privire plină de tâlc. 

— Deși a primit poruncă să te doboare pe dată dacă te vei 
apropia prea mult de porţile orașului. 

Ali nu știa ce să spună. Avea impresia că zidurile începeau să 
se strângă în jurul lui. 

Ghassan a părut să-i ia tăcerea drept consimţire, așa că l-a 
bătut pe umăr, iar apoi i-a pus în mâini sipetul cu pumnalul 
afshin-ului. 

— Am de gând să dau un ospăț strălucit la sfârșitul 
săptămânii, să-ţi urez bun venit așa cum se cade. Deocamdată, 
odihnește-te! Abu Sara te va conduce în apartamentele tale. 

„În apartamentele mele?” 

Ali rămăsese mut de uimire. 

„Mai am încă apartamente în palat?” 

Ca amortit, s-a îndreptat spre ușă. 

— Alizayd? 

A întors capul. 

— Am aranjat să ţi se dea înapoi și alte proprietăţi, i-a 
mărturisit ocârmuitorul. 

Vocea lui Ghassan avea ceva ameninţător. 

— Ai grijă să nu le pierzi iarăși! 


IX 
Ali 


Ali s-a uitat de jur-împrejur, prin vechiul lui apartament, de-a 
dreptul ametțit. Camera părea neatinsă, cărţile erau aruncate în 
dezordine pe birou, așa cum le lăsase în urmă cu cinci ani, iar 
hainele prin care răscolise când își făcuse bagajul pentru 
plecarea în Am Gezira erau și acum împrăștiate pe jos. O coală 
de hârtie mototolită - o scrisoare pe care intenţionase să i-o 
trimită lui Nahri și pe care apoi o abandonase, pentru că nu 
izbutise să găsească vorbele potrivite - stătea ghemotoc alături 
de pana lui favorită și de lumânarea de ceară aproape 
terminată, pe care, își amintea acum, avusese de gând să o 
înlocuiască. Deși totul era șters de praf și podeaua fusese recent 
măturată, era limpede că nimic nu fusese clintit din loc. Că 
nimic nu se schimbase. 

Nimic, în afară de Ali! lar dacă Ghassan își închipuia că avea 
să-l reintroducă în vechea lui viață așa de simplu, atunci se 
înșela amarnic! 

Ali a tras adânc aer în piept, iar când a făcut asta, a simţit un 
miros ușor de tămâie și de vin de tamarin acru, băutura 
preferată a tatălui său. 

Pe podea, unde odinioară își făcea Ali rugăciunile, se zărea o 
pernuță roasă, pe care a recunoscut una dintre tichiile lui, 
frumos așezată. A luat-o de jos, simțind și mai tare mirosul acela 
specific tatălui său. Tichia era veche, iar materialul avea o 
mulţime de pliuri, din cauza deselor împăturiri. 

A simţit un fior când a pătruns în iatac, locul unde dormea și 
care era la fel de pustiu ca în urmă cu cinci ani. Începea să aibă 
senzaţia că-și vizita propriul mormânt. S-a uitat spre pat. A 
clipit. 

Așezat pe cuvertura frumos împăturită era zu/fikar-ul lui! 

Ali a străbătut camera într-o clipită și a aruncat pe pat cutia 
cu pumnalul afshin-ului. 

Zulfikar-ul era, într-adevăr, al lui, căci îi recunoștea greutatea 
și plăselele ca pe propria mână! 

Și, dac-ar fi avut vreun dubiu, acesta ar fi fost pe dată risipit 
de zapisul pe care îl semnase și care se afla chiar lângă armă! 

Purtând sigiliul unui scrib regal, care anula învoiala dintre 
prinţ și neguţătorul de sclavi! 

Ali s-a prăbușit pe pat, de parcă i-ar fi tăiat cineva picioarele 
de la genunchi. S-a uitat pe hârtii, sperând că se înșela, dar 
dovada era sub ochii lui, exprimată clar în termeni legali: tatăl 


shafit şi fiica lui îi fuseseră returnaţi negustorului geziri! 

A sărit în picioare. 

„Nu! Nu! Nu!” 

Shafiț-ii aceia erau nevinovaţi! Nu erau luptători din Tanzeem, 
nu reprezentau un pericol pentru nimeni! 

Dar, când s-a întins după zulfikar, și-a adus aminte de 
avertismentul tatălui său. Ghassan făcuse toate acelea să-i dea 
o lecție! Distrusese vieţile a doi shafiț-i pentru că Ali îndrăznise 
să se amestece. 

Ce ar fi fost, oare, în stare să facă dacă prinţul i s-ar fi 
împotrivit fățiș? 

A închis ochii și a simţit că îl cuprindea greaţa când și-a 
amintit de chipul fetiţei, brăzdat de lacrimi. 

„Allah, iartă-mă!” 

Dar nu era vorba numai de micuță! Ci de șeicul Anas și de 
Rashid, de Fatumai și de orfanii ei. 

De platforma pentru mezat ridicată pe ruinele moscheii. 

„El îi distruge cu bună știință pe toți cei pe care vreau să-i 
ajut!” și-a dat Ali seama. „Ne distruge voit pe toţi!” 

Și-a tras mâna repede de pe zulfikar, căci simţea că-l furnica 
pielea. 

Nu mai putea rămâne acolo! 

Nu în camera aceea păstrată cu atâta grijă! 

Nu în acel oraș de-a dreptul ucigător, în care fiecare mișcare 
greșită pe care o făcea ar fi putut să aducă numai suferință 
cuiva! 

Dintr-odată, și-a adus aminte de Zaynab. Ali nu avea curaj să 
mai ia legătura cu mama lui, dar, de bună seamă, surioara lui l- 
ar fi putut ajuta. L-ar fi putut ajuta să scape de acolo! 

Apoi i-a revenit în minte ameninţarea lui Muntadhir, iar licărul 
de speranţă care i se aprinsese în piept când se gândise la 
Zaynab s-a stins. 

Nu, nu putea s-o pună și pe ea în pericol! 

Așa că a strâns tare din pleoape, luptându-se cu deznădejdea 
care îl cuprindea. Din cauza tulburării, picături de apă 
începuseră deja să i se adune în palme, lucru care nu i se mai 
întâmplase de ani buni! 

„Respiră! Vino-ţi în fire!” și-a poruncit sieși. 

Și-a deschis apoi ochii. 

Privirea i-a căzut pe sipet. 


Dintr-o suflare, a străbătut încăperea și l-a deschis iute, a luat 
pumnalul și și l-a pus în teaca de la cingătoare. 

Și fie ca Shaitan să ia cu el toate poruncile tatălui său! 

se 

Ali era deja pe la jumătatea drumului spre infirmerie când a 
început să se întrebe dacă nu cumva se pripea. 

Așa că și-a încetinit pasul pe cărare, una dintre multele care 
înaintau șerpuit până în mijlocul grădinii haremului. 

„Nu e ca și cum m-aș duce să-i fac o vizită lui Nahri!” și-a 
spus. 

Ali plănuia să aștepte în fața infirmeriei, până când ar fi 
apărut vreun servitor, și atunci i-ar fi cerut acestuia să o cheme 
pe femeia care o ajuta pe banu nahida, pe Nisreen. Apoi ar fi 
putut să-i dea acesteia pumnalul și un mesaj, iar, dacă Nahri nu 
ar fi vrut să-l vadă, n-ar fi fost nicio supărare! Chiar niciuna! 

La naiba, poate că Muntadhir ar fi aflat și l-ar fi ucis pentru că 
încercase să-i vorbească soţiei lui, iar atunci Ali nu ar mai fi avut 
de ce să-și facă griji din cauză că trebuia să stea în Daevabad 
până după Navasatem! 

A inspirat adânc aerul umed, încărcat de mirosul pământului 
reavăn și al florilor înrourate și nu s-a mai simţit chiar ca și cum 
pieptul i-ar fi fost strâns într-o menghină. Sunetele din jur, care 
veneau dinspre șuvoaiele canalelor și dinspre apa care picura 
de pe frunze erau liniștitoare ca un cântec de leagăn. 

Prinţul a suspinat și a stat o clipă să se uite după două 
păsărele de culoarea safirului care zburau printre copacii 
întunecați. 

„Dac-ar fi și în restul Daevabadului o asemenea pace!” 

A simţit printre degete ceva rece și umed. Speriat, Ali s-a uitat 
în jos și a deslușit o panglică de ceaţă care se învârtea în jurul 
mijlocului său. Chiar în timp ce o privea, aburul i-a înconjurat 
umărul, ca într-o îmbrăţișare a unui prieten de care ţi-a fost dor. 
A făcut ochii mari. Asta chiar nu i se întâmplase niciodată în Am 
Gezira! Și totuși a zâmbit, fermecat de apa aceea care dansa pe 
pielea lui. 

Zâmbetul i-a pierit la fel de iute cum apăruse. S-a uitat 
repede la plantele din jur, dar, din fericire, cărarea era pustie. 
Și-a adus aminte de șoaptele auzite pe corabie, de ciudata 
atracţie pe care o exercitase lacul asupra sa și de iuţeala cu 
care apa începuse să-i curgă din palme în iatacul său. 


Ali nu se gândise niciodată până atunci cât de dificil ar fi putut 
să-i fie să-și ascundă puterile de curând dobândite în 
Daevabadul cel învăluit în neguri și în care era apă pretutindeni. 

„Atunci ai face bine să găsești o soluție!” 

Nu putea îngădui să fie descoperit! Nu acolo! 

Sătenii din Bir Nabat erau dispuși, poate, să-i treacă bucuroși 
cu vederea ciudățeniile lui care ieșeau la iveală din când în 
când, căci, de fapt și de drept, Ali îi salvase. Dar nu putea să 
riște să afle adevărul despre el însuși vreun daevabadi, vreunul 
dintre foarte bănuitorii și focoșii locuitori ai Orașului de bronz. 

Mariz-ii erau fiinţe de temut în lumea lui. Erau monștrii care 
apăreau în toate poveștile înfricoșătoare spuse de părinţi 
copiilor înainte de culcare, acele făpturi înspăimântătoare de 
care djinn-ii care călătoreau se apărau cu ajutorul talismanelor. 

Pe când era doar un ţânc, auzise o povestire de groază despre 
o rudă îndepărtată care fusese aruncată în lac după ce fusese, 
pe nedrept, învinovăţită că ar fi sacrificat un copil daev pentru 
presupusul lui stăpân marid. 

Incercând să-și stăpânească înfiorarea, Ali și-a continuat 
drumul spre infirmerie. Dar, când a ajuns aproape de aceasta, s- 
a oprit iarăși, uimit de schimbările petrecute acolo. 

Grădina așa-zis „a paradisului”!*, pentru care daevii erau 
bine-cunoscuţi, oferea o priveliște superbă, cu parcele acoperite 
de plante cu frunze lucioase care se întindeau lângă spalierele 
încărcate de flori și lângă pomii plini de roade la umbra cărora 
se zăreau colivii de sticlă și fântâni arteziene cu apă care curgea 
lin. Chiar în inima grădinii, între două bazine dreptunghiulare, se 
înălța o micuță livadă de portocali de-a dreptul minunată. Pomii 
fuseseră plantați la mică distanţă unul de celălalt, iar crengile 
lor fuseseră tăiate și aranjate cu mare grijă, astfel încât să se 
unească, formând o boltă. 


10° Paradise garden, Persian garden sau formal garden (engl.), „grădină 
a paradisului”, „grădină persană” sau „grădină simetrică”, e cel mai 
vechi tip de grădină, apărut în timpul Imperiului Ahemenid. Era o 
grădină înconjurată de ziduri (de unde și numele pairi-daeza, care 
provine în persană din pairi, „de jur-împrejur” și diz, „zid, 
împrejmuire”, fiind transformat în limba greacă în paradeisos, din care 
a derivat modernul paradis). Era o grădină simetric structurată, 
asemenea grădinilor franţuzești contemporane, în care se construiau 
heleșteie și fântâni arteziene (n. red.). 


„Un mic spaţiu perfect izolat!” și-a dat Ali seama, căci 
ramurile erau atât de încărcate de fructe mare și de flori albe ca 
zăpada, încât nu se putea zări nimic printre ele. 

Cuprins de farmec, prinţul a pornit spre locul acela nespus de 
atrăgător. Cei care plantaseră livada făcuseră o treabă 
extraordinară, căci aceasta avea chiar și o arcadă alcătuită din 
crengi tunse cu grijă pentru a forma o... 

Ali s-a oprit atât de repede, încât era gata-gata să cadă. 

Nahri nu se afla nicidecum în infirmerie, ci chiar acolo, în faţa 
lui, înconjurată de cărți, ca și cum ar fi ieșit chiar din cele mai 
frumoase și mai dragi amintiri ale lui! 

Mai mult: se potrivea perfect cu locul acela, maiestuoasa 
banu nahida, în inima palatului clădit de străbunii ei! 

lar aerul său princiar nu era dat, nici pe departe, de podoabe 
sau de mătăsuri scumpe, căci, dimpotrivă, era îmbrăcată 
simplu, într-o tunică albă, lungă până sub genunchi, și cu niște 
șalvari largi, violet. Un chador brun, de mătase aspră, lucioasă, 
era prins chiar deasupra urechilor cu niște agrafe de diamant și 
aruncat pe umeri, dând la iveală cele patru cozi negre, 
împletite, care îi ajungeau până la brâu. 

„Te miră?” 

La ce se așteptase, oare, de la Nahri? Să ajungă doar umbra 
femeii puternice pe care o știa el? Să fie doborâtă de durerea 
pierderii afshin-ului său, palidă din cauza orelor lungi petrecute 
în infirmerie? 

Nu așa ar fi ajuns acea banu nahida pe care odinioară el o 
considerase prietena lui! 

Ali a închis gura, dându-și seama, pe neașteptate, că 
rămăsese cu ea larg căscată, că se holba la tânără ca un idiot și 
că el, unul, nu se afla deloc acolo unde s-ar fi cuvenit să fie. 

O privire aruncată în jur i-a arătat că nu se zărea niciun străjer 
și niciun servitor pe-acolo. Nahri era singură, într-un leagăn 
mare, cu o carte enormă în poală și cu hârtii mâzgălite cu 
însemnări împrăștiate pe covorul brodat de sub ea, pe care se 
mai vedea și o tipsie cu un felegean de ceai neatins. In timp ce 
se uita la ea, Nahri s-a încruntat la textul din carte, ca și cum 
acesta ar fi jignit-o personal. 

Tânărul djinn a simţit, dintr-odată, că nu dorea decât să se 
ducă acolo și să se așeze lângă ea. Apoi s-o întrebe ce citea și 
să reînnoade ciudata lor camaraderie plină de comunicativitate, 


să reînceapă să caute împreună cărţi prin catacombele 
Bibliotecii Regale și să se ciondănească din cauza unor 
probleme de gramatică a limbii arabe. Nahri fusese o rază de 
lumină pentru el în cea mai întunecată perioadă pe care o trăise 
și, până să se trezească acolo, nu-și dăduse seama cât de mult îi 
lipsise! 

„Atunci n-o mai urmări ca un ghoul!” 

Cu stomacul răscolit de emoție, Ali și-a făcut curaj să se 
apropie. 

— Sabah al-nooni!!! a salutat-o el încet în dialectul egiptean pe 
care îl învățase de la ea. 

Nahri a sărit în sus. Cartea i-a căzut din poală și ochii ei negri, 
speriaţi, i-au cercetat chipul. 

S-au oprit pe zu/fikar-ul de la brâu și pământul de sub 
picioarele lui a pornit să se miște. 

Ali a ţipat și și-a pierdut echilibrul când din iarbă a ieșit o 
rădăcină care i s-a înfășurat în jurul gleznei. Rădăcina s-a mișcat 
brusc, în față, iar Ali a căzut pe spate, lovindu-se cu ceafa de 
pământ. 

A văzut stele verzi. Când privirea i s-a limpezit, a zărit-o 
deasupra lui pe însăși banu nahida. Care nu părea prea 
bucuroasă! 

— Ei...! a început el cu glas slab. Puterile tale au devenit 
remarcabile! 

Rădăcina i s-a strâns dureros în jurul gleznei. 

— Ce naiba cauţi în grădina mea? l-a întrebat Nahri. 

— Eu... 

Ali a încercat să se ridice, dar rădăcina îl ţinea strâns. | se 
înfășurase pe picior, dispărând pe sub veșmânt, să i se 
răsucească în jurul pulpei. Senzaţia aceea semăna prea mult cu 
cea pe care o avusese când fusese prins de plantele din apele 
lacului, așa că a simţit că-l cuprindea panica. 

— lartă-mă! a bâiguit el, în arabă. Eu doar am... 


— Încetează! 
Cuvântul, rostit cu ton sec în djinnistani, a fost ca o palmă 
peste față. 


— Să nu îndrăznești să-mi vorbești în arabă! Nu vreau s-aud 
limba mea vorbită de gura ta mincinoasă! 


1 Sabah al-noor (ar. în original), formulă de răspuns la „bună 
dimineaţa” (n. tr.). 


Ali s-a uitat la ea, uluit. 

— Îmi... îmi pare rău! a repetat el în djinnistani, dar acum 
cuvintele îi veneau mai greu. 

Rădăcina îi ajunsese până la genunchi, iar din ea creșteau 
cârcei care se înfășurau tot mai strâns. ÎI furnica pielea și 
cicatricele rămase de la rănile provocate de marid îl înţepau 
dureros. 

A strâns tare din pleoape, cu fruntea plină de broboane de 
sudoare. 

„E doar o rădăcină! E doar o rădăcină!” 

— Te rog, poţi să desfaci chestia asta de pe mine? 

Era nevoit să-și adune toate puterile să nu pună mâna pe 
Zulfikar, să reteze rădăcina aceea. Nahri, probabil, ar fi pus 
pământul să-l înghită cu totul dacă și-ar fi scos arma, însă. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Ce cauti aici? 

Ali și-a deschis ochii. Nu era pic de milă pe chipul lui Nahri. 
Dimpotrivă, învârtea încet un deget și rădăcina se rotea pe 
piciorul lui asemenea degetului ei. 

— Am vrut să te văd! 

Cuvintele îi ţâșniseră din gură de parcă banu nahida tocmai îi 
administrase acel ser al adevărului pe care îl foloseau străbunii 
ei. Și chiar era adevărul, și-a dat el seama. Ali voise s-o vadă, 
blestemat fie pumnalul lui Darayavahoush să fie, azi și mâine! 

Nahri a lăsat mâna în jos și rădăcina i-a dat drumul. Cu 
respiraţia întretăiată, Ali s-a rușinat de frica puternică pe care o 
simţise. Pe Cel Preaînalt, era în stare să înfrunte asasini înarmați 
cu săgeți și cu spade, dar o biată rădăcină îl făcea să plângă? 

— Îmi pare rău! a îngăimat el pentru a treia oară. Nu s-ar fi 
cuvenit să vin aici! 

— Normal că nu trebuia! s-a răstit nahida. Am și eu un loc în 
Daevabad care e al meu și numai al meu, în care nici măcar 
soţul meu nu calcă, și vii tu! 

Chipul i s-a schimonosit de furie. 

— Dar presupun că Alizayd, Ucigașul Afshin-ului, face doar ce 
vrea! 

Lui Ali i-au luat foc obrajii de mânie. 

— Nu e chiar așa! a șoptit el. Ai fost acolo. Știi cum a murit! 

Nahri a plescăit din limbă. 

— A, nu, am fost corectată! Cu fermitate! Tatăl tău a spus că 
îi va ucide pe toţi copiii daev-i dacă îndrăznesc fie și numai să 


pronunt cuvântul marid. 

Îi apăruseră lacrimi în ochi. 

— Ştii ce m-a pus să zic în loc de asta? Ce m-a pus să le 
povestesc tuturor c-ar fi încercat Dara? Ce l-ai fi împiedicat tu să 
facă, vezi, Doamne? 

Cuvintele ei l-au atins până în măduva oaselor. 

— Nahri... 

— Vrei să-ţi spun ce m-a pus să zic? Vrei? 

Ali a lăsat ochii în jos. 

— Da, a murmurat. 

Zvonurile îl urmaseră până în Am Gezira - exista un motiv, 
până la urmă, pentru care toţi aveau încredere în prinţul, altfel 
destul de blând, care ucisese un bărbat. 

— Te-am salvat! 

Nahri a hohotit strident, fără veselie. 

— Chipurile, te-am vindecat cu mâinile mele! Ba chiar de mai 
multe ori! Și, în schimb, tu n-ai spus nimic când am urcat pe 
corabie, deși știai că oștenii tatălui tău ne așteptau. Pe Ziditorul, 
ba chiar ţi-am propus să vii cu noi! Să scapi de mânia tatălui 
tău, să scapi din cușca asta și să vezi lumea! 

Și-a încrucișat brațele la piept, strângându-și chadorul în jur, 
ca și cum ar fi vrut să pună un zid între ei. 

— Ar trebui să fii mândru, Ali! Nu multă lume mă poate păcăli! 
Dar tu? M-ai făcut să cred că ești prietenul meu până în ultima 
clipă! 

Ali era copleșit de vinovăţie. Nu știuse că așa se simţea ea! 
Deși el o considerase prietenă, i se păruse că Nahri îl ţinuse la 
distanță, cu prudenţă, iar acum, înțelegând că relaţia lor 
însemnase mai mult pentru ea - și că el o distrusese! - simţea 
că i se făcea rău. 

S-a chinuit să-și găsească cuvintele. 

— Nu am știut ce altceva să fac în noaptea aceea, Nahri! i-a 
mărturisit. Darayavahoush se purta ca un nebun. Era gata să 
pornească un război! 

Nahri tremura. 

— Nu ar fi pornit niciun război! l-a încredinţat. Nu l-aș fi lăsat 
eu. 

Vocea îi era fermă, dar părea să facă eforturi să-și păstreze 
calmul. 

— Ţi-a fost de ajuns? M-ai văzut! Gata! Ai dat buzna peste 


mine să-mi aduci aminte de cea mai urâtă noapte din viaţa 
mea! mai vrei ceva? 

— Nu. Adică, da, dar... 

Ali s-a blestemat în gând. 

Nu părea deloc momentul potrivit să scoată acum pumnalul 
lui Dara și să îi spună că tatăl lui îl furase și îl păstrase ca pe un 
fel de trofeu de război. A încercat o altă abordare. 

— Am... am încercat să-ţi scriu... 

— Da, sora ta mi-a dat scrisorile! 

S-a bătut cu palma pe frunte, unde se zărea punctul de 
cenușă pe care, după datină, și-l desenau daev-ii. 

— Au fost tare bune pentru altarul meu de foc. 

Ali s-a uitat la semnul acela. În livada umbroasă, nu îl 
observase de la început, iar acum era de-a dreptul surprins. Pe 
vremea când o cunoscuse el, Nahri nu i se păruse atât de 
atașată de ritualurile religioase ale poporului său. 

Tânăra a văzut că prinţul îi cerceta semnul, iar în ochi i s-a 
aprins scânteia sfidării. Nu putea s-o condamne. Fusese destul 
de... gălăgios, ori de câte ori venise vorba să-și exprime părerile 
despre cultul focului. O broboană de sudoare rece i s-a scurs pe 
gât și i-a udat gulerul dishdash-ei. 

Ochii ei păreau să urmărească mișcarea picăturilor de apă 
care se prelingeau pe gâtul lui. 

— Sunt peste tot! a șoptit Nahri. Dac-ar fi fost altcineva, i-aș fi 
auzit bătăile inimii, i-aș fi simţit prezenţa...! 

A ridicat mâna și el a tresărit, dar, din fericire, nicio plantă nu 
l-a mai atacat. Banu nahida doar l-a cercetat. 

— Te-au schimbat, nu-i așa? Mariziii... 

Lui Ali i-a îngheţat sângele în vene. 

— Nu! a spus cu hotărâre, și pentru ea, dar și pentru el. Nu 
mi-au făcut nimic! 

— Mincinos ce ești! l-a mustrata nahida cu blândete, dar 
prințul nu a izbutit să-și ascundă furia. Vai, nu îţi place să ţi se 
spună una ca asta? E mai rău, oare, decât să se istorisească 
peste tot c-ai făcut o înțelegere cu un demon de apă? 

— „O înţelegere”? a repetat, uluit. Tu crezi c-am cerut de 
bună voie să se întâmple tot ce s-a întâmplat în noaptea aceea? 

— C-ai cerut, adică, ajutor să-l dai pieirii pe cel mai mare 
dușman al neamului tău? C-ai vrut să dobândești faimă pentru 
că l-ai fi ucis, în sfârșit, pe cel pe care strămoșii tăi n-au izbutit 


să-l omoare? 

Ochii ei erau plini de dezgust. 

— Da, Ucigaș al Afshin-ului, chiar cred toate astea! 

— Atunci te înșeli. 

Ali știa că Nahri era supărată, dar nu doar viaţa ei fusese 
întoarsă pe dos în noaptea aceea. 

— În primul rând, mariz-ii nu s-ar fi putut folosi de mine să-ţi 
ucid afshin-ul dacă nu m-ar fi aruncat el însuși în lac. Și știi cum 
m-au luat, Nahri? 

| s-a frânt vocea. 

— Mi-au pătruns în minte și m-au făcut să văd cum piereau 
sub ochii mei toți cei dragi! 

Și-a ridicat mâneca. Toate cicatricele se vedeau clar în 
lumină: urma crestată, lăsată de dinţii conici și aceea a fâșiei de 
carne strivite care i se răsucea de jur-împrejurul încheieturii. 

— Și asta în timp ce mă chinuiau! 

Tremura, pentru că lucrurile îngrozitoare pe care le vedea cu 
ochii minţii puseseră stăpânire pe el. 

— Halal înțelegere! 

Putea să jure că întrezărise o umbră de uimire pe faţa ei, dar 
totul nu durase decât o clipă. 

Pentru că, după ce fusese trântit la pământ și îi fusese 
ridicată mâneca, Ali își dăduse seama, mult, mult prea târziu, ce 
devenise astfel ușor de văzut: ceea ce se afla la brâul lui. 

Privirea lui Nahri a rămas lipită de plăselele de neconfundat 
ale pumnalului lui Darayavahoush! 

Frunzele pomilor din livadă au început să foșnească. 

— Ce faci cu ăsta? l-a întrebat ea. 

„O, nu!” 

— Am... am vrut să ţi-l dau ţie, a spus el repede, bâjbâind 
după pumnal. 

Nahri s-a repezit și i l-a smuls din mână. Și-a trecut apoi 
degetele peste plăsele, lipindu-și-le ușor de pietrele de carneol 
și de lapis lazuli. | s-au umezit ochii. 

Ali a înghiţit în sec, disperat să spună ceva. Orice. Dar niciun 
cuvânt nu ar fi putut șterge tot ce se întâmplase între ei. 

— Nahri... 

— leşi afară! 

Îi vorbise în arabă, limba pe care odinioară se clădise 
prietenia lor, limba în care o învățase el să invoce focul. 


— Vrei să-mpiedici un război? Atunci, ieși din grădina mea 
înainte să-ţi împlânt pumnalul ăsta-n inimă! 


X 
Nahri 


După ce Ali s-a pierdut în spatele pomilor, Nahri s-a lăsat în 
genunchi. Pumnalul lui Dara atârna greu în mâinile ei. 

„Nu, așa!” și-a amintit ea cum o corecta, când o învăţa să 
arunce arma. 

Cum îi atingeau ușor pielea degetele lui fierbinţi, în timp ce 
răsuflarea lui îi gâdila urechea! Cum se topea în vânt râsul lui, 
când ea suduia de mama focului, înfuriată. 

Privirea i s-a înceţoșat din cauza lacrimilor. Degetele i s-au 
încleștat pe plăselele pumnalului, și și-a apăsat pumnul tare pe 
buze, încercând să-și înăbușe plânsul. Ali era, probabil, încă 
aproape, și zău dac-avea de gând să-l lase s-o audă plângând! 

„Ar fi trebuit să i-l împlânt în inimă!” 

Numai Alizayd al Qahtani ar fi fost în stare să dea buzna peste 
ea în singurul sanctuar pe care Nahri îl avea în Daevabad și să-i 
rascolească emoţiile! 

O înfuria și obrăznicia lui, dar și reacţia ei, căci Nahri arareori 
își pierdea cumpătul atât de tare. Se certa mult cu Muntadhir, 
aștepta cu bucurie deloc ascunsă ziua în care Ghassan urma să 
ardă pe rugul său funerar, dar niciodată nu plângea în fața lor ca 
o fetiță necăjită. 

Numai că niciunul din ei nu o păcălise! 

Ali o făcuse, însă! In ciuda bunelor ei intenţii, se lăsase 
amăgită de prietenia lui. Îi făcuse plăcere să-și petreacă timpul 
împreună cu cineva care era la fel de inteligent și de curios ca 
ea, cu cineva care nu o făcea să se simtă rușinată de faptul că 
nu cunoștea lumea magică sau că avea piele de om. ÎI plăcuse, 
îi plăcuse entuziasmul adorabil cu care turuia despre vreo teorie 
economică și blândeţea calmă cu care îi trata pe servitorii 
shafiț-i de la palat. 

„Numai că totul era o minciună! Toate erau numai minciuni!” 

Chiar și ce îi îndrugase mai devreme despre mariz-i. Şi aceea 
probabil că fusese tot o minciună. 

A inspirat adânc și și-a desfăcut pumnul. Pietrele de pe 
plăselele pumnalului îi lăsaseră urme adânci în palmă. 


Nahri nu se așteptase să mai vadă vreodată pumnalul lui 
Dara! După moartea lui, la un moment dat, îl întrebase pe 
Ghassan ce se întâmplase cu arma acestuia, iar ocârmuitorul îi 
spusese că pusese să fie topită. 

Minţise! l-o dăduse drept răsplată fiului său! 

„Fiului său, Ucigașul Afshin-ului!” 

Și-a șters ochii cu mâini care îi tremurau. Nu știuse că Ali se 
întorsese deja în Daevabad. 

De fapt, se străduise din răsputeri să nu mai audă nimic 
despre el. Își dăduse seama că se apropia de oraș numai din 
încordarea tot mai mare a soţului ei... Și din faptul că acesta își 
înfrâna tot mai puţin pofta de a bea vin cu nemiluita. 

S-au auzit niște pași care se apropiau de livada de portocali. 

— Banu nahida? s-a auzit o voce subţire de femeie. Doamna 
Nisreen mi-a poruncit să vă chem. Spune că vă așteaptă în 
infirmerie Jamshid e-Pramukh. 

Nahri a oftat, apoi a aruncat o privire spre cartea pe care o 
citea când o întrerupsese Alizayd. Era un op nahid despre 
blesteme care ar fi putut împiedica vindecarea. Unul dintre 
novicii din Marele Templu descoperise tomul în timp ce punea în 
ordine arhivele vechi, iar Nahri ceruse să-i fie adus grabnic. Dar 
limba divasti, în care era scrisă lucrarea, era atât de neclară și 
de veche, încât tânăra se temea că urma să fie nevoită s-o 
trimită înapoi, să îi fie tradusă. 

Dar Jamshid nu putea aștepta până atunci. De câteva 
săptămâni se tot ruga de ea să încerce încă o dată să-l 
tămăduiască, iar disperarea lui creștea odată cu deznădejdea lui 
Muntadhir. 

Nahri nu trebuia să-l întrebe de ce îl părăsise orice brumă de 
speranţă, fiindcă știa prea bine că Jamshid era măcinat de 
gândul că nu mai putea să-l apere pe Muntadhir ca șef al gărzii 
personale a emirului. 

A inspirat adânc. 

— Vin de-ndată! a încredinţat-o pe daev-ă. 

A pus cartea deoparte - peste un tom arab despre bimaristan- 
e. Sau, cel puţin, Nahri bănuia că era despre spitale, fiindcă nu 
avusese încă timp să-l citească. 

Era drept: Muntadhir îi spulberase visele abia înfiripate despre 
refacerea bimaristan-ului străbunilor săi nahizi, dar ea, una, nu 
era încă pregătită să renunţe la acele speranțe. 


S-a ridicat în picioare și a strecurat teaca pumnalului la 
cingătoare, pe sub tunică. S-a silit să uite de Ali. Să uite de 
Dara. 

Cea dintâi datorie a ei, ca banu nahiaa, era tămăduirea 
bolnavilor, iar în clipa aceea poate c-ar fi fost o ușurare să se 
lase absorbită de muncă. 


%4 
Kod 


Infirmeria era, ca de obicei, plină de însuflețire, de lume. Și 
duhnea a sulf. 

Nahri a trecut prin încăperea în care stăteau bolnavii și a 
trecut dincolo de draperia care o separa de spațiul unde lucra ea 
însăși. 

Faldurile erau alunecoase, căci mătasea din care era făcută 
draperia fusese fermecată pentru a atenua zgomotele din 
ambele încăperi. Astfel, nahida putea să stea acolo și să discute 
cu Nisreen despre starea proastă a cuiva, fără să o audă cineva. 

Și tot draperia mai ascundea și ţipetele de durere ale 
bolnavilor. 

Jamshid și Nisreen o așteptau. Tânărul daeva stătea pe pat, 
palid, dar hotărât. 

— Fie ca focurile să ardă cu tărie pentru tine, banu nahiaa! a 
salutat-o el. 

— Și pentru tine! i-a răspuns Nahri, lipindu-și palmele, în 
salutul îndătinat al daeveilor. 

Și-a legat eșarfa la spate, strângându-și cozile, apoi s-a spălat 
pe mâini și și-a răcorit obrajii cu apă. 

Nisreen s-a încruntat. 

— Te simţi bine? a întrebat-o bătrâna. Ochii tăi... 

— Mă simt bine, a minţit nahida. Doar dezamăgită... 

Și-a încrucișat braţele la piept, hotărâtă să-și îndrepte furia 
provocată de Ali în altă direcţie. 

— Cartea aceea este scrisă într-o limbă afurisită, veche, pe 
care n-o pot pricepe. Voi fi nevoită s-o trimit înapoi la Marele 
Templu, să mi-o traducă. 

Jamshid a ridicat capul cu o spaimă vădită. 

— Dar asta nu-nseamnă că nu putem face azi tratamentul, 
nu? 

Nahri a tăcut o clipă. 

— Nisreen, vrei să ne lași puţin singuri? 

Bătrâna daev-ă a făcut o plecăciune și a spus: 


— De bună seamă, banu nahida! 

Nahri a așteptat să se îndepărteze bine, apoi a îngenuncheat 
lângă Jamshid. 

— Te zorești! i-a spus, încercând să-i vorbească foarte blând. 
Nu ar trebui s-o faci! Trupul tău începe să se vindece. Are doar 
nevoie de timp. 

— Numai că eu nu mai am deloc timp, i-a răspuns Jamshid. 
Chiar nu mai am... 

— Ba ai! l-a contrazis Nahri. Eşti tânăr, Jamshid! Ai zeci de ani 
în faţa ta, veacuri întregi... 

l-a luat mâna. 

— Știu că vrei să fii din nou lângă el, a murmurat. Să poţi sări 
pe cal și să arunci zeci de săgeți. 

S-a uitat ţintă în ochii lui și a adăugat: 

— Dar trebuie să te-mpaci cu gândul că s-ar putea să treacă 
ani și ani până atunci. Tămăduirile astea... știu câtă durere îţi 
aduc și cât de mult îţi istovesc trupul... 

— Vreau s-o fac, a zis tânărul, încăpățânat. Ultima dată ai 
spus că ești gata să vindeci nervii aceia despre care crezi c-ar 
provoca slăbiciunea piciorului meu. 

Ziditorule, cât și-ar fi dorit Nahri în clipa aceea să fi avut în 
spate încă vreo zece ani de experienţă în infirmerie sau ca 
alături de ea să stea un tămăduitor mai în vârstă, care s-o ajute 
să poarte discuţia aceea cu tânărul luptător! Privirile bolnavilor 
care o implorau pe mutește să le dea un răspuns ferm erau tare 
greu de suportat chiar și atunci când respectivii nu îi erau buni 
prieteni. 

A încercat o altă strategie. 

— Unde-i Muntadhir? l-a întrebat. De obicei, vine cu tine. 

— l-am spus că m-am răzgândit. Are destule pe cap și fără să 
mă vadă cât sufăr. 

În numele Ziditorului, Jamshid chiar îi îngreuna situaţia! 

— Jamshid... 

— Te rog! 

Cuvintele lui i-au pătruns până în suflet. 

— Pot suporta durerea, Nahri, zău că pot! Sunt în stare să zac 
la pat câteva zile. Dacă tu crezi că o să-mi fie și mai rău, poți să 
te oprești. 

Ea a oftat. 

— Lasă-mă să te examinez, mai întâi! 


L-a ajutat să-și scoată de pe umeri șalul. 

— Întinde-te! i-a cerut. 

Făcuseră asta de atâtea ori, încât gesturile acelea le 
deveniseră amândurora familiare. 

Nahri a luat beţișorul bont de bronz de pe tipsia pregătită de 
Nisreen și l-a trecut peste piciorul lui stâng. 

— Aceeași arsură surdă? 

Jamshid a aprobat dând din cap. 

— Dar nu la fel de slabă ca în piciorul drept. Asta mă frământă 
mai mult. 

Nahri l-a ajutat să se întindă pe burtă. A tresărit când i-a văzut 
spatele gol; întotdeauna tresărea. Șase cicatrice care marcau 
locurile în care intraseră săgețile trase de Dara. Una se oprise în 
șira spinării, alta îi străpunsese plămânul stâng. 

„Ar fi trebuit să fii mort de mult!” 

Aceea era concluzia neliniștitoare la care ajungea de fiecare 
dată când se uita la urmele rănilor lui. După ce Ghassan dăduse 
cruda poruncă, îndemnându-i pe Kaveh să-i găsească pe cei 
care fuseseră așa-zișii părtași la faptele lui Dara, Jamshid fusese 
lăsat o săptămână cu săgețile înfipte în spate. Ar fi trebuit să 
moară în perioada aceea. De ce nu pierise, acesta era misterul, 
la fel cum tot o taină era și motivul pentru care răspundea atât 
de prost la magia ei. 

Privirea lui Nahri a alunecat pe micul tatuaj negru de pe 
umărul lui Jamshid. Îl văzuse de multe ori: trei hieroglife 
spiralate care aminteau de uimitoarele tatuaje complicate care îi 
împodobeau trupul lui Dara: peceţi de familie, blazoane ale 
tribului, dovezi ale unor fapte eroice și semne menite să-l apere. 
Jamshid își dăduse ochii peste cap când îl întrebase de ele. După 
cât se părea, obiceiul tatuării dispăruse aproape complet la 
generaţiile de daev-i născuţi după război, mai ales în Daevabad. 
Era o superstiție de modă veche, se plângea el în glumă, una 
care îi dădea de gol originea ţărănească. 

Nahri i-a atins spatele, iar el s-a încordat. 

— Vrei puţin vin? l-a întrebat. Ți-ar mai domoli durerea. 

— Am dat pe gât trei cupe doar să-mi fac curaj să vin aici! i-a 
mărturisit. 

„Minunat!” 

A luat o fâșie de pânză. 

— De data asta, aș vrea să-ți leg mâinile. 


l-a făcut semn să se prindă de stâlpii patului. 

— Ține-te de aici! l-a îndemnat. Așa o să ai ce strânge. 

Tânărul începuse deja să tremure. 

— Ai ceva din care să pot mușca? a întrebat-o. 

Nahida i-a întins, fără o vorbă, o scândurică din lemn de cedru 
îmbibată cu opiu, apoi și-a pus palmele pe spatele lui gol, după 
care a aruncat o privire spre draperie, să fie sigură că era bine 
trasă. 

— Ești gata? 

Jamshid a aprobat cu un gest din cap smucit. 

Nahri a închis ochii. 

În câteva clipite, trupul lui parcă s-ar fi deschis în faţa ei. 
Bătăile iuți ale inimii lui trimiteau sângele fierbinte, de abanos, 
spre reţeaua delicată de vene. Acidul din stomac și celelalte 
umori gâlgâiau. Plămânii se umflau și se dezumflau ca niște 
foaie. 

l-a apăsat pielea cu degetele. Aproape că putea să 
întrezărească nervii din șira spinării lui în mintea ei, în 
întunericul pe care-l crease acolo, ca pe niște firișoare viu 
colorate ce se mișcau, apărate de marginile osoase ale 
vertebrelor. Și-a mutat degetele mai jos, peste pielea brăzdată a 
cicatricelor. Și nu numai pe piele, ci și în adânc, peste mușchii 
striviți și peste nervii sfâșiaţi. 

A tras adânc aer în piept, încercând să se liniștească. Măcar 
putea să-l examineze astfel fără să-i provoace nicio durere! 
Doar când încerca să întreprindă vreo acţiune de tămăduire 
asupra trupului, acesta parcă i s-ar fi împotrivit. Dacă în locul lui 
Jamshid ar fi fost altcineva, banu nahida ar fi putut să le 
poruncească nervilor să se lipească la loc, ar fi izbutit să elimine 
carnea aceea cicatrizată care crescuse peste mușchi, 
înțepenindu-i și dându-i dureri. Ce era drept, ar fi fost silită să 
folosească o magie puternică, una care-ar fi stors-o de puteri și 
ar fi avut nevoie, poate, de câteva ședințe pentru a-l vindeca de 
tot... Dar oricare alt bolnav ar fi fost deja din nou călare, cu 
arcul în mână, de ani buni! 

Nahri s-a concentrat asupra unei mici porţiuni a nervului 
afectat. S-a pregătit sufletește și apoi i-a poruncit acestuia să se 
lipească la loc. 

Magia a izbit-o parcă în moalele capului, cu cruzime, cu 
putere, de parcă trupul s-ar fi apărat! Pregătită, Nahri i-a ţinut 


piept și a pus nervul la loc. Sub ea, Jamshid s-a chircit și a 
scăpat un geamăt printre dinţii încleștaţi. Tânăra nahidă nu l-a 
luat în seamă, îndreptându-și atenţia asupra nervului următor. 

Lipise deja trei când Jamshid a început să geamă. 

Apoi războinicul daeva s-a încovoiat și a început să se zbată în 
legăturile cu care era prins. Sub degetele lui Nahri, pielea lui 
ardea și, cu fiecare atingere, se încingea tot mai mult, iar toți 
receptorii de durere răspundeau cu violenţă. Nahri a continuat, 
simțind cum i se scurgea sudoarea pe faţă. Erau doar cinci nervi 
în locul acela! S-a apucat de vindecarea altuia, deși mâinile îi 
tremurau deja. Avea nevoie de forță să se lupte cu împotrivirea 
trupului și să-și săvârșească magia, o forţă pe care o pierdea 
însă cu repeziciune. 

Încă un nerv s-a lipit la locul lui și l-a văzut, cu ochii minţii, 
cum lucea slab. A trecut la următorul. 

Dar în clipa aceea bucata de lemn a căzut din gura lui 
Jamshid, iar urletul lui a sfâșiat aerul, în timp ce pielea i s-a 
acoperit cu cenușă. Apoi, după o adevărată explozie a magiei, 
pânza cu care îi erau legate mâinile a luat foc. 

— Jamshid? 

Din spatele ei s-a auzit o voce foarte neplăcută, nedorită și 
nechemată. 

— Jamshid! s-a auzit din nou, iar Muntadhir a dat buzna în 
încăpere. 

Șocul provocat de întreruperea aceea neașteptată a făcut-o 
pe Nahri să tresară cu putere, iar atunci forța necunoscută din 
trupul lui Jamshid parc-ar fi profitat de ocazie și chiar a aruncat- 
o în spate, cu o putere așa de mare, încât Nahri a făcut câţiva 
pași împleticiţi, rupând legătura cu trupul tânărului. 

Jamshid a rămas nemișcat. Deși simţea că îi bubuia capul, 
Nahri a sărit repede în picioare și s-a dus să-i verifice pulsul. Era 
foarte rapid, dar se simţea încă! își pierduse numai cunoștința! 
Nahida a stins în grabă flăcările din jurul încheieturilor lui. 

Înfuriată, s-a întors spre Muntadhir. 

— Ce naiba a fost în capul tău? s-a răstit. Chiar făceam 
progrese! Muntadhir s-a strâmbat, dezgustat și îngrozit. 

— Progrese? s-a oțărât el. Păi luase foc de-a dreptul! 

— E djinn! Poate să suporte puţin foc! 

— Nici măcar nu trebuia să fie aici! s-a răstit emirul. Tu l-ai 
convins să mai încerce o dată? 


— Eu, eu să-l conving? 

Nahri spumega de furie, dar a încercat să-și potolească 
emoția care o copleșea. 

— Nu, prost ce ești! Pentru tine face asta. Dacă n-ai fi fost 
atât de egoist, ţi-ai fi dat seama! 

Ochii lui Muntadhir au scăpărat. Graţia lui obișnuită dispăruse 
cu totul când a tras șalul peste Jamshid cu mișcări bruște. 

— Atunci nu trebuia să-l lași s-o facă! a repezit-o. Ești o 
nesăbuită, îţi dorești așa de tare să demonstrezi că... 

— Nu sunt nesăbuită! 

Una era să se certe cu Muntadhir din cauza unor chestiuni 
care ţineau de politică sau de relațiile din familie, dar nu avea 
de gând să-i permită să-i arunce în faţă îndoielile proprii legate 
de priceperea ei. 

— Știam foarte bine ce făceam, iar el era pregătit pentru asta! 
Tu ne-ai întrerupt! 

— Îl răneai! 

— ÎI tămăduiam! 

Și-a pierdut cumpătul. 

— Poate că, dac-ai fi manifestat la fel de multă îngrijorare 
când tatăl tău a fost dispus să-l lase să moară, acum ar fi fost 
într-o stare mai bună! 

Cuvintele veniseră din adâncul ei, niște acuzaţii pe care, cu 
toate certurile lor, Nahri n-ar fi vrut să i le aducă. Știa prea bine 
cum își teroriza Ghassan supușii, știa ce groază o gâtuia pe ea 
însăși, atunci când se gândea numai la mânia lui! 

Și știa al naibii de bine ce simţea Muntadhir pentru Jamshid! 

Soţul ei a tresărit ca și cum i-ar fi dat o palmă. Uimire, durere 
și vinovăţie din plin se citeau pe chipul lui, iar pe obraji îi 
apăruseră pete de furie. Nahri a regretat pe loc ceea ce 
spusese. 

— Muntadhir, eu am vrut să zic doar că... 

El a ridicat mâna, s-o oprească, apoi a arătat spre Jamshid cu 
un deget care tremura. 

— Suferă numai din cauza lui Darayavahoush, așa să știi! a 
șuierat emirul. Din cauza ta! Din cauză că o fetiță pierdută din 
Cairo a crezut că trăia un soi de basm. Din cauză că ea, cu toată 
presupusa-i deșteptăciune, n-a fost în stare să-și dea seama că 
viteazul neînfricat care o salvase era, de fapt, monstrul din 
povestea aceea! Sau poate că nu i-a păsat! 


Vocea lui devenea tot mai rece. 

— Poate că n-a trebuit decât să-ți spună una dintre poveștile 
lui triste și să se uite la tine cu ochii lui verzi și frumoși, iar tu ai 
fost gata să faci tot ce dorea! 

Nahri a rămas cu ochii ţintă la emir, mută de uimire, auzind 
iar și iar ecoul vorbelor lui. II mai văzuse beat, dar nu știuse 
până atunci că putea fi chiar atât de crud! 

Nu știuse că putea s-o rănească chiar atât de tare! 

A tras adânc aer în piept, zguduită de durerea pe care i-o 
provoca senzaţia că fusese trădată. De asta ridica ziduri în jurul 
său, de asta încerca să-și ascundă inima, s-o apere. Pentru că 
era limpede că nu putea avea încredere în nimeni din orașul ăla 
afurisit! 

Îi clocotea sângele-n vene! 

Și cine era Muntadhir, să-i spună ei așa ceva? Ei! Lui banu 
nahida, în propria infirmerie! 

Întregul palat a părut să fie de acord cu ea, iar magia 
străbunilor săi a început să i se zbată în vene. Focul din vatră a 
prins să ardă cu flăcări mari, părând gata-gata să se repeadă 
asupra lui Muntadhir, acea încarnare a muștelor de nisip care le 
furaseră nahizilor căminul... 

Apoi și-a simţit furia transformându-se. Era... altfel! Hotărâtă, 
având un scop... 

II simţea pe Muntadhir de parcă și-ar fi pus palmele pe el, 
percepea bătăile rapide ale inimii și fierbințeala pielii. Cele mai 
fine vase de sânge din gâtul lui... Oasele și încheieturile cărora 
le putea porunci să se frângă pe dată... 

— Cred c-ar trebui să pleci, emirul meu! 

Nisreen era aceea care vorbise și care stătea lângă draperie. 
Când ajunsese bătrâna daev-ă acolo, Nahri nu avea habar, dar 
era limpede că auzise destul cât să se uite la Muntadhir cu un 
dispreț abia ascuns. 

— Banu nahida se ocupă de tămăduirea tovarăşului tău și ar fi 
mai bine pentru el să nu o întrerupi. 

Muntadhir și-a strâns buzele, încăpățânat. Părea că ar mai fi 
vrut să spună ceva... și era limpede că nu-și dăduse seama cât 
de aproape fusese Nahri să facă, fără cugetare, ceva ce n-ar mai 
fi putut fi desfăcut! Dar, după o clipă, i-a atins mâna lui Jamshid, 
strecurându-și degetele printre ale tânărului războinic. Apoi, fără 
să se uite la banu nahida sau la Nisreen, s-a ridicat în picioare 


de la căpătâiul bolnavului, s-a răsucit pe călcâie și a plecat. 

Nahri a răsuflat ușurată și a început să tremure din tot corpul 
când pornirea aceea întunecată, ucigașă, a dispărut. 

— Cred că... cred că eram cât pe ce să-l omor! a bâiguit ea. 

— Ar fi meritat-o! a spus bătrâna. 

Nisreen s-a apropiat, s-a dus să vadă ce făcea Jamshid și, 
după încă o clipă, Nahri a venit lângă ea. Pulsul tânărului era 
încă rapid și pielea, tot fierbinte, dar respiraţia începea să revină 
la normal. 

— Să nu-l mai lași pe beţivanul ăla mizerabil să te atingă 
vreodată! a îndemnat-o Nisreen. 

Nahri a simţit că i se făcea greață. 

— E soțul meu! Noi doi ar trebui s-aducem pacea între 
triburile noastre! 

Vocea îi era slabă, iar cuvintele pe care le spusese i se păreau 
aproape caraghioase. 

Nisreen a tras lângă ea găleata cu apă și gheaţă care fusese 
lăsată pe patul de alături, a înmuiat o cârpă în apa rece și a pus- 
o pe spatele lui Jamshid. 

— Eu nu mi-aş face atâtea griji legate de viitorul căsniciei 
tale, dac-aș fi în locul tău! a murmurat bătrâna daev-ă cu un aer 
sumbru. 

Nahri s-a uitat la Jamshid. S-a simţit copleșită de un val de 
disperare amintindu-și rugaminţile lui. Se simțea complet 
neputincioasă. Erau prea multe de dus: povara datoriei sale, a 
îndatoririlor, și a tuturor visurilor ei mereu spulberate... Dansul 
mortal pe care era silită să-l interpreteze cu Ghassan și ochii 
rugători ai daev-ilor care o implorau să-i salveze... 

lar Nahri se străduise, se străduise cu adevărat să le 
îndeplinească pe toate! Se măritase cu Muntadhir doar! Dar 
acum nu mai avea ce să le ofere. 

— Vreau acasă la mine! a șoptit ea, cu ochii plini de lacrimi. 

Era o dorință total absurdă, o dorință stânjenitor de 
copilărească, dar simţea în inimă un dor de Cairo așa de 
puternic, încât îi tăia respiraţia de-a dreptul. 

— Nahri...! 

Rușinată, tânăra nahidă a încercat să se întoarcă atunci cu 
spatele, dar Nisreen n-a lăsat-o, ci i-a prins obrajii în palme. 

— Copila mea, uită-te la mine! a îndemnat-o. Aici e casa ta! 

Apoi bătrâna a tras-o spre ea și a îmbrăţișat-o, mângâind-o pe 


creștet, iar Nahri nu s-a mai putut reţine, ci s-a cufundat în 
braţele ei și a lăsat să-i curgă lacrimile în voie. Era o mângâiere 
pe care nimeni de acolo nu i-o oferea, așa că, plină de 
recunoștință, s-a lăsat consolată. 

Cu atât de multă recunoștință, încât nu a mai încercat să 
înțeleagă ardoarea din vocea lui Nisreen, atunci când aceasta a 
început din nou să vorbească: 

— Îţi făgăduiesc, doamna mea! Totul va fi bine! Vei vedea... 


XI 
Ali 


Ali a lovit cu zu/fikar-ul spada lui Wajed, după care s-a răsucit 
să evite sabia Agisei, care i-a trecut pe deasupra capului. 

„Cum te așteptai să reacționeze Nahri? N-ai prevenit-o că 
urma să vii în vizită și ai mai dat buzna peste ea și cu pumnalul 
lui Darayavahoush la cingătoare! Credeai c-o să te invite să 
discutaţi despre cărți la un ceai?” 

Și-a lăsat spada jos, să pareze lovitura lui Wajed. 

„Tot nu-mi vine să cred că-și închipuie că eu mi-am dorit 
asta!” în cele din urmă, nu Ali fusese cel care dorise să fie răpit 
sau rănit de scumpul ei afshin! Și nicio clipă nu crezuse că 
Nahri, în acești cinci ani, nu aflase nimic despre Qui-zi și despre 
celelalte nenumărate fărădelegi comise de Darayavahoush! 

„Cum de poate ea să-i mai ia apărarea încă?” 

A respins sabia gaid-ului, după care s-a răsucit din nou spre 
Agisa, parându-i în ultima clipă lovitura. 

„Din iubire...” 

Pentru că până și Ali, care, în mod normal, nu observa lucruri 
de felul acesta, până și el pricepea că între Nahri și bruta aceea 
demonică fusese ceva mai mult decât relaţia apropiată pe care 
o au de obicei afshin-ii și nahizii. 

„Ce sentiment zadarnic, care te orbește de-a dreptul! Cât de 
caraghios trebuie să fii, încât, dacă îţi zâmbește numai cineva 
frumos, să-ţi pierzi cu totul uzul raţiunii?” 

Agisa l-a lovit peste faţă cu latul spadei. 

— Ah! 

Ali a icnit de durere și și-a lăsat zu/fikar-ul în jos. Și-a atins 
obrazul și și-a văzut degetele pătate de sânge. 

Agisa a pufnit: 


— Nu-i înțelept să lupţi cu mintea aiurea! 

— Nu eram cu mintea aiurea! i-a răspuns, furios. 

Wajed și-a lăsat și el sabia în jos. 

— Ba da, erai! l-a contrazis gaid-ul. Te pregătesc de când erai 
de-o șchioapă. Știu cum arăţi când nu ești atent. Tu, însă... 

S-a întors spre Agisa, iar pe chip i se citea limpede admiraţia. 

— Lupţi excelent cu zu/fikar-ul! a lăudat-o bătrânul geziri. Ar 
trebui să intri în Garda Regală! Te-aș primi pe dată. 

Agisa a pufnit iar. 

— Nu prea-mi place să primesc ordine! l-a lămurit războinica 
geziri. 

Wajed a ridicat din umeri. 

— Oferta mea rămâne valabilă, a încredinţat-o. 

Apoi bătrânul a făcut semn spre colţul celălalt al curții 
Citadelei, unde Lubayd părea să ţină un discurs în faţa unor 
tineri recruți de-a dreptul fermecaţi, cărora le povestea, fără 
îndoială, despre vreo aventură mult înflorită pe care o trăiseră 
cei trei prieteni în Am Gezira. 

— Ce-ar fi să luaţi o pauză și să vă duceţi să beţi o cafea cu 
tovarășul vostru cel vorbăreț? 

Aqisa a zâmbit și a plecat, dar Wajed l-a mai reţinut o clipă pe 
Ali. 

— Te simţi bine? l-a întrebat gaia-ul cu o voce mai scăzută. Te 
cunosc, Ali! Nu ești doar neatent, ţii ceva-n tine! Am văzut 
aceeași privire în ochii tăi și când îi pregătești pe alţii. 

Ali și-a făcut gura pungă. Wajed nimerise mai aproape de 
adevăr decât i-ar fi plăcut prinţului. Chiar ascundea ceva, deși 
nicidecum ce-și închipuia Wajed. Și nu doar gândul la Nahri îi 
făcea să fie neatent. 

De vină era... lacul! Care îl atrăgea mereu de când ajunsese 
în Citadelă, îl ispitea de nenumărate ori să se apropie de ziduri, 
să-și lipească palmele de piatra rece, să simtă apa din partea 
cealaltă. 

Când închidea ochii, șoaptele pe care le auzise pe corabie 
apăreau grabnic: un zumzet de neînțeles, care făcea să-i bată 
inima din cauza unei chemări pe care nu o pricepea. 

Nu îi putea spune însă lui Wajed nimic din toate astea! De 
fapt, nimănui! 

— N-am nimic! a stăruit prinţul geziri. Sunt doar obosit. 

Wajed l-a măsurat din ochi. 


— E vorba despre familia ta? 

Când Ali s-a strâmbat, pe chipul gaid-ului s-a citit simpatia. 

— N-ai stat nici măcar o zi la palat, micul meu Zaydi! Ar trebui 
să te duci acasă și să-ncerci să vorbești cu ei! 

— Dar sunt acasă, i-a răspuns Ali. Doar tatăl meu a vrut să 
cresc în Citadelă, nu? 

În timp ce vorbea, a zărit doi străjeri care plecau în misiune. 
Amândoi aveau uniforme peticite, iar numai unul avea zulfikar la 
cingătoare! 

A clătinat din cap, gândindu-se la bijuteriile lui Muntadhir și la 
tipsiile care gemeau de prăjituri din palat. Era limpede că nu 
doar el băga de seamă acea discrepanţă, căci îi ajunseseră la 
urechi o mulţime de bombăneli nemulțumite de când ajunsese 
în Citadelă! Dar, deși Ali bănuia că o parte dintre problemele 
economice erau provocate de uneltirile celor din neamul 
ayaarile, așa cum îi sugerase Musa, se îndoia că soldaţii 
mergeau cu gândul așa departe. Ei nu vedeau decât că nobilii 
din Daevabad se ospătau și că toţi cei din palat păreau 
satisfăcuţi şi ghiftuiţi. În mod sigur, nu păreau să-l 
învinovăţească pe el: Ali fusese primit cu căldură, dacă nu 
puneai la socoteală cele câteva critici făcute mai în glumă, mai 
în serios, legate de cât de mult se micșoraseră rațiile de linte și 
de pâine, pe care acum le împărțea din nou cu restul soldaţilor. 

Chiar în clipa aceea atenţia prinţului a fost atrasă de agitația 
de la poarta principală și Ali s-a uitat într-acolo, văzând câţiva 
soldaţi care s-au îndreptat în grabă spre intrare... după care s- 
au dat înapoi repede, în devălmășie, cu ochii în pământ, unii 
împiedicându-se chiar. 

În curte a intrat o singură femeie. Înaltă și grațioasă ca o 
salcie, Ali a recunoscut-o de îndată: purta o abaya de culoarea 
cerului din miez de noapte, pe care erau prinse în broderie, din 
loc în loc, pâlcuri de diamante care străluceau ca stelele. Peste 
faţă avea o shayla lungă, argintie, care lăsa să i se vadă doar 
ochii cenușii-aurii. 

Ochi cenușii-aurii nespus de furioși care s-au pironit pe fața lui 
Ali. Ea și-a ridicat mâna, cu brăţările de aur și inelele cu perle 
sclipindu-i în lumina soarelui, și a făcut un semn scurt, de 
chemare, apoi s-a întors pe călcâie și a plecat. 

Wajed s-a uitat la el. 

— Sora ta era? 


În vocea bătrânului se simţea îngrijorarea, când a adăugat: 

— Sper că totul e în regulă. Aproape niciodată nu părăsește 
palatul. 

Ali și-a dres vocea. 

— Am... cred că am venit la Citadelă fără să trec să o văd pe 
ea sau pe mama. 

Ali nu crezuse că vreodată qaid-ul din Daevabad, bărbatul 
bine făcut, care purta cu mândrie cicatricele primite în două 
sute de ani de războaie, putea să pălească în halul acela. 

— Nu te-ai dus s-o vezi pe mama ta? 

S-a îndepărtat de Ali, ca și cum ar fi vrut să pună distanţă 
între el și ceea ce avea să i se întâmple lui Ali. 

— Cred c-ar fi mai bine să nu-i spui că ţi-am dat voie să stai 
aici. 

— Trădător bătrân ce ești! s-a oţărât prinţul. 

Ali s-a strâmbat, dar nu putea să nege că simţea un fior de 
teamă când a pornit după sora lui. 

Zaynab deja se instalase în palanchin când a urcat lângă ea. 
A tras draperiile. 

— Ukhti, chiar nu trebuia să...! a început tânărul. 

Sora lui l-a plesnit peste faţă. 

— Nesimţit și nerecunoscător ce ești! s-a stropșit ea, dându-și 
la o parte voalul de pe faţă. Cinci ani m-am chinuit să-ţi salvez 
viața și tu nu te obosești nici măcar să vii să mă vezi? Și, când 
dau de tine tu, în loc de salut, mă întâmpini cu o predică despre 
ce se cuvine sau nu să fac? 

A ridicat din nou mâna, de data asta cu pumnul încleștat. 

— Înfumuratule! 

Ali s-a ferit de pumnul ei, apoi s-a întins și a prins-o de umeri. 

— Nu e vorba de asta, Zaynab! Jur! 

l-a dat drumul. 

— Atunci despre ce e vorba, nerușinatule? 

Ea și-a mijit ochii de supărare. 

— Fiindcă sunt cât pe ce să-i pun pe servitorii mei să te 
arunce cu palanchin cu tot în groapa de gunoi! 

— N-am vrut să-ți fac necazuri, a murmurat repede Ali. 

Apoi a luat-o de mâini și a continuat: 

— Îţi datorez viaţa, Zaynab! lar Muntadhir a spus că... 

— Ce-a spus Muntadhir, mă rog? l-a întrerupt Zaynab. 

Chipul i se mai îmblânzise, dar în vocea ei tot se mai simţea 


mânia. 

— Te-ai obosit să-mi ceri, măcar, părerea? Te-ai gândit vreo 
clipă că poate chiar sunt întru totul în stare să iau o hotărâre și 
fără permisiunea fratelui meu mai mare? 

— Nu, i-a mărturisit Ali. 

Singurul lucru la care se gândise fusese să plece din palat 
înainte să mai facă rău cuiva. ȘI, firește, tocmai din cauza asta 
făcuse rău cuiva! 

— Îmi pare tare rău! a îngăimat el. M-am speriat. Nu m-am 
gândit și... 

Zaynab a scos un țipăt, iar Ali a dat repede drumul mâinilor 
ei, dându-și seama cât de tare i le strângea. 

— Îmi tare rău, a șoptit el iarăși. 

Zaynab se uita acum la el și, după ce i-a văzut faţa plină de 
sânge și veșmintele murdare, în ochii ei îngrijorarea a luat locul 
mâniei. l-a luat mâna în palmele ei și și-a trecut degetul mare 
peste unghiile lui roase. 

Ali a roșit, rușinat de starea lor. 

— Mă străduiesc să nu le mai rod. E un tic nervos. 

— „Un tic nervos”, a repetat ea. 

Acum vocea îi tremura de-a dreptul. 

— Arăţi groaznic, akhi! 

A ridicat mâna spre obrazul lui și i-a atins carnea strivită din 
locul în care fusese semnul lui Suleiman. 

Ali a încercat să schiţeze un zâmbet slab, dar nu a izbutit. 

— Am Gezira nu a fost chiar atât de primitoare precum 
nădăjduisem eu. 

Zaynab a tresărit. 

— Am crezut că n-o să te mai văd niciodată, a murmurat 
tânăra. De fiecare dată când trimiteam un sol, mă temeam că se 
va întoarce să-mi spună că ai... că ai... 

Părea că nu era în stare să termine propoziţia, iar ochii i s-au 
umplut de lacrimi. 

Ali a tras-o la pieptul lui. Zaynab s-a agăţat de el și a izbucnit 
într-un hohot de plâns înfundat. 

— Mi-am făcut atât de multe griji pentru tine! a bâiguit ea 
printre sughiţuri. Îmi pare rău, Ali! L-am implorat... L-am 
implorat pe ava în fiecare zi... Dac-aș fi putut să-l conving... 

— Ah, Zaynab, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina 
ta! 


Ali a strâns-o mai tare la pieptul lui. 

— Cum poţi să crezi una ca asta? Tu ești o binecuvântare! 
Scrisorile tale, lucrurile pe care mi le-ai trimis... nici n-ai idee 
câtă nevoie aveam de ele! Și mă simt bine. 

S-a îndepărtat puţin, să se uite la ea. 

— lar acum mă aflu aici, viu și nevătămat, și deja te enervez! 

De data asta a izbutit să schițeze un surâs. 

Ea a clătinat din cap. 

— Nu e bine, Ali. Amma”... e așa de supărată! 

Prințul și-a dat ochii peste cap. 

— N-a trecut chiar atât de mult de când m-am întors. Cât de 
supărată poate să fie? ă 

— Nu e supărată pe tine, l-a lămurit Zaynab. In fine, e și pe 
tine, dar nu la asta mă refer! E supărată pe ava! S-a întors la 
Daevabad furioasă când a aflat ce s-a întâmplat cu tine. l-a spus 
avei c-o să-l facă să fie potopit de datorii bănești. 

Ali putea doar să-și închipuie ce hal de discuţii purtaseră 
părinţii lui. 

— O să vorbim cu ea, a încredinţat-o. O să găsesc o cale să- 
ndrept situaţia. Și acum dă-le-ncolo pe toate astea! Spune-mi ce 
faci tul 

Nu își închipuia că toate acelea fuseseră simple sau ușoare 
pentru Zaynab, care rămăsese singura din familie care încă mai 
ținea legătura cu toate părțile învrăjbite. 

Zaynab a părut, pentru o clipă, c-o să-și piardă cumpătul, dar 
apoi faţa i-a fost luminată de un zâmbet senin. 

— Toate-s bune! a spus ea încetișor. Slavă lui Allah! 

Ali n-a crezut-o nicio clipă. 

— Zaynab...! Zău așa! 

— Serios, a stăruit tânăra, deși strălucirea din ochii i se mai 
domolise puţin. Mă știi doar... prinţesa răsfăţată care n-are nicio 
grijă. 

Ali a clătinat din cap: 

— Nu ești deloc așa! 

l-a zâmbit, apoi a adăugat, șugubăţ: 

— Mă rog, poate doar puţin răsfăţată. 

S-a ferit când ea a vrut să-l plesnească. 


2 Ammă (hindi în original), „mamă”, termen folosit în majoritatea 
limbilor dravidiene, utilizat în hindi și în mod reverenţios, pentru 
desemnarea zeiţelor (n. red.). 


— Sper să-ţi ţii mai bine gura când o să fii cu amma, l-a 
prevenit. Nu e prea încântată că te-ai dus repede în Citadelă și 
are multe de spus despre soarta care îi așteaptă pe fiii 
nerecunoscători. 

Ali și-a dres vocea. 

— Ceva... anume? a întrebat-o, stăpânindu-și un fior. 

Zaynab i-a zâmbit cu dulceaţă. 

— Sper că ţi-ai făcut rugăciunile, frăţiorul meu! 

se 

Vastele apartamente ale reginei Hatset se găseau la ultimele 
caturi ale palatului-zigurat, iar Ali n-a putut să nu admire 
priveliștea de acolo, în timp ce urca scările. Dedesubt, orașul 
părea de jucărie, cu casele-i micuţe întinse peste tot și cu 
locuitorii săi care mișunau pretutindeni precum furnicile. 

Au intrat pe ușa din lemn de tec, frumos sculptată, care ducea 
spre salonul mamei lor, iar Ali a rămas cu răsuflarea tăiată. 
Incăperea, care trebuia să amintească de minunile preaiubitului 
ei pământ natal, părea, la prima vedere, rămășiţa unui castel 
splendid de coral, cum erau numeroasele castele construite de 
djinn-i pe coastele din Ta Ntry. Pe urmă, însă, dintr-un vârtej 
ameţitor de fum și de magie, i-a apărut în fața ochilor, la fel de 
impresionant și de mirific ca întotdeauna: un salon luxos, cu 
arcade de mărgean incrustate cu nestemate, cu ghivece în care 
creșteau plante verzi de apă, palmieri de smarald și crini de Nil. 
Salonul fusese un dar de nuntă făcut de Ghassan proaspetei lui 
mirese ayaarile, să-i mai aline dorul de casă - un gest care 
vorbea despre un tată mai blând decât îl cunoscuse Ali. Aerul 
mirosea a mir și, din spatele unei draperii cu dungi violet și aurii, 
care se umfla ușor, răzbăteau sunete de lăută și râsete. 

Hohotele îi erau cunoscute, iar Ali a încercat să se 
îmbărbăteze când el și sora sa au trecut de draperie. Dar la 
orice s-ar fi putut aștepta să vadă, însă nu la ceea ce a zărit cu 
adevărat! 

Căci Hatset stătea pe un divan, ușor aplecată peste o 
minunată tablă de joc bătută cu pietre de lapis lazuli și râdea cu 
doi shafiț-i, un bărbat și o femeie. În poală ţinea o fetiţă care se 
juca alene cu podoabele de aur din cozile împletite ale reginei. 

Ali a privit uluit. Erau shafiț-ii scoși la mezat, tatăl și fetiţa 
aceea despre care el crezuse că fuseseră pierduţi pe veci! Erau 
acolo, zâmbitori, îmbrăcaţi cu veșminte demne de nobilii 


ayaarile. 

Hatset a ridicat privirea. În ochii ei a văzut încântare, ușurare, 
și nici măcar un pic de răutate. 

— Alu! Ce bine că te văd, în sfârșit! 

A mângâiat-o puţin pe fetiță pe obraz, apoi i-a dat-o femeii - 
mama micuţei, fără îndoială, judecând după asemănarea dintre 
ele. 

— Îi învăţam pe prietenii tăi să joace senet. 

S-a ridicat cu graţie și a străbătut încăperea. 

— Din câte se pare, am avut o grămadă de timp de pierdut, 
așteptându-te, a murmurat. 

Ali încă nu izbutise să îngaime nici măcar un cuvinţel când 
mama lui a ajuns la el. 

— Eu... a bâiguit prinţul. 

Dar regina l-a tras la pieptul său și l-a strâns cu putere. 

— Of, baba! a șoptit, ţinându-l strâns. 

Obrajii ei erau uzi de lacrimi. 

— Slavă lui Allah că mi-a îngăduit să te mai văd o dată! 

Ali a fost prins cu garda jos de valul de emoție care l-a potopit 
când s-a trezit în brațele mamei lui după atâţia ani. 

Hatset! Femeia care îi dăduse viaţă, dar a cărei familie îl 
trădase și care apoi urzise ruperea lui de existența pe care 
începuse să și-o clădească în Bir Nabat. 

Ar fi trebuit să fie furios și totuși, când ea s-a îndepărtat puţin 
să-i atingă obrazul, a simţit că orice urmă de mânie se stinsese 
în el. Pe Allah, oare de câte ori nu se uitase la chipul ei, când era 
doar un copil, de câte ori nu se ţinuse de șalul ei, urmând-o 
distras prin harem, de câte ori nu o strigase în limba ntarană în 
primele nopţi de singurătate petrecute în Citadelă? 

— Pacea fie cu tine, amma! a izbutit să îngaime. 

Privirile curioase ale shafitilor l-au readus cu picioarele pe 
pământ, iar Ali s-a dat înapoi, încercând să-și ascundă emoția. 

— Cum de-ai reușit să...? a bâiguit. 

— Am aflat de nenorocirea lor și m-am hotărât să-i ajut. 

Zicând acestea, Hatset a întors capul spre familia shafit-ă și a 
zâmbit. 

— Le-am propus să intre în serviciul meu aici, la palat, în loc 
să se întoarcă acasă la ei. E mai sigur așa. 

Shafit-a și-a dus mâna la inimă și a spus. 

— Vă suntem nespus de îndatoraţi, regina mea! 


Hatset a clătinat din cap, apoi l-a tras spre ea pe Ali, cu o 
mână fermă. 

— Prostii, surioara mea! A fost o crimă să fiţi separați, chiar și 
pentru scurt timp. 

Femeia a roșit și și-a înclinat capul. 

— Vă lăsăm de-acum, Luminăţia Voastră, sa staţi cu fiul 
vostru. 

— Vă mulţumesc! 

Mama lui l-a împins pe prinţ pe un divan cu o putere care 
părea netrebuincioasă, apoi s-a uitat la ceilalţi din cameră. 

— Doamnele mele, n-aţi vrea să mergeţi la bucătărie să 
puneţi să se gătească niște mâncăruri adevărate, ntarane? 

l-a zâmbit fiului cu drăgălășenie și a adăugat: 

— Arată ca un șoim hămesit. 

— Da, doamna mea! au răspuns toate într-un glas. 

Femeile s-au făcut nevăzute, lăsându-l singur pe Ali cu mama 
și cu sora lui. 

Într-o clipă, amândouă s-au răsucit spre el, în faţa divanului 
pe care fusese îmbrâncit. Niciuna nu părea veselă. 

Ali a ridicat grabnic mâinile, în semn că se preda. 

— Chiar aveam de gând să vin să vă văd, jur! 

— A, da? Când? 

Hatset și-a încrucișat brațele la piept, fără urmă de zâmbet. 

— După ce i-ai fi vizitat pe toţi cei din Daevabad? 

— N-au trecut decât două zile! a protestat Ali. A fost o 
călătorie lungă. Am avut nevoie de ceva vreme să-mi revin... 

— Dar ai avut destul timp s-o vizitezi pe soția fratelui tău! s-a 
stropșit regina. 

Ali a rămas cu gura căscată. De unde știa mama lui asta? 

— Acum ai spioni și printre păsări? a tachinat-o. 

— Doar n-o să stau în același palat cu niște nahizi răzbunători 
și cu spiţeria lor plină ochi de otrăvuri fără să am habar ce pun 
la cale! 

Regina s-a posomorât. 

— Și nu era o vizită pe care s-ar fi cuvenit s-o faci singur, așa 
să știi! Lumea clevetește vrute și nevrute. 

Tânărul geziri și-a mușcat buzele, dar n-a suflat o vorbă. Nu 
prea avea ce să spună în privinţa aceea! 

Ochii mamei lui l-au cercetat și s-au oprit pe cicatricea de la 
tâmplă. 


— Ce-i asta? 

— E doar o zgârietură! s-a apărat Ali repede. M-am julit când 
scoteam pietre pentru canalele din Bir Nabat. 

Hatset a continuat să-l cerceteze. 

— Arăţi de parcă ai fi jefuit o caravană, a conchis ea cu 
asprime, apoi a strâmbat din nas. Și miroși la fel! De ce nu ai 
fost la hamam și nu ţi-ai pus niște veșminte care să nu fie pline 
de sângele numai Allah știe al cui? 

Ali s-a strâmbat. Avea motive bine întemeiate să nu se ducă 
la hamam: nu voia să-i vadă cineva cicatricele care îi acopereau 
trupul. 

— Îmi place veșmântul ăsta, s-a oţărât el. 

Zaynab părea că se străduia să nu râdă. S-a așezat pe sofa, 
lângă fratele său. 

— Scuze, s-a grăbit ea să spună când Hatset i-a aruncat o 
căutătură urâtă. Până la urmă... chiar ai crezut că firea lui avea 
să se îndrepte acolo? 

— Da, a răspuns Hatset cu asprime. Am sperat că, după cea 
fost trimis să moară în Am Gezira, se va face mai isteţ. Felul în 
care arăţi îţi modelează imaginea publică, Alizayd, și, dacă tu 
umbli prin Daevabad în niște zdrenţe pline de sânge, ca o oaie 
rătăcită, lumea n-o să-și facă o impresie prea bună. 

Ali a ripostat, puţin jignit: ` 

— Asta vrei tu să faci cu familia aceea de amărâtți? li îmbraci 
frumos și faci paradă cu ei, să-ți îmbunătăţești imaginea? 

Hatset l-a privit printre gene. 

— Care sunt numele lor? 

— Poftim? 

— Numele lor? Care sunt numele celor pe care tu i-ai împins 
în văzul întregii lumi? 

A continuat să-l preseze, când a văzut că se fâstâcea. 

— Nu știi, nu? Atunci, să-ţi spun eu! Pe femeie o cheamă 
Mariani și este o shafit-ă din Sumatra. Soțul ei e Ashok, iar fata 
lor, Manat. Cu toate problemele pe care le are orașul, s-au 
descurcat foarte bine. De fapt, s-au descurcat așa de bine, încât 
succesul pe care l-a avut cu taraba lui de mâncare a atras 
invidia unui vecin, care l-a dat pe mâna mizerabilului aceluia de 
negustor. Dar lui Ashok îi place să gătească, așa că i-am găsit o 
slujbă în bucătăriile palatului și niște camere în care să stea cu 
soția lui, în timp ce aceasta va fi cu mine în harem, iar fiica ei va 


învăţa cu ceilalţi copii. 

Ali s-a simţit pus la punct, dar nu destul cât să scape de 
îndoieli. 

— Și de ce ai făcut toate astea? a întrebat-o. 

— Cineva trebuia să îndrepte greșelile comise de fiul meu. 

Când Ali a roșit, regina a continuat. 

— În plus, sunt credincioasă și e mare păcat să-ţi baţi joc de 
un shafit! Crede-mă când îţi spun că și mie mi se pare la fel de 
odios ca și ție tot ce se întâmplă în Daevabad! 

— „Vărul” Musa mi-a spus ceva asemănător înainte de a 
strica puțul satului, să mă forţeze să-i aduc aici marfa, a spus 
Ali. Să înțeleg că tot tu ai fost și în spatele faptelor lui? 

A urmat o clipă de tăcere, iar cele două femei au schimbat o 
privire, înainte ca Zaynab să spună cu o voce stingherită, care 
nu îi stătea în fire: 

— Aceea... aceea s-ar putea să fi fost ideea mea. 

Când Ali s-a întors spre ea, Zaynab s-a uitat la el cu un aer 
neajutorat. 

— Mi-era teamă că n-o să te mai întorci niciodată! Solii trimiși 
mi-au zis că doreai să te stabilești acolo! 

— Chiar voiam! Mi-era nespus de bine acolo! 

Lui Ali nu-i venea să-și creadă urechilor. 

Și-a strâns palmele între genunchi, încercând să-și 
stăpânească mânia. O fi fost o uneltire lui Zaynab, dar mama lui 
fusese aceea care începuse cu toate tertipurile acelea! 

— Dar, dacă am început să vorbim așa deschis, poate c-ar 
trebui să discutăm și despre motivele pentru care am fost trimis 
în Am Gezira! 

Auzind aceste vorbe, mama lui chiar a zâmbit. Pe Ali îi 
neliniștea puţin surâsul acela încântat, despre care nu o dată i 
se spusese că l-ar fi avut și el. Anii trecuţi nu o îmbătrâniseră pe 
Hatset ca pe tatăl lui. Era regină din cap până în picioare, și și-a 
îndreptat spatele de parcă tocmai ar fi primit o provocare, 
aranjându-și șalul ca pe o armură. 

— Zaynab, iubirea mea...! a început ea încetișor, fără să-și ia 
ochii de la Ali. 

Acesta a simţit un fior de teamă. 

— Te superi dacă ne lași singuri? a continuat regina. 

Sora lui s-a uitat de la unul la celălalt, cu un aer îngrijorat. 

— Poate c-ar trebui să rămân, totuși, a îndrăznit prințesa să 


se opună. 

— Cred însă c-ar trebui să pleci! a spus Hatset. 

Zâmbetul mamei era același când s-a așezat pe divanul din 
faţa lui, dar vocea avea ceva autoritar. 

— E limpede că fratele tău are să-mi spună anumite lucruri! 

Zaynab a oftat și s-a ridicat. 

— Mult noroc, akhi i-a urat. 

Apoi i-a strâns încă o dată umărul, în semn de încurajare, și a 
plecat. 

— Alu! a spus Hatset, pe un ton care l-a făcut pe Ali să creadă 
că urma să mai primească o palmă. Știu că nu vrei să spui că 
femeia care te-a purtat în pântec și te-a născut, cu tot cu capul 
tău ca un cartof enorm, ar fi amestecată în uneltirea aia idioată 
cu implicarea ta în Tanzeem, nu-i așa? 

Ali a înghiţit în sec. 

— Ava a spus că în spatele lor au stat cei din neamul ayaarile, 
s-a apărat el. Și că unul dintre ei era vărul tău... 

— Într-adevăr, unul dintre ei era vărul meu. Era, a repetat 
mama lui, subliniind cuvântul cu asprime. Nu mă port cu milă cu 
aceia care pun în pericol viaţa oamenilor pe care îi iubesc. Și 
mai ales printr-o uneltire atât de neghioabă! 

Și-a dat ochii peste cap. 

— O revoluţie! a spus cu dispreţ. Ce vărsare inutilă de sânge! 

— S-ar zice că te supără mai mult calea, decât ideea de 
trădare. 

— Și? 

Hatset a luat un felegean de ceai parfumat de pe măsuţa din 
apropiere și a sorbit o înghiţitură. 

— Dacă te aștepți să apăr domnia tatălui tău, te-nșeli! De 
mulţi ani merge pe o cale greșită. Și tu erai de aceeași părere, 
de vreme ce-ai fost gata-gata să intri în Tanzeem. 

Prinţul a strâns ușor din ochi, pentru că vorbele ei își 
atinseseră ţinta. Se împotrivise - cu violență - felului în care 
tatăl lui îi trata pe shafiț-i. Nici acum nu era de acord cu el. 

— Am vrut doar să-i ajut pe shafiț-i, a stăruit el. N-a fost nimic 
de natură politică în asta! 

Mama lui l-a privit aproape cu milă și a spus: 

— N-are cum să nu fie nimic de natură politică în faptul că un 
geziri pe nume Zaydi al Qahtani încearcă să-i ajute pe shafiț-i! 

La auzul acestor cuvinte, Ali și-a lăsat ochii în jos. In ultima 


vreme, numele lui nu i se mai părea deloc o încurajare, ci, mai 
degrabă, o povară. 

— Neîndoios, se pricepea la asta mai bine decât mine! 

Hatset a oftat, apoi s-a așezat lângă el. 

— Ai rămas același băiețel pe care îl știam, i-a spus cu o voce 
mai blândă. Din clipa în care ai început să mergi, mă urmăreai 
peste tot prin harem, sporovăind despre tot ce vedeai. Și cele 
mai mărunte lucruri te umpleau de încântare și de mirare... 
Femeile spuneau că ești cel mai curios copil pe care l-au văzut 
vreodată. Cel mai dulce. 

Ochii ei au scăpărat de mânie la amintirea trădării de demult, 
când a adăugat: 

— Și apoi Ghassan te-a luat de lângă mine! Te-au închis în 
Citadelă, ţi-au pus în mână un zulfikar și te-au învățat să devii 
arma fratelui tău! 

Vocea a părut să i se înece când a rostit ultimele cuvinte. 

— Dar până și acum mai pot zări încă în tine nevinovăția 
aceea! Bunătatea. 

Ali nu avea habar ce să spună. Și-a trecut degetele peste 
mătasea cu dungi albastre a divanului. Era fină ca petalele de 
trandafir, cu mult mai fină decât orice saltea pe care o avusese 
în Am Gezira, dar totuși el acolo voia să stea și blestemaţi să fie 
toţi asasinii porniţi pe urmele lui! 

— Bunătatea asta nu m-a ajutat cu nimic în Daevabad. Toţi 
cei pe care încerc să-i ajut sfârșesc și mai prost. 

— Nu pui capăt războiului numai pentru c-ai pierdut vreo 
câteva bătălii, Alizayd! Iţi schimbi doar tactica! Sunt sigură c-ai 
învăţat lecţia asta în Citadelă. 

Ali a clătinat din cap. Discuţia se apropia tot mai mult de un 
subiect pe care nu voia să-l abordeze. 

— Nu e vorba de niciun război aici! Nu pentru mine, cel puţin! 
Ava a vrut să-mi dea o lecţie, iar eu am învăţat-o cu vârf și 
îndesat. O să stau în Citadelă cu zu/fikar-ul în mână și cu gura 
închisă până la Navasatem. 

— Timp în care pe stradă shafiț-ii vor fi vânduți precum vitele? 
l-a provocat Hatset. Timp în care fraţii tăi din Garda Regală se 
antrenează folosind pumnale boante și se hrănesc cu mâncare 
stricată, pentru ca nobilii să se ghiftuiască și să danseze de 
sărbătoare? 

— Eu, unul, nu pot să-i ajut! Și tu nu ești chiar nevinovată în 


toata povestea asta! a acuzat-o Ali. Crezi că nu știu cum se 
joacă neamul ayaarile cu economia Daevabadului? 

Hatset i-a răspuns cu o privire la fel de dușmănoasă ca a lui: 

— Ești prea deștept să crezi că problemele financiare ale 
Daevabadului sunt create doar de cei din neamul ayaarile! Noi 
suntem ţapul ispăşitor; o ușoară scădere a încasărilor din 
vistierie nu ar putea crea tot noianul de probleme pe care știu 
că le-ai observat! Dar, când ţii în sclavie și mizerie o treime din 
populație, pot apărea astfel de probleme. Când asuprești o altă 
treime din populaţie atât de mult, încât o izolezi de ceilalţi, da, 
poţi să dai de belea! 

Tonul ei era din ce în ce mai ridicat. 

— Sub stăpânirea _tiranilor, lumea nu prosperă, Alizayd: 
oamenii nu mai născocesc inovaţii, când sunt ocupați să 
supraviețuiască și nu mai propun idei creative când orice 
greșeală este pedepsită sub copitele karkadann-ului. 

Ali s-a ridicat în picioare. Tare-ar mai fi vrut să o poată 
contrazice! 

— Du-te și spune-i toate aceste lucruri lui Muntadhir! a sfătuit- 
o. El e emirul. 

— Muntadhir nu e în stare să acţioneze, să conducă. 

Vocea lui Hatset era surprinzător de caldă. 

— Îmi place fratele tău! a continuat. E cel mai fermecător 
bărbat pe care îl cunosc și are inimă bună, la fel ca tine. Dar 
tatăl tău i-a sădit convingerile lui mai adânc decât crezi tu. Va 
domni la fel ca Ghassan, adică fiind atât de speriat de supușii 
lui, încât îi va călca în picioare! 

Ali a început să se plimbe de colo-colo prin încăpere, 
încercând să oprească apa care era gata-gata să-i ţâșnească din 
mâini. 

— Și ce-ai vrea să fac eu, amma? 

— Să-l ajuţi! a stăruit Hatset. Nu trebuie să fii neapărat o 
armă pentru a fi de mare preț, pentru a-l sprijini. 

Prinţul deja clătina din cap, neîncrezător. 

— Muntadhir mă urăște, a îngăimat el cu amărăciune, iar 
vorbele lui directe au părut să pună sare pe rana pe care i-o 
provocase fratele lui când se întorsese în Orașul de bronz. N-o 
să asculte nimic din ceea ce-i voi spune! 

— Nu te urăște! a stăruit regina. E doar îndurerat, se simte 
pierdut și de-aia se repede la cei din jur, mai-mai să-i muște! 


Dar pornirile acestea sunt nespus de periculoase când un bărbat 
are atâta putere ca el și s-ar putea ca emirul s-o apuce pe o cale 
fără de-ntoarcere. 

Vocea ei a căpătat un ton sumbru. 

— Și dac-apucă pe acea cale, Alu, ce se va întâmpla atunci? S- 
ar putea să fii nevoit să faci lucruri mult mai dificile, decât să 
stai doar de vorbă cu el! 

Ali a simţit dintr-odată apa din urciorul de pe măsuţă și din 
fântânile arteziene care înconjurau salonul, precum și pe aceea 
din conductele care treceau pe sub podea. Și toată avea o 
înrâurire asupra lui, hrănindu-i tulburarea tot mai mare. 

— Nu pot să vorbesc acum despre asta, amma. 

Și-a trecut mâinile peste faţă și s-a tras ușor de barbă. 

Hatset a rămas nemișcată. 

— Ce ai la încheietură? 

Ali s-a uitat la mână și inima a început să-i bată mai tare când 
și-a dat seama că iarăși îi alunecase mâneca aceea afurisită! S-a 
blestemat în gând. După întâlnirea cu Nahri, se jurase că avea 
să caute alte veșminte. Dar uniforme nu se prea găseau în 
Citadelă, iar Ali nu dorea să îi mai împovăreze și el pe cei de 
acolo, care erau, oricum, săraci. 

Ea și-a înăbușit un strigăt de uimire și i-a atins marginea 
umflată a cicatricei care îi înconjura încheietura. 

— De unde ai asta? l-a întrebat, pe un ton plin de îngrijorare. 

Ali s-a speriat. 

— De la Am... Am Gezira, s-a bâlbâit. Nu-i nimic. E doar o rană 
mai veche. 

Ochii ei i-au măsurat iar trupul. 

— Nu ai fost la hamam... a repetat ceea ce spusese și mai 
devreme. Nu ţi-ai scos nici veșmintele astea murdare... 

S-a uitat în ochii lui. 

— Alu... mai ai și alte cicatrice ca asta pe trup? 

Lui Ali i s-a pus un ghem în stomac. Mama lui formulase 
întrebarea aceea de parcă ar fi știut răspunsul! 

— Scoate-ţi-o! i-a cerut Hatset. 

Mama lui i-a tras dishaasha de pe umeri înainte ca el să 
apuce să facă vreo mișcare. Pe dedesubt avea o tunică fără 
mâneci și niște șalvari scurţi, care îi ajungeau până la gambe. 

Hatset a tras aer în piept. L-a apucat de mâini și i-a cercetat 
cicatricele care îi brăzdau pielea. Degetele ei au zăbovit puţin 


pe urma zimţată lăsată de dinţii de crocodil chiar sub claviculă, 
apoi i-a ridicat mâna și a atins semnul în formă de cârlig 
imprimat pe piele. Ochii ei s-au umplut de groază. 

— Alizayd, cum ai căpătat toate rănile astea? 

Ali a început să tremure, căci era de-a dreptul sfâșiat între 
promisiunea pe care i-o făcuse tatălui său de a nu spune 
nimănui nimic despre noaptea aceea și dorinţa lui disperată de 
a afla ce i se întâmplase în adâncurile lacului întunecat. 

Ghassan îi zisese că toţi cei din neamul ayaarile aveau o 
legătură străveche cu mariz-ii - că se folosiseră de ei pentru a 
cuceri Daevabadul - și în zilele lui cele mai grele, Ali simţise o 
pornire teribilă să caute pe cineva care provenea de pe 
meleagurile mamei lui și să-l roage să-i spună ceva despre asta. 

„El mi-a zis că nimeni nu trebuie să afle nimic. Ava a spus că 
nimeni nu trebuie să afle niciodată!” 

Hatset a văzut, probabil, frământarea lui. 

— Alu, uită-te la mine! i-a cerut. 

l-a luat obrajii în mâini, silindu-l să o privească în ochi. 

— Știu că nu ai încredere în mine. Știu că ne mai certăm. 
Dar... ce ţi s-a întâmplat? E mai important decât orice altceva. 
Trebuie să-mi spui adevărul! Cum ai căpătat rănile astea? 

Prinţul a privit în ochii ei aurii și calzi - ochii aceia care îl 
mângâiau când era copil și își julea coatele cățărându-se în 
copacii din harem - și adevărul i-a țâșnit de pe buze. 

— Din lac, i-a răspuns, aproape în șoaptă. Am căzut în lac. 

— „În lac”? a repetat Hatset. În lacul din jurul Daevabadului? 
A făcut ochii mari. 

— Te-ai luptat cu afshin-ul... Am auzit că te-a împins de pe 
punte, dar că te-ai prins de ceva și nu ai căzut în apă. 

Ali a clătinat din cap. 

— N-a fost chiar așa, i-a mărturisit el cu o voce gâtuită. 

Regina a tras adânc aer în piept și a murmurat: 

— Ah, baba... și eu care îţi vorbeam de politică...! 

l-a strâns mâinile în palmele ei. 

— Spune-mi ce ţi s-a întâmplat! l-a rugat. 

Ali a clătinat din cap. 

— Nu-mi amintesc prea multe, a început. Darayavahoush a 
tras în mine. Mi-am pierdut echilibrul și am căzut în apă... Era 
ceva acolo, ceva care a intrat în mine, în mintea mea, și când l-a 
văzut pe afshin... 


S-a cutremurat. 

— Nu știu ce era, dar era așa de furios, animal a continuat. A 
spus că îi trebuia numele meu. 

— Numele tău? 

Hatset a ridicat, fără să vrea, vocea. 

— ȘI i l-ai spus? 

Ali a dat din cap, rușinat. 

— M-a făcut să am tot soiul de viziuni. Daevabadul distrus... 
voi toți uciși... 

| s-a frânt vocea. 

— M-a făcut să văd imaginile acelea iar și iar, și în timpul 
acesta mă ataca, mă mușca și îmi sfâșia carnea, a îngăimat. 
Zaynab și Muntadhir strigau la mine să-i salvez, să îi spun 
numele și eu... n-am mai rezistat. 

Abia a putut să rostească ultimele cuvinte. 

Hatset l-a tras la pieptul ei. 

— Nu puteai să reziști, copile! l-a liniștit, mângâindu-l pe 
spate. N-aveai cum să te lupţi cu ei! 

Ali a simţit că i se întorcea stomacul pe dos de nervi. 

— Vasăzică, știi despre ce era vorba? 

Mama lui a dat din cap, apoi s-a îndepărtat puţin și i-a atins 
cicatricea în formă de cârlig din palmă. 

— Sunt o ayaarile! Știu cine lasă astfel de urme. 

Cuvântul a plutit nespus între ei o clipă, apoi Ali n-a mai 
suportat și a izbucnit. 

— A fost un maria, nu-i așa? Un marid mi-a făcut astea. 

Nu i-a scăpat faptul că ochii ei aurii s-au uitat repede prin 
salon înainte de a răspunde - că făcuse asta acum și nu când 
vorbiseră despre trădare, era foarte grăitor. Și deloc încurajator. 

— Da. 

Hatset i-a dat imediat drumul mâinilor. 

— Ce s-a întâmplat după ce i-ai spus numele? 

Ali a înghiţit în sec. 

— A preluat controlul asupra mea, a îngăimat. Muntadhir 
spunea că arătam ca și cum aș fi fost posedat și că vorbeam 
într-o limbă ciudată. 

Și-a mușcat buzele. 

— S-a folosit de mine să-l ucidă pe Darayavahoush, dar eu nu- 
mi mai amintesc nimic din ce s-a întâmplat după ce i-am spus 
numele și până când m-am trezit în infirmerie. 


— În infirmerie? 

Vocea mamei lui devenise mai aspră de-acum. 

— Și fătuca aia nahidă are habar că...? 

— Nu. 

Pericolul pe care îl deslușise în întrebarea mamei sale și un 
imbold izvorât dintr-o veche loialitate l-au făcut să mintă. 

— Nu era acolo! a răspuns. Numai ava și Muntadhir știu ce s-a 
întâmplat. 

Hatset și-a mijit ochii. 

— Tatăl tău a știut că marid-ul a făcut asta și totuși te-a trimis 
în Am Gezira? 

Ali s-a strâmbat, dar nu putea nega ușurarea care îl 
cuprinsese. Era așa de bine să poată vorbi, în sfârșit, cu cineva 
care știa mai multe despre toate acele lucruri, cu cineva care ar 
fi putut să-l ajute! 

— Nu cred c-aș fi supravieţuit în Am Gezira dacă nu m-ar fi 
posedat maria-ul... 

Mama lui s-a încruntat și l-a întrebat: 

— Ce vrei să spui? 

Prințul a privit-o cu uimire. 

— Puterile mele, amma... Cu siguranţă, îţi dai seama că ele 
m-au ajutat să fac toate acele sisteme de irigație! 

Ali a văzut prea târziu groaza care i s-a întipărit mamei sale 
pe chip la auzul acelor vorbe. 

— „Puterile tale”? a repetat ea. 

Inima a început să-i bată, parcă, mai tare lui Ali auzind cât de 
uimită era mama lui. 

— Puterile mele care au legătură cu... cu apa, a bâiguit. Ava 
mi-a spus că alde ayaarile au avut dintotdeauna legături cu 
mariz-ii. Doar tu însăţi ai recunoscut urmele pe care le-au 
lăsat... 

O nădejde de-a dreptul deznădăjduită a prins să-i sfârtece 
pieptul lui Ali. 

— Asta-nseamnă că tot așa li se întâmplă și djinn-ilor din Ta 
Ntry, nu? 

— Nu, baba... 

Hatset i-a luat din nou mâinile într-ale sale și a adăugat: 

— Nu chiar așa. Noi găsim... 

Și-a dres glasul și a continuat: 

— Noi găsim doar... morți, iubitul meu! Leșuri care au 


cicatrice la fel ca ale tale... Djinn-i pescari care au rămas pe 
fluviu până după apusul soarelui, copii de-ai oamenilor care au 
fost ademeniți pe malurile apei... Toţi au fost uciși, înecați și 
secătuiţi. 

Ali a tresărit. 

„Morţi?” 

— Dar eu, unul, credeam că... 

S-a înecat de-a dreptul cu acele cuvinte. 

— Străbunii noștri nu îi venerau pe mariz-i! 

Hatset a clătinat din cap. 

— Nu știu ce făceau străbunii noștri, dar, de când mă știu eu, 
mariz-ii n-au făcut altceva decât să ne terorizeze. Am păstrat 
însă pentru noi toate informaţiile astea; am preferat să ne 
descurcăm singuri, decât să aducem soldați străini în Ta Ntry. Și 
atacurile sunt, oricum, rare... Am învăţat să ocolim locurile care 
le plac lor... 

Ali se chinuia să priceapă tot ce auzea. 

— Și atunci, eu cum am supravieţuit? 

Mama lui - mama lui cea care fusese întotdeauna atât de 
deșteaptă! - părea la fel de tulburată ca el. 

— Nu știu, a murmurat Hatset. 

Chiar în clipa aceea s-a auzit scârțâitul unei balamale, iar Ali 
și-a tras atât de repede dishaasha pe el, încât s-a auzit cum se 
rupeau niște cusături. Când cei doi servitori s-au apropiat, chipul 
lui Hatset era liniștit; dar lui Ali nu i-a scăpat privirea îndurerată 
cu care mama i-a urmărit toate mișcările. 

Regina le-a zâmbit ușor slujitorilor care au așezat pe măsuţă o 
tipsie cu talgere de argint acoperite. 

— Mulţumesc! le-a spus. 

Cei doi au ridicat capacele de pe talgere și Ali a simţit că-i 
saltă și inima, și stomacul când a adulmecat aroma cunoscută al 
mâncărurilor ntarane pe care le iubea de când era copil. Banane 
prăjite și orez cu anason, pește copt în frunze de bananier cu 
ghimbir și nucă de cocos și, ca desert, găluște însiropate. 

— Ţin bine minte ce-ţi plăcea, i-a spus Hatset cu căldură, 
după ce-au rămas singuri. O mamă nu uită nicicând așa ceva! 

Ali nu i-a răspuns. Nu avea habar ce să-i spună. Răspunsurile 
pe care dorise să le afle de ani și ani despre mariz-i se vădiseră 
a stârni întrebări mai grele și taine mai mari. Ce se întâmplase 
cu el nu era ceva ce se mai petrecuse vreodată cu ceilalţi din 


neamul ayaarile. lar în Ta Ntry mariz-ii stârneau groază, erau 
monștri de temut! 

Niște arătări care pe el îl salvaseră, însă! Ali s-a foit, tulburat 
la culme. Clipele acelea în care marid-ul pusese stăpânire pe el 
în lac fuseseră groaznice, dar puterile pe care le căpătase după 
aceea, cumva, îl... linișteau. Era o stare de calm aparte pe care 
o simţea când își trecea mâinile prin apa unui canal sau o 
deslușea în felul în care apăreau noi izvoare sub picioarele lui, 
cu ape jucăușe, parcă... Oare ce însemnau toate acelea? 

Mama lui i-a atins mâna. 

— Alu, nu-i nimic! i-a spus, rupând tăcerea. Ești viu și 
nevătămat! Asta-i tot ce contează. Indiferent ce ţi-au făcut 
mariz-ii... totul a luat sfârșit! 

— Tocmai asta e, amma... că nu s-a terminat! a spus Ali 
încetișor. E din ce în ce mai rău! De când m-am întors în 
Daevabad... am simţit că aceste creaturi sunt în mine, le-am 
simţit târându-se pe pielea mea, le-am tot auzit șoaptele în 
mintea mea... și dacă îmi voi pierde controlul... 

S-a cutremurat. 

— Lumea îi omora pe ajinn-ii care erau bănuiţi c-ar fi avut 
legături cu mariz-ii... 

— Asta nu se va întâmpla! l-a încredințat Hatset pe un ton 
hotărât. 7ie nu ţi se va întâmpla așa ceva! O s-am eu grijă de 
tot! 

Ali și-a mușcat buzele. Tare mult ar fi vrut să o creadă, dar nu 
prea vedea cum ar fi putut să iasă din acea încurcătură pe care 
niciunul din ei n-o înţelegea, era limpede. 

— Cum? 

— Mai întâi, rezolvăm... asta, a spus regina, făcând semn spre 
trupul lui. De acum înainte vei folosi hamamul meu. Le vei 
interzice servitorilor să stea cu tine, după ce le vei îndruga ceva 
despre rușine și sfială, iar ei te vor lăsa să te speli singur fără 
probleme. De asemenea, am și un croitor agnivanshi în care am 
încredere deplină. O să-i spun că rănile tale sunt făcute de 
afshin şi că vrei să le ascunzi. Sunt convinsă că poate să-ţi facă 
niște veșminte care să nu lase nimic la vedere. 

— Alizayd, Ucigaşul Afshin-ului! a spus prinţul cu un aer 
sumbru. Ce noroc pe capul meu că toată lumea mă cunoaște 
drept bărbatul care l-a ucis pe cel care obișnuia să-și biciuiască 
adversarii! 


— E un noroc de care am să mă folosesc, i-a mărturisit Hatset. 
Între timp, o să caut un cărturar pe care îl cunosc. E o persoană 
puţin cam... dificilă. Dar el știe, probabil, mai multe despre 
mariz-i decât oricine altcineva. 

În vocea lui Ali se simţea speranţa. 

— Și crezi că ne poate ajuta? 

— Merită să-ncercăm! Deocamdată, scoate-ţi din minte toată 
treaba asta cu mariz-ii! Și mănâncă! 

Hatset a împins talgerele spre el. 

— Până la sfârșitul săptămânii vreau neapărat s-arăţi mai 
puţin fantomatic. 

Ali a ridicat urciorul cu apă de trandafiri, să-și spele mâinile. 

— De ce până la sfârșitul săptămânii? 

— Fiindcă atunci tatăl tău va da un ospăț în cinstea întoarcerii 
tale. 

Ali s-a strâmbat și a luat cu degetele puţin orez cu legume de 
pe farfurie. 

— Mi-ar plăcea să dea un ospăț pentru a mă trimite în altă 
parte, să nu mai stau pe o insulă bântuită de marizi și 
înconjurată de-un lac blestemat. 

— N-o să te trimită nicăieri, dacă am și eu ceva de spus în 
toate acestea! 

Apoi regina a umplut o cupă cu suc de tamarin și a împins-o 
spre tânărul prinț. 

— Abia te-ai întors la mine, baba! a zis. 

Vocea ei era amenințătoare când a adăugat: 

— Și dacă va trebui sa mă lupt cu marizii să te ţin aici, atunci 
așa o să fac. 


XII 
Nahri 


„Din cauză că o fetiţă pierdută din Cairo a crezut că trăia un 
soi de basm. Din cauză că ea, cu toată presupusa-i 
deșteptăciune, n-a fost în stare să-și dea seama că viteazul 
neînfricat care o salvase era, de fapt, monstrul din povestea 
aceea!” 

Nahri a închis ochii, dând ascultare, supusă, poruncilor șoptite 
de servitoarele care o machiau. Cuvintele dure spuse de 
Muntadhir îi reveneau mereu în minte; se tot gândise la ele în 


ultimele zile, iar învinuirile lui o apăsau tot mai tare, fiindcă îi 
era teamă că s-ar fi putut să aibă și un sâmbure de adevăr. 

Una dintre cameriste s-a apropiat de ea cu o mulţime de 
piepteni frumos împodobiţi, în formă de păsări. 

— Care ti-ar fi pe plac, doamna mea? 

Nahri s-a uitat la pieptenii bătuţi cu nestemate, prea 
posomorâtă pentru a le aprecia frumuseţea, măcar în sinea ei. li 
despletiseră deja părut și acum buclele negre îi erau răsfirate, 
dezordonat, până la talie. Și-a atins părul și și-a răsucit o șuviță 
pe deget. 

— E bine așa! le-a spus. 

Două dintre cameriste au schimbat între ele căutături 
neliniștite, iar Nisreen a tușit din colțul de unde privea, cu o 
îngrijorare vădită, ritualul de îmbrăcare. 

— Doamna mea, cu tot respectul... cu părul pieptănat astfel și 
cu veșmintele acestea nu pari a te duce la o ceremonie, i-a spus 
bătrâna daev-ă cu delicateţe. 

„Nu, probabil că par gata să-i fac o vizită soţului meu, drept la 
el în pat, ceea ce-i de-a dreptul caraghios, fiindcă sunt al naibii 
de sigură că n-o să mai fac niciodată asta.” 

Nahri alesese să poarte din nou rochia fără mâneci din pânză 
nespus de fină, cu gulerul acela bătut cu sute de mărgeluțe de 
lapis lazuli, de aur, de cornalină și de topaz, care îi amintea de 
Egipt. Gândul că urma să se întâlnească în curând cu cei din 
familia Al Qahtani o umplea de neliniște și dorea să se agaţe de 
ceva familiar. Și chiar nu îi păsa ce credeau ceilalți. 

— Așa mă duc, să știi! s-a oțărât nahida. E un ospăț geziri și, 
oricum, nu va fi niciun bărbat în spaţiul dedicat femeilor, să mă 
vadă. 

Nisreen a oftat, recunoscându-și, probabil, înfrângerea. 

— Să înțeleg că tot trebuie să vin să spun că s-a ivit o 
problemă urgentă, să poţi pleca mai devreme? 

— Da, rogu-te! a aprobat tânăra. 

Nahri nu putea să lipsească de la petrecere, dar putea să facă 
în așa fel, încât să stea acolo cât mai puţin. 

— Ai văzut, din întâmplare, dacă Jamshid a plecat? 

— Da, s-a dus deja, a încredinţat-o daev-a. A stăruit să mă 
ajute să încarc rafturile spițeriei, după care a plecat. l-am spus 
că îi mai trebuie o zi să-și revină, dar... 

— ...Dar el ţine morţiș să-i stea alături lui Muntadhir. 


Nahri așteptase să iasă toate cameristele înainte să încheie 
gândul sfătuitoarei sale. 

— Muntadhir nu îl merită! a adăugat nahida. 

— Nu te contrazic! a încuviinţat daev-a. 

Când Nahri a dat să se ridice, Nisreen i-a pus mâna pe umăr. 

— O să fii cu mare băgare de seamă cu regina în seara asta? 

— Întotdeauna sunt atentă! a încredinţat-o tânăra. 

Era adevărat: Nahri o evita pe Hatset de parcă i-ar fi datorat 
bani celei mai în vârstă. Din câte observase ea, regina era la fel 
de șireată și de bogată precum Ghassan, dar, în timp ce regele 
voia să aibă în Nahri un aliat - fie și cu numele doar -, soţia lui 
nu voia să aibă nimic de-a face cu nahida și o trata cu aceeași 
neîncredere și cu același dispreţ pe care i le-ar fi arătat cineva 
unui câine turbat. 

Ceea ce pentru Nahri era nespus de bine, mai ales în seara 
aceea! Căci tânăra avea de gând să piardă câteva clipe 
ciugulind mâncarea - sau poate chiar furând unul dintre cuţitele 
acelea de aur, folosite la mesele festive, numai așa, să-și facă o 
plăcere -, după care dorea să plece fără să fie nevoită să stea 
de vorbă cu niciunul dintre prinții Al Qahtani. 

După ce și-a pus pe cap un chadoralb ca zăpada și împodobit 
cu safire strălucitoare, a urmat-o pe slujnica sa printr-o colonadă 
care ducea spre grădina paradisului din faţa sălii tronului. De 
crengile pomilor plini de rod fuseseră agăţate globuri cu flăcărui 
magice, care ardeau în culorile curcubeului, iar pe iarba tunsă 
cu grijă erau întinse covoare minunate, brodate, care înfățișau 
diverse scene de vânătoare. Păsări colibri de jad mici-mititele 
străluceau în timp ce zburau cu repeziciune printre vasele de 
cupru delicate, pline cu mâncare, iar cântecul lor se împletea cu 
muzica lăutelor. In aer mirosea a iasomie, a mosc și a friptură. 
Aroma acesteia din urmă i-a făcut stomacul să chiorăie cu 
tristeţe aproape, căci Nahri nu se mai atinsese de carne din 
clipa în care se dedicase rolului ei de banu nahida. 

Chiar în faţă era un cort uriaș, dintr-o mătase argintie care 
sclipea în lumina lunii. Străjerul din fața acestuia a dat la o parte 
una dintre draperiile spuzite cu perle de la intrare, iar Nahri a 
pășit în interiorul parfumat. 

Luxul dinăuntru era o adevărată bătaie de joc la adresa 
corturilor în care locuiseră odinioară gezirii nomazi. Superbe 
covoare groase, de toate culorile, erau așternute pe jos, iar un 


magician făcuse o vrajă și dăduse la iveală o întreagă 
constelație de artificii miniaturale care se  răsuceau, 
strălucitoare, deasupra capetelor tuturor. Focul ardea în lămpi 
de aur mari și deschise, căci ajinn-ii aveau o adevărată 
aversiune faţă de lămpile mititele și închise care erau folosite, 
îndeobște, de către ifriți ca vase în care întemniţau duhurile 
înrobite. 

În cort era cald și nespus de aglomerat. Nahri și-a scos 
chador-ul și i l-a întins unei servitoare, clipind iute, să se 
acomodeze cu pâlpâirea focului din spaţiul înghesuit. Peste 
capetele servitorilor și ale oaspeţilor care încă se mai învârteau 
pe la intrare, le-a zărit pe regina Hatset și pe prinţesa Zaynab în 
mijlocul doamnelor de la curte, pe un dais de marmură încărcat 
de pernute negre și aurii. Blestemând în gând eticheta care îi 
cerea să le salute pe ele, mai întâi, Nahri și-a făcut loc prin 
mulțime. Era hotărâtă să nu ia în seamă uimirea celorlalte care 
avea să fie vădită de sprâncenele lor ridicate la vederea rochiei 
cu care era îmbrăcată, așa că a refuzat să se uite la celelalte 
femei... și din cauza asta și-a dat seama prea târziu că multe 
dintre ele își trăseseră pe cap șalurile sau voalurile. 

Motivul pentru care făcuseră acest lucru se afla proțăpit între 
mama și sora lui. 

Nahri a avut nevoie de câteva clipe să-l recunoască în tânărul 
îmbrăcat cu elegante veșminte de nobil ayaarile pe fostul ei 
prieten trădător, pe care cu câteva zile în urmă se gândise să-l 
ucidă în grădina infirmeriei. Hainele murdare de drum și ghutra 
zdrenţuită dispăruseră. Peste d/shdasha bogată, neagră, tivită 
cu delicate pietre-ale-lunii, Ali avea un burnuz verde ca iarba, cu 
modele argintii, o piesă de vestimentaţie viu colorată, 
neobișnuită pentru prinţul taciturn. Un splendid turban argintiu îi 
împodobea capul, înfășurat în stil geziri, lăsând să i se vadă bine 
relicva de aramă din ureche. 

Ali a părut la fel de uimit când a văzut-o pe Nahri, iar privirea 
lui șocată s-a îndreptat spre capul descoperit, apoi spre braţele 
ei goale. L-a auzit cum răsufla adânc, cu mare greutate, și a 
simţit c-o apucă pandailiile, căci, cunoscându-i părerile 
conservatoare, știa că rochia ei probabil că i se părea și mai 
nepotrivită decât i se păruse lui Nisreen. 

— Banu nahida, a întâmpinat-o Hatset, făcându-i semn să se 
apropie, cu o mână care sclipea de inele de aur. lată-te! Hai, 


vino lângă noi! 

Nahri s-a apropiat, plecându-și capul și lipindu-și palmele, în 
salutul îndătinat. 

— Pacea fie cu voi! a spus ea, străduindu-se să fie cât mai 
politicoasă. 

— Pacea fie și cu tine, fiica mea dragă! 

Hatset i-a zâmbit cu căldură. Regina arăta uimitor, ca de 
obicei. Purta o ahaya de mătase vopsită în galben aprins și roșu, 
un material care sclipea ca o flacără sub șalul de culoarea 
nopţii, tivit cu perle geziri. 

Zaynab - care ar fi putut îngenunchea bărbaţii și dacă s-ar fi 
îmbrăcat doar într-un sac jerpelit și abia-abia însăilat - era gătită 
cu o rochie ce dădea impresia c-ar fi fost o cascadă care 
prinsese viaţă și se hotărâse s-o venereze, o cascadă de voaluri 
albăstrui, verzi ca smaraldul și albastru-cobalt prinse la gât de 
un colier alcătuit din flori de lotus adevărate. 

— Începusem să-mi fac griji că ţi s-a întâmplat ceva când am 
văzut că n-ai sosit împreună cu soțul tău. 

Cuvintele fuseseră rostite pe un ton care lăsa să se ghicească 
multe subiînțelesuri, dar Nahri nu era câtuși de puţin surprinsă, 
căci se părea că nespus de puţine erau lucrurile care se 
întâmplau la palat de care Hatset să nu aibă habar! Nahida nu 
avea nicio îndoială că unele dintre cameristele sale erau în 
slujba reginei și că acesteia i se transmisese deja vestea că se 
certase cu Muntadhir. 

Dar Nahri n-avea de gând să discute despre necazurile 
căsniciei sale cu femeia aia, așa că s-a silit să schițeze un 
zâmbet. 

— lartă-mă, rogu-te, c-am zăbovit! Am avut un bolnav de- 
ngrijit. 

Ochii aurii ai reginei au sclipit. 

— Nu trebuie să te scuzi! 

A făcut apoi un semn spre rochia nahidei și a continuat: 

— Ce rochie drăguță! Puțin... altfel, de bună seamă, dar tare 
frumoasă! 

Vocea îi căpătase un ton zeflemitor. 

— Alu, nu-i așa că e drăguță? l-a întrebat pe fiul ei. 

Ali se uita peste tot, numai la Nahri, nu! 

— Aăă, da... s-a bâlbâit prinţul. Eu s-ar cuveni să plec de- 
acum! Bărbaţii m-așteaptă... 


Hatset l-a prins de mână. 

— Nu uita să vorbești cu ei... și despre altceva în afară de 
hadith și economie, Alizayd, pentru numele lui Allah! l-a rugat. 
Spune-le niște povești frumoase din Am Gezira! 

Prințul geziri s-a ridicat în picioare. Lui Nahri nu-i plăcea că 
trebuia să recunoască, dar el arăta uimitor îmbrăcat în noile sale 
veșminte, iar culoarea frumoasă a materialului îi scotea în 
evidență trăsăturile mândre și strălucirea pielii sale oacheșe. 
Tânăra nahida n-a putut decât să presupună că așa se întâmpla 
dac-o lăsai pe mama ta să te îmbrace. 

Ali și-a ţinut ochii pironiţi în pământ cât a trecut pe lângă 
Nahri. 

— În pace! a spus el încet-încet. 

— Duce-te-ai și arunca-te-ai în lac! i-a răspuns ea în arabă, tot 
pe șoptite. 

L-a văzut că se încorda tot, dar de oprit nu s-a Oprit. 

Hatset a zâmbit, uitându-se după el cu mândrie, dar și cu un 
aer protector. 

„Normal că-i mândră: probabil c-a uneltit ani buni să-l aducă 
înapoi!” și-a spus nahida. 

De când îl văzuse pe Ali, Nahri se tot gândise la discuţia lui 
Muntadhir și Jamshid, pe care o auzise. Se întreba dacă era 
vreun sâmbure de adevăr în îngrijorarea soţului ei referitoare la 
intenţiile periculoase ale „mamei”, ale lui Hatset, după cum își 
dădea seama acum. 

Privirea reginei s-a aţintit din nou asupra lui banu nahida. 

— Draga mea, de ce ai rămas în picioare? Stai jos! i-a 
poruncit, arătându-i pernuța de lângă Zaynab. Fiica mea a 
împins deja, din greșeală, paravanul din faţa noastră, să vedem 
mai bine. lar tu prea te ascunzi mereu în spatele lor! 

Apoi regina a arătat cu bărbia spre tipsiile așezate în jurul lor 
și a spus: 

— Am cerut la bucătărie să aducă niște mâncăruri de post 
pentru tine! 

Nahri a trecut într-o clipită de la nedumerire la suspiciune. Era 
limpede că Hatset urmărea ceva - cu atât mai limpede, cu cât 
regina abia încerca să ascundă asta, cu întrebarea sa despre 
Muntadhir, cu atitudinea-i nefiresc de prietenoasă, dar și cu 
comentariul legat de rochia ei, făcute în fața lui Ali. 

Nahri a simţit că-i luau obrajii foc de rușine. 


„Ah, nu...!” 

N-o să se lase târâtă astfel în încurcătura dintre cei doi frați 
care se înstrăinaseră unul de altul! Avea deja destule probleme! 
Dar nici nu putea s-o refuze, căci Hatset era însăși regina! Era 
bogată, puternică și își conducea haremul cu aceeași mână de 
fier cu care soțul ei ocârmuia orașul. lar seraiul ocârmuitoarei 
din Daevabad avea o influenţă uriașă; căci acolo se puneau la 
cale căsătoriile din familiile celor puternici, se obțineau rangurile 
și demnităţile și se făceau înţelegeri care puteau schimba vieți... 
totul sub privirea atentă a reginei. 

Așa că atunci când Hatset i-a făcut semn să se așeze lângă 
Zaynab, s-a supus pe dată. 

— Să înţeleg că dai la o parte paravanele din cort la fel de des 
precum fugi din palanchin să te pierzi în sukul geziri? a întrebat- 
o nahida în șoaptă pe cumnata sa. 

Zaynab și-a dat ochii peste cap, iar Nahri a continuat, arătând 
spre tipsiile cu fructe și prăjituri întinse în faţa lor. 

— Asta-mi amintește de prima noastră întâlnire! Adică... până 
să mă îmbeţi tu atât de tare, încât am leșinat. 

Zaynab a ridicat din umeri. 

— Încercam doar să fiu o gazdă bună! i-a răspuns prinţesa, 
veselă. De unde era să știu eu, biata, ce putere au acele licori 
interzise? 

Nahri a clătinat din cap și a tras cu ochiul printre draperiile 
care ar fi trebuit să slujească drept pereţi despărțitori între 
spațiul destinat femeilor și cel al bărbaţilor și care de-acum 
fluturau, libere, într-adevăr, ţărușii incrustaţi cu nestemate, care 
ținuseră prinsă mătasea, fuseseră daţi la o parte în faţa lor, așa 
că Nahri vedea bine ce se afla dincolo. În capătul cortului, 
bărbaţii din familia Al Qahtani și apropiații lor stăteau pe o 
mirifică platformă de jad alb, care părea să plutească deasupra 
ierbii dese. Era o platformă superbă, împodobită pe margini cu 
diferite sculpturi: antilope oryx în salt, sfincși cu priviri 
enigmatice și păsări simurgh în plin zbor. Nestemate sclipeau, 
ici, colo, ba pe niște coarne lungi, ba pe câte-o coada întinsă, ba 
pe niște aripi desfăcute. Bărbaţii stăteau tolăniţi pe perne de 
matase, printre cupe de vin și narghilele de sticlă. 

În mijlocul lor se afla, firește, Ghassan al Qahtani. Nahri a 
simţit că o furnica pielea când s-a uitat la regele djinn. Mereu 
pătea la fel, probabil pentru că mult prea multe se întâmplaseră 


între ei! Acela era bărbatul care îi ţinea viaţa în mâinile lui, care 
o controla așa de bine, de parcă ar fi legat-o fedeleș cu lanțuri 
ale căror zale erau vieţile gaevrilor și prietenilor pe care el i-ar fi 
distrus într-o clipită, dacă nahida i-ar fi ieșit din cuvânt. 

Ocârmuitorul părea calm și de nepătruns ca întotdeauna, așa 
înveșmântat în hainele sale regale și cu turbanul lui frumos de 
mătase - turban la care Nahri nu putea să se uite fără să-și 
amintească de îndată cruzimea cu care bătrânul djinn îi spusese 
adevărul despre Dara și despre masacrul din Qui-zi cu cinci ani 
în urmă, în acel pavilion udat de ploaie. 

La începutul căsătoriei lor, Nahri îl rugase pe Muntadhir să-și 
scoată turbanul când rămâneau singuri - o rugăminte pe care el 
i-o îndeplinise fără să obiecteze și pe care o respecta cu 
religiozitate. 

Acum privirea nahidei s-a îndreptat spre emir. Nu mai vorbise 
cu soțul său de când se certaseră în infirmerie și, când l-a văzut 
acolo, îmbrăcat la fel, cu toată pompa regală și cu turban, ca și 
tatăl lui, neliniștea ei a sporit. Jamshid era lângă el, desigur, atât 
de aproape, încât genunchii mai-mai că li se atingeau. Dar mai 
erau și alţii acolo, iar pe cei mai mulți îi știa și banu nahida. Toţi, 
djinn-i bogaţi și cu relaţii... dar care erau, totodată, și prieteni 
de-ai lui Muntadhir, prieteni buni, adevăraţi. Unul tocmai dădea 
să-i povestească emirului ceva, în timp ce altul îi întindea o 
narghilea. 

Toţi păreau că încercau să-l binedispună - sau să-i abată 
atenţia de la capătul celălalt al platformei, unde stătea proţăpit 
Ali care, deși nu avea bijuterii strălucitoare precum acelea care-l 
împodobeau pe fratele lui, prin ţinuta sobră părea să iasă mai 
mult în evidenţă decât emirul. În stânga prinţului erau câţiva 
ofiţeri din Garda Regală, un bărbat cu barbă deasă, care avea 
un zâmbet contagios, și o femeie cu o privire nemilostivă, 
îmbrăcată în veșminte bărbătești. În dreapta lui, gaid-ul părea 
să fi spus o poveste care-l făcuse pe Ghassan să râdă în hohote. 
Ali a rămas tăcut, uitându-se când la tovarășii săi, când la carafa 
mare de sticlă plină cu apă, așezată pe covor în faţa lui. 

Și, cu toate că era o noapte superbă, cu toate că se aflau într- 
o grădină fermecată, plină de oaspeţi care păreau să fi coborât 
direct dintr-o carte de povești, Nahri avea o presimţire sumbră. 

Cuvintele pe care i le șoptise Muntadhir lui Jamshid, planul 
urzit de Hatset, oricare-ar fi fost acesta... Nahri parcă le vedea 


desfășurându-se în fața ochilor ei! 

Căci elita sofisticată din Daevabad - nobilii culți și negustorii 
bogaţi - stăteau cu toţii pe lângă Muntadhir... în vreme ce 
bărbaţii mai aspri, care știau să mânuiască spada, precum și 
aceia care ieșeau în faţa mulțimilor în zilele de rugăciune, 
vinerile, umplându-le oamenilor sufletele de religiozitate... 
aceștia stăteau lângă Ali! 

lar dacă fraţii aveau să rămână și mai departe certaţi, dacă 
acele două grupuri urmau să se întoarcă unul împotriva 
celuilalt... Nahri nu vedea cum s-ar fi putut încheia cu bine totul 
pentru cei din neamul ei... sau pentru oricine altcineva. 

l-a chiorăit stomacul. Indiferent dacă războiul civil era sau nu 
pe punctul de a izbucni, pe stomacul gol, Nahri n-ar fi putut face 
prea multe să-și salveze tribul. Așa că, fără să dea doi bani pe 
normele de etichetă, și-a tras în faţă un platou de porțelan cu 
knafeh” şi o tipsie din trestie împletită plină cu fructe, ferm 
hotărâtă să se îndoape cu cataif și cu pepene. 

Dar, chiar în clipa aceea. Nahri a simţit furnicături în ceafă, 
așa că și-a ridicat privirea. 

Prin fanta îngustă dintre mătăsuri, Ali se uita ţintă la ea! 

Nahida i-a întâlnit ochii cenușii, neliniștiţi. De obicei, când se 
găsea așa, în mijlocul multor oameni, încerca să-și suprime 
puterile, pentru că bătăile atâtor inimi și huruiturile atâtor umori 
ar fi agasat-o. Dar, pentru o clipă, tânăra s-a hotărât să-și lase 
puterile să lucreze. 

Ali ieșea în evidenţă ca o pată pe ochi, ca o tăcere adâncă 
într-un ocean de zgomote. 

„Tu ești prietena mea”, și-a amintit ea că-i spusese prima 
oară când îi salvase viaţa, cu acea convingere fermă pe care i-o 
dădea ameţeala provocată de opiu. „Perioada petrecută cu 
tine... a fost ca o rază de lumină”, îi mai spusese el, după ceo 
implorase să nu-l urmeze pe Dara. 

Agasată de senzaţia nedorită și tulburătoare pe care i-o 
stârnise amintirea aceea, Nahri a luat de jos un cuţit pe care, 
fără să-și ia ochii de la prinţ, l-a înfipt într-o bucată de pepene, 
pe care a început s-o taie cu o precizie chirurgicală. Ali a 
tresărit, parcă speriat, dar reușind, cumva, să-și păstreze în 
continuare aerul de snob. 


13 Kanafeh (ar. în original), produs de cofetărie arab tradiţional, un 
cataif cu brânză dulce (n. red.). 


Nahida s-a uitat urât la el, iar prinţul și-a desprins, în sfârșit, 
ochii de la ea. 

În față, Ghassan a bătut din palme. Nahri l-a urmărit cum 
privea mulțimea cu căldură. 

— Dragi prieteni, vă mulţumesc pentru cinstea pe care o 
faceți familiei mele prin prezenţa voastră aici. 

S-a uitat la Ali cu chipul radios. 

— Și îi mulţumesc lui Allah că mi-a dat bucuria să-l mai văd o 
dată pe mezinul meu! E o binecuvântare pe care n-am preţuit-o 
cum s-ar fi cuvenit, până când l-am văzut intrând în palatul meu 
îmbrăcat ca un jefuitor din miazănoapte. 

Cuvintele acestea au stârnit râsete printre cei mai mulți dintre 
oaspeții geziri, iar Ghassan a continuat: 

— Prinţul Alizayd n-ar fi dorit, desigur, nimic din toate astea. 
Dac-ar fi fost după el, am fi împărţit cu toţii o tipsie de curmale 
și am fi băut din același ibric cafeaua pe care, din câte aud, 
acum și-ar fierbe-o singur-singurel. 

Tonul lui Ghassan a devenit zeflemitor. 

— Apoi ne-ar fi ţinut, probabil, o predică despre foloasele 
aduse de punerea birurilor pe averi! 

La cuvintele astea au râs până și tovarășii lui Ali. 

Muntadhir își ţinea strâns-strâns cupa cu vin, iar lui Nahri nu i- 

a scăpat gestul discret prin care Jamshid l-a făcut să-și lase 
mâna jos. 
_ — Am să vă scutesc, totuși, de una ca asta, a spus Ghassan. 
Intr-adevăr, am plănuit altceva. Bucătarii mei caută să se 
întreacă în pregătirea mâncării pentru Navasatem, așa că le-am 
spus să se depășească pe ei înșiși în seara asta. Să facă fiecare 
cea mai bună mâncare pe care o știe, iar fiul meu îl va alege pe 
cel mai bun dintre ei, să pregătească bucatele pentru zaiafetul 
generaţiilor. 

Nahri a devenit destul de curioasă auzind acele cuvinte. În cei 
cinci ani petrecuți în Daevabad încă nu ajunsese să cunoască 
toate minunile Orașului de bronz și era convinsă că orice urmau 
să facă să apară bucătarii palatului avea să fie, într-adevăr, 
magnific. S-a uitat apoi cum platforma se umplea de servitori - 
unii le turnau oaspeţilor apă de trandafiri să se spele pe mâini, 
alţii le umpleau cupele. După ce a refuzat un servitor care îi 
oferea vin, Ali i-a făcut semn unui tânăr care avea în mână o 
carafa de cleștar care se aburise din cauza răcelii lichidului 


dinăuntru. 

Însă, înainte ca servitorul să reușească să ajungă la prinţ, 
Jamshid l-a oprit, apucându-l de braț puţin cam violent - sau 
poate cu gestul cuiva ameţit de băutură. A luat carafa și și-a 
umplut cupa cu suc de tamarin, după cum și-a dat seama Nahri, 
apoi i-a înapoiat clondirul servitorului. A luat o gură de suc, a 
pus cupa jos, apoi a întins mâna și i-a strâns ușor genunchiul lui 
Muntadhir. 

Ghassan a bătut din nou din palme, iar apoi Nahri nu s-a mai 
uitat la Jamshid. 

Fiindcă lângă ei apăruse o afurisită de barcă! 

Sculptată din lemn de tec și destul de mare, încât să încapă în 
ea toată familia regală, barca aluneca pe un val de fum 
fermecat, o versiune miniaturală a marilor corăbii cu pânze 
despre care se spunea că ar fi acoperit apele Oceanului Indian. 
Pe vela făcută din mătase era pictat blazonul tribului sahrayn și, 
într-adevăr, bărbatul de pe puntea corabiei era sahrayn. El își 
dăduse la o parte gluga mantiei sale vărgate, lăsând să i se 
vadă părul negru cu șuvițe roșii. 

Sahraynul a făcut o plecăciune adâncă. 

— Măria Ta, Înălţimile Voastre, pacea fie cu voi! 

— Pacea fie și cu tine! i-a răspuns Ghassan, cam nedumerit. O 
prezentare impresionantă. Așadar, ce ai pentru noi? 

— Cele mai fine delicatese din Qart Sahar: ţipari de peșteră. 
Se găsesc numai în cele mai adânci și mai periculoase puțuri din 
Sahara. Îi prindem vii, îi transportăm în vase mari, pline cu apă 
sărată și apoi îi pregătim într-o fiertură aromată, împreună cu 
cele mai delicate parfumuri și oțeturi. 

Zicând acestea, el a zâmbit, radios, și a arătat spre barcă... 

„Nu, nu spre barcă!” și-a dat seama Nahri, zărind siluetele 
peștilor lungi care se agitau neîncetat în lichidul întunecat de pe 
fundul ambarcațiunii. 

— Inoată acolo de două săptămâni! a adăugat necunoscutul. 

lar expresia care s-a așternut pe chipul lui Ali la auzul vorbelor 
acelora aproape că făcea să merite tot ce i se întâmplase în 
seara aceea nahidei, căci prinţul mai-mai că s-a înecat cu sucul 
lui de tamarin. 

— Înoată... Adică sunt încă vii? a întrebat Ali. 

— Firește, firește! l-a încredințat bărbatul. 

Bucătarul sahrayn s-a uitat apoi, nedumerit, la prinț: 


— Zbaterea le face carnea mai dulce, l-a lămurit. 

Muntadhir a zâmbit, în sfârșit. 

— Tipari sahrayni! Asta, da, onoare! 

După ce a luato gură de vin, emirul a adăugat în zeflemea: 

— Cred că prima îmbucătură ţi se cuvine, frăţioare! 

Bucătarul s-a luminat iarăși la faţă, plin de mândrie. 

— Îmi daţi voie, prinţul meu? 

Lui Ali părea să i se fi făcut rău, dar i-a făcut semn să 
continue. 

Bucătarul a cufundat în vas un trident strălucitor de bronz, 
provocând un scrâșnet metalic ce le-a stârnit oaspeţilor ţipete 
speriate. Țiparul încă se mai zvârcolea când sahraynul l-a 
răsucit și l-a înfășurat în forma unui soi de cuib, doar pentru a-l 
așeza apoi, cu gingășie, pe un platou de porțelan viu colorat pe 
care i l-a întins lui Ali cu o plecăciune adâncă. 

Muntadhir privea scena cu o încântare vădită, iar Nahri 
trebuia să recunoască faptul că în momentul acela, ea și soțul ei 
simțeau la fel. 

Ali a luat platoul, a băgat în gură o bucăţică de tipar, după 
care a înghiţit cu greu și a spus, cu o voce pierită: 

— Este... este tare bun! De bună seamă, se simte, după gust, 
că s-a zbătut mult. 

În ochii bucătarului apăruseră lacrimi. 

— Voi duce cu mine în mormânt aprecierile Mariei Tale, s-a 
smiorcăit sahraynul, recunoscător. 

Următorii doi concurenți nu au mai oferit prezentări care să se 
ridice la același nivel, deși mesenii au părut să fie mult mai 
încântați de frigăruile cu carne tocată de rukh - Nahri putea 
doar să-și închipuie cum izbutise cineva să prindă o astfel de 
pasăre - puse pe grătar împreună cu mere galbene din Bactria, 
în care fuseseră înfipte boabe de ienibahar și care li se serviseră 
în flăcări. 

Servitorii tocmai îndepărtau cea mai mare tipsie de kabsa pe 
care Nahri o văzuse vreodată - o idee isteaţă pe care o avusese 
un bucătar geziri, care, probabil, bănuise că un prinţ care 
petrecuse atât de mult timp în zona rurală dorea și o mâncare 
familiară, care să-i stârnească nostalgia, după atâtea feluri de 
mâncare „creative” -, când Ghassan s-a încruntat și a zis: 

— Ciudat! Nu l-am văzut pe bucătarul din Agnivan... 

Dar nu a apucat să-și ducă gândul până la capăt pentru că, în 


clipa aceea chiar, o pasăre simurgh a pătruns deodată în 
grădină cu un țipăt. 

Strălucitoarea pasăre de foc - de două ori mai mare decât o 
cămilă - a trecut pe deasupra mulţimii și a aprins, cu aripile ei 
care fumegau, un cais. Când a aterizat bătând din aripi, 
jumătate dintre bărbaţii de acolo își duseseră deja mâna la 
arme. 

— Aha! A dat rezultate! 

Cu aceste vorbe și-a făcut apariţia un bărbat agnivanshi, care 
zâmbea cu gura până la urechi, deși avea mustaţa pârlită. 

— Pacea fie cu voi, regele meu și prinților! le-a urat el tuturor. 
Cum v-a plăcut creaţia mea? 

Nahri s-a uitat cum bărbaţii își luau, încet-încet, mâinile de pe 
pumnale. Apoi nahida a început să bată din palme, cu încântare, 
când a văzut la ce se referea bărbatul: pasărea simurgh nu era, 
de fapt, o pasăre, ci o alcătuire ameţitoare de dulciuri de toate 
culorile! 

Bucătarul părea extrem de mândru de el. 

— Puțin mai altfel, știu...! Dar ce scop are Navasatemul, dacă 
nu să preamărim dulceaţa eliberării de sub stăpânirea lui 
Suleiman? 

Până și regele a părut uimit. 

— Află că-ţi ofer puncte în plus pentru creativitate, i-a 
mărturisit Ghassan, apoi s-a uitat la Ali. Tu ce spui? 

Prinţul se ridicase deja în picioare, să se uite mai bine la 
simurgh. 

— E o vrajă de-a dreptul uimitoare! a mărturisit el. N-am mai 
văzut niciodată ceva asemănător. 

— Nici n-aţi gustat ceva asemănător, prinţul meu! l-a 
încredinţat bucătarul, mieros. 

Pe dată, agnivanshiul a bătut ușor în ochiul sticlos al păsării, 
iar acesta s-a desprins, căzând frumos pe tipsia ţinută de 
bucătarul care apoi a ales repede câte o prăjitură din fiecare fel 
și s-a înclinat când tava i-a fost înmânată prinţului. 

Ali a zâmbit și a mușcat dintr-o prăjitură acoperită cu foiţă de 
argint. Chipul i s-a luminat de plăcere. 

— Este de-a dreptul delicioasă! a recunoscut tânărul geziri. 

Bucătarul agnivanshi le-a aruncat o privire triumfătoare 
celorlalți concurenţi, în timp ce Ali a luat o gură de suc din cupa 
sa și apoi a încercat o altă prăjitură. 


Dar, de data asta, s-a încruntat și și-a dus mâna la gât. Și-a 
strecurat degetele pe sub gulerul dishdash-ei și a început să 
tragă de materialul tare. 

— Imi cer scuze! a spus el. Cred că am... 

A întins mâna după cupă, apoi s-a clătinat și a răsturnat 
pocalul. 

Ghassan și-a îndreptat spatele, având în ochi o privire pe care 
Nahri n-o mai văzuse vreodată. 

— Alizayd? 

Dar prinţul nu i-a mai dat niciun răspuns, căci deja tușea 
amarnic. Apoi și-a dus și cealaltă mână la gât și, în timp ce 
tulburarea de pe chipul lui se transforma în frică, privirea i s-a 
îndreptat spre Nahri prin deschizătura dintre cele două spaţii. 

lar, înainte ca Ali să cadă în genunchi, în ochii lui nahida n-a 
mai deslușit nici furie, nici învinovăţire, doar părere de rău și 
mâhnire, care au făcut-o să simtă fiori reci de groază. 

El a icnit, iar icnetul acela a aruncat-o pe Nahri înapoi pe 
corabie, în noaptea aceea oribilă din urmă cu cinci ani. Tot așa 
icnise și Dara, un sunet înfundat care exprima groaza adevărată 
- un sentiment pe care ea, una, nu crezuse că afshin-ul său îl 
putea simţi - și căzuse în genunchi. Se uitase apoi la ea cu ochii 
lui frumoși, gemuse înăbușit și se prăbușise pe puntea navei, în 
timp ce ea ţipa din toţi rărunchii. 

Cu coada ochiului a văzut cum Hatset se ridica iute în 
picioare. 

— Alizayd! a strigat regina. 

Și apoi a urmat vacarmul. 

Ali s-a prăbușit, căci se sufoca și se zgâria cu unghiile pe gât. 
Hatset a dat buzna în spaţiul destinat bărbaţilor să ajungă la fiul 
ei, fără să-i mai pese de buna-cuviinţă. Zaynab a scos un țipăt, 
dar, înainte să apuce să fugă după ea, două străjere s-au repezit 
s-o ia de acolo, gata s-o răstoarne pe Nahri. Cei din Garda 
Regală făceau același lucru în rândul bărbaţilor - soldaţii îl 
trăgeau de acolo pe Muntadhir, care înlemnise de-a dreptul. 
Qaid-ul își scosese zulfikar-ul şi îl luase în braţe pe Ghassan, 
ținându-l strâns, protector. 

Nimeni nu a oprit-o pe Hatset. De fapt, a încercat s-o reţină 
un soldat, dar ea i-a spart în cap pocalul greu pe care îl avea în 
mână, după care a îngenuncheat lângă Ali, strigându-l pe nume. 

Nahri nici nu s-a clintit. Îl vedea în faţa ochilor pe Dara, cu 


chipul brăzdat de lacrimi. 

„Vino cu mine! Să plecăm de aici, să plecăm în lume!” 

Cenușa lui pe mâinile ei... Cenușa lui pe veșmintele ude ale 
ucigașului său... 

| s-a părut că totul se oprise în loc: ţipetele mulţimii au 
început să se topească, parcă, iar zgomotele înăbușite scoase 
de cei care alergau de colo-colo nu s-au mai auzit deloc. 

Un bărbat murea în faţa ei! 

Era o scenă pe care o cunoștea foarte bine de la infirmerie, 
una cu rude disperate și cu tămăduitori care se grăbeau să dea 
ajutor. Nahri învățase să nu șovăie, învățase să treacă peste 
emoţii. 

Doar era o tămăduitoare, era o nahidă! 

Era medic, așa cum își dorise dintotdeauna! 

Și în visurile ei - visurile sale nebunești, în care își făcea 
ucenicia cu cei mai de vază doctori din Istanbul sau în care lucra 
într-un bimaristan celebru din Cairo - în visurile acelea ea nu era 
un medic care să stea și să se uite cum trăgea să moară cineva 
sub ochii ei. 

Așa c-a sărit în picioare. 

Era la jumătatea drumului spre prinţ, destul de aproape cât să 
vadă aburii argintii care ieșeau prin zgărieturile pe care și le 
făcuse singur, când a lovit-o pecetea lui Suleiman. 

Nahri a simţit că îi venea să leșine, că se sufoca, slăbită și 
ameţită de vacarmul vocilor care vorbeau în limbi de neînțeles. 
A zărit pe chipul lui Ghassan sigiliul strălucitor, apoi Hatset s-a 
răsucit spre ea, cu pocalul în mână. Nahri a înlemnit. 

Ali a început să urle. 

Sângele a prins să-i ţâșnească din gură și din gât, iar din 
pielea plesnită și însângerată au început să iasă niște cioburi 
argintii. De fapt, aburi argintii, și-a dat ea seama. Aburii aceia se 
transformaseră în metal solid în clipa în care Ghassan făcuse 
apel la pecete; pentru că erau, probabil, magici. 

Ghassan tocmai își ucisese fiul, încercând să-l salveze! 

Nahri a rupt-o la fugă. 

— Ridică sigiliul! i-a strigat ea regelui. ÎI omori! 

Ali se zvârcolea, ţinându-și mâinile pe gâtul sfâșiat. Nahida s- 
a așezat în genunchi lângă Hatset, a luat o bucăţică de metal și 
i-a arătat-o reginei îngrozite: 

— Uită-te și tu! N-ai văzut schimbarea asta? 


Hatset privea, înnebunită, când spre bucata de metal, când 
spre fiul ei care trăgea să moară, apoi s-a întors spre Ghassan. 

— Ridică-l! i-a strigat soțului ei. 

Sigiliul a dispărut într-o clipă, iar lui Nahri i-au revenit puterile. 

— Ajutaţi-mă să-l întorc! le-a strigat ea tovarășilor lui Ali, care 
se apropiaseră în fugă. 

l-a băgat un deget pe gât, până când acesta a început să 
icnească, apoi l-a bătut pe spate și din gura lui a început să 
curgă sânge negru amestecat cu un lichid argintiu. 

— Aduceţi-mi o targă! Trebuie să-l duc de-ndată la 
infirmerie... 

Prin faţa ochilor ei a zburat un pumnal. 

Nahri s-a tras înapoi, dar pumnalul nu fusese îndreptat spre 
ea. S-a auzit o bufnitură înfundată și un țipăt înăbușit, iar 
servitorul care îi dăduse suc lui Ali a căzut mort la intrarea în 
grădină, cu hangerul tovarășei lui Ali împlântat în spate. 

Nahida nu avea însă timp să se gândească prea mult la asta! 

Ali a deschis ochii când l-au așezat pe o pânză întinsă, ca peo 
targă. 

Erau negri ca petrolul. La fel de negri ca atunci când fusese 
posedat de maria! 

Hatset i-a acoperit cu mâna, poate prea repede. 


— Duceţi-l la infirmerie! a  încuviinţat ea, cu o voce 
tremurătoare. 

XIII 

Nahri 


A avut nevoie de tot restul nopţii pentru a încerca să-l 
salveze. Deși vomase aproape toată otrava, puţinul rămas era 
așa de rău, încât alerga prin sângele lui, răsucindu-se și 
devenind solid, după care ţâșnea prin pielea lui, spre aer. Nahri 
abia mai prididea să spargă, să curețe și să vindece bășicile 
argintii, că de-ndată apărea alta. Când a terminat, în sfârșit, Ali 
zăcea plin de sânge, iar peste tot erau aruncate feșe pline de 
lichid argintiu. 

Luptându-se cu oboseala, Nahri și-a lipit mâna de fruntea lui 
udă. A închis ochii, iar senzaţia aceea ciudată a revenit, ca o 
perdea neagră, de nepătruns, prin care abia dacă putea să-i 
audă bătăile inimii. Un miros de sare, de ceva rece și străin. 


Dar nicio urmă de otravă nimicitoare! Așa că s-a retras, și-a 
șters fruntea și a inspirat adânc. Tot trupul i-a fost cuprins de un 
tremur violent. Era o senzaţie pe care o avea de multe ori după 
o tămăduire nahidă foarte grea, căci nervii ei se manifestau abia 
după ce termina. 

— E bine? 

Prietenul lui Ali - Lubayd, după cum se recomandase - era cel 
care îi pusese întrebarea. Era singurul care se afla în cameră cu 
ea, chiar în dormitorul ei. Ghassan poruncise să stea aici, 
stăruind ca fiul lui să fie izolat, și, drept răspuns, Nahri îi scosese 
pe amândoi de acolo, spunându-le că nu putea să lucreze cu ei 
de faţă, când erau așa de agitati. 

— Cred că da! l-a liniștit. 

Cel puţin, așa spera. Avusese de multe ori de-a face cu 
otrăviri - intenţionate sau nu - de când venise în Daevabad, dar 
niciuna dintre otrăvuri nu fusese atât de rapidă și de puternică. 
Deși era limpede că vaporii aceia argintii aveau să-l sufoce până 
la urmă, faptul că se transformaseră în cioburi de metal când 
Ghassan folosise pecetea lui Suleiman... era de o cruzime 
diabolică, iar Nahri nu avea habar cine ar fi putut născoci ceva 
atât de sinistru! 

Lubayd a dat din cap, cu un aer ușurat, și s-a retras într-un 
colț al camerei, în timp ce Nahri s-a întors la treabă și s-a 
aplecat deasupra lui Ali, să cerceteze una dintre rănile de pe 
pieptul acestuia, unde otrava spărsese pielea periculos de 
aproape de inimă. 

S-a încruntat când a văzut deasupra rănii o bucată de piele 
îngroșată. O cicatrice! O linie frântă, șerpuită, ca și cum carnea 
i-ar fi fost sfâșiată de o ramură plină de spini. 

I s-a pus un ghem în stomac. Fără să se mai gândească de 
două ori, Nahri a tras lângă ea un lighean pe care Nisreen i-l 
umpluse cu apă, a înmuiat în acesta o fașă și a început să-i 
curețe sângele de pe braţe. 

Erau cicatrice peste tot! 

Pe umăr avea niște găuri, lăsate de niște dinţi cât degetul ei 
mare, probabil! În palma stângă era o adâncitură în formă de 
cârlig și o cicatrice șerpuitoare, care te trimiteau cu gândul la 
alge sau la tentacule. Deasupra stomacului erau alte adâncituri, 
ca și cum ar fi mușcat din el un pește. 

Și-a dus mâna la gură, îngrozită! Și-a adus aminte de clipele 


acelea când Ali urcase din nou pe corabie: de corpul lui acoperit 
de plante din lac, de botul crocodilului însă prins de umărul său, 
de cârligele agăţate de pielea lui! 

Nahri crezuse că murise și fusese atât de speriată că aveau să 
piară pe dată și ea, și Dara, încât nu se gândise prea mult la 
ceea ce se întâmplase cu el. 

Poveștile despre „Alizayd, Ucigașul Afshin-ului”, care circulau 
prin toată Am Gezira, o făcuseră să creadă că prințul se simțea 
foarte bine. lar Nahri nu îl mai văzuse după noaptea aceea de 
pe corabie. 

Dar Nisreen îl văzuse! Daev-a fusese aceea care îl tratase pe 
Ali... Dar ea nu scosese niciodată nicio vorbuliţă despre asta! 

Nahri s-a îndepărtat de pat, iar, când a trecut pe lângă 
Lubayd, i-a făcut semn s-o urmeze. 

— Trebuie să-i lăsăm o clipă cu el pe părinţii lui! i-a spus. 

Hatset și Ghassan stăteau în picioare, de o parte și de alta a 
salonului de lângă iatacul lui banu nahida, fără să se privească. 

Zaynab și Muntadhir erau între ei, pe o bancă, iar emirul o 
ținea de mână pe sora lui. 

— Se simte bine? a întrebat-o Hatset, cu o voce care îi 
tremura ușor. 

— Deocamdată, i-a răspuns Nahri. Am oprit sângerarea și nu 
mai are nicio urmă de otravă. Pe care s-o pot simţi eu, cel puţin, 
i-a lămurit. 

Ghassan părea să fi îmbătrânit cu o jumătatea de veac. 

— Ştii ce a fost? a vrut să afle ocârmuitorul. 

— Nu, i-a spus Nahri sec. 

Acela nu era deloc un răspuns pe care ar fi fost bine să 
încerce să-l ocolească. 

— Nu am habar ce-o fi fost, a mărturisit. N-am mai văzut așa 
ceva și nici nu am citit despre ceva asemănător. 

A șovăit, amintindu-și de servitorul care o luase la goană - și 
de pumnalul care îi oprise fuga. 

— Bănuiesc că servitorul acela... a murmurat nahida. 

Regele a clătinat din cap, cu un aer sumbru. 

— A murit înainte să poată fi luat la întrebări. Unul dintre 
tovarășii lui Ali a acţionat puţin cam pripit! 

— Îndrăznesc să spun că doar tovarășilor lui și pripelii lor le 
datorăm faptul că fiul nostru mai e în viaţă, s-a oțărât Hatset. 

Vocea reginei avusese o asprime pe care Nahri n-o mai 


simţise niciodată. 

Muntadhir s-a ridicat în picioare. 

— Prin urmare, va trăi? a iscodit-o el. 

Nahri s-a silit să se uite în ochii soțului său și a deslușit 
limpede emoția din ei. 

— O să scape din asta! l-a liniștit. 

— Bine. 

Vocea lui Muntadhir suna atât de slab și părea așa de 
tulburată, încât Nahri a văzut cum Hatset se uita la emir cu ochii 
mijiți de uimire. Tânărul geziri a părut să nu bage de seamă, s-a 
răsucit brusc pe călcâie și a coborât treptele care duceau spre 
grădină. 

Zaynab a rupt-o la fugă după el. 

— Dhiru...! l-a strigat prinţesa. 

Ghassan a oftat, s-a uitat o clipă în urma fiului său, apoi s-a 
întors spre Nahri. 

— Putem să-l vedem? a întrebat-o pe banu nahida. 

— Da, a încuviinţat Nahri. Trebuie să-i prepar un leac pentru 
gât. Dar nu care cumva să-l treziți! A pierdut foarte mult sânge. 
Cred că nici nu ar trebui mișcat de acolo. Lăsaţi-l să stea aici 
măcar câteva zile! 

Regele a dat din cap și s-a îndreptat spre camera ei. 

Hatset a prins-o însă de mână pe Nahri. 

— Cu adevărat nu știi nimic despre otrava aia? a întrebat-o 
regina. Nu există nimic în însemnările vechi ale mamei tale? 

— Noi suntem tămăduitori, nu asasini! s-a răstit Nahri. Și-ar 
însemna să nu fiu în toate minţile dacă m-aș vâri în așa ceva! 

— Nu te-nvinovăţesc pe tine! a spus Hatset, pe un ton mai 
blând. Voiam doar să-ţi spun că, dacă-ţi vine vreo idee... dacă ai 
vreo bănuială... să vii la mine, banu nahida! 

Zicând acestea, s-a uitat la Nahri cu subînțeles. 

— Eu nu sunt precum soțul meu, a adăugat regina încetișor. 
Știu să răsplătesc loialitatea și nu îi bag în sperieţi pe oameni 
să-mi fie credincioși. Totodată, n-am să uit niciodată ce-ai făcut 
pentru fiul meu în noaptea asta! 

Apoi i-a dat drumul mâinii și a plecat după Ghassan fără să 
mai spună nimic. 

În timp ce în minte i se învârtejeau tot soiul de gânduri, Nahri 
și-a continuat drumul spre infirmerie. 

Nisreen deja se apucase de prepararea poţiunii întăritoare și 


tocmai punea o lingură de pulbere portocalie, care era, de fapt, 
piele de salamandră uscată pe care o pisase într-un mojar de 
piatră și pe care o adăuga într-un lichid de culoarea mierii, ce 
fierbea într-un vas de sticlă așezat deasupra unei flăcări. Din 
sticlă a ieșit un norișor de fum, după care amestecul a căpătat o 
culoare roșu-aprins, tulburător de asemănătoare cu aceea a 
sângelui omenesc. 

— Am început fără tine, i-a strigat bătrâna daev-ă peste umăr. 
M-am gândit că ţi-ar prinde bine o mână de ajutor! Trebuie să 
mai fiarbă doar o clipă, două. 

Lui Nahri i s-a pus un ghem în stomac de emoție, văzând-o pe 
Nisreen, sfătuitoarea ei de încredere, care izbutea să fie 
întotdeauna cu doi pași înainte, ghicind parcă mereu când Nahri 
avea nevoie de ceva. Povăţuitoarea și dăscălița ei, persoana 
căreia îi împărtășea toate secretele. 

Singura persoană din Daevabad în care credea că putea avea 
încredere! 

S-a dus lângă daev-ă și s-a rezemat cu mâinile de masă, 
încercând să-și stăpânească emoţiile care o copleșeau. 

— M-ai minţit! i-a spus nahida, încetișor. 

Nisreen a ridicat ochii, cu un aer uimit. 

— Cum? 

— M-ai minţit în legătură cu Ali! a lămurit-o Nahri. În legătură 
cu ce s-a întâmplat după ce Dara a mu... după noaptea aceea 
de pe corabie... 

Vocea îi tremura când a adăugat: 

— Ai spus că Ali nu fusese rănit grav. Ai spus că n-avea decât 
niște zgârieturi. 

S-a uitat lung la Nisreen, cu uimire, apoi a continuat: 

— Nu-i petic de piele mai mare decât palma mea care să nu 
aibă o cicatrice! 

Nisreen a încremenit de-a dreptul. 

— O să mă ierți că nu m-am gândit prea mult la rănile lui, 
când Dara și alți zece daev-i zăceau morţi, iar Ghassan se 
gândea să te execute! i-a zis bătrâna. 

Nahri a clătinat din cap. 

— Ar fi trebuit să-mi spui, totuși! a dojenit-o. M-ai repezit când 
am încercat să vorbesc cu tine despre noaptea aceea, m-ai 
făcut să mă îndoiesc de propriile amintiri... 

— Fiindcă n-am vrut să-ţi baţi capul cu asta! 


Nisreen a lăsat jos mojarul, îndreptându-și toată atenţia 
asupra lui Nahri. 

— Doamna mea, ajunseseși să le cânţi umbrelor și să-ţi tai 
venele numai și numai să-l aduci înapoi pe Dara! a lămurit-o, cu 
blândeţe. Chiar nu ar fi fost potrivit să afli mai multe. 

Nahri a tresărit auzind nemilostivirea cu care îi fusese 
descrisă suferinţa, dar ultimele cuvinte spuse de Nisreen tot i-au 
făcut sângele să-i clocotească în vene și mai multe nu. 

— Dacă era sau nu potrivit să știu mai multe, nu tu trebuia să 
hotărăști! s-a oțărât tânăra nahidă. Nici în legătură cu noaptea 
aceea, nici cu bimaristan-ul sau cu orice altceva! 

Și-a ridicat mâinile. 

— Nisreen, nu pot accepta una ca asta! s-a plâns Nahri. Am 
nevoie măcar de o persoană din orașul acesta blestemat în care 
să pot avea încredere, de o persoană care să-mi spună 
adevărul, indiferent ce s-ar întâmpla. 

Nisreen și-a ferit ochii negri. Când a vorbit din nou, vocea i se 
înmuiase și de milă, dar și de dezgust. 

— Nu știam ce să-ţi spun, Nahri! a mărturisit. Când l-au adus, 
aproape că nici nu-ţi mai dădeai seama că e djinn. Șuiera și 
scuipa ca un șarpe! ţipa ceva într-o limbă pe care nimeni n-o 
știa! Lucrurile acelea prinse de pielea lui ne-au atacat când am 
încercat să le îndepărtăm! Am fost siliţi să-l legăm, după ce a 
încercat să-și strângă de gât propriul tată! 

Nahri a gogonat ochii, de uimire, dar era limpede că Nisreen 
nu terminase. 

— De ce crezi că s-a prăbușit tavanul infirmeriei tale? a 
întrebat-o daev-a. 

A arătat cu capul în sus, cu un gest violent. 

— Alizayd a fost de vină! Sau, mă rog, orice-o fi fost în 
Alizayd. 

Apoi bătrâna i-a vorbit mai încetișor: 

— Am stat pe lângă mama ta și pe lângă unchiul tău un veac 
și jumătate, și am fost martoră la lucruri de neînchipuit, dar, 
banu Nahri... nimic nu se compară cu ceea ce am văzut că i s-a 
întâmplat lui Alizayd al Qahtani! 

Zicând acestea, daev-a și-a întins mâna înmănușată spre 
vasul de sticlă cu lichid fierbinte, a turnat poţiunea într-o cupă 
de jad, apoi i-a întins-o lui Nahri. 

— Prietenia ta cu el a fost o slăbiciune pe care n-ar fi trebuit 


să ţi-o îngădui, iar acum prinţul reprezintă un pericol pe care nici 
nu-l poţi pricepe! 

Nahri nu a făcut nicio mișcare să ia cupa. 

— Gustă! a îndemnat-o. 

Nisreen s-a holbat la ea și-a spus, uimită: 

— Ce face? 

— Gustă poţiunea! a repetat nahida, de neînduplecat. 

Nahri a făcut un gest smucit cu capul spre ușă. 

— Dacă nu, să ieși afară din infirmeria mea imediat! 

Fără să-și ia ochii de la ea, Nisreen a dus cupa la buze șia 
luat o înghiţitură. Apoi a trântit cupa pe masă. 

— Niciodată nu te-aș pune în pericol în halul ăsta, banu 
nahida, aşa să ştii! Niciodată! a încredinţat-o bătrâna. 

— Ştii cine ar fi putut face o astfel de otravă? 

Ochii negri ai lui Nisreen nici măcar nu au clipit când i-a 
răspuns: 

— Nu. 

Nahri a luat cupa. Îi tremurau mâinile. 

— Mi-ai fi spus, dac-ai fi știut? a iscodit-o mai departe pe 
povăţuitoarea ei. Sau acesta ar fi fost un alt adevăr pe care nu l- 
aș fi putut suporta? 

Nisreen a spus cu un oftat: 

— Nahri...! 

Dar banu nahida deja se răsucise pe călcâie și plecase. 

Lubayd stătea pe treptele pavilionului, la o oarecare distanţă 
de intrarea în dormitorul lui banu nahiaa. 

— Nu i-aș întrerupe, dac-aș fi în locul tău! a prevenit-o. 

Nahri a trecut pe lângă el. 

— Ei sunt cei care mă întrerup pe mine, i-a spus. 

A mers mai departe spre camera ei, dar s-a oprit în faţa 
draperiei care acoperea ușa, în umbra trandafirilor agăţători. 
Auzea dinăuntru vocile cuplului regal. 

— ...Ar trebui să arzi în flăcările iadului fiindcă l-ai pedepsit pe 
fiul tău să aibă o astfel de soartă! Avea doar optsprezece ani, 
Ghassan! Optsprezece ani, şi tu l-ai trimis să moară în Am 
Gezira, după ce fusese torturat de un monstru din lac! 

— Crezi că eu am vrut una ca asta? a șuierat Ghassan. Am 
trei copii, Hatset! Am de treizeci de mii de ori mai mulţi supuși! 
Pe primul loc însă este și va fi mereu Daevabadul! Ți-am spus 
asta de nenumărate ori! Trebuia să ai grijă de el înainte ca 


neamurile tale și prietenii lor cu sânge spurcat să-l momească 
să mă trădeze! 

Nahri a încremenit, înțelegând bine că era martoră la cearta 
celor mai puternici djinn-i din Orașul de bronz și că acest lucru i- 
ar fi putut aduce chiar și moartea! 

Dar, pur și simplu, nu se putea cilinti din loc. 

Și Hatset încă nu terminase. 

— „Pe primul loc însă este și va fi mereu Daevabadul”! a 
repetat regina, în zeflemea. Frumoase cuvinte pentr-un 
ocârmuitor care face tot ce poate pentru a distruge toate 
lucrurile pentru care au luptat străbunii noștri! îi lași pe shafiț-i 
să fie vânduți ca sclavi celui care dă un preţ mai mare, în timp 
ce emirul tău moare înecat în băutură! 

— Muntadhir nu „moare înecat în băutură”! s-a oțărât 
Ghassan, apărându-și fiul. Întotdeauna a fost mai capabil decât 
ai crezut tu! El face pace cu daev-ii, pacea de mult așteptată. 

— Asta nu-i pace! s-a stropșit Hatset, în a cărei voce se citeau 
și furia, și exasperarea. Când o să pricepi? Daev-ii nu vor pacea 
ta, vor să dispărem de-a dreptul! Manizheh te disprețuiește, 
Marele tău Vizir ţi-ar tăia gâtul în somn dacă ar putea, iar fătuca 
aia pe care ai silit-o să se mărite cu Muntadhir n-o să uite 
niciodată ce i-ai făcut! în clipa în care va rămâne grea, tu vei fi 
cel otrăvit. Ea și cei din familia Pramukh îl vor arunca pe 
Muntadhir în bârlogul opiomanilor și, uite-așa, o să ne trezim din 
nou sub stăpânirea nahizilor! Vocea i-a căpătat un ton 
ameninţător când a adăugat: lar daev-ii ne vor face să plătim cu 
sânge pentru tot ce le-a făcut familia ta. 

Nahri s-a dat un pas înapoi, ducându-și mâna la gură de 
uimire. Regina tocmai pusese cap la cap, într-un mod deschis și 
oribil, iţele unui viitor la care Nahri nici nu îndrăznise să se 
gândească vreodată! lar tapiseria aceea, prezentată de 
altcineva, arăta groaznic! Ca un plan bine cumpănit de 
răzbunare, când Nahri nu voia decât să le facă dreptate celor 
din tribul ei! 

„Tot dreptate voia și Dara, nu-i așa? Și uite ce preţ a fost 
dispus să plătească!” 

Nahri a înghiţit în sec, simțind cum i se înmuiau picioarele. 
Ghassan a ridicat vocea: 

— Și de-asta Alizayd vorbește și face ce face! De-asta se 
repede fără minte să sară-n ajutorul tuturor shafiț-ilor pe care îi 


întâlnește! Numai și numai din cauza ta! 

— Din cauză că vrea să-ndrepte lucrurile, iar tu nu-i spui 
decât să-și ţină gura și să mânuiască arma! Am auzit ce povești 
sosesc din Am Gezira. În cinci ani a făcut pentru cei de acolo 
mai mult bine decât ai izbutit tu în cincizeci)! 

Vocea lui Ghassan era plină de dispreţ când i-a răspuns: 

— Nu stăpânește e/ în Am Gezira, așa cum ai vrea tu, 
nevastă! Să nu crezi că sunt chiar atât de prost! Și n-o să te mai 
las să te bagi iarăși! Data viitoare când vei întrece măsura, te 
voi trimite înapoi în Ta Ntry! Pentru totdeauna! N-o să-ţi mai 
vezi niciodată copiii. 

S-a lăsat un moment de tăcere înainte ca regina să răspundă: 

— Am ajuns și la asta, Ghassan? 

Vocea ei avea o liniște care îţi dădea fiori când a completat: 

— Ai ajuns să o ameninţi astfel pe mama copiilor tăi? De-asta 
te urăște toată lumea! 

Nahri a auzit ușa deschizându-se. 

— Și mă doare inima când mă gândesc ce bărbat ai fost 
cândva! 

Ușa s-a închis. Nahri s-a aplecat, s-a uitat printre trandafiri și 
l-a văzut pe Ghassan privindu-și fiul care zăcea fără cunoștință. 
Apoi a inspirat adânc și a plecat, în foșnetul veșmintelor negre. 

Nahri tremura când a intrat în cameră. 

„Ar fi trebuit să cer și mai mult ca zestre!” s-a gândit ea pe 
neașteptate. 

Nu fusese plătită îndeajuns de mult pentru a se căsători cu 
cineva din familia aia! 

S-a apropiat de Ali. În lumina focului se vedea cum pieptul lui 
se ridica și cobora ușor, iar ea și-a amintit de noaptea când îl 
tămăduise pentru prima oară. Dar și de aceea liniștită când ea îl 
ucisese, fără să vrea, pe primul său pacient, doar pentru ca apoi 
să-l salveze pe prinţ, de clipele acelea în care fusese nevoită să 
recunoască în sinea ei, cu nemulţumire, că bărbatul despre care 
se încăpăţâna să spună că era doar un oarecare ajunsese să-i 
fie aproape prieten. Nahri a strâns din pleoape. 

Ali și Nisreen... 

Muntadhir... 

Dara... 

Toţi cei cărora le permisese să zărească, oarecum, ceva în 
spatele zidurilor pe care Muntadhir o acuzase că le ridicase în 


jurul inimii sale o minţiseră sau se folosiseră de ea! 

La un moment dat, Nahri se temuse că ea însăși era de vină, 
că îi dăunase faptul că ea crescuse singură pe străzile din Cairo, 
având niște puteri care îi înspăimântau pe toţi, și că toate 
necazurile acelea o transformaseră într-o persoană care nu avea 
habar cum să-și facă relaţii adevărate. 

Dar nu era vina ei! Sau, cel puţin, nu numai a ei! 

De vină era Daevabadul! Orașul de bronz era acela care îi 
strivea pe toţi, de la tiranul care le era ocârmuitor, până la 
muncitorul shafit care lucra grăbit în grădina infirmeriei! 

Frica și ura puseseră stăpânire pe oraș... Frica și ura adunate 
după veacuri întregi de vărsare de sânge și de suferinţe! 

Acela era un oraș în care toată lumea era atât de ocupată să 
supravieţuiască și să aibă grijă ca toţi cei dragi să 
supraviețuiască, încât nu mai era loc pentru încredere! 

A răsuflat adânc, apoi a deschis ochii și l-a văzut pe Ali cum 
se zvârcolea în somn. Faţa lui era schimonosită de durere și din 
gâtul lui se auzea o hârâială. Vederea lui i-a alungat gândurile 
negre și i-a adus aminte de poţiunea pe care o mai ţinea încă în 
mână. Munca ei nu se terminase încă! 

Și-a tras un taburet capitonat mai aproape de bolnav. În afară 
de cicatrice, Ali părea să fi dus o viaţă mult mai grea în Am 
Gezira decât și-ar fi închipuit ea, căci trupul lui era slab și 
ciolănos, iar unghiile îi erau roase din carne. Nahida s-a 
încruntat când a zărit un alt semn, chiar sub bărbie. Nu semăna 
cu urma rănilor zimţate lăsate de marid, căci era o tăietură 
netedă. 

„Ai zice c-a vrut cineva să-i taie gâtul!” și-a zis. 

Dar Nahri nu-și închipuia că ar fi putut fi cineva chiar atât de 
nesăbuit, încât să încerce să ucidă un prinţ Al Qahtani în inima 
deșertului Am Gezira! 

Nahida și-a întins mâna să-i atingă bărbia și i-a simţit pielea 
jilavă sub degete când i-a întors capul pentru a-i putea cerceta 
un alt petic de pielea plină cu cicatrice, de pe tâmplă. Nu se mai 
distingea urma stelei cu opt colţuri, care fusese desenată acolo 
- un fel de sigiliu al lui Suleiman, așa cum făceau mariz-ii -, dar 
ea nu uitase că în noaptea aceea văzuse limpede semnul. 

S-a uitat la el, gânditoare. 

„Ce ţi-au făcut, oare?” 

Și poate că întrebarea chiar mai importantă era: de ce? 


De ce vruseseră mariz-ii atât de mult să-l ucidă pe Dara? 

Chiar în clipa aceea, Nahri a zărit cu coada ochiului o mișcare 
lângă mâna ei și a tresărit. 

Poţiunea din cupă se mișca de-a dreptul, iar la suprafaţa 
lichidului apăruseră unde, ca și cum ar fi căzut acolo picături 
nevăzute! 

Ali a deschis ochii pe neașteptate, iar privirea lui arăta că era 
ameţit și mistuit de febră. A încercat să tragă aer în piept, dar a 
început să tușească, cu fața schimonosită de durere. 

Nahri s-a mișcat cu iuțeală. 

— Bea asta! i-a poruncit, strecurându-și mâna sub ceafa lui, 
să-i ridice capul. Nu, nu încerca să vorbești! a adăugat nahida, 
văzându-l că-și mișca buzele. Ai gâtul sfâșiat. Până și tu trebuie 
să fii în stare să-ţi ţii gura un pic! 

L-a ajutat apoi să înghită toată poţiunea întăritoare din cupă. 
Ali tremura rău de tot și, după ce a terminat de băut, l-a așezat 
ușor înapoi pe pernă. 

— Simţi că ai ceva ascuţit în tine? l-a întrebat banu nahida. 
Simţi ceva ca un zumzet sub piele? 

— Nu, i-a răspuns el, răgușit. Ce... ce s-a întâmplat? 

— Cineva a încercat să te ucidă. Nu-ncape îndoială! 

Pe faţa lui se citea de-acum disperarea. 

— A! a șoptit prinţul, coborându-și privirea spre mâini. 
Vasăzică, îndrăznesc până și-n Daevabad! a adăugat el cu o 
resemnare plină de amărăciune, care a uimit-o pe Nahri. 

Poţiunea revigorantă își făcea efectul, iar vocea lui, deși 
îndurerată, era mai clară, când a îngăimat: 

— Am crezut c-au încetat! 

Nahri s-a încruntat. 

— Cine să înceteze? l-a întrebat. 

Ali a clătinat din cap, greoi. 

— Nu contează, i-a zis prinţul, apoi și-a ridicat spre ea ochii, 
privind-o cu îngrijorare. A mai fost rănit cineva? Mama...? 

— Mama ta se simte bine. 

Era o minciună, desigur, doar Hatset își văzuse fiul gata să 
moară în brațele ei! 

— N-a mai fost nimeni rănit, dar servitorul care ţi-a adus 
băutura a fost ucis când încerca să fugă. 

Ali părea îndurerat. 

— Nu trebuiau să facă asta! a bâiguit el. Era doar un băieţel. 


Și-a acoperit gura cu palma când a început din nou să 
tușească, iar, după ce și-a coborât-o, era pătată de sânge. 

Nahri a umplut din nou pocalul cu apă din carafa. 

— Bea! i-a cerut, punându-i cupa în mână. O să te mai usture 
gâtul câteva zile, bănuiesc. Am făcut tot ce am putut, dar otrava 
a fost mult prea puternică! 

Prinţul a luat o gură de apă, fără să-și desprindă ochii de la 
nahidă. 

— Am crezut că tu ai făcut asta! a spus el încetișor. 

Nahri s-a retras puţin, furioasă pe ea însăși fiindcă acuzaţia 
aceea îi producea atâta durere! 

— Da, știu! s-a oţărât nahida. Tu și toţi ceilalți! Cei din neamul 
tău nu ascund deloc ce cred despre mine! 

În ochii lui se citea de acum vinovăția. 

— Nu asta am vrut să spun, a murmurat. 

Zicând acestea, prințul a lăsat cupa jos, trecându-și degetul 
mare peste buza acesteia. 

— Am vrut doar să zic că nu te-aș condamna dac-ai vrea să 
mă vezi mort. 

— Să vreau să te văd mort și să te omor eu însămi sunt două 
lucruri cu totul și cu totul diferite, s-a stropșit nahida, cu 
asprime. lar eu, una, nu sunt o ucigașă! 

— Nu, nu ești! a încuviinţat Ali. Ești o tămăduitoare. 

S-a uitat iar în ochii ei. 

— Îţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa! a murmurat. 

Și-a mușcat limba, și pe fața lui se putea citi o brumă de 
veselie deznădăjduită când a adăugat: 

— Cred că e a patra oară! 

Nahri s-a silit să nu-și schimbe expresia, blestemându-se în 
gând că o parte din ea se înmuiase cu totul la auzul vorbelor lui. 
Cu răsuflarea-i șuierătoare și ochii aprinși de durere, Ali nu arăta 
deloc în clipa aceea precum „Ucigașul Afshin-ului”, ci, mai 
degrabă, părea doar bolnav și slab - un pacient care avea 
nevoie de ea. Un vechi prieten căruia îi fusese dor de ea. 

„O slăbiciune!” și-a spus. 

Neavând încredere că-și va putea stăpâni sentimentele, Nahri 
s-a ridicat brusc. 

— Este de datoria mea, i-a răspuns ea cu răceală. Nimic mai 
mult! 

S-a întors pe călcâie să plece. 


— O să vină un servitor să-ţi aducă niște haine curate, i-a zis. 
Mai am și alţi pacienţi. 

— Nahri, stai puţin! i-a cerut, cu o voce răgușită. Te rog! 

Nahida s-a oprit, deși se ura nespus de mult pentru c-o 
făcuse. 

— Nu mai vreau să fac asta cu tine, Ali! 

— Nici dacă ţi-aș spune c-ai avut dreptate? 

Nahri s-a uitat la el. 

— Poftim? 

Ali i-a aruncat o privire stăruitoare și a spus apăsat: 

— Ai avut dreptate! în legătură cu noaptea aceea, cu 
corabia... 

Pe chipul lui nu se mai citea decât rușinea când a îngăimat: 

— Știam că soldaţii din Garda Regală ne așteptau acolo. 

Ea a clătinat din cap. 

— Mă bucur să văd că ești la fel de brutal când spui adevărul, 
pe cât ai fost când minţeai! 

Prinţul a încercat să se ridice în capul oaselor și a tresărit de 
durere. 

— Nu știam ce altceva să fac, Nahri! Nu m-am luptat niciodată 
cu cineva care se putea folosi de magie așa cum făcea 
Darayavahoush. Nici nu auzisem că ar putea să existe cineva 
care să izbutească să se folosească astfel de magie. Dar știam... 
atâtea alte lucruri despre el! 

Pe chipul lui se citea că simţea o uriașă părere de rău. 

— Toate cărțile acelea pe care nu te-am lasat să le citeşti... 
Dacă te-ar fi luat, dacă m-ar fi ucis... popoarele noastre ar fi 
pornit la război... 

Ali s-a cutremurat. 

— lar eu, unul, știam prea bine ce fel de lucruri făcuse afshin- 
ul pe timp de război. 

„Nahri, știi de ce oamenii îi spun «Flagelul din Qui-zi»?” și-a 
amintit ea cum o întrebase. 

Remușcările acelea care păruseră întotdeauna să-l învăluie pe 
Dara ca o mantie, teamă fățișă pe care simpla rostirea a 
numelui său le-o provoca tuturor... 

— N-ar fi pornit un război, a încercat ea să stăruie, cu vocea 
răgușită de emoție. Nu l-aș fi lăsat eu! 

Dar chiar când rostea cuvintele acelea, și-a dat seama că nu 
le credea nici ea pe deplin. 


Nu degeaba acuzaţiile lui Muntadhir o răniseră atât de adânc! 

Pentru că în noaptea aceea îngrozitoare, deznădăjduitul Dara 
îi arătase cât de departe putea merge! îi forțase mâna, așa cum 
nu crezuse că ar fi fost în stare s-o facă vreodată și, pe 
deasupra, cu o brutalitate care o înfricoșase! 

Și cumva, în sinea ei, încă se mai întreba dacă nu s-ar fi 
cuvenit să-și fi dat seama de asta mai devreme! 

— Nu puteam să-mi asum riscul acesta! i-a mărturisit prinţul. 

Ali era tras la faţă și fruntea îi era udă de sudoare. 

— Nu ești singura care are o datorie de-ndeplinit! 

Tăcerea s-a așternut între ei. Nahri se străduia din răsputeri 
să-și păstreze calmul, înfuriată la culme de faptul că acea 
mărturisire chinuită o impresiona atât de mult. 

Aproape că ar fi vrut să-l creadă! 

Să fie pe deplin încredinţată că băiatul acela care o învățase 
să invoce o flacără fusese sincer și că bărbatul care devenise el 
de-acum nu o păcălea din nou! Să creadă că nu toți și toate din 
orașul acela nenorocit erau nedemni de încredere! 

„O slăbiciune!” și-a amintit Nahri, alungându-și pe dată 
gândurile acelea și străduindu-se să nu ia în seamă singurătatea 
care îi încleștase pieptul și căreia îi dăduseră naștere tocmai 
dorințele acelea. 

— Și cu restul cum rămâne? 

El a clipit, nedumerit. 

— Care restul? a întrebat-o. 

— Mariz-ii, l-a lămurit, cu o voce mai calmă. 

Ali s-a uitat la Nahri, de parcă nu i-ar fi venit să creadă ce 
auzise, apoi și-a întors palmele, arătându-și cicatricele. 

— Nu poţi să crezi că eu mi-am dorit astea! mai-mai c-a 
strigat. 

— Nu, ce voiau mariz-ii? De ce s-au folosit de tine să-l ucidă 
pe Dara? 

Ali s-a înfiorat. 

— Ştii, n-am avut o discuţie adevărată cu ei, acolo, jos, pe 
fundul lacului... Ei doar mi-au arătat niște imagini: distrugerea 
orașului Daevabad, a ținutului Am Gezira... îmi spuneau că Dara 
le va nimici. Mi-l arătau cum o făcea... numai că afshin-ul nu 
semăna cu el însuși... 

Nahri și-a mijit ochii, neînțelegând. 

— Cum adică? 


Ali s-a încruntat, ca și cum ar fi încercat să-și amintească mai 
bine totul, apoi a adăugat: 

— Mi l-au arătat transformându-se în... ceva. Pielea și ochii lui 
erau ca focul, la mâini avea gheare negre... 

Nahri a simţit c-o treceau fiori de gheaţă pe șira spinării 
auzind acea descriere. 

— Ți l-au arătat transformat într-un ifrit? 

— Nu știu sigur, i-a răspuns Ali. Încerc să nu mă gândesc prea 
mult la noaptea aceea... 

„Nu ești singurul!” și-a zis nahida în sinea sa, apoi s-a uitat 
ţintă la prinţ. 

Între cei doi s-a așternut apoi o tăcere încărcată de bănuieli, 
de încordare... 

Nahri parcă vedea cu ochii minţii lucrurile îngrozitoare 
petrecute în noaptea aceea - una la care încercase din răsputeri 
să nu se mai gândească - și se simțea mult mai vulnerabilă 
decât și-ar fi dorit. 

Dar era o vulnerabilitate pe care o deslușea limpede și pe 
chipul lui Ali și, cu toate că inima ei o îndemna să iasă din 
camera aceea cât mai repede, nu putea să dea cu piciorul 
ocaziei de a afla mai multe lucruri despre prăpastia periculoasă 
care se căsca tot mai mult în familia care îi controla viața. 

— De ce te-ai întors în Daevabad, Alizayd? l-a întrebat direct. 

Ali a avut o șovăire, dar a răspuns: 

— Un negustor ayaarile, văr cu mine, s-a îmbolnăvit în timp ce 
traversa Am Gezira. 

A ridicat din umeri - o încercare jalnică de a părea degajat. 

— l-am făcut favoarea să-i aduc eu marfa până aici, gândindu- 
mă că așa voi avea și bucuria de a petrece Navasatemul cu 
familia mea, a încheiat. 

— Sunt sigură că știi să minţi mai bine de-atât. 

El a roșit, dar a adăugat: 

— De-asta sunt aici. Nu-i nimic altceva la mijloc. 

Nahri s-a apropiat de el. 

— Mama ta pare să creadă totuși c-ar fi și altceva. ȘI 
Muntadhir pare să creadă că mai e ceva la mijloc! 

Ali s-a uitat iute la ea. 

— Niciodată nu i-aș face rău fratelui meu, s-a oțărât el. 

Cuvintele lui au părut să plutească între ei câteva clipe; Nahri 
și-a încrucișat mâinile la piept și i-a susţinut privirea până când 


el s-a uitat în altă parte, tot rușinat parcă. 

Ochii lui s-au oprit asupra teancului de cărţi puse alandala pe 
măsuţa de lângă pat. Și-a dres glasul și-a întrebat-o: 

— Aăă... citeşti ceva interesant? 

Nahri și-a dat ochii peste cap auzind încercarea lui evidentă 
de a schimba subiectul. 

— Nu-i ceva care să te intereseze pe tine! s-a stropșit. 

Deși, de fapt, era ceva care n-ar fi trebuit s-o intereseze nici 
pe ea! Căci, oricum, nu avea să ajungă niciodată să 
reconstruiască bimaristan-ul nahizilor, darămite să-l găsească 
pe misteriosul chirurg shafit care ar fi vrut să lucreze cu ea! 

Naiv ca întotdeauna, Ali nu a părut să observe răutatea din 
vorbele ei. 

— Cine e Ibn Butlan? a întrebat el, aplecându-se peste carte 
să citească literele arabe de pe copertă. Banchetu/ Vracilor? 

Nahri a luat braţul de cărţi cu un gest posesiv. 

— Vezi-ţi de treaba ta! s-a oţărât la el. Parcă tocmai plângeai 
c-a trebuit să-ţi salvez viaţa de atâtea ori! Măcar pentru asta şi- 
ar trebui să nu-ţi bagi nasul în treburile mele! 

Vorbele ei i-au închis gura pe dată, numai că, în timp ce 
mergea să arunce cărţile pe un divan, lui Nahri i-a venit o idee. 

Păi, Ali chiar îi era dator! Și-a adus aminte de discuţia pe care 
o avusese Ghassan cu Hatset. Ali era nesăbuit când era vorba 
de shafiț-i, se repezise să facă nu prea știa ce fără să se 
gândească... 

Și-a îndreptat spatele și s-a întors spre el. 

— Tu cunoști bine Cartierul Shafit, nu-i așa? l-a întrebat. 
Prinţul a ridicat din sprâncene, nedumerit. 

— Da... adică, așa cred. 

Nahri a încercat să-și stăpânească emoția pe care o simţea 
cum sporea. 

„Nu! E un lucru nebunesc!” 

Dacă ar avea capul pe umeri, s-ar ţine departe de Ali și nu i-ar 
pomeni nimic despre bimaristan! 

„Și o să faci asta mereu?” 

Avea, oare, de gând să-l lase pe Ghassan să-i spulbere 
speranţa într-un viitor mai bun, să-l lase să devină acea 
ameninţare de care îi pomenise Hatset? Asta era viaţa pe care 
voia să o aibă în Daevabad? 

Ali s-a chircit. 


— De ce te uiţi așa la mine? Mă sperii, i-a mărturisit 
războinicul geziri. 

Ea s-a strâmbat. 

— Nu mă uit în niciun fel, s-a oțărât la el. Nu mă cunoști. 

A luat cupa cu un gest brusc. 

— O să-ţi trimit ceva de mâncare, l-a încredințat. Dacă mai 
pui mâna pe cărţile mele, o să-ţi bag păianjeni de gheaţă în 
cafea. 

Pe faţa lui se vedea nedumerirea când a zis: 

— Nu înțeleg! 

— Ai o datorie față de mine, Al Qahtani! i-a strigat. 

Nahri s-a îndepărtat cu pași mari și a deschis ușa. 

— N-am de gând să te las să scapi fără s-o plătești cu vârf și 
îndesat. 


XIV 
Dara 


Pe iscoadele geziri le ţineau într-o colibă din nuiele, iar Dara 
avea grijă ca acestea să fie mereu ude și acoperite de zăpadă. 
La început, le făcuse prizonierilor un cortuleț, un adăpost în care 
să le fie cald, dar cei doi îi răsplătiseră grija dând foc pânzei în 
miez de noapte și înarmându-se cu beţele care o susținuseră, 
după care doi dintre războinicii afshin-ului se aleseseră cu 
oasele rupte în urma încercării de a evada a celor doi. Orice s-ar 
fi spus despre ei, gezirii erau un neam de djinn-i vicleni, care 
știau cum să supraviețuiască în cele mai crunte condiţii, iar Dara 
nu avea de gând să le mai ofere șansa de a scăpa. 

S-a apropiat de colibă, sfărâmând zăpada îngheţată sub 
ghete, și a strigat la ei: 

— Abu Sayf, spune-i tovarăşului tău că, dac-aruncă iar în mine 
cu piatra, de data asta o să i-o bag pe gât! 

Inăuntru s-a stârnit o discuţie aprinsă în geziriyya după ce a 
terminat Dara de vorbit: Abu Sayf părea epuizat și săâcâit, iar 
tânărul lui tovarăș, care refuza și acum să-și dezvăluie numele, 
era de-a dreptul furios. In cele din urmă, Abu Sayf a spus tare: 

— Intră, afshin-ule! 

Dara s-a aplecat și a intrat, clipind des în lumina chioară. 
Duhnea și era frig, puţea a soldaţi nespălaţi și a sânge. 

După ultima lor pățanie, ajinn-ii fuseseră ţinuţi în lanţuri și li 


se dăduseră pături numai în nopţile geroase. Și, dacă Dara 
înțelegea că era nevoie de niște măsuri de siguranţă, condiţiile 
grele în care stăteau cei doi îl tulburau. Nu îi luase pe Abu Sayf 
și pe tovarășul lui de pe câmpul de luptă, ca pe niște războinici. 
Erau doar iscoade: un tânăr pe care Dara îl bănuia că era la 
prima lui misiune și un bătrân războinic gata să fie lăsat la 
vatră. 

— A, ia te uită, e chiar Shaitan în persoană! a spus tânărul 
djinn cu aprindere, după ce a intrat Dara. 

Părea să aibă febră, dar privirea lui era încărcată de toată ura 
de care era capabil. 

Dara s-a uitat la el cu o căutătură pe măsură, apoi a 
îngenuncheat și a lăsat jos tipsia pe care o adusese, împingând- 
o la picioarele tânărului. 

— Micul dejun, l-a lămurit. 

S-a uitat la Abu Sayf. 

— Cum te simţi? l-a întrebat. 

— Cam înţepenit, a mărturisit Abu Sayf. Luptătorii tăi încep să 
devină mai pricepuţi. 

— Un lucru pentru care trebuie să-ţi mulțumesc. 

Tânărul geziri a pufnit. 

— Să-i mulțumești? l-ai spus c-o să mă omori prin flagelare 
dacă nu se luptă cu banda ta de trădători! 

Abu Sayf i-a aruncat o privire, i-a spus ceva în limba lor de 
neînțeles, apoi a făcut semn cu bărbia spre tipsie. 

— Asta-i pentru noi? 

— E pentru el. 

Dara s-a apropiat de Abu Sayf și i-a desfăcut lanţurile. 

— Vino cu mine! l-a îndemnat pe bătrân. O plimbare o să-ți 
mai dezmorțească picioarele. 

Dara l-a scos afară pe bărbat și l-a condus spre cortul lui, 
aproape gol, potrivit pentru cineva care nu își găsea nicăieri 
locul. A aprins din nou focul, pocnind din degete, și i-a făcut 
semn lui Abu Sayf să se așeze pe covor. 

Bătrânul geziri s-a așezat și a început să-și frece mâinile 
deasupra focului. 

— Mulţumesc! 

Pentru puţin, i-a răspuns Dara, așezându-se în fața lui. 

A pocnit iar din degete, făcând să apară o tipsie cu mâncare 
aburindă și cu pâine caldă. Folosirea magiei, atunci când se afla 


în forma lui umană, făcea să-i bubuie capul, dar i se părea că 
bărbatul acela merită durerea. Era prima oară când îl invita pe 
Abu Sayf în cortul său, dar nu era prima oară când stăteau de 
vorbă. Poate că îi era dușman, dar faptul că Abu Sayf vorbea 
bine limba divasti și că slujise două secole în armata djinn-ilor îl 
făceau o companie plăcută. Dara ţinea mult la tinerii lui soldați 
și îi era credincios lui Manizheh, dar, pe ochiul lui Suleiman, 
uneori își dorea și el să admire munţii sau să schimbe câteva 
cuvinte despre cai cu un bătrân la fel de sătul de războaie ca și 
el. 

Dara i-a întins o pelerină. 

— la asta! l-a îndemnat. A fost tare frig! 

A clătinat din cap. 

— Aș vrea să mă lași să-ţi fac un cort ca lumea. Tovarășul tău 
e un idiot. 

Abu Sayf a tras spre el tipsia cu mâncare și a rupt o bucată de 
pâine. 

— Prefer să stau cu aceia din tribul meu. Nu se simte prea 
bine. 

Pe chipul lui se putea citi o neliniște tristă. 

— Îi e dor de familia lui, l-a lămurit pe afshin. A aflat că soţia 
lui e însărcinată cu primul lui fiu chiar în ziua în care am primit 
misiunea. 

S-a uitat la Dara. 

— Și a rămas în Daevabad. Se teme pentru ea. 

Dara a încercat să-și înăbușe sentimentul de vinovăţie. 
Războinicii își lasă mereu soțiile acasă; făcea parte din datoria 
lor. 

— Dac-ar fi rămas în Am Gezira, acolo unde e locul vostru, ar 
fi în siguranţă, i-a sugerat, silindu-se să se prefacă mai convins 
decât era. 

Abu Sayf nu a mușcat momeala, însă. Niciodată nu o făcea. 
Dara bănuia că era un războinic din cap până în picioare, care 
nu avea niciun interes să apere o guvernare în care avea prea 
puţine de spus. 

— Banu nahida ta a venit din nou să ia ne sânge, i-a spus 
afshin-ului, în loc de orice altceva. Și nu mi-a înapoiat amuleta 
prietenului meu. 

Auzind asta, Dara a luat pocalul lui și s-a uitat cum se umplea 
cu vin de curmale, la porunca lui mută. 


— Sunt sigur că nu e nimic. 

De fapt, habar nu avea ce făcea Manizheh cu amuletele, iar 
taina ei începea să-l agaseze. 

— Oamenii tăi spun că vrea să facă experimente pe noi. Să ne 
fiarbă de vii și să ne macine oasele pentru poţiunile ei. 

În vocea războinicului geziri se citea de acum teama. 

— Ei spun că poate să prindă sufletul cuiva precum ifriţii și să- 
| ţină așa, legat, să nu mai poată vedea niciodată paradisul. 

Dara a încercat să-și păstreze calmul, dar furia pe soldații lui - 
și pe el însuși, pentru că nu văzuse cum se purtau până atunci - 
începuse să se tot strângă în el. În tabăra lor exista multă ură 
îndreptată împotriva ajinn-ilor și a shafiților: la urma urmei, 
mulţi dintre cei care o urmau pe Manizheh avuseseră de suferit 
de pe urma acestora! lar afshin-ul era silit să recunoască: nu se 
gândise prea mult la asta când fusese readus prima oară la 
viață. Cu paisprezece veacuri în urmă, când el însuși se 
răzvrătise, și Dara, și tovarășii lui care supravieţuiseră simţiseră 
aceeași ură - și comiseseră aceleași acte crunte de răzbunare. 
Dar, pe atunci, fuseseră copleșiți de suferinţă din cauza 
devastării Daevabadului și încercaseră, cu disperare, să salveze 
ce mai rămăsese din tribul lor. Dar acum nu mai era aceeași 
situaţie. 

Și-a dres glasul. 

— Îmi pare rău s-aud că tovarășii mei v-au chinuit povestindu- 
vă asemenea lucruri! Crede-mă când îţi spun c-o să stau de 
vorbă cu ei. 

A oftat, încercând să schimbe subiectul. 

— Pot să te întreb ce anume te-a ţinut atât de mult timp în 
această parte a ținutului Daevastana? Mi-ai spus c-ai trăit aici o 
Jumătate de veac, așa-i? Nu pare să fie postul ideal pentru un 
bărbat din deșert. 

Abu Sayf a schiţat un zâmbet. 

— A ajuns să-mi placă zăpada, chiar dacă gerul e așa de rău! 
Și părinţii soţiei mele sunt de-aici. 

— Puteai să-ţi fi ales un post în Daevabad și să-i fi luat și pe ei 
acolo. 

Bărbatul a râs. 

— Se vede că n-ai avut niciodată socri, dacă poţi spune așa 
ceva! 

Cuvintele lui l-au atins puţin. 


— Nu, i-a răspuns Dara. N-am fost niciodată căsătorit. 

— Nu ţi-a furat nimeni inima? 

— Ba da, a spus încet. Dar nu puteam să-i ofer viitorul pe care 
l-ar fi meritat. 

Abu Sayf a ridicat din umeri. 

— Atunci va trebui să mă crezi pe cuvânt când vine vorba de 
socri. Și, oricum, nici nu am vrut un post în Daevabad. Aș fi 
primit ordine la care nu mi-ar fi plăcut să mă supun. 

Dara s-a uitat la el. 

— Vorbești din experienţă? 

Celălalt a dat din cap. 

— Am luptat în războiul regelui Khader când am fost tânăr. 

— Khader a fost tatăl lui Ghassan, nu? 

— Întocmai! În timpul domniei lui, cu vreo două sute de ani în 
urmă, cei din partea de apus a ținutului Qart Sahar au vrut să se 
separe. 

Dara și-a dat ochii peste cap. 

— Sahraynii au obiceiul acesta! a zis afshin-ul. Au mai 
încercat să facă asta chiar înainte să mă nasc eu. 

Abu Sayf și-a făcut gura pungă. 

— Dacă e să fim sinceri... separarea asta era ceva la modă pe 
vremea ta! 

Dara a scos un mârâit aproape drept răspuns. Dacă i-ar fi 
spus asta orice alt djinn, s-ar fi înfuriat, dar, cum Abu Sayf era 
prizonierul lui, și-a ţinut gura. 

— Ai dreptate. Vasăzică, ai luptat cu sahraynii? 

— Nu știu dacă se poate spune că „am luptat”, i-a răspuns 
Abu Sayf. Ne-au trimis acolo să distrugem și să băgăm groaza în 
câteva sătucuri de pe coastă. 

A clătinat din cap. i 

— Nişte locuri uimitoare! a continuat bătrâna iscoadă. Işi 
construiseră casele din nisipul de pe fundul mării, pe care îl 
topiseră, îl preschimbaseră în sticlă și cu ea își ridicaseră casele 
de-a lungul coastei. Dacă dădeai covorul la o parte, vedeai cum 
înotau peștii sub picioarele tale... și cum lucea sticla aceea în 
soare când am ajuns noi...! 

În ochi i se citea nostalgia. 

— Le-am distrus pe toate, firește! a murmurat geririul. Le-am 
ars corăbiile, le-am aruncat în mare căpeteniile legate fedeleș și 
le-am luat băieţii pentru Garda Regală. Khader era un domnitor 


crud. 

— Te-ai supus unui ordin, nimic mai mult! 

— Probabil că da, a îngăimat Abu Sayf încet. Dar n-am putut 
să cred că era bine ce făcusem. Ne-a luat câteva luni să 
ajungem acolo și eu nu am priceput niciodată cum putea fi 
amenințat Daevabadul de niște sătucuri de la capătul lumii. N- 
am înțeles ce legătură aveau cătunele acelea cu Orașul de 
bronz. 

Dara s-a foit puţin, fiindcă nu îi plăcea faptul că, în fond, 
ajunsese să ia apărarea unui Al Qahtani. 

— Sunt sigur că, dacă te-ai întrebat de ce stăpânește 
Daevabadul niște sate sahrayne așa de îndepărtate, te-ai 
întrebat și de ce o familie geziri stăpânește un oraș daeva! 

— Cred că niciodată nu am considerat că Daevabadul e un 
oraș daeva. 

Abu Sayf părea aproape uimit. 

— Eu am simţit că inima lumii noastre ar trebui să fie a 
tuturor, a zis bătrânul. 

Înainte ca Dara să răspundă, s-a auzit cum se apropia cineva 
în fugă. Afshin-ul a sărit în picioare. 

În clipa următoare a apărut în ușă Mardoniye, cu răsuflarea 
tăiată. 

— Vino repede, afshin-ule! Am primit o scrisoare de acasă! 


XV 
Ali 


— În regulă, am ajuns, a spus Ali, oprind-o cu mâna pe Nahri. 
Acum îmi spui de ce ai vrut așa de mult să vezi strada 
Sukariyya? 

Lângă el, Nahri era însăși întruchiparea calmului, cercetând 
cu ochii ei negri aglomeratul Cartier Shafit ca un vânător care își 
observă prada. 

— Casa cu ușă roșie, a șoptit nahida. 

Nedumerit, Ali i-a urmărit privirea și a zărit căsuţa de lemn, cu 
două etaje, care părea înghesuită între două mari clădiri de 
piatră. Avea o mică verandă deschisă, în fața unei uși roșii, 
pictate cu flori portocalii. Era o după-amiază înnorată și casa era 
învăluită de umbre care o ascundeau aproape cu totul. 

Neliniștea lui a sporit pe loc. Ferestrele erau bătute în 


scânduri, dar aveau destule crăpături, încât să-i permită cuiva 
dinăuntru să tragă cu ochiul afară, iar pe treptele casei de 
alături stătea un bărbat care citea o hârtie cu un aer mult prea 
lipsit de interes pentru ce se întâmpla în jur. La o cafenea de 
peste drum, alţi doi bărbaţi jucau table, după toate aparențele, 
aruncându-și din când în când ochii spre ușa cea roșie. 

Ali nu fusese pregătit degeaba în Citadelă. 

— E supravegheată de iscoade! i-a zis lui banu nahida. 

— De ce crezi că te-am adus pe tine? l-a întrebat Nahri. 

De pe buzele lui Ali a scăpat un sunet gâtuit, care îi arăta 
nedumerirea, iar Nahri i-a aruncat o privire dispreţuitoare. 

— Pentru numele Celui Preaînalt, vrei să nu mai fii așa de 
agitat? 

Ali s-a uitat fix la ea. 

— Cineva a vrut să mă omoare cu doar o săptămână în urmă! 
i-a amintit. 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Să mergem! l-a îndemnat tânăra. 

Zicând acestea, a plecat de lângă el fără să mai spună ceva. 

Ali s-a uitat cu spaimă cum se îndrepta, hotărâtă, drept spre 
casa supravegheată. Trebuia să recunoască: aspectul ei nu 
bătea la ochi. Având pe ea o abaya grosolană și un șal, se 
pierdea cu ușurință în mulţimea de vânzători shafit-i vorbăreţi și 
de muncitori certăreţi. 

„Cu siguranţă arată altfel, decât îmbrăcată cu rochia de aur 
de la ospăț!” și-a spus prinţul geziri în sinea lui. 

Obrajii lui Ali au luat, dintr-odată, foc. O, nu, nu putea să se 
gândească din nou la rochia aceea! Nu din nou! 

S-a grăbit s-o ajungă din urmă pe nahidă, blestemându-se în 
gând pentru că se lăsase târât în cine știa ce trebușoară 
misterioasă pe care pretindea ea c-ar fi avut-o în Cartierul 
Shafit. Nici acum nu avea habar cum de fusese așa de nesăbuit, 
încât să fie de acord cu una ca asta! Dar zilele care urmaseră 
otrăvirii sale și le mai amintea doar ca prin ceaţă: un vârtej de 
dureri cumplite, de frânturi de imagini cu mama aplecată 
deasupra lui, de nesfârșite întrebări puse de cei din Garda 
Regală, care cercetau otrăvirea și de înghiţit poţiunile parcă din 
ce în ce mai greţoase aduse de banu nahiaa. 

„Probabil că m-a vrăjit să fiu de acord! Doar nahizii puteau 
face asta, nu?” 


Pentru că, în mod sigur, nici măcar el nu putea fi atât de 
nesăbuit, încât să o scoată pe furiș din palat pe cumnata lui - 
plus să accepte să ia vina asupra lui, în cazul în care ar fi fost 
descoperiţi - dacă n-ar fi fost vrăjit! 

Când a ajuns-o din urmă, Nahri mergea cu mâna lipită de 
burtă. Acolo apăruse deodată o umflătură, iar traista pe care o 
avusese pe umăr dispăruse. Când o fi strecurat-o pe sub abaya, 
numai Allah știa, dar, când s-au apropiat de casă, a început să-și 
tragă nasul. Și-a șters ochii, prefăcându-se că ar fi șchiopătat. 

Bărbatul de la casa alăturată a lăsat jos hârtia și i-a ieșit 
înainte. 

— AȘ putea să te ajut, surioară? 

Nahri a clătinat din cap. 

— Pacea lui Allah fie cu tine! l-a salutat ea. Eu... 

A tras aer în piept, punându-și mâinile pe burta exagerat de 
umflată. 

— Mă scuzaţi! a continuat. Verișoara mea mi-a spus că e aici 
cineva... cineva care ajută femeile. 

Bărbatul și-a plimbat ochii de la unul la celălalt. 

— Dacă verișoara ta ţi-a spus asta, ar fi trebuit s-o aduci cu 
tine, să te ajute. 

S-a uitat atent la Ali. 

— El e soțul tău? 

— Nu i-am spus că eu sunt aceea care are nevoie de ajutor, a 
murmurat. 

Apoi, coborându-și vocea, a adăugat: 

— lar el nu e soțul meu. 

Lui Ali i-a fugit tot sângele din obraji și n-a izbutit să îngaime 
decât: 


— Eu... 
Nahri i-a strâns mâna ca într-o menghină și a murmurat: 
— Te rog...! 


A scos apoi un geamăt și s-a încovoiat. 

— Am dureri mari, a adăugat nahida. 

Bărbatul a roșit și s-a uitat în lungul străzii, neajutorat. 

— Of, bine, bine! a încuviinţat. 

A intrat pe verandă și a deschis repede ușa roșie. 

— Poftiţi înăuntru iute-iute! i-a îndemnat. 

Inima lui Ali începuse să bată nebunește, iar mintea îi striga 
că putea fi o capcană, la urma urmei, nu era prima oară când 


fusese păcălit să între într-o dărăpănată casă de shafiti! Dar 
Nahri deja îl trăgea după ea pe scări. Treptele scârțâiau sub 
pașii lor, iar lemnul se înmuiase din cauza aerului umed din 
Daevabad. Shafit-ul a închis ușa după ei, lăsându-i în 
semiîntuneric. 

Se găseau într-un hol destul de simplu, cu pereţi acoperiţi de 
lambriuri din scândură lăcuită, în care dădeau două uși. Nu 
exista nicio fereastră, dar nu exista tavan, așa că se vedea 
limpede cerul înnorat, ceea ce îi făcea pe amândoi să se simtă 
ca în fundul unei gropi. Singura lumină venea de la o lămpiţă cu 
ulei așezată lângă o tipsie plină cu dulciuri, pe o masă aflată sub 
un tablou înrămat, pictat pe hârtie de orez, care înfățișa o 
femeie înarmată până în dinţi, stând călare pe un tigru cu botul 
căscat. 

Răbdarea pe care o avusese Ali cu Nahri până atunci s-a 
evaporat brusc. Cu mai puţin de o săptămână în urmă cineva 
încercase să-l omoare! Trebuia să pună piciorul în prag când 
venea vorba să se strecoare în casa nu știa cărui shafit 
misterios, prefăcându-se că o lăsase însărcinată pe cumnata lui! 

Așa că prinţul geziri s-a întors spre nahidă și i-a spus, 
alegându-și cu grijă cuvintele: 

— Draga mea, vrei să-mi explici ce căutăm aici? 

Nahri se uita în jur cu o curiozitate pe care nici nu încerca să 
și-o ascundă. 

— Suntem aici să ne întâlnim cu un medic pe care îl cheamă 
Subhashini Sen. Aici lucrează el. 

Bărbatul care îi băgase înăuntru și-a îndreptat umerii brusc. 

— „El”? a repetat, neîncrezător. 

Pe chipul lui se mai citea de acum doar că devenise nespus 
de bănuitor și și-a dus mâna la centură. 

Ali s-a mișcat mai repede, însă: și-a scos zulfikar-ul din teacă 
într-o clipită, iar bărbatul s-a dat un pas înapoi, cu mâna 
încleștată pe bastonul din lemn. A deschis gura. 

— Nu ţipa! i-a spus Nahri repede. Te rog! Nu vrem să facem 
rău nimănui de aici. Vreau doar să vorbesc cu tămăduitorul. 

Bărbatul a aruncat o privire neliniștită spre ușa din stânga. 

— Eu... nu se poate! a îngăimat. 

Nahri era uimită. 

— Poftim? 

Bărbatul a înghiţit în sec. 


— Nu înţelegi... ea e mai... altfel. 

Ochii lui Nahri s-au aprins de curiozitate. Probabil că 
observase și ea privirea aruncată de bărbat spre ușă, pentru că 
în clipa următoare a fost cu mâna pe clanţă. 

Ali s-a speriat și nu a mai gândit. 

— Nahri, stai, nu...! 

Shafit-ul a rămas cu gura căscată. 

— Nahr? 

„Fie ca Allah să mă aibă în paza lui!” și-a spus Ali și s-a 
repezit după Nahri, care intrase deja în cameră. La naiba cu 
tainele, trebuiau să plece de acolo cât mai iute! 

O voce de femeie nespus de agasată, care vorbea cu un 
puternic accent daeva, l-a făcut să se oprească de îndată ce a 
pășit pragul. 

— V-am tot spus... cel puţin de zece ori... dacă mă mai 
întrerupeţi când fac tratamentul acesta, o să vi-l fac și vouă! 

Ali a înlemnit. Nu atât din cauza amenințării, cât la vederea 
persoanei care o făcuse: o shafit-ă îmbrăcată într-un sari simplu 
de bumbac, care stătea în genunchi în faţa unui bătrân întins pe 
o saltea. 

Căruia tocmai îi băgase un ac în ochi! 

Înspăimântat de imaginea odioasă, Ali a deschis gura să 
protesteze, dar Nahri i-a astupat-o cu palma înainte să poată 
scoate un sunet. 

— Nu! i-a spus nahida în șoaptă. 

Apoi tânăra și-a scos voalul de pe cap, descoperindu-și faţa 
încântată. 

Paznicul shafit a intrat după ei, frângându-și mâinile. 

— lartă-mă, doamnă medic Sen! s-a scuzat el. Nu te-aș fi 
întrerupt niciodată. Dar... 

Se uita, cuprins de nervozitate, ba la Ali, ba la Nahri, părând 
să cumpănească statura lui Ali și zu/fikar-ul său. 

— Se pare că aveţi niște oaspeţi de la palat, a lămurit-o 
bărbatul pe shafit-ă. 

Tămăduitoarea a șovăit. Dar numai pentru o clipă, căci nici 
mâna și nici atenţia nu i-au fost abătute. 

— Ori nu-i adevărat, ori aţi înnebunit cu toţii! Oricum ar fi, 
staţi jos de-ndată! mai am de scos partea asta de cataractă. 

Vocea aspră a femeii nu lăsa loc pentru nesupunere. Ali s-a 
dat înapoi la fel de repede ca paznicul și s-a așezat pe unul 


dintre divanele de lângă perete. S-a uitat de jur-împrejur prin 
cameră. Plină de lumina venită dintr-o curte interioară și de la o 
mulțime de lămpi, încăperea aceea era destul de mare, încât să 
încapă înăuntrul său chiar și vreo zece persoane. Pe podea erau 
înșirate trei saltele - cele două, care nu erau ocupate, fuseseră 
acoperite cu cearșafuri aspre de bumbac. Pe un perete se 
zăreau mai multe dulapuri și alături, cu faţa spre curtea 
interioară, era un birou plin de teancuri de cărți. 

Nahri, firește, nu dăduse ascultare poruncii doctoriţei, iar Ali a 
privit-o, disperat, pe nahidă cum se ducea la birou și începea să 
răsfoiască o carte, cu faţa zâmbitoare. Mai văzuse expresia 
aceea când erau prieteni: atunci când izbutise să citească prima 
ei propoziție sau când se uitaseră la Lună printr-un telescop 
făcut de oameni și își dăduseră cu părerea despre umbrele 
văzute pe suprafața ei. Dorinţa sa de a învăţa fusese unul dintre 
lucrurile care o atrăseseră la ea, fusese ceea ce aveau în 
comun. Totuși, nu se așteptase ca lucrul acesta să îi aducă la un 
medic shafit care locuia într-unul dintre cele mai periculoase 
cartiere ale Orașului de bronz! 

Liniștea a fost sfâșiată de plânsul unui sugar. Ușa s-a deschis 
din nou, scârțâind, și plânsul s-a auzit mai tare. 

— Subha, iubita mea, n-ai terminat încă? 

O altă voce, o voce joasă, de bărbat. 

— Fetiţei îi e foame, dar nu vrea să mănânce nicio... Ah! 

Bărbatul s-a întrerupt după ce a intrat în infirmerie. 

Nou-venitul era uriaș, cu siguranţă, era cel mai mare bărbat 
pe care îl văzuse Ali vreodată. Avea niște plete negre, stufoase, 
care îi treceau de umeri, iar nasul părea să fi fost spart de mai 
multe ori. Ali a ridicat instinctiv zu/fikar-ul, dar bărbatul era 
departe de a fi înarmat, nu avea decât o lingură de lemn și un 
copilaș. 

Ali a lăsat arma jos, stânjenit. Poate că Nahri avea dreptate, și 
era, cu adevărat, cam prea agitat. 

— Și asta e ultima, a spus tămăduitoarea, după care a pus 
acul jos și s-a retras. 

A luat apoi un flacon cu alifie tămăduitoare și, după ce i-a uns 
cu ea ochii bătrânului, i-a bandajat repede. 

— Să ţii pansamentul o săptămână încheiată, ai înțeles? Nu 
care cumva să te prind că umbli la el! 

S-a ridicat în picioare. Părea mai tânără decât se așteptase 


Ali, dar poate că i se părea așa din cauza sângelui de djinn care 
îi curgea, în mod neîndoielnic, prin vene. Deși pielea măslinie nu 
avea luciul specific celor pursânge, urechile îi erau la fel de 
ascuțite ca ale prinţului, iar ochii cu luciri metalice, de 
agnivanshi, aveau doar o tentă cafenie. Părul negru îi era 
împletit într-o coadă groasă, care îi ajungea până la mijloc, iar 
începutul cărării îi era frumos trasat cu o dungă roșie de 
chinovar.!* 

Doctoriţa și-a șters apoi mâinile cu o cârpă pe care o avusese 
prinsă la brâu, în sari, după care s-a uitat la ei, iar felul în care îi 
tresăreau mușchii obrazului îi vădea supărarea. Și-a aţintit 
privirea scrutătoare, mai întâi, asupra copilului care plângea, 
apoi, puţin, asupra lui Ali și a lui Nahri, doar pentru a reveni apoi 
la prunc. 

Nu era nici tulburată, nici impresionată, ci, mai degrabă, 
agasată. 

— Manka... a început ea, iar paznicul a ridicat repede capul. 
Vreau să-l ajuţi pe Hunayn să meargă în sala de recuperare. 
Parimal, adu copilul încoace! 

Cei doi bărbaţi s-au supus pe loc: unul l-a ajutat pe bolnavul 
ameţit să iasă din cameră, iar celălalt i-a înmânat copilul. 
Tămăduitoarea l-a luat și, fără să-și dezlipească privirea de la Ali 
și Nahri, și-a desfăcut sariul, iar scâncetele s-au transformat pe 
dată într-un supt fericit. 

Ali a înghiţit în sec și și-a fixat privirea pe peretele din faţa lui. 
Nahri nu părea să fie deranjată de ceva; stătea tot lângă birou, 
cu o carte în mână. 

Tămăduitoarea și-a mijit ochii, uitându-se urât la banu nahiaa. 

— Dacă nu te superi... i-a cerut nahidei. 

— Nu, deloc, i-a răspuns Nahri, lăsând cartea jos și așezându- 
se lângă Ali. Era o operaţie de cataractă? 

— Da. 

Vocea femeii era la fel de agasată. S-a așezat pe un scaun de 
lemn în faţa lor. 

— Și e o operaţie complicată și delicată... în timpul căreia nu- 


14 În India, femeile măritate îşi colorează cărarea, deasupra frunţii, cu 
roșu (culoare care ar aduce norocul în căsnicie), pentru a atrage 
bunăstarea și viaţa îndelungată a soților. Ca parte a ritualului nunţii, 
mirele desenează pentru prima oară acest semn pe cărarea miresei 
(n. red.). 


mi place să fiu întreruptă! 

— Ne cerem scuze! s-a repezit să spună Ali. N-am vrut să te 
întrerupem. 

Expresia femeii nu s-a schimbat. Prinţul a încercat să rămână 
calm; avea impresia că în fața lui era Hatset, o variantă a sa 
obţinută prin încrucișarea cu cel mai înspăimântător dascăl pe 
care-l avusese el vreodată. 

Doctoriţa și-a făcut gura pungă și a făcut semn cu capul spre 
zulfikar. 

— Vrei să-l bagi la loc? l-a rugat pe prinț. 

Acesta a roșit. 

— Fireşte, fireşte, a răspuns iute. 

Ali și-a vârât repede apoi arma în teacă și și-a scos 
acoperământul de pe cap. Nu i se părea normal să dea așa 
buzna peste shafit-ii aceia și să-și ascundă faţa. Și-a dres glasul. 

— Pacea lui Allah fie cu voi! i-a salutat el cu voce slabă. 

Parimal a făcut ochii mari. 

— Prințul Alizayd? a întrebat bărbatul agnivanshi, uluit, 
uitându-se repede la Nahri. Asta înseamnă că tu ești... 

— Cea mai nouă nahidă din Daevabad? l-a întrerupt 
tămăduitoarea, cu o voce plină de dispreţ. Așa se pare! Prin 
urmare, ați venit aici să ne opriţi? Aveţi în plan să mă urcați pe 
corabia de bronz fiindcă am încercat să-mi ajut neamul? 

Ali a simţit că i-a îngheţat sângele în vene când a auzit-o 
pomenind de corabia de bronz, pentru că el, unul, chiar fusese 
silit, la un moment dat, să îi pedepsească astfel pe niște shafiț-i 
prinși într-o încăierare pusă la cale de tatăl lui, să-i provoace pe 
cei din Tanzeem. 

— Nu! a răspuns prinţul geziri repede. În niciun caz! 

— Așa e! a întărit Nahri. Am vrut doar să te văd! L-am întâlnit 
de curând pe unul dintre cei trataţi de tine. Un bărbat cu o 
gaură în ţeastă, care arăta ca și cum ar fi fost tăiată cu... 

— Cu un sfredel, a completat tămăduitoarea agnivansthi. 

Nahri a clipit, uimită, iar cealaltă a continuat cu aceeași voce 
rece. 

— Se numește „trepanaţie”. Dacă tot te crezi așa o mare 
tămăduitoare, ar trebui să foloseşti termenii corecții. 

Ali a simţit cum Nahri s-a încordat puţin, dar vocea i-a rămas 
calmă. 

— „Trepanaţie”, vasăzică, a repetat nahida. Bărbatul mi-a 


spus că ești medic și am vrut să văd dacă e adevărat. 

— ȘI, ai vazut? 

Tămăduitoarea a ridicat din sprâncene, întrebător, apoi a 
adăugat: 

— Vasăzică, fătuca aia care face licori pentru noroc și alungă 
proasta dispoziţie cu o pană de simurgh a venit aici să vadă 
dacă-s pricepută sau nu? 

Lui Ali i s-a uscat gura de emoție. 

Nahri s-a burzuluit pe dată: 

— Îndrăznesc să spun că fac ceva mai mult de-atât. 

Tămăduitoarea agnivanshi și-a ridicat bărbia. 

— Dă-i drumul, atunci, cercetează! a îndemnat-o. Ai dat deja 
buzna peste noi și presupun că nu ne putem împotrivi, oricum! 

Doctoriţa a făcut apoi semn cu capul spre Ali: 

— De-asta ai venit cu prinţul tău cu tot, nu? 

— Nu sunt deloc prințul ei! a corectat-o Ali repede, 
aruncându-i, totodată, o căutătură urâtă lui Nahri când aceasta 
s-a uitat, la rându-i, agasată, la el. Am spus doar c-o să te 
însoțesc până pe strada Sukariyya, s-a stropșit el la nahidă, 
apărându-se. Nu c-o să ne strecurăm împreună în casa unui 
medic, prefăcându-ne că eu...cătu...! 

Și chiar în clipa aceea, într-un mod care nu-i era deloc de 
folos, în mintea lui a revenit amintirea rochiei de aur, iar Ali a 
simţit că-i luau foc obrajii de rușine. 

— Lasă! s-a bâlbâit prinţul. 

— Trădător ce ești! i-a șuierat Nahri, cu dispreţ, după care a 
adăugat în arabă ceva și mai urât. 

Dar era limpede că nici trădarea lui Ali și nici dușmănia 
tămăduitoarei nu aveau să o oprească pe nahida care s-a ridicat 
în picioare și s-a dus la rafturile cu cărți. 

— Ai o colecţie impresionantă...! i-a spus ea cu jind femeii 
agnivanshi. Ibn Sina, Al Razi... de unde le-ai luat lucrările? 

— Tatăl meu a fost medic în lumea oamenilor, a lămurit-o 
doctoriţa. 

Tamăduitoarea a arătat spre urechile ei ascuțite. 

— Spre deosebire de mine, putea să meargă prin lumea 
oamenilor, așa că asta a și făcut. Se ducea și studia unde voia. 
La Delhi, la Istanbul, la Cairo, la Marrakech... Avea două sute 
cincizeci de ani când l-a găsit în Mauritania un nenorocit de 
sahrayn care vâna recompense și care l-a târât în Daevabad. 


A întârziat o clipă cu privirea pironită asupra cărţilor, apoi a 
adăugat: 

— A adus aici tot cea putut. 

Nahri părea și mai uimită. 

— Tatăl tău a studiat două sute de ani medicina în lumea 
oamenilor? 

După ce tămăduitoarea a încuviinţat din cap, a întrebat iar. 

— Unde e acum tatăl tău? 

Femeia a înghițit în sec înainte să răspundă. 

— A murit anul trecut. De apoplexie. 

Tot entuziasmul a pierit de pe faţa lui Nahri, care a pus cu 
grijă cartea la loc, apoi a murmurat. 

— Îmi pare rău! 

— Și mie! A fost o pierdere pentru neamul nostru. 

Nu era niciun pic de autocompătimire în vocea tămăduitoarei 
când a continuat: 

— El ne-a învăţat pe câţiva dintre noi. Eu și soţul meu suntem 
cei mai buni dintre ucenicii săi. 

Parimal a clătinat din cap și a spus: 

— Eu sunt doar un vraci de oase! Subha e cea mai bună, însă! 

În vocea lui se simţea o mândrie plină de afecţiune: 

— Chiar și tatăl ei a mărturisit asta și nu era, nici pe departe, 
un bărbat care să laude pe cineva prea ușor. 

— Și ceilalţi medici pregătiţi de el tratează bolnavi tot aici? a 
întrebat Nahri. 

— Nu. Nu merită riscul. Cei pursânge oricum ar prefera să 
murim din cauza răcelilor, decât să trăim și să facem copii. 

Și-a strâns mai tare bebelușul în brațe, apoi a completat: 

— Dacă soldaţii Gărzii Regale vor veni aici, mă vor arunca în 
temniţă din cauza instrumentelor mele medicale, pe care le vor 
considera arme. 

S-a strâmbat când a spus: 

— Nici shafit-ii nu sunt tocmai nevinovați. Trăim vremuri 
grele, iar unii chiar ne cred bogați. Am avut un chirurg talentat 
din Mombasa care a lucrat aici, până când niște tâlhari i-au răpit 
fata. A vândut tot ce a avut s-o răscumpere, după care a fugit. 
Aveau de gând să plece din oraș. 

Avea chipul de-a dreptul împietrit când a continuat: 

— N-am mai auzit nimic de ei. Multe corăbii nu pot ajunge pe 
malul celălalt... 


„Corăbii?” Ali a înlemnit. 

Într-adevăr, nu era ușor să fugi din Daevabad. De cât curaj - 
sau de câtă disperare - era nevoie să-ţi sui familia pe corabia 
șubredă a vreunui contrabandist și să te rogi să poţi trece cu ea 
pe niște ape ucigătoare... 

„l-am abandonat. l-am abandonat cu totul!” 

S-a uitat la micuța familie din faţa lui, amintindu-și de shafiț-ii 
salvați de mama sa. Erau mii ca ei în Daevabad, bărbaţi, femei 
și copii cărora li se curmase, cu o cruzime îngrozitoare, orice 
viitor, pentru a satisface nevoile politice ale orașului în care erau 
siliţi să trăiască. 

Cufundat în gânduri, Ali nu a observat că Nahri tocmai 
deschidea ușa unui dulap, decât atunci când Primai s-a repezit 
la ea. 

— Stai, banu nahida, nu...! 

Dar ea deja deschisese dulapul, iar Ali a auzit cum i se tăia 
respirația. 

— Așadar, să înţeleg că pe-ăsta-l folosiţi să vă apăraţi de 
răpitorii aceia, nu? a întrebat nahida, scoțând din dulap un 
obiect mare din metal. 

Lui Ali i-au trebuit câteva clipe să-și dea seama ce era și, când 
a priceput, a simţit că îi îngheţa sângele în vene. 

Era un pistol! 

— Nahri, lasă-l jos! i-a spus el. De-ndată! 

Nahida i-a aruncat o privire agasată. 

— Ah, ai și tu puţină încredere în mine! l-a rugat. N-am de 
gând să mă împușc! 

— Este un obiect făcut din fier și praf de pușcă, iar tu ești 
banu nahida din Daevabad! 

Când ea s-a încruntat, cu un aer nedumerit, prințul s-a răstit, 
speriat: 

— Va exploda, Nahri! Noi suntem creaturi de foc; nu ne putem 
apropia de praful de pușcă! 

— A! a înțeles nahida problema. 

Nahri a înghiţit în sec, apoi a pus încet pistolul jos și a închis 
ușa dulapului. 

— Atunci ar fi bine să fim cu băgare de seamă, a murmurat. 

— E al meu și numai al meu, a spus repede Parimal, minţind, 
în mod vădit. Subha nu avea deloc habar de el! 

— N-ar trebui să ai așa ceva, l-a sfătuit Ali. Este incredibil de 


periculos. Și dacă vă prind? 

S-a uitat de la unul la altul. 

— Shafiţ-ii care deţin chiar și puţin praf de pușcă sunt 
condamnaţi la moarte pe dată! 

Ali era convins, desigur, că pedeapsa aceea arăta și frica de 
shafiț-i, nu numai pe aceea faţă de praful de pușcă, fiindcă nu 
exista vreun djinn pursânge care să dorească să aibă prin 
preajmă o armă pe care shafiț-ii o mânuiau cu atâta fineţe. 

— Unde mai pui c-aveţi un ditamai pistolul? Păi, o să vă facă 
tot cvartalul una cu pământul. 

Subha i-a aruncat o privire încărcată de neîncredere. 

— E un sfat sau o acuzaţie? l-a întrebat doctorița agnivanshi. 

— Un sfat, i-a răspuns Ali, privind-o în ochi. Unul de care v-aș 
ruga să ţineţi seama. 

Nahri s-a întors la locul ei fără pic din aroganţa de care 
dăduse dovadă până atunci. 

— Imi pare nespus de rău! a spus nahida încet. Cu adevărat! 
Nu știam ce să cred când l-am văzut pe bărbatul acela. Am auzit 
cât de disperaţi sunt shafiț-ii și știu cât de ușor se poate profita 
de spaime ca acestea. 

Subha era încordată toată când i-a răspuns: 

— C-ai crezut așa ceva spune mai multe lucruri despre tine, 
decât despre mine. 

Nahri și-a mijit ochii. 

— Poate c-ai dreptate, a murmurat banu nahida. 

A lăsat privirea în jos, cu un aer rușinat, nefiresc pentru ea, 
apoi și-a luat traista și a adăugat: 

— Am... ţi-am adus ceva. lerburi tămăduitoare și scoarță de 
salcie din grădina mea. M-am gândit c-o să-ţi fie de folos. 

l-a întins traista. 

Tămăduitoarea n-a făcut nicio mișcare s-o ia. 

— Probabil nu cunoşti deloc istoria familiei tale, dacă-ți 
închipui că i-aș da unui shafit o „doctorie” preparată de-un 
nahid. 

Și-a mijit ochii. 

— De-asta ai venit aici? Să semeni vreo boală printre noi? 

Nahri a tresărit. 

— Sigur că nu! 

Uimirea sinceră din vocea ei i-a înmuiat inima lui Ali. 

— Am... am vrut doar să te ajut, s-a apărat nahida. 


— „Să mă ajuţi”? Tămăduitoarea s-a uitat la ea cu o privire 
dușmănoasă și a repetat: Ai dat buzna peste mine fiindc-ai vrut 
„să mă ajuţi”? 

— Fiindcă am vrut să văd dacă am putea lucra împreună, a 
spus repede Nahri. La un proiect pe care aș vrea să i-l prezint 
ocârmuitorului. 

Subha se uita la banu nahiaa de parcă i-ar fi crescut dintr- 
odată încă un cap. 

— Vrei să lucrezi cu mine? La un proiect pe care ai vrea să i-l 
prezinţi ocârmuitorului Daevabadului? 

— Da. 

Ochii tămăduitoarei exprimau parcă și mai multă uimire. 

— Și proiectul acesta e... 

Nahri și-a împreunat mâinile, apoi a lămurit-o: 

— Vreau să construiesc un spital, un bimaristan. 

Ali s-a uitat la ea cu gura căscată. La fel de plin de sens ar fi 
fost dac-ar fi spus că dorea să se arunce în faţa unui karkadann! 

— Vrei să construieşti un  bimaristan? a repetat 
tămăduitoarea, pe un ton sec. 

— Mă rog, nu neapărat să construiesc, mai degrabă să 
reconstruiesc unul, i-a explicat Nahri repede. Străbunii mei au 
avut un spital înainte de război, dar acum e numai ruine. Aș 
vrea să-l refac și să-l deschid din nou. 

„Bimaristan-ul nahid? Nu, cu siguranţă nu putea fi vorba 
tocmai despre ăsta...!” Ali s-a cutremurat, încercând să 
găsească un răspuns. 

— Vrei să refaci bimaristan-ul nahid? Spitalul de lângă 
Citadelă? a întrebat-o prințul. 

Ea s-a uitat la el, uimită. 

— Ştiai de existenţa lui? l-a iscodit. 

Ali s-a străduit din răsputeri să-și păstreze calmul. Nimic din 
vocea lui Nahri nu sugera că întrebarea ei ar fi fost altfel decât 
nevinovată. Și-a făcut curaj să se uite la Subha, dar aceasta 
părea uluită. 

Și-a dres vocea. 

— Am... ăăă... am auzit câte ceva despre el, i-a mărturisit 
prinţul. 

— „Câte ceva”? a stăruit Nahri, uitându-se cu atenţie la el. 

„Mai multe”, a recunoscut Ali doar în sinea sa. 

Dar ceea ce știa el despre bimaristan - despre ceea ce se 


făcea acolo înainte de război și despre modul aspru și sângeros 
în care nahizii fuseseră pedepsiţi pentru asta... Ei bine, lucrurile 
acelea nu erau cunoscute de prea multă lume și, cu siguranţă 
nu erau unele pe care avea de gând să i le spună. Mai ales în 
toiul unei discuţii aprinse dintre o nahidă și o shafit-ă! 

S-a foit pe divan, încurcat. 

— Ce-ar fi să ne spui mai multe despre planul tău? a rugat-o 
Ali pe Nahri. 

Nahida s-a uitat în continuare la el, scurtător, dar apoi a oftat 
și s-a întors spre Subha. 

— Într-o singură infirmerie înghesuită nu poate fi tratată toată 
lumea din Daevabad, a început tânăra. Vreau să-i pot consulta 
pe toți, fără să fie nevoie să dea bacșiș să ajungă la mine. Și 
când voi deschide bimaristan-ul, vreau să-l deschid pentru toți. 

Subha și-a mijit ochii: 

— „Pentru toți”? s-a mirat tămăduitoarea  agnivanshi, 
neîncrezătoare. 

— Pentru toţi, a repetat Nahri. Indiferent de ce sânge au! 

— Atunci aiurezi! Sau minţi! s-a oţărât doctorița. Un astfel de 
lucru n-ar fi permis niciodată. Regele nu l-ar tolera, iar preoții tăi 
ar muri de apoplexie și de groază... 

— O să fie nevoie de ceva putere de convingere, a întrerupt-o 
Nahri, cu calm. Știu. Dar eu cred c-am putea s-o facem. 

A arătat apoi spre rafturile cu cărți și a continuat: 

— Mai sunt lucrări ca acestea în Biblioteca Regală; le-am citit. 
I-am vindecat pe mulţi în lumea oamenilor, vreme de ani buni, și 
știu cât de bune sunt metodele acestea. Și acum, de multe ori, 
prefer să folosesc ghimbir sau salvie în loc de sânge de zahhak 
sau incantații. 

S-a uitat la Subha cu o privire rugătoare. 

— De-asta am venit la tine. Am crezut că am putea lucra 
împreună. 

Ali s-a rezemat de perete, uluit. În faţa lui, Parimal părea la fel 
de uimit. 

Pe chipul lui Subha nu se citea decât răceala când a zis: 

— Și eu se presupune c-ar trebui s-aduc la bimaristan-ul, ăsta 
un shafit gata-gata să moară de apoplexie...? 

Vocea îi tremura puţin, dar cuvintele îi erau nespus de nespus 
de clare când a adăugat: 

— O boală pe care presupun că tu ai putea s-o vindeci cu o 


simplă atingere... Ti-ai pune mâinile pe el, banu nahida? De faţă 
cu martori, de faţă cu cei din neamul tău cu sânge pur, ai folosi 
magia nahidă să salvezi pe cineva cu sânge amestecat? 

Nahri a șovăit și s-a îmbujorat toată. 

— Eu mă gândeam că... la început... ar fi bine să-i vindece 
fiecare pe-ai lui, a murmurat. 

Tămăduitoarea shafit-ă a izbucnit în râs. Era însă un râs amar 
și lipsit complet de veselie. 

— Nici măcar nu-ţi dai seama, așa-i? 

— Subha... a intervenit Parimal, vrând, parcă, s-o avertizeze. 

— Las-o să vorbească! l-a întrerupt Nahri. Vreau să aud ce are 
de spus! 

— Atunci o s-auzi. Spui că nu vrei să ne faci rău? 

Ochii lui Subha scăpărau de-a dreptul când a spus: 

— Tu ești chiar întruchiparea răului, nahido! Ești căpetenia 
unui trib - și oficianta unei credințe - care ne consideră lipsiţi de 
suflet! Pe deasupra, mai ești și ultimul vlăstar al familiei care i-a 
vânat pe ca pe niște șobolani. Ai fost tovarășa Flagelului din Qui- 
zi, măcelarul care ar fi putut umple un lac cu sângele shafiț-ilor 
pe care i-a ucis! Și ai neobrăzarea să dai buzna în infirmeria 
mea - în casa mea! - fără să fii poftită, să mă inspectezi, de 
parc-ai fi stăpâna mea și mai multe nu! Și acum stai aici și 
povestești despre vise frumoase cu spitale, în timp ce eu mă 
gândesc doar cum să fac în așa fel, încât să-mi scot copilul din 
odaia asta, viu și nevătămat! Cum aș putea, oare, să lucrez eu 
vreodată cu tine? 

O tăcere care nu prevestea nimic bun s-a așternut după 
ultimele cuvinte cumplite rostite de Subha. Ali ar fi vrut să-i 
spună ceva lui Nahri, pentru că știa că intenţiile ei fuseseră 
bune. Dar mai știa și că tămăduitoarea agnivanshi avea 
dreptate. Văzuse cu ochii lui câte nenorociri le aduseseră shafit- 
ilor cei pursânge. 

Nahri scrâșnea de-a dreptul când a spus, băţoasă: 

— Îmi cer iertare pentru felul în care am intrat aici, dar 
intenţia mea e sinceră! Oi fi eu o nahidă și o daev-ă, dar chiar 
vreau să-i ajut pe shafiț-i! 

— Atunci, du-te la templul tău, reneagă-ţi credința străbunilor 
în faţa neamului tău și spune că suntem egalii voştri! a 
înfruntat-o Subha. Dacă vrei să-i ajuţi pe shafiț-i, vorbește, mai 
întâi, cu daev-ii tăi! 


Nahri și-a frecat fruntea cu un aer resemnat. 

— Nu pot să fac una ca asta, a recunoscut. Nu încă. Aș pierde 
sprijinul lor și asta n-ar folosi nimănui. 

Subha a pufnit cu dispreţ, iar Nahri s-a uitat urât la, ea părând 
înfuriată de-acum. 

— Cu greu se poate spune că shafiț-ii n-au nicio vină în toată 
povestea asta, a adăugat nahida, cu înfocare. Ştii ce s-a 
întâmplat cu daev-ii prinși în Marele Bazar după moartea lui 
Dara? Shafiţ-ii s-au repezit la ei ca niște fiare, au aruncat cu foc 
rumi și... 

— „Ca niște fiare”? s-a stropșit Subha. A, da, fiindcă asta sunt 
shafiț-ii pentru voi! Nişte fiare sălbatice, care trebuie să fie 
strunite! 

— Nu-i o idee prea rea! 

Cuvintele zburaseră de pe buzele lui Ali înainte să-și fi dat 
seama și, când cele două femei s-au întors spre el, a făcut mari 
eforturi să stea liniștit. Era aproape la fel de uimit ca ele că 
vorbise... dar chiar nu era o idee prea rea! De fapt... era chiaro 
idee genială! 

— Vreau să spun că, dacă tatăl meu ar fi de acord cu asta și 
dacă voi aţi proceda cu tact, cred că ar fi ceva extraordinar ca 
daev-ii și shafiț-ii să lucreze împreună! Și, pe deasupra, pentru a 
construi un bimaristan, ceva de care Daevabadul chiar are mare 
nevoie! Ar fi o împlinire incredibilă! 

Prinţul i-a surprins privirea lui Nahri ai cărei ochi erau deja 
înlăcrimaţi de o emoție pe care nu o putea desluși... Totuși, nu 
părea prea încântată de ajutorul lui neașteptat. Nici Subha! 

— Vasăzică, și tu ai ceva de-a face cu planul acesta? 

— Nu, a spus Nahri, sec. Nu are! 

— Atunci chiar nu te pricepi să convingi pe cineva să lucreze 
cu tine, nahido! i-a răspuns Subha, așezându-și fetița pe umăr, 
s-o facă să râgâie după ce mâncase. Dacă l-ai avea pe el alături, 
poate-aș crede ceva-ceva din grija asta a ta proaspăt 
descoperită pentru shafit-i! 

— Ai lucra cu e a întrebat Nahri, scandalizată. Tu-ţi dai 
seama că tatăl lui e cel care-ţi asuprește neamul? 

— Îmi dau bine seama! a răspuns Subha. Nu e shafit în 
Daevabad care să nu știe ce crede prințul despre toate acestea. 

Și-a îndreptat atenţia spre Ali. 

— Am auzit deja totul despre tatăl și fiica pe care i-ai salvat 


de la vânzarea la mezat. Lumea spune că acum ar trăi în palat 
ca niște nobili. 

Ali s-a uitat la ea, uimit, și a simţit că i se strângea inima. Era 
pentru prima oară când vedea un licăr de interes în ochii lui 
Subha, dar nu putea s-o mintă. 

— Erau gata să se întoarcă iar la vânzător, pentru că nu am 
fost îndeajuns de atent, i-a mărturisit prinţul. Cred că planul 
făcut de banu nahida e admirabil. Chiar cred asta. Dar când 
lucrurile merg atât de prost în Daevabad...! 

Apoi Ali a arătat spre el însuși și spre Nahri. 

Cei ca noi plătesc rareori același preţ ca shafit-ii! 

Subha a tăcut câteva clipe. 

— Se pare că niciunul din voi nu se pricepe să convingă pe 
cineva să i se alăture, a spus doctoriţa cu calm. 

Nahri a înjurat în surdină, dar Ali s-a ţinut tare și a continuat: 

— O tovărășie construită pe înșelăciune nu-i una prea 
trainică! Nu vreau să te mint și să te pun în pericol, fără să te 
previn! 

Parimal a mângâiat ușor o buclă a pruncului. 

— Ar fi o idee bună! i-a spus apoi lui Subha, cu blândeţe. Tatăl 
tău mereu a visat să facă aici un spital! 

Ali s-a uitat la Nahri și-a întrebat-o: 

— Așadar? 

Nahida părea că era gata-gata să-l ucidă: 

— Ce știi tu despre construirea spitalelor? 

— Dar tu ce știi despre cum trebuie construit ceva, orice? a 
întrebat-o prinţul, la rândul său. Te-ai gândit cum s-aduni și cum 
să-mparți banii necesari pentru refacerea unei clădiri vechi și 
părăginite? O să fie teribil de scump! O să-ţi ia timp! O să te- 
apuci tu însăţi să studiezi contracte și să angajezi muncitori 
între consultaţiile a doi bolnavi pe care îi tratezi la infirmerie? 

Nahri s-a uitat la el și mai urât. 

— Frumoase cuvinte ai mai avut de spus despre tovărășiile 
bazate pe înșelăciune, n-am ce zice! s-a oțărât la el. 

Ali a tresărit, amintindu-și de cearta pe care o avuseseră în 
grădină. 

— Ai spus că îţi sunt dator, a răspuns prinţul, prudent. Dă-mi 
voie să-mi plătesc datoria! Te rog! 

Dacă vorbele lui au stârnit în ea vreun ecou sau nu, Ali nu-și 
putea da seama. Nahri și-a îndreptat spatele, iar, când s-a întors 


spre Subha, de pe chipul ei deja se ștersese orice urmă de 
emoție. 

— Bine, bine, el e cu mine! i-a declarat nahida doctoriţei. Asta 
ţi-e de-ajuns? 

— Nu! i-a răspuns tămăduitoarea agnivanshi, cu brutalitate. 
Capătă și permisiunea regelui! Fă rost de bani și ticluiește un 
plan concret! 

Femeia i-a făcut apoi semn cu capul spre ușă. 

— Nu mai veni aici până nu faci toate astea! a îndemnat-o pe 
Nahri. N-am de gând să-mi pun familia în pericol degeaba! 

Ali s-a ridicat. 

— lertaţi-ne pentru deranj! s-a scuzat prinţul, cu o voce 
răgușită, căci gâtul lui, care încă nu i se vindecase pe deplin, 
suferea din cauza vorbăriei nesfârșite. O să ne auzim în curând, 
inshallah! Cu voia lui Allah! 

A pocnit din degete, încercând să-i atragă atenţia lui Nahri, 
care se dusese din nou la biroul plin de comori și nu mai părea 
prea dornică să plece. 

— Nahri! a strigat-o de-a dreptul. 

Nahida și-a retras mâna de pe cartea pe care tocmai voia s-o 
ridice. 

— Da, bine, bine! a încuviinţat aceasta. 

Și-a atins inima, în salutul îndătinat, făcând o plecăciune 
exagerată. 

— Abia aştept să stau din nou de vorbă cu tine, 
tămăduitoareo, și să aud ce alte jigniri proaspete vei mai arunca 
despre străbunii mei și despre tribul meu! 

— O, să nu ai nicio grijă, am o rezervă nesfârșită! i-a răspuns 
Subha. 

Ali a împins-o pe Nahri afară din cameră înainte ca nahida să 
poată răspunde. Îi tremurau mâinile când și-a înfășurat capătul 
turbanului peste faţă și a tras după ei ușa de la intrare de care 
apoi s-a rezemat, căci abia în clipele acelea înțelegea ce 
promisiune făcuse. 

Nahri nu părea la fel de tulburată. Se uita în jos, la vânzoleala 
din Cartierul Shafit. Și, pentru că își acoperise faţa cu nigab-ul, 
când a trecut pe stradă un bărbat care ducea pâini care abureau 
pe o placă de lemn, a inspirat adânc, iar pânza nigab-ului i s-a 
lipit de buze într-un fel care l-a făcut pe Ali să se blesteme 
pentru că-l observase. 


A întors capul spre el. 

— Asta nu înseamnă că suntem iar prieteni, așa să știi! i-a 
spus nahida cu asprime. 

— Poftim? s-a bâlbâit prinţul, izbit de brutalitatea cuvintelor. 

— Dacă vom lucra împreună nu înseamnă că am redevenit 
prieteni! l-a lămurit. 

Se simţea mai rănit decât ar fi fost dispus să recunoască. 

— Bine, i-a răspuns Ali, neputând să-și stăpânească agasarea. 
Am alţi prieteni. 

— Sigur că ai! 

Zicând acestea, Nahri și-a încrucișat mâinile la piept, peste 
abayia, și a adăugat: 

— La ce se referea Subha când a pomenit despre o familie 
shafit-ă și nu știu ce vânzări la mezat? Doar nu s-a ajuns până 
aici? 

— E o poveste lungă. 

Ali și-a frecat gâtul care îl durea. 

— Dar n-avea grijă! a liniștit-o. Bănuiesc că tămăduitoarea 
Sen o să fie mai mult decât bucuroasă să-ţi spună povestea 
asta, împreună cu multe altele! 

Nahri s-a strâmbat. 

— Dacă o să putem face asta! s-a stropșit ea. Cu ce propui să 
începem? l-a întrebat. Dacă tot ești așa de încrezător în 
priceperea ta. 

Ali a oftat. 

— Mai întâi, trebuie să stăm de vorbă cu familia mea. 


XVI 
Dara 


În cortul lui Manizheh, Dara amuţise de-a dreptul de uimire, 
încercând să priceapă ceea ce Kaveh abia citise cu glas tare de 
pe un papirus. 

— Fiul tău l-a otrăvit pe A//zayd al Qahtani? a repetat el. Fiul 
tău? Jamshid? 

Kaveh s-a uitat chiorâș la afshin și a zis: 

— Da. 

Dara a clipit. Cuvintele scrisorii pe care o avea Kaveh în mână 
nu se potriveau deloc cu ceea ce își amintea Dara despre 
arcașul cel tânăr și bun la inimă, care, din păcate, le era devotat 


cu sinceritate asupritorilor lui din clanul Al Qahtani. 

— Dar le e atât de credincios! 

— li e credincios unuia dintre ei, l-a corectat Kaveh. Pedepsi-l- 
ar Ziditorul pe acel emir spurcat! Probabil că, de când s-a întors 
fratele lui, Muntadhir a ţinut-o numai într-o beție și o nebunie! 
Jamshid e-n stare să facă până și ceva atât de nebunesc, numai 
să-l ajute! 

l-a aruncat lui Dara o privire agasată. 

— Poate că-ți amintești pentru salvarea cărei vieţi a încasat 
Jamshid șase săgeți în spate! a încheiat Marele Vizir. 

— Să salvezi o viaţă e una, să iei o viață, cu totul altceva! s-a 
oțărât Dara, căci o îngrijorare neplăcută începea să prindă 
contur în mintea lui. Cum de a știut el să otrăvească pe cineva? 

Kaveh și-a trecut degetele prin păr și a îngăimat. 

— A aflat din vreo carte din biblioteca Marelui Templu, 
presupun. Mereu a fost fascinat de poveștile nahizilor. A avut de 
multe ori necazuri în timpul noviciatului, fiindcă se furișa în 
arhiva preoţilor. 

S-a uitat repede la Manizheh, apoi a adăugat: 

— Nisreen spunea că otrăvirea asta seamănă oarecum cu... 

— ...Cu unul dintre experimentele mele? i-a dus nahida 
gândul până la capăt. Seamănă, deși nu cred că altcineva, în 
afară de ea, și-ar da seama de asta. Jamshid o fi găsit niște 
însemnări mai vechi de-ale mele. 

Și-a încrucișat braţele la piept, cu o expresie gravă, și a 
continuat: 

— Și crede că îl bănuiește cineva? 

Kaveh a clătinat din cap, spunând: 

— Nu. Ei presupun că de vină a fost băiatul care i-a adus 
băutura, dar acela a fost omorât în învălmășeala care a urmat, 
deși a spus că încă îi mai iscodesc pe cei de la bucătărie. A mai 
zis câ... dacă va fi bănuit Jamshid, e pregătită să ia totul asupra 
ei. 

Dara era uluit. 

— Poftim? lartă-mă, dar de ce ar face asta? Fiul tău e singurul 
vinovat de toată nebunia asta! Dac-a luat substanţele pentru 
otravă de la infirmerie? Ei ar putea să dea vina pe Nahri! 

Manizheh a tras adânc aer în piept: 

— Eşti sigur că scrisoarea nu a fost urmărită? 

Kaveh și-a desfăcut braţele. 


— Luăm toate măsurile de siguranţă, așa cum ne-ai sfătuit, a 
zis. N-ar fi trebuit să ia legătura cu mine decât în caz de 
urgenţă. Și, cu tot respectul, banu nahida... nu prea mai avem 
timp. 

Zicând acestea, a făcut semn cu capul spre masa de lucru și a 
continuat: 

— Experimentele tale... ai reușit să găsești o cale pentru a 
micșora... 

— Nu contează! Nu mai contează! 

Manizheh a răsuflat adânc și l-a rugat: 

— Mai spune-mi o dată planul! 

— Vom intra în oraș și vom dobori Garda Regală cu ajutorul 
mariz-ilor și al ifriţilor, a răspuns Dara mecanic. O parte dintre 
războinicii mei vor rămâne în urmă cu Vizaresh și ghoul-ii lui... a 
zis afshin-ul, silindu-se din răsputeri să-și ascundă dezgustul din 
voce. În acest timp noi ne vom continua drumul spre palat. 

S-a uitat pe rând la cei doi. 

— Aţi spus că aveţi un plan și pentru înlăturarea lui Ghassan? 

— Da, a spus Manizheh, sec. 

Dara s-a oprit. Manizheh fusese foarte secretoasă în ultimele 
luni și, deși nu voia să își bage nasul, avea impresia că acum ar 
fi fost momentul să afle și el întregul plan. 

— Doamna mea, sunt afshin-ul tău; poate c-ar fi bine să-mi 
spui mai multe, totuși! 

A ridicat vocea, încercând s-o facă să înţeleagă, s-o prevină: 

— Nu știm cum va reacţiona magia mea în faţa sigiliului lui 
Suleiman! Dacă regele va putea să mă oprească... 

— Ghassan al Qahtani va fi mort înainte ca vreunul dintre noi 
să pună piciorul în palat. E totul aranjat, iar, peste doar câteva 
zile, o să-ţi pot spune mai multe. Dar, în legătură cu sigiliul lui 
Suleiman... 

Și-a întors privirea de la Dara la Kaveh, pe care l-a întrebat: 

— Ai mai aflat ceva despre inel? 

Pe chipul Marelui Vizir se citea descumpănirea când a 
răspuns: 

— Nu, doamna mea! Le-am dat bani și i-am lingușit pe toţi cei 
pe care-i cunosc, de la concubine la cărturari... Nimic! Nu există 
niciun inel anume pe care Ghassan să-l poarte în mod constant 
și nu e scris pe nicăieri cum este transmis sigiliul lui Suleiman 
de la un purtător la altul. Un istoric a fost executat anul trecut 


doar pentru c-a încercat să afle de unde provenea sigiliul. 

Manizheh s-a strâmbat. 

— Nici eu n-am găsit nimic și-am tot cercetat arhivele Marelui 
Templu vreme de decenii întregi. Nu e scris pe nicăieri nimic 
despre el, nu există niciun document... 

— Nimic? a întrebat Dara. Cum e posibil? 

Planul lor avea șanse de reușită dacă Manizheh intra în 
posesia inelului cu sigiliul lui Suleiman. Fără acesta... 

— Zaydi al Qahtani a ars, probabil, toate înscrisurile când a 
preluat puterea și s-a urcat pe tron, a spus nahida cu 
amărăciune. Dar îmi amintesc că, după înmormântarea tatălui 
său, Ghassan a stat vreo câteva zile singur-singurel. Și, când a 
revenit, aveai impresia că zăcuse bolnav pe undeva... și avea 
urma Sigiliului pe faţă! 

A făcut o pauză, meditând la cele spuse, apoi a adăugat: 

— Apoi n-a mai părăsit niciodată orașul. Când era tânăr, îi 
plăcea să vâneze în ţinuturile aflate de partea cealaltă a râului 
Gozan... Dar, după ce a ajuns domnitor, n-a mai mers niciodată 
mai departe de munţii din interiorul pragului vrăjit. 

Kaveh a încuviinţat cu o mișcare din cap. 

— E posibil ca inelul cu sigiliul lui Suleiman să fie legat de 
Daevabad... Sigur e că niciodată n-a fost folosit pentru a opri 
vreun război din afara orașului. 

Zicând acestea, Marele Vizir s-a uitat la Dara și l-a întrebat: 

— Sau poate pe vremea ta lucrurile stăteau altfel? 

— Nu, i-a răspuns Dara încet. Cei din Consiliul Nahizilor și-l 
treceau de la unul la altul, folosindu-se pe rând de el. 

Afshin-ul s-a concentrat, încercând să-și aducă aminte - 
întotdeauna era dureros să se gândească la vechea lui viaţă. 

— Dar eu știam asta numai pentru că vedeam însemnul pe 
chipurile lor. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată un inel 
propriu-zis... 

După încă o clipă, Manizheh a vorbit din nou: 

— Atunci avem nevoie de fiul lui! Va trebui să avem grijă ca 
Muntadhir să scape din primul atac, astfel încât să ne spună 
cum putem lua sigiliul. Doar el e succesorul lui Ghassan! Trebuie 
să aibă habar cum se transmite! 

S-a uitat la Kaveh și l-a întrebat: 

— Poţi să faci asta? 

Kaveh părea cuprins de îndoială când a răspuns: 


— Nu cred că Muntadhir o să ne dezvăluie prea ușor un astfel 
de lucru... mai ales după moartea tatălui său. 

— lar eu, una, chiar nu cred că va fi prea greu să-l silim să 
vorbească pe trântorul acela de fiu al lui Ghassan! l-a contrazis 
Manizheh. Îmi închipui că doar la gândul c-ar putea rămâne 
singur-singurel într-o cameră cu Dara, o să-nceapă să toarne 
toate tainele de la palat. 

Dara și-a lăsat ochii în jos, căci i se pusese un ghem în 
stomac. Nu că ar fi fost uimit de faptul că banu nahida dorea să 
se folosească de el ca de o armă! In fond, el era nimeni altul 
decât Flagelul din Qui-zi! Nimeni - cu atât mai puţin bărbatul cu 
care Nahri fusese silită să se căsătorească - nu ar fi dorit să fie 
ținta răzbunării lui! 

Câteva clipe, pe chipul lui Kaveh s-a putut citi că nutrea 
aceleași gânduri pline de neîncredere, dar apoi daev-ul a făcut o 
plecăciune adâncă, în semn de supunere. 

— Am înţeles, banu nahida, a spus. 

— Bine! a încuviinţat nahida. Kaveh, vreau să te pregătești să 
te-ntorci la Daevabad! Dacă mocnește vreun conflict între prinții 
aceia netrebnici, ai grijă ca toţi cei din neamul nostru - asta ca 
să nu-i mai pomenim pe copii! - să stea deoparte. Dara va 
fermeca un covor pentru tine și te va învăţa să zbori cu ajutorul 
lui. 

Manizheh s-a întors la masa ei de lucru și a adăugat: 

— Trebuie să termin astea! 

Dara l-a urmat pe Kaveh afară din cort, dar, după ce s-au 
îndepărtat suficient, l-a tras de mânecă și i-a zis: 

— Trebuie să stăm de vorbă! 

Marele Vizir i-a aruncat o privire agasată: 

— Sunt sigur că poţi să mă înveţi mai târziu să zbor cu 
tapiseriile tale uitate și de vreme, și de Ziditor! 

— Nu-i vorba despre asta! s-a oţărât afshin-ul, trăgându-l apoi 
pe bătrânul daeva spre cortul lui. 

Discuţia pe care dorea s-o poarte cu Kaveh nu era una pe 
care ar fi vrut s-o audă cineva - și nici nu avea să aibă un 
subiect care să-i convină, câtuși de puţin, acestuia. 

Daev-ul a intrat în cort, gata-gata să se împiedice, apoi s-a 
uitat în jur, cu o expresie tot mai acră și l-a întrebat: 

— Dormi înconjurat de arme? Chiar n-ai niciun lucru care să 
nu aibă legătură cu moartea? 


— Am doar ceea ce-mi face trebuinţă! 

Și-a încrucișat mâinile la piept și a adăugat: 

— Dar nu suntem aici să sporovăim despre lucrurile mele. 

— Atunci ce vrei, afshin-ule? 

— Vreau să aflu dacă loialitatea lui Jamshid pentru Muntadhir 
ne va crea probleme. 

Ochii lui Kaveh au scăpărat de mânie când i-a răspuns: 

— Fiul meu este un daeva loial și, după ce i-ai făcut, mai ai și 
neobrăzarea să-i pui la îndoială purtarea? 

— Sunt afshin-ul lui banu Manizheh, a spus Dara, sec. Eu 
raspund de campaniile de cucerire ale armatei ei și de siguranța 
viitoare a orașului nostru... Așa că, da, Kaveh, vreau să știu 
dacă un fost soldat, cu relaţii înalte și bine pregătit - și care 
tocmai l-a otrăvit pe rivalul politic pe care îl avea Muntadhir - ne 
va face probleme sau nu! 

Pe chipul lui Kaveh s-a citit o ură adevărată când s-a oțărât: 

— Am încheiat discuţia asta! 

Și, zicând acestea, Marele Vizir s-a răsucit pe călcâie să plece. 

Dara a tras adânc aer în piept, detestându-se în sinea lui 
pentru tot ce urma să facă. 

— Puterile mele de sclav au revenit într-o noapte, în 
stabilimentul iubitei lui Muntadhir, Kazanda... cu mult înainte să 
ajungem pe corabie! i-a strigat asfhin-ul, când bătrânul daeva 
ajunsese deja la intrarea în cort. A durat puţin - îţi spun sincer 
că nici acum nu știu ce s-a întâmplat. Dar, când eram în salonul 
acelei curtezane, am simţit cum m-a cuprins un val de magie și 
atunci am văzut în faţa ochilor toate dorinţele și toate visurile ei. 

Dara a făcut o pauză înainte să adauge: 

— Avea pe puţin o duzină: faimă, bani, clipe de plăcere 
petrecute cu un Muntadhir îndrăgostit orbește de ea... Dar, când 
m-am uitat în mintea lui Muntadhir... nu dansatoarea era aceea 
care îi umplea gândurile... 

Kaveh s-a oprit, cu pumnii strânși pe lângă corp. 

— Nici tronul nu era acolo, Kaveh, a continuat Dara. Nici 
bogățiile, nici femeile, nici visele de a fi domn și stăpân... Unica 
dorinţă a lui Muntadhir era să-l aibă lângă el pe fiul tău! 

Marele Vizir tremura ca varga, dar rămăsese tot întors cu 
spatele. 

Dara a zis, cu voce scăzută: 

— Nu vreau să-i fac niciun rău lui Jamshid, ţi-o jur pe nahizii 


pe care-i slujesc! a adăugat afshin-ul. Și ce vorbim aici nu va 
părăsi vreodată acest cort. Dar, Kaveh... 

Vocea lui a căpătat un ton rugător când a șoptit aproape: 

— Banu Manizheh se bazează pe noi amândoi. Trebuie să 
vorbim despre asta! 

Între ei s-a așternut o lungă tăcere; glasurile vesele și 
zăngănitul de arme care pătrundeau în cort dinspre războinicii 
lui Darayavahoush contrastau ciudat cu atmosfera încordată 
dintre cei doi. 

Și pe urmă Kaveh a vorbit, aproape în șoaptă: 

— Muntadhir n-a făcut nimic, absolut nimic! Jamshid a încasat 
șase săgeți pentru el și tot ce a făcut emirul a fost să-l ţină de 
mână când tatăl lui l-a lăsat pe băiatul meu să sufere. 

S-a întors, părând înnebunit... și bătrân, ca și cum amintirea 
aceea îl îmbătrânise. 

— Cum să-i faci asta unei persoane pe care pretinzi c-o 
iubești? a îngăimat. 

Dara s-a gândit fără să vrea la Nahri, dar nu a știut ce să-i 
răspundă. Dintr-odată s-a simţit și el foarte bătrân. 

— Cât timp... a început și și-a dres glasul, căci bănuia că 
Kaveh era tot pe punctul de a ieși valvârtej din cort. Cât timp au 
fost împreună? 

Chipul lui Kaveh s-a schimonosit de durere când i-a mărturisit, 
încetișor: 

— Cel puţin zece ani... Dacă nu chiar mai mult... La început, s- 
a ascuns de mine. Cred că i-a fost teamă că nu voi fi de acord. 

— Era normal să se teamă de asta, a spus Dara, pe un ton 
înțelegător. Multă lume nu privește cu ochi buni astfel de relații. 

Kaveh a clătinat din cap. 

— Nu era vorba despre asta! l-a contrazis. Adică... era și asta, 
dar numele și averea noastră l-ar fi apărat de tot ce-ar fi fost 
mai rău. Eu l-aș fi apărat, a spus, cu hotărâre. Pe mine mă 
interesează fericirea și siguranţa lui, nu ce vorbește lumea! 

A oftat și a continuat: 

— Muntadhir era problema, însă. Jamshid are impresia că el e 
altfel, fiindcă are farmec, vorbește divasti, îi place vinul și se 
distrează cu toţi curtenii lui adunaţi de prin toată lumea. Dar nu 
e deloc altfel! Emirul este geziri până în măduva oaselor și 
întotdeauna le va fi loial, în primul și în primul rând, tatălui său 
și familiei sale! Jamshid nu vrea să înțeleagă asta, chiar dacă i-a 


frânt inima de atâtea ori! 

Dara s-a așezat pe saltea. A bătut cu palma alături și Kaveh s- 
a trântit pe ea, părând tot șovăitor. 

— Banu Manizheh știe? l-a întrebat afshin-ul. 

— Nu, a spus repede Kaveh. Nu vreau s-o tulbur cu astfel de 
lucruri... 

Și-a frecat tâmplele cărunte și a murmurat: 

— Eu aș putea să-l ţin deoparte pe Jamshid câteva zile, după 
atac - îl voi încuia în cameră dacă e nevoie. Dar, când va afla 
ce-a păţit Muntadhir... ce o să i se întâmple emirului după ce 
Manizheh va obţine tot ce va dori de la el... 

A clătinat din cap, iar în ochii lui parcă se stinsese orice 
scânteiere de viaţă când a murmurat: 

— Nu mă va ierta niciodată pentru asta! 

— Atunci, dă vina pe mine! i-a propus Dara, simțind cum i se 
punea un ghem în stomac chiar în timp ce rostea cuvintele. 
Spune-i că Muntadhir ar fi trebuit să fie ţinut în viaţă, ca ostatic, 
dar că eu l-am ucis într-o clipă de furie! 

A privit în altă parte și a adăugat: 

— Oricum, toată lumea se așteaptă la așa ceva de la mine! 

Măcar s-ar putea folosi de impresia asta să domolească 
suferinţa celor din familia Pramukh! Le făcuse deja atât de mult 
rău! 

Kaveh se uita ţintă la mâinile lui, răsucindu-și inelul de aur pe 
deget. 

— Nu știu dacă va mai conta, a murmurat Marele Vizir, în cele 
din urmă. Sunt pe cale să devin cel mai infam trădător din toată 
istoria noastră! Nu cred că Jamshid se va mai uita la mine ca 
mai-nainte, indiferent ce i s-ar întâmpla lui Muntadhir! Cred că 
nimeni nu se va mai uita la mine ca mai-nainte... 

— Tare mi-ar plăcea să-ţi pot spune că, în timp, o să-ţi vină 
mai ușor, dar nu-i deloc așa... 

Dara s-a uitat prin cort, la armele adunate acolo, puţinele lui 
bunuri. Singurele care îl defineau în lumea asta... 

— Bănuiesc că reputaţiile noastre reprezintă un sacrificiu pe 
care trebuie să-l facem, pentru siguranţa poporului nostru... 

— Slabă consolare, când cei pe care îi iubești nu mai vor să-ţi 
vorbească, a murmurat daev-ul. 

S-a uitat la Dara și l-a întrebat: 

— Crezi că te va ierta? 


Dara pricepea prea bine la cine se referea Kaveh și, în 
adâncul Inimii lui, mai știa nespus de bine și răspunsul la acea 
întrebare. 

— Nu, i-a răspuns cu sinceritate. Nu cred că Nahri mă va ierta 
vreodată. Dar va fi în siguranţă, cu toţi ai noștri și o va avea din 
nou alături pe mama ei. Asta-i tot ce contează. 

Pentru prima oară de când îl revăzuse pe Kaveh, a simţit în 
vocea lui o urmă de simpatie când i-a zis, încet: 

— Cred că se vor înţelege tare bine ele două. Întotdeauna mi 
s-a părut că Nahri seamănă cu mama ei! Atât de bine chiar, 
încât uneori mă doare sufletul! Când era tânără, Manizheh te 
încânta cu istețimea ei, la fel ca Nahri. Era deşteaptă, 
fermecătoare și avea un zâmbet ca o armă. 

l-au apărut lacrimi în ochi. 

— Când Nahri a pretins că e fata ei, am simţit că mi se tăia 
răsuflarea, i-a mărturisit Marele Vizir. 

— Îmi închipui, a încuviinţat Dara. În fond, o crezuseși moartă! 

Kaveh a clătinat din cap, posomorându-se. 

— Ştiam că Manizheh e în viaţă, i-a mărturisit. 

— Dar... 

Dara și-a amintit ce-i spusese Kaveh. 

— Mi-ai spus că tu i-ai găsit trupul... erai așa de abătut... a zis 
afshin-ul. 

— Pentru că asta era adevărat, a răspuns Kaveh. Tot ce ţi-am 
spus. Eu am fost cel care a găsit caravana cu care călătoreau 
Manizheh și Rustam, după dispariţia lor. Câmpul pârjolit și 
trupurile măcelărite ale tovarășilor de drum... Pe Manizheh - sau 
pe femeia care am crezut că era Manizheh - și pe Rustam, cu 
capetele... 

S-a întrerupt, căci i se frânsese vocea, iar după câteva clipe, a 
continuat: 

— Le-am adus trupurile înapoi în Daevabad. A fost prima oară 
când am văzut orașul, prima oară când l-am întâlnit pe 
Ghassan... 

Și-a șters ochii, când i-a declarat: 

— Nu-mi amintesc mai nimic... Dacă n-ar fi fost Jamshid, m-aș 
fi aruncat pe rugul ei. 

Dara era uluit. 

— Nu înțeleg! i-a mărturisit. 

— Ea a plănuit să fiu eu acela care-i va găsi! 


Kaveh avea o privire pierdută când a murmurat: 

— Știa că eu eram singurul pe care Ghassan avea să îl creadă 
și spera că suferința mea făţișă urma să îl împiedice să 
pornească în căutarea ei. Până acolo o împinsese demonul 
acela. 

Dara a rămas cu ochii pironiţi asupra daev-ului, nemaifiind în 
stare să rostească nicio vorbă. Nu-și putea închipui cum o fi fost 
pentru Kaveh să găsească trupul femeii pe care o iubise așa de 
mult! El, unul, probabil, chiar s-ar fi aruncat în flăcările rugului, 
deși, cu soarta lui blestemată, s-ar fi găsit, de bună seamă, 
cineva care să-l aducă înapoi, să sufere. lar faptul că Manizheh îi 
făcuse așa ceva lui Kaveh - unui bărbat pe care era limpede că 
îl iubea - arăta că banu nahida era capabilă de o cruzime 
întunecată, pe care nu i-o bănuise niciodată. 

Apoi i-a venit un alt gând. 

— Kaveh, dacă Manizheh a putut să-și însceneze așa moartea, 
nu crezi că și Rustam... 

Kaveh a clătinat din cap. 

— A fost prima întrebare pe care i-am pus-o când ne-am 
întâlnit din nou. Nu a vrut să-mi spună decât că el a încercat să 
facă o magie pe care n-ar fi trebuit s-o facă. Altfel, nici nu vrea 
să vorbească despre fratele său... 

S-a oprit și pe fața lui se citea din nou o veche suferinţă. 

— Erau foarte apropiaţi, Dara! Uneori aveam impresia că 
Rustam era singurul care o putea ţine cu picioarele pe pământ. 

Dara s-a gândit la sora lui. La zâmbetul luminos pe care îl 
avea Tamima și la ștrengăriile ei. La felul crud în care fusese 
ucisă... Nu, pedepsită în locul lui! 

lar acum el tocmai era pe cale să aducă în lumea lor încă și 
mai multă cruzime, și mai multă vărsare de sânge! 

Sentimentul de vinovăţie îi apăsa inima și îl gâtuia. 

— Ar trebui să încerci să-i îndepărtezi pe Jamshid și pe Nahri 
de cei din familia Al Qahtani, Kaveh! De toţi, a spus Dara, pentru 
că nu se îndoia că Alizayd se străduia deja să-i reintre în graţii 
lui Nahri. Ar suporta mai ușor ceea ce va urma. 

S-a așternut din nou tăcerea, până când Kaveh l-a întrebat: 

— Poţi s-o faci, afshin-ule? Chiar poţi cuceri orașul? Pentru că 
asta... nu vom mai putea face încă o dată asta. 

— Da, a spus Dara încet. 

Nu avea de ales. 


— Dar aș putea să te rog ceva? a continuat afshin-ul. 

— Ce? 

— Nu știu care va fi soarta mea după cucerire. Nu sunt sigur... 

A făcut o pauză, străduindu-se să găsească vorbele potrivite. 

— Știu ce sunt eu pentru cei din generaţia asta. Ce i-am făcut 
lui Jamshid, lui Nahri... S-ar putea să vină o zi în care lui 
Manizheh îi va fi mai ușor să domnească fără să-l aibă lângă ea 
pe Flagelul din Qui-zi. Dar tu, unul, vei fi acolo, alături de banu 
nahida. 

— Ce încerci să-mi spui, afshin-ule? 

Faptul că bărbatul nu încerca să respingă un astfel de viitor 
spunea multe lucruri, însă Dara a trecut peste tulburarea pe 
care începea s-o simtă. 

— N-o lăsa să ajungă asemenea lor! a spus el pe nerăsuflate. 
Manizheh are încredere în tine. Îţi va asculta sfaturile. N-o lăsa 
să ajungă precum Ghassan! 

În inima lui, a adăugat cuvintele pe care încă nu le putea 
rosti: „N-o lăsa să ajungă ca străbunii ei, cei care au făcut ca eu 
să devin nemilostivul Flagel!” 

Kaveh s-a încordat și ceva din vechea lui dușmănie a revenit. 

— Nu va exista un alt Ghassan! s-a răstit. N-ar putea să mai 
apară nicicând unul! 

Îi tremura vocea: acela era doar bărbatul care o iubea pe 
Manizheh, cel care își petrecea nopţile cu ea, nicidecum 
prevăzătorul Mare Vizir! 

— Dar, sincer, n-aș putea s-o învinovăţesc dac-ar vrea să se 
răzbune, a încheiat daev-ul. 

S-a ridicat în picioare, părând să nu-și dea seama că acele 
ultime cuvinte îi striviseră inima lui Dara. 

— Trebuie să plec! i-a declarat afshin-ului. 

Dara nici nu mai era în stare să vorbească. A dat doar din cap, 
în semn de salut, Kaveh a ieșit din cort, iar bucata de pânză de 
la intrare a fluturat în aerul rece. 

„Războiul acesta nu se va sfârși niciodată!” 

Dara s-a uitat iar la armele lui, apoi a închis ochii și a tras 
adânc în piept aerul cu miros de zăpadă. 

„Pentru ce faci toate astea?” 

Își amintise de Khayzur. După ce îl găsise pe Dara, acel peri îl 
luase cu el în munții pustii și înghețați pe care îi considera casa 
lui. Dara era o epavă în acei primi ani după cea dintâi înrobire a 


sa, sufletul lui era distrus, iar amintirile sale - doar un mozaic 
colorat, făcut din cruzime și moarte. 

Înainte să-și amintească măcar cum îl chema, se apucase să- 
și facă arme din tot ce găsea. Ramurile căzute pe jos deveneau 
sulițe, pietrele erau cioplite și transformate în pumnale. Era un 
instinct pe care Dara nu îl înţelesese atunci și nu putuse 
răspunde întrebărilor delicate pe care i le punea Khayzur, căci 
niciuna nu avea sens pentru el. 

„Cine ești? Ce îţi place? Ce te face fericit?” 

Dara, tulburat, se uita doar la el. 

„Sunt afshin”, răspundea de fiecare dată - de parcă acesta ar 
fi fost răspunsul la toate. 

l-au trebuit ani de zile să-și poată aminti și părţile mai bune 
din viaţa lui. 

După-amiezile petrecute cu familia sau plimbările la galop pe 
câmpiile care înconjurau râul Gozan... 

Visurile pe care le avusese înainte ca numele lui să devină un 
blestem și felul în care Daevabadul fremăta de magie în zilele 
de sărbătoare... 

lar apoi, întrebările lui Khayzur se schimbaseră: „Ai vrea să te 
întorci?” 

Peri-ul îi sugerase zeci de căi: ar fi putut încerca să 
îndepărteze semnul lui de afshin și atunci s-ar fi putut stabili 
într-un sătuc daeva îndepărtat, cu un alt nume. Smaraldul 
ochilor lui nu ar fi dispărut, dar cei din neamul peri-lor se purtau 
frumos cu foștii robi ai ifriţilor. Ar fi putut să-și clădească o viaţă 
acolo. 

Și totuși... niciodată nu dorise s-o facă! își amintea prea multe 
din război... Prea mult despre datoria lui, din cauza căreia 
ajunsese să plătească așa de scump! 

Așa că Dara crezuse că trebuia să se întoarcă la neamul lui, 
iar acesta fusese un adevăr pe care nici lui Nahri nu i-l spusese. 

Și acum era din nou aici, cu armele și cu datoria lui. 

„Totul va lua sfârșit”, și-a spus, încercând să nu se mai 
gândească la Khayzur. 

Dara urma să aibă grijă de asta. 


XVII 
Nahri 


Ar fi trebuit să fie o dimineaţă plăcută. Se adunaseră într-un 
pavilion ridicat sus, pe o terasă a palatului, același loc din care 
cândva, demult, Ali și Nahri priviseră stelele cu telescopul. 
Soarele era cald și pe cer nu se zărea niciun nor, iar lacul se 
întindea sub ei ca o oglindă răcoroasă. 

Un covor frumos lucrat, mai gros decât mâna lui Nahri și mare 
cât să stea pe el cincizeci de persoane fusese așezat sub 
baldachinul de mătase pictată, plin de tipsii cu bucate alese. În 
faţa lor se găseau toate fructele pe care și le-ar fi putut închipui 
cineva, de la felii de mango aurii și kaki de un portocaliu aprins 
la cireșe argintii, care pârâiau cu un zgomot aproape metalic în 
gură când le mestecai, și la fructele numite cherimoya, care 
arătau ca niște mere cu solzi, roșii și tremurătoare, și care o 
făceau pe Nahri să se înfioare din cauza asemănării lor izbitoare 
cu o inimă care bătea. Prăjiturile delicate cu glazură de miere, 
brânza îndulcită și alunele prăjite stăteau printre castroanele de 
iaurt scurs de zer și modelat în formă de bile presărate cu 
ierburi parfumate sau talgerele cu griș cu lapte. 

Ba mai mult, exista și o tipsie cu fasole fava prăjită, cu ceapă, 
ouă și pâine de casă, delicatese neobișnuite la curtea djinn-ilor, 
care arătau că bătrânul bucătar egiptean al palatului contribuise 
la pregătirea mesei de dimineaţă. În lunile acelea întunecate 
care urmaseră după moartea lui Dara, Nahri observase că pe 
masa ci începuseră să apară câteva feluri de mâncare de la ea 
de acasă, din Egipt. Nu era nimic special, doar mâncăruri 
simple, care, de obicei, se vindeau pe stradă și care ei îi plăceau 
la nebunie. Odată, când i se făcuse tare dor de casă, nahida 
încercase să-l găsească pe bucătarul acela, dar întâlnirea nu 
decursese prea bine. Bărbatul izbucnise în hohote de plâns când 
ea se prezentase, zâmbitoare, și, mai târziu, ceilalți slujitori îi 
spuseseră că egipteanul nu prea vorbea și că lumea credea că 
era puţin dus cu pluta. Nahri nu mai îndrăznise să îl deranjeze, 
dar el continuase, așa, în tăcere, să pregătească mâncăruri 
pentru ea, așezându-i lângă bucate și cadouașe: o ghirlandă de 
iasomie, o felucă mititică făcută din papură, o brățară din lemn 
frumos sculptat. Aceste mici daruri o bucurau la fel de mult pe 
cât o întristau: îi aminteau mereu cum Daevabadul o ţinea 
departe de un compatriot! 

— Ava, ţi-a spus Muntadhir că am găsit o trupă de magicieni? 
a întrebat Zaynab, scoţând-o pe Nahri din gândurile ei. 


De când se așezaseră, prinţesa tot încercase, cu mult curaj, 
să susțină conversaţia, o sarcină pentru care Nahri nu o invidia. 
Muntadhir stătea în faţa ei, ţeapăn, de parcă ar fi fost 
îmbălsămat, iar Hatset îi dădea mereu peste mână lui Ali când 
voia să ia ceva înainte să fi fost degustat de ea însăși, pentru că 
„degustătorii tatălui tău nu sunt buni de nimic”. 

— Sunt formidabili! a continuat Zaynab. Pot aduce stoluri 
întregi de păsări care cântă cele mai dulci melodii. Vor fi 
nemaipomeniţi la Navasatem. 

— Atunci sper că au semnat o înţelegere, a spus Ghassan, 
senin. 

Destul de curios, regele djinn părea mulţumit și amuzat de 
acest mic dejun în familie, în ciuda atmosferei încărcate. 

— La ultimele sărbători de Eid m-am trezit că artiștii pe care îi 
angajasem au plecat la Ta Ntry, ademeniţi cu sume de bani 
uriașe, care, în mod curios, erau întotdeauna de două ori mai 
mari decât cele pentru care ne înţeleseserăm. 

Hatset a zâmbit și i-a înmânat lui Ali un alt platou încărcat. 

— Alu-baba, gata cu papirusurile alea! l-a mustrat ea, arătând 
spre grămada de papirusuri de lângă el. Ce ţi-ai găsit să lucrezi 
deja? 

— Presupun că papirusurile acelea au legătură cu motivul 
pentru care a aranjat să ne întâlnim cu toţii aici, a spus Ghassan 
cu subînțeles, luând o gură de cafea. 

Muntadhir a devenit și mai ţeapăn. 

— Nu mi-ai spus că Alizayd a pus la cale toate astea! s-a 
plâns. 

— N-am vrut să găsești un motiv să nu vii, a zis Ghassan, 
ridicând din umeri. Şi n-o să ţi se facă rău dacă te trezești și tu o 
dată înainte de prânz. 

S-a întors către mezinul său și l-a întrebat: 

— Cum te simţi? 

— Complet refăcut, a spus Ali încet, apoi și-a pus mâna pe 
inimă și a făcut semn cu capul spre Nahri. Un lucru pe care i-l 
datorez doar lui banu nahida. 

Ghassan și-a îndreptat atenţia spre tânără. 

— Și banu nahida a reușit să afle mai multe despre otrava 
folosită? Nahri s-a silit să-l privească în ochi. Ghassan era cel 
care o luase captivă și nu putea uita asta, dar acum avea nevoie 
ca djinn-ul să fie de partea ei. 


— Din păcate, nu, a răspuns nahida. Nisreen crede că a fost 
pus ceva în sucul de tamarin care să reacționeze la zahărul din 
prăjituri. Toată lumea știe că prinţul preferă să bea suc în loc de 
vin. 

Muntadhir a pufnit, zeflemitor: 

— Cred că asta capeţi când ești așa de scârbos de zelos în 
ceea ce privește credința ta! 

Lui Ali i-au scăpărat ochii când a zis: 

— Și cât de interesant e, akhi, că tocmai tu batjocoreai 
întotdeauna zelul meu! 

Hatset i-a întrerupt: 

— Dar tu ai aflat ceva despre otravă? a întrebat, cu ochii la 
Ghassan. Mi-ai spus că i-ai luat la întrebări pe cei de la 
bucătărie. 

— Și asta fac încă! a răspuns Ghassan tăios. Se ocupă chiar 
Wajed de tot. 

Regina i-a mai susţinut o clipă privirea soţului său, deloc 
impresionată, apoi s-a uitat la fiul ei. 

— Ce-ar fi să ne spui pentru ce ne-ai adunat aici? 

Ali și-a dres glasul și a început: 

— De fapt, nu numai eu am vrut să veniţi aici. Cât am zăcut, 
banu nahida și cu mine am discutat despre un proiect foarte 
promiţător. Infirmeria ei... e tare aglomerată. 

S-a oprit, ca și cum ceea ce spusese ar fi explicat totul, iar 
Nahri, când a văzut nedumerirea tuturor, a intervenit, 
blestemându-și în gând partenerul. 

— Vreau să fac un bimaristan, a spus ea direct. 

— Noi vrem, a murmurat Ali, bătând cu palma în teancul de 
papirusuri. Ce? s-a apărat el, când Nahri i-a aruncat o privire 
agasată. Nu mi-am bătut capul toată săptămâna cu cifre să mă 
dai tu la o parte acum! 

Muntadhir și-a trântit cupa jos atât de tare, încât lichidul 
violaceu din ea a dat pe dinafară. Nu părea să fie suc. 

— Normal că te-ai dus la el după ajutor! Eu am încercat să te 
fac să pricepi și, drept răspuns, tu dai fuga la tâmpitul ăsta de 
îndată ce se întoarce... 

— Poate e important, totuși, că eu, unul, vreau să ascult ce au 
de spus, l-a întrerupt Ghassan, cu o privire care i-a amuţit pe 
toţi. 

S-a întors spre Nahri. 


— Vrei să construiești un bimaristan? a întrebat-o. 

Nahri a dat din cap, încercând să nu bage în seamă cum o 
fulgera Muntadhir cu privirea și a explicat: 

— Mă rog, nu neapărat să fac unul nou, ci să refac unul vechi. 
Am auzit că lângă Citadelă se mai găsesc și azi ruinele 
bimaristan-ului folosit odinioară de străbunii mei. 

Ochii lui Ghassan o cercetau cu atât calm, încât Nahri simţea 
că i se ridica părut de pe ceafa. 

— Și de unde ai auzit tu acest lucru, draga mea fiică? a 
întrebat-o regele. 

Nahri a avut impresia că i-a stat inima în loc: trebuia să aibă 
mare grijă ce spunea, altfel urma să aibă de suferit vreun biet 
daeva, era sigură de asta. 

— Dintr-o carte, a minţit, încercând să pară degajată. Și din 
niște zvonuri. 

Zaynab se uita la ea clipind des, cu o îngrijorare abia ascunsă, 
iar Muntadhir privea covorul, de parcă era cel mai fascinant 
lucru pe care îl văzuse vreodată. Nahri s-a rugat în gând să tacă 
amândoi. 

— „Dintr-o carte”, a repetat Ghassan. „Și din niște zvonuri”... 

— Într-adevăr, a răspuns Nahri, continuând să vorbească, de 
parcă nu ar fi simţit suspiciunea lui. Sunt niște descrieri 
nemaipomenite ale bimaristan-ului, în zilele lui de glorie. 

A ridicat felegeanul de ceai, cu un gest dezinvolt. 

— Am auzit și c-ar mai fi trei ajinn-i dezrobiţi care ar trăi 
acolo. 

— Multe lucruri ai mai aflat din niște simple zvonuri! a spus 
Ghassan, în zeflemea. 

Ajutorul i-a venit nahidei de unde nu se aștepta. 

— Ah, n-o mai ameninţa așa pe biata fată, Ghassan! a 
intervenit Hatset. Are dreptate! Până și eu am habar de robii 
aceia eliberaţi. 

Nahri s-a uitat la ea uimită. 

— Ştii? 

Hatset a dat din cap. 

— Unul dintre ei e rudă cu mine, a încuviințat. 

Lui Nahri nu i-a scăpat privirea fugară pe care i-a aruncat-o lui 
Ali. 

— E un mare cărturar... dar e un bărbat bizar. Nu vrea să se 
întoarcă la Ta Ntry, așa că eu trebuie să am grijă să nu moară 


de foame acolo. Le-am întâlnit și pe cele două femei. Cea mai 
mare dintre ele, Razu, spune niște povești foarte interesante 
despre trecutul bimaristan-ului. Magia lor e formidabilă și cred 
că amândouă ar fi fericite să dea o mână de ajutor la refacerea 
spitalului. 

Nahri a înghiţit în sec când regina s-a uitat la ea; multe 
subînțelesuri se citeau în ochii ei. Dar bănuia că Hatset nu avea 
s-o trădeze - când Ali era de partea ei. 

— Așa sper și eu. 

Ghassan și-a privit scrutător familia fără să-și ascundă 
suspiciunea, dar apoi și-a îndreptat din nou atenţia spre Nahri. 

— E o fantezie admirabilă, banu nahida, dar, chiar și cu un 
bimaristan, tu abia dacă faci faţă bolnavilor din infirmerie. Cum 
ai putea să tratezi singură-singurică toţi pacienţii dintr-un spital? 

Nahri era pregătită pentru întrebarea aceea. Se gândise la 
asta de când se întorsese de la familia Sen. Tatăl lui Subha 
venise în Daevabad cu toate cunoștințele medicale pe care le 
dobândise în două veacuri și se folosise de ele pentru a-i pregăti 
și pe alţii. Cu siguranţă ar putea face și ea la fel. 

— O să am ajutoare, a spus ea. Vreau să pregătesc discipoli. 

Pe chipul regelui s-a așternut o uimire sinceră. 

— Discipoli? Eu aveam impresia că tămădulirile tale nu le 
poate face cineva care nu are sângele tău. 

— Multe dintre ele, nu, a recunoscut Nahri. Dar pot face 
lucruri mai simple. Dacă sunt bine pregătiţi, aș putea să le dau 
să facă o parte din munca mea. Așa am îngriji mai multe 
persoane și am putea să le lăsăm în bimaristan să-și revină, nu 
să le dăm afară cât mai repede. 

Ghassan a luat o gură de cafea. 

— Și să capeţi niște laude din partea tribului tău, fără îndoială, 
fiindcă ai refăcut o instituţie care odinioară era așa de 
importantă pentru daev-i. 

— Aici nu e vorba de politici de trib sau de mândrie, l-a 
contrazis Nahri. Și nu am de gând să pregătesc doar daev-i; voi 
avea discipoli din toate neamurile, dacă sunt deștepți și dispuși 
să învețe. 

— Și, cu munca pe care o faci acum la infirmerie și pregătirea 
discipolilor, când vei mai avea timp să te ocupi și de refacerea 
bimaristan-ului ăluia vechi și părăginit? Ca să nu mai vorbim de 
costuri... aaa! 


S-a uitat la Ali cu ochii mijiţi. 
— Acel „noi”! a exclamat Ghassan. Un proiect scandalos de 
scump, plătit cu banii vistieriei... Nu mă mir că te-ai băgat și tu! 


— Mi-ai spus doar să-mi găsesc ceva de făcut, a răspuns Ali, 
cu o urmă de agasare în voce. 

Nahri și-a încleștat mâna pe felegean, înăbușindu-și dorința 
de a i-l arunca în cap. Dacă ea putea să-și țină nervii în frâu, 
trebuia să o facă și el. 

— Și nu va fi deloc scandalos de scump, dacă totul va fi bine 
gândit, a continuat Ali, arătând spre vraful de papirusuri pe care 
le adusese cu el. Am discutat cu vistiernicii și am gasit mai 
multe soluții. 

A luat din teanc papirusul cel mai voluminos. 

— Știu cât de importantă e partea financiară, așa că n-am 
lăsat nimic deoparte, a continuat. 

Ghassan a ridicat mâna. 

— Lasă-mă cu amănuntele! i-a cerut. Stăm aici până la 
Navasatem, dacă te las să vorbești despre asta. O să-i pun pe 
contabilii mei să verifice totul mai târziu. 

Și-a înclinat capul. 

— Până la urmă, știu că te descurci bine cu cifrele. 

Cuvintele domnitorului au plutit parcă în aer câteva clipe. 
Nedorind ca bimaristan-ul să-i fie eclipsat de discuţiile rudelor ei 
prin alianţă, Nahri a intervenit repede: 

— Sunt gata să dau o parte din zestrea mea, cât să acopere 
cheltuielile pentru o sală, materiale și o tablă, să pot începe cu o 
clasă de douăzeci de elevi. lar când ne vom apuca să tratăm 
mai mulţi bolnavi, o să-i punem să plătească, în funcţie de 
posibilităţile lor. 

— lar eu m-am gândit că regina ar putea să mă însoţească la 
întâlnirea cu emisarul comercial ayaarile, a adăugat Ali. Dacă 
toți cei din Ta Ntry vor reuși să-și plătească datoriile, cu banii 
aceia vom rezolva multe lucruri în Daevabad! 

Hatset și-a ridicat palmele, cu un zâmbet dulce. 

— E destul de greu să faci predicții în chestiuni financiare. Ali 
i-a întors zâmbetul. 

— Nu și atunci când registrele pot fi verificate, amma, i-a spus 
el, pe un ton la fel de dulce. 

Hatset a avut o tresărire de uimire, iar Nahri a zărit pe faţa lui 


Ghassan un zâmbet adevărat. 

Dar plăcerea aceea nu îi înlăturase totuși neîncrederea. 

— Și banii pentru cei care vor lucra acolo? Oricât ar fi de 
formidabilă magia lor, o mână de djinn-i dezrobiţi n-ar fi în stare 
să construiască și să întrețină un bimaristan așa de mare. 

Inainte ca Nahri să poată răspunde, a intervenit Ali: 

— Eu m-am gândit la altceva. 

A început să se joace cu capătul mătăniilor pe care le avea 
înfășurate pe mână. 

— Aș vrea să dărâm platforma unde se fac... schimburi de 
shafiț-i... din Marele Bazar, să refolosesc materialele de acolo și 
să-i eliberez pe cei închiși. Le-aș oferi lor - și oricărui shafit care 
se pricepe și care e interesat - un loc de muncă la refacerea 
bimaristan-ului. 

Nahri a clipit, uimită, dar încântată de propunerea lui. Nu prea 
știa despre ce platformă sau schimburi vorbea, deși disprețul 
fățiș din vocea lui arăta ce părere avea despre acele lucruri. Dar 
învinuirea pe care i-o adusese Subha, că ar fi fost părtașă la 
asuprirea shafiț-ilor din Daevabad, o rănise adânc. Nahri, într- 
adevăr, nu știa prea multe despre viaţa celor din jur, i se părea 
însă că așa ar fi putut să-i ajute pe unii dintre ei. 

Dar Ghassan s-a posomorât. 

— Am crezut c-ai învățat să fii mai prudent când e vorba de 
shafiț-i, Alizayd! 

— Nu e doar el de vină! a intervenit Muntadhir. 

Emirul s-a uitat în ochii nahidei și a continuat: 

— Și bănuiesc că nu vor doar atât! Asta are, cumva, vreo 
legătură cu medicul acela shafit pe care ardeai de nerăbdare să- 
| găsești? 

S-a întors iar spre tatăl lui. 

— A venit la mine cu tărășenia asta acum câteva săptămâni, 
să-mi spună că vrea să lucreze cu medici shafiț-i și să îi trateze 
pe shafiţ-i! i-a zis. 

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet în pavilion, iar șocul 
tuturor era atât de mare, încât Nahri a avut impresia că putea 
simţi de-a dreptul tensiunea dintre ei. Zaynab și-a scăpat ceașca 
de cafea din mână, iar regina a inspirat adânc. 

Nahri l-a blestemat în surdină; din câte se părea, pentru 
Muntadhir nu era de ajuns să nu fie de acord cu ea. Simțea 
nevoia să-i pună bețe în roate, dezvăluind cu răutate planul 


acela riscant pe care și-ar fi dorit să-l fi prezentat mai precis. 

Ghassan a fost primul care și-a revenit. 

— Ai de gând să tămăduiești shafiț-i? a întrebat-o domnitorul. 
Nahri a răspuns cu sinceritate, deși se rușina de cuvintele ei. 

— Nu. Nu cu mâna mea... Nu la început. Am putea să lucrăm 
împreună, să învăţăm unii de la alţii, qj/nn-ii cu magia și shafiț-ii 
cu metodele oamenilor. Cred că ar fi un nou început pentru 
daev-i şi shafiț-i şi poate în viitor am izbuti să trecem peste 
diferenţele dintre noi. 

Ghassan a clătinat din cap. 

— Preoţii tăi n-ar fi niciodată de acord cu una ca asta! i-a zis. 
Nici eu nu sunt sigur că aș putea fi de acord cu asta. De îndată 
ce un medic shafit i-ar face rău unui daeva - sau invers - toată 
lumea ar ieși în stradă să se revolte. 

— Sau poate că ar începe să se înțeleagă ceva mai bine. 

Hatset fusese aceea care vorbise, deși părea încă puţin 
șocată, cu toate că vorbele ei erau încurajatoare. 

— Banu nahida este cea care face propunerea. Daev-ii sunt 
obligaţi să i se supună, nu? 

A ridicat ușor din umeri, ca și cum discuţia nu ar fi devenit 
deja tensionată. 

— Este responsabilitatea ei, și riscul ei, dacă vrea să-i 
provoace. 

— iți mulţumesc pentru sprijin, a spus Nahri, încercând să-și 
ascundă ironia. M-am gândit să începem cu refacerea 
bimaristan-ului - cu asta ar fi de acord cei din neamul meu. Pe 
urmă, mă voi duce la preoți și le voi spune de planul meu cu 
shafiț-ii. li voi anunţa, a precizat. O să ascult ce au de spus, dar, 
așa cum a spus regina, sunt banu nahida. Eu hotărăsc cu cine 
vreau să lucrez în spitalul meu. 

Ghassan s-a rezemat de pernă. 

_ — Dacă tot vorbim așa deschis... noi ce câştigăm din asta? 
Imi ceri să pun la bătaie o mulţime de bani și să risc multe, 
pentru a reface monumentul străbunilor tăi... monumentul unui 
neam care, poate îţi amintești, mi-a fost dușman. 

Și-a ridicat o sprânceană neagră, întrebător. 

— Lăsând la o parte sănătatea locuitorilor din Daevabad, nu 
sunt naiv, să nu-mi dau seama că acţiunea asta îţi va consolida 
ție poziţia, nu mie. 

— Dar dacă ar fi o acţiune comună? 


De data aceasta, Zaynab fusese cea care vorbise, mai întâi, 
încet, apoi mai ferm, pe măsură ce continua. 

— Un gest de deschidere faţă de daev-i, ava! Ar fi un gest 
simbolic, mai ales în anul în care serbăm generațiile! 

l-a zâmbit. 

— Poate c-ar trebui să încercăm să-l facem până la 
Navasatem. Tu ai fi cel care îl va inaugura și ar fi încununarea 
anilor tăi de domnie. 

Ghassan a înclinat capul, dar, la zâmbetul cald al fetei lui, 
chipul i s-a îmblânzit. 

— Încerci în mod fățiș să-mi stârnești orgoliul, Zaynab! i-a zis. 

— Pentru că te cunosc bine, a glumit prinţesa. Doar pentru a 
obţine pacea între popoare ai dorit căsătoria dintre Muntadhir și 
Nahri, nu-i așa? Poate c-ar fi bine să meargă și el cu Nahri la 
templu, să ceară binecuvântarea preoților. 

Nahri a trebuit să facă eforturi să nu tresară. Era bucuroasă 
că Zaynab o sprijinea, dar știa cât de mult ţin la tradiţii cei din 
tribul său. 

— Numai daev-ii au voie să intre în Marele Templu! s-a opus 
nahida. Așa a fost de veacuri. 

Hatset i-a aruncat o privire tăioasă. 

— Dacă tot ești dispusă să iei banii qdjinn-ilor pentru 
bimaristan-ul tău, banu nahida, cred c-ar trebui să fii dispusă să 
accepţi ca unul dintre noi să calce treptele templului tău! s-a 
otțărât regina. 

Zicând acestea, a pus mâna pe umărul fiului ei. 

— Numai că acesta ar trebui să fie Alizayd, a continuat. El 
dorește să-ţi fie alături în planul tău. 

— Ba s-ar cuveni să fie Muntadhir, a contrazis-o Zaynab, cu 
hotărâre. E soțul ei și povestea lui e mai puţin... complicată... 
când vine vorba de daev-i. 

A luat o prăjiturică roz de pe una dintre tipsiile de argint și a 
mușcat cu delicateţe din ea. 

— Nu ţi-ar plăcea să-i vezi lucrând împreună, ava? Eu cred că 
așa s-ar mai stinge și din vorbele lipsite de folos și care dezbină, 
venite din partea celorlalte triburi. 

Lui Nahri nu i-a scăpat zâmbetul mieros pe care Zaynab i l-a 
adresat mamei ei... și nici felul discret în care Hatset a înclinat 
capul, nu că ar fi fost neapărat de acord cu cele spuse de 
prinţesă, ci ca o aprobare a manevrelor făcute de aceasta. 


Muntadhir se uita la cele trei femei cu indignare. 

— Eu? Dar nici măcar nu sunt de acord cu asta! De ce trebuie 
să-i conving eu pe preoţi? 

— Îi voi convinge eu, l-a liniștit Nahri, pe un ton repezit. 

Nu avea de gând să-l lase pe soțul ei să strice totul. 

— Cred c-o să-ți și placă, a adăugat nahida, repede, încercând 
să se poarte cu mai mult tact. Jamshid o să-ţi facă un tur 
minunat. 

Drept răspuns, soțul ei i-a aruncat o privire furioasă, dar n-a 
mai spus nimic. 

Ghassan părea să o studieze din nou cu atenție. Avea aceeași 
privire cu care se uitase la ea prima oară când o primise în 
Daevabad. Aceeași pe care i-o aruncase când discutaseră 
despre zestrea ei: a jucătorului de cărți care e dispus să mizeze 
o sumă mare, după ce a luat în calcul riscurile. 

Prima oară când îl surprinsese cercetând-o astfel, Nahri se 
liniștise: întotdeauna îi preferase pe cei pragmatici. Dar în clipa 
aceea simţea că o treceau fiori reci. Pentru că de acum știa de 
ce era în stare Ghassan atunci când nu-i ieșeau jocurile. 

— Da, a spus regele în cele din urmă, iar Nahri a simţit că-i 
sărea inima din piept. Poţi să-i dai drumul! Cu cea mai mare 
grijă, însă. Vreau să fiu consultat la fiecare pas și la apariţia 
fiecărei probleme. 

l-a făcut lui Ali cu degetul, în semn de avertizare și i-a spus: 

— Tu, în special, trebuie să ai grijă! Știu câtă pasiune vei pune 
în asta. Sarcina ta e să construiești un bimaristan, nu să te apuci 
să ţii predici despre egalitate, ai înţeles? 

Ochii lui Ali au fulgerat și lui Nahri nu i-a scăpat mișcarea 
rapidă prin care Zaynab l-a lovit „din greșeală” pe genunchi, 
prefăcându-se că se întindea după un cuţit. 

— Da, ava, a spus prinţul cu o voce răgușită. Am înţeles! 

— Bine! Atunci poţi să le spui preoţilor tăi că ai 
binecuvântarea mea, banu nahida, și ia-l cu tine și pe 
Muntadhir! Dar să le spui limpede c-a fost ideea ta, nu a 
noastră. Nu vreau să mă trezesc că apar zvonuri printre daev-i 
că am dorit noi să-i tărâm în beleaua asta. 

Nahri a aprobat cu o mișcare din cap. 

— Am înţeles! a încuviinţat nahida. 

Regele i-a privit pe toţi. 

— Acest lucru îmi face plăcere, a declarat. Pentru daevabadi 


va fi bine să ne vadă lucrând împreună în pace. 

A stat o clipă, după care a pocnit din degete spre Ali. 

— Vino, Alizayd! l-a îndemnat. Dacă tot te lauzi cu priceperea 
ta în materie de finanţe, ai face bine să mă ajuţi. Am o întâlnire 
cu un guvernator cam șiret din Agnivansha, și mi-ai fi de folos. 

Ali a părut că șovăia, dar, după ce a primit un ghiont de la 
mama lui, s-a ridicat. Nahri a vrut să se ridice și ea. 

Muntadhir i-a pus ușor palma pe mână. 

— Stai jos! i-a spus emirul în șoaptă. 

După ce s-a uitat repede de la unul la altul, Zaynab s-a ridicat 
grăbită. Nahri nu putea s-o condamne: pe chipul frumos al lui 
Muntadhir se citea doar furia și o venă i se zbătea la tâmplă. 

— Plimbare frumoasă la templu, akhi! l-a tachinat prinţesa. 

— Apropo de plimbare...! 

Hatset a tras-o lângă ea pe Zaynab. 

— Fă câţiva pași cu mine, fata mea! 

Ușa care ducea spre trepte s-a închis și în pavilion au rămas 
doar cei doi soți, vântul și pescărușii. 

Muntadhir s-a întors spre nahidă și o rază de soare i-a luminat 
cearcănele săpate de oboseală sub ochi. Ai fi zis că nu mai 
dormise de câteva zile. 

— Asta e din cauza discuţiei pe care am avut-o? a întrebat-o. 
Chiar ești dispusă să mergi pe mâna lui Alizayd, cu ideile lui 
nebunești, doar pentru asta? 

Nahri a fost cuprinsă de furie. 

— Nu merg pe mâna nimănui! Fac asta pentru mine și pentru 
ai mei. Și, dacă-ţi aduci aminte, mai întâi, am venit la tine! Am 
încercat să-ţi vorbesc despre aceste lucruri - care îmi sunt dragi 
-, iar tu mi-ai închis gura. 

Se străduia să-și ascundă amărăciunea din voce. 

— N-ar trebui să mă mir, probabil. Doar mi-ai spus foarte 
limpede ce crezi tu despre fătuca prostuţă din Cairo! 

Emirul și-a făcut gura pungă și și-a lăsat privirea în pământ. 
Clipa a părut fără sfârșit, tăcută și plină de încordare. 

— N-ar fi trebuit să spun asta, a murmurat el, în cele din 
urmă. Îmi pare rău! Eram supărat, cu Jamshid, cu întoarcerea lui 
Ali... 

— M-am săturat de bărbaţii care mă rănesc pentru că sunt... 
supăraţi! 

Tonul ei era dur, așa de dur, încât Muntadhir a părut de-a 


dreptul speriat. Dar lui Nahri nu-i păsa. S-a ridicat în picioare și 
și-a așezat chador-ul pe cap. 

— N-o să suport una ca asta de la bărbatul care mi-e soț. Nu o 
să mai suport așa ceva! 

Muntadhir s-a uitat repede la ea. 

— Ce vrei să spui? 

Nahri s-a oprit. Chiar, ce voia să spună? La fel ca la Cairo, 
divorțul era permis și în Daevabad - ba chiar se practica pe 
scară largă, din cauza duratei de viaţă a djinn-ilor și a 
temperamentului lor. Dar Nahri și Muntadhir făceau parte din 
familia regală, iar căsătoria lor fusese binecuvântată chiar de 
Ghassan, așa că ea, una, nu prea avea cum să dea fuga la 
cadiul de pe stradă să depună o plângere! 

Dar existau anumite limite peste care soţul ei nu era dispus 
să treacă, iar una dintre ele devenise clară din noaptea nunții. 

— O să fac asta, Muntadhir! Pentru ai mei, pentru mine - cu 
tine sau fără tine - vreau să construiesc bimaristan-ul acesta. 
Vreau să văd dacă există o cale de a face pace cu shafiț-ii. Dacă 
vrei să-mi fii alături, o să te primesc cu bucurie în templul 
neamului meu. Dacă nu vei putea să mă vizitezi acolo... 

A făcut o pauză, alegându-și cu grijă cuvintele. 

— Cred că n-ar trebui să-mi mai faci nicio vizită. Nicăieri... 

Muntadhir a înlemnit de uimire, iar Nahri s-a răsucit pe călcâie 
să plece. N-avea decât să-și bată capul să înţeleagă ce dorise să 
spună. 

Era deja aproape de trepte, când emirul a vorbit, în sfârșit. 

— El e mult mai periculos decât crezi! a prevenit-o. 

Nahri a întors capul, iar Muntadhir a continuat, cu voce 
scăzută: 

— Te înţeleg, fie că mă crezi, fie că nu. Te cunosc. Îl cunosc și 
pe Ali. Cred c-ați fost prieteni adevărați. Sunt convins c-a fost 
placut. In fond, palatul e un loc cam singuratic. Și știu al naibii 
de bine că te-a iubit! 

Nahri a încremenit. 

— Și tocmai aici e problema, Nahri! El iubește cu adevărat... 
nebunește! Cu pasiune! Ține la shafit-i... La satul lui din Am 
Gezira... Ține atât de mult, încât e dispus să-și riște viaţa, să 
riște viaţa tuturor celorlalţi, nu vrea să accepte o cale de mijloc 
sau un rău mai mic, pentru o cauză măreaţă. 

Cuvintele lui sunau ca un avertisment. 


— Fratele meu ar fi în stare să-și dea viața pentru o cauză. 
Dar el e un prinţ al Orașului de bronz, așa că nu va plăti acest 
preţ. Alţii îl vor plăti în locul lui. lar tu ai de apărat un trib întreg! 

Nahri și-a strâns în pumn marginea chadorului, dorindu-și din 
tot sufletul să-i spună că se înșela. Doar că Ali riscase să atragă 
mânia tatălui său, ieșind pe furiș cu ea din palat, pentru că se 
simţea vinovat. Fusese cât pe ce s-o facă pe Subha să nu i se 
mai alăture în veci, fiindcă el nu voia să mintă. Veniseră aici azi, 
să-i ceară regelui o favoare, iar Ali fusese obraznic și plin de 
aroganță, ca de obicei. 

„Nu contează!” și-a spus Nahri. 

Pornise pe acel drum cu bune intenţii, iar acum avea 
posibilitatea să încerce să-și îndeplinească visul. Ali era doar un 
mijloc prin care să-și atingă scopul și nu avea să îi mai permită 
să devină o slăbiciune. 

A mai făcut un pas. 

— Nisreen mă așteaptă la infirmerie, a spus nahida, silindu-se 
să pară calmă, așa cum nu se simţea. O să-ţi trimit vorbă când 
vom pleca la Marele Templu. 


%4 
Kod 


Nahri era gata să scoată un geamăt când l-a văzut pe Jamshid 
aşteptând-o în camera ei din infirmerie. În clipa aceea nu avea 
nevoie să-l asculte pe el cum o ruga să-l tămăduiască sau cum îi 
vorbea despre Muntadhir! Dar apoi a observat neliniștea care 
părea că emana din tot trupul lui și care se deslușea în felul în 
care bâţâia din picior și își muta bastonul dintr-o mână în alta. 
Nisreen se plimba prin faţa lui, cu un aer agasat. 

„Ciudat!” 

De obicei, Nisreen era afectuoasă cu el. 

Nahri s-a încruntat, în timp ce se apropia de ei. 

— E totul în ordine? 

Jamshid și-a ridicat capul, iar ochii lui păreau extrem de 
strălucitori deasupra cearcănelor întunecate. 

— Banu nahiaa! 

Vocea îi era ciudat de gâtuită. 

— Fie ca focurile să ardă cu putere pentru tine! i-a urat. 

Și-a dres glasul. 

— Sigur că e totul în ordine. 

S-a uitat clipind spre Nisreen. 

— E în ordine? 


Nisreen s-a uitat furioasă la el. 

— Eu sigur că sper să fie. 

Nahri s-a uitat la ei. 

— S-a întâmplat ceva acasă? Ai vreo veste de la tatăl tău? 

Nisreen a clătinat din cap. 

— Nu s-a întâmplat nimic. De fapt, chiar i-am scris de curând 
tatălui său. Chiar după ospăţul prinţului, a adăugat ea, și 
Jamshid a roșit. Cu voia Ziditorului, se va întoarce în scurt timp 
la Daevabad. 

„Din partea mea, poate să mai stea!” 

Nahri nu credea că puternicul Mare Vizir daeva - cam 
habotnic - o să fie prea încântat de planurile ei cu bimaristan-ul 
și cu shafiţ-ii. 

Ceea ce însemna că trebuie să se pună repede în mișcare. 

— Atunci, e bine. Dar dacă tot sunteţi amândoi aici, aș vrea să 
stăm de vorbă. 

S-a așezat în faţa lui Jamshid și i-a făcut semn lui Nisreen să 
stea și ea. 

— Tocmai am avut o întâlnire cu familia Al Qahtani... 

A inspirat adânc. 

— Vom reface bimaristan-ul nahid. 

A durat câteva clipe până când cei doi să priceapă ce 
spusese, după care chipul lui Jamshid s-a aprins de curiozitate, 
la fel de repede pe cât s-a posomorât Nisreen. 

— Există un bimaristan nahid? a întrebat el cu vioiciune. 

— O ruină străveche, scăldată în sângele străbunilor noștri, a 
intervenit Nisreen. 

S-a uitat la Nahri, uluită. 

— l-ai spus lui Ghassan că te-ai dus acolo? 

— Partea asta am lăsat-o deoparte, a spus nahida, veselă. 
Dar, da, noi îl vom reface. Regele a fost de acord. 

— Mai precis, care „noi”, doamna mea? a întrebat Nisreen, 
deși era limpede că știa deja răspunsul. 

— Familia Al Qahtani, desigur, a spus ea, hotărând că era mai 
bine să nu dea prea multe detalii. 

— Vei reface bimaristan-ul nahid împreună cu familia Al 
Qahtani? a repetat Nisreen cu glas slab. Acum? 

Nahri a dat din cap. 

— Noi sperăm să fie gata până la Navasatem. 

| se părea o nebunie să creadă că aveau să izbutească, dar, 


dacă acela era prețul pe care trebuiau să-l plătească pentru 
obţinerea aprobării lui Ghassan, atunci ea și Ali urmau să 
găsească o cale să termine până atunci. 

— Vreau să schimb câte ceva pe aici. O să refacem 
bimaristan-ul, o să-i angajăm pe djinn-ii dezrobiţi care stau 
acum acolo, o să pregătim discipoli... 

A zâmbit, plină de speranţă, așa cum nu mai fusese de multă 
vreme. Ba chiar puţin fericită. 

— Amână totul! i-a cerut Nisreen cu brutalitate. Nu face una 
ca asta! Nu acum! Situaţia e prea încordată. 

Nahri a simţit că-i scădea puţin avântul; sperase că mentorul 
ei avea să împărtășească măcar un strop din bucuria ei. 

— N-am cum! Ghassan a acceptat doar cu condiţia să-l 
prezinte ca pe un simbol al unităţii dintre triburi la sărbătoarea 
generaţiilor! Și, oricum, nu vreau să mai amân, a adăugat ea, 
puţin supărată. Am crezut că o să te bucuri. 

— Mi se pare extraordinar! a spus Jamshid, entuziasmat. Nu 
am știut de bimaristan, dar mi-ar plăcea să-l văd. 

— Mie mi-ar plăcea să faci mai mult de atât! i-a răspuns 
Nahri. Vreau să fii primul meu discipol. 

Bastonul lui Jamshid a căzut cu zgomot pe podea. 

— Cum? a șoptit el. 

Nahri s-a aplecat să-i ridice bastonul, după care i-a zâmbit. 

— Eşti deștept. Te porţi minunat cu bolnavii de aici și deja m- 
ai ajutat de multe ori. 

l-a atins mâna. 

— Vino alături de mine, Jamshid! l-a rugat. Poate nu te-ai 
gândit până acum că așa poţi să-ţi servești tribul... dar eu cred 
că vei fi un tămăduitor nemaipomenit. 

El a inspirat adânc; părea uluit de această propunere. 

— Eu... 

S-a uitat repede la Nisreen. 

— Dacă Nisreen nu se împotrivește... 

Nisreen avea aerul unei femei care se întreba cu ce a greșit 
ea, una, să aibă parte de o astfel de nenorocire. 

— Eu... da. Cred că Jamshid are ceva... înclinații, a recunoscut 
bătrâna daev-ă. 

Și-a dres vocea și a adăugat: 

— Deși, poate c-ar trebui să fie mai atent când umblă cu 
substanţele din spiţerie - și când citește texte vechi. 


Și-a întors privirea spre Nahri. 

— Se pare că Jamshid a găsit în arhiva templului niște 
însemnări făcute de Manizheh. 

— Da? Mi-ar plăcea să le răsfoiesc și eu. 

Jamshid a pălit. 

— O să... o să încerc să le caut din nou. 

Nahri a zâmbit. 

— Atunci, cred că asta e perfect pentru tine! Dar nu va fi ușor, 
l-a avertizat nahida. Nu am prea mult timp și nici voi nu aveți. 
Va trebui să vă mutați cu toţii aici, să citiţi și să învăţaţi în 
fiecare clipă în care nu lucraţi. Până la urmă, o să ajungeţi să 
mă urâţi. 

— Niciodată! a încredinţat-o tânărul daeva. 

l-a strâns mâna și a adăugat: 

— Când încep? 

— Mai e un lucru, înainte să spui da, l-a prevenit banu nahiaa. 

S-a uitat la Nisreen. Asistenta ei părea gata să se lase 
cuprinsă de panică, reacţie care lui Nahri i se părea absolut 
exagerată, doar bătrâna nu îi ura chiar atât de mult pe cei din 
familia Al Qahtani, încât să nu dorească acel bimaristan! 

— Nisreen, te superi dacă ne lași singuri? Vreau să vorbesc 
puţin cu Jamshid. 

Bătrâna a scos un sunet înăbușit. 

— Ar avea vreo importanţă dacă m-aș supăra? a întrebat-o. 

S-a ridicat în picioare. 

— Un spital clădit împreună cu familia Al Qahtani înainte de 
Navasatem... Ai milă, Ziditorule! 

— Despre ce-i vorba? a întrebat-o Jamshid, făcând-o pe Nahri 
să-și îndrepte atenţia asupra lui. Parcă nu-mi place cum sună, a 
glumit. 

— E un lucru important, i-a spus nahida. Și vreau să rămână 
un secret, deocamdată. 

A început să vorbească mai încet. 

— Vreau să deschid bimaristan-ul pentru toţi. Indiferent de 
sângele lor. 

Jamshid a ridicat din sprâncene, uimit. 

— Dar... e interzis! Tu... nu poţi tămădui pe cineva cu sânge 
amestecat, batiu nahida! Ai putea să-ţi pierzi magia! 

Cuvintele lui - care dădeau glas unei prejudecăţi pe care o 
mai auzise la mulţi daev-i înfricoșaţi - o dureau la fel de mult, 


chiar dacă îi vădeau doar ignoranta. 

— Nu e adevărat, l-a contrazis cu convingere. Eu însămi sunt 
dovada că nu e adevărat. Înainte să vin în Daevabad, am 
tămăduit ani întregi oamenii simpli din Egipt și niciodată nu mi-a 
afectat magia. 

Tânărul a simţit, probabil, mânia din vocea nahidei, pentru că 
s-a retras iute. 

— lartă-mă! N-am vrut să-ţi pun la îndoială vorbele. 

Ea a clătinat din cap. Dacă nu reușea să-l convingă pe 
Jamshid, n-avea nicio șansă în faţa preoţilor Marelui Templu! 

— Nu! Chiar vreau să-mi pui întrebări! Sper că tu mă vei 
putea ajuta să-i conving și pe ceilalţi din tribul nostru. Ești un 
nobil care și-a făcut pregătirea în Marele Templu, fiul Marelui 
Vizir... cine și ce ar putea să te convingă pe tine să susţii o astfel 
de idee? 

Jamshid a început să bată darabana pe genunchi. 

— Nu știu dacă mă poţi convinge! i-a mărturisit. Chiar dacă nu 
luăm în seamă ce spune legea lui Suleiman despre folosirea 
magiei cu ei... shafiț-ii ne urăsc. Ştii ce le-au facut daevrilor pe 
care i-au prins după moartea lui Dara! Ne-ar ucide pe toți în 
somn dac-ar putea. 

— Și asta nu înseamnă că ar fi mai bine să fie pace? 

El a oftat. 

— Nu văd cum ar fi posibil. Gândește-te la istoria noastră! De 
fiecare dată când shafit-ii s-au răsculat, noi am plătit. 

— Jamshid, ai avut vreodată o discuţie cu un shafit, care să 
dureze mai mult de zece minute? 

Tânărul a avut graţia să roșească. 

— Noi nu ar trebui să avem legături cu cei care au sânge 
omenesc. 

— Nu, n-ar trebui să pătrundem în lumea oamenilor, să le 
seducem fecioarele și să pornim războaie! Nu scrie nicăieri că 
nu avem voie să vorbim cu ei. 

El a tăcut, dar nu părea convins. 

— Vorbește, Jamshid! a stăruit ea. Opune-te! Spune-mi că 
sunt nebună, că sunt o tirană, dar spune ceva! 

L-a văzut cum înghiţea în sec. 

— De ce să facem asta? a răbufnit el. E casa noastră. Nu 
suntem noi responsabili pentru shafiț-i! Să le construiască djinn- 
ii bimaristan-e! De ce să fim noi cei care să le oferim această 


pace, când ei nu fac nimic să o merite? 

— Pentru că e casa noastră, i-a răspuns cu blândete. Și 
trebuie să existe o cale mai bună să o apărăm, să ne apărăm pe 
noi înșine! Ai habar cât de mari sunt cvartalele shafite, 
Jamshid? Cât sunt de aglomerate? Probabil există mai mult 
shafiț-i în Daevabad decât ajinn-i în toate triburile noastre 
laolaltă, și nu ne putem baza pe familia Al Qahtani să ne 
împiedice să sărim unul la gâtul altuia. 

Erau gânduri care i se tot învârtiseră în minte de cinci ani și 
care deveniseră pe zi ce trecea tot mai lămurite. 

— Dacă vom continua așa, vom fi mereu vulnerabili. 

Daev-ul a părut că se gândea la spusele nahidei. 

— Acesta poate fi argumentul tău, a spus, în cele din urmă. 
Toți se tem. Convinge-i că asta e cea mai bună cale pentru 
dobândirea securităţii lor. 

„Pot să fac asta!” și-a zis Nahri. 

— Excelent! Acum ar trebui să-mi încep vizitele. 

El s-a luminat la faţă. 

— Minunat! Pot să... 

Nahida a râs. 

— A, nu! l-a oprit. 

A arătat spre biroul de alături. Mă rog, ea, una, ştia că era un 
birou acolo! în clipa aceea, nu se vedea: era acoperit complet de 
teancuri peste teancuri de cărți, de hârtii cu însemnări 
mâzgălite în grabă, de tocuri de scris, de călimări cu cerneală și 
de felegene goale de ceai. 

— Nu te vei atinge încă de niciun bolnav de-al meu! l-a liniștit. 
Mai întâi, citește cărțile astea și pe urmă mai vorbim. 

Jamshid a făcut ochii mari. 

— Pe toate? 

— Pe toate! 

Nahri a luat de pe birou o coală albă și i-a întins-o, spunându- 


— Scrie-le servitorilor tăi și spune-le să-ți trimită câteva 
lucruri! 

A făcut semn spre divan. 

— Acesta va fi al tău de-acum! Simte-te ca acasă! 

El părea ameţit, dar tot bucuros. 

— Mulţumesc, banu nahida! Sper că știi ce mult înseamnă 
asta pentru mine. 


Nahri i-a făcut cu ochiul. 

— Vedem noi dacă vei mai spune asta după o lună. 

S-a îndreptat spre draperia despărțitoare, dar s-a oprit și s-a 
uitat la el. 

— Jamshid? S-ar cuveni... s-ar cuveni să-ţi spun că Muntadhir 
nu e de acord cu asta! El mă consideră nechibzuită și sunt 
convinsă că o să-ţi spună că eu voi aduce pierzarea 
Daevabadului. 

A făcut o pauză. Dacă Muntadhir i se confesase lui Jamshid 
când aflase că urma să se întoarcă fratele lui, fără îndoială că 
avea s-o facă și după discuţia pe care o avuseseră pe terasă. 

— Dacă asta te pune într-o situaţie neplăcută... 

— Tu ești banii nahida. 

A șovăit, iar Nahri a deslușit pe chipul lui cât de zbuciumat 
era fiindcă se simţea sfâșiat între loialitatea faţă de ea și aceea 
faţă de emir. Şi, destul de ciudat, felul în care își mijea ochii lui 
negri i s-a părut cunoscut. 

— lar eu sunt, mai presus de toate, un daeva! i-a declarat. Ai 
tot sprijinul meu! 

l-a zâmbit, plin de speranţă. 

— Poate îl voi convinge să te sprijine și el, i-a zis. 

Nahri a simţit un amestec de ușurare și de vinovăţie. Nu voia 
să-l amestece pe Jamshid în problemele din căsnicia ei, dar 
trebuia să profite de orice avantaj. Și, de fapt, el deja era vârât 
până peste cap în belele ei și ale lui Muntadhir. 

— Ți-aș fi atât de recunoscătoare! i-a mărturisit. 

Apoi nahida i-a făcut semn cu capul spre cărți și i-a zâmbit. 

— Acum, treci la treabă! 


XVIII 
Nahri 


La două săptămâni după acel mic dejun încordat în familie, 
Nahri era din nou în bimaristan, urmărind cu fascinaţie mișcările 
pe care le făcea Razu. 

— Minunat! a spus nahida cu admiraţie, când bătrâna 
escroacă bactriană a schimbat iar nestemata cu o dibăcie care 
nu îi îngăduise să vadă nimic, lăsându-i apoi în faţă doar o piatră 
strălucitoare de sticlă - un zorzon frumos, dar care, sigur-sigur, 
nu se putea compara cu rubinul pe care îl făcuse să dispară. Și 


asta nu-i magie? 

— Deloc! i-a răspuns Razu. Nu poţi să te bazezi numai și 
numai pe magie! Ce-ai face atunci dacă ai avea la mâini cătușe 
de fier și ai vrea să ascunzi cheia pe care tocmai ai șterpelit-o? 

— i s-a întâmplat ţie una ca asta? 

Daev-a i-a zâmbit enigmatic. 

— Sigur că nu! Eu sunt doar... cum ziceai că o să le spunem 
prietenilor tăi tradiţionaliști? 

— Ai fost o negustoare cinstită în Bactria și ai avut un han 
onorabil. 

Razu a izbucnit în râs. 

— Ultimul lucru pe care l-ar fi spus cineva despre vechea mea 
tavernă ar fi fost că era... onorabilă. 

A oftat apoi și a adăugat: 

— Crede-mă când îţi zic: două cupe din soma făcută de mine 
și doctorița, sau tămăduitoarea, aia agnivanshi a ta și soţul tău 
vor fi de acord cu tot ce le vei spune! 

Nahri a clătinat din cap. Era convinsă că o singură înghiţitură 
din soma lui Razu l-ar fi făcut pe Ali să leșine, iar tămăduitoarea 
ar fi crezut că dorise s-o otrăvească. 

— Mai întâi, să încercăm să jucăm cinstit! Dar n-aș avea nimic 
împotrivă să mă înveţi să fac asta, a mărturisit nahida, arătând 
spre bucata de sticlă. 

— Sunt în serviciul lui banu nahida, a murmurat Razu, după 
care i-a pus zorzonul de sticlă în mână și i-a strâns degetele. 
Așadar, întorci mâna așa și... 

Din capătul celălalt al curții interioare s-a auzit un plescăit din 
buze dezaprobator. Elashia, femeia djinn dezrobită din Qart 
Sahar, picta țestoasa pe care o sculptase din lemn de cedru. 
Nahri îi adusese vopseluri, iar gestul frumos îi fusese răsplătit cu 
ochi înlăcrimaţi și o îmbrăţișare strânsă. 

Dar acum Elashia se uita la Razu cu dezaprobare făţișă. 

— Ce-i? a întrebat-o Razu. Fata vrea să învețe un truc. Cine 
sunt eu să mă împotrivesc? 

După ce Elashia s-a întors la pictatul ei, oftând, Razu i-a 
zâmbit lui Nahri conspirativ. 

— După ce-o să plece ea de aici, o să te învăţ o vrajă prin 
care poţi să faci o piatră să treacă drept nestemată. 

Dar Nahri rămăsese cu ochii pironiţi asupra sahraynei. 

— Vorbește și ea vreodată? a întrebat încet, în vechiul dialect 


bactrian folosit de Razu. 

Pe chipul bătrânei djinn s-a așternut tristeţea. 

— Nu prea des. Uneori, cu mine, când suntem singure, dar a 
durat ani de zile până s-o facă. A fost dezrobită cu decenii în 
urmă, dar nu povestește niciodată nimic despre perioada de 
robie. Un tovarăș de-al meu a adus-o la taverna mea după cea 
găsit-o dormind pe stradă și de atunci a rămas cu mine. Rustam 
mi-a spus cândva că el crede c-a fost eliberată de bunicul lui și 
că a stat în robie aproape cinci sute de ani! Are un suflet blând, 
a adăugat ea, în timp ce Elashia a suflat asupra ţestoasei, apoi a 
pus-o jos, iar sculptura a prins viață și a început să meargă încet 
pe marginea fântânii. 

— Nu pot să-mi închipui cum a supraviețuit! 

Nahri se uita la ea, dar cu ochii minţii nu pe Elashia o vedea. ÎI 
zărea pe Dara, care fusese rob de trei ori mai mult decât 
sahrayna! Totuși, afshin-ul nu-și amintea mai nimic din perioada 
lui de sclavie, iar cele câteva lucruri pe care i le povestise erau 
așa de îngrozitoare, încât el îi mărturisise că se bucura că nu-și 
aducea aminte și altele! Pe vremea aceea, Nahri nu fusese de 
acord cu el - i se păruse înspăimântător să piardă cineva o parte 
așa de mare din viaţa sa! Dar poate că fusese o binecuvântare 
pe care ea nu o înțelesese, una dintre puţinele de care avusese 
parte Dara. 

S-au auzit zgomote la intrarea în grădină. 

— Am impresia că ţi-au venit prietenii, a spus Razu. 

Nahri s-a ridicat în picioare. 

— Eu nu i-aș numi așa. 

Ali și Subha au intrat în curte. Mai diferit de atât nu puteau să 
arate: prinţul djinn zâmbea și se uita plin de curiozitate la 
ruinele din jur. Spre deosebire de el, Subha își manifesta 
neliniștea prin tot trupul, de la buzele pungite, la brațele 
încrucișate la piept. 

— Pacea lui Allah fie cu voi! le-a salutat Ali, ducându-și mâna 
la inimă când le-a văzut, în salutul îndătinat. 

În ziua aceea prinţul era îmbrăcat într-un veșmânt simplu de 
geziri: o dishdasha albă, care îi ajungea până la picioarele 
încălțate cu sandale, un turban de culoarea cărbunelui și o 
curea verzuie la mijloc, unde își ţinea zu/fikar-ul și hangerul. Pe 
umăr avea o tașcă de piele plină cu papirusuri. 

— Pacea fie și cu voi! i-a răspuns nahida. 


Nahri s-a întors apoi spre Subha și s-a înclinat cu politețe. 

— Tămăduitoare Sen, ce bine îmi pare să te văd! Razu, 
aceasta este doctorita Subhashini Sen, iar acesta e prinţul 
Alizayd al Qahtani. 

— Ce onoare! a spus Razu, ducându-și mâna stângă la frunte, 
în salutul neamului său. Eu sunt Razu Qaragashi, iar ea e 
Elashia. Va trebui să-l iertaţi pe tovarășul nostru fiindcă se 
ascunde în camera lui. Lui Issa nu prea îi place să aibă oaspeţi. 

Ali s-a apropiat de ele. 

— Ai văzut ce sigilii sunt pe uși? a întrebat el, fascinat. 

Nahri și-a adus aminte de însemnele sculptate pe care le 
observase de prima dată când fusese acolo. 

— Da. De ce? Ce sunt? 

— Sunt vechi sigilii tribale, i-a explicat prinţul. Erau folosite 
înainte să avem o limbă comună, scrisă. Marele cărturar 
Grumbates a spus odată... A 

— Ai putea să nu ne dai o lecţie de istorie acum? /ncă una? a 
subliniat Subha, cu un ton din care Nahri a înţeles că, probabil, 
drumul până la bimaristan în compania prinţului vorbăreț fusese 
unul lung. Tămăduitoarea se uita neliniștită prin curte, de parcă 
s-ar fi așteptat să fie atacată de vreo jivină magică. Ei bine... cu 
siguranţă, locul acesta pare să fie părăsit de paisprezece secole. 

— Putem să îl refacem cu totul! a spus Nahri și a schiţat un 
zâmbet; se hotărâse s-o cucerească pe cealaltă tămăduitoare 
chiar în ziua aceea. Vrei ceva răcoritor înainte să facem un tur? 
Un ceai? 

— Nu e nevoie, a spus Subha, cu un aer nemulțumit. Hai să 
terminăm odată! 

Felul brutal în care i-a refuzat ospitalitatea i-a rănit partea 
egipteană a inimii ei, dar Nahri a rămas la fel de politicoasă. 

— Firește, firește! i-a spus, surâzând. 

Ali a intervenit: 

— Am dat de urma vechilor planuri ale bimaristan-ului și l-am 
pus pe un arhitect daeva să se uite pe ele, să ne facă niște 
sugestii. 

Nahri a fost impresionată. 

— O idee bună! l-a lăudat. 

— Da. Aș zice că lecţiile de istorie chiar se pot dovedi 
folositoare, s-a strâmbat el, după care a scos unul dintre 
papirusuri și l-a întins în faţa lor. Asta a fost curtea interioară 


întotdeauna. Arhitectul mi-a spus că a găsit niște note în care se 
relata că ar fi existat și o grădină. 

Nahri a dat din cap, aprobator. 

— Aș vrea să fie în continuare! a zis nahida. Știu că bolnavilor 
din infirmeria mea le face plăcere să se plimbe din când în când 
prin grădină. Le ridică moralul. 

S-a uitat la Subha și a întrebat-o: 

— Ești de acord cu mine? 

Tamăduitoarea și-a mijit ochii. 

— Tu ai văzut unde lucrez eu, nu? s-a oţărât doctorița 
agnivanshi. Îţi închipui că noi ieșim să luăm o gură de aer pe 
lângă mormanele de gunoaie neadunate? 

Nahri a roșit. Își dorea cu ardoare să găsească iute-iute ceva 
ce avea în comun cu această tămăduitoare care, în scurta 
perioadă în care o văzuse la lucru, păruse să aibă din plin acea 
siguranţă profesională, la care nahida aspira. Se îndoia că Subha 
tremura ca varga când avea de făcut un tratament nou sau că 
se ruga cu disperare să nu ucidă pe cineva de fiecare dată când 
lucea o operație. 

Ali se uita pe însemnările lui. 

— Din aceste hârtii... înțeleg că încăperea cu tavan boltit de 
acolo era folosită pentru cei care sufereau de boli respiratorii. 
Spune aici că se fixau niște pripoane în podea, astfel încât 
bolnavii să nu se rănească atunci când pluteau... 

— Și acolo? l-a întrebat Nahri, arătând spre un șir de coloane 
care păreau gata-gata să se surpe. 

Bănuia că Subha nu era pregătită să discute despre încăperi 
destinate ajinn-ilor zburători. 

— Seamănă cu un coridor, a adăugat nahida. 

— Este un coridor, a lămurit-o prinţul geziri. Duce la sălile de 
operaţii. 

Asta suna mai promiţător. 

— Hai să începem de acolo! a sugerat Nahri. 

Au pornit tustrei pe aleea șerpuitoare. Praful era moale sub 
picioarele lor, iar razele soarelui se strecurau printre crengile 
copacilor înalţi. Mirosea a piatră veche și a apă de ploaie 
proaspătă. Era un aer umed, iar Nahri a început să-și facă vânt 
cu un capăt al chador-ului de bumbac. 

Tăcerea care se așternuse între ei era apăsătoare. 
Stânjenitoare. Și, oricât de mult s-ar fi străduit, Nahri nu putea 


să uite că ultima oară când daev-ii, gezirii și shafiț-ii se aflaseră 
acolo, se omorâseră cu cruzime unii pe alții. 

— Am discutat cu cei de la vistierie despre posibilităţi de 
finanţare, a spus Ali, cu un zâmbet, în mod curios, încântat. Și, 
după o vizită făcută de tovarășa mea, Agisa, am descoperit că 
emisarul comercial ayaarile e mult mai dispus să ne ofere 
ajutor. 

Subha a clătinat din cap, uitându-se în jur cu uimire. 

— Nu pot să-mi închipui că în șase luni locul acesta s-ar putea 
transforma într-un bimaristan, a murmurat tămăduitoarea 
agnivanshi. Cu multe miracole, poate ați reuși să-l terminaţi în 
șase ani. 

O maimuţă brună-aurie și-a ales chiar momentul acela să 
sară, ţipând, peste capetele lor, aterizând de pe o creangă pe o 
coloană. S-a uitat la ei cu o privire dușmănoasă, în timp ce 
mușca dintr-o piersică zemoasă. 

— Vai, o să fim nevoiţi să scăpăm grabnic de maimuțe! a spus 
Nahri speriată. 

Coridorul se termina brusc. Aripa în care erau sălile de 
operaţie avea ziduri groase și înalte, iar cel din faţa lor era plin 
de urme de arsură, iar bronzul se topise și formase o barieră de 
netrecut. 

Nahri a atins metalul ars și a spus: 

— Nu cred că putem intra aici. 

Ali s-a dat un pas înapoi, umbrindu-și ochii cu palma. 

— Se pare că o parte din tavan s-a prăbușit, a confirmat el. Aș 
putea să mă urc acolo, să văd. 

— N-o să poţi să... 

Dar Nahri nu a apucat să-și ducă bine gândul la capăt, căci Ali 
a plecat și a început să se caţăre pe zid, părând că se ţinea de 
niște mânere nevăzute. 

Subha s-a uitat la el cum se căţăra. 

— Dacă își rupe gâtul, eu nu-mi asum responsabilitatea, s-a 
stropșit tămăduitoarea agnivanshi. 

— Păi, nici nu erai aici! a încuviinţat Nahri. 

Cu un oftat, nahida s-a uitat cum Ali s-a urcat pe acoperiș și a 
dispărut din faţa ochilor ei. 

— Fetiţa ta stă cu tatăl ei azi? a întrebat-o pe shafit-ă, 
încercând să continue conversaţia. 

— În general, îi sfătuiesc pe părinţi să nu-și ţină bebelușii 


printre ruine. 

Nahri a trebuit să-și muște limba să nu-i dea un răspuns 
înțepător. Cam ajunsese la capătul răbdării. 

— Cum o cheamă? 

— Chandra, i-a răspuns Subha și chipul i s-a luminat puţin. 

— Un nume foarte frumos, a spus Nahri. Și mi s-a părut 
sănătoasă. Viguroasă, mashallah”. E bine? 

Subha a dat din cap. 

— S-a născut mai devreme decât aș fi vrut eu, dar se simte 
bine. A părut că era gata-gata să i se umple ochii de lacrimi de 
emoție. 

— Am vazut prea mulți copii care n-au crescut la fel de bine, a 
murmurat shafit-a. 

Și Nahri văzuse și în Cairo, și în Daevabad. 

— Am avut unul săptămâna trecută, a spus tămăduitoarea 
agnivanshi încet. O femeie din partea de miazănoapte a 
Daevastanei a venit la mine după ce a fost mușcată de un 
basilisc. Era în ultima lună de sarcină și tot încercase să aibă un 
copil de zeci și zeci de ani. Am reușit s-o salvez pe ea, dar 
pruncul... mușcătura de basilisc e teribil de otrăvitoare și eu nu 
am avut cum să-i administrez un antidot. S-a născut mort. 

A simţit că i se punea un nod în gât când își amintea. 

— Părinţii... nu cred că au înţeles prea bine, a murmurat 
shafit-a. 

— Niciodată nu înţeleg, a încurajat-o Nahri. Nu înţeleg cu 
adevărat. Suferinţa le întunecă mintea, și îi face să spună lucruri 
cumplite. 

Nahida s-a oprit o clipă înainte să adauge: 

— Dar... 

Și-a dres glasul, simțindu-se brusc rușinată, înainte să întrebe. 

— Devine mai ușor totul, odată cu trecerea timpului? 

Subha s-a uitat, în sfârșit, în ochii lui banu nahiaa, cu o privire 
cel puţin înţelegătoare, dacă nu caldă. 

— Da... și nu, i-a răspuns. Înveţi să te distanţezi. E o muncă, 
sentimentele tale nu contează. Ba, mai mult, te încurcă... 

A oftat. 

— Crede-mă... într-o zi, o să ajungi ca, în răstimpul unei ore, 
să asiști la cele mai crunte tragedii și apoi să zâmbești, jucându- 


13 Mă shă'Allah! (ar. în original), „așa a fost voia lui Allah!”, expresie 
care indică aprecierea, bucuria sau recunoștinţa vorbitorului (n. red.). 


te cu copilul tău... i-a mărturisit nahidei. lar atunci te vei întreba 
dacă așa e bine... 

Shafit-a s-a uitat la ruinele bimaristan-ului și a continuat: 

— Munca e tot ce contează. Faci ce poţi și încerci să te 
păstrezi întreagă, să ajungi să te mai ocupi de un bolnav. 

Cuvintele ei au impresionat-o pe Nahri și mintea ei a zburat la 
un alt bolnav: singurul pe care nu izbutise să-l vindece. 

— Pot să te mai întreb ceva? a murmurat nahida. 

Subha a dat din cap, aprobator. 

— Ai putea să-mi recomanzi ceva pentru o rană la șira 
spinării? Pentru cineva care merge greu? 

— E vorba despre prietenul tău, fiul Marelui Vizir? 

Când Nahri a făcut ochii mari de uimire, Subha a înclinat 
capul și i-a zis: 

— Fac și eu cercetări înainte să mă apuc să lucrez cu cineva. 

— Da, despre el, a recunoscut Nahri. De fapt, în scurt timp s- 
ar putea să-l întâlnești. Acum e discipolul meu. Dar cu cinci ani 
în urmă, a primit în spate câteva săgeți și n-am reușit să-l 
vindec. Se întremează încet, cu exerciţii și odihnă, dar... 

A făcut o pauză. 

— Pentru mine e un eșec, a murmurat nahida. 

Subha părea gânditoare, probabil că discuţia pe teme 
medicale o făcea așa. 

— Aș putea să-l văd și eu, dacă va dori asta. Există câteva 
tratamente care ar putea da rezultate... 

Înainte ca Nahri să poată răspunde, Ali a sărit de pe acoperiș, 
aterizând lângă ele fără zgomot, încât și ea, și Subha au ţipat. 

Chipul lui nu inspira prea multă speranţă. 

— Ei... vestea bună e că pare să fie, într-adevăr, o sală de 
operaţie, le-a declarat. Sunt acolo și câteva instrumente. 

— Ce fel de instrumente? a întrebat Nahri, curioasă. 

— E greu de spus. Mare parte din încăpere e sub apă. Se pare 
că s-a prăbușit podeaua. 

Ali a făcut o pauză. 

— Și sunt șerpi, i-a zis. Mulți. 

Subha a oftat. 

— E o nebunie! a exclamat shafit-a. N-o să puteţi reface 
vreodată bimaristan-ul acesta. 

Nahri a șovăit, începând să se simtă cuprinsă de deznădejde. 

— Poate că ai dreptate, a încuviinţat nahida. 


— Prostii! a contrazis-o Ali, ceea ce a făcut-o pe Subha să îi 
arunce o privire dușmăânoasă. Să nu-mi spuneţi că sunteţi gata 
să renunţaţi așa de repede! Credeaţi că avea să fie floare la 
ureche? 

— Nu credeam că o să fie imposibil, l-a înfruntat Nahri. Uită-te 
în jur, Ali! Ai habar de câţi lucrători va fi nevoie doar să 
începem? 

— Voi avea habar la sfârșitul săptămânii, i-a răspuns el, sigur 
pe sine. Și nu e rău că va fi mult de muncă - asta înseamnă că 
vom avea nevoie de mulţi muncitori. Adică sute de persoane vor 
avea de lucru și vor învăța o meserie, după care vor avea bani 
de mâncare, de școală și de adăpost. Proiectul acesta reprezintă 
o șansă. Una pe care n-am mai avut-o de mult. 

Subha s-a strâmbat. 

— Vorbești ca un politician, s-a stropșit tămăduitoarea 
agnivanshi. 

Prinţul a zâmbit și i-a răspuns: 

— lar tu, ca o pesimistă. Dar asta nu înseamnă că nu putem 
lucra împreună. 

— Dar banii, Ali? a intervenit Nahri. Și timpul...? 

El a fluturat mâna, disprețuitor. 

— Pot să fac rost de bani, a liniștit-o. 

Ochii i-au sclipit de bucurie. 

— Aș putea să fac bresle de negustori pe lângă fiecare wagfs 
și să cresc birul pus pe mărfurile de lux... 

S-a oprit, văzând, poate, că amândouă tămăduitoarele se 
uitau la el fără să priceapă o iotă din ceea ce îndruga, apoi a 
adăugat: 

— Nu contează! Voi să-mi spuneţi doar ce vă trebuie pentru 
bimaristan, iar eu vă voi face rost de tot. 

S-a întors fără să mai aștepte vreun răspuns. 

— Acum, veniţi! le-a îndemnat. În planul spitalului se arată că 
în clădirea din faţă a existat o spiţerie. 

Subha a clipit, uimită, dar a pornit după Ali, murmurând ceva 
legat de tinereţea unora. Nahri era la fel de uimită, dar și 
bucuroasă. Lăsând deoparte povestea lor, poate că asocierea cu 


16 Waqf sau hubou (ar. În original), denumire dată, în jurisprudenţa 
islamică, unor bunuri inalienabile (clădiri, pământuri etc.) pe care un 
credincios le donează pentru a fi folosite de un așezământ religios sau 
de o fundaţie caritabilă (n. red.). 


Ali nu fusese chiar cea mai rea idee! El, cel puţin, părea plin de 
siguranţă, de încredere. 

Au continuat să meargă pe o cărare acoperită de buruieni, 
dând la o parte frunzele de palmieri și pânzele strălucitoare de 
painjeni. Pe jos zăceau coloane sparte, pe jumătate năpădite de 
plante agăţătoare cu tulpini groase, iar pe rămășitele unui 
pavilion prăbușit se încălzea la soare un șarpe mare, negru. 

Au trecut pe sub o arcadă impunătoare și au intrat în sala 
întunecoasă a fostei spiţerii. Nahri a clipit de câteva ori, 
încercând să-și facă ochii să se obișnuiască puţin cu lumina 
slabă. Podeaua nu mai exista de mult, căci fusese acoperită de 
pământ și din vechea zidărie nu mai rămăseseră decât urme 
risipite ici-colo. Tavanul înalt fusese, probabil, frumos odinioară: 
pe suprafaţa lui cu stucatură delicată se mai întrezăreau 
bucățele de mozaic albastru și auriu. Pe una dintre cornișele 
măiestrit lucrate își construise cuibul o rândunică. 

O explozie de lumină a orbit-o o clipă. Nahri a întors capul și a 
văzut că Subha făcuse să-i apară într-o mână câteva flăcări 
jucăușe. 

Când a văzut uimirea lui Nahri, chipul ei a căpătat un aer 
provocator. 

— Ştiai că unii shafit-i pot face magie, sunt convinsă, nu? s-a 
oţărât tămăduitoarea agnivansthi. 

„Mai bine decât îţi închipui!” ar fi vrut să-i spună nahida. 

— A, sigur, i-a răspuns cu o voce slabă. Mi s-a spus. 

S-a întors să cerceteze sala. Pe zidul din faţă erau sute de 
dulăpioare. Cu toate că erau pline de rugină, se vedea că făceau 
parte dintr-o structură ingenioasă din metal și marmură, iar 
conţinutul lor era ascuns în spatele unor ușițe de bronz. Zeci 
dintre ele erau încă închise, iar gravurile aveau pe ele pete verzi 
de cocleală. 

— Nu vrei să vezi cum arată niște substanțe magice 
misterioase după ce au stat închise timp de paisprezece secole? 
a glumit Nahri. 

— Mai degrabă, nu, a răspuns Subha și i-a dat peste braț lui 
Ali, când acesta a vrut să tragă de un mâner. Nu! N-aveţi decât 
să vă satisfaceți curiozitatea după ce plec eu. 

Nahri și-a ascuns un zâmbet. Tămăduitoarea părea tot 
nemulțumită, dar Nahri credea că tot era mai bine, decât să fie 
fățiș dușmănoasă, ca până atunci. 


— Cred c-o să fie loc suficient pentru toate leacurile noastre. 

— Presupun că da, având în vedere că ale mele încap într-un 
singur cufăr, a răspuns Subha. De obicei, sunt nevoită să-i trimit 
pe bolnavi să cumpere ce-mi trebuie pentru leacuri. E o 
cheltuială de care nu ne putem lipsi. _ 

— Nu va mai trebui să cheltuiești ceva, a spus Nahri încet. În 
fine, dacă finanţatorul nostru regal va fi la fel de sigur pe sine. 

l-a zâmbit dulce lui Ali, desfătându-se cu agasarea vădită a 
acestuia. 

Atenţia i-a fost apoi atrasă nahidei de o strălucire metalică de 
pe jos. Amintindu-și ce îi spusese Ali despre instrumentele 
văzute în sala de operaţie, Nahri a îngenuncheat. Obiectul era 
pe jumătate îngropat în pământ, ascuns parţial de o rădăcină de 
copac care spărsese podeaua și umpluse mozaicul de pământ 
negru. 

— Ce-i aia? a întrebat Subha când nahida a pus mâna pe 
obiect. 

— Pare să fie un scalpel, i-a răspuns ea, dând ţărâna la o 
parte. Dar e înțepenit aici. 

Ali s-a aplecat peste ea. 

— Trage mai tare! a îndemnat-o. 

— Asta și fac! 

Nahri a mai smucit o dată și scalpelul s-a desprins brusc, 
împrăștiind praful negru, și odată cu acesta a ieșit și mâna 
scheletică încă prinsă de el! 

L-a aruncat pe dată și s-a tras repede înapoi, c-un țipăt 
îngrozit. Ali a prins-o de braţ și a tras-o în spatele lui, ducând 
cealaltă mână la zulfikar. 

Subha s-a uitat în jos, din spatele lor. 

— Aia e o mână? 

A făcut ochii mari de groază. 

Ali i-a dat drumul lui Nahri. 

— Bimaristan-ul a fost distrus în război, a spus el, cu voce 
gâtuită. 

Ochii lui străluceau din cauza unui nedisimulat sentiment de 
vinovăţie. 

— Poate că... poate că nu toţi cei uciși au fost duși să se 
odihnească în pace. 

— Evident că nu, a spus Nahri, pe un ton acru. 

Dacă n-ar fi fost Subha acolo, ar fi folosit cuvinte mai dure, 


dar banu nahida nu îndrăznea să înceapă o ceartă despre război 
în fața tămăduitoarei deja neliniștite. 

Totuși, Subha a fost cea care a continuat. 

— Mi se pare un lucru îngrozitor să ataci un astfel de loc, a 
spus ea, posomorâtă. Oricât de justă ar fi cauza unui război. 

Ali se uita la oase. 

— Poate că nu numai asta a fost aici. 

— Și mai precis ce crezi tu că s-a întâmplat aici, care să 
justifice nimicirea unui bimaristan și măcelărirea tămăduitorilor 
lui? s-a răstit Nahri, înfuriată de răspunsul tânărului geziri. 

— Nu am spus că poate fi justificat, s-a apărat Ali. Am spus 
doar că e posibil să fie o poveste mai complicată. 

— Cred că am văzut suficient din povestea asta, l-a întrerupt 
Subha, îngrozită. Ce-ar fi să plecăm de aici și să lăsăm 
săpăturile în podea pentru cei care pot să se îngrijească așa 
cum se cuvine de aceste rămășițe? 

„Rămășiţe!” a repetat Nahri în sinea ei. 

Cuvântul i se părea rece, clinic. 

„De aceste rude!” a corectat-o Nahri, știind că existau șanse 
mari ca persoana ucisă să fi fost nahidă. 

Și-a scos chador-ul și a învelit cu grijă oasele. Avea să se 
întoarcă mai târziu cu Kartir. 

Când s-a ridicat, Subha deja ieșise pe ușa spiţeriei, dar Ali, nu. 

Nahri l-a prins repede de mână, înainte să plece. 

— E ceva ce nu-mi spui despre locul acesta? l-a întrebat în 
șoaptă. 

El și-a ferit privirea. 

— E mai bine să nu știi, i-a mărturisit. 

Nahri l-a strâns mai tare de mână. 

— Să nu îndrăznești să mă tratezi așa, de sus! s-a stropșit. Nu 
la fel ai făcut și când a fost vorba de Dara? Cu cărțile acelea 
pentru care nu aș fi fost „pregătită”? Atunci cum s-a încheiat 
povestea pentru tine? 

Ali și-a smuls mâna din strânsoare. 

— Toată lumea știa cine era Darayavahoush, Nahri! Doar că 
nu se puneau de acord dacă era un monstru sau un erou. Cea 
dus la toate astea? 

Zicând acestea, și-a înclinat capul și s-a uitat la încăperea 
întunecată. 

— A fost îngropat demult. Și, dacă vrei un nou început, ar 


trebui să rămână îngropat pe vecie. 


XIX 
Dara 


— O să atacăm în a doua noapte de Navasatem, a spus Dara 
pe când se uitau cu toţii la harta pe care o făcuse să apară: o 
porţiune din plaja îngustă din Daevabad, zidurile Orașului de 
bronz și turnul impunător al Citadelei chiar în spatele lor. Atunci 
e lună nouă și nu va fi lumină. Garda Regală nu ne va vedea 
venind decât când li se va prăbuși turnul în lac. 

— E noaptea de după procesiune, nu? a întrebat Mardoniye. 
Ești sigur că e bine? 

Kaveh a dat din cap. 

— Poate că n-am fost eu de Navasatem în Daevabad, dar am 
auzit destule lucruri despre prima zi de sărbătoare. Se începe cu 
băutura din zori și nu se termină decât după întrecerile din 
arenă. La miezul nopţii, jumătate din oraș va zăcea în pat. O să-i 
luăm prin surprindere pe djinn-i și majoritatea daev-ilor vor fi 
acasă. 

— Și Nahri va fi la infirmerie, nu? l-a întrebat Dara. Eşti sigur 
că Nisreen va putea s-o apere? 

— Pentru a douăzecea oară: da, afshin-ule, va izbuti! 

Kaveh a oftat. 

— O să baricadeze ușile infirmeriei când va vedea semnalul 
tău... original. 

Dara nu era convins. 

— Nahri nu e genul de persoană care să se lase închisă 
împotriva voinţei sale, s-a opus afshin-ul. 

Kaveh s-a uitat la el cu o privire rece. 

— Nisreen a stat ani de zile lângă ea, l-a contrazis Marele 
Vizir. Sunt convins că se va descurca. 

„lar eu sunt sigur că ea nici nu știe că nahida pe care o are în 
grijă își câștiga existenţa intrând și ieșind nevăzută din tot felul 
de locuri încuiate!” 

Dara s-a uitat neliniștit la Mardoniye. 

— Vrei să te duci s-o întrebi pe banu nahida dacă vrea să vină 
la noi? l-a întrebat pe daeva. 

În ultimele zile, nu ieșise aproape deloc din cortul său, căci 
lucra de zor la experimentul ei. 


Tânărul oștean a dat din cap, s-a ridicat în picioare și a pornit 
prin tabără. Printre copacii negri se vedea cerut de un roz pal. 
Se topiseră zăpezile, în sfârșit, și pământul jilav de rouă lucea 
sub primele raze de soare. Arcașii lui plecaseră deja cu caii să 
se antreneze în valea de lângă pădure și doi dintre războinici îl 
conduceau la locul de antrenament pe Abu Sayf, care căsca. 
Dara făcuse o verificare rapidă, să se asigure că zu/fikar-ele 
stăteau în tecile lor lângă locul de antrenament. Le spusese clar 
că nu aveau să se antreneze cu Abu Sayf decât în prezenţa lui. 

Aeshma a pufnit, atrăgându-i atenţia lui Dara. 

— Mie tot nu-mi vine să cred că ei sărbătoresc ceea ce ne-a 
făcut Suleiman! i-a spus lui Vizaresh. 

Dara și-a pierdut iute buna dispoziţie. Ifriţii reveniseră cu o zi 
în urmă în tabăra lor și fiecare oră petrecută cu ei îl punea tot 
mai mult la încercare. 

— Sărbătorim eliberarea de sub puterea lui! s-a răstit el. Dacă 
vă aduceţi aminte... perioada în care strămoșii noștri i se 
supuneau și, în felul acesta, nu le era luată definitiv magia. Și 
sunt convins că ați avut și voi vreodată un soi de sărbătoare. 

Aeshma a părut să se gândească. 

— Oamenii de pe meleagurile mele sacrificau uneori fecioare 
pentru mine. Care ţipau teribil, dar muzica era plăcută. 

Dara a închis o clipă ochii. 

— Să lăsăm discuţia asta! Dar, legat de atac... voi doi sunteți 
pregătiţi? Puteţi să controlaţi ghourii? 

Vizaresh a înclinat capul. 

— Sunt foarte priceput la treaba asta. 

— Destul de priceput, încât să-i împiedici să-mi atace 
războinicii? 

El a dat din cap. 

— O să fiu și eu pe plajă cu ei. 

Asta nu-l făcea pe Dara să se simtă mai bine. Nu îi plăcea 
deloc că trebuia să își separe mica lui oștire și să lase niște 
războinici neîncercaţi în capătul celălalt al orașului. Dar nu avea 
de ales. 

Aeshma a zâmbit. 

— Dacă îţi faci griji, afshin-ule, sunt convins că drăguţa de 
Qandisha va fi mai mult decât bucuroasă să ni se alăture. li e 
tare dor de tine! 

Focul de tabără a trosnit cu putere drept răspuns. 


Kaveh s-a uitat la el. 

— Cine e Qandisha? a întrebat daev-ul. 

Dara s-a concentrat asupra respirației sale, uitându-se la 
flăcări și încercând să-și stăpânească magia care se zbătea în 
membrele lui din cauza furiei. 

— Ifrita care m-a înrobit, l-a lămurit pe Marele Vizir. 

Vizaresh a plescăit din limbă. 

— Am fost foarte invidios, a mărturisit ifritul. Eu n-am reușit 
să înrobesc pe cineva așa de puternic. 

Dara și-a trosnit degetele. 

— Da, ce păcat! a zis în zeflemea afshin-ul. 

Kaveh s-a încruntat. 

— Qandisha asta nu lucrează cu banu Manizheh? a întrebat. 

— A lucrat, dar pe urmă n-a mai vrut el, a spus Aeshma 
batjocoritor, arătând cu capul spre Dara. S-a aruncat în 
genunchi și s-a rugat de nahida lui s-o izgonească pe Qandisha. 
Se spune că asta a fost singur lui condiţie. Deși eu, unul, nu pot 
să-mi dau seama de ce. 

Și-a lins colții. 

— Până la urmă, ea e singura care își amintește ce ai făcut ca 
rob. Și probabil că ești și tu curios. Amintiri din paisprezece 
veacuri... 

S-a aplecat ușor. 

— Gândește-te la toate plăcerile încântătoare pe care ţi le-ai 
satisfăcut... a șuierat ifritul. 

Dara a pus mâna pe pumnal. 

— Dă-mi numai un motiv, Aeshma, te rog! a spus, clocotind 
de furie. 

Lui Aeshma îi jucau ochii în cap de veselie. 

— Era doar o glumă, afshin-ul meu drag! l-a liniștit. 

Nu a mai avut ocazia să răspundă. Din spatele lui s-a auzit un 
țipăt speriat, o bufnitură și zgomotul inconfundabil pe care îl fac 
două trupuri ce se lovesc. 

Și apoi s-a auzit șuieratul teribil făcut de un zulfikar trezit la 
viaţă. 

Dara s-a întors cu arcul apărut prin magie în mâna lui, înainte 
să apuce să răsufle măcar. A văzut imaginea în frânturi: 
Manizheh, obosită, ieșind din cortul ei... Cei doi soldaţi care îl 
păzeau pe Abu Sayf, prăbușiţi, zu/fikar-ul cumplit în mâinile 
geziriului care se repezea la ea... 


Săgeata lui Dara și-a luat zborul, dar Abu Sayf era pregătit, a 
ridicat o scândură de lemn cu o repeziciune și cu o pricepere 
care l-au luat cu totul prin surprindere pe Dara. Acela nu era 
deloc bătrânelul care se antrenase cu soldații lui! Afshin-ul a 
tras din nou și a scos un strigăt când Abu Sayf s-a repezit. 

Mardoniye s-a aruncat între iscoada geziri și Manizheh, 
parând lovitura de zu/fikar cu sabia lui; fierul a șuierat când a 
atins flăcările magice. L-a respins pe Abu Sayf și Dara a fost 
gata să-l săgeteze, pentru că se așezase în faţa lui. 

Dar era limpede cine mânuia mai bine sabia... și Mardoniye n- 
a mai reușit să pareze lovitura lui Abu Sayf. 

Zulfikar-ul i-a pătruns drept în stomac. 

În clipa următoare, Dara alerga spre ei, iar magia care ţâșnea 
din el topea gheaţa și zăpada de sub picioarele sale. Abu Sayf 
și-a tras zulfikar-ul din trupul lui Mardoniye și daev-ul s-a 
prăbușit. Apoi și-a ridicat din nou zu/fikar-ul spre Manizheh... 

Dar nahida a pocnit din degete. 

Dara a auzit cum se sfărâmau oasele mâinii lui Abu Sayf de la 
zece pași distanţă. Acesta a început să urle de durere și a 
scăpat zu/fikar-ul din mână, în timp ce Manizheh s-a uitat în jos 
la el cu o ură rece în ochii săi negri. Când a ajuns Dara, soldații 
lui deja îl imobilizaseră pe geziri. Mâna acestuia era frântă oribil, 
cu degetele răsfirate și îndreptate în toate direcţiile. 

Dara s-a lăsat în genunchi lângă Mardoniye. Ochii tânărului se 
înceţoșaseră și el pălise deja. Rana lui era o gaură mare, 
înfiorătoare, iar sângele negru făcuse o baltă sub el. Deși i se 
vedeau pe piele cunoscutele urme lăsate de otrava neagră- 
verzuie a zu/fikar-ului, Dara știa că nu aceasta îl ucisese. 

Manizheh a trecut grabnic la treabă și a rupt haina tânărului 
războinic. Și-a pus mâinile pe abdomenul lui și a închis ochii. 

Nu s-a întâmplat nimic. Nu avea să se întâmple nimic, Dara 
știa. Nimeni nu putea vindeca - nici macar un nahid - o rană 
făcută de zu/fikar. 

Manizheh a scos un sunet înăbușit din gât, de uimire și de 
furie, și a apăsat mai tare. 

Dara i-a atins mâna. 

— Doamna mea... 

Ea i-a aruncat o privire mai sălbatică decât avusese vreodată, 
iar Dara a clătinat din cap. 

Mardoniye ţipa de durere, strângându-i mâna lui Dara. 


— Doare, a șoptit el, cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Ah, 
Ziditorule, te rog! 

Dara l-a ridicat ușor în braţe. 

— Închide ochii! l-a liniștit el. Durerea se va sfârși curând, 
prietene! Ai luptat bine. 

I s-a pus un nod în gât. Cuvintele îi veniseră automat, doar 
îndeplinise această groaznică datorie de atâtea ori! 

Din gura lui Mardoniye curgea sânge. 

— Mama mea... 

— Mama ta va fi adusă în palatul meu și va avea tot ce Îi 
trebuie. Manizheh a întins mâna, binecuvântându-i fruntea. 

— O s-o duc eu însămi la altarul tău din templu. Mi-ai salvat 
viața, copile, și pentru asta vei deschide ochii în rai! 

Dara și-a apropiat buzele de urechea lui. 

— E așa de frumos, i-a șoptit el. Acolo e o grădină și o 
pădurice tihnită de cedri, unde o să-i aștepți pe cei dragi... 

| s-a tăiat vocea și i-au apărut lacrimile în ochi când 
Mardoniye a avut un spasm și apoi a rămas nemișcat, iar 
sângele lui fierbinte a început să îmbibe încet hainele lui Dara. 

— S-a dus, a spus încet Manizheh. 

Dara i-a închis ochii și l-a așezat cu delicateţe pe zăpada 
însângerată. 

„lartă-mă, prietene!” 

S-a ridicat în picioare și și-a scos pumnalul de la brâu. 
Flăcările îi cuprinseseră braţul și țâșneau din ochii lui încă 
dinainte de a se apropia de Abu Sayf. Geziriul era plin de 
sângele care îi cursese din nasul spart și era ţinut strâns de 
patru războinici de-ai lui Dara. 

Era cuprins de o furie imensă. Pumnalul din mâna lui s-a 
preschimbat și din norul de fum s-a ivit un bici. 

— Spune-mi de ce n-ar trebui să te rup bucată cu bucată! a 
șuierat el. De ce n-ar trebui să fac la fel cu tovarășul tău și să te 
pun să-l asculți cum urlă implorând moartea? 

Abu Sayf s-a uitat în ochii lui, cu un aer înfrânt, dar hotărât. 

— Fiindcă și tu ai fi făcut la fel în locul meu. Credeţi că noi nu 
știm cine sunteți? Ce face nahida ta cu sângele și cu amuletele 
noastre? Credeţi că noi nu știm ce vreţi să faceţi în Daevabad? 

— Nu e orașul tău, s-a răstit Dara. M-am purtat cu tine cu 
blândeţe și așa mă răsplătești? 

Se vedea de pe chipul lui că nu-i venea să creadă. 


— Nu poţi fi atât de naiv, afshin-ule! M-ai ameninţat că-mi 
torturezi tânărul războinic pe care îl am în grijă, dacă nu îţi 
pregătesc ostașii pentru a-i ucide pe cei din neamul meu. Crezi 
că, dacă am mâncat împreună de câteva ori, se șterg toate 
astea? 

— Cred că ești un mincinos dintr-un trib de mincinoși. 

În timp ce Dara vorbea, își dădea seama că furia lui nu se 
îndrepta numai împotriva lui Abu Sayf. 

— Un roi de muște de nisip, unele care mint și înșală și se 
prefac prietene cu tine să-ţi câștige încrederea! a continuat. 

A ridicat biciul. 

— Prima oară, limba ar trebui să ţi-o retez! a zis. 

— Nu! 

Vocea lui Manizheh a sfâșiat aerul. 

Dara s-a răsucit spre ea. 

— L-a ucis pe Mardoniye! Voia să te ucidă pe tine! s-a oțărât 
afshin-ul. 

Era aproape la fel de furios pe el însuși ca pe Abu Sayf. Nu ar 
fi trebuit să permită una ca asta! Știa cât de periculoși erau 
gezirii și totuși îi lăsase să stea în tabără, se lăsase amăgit de 
faptul că vorbea așa de bine divasti și de plăcerea de a discuta 
cu un războinic asemenea lui! lar acum Mardoniye era mort. 

— O să-l omor, banu nahida, a spus el sec, pentru prima oară 
sfidător. Aceasta e o chestiune de război, pe care tu nu o 
înţelegi. 

Ochii lui Manizheh au scăpărat. 

— Să nu îndrăznești să-mi vorbești de sus, Darayavahoush! s- 
a rastit nahida. Lasă jos arma! A doua oară nu-ţi mai spun! 

S-a întors spre Kaveh fără să mai aștepte răspuns. 

— Adu-mi serul și relicva din cortul mei. Și vreau să-l târâţi 
aici și pe celălalt geziri. 

Dara s-a simţit cuprins de rușine. 

— Banu nahida, eu am vrut doar să... a bâiguit. 

— Nu-mi pasă ce ai vrut tu! s-a stropșit nahida. 

S-a uitat în ochii afshin-ului și a adăugat: 

— Mi-oi fi tu drag, Darayavahoush, dar eu nu cunosc așa de 
puţin istoria precum fiica mea. Te supui poruncilor mele! Dar, 
dacă te ajută cu ceva... 

A trecut pe lângă el. 

— Nu am de gând să-i las în viață pe acești bărbaţi, a 


adăugat. Kaveh a revenit. 

— Poftim, doamna mea! a spus daev-ul, întinzându-i o sticluță 
sigilată cu ceară roșie. 

In clipa următoare au ajuns și războinicii lui Dara, târând 
iscoada geziri care se zbătea și blestema. Tânărul a încremenit 
însă când l-a văzut pe Abu Sayf și s-au uitat unul la celălalt. 
Păreau să se fi înţeles dintr-o privire. 

„Firește, prostovane! Probabil unelteau de mult timp asta, 
râzând pe la spate de slăbiciunea ta!” 

S-a blestemat încă o dată fiindcă îi subestimase. Dacă ar fi 
fost mai tânăr, n-ar fi făcut una ca asta. Dacă ar fi fost mai 
tânăr, i-ar fi ucis în pădure. 

Manizheh i-a întins amuleta unuia dintre războinicii lui. 

— Pune.-i-o înapoi în ureche. Apoi leagă-i... aici și aici, a spus 
ea, arătând spre doi copaci aflaţi la vreo zece pași unul de altul. 

Iscoada cea tânără începea să piardă lupta pe care o purta cu 
spaima. A început să se zbată când i-au pus înapoi relicva în 
ureche, iar în ochi i se citea o groază teribilă. 

— Hamza! i-a spus Abu Sayf încet. Nu le da satisfacția asta! 

Pe obrazul bărbatului a curs o lacrimă, dar a încetat să se mai 
zbată. 

„Mardoniye!” și-a amintit Dara. 

S-a întors dinspre geziriul înspăimântat spre Manizheh. 

— Ce e asta? a întrebat afshin-ul, cu ochii ţintă la sticluţă. 

— Cealaltă parte a planului nostru, l-a lămurit nahida. O 
poțiune la care trudesc de zeci de ani. O cale prin care poate fi 
ucis cineva bine păzit. Prea rapidă pentru a mai putea fi oprită 
de cineva sau ceva. 

Dara și-a îndreptat umerii. 

— O cale de a-l ucide pe Ghassan? s-a mirat el. 

Privirea lui Manizheh părea pierdută în zare. 

— Printre alții, i-a răspuns. 

A scos dopul sticluței. 

Din aceasta a ieșit un abur subţire, arămiu, care a început să 
se ridice în aer, dansând, de parc-ar fi fost ceva viu. Părea să 
șovăie, să caute. 

Și apoi, pe neașteptate, s-a repezit spre Abu Sayf. 

Bătrâna iscoadă s-a tras înapoi când aburul s-a dus pe lângă 
fața sa, spre amuleta de aramă pe care a dizolvat-o într-o 
clipită, metalul topindu-se și sclipind, și transformându-se într- 


un abur arămiu care i-a dispărut în ureche. 

O clipă, pe chipul lui s-a citit doar groaza, apoi a început să 
urle, apucându-se de cap. 

— Abu Sayf! a strigat tânărul djinn. 

Celălalt nu i-a răspuns, însă. Sângele îi țâșnea din ochi, din 
urechi și din nas, amestecat cu vapori arămii. 

Kaveh și-a înăbușit un strigăt de uimire și și-a acoperit gura. 

— Asta e... asta e ce a făcut Jamshid al meu... a bâiguit 
Marele Vizir. 

— Bănuiesc că Jamshid a găsit niște notițe mai vechi de-ale 
mele, a răspuns Manizheh. Otrava asta e mult mai rafinată. 

A tăcut o clipă, uitându-se cum Abu Sayf încremenea, cu ochii 
care nu mai puteau vedea nimic aţintiţi spre cer, apoi a înghiţit 
în sec destul de tare, încât Dara să audă. 

— E atrasă de relicvele geziri și crește după ce le consumă, 
apăsând creierul până la moartea victimei. 

Dara nu-și putea lua ochii de la Abu Sayf. Trupul însângerat al 
acestuia era contorsionat și chipul schimonosit părea o mască a 
suferinței. 

Explicaţia lui banu Manizheh îi dăduse fiori reci, iar flăcările 
care îi învăluiseră membrele se stinseseră. 

A încercat să-și vină în fire. 

— Dar asta e curată magie! a exclamat afshin-ul. Dacă ai 
încerca să îi faci așa ceva lui Ghassan, el ar folosi pe dată sigiliul 
lui Suleiman și ar opri-o! 

— Dă rezultate și fără magie! 

Zicând acestea, nahida și-a scos scalpelul. 

— Dacă îndepărtezi magia, așa cum face sângele de nahid, 
așa cum face sigiliul lui Suleiman... 

Manizheh și-a tăiat puţin degetul mare și a stors o picătură de 
sânge negru. Aceasta a căzut pe o șuviță de abur care se ridica 
din trupul lui Abu Sayf, iar pe zăpada însângerată a căzut de 
îndată o bucăţică ascuţită de aramă. 

— ...Asta intră în ţeasta ta! a explicat. 

Cealaltă iscoadă încă mai încerca să scape, strigând ceva în 
geziriyya. Apoi a început să urle, căci aburul se apropia încet de 
picioarele sale. 

— Nu! a strigat tânărul geziri când aburul i-a învăluit corpul, 
ridicându-se șerpuit spre urechea lui. Nu...! 

Țipătul lui s-a stins, iar de data asta Dara chiar a întors capul, 


fixându-și privirea pe trupul lui Mardoniye, până când iscoada a 
amuţit. 

— Ei bine... a spus Manizheh, cu chipul posomorât. 

Nu era nici urmă de bucurie în vocea ei când a adăugat: 

— Cred că dă rezultate! 

Kaveh s-a clătinat lângă Dara care l-a susţinut, punându-i 
mâna pe umăr. 

— Vrei să-i dau asta lui Ghassan? a întrebat daev-ul cu voce 
răgușită. 

Manizheh a dat din cap. 

— Vizaresh a făcut un inel, așa cum știe el, și acolo poate fi 
introdus aburul. Nu trebuie decât să-l spargi cu Ghassan de faţă. 
Îi va ucide pe toţi gezirii din încăpere. 

„Îi va ucide pe toţi gezirii din încăpere!” 

Lui Kaveh părea că i se făcuse rău, iar Dara nu putea să-l 
condamne. 

Chiar și așa, a rostit: 

— Pot s-o fac eu! s-a oferit afshin-ul. Nu e nevoie ca Marele 
Vizir să fie pus în pericol. 

— Ba trebuie, l-a contrazis Manizheh, deși se simţea în vocea 
ei o oarecare neliniște. Nu știm dacă Ghassan poate folosi 
sigiliul lui Suleiman pe tine, Dara. Nu ne permitem să riscăm, 
pentru a afla. Trebuie să fie mort înainte ca tu să pui piciorul în 
palat, iar poziţia lui Kaveh îi permite să pătrundă ușor acolo, 
fără să stârnească prea multe bănuieli. 

— Dar... 

— O s-o fac. 

Vocea lui Kaveh nu devenise mai puţin speriată, când a rostit 
acele vorbe, dar era hotărâtă. 

— Pentru ce i-a făcut lui Jamshid, am s-o fac, le-a făgăduit. 

Lui Dara i s-a pus un nod în stomac. S-a uitat la iscoadele 
moarte și la pământul rece care scotea încă aburi din cauza 
sângelui arămiu ce se scurgea pe el. Așadar, la asta lucrase 
Manizheh cu atâta sârg în ultimele luni! 

„Credeai că n-o să fie ceva plin de cruzime?” 

Dara știa doar prea bine cum era războiul! Ştia - mai mult 
decât toţi care erau în viaţă - de ce erau capabili nahizii! 

Dar, în numele Ziditorului, nu-i plăcea deloc ca și ea să se lase 
pradă violenței! 

„Dar și Mardoniye a căzut pradă violenţei!” și-a reamintit. 


„Așa cum tot ei i-au devenit victime și Nahri, și Jamshid! lar 
Ghassan îi terorizează și îi ucide pe daev-i de ani și ani!” 

Dacă, pentru ca neamul lui să obţină victoria, era nevoie ca 
Ghassan și ai lui să moară în chinuri, Dara nu avea să se 
împotrivească. 

El, unul, urma să pună capăt acestui război, pentru ca 
Manizheh să nu mai aibă de ce să comită asemenea crime 
niciodată! 

Și-a dres glasul. 

— Se pare că ar trebui să-ţi faci bagajul, Kaveh! l-a îndemnat 
pe daeva. Acum, dacă vreţi să mă iertaţi... 

S-a apropiat de trupul lui Mardoniye. 

— Trebuie să încredințez un războinic odihnei veșnice, le-a 
ZIS. 

se 

Dara a ridicat rugul funerar al lui Mardoniye cu propriile mâini 
și a stat lângă acesta până s-a făcut scrum, iar jăraticul 
fumegător mai arunca doar o lumină slabă în noaptea 
întunecată. 

Rămăsese singur: Manizheh îndeplinise toate cele îndătinate 
în slujba funerară, după care plecase să-l petreacă pe Kaveh, iar 
el le poruncise soldaților să se întoarcă la treburile lor. Vedea 
bine că erau, cu toții, zguduiţi - cu tot devotamentul și cu toată 
pregătirea lor, puţini dintre ei fuseseră martori la o luptă care să 
se termine sângeros, cu moartea cuiva în zăpadă, și el, unul, 
înțelegea nespus de bine întrebarea nerostită din ochii lor: oare 
așa aveau să sfârșească și ei în Daevabad? 

lar lui Dara nu-i plăcea deloc că nu le putea spune „nu”! 

O atingere pe umăr l-a făcut să tresară. A întors capul. 

— Ilrtemiz? s-a mirat afshin-ul. 

Tânăra arcașă s-a apropiat de el. 

— Ne-am gândit să vină unul dintre noi să vadă ce faci, i-a 
spus ea încet. 

Privirea tinerei s-a abătut spre rugul care încă mai fumega. 

— Tot nu-mi vine să cred că s-a dus! a murmurat. 

Îi tremura vocea. 

— Trebuia să-mi ţin arcul pregătit, cum mi-ai spus tu... a 
îngăimat, tristă. 

— Nu e vina ta! i-a spus Dara cu fermitate. Musca aia de nisip 
abia aștepta să se ivească o ocazie! 


l-a pus mâna pe umăr. 

— Și-apoi, geziriul ăla a reușit să-mi pareze toate săgețile și, 
de bună seamă, nu vrei să spui c-ai fi putut fi mai bună decât 
dascălul tău, nu-i așa? a iscodit-o afshin-ul. 

S-a prefăcut jignit. 

Cuvintele lui i-au stârnit un mic zâmbet trist tinerei. 

— Mai lasă-mă vreo zece ani! l-a tachinat. 

Zâmbetul ei s-a șters iute, când i-a zis: 

— Mai e... mai e ceva ce am vrea să-ţi arătăm. 

Dara s-a încruntat auzind tonul ei. 

— Arată-mi! 

Ea l-a condus printre copacii întunecaţi, iar ghetele lor 
scrâșneau pe pământul îngheţat. 

— Primul care a observat a fost Bahram, când a scos caii. A 
pus că se întinde cât vezi cu ochii. 

Au ieșit dintre copaci în valea netedă din faţă. Râul părea o 
panglică sclipitoare în lumina lunii care, altădată, ar fi luminat 
mai puternic decât restul câmpului. 

Dar iarba de primăvară nu era întunecată, ci avea o strălucire 
arămie, la fel ca aburul făcut de Manizheh, o ceaţă a morții 
înseși care stătea agăţată de pământ. 

— Bahram... s-a dus cu calul până departe, afshin-ule! Spune 
că e peste tot. 

A înghiţit în sec. 

— Încă nu i-am spus lui banu nahida. Nu știam dacă se cuvine 
s-o facem, dar firește că... firește că asta nu înseamnă că... 

S-a întrerupt, neputând să dea glas fricii îngrozitoare care 
începuse să cuprindă și inima lui Dara. 

— Trebuie să fie o explicaţie, a spus el, în cele din urmă. O să 
vorbesc cu banu nahida. 

S-a dus direct la cortul lui Manizheh, fără să ia în seamă 
privirile războinicilor lui sau chicotelile ifriților adunaţi în jurul 
focului. Deși era o oră târzie, era limpede că nahida nu dormea; 
lumina opaiţelor cu ulei se deslușea prin pâslă și se simţea 
miros de ceai proaspăt. 

— Banu Manizheh! a strigat el. Pot să-ţi vorbesc? 

A apărut într-o clipă; în locul chadorului ei obișnuit avea un 
șal gros de lână. Se vedea bine că se pregătea să se culce; 
cozile negre-argintii erau despletite și ea părea uimită să îl 
vadă. 


— AfShin-ule, l-a întâmpinat ea, și în ochi i s-a citit neliniștea 
după ce s-a uitat la el. Ce s-a întâmplat? 

Dara a roșit, rușinat că venise așa la ea. 

— lartă-mă că te tulbur! Dar e ceva despre care trebuie să 
vorbim între patru ochi. 

— Atunci, intră! 

A ridicat pânza de la intrarea în cort. 

— Bea un ceai cu mine! l-a îndemnat. Și stai jos odată! A fost 
o zi cumplită! 

Căldura din vocea ei l-a liniștit, potolindu-i puţin spaima care i 
se cuibărise în piept. Și-a scos ghetele și și-a agăţat mantia în 
cuier, apoi s-a așezat pe o pernă. În cealaltă parte a cortului, 
draperia care ascundea micul loc de dormit era dată la o parte. 

Una dintre tichiile lui Kaveh era acolo. Dara s-a uitat în altă 
parte, având senzaţia că văzuse ceva ce nu s-ar fi cuvenit să 
zărească. 

— Marele Vizir a plecat cu bine? a întrebat-o. 

— Chiar după funeralii, i-a răspuns, turnând ceaiul. A dorit să 
înainteze puţin înainte de apusul soarelui. 

Dara a luat felegeanul pe care i l-a întins. 

— Kaveh zboară mai repede decât mi-am închipuit, a spus el. 
Probabil că e ceva adevărat în poveștile acelea pe care mi le-ai 
spus despre întrecerile cu cai din Zariaspa. 

Manizheh s-a așezat în faţa lui. 

— E nerăbdător să se întoarcă în Daevabad. Și-a făcut griji din 
cauza lui Jamshid încă din clipa în care am primit scrisoarea lui 
Nisreen. 

Manizheh a luat o înghiţitură de ceai. 

— Dar ceva îmi spune că n-ai venit aici să vorbim despre 
Kaveh. 

— Nu! i-a mărturisit afshin-ul. Nu chiar. 

Dara a pus jos felegeanul cu ceai. 

— Doamna mea, călăreții mi-au spus ceva ce cred că ar trebui 
să știi și tu. Aburul arămiu care a ucis iscoadele... pare să se fi 
întins. Din câte am văzut eu, e mai subţire, dar s-a întins peste 
tot, plutește deasupra pământului până departe, în valea râului. 

Chipul lui Manizheh nu a avut nicio tresărire. 

— Și? 

Răspunsul ei sec a făcut să-i bată inima mai tare. 

— Ai spus că aburul e atras de amuletele geziri și că sporește 


după ce le consumă... 

| s-a gâtuit vocea. 

— Banu nahida... când se va opri? 

Manizheh s-a uitat drept în ochii lui și i-a răspuns: 

— Nu știu. La asta am lucrat în ultimele luni: am încercat să 
găsesc o cale prin care să-i controlez răspândirea și perioada cât 
are tărie și acționează. 

În ochii ei nu sclipea nicio scânteiere când i-a mărturisit: 

— Dar n-am izbutit prea mult, iar noi nu mai avem timp. 

— O să-l lași pe Kaveh să elibereze otrava în palat! a șoptit 
Dara. 

Se străduia să se stăpânească, gândindu-se la ce însemna 
acest lucru. 

— Banu Manizheh... probabil că sunt sute de geziri în palat! 
Cărturarii din bibliotecă, secretarii și servitorii... Femeile și copiii 
din harem... Fiica lui Ghassan... Toţi își poartă relicvele în 
permanență! Dacă va elibera otrava în toiul nopţii... i-ar putea 
ucide pe toți gezirii de acolo! 

Manizheh și-a pus felegeanul jos fără un cuvânt, iar tăcerea ei 
l-a îngrozit de-a dreptul. 

„Nu, Ziditorule! Nu!” 

— Nu doar din palat, a murmurat nahida. 

Dara a scos o exclamație înăbușită: 

— Tu crezi că îi poate ucide pe toţi gezirii din Daevabad! 

Se simţea bine în vocea ei o anumită deznădejde, când i-a 
răspuns: 

— Cred că da! 

Dar apoi în privirea ei nu se mai citea decât nemilostivirea 
când a adăugat: 

— Și ce dacă? Oare câţi daev-i au pierit când Zaydi al Qahtani 
a cucerit Orașul de bronz? câţi dintre prietenii și rudele tale au 
murit, afshin-ule? 

Vocea i s-a umplut de dispreţ. 

— Muștele astea de nisip nu sunt chiar atât de proaste! a 
șuierat aproape nahida. Măcar câţiva dintre ei își vor da seama 
ce se întâmplă și își vor scoate relicvele. De aceea trebuie să ne 
alegem momentul perfect. 

Dara auzea în cap o voce care ţipa, dar nu simţea nicio 
fierbinţeală și nicio magie gata să iasă din pielea lui. Era mai 
rece ca niciodată. 


— Nu face asta! i-a spus, tremurând din tot corpul. Nu-ţi 
începe domnia cu mâinile mânjite de atât de mult sânge! 

— Nu am de ales! 

Când Dara s-a uitat în altă parte, Manizheh a continuat cu o 
voce tot mai fermă: 

— Așa putem învinge. Și trebuie să învingem. Dacă Ghassan 
trăiește, dacă victoria noastră nu e hotărâtoare, ne va nimici. 
Nu-și va găsi odihna până nu va șterge neamul nostru de pe faţa 
pământului. Il plângi pe Mardoniye? Atunci probabil că-ţi dai 
seama că vor trăi mai mulţi dintre războinicii tăi dacă nu va mai 
rămâne niciun soldat geziri în picioare când vom ajunge la palat. 

— O să faci din noi niște monștri! a izbucnit afshin-ul. 

Gheaţa care îi înfășurase inima s-a spart și Dara a început să 
piardă lupta cu emoțiile. 

— Vom deveni cu toţii niște monștri dacă vei îngădui să se 
întâmple una ca asta... și nu vei scăpa niciodată de faima asta, 
banu nahida! 

S-a uitat la ea rugător. 

— Te implor, doamna mea! Sunt niște nevinovați... Copii... 
Lume care vine din afara orașului să sărbătorească 
Navasatemul... 

Amintirile îl copleșeau. Toate acestea îi erau prea bine 
cunoscute. 

„Negustori... Precupeţi... Țesători de mătăsuri fine, al căror 
sânge e puţin prea roșu. Copii care nu își dau seama că acel 
cafeniu omenesc din ochi le-a pecetluit soarta. Poruncile calme 
și explicaţiile reci date unei alte generaţii de nahizi...” 

Legendarul oraș Qui-zi din care n-au mai rămas decât niște 
ruine fumegătoare. Țipetele și mirosul de sânge omenesc pe 
care nu le va uita niciodată. 

— Atunci, monștri vom fi! a spus Manizheh. Voi plăti prețul 
acesta să pun capăt războiului! 

— Nu se va sfârși, a contrazis-o Dara, cu deznădejde. Toţi 
gezirii capabili să mânuiască o armă vor veni pe malul 
Gozanului când vor afla că le-am ucis rudele fără nicio 
provocare. Vor lupta până în Ziua Judecăţii... 

— Atunci voi elibera otrava pe pământurile lor. 

Dara a tresărit cu putere, iar Manizheh a continuat. 

— Să afle și triburile djinn-ilor ce preţ are sfidarea lor! Nu 
vreau să am pe mâinile mele atâta moarte, dar, dacă așa se vor 


încheia răzvrătirile sahraynilor și vicleniile celor din neamul 
ayaarile, atunci, așa să fie! Să se gândească la soarta gezirilor 
toți bactrienii care te blestemă și acum și toți agnivanshii care 
cred că sunt apăraţi de râurile lor mari. 

— Vorbești întocmai ca Ghassan! a învinovăţit-o Dara. 

Ochii ei au scăpărat de mânie. 

— Atunci, poate că a avut dreptate că a domnit așa! i-a spus 
nahida, furioasă. Dar măcar de data asta nu familia și tribul meu 
vor trăi cu frica în oase. 

— Până la următorul război, a spus el, fără să-și poată stăpâni 
repulsia tot mai mare. Pentru care presupun că voi fi adus 
înapoi iarăși, dacă se întâmplă să mor acum. 

S-a ridicat în picioare. 

— Tu nu ești așa! i-a zis. Eşti mai bună decât cei din familia Al 
Qahtani! Ești mai bună decât străbunii tăi! 

A străbătut cortul și s-a dus să-și ia mantia. 

— Unde te duci? l-a întrebat Manizheh cu asprime. 

Dara și-a pus ghetele. 

— Să-l opresc pe Kaveh! i-a răspuns. 

— Nici vorbă! Te vei supune poruncilor mele, Darayavahoush! 

— Am spus că o să te ajut să recucerești Daevabadul, nu să 
comiţi un alt măcel ca acela din Qui-zi! 

Zicând acestea, afshin-ul și-a întins mâna să ridice pânza de 
la intrarea în cort. 

Aceasta a luat foc și Dara a simţit o durere cumplită în braţ. A 
tipat, mai mult de uimire, decât de durere, și s-a răsucit iute 
spre banu nahida. 

Manizheh a pocnit din degete și durerea a dispărut. 

— Nu am terminat discuţia! i-a strigat, furioasă. Am riscat și 
am pierdut prea mult să-mi văd acum planul năruit fiindcă un 
războinic, care are mâinile mânjite cu mai mult sânge decât îmi 
pot închipui, a căpătat brusc conștiință. 

Expresia ei era glacială. 

— Dacă te-ai considerat vreodată demn de numele de afshin, 
o să te așezi jos grabnic! 

Dara s-a uitat la ea, uluit. 

— Nu ești tu asta, banu Manizheh! 

— Nu mă cunoști, Darayavahoush! Nu știi cât m-a costat să te 
aduc aici. 

— Cât te-a costat pe tine? 


Aproape îi venea să râdă. S-a bătut cu pumnul în piept. 

— Tu îti închipui că eu doresc să fiu aici? a întrebat-o. 

Inima i se umpluse de furie, iar apoi s-a descătușat - a trecut 
peste pragul acela peste care jurase că nu avea să treacă 
niciodată, a scos la iveală ura acumulată în cel mai întunecat 
colț al sufletului său. 

— Nu doresc nimic din toate astea! i-a strigat Dara. Familia ta 
mi-a distrus viaţa - cinstea mea, numele meu! M-aţi pus să 
comit una dintre cele mai groaznice fapte din istoria noastră și, 
când s-au întors cu toţii împotriva voastră, aţi dat vina pe mine! 

Nahida s-a uitat urât la el și i-a strigat: 

— Nu eu ţi-am pus un bici în mână! 

— Nu, tu doar m-ai adus înapoi aici! De două ori! 

Lacrimile i-au înceţoșat privirea afshin-ului când a continuat: 

— Eram cu surioara mea! Mă bucuram de pace! 

Ochii nahidei scăpărau de-acum. 

— Nu poţi să jinduiești la pacea împreună cu ai tăi, după câte 
i-ai făcut familiei mele! s-a oțărât bătrâna. 

— Fiica ta n-ar fi niciodată de acord cu asta! 

— Nu vorbesc despre fiica mea! 

Manizheh l-a țintuit cu privirea. Dara putea să jure că îi simţea 
magia, că îi simţea degetele fantomatice în jurul gâtului, în 
pieptul strâns. 

— Vorbesc despre fiul meu! s-a stropșit Manizheh. 

Dara a rămas înmărmurit. 

— Despre fiul tău? a repetat, căci nu-i venea să-și creadă 
urechilor. 

Dar, înainte să-și termine vorbele, ochii lui Dara au căzut pe 
tichia lui Kaveh, de lângă salteaua ei de dormit. Și-a amintit cu 
câtă aprindere vorbise despre cum îi ţinea ascunși pe cei dragi... 

Pe dată, și-a amintit de tânărul blând pe care îl ciuruise cu 
săgețile lui. 

— Nu! a șoptit afshin-ul. El nu are... nu are puteri. 

Nici măcar nu-i putea rosti numele, căci, dacă i l-ar fi rostit, 
bănuiala aceea îngrozitoare s-ar fi transformat în realitate. 

— Spunea că mama lui fusese o biată servitoare! a bâiguit 
Dara. Că murise la naștere...! 

— A fost prost informat, i-a răspuns Manizheh, tăios. Nu are 
mamă, pentru că, dacă aceia din familia Al Qahtani ar fi știut, |- 
ar fi închis într-o cușcă, așa cum m-au închis pe mine. Nu are 


puteri pentru că, înainte de a împlini o săptămână, am fost 
nevoită să îi fac bebelușului meu un tatuaj care să i le înfrâneze. 
Ca să-i ofer o viață și un viitor liniștit în Zariaspa mea iubită a 
trebuit să-l lipsesc de însăși moștenirea lui. 

Vocea lui Manizheh tremura când i-a mărturisit: 

— Jamshid e-Pramukh e fiul meu. 

Dara simţea că se sufoca și s-a luptat să respire, să poată 
exclama: 

— Nu se poate! 

— Este fiul meu, a repetat Manizheh. Pentru tine e baga 
nahid, dacă asta mai înseamnă ceva. 

Acum părea mai degrabă îndurerată, decât furioasă. 

— Și, din cauza nesăbuinţei cu care te-ai purtat cu fiica mea, 
era cât pe ce să-l ucizi! a continuat. l-ai furat singurul viitor pe 
care și-l dorise și l-ai lăsat copleșit de asemenea dureri, încât 
Kaveh spune că sunt zile în care nici nu se poate ridica din pat. 

S-a strâmbat. 

— Ce pedeapsă se cuvine pentru asta, afshin-ule? l-a iscodit. 
Pentru că l-ai străpuns cu săgețile tale pe bărbatul în faţa căruia 
ar fi trebuit să-ţi lipești fruntea de pământ? 

Dara s-a trezit deodată așezat, deși nu își amintea să fi făcut 
asta. Işi simţea genunchii moi și capul greu. 

Era limpede că Manizheh nu terminase ce avea de spus șia 
continuat: 

— Nu aveam de gând să-ţi spun, să știi! Nu înainte să obţinem 
victoria. Nu înainte de a-l ști în siguranţă și de a-i șterge semnul 
blestemat de pe spate. M-am gândit că ai suferit destul. Mi-a 
fost teamă că sentimentul de vinovăție te-ar putea copleși. 

Dara deslușea în ochii nahidei că spunea adevărul, și tocmai 
acest lucru îl covârșea - acesta și gândul că Manizheh trăise 
atâţia ani, ani în care Jamshid ar fi avut cel mai mult nevoie de 
ea, lângă bărbatul care îl rănise. 

— Îmi pare rău! a șoptitel. 

— Nu vreau scuzele tale! s-a răstit nahida. Îi vreau pe copiii 
mei! îmi vreau orașul meu! Vreau tronul și sigiliul pe care Zaydi 
al Qahtani le-a furat de la străbunii mei! Vreau ca daev-ii din 
generaţia mea să nu mai sufere din cauza lor. Și, îţi spun sincer, 
afshin-ule, nu-mi pasă deloc dacă ești sau nu de acord cu 
metodele mele! 

Dara și-a trecut mâna prin păr. 


— Trebuie să existe o cale mai bună, a îngăimat el, slab. 

Auzea și el implorarea din propria voce. 

— Nu există! s-a răstit nahida. Războinicii tăi mi-au jurat 
credinţă. Dacă te vei duce după Kaveh, când te vei întoarce, noi 
vom fi plecat de mult. Îi voi duce eu la Daevabad, voi elibera 
singură otrava, cu nădejdea că Ghassan va muri înainte să-și 
dea seama ce se întâmplă și înainte să îi ucidă pe Nahri, pe 
Jamshid și pe toți daev-ii pe care va pune mâna. 

S-a uitat fix la el și a murmurat: 

— Sau ai putea să mă ajuţi. 

Dara și-a strâns pumnii. Se simţea prins în capcană, așa cum 
nu se mai simţise de ani buni, ca și cum ar fi călcat fără să-și 
dea teama într-o plasă care se strânsese apoi în jurul lui. Și, să-l 
ierte Ziditorul, nu vedea cum ar fi putut scăpa fără să ucidă alte 
fiinţe dragi lui! 

Și-a lăsat privirea în jos și a închis ochii pentru o clipă. 

„lartă-mă, Tamima!” s-a rugat el încet. 

„Poate că Manizheh are dreptate. Poate că acţiunea asta 
brutală le va sili pe celelalte triburi să se potolească.” 

Dar, pentru că avea să stea alături de banu nahida când o să 
înfăptuiască acea crimă, nu-și închipuia că va mai vedea 
vreodată grădina în care îl aștepta surioara lui. 

Și-a deschis ochii. Sufletul îi era greu ca plumbul. 

— Soldaţii mei pun întrebări, a spus Dara. Și nu vreau ca vina 
aceasta să le apese conștiința. 

Și-a pironit privirea asupra nahidei lui și a înclinat iar capul. 

— Ce vrei să le spun? a întrebat-o. 


XX 
Ali 


— Luaţi și cărămizile! a spus Ali, ferindu-și cu palma ochii de 
soarele puternic, să poată privi mormanul de moloz pe care 
muncitorii îl descoperiseră după ce îndepărtaseră platforma 
ridicată pe ruinele moscheii șeicului Anas. O să găsim o cale de 
a le întrebuința. 

Unul dintre lucrători a tras de o bucată de pânză putredă din 
grămada de moloz și a strigat: 

— Pare să fie un covor vechi! 

L-a aruncat la picioarele lui Ali și a întrebat: 


— Cred că nu merită să-l păstrăm, nu? 

Prinţul geziri s-a uitat la bucata rupt și putrezită și i-a 
recunoscut de îndată modelele geometrice. Ali se rugase pe 
covorașul acela, stătuse pe el tăcut și vrăjit de predicile rostite 
cu voce tunătoare de șeicul Anas. 

— Nu, a spus el, simțind că i se punea un nod în gât la 
amintirea șeicului care fusese ucis. Probabil că nu! 

O mână grea i-a atins umărul, trezindu-l din gândurile lui. ` 

— Femeile și copiii au plecat cu Agisa, l-a anunțat Lubayd. li 
așteaptă niște corturi lângă bimaristan, iar tămăduitoarea aceea 
ursuză o să-i consulte. 

— Tămăduitoarea aceea ursuză are și un nume, i-a răspuns 
Ali, obosit. Și te-aș sfătui să nu îi stârnești răutatea. Dar îţi 
mulțumesc pentru tot! 

Lubayd s-a uitat la el cu atenţie. 

— E totul în regulă, frate? Nu arăţi prea bine. 

Ali a oftat, întorcându-și privirea de la covor. 

— Nu mi-e ușor să fiu aici! a mărturisit. 

S-a uitat peste drum, unde câţiva dintre shafiții eliberați de ei 
mâncau ce le trimisese sora lui din bucătăria palatului. Veniţi de 
curând în Daevabad - sau, mai degrabă, târâţi acolo - din lumea 
oamenilor, nu aveau o casă unde să se întoarcă. 

— Și nu am povești prea plăcute de istorisit despre locurile 
astea, a continuat. 

Lubayd i-a urmărit privirea. 

— Mi-ar plăcea să-i azvârl în lac pe nemernicii aceia pursânge 
care au fost aici! Nişte hoți și niște animale: furau bijuterii, 
hărțuiau femeile și îi băteau pe bărbaţii care încercau să le ţină 
piept. 

Războinicul geziri a clătinat din cap când a spus: 

— Și asta prefăcându-se că îi ajutau pe shafit-ii nou-veniţi să- 
și găsească o casă! Ce uneltire mârșavă! 

— Nu doar pe cei nou-veniți, a subliniat Ali. Am vorbit cu o 
grămadă de shafiț-i care au fost răpiți și apoi obligaţi să 
muncească, așa cum au fost tatăl acela și fetiţa lui, pe care i-am 
întâlnit în prima zi. 

— Și spuneai că în fruntea lor era un geziri, nu-i așa? Tariq al 
nu știu cum. 

Lubayd părea de-a dreptul dezgustat când a adăugat: 

— Ce rușine! O astfel de purtare se opune tuturor lucrurilor 


pentru care am luptat! 

— Banii îi schimbă pe toți, a spus Ali. Și cred că aici s-au făcut 
mulţi bani. 

Au început să se plimbe. 

— Apropo de bani, mai speriem alţi bogătași azi? a întrebat 
Lubayd. 

Ali a clătinat din cap, ștergându-și praful de pe față cu un 
capăt al turbanului. 

— Nu îi speriem, îndreptăm un deficit financiar! l-a corectat. 
Dar nu azi. Am pus la punct un plan de plată cu Abul Dawanik, a 
spus el, numindu-l pe emisarul comercial ayaarile. Prima plată 
trebuie să ajungă în vistierie la sfârșitul lunii și a fost de acord 
să facă aranjamentele trebuincioase pentru a cumpăra noi 
uniforme pentru Garda Regală și zu/fikar-e pentru cadeți. În 
curând și rațiile de mâncare vor fi mai bune. După cum se pare, 
acela care se ocupa de cumpărarea mâncării celor din Citadelă 
lua și el o parte din bani. Secretarul lui a descoperit asta, dar i-a 
fost frică să-i spună tatălui meu. 

— Inţeleg că acum secretarul are funcţia celuilalt? 

Ali a zâmbit. 

— Și recunoștinţa mea veșnică, i-a declarat. 

Lubayd a plescăit, impresionat. 

— Te odihnești și tu vreodată între atâtea însărcinări? l-a 
întrebat pe prietenul său. Ştii că, în mod normal, djinn-ii dorm 
noaptea, nu? Nu stau cocoșați peste papirusuri pline de cifre, 
mormăind singuri. 

— Imi place să muncesc, i-a răspuns Ali. Munca îmi 
îndepărtează gândurile de la altele. 

— Locul acesta pare, mai degrabă, unul care ar trebui să-ţi 
țină gândurile treze! 

Zicând acestea, Lubayd a arătat cu mâna spre trei djinn-i care 
scoteau resturi din grămada de moloz. 

— Aceștia sunt soldaţi? l-a întrebat pe prinţ. 

— Prieteni de-ai mei, de când eram cadet. Au avut o zi liberă 
și au vrut să dea o mână de ajutor, l-a lămurit. 

— Bănuiesc că nu sunt singurii. 

Lubayd a coborât tonul când a zis: 

— Am auzit iar niște șușoteli dintr-alea la care mi-ai spus să 
fiu atent. 

Ali s-a oprit. 


— De la soldaţii Gărzii Regale? 

Lubayd a dat aprobator din cap. 

— Sunt mulţi soldaţi care te îndrăgesc, Ali! Foarte mulţi. Și, 
când vor ajunge în Citadelă uniformele cele noi și rațiile de 
mâncare, vor ști cu toţii cui trebuie să îi fie recunoscători! 

Ali s-a oprit. 

— Bine! a încuviințat. 

Lubayd s-a mirat: 

— „Bine”? 

— Vreme de cinci ani, tatăl meu s-a străduit să arate clar că 
nu îi păsa dacă eram viu sau mort, s-a apărat Ali. Ar trebui să 
mă prefac că nu mă bucur fiindcă sunt îndrăgit... mai ales când 
cei care mă îndrăgesc sunt tocmai aceia care poartă arme? 

Prietenul lui s-a uitat la el cu o privire plină de viclenie. 

— Nu mi-oi fi petrecut prea mult timp la curtea din Daevabad, 
Ali, dar până și eu îmi dau seama ce înseamnă când un fiu 
supărat începe să se împrietenească fățiș cu armata. 

Vocea îi era plină de subiînţelesuri. 

— Nu ăsta era planul, mai știi? a continuat războinicul geziri. 
Planul era să ne întoarcem la Am Gezira cu tine, cu capul pe 
umeri. Și cu mine, tot cu capul pe umeri și viu și nevătămat! 

l-a întrerupt zgomotul făcut de niște cai - cel puţin șase 
armăsari care izbeau cu potcoavele pavajul. Ali a ridicat 
privirea, gata să se răstească la cei care goneau așa cu caii prin 
piaţa aglomerată. 

Cuvintele i-au murit pe buze. Căci acela care se îndrepta spre 
el era Muntadhir! lar fratele lui mai mare părea furios! 

Chiar în spatele emirului călăreau mai mulţi tovarăși de-ai lui, 
bogătași ușuratici care roiau în jurul lui ca niște luni inutile. 
leșeau în evidenţă teribil în acel cartier, unul dintre cele mai 
sărace din Daevabad, cu bijuteriile care le sclipeau în soare și cu 
veșmintele lor de mătase în culori țipătoare. 

În ciuda aglomerației, Muntadhir a traversat piaţa în doar 
câteva clipe. Intotdeauna fusese un călăreț excelent. Când a 
ajuns în fața lui Ali, armăsarul emirului s-a oprit pe dată, de 
parcă i-ar fi putut citi gândurile călărețului său. Era un animal 
superb, cu pete argintii ca niște stele pe crupa neagră ca 
abanosul. 

Ali s-a încordat tot. Nu se așteptase ca fratele lui să vină până 
acolo! Dimpotrivă, Muntadhir evitase cu un succes admirabil 


încercările lui disperate de a sta de vorbă. Fratele său îl ignora 
când erau la curte și era limpede că se înţelesese cu servitorii 
lui deosebiți - și devotați - să nu-l lase niciodată singur. Ali abia 
dacă se putea apropia cât de cât de el după vreo întâlnire, că și 
apărea ca prin magie un slujitor care să-l anunţe pe Muntadhir 
că trebuia să plece pentru o chestiune „urgentă”. 

— Emirul meu! l-a salutat Ali, cuprins de neliniște. 

Toate instinctele lui îl avertizau să se poarte cu grijă. 

— Pacea lui Allah fie cu tine! 

— Pacea e ultimul lucru pe care mi l-ai adus tu! s-a răstit 
Muntadhir. 

l-a aruncat apoi un papirus gros, pe care Ali l-a prins cu un 
gest reflex. 

— E cumva o glumă? l-a întrebat emirul. 

Nedumerit, Ali a desfăcut papirusul. L-a recunoscut de îndată, 
mai ales că el însuși îl aruncase cu câteva ore mai devreme unor 
bărbaţi pe care îi găsise când încercau să îi bage pe niște shafiț-i 
furaţi în cotețtele puturoase pe care muncitorii lui abia le 
dărâmaseră. Era un edict regal în care se spunea că zona aceea 
devenise proprietatea regelui și că toţi shafiț-ii de acolo erau 
liberi să plece. 

S-a încruntat. 

— De unde ai ăsta? l-a întrebat pe fratele său mai mare. 

— Ciudat că mă întrebi: un servitor i l-a dat vărului meu. 

Ali a simţit un fior de spaimă. 

— Tariq al Ubari e vărul tău? a întrebat, neîncrezător. Una 
dintre rudele tale s-a ocupat de conducerea locului acestuia? 

Din rândul prietenilor sclipitori ai lui Muntadhir a ieșit un 
geziri. Stătea într-o șa aurită, pe un murg splendid, îmbrăcat cu 
o haină fină de brocart ţesută cu fir de argint și împodobită cu 
pietricele de jad. La gât avea mai multe șiraguri de perle, iar cel 
mai lung dintre ele era prins într-o broșă de aur cât pumnul lui 
Ali, o broșă incrustată cu rubine care alcătuiau un zahhak. 

Lui Ali i s-a părut respingător de la prima vedere. 

— Să înțeleg că tu ești Tariq al Ubari? l-a întrebat prinţul pe 
necunoscut. 

— Vărul emirului nostru, fie ca Allah să-l aibă pururi în paza 
sa! i-a răspuns Tariq cu o răceală pe măsura disprețului lui Ali. 
Regina Saffiyeh, odihnească-se în pace, și cu mine, am avut un 
unchi de-al treilea! 


„Aha!” s-a dumirit Ali. 

Numele mamei lui Muntadhir a căzut greu ca o stâncă între ei. 
Ali a încercat să-și păstreze calmul și vedea bine că și Muntadhir 
făcea la fel. Fratele lui vorbea rareori despre mama sa. Ali nu o 
cunoscuse - murise înainte ca el să se nască, pe când fratele 
său era doar un copil. Dar auzise că ea și Muntadhir fuseseră 
foarte apropiaţi și întotdeauna știuse că acesta fusese profund 
afectat de pierderea ei. 

Uitându-se la Tariq, nepotul unchiului de-al treilea, Ali a 
bănuit că și acesta știa toate acele lucruri și profita bucuros de 
avantajele oferite de suferința emirului. Sufletul lui Ali clocotea 
de furie. Nu mai avea nevoie de încă un motiv pentru a-l uri pe 
bărbatul care se ocupase de acea afacere îngrozitoare, dar 
faptul că vedea cu atâta limpezime cum se folosea de Muntadhir 
îl făcea să-l urască de o sută de ori mai mult. 

Totuși, situaţia era una tare delicată. Dacă Tariq ar fi fost o 
rudă mai apropiată, prinţul l-ar fi recunoscut după nume și ar fi 
acționat cu mai mult tact. Doar Allah știa că relaţia lui cu 
Muntadhir era deja îndeajuns de încordată! 

S-a apropiat de calul fratelui său. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? l-a întrebat pe emir. 

Muntadhir a roșit. 

— Nu am avut nici eu habar! i-a mărturisit. Tu cunoști toate 
afacerile pe care le fac rudele tale? 

— Nu știu să aibă vreuna o afacere prin intermediul căreia să 
vândă shafit-i ca sclavi! s-a oțărât Ali. 

Rostise cuvintele cu voce scăzută, dar era limpede că nu 
destul de scăzută, încât Tariq să nu audă. 

— „Sclavi”? a repetat neguţătorul. 

Tariq și-a dat ochii peste cap, lungind cuvântul cu dispreţ. 

— În numele Celui Preaînalt, știm cu toţii cât ești de sensibil 
când vine vorba de shafiț-i, prințule Alizayd, dar nu a existat 
niciun sclav aici! Ferit-a sfântul de așa ceva! Erau doar shafit-i 
care își căutau fie de lucru, fie rudele pursânge. 

Lui Ali nu îi venea să creadă cât era de nerușinat ipochimenul. 

— „și căutau de lucru”? a întrebat prinţul, uluit. Când am 
ajuns aici prima oară, slugile tale tocmai încercau să vândă o 
fetiță care ţipa după tatăl ei! 

Muntadhir s-a întors spre Tariq, șocat. 

— E adevărat? l-a întrebat. 


Ali trebuia să recunoască: bărbatul avea ceva tărie, căci nici 
măcar n-a tresărit sub privirea emirului. 

— Firește că nu! s-a apărat. 

Și și-a dus mâna la inimă, în semn că era sincer. 

— Haide, emirul meu, mă cunoști doar! a continuat cu 
prefăcătorie. Și știi că shafiților le place să-și exagereze 
suferinţele... mai ales în fața cuiva care se știe că are punga 
deschisă și inima sensibilă. 

A clătinat din cap. 

— Nici nu mă îndoiesc că i-au împuiat capul bietului tău frate 
cu tot felul de povești cu bătăi și nedreptăţi. 

Lubayd a ridicat mâna să-l oprească pe Ali, care voia să se 
repeadă la individ. Dar nu putea să-i oprească și limba. 

— Șarpe mincinos ce ești...! a izbucnit prinţul. 

— Terminati! s-a răstit Muntadhir. Amândoi! 

Emirul părea de-acum mai degrabă agasat, decât zguduit, iar 
îndoiala care îi apăruse în ochi când Ali îi vorbise de fetiţă 
dispăruse deja. 

— Nu am venit aici să ne certăm, Alizayd! Edictul e dat de 
ava, iar Tariq nu are de gând să îl conteste. Dar vrea să fie 
recompensat cum se cuvine. 

Ali a scrâșnit. 

— A fost recompensat! a spus prinţul. Scrie și în document. 

— Cu o sută de dirhami? a întrebat Tariq în zeflemea. E un 
nimic! mai puţin decât nimic! A, stai, scuză-mă... și un pelerinaj 
la Mecca! a adăugat, ironic. Mai degrabă e o poruncă, decât o 
ofertă! 

Ali se vedea silit să-și adune toate puterile să se stăpânească 
și să nu-l dea jos de pe cal. Dacă n-ar fi fost acolo Muntadhir, 
poate că ar fi făcut-o. Simţind cum începea să-i curgă apa din 
palme, și-a încleștat pumnii, căci nu îndrăznea să-și piardă 
stăpânirea tocmai acolo, în văzul tuturor. 

— E o mare onoare să ţi se îngăduie să pleci în pelerinaj la 
Mecca! a spus el, calm. Doar câtorva djinn-i tineri li se permite 
să intre în Mecca în fiecare an; sunt unii care ar vărsa lacrimi de 
bucurie pentru un asemenea dar! 

— Ei bine, eu nu mă număr printre ei, i-a răspuns Tariq cu 
nerușinare. Viaţa mea și afacerile mele sunt în Daevabad. Nu 
plec nicăieri și stărui să fiu răsplătit cum se cuvine. 

— AȘ putea să te las cu shafiţ-ii pe care ai spus că îi ajutai să- 


și găsească de lucru sau rudele pierdute, a propus Ali cu 
răceală. Ar fi o recompensă îndeajuns de bună? 

— Nu! a spus Muntadhir sec, cu ochii scăpărând, în timp ce 
vărul lui pălise. Dar, dacă îl mai ameninţi o dată, o să avem un 
alt fel de discuţie! 

L-a fixat cu privirea pe Ali. 

— Bărbatul acesta e neam cu mine, a spus emirul încet, cu 
subînțeles. Se află sub protecția mea. Nu care cumva să încerci 
să mă umpli de ocară, ameninţându-i cu atâta dispreţ! Trebuie 
să ne înţelegem și să găsim un compromis. 

Ali s-a uitat la el. Înţelegea foarte bine noţiunile geziri de 
mândrie și de onoare la care făcea apel fratele lui. 

Dar nu numai acestea erau importante pentru cei din tribul 
lor. 

— Nu se poate face niciun fel de compromis, Dhiru! i-a 
răspuns el. Nu-i mai dau niciun sfanț acestui bărbat! Nu ne 
permitem. Imi ceri să iau pâinea de la gura soldaţilor care îţi 
apără viaţa și cărămizile pentru bimaristan-ul în care vor fi 
tămăduiţi toţi ai tăi, pentru ca unui bărbat deja bogat - unui 
bărbat care a călcat în picioare cele mai sfinte credinţe ale 
neamului nostru - să i se ostoiască mândria rănită? 

A clătinat din cap. 

— N-am să fac una ca asta! 

Puțin cam prea târziu, Ali și-a dat seama că mulţimea strânsă 
acolo amuţise și că vorbele lui fuseseră auzite de toţi. Și se 
adunaseră mulţi să se uite: shafit-i și muncitori ajinn-i de prin 
zonă, care se holbau cu toţii, cu o dușmănie netăinuită, la emir 
și la tovarășii lui îmbrăcaţi în veșminte bogate. 

Muntadhir a părut și el că a băgat de seamă. Și-a aruncat 
ochii cenușii spre mulțimea tot mai mare, iar Ali a văzut ușoara 
tresărire a mâinilor cu care ţinea frâul. 

Tariq a continuat să vorbească, plin de îngâmfare: 

— Foarte frumoase vorbe pentru susţinătorii tăi, prinţul meu! 
Cred că nu contează pentru tine că vorbele astea se bazează pe 
minciunile unor nerecunoscători cu sânge spurcat și că asta îl va 
ruina pe unul de-ai tăi, pe un bărbat care a însoţit-o chiar pe 
mama emirului la Daevabad! 

S-a uitat de sus la Ali și, când a vorbit iar, a rostit apăsat 
fiecare cuvânt: 

— Poate că e o lecţie clară pentru noi toţi, să vedem cât de 


puţin înseamnă pentru tine familia! 

Ali și-a mușcat limba așa de tare, că l-a durut. Nu putea decât 
să mulțumească lui Allah că era o zi însorită și uscată - altfel, 
era convins că ar fi descoperit noi metode de ucidere cu ajutorul 
ploii. 

— Shafiț-ii nu mint! s-a opus. Am văzut cu ochii mei... 

— Nu? l-a întrerupt Tariq. Atunci, unde sunt bicele, prinţul 
meu? Lanţurile și plânsetele copiilor pe care tu spui că i-am 
tratat așa de râu? 

— l-am trimis de aici pe toţi să fie îngrijiţi. 

Ali a făcut semn cu mâna spre dărâmături. 

— Nu se mai vede nimic, fiindcă suntem aici din zori, l-a 
lămurit. Dar poți să fii al naibii de sigur că mi-am notat numele 
fiecărui shafit de care ţi-ai bătut joc și voi fi bucuros să-ţi prezint 
mărturiile lor. 

— După ce le vei polei limbile cu aur, adică! a pufnit Tariq. 
Doar așa fac mereu cei din neamul ayaarile. 

Ali a pierdut dintr-odată lupta cu furia. Și-a dus mâna la 
hanger. 

— N-ai vrea să lămurim treaba așa, ca noi? a șuierat el în 
geziriyya. Ar trebui să alergi la Mecca! Dac-ai avea puţină frică 
de Allah, ţi-ai petrece restul zilelor căindu-te pentru răul pe care 
l-ai făcut aici, înainte să arzi în iad pentru... 

— Destul! 

Vocea lui Muntadhir a răsunat în toată piaţa. 

— Îndrăznește numai să-ţi scoţi sabia, Alizayd, și o să pun să 
fii arestat! a strigat emirul. Nu! 

A ridicat mâna, să-l oprească pe Tariq, care deschisese gura. 

— Am auzit destul de la amândoi, a zis. Întoarce-te la casa ta, 
vere! E limpede că nu vom ajunge la nicio înțelegere aici! O să 
am eu grijă de tine și de soţia ta. 

Le-a făcut semn cu capul celorlalți. 

— Să mergem! le-a poruncit. 

Ali și-a dezlipit mâna de pe hanger. 

— Dhiru, eu am vrut doar să spun că... a început prinţul. 

— Știu prea bine ce ai vrut să spui! l-a repezit emirul. Și ţi-am 
mai cerut să nu-mi mai zici așa! 

Muntadhir părea dintr-odată obosit, sătul și dezgustat de 
toată situația. 

— Pe Allah, și când te gândești că ea era gata-gata să mă 


convingă să-i susțin nebunia! 

A clătinat din cap. 

— Poate ar trebui să fiu recunoscător pentru asta, într-un fel. 

— Recunoscător pentru ce? a îndrăznit Ali să-l întrebe, simțind 
că i se punea un ghem în stomac de neliniște. 

— Pentru că mi-ai amintit că tu îţi vei pune întotdeauna 
convingerile mai presus de propria familie. Ceea ce e foarte 
bine... Bucură-te că-i ai de partea ta doar pe shafiț-i! 

Muntadhir și-a atins fruntea, în salutul îndătinat, apoi și-a 
întors calul. 

— Să vedem cât de mult te va ajuta asta în Daevabad, 
frăţioare! 


XXI 
Nahri 


Nahri a bătut din nou la ușa apartamentului soțului ei. 

— Muntadhir, nu mă interesează cine e acolo sau ce bei, 
deschide! Trebuie să mergem! 

Niciun răspuns... 

Frustrarea ei ajunsese la o limită periculoasă. Știa că soţului 
său nu îi plăcea să fie trezit dimineaţa devreme, dar se chinuise 
săptămâni întregi să aranjeze vizita aceea la Marele Templu și 
acum deja se făcea târziu. 

A bătut din nou la ușă. 

— Dacă trebuie să te dau jos din pat cu sila... 

Ușa s-a deschis pe neașteptate. Nahri a fost gata-gata să 
cadă, și doar cu mare greutate și-a păstrat echilibrul. 

— Banu nahida... 

Muntadhir s-a rezemat greoi de cadrul ușii. 

— Nevastă! a lămurit el, ducând la buze o cupă de jad cu vin. 
Mereu nerăbdătoare. 

Nahri a rămas cu ochii pironiţi asupra lui, neputând să 
rostească o vorbă. Muntadhir era pe jumătate dezbrăcat, cu 
șoldurile înfășurate într-un șal care părea să fie de femeie și pe 
cap cu o pălărie ascuţită de nobil bactrian. 

Un hohot de râs venit din spatele emirului i-a atras atenția, iar 
Nahri s-a uitat peste umărul lui și a văzut două femei superbe, 
tolănite pe pat, care erau la fel de dezbrăcate ca soțul ei. Una 
fuma narghilea, iar cealaltă - care nu avea pe ea nimic în afară 


de turbanul lui Muntadhir, înfășurat într-un fel pentru care, în 
mod sigur, nu fusese conceput - aranja piesele unui joc. 

Nahri a inspirat adânc, încercând să-și stăpânească impulsul 
de a da foc încăperii. 

— Muntadhir, a repetat ea cu fălcile încleștate, nu-ţi aduci 
aminte că azi trebuia să mergem la Marele Templu? 

— Ştii... de fapt, chiar mi-am adus aminte! 

Muntadhir și-a golit cupa. 

Nahri și-a ridicat braţele. 

— Atunci ce-i asta? Nu pot să te duc în cel mai sfânt lăcaș al 
neamului meu beat turtă și înfășurat într-un șal de curtezană! 

— Păi, nu vin. 

Nahri a clipit. 

— Poftim? 

— Nu vin! a repetat emirul. Ti-am spus deja: eu cred că planul 
ăsta de a angaja și de a vindeca shafiț-i e o nebunie. 

— Dar... dar ai spus că vei veni cu mine azi. Și tatăl tău ţi-a 
spus să vii! 

A ridicat vocea, neliniștită. 

— Ei, aici te înșeli, a spus Muntadhir, fluturându-i un deget în 
faţă. N-a poruncit chiar asta. A zis că ai sprijinul nostru. 

A ridicat din umeri. 

— Așa că spune-le preoţilor tăi că îl ai, i-a spus. 

— Nu mă vor crede! Și, dacă tu n-ai să vii, vor zice că nu vrei. 
A clătinat din cap. 

— Nu pot să le dau încă un motiv să se opună. O vor lua ca pe 
o jignire. 

Muntadhir a pufnit. 

— Vor fi ușuraţi! Tu ești sigura daev-a care vrea să vadă în 
templul ei pe unul din familia Al Qahtani. 

Femeile au început iar să râdă, în cameră, una a aruncat 
zarurile, iar Nahri a tresărit. 

— De ce faci asta? a șoptit. Mă urăști chiar atât de mult? 
Dezinteresul de pe chipul lui a dispărut. 

— Nu te urăsc, Nahri! Dar tu ai apucat pe o cale cu care eu nu 
sunt de acord, având un tovarăș care distruge tot ce atinge. N-o 
să stau cu viitorii mei supuși într-un loc considerat de ei sacru și 
să le fac niște promisiuni în care nu cred. 

— Puteai să-mi spui asta de săptămâna trecută! 

Muntadhir a înclinat capul. 


— Săptămâna trecută, Alizayd încă nu îl ameninţase pe vărul 
meu cu flăcările iadului în faţa unei adunături de răzvrătiți cu 
sânge spurcat. 

Nahri l-a prins de încheietură. 

— Ce-a făcut? 

— Am încercat să te previn! Du-te și întreabă-l pe „șeicul” 
tău! La naiba, spune-i lui să meargă cu tine la templu! Sunt 
convins că va fi distractiv. 

Muntadhir și-a smuls brațul din strânsoarea ei, după care i-a 
trântit ușa în nas. 

Câteva clipe, Nahri a rămas locului, înlemnită. Apoi a început 
să bată cu pumnii în ușă. 

— Muntadhir! 

Ușa a rămas închisă. Pe măsură ce furia ei creștea, în lemnul 
sculptat au început să apară crăpături și balamalele au prins să 
fumege. 

„Nu!” 

Nahri s-a dat un pas înapoi. Afurisită să fie dacă se va înjosi 
rugându-se de beţivanul ei soț să se ţină de cuvânt! Să-i ia 
naiba pe prinții ăștia sângeroși cu certurile lor idioate! 

S-a răsucit pe călcâie și a pornit repede pe hol. Dacă 
nesăbuinţa lui Alizayd al Qahtani îi stricase planurile din ziua 
aceea, avea să-l otrăvească și mai multe nu! 

Ușa apartamentului lui Ali era închisă când a ajuns ea, iar, 
când s-a apropiat, soldatul care făcea de strajă acolo s-a ridicat 
în picioare. 

Fără să mai aibă pic de răbdare și cu magia palatului 
răscolindu-i sângele, Nahri a pocnit iute din degete și a 
răsturnat un cos de jar dintr-un colț, iar tăciunii încinși s-au 
strâns în jurul gleznei soldatului. L-au doborât la pământ, iar ușa 
s-a dat de perete în faţa ei. 

A intrat în cameră și s-a oprit, având impresia că nu 
pătrunsese unde trebuia! In apartamentul lui Ali era o nebunie: 
vreo șase birouri joase erau folosite de secretari care păreau 
extenuaţi, papirusuri și registre zăceau peste tot și pretutindeni 
erau djinn-i care învârteau hârtii și se certau în mai multe limbi. 

Vocea plină de mânie a lui Ali a ajuns la urechile ei din capătul 
celălalt al încăperii. 

— ...Şİ ţi-am spus că am încheiat deja contractul! Nu mă 
interesează cine e unchiul șefului tău; eu nu fac așa treaba. 


Instalaţiile de apă de la bimaristan sunt montate de o breaslă 
care nu se ocupă cu desființarea celorlalte! 

Și-a făcut loc până la el, îmbrâncind câţiva scribi speriaţi. Ali a 
observat-o de îndată și s-a ridicat repede... de fapt, atât de 
repede, că a vărsat o călimară cu cerneală albastră pe 
dishdasha lui bleu. 

— Banu nahida, pa-pacea lui Allah fie cu tine! s-a bâlbâit el, 
ștergându-se de cerneală. Aăă, nu trebuia să fii la Marele 
Templu? 

— Trebuia, da! 

Și-a aruncat pe spate un capăt al chadorului și l-a împuns cu 
degetul în piept. 

— Cu soțul meu! a adăugat. Adică, așa se așteptau cei din 
neamul meu și preoţii mei. Și totuși soţul meu este acum 
despuiat, în compania unor frumoase care, în mod sigur, nu sunt 
eu, și spune că tu ești de vină pentru asta. Că ai fi strigat pe 
străzi că vărul lui o să ardă în flăcările iadului. 

L-a împuns iar cu degetul. 

— Voi n-aveţi nici măcar un strop de minte? 

Chipul lui Ali s-a aprins pe dată de mânie. 

— Nu am spus că o să ardă în iad! s-a apărat el. L-am sfătuit 
să se căiască înainte să ajungă acolo! 

Nahri a simţit cum i se mișca podeaua de sub picioare de 
furie. A închis ochii o clipă, încercând să se stăpânească. 

— Alizayd, săptămâni întregi m-am luptat cu preoţii să-mi 
permită vizita asta! Dacă nu vine, se vor considera jigniți. Și 
dacă se vor considera jigniţi, dacă nu vor crede că am sprijinul 
familiei tale, atunci cum socotești că vor reacționa când le voi 
spune că voi încălca veacuri de tradiție, să lucrez alături de 
shafiț-i? Mi-am pus în joc reputaţia pentru acest bimaristan! 
Dacă nu voi izbuti, numai și numai fiindcă nu poţi tu să-ți ţii 
gura, flăcările iadului vor fi cea mai mititică dintre problemele 
tale! 

Putea să jure că aerul începuse să strălucească în clipa în 
care cuvintele amenințătoare i-au plecat de pe buze și nu i-a 
scăpat repeziciunea cu care câţiva djinn-i din apropiere s-au tras 
înapoi. 

Ali a înghiţit în sec. 

— Rezolv eu totul! i-a zis. Îţi făgăduiesc! Du-te la templu și 
așteaptă-l acolo! 


j% 
Kod 


Nahri nu se simțea deloc optimistă. 

Lângă ea, Jamshid s-a foit. 

— Aş vrea să mă lași să vorbesc eu cu el! 

Nahida a clătinat din cap. 

— Asta mă privește pe mine și pe Muntadhir! lar tu n-ar trebui 
să-i rezolvi mereu problemele, Jamshid! 

Tânărul daeva a oftat și și-a potrivit tichia. Ca și Nahri, era 
îmbrăcat în veșmintele pentru templu, cu chador și tunică de 
mătase, în locul hainelor de lucru pătate de sânge și de cenușă. 

— l-ai spus lui Nisreen adevărul despre venirea noastră aici? 

Nahri s-a mutat de pe un picior pe altul. 

— Nu, i-a mărturisit. 

Nisreen rămăsese la infirmerie, un lucru pentru care Nahri era 
tare bucuroasă în sinea ei. Nu îi mai trebuia încă o voce care să 
se ridice împotriva sa! 

— Nu... nu prea ne-am vorbit între patru ochi în ultima vreme. 

— Am impresia că nu îi place să nu știe ce se întâmplă, a spus 
Jamshid, cu prudență. 

Nahri s-a strâmbat. Nu-i plăcea atmosfera încordată care 
exista de ceva vreme între ea și mentorul său, dar nici nu știa 
cum s-o îmbunătățească. 

Jamshid s-a uitat spre poartă. 

— Și, dacă tot a venit vorba despre bătrâni nefericiţi, cred că 
ar trebui să-ţi spun că tatăl meu... 

Pocnetul unor potcoave l-a întrerupt. Nahri și-a ridicat capul și 
a văzut un călăreț cu burnuz negru care se apropia de ei. S-a 
simțit ușurată. 

Dar numai pentru o clipă. Deoarece călăreţul nu era soţul ei! 

Ali a ajuns în câteva clipe, arătând... ei bine, arătând al naibii 
de princiar pe superbul lui armăsar sur! Era îmbrăcat în 
veșminte în culorile regale, prima oară când Nahri îl vedea așa, 
cu turbanul din maătăsuri de un albastru strălucitor, violet și 
auriu. Își tunsese barba ceva mai bine și purta chiar bijuterii - un 
șirag de perle la gât, iar, pe degetul mare de la mâna stângă, un 
inel de argint masiv împodobit cu linul dintre faimoasele 
diamante roz din Ta Ntry. 

Nahri a căscat ochii la el. 

— Nu ești Muntadhir! i-a zis. 

— Nu sunt, a încuviinţat prinţul, în timp ce descăleca. 


Probabil că se pregătise să vină în mare grabă; mirosea a fum 
de agar și pe gât încă i se mai vedeau stropi de apă. 

— Fratele meu e tot... zăticnit. 

Jamshid l-a privit pe Ali cu o dușmănie făţișă. 

— Astea sunt hainele lui? l-a întrebat daeva. 

— Se pare că azi nu are nevoie de ele, l-a lămurit prinţul 
geziri. 

Ali s-a uitat înapoi, în direcţia din care venise. 

— Unde-o fi? a întrebat el, ca pentru sine. Era chiar în spatele 
meu! 

Jamshid a pășit între ei. 

— Nahri, nu poţi să-l bagi în templu pe... ăsta! a avertizat-o el 
în divasti. Doar înăuntru ai noștri dau foc efigiei lui! 

Nahri n-a avut timp să-i răspundă însă, fiindcă un alt călăreț 
se apropiase de ei, unul încă și mai uimitor decât Ali! 

— Pacea fie cu voi! a spus Zaynab politicoasă și a descălecat. 
Ce zi frumoasă, nu-i așa? 

Nahida rămăsese de-a dreptul cu gura căscată! 

Prințesa Al Qahtani era și mai strălucitoare decât fratele ei, 
îmbrăcată cu niște șalvari aurii și o tunică lucioasă, cu dungi 
indigo. Avea o shayla neagră și subţire, pe sub o tichie bătută cu 
safire strălucitoare și faţa îi era pe jumătate ascunsă de o mască 
geziri argintie. Inele îi clipeau parcă pe fiecare deget. 

Zaynab l-a luat de mână pe fratele ei și le-a aruncat un 
zâmbet triumfător daev-ilor care se adunaseră să caște gura. Nu 
se putea spune că acei doi fraţi regali nu arătau de-a dreptul 
impresionant, iar Zaynab părea să fie nespus de încântată de 
asta! 

— Ce... ce faci tu aici? a reușit Nahri s-o întrebe. 

Zaynab a ridicat din umeri și i-a răspuns: 

— Ali a venit la mine în grabă, să-mi spună că ai nevoie de 
familia Al Qahtani să-ţi convingi preoţii. Acum ai câţiva Al 
Qahtani. Ba mai mult, mă ai pe mine. 

Tonul ei era dulce ca mierea. 

— Dacă n-aţi știut până acum, voi doi - și a făcut semn spre 
Ali și Nahri - sunteți cam lipsiţi de maniere! 

S-a uitat în spatele lui Nahri. 

— Jamshid! a spus ea cu căldură. Ce mai faci? Cum se simte 
tatăl tău? 

De pe chipul lui Jamshid mânia s-a mai șters puţin la auzul 


căldurii entuziaste din glasul prinţesei. 

— Suntem bine, prinţesă! Mulţumesc pentru întrebare. 

l-a aruncat o privire lui Nahri. 

— De fapt, dacă tot vorbim de tata... e chiar aici. 

Nahri a închis ochii. Toate acelea începeau să semene cu un 
vis îngrozitor de urât. 

— Tatăl tău s-a întors? Kaveh e aici? s-a mirat nahida. 

Jamshid a dat din cap, înghițind în sec. 

— De obicei, se duce direct la templu când vine dintr-o 
călătorie, să-i mulțumească Ziditorului că a avut grijă de el. 

— Ce tradiţie frumoasă! a spus Zaynab cu voioșie, aruncându- 
i o privire agasată fratelui său care, la simpla pomenire a 
numelui lui Kaveh, se strâmbase, de parcă tocmai ar fi mușcat 
dintr-o lămâie. Nu-i așa, Alizayd? 

Ali a mișcat puţin din cap, probabil drept încuviinţare. 

— Da... Frumoasă! a îngăimat. 

— Mergem? i-a întrebat Zaynab, pășind între cei doi bărbaţi. 
Jamshid, vrei să-mi prezinţi templul? Ali și Nahri au, probabil, o 
grămadă de lucruri plictisitoare de discutat. 

— Sora ta? Te-ai gândit s-o aduci pe sora ta? a șuierat Nahri, 
după ce Jamshid și Zaynab s-au îndepărtat. 

Ali s-a uitat la ea, deznădăjduit. 

— Kaveh? a întrebat-o, la rândul său. 

— Asta e o surpriză până și pentru mine, i-a spus nahida, 
posomorâtă. E foarte strict și tradiţionalist! N-o să fie de acord 
cu noi. 

— Și n-o să-i placă să mă vadă aici, a murmurat Ali. Noi... nu 
avem o poveste prea frumoasă. 

— Cum, tu și Kaveh nu vă înţelegeţi? a murmurat Nahri, în 
zeflemea. Chiar nu pot să-mi închipui de ce! ` 

A oftat apoi, cu privirea pironită asupra porților templului. In 
ciuda tuturor temerilor sale, trebuia să recunoască: aducerea lui 
Alizayd al Qahtani acolo nu era, nici pe departe, ceva la fel de 
îngrozitor pe cât avea să fie să le spună preoților că dorea să 
lucreze cu shafit-ii! 

— Lasă-ți armele în palanchinul meu! 

Ali și-a dus mâna la zulfikar ca o mamă care își apără copilul. 

— De ce? 

— Nu avem voie să intrăm cu arme în Marele Templu. Cu nicio 
armă, a adăugat ea, simțind că trebuia să-i explice foarte clar 


această regulă prinţului războinic din faţa ei. 

— Bine, bine, a bombiănit Ali, apoi și-a scos zu/fikarul și 
hangerul și și le-a pus cu grijă în palanchinul lui Nahri. 

A scos apoi un mic pumnal de la gleznă și o țepușă din 
mânecă. S-a întors, iar razele soarelui au făcut să-i strălucească 
relicva de aramă de la ureche. 

— Să mergem! l-a îndemnat. 

Zaynab și Jamshid erau deja la jumătatea aleii. Vocea 
melodioasă a lui Zaynab se auzea până la ei. Curtea templului 
era, ca de obicei, plină, căci locuitori ai Daevabadului se 
plimbau prin parcul îngrijit și familii mari de pelerini stăteau la 
umbră pe covoare. Lumea se oprise să se uite la Zaynab cu 
priviri curioase și cu toţii arătau în direcţia ei. 

La vederea lui Ali, reacţia daev-ilor a fost cu totul alta. Nahri a 
auzit câteva exclamaţii înăbușite și a văzut ochi mijiţi de furie 
sau feţe pe care se citea o oroare de nimic ascunsă. 

Nu le-a luat în seamă, însă. Și-a îndreptat spatele și și-a 
ridicat capul, semeaţă. Nu avea de gând să dea niciun semn de 
slăbiciune în ziua aceea! 

Ali s-a uitat la clădirile templului cu vădită admiraţie, părând 
să nu observe dușmănia celor din jur. 

— E superb! a spus el apreciativ, când treceau pe lângă niște 
cedri înalţi. Copacii aceștia par să fie aici din vremea lui Anahid. 

A îngenuncheat și și-a trecut palma peste una dintre 
pietricelele rotunde și viu colorate cu care era pavată aleea. 

— Și n-am văzut așa ceva niciodată. 

— Sunt din lac, i-a explicat Nahri. Se spune că le-au adus 
mariz-ii ca tribut. 

— Mariz-ii? 

A părut speriat când s-a ridicat în mână cu piatra care avea 
culoarea portocalie aprinsă a soarelui la apus și pe care se 
zăreau picăţele roșii. 

— Nu am știut... a îngăimat prinţul. 

Dar chiar în clipa aceea, pietricica a devenit, dintr-odată, mai 
luminoasă în palma lui, lucind ca sub apă. 

Nahri i-a dat peste mână. 

Ali a făcut ochii mari. 

— lartă... iartă-mă! a bâiguit el. 

— Nu-i nimic! 

Nahri a îndrăznit să arunce o privire în jur. Lumea se holba la 


ei, desigur, dar se părea că nimeni nu observase. 

L-a auzit pe Ali cum înghiţea în sec. 

— Așa fac pietrele astea de obicei? a întrebat-o, cu speranţă 
în glas. 

— Niciodată, din câte știu eu! l-a lămurit nahida și l-a privit cu 
asprime. Dar, dacă ne gândim de unde provin ele... 

Ali a tușit, s-o îndemne să tacă. 

— Am putea să nu vorbim tocmai aici despre asta? a rugat-o. 
Avea dreptate. 

— Bine, bine! l-a liniștit. Dar nu mai pune mâna pe nimic! 

Nahri a făcut o pauză, amintindu-și pe cine se pregătea să 
introducă în templu. 

— Și poate c-ar fi bine nici să nu spui nimic! Dar absolut 
nimic! a adăugat. 

Pe chipul prinţului se citea nemulţumirea care îl cuprinsese, la 
auzul vorbelor ei, dar tânărul geziri nu a mai spus nimic până 
când i-au ajuns din urmă pe Jamshid și Zaynab la intrarea în 
templu. 

Ochii lui Zaynab sclipeau. 

— Ce loc extraordinar! a spus prinţesa, încântată. Jamshid mi- 
a făcut o prezentare minunată. Știai că aici a fost novice, Ali? 

Prințul a dat din cap. 

— Muntadhir mi-a spus că ai vrut să te faci preot, i-a zis el 
daev-ului. 

S-a uitat la el, curios. 

— Ce te-a făcut să renunţi și să intri în Garda Regală? l-a 
întrebat. 

Chipul lui Jamshid era de lipsit de orice expresie, încât părea 
sculptat în piatră. 

— Am vrut să particip activ la apărarea neamului meu. 

Zaynab l-a luat repede de braţ pe fratele ei. 

— Ce-ar fi să mergem înăuntru? l-a îndemnat prinţesa. 

În timp ce Jamshid i-a condus în templu, tămăduitoarea din 
Nahri n-a putut să nu observe că tânărul daeva părea să se 
sprijine mai puţin în baston. Poate că ședința aceea întreruptă 
de Muntadhir îi făcuse cât de cât bine, totuși! 

— Acestea sunt altarele noastre, le-a explicat Jamshid, 
închinate celor mai slăviţi străbuni ai noștri. 

S-a uitat în spate, la Ali. 

— Sunt sigur că mulţi dintre ei au fost uciși de cei din neamul 


vostru, i-a zis direct prinţului. 

— O favoare pe care ne-au întors-o nu doar o dată, din câte 
îmi amintesc, i-a răspuns Ali, zeflemitor. 

— Poate c-ar fi bine să punem mai târzior pe tapet chestiunea 
războiului, a propus Nahri, grăbind pasul. Cu cât întârzii mai 
mult la infirmerie, cu atât e mai posibil să apară vreo urgenţă. 

Dar lângă ea Ali a rămas pironit locului. S-a întors să se uite la 
el și a văzut că rămăsese cu ochii ţintă la ultimul dintre altare. 
De bună seamă că acesta îi atrăsese atenţia, de vreme ce era 
cel mai frecventat din templu și încărcat de ghirlande și de 
ofrande. 

Nahri a auzit cum i se oprea răsuflarea. 

— Acesta nu-i cumva altarul...? a bâiguit prinţul geziri. 

— „Lui Darayavahoush? 

Gândul îi fusese dus până la capăt de vocea lui Kaveh care 
răsunase de undeva, din spatele tinerilor. Intr-o clipită, Marele 
Vizir s-a apropiat repede de ei, încă îmbrăcat cu pelerina din 
călătorie. 

— Într-adevăr, al lui e, l-a încredinţat bătrânul daeva. 

Și-a împreunat mâinile, în semn de binecuvântare. 

— Darayavahoush e-Afshin, ultimul mare apărător al neamului 
daeva și paznic credincios al nahizilor. Fie ca el să se 
odihnească veșnic în umbra Ziditorului! 

Nahri l-a văzut cu coada ochiului pe Jamshid cum tresărea, 
dar nu a spus nimic, vrând să fie loial tribului său, în fața 
străinilor. 

— Mare Vizir! l-a salutat Nahri cu respect. Fie ca focurile să 
ardă cu putere pentru tine! 

— Și pentru tine, banu nahida! i-a răspuns Kaveh. Prinţesă 
Zaynab, pacea fie cu tine! Ce onoare și surpriză nesperate să te 
văd aici! 

S-a întors spre Ali, iar de pe chip i s-a șters orice pic de 
căldură. 

— Prinţul meu! a spus, sec. Văd că te-ai întors din Am Gezira. 

Ali nu a părut să observe răceala bătrânului dregător. Nu-și 
dezlipise privirea de la altarul lui Dara și părea că făcea eforturi 
mari să-și păstreze cumpătul. Și-a îndreptat ochii spre arcul din 
spatele altarului, iar Nahri l-a văzut cum se încorda. Nu putea 
să-l condamne, doar îl văzuse și pe Jamshid reacţionând la fel la 
vederea arcului din cauza căruia fusese cât pe ce moară. 


Și apoi Ali s-a apropiat de altar, privind ţintă la picioarele 
statuii lui Dara. Lui Nahri i s-a strâns inima. 

„Nu! Nu tocmai azi!” 

Ali a ridicat un obiect din grămada de amulete. Chiar dacă era 
ars și înnegrit, după formă se vedea limpede că acela fusese un 
trup de reptilă cândva. 

Zaynab și-a înăbușit un strigăt, căci scheletul acela mititel era 
prea mult până și pentru ea, probabil. 

— Acela e, cumva, un crocodil? a întrebat prințesa, puţin 
supărată. 

Nahri și-a ţinut respiraţia. Ali a tresărit, iar ea l-a înjurat în 
gând pe cel care lăsase amuleta acolo. 

Gata! Totul luase sfârșit! Acum prinţul o să izbucnească și o 
să spună ceva atât de jignitor, încât preoţii aveau să-l dea afară 
și toate planurile ei cu shafiț-ii urmau să se spulbere încă înainte 
de a deschide subiectul. 

— Să înțeleg că ăsta-s eu? a întrebat Ali după o clipă de 
tăcere. 

Kaveh a vorbit primul: 

— Cred că aceasta a fost intenţia. 

Lângă el, Jamshid părea rușinat. 

— Ali... a început Nahri. 

Dar prinţul deja așeza obiectul la loc. Nu jos, ci chiar la 
picioarele calului de piatră - care călca în copite muștele de 
nisip sculptate pe care ochiul atent al prinţului le observase, 
fără doar și poate. 

Apoi tânărul geziri și-a împreunat palmele, ca pentru o 
plecăciune. 

— Atunci, slavă lui Darayavahoush e-Afshin! a spus el, iar în 
politeţea lui exagerată se deslușea doar o urmă de zeflemea. 
Cel mai bun și mai înfricoșător războinic cu care s-a luptat 
vreodată acest crocodil. 

S-a întors apoi spre Kaveh cu un zâmbet aproape fioros. 

— Vino, Mare Vizir! a spus prințul, luându-l de umeri și 
trăgându-l spre el. A trecut prea mult timp de când am avut 
bucuria de a fi împreună, și știu că isteaţa noastră banu nahiaa 
abia așteaptă să-ţi vorbească despre planurile ei! 


p% 
Kod 


În fața lui Nahri, Kartir își frângea mâinile. Bătrânul preot era 
mai palid ca niciodată. Se întâlniseră într-o cameră fără ferestre, 


cu pereți înalţi, iar torțele aruncau lumina pe icoanele 
străbunilor ei, așezate de jur-împrejurul încăperii. Avea impresia 
că până și ei se uitau de sus la ea, dezaprobator. 

— Cu shafiţ-ii? Ai de gând să lucrezi cu shafiț-ii? a întrebat, în 
cele din urmă, Kartir, după ce ea a terminat de povestit planul 
de construire a bimaristan-ului. 

Tonul lui părea că o ruga să îl contrazică. 

— Da, a răspuns Nahri. Deja am lucrat cu unul. O 
tămăduitoare agnivanshi care are mult mai multă pregătire și 
experiență decât mine. Ea și soțul său sunt niște medici 
extraordinari. 

— Dar au sânge-de-ţărână, spurcat! a spus una dintre 
preotese în divasti, de parcă ar fi scuipat cuvintele. Sunt plozii 
djinn-ilor desfrânaţi și ai oamenilor. 

Nahri s-a simţit pe loc bucuroasă că nici Ali, nici Zaynab nu 
vorbeau prea bine graiul daev-ilor, precum fratele lor mai mare. 

— Nu au nicio vină pentru felul în care au fost aduși pe lume, 
cum nu avem nici tu, nici eu! i-a răspuns nahida. 

Din tonul ei, se simțea că Nahri se cam înfierbântase. 

— Uiţi că eu însămi am fost crescută în lumea oamenilor? Nu 
vreau să aud că li se spun cuvinte grele celor cu sânge 
omenesc! 

Kartir și-a împreunat palmele, într-un salut al păcii și s-a uitat 
mustrător la preoteasă. 

— Nici eu! a întărit. Aceste sentimente nu-și au locul în Marele 
Templu. Dar, banii nahida... a adăugat, uitându-se la ea rugător, 
te rog să înţelegi că tot ce propui tu nu e cu putinţă! Nu îţi poţi 
folosi puterile pe un shafit. E interzis! 

Ochii lui negri erau plini de frică. 

— Se spune că nahizii își pierd puterile fie și dacă ating numai 
un shafit, a adăugat Marele Preot. 

Nahri și-a păstrat expresia calmă, dar cuvintele lui o dureau. 
Era îngrozitor pentru ea să audă asta de la bărbatul blând care o 
învățase religia lor, care îi pusese în mâini primul jertfelnic al lui 
Anahid însăși, care îi spulberase îndoielile și spaimele de atâtea 
ori! Dacă până și el avea aceleași prejudecăţi ca toți ceilalți... 
Așa cum avusese și Dara... Așa cum avea și soţul ei... Așa cum 
aveau aproape toţi cei dragi ei, de fapt... 

— O presupunere neadevărată, a spus ea, în cele din urmă. 
Dar nu am de gând să-i vindec eu însămi pe shafiț-i, l-a lămurit, 


silindu-se să pronunţe cuvintele vrednice de dispreţ. Vom lucra 
și vom învăţa împreună, atâta tot. 

Un alt preot a luat cuvântul. 

— Este o încălcare a legii lui Suleiman să ai orice relaţie cu ei! 

Nahri știa bine că Marele Vizir urmărea cu atenţie discuţia, 
căci pe chip i se citea limpede dezaprobarea, dar deocamdată 
nu spusese nimic, iar ea bănuia că aștepta momentul potrivit 
pentru a lovi. 

— Nu e o încălcare a legii lui Suleiman, l-a contrazis ea, 
vorbind acum în djinnistani, pentru Ali și pentru Zaynab. Este 
doar o altă interpretare. 

— „O altă interpretare”? a repetat Kartir cu voce slabă. 

— Da, a spus ea cu fermitate. Suntem în Daevabad, prieteni. 
Un oraș păzit, străjuit prin magie, ascuns cu totul vederii 
oamenilor. Ce facem noi aici, cum îi tratăm pe cei de același 
sânge cu ei nu influenţează cu nimic lumea de dincolo de porțile 
noastre. Dacă ne purtăm cu respect și blândeţe cu toţi cei care 
deja se află în lumea noastră nu înseamnă că încălcăm porunca 
lui Suleiman de a-i lăsa pe oameni în pace. 

— Nu o încălcăm? a întrebat Kartir. Nu ar putea fi acesta 
începutul altor relaţii? 

— Nu, a spus Nahri, sec, continuând în djinnistani. Dacă un 
djinn din afara orașului se supune sau nu legii n-are nicio 
legătură cu felul în care ne purtăm noi cu cei din oraș. 

A ridicat apoi vocea: 

— A fost vreunul din voi în Cartierul Shafit? Sunt acolo copii 
care se bălăcesc în canalele de scurgere și mame care mor la 
naștere. Cum puteţi să vă numiţi „slujitori ai Ziditorului” când 
credeţi că lucrurile acestea sunt permise și firești? 

Cuvintele ei au părut să-și atingă ţinta, iar Kartir și-a plecat 
capul, vădit rușinat. Ali se uita la ea cu o mândrie de nimic 
tăinuită. Acest lucru nu a rămas neobservat, iar Kaveh a luat 
cuvântul, în sfârșit. 

— Prinţul ţi-a băgat asta în cap! i-a spus el nahidei în divasti. 
Doamna mea, e cunoscut drept un habotnic! Nu trebuie să te 
lași furată de ideile lui fanatice legate de shafit-i! 

— Nu am nevoie de niciun bărbat să-mi bage idei în cap! a 
ripostat Nahri. Ai spus o prostie, Kaveh e-Pramukh! 

Marele Vizir și-a împreunat mâinile și a adăugat: 

— Nu am vrut să fiu lipsit de respect, banu nahida! 


Dar nu o spusese ca și cum și-ar fi cerut iertare cu adevărat, 
ci îi vorbise ca unui copil, iar lucrul acesta o agasa. 

— Ce spui tu sună minunat, arată că ai o inimă bună... a 
continuat dregătorul. 

— Arată că sunt o femeie care și-a învățat lecţia atunci când 
Ghassan a încetat să ne mai ocrotească în vreun fel tribul după 
moartea lui Dara, a spus Nahri în divasti. Bunătatea combinată, 
în egală măsură, cu pragmatismul îmi dictează acţiunile. Nu 
vom fi niciodată în siguranță în Daevabad, dacă nu vom face 
pace cu shafiț-ii. Trebuie să înţelegi asta! Sunt aproape la fel de 
mulţi ca noi! E o prostie să ne bazăm doar pe 4jinn-i pentru a 
sta de pază între noi! Asta ne face să fim slabi și să rămânem la 
mila lor. 

— Pentru că nu avem încotro! a argumentat Kaveh. Doamna 
mea, cu tot respectul... ești foarte tânără. Am văzut în viaţa 
mea multe încercări de a face pace și cu djinn-ii, și cu shafițiii. 
Niciodată nu s-au terminat bine. 

— Asta trebuie să hotărăsc eu însămi! 

— Și totuși ne ceri binecuvântarea, a observat Kartir, cu 
delicateţe. Nu-i așa? 

Nahri a șovăit, uitându-se la portretele străbunilor săi. La 
templul construit de Anahid, la cei pe care ea reușise să-i 
unească după ce fusese aruncat asupra lor blestemul lui 
Suleiman. 

— Nu, a spus în djinnistani, privindu-i pe preoții din jur. vă 
informez, pentru că vă respect. Acesta este bimaristan-ul meu. 
Sunt puterile mele și nu vă cer permisiunea să le folosesc. Sunt 
banu nahida și, fie că mă crezi, fie că nu, Kaveh, a spus ea, 
lăsând intenţionat la o parte titlul lui, în cei câţiva ani pe care i- 
am petrecut în Daevabad, am aflat ce semnificaţie și ce istorie 
are titlul acesta! Nu poţi avea îndrăzneala să îi pui la îndoială pe 
străbunii mei. 

Cuvintele ei au fost întâmpinate de o tăcere glacială. Marele 
Vizir s-a uitat la ea, uluit, iar câţiva preoţi s-au tras chiar înapoi. 

— Dar, cu toate acestea, nahizii luau întotdeauna hotărâri și 
ocârmuiau cu ajutorul unui consiliu! a subliniat Kartir, fără să se 
lase descurajat. Străbunii tăi discutau între ei, se sfătuiau cu 
preoţii și cu povățuitorii lor. Nu stăpâneau ca niște regi care nu 
dau socoteală în faţa nimănui! 

Marele Preot nu s-a uitat la niciunul dintre prinții Al Qahtani 


când a spus asta, dar era limpede pentru toată lumea că la ei se 
referise. 

— Și au fost înlăturați de la putere cu toţii, Kartir! i-a replicat 
Nahri. lar noi de atunci ne luptăm. E timpul să încercăm ceva 
nou. 

— Eu cred că e limpede părerea pe care o are banu nahiaa, a 
spus Kaveh pe un ton tăios. 

— Și opinia mea! a exclamat Jamshid, care nu scosese niciun 
cuvânt de când intraseră în cameră, dar o făcuse acum, uitându- 
se fix în ochii tatălui său. Are tot sprijinul meu, baba! 

Kaveh s-a uitat la cei doi tineri daev-i, cu o privire greu de 
descifrat. 

— Atunci, înţeleg că asupra acestei chestiuni s-a luat deja o 
hotărâre! Dacă nu vă supăraţi... 

S-a ridicat în picioare să plece și a adăugat: 

— Am făcut o călătorie destul de lungă. 

Cuvintele lui păreau să pună capăt întâlnirii, iar Nahri, deși 
era agasată pentru că Marele Vizir făcuse asta, era, în același 
timp, ușurată. Își exprimase clar hotărârea, iar preoţii nu păreau 
dispuși s-o înfrunte fățiș, chiar dacă nu le convenea deloc. 

Kartir a mai spus ceva, însă: 

— Procesiunea... Dacă vrei să te sprijinim, cu siguranţă, ne vei 
onora cu prezența. 

Nahri și-a înăbușit un geamăt de neplăcere. Ar fi trebuit să-și 
fi dat seama că nu avea să fie chiar atât de simplu! 

— Te rog, nu mă pune s-o fac! l-a rugat pe dregătorul daeva. 

Ali s-a încruntat și a întrebat: 

— Ce? 

— Vor să mă îmbrac precum Anahid, să particip la nu știu ce 
alai de Navasatem, l-a lămurit nahida pe prinț. 

l-a aruncat lui Kartir o privire disperată și a completat: 

— Este jenant! 

— Ba este plăcut! a contrazis-o Marele Preot, zâmbind. Pentru 
daev-i, procesiunea e cea mai frumoasă parte din Navasatem și 
au trecut veacuri întregi de când nu a mai participat la ea o 
nahidă! 

— Dar aţi avut-o doar pe mama mea! 

Kartir s-a uitat la Nahri și i-a spus: 

— Oare, din câte ai auzit povestindu-se despre banu 
Manizheh, ai înțeles că ea ar fi făcut așa ceva? 


Apoi bătrânul a implorat-o, de-a dreptul: 

— Te rog! Fă asta pentru neamul tău! 

Nahri a oftat, simțindu-se puţin vinovată. 

— Bine! a încuviințat. Dacă mă sprijiniți cu bimaristan-ul, am 
să pun pe mine un costum și am să rânjesc ca o caraghioasă. 

S-a prefăcut că se uita urât la bătrânul preot când i-a zis: 

— Ești mai viclean decât credeam! 

Kartir și-a dus mâna la inimă. 

— Câte sacrificii trebuie să facă un daeva pentru tribul lui! a 
glumit el. 

După aceea au plecat din sanctuar și s-au îndreptat spre 
ieșirea din templu. Când au ieșit în lumina puternică a după- 
amiezii, Nahri a fost orbită de soare. 

Ali s-a oprit pe trepte. 

— Locul acesta chiar e frumos! a spus prinţul, privind bazinele 
cu apă limpede, pline cu nuferi. 

Adierea vântului aducea până la ei mirosul cedrilor care 
înconjurau curtea. 

— Îţi mulţumesc că ne-ai permis să-l vizităm! i-a spus lui 
Nahri. Lăsând la o parte împrejurările, a fost o onoare. 

Și-a dres vocea și a completat: 

— Și îmi pare rău pentru aceste împrejurări! Mă voi strădui să 
fiu mai atent, făgăduiesc. 

— Da. La rândul meu, îţi mulțumesc că nu l-ai strâns de gât 
pe Marele Vizir, i-a spus nahida. 

Dar apoi, amintindu-și de nebunia din apartamentul lui, Nahri 
a adăugat, cam fără voie: 

— Și îţi mulţumesc pentru toată munca pe care o depui 
pentru bimaristan! Nu a trecut neobservată, să știi. 

Ali s-a întors să o privească, cu un zâmbet surprins. 

— Acesta a fost, cumva, un compliment? a tachinat-o. 

— Nu, i-a răspuns, străduindu-se să pară mai acră decât se 
simțea. E o simplă constatare. 

Și, în timp ce traversau grădina, Ali a continuat, pe un ton 
glumet: 

— Așadar, cum e costumul de „Anahid”? 

Ea a ridicat capul și l-a privit cu asprime. 

— Nu începe, Al Qahtani! Nu când tu te-ai admirat în fiecare 
obiect lucios pe lângă ai trecut de când te-ai dat jos de pe cal! 

Rușinea i-a șters de pe chip orice urmă de umor. 


— A fost așa de evident? a șoptit prinţul. 

Nahri s-a oprit, savurându-i stânjeneala. 

— Doar pentru cine s-a uitat la tine. 

l-a zâmbit apoi dulce și i-a zis: 

— Adică pentru toată lumea. 

Ali s-a crispat și și-a dus mâna la turban. 

— N-aș fi crezut niciodată c-o să ajung să port ăsta, a spus el 
încet. Nu m-am putut abţine să nu mă uit cum arăt așa! 

— Îți urez noroc cu scuza asta, când Muntadhir va afla că i l-ai 
furat! 

Trebuia să recunoască: lui Ali îi stătea foarte bine cu turbanul 
acela, pentru că fâșiile aurii de mătase făceau ca ochii lui 
cenușii să capete o anumită căldură. Totuși, lui Nahri nu îi 
plăcea cum îi stătea. 

— Nu ţi se potrivește! a declarat ea, mai mult pentru sine. 

— Nu, a spus el pe un ton lipsit de orice expresivitate. 
Presupun că, dintre noi doi, Muntadhir arată mai mult ca un 
prinţ Al Qahtani, așa cum se așteaptă, de altfel, toată lumea să 
fie. 

Nahida și-a dat seama prea târziu de sensul dublu al 
cuvintelor ei. _ 

— A, nu, Ali! a exclamat. Nu asta am vrut să spun! In niciun 
caz! 

De fiecare dată când Nahri își așeza chador-ul pe deasupra 
ochilor ei rotunzi, omenești, avea impresia că nu arăta așa cum 
s-ar fi așteptat cei din jur să arate, iar faptul că acum făcuse pe 
altcineva să creadă asta despre sine o făcea să se simtă nespus 
de rău. 

— Doar că... știi, eu chiar urăsc turbanul acesta! Urăsc ceea 
ce reprezintă el! Războiul, Qui-zi... mi se pare atât de strâns 
legat de cea mai urâtă parte a trecutului nostru! 

Ali s-a oprit și s-a întors cu totul spre ea. 

— Nu, chiar nu aș putea să cred că o banu nahida care tocmai 
a sfidat un grup de daev-i credincioși cu tradiţii vechi de mii de 
ani ar putea fi încântată de un asemenea simbol! 

A zâmbit, clătinând din cap. 

— Poporul tău are mare noroc să te aibă în fruntea lui! i-a 
mărturisit. Sper că știi asta. 

Rostise cuvintele cu căldură, cu ceva care părea să fie cea 
mai prietenoasă sinceritate din lume. 


Răspunsul lui Nahri a venit de îndată: 

— Poate într-o bună zi și poporul tău mă va avea în fruntea 
lui! îi spusese acest lucru să-l provoace și, într-adevăr, Ali a 
tresărit, parcă puţin speriat. Dar apoi a zâmbit, cu o sclipire 
amuzată în ochii întunecați. 

— Ei, atunci cred c-ar fi mai bine să mă întorc la construirea 
bimaristan-ului tău! 

Și, zicând acestea, prinţul și-a dus mâna la inimă și la frunte, 
conform salutului geziri, stăpânindu-și cu greu hohotele de râs. 

— Pacea lui Allah fie cu tine, banu nahida! i-a urat. 

Nahri nu i-a răspuns, dar nici Ali nu a așteptat s-o facă. S-a 
întors pe călcâie și s-a îndreptat spre Zaynab, care îl aștepta la 
poartă. 

Nahri s-a uitat după el, dându-și seama deodată cât de mulți 
daev-i făceau la fel - și cu câtă atenţie urmăriseră cu toţii 
discuţia lor! 

S-a străduit să își compună o mască plină de severitate și i-a 
privit pe toți cei din jur în așa fel, încât daev-ii și-au reluat în 
mare grabă toate activităţile. Nahri chiar vorbise serios cu 
preoţii: avea să facă totul așa cum dorea ea, iar o banu nahida 
bună nu putea să dea semne de slăbiciune. 

Așa că Nahri urma să se încredinţeze că nu avea chiar nicio 
slăbiciune. 


XXII 
Ali 


Ali a zâmbit, apăsând mânerul pompei. Un jet de apă recea 
curs pe pământ. 

— lată care este noua specialitate a fiului tău! i-a spus el în 
glumă femeii din fața lui. 

Hatset s-a uitat cu ochii ei aurii la stropii de noroi de pe 
dishdasha prinţului. 

— În visele mele luminoase pentru tine, baba, arătai 
întotdeauna mult mai... curat. 

— Dar mie îmi place să mă murdăresc un pic muncind! 

Ali și-a îndreptat spatele și și-a șters mâinile pe cârpa de la 
cingătoare. 

— Dar ce spui? a întrebat-o, arătând spre mulţimea de 
ateliere pline de forfotă din faţa bimaristan-ului. 


— Sunt impresionată! i-a răspuns mama lui. Pe de altă parte, 
dacă mă gândesc la averile pe care le-ai stors de la tribul meu, 
de când te-ai întors în Daevabad, sperasem c-aveam să fiu și 
mai impresionată! 

Ali și-a dus mâna la inimă, prefăcându-se jignit. 

— Vai, dar cum rămâne cu sfatul tău, când îmi spuneai să fac 
ceva bun pentru orașul meu? 

l-a făcut cu ochiul. 

— Credeai c-o să fie ieftin? a tachinat-o. 

Hatset a clătinat din cap, dar zâmbea, uitându-se la un grup 
de copii aflaţi în școala amenajată în tabăra muncitorilor. 

— Merită fiecare bănuţ! Sunt mândră de tine, Ali! Puțin cam 
agasată, dar mânară. 

Și-au continuat drumul spre bimaristan, iar Ali i-a salutat cu o 
mișcare din cap pe doi tâmplari care construiau dulapuri. 

— Shafiţ-ii fac cam toată treaba, i-a declarat el. Mă simt mai 
mult ca un organizator mult prea lăudat, iar problema mea cea 
mai mare e să le găsesc ceva de făcut celor care vor să ni se 
alăture. E uimitor să vezi ce au izbutit să ducă la îndeplinire 
acești shafiț-i când au primit această șansă! Și doar în câteva 
luni! 

— E plăcut să vezi cum se concretizează visele tale legate de 
shafiț-i, înțeleg! a murmurat regina. 

Ali a dat din cap, entuziasmat. 

— Nimic nu m-ar putea face mai fericit decât asta: să privesc 
cum se dezvoltă locul acesta. Să vadă toți înfumuraţii pursânge 
ce au reușit shafiț-ii să realizeze aici. 

Și-a împreunat mâinile la spate, jucându-se cu mărgelele 
mătăniilor. 

— Mi-ar plăcea să-l fac și pe ava să înțeleagă asta! i-a 
mărturisit prinţul. Ne-am bucura de mai multă siguranţă 
investind în shafiț-i, decât silindu-i să ni se supună ca acum! 

— Atunci, mie mi se pare c-ar trebui să renunţi la sătucul ăla 
Bir Nabat al tău și c-ar fi bine să-l convingi pe tatăl tău să te lase 
să rămâi în Daevabad. 

Hatset s-a uitat la el cu o privire intensă când au pătruns în 
bimaristan. 

— Schimbarea asta pe care vrei s-o faci tu necesită timp și 
răbdare, copile! i-a explicat. Acum te consideri un soi de 
cultivator, nu-i așa? Pui seminţe în pământ, pentru ca apoi să le 


lași acolo, cu speranţa că vor crește fără să fie îngrijite? 

Ali și-a ţinut gura la auzul cuvintelor mamei lui. Și nu doar 
pentru că în jurul lor mișunau atât de mulţi muncitori, ci pentru 
că, de fapt, cu fiecare zi pe care o petrecea în Daevabad, era tot 
mai puţin sigur de ce anume își dorea cu adevărat. 

Hatset a scos o exclamaţie de uimire când au pășit în holul 
principal. 

— Vai, ce frumos! s-a mirat regina, admirând picturile murale 
pline de viaţă pe care le realizase Elashia: corăbii strălucitoare 
care străbăteau dune de nisip și oazele bogate din Qart Sahar, 
alături de faleze stâncoase și de mări azurii. 

— Ar trebui să vezi ce se întâmplă când trece Nahri pe aici! i-a 
spus Ali. Frescele prind viaţă, valurile se sparg la țărm, iar 
copacii înfloresc. E de-a dreptul incredibilă magia nahidă pe care 
o are locul acesta! 

— Da, devine din ce în ce mai limpede că l-a vrăjit, a 
murmurat Hatset. 

Ali s-a aplecat peste balustradă să vadă ce se mai lucrase în 
ziua aceea. La prima vedere, nici nu mai recunoșteai inima 
bimaristan-ului, căci nu mai rămăsese nimic din dărăpănăturile 
pline de buruieni pe care le văzuse Ali când venise prima oară 
acolo. Grădina sălbăticită se transformase într-o mică bucată de 
paradis, prin care vizitatorii și bolnavii se puteau plimba pe 
aleile mozaicate, bucurându-se de apa frumos mirositoare a 
fântânilor arteziene și de răcoarea palmierilor umbroși. Zidurile 
interioare fuseseră refăcute, iar tâmplarii construiau un acoperiș 
de cleștar, care să permită pătrunderea luminii naturale. 
Principala sală de consultaţii era deja gata și aștepta să fie 
mobilată. 

— Prinţule Alizayd! 

Cineva încerca să îi atragă atenţia, așa că Ali a privit spre 
capătul celălalt al curţii, unde a văzut un grup de croitorese 
shafit-e care lucrau în mijlocul unor mormane de draperii 
brodate. 

O femeie cam de vârsta tânărului s-a ridicat în picioare, 
zâmbindu-i cu timiditate, și a vorbit, deși se îmbujorase toată 
după ce li s-au întâlnit privirile: 

— Îmi pare tare rău să vă deranjez, Înălţimea Voastră! Dar, 
dacă veţi mai fi aici mai târziu, noi ne-am gândit că... 

A făcut semn spre celelalte femei și câteva dintre ele au 


început să chicotească. 

— Nădăjduiam că ne puteţi ajuta să agăţăm draperiile astea. 

— Eu... firește, firește, a răspuns Ali, puţin uimit de 
rugămintea ei. Să-mi spuneți când sunteţi gata. 

Tânăra i-a zâmbit din nou, iar Ali n-a putut să nu observe că 
avea un zâmbet fermecător. 

— O să avem noi grijă să vă găsim, i-a spus croitoreasa shafit- 
ă. 

S-a așezat apoi la locul ei, șușotind cu celelalte femei. 

— Ce este cu totul și cu totul fascinant e că în tot complexul 
acesta magic, plin de materiale de construcţie, singura 
modalitate de a agăța niște draperii e să apelezi la ajutorul unui 
tânăr prinţ necăsătorit, nespus de înalt și de frumos! a spus 
mama lui pe un ton sec. 

Ali și-a întors repede privirea de la tânăra shafit-ă. 

— Sunt convins că nu s-au gândit la asta! i-a spus. 

Hatset a pufnit. 

— Nici măcar tu nu poţi fi atât de naiv! 

L-a luat apoi de braţ și și-au continuat plimbarea. 

— Dar știi... n-ar fi o idee prea rea să arzi o mască de 
căsătorie cu o shafit-ă frumușică, i-a șoptit. Poate c-atunci chiar 
ai mai face și tu câte o vizită patului tău, în loc să muncești 
până la moarte! 

Ali a simţit că, de rușine, se aprinsese atât de iute și de tare, 
încât a avut impresia că o să ia foc de-a dreptul. 

— Amma...! a dojenit-o. 

— Ce-i? Nu am voie să doresc și eu puţină fericire pentru fiul 
meu? 

Prințul deja clătina din cap. 

— Ştii că n-am voie să mă căsătoresc! i-a amintit. 

— Nu, nu ai voie să faci o nuntă fastuoasă, cu o femeie nobilă, 
care să-ți poată oferi alianţe politice și urmași care să intre în 
competiţie cu ai lui Muntadhir - de-asta nici nu-ţi sugerez așa 
ceva! 

L-a cercetat cu atenţie, cu o privire blândă. 

— Dar îmi fac griji pentru tine, baba! Mi se pare că ești atât de 
singur! Dacă vrei, Zaynab sau eu am putea să căutăm... 

— Nu! a spus Ali, încercând să-și ascundă suferinţa din voce. 

Mama lui nu greșea când afirma că s-ar fi simţit singur, dar 
aceea era o parte a vieţii lui la care încerca să nu se gândească. 


Fiind crescut ca viitor qaid pentru Muntadhir, Ali se străduise 
să se pregătească pentru ceea ce avea să-i rezerve viitorul: o 
viață aspră și singuratică în Citadelă pentru el; bogăţie, familie 
și tron pentru Muntadhir. Descoperise că era mai ușor să nu se 
gândească la lucrurile care îi erau interzise, la luxul care îi era 
rezervat fratelui său. 

Dar jurămintele acelea le făcuse pe când era doar un copil, 
mult prea tânăr să înțeleagă preţul pe care avea să-l plătească. 
Nu că de-acum ar mai fi avut vreo importanță! Ali nu avea să fie 
qaid niciodată și nu putea să spună că în inima lui nu se 
strecuraseră și ceva resentimente. Dar nu se putea face nimic în 
privinţa asta! Fusese foarte serios ori de câte ori Lubayd și Aqisa 
îl tachinaseră în legătură cu o căsătorie: nu avea de gând să 
facă jurăminte în fața unei femei nevinovate, dacă nu era sigur 
că și le putea ţine, iar în clipele acelea abia dacă putea să aibă 
grijă de el însuși. 

Mama lui încă îl privea, așteptând un răspuns. 

— Nu putem discuta altă dată despre asta? a întrebat-o Ali. 
Poate nu într-o zi când încercăm să-l silim pe un cărturar cu 
toane să ne primească? 

Hatset și-a dat ochii peste cap. 

— Nu-l silește nimeni, dragul meu! l-a liniștit. Doar eu, una, 
vorbesc cu Ustadh Issa de ani buni! 

Ali se bucura că mama lui era atât de încrezătoare. EI, unul, 
fusese șocat când aflase că acel cărturar ayaarile despre care 
mama lui credea că le-ar fi putut spune mai multe despre mariz- 
i și bătrânul ţăcănit care se baricadase într-o cameră din 
bimaristan erau unul și același! Ali nici măcar nu dăduse ochii cu 
el până atunci, deoarece, când auzise că urmau să vină niște 
străini în bimaristan, bătrânul umpluse coridorul din faţa 
camerei lui cu tot felul de capcane magice. Până la urmă, după 
ce mai mulți muncitori fuseseră mușcaţi de cărți vrăjite, Nahri și 
Razu - singurele cu care vorbea Issa - au reușit să negocieze o 
înțelegere cu el: nimeni nu avea să se mai apropie de camera 
lui, iar el, în schimb, urma să nu mai arunce nicio vrajă asupra 
coridorului. 

— Ar fi trebuit s-o fi rugat-o pe Nahri să vină cu noi! a spus din 
nou Ali. Issa o place, iar ea se pricepe foarte bine să-i facă pe 
toți să se pună pe trăncănit. 

Mama lui i-a aruncat o privire întunecată. 


— Mai bine ai grijă să nu te facă pe tine să trăncănești! l-a 
prevenit. Femeia aceea e un aliat lângă care trebuie să stai 
mereu cu mâna pe pumnal. 

S-au oprit în fața ușii încuiate a cărturarului și Hatset a 
ciocănit. 

— Ustadh Isa...! 

Dar nici n-a apucat regina să termine măcar, că Ali a și simțit 
atingerea magiei. A tras-o repede pe mama sa în spate - chiar 
înainte ca o spadă făcută, din câte se părea, din bucăți 
desprinse dintr-un astrolab să lovească tare cadrul ușii. 

Ali a înjurat în geziriyya, dar Hatset s-a mulţumit să clatine din 
cap. 

— Ustadh, haide, zău așa! a început ea în ntaran. Parc-am 
stabilit să ne purtăm mai prietenos unul cu altul! 

În vocea ei se deslușea o notă de viclenie când a adăugat: 

— Și-apoi... am un dar pentru tine. 

Ușa s-a deschis brusc, dar numai de-o palmă. Ali a tresărit 
când a văzut în întunericul acela sinistru niște ochi strălucitori 
de smarald. 

— Regină Hatset? 

Până și vocea lui Issa părea străveche! 

Regina a scos din burnuz o punguţă cenușie. 

— Am impresia că erai interesat de asta pentru experimentele 
tale, când ne-am văzut ultima oară? l-a întrebat pe cărturar. 

Ali a tras aer în piept, recunoscând mirosul iute. 

— Praf de pușcă? Îi dai praf de pușcă? Să facă experimente? 

Hatset i-a făcut semn să tacă. 

— Doar o discuţie, Issa! l-a rugat ea cu blândețe. O discuţie 
mică-mititică și confidențială. 

Ochii luminoși ai cărturarului s-au plimbat de la unul la altul. 

— Nu sunt oameni cu voi? a întrebat-o. 

— Am mai discutat de o sută de ori despre asta, Ustadh! Nu 
există nici măcar un om în tot Daevabadul! l-a încredințat 
regina. 

Ușa s-a deschis mai larg și punguta cu praf de pușcă a 
dispărut din mâna mamei sale atât de repede, încât Ali nici n-a 
izbutit să vadă unde se dusese. 

— Veniţi, veniţi! i-a zorit Issa și a trântit ușa la loc de îndată 
ce i-au pășit pragul, șoptind niște cuvinte care păreau să fie 
farmece de închidere și încă exagerat de multe. 


Cu fiecare clipă care trecea, Ali regreta tot mai mult hotărârea 
de a veni acolo, dar a urmat-o pe mama lui în încăperea 
întunecoasă. 

Peste tot se zăreau cărți stivuite în teancuri înalte până la 
tavan, iar nenumărate papirusuri erau înghesuite pe niște rafturi 
pe care Issa le făcuse prin magie din resturi salvate din 
infirmerie. 

Ferestrele împodobite cu vitralii, dar nespus de prăfuite 
aruncau o lumină slabă pe masa de scris joasă, încărcată cu 
instrumente din metal strălucitor, cu papirusuri și cu lumânări 
aprinse. 

Între două mormane imense de cărţi era înghesuit un pat de 
campanie, iar podeaua din fața sa era acoperită de cioburi, ca și 
cum cărturarului i-ar fi fost teamă că l-ar fi putut ataca în somn 
cineva. 

Numai un colț al camerei era curat, iar acolo se găseau două 
perne de stat pe jos care încadrau un divan acoperit cu un 
material vărgat, în faţa căruia fusese pusă o tipsie de argint cu 
un ceainic, cu felegene și, judecând după miros, cu prăjiturele 
din acelea cu cardamom, care îi plăceau așa de mult lui Nahri. 

„Chiar ar fi trebuit s-o luăm cu noi!” și-a spus încă o dată Ali, 
simțindu-se vinovat. 

Numai Allah știa că deja păstra prea multe taine faţă de ea! 

Cărturarul s-a întors la perna lui roasă de pe podea și și-a 
strâns sub el picioarele subțiri, ca un soi de pasăre slăbănoagă. 

Cum era un fost djinn înrobit și readus la viaţă, vârsta lui Issa 
era cu neputinţă de ghicit. Chipul lui era brăzdat de riduri, iar 
sprâncenele stufoase și barba îi erau albe ca zăpada. Numai 
expresia nemulțumită de pe chipul cărturarului era... ciudat de 
familiară. 

— Te cunosc, cumva? l-a întrebat Ali încet, cercetându-l cu 
luare-aminte. 

Ochii verzi ai lui Issa s-au pironit asupra prinţului. 

— Da! i-a răspuns cărturarul, scurt. Te-am dat afară de la o 
prelegere de istorie pe care o susţineam fiindcă puneai prea 
multe întrebări. 

Apoi, înclinându-și capul, a adăugat: 

— Erai mult mai mic! 

— Tu ai fost acela? 

Ali și-a adus aminte pe dată - nu mulţi profesori îndrăzniseră 


să îl trateze pe unul din fii lui Ghassan cu atâta lipsă de respect! 
Prinţul era, într-adevăr, mic pe atunci, n-avea mai mult de zece 
ani, dar și-l amintea pe cel care îl dăduse afară ca pe un învăţat 
impunător și furios, îmbrăcat cu veșminte frumoase... care nu 
semăna deloc cu bătrânul uscăţiv din faţa lui. 

— Nu înțeleg! a exclamat. Dac-ai lucrat la Biblioteca Regală, 
ce cauţi aici? 

În ochii luminoși ai cărturarului s-a citit dintr-odată numai 
durere când a răspuns: 

— Am fost silit să mă retrag. 

Hatset s-a așezat în faţa lui Issa și l-a îndemnat cu un semn 
pe Ali să facă la fel. 

— După ce l-au apucat pe afshin pandaliile în urmă cu cinci 
ani, ceilalți foști qjinn-i înrobiţi au avut de suferit de pe urma 
violențelor, l-a lămurit Hatset. Cei mai mulți au fugit din oraș, 
dar Issa e prea încăpățânat. 

Regina a clătinat din cap și a adăugat: 

— Aș vrea să te întorci acasă, prietene! Te-ai simţi mult mai 
bine în Ta Ntry! 

Issa s-a strâmbat. 

— Sunt prea bătrân pentru călătorii, i-a zis. Și, pe deasupra, 
nu-mi plac corăbiile. 

Apoi i-a aruncat o privire agasată lui Ali. 

— Bimaristan-ul era casa ideală pentru mine, până când au 
apărut muncitorii ăstuia! a răbufnit bătrânul. Toată ziua 
bocănesc. 

Părea îndurerat. 

— Și au speriat și himera care locuia în pivniţă! s-a plâns 
cărturarul. 

Lui Ali nu îi venea să creadă. 

— Păi, încercase să mănânce pe cineva! a izbucnit prinţul. 

— Era un specimen rar! s-a oţărât bătrânul. 

Hatset s-a grăbit să intervină: 

— Fiindcă ai adus vorba de specimene rare... noi am venit la 
tine să vorbim despre alte creaturi ascunse. Despre mariz-i. 

Expresia de pe chipul lui Issa s-a schimbat pe dată, agasarea 
fiind înlocuită de îngrijorare. 

— Ce aţi putea voi să vreţi să aflaţi despre marizii? i-a 
întrebat. 

— Poveștile cele vechi, i-a răspuns Hatset, cu mult calm. 


Pentru generaţia mea de ayaarile, mariz-ii au ajuns mai degrabă 
o legendă. Dar am auzit că pe vremea ta întâlnirile cu mariziii 
erau mai frecvente. 

— Să vă consideraţi binecuvântaţi c-au dispărut! i-a zis 
cărturarul. 

Chipul lui Issa s-a întunecat și mai mult. 

— Nu e un lucru înţelept să le vorbim tinerilor despre marizi! 
a adăugat. Mai ales tinerilor prea ambiţioși, care pun prea multe 
întrebări. 

Zicând acestea, nemulțumit, l-a arătat cu un semn cu capul 
pe Ali. 

Regina a stăruit: 

— Nu e o simplă curiozitate, Ustadh! Avem nevoie de ajutorul 
tău. 

Cărturarul a clătinat din cap. 

— Toată tinerețea mea am călătorit de-a lungul Nilului și am 
văzut cum mai mulți qjinn-i decât aș vrea să-mi amintesc au fost 
distruși de fascinația lor pentru mariz-i! i-a mărturisit. l-am 
mulțumit mereu lui Allah când am aflat că aceia din generaţia 
voastră au uitat de nebunia asta și nu e un lucru pe care aș vrea 
să-l readuc la viaţă tocmai eu! 

— Nu îţi cerem să readuci nimic la viață! l-a liniștit Hatset. Și 
nu noi ne-am apropiat de mariz-i... 

l-a luat mâna lui Ali și a desfăcut repede nasturele care 
împiedica fluturarea mânecii dishdash-ei, apoi i-a ridicat braţul 
tânărului, dându-i la iveală cicatricele. 

— Ei au venit la noi, a completat regina. 

Ochii verzi ai lui Issa s-au pironit asupra cicatricelor. A tras aer 
în piept și și-a îndreptat brusc spatele. 

Apoi l-a plesnit pe Ali peste față. 

— Prostule! a ţipat bătrânul. Apostatule! Cum ai îndrăznit să 
faci un pact cu ei? Ce faptă îngrozitoare ai săvârșit să-i convingi 
să te lase în viață, Alizayd al Qahtani? 

Ali s-a tras înapoi, ferindu-se de o altă palmă. 

— N-am făcut niciun pact cu nimeni! l-a încredinţat. 

— Mincinosule! 

Issa l-a ameninţat cu degetul, plin de furie și l-a întrebat: 

— Crezi că nu știu că ţi-ai mai băgat nasul și altă dată unde 
nu-ți fierbea oala? 

— Ce am făcut? s-a răstit Ali. Despre ce Doamne iartă-mă 


vorbești? 

— Cred că aș vrea și eu să știu, a spus Hatset cu asprime. De 
preferinţă, înainte să începi iar să-l baţi pe fiul meu. 

Issa a pornit ca o furtună spre celălalt capăt al camerei. Într-o 
explozie de scântei strălucitoare, a apărut în aer un cufăr 
încuiat, care a aterizat într-un nor de praf pe podea. Cărturarul |- 
a deschis și a scos din el un papirus pe care l-a fluturat ca peo 
sabie. 

— Îți aduci aminte de ăsta? l-a întrebat pe prinț. 

Ali s-a strâmbat. 

— Nu! i-a răspuns. Ai idee câte papirusuri am văzut în viaţa 
mea? 

Issa a desfăcut documentul și l-a întins pe masă. 

— Și câte dintre ele te învățau să chemi mariz-ii? l-a întrebat 
cu subînțeles, ca și cum l-ar fi prins pe Ali cu minciuna. 

Complet nedumerit, Ali s-a apropiat de măsuţă. Pe papirus era 
desenat un râu albastru, strălucitor. 

„E o hartă!” și-a dat seama tânărul geziri. 

O hartă a Nilului, din cât își putea da seama, judecând după 
conturul țărmurilor desenate grosolan. Doar asta înţelegea de 
acolo, deoarece, cu toate că pe papirus existau și diverse 
însemnări, acestea fuseseră făcute cu o scriere bizară, alcătuită 
din pictograme de neînțeles. 

După care Ali și-a amintit. 

— Păi, asta-i harta pe care eu și Nahri am găsit-o în 
catacombele Bibliotecii Regale! 

Issa s-a uitat urât la el. 

— Vasăzică, recunoști c-ai încercat să iei legătura cu mariziii! 
s-a stropșit cărturarul. 

— Sigur că nu! 

Ali începea să-și piardă răbdarea cu bătrânul acela arțăgos. 

— Eu și banu nahida încercam să aflăm ceva despre povestea 
care spunea că înfățișarea ei și faptul că fusese abandonată în 
Egipt erau consecinţele unui blestem al mariz-ilor! auziserăm că 
papirusul fusese scris de ultimul djinn care îi văzuse pe mariz-i. 
Nu am putut să-l descifrez, așa că l-am trimis spre traducere. 

S-a uitat la Issa cu ochii mijiţi. 

— Ți l-am trimis, probabil, ţie! a înţeles prinţul. 

Hatset a intervenit. 

— Vrei, te rog, să-mi spui ce anume este atât de supărător 


pentru tine când te uiţi la harta asta, Ustadh? l-a întrebat regina 
pe bătrân. 

— Nu e o simplă hartă! i-a răspuns Issa. E un lucru demonic, 
menit să le ofere îndrumări nesăbuiţilor cuprinși de deznădejde. 

Apoi cărturarul a bătut cu degetul încovoiat pe câteva semne 
de pe hartă. 

— Aici sunt însemnate acele locuri din Nil care sunt 
considerate sacre pentru mariz-i, iar în note se spune ce s-a 
făcut - ce sacrificiu s-a făcut! - pentru a-i chema pe mariz-i în 
locul acela! i-a lămurit bătrânul. 

Ochii lui Hatset au scăpărat când a spus: 

— Și, când zici „sacrificiu”... nu te referi la... 

— Mă refer exact la asta! a întrerupt-o Issa. Trebuie să le oferi 
sânge să vină. 

Ali era îngrozit de-a dreptul. 

— Ustadh, nici Nahri, nici eu nu am știut asta! s-a scuzat 
prinţul. Eu nu am fost niciodată nici măcar în apropierea Nilului)! 
Și nicicând nu mi-am dorit să iau legătura cu mariz-ii, darămite 
să sacrific pe cineva pentru ei! 

— A căzut în lac, Ustadh! i-a explicat Hatset. A fost o 
întâmplare. Spune că mariziii l-au torturat să le spună cum îl 
cheamă, apoi s-au folosit de el să-l ucidă pe afshin. 

Ali s-a răsucit spre ea. 

— Amma...! a dojenit-o. 

Ea i-a făcut semn să tacă. 

— Trebuie să aflăm! i-a amintit. 

Issa s-a uitat la Ali, uluit. 

— Un marid s-a folosit de tine să ucizi un alt djinn? l-a 
întrebat. A; fost posedat de mariz-i? Dar asta n-are niciun 
înțeles... posedarea e ultima etapă din viaţa unui supus! 

Ali s-a simţit cuprins de repulsie. 

— Ce tot vorbeşti? s-a oțărât tânărul geziri. 

— E un pact, a răspuns Issa. Un parteneriat... dar nu neapărat 
unul corect. Dacă un marid îţi acceptă sacrificiul, intri sub 
protecția lui. Și îți oferă tot ce ţi-ai putea dori în viaţa ta de 
muritor. Dar la sfârșit? Supusul îi datorează sângele, viața. Și 
maria-ul îl posedă și i-l ia. 

Issa l-a măsurat pe Ali din cap până în picioare. 

— N-ai cum să mai trăieşti după asta! a murmurat. 

Ali a simţit că îl treceau fiori de gheață. 


— Eu nu sunt supusul niciunui marid! s-a stropșit prințul. 

Cuvintele au țâșnit de pe buzele lui ca o negare înverșunată. 

— Eu sunt bine-credincios și mă-nchin doar lui Allah! 
Niciodată nu aș comite blasfemia pe care o descrii tu! Și, de 
bună seamă, n-am făcut niciodată un sacrificiu! a adăugat, tot 
mai furios, iar mama lui i-a pus mâna pe umăr. Demonii aceia 
m-au torturat și m-au făcut să văd moartea tuturor celor dragi! 

Issa a înclinat capul, cercetându-l pe Ali ca și cum ar fi fost o 
ecuaţie complicată. 

— Dar le-ai spus numele tău? l-a iscodit. 

Ali parcă s-a prăbușit, gârbovindu-se. Nu era pentru prima 
oară când blestema clipa aceea când căzuse în apă. 

— Da! a murmurat. 

— Atunci au avut nevoie doar de asta, probabil - sunt creaturi 
inteligente și numai Allah știe că au avut veacuri întregi în care 
să înveţe cum să ocolească regulile în favoarea lor! 

Cărturarul s-a bătut cu degetul în bărbie, părând cu totul și cu 
totul uluit, și a murmurat: 

— Dar nu înţeleg de ce. Să vrea să ucidă un daeva - o fiinţă 
inferioară - e un lucru riscant, chiar dacă se folosesc pentru asta 
de un alt djinn. 

Hatset s-a încruntat. 

— Din câte știi tu, au avut vreun conflict cu daev-ii? 

— Se spune că mariz-ii au blestemat lacul fiindcă nu au ajuns 
la o înţelegere cu Consiliul Nahizilor, i-a răspuns bătrânul. Dar 
asta trebuie să fi fost cu aproape două mii de ani în urmă. Din 
câte știu eu, de atunci nu au mai fost văzuţi în Daevabad. 

Pe Ali a început să-l furnice pielea. Pentru că asta nu era chiar 
adevărat, iar el știa sigur! După ce fusese posedat, Ali îi spusese 
același lucru tatălui său, iar acesta îi răspunsese, în mare taină, 
că mariz-ii mai fuseseră văzuţi - alături de aliaţii ayaarile pe 
care îi avusese Zaydi al Qahtani! 

Dar prinţul și-a ţinut gura. Îi jurase tatălui său, jurase pe tribul 
lor și pe sângele lui să nu dezvăluie acest lucru. 

Chiar și un simplu zvon care să afirme că străbunii lui se 
aliaseră cu mariz-ii pentru a-i răsturna de la putere pe nahizi ar 
fi fost destul să zguduie din temelii domnia neamului său. 

Zaydi al Qahtani pusese mâna pe un tron pe care până și el 
era convins că Allah i-l oferise lui Anahid și urmașilor ei; iar 
motivele pentru care făcuse lucrul acesta și modul în care 


izbutise trebuiau să rămână mai presus de orice îndoială. 

lar dacă Hatset și Issa nu știau nimic, Ali nu avea de gând să 
le spună. 

— Cum pot să scap? a întrebat prinţul, răstit. 

Issa s-a uitat lung la el. 

— Să scapi de ce? 

— De legătura asta cu mariz-ii! De aceste... șoapte din capul 
meu, a spus repede Ali, simțind că începea să-și piardă 
controlul. De puterile mele. Vreau să dispară toate. 

— „Puterile” tale? a repetat cărturarul, uluit. Ce puteri? 

Ali a lăsat deodată să se dezlănţuie magia pe care o avea în 
el. Apa i-a ţâșnit din mâini și în jurul picioarelor s-au învârtejit 
nori de ceaţă. 

— Astea! a suflat el. 

Cărturarul s-a tras înapoi, speriat, și a șoptit: 

— Ah! Astea! 

A clipit de mai multe ori. 

— Ceva cu totul nou! a exclamat bătrânul învăţat. 

— Nu! a murmurat Hatset. Nici pe departe! 

Apoi regina s-a uitat la Ali, cerându-și parcă scuze, când 
acesta s-a întors spre ea. 

— O mică afinitate - o foarte mică afinitate - cu magia apei se 
moștenește din generaţie în generaţie în familia noastră. Apare 
din când în când în copilărie și, de obicei, dispare în 
adolescenţă. Și nu e nici pe departe ceea ce mi-ai spus tu că 
poţi face, a adăugat ea, când Ali a făcut ochii mari. Un copil 
supărat poate să răstoarne o carafa cu apă din capătul celălalt 
al camerei. Zaynab făcea vârtejuri în cupe când avea impresia 
că nu o vedeam. 

Ali și-a înăbușit o exclamaţie de uimire. 

— Zaynab? Are și ea astfel de puteri? 

— Nu le mai are, a spus Hatset, cu fermitate. Era mică pe 
atunci. Probabil că nici nu-și mai aduce aminte. Aș pedepsi-o 
crunt dacă aș prinde-o. 

Mama lui a clătinat din cap, cu chipul mohorât. 

— Mi-a fost așa de frică să nu vadă cineva! 

S-a uitat iar la el. 

— Dar n-am crezut că și tu ești așa! i-a mărturisit. Erai atât 
de... geziri, chiar copil fiind! Și, după ce te-ai dus la Citadelă, ai 
respectat așa de mult regulile de acolo... 


— „încât ţi-a fost teamă că voi vorbi și te voi da de gol, i-a 
încheiat Ali fraza, când mama lui s-a oprit. 

Simţea că îi era rău. Nici măcar nu putea să spună că mama 
lui nu avea dreptate. Când era mic, avusese momente în care își 
dorise atât de mult să-și arate loialitatea faţă de tribul tatălui și 
al fratelui său, fusese atât de strict în privinţa credinței sale, 
încât, da, ar fi fost în stare să le dezvăluie o taină a neamului 
ayaarile, iar asta îl făcea să se rușineze în clipa aceea. S-a 
așezat brusc și și-a trecut mâinile ude peste faţă. 

— Dar de ce nu mi-ai spus nimic când ţi-am povestit prima 
oară că m-au posedat mariz-ii? 

Regina a rostit cu blândețe: 

— Alu, erai atât de speriat! Nici nu trecuse o săptămână de 
când veniseși înapoi în Daevabad! Nu era momentul. 

Issa s-a uitat la cei doi, de parcă dintr-odată începuse să-i 
pară foarte rău că-i primise. 

— Termină cu asta! l-a avertizat el pe prinţ, făcând semn cu 
mâna spre panglica de ceaţă care îi înconjura acestuia mijlocul. 
Ai habar ce s-ar întâmpla dacă ar vedea cineva că faci una ca 
asta? Pe mine m-au alergat prin palat niște răzvrătiți doar 
pentru că am ochii de smarald! 

— Atunci,  ajută-mă! l-a rugat Ali, străduindu-se să 
stăpânească apa. Te rog! Îmi e tot mai greu să mă înfrânez! 

— Nu știu cum să te ajut, a răspuns Issa, pe un ton uimit. 

S-a uitat la Hatset, părând pentru prima oară puţin spășit. 

— lartă-mă, regina mea! Nu știu la ce te așteptai, dar n-am 
mai întâlnit așa ceva. Ar trebui să-l duci la Ta Ntry! Acolo ar fi 
mai în siguranţă și, poate, cei din familia ta vă vor putea oferi 
niște răspunsuri! 

— Nu pot să-l duc în Ta Ntry, a spus Hatset, sec. Situaţia e 
prea încordată la palat. Tatăl și fratele lui ar crede că le 
pregătesc ceva dacă ar auzi de asta! 

A făcut semn cu capul spre ceața care încă plutea. 

— Nu am încredere în ei. Ghassan pune mai presus ca orice 
stabilitatea acestui oraș. 

Issa a clătinat din cap. 

— Regină Hatset...! 

— Te rog! 

Cuvintele ei păreau că tăiau aerul. i 

— Este unicul meu fiu, Ustadh! a stăruit ea. Iți voi aduce tot 


ce s-a scris vreodată despre mariz-i. Îţi voi aduce copii ale 
hrisoavelor familiei mele. Nu îţi cer decât să cauţi o cale prin 
care să ne ajuţi! 

Vocea ei a căpătat un ton viclean când a adăugat. 

— Și apoi, zău așa, recunoaște: probabil că au trecut decenii 
întregi de când nu ai mai avut parte de o enigmă atât de bună! 

— S-ar putea să nu vă placă răspunsul pe care o să-l găsesc, 
a prevenit-o Issa. 

Bolnav de spaimă, Ali își pironise ochii în podea. Dar tot 
simţea greutatea privirilor lor și neliniștea mamei lui. 

Hatset a vorbit iar: 

— Nu cred că avem de ales! 


p% 
Kod 


Deși mama lui se despărțise de el poruncindu-i, cu fermitate, 
să stea liniștit și să-i lase pe ea și pe Issa să rezolve problema, 
discuţia pe care o avuseseră în bimaristan nu-i dădea pace. De 
aceea, Ali s-a aruncat cu și mai mult sârg în munca lui, 
încercând cu disperare să nu ia în seamă șoaptele pe care le 
auzea când făcea baie sau faptul că ploaia - care nu se oprise 
zile la rând - devenea torențială când își pierdea cumpătul. Nu 
dormise prea mult în ultima vreme și acum, când închidea ochii, 
visele lui erau bântuite de imagini cu lacul în flăcări, cu corăbii 
nimicite, cu mâini acoperite cu solzi, care îl trăgeau în apele 
tulburi, și cu ochi reci și verzi, care se uitau la el printre gene pe 
deasupra săgeţii unui afshin. Ali se trezea scăldat în sudoare, cu 
senzaţia că îi șoptise cineva la ureche un avertisment. 

lar consecințele pe care le aveau coșmarurile asupra purtării 
lui nu au trecut neobservate. 

— Alizayd! 

Ghassan a pocnit din degete în faţa lui, pe când ieșeau din 
sala tronului, după o întrunire la curte. 

— Alizayd? 

Ali a clipit, scos din visare. 

— Da? 

Ghassan s-a uitat cu atenţie la el. 

— Te simţi bine? l-a întrebat ocârmuitorul, cu o ușoară 
îngrijorare în voce. Eram sigur că o să ai niște vorbe aspre 
pentru zaraful din Garama. 

Ali nu-și amintea nici de zaraf, nici de Garama. 

— lartă-mă! Sunt doar obosit. 


Tatăl lui l-a privit cu ochii mijiţi. 

— Ai probleme cu bimaristan-ul? 

— Deloc, a spus Ali repede. Lucrarea merge bine și, inshallah, 
cu voia lui Allah, ar trebui să terminăm până la Navasatem. 

— Excelent! 

Ghassan l-a bătut pe spate, apoi au cotit amândoi pe coridor. 

— Ai grijă să nu te obosești prea mult! l-a sfătuit domnitorul. 
A... dar iată pe cineva care ar putea să se obosească mai mult! 
Muntadhir! l-a întâmpinat el pe fiul său, când l-a văzut. Sper să 
ai o scuză bună pentru că ai lipsit azi de la întrunirea curții! 

Muntadhir și-a dus mâna la inimă și la frunte. 

— Pacea lui Allah fie cu tine, regele meu! l-a salutat, 
neluându-l în seamă pe Ali. Într-adevăr, am... Putem sta de 
vorbă înăuntru? 

Ali a dat să plece, dar Ghassan l-a prins de braţ. 

— Nu! l-a oprit. Poţi să mai stai câteva minute. Să nu credeţi 
că n-am observat cum vă evitaţi. E atât de copilăresc! 

Ali a roșit și Muntadhir a tresărit ușor, aruncându-i o privire 
rapidă și dispreţuitoare, ca și cum ar fi fost un gândac enervant, 
apoi a intrat în birou - ceea ce era bine, pentru că Ali a avut 
impulsul într-adevăr copilăresc de a face apa din fântâna 
arteziană aflată în fața biroului să se ridice și să distrugă 
pelerina cea scumpă de pe umerii fratelui său. 

Că relaţia pe care o aveau cei doi prinți se înrăutăţise de când 
Ali fusese la templul daeva în locul lui Muntadhir era puţin spus. 
În ciuda eforturilor depuse de el și de Zaynab, nu izbutiseră să-i 
pună la loc veșmintele regale emirului fără să fie prinși, iar 
Muntadhir - a cărui falcă fusese proaspăt învineţită, fără 
îndoială, de către tatăl lor însuși - începuse să-i certe și să ţipe 
la fraţii lui mai mici până când Zaynab fusese gata-gata să 
izbucnească în plâns, iar Ali - să facă să explodeze toate sticlele 
cu licori îmbătătoare împrăștiate prin cameră. 

De atunci prinţul geziri nu mai încercase să se apropie de 
fratele lui. Avea impresia că Muntadhir se uita tot timpul la el, 
cercetându-l cu un calm nerușinat, care pe Ali îl făcea să se 
simtă neliniștit și mai mult decât mâhnit. Toate speranţele lui de 
împăcare cu fratele mai mare, pe care odinioară îl adorase, pe 
care îl iubea și acum, începeau să se spulbere. 

Chiar și așa, a intrat în birou după cei doi, pentru că nu avea 
de ales. 


— ...Cum adică ai rezolvat problema cu șeicii geziri din 
miazăzi? a întrebat Ghassan. 

Se așezase la birou, iar Muntadhir stătea în picioare în faţa lui. 

— Fiindcă, dacă nu cumva ai făcut să apară prin magie un alt 
caravanserai, nu știu cum am putea găzdui o mie de persoane 
în plus. 

— Tocmai m-am întâlnit cu servitorul care are grijă de curtea 
palatului, i-a răspuns Muntadhir. Cred că ar trebui să facem o 
tabără pentru călători în grădinile din faţă. Daev-ii vor fi 
scandalizaţi, firește, și le va lua ceva timp să aranjeze grădina 
după aceea, dar ar ieși ceva frumos: corturi de mătase printre 
palmieri, fântâni arteziene și o curte în care putem aduce 
negustori care să vândă produse tradiţionale, ba poate chiar și 
un povestitor și câțiva muzicanți care să cânte balade vechi. 

A zâmbit, șovăitor. 

— M-am gândit că ar fi un frumos omagiu adus străbunilor 
noștri, iar șeicii n-ar mai putea să se simtă jigniţi, fiindcă i-am 
așeza chiar lângă palatul nostru! 

Când i-a auzit spusele fiului său, pe chipul lui Ghassan s-a 
așternut o expresie de-a dreptul melancolică. 

— E o propunere excelentă! l-a felicitat regele. Foarte bine, 
Muntadhir! Sunt impresionat! Ai făcut treabă bună cu pregătirile 
pentru Navasatem. 

Muntadhir a zâmbit larg, probabil, cel mai sincer zâmbet pe 
care i-l văzuse Ali în ultimele luni, de parcă i s-ar fi ridicat o 
greutate de pe umeri. 

— Mulţumesc, ava! a spus emirul cu sinceritate. Singura mea 
nădejde e să te fac să fii mândru și să fac cinste numelui nostru! 

— Sunt convins! l-a încredințat Ghassan, împreunându-și 
mâinile. Totuși, Muntadhir, după prăznuiri, mă aştept să-ți 
îndrepţi atenţia și farmecul către soţia ta. 

Plăcerea care se așternuse pentru scurt timp pe chipul 
emirului a dispărut. 

— Eu și soţia mea suntem în cele mai bune relaţii! a spus. 

Ghassan s-a uitat lung la el. 

— Acesta e palatul meu, emirule! i-a amintit. Știu tot ce se 
petrece între zidurile lui, iar asta înseamnă că am habar că tu și 
Nahri nu v-aţi mai vizitat paturile de peste patru luni! Am pus la 
cale căsătoria voastră pentru a ne uni triburile, ai înţeles? Au 
trecut aproape cinci ani! Eu am avut doi copii de la Hatset în 


mai puţin de-atât! 

Ali și-a dres glasul. 

— Pot să... să plec? a îngăimat prinţul. 

Nimeni nu s-a uitat la el. Muntadhir își pironise privirea asupra 
biroului tatălui său, și nu izbutea să-și înfrâneze un zvâcnet 
nervos în obraz. 

— Lucrurile astea durează, ava! a spus, în cele din urmă. 

— Durează, fiindcă tu îţi petreci nopţile cu oricine, numai cu 
soţia ta, nu! Și doar te-am avertizat! Și nu o dată! Dacă o altă 
persoană - un alt daeva - te distrage de la îndatoririle tale... ei 
bine, persoana aceea poate fi foarte ușor îndepărtată! 

Muntadhir a ridicat repede capul, iar Ali a tresărit când a 
văzut furia lui abia stăpânită. 

— Nimeni nu mă distrage! a răbufnit emirul. 

Se ţinea atât de strâns de marginea biroului lui Ghassan, încât 
i se albiseră încheieturile. 

— Și știu foarte bine care îmi sunt îndatoririle; m-ai bătut la 
cap cu importanţa lor de când eram copil. 

Ochii lui Ghassan au scăpărat de furie. 

— Dacă ţi se pare că ai o poziţie împovărătoare, emirul meu, 
a început regele cu răceală, am la îndemână pe altul care poate 
să-ţi ia locul, altul, care bănuiesc că ar prelua cu bucurie 
îndatoririle tale... maritale și pe a cărui companie soţia ta deja o 
preferă. 

Ali a simţit că i-au luat urechile foc de rușine când a auzit 
insinuarea tatălui său. 

— Nu e deloc așa...! a bâiguit el. 

Muntadhir a făcut o grimasă dispreţuitoare. 

— Soţia mea preferă punga fără fund pe care o are Hatset și 
un prost pe care să-l facă să-i construiască bimaristan-ul! s-a 
oţărât emirul. 

S-a întors apoi, să-l cerceteze pe Ali din creștet până în tălpi. 

— Și, după ce construirea acestuia se va termina, nu va mai 
avea nevoie nici de unul, nici de celălalt! a spus Muntadhir. 

Vorbele lui crude au reușit să stârnească un val de 
nesiguranţă și vulnerabilitate, acele sentimente pe care Ali se 
străduise să le ascundă bine în adâncul inimii sale. 

— E de zece ori mai bună ca tine! a izbucnit prinţul, când 
durerea l-a făcut să-și piardă stăpânirea de sine. Ce face ea e 
minunat și plin de curaj, iar tu nu ești în stare nici măcar să te 


dezlipești de curtezane să vezi...! 

Ușa biroului regal s-a deschis cu zgomot, trântindu-se de 
perete. Ali s-a răsucit pe călcâie, și-a scos zu/fikar-ul din teacă și 
s-a așezat pavăză între intrare și cei doi membri ai familiei sale. 
Dar nu a apărut decât Wajed, care părea încordat și îngrijorat. 

— Inălțimea Voastră! l-a salutat el pe Ghassan în geziriyya. 

In spatele ga'id-ului mai era cineva, căci Ali auzea plânsul și 
tipetele unei femei care răsunau pe coridor. 

— lertare, lInălţimea Voastră, dar a fost comisă o crimă 
îngrozitoare! a exclamat bătrânul geziri. 

— Doamna mea, te rog! 

Ali a îngheţat când a auzit vocea lui Kaveh. 

— Nu poţi apărea așa în faţa regelui! 

— Ba da, pot! a strigat femeia. E dreptul meu de supus! 

A urmat un potop de vorbe în divasti, întrerupte de hohote de 
plâns. 

Ghassan s-a ridicat când femeia daev-ă a intrat împleticindu- 
se în încăpere, cu chadorul pătat de sânge rubiniu. Kaveh era 
lângă ea, palid și încordat, iar în urma lor veneau câţiva daev-i și 
doi soldaţi din Garda Regală. 

— Ce se întâmplă? a întrebat Ghassan în djinnistani. 

Kaveh a făcut un pas în faţă, în timp ce femeia a căzut în 
genunchi, plângând cu faţa ascunsă-n mâini. 

— lart-o pe femeia din tribul meu, rege! l-a rugat Marele Vizir. 
Și-a pierdut minţile și se roagă să vină în faţa ta! 

— E bine-venită! a răspuns Ghassan. 

Ali simţea din vocea lui că era, cu adevărat, îngrijorat. 

— Draga mea, ce s-a întâmplat? Ești rănită? Pot să trimit după 
banu nahida... a început regele. 

Dar daev-a a început să plângă și mai tare. 

— E prea târziu pentru asta! a exclamat. Soţul meu a murit 
deja! L-au luat și i-au tăiat gâtul! 

Wajed avea un aer sumbru. 

— Câţiva dintre soldaţii mei i-au găsit, i-a lămurit. Soţul ei... A 
clătinat din cap. 

— A fost cumplit, a murmurat bătrânul geziri. 

— l-aţi prins? a întrebat Ali repede. 

Wajed a făcut o pauză. 

— Nu! a mărturisit. S-a întâmplat... i-am găsit în apropierea 
Cartierului Geziri. Se duseseră să cumpere perle și... 


— Nu s-a întâmplat în Cartierul Geziri! a izbucnit Kaveh. Știu 
unde i-ai găsit, gaid-ule! 

Ghassan a rostit cu voce apăsată: 

— Cine v-a atacat, doamna mea? 

— Shafiţ-ii, a răspuns ea pe nerăsuflate. Am vrut să vedem 
bimaristan-ul nahid, dar nici n-am ajuns la jumătatea taberei lor, 
când niște bărbaţi împuţiţi au început să ne tragă de haine și ne- 
au dus pe o alee din spate. Ne-au ameninţat... ne-au ameninţat 
că mă vor necinsti! Parvez s-a rugat de ei, le-a spus că le dă tot 
ce avem... 

A clătinat din cap, ca și cum ar fi vrut să șteargă din minte 
imaginile acelea și, pentru o clipă, voalul i-a dezvelit fața. 

Ali a fost șocat, recunoscând-o, și s-a uitat repede la Marele 
Vizir. 

„Nu! Nu e cu putinţă!” și-a zis prinţul. 

Muntadhir se dusese să toarne un pocal cu apă dintr-o carafa 
aflată pe pervazul ferestrei. S-a întors și i l-a pus femeii în mână, 
spunându-i câteva cuvinte blânde în divasti. Ea a respirat 
întretăiat, și-a șters ochii și a băut. 

Și, după ce s-a mai uitat o dată la ea, Ali a fost sigur. 

O mai văzuse de două ori pe femeia aceea. 

De fiecare dată în niște situaţii greu de uitat. 

Prima oară o zărise în taverna daev-ă pe care o vizitase 
împreună cu Anas, iar ea fusese acolo, râzând și jucând cărți cu 
niște curtezane. 

A doua oară o întrezărise în apartamentul lui, unde îl 
așteptase în pat, după prima zi petrecută la curte, căci îi fusese 
trimisă să-i ureze „bun venit” la palat. 

Un „bun venit” pus la cale de Kaveh e-Pramukh însuși! 

Marele Vizir a fost cel care a vorbit apoi. 

— Eu am încercat să o previn pe banu nahida în legătură cu 
tabăra aceea de shafiț-i, a spus daev-ul cu vocea ridicată, 
frângându-și mâinile. Cei cu sânge spurcat sunt nespus de 
periculoși! Nu e firesc să lucrezi cu ei, iar acum au ucis un 
bărbat daeva în plină zi! Locul acela trebuie pus la pământ. 

Ali și-a dres vocea, încercând să-și păstreze calmul. 

— Au existat martori? a întrebat prințul. 

Kaveh s-a uitat la el, uimit, și l-a întrebat: 

— Oare cuvântul ei nu e de ajuns? 

„Nu, când ţi-ai vârât și tu coada în tot buclucul ăsta!” 


Dar Ali nu a spus nimic cu voce tare, ci și-a dus doar mâna la 
inimă, murmurând cu sinceritate: 

— N-am vrut să-ți jignesc angajata, Mare Vizir! Dar ar putea 
să ne ajute să-i prindem pe... 

— Nu sunt angajata lui! s-a stropșit femeia. Ce vrea să în 
semne asta? Sunt o doamnă cu sânge nobil! Nu îi aparțin 
nimănui, în afară de Parvez! 

Ali a deschis gura, să răspundă, dar Ghassan l-a oprit cu o 
ridicare a mâinii. 

— Au fost martori? a întrebat și regele. Nu pun la îndoială 
vorbele tale, doamna mea. Dar asta ne-ar ajuta să-i găsim pe 
asasini. 

Wajed a clătinat din cap și a răspuns: 

— Niciun martor, regele meu! Oricum, niciunul care să vrea să 
stea de vorbă cu noi, deși, când am ajuns acolo, era mare 
hărmălaie. 

A șovăit, apoi a continuat: 

— Se adunaseră destul de mulţi gaev-i care cereau ca toţi cei 
care făptuiseră crima să fie găsiţi și pedepsiți. 

Pe Ali l-a cuprins neliniștea. 

— Shafiț-ii din tabără se află sub protecţia noastră! a 
exclamat prinţul. Sunt sute de femei și de copii acolo! 

— N-au nicio treabă să stea acolo! a ripostat Kaveh. E numai 
și numai vina ta! Tu i-ai picurat otravă în urechi lui banu nahiaa, 
iar acum un bărbat daeva e mort! 

Ali a fost cuprins de îndoieli. În timpul întâlnirii din Marele 
Templu, Kaveh își exprimase deschis nemulțumirea în legătură 
cu planul lui Nahri de a lucra împreună cu shafitii. Dar, cu 
siguranţă, nu putea fi chiar atât de plin de ură, încât să 
uneltească așa ceva! 

Dându-și seama de gravitatea situaţiei, Ali a început să 
vorbească în geziriyya, să nu fie înţeles de daev-i: 

— Ava, eu o cunosc pe femeia asta, a spus încet. Și Kaveh o 
cunoaște. Doar el însuși a angajat-o și-a trimis-o în dormitorul 
meu când m-am mutat înapoi în palat! 

Ghassan s-a uitat la el, fără ca expresia lui să trădeze vreo 
emoție, iar Ali a continuat: 

— Muntadhir, fără îndoială c-o recunoști și tu! Doar ai fost 
acolo! Dacă o să-și scoată voalul, sunt sigur că o să-ţi amintești 
de ea! 


Emirul s-a uitat lung la el, părând să cântărească situaţia, 
apoi pe chipul lui s-a așternut un calm imperturbabil. 

— Am spus foarte limpede ce cred eu despre felul în care îi 
judeci tu pe shafiț-ii i-a răspuns fratele său mai mare. 

Apoi și-a îndreptat spatele și s-a strâmbat pentru a exprima o 
furie studiată. 

— Și n-am să-i cer acestei biete femei să se dezgolească, doar 
pentru că tu, unul, crezi că ar fi o femeie ușoară! a spus emirul. 

Ultimele cuvinte - rostite în djinnistani, nu în geziriyya - au 
răsunat în toată încăperea. 

Kaveh și-a înăbușit un strigăt de uimire, iar femeia a slobozit 
un țipăt ascuțit. 

Ali s-a întors și a văzut cum doar groaza se mai citea de acum 
pe chipurile celor adunaţi în număr tot mai mare, atrași de 
plânsetele femeii. 

— N-am... n-am spus asta! s-a bâlbâit prinţul, uluit de 
trădarea lui Muntadhir. Am vrut doar să sugerez... 

— Cum îndrăznești? a izbucnit Kaveh, acuzator. N-ai pic de 
rușine, Alizayd? îi urăști chiar atât de mult pe daev-i, încât ai fi 
în stare să necinstești o femeie înlăcrimată, când sângele soțului 
încă îi mai pătează mâinile? 

— Nu asta am vrut! a îngăimat Ali. 

Muntadhir a trecut repede pe lângă el și a îngenuncheat lângă 
femeie. 

— O să-i găsim pe cei care au făcut asta și o să-i pedepsim! i- 
a promis el, cu o sinceritate care se citea în fiecare trăsătură a 
chipului său. 

Și-a întors apoi capul spre Ghassan. 

— Kaveh are dreptate, ava! a spus emirul. Am încercat să te 
previn și pe tine, și pe Nahri. Shafiț-ii sunt periculoși și nu era cu 
putinţă ca o asemenea crimă să nu fie făptuită, în cele din 
urmă! Ali aiurează. Fanatismul lui i-a atins pe toţi cei din jurul 
său. 

Ali s-a uitat la fratele lui mai mare cu gura căscată. 

— Dhiru...! a bâiguit. 

— Alizayd, lasă-ne singuri! a spus Ghassan, scurt. Tu și 
tovarășii tăi veți rămâne în palat până la porunca mea. 

l-au scăpărat ochii când a adăugat: 

— Ai înțeles? Te vei duce direct în apartamentul tău; n-am să- 
ţi permit să pui și mai multe paie pe foc! 


Înainte ca Ali să poată protesta, fratele lui l-a prins de braţ și 
l-a tras spre ușă. 

— Ava, nu! a strigat prinţul. L-ai auzit doar pe Wajed: s-a 
adunat o mulţime gata să se revolte! Shafiț-ii aceia sunt 
nevinovați! 

Ghassan nici măcar nu s-a uitat la el când i-a zis: 

— Ne vom ocupa de asta. 

Muntadhir l-a scos pe ușă, împingându-l atât de tare, încât Ali 
și-a pierdut echilibrul. 

— E vreo situaţie pe care să n-o înrăutăţești tu? i-a strigat 
emirul în geziriyya. 

— Ai minţit! l-a acuzat Ali, tremurând de emoție. Te știu eu... 

— Nu știi nimic despre mine! s-a răstit fratele cel mare. 

Vocea lui Muntadhir era joasă și plină de otravă când a 
adăugat: 

— N-ai habar cât m-a costat poziția pe care o ocup! Și să fiu al 
naibii dacă am s-o pierd în favoarea unui habotnic obsedat de 
shafiț-i care nu-i în stare să-și ţină gura. 

Zicând acestea, i-a trântit ușa în faţă. 

Ali s-a dat câţiva pași înapoi, plin de furie. Ar fi vrut să smulgă 
ușa din țâțâni și să-l scoată afară pe fratele lui. Niciodată nu mai 
simţise o nevoie atât de mare de a lovi pe cineva. 

Fântâna arteziană delicată - care împodobea, de puţină 
vreme, coridorul și care era frumos construită, cu niște păsări de 
cristal pictate, ce păreau să se miște în apa nemișcată a 
bazinului mozaicat - a explodat deodată, iar apa a început să 
sfârâie. 

Ali abia dacă a băgat de seamă. 

„Ne vom ocupa de asta!” - așa spusese tatăl lui. 

Ce dorise, oare, să zică? S-a gândit la muncitorii lui și la 
familiile acestora, care aveau să rămână nepăziţi în faţa unor 
daev-i răzvrătiți. 

La Subha și la fetiţa ei. 

Nu trebuia să fie necugetat, nu trebuia să mai fie așa! 

Dar cum ar fi putut să-i lase pe acei nevinovaţi pradă 
violenţei, când el jurase că avea să îi apere? 

Cunoștea doar prea bine strategia politică a tatălui său: 
Ghassan nu avea să dorească să suporte consecințele, trimițând 
Garda Regală peste daev-ii supăraţi, doar să-i apere pe shafiț-i! 

„Dar mai era cineva căruia daev-ii ăia s-ar putea să-i dea 


ascultare!” 

Ali a simţit că i se zbătea inima din cauza nervozității. 
Muntadhir o să îl ucidă, firește, dacă Ghassan nu o să apuce s-o 
facă primul! 

„Nu contează. Acum nu mai contează”, și-a spus Ali, apoi a 
sărit în picioare și a luat-o la fugă spre infirmerie. 


XXIII 
Nahri 


Daev-ă sau nu, Nahri era foarte sigură că nu aveau să îi placă 
niciodată caii. 

Ca și cum i-ar fi auzit gândurile, armăsarul lor a grăbit pasul, 
trecând de cotitură într-un galop ucigaș. Nahri a strâns tare din 
pleoape și s-a ţinut mai bine de mijlocul lui Ali. 

Acesta a scos un geamăt înăbușit, în semn de protest. 

— Nu înţeleg de ce nu ţi-ai luat propriul cal! i-a spus prinţul, 
poate pentru a zecea oară. Ar fi fost mai normal! 

— Așa mergem mai repede, s-a apărat ea. 

Nahida nu dorea să recunoască faptul că nu se pricepea deloc 
la călărie, doar daev-ii se lăudau că erau cei mai buni călăreţi! 

— Muntadhir mereu spune că iubește mult acest bidiviu, i-a 
explicat. Zice că-i cel mai iute din Daevabad. 

Ali a scos un geamăt. 

— Puteai să-mi spui că e calul lui preferat înainte să-l furăm! 
Nahri s-a enervat. 

— Poate c-ar fi trebuit să te gândești la asta înainte să dai 
buzna în infirmeria mea, tunând și fulgerând despre uneltiri! 

— Dar mă crezi? a întrebat-o Ali, cu speranţă. 

„Eu, una, cred că Marele Vizir pune ceva la cale”, și-a zis 
Nahri în sinea ei. 

Kaveh își exprimase în mod limpede dușmănia faţă de shafiț-i, 
dar Nahri nu era prea convinsă totuși că ar fi putut unelti un act 
așa de mârșav. Era ceva la el care o făcea să nui se pară de 
încredere, dar niciodată nu îl socotise crud. 

S-a hotărât să dea un alt răspuns cu voce tare: 

— E o poveste atât de absurdă, încât nici măcar tu n-ai fi în 
stare S-o inventezi, așa că presupun că există o șansă să fie 
adevărată. 

— Ce frumos din partea ta! a mormăit Ali. 


Și-au plecat amândoi capetele, să se ferească de o frânghie 
joasă, pe care erau puse rufe la uscat. O luaseră pe o alee 
lăturalnică din Cartierul Geziri, pentru că Ali credea că așa 
urmau să ajungă mai repede. Zidurile fără ferestre ale caselor 
mari de piatră se înălțau ameninţător deasupra lor, iar în aer se 
simţea miros de gunoi. Calul a sărit peste un canal de scurgere 
lat, iar Nahri a slobozit o înjurătură, apoi l-a strâns și mai tare pe 
Ali, agăţându-se cu degetele de centura de care îi erau prinse 
armele. De lucrul acela era sigură că prinţul urma să aibă grijă. 

L-a auzit rugându-se în șoaptă. 

— Chiar trebuie să faci asta? i-a șuierat nahida, cuprinsă de 
rușine. 

Nahri nu putea să spună că prinţul era persoana cea mai... 
neplăcută de care să te ţii. Era femeie în toată firea; putea să 
observe efectele pozitive pe care antrenamentul zilnic le avea 
asupra unui bărbat, fără să se simtă jenată de asta. Ali era cel 
care făcea ca situația să fie stânjenitoare. 

— Ştii ceva, pentru un bărbat care își aduce aminte cum arăta 
una dintre curtezanele lui Kaveh, ești destul de rușinos! 

Ali s-a înfuriat. 

— N-am făcut nimic-nimic cu acele curtezane ale lui Kaveh! s- 
a apărat tânărul geziri. Niciodată n-aș face una ca asta! Scuză- 
mă că mi-am amintit un chip! 

Nahri s-a simţit puţin jignită de înverșunarea care se simţea în 
vocea lui. 

— Ai ceva împotriva femeilor daev-e? l-a întrebat. 

— Nu... nu, sigur că nu! a răspuns Ali, bâlbâindu-se. 

S-a mișcat puţin, de parcă ar fi vrut să lase mai mult spaţiu 
între trupurile lor, dar un alt salt al calului i-a lipit la loc unul de 
altul. 

— N-am putea să... n-am putea să nu vorbim acum despre 
asta? 

Nahri și-a dat ochii peste cap, dar n-a mai continuat. O ceartă 
cu Ali nu ar fi ajutat-o cu nimic atunci când avea să fie silită să 
apară în faţa unor daev-i răzvrătiți. 

A simţit că i se punea un ghem în stomac de nervi. Nahri știa 
că toți cei din neamul ei îi dădeau ascultare - și avea destul de 
multă încredere în puterea sa de convingere dar ideea că urma 
să fie nevoită să dea ochii cu o mulţime de daev-i furioși o 
speria până și pe ea. 


„N-o să fie așa!” a încercat să-și facă singură curaj. „O să juri 
pe numele familiei tale că urmează să se facă dreptate și apoi le 
vei porunci să plece pe la casele lor!” 

Cel mai important lucru era ca situaţia să nu scape de sub 
control. 

N-a mai trecut mult, iar aleea a început să se lărgească. Au 
mai trecut de o cotitură, iar Ali a lăsat calul la pas. Printr-una 
dintre arcade, Nahri a zărit strada din faţa bimaristan-ului. 
Zgomotul făcut de potcoavele bidiviului devenise mai slab de 
acum. 

Până când a fost acoperit cu totul de hohotele de plâns! 

Nahri a tras adânc aer în piept, simțind mirosurile de sânge și 
de fum care pluteau în aerul cald. 

Ali a zorit calul să iasă de pe alee, încercând să-și înăbușe 
strigătul de disperare de pe buze... 

Ajunseseră prea târziu! 


p% 
Kod 


În fața spitalului nu era nicio mulțime de daev-i! Niciun cordon 
de soldaţi din Garda Regală, care să restabilească ordinea! 

În schimb, din ceea ce de dimineață fusese un cvartal vesel și 
plin de însufleţire, numai ateliere și case noi, rămăseseră de- 
acum doar mormane-mormane de moloz care fumegau. 

Aerul era înecăcios din cauza fumului dens, iar o pâclă 
cenușie ascundea aproape totul. 

— Nu, nu, nu! s-a rugat Ali încet, descălecând. O, pe Allah, 
nu...! 

Nahri a sărit imediat după el. A auzit plânsetul unui copil și, 
bolnavă de frică pentru Subha și familia ei, a încercat s-o rupă la 
fugă. 

Ali a prins-o însă de mână. 

— Nahri...! a oprit-o. 

Vocea lui era gâtuită de emoție. 

— Suntem singuri-singurei aici! i-a arătat în jur. Dacă shafit-ii 
vor da vina pe tine, dacă vor vrea să se răzbune... 

— Atunci vor dori să se răzbune și cu asta, basta! 

Nahri s-a uitat urât la el și a izbucnit: 

— Dă-mi drumul și altă dată să nu mai îndrăznești să mă 
oprești! 

El i-a lăsat mâna așa de repede, de parcă l-ar fi ars. 

— Îmi pare rău! i-a zis. 


— Bine, bine! s-a mai domolit nahida. Hai odată! 

Au pătruns tăcuţi în tabăra muncitorilor. 

Atelierele și corturile fumegau peste tot în jurul lor; una dintre 
pompele de apă instalate de Ali fusese distrusă, iar apa ţâșnea 
cu putere, descriind un cerc larg. Drumul noroios fusese răscolit 
de copitele cailor, iar papucii nahidei s-au umplut de noroi în 
timp ce înainta printre resturi de mobilă și vase sparte. Și totuși 
se părea că distrugerile se limitau la strada principală, ceea ce 
reprezenta o consolare destul de slabă: probabil că daev-ii care 
dăduseră atacul fuseseră prea speriaţi să mai descalece și să se 
aventureze pe aleile lăturalnice. Unii shafiț-i, înlemniţi de groază 
și plini de praf și de sânge, încercau să mai salveze câte ceva 
din locuinţele prăbușite, în timp ce alţii stăteau încremeniţi, pur 
și simplu, de parcă încă nu le Venea să creadă nimic din ce se 
întâmplase. 

Au început să se audă murmure de peste tot când tot mai 
mulţi lucrători îi recunoșteau. În faţa ei, Nahri a zărit un grup de 
shafiț-i adunaţi în jurul unei moviliţe. 

„Un cadavru!” a înțeles banu nahida, împiedicându-se. 

Imposibil de recunoscut din cauza arsurilor, leșul părea să fie 
totuși al unui tânăr care rămăsese cu gura căscată într-un țipăt 
veșnic. 

— L-au ars de viu! a murmurat cineva din spatele lui banu 
nahida. 

Nahri s-a întors și a văzut-o pe Subha. Tămăduitoarea shafit-ă 
era murdară, hainele și pielea îi erau acoperite de cenușă, iar 
șorţul prins la mijloc îi era pătat de sânge. 

— Un băiat mai tânăr decât tine! s-a răstit shafit-a la Ali. Un 
băiat care abia putea să lege două vorbe! îl știam bine. Eu l-am 
adus pe lume și i-am desfăcut cordonul ombilical din jurul 
gâtului... 

S-a oprit și și-a întors ochii de la tânărul ucis, cu un aer 
îndurerat, continuând: 

— Sigur, asta a fost după ce ne-au dat foc caselor și ne-au 
distrus atelierele! Când au început să îi calce sub copitele cailor 
pe cei care nu le răspundeau la întrebări și să-i bată pe cei care 
nu vorbeau destul de repede. Și, când băiatul acela nu a putut 
să răspundă, au hotărât că era vinovat! El n-a făcut nimic. 

Vocea i s-a frânt și a ridicat spre Ali și Nahri un deget 
acuzator. 


— Noi am venit aici să vă ajutăm. Să vă construim vovă 
bimaristan-ul, sub protecţia voastră! 

— lar noi am dat greș! N-am fost în stare să vă apărăm! 

Erau lacrimi în ochii lui Ali când a spus acele vorbe, dar vocea 
nu îi tremura deloc când a continuat: 

— Îmi pare atât de rău, Subha! Din adâncul sufletului meu! 

Tămăduitoarea agnivanshi a clătinat din cap. 

— Cuvintele tale nu îl vor aduce înapoi, Alizayd al Qahtani! 

Nahri nu-și putea lua ochii de la băiatul ucis. 

— Unde vă sunt răniții? a întrebat nahida încet. 

Subha a arătat cu capul spre rămășițele unui cort improvizat, 
o pânză zdrenţuită prinsă-n niște pari în umbra căreia zăceau 
vreo douăzeci și ceva de shafiț-i însângeraţi. 

— Acolo! i-a zis. Parimal s-a dus să aducă medicamente. 

— N-am nevoie de medicamente, a asigurat-o nahida. 

Nahri s-a apropiat de grupul bolnavilor. Pe prima pătură 
murdară era întins un băiat. Părea să fie încă în stare de șoc, 
avea buza ruptă, iar falca îi era julită și plină de sânge. Ținea 
strâns pe burtă o altă pătură îmbibată de sânge. 

Nahri a îngenuncheat și a dat pătura la o parte. Fusese 
înjunghiat, doar puţin mai lipsise să-i iasă afară măruntaiele! Era 
o minune că nu murise deja. O umflătură violacee i se vedea pe 
piele și Nahri putea să simtă mirosul de intestine. Subha n-ar fi 
putut să-l ajute, nici măcar dac-ar fi avut medicamente. 

Dar ea putea! A inspirat adânc, știind bine ce urma să facă și 
ce însemna acel lucru. 

Apoi și-a pus mâinile pe trupul shafit-ului. 

„Vindecă-te!” i-a poruncit în sinea ei. 

Și, pe dată, pielea a început să se strângă sub degetele ei, 
umflătura a dispărut, iar mușchii și carnea sfâșiată s-au lipit la 
loc. Băiatul a scos un strigăt gâtuit și ea a simţit cum inima lui 
începea să bată regulat. 

Nahri a deschis ochii apoi și a văzut chipul uluit al lui Subha. 

Și-a dres glasul. 

— Cine urmează? 


p% 
Kod 


Până când chemarea la maghrib a răsunat în Daevabad, Nahri 
pierduse șirul shafit-ilor pe care îi vindecase. Rănile erau crunte: 
oase rupte, mâini și picioare zdrobite sau arsuri îngrozitoare. Din 
câte înţelesese Nahri, atacul fusese scurt, dar sălbatic: mai mulţi 


călăreți galopaseră printre lucrători, aruncând globuri de foc 
magice, după care îl prinseseră și îl uciseseră pe tânărul pe care 
daev-ii îl declaraseră vinovat. 

Douăzeci și trei de shafiț-i erau morţi, iar numărul probabil c- 
ar fi fost de două ori mai mare dacă nu ar fi intervenit nahida și 
dacă o treime dintre ei n-ar fi dat fuga în bimaristan, 
adăpostindu-se în spatele ușilor de care daev-ii nu au avut curaj 
să treacă. 

— De ce n-au făcut toţi așa? a întrebat Nahri. 

— Pentru că daev-ii ne-au spus că au venit în numele 
nahizilor! i-a răspuns Subha cu duritate. lar noi chiar nu aveam 
habar dacă un bimaristan nahid reprezenta sau nu un loc sigur. 

Nahri n-a mai întrebat altceva. Și când a terminat - ultimul ei 
pacient fusese o fetiţă de șase ani, cu capul spart, care fusese 
găsită în braţele tatălui său mort -, nahida era secătuită complet 
de puteri. 

S-a îndepărtat de copilă și a inspirat adânc de mai multe ori, 
încercând să se liniștească. Dar mirosul înţepător de fum și de 
sânge îi întorcea stomacul pe dos. Privirea i s-a înceţoșat și ea a 
strâns din pleoape, încercând să zărească totuși ceva în 
ametțeala ei. Subha i-a pus mâna pe umăr. 

— Incetișor! a sfătuit-o, când Nahri s-a clătinat. Pari gata-gata 
să leșini. 

Apoi i-a dat un burduf plin cu apă și a îndemnat-o: 

— Bea! 

Nahri a luat, bucuroasă, burduful și a băut, apoi și-a turnat 
apă, să-și răcorească fața. 

— O să-i prindem pe cei care au făcut asta și o să-i pedepsim! 
a promis ea. Jur! 

Cealaltă tămăduitoare nu s-a obosit nici măcar să dea din 
cap. 

— Poate într-o altă lume, a murmurat. 

Prea târziu, Nahri a auzit zgomotul unor copite. Apoi, au 
răsunat ţipete de spaimă, iar Nahri a aruncat burduful cât colo și 
s-a întors repede, căci se temea, într-un fel, să nu se fi întors 
atacatorii. 

Era și mai rău, însă! 

Căci Ghassan era cel care se îndrepta spre ei. 

Regele nu era singur, firește. In spatele lui venea qaid-ul cu 
un grup de soldaţi din Garda Regală, toți bine înarmaţi, ca și 


Muntadhir și Kaveh, călare amândoi. A început să-i clocotească 
sângele când l-a văzut pe Marele Vizir. Dacă dregătorul avea 
vreo legătură cu crima care dusese la acea răzbunare cumplită, 
urma să plătească! 

Nahri și-a promis c-o să aibă grijă să fie așa! Dar avea să fie și 
prudentă - nu o să le arunce în față învinuiri pe care nu le putea 
dovedi, așa cum făcuse Ali, pentru ca ei să le folosească mai 
apoi împotriva sa! 

S-a ridicat. 

— Subha, familia ta e în bimaristan? a întrebat-o. 

Tămăduitoarea a dat din cap. 

— Sunt cu Razu, i-a zis. 

— Bine! a încuviinţat nahida, ștergându-și mâinile pe chador. 
Ce-ar fi să te duci și tu acolo? Cred că ar fi mai bine să nu-i 
atragi atenţia regelui chiar acum. 

Subha a șovăit. 

— Și tu? a întrebat-o. 

— Rămân, căci trebuie să-i pun la punct pe vreo câţiva djinn-i! 

Dar Ghassan nici nu s-a uitat în direcţia ei când Nahri a ieșit 
din cort și s-a apropiat. Descălecase și mergea cu pași mari pe 
caldarâmul însângerat, direct spre fiul lui, ca și cum nu ar mai fi 
fost nimeni altcineva acolo. 

Ali a părut că l-a observat pe tatăl său cu o jumătate de clipă 
prea târziu. Plin de sânge și de praf, nu stătuse nicio clipă de 
când venise, ci făcuse orice îl rugaseră shafiț-ii: curăţase 
molozul, reparase corturi, împărţise pături. 

A ridicat mâinile. 

— Ava...! 

Ghassan l-a lovit peste faţă cu plăselele metalice al 
hangerului său. 

Zgomotul a răsunat pe stradă și toţi shafit-ii din tabără au 
amuţit auzindu-i. Nahri a deslușit icnetul prinţului, pe care 
regele l-a mai lovit o dată. Tânărul s-a tras înapoi, împleticindu- 
se, cu faţa plină de sânge. 

— În genunchi! a strigat Ghassan și l-a împins pe Ali, când a 
Văzut că acesta nu se mișca destul de repede. 

Apoi ocârmuitorul și-a scos zu/fikar-ul din teacă. 

îngrozită, Nahri s-a apropiat în fugă de cei doi, dar Muntadhir 
a fost mai rapid decât ea, a sărit de pe cal și a pornit spre ei cu 
pași mari. 


— Ava, stai...! a început emirul. 

— Fă-o! 

Strigătul lui Ali, gâtuit de suferință, l-a întrerupt pe fratele 
său. Prinţul a scuipat sânge, apoi s-a uitat cu dușmănie la tatăl 
lui, cu ochi scăpărători. 

— Pune punct acestei mascarade! a spus Ali gâtuit, subliniind 
cuvântul. Fă-o! 

Ghassan a rămas cu mâna pe zulfikar. 

— Nu mi-ai dat ascultare! l-a acuzat domnitorul. Ti-am spus că 
mă voi ocupa eu de asta! Cum ai îndrăznit să vii aici? Cum ai 
îndrăznit s-o pui în pericol pe soţia fratelui tău? 

— Fiindcă felul tău de „a te ocupa de ceva” e să-i lași pe 
supușii tăi să piară! Să-i lași pe toţi cei din afara familiei să se 
lupte tot timpul, să nu aibă timp să ţi se împotrivească! 

Acuzaţia a plutit parcă în aer, mai periculoasă decât un chibrit 
aprins lângă un butoi cu pulbere. Toţi cei prezenţi, care păreau, 
neîndoielnic, șocați, se uitau de acum la bărbaţii din familia Al 
Qahtani. 

Ghassan s-a stăpânit cu mare greutate, izbutind să-și lase jos 
Zulfikar-ul. Apoi s-a răsucit pe călcâie, întorcându-i spatele fiului 
său, și le-a făcut semn celor din Garda Regală. 

— Duceţi-l pe prințul Alizayd în temniţă! le-a poruncit. Poate 
că niște luni de somn alături de cadavrele celor care m-au 
înfruntat îl vor învăța să-și ţină gura! apoi să faceți una cu 
pământul locul acesta! 

Nahri s-a așezat în fața lui. 

— În niciun caz! s-a oţărât banu nahida. 

Ghassan i-a aruncat o privire mânioasă. 

— Stai potolită, banu Nahri! i-a spus regele, de sus. N-am 
acum răbdare să-ţi ascult discursurile trufașe! îl las pe soțul tău 
să te pedepsească așa cum va crede de cuviinţă. 

Erau exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să i le spună 
tinerei. 

Pământul de sub picioarele lui Nahri s-a zguduit o dată, cu 
furie. S-au auzit câteva strigăte de uimire, când o parte din cai 
s-au speriat și s-au cabrat. Murdară și obosită, Nahri abia dacă a 
băgat de seamă. Energia îi cuprinsese, zbârnâind, mâinile și 
picioarele, iar orașul părea să îi zvâcnească direct în sânge, cu 
furie. Nu venise aici - la bimaristan-ul pe care îl reconstruiseră 
peste oasele străbunilor ei uciși - să fie dată la o parte! Nu 


încălcase deschis interdicţia cea mai strictă a neamului ei, doar 
pentru a i se cere „să stea potolită”. 

— Nu! a spus ea, sec. Nu veţi face una cu pământul acest loc! 
Nu se atinge nimeni de bimaristan-ul meu și nici n-o să-l arunce 
cineva pe partenerul meu în temniţă să putrezească acolo cu 
lunile! 

Ghassan a fost uluit, iar apoi pe chipul lui nu se mai citea 
decât nemilostivirea, o expresie care altă dată i-ar fi făcut 
nahidei sângele să-i îngheţe în vene. 

— Cum ai spus? 

În grupul din spatele lor s-au auzit șoapte, apoi Kaveh a ieșit 
în faţă, cu un aer înspăimântat. 

— Spune-mi că nu e adevărat! a implorat-o bătrânul daeva. Ei 
pretind că ai fi tămăduit un shafit cu mâna ta! Spune-mi că m- 
au minţit! 

— Am tămăduit vreo cincizeci, l-a corectat nahida cu răceală. 
Înainte ca dregătorul să îi poată răspunde, Nahri a ridicat 
scalpelul și și-a făcut în palmă o tăietură adâncă. Abia dacă au 
căzut pe pământ trei picături, că rana s-a și închis. 

— Și totuși se pare că Ziditorul n-a considerat de cuviinţă să- 
mi ia puterile! 

Kaveh părea îngrozit. 

— Dar când eram în Marele Templu ai promis că...! a bâiguit 
bătrânul. 

— O astfel de făgăduială nu mai înseamnă nimic când mor 
nevinovaţi! Cei din tribul meu au comis o crimă odioasă... 
Despre ceea ce a dus la această crimă, tu și cu mine vom 
discuta, cu siguranţă! Între timp, am făcut tot ce mi-a fost cu 
putinţă să mai îndrept ceva! 

Apoi a clătinat din cap, scârbită, și a adăugat. 

— Voi înțelegeţi? Vo; aţi lăsat să se întâmple tragedia de aici! 
Niște criminali atacă doi daev-i nevinovaţi și asta justifică un 
război în stradă, în ochii voștri? Așa suntem noi? 

l-a aruncat lui Ghassan o privire sfidătoare, dar și-a ales cu 
grijă cuvintele. 

— Ce s-a întâmplat cu regele care era gata să ne ajute să 
trecem peste toate astea? 

Era și o provocare, și o ocazie, iar Nahri s-a rugat în gând ca 
ei să profite de această ocazie. Nu putea descifra expresia de pe 
chipul lui Kaveh și s-a întrebat, pe neașteptate, dacă reușise 


vreodată să-l citească bine. 

Ghassan, însă... Chipul lui exprima o admiraţie fățișă. Ca și 
cum ar fi văzut-o pentru prima oară. 

Nahri l-a privit drept în ochi. 

— M-am purtat corect cu tine întotdeauna, rege Ghassan! a 
spus ea, cu o voce mai scăzută. M-am lepădat de afshin-ul 
meu... M-am căsătorit cu fiul tău... îmi plec capul în faţa ta, când 
șezi pe tronul ca un shedu. Dar dacă vei încerca să-mi iei asta, o 
să-ți distrug orașul și familia. 

Ghassan a privit-o cu ochii mijiţi și s-a apropiat de ea; Nahri a 
fost nevoită să-și adune tot curajul să nu dea înapoi. 

— Nu pot să cred că ești atât de nesăbuită, încât să mă 
ameninţi! a spus el destul de încet, încât să nu fie auzit de 
nimeni. Aș putea să le spun tuturor că ești doar o shafit-ă! 

Nahri nu și-a coborât privirea. Apoi, într-o singură și 
înspăimântătoare clipă, s-a hotărât să-l provoace. Nahida știa să 
citească pe cineva, fie acesta rege djinn sau nu, și încă era gata 
să pună rămășag că Ghassan al Qahtani ar fi preferat să fie 
cunoscut drept regele care unise triburile, iar nu drept acela 
care o distrusese pe ultima nahidă. 

— Atunci, fă-o! l-a înfruntat, vorbindu-i la fel de încet. Hai să 
vedem acum pe cine vor crede daev-ii! Cui vor da crezare copiii 
tăi! Eu mi-am ţinut cuvântul. Fă asta și tu vei fi cel de rea 
credință, nu eu! 

Îmboldit să intervină, poate din cauza expresiei ucigașe pe 
care o căpătase chipul tatălui său, Muntadhir s-a apropiat de ei. 
Părea bolnav și se uita îngrozit la strada stropită cu sânge și la 
ruinele care fumegau. 

— Ava, a fost o zi lungă! a spus emirul. Dă-mi voie s-o duc la 
palat! 

— Mi se pare o idee grozavă! a încuviinţat Ghassan, 
nedezlipindu-și privirea de la Nahri. Ai dreptate, banu nahiaa! a 
continuat, pe un ton plin de diplomaţie. Tu ai făcut lucrul acesta 
cu bună-credinţă și sunt încredinţat că singurul tău scop a fost 
să salvezi niște vieți. 

A ridicat din umeri și a adăugat: 

— Poate că, într-o bună zi, daev-ii chiar vor ajunge să uite că 
ai încălcat legea lui Suleiman din cauza asta! 

Nahri a refuzat să tresară. 

— Și bimaristan-ul meu? l-a întrebat. 


— Poţi să-ţi păstrezi micul tău proiect, dar nu te vei mai 
întoarce aici până nu va fi gata! 

Ghassan i-a aruncat o privire lui Ali, care încă mai stătea în 
genunchi. 

— lar tu nu vei pleca de aici, decât dacă îţi voi porunci eu! 
Soldaţii din Garda Regală care vor rămâne aici - și în rândul lor 
nu va fi niciunul dintre cei pe care a reușit să-i plătească mama 
ta - te vor aresta dacă vei încerca s-o faci! 

S-a uitat apoi la amândoi. 

— Cred că ar fi cel mai bine să punem puţină distanţă în 
acest... parteneriat! a spus regele. Dacă trebuie să discutaţi 
ceva despre lucrare, puteţi lua legătura printr-un mesager - 
unul care, vă asigur, va fi doar în serviciul meu. 

Muntadhir a apucat-o de mână și a tras-o de acolo. 

— S-a înţeles! a confirmat emirul repede, poate pentru că 
văzuse că ochii nahidei încă mai străluceau, sfidători. Nahri, te 
rog, hai să...! 

— N-am terminat! a intervenit Ghassan, cu o voce care i-a 
făcut lui Nahri sângele să îngheţe în vene. 

Dar atenţia domnitorului s-a îndreptat din nou spre Ali. 

— Banu nahida e posibil să fi făcut totul cu bună-credinţă, dar 
asta nu se poate spune despre tine! a strigat Ghassan. Mi-ai 
încălcat porunca, Alizayd, iar eu știu prea bine cine îţi picură 
șoapte în ureche și îţi pune aur în mâini. Toate astea vor lua 
sfârșit chiar azi! 

Ali a sărit în picioare, cu ochii scăpărându-i de furie. 

— Poftim? a exclamat prinţul. 

Ghassan s-a uitat ţintă la el când l-a lămurit: 

— Ai arătat limpede că viața nu înseamnă nimic pentru tine, 
dar nici măcar tu nu poţi fi atât de necugetat, fără să le faci rău 
altora. 

Pe chipul domnitorului nu se mai citea decât severitatea când 
a spus: 

— Așadar, poţi să-i spui tu însuți surorii tale că nu o va mai 
vedea niciodată pe mama ei! 

S-a răsucit pe călcâie și a pornit spre cal cu pași mari. 

— Kaveh, pregătește o corabie! a poruncit Ghassan. Regina 
Hatset va pleca mâine spre Ta Ntry. 


XXIV 
Dara 


Lacul pe care Dara îl distrusese cu nici șase luni în urmă deja 
începea să revină la forma lui dintotdeauna. Groapa pe care o 
făcuse afshin-ul în albia lui abia se mai zărea, ascunsă sub o 
plasă mișcătoare de ierburi acvatice verzi, ce se întindeau până 
la maluri, împletite ca firele unei dantele. Copacii din jur erau 
negri și scheletici, iar nisipul acoperit de cenușă era semănat cu 
oscioarele vieţuitoarelor care trăiseră sub unde. Apa se întorcea 
în vechea matcă, rece, albastră și netedă ca oglinda, chiar dacă 
îi ajungea numai până la genunchi luptătorului. 

— Credeai că nu-și va mai reveni? 

Dara s-a cutremurat la auzul vocii răgușite a marid-ului. Deși 
li se spusese să vină acolo, nu știuseră cu siguranţă ce urmau să 
găsească. 

— Am crezut că va dura mai mult, a mărturisit afshin-ul, apoi 
și-a prins mâinile la spate, privind în zare. 

— Apa e de neoprit! Veșnică... Mereu se întoarce... Noi ne 

întoarcem... 
_ Marid-ul l-a privit fix, cu ochii lui lipsiţi de orice sclipire a vieții. 
Incă mai păstra forma omului care crezuse în el, din al cărui trup 
real mai rămăseseră de-acum doar niște oase albite de sare și 
niște cartilagii putrede care se vedeau printre cochilii și solzi. 

— Apa doboară munţii și naște o nouă viaţă. Focul nu face 
decât să nimicească. 

Dara s-a uitat la el, deloc impresionat. 

— Ştii, am crescut cu povești în care mariz-ii erau descriși fie 
ca niște sirene ispititoare, fie ca niște balauri de mare 
înspăimântători. Așa că vederea acestui cadavru putrezit chiar 
mă dezamăgește! 

— Ai putea să mi te oferi tu! i-a răspuns marid-ul încet, iar 
acoperământul lui de cochilii a început să zăngănească în vântul 
mușcător. Dă-mi numele tău, daev-ule, și o să-ţi arăt tot ce 
dorești! Lumea ta pierdută și familia ucisă... Fata ta nahidă... 

Dara a avut impresia că pe șira spinării îi trecea un deget de 
gheaţă. 

— Ce știi tu despre fata nahidă? 

— A fost în mintea și în amintirile daev-ului luat de noi. 

— Daev-ul luat de voi... 


Dara l-a privit, mijindu-și ochii. 

— Adică băiatul de care v-aţi folosit să mă ucideţi? 

Și-a făcut gura pungă și a adăugat: 

— Alizayd al Qahtani nu e un daeva! 

Marid-ul a părut că a înlemnit, nici măcar zăngănitul cochiliilor 
și al oaselor nu se mai auzea. 

— De ce spui asta? l-a întrebat pe Dara. 

— Pentru că e djinn. Sau, cel puţin, așa își spun nebunii din 
tribul lui. 

— Ințeleg, a murmurat maria-ul, după încă un moment de 
tăcere, în care a părut să se gândească. Nu contează! Djinn-i, 
daev.-i... toţi sunteți la fel: înguști la minte și distrugători precum 
focul care fumegă în inimile voastre. 

Și-a trecut prin apă mâna osoasă, făcând să apară mici unde. 

— Vei pleca în curând din casa mea, nu-i așa? l-a întrebat pe 
afshin. 

— Așa am plănuit! Dar, dacă vei încerca să mă păcălești, cred 
că știi deja ce o să fac. 

Dara l-a fixat cu privirea. 

— Ţi-ai exprimat destul de limpede intenţia! l-a încredinţat 
iute-iute marid-ul. 

Doi peștișori argintii au ţâșnit printre mâinile creaturii. 

— Te vom ajuta să te întorci în orașul tău, Dara! i-a făgăduit 
afshin-ului. Mă rog lui Tiamat să te mulțumești cu sângele pe 
care îl vei vărsa acolo și să nu te mai întorci în apele noastre 
niciodată! 

Dara nu i-a luat în seamă cuvintele, ci s-a mulțumit să-l 
întrebe: 

— Și lacul? Vei putea să faci din nou vraja despre care ţi-am 
vorbit? 

Marid-ul și-a lăsat capul pe umăr. 

— O să-ți dărâmăm turnul de piatră! l-a încredințat. Și apoi 
trebuie să înţelegi că vom fi chit. Nu vom mai avea nicio 
responsabilitate pentru ceea ce vor face ai tăi. 

Dara a dat din cap. 

— Bine! a încuviințat. 

S-a întors, iar ghetele lui s-au cufundat în nisipul ud în timp ce 
se îndrepta spre tabăra pe care o ridicaseră pe o faleză verde, 
departe de apă. La propunerea lui Dara, își făcuseră bagajele și 
plecaseră din tabăra de pe munte la mai puţin de o săptămână 


de la moartea lui Mardoniye. Cu toate că negura de aramă 
dispăruse deja, încă de pe atunci, apariţia ei le stârnise 
luptătorilor lui întrebări pentru care el nu avea niciun răspuns. 
Așa că plecaseră de acolo, să-și petreacă în altă parte ultimele 
săptămâni rămase până la Navasatem. 

Sărbătoarea generaţiilor urma să înceapă peste trei zile. 
Atunci aveau să intre în această apă și să fie transportaţi înapoi 
în Daevabad. 

Peste trei zile, urma să ajungă acasă. 

Peste trei zile avea să o vadă din nou pe Nahri. 

„Peste trei zile, vei avea din nou mâinile pătate de sângele a 
mii și mii de persoane!” și-a spus. 

A închis ochii, încercând să scape de gândul acela. Dara nu-și 
închipuise niciodată că avea să simtă atâta deznădejde în ajunul 
unei victorii pe care o visa de veacuri. De bună seamă, nu 
simţise asta când devenise Flagelul din Qui-zi, afshin-ul cel 
viclean care îl chinuise ani de zile pe Zaydi al Qahtani! 
Luptătorul acela fusese un răzvrătit curajos, o căpetenie plină 
de pasiune, care izbutise să-i adune laolaltă pe toţi cei rămași 
din tribul lui, unindu-i cu promisiunea unui viitor mai bun. Cu 
promisiunea că într-o bună zi aveau să intre în Daevabad ca 
niște învingători și să așeze din nou pe tronul ca un shedu un 
nahid. 

Pe atunci, avusese și vise mai pașnice. Fantezii trecătoare, în 
care se vedea luându-și înapoi casa familiei, căsătorindu-se și 
crescându-și copiii... 

Acum nu mai avea niciuna dintre fanteziile acelea, iar pentru 
tot ce făcuse - și pentru tot ce urma să facă - nici nu mai avea 
dreptul să le aibă! 

Dar Nahri și Jamshid vor putea! Și soldaţii lui! Copiii lor vor fi 
primii daev-i care vor trăi fără jugul străinilor pe grumaz. 

Trebuia să creadă asta! 

Soarele purpuriu a clipit parcă din spatele munţilor, iar 
dinspre tabăra luminată de foc s-a auzit zgomotul grav al unor 
bătăi ritmice de tobă - un bine-venit motiv de distragere a 
atenţiei de la gândurile lui sumbre! 

Grupul lor începea să se adune, în timp ce Manizheh se 
pregătea pentru oficierea ritualurilor de la apus, lângă un altar 
al focului improvizat, care nu era decât un lighean de bronz, 
așezat pe niște pietre puse în cerc. Dara și-a adus aminte, fără 


să vrea, cu melancolie, de splendidul altar strălucitor care se 
înălța în Marele Templu din Daevabad. 

S-a alăturat șirului de soldaţi obosiţi și și-a băgat mâinile în 
cenușa încinsă din coșul de jar, întinzându-și-o pe brațe. Cei 
adunaţi acolo erau tăcuţi, dar asta nu îl surprindea. La moartea 
lui Mardoniye, războinicii lui văzuseră pentru prima oară ce 
putea să facă într-adevăr un zu/fikar. Dacă mai adăuga la asta și 
zvonurile legate de aburul care îi ucisese pe geziri, zvonuri pe 
care el încercase să le înăbușe, atunci atmosfera încordată și 
sumbră din tabără devenea de-a dreptul firească. 

Manizheh i-a surprins privirea și i-a făcut semn să se apropie. 

— L-ai găsit pe maria? l-a întrebat banu nahida. 

Afshin-ul a strâmbat din nas când i-a zis: 

— Putrezea pe stâncile de pe celălalt mal și nu era, deloc, mai 
puţin trufaș. Dar el și ai lui sunt gata să ne ajute. l-am spus 
limpede care vor fi urmările dacă ne vor trăda. 

— Da, nu mă îndoiesc că le-ai spus „limpede”! a murmurat 
nahida. 

Ochii negri ai lui Manizheh au sclipit. Revenise la căldura ei 
obișnuită chiar din dimineaţa care urmase disputei lor. Și de ce 
nu? La urma urmei, câștigase, îl pusese la punct repede cu doar 
câteva cuvinte. 

— Dar tu, unul, ești gata? 

Dara i-a răspuns automat: 

— Întotdeauna sunt gata să-i servesc pe daevi! 

Manizheh i-a atins mâna. Dara și-a ţinut respiraţia când a 
simţit magia, cuprins de un val de ușurare asemenea euforiei pe 
care ţi-o dă alcoolul. 

— Loialitatea ta va fi răsplătită, prietene, i-a șoptit nahida. 
Știu că am avut neînțelegerile noastre și văd că ești în pragul 
deznădejdii. Dar cei din neamul nostru vor ști ce ai făcut pentru 
ei. Toti ai noștri! 

Rostise vorbele cu subiînțeles. 

— Îţi suntem îndatoraţi, Dara, și de aceea îţi făgăduiesc... că 
voi avea grijă să ai parte de fericire! 

Dara a clipit iute, simțind că îi reveneau gândurile care îi 
răscoliseră în drum spre tabără. 

— Nu merit să fiu fericit, a șoptit el. 

— Nu e adevărat! l-a contrazis nahida, atingându-i obrazul. 
Păstrează-ţi credința, Darayavahoush e-Afshin! Tu ești o 


binecuvântare pentru noi toţi, ești salvarea neamului nostru! 

Dintr-odată inima lui s-a umplut de o sumedenie de emoţii. În 
numele Ziditorului, cât ar fi vrut să dea crezare vorbelor ei! 

Să se arunce cu toată convingerea în credinţa aceea pe care 
înainte îi era foarte simplu să o aibă și care acum i se părea 
imposibilă. 

„Atunci, silește-te s-o redobândești!” 

Dara s-a uitat lung la Manizheh. Chadorul său ponosit și 
ligheanul dogit de bronz din faţa ei poate că nu aduceau nici pe 
departe cu splendidele veșminte ceremoniale și cu uimitorul 
altar de argint din Marele Templu, dar era tot banu nahida - 
aleasa lui Suleiman, aleasa Ziditorului! 

A reușit să fie ceva mai convins. 

— O să încerc, a promis el. De fapt... aș vrea să fac ceva 
pentru voi toţi după ceremonie. E un dar, pentru înseninarea 
spiritelor. 

— Mi se pare minunat! 

A făcut semn cu capul spre ceilalţi, care stăteau pe iarbă. 

— Du-te la camarazii tăi! i-a cerut nahida. Vreau să vă 
vorbesc. 

Dara s-a așezat lângă lrtemiz. Manizheh a ridicat mâna, 
binecuvântându-i, iar el și-a plecat capul în același timp cu 
ceilalți, împreunându-și mâinile. Smaraldul de pe inelul lui a 
strălucit slab prin cenușa care îi acoperea degetele, luminat de 
o ultimă rază de lumină. l-a urmărit mișcările lui Manizheh care 
îndeplinea ritualul sacru: punea ulei proaspăt în lămpile de sticlă 
care tresăreau ușor pe apa clocotită și le aprindea fitilurile cu un 
beţișor din lemn de cedru. Apoi banu nahida și-a lipit beţișorul 
de frunte, însemnând-o cu cenușa sfântă. A închis ochii și și-a 
mișcat buzele într-o rugăciune mută. 

Și a făcut un pas spre ei. 

— Toţi arătaţi groaznic! le-a spus nahida sec. 

Câţiva dintre daev-ii din jurul lui Dara s-au cocârjat fără să 
vrea la auzul cuvintelor bătrânei. Dar apoi buzele ei s-au întins 
într-unul din rarele ei zâmbete, unul sincer. 

— Nu e nimic! a adăugat cu blândețe. Aveţi dreptul să vă 
simţiți groaznic. M-aţi urmat pe această cale, care poate să pară 
visul unui nebun și aţi făcut-o cu o supunere care vă va asigura 
intrarea în grădinile veșnice ale Ziditorului. Și v-aţi ţinut gura, 
deși, probabil, aveţi o mulţime de întrebări. 


S-a uitat la ei, oprindu-se cu privirea asupra fiecărei femei și 
asupra fiecărui bărbat. 

— lar pentru asta aveţi făgăduiala mea, copii... că fie în lumea 
asta, fie în cea viitoare, voi și ai voştri veţi fi îndestulaţi. Cei din 
neamul nostru vă vor spune numele în povești și vor aprinde 
focul în fața altarelor voastre din Marele Templu. Dar nu încă. 

A trecut pe lângă altar și a continuat: 

— Îmi închipui că unii dintre voi își fac griji fiindcă ne grăbim. 
Fiindcă am pornit-o pe-o cale întunecată, plină de cruzime. 
Fiindcă nu e bine să ataci când lumea petrece la o sărbătoare 
prețuită de noi toţi. Singurul răspuns pe care vi-l pot da e: nu 
mai avem timp. Cu fiecare zi care trece, Ghassan îi asuprește 
mai mult pe ai noștri. Soldaţii lui au ajuns să ne distrugă 
pământurile și să ne jefuiască zi de zi casele. Dacă vorbeşti 
împotriva lui înseamnă să-ţi chemi moartea. Și, de parcă toate 
astea nu ar fi fost de ajuns, Kaveh mi-a spus că fiul regelui, care 
aparţine doar pe jumătate tribului său, acel habotnic care are 
îndrăzneala să-și spună „Ucigaşul Afshin-ului”, s-a întors la 
Daevabad să-i stârnească iar pe adepţii lui cu sânge spurcat. 

Dara s-a încordat. Kaveh nu spusese nicidecum așa ceva și, 
deși el, unul, pricepea prea bine ce dorea să facă Manizheh, 
ușurința cu care minţea îi aducea prea mult aminte de cel care 
stătea încă pe tronul Daevabadului. 

Manizheh a continuat: ; 

— Altă dată, vestea aceasta poate că m-ar fi bucurat. Intr- 
adevăr, puține lucruri m-ar încânta mai mult decât să văd 
familia Al Qahtani sfâșiată din cauza propriului fanatism 
sângeros. Dar nu așa fac muștele de nisip. Ele se adună 
grămadă, roiesc și distrug totul. Violenţa lor se va răspândi. Deja 
s-a răspândit. Tot orașul va fi cuprins de haos. 

Vocea ei era joasă și gravă când a adăugat: 

— lar daev-ii vor plăti din cauza asta! Noi plătim întotdeauna. 
Martirii din prea multele altare înșiruite acum în Marele Templu 
și voi, care aţi făcut parte din Brigada Daev-ă, aţi văzut cu ochii 
voştri cât de sălbatici sunt shafiț-ii, atunci când v-au alungat din 
Citadelă. 

Manizheh a făcut semn cu mâna spre ultimele raze de soare, 
apoi a îngenuncheat și a luat o mână de nisip, murmurând: 

— Acesta e pământul nostru. De la Marea Perlelor până la 
șesurile prăfoase și la munţii din Daevabad, tot acest pământ i-a 


fost dăruit de către Suleiman însuși neamului nostru, celor care 
l-au slujit cu credință. Străbunii noștri au clădit un oraș prin 
magie - prin magie daev-ă - și au făcut o minune cum nu s-a 
mai văzut în lume. Am scos o insulă din adâncurile unui lac 
bântuit de mariz-i și am umplut-o cu biblioteci și grădini ale 
paradisului. Pe cerul ei zburau lei înaripaţi, iar pe străzile sale 
femeile și copiii noștri se plimbau în siguranţă. Aţi auzit doar 
poveștile afshin-ului! L-aţi auzit vorbind despre gloria de 
odinioară a Daevabadului! Despre minunăţia care era. l-am 
chemat lângă noi și pe cei din alte triburi, am încercat să-i 
învăţăm, să-i îndreptăm, dar ei s-au întors împotriva noastră. 

Ochii ei au scăpărat și a lăsat nisipul să-i cadă din mână. 

— Ne-au trădat în cel mai urât fel: ne-au furat orașul! mai-mai 
c-a strigat nahida. Și pe urmă, fiindcă nu le-a fost de ajuns să 
încalce legile lui Suleiman pe pământurile lor, i-au lăsat pe 
shafiț-i să le pângărească pe ale noastre. Până în ziua de azi țin 
aceste fiinţe jalnice în preajma lor, să-i servească. Sau și mai 
rău! Spun că sunt copiii djinn-ilor, spurcându-și astfel sângele și 
punându-ne pe noi în pericol. 

A clătinat din cap, cu un aer trist. 

— Și totuși, atât amar de vreme eu, una, nu am văzut o cale 
de ieșire, a spus, oftând. Orașul mă chema, la fel cum îl chema 
și pe fratele meu, Rustam, cu o putere care ne frângea inimile. 
Dar mi se părea periculos până și să visez la un viitor mai bun. 
Pentru siguranța tuturor, mi-am plecat capul, în timp ce 
Ghassan al Qahtani se lăfăia pe tronul străbunilor mei. Dar 
apoi... 

A făcut o pauză, apoi a adăugat: 

— Apoi Ziditorul mi-a dat un semn pe care nu puteam să nu-l 
recunosc. 

l-a făcut semn lui Dara să se ridice. Acesta i-a dat ascultare și 
a venit lângă ea. 

Manizheh i-a pus mâna pe umăr. 

— Darayavahoush e-Afshin! a strigat. Cel mai mare războinic 
al nostru, bărbatul care l-a făcut să tremure pe însuși Zaydi al 
Qahtani! S-a întors la noi, eliberat de blestemul lui Suleiman, la 
fel de puternic precum legendarii noștri străbuni. Supușii mei, 
dacă voiaţi o dovadă a iubirii Ziditorului, o vedeţi aici, în Dara! 
Ne așteaptă zile grele. S-ar putea să fim siliţi să facem lucruri 
care par crude. Dar vă asigur... toate sunt necesare. 


Manizheh a tăcut o clipă, poate pentru a cumpăni efectul pe 
care îl avuseseră cuvintele ei. Dara a văzut că fețele unora 
dintre soldaţi erau luminate de entuziasm. Nu toate, însă. Mulţi 
păreau nesiguri, neliniștiţi. 

Aici putea s-o ajute el pe nahidă. 

A inspirat adânc. Mai practic decât orice ar fi fost să iasă din 
forma lui de întrupare preferată, dar gândul de a face una ca 
asta în faţa tuturor îl rușina, așa că s-a mulţumit să-și ridice 
mâinile, lăsând să iasă din ele fierbinţeala în valuri aurii, 
vaporoase. 

Acestea au atins, mai întâi, altarul, apoi pietrele adunate sub 
el s-au topit și s-au lipit, transformându-se într-o bucată lucioasă 
de marmură, ligheanul dogit de bronz s-a transformat într-un 
vas de argint care sclipea de parcă ar fi fost făcut din razele 
soarelui care apunea. Aburul s-a înfășurat în jurul lui Manizheh, 
schimbându-i veșmintele simple într-o haină ceremonială din 
mătăsuri albastre și albe, după care s-a răspândit deasupra 
capetelor celorlalţi. 

Dara a închis ochii. În întuneric, a visat la orașul lui pierdut. La 
mesele pe care le lua cu verii lui afshin-i, la felul în care se 
veseleau împreună, între două antrenamente. La zilele de 
sărbătoare petrecute cu sora lui, șterpelind câte o bucată din 
prăjitura preferată, în timp ce mama și mătușa lor găteau. La 
zilele în care gonea cu armăsarul lui peste câmpurile de dincolo 
de râul Gozan, împreună cu cei mai buni tovarăși ai lui, iar 
vântul le șuiera pe la urechi. Nici măcar o persoană din 
amintirile acelea nu supraviețuise nimicirii Daevabadului. 

lar apoi a insuflat magie dorului din inima lui și durerii care 
știa că avea să fie mereu acolo. 

S-au auzit exclamaţii înăbușite. Dara a deschis ochii, căci, 
secătuit de magie, simţea că era cât pe ce să leșine. 

Daev-ii stăteau acum pe cele mai fine covoare, tesute cu fir 
de lână verde ca iarba de primăvară și cu iţe strălucitoare care 
alcătuiau floricele care păreau vii. Toţi erau îmbrăcaţi cu 
uniforme identice, vestoane cu modele negre și cenușii și șalvari 
în dungi, așa cum aveau verii lui afshin-i. Pe o pânză albă din 
faţa lor se vedea un adevărat ospăț și Dara putea să-și dea 
seama numai după miros că erau mâncărurile care se pregăteau 
în familia lui. Corturile simple de pâslă fuseseră înlocuite cu 
unele dintr-o mătase care flutura în aer ca un fum, iar într-o 


îngrădire cu coloane de marmură săreau și pufneau zeci de cai 
negri ca abanosul, cu ochi aurii, strălucitori. 

Nu, nu doar săreau! Dara s-a uitat cu mai multă atenţie la ei. 
Aveau aripi - câte patru fiecare, unduitoare, mai negre ca 
noaptea și care se mișcau precum umbrele. Afshin-ul din el a 
văzut pe dată cât de bune aveau să fie creaturile minunate, căci 
urmau să îi poarte pe soldaţii săi cu mai multă repeziciune spre 
palat. Dar în inima lui, ah, în partea aceea trădătoare a inimii 
lui... și-a dorit deodată să fure unul dintre armăsarii aceia și să 
fugă de toată nebunia! 

Manizheh l-a prins de umăr și a profitat de uluiala vădită a 
soldaților. 

— Priviţi! le-a spus ea și vocea i-a răsunat în aerul nemișcat. 
Priviţi această minune, acest semn al binecuvântării date de 
Ziditor! Vom pleca spre Daevabad. Vom lua înapoi orașul. 

Vocea ei puternică a stârnit ecouri în întunericul tot mai dens. 

— Vom smulge citadela de pe cheiuri și îi vom lua din pat pe 
toţi cei din familia Al Qahtani! Nu voi avea somn până când cei 
care ne-au făcut rău, cei care ne-au ameninţat femeile și copiii 
în orașul care e al nostru - prin legea Ziditorului! - nu vor fi 
aruncaţi în lac și până ce trupurile lor nu vor fi înghiţite de ape! 

Pe lângă gulerul robei ei ieșeau vârtejuri de fum. 

— O să întâmpinăm noua generaţie ca domnitori, în fruntea 
tuturor ajinn-ilor, așa cum a vrut Suleiman! 

Un tânăr din primele rânduri a ieșit în față și s-a aruncat la 
pământ în faţa lui Manizheh. 

— Pentru nahizi! a strigat el. Pentru doamna noastră! 

Cei din apropierea lui i-au urmat exemplul și s-au aruncat ca 
un val la picioarele lui Manizheh. Dara a încercat să și-i închipuie 
lângă ea pe Nahri și pe Jamshid, nu doar în siguranţă, ci și 
învăluiţi în aura moștenirii lor glorioase, care le fusese refuzată 
atât de mult timp. 

Dar deja îl cuprinsese o arsură greţoasă. A înghiţit în sec când 
ochii lui Manizheh s-au îndreptat spre el aprinși de așteptare - și 
de o oarecare provocare. 

S-a lăsat în genunchi, supus. 

— Pentru nahizi! a murmurat, la rândul lui. 

Vocea nahidei era plină de satisfacţie când a strigat: 

— Veniţi, supușii mei! Vom lua binecuvântarea și apoi ne vom 
bucura de ospăţul adus de afshin. Fiţi veseli! Bucuraţi-vă de 


ceea ce veți înfăptui! 

Dara s-a dat un pas înapoi, străduindu-se să nu se împiedice 
și să găsească o minciună care să-i permită să plece înainte să-i 
observe cineva slăbiciunea. 

— Caii... a spus el pe nerăsuflate, dându-și seama că nu era o 
scuză prea bună. Dacă mă iertaţi... 

S-a îndepărtat cu pas șovăitor. Din fericire, ceilalți daev-i 
dăduseră năvală peste Manizheh, iar Dara a văzut în treacăt 
destule carafe cu vin, încât să fie sigur că nimeni nu avea să-i 
simtă lipsa prea curând. S-a strecurat printre corturi, lăsându-se 
învăluit de întuneric. Dar abia dacă a mai făcut patru pași, că a 
și căzut în genunchi, cu mâinile pe pământ, simțind că îi venea 
să vomite. 

| s-a încețoșat privirea. A închis ochii, iar tobele parcă îi 
bubuiau dureros în urechi în timp ce-și încleșta degetele în 
țărână. 

„Transformă-te, prostule!” Dara nu-și putea reveni după 
magia pe care o făcuse în forma lui de muritor. A încercat să se 
schimbe, încercând cu disperare să aducă focul care pulsa în 
inima lui peste mâinile și picioarele care îi tremurau. 

Nu s-a întâmplat nimic. În ochi i se aprindeau stele, iar în 
urechi auzea un bâzâit metalic. Speriat, a mai încercat o dată. 

Fierbinţeala a venit... dar nu focul i-a învăluit membrele. Ci 
atingerea ușoară a nimicului. Și apoi Dara a dispărut. Fără 
greutate. Fără formă, dar mai viu decât fusese vreodată. Putea 
să simtă gustul unei furtuni ce se apropia și să savureze căldura 
plăcută a focurilor de tabără. Un murmur de creaturi nevăzute 
părea că-l chema, lumea sclipea, mișcându-se în umbre și 
forme, iar senzaţia aceea pură de libertate îl împingea să 
zboare... 

S-a prăbușit înapoi în trupul lui, cu pielea plină de flăcări. 
Zăcea acolo, cu mâinile peste față. 

— Ferească Suleiman! a șoptit, uluit. Ce-a fost asta? 

Dara știa că ar fi trebuit să fie îngrozit, dar senzaţia aceea 
fugară îl îmbătase. 

l-au revenit în minte legendele neamului său. Poveștile despre 
puterea de a-ţi schimba forma și de a zbura deasupra deșertului 
ca un vânt fierbinte. Asta făcuse el adineauri? Asta fusese? 

S-a ridicat în capul oaselor. Acum nu se mai simţea obosit sau 
bolnav; era aproape vesel. Puternic, de parcă ar fi atins o 


scânteie de energie, iar aceasta încă ar mai fi curs prin el. Voia 
să încerce din nou, să vadă cum s-ar simţi zburând alături de 
vântul rece, peste piscurile acoperite de zăpadă. 

l-au ajuns la urechi râsetele și muzica ospăţului, amintindu-i 
de ai lui, la fel de stăruitor ca o lesă. 

Dar, poate pentru prima oară în viața lui, nu s-a mai gândit la 
responsabilitățile pe care le avea faţă de ei. Vrăjit și captivat, a 
chemat din nou magia. 

De data asta a dispărut chiar mai repede, simțind că trupul lui 
nu mai avea greutate. S-a răsucit și a râs în sinea sa cânda 
văzut cum pământul și frunzele se învârteau și dansau în jurul 
lui. Se simţea imens și, totodată, nemaipomenit de ușor, iar 
vântul l-a luat pe aripile lui când i-a îngăduit. In câteva clipe, 
lacul nu mai era decât o oglindă sclipitoare a lunii, dedesubtul 
lui. 

Și, în numele Ziditorului... toată măreția lumii se întindea în 
fața lui! Munţii copleșitori păreau acum atrăgători, vârfurile lor 
ascuţite și umbrele alcătuiau un labirint care părea să-l invite 
să-l cerceteze. Simţea chiar și căldura care pătrundea prin 
crusta groasă a pământului, marea aceea de piatră topită care 
curgea pe sub scoarță și care sfârâia când se întâlnea cu apa 
sau cu vântul. Totul pulsa de viaţă, cu o energie și o libertate de 
neînfrânat, pe care a simţit deodată că și le dorea mai mult 
decât orice. 

Nu era singur. Mai erau și alte fiinţe ca el, tot lipsite de formă. 
Dara le simţea, le auzea invitaţiile șoptite și râsetele 
ademenitoare. Nu era nimic mai simplu decât să ia acea mână 
fantomatică și să fugă cu ea pe tărâmuri de a căror existenţă 
nici măcar nu știuse. 

A șovăit, sfâșiat de dorință. Dar dacă nu se mai putea 
întoarce? Dacă nu urma să mai găsească drumul înapoi, când ai 
lui aveau nevoie de el mai mult ca niciodată? 

L-a copleșit înverșunarea lui Manizheh - ameninţarea ei. O 
vedea că elibera otrava și că nu reușea să cucerească orașul. Il 
vedea pe Ghassan furios, smulgându-i lui Jamshid de la ureche 
amuleta de aramă, înainte de a-l ucide, și apucând-o apoi de păr 
pe Nahri. Îl vedea cum o târa în faţa mamei ei și cum îi înfigea 
Zulfikar-ul în inimă. A fost cuprins de o frică uriașă, care îl 
gâtuia, dar și de dorința de a se întoarce. Lucrul acesta l-a făcut 
cu mult mai puţină graţie, pentru că a trecut în forma lui de 


muritor cât încă era în văzduh. S-a izbit de pământ cu atâta 
putere, încât i-a ieșit tot aerul din plămâni. Gemând și zdrobit de 
durere, Dara nici nu mai știa de când zăcea acolo, cu ochii la 
mulțimea de stele de pe cer, când i-a atras atenţia un chicotit. 

— Ei bine... a auzit el o voce tărăgănată, cunoscută. Cred că 
ţi-a luat destul de mult să înveți asta. 

Vizaresh s-a apropiat și l-a privit de sus. 

— Vrei un pic de ajutor? s-a oferit ifritul, voios, întinzându-i 
mâna cu gheare. Te sfătuiesc ca data viitoare să aterizezi 
înainte de a te schimba. 

Dara era așa de uluit, încât chiar l-a lăsat pe ifrit să-l ajute să 
se ridice în capul oaselor, sprijinit de trunchiul unui copac uscat. 

— Ce-a fost? a șoptit el. 

— Ce am fost odinioară. 

În vocea lui Vizaresh se simţea jinduirea. 

— Ce puteam noi odată să facem, a murmurat ifritul. 

— Dar... 

Se lupta să-și găsească vorbele. Niciuna dintre ele nu părea 
demnă să descrie magia pe care tocmai o trăise. 

— Dar era așa de... pașnic! Așa de frumos! 

Ifritul și-a mijit ochii galbeni. 

— Și de ce te surprinde asta? 

— Fiindcă nu așa se spune în poveștile noastre, a răspuns 
Dara. Primii daev-i erau niște zurbagii. Niște escroci care 
păcăleau lumea și îi vânau pe oameni pentru... 

— Of, dar mai lasă-i odată în pace pe oamenii ăia nenorocițţi! 

Pe chipul lui aprig se citea exasperarea. 

— Ai tăi sunt obsedaţi de-a dreptul, afshin-ule! Cu toate legile 
pe care le-aţi dat să staţi departe de lumea oamenilor, aţi ajuns 
și voi la fel ca ei, măcinaţi de intrigi meschine și de războaie fară 
de sfârșit. Așa... 

L-a prins pe Dara de mână și cu o ţâșnire de magie i-a făcut-o 
să ardă. 

— Așa ați fost făcuţi! Aţi fost făcuţi să ardeţi, să trăiţi între 
lumi - nu să vă strângeţi în oștiri și să juraţi credinţă unor 
căpetenii care se vor lepăda de vieţile voastre într-o clipită! 

Cuvintele ifritului răscoliseră prea multe dintre îndoielile pe 
care Dara încerca să le ascundă. 

— Banu Manizheh nu se leapădă de vieţile noastre! a apărat-o 
el, aprins. Datoria noastră e să ne salvăm poporul. 


Vizaresh a izbucnit în râs. 

— Vai, Darayavahoush, mereu va fi cineva de salvat! ȘI 
mereu se vor găsi prin preajmă bărbaţi și femei viclene, care vor 
descoperi o cale de a profita de datoria asta pentru a obţine 
puterea. Dac-ai fi fost deștept, dac-ai fi fost un daeva adevărat, 
i-ai fi râs în nas lui Manizheh a ta din clipa în care te-a adus 
înapoi și ai fi dispărut cu prima adiere de vânt. Te-ai bucura de 
asta, de posibilitatea de a face toate lucrurile frumoase pe care 
le-ai descoperi. 

Dara și-a ţinut răsuflarea, simțind în piept junghiul ascuţit al 
dorinţei. 

— O viaţă fără ţel, petrecută în singurătate! a spus afshin-ul, 
silindu-se să pună în voce un dispreţ pe care nu îl simțea pe 
deplin. 

— O viaţă de hoinăreală și de minunăţii, l-a corectat Vizaresh, 
cu ochi flămânzi. Tu crezi că eu nu știu ce ai trăit acum? Sunt 
lumi pe care nu le poţi vedea ca muritor, fiinţe și tărâmuri, și 
regate mai presus de înţelegerea ta. Ne luam câte un tovarăș 
când voiam să avem companie și ne despărţeam prieteni când 
era vremea să pornim iar pe vânturi. Au fost veacuri la rând 
când picioarele mele n-au atins pământul. 

Vocea lui devenise nostalgică și un zâmbet îi apăruse pe 
buze. 

— Deși, când îl atingeau, trebuie să recunosc că făceau asta 
pentru că eram ademenit de petrecerile oamenilor. 

— Petrecerile astea au atras asupra voastră mânia unuia 
dintre profeţii Ziditorului, a spus Dara. Aţi plătit fiind lipsiţi de 
această viaţă pe care o descrii cu atâta drag. 

Vizaresh a clătinat din cap. 

— Nu pentru că ne distram din când în când cu oamenii ne-a 
pedepsit Suleiman, l-a lămurit. Oricum, nu doar pentru asta. 

— Atunci, de ce? 

Ifritul i-a zâmbit cu răutate. 

— Acum pui întrebări? l-a iscodit. Am crezut că tu doar te 
supui. 

Dara s-a stăpânit. Poate că îi dispreţuia pe ifriţi, dar parcă 
începea să-i înţeleagă un pic sau, cel puţin, să înțeleagă cum te 
simţi când știi că ești ultimul din neamul tău. 

Și era chiar curios ce avea de spus Vizaresh. 

— lar eu am crezut că voiai să aflu lucruri noi, s-a stropșit, 


acru. Sau doar te lauzi și nu știi nimic? 

Lui Vizaresh îi jucau ochii în cap. 

— Ce îmi dai dacă îţi spun? 

Dara a zâmbit. 

— Nu te zdrobesc de un munte. 

— Mereu ești atât de violent, Darayavahoush! 

Vizaresh se uita la el, trăgând și răsucind cu mâinile o flacără, 
de parcă ar fi fost o jucărie. Pe neașteptate, s-a așezat lângă 
Dara. 

— Bine, o să-ţi spun de ce ne-a blestemat Suleiman! Nu 
pentru că ne-am jucat cu oamenii, ci pentru că ne-am războit 
pentru stăpânirea lor cu mariz-ii. 

Dara s-a încruntat. Nu mai auzise niciodată povestea asta. 

— Noi am dus război cu mariz-ii pentru oameni? 

— Da, a răspuns Vizaresh. Gândește-te, Darayavahoush! Cum 
l-a chemat Aeshma pe marid-ul din lacul acela? 

— M-a pus să-l ucid pe unul dintre supușii lui, a spus Dara 
încet. Un om. A spus că marid-ul va fi silit să vină. 

— Exact! 

— Cum adică: „exact”? 

Vizaresh s-a aplecat spre el, de parcă i-ar fi încredinţat o 
taină. 

— Înţelegeri, Darayavahoush! Datorii! Un om mă cheamă să-i 
otrăvesc un dușman și eu mai târziu îi iau trupul, făcându-l 
ghoul. Un sat ale cărui recolte pier oferă sângele unuia dintre 
țărani râului, iar mariz-ii le umplu pe dată ogoarele cu nămol 
bogat. 

Dara s-a retras. 

— Vorbești de lucruri malefice! 

— N-aș fi crezut că ești așa de sensibil, Flagelule! 

Când Dara s-a uitat urât la el, ifritul a ridicat din umeri. 

— Fie că mă crezi, fie că nu, odată am fost și eu ca tine. Eram 
mulțumit cu magia mea înnăscută, dar nu toți daev-ii erau ca 
mine. Le plăcea să fie veneraţi de oameni și îi încurajau să facă 
asta ori de câte ori aveau ocazia. lar mariz-ilor nu le-a convenit. 

— De ce? 

Vizaresh a început să se joace cu lanţul de bronz masiv pe 
care-l purta la gât. 

— Mariz-ii sunt creaturi străvechi, mai vechi chiar decât daev- 
ii. Tradiţia ofrandelor primite de la oameni, ofrande cu care ei se 


hrăneau, a fost stabilită încă înainte ca muritorii să ridice orașe. 
Și apoi unii oameni să ajungă să ne prefere pe no? 

A plescăit din limbă, dezaprobator. 

— Mariz-ii au o poftă de răzbunare care rivalizează cu cea a 
nahizilor tăi sau a familiei Al Qahtani. Dacă un om le întoarce 
spatele și cere ajutorul unui daeva, îi vor îneca tot satul. Ca 
ripostă, ai noștri au început să facă la fel. 

A scos un oftat prefăcut. 

— Îndrăznește numai să îneci și să arzi niţel mai multe orașe, 
și-o să te trezești la un moment dat târât în faţa unui profet 
gălăgios, un om care are în posesie un inel magic! 

Dara a încercat să înţeleagă. 

— Dacă e adevărat, mie mi se pare că pedeapsa a fost 
meritată, a spus afshin-ul. Dar nu pricep... dacă mariz-ii erau 
vinovaţi, la rândul lor, ei de ce nu au fost pedepsiţi? 

Vizaresh i-a aruncat un zâmbet batjocoritor și buzele i-au 
dezvelit colții încovoiați. 

— Cine a spus că nu au fost? 

Părea încântat de nedumerirea lui Dara. 

— Ai fi o companie mult mai plăcută dac-ai fi mai deștept! Ce- 
aș mai râde să văd ce haos ar produce un daeva adevărat aflat 
în poziţia ta! 

„Eu n-aș aduce haos! Aș pleca.” 

A izgonit grabnic gândul acela. 

— Eu nu sunt ca tine, a spus Dara cu voce tare. 

Privirea i s-a oprit pe lanţul pe care Vizaresh îl învârtea și 
acum pe degete și s-a înfuriat. 

— Și tu, dacă ai fi deștept, n-ai mai purta asta în prezenţa 
mea. 

— Asta? 

Ifritul și-a scos lanţul de sub platoșa de bronz în care era 
prins. De el erau agăţate trei inele de fier cu niște pietre de 
smarald care aveau o strălucire malefică. 

— Crede-mă, Darayavahoush, nu sunt atât de prost, încât să 
mă ating de vreunul dintre ai tăi, nici dacă m-ar ruga! 

Și-a mângâiat inelele. 

— Acum sunt goale, dar ele au fost salvarea mea în veacuri 
mai tulburi, l-a lămurit ifritul. 

— Înrobirea sufletelor daev-ilor tăi a fost salvarea ta? 

Pentru prima oară, ochii ifritului au scăpărat de o furie 


adevărată. 

— Nu sunt daev-ii „mei”! s-a răstit. Sunt niște făpturi slabe și 
niște smiorcăiţi care se aruncă la picioarele familiei așa-zișilor 
tămăduitori, nahizii cu sânge otrăvitor, care mi-au ucis 
adevăratul neam. 

A pufnit. 

— Ar trebui să se bucure de puterea pe care le-am dat-o! 
Doar așa au văzut și ei cum am fost noi toţi odată! 

Dara a simţit că îl furnica pielea de mânie la auzul cuvintelor 
ifritului, dar s-a bucurat de asta. Ce făcea el aici: îl lăsa pe 
Vizaresh să-i umple capul cu vise și, probabil, cu minciuni, să-l 
îndepărteze de Manizheh? Era așa de prost, încât să uite cât de 
vicleni erau ifriţii? 

S-a ridicat în picioare. 

— Poate nu-mi amintesc prea multe despre timpul pe care l- 
am petrecut în robie, dar te asigur că nu m-am bucurat când am 
fost silit să folosesc magia - indiferent cât de puternică - în 
slujba unor oameni violenţi și plini de toane! s-a oţărât Dara. A 
fost de-a dreptul dezgustător! 

A plecat fără să mai aștepte răspunsul lui Vizaresh. Din faţă 
se auzeau muzica și râsetele celor aflați în faţa corturilor. Se 
lăsase noaptea, semiluna subțire și mulțimea de stele 
împrumutau o strălucire celestă corturilor palide și plajei albe ca 
oasele. Mirosul de orez cu vișine și de budincă dulce cu fistic - 
reţetele familiei lui - l-au făcut să simtă din nou împunsătura 
durerii în inimă. În numele lui Suleiman, cum de era posibil ca și 
acum să îi fie așa dor de ei? 

De undeva, de aproape, a auzit niște râsete cam bete. 

— ...Ce o să faci pentru asta? 

Era Irtemiz, care îl tachina pe Bahram, ţinând la spate o 
carafa de vin. Când i-a văzut Dara, acesta o ţinea de mijloc, dar 
tânărul a pălit când l-a observat. 

— Afshin-ule! 

S-a îndepărtat de lrtemiz așa de repede, încât aceasta era 
gata-gata să cadă. 

— Eu, ăăă, n-am vrut să te tulburăm! a bâiguit luptătorul 
daeva. Să-ţi tulburăm cugetarea... 

l-au strălucit ochii de rușine. 

— Nu cugetarea! Nu asta am vrut să spun, aproape că s-a 
bâlbâit. Nu că ar fi ceva rău să... 


Dara l-a întrerupt cu o fluturare a mâinii, căci era, într-adevăr, 
puţin stânjenit. 

— Nu-i nimic! l-a încredințat. 

S-a uitat atent la ei, observând că lrtemiz avea haina 
desfăcută, iar Bahram își pierduse centura. 

— Nu aţi stat la ospăț? 

Irtemiz a zâmbit slab, îmbujorându-se. 

— Ne plimbam doar puţin, a încercat ea să se justifice. Ştii, 
să... să ne pregătim pentru masa atât de îmbelșugată! 

Dara a pufnit. Altădată, ar fi încercat să pună capăt acestei 
idile - nu avea nevoie de gâlcevi amoroase printre soldaţi. Dar, 
având în vedere misiunea periculoasă pe care urmau s-o ducă la 
îndeplinire în doar câteva zile, s-a gândit că nu era nimic rău în 
asta. 

— Găsiţi-vă o altă direcţie în care să vă plimbaţi! Pe acolo 
bântuie Vizaresh, le-a spus. 

Deși era puţin nemultumit, totuși, a adăugat: 

— Dacă vă duceţi pe plaja de la răsărit, o să dați peste un 
golfuleț nespus de frumos. 

Bahram părea copleșit de rușine, dar Irtemiz a zâmbit și ochii 
ei negri au sclipit de veselie. L-a luat de mână pe tânăr. 

— L-ai auzit doar pe afshin-ul nostru! Să mergem! l-a 
îndemnat. 

Și apoi l-a tras după ea pe Bahram, râzând. 

Dara s-a uitat în urma tinerilor. Când a rămas singur, sufletul 
i-a fost cuprins de o tristeţe resemnată. Tovarășii lui i se păreau 
dintr-odată așa de tineri, așa de... altfel! 

„Aceasta nu e lumea mea!” 

Lucrul acesta era acum mai limpede ca niciodată pentru el. 
Ținea la ei, îi iubea, dar lumea din care venea el, unul, dispăruse 
de mult. Și nu avea să se mai întoarcă... întotdeauna va fi altfel 
decât ceilalți... 

„intocmai ca ifriţii!” și-a dat seama. 

Dara detesta comparaţia aceasta, dar știa că era tare 
potrivită. Ifriţii erau niște monștri, fără îndoială, dar nici pentru 
ei nu fusese ușor, probabil, să vadă cum lumea le era nimicită și 
refăcută și nici să încerce milenii la rând s-o recapete, timp în 
care, încet, dar sigur, piereau unul câte unul. 

Dara nu era dispus să piară. A închis ochii, amintindu-și 
bucuria pe care o simţise când nu avusese nicio greutate și felul 


în care munții întunecoși păruseră să-l cheme. De data aceasta 
nu a putut să-și înăbușe dorința pe care o simţea în adâncul 
inimii, așa că a lasat-o să adaste acolo, prinsă sub un nou val de 
hotărâre. 

O să-i lase în pace de acum încolo și pe ifrit, cu jocurile sale 
cu tot, și pe mariz-i, cu tainele lor de mult uitate: ei făceau parte 
dintr-un trecut în care nu mai avea de gând să se întoarcă. 

Dara avea să pună punct acelui război pentru ai lui, să-i vadă 
în siguranţă. 

Și, poate, după aceea o să aibă timp să descopere ce altceva 
îi putea oferi lumea. 


XXV 
Ali 


Ali a studiat camera care urma să fie biroul lui Nahri, 
încuviințând, pe mutește, totul. În dimineaţa aceea fusese 
terminată și băncuța din nișa tare plăcută, cu ferestre care 
dădeau spre stradă, așa că prinţul s-a așezat pe perne, mulţumit 
să descopere cât de confortabile erau. De-a lungul pereţilor erau 
înșirate, la îndemână, rafturi. Era limpede: locul acela avea să 
fie ideal pentru citit. 

„Sper să îi placă!” și-a spus Ali, uitându-se afară, peste 
balconul care dădea în curtea interioară a bimaristan-ului. 

l-au ajuns la urechi zgomotele de pe șantierul construcției 
care era deja în ultima etapă. 

„Sper ca spitalul acesta să merite preţul plătit de noi!” 

A oftat și s-a întors să se uite prin paravanul de lemn la strada 
de jos. Tabăra muncitorilor shafiț-i era aproape refăcută, atât 
cât izbutise el însuși s-o refacă, deoarece tatăl lui îi spusese 
limpede că avea să ucidă cu mâna lui de două ori mai multe 
persoane decât cele pierite în atac, dacă Ali îndrăznea măcar să 
deschidă gura în legătură cu obţinerea vreunui ajutor. 

S-a auzit o bătaie în ușă, apoi Lubayd a strigat de dincolo de 
arcadă: 

— Pot să intru? Sau vrei să te mai las un minut? 

Ali și-a dat ochii peste cap. 

— Intră! a răspuns. 

S-a întors de la fereastră. 

— Ah, nu cu pipa! s-a strâmbat prinţul. 


L-a împins înapoi pe ușă, dând din mâini să iasă fumul greţos. 

— O să împuţi camera! l-a muștruluit. 

Ochii lui Lubayd au sclipit, veseli. 

— Măi, măi, ce grijă ai de sanctuarul micuţei tale nahide! l-a 
tachinat. 

— Am grijă de tot ce e aici, a ripostat Ali, apărându-se cu o 
înverșunare pe care nu și-o putuse ascunde. 

Pentru că știa că Lubayd l-ar fi tachinat fără milă dacă i-ar fi 
descoperit slăbiciunea, Ali a schimbat repede subiectul: 

— Oricum, n-ar trebui să fumezi în bimaristan! Tămăduitoarea 
Sen a spus că te dă afară dacă te mai prinde. 

Lubayd a inspirat adânc. 

— Ce-ar mai fi viaţa fără riscuri? 

A făcut semn cu capul spre scări. 

— Vino! Agisa s-a întors de la palat și te așteaptă. 

Ali l-a urmat afară, răspunzându-le din mers muncitorilor care 
îl salutau cu salamalecuri sau cu înclinări ale capului în timp ce 
străbătea clădirile b'imaristan-ului. Spitalul, care fusese în 
ultimele două luni și casa, și temniţa lui, era acum aproape 
gata. Servitorii se pregăteau pentru ceremonia de deschidere 
care avea să aibă loc a doua zi, așezând covoare de mătase 
frumos brodate și făcând să apară prin magie delicate lămpi 
plutitoare. Veniseră chiar și vreo câţiva muzicanți să facă 
repetiţii, iar acum curtea interioară răsuna de bătăile tobelor 
darbuka. 

Le-a văzut pe Razu și pe Elashia într-un leagăn așezat la 
umbra unui lămâi. Și-a dus mâna la frunte, salutându-le, când a 
trecut pe lângă ele, dar niciuna nu a părut să-l observe. Razu îi 
punea la ureche o floare de lămăi fină ca mătasea lui Elashia, iar 
femeia sahraynă, care nu vorbea niciodată, îi zâmbea ușor. 

„Ce plăcut trebuie să fie să ai o prietenie atât de apropiată!” 
s-a gândit el. 

Ali îi avea pe Lubayd și pe Agisa, firește, care îi erau niște 
prieteni mai adevăraţi și mai devotați decât ar fi meritat, dar 
până și pe ei trebuia să-i ţină la distanţă, căci era prea periculos 
să le dezvăluie nenumăratele lui secrete. 

Agisa îl aștepta în penumbra unui hol mare, îmbrăcată în 
haine simple, cu cozile împletite legate și băgate în turban. 

— Arăţi groaznic! l-a întâmpinat tăios războinica geziri. 

— Ochii, da! a încuviinţat Lubayd. Și mersul ăsta târșâit! Dacă 


era niţel mai slăbănog, aș fi fost convins că e un ghoul. 

Ali s-a uitat la ei, furios. Prins între coșmarurile lui și graba de 
a termina bimaristan-ul, abia dacă mai apucase să doarmă și își 
dădea seama că asta se vedea și în înfățișarea lui. 

— Și mie îmi pare bine să te văd, Agisa! i-a răspuns. Cum stau 
lucrurile la palat? 

— Bine. 

Aqisa și-a încrucișat mâinile la piept și s-a rezemat de perete. 

— Sora ta îţi trimite salutări, i-a zis. 

Lui Ali i s-a strâns inima. Ultima oară o văzuse pe Zaynab 
atunci când fusese silit să-i dea vestea că mama lor urma să fie 
surghiunită. Cu toate că Hatset, deși avusese chipul mohorât, își 
păstrase calmul și le ceruse să fie tari, făgăduindu-le că avea să 
se întoarcă, indiferent de poruncile lui Ghassan, Zaynab ţipase 
la el pentru prima oară în viaţă. 

„De ce n-ai fost și tu în stare să-i dai ascultare măcar o dată?” 
îi reproșase ea, plângând, în timp ce Ali era scos cu forța din 
cameră. „De ce n-ai putut și tu să-ți gura măcar o dată?” 

Ali a înghiţit în sec, încercând să scape de nodul care i se 
pusese în gât. 

— Ea e bine? 

— Nu, i-a zis Agisa, sec. Dar trăiește și e mai puternică decât 
îți închipui. 

Prinţul a clipit când i-a auzit dojana, sperând să aibă dreptate. 

— Și n-ai avut probleme să intri și să ieși din harem? a iscodit- 
o mai departe. Mi-a fost teamă că te pui în pericol. 

Agisa a izbucnit în râs. 

— Nici cea mai mică problemă! l-a asigurat. Poate că tu mai 
uiţi câteodată, dar sunt femeie. Haremul e făcut să-i ţină 
departe pe bărbaţii ciudaţi și periculoși; paznicii nu mi-au dat 
nicio bătaie de cap. 

Și-a mângâiat plăselele hangerului, apoi a continuat: 

— În caz că n-am spus asta destul de des, află că, îndeobște, 
cei de-un sex cu tine pot fi incredibil de proști. 

Veselia i s-a șters de pe faţă însă când a adăugat: 

— Dar cu infirmeria n-am avut noroc. 

— E tot păzită? a întrebat Ali. 

— Zi şi noapte, de douăzeci și patru de soldaţi, cei mai 
credincioși pe care îi are tatăl tău. 

„Douăzeci și patru de soldaţi?” 


Ali a fost copleșit de o frică uriașă, care-i fusese tovarășă 
neobosită încă din ziua atacului. Își făcea griji pentru Nahri mai 
mult decât își făcea pentru el însuși, căci, în ciuda relaţiilor 
încordate, Ali bănuia că tatăl lui încă nu dorea să-l execute pe 
fiul său. Dar Nahri nu era sânge din sângele lui Ghassan, iar 
prinţul nu mai văzuse pe nimeni care să-l înfrunte în public pe 
regele Daevabadului, așa cum făcuse ea printre ruinele taberei 
shafit-e. Și-o amintea și acum - micuță, în comparaţie cu tatăl 
lui, obosită și plină de cenușă, dar sfidătoare din cap până în 
picioare; când vorbise, aerul parcă devenise fierbinte, iar strada 
de piatră tremurase din cauza magiei. 

Fusese una dintre cele mai curajoase fapte pe care le văzuse 
Ali vreodată. Și îl făcuse să înlemnească, fiindcă el știa prea bine 
cum se comporta tatăl lui când era ameninţat. g 

S-a răsucit pe călcâie și a început să se plimbe de colo-colo. Il 
scotea din minţi faptul că era închis acolo, ţinut captiv în capătul 
celălalt al orașului, departe de sora lui și de Nahri. Spinarea i s-a 
acoperit brusc de broboane, iar Ali s-a cutremurat. Din cauza 
ploilor zilnice și emoțiilor lui copleșitoare, Ali își stăpânea cu 
greu afinitatea pentru apă. 

Privirea lui s-a îndreptat iute spre coridorul care ducea spre 
camera lui Issa. La rugămintea lui Hatset, cărturarul ayaarile 
rămăsese acolo, încercând să găsească o soluție „problemei” lui 
Ali. Dar tânărul nu era deloc optimist. Lui îi lipsea priceperea 
mamei sale de a se înțelege cu bătrânul capricios și ultima oară 
când fusese la el să vadă dacă descoperise ceva, îl găsise pe 
Issa înconjurat de papirusuri care alcătuiau un arbore 
genealogic în care, probabil, se găseau toate persoanele care 
aveau, mai mult sau mai puţin, legătură cu Ali. Așa că l-a 
întrebat, cam mânios, pe învățat, ce mama mă-sii aveau de-a 
face strămoșii lui cu marid-ul pe care voia să și-l scoată din 
minte, iar Issa, în locul oricărui alt răspuns, îi aruncase în cap un 
glob, țipând la el că poate astfel reușea să și-l scoată de tot. A 
apărut o umbră peste ei și în lumina slabă s-a văzut silueta unui 
bărbat solid care venea dinspre grădină. 

— Prinţul meu! s-a auzit o voce bubuitoare. Cred că tatăl tău 
a dat o poruncă destul de limpede. 

Ali s-a strâmbat și s-a întors să se uite la Abu Nuwas, 
căpetenia ofiţerilor geziri trimiși „să-l supravegheze”. 

— Nu voiam să fug, i-a spus el, acru. Dar cred că am voie să 


stau măcar lângă intrare. 

Abu Nuwas s-a uitat la el, ursuz. 

— Te caută o femeie în aripa de răsărit, l-a informat. 

— Nu ţi-a spus și un nume? Sunt o mulţime de persoane pe- 
acolo. 

— Eu nu sunt secretarul tău! s-a oțărât soldatul. Apoi a 
răspuns: O mamaie shafit-ă. 

S-a întors apoi și a plecat fără să mai spună ceva. 

— Hai, nu fi țâfnos! i-a cerut Lubayd, când Ali și-a dat ochii 
peste cap. Nu face decât să îndeplinească porunca tatălui tău. 

A suflat un cerc de fum. 

— Și mie chiar mi-e simpatic, a adăugat războinicul geziri. Am 
băut împreună acum câteva săptămâni. E un poet deosebit. 

Ali a rămas cu gura căscată. 

— Abu Nuwas e poet? 

— O, da. Nişte chestii minunat de scandaloase. Ție nu ţi-ar 
plăcea. 

Agisa a clătinat din cap. 

— E cineva în orașul ăsta cu care nu te-ai împrietenit? Ultima 
oară când am fost în Citadelă, războinici în toată firea se băteau 
care mai de care să te ducă la masă. 

— Gașca fițoasă a emirului nu vrea să aibă de-a face cu mine, 
a raspuns Lubayd. Mă cred barbar. Dar gezirii obișnuiți, 
soldații... 

A zâmbit. 

— Tuturor le plac povestitorii, i-a lămurit Lubayd. 

Ali și-a frecat tâmplele. Cele mai multe povești pe care le 
spunea Lubayd aveau drept scop să-i sporească faima prințului, 
ceea ce nu-i plăcea câtuși de puţin acestuia. Numai că, ori de 
câte ori îi ceruse să înceteze, prietenul lui făcuse și mai rău. 

— Lăsaţi-mă să mă duc să văd ce e cu femeia aceea! i-a rugat 
pe prietenii săi. 

Aripa dinspre răsărit a bimaristan-ului era destul de liniștită 
când a ajuns Ali acolo, fiindcă prin preajmă se aflau doar doi 
mozaicari care mai aveau de terminat un perete și o femeie în 
vârstă, care purta pe cap un voal cu flori decolorat și care stătea 
lângă balustrada balconului ce dădea spre grădină, sprijinindu- 
se într-un baston. Presupunând că aceea era femeia despre care 
îi spusese Abu Nuwas, Ali s-a apropiat de ea. Poate chiar era 
bunicuţa cuiva; n-ar fi fost prima dată când o rudă mai în vârstă 


ar fi venit acolo să caute de lucru pentru un tânăr neisprăvit. 

— Pacea lui Allah fie cu tine! i-a urat Ali, când a ajuns aproape 
de bătrână. Cu ce pot să...? 

Femeia s-a întors cu fața spre el, iar Ali a tăcut brusc. 

— Frate Alizayd...! 

Sora Fatumai, odinioară mândra conducătoare a Tanzeemului, 
l-a privit cu ochii ei căprui, acum ascuţiţi ca pumnalele și plini de 
mânie. 

— A trecut nespus de mult timp... 


%4 
Kod 


— Îmi pare rău să aud că aveți probleme cu aprovizionarea, a 
spus Ali tare, apoi a condus-o pe sora Fatumai spre o cameră 
plină cu așternuturi noi, s-o îndepărteze de muncitorii curioși. 

Era aproape uimit că reușise să mintă, când era așa de 
zguduit, dar nu prea avea de ales, căci știa prea bine că tatăl lui 
umpluse bimaristan-ul cu iscoade. 

— Să vedem ce găsim... 

A băgat-o înăuntru pe conducătoarea Tanzeemului și, după ce 
s-a asigurat că erau singuri, a închis ușa și a rostit în șoaptă o 
vrajă de blocare. A umplut pe jumătate lampa găsită pe unul 
dintre rafturi și a aprins-o repede. Flacăra apărută prin magie s- 
a întins pe fitil, aruncând o lumină slabă în cămăruţă. 

S-a întors cu faţa spre femeie, răsuflând cu greu. 

— So-so-soră Fatumai! s-a bâlbâit prinţul. Eu... îmi cer iertare! 
Când am auzit ce s-a întâmplat cu Rashid... și am văzut 
moscheea șeicului Anas... am crezut că... 

— Că am murit? l-a ajutat Fatumai. O presupunere firească! 
De bună seamă, tatăl tău s-a străduit cât a putut să ne omoare 
pe toţi! Și, sincer, și eu am crezut asta despre tine când ai 
plecat spre Am Gezira. Am considerat că era doar o poveste 
menită să ascundă faptul că fuseseși executat. 

— Nu ești departe de adevăr. 

A înghiţit în sec, apoi a îndrăznit să o întrebe din nou: 

— Și cu orfelinatul ce s-a întâmplat? 

— A fost distrus, i-a răspuns Fatumai. Am încercat să-l 
evacuăm când Rashid a fost arestat, dar ultimul grup a fost 
ajuns din urmă de Garda Regală. Pe cei mai mici i-au vândut ca 
servitori, iar pe ceilalţi i-au executat. 

În ochii ei s-a citit parcă și mai multă răceală când a adăugat: 

— Nepoata mea a fost printre cei uciși. Poate ţi-o amintești, a 


adăugat ea, puţin acuzator. Ţi-a făcut ceai când ai venit în 
vizită. 

Ali s-a sprijinit de perete, simțind că îi era nespus de greu să 
respire. 

— Doamne... îmi pare atât de rău, soră! 

— Și mie, a spus bătrâna încet. Era o femeie bună. Se 
logodise cu Rashid, a adăugat, sprijinindu-se și ea de perete. E, 
poate, o consolare că au ajuns împreună în rai, ca martiri. 

Ali și-a pironit privirea în podea, rușinat. 

Probabil că Fatumai i-a observat stinghereala. 

— Acum te tulbură vorbele mele? l-a întrebat. Cândva erai cel 
mai sârguincios învățăcel al șeicului Anas, dar eu știu că, de 
fapt, credința e un veșmânt purtat cu nepăsare de cei din palat. 

— Niciodată nu mi-am pierdut credinţa, s-a oțărât prinţul. 

Ali rostise cuvintele încet, dar în tonul lui se deslușea și puţină 
sfidare. O întâlnise pe sora Fatumai abia după ce Rashid, un alt 
membru al Tanzeemului, îl convinsese printr-un șiretlic să vină 
în casa lor secretă, un orfelinat din Cartierul Bactrian. Scopul 
vizitei era să-l facă pe prinţul cel putred de bogat să se simtă 
vinovat și să le dea bani, așa că i se făcuse un tur al 
orfelinatului, în timpul căruia îi fuseseră arătaţi niște copii 
bolnavi și flămânzi, dar nu și armele pe care mai târziu aflase că 
le cumpărau cu banii lui. Ali nu s-a mai dus niciodată acolo; 
violența de care se foloseau cei din Tanzeem - poate chiar 
împotriva unor daev-i nevinovaţi - era ceva peste care el nu 
putea trece. 

A schimbat subiectul. 

— Nu vrei să stai jos? Să-ţi aduc ceva de băut? 

— N-am venit aici să mă bucur de ospitalitatea geziri, prinţule 
Alizayd. 

Zicând acestea, bătrâna și-a mutat greutatea de pe un picior 
pe altul. În ciuda înfățișării ei ostenite și a părului alb, Fatumai 
era puternică, făurită din oţel, parcă, iar acest lucru îl făcea s-o 
admire, dar și să fie îngrijorat. Tazeemul făcuse multe lucruri 
bune: membrii lui salvaseră copii ai shafitilor și le oferiseră 
adăpost, le puseseră cărți și pâine în mâini. Ali nu se îndoia nicio 
clipă că toţi erau niște credincioși cu frica lui Dumnezeu, ca și el. 

Dar nu se îndoia nici de faptul că mulţi dintre ei aveau mâinile 
mânjite cu sânge. 

— Ceilalţi copii sunt în siguranţă? 


Ea a râs cu un hohot rece. 

— Tu chiar nu-l cunoști pe tatăl tău, așa-i? 

Lui Ali aproape că nu-i mai venea să pună următoarea 
întrebare. 

— Ce vrei să spui? 

— Tu crezi că lui Ghassan i-a păsat că unii erau doar niște 
copii? 

A plescăit din limbă. 

— A, nu, frate Alizayd! Noi toţi reprezentam un pericol. O 
ameninţare! Trebuia să fim găsiți și nimiciţi. Pătrunseserăm doar 
în casa lui și îi furaserăm inima mezinului său, așa că a trimis 
soldații să ia pe sus Cartierul Shafit, în căutarea noastră. Rude, 
vecini, prieteni - a ucis pe capete. Eram așa de disperaţi să 
scăpăm, încât am încercat să fugim din Daevabad. 

— Să fugiţi din Daevabad? Și aţi putut să angajaţi un 
contrabandist? 

— N-aș folosi chiar cuvântul „angajare”, a spus ea cu o 
răceală cumplită. Nu că ar mai conta de acum! Eu m-am oferit 
să rămân cu cei care erau prea mici pentru o astfel de călătorie 
și cu cei care aveau prea mult sânge magic pentru a putea răzbi 
în lumea oamenilor. 

Vocea a început să-i tremure. 

— Restul... i-am sărutat pe frunte și le-am șters lacrimile... și 
am privit cum păsările de foc trimise de tatăl tău le ardeau 
corabia. 

Ali a tresărit. 

— Cum? 

— Aş prefera să nu mai spun o dată, dacă nu te superi, i-a 
răspuns bătrâna, tăios. A fost destul de rău să le aud ţipetele 
când lacul i-a sfâșiat. Presupun că tatăl tău a considerat că 
merita, dacă așa izbutea să îi nimicească și pe cei câţiva 
luptători din Tanzeem care erau acolo. 

Ali s-a așezat jos repede. Nu mai putea sta în picioare. Știa că 
tatăl lui făcuse niște lucruri cumplite, dar să scufunzi o corabie 
plină de copii refugiați era de-a dreptul malefic! Indiferent pe 
cine dorise să pună mâna! 

„N-ar trebui să fie rege!” 

Gândul acela necruţător și trădător a apărut în mintea lui Ali 
într-un moment de limpezime teribilă. Dintr-odată i s-a părut 
foarte simplu, iar loialitatea și complicata dragoste pe care Ali le 


avea pentru tatăl lui și-au luat zborul deodată, ca și cum ar fi 
fost retezată o sfoară întinsă la maximum. 

Fatumai se plimba prin cameră, fără să observe durerea 
tânărului sau, poate, pe bună dreptate indiferentă la criza pe 
care o avea prinţul așezat pe podea. Și-a trecut mâinile peste 
teancurile de așternuturi. 

— Pare să fie un loc foarte bine organizat, a spus ea. Ai făcut 
o treabă extraordinară, care a schimbat cu adevărat viața 
multor shafiț-i. Intr-un fel, e o ironie a sorții că toate astea s-au 
realizat aici. 

Vorbele ei l-au făcut pe loc să iasă din gândurile lui. 

— Adică? a iscodit-o. 

Bătrâna a întors capul spre el. 

— Ei, hai, frate, să nu ne prefacem! Sunt convinsă că știi ce s- 
a întâmplat odinioară cu shafit-ii în acest așa-zis bimaristan. 
Tizul tău știa sigur, deși nu se pomenește nimic despre asta în 
cântecele care îi proslăvesc faptele măreţe. 

A ridicat din umeri. 

— Presupun că e prea puţină glorie într-o poveste cu plăgi și 
răzbunări. 

Cuvintele ei erau mult prea precise să fie întâmplătoare. 

— Cine ţi-a spus? a întrebat el, cu voce gâtuită. 

— Anas, desigur. Crezi că ești singurul care poate citi 
manuscrise vechi? 

S-a uitat în ochii lui. 

— El credea că aceasta e o poveste care ar trebui să fie știută 
de mai multă lume. 

Ali a închis ochii și și-a încleștat pumnii. 

— E ceva care aparține trecutului. 

— Aparține prezentului, a ripostat Fatumai cu asprime. E un 
avertisment, care arată de ce sunt în stare daev-ii! De ce e în 
stare nahida ta. 

El a deschis repede ochii. 

— De ce suntem în stare cu toţii! Nu daev-ii ţi-au ucis copiii pe 
lac. Nu daev-ii au ars din temelii bimaristan-ul acesta și nici nu i- 
au ucis pe toţi care au fost aici, acum paisprezece veacuri. 

Ea s-a uitat ţintă la el. 

— Dar de ce, frate? Spune-mi de ce gezirii și shafiț-ii au ars cu 
atâta furie acest loc. 

Ali n-a putut să-și ferească privirea, dar n-a putut nici să nu-i 


răspundă. 

— Pentru că membrii Consiliului Nahizilor făceau experimente 
pe shafiț-i, a mărturisit el cu voce slabă. 

— Nu doar experimente, l-a corectat bătrâna. Au creat o 
otravă aici. Care putea cauza o molimă și care putea fi 
amestecată în vopsea. O vopsea care putea fi aplicată pe ce, 
mai exact, prietenul meu războinic? 

— Pe teci, i-a răspuns Ali încet, simțind că era cuprins de 
greață. Pe tecile soldaţilor. 

— Pe tecile soldaţilor gez;ri, a precizat ea. Hai să ne lămurim! 
Fiindcă membrii Consiliului Nahizilor au spus că tribul vostru era 
bun doar pentru asta. Să lupte și să... în fine, să nu folosim un 
cuvânt urât, dar credeau că mai era bun doar să aducă la viaţă 
mai mulți soldați pentru oaste. 

S-a uitat în ochii lui împietriți. 

— Dar molimă nu fusese făcută să-i ucidă pe purtătorii de teci 
cu sânge pur, nu-i așa? 

Apa îi curgea iar din palme tânărului. 

— Nu, a șoptit el. 

— Exact, nu le facea absolut nimic acelor soldați, a continuat 
sora Fatumai, din ce în ce mai înverșunată. Ei au plecat fericiţi în 
Am  Gezira, în micuța provincie neobrăzată și agitată. În 
ținuturile pline de prea mulţi shafit-i și de prea multe rude de- 
ale djinn-ilor, care i-au ascuns în deșert atunci când demnitarii 
daev-i au venit să-i ia cu forța în Daevabad. 

Și-a înclinat capul și l-a întrebat: 

— Zaydi al Qahtani a avut o familie shafit-ă, nu-i așa? Prima 
lui familie? 

Vocea lui Ali era răgușită când a încuviințat: 

— A avut. 

— Și ce s-a întâmplat când s-a întors acasă, în permisie? Când 
i-a lăsat pe copii să se joace cu sabia lui? Când și-a scos teaca 
de la cingătoare și a atins-o pe preaiubita lui soţie, pe care n-o 
mai văzuse de luni întregi? 

— A doua zi, când s-a trezit, ai lui erau cu toţii morți. 

Zicând acestea, prinţul și-a îndreptat, fără să vrea, privirea 
spre plăselele zu/fikar-ului său. Ali citise despre soarta familiei 
tizului său într-o biografie pe care o găsise când era mic și 
avusese coșmaruri săptămâni la rând. Să-i vezi pe cei dragi 
răpuși de o molimă pe care tu le-o transmiseseși, fără să știi... 


era ceva care putea face pe oricine să înnebunească. lar apoi 
putea să-l îndemne să se întoarcă la garnizoana sa și să-i pună 
hangerul la gât comandantului său daeva. li putea da tăria 
trebuincioasă pentru a stârni o revoltă capabilă să răstoarne din 
temelii lumea djinn-ilor, prin intermediul unei alianţe cu marizii 
îndreptate împotriva fraţilor cu sânge de foc. Și ar mai fi fost în 
stare să-l facă să accepte, în adâncul sufletului său întunecat, 
până și comiterea unui masacru într-un bimaristan. 

Fatumai se uita cu atenție la prinţ. 

— Nu ai spus nimănui asta, nu-i așa? l-a iscodit. Ţi-a fost 
teamă că prietenii tăi shafit-i o vor lua la goană pe banu nahiaa 
aia a ta? 

Cuvintele ei l-au rănit - dar nu acesta fusese motivul. 
Entuziasmul din vocea lui Nahri, interesul plin de prudenţă pe 
care îl văzuse la Subha în prima lor vizită... Pe Ali nu-l lăsase 
inima să distrugă toate astea. Și pentru ce? Doar pentru a arăta 
pentru a suta oară ce fapte abominabile fuseseră comise în 
lumea lor cu atâţia ani în urmă? 

— Nu, nu mi-a fost teamă. Pur și simplu, m-a săturat până 
peste cap! 

| s-a frânt vocea când a răspuns, dar și-a revenit și a 
continuat: 

— M-am săturat de orașul acesta, în care toți nu fac decât să 
caute răzbunare. M-am săturat de faptul că îi învăţăm pe copiii 
noștri să-i urască pe alţi copii și să se teamă de ei, pentru că 
părinţii lor ne sunt dușmani. Și m-am săturat până peste cap să 
mă port ca și cum singura cale de a ne salva poporul este să-i 
ucidem pe toţi cei care ni se împotrivesc, ca și cum dușmanii 
noștri nu vor face același lucru de îndată ce vor ajunge ei la 
putere. 

Ea s-a apropiat puţin. 

— Îndrăzneţe vorbe venite de la fiul unui tiran! 

Ali a clătinat din cap. 

— Ce vrei de la mine? a întrebat-o, obosit. 

Bătrâna a zâmbit cu tristețe. 

— Nimic, prinţul meu! Cu tot respectul, singurul lucru care m- 
ar face să-mi recapăt încrederea în tine ar fi să te văd 
omorându-l cu mâna ta pe taică-tu! Eu, una, am terminat-o cu 
politica în orașul acesta! Mi-au mai rămas zece copii care depind 
de mine! Nu am de gând să îi pun în pericol! 


— Atunci, de ce ai venit? 

Fatumai a atins o cutie cu instrumente. 

— Am venit să-ţi transmit un avertisment, i-a răspuns. 

Ali s-a încordat. 

— Ce avertisment? 

— Unul care are de-a face cu micul tău discurs despre 
răzbunare, Alizayd! Există shafiț-i care nu jinduiesc să lucreze în 
bimaristan-ul vostru, shafiţ-i pe lângă care membrii Tanzeemului 
ți s-ar părea niște mielușei, niște simpatizanți ai daev-ilor! 
Shafiţ-i a căror furie ar putea îngenunchea acest oraș și care n- 
ar ierta niciodată o nahidă pentru ceva ce au făcut ai ei în 
trecut, indiferent cât de mulţi ar vindeca ea, una, în prezent. Eu 
însămi am pierdut câţiva copii din cauza lor. l-au privit murind 
pe prietenii lor pe lac, i-au privit pe vecinii lor cum erau vânduți 
ca sclavi și de-acum nu mai vor nimic altceva decât să vă vadă 
suferind și pe voi, așa-zișii pursânge! lar nahida ta s-ar cuveni să 
se teamă de ei! 

Ali a fost lângă ea într-o clipită, dar Fatumai și-a ridicat mâna, 
să-l oprească. 

— Se zvonește că în timpul Navasatemului se va da un atac, i- 
a explicat ea. Nu o să-ţi spun de la cine am aflat, aşa că nu mă 
întreba! 

— Ce fel de atac? a întrebat Ali, îngrozit. 

— Nu știu. E un zvon și nici măcar nu e unul prea clar. Ti l-am 
pomenit doar pentru că mă îngrozește să mă gândesc ce ne-ar 
face daev-ii și Garda Regală, să se răzbune. 

S-a întors să plece, bocănind cu bastonul pe podeaua de 
piatră. 

— Soră, stai! Te rog! 

Fatumai deja deschisese ușa. 

— Asta-i tot ce știu, Alizayd al Qahtani. Fă ce vrei! 

Ali s-a oprit, căci în minte i se buluceau o mie de întrebări. 

Aceea pe care a ales-o l-a uimit până și pe el. 

— Fetiţa pe care am salvat-o... Fetiţa din taverna lui Turan... E 
bine? 

Durerea plină de răceală din ochii lui Fatumai i-a spus 
adevărul înainte ca bătrâna să rostească vorbele: 

— Era și ea pe corabia arsă de tatăl tău... 


%4 
Kod 


Venise noaptea, iar cerul care se vedea pe fereastra din 


spatele lui Ghassan avea culoarea argintie-violetă a apusului și 
era împâclit de ceața produsă de ploaia caldă de peste zi. Ali se 
tot plimbase prin curtea bimaristan-ului aproape întreaga zi, iar, 
în final, își dăduse seama că, oricât de puţin și-ar fi dorit să-l 
vadă pe tatăl lui, numai de el depindea ca Navasatemul să se 
desfășoare în siguranţă, așa că venise la palat. 

Ghassan nu părea convins. 

— Un atac în timpul Navasatemului? Cine ţi-a spus una ca 
asta? 

— O prietenă, a spus Ali, sec. O prietenă cu care n-o să mai 
pot lua legătura. Și, oricum, mai mult de atât nu știa nici ea. 

Ghassan a oftat. 

— O să-i transmit lui Wajed motivul tău de îngrijorare. 

Ali s-a uitat la el uimit. 

— Asta-i tot? s-a mirat prinţul. 

Tatăl lui și-a ridicat mâinile, într-un semn de neputinţă. 

— Altceva ce-ai vrea să fac? s-a mirat regele Daevabadului. 
Ştii câte amenințări vagi la adresa daev-ilor auzim? La adresa lui 
Nahri? Mai ales după atacul din tabăra ta de muncă... 

— Atunci ia măsuri sporite pentru securitatea ei! Anulează 
procesiunea! Anulează toate evenimentele în timpul cărora ar 
putea fi expusă! 

Ghassan a clătinat din cap. 

— N-o să anulez niciun eveniment de-al daevrilor doar 
bazându-mă pe cuvântul tău. Nu vreau să-l aud pe Kaveh cum 
se tânguie. 

Pe fața domnitorului se citea de-acum o oarecare dușmănie. 

— Şi-n plus... Nahri pare să aibă o părere foarte bună despre 
ea însăși în ultimul timp. De ce ar trebui să am grijă de cineva 
care mă înfruntă pe față? 

— Pentru că e datoria ta! a exclamat Ali, îngrozit. Tu ești 
regele ei! Ești socrul ei! 

Ghassan s-a strâmbat. 

— Având în vedere starea căsniciei lor, cu greu pot fi numit 
„socru”, 

Lui Ali nu-i venea să creadă ce-i era dat să audă. 

— E o femeie care locuiește sub acoperișul tău! a continuat 
prințul. Ocrotirea ei reprezintă una dintre cele mai importante 
obligaţii pe care le avem, una dintre cele mai sacre... 

— Așa că o să vorbesc cu Wajed! l-a întrerupt Ghassan, pe un 


ton care arăta că discuţia se terminase. 

S-a ridicat în picioare și s-a dus la fereastră. 

— Dar ai venit la ţânc pentru a discuta despre cealaltă 
chestiune.  Bimaristan-ul e pregătit pentru ceremonia de 
deschidere de mâine? 

— Da, a spus Ali, neîncercând să-și ascundă supărarea. După 
ce se va termina, pot să mă prezint la temniță, dacă asta 
dorești. 

Ghassan a luat în mână o casetă îmbrăcată în catifea neagră, 
care era pe pervaz. 

— Nu acolo o să te trimit, Alizayd! 

În tonul domnitorului se putea desluși o hotărâre sumbră, 
care l-a făcut pe dată pe Ali să fie cuprins de neliniște. 

— Unde mă vei trimite? 

Ghassan a deschis caseta și s-a uitat la ceea ce era în ea. 

— Am pus să ţi se facă asta, a spus el încet. Când te-ai întors 
în Daevabad. Am sperat, ba chiar m-am rugat să găsim o cale să 
trecem peste toate astea împreună, ca o familie. 

A scos din casetă o fâșie lungă de mătase splendidă, pe a 
cărei suprafaţă lucioasă se împleteau nuanţe de albastru, violet 
și auriu. 

„Un turban regal, așa cum avea Muntadhir!” și-a spus Ali și a 
simţit că rămânea fără suflare. 

Ghassan și-a trecut degetele peste fâșia de mătase. 

— Voiam să te văd purtându-l de Navasatem. Voiam... atât de 
mult să te am iar lângă mine! 

„Lângă mine!” 

Ali a încercat cu greu să nu-și schimbe expresia. Fiindcă, 
pentru prima oară în viaţă, acele simple cuvinte care îi aminteau 
de datoria lui de fiu geziri și care îi promiteau obţinerea uneia 
dintre cele mai înalte și mai sigure poziţii din lumea lor... 

Cuvintele acela îl umpleau de repulsie! 

Vocea i-a tremurat puţin când a spus, în cele din urmă: 

— Ce vrei să faci cu mine, ava? 

Ghassan l-a privit, iar în ochii lui cenușii se citea că era 
tulburat. 

— Nu știu, Alizayd! Sunt sfâșiat între două dorinţe aproape la 
fel de puternice: să te fac emirul meu și să te execut! 

Când Ali a făcut ochii mari, regele Daevabadului a continuat. 

— Da. Eşti mai mult decât capabil pentru poziţia asta. E 


adevărat că îţi lipsește diplomaţia, dar te pricepi la chestiunile 
militare și la cele economice mai bine decât se va pricepe 
vreodată fratele tău. 

A lăsat din mână fâșia de mătase. 

— In același timp, ești persoana cea mai nesăbuită și mai 
intransigentă pe care am întâlnit-o vreodată și, poate, cel mai 
mare pericol pentru stabilitatea Daevabadului, din clipa în care 
a apărut aici o nahidă rătăcită cu afhsin-ul ei. 

Tatăl lui a ocolit biroul și Ali s-a dat înapoi fără să vrea, 
simțind atmosfera încărcată și periculoasă. Și - fie ca Allah să-l 
ierte! - când Ghassan s-a mișcat, privirea lui Ali s-a îndreptat 
spre pumnalul de la brâul tatălui său. 

Rebeliunea lui Zaydi al Qahtani începuse cu un hanger pus la 
gât. Ar fi așa de simplu! Așa de rapid! Ali ar fi fost executat, 
probabil ar fi ajuns în iad fiindcă își ucisese propriul tată, dar 
tiranul Daevabadului ar pieri! 

Și apoi Muntadhir ar urca pe tron! 

Parcă îl și vedea pe fratele lui, speriat, îndurerat și înnebunit. 
Era aproape sigur că s-ar dezlănţui, i-ar aresta și i-ar executa pe 
toți care avuseseră vreo legătură cu Ali. 

S-a silit să-și privească tatăl în ochi. 

— Întotdeauna am încercat să acţionez în interesul 
Daevabadului. 

Nu era sigur dacă îi vorbise tatălui său sau dorinţei aceleia 
întunecate din mintea lui. 

— lar acum o să te poftesc să acţionezi în interesul tău, a 
spus Ghassan, părând să nu-și dea seama de gândurile ucigașe 
care îi răscoleau mintea fiului său. Te voi trimite înapoi în Am 
Gezira după Navasatem. 

La orice s-ar fi așteptat Ali... dar nu la una ca asta! 

— Cum? a întrebat el cu voce slabă. 

— Te voi trimite înapoi! Vei renunţa oficial la titlurile tale și vei 
găsi o cale să rupi relaţiile cu neamul ayaarile, dar vei avea în 
schimb binecuvântarea mea. Poţi să te căsătorești cu o femeie 
de acolo și să vă ocupați de recoltele și de canalele voastre cu 
copiii pe care ţi-i va dărui Allah. 

— E un tertip? 

Ali era prea uluit să mai fie diplomat. 

— Nu, a spus Ghassan, sec. Este ultima scăpare pentru un 
bărbat care nu dorește să-și execute fiul! 


S-a uitat la el aproape rugător. 

— Nu știu cum să te fac să mi te supui, Alizayd! Te-am 
ameninţat, i-am ucis pe aliaţii tăi shafit-i, ţi-am surghiunit 
mama, am trimis după tine asasini să te hăituiască... și tu tot 
mă sfidezi! Sper ca inima ta să se dovedească mai slabă decât 
sentimentul tău de dreptate... sau, poate, mai înţeleaptă. 

Fără să se poată opri, Ali a văzut cu ochii minţii satul Bir 
Nabat. Pe învăţțăceii lui, ogoarele lui, pe el însuși, râzând cu 
Lubayd și Aqisa la o cafea. 

O soţie... O familie... O viață departe de istoria sângeroasă a 
Daevabadului și de lacul bântuit de mariz-i... 

Avea senzaţia că primise un pumn în abdomen. 

— Și dacă voi refuza? 

Ghassan părea exasperat. 

— Nu e o propunere, Alizayd! Te vei duce. Pentru numele lui 
Allah... 

O notă de disperare se strecurase în vocea lui. 

— Îmi dai voie să ofer puţină fericire măcar unuia dintre copiii 
mei? Doar ţi-ai dorit să te întorci, nu-i așa? 

Își dorise... Cu disperare chiar... O parte din el încă își mai 
dorea. Dar ar fi însemnat să-și lase casa pe mâna unui rege 
despre care acum nu mai credea că merita să stea pe tron. 

— Nu-mi oferi asta! l-a rugat Ali. Te rog! 

Probabil că se citea de pe faţa lui că era sfâșiat de dorinţe 
contradictorii, fiindcă Ghassan a părut să aibă remușcări. 

— Presupun că am uitat că există situaţii în care bunătatea e 
cea mai puternică armă. 

Ali tremura. 

— Ava... 

Dar tatăl lui deja îl conducea spre ușă. 

— Soldaţii mei te vor duce înapoi la bimaristan. Condiţiile tale 
vor rămâne aceleași. 

— Stai, te rog...! 

De data aceasta, ușa i-a fost închisă în faţă încet. 


XXVI 
Nahri 


Nahri și-a încrucișat brațele la piept, uitându-se cu 
neîncredere la șaua care fusese așezată pe mormanul de perne 


din fața ei. 

— În niciun caz! a spus nahida. 

— Dar e sigură! a stăruit Jamshid. 

S-a prins de mânerele atașate de margine și a sărit pe ea. 

— Uite! a îndemnat-o. 

A făcut semn spre partea din spate a șeii, care era mai 
ridicată decât cealaltă. 

— E făcută în așa fel, încât să pot călări chiar și cu picioarele 
mele slabe. Pot să le leg și să mă folosesc de o cravașă. 

Ea a clătinat din cap. 

— O să cazi și o să-ţi rupi gâtul! Și-apoi... o cravașă? Nu poţi 
să stăpânești un cal doar cu... un băț. 

Jamshid s-a uitat lung la ea. 

— Draga mea banu nahida... îţi spun asta cu cel mai adânc 
respect, dar tu ești, poate, ultima persoană din Daevabad de la 
care aș primi sfaturi referitoare la călărie. 

Nahri s-a strâmbat și el a izbucnit în râs. 

— Ei, hai... am crezut că o să fii încântată! Tămăduitoarea ta 
shafit-ă mi-a dat modelul acesta. Facem schimb de idei! a 
glumit el. Nu asta ai vrut? 

— Nu! Am crezut că am putea încerca niște terapii de-ale ei, 
pentru ca în vreo câţiva ani să poţi călări fără să ai nevoie de 
niciun băț! 

— Sunt convins că până atunci procesiunea de Navasatem se 
va termina. 

Jamshid s-a mișcat în șa, cu un aer încântat. 

— O să fie perfect! Ah, ce mai e? a întrebat el, când a văzut-o 
că se uita urât. Nu ești mama mea! N-am nevoie de permisiunea 
ta! 

Și-a împreunat mâinile, ca și cum ar fi ţinut un frâu imaginar. 

— Și, oricum, sunt mai mare ca tine! 

— lar eu sunt banu nahida! a ripostat ea. Aș putea să... să... 

S-a oprit, căutând repede ceva de spus. 

Jamshid - fostul ucenic de preot - s-a întors spre ea. 

— Ai putea să faci... ce? a întrebat el politicos, cu o sclipire 
veselă în ochi. Vreau să spun: ce ai putea face, concret, potrivit 
legilor credinţei noastre? 

— Lasă-l în pace! 

Vocea blândă a lui Nisreen i-a întrerupt, iar Nahri a întors 
capul și a văzut-o stând în picioare lângă draperie. Se uita lung 


la Jamshid, cu chipul strălucind de iubire. 

— Ar trebui să călărești de Navasatem, dacă asta e dorinţa ta! 
i-a spus tânărului. Inima mea se bucură văzându-te așa - chiar 
dacă armăsarul de acum lasă mult de dorit, a adăugat bătrâna 
daeva, făcând semn cu capul spre teancul de perne. 

Nahri a oftat, dar înainte să poată spune ceva, din infirmerie 
s-a auzit zgomotul făcut de cineva care vomita. 

Jamshid s-a uitat într-acolo. 

— Se pare că lui Seyyida Mhaaal iar îi e rău, a spus tânărul 
daeva. 

— Atunci ai face bine să te duci acolo, i-a răspuns Nahri. Dacă 
ai timp să faci cai din perne, strălucitul meu ucenic, atunci ai 
timp să te ocupi și de niște viermi de foc. 

El s-a strâmbat, dar s-a dat jos din șa și s-a dus spre bolnav. 
Nu își luase bastonul și Nahri nu și-a putut stăpâni o senzaţie de 
triumf când l-a văzut străbătând camera cu pas sigur. Poate că 
nu se întâmpla așa de repede cum voia el, dar chiar era mai 
sănătos. 

S-a uitat la Nisreen, vrând ca ea să-i împărtășească bucuria, 
dar aceasta și-a lăsat repede ochii în jos și a luat vasele în care 
Nahri pregătise poţiuni. 

Nahida s-a dus la ea, s-o oprească. 

— Pot să fac eu asta! Nu trebuie să strângi tu după mine. 

— Nu mă deranjează. 

Dar pe Nahri o deranja. A luat vasele din mâinile bătrânei și 
le-a pus jos, apoi a apucat-o de braţ. 

— Vino! a îndemnat-o banu nahida. 

Nisreen a scos o exclamațţie înăbușită. 

— Dar... 

— Niciun „dar”! Noi două trebuie să stăm de vorbă. 

A luat unul dintre clondirele cu soma pe care i le dăruise Razu 
și care se dovediseră a fi nespus de bune pentru domolirea 
durerilor. 

— Jamshid! a strigat ea. Te vei ocupa singur de infirmerie o 
vreme! 

Tânărul a făcut ochii mari deasupra găleţii pe care încerca s-o 
țină în dreptul lui Seyyida Mhagal. De mâna lui erau agăţaţi 
niște viermi de foc aurii și spiralaţi. 

— Ce să fac? 

— Suntem afară! 


A condus-o pe Nisreen în balcon, spre o bancă și i-a pus în 
mână sticla cu soma. 

— Bea! 

Nisreen părea indignată. 

— Poftim? 

— Bea! a repetat Nahri. E limpede că noi două avem să ne 
spunem niște lucruri și așa o să ne fie mai ușor! 

Nisreen a luat o înghiţitură delicată și s-a strâmbat. 

— Ai petrecut prea mult timp cu djinn-i, dac-ai ajuns să faci 
una ca asta! a exclamat bătrâna. 

— Vezi? Nu te bucuri c-ai scăpat de apăsarea asta? Spune-mi 
că mi-am distrus reputaţia! Că preoţii noștri cred că sunt o 
rătăcită și Kaveh mă consideră o trădătoare! 

În vocea ei se simțea o notă de disperare. 

— Niciunul dintre voi nu vrea să se mai uite în ochii mei, dar, 
totodată, niciunul nu vrea să stea de vorbă cu mine, așa că sunt 
convinsă că asta se șoptește, a continuat nahida. 

— Banu Nahri...! 

Nisreen a oftat... apoi a mai luat o gură de soma. 

— Nu știu ce vrei să-ți spun! i-a mărturisit. Ţi-ai pus mâinile pe 
zeci de shafiț-i, în miezul zilei și-n văzul tuturor! Ai încălcat 
legea lui Suleiman... 

— Pentru a salva vieți! a spus Nahri, apărându-se cu 
înverșunare. Vieţile unor nevinovaţi care fuseseră atacați de cei 
din tribul nostru. 

Nisreen a clătinat din cap. 

— Nu e chiar așa de simplu! 

— Așadar, crezi că am greșit? a întrebat-o Nahri, încercând 
să-și stăpânească tremurul vocii. De-asta nu mai vorbești cu 
mine? 

— Nu, copila mea, nu cred că ai greșit! 

Nisreen i-a atins mâna. 

— Cred că ești nemaipomenită, curajoasă și inimoasă! îmi ţin 
gura fiindcă ești la fel de încăpăţânată ca mama ta și mai 
degrabă te voi servi în tăcere, decât să te pierd. 

— Vorbești de parc-aș fi Ghassan! s-a plâns Nahri, jignită. 

Nisreen i-a înmânat sticla. 

— Tu m-ai întrebat. 

Nahri a luat o gură bună de soma și a strâns din ochi când 
băutura i-a ars gâtlejul. 


— Cred că am mers prea departe cu el, a mărturisit nahida. 

Răceala pe care o deslușise în ochii lui Ghassan când acesta 
se uitase la ea în mijlocul taberei devastate nu era ceva care 
putea fi uitat ușor. 

— Cu regele, adică, a continuat Nahri. L-am înfruntat. A 
trebuit s-o fac, dar... 

A făcut o pauză, amintindu-și cum o ameninţase că o să le 
spună tuturor că era shafit-ă. 

— Nu cred că va lăsa să treacă nepedepsită o asemenea 
faptă! 

Nisreen s-a întunecat la faţă. 

— Te-a ameninţat? 

— N-are de ce s-o facă. Nu direct. Deși am bănuiala că a 
izgonit-o pe Hatset să ne transmită un avertisment mie și lui Ali. 
Nu cumva să uităm care e locul reginelor și al prințeselor la 
curtea lui, indiferent de puterea familiei lor. 

Nahri și-a făcut gura pungă, scârbită, și a adăugat: 

— Pe moment, amândoi ne ţinem în șah, dar dacă situaţia se 
va schimba... 

A mai luat o gură de soma și a simţit că începea să 
amețească. 

— Așa m-am săturat de toate astea, Nisreen! De toate urzelile 
și tertipurile pe care ești silit să le faci doar să trăieşti aici! Parc- 
aș călca întruna apa, numai și numai să mă menţin pe loc... și, 
Doamne, cât aș vrea să mă pot odihni! 

Cuvintele acelea au plutit mult timp între ele. Nahri se uita la 
grădina pe care apusul o cufunda în umbre. Aerul mirosea bine, 
a pământ jilav, datorită ploii neașteptate de peste zi. Soma 
părea să-i fi ajuns deja în vene și îi producea furnicături nespus 
de plăcute. 

O ușoară gâdilătură la încheietura mâinii i-a atras nahidei 
atenția, așa că s-a uitat în jos și a văzut cum i se înfășură pe 
braț lujerul fraged al unei zorele. Și-a desfăcut palma, iar acolo 
s-a deschis pe dată o floare de un roz intens. 

— Magia palatului îți răspunde mai des decât înainte, a 
remarcat Nisreen încet. Din ziua aceea... 

— Probabil îi place că mă cert cu alde Al Qahtani! 

— Nu m-ar surprinde. 

Nisreen a oftat. 

— Dar, în legătură cu ce vorbeam... o să fie mai bine. Îți 


făgăduiesc, banu nahida! Bimaristan-ul tău e aproape gata. Și, 
cu toate că nu îmi place că te amesteci cu shafit-ii, ai adus 
înapoi neamului nostru ceva vital, ceva nemaipomenit de 
important. 

A continuat, pe un ton scăzut: 

— lar pentru tot ce ai făcut pentru Jamshid, ar trebui să fii 
binecuvântată! Tare bine-a fost că l-ai luat sub aripa ta! 

Nahri a lăsat floarea din mână, tot posomorâtă. 

— Sper, a murmurat. 

Nisreen i-a atins obrazul. 

— Ai făcut bine, a repetat bătrâna daeva. 

A privit-o cu hotărâre. 

— Sunt mândră de tine, Nahri! i-a spus. Poate că nu s-a 
înțeles asta prea limpede, din cauza tuturor discuţiilor noastre, 
dar chiar sunt. Eşti o banu nahida tare bună! Și o excelentă... 
care-i e cuvântul acela al oamenilor? „Doctoriță”? 

A zâmbit. 

— Cred că și străbunii tăi ar fi mândri de tine! a încredințat-o. 
Cam îngroziți, ce-i drept, dar mândri. 

Nahri a clipit, căci ochii i se împăienjeniseră de lacrimi pe 
neașteptate. 

— Cred că e cel mai frumos lucru pe care mi l-ai spus 
vreodată! a murmurat nahida. 

— Navasatem fericit! i-a urat bătrâna, pe un ton mucalit. 

— Navasatem fericit! i-a răspuns și Nahri, ridicând sticla. 
Pentru începutul unei noi generaţii! a adăugat ea, încercând să 
vorbească fără să se împleticească. 

Nisreen i-a luat clondirul din mână. 

— Cred că e de ajuns! a șoptit. 

Nahri a lăsat-o să i-l ia, apoi și-a făcut curaj să-i pună 
următoarea întrebare: 

— Ai spus că sunt încăpăţânată... crezi... crezi că sunt prea 
mândră? 

— Nu înțeleg. 

Nahri și-a fixat privirea asupra mâinilor, rușinată. 

— Dac-aș fi avut puţină minte, m-aș fi împăcat cu Muntadhir, 
a murmurat nahida. M-aș fi întors la el... Aș fi găsit o cale să-i 
ofer lui Ghassan nepotul pe care și-l dorește... 

Nisreen a șovăit. 

— Mie mi se pare că ăsta ar fi un motiv oribil pentru a aduce 


pe lume un copil! 

— E un motiv pragmatic! a contrazis-o nahida. Și așa artrebui 
să fiu eu, pragmatică, a subliniat Nahri, cu amărăciune. 
Pragmatică... Fără inimă... Așa se supraviețuiește aici. Așa am 
supraviețuit întotdeauna... 

Vocea lui Nisreen era nespus de blândă când a întrebat-o pe 
tânără: 

— Dar tu ce îţi dorești, Nahri? Ce dorește inima ta? 

Nahri a râs, puţin cam isteric. 

— Nu știu! a mărturisit. 

S-a uitat la Nisreen și a adăugat: 

— Când încerc să îmi închipui viitorul meu aici, nu văd nimic. 
Am senzația că e suficient doar să mă gândesc la lucrurile care 
m-ar face fericită, pentru ca toate să fie distruse. 

Nisreen o privea de acum cu o simpatie nedisimulată. 

— Ah, banu nahida, nu trebuie să gândești așa! Ascultă, 
mâine începe Navasatemul. Bucură-te de sărbătoare! Bucură-te 
de bimaristan și de procesiune! Ghassan va fi prea ocupat să 
supravegheze totul pentru a ticlui cine știe ce tertip! 

A făcut o pauză. 

— Încearcă să nu-ţi mai baţi capul cu viitorul tău alături de 
familia Al Qahtani! a îndemnat-o pe nahidă. Hai să trecem de 
zilele acestea și după aceea mai vorbim! 

A adăugat apoi cu o voce gâtuită: 

— Îţi făgăduiesc... lucrurile vor sta altfel în curând! 

Nahri a reușit să dea din cap, pentru că vorbele lui Nisreen 
împrăștiaseră puţin din teama care îi strângea inima. 
Întotdeauna se întâmpla așa: Nisreen fusese o prezenţă 
liniștitoare din prima zi în care tânăra sosise în Daevabad. O 
salvase de tot felul de uneltiri din harem și îi călăuzise mâinile 
tremurătoare în nenumărate proceduri medicale. li spălase 
cenușa lui Dara de pe faţa scăldată de lacrimi și îi spusese la ce 
să se aștepte în noaptea nunții. 

Și totuși și-a dat seama pe neașteptate că, deși se 
despovărase în faţa ei de atâtea ori, nici acum nu știa prea 
multe despre povățuitoarea ei. 

— Nisreen, pot să te întreb ceva? 

— De bună seamă! 

— Tu ești fericită aici? 

Nisreen a părut uimită de întrebare. 


— Cum adică? 

— Adică... 

Nahri și-a frământat mâinile, înainte să adauge: 

— Ai regretat vreodată c-ai rămas în Daevabad după ce te-a 
tămăduit mama mea? 

Vocea i-a devenit mai caldă când a continuat: 

— Știu că ţi-ai pierdut părinţii când satul tău a fost atacat. Dar 
ai fi putut să te întorci acasă și să-ți întemeiezi o familie, în loc 
să o slujești pe a mea! 

Nisreen a rămas nemișcată, cu o privire gânditoare. 

— Aş minţi dacă ţi-aș spune că n-au fost momente în care mi- 
a fost teamă că nu am ales calea cea bună. Cred că toată lumea 
are astfel de clipe. 

A luat o înghiţitură de soma și a explicat: 

— Dar am avut aici o viaţă uimitoare. Am lucrat alături de 
tămăduitori  nahizi, am asistat la producerea celor mai 
miraculoase și mai de necrezut lucruri pe care le poate face 
magia. Am salvat vieţi și i-am consolat pe muribunzi... 

A zâmbit din nou și a luat-o de mână pe tânără, apoi a spus: 

— Am educat noua generaţie... 

În ochii bătrânei se deslușea uimirea de acum, căci părea să 
vadă în depărtări ceva ce Nahri nu zărea. 

— Și vor urma lucruri și mai minunate... 

— Asta înseamnă că vrei să rămâi? a întrebat Nahri pe un ton 
glumet, dar în care se simţea speranţa. Fiindcă într-adevăr m-ar 
ajuta să am alături un daeva! 

Nisreen i-a strâns mâna. 

— Întotdeauna voi fi alături de tine, a asigurat-o ea pe nahidă. 


p% 
Kod 


Nahri stătea țeapănă lângă Muntadhir în sala tronului și se 
uita cum ardea uleiul în lampa de sticlă. 

În mulțimea de jos se făcuse liniște și nu se auzeau decât 
murmure de nerăbdare și neastâmpăr. Deși adunarea de la 
curte se ţinuse ca de obicei, problemele zilei fuseseră rezolvate 
repede, căci toate petiţiile fuseseră copilărești, așa cum părea 
să fie tradiţia în ultima zi a unei generaţii. Sala tronului era plină 
ochi, iar mulţimea ajunsese până la grădinile de la intrare. _ 

Nahri încerca să împărtășească entuziasmul celorlalți. In 
primul rând, băuse cam prea multă soma cu o seară în urmă și 
încă i se mai învârtea capul. Dar cel mai rău era chiar faptul că 


se afla acolo! Aici fusese silită să-l condamne public pe Dara și, 
cu cât aflase mai multe despre neamul său, cu atât îi devenise 
mai clar cât de daeva erau toate elementele încăperii: pavilionul 
deschis și grădinile îngrijite erau asemănătoare cu acelea ale 
Marelui Templu; coloanele elegante erau împodobite cu 
sculpturi care înfățișau nahizi călare pe sheau, leii înaripaţi, sau 
arcași cu zbenghiuri de cenușă și dansatori care turnau vin. 
Podeaua de marmură verde, în care erau săpate canale prin 
care curgea apa rece ca gheaţa îi aducea aminte mai degrabă 
de  șesurile verzi și de munții răcoroși din Daevastana, 
nicidecum de nisipurile aurii din Am Gezira. Și deasupra tuturor 
era tronul în sine, magnificul tron incrustat cu nestemate, 
sculptat în forma puternicului shedu îmblânzit odinioară de 
străbunii ei! 

Să fii nahidă în sala tronului era ca și cum moștenirea furată 
de la familia sa i-ar fi fost aruncată în față, în timp ce ea însăși 
era silită să-și plece capul în faţa jefuitorilor. lar aceasta era o 
umilire pe care o ura din răsputeri! 

Acum simţea privirea lui Ghassan pironită asupra ei și încerca 
să-și compună o mască mai veselă. Era obositor pentru Nahri să 
joace rolul soţiei regale pline de voioșie, când ea, una, nu mai 
schimbase nicio vorbă cu Muntadhir de câteva săptămâni și era 
convinsă că socrul său se gândea serios s-o ucidă. 

Lângă Ghassan stătea Kaveh. Diplomat ca întotdeauna, 
Marele Vizir o salutase cu căldură când ajunsese. Nahri îi 
zâmbise și ea, chiar dacă se gândea să-i pună în vin un ser al 
adevărului creat de străbunii săi. Nu era sigură că erau cu totul 
și cu totul reale acuzațiile lui Ali referitoare la implicarea lui 
Kaveh în masacrul din tabăra muncitorilor shafiți, dar 
instinctele ei îi spuneau că, în spatele măștii politicoase și loiale 
a dregătorului, exista mai multă viclenie decât bănuise până 
atunci. Nu că ar fi știut prea bine ce să facă în legătură cu asta! 
Nahri vorbise serios când îi spusese lui Subha că era hotărâtă să 
le facă dreptate victimelor din tabără. Dar de vreme ce era, 
practic, întemniţată în infirmeria palatului - căci Ghassan nu-i 
mai dăduse voie nici măcar să meargă la templu, să stea de 
vorbă cu ai ei - nu prea avea habar cum să facă una asta. 

Nahida s-a uitat încă o dată de jur-împrejur prin sala tronului. 
Ali nu era acolo, iar absenţa lui o îngrijora. Așa cum poruncise 
Ghassan, ei doi nu se mai văzuseră deloc din ziua atacului, deși 


făceau destul de des schimb de scrisori prin intermediul 
mesagerului trimis de rege. Într-un gest mărunt de răzvrătire, își 
scriau în araba egipteană, dar în mesajele lui Ali nu era vorba 
decât despre bimaristan: despre mersul lucrărilor și despre 
stadiul construcției. Pentru oricine ar fi citit, părea că Ali fusese 
pus la punct, speriat de surghiunirea mamei lui și de propria 
detenție în bimaristan. 

Nahri nu credea acest lucru nicio clipită! 

Și chiar atunci s-a produs o străfulgerare, după care toată 
mulțimea a izbucnit în urale, care au făcut-o pe Nahri să-și 
întoarcă atenţia din nou spre lampa de acum stinsă. 

Ghassan s-a ridicat în picioare. 

— Declar încheiată cea de-a douăzeci și noua generaţie de la 
binecuvântarea lui Suleiman! 

Strigăte de aprobare au răspuns cuvintelor lui, iar uralele și 
ovaţiile au făcut să răsune toată încăperea. Săreau scântei când 
lumea aplauda - câţiva djinn-i, care erau deja beţi, făcuseră 
chiar să apară prin magie focuri de artificii. 

Ghassan a ridicat mâna. 

— Duceţi-vă acasă, supușii mei! Dormiţi măcar o noapte 
înainte să ne veselim cu toții! 

Apoi regele Daevabadului a zâmbit - de data aceasta cu un 
zâmbet cam forțat - și a plecat. 

Nahri s-a ridicat... sau a încercat să se ridice. Capul ei chinuit 
de durere a protestat și ea a strâns din ochi, ducându-și mâna la 
tâmplă. 

Muntadhir a prins-o de umăr. 

— Te simţi bine? a întrebat-o emirul, părând puţin îngrijorat. 

— Da, a mormăit nahida, dar l-a lăsat s-o ajute. 

El a șovăit. 

— Pregătirile pentru procesiunea de mâine merg bine? 

Nahri a clipit, nedumerită. 

— Da... 

— Bine! i-a spus soţul ei. 

Și-a mușcat buzele. 

— Nahri... mă aştept ca zilele următoare să fie o adevărată 
nebunie pentru amândoi, dar, dacă e posibil, mi-ar plăcea să 
accept propunerea ta de a vizita Marele Templu. 

Nahida și-a încrucișat braţele la piept. 

— Ca să-mi tragi din nou clapa? 


— Nu voi face una ca asta, îţi făgăduiesc! N-ar fi trebuit s-o 
fac nici atunci! 

Nahri a ridicat o sprânceană, să-și arate scepticismul, când i-a 
auzit încercarea de a-și cere iertare, iar emirul a scos un sunet 
înfundat de enervare. 

— Bine, fie... Jamshid m-a tot bătut la cap să fac pace cu tine 
și ăsta mi s-a părut că ar putea fi un prim pas. 

Nahri s-a gândit o clipă, și și-a adus aminte de discuţia pe 
care o purtase cu Nisreen. Nu știa prea bine dacă avea chef să 
se împace cu Muntadhir, dar o vizită la Marele Templu cu soțul 
ei nu însemna nici pe departe că avea să-i sară acestuia în pat. 

— Bine, a încuviinţat. 

O pală de magie a trecut prin sala tronului, făcându-i firele de 
păr de pe ceafa să i se ridice. Aerul s-a încălzit dintr-odată și o 
mișcare pe podea i-a atras atenţia. 

A făcut ochii mari. Căci a văzut cum clocotea de-a dreptul apa 
fântânii arteziene care se afla cel mai aproape de ea, una 
frumoasă, de piatră, octogonală și acoperită cu un mozaic 
alcătuit și din bucăţi de oglinzi ce străluceau ca stelele. 

În spatele ei s-a auzit ţipătul cuiva speriat. S-a întors și a 
văzut un djinn îndepărtându-se în grabă de fântânile arteziene 
lipite de pereţi, căci apa tuturor fierbea de acum, iar gheața 
fermecată care plutea pe fundul lor se topea așa de repede, 
încât din podea se ridicau vălătuci de abur alb. 

A durat doar câteva clipite. S-au auzit un șuierat și un pârâit, 
iar apa fierbinte a scos niște nori imenși de abur, după care a 
secat pe dată, retrăgându-se în gurile de scurgere de pe fundul 
artezienelor. 

Muntadhir s-a tras mai aproape de ea. 

— Te rog, spune-mi că tu ai făcut asta! i-a șoptit. 

— Nu, i-a răspuns nahida cu o voce tremurătoare. 

De fapt, căldura aceea familiară pe care o avea magia 
palatului a părut să dispară câteva clipe. 

— Dar palatul face asta uneori, nu? 

Muntadhir a părut cam încurcat. 

— Desigur, a îngăimat emirul. 

Apoi și-a dres glasul și a adăugat: 

— Urmările magiei sunt cu neputinţă de prevăzut, la urma 
urmei. 

Peste tot în sala tronului au răsunat hohotele de râs ale djinn- 


ilor cuprinși de nervozitate, dar majoritatea petrecăreţilor au 
trecut peste ciudăţenia momentului. Ghassan plecase, iar Nahri 
l-a zărit pe Kaveh stând în picioare lângă tron. Marele Vizir se 
uita cu atenţie la fântâna de lângă el din care ieșeau vălătuci de 
abur. 

Și zâmbea! 

Era un zâmbet sinistru, care a dispărut grabnic, dar Nahri 
trebuia să recunoască: încântarea glacială pe care o deslușise 
pe chipul dregătorului îi făcuse inima să îi îngheţe în piept. 

„Serul adevărului!” și-a spus ea hotărâtă. „De îndată ce se va 
termina sărbătoarea, i-l dau, negreșit!” 

l-a atins mâna lui Muntadhir. 

— Ne vedem diseară la petrecerea în onoarea bimaristan- 
ului? 

— N-aș lipsi pentru nimic în lume! 


XXVII 
Ali 


Lui Ali îi bubuia capul când a intrat împleticindu-se în 
cămăruţa lui din bimaristan. Lumina după-amiezii târzii care 
intra pe fereastră îi ardea ochii, așa că a tras draperia, epuizat 
după ce supraveghease pregătirile pentru petrecerea din acea 
seară. 

Un munte de hârtii l-a întâmpinat pe birou. A luat prima coală. 
Era o invitaţie de la un vizir sahrayn al comerțului, care îi 
propunea o întâlnire să discute despre renovarea portului din 
oraș, după Navasatem. 

S-a simţit cuprins de o amărăciune dureroasă. Pentru el nu 
avea să mai existe un „după Navasatem”. 

Cuvintele din scrisoare parcă îi pluteau prin faţa ochilor. Era 
epuizat. Se dăduse peste cap, încercând să îmbunătățească 
situația în Daevabad, dar de-acum nimic din toate astea nu mai 
conta. Era azvârlit de acolo, indiferent de ce făcuse. 

A aruncat scrisoarea și s-a prăbușit pe saltea. 

„Ba contează!” a încercat el să se convingă. 

Doar spitalul era gata, nu? Cel puţin, Ali putea să le ofere asta 
lui Nahri și lui Subha. 

A închis ochii și și-a întins picioarele. Pentru o clipă, i s-a părut 
ceva divin să stea întins și nemișcat, în timp ce somnul îl ispitea. 


lrezistibil. 

„Odihnește-te!” 

Oricum, toată lumea îi spunea asta. A inspirat adânc și s-a 
înfundat mai bine în saltea, simțind cum somnul îl cuprindea, 
învăluindu-i într-o pace rece și nemișcată precum apa... 


Lacul e liniștit când ajunge el, ieșind la suprafață din curentul 
nămolos care îl adusese acolo. Răceala apei îl șochează, căci e 
total diferită de căldura undelor care îi plăceau lui. Deși lacul 
acesta este sacru pentru poporul lui, căci fundul său e acoperit 
cu mantia sclipitoare de solzi a Măreţei Tiamat, nu e și casa lui. 
Căminul lui este marele râu șerpuit care curge prin deșert și prin 
junglă, cu cascade care se sparg în bazine ascunse și cu delta 
întinsă care se deschide spre mare. 

Inaintează odată cu apa, trecând prin mijlocul unui banc de 
pești care au toate culorile curcubeului. Unde sunt cei din 
neamul lui? Lacul ar fi trebuit să fie plin de mariz-i, de mâini 
solzoase și de tentacule care să-l prindă în semn de bun venit, 
de tovarăși cu care să depene amintiri noi, într-o comuniune 
tăcută. 

lese la suprafață. Aerul e nemișcat, ingreunat de ceata care 
plutește deasupra undelor ca un nor de furtună veșnic. Munţii 
de smarald, scăldați de ploaie, se înalță în depărtare, coborând 
până la plaja plină de pietricele. 

O plajă aglomerată. Cei din neamul lui mișunau pe acolo, 
șuierând și clănțănind din dinți, toți, numai ciocuri și gheare. Pe 
mal vede ceva ce n-a mai văzut niciodată în acest loc sfânt: un 
grup de oameni, apărați de o dungă groasă de foc. 

Este copleșit de uimire. Niciun om n-ar trebui să poată 
pătrunde pe tărâmul acesta! Nimeni, în afară de mariz-i! Inoată 
mai aproape. Uscăciunea care îi cuprinde pielea îi provoacă 
dureri. Focul din fata lui schimbă deja atmosfera, secătuina 
aerul de umezeala dătătoare de viață. 

Pe suprafața lacului apar unde când ceilalți mariz-i îl zăresc și 
e tras în fată de curent. În timp ce e luat în brate, îşi deschide 
mintea spre ai lui, oferindu-le amintirea inundației bogate pe 
care le-o dăruise oamenilor lui în ultimul an, în schimbul bărcilor 
și al pescarilor devorați. 

Fantasmele pe care i le împărtășesc ei nu sunt la fel de 
plăcute. Prin ochii lor, vede cum sosesc pe plajă niște cotropitori 


misterioși, care străbat pragul magic fără să întâmpine vreo 
dificultate. Îl vede pe unul dintre ei, care trece din greșeală 
peste bariera de foc, apoi îi simte gustul cărnii când este tras în 
apă, învăluit de vitele plantelor și înecat, vede cum îi sunt 
consumate amintirile pentru a afla informații. Ceea ce arată ele 
e șocant. 

Cotropitorii nu sunt oameni! Sunt daev-i! 

Așa ceva ar trebui să fie imposibil! Daev-ii n-ar trebui să mai 
existe, ar trebui să fi fost nimiciți de regele oamenilor, profetul 
Suleiman, de mai bine de un veac! 

Îi cercetează din nou din apă. Suleiman îi schimbase, le luase 
focul din piele, lăsându-i ca pe niște umbre ale demonilor ce 
fuseseră odinioară. 

Una dintre ei se mișcă. 

ÎI cuprinde mânia când o recunoaște din amintirile daev-ului 
mort. Este Anahita, ticăloasa aceea: o așa-zisă tămăduitoare 
care și-a petrecut veacuri la rând ademenindu-i pe supușii 
mariz-ilor. Acum era doar o făptură neînsemnată, o tânără 
Zzdrențăroasă, cu părul negru și cret, cu greu potolit de șalul 
decolorat care îi înfășura capul. Cât timp se uită la ea, aceasta 
aprinde un bețișor din lemn de cedru, dintr-un castron de bronz 
plin de flăcări, după care îl lipește de fruntea tovarăşului ei 
mort, mișcându-și buzele ca într-o rugăciune. 

Apoi se ridică și se uită spre lac. Trece peste linia protectoare 
a focului. 

Apa se învolburează, iar bătrânii și tinerii din neamul lui se 
reped pe dată spre ea. Șuieră la picioarele ei goale, stropite de 
noroi, se răsucesc în jurul gleznelor sale. 

Anahita șuieră și ea: 

— Potoliți-vă! 

EI îngheață, la fel ca toti ceilalți din neamul lui. Pentru că 
vorbele ei fuseseră rostite în limba mariz-ilor, o limbă pe care 
niciun daev n-ar fi trebuit s-o cunoască. 

Anahita continuă. 

— Acum stiti cine suntem... să fiți siguri că și eu știu cine 
sunteți! Ochii ei parcă ar arde. 

— Cunosc prea bine spectrele solzoase care le-au cuprins 
picioarele copiilor ce se scăldau în Eufrat, care au înghițit 
corăbiile negustorilor, doar din curiozitate, a continuat. Vă 
cunosc... și Suleiman vă cunoștea. Stia ce ați făcut. 


Apoi îşi ridică bărbia ei mică. Pe obraz are un semn negru, o 
stea cu opt colțuri. 

— Și el mi-a încredințat sarcina să vă pun la punct. 

Trufia e mai mult decât pot ei indura! Ai lui se repede spre 
mal, învolburând apele lacului cu valuri în care strălucesc colti 
ascuțiți și tepi argintii. Ființe din vremuri de mult uitate, de când 
lumea era doar foc și apă. Pești plati și crocodili cu boturi 
imense, turtite. 

— Nesăbuito! șuieră un alt marid. O să te tragem în adâncul 
apelor și o să-ți nimicim ființa! 

Anahita zâmbește. 

— Nu! răspunde ea. N-o s-o faceți! 

În Clipa aceea steaua de pe obrazul ei strălucește. 

lar lumea se despică! 

Pe dată, cerurile se rup în fâșii fumegânde, care dispar ca 
pulberea în apă când vălul cade, lăsând în urma lui cerul 
dureros de albastru al tărâmului celuilalt. Munţii gem când 
dunele aurii se reped să-i înghită, secătuindu-i de viață. 

Apoi vine rândul lacului, care dispare din jurul lor într-o ceată 
fierbinte. El ţipă când durerea începe să-i sfâșie trupul și cea 
mai sfântă dintre apele lor dispare într-o clipită. Creaturile aflate 
în stăpânirea lor - peștii lor, șerpii lor și țiparii lor - ţipă și mor 
zvârcolindu-se. Întins pe mâlul crăpat, o vede pe Anahita 
îndreptându-se cu pași mari spre mijlocul lacului. 

— Aici, spune daev-a și pământul din fata ei se ridică, iar 
pietrele și nisipurile se adună grabnic, așezându-se unele peste 
altele. 

Ea se suie pe ele și sub picioarele sale se face cărare. 
Întoarce capul şi steaua de pe obraz își pierde, pe neașteptate, 
strălucirea. 

— Aici voi ridica orașul nostru! 

Apele lacului se întorc vijelioase. Cerul și munţii apar din nou. 
El se strecoară bucuros în apă, tânjind să se cufunde în 
adâncurile ei, să-și aline durerile intrând în mâlul rece de la 
fund. Dar e ceva nou, ceva mort și apăsător în inima lacului lor 
sacru. 

O insulă care crește amenințător în fața daev-ei ce stă în 
picioare pe o stâncă. 

Anahita închide ochii și, mișcându-și degetele, face să se iste 
un vânt fierbinte, pe care îl trimite înspre o corabie fumegoasă, 


împingând-o spre supușii ei. Se apropie de noul țărm, apoi se 
așază și își ridică fata spre soarele care e mai strălucitor ca 
niciodată. Își trece o mână prin apă. O perlă neagră-aurie 
lucește din inelul ei de bronz, iar el simte o durere sfâșietoare 
când nestemata pătrunde în apa lacului. 

Anahita a văzut, probabil, furia lor zadarnică, pentru că a 
vorbit din nou: 

— Veţi da socoteală, așa cum neamul meu a dat socoteală în 
fața lui Suleiman! Veti ajuta la ridicarea acestui oraș și îi veti 
lăsa pe cei din neamul meu să treacă netulburați pe apele 
lacului, iar în schimb veti primi pacea! 

Lacul scânteiază de căldură și pe cerul albastrul apare un 
fulger. Acesta lovește plaja și îl arde pe daev-ul ucis de ei cu o 
tâsnire de foc sacru. 

— Dar nu uitati! 

Flăcările se reflectă în ochii ei negri când adaugă: 

— Dacă veti mai lua o altă viață de daeva, vă voi distruge! 

Peștii morți umplu lacul. Cei din neamul lui sunt cuprinși de 
groază. El însuși simte cum mariz-ii mai tineri se zoresc să 
ajungă la fund, cum spiritele izvoarelor și paznicii iazurilor 
încearcă deznădăjduiți să scape în râurile care curg departe sub 
pământ, sub munti și sub câmpii, sub deșerturi și mări. 

Râurile se închid pe rând, lăsându-i captivi aici, cu demonul 
acesta daeva. 

Dar el nu e un biet spirit al unui izvoraș! El este râul de sare și 
de aur și nu va accepta ca neamul lui să fie subjugat. Strigă 
apele lacului, le poruncește să lupte și să-i înghită cu totul pe 
cotropitori. 

Brate solzoase îl prind, tentacule îi înfășoară picioarele. 

„NU!” îi strigă fără de cuvinte. 

Este o poruncă, vocile bătrânilor inţelepţi o rostesc la unison. 

„PLEACĂ! ÎNAINTE SĂ TE VADĂ EA!” 

EI încearcă să se elibereze, dar în zadar. Ei îl trag la fund, 
folosindu-și ultimele resurse de magie pentru a deschide un 
ultim portal. Este impins prin el. 

„CAUTĂ O CALE SĂ NE SALVEZI!” îi cer. 

Zărește pentru ultima oară lacul întunecat și ochii rugători ai 
celor din neamul lui. 

„Al EI SE VOR ÎNTOARCE DIN NOU!” 


— Ali, trezește-te! Trezește-te! 

Ali urlă de furie, lovind cu toate puterile în creaturile care îl ţin 
captiv. 

— Daţi-mi drumul! șuieră el, cu respiraţia tăiată și vocea 
tremurătoare. DAȚI-MI DRUMUL! 

— Lubayd, fă-l să tacă! 

Era Aqisa, care bloca ușa cu pumnalul scos. 

— Prinţul meu! Alizayd! 

S-a auzit o bătaie în ușă. 

— Eşti teafăr? 

Aqisa a înjurat cu voce tare, apoi și-a aruncat turbanul, lăsând 
să-i cadă pe umeri cozile negre. A ascuns pumnalul la spate și a 
deschis numai cât să-și arate fața. 

— Nu vrem să fim tulburaţi! s-a oțărât ea, apoi a trântit ușa. 

Ali încerca să scape de Lubayd, care îi pusese mâna pe gură. 
Apa curgea șiroaie din pielea lui, iar lacrimile îi ţâșneau din ochi. 

— Ali! Frate! 

Lubayd tremura, încercând să-l ţină. Pe obraz avea o rană, 
patru linii drepte, ca și cum ar fi fost zgâriat de gheare. 

— Potolește-te! 

Tremurând și acum, Ali a reușit să dea din cap, iar Lubayd i-a 
luat mâna de la gură. 

— Ard lacul! plângea el, simțind și acum suferința 
copleșitoare a maria-ului. 

Lubayd părea uluit și speriat. 

— Ce? 

— Lacul... Mariz-ii... Sunt în capul meu și... 

Lubayd i-a pus grabnic mâna peste gură, să-l silească să tacă. 

— N-am auzit asta! 

Ali s-a eliberat. 

— Tu nu înţelegi... 

— Nu, tu nu înţelegi! 

Lubayd a făcut semn cu capul spre cameră. 

În micul lui dormitor era vraiște. Aveai impresia că trecuse pe 
acolo o furtună tropicală, care lăsase în urmă draperiile ude și o 
baltă de apă pe podea. Aproape toate lucrurile erau îmbibate de 
apă și de jur-împrejurul patului se ridicau aburi ceţoși. 

Ali a dus mâna la gură, uluit, după care a tresărit, simțind 
miros de sânge. 

Înspăimântat, s-a uitat din nou la Lubayd. 


— Eu am...? 

Lubayd a dat din cap. 

— Ai... ai ţipat în somn! l-a lămurit războinicul geziri. Strigai 
ceva într-o limbă pe care n-am mai... 

— Nu, nu-i așa! 

Vocea Agisei era aspră. Cu subiînţțeles. 

— Ai avut un coșmar, înţelegi? l-a întrebat ea. 

S-a dus la fereastră, a smuls draperiile ude și le-a aruncat pe 
jos. 

— Lubayd, ajută-mă să curățăm! 

Ali a simţit cum era lovit de un val de greață. Aerul mirosea a 
sare și fruntea îi era acoperită de o sudoare rece. Coșmarul 
devenea mai tulbure cu fiecare clipă, dar încă mai simţea 
deznădejdea marid-ului, dorinţa lui arzătoare de a se întoarce la 
ai săi. 

„Ai ei se vor întoarce din nou!” 

Erau singurele cuvinte pe care și le mai amintea, iar 
avertizarea aceea îi răsuna în minte, strângându-i inima în 
ghearele unei terori pe care nu o înţelegea. 

— Ceva nu e bine, a șoptit el. Se va întâmpla ceva. 

— Da, o să ajungi să fii aruncat în lac, dacă nu-ţi ţii gura. 

Agisa a aruncat draperia cu care ștersese pe jos, apoi i-a dat 
lui Lubayd pânza ei de turban. 

— Șterge-ţi sângele de pe faţă! l-a îndemnat ea. 

S-a uitat la amândoi. 

— Nimeni nu trebuie să știe asta, aţi înțeles? i-a întrebat ea. 
Nu s-a întâmplat nimic. Nu suntem în Bir Nabat, iar ăsta nu-i un 
izvor despre care să putem spune că am avut noroc că l-ai găsit. 

Cuvintele tinerei l-au smuls pe Ali din ameţeala sa, pentru că 
nu semănau deloc cu felul în care el și prietenii lui evitau să 
vorbească despre asta. 

— Poftim? a șoptit prinţul. 

Lubayd îndesa hârtiile distruse într-un sac ud de pânză. 

— Ali, frate, hai! Sub tine susura o oază afurisită când te-am 
găsit în deșert. Câteodată, nu ieși din bazinul de apă cu orele... 

— Eu... eu n-am observat, s-a bâlbâit Ali, cu inima bătându-i 
tare, de frică. Niciunul dintre voi nu mi-a spus... 

— Pentru că nu e ceva de discutat! a spus Agisa pe un ton 
tăios. Despre acele... creaturi! Nu poţi să vorbeşti despre ele, 
Ali! Cu siguranţă, nu poţi să strigi în gura mare că ele sunt în 


capul tău! 

Lubayd a început să vorbească, părând să-și ceară iertare: 

— Ali, eu, unul, nu răspândesc toate poveștile alea doar să te 
enervez pe tine. Fac asta pentru că nu vreau ca lumea să 
răspândească altele, înţelegi? Nişte povești care s-ar putea să 
nu aibă un final fericit... 

Ali s-a uitat uluit la ei. Nu știa ce să spună. Explicații, scuze, 
toate îi treceau prin minte, fără să poată alege. 

Apoi s-a auzit adhan-ul, chemându-i pe credincioși la maghrib. 
Ali știa că în cealaltă parte a orașului, adunarea de la curte 
urma să ia sfârșit, iar tatăl lui avea să anunţe, în mod oficial, 
începutul sărbătorii Navasatem, când soarele avea să coboare 
sub linia orizontului. 

Agisa și-a îndreptat spatele și a venit lângă saltea cu un 
săculeţ elegant. 

— Aici sunt hainele pe care ţi le-a trimis sora ta pentru 
ceremonia de diseară! 

I l-a aruncat în poală. 

— Îmbracă-te! i-a cerut tânăra geziri. Uită tot ce am vorbit 
aici! Holurile astea vor fi pline cu cei din familia ta și cu toţi 
nobilii bârfitori din oraș care sunt gata să-ți înfigă pumnalul în 
spate. Nu poţi să tremuri ca varga și să baţi câmpii despre 
mariz-i! 

S-a uitat la el cu intensitate. 

— A fost un coșmar, frate! Spune-o! 

— A fost un coșmar, a repetat el, cu voce dogită. 

Avea coșmarurile astea de luni de zile, nu? Muncise prea 
mult, era epuizat. Era de mirare că visul din ziua aceea fusese 
mai intens ca până acum? Mai sfâșietor? Că afinitatea lui cu apa 
avusese manifestări mai puternice? 

Era un coșmar! Doar un coșmar! Asta trebuia să fie! 


XXVIII 
Nahri 


Festivităţile erau în toi când Nahri a ajuns la spital și tot 
complexul vibra de magia frenetică, aceea căreia djinm-ii se 
pricepeau ca nimeni alții să îi dea naștere. Libelule vrăjite din 
sticlă cu aripi de foc colorat zburau prin aer, iar fântânile erau 
pline cu vin de curmale. Trei muzicanți cântau la niște 


instrumente pe care ai fi zis că le pescuiseră din regatul apelor: 
tobele erau făcute din niște scoici cu neputinţă de mari, iar 
sitarul era sculptat din lemnul alb al unei corăbii scufundate, cu 
corzi făcute din mătase-de-mare. Un automat de bronz care 
avea forma unui dansator cu ochi oblici făcea suc din trestie de 
zahăr, iar acesta curgea din mâna lucioasă pe care mecanismul 
o ţinea întinsă. Într-una dintre încăperi era așezată masa, iar 
aroma mirodeniilor plutea în aerul cald. 

Mulțimea petrecăreţilor nu era mai puţin impresionantă. Nobili 
din cele mai vechi familii ale orașului și negustorii cei mai bogaţi 
stăteau de vorbă cu cei mai importanţi politicieni în grădina din 
curtea interioară, în timp ce poeții și artiștii cei mai cunoscuți 
din Daevabad tăifăsuiau și se luau la întrecere, stând pe pernele 
lor de satin. Toţi erau înveșmântaţi în cele mai elegante haine 
vrăjite: mantii parfumate din flori naturale, eșarfe luminoase 
făcute din fulgere și robe sclipitoare din mărgele ca niște oglinzi. 

Muntadhir și Nahri au fost de îndată înghiţiţi parcă de 
mulţimea aflată în curte. Soţul ei, desigur, se simţea în largul lui, 
înconjurat de nobili servili și de prieteni credincioși. La marginea 
cercului lor. 

Nahri se ridica zadarnic pe vârful degetelor, încercând să 
vadă bimaristan-ul pe deasupra capetelor petrecăreţilor veseli și 
ale servitorilor grăbiţi. La un moment dat a avut impresia că a 
zărit-o pe Razu împărțind niște cărţi de joc licăritoare în fața 
unui grup de oaspeți fascinaţi, dar s-a hotărât s-o lase să-și vadă 
de treabă și a stat deoparte. 

Nu tot așa a făcut însă când a văzut-o, în cele din urmă, pe 
Subha, care privea nemulțumită mulţimea de sub o arcadă. 

— Emirul meu, dacă vrei să mă scuzi o clipă...! 

Prins de povestea gogonată a unui vizir agnivanshi, care 
relata o vânătoare de păsări simurgh, Muntadhir a încuviințat 
ușor din cap, așa că Nahri a plecat de lângă ei și și-a făcut loc 
prin mulţime până la Subha. F 

— Tămăduitoare Sen! a salutat-o ea cu căldură. Imi pari la fel 
de fericită pe cât mă aşteptam. 

Subha a clătinat din cap. 

— Nu-mi vine să cred că ne-am grăbit atât pentru o 
petrecere! S-a uitat chiorâș la două nobile geziri care chicoteau. 

— Dacă vor distruge ceva... 

— Ali mi-a scris și m-a asigurat că tot echipamentul a fost pus 


bine, a zâmbit Nahri. Cred că vă place să lucraţi împreună. 
Niciunul dintre voi nu are simţul umorului. 

A râs când tămăduitoarea s-a uitat urât la ea. 

— Dar arăţi foarte bine. 

A făcut semn cu mâna spre veșmintele ei, un sari mov-închis, 
împodobit cu diamante grena și aurii. 

— E foarte frumos! 

— Ştii că, atunci când vorbeşti cu mine, semeni cu un 
negustor ambulant care încearcă să-mi vândă fructe răscoapte? 
a întrebat-o shafit-a. 

— Ceea ce unuia i se pare răscopt altuia i se pare dulce, a 
spus Nahri, sec. 

Subha a clătinat din cap, dar în ţâfnoșenia ei a apărut și o 
undă de căldură. 

— Și tu arăţi foarte bine! a spus ea, arătând spre ţinuta lui 
Nahri. Daev-ii au început să facă rochii din aur? 

Nahri și-a trecut degetul mare peste mâneca plină de broderii. 

— Așa se pare - și e la fel de grea pe cât pare. Abia aștept s-o 
schimb cu un chador de lucru când o să începem să muncim 
aici! 

Chipul lui Subha s-a îmblânzit. 

— Nu mi-am închipuit vreodată că o să lucrez într-un astfel de 
loc! i-a mărturisit nahidei. Parimal și cu mine ne-am plimbat prin 
spiţerie și prin magaziile cu materiale atât de bine dotate, doar 
să le admirăm... 

În vocea ei a apărut o notă de tristeţe. 

— Mi-aș fi dorit să fie și tata aici... 

— Vom face cinste moștenirii lăsate de el, a spus Nahri cu 
sinceritate. Sper că le vei împărtăși și ucenicilor câte ceva din 
învăţăturile lui. Și că veni vorba de asta... Jamshid! a strigat, 
văzându-l că se apropia. Vino aici! Stai cu noi! 

Jamshid a zâmbit, a făcut o plecăciune și și-a împreunat 
mâinile în semn de salut. 

— Fie ca focurile să ardă cu putere pentru voi! 

Nahri s-a uitat la Subha. 

— Am auzit că ţie trebuie să-ţi mulțumesc pentru şaua aceea 
periculoasă pe care vrea neapărat s-o folosească. 

— Tu ești cea care ţi-ai dorit să ne împărtășim priceperea! 

Nahri a clătinat din cap, reușind să se abţină să nu-și dea 
ochii peste cap. 


— Unde e celălalt membru al echipei noastre? 

Subha s-a posomorât. 

— Nu știu... Nu l-am mai văzut pe prinţ de la amiază. Nu m-aș 
mira să fi adormit, în sfârșit, pe undeva. Am impresia că e 
hotărât să moară muncind. 

— Și ce păcat ar fi! a murmurat Jamshid. 

Subha a zâmbit deodată, văzându-l pe soțul ei intrând pe o 
ușă din capătul opus al curții interioare, cu fetița lor. Ochii negri 
ai copilei s-au făcut mari când a văzut, fermecată, petrecerea 
magică. 

Nahri a împins-o ușor de umăr. 

— Du-te la ei să-i saluți! i-a zis nahida. Vorbim mai târziu. 
După ce Subha a plecat, Nahri s-a întors spre Jamshid. 

— Nu-l placi deloc pe Ali, așa-i? l-a întrebat. 

Nu era prima oară când îl văzuse reacţionând așa când venea 
vorba despre prinţ. 

Jamshid a șovăit. 

— Nu, a recunoscut. Nu îl plac. Nu m-a deranjat când era mai 
mic - întotdeauna a fost înflăcărat, dar era fratele lui Muntadhir, 
și acesta îl adora. Însă, în noaptea aceea când l-ai salvat... 

A vorbit cu o voce mai scăzută. 

— Nahri, m-a silit să arunc un bărbat în lac! Un bărbat care nu 
știu dacă era mort. 

— Un bărbat care a încercat să-l ucidă, a spus Nahri. Un 
shafit. Ai habar ce ar fi făcut Ghassan dacă ar fi auzit că un 
shafit era gata să-i ucidă fiul? 

Jamshid nu părea convins. 

— Tot nu-mi place că e în Daevabad! Nu îmi place ce efect 
are asupra lui Muntadhir și mă tem că... 

Și-a făcut gura pungă. 

— E un bărbat foarte ambițios... 

Nahri nu putea să spună că întoarcerea lui Ali nu îl tulburase 
foarte mult pe soțul ei, dar nu i se părea deloc justificată acea 
tulburare. 

— Muntadhir va fi rege, Jamshid. Și e un politician mai bun 
decât crezi tu. Dar, dacă ești așa de preocupat de starea lui... 

Vocea ei a căpătat un ton viclean. 

— Poate că ar trebui să te duci să-l distrezi puţin. 

Jamshid s-a uitat la ea cu înţeles. 

— Incerci să te faci nevăzută! și-a dat el seama. 


— Eu sunt banu nahida. Ziditorul mi-a dat dreptul să îmi 
cercetez propriul bimaristan. 

Tânărul a oftat, dar nemulțumirea lui era prefăcută. 

— Du-te, atunci! a încuviinţat el, arătând cu capul spre 
coridorul din faţă. Acum, când nu se uită nimeni. 

Nahri și-a lipit mâinile în semn de binecuvântare. 

— Fie ca focurile să ardă cu foarte mare putere pentru tine! 

Coridorul arătat de el era pustiu. Nahri și-a scos repede 
sandalele, să nu i se audă pașii, și de îndată ce a pus talpa goală 
pe podeaua rece de marmură, pereţii deschiși la culoare s-au 
aprins, luminând slab, ca și cum i-ar fi condus pașii în întuneric. 

A zâmbit. Cât de bine o să-i prindă asta, când o să aibă un 
bolnav adus în miez de noapte! Și-a trecut palmele pe zid, iar 
nuanța rozalie a varului s-a făcut mai intensă la atingerea ei. 
Bimaristan-ul ei - spitalul străbunilor ei - fusese refăcut! Un vis 
despre care cu șase luni în urmă aproape că îi era frică să îi 
spună cuiva se împlinise și acum sclipea în lumina lunii, iar în 
încăperile lui râdeau puternicii Daevabadului. Totul i se părea 
așa de uluitor, așa de îndrăzneţ și de plin de speranţă, încât o 
speria! 

„Oprește-te!” 

Vocea calmă a lui Nisreen i-a răsunat în minte. Nahri se putea 
bucura de o noapte de fericire. Nenumăratele ei probleme 
aveau să fie tot acolo a doua zi dimineaţă, indiferent dacă urma 
să își permită sau nu să-și savureze câteva ore succesul. 

A mers la întâmplare, pe o scară în spirală, care era sigură că 
ducea spre bibliotecă. Zgomotele petrecerii începuseră să nu se 
mai audă; era evident că era singura fraieră care bântuia pe 
holurile pustii, în loc să se bucure de petrecere. 

A intrat în bibliotecă - o încăpere mare și aerisită, cu locuri de 
lectură pentru zeci de învăţțăcei. Pe peretele din față fuseseră 
construite rafturi de cărţi și Nahri s-a apropiat, curioasă să vadă 
ce tomuri fuseseră adunate. 

Apoi s-a oprit. In cealaltă parte a bibliotecii era o mică arcadă, 
împodobită cu un mozaic în alb și negru, al cărui model îi 
amintea de casele din Cairo. Ciudat! Nu-și amintea să fi văzut 
acea încăpere în niciunul dintre planuri. Intrigată, s-a dus să 
vadă ce era acolo. 

| s-a oprit respiraţia când a pășit pe sub arcadă. Nu doar 
arcada amintea de Egipt! 


Totul era ca în Egipt! 

O mashrabiya, care părea luată din inima orașului Cairo, se 
ridica deasupra străzii, iar la fereastră era o băncuţă comodă, 
acoperită cu pernuţe roșii și aurii, cu niște paravane din lemn 
frumos sculptate, care făceau din locul acela un colţișor retras. 
Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii în culori vii - identice cu cele 
pe care le văzuse în pieţele de acasă -, iar în mijlocul camerei se 
afla un birou splendid din lemn de tec cu încrustaţii de sidef. In 
fântâna arteziană de marmură de lângă perete creșteau o 
mulțime de trestii micuţe și de flori de lotus-de-Nil albastre- 
violacee, iar apa limpede curgea peste pietrele de un cafeniu 
cald. 

În umbra din mashrabiya s-a zărit o lucire argintie. 

— Nahri? a întrebat o voce somnoroasă. 

Ea a sărit în sus de uimire. 

— Ali? 

S-a înfiorat. Refăcut sau nu, bimaristan-ul întunecat și pustiu 
era, totuși, un loc cam straniu în care să dai peste cineva pe 
neașteptate! 

A desfăcut palma și a făcut să apară prin magie câteva 
flăcări. Nu era de mirare că nu-l văzuse pe Ali: stătea lungit pe 
băncuţa de lângă fereastră, lipit de paravanul de lemn, ca și 
cum s-ar fi uitat pe geam. Nahri s-a încruntat. Deși era îmbrăcat 
cu dishdasha de ceremonie, capul îi era descoperit și arăta... în 
fine, groaznic. Avea faţa cenușie și ochii lui erau aproape febrili. 

Nahri s-a apropiat de el. 

— Te simţi bine? 

Ali s-a ridicat în capul oaselor. Mișcările îi erau încete și 
fiecare parte a corpului său arăta că era obosit peste măsură. 

— Da, a murmurat el. 

S-a frecat cu palmele pe faţă. 

— lartă-mă! Nu credeam că o să vină cineva aici. 

— Păi, ţi-ai ales cam prost momentul să tragi un pui de somn, 
i-a spus nahida cu blândeţe. Poate-ţi aduci aminte că jos e o 
petrecere. 

Prinţul a clipit, părând tot ametit. 

— Firește, firește! Festivitatea de deschidere... 

Nahri l-a privit iar cu atenţie și l-a întrebat: 

— Sigur te simţi bine? 

— Sigur, i-a răspuns el repede. Numai că n-am dormit prea 


bine în ultima vreme... Am coşmaruri... 

S-a ridicat în picioare, pășind în lumină. 

— Dar mă bucur că m-ai găsit! De fapt, chiar speram să... 

Ochii lui cenușii s-au făcut mari când s-a uitat mai bine la ea. 

— Ah! a șoptit Ali. Arăţi... arăţi atât de...! 

A închis gura brusc și și-a ferit privirea. 

— lertare... vasăzică... Ei, îţi place biroul tău? 

Nahri l-a privit, uimită. 

— Biroul meu? s-a mirat. 

Ali a înclinat capul. 

— Biroul tău! a încuviințat. M-am gândit că ţi-ar plăcea un loc 
în care să te poţi retrage, între doi pacienţi. Cum era livada de 
portocali de la infirmerie. Unde te-am, âăă, te-am tulburat eu, a 
adăugat, stânjenit. 

Nahri a rămas cu gura căscată. 

— Tu ai construit locul acesta? Pentru mine? 

— Eu aș spune că tot bimaristan-ul e pentru tine, dar, da... 

Ali a venit mai aproape și și-a trecut mâinile prin apa fântânii. 

— Am găsit niște meșteri shafiţ-i din Egipt și le-am spus să-și 
lase imaginaţia să zboare. 

A întors capul spre ea, zâmbind. 

— Întotdeauna am avut impresia că îţi iubeşti foarte mult 
vechile tale meleaguri. 

„Vechile mele meleaguri!” 

Nahri s-a uitat iar la masnhrabiya; în clipa aceea, dacă 
strângea puţin din ochi, putea, aproape, să se creadă acasă. 
Putea să-și închipuie vacarmul făcut de oamenii care sporovăiau 
vesel pe străzile din Cairo și mirosul de mirodenii și ierburi din 
spițeria lui Yakub. 

S-a simţit deodată cuprinsă de un dor copleșitor. 

— Mi-e așa de dor! i-a mărturisit. Mereu mă gândesc că o să- 
mi treacă și că o să mă simt mai acasă aici... 

S-a rezemat de birou. 

— Dar sunt zile în care aș face aproape orice să mă duc 
acasă. Măcar pentru o după-amiază! Să pălăvrăgesc cu ai mei în 
limba mea câteva ore și să stau pe malul Nilului... Să nu mă 
cunoască nimeni pe stradă și să mă tocmesc pentru niște 
portocale... Avem cele mai bune fructe, să știi, a adăugat ea, 
simțind că i se punea un nod în gât. In Daevabad nu e nimic la 
fel de dulce. 


Ali se uita la ea cu o simpatie netăinuită și i-a zis: 

— Îmi pare rău! 

Nahri a clătinat din cap, rușinată că se trezise că-i dăduseră 
lacrimile. 

— Nu contează! a spus tânăra, ștergându-se la ochi apăsat. 
Pe Allah, probabil mă crezi nebună, pentru că plâng după 
portocalele din lumea oamenilor, când sunt înconjurată de toate 
desfătările unei lumi magice! 

— Nu te cred nebună, a asigurat-o prinţul și a venit lângă ea 
la birou. Acolo sunt rădăcinile tale. Datorită lor ești cine ești. Nu 
e un lucru la care trebuie să renunțţi. 

Nahri a apropiat flăcările din palmă de o lampă cu ulei de pe 
birou. Cât de simple ar fi fost toate dacă vorbele lui ar fi fost 
adevărate acolo, în Daevabad! Străduindu-se să-și potolească 
emoția, a mai privit o dată biroul. Chiar era frumos! Tapiseriile 
străluceau în lumina licăritoare a lămpii. Pe peretele din faţă era 
pictată o scenă pe care ar fi putut să o vadă cândva într-unul 
dintre templele antice din Egipt. 

A impresionat-o mai mult decât ar fi crezut. 

— Îţi mulţumesc, i-a spus, în cele din urmă. A fost... deosebit 
de frumos din partea ta. 

Ali a ridicat din umeri. 

— Mi-a făcut plăcere. 

l-a zâmbit din nou și chipul întunecat i s-a mai luminat puţin. 

— Așa cum îţi place ţie să spui - chiar îţi sunt dator. 

— Întotdeauna îmi vei fi dator, i-a răspuns nahida și s-a așezat 
la birou. Am talentul să prelungesc la infinit datoriile celor 
puternici. 

Zâmbetul lui a devenit mai luminos. 

— Asta chiar cred. 

Dar apoi surâsul lui a dispărut când a adăugat: 

— Mă bucur că te văd, în sfârșit. Mi-am făcut griji pentru tine. 

— Sunt teafără, l-a încredinţat, încercând să pară indiferentă. 

Destul că fusese așa sentimentală când vorbise cu nostalgie 
despre Egipt! 

— Și-apoi, nu eu sunt aceea care a ajuns să adoarmă într-un 
birou gol! Tu ce-ai mai făcut? Mama ta... 

Ali i-a aruncat o privire îndurerată. 

— Suntem încă în viaţă, i-a zis. Ceea ce e mai mult decât se 
poate spune despre multă lume de aici. 


Acela chiar era amarul adevăr! Nahri a oftat. 

— Dacă are vreo importanţă părerea mea, eu, una, cred că ai 
făcut bine că ai intervenit. Ar fi murit și mai mulţi dacă nu m-ai fi 
adus atunci în tabără. 

— Știu. Numai că nu îmi place deloc că pentru a face ce e 
bine în Daevabad trebuie să plătești scump. 

S-a întristat. 

— Zaynab... a hotărât să nu vină aici în seara asta. Nu cred că 
mă va ierta vreodată pentru surghiunirea mamei! 

Nahri s-a simţit cuprinsă de o simpatie sinceră. 

— Vai, Ali, sunt sigură că nu e așa! 

A întins mâna și i-a atins mâneca hainei, o dishdasha 
elegantă, de un argintiu pal, cu dungi de culoarea miezului de 
noapte și prinsă la mijloc cu o eșarfă albastru-verde. 

— La urma urmei, e limpede că ea ţi-a ales ținuta! 

Ali a gemut. 

— E așa de evident? 

— Da. Singura dată când nu ești îmbrăcat cu haine simple și 
murdare de noroi e atunci când te îmbracă altcineva. 

El s-a îmbujorat de rușine, iar Nahri a izbucnit în râs. 

— E un compliment, Ali! Arăţi bine. 

— Tu arăţi nemaipomenit. 

Părea că vorbele îi ieșiseră din gură pe negândite și, când ea 
l-a privit, puţin uimită de emoția din vocea lui, tânărul geziri și-a 
ferit privirea. 

— Veșmintele tale, vreau să spun! a explicat el repede. Voalul 
de pe cap... E foarte... sofisticat... 

— E foarte greu, s-a plâns Nahri, atingând diadema de aur 
care îi fixa chador-ul negru și lucios. 

Materialul diafan fusese vrăjit să pară că ardea înăbușit, iar 
diamantele și rubinele de pe el sclipeau ca flăcările. Și-a scos 
diadema și a așezat-o lângă ea, pe birou, apoi și-a strecurat 
degetele pe sub chador, să-și frece locul dureros în care o 
apăsase metalul. Când a văzut că Ali se uita la ea, s-a strâmbat. 

— Ah, să nu îndrăznești să mă judeci! l-a prevenit. Turbanele 
voastre sunt probabil ușoare ca un fulg în comparaţie cu chestia 
asta. 

— Nu... nu te judec. 

S-a îndepărtat cu un pas de birou și și-a dres glasul. 

— Dar, dacă tot ești aici, nu vrei să-mi spui și mie ce măsuri s- 


au luat pentru a te feri de acea ameninţare? 

Lui Nahri i-au trebuit câteva clipe să priceapă ce spusese, 
luată prin surprindere de rapida schimbare a subiectului. 

— Ameninţare? Ce ameninţare? 

— Cea despre care am aflat de la cunoștința mea shafit-ă. 

Când ea și-a mijit ochii, nedumerită, pe chipul lui s-a citit 
îngrijorarea. 

— Cea despre care i-am spus tatălui meu... Sunt sigur că ţi-a 
explicat tot! 

— E prima oară când aud una ca asta! 

— „Prima oară” când auzi? 

Chipul lui nu mai exprima decât furia de acum. 

— Regele e aici? L-ai văzut jos? a întrebat-o, mânios. 

— Încă nu, dar... stai! 

L-a apucat de mână când prinţul s-a întors spre ușă. 

— Nu vrei să încetezi odată să tot încerci să te arunci singur 
în temniță? 

L-a tras înapoi. 

— Spune-mi despre ce ameninţare e vorba! l-a îndemnat. 

— O femeie pe care o știu mi-a spus că niște shafiț-i au de 
gând să dea un atac în timpul Navasatemului. 

Ea a așteptat să spună mai multe, dar el a tăcut. 

— Și atât? l-a întrebat ea. Nimic mai mult? 

— Nu e de ajuns? 

Ali părea uimit. 

Nahri l-a privit în ochi. 

— Nu, Ali, eu primesc ameninţări în fiecare zi. Toţi cei din 
tribul meu primesc ameninţări. Dar Kaveh, Muntadhir și Wajed 
mă tot bat la cap cu siguranța de un an de zile și mi-au spus ce 
planuri au. Kaveh se sperie din orice, iar Muntadhir e soţul meu. 
Am încredere în ei, măcar în privinţa asta. 

Ali nu părea convins. 

— Nu e nevoie decât de câţiva inși furioși. Și, după ce s-a 
întâmplat în tabăra de lucru, Nahri, sunt o mulţime de shafiț-i 
furioși. _ 

— O să fiu bine păzită, l-a asigurat ea. |ţi făgăduiesc! 

Prințul a oftat. 

— Nu vrei măcar să o iei cu tine pe Agisa la procesiunea de 
mâine? Aș veni chiar eu, dar nu cred că lumii i-ar plăcea. 

Nahri a cumpănit puţin, încercând să-și imagineze cum ar 


reacţiona daev-ii, cei mai mulţi dintre ei orășeni get-beget, la 
vederea belicoasei lui prietene din rurala provincie Am Gezira. 
Ca să nu mai pomenească despre ce ar înţelege Muntadhir din 
toată situaţia aceea! 

— Ali... 

— Te rog! 

A dat drumul mâinii lui, apoi și le-a ridicat pe ale ei, 
declarându-se învinsă. 

— Bine. Atât timp cât își ține pumnalul la ea și îl scoate doar 
la porunca mea. 

S-a încruntat din nou. Cum razele lunii îi luminau faţa, Nahri a 
văzut că Ali tremura. 

— Ali, ce se întâmplă, de fapt? Te porţi chiar mai ciudat decât 
de obicei. 

El chiar a râs, cu un hohot sec, apoi și-a trecut mâinile peste 
faţă. 

— Am avut câteva zile mai grele. 

Nahri a șovăit. Nu se cuvenea să mai fie prieteni niciodată. 
Dar disperarea care părea că iradia din el îi topise inima. In 
ciuda tovarășilor lui și în ciuda membrilor familiei sale care îl 
înconjurau, era limpede că Ali avea secrete. lar Nahri știa prea 
bine cât de greu era să duci povara unui secret când erai singur- 
singurel. 

lar el chiar îi făcuse biroul acela minunat. 

— Vrei să vorbeşti despre asta? l-a întrebat. 

Prințul s-a uitat repede la nahidă, cu o deznădejde care nu 
putea fi ascunsă. 

— Da! a spus cu o voce răgușită. Nu! Nu știu... Nici n-aș ști de 
unde să încep. 

Nahri l-a tras spre băncuța acoperită cu perne, de lângă 
fereastră. 

— Ce-ar fi să stăm puţin aici? 

S-a așezat jos în faţa lui, cu genunchii strânși. 

— E vorba despre tatăl tău? 

Ali a scos un oftat adânc. 

— În parte. Mă trimite înapoi la Am Gezira. 

— Te duci înapoi la Am Gezira? a repetat ea, surprinsă. 

Cu siguranţă, Ali nu se purtase asemenea cuiva care avea de 
gând să plece undeva. Părea să aibă mii de planuri pentru 
viitorul Daevabadului. 


— Pentru cât timp? 

— Pentru totdeauna... 

| s-a frânt vocea, de parcă ar fi încercat să facă o glumă, dar 
nu izbutise. 

— Tatăl meu nu vrea să mai stârnesc tulburări. Vrea să renunţ 
la titlurile mele și să mă întorc după Navasatem în satul în care 
am stat vreme de cinci ani. 

S-a cocârjat. 

— Mi-a spus să mă căsătoresc și să-mi întemeiez o familie, a 
continuat. Să duc o viaţă liniștită și să nu mai stârnesc tulburare 
în Daevabad... 

Cuvintele lui și neașteptata emoție pe care a simţit-o la 
gândul că prinţul urma să plece au zguduit-o. A încercat să 
găsească răspunsul cel bun. 

— În satul acela... Bir Nabat? 

El a părut uimit. 

— Nu aș fi crezut că îți amintești numele lui. 

Nahri și-a dat ochii peste cap. 

— Nu e nimeni din bimaristan care să nu te fi auzit zugrăvind 
poetic ruinele și canalele din Bir Nabat! 

A clătinat din cap. 

— Dar nu înțeleg de ce n-ai vrea să te reîntorci! a continuat 
Nahri. E limpede că ţi-a plăcut acolo. În scrisori spuneai mereu 
că... 

Ali a tresărit. 

— Mi-ai citit scrisorile? 

Nahri și-a dat seama că nu mai avea cum să-și ascundă 
scăparea. A pufnit, furioasă și pe ea însăși, dar și pe el. 

— Am... bine, bine, le-am citit! Erau interesante, a mărturisit, 
apărându-se. Ai strecurat acolo informaţii despre plante 
tămăduitoare și povești despre oameni care mi s-au părut 
atrăgătoare. 

Buzele lui au schiţat un zâmbet mic și trist. 

— Mi-aș dori să fiu așa de șiret pe cât mă crezi! M-aș descurca 
mult mai bine în Daevabad. 

— Dar acum ai ocazia să pleci de aici. 

L-a împins ușor în umăr când l-a văzut că se strâmba. 

— Prin urmare, de ce ești așa de supărat? Ai ocazia să-ți 
clădești o viaţă. Una liniștită, într-un loc pe care îl iubești. 

Ali a tăcut câteva clipe, cu privirea în podea. 


— Pentru că asta e casa mea, Nahri, și eu... 

A strâns tare din ochi, ca și cum ceea ce voia să spună îi 
provoca o durere fizică. 

— Nu cred că pot pleca atât timp cât tatăl meu e încă pe tron. 

Nahri putea să jure că temperatura din cameră scăzuse dintr- 
odată. S-a retras și s-a uitat instinctiv în jur, dar erau singuri. A 
clătinat grabnic din cap, pentru că groaza pe care i-o insufla 
Ghassan o făcea să aibă porniri instinctive. 

— Ali, nu poţi vorbi așa! i-a șoptit. Nu aici! Niciodată! 

Ali s-a uitat la ea cu o privire rugătoare. 

— Nahri, tu știi că e adevărat. A făcut lucruri cumplite. Va face 
în continuare lucruri cumplite. E singura cale pe care o 
cunoaște... 

Nahri i-a acoperit gura cu palma. 

— Termină! a șuierat ea, uitându-se îngrozită prin cameră. 

Poate că erau singuri, dar numai Allah știa ce formă ar fi putut 
lua iscoadele lui Ghassan. 

— Deja ne-a luat la ochi. Pe mine m-a luat la ochi. Ce a făcut 
în tabăra shafiț-ilor nu a fost de ajuns să te convingă să stai 
potolit? 

El i-a dat mâna la o parte. 

— Nu, i-a răspuns, înfocat. A făcut exact contrariul. Un rege 
bun nu ar fi permis acea vărsare de sânge. Un rege bun ar face 
dreptate și daev-ilor, și shafitilor, pentru ca supușii lui să nu 
mai ajungă să și-o caute singuri! 

— Ştii cât de naiv sună ce spui? l-a întrebat Nahri, disperată. 
Lumea nu e așa de virtuoasă! lar tu nu poţi să te lupți cu el! E în 
stare să comită fapte pe care nu ţi le poţi închipui măcar! Te va 
distruge. 

Ochii lui Ali au scăpărat. 

— Și nu există ceva care să merite riscul acesta? 

Toate avertismentele lui Muntadhir referitoare la fratele lui au 
revenit în mintea nahidei. 

— Nu! a spus tânăra cu o voce atât de tăioasă, încât aproape 
că nu și-a recunoscut-o. Pentru că încă o sută vor plăti pentru 
riscul pe care ţi l-ai asumat tu. 

Pe faţa lui nu se mai citea decât amărăciunea. 

— Atunci, cum să luptăm, Nahri? Fiindcă știu prea bine că tu 
vrei binele Daevabadului. Te-am auzit în templu, te-am văzut 
cum l-ai înfruntat pe tatăl meu... 


A făcut semn cu mâna spre cameră. 

— Bimaristan-ul acesta nu a fost construit pentru a putea să 
mergem înainte? 

— Spitalul trebuia să fie doar un pas, l-a contrazis nahida. 
Trebuia să fie temelia pe care să se clădească pacea între daev-i 
și shafiţ-i, pentru ziua în care tatăl tău nu va mai sta cu cizma 
pe grumazul nostru. N-am ajuns încă acolo, Ali! Incă n-am ajuns. 

— Și câţi vor mai muri în timp ce noi vom aștepta ziua aceea? 

Privirile lor s-au încrucișat. În ochii lui cenușii și calzi nu era 
decât convingere. Nimic prefăcut, nimic înșelător. Acest lucru a 
îngrozit-o. Deoarece, oricare ar fi fost povestea relaţiei lor, Nahri 
nu credea că ar fi putut avea tăria să vadă cum urma să fie 
executat în arenă acel suflet bun, care îi construise biroul ca un 
omagiu discret, închinat meleagurilor ei natale, pe care și acum 
le iubea. 

Nahri s-a așezat din nou. 

— Ali, ai spus că îmi datorezi viaţa, a început ea, încercând 
să-și stăpânească tremurul vocii. Vreau să-mi plătești datoria! 
întoarce-te la Am Gezira! 

Prințul a scos un suspin exasperat și a întors capul. 

— Nahri...! 

Tânăra l-a prins de bărbie și l-a silit să o privească. Ela 
tresărit în mod vădit când l-a atins și a făcut ochii mari. 

— Acceptă oferta tatălui tău! i-a cerut, cu fermitate. Poţi să-i 
ajuţi pe cei din Am Gezira și fără să fii ucis. Căsătorește-te cu o 
femeie căreia să-i placă să te audă sporovăind despre canale și 
fă o droaie de copii, pe care sunt convinsă că o să-i educi cu 
prea multă stricteţe. 

l-a prins obrajii în palme și i-a mângâiat barba cu degetul 
mare. Nu i-au scăpat bătăile vijelioase ale inimii lui. 

Și nici tristețea care o cotropea pe-a sa! 

Ali părea că amuţise și îi cerceta cu neliniște chipul. Trebuia 
să facă asta! S-a ridicat, și-a luat mâinile de pe obrajii lui și s-a 
îndepărtat, simțind brusc că lacrimile îi înţepau ochii. 

— Du-te și fură puţină fericire pentru tine, prietene! i-a spus 
încet. Crede-mă când îţi spun că nu întotdeauna ai o a doua 
șansă! 


XXIX 
Ali 


— Așadar, tot nu mi-ai mărturisit pe unde ai hălăduit azi- 
noapte, a spus Lubayd, în timp ce se îndreptau spre arenă. 
Aqisa și cu mine te-am căutat în timpul petrecerii. 

— Nu m-am dus, a răspuns Ali. Nu m-am simţit în stare. 

Lubayd s-a oprit din mers. 

— Alt coșmar? 

— Nu, a spus Ali repede, detestând groaza pe care o vedea pe 
chipul prietenului său. N-am avut coșmaruri. Dar eram epuizat și 
n-am fost sigur că n-am să spun ceva care să-l înfurie pe tatăl 
meu. Sau pe fratele meu. 

Avea o față acră când au pornit din nou. 

— Sau pe oricine altcineva. 

— Ei, atunci mă bucur că ai dormit și că te-ai ferit de arestare. 
Deși ai pierdut o petrecere pe cinste. 

S-a întins și și-a trosnit gâtul. 

— Cu Agisa ne întâlnim la arenă? 

— Mai târziu. Am rugat-o s-o păzească pe banu nahida în 
timpul procesiunii de dimineaţă. 

— Parada care vrea să reconstituie intrarea lui Anahid în 
Daevabad, nu? a pufnit războinicul geziri cu dispreţ. În cazul 
ăsta, tu și micuța ta vindecătoare ar trebui, la un moment dat, 
să vă... luptaţi pe viață și pe moarte, să arătaţi și cealaltă 
jumătate din istoria noastră. 

Ali a tresărit la gluma lui. 

„Întoarce-te la Am Gezira, Ali! Du-te și fură puţină fericire 
pentru tine, prietene!” 

Cuvintele lui Nahri răsunau în mintea lui de aseară, ca și 
amintirea mâinilor ei pe obrajii lui. Lucruri care - trebuia să-i 
recunoască meritul nahidei! - îl scoseseră cu multă eficiență din 
gândurile lui fierbinţi de răzvrătire. 

A închis ochii. Fie ca Allah să-l ierte, dar fusese așa de 
frumoasă seara trecută! După ce n-o mai văzuse câteva 
săptămâni, Ali rămăsese mut de uimire când o zărise în 
întunericul acelei încăperi liniștite, gătită precum străbunii ei. 
Păruse o legendă care prinsese viaţă și, pentru prima oară, 
fusese tulburat în prezenţa tinerei, cu adevărat tulburat, și se 
chinuise să nu se holbeze la ea când îi zâmbise cu zâmbetul 


acela ironic și când își strecurase degetele pe sub chador. Și 
când îi atinsese faţa... 

„Soţia lui Muntadhir... Este soţia lui Muntadhir!” 

Ca și cum gândurile lui aveau puterea de a invoca, Ali a auzit 
din față un râs a cărui dezinvoltură s-a înfipt în inima lui ca un 
cuțit. 

— ...Nu glumesc! spunea Muntadhir. Cred că faţa asta care 
pare că spune „abia m-a aruncat Suleiman în lume” are farmec. 
Până și cârpele de pe tine put! 

Muntadhir a râs iar. 

— Pare foarte autentic. 

— Hai, termină odată! l-a auzit pe Jamshid oţărându-se. Mai 
am multe cârpe de felul acesta și servitorul tău mi-e dator. O să- 
| pun să-mi facă un turban ca al tău. 

Ali s-a uitat după colț. Muntadhir și Jamshid erau în capătul 
coridorului, sub o arcadă luminată de soare. S-a încruntat și și-a 
acoperit ochii, apărându-se de lumina neașteptată. O clipită, ar 
fi putut să jure că îl văzuse pe fratele lui ţinându-l de guler pe 
Jamshid, cu fața aplecată spre gâtul acestuia, ca și cum l-ar fi 
mirosit în glumă, dar apoi Ali a clipit, cu ochii în soare, și i-a 
văzut pe cei doi bărbaţi la distanţă unul de altul. Niciunul din ei 
nu părea prea încântat să-l vadă. 

— Alizayd! 

Privirea plină de dispreţ a fratelui său i-a măsurat de sus în jos 
dishdasha mototolită. 

— Ai avut o noapte grea? 

Muntadhir părea întotdeauna să descopere un nou mod prin 
care să-l facă pe Ali să se simtă mic și lipsit de importanță. 
Fratele lui arăta impecabil ca întotdeauna în roba lui de culoarea 
abanosului și cu turbanul regal strălucitor. Părea chiar mai 
elegant decât cu o seară în urmă, când purtase o vestă cu 
modele geometrice și o tunică strălucitoare de culoarea 
safirului. Ali îl zărise la petrecere, căci, după plecarea lui Nahri, 
se uitase la el din balconul de la etaj, văzându-l cum râdea și se 
umfla în pene de parcă el însuși ar fi construit bimaristan-ul. 

— Ca întotdeauna! i-a răspuns Ali, acru. 

Ochii lui Jamshid au scăpărat la auzul tonului prinţului. Daev- 
ul era, într-adevăr, îmbrăcat în zdrențe, tunica neagră era ruptă 
și pătată de cenușă, iar șalvarii erau murdari de praf de 
cărămidă - simboluri care aveau legătură cu templul pe care 


Suleiman le poruncise strămoșilor lui să-l construiască pentru 
oameni. 

Muntadhir și-a dres glasul. 

— Jamshid, de ce nu te duci la paradă? Ne vedem mai târziu. 

L-a strâns ușor de umăr. 

— Tot vreau să văd şaua aceea. 

Jamshid a dat din cap. 

— Pe mai târziu, dragul meu emir! 

A plecat, iar Muntadhir s-a îndreptat spre intrarea către 
tribuna regală din arenă, fără să-l mai ia în seamă pe Ali. 

Lubayd a chicotit și a zis, în zeflemea: 

— Presupun că nici emirilor nu le place să fie întrerupţi în 
mijlocul... faptei, ca tuturor celorlalți! 

Ali era uimit de veselia din vocea prietenului său. 

— Ce vrei să spui? 

— Păi, știi tu... 

Lubayd s-a oprit și l-a cercetat pe Ali. 

— Ah... nu știi! 

Pe obraji i-au apărut pete rozalii. 

— Las-o baltă! l-a îndemnat războinicul geziri și s-a întors să 
plece după Muntadhir. 

— Ce nu știu? l-a întrebat Ali, dar Lubayd nu l-a băgat în 
seamă, brusc interesat de spectacolul de jos. 

Și, sincer vorbind, chiar era un spectacol impresionant: șase 
arcași daev-i se luau la întrecere, încercând să distreze publicul 
numeros, în așteptarea procesiunii. 

Lubayd a fluierat. 

— Uau! a exclamat, admirativ, cu ochii la un arcaș daeva 
călare pe un armăsar argintiu care alerga pe nisip, încercând să 
tragă cu o săgeată de foc într-o tărtăcuță uscată, așezată în 
vârful unui par înalt. 

Tărtăcuţă era plină cu bețișoare și unsă cu smoală, așa că a 
luat foc și mulțimea a izbucnit în urale. 

— Chiar sunt niște demoni cu arcurile alea! 

Ali s-a înfuriat. 

— Cunosc foarte bine asta. 

— Alizayd! 

Vocea lui Ghassan a răsunat în pavilion chiar în clipa în care 
Ali se pregătea să se așeze lângă câţiva ofițeri din Garda 
Regală. Tatăl lui era în faţă, desigur, rezemat de o pernă lungă 


de mătase și cu un pocal de vin rubiniu în mână. 

— Vino aici! i-a poruncit regele. 

Lubayd l-a apucat de mână înainte să apuce să facă vreo 
mișcare. 

— Ai grijă! l-a prevenit războinicul pe prinţ. În dimineaţa asta 
pari mai morocănos decât de obicei. 

Ali nu i-a răspuns. Era adevărat că nu avea încredere în el 
însuși să schimbe câteva vorbe cu tatăl său, dar nu avea de 
ales, trebuia să se ducă în față. Muntacdhir deja se așezase și îi 
zâmbea cu zâmbetul lui seducător unei servitoare care trecea 
pe acolo. Aceasta s-a oprit, a roșit, i-a zâmbit și i-a turnat vin în 
cupă. 

„Când te uiţi la el, totul pare așa de simplu!” 

Nu că Ali și-ar fi dorit să meargă de colo-colo făcându-le pe 
femeile frumoase să-i toarne vin - toate acestea erau interzise. 
Dar știa că Muntadhir n-ar fi ajuns o biată căzătură care se 
bâlbâia în faţa lui Nahri, așa cum fusese el însuși cu o noapte în 
urmă. Și, uitându-se la fratele lui, nu a putut să nu recunoască 
gheara geloziei care îi strângea pieptul. Muntadhir se aplecase 
în faţă și îi spunea ceva la ureche servitoarei, iar aceasta râdea 
și îl împingea în glumă în umăr. 

„Ai o soţie! O soţie frumoasă și deșteaptă!” 

Deși Ali presupunea că, atunci când ţi se oferise dintotdeauna 
totul pe o tipsie de argint, o soţie frumoasă și deșteaptă putea 
să nu fie o binecuvântare chiar atât de mare. 

— Totul e în regulă cu parada? l-a întrebat Ghassan pe 
Muntadhir, fără să-l ia în seamă pe Ali, care se așezase ţeapăn 
pe un covoraș simplu de rugăciune, împingând spre cei doi 
pernutele moi. 

Muntadhir a dat din cap și a luat o gură de vin, în timp ce 
servitoarea se îndepărta. 

— Preoţii și Nahri au condus ceremoniile de lângă lac. Kaveh 
urma să se asigure că vor urca toţi în carele lor, iar Jamshid a 
plecat acum să-i aducă aici cu un grup de arcași. 

A zâmbit ușor. 

— Azi călărește. 

— Și siguranţa procesiunii? a stăruit Ghassan. Ai vorbit cu 
Wajed? 

— Am vorbit. Mi-a dat asigurări că are soldaţi aliniaţi pe 
drumul pe care va trece procesiunea și că nu se va putea 


apropia niciun shafit. 

Ali a făcut eforturi să nu-și dea ochii peste cap. Normal, 
interzicerea prezenţei shafiților la festivități era genul de 
„măsură de securitate” care se obișnuia la palat. Deși ar fi 
trebuit să se bucure că fratele lui era acela care se îngrijea de 
Navasatem, nu tatăl lui. Ghassan ar fi preferat, probabil, să 
ucidă pe loc orice shafit care ar fi fost zărit la cinci străzi 
distanță de procesiune. 

Fiind perfect conștient că avea exact starea de spirit în 
legătură cu care îl prevenise Lubayd, Ali a încercat să-și 
îndrepte atenţia spre arenă. Arcașii daev-i erau îmbrăcați cu 
veșminte așa cum purtaseră strămoșii lor și goneau în arenă ca 
și cum ar fi fost una cu caii. Cu toţii aveau șalvari strâmţi, cu 
dungi viu colorate, haine strălucitoare de culoarea șofranului și 
coifuri de argint cu coarne. Se ridicau în picioare pe șeile lor 
colorate, galopând în cercuri, în formaţiuni complicate, iar 
podoabele din coama cailor lor străluceau când își scoteau 
săgețile elegante de argint din tolbe. 

Lui Ali i s-a pus un nod în stomac de neliniște. Deși nu erau 
afshin-i - toată familia lui Darayavahoush pierise în război - 
bărbaţii de jos le moșteniseră priceperea. Unul dintre ei a 
aruncat la ţintă o săgeată cu o lamă de coasă în capăt, iar Ali s- 
a chircit fără să vrea. Nu știa cu ce fel de săgeți îl rănise 
Darayavahoush la gât, dar putea să bage mâna în foc că fusese 
una ca aceea. 

— Nu-i pe gustul tău, „Zaydi”? 

Muntadhir s-a uitat fix la el când i-a pus întrebarea. 

Tonul zeflemitor cu care fratele lui îi rostise numele de alint |- 
a lovit adânc, după care zgomotul făcut de o altă săgeată înfiptă 
în ţintă a făcut să i se strângă stomacul. 

— Nu chiar, i-a răspuns printre dinţii încleștați. 

— Și totuși, după cum se spune, ai fi cel mai bun luptător din 
Daevabad. 

Tonul emirului era nonșalant, dar în vorbele lui se simţea 
răutatea. 

— Măretțul Ucigaș al Afshin-ului! 

— Nu m-am antrenat prea mult cu arcul... Doar știi asta... 

Ali învățase să-l folosească, desigur, dar urma să devină qaid, 
iar pregătirea de arcaș cerea timp, un timp pe care Wajed 
preferase ca Ali să-l petreacă cu zu/fikarul și cu învăţarea 


strategiei. Daev-ii din faţa lui fuseseră probabil urcați în șa de la 
cinci anișori și tot atunci li se puseseră în mâini arcuri de jucărie. 

Un servitor a venit cu cafea, iar Ali a luat cu bucurie o ceașcă. 

— Se pare c-ai mare nevoie de ea, a comentat Ghassan. M-am 
mirat că nu te-am văzut aseară la ceremonia de deschidere a 
bimaristan-ului. 

Ali și-a dres glasul. 

— Nu m-am simţit prea bine, a mărturisit. 

— Păcat! a spus Ghassan. Trebuie să recunosc: am fost 
nespus de mulţumit, e un loc impresionant. În ciuda purtării 
voastre din ultima vreme, tu și banu nahida aţi făcut treabă 
bună! 

Ali s-a străduit să-și ţină în frâu ura tot mai puternică, știind 
că ar fi fost mai înțelept să profite de aparenta bună dispoziţie a 
tatălui său. 

— Mă bucur s-aud asta! 

A mai luat o gură de cafea, savurându-i aroma amară, cu 
parfum de nucșoară. 

— În legătură cu asta, voiam să te întreb dacă te-ai uitat pe 
propunerea mea. 

— Va trebui să-mi explici mai clar, a răspuns Ghassan. Cred 
că am cincizeci de propuneri pe birou în clipa asta. 

— Propunerea de a se acorda recunoaștere oficială breslelor 
de shafiț-i din tabăra de muncă. Aș vrea să poată beneficia de 
contracte cu guvernul... 

— Pe Allah, tu te oprești vreodată? l-a întrerupt Muntadhir cu 
duritate. Nu putem să avem și noi o zi în care să nu mai te mai 
auzim bătând câmpii cu economia și cu shafiț-ii? 

Ghassan a ridicat mâna, înainte ca Ali să apuce să îngaime 
ceva. 

— Lasă-l în pace! a poruncit. O fi cum o fi, dar nu e rău să se 
mai gândească și la economie cineva! 

Și-a dres glasul și privirea i-a devenit ușor pierdută în zare. 

— Am primit o ofertă pentru mâna lui Zaynab. 

Ali s-a încordat pe dată; nu-i plăcea deloc tonul indiferent cu 
care tatăl lui le dădea vestea. 

— De la cine? a întrebat prinţul, fără să-i pese că vocea îi era 
cam tăioasă. 

— De la Nasir Ishak. 

Ali a clipit. 


— Cine? 

— Nasir Ishak. 

Muntadhir a pălit după ce a repetat numele și a adăugat: 

— Un negustor de mirodenii din Malacca. 

— E mai mult decât un negustor de mirodenii, l-a corectat 
Ghassan. Este regele djinn-ilor din insulele acelea din toate 
punctele de vedere, doar titlul îi lipsește. Daevabadul n-a avut 
niciodată un control prea bun acolo. 

„Malacca!” 

Ali s-a uitat pe rând la tatăl și la fratele lui. Nu era cu putință 
să vorbească serios! 

— Controlul Daevabadului nu a fost eficace pentru că insulele 
acelea sunt dincolo de ocean! a exclamat prinţul. Zaynab va fi 
nespus de norocoasă dacă va putea veni aici în vizită o dată la o 
sută de ani! 

Niciunul nu i-a răspuns. Muntadhir părea că se lupta să-și 
păstreze firea. 

— Mi-ai spus că ai hotărât să-i respingi oferta, ava, a 
murmurat emirul. 

— Asta a fost înainte de... ultimele evenimente. 

Ghassan și-a făcut gura pungă, într-o grimasă menită să-i 
dezvăluie dezgustul, înainte de a continua: 

— Trebuie să căutăm în altă parte decât în Ta Ntry aliaţi și 
resurse. Nu ne putem permite să refuzăm ce ne oferă Nasir. 

— Zaynab n-are niciun cuvânt de spus în asta? 

Ali și-a dat seama de tonul aspru al vocii lui, dar deja era prea 
mult pentru el! Oare și acesta fusese unul dintre motivele 
pentru care mama lui fusese surghiunită? Să nu se poată 
împotrivi hotărârii ca fiica ei să fie trimisă peste mări și ţări, 
numai și numai pentru a umple cuferele vistieriei? 

— Am vorbit cu Zaynab despre posibilitatea aceasta, i-a 
răspuns Ghassan, tăios. N-aș sili-o niciodată! N-ar fi niciodată 
nevoie s-o fac! Ea își ia mult mai în serios loialitatea și datoria 
față de familie, Alizayd! Și-ţi spun cu sinceritate că prostia ta cu 
tabăra de shafiț-i și mama ta, care a luat înapoi la Ta Ntry 
jumătate din delegaţia ayaarile, sunt lucrurile care mi-au forţat 
mâna. 

S-a întors spre Muntadhir și i-a poruncit: 

— Nasir vine săptămâna viitoare în vacanţă, așa că aș vrea 
să-ți petreci timpul cu el și să vezi ce fel de djinn e, înainte să 


iau o hotărâre. 

Fratele lui își fixase privirea asupra propriilor mâini, cu inima 
chinuită de emoţii contradictorii. Ali se uita la el, implorându-l în 
gând: „Spune ceva! Orice! Dă măcar un semn că poţi să-l 
înfrunţi, că nu vei fi ca el!” 

Muntadhir și-a dres doar glasul și a murmurat: 

— O să vorbesc cu el. 

— Lașule! 

Chiar din clipa în care cuvântul îi ieșise de pe buze, Ali și-a dat 
seama că nu era cinstit. Dar nu îi păsa. 

Muntadhir s-a uitat la el, uluit. 

— Ce ai spus? 

— Am spus că ești un... 

Jos, o altă săgeată și-a atins ţinta, făcând un zgomot puternic 
atunci când a trecut prin coaja tărtăcuţei. Ali a tresărit instinctiv 
și și-a pierdut șirul gândurilor. 

Ghassan s-a aplecat spre el, privindu-l cu un dispreţ fățiș. 

— Ţi-ai pierdut de tot simțul onoarei? a șuierat regele. Ar 
trebui să pun să fii biciuit pentru o asemenea lipsă de respect. 

— Nu! a spus Muntadhir, cu asprime. Mă descurc eu cu asta! 
Trebuia s-o fi făcut-o mai demult! 

Apoi, fără să mai rostească nici o altă vorbă, fratele lui s-a 
ridicat în picioare și s-a întors cu faţa spre pavilionul plin. l-a 
oferit mulţimii unul dintre zâmbetele lui fermecătoare; iar 
schimbarea de expresie a fost fulgerătoare. 

— Prieteni! a strigat emirul. 

Bărbaţii din familia Al Qahtani discutau încetișor în geziriyya, 
dar Muntadhir a ridicat vocea și a început să vorbească în 
djinnistani. 

— Măreţul Ucigaș al Afshin-ului arde de nerăbdare să își arate 
iscusința, iar eu, unul, cred că meritaţi un astfel de spectacol! 

Murmure uimite s-au auzit din mulţime și Ali și-a dat deodată 
seama cât de mulţi se uitau la ei: nobilii erau întotdeauna 
dornici să fie martori la vreo scenă petrecută în familia regală a 
Daevabadului. lar Muntadhir știa cum să le atragă atenţia. 

— Așa că aș dori să-i adresez o provocare fratelui meu mai 
Mic... 

A făcut semn spre arcașii de jos: 

— Bate-mă pe mine! 

Ali s-a uitat la el uimit, fără să înţeleagă. 


— Vrei să te înfrunţi cu mine? În arenă? 

— Da. 

Muntadhir a pus cupa jos cu un gest teatral, iar ochii îi jucau 
în cap de parcă totul era doar o glumă. 

— Hai, Ucigaș al Afshin-ului! l-a îndemnat el, când a văzut că 
Ali nu făcea nicio mișcare. Sigur nu ţi-e teamă? 

Fără să aștepte vreun răspuns, Muntadhir a izbucnit în râs și 
s-a îndreptat spre scări. Toţi ochii celor din pavilion s-au 
îndreptat spre Ali, în așteptare. Poate Muntadhir făcuse o glumă, 
dar îi adresase o provocare, iar Ali s-ar fi făcut de râs dacă ar fi 
refuzat-o - mai ales fiindcă era o provocare care părea 
nevinovată. 

Ali s-a ridicat încet în picioare. 

Ghassan s-a uitat la el, parcă avertizându-i, dar prințul știa 
prea bine că tatăl său nu avea să intervină: bărbaţii geziri nu se 
dădeau în lături de la astfel de întreceri publice și în niciun caz 
vreun vlăstar din viţa celor care puteau ajunge pe tron nu avea 
cum s-o facă. 

— Adu-ţi aminte cine ești! a spus regele, simplu. 

„Să-mi aduc aminte... ce?” s-a întrebat Ali. „Că menirea mea 
a fost să fiu mai prejos decât el? Sau că menirea mea era să fiu 
arma lui - una care putea înfrânge pe oricine?” 

Lubayd a ajuns într-o clipită lângă el. 

— De ce arăţi ca și cum tocmai ai fi înghiţit o lăcustă? l-a 
mustrat prietenul lui în șoaptă. Poţi să tragi cu arcul mai bine 
decât un prost îmbrăcat în aur, nu-i așa? 

Ali a înghiţit în sec, nedorind să-și arate slăbiciunea. 

— Eu am fost... lovit de o săgeată, Lubayd! l-a lămurit. A-a- 
afshin-ul m-a lovit, s-a bâlbâit, pentru că amintirile acelea erau 
ca o lovitură de pumn. A fost rău! De atunci nici n-am mai pus 
mâna pe arc! 

Lubayd s-a albit, dar nu a mai avut timp să răspundă. 
Muntadhir ajunsese deja la călăreţii daev-i. Aceștia i-au zâmbit 
când i-a salutat în divasti, limba pe care Ali n-o știa, apoi a făcut 
semn spre prinţ, râzând. Numai unul Allah avea habar ce le 
spunea Muntadhir despre el! Probabil erau prietenii lui, bogății 
de viță nobilă cu care îi plăcea să bea și să mănânce în 
saloanele curtezanelor și ale poeţilor. O lume care nu se uita cu 
bunăvoință la un bărbat ca Ali. 

Și, cu toate că știa că el însuși fusese acela care îl provocase 


pe fratele lui, Ali a simţit o durere pe care rareori o recunoștea, 
un ghem de dușmănie și de gelozie, pe care încercase din 
răsputeri să nu le lase să iasă la suprafaţă. Momentele acelea 
când se silea să-i zâmbească lui Muntadhir, când era mai mic și 
când tovarășii acestuia făceau glume pe seama lui, întrebându-l 
pe câţi îi ucisese în Citadelă și dacă era adevărat că nu pusese 
niciodată mâna pe o femeie... Nenumăratele petreceri de familie 
care se încheiau cu Muntadhir dormind pe un pat de mătase din 
palat și cu Ali, pe podeaua din baraca lui... 

„Încetează!” și-a poruncit. „Tocmai datorită acelor barăci, 
arena de aici e casa ta!” 

Muntadhir și prietenii lui nu-i puteau lua niciodată asta. Poate 
că nu era specialitatea lui trasul cu arcul, dar, cu siguranţă, îl 
putea învinge pe răsfăţatul și molaticul lui frate. 

Unul dintre călăreţi s-a dat jos din șa, iar Muntadhir, fără să 
piardă o clipă, i-a luat locul. Fratele lui călărea mai bine ca el, Ali 
știa asta! El însuși se descurca binișor, dar niciodată nu avusese 
dragostea lui Muntadhir pentru acest sport. Fratele lui avea 
propriul grajd și, probabil, petrecuse nenumărate ore făcând 
întreceri în afara zidurilor palatului, râzând și încercând tot felul 
de manevre cu Jamshid - care era un călăreț și mai priceput - în 
timp ce Ali trudea în Citadelă. 

Calul lui Muntadhir a pornit la galop. 

— De ce ești așa de posomorât, Zaydi? 

Fratele lui a râs și și-a desfăcut braţele. 

— Ăsta-i domeniul tău, nu? Când erai mic, îţi plăcea să 
vorbești despre întreceri între luptători. Cum îi vei bate tu pe 
toţi și îţi vei câștiga funcţia de qaid! Eu aș fi crezut că acum cel 
mai grozav luptător din Daevabad ar trebui să fie mai zâmbitor. 

Muntadhir a venit mai aproape și zâmbetul de pe buzele lui s- 
a șters. 

— Sau poate te-ai băgat atât de tare în lumea mea - te-ai 
strecurat pe lângă soţia mea, m-ai pus într-o situaţie proastă în 
faţa lui ava -, încât ai uitat care ţi-e locul. 

A spus ultimele cuvinte încet, în geziriyya. 

— Poate trebuie să-ţi aducă aminte cineva! 

N-ar fi trebuit să spună asta! Ali s-a uitat la el cu dușmănie, în 
timp ce toţi ceilalți călăreţi au început să glumească în divasti, 
făcând un cerc în jurul lui cu caii care împroșcau nisipul cu 
copitele. 


— Mi-am petrecut toată copilăria pregătindu-mă să te 
servesc! a ripostat el. Aș zice că-mi cunosc foarte bine locul, 
doar nu mi s-a permis niciodată să am altul! Un lucru pe care și 
Zaynab bănuiesc că o să-l afle în curând! 

Putea să jure că o clipă a văzut în ochii fratelui său un licăr de 
nesiguranţă, dar apoi Muntadhir a ridicat din umeri cu un aer 
nepăsător. 

— Atunci, să începem! 

Și-a strunit calul și a ridicat vocea, să poată fi auzit de 
mulțime. 

— Tocmai le spuneam tovarășilor mei de aici că eu cred că a 
venit timpul ca și niște muște de nisip să-și încerce mâna cu 
această probă. 

Fratele lui a făcut cu ochiul, aruncându-le un zâmbet 
fermecător miilor de ajinn-i așezați în tribunele arenei. Era din 
nou emirul cel seducător, iar Ali a auzit cum mai multe femei au 
suspinat, cucerite. 

— Încercaţi să vă stăpâniţi râsul, prieteni, vă implor! 

Un daeva s-a apropiat călare cu un obiect lung, înfășurat într- 
o pânză. 

— Poftim, emirul meu! 

— Minunat! a răspuns Muntadhir. 

S-a adresat din nou mulţimii. 

— Am auzit că daev-ii au o armă pe care fratele meu m-am 
gândit că ar vrea s-o vadă. Doar scumpul nostru Zaydi iubește 
mult istoria! 

A luat obiectul, a scos pânza care îl acoperea și i l-a întins lui 
Ali. 

Ali a simţit că i se punea un nod în gât. Era săgeata de pe 
altarul afshin-ului! Copia fidelă a săgeţii cu care îl lovise 
Darayavahoush! 

— Îți place, akhi? l-a întrebat Muntadhir, cu o cruzime care i 
se deslușea bine în voce. Durează puţin până te obișnuiești cu 
ea, dar... 

A ridicat săgeata brusc și a întins coarda arcului, îndreptându- 
| spre el. 

Ali a tresărit, iar mişcarea l-a aruncat înapoi în acea noapte. 
Arcul de argint care lucea în lumina flăcărilor care cuprinseseră 
corabia... ochii verzi și reci ai lui Darayavahoush aţintiţi asupra 
lui... durerea sfâșietoare... sângele din gură, care îi înecase 


țipătul când încercase să-l apuce pe Muntadhir de mână... 

Acum s-a uitat la emir și nu a văzut decât un străin în locul 
fratelui său. 

— Îmi puteţi da un cal? a întrebat el rece. 

Daev-ii i-au adus grabnic un cal, iar Ali s-a aburcat în șa. 
Animalul juca nervos sub el și Ali și-a încordat picioarele când 
bidiviul s-a cabrat. Probabil că-i dăduseră cel mai nărăvaș 
armăsar pe care îl aveau! 

— Cred că, probabil, nu îi plac crocodilii, a spus în zeflemea 
unul dintre daev-i. 

Altădată, Muntadhir l-ar fi repezit cu asprime pentru astfel de 
cuvinte, Ali știa asta. Acum fratele lui a râs împreună cu ceilalți. 

— Ei, haideţi, să-i dăm răgaz măcar o clipă lui Zaydi să se 
obișnuiască din nou cu caii! E puţin mai altfel decât cu 
antilopele oryx din satul lui! 

A scos o săgeată. 

— Vreau neapărat să încerc arcul acesta! a continuat. 

Fratele lui a pornit ca săgeata, ridicând nisipul în urma lui. 
Când s-a apropiat de ţintă, a ridicat arcul și s-a aplecat ușor într- 
o parte, să arunce săgeata în sus. 

Aceasta a lovit exact în mijlocul țintei, iar tărtăcuţa fermecată 
s-a sfărâmat într-o ploaie de scântei albastre. 

Ali a rămas cu gura căscată. Aceea nu fusese o lovitură dată 
la nimereală! Cei din public au început să aplaude frenetic, cu 
încântare și uimire. Pe Allah, unde, oare, învățase Muntadhir să 
facă una ca asta? 

Răspunsul i-a venit la fel de repede: „Jamshid!” 

Ali a înjurat în șoaptă. Normal că Muntadhir știa să tragă, doar 
cel mai bun prieten al lui fusese odinioară printre cei mai iscusiţi 
arcași din Daevabad - se pregătise chiar cu afshin-ul! 

Probabil că Muntadhir a văzut uimirea zugrăvită pe chipul lui 
Ali, pentru că pe propriul chip a apărut o expresie triumfătoare. 

— Am impresia că, până la urmă, nu le știi chiar pe toate! a 
exclamat. 

l-a aruncat lui Ali arcul și i-a cerut: 

— E rândul tău, frăţioare! 

Ali a prins arcul și sandalele i-au alunecat în scări. Dar, când 
calul a început să pășească nervos, și-a dat seama că nu doar 
sandalele îi alunecau, ci și șaua. Nu fusese strânsă destul! 

Și-a mușcat buzele. Dacă ar fi descălecat să verifice, lumea ar 


fi crezut fie că era paranoic, fie că nu avea încredere în daev-ii 
care îi înșeuaseră calul! 

„Termină mai repede cu asta!” 

Ali și-a îmboldit puţin calul cu călcâiele. La început, a părut să 
aibă efect, iar bidiviul a pornit la pas. Dar apoi a luat-o la goană, 
galopând nebunește spre ţintă. 

„Poţi s-o faci!” și-a spus, deși era cuprins de deznădejde. 

Putea să călărească și să mânuiască în același timp spada; cu 
arcul era doar puţin mai complicat. 

Și-a strâns din nou picioarele. Mâinile i-au fost ferme când a 
scos o săgeată și a ridicat arcul. Dar nu fusese pregătit să își 
potrivească mișcările cu acelea ale calului, iar săgeata a zburat 
rușinos de departe de ţintă. 

Obrajii lui Ali au început să ardă când i-a auzit pe daev-i 
râzând în hohote. Atmosfera era acum fățiș dușmănoasă: daev-ii 
erau încântați de spectacolul oferit - musca de nisip care îl 
ucisese pe prea-iubitul lor afshin era umilită chiar de ai lui, cu o 
armă pe care ei o venerau. 

Muntadhir i-a luat arcul din mână. 

— A fost o încercare bună, Zaydi! i-a spus, zeflemitor. 

Ochii îi străluceau. 

— Vrei să încercăm și cu spatele? 

— Cum dorești tu, emirul meu! a șuierat Ali. 

Muntadhir a pornit din nou și până și Ali trebuia să 
recunoască: fratele lui arăta impresionant, cu mantia neagră 
fluturându-i ca niște aripi de fum și cu turbanul lui regal în culori 
vii, care sclipeau în lumina soarelui. A făcut mișcarea cu aceeași 
ușurință, s-a ridicat în șa de parcă ar fi fost chiar afurisitul acela 
de afshin, după care s-a întors și a lovit din nou ţinta. 
Amfiteatrul a răsunat iar de aplauze, dar și de uiuiu-urile unui 
grup de geziri care erau mai aproape de arenă. 

Ali s-a uitat la balconul cu paravan de deasupra platformei 
regale. Oare Zaynab era și ea acolo? | s-a strâns inima. Putea 
doar să-și închipuie ce simţea sora lui văzând toate acelea, după 
ce se străduise atât timp să facă pace între fraţi. 

Muntadhir i-a aruncat arcul cu mai multă forță decât era 
cazul. 

— Succes! 

— Du-te-n moaș-ta pe gheață! 

Cuvintele grosolane au ţâșnit de pe buzele lui Ali într-o 


izbucnire de mânie și l-a văzut pe Muntadhir cum tresărea. 

Dar apoi a zâmbit iar, să-i facă în ciudă. 

— Vai, dar nu îţi place să fii făcut de râs, Zaydi? E ciudat, 
fiindcă nu mi s-a părut că te-a deranjat să-mi faci mie asta! 

Ali nu a mușcat momeala, ci a pornit fără să mai spună ceva. 
Nu putea să călărească la fel de bine ca Muntadhir. Știa asta. 
Dar putea să se întoarcă și să tragă o afurisită de săgeată. A 
tras arcul și s-a rasucit cu faţa spre ţintă. 

A făcut asta așa de repede... încât șaua s-a desprins de pe 
cal. 

Ali a alunecat odată cu ea, a scăpat arcul din mână și și-a 
scos picioarele din scării. Bidiviul înspăimântător a făcut ceea ce 
își închipuia că și-au dorit daev-ii să facă: a rupt-o la fugă, în 
timp ce şaua aluneca tot mai mult. A văzut ca prin ceață 
copitele și pământul mult prea aproape de capul lui. Câţiva au 
început să tipe. 

Și pe urmă s-a terminat. Ali a aterizat pe spate și s-a 
rostogolit, abia reușind să se ferească de copitele calului care 
gonea. A icnit și a simţit că-i ieșea tot aerul din plămâni. 

Muntadhir a sărit cu ușurință de pe cal și a luat arcul scăpat 
din mână de Ali. 

— Te simţi bine? a rostit tărăgănat. 

Ali s-a ridicat în picioare, stăpânindu-și un geamăt de durere. 
Simţea gust de sânge, pentru că își mușcase limba. 

L-a scuipat pe pământ. 

— N-am nimic. 

A luat arcul din mâinile fratelui său și a ridicat săgeata din 
praf, unde căzuse. A pornit pe jos spre ţintă. 

Muntadhir l-a urmat, mergând alături de el. 

— Mă mir că nu te-ai pregătit mai bine cu arcul! Știi cât de 
mult îi iubește banu nahiaa pe arcașii ei, a murmurat emirul. 

Cuvintele înţepătoare l-au lovit mai mult decât ar fi trebuit. 

— Asta n-are nicio legătură cu mine! a spus Ali, înfierbântat. 

— Nu? a răspuns Muntadhir încet, în geziriyya. Fiindcă aș 
putea să-ţi dau niște sfaturi. Ca de la frate la frate. 

— N-am nevoie de sfaturile tale să trag cu arcul! 

— Dar cine spune că mă refeream la trasul cu arcul? a 
continuat Muntadhir, în timp ce Ali trăgea de coardă. 

Vorbea rece și încet, doar pentru Ali. 

— Mă refeream la Nahri... 


Ali a trimis săgeata în zid. Un val de râsete i-a întâmpinat 
lovitura nereușită, dar el abia dacă a observat. Îi luase faţa foc 
din cauza insinuării făcute de fratele lui, așa că s-a întors spre 
acesta. Numai că Muntadhir i-a luat grabnic arcul. 

A lovit ţinta în mijloc, aproape fără să-și ia ochii de la Ali. 

— Eu chiar cred că am învins! 

Apoi emirul a ridicat din umeri și a adăugat: 

— Cred că, până la urmă și cu totul întâmplător, n-o să mai fii 
Qaid-ul meu! 

Ali nu avea cuvinte. Era mai îndurerat decât credea că ar fi 
putut să fie și se simţea mai tânăr și mai naiv decât fusese 
cândva. 

Muntadhir deja se întorsese cu spatele, pregătindu-se să se 
întoarcă pe platforma unde stătea regele. 

Ali a pornit după el cu pași mari, cu privirea în pământ, învins, 
deși inima lui ardea de mânie. Muntadhir voia să vadă cum se 
pregătise el în Citadelă? 

Foarte bine! 

O singură clipă s-au aflat într-un foc în care nu puteau fi 
văzuți, în umbra scărilor, dar era de ajuns. Ali a sărit pe fratele 
lui, i-a pus mâna la gură, să nu ţipe, și a deschis cu o lovitură de 
picior ușa unei magazii de arme care știa că se afla sub scară. L- 
a împins înăuntru pe Muntadhir, după care a închis ușa. 

Muntadhir s-a dat câţiva pași înapoi, uitându-se la el, furios. 

— Vai, vrei să-mi spui oare ceva, prefăcutule? O să-mi ţii o 
predică despre virtute, când tu... 

Ali i-a tras un pumn în față. 

Nu fusese o lovitură dată cu prea multă tragere de inimă, dar 
a fost destul de puternică, încât să-l facă pe Muntadhir să se 
clatine. Acesta a înjurat și și-a dus mâna la hanger. 

Ali i-a împins mâna, dar nu a încercat să i-l ia. In schimb, l-a 
trântit cu putere de perete. 

— De ce, nu asta trebuia să fiu eu? a șuierat el. Arma ta? 

Dar subestimase furia fratelui său. Muntadhir s-a eliberat și s- 
a aruncat asupra prinţului. 

S-au prăvălit, iar instinctele de luptător s-au trezit în Ali; 
petrecuse prea mulţi ani luptându-se pentru viaţa lui în Am 
Gezira, să nu riposteze pe dată. S-a rostogolit, a luat hangerul și 
l-a țintuit la pământ pe Muntadhir. 

A dus pumnalul la gâtul fratelui său înainte să-și dea seama 


ce făcea. 

Muntadhir l-a prins de mână când a încercat să dea înapoi. 
Ochii lui cenușii aveau o căâutătură sălbatică. 

— Dă-i drumul! l-a provocat, aducându-și tăișul hangerului 
mai aproape de gât. Fă-o! Ava va fi așa de mândru! 

| s-a frânt vocea. 

— Te va face emir, ţi-o va da pe Nahri! Toate lucrurile pe care 
pretinzi că nu le vrei. 

Tremurând, Ali s-a chinuit să găsească un răspuns. 

— Eu... eu nu... 

Ușa s-a dat de perete, iar în lumina prăfoasă s-au deslușit 
siluetele lui Lubayd și Zaynab. Ali a aruncat grabnic hangerul, 
dar era prea târziu. Sora lui s-a uitat o singură clipă la ei, pe jos, 
apoi ochii i-au scăpărat de o furie și o dezamăgire care ar fi 
făcut-o pe mama lor să fie mândră. 

— ţi mulţumesc că m-ai ajutat să-mi găsesc fraţii! i-a spus ea 
sec lui Lubayd. Dacă nu te superi, dă-ne voie o clipă...! 

Lubayd deja ieșea pe ușă, cu spatele. 

— Cu plăcere! 

A închis ușa în urma sa. 

Zaynab a inspirat adânc. 

— Despărţiţi-vă chiar în clipa asta! 

După ce prinții s-au îndepărtat cu repeziciune, a continuat cu 
furie: 

— Acum, vă rog, unul dintre voi poate să-mi explice ce s-a 
întâmplat în arenă, pentru numele lui Allah? 

Muntadhir s-a uitat urât la Ali. 

— Zaydi a aflat despre Nasir și și-a pierdut mințile! 

— Cineva trebuia s-o facă! a ripostat Ali. Și nu face pe 
nevinovatul! Crezi că nu știu că șaua mea nu era prinsă cum 
trebuia? Puteai să mă omori! 

— Nu am pus eu mâna pe şaua ta nenorocită! a ţipat 
Muntadhir, la rândul său, ridicându-se în picioare. Nu-ţi faci 
dușmani din jumătate dintre locuitorii orașului pentru ca apoi să 
fii uimit că cineva încearcă să-ți pună beţe-n roate! 

Alt val de mânie i se citea de acum pe chip. 

— Și ai ceva obrăznicie să mă acuzi pe mine de ceva! Am 
încercat de zeci de ori să-ţi spun să te potolești, iar tu mă 
numești „laș” în fața lui ava, când eu nu fac decât să curăţ 
mizeria făcută de tine! 


— Am încercat s-o apăr pe Zaynab și pentru asta m-ai făcut 
de râs în faţa tuturor celor din arenă! 

Se simţea durerea în vocea lui. 

— Ai jignit-o pe Nahri, le-ai permis prietenilor tăi să-mi spună 
„crocodil”! 

Il durea chiar și să o spună. 

— Pe Allah, așa te-a făcut ava să fii? L-ai imitat așa de mult, 
încât acum cruzimea e primul tău instinct? 

— Alizayd, ajunge! a spus Zaynab când Muntadhir a avut o 
tresărire de parcă Ali l-ar fi pălmuit. Pot să am și eu un cuvânt 
de spus, din moment ce se pare că viitorul meu a fost cel de la 
care a pornit totul? 

— Scuze! a murmurat Ali și a tăcut. 

— Mulţumesc mult, a murmurat ea, cu sarcasm. 

A oftat și și-a scos voalul cu care fusese acoperită în faţa lui 
Lubayd. Ali a fost cuprins de un sentiment de vinovăţie. Sora lui 
părea mai epuizată ca niciodată. 

— Știu totul despre Nasir, Ali! Nu îmi place deloc, dar n-am 
nevoie să trâncănești și tu despre asta, fără măcar să vorbeşti, 
întâi, cu mine. 

S-a uitat la Muntadhir. 

— Ce a spus ava? l-a întrebat. 

— Că va veni săptămâna asta, i-a răspuns Muntadhir, 
posomorât. Mi-a poruncit să stau cu el și să văd ce fel de bărbat 
e. 

Lui Zaynab i-a tresărit un mușchi al obrazului. 

— Poate îmi spui și mie. 

— Și asta-i tot? a întrebat Ali. Asta-i tot ce vreţi să faceți? 

Muntadhir s-a uitat urât la el. 

— O să mă ierţi că nu pot accepta sfaturi legate de politică de 
la cineva care trăiește de cinci ani într-un sătuc și care dă 
mereu cu bâta în baltă! 

S-a strâmbat. 

— Tu crezi că eu vreau să ajung ca el, Zaydi? Ai măcar habar 
la ce a trebuit să renunţ eu? 

Și-a împreunat mâinile la ceafa, plimbându-se prin cameră. 

— Daevabadul este un butoi cu pulbere și singura cale prin 
care ava poate să-l împiedice să explodeze este să-i ţină pe toţi 
din scurt. Să se asigure că știu mereu că, dacă vor pune în 
pericol orașul, îi vor pune în pericol și pe toți cei care le sunt 


dragi. 

— Dar tu nu ești așa, Dhiru! a protestat Ali. Și aceasta chiar 
nu e singura cale de a ocârmui! 

— Nu? Poate c-ar trebui s-o încercăm pe a ta, atunci? 

Muntadhir s-a întors și i-a aruncat o privire tăioasă. 

— Fiindcă eu, unul, cred că tu semeni mai mult cu ava decât 
vrei să recunoști. Dar, în timp ce ava vrea stabilitate, tu vrei 
dreptate. Sau ceea ce consideri tu c-ar fi... chiar dacă trebuie să 
tragi de noi cu sila. Și dă-mi voie să-ţi spun, frăţioare... am ajuns 
să te citesc foarte bine. Te bucuri de sprijinul multor inși furioși 
și nemulțumiți, care au arme... și cât de convenabil e că neamul 
ayaarile e gata să te ajute financiar! 

— Neamul ayaarile, a spus Zaynab cu asprime, e mult mai 
înțelept decât crezi tu, iar această ayaarile aici de față s-a 
chinuit luni de zile să facă pace între voi, idioţilor! 

A închis ochii și și-a frecat tâmplele. 

— Dar situaţia se înrăutăţise în Daevabad încă înainte de 
venirea lui Ali, Dhiru! Știu că nu vrei să recunoști asta, dar așa a 
fost. 

Muntadhir și-a ridicat brațele. 

— Și ce-ai vrea să fac eu? Să distrug o alianţă financiară de 
care avem nevoie doar pentru că sora mea se va simţi singură? 
Să-l fac din nou pe Alizayd qaid-ul meu și să-i pierd, pe bună 
dreptate, pe susţinătorii mei, fiindcă mi-am dat armata pe mâna 
unui habotnic? 

În vocea lui se simţea o deznădejde sinceră. 

— Spune-mi tu cum să rezolv problema asta a noastră, pentru 
că eu nu văd cum. 

Ali a încercat să scape de nodul care i se pusese în gât. 

— Nu noi suntem problema! 

A șovăit, cu mintea tulburată. Răceala pe care o simţise când 
aflase de la Fatumai ce le făcuse tatăl lui copiilor din Tanzeem... 
discuţia lui cu Nahri din seara precedentă... toate învinuirile pe 
care Muntadhir i le adusese fățiș... Cu adevărat, toate acestea 
nu puteau duce decât spre o singură concluzie, limpede precum 
cleștarul. 

S-a uitat în ochii fraţilor lui, care îl priveau, așteptând. 

— Ava trebuie să fie înlocuit! a spus prinţul. 

A urmat o clipă de tăcere, căci cei doi erau uluiţi, după care 
Zaynab a scos un sunet înfundat de groază cum nu mai auzise 


de la sora lui cea atât de delicată. 

Muntadhir s-a uitat la el uluit, apoi și-a luat capul în mâini. 

— Nu pot să cred! Nu pot să cred c-ai găsit o cale să faci 
discuţia asta și mai urâtă! 

Vocea îi suna înăbușit printre degete. 

— Ascultați-mă, doar! le-a cerut repede Ali. De mulți ani 
merge pe o cale greșită. li înțeleg preocuparea pentru 
stabilitatea Daevabadului, dar prea mult nu poate să ţină tactica 
asta, de a-i strivi în picioare pe cei care i se opun. Nu poţi să 
construieşti nimic pe o fundație șubredă... 

— Și acum te-ai apucat să vorbești ca un poet! a gemut 
Muntadhir. Tu chiar ţi-ai pierdut minţile! 

— M-am săturat să văd nevinovaţi murind! s-a oţărât Ali, pe 
un ton tăâios. M-am săturat să fiu părtaş la suferința asta! Daev- 
ii, shafiț-ii... Știţi că a dat foc unei corăbii pline cu copii refugiaţi 
numai pentru a ucide câţiva luptători din Tanzeem? Că nu a luat 
în seamă ameninţarea care i-am spus că o pândește pe Nahri, 
pentru că a spus că e prea mândră? 

S-a uitat la sora lui, știind că aceasta îi împărtășea o parte din 
opinii. 

— A întrecut prea mult măsura! Nu ar trebui să mai fie rege! 

Pe chipul lui Zaynab se citeau emoţii contradictorii, dar a 
inspirat adânc. 

— Ali nu greșește prea mult, Dhiru. 

Muntadhir a gemut. 

— Ah, Zaynab, nu și tu! 

A străbătut încăperea și a început să răscolească într-unul 
dintre dulapuri, de unde a scos o carafă micuță, argintie, căreia 
i-a scos dopul. 

— E cumva băutură? Fiindcă vreau să fiu beat mort atunci 
când ava o să prindă de veste că propriii copii urzesc o lovitură 
de palat dintr-o magazie nenorocită. 

— E lac pentru arme, i-a spus Ali repede. 

Zaynab s-a dus la Muntadhir și i-a zburat carafa din mână, 
când el părea încă să o cerceteze. 

— Termină! Ascultă doar o clipă! a stăruit ea. Noi trei am 
putea avea un sprijin. Dacă ne prezentăm ca un front unit, lui 
ava i-ar fi greu să se opună. Va trebui să-i atragem de partea 
noastră pe nobili și pe cei din Citadelă, dar am bănuiala că aceia 
care nu și-ar deschide inimile propunerilor noastre ar putea fi 


convinși dacă ne-am deschide punga pentru ei. 

— Crezi că putem face asta? a întrebat Ali. Deja am cheltuit 
mult cu bimaristan-ul. 

— Frăţioare, ai fi uimit să vezi cât de departe îi poate purta pe 
unii fantasma îmbogățirii, chiar dacă împlinirea făgăduielii de 
înavuţire durează mai mult, a spus Zaynab cu viclenie. 

— Aurul ayaarile va fi folosit, așadar! a spus Muntadhir, în 
zeflemea. Ei, am bănuiala că știu de-acum în partea cui se va 
înclina talgerul balanței! Și cine va ajunge pe tron! 

— Nu se va înclina nimic! 

Ideile se limpezeau în mintea lui Ali pe măsură ce vorbea: 

— Nu am habar cine ar trebui să domnească sau cum, dar 
trebuie să mai existe și alte voci în afară de ale noastre, care să 
aibă un cuvânt de spus în legătură cu viitorul Daevabadului! Nu 
doar o singură voce, ca până acum! 

A făcut o pauză, gândindu-se. 

— Nahizii... aveau un consiliu! a continuat prințul. Poate c-ar 
trebui să încercăm și noi ceva asemănător. 

Zaynab i-a răspuns cu asprime: 

— Sunt o mulţime de voci ale celor care-și dau cu părerea în 
Daevabad și care nu ne iubesc prea mult, Ali! Dacă vom lăsa 
puterea din mână, am putea să sfârșim prin a fi izgoniți cu toții 
în Am Gezira! 

— Destul! 

Muntadhir le-a făcut semn să tacă, uitându-se în jur. 

— Gata cu urzelile! O să fim cu toţii uciși și încă pentru nimic! 
Ava nu poate fi detronat decât dacă i se ia inelul cu sigiliul lui 
Suleiman! Aveţi habar cum se poate face asta? 

— Nu, a mărturisit Ali. 

Nu se gândise la inelul cu sigiliu! 

— Vreau să spun, nu îl poartă la mână... M-am gândit că îl 
ţine într-o casetă sau... 

— E în inima lui, a spus Muntadhir, sec. 

Ali a rămas cu gura căscată. Posibilitatea aceasta nu-i trecuse 
prin minte. 

Zaynab a fost prima care și-a revenit. 

— În inimă? a întrebat ea. Sigiliul se află în inima lu? 

— Da! 

Muntadhir s-a uitat pe rând la fiecare, cu o expresie gravă. 

— Aţi înţeles? Nu ai cum să iei inelul, decât dacă ești dispus 


să-l ucizi pe el. Aţi plăti acest preț? 

Ali s-a străduit să dea la o parte informaţia uluitoare. 

— Sigiliul lui Suleiman n-ar trebui să conteze. Nu pentru asta. 
Un conducător politic n-ar trebui să aibă puterea de a le lua 
magia cetăţenilor lui. Pecetea ar fi trebuit să-i ajute pe nahizi să- 
i vindece pe ai lor și să se lupte cu ifriţii. lar când va veni 
vremea ca inelul să treacă mai departe... știți și voi prea bine că 
persoana care s-ar cuveni să-l aibă nu e în camera asta! 

A fost rândul lui Zaynab să scoată un geamăt. Și-a ciupit puţin 
nasul, cu un aer exasperat. 

— Ali...! 

Muntadhir a făcut un gest violent. 

— Acum mă crezi? a întrebat-o el pe Zaynab. Ți-am spus că se 
dă-n vânt după ea! 

— Nu mă dau în vânt după ea! 

S-au auzit bătăi, apoi ușa s-a deschis brusc și Lubayd a apărut 
din nou. 

— Ali, emirule Muntadhir! a spus el precipitat, și și-a pus 
mâinile pe genunchi, încercând să-și recapete răsuflarea. 
Trebuie să veniţi repede! 

Ali a sărit în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? 

— A avut loc un atac în timpul procesiunii daev-ilor! 


XXX 
Nahri 


Nahri n-ar fi recunoscut niciodată asta de faţă cu el, dar poate 
Kartir avusese, într-un fel, dreptate când spusese că 
procesiunea de Navasatem urma să fie plăcută. 

— Anahid! s-a auzit un alt strigăt de femeie de jos. 
Binecuvântata Anahid! 

Nahri a zâmbit rușinată sub chadorul ei și a făcut semnul 
binecuvântării spre mulţime. 

— Fie ca focurile să ardă cu putere pentru voi! a strigat ea. 

Era o dimineaţă incredibil de frumoasă, fără un nor pe cerul 
albastru, strălucitor. Nisreen și o ceată întreagă de daev-e 
vesele o treziseră cu câteva ore înainte de răsăritul soarelui, 
venind la ea cu prăjituri cu lapte și ceai aromat cu piper, o 
scoseseră din pat în ciuda protestelor ei slabe și o îmbrăcaseră 


cu o rochie simplă, din pânză moale, nevopsită. Chiar înainte de 
apariţia soarelui, s-au dus pe docurile orașului să aștepte 
răsăritul, alaturi de mulţimea tot mai mare de daev-i bucuroși. 
Când primele raze slabe au apărut pe cer, au aprins lămpi în 
formă de barcă, făcute din hârtie cerată translucidă și colorată 
și le-au lăsat să plutească pe lacul ale cărui unde căpătaseră o 
nuanţă rozalie în lumina zorilor, transformând astfel apa într-un 
imens altar. 

Veselia mulțimii era contagioasă. Copiii se alergau, mânjindu- 
se în joacă pe braţe și pe obraji cu mortarul moale, care 
simboliza templul construit de străbunii ei pentru Suleiman, iar 
negustorii gălăgioși vindeau prăjituri de orz glazurate și berea 
gustoasă de prune care se consumau de obicei la sărbători. 

Intonând psalmi și cântând, s-au îndreptat spre carele care 
urmau să-i ducă pe cei din procesiune la palat. Carele fuseseră 
meșterite în taină, căci tradiţia cerea ca acestea să fie făurite de 
daev-ii mai în vârstă, dar să fie conduse de daev-ii mai tineri: o 
adevărată omagiere a generaţiei viitoare. Erau treizeci în total, 
simbolizând fiecare veac de libertate, și toate erau de-a dreptul 
spectaculoase. Pentru că acelora din tribul lor nu le plăceau 
jumătăţile de măsură, carele erau imense, semănau mai 
degrabă cu niște turnuri mișcătoare, în care încăpeau zeci de 
călăreţi, iar roţile lor aveau de două ori înălţimea unui om. 
Fiecare era închinat unui aspect al vieţii daeva: unul avea în el o 
livadă de cireși din nestemate, cu trunchiuri de aur care se 
vedeau pe sub bolta de frunze sculptate din jad și cu fructe din 
rubine strălucitoare, iar carul din spatele lui Nahri era urnit de 
cai ţopăitori din bronz. Ochii lor din mercur străluceau, iar 
coamele lor bogate și negre erau pline de flori de iasomie. 

Carul ei era cel mai mare și, lucru care o stânjenea, era făcut 
să semene cu corabia cu care Anahid străbătuse odinioară lacul. 
Deasupra capului lui Nahri flutura un steag de mătase albastru 
cu alb, iar la pupa era un sheau magnific, sculptat din lemn. Se 
așezase pe el, împinsă de la spate și convinsă de niște fetițe 
încântate, care acum stăteau în cerc la picioarele ei. In mod 
tradiţional, una dintre ele ar fi trebuit să îi ia locul lui Anahid, dar 
încercările ei de a le convinge au fost întâmpinate de feţe 
îmbufnate și dezamăgite. 

Dar bucuria celor din neamul ei era contagioasă, așa că, 
lăsând stânjeneala la o parte, Nahri se simțea bine, lucru trădat 


de obrajii ei îmbujorați și de zâmbetul ei prostesc. Flutura mâna 
în faţa mulţimii adunate pe stradă și își împreuna palmele în 
semn de binecuvântare când treceau pe lângă grupuri de daev-i 
care ovaționau. 

— Nu mi s-a spus că trebuie să mă aștept la asta, s-a văicărit 
Agisa de lângă ea, trăgând de una dintre numeroasele ghirlande 
de flori pe care i le atârnaseră la gât fetiţele - la început, cu 
timiditate, după care cu o mare exuberanţă, când au văzut că 
războinica geziri le dădea voie. 

Nahri și-a stăpânit râsul când a văzut florile rozalii care 
atârnau la gâtul înfricoșătoarei prietene a lui Ali. 

— În Am Gezira nu sărbătoriţi Navasatemul? 

Femeia a aruncat o privire dispreţuitoare spre doi tineri beţi 
din carul din spate. Râdeau ca niște nebuni, învârtindu-se cu caii 
de bronz, fiecare cu câte un clondir cu bere de prune în mână. 

— Nu sărbătorim nimic în felul acesta. 

— A, a spus încet Nahri. Nu e de mirare că lui Ali îi place 
acolo. 

— Te distrezi? a auzit-o nahida pe Nisreen, de jos. 

Nisreen mergea călare pe lângă care, alături de ceilalţi 
vârstnici daev-i, cu caii drapațţi în pânză sclipitoare de culoarea 
soarelui la răsărit. 

Nahri s-a aplecat să îi strige: 

— Ai fi putut să-mi fi spus că o să stau pe un sheau! s-a plâns. 
Ghassan o să dea foc la ceva când o să vadă asta. 

Nisreen a clătinat din cap. 

— Totul e pentru distracţie. Prima noapte cu lună nouă 
întotdeauna e mai nebună. 

A făcut semn cu capul spre tinerii beţi. 

— Până diseară vor fi mai mulţi daev-i ca ei. Nu vom prezenta 
niciun pericol pentru rege. 

Nahri a oftat. 

— Abia aștept să-mi petrec toată noaptea îngrijindu-le rănile, 
a murmurat nahida. 

Tocmai se gândea cât de repede ar putea să ajungă la tinerii 
din spate, când unul dintre ei a căzut, inevitabil, și și-a spart 
capul. 

— Cred că e posibil. Dar în seara asta o să fie și Jamshid cu 
noi la infirmerie și o să avem grijă să nu plece niciunul dintre 
noi. Nahri a făcut o pauză. 


— Poate o rogi pe tămăduitoarea shafit-ă cu care lucrezi tu să 
vină și ea, a continuat bătrâna daeva. Ar putea sosi cu toată 
familia. 

Nahri s-a uitat în jos, uimită. 

— Vrei să-i spun lui Subha să-și petreacă noaptea cu familia ei 
la infirmerie? 

| se părea o idee ciudată, mai ales că venise din partea lui 
Nisreen. 

— Eu cred că ar fi o idee bună! a contrazis-o Nisreen. Ne-ar 
prinde bine niște tămăduitori în plus și spuneai că încă mai 
alăptează. 

Nahri a stat să se gândească. Ar fi fost bine s-o aibă pe Subha 
s-o ajute și oricum voia să-i arate infirmeria. 

— O să-i trimit un mesaj când vom ajunge la palat. 

Și-a îndreptat umerii, privind cu atenţie în faţă și și-a corectat 
ținuta. Se părea că mai aveau puţin până la midan. 

„Aproape am ieșit din Cartierul Shafit.” 

Nahri a roșit, urându-se pentru repeziciunea cu care îi venise 
gândul acela și pentru senzaţia de ușurare pe care o simţea. 
Îngrijorarea lui Ali i se păruse sinceră, dar îi era greu să separe 
avertismentul lui de restul conversaţiei, iar acesta era un 
subiect la care refuza să se gândească în ziua aceea. 

Chiar și așa, și-a făcut ochii roată prin mulţime. Cei mai mulți 
erau daev-i, deși se zăreau destui și din cei pursânge din 
triburile qjinn-ilor lipiţi de baricade, unde făceau să apară artificii 
în formă de stele sau împărțeau între ei prăjituri și bere. Un șir 
de soldaţi îi separa de privitorii shafit-i, dintre care mulţi 
ovaţionau și ei, deși erau ţinuţi la distanţă. 

A simţit un junghi de vinovăţie. Nu era bine așa, indiferent cât 
de mare va fi fost ameninţarea! Nahri trebuia sa vadă dacă nu 
cumva putea să înjghebe o altă petrecere, să îndrepte situaţia. 

S-a mișcat puţin pe leul înaripat din lemn și și-a tras chagorul 
peste urechile ei rotunde. Era neobișnuit de ușor, din fericire - 
azi nu mai avea pe cap podoabe grele de aur. Chador-ul, care 
trebuia să semene cu aripile unui shedu, avea cusute pe el niște 
straturi așa de delicate de mătase, încât păreau transparente, 
vopsite în culori frumoase. Nahri și-a ridicat faţa spre soare, 
ascultând sporovăială bucuroasă a copiilor daev-i din jurul ei. 

„Mi-ar fi plăcut să vadă și Dara asta!” 

Gândul acela îi răsărise în minte fără să vrea și fără să se 


aștepte la el, dar, destul de ciudat, de data aceasta nu a mai 
fost copleșită de emoţiile tumultuoase pe care le simţea când își 
amintea de afshin. Ea și Dara avuseseră, poate, idei diferite 
pentru viitor, dar nu-și putea ascunde speranţa că el ar fi fost 
mândru să o vadă azi stând pe acel sheau de lemn. 

Privirea i-a fost atrasă de o mișcare produsă undeva, în faţă: 
un șir de călăreţi daev-i se apropiau de procesiune. Nahri a 
zâmbit când l-a recunoscut și pe Jamshid printre ei. l-a făcut cu 
mâna când privirile li s-au întâlnit, iar el și-a ridicat tichia, în 
semn de recunoaștere, arătând cu un zâmbet larg și bucuros 
spre calul de sub el. 

S-a auzit un bubuit puternic, ca de explozie, ciudat și, totuși, 
cumva cunoscut. Doar Ziditorul putea ști ce fusese! Probabil că 
niște daev-i aduseseră prin magie niște tobe zburătoare. 

Zgomotul s-a auzit din nou, dar de data asta a fost însoţit de 
un țipăt și apoi de un adevărat urlet, iar un nor de fum alb a 
venit dinspre balconul care se afla chiar în fața ei. 

Un proiectil întunecat s-a izbit de balustrada sculptată de 
deasupra nahidei. 

Nahri a scos un țipăt de uimire și și-a acoperit capul, ferindu- 
se de ploaia de așchii. În balcon s-a deslușit o mișcare, o lucire 
metalică, după care a urmat o altă explozie de fum alb. 

Agisa a tras-o jos de pe sheau. 

— Jos! i-a strigat, aruncându-se peste Nahri. 

În clipa următoare frumosul shedu s-a sfărâmat, pentru că un 
alt proiectil îi lovise capul cu atâta forță, încât i l-a smuls. Uluită, 
cu Agisa care o ţintuia pe podeaua de lemn, Nahri a rămas 
nemișcată. A auzit alte ţipete, după care o altă bubuitură. 

„Focuri de armă!” și-a dat ea seama, în sfârșit, amintindu-și 
de Cairo. 

Și de tunurile turcești mătăhăloase, de muschetele mortale 
ale franțujilor... nu erau lucruri pe care să fi putut pune mâna 
vreodată o fată egipteană ca ea, care trăia pe străzi și fugea de 
autorităţi, dar erau arme pe care le văzuse și le auzise de multe 
ori. 

„Genul de arme care pentru djinn-i sunt aproape 
necunoscute”, și-a amintit ea, gândindu-se la frica lui Ali când 
ea luase în mână pistolul, în casa familiei Sen. 

A mai urmat o lovitură, care a nimerit în partea de jos a 
carului. 


„Pe mine vor să mă nimerească”, a înţeles Nahri. 

A încercat s-o dea la o parte pe Agisa, dar în zadar. 

— Pe mine mă vor! a strigat ea. Trebuie să duci copiii de aici. 

Un obiect a căzut cu zgomot pe podeaua de lemn, la o 
lungime de braţ de faţa ei. Era un soi de vas ceramic crăpat, 
care avea băgat într-un capăt o cârpă aprinsă. Nahri a simţit 
mirosul înţepător de pin și de catran când a început să curgă din 
el ceva mâlos. A ajuns la flacără. 

Globul de foc care a ţâșnit din vas i-a ars faţa. Nahri s-a 
rostogolit, trăgând-o după ea și pe Agisa, care era împietrită de 
uimire. Lucrurile au început să se pună cap la cap într-un mod 
oribil în mintea ei: a recunoscut pe dată vasele umplute cu 
catran și flăcările ucigătoare din cele mai urâte povești cu 
shafiț-i care se spuneau în neamul ei. 

— Foc rumi! a strigat nahida, încercând să le prindă pe fetiţe. 

Un alt vas a căzut în stradă, și flăcările i-au cuprins atât de 
repede pe doi dintre soldaţi, încât nici n-au mai avut timp să 
tipe. 

— Fugiţi! 

Și apoi a izbucnit vacarmul. Mulțimea s-a împrăștiat și lumea 
se îmbrâncea și se înghesuia, încercând să fugă de flăcările care 
se întindeau. Nahri i-a auzit pe cei din Garda Regală cum 
strigau, încercând să restabilească ordinea cu zu/fikar-ele care 
sclipeau în lumină. 

Nahri a încercat să-și stăpânească groaza. Trebuiau să-i 
salveze pe copii! împreună cu Agisa, a dus repede micuţii în 
partea cealaltă a carului. Daev-ii călări deja le aruncaseră funii 
și acum urcau pe ele, să-i ajute pe cei mici să se dea jos. 

Agisa a luat-o de guler. 

— Apă! a spus războinica geziri pe un ton poruncitor. Unde e 
cea mai apropiată pompă? 

Nahri a clătinat din cap, tușind în timp ce încerca să se 
gândească. 

— Apa nu are efect asupra focului rumi. 

— Atunci, ce are efect? 

— Nisipul, a șoptit nahida, uitându-se îngrozită la străzile cu 
pavaj jilav și la casele de lemn din jur. 

Nisipul era singurul lucru pe care umedul Daevabad nu-l avea 
din abundență! 

Agisa a tras-o încă o dată cu putere în spate și o bilă de metal 


a căzut exact în locul în care stătuse cu o clipă în urmă. 

— Sunt acolo! a prevenit-o ea, arătând cu capul spre balcon. 
Sunt trei! 

Nahri a aruncat repede o privire. Trei bărbați stăteau ghemuiți 
în balconul cu parmaclăc, iar doi dintre ei aveau niște arme care 
semănau cu muschetele. 

S-a simţit cuprinsă de furie. Cu coada ochiului a văzut un 
soldat agnivanshi, care se cățăra în copacii de nestemate din 
carul alăturat, cu un arc în mână. S-a ridicat în mâini pe o 
creangă, eliberând în același timp o săgeată. 

S-a auzit un țipăt, apoi unul dintre atacatori a căzut de la 
balcon cu săgeata înfiptă în spate. Arcașul s-a întors spre 
celălalt. 

O lovitură de muschetă l-a doborât. În timp ce Nahri tipa, 
soldatul a căzut mort la pământ, iar arcul i s-a rostogolit din 
mână. 

— Dă-te jos, Nahri! a ţipat Nisreen, atrăgându-i atenţia, chiar 
când o altă lovitură a făcut să sară așchii din puntea carului, în 
timp ce erau scoși de acolo ultimii copii. 

Nahri a sărit, iar Aqisa a silit-o s-o ia la fugă, în timp ce carul 
se rupea în două din cauza fierbinţelii flăcărilor tot mai mari. 

Un grup de daev-i au tras-o în mijlocul lor. Nisreen era acolo și 
i-a scos de îndată de pe cap chadorul din cauza căruia ar fi 
putut fi recunoscută. 

— Duceţi-o de aici pe banu nahiaa! le-a poruncit. 

— Nu, stai...! a încercat Nahri să se opună, în timp ce niște 
mâini o împingeau pe un cal. 

Prin mulţime l-a zărit pe Jamshid. Călărea cu repeziciune - cu 
o repeziciune periculoasă - ţinându-se cu o mâna de șa, în timp 
ce se apleca, încercând să ia de jos arcul... 

Un vas de lut cu foc rumi l-a lovit drept în spate. 

— Jamshid! 

Nahri s-a repezit spre el tocmai când cădea de pe cal. Haina îi 
luase foc și flăcările dansau pe spatele lui. 

— Nu! 

Toate au părut că încetineau. Un cal fără călăreț a trecut pe 
lângă ea în galop, iar mirosul de fum și de sânge se simțea din 
plin în aer. Nahri s-a stăpânit să nu leșine, pentru că năvala 
bruscă de trupuri sfâșiate, oase frânte și inimi care băteau tot 
mai slab era gata-gata să-i copleșească simţurile nahide. 


Străzile pe care străbunii ei le construiseră cu atâta migală 
ardeau, înghiţindu-i pe cei care fugeau de la paradă. În faţa ei, 
Jamshid se rostogolea zadarnic, încercând să stingă focul care îi 
cuprindea veșmintele. 

Nahri a simţit că o potopeau furia și deznădejdea. l-a 
îmbrâncit pe daev-ii care încercau să o ia de acolo. 

— Jamshid! 

O hotărâre înverșunată o făcuse să se apropie când el se 
zvârcolea pe jos. Fără să îi pese că se punea în pericol, Nahri l-a 
apucat de gulerul nears al hainei și a scos-o de pe el. 

Daev-ul a scos un urlet, pentru că materialul încins a luat cu 
el o bună parte din pielea lui de pe spate, lăsând să i se vadă 
carnea însângerată. Dar era mai bine așa, decât să fie ucis de 
focul rumi - nu că mai conta: acum amândoi erau înconjurați, 
căci flăcările lingeau cu lăcomie clădirile din jur. 

Un obiect greu s-a prăbușit în faţa nahidei: rămășițele tronului 
ca un shedu pe care stătuse asemenea străbunilor ei. Dar, pe 
când Nahri se uita la nebunia din jur, deznădejdea ameninţa să 
o sufoce. Nahri nu era Anahid. Ea nu avea niciun afshin. 

Nu avea habar câtuși de puţin cum să-și salveze poporul. 

Afshin... ca o explozie de lumină, una dintre ultimele ei 
amintiri din Cairo a revenit în mintea sa: războinicul cu ochi 
izbitor de verzi, al cărui nume încă nu îl știa, stând în picioare 
printre mormintele din orașul ei omenesc, din căminul ei, cu 
brațele ridicate să invoce o furtună. 

„O furtună de nisip!” 

Lui Nahri i s-a oprit respiraţia. 

„Ziditorule, te implor!” s-a rugat ea. „Ajută-mă să-mi salvez 
orașul!” 

A inspirat adânc și și-a plecat capul. Din instinct, a încercat să 
vadă Daevabadul, așa cum vedea un pacient, a încercat să 
vizualizeze noroiul dintre pietrele străzii și praful adunat în toate 
colțurile. 

Și a tras. 

Vântul s-a întețit pe dată, aruncându-i cozile peste față, dar 
încă mai simţea o împotrivire, legătura ei cu magia era doar cu 
puţin prea slabă. A scos un strigăt de frustrare. 

— Nahri! a suflat Jamshid cu voce răgușită, apucându-i mâna. 
Nahri, eu nu mă simt bine...! 

S-a înecat și degetele lui au strâns-o și mai tare. 


Un impuls puternic de magie a lovit-o atât de tare, că era cât 
pe ce să cadă. A icnit și s-a clătinat, încercând să-și păstreze 
controlul. Era, în același timp, familiar și necunoscut, un șoc, de 
parcă și-ar fi băgat mâinile într-o găleată cu gheaţă. Forța sa a 
alergat prin venele ei cu o sălbăticie nebună, ca o creatură care 
stătuse prea mult închisă în cușcă. 

Și a fost exact imboldul de care avea nevoie. Nahri n-a șovăit, 
și și-a fixat privirea pe străzile în flăcări. 

„Tămăduiește!” a poruncit ea și a tras tare. 

Toate firele de nisip din orașul familiei ei au venit în goană 
spre ea. S-au învârtit într-o trombă vijelioasă de praf înecăcios. 
Ea a expirat, iar volbura a căzut la pământ, în ploaie, acoperind 
străzile și carele rupte, transformându-se în dune pe lângă case 
și acoperind trupurile care ardeau ale djinn-ilor și ale daev-ilor 
care încercaseră să fugă. Focul s-a stins nespus de repede, ca și 
cum ar fi băgat o lumânare aprinsă într-un lighean cu apă. 

La fel s-a întâmplat și cu Nahri. Legătura ei cu magia s-a rupt 
brusc, ea s-a clătinat, epuizată, și ochii i s-au umplut de pete 
negre. 

— Banu nahida! 

Nahri a clipit și a văzut că Nisreen venea în fugă spre ea, 
ținând și acum în mână chadorul ei strălucitor. Lângă nahidă, 
Jamshid se chinuia să se ridice în șezut, iar cămașa arsă îi 
atârna în fâșii pe piept. 

Și pe spatele lui complet vindecat! 

Nahri se uita uimită la pielea lui nevătămată, când s-a auzit o 
altă pârâitură de muschetă. Jamshid a tras-o la pământ. 

Dar împușcătura nu îi ţintise pe ei. 

Clipele scurse între momentul în care a văzut-o pe Nisreen 
alergând și acela în care a privit-o cum se prăbușea i s-au părut 
ore, ca și cum toate trebuiau să i se întipărească bine în minte. 
Nahri a plecat de lângă Jamshid și a alergat la bătrână fără să-și 
amintească limpede cum. 

— Nisreen! 

Sângele negru deja pătrunsese prin tunica ei. Nahri i-a sfâșiat- 
O. 
A rămas înlemnită când a văzut rana de pe abdomen. Era 
înspăimântătoare, căci arma aceea omenească zdrobise carnea 
daev-ei într-un fel pe care Nahri nu îl crezuse posibil în lumea 
magică. 


„O, Ziditorule!” 

Fără să mai piardă o clipă, Nahri și-a pus palma pe sânge, dar 
și-a retras-o grabnic, simțind o durere sfâșietoare. Mirosul, 
arsura... 

Atacatorii folosiseră gloanţe de fier! 

S-a auzit un țipăt, după care bărbaţii rămași în balcon s-au 
prăbușit, cu trupurile ciuruite de săgeți. Nahri abia dacă a 
observat. Cu inima cât un purice, a trecut peste durere și și-a 
lipit din nou palmele de trupul mentorului ei. 

„Vindecă!” a implorat ea. „Vindecă!” 

O zgărietură însângerată de pe obrazul lui Nisreen s-a 
vindecat pe loc, dar rana provocată de glonţ, nu. Proiectilul 
însuși părea o rană urâtă în corpul ei, un obiect rece și străin, 
care nu ar fi trebuit să fie acolo. 

Jamshid s-a lăsat în genunchi lângă ea, aruncându-și arcul. 

— Ce pot să fac? i-a strigat tânărul. 

„Nu știu!” 

Îngrozită, Nahri i-a cercetat chipul lui Nisreen; avea nevoie de 
sfatul ei acum. Avea nevoie de Nisreen, și cu asta, basta. 

| s-au umplut ochii de lacrimi când a văzut sângele din colțul 
gurii învăţătoarei ei și ochii negri în care se citeau uimirea și 
durerea aproape în egală măsură. 

Răspunsul i-a venit aproape pe dată. 

— Îmi trebuie o foarfecă! a strigat ea spre cei din mulţime. O 
baionetă, un pumnal, ceva! 

— Nahri... 

Vocea lui Nisreen era o șoaptă sfâșietoare. 

A tușit și din gură a început să i se prelingă și mai mult sânge. 

— Nahri... ascultă...! 

Hainele nahidei se îmbibaseră de sânge. Cineva, nici nu-i păsa 
cine, i-a pus în mână un cuțit. 

— Îmi pare rău, Nisreen! a șoptit ea. Probabil o să te doară. 

Jamshid își pusese capul lui Nisreen pe picioare. Cu o groază 
mută, Nahri și-a dat seama că el se ruga în șoaptă, săvârșind 
ritualul pentru muribunzi. 

Nahri refuza să accepte asta. Și-a gonit emoţiile. A ignorat 
lacrimile care îi curgeau pe obraji și bătăile de inimă îngrozitor 
de slabe ale lui Nisreen. 

— Nahri! a șoptit Nisreen. Nahri... tu...! 

Nahri a înfipt cuțitul în carne, cu mișcări, din fericire, pline de 


fermitate. 

— Pot s-o fac! 

Într-un val de sânge, a scos glonţul. Dar mișcarea aceea a 
avut un preț. Nisreen s-a cutremurat și ochii ei au strălucit de 
durere. 

Și apoi, chiar când Nahri și-a răsfirat degetele pe rană, inima 
lui Nisreen s-a oprit. Cu un urlet de furie, Nahri a descătușat 
magia care îi mai rămăsese, poruncindu-i să pornească din nou 
inima, să lipească la loc vasele de sânge rupte și carnea 
zdrobită. 

Nimic! Jamshid a izbucnit în plâns. 

— Inima ei, a hohotit el. 

„Nu!” 

Nahri se uita la povăţuitoarea ei amorțită, fără să-i vină să 
creadă. Nisreen nu putea fi moartă! Nu era posibil ca femeia 
care o învățase să vindece să fie singura persoană pe care nu 
putea s-o ajute. Femeia care, cu toate multele, foarte multele lor 
certuri, fusese pentru ea singura persoană pe care putea s-o 
asemene cu o mamă. 

— Nisreen, a șoptit ea. Te rog! 

A încercat din nou, iar magia a ţâșnit din mâinile sale, dar nu 
a făcut nimic. Inima lui Nisreen era de neclintit, iar sângele și 
mușchii își pierdeau vigoarea în timp ce zvâcnirile strălucitoare 
din capul ei se stingeau pe rând; puterile lui Nahri îi spuneau 
limpede ceea ce inima ei nu voia să recunoască. 

Nisreen nu mai era. 


XXXI 
Ali 


Ali a dat de perete ușa bimaristan-ului și s-a repezit la primul 
ins pe care l-a văzut. 

— Banu nahida! Unde e? 

Parimal, plin de sânge, a tresărit, gata să scape din mână 
tipsia cu instrumente. Ali i-a dat repede drumul. 

Tămăduitorul avea un aer grav. 

— În sala mare. E nevătămată, dar e de rău, prințule! Au 
murit nespus de mulți. 

Ali știa asta. El și Muntadhir porniseră în goană spre 
procesiune, dar pe străzi era o nebunie și, când ajunseseră, în 


sfârșit, aflaseră că Nahri deja era la bimaristan, ocupându-se de 
victime. 

Muntadhir rămăsese acolo, să-l ajute pe Jamshid să facă 
puţină ordine pe stradă, iar Ali plecase spre bimaristan, uitându- 
se cu o deznădejde tot mai mare la semnele serbării care se 
transformase în carnagiu. Morţii zăceau acolo unde căzuseră, cu 
trupurile acoperite de giulgiuri. Ali a numărat cel puţin cincizeci. 

Unul dintre ei, le-a povestit Jamshid, întunecat la faţă, fusese 
deja dus la Marele Templu, cu trupul acoperit de chadorul lui 
banu nahida. 

Ali simţise o lovitură în inimă auzind despre Nisreen și despre 
barbariile cumplite petrecute în ziua aceea. 

— Aș putea să întreb... 

Parimal se uita la el, speriat și șovăitor. 

— Atacatorii... au fost identificaţi? 

Ali s-a uitat în ochii tămăduitorului agnivanshi, știind prea 
bine ce dorea să afle. Pentru același lucru se rugase cu inima 
plină de groază. 

— Erau shafiț-i, a spus bărbatul încet. Toţi. 

Parimal s-a cocârjat când i-a dat vestea, iar chipul i s-a 
schimonosit. 

— O, nu! a șoptit prinţul. Este groaznic, dar am sperat... 

— Știu. 

Ali și-a dres vocea și a întrebat: 

— Unde e banu nahida? 

Parimal a făcut semn cu capul spre stânga lui. 

— În sala mare de consultaţii. 

Ali a pornit în grabă pe holurile a căror construcţie o 
supraveghease personal. Abia așteptase să vadă bimaristan-ul 
deschis, dar, pe Allah... nu așa! 

Sala era înțesată, cele o sută de paturi erau ocupate și alți 
pacienţi erau așezați direct pe podea, pe pături de lână. Cei mai 
mulţi dintre ei erau daev-i. A zărit-o pe Nahri, aplecată deasupra 
unui băiețel care plângea și care era ţinut de mama lui. Avea în 
mână un forceps și părea că scotea din pielea băiatului așchii de 
lemn. A văzut-o cum lăsa instrumentul jos, cum îl mângâia pe 
băiețel pe obraz și cum se ridica încet în picioare; epuizarea ei 
era vădită în toate mișcările corpului. S-a întors. 

De îndată ce i-a întâlnit privirea, chipul lui Nahri n-a mai 
exprimat decât durere. Cu inima frântă, Ali s-a apropiat repede. 


Ea tremura, clătina din cap și părea că încerca din răsputeri să 
nu plângă. 

— Nu pot! i-a spus cu o voce sugrumată. Nu aici! 

Fără un cuvânt, Ali a luat-o de mână. Ea nu s-a opus și s-a 
lăsat condusă afară, în grădină. Abia s-a închis ușa și Nahri a 
izbucnit în plâns. 

— Au ucis-o pe Nisreen! a hohotit nahida. Au împușcat-o și eu 
n-am putut să fac nimic. Nu am putut să... 

Ali a luat-o în braţe. Nahida a început să plângă mai tare și 
amândoi s-au lăsat jos. 

— Ea m-a învăţat totul, i-a spus Nahri printre hohote de plâns. 
Totul! lar eu nu am putut să fac absolut nimic s-o salvez! 

S-a cutremurat în braţele lui. 

— Era speriată, Ali! Vedeam asta în ochii ei. 

— Îmi pare aşa de rău, Nahri! a șoptit prinţul, negăsind ce 
altceva să spună. Îmi pare așa de rău! 

Pentru că nu știa ce să facă, o ţinea pur și simplu în braţe, în 
timp ce ea plângea și lacrimile sale îi udau dishdasha. Işi dorea 
din tot sufletul să facă și el ceva, orice, să o ajute să se simtă 
mai bine. 

Nu știa prea bine cât au stat așa acolo, când s-a auzit 
chemarea la asr. Ali a închis ochii umezi de lacrimi, lăsându-se 
pătruns de chemarea muezinului. Spiritul lui s-a mai liniștit 
puţin. 

Atacul din ziua aceea fusese îngrozitor, dar încă se mai cânta 
adhan-ul! Timpul nu se oprise în Daevabad și de ei depindea ca 
această nenorocire să nu distrugă orașul. 

Adhan-ul a părut să o facă și pe Nahri să-și vină în fire. A 
respirat întretăiat și s-a îndepărtat puțin, ștergându-și ochii. 

Se uita fix la mâinile ei, cu un aer pierdut. 

— Nu știu ce să le spun, a murmurat tânăra, ca pentru sine. 
Le-am zis alor mei că putem avea încredere în shafiti! Dar 
acum am fost atacați cu arme omenești, cu foc rumi, în timpul 
sărbătorii noastre, în orașul nostru. 

Vocea îi suna sec. 

— Cum pot să mă mai numesc banu nahida, când eu nu sunt 
nici măcar în stare să-mi apăr neamul? 

Ali i-a luat obrajii în palme. 

— Nahri, nu ești tu vinovată de toate astea! În niciun fel! Niște 
suflete pervertite au profitat de o slăbiciune a apărării noastre! 


Și, să fiu sincer, ar fi trebuit să fim pregătiţi din clipa în care 
armele acelea afurisite și-au făcut apariţia în oraș! Nu are nicio 
legătură cu faptul că tu ai încercat să te apropii de shafiț-i, nu 
are nicio legătură cu rolul tău de banu nahida! Azi ai salvat 
nenumărate vieţi! a asigurat-o el. Am auzit ce ai făcut să stângi 
focul! Crezi că altcineva în afară de banu nahida putea face una 
ca asta? 

Nahri nu părea că-l auzea, pierdută în întunericul care îi 
încețoșa mintea. 

— Asta nu se mai poate întâmpla! a murmurat ea. Niciodată! 
Chipul i s-a asprit pe neașteptate și s-a uitat în ochii lui. 

— Femeia care te-a prevenit... unde e? Vreau să vorbesc cu 
ea! Ali a clătinat din cap. 

— Nu știa mai mult, a încredinţat-o. 

— E clar că a știut destul! 

S-a smuls din brațele lui. 

— Poate tu n-ai reușit să scoţi mai multe de la ea, dar sunt 
sigură că eu, una, voi putea! 

Tonul ei bătăios l-a neliniștit. 

— Nu ea a pus la cale acest atac, Nahri! Și n-aş putea s-o 
găsesc, chiar dacă aș încerca. 

— Atunci, cum o cheamă? O să-i pun pe ai mei s-o caute, dacă 
tu nu vrei! A 

Ali a simţit că îl treceau fiori de gheaţă. In clipa aceea, ar fi 
făcut orice s-o ajute pe Nahri... dar nu putea face una ca asta! 
Și-a mușcat buzele, silindu-se să-și găsească cuvintele. 

— Nahri, știu că suferi... 

— Ştii? 

S-a îndepărtat de el. 

— Ce ştii tu despre suferință? 

Ochii ei umezi scăpărau de furie. 

— Pe cine ai pierdut tu, Ali? Cine a murit în brațele tale? Pe 
cine ai implorat tu să se întoarcă, să te privească pentru ultima 
oară? 

S-a ridicat în picioare, împleticindu-se. 

— Daev-ii sângerează, shafiț-ii sângerează, iar gezirii n-au 
nimic. Stau liniștiți în deșerturile lor, acasă, stau tihniţi în palatul 
lor de aici! 

Ali a deschis gura, apoi a închis-o, pentru că nu avea ce să 
răspundă la acuzaţia ei. 


— Nahri, te rog! O să... o să îndreptăm situaţia. 

— Și dacă nu putem? 

| s-a frânt vocea, epuizată. 

— Dacă situația din Daevabad e așa de gravă, încât nu mai 
poate fi îndreptată? 

El a clătinat din cap. 

— Refuz să cred asta! 

Nahri s-a mulțumit să îl privească. Furia îi dispăruse, înlocuită 
acum de o compătimire care îl făcea să se simtă și mai rău. 

— Ar trebui să pleci, Alizayd! Să fugi din locul acesta cât se 
mai poate. 

Pe chipul ei se citea amărăciunea. 

— Eu așa aș face în locul tău. 

S-a întors spre ușă. 

— Trebuie să mă duc la pacienţii mei. 

— Nahri, stai! 

Ali a sărit în picioare, disperat. 

— Te rog! O să îndrept lucrurile! Jur pe dumnezeul meu! 

Nahri a trecut pe lângă el. 

— N-ai cum să îndrepți lucrurile. 

A deschis uşa. 

— Întoarce-te la Am Gezira! 

Z 

Lubayd și Aqisa îl așteptau la ieșirea din bimaristan. 

Lubayd i-a aruncat o privire și apoi l-a luat de braț. 

— E teafără? 

Lui Ali i se uscase gura. 

— E în viață. 

„Întoarce-te la Am Gezira!” 

Dintr-odată, într-un moment de slăbiciune, Ali a simţit că-și 
dorea asta mai mult decât orice. Ar fi fost simplu. In oraș era 
nebunie; ei trei s-ar fi putut furișa cu ușurință. Tatăl lui nu s-ar fi 
supărat, doar el însuși îi poruncise să plece și poate că, în sinea 
lui, s-ar fi simţit ușurat că nu fusese nevoit să-l facă pe fiul lui să 
se supună cu sila. În câteva săptămâni, puteau fi înapoi la Bir 
Nabat, departe de Daevabad și de conflictele lui sângeroase. 

S-a frecat la ochi. Privirea i-a fost atrasă de tabăra de muncă 
a shafiţ-ilor. Fusese reconstruită - extinsă - după atac și acum 
vibra parcă din cauza agitaţiei muncitorilor care intrau și ieșeau 
din bimaristan. 


O groază imensă i-a cuprins inima. Daev-ii mai atacaseră 
tabăra aceasta și uciseseră o mulţime de shafit-i pentru o sigură 
viaţă daeva! 

Ce aveau să le facă shafit-ilor după nenorocirea din ziua 
aceea? 

„Ar putea isca un război!” 

Era lucrul care îl îngrijora necontenit pe tatăl lui, după cum Ali 
știa prea bine. Daev-ii și shafiț-ii erau majoritari în Daevabad, 
copleșindu-i numeric pe ceilalţi qj/nn-i, iar Garda Regală n-ar fi 
avut cum să-i oprească. 

Poate că Ghassan nici nu ar fi încercat să-i oprească! Prinţul 
știa care era calculul rece din lumea lor: Garda ar fi fost trimisă 
să păzească doar celelalte cartiere, să aibă grijă ca toţi cei 
pursânge din triburile djinn-ilor să fie în siguranţă, în timp ce 
„adoratorii focului” și cei „cu sânge spurcat” s-ar fi luptat pe 
viaţă și pe moarte! 

„Dar primul lui imbold va fi să oprească asta! Să înăbușe cu 
brutalitate orice revoltă care ar fi putut să se răspândească!” 

Ușa s-a deschis din nou și Subha s-a apropiat de ei. 

Medicul a inspirat adânc. 

— Nu mi-am închipuit că am să văd ceva mai rău decât atacul 
din tabără! i-a spus ea, în loc de salut. Nu pot să-mi închipui ce 
fel de demoni au uneltit așa ceva! Să ataci o procesiune plină de 
copii...! 

„Și atacatorii au fost copii cu doar câţiva ani în urmă!” 

Ali știa în sinea lui că toate acestea duceau către Tanzeem. 
Sufletele acelea pervertite, care își văzuseră șeicul ucis și 
orfelinatul incendiat, care, apoi, îi priviseră pe fraţii și surorile lor 
murind pe lacul din Daevabad, așa cum spusese sora Fatumai. 

— Cred că toţi cei salvaţi sunt în afara pericolului, a continuat 
Subha, posomorâtă. Mi-aș dori să fi fost acolo! a spus ea încet. 
Doamna Nisreen... poate că aș fi reușit să-i scot glonţul! 

— Te rog să nu-i zici asta lui Nahri! a rugat-o Ali repede. 

Subha a clătinat din cap. 

— Pot să-ți spun că deja numai la asta îi stă mintea. Când 
pierzi așa un pacient, tot timpul te întrebi dacă nu cumva ai fi 
putut să mai faci ceva. Și când e vorba despre cineva drag... 

Ali a tresărit. 

— Vei rămâne cu ea? a întrebat-o el. Cu Nahri? 

— Voi unde vă duceți? 


El a șovăit, încercând să se gândească. 

— La Citadelă, s-a hotărât, în cele din urmă. 

Nu era bine-venit la bimaristan și nu putea fi sigur că tatăl lui 
nu avea să-l închidă, dacă s-ar fi întors la palat. 

— Vreau să văd ce putem face să-i împiedicăm pe locuitorii 
Daevabadului să se încaiere până când ne dăm seama cine e 
vinovat de toate astea. 

Agisa și-a mijit ochii. 

— Ai voie să intri în Citadelă? l-a întrebat direct. 

Ali a inspirat adânc. 

— Cred că vom afla în curând cât de mult mă îndrăgesc cei 
din Garda Regală. 


%4 
Kod 


Cu siguranță, soldații de la poartă nu l-au împiedicat să între; 
ba chiar pe fețele unora s-a zărit ușurarea. 

— Prințule Alizayd! l-a întâmpinat primul bărbat. Pacea lui 
Allah fie cu tine! 

— Pacea lui Allah fie și cu tine! i-a răspuns. Qaid-ul e aici? 

Bărbatul a clătinat din cap. 

— Tocmai a plecat înapoi la palat. 

A făcut o pauză, apoi a adăugat. 

— Părea supărat. A plecat valvârtej, împreună cu ofițerii cei 
mari. 

Lui Ali i s-a pus un nod în stomac: nu știa ce să creadă despre 
asta. A dat din cap, apoi a pătruns în Citadelă, locul în care, din 
multe puncte de vedere, se simţise mai acasă decât în palat. 
Turnul ei se înălța mândru, părând întunecat pe fundalul cerului 
luminat de apus. 

Chiar aproape de intrare se afla un grup de ofiţeri geziri, care 
discutau aprins, aplecaţi deasupra unui papirus. Ali îi cunoștea 
pe toţi, mai ales pe Daoud, cel care, atunci când ajunsese în 
Daevabad, ţinuse să-i mulțumească pentru fântâna pe care o 
făcuse Ali în satul lui. 

— Prinţule Alizayd, preamărit fie Allah! a spus bărbatul când a 
dat cu ochii de el. 

Ali s-a apropiat cu prudenţă, ridicând mâna, să le facă semn 
Agisei și lui Lubayd să nu îl urmeze. Acum era aici ca soldat, nu 
ca un civil din Am Gezira. 

— Qaid-ul s-a dus la palat? 

Daoud a dat din cap. 


— Am primit niște porunci de la rege care l-au tulburat. 

— Ce porunci? a întrebat Ali, îngrijorat. 

Barghash, unul dintre cei mai gălăgioși și mai îndrăzneți 
căpitani, a răspuns: 

— Vrea să facem una cu pământul cartierul unde a avut loc 
atacul! N-are rost! Pe shafit-ii care locuiau în apartamentele 
acelea i-am găsit cu beregatele tăiate. Probabil că atacatorii i-au 
ucis. Și atacatorii sunt morți! Ni se cere să ucidem o mulțime de 
shafiț-i, fără alt motiv decât că... 

— Destul! l-a întrerupt Abu Nuwas. Ai jurat să te supui regelui 
când ai intrat în Garda Regală. 

— Nu a jurat chiar asta! l-a corectat Ali. A jurat să-l slujească 
pe Allah și să apere poporul lui! lar shafiții fac și ei parte din 
poporul lui! 

Abu Nuwas i-a aruncat o privire mânioasă: 

— Cu tot respectul, prinţul meu, dar nu deţii niciun rang! Nici 
măcar n-ar trebui să fii aici! Dacă dorești, pot să pun să fii 
escortat până la palat. 

Amenințarea era clară, iar Ali a văzut mulţi bărbaţi zburlindu- 
se... dar privirile lor tăioase nu erau ațintite asupra lui. 

Ali s-a oprit, văzându-i cu ochii minţii pe Muntadhir și pe 
Zaynab... Pe tatăl lor... 

Bir Nabatul și viaţa pe care ar fi putut s-o aibă... 

„Allah, iartă-mă! Allah, luminează-mă!” 

— Îmi pare foarte rău, Abu Nuwas! a spus el încet. 

Mâna lui s-a oprit pe hanger. 

— Dar nu mă voi întoarce la palat. 

L-a lovit pe bărbat în cap cu plăselele armei. 

Abu Nuwas a căzut la pământ fără cunoștință. Doi ofițeri au 
dus pe dată mâna la zu/fikar-e, dar au fost asaltaţi de ceilalți și 
de mai mulţi ieniceri care s-au repezit la ei și i-au imobilizat. 

— Vă rog, aveţi grijă de el! a continuat Ali, păstrându-și vocea 
calmă. 

A ridicat papirusul de jos și și-a aruncat privirea peste 
porunca revoltătoare scrisă acolo, pe semnătura clară a tatălui 
său, așternută în josul colii. 

A luat foc în mâna lui și el a azvâărlit-o apoi cât colo. 

S-a uitat la soldaţii uluiţi din jurul lui. 

— Eu, unul, nu am intrat în Garda Regală să ucid nevinovaţi, 
le-a declarat el, sec. Și, de bună seamă, străbunii noștri nu au 


venit la Daevabad să facă una cu pământul casele shafiț-ilor, 
când copiii lor dorm. 

A ridicat vocea. 

— Noi menţinem pacea, s-a înțeles? Doar asta facem acum! 

A urmat un moment de șovăire printre bărbaţi. Inima lui Ali 
bătea cu putere. Agisa a dus mâna la spadă... 

Și apoi Daoud a dat din cap și a schiţat repede salutul geziri. 

— Prinţul vostru v-a dat poruncă, a spus el. Alinierea! 

Soldaţii din curte, la început mai încet, după care cu viteza cu 
care s-ar fi supus poruncilor lui Wajed, și-au ocupat locurile. 

Daoud i-a făcut o plecăciune adâncă și l-a întrebat: 

— Ce poruncești să facem? 

— Trebuie să păzim Cartierul Shafit. Nu vreau să aibă loc 
vreun act de răzbunare în seara asta. Porţile midan-ului vor fi 
închise și fortificate repede. Eu trebuie să-i trimit un mesaj 
regelui. 

„Și fraţilor mei...”, a adăugat în gând, rugându-se ca discuţia 
cu ei din magazie să fi avut mai mult impact asupra lor decât 
credea. 

— Și Cartierul Geziri? a întrebat Daoud. Acolo nu sunt porţi 
care să ne separe de shafit-i. 

— Știu! 

Ali a tras adânc aer în piept, gândindu-se ce să facă și 
regretând deodată că nu apucase să discute mai pe larg cu 
Zaynab. A învârtit pe degete mătăniile de la încheietura mâinii. 
Pe sprijinul cui se putea baza? 

Degetele lui au rămas nemișcate pe mătănii. 

— Vreau să mi-i aduceți aici pe toți muezinii pe care îi veţi 
putea găsi! 


XXXII 
Nahri 


„Eşti o banu nahida bună!” 

Cuvintele rostite de Nisreen cu o seară în urmă i-au răsunat în 
minte lui Nahri, când stătea cu ochii pironiţi asupra lavoarului. 
„O banu nahida bună”! Șocul de pe chipul mentorului ei, felul în 
care licărul din ochii săi negri se stinsese - glumele ei și 
răbdarea nesfârșită, tot ceea ce o făcea să fie Nisreen - mâinile 
care o îndrumaseră și care acum se răceau tot mai mult în 


tăcerea Marelui Templu... 

— Ai nevoie de o pauză! 

Vocea lui Subha a smuls-o din gândurile ei. l-a aruncat lui 
Nahri un prosop. 

— Puteai să te speli pe mâini de o sută de ori de când stai aici 
și te holbezi la apă. 

Nahri a clătinat din cap, s-a șters pe mâini și și-a legat din nou 
șorțul. 

— Mă simt bine. 

— N-a fost o rugăminte! 

Nahri s-a uitat la tămăduitoare, uimită, iar în ochii ei nu a 
văzut decât hotărâre. 

— Ai vrut să lucrezi cu un alt tămăduitor? Bine, atunci fac asta 
pentru pacienţii noștri. Nu ești acum în formă să tratezi pe 
cineva. 

Înainte ca Nahri să poată protesta, tămăduitoarea agnivanshi 
a luat-o de braţ și a așezat-o, pur și simplu, pe un divan. Peo 
masă alăturată așteptau un felegean cu ceai și o farfurie cu 
mâncare. 

Subha i-a făcut semn cu capul spre ele. 

— Muncitorii din tabără au adus mâncare și haine. S-au gândit 
că ai tăi au nevoie de ele. 

Gestul a mișcat-o pe Nahri. 

— Frumos din partea lor! a spus nahida încet. 

A luat felegeanul cu ceai, prea slăbită să mai reziste, și a 
sorbit din el. 

Subha s-a așezat lângă ea. A oftat și și-a șters o dungă de 
cenușă de pe fruntea asudată. 

— Dacă n-am spus-o până acum, să știi că îmi pare tare rău! 

A clătinat din cap. 

— Aseară am stat puţin de vorbă cu doamna Nisreen... 

Un zâmbet slab i-a jucat pe buze când a adăugat: 

— A fost o discuţie care a semănat doar un pic cu o ceartă! 
Una peste alta, mi s-a părut foarte pricepută și destul de 
drăguță! 

Nahri a rămas cu ochii pironiţi în ceaiul ei. 

— Ea m-a învățat tot ce știu din învăţăturile nahizilor! i-a 
mărturisit. 

În vocea nahidei nu se mai citea decât emoția când a 
adăugat: 


— Ea a fost cea mai apropiată persoană pe care am avut-o în 
Daevabad, iar eu n-am fost în stare s-o salvez! 

Subha i-a atins mâna. 

— Nu te lăsa copleșită, gândindu-te ce ai fi putut să faci 
pentru un pacient, mai ales pentru unul pe care l-ai iubit! a 
sfătuit-o. 

Și-a dres glasul. 

— Crede-mă, vorbesc din experiență! a adăugat shafit-a. 
După ce tatăl meu a... m-am simţit inutilă. Am pierdut 
săptămâni întregi în care n-am făcut altceva decât să sufăr și 
să-mi plâng de milă. Tu n-ai la dispoziţie săptămâni! Ai tăi au 
nevoie de tine acum. 

Nahri a dat din cap, găsind o ușurare în cuvintele ei directe. 
Cu siguranţă, îi foloseau mai mult decât plânsul pe umărul lui 
Ali, din grădină. 

„O slăbiciune”! Așa îl numise Nisreen pe Ali și era limpede că 
avusese dreptate. Dacă Nahri ar fi fost acea banu nahida de 
care poporul ei avea nevoie, i-ar fi smuls de pe buze cu sila 
numele informatorului său. 

— Banu nahida? 

O voce cunoscută a strigat-o din mijlocul celor care se 
înghesuiau la ușa sălii de examinare. 

„Jamshid!” 

li dăduse cineva, probabil, o cămașă, dar era plin de sânge și 
de cenușă și părea la fel de epuizat pe cât se simțea Nahri. S-a 
uitat în ochii ei, după care a străbătut camera în doar câteva 
clipe, cu o rapiditate și cu o ușurință din cauza cărora Nahri era 
să scape felegeanul din mână. În afară de arsuri, Jamshid nici 
măcar nu șchiopăta! 

— Jamshid? 

S-a uitat la el, din cap până în picioare, cu gura căscată. 
Acum, de aproape, vedea că tânărul daeva tremura și că ochii îi 
sticleau din cauza unei spaime abia stăpânite. 

Subha s-a încruntat. 

— Nahri mi-a spus că ai fost lovit cu foc rumi și că ai fi căpătat 
arsuri grave. 

S-a ridicat în picioare și a întins mâna spre el. 

— Vrei să-ţi facem... a început shafit-a. 

El s-a tras înapoi. 

— Mă simt bine, i-a răspuns, răgușit. Foarte, foarte bine! a 


adăugat, părând ușor înnebunit. Vo; ce faceți? 

Nahri l-a privit lung. Cu siguranţă, nu părea deloc că s-ar fi 
simțit bine! 

— Facem tot ce putem, l-a încredinţat. Au terminat la locul 
procesiunii? 

Jamshid a dat din cap. 

— La numărătoarea finală au ieșit optzeci și șase de morţi, i-a 
zis el încet. Muntadhir și regele au plecat de acolo odată cu 
mine. Nu au găsit decât trei atacatori. 

— Doar trei au ucis aproape o sută de persoane? 

Nahri a pus jos felegeanul cu ceai, căci îi tremurau mâinile. 

— Nu înţeleg cum s-a putut întâmpla una ca asta! 

— Nu s-a mai întâmplat până acum, a spus Jamshid, cu 
tristeţe în voce. Nu cred că se aștepta cineva la așa ceva! 

Nahri a clătinat din cap. 

— Mă bucur nespus de mult că am fost de față când cei din 
Daevabad au descoperit o nouă metodă de a se măcelări unii pe 
alţii! a murmurat, în zeflemea. 

Jamshid s-a apropiat de ea și i-a pus mâna pe umăr. 

— Îmi pare rău pentru Nisreen, Nahri! 

A clipit iute, să-și înfrâneze lacrimile. 

— Nici măcar nu-mi vine să cred! a adăugat tânărul. Mi-e greu 
să îmi închipui că o să mă întorc la infirmerie și n-o s-o văd 
acolo. 

Nahri a încercat să-și stăpânească tremurul din voce când a 
spus: 

— Trebuie s-o facem. Lumea are nevoie de noi. 

El a roșit. 

— Ai dreptate, firește! Dar, Nahri... dacă aici situaţia e sub 
control, ai un minut să vorbești cu mine? Intre patru ochi? a 
rugat-o, arătând cu capul spre coridor. 

— Sigur că da! 

Zicând acestea, Nahri s-a ridicat în picioare. 

— Dacă-mi permiţi, doctoriţă Sen! 

De îndată ce au ieșit, Jamshid s-a întors spre ea. 

— Nahri, ești sigură că în vasele acelea era foc rumi? 

Nahri a fost uimită de întrebarea lui, dar și de frica pe care i-o 
deslușea în ochi. 

— Da. Vreau să spun... ce altceva ar fi putut arde așa? 

Jamshid își frământa mâinile. 


— Crezi că ar fi putut fi altceva în ele? Un fel de... nu știu... 
ser de vindecare? 

Nahri a clipit. 

— Te referi la spatele tău? 

În nebunia care urmase după atac și după moartea lui 
Nisreen, Nahri nici nu se mai gândise la faptul că arsurile lui 
Jamshid se vindecaseră atât de repede! 

Tânărul se albise când i-a mărturisit: 

— Nu, nu numai la spate... 

A deschis gura și a închis-o, ca și cum s-ar fi chinuit să-și 
găsească cuvintele. 

— Nahri, o să crezi că sunt nebun, dar... 

— Banu nahiada! 

De data aceasta Razu fusese aceea care o strigase. 

— Trebuie să vii repede! i-a spus daeva, în bactriană. Tatăl 
unuia face ca toate alea afară! 

Jamshid s-a întors spre Razu. 

— Spune-i să aștepte! a rugat-o. 

De îndată ce cuvintele i s-au desprins de pe buze, Jamshid a 
scos un strigăt înăbușit și și-a acoperit gura cu palma. Nahri a 
făcut ochii mari. Rostise cuvintele exact în străvechiul dialect 
bactrian - o limbă pe care Nahri nu știa s-o mai vorbească 
altcineva în afară de ea și de Razu. 

— Jamshid, cum ai...? a vrut nahida să-l întrebe. 

— Jamshid! 

Kaveh s-a apropiat în fugă pe coridor. 

— Banu nahida! Veniţi, nu e timp de pierdut! 

Jamshid părea și acum prea șocat să vorbească, așa că Nahri 
a fost cea care a întrebat: 

— Ce se întâmplă? 

Kaveh era palid. 

— Emirul! a fost tot ce-a îngăimat Marele Vizir. 


p% 
Kod 


Jamshid era de-a dreptul cuprins de panică în timp ce galopau 
spre midan şi, în mod limpede, îi ieșise din minte ceea ce dorise 
să-i spună nahidei. 

— Cum adică: a căzut din picioare? l-a întrebat el din nou pe 
Kaveh, tare, să fie auzit peste zgomotul copitelor. 

— V-am spus tot ce ştiu, a răspuns Kaveh. A vrut să se 
oprească să-i vadă pe supraviețuitorii de lângă Marele Templu și 


a leșinat. L-am băgat înăuntru și am venit după voi cât am putut 
de repede. 

Nahri și-a încleștat picioarele pe lângă cal și mâinile pe hăţuri, 
în timp ce Cartierul Geziri trecea pe lângă ei ca o ceaţă. 

— De ce nu l-aţi adus la infirmerie sau la bimaristan? 

— lartă-mă, nu ne-am gândit! i-a răspuns dregătorul. 

Au intrat pe sub Poarta Geziri. Midan-ul arăta straniu așa, 
pustiu, ca multe dintre străzile din oraș, și lucea slab în noaptea 
tot mai întunecată. La ora aceea ar fi trebuit să fie plin de 
veselie, de daev-i care să danseze în fântânile arteziene după ce 
băuseră puţin cam multă bere de prune și de copii care să facă 
să apară artificii prin magie. 

Acum însă nu era nicio mișcare, iar mirosurile de carne arsă și 
de fum pluteau în aerul prăfos. O tarabă mobilă, încărcată cu 
flori delicate din sticlă ce ar fi trebuit să fie vândute, rămăsese 
abandonată pe stradă. Nahri se temea că, probabil, proprietarul 
ei zăcea sub un giulgiu însângerat în faţa Marelui Templu, 
printre ceilalţi optzeci și șase de morți. 

Deodată i-au ajuns la urechi sunetele unei incantaţii. A ridicat 
mâna și și-a lăsat calul să meargă la pas. Era o chemare 
melodioasă la rugăciune... numai că /sha se făcuse deja! 

„Și nici nu e în arabă!” și-a dat ea seama. 

— E în geziriyya? a șoptit Jamshid. De ce ar face muezinii 
chemarea în geziriyya? Şi de ce acum? 

Kaveh pălise și mai tare. 

— Cred că trebuie să ajungem la templu! le-a zis. 

Marele Vizir și-a îndemnat calul să meargă mai repede spre 
Poarta Daeva, unde cele două statui de sheau aruncau umbre 
înfricoșătoare pe zidurile de aramă ale midan-ului. 

Nu ajunseseră nici la jumătatea drumului, când un șir de 
călăreţi le-a ieșit în cale. 

— Mare Vizir! a strigat unul dintre ei. Stai pe loc! 

„Qaid-ul!” l-a recunoscut Nahri. 

Alături de Wajed erau șase soldaţi din Garda Regală, înarmaţi 
cu coase și cu zulfigare și, în timp ce Nahri se uita la ei, au mai 
ieșit încă patru arcași de sub celelalte porţi. Nu aveau arcurile 
ridicate, dar tânăra tot s-a simţit puţin înfricoșată. 

— Ce înseamnă asta? i-a întrebat nahida. Lăsaţi-ne să trecem! 
Trebuie să ajung la Marele Templu, să văd dacă soțul meu mai 
respiră! 


Wajed s-a încruntat. 

— Soţul tău nu e nicidecum în Marele Templu! i-a mărturisit 
dregătorul. Emirul Muntadhir e la palat. L-am văzut chiar înainte 
de a pleca. 

Jamshid și-a îmboldit calul, părând indiferent la felul în care 
soldaţii și-au dus grabnic mâinile la pumnale. 

— E teafăr? Tata mi-a spus că i s-a făcut rău în Marele 
Templu. 

Pe chipul lui Wajed s-a așternut nedumerirea, iar pe al lui 
Kaveh, vinovăția, destul pentru ca Nahri să înțeleagă. 

— Ne-ai minţit? a întrebat ea, întorcându-se spre Marele Vizir. 
De ce ai făcut asta, pe Ziditorul? 

Kaveh s-a făcut mic, rușinat. 

— lertare! a spus el repede. Trebuia să vă duc într-un loc 
sigur și m-am gândit că singura cale de a vă scoate pe amândoi 
din bimaristan era să vă spun asta despre Muntadhir. 

Jamshid a tresărit, cu un aer uimit și îndurerat. 

— Cum ai putut să mă lași să cred că a pățit ceva? 

— Imi pare rău, fiule! Nu am avut ce să... 

Wajed l-a întrerupt: 

— Nu contează! Nu se va duce niciunul dintre voi la templu. 
Am ordin să vă escortez pe voi doi la palat, a spus el, arătând cu 
capul spre Kaveh și Nahri. 

A șovăit și vreme de o clipă a părut doborât de oboseală, apoi 
a spus: 

— Jamshid, tu vei veni cu mine! 

Kaveh a trecut pe dată în faţa lui Nahri și a fiului său. 

— Poftim? s-a mirat dregătorul. 

Chemarea s-a auzit din nou, iar cuvintele psalmodiate în 
geziriyya au umplut atmosfera încordată. Wajed a înțepenit, iar 
un mușchi din obrazul lui a început să zvâcnească, de parcă tot 
ce se spunea în chemarea aceea îi provoca durere. Nu era 
singurul. 

Jumătate dintre bărbaţii de acolo erau geziri și arătau cu toții 
la fel de neliniștiţi. 

Unul a mers și mai departe - arcașul geziri care stătea sub 
Poarta Bactriană, aproape de ei. A strigat ceva în limba lui. 
Wajed i-a răspuns pe un ton aspru. 

Era limpede că arcașul nu se liniștise încă, pentru că a mai 
adăugat ceva, arătând spre călăreţi și spre poarta care ducea 


spre Cartierul Shafit. Nahri n-avea habar ce spunea, dar se 
părea că toţi ceilalţi oșteni erau tulburați de vorbele lui, pentru 
că au început să se foiască, iar doi dintre ei s-au uitat unul la 
altul, neliniștiţi. 

Pe neașteptate, soldatul și-a aruncat arcul. S-a răsucit pe 
călcâie, dar n-a apucat să ajungă prea departe, pentru că, după 
un singur cuvânt rostit tăios de Wajed, un alt soldat l-a săgetat. 

Nahri a scos un țipăt înăbușit de uimire, iar Jamshid și-a scos 
iute sabia, venind mai aproape de ea. 

Dar gaid-ul nu se uita la ei, ci își privea urât soldaţii. 

— Asta e pedeapsa pentru trădare, aţi înţeles? Nu vor exista 
nici arestări și nici iertare. Nu mă interesează ce auziţi! 

l-a țintuit cu privirea și a continuat: 

— Noi ne supunem ordinelor unui singur bărbat din Daevabad. 

— În numele Ziditorului, ce se întâmplă, Wajed? a întrebat 
Nahri din nou. 

Ea, Jamshid și Kaveh stăteau acum cât se putea de aproape, 
călare pe caii lor. 

— Poţi să-l întrebi asta pe rege, când o să-l vezi. 

Wajed a șovăit, apoi a continuat: 

— lartă-mă, banu nahida, am ordinele mele! 

A ridicat mâna, iar soldaţii și-au pregătit arcurile, ţintindu-i pe 
daev-i. 

— Stai! a strigat Nahri. Ce faci? 

Wajed a scos de la centură două perechi de cătușe de fier. 

— Așa cum v-am spus, regele a poruncit ca tu și Kaveh să fiţi 
aduși în fața lui. Jamshid o să vină cu mine. 

— Nu! 

Kaveh părea deznădăjduit. 

— Ghassan n-o să-mi ia mie băiatul! s-a opus dregătorul. Nu 
din nou! 

— Atunci, porunca e să vă ucid pe toţi, a spus Wajed încet. 
Începând cu banu nahida. 

Jamshid a descălecat. 

— la-mă pe mine! a spus tânărul repede, aruncându-și cât 
colo sabia. Nu le face însă lor niciun rău! 

— Nu! Wajed, te rog, te implor! s-a milogit dregătorul. Lasă-l 
să stea cu mine! Nu reprezentăm un pericol pentru voi! De bună 
seamă, orice ar avea să ne spună Ghassan mie și lui Nahri... 

— Am ordinele mele, Kaveh! l-a întrerupt Wajed, destul de 


blând. Luaţi-l! le-a poruncit apoi soldaţilor săi, uitându-se la 
Nahri. Și te sfătuiesc să ţii în frâu toate furtunile de nisip 
posibile! Noi toți știm să ne scoatem repede armele! 

l-a aruncat cătușele de fier. 

— O să-ţi pui astea dacă ţii la viaţa lor! a îndemnat-o. 

Kaveh a întins mâinile spre fiul său. 

— Jamshid! 

Un soldat l-a lovit tare în cap cu latul spadei, iar dregătorul s-a 
prăbuşit pe dată. 

— Baba! 

Jamshid s-a repezit la tatăl său, dar n-a făcut decât doi pași și 
soldaţii l-au prins și i-au pus pumnalul la gât. 

— E alegerea ta, banu nahida! a informat-o Wajed. 

Jamshid se uita neliniștit când la trupul inert al tatălui său, 
când la Nahri. 

— Lasă-i să mă ia, Nahri! Te rog! Pot să am grijă de mine 
însumi. 

„Nu!” 

Nahida s-a gândit repede ce să facă, apoi s-a întors spre 
Wajed. 

— Vreau să vorbesc cu soţul meu! a stăruit ea. Emirul n-ar 
permite niciodată așa ceva! 

— Nu emirul este cel care îmi dă mie porunci! i-a răspuns 
Wajed. Cătușele! Acum! a poruncit el, iar soldaţii au apăsat și 
mai tare pumnalul pe gâtul lui Jamshid. 

Nahri a înjurat în surdină, dar și-a pus cătușele. Fierul îi ardea 
pielea, iar magia nu i-a dispărut, însă i-a fost înăbușită. Doi 
soldaţi s-au repezit pe dată la ea și i-au legat mâinile atât de 
strâns, încât nu și-ar mai fi putut scoate cătușele singură. 

Nahri s-a uitat la Wajed, furioasă. 

— Te omor dacă îi faci ceva! l-a ameninţat ea pe bătrânul 
geziri. Mă jur pe cenușa străbunilor mei, gaid-ule! îl voi omori pe 
regele tău și apoi te voi omori pe tine! 

Wajed și-a înclinat ușor capul. Alţi doi soldaţi i-au legat 
mâinile lui Jamshid. 

— O să te scot din mâinile lor, l-a încredințat banu nahida pe 
Jamshid. Îţi făgăduiesc! O să-i dau de veste lui Muntadhir! 

Jamshid a înghiţit în sec. 

— Mai întâi, ai grijă de tine! Te rog, banu nahiaa! a strigat el, 
când soldaţii l-au luat. Avem nevoie de tine în viață! 


XXXIII 
Ali 


De la o fereastră a turnului de piatră din Citadelă, Ali se uita 
în jos, spre lac. In noaptea aceea fără lună, era mai întunecat 
decât de obicei, nemișcat și negru ca un geam care reflecta 
cerut. In depărtare, doar fâșia îngustă de nisip auriu despărțea 
întunecimea lacului de bezna munților. 

A inspirat adânc, iar aerul rece l-a înviorat puţin. 

— Porţile sunt închise? 

— Da, prinţul meu! i-a răspuns Daoud. Cartierul Shafit e cât 
se poate de bine păzit. Poarta dinspre Marele Bazar a fost 
pecetluită cu magie și întărită cu gratii de fier. Toţi ai noștri au 
făcut la fel. 

Și-a dres glasul. 

— Vorbele tale, recitate de muezini, au avut un mare efect. 

„Vorbele mele recitate de muezini vor reprezenta primul cap 
de acuzare în timpul procesului meu!” 

Ali poruncise ca planurile crude ale tatălui său să fie făcute 
cunoscute în tot Cartierul Geziri: cântate de muezini și strigate 
de toţi imamii și șeicii care îl cunoșteau - clericii respectaţi, în 
care lumea avea încredere. După dezvăluirea poruncilor regelui, 
urmaseră două fraze simple: „Ghassan al Qahtani vă poruncește 
să permiteţi măcelărirea fraţilor noștri shafiț-i. Zaydi al Qahtani 
vă roagă să opriţi măcelul.” 

Planul lui a avut efectul dorit... într-o măsură chiar mai mare 
decât ar fi crezut Ali că era cu putinţă! Fie pentru că toţi cei din 
neamul lui tânjeau după nobila cauză care îi adusese în 
Daevabad, sătui de corupţie, fie că, pur și simplu, credeau că 
avea dreptate Ucigașul Afshin-ului, care colindase pământurile 
lor, unde le săpase fântâni și împărţise pâinea cu rudele lor, Ali 
n-ar fi putut spune. Dar se revoltaseră: bărbaţii și femeile geziri 
ieșiseră pe străzi și îi imobilizaseră pe soldaţii care încercaseră 
să-i împiedice să meargă în Cartierul Shafit. Acum ambele 
cartiere erau sub controlul lui, păzite de soldaţi credincioși și de 
civili bine înarmaţi, plasați în poziţii strategice. 

— Cum e la spital? a întrebat el, neliniștit. Banu nahida era... 

— Tocmai plecase, i-a răspuns Daoud. Cu Marele Vizir și cu 
fiul lui. Se pare că se grăbeau să ajungă undeva. Avem soldați 


plasați în fața bimaristan-ului, dar, după cum ai poruncit, nu va 
intra niciunul. Roaba eliberată Razu păzeşte intrarea și 
ameninţă că oricine o va supăra va fi prefăcut în păianjen. 

Bărbatul rostise cuvintele uitându-se neliniștit în jur, de parcă 
s-ar fi așteptat ca Razu să apară din senin și să-l prefacă pe loc 
într-o insectă. 

— Bine! a încuviinţat Ali. Spune-le tuturor că, dacă un singur 
daeva este vătămat de unul de-ai noștri, îl voi executa cu mâna 
mea pe făptaș. 

Când se gândea la daev-ii răniţi care încă mai erau în spital, 
Ali simţea că i se făcea rău. Nu putea să-și închipuie cât de 
înspăimântați fuseseră, probabil, aflând că erau închiși acolo, în 
timp ce în cartierele din jur lumea participa la o revoltă sub 
conducerea Ucigașului Afshin-ului. 

Privirea lui a căzut pe biroul lui Wajed. Pentru că avea nevoie 
de numeroasele hărţi ale orașului care se găseau acolo, Ali se 
instalase în biroul gaid-ului, dar avea impresia că își smulgea o 
bucată din inimă făcând asta. Nu putea să stea acolo fără să-și 
aducă aminte de orele în care, copil fiind, se juca de-a războiul, 
cu pietre și cu beţișoare, în timp ce Wajed lucra. Citise toate 
cărțile din încăpere și studiase toate schemele de luptă, iar 
bătrânul geziri îi punea mereu întrebări cu mai multă blândeţe și 
afecţiune decât avusese vreodată propriul tată. 

„Nu mă va ierta niciodată pentru asta!” și-a dat seama Ali. 

Wajed era credincios până la moarte și fusese cel mai 
apropiat tovarăș al tatălui său, de când erau copii. 

S-a întors spre Lubayd. 

— Chiar crezi că Agisa va putea să se strecoare în harem? l-a 
întrebat pe prietenul său. 

— Cred că Agisa poate să facă orice își pune în minte, i-a 
răspuns Lubayd. Probabil, cu mult mai bine decât mine și decât 
tine. 

„Bine!” 

Ali avea nevoie ca războinica geziri să-i dea lui Zaynab 
scrisoarea de la el, fiindcă sora lui urma să încerce măcar să-l 
ajute, știa asta. 

— Inshallah, cu voia lui Allah, sora mea îl va convinge pe 
Muntadhir să ne sprijine. 

— Și pe urmă? 

Lubayd și-a încrucișat braţele la piept. 


— Ai luat deja Citadela! a continuat războinicul geziri. De ce 
vrei să o dai înapoi, mai ales unui frate cu care te cerți de luni 
de zile? 

L-a privit cu subînțeles. 

— Lumea nu a ieșit în stradă să-l facă rege pe Muntadhir, Ali! 
a subliniat tânărul. 

— lar eu nu fac asta pentru a deveni rege. Vreau să-i am 
alături pe fratele meu și pe sora mea! Am nevoie de ei alături! 

Pentru că Ali era convins că tatăl lui avea deja un plan pentru 
cazul în care el s-ar fi răzvrătit și ar fi cucerit Citadela. Doar 
prințul arătase fățiș că nu era de acord cu regele și nu 
reprezenta un secret că soldaţii alături de care crescuse îl 
iubeau. Il cunoștea pe tatăl lui: era cu neputinţă ca Ghassan să 
nu aibă un plan cu ajutorul căruia să-l reducă la tăcere. 

Dar un plan pentru Muntadhir, emirul lui credincios? Pentru 
prinţesa Zaynab, despre care spunea că era lumina ochilor lui? 
Ali bănuia că față de ei urma să reacționeze cu mai puţină 
asprime, mai încet și mai blând. Poate că Ali cucerise Citadela, 
dar victoria depindea, de bună seamă, de fraţii lui. Însăși viaţa 
sa depindea de fraţii lui. Îi făcuse o ofertă tatălui său - o 
scrisoare în care îi descria măsurile pe care dorea să le ia pentru 
a garanta siguranţa tuturor în perioada în care urma să fie 
anchetat atacul, dar prinţul știa prea bine că nu mai era cale de 
întoarcere din clipa în care le poruncise muezinilor să dezvăluie 
planurile pe care le avea Ghassan pentru shafit-i. Tatăl lui nu 
avea să îi ierte niciodată acea lipsă de loialitate. 

— Mă rog lui Allah ca fratele tău să aibă mai multă minte 
decât tine! 

Cel care vorbise fusese Abu Nuwas, care zăcea pe podea, 
legat fedeleș, și era nespus de furios. Ali îl adusese acolo, cu 
speranţa zadarnică, după cum bănuia, că avea să afle ce ar fi 
putut face tatăl lui în continuare. 

— Nebun fără pic de rușine! Trebuia să te fi dus tu la tatăl 
tău, nu să poruncești să se strige în gura mare învinuirile acelea. 
Nu se face așa în neamul nostru! 

— Aș zice că sunt destui geziri care n-ar fi de acord cu tine, i-a 
spus Ali. La fel și cei mai mulţi soldaţi din Garda Regală. 

Abu Nuwas a pufnit. 

— Doar le-ai făgăduit că le vei dubla soldele, nu? l-a întrebat, 
în zeflemea. Aș evita să vorbesc de moralitate dacă aș fi în locul 


tău, prinţul meu! 

— Tatăl meu a făcut o greșeală când a preferat să-și lase 
armata să flămânzească, în loc să-i oblige pe bogați să-și 
plătească dările. 

Ali a bătut cu degetele în birou, cuprins de neliniște. Nu avea 
prea multe de făcut în afară de a aștepta un răspuns de la palat, 
iar clipele îi păreau lungi cât niște ceasuri. 

„Ar trebui să te bucuri de ele!” și-a spus el, sumbru. „Sunt 
șanse mari să fie ultimele!” 

Prințul a început să se plimbe prin fața ferestrei largi, 
gândindu-se ce ar mai fi putut să facă. Era aproape de miezul 
nopţii, probabil. 

Două muște au zburat încet prin fața lui. Ali le-a gonit cu 
mâna, dar, făcând mișcarea aceea, și-a îndreptat privirea spre 
fereastră, unde a văzut ceva fremătând. Un bâzâit se auzea tot 
mai tare. S-a apropiat de geam. 

Lubayd a venit lângă el. 

— Ce-i asta? l-a întrebat războinicul geziri. 

Ali nu i-a răspuns. Era la fel de uimit ca prietenul său. Sute, 
poate chiar mii de muște, după cât se părea, roiau deasupra 
lacului, băzâiau și se ridicau tot mai sus, apropiindu-se în viteză 
de oraș. 

Alte insecte au intrat pe geam. Lubayd a prins una și a 
zguduit-o tare, s-o ameţească, iar aceasta a căzut pe pervazul 
de piatră. 

— Seamănă cu muștele de nisip de la noi de-acasă! a băgat 
de seamă tânărul geziri. 

Lubayd a pocnit-o cu degetul, iar musca s-a prefăcut în 
cenușă. 

— Să fie, oare, o muscă de nisip adusă prin magie? l-a 
întrebat el pe prinț. 

Ali s-a încruntat, trecându-și degetul prin cenușa ei, înainte de 
a spune: 

— Cine s-ar apuca să facă să apară prin magie un roi imens 
de muște de nisip? 

Oare exista vreo tradiţie ciudată de Navasatem, despre care 
el, unul, nu avea habar? S-a aplecat pe fereastră și a văzut 
ultimele muște care trecuseră de lac și intraseră în oraș. 

Apoi a înlemnit. Ascuns în mulțimea muștelor roitoare și 
fremătătoare se mișca un lucru ce nu s-ar fi cuvenit nici să se 


clintească măcar. Ali a deschis gura să ţipe. 

În capul lui, o prezenţă a prins viaţă. 

Prințul a căzut în genunchi, cu un geamăt, iar privirea i s-a 
întunecat. S-a apucat cu mâinile de cap, urlând de durere, în 
timp ce trupul i s-a umplut de broboane de sudoare. Un urlet 
care nu era urlet, un avertisment stăruitor într-o limbă fără 
cuvinte șuiera în capul lui, cerându-i să fugă, să înoate, să 
scape. 

Dar a dispărut aproape la fel de repede precum venise. 
Lubayd îl ţinea și îl striga pe nume, sprijinindu-se cu spatele de 
pervaz. 

— Ce s-a întâmplat? l-a întrebat  războinicul  geziri, 
scuturându-l de umăr. Frate, vorbește cu mine! 

Deodată, toate muștele din cameră s-au prăbușit, moarte, 
într-o ploaie de cenușă. Ali abia dacă a băgat de seamă, căci 
stătea cu ochii ţintă la fereastră. 

Lacul se mișca! 

Apa moartă s-a cutremurat, ieșind din încremenirea sa, iar 
lacul a părut că dansa prin valurile mici și curenţii care 
apăruseră pe suprafaţa lui. Ali a clipit, convins că ochii îi jucau 
feste. 

— Ali, spune ceva! 

— Lacul, a îngăimat prinţul. S-au întors! 

— Cine s-a întors? Ce tot spui... 

Lubayd s-a întrerupt. 

— Ce-i asta, pentru numele lui Allah? a strigat tânărul dintr- 
odată. 

Apa se ridica! 

Și s-a tot înălțat din albia sa într-un talaz, o masă de lichid 
negru care se retrăgea vijelios de la ţărmuri, lăsând în urmă 
mâlul crăpat și acoperit de rămășițele corăbiilor scufundate. Se 
ridica tot mai sus, ascunzând stelele și munţii, înălțându-se 
ameninţător deasupra orașului. 

Din ea a prins contur un cap ca de reptilă, cu botul căscat și 
cu niște colți strălucitori. Mugetul tunător care a urmat l-a făcut 
pe Ali să se cutremure, acoperind ţipetele speriate ale soldaţilor 
de jos. 

Era prea șocat să facă orice altceva decât să privească fără a- 
și crede ochilor creatura aceea care nu s-ar fi cuvenit să existe. 

„Au transformat râul Gozan într-o fiară, un șarpe cât un 


munte, care s-a ridicat și a început să urle la lună!” 

Povestea care i se păruse caraghioasă, spusă de un afshin 
acum mort și de o fată care pretindea că era fiica lui Manizheh a 
revenit în mintea lui Ali, când monstrul din lac a început să urle 
cu botul îndreptat spre cer. 

Apoi a întors capul pe neașteptate, cu ochii aceia îngrozitori 
aţintiţi drept spre Citadelă. 

— Fugi! i-a strigat Lubayd prinţului, trăgându-l în picioare. 
Pleacă de aici! 

S-a auzit o pârâitură puternică, după care podeaua s-a umflat 
sub el. Camera a început să se învârtă, aruncându-l pe Ali în aer. 

S-a izbit tare de perete și i-a ieșit tot aerul din plămâni. A zărit 
cu coada ochiului o sclipire pe fereastră, apa neagră care se 
apropia vijelios... 

După care s-a prăbușit în beznă. 


XXXIV 
Nahri 


Nahri s-a uitat urât la gardieni. 

— Am o memorie foarte bună a feţelor! i-a ameninţat nahida. 
Să fiţi siguri că n-am să le uit pe ale voastre! 

Unul dintre străjeri a izbucnit în râs. 

— ţi urez succes cu scoaterea cătușelor! i-a zis, în zeflemea. 

Spumegând de furie, Nahri a început iar să se plimbe pe lângă 
parapetul de piatră. Fusese adusă înapoi la palat împreună cu 
Kaveh, care mai era încă lipsit de cunoștință, după care fuseseră 
băgaţi într-un pavilion aflat pe o terasă a ziguratului care dădea 
spre lac și fuseseră lăsaţi acolo să-l aștepte pe rege. Era același 
loc unde odinioară ea și Ali se uitaseră la stele, cu toate că nu 
mai exista nicio urmă din fineţea și somptuozitatea mobilierului 
pe care și-l amintea nahida. Erau singuri cu patru războinici 
geziri înarmați până în dinţi care nu-și luaseră o clipă ochii de la 
ea. 

S-a oprit la marginea pavilionului și a privit apa aducătoare de 
moarte din depărtare, în timp ce încerca să lase mai jos cătușele 
de fier, strângând din ochi din cauza arsurii. Dar mai rea decât 
durerea era senzația de neputinţă. Era aici cu Kaveh de ore 
întregi, așa i se părea, și se uita cum se făcea văzduhul negru 
precum cerneala, în timp ce Jamshid fusese dus numai Ziditorul 


știa unde. l-a atras atenţia lacul nemișcat. Dacă n-ar fi fost 
blestemat, ar fi fost ispitită să sară în undele lui, încercând să 
scape. Era mult până jos, era drept, și probabil că și-ar fi rupt 
vreun os, două, dar ea era, totuși, o nahidă. Intotdeauna se 
putea vindeca. 

„Numai că e blestemat și te-ar face mii și fărâme!” 

S-a întors, frustrată și chinuită de dorinţa de a da foc la ceva. 

Probabil că pe chipul ei i se citea foarte limpede starea, 
pentru că unul dintre gardieni a prevenit-o: 

— Ai grijă, adoratoare a focului! Crede-mă când îţi spun că 
niciunul dintre noi n-are răbdare cu târfa Flagelului din Qui-zi. 

Nahri și-a îndreptat grabnic spatele. 

— Mai zi o dată asta și până în zori vei fi mort! 

Străjerul s-a repezit la ea cu mâna pe plăselele zv/fikar-ului, 
dar unul dintre camarazi i-a șuierat ceva în geziriyya și l-a tras 
înapoi. 

— Banu nahida? 

Vocea lui Kaveh abia se deslușea din colțul în care zăcea 
acesta, rezemat de perete. 

Uitând de gardianul geziri, Nahri s-a grăbit să ajungă la 
Marele Vizir. Acesta clipea și părea ameţit. Pentru că nu îl putea 
vindeca, Nahri s-a mulţumit să rupă o fâșie de pânză din cămașa 
lui și să îl lege la cap. Sângele a îmbibat pânza cu pete negre. 

— Te simţi bine? l-a întrebat nahida îngrijorată. 

Dregătorul și-a dus mâna la cap și a strâns din ochi. 

— Cred că... da! 

S-a ridicat încet în capul oaselor. 

— Ce s-a...? Unde e Jamshid? 

— Nu știu, a mărturisit Nahri. Wajed l-a luat cu el din midan, 
iar pe noi ne-a adus aici. 

Kaveh s-a tras în sus, iar pe chip i se deslușea îngrijorarea. 

— Cât e ceasul? 

— E miezul nopţii, cred! i-a răspuns nahida. De ce? l-a 
întrebat când i-a văzut privirea speriată. 

— Miezul nopţii? a șoptit el. O, Creatorul meu, nu! Trebuie să-l 
găsesc! 

A apucat-o de umăr, deși avea mâinile încătușate, iar Nahri a 
tresărit din cauza acestei încălcări a etichetei. 

— Nahri, vreau să te gândești! a rugat-o. Au spus, cumva, 
unde îl vor duce pe Jamshid? Ceva, orice? 


Faţa lui părea slăbită în lumina slabă. 

— Nu aveau de gând să-l ducă la Citadelă, nu? a întrebat-o. 

Ea și-a eliberat umărul. 

— Nu știu! i-a mărturisit. Și nu ești singurul care are întrebări 
de pus! De ce ai minţit și ai spus că lui Muntadhir i s-a făcut rău? 

Kaveh nu părea să regrete decât foarte puţin. 

— Fiindcă trebuia să te duc pe tine și pe Jamshid într-un loc 
sigur! a lămurit-o. Doamna Nisreen... ar fi trebuit să stea ea cu 
voi în infirmerie în noaptea asta, dar... 

Pe chipul lui nu se mai citea decât tristețea. 

— Am crezut că Marele Templu ar fi putut fi un loc sigur. 

— Ți-e teamă că shafit-ii vor ataca din nou? l-a întrebat. 

Kaveh a clătinat din cap. Se juca, dus pe gânduri, cu unul 
dintre inelele sale, o bandă aurie împodobită cu o piatră care 
părea să fie un agat cu dungi arămii. 

— Nu, banu nahida! Nu shafiț-ii! 

Ușa s-a deschis chiar atunci și gardienii și-au plecat capetele 
când Ghassan a intrat în pavilion. Nahri s-a tras înapoi din calea 
regelui, cuprinsă de groază, căci în ochii acestuia se deslușea o 
furie netăinuită - o mânie care contrasta puternic cu spatele lui 
cocârjat de oboseală, o furie care îi trimitea fiori de gheață pe 
șira spinării! Ghassan al Qahtani nu era un bărbat care să-și 
trădeze atât de ușor emoţiile! 

S-a oprit și s-a uitat cu răceală la daev-ii de pe podea. 

— Lăsaţi-ne! s-a răstit ocârmuitorul la străjeri. 

Soldaţii au dispărut într-o clipită și au tras ușa după ei. 

Nahri s-a chinuit să se ridice în picioare. 

— Ce vrei? l-a întrebat. Cum îndrăznești să ne aduci aici cu 
sila, când ai noștri sunt răniţi și suferă din cauză că tu nu ai luat 
măsurile de securitate necesare? 

Ghassan i-a aruncat la picioare un papirus. 

— Tu ești răspunzătoare de asta? 

Nahri a ridicat papirusul. A recunoscut pe dată scrisul lui Ali. A 
citit... după care a mai citit o dată, convinsă fiind că nu 
înțelesese bine prima oară. Erau așternute acolo planuri bine 
ticluite pentru a începe anchetarea atacului din timpul 
procesiunii și pentru a garanta pacea în oraș, până când furia 
locuitorilor urma să se domolească. 

Era apoi exprimată asigurarea calmă că prințul avea să îi 
înapoieze armata tatălui său, atunci când o să fie convins pe 


deplin că nu urmau să se ia măsuri represive împotriva shafit- 
ilor. 

Nahri se uita ţintă la cuvintele acelea, voind parcă să le 
rearanjeze. „Prostule! Ai fi putut să pleci spre Am Gezira! Ai fi 
putut să-ţi găsești o soție iubitoare și să duci o viaţă liniștită!” 

— Ce-i? a întrebat-o Kaveh, cuprins de îngrijorare. Ce s-a 
întâmplat? 

Nahri a lăsat să-i cadă din mână papirusul. 

— Ali a luat în stăpânire Citadela! l-a lămurit. 

Kaveh a scos o exclamație înăbușită de uimire: 

— Ce-a făcut? 

În clipa aceea a intervenit Ghassan: 

— Întrebarea rămâne, banu nahida! Tu și fiul meu lucraţi 
împreună? 

— Nu! i-a răspuns Nahri pe un ton acru. Fie că mă crezi, fie că 
nu, află că n-am prea avut mult timp astăzi să particip la 
organizarea unei lovituri de palat, căci am fost ocupată să-i 
înfășor în linţolii pe cei omorâţi și să tămăduiesc arsurile 
copiilor. 

— De-asta ne-ai adus aici? a întrebat Kaveh, uitându-se la 
rege cu dușmănie. L-ai scăpat din mână pe fiul tău cel habotnic 
- un pericol de care ar fi trebuit să te ocupi cu mulți ani în urmă 
- și acum încerci să dai vina pe noi? 

Ochii lui Ghassan au scăpărat, ca și cum i-ar fi provocat, când 
a spus: 

— Vai, Marelui meu Vizir celui zâmbăreţ i-a crescut cumva șira 
spinării? A devenit curajos? O învinuire savuroasă, Kaveh, dacă 
ne gândim la rolul pe care l-ai jucat tu în stârnirea populaţiei! 

Pe chipul ocârmuitorului se citea și mai multă furie când a 
adăugat. 

— Ai crezut că n-am să verific bănuielile lui Ali legate de 
atacul din tabăra de muncă a shafiț-ilor? Chiar ai crezut că poți 
să aprinzi o astfel de scânteie în acest oraș - în orașul meu - și 
că n-o să-ţi explodeze în față? 

Lui Nahri i s-a pus un ghem în stomac. Una era să audă 
acuzația aceea venind din partea lui Ali - doar prințul era uneori 
mai năvalnic! alta să o deslușească rostită cu toată siguranţa 
din vocea lui Ghassan! lar roșeaţa din obrajii lui Kaveh i-a 
confirmat pe dată ceea ce inima ei ar fi vrut să nege! Poate că 
nu avusese încredere în Marele Vizir, dar era, totuși, un daeva 


de-ai ei, prietenul lui Nisreen și tatăl lui Jamshid. 

— Tu ai înscenat atacul asupra celor doi daev-i, a șoptit ea. 
Așa e? 

Kaveh se făcuse de acum roșu ca racul de rușine. 

— Tu și Jamshid trebuia să înţelegeţi odată și odată adevărul 
în legătură cu shafit-ii! a exclamat dregătorul. Și s-ar fi 
întâmplat oricum ceva, mai devreme sau mai târziu! Doar s-a 
întâmplat azi! Cum e cu putinţă să le mai iei apărarea celor cu 
sânge spurcat după ce au făcut în timpul procesiunii? Ei n-au 
voie să se apropie de spitalul străbunilor noștri; locul lor nu e în 
lumea noastră! 

Nahri a tresărit de parcă ar fi primit o palmă. 

Dar Kaveh nu terminase încă! S-a uitat la Ghassan cu 
dușmănie și a continuat: 

— Și nici tu n-ai! Daevabadul n-a mai cunoscut o zi de pace de 
când Zaydi al Qahtani s-a scăldat în sângele daev-ilor, iar tu ești 
la fel de periculos și de barbar ca și strămoșul tău! 

În vocea lui s-a deslușit o oarecare emoție când a adăugat: 

— Aproape că am crezut, să știi! Prefăcătoria ta! Regele care 
dorește să unească triburile noastre! 

Nahri a văzut cum îi apăreau în ochi lacrimi de furie. 

— Dar totul n-a fost decât o minciună! a strigat dregătorul. 
Douăzeci de ani te-am slujit! În fiul meu s-au împlântat zeci de 
săgeți să îl salveze pe băiatul tău, iar tu te-ai folosit de viaţa lui 
să mă ameninţi! 

A scuipat la picioarele lui Ghassan. 

— Nu te preface că-ţi pasă și de altcineva în afară de tine, 
muscă de nisip spurcată ce ești! 

Nahri s-a tras un pas înapoi, din instinct. Nimeni nu-i mai 
vorbise în felul acela lui Ghassan! Regele nu îngăduia nici măcar 
manifestarea unei mici dezaprobări, darămite să i se arunce în 
faţă asemenea insulte venite de la un vizir daeva îngâmfat! 

lar faptul că Ghassan a zâmbit, în loc să-i taie gâtul lui Kaveh 
a fost cu totul și cu totul înspăimântător. 

— De mult voiai sa-mi spui asta, nu-i așa? a rostit regele, rar. 
Uită-te la tine: tot numai furie și indignare... ca și cum nu v-aș fi 
îndeplinit toate dorinţele voastre ușuratice, iar și iar! Ca și cum 
nu eu v-aș fi scos, pe tine și pe fiul tău, din trista voastră viaţă 
de nobili mărunți, de provincie! 

Ocârmuitorul și-a încrucișat braţele la piept și a continuat: 


— Dă-mi voie să-ţi întorc favoarea, Kaveh, fiindcă și eu vreau 
de mult timp să-ți spun ceva! 

— Ajunge! l-a întrerupt Nahri. 

Nu aveau habar unde era ţinut Jamshid, iar Ali se răzvrătise 
fățiș, așa că ea, una, nu avea de gând să mai piardă timpul cu 
cine putea să știe ce aveau de împărțit Ghassan și Kaveh! 

— Ce vrei, Ghassan? l-a întrebat. Și unde-i Jamshid? 

— Jamshid... 

Regelui i-au scăpărat ochii când a lămurit-o: 

— Ei, să știi că, într-un chip destul de ciudat, el e un daeva 
care Îmi place! Fără putință de tăgadă, e mult mai credincios 
decât voi amândoi, deși nu pot să-mi închipui de la cine a 
moștenit atâta înţelepciune. E limpede că nu din familie! 

Alături de ea, Kaveh s-a încordat; Nahri s-a încruntat. 

— Asta ce vrea să însemne? s-a oţărât nahida. 

Ghassan a pășit mai aproape de ei, făcând-o pe Nahri să se 
gândească neliniștită la un vultur care ar fi dat roată unui 
animal mic și delicat. 

— Nu ţi s-a părut niciodată ciudat cât de sigur am fost de 
identitatea ta, banu nahida? a întrebat-o regele. Că am fost 
sigur pe loc? 

— Mi-ai spus că semăn cu Manizheh, aproape a șoptit tânăra. 

Regele a plescăit din buze, în semn de dezaprobare. 

— Dar așa de bine să semeni, oare, încât să fac o scenă în 
timpul adunării curţii, după ce te-am văzut doar de departe? a 
întrebat-o. 

Apoi ocârmuitorul l-a privit pe Kaveh. 

— Tu ce crezi, Mare Vizir? Se pare că tu ai cunoscut-o foarte 
bine pe Manizheh. Nahri a noastră seamănă mult cu ea sau nu? 

Kaveh părea că abia putea să mai răsufle, darămite să mai și 
răspundă! își încleștase pumnii atât de tare, încât încheieturile i 
se albiseră, lipsite de sânge. 

— Da, a șoptit dregătorul. 

Ochii lui Ghassan au scăpărat, triumfători. 

— Ei, hai, știi să minţi mai bine de atât! l-a dojenit, zeflemitor, 
pe dregător. Nu că ar mai avea vreo importanţă! Altceva are ea! 
Ceva ce a avut și mama ei, ceva ce a avut și unchiul ei... Nu că 
vreunul dintre ei și-ar fi dat seama! De fapt, e destul de jenant! 

Zicând acestea, regele a bătut cu degetul în tatuajul negru de 
pe tâmpla sa, steaua lui Suleiman cea în opt colţuri. 


— Crezi că ai ceva ce îţi aparține și, când colo... a zis 
Ghassan. 

Senzaţia limpede că se afla în pericol i-a provocat furnicături 
pe piele lui Nahri. Detesta faptul că trebuia să intre în jocul 
acela, dar nu avea ce să facă, așa că l-a zorit. 

— Ce-ar fi să încerci măcar o dată să spui ceva direct? s-a 
stropșit ea la rege. 

— Sigiliul lui Suleiman, copila mea! a lămurit-o domnitorul. 
Porţi umbra semnului său... chiar aici! 

Ghassan a întins mâna să-i atingă obrazul, dar nahida s-a 
ferit, așa că el a adăugat: 

— Pentru mine e limpede ca lumina zilei! 

Apoi s-a întors spre Kaveh cu ochii aceia cenușii plini de 
triumf și de ceva în plus, ceva rău și răzbunător. 

— Toţi îl poartă, Mare Vizir! Fiecare persoană cu sânge nahid! 
Manizheh. Rustam. Nahri... 

A făcut o pauză, savurând momentul. 

— Jamshid al tău! a completat regele. 

Kaveh a sărit în picioare. 

— Stai jos! s-a răstit Ghassan. 

Veselia plină de cruzime dispăruse într-o clipă din glasul lui, 
fiind înlocuită de răceala nemilostivă a despotului. 

— Dacă nu, Jamshid, baga nahid al tău va sfârși tot sub un 
lințoliu. 

Nahri s-a clătinat pe picioare și și-a dus mâna la gură. 

— Jamshid e nahid? a întrebat ea. 

Împietrită de uimire, se silea să-și găsească cuvintele. 

„Dar nu are nicio... putere!” 

Cuvântul i-a murit pe buze, căci amintirile au dat năvală peste 
ea... întrebările lui disperate despre focul rumi care îl arsese și 
despre rănile lui care se vindecaseră brusc... Străvechea limbă 
bactriană în care îi vorbise lui Razu... și explozia de putere pe 
care o simţise Nahri când tânărul o luase de mână, iar ea 
invocase furtuna de nisip... 

Jamshid era nahid! Ochii lui Nahri s-au umezit deodată. 
Jamshid făcea parte din familia sa! 

Și, de bună seamă, el încă nu avea habar de nimic, pentru că 
nu se pricepea să mintă chiar atât de bine! 

Nahri s-a răsucit spre Kaveh, care se așezase pe podea, la 
porunca lui Ghassan, numai că privirea dregătorului era la fel de 


fioroasă. 

— Ai ascuns asta de mine? l-a acuzat ea. Cum ai putut s-o 
faci? 

Acum Marele Vizir tremura și se legăna, înainte și înapoi. 

— Trebuia să-l apăr de Ghassan! i-a răspuns bătrânul daeva. 
Era singura cale! 

Regele s-a strâmbat. 

— Bună treabă ai făcut, ce să zic! i-a zis, batjocoritor. Am știut 
că băiatul era nahid din clipa în care l-ai adus la curtea mea! 
Restul n-a fost chiar atât de greu de înţeles. 

In vocea regelui se deslușea dușmănia când a continuat: 

— Nașterea lui a avut loc în vara în care a murit Saffiyeh... în 
aceea în care Manizheh nu mi-a luat în seamă rugăminţile de a 
se întoarce mai devreme la Daevabad, să-și salveze regina... 

— Saffiyeh n-a fost niciodată regina ei; a ripostat Kaveh. lar 
Manizheh n-a apucat să stea nici măcar o săptămână cu copilul 
ei, că a și fost silită să se întoarcă din nou la tine! 

— Fără îndoială, a avut destul timp să facă însă ceva să-i 
ascundă puterile, nu-i așa? l-a iscodit ocârmuitorul. 

Chipul regelui s-a schimonosit de răutate. 

— Mereu s-a crezut așa de deșteaptă...! Și totuși fiului ei i-ar fi 
fost de folos să le aibă când Darayavahoush s-a întors împotriva 
lui! Ce ironie a sorții: ultimul baga nahid, gata să fie ucis de 
însuși afshin-ul lui, în timp ce încerca să salveze un Al Qahtani! 

Nahri s-a uitat în altă parte, îndurerată. Dara s-ar fi aruncat în 
propria sabie dacă ar fi știut adevărul! S-a rezemat de parapet, 
simțind că i se înmuiaseră picioarele. Ghassan și Kaveh încă se 
mai certau, iar Nahri știa că ar fi trebuit să fie atentă la ce 
spuneau, dar în clipa aceea simţea că nu-și dorea decât să 
scape din palatul acela oribil și să se ducă să-l caute pe fratele 
ei. 

— Ar trebui să-mi fii recunoscător! a exclamat Ghassan. V-am 
oferit amândurora o viaţă aici! Aţi fost bogaţi, respectați, 
puternici... 

— Cât timp jucam așa cum ne cântai tu! s-a răstit Kaveh. Fără 
a ţine cont de dorinţele noastre, de ambițiile noastre! Totul 
trebuie să servească mărețelor planuri pe care le avea Ghassan 
al Qahtani! 

In vocea Marelui Vizir se citea limpede cruzimea când a 
adăugat: 


— Și te mai miri că Manizheh te-a refuzat! 

— Eu, unul, bănuiesc că motivul pentru care m-a refuzat - 
oricât de dezamăgitor ar fi - stă proțăpit chiar în fața mea! 

Zicând acestea, Ghassan s-a uitat la Kaveh cu dispreţ, dar în 
ochii lui cenușii se deslușea și ciuda pe care nu și-o putea 
ascunde pe deplin. 

— E limpede că Manizheh avea niște gusturi cam... ciudate! s- 
a burzuluit regele. 

Nahri și-a pierdut brusc răbdarea. 

— Ah, încetaţi odată! a șuierat ea. N-o să stau aici s-ascult 
cum se ceartă doi moșnegei din cauza unei iubite demult 
pierdute! Unde-i fratele meu? 

Ghassan s-a posomorât, dar i-a răspuns, totuși: 

— Într-un loc sigur! Unde va sta cu sfetnicii mei de încredere, 
până când orașul se va domuoli. 

— Adică până când ne vei sili să ne supunem, s-a stropșit 
Nahri, supărată foc. Am mai văzut asta și altă dată! De ce nu ne 
spui în faţă ce vrei? 

Ghassan a clătinat din cap și a zis: 

— Directă ca întotdeauna, banu Nahri! Dar eu îi cunosc prea 
bine pe ai tăi! În clipa asta îmi închipui că sunt o mulţime de 
daev-i însetaţi de sânge shafit și e limpede că și shafiț-ii sunt la 
fel de dornici să verse sânge daeva! Așa că hai să lăsăm 
lucrurile să se așeze! 

Apoi regele s-a întors spre Kaveh și a adăugat: 

— Vei lua asupra ta toată vina! Le vei spune tuturor că tu ai 
pus la cale atacul din tabăra de muncă și că le-ai dat arme 
shafiț-ilor care au atacat procesiunea! 

— N-am avut nicio legătură cu ce s-a întâmplat în timpul 
procesiunii! s-a apărat Kaveh, îndărjit. N-aș fi făcut niciodată așa 
ceva! 

— Nu mă interesează! i-a spus Ghassan, sec. Vei lua toată 
vina asupra ta și cu asta, basta! Marele Vizir, care a fost împins 
spre distrugere de propriul fanatism! Vei mărturisi că ai uneltit 
împotriva lui banu nahida şi, după ce vei scăpa de povara asta 
de pe suflet, Kaveh...! 

A făcut semn cu capul spre parapet, cu răceală. 

— Îți vei lua viaţa, a încheiat regele. 

Kaveh a gogonat ochii cât cepele, iar Nahri a făcut repede un 
pas spre el. 


— N-am să te las să...! a început nahida. 

— N-am terminat! s-a burzuluit ocârmuitorul. 

Pe fața lui Ghassan apăruse o altă expresie, mai greu de citit. 

— In ceea ce te privește, banu nahiaa, va trebui să-i trimiţi o 
scrisoare mezinului meu, în care o să-i spui că ai fost arestată și 
acuzată că ai fost părtașă la tentativa lui de lovitură de palat! Și 
că mâine în zori o să fii executată dacă nu se va preda! 

Nahri a simţit că i se scurgea tot sângele din obraji de groază. 

— Cum? s-a mirat. 

Ghassan și-a fluturat mâna cu dispreţ și a lămurit-o: 

— Mă crezi sau nu, n-aş fi vrut să te implic, dar îl cunosc pe 
fiul meu! Ali s-ar sacrifica, poate, bucuros, dar nu am nicio 
îndoială că, în clipa în care va vedea scrisoarea de la tine, o să 
se arunce pe dată la picioarele mele. 

— Și pe urmă? l-a întrebat nahida. Ce ai de gând să faci cu Ali 
după aceea? 

De pe chipul lui Ghassan dispăruse orice urmă de umor negru. 

— Va fi executat pentru trădare, firește! i-a zis. 

„Nu!” 

Nahri a expirat, încleștându-și pumnii. 

— N-am să te ajut să-l prinzi în capcană! a izbucnit tânăra. Mă 
bucur nespus că a luat în stăpânire Citadela! Sper că va pune 
mâna și pe palat! 

— N-are să poată să-l cucerească până mâine-dimineaţă, a 
încredințat-o Ghassan cu răceală. Și nu numai că tu vei trimite 
scrisoarea aceea, dar o să te și duc în midan, să te rogi de el să 
te salveze, plângând în hohote, dacă va fi nevoie! Altfel, o să-l 
ucid pe fratele tău! 

Nahri a tresărit. 

— N-o să faci una ca asta! a exclamat nahida. 

li tremura vocea când a adăugat: 

— Nu ai fi în stare să-i faci așa ceva lui Muntadhir! 

Ghassan a ridicat din sprâncene, puţin surprins. 

— Nu prea îţi scapă nimic, așa-i? a întrebat-o. Ba da, banu 
nahida, aș face-o! Muntadhir s-ar cuveni să fie înţelept și să-și 
păzească mai bine inima. In lumea asta a noastră, se pune în 
pericol cu astfel de sentimente! 

— Tu nici măcar nu știi ce-s alea sentimentele! a intervenit 
Kaveh, uitându-se la rege cu o privire sălbatică. Tu ești un 
monstru! Tu și tatăl tău v-aţi folosit de dragostea pe care i-o 


purta Manizheh fratelui său s-o controlaţi și acum vrei să faci la 
fel și cu fata ei? 

Marele Vizir s-a uitat la Ghassan cu dușmănie și a adăugat: 

— Cum poţi să spui că ţii la ea? 

Ghassan și-a dat ochii peste cap. 

— Scutește-mă de lamentaţiile astea prefăcute, Kaveh! s-a 
burzuluit domnitorul. Ai prea mult sânge pe mâini! 

Dar cuvintele lui Kaveh au trezit-o pe Nahri la realitate. 

Și-a închis ochii. Încercase din răsputeri să ridice un zid între 
ea și rege, să-și ascundă slăbiciunile și să se încredinţeze că nu 
exista nicio fisură în armura pe care și-o făcuse. Deja soarta 
tribului său era în mâinile lui, iar el de ani și ani o tot silise să i 
se supună, nu numai o dată, ameninţând-o că poporul ei urma 
să aibă de suferit! 

Dar strădaniile ei nu contaseră niciodată! Pentru că regele 
avusese întotdeauna ceva mai important! mai preţios! încă de la 
bun început îi făcuse o fisură în armură, iar ea nici nu-și dăduse 
seama! 

A încercat să gândească... Dacă Ali într-adevăr luase în 
stăpânire Citadela însemna că nu era vorba doar de o simplă 
lovitură de palat! Ci că Ghassan scăpase din mână cea mai 
mare parte a Gărzii Regale! Nahida și-a amintit cuvintele 
tânguitoare rostite de muezini în geziriyya care răsunaseră prin 
toate cartierele orașului... Era cu putinţă ca Ali să fi deținut deja 
controlul asupra Cartierului Geziri. Și asupra Cartierului Shafit. 

Nahri și-a deschis ochii și l-a întrebat direct pe rege: 

— Crezi că o poate face, nu-i așa? Chiar te temi că Ali te 
poate înfrânge! 

Ocârmulitorul și-a mijit ochii. 

— Nu știi ce spui, banu nahida! s-a oțărât el. 

Nahri a zâmbit. Simţea că i se făcea greață din cauza emoţiei. 

— Ba știu prea bine! s-a stropșit. Mă pricepeam foarte bine la 
asta, să știi. Să citesc semnele, să descopăr slăbiciunile unei 
viitoare victime... De fapt, noi doi avem asta în comun! 

| s-a pus un nod în gât când a continuat: 

— lar Jamshid... sunt sigură că ai savurat secretul despre 
nașterea lui! 

L-a arătat pe Kaveh cu o înclinare a capului și a adăugat: 

— Sunt sigură că erai încântat ori de câte ori îl vedeai și că te 
gândeai cum să te răzbuni pe bărbatul care avusese parte de 


dragostea femeii pe care o doriseși și tu! Nu aveai cum să treci 
peste asta prea ușor! 

Ghassan s-a apropiat de ea. Chipul regelui era calm, dar Nahri 
a simţit furia din tonul lui când i-a zis: 

— Atitudinea asta n-o să-l aducă înapoi mai repede pe fratele 
tău! 

„Îmi pare rău, jamshid! Îmi pare aşa de rău!” 

A tras adânc aer în piept, luptându-se cu tristețea 
copleșitoare care îi umplea sufletul. 

— Nu te voi ajuta câtuși de puţin! a spus cu fermitate. 

Ochii regelui au scăpărat de mânie. 

— Poftim? s-a mirat. 

— Nu te voi ajuta! a repetat nahida, detestându-se pentru 
asta. Nu îţi voi îngădui să îl folosești pe fratele meu împotriva 
mea! Pentru nimic în lume! 

Ghassan s-a apropiat de ea, furios. 

— Dacă nu faci asta, banu nahida, o să-l ucid! Și o să-l omor 
încet-încetișor și o să te pun să te uiţi! Așa că mai bine ar fi să 
ne faci tuturor o favoare și să te supui! 

Kaveh s-a ridicat de jos, cu chipul schimonosit de teamă. 

— Banu nahida...! a încercat dregătorul s-o înduplece. 

Ghassan i-a tras însă repede una cu dosul palmei bătrânului 
daeva. Era limpede că regele era cu mult mai puternic decât 
părea, pentru că lovitura l-a făcut pe Kaveh să cadă la pământ, 
cu gura plină de sânge. 

Nahri și-a înăbușit un strigăt de uimire. Dar gestul violent, 
făcut cu atâta ușurință, a izbutit să-i sporească hotărârea 
nahidei. Ghassan era un monstru! Și, pe deasupra, era un 
monstru cuprins de deznădejde, iar Nahri tremura gândindu-se 
la ce-ar fi putut el să facă în Daevabad, dacă lovitura de palat ar 
fi eșuat. 

lar asta însemna că ea trebuia să facă tot ce îi era cu putință 
ca aceasta să nu eșueze! 

— Îţi pierzi timpul, Ghassan! N-am să cedez! Orașul acesta 
trăiește în sângele familiei mele! În sângele meu! 

Vocea i-a tremurat un pic când a adăugat: 

— În sângele fratelui meu! Și dacă ultimii nahizi trebuie să 
piară pentru a-l salva... 

Și-a stăpânit tremurul și a ridicat bărbia sfidătoare. 

— Atunci înseamnă că ne-am slujit bine poporul! 


Ghassan s-a uitat la ea câteva clipe care i-au părut cât o 
veșnicie. Acum, expresia lui era de nepătruns și nu s-a mai 
obosit să-i vorbească. Nahri arătase limpede care era hotărârea 
ei. 

Și știa că regele avea să o distrugă pentru asta. 

El a făcut un pas înapoi. 

— O să-i spun lui Jamshid cine este, cu adevărat! le-a 
mărturisit. Apoi o să-i istorisesc cum sora lui, care s-a plictisit să 
se culce cu bărbatul pe care el, unul, încă îl mai iubește, i-a 
trădat pe amândoi, doar pentru a-l salva pe un geziri pe care el 
îl urăște! 

Cuvintele erau crude și grosolane - ultima încercare făcută de 
un bătrân furios care renunţase la orice brumă de bun-simt 
pentru a obţine un tron de pe care era gata-gata să fie înlăturat 
chiar de un membru al familiei sale. 

— Apoi voi termina treaba începută de afhin-ul tău și îl voi 
biciui pe fratele tău până la moarte! i-a făgăduit. 

— Nu, Ghassan, stai! a strigat Kaveh, aruncându-se la 
picioarele regelui. N-a vorbit serios! O să scrie scrisoarea... ah! a 
tipat bătrânul daeva când Ghassan l-a lovit cu piciorul în față, 
după care l-a ocolit și s-a îndreptat spre ușă. 

Cu un vaier, Marele Vizir a izbit podeaua cu palma. Nahri a 
auzit o pocnitură stridentă când piatra inelului s-a spart. 

lar din aceasta s-a ridicat un abur ciudat, arămiu. 

In timpul de care Nahri a avut nevoie să tragă aer în piepto 
dată, aburul deja îl învăluise pe Marele Vizir. 

— Kaveh, ce-i asta? l-a întrebat nahida, pe un ton tăios, 
văzând cum vălătucii arămii se mișcau precum mâinile unui 
dansator care s-ar fi întins și ar fi căutat ceva. 

Mișcarea îi era, oarecum, cunoscută, ca și lucirea metalică. 

Regele a aruncat o privire în urmă, părând mai degrabă 
plictisit. 

Și chiar în clipa aceea aburul s-a repezit spre amuleta de 
cupru din urechea lui. 

Aceasta s-a topit pe dată, iar Ghassan a scos un țipăt și s-a 
luat cu mâinile de cap, în timp ce metalul lichid i-a pătruns în 
ureche. Sigiliul lui Suleiman a strălucit pe obrazul lui, iar Nahri a 
simţit că-și pierdea cunoștința și magia. 

Dar nu a durat mult. Ochii cenușii ai regelui au rămas mari și 
nemișcaţi, acoperiţi de un văl arămiu. 


Apoi Ghassan al Qahtani s-a prăbușit, mort, la picioarele ei! 

Puterile i-au revenit pe dată. Nahri și-a acoperit gura, să-și 
înăbușe ţipătul de groază, privind uluită cum un sânge negru cu 
puncte arămii începea să-i curgă fostului ocârmuitor din ochi, 
din gură și din nas. 

— Pentru numele Celui Preaînalt, Kaveh! a șoptit ea. Ce ai 
făcut? 

— Ce trebuia făcut! 

Kaveh deja se apropia de leșul lui Ghassan, călcând în balta 
tot mai mare de sânge, fără să șovăie. A luat apoi hangerul 
regelui și și-a desfăcut repede cătușele de la mâini. 

— N-avem prea mult timp! a prevenit-o bătrânul daeva. 
Trebuie să-l căutăm pe Jamshid și să avem grijă de Muntadhir! 

Nahri l-a privit, uluită. Oare își pierduse minţile? Străjerii lui 
Ghassan erau chiar la ușa pavilionului! Nu aveau cum să iasă de 
acolo, darămite să-l mai caute și pe Jamshid și „să aibă grijă” de 
Muntadhir, orice ar fi însemnat asta. 

— Kaveh, eu cred că... 

— Nu mă interesează ce crezi tu! s-a oţărât dregătorul. 

Dușmănia abia ascunsă din vocea lui a uluit-o. 

— Cu tot respectul... a adăugat el. 

Dădea impresia că abia se stăpânea să nu ţipe. 

— Nu tuiei hotărâri în seara asta! a înștiinţat-o. E limpede că-i 
mai bine așa! 

S-a uitat la nahidă, iar ochii îi scăpărau de furie. 

— O să dai socoteală pentru hotărârea pe care ai luat-o 
adineauri! i-a făgăduit. Nu în seara asta... Nu mie... Dar vei da 
socoteală! 

Lui Nahri i-a trecut o muscă pe lângă ureche. Abia dacă a 
luat-o în seamă, căci rămăsese mută de uimire. Apoi o altă 
muscă i-a trecut pe lângă cap, atingându-i obrazul. 

Kaveh s-a întors să se uite la cer. Tot mai multe muște se 
apropiau de acum, roiuri-roiuri, dinspre lac. 

Pe chipul Marelui Vizir s-a așternut o expresie hotărâtă. 

— A venit vremea! a spus. 

Din spatele ușii închise s-a auzit un strigăt furios. 

Nahri a recunoscut de îndată vocea. 

— Muntadhir! a strigat ea, repezindu-se spre ușă. 

Poate că tatăl lui zăcea pe podea într-o baltă de sânge, dar în 
clipa aceea Nahri avea mai multă încredere în soţul ei înstrăinat, 


decât în vizirul nebun care orchestrase o revoltă și asasinase un 
rege. 

— Nahri? 

Vocea emirului a răsunat, înăbușit, prin ușă, dar din tonul lui 
era limpede că se certa cu străjerii de acolo. 

Kaveh a pășit între ea și ușă. 

— Muntadhir nu poate intra aici, banu Nahri! i-a zis. Nu poate 
fi expus la asta. 

— La ce? a strigat ea. La faptul că tocmai i-ai ucis tatăl? 

Dar, pe când încerca să-l dea la o parte, a văzut pe 
neașteptate ce voia să spună Kaveh. 

O ceaţă arămie începea să capete formă deasupra regelui 
mort. Nişte grăunţe sclipitoare, aidoma unor stele mititele, se 
ridicau din balta de sânge, alcătuind un nor de două ori mai 
mare decât acela care se formase când Kaveh sfărâmase piatra 
inelului. 

Nahri s-a dat înapoi pe dată, dar aburul a zburat pe lângă ea 
fără s-o vatăme, despicându-se în două și înaintând, unduindu- 
se, pe lângă mijlocul ei, ca un val. Muștele roiau pe deasupra 
lor, cu zecile. 

Muntadhir a deschis ușa cu putere. 

— Nu îmi pasă ce a spus! a strigat emirul, încercând să treacă 
de doi gardieni. E soţia mea, fir-ar să fie și...! 

A tresărit, cu ochii pironiţi asupra cadavrului plin de sânge. 

— Ava? 

Străjerii s-au mișcat însă mai repede. 

— Regele meu! au strigat amândoi soldaţii. 

Doi dintre oșteni s-au repezit la Ghassan, iar alţi doi, la Nahri 
și la Kaveh. 

Muntadhir nu s-a clintit din cadrul ușii, de care s-a sprijinit 
tare, de parcă ar fi fost singurul lucru care îl mai putea ţine în 
picioare. 

Muștele s-au preschimbat brusc în scântei de foc și au 
dispărut într-o ploaie de cenușă. 

— Muntadhir, nu eu am făcut-o! a strigat Nahri, în timp ce 
unul dintre gardieni a apucat-o de mâini. Jur! N-am nimic de-a 
face cu asta! 

Aerul a fost sfâșiat de un vuiet, un urlet precum al unui talaz 
care s-ar fi spart sau precum mugetul unui crocodil. Părea că 
venea de departe, dar lui Nahri a făcut să i se ridice toate 


firicelele de păr de pe corp. 

Pentru că ea, una, mai auzise odată urletul acela! 

Aburul a atacat din nou. 

Străjerii care se repeziseră la Ghassan au început să ţipe și să 
se ţină de cap. Soldatul care o prinsese de braţ i-a dat drumul 
pe dată și s-a îndepărtat urlând, dar nu îndeajuns de repede. 
Amuleta i s-a scurs în ureche cu o viteză necruțătoare, iar el a 
început să urle de durere, zgâriindu-se pe faţă. 

— Nu! 

Șoapta îngrozită a lui Kaveh s-a auzit printre vaiere. Ochii lui 
erau aţintiţi asupra lui Muntadhir, care încă mai stătea rezemat 
de ușă. 

— Asta nu trebuia să se întâmple! a exclamat bătrânul. 

Ochii lui Muntadhir au sticlit. Îi era frică! 

Nahri nu a șovăit. A sărit în picioare și a străbătut în fugă 
pavilionul, în timp ce norul arămiu, care devenise de trei ori mai 
mare decât fusese, se îndrepta spre soţul ei. 

— Banu nahida, stai! i-a strigat Kaveh. Nu te...! 

Dar ea n-a mai auzit ce dorise să-i spună. Cu aburul chiar în 
spatele ei, Nahri s-a aruncat peste Muntadhir. 


XXXV 
Nahri 


Mult prea târziu, Nahri și-a amintit că ușa dădea spre o scară. 

Muntadhir a icnit când ea l-a lovit în stomac și a ţipat de-a 
dreptul când și-a pierdut echilibrul. S-au rostogolit amândoi pe 
scări, lovindu-se cu mâinile și cu picioarele de treptele de piatră 
acoperite de praf, după care au căzut grămadă pe jos. 

Țintuit sub ea, Muntadhir a înjurat. Nahri și-a deschis gura, 
simțind că tot aerul îi ieșise din plămâni. Puterile ei erau tot 
diminuate din cauza cătușelor de fier, iar ea însăși era plină de 
zgârieturi și de vânătăi. În braţul stâng simţea o durere 
cumplită. 

Muntadhir a clipit iute, apoi a făcut ochii mari, privind ceva 
peste umărul ei. 

— Fugi! i-a strigat și s-a ridicat de jos, trăgând-o după el. 

Au luat-o la fugă. 

— Amuleta, i-a spus Nahri cu respiraţia șuierătoare. 

Pe celălalt coridor, cineva a strigat ceva în geziriyya. Apoi 


vaierul s-a oprit brusc, înfiorător. 

— Scoate-ți amuleta! l-a rugat. 

Emirul a dus mâna spre ea, din fugă, bâjbâind cu degetele. 

Nahri s-a uitat peste umăr și a văzut cu groază că aburul 
arămiu înainta după ei ca un val flămând, malefic. 

— Muntadhir! 

El și-a scos amuleta și a aruncat-o exact în clipa în care aburul 
i-a învăluit. Nahri și-a ţinut respiraţia, înspăimântată, dar vaporii 
au trecut de ei, repezindu-se pe coridor. 

Muntadhir a căzut în genunchi. Tremura atât de tare, încât 
Nahri auzea cum îi clănțăneau dinţii. 

— Ce naiba a fost asta? a întrebat-o, gâfâind. 

Inima ei bubuia și ecoul său parcă îi făcea capul să 
zvâcnească. 

— N-am habar! i-a mărturisit. 

Lacrimile au început să șiroiască pe faţa lui. 

— Tata... Kaveh! îl omor! 

S-a ridicat cu greu în picioare și s-a întors în direcţia din care 
veniseră, sprijinindu-se cu mâna de zid. 

Nahri s-a dus să-l oprească. 

— Nu asta e important acum! l-a încredinţat. 

Emirul s-a uitat urât la ea, cu un aer bănuitor. 

— Tu ai...? 

— Nu! s-a răstit nahida. Zău așa, Muntadhir? Adineauri m-am 
aruncat pe scări să te salvez! 

El a roșit, rușinat. 

— lartă-mă! a rugat-o. Doar că eu... el... 

| s-a frânt vocea și s-a șters la ochi cu mișcări apăsate. 

Suferinţa care răzbătea din cuvintele lui i-a mai potolit furia, 
așa că a murmurat: 

— Știu... 

Și-a dres vocea și și-a întins spre el mâinile încătușate. 

— Vrei să-mi scoţi astea, te rog? 

Emirul și-a scos hangerul, a deschis încuietoarea cătușelor și 
apoi a ajutat-o să le scoată. Nahri a tras adânc aer în piept, 
ușurată, în timp ce puterile i s-au aprins în vene, vindecând pe 
loc pielea julită și vânătăile întunecate. 

Muntadhir a deschis gura să spună ceva, când pe hol a 
răsunat o voce: 

— Banu nahida! 


Era Kaveh. 

Nahri a acoperit cu palma gura soțului ei, apoi l-a tras într-un 
loc întunecat. 

— Hai să nu aflăm acum dacă a mai pregătit și alte șiretlicuri! 
i-a șoptit ea. Trebuie să-i avertizăm pe gezirii din palat! 

Până și în întuneric vedea cât de palid era soțul ei. 

— Crezi că se va mai întinde așa mult? 

— Ţi s-a părut că ar fi vrut să se oprească? 

— Fir-ar să fie! 

Chiar părea răspunsul potrivit. 

— Doamne, Nahri... tu ai habar câţi geziri sunt în palat? 

Ea a încuviinţat, mohorâtă, cu o mișcare din cap. 

Dintr-odată s-a auzit un huruit și podeaua s-a cutremurat sub 
picioarele lor. A durat doar o clipă, după care n-a mai fost nimic. 

Nahri și-a făcut curaj. 

— Ce-a fost asta? 

Muntadhir a ridicat din umeri. 

— Nu știu! a recunoscut. Parcă s-ar fi cutremurat toată insula! 

Și-a trecut nervos mâna prin barbă. 

— Aburul acela... ai habar ce ar putea să fie? a întrebat-o. 

Nahri a clătinat din cap. 

— Nu! Dar semăna puţin cu otrava care i-a fost dată fratelui 
tău, nu? 

— Fratele meu... 

Soţul ei s-a posomorât, după care a fost cuprins de panică. 

— Sora mea! 

— Muntadhir, stai! l-a strigat Nahri. 

Dar emirul deja o luase la fugă. 


%4 
Kod 


Încăperile lui Zaynab nu erau deloc aproape și, când au ajuns 
în grădina haremului, atât lui Muntadhir, cât și lui Nahri li se 
tăiase răsuflarea. Voalul cu care nahida își înfășurase capul la 
bimaristan nu mai era demult la locul său, iar de-acum părul ei 
ondulat i se lipise de fața udă. 

— Jamshid mereu îmi spunea că trebuie să alerg mai mult! a 
gâfâit emirul. S-ar fi cuvenit să-i fi dat ascultare. 

„Jamshid!” 

Numele lui a fost ca un pumnal pe care i l-ar fi împlântat în 
inimă. 

l-a aruncat o privire lui Muntadhir. Aceea chiar era o situaţie 


care tocmai devenise mai complicată! 

— Tatăl tău a pus să fie arestat, i-a spus nahida. 

— Știu, i-a răspuns Muntadhir. De ce crezi că băteam așa la 
ușă? Am auzit că Wajed l-a scos din oraș. Tata i-a spus, cumva, 
lui Kaveh unde a poruncit să fie dus? 

— L-a scos din oraș? Nu, tatăl tău n-a pomenit nimic despre 
asta! 

Muntadhir a scos un geamăt care-i manifesta frustrarea. 

— Ar fi trebuit să pun capăt mai demult tuturor ăstora! Când 
am auzit că te-a luat și pe tine... 

S-a întrerupt, având aerul că era furios pe el însuși. 

— Măcar ţi-a spus ce voia de la Jamshid? a întrebat-o. 

Nahri a șovăit. O fi fost Ghassan un monstru, dar era totuși 
tatăl lui Muntadhir, iar Nahri nu putea să-i sporească și mai mult 
suferinţa. 

— Întreabă-mă mai târziu! l-a rugat. 

— Dacă vom mai fi în viaţă mai târziu, a mormăit el. A! și Ali 
se pare că și-a pierdut minţile, până la urmă. A pus stăpânire pe 
Citadelă. 

— Am impresia că în noaptea asta ar fi grozav să fii în 
Citadelă, nu în palat! a băgat de seamă Nahri. 

— Ai dreptate! a încuviințat emirul. 

Au trecut pe sub o arcadă delicată, îndreptându-se spre 
pavilionul din faţa apartamentelor lui Zaynab. O frumoasă 
platformă din lemn de tec plutea pe canalul înconjurat de 
frunzele rare ale palmierilor cu trunchiuri subţiri. 

Zaynab era acolo, stând cu picioarele strânse sub ea pe un 
divan în dungi și cercetând un papirus. Nahri s-a simţit ușurată, 
numai pentru ca apoi, grabnic, să fie cuprinsă de uimire, văzând 
cine stătea lângă prinţesă. 

— Agisa? 

Muntadhir a pornit spre platformă. 

— Normal că ești aici! a exclamat emirul când a zărit-o pe 
războinica geziri. Și te ocupi de toate ticăloșiile pentru fratele 
meu, bănuiesc! 

Agisa s-a sprijinit de spătar, o mișcare care a dat la iveală 
spada și hangerul pe care le avea atârnate la centură. Cu un aer 
indiferent, a sorbit încet o gură de cafea din ceașca de porțelan 
subțire ca hârtia pe care o avea în mână, înainte să răspundă: 

— M-a rugat să aduc un mesaj. 


Zaynab a rulat repede papirusul, cu o nervozitate care nu-i 
stătea deloc în fire. 

— Se pare că Ali a fost chiar inspirat de conversaţia noastră, a 
spus prințesa, încurcându-se la ultimele cuvinte. Vrea să-l 
detronăm pe ava! 

Muntadhir s-a strâmbat. 

— Am trecut de etapa asta, Zaynab! 

S-a lăsat să cadă pe divan lângă sora lui și i-a luat mâna cu 
blândețe. 

— Ava e mort! a înștiinţat-o. 

Zaynab a tresărit violent. 

— Cum? 

Când fratele ei nu a mai spus nimic, prinţesa și-a dus repede 
mâna la gură, apoi a bâiguit: 

— O, pe Allah... te rog, nu-mi spune că Ali...! 

— Nu, Kaveh l-a ucis! a liniștit-o Muntadhir, întinzându-și apoi 
mâna spre amuleta ei și scoţându-i-o cu grijă din ureche. A 
eliberat un soi de abur magic care vine după relicvele geziri. 

A ridicat puţin amuleta, apoi a aruncat-o în fundul grădinii. 

— E rău, Zaynab! a continuat emirul. Am văzut cum vălătucii 
aceia au ucis patru străjeri în doar câteva clipite! 

Auzind toate acelea, Aqisa și-a scos și ea amuleta, aruncând-o 
departe, în bezna nopții. 

Zaynab a început să plângă. 

— Eşti sigur? l-a întrebat pe fratele ei. Ești sigur că e mort? 

Muntadhir a strâns-o tare la piept. 

— Îmi pare rău, ukhti! a murmurat. 

Pentru că nu voia să-i tulbure pe fraţii îndureraţi, Nahri s-a 
apropiat de Agisa. 

— Vii de la Citadelă? a iscodit-o pe războinica geziri în șoaptă. 
Ali se simte bine? 

— Are o armată și nu e prins în capcană într-un palat învăluit 
într-o ceaţă ucigașă, i-a răspuns Agisa. Aș zice că se simte mai 
bine decât noi. 

Nahri s-a uitat spre grădina întunecată, în timp ce tot soiul de 
gânduri i se învârtejeau prin minte. Regele era mort, Marele 
Vizir era un trădător, gaid-ul dispăruse, iar Ali - singurul dintre ei 
care avea experienţă militară - era prins într-o revoltă, în 
celălalt capăt al orașului! 

Nahida a tras adânc aer în piept. 


— Cred că... asta înseamnă că trebuie să ne descurcăm 
singuri, a îngăimat Nahri. 

Dintr-odată, cerul nopţii parcă ar fi devenit și mai întunecat - 
ceea ce Nahri considera că se potrivea cu situaţia. Dar, când și-a 
ridicat capul, i s-a uscat brusc gura. Șase siluete cabaline, 
fantomatice, de culoarea fumului, cu niște aripi de foc 
strălucitoare, alergau în goană spre palat! 

Agisa i-a urmărit privirea, apoi a luat-o de mână și a tras-o 
repede înăuntrul palatului. Zaynab și Muntadhir erau chiar în 
urma lor. După ce au încuiat ușa, au auzit mai multe bubuituri 
înfundate și niște ţipete îndepărtate. 

— Nu cred că vizirul lucrează singur, a șoptit Muntadhir, a 
cărui faţă devenise de-a dreptul pământie. 

Trei perechi de ochi cenușii s-au îndreptat spre nahidă. 

— N-am nicio legătură cu asta! a protestat Nahri. Pe 
Atotziditorul, voi chiar credeţi că aș mai fi acum cu voi aici, dacă 
aș fi avut de-a face cu toate astea? Sunt convinsă că amândoi 
mă cunoașteţi îndeajuns de bine. 

— Eu te cred, a murmurat Zaynab. 

Muntadhir s-a așezat pe podea. 

— Atunci cu cine ar putea să lucreze? N-am văzut niciodată o 
magie care să semene măcar cu asta! 

— Nu cred că ăsta e cel mai important lucru acum, a 
murmurat Zaynab. 

S-au auzit alte ţipete de undeva, din adâncul palatului și toți 
au tăcut o clipă, să le asculte, înainte ca Zaynab să continue. 

— Nahri... otrava s-ar putea răspândi, oare, și în restul 
orașului? 

Nahri și-a amintit vigoarea nebună cu care aburul venise după 
ei și a dat încet din cap. 

— Cartierul Geziri, a șoptit nahida, dând glas spaimei pe care 
o deslușea în ochii lui Zaynab. Pe Ziditorul, dacă va ajunge 
acolo...! 

— Trebuie să fie avertizaţi grabnic, a spus Agisa. Mă duc eu! 

— Și eu! a declarat Zaynab. 

— A, nu, nu te duci nicăieri! s-a stropșit Muntadhir la prințesă. 
Dacă tu crezi că am s-o las pe surioara mea să alerge prin oraș 
în plin atac... 

— „Surioara ta” nu-ţi cere voie și sunt unii care m-ar crede 
mai degrabă pe mine, decât pe Agisa! i-a replicat Zaynab. lar de 


voi e nevoie aici, în palat. De amândoi! a adăugat, făcând un 
semn cu capul spre Nahri. Dhiru, dacă ava e mort, trebuie să te 
duci să iei sigiliul lui Suleiman! Înainte să-și dea seama Kaveh 
sau cei cu care a complotat cum ar putea pune mâna pe acesta! 

— „Sigiliul lui Suleiman”? a repetat Nahri. 

Nici măcar nu se gândise la asta - i se păruse că problema 
succesiunii la tron era una îndepărtată. 

— E la tatăl vostru? a întrebat nahida. 

Muntadhir părea să fie gata-gata să vomite. 

— Cam așa ceva... Trebuie să ne întoarcem la el... La leșul lui. 

Agisa s-a uitat la Zaynab. 

— Cufărul! a spus, sec, războinica geziri. 

Zaynab a dat din cap și le-a făcut semn să meargă cu ea mai 
departe în apartament. Era la fel de opulent și de elegant ca al 
lui Muntadhir, dar nu la fel de plin cu obiecte de artă. Sau cu 
clondire cu vin! 

Prinţesa a îngenuncheat lângă un cufăr de lemn mare, frumos 
lucrat, și a șoptit o vrajă de deschidere deasupra lui. Când 
capacul a sărit, Nahri s-a uitat în el. 

Era plin cu arme. Hangerele erau vârâte în teci, iar 
iataganele, înfășurate în bucăţi de mătase, stăteau alături de o 
ghioagă ciudat de delicată, o arbaletă și un fel de lanț cu ţepi, 
împodobit cu nestemate. 

Nahri nu știa a cui expresie era mai șocată: a ei sau a lui 
Muntadhir? 

— Pe Ziditorul! a exclamat nahida, surprinsă. Tu chiar ești 
sora lui Ali! 

— Ce... de unde ai...? a început Muntadhir cu glas slab. 

Zaynab a părut puţin stânjenită. 

— Mă învaţă ea, a explicat prinţesa, arătând-o cu un semn cu 
capul pe Agisa. 

Războinica geziri deja începuse să aleagă arme, netulburată 
de reacțiile lui Nahri și Muntadhir. 

— O geziri de vârsta ei ar trebui să știe să mânuiască măcar 
trei arme! i-a lămurit prietena lui Ali. N-am făcut decât să acopăr 
un gol îngrozitor din educaţia ei. 

Zicând acestea, i-a pus lui Zaynab în mâini arbaleta și un 
iatagan, apoi a plescăit din limbă. 

— Nu mai tremura, surioara mea! a îndemnat-o pe prinţesă. O 
să te descurci! 


Nahri a clătinat din cap, apoi s-a uitat, gânditoare, la cufăr. 
Ea, una, își cunoștea prea bine limitele! A luat repede două 
hangere mici, care semănau puţin cu acelea pe care le folosea 
în Cairo când tăia genţi. O clipă s-a gândit cu jind la pumnalul lui 
Dara, care rămăsese în camera ei. 

„Mi-aș fi dorit să fi luat de la el mai multe lecţii de aruncat 
pumnalul!” s-a gândit nahida. 

Ca să nu mai spunem că legendarul afshin i-ar fi fost un 
tovarăș mult mai bun într-un palat asediat, decât soțul ei care 
era, în mod vădit, nespus de tulburat. 

Nahri a inspirat adânc și a întrebat: 

— Altceva? 

Zaynab a clătinat din cap. 

— O să sunăm alarma în Cartierul Geziri și pe urmă ne ducem 
la Citadelă să-l prevenim pe Ali. El poate să aducă aici toată 
Garda Regală. Voi spuneţi-le tuturor gezirilor pe care îi veți 
vedea în palat ce se întâmplă și cereţi-le să dea și ei de veste 
mai departe! 

Nahri a înghiţit în sec. Puteau trece ore bune până când ar fi 
venit Ali înapoi cu soldaţii din Garda Regală! lar ea și Muntadhir 
aveau să rămână singuri-singurei până atunci... siliți să se 
confrunte numai Ziditorul știa cu ce! 

— Puteţi să faceţi asta! i-a încurajat Zaynab. Trebuie! 

Prinţesa l-a îmbrățișat apoi pe fratele ei și i-a zis: 

— Luptă, Dhiru! O să avem timp să jelim, dar acum tu ești 
regele nostru, iar cel mai important e Daevabadul. 

Vocea i-a devenit mai apăsată când i-a făgăduit: 

— O să mă întorc cu gaid-ul tău! 

Muntadhir a dat din cap repede. 

— Allah fie cu tine! 

S-a uitat apoi spre Agisa și i-a cerut: 

— Te rog, ai grijă de sora mea! A făcut semn cu capul spre 
pavilion și le-a îndemnat: Luaţi-o pe scara pe care am venit noi. 
E un tunel foarte aproape, care duce spre grajduri. 

Zaynab și Agisa au plecat în grabă. 

— Eşti pregătit? l-a întrebat Nahri când au rămas singuri. 

Emirul a izbucnit în râs în timp ce-și prindea la cingătoare un 
iatagan care părea foarte periculos și i-a răspuns: 

— Absolut deloc. Tu? 

Nahri a mai luat un pumnal foarte ascuţit și și l-a strecurat în 


mânecă, în timp ce-i răspundea: 
— Ziditorule, nu! Hai s-o sfârșim cu viața! 


XXXVI 
Ali 


Ali plutea liniștit într-un întuneric cald, prins strâns în 
îmbrăţișarea apei. Mirosea a sare și a mâl, a viaţă, iar undele se 
jucau ușurel cu el și îl trăgeau ușor de haine. Un tentacul moale, 
plin de pietricele, l-a atins pe obraz și un altul i-a cuprins glezna. 

Un zvâcnet surd în ceafa l-a readus încet la realitate. Ameţit, 
a deschis ochii. Întunericul îl înconjura. Era cufundat într-o apă 
atât de adâncă și de mâloasă, încât abia putea să întrezărească 
prin ea! Amintirile au început să-i revină în frânturi. Fiara din 
apă... Turnul Citadelei rostogolindu-se prin aer... 

Lacul! Era în lacul care înconjura Daevabadul! 

Dintr-odată, l-a cuprins o groază imensă. S-a zbătut, 
încercând, deznădăjduit, să se elibereze din ceea ce îl prinsese. 
Și-a dat seama că dishdasha lui flutura, orbindu-l. Niște pietre 
care păreau că sunt spărturi dintr-un zid de cărămidă i-o 
țintuiseră pe fundul apei. Ali a tras de ea și a început să dea din 
picioare, nebunește, străduindu-se să se îndrepte spre 
suprafață. Mirosurile de cenușă și de sânge deveneau tot mai 
grele, dar Ali nu le-a luat în seamă, luptându-se să treacă de 
resturile plutitoare. 

Până la urmă, a reușit să răzbească. A deschis gura să răsufle, 
săgetat de dureri. 

Lacul era în plin haos! 

Ali ar fi putut jura că ieșise la suprafaţă în mijlocul unei scene 
desprinse din cel mai întunecat cerc al iadului! Văzduhul era plin 
de ţipetele, de strigătele celor care cerșeau ajutor sau îndurare, 
iar rugile erau rostite în toate limbile djinn-ilor cunoscute de 
prinţ. Peste vacarmul implorărilor se deslușeau gemete, dar și 
niște sunete animalice, de fiare hămesite, despre care nu știa ce 
să creadă. 

„O, pe Allah! Apa...” 

Nu numai sfărâmături erau în jurul lui, ci și cadavre! Căci pe 
oglinda lacului pluteau leșurile a sute de soldați djinn-i care încă 
mai erau îmbrăcaţi în uniformele lor! lar când Ali a văzut de ce, 
a scos un strigăt și a izbucnit în plâns. 


Citadela din Daevabad - mândrul simbol al rebeliunii lui Zaydi 
al Qahtani, al tribului geziri, care îi fusese casă timp de aproape 
douăzeci de ani - era distrusă! 

Turnul său odinioară măreț fusese smuls din temelii, aruncat 
în lac, iar din el nu se mai zărea decât o bucată crăpată de zid. 
Nişte scrijelituri zgrunţuroase, făcute parcă de ghearele unei 
creaturi uriașe, se zăreau pe clădirile rămase în picioare, pe 
barăcile soldaţilor și pe terenurile de antrenament! Ele trasaseră 
niște brazde atât de adânci, încât lacul năvălise în ele, 
umplându-le cu apă. Ali vedea ca prin fum niște siluete 
scheletice care se mișcau de colo-colo. 

Lacrimile îi curgeau pe obraji, în liniște. 

— Nu! a șoptit. 

Era doar un coșmar, o altă vedenie oribilă dată de maria! 

— Oprește-te! a implorat. 

Nu s-a întâmplat nimic, însă. 

Ali s-a uitat din nou la cadavrele din jur. Djinn-ii uciși de 
blestemele mariz-ilor nu rămâneau, îndeobște, să plutească la 
suprafață, ci erau sfâșiați și înghiţiţi de apele adânci, pentru a 
nu mai fi văzuţi niciodată de nimeni. 

Prin urmare, blestemul care fusese aruncat asupra lacului 
dispăruse de-acum! 

— Văd pe cineva! 

Ali s-a întors în direcţia din care venise vocea și a zărit o 
barcă improvizată, făcută din ușile sculptate ale turnului 
Citadelei. Ambarcaţiunea se îndrepta spre el, cârmită de doi 
soldați ayaarile, care învârteau niște grinzi ca pe niște vâsle. 

— Te-am prins, frate! a spus unul dintre soldați, ridicându-l 
din unde. 

Ochii lui aurii s-au făcut mari când s-a uitat la Ali. 

— Vai, slavă lui Allah, e însuși prințul! 

— Aduceţi-l aici! a auzit Ali cum a strigat un alt bărbat de 
undeva, de departe. 

Au înaintat cu greu prin apă. Ali a trebuit să-și ferească 
privirea, să nu vadă cum se strecura ușa printre nenumăratele 
cadavre, printre leșurile camarazilor lui încă înveșmântaţi în 
uniformele lor, printre tovarășii dintre care mult prea mulţi avea 
chipuri care îi erau familiare! 

„Nu e adevărat! Nu poate fi adevărat!” 

Numai că nimic nu semăna cu vedeniile sale! Nu simţea nicio 


prezenţă străină, șoptitoare, în mintea lui. Nu-l înconjurau decât 
buimăceala, durerea și urmele măcelului. 

În timp ce se apropiau de ruinele Citadelei, rămășițele 
turnului prăbușit au devenit, parcă, mai mari, ridicându-se din 
lac precum o insulă. O bucată de zid rămasă din el ascundea 
vreo câteva zeci de războinici care se adunaseră acolo. Unii 
stăteau ghemuiţi și plângeau. Dar privirea lui Ali s-a îndreptat 
grabnic spre cei care luptau: mai mulţi soldaţi încercau să 
pareze loviturile a două creaturi subțiri ca niște spectre, învelite 
în giulgiuri zdrenţuite care atârnau ude de trupurile lor 
descărnate. 

Unul dintre luptători era însuși Lubayd, care își învârtea 
Zulfikar-ul nebunește. Cu un strigăt de dezgust, a izbutit să 
decapiteze una dintre creaturile oribile, împingându-i cu piciorul 
trupul în apă. 

Ali era gata-gata să izbucnească în plâns de bucurie. Măcar 
prietenul lui cel mai bun supraviețuise distrugerii Citadelei. 

— L-am găsit pe prinţ! a strigat soldatul ayaarile de lângă el. 
Trăiește! 

Lubayd s-a întors repede și i-a întâmpinat când au ajuns la 
mal, l-a tras pe Ali în picioare și l-a îmbrățișat strâns. 

— Ali, frate, îi dau mulţumire lui Allah! a spus el gâtuit de 
emoție. Îmi pare rău... apa a venit așa de repede! Și, când am 
văzut că nu izbuteam nicicum să te găsesc în cameră... 

Ali abia a reușit să îngaime, cu o voce răgușită: 

— Sunt teafăr! 

Un țipăt a sfâșiat aerul, o implorare în limba geziriyya. 

— Nu, nu! Pe Allah, nu! Te rog! 

Ali s-a dus repede la capătul turnului prăbușit și l-a văzut pe 
bărbatul care ţipase: un soldat geziri care reușise să iasă la mal, 
doar ca să fie asaltat de creaturile scheletice. Acestea l-au 
înconjurat și l-au tras pe nisip. Ali a văzut cum se apleacă 
asupra lui dinţi și unghii, și guri... 

Și apoi n-a mai rezistat să privească, simțind cum i se 
întorcea stomacul pe dos. S-a răsucit cu spatele exact când 
tipetele răgușite al ajinn-ului au luat, dintr-odată, sfârșit. 

— Sunt... sunt... a bâiguit prinţul, pentru că nici măcar nu 
putea rosti cuvântul. 

Lubayd a dat din cap aprobator. Și el părea zguduit. 

— Sunt ghoul-i! a confirmat războinicul. Doar ei fac așa ceva! 


Ali a clătinat din cap, refuzând să creadă. 

— Nu pot fi ghouri! a exclamat. Nu există ifriţi în Daevabad 
care să poată aduce ghoul-ii la viaţă! Și, în niciun caz, nu e 
niciun cadavru de om prin Orașul de bronz! 

— Aia sunt ghouri, a repetat Lubayd, cu fermitate. Eu și tata 
am dat odată peste doi care devorau un vânător, un om. 

A tresărit. 

— Crede-mă: nu ai cum să uiţi așa ceva! 

Ali a simţit că leșina. A tras adânc aer în piept, pentru că nu 
putea să se piardă cu firea. Nu tocmai atunci! 

— A văzut cineva cine a atacat Citadela? 

Lubayd a dat din cap, aprobator, arătând spre un bărbat 
sahrayn care se legăna în faţă și în spate, strângându-și strâns 
genunchii în braţe. 

— El a ieșit primul, iar lucrurile pe care le spune... 

S-a oprit, părând îngreţoșat. 

— Ar trebui să vorbești cu el! l-a îndemnat pe prinţ. 

Cu inima cât un purice, Ali s-a apropiat de sahrayn. A 
îngenuncheat lângă el și i-a pus mâna pe braţul tremurător. 

— Frate! a început el încet. Poţi să-mi spui ce ai văzut? 

Bărbatul continua să se legene cu ochii sticlindu-i de groază. 

— Făceam de veghe pe corabia mea, a șoptit sahraynul. Eram 
ancoraţi chiar acolo. 

Zicând acestea, a arătat cu mâna spre docurile sfărâmate, 
unde o corabie de nisip sahraynă fusese aruncată pe prundișul 
malului. 

— Lacul... apa... s-a adunat și s-a prefăcut într-un monstru! 
apoi a atacat Citadela! A nimicit-o și a tras în adâncuri tot ce-a 
putut! 

Apoi a înghiţit în sec și a început să tremure și mai tare. 

— Forţa cu care a căzut m-a aruncat în lac! a continuat. Am 
crezut că blestemul avea să mă ucidă și pe mine... când am 
văzut că nu, am început să înot... și apoi i-am văzut. 

— Pe cine? a stăruit Ali. 

— Pe războinici, a șoptit bărbatul. Au ieșit în goană din lac, 
călare pe cai fumurii, cu arcurile întinse. Au început să tragă în 
cei care scăpaseră, și apoi... și apoi... 

Lacrimile au prins să i se rostogolească pe obraji. 

— Apoi au ieșit morții din apă! a bâiguit. Mi-au umplut 
corabia, sub ochii mei! 


l-au tresărit umerii. 

— Căpitanul meu... 

A început să plângă și mai tare, în hohote, apoi a murmurat: 

— l-au sfâșiat gâtul cu dinţii! 

Lui Ali i s-a pus un ghem în stomac, dar s-a căznit să zărească 
plaja prin întuneric. Da, acum putea să vadă un arcaș: un cal în 
galop, lucirea unui arc de argint... o săgeată zburând... 

S-a auzit un alt țipăt, apoi s-a lăsat tăcerea... 

Ali a fost cuprins de o furie care i-a spulberat și frica, și 
scârba. Aceia care piereau erau războinicii /u/! 

S-a întors să se uite la Citadela dărâmată. Și i s-a oprit inima! 
în zidul care dădea spre stradă se zărea o gaură zgrunţuroasă! 

Ali l-a prins iar de braţ pe sahrayn. 

— Ai văzut pe cineva trecând pe acolo? l-a întrebat prinţul. 
Creaturile acelea au pătruns, cumva, în orașul nostru? 

Marinarul a clătinat din cap. 

— Ghoul-ii, nu... dar călăreții... 

A dat din cap afirmativ. 

— Cel puţin jumătate dintre ei... După ce au trecut de zidurile 
orașului... 

În vocea lui se citea uluirea. 

— Prinţule Alizayd, caii lor... au zburat de-a dreptul... 

— Încotro? l-a întrebat Ali. Încotro păreau să se ducă? 

Mila din ochii bărbatului l-a umplut pe Ali de o groază 
cumplită, când a înţeles ce dorea să-i spună înainte să 
șoptească: 

— S-au îndreptat spre palat, prinţul meu. 

Ali a țâșnit în picioare. 

Acela nu fusese un atac dat la întâmplare! Nu putea să-și 
închipuie cine - sau ce! - ar fi fost în stare de așa ceva, dar el 
putea să recunoască o stratagemă bine ticluită când îi vedea 
urmările pe câmpul de luptă! Prima oară atacaseră Garda 
Regală, nimicind armata djinn-ilor, înainte ca aceasta să se 
poată regrupa pentru a ocroti următoarea ţintă a cotropitorilor: 
palatul. 

„Familia mea!” 

— Trebuie să ajungem pe plajă! a strigat. 

Sahraynul s-a uitat la el de parcă și-ar fi pierdut minţile. 

— N-o să poţi ajunge pe plajă, prinţul meu! Arcașii aceia trag 
în tot ce mișcă, iar cei câţiva ajinn-i care izbutesc să ajungă la 


mal sunt mâncaţi de vii de ghoul-i în clipa în care ies din apă! 

Ali a clătinat din cap. 

— Nu putem să lăsăm creaturile acelea în oraș! 

A privit cum un soldat a ucis încă doi ghouri care încercau să 
se caţăre pe turnul răsturnat, cu gurile larg căscate. Bărbatul i-a 
omorât cu destulă ușurință, căci o singură lovitură dată cu 
Zulfikar-ul în flăcări i-a despicat pe amândoi. 

„Nu sunt de neînvins, vasăzică!” a băgat Ali de seamă. „Chiar 
deloc! Numărul mare reprezintă avantajul lor și doar un singur 
djinn îngrozit, obosit să tot alerge prin ploaia de săgeți nu are 
nicio șansă în faţa a zece ghoul-i flămânzi!” 

Pe apă, un alt djinn a încercat să se caţăre pe niște scânduri 
rămase dintr-o corabie. Ali a privit neputincios cum era doborât 
de un torent de săgeți. Câţiva arcași misterioși se urcaseră pe o 
porţiune a zidului dărâmat care mergea de la apă până la 
complexul prăbuşit al Citadelei. Acum, prinţul și camarazii lui 
care scăpaseră cu viaţă nu erau în pericol, pentru că o bucată 
de zid curbată îi ascundea de privirile năvălitorilor. Dar nu-și 
închipuia că norocul lor avea să dureze. 

Ali a cercetat fâșia de apă care despărțea micul lor adăpost 
de ţărmul dinspre oraș. Se putea parcurge cu ușurință înot 
porţiunea aceea, dacă n-ar fi fost faptul că oricine ar fi încercat 
ar fi fost tot timpul sub ochii arcașilor. 

S-a hotărât. 

— Veniţi aici! le-a poruncit celorlalți, ridicând vocea. Cu toţii! 

Ali i-a așteptat să se adune, profitând de ocazie să-i observe. 
Erau ajinn-i din toate cele cinci triburi, majoritatea bărbaţi. li 
cunoștea aproape pe toţi după chip: erau soldaţi în Garda 
Regală, în afară de marinarul sahrayn. Câţiva cadeți, o mână de 
ofițeri și restul, ieniceri. Arătau îngroziţi și uluiţi, iar Ali nu putea 
să-i condamne pentru asta. Se pregătiseră toată viaţa lor pentru 
a fi războinici, dar neam de neamul lor nu mai participase la 
vreun război de câteva secole bune. Daevabadul era menit să 
fie un refugiu în faţa lumii magice: în faţa ghour-ilor și a ifriţilor, 
în fața monștrilor de apă care fuseseră în stare să doboare un 
turn care rezistase veacuri întregi! 

A tras adânc aer în piept, dându-și foarte bine seama de 
caracterul aproape sinucigaș al atacului pe care se pregătea să-l 
propună. 

— Nu știu ce se întâmplă, a recunoscut prințul de la bun 


început. Nu cred că vreunul dintre noi are habar! Dar aici nu 
suntem deloc în siguranţă. 

A făcut semn spre munții care se înălțau departe de mal. 

— Poate că blestemul de pe lac nu mai există, dar nu cred că 
sunt mulţi dintre noi care pot înota până acolo. Munţii sunt prea 
departe. Dar orașul nu-i! 

Sahraynul s-a cutremurat din nou și a zis. 

— Toţi cei care au ajuns pe plajă au fost măcelăriți. 

A ridicat apoi vocea când a adăugat: 

— Ar trebui să ne tăiem gâtul unul altuia - e o soartă mai 
bună decât să fim mâncaţi de vii! 

— Nu ne pot dobori decât pe rând, l-a contrazis Ali. Avem mai 
multe șanse dacă luptăm împreună... 

S-a uitat cu atenţie la cei din jurul lui și a continuat: 

— Preferaţi să rămâneţi aici, doar pentru a fi uciși mai târziu? 
Uitaţi-vă ce au făcut din Citadelă! Credeţi că nu asta au vrut? Au 
atacat, mai întâi, Garda Regală și dacă voi credeți că atacatorii 
aceștia, oricine or fi ei, vor avea milă de un grup de 
supraviețuitori, n-aveţi pic de minte! 

Un căpitan geziri cu o tăietură urâtă pe faţă a luat cuvântul. 

— Am fi în văzul arcașilor! a remarcat el. Ne vor vedea 
înotând și ne vor ciurui cu săgeți înainte să ajungem la mal. 

— A, dar pe mine nu mă vor vedea! 

Zicând acestea, Ali și-a scos sandalele din picioare. Îi era mai 
ușor să înoate fără ele. 

— Voi rămâne sub apă până când voi ajunge la zid. 

Căpitanul s-a uitat cu uimire la el. 

— Prinţul meu! Curajul tău e demn de laudă, dar nu poţi înota 
pe sub apă toată lungimea aceea! Și, chiar dacă ai putea, ești 
unul singur! Am numărat cel puţin doisprezece războinici și 
probabil o sută de ghoul-i! E sinucidere curată! 

— Poate s-o facă, a întărit Lubayd cu voce apăsată. 

Apoi s-a uitat la Ali, iar acesta și-a dat seama, din amestecul 
de durere și admiraţie pe care l-a deslușit în ochii prietenului 
său, că acesta știa ce avea de gând să facă. 

— El nu luptă ca noi, a zis Lubayd. 

Văzând încă nesiguranța așternută pe prea multe chipuri, Ali 
a zis, tare: 

— Daevabadul e casa noastră! Noi toţi am jurat să-l apărăm, 
să-i apărăm pe locuitorii lui nevinovaţi, care vor fi nimiciţi de 


aceiași monștri care tocmai ne-au ucis așa de mulţi fraţi și așa 
de multe surori! Veţi ajunge pe plaja aceea! Luaţi cât de multe 
arme puteți! Ajutaţi-vă unul pe altul să înotaţi! Suiţi-vă pe 
scânduri! Nu mă interesează cum o faceți, dar treceţi dincolo! 
Luptaţi! Opriţi bestiile acelea înainte să apuce să intre în orașul 
nostru! 

După ultimele cuvinte, destul de mulţi s-au ridicat în picioare, 
întunecaţi la faţă, dar hotărâți. Însă nu toti. 

— O să murim, a spus marinarul sahrayn cu voce răgușită. 

— Atunci, veţi muri ca niște martiri! 

Ali s-a uitat urât la cei care încă stăteau jos. 

— Camarazii voştri zac morţi, femeile și copiii voştri sunt 
lipsiţi de apărare, iar voi staţi aici și vă plângeţi de milă? Nu vă e 
rușine? 

A făcut o pauză și s-a uitat pe rând la fiecare, înainte de a 
continua: 

— Toată lumea are de ales! Puteți sfârși noaptea aceasta ca 
niște eroi, cu familiile voastre în siguranţă, sau puteţi sfârși cu ei 
ajunși în rai, după ce intrarea lor va fi cumpărată cu sângele 
vostru. 

Și-a scos zu/fikar-ul cu lama plină de flăcări și le-a strigat: 

— RIDICAȚI-VA! 

Lubayd și-a înălțat sabia cu un urlet sălbatic - și puţin speriat. 

— Hai, puilor de orășeni crescuţi în puf! i-a îndemnat 
războinicul din Bir Nabat. Ce s-a întâmplat cu toate poveștile pe 
care le-am auzit despre bravura voastră? Nu vreţi să se cânte 
despre voi în poveștile care se vor ţese după noaptea asta? Să 
mergem! 

Cuvintele lui i-au făcut și pe ceilalţi să se ridice în picioare. 

— Pregătiţi-vă! le-a poruncit Ali. Să fiţi gata de plecare în clipa 
în care atenţia lor va fi abătută! 

Cu inima bătându-i cu putere, și-a băgat din nou zu/fikar-ul în 
teacă și a rupt o fâșie din dishdasha sfâșiată, să-și lege 
hangerele. 

Lubayd l-a apucat de mână și l-a tras mai aproape. 

— Să nu dea Shaitan să te prind că mori, Alizayd al Qahtani! 
s-a oţărât la prinţ, lipindu-și fruntea de fruntea acestuia. Nu ți- 
am scos curul mort de foame din văgăuna aceea din deșert 
numai să te văd acum mâncat de ghoul-i! 

Ali a încercat să-și stăpânească lacrimile care îi înţepau ochii. 


Amândoi știau că existau puţine șanse ca prinţul să scape cu 
viaţă de pe plajă. 

— Allah fie cu tine, prietene! 

S-a întors. Înainte să lase să i se vadă spaima care făcea să-i 
îngheţe sângele în vene, înainte ca toți ceilalți să vadă că 
șovăia, Ali s-a aruncat în unde. 

A înotat în adâncuri, iar mișcările acelea i-au stârnit din nou 
amintirea coșmarurilor cu mariz-i. Deși apa era întunecată de 
noroi, a reușit să zărească fundul lacului. Era mâlos și cenușiu, o 
palidă imitație a bogatelor spaţii din visele lui. 

„E posibil ca în spatele tuturor celor întâmplate să fi fost 
mariz-ii?” s-a întrebat, amintindu-și de furia acestora. 

Se întorseseră, oare, să-și ia casa înapoi? 

A continuat să înoate. Înainta repede și n-a trecut mult până 
când a zărit zidul pe care îl căuta. A avut grijă să se lipească 
strâns de el când s-a ridicat fără zgomot la suprafaţa apei. 

Voci! Ali a ascultat cu atenţie. Nu știa prea bine la ce se 
așteptase - la bolboroseala vreunor demoni necunoscuţi, la 
vorbele șerpești ale mariz-ilor... Dar ceea ce a auzit a făcut să-i 
îngheţe sângele în vene. 

Era divasti! 

Erau atacați de... daev-i? 

Ali s-a uitat printr-o crăpătură îngustă din zid și a zărit un 
tânăr. Arăta de parcă ar fi putut fi daeva, îmbrăcat într-o tunică 
de culoarea cărbunelui și pantaloni strâmţi, negri, culorile 
închise confundându-se bine cu umbrele nopții. 

„Pe Allah, oare cum izbutiseră să vină prin lac niscai daev-i 
înarmaţi, ajutaţi de ghoul-i și de cai înaripaţi?” 

Daev-ul s-a ridicat pe neașteptate, uitându-se spre lac cu 
ochii mijiţi. A întins mâna după arc... 

Ali a ieșit din apă într-o clipită. S-a ridicat pe zid sub ochii 
uluiți ai bărbatului, și-a scos zu/fikar-ul și i-a înfipt lama cumplită 
în pieptul arcașului. 

Bărbatul n-a mai apucat nici să ţipe. Ali l-a împins cu zulfikar- 
ul și l-a aruncat în apă. S-a întors cu fața spre ceilalţi înainte să 
se audă clipocitul leșului care cădea în unde. 

Daev-i erau, cu adevărat! Doar trei. Un alt arcaș - o femeie cu 
o coadă împletită, lungă și neagră - și doi luptători înarmaţi 
fiecare cu câte o spadă și o ghioagă. Păreau uimiţi de apariţia lui 
și furioși din cauza morţii camaradului lor. Dar nu erau, 


nicidecum, speriaţi. 

Și s-au mișcat cu mult mai repede decât și-ar fi închipuit el că 
le era cu putinţă. 

Primul și-a scos spada, iar mirosul înţepător l-a prevenit pe Ali 
de existenţa fierului, înainte ca arma să se lovească apoi cu 
putere de zu/fikar-ul lui. Daev-ul s-a dat înapoi câţiva pași, de 
parcă ar fi dansat, având grijă să ocolească flacăra otrăvită. Era 
o mișcare pe care Ali o considera geziri, una pe care doar 
războinicii din neamul său care erau antrenați pentru lupta cu 
Zulfikar-ul s-ar fi cuvenit să o cunoască! 

De unde învățase asta un daeva? 

Ali s-a lăsat pe vine, ferindu-se în ultima clipă de ghioaga 
ghintuită care i-a trecut pe lângă cap. Daev-ii se răsfiraseră, să-l 
înconjoare, cu mișcări perfect armonizate și fără să spună o 
vorbă. 

Apoi cealaltă arcașă a șuierat în djinnistani. 

— O, ăsta-i Ucigaşul Afshin-ului! 

A hohotit batjocoritor. 

— Un titlu cam mincinos, muscă de nisip! i-a strigat. 

Cel cu spada s-a întins spre el, silindu-l pe Ali să pareze, și, 
din nou, cel cu ghioaga s-a folosit de prilej să atace, izbutind să 
facă astfel, încât de data aceasta arma lui să-l nimerească pe Ali 
în umăr, iar ghinturile acesteia să-i smulgă o bucată de carne. 

Ali a icnit din cauza arsurii, iar unul dintre daev-i s-a uitat la el 
cu satisfacţie. 

— Or să te mănânce de viu, să știi! a spus unul dintre daev-i, 
arătând spre ghourii de pe plajă. Pe noi nu, normal! Au și ei 
porunci și toate cele... Dar pun rămășag că simt în aer mirosul 
sângelui tău chiar acum! Pun rămășag că îi umple de poftă! 

Cei trei războinici s-au îndreptat spre el, silindu-l pe Ali să se 
apropie de marginea zidului. Nu știa cine îi pregătise pe daev-i, 
dar făcuse o treabă al naibii de bună, pentru că soldaţii se 
mișcau de parcă ar fi avut o singură minte. 

Dar apoi cel cu spada s-a apropiat prea mult. Ali a profitat, 
văzând spaţiul gol, și s-a repezit la bărbatul cu ghioaga. L-a lovit 
direct în coapsă, iar flăcările otrăvite au lăsat în carnea lui o linie 
care începea să se înnegrească iute. 

— Bahram! a strigat femeia, îngrozită. 

Bărbatul părea uluit și și-a dus mâna la rana mortală. Apoi s-a 
uitat la Ali cu o privire sălbatică. 


— Pentru banu nahida! a șoptit daev-ul și s-a repezit. 

Luat complet pe nepregătite de cuvintele lui, Ali a fost prins 
pe picior greșit de atacul disperat al muribundului. A ridicat 
Zulfikar-ul, să se apere, dar n-a mai contat. Bărbatul a primit în 
plin lovitura în stomac când s-a aruncat peste Ali, și amândoi s- 
au prăbușit de pe zid. 

Ali a aterizat pe nisipul ud, simțind că i se frângeau toate 
oasele. Un val de apă a trecut peste fața lui, iar ela crezut că o 
să se înece. Umărul îi zvâcnea. Zu/fikar-ul îi dispăruse, căci 
rămăsese înfipt în trupul daev-ului ucis, care acum zăcea 
undeva, în apă. 

Un vaier strident l-a făcut să se ridice, cu chiu, cu vai, în 
picioare, iar scheunăturile flămânde și zbieretele animalice s-au 
auzit tot mai tare. Ali a întors capul. 

Și a căscat ochii mari de groază. Puzderie de ghouri alergau 
spre el - unii aveau trupurile umflate, din carne putrezită, și 
dinţii plini de sânge, alţii erau doar schelete cu mâini ca niște 
gheare mai ascuțite decât pumnalele. Și mai aveau doar câteva 
clipite până să ajungă la el! Urmau să-l mănânce de viu, să-l 
sfâșie, după care aveau să-i aștepte pe prietenii lui - puţinii care 
urmau să îi supravieţuiască arcașului pe care îl vedea chiar în 
clipa aceea pregătind o săgeată. 

Nu! Nu putea fi asta soarta lor! A familiei lui, a orașului lui! 

Ali și-a înfipt mâinile în nisipul ud, iar apa i-a ţâșnit printre 
degete. 

— Ajutaţi-mă! s-a rugat el, invocându-i pe mariz-i. 

Monștrii cei străvechi deja se folosiseră de el! Știa că, pentru 
a le obţine din nou ajutorul avea să plătească un preţ oribil, dar 
în clipa aceea nu îi păsa. 

— Vă rog! 

Nimic! 

Apa a ramas nemișcată și fără viaţă. 

Mariz-ii plecaseră! 

Dar undeva, într-un ungher al minţii sale, ceva a prins să se 
miște. Nu era prezenţa străină la care se aștepta Ali, ci una 
familiară, liniștitoare. Partea aceea din el care se bucura să 
hoinărească pe ogoarele irigate din Bir Nabat și să se uite cum 
apa făcea natura să înflorească... Amintirea băiețelului a cărui 
mamă îl învățase cu răbdare să înoate... Instinctul de apărare 
care îl salvase de nenumărați asasini... 


O parte din el pe care o refuza, o putere care îl înspăimânta. 
Pentru prima oară din noaptea aceea îngrozitoare, când căzuse 
în lac... Ali i s-a abandonat. 

Când a venit următorul val, lumea a amuţit. Era moale și 
molcomă. Și cenușie. Dintr-odată, nu mai avea importanţă că nu 
ținea în mână zu/fikar-ul. Că era copleșit numeric. 

Pentru că Ali le avea pe toate celelalte. Apa de la picioarele 
lui, care era ca un animal mortal care se plimba furios prin 
cușcă... Umezeala din aer, densă și ameţitoare, care acoperea 
totul... Venele curenților de sub apele lacului, care erau ca niște 
săgeți de putere și de viață, dar și izvoarele din stânci, 
nerăbdătoare să iasă din temniţa lor de piatră... 

Și-a încleștat degetele pe plăselele hangerului. Ghoul-ii care îl 
înconjurau i-au părut, dintr-odată, doar niște nimicuri 
fumegoase, fără de consistenţă, nu mai mult ca daev-ii. Aceștia 
aveau sânge de foc, era adevărat, un sânge care ardea cu o 
flacără strălucitoare. 

Dar focul putea fi stins! 

Ali a strigat în noapte, iar umezeala din aer a explodat în jurul 
lui, căzând pe pământ ca o ploaie care îi lingea rănile, care îi 
liniștea și îi tămăduia trupul îndurerat. A pocnit din degete și a 
ridicat o ceață care a învăluit plaja. A auzit-o pe femeia arcaș 
cum scotea un țipăt, uimită de orbirea bruscă. 

Dar Ali nu era orb. A întins mâna spre zu/fikar și l-a smuls din 
trupul daev-ului mort chiar în clipa în care ghoul-ii l-au atacat. 

Cu zulfikar-ul într-o mână și cu hangerul în cealaltă, cu 
picături de apă scurgându-i-se din tăișurile lor, Ali a început să 
lovească în mulţimea arătărilor. Veneau întruna, neîncetat, iar în 
locul fiecărui monstru pe care îl decapita, mai apăreau doi. 
Deveniseră doar o viermuială furioasă de dinţi clănţănitori și 
degete osoase, cu mâinile și picioarele putrede înfășurate în 
plante de apă. 

Daev-ii de pe zid au fugit când fierbinţeala din trupurile lor cu 
sânge de foc a dispărut. Mai erau însă și alţii, căci Ali simţea 
limpede că încă trei războinici tocmai dădeau fuga spre plajă, iar 
alţi cinci se găseau în ruinele Citadelei. In total, zece, asta știa! 

El însuși putea ucide zece odată. l-a tăiat capul ghoul-ului 
care îi stătea în cale, l-a lovit pe altul în piept, apoi a luat-o la 
fugă după daev-i. 

S-a oprit să îl lovească cu hangerul pe primul pe care l-a 


ajuns, pe care îl prinsese din spate. A înfipt mai adânc hangerul 
în spinarea lui când s-a apropiat de el și l-a răsucit până când 
bărbatul a încetat să mai ţipe, apoi l-a scos. 

Chiar în clipa aceea un tropăit i-a atras atenţia. A întors capul 
și s-a uitat prin negura pe care o făcuse și a zărit doi arcași 
venind în goană pe malul apei, călare pe niște cai suri. Unul din 
ei a ridicat arcul. 

Ali a șuierat, chemând lacul. Degete de apă au înfășurat 
picioarele cailor și i-au târât pe arcași spre adâncuri, în timp ce 
armăsarii lor ferecaţi au dispărut într-un vălătuc de ceață. Ali a 
continuat să alerge. Doi dintre daev-ii care fugeau s-au oprit, 
probabil îmboldiţi de un val de curaj, și au rămas pe loc să-și 
apere camarazii. 

Ali și-a înfipt zu/fikar-ul în inima primului și i-a tăiat gâtul celui 
de-al doilea cu hangerul. 

Rămăseseră șapte. 

Dar ghoul-ii l-au ajuns din urmă când a sosit la zidul prăbușit 
al Citadelei și l-au tras înapoi când încerca să se caţăre. A văzut 
ca prin ceaţă oase, iar mirosurile de carne putredă și de sânge l- 
au copleșit când au năvălit asupra lui. Ali a scos un țipăt când 
unul dintre ei l-a mușcat de umărul deja rănit. Erau peste tot și, 
când a fost cuprins de panică, legătura lui cu puternica magie a 
apei a slăbit. 

„Daevabad,  Alizayd!” i-a  șoptit vocea tatălui său. 
„Daevabadul e cel mai important!” 

Sângerând din abundență, prinţul și-a adunat puterile și s-a 
abandonat magiei intense care curgea prin venele lui așa de 
vijelios, încât avea impresia că trupul avea să îi explodeze. 

A primit în schimb un dar: a avut dintr-odată revelaţia că sub 
picioarele lui se afla o vână bogată de apă, un râu ascuns care 
curgea șerpuit la mare, mare adâncime sub nisip. Ali l-a chemat 
și l-a făcut să pocnească precum un bici. 

Piatră, nisip și apă au sărit în aer fulgerător. Ali a repezit 
șuvoiul spre ghouri, distrugându-i pe îndeajuns de mulţi, încât 
să scape de hoarda lor. S-a căţărat apoi pe ruinele Citadelei. 

Mai rămăseseră în urmă doi daev-i să se răfuiască singuri cu 
el, dar curajul lor a fost răsplătit cu două lovituri rapide de 
Zulfikar, care le-au făcut capetele să le zboare de pe umeri. 
Sângele lor i se scurgea de acum pe faţă, iar rănile îl ardeau pe 
sub dishdasha lui sfâșiată. 


Nu conta, însă! Ali s-a repezit spre spărtura din zid și a alergat 
pe sub ploaia de săgeți prin curtea interioară unde învățase să 
lupte pentru prima oară. Trupurile camarazilor lui djinn-i erau 
peste tot: unii fuseseră străpunși de săgeți, alţii, sfâșiaţi de 
ghoul-i, iar alţii, pur și simplu, striviţi de lovitura violentă pe care 
o dăduse bestia din lac clădirilor. Durerea și furia i-au potopit 
sângele, dându-i noi puteri. Și totuși arcașii puteau să-l vadă 
prin ceața făcută de el, ba unul chiar era cât pe ce să-l 
nimerească, săgeata lui trecându-i în zbor pe lângă coapsă. Ali a 
scos un țipăt înăbușit. 

Dar nu s-a oprit. 

A sărit peste o grămadă de bucăţi de gresie spartă, care a 
recunoscut, oarecum, că alcătuiseră pavilionul însorit în care 
încercase odinioară să-i înveţe economie pe niște cadeți 
plictisiti. Bărbatul cu spada, care îi vorbise în bătaie de joc, 
stătea acum acolo tremurând, când Ali a ridicat hangerul. 

— Demonule! i-a strigat daev-ul. Ce naiba ești...? 

Ali l-a amuţit cu o singură lovitură. 

Mai rămăseseră patru! 

A tras adânc aer în piept și a stat o clipă să cerceteze 
împrejurimile. O singură privire i-a arătat că doi arcași încă erau 
pe zidul Citadelei, într-o poziţie din care puteau trage cu 
ușurință în soldaţii care ajungeau pe plajă. Ceilalţi doi aveau 
săbii. Erau la câţiva pași de spărtura din zidul Citadelei, prin 
care se putea ajunge în oraș, iar la picioarele lor era o haită de 
ghoul-i. 

Ali a închis ochii, a aruncat armele și s-a lăsat la pământ, 
cufundându-și mâinile în bălțile de apă apărute după atacul 
lacului. Îi simţea în depărtare pe camarazii lui, ultimii 
supraviețuitori din Garda Regală care ieșeau din apă 
împleticindu-se. Dar niciunul nu era aproape de Citadelă. Incă! 

„Bine!” 

A chemat din nou lacul, simţindu-l cum se mișca în mintea lui. 
Era furios. Voia să se răzbune pe insula de piatră care îi rănise 
inima! 

Ali voia să-i îngăduie să ia o părticică. A chemat valurile să 
izbească zidul. 

„Veniţi!” 

Ele i-au răspuns. 

Apa a vuit și s-a repezit peste Citadelă, strivindu-i pe cei doi 


arcași de zidul curţii interioare. Apoi undele s-au despărțit când 
s-au apropiat de el și au năvălit spre ghouri, făcându-i fărâme. 
Un singur țipăt s-a auzit, când a fost înghiţit și ultimul daeva, 
după care apa a dat năvală prin spărtură, dornică să devoreze 
restul orașului. _ 

Ali a trebuit să-și adune toată puterea să o ţină în frâu. In 
mintea lui a auzit parcă un urlet, apoi el a fost cel care a ţipat, 
cu mâinile înfipte în pământ, în timp ce silea lacul să se întoarcă 
de unde venise. Apa s-a prăvălit la picioarele lui, a intrat în nisip 
și s-a strecurat printre crăpăturile pietrelor. 

Legătura cu magia s-a rupt și Ali s-a prăbușit. 

Din el curgeau sângele și sudoarea în părţi egale, când s-a 
întins pe jos. Urechile îi țiuiau și cicatricele lăsate de mariz-i pe 
trupul lui zvâcneau. Privirea i s-a înceţoșat o vreme și mușchii i- 
au înțepenit. 

După care s-a trezit stând nemișcat pe pământul rece și jilav. 
Cerul era negru precum cerneala, cu o puzderie de stele 
frumoase și liniștitoare. 

— Alizayd! 

Deși îl auzea pe Lubayd strigându-l, avea impresia că 
prietenul lui era în altă lume. | se părea că totul era de pe altă 
lume, în afară de stelele ademenitoare și de sângele cald care 
se întindea sub el. 

S-a auzit o detunătură puternică. 

„Ciudat!” și-a spus el ca prin vis, căci cerul nopţii părea lipsit 
de nori. 


— Ali! 
A văzut ca prin ceaţă chipul lui Lubayd deasupra lui. 
— Ah, frate, nu...! 


S-a uitat peste umăr. 

— Avem nevoie de ajutor! 

Dar pământul deja se făcea tot mai rece, iar apa ieșea din 
nisip să-l învăluie. Ali a clipit, cu mintea puţin mai limpede. 
Petele pe care le zărea au început și ele să dispară - la timp 
pentru ca Ali să vadă cum în spatele lui Lubayd se ridica un fum 
negru, uleios, ale cărui șuviţe dansau și se răsuceau. 

Ali a încercat să-l strige răgușit pe prietenul lui. 

— Lu... Lubayd...! 

Acesta i-a făcut semn să tacă. 

— E în regulă, rezistă! O să te ducem la nahida aia a ta și o să 


te facă bine. 

A luat zu/fikar-ul lui Ali și i l-a pus la centură, după care a 
zâmbit, dar surâsul lui nu reușea să-i alunge îngrijorarea din 
privire. 

Un scrâșnet tulburător i-a acoperit cuvintele. Chipul lui 
Lubayd a împietrit, apoi trupul lui a zvâcnit ușor când zgomotul 
acela s-a auzit iar, ca o sorbitură oribilă. Războinicul geziri a 
deschis gura, ca și cum ar fi vrut să vorbească. 

De pe buzele lui a început să se scurgă sânge negru. O mână 
cumplită l-a dat la o parte și prietenul lui s-a prăbușit. 

— Pe Creatorul meu...! a spus o voce tărăgănată, fumegoasă. 
Ce ești tu... frumușică bucăţică de haos nimicitor? 

Ali s-a uitat cu gura căscată la creatura care stătea deasupra 
lui, ţinând în mâinile sale cu gheare o toporișcă însângerată. Era 
o creatură scheletică, cu mâini și picioare care păreau făcute din 
lumină și cu niște ochi aurii care pulsau strălucitor. Și exista o 
singură creatură în lumea lor care arăta așa. 

„Un ifrit! Un ifrit a trecut prin vălul magic și a intrat în 
Daevabad!” 

Creatura l-a apucat de gât, iar Ali a scos un țipăt înăbușit 
când s-a simţit ridicat în aer. L-a tras mai aproape și ochii lui 
sclipeau la doar câteva degete de fața lui Ali. Mirosul de sânge 
și cenușă l-a învăluit când ifritul și-a trecut limba peste dinţii 
ascuţiţi, cu o foame și o curiozitate neîndoielnice pe chipul lui 
sălbatic. 

A adulmecat. 

— Sare! a șoptit monstrul. Tu ești cel luat de mariz-i, nu-i așa? 

Una dintre ghearele lui ascuţite i-a apăsat gâtul, iar Ali a 
simţit că demonul acela putea să-l sfâșie într-o clipită. 

— Dar asta... 

A arătat spre curtea distrusă și spre daev-ii înecaţi. 

— N-am văzut niciodată una ca asta! 

Și-a trecut cealaltă mână peste braţul lui Ali, cercetându-l. 

— Și nicio magie ca asta care fierbe în tine! a continuat. 

Ochii lui cumpliţi au strălucit. 

— Mi-ar plăcea să te spintec, micuțul meu! Să văd și eu cum 
ești alcătuit, strat după strat... 

Ali a încercat să se smulgă din ghearele lui și a dat cu ochii de 
leșul lui Lubayd, cu ochii sticloși, care priveau fără să vadă 
cerul. Cu un țipăt gâtuit de revoltă, și-a dus mâna la zulfikar. 


Degetele ifritului s-au strâns pe dată în jurul gâtului său. A 
plescăit din limbă, dezaprobator. 

— Fără de-astea acum! 

— Prinţule Alizayd! 

În timp ce Ali se zbătea în strânsoarea de fier a demonului, a 
zărit în depărtare un grup de bărbaţi alergând: cei care mai 
rămăseseră din Garda Regală. 

— „Prinţ”? a repetat ifritul. 

A clătinat din cap, dezamăgit. 

— Ce păcat! mai e unul care te caută și acela are așa o fire, 
că nici eu nu vreau să-l supăr. 

A oftat. 

— Stai așa! a îngăimat. În mod sigur, o să te doară. 

Nu a avut timp să reacționeze. Un fulger de fierbinţeală 
dureroasă i-a cuprins trupul lui Ali, învăluindu-i pe amândoi într- 
un vârtej de foc și de nori de un verde sinistru. Un tunet s-a 
spart în urechea lui, făcându-l să se cutremure tot. Plaja a 
dispărut și strigătele s-au stins în depărtare, iar în locul lor au 
apărut acoperișuri care îi treceau prin faţa ochilor în viteză în 
mugetul vântului. 

După care n-a mai fost nimic. S-au prăbușit în gol și ifritul i-a 
dat drumul. Ali a aterizat cu o bufnitură, căzând lat pe o podea 
de piatră. Dezorientat, a încercat să se ridice, dar greața i-a 
întors stomacul pe dos cu rapiditate și forță, astfel încât Ali a 
făcut mari eforturi să nu vomite. A strâns tare din ochi și a 
încercat să-și recapete răsuflarea. 

Când a deschis din nou ochii, primul lucru pe care l-a văzut a 
fost cunoscuta ușă de la biroul tatălui său. Era scoasă din țâțâni, 
iar încăperea fusese devastată și arsă. El zăcea pe hol. 

Ali ajunsese prea târziu! : 

Ifritul care îl ucisese pe Lubayd se îndepărta cu pași mari. Incă 
ameţit, Ali a încercat să-l urmărească, iar scena s-a alcătuit în 
fața ochilor lui pe bucăţi. Un grup de tineri războinici, îmbrăcaţi 
cu aceleași uniforme negre ca daev-ii de pe plajă stăteau în jurul 
unui bărbat, probabil comandantul lor. Acesta era cu spatele la 
Ali și dădea ordine pe un ton lătrat în divasti. 

Pe umerii lui laţi era atârnat un arc imens din argint, care îi 
era oribil de cunoscut prinţului! 

Ali a scuturat capul, refuzând să creadă, convins fiind că visa. 

— Am un premiu pentru tine, a cârâit ifritul către 


comandantul daeva, arătând cu degetul în spate, spre Ali. Ăsta 
e prinţul pe care îl vrea banu nahida aia a ta, nu? Cel pe care 
trebuia să-l închidem? 

Comandantul daeva s-a răsucit, iar inima lui Ali s-a oprit. Ochii 
verzi și reci din coșmarurile lui, tatuajul negru care arăta locul 
pe care îl ocupa în lume... 

— Nu-i el! a spus Darayavahoush e-Afshin cu o voce joasă, 
mortală. 

Ochii îi scăpărau, iar, în afară de verdele lor parcă s-ar fi 
aprins în ei o flăcăruie galbenă. 

— Da-i bun și ăsta! 


XXXVII 
Dara 


Dara făcuse doi pași spre Alizayd, după care se oprise, pentru 
că nu-i venea să creadă că acel bărbat ayaarile plin de sânge 
era ţâncul regal plin de aroganță cu care se duelase în 
Daevabad cu ani în urmă. Crescuse și își pierduse trăsăturile 
copilărești care îl opriseră atunci pe Dara să încheie partida cu o 
lovitură mortală, în plus, arăta groaznic, precum una dintre 
creaturile pescuite de Vizaresh din lac, pe jumătate moarte. 
Dishdasha udă îi atârna în zdrenţe, iar mâinile și picioarele îi 
erau pline de mușcături și de răni care sângerau. 

Ochii lui însă aveau cenușiul acela geziri pe care Dara și-l 
amintea. Erau ochii tatălui său, ochii lui Zaydi al Qahtani, iar, 
dacă Dara ar mai fi avut vreo îndoială în legătură cu identitatea 
tânărului, zu/fikar-ul de la brâul acestuia spunea totul. 

Prințul se ridicase în capul oaselor. Părea complet dezorientat 
și se uita la Dara cu o privire șocată. 

— Dar ești mort! a șoptit prinţul, uluit. Te-am ucis! 

Mânia i-a aprins sângele lui Dara, care și-a încleștat pumnii 
care începuseră să-i ardă mocnit. 

— Îți amintești asta, nu? 

Se chinuia să-și pastreze forma de muritor, ars de dorinţa de 
a se preda focului care dorea să-l nimicească. 

Mâinile lui Nahri pe fața lui... 

„Vino cu mine! Plecăm și călătorim prin lume!” 

Dara fusese aproape, atât de aproape, de a scăpa de toate 
nenorocirile astea! 


Și apoi Alizayd al Qahtani i se oferise marid-ului! 

— Afshin-ule? 

Vocea sfioasă a lui Laleh, cel mai tânăr soldat al lui, a trecut 
prin aburul amintirii. 

— Vrei să mă duc cu grupul meu la harem? 

Dara a expirat. Soldaţii lui! Datoria lui! 

— Ține-l bine! i-a spus afshin-ul, sec, lui Vizaresh. 

Avea să se ocupe personal de Alizayd al Qahtani, dar numai 
după ce urma să le împartă ordine luptătorilor lui. 

— Și ia-i de îndată afurisitul ăla de zulfikar! 

S-a întors cu spatele și a strâns o clipă ochii. În locul 
întunericului din spatele pleoapelor, Dara a văzut prin cinci 
rânduri de ochi - ai fiarelor fumegoase pe care le făcuse să 
apară prin magie din sângele său și pe care le trimisese cu 
fiecare grup de războinici. A zărit privirea liniștitoare a lui 
Manizheh - care stăruise să se despartă grabnic de ei pentru a 
se duce direct la infirmerie, călare pe un karkadann pe care i-l 
făcuse tot afshin-ul. 

Creaturile acelea îi oboseau mintea, iar magia pe care trebuia 
s-o folosească pentru a le menţine în viaţă îl secătuia de puteri. 
Avea să fie silit să renunţe în curând la forma lui de muritor, 
măcar cât să se refacă. 

— Despărţiţi-vă! a spus el în divasti. Aţi auzit ce-a spus banu 
nahida. |n primul rând, trebuie să-l găsim pe Marele Vizir și 
trupul lui Ghassan. Laleh, grupul tău va scotoci haremul. 
Gushtap, ia-ţi luptătorii și duceți-vă în pavilionul de pe acoperiș, 
pe care ni l-a descris Kaveh! 

S-a uitat la ei toţi cu atenţie. 

— Mă aștept de la voi să vă purtaţi cum trebuie! le-a zis. 
Faceți tot ce e nevoie pentru a asigura paza palatului și a avea 
grijă de ai noștri, dar nu mai mult! 

A făcut o pauză, apoi a continuat: 

— Această milă nu trebuie însă arătată și celor din Garda 
Regală care au izbutit să ne scape. Să îi ucideţi pe loc! Nu le dați 
ocazia nici măcar să-și scoată săbiile! Nu-i oferiţi niciunui bărbat 
ocazia să-și scoată arma! 

Gushtap a deschis gura doar pentru a îngăima: 

— Dar mai toţi bărbații au săbii! 

Dara s-a uitat lung la el. 

— Ordinul meu rămâne același! a repetat. 


Ceilalţi războinici și-au plecat capetele, în semn de supunere. 
Dara a așteptat până când soldaţii au plecat, apoi s-a întors. 

Vizaresh îi luase zu/fikar-ul lui Ali și îl ţinea aproape de gâtul 
prinţului, cu toate că ajinn-ul însângerat nu părea să fie în stare 
să se lupte. De fapt, nu părea să mai fie capabil nici să stea în 
picioare. Lucrul acesta l-a făcut pe Dara să se oprească. Una era 
să ucizi în luptă un dușman pe care îl urai; cu totul altceva era 
să execuți un tânăr rănit, care abia își putea ţine ochii deschişi. 

„E periculos! Scapă de el!” 

Dara și-a scos spada scurtă de la brâu. Apoi s-a oprit brusc, în 
momentul în care l-a văzut mai bine pe prinţ. 

„Urme de mușcături!” 

S-a răsucit spre Vizaresh. 

— Tu trebuia să fii cu soldaţii mei și cu ghoul-ii tăi pe plajă! Au 
izbutit să cucerească rămășițele Citadelei? 

Vizaresh a clătinat din cap. 

— Soldaţii tăi sunt morţi, i-a spus el, sec. lar dintre ghoul-ii 
mei nu a mai rămas nici măcar unul! N-avea niciun rost să 
zăbovesc pe-acolo. Djinn-ii deja recuceriseră plaja. 

Dara s-a uitat la el, nevenindu-i să creadă. Cercetase el însuși 
ruinele Citadelei și își trimisese războinicii acolo împreună cu o 
sută de ghour-i! Ar fi trebuit să poată face faţă, oricât de mulţi 
soldați ar mai fi fost în viaţă! 

— Nu-i cu putinţă așa ceva! a exclamat afshin-ul. 

Și-a mijit ochii și s-a repezit la Vizaresh. 

— l-ai părăsit acolo? a mârâit el. 

Ifritul și-a ridicat mâinile, într-un gest de capitulare făcut în 
zeflemea. 

— Nu, prostule! Pe ăsta poţi să dai vina fiindcă ţi-a ucis 
războinicii, l-a lămurit pe Dara, arătând cu capul spre Alizayd. A 
dat porunci lacului de parcă ar fi fost el însuși maria! N-am mai 
văzut niciodată așa ceva. _ 

Dara a simţit că se învârtea pământul cu el. Își trimisese pe 
plajă zece dintre cei mai buni oșteni. O trimisese pe lrtemiz 
însăși acolo! 

Și Alizayd al Qahtani îi ucisese pe toți folosindu-se de magia 
mariz-ilor? 

L-a împins pe Vizaresh la o parte. 

Prinţul reușise să se ridice în picioare și se îndrepta spre ifrit 
împleticindu-se, ca și cum ar fi vrut să-și ia înapoi zu/fikar-ul. 


Nu a izbutit, însă! Dara l-a lovit peste faţă, așa de tare, că s-a 
auzit cum i-au pârâit oasele craniului. Ali s-a prăbușit lat, cu 
sângele șiroindu-i din nasul spart. 

Prea furios să-și mai păstreze forma normală, de daeva, Dara 
și-a  descătușat magia. Flăcările i-au cuprins mâinile și 
picioarele, iar prin piele i-au ieșit gheare și colţi. Abia dacă a 
băgat de seamă, însă. 

De bună seamă că Alizayd a observat, totuși, pentru că a scos 
un țipăt de groază și s-a târât pe podea cu spatele, când Dara s- 
a apropiat din nou de el. 

„Bine! Odrasla lui Zaydi se cuvine să moară de groază! Dar nu 
va pieri prin magie! Nu! Nu!” 

Dara a hotărât să-i înfigă în gât un pumnal de fier și să-l 
privească apoi cum pierea încet-încet. Așa că l-a apucat pe 
Alizayd de gulerul rupt și și-a ridicat spada. 

— Așteaptă! 

Vocea lui Vizaresh avea ceva poruncitor, încât a izbutit să 
străpungă negura furiei afshin-ului. 

Dara s-a oprit și, uitându-se peste umăr, s-a răstit: 

— Ce-i? 

— Chiar vrei să ucizi un bărbat care te-a doborât în faţa lui 
Nahri și ţi-a măcelărit tinerii soldaţi? a întrebat Vizaresh cu voce 
tărăgănată. 

— Da! s-a răstit afshin-ul. Exact asta o să fac. 

Vizaresh s-a apropiat. 

— Vrei să-i oferi dușmanului tău pacea care ţie ţi-a fost 
refuzată? 

În jurul mâinilor lui Dara se înfășurau vârtejuri de fum și faţa 
parcă i s-a încins și mai tare. 

— Vrei să pieri și tu odată cu el? N-am chef acum de 
ghicitorile tale afurisite, Vizaresh! 

— Nu e nicio ghicitoare, Darayavahoush! 

Vizaresh a scos lanţul de metal pe care-l ținea sub platoșa lui 
de bronz. 

— E doar o altă opţiune. 

Ochii lui Dara au rămas aţintiţi asupra inelelor cu smarald 
atârnate de lanţ. Și-a ţinut respiraţia. 

— Dă-mi-l mie! i-a șoptit Vizaresh în divasti. Îi știi numele, nu-i 
așa? N-ai decât să îi dai tu însuţi lovitura mortală și să i te supui, 
astfel, lui Manizheh, dar, mai întâi, lasă-mă pe mine să-i iau 


sufletul! 

S-a apropiat și mai mult și a spus cu o voce care semăna cu 
torsul unei pisici: 

— Răzbună-te, așa cum meriţi! Ti s-a refuzat pacea morții. De 
ce să i-o oferi dușmanului cu mâna ta? 

Degetele lui Dara șovăiau pe pumnal și el respira tot mai 
repede. Manizheh se bucura răzbunându-se pe Ghassan; el de 
ce n-ar putea? Era un lucru mai rău decât ceea ce făcuseră până 
atunci? Decât tot ce făcuse e/până atunci? 

Probabil că Alizayd își dădea seama că se întâmpla ceva, 
pentru că se uita când la Dara, când la ifrit și, în cele din urmă, 
privirea lui s-a pironit asupra lanţului cu inelele robilor. 

A gogonat ochii. In ei se deslușea o groază imensă, animalică. 
S-a smucit, încercând să scape din strânsoarea lui Dara, dar 
acesta l-a ţinut cu ușurință, ţintuindu-l la pământ și punându-i 
pumnalul la gât. 

Alizayd a început să ţipe și să se zbată. 

— Lăsaţi-mă în pace! a urlat prinţul, fără să-i pese de tăișul 
lipit de gâtul lui. Lăsaţi-mă în pace, neno...! 

Cu o singură mișcare brutală, Vizaresh i-a apucat capul și i l-a 
izbit de podea. Alizayd a amuţit pe dată, dându-și ochii peste 
cap ametit. 

Vizaresh a oftat, plictisit. 

— Îţi jur, ajinn-ii ăştia fac mai multă gălăgie decât oamenii, 
deși bănuiesc că așa se întâmplă când trăiești prea aproape de 
insectele alea cu sânge de pământ. 

l-a luat apoi mâna lui Alizayd și i-a pus inelul. 

— Incetează! a șoptit Dara. 

Ifritul s-a uitat urât la afshin, ţinând încă strâns inelul în mână. 

— Ai zis că nu ăsta e prinţul pe care îl cauţi! s-a oţărât. Nu m- 
am atins de niciun soldat de-ai tăi! Poţi să mi-l dai măcar pe el! 

Dar, dacă toată cruzimea cu care Vizaresh îi zdrobise capul de 
podea prinţului - exact cum ai strivi o muscă - deja îl făcuse pe 
Dara să-și mai vină în fire, furia posesivă din vocea ifritului l-a 
făcut să tresară. Oare așa îl considerase și Qandisha pe el? O 
posesiune, o jucărie amuzantă, pe care să le-o arunci oamenilor 
doar pentru a savura nebunia pe care o putea stârni? 

„Da! Suntem urmașii celor care i-au trădat! Ai daevrilor care 
au ales să se umilească în fața lui Suleiman, care i-au îngăduit 
unui om să-i transforme pentru totdeauna.” 


Pentru ifriţi, cei din poporul lui - ajinn-ii și daev-ii, deopotrivă - 
reprezentau o blasfemie. O oroare. 

lar Dara fusese un nebun pentru că uitase asta. Chiar dacă 
fusese readus la viaţă, el nu era ifrit! Nu avea să le permită să 
mai ia în robie sufletul vreunui alt djinn. 

— Nu! a spus Dara din nou, cutremurându-se din cauza 
repulsiei. Scoate-i chestia aia dezgustătoare de pe deget! Acum! 
i-a poruncit apăsat, când a văzut că Vizaresh nu făcea nicio 
mișcare. 

În loc să asculte, ifritul a ridicat repede capul, uitându-se la 
ceva din spatele lor. Dara i-a urmărit privirea. 

Și în clipa aceea parcă i s-a oprit inima în piept. 


XXXVIII 
Nahri 


— Eşti sigur că duce spre zidul exterior? a șoptit Nahri pe 
când se strecura împreună cu Muntadhir prin coridorul șerpuitor 
folosit de servitori. 

În afară de flacăra făcută de ea, era beznă. 

— Ti-am spus deja de două ori că da! a răspuns Muntadhir, 
enervat. Care dintre noi a trăit aici toată viaţa? 

— Și care din noi a folosit coridorul ăsta să ajungă în diverse 
dormitoare? a mormăit Nahri, fără să bage în seamă privirea lui 
furioasă. Ce, nu-i așa? 

Emirul și-a dat ochii peste cap. 

— Coridorul acesta se va termina repede, dar putem să o 
luăm pe următorul, până la capăt, spre răsărit, iar de acolo 
urcăm pe scările de afară. 

Nahida a dat din cap, aprobând. 

— Prin urmare, sigiliul lui Suleiman... a început ea, încercând 
să folosească un ton mai degajat. Cum îl vom lua? Trebuie să-l 
tăiem cu cuțitul de pe fața tatălui tău, sau... 

Muntadhir a scos un geamăt înfundat. 

— Doamne, Nahri, zău așa? 

— Tu ești cel căruia i s-a întors stomacul pe dos când am adus 
vorba de asta! 

El a clătinat din cap. 

— O să-mi înfigi un pumnal în spate și o să fugi de îndată ce-ţi 
voi mărturisi cum trebuie făcut? 


— Dacă mai spui chestii de-astea, e posibil s-o fac! i-a 
făgăduit Nahri, oftând. N-am putea să-ncercăm să fim amândoi 
în aceeași tabăra măcar o noapte? 

— Bine, bine, a bombănit Muntadhir. Bănuiesc că mai știe și 
altcineva, dacă e să judecăm după tot ce s-a întâmplat. 

A tras adânc aer în piept și a continuat: 

— N-are nicio legătură cu obrazul lui, așa să știi! Semnul 
apare acolo după ce e luat inelul! 

— „Inelul”? Sigiliul lui Suleiman e pe un inel? 

Nahri s-a gândit la toate bijuteriile pe care le purtase Ghassan 
în ultimii ani. Aprecierea lucrurilor de preţ pe care le avea 
cineva fusese, cumva, dintotdeauna, specialitatea ei. 

— E inelul cu rubin de pe degetul mare? a încercat să 
ghicească. 

Muntadhir avea un aer sumbru când a lămurit-o: 

— Nu e pe mână! E în inima lui. Trebuie să i-o scoatem cu un 
cuțit și să o ardem. Inelul se va reface din cenușă. 

Nahri s-a oprit dintr-odată. 

— Ce să facem? 

— Nu mă obliga să repet, rogu-te! 

Muntadhir părea îngreţoșat. 

— Inelul se reface! a zis din nou. ȚI-l pui pe deget și asta e! 
Tata spunea că pot trece câteva zile până îţi revii după magie. 
După care ești blocat în Daevabad pentru totdeauna, a adăugat 
emirul, posomorât. Acum pricepi de ce nu m-am grăbit să fiu 
rege? 

— Cum adică: „ești blocat în Daevabad”? a întrebat Nahri, 
tulburată. 

— Nu am întrebat. 

Când nahida s-a uitat la el uimită, el și-a ridicat braţele, într- 
un gest menit să-i arate neputința. 

— Nahri, nu cred că aveam mai mult de opt ani când mi-a 
spus toate astea! Mă gândeam mai mult cum să izbutesc să nu 
vomit de groază, decât cum să-i cer toate amănuntele legate de 
bijuteria pe care eu urma s-o scot din cadavrul lui însângerat. Ce 
mi-a spus tata e că inelul nu poate părăsi orașul. Așadar, doar 
dacă acela care îl poartă nu e dispus să-și lase inima aici... 

— Ce poetic! a mormăit ea, în timp ce au pornit-o din nou pe 
coridorul întunecat. 

El s-a oprit în faţa unei uși care abia se vedea. 


— Am ajuns! a înștiinţat-o. 

Nahri s-a oprit lângă soțul ei, iar acesta a deschis ușa cu grijă. 
Au pășit în întuneric. 

Nahida s-a schimbat pe dată la față. O femeie geziri, 
îmbrăcată într-o uniformă de servitoare, zăcea moartă pe 
podea, iar din urechi i se prelingea sânge! 

— Otrava a ajuns și aici, a spus Nahri încet. 

Nu era primul cadavru pe care îl descoperiseră. Deși 
izbutiseră să îi avertizeze pe câţiva nobili geziri, găseau mai 
multe persoane moarte, decât vii: soldaţi cu zu/fikarele în 
teacă, o femeie-cărturar cu papirusurile împrăștiate în jurul ei și 
- cel mai sfâșietor! - doi băieţei în haine de sărbătoare, care 
țineau în mâini niște artificii încă neaprinse, în timp ce firișoarele 
de abur arămiu pluteau deasupra piciorușelor lor. 

Muntadhir a închis ochii femeii. 

— O să-l arunc pe Kaveh Karkadann-ului! a șoptit emirul, cu 
înverșunare. Jur pe numele tatălui meu! 

Nahri s-a cutremurat; nu putea să-l mustre pentru că 
făgăduise una ca asta! 

— Hai să mergem mai departe! l-a îndemnat. 

Abia s-au ridicat, că Nahri a și auzit pași. Cel puţin trei 
persoane se apropiau de după colţ. Cum nu mai aveau timp să 
se întoarcă pe coridor, s-au ascuns repede într-o nișă din zid. Au 
fost acoperiţi de îndată de umbre - căci palatul încerca să-i 
protejeze - exact când și-au făcut apariţia câteva persoane. 

Lui Nahri i s-a strâns inima. Erau daev-i, cu toţii! Tineri și 
necunoscuţi, îmbrăcaţi în veșminte negre și cenușii, menite să-i 
facă mai greu de dibuit pe întuneric. Erau bine înarmați și 
păreau mai mult decât capabili să le facă faţă unui emir și soţiei 
sale! 

Probabil că și Muntadhir ajunsese la concluzia asta, pentru că 
n-a făcut niciun gest să-i înfrunte, ci a rămas nemișcat până 
când au plecat. 

In cele din urmă, și-a dres glasul. 

— Cred că tribul tău a pus la cale o lovitură de palat, i-a șoptit 
nevestei sale. 

Nahri a înghiţit în sec. 

— Așa se pare, a răspuns ea cu o voce tremurătoare. 

Muntadhir s-a uitat în jos spre tânără. 

— Mai ești încă de partea mea? 


Privirea ei a căzut pe femeia moartă. 

— Sunt de partea tuturor celor care nu fac astfel de lucruri! l- 
a încredințat. 

Au continuat să meargă pe coridorul pustiu. Lui Nahri îi bătea 
inima cu putere și nu îndrăznea să vorbească, mai ales acum, 
când era limpede că palatul mișuna de soldaţi dușmani. Din 
când în când, se auzeau ba un strigăt de groază, ba unul de 
prevenire care erau însă curmate pe dată, nu înainte de a stârni 
ecouri în adevăratul labirint de holuri din palat. 

Apoi nahida a simţit o vibraţie stranie pe piele și s-a înfiorat. 
Era o senzaţie ciudat de familiară, dar nu putea spune de ce. Și- 
a dus mâna la unul dintre pumnale și a continuat să meargă. | 
se părea că își auzea în cap bătăile inimii, ca pe niște ritmice 
lovituri de ciocan. Ca pe niște bătăi de tobă care transmiteau un 
semnal de avertizare. 

Muntadhir și-a întins mâna. În depărtare s-a auzit un strigăt 
înfundat: 

— Lăsaţi-mă în pace! 

Muntadhir a scos un strigăt înăbușit de uimire. 

— Nahri, am impresia că...! 

Dar ea deja o luase la fugă. Undeva se purta o ceartă și 
deslușea și o altă voce, dar foarte încet. A ridicat mâna după ce 
au cotit-o pe coridor, căci lumina care apăruse brusc a orbit-o 
după ce petrecuse atât timp în întuneric. 

Dar strălucirea nu venea de la torţe sau de la flăcări magice, 
ci de la doi ifriţi care îl ţintuiau la pământ pe Ali! 

Nahri s-a oprit brusc, înăbușindu-și un țipăt. Prinţul era într-o 
stare jalnică, plin de sânge, și zăcea, neclintit, sub un ifrit mare, 
care, în mod inexplicabil, era îmbrăcat în aceeași uniformă ca și 
daev-ii pe care îi zăriseră mai devreme și care ţinea un pumnal 
la gâtul tânărului. Un ifrit mai slab, cu o armură de bronz, îi 
strângea mâna lui Ali, răsucită într-o poziţie care probabil că era 
nespus de dureroasă. 

Amândoi ifriţi s-au întors să se uite la perechea regală. lar 
Nahri a rămas mută de uimire când a văzut piatra verde care 
strălucea pe degetul lui Ali! 

„Un inel! Un inel cu smarald! Un inel de rob!” 

Ifritul îmbrăcat în haine de daeva a deschis gura, iar ochii 
mari i-au sclipit parcă, și mai strălucitori. 

— Nah...! 


Nu l-a lăsat să termine. Plină de furie, și-a scos pumnalul și și- 
a făcut o tăietură adâncă în palmă. Apoi a ţâșnit și s-a aruncat 
asupra lui fără nicio șovăială. 

Au căzut împreună pe jos, iar Nahri a aterizat pe burtă. Și-a 
ridicat pumnalul însângerat, încercând să i-l înfigă în gât, dar el i 
l-a zburat din mână cu ușurință, păstrându-și-l, în același timp, 
pe al lui. 

Nahri a încercat să ajungă la pumnal, dar ifritul era mai 
puternic. A dat drumul armei, care a căzut zăngănind pe podea, 
a prins-o de mână și a întors-o cu fața în sus, țintuind-o sub el. 

Nahri a ţipat. Ochii cumpliţi ai ifritului s-au uitat într-ai ei, iar 
lui Nahri i s-a tăiat răsuflarea, uluită de ce vedea: în adâncurile 
acelei culori ciudate părea să se deslușească suferinţa! 

Și apoi galbenul strălucitor a dispărut și ochii arătării au 
căpătat nuanţa aceea de verde care îi bântuia visele. Din 
creștetul fumegos au apărut bucle negre, iar lumina cumplită s- 
a stins de pe faţa lui, lăsând în urmă o piele măslinie și lucioasă. 
lar pe tâmplă i se vedea de acum tatuajul negru: o săgeată care 
trecea printr-o aripă de sheau stilizată! 

Dara era acela care se uita la ea de la doar câteva degete! 
Mirosul de cedru și lămâi arse i-a gâdilat nasul lui Nahri, apoi el 
a rostit un cuvânt, unul singur, care s-a desprins de pe buzele lui 
ca o rugăciune: 

— Nahri! 

Z 

Nahida a început să urle, sfâșiată de o emoție puternică, 
sălbatică. 

— Încetează! a țipat, zbătându-se sub el. Schimbă faţa asta, 
că, de nu, te omor! 

Dar cel care arăta precum Dara i-a ținut mâinile strâns când a 
încercat să-l apuce de gât. 

— Nahri, oprește-te! a rugat-o ifritul. Sunt eu, jur! 

Vocea lui a zguduit-o! 

„Pe Atotziditorul, chiar vorbește ca el! Dar asta e cu 
neputinţă! Cu neputinţă!” 

Doar îl văzuse murind! își trecuse mâinile prin cenușa lui! 

Era o păcăleală! Una dintre amăgirile ifriţilor! Simţind că i se 
făcea pielea de găină la atingerea lui, Nahri a încercat din nou 
să se elibereze și și-a văzut pumnalul însângerat la picioare. 

— Zaydi! 


Muntadhir s-a apropiat în fugă de fratele lui, doar pentru a fi 
pe dată aruncat pe coridor de cel de-al doilea ifrit. 

S-a izbit cu putere de una dintre fântânile arteziene delicate 
de acolo și a căzut în mijlocul stropilor de apă și al cioburilor de 
sticlă. 

Repede, disperată să scape de ifrit, Nahri l-a lovit tare cu 
genunchiul în locul în care piciorul i se întâlnea acestuia cu 
trupul. 

El a scos un strigăt înăbușit, iar ochii lui, tot verzi, s-au 
luminat de durere și uimire, și s-a tras puţin înapoi, suficient cât 
Nahri să iasă de sub el. O privire aruncată spre coridor i-a arătat 
că Muntadhir se ridicase deja în picioare și alerga spre Ali, în 
timp ce tânărul prinţ se răsucea încet pe o parte, cu sângele 
șiroindu-i pe faţă. Cel de-al doilea ifrit a dus mâna la toporișca 
pe care o avea agăţată în spate... 

— Oprește-te! 

Coridorul s-a zguduit de ecoul stârnit de porunca primului ifrit. 

— Vizaresh, dă-te la o parte! s-a răstit el, ridicându-se în 
picioare. 

Celălalt ifrit s-a supus pe dată, îndepărtându-se de fraţii Al 
Qahtani, împroșcând apă din balta care se formase lângă locul 
unde fusese fântâna arteziană care se spărsese. 

Ifritul care luase înfățișarea lui Dara s-a întors spre Nahri cu o 
privire rugătoare. 

— Nahri! a spus el cu voce sugrumată, rostindu-i numele de 
parcă i-ar fi provocat durere. 

A făcut un pas spre ea și și-a întins braţul, ca și cum ar fi vrut 
s-o apuce de mână. 

— Nu mă atinge! i-a strigat nahida. 

Sunetul vocii lui îi provoca o durere uriașă, iar tânăra făcea 
tot ce îi stătea în puteri să nu-și acopere urechile. 

— Nu știu cine ești, dar o să te otrăvesc cu sângele meu de 
nahidă dacă nu-ţi schimbi pe dată înfățișarea! 

Ifritul a căzut în genunchi în fața ei, împreunându-și mâinile în 
binecuvântarea daev-ă. 

— Nahri, eu sunt! a murmurat. Jur pe cenușa părinţilor mei! 
Te-am găsit în cimitirul din Cairo... Ţi-am spus numele meu în 
ruinele din Hierapolis... 

În ochii lui a apărut aceeași suferinţă intensă. 

— M-ai sărutat în peșterile de lângă Gozan... 


| s-a frânt vocea. 

— De două ori... 

Lui Nahri i s-a strâns inima, căci refuza cu înverșunare să 
creadă. 

— Nu! Nu! Nu! 

Simţea că o înăbușea plânsul. 

— Ești mort! Ești mort! Am văzut cum ai murit! 

El a înghiţit în sec, iar pe chip nu i se mai citea decât tristeţea, 
în timp ce o sorbea din ochi cu o privire hăituită. 

— Am fost... Dar se pare că nu vrea nimeni să mă lase în 
starea aceea! 

Nahri s-a clătinat, dar s-a ferit când el a vrut s-o susţină. Prea 
multe lucruri se puneau cap la cap în mintea ei! Trădarea lui 
Kaveh, cea atât de atent plănuită... Soldaţii daev-i bine înarmaţi 
care mișunau prin palat... 

Dara... Chipeșul ei războinic care o luase de mână în Cairo și o 
dusese pe un tărâm din basme... Afshin-ul ei cel înfrânt, cel 
împins spre distrugere de urzelile politice de-a dreptul 
nimicitoare ale unui oraș pe care nu izbutise să îl izbăvească în 
urmă cu secole... 

El a vorbit din nou: 

— Îmi pare nespus de rău, Nahri! 

Era limpede că băgase de seamă o mică schimbare în 
expresia ei - pentru că Nahri nu-și dădea jos masca așa ușor. 

— Ce ești tu? a șoptit tânăra, fără să-și poată ascunde groaza. 
Ești... ești unul dintre ei de-acum? 

Zicând acestea, a făcut semn cu capul spre ifrit, aproape 
înfricoșată de răspunsul lui. 

— Nu! a liniștit-o. 

Dara s-a apropiat de ea și i-a luat mâinile într-ale lui, iar Nahri 
i-a simţit degetele fierbinţi. Nu a fost în stare să și le retragă, iar 
Dara părea că se stăpânea cu mare greutate să n-o ia în braţe și 
să fugă cu ea. 

— Ziditorule, nu! Sunt... sunt daeva, a lămurit-o el cu voce 
slabă, ca și cum cuvintele acelea îi făceau rău. Dar sunt daeva 
așa cum erau străbunii noștri. Eliberat de blestemul lui 
Suleiman! 

Răspunsul lui nu avea pic de sens! Nimic din toate acelea nu 
avea pic de sens! Nahri avea impresia că intrase într-un miraj, 
într-o vedenie nebunească. 


Dara s-a apropiat și mai mult și i-a atins obrazul. 

— Îmi pare nespus de rău! a repetat el. Am vrut să-ţi spun, să 
vin de îndată la tine... 

În voce nu i se mai citea decât deznădejdea când a adăugat: 

— Nu am putut să trec de vălul magic! Nu am putut să mă 
întorc să te iau! 

A continuat să vorbească repede, rostind cuvinte tot mai de 
neînțeles: 

— Dar o să fie bine, îţi făgăduiesc! Ea o să pună lucrurile la 
punct! Poporul nostru va fi liber și... 

— La naiba! a înjurat Muntadhir. Chiar tu ești! Numai tu ai fi în 
stare să te întorci din morţi pentru a doua oară, doar pentru a 
stârni de îndată un alt război nenorocit! 

Ochii lui Dara au scăpărat, iar Nahri a simţit că îi îngheţa 
inima. 

— Lucrezi cu Kaveh! a șoptit ea. Asta înseamnă că... 

| s-a pus un ghem în stomac. 

— Otrava care i-a ucis pe geziri... a murmurat nahida. 

„Nu! Te rog! Nu!” 

— Ai știut ce avea să se întâmple? 

El și-a plecat ochii în pământ, arătând de parcă ar fi fost de-a 
dreptul bolnav de tristețe. 

— N-ar fi trebuit să vezi asta! a îngăimat. Ar fi trebuit să fii cu 
Nisreen! În siguranţă... Apărată... 

Rostise cuvintele ca și cum ar fi fost înnebunit, ca și cum ar fi 
încercat să se convingă și pe el însuși de ceea ce spunea. 

Nahri și-a smuls mâinile din strânsoarea lui. 

— Nisreen e moartă! i-a strigat. 

S-a uitat cu atenţie la el, dorindu-și cu ardoare să 
întrezărească fie și numai o urmă din războinicul care râdea și 
glumea cu ea pe un covor zburător și care oftase după ce îl 
sărutase în întunericul unei peșteri ascunse. 

— E adevărat ce se spune despre tine, nu-i așa? l-a întrebat, 
cu vocea îngroșată de o teamă tot mai mare. Despre Qui-zi? 
Despre război? 

Nu știa nici ea prea bine la ce se așteptase: la negare? La 
rușine? Poate chiar la furia cuiva jignit? Dar sclipirea de 
dușmănie apărută în ochii lui, aceea chiar c-a luat-o prin 
surprindere! 

— Sigur că-i adevărat! a spus el fără nicio intonaţie. 


Și-a dus mâna la frunte, într-un salut făcut cu un aer sumbru. 

— Sunt arma în care m-au transformat nahizii! a continuat, 
posac. Nimic mai mult, nimic mai puţin și se pare că așa voi 
rămâne pe vecie. 

Ca de obicei, în cel mai nepotrivit mod cu putinţă, Ali și-a ales 
tocmai momentul acela pentru a vorbi: 

— O, da! a hârâit el de pe podea, unde stătea sprijinit de 
fratele lui. 

Ochii cenușii ai prinţului aveau o strălucire de durere 
sălbatică, ieșind în evidenţă pe chipul lui plin de sânge. 

— Bietul de tine, criminal demn de milă ce ești! 

Muntadhir i-a pus mâna pe gură, dar era prea târziu. 

Dara s-a rasucit spre prinții Al Qahtani. 

— Ce ai spus, prefăcut mizerabil ce ești? 

— Nimic, a bâiguit Muntadhir iute. 

Tuturor le era limpede că emirul se silea din răsputeri să-l 
facă pe fratele lui să tacă din gură. 

Dar Ali le atrăsese atenţia... însă nu cuvintele lui le-a reținut- 
o! 

Căci de-acum apa din fântâna arteziană spartă se apropia cu 
repeziciune de prinț! Curgea pe podea ca un râu și se îmbiba în 
hainele lui, alcătuind șiroaie care mai-mai că dansau pe mâinile 
sale. Ali părea că se lupta să respire și și-a lăsat capul în piept, 
în timp ce aerul din jurul lor s-a răcit brusc. 

Apoi a ridicat capul, dar cu o mișcare nefiresc de rapidă! în 
cenușiul ochilor lui se amestecase o nuanţă neagră, uleioasă. 

A urmat un moment de tăcere, căci erau, cu toții, șocați. 

— Eu, unul, am tot încercat să-ţi spun că era ceva nițeluș... 
altfel la el! s-a oțărât ifritul. 

Dara se uita la Ali cu o ură netăinuită. 

— Nimic de care să nu mă pot ocupa, l-a liniștit afshin-ul. 

Zicând acestea, s-a îndepărtat de Nahri. 

— Vizaresh, du-i de aici pe emir și pe banu nahiaa! a poruncit. 
Voi veni și eu de îndată. 

Vocea i s-a îmblânzit când a adăugat: 

— Nu e nevoie ca vreunul din ei să vadă ce va urma! 

Nahri s-a repezit la el să-l oprească. 

— Nu! 

Nici măcar n-a izbutit să se apropie, însă, pentru că Dara a 
pocnit din degete, iar Nahri a fost învăluită de vălătuci de fum 


care o strângeau ca niște funii. 

— Dara! a bâiguit. 

Apoi s-a împiedicat și a căzut în genunchi, uluită că folosise 
magia împotriva ei. 

— Dara, încetează, te rog! Îți poruncesc! a strigat nahida, 
încercând, cu deznădejde aproape, să își folosească propria 
magie. 

Dinspre cărămizile vechi s-a auzit apoi un vuiet surd. 

— Afshin-ule! i-a strigat. 

Flăcările îi lingeau de-acum braţele lui Dara, însă. 

— Îmi pare nespus de rău, Nahri! i-a răspuns Dara, iarea a 
simțit durerea din vocea lui. Dar nu de poruncile tale mai ascult 
eu acum. 

Și, zicând acestea, a pornit spre Ali. 

Prinţul s-a ridicat greoi în picioare și l-a împins pe Muntadhir 
în spatele lui. Culoarea aceea uleioasă a apărut din nou în ochii 
lui, după care zu/fikar-ul i-a zburat în mână, cu un val de apă în 
urma lui, de parcă ar fi ieșit dintr-un talaz. Tăișul de aramă s-a 
aprins pe dată, lins de flăcări. 

Vizaresh nu făcuse nimic pentru a duce la îndeplinire porunca 
lui Dara. lar de-acum se uita de la unul la altul cu ochii lui 
galbeni, încercând parcă să le măsoare puterile. 

Apoi a clătinat din cap. 

— Nu, Darayavahoush! Cu ăsta te lupţi mătăluță singur- 
singurel! i-a strigat. Eu nu mă voi pune cu unul pe care mariz-ii 
au ales să-l binecuvânteze astfel! 

Și, fără să mai spună nicio vorbuliţă, a dispărut cu un tunet. 

Ali s-a repezit spre afshin. În timp ce Nahri a scos un țipăt, el 
și-a ridicat zu/fikar-ul... 

Apoi s-a dat înapoi, ca și cum s-ar fi lovit de un obstacol 
nevăzut. S-a împleticit câţiva pași, uluit, dar, fără să șovăie, și-a 
adunat puterile și s-a repezit din nou. 

De data aceasta, obstacolul l-a făcut să cadă pe spate. 

Dara a șuierat. 

— Da, stăpânii tăi, mariz-ii, n-au izbutit nici măcar atâta lucru 
să facă! a șuierat aproape afshin-ul. 

S-a întins spre prinţ și i-a smuls zu/fikarul din mână. lar 
flăcările acestuia au continuat să ardă, de parcă ar fi fost el 
însuși un războinic din neamul geziri! apoi Dara a ridicat arma. 
Nahri a început din nou să ţipe, zbătându-se în strânsoarea 


funiilor de fum, în timp ce magia palatului se aduna în ea. 

Muntadhir s-a aruncat între Ali și zu/fikar. 

S-a simţit miros de sânge și de carne arsă. Nahri a deslușit o 
sclipire de durere în ochii soțului ei și un vaier venit dinspre Ali, 
o tânguire așa de jalnică, încât mai-mai că nu părea adevărată. 

A simţit că o potopea furia. Și, uite-așa, pe neașteptate, 
magia ei a revenit! Legăturile fumegoase care îndrăzniseră s-o 
țină cetluită - s-o ţină ferecată pe ea, în palatul ei - s-au 
desfăcut brusc, iar Nahri a tras adânc aer în piept, simțind 
deodată fiecare cărămidă, fiecare piatră și fiecare fir de praf din 
zigurat. Din zidurile construite de străbunii ei, din podelele 
înnegrite de sângele strămoșilor săi! 

Coridorul s-a cutremurat atât de tare, încât tencuiala a 
început să cadă din tavan. Flăcări se răsuceau de acum în jurul 
degetelor nahidei, iar de sub guler îi ieșea fum. Cu veșmintele 
fluturându-i violent în vântul fierbinte care ieșea din trupul său, 
și-a ridicat mâinile. 

Dara s-a întors spre ea. Îl vedea, dar îl și simtea cum stătea, 
strălucitor și furios, la marginea magiei ei. 

Și-apoi Nahri l-a azvârlit pe coridor! 

lar el s-a izbit atât de tare de un perete, încât a făcut o 
ditamai gaura în zid, după care s-a prăbușit. O părticică din 
inima ei s-a frânt văzându-l, căci încă mai era legată, 
trădătoarea, de chipeșul ei războinic care izbutea să găsească 
mereu alte și alte căi să o frângă. 

Dar nu a trecut mult și Dara s-a ridicat! 

Privirile lor s-au întâlnit. Afshin-ul părea uluit. Ca și cum 
fusese trădat. Și totuși, rămăsese hotărât și sumbru, ca un 
războinic devotat. A atins sângele auriu care i se scurgea pe 
față, apoi a întins mâna și un văl de fum negru i-a învăluit 
trupul. Solzi și dinţi au început să sclipească pe el, în timp ce se 
făcea de două ori mai mare. 

Într-o explozie de moloz și de piatră, Nahri a prăvălit tavanul 
peste el. lar ea s-a prăbușit, în norul de praf care se ridica, 
secătuită de magie. 

Țipetele lui Ali au făcut-o să-și revină. Trecând peste suferinţa 
care o sfâșia, Nahri s-a ridicat cu greu în picioare. Muntadhir 
căzuse în genunchi și se rezema de fratele lui, în timp ce 
sângele i se întindea pe dishdasha. 

Nahri s-a repezit spre el și i-a sfâșiat haina. Lacrimile au 


podidit-o. Cu orice altă armă ar fi fost lovit, în afară de zulfikar, 
Nahri ar fi suspinat ușurată, căci emirul nu avea decât o rană 
lungă pe stomac, care, cu toate că sângera abundent, nu era 
prea adâncă. 

Dar nimic din toate astea nu conta! Pentru că pielea din jurul 
plăgii căpătase deja o nuanţă bolnăvicioasă, de un verde- 
negricios, culoarea unei furtuni cumplite. Și se tot întindea, 
urmărind liniile delicate ale venelor și ale nervilor. 

Muntadhir a scos un sunet care îi arăta consternarea. 

— Ah, a șoptit el, atingându-și rana cu mâinile care-i 
tremurau. Curată ironie a sorții! 

— Nu! Nu, nu, nu! Ali repeta întruna cuvântul, de parcă 
refuzul lui șoptit de a accepta ar fi putut șterge scena 
îngrozitoare din fața lor. De ce ai făcut asta? Dhiru, de ce ai 
făcut asta? 

Muntadhir și-a întins mâna și i-a atins obrazul, iar pe pielea lui 
Ali au rămas urme din sângele lui. 

— Îmi pare rău, akhi i-a răspuns el cu voce slabă. Nu puteam 
să mă uit cum te ucidea încă o dată! Nu din nou! 

Lacrimile șiroiau nestăvilite pe obrajii lui Ali. 

— O să fie bine! s-a bâlbâit el. Na-Na-Nahri o să te vindece! 

Muntadhir a clătinat din cap. 

— Nu, a murmurat el, strângând din fălci, când nahida a dat 
să-l atingă. Știm cu toţii că n-ai face decât să-ţi pierzi timpul! 

— Lasă-mă să încerc, totuși! l-a rugat, după care nahidei i s-a 
frânt vocea. 

Muntadhir și-a mușcat buzele, părând că încerca să-și 
ascundă teama. A dat din cap, aprobator, cu o mișcare abia 
perceptibilă. 

Nahri și-a lipit de îndată mâinile de el, concentrându-se 
asupra pulsului și căldurii din trupul soţului său, dar și-a dat 
seama iute că totul era în zadar. Nu putea să-i vindece carnea 
sfâșiată și nici sângele otrăvit, pentru că nu putea să simtă 
rana. Părea că trupul lui se termina unde începea carnea 
înnegrită, iar graniţa aceea se retrăgea în mintea ei, pe măsură 
ce negreala se tot răspândea. Era mai rău decât chinul pe care îl 
trăise cu Jamshid, mai rău decât lupta ei deznădăjduită de a o 
salva pe Nisreen! 

Nahri - care tocmai aruncase un bărbat dintr-o parte într-alta 
a unui hol și care făcuse să apară prin magie o ditamai furtuna 


de nisip - nu putea să facă nimic împotriva otrăvii zu/fikar-ului! 

Muntadhir i-a îndepărtat mâinile cu blândeţe. 

— Nahri, oprește-te! i-a cerut. Nu aveţi timp pentru asta! 

— Ba avem! a intervenit Ali. Mai încearcă o dată! Străduiește- 
te mai mult! 

— Nu aveţi timp! a repetat Muntadhir pe un ton ferm. Zaydi, 
uită-te la mine! Vreau să mă asculţi în liniște, fără să 
reacţionezi! Ava e mort... Trebuie să te duci cu Nahri să iei 
sigiliul lui Suleiman... Știe ea cum! 

Ali a rămas cu gura căscată, dar, înainte să mai poată spune 
ceva, s-a auzit o huruitură dinspre mormanul de moloz. 

Muntadhir a pălit. 

— Nu-i cu putinţă! a exclamat el. Fir-ar să fie, azi și mâine! 
Doar ai trântit pe el un cogeamite tavanul! 

Un alt duruit a părut să-i răspundă, zeflemitor, după care 
praful și molozul s-au cutremurat. 

Ali s-a întins spre fratele lui. 

— Trebuie să te scoatem de aici! aproape a strigat prințul. 

— Asta n-o să se întâmple! l-a încredinţat emirul. 

Apoi Muntadhir a tras adânc aer în piept și s-a ridicat în capul 
oaselor. S-a uitat de jur-împrejur, iar privirea i s-a oprit pe ceva 
care sclipea în praf. 

Un arc de argint! 

Pe chipul lui s-a citit dorinţa de răzbunare. 

— Nahri, vrei să-mi dai arcul acela și să-i cauţi tolba, te rog? 

Nahida se simţea ca și cum ar fi fost bolnavă, dar i-a îndeplinit 
dorința soţului ei. Știa prea bine, în inima sa, al cui era arcul 
acela. 

— Ce faci? l-a întrebat, când soțul ei s-a ridicat în picioare 
clătinându-se, cu un chip pe care erau întipărite și hotărârea, și 
durerea, deopotrivă. 

Muntadhir s-a aplecat și și-a scos hangerul. l-a făcut semn lui 
Ali să se apropie, apoi i-a prins arma în cingătoare. 

— Încerc să câștig puţin timp pentru voi, a lămurit-o emirul. 

A tușit, apoi a făcut semn cu capul spre hanger. 

— la ăsta și zulfikar-ul tău, akhi! Să lupţi frumos! l-a îndemnat 
pe fratele său. 

Ali nici nu s-a clintit măcar. Dintr-odată părea nespus de 
tânăr! 

— Dhiru, nu pot...! Zău că nu pot să te las aici! a spus prințul 


cu o voce tremurătoare, de parcă l-ar fi putut convinge cu 
argumente. Eu se cuvine să te apăr pe tine! a șoptit. Trebuie să 
mă port precum gaid-ul tău! 

Muntadhir a zâmbit cu tristeţe. 

— Ei bine, sunt convins că asta înseamnă că trebuie să faci 
întocmai ce-ţi cer eu, atunci! 

Chipul emirului s-a îmblânzit când a adăugat: 

— E în regulă, Zaydi! Totu-i iertat și uitat! 

A pus o săgeată în arc, strângând din ochi de durere. 

— La naiba, cred că asta înseamnă că aș putea să ajung totuși 
în paradisul ăla al tău, până la urmă! a glumit emirul. 

Pe obrajii lui Ali, lacrimile curgeau nestăpânite. Nahri i-a 
ridicat fără o vorbă zu/fikar-ul, apoi s-a apropiat de el și l-a luat 
de mână. l-a întâlnit privirea lui Muntadhir și s-au înţeles fără de 
cuvinte. 

— O să luăm sigiliul lui Suleiman! i-a făgăduit ea. Și o să-l 
găsesc și pe Jamshid, așa să știi! Ai cuvântul meu de onoare! 

La auzul acestor cuvinte, lui Muntadhir i s-au umplut, în 
sfârșit, ochii de lacrimi. 

— Mulţumesc! a spus el încetișor. Te rog, spune-i...! ` 

A tras adânc aer în piept, lăsându-se încet pe spate. Işi 
dădeau cu toții limpede seama că îi era nespus de greu să se 
adune. Când s-a uitat din nou la nahidă, în ochii emirului se 
întrezăreau, amestecate, și scuzele, și regretul. 

— Te rog să-i spui că l-am iubit! a murmurat. Și să-i mai zici 
că îmi pare nespus de rău că nu m-am ridicat în apărarea lui mai 
demult! 

Și-a șters ochii cu mâneca, apoi și-a înălţat capul, uitându-se 
în altă parte. 

— Acum plecaţi! le-a cerut. Pot să consider că scurta mea 
domnie a fost un succes dacă am reușit să-i conving pe cei mai 
încăpățânaţi daevabadi să facă împreună ceva ce nu-și doreau. 

Nahri a dat din cap, aprobator, simțind că i se înceţoșa și ei 
privirea din cauza lacrimilor, apoi l-a tras pe Ali, zorindu-l să 
plece de acolo. 

— Dhiru! a spus prinţul din nou, cu vocea gâtuită de emotie. 
Akhi, te rog...! 

Mormanul de moloz s-a cutremurat teribil, după care s-a auzit 
un urlet groaznic, înfricoșător de cunoscut! Și plin de furie! 

— Plecaţi! le-a strigat Muntadhir. 


Așa că amândoi tinerii au luat-o la fugă. 


XXXIX 
Dara 


Agonia, durerea aceea, pe care Dara nu o mai simțise de când 
fusese adus cu sila înapoi la viață, a fost primul lucru pe care l-a 
simţit. Mâini și picioare zdrobite, dinți sparți, carne strivită și 
nişte bubuituri în cap atât de puternice, încât aproape că ar fi 
vrut să se prăbușească iar în întuneric. 

Și-a mișcat degetele și a simţit sub ele pietre ascuţite și așchii 
de lemn. A deschis cu greu ochii, dar nu a izbutit să zărească 
decât întunericul. A scos un geamăt, încercând să-și elibereze 
brațul răsucit dureros sub el. 

Nu putea să se miște! Era strivit, apăsat din toate părţile. 

„Nahri! A prăvălit tavanul peste mine! Chiar a prăvălit tavanul 
peste mine!” 

Fusese șocat s-o vadă arătând ca un soi de zeiță mânioasă, cu 
fumul care i se răsucea în jurul brațelor și cu părul negru 
fluturându-i cu sălbăticie în vântul arzător chemat de ea. 
Semăna cu o icoană nahidă la care s-ar fi putut închina în 
Marele Templu! 

Dar durerea din ochii ei, suferința pe care o simţea pentru că 
fusese trădată... aceea era a femeii din Cairo! 

„O s-o pui în pericol pe nahida pe care, de fapt, o slujești, 
dacă nu vei ieși de aici!” și-a zis. 

Gândul la Manizheh și la misiunea lui a fost suficient să-l facă 
pe Dara să se miște din nou, în ciuda afurisitei ăleia de dureri! 
Era în joc soarta Daevabadului! 

A tras adânc aer în piept și a simţit mirosul fumegos de sânge 
în timp ce se chinuia să se elibereze. 

Sângele lui! 

„Ziditorule, nu!” 

Dara și-a închis ochii, a căutat în mintea lui, dar nu a mai 
găsit nimic, nicio imagine! 

Pierduse puterea asupra creaturilor de sânge pe care le 
adusese la viaţă cu ajutorul magiei! Pe ochiul lui Suleiman, 
fuseseră șase! Karkadann-i, zahhak-i și rukh-i! Erau fiare fără 
minte și deveneau nespus de periculoase când scăpau de sub 
controlul lui, o lecție pe care o băgase iute la cap atunci când se 


antrenase cu ifriţii. lar acum deveniseră cu totul sălbatice și se 
aflau în preajma războinicilor săi și a lui Manizheh! 

Înjurând în surdină, Dara a încercat să iasă, dar n-a reușit 
decât să miște molozul de lângă el și să simtă dureri și mai 
mari. 

„Măreşte ceea ce ești, nebunule! Transformă-te!” 

Momentele scurte pe care le petrecuse în cealaltă formă a lui 
le simţise ca pe o mângâiere. Avea nevoie de puterea aceea. 

Focul i s-a aprins în sânge și i-a ieșit prin piele. Simţurile i s-au 
ascuțit, i-au apărut gheare și colţi. A atins cărămizile sparte de 
deasupra capului său, iar acestea s-au făcut praf. 

S-a căţărat pe mormanul de moloz cu mai multă greutate 
decât i-ar fi plăcut, căci încă își mai simțea și acum trupul 
țeapăn și dureros. Era un semn care îl înfricoșa: vasăzică, era 
puternic, dar nu de neînvins! În cele din urmă, a ieșit dintre 
pietre, a tușit din cauza prafului și a încercat să-și recapete 
respirația. 

O săgeată i-a străpuns braţul. Dara a scos un țipăt de uimire 
și a șuierat, ducându-și mâna la rană. 

Săgeata care i se înfipsese în braţ era... a lui! 

O altă săgeată i-a trecut pe lângă faţă, iar Dara s-a ferit exact 
la timp să nu-i intre în ochi. S-a aruncat în spatele unei bucăţi de 
zid și s-a uitat prin crăpături. 

Muntadhir al Qahtani trăgea în el cu propriul arc! 

Dara a scuipat, furios. 

„Cum îndrăznește ticălosul ăsta muieratic și abject...?” 

O săgeată a venit în zbor spre locul în care se ascundea. 

Dara și-a ferit capul și a înjurat cu voce tare. Nu îl lovise, oare, 
pe Muntadhir cu zu/fikar-ul? Şi de când o muscă de nisip avea 
habar cum să mânuiască așa un arc daeva? 

Scrâșnind, Dara a rupt aripioarele săgeţii, după care și-a 
smuls-o din braţ, înăbușindu-și un geamăt de durere. Pielea lui 
incandescentă s-a închis peste rană, lăsând în urmă o cicatrice 
neagră, ca o dungă trasă cu cărbunele. L-a liniștit puţin că s-a 
vindecat, numai că săgețile lui Dara aveau vârful de fier, iar 
acum tocmai fusese nevoit să-și amintească de limitele trupului 
său, un lucru nespus de folositor! Nu voia să afle ce s-ar fi putut 
întâmpla dacă Muntachir ar fi reușit să-l nimerească într-un loc 
mai vulnerabil decât brațul! 

„Ce-ar fi să încerci să tragi pe întuneric, qjinn-ule?” 


Dara și-a lipit mâinile de grămada de moloz, poruncindu-i 
lemnului să se aprindă. A început să ardă un foc întunecat, iar 
din picturile în ulei și din cărămizile vechi s-a ridicat un fum gros 
și negru, pe care Dara l-a trimis spre emir. 

A așteptat până când l-a auzit că tușea, apoi a sărit în picioare 
și s-a repezit spre el, rămânând aplecat. Muntadhir a trimis o 
altă săgeată care a zburat răsucindu-se spre el, însă Dara s-a 
ferit și i-a smuls arcul din mână, înainte să mai poată trage. L-a 
lovit pe bărbat cu el peste față, trântindu-l la podea. 

Dara a fost deasupra lui într-o clipă. A gonit fumul. Dishdasha 
lui Muntadhir era ruptă în faţă, iar abdomenul acestuia era plin 
de sânge; liniile verde-închis și cenușa din jurul rănii 
reprezentau urâta confirmare a faptului că Dara îl lovise într- 
adevăr cu zu/fikar-ul. 

Nahri și Alizayd nu se zăreau pe nicăieri. 

— Unde sunt? l-a întrebat el. Fratele tău și banu nahida! 

Muntadhir l-a scuipat în faţă. 

— Lua-te-ar Shaitan să te ia, Flagelule din Qui-zi! 

Dara a pus genunchiul pe rana lui, iar emirul a scos un 
geamăt. 

— UNDE SUNT? 

Lacrimile se rostogoleau de acum pe fața bărbatului, însă 
Dara trebuia să recunoască: geziriul cel muieratic și-a ţinut 
gura, chiar și când ochii îi scăpărau de durere. 

Afshin-ul s-a gândit repede. Nahri și Ali erau deștepţi. Unde s- 
ar fi dus? 

— Sigiliul lui Suleiman! a șoptit el. 

Și-a ridicat genunchiul, amintindu-și de misiunea lui. 

— După el s-au dus? Unde e? 

— In iad! a îngăimat Muntadhir cu o voce gâtuită. De ce nu te 
duci să-l cauţi? Cred că mergi des acolo! 

Dara a avut nevoie de toată stăpânirea lui de sine să se 
abţină să n-o sugrume pe musca aia de nisip! Avea însă nevoie 
de ajutorul său. Al Qahtani sau nu, Muntadhir rămăsese pe loc 
deși avea o rană mortală nespus de dureroasă, numai și numai 
să îi poată ajuta pe fratele și pe soţia lui să scape. 

S-a apropiat de el. 

— Neamul tău a pierdut deja și oricum îl voi prinde pe fratele 
tău! Spune-mi chiar în clipa asta cum să fac rost de sigiliul lui 
Suleiman și Alizayd va avea parte de o moarte rapidă. Pe 


onoarea mea! 

Muntadhir a izbucnit în râs. 

— Tu n-ai pic de onoare! Ai fost în stare să aduci un ifrit în 
orașul nostru! Copiii geziri care ar trebui să aprindă artificii zac 
acum morți în palatul ăsta din cauza ta! 

Dara a tresărit și a încercat să apeleze la îndreptăţirea pe 
care i-o oferise Manizheh. 

— Și câţi copii daev-i au pierit când poporul tău a invadat 
Orașul de bronz? Mult mai mulţi decât cei geziri care au murit în 
noaptea asta! 

Muntadhir s-a uitat la el uluit. 

— Tu te auzi, zău așa? Ce fel de bărbat face un asemenea 
calcul? 

Ochii cenușii i s-au umplut de ură. 

— Doamne, sper s-o facă! s-a oţărât emirul. Sper ca Nahri să- 
ţi înfigă naibii un pumnal acolo unde ar trebui să fie inima ta! 

Dara și-a ferit privirea. De bună seamă, Nahri părea să fie în 
stare de asta, după cum se uitase la el pe coridor ca la un 
monstru, în timp ce flăcări ardeau pe mâinile ei. 

„A greșit și ea! Nu înţelege încă...” 

Misiunea lui trebuia să fie dreaptă și trebuia să reușească! Nu 
era cu putinţă ca tot ce făcuse Dara pentru neamul lui, de la 
Qui-zi până la atacul din ziua aceea, să fi fost degeaba! 

Și-a îndreptat din nou atenţia spre Muntadhir. 

— Știu că ai habar ce s-a întâmplat cu sora mea cea mică 
atunci când a căzut Daevabadul! Ai ținut morțiș să-mi amintești 
asta când ne-am întâlnit ultima oară. Oferă-i fratelui tău o 
moarte mai blândă! 

— Nu te cred! a șoptit Muntadhir, dar cuvintele lui Dara 
păreau să fi avut efect, pentru că pe chipul emirului se 
așternuse îngrijorarea. Il urăști doar... O să-l faci să sufere. 

— Jur pe viaţa lui Nahri! i-a răspuns Dara repede. Spune-mi 
cum pot să iau sigiliul lui Suleiman și o să-i arăt îndurare lui 
Alizayd. 

Muntadhir n-a spus nimic, mulțumindu-se să-i cerceteze doar 
chipul afshin-ului. 

— Bine, a spus emirul, în cele din urmă. Mai întâi, trebuie să 
iei inelul. 

Răsuflarea îi devenea tot mai grea. 

— Din biblioteca palatului... Intră în catacombe... E o... 


A tușit, cutremurându-se din tot corpul. 

— O scară pe care trebuie să cobori. 

— Și pe urmă? 

— Mergi pe ea! Du-te în adânc; o să mergi mult pe ea! Ar 
trebui să simţi că se face mai cald... 

Muntadhir s-a strâmbat și s-a chircit ușor. 

— Și pe urmă? l-a îmboldit Dara, devenind tot mai nerăbdător 
și mai cuprins de panică. 

Nu avea de gând să piardă timpul în care se putea duce după 
Nahri și Alizayd doar ca Muntadhir să moară înainte de a-i da 
răspunsul. 

Emirul s-a încruntat, cu un aer nedumerit. 

— Nu-i ăsta drumul spre iad? Am crezut că vrei să te duci 
acasă! 

Mâinile lui Dara s-au încleștat pe gâtul lui Muntadhir în clipa 
următoare. Ochii emirului luceau febril, privind fix în cei ai 
afshin-ului într-un ultim moment de sfidare. 

De triumf! 

Dara i-a dat drumul pe dată. 

— Tu... încerci să mă păcălești, să mă faci să te ucid! 

Muntadhir a tușit din nou, cu buzele pline de sânge. 

— Uimitor! Probabil c-ai fost un strateg strălucit în lumea... 
ah! a ţipat el, când Dara i-a pus din nou genunchiul pe rană. 

Dar inima afshin-ului bătea nebunește, copleșit cum era de 
sentimente contradictorii. Nu avea timp de pierdut, să tortureze 
un muribund pentru o informație pe care refuza să i-o dea. 

Și-a retras piciorul și s-a uitat din nou la marginile negre- 
verzui ale rănii lui Muntadhir. Nu fusese o lovitură fatală precum 
aceea care îl ucisese atât de repede pe Mardoniye. Otrava 
Zulfikar-ului avea să-l ucidă pe emir, nu rana în sine. 

Prin urmare, era un noroc că Muntadhir căzuse pe mâna unui 
bărbat care știa bine cât timp mai avea până să moară. Dara 
îngrijise mai mulţi prieteni decât voia să-și amintească în 
ultimele lor clipe, mângâindu-le mâinile și picioarele tot mai 
țepene și ascultându-le ultimele suspine de suferinţă, în timp ce 
otrava îi ucidea lent. 

A întins mâna și i-a luat turbanul, după care l-a scuturat, să 
desfășoare pânza. 

— Ce naiba faci? a întrebat Muntadhir gâfâind, când Dara a 
început să-i bandajeze rana. Pe Allah, nu ești în stare nici măcar 


să mă lași să mor în pace? 

— Nu vei muri încă! 

Dara l-a ridicat pe emir în picioare, fără să ia în seamă 
cutremurarea de durere a acestuia. 

— Poate mie nu îmi vei mărturisi cum să iau sigiliul lui 
Suleiman. Dar e cineva care cred că te poate face să spui orice! 
i-a mărturisit afshin-ul. 


XL 
Nahri 


Au fugit și au tot fugit... Nahri l-a târât după ea pe Ali prin 
palatul întunecat, având în minte doar gândul că trebuia să 
mărească oricât de mult le era cu putinţă distanţa dintre ei și 
fiinţa aceea în care se transformase Dara. Magia străbunilor săi 
îi zvâcnea în sânge, ajutându-i în fuga lor: scările li se ridicau 
sub pași și coridoarele înguste se zideau după trecerea lor, 
ștergându-le urma. Altădată, Nahri s-ar fi minunat de toate 
astea. 

Dar acum nu credea că avea să mai apuce să se mai 
minuneze vreodată de ceva în Daevabad! 

Lângă ea, Ali s-a împiedicat. 

— Trebuie să mă opresc, a gemut el, sprijinindu-se greoi de 
Nahri. 

Îi curgea sânge din nasul spart. 

— Acolo! i-a zis nahida. 

A arătat spre capătul coridorului, unde se zărea o ușă din 
lemn obișnuită pe care Nahri a împins-o cu pumnalul pe care-l 
ținea gata de luptă. Au pătruns într-o curte interioară joasă, cu 
fântâni arteziene decorative și cu lămâi strălucitori precum 
nestematele. A închis ușa în urma lor și s-a așezat, să-și tragă 
răsuflarea. 

După care i-au revenit toate în minte. Nahri a strâns tare din 
pleoape, dar tot îl vedea. Ochii lui verzi, hăituiţi, vârtejul de 
magie fumegoasă și expresia sfidătoare pe care o avusese 
înainte de a prăvăli acoperișul peste el... 

Dara... 

„Nu, nu e Dara!” 

Nahri nu putea să creadă că afshin-ul pe care îl știa ea și 
monstrul cu chipul cumplit care îl lovise pe Muntadhir și care 


adusese în Daevabad moartea erau una și aceeași persoană. 

lar Muntadhir... Nahri și-a dus pumnul la gură, înăbușindu-și 
plânsul. 

„Nu poţi să faci asta acum!” 

Soţul ei se așezase în faţa afshin-ului ucigaș pentru ca ea și 
fratele lui să câștige puţin timp! Nahri avea să îi cinstească 
sacrificiul. Trebuia s-o facă. 

Lângă ea, Ali căzuse în genunchi. Lui Nahri i-a atras atenţia o 
lucire arămie. 

— O, doamne, Ali, dă-mi aia! 

Nahri a întins mâna și i-a luat amuleta din ureche, apoi a 
aruncat-o înspre copaci. S-a cutremurat de groază când s-a 
gândit că o avusese la el tot timpul cât fugiseră! Dacă ar fi dat 
peste abur... 

„Vino-ţi în fire!” 

Nici ea și nici Ali nu-și mai permiteau să facă vreo altă 
greșeală. Și-a pus cu blândețe mâinile pe fruntea și pe umărul 
lui stâng. 

— O să te tămăduiesc! i-a făgăduit. 

Ali nu i-a răspuns. Nici măcar nu se uita la ea. Părea ametit, 
privea în gol și tremura din tot corpul. 

Nahri a închis ochii. Își simţea magia mai aproape ca 
niciodată, iar vălul dintre ei, mantia ciudată de întuneric sărat 
pe care posesia marid-ului o trăsese deasupra lui a căzut pe 
dată. Pe sub ea era o nebunie: nasul zdrobit, un umăr dislocat și 
rănit rău, două coaste rupte și nenumărate tăieturi și mușcături. 
Nahri le-a poruncit să se vindece, iar Ali și-a ţinut respirația și a 
gemut când nasul i s-a așezat la loc. Puterea ei de a tămădui, 
care i se refuzase de două ori în ziua aceea, s-a descătușat, 
puternică și vie. 

Și-a luat mâinile de pe el, luptându-se cu un val de oboseală. 

— E plăcut să știu că încă mai pot face asta! i-a mărturisit. 

Ali s-a mișcat, în sfârșit. 

— Mulţumesc! a șoptit el. 

S-a întors spre ea, iar pe gene îi sclipeau lacrimile. 

— Fratele meu... 

Nahri a clătinat din cap cu putere. 

— Nu, Ali, n-avem timp pentru asta! Nu avem timp pentru 
asta! a repetat, când el și-a îngropat faţa în palme. Daevabadul 
e atacat. Poporul tău e atacat. Trebuie să-ți vii în fire și să lupţi! 


l-a atins obrazul și l-a întors cu fața spre ea. 

— Te rog! Nu pot face singură asta. 

Prinţul a respirat șuierat o dată, apoi încă o dată, închizând 
puţin ochii. Când i-a deschis din nou, erau ceva mai limpezi. 

— Spune-mi ce știi! i-a cerut. 

— Kaveh a eliberat un soi de abur otrăvitor, asemănător cu 
otrava care era să te ucidă pe tine la ospăț. Se răspândește cu 
rapiditate și are drept ţintă relicvele gezirilor. 

A rostit cu voce mai scăzută: 

— Asta l-a ucis pe tatăl tău. 

Ali a tresărit. 

— Și se răspândește? 

— Repede-repede. Am găsit până acum cel puţin treizeci de 
morți. 

La auzul acestor cuvinte, Ali și-a îndreptat repede spatele. 

— Zaynab... 

— E teafără, l-a liniștit Nahri. Și ea, și Agisa. S-au dus în 
Cartierul Geziri să avertizeze lumea și să alerteze Citadela. 

— Citadela... 

Ali s-a rezemat de zid. 

— Nahri, Citadela nu mai există! 

— Cum adică: „nu mai există”? 

— Noi am fost atacați primit. Lacul... s-a ridicat ca un soi de 
fiară - cum spuneai tu că ai văzut Gozanul, când ai venit prima 
oară în Daevabad! Și a doborât turnul Citadelei, devastând apoi 
tot complexul. Majoritatea soldaţilor din Garda Regală sunt 
morți. 

S-a cutremurat, iar fruntea i s-a umplut de picături argintii. 

— Eu, unul, m-am trezit în lac. 

— „Lacul”? a repetat Nahri. Crezi că sunt amestecați și mariz- 
ii? 

— Cred că mariz-ii au plecat Ei... prezenţa lor... nu o mai simt, 
i-a mărturisit, bătându-se ușor cu degetul în frunte. Nici 
blestemul care plutea asupra lacului nu mai există. Nu că asta a 
avut vreo importanţă! Cei câţiva care nu ne-am înecat am fost 
atacați de ghoul-i și de arcași daeva. Reușiserăm să cucerim 
plaja când m-a luat ifritul acela, dar nu suntem decât vreo 
douăzeci și ceva. 

Chipul i s-a strâmbat de durere și din nou i s-au umplut ochii 
de lacrimi. 


— Ifritul l-a ucis pe Lubayd. 

Nahri a simţit că o lua ameţeala. 

„Douăzeci și ceva?” 

Fuseseră sute, mii de soldaţi în Citadelă! O mulţime de geziri 
în palat! Toţi muriseră în doar câteva clipe. 

„E adevărat ce se spune despre tine, nu-i așa? Despre Qui-zi? 
Despre război?” 

Nahri a închis ochii. 

Dar nu suferinţa inimii pusese stăpânire pe ea de-acum. Ci 
hotărârea. Era limpede că bărbatul pe care îl cunoștea drept 
Dara nu mai exista - dacă într-adevăr existase vreodată! Acest 
Dara era afshin-ul de la început, Flagelul din Qui-zi. El adusese 
războiul la ușa Daevabadului și se declarase „arma nahizilor”. 

Dar nici măcar el nu avea habar cu ce fel de nahidă se pusese 
acum! 

Nahri s-a ridicat în picioare. 

— Trebuie să luăm sigiliul lui Suleiman! a spus ea. E singura 
noastră speranţă pentru a-i înfrânge. 

S-a uitat în jos la Ali și i-a întins mâna. 

— Ești alături de mine? 

Ali a inspirat adânc, dar apoi i-a luat mâna și s-a ridicat în 
picioare. 

— Până la capăt! i-a făgăduit. 

— Bine! mai întâi, trebuie să găsim trupul tatălui tău, a spus 
nahida, încercând să nu se gândească la ce aveau de făcut pe 
urmă. Ultima oară când l-am văzut era pe terasa unde m-ai dus 
tu să ne uităm la stele cu telescopul. 

— Înseamnă că nu suntem prea departe. Putem s-o luăm pe 
scurtătură, prin bibliotecă. 

Și-a trecut mâna peste barbă, cu nervozitate, dar apoi a 
tresărit și și-a lăsat-o în jos, să-și scoată inelul cu smarald de pe 
deget. 

— Ali, stai! 

Dar Ali l-a aruncat înainte ca Nahri să termine de vorbit. Ea s- 
a încordat când inelul a zăngănit pe podeaua acoperită cu 
mozaic, așteptându-se, într-un fel, ca Ali să se transforme în 
cenușă. Dar el a rămas întreg, uitându-se la ea, uimit. 

— Ce e? a întrebat-o. 

— „Ce e"? 

Și-a aruncat mâinile în lături, într-un gest care-i arăta 


neputinţa, apoi s-a dus să ia inelul. 

— Dacă o parte din blestemul robilor încă plutește între tine și 
ăsta, idiotule? 

— Nu plutește nimic! a stăruit Ali. Abia mi-l puseseră pe deget 
când aţi venit voi. Am impresia că se certau din cauza lui. 

„Se certau din cauza lui?” 

Ziditorule, aproape că spera să fi fost așa! Niciodată nu și-ar fi 
închipuit că Dara ar fi fost în stare să dea un alt djinn pe mâna 
unui ifrit! Nici măcar dacă acela ar fi fost cel mai mare dușman 
al lui! 

— Vreau totuși să-l țin aproape, a spus ea și a băgat inelul în 
buzunar. 

A scos zulfikar-ul pe care și-l atârnase cu stângăcie la centură. 

— Probabil c-ar trebui să iei ăsta! l-a îndemnat. 

Lui Alia părut că i se făcea rău la vederea zu/fikar-ului cu care 
fusese lovit fratele său. 

— O să lupt cu altă armă, a încredinţat-o. 

Nahri s-a întins spre el și i l-a pus în mână. 

— O să lupţi cu aceasta! a stăruit. Cu zu/fikar-ul te baţi doar 
cel mai bine! 

S-a uitat în ochii lui și i-a zis, apăsat: 

— Nu lăsa ca moartea lui Muntadhir să fi fost în zadar, Ali! 

Prinţul și-a încleștat degetele pe plăselele zu/fikar-ului, apoi 
au pornit; el a condus-o spre o ușă care dădea spre un coridor 
lung și îngust care cobora și, pe măsură ce înaintau, aerul 
devenea tot mai rece. Globurile plutitoare de foc magic fâsâiau 
deasupra capetelor lor, iar Nahri simțea că avea nervii întinși la 
maximum. 

Niciunul din ei n-a vorbit, dar nu merseseră prea mult, când s- 
a auzit o bubuitură și pământul s-a cutremurat ușor. 

Ali a întins mâna s-o oprească și a dus un deget la buze. Nu 
era nicio îndoială că zgomotul care se auzea era provocat de un 
obiect greu care era târât pe pietrele prăfoase undeva, în 
spatele lor. 

Nahri s-a încordat. Nu numai asta auzise: din spatele ușii 
argintii a bibliotecii aflate în capătul coridorului a răzbătut până 
la ei un țipăt. 

— Poate c-ar trebui să căutăm un alt drum, a șoptit nahida, cu 
gura uscată ca iasca. 

Și chiar în clipa aceea ușa s-a dat de perete. 


— Zahhak! 

Un cărturar sahrayn s-a apropiat de ei în fugă, înnebunit și cu 
veșmintele în flăcări. 

— Zahhak! 

Nahri s-a îndepărtat de Ali și amândoi s-au lipit de pereţi când 
învățatul s-a apropiat în fugă. Fierbinţeala care venea dinspre 
hainele lui i-a ars faţa. Nahri s-a întors cu spatele și a deschis 
gura să ţipe la el să se oprească... 

Exact la timp să vadă venind după colț un șarpe fumegos, cu 
un trup aproape la fel de gros cât coridorul. Cărturarul nici n-a 
mai avut timp să ţipe. Șarpele l-a înghiţit cu totul, arătându-și 
colții strălucitori de obsidian, mai lungi decât braţul lui Nahri. 

— Fugi! a ţipat ea și l-a împins pe Ali spre bibliotecă. 

Au gonit cât i-au ţinut picioarele și s-au aruncat pe ușa pe 
care Ali a închis-o, lipindu-se apoi cu spatele de ea, în timp ce 
șarpele uriaș o izbea din răsputeri, făcând-o să se zguduie. 

— Spune-i palatului tău să facă de-ndată ceva! a strigat 
prinţul. 

Nahri și-a lipit repede palmele de ghinturile de argint care 
împodobeau ușa și a apăsat tare, mai-mai să-și zdrelească 
pielea de-atâta încordare. Incă nu reușise să stăpânească bine 
magia palatului, care părea să aibă o voinţă proprie, căci 
răspundea într-un mod tare capricios la emoţiile nahidei. 

— Apără-mă! s-a rugat ea în limba divasti. 

Nu s-a întâmplat nimic. 

— Nahri! a ţipat Ali, când șarpele a izbit din nou, iar el a simţit 
că nu mai putea ţine ușa. 

— APARA-MA! a strigat Nahri din nou, în arabă de data 
aceasta, adăugând și câteva înjurături pentru care Yakub ar fi 
mustrat-o amarnic. Îţi poruncesc, fir-ar să fie, azi și mâine! 

Mâinile ei au început să fumege, apoi argintul s-a topit și s-a 
întins, lipind ușa de perete. S-a întors și s-a lăsat să alunece 
sprijinită de tăblie, respirând greu. 

A deschis ochii brusc. O creatură mare cât Sfinxul plutea în 
aer, apropiindu-se de ei. 

Asta trebuia să fie un coșmar! Nici măcar în Daevabadul cel 
vrăjit nu zburau în voie bestii fumegoase care erau în stare să 
înghită un sat întreg! Creatura avea patru aripi care se mișcau 
precum norii, niște solzi strălucitori, sub care se vedeau flăcări, 
și o gură plină de colţi, îndeajuns de mare încât să poată înghiţi 


un cal cu totul, dintr-odată, plus șase picioare care se terminau 
cu gheare ascuţite. Pe când Nahri se uita la ea, bestia a scos un 
țipăt ascuţit, disperat, și s-a repezit la un cărturar care o luase la 
fugă. L-a prins în gheare și apoi l-a aruncat cu putere în perete, 
scoțând flăcări pe gură. 

Nahri a simţit că i se scurgea tot sângele din obraji. 

— E un balaur? a bâiguit. 

Lângă ea, Ali a înghiţit în sec. 

— Seamănă... seamănă cu un zahhaK, de fapt. 

S-a uitat la ea îngrozit. 

— Nu sunt așa de mari de obicei, a lămurit-o. 

— Vai, a spus Nahri cu vocea gâtuită. 

Zahhak-ul a ţipat iar și a aprins alcovul de lectură de lângă ei, 
așa că amândoi au sărit. 

Ali a arătat cu degetul tremurător spre niște uși din capătul 
celălalt al bibliotecii uriașe. 

— În spatele ușilor acelora este un lift pentru cărţi. Ajunge 
până la pavilionul unde vrem noi să mergem. 

Nahri a cercetat distanța de parcurs. Biblioteca avea câteva 
etaje și ei erau cu vreo câteva mai sus decât liftul, iar jos era un 
adevărat haos, o harababură cu mobilă în flăcări, djinn-i care 
fugeau în toate părțile, în timp ce zahhak-ul furios se repezea la 
tot ce mișca. 

— Chestia aia o să ne omoare - nu, a spus ea și l-a prins pe 
Ali de mână, când el a vrut să se repeadă spre un tânăr scrib pe 
care zahhak-ul tocmai îl înhăţase. Dacă te vei duce acolo, nu vei 
face nimănui niciun bine! 

l-a atras atenţia o pârâitură. Șarpele încă se mai izbea în ușa 
baricadată, iar metalul acesteia începea să cedeze. 

— Ai învăţat, cumva, în Citadelă cum să te lupţi cu monștri de 
flacari și fum? 

Ali se uita cu atenţie la peretele dinspre răsărit. 

— Nu în Citadelă... 

Părea că se gândea. 

— Ce ai făcut cu tavanul... crezi că poţi să faci la fel și cu 
peretele acela? a întrebat-o. 

— Vrei să dărâm peretele bibliotecii? s-a mirat nahida. 

— Prin spatele lui trece canalul. Sper să pot folosi apa pentru 
a stinge creatura asta, i-a explicat prinţul, în timp ce zahhak-ul 
s-a întors cam prea aproape de ei. 


— „Apa”? s-a mirat Nahri. Cum crezi că poţi să controlezi...? 

S-a întrerupt, amintindu-și cum adusese zu/fikar-ul la el pe 
când se lupta cu Dara și a văzut expresia vinovată care i se 
așternuse pe chip. 

— Parcă marid-ul nu ţi-a făcut nimic, nu? Doar așa mi-ai spus? 
l-a iscodit Nahri. 

Ali a scos un geamăt și a întrebat-o: 

— N-am putea, oare, să ne certăm în legătură cu chestia asta 
un pic mai târziu, ce zici? 

Nahida, disperată, a mai aruncat o ultimă privire spre rafturile 
de pe peretele de răsărit. 

— Dacă vom scăpa cu viață, îţi vei asuma singur toată vina 
pentru cărțile distruse! s-a oțărât. 

A inspirat adânc, încercând să se concentreze și să cheme 
magia palatului, așa cum făcuse pe coridor. Furia și suferința pe 
care le simţise din cauza lui Muntadhir îi dăduseră atunci puteri. 

Atenţia i-a fost atrasă de câţiva cărturari care se ascundeau în 
spatele unei mese răsturnate, în cealaltă parte a bibliotecii, la 
etajul al doilea. Erau bărbaţi și femei absolut nevinovaţi; mulţi 
dintre ei îi aduseseră cărţi cândva și o învăţaseră cu răbdare 
istoria Daevabadului. Asta era casa ei - palatul acesta care 
acum era plin de morţi pe care nu fusese în stare să-i apere - și 
afurisită să fie dacă o să-l mai lase pe zahhak-ul ăla nenorocit să 
mai ia măcar o viaţă sub acoperișul ei 

A simţit furnicături pe piele și magia a început să clocotească 
în sângele ei, înviorându-i mintea. A inspirat adânc și aproape că 
a simţit gustul pietrelor străvechi. Putea să perceapă canalul și 
apa rece care punea presiune pe zidul gros. 

Ali s-a cutremurat, de parcă l-ar fi atins pe el. 

— Tu faci asta? a întrebat-o. 

O privire aruncată spre prinţ i-a arătat că ochii lui se 
acoperiseră iar cu acea peliculă neagră și uleioasă. 

Nahri a dat din cap, aprobator, în timp ce tot cerceta zidul în 
mintea sa. Dintr-odată, lucrul acesta i se părea familiar, aducea 
cu felul în care căuta punctele slabe dintr-o spinare artritică! Și 
aici erau destule puncte slabe: biblioteca fusese construită cu 
aproape trei mii de ani în urmă doar! Prin crăpăturile cărămizilor 
se strecuraseră rădăcini și mici firișoare de apă din canal 
pătrundeau în zid ca niște tentacule. 

Așa că Nahri a tras, încurajând punctele slabe să cedeze. A 


simţit că peretele tremura și că apa se învolbura dincolo de el. 

— Ajută-mă! i-a cerut lui Ali, luându-l de mână. 

Când i-a atins pielea rece și neobișnuit de umedă, a simţit un 
fior de gheaţă pe șira spinării care a făcut să se zguduie tot 
zidul. Vedea cum apa încerca să-și facă loc și s-a concentrat să 
șubrezească și mai mult piatra. 

La început, a apărut o mică scurgere. Și apoi, în timpul în care 
inima ei a bătut o singură dată, o bucată mare de zid s-a 
prăbușit într-o explozie de cărămizi sparte și de șuvoaie. 

Nahri a deschis ochii. Dacă n-ar fi fost așa de îngrijorată 
pentru viaţa ei și pentru preţioasele manuscrise distruse cu 
rapiditate, apariţia bruscă a unei cascade înalte de câteva etaje 
în mijlocul bibliotecii i s-ar fi părut ceva de-a dreptul 
extraordinar! 

Apa s-a prăvălit pe podea, creând vârtejuri tulburi în care se 
vedeau bucăți de mobilă și spumă albă. 

Șuvoiul l-a atins pe zahhak când acesta s-a apropiat prea 
mult. Monstrul a început să tipe și a scuipat un torent de flăcări 
spre apa vijelioasă. Ali a scos un geamăt și s-a tras înapoi, ca și 
cum focul i-ar fi provocat durere. 

Mișcarea lui a atras atenţia zahhak-ului. Creatura s-a răsucit 
brusc în aer și s-a repezit spre ei. 

— Mișcă-te! l-a îndemnat Nahri pe prinţ, prinzându-l de braţ și 
trăgându-l exact când zanhak-ul a făcut praf și pulbere rafturile 
în spatele cărora stătuseră ascunși. Sari! 

S-au aruncat amândoi. Apa era rece și creștea iute, iar Nahri 
încă se mai silea să stea în picioare, încurcată de rochia udă, 
când Ali a băgat-o cu capul în apă, în clipa în care a ţâșnit spre 
ei o altă vâlvătaie. 

Nahida a ieșit la suprafaţă, trăgând aerul în piept cu lăcomie 
și s-a ferit de o grindă de lemn care se apropia în viteză de ei. 

— Fir-ar să fie, Ali, m-ai făcut să-mi distrug biblioteca 
degeaba! Fă ceva! 

Prinţul s-a ridicat, cu fața spre zahhak, mișcându-se cu o 
ușurință uimitoare; picăturile de apă rămăseseră pe pielea lui 
precum mierea. A ridicat mâinile și a țintuit cu privirea zahhak- 
ul care se întorcea spre ei. Cu o detunătură nespus de 
puternică, întreaga cascadă s-a ridicat în aer ca un bici și l-a 
tăiat pe zahhak în două. 

Ușurarea lor n-a durat mult. Ali s-a clătinat, aplecându-se ușor 


spre ea. 

— Ușa, a reușit el să îngaime, în timp ce Nahri a mai trecut 
prin trupul lui un val de magie vindecătoare. Ușa! 

Au pornit în grabă, înaintând cât puteau de repede prin râul 
care se formase. Nahri a întins mâna după clanţă când s-au 
apropiat. 

O ploaie de săgeți s-au înfipt în ușă, gata să-i pătrundă în 
mână. 

— Pe ochiul lui Suleiman! 

S-a răsucit pe călcâie. Șase arcași, călare pe armăsari suri 
tocmai dădeau năvală în bibliotecă, dinspre intrarea principală, 
cu arcurile în mâini, gata să tragă. 

— Du-te! 

Ali a deschis ușa, împingând-o iute pe nahidă dincolo și 
trecând și el, apoi a închis-o și a pus în faţă sa diverse mobile, s- 
o blocheze, în timp ce Nahri își trăgea răsuflarea. 

Ajunseseră într-o cămăruță perfect rotundă. Semăna cu un 
puț, iar tavanul se pierdea undeva, în întuneric. O scară 
metalică șubredă urca în spirală pe lângă două coloane de 
lumină chihlimbarie care străluceau slab. Coșuri pline cu cărți și 
cu manuscrise pluteau în mijlocul pilaștrilor de lumină: unul din 
ei le ducea în sus, celălalt le cobora. 

Ali a făcut semn cu capul spre scară. 

— Duce direct în pavilion, i-a explicat. 

Și-a scos zulfikar-ul din teacă și a întrebat-o: 

— Ești gata? 

Nahri a tras adânc aer în piept, apoi au început să urce. Inima 
ei bătea tot mai tare cu fiecare geamăt cutremurător pe care îl 
scoteau treptele. 

După o perioadă care lui Nahri i s-a părut că a durat câteva 
ore bune, dar care, de bună seamă, nu fusese decât de vreo 
câteva clipe, s-au oprit în fața unui mic portal din lemn. 

— Aud voci, a șoptit nahida. Par să discute în limba divasti. 

El și-a lipit urechea de ușă. 

— Sunt cel puţin trei bărbaţi, a confirmat el încet. Și crede-mă 
când îţi spun: afshin-ul și-a pregătit tare bine războinicii! 

Nahri s-a gândit repede ce-ar fi trebuit să facă. 

— la-mă prizonieră! i-a cerut. 

Ali s-a uitat la ea de parcă ar fi înnebunit. 

— Poftim? s-a mirat. 


Nahida s-a împins în el și și-a dus singură la gât hangerul lui. 

— Fă cum îţi spun! a șuierat ea. Ține-le o predică despre 
„adoratorii focului” și despre păcatele lor! Ești celebru printre ai 
mei! 

A deschis ușa cu piciorul înainte ca el să poată protesta și l-a 
tras după ea. 

— Ajutor! a strigat Nahri pe un ton jalnic în divasti. 

Războinicii daev-i s-au întors repede să se uite la ei. Erau trei, 
îmbrăcaţi cu aceleași uniforme închise la culoare și înarmaţi 
până în dinţi. Și firește că arătau ca niște soldaţi pregătiţi de 
Dara: unul dintre ei și-a ridicat fulgerător arcul înstrunat când i-a 
zărit! 

Din fericire, Kaveh nu se zărea pe nicăieri. 

— Lăsaţi armele jos! s-a rugat ea, zbătându-se sub brațul lui 
Ali. O să mă omoare! 

Ali a reacţionat puţin mai dur decât și-ar fi dorit Nahri și i-a 
apăsat mai tare hangerul pe gât, mârâind aproape o poruncă: 

— Faceţi-o, adoratori ai focului! Acum! Altfel îi scot maţele 
prețioasei voastre banu nahiaa! 

Daev-ul care se afla mai aproape de ei a scos o exclamaţie 
înăbușită. 

— Banu Nahri? a întrebat el, iar ochii lui negri s-au făcut mari 
cât cepele. Chiar tu ești? 

— Da! le-a strigat ea. Acum, jos armele! 

Bărbaţii s-au uitat unul la altul, șovăind, apoi arcașul și-a lăsat 
încet arma jos. 

— Faceţi-o! le-a ordonat celorlalţi. Este fiica lui banu 
Manizheh! 

Ceilalţi s-au supus pe dată. 

— Unde-i tatăl meu? a întrebat Ali. Ce aţi făcut cu el? 

— Nimic, muscă de nisip! s-a stropșit unul dintre daev-i. De ce 
nu-i dai drumul fetei, să ne înfrunţi ca un bărbat adevărat? Am 
aruncat în lac cadavrele soldaţilor pe care îi avea tatăl tău, dar 
mai ai timp să te duci după ava ăla al tău... 

S-a dat la o parte, dezvăluindu-le celor doi cadavrul regelui, 
iar Nahri s-a cutremurat de oroare. Trupul lui Ghassan fusese 
profanat: pe veșmintele lui se vedeau urme de ghete 
însângerate, iar bijuteriile și turbanul îi fuseseră smulse. Ochii lui 
cenușii, sticloși de-acum, căpătaseră o nuanţă arămie și 
priveau, goi, cerul nopţii, iar chipul îi era plin de sânge. 


Ali i-a dat drumul lui Nahri și pe chipul lui a apărut o grimasă 
de furie cum ea nu mai văzuse niciodată la el. 

S-a repezit apoi spre războinicii gaevri, înainte ca ea să aibă 
timp să reacționeze, cu zu/fikar-ul în flăcări. Aceștia s-au mișcat 
repede, dar nu îndeajuns de repede, încât să facă față vitezei cu 
care se mișca prinţul mânat de durere. Cu un strigăt, el l-a 
înjunghiat pe bărbatul care vorbise, apoi și-a scos zu/fikar-ul și l- 
a decapitat pe arcașul care o recunoscuse. 

Și, pe dată, Nahri s-a simţit, fără voie, de parc-ar fi fost din 
nou în iureșul din noaptea aceea de demult, de pe corabie, când 
văzuse cu ochii ei de ce era cu adevărat în stare Dara, care îi 
doborâse la pământ pe cei din jurul lui, ca un soi de armă 
aducătoare de moarte, ca un mesager al pieirii, cu totul 
nepăsător la sângele, la ţipetele și la violenţa cruntă din jurul 
său. 

S-a uitat la Ali, de-a dreptul îngrozită. Nu mai vedea în 
razboinicul dezlănțuit din faţa ei nimic din prinţul pasionat de 
cărți, din bărbatul care uneori se rușina s-o privească în ochi! 

Oare așa începea? Oare așa se transformase și Dara, așa îi 
fusese smuls sufletul din piept când își văzuse familia și tribul 
măcelărite, iar furia și deznădejdea îi preschimbaseră mintea și 
trupul în arme mortale? Așa devenise monstrul care aducea 
aceeași veche violenţă unei noi generaţii? 

Și totuși, Nahri a avut puterea să se repeadă la ultimul daeva 
care ridicase sabia, pregătit să lovească. L-a apucat de braţ și l- 
a făcut să se dezechilibreze în clipa în care s-a întors să se uite 
la ea, având așternută pe chip o expresie care transmitea 
limpede că se simţea trădat. 

Ali i-a înfipt zu/fikar-ul în spate. 

Nahri s-a tras înapoi, cu mâna la gură. îi ţiuiau urechile și 
greata o îneca. 

— Nahri! a strigat-o prințul. 

Apoi Ali i-a luat obrajii în palme, cu faţa udă de sângele 
bărbaţilor din tribul ei. 

— Nahri, uită-te la mine! Eşti rănită? 

Părea o întrebare caraghioasă. Nahida era mai mult decât 
rănită. Orașul ei se prăbușea, iar persoanele care îi fuseseră 
cele mai dragi pe lume fie mureau, fie se preschimbau în 
creaturi pe care nu mai izbutea să le recunoască! Deodată, 
Nahri a simţit că nu dorea nimic altceva decât să fugă. Să alerge 


pe scări în jos și să iasă din palat! Să urce pe o corabie, pe un 
cal, pe orice chestie afurisită care ar fi fost în stare să o ducă 
înapoi în momentul acela al vieții ei când nu se hotărâse încă să 
cânte un cântec de zar în limba divasti! 

„Sigiliul lui Suleiman! Găsește-l și pe urmă le vei putea 
rezolva pe toate!” și-a poruncit în sinea sa. 

S-a smuls din mâinile prinţului și și-a scos de la brâu unul 
dintre pumnale, îndreptându-se cu pași mecanici spre trupul lui 
Ghassan. 

Ali a urmat-o și a îngenuncheat lângă cadavrul tatălui său. 

— Ar fi trebuit să fiu aici, a șoptit el. 

Lacrimile i-au umplut pe dată ochii și o expresie care îi 
amintea de vechiul ei prieten a reapărut pe chipul lui. 

— Totul s-a întâmplat din cauza mea! a murmurat prinţul. Era 
prea ocupat să încerce să facă faţă rebeliunii mele să poată 
prevedea asta! 

Nahri nu a spus nimic. Nu putea să rostească nimic liniștitor. 
În schimb, a făcut cu pumnalul o tăietură în dishdasha regelui, 
deasupra pieptului. 

Ali a dat s-o oprească. 

— Ce faci? a întrebat-o. 

— Trebuie să-i ardem inima, i-a spus ea cu o voce 
tremurătoare. Inelul se reformează din cenușă. 

Ali și-a retras mâna de parcă fusese ars. 

— Cum? 

Nahri a reușit să adune îndeajuns de multă milă, încât să-și 
îmblânzească vocea. 

— O s-o fac eu! l-a liniștit. Dintre noi doi, mă pricep mai mult 
la disecarea trupurilor. 

Ali a părut de-a dreptul îngrozit, dar nu s-a împotrivit. 

— Mulţumesc! a murmurat el. 

S-a îndepărtat apoi de ea și și-a pus capul tatălui său în poală, 
apoi a închis ochii și a început să se roage în șoaptă. 

Nahri s-a lăsat învăluită de cuvintele în arabă - care, ca 
întotdeauna, îi aminteau de Cairo. A lucrat repede, tăind pielea 
și mușchii din pieptul lui Ghassan. Nu a izbucnit atât de mult 
sânge cum se așteptase - probabil pentru că deja pierduse mult. 

Nu că ar fi contat! Nahri făcuse o adevărată baie de sânge în 
ziua aceea! Se aștepta ca petele să nu se mai șteargă niciodată 
pe deplin. 


Chiar și așa, era o treabă nespus de neplăcută și, când, în 
sfârșit, și-a băgat mâna în pieptul lui Ghassan, Ali a părut să fie 
gata-gata să leșine. Degetele ei s-au strâns în jurul inimii 
încremenite a regelui și ar fi minţit dacă ar fi spus că nu a simţit 
și o mică-mititică plăcere întunecată. Tiranul care se jucase cu 
vieţile lor, ca și cum ar fi fost niște pioni pe o tablă de șah... Cel 
care o silise să se căsătorească împotriva voinţei ei cu fiul lui, 
pentru că mama sa îl refuzase... Cel care ameninţase că avea să 
îi ia viaţa fratelui ei - și nu numai o dată! 

Descătușată, o fierbinţeală puternică i-a umplut palma - 
dansul unei flăcări magice. Nahri și-a scos repede mâna, dar 
inima lui deja se făcuse cenușă. 

Și în palma ei strânsă era ceva tare și fierbinte. Nahri și-a 
desfăcut degetele, simțind cum inima îi bătea mai tare ca 
niciodată parcă. 

Inelul cu sigiliul profetului Suleiman - bijuteria a cărei putere 
dăduse o nouă formă lumii lor și care stârnise războaie între 
popoarele tărâmului magic - lucea în palma ei însângerată! 

Ali a scos un strigăt înăbușit de uimire. 

— Pe Allah! Chiar el e? 

Nahri a răsuflat gâfâit. 

— Având în vedere împrejurările... 

S-a uitat lung la inel. Dacă s-ar fi gândit la el ca la o bijuterie, 
Nahri n-ar fi fost prea impresionată. Nu avea nestemate 
strălucitoare sau vreo lucrătură frumoasă: era doar o bandă de 
aur fără luciu cu o perlă neagră, ciobită, care fusese șlefuită, un 
lucru pe care nu l-ar fi crezut posibil, și pe a cărei suprafaţă 
lucea stins steaua lui Suleiman cea cu opt colțuri, în jurul căreia 
erau gravate simboluri minuscule, pe care ea, una, nu era în 
stare să le citească. 

A început să tremure, iar inelul i-a răspuns cu vibrația lui, 
zvăcnind în același timp cu inima ei. 

Nu voia să aibă de-a face cu el, aşa că i l-a întins lui Ali. 

— la-l! 

Prinţul mai-mai c-a sărit înapoi și i-a spus: 

— În niciun caz! E al tău și numai al tău! 

— Dar... tu ești urmașul regelui! Cel care trebuie să urce pe 
tron! 

— lar tu ești urmașa lui Anahid! i-a replicat. 

Ali i-a strâns degetele în jurul bijuteriei, cu toate că Nahri a 


văzut în ochii lui o urmă de melancolie sau, poate, chiar de 
regret. 

— Suleiman l-a oferit familiei tale, nu familiei mele! i-a 
amintit. 

Nahri a simţit o respingere puternică, aproape de repulsie. 

— Nu pot! a șoptit. Eu, una, nu sunt Anahid, Ali, sunt o 
escroacă oarecare de pe străzile din Cairo! 

lar Cairo... l-a revenit în minte avertismentul lui Muntadhir 
care îi spusese că inelul nu putea pleca nicicând din Daevabad. 

— Nu e treaba mea să mă ating de ceva care a aparținut 
profetului, a spus nahida. 

— Ba da, e. 

Ali i-a spus plin de înflăcărare, de hotărâre: 

— Eu cred cu tărie în tine! 

— Tu chiar nu te cunoşti? a răbufnit ea. Credința ta nu e, nici 
pe departe, un punct în favoarea mea! Nu îmi doresc asta, a 
continuat repede, pentru că dintr-odată totul era al naibii de 
limpede. Dacă voi lua inelul, voi captivă aici pe veci! N-o să-mi 
mai pot vedea niciodată casa! 

Ali părea uluit. 

— Dar aici e casa ta! a murmurat el. 

Chiar în clipa aceea ușa pavilionului s-a deschis. Nahri fusese 
atât de preocupată de războiul din inima ei, încât nici nu auzise 
cum se apropiase cineva. Ali i-a tras tatălui său veșmântul peste 
rana cumplită din piept, iar Nahri s-a îndepărtat în grabă de 
cadavru, strecurând inelul lui Suleiman în buzunar chiar înainte 
ca în încăpere să dea năvală un grup de războinici daev-i. 

Aceștia s-au oprit brusc, iar unul dintre ei a ridicat pumnul 
după ce a dat cu ochii de priveliște: regele mort și tinerii plini de 
sânge de la picioarele lui. 

— E aici! a strigat el în divasti, întorcându-și capul spre scări. 
Cu doi ajinn-i! 

„Doi djinn-i...! Nu! Nu!” și-a spus Nahri, dar bănuia că în clipa 
aceea nu exista nimic care s-o scoată în evidență. 

Așa că s-a ridicat în picioare, simţindu-și genunchii moi. 

— Eu nu sunt ajinn! a spus ea, în timp ce pe ușă au mai intrat 
doi războinici. Eu sunt banu Nahri e-Nahid, iar voi o să vă lăsați 
jos armele chiar acum! 

Bărbatul nu a apucat să-i răspundă, pentru că abia își rostise 
nahida numele, când pe ușă a intrat o femeie subțirică. Era o 


daev-ă și se uita fix la Nahri. Îmbrăcată într-o uniformă închisă la 
culoare, femeia era o apariţie tulburătoare, cu chadorul ei de 
mătase neagră peste care purta o cască de argint. Pe sub 
centura lată și neagră își vârâse o sabie de oțel cu lama 
însângerată. 

— Nahri... a șoptit femeia, părând să o soarbă de-a dreptul cu 
ochii ei negri. 

Și-a lipit degetele, în semn de salut și a adăugat: 

— Ah, copila mea, a trecut prea mult timp de când nu ţi-am 
privit chipul! 

se 

Daev-a s-a apropiat de ei, fără să-și ia ochii de la Nahri a cărei 
inimă bătea nebunește de-acum, în timp ce capul i se învărtea... 

Mirosul de papirus ars și strigătele în limba arabă... Braţe moi 
care o strângeau și apa care îi acoperea faţa... Amintiri lipsite de 
sens... 

Nahri s-a trezit deodată că răsufla cu mare greutate și că ochii 
îi erau plini de lacrimi care nu înţelegea de ce izvorâseră. 

Și-a ridicat pumnalul. 

— Nu te apropia! a prevenit-o pe cealaltă. 

Pe dată patru arcuri s-au îndreptat asupra ei. S-a dat înapoi și 
s-a lovit de balustrada de piatră, iar Ali a apucat-o repede de 
braţ, înainte să-și piardă echilibrul. Parapetul era nespus de 
scund în pavilionul acela, doar un zid înalt până la genunchi care 
n-ar fi izbutit s-o împiedice să cadă în lac. 

— Opriţi-vă! 

Porunca scurtă a femeii a fost ca un plesnet de bici care a 
făcut să dispară blândeţea cu care îi vorbise mai devreme lui 
Nahri. 

— Pe loc repaus! a continuat daev-a. O veți speria! 

S-a uitat urât la războinici și a făcut semn cu capul spre ușă. 

— Lăsaţi-ne singuri! le-a poruncit. 

— Dar, doamna mea, afshin-ul o să se supere dacă va auzi 
că...! a încercat să protesteze unul. 

— De la mine primiţi porunci, nu de la Darayavahoush! le-a 
amintit bătrâna. 

Nahri nu știuse că cineva se putea mișca așa de repede. 
Războinicii au dispărut într-o clipită, bocănind cu ghetele pe 
scări. 

Ali s-a apropiat de ea. 


— Nahri, cine este? a întrebat-o în șoaptă. 

— Nu... nu știu, a izbutit nahida să îngaime. 

Nu avea habar nici de ce toate instinctele ei dobândite pe 
străzile din Cairo îi strigau să fugă de acolo cât mai iute. 

Femeia s-a uitat în urma războinicilor care plecau cu asprimea 
unui adevărat general. După ce a ieșit și ultimul dintre ei, a 
închis ușa, apoi și-a apăsat degetul pe delicatul grilaj de metal 
al acesteia, până când s-a înţepat. 

Pe dată, acesta s-a sudat, parcă, blocând intrarea în pavilion. 

Nahri și-a înăbușit un strigăt de uimire. 

— Ești nahidă! a exclamat tânăra. 

— Sunt, i-a răspuns femeia și a zâmbit ușor, cu tristețe. Eşti 
tare frumoasă! a adăugat, după ce a cercetat-o din nou. La 
naiba cu blestemul mariz-ilor - tot ai ochii lui! Mă întrebam dacă 
așa va fi... 

Dintr-odată, pe chipul ei nu se mai citea decât durerea când a 
adăugat: 

— Tu... îţi mai amintești de mine? 

În clipa aceea, Nahri nu știa sigur ce anume își amintea. 

— Nu cred... nu am habar... a îngăimat. 

Știa că nu ar fi trebuit să-i mărturisească nimic femeii care se 
pretindea căpetenia celor care atacaseră palatul, dar faptul că 
aceasta afirma că era o nahidă o făcea să nu mai poată gândi 
prea limpede. 

— Cine ești? 

Același zâmbet trist a apărut pe chipul daev-ei, surâsul cuiva 
care trecuse prin mult prea multe nenorociri. 

— Numele meu este Manizheh, i-a răspuns, simplu. 

Numele acela de necrezut și, în același timp, cu totul și cu 
totul vădit a izbit-o cu putere pe Nahri. 

„Manizheh!” 

Ali și-a înăbușit un strigăt de uimire. 

— Manizheh? a repetat el. Adică... mama ta? 

— Da, a răspuns Manizheh în djinnistani. 

Abia în clipa aceea a părut să-și dădea seama că era și Ali 
acolo, iar ochii ei negri au părăsit chipul lui Nahri pentru prima 
oară. L-a cercetat cu atenţie pe prinţ, zăbovind o clipă asupra 
Zulfikar-ului său. A clipit, cu un aer uimit. 

— Este fiul lui Hatset? a întrebat, întorcându-se spre Nahri. 
Prințul căruia ei îi spun „Alizayd”? 


S-a încruntat. 

— Tu ar fi trebuit să fii la infirmerie cu Nisreen! i-a spus 
tinerei. Ce faci aici cu el? 

Nahri a deschis gura, încă șocată. 

„Manizheh! Mama mea!” 

| se părea un lucru chiar mai fără de putinţă decât întoarcerea 
lui Dara din morți! 

S-a chinuit să-și găsească cuvintele. 

— El este... este prietenul meu, a îngăimat. 

Era un răspuns caraghios, dar era singurul care îi venise în 
minte. În plus, i se părea mai înțelept să spună asta, decât să 
recunoască fățiș că veniseră acolo să fure sigiliul lui Suleiman. 

— Tu ce cauţi aici? a întrebat-o, la rândul său, pe daevă, 
simțind că-și revenise puțin. Mi s-a spus că ai murit! Kaveh mi-a 
declarat că ţi-a găsit trupul cu zeci de ani în urmă! 

Pe chipul lui Manizheh s-a așternut o expresie gravă. 

— O înșelăciune necesară pentru care mă rog neîncetat să 
ajungi să mă ierti, în cele din urmă. Ai fost luată de lângă mine 
de mariz-i, când erai mică, și mi-a fost teamă că te-am pierdut 
pentru totdeauna! Când am auzit că ai căzut în mâinile lui 
Ghassan... lucrurile pe care sunt sigură că ţi le-a făcut... îmi 
pare așa de rău, Nahri! 

A făcut un pas spre ea, ca și cum ar fi vrut s-o ia de mână, dar 
s-a oprit când a văzut că Nahri se crispase. 

— Dar îţi făgăduiesc... că de acum vei fi în siguranţă, a 
încheiat bătrâna. 

„În siguranţă”! 

Cuvintele au răsunat în capul lui Nahri. 

„Mama mea... Fratele meu... Dara al meu...” 

In doar câteva ore, Nahri trecuse de la situaţia în care era 
ultimul nahid în viaţă la aceea în care avea o întreagă familie 
care să poată forma din nou un Consiliu al Nahizilor și un 
nenorocit de afshin pe care să-l asmută împotriva dușmanilor 
săi! 

Ochii îi erau plini de lacrimi, iar sentimentul acela de 
singurătate pe care îl simţea mereu în piept părea de-acum să fi 
sporit atât de mult, încât îi era nespus de greu să mai respire. 

Nu era cu putinţă! 

Dar crunta dovadă se afla chiar în faţa ei! 

Cine în afară de un nahid ar fi fost în stare să facă o otravă 


care să le aducă moartea tuturor celor din tribul geziri? Cine în 
afară de cea despre care se spunea că fusese cea mai puternică 
banu nahida din ultimele secole ar fi fost în stare să-l învie din 
morți pe Dara și să-l facă să i se supună fără putinţă de tăgadă? 

Inelul lui Suleiman ardea în buzunarul ei. Era singurul atu pe 
care îl avea! Pentru că, orice ar fi spus acea femeie, Nahri nu 
simţea nici pe departe că ar fi fost în aceeași tabără. Vorbise 
serios când îi spusese lui Muntadhir că nu putea fi de partea 
cuiva care era în stare să uneltească pentru a aduce pieirea 
atâtor nevinovaţi! 

Manizheh și-a ridicat mâinile. 

— Nu vreau să-ţi fac niciun rău, a spus ea, cu precauție. 

A început să vorbească în djinnistani când i s-a adresat lui Ali, 
pe un ton rece: 

— Lasă armele jos! Predă-te soldaţilor mei și nu vei păți 
nimic! Cuvintele ei au primit răspunsul care ar fi fost lesne de 
prevăzut: ochii lui Ali au scăpărat când și-a ridicat zu/fikar-ul. 

— N-am să mă predau aceleia care a pus la cale masacrarea 
poporului meu! a strigat prințul. 

— Atunci vei muri, i-a spus Manizheh, cu simplitate. Ai 
pierdut, Al Qahtani! Fă ce mai poţi să-i salvezi pe gezirii rămași 
în viaţă! 

Vocea ei a căpătat un ton care se dorea cât mai convingător 
când a adăugat: 

— Ai o soră în palat și o mamă în Ta Ntry, pe care am 
cunoscut-o și eu odinioară, nu-i așa? Crede-mă când îţi spun că 
aș prefera să nu anunţ încă o femeie că i-au murit toţi copiii! 

Ali s-a strâmbat. 

— Vrei să ne transformi în pionii tăi! s-a oțărât el. 

Și-a ridicat bărbia, sfidător, și i-a declarat: 

— Mai degrabă mor! 

Nahri nu avea absolut nicio îndoială că era adevărat și că 
majoritatea gezirilor rămași în viaţă gândeau la fel. lar asta 
însemna că trebuiau să plece de lângă zidul ăla nenorocit și să 
fugă de Manizheh. 

„la inelul, nebuno!” 

Putea să bage mâna în buzunar și să ia pecetea lui Suleiman 
înainte să apuce Manizheh să se repeadă după el. 

Și pe urmă? Dacă nu putea să-l invoce așa cum s-ar fi 
cuvenit? Bănuia că puterile profetice pe care le avea inelul 


magic se dezvăluiau abia după ce învăţai câte ceva despre ele. 
Ea și Ali tot ar fi rămas închiși în pavilionul acesta cu o banu 
nahida răzbunătoare și cu o hoardă de războinici în palat. 

A pășit între Ali și Manizheh. 

— Vasăzică, asta urmărești? a întrebat-o ea. Dacă ne 
predăm... Poţi să oprești răspândirea otrăvii? 

Manizheh și-a desfăcut brațele și s-a apropiat. 

— Bineînţeles! a încuviințat. 

S-a uitat din nou la Nahri. 

— Dar nu tu vreau să te predai, fiica mea! a asigurat-o. De ce- 
aș dori una ca asta? 

A mai făcut un pas spre ei, dar s-a oprit brusc când a dat cu 
ochii de cadavrul lui Ghassan. 

S-a schimbat complet la faţă după ce s-a uitat la chipul lui. 

— Semnul lui Suleiman a dispărut de pe fruntea lui! a 
remarcat. 

Nahri a privit în jos. Manizheh avea dreptate: tatuajul negru 
care odinioară se vedea pe chipul lui Ghassan dispăruse. 

— Voi aţi luat sigiliul? i-a întrebat bătrâna. 

Vocea îi suna altfel, căci abia-abia dacă vorbele ei îi puteau 
ascunde jindul. 

— Unde e? 

Când a văzut că niciunul din ei nu răspundea nimic, și-a făcut 
gura pungă, părând tot mai exasperată de sfidarea lor făţișă. Pe 
chipul ei se așternuse o expresie aproape maternă. 

— Vă rog, nu mă faceţi să vă mai întreb o dată! i-a îndemnat. 

— N-o să pui mâna pe el! a izbucnit Ali. Nu mă interesează 
cine pretinzi c-ai fi! Eşti un monstru. Ai adus ghoul-i și ifriţi în 
orașul nostru, iar mâinile tale sunt mânjite cu sângele a mii de... 

Manizheh a pocnit din degete. 

S-a auzit un trosnet puternic, apoi Ali a scos un țipăt și s-a 
prăbușit, ţinându-se de genunchiul stâng. 

— Ali! 

Nahri s-a întors și a întins mâna spre el. 

— Dacă vei încerca să-l vindeci, îi rup gâtul, i-a spus bătrâna, 
simplu. 

Cruda ameninţare a părut să sfâșie aerul și Nahri a lăsat pe 
dată mâna jos, speriată. _ 

— lartă-mă! a spus Manizheh, părând de-a dreptul sinceră. In 
niciun caz nu mi-am dorit ca astfel să se desfășoare prima 


noastră întâlnire, dar n-o să permit nimănui să se amestece! 
Plănuiesc totul de prea mulţi ani! 

S-a uitat din nou la Ali și a continuat: 

— Nu mă face să te chinui sub ochii ei! Dă-mi inelul! Acum! 

— Nu e la el! 

Nahri și-a băgat mâna în buzunar, a pipăit cele două inele și l- 
a scos pe unul din ele. A întins mâna peste parapet, cu bijuteria 
atârnată de un deget. 

— Și, dacă nu cumva ești gata să îţi petreci următorul veac 
căutându-l pe fundul lacului, în locul tău l-aș lăsa în pace! 

Manizheh și-a îndreptat spatele, cercetând-o cu atenţie pe 
Nahri. 

— N-ai s-o faci! 

Nahri a ridicat o sprânceană, mirată. 

— Nu mă cunoşti! i-a răspuns. 

— O, ba da! a zis bătrâna, pe un ton rugător aproape. Nahri, 
tu ești fiica mea... îţi închipui că n-am căutat să aflu povești 
despre tine de la fiecare persoană care venea din Daevabad? 
Dara însuși nu mai tace, vorbește întruna despre tine! Despre 
curajul tău, despre deșteptăciunea ta... Cu adevărat, este unul 
dintre cei mai devotați bărbaţi pe care i-am cunoscut! E nespus 
de periculos în lumea noastră să-ți arăţi fățiș sentimentele, a 
adăugat, cu delicateţe. E un adevăr pe care Ghassan a fost 
întotdeauna nespus de bucuros să mă facă să-l înţeleg cu multă 
cruzime. 

Nahri nu știa ce să spună. Cuvintele mamei sale despre Dara 
reprezentau pentru ea doar sare presărată pe rană și simțea că 
femeia o citea și îi cerceta fiecare tresărire. Ali încă se mai ţinea 
de genunchi, respirând greu din cauza durerii. 

Mama ei a venit mai aproape. 

— Ghassan ţi-a făcut și ţie asta, nu-i așa? Era singurul mod în 
care controla femeile asemenea nouă. Te cunosc, Nahri! Știu 
cum e să ai năzuinţe, să fii cea mai deşteaptă din încăpere - și 
am habar cum e și când năzuințele tale sunt strivite. Când niște 
bărbaţi care n-au aceeași valoare ca tine te hărțuiesc și te 
ameninţă, și te încolțesc într-un loc în care tu știi că nu s-ar 
cuveni să ajungi! Am auzit totul despre pașii extraordinari pe 
care i-ai făcut în doar câţiva ani. O, câte lucruri te-aș putea 
învăţa! Ai ajunge ca o zeiță! N-ar mai trebui să-ţi pleci capul 
niciodată! În fața nimănui! 


Privirile lor s-au întâlnit, iar Nahri nu putea să tăgăduiască 
dorința pe care o simţea în adâncul inimii sale. S-a gândit cum 
se plecase de atâtea ori în faţa lui Ghassan, înaintea tronului 
străbunilor ei. Cum îi respinsese Muntadhir planurile ei 
referitoare la bimaristan şi cum o tratase de sus Kaveh, în 
Marele Templu. 

Și-a amintit de funiile de fum cu care Dara îndrăznise să o 
lege. De magia care începuse să clocotească vijelios în sângele 
ei, drept răspuns. 

Nahri a tras adânc aer în piept. 

„Într-adevăr, aceasta e casa mea!” 

— Ce-ar fi să ajungem la o înţelegere? a sugerat ea. Tu vrei să 
fie din nou nahizii la putere? Bine. Eu sunt nahidă. Voi lua eu 
sigiliul lui Suleiman. Fără îndoială, aș putea negocia o pace mult 
mai trainică decât femeia care și-a părăsit tribul și s-a întors 
doar pentru a măcelări un alt trib. 

Manizheh a înțepenit de-a dreptul la auzul acelor vorbe. 

— Nu! s-a opus ea. Nu poti! 

— De ce nu? a întrebat Nahri, pe un ton tăios. Doar e vorba 
despre ce e mai bine pentru daev-i, nu? 

— M-ai înţeles greșit, fiica mea, i-a răspuns Manizheh și Nahri 
a înjurat urât în gând, pentru că, oricât de mult ar fi încercat s-o 
citească, nimic de pe faţa celeilalte nu-i trăda gândurile. Nu poți 
lua tu sigiliul, pentru că nu ești în întregime daev-ă! Eşti shafit-ă, 
Nahri! Ai și sânge omenesc. 

Nahri s-a uitat la ea în tăcere. Pentru că după acele cuvinte - 
acele cuvinte rostite cu atâta siguranţă -, a știut că femeia din 
faţa ei nu minţea când spunea că îi era mamă, de vreme ce 
acela reprezenta un secret pe care numai Ghassan îl știuse, 
adevărul pe care putea să îl dea la iveală doar sigiliul lui 
Suleiman, așa cum spusese el. 

— Cum adică, e shafit-ă? a întrebat, uimit, Ali, de pe jos. 

Nahri nu a răspuns, fiindcă nu avea habar ce să spună. 

— Nu-i nimic, a liniștit-o Manizheh cu blândeţe, apropiindu-se 
de ei. Nu trebuie să afle toată lumea despre asta! Dar nu poți 
lua sigiliul. Deţinerea lui te-ar ucide. Pur și simplu, nu ești destul 
de puternică! 

Nahri s-a tras înapoi. 

— Sunt destul de puternică pentru a folosi magia nahidă! 

— Dar destul de puternică pentru a te folosi de sigiliul lui 


Suleiman? a stăruit Manizheh. Pentru a deveni purtătoarea unui 
obiect care a re-creat lumea noastră? 

A clătinat din cap. 

— Te va distruge, fiica mea! 

Nahri a amuţit. 

„Minte! Trebuie să mintă!” 

Dar, pe Cel Preaînalt, Manizheh reușise să strecoare îndoiala 
în sufletul ei! 

— Nahri! 

Era Ali cel care o strigase. 

— Nahri, uită-te la mine! i-a cerut prietenul său. 

L-a privit, simțindu-se amețită, buimacă. Era prea mult pentru 
ea! 

— Minte! a spus prinţul. Însuși Suleiman avea sânge omenesc. 

— Suleiman a fost profet, a intervenit Manizheh, ca un ecou 
brutal de eficace al nesiguranţței pe care o simțea Nahri. Și nu 
te-a rugat nimeni să te bagi în treburile nahizilor, djinn-ule! Mi- 
am petrecut mai mult timp decât ai trăit tu citind fiecare text 
scris vreodată despre inelul cu sigiliu! Și toate sunt foarte 
limpezi în privinţa asta. 

— Și foarte convenabile pentru tine, aș zice! s-a răstit el. S-a 
uitat apoi la Nahri, rugător, și a repetat: Nu-i da ascultare. la... 
ah! 

A ţipat din nou de durere, desfăcându-și degetele de pe 
genunchiul sfărâmat. 

Manizheh a pocnit din nou din degete, iar Ali și-a dus mâna la 
hangerul de la brâu. 

— Ce... ce faci? a ţipat el, când degetele lui s-au frânt pe 
plăselele armei. 

Pe sub mânecile lui sfâșiate, mușchii braţului au zvâcnit și 
hangerul i-a ieșit de la centură cu niște mișcări tremurătoare, 
convulsive. 

„Ziditorule mare și bun! Manizheh însăși face asta? Fără ca 
măcar să-l atingă?” 

Din instinct, Nahri a încercat să cheme magia palatului. 

Nu a reușit decât să facă o piatră să tremure, după care și-a 
pierdut legătura cu magia pe neașteptate. Pierderea acesteia a 
fost ca o lovitură și a simţit cum răceala îi cuprindea tot corpul. 

— Nu face asta, copila mea! a avertizat-o Manizheh. Am mult 
mai multă experienţă decât tine. 


Și-a împreunat mâinile. 

— Nu doresc să fac asta! a adăugat bătrâna. Dar, dacă nu îmi 
dai inelul chiar în clipa asta, îl voi ucide! 

Hangerul se apropia din ce în ce mai mult de gâtul lui Ali care 
s-a zbătut și s-a tot zbătut, dar zadarnic! Sub falca lui a apărut o 
dungă însângerată. Ochii îi străluceau de durere și broboanele 
de sudoare îi curgeau pe faţă. 

Nahri a încremenit de groază. Simţea cum o învăluia și pe ea 
magia lui Manizheh, atingându-i ușor mușchii mâinilor. Or, ea, 
una, nu putea să facă nimic de felul acesta și nici nu avea habar 
cum să se lupte cu cineva care era în stare de așa ceva! 

Dar știa al naibii de bine că nu putea să-i dea sigiliul lui 
Suleiman. 

Manizheh a vorbit din nou: 

— Deja ei au pierdut. Noi am câștigat - tu ai câștigat! Nahri, 
dă-mi inelul! Nu va afla nimeni că ești shafit-ă. la-ţi locul de 
fiică, alături de fratele tău! Întâmpină noua generaţie ca unul 
dintre stăpânii de drept ai acestui oraș. Alături de un bărbat 
care te iubește. 

Tânăra își frământa mintea. Nu știa pe cine să creadă. Dar, 
dacă Manizheh avea dreptate, dacă Nahri ar fi luat inelul și 
acesta ar fi ucis-o, în scurtă vreme ar fi fost ucis și Ali. Și apoi n- 
ar mai fi rămas nimeni care s-o împiedice pe femeia care tocmai 
ucisese mii de nevinovaţi să pună mâna pe cel mai puternic 
obiect din lumea lor! 

Nahri nu putea să riște să se întâmple una ca asta! mai știa și 
că, shafit-ă sau nu, avea și ea anumite puteri când era vorba de 
relaţia cu ceilalți. Purtându-se așa cu ea, Manizheh arătase 
limpede care credea că era slăbiciunea lui Nahri. 

lar ea putea să profite de asta. A răsuflat cu greu și apoi a zis: 

— Făgăduiești c-o să-l lași pe prinţ să trăiască? a șoptit, cu 
degetele tremurându-i pe inel. Și că nu va ști nimeni că sunt 
shafit-a? 

— Pe onoarea familiei noastre! Jur! 

Nahri și-a mușcat buzele. 

— Nici măcar Dara? 

Chipul lui Manizheh s-a mai îmblânzit puţin, arătând tristeţe și 
un pic de ușurare. 

— O să fac tot ce îmi va sta în puteri, copila mea! Nu doresc 
să mai provoc alte suferinţe. Niciunuia dintre voi, a adăugat ea, 


părând sincer mișcată, așa cum Nahri n-o mai văzuse până 
atunci. Cu adevărat, nimic nu m-ar bucura mai mult decât să 
văd că găsiți amândoi puţină fericire. 

Nahri a lăsat cuvintele acelea să treacă pe lângă ea. 

„Asta nu se va întâmpla niciodată!” 

— Atunci, ia-l! a spus, aruncând inelul la picioarele mamei 
sale. 

Manizheh s-a ţinut de cuvânt. Nici n-a zburat bine inelul din 
mâna lui Nahri, că hangerul a și căzut de la gâtul lui Ali. Tânăra 
s-a lăsat în genunchi lângă prinţ, în timp ce acesta se chinuia să 
respire. 

— De ce ai făcut asta? a întrebat-o el cu respiraţia 
șuierătoare. 

— Pentru că altfel te-ar fi ucis. 

În timp ce Manizheh s-a aplecat să ridice inelul, Nahri s-a 
apropiat repede de Ali, ca și cum ar fi vrut să-l îmbrăţișeze, dar 
a profitat de ocazie și i-a pus din nou pumnalul la brâu. 

— Ești sigur că blestemul lacului nu mai există? i-a șoptit la 
ureche. 

Ali a îngheţat în braţele ei. 

— Eu... da! a încuviințat. 

Nahri l-a ridicat în picioare și a zăbovit o clipă cu mâna pe 
braţul lui. 

— Atunci, iartă-mă, rogu-te, prietene! 

Manizheh se ridica deja cu inelul în mână. S-a încruntat, 
cercetându-i smaraldul. 

— Acesta e inelul cu sigiliu? a întrebat daev-a. 

— Sigur că da, i-a răspuns Nahri cu naturalețe, scoțând din 
buzunar cel de-al doilea inel, acela al lui Suleiman. Cine și-ar 
putea minţi mama? 

l-a pus această a doua bijuterie pe deget lui Ali. 

Acesta a încercat să se împotrivească, dar ea s-a mișcat 
repede. A simţit o mică strângere de inimă, apoi - chiar când 
Manizheh a ridicat privirea - a văzut cum dispărea inelul de sub 
degetele ei. 

În ochii mamei sale s-a citit uimirea provocată de trădarea sa. 
Aha! Vasăzică, până și Manizheh avea totuși sentimente! 

Dar Nahri nu a așteptat vreun răspuns. L-a luat de mână pe 
Nahri și a sărit peste parapet. 

A auzit-o pe Manizheh cum o striga, dar era prea târziu. Aerul 


rece al nopţii îi biciuia obrajii în cădere, iar apa întunecată îi 
părea cu mult mai îndepărtată decât ar fi bănuit. A încercat să 
se îmbărbăteze, știind foarte bine că urma să aibă de înfruntat 
dureri mari și o perioadă în care oasele aveau să îi fie frânte. 

Într-adevăr, a fost o izbitură puternică, iar atingerea apei a 
fost pentru trupul ei asemenea loviturilor dureroase pe care le- 
ar fi primit de la mii de pumnale ascuţite. Braţele i s-au desfăcut 
când s-au scufundat, unindu-se cu brațele lui Ali. 

S-a cutremurat de durere și de șoc, iar amintirea pe care i-o 
trezise Manizheh i-a revenit o clipă în minte: mirosul de papirus 
ars, ţipetele unei fetițe. 

Niște ochi calzi, căprui, și apoi apa mâloasă care i-a acoperit 
capul. 

Nahri n-a mai ieșit la suprafaţă. Întunericul se învârtea în jurul 
ei împreună cu mirosul de mâl și a crezut că o apucase cineva. 

A mai simţit o singură undă de magie, după care totul s-a 
făcut negru. 


XLI 
Dara 


Dara simţea că nu mai era în stare să reziste nici măcar o 
clipă în prezența lui Muntadhir al Qahtani! 

Pentru un muribund, emirul dădea din gură cu o viteză 
remarcabilă, gemea și turuia la nesfârșit, înțepându-l în toate 
felurile, firește, numai și numai pentru a-l sili pe Dara să-l ucidă. 

— Și noaptea nunţii noastre! a continuat Muntadhir. Mă rog... 
nopţile... Adică, toate nopţile parcă s-au lipit între ele după ce... 

Dara i-a pus pumnalul la gât fulgerător. Era a zecea oară când 
făcea asta. 

— Dacă nu taci, a șuierat afshin-ul, o să încep să tai bucăți- 
bucățele din tine! 

Muntadhir a clipit, cu ochii lui negri ca niște umbre, care 
ieșeau în evidența pe chipul său livid. Căpătase de-acum nuanţa 
pergamentului, iar pielea începea să i se acopere de broboane 
de cenușă, în timp ce liniile negre-verzui ale otrăvii zu/fikar-ului 
- subțiri și șerpuitoare - i se întinseseră până la gât. A deschis 
gura, apoi a strâns din ochi și a căzut înapoi pe covorul pe care 
Dara îl vrăjise să îi ducă în grabă la Manizheh; durerea care i s-a 
citit daev-ului pe chip l-a amuţit, probabil, făcându-l să uite cine 


știa ce răspuns sâcâitor va fi dorit să-i dea. 

Nu mai conta deja, pentru că atenţia lui Dara fusese atrasă de 
o priveliște mult mai ciudată: pe coridorul pe deasupra căruia 
zburau apa curgea vijelios și torentul nefiresc devenea tot mai 
adânc și mai tulbure pe măsură ce se apropiau de bibliotecă. 
Prima oară afshin-ul dăduse fuga la infirmerie, doar pentru a 
afla că un Kaveh e-Pramukh înspăimântat și care vorbea în dodii 
o întâlnise deja acolo mai demult pe Manizheh și o trimisese 
spre biblioteca palatului. 

Cei doi au trecut în zbor pe ușă, iar Dara a clipit iute, 
îngrijorat. Apa curgea în valuri dintr-o spărtură aflată în 
apropierea tavanului, căzând în cascadă pe podeaua inundată a 
bibliotecii. Pe jos se vedeau resturi de mobile și cărți 
fumegătoare - ca să nu mai vorbim de cel puțin zece cadavre de 
djinn-i. Manizheh nu se zărea însă pe nicăieri, dar el i-a văzut în 
capătul celălalt al încăperii pe războinicii care o însoţiseră pe 
banu nahida. 

A ajuns lângă ei în câteva clipite, așezând covorul cât mai 
ușor pe un morman de resturi, într-un plesnet de apă. 

— Unde este banu...? 

Dar nu a apucat să ducă până la capăt întrebarea. 

Palatul s-a cutremurat, iar podeaua de sub el s-a zguduit așa 
de tare, încât a fost gata-gata să cadă. Toată biblioteca s-a 
clătinat, mormanele de resturi s-au prăbușit, iar rafturile cu cărți 
s-au desprins de pe pereţi. 

— Păzea! a strigat Dara, când o adevărată cascadă de cărți și 
papirusuri s-a prăvălit peste ei. 

A urmat un alt cutremur, iar peretele din faţa lor s-a crăpat cu 
atâta violenţă, încât podeaua s-a desprins de el. 

Zguduiturile au luat sfârșit după câteva secunde, lăsând în 
urmă o liniște stranie. Apa s-a retras, înaintând rapid spre 
crăpătura din podea, ca un animal care ar fi luat-o la fugă. Și 
apoi... ca și cum cineva ar fi stins o lampă nevăzută, Dara a 
simţit o mișcare în aer. 

Cu niște pocnete care le făceau oasele să zbârnâie, globurile 
cu foc magic ce plutiseră până atunci pe lângă tavan s-au stins 
toate deodată și s-au prăbușit pe podea. Steagurile negre ale 
clanului Al Qahtani și-au oprit fluturarea, iar ușa din faţa lor s-a 
dat de perete. De fapt, toate ușile s-au deschis, pentru că vrăjile 
care le ţinuseră închise până atunci păreau să fi fost dezlegate 


brusc. 

Afshin-ul a simţit că îl treceau fiori reci pe șira spinării din 
cauza liniștii aceleia, din cauza racelii ciudate și din cauza 
pustietăţii care învăluiseră încăperea. Dara a făcut să apară prin 
magie câteva flăcări, iar ele au luminat pereţii jilavi și plini și de 
urme de arsură. În faţa lui, războinicii săi păreau că se chinuiau 
să facă la fel, gesticulând înnebuniţi, prin întuneric. 

— Poţi să faci să apară flăcări prin magie? l-a auzit el pe unul. 

— Nu pot să mai fac nimic! i-a răspuns altul. 

Un strigăt și mai uimit i-a ajuns la ureche. Dara s-a răsucit. 
Muntadhir reușise să se ridice în picioare și se clătina cu braţele 
întinse, uitându-se cu gura căscată la trupul său. 

În lumina slabă a bibliotecii distruse, fatalele linii de otravă 
întunecate, care acoperiseră pielea emirului, începuseră deja să 
se retragă! 

Dara a rămas cu gura căscată văzând acea priveliște care era 
de-a dreptul cu neputinţă. Ca un păianjen care și-ar fi strâns 
picioarele, otrava se resorbea, coborând de pe umerii lui 
Muntadhir spre pieptul acestuia. Emirul și-a smuls pânza care îi 
fusese legată în jurul abdomenului, exact în clipa în care 
culoarea neagră-verzuie a rănii începea să nu se mai vadă. Și 
apoi - scoțând doar un firicel de fum firav - a dispărut complet. 

Emirul a căzut în genunchi, hohotind înăbușit. Și-a atins 
abdomenul pătat de sânge și a continuat să plângă, ușurat. 

Inima lui Dara s-a umplut de spaimă. Se întâmplase ceva tare, 
tare rău! 

— Legaţi-l! le-a ordonat el soldaţilor săi. 

Nu mai avea chef să aibă parte de alte surprize când venea 
vorba de arme și de Muntadhir. 

— Așa... Și acum: unde-i banu nahiada? 

Unul dintre războinici a arătat cu degetul spre scările 
întunecate. 

— Îmi pare rău, afshin-ule, a spus bărbatul, cu braţul zguduit 
de frisoane. Ne-a poruncit să plecăm când am găsit-o pe banu 
Nahri! 

„Nahri!” 

Uitând pe loc de Muntadhir, Dara s-a repezit pe ușă și s-a ferit 
când au căzut peste el rămășițele sistemului fermecat care 
purtase cărțile în sus și în jos. Fără să ia în seamă distrugerile, s- 
a repezit pe scări, urcând câte două trepte deodată și a ajuns la 


o altă ușă. 

— Banu nahida! a strigat el tare. 

Când a văzut că nu primea niciun răspuns, a lovit ușa cu 
piciorul. 

Manizheh stătea în picioare, singură și complet nemișcată, 
înconjurată numai și numai de morți. Frica i-a pus un nod în gât 
când s-a silit să cerceteze fețele leșurilor. 

„Nu, Ziditorule, nu! Te implor!” s-a rugat pe mutește. 

Dar Nahri nu era printre cei care pieriseră. In schimb, erau 
propriii soldaţi! Fuseseră uciși, iar trupurile lor încă mai fumegau 
acolo unde fuseseră spintecați. 

„Un zulfikar i-a omorât! Alizayd...” 

Dara era convins de asta până în măduva oaselor. Și era 
numai vina prinţului! Trebuia să-l fi ucis din prima clipă când îl 
zărise, nu să-l lase pe Vizaresh să-l întârzie cu fantezii 
răzbunătoare. 

„Mardoniye... Războinicii de pe plajă... Acum aceștia trei...” 

Dara și-a încleștat pumnii, chinuindu-se să stăpânească 
fierbinţeala care abia aștepta să țâșnească. Totul mersese prost 
- și nu numai din cauza ifritului. 

Totul mersese prost din cauza lui și a sentimentelor sale! 
Dara știuse că acea invazie era o greșeală. Fusese ticluită prea 
în pripă! Fusese prea brutală! Se aliaseră cu creaturi în care nu 
avea încredere și folosiseră o magie pe care el, unul, nu o 
înțelegea câtuși de puţin! Dar mersese înainte, se plecase din 
nou, supus, în faţa unei nahide și nu luase în seamă neliniștea 
din sufletul lui. lar acum totul îi explodase în față. 

Nu era pentru prima oară. Istoria nu îl învățase nimic! Propriul 
trecut, nici atât! 

Manizheh tot nu se mișca. Stătea încremenită acolo, pur și 
simplu, uitându-se spre lacul întunecat. 

— Banu Manizheh? a spus afshin-ul. 


— S-a dus... 

Vocea ei suna nefiresc de slab. 

— S-au dus amândoi... l-a dat sigiliul lui Suleiman muștei ăleia 
de nisip! 


Dara s-a dat înapoi. 

— Cum? Doar nu vrei să spui că... 
— Vreau să spun exact ce spun. 
Era mânioasă foc. 


— Ar fi trebuit să-mi fi dat seama, a murmurat nahida. S-ar fi 
cuvenit să am habar că nu puteam avea încredere în ea! M-a 
înșelat, și-a bătut joc de mine și apoi le-a dat sigiliul lui Suleiman 
- pecetea străbunilor noștri - celor care ne-au furat-o! 

Privirea lui Dara s-a pironit din nou asupra soldaților uciși și, 
pentru prima oară, s-a simţit cu adevărat trădat. Cum putuse 
Nahri să dea ceva atât de puternic, atât de preţios, bărbatului 
pe care îl văzuse ucigându-i pe cei din neamul lor? 

A înghiţit în sec, încercând să-și înăbușe emoţiile care îl 
tulburau. 

— Unde sunt? a întrebat-o, încercând să-și stăpânească 
tremurai vocii. Banu nahida, unde sunt? a stăruit Dara, când a 
văzut că ea nu-i răspundea. 

Bătrâna daev-ă a ridicat o mână tremurătoare și a arătat spre 
apa întunecată. 

— Au sărit! i-a răspuns. 

— Ce au făcut? 

Dara a fost într-o clipă lângă parapet. Dar nu a văzut nimic 
altceva în afară de apa neagră de jos. 

— Au sărit, a repetat Manizheh, cu o voce plină de 
amărăciune. Am încercat s-o fac să înțeleagă, dar djinn-ul și-a 
înfipt prea bine ghearele în mintea ei! 

Afshin-ul s-a prăbușit în genunchi. Și-a încleștat mâinile de 
balustradă și a zărit o mișcare, mici umflături și vălurele care 
sticleau pe lacul întunecat. 

A răsuflat adânc. 

— Se mișcă apa, a șoptit el. 

S-a aplecat și mai mult, scrutând depărtarea. Cu siguranţă, un 
tămăduitor nahid putea supraviețui unei astfel de căderi. Dacă 
nu s-ar fi lovit de stânci, dacă ar fi căzut cum trebuia... 

În pieptul lui se dădea o luptă între speranţă și durere. 

„Ziditorule, rogu-te! Fă să fie în viaţă!” 

Lui Dara nu îi păsa că ea îl întâmpinase cu un pumnal 
îndreptat spre inima lui; după seara aceasta, o părticică din el ar 
fi primit cu bucurie ca tăișul să i se împlânte în piept. Dar 
povestea lui Nahri nu se putea încheia în felul acela! 

S-a ridicat în picioare, cu mișcări nesigure. 

— Mă duc s-o caut, a murmurat. 

Manizheh l-a apucat de mână. 

— Oprește-te! 


Porunca rostită pe un ton tăios, de parcă ar fi spus-o vreunui 
animal, a rupt zăgazul fragil care îi stăvilise până atunci 
emoţiile. 

— Am făcut tot ce mi-ai cerut! i-a spus el gâtuit, smulgându-și 
mâna. Am fost afshin-ul tău! Ti-am ucis dușmanii și am mânjit 
cu sânge nevinovat casa noastră! Poţi să-mi oferi câteva clipe 
măcar, să mă duc să văd dacă mai e în viaţă! 

Ochii lui Manizheh s-au aprins de furie, dar vocea i-a rămas 
rece. 

— Nu Nahri e importantă acum, Darayavahoush! 

A arătat în sus. 

— Asta e important! 

Dara și-a ridicat privirea. 

Cerul de deasupra palatului se sfărâmă de-a dreptul! 

Arăta ca și cum o cupolă de sticlă fumurie ar fi început să se 
crape, iar negrul de cerneală al miezului de noapte parcă s-ar fi 
cojit, lăsând să se întrezărească nuanțele calde ale răsăritului, 
strălucirea cerului deșertului, care lua de acum locul negurii 
tulburi care plutise dintotdeauna parcă deasupra Daevabadului. 
Lumina se tot răspândea, întinzându-se spre orizont. Și, pe când 
se uita la cerut care se prăbușea, afshin-ul a băgat de seamă 
focurile care pâlpâiau și se stingeau, unul câte unul, pe 
acoperișurile din tot orașul. Apoi s-a prăvălit o tabără de corturi 
pentru pelerinii veniţi pentru Navasatem, care fusese creată prin 
magie din mătase și din fum. La fel au făcut și două turnuri din 
marmură care plutiseră tot datorită vrăjilor. 

Dara era uluit din cale-afară. 

— Ce se întâmplă? 

S-a întors spre Manizheh, dar aceasta nu i-a aruncat nicio 
privire măcar. În timp ce el stătea cu ochii pironiţi asupra lui 
banu nahida, ea și-a scos sabia din teacă, lipindu-și degetul 
mare de tăișul acesteia. Pe dată, a ţâșnit un șuvoi de sânge 
negru. Și încă unul. 

Toată culoarea i-a fugit din obraji bătrânei daev-e când a 
murmurat: 

— Magia mea... a dispărut! 

Dara a simţit că îl potopea un val de răceală, în timp ce se 
uita cum focurile orașului se stingeau, rând pe rând. Liniștea 
mormântală care se așternuse peste bibliotecă... otrava care se 
scursese din trupul emirului... 


— Nu cred că doara ta a dispărut, a șoptit afshin-ul. Cred că a 
pierit toată magia din întregul nostru Oraș de bronz! 


Epilog 


Puțin câte puţin, Nahri și-a revenit în simţiri, căci puternicul 
miros de mâl și dulcele cântec al păsărelelor au izbutit s-o tragă 
din beznă. 

Apoi a venit durerea! Spatele și umerii o chinuiau... Capul... 
Braţele... Totul, de fapt... 

Și soarele acela afurisit! Era mult prea puternic! Ardea mai 
tare decât ar fi fost normal să ardă în Daevabad! 

Nahri și-a umbrit ochii cu mâna și a clipit, încercând să se 
ridice în capul oaselor. 

Cealaltă mână i s-a înfundat în noroi. 

„Ce Doamne iartă-mă...!” 

S-a uitat în jur, după ce stelele verzi i-au dispărut. Stătea într- 
un soi de mlaștină, scufundată până la brâu în apă tulbure. 
Chiar în spatele ei erau o pădure de palmieri înalţi și țepoși și un 
zid de chirpici pe care creșteau în voie buruienile. 

În faţa ei se zărea un râu mare-mare, care curgea leneș la 
vale pe șesurile inundate. Pe malul celălalt se întrezărea o fâșie 
îngustă de verdeață, în spatele căreia deșertul strălucea în 
lumina puternică a soarelui. 

Nahri s-a uitat uluită la râu, fără să înţeleagă. 

Probabil că se lovise la cap, pentru că putea să jure că locurile 
acelea semănau cu... 

— Nu! 

O voce cunoscută a sfâșiat aerul nemișcat, sfârșindu-se într- 
un vaier. 

— Nu! 

„Ali!” 

Nahri s-a chinuit să se ridice în picioare, măcinată de dureri. 
Ce se întâmpla cu puterile ei de vindecare? Nămolul îi sugea 
picioarele și abia-abia a izbutit să iasă din mlaștină pe o limbă 
de pământ mai tare. 

A văzut și alte ruine printre copaci: o hulubărie crăpată și 
câţiva pereți de cărămidă care, odinioară, făcuseră parte din 
niște căsuțe. 

Și-a făcut loc printre frunzele dese de palmier. Chiar în fața ei 


se înălța o clădire care părea să fi fost moscheea satului, una 
părăsită de multă, multă vreme. Vârful minaretului se prăbușise, 
iar cupola era spartă și prin ea se zărea cerut. 

S-a simţit cuprinsă de ușurare: Ali era înăuntru, stând cu 
spatele la ea și uitându-se dincolo de vârful minaretului. S-a 
apropiat șchiopătând, pentru că picioarele ei protestau la fiecare 
mișcare și pielea o furnica. Nu știa unde se aflau... fără îndoială, 
nu păreau să mai fie în Daevabad, dar avea senzaţia că mai 
fusese pe acele meleaguri. 

A urcat treptele de piatră ale minaretului prăbușit. Când a 
ajuns sus, cu răsuflarea aproape tăiată, s-a apropiat 
împleticindu-se de prinţ, i-a pus mâna pe umăr și l-a strigat cu 
vocea șuierătoare: 

— Ali! 

Când s-a întors cu fața spre ea, a văzut că el plângea în 
hohote. 

Sigiliul lui Suleiman strălucea cu puterea pe tâmpla lui! 

Întâmplările din noaptea trecută i-au revenit în minte prea 
repede și prea oribil, iar apoi Ali a fost cel care s-a apropiat de 
ea și i-a pus mâinile pe umeri, cum nu o mai făcuse niciodată. 

— Trebuie să ne duci înapoi! a implorat-o. 

Pentru că acum era mai aproape de djinn, Nahri a văzut 
limpede că avea febră și că tot corpul îi zvâcnea, fără voia lui. 

— Nahri, te rog! O au pe sora mea! Au tot ce... ah! 

| s-a frânt vocea și și-a încleștat degetele deasupra inimii, 
chinuindu-se din răsputeri să respire. 

— Ali! 

Dar prinţul geziri s-a smucit pe dată de lângă ea. 

— Nu pot să controlez asta. 

Semnul fumuriu al sigiliului a sclipit pe pielea lui. 

— Nu trebuia să-mi dai inelul acela! Nu trebuia să ne duci de 
acolo! 

— Nu te-am dus nicăieri! s-a oțărât nahida. 

Ali a ridicat o mână care îi tremura. 

— Atunci, de ce suntem aici? a întrebat-o. 

Nahri s-a uitat spre locul pe care i-l arăta el. Și-a îndreptat 
spatele. 

Ceea ce a văzut la mică depărtare i-a părut cunoscut pe dată. 
Moschei vechi de piatră și minarete impunătoare... Forturi și 
palate ale sultanilor și generalilor demult morţi, ale dinastiilor 


pierdute în negura timpului... 

Șiruri nesfârșite de clădiri cu etaj, toate având culoarea brună 
și caldă a pământului, acel cafeniu cald al oamenilor, pe care 
Nahri îl cunoștea atât de bine, și străzile șerpuitoare și 
aglomerate, pline de vânzători gălăgioși, de băutori de cafea 
bârfitori și de copii care alergau... Spiţeriile... 

Lacrimile au început să-i curgă în șiroaie pe faţă. 

„Nu se poate!” 

Și-a dezlipit privirea de la orașul pe care l-ar fi recunoscut 
oricând și s-a uitat la râul cu ape umflate și la malurile lui. La 
fluviul după care fusese botezată, în glumă, de pescarii care o 
scoseseră din apele lui, pe când era doar o copiliță! 

Pe celălalt mal, profilându-se nemișcate și veșnice pe cerul 
dimineţii, se înălțau cele trei piramide de la Giza! 


Cuvintele i-au venit pe buze în arabă, firește. 

— Ya masr, a şoptit Nahri, în timp ce soarele Egiptului îi 
încălzea obrajii și mirosul Nilului se depunea parcă precum 
mâlul pe pielea ei. Sunt acasă! 


Glosar 
Creaturi de foc 


Daev!” (daeva, dauua sau daăua, zend): Termen străvechi 
pentru toate creaturile de foc dinainte de rebeliunea djinn-ilor, 
precum și numele unui trib din Daevastana, din care fac parte 
atât Dara, cât și Nahri. Cândva teriantropi (metamorfi), care 
trăiau timp de milenii, daev-ii și-au pierdut în mare măsură 
puterile magice la porunca profetului Suleiman, ca pedeapsă 
fiindcă făcuseră rău oamenilor. 

Djinn (a/-jinn, arabă): Cuvânt omenesc pentru daeva. După 
revolta lui Zaydi al Qahtani, toţi adepţii săi și, în cele din urmă, 
toţi daev-ii, au început să folosească acest termen pentru rasa 
lor. 

Ifrit Ufrit, arabă): Daev-i originari care l-au sfidat pe Suleiman 
și cărora le-au fost luate puterile. Dușmani de moarte ai 
nahizilor, ifriţii se răzbună înrobind alţi djinn-i, pentru a crea 
haos în lumea oamenilor. 

Simurgh (simurg, persană): Păsări de foc cu solzi. Djinn-ilor le 
place să participe la curse sportive în care acestea se întrec. 

Zahhak (zahhak, persană): Un monstru mare, zburător, 
asemănător cu o șopârlă, care scuipă foc. 


Creaturi de apă 


Marid (maărid, arabă): Creatură de apă foarte puternică. 
Aproape mitici pentru djinn-i, mariz-ii nu au mai fost văzuţi de 
secole, deși se zvonește că lacul care înconjoară Daevabadul a 
fost cândva al lor. 


Creaturi de aer 


Y Pentru scrierea cuvintelor provenite din limbi străine pe parcursul 
lucrării am folosit ortografia simplificată a autoarei, iar transliterarea 
standard a fost prezentată doar aici, ca sugestie de pronunțare pentru 
cititorul român, ori de câte ori această informaţie ne-a fost la 
îndemână. Cuvintele care descriu limbi ale raselor magice sau creaturi 
inventate de autoare etc. nu au fost subliniate cu litere cursive (n. 
red.). 


Peri (pari, persană): Creaturi de aer. Mai puternici decât djinn- 
ii și mult mai misterioși, stau doar cu cei din neamul lor. 

Rukh (ruk, persană): Păsări de pradă de foc, enorme, pe care 
peri-ii le pot folosi pentru vânătoare. 

Shedu (sedu, akkadiană): Lei înaripaţi mitici, simbol al 
nahizilor. 


Creaturi de pământ 


Ghoul-i (ghu/, arabă): Trupurile reanimate, canibale, ale 
oamenilor decedați care au făcut pacte cu ifriţii. 

Ishta (/shtăa, sanscrită): Creaturi mici, solzoase, obsedate de 
ordine și încălțăminte. 

Karkadann (kargadan, persană): Animal magic, asemănător 
cu un rinocer enorm, cu un corn lung cât un stat de om. 

Nasnas (an-nasnas, arabă): Creatură veninoasă care seamănă 
cu o jumătate de om și care bântuie deșerturile din Am Gezira. 
Mușcătura lui face carnea să putrezească pe oasele victimei. 


Limbi 


Divasti: Limba tribului daeva. 

Djinnistani: Limba comună din Daevabad creată de negustori 
prin amestecarea mai multor limbi ale raselor magice și pe care 
djinn-ii și shafiț-ii o folosesc pentru a vorbi cu cei din afara 
triburilor proprii. 

Geziriyya: Limba gezirilor, pe care o vorbesc și o înţeleg doar 
cei din acest trib. 


Terminologie generală 


Abaya ('abâyah, arabă): Rochie largă, lungă până la pământ, 
cu mâneci, purtată de femei. 

Adhan (adân, arabă): Chemarea islamică la rugăciune. 

Afshin (afsin, persană): Numele familiei de războinici daeva 
care au servit cândva Consiliul Nahizilor. Folosit și ca titlu. 

Akhi  (geziriyya): Cuvânt în limba tribului geziri, apelativ 
afectuos și familiar care înseamnă „fratele meu”. 

Baga nahid (divasti): Titlul onorific de adresare către 
tămăduitorii din familia Nahizilor în limba daev-ilor. 


Banu nahida (divasti): Titlul onorific de adresare către 
tămăduitoarele din familia Nahizilor în limba daev-ilor. 

Chador (châdor, persană): O mantie deschisă făcută dintr-un 
material croit în semicerc, drapat peste cap și purtat de femeile 
daeva. 

Dirham (dirhami, arabă): Monedă folosită în Egipt. 

Dishdasha (dishdâshah, arabă): O robă bărbătească lungă 
până la pământ, îndrăgită printre geziri. 

Emir: Prinţul moștenitor desemnat în familia Qahtani. 

Fajr (șa/at a/-fagr, arabă): Rugăciunea din zori. 

Galabiyya (jilabīyah, arabă sau ga! (I) abeyya în araba vorbită 
în Egipt): Veșmânt tradiţional egiptean, practic, o robă până în 
pământ. 

Hamam (hammam, arabă; hamam, turcă): Baie publică. 

Isha (șa/at al-isă, arabă): Rugăciunea de noapte, ultima dintre 
cele cinci rugăciuni zilnice din islam. 

Maghrib (șa/at al-magrib, arabă): Rugăciunea de la apus. 

Midan (maydân, persană): Piaţă într-un oraș. 

Mihrab (mihrāb, arabă): O nișă în perete, care indică direcția 
pentru rugăciune. 

Muhtasib (muhtasib, arabă): Inspector al pieţei. 

Navasatem (divasti): Sărbătoare care are loc o dată la un 
secol și care celebrează trecerea unei alte generaţii eliberate de 
sub stăpânirea lui Suleiman. La origini, o prăznuire daeva, 
Navasatemul a devenit o tradiţie îndrăgită în Daevabad, care îi 
atrage pe djinn-ii din întreaga lume, bucuroși să ia parte la 
săptămâni întregi de petreceri, procesiuni și întreceri. 

Qaid (gâ'id, arabă): Conducătorul Gărzii Regale, practic, cel 
mai înalt rang militar în armata djinn-ilor. 

Rakat (rak'ah, arabă): Un verset de rugăciune. 

Shafit (shâfi'i, arabă): Persoane cu sânge amestecat, de djinn 
și de om. 

Shayla: Văl purtat de femei care nu lasă să se vadă decât 
ochii. 

Șeic (sayh, arabă): titlu onorific de adresare pe care geziri îl 
folosesc pentru conducătorii religioși. 

Sigiliul lui Suleiman: Inelul cu sigiliu pe care l-a folosit cândva 
Suleiman (regele Solomon din Biblie) să îi controleze pe djinn-i, 
care le-a fost dat apoi nahizilor de la care a fost furat ulterior de 
familia Al Qahtani. Purtătorul său poate anula orice vrajă. 


Talwar (taravari, sanscrită): O sabie curbată folosită de cei din 
tribul agnivanshi. 

Tanzeem: Grup fundamendalist de la baza societăţii din 
Daevabad, dedicat luptei pentru drepturile shafit-ilor și reformei 
religioase. 

Ukhti (geziriyya): Cuvânt în limba tribului geziri, apelativ 
afectuos și familiar care înseamnă „sora mea”. 

Ulema (ulamă”, arabă): Grupul legal constituit al cărturarilor 
religioși. 

Vizir (wazir, arabă; vezir, turcă): Un ministru din guvern. 

Zar (zār, arabă): numele unui tip de demon, prin extensie, un 
ritual tradiţional de exorcizare a celor posedaţi de către djinn-i. 

Zuhr (șa/ât az-zuhr): Rugăciunea de prânz. 

Zulfikar (ghi'-figâr sau zulfikar, arabă): Sabie curbată, cu 
vârful bifurcat și cu marginile otrăvite, folosită de geziri, care, 
când se aprinde, distruge chiar și carnea nahizilor, ceea ce o 
face să fie una dintre cele mai periculoase arme din lume. 


Triburile Djinn-ilor 


Tribul Geziri 

Înconjuraţi de ape și prinși în spatele fâșiei late locuite de 
oamenii care trăiesc în Cornul Abundenţei (sau Semiluna 
Fertilă), djinn-ii din Am Gezira s-au trezit după blestemul lui 
Suleiman într-o lume cu totul diferită de aceea a rudelor lor cu 
sânge de foc. După ce s-au retras în fundul deșertului Rub al- 
Khali, până spre orașele nabateenilor cele pe cale de dispariţie 
și spre munţii de neatins din partea de miazăzi a Arabiei, gezirii 
au învăţat, în cele din urmă, să împartă cu oamenii care le erau 
vecini dificultăţile pricinuite de ariditatea pământului și au 
ajuns, în timp, apărători înverșunaţi ai shafiț-ilor. De pe aceste 
meleaguri, pline de poeţi rătăcitori și de războinici care știu să 
lupte ca nimeni alţii cu zulfikar-ele, a apărut Zaydi al Qahtani, 
răzvrătitul care a devenit rege și care avea să cucerească 
Daevabadul și sigiliul lui Suleiman de la familia nahizilor, în 
urma unui război care a transformat întreaga lume magică. 


Tribul Ayaanle 


Ascuns între apele năvalnice de la izvoarele Nilului și coasta 


sărăturoasă a lui Bet il Tiamat, se întinde Ta Ntry, legendarul 
pământ natal al preaputernicului trib ayaarile. Bogat în aur și 
sare - și aflat destul de departe de Daevabad pentru ca intrigile 
politice mortale ale Orașului de bronz să fie pentru alde ayaarile 
mai mult un joc, decât un pericol - acest trib este demn de 
invidiat. Dar, dincolo de reședințele lor luxoase făcute numai și 
numai din margean și de sofisticatele lor saloane se ascunde o 
istorie pe care au început să o uite... un trecut care îi leagă prin 
sânge de vecinii lor geziri. 


Tribul Daeva 


Întins de la Marea Perlelor, peste câmpiile Persiei și munţii 
bogaţi în aur ai Bactriei, se află puternicul ţinut Daevastana, iar 
chiar dincolo de râul Gozan se înalţă Daevabadul, orașul ascuns 
de un văl magic, ale cărui ziduri sunt făcute din bronz. Adăpost 
al străvechii cetăţi de scaun a Consiliului Nahizilor, faimoasa 
familie de tămăduitori care odinioară stăpânea toată lumea 
magică, Daevastana este un tărâm de basm, a cărui istorie își 
are izvoarele în vechile orașe Ur și Susa, dar și în tradiţiile 
sakilor, străvechii nomazi. Popor nespus de trufaș, daev-ii 
pretind că ei ar fi dat numele întregii rase a djinn-ilor... credinţă 
pe care celelalte triburi n-au uitat-o. 


Tribul Sahrayn 


De la ţărmul Magrebului și până în adâncul deșertului Sahara 
se întinde Qart Sahar - un tărâm al legendelor și al aventurilor, 
chiar și pentru qjinn-i. Popor descurcăreţ și nu prea dornic să fie 
stăpânit de străini, sahraynii cunosc tainele propriilor meleaguri 
mai bine decât oricine: râurile cu ape abundente care curg prin 
grotele adâncurilor, pe sub dunele aurii, și străvechile citadele 
ale civilizaţiilor omenești pierdute în timp, atinse de o magie 
uitată. Navigatori pricepuţi, sahraynii călătoresc pe nisip și pe 
mare cu corăbii făcute din fum și funii împletite. 


Tribul Agnivanshi 


De la ruinele vechii Harappa, Agnivansha se întinde peste 
câmpiile bogate din Deccan și peste mlaștinile cețoase din 


Sundabans. 

Binecuvântat cu toate bogăţiile la care cineva poate visa - și 
separat de vecinii ei mult mai nestatornici - Agnivansha este un 
tărâm liniștit, faimos pentru meșterii lui și pentru podoabele pe 
care le făuresc aceștia, iar locuitorii săi se pricep de minune să 
stea departe de uneltirile tulburi din Daevabad. 


Tribul Bactrian 


La est de Daevabad, printre vârfurile munţilor Karakorum și 
nisipurile întinse ale deșertului Gobi, se află Bactria, căreia în 
vechime i se mai spunea și Tukharistan. Ținutul înflorește 
datorită negoţului, iar bactrienii își clădesc casele pe ruinele 
regatelor uitate ce s-au înșirat cândva de-a lungul Drumului 
Mătăsii. Ei călătoresc nevăzuți în caravane de fum și de mătase 
pe cărări bătute de oameni cu mii de ani în urmă, ducând cu ei 
lucruri fabuloase: mere de aur care vindecă orice boală, chei de 
jad care deschid lumi nevăzute și parfumuri care au aroma 
paradisului. 


Mulţumiri 


Cu doi ani în urmă, am făcut tentativa de a trimite unei edituri 
prima carte din ceea ce avea să devină Trilogia Daevabadului. 
Nici în visele mele cele mai îndrăzneţe nu mi-am imaginat că 
omagiul meu de cinci sute și ceva de pagini adus lumii islamice 
medievale va avea primirea aceasta extraordinară, iar acum, 
când fac ultimele retușuri la cel de-al doilea volum, ţin să 
mulțumesc cu umilinţă și recunoștință pentru șansa care mi s-a 
dat de a împărtăși lumii povestea și personajele care au trăit în 
mintea mea. A fost un drum frumos, care nu ar fi fost posibil 
dacă nu aș fi avut alături un minunat grup de cititori, niște 
colegi scriitori fantastici, un colectiv de redacţie grozav, o 
familie extrem de înțelegătoare, și, sincer, dacă nu aș fi avut și 
binecuvântarea lui Dumnezeu. 

Mai întâi, le mulțumesc tuturor cititorilor, recenzenților, 
bloggerilor, fanilor literaturii și librarilor cărora le-a plăcut 
romanul meu și au vorbit și altora despre el! Pentru voi a 
meritat să fac toate acestea! 

De asemenea, multe multumiri minunaţilor învăţaţi și 
pasionaţi de istorie de pe Twitter („Twitterstoricilor”), care m-au 
sprijinit să-mi perfecţionez cartea, ajutându-mă fie să aflu care 
era incredibila imagine a orașului Cairo în secolul al XIX-lea, fie 
să fac glume în akkadiană. Dragostea voastră pentru istorie și 
disponibilitatea de a împărtăși publicului larg cunoștințele 
voastre este exact ceea ce ne trebuie în zilele noastre! 

Celor de la Brooklyn Speculative Fiction Writers și, în special, 
lui Rob Cameron, lui Jonathan Hernandez și Cynthiei Lovett, care 
mi-au sărit în ajutor când îmi pierdusem speranţa în timp ce 
scriam cartea a doua: sunteţi chiar cei mai buni și abia aștept ca 
romanele voastre să zboare de pe rafturi într-o bună zi! 

În ultimii ani, am fost binecuvântată să fac cunoștință cu 
incredibil de mulţi colegi de-ai mei scriitori, care, prin 
popularizarea pe care au făcut-o, prin sfaturile lor sau, pur și 
simplu, pentru că m-au ascultat cu înţelegere, au schimbat cu 
totul perspectiva novicelui agitat: S.K. Ali, Roshani Chokshi, 
Nicky Drayden, Sarah Beth Durst, Kate Elliot, Kevin Hearne, 
Robin Hobb, Ausma Zehanat Khan, Khaalidah Muhammad-Ali, 
Karuna Riazi, Michael J. Sullivan, Shveta Thakrar, Sabaa Tahir, 
Laini Taylor, Kiersten White... vă sunt foarte, foarte 


recunoscătoare! Fran Wilde, ești o adevărată comoară și mantra 
ta m-a ajutat să trec peste o mulțime de greutăţi! 

Jen Azantian, incredibila mea agentă și prietenă, îţi datorez 
mai mult decât pot spune vreodată pentru că m-ai ajutat atât în 
ultimii doi ani - și ţie, Ben, pentru că ne-ai sprijinit pe 
amândouă! Editorului meu, Priyanka Krishnan: am fost onorată 
să lucrez cu tine, să te cunosc și să văd cum personajele mele 
au prins viaţă sub privirea ta atentă. Tuturor celor de la Harper 
Voyager, de pe ambele maluri ale Atlanticului, și în special lui 
David Pomerico, Pam Jaffee, Caro Perny, Kayleigh Webb, Angela 
Craft, Natasha Bardon, Jack Rennison, Mumtaz Mustafa, Shawn 
Nicholls, Mary Ann Petyak, Liate Stehlik, Paula Szafranski, 
Andrew Dicecco, Shelby Peak, Joe Scalora și Ronnie Kutys: vă 
mulțumesc pentru că mi-aţi acordat o șansă și pentru tot efortul 
depus! Will Staehle, îţi mulțumesc că ai dat lovitura cu încă o 
copertă superbă! 

Familiei mele minunate și prea-iertătoare, care m-a sprijinit 
extraordinar când am devenit tot mai absentă și mai stresată: 
vă mulțumesc mult de tot! Mamă, tată, nu aș fi putut face asta 
niciodată fără voi! Am, de asemenea, multă recunoștință pentru 
bunica și soacra mea, care au avut grijă de mine atunci când 
eram bolnavă și când încercam să termin această carte. 

Soțului meu, Shamik, cel mai bun prieten al meu și primul 
meu cititor: îți mulțumesc pentru că m-ai ţinut cu picioarele pe 
pământ și pentru că m-ai împins de la spate atunci când a fost 
nevoie. Imi place la nebunie să visez și să creez în această lume 
imaginară ciudată, pe care tu m-ai ajutat să o clădesc. Aliei, 
micuța mea Nahri în devenire: tu ești lumina vieţii mele, iubirea 
mea, iar poveștile tale sunt chiar mai frumoase decât ale mele. 

În cele din urmă, coreligionarilor mei musulmani, pasionaţi de 
fantasy: am scris această poveste pentru voi, pentru noi, și am 
primit cu respect răspunsul vostru, simţindu-mă onorată de el. 
Vă mulţumesc din adâncul sufletului meu ciudat de convertită! 
Fie să trăim cu toţii cele mai mari aventuri! 


S.A. CHAKRABORTY este o scriitoare newyorkeză și o mare 
pasionată de istorie. A debutat cu Trilogia Daevabadului, o serie 
fantasy a cărei acţiune se desfășoară în Orient, în secolul al 
XVIII-lea, din care au apărut: Orașul de bronz (2017) - bestseller 
finalist al prestigioaselor premii literare Locus și World Fantasy, 
declarat „cea mai bună carte fantasy a anului 2017” de Library 
Journal, The Verge și SYFY Wire - și Regatul de aramă (2019). In 
prezent, definitivează cel de-al treilea volum, Imperiul de aur, 
care va fi publicat în 2020, și a început o nouă serie, despre care 
nu dorește să spună decât că va fi „o combinaţie între Sindbad 
Marinarul și Oceans Eleven”! 

Pasiunea pentru literatură a autoarei este demonstrată și de 
faptul că își dedică timpul preţios pentru a organiza 
evenimentele grupului Brooklyn Speculative Fiction Writers. 

Când nu e cu nasul în vreo carte, îi place să facă drumeţii, să 
tricoteze și să recreeze complicate festinuri medievale pentru 
soțul și fiica sa. 

Puteţi afla mai multe despre S.A. Chakraborty și despre 
proiectele sale, dar și despre cărțile pe care le citește, vizitând 
site-ul www.sachakraborty.com, sau urmăriudu-i postările pe 
twitter (9SAChakrabooks).