G. Willow Wilson — Alif Nevazutul

G. Willow Wilson 


ALIF NEVĂZUTUL 


Traducere din limba engleză și note de 
Andra Matzal și Cosmin Postolache 
Youngart, 2015 


V.1.0 


G. WILLOW WILSON s-a născut în 31 august, 1982. 
Scriitoarea americancă și-a început cariera la șaptesprezece ani, 
semnând articole de critică muzicală pentru revista Weekly Dig 
din Boston. 

În perioada în care frecventa cursurile Universităţii din 


Boston, Willow s-a convertit la islamism, mutându-se apoi 
pentru o vreme la Cairo unde a lucrat ca jurnalist. Articolele ei 
din acea perioadă, despre Orientul Mijlociu și Islam, au fost 
publicate în New York Times, Atlantic Monthly și Canada 
National Post. 

Astăzi, G. Willow Wilson este cunoscută mai ales pentru 
romanul grafic pentru adolescenţi, Cairo, și seriile de bandă 
desenată Ajr și Ms. Marvel. 

Alif Nevăzutul, primul său roman pentru adolescenţi, a fost 
premiat în 2013 cu World Fantasy Award pentru cel mai bun 
roman. 


Credinciosul recunoaște in fiecare 
Nume divin totalitatea Numelor. 


Muhammad ibn 'Arabi:, 
Cartea înțelepciunii 


Dacă întâmplările din aceste povești au fost zămislite 
de imaginația dervișului, atunci judecata lui 
a fost cea care le-a făcut după chipul și asemănarea 
adevărului, iar imaginile lui sunt culese din lucruri 
cât se poate de reale. 


M. Petis de la Croix, Les Mille et Un Jours 
(O mie și una de zile) 


1 Unul dintre cei mari mistici musulmani, personalitate puternică a 
sec. al XII-lea, care a trăit în perioada cuprinsă între 1165-1240. 


Capitolul zero 
Persia 
Cândva demult 


Năluca își făcea mereu apariția la ceasul dintre asfinţit și 
lăsarea întunericului. 

Când lumina amiezii începea să pălească, aruncând umbre 
cenușii și violete peste grajdul de la baza turnului în care lucra, 
Reza cădea pradă valurilor cutremurătoare de neliniște și 
nerăbdare. În fiecare zi, odată cu înserarea, amintirea îl purta 
nesmintit în urmă cu șaizeci de ani, în braţele doicii sale. „La 
ceasul amurgului, djinnii? încep să freamăte”, îi spusese ea. Era 
turcoaică și nu se pomenea să arunce vreodată pe fereastră apa 
în care-l scălda fără să ceară iertare seminţiilor nevăzute care 
trăiau sub pământ. Dacă uita să le avertizeze, creaturile furioase 
i-ar fi putut blestema odrasla, abătând asupra ei orbirea sau 
vreo boală de piele. 

În tinereţe, pe când era student și nu pătrunsese încă tainele 
înțelepciunii, Reza îi nesocotea temerile luându-le drept 
superstiții. 

Acum era un bătrânel știrb. Pe măsură ce soarele își întețea 
văpaia, scăldând domul de la palatul șahului aflat de cealaltă 
parte a curţii, o groază binecunoscută începu să-i frământe 
măruntaiele. Ucenicul lui zăbovea în dosul atelierului, adunând 
rămășițele de la prânzul maestrului. Reza simţea privirea 
dispreţuitoare cu care tânărul plin de coșuri îl ațintea din spate, 
în vreme ce el privea de la fereastră rostogolirea soarelui 
muribund. 

— Adu-mi manuscrisul, spuse Reza, fără să se întoarcă. 
Pregătește-mi călimara și pana de scris. Să fie totul gata. 

— Da, stăpâne, spuse tânărul posac. 

Era cel de-al treilea fiu al unui nobil de mâna a doua, fără 
nicio înclinaţie spirituală sau cărturărească. O dată - o singură 
dată, Reza îi permisese băiatului să rămână atunci când primi 


2 În mitologia arabă și musulmană, djinnul e un spirit de rang inferior 
față de îngeri, care se înfățișează oamenilor luând forme umane sau 
animale. Djinnii, oamenii și îngerii sunt cele trei creaţii ale lui 
Dumnezeu înzestrate cu puterea cunoașterii. De asemenea, djinnii 
pot fi buni sau răi. 


vizita nălucii, în speranţa că ucenicul o va vedea, va înţelege și-i 
va spune lui Reza că nu înnebunise. Dar n-a fost să fie. Când 
năluca sosi, coagulându-se înăuntrul cercului de invocaţie pe 
care Reza îl desenase cu cretă și cenușă în mijlocul atelierului, 
băiatul nu păru să bage de seamă. Pe măsură ce umbra din cerc 
se dezvăluia, luând forma unei caricaturi umane căruia îi 
creșteau braţe și picioare, tânărul continua să-și fixeze maestrul 
cu privirea în care se citea o enervare stearpă. Când Reza se 
adresă nălucirii, băiatul izbucni într-un râs ascuţit, a batjocură și 
neîncredere. 

— De ce? întrebă Reza, cu disperare, năluca. De ce nu-l lași să 
te vadă? 

Drept răspuns, nălucirii îi crescură dinţi, rânduri-rânduri de 
dinţi încălecaţi într-un rânjet scârbos. 

Alege să nu vadă, spuse. 

Reza se îngrijoră, gândindu-se că băiatul îi va povesti tatălui 
despre activităţile clandestine ale maestrului, care-i va alerta 
apoi pe funcţionarii ortodocși ai palatului, care-l vor întemniţa 
pentru vrăjitorie. Dar ucenicul tăcu chitic și reveni zi de zi la 
lecţii. Doar din letargia cu care-și îndeplinea sarcinile și din 
sfidarea care se simţea în glasul său Reza își dădu seama că 
băiatul își pierduse orice urmă de respect pentru el. 

— S-a uscat cerneala pe paginile pe care le-am scris ieri, 
spuse Reza când ucenicul reveni cu penele și călimara. Sunt 
gata să fie puse la păstrare. Ai mai amestecat niște firnis? 

Băiatul ridică ochii spre el, pălind. 

— Nu pot, spuse el și toată ursuzenia i se scurse dintr-odată 
din voce. Vă rog! E prea urât. Nu vreau să... 

— Prea bine, răspunse Reza oftând. O voi face chiar eu. Poţi 
pleca. 

Băiatul țâșni pe ușă. 

Reza se așeză la masă, și-și trase în faţă un bol mare de 
piatră. Treaba avea să-l ţină ocupat până la căderea serii. Turnă 
în bol un pic din sacâzul care bolborosise încă de dimineaţă în 
spuza cărbunilor. Adăugă câteva picături de ulei din seminţe de 
negrilică și amestecă până să apuce să se-ntărească. Când fu 
mulțumit de consistenţa mixturii, ridică cu grijă tifonul care 
acoperea o oală de metal, așezată discret la celălalt capăt al 
mesei. 

Incăperea fu năpădită de un miros înţepător, neliniștitor, 


visceral feminin. Reza se gândi la soția lui, înfloritoare și plină 
de viaţă, rotunjită de copilul care murise odată cu ea. Mirosul 
impregnase deja așternuturile de pe pat, până ca Reza să 
poruncească servitorilor să ia trupul și să-l ardă. Pentru o clipă, 
se simţi pierdut. Încercând să rămână nepăsător, separă cele 
trebuincioase din amestecul vâscos, și apucându-le cu un clește, 
le azvârli neceremonios în bolul de firnis. Numără pe degete 
câteva minute, după care aruncă din nou o privire-nspre bol. 
Firnisul se limpezise devenind strălucitor ca mierea. 

Reza aranjă paginile pe care le transcrisese în timpul ultimei 
vizite pe care i-o făcuse nălucirea. Scrisese în arabă, nu în 
persană, sperând că astfel, de va încăpea pe mâinile 
neștiutorilor și neiniţiaţilor, munca lui nu va fi folosită greșit. 
Manuscrisul era, așadar, o dublă traducere: prima în persană, 
din limba fără de glas pe care-o vorbea năluca și pe care 
urechile lui Reza o primeau ca pe ecourile înnoptate ale 
copilăriei sale, atunci când pașii îl purtau, temător, pe drumul 
însingurat dintre veghe și vis până când adormea. Apoi din 
persană în arabă, limba în care Reza studiase, pe atât de 
matematică și de riguroasă, pe cât era de difuză limba arătării. 

Rezultatul era uluitor. Poveștile erau, într-adevăr, acolo, 
redate după putinţa lui Reza, însă ceva din ele se pierduse. 
Atunci când năluca vorbea, Reza aluneca într-un soi de transă, 
privind formele stranii care se amplificau o dată, și încă o dată, 
până când ajungeau să semene munţilor, ţărmurilor și 
dantelăriei lăsate pe ferestre de frigul îngheţat. În acele 
momente, simţea că-și împlinise dorinţa și că stăpânea întreaga 
cunoaștere. Dar de cum erau așternute pe hârtie, poveștile 
începeau să se transforme. De parcă personajele însele - 
prinţesa, doica, regele-pasăre și toţi ceilalți - se vicleniseră 
dintr-odată și se furișaseră în timp ce Reza încerca să-i 
înfăţișeze la proporţii umane. 

Reza înmuie pensula din păr de cal în bolul de piatră și începu 
să smălţuiască noile pagini. Uleiul de negrilică împiedica hârtia 
să se șifoneze. Celălalt ingredient, pe care ucenicul lui îl 
obținuse după atâta șovăială, făcea ca manuscrisul să-i 
supravieţuiască lui Reza timp îndelungat, salvându-l de la pieire. 
Dacă nu putea el să dezlege adevăratul înţeles din vorbele 
nălucii, atunci cu siguranţă într-o bună zi altcineva avea să 
încerce. 


Reza era așa de absorbit de munca lui încât nici nu băgă de 
seamă când soarele alunecă peste domul palatului, pierzându- 
se în zare, dincolo de vârfurile pleșuve ale munţilor Zargos. Un 
vânticel răcoros pătrunse în încăpere și-l avertiză de sosirea 
amurgului. Lui Reza îi bubuia inima în piept. Înainte ca frica să-l 
cuprindă de-a binelea, așeză cu grijă paginile smălţuite la uscat. 
Pe raftul de lângă el se aflau suratele lor, puse una peste alta 
într-un teanc gros, așteptând ca povestea să-și găsească 
sfârșitul. Imediat ce va termina, Reza va coase paginile cu aţă 
de mătase și le va încinge în coperte de pânză. 

Si-apoi ce? 

Vocea răsună, ca de fiecare dată, din străfundul propriei 
minţi. Reza își îndreptă spatele, până-i trosniră încheieturile. Işi 
reglă respiraţia. 

— Apoi voi începe să le studiez, spuse el calm. Voi citi fiecare 
poveste o dată, și încă o dată, până când le voi învăţa pe 
dinafară și puterea lor îmi va fi limpede. 

Năluca păru să se amuze. Işi făcuse apariţia pe nesimţite și se 
așeză tăcută în interiorul cercului de cretă și cenușă din mijlocul 
încăperii, privindu-l pe Reza cu ochii ei galbeni. Reza își înăbuși 
un tremur. Vederea nălucii încă îl mai umplea cu senzaţii 
contradictorii de groază și triumf. Când o invocase prima oară, 
Reza nu crezuse cu adevărat că o entitate atât de puternică ar 
putea fi ţinută în frâu prin câteva cuvinte bine alese, însemnate 
pe podea, cuvinte pe care slujnica lui analfabetă le-ar fi putut 
mătura oricând. Asta era un testament, spera el, al învăţăturii 
profunde pe care o stăpânea. Reza reușise să înlănţuie năluca, 
și până la isprăvirea poveștilor, avea să revină zi de zi. 

Voi studia, spune el. Năluca avea o voce sfidătoare. Dar ce 
speră să găsească? Alf Yeom e dincolo de înțelegerea lui. 

Reza își târa roba prin încăpere, mergând cu umerii drepţi, 
într-o încercare de a-și păstra alura demnă. 

— Așa zici tu, dar rasa ta nu-i tocmai cunoscută pentru 
onestitate. 

Măcar noi suntem onesti cu noi inșine și nu râvnim la ce nu ne 
aparține. Omul a fost izgonit din Grădină fiindc-a mâncat un 
singur fruct, iar tu acum ai de gând să smulgi din rădăcini tot 
copacul, fără ca ingerii să bage de seamă. Esti un bătrân 
smintit, căruia inșelătorul ii varsă șoapte in ureche. 

— Sunt un bătrân smintit, spuse Reza, așezându-se greoi la 


masa de lucru. Dar acum e prea târziu să mă mai schimb. 
Singura cale e să merg înainte. Dă-mi dară voie să-mi duc 
munca la bun sfârșit și-apoi te voi elibera. 

Năluca urlă plină de jale și se izbi de marginea cercului. Fu 
imediat aruncată pe spate, lovită de-o barieră pe care Reza, cel 
care-o crease, n-o putea vedea. 

Ce vrei? se smiorcăi năluca. De ce mă fortezi să-ți spun ceva 
ce nu trebuie? Astea nu-s poveștile tale. Sunt ale noastre. 

— Sunt ale voastre, dar voi nu le puteţi pătrunde sensul, 
răbufni Reza. Doar lui Adam i-a fost hărăzită adevărata rațiune 
și doar banu adam: are puterea să spună lucrurilor pe nume. 
Ceea ce tu numești regele-pasăre și căprioară și cerb - astea-s 
doar simboluri pentru un mesaj ascuns, la fel cum poetul poate 
scrie un ghaza/ despre un leu fără dinţi pentru a critica un rege 
slab. În poveștile tale stă ascuns secretul puterii celor nevăzute. 

Poveștile sunt propriul lor mesaj, spuse năluca, parcă 
suspinând. Acesta e secretul. 

— Voi atribui un număr fiecărui element din fiecare poveste, 
spuse Reza, ignorând cu totul neliniștitoarea afirmaţie. Și astfel, 
voi crea un cod care să determine relaţiile lor cantitative. Voi 
pune stăpânire pe ele. 

Dintr-odată se opri. Prin fereastra deschisă se simţi o adiere, 
iar mirosul de smalţ pus la uscat alunecă spre el. Reza se gândi, 
încă o dată, la soţia lui. 

Ai pierdut ceva, spuse creatura șireată. 

— Nu te privește. 

Nicio poveste, niciun simbol și niciun secret de pe această 
lume nu poate trezi morții. 

— Nu vreau să trezesc morţii. Vreau doar să știu - vreau... 

Năluca asculta. Ochii ei galbeni priveau fix, fără să clipească. 
Reza își aminti de leacurile din plante, de ventuze, de 
beţișoarele parfumate pentru purificarea aerului, de vorbele 
șoptite și răspicate ale moașelor care se agitau în jurul patului 
însângerat, acoperindu-și gura cu văluri, să nu le audă el când 


3 Literal, în arabă, „copiii lui Adam“. Cum Adam este socotit, în 
religiile abrahamice, drept primul om, „banu adam“ înseamnă 
umanitatea. Termenii „bani adam“ (fiul lui adam) sau „bint adam“ 
(fiica lui adam) sunt folosiți uneori pentru a denota „fiinţa umană". 

+ Poem liric cu formă fixă, adesea însoțit de muzică, întâlnit în 
Orientul Mijlociu și în India. 


trecea pe lângă ușa camerei, fără niciun rost și disperat. 

— Control, spuse el în cele din urmă. 

Năluca se trase mai în spate, înfășurându-și non-genunchii cu 
non-braţele, și-l privi. 

Adu-ţi pana și hârtia, spuse. iți voi spune cea din urmă 
poveste. Aduce cu ea un avertisment. 

— Ce fel de avertisment? 

Auzindu-l vei deveni altcineva. 

— Prostii. 

Năluca zâmbi. 

Adu-ţi pana, repetă ea. 


Capitolul unu 
Golful Persic 
Acum 


Alif stătea pe pervazul ferestrei de la dormitorul său, 
bronzându-se în lumina soarelui arzător de septembrie. Lumina i 
se frângea în gene. Privind printre pleoape, lumea devenea o 
frescă din pixeli alb-albaștri. Dacă privirea îi stăruia prea mult 
nefocalizată, o durere ascuţită îi străpungea fruntea, făcându-l 
să-și coboare ochii, urmărind umbrele care îi înfloreau în spatele 
pleoapelor. Lângă picior, avea un smartphone cromat - piratat, 
deși nu știa dacă venise de la vest, din China, ori de la est, din 
America. Nu-și bătea capul cu telefoanele. l-I decodase cineva, 
fentând sistemul de încriptare instalat de cine știe ce gigant din 
industria telecom, care monopolizase patentul. Afișa cele 14 
mesaje pe care i le trimisese lui lIntisar în ultimele două 
săptămâni, cu o autodisciplină de unu pe zi. La niciunul nu i se 
răspunsese. 

Privea smartphone-ul cu ochii întredeschiși. Dacă adormea, cu 
siguranță ea avea să-l sune. El se va trezi tresărind la auzul 
telefonului, dărâmându-l fără să vrea peste pervaz, în curticica 
de jos, iar el va fi nevoit s-o ia la goană pe scări și să-l caute în 
tufele de iasomie. Aceste mici ghinioane ar putea să-l protejeze 
însă împotriva unui ghinion mai mare: posibilitatea ca ea să nu 
sune deloc. 

— Legea entropiei”, spuse Alif spre telefon. 

Ecranul licări în soare. Dedesubt, pisica neagră cu pete 
portocalii, care de când se știa vâna cărăbuși prin curte, de data 
asta traversa zglobie pavajul încins, ridicându-și pernuţele 
rozalii pentru a și le răcori. Când Alif o strigă, mâţa scoase un 
miorlăit nervos și se trânti în spatele unei tufe de iasomie. 

— E prea cald și pentru oameni și pentru pisici, spuse Alif. 

Căscă și simţi un gust metalic în gură. Aerul era greoi și 
unsuros, ca răsuflarea unei mașinării uriașe. Mai degrabă invada 
decât elibera plămânii și, cu toată căldura, stârnea o panică 
instinctivă. Intisar îi spusese cândva că Orașul își urăște 
locuitorii și că de aceea încearcă să-i sufoce. Ea - Intisar insista 


> Legea entropiei sau a doua lege a termodinamicii spune că orice 
sistem fizic lăsat liber tinde spre dezordine. 


că Orașul era femeie - își amintește vremurile în care gândurile 
mai curate dădeau naștere unui aer mai curat: regatul șeicului 
Abdel Sabbour care încercase, atât de brav, să stăvilească 
cuceririle europenilor; zorii marii universităţi Jamat Al Basheera; 
curțile și mai timpurii de la Pari-Nef, Onieri, Bes. Avusese nume 
mai blânde decât cel pe care-l poartă acum. Islamizată de un 
djinn sfânt, ori cel puţin așa spune povestea, se află la 
răscrucea dintre lumea pământenilor și Cartierul Golf, stăpânit 
deghouli” și effnt care se puteau întrupa în fiare. Fără 
binecuvântările djinnului sfânt, înmormântat sub moschee la Al 
Basheera, cel care auzind cuvântul Profetului a plâns, orașul ar 
fi fost stăpânit de creaturi nevăzute, așa cum era acum stăpânit 
de turiști și petroliști. 


„Am impresia că tu chiar crezi în asta”, îi spusese Alif lui 
Intisar. 

„Dar cred, sigur că da”, spuse lIntisar, „mormântul e cât se 
poate de real”. „Îl poţi vizita în fiecare vineri. Turbanul djinnului- 


sfânt e așezat la cap.” 

La apus, dincolo de panglica deșertului din Cartierul Gol, 
lumina soarelui începea să pălească. Alif își puse telefonul în 
buzunar și cobori de pe pervaz. După căderea întunericului 
poate că va ieși să o mai caute o dată. Lui Intisar îi plăcuseră 
dintotdeauna întâlnirile nocturne. Societăţii nu-i păsa dacă 
regulile erau încălcate; nu cerea decât să fie luate la cunoștință. 
Intâlnirile de după căderea întunericului indicau prezenţă de 
spirit. Sugera că erai conștient de faptul că ceea ce făceai 
contravenea normelor și că-ți bătuseși capul să nu fii prins. 
Nobila și tulburătoarea Intisar, cu părul ei negru și vocea de 
porumbiţă, merita din plin această precauţie. 


6€ Rub’ al Khali, cel mai mare deșert nisipos din lume, care acoperă o 
mare parte din sudul Peninsulei Arabice. Întinzându-se pe circa 
650.000 de kilometri pătraţi, acoperă porţiuni din Arabia Saudită, 
Omen, Emiratele Arabe Unite și Yemen. 

7 Una dintre cele cinci specii de djinni, monstru sau spirit malefic 
care trăiește în cimitire și se hrănește cu carne umană, considerat 
adesea un mort viu. Cele mai vechi mărturii despre aceste creaturi se 
regăsesc în O mie și una de nopti. 

e Altă specie de djinni, despre care se spune că trăiesc în peșteri și 
în subteran. Deși sunt creaturi demonice, au o natură schimbătoare, 
putând deveni și buni. 


Alif îi înţelegea dorinţa de discreţie. Petrecuse atât de mult 
timp învăluit în numele avatarului său digital, o simplă literă a 
alfabetului, încât chiar nu se mai considera altceva decât un 
alif”: o linie dreaptă, un zid. Numele lui de botez îi suna acum 
anost în urechi. Devenise mai important să se ascundă, decât 
ceea ce ascundea. Știind asta, hrănise nevoia lui Intisar de a 
păstra relaţia lor secretă, multă vreme după ce el ostenise deja. 
Dacă întâlnirile clandestine îi alimentau ei dragostea, fie. Mai 
putea aștepta o oră, două. 

Mirosul picant de rasam! și orez se strecura prin fereastra 
deschisă. Va cobori la bucătărie să mănânce - nu mâncase 
nimic de la micul dejun. Un ciocănit în perete, de cealaltă parte 
a posterului cu Robert Smith, îl făcu să se oprească chiar când 
se îndrepta spre ușă. Își mușcă buza cu frustrare. Poate va reuși 
să se furișeze. Dar ciocănitul fu urmat de o serie de lovituri 
scurte: f8, L-a auzit deci coborând de pe pervaz. 
Suspinând, Alif lovi de două ori cu degetele în genunchiul alb- 
negru, granulat, al lui Robert Smith. 

Când ajunse pe acoperiș, Dina era deja acolo. Stătea cu fața 
spre mare sau spre locul în care ar fi trebuit să fie marea, dacă 
s-ar fi putut întrezări prin conglomeratul de blocuri de la est. 

— Ce vrei? întrebă Alif. 

Ea se întoarse, înclinând capul, cu sprâncenele încruntate sub 
adierea ușoară a vălului care îi acoperea faţa. 

— Să-ţi returnez cartea, spuse ea. Ce-ai păţit? 

— Nimic, spuse cu un gest nervos. Păi, bine, dă-mi cartea. 

Dina căută în buzunarul robei și scoase un exemplar uzat din 
Busola de aur. 

— Nu vrei să știi cum mi s-a părut? întrebă ea. 

— Nu mă interesează. Probabil că engleza a fost prea grea 
pentru tine. 

— Deloc. Am înţeles fiecare cuvinţel. Cartea asta - o flutură 
ea în aer - e plină de imagini păgâne. E periculoasă. 

— Nu fi ignorantă. Sunt metafore. Ti-am spus că n-o să 
înţelegi. 

— Metaforele sunt periculoase. Să numești un lucru cu un 


” Prima literă a alfabetului arab, reprezentată printr-o singură linie 
verticală. 

10 Supă foarte picantă din sudul Indiei, preparată cu tamarind, roșii, 
chilli, chimen și alte condimente. 


nume fals înseamnă să-l schimbi, iar metafora e doar un mod 
mai sofisticat să pui lucrurilor nume false. 

Alif înșfacă volumul din mâna ei. Dinei i se încreţi bărbia sub 
văl, iar privirea i se ascunse în dosul genelor. Deși nu-i mai 
văzuse chipul de aproape zece ani, Alif știa că se bosumflase. 

— Îmi pare rău, spuse el, ducând cartea la piept. Nu mă simt 
tocmai bine azi. 

Dina rămase tăcută. Alif privi nerăbdător peste umăr: la 
orizont, dincolo de pâlcurile de blocuri sărăcăcioase, vedea 
strălucind o fâșie din Pătrarul Gol. Intisar se afla undeva în acel 
perimetru, asemenea unei perle închise într-una dintre 
moluștele străvechi pe care ghataseen le căutau de-a lungul 
plajelor ce sărutau zidurile orașului. Poate că lucra la teza de 
absolvire, absorbită de cărţile despre literatura islamică 
timpurie; poate înota în piscina placată cu gresie din curtea 
tatălui său. Poate se gândea la el. 

— Nu aveam de gând să spun nimic, spuse Dina. 

Alif clipi. 

— Despre ce? 

— Servitoarea noastră i-a auzit ieri pe vecini vorbind la souk”. 
Spuneau că mama ta ar fi, în secret, hindusă. Susţin că au 
văzut-o cumpărând lumânări pentru pujat? de la magazinul ăla 
de pe strada Nasser. 

Alif o privea fix, cu dinţii încleștaţi. Se întoarse dintr-odată și 
traversă acoperișul prăfuit, trecu de antenele de satelit și de 
ghivecele cu flori, fără să se oprească atunci când Dina îl strigă 
pe numele de botez. 

În bucătărie, mama lui și servitoarea tăiau ceapă verde. 
Broboane de sudoare începură să-i alunece pe șira spinării, pe 
bucăţica de piele de la ceafă rămasă descoperită de salwar 
kameez. 

— Mamă, spuse Alif, atingând-o pe umăr. 

— Ce e, makan? întrebă, fără să lase cuțitul din mână. 

— Ai nevoie de ceva? 

— Ce-ntrebare! Ai mâncat? Taică-tău va ajunge târziu azi. 

Alif se așeză la măsuţa din bucătărie și rămase cu ochii la 
servitoarea care, fără să scoată un cuvânt, îi așeză în faţă o 


11 Piaţă arăbească, bazar. 
12 Pujă este un ritual hindus pentru a onora sau adora una sau mai 
multe zeități ori pentru a marca spiritual un moment important. 


farfurie cu mâncare. 

— Cu Dina vorbeai mai devreme pe acoperiș? întrebă mama, 
deșertând mormanul de ceapă tăiată într-un castron. 

— Da, de ce? 

— N-ar trebui. Părinţii ei se vor aștepta s-o iei de nevastă cât 
de curând. Familiilor alese nu le va fi deloc pe plac s-audă că s-a 
tot întâlnit cu un tânăr așa, mai ciudat. 

— Cine-i ciudat? întrebă Alif, strâmbându-se. Locuim în același 
duplex idiot de când eram mici. Se juca în camera mea. 

— Asta când aveaţi cinci ani. Acum e femeie. 

— Probabil are nasul la fel de mare. 

— Nu fi rău, makan-jan. E neplăcut. 

— Aș putea arăta ca Amr Diab și tot n-ar conta, murmură Alif, 
jucându-se cu mâncarea din farfurie. 

— Serios acum, ești copilăros, spuse mama întorcându-se 
spre el, cu chipul rotund brăzdat de semnele încruntării. Dacă ai 
fi și tu pe picioarele tale, ai alege o carieră și ai strânge niște 
bani, mii de tinere indiene minunate s-ar arăta onorate să... 

— Dar nu arabe. 

Servitoarea pufni batjocoritoare. 

— Și ce-i așa de special la arăboaice? întrebă mama. Îşi dau 
tot felul de aere și se plimbă de colo, colo cu ochii vopsiți ca 
niște dansatoare de cabaret. Dar fără bani nu fac nici cât o 
ceapă degerată. Nu-s nici frumoase, nici deștepte și unde mai 
pui că niciuna nu știe să gătească... 

— Dar eu nu vreau o bucătăreasă, spuse Alif, împingând 
scaunul. Mă duc sus. 

— Bine! la-ţi și farfuria! 

Alif înhăţă farfuria în grabă, scăpând furculita pe jos. 
Servitoarea se aplecă după ea, dar el trecu pe deasupra ei. 

Intors înapoi în cameră, se privi atent în oglindă. Măcar 
sângele arab și cel indian se îngemănaseră armonios pe chipul 
lui. Pielea lui avea o nuanţă uniformă de bronz. Moștenise ochii 
de la beduini, gura de la dravidieni; una peste alta, era împăcat 
cu bărbia. Da, avea trăsături plăcute, dar n-ar fi trecut niciodată 
drept arab pursânge. lar Intisar nu voia nimic altceva în afară de 
sângele arab pur, moștenit de la șeici și emiri milenari. 

— O carieră adevărată, își spuse Alif privindu-se și reluând 
cuvintele mamei. 

Surprinse în oglindă monitorul calculatorului care începuse să 


pâlpâie. Se încruntă, uitându-se la fereastra deschisă, în care se 
derulau pe ecran adresa IP și statisticile de utilizare ale celui 
care încerca să-i fenteze software-ul de încriptare. „Cine-și bagă 
nasul aici? Ce neobrăzare!” Se așeză la birou și cercetă ecranul 
plat, nou-nouţ, cu excepţia unei mici zgârieturi pe care o 
reparase chiar el; cumpărat la un preţ de nimic de la Abdullah 
de la Radio Sheikh. Adresa IP a intrusului indica un server din 
Winnipeg și era prima lui tentativă de a pătrunde în sistemul de 
operare al lui Alif. Poate din curiozitate. După câte se părea, 
prădătorul era asemenea lui, un grey hat?. După ce i-a testat 
metodele de apărare ale lui Alif timp de vreo două minute, a 
renunţat, nu înainte însă de a executa Pony Expres, un fişier- 
troian pe care Alif îl ascunsese în ceea ce părea a fi o eroare de 
încriptare. Dacă era pe jumătate bun, intrusul folosea de câteva 
ori pe zi programe specializate anti-malware, dar, cu puţin 
noroc, Alif ar fi avut la dispoziţie câteva ore să-i urmărească 
comportamentul online. 

Alif porni un mic ventilator electric aflat la piciorul lui și-l 
îndreptă spre unitatea centrală. Procesorul funcţionase din greu; 
cu o săptămână în urmă, aproape că topise placa de bază. Nu-și 
permitea să fie neatent. Chiar și o zi offline i-ar putea periclita 
pe unii dintre clienţii lui cei mai importanți. Saudiţii erau pe 
urmele lui Jahil69 de ani buni, furioși că site-ul lui erotic era 
imposibil de blocat și că avea zilnic cele mai multe accesări din 
Regat. În Turcia, Truemartyr și Umar_Online instigau la revoluţie 
islamică dintr-un loc pe care autorităţilor din Ankara nu reușeau 
să-l depisteze. Alif nu era un ideolog; din punctul lui de vedere, 
oricine putea să plătească pentru protecţie, avea dreptul la ea. 

Ce-l făcea pe el să scrâșnească din dinţi noaptea, în somn, 
erau cenzorii, cenzorii care înăbușeau iniţiativa, fie ea sfântă 
sau cinică. Jumătate din lume trăia sub un nor digital de unu și 
zero, fiindu-i interzis accesul la economia informaţiei. Alif și 


'3 În argoul hackerilor, această titulatură denotă un hacker abil, ale 
cărui activităţi se încadrează între așa-numiții white hat și black hat. 
White hat se referă la hackeri sau experți în securitate informatică, 
specializaţi în metode de testare a securităţii unui sistem și de 
depistare a vulnerabilităților acestuia, practicanți ai așa-numitului 
hacking etic. Black hat se referă la acel tip de hacker care violează 
securitatea informatică în scopuri meschine sau pentru câștig 
personal. 


prietenii lui citeau plângerile confraţilor activiști, răsfăţaţii 
americani sau britanici, enervaţi de cine știe ce nouă lege de 
monitorizare digitală, și se puneau pe râs. /gnorant monoglots, îi 
numea Abdullah, când avea chef să vorbească în engleză. N- 
aveau nici cea mai mică idee ce însemna să operezi în Oraș, sau 
în oricare alt oraș care nu venea preîmpachetat cu coduri 
poștale clare și legi curăţele. N-aveau nici cea mai mică idee ce 
însemna să trăieşti într-un loc care se mândrea cu unele dintre 
cele mai sofisticate sisteme de politici digitale din lume, dar 
căruia îi lipsea un sistem de corespondenţă decent. Emirate cu 
prinți care conduceau mașini placate cu argint și cartiere fără 
apă curentă. Un internet unde toate blogurile, toate chaturile și 
toate forumurile sunt monitorizate pentru exprimarea ilegală a 
nemulțumirii și a neputinței. 

„Va veni și ziua lor”, îi spusese odată Abdullah. Fumaseră o 
narghilea a-ntâia în spate la Radio Sheikh, privind două pisici 
maidaneze care se-mperecheau pe un morman de gunoi. Intr-o 
dimineaţă, se vor trezi și-și vor da seama că lumea lor civilizată 
le-a fost smulsă de sub picioare, centimetru cu centimetru, dolar 
cu dolar, la fel cum ni s-a întâmplat și nouă. Și atunci vor 
înţelege ce înseamnă să dormi în timpul celui mai important 
secol din istoria lor. 

— Dar asta nu ne-ajută pe noi cu nimic, spusese Alif. 

— Nu, răspunsese Abdullah, dar mă face pe mine să mă simt 
mai bine. 

Între timp, îi ţineau ocupați coșşmarurile de la ei de acasă. La 
universitate, frustrat de programa de științe informatice, 
materie predată chiar de către funcționari ai Statului, aceiași 
oameni care activau ca poliţie a internetului, Alif se obișnuise cu 
veninul. Învăţa de unul singur ce nu-l învățau ei. Ajuta la 
inundarea serverelor cu clipuri sexuale sau îi întorcea pe soldaţii 
lui Dumnezeu cu susul în jos - fără importanţă în ce ordine. Mai 
bine haos decât sufocare lentă. 

Doar în urmă cu vreo cinci ani - sau mai puţin, cenzorii, mai 
puturoși din fire, încercaseră să le dea de urmă folosind reţelele 
sociale și tehnici detectivistice demodate. Incet-încet, fuseseră 
dotați cu tehnologie profană. Pe nenumărate canale s-au stârnit 
discuţii: cine-i instruise? CIA? Mossad, cel mai probabil; CIA nu 
era atât de destupată la minte încât să aleagă mijloace așa 
subtile de demoralizare a plebei digitale. Pe cenzori nu-i unea 


niciun crez; erau Ba'ath din Siria, seculariști din Tunisia, Salafi 
din Arabia Saudită. Cu toate acestea, metodele lor erau identice, 
deși scopurile disparate. Să expună, să dezmembreze, să 
supună. 

In Oraș, dezvoltarea poliției Internetului a apărut ca o 
ciudăţenie singulară. S-a mutat pe bloguri și pe forumuri 
dezafectate ca o ceaţă, apărând uneori sub forma unei erori de 
cod sau a unei disfuncţii de server, alteori ca o cădere 
fulgerătoare a vitezei de conexiune. Lui Alif și altor grey hats din 
Oraș le-a luat luni întregi să pună cap la cap toate aceste 
incidente aparent obișnuite. Între timp, conturile de găzduire ale 
unora dintre cele mai valoroase tipuri de conţinut interzis din 
Oraș au fost descoperite și hackuite - cel mai probabil, de către 
guvern, făcând imposibilă accesarea propriilor site-uri. Înainte 
să părăsească definitiv ecosistemul digital, NewQuarterol, 
primul blogger al Orașului, postase că entitatea din spatele 
acelor lucruri nu era nici mai mult, nici mai puţin decât Mâna 
Domnului. Incă mai răsunau ecourile polemicilor legate de 
identitatea lui: să fi fost un program, un om sau chiar mai mulți 
oameni? Unii afirmau că Mâna era Emirul însuși - nu se spusese 
dintotdeauna că  lnălțimea Sa fusese școlit în securitate 
naţională chiar de chinezi, făuritorii Scutului de Aur!*? Oricare ar 
fi fost rădăcina, Alif anticipa deja dezastrul acestui nou val de 
monitorizare regională. Conturile sparte erau doar un prim pas. 
Cenzorii se vor reprofila, inevitabil, pe spargerea vieților. 

Asemenea tuturor lucrurilor, asemenea civilizaţiei înseși, 
arestările au început în Egipt. În săptămânile de dinaintea 
Revoluţiei, stratosfera digitală a devenit zonă de război. 
Bloggerii care foloseau platforme de software gratuite erau cei 
mai vulnerabili; Alif nu a fost nici surprins, nici impresionat când 
aceștia au fost prinși și întemnițați. Apoi au început să dispară 
acei geek mai întreprinzători, care-și programau singuri paginile. 
Când violenţa s-a revărsat de pe internet în stradă, 
transformând aerisitele bulevarde din Piaţa Tahrir în câmpuri de 
luptă, Alif și-a abandonat fără prea mare bătaie de cap clienţii 
egipteni. Era limpede că regimul de la Cairo îi depășise 
abilitățile de a-i ţine pe disidenţi în ascunzișuri digitale. A tăiat 
14 Proiectul „Scutul de Aur“ sau așa-zisul „Marele Firewall 
Chinezesc" este un amplu proiect de cenzură și supraveghere 
digitală, operat de guvernul chinez. 


un braţ pentru a salva trupul, și-a spus el atunci. Dacă numele 
Alif ar fi ajuns la urechile vreunui oficial ambițios, o întreagă 
gașcă de bloggeri, pornografi, islamiști și activiști din Palestina 
și Pakistan ar fi fost expuși. Nu pentru pielea lui își făcea griji, 
desigur, deși o săptămână întreagă după aceea s-a cam căcat 
împrăștiat. Firește că nu era vorba de pielea lui. 

Apoi a văzut pe Al Jazeera cum prietenii pe care îi cunoștea 
doar după numele virtuale au fost băgaţi la închisoare, victime 
ale ultimelor spasme ale regimului. Cu toţii aveau chipuri, deși 
mereu diferite de cum și le imagina, mai vârstnici, mai tineri sau 
neobișnuit de palizi, bărboși, ridaţi. Printre ei se afla și o fată. 
Cel mai probabil, avea să fie violată într-o celulă. Și cel mai 
probabil era virgină. 

A tăiat un braţ. 

Degetele lui Alif alunecau pe tastatură. „Metafore”, spuse el. 
Tastă cuvântul în engleză. Dina avea, ca întotdeauna, dreptate. 

Tocmai de aceea Alif nu se bucurase câtuși de puţin de 
succesul revoluţiei egiptene sau de valul de revolte care i-a 
urmat. Victoriile colegilor lui fără de chip, care doborâseră 
sisteme de operare după sisteme de operare în guverne după 
guverne, nu făceau decât să-i amintească de propria lașitate. 
Orașul, odată un simplu emirat tiranic între atâtea altele, părea 
să fie în afara timpului; o amintire a unei ordini străvechi ori un 
vis din care locuitorii nu reușiseră să se trezească. Alif și 
prietenii lui continuau să lupte, să surpe, puţin câte puţin, 
fortăreața digitală pe care Mâna o ridicase pentru a proteja 
guvernul putreziciunii Emirului. Cu toate astea, o umbră a 
eșecului le urmărea fiecare strădanie. Istoria îi lăsase în urmă. 

În colţul privirii, o scânteiere verde: Intisar era online. Alif 
respiră adânc și simţi cum i se strânge stomacul. 


Alif: De ce nu mi-ai răspuns la emailuri? 
Bab_elDunya: Lasă-mă-n pace te rog 
Palmele începură să-i transpire. 

Alif: Te-am jignit cu ceva? 
Bab_elDunya: Nu 

Alif: Şi-atunci ce e? 

Bab_elDunya: Alif, Alif 

Alif: O iau razna, spune-mi ce se-ntâmplă 
Alif: Vreau să te văd 


Alif: Te rog 


După un minut, care păru greu ca plumbul, ea nu mai scrise 
nimic. Alif își sprijini fruntea de birou, așteptând semnalul sonor 
care să-l anunţe că i-a răspuns. 


Bab_elDunya: la loc în 20 de minute 
Alif ieși în grabă pe ușă. 


Luă un taxi până la cel mai îndepărtat capăt al Zidului din 
Cartierul Vechi apoi o luă la pas. Zidul era înţesat cu turiști. 
Apusul scălda pietrele translucide ale zidului într-un roz 
strălucitor, fenomen pe care ei încercau în van să-l capteze, 
imperfect, cu telefoanele mobile și camerele digitale. Vânzătorii 
ambulanți de suvenire și ceainăriile umpleau străzile din jur. Alif 
își făcu anevoie loc printr-un grup de japoneze cu tricouri 
identice. Cineva puţea a bere. Işi reprimă un răcnet de frustrare 
când un desi!” înalt, care căra după el un steag, îi blocă drumul. 

— Vă rog să priviți spre stânga! Acum o sută de ani, zidul 
înconjura întregul oraș. Pe atunci turiștii veneau cu cămile, nu 
cu avionul! Ilmaginaţi-vă cum e să traversaţi deșertul, apoi, 
dintr-odată - marea! Și pe mare, orașul înconjurat de un zid de 
cuarț, asemenea unui miraj! Cu toţii credeau că e un miraj! 

— Scuză-mă, frate, spuse Alif în Urdu. Eu nu sunt un miraj. 
Lasă-mă să trec. 

— Cu toţii suntem aici să mai facem un ban, frate, spuse 
ghidul, privindu-l. Să nu sperii bănuţii! 

— Eu n-am venit aici. Eu m-am născut aici! 

— Masha'Allah’! lartă-mă! 

Bărbatul se propti mai bine în picioare. Turiștii din grup se 
adunară instinctiv în spatele lui, ca niște pui în spatele cloștii. 
Alif privea dincolo de ei, de-a lungul străzii. Aproape că putea să 
vadă acoperișul scorojit al ceainăriei unde îl aștepta Intisar. 

— Nu-i pasă nimănui că o mână de grăsani victorieni au bătut 
deșertul ca să se holbeze la un zid, izbucni el. Sunt morți acum. 


'5 Persoană din India, Pakistan ori Bangladesh, care trăiește în 
străinătate. 
16 Construcţie verbală în arabă, care exprimă aprecierea, bucuria, 
slăvirea ori mulţumirea faţă de persoana sau evenimentul aduse în 
discuţie. 


Avem destui europeni vii în câmpurile petroliere de la 
Transatlas. Fă-le un tur acolo. 

Ghidul afișă o grimasă. 

— Eşti nebun, bhai, mormăi el, dându-se la o parte, apărându- 
și puii cu brațul. 

Alif invocase o legătură de clasă mult mai subtilă decât 
comerțul. Ducând mâna la inimă, în semn de mulţumire, Alif 
merse mai departe. 

Ceainăria nu era nici atrăgătoare, nici impresionantă. Era 
decorată cu o pictură murală în acrilice, înfățișând celebrul 
contur al Cartierului Nou, iar proprietarul - un malay care nu 
vorbea arabă - servea băuturi „autentice” de hibiscus care nu 
mai erau la modă de câteva decenii. Nimeni din partea locului n- 
ar fi pus piciorul într-un asemenea simulacru. De asta și 
aleseseră Alif și Intisar acest loc. Când intră Alif o găsi pe Intisar 
în colț, cu spatele spre încăpere, examinând un stand de cărţi 
poștale prăfuite. Alif simţi cum i se urcă sângele în obraji. 

— As-salaamu alaykum, spuse el. 

Fata se întoarse, făcând să răsune încet mărgeluţele care-i 
atârnau de tivul vălului. Doi ochi mari și negri se aţintiră asupra 
lui. 

— Îmi pare rău, șopti ea. 

El traversă încăperea din trei pași și-o prinse de mâna 
înmănușată. Mal/ay-ul, cu capul plecat își vedea de treabă la 
chiuveta din cel mai îndepărtat colţ; Alif se întrebă dacă Intisar îi 
dăduse bani. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse el, cu răsuflarea 
întretăiată. Ce s-a întâmplat? 

Ea își plecă privirea. Alif își plimba degetul mare pe palma ei 
satinată, simţind-o cum se înfioară. Voia să-i smulgă vălul și să-i 
citească chipul ascuns în spatele zidului de satin negru. și 
amintea parfumul gâtului ei - nu trecuse prea mult timp de 
atunci. Să fie despărțiți de atâta material era de neîndurat. 

— Nu m-am putut împotrivi, spuse ea, s-a stabilit totul fără 
știința mea. Am încercat, Alif, îţi jur că am încercat tot ce mi-a 
stat în putinţă - i-am spus tatei că vreau mai întâi să termin 
facultatea, apoi să călătoresc, dar el mă privea ca pe-o nebună. 
E vorba de-un prieten al lui. Ar fi o insultă să-l refuz... 

Lui Alif i se tăie respiraţia. O prinse de încheietură și începu 
să-i ruleze mănușa, în ciuda împotrivirilor ei nu tocmai 


convingătoare. Îi scoase la lumină degetele palide: un inel de 
logodnă strălucea între ele, asemenea unei pietre căzute pe o 
suprafaţă cu denivelări. 

— Nu, spuse el, nu. Nu poţi. El nu poate. O să plecăm - 
plecăm în Turcia. N-avem nevoie de binecuvântarea lui taică-tău 
să ne căsătorim acolo. Intisar... 

Ea scutura din cap. 

— Tata tot ar găsi o cale să te distrugă. 

Alif își simţi îngrozit ochii inundaţi de lacrimi. 

— Nu poţi să te măriţi cu chode ăsta, spuse el hârșâit. Tu ești 
soția mea în ochii lui Dumnezeu, dacă nu și-n ochii lumii. 

Intisar râse. 

— Am semnat o hârtie pe care ai scos-o la imprimantă, spuse 
ea. O prostioară. Niciun stat n-o va recunoaște. 

— Shayukh o recunosc. Religia o recunoaște! 

Malay-ul se întoarse, aruncând o privire peste umăr. Fără să 
scoată un cuvânt, Intisar îl trase pe Alif în camera din spate și 
închise ușa. 

— Să nuţipi, șușoti ea. O să iasă scandal. 

— Dar e un scandal. 

— Lasă dramele. 

— Nu mă lua peste picior, pufni Alif. Cu cât îl plătești pe 
malay? E foarte primitor. 

— Încetează, zise Intisar, ridicându-și vălul. Nu vreau să mă 
cert cu tine. 

O șuviță de păr îi mângâia obrazul; Alif i-o dădu la o parte, 
apoi se aplecă s-o sărute. Îi gustă buzele, dinţii, limba; ea se 
retrase. 

— E prea târziu, murmură ea. 

— Nu, nu e. Te apăr eu. Vino la mine și te voi apăra. 

O buză tremură, generoasă. 

— Ce copil ești, spuse Intisar. Asta nu-i un joc. Cineva ar 
putea să aibă de suferit. 

Alif lovi cu pumnul în perete și Intisar scoase un țipăt ascuţit. 
Pentru o clipă, rămaseră privindu-se. Ma/ay-ul începu să bată la 
ușă. 

— Spune-mi cum îl cheamă, ceru Alif. 

— Nu. 

— Pizda mă-ctii! Spune-mi cum îl cheamă. 

— Abbas, spuse Intisar, pălind. Abbas Al Shebab. 


— Abbas Meteorul? Ce nume tâmpit, tâmpit de tot. O să-l 
omor. O să-l străpung c-o sabie făcută din propriile lui oase... 

— Nu mai vorbi ca-n benzile desenate. Nu știi ce spui. 

Fata trecu pe lângă el și ieși. Ma/ay-ul început să zbiere într- 
un dialect de neînțeles. Alif îl ignoră și o urmă pe Intisar afară 
din ceainărie. Fata plângea. 

— Du-te acasă, Alif! zise ea într-un tril, lăsându-și vălul la loc 
pe faţă. Fă în așa fel încât să nu-mi mai vezi vreodată numele. 
Te rog, Doamne, te rog... nu mai suport. 

El rămase blocat între o masă și un scaun și se împiedică. 
Intisar se făcu nevăzută în amurg, o neagră prevestire pierdută 
în aerul rarefiat. 


Capitolul doi 


În spatele dulapului se afla o cutie. Era ascunsă sub un teanc 
de haine groase pe care slujnica le dosise acolo primăvara 
trecută, separând atent puloverele și pantalonii de lână cu 
straturi de șerveţele. Alif o scoase de acolo și o așeză pe pat. 
Gâtul îi pulsa spasmodic; aștepta. Încă un spasm. Nu putea să 
plângă; deasupra lui se pogorau femei care-i puneau întrebări. 
Își disciplină corpul. După ce se liniști, ridică capacul cutiei: 
înăuntru se afla un cearșaf de pat împăturit. Îl despături pe 
jumătate și ochii i se opriseră pe o pată mititică, mai mult 
maronie decât roșie, cu forma unui subcontinent indian. 

Pata apăru în săptămâna în care mama lui Alif îl însoţise pe 
tatăl său într-una dintre nenumăratele lui călătorii de afaceri. 
După plecarea părinţilor lui, Alif o încurajase pe slujnică să-și 
viziteze rudele dintr-un emirat apropiat, insistând că se va 
descurca foarte bine și singur. Slujnica a fost sceptică, dar nu i-a 
luat mult s-o convingă. Alif i-a dat lui Intisar o cheie de la poarta 
din faţă și i-a spus să poarte cea mai simplă robă; dac-ar fi 
văzut-o vecinii, ar fi putut zice că era Dina. Când a sosit, în 
prima seară, Alif i-a ridicat vălul în tăcere și, văzându-i chipul pe 
care și-l imaginase și răsimaginase luni la rând, rămase fără 
cuvinte. Uită într-o clipă toate proiecţiile mentale de staruri pop 
libaneze sau de actriţe egiptene. Ea nu putea avea alt chip 
decât acesta, cu o gropiţă jucăușă în bărbie, cu gura vag prea 
mare și sprâncenele elegante. Bănuia că era frumoasă - vorbea 
ca o femeie frumoasă. Dar nimic nu-l pregătise pentru forța 
acelei frumuseți. 

— La ce te gândești? șopti ea. 

— Nu pot să gândesc, răspunse el, iar ea râse. 

Cu zâmbete rușinate, semnară un contract standard de 
căsătorie, pe care Alif îl găsise pe un site care le servea 
bărbaţilor din Golf la spălarea păcatelor pe care aveau de gând 
să le săvârșească în alte părţi. Deși hârtia îl ajută puţin să-și 
împace conștiința, i-a luat trei nopţi pentru a-și face curaj să-i 
dezgolească și altceva decât faţa. Amândoi erau stângaci. Alif 
era uluit de corpul ei rămas în mare parte ascuns, chiar și când 
era dezbrăcată; la rândul ei, părea deopotrivă intrigată și 
îngrozită de corpul lui. Mânaţi de instinct, dădură naștere acelei 
pete. Sângele era al lui Intisar, dar Alif nu se putea descotorosi 


de sentimentul că și ceva din el se impregnase în pată, o urmă 
invizibilă a ignoranței de care se lepădase. După aceea, îi spuse 
întruna c-o iubea, până când îl rugă să se oprească, 
înspăimântată ea însăși de propria putere. 

Alif se aplecă și răscoli printr-un sertar. Contractul lor zăcea 
într-un dosar obișnuit din spate, atent presat între copertele 
drepte de carton. Scoase acea unică pagină printată și-și plimbă 
degetele peste ea, pipăind conturul pe care semnătura lui 
Intisar îl desenase cu pixul. A lui părea a unui elev de gimnaziu. 
O pufnise râsul când îi văzu numele adevărat, atât de obișnuit, 
departe de precizia numelui virtual, singurul cu care-l strigase 
vreodată. Numele pe care îl murmura în lumina estompată a 
veiozei din camera lui, când stăteau unul lângă altul, șușotind în 
orele pustii de dinaintea zorilor. 

Alif puse dosarul la loc și închise sertarul. 

O descoperise pe Intisar cu câteva luni în urmă, pe un forum 
virtual, unde mai mulţi tineri pierde-vară ca el își vărsau amarul 
despre Emir și guvernul lui, ascunși în spatele unor pseudonime 
cu schepsis. Intisar interveni în conversaţia lor ca un reproș 
elegant, apărându-l uneori pe Emir, alteori adăugând noi niveluri 
de complexitate criticii lor. Avea cunoștințe vaste, vorbea foarte 
corect arabă, așa că în scurt timp era limpede descendența ei. 
Alif fusese dintotdeauna de părere că aristocrații evitau 
internetul, presupunând - corect - că era plin de pleavă și de 
boli cu transmitere socială. Intisar l-a intrigat. Alif era încântat. l- 
a trimis bani să-și cumpere un al doilea telefon mobil, ca să 
poată vorbi fără să fie descoperiţi de familia ei, iar apoi, 
săptămâni la rând, au vorbit noapte de noapte, uneori chiar ore- 
N șir. 

Când au hotărât să se întâlnească, în aceeași ceainărie în care 
ea îl nimicise de curând, Alif aproape că și-a pierdut cumpătul. 
In afară de Dina, nu mai petrecuse timp singur cu fetele, și asta 
se întâmplase prin școala primară. Când a văzut-o pe lIntisar 
pentru prima oară, a  invidiat-o pentru anonimatul 
atotcuprinzător al vălului; nu știa dacă mâinile ei aveau aceeași 
atingere ca ale lui, dacă era îmbujorată sau dacă picioarele 
refuzau s-o asculte, așa cum i s-a întâmplat lui. Ea avea un as în 
mânecă: putea să-l analizeze, să delibereze dacă era sau nu 
arătos, să-i evalueze tendința de a se îmbrăca doar în negru și 
să hotărască dacă asta o ofensa ori ba. El, pe de altă parte, nu 


putu decât să se îndrăgostească de un chip pe care nu-l văzuse 
niciodată. 

Alif luă cearșaful pătat din cutie și-l adulmecă. Mirosea a 
naftalină și-și pierduse de mult parfumul lui Intisar, ca și nuanţa 
delicată și dureroasă a membrelor lor încătușate. Fu bulversat 
când își dădu seama că, în urmă cu doar un an, nici n-o 
cunoștea, iar peste un an va fi ca și cum nici nu s-ar fi cunoscut 
vreodată. Furia pe care a simţit-o în ceainăria ma/ay-ului se 
disipă rapid, transformându-se în șoc. Cât timp plănuise oare 
acea întâlnire de complezenţă? In care din acele zile, în timp ce 
el stătea neștiutor la calculator, fusese oficiată logodna? O fi 
atins-o, oare, interlopul ăla? Gândul se dovedi prea apăsător. 
Alif se cuibări în pat urlând, strângând cearșaful la piept, în timp 
ce sângele îi clocotea în tâmple. 

O bătaie frenetică se auzi în ușa dormitorului. Nu apucă să 
răspundă - mama intră în cameră, mototolind în pumn eșarfa. 

— Dumnezeule milostiv, makan, tu ai scos sunetul ăla 
îngrozitor? Ce s-a-ntâmplat? 

Alif puse cearșaful la loc în cutie. 

— Nimic, spuse nesigur. Un junghi. 

— Vrei un paracetamol? Apă? 

— Nu, nimic, nimic, spuse el încercând să pară liniștit. 

— Bine. 

Mama îi mai aruncă o privire, cu buzele ţuguiate, și ieși. Alif își 
îndreptă spatele și respiră adânc. Scoase din nou cearșaful și-l 
împături cu grijă, ascunzând pata de sânge. Apoi scotoci prin 
birou după o bucată de hârtie, pe care scrise: İti aparține. S-ar 
putea să-ți fie de folos. 

Nu semnă biletul. Puse cearșaful și biletul în cutie, apoi o lipi 
și o împachetă în ediția de sâmbătă a A/ Khalij, pe care o găsise 
pe birou. Bătu în perete:f = ô o 


Peste zece minute, Dina apăru pe acoperiș. Alif stătea cu 
pachetul alături și întărâta cu șireturile pisica ce tocmai se ivise 
dintre ghivecele cu flori, prin cine știe ce proces metafizic din 
care scările nu făceau parte. Clătina piciorul în aer și-o privea 
cum se agăța de șireturile lui murdare, simțindu-se irațional de 
asuprit de reacția întârziată a Dinei. Când, într-un sfârșit, apăru 
în ușa care dădea spre coridor, el era deja pus pe harţă. 

— Ai grijă cu ea, spuse Dina, aplecându-se să mângâie pisica. 


Toate pisicile sunt pe jumătate djinn, dar eu cred că ea e trei 
sferturi. 

— Unde-ai fost? întrebă el, ţinând cutia la subraţ. 

— La maghrib”, pufni ea. 

— Dumnezeu e mare. Am nevoie de ajutor. 

Dina se apropie de marginea acoperișului și îngenunche să 
șteargă praful de pe frunzele unui bananier pitic dintr-un vas de 
lut. Pisica o urmă, frecându-se de piciorul ei cu un tors sonor. 

— Ai fost rău cu mine, îi spuse Dina fără să-l privească. Eu nu 
voiam decât să vorbim despre carte. 

— Îmi pare rău, spuse Alif, așezându-se lângă ea. Sunt un 
măgar. lartă-mă. Trebuie să fac ceva important și nu pot cere 
ajutorul nimănui altcuiva. Te rog, Dina - dacă aș avea o soră, aș 
ruga-o pe ea, dartu ești... 

— Dar ai o soră - am dansat la nunta ei. 

— Soră vitregă, râse Alif. Ne-am văzut de patru ori în viaţă. Şi 
știi că cealaltă familie a lui Baba mă urăște. Pentru Fatima, sunt 
o creaturică negricioasă, nu un frate. 

— N-ar fi trebuit s-aduc vorba despre ea, spuse Dina, cu 
privirea mai blândă. Dumnezeu să le ierte păcatele pe care le-au 
săvârșit împotriva ta și a mamei tale. 

— Păcate, mormăi Alif, jucându-se cu o frunză de bananier. 

Un fir de praf se ridică în aer. 

— Mai devreme ziceai de mama că-i hindusă. 

— Am uitat! Eram furioasă, zise Dina ţinându-și răsuflarea cu 
faţa ascunsă în mâini. 

— Nu, încetează! Tu ești o sfântă neprihănită. Nu te chinui! 

Ea își duse palma la pământ, așezând-o aproape de 
genunchiul lui. 

— Să știi că ai mei n-au pus niciodată la îndoială convertirea 
ei, spuse ea. Noi o iubim. Pentru mine e ca o mătușă. 

— Dar ai o mătușă. Am mâncat gatayef de la ea. 

— Mereu îmi răstălmăcești cuvintele, pocni Dina din buze. 

Se așeză pe vine și-și cuprinse genunchii cu braţele, astfel 
încât abia dacă mai deslușeai în silueta ei o femeie, părând mai 
degrabă o reprezentare abstractă, șifonată și împroșcată cu 
cerneală. Alif își aminti ziua în care ea îl anunţase, pe la vreo 
doisprezece ani, că avea de gând să-și acopere fața cu văl. 


Y Una dintre cele patru, cinci rugăciuni zilnice pentru un musulman 
practicant, săvârșită după apusul soarelui. 


Lacrimile mamei sale și replicile țâfnoase ale tatălui pătrundeau 
lesne prin peretele comun al duplexului. Una era ca o fată de 
viță nobilă din Cartierul Vechi, așa cum era Intisar, să-și acopere 
chipul - coconul ei de mătase, tivit cu mărgeluţe, era un însemn 
al rangului, nu al religiei. Dar Dina era o muncitoare emigrantă - 
o alexandriană ca vai de ea, de la care toată lumea se aștepta 
să devină un obiect de decor prost plătit, cu chipul descoperit, 
care să decoreze un birou sau vreo creșă, poate chiar să se 
pună, cu discreţie, la dispoziția celui care îi plătea salariul. lar ca 
ea să se sanctifice nu în numele banilor, ci al lui Dumnezeu, 
părea un moft. Alif înţelesese, chiar și pe vremea când era un 
puști de paisprezece ani, plin de coșuri, de ce părinţii ei erau 
așa de cătrăniţi. O sfântă era complet neprofitabilă. 

— Şi eu ce primesc la schimb? întrebă Dina în cele din urmă. 

Alif așeză cutia în faţa ei. 

— Trebuie să duci asta la o vilă din Cartierul Vechi și să i-o dai 
unei fete care locuiește acolo, spuse el, simțind imediat o undă 
de regret. 

Când Intisar va vedea ce-i trimisese, îl va considera 
dezgustător. Poate că, de fapt, el tocmai asta și voia: un ultim 
cuvânt, o ultimă scenă mai vulgară și mai melodramatică decât 
aceea orchestrată de ea în ceainărie. Astfel, el îi va reaminti ce 
însemnaseră cândva unul pentru celălalt și totodată o va 
pedepsi pentru asta. 

— În Cartierul Vechi? Pe cine cunoști tu acolo? E plin de 
aristocrați. 

— O cheamă lIntisar. Nu contează de unde o cunosc. Strada 
Farouk Malik nr. 17, vizavi de un mic maidan cu o fântână de 
mozaic în centru. E foarte important să-i înmânezi asta personal 
- nu vreunui servitor și nici măcar fratelui ei. Ai înțeles? 

Dina luă cutia și o analiză. 

— N-am văzut-o niciodată pe Intisar asta, boscorodi ea. Doar 
n-o s-accepte o cutie suspectă de la mine, fără să ceară 
explicaţii. Ar putea fi o bombă înăuntru. 

Alif afișă, fără să vrea, o grimasă. Nu se înșela prea tare. 

— Intisar știe cine ești, spuse el. 

— Tare ciudat ai mai devenit, îl scrută Dina din spatele 
perdelei de gene negre. Nu-s foarte sigură că-mi place să le 
vorbești despre mine unor fete cu nume sclifosite din Cartierul 
Vechi. 


— Stai liniștită. După comisionul ăsta, nu mă vei mai auzi 
pomenind-o. 

Dina se ridică, își scutură praful de pe robă și dosi cutia sub 
braţ. 

— Bine, i-o duc. Dar dacă mă pui să comit vreun păcat fără 
știrea mea, pe capul tău va cădea. 

— Capul meu e deja îngreunat de păcate, zâmbi Alif cu 
amărăciune. Încă unul, și mic pe deasupra, nu mai face nicio 
diferenţă. 

— Dacă-i așa precum zici, voi face o du'a” pentru tine, spuse 
ea, încruntându-se. 

— Îţi mulţumesc nespus. 

Alif o privi îndepărtându-se pe acoperișul înserat, făcându-se 
apoi nevăzută pe casa scării. Când sunetul pașilor ei nu se mai 
auzi, își sprijini fruntea pe buza ghiveciului în care se afla un 
bananier și începu să plângă în hohote. 


A doua zi, Alif nu ieși din casă. Își luă laptopul pe acoperiș și 
medită la un cursor care pâlpâia într-o fereastră goală de 
editare Commodore, abia băgând de seamă că slujnica făcea un 
du-te-vino continuu până la culmea de rufe, unde întindea 
covoarele la aerisit. Pisica își făcu din nou apariţia, patrulând de- 
a lungul bordurii de ciment a acoperișului. Se opri să-l studieze 
pe Alif, cu o licărire în ochii galbeni asemănătoare milei. Târziu 
după-amiază, Dina și mama ei veniră să curețe mazăre. Când îl 
văzu, cu picioarele goale întinse, cu fața scăldată în lumina 
albăstruie a ecranului, se retraseră în celălalt colț și începură să 
șușotească. 

Alif nu le băgă în seamă, absorbit de înserare. Privea soarele 
care se-mbujora fierbinte, scufundându-se în deșert. Ajuns la 
ceasul lui cel mai sacru, Orașul începea să strălucească într-un 
văl de praf și fum. Undeva, între șirurile neorânduite de 
duplexuri și blocuri, Alif deslușea o fărâmă din Cartierul Vechi. 
Lovit de ultima suflare a soarelui, era scăldat într-o culoare care 
te lăsa fără grai: nu roz, așa cum era adesea descris în mod 
vulgar, ci mai degrabă un auriu-somon, ca apele unui vechi văl 
de mireasă, din mătase Jaipur. Sub aceste reflectoare 


18 Literal, în arabă, înseamnă „invocaţie” și reprezintă actul 


rugăciunii care, potrivit Islamului, reprezintă un gest fundamental de 
adoraţie către Dumnezeu. 


spectaculoase, se ridică chemarea la rugăciunea de seară din 
marea moschee Al Basheera, din epicentrul Cartierului Vechi. 
Acesta fu imediat urmat, mai firav, de cântecul muezinilor, unul 
mai afon decât celălalt, care se ridica din moscheile răsfirate 
prin cartierele haotice de dinafara Zidului. Inainte să-și pună 
căștile, Alif stărui doar asupra acelui prim bariton perfect. Vocea 
acelui mare muezin venea ca o dojană: râvnise la ceea ce nu se 
cădea. 

După ce se duse lumina cu totul, Alif intră în casă. Se spălă, 
se bărbieri și primi o farfurie de curry cu pește de la slujnică; 
după masă, ieși din casă. Se opri la colţ și făcu semn unui taxi, 
după care se răzgândi - era o seară frumoasă; o va lua pe jos. 
Un vecin Punjabi îl salută de vizavi, fără prea mare tragere de 
inimă. Numit după piaţa de vite pe care o găzduise într-o vreme, 
Cartierul Baqara aduna doar oameni cu credinţe străine, din 
India, Bangladesh, Filipine, precum și din ţările arabe și nord- 
africane mai mici. E/ 'abeed!*. Era unul dintre cele peste zece 
cartiere fără apartenenţă și se întindea între Cartierul Vechi și 
cel Nou, de parc-ar fi cerut de pomană. 

Firmele care luminau în amurg făceau reclamă produselor de 
brutărie și farmaciilor în vreo șase limbi. Alif trecu grăbit pe 
lângă ele. O luă pe o alee cu mirosul specific aparatelor de aer 
condiţionat care munceau din greu în apartamentele de 
deasupra și care îi picurau freon în cap. La capătul aleii, bătu la 
o ușă aflată la parterul unei clădiri de locuinţe. Se auzea zgomot 
din casă. Un ochi apăru pe vizor. 

— Cine e? se auzi o voce puberă. 

— Abdullah e acasă? întrebă Alif. 

Ușa se deschise, lăsând să se vadă un nas și o mustață abia 
mijită. 

— E Alif, se auzi o voce dinăuntru. Dă-i drumul. 

Ușa se deschise mai larg. Alif trecu de puştiul suspicios și păși 
într-o încăpere spațioasă, burdușită până în tavan de cutii în 
care se aflau componente de computer. Pe masa de sudură din 
mijloc stătea expusă măţăraia: plăci de bază, unităţi CD-ROM, 
microprocesoare translucide, încă în versiune beta. Abdullah 
ocupa capătul liber al mesei, lucrând la o placă de circuite cu un 
laser în mână. 


'* Cuvânt arab cu sens peiorativ, însemnând „sclav“, folosit pentru 
persoanele de culoare. 


— Ce te-aduce la Radio Sheikh? întrebă fără să ridice privirea. 
Nu te-am mai văzut de săptămâni. Credeam că poate te-a săltat 
Mâna. 

— Doamne ferește, spuse Alif din reflex. 

— Dumnezeu e atotputernic. Ce mai faci? 

— Un căcat. 

Abdullah ridică ochii mari, semănând mai mult cu un iepure 
din cauza dinţilor ieșiţi în faţă. 

— Cere-ţi iertare, frate. Ultima oară când am auzit pe cineva 
c-a răspuns la întrebarea asta altfel decât „Slavă lui Dumnezeu” 
a rămas fără sculă. Sifilis. Sper măcar că ai o scuză bună. 

— Am nevoie de sfatul tău, spuse Alif, așezându-se pe podea. 

— Mă-ndoiesc. Dar mă rog... 

— Trebuie să fac în așa fel încât cineva anume să nu mai dea 
nicicum de mine pe net. 

— Și cu tine acum, fornăi Abdullah. Te pricepi mai bine ca 
oricine la asta. Blochează-i toate numele de utilizator, filtrează-i 
adresele IP ca să nu mai ajungă la tine pe site-uri... 

Alif scutura deja din cap. 

— Nu. Nu e vorba de un IP și nici de un utilizator - nu eo 
identitate digitală. E o persoană. 

Abdullah lăsă placa și laserul pe masă. 

— Mă tem că e imposibil, spuse el încet. Tu vrei să înveţi un 
software să recunoască personalitatea unei fiinţe, indiferent de 
computerul sau adresa de email folosite de el ca să se logheze. 

— Da, fix la asta mă refer, zise Alif, cu ochii sclipind. Şi e o ea. 

— O ea! O ea! Deci de-asta zici că te simţi de căcat, râse 
Abdullah. Fratele Alif are bătăi de cap cu fetele! Pustnic 
nefericit, asta ești - știu din surse sigure că nici nu ieși din casă. 
Păi, și cum s-a întâmplat asta? 

Alif simţi cum i se aprinde faţa. Imaginea lui Abdullah începu 
să i se înceţțoșeze. 

— Taci din gură, spuse el tremurat, sau jur pe Dumnezeu că-ţi 
bag pe gât dinţii ăia de berbec. 

— Bine, bine, îl privi Abdullah surprins. E serioasă treaba. Am 
înţeles, bombăni el. 

Alif nu spuse nimic, așa că Abdullah reveni stânjenit la masa 
de lucru. 

— Rajab! strigă la puștiul care-și făcea de lucru într-un colţ. Fii 


bun, chaiwalla” și adu-ne un ceai. 

— Mama ta e chaiwalla, boscorodi puştiul, ieșind pe ușă. 

După ce se închise ușa, Abdullah se întoarse spre Alif. 

— Hai să ne gândim un pic, spuse el. Teoretic, fiecare are un 
pattern unic de tastare - numărul de taste apăsate pe minut, 
timpul dintre două tastări, chestii de genul ăsta. Un soft care să 
țină cont de particularităţile de tastare, dacă e bine programat, 
ar putea să identifice acel pattern cu o marjă de eroare 
acceptabilă. 

Alif mai zăbovi un minut înainte să răspundă. 

— Poate, confirmă în cele din urmă. Dar pentru asta ai nevoie 
de foarte multe date, pentru a putea detecta un pattern. 

— Poate că da, poate că nu. Depinde de cât de unice 
patternul respectiv. Asta nu s-a studiat niciodată. 

— Dar dacă ai merge mai departe, spuse Alif, ridicându-se și 
foindu-se de colo, colo. Să ţii cont de patternul de tastare, dar și 
de gramatică, de sintaxă, de ortografie... 

— De raţia lingvistică. Engleză, arabă, urdu, hindu, malay, mai 
știu eu ce. Dar asta ar fi o ditamai misiunea, Alif. Chiar și pentru 
tine. 

Căzură amândoi într-o tăcere meditativă. Puștiul își făcu 
apariţia cu o tavă de metal, pe care se aflau paharele cu ceai 
aburind. Alif luă unul dintre pahare și începu să-l pipăie, 
bucurându-se de căldura lui. 

— Dac-ar merge... spuse el încet. 

— Dac-ar merge și s-ar duce vestea, te-ai trezi pe cap cu 
toate serviciile secrete de pe pământul lui Dumnezeu. 

Alif se cutremură. 

— Poate că nu merită, frate, spuse Abdullah, trăgându-și 
picioarele de sub masă și ridicându-se. La urma urmei, e doar o 
bine. 

Alif privea turbioanele de frunze și zahărul nedizolvat din 
paharul de ceai. Privirea i se învolbură. 

— Nu e o oarecare, spuse. E regina filosofiei, o sultană-n toată 
regula... 

Abdullah scutură din cap, dezgustat. 


2 Wallah se folosește pentru a denumi pe cineva însărcinat cu 
anumite îndatoriri. În acest caz, e vorba de cel care prepară și 
servește ceaiul. 

21 Cuvânt arab cu sens peiorativ folosit pentru femei. 


— N-am crezut c-o s-apuc ziua asta. Uită-te la tine, te smiorcăi 
tot. 

— Nu-nţelegi. 

— Ba chiar da, ridică Abdullah din sprâncene. Tu ai ceva ce 
nouă, rafigilor de pripas, ne lipsește: un scop nobil. Nu-l irosi pe 
capriciile din prohab. 

— Dar nu vreau un scop nobil. Vreau doar să fiu fericit. 

— Şi crezi că o femeie te va face fericit? Uită-te-n oglindă, 
băiete. O femeie te-a făcut nefericit. 

Alif se îndreptă spre un teanc de cutii așezate lângă perete. 

— Cât vrei pe ăsta? întrebă, ridicând un hard disk extern. Aș 
avea nevoie de niște spaţiu de stocare-n plus. 

— la-l, oftă Abdullah. Dumnezeu fie cu tine. 

Ajuns acasă, la el în cameră, Alif scoase un pachet de ţigări 
de foi dintr-un sertar al biroului. Înainte să-și aprindă o ţigară, 
deschise fereastra. Apoi se sprijini de pervaz, pufăind în aerul 
serii fuioare luxuriante de fum. Peste iasomia din curte se 
așternuse rouă; parfumul ei se îngemăna cu cel de ţigară, 
făcând cale-ntoarsă spre fereastră. Alif respiră adânc. Încă din 
copilărie își imaginase că de la fereastra lui putea vedea marea, 
strălucind în lumină, dincolo de labirintul de clădiri. Acum știa că 
luminile nu dansau pe apă, ci în smog; cu toate astea, imaginea 
avea puterea să-l liniștească. Cobori privirea spre tufele de 
iasomie: pisica neagră cu portocaliu își croia silenţioasă drum 
prin curte. O strigă. Ea îl privi, clipind din ochii ca două 
farfurioare și scoase un sunet abia perceptibil. Alif întinse mâna 
pe geam. Pisica sări pe pervaz cu o mișcare agilă și începu să 
toarcă, mângâindu-și obrazul de mâna lui. 

— Micuţă at'uta, spuse Alif, folosind diminutivul egiptean pe 
care Dina i-l lipise de frunte cu mult timp în urmă. Atuta 
drăguță. 

Aruncă chiștocul pe geam și se întoarse, ștergându-și mâinile 
de pantaloni. Pisica se cuibări pe pervaz, cu lăbuţele strânse sub 
ea. Îl privi cu ochii întredeschiși. 

— Poţi să rămâi aici, spuse Alif, așezându-se la birou, dar n-ai 
voie să intri. Slujnica noastră e de la Shafa'i? și atingerea 
părului de pisică ar face-o impură. 

Pisica închise ochii înţelegătoare. Alif atinse mouse-ul fără fir 
de lângă computer și ecranul reveni la viață. Avea câteva 


?? Scoală islamică sunnită, urmată în special în Maldive. 


mesaje în inbox: confirmarea de primire a unui transfer de 200 
de dirhami, către un client; informaţii despre un activist sirian 
care era interesat de serviciile lui. Un grey hat rus cu care Alif 
juca șah virtual mutase împotriva ultimului său nebun. După ce 
blocă înaintarea rusului cu un pion, Alif deschise o nouă sesiune 
de lucru. Rămase câteva minute pe gânduri. 

— Intisar, îi spuse el pisicii. Rastini. Sar inti. 

Pisica deschise un ochi, dar îl închise la loc. 

— Tin Sari, spuse Alif, tastând pe măsură ce rostea. 

Da, asta e. Gândeam în limba greșită. Un văl de tinichea 
pentru o prinţesă capricioasă. 

li luă aproape o noapte să modifice programul de monitorizat 
comportamente de tastare, cu un set de algoritmi genetici care 
ar putea - spera el - să fie folosite pentru a identifica elemente 
principale ale unui asemenea comportament. Se ridică doar 
pentru a se strecura în bucătărie să-și facă o kanaka de cafea 
turcească, la care adăugă seminţe de cardamom pe care le 
strivise cu o lingură, pe fundul cănii. Când reveni în camera lui, 
pisica nu mai era pe pervaz. 

— Toate pleacă, mormăi ei. Până și felinele. 

Deschise, din bara de meniu, computerul lui Intisar. Prima 
dată când lucrase pe calculatorul ei pornise un program care-i 
permitea accesul de la distanță, cu ajutorul căruia Hollywood, 
hypervizorul lui artizanal, îi monitoriza statisticile de utilizare. Ea 
nu l-a descoperit niciodată. Din când în când, îl mai rula 
binevoitor,  curățând  malware-ul pe care antivirusul ei 
commercial îl ratase, pornind programele de defragmentare, 
ștergând fișierele temp vechi; lucruri pe care un om obișnuit fie 
uita să le facă, fie nu le deprinsese niciodată pe de-a-ntregul. De 
fiecare dată când creșteau atacurile poliţiei în vreuna dintre 
ţările din care proveneau clienţii lui, stătea zile-n șir, fără să 
doarmă sau să vorbească; atunci Intisar îl acuza adesea că o 
neglijează. Deși-l durea, nu-i spusese niciodată despre micile lui 
gesturi de afecţiune. Ea nu știa că o copie a lucrării ei 
incomplete era protejată de unul dintre firewall-urile lui, cu 
garanţia că va supravieţui oricărui eveniment, în afară de 
apocalipsă. Pentru el, astea erau singurele gesturi care aveau 
sens. Nenumărate alte lucruri pe care le simţea nu-și găseau 
niciodată drumul în lume. 

Se furișă în calculatorul ei și creă un nod pentru Tin Sar! v1.0, 


pe care-l conectă la un botnet de pe computerele clienţilor. 
Botnetul va procesa la distanță datele primite, trimițându-i lui 
Alif rezultatele prin intermediul lui Hollywood. Alif simţi un mic 
junghi de vinovăţie fiindcă folosea calculatoarele clienţilor fără 
să le ceară acestora acordul, mai ales într-un scop așa de 
egoist. Dar majoritatea clienţilor nu vor observa un progrămel în 
plus care rulează discret în fundal, iar cei care-o vor face îl știu 
deja pe Alif de prea multă vreme ca să-i mai ceară socoteală. De 
cum va începe Tin Sari să transmită date, va putea să-și 
rafineze algoritmii, să compenseze erorile și să adauge noi 
parametri. Va avea nevoie de mult timp și răbdare, dar dacă 
Abdullah avea dreptate, rezultatul final avea să fie portretul 
digital al lui Intisar. Alif îl va putea instrui pe Hollywood să 
filtreze orice utilizator de internet care se potrivea descrierii 
acestuia și să-i facă pe amândoi invizibili unul faţă de celălalt. li 
va îndeplini dorința: ea nu-i va mai putea vedea niciodată 
numele. 

— Un hijab”, spuse Alif încet, aștern o perdea între noi. Dina 
ar spune că nu se cade să ne privim unul pe altul. 

Poate că Dina ar spune-o, dar el nu - motivele lui erau de-a 
dreptul ridicole și tocmai de aceea nu le putea rosti. 
Ascunzându-se pe deplin de Intisar, ea nu s-ar putea întoarce la 
el nici măcar dacă și-ar dori, iar el va fi astfel scutit de umilinţă, 
dacă ea n-ar încerca niciodată s-o facă. 

Alif clipi, alungând puricii luminoși care-i clipoceau la periferia 
vederii - stătuse prea mult timp cu ochii în ecran. Îl durea capul. 
Afară, cerul își schimba culoarea; în curând, muezinii vor chema 
la rugăciunea de dimineaţă. Închise monitorul și se îndepărtă de 
birou. Se întinse în pat, fără să se dezbrace, răpus de o oboseală 
neașteptată. 


3 Acoperământul tradițional pentru păr și gât pe care îl poartă 
femeile musulmane. 


Capitolul trei 


A doua zi, pe Alif îl trezi sunetul muzicii care se auzea din 
transmisiunea video care se derula pe monitorul lui plat. Când 
deschise ochii, ultima vedetă pop libaneză, Dania, Rania, Hania 
sau cum o chema apăru cu spatele pe ecran, lăfăindu-se într-un 
pat de trandafiri, cântând cu o voce prelucrată pe calculator 
versuri despre dorinţa arzătoare a unei piersici pentru o banană. 
Alif simţi o mișcare în boxeri. O bătaie în ușă îl întrerupse și 
împleticindu-se se îndreptă să deschidă ușa, cât să primească 
de la slujnică o tavă cu micul dejun. 

Mâncă la birou. O auzea pe maică-sa jos, trebăluind prin 
bucătărie, scoțând cratiţe din dulapuri, pregătind a doua masă a 
zilei după ce nici nu apucase bine s-o digere pe prima. Alif își 
plecă pleoapele, încercând să calculeze de câte săptămâni nu-i 
mai vizitase tatăl lui. Pierduse șirul. În copilărie, aștepta cu 
nerăbdare ca maică-sa să-i așeze tatălui papucii de piele la ușă, 
ceea ce indica o ședere mai lungă din partea lui. Pe vremuri, 
vizitele erau mai dese. Acum, când venea în Oraș, tatăl suna de 
la apartamentul luxos din Cartierul Nou, unde locuia prima lui 
nevastă, apartament la care se referise în repetate rânduri drept 
„acasă”. Cu ani în urmă, când încă îi mai păsa, Alif îl luase la 
întrebări, vrând să știe de ce micul lor duplex din Cartierul 
Baqara nu mai era „acasă”. A urmat o pauză de nemulţumire. 
Acum e casa ta, răspunsese tatăl cu diplomaţie. 

După ce-și termină micul dejun și ceaiul, Alif se întinse la loc 
în pat, lăsându-se pradă letargiei. O auzea pe Dina prin perete, 
vorbind la telefon, cu vocea care urca și cobora binecunoscuta 
gamă. Puse o mână pe posterul jerpelit de sub afișul cu Robert 
Smith. Și Dina era singurul copil la părinţi - supravieţuitoarea 
unui șir de speranţe false; avorturi despre care mama lui Alif 
bârfise de faţă cu tatăl, pe un ton trist și insinuant, pe vremea 
când încă încerca să-l convingă să mai facă împreună un copil. 
Dar Alif, asemenea Dinei, nu mai avea nici frați, nici surori - 
tatăl lui deja îi avea pe Fatima și pe Hazim și pe Ahmed, 
progeniturile cu piele albă ale primei sale soţii, și nici familia, 
nici portofelul lui n-ar mai fi tolerat intruși pestriţi; un singur dar 
al fertilităţii, care să-i amintească de anii sterpi. 

Dina tăcu; ușa ei se deschise și se închise. Alif își desprinse 
mâna de pe perete. Se ridică, porni computerul și se apucă de 


treabă. 


Prima versiune de Tin Sari nu-i aduse nicio informaţie 
substanţială. Intisar scria numeroase emailuri în arabă, pe chat 
și pe microbloguri vorbea în engleză, dar același lucru s-ar fi 
aplicat aproape oricărui locuitor al Orașului. Rata de tastare 
varia prea mult pentru a putea fi dedus un model. Probabil că la 
unele emailuri stătea minute în șir, în vreme ce pe altele le 
expedia, în funcţie de urgenţa și natura mesajului. Timp de 
săptămâni bune, Intisar a rămas evazivă, demonstrându-i, își 
zicea el cu amărăciune, că era plămădită dintr-o substanţă mai 
subtilă decât puteau recunoaște limbajele de programare, asta 
dac-ar fi putut-o face vreodată. 

Pe măsură ce primea date, Alif și-o imagina așezată la birou, 
cu părul negru strâns într-un coc lejer, în tricou și pantaloni de 
trening, trimițând emailuri prietenilor sau lucrând la teză. De 
când o cunoștea, Intisar cerceta și scria și, mai mult ca sigur, 
avea să termine Universitatea Al Basheera cu cele mai înalte 
calificative. Deși era așa de bine crescută și de educată, va fi o 
nevastă pe cinste pentru bărbatul al cărui nume Alif îl ura cu o 
sete care îl înspăimânta. 

Fără ea, plutea în derivă. Viaţa lui se reducea din nou la un 
cerc stânjenitor de femei în casă, și de bărbaţi în afara ei; la 
pălăvrăgeala mamei și a slujnicei sau la glumele porcoase ale lui 
Abdullah și ale prietenilor lui, care păleau cu toţii în faţa 
amintirii lui Intisar și a vocii ei care urca sau cobora, pe măsură 
ce el descoperea linii noi ale trupului ei. Munca pe care o făcea a 
devenit ca un reproș, un memento al faptului că era o corcitură, 
un fiu nedorit, nepotrivit pentru orice profesie mai înaltă ori mai 
vizibilă. Punea diagnostic informatic și consolida firewall-uri cu 
eficienţă, dar absent, întrebându-se dacă această durere mută 
avea să dureze la nesfârșit. 

De fiecare dată când scotea din sertar contractul lor nupţial, 
și făcea asta aproape zilnic, se simţea stupid: ce ridicol din 
partea lui să creadă că însemna ceva. Se uitase la prea multe 
filme și citise prea multe cărți. Ideea unei căsătorii secrete urf?* 


+ Nikah '“urfi este un tip de contract matrimonial întâlnit în rândul 
musulmanilor sunniţi, care nu e recunoscut de autorităţi. Acest tip de 
căsătorie nu necesită prezența martorilor, ci doar angajamentul 
verbal al celor doi miri. 


îl infuza cu un zel romantic care acum îi părea naiv. Ce-și 
imaginase el era un șir de întâmplări ca-n basme: Intisar avea să 
fie alungată din casă de tatăl ei, doar cu hainele de pe ea, iar 
Alif avea să-și asume bărbătește responsabilitatea, lăsând-o în 
grija mamei, în vreme ce el trebuia să se îngrijească de noul 
cuib al însurăţeilor. Odată cu trecerea timpului, viziunea asta s-a 
estompat, transformându-se într-o amintire dureroasă. 

Până când Tin Sari i-a oferit ceva neașteptat. Într-o după- 
masă prăfoasă, la doar o lună după ce instalase versiunea 
funcţională a programului pe calculatorul lui Intisar, în timp ce 
lucra la câteva linii de cod defectuoase, îi apăru pe ecran o 
fereastră de text. 

— Ce mai vrei? bombăni Alif, ducând cursorul în jos. 

Îl anunţa că un pattern fusese identificat pe HP Etherion 700 
Notebook și pe celelalte calculatoare din reţea. Dorea Alif să 
denumească fișierul acestui pattern? 

Privirea lui Alif zăbovi neîncrezătoare asupra cursorului care 
clipea. Intisar, tastă el. 

Vrei să creezi un filtru „Intisar” în programul de diagnosticare 
Hollywood? 

Enter. 

Din unitatea centrală se auzi un șir prelung de băzâituri și 
clicuri. Alif închise toate programele deschise pentru a elibera 
procesorul. 

— Dumnezeule, pufăi el, Dumnezeule sfânt. 

Mai mută o dată cursorul în josul ferestrei, pentru a vedea 
raportul detaliat ale descoperirilor lui Tin Sari. După ce o 
monitorizase pe Intisar timp de cinci săptămâni, concluzionase 
că ea folosea araba și engleza în proporție de 2,21165 la 1, că 
evita prescurtările și, cel mai neobișnuit, avea o preferință 
aparte în a folosi, în limba ei maternă, cuvinte care conţineau la 
mijloc secvenţa alif. Alif se întrebă ce-ar trebui să înţeleagă din 
acest poem de dragoste subconștient. Fascinat, introduse în 
program emailuri primite de la verii lui din Thiruvananthapuram, 
texte din secțiunea sportivă a ziarului A/ Khali, și alte informaţii 
care ar fi putut contesta rezultatele. Programul identifică, fără 
nici cea mai mică ezitare, cuvintele lui Intisar. 

Alif încercă să descifreze ce-i transmiteau algoritmii. Poate că 
undeva, în subconștient, se afla un soi de ADN lingvistic ale 
cărui catene elicoidale înlănţuiau simboluri ce nu mai aparțineau 


nimănui altcuiva. Zile-n șir, Alif nu mai scrise nimic - niciun 
email, nicio linie de programare, meditând în schimb la sufletul 
care  sălășluia în vârfurile degetelor. Se confrunta cu 
posibilitatea ca fiecare cuvânt pe care-l tasta să-i rostească 
numele, indiferent de informaţia superficială pe care o conţinea. 
Poate că, într-adevăr, e imposibil să devii altcineva, indiferent 
de avatarul sub care te ascunzi. 

Programul avea un comportament care-l neliniștea, îl scrisese 
folosind, într-o oarecare măsură, logica fuzzy*-, comenzile 
funcționau ca mediatori gri, în lumea alb-negru a calculelor 
binare. Alif știa cum să se adreseze atât albului, cât și negrului 
și cum să-i facă să se regăsească unul într-altul; tocmai asta îl 
făcea foarte priceput în meseria lui. Dar Tin Sari, așa plin de 
excepţii și scurtături cum era, n-ar fi trebuit sub nicio formă să 
detecteze un pattern așa de esoteric - un pattern care lui Alif 
încă îi era neclar, indiferent câtă matematică îndesa în el. 
Pentru prima oară în viaţă, folosea un program a cărui 
funcţionare n-o înţelegea. 

Când Tin Sari identifică cuvintele lui Intisar folosind o singură 
propoziție - un mesaj de un singur rând, trimis într-o zi cu 
activitate scăzută la calculator - Alif îl sună pe Abdullah. 

— Bhai, spuse el, trebuie să-ţi arăt ceva. 

— Ce? întrebă Abdullah, mestecând zgomotos. 

— Mai ţii minte botnetu’ ăla de care ţi-am zis? Cu filtrul de 
limbaj? 

— Botnetul pentru fata-problemă? 

— Da, zise Alif, strâmbându-se. 

— Ce-i cu el? 

— Mă face să-mi smulg părul din cap. Cred c-am făcut ceva 
greșit. Vreau să verifici și tu algoritmii și să-mi spui că nu m-am 
ţăcănit de tot. 

— Nu merge? și de la celălalt capăt se auzi un ronţăit, urmat 
de mestecat. 

— Nu, e - ce naiba mănânci acolo? 

— Morcovi. Sunt la regim. 


25 În engleză, „vag,“ „neclar". Logica fuzzy este o formă de logică ce 
operează mai degrabă cu raționamente aproximative, decât exacte. 
Raportată la logica binară, cu doar două valori de adevăr - adevărat 
sau fals -, această formă cuprinde valori multiple de adevăr, cuprinse 
între 0 și 1. 


— Felicitări! Hai pe la mine. 

Abdullah ajunse jumătate de oră mai târziu, purtând o jachetă 
militară veche și o geantă de poștaș pe umăr, pe care o aruncă 
neglijent pe patul lui Alif. Întoarse un coș de gunoi cu gura-n jos 
și se așeză pe el, în fața computerului lui Alif. 

— la să văd ce-i cu bestia asta. In ce e scris? 

Alif deschise fișierele programului Tin Sarı v5.2. 

— C ++ . Dar modul în care e scris e ceva mai nou. Am făcut 
multe modificări. 

— Nu prea înţeleg cum, dar mă rog, zise Abdullah, parcurgând 
liniile de cod, cu ochii în care se reflectau luminile monitorului. 

— Alif, zise încet, cu expresia feței schimbată. Ce-i asta? Alif 
se ridică și începu să se plimbe prin cameră. 

— Nu știu, nu știu. Prima versiune era o mizerie. Așa că am 
tot meșterit la ea, până când n-am mai știut de capul meu. Am 
tot căutat soluţii pentru probleme care apăreau pe parcurs. 
Parametrii și excepţiile au devenit, până la urmă, o apă și-un 
pământ. Am început treptat să-i mai dau comenzi „Dacă X, 
atunci Y”, punând în schimb „X, Y, Z”. Și m-a ascultat. 

— Acum vorbim de program, da? 

— Nu știu. 

— Păi, și merge? întrebă Abdullah, bătând frustrat din picior. 

Alif simţi un fior. 

— Nu doar că merge, bhai. Mă bagă-n sperieţi. Astăzi a 
identificat-o corect pe fata de care ţi-am zis, pornind de la o 
singură propoziţie. Una singură, Abudllah. E imposibil. Oricâtă 
matematică ar avea în spate, tot n-ar putea identifica ceva atât 
de complex ca un pattern individual de comportament, cu atât 
de puţină informaţie. 

— Pare că n-ai dreptate, din moment ce tocmai s-a putut. 

— Dar ce înseamnă asta? 

Abdullah se întoarse spre el, rotindu-se pe coșul de gunoi. 

— Ăsta e felul tău mai elaborat de obţine complimente? Vrei 
să auzi că ești un geniu? Dacă știam că mă chemi aici ca să-ţi 
gâdil orgoliul, aduceam și o pană. 

Alif se prăbuși gemând în pat, masându-și pleoapele. 

— N-am nevoie, spuse el, vreau doar să înțeleg ce s-a 
întâmplat. Am nevoie de o a doua părere. 

— Ce spui tu aici - să recunoști o personalitate individuală 
completă - e ceva ce noi facem în mod automat. Eu îţi recunosc 


vocea la telefon. Probabil ți-aș putea recunoaște și emailurile și 
SMS-urile, fără să-ți văd adresa ori numărul de telefon. Asta e o 
funcţie de bază pentru oricine care nu suferă de vreo boală 
mintală. Dar calculatoarele n-o pot face. Ele au nevoie de adrese 
IP sau de adrese de email pentru a putea identifica pe cineva. 
Dacă schimbi acești indicatori, persoana respectivă devine, 
dintr-odată, vizibilă. Dacă ceea ce spui e adevărat, înseamnă că 
ai descoperit un mod cu totul nou de a face computerele să 
gândească. S-ar putea spune că, prin botnetul ăsta al tău, ţi-ai 
dotat calculatorul cu intuiţie. 

Alif îl privi pe Abdullah cu coada ochiului. Stătea aplecat, cu 
picioarele lungi îndoite. 

— O faci să sune atât de firesc, zise Alif. 

Abdullah se ridică. 

— Da, fiindcă nu-s convins că e chiar adevărat. E imposibil, 
după cum spuneai și tu. Trebuie să existe o altă explicaţie 
pentru acurateţea neobișnuită a botnetului tău. Oricum, e o 
șmecherie foarte, foarte deșteaptă, și acum te salut, zise 
apucându-și geanta de poștaș. Trebuie să ieși mai mult din casă, 
Alif. Ești cam palid. 


Își tinu promisiunea: deveni invizibil pentru ea. Folosind 
profilul lui Intisar creat de Tin Sari, îl instrui pe Hollywood să-i 
ascundă prezenţa digitală. Dacă ea încerca să-i acceseze site-ul 
- presupunând că ea ar fi mers până într-acolo, era ascuns în 
dark web, la adăpost de motoarele de căutare - browser-ul ei i- 
ar fi spus că nu există. Chiar dacă ea și-ar fi creat o mie de noi 
adrese de email și i-ar fi trimis mesaje de pe fiecare dintre ele, 
toate i-ar fi fost returnate. Nicio căutare după numele lui, 
indiferent cât de profesională, nu i-ar fi adus niciun rezultat. Ca 
și cum ar fi dispărut din lumea electronică. 

Nu avu însă curajul să întoarcă arma spre sine. Doar gândul 
că ea ar fi putut deveni invizibilă pentru el i se părea de 
nesuportat. Îl lăsă pe Hollywood conectat la calculatorul lui 
Intisar, spunându-și că datele suplimentare pe care i le-ar fi 
putut aduce Tin Sari l-ar fi ajutat să creeze un portret digital și 


26 În engleză, literal, „reţeaua întunecată'*. Cunoscută, de asemenea, 
ca deep web (reţeaua de adâncime), deepnet sau invisible web 
(reţeaua invizibilă), este o secţiune din conţinutul de pe World Wide 
Web (www) care nu e indexată de motoarele standard de căutare. 


mai fidel, lucru care îl putea ajuta să înţeleagă aceste pattern- 
uri somnambule, acest limbaj-de-dincolo-de-limbaj pe care-l 
descoperise prin ea. lar asta nu însemna c-o spionează. La urma 
urmei, nu-i citea emailurile sau conversațiile de pe chat. Doar 
studia pattern-urile pe care Sari Tinichea le detecta în limbajul 
ei. Trecuse de la jale, la știință pură, își spuse el. Uneori, până și 
el era convins de asta. 

Intr-o zi, pe la jumătatea lui octombrie, asupra Orașului s-a 
abătut o furtună de nisip. Alif a stat în pat toată dimineaţa, 
ascultând o cacofonie de istericale feminine, venind de pe 
acoperiș: slujnica, Dina și slujnica familiei Dinei erau într-un du- 
te-vino continuu, adunând rufele înainte ca pulberea densă care 
împânzise aerul să le îmbâăcsească. Strângea din dinţi și simţea 
particule microscopice de nisip scrâșnindu-i în gură. Indiferent 
cât de bine sigila ferestrele, nisipul pătrundea în casă, propulsat 
de cine știe ce forţă necunoscută a naturii. În curând va trebui 
să se ridice și să pătrundă în cotloanele intime ale unităţii 
centrale, cu uscătorul de păr al mamei setat pe aer rece, truc pe 
care-l învățase la furtunile de nisip anterioare. Miji ochii în 
penumbra cenușie. Mai putea aștepta câteva minute. 

Un pocnet în fereastră îl făcu să tresară. Se ridică împiedicat 
din pat: pe pervaz se afla pisica neagră cu portocaliu, îl privea 
rugătoare, cu urechile pleoștite, acoperită toată în pulbere 
gălbuie. 

— Doamne! 

Alif dezlipi banda adezivă cu care își izolase fereastra și crăpă 
geamul câţiva centimetri. Pisica se strecură înăuntru și ţopăi în 
cameră. Ateriză lângă piciorul patului, strănutând. 

— Uită-te la tine, ce jegoasă ești. Să nu te recunosc. O să 
împrăștii nisip peste tot. 

Pisica strănută din nou și se scutură. 

— Nu mai face gălăgie, că vine slujnica și te dă afară cu 
mătura. Şi să nu faci pipi aici. 

Alif își scoase roba thobe” în care dormise și-și alese un tricou 
negru din dulap. După ce se îmbrăcă, deschise ușa și luă tava cu 
micul dejun, lipie, brânză și ceai, pe care i-o lăsase slujnica. 
Ceaiul se răcise între timp; Alif îl bău pe tot odată. Se aplecă 


7 Veșmânt asemănător unei robe, lungă până în pământ, de regulă 
cu mâneci lungi, răspândit în Irak și în ţările arabe din jurul Golfului 
Persic. 


asupra unităţii centrale, scoase carcasa și examină interiorul. O 
peliculă fină de praf acoperea palele ventilatorului de răcire. 
Suflă peste ea, de test. 

— Se putea și mai rău, murmură el. 

Pisica se frecă de piciorul lui. Tocmai când reasambla carcasa, 
auzi din boxe o avertizare sonoră. 

— Futu-i! Futu-il 

Alif se aruncă pe scaun și apăsă pe tasta de spaţiere până 
când monitorul ajunse la rezoluţia maximă. Viteza conexiunii 
scădea vertiginos. Programul de încriptare de pe Hollywood 
raporta erori repetate. 

Era Mâna. _ 

Alif simţi cum îl trec valuri de căldură. Incercă să rămână 
concentrat: trebuia să-i protejeze pe cei care depindeau de el. 
Unul câte unul, deconectă toate computerele clienţilor de la 
Hollywood - asta îi va lăsa descoperiţi, dar câteva ore fără 
protecție erau de preferat unei demascări sigure. Işi simţea 
degetele ţepene și abominabil de încete. Injură. Când primul 
dintre firewall-urile lui Hollywood a fost penetrat, s-a auzit a 
doua avertizare. 

— Cum, cum, cum? se întrebă Alif, holbându-se panicat la 
ecran. Cum reușiţi, pentru numele lui Dumnezeu? 

Doar patru dintre clienţii săi mai erau conectaţi la sistemul lui 
de operare. PumnbDeschis99, conexiunea la server? Da. 
AdevăratulHamada, conexiunea la server? Da. Mâna se înfigea 
din ce în ce mai adânc în sistemul lui. 

— Nu-i real ce se întâmplă, șopti el. 

Jai_Pakistan, conexiunea la server? Da. Alif se uită peste lista 
clienţilor lui. Singurul calculator accesibil era cel al lui Intisar. 
Intra în criză de timp. 

— Nu-ţi face griji, spuse el. Nu pe tine te caută. 

Scoase totul din priză. Ecranul se întunecă, suspinând. Alif își 
privi reflexia neclară din ecranul negru, respirând neregulat. 
Auzea nisipul lovind în fereastră. Timpul și lumea își vedeau 
senine de mersul lor, de parcă nimic neobișnuit nu s-ar fi 
petrecut. Scutură din cap, să-și limpezească mintea. Ce se 
petrecuse? O serie de impulsuri electrice temporizate, oprit- 
pornit, oprit-pornit. Atâta tot - și totuși, ar fi putut însemna 
închisoare pentru tot restul vieţii. 

Alif așteptă jumătate de oră înainte să repornească sistemul. 


Operă trei tipuri de diagnostic pe Hollywood, pentru fiecare 
dintre ele rostind câte o rugăciune: n-au scos la iveală nicio 
anomalie. În timp ce-și reconecta clienţii, se întrebă dacă ar 
trebui să le trimită fiecăruia câte un email prin care să-i anunţe 
de cele petrecute, dar până la urmă se hotări să n-o facă - doar 
s-ar fi panicat și nimic altceva. Va găsi el o cale să afle cum de 
ajunsese Mâna să treacă de zidul lui de apărare, iar dacă va fi 
cazul, va inspecta fiecare linie de cod. 

— Îi dau eu de cap, murmură el spre ecran. 

ÎI cuprinse un val de greață. Se aplecă văitându-se, 
sprijinindu-și fruntea de marginea metalică și rece a biroului. 
Nisipul șuiera în jurul casei, cu sunet aspirat, asemenea unei 
voci umane bântuite. Alif o auzi pe Dina pornind muzica în 
camera ei - un cântec debke vesel, de dans, de parcă și pe ea o 
tulbura furtuna. Se ridică de pe scaun și se apropie de peretele 
comun. Când computerul era pornit și conectat la reţea, nu se 
simţea niciodată singur; peste tot în lume existau milioane de 
oameni în camere asemănătoare și care comunicau cu lumea la 
fel ca el. Acum acel sentiment de intimitate i se părea fraudulos. 
Locuia într-un spaţiu inventat, care putea fi ușor încălcat. Locuia 
în propria lui minte. 

Pisica veni spre el și, înduioșătoare, îi puse o lăbuţă pe 
genunchi. 

În noaptea aceea a visat o femeie cu părul negru-portocaliu. 
S-a strecurat alături de el în pat, goală, dezmierdându-l șoptit, 
fără să ezite, într-o limbă necunoscută lui. Ochii ei străluceau în 
întuneric. Alif îi răspunse fără pic de rușine sau uimire, 
căutându-i gura și scobitura gâtului, în vreme ce ea torcea și-și 
plimba mâna de-a lungul coapsei lui, cu o privire îmbietoare. Un 
val de regret se revărsă asupra lui. 

— Intisar, spuse el. 

Femeia scoase un sunet nemulțumit și îl înghionti în umăr. Se 
lăsă copleșit de o dorinţă imperioasă. li acoperi silueta subţire 
cu a lui, legănându-și șoldurile în timp ce ea-și încolăci picioarele 
în jurul lui. Desfătarea începu să-l cuprindă valuri-valuri. Când 
pasiunea lui se înteţi, ea începu să ţipe. El se aplecă la urechea 
ei și îi șopti că trebuie să tacă amândoi chitic; ascultătoare, își 
înăbuși gemetele în scobitura gâtului său. Finalul nu s-a lăsat 
așteptat. Alif se prăbuși peste trupul fierbinte de dedesubtul lui, 
iar femeia începu să râdă, vestind victoria. Il sărută cu un 


zâmbet tandru. Alif o imploră să-i spună numele, dar ea deja se 
pierdea în întuneric, lăsând în urmă un parfum de blană călduţă. 

Alif se trezi la auzul pisicii care lovea cu lăbuţa-n geam. Se 
simţea împlinit și liniștit. Furtuna de nisip de afară se oprise, iar 
Orașul se cufundase într-o tăcere adâncă, vindecătoare. Se 
ridică înfiorat; îl dureau gambele. Când deschise fereastra, 
pisica îl privi, clipind o singură dată și sări jos în curte. El se 
aplecă în afară, trăgând aer în piept. Aerul devenise mai curat, 
epurat de poluare și nisip. Zorile conturau linia orizontului. 
Întoarse capul la auzul zăvorului metalic, urmat de tusea unei 
femei: Dina deschise și ea fereastra și ștergea cu mâna praful 
care se așezase în timpul furtunii. Purta o eșarfă verde lungă, pe 
care și-o ţinea cochet peste faţă cu mâna liberă, asemenea unei 
fecioare de curte dintr-un film egiptean vechi. Imaginea asta îl 
fermecă. 

O strigă încet pe nume. Ea se întoarse spre el, surprinsă. 

— O! Ce faci la ora asta? 

— Am avut... roși el. M-am trezit pur și simplu. 

— Eşti bine? 

— Da, nu prea, zise trăgând aer în piept. Mi-ar plăcea să fie 
mereu așa. Și aerul și lumina. 

— Și mie, răspunse urmărindu-i privirea care scruta Orașul. 

Zgârie-norii din Cartierul Nou arătau de parcă fuseseră ridicaţi 
din perle și cenușă. În doar câteva ore muncitorii vor veni să 
șteargă praful și să le restituie anonimatul sticlos, dar 
deocamdată păreau parte din deșert, o extensie naturală a 
marilor dune de nisip. 

— Ca-ntr-o poveste, spuse Dina. Ca un oraș al djinnilor. 

— Chiar ca un oraș al djinnilor, încuviinţă el. Rămaseră tăcuți 
pentru câteva clipe. 

— Mă duc pe acoperiș, la faj, spuse Dina în cele din urmă. 
Cu bine! 

— Dumnezeu să te îndrume-n paradis, spuse Alif. 

Ochii Dinei zâmbiră. Fereastra ei se închise. Alif mai zăbovi un 
minut, adunându-și gândurile. Va face un duș și va bea un ceai - 
nu se mai putea culca la loc cu lumina aceea așa de limpede. 
Consolidarea zidurilor de apărare împotriva Mâinii necesita 
întreaga lui pricepere; s-ar putea pune chiar acum pe treabă, 


23 Prima dintre cele cinci rugăciuni zilnice ale musulmanilor 


practicanți, spusă la răsăritul soarelui. 


cât încă se mai simţea încrezător și coerent. Va ignora toate 
riscurile: în orice moment poate să audă o bătaie în ușă, iar 
când o va deschide să fie întâmpinat de doi polițiști în uniformă 
kaki. Sau și mai rău - s-ar putea să nu bată deloc la ușă. Ar 
putea apărea în toiul nopţii, să-l scoată târâș din casă, legat și 
cu cagulă, ca să-l ducă la vreuna dintre închisorile politice care 
se întindeau dincolo de marginea Orașului. Alif închise ochii și 
alungă acest gând. Nu trebuie să-și piardă concentrarea. 

După ce s-a curăţat și și-a băut cafeaua, s-a așezat la birou și 
a pornit programul de editare de cod. Trebuie să existe o 
explicaţie pe undeva pentru ușurința cu care Mâna i-a pătruns în 
sistem; poate o funcţie slabă sau depășită din firewall-urile lui, o 
deficiență a întregului design. Se întrebă neliniștit dacă atacul 
fusese o coincidenţă - consecința unui control aleatoriu - sau 
dacă fusese îndreptat către el. Îi aflaseră oare numele? Nu 
primise niciun avertisment; niciun zvon pe forumurile Orașului 
despre vreun grey hat capturat, care să fi turnat și, sub tortură, 
să fi dezvăluit identități și locaţii. Clienţii lui nu puteau fi mai în 
siguranţă de atât, până s-apară Mâna. Nu, nu putea fi chiar Alif 
ţinta vizată. 

— Asta ar putea  să-nrăutăţească treaba, îi spuse 
calculatorului. 

Dacă atacul nu era o coincidentă, Mâna trebuia să fie vreun 
magician, încât să pătrundă atât de lesne, cu atât de puţine 
informaţii. Era ceva obscen, de necrezut. Alif nu cunoștea pe 
nimeni atât de priceput. Prin comparaţie, chiar și abilităţile lui 
păreau o copilărie. Se rezemă de spătar și se frecă la ochi. 

— Păstrează-ţi speranţa, și speranţa își va arăta roadele. De 
cum le rosti, cuvintele îi părură o naivitate. 

Lucră fără întrerupere până la amiază, revizuind și ajustând 
codul, cu un fanatism pentru detalii dincolo chiar și de propriile 
lui standarde. S-a oprit doar când l-a chemat slujnica la masă. 
Când a coborât, a găsit-o pe maică-sa așezată la masa din 
bucătărie, spălând un castron de linte roșie pentru cină. Fredona 
un cântec de Bollywood, în timp ce freca boabele, făcând să se 
ridice mici turbioane de praf prin apă. 

— Bună, mama, spuse sărutând-o pe creștet. 

— Ai saag paneer”? pe aragaz, zise. Slujnica l-a făcut special 


2 Fel de mâncare de pe subcontinentul indian care se bazează pe o 
reţetă de brânză tradiţională, preparată din lapte de vacă coagulat 


pentru tine. Îţi mai place saag paneer? 

— Da, încă-mi place saag paneer, răspunse iritat de întrebare. 

Își luă o farfurie din dulap și-și puse o porţie. 

— Tatăl tău e la Jeddah, continuă maică-sa. Mi-a trimis o 
fotografie. Se  bronzează, stă toată ziua-n soare să 
supravegheze noua conductă de gaze naturale. Mare păcat să 
te ardă soarele. l-am zis să-și dea cu loţiune. 

— Bun. Bravo. 

— Ar trebui să-l suni. 

— De ce nu mă sună el pe mine? pufni Alif. 

— Ştii cât e de ocupat. Mai bine-l suni tu. 

Alif se aplecă să ia o gură de saag paneer, analizând-o pe 
maică-sa din priviri, pe deasupra farfuriei. Vântura boabele de 
linte, inexpresivă, trădată doar de cuta de pe frunte. Alif se 
întrebă dacă fotografia - un instantaneu cu soţul absent - pe 
care și-o putea imagina, o deprima. Mai avea și altele, pe hârtie, 
pe care le păstra într-o cutie din lemn de santal la ea în cameră, 
și pe care i-o arătase în copilărie. In acele poze, ea și taică-său 
apar împreună, plimbându-se pe la Zidul din Cartierul Vechi sau 
cumpărând flori de la vreo tarabă din souk. Ea radia: o a doua 
soţie, ilicită, dar adorată. 

Alif se întrebă în ce moment scăzuse interesul tatălui său 
pentru această căsnicie. El bănuia că la nașterea lui. Un fiu 
neprevăzut, cu piele întunecată și sânge păgân în vene, 
produsul unei uniuni care nu primise acordul bunicilor; imposibil 
de integrat în înalta societate. O fiică ar fi fost de dorit. Dacă era 
drăguță și manierată, putea fi măritată; un fiu nu. Un fiu trebuia 
să-și croiască singur drumul. 

Alif auzi telefonul sunând la etaj. 

— Trebuie să răspund, spuse, împingând farfuria. Spune-i, te 
rog, slujnicei că saag-ul a fost delicios. 

Alergă în cameră și răspunse: pe ecran pâlpâia numele lui 
Abdullah. Duse telefonul la ureche. 

— Da? 

— Alif-jan. Nu pot să vorbesc. Poţi să vii până la mine? 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă, cu inima sărindu-i din piept. 

— Tocmai ţi-am zis că nu pot să vorbesc, zise Abdullah 
pierzându-și răbdarea. Yalla” te-aștept. 


sub efectul sucului de lămâie, combinată cu pastă de spanac. 
3 „Grăbește-te“, în arabă, în original. 


Închise. Alif își băgă telefonul în buzunar, înjurând. Scotoci 
prin cameră după o pereche de șosete și ieși din casă. 

Când ajunse, Alif îl găsi pe Abdullah patrulând de colo-colo la 
Radio Sheikh. Alături de el era un tânăr arab cu părul oxigenat. 

— Slavă Cerului, Alif. 

Abdullah traversă încăperea cu doi pași mari și-i strânse 
mâna. Alif strâmbă din buze. 

— Ne strângem mâinile? Ce suntem, veri de gradul trei? Care- 
i treaba? 

— Lasă asta, sunt agitat, atâta tot. Alif, el e Faris. Faris, 
spune-i ceea ce tocmai mi-ai spus mie. 

— Eşti sigur? întrebă el, privind neliniștit în jur. 

— Sigur? Dacă sunt sigur? Dragul meu sahib, Alif a fost alături 
de mine de la bun început. E vital să știe. 

— Bine, zise Faris. Uite cum stă treaba: eu lucrez la Ministerul 
Informaţiei. 

— E unul dintre informatorii mei, explică Abdullah. 

— Muncă de jos în general - mai mult confrunt documente și 
răspund la telefon. Dar marţi am asistat la o ședință... 

— Cu Ministrul Adjunct în persoană, spuse Abdullah încântat. 

— „și am auzit ceva ciudat. La ședință erau și doi tipi de la 
Securitatea de Stat. Au discutat despre un program devorator 
pe care-l folosesc pentru operaţiuni de contraterorism digital și 
de succesul pe care-l are. L-au pus pe ministru să-l felicite pe cel 
care l-a creat și să-i mulţumească pentru timpul învestit în 
administrarea lui. 

— Te referi la... și lui Alif i se umplură ochii de lacrimi. 

— Mâna, spuse Abdullah triumfător. E un program? Un om? 
Acum ne-am lămurit: amândouă. O mână înmănușată, dacă-i 
putem spune așa. 

— Ce e și mai interesant, spuse Faris, cu un aer mai degajat, 
e că atunci când au vorbit de persoana asta, i-au zis ibn al 
sheikh. 

— E din familia regală? întrebă Alif, rămânând cu gura 
căscată. 

— Da! izbucni entuziast Abdullah, ne toacă mărunt un 
aristocrat în scutece de mătase! 

— Aproape că pari să te bucuri, spuse Alif scârbit. 

— Nu mă bucur, zise Abdullah. Sunt îngrozit. Ce vezi tu acum 
la mine e isterie curată. 


Alif se așeză la masa de lucru din mijlocul încăperii 
sprijinindu-și capul în mâini. 

— Mâna mi-a intrat ieri în calculator, zise încet. 

Abdullah căscă ochii cât cepele. Faris mârâi înţelegător. 

— Se-ntâmplă din ce în ce mai des, zise. Faci și tu ce poţi, 
schimbi sursa, schimbi parolele, te muţi la alt provider de 
internet, îţi iei un IP dinamic. Şi asta repede. Ai cel mult 24 de 
ore. 

Abdullah scutură din cap, palid. 

— Alif se mișcă într-un eter mai rarefiat decât noi ceilalţi. 
Cazul nu-i deloc simplu. Dacă Mâna i-a dat de urmă, am pus-o 
cu toţii. 

— Cât mai durează până-i aflăm numele? întrebă Alif, ridicând 
ochii spre Faris. 

— Nu știu sigur, oftă Faris. Trebuie să fie la Minister vreo 
hârtie care să ateste munca acestui om - trebuie doar s-o 
găsesc. Chiar acum verific în baza lor de date, de la distanţă. 

— Bine, spuse Alif, ridicându-se cu tricoul transpirat lipit de 
spate. Trebuie să plec. Sună-mă dacă afli ceva. 

— Curaj, îi zâmbi Abdullah pieziș. 

— Mulţumesc, frate, zise Alif, bătându-l pe umăr. 


În drum spre casă, făcu un ocol, sperând că se va liniști. La 
marginea Cartierului Baqara se afla un mic lot irigat, pe care 
creșteau curmali, o rămășiță a unei livezi pe care un negustor 
bogat de vite refuzase s-o vândă atunci când Orașul dădu iama 
dincolo de ziduri. Cum nu se găsise niciun act pentru acea 
parcelă, rămăsese intactă - o insolită oază bucolică între 
blocurile de culoarea nisipului. Cu câţiva ani în urmă un 
taximetrist din Gujarat începuse să polenizeze din nou pomii 
sălbăticiți. Cartierul se bucura în fiecare toamnă de o mică 
sărbătoare a recoltei, uscând și depozitând fructele în case, ca 
niște agricultori adevărați. 

Lotul fusese deja văduvit de recolta bogată pe care-o adusese 
în acel an, iar când ajunse, Alif îl găsi cufundat în tăcere. O luă 
pe lângă un dâmb care despărţea două canale secate care 
șerpuiau printre pomi, inspirând adânc parfumul verde, 
sufocant, și imaginându-și că-și recapătă forțele. Se gândi la 
femeia cu păr negru-portocaliu. Simţi cum i se întărește 
prohabul. O adiere ușoară ridica frunzele de palmier de 


deasupra capului său, împrăștiindu-le umbra peste picioarele lui 
transpirate. Copacii, la fel ca femeia din visul lui, aparţineau 
unui alt plan al existenţei și nu erau întocmai reali. Alif se întinse 
pe pământ și închise ochii. Avea să rămână acolo până când tot 
stresul și toată sudoarea se vor fi evaporat, iar el va gândi din 
nou limpede. 

II întrerupse pleoscăitul unor sandale de damă, care se auzea 
de dincolo de gardul livezii. Alif recunoscu pasul discret, feminin 
al Dinei. Se ridică, alergând pe lângă dâmb, îndreptându-se spre 
stradă, până când auzi din nou zgomotul traficului și al 
mașinăriilor. 

— Surioară, strigă el. 

Dina se răsuci. Alif observă jenat cutia de la subraţul ei. 

— Ce chestie, zise ea, tocmai veneam să te văd. M-am întors 
din Cartierul Vechi. 

Ridică cutia. 

— De ce, spuse el hârșâit, înghițind în gol. 

— M-a sunat prietena ta. 

— l-ai dat numărul tău. 

— Mi l-a cerut. Mi s-a părut nepoliticos să refuz. Unde mai pui 
că se uita și taică-su la noi. 

Alif simţi că începe să fiarbă. 

— Mi-a zis că are să-ți dea ceva, continuă Dina. Așa că m-am 
dus la ea acasă. Arăta de ziceai că stătuse în cap... cu părul 
ciufulit, cearcăne. Mi-a dat înapoi cutia pe care i-ai trimis-o - 
doar că acum pare mai grea - și m-a trimis acasă. Nu mi-a oferit 
nici măcar un ceai. Foarte nepoliticos. 

Alif luă cutia. 

— Nu-mi place să fiu la cheremul fetelor de bani gata, de 
parc-aș fi servitoarea lor, spuse Dina. Nu înţeleg de ce nu putea 
pur și simplu să te sune sau să-ţi dea un email dacă tot voia să- 
ţi dea ceva. 

— Nu poate să-mi trimită emailuri, murmură Alif. 

Pe fundul cutiei se simţea un obiect. Alif privi în jur: femeile 
care mergeau la souk îi aruncau priviri curioase. 

— Hai să mergem. 

Alif aproape c-o atinse pe Dina pe umăr, îndemnând-o să reia 
drumul. 

— Ce? Unde? 

— In livada de curmali. Nu pot să deschid asta în mijlocul 


drumului. 

Se întoarse printre palmieri. Dina oftă și îl urmă. 

— Nu poţi s-aștepţi până acasă? Oamenii vor interpreta greșit 
dacă ne ascundem aici împreună. 

— Mă fut pe ei de oameni. 

Dinei i se tăie răsuflarea. Alif nu o băgă în seamă, se așeză pe 
un petic de pământ bătut de soare și scoase briceagul pe care-l 
avea mereu la el. Cutia fusese sigilată în grabă și banda adezivă 
era greu de dezlipit. Tăie banda și se uită înăuntru. 

— Ce dracu', murmură el. 

— Ce e? întrebă Dina, privind peste umărul lui. 

Alif scoase o carte legată în pânză bleumarin. După cum 
arăta, era foarte veche; fragilă la atingere, decolorată pe 
alocuri. Paginile emanau un miros stătut. Pentru o clipă, Alif își 
aminti braţele palide ale lui Intisar, în lumina stăruitoare de 
după ce făcuseră dragoste. 

— E o carte, spuse el. 

— Asta văd și eu, zise Dina. Dar nu i se înţelege titlul. Eu nu-l 
pot citi. 

Alif ridică manuscrisul la lumină și-l privi cu ochii mijiţi. Titlul 
părea să fi fost scris de mână cu litere arabe caligrafice, de 
modă veche, în cerneală aurită. Se scorojise, iar unele litere 
abia dacă mai erau vizibile. Tresări când văzu că primul cuvânt 
era chiar numele lui. 

— Alif, spuse el animat. Scrie Alif! 

Dina îi smulse cartea din mână. 

— Nu, nu scrie, zise după o clipă. Scrie alf. A/f Yeom wa Yeom. 
O mie și una de zile. 


Capitolul patru 


Alif se clătină ușor. 

— Trebuie să fie o glumă, spuse el. 

— Mie mi se pare serios, zise Dina, inspectând manuscrisul. 
Hai să vedem cât de vechi e. Și miroase a... a... 

— Știu, zise Alif, roșind. Dar ce-nseamnă asta? De ce mi l-a 
trimis? 

— Pe mine mă-ntrebi? zise Dina dând ochii peste cap. Am 
văzut-o de două ori în toată viaţa. Eu ţi-aș fi putut spune de la- 
nceput că nu e o idee tocmai bună să te-ncurci cu o prinţesică- 
nfumurată, pe la spatele lui taică-su. Nici nu-i de mirare c-ai 
devenit așa ciudat... 

— Bine, bine, smulse Alif cartea din mâna Dinei. 

Soarele îl lovea în moalele capului, iar la rădăcina părului 
întunecat se formau broboane de sudoare. Ar fi băut o cafea la 
răcoarea dormitorului său, în zumzăitul familiar al mașinăriilor. 

— Nu contează. Mulţumesc că mi-ai adus-o. Imi pare rău că 
te-am băgat în asta. 

Din priviri, Dina păru rănită. Se ridică, aranjându-și faldurile 
robei cu o eleganţă afectată. 

— Hei, așteaptă, zise Alif, simțindu-se vinovat. Merg și eu cu 
tine spre casă. Dacă plecăm împreună fără să ne ascundem, 
oamenii vor spune că am fost să adunăm ultimele curmale. 

— Mulţumesc. 

Dina se îndreptă spre gardul livezii, fără să-l privească. Alif 
vâri cartea la loc și-o urmă. Trecură pe lângă trunchiurile 
crestate de palmieri și fură dintr-odată asurziți de traficul 
amiezii, de mașinile care alunecau pe străzi ca o masă amorfă 
supraîncălzită. Un bărbat slăbănog, călare pe un moped, întinse 
mâna să apuce în trecere vălul Dinei. Alif îl înjură, alergând 
câțiva pași în urma lui, până când îl strigă Dina. 

— E doar un măgar pe care maică-sa nu l-a crescut cum 
trebuie, zise ea, potrivindu-și vălul negru la baza nasului. E plin 
Orașul de ei. 

— N-ar fi trebuit să mă oprești, bombăni Alif, i-aș fi dat eu o 
lecţie cum nu i-a dat maică-sa. 

Dina se apropie de el. Merseră în liniște, străbătând străzi cu 
și fără nume, până când la o intersecţie se ivi casa lor. 

— Eu mă duc până la farmacie, spuse Dina. Tata are iar 


probleme cu ficatul. Durează numai un minut. 

— Bine. 

Alif o așteptă cât intră în prăvălia cu storuri albe, cu reclame 
în limba Tamil. Când vor ajunge acasă, va face un duș și se va 
schimba în kurta lui cenușie de casă, pe care i-o trimisese 
bunica din India, făcută dintr-un bumbac așa de moale, de-ai fi 
zis că-i un pled pentru bebeluși. Apoi își va pune o compresă 
rece pe ochi și va încerca să-și pună ordine în lucrurile pe care 
le avea de făcut. Mirosul de papadame prăjite se ridica în aer de 
la un magazin de vizavi, amestecat cu benzină și praf: un 
parfum unsuros și liniștitor pe care-l cunoștea din copilărie. 
Micul lor colţișor din Oraș era reconfortant prin stabilitatea lui, 
prin faptul că rămăsese neschimbat după cele petrecute în 
ultimele treizeci și șase de ore. Tragediile lui Alif păreau să 
irumpă dintr-o axă a timpului la care nu adera și Cartierul 
Baqara. 

Privirea lui Alif pluti spre grădina din fața duplexului, ascunsă 
între blocurile de locuințe. Un bărbat se plimba prin fața porții. 
Alif miji ochii. Era arab, proaspăt bărbierit și aranjat, cu thobe și 
ochelari de soare. Părea să aştepte pe cineva sau ceva. Şi Alif 
aşteptase acolo de sute de ori, fie pe fiul măcelarului, fie pe 
omul cu călcatul, fie pe vânzătorul de fructe. Dar în cazul lui nu 
era deloc ciudat, pentru că el locuia acolo. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Dina, ieşind din farmacie cu o 
pungă de hârtie maronie. 

— E un bărbat în fața casei noastre, spuse Alif. Zici că-i 
proprietarul. 

Dina aruncă o privire vizavi. 

— Probabil că aşteaptă pe cineva, spuse ea. Poate că e 
prieten cu Baba. Sau poate-l caută pe tatăl tău? 

— Nu știu... 

Lui Alif îi vibră telefonul, întrerupându-l. ÎI scoase din buzunar 
și atinse butonul de pe ecran: un mesaj de la Abdullah. Il 
deschise. 

Faris spune: Abbas Al Shehab. 

Lui Alif i se împăienjeni privirea cu purici de lumină. 

— Alif, ești bine? îl privi alarmată Dina. Ti s-a scurs culoarea 
din obraji! 

Felul în care-i rosti numele îl tulbură. Abia dacă-l recunoscu. 

— Te rog, se auzi vocea ei dintr-o pâclă luminoasă. Răspunde. 


Mă sperii. 

El rosti o rugăciune. Adrenalina i se propulsă în vene ca un 
răspuns angelic, limpezindu-i mintea dintr-o singură lovitură 
izbăvitoare. O prinse pe Dina de braţ. 

— Am nevoie să faci ceva pentru mine, spuse. Repede, fără 
figuri. 

— Bine, șopti ea, ridicând ochii spre chipul lui. 

— Bate la mine la ușă și spune-i slujnicei că trebuie să iei de 
la mine o carte pe care mi-ai împrumutat-o. Spune-i că e în 
camera mea. Du-te și ia-mi laptopul. E la mine pe birou, lângă 
desktop. Și mai ia... gâtlejul i se uscă. la kurta cenușie din 
dulapul meu, pe stânga. 

Dina simţi cum îi bubuie pieptul sub robă. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă ea șoptit. 

— Bărbatul ăla m-așteaptă pe mine. 

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut? 

— O să-ți spun tot, zise Alif, încercând să-și controleze 
respiraţia. Jur, îţi spun tot ce vrei. Dar mai întâi fă asta. N-aș fi în 
siguranţă dacă m-aș duce acum acasă. 

Dina plecă fără să mai sufle o vorbă. Alif o privi cum 
traversează strada, cu punga strânsă aproape de corp. Când 
bărbatul de la poartă o opri, își ţinu respiraţia. Dina se sprijini de 
pe un picior pe altul, arătând cu mâna tremurândă spre 
Cartierul Nou. Când dădu să intre în casă bărbatul o prinse de 
încheietură. 

Alif traversă strada în goană, fără să stea pe gânduri. Când se 
apropie de poartă, privirea Dinei îl făcu să împietrească: o 
privire îngrozită, amenințătoare, cu pupilele reduse la biete 
punctuleţe. El observă, în treacăt, că ochii ei aveau scântei 
verzi, care formau explozii stelare în jurul pupilelor, asemenea 
unor sori de cupru. Alif l-ar fi prins pe arab de braţ, ba poate 
chiar l-ar fi lovit, dacă privirea Dinei nu l-ar fi forţat, aproape 
fizic, să bată în retragere, așa că se trezi refăcând drumul de 
cealaltă parte a străzii. 

Dina se smuci iute din mâna bărbatului și-și văzu mai departe 
de drum. Arabul se îndepărtă de ea, netezindu-și, nervos, o cută 
de pe mâneca thobei. Ridică privirea și, pentru o clipă, Alif își 
văzu reflexia uimită în ochelarii bărbatului. Cu respiraţia 
întretăiată, se ascunse după un bloc. Cutia în care era cartea de 
la Intisar se îndoi la pieptul lui ud leoarcă. Arabul nu-l urmărise. 


Pe aleea dintre cele două clădiri erau aliniaţi saci de gunoi, 
așteptând ziua în care aveau să fie colectațţi; sub ei se 
formaseră băltoace de lichid galben puturos, șiroind în zigzag și 
formând o reţea pe pământul nepietruit. Incă respira cu greu 
când Dina îl atinse pe umăr. 

— Nu vorbi, șopti ea. E tot aici. Mergi pe alee. 

Alif o ascultă. Înaintară pe un coridor strâmt printre sacii de 
gunoi, iar Dina fu nevoită să-și ridice roba, pentru a nu și-o târî 
prin zoaie. Când ajunseră pe strada următoare, îl înghionti pe 
Alif în braţ. 

— Au! La naiba! o fulgeră el cu privirea, frecându-și punctul 
dureros. 

— Ce nemernic prost și egoist ești, ce neatent! spuse ea 
tremurat. Ne-ai pus pe toţi în pericol. Familiile noastre, vecinii 
noștri. Ştii cine era? Un detectiv de la Securitatea de Stat. Chiar 
așa, zise și îi trânti rucsacul în braţe. la-ţi astea. 

— Nu-mi vine să cred că ai folosit un cuvânt urât, zise el 
privind-o fix, cu gura căscată. Nu credeam că știi vreunul. 

— Nu mai face pe prostul și nu schimba subiectul. 

— Ce-i aici? întrebă el roșind și strângând rucsacul la piept. 

— Ce-ai cerut, plus niște șosete curate și o periuță de dinţi. Și 
niște curmale. 

— Mulţumesc, spuse el. Pe bune. Eşti... îmi pare rău pentru 
încheietura ta, spuse privind rușinat mâneca ei neagră. E a doua 
oară pe ziua de azi când ar fi trebuit să te apăr și n-am putut. 
Mă voi revanșa. 

— Revanșează-te cu o explicaţie. 

— Bine, ai dreptate, zise Alif, uitându-se în jur neliniștit, 
băgând cartea de la Intisar în rucsac și aruncând cutia. Dar nu 
aici. Putem merge la Abdullah, prietenul meu. 

Dina păru stânjenită. 

— E un loc public, o linişti Alif. Mă rog, tehnic vorbind. E un 
magazin, dar doar pentru cunoscuţi. Nu vei încălca nicio regulă 
din cauza mea. Lăsăm ușa deschisă sau ceva. 

— Bine. 

Alif o conduse pe un drum ocolit prin Cartierul Baqara, 
asigurându-se la fiecare colţ de stradă. | se strângea stomacul 
de fiecare dată când vedea un bărbat în thobe. Când ajunseră la 
Radio Sheikh, soarele era la apus, iar păsările care mai 
rămăseseră în Oraș ciripeau energic, disputându-și poziția în 


copacii pitici. Alif bătu la ușă mai tare decât ar fi vrut. 

— Da? 

Ușa se crăpă, iar Alif îi văzu ochii lui Abdullah strălucind în 
lumina amurgului. 

— Trebuie să intrăm, spuse Alif. Acum, imediat. 

— Să intrăm? 

Alif deschise ușa, în ciuda vociferărilor lui Abdullah, și-o 
conduse pe Dina înăuntru. Abdullah se distanţă de ea, privindu-l 
pe Abdullah pe deasupra capului ei. 

— Ea e Dina, spuse Alif. Unde-ţi sunt manierele? 

— As salaamu alaykum, domnişoară, mormăi Abdullah, 
coborând privirea în podea. 

— W'alaykum salaam, răspunse Dina. 

Expresia lui Abdullah se schimbă. 

— Ea e... și se opri la jumătatea frazei, roșind. 

Lui Alif îi luă ceva timp până înţelese ce voia să zică. 

— Nu! Nu e ea. Ea e fiica vecinilor. 

— A, bine, zise Abdullah respirând adânc. Vreţi ceai? Dina? 

— Ascultă, bhai, zise aruncându-și rucsacul pe masă, fără să 
răspundă. Am probleme serioase, cum ar fi să merg la pușcărie, 
unde să fiu violat de mardeiași. Fără glumă. Am dat-o-n bară în 
cel mai grav și inimaginabil mod posibil și-s pur și simplu futut - 
fu-tut. 

Dina începu să bată-n retragere, spre ușă. 

— lar Mâna? S-a-ntâmplat ceva? 

— Securitatea de Stat îmi supraveghează casa. Casa noastră. 
Familia Dinei locuiește în același duplex. Când a-ncercat să 
intre, a fost foarte brutal cu ea. 

Abdullah și-a dibuit drumul spre masă și s-a așezat. 

— Mai departe, spuse el, prefăcându-se neafectat. 

— Fata - Intisar, când a intrat Mâna la mine-n calculator eram 
conectat la computerul ei. Mi-am zis că, dacă e de viţă nobilă, n- 
o să-și bată capul cu ea, așa că nu mi-am făcut probleme, dar 
când Faris... înghiţi în sec. E logodnicul ei, Abdullah. Abbas EIl 
Shehab - așa-l cheamă pe logodnicul ei. Imaginează-ţi cât de 
șocat a fost să afle că computerul viitoarei lui soții era conectat 
la calculatorul unui hacker. Toate emailurile și chaturile noastre 
- va ieși scandalul scandalurilor. 

— Stai așa, zise Abdullah, împreunându-și degetele. Nu 
înțeleg ce-ncerci să spui. Mai zi o dată, mai rar de data asta, 


pentru că ce-nţeleg eu e că ţi-ai tras-o cu viitoarea mireasă a 
Mâinii. 

Alif se prăbuși pe podea ascunzându-și faţa în palme. 

— Alif, spuse Abdullah blând, aveai pornit programul de 
recunoaștere a pattern-urilor? Ala la care lucrai? 

— Da. Era instalat pe calculatorul ei. Și funcţiona perfect. 

— Deci ai pus în mâna inamicului un instrument pe care l-ar 
putea folosi să ne dea de urmă, indiferent ce computer sau 
adresă am folosi? 

— Da - această unică silabă deveni, în crescendo, mai mult un 
scârțâit. Da. 

— Atunci sunt de acord cu tine, se ridică Abdullah. Ești futut și 
ne-ai futut și pe noi. 

— Te rog, nu mai înjura, spuse Dina. 

— Şi ce-ai de gând? întrebă Abdullah, începând să patruleze. 
Aici nu poţi rămâne. Adică poţi, pentru moment, dar va trebui să 
te tot muţi. 

— Mersi. Chiar și pentru o noapte ar fi enorm... 

— Nu-mi mulţumi. Nu e un serviciu pentru un prieten. Sunt 
așa pornit acum că ţi-aș sparge nasu-ăla de arab corcit. Dar ce 
se va întâmpla cu tine ne va afecta pe toţi din jur. Și dacă tot 
veni vorba, eu aș cam vrea să mă ţin departe de bulău. 

— Şi cu Dina cum rămâne? 

— Ce-i cu Dina? întrebă fata. Dina merge chiar acum acasă. 
Mi-a ajuns. 

Alif o privi neliniștit. 

— Nu cred că-i o idee bună. Nu atât cât Statul supraveghează 
casa. Ar putea să le sară ţandăra și să creadă că cel mai bun 
mod să mă ducă pe mine cu capul ar fi să te aresteze pe tine. 
Stai ușă-n ușă cu un terorist. Au fost executaţi oameni și pentru 
treburi mai mărunte. 

— Şi ce să fac? Vrei să zici că nu mă pot întoarce la mine 
acasă? 

— Mai încet, vă rog, zise Abdullah, frângându-și mâinile. 

— Mama, gemu Alif. Săraca mama. 

— Ar fi trebuit să te gândești la săraca maică-ta înainte să ţi-o 
tragi cu femeia altuia. 

— Taci! 

Alif și Abdullah rămaseră tăcuţi, privind-o pe Dina. Fata 
respira greu, cu pumnii strânși și mâinile întinse pe lângă corp. 


— Încetaţi cu toate spurcăciunile! Sunteţi doi băieţi și 
încercaţi să vorbiţi ca bărbaţii - dar nu păcăliţi pe nimeni! zise, 
trăgând aer în piept scurt și tremurat și relaxându-și mâinile. 
Trebuie să gândim cu calm și să vedem ce e de făcut. 

Alif o studie impresionat pe Dina, privind-o pe deasupra 
genunchilor strânși la piept. Pielea de sub ochii ei se îmbujoră 
ușor, dar privirea îi rămase neclintită. Se așeză la masa de lucru 
și, înainte să le vorbească din nou, își netezi roba. 

— Frate Abdullah, cred că acum ne-ar prinde bine un ceai. 


Vreo oră, discutară și dezbătură opţiunile pe care le avea Alif. 
Putea să fugă din ţară? Nu, pentru că fără îndoială numele lui 
fusese deja pus pe lista neagră la fiecare aeroport și punct de 
frontieră. Putea să plătească un beduin, care să-l treacă 
deșertul, și să ajungă neobservat în Oman sau în Arabia 
Saudită? Dina respinse ideea ca fiind prea pretențioasă. Nu avea 
vreo rudă sau vreun prieten cu legături politice la care să 
apeleze pentru protecţie? Alif se gândi la cealaltă familie a 
tatălui său: prima lui soție avea un văr sau doi cu funcţii 
guvernamentale modeste. Dar ea nu l-ar fi ajutat în veci. 

După chemarea la rugăciunea de seară, Abdullah părăsi 
încăperea pentru un sfert de oră, revenind cu sendvișuri calde 
de șaorma. Neliniștea lui Alif luase deja altă formă: cântărea ce i 
s-ar putea întâmpla sau, și mai rău, ce poate i se întâmplase 
deja lui Intisar. Totul depindea de hotărârea logodnicului fetei de 
a dezvălui sau nu tatălui ei această poveste. Mâna nu avea încă 
un control formal asupra lui Intisar: pe de altă parte, tatăl ei 
avea dreptul să-i dea o bătaie soră cu moartea. Pentru o clipă, 
fantasmă că Mâna o eliberase de jurământul logodnei și 
mușamalizase totul pentru a evita un scandal rușinos. 

— Când ai văzut-o, o întrebă Alif pe Dina în timp ce mâncau, 
pe lIntisar, vreau să zic, părea lovită? Avea urme sau vânătăi? 
Şchiopăta? 

— Nu, zise Dina scurt. Nu șchiopăta. Dar părea supărată. 

— Atunci poate că totul e-n regulă, spuse Alif, reluând în gând 
posibilitatea ca Intisar să fie și liberă și cu prestigiul social destul 
de pătat, încât el să pară perechea potrivită. Ar putea să 
renunţe la munca lui și să-și ia o slujbă într-o companie 
respectabilă, să facă microcipuri pentru fraieri. Ar putea fi fericiţi 
împreună. 


— Bine, fornăi Abdullah, o să ai nevoie de un bodyguard 
pentru tot restul vieţii. Asta dacă mai apuci să ai o viaţă. 

— Nu-mi pasă dacă am sau nu, zise Alif. Tot ce contează 
acum, e ca Intisar să fie-n siguranţă. N-ar trebui să fie pedepsită 
pentru ceva ce am făcut eu - ea n-a spus niciodată vreun 
cuvânt împotriva Emirului sau a guvernului. Dacă i se întâmplă 
ceva, mă sinucid. 

— Nu fi copil, mormăi Dina. 

Abdullah mototoli hârtia în care avusese împachetat sendvișul 
și se șterse cu mâna la gură. 

— Uite ce zic eu, spuse. Rămâneţi peste noapte aici. Voi 
amenaja un colţ cu o draperie pentru Dina și sora mea îi poate 
împrumuta niște haine de dormit. Apoi, dimineaţă, mergeţi 
amândoi în zona veche din souk și căutați ajutor. Aveţi nevoie 
de protecție. 

— Să căutăm ajutor? La cine? 

— Vikram Vampirul. 

— Cred că glumești, izbucni Alif într-un râs isteric, Vikram 
Vampirul? Avem zece ani sau cum? 

— Jucam jocul ăsta cu verii mei, zise Dina. Stingeam toate 
luminile și-i rosteam numele de trei ori, după care scuipam. Nu 
s-a arătat niciodată. Desigur, când am crescut, ne-am căit. 

— Nu e tocmai un vampir, zise Abdullah îmbufnat. Așa i se 
spune. După legendă. E un golan al pieţei negre. Odată, când 
avea probleme cu banii, a lucrat o lună la prietenul meu Nargis, 
care importă tastaturi chinezești. Nargis a venit la mine cu o 
falcă ruptă și cu dinţi lipsă, speriat de moarte. Zicea că tipul are 
ochii galbeni. 

— Păi, și de ce să mergem la el? întrebă Alif. Eu nu vreau să 
m-aleg cu falca ruptă. Ă 

— Păi, îl plătești, prostule. II plătești să te apere. 

— Nu-i de-ajuns un singur om împotriva Mâinii, chiar dacă are 
ochii galbeni. 

— M-asculţi? Sigur o să vină și el cu niște idei la care noi nu 
ne-am gândit. Contrabandiști, docheri - cine știe ce conexiuni au 
toți combinatorii. Sunt aproape la fel de corupți ca guvernul. Şi 
Vikram e cel mai rău dintre toți. 

— Nu putem discuta cu un om normal? 

— Nu, spuse Abdullah. Tocmai ai divorţat de tot ce înseamnă 
normal. Cu cât te îndepărtezi mai mult, cu atât mai bine. 


— Bine, oftă Alif. Să zicem că dau de Vikram Vampirul. Acum 
rămâne de văzut ce facem cu cartea. 

— Ce carte? 

Întâlnind privirea Dinei surprinse mișcarea abia perceptibilă 
din cap a fetei. 

— Nimic, bâigui Alif. Gândeam cu voce tare. O cercetare la 
care lucram. 

— Păi, pe-aia o faci în timpul liber. Acum trebuie să te 
gândești cum scapi - și cum scăpăm toţi - de pușcărie. 

— Vikram Vampirul, zise Alif, lăsându-și capul să atârne 
moale. Am păcătuit trezindu-mă azi dimineaţă. E singura 
explicaţie pentru întorsătura asta oribilă pe care-au luat-o 
lucrurile. 

— Ciudat din partea ta să spui asta, răspunse Dina 
zeflemitoare. 

În încăpere să lăsă întunericul iar ei începură să strângă 
firimiturile și cănile de ceai. Când Abdullah plecă împreună cu 
Dina acasă la sora lui, Alif profită de ocazie și-și porni laptopul. 
Își luă avânt, așteptându-se la vreun virus perfid în căsuţa de 
email, vreun program miraculos care să-i permită Mâinii să se 
pogoare asupra lui din neant, chiar și la cea mai mică suflare. 
Dar nu găsi nimic. Cu foarte mare precauţie, se conectă la 
Hollywood: hypervisor-ul?! era încă online. Alif răsuflă ușurat. Işi 
desemnă grăbit un IP dinamic - o metodă anevoioasă și 
ineficientă de a-și ascunde locaţia, departe de a elimina 
riscurile, dar care îi va mai oferi puţin timp. Mâna va observa că 
Alif își folosește emailul și conturile de cloud computing”, dar 
până să spargă algoritmul, Alif va părea să opereze din 
Portugalia, Hawaii, Tibet. 

Apoi, Alif se apucă să-și dezmembreze propria creaţie. 
Descărcă ce putu pe hard disk-ul modest al laptopului și stocă 
alte câteva date pe c/oud-ul pe care-l împărțea cu alţi câţiva 
hackeri din Oraș: comenzi încriptate, programe inutilizabile fără 
alte programe. Îndeajuns cât să-l recreeze pe Hollywood de la 


31 Hypervisorul sau mașina virtuală de monitorizate (VMM) este un 
element de software, firmware sau hardware care creează și/sau 
controlează mașini virtuale. 

32? Folosirea unei rețele de servere la distanţă, găzduite online, pentru 
a depozita, administra și procesa date, față de alternativa folosirii 
unui server local sau a unui computer personal. 


zero atunci când viaţa se va reașeza pe făgașul normal. 
Transferă fișierele programului Tin Sari, intacte, pe un stick USB 
de 16 GB pe care-l avea mereu în buzunar. Stick-ul fusese 
binecuvântat de un derviș știrb din Somalia, care-l oprise o dată 
pe Alif pe stradă, prinzându-l de încheietură. Acum, Alif avea să 
descopere dacă binecuvântarea avea efect. 

Când termină, șterse tot conţinutul hard disk-ului de acasă, 
lăsând pornit doar un program care va supraîncinge unitatea 
centrală, care, spera el, se va topi la prima pornire. Le va face 
cadou agenţilor Mâinii un ghem de silicon încins. Nu vor obţine 
nimic de la el. 

— Dumnezeule, plânge! 

Dina și Abdullah se întorseseră și acum stăteau în pragul ușii, 
holbându-se la el. Alif își dădu seama că avea obrajii acoperiţi 
de lacrimi. 

— Gata, zise el. L-am distrus. Tot sistemul. 

— O să fie bine, bhai, spuse Abdullah îngenunchind lângă el, 
cu privirea pătrunsă de compasiune adâncă. O să-l refaci tu. 

— Nu la timp ca să-mi ajut clienţii. Trebuie să le scriu o tonă 
de emailuri nasoale. 

— Alif, ameninţarea a existat dintotdeauna, vor înţelege. 

Alif mângâia absent carcasa albă a laptopului. 

— În cei patru ani cât am făcut asta pe bani toate 
întreruperile la un loc au durat mai puţin de 48 de ore. Ştiai? Și 
acuma-s o fantomă rătăcită într-o mașinărie. Până săptămâna 
viitoare, toți hackerii și calculatoriștii pe care-i consider prieteni 
vor fi uitat cine sunt. Așa merg lucrurile în afacerea asta. Așa 
merge internetul. 

— Dar mai ai prietenii reali, spuse Dina. 

Cei doi bărbaţi mormăiră ironic, într-o voce. 

— Prietenii de pe internet sunt prieteni reali, spuse Abdullah. 
Acum, când voi, fraţi și surori pioși, aţi luat în stăpânire juma’ de 
planetă, internetul e singurul loc unde mai poţi avea o 
conversaţie cu sens. 

— Chiar dacă le ia două săptămâni să te uite? 

— Chiar și-așa. 

Abdullah adusese două saltele subţiri de bumbac și un cearșaf 
mai mărișor. Împreună cu Alif instală cearșaful într-un colţ al 
camerei, fixându-l cu piuneze în perete. Alif dădu la o parte niște 
cutii de calculatoare și aduse cele două saltele mai bune - una 


dintre ele avea o pată misterioasă - în spaţiul pe care-l 
delimitaseră, ca un cort, cu perdeaua improvizată. 

— Uite, îi spuse Dinei. O să ieșim cât te pregătești de culcare. 

— Dar nu e drept, se enervă Dina. l-am spus mamei că rămân 
la Maryam Abdel Bassit. Dacă află c-am minţit-o, mă 
desfiinţează. 

— O viaţă aventuroasă. Ne vedem dimineaţă. 

Abdullah ieși din cameră, cu braţul pe după umerii lui Alif. 

La întoarcere, Alif găsi camera cufundată în întuneric. Işi 
scoase pantofii și și-i așeză lângă cealaltă saltea rămasă, 
simțindu-se de parcă ar fi trecut prin chinuri fizice. Îl dureau 
spatele și picioarele. De fiecare dată când încerca să 
îndepărteze imaginea lui Intisar, ea se strecura în gândurile lui, 
învăluită într-un amestec neliniștitor de excitație și vină, 
anticipând un dezastru și mai mare decât cel în care deja se 
zbătea. Viaţa ei era în pericol: asta era limpede. Cu gândul la 
durerea pe care i-o pricinuise, la pericolul care-o ameninţa, se 
simţea complet neputincios. N-o putea salva cu o combinaţie de 
comenzi între paranteze și cu programe în C++ , dar la altceva 
nu se pricepea. 

— Nu-mi place să-ţi spun Alif. 

— De ce? întrebă privind spre colţul învăluit al încăperii. 

— Nu e numele tău. 

— Ar putea fi numele meu, zise Alif cu ochii în tavan. 

— Dar nu e. E o literă a alfabetului. 

— Este prima literă din Sura”? Al Baqara din Coran. Mai ales tu 
ar trebui să fii mulţumită de asta. 

Dina se răsuci pe salteaua ei. Prin raza de lumină care 
pătrundea pe fereastră, își dădu seama că, cel mai probabil, ea 
îl privea prin perdea, deși el nu o putea vedea. 

— Nu sunt mulțumită, spuse ea. Numele tău e mai bun. 

— Alif Lam Mim, rosti el, scriind literele cu degetul prin aer. 
Un simbol dintr-o singură literă, mereu substituit: Dumnezeu, 
Gabriel, Profetul. Mi-am ales numele după prima linie de cod 
scrisă vreodată. E un nume bun pentru un programator. 

— De ce are un programator nevoie de un al doilea nume? 

— E o tradiţie. Și nu e un nume, e un nickname. E mai sigur 
să fii anonim. Dacă-ţi foloseşti numele adevărat, poţi avea 
probleme. 


33 Capitol din Coran. 


— Tu folosești un nume fals și tot ai probleme. 

— Mă rog, Alif încasă insulta, strângând din dinţi până își 
recăpătă controlul. Noapte bună, Dina. 

Când ea rosti din nou ceva, el deja nu mai distinge între 
propriile gânduri și vise. 

— Nu sunt ceea ce crezi tu că sunt. Nu încerc să fac pe 
deșteaptă sau să te enervez. Nu sunt ceea ce crezi tu. 

— Știu, murmură el, fără să înţeleagă prea bine la ce se 
referea. 

A doua zi dimineaţă, când se trezi, nu-și dădea seama unde 
se afla. Se ridică și se uită nedumerit în jur, clipind des până 
când ochii se ajustară la lumina nesaturată care pătrundea prin 
fereastră. O surprinse pe Dina cu coada ochiului. Fata se mișca 
asemenea unei păsări negre și ciripea un cântec pop egiptean. 
Cearșaful care-o protejase în timpul somnului stătea împachetat 
grijuliu pe saltea. Alif simţi mirosul distinct și astringent de ceai: 
ibricul aburea pe ochiul unei butelii de voiaj aflată de pervaz, 
lângă o farfurie cu ouă prăjite și roti. 

— Abdullah ne-a adus micul dejun, spuse Dina. N-am vrut să 
te trezim. E aproape zece. 

— Unde-a plecat? întrebă Alif, frecându-se la ochi. 

— A zis că trebuie să dea niște telefoane. Trebuie să încuiem 
când plecăm. 

Au mâncat tăcuțţi. Alif privea gânditor pe fereastră, încercând 
să hotărască următoarele mișcări. Acea zi, mai mult ca sigur, ca 
toate zilele care aveau să urmeze, era imprevizibilă: prea multe 
de dus pentru el. Aruncă o privire rucsacului, dorindu-și să fi 
avut mai mult timp pentru bagaje. 

— De ce n-ai vrut să afle Abdullah de carte? o întrebă pe Dina, 
amintindu-și de obiectul incomod când pipăi denivelarea 
dreptunghiulară din buzunar. 

— De ce-ar trebui să afle? întrebă ea, ridicând din umeri. Cu 
cât știe mai puţin, cu atât va trebui să și mintă mai puţin când 
vor veni după el. E evident că prietena ta voia să ţină cartea 
secretă. Şi trebuie să aibă motivele ei. 

— Când vor veni după el... repetă Alif. Mi-e rău. 

Dina începu să facă ordine prin cameră, debarasând farfuriile 
de la micul dejun și așezând la loc cutiile acolo unde dormiseră. 
Alif o privea cu buzele ţuguiate. 

— Cânţi, zise el dintr-odată. Asculţi muzică. 


— Şi ce-i cu asta? 

— Aveam impresia că femeile care cred că vălul e obligatoriu 
cred și că muzica e un păcat. 

— Unele cred. Eu nu. 

— De ce? Toate citiţi aceleași cărți. /bn Taymiyya, nu? Ibn 
Abdel Wahhab? 

— Păsările fac muzică, trestia în bătaia vântului face muzică. 
Dumnezeu n-ar interzice sharia” făpturilor nevinovate. 

— OK, se hlizi Alif. 

— Mereu râzi de mine, îi smulse Dina cana goală de ceai din 
mână. 

— Nu-i adevărat! Râd când mă iei prin surprindere. 

— Și cu ce-ar schimba asta lucrurile? 

— Bine, râd când mă impresionezi. 

Dina nu mai spuse nimic, dar pentru că-i reumplu cana cu 
ceai își dădu seama că era mulţumită. Işi bău repede ceaiul și-o 
ajută să termine ordinea. Când sfârșiră, Alif își puse rucsacul în 
spate și deschise ușa prevăzător: nu era nimeni afară și nici pe 
acoperișul de vizavi, la colţ nu se preumbla nimeni suspect. Un 
bătrâne! cu un cărucior de fructe, tras de un măgar, înainta pe 
alee, îndreptându-se spre strada din spate. In rest, nimeni. 

— Hai, o îndemnă Alif pe Dina să iasă și înainte să închidă 
ușa, o încuie de pe dinăuntru. Porniră grăbiţi pe alee, mergând 
când prea departe unul de altul, când prea aproape. In aer 
plutea un miros oţeţit, mirosul vaporilor de la fabrică și al mării 
încinse; pulberea de ciment de pe șantierele din Cartierul Nou. 
Alif o luă spre port, urmând străzile ce coborau spre apă. 

— Te îndrepţi spre souk, observă Dina. 

— Da - credeam că ăsta-i planul. 

— Planul? Doar nu te gândești să-l căutăm pe Vikram 
Vampirul, nu? Chiar și ideea ta cu beduinul era mai bună. 

Alif dădu cu piciorul unei balegi uscate care-i ieși în drum. 

— Altceva nu știu ce să fac, Dina. Chiar nu știu ce altceva să 
fac. 

— Ăsta nu-i un film, pentru numele lui Dumnezeu. Nu poţi să 
mergi pur și simplu la nu știu ce bătăuș să-i ceri un favor. Unde 
mai pui că Abdullah nici nu l-a văzut vreodată pe omul ăsta - 
poate c-a inventat tot! 


3 Legea sfântă a Islamului bazată pe învăţăturile Coranului care 
dictează îndatoririle religioase și laice ale credincioșilor. 


— Şi ce vrei? se întoarse Alif spre Dina, cu un mărâit. Avem la 
dispoziție o gamă foarte restrânsă de opţiuni, toate căcăcioase. 
Nu mă mai bate la cap! 

Apoi își văzu de drum. După câteva clipe, auzi în spatele lui o 
respiraţie înăbușită: Dina îl urma cu capul plecat, ţinându-și cu o 
mână vălul peste gură. 

— Of, Doamne, zise Alif, prinzând-o pe Dina de mână și 
oprindu-se amândoi pe o stradă laterală. Nu plânge, te rog. N- 
am vrut să te fac să plângi. 

— Nu mă atinge, se scutură Dina. Crezi că pentru mine nu eo 
oroare? Aș fi putut să... bâigui ea cu respiraţia sacadată. 

— Ce? 

— Detectivul, răspunse ea. A zis că nici mie nici familiei mele 
nu ni se va întâmpla nimic dacă te dăm pe mâna lor. Tu erai la 
doi pași. Dacă aș fi... dar n-am... 

Alif îi prinse din nou mâna, impulsiv, și i-o ridică la nivelul 
buzelor, sărutându-i palma. Se priviră în ochi. Dina se retrase, 
ștergându-și lacrimile. 

— E-n regulă, spuse ea. Bine. Hai să-l găsim pe Vikram. 


Souk al Medina era aproape de debarcader, oferindu-le 
vânzătorilor acces la bărcile de pescuit care veneau la răsărit și 
la apus. Era la fel de veche ca Vechiul Cartier, și dintotdeauna 
fusese un furnicar; încă din zilele în care Orașul era un biet 
semn de punctuație pe Drumul Mătăsii, un loc de popas pentru 
negustori și pelerini, în drum spre Mecca. Alif știa asta încă din 
copilărie. Își aducea aminte cum se agăța de șalul maică-sii, 
când ea mergea să cumpere pui vii și capete de pești pentru 
ciorbă ori condimente proaspete. 

Se perinda alături de Dina pe alei lăturalnice care nu fuseseră 
niciodată pietruite. Drumurile erau pline de noroi și excremente 
de animale. Din când în când, aleile erau brăzdate de arcade din 
calcar, ultimele rămășițe ale unei hale acoperite, demult mutate 
în noile clădiri. Locul era imun la propria istorie. In lumina 
dimineţii, femeile și fetele își făceau proviziile, o mulţime de 
văluri negre și sha/war kameez multicolore, atât de greu de 
distins una de alta, încât Alif tot privea în urma lui, să n-o piardă 
pe Dina. 

— Cred c-ar trebui să-l căutăm pe la debarcader, spuse el la 
un moment dat, încercând să pară încrezător. Cunosc vreo doi 


importatori de smartphone-uri pe-acolo, poate ne ajută ei. 

— Importatori? 

— Contrabandiști. 

— O! 

Alif își croi drum spre debarcader, printre pescarii care își tot 
lăudau marfa proaspătă cu strigături rimate. Pe deasupra mării 
de capete acoperite, văzu o vitrină minusculă cu o plăcuţă care 
făcea reclamă la vânzări și reparaţii de telefoane mobile. Se 
îndreptă spre ea și, ușurat, văzu în prag o figură cunoscută - pe 
Raj, bengalezul întreprinzător care-i deblocase telefonul. 

— Raj bhai! zise Alif, ridicând bărbia, în speranţa unui aer 
proaspăt. Nu ne-am mai văzut demult. 

Raj îl privi fără pic de interes, apoi îi aruncă Dinei o căutătură 
suspicioasă. 

— Hello, spuse el în engleză, jucându-se cu o cartelă SIM. 

— Uite, zise Alif, dregându-și vocea. Am o întrebare mai 
ciudată. Care-ar putea suna ciudat, vreau să zic. Mă întrebam 
dacă știi... 

— Un bărbat pe nume Nargis, spuse Dina, întrerupându-l. 

Raj își îndreptă imediat privirea spre silueta învăluită. Alif se 
sprijini, stânjenit, de pe-un picior pe altul, și nu mai zise nimic. 

— Vreţi un hacktop? întrebă Raj. 

— Nu, spuse Dina. Vrem doar să vorbim cu el. 

— Aici nu vine nimeni pentru stat de vorbă, spuse Raj. ` 

— N-avem mult timp la dispoziție, oftă Dina nerăbdătoare. Il 
știți sau nu? 

— ÎI ştiu, se arătă Raj vag impresionat. De obicei vine pe-aici 
după-masa. Stai să-l sun, zise îndreptându-și spatele și intrând 
în magazin. 

— Ce faci? o întrebă Alif pe Dina strângând din dinţi. Care-i 
faza cu Nargis? 

— Presupunând că Abdullah spunea adevărul, ar trebui să 
vorbim cu sursa, spuse ea. Dac-o să mergem de colo-colo 
întrebând de Vikram Vampirul o să părem doi proști. 

Alif se simţi cuprins de admiraţie. Chiar că era la fel de 
deșteaptă ca un bărbat. Apoi Raj scoase capul pe ușa 
magazinului și le făcu semn să intre. 

— O să vină Nargis încoace. Intraţi. Ceai? întrebă, rostind 
ultimul cuvânt cu accent așa puternic bengali, încât părea 
sarcastic. 


— Cald, vă rog, spuse Dina, așezându-se pe un scaun pliant 
de lângă perete. Cu mult zahăr. 

Raj se făcu nevăzut într-o altă cămăruţă. După câteva minute 
se întoarse cu două pahare de ceai cu lapte, pe care îl oferi fără 
niciun cuvânt lui Alif și Dinei, după care reveni la tejghea. Alif 
sorbi din ceașcă în liniște, privind-o pe Dina mânuind paharul pe 
sub văl, cu dexteritatea pe care ţi-o oferă practica îndelungată. 
In câteva momente, un bărbat scund și agitat, de vârstă 
nedeterminată, își făcu apariţia pe ușă. Raj se ridică. 

— Nargis, spuse el, adăugând ceva în bengali, astfel încât Alif 
nu înţelese nimic. 

Nargis intră, mutându-și privirea de la unul la altul, de parcă 
s-ar fi așteptat ori la o mustrare ori la o scatoalcă. Alif observă 
că avea falca un pic strâmbă, asimetrică. 

— Salut, spuse Alif. 

— Ce vrei? întrebă Nargis. N-am mai auzit de tine pân-acum. 

— Sunt... sunt prieten cu Abdullah. Căutăm pe cineva și ne- 
am gândit că ne-aţi putea ajuta. 

Raj mai spuse ceva în bengali. 

— Ne _ acordaţi câteva minute? îl întrebă Dina drăgălaș. 
Mulţumim pentru ceai. Delicios. 

Raj se făcu din nou nevăzut în spatele tejghelei. 

— Abdullah ne-a spus că aţi avut o altercaţie urâtă cu Vikram 
Vampirul, îi spuse Alif lui Nargis. E-adevărat? 

— Vikram Vampirul nu există, spuse el ducând mâna la falcă. 

— Nu vrem să vă dăm bătăi de cap, spuse Dina. Vrem doar 
să-l găsim. 

Nargis izbucni într-un râs ascuţit, ca al unei hiene scârboase 
pe care Alif o văzuse o dată la grădina zoologică regală. 

— Cred c-aţi luat-o razna. Păi, bucăţi vă face dacă mergeţi 
după el. Voi știți ce e el? Vo; știți ce e el? 

— Un bătăuș? întrebă Alif confuz. 

— Aţi luat-o razna, repetă Nargis. 

— Doar spuneţi-ne locul, spuse Dina. Şi gata. Scăpaţi de noi. 

— Habar n-aveţi ce-o să-mi facă mie dacă v-ajut. 

— O să vă mulţumească. Vrem să-l plătim cu bani buni dacă 
ne-ajută. 

— Păi, asta-i altă poveste, spuse Nargis lingându-se pe buze. 
Altă treabă dacă vreţi să-l angajaţi. Dar vă costă. 

— Bine, zise Alif nerăbdător. Dar mai întâi trebuie să-l găsim. 


Corect? Deci unde e? 

Nargis îl privi îndelung. 

— La capătul vestic al souk-ului, e o boltă spartă. Stă pe aleea 
care trece pe sub boltă. 

Alif abia putea să-și ascundă aerul victorios. Se uită la Dina cu 
coada ochiului. Avea privirea nemișcată și calmă, care nu trăda 
nimic. Se ridică. 

— Mulţumim, spuse ea. Vă suntem recunoscători pentru 
ajutor. 

Îi făcu un semn din cap lui Alif și se îndreptă repejor spre 
ieșire. Alif se împiedică urmând-o și ieși înjurându-și picioarele. 

— Ai fost super tare! zbieră el când ajunseră din nou în larma 
pieţei. Felul în care te-ai purtat cu ei, Dina - nici n-ai fi zis că ti- 
era frică. Pentru o clipă, am și uitat că ești fată. 

Dina scoase un sunet indignat. Soarele apăsa cerul cu o forță 
aproape fizică; ziua se încingea din ce în ce mai tare. Se 
adăpostiră la umbra acoperișurilor scorojite ale prăvăliilor care 
se întindeau rânduri-rânduri spre debarcader. La capătul unei 
alei găsiră o magherniţă de beton transformată în sală de 
rugăciune, a cărei nouă funcţie era indicată de stiva de 
încălțăminte de la intrare. Dina își scoase sandalele și intră, 
scuzându-se, la rugăciunea salat, de la miezul zilei. Alif o 
aşteptă toropit la intrare. Ideea de a se descălța de pantofi și de 
șosete, pentru ca apoi să se încalţe la loc i se părea un efort 
prea mare pe o asemenea arșiţă. Se sprijini de peretele rece de 
beton și rămase ascultând vocea imamului* - impersonală, 
obosită - care îndemna congregația de negustori la prosternare. 
După rugăciune, Dina ieși - o siluetă întunecată în mulţimea de 
bărbaţi care se înghesuiau să-și recupereze sandalele și papucii 
de la intrare. 

— Haraman, îi spuse el. 

— Gema 'an inshallah, răspunse ea. 

Faptul că ea nu-l luă la rost că nu participase la rugăciune ÎI 
făcu să se simtă nesăbuit. O luară înapoi, tăcuţi, prin 
aglomeraţia pieţei, îndreptându-se spre port, unde mirosul de 
pește fript și ceapă care se ridica de la nenumărate tarabe și 
gherete vestea prânzul. Alif nu se împotrivi când Dina propuse 
să mănânce ceva înainte să-și continue căutarea. Simţea că 
undeva, înăuntru, începea să încolţească un fel de neliniște; 


55 Învăţat musulman, bun cunoscător al dogmei religioase. 


bănuiala că-i lipseau atât voinţa, cât și competenţa de a-și duce 
planul la bun sfârșit. Se lăudase cu cunoștințele lui despre piaţa 
neagră a Orașului, dar gândul la un bătăuș, la un criminal 
visceral, îl făcea să se simtă un novice speriat ca o fetiţă. Nu 
pusese în viaţa lui mâna pe armă și nici nu văzuse vreuna decât 
la televizor și poate o dată sau de două ori în mâinile unui 
grănicer. 

Alif se strădui în mod deliberat să-și relaxeze fruntea și gura. 
Când era agitat, avea obiceiul să-și ţuguie buzele; un tic pe care 
chiar Dina îl sesizase. Îi simţi privirea îndreptată spre el, 
inspectându-i starea de spirit. Nu voia ca ea să-i observe 
nesiguranța. N-ar fi putut suporta gândul acelui oftat 
binecunoscut, ochii daţi peste cap, concluzia nerostită cum că el 
se purtase din nou ca un copil, iar acum îi revenea ei sarcina de 
a îndrepta lucrurile. Alif ridică bărbia, încercând să pară 
încrezător. 

— Chebap cu pește? o întrebă. Sau curry cu pește? 

— Chebap, te rog. Curry-ul a stat toată ziua-n soare. 

Alif se apropie de prima gheretă la care vindea un băiat care 
de-abia ajungea să vânture cărbunii de pe grătar, și plăti pentru 
două frigărui cu biban și două cutii de Mecca Cola. li dădu Dinei 
câte una din fiecare, după care își făcu loc spre docul care se 
întindea pe toată lungimea portului. Copii și tineri patrulau fără 
încetare de colo-colo, aruncând cu pietre în pescăruși. Alif găsi 
loc lângă o veche barcă de pescuit și se așeză lăsându-și 
picioarele să atârne spre apa verzuie. 

— Fetele nu stau la doc. 

Dina stătea în picioare lângă el, sprijinindu-se când pe un 
picior când pe altul. 

— Nu există nicio lege care să interzică asta. Dacă-ţi face 
probleme vreun măgar, îi sparg faţa. 

— Cum? 

Pălind, Alif ridică ochii spre ea. Dina murmură ceva pentru 
sine și se așeză la o distanţă politicoasă, ridicându-și un colţ al 
vălului pentru a strecura chebap dedesubt. Mâncară în tăcere, 
lingându-și unsoarea de pe degete și oprindu-se din când în 
când să asculte clopotele bărcilor care intrau și ieșeau din port. 
Când trecu pe lângă ei, un băiat cu faţa bombardată de coșuri 
plescăi și-i adresă Dinei un geamăt; Alif aruncă o cutie storcită 
de Mecca Cola spre capul lui. Îl nimeri direct în tâmplă. Băiatul 


scânci ușor, dar nu se întoarse, văzându-și de drum. 

— Mari nenorociţi docherii ăștia desí, strigă Alif. vă place să-i 
puneţi pe indieni într-o lumină proastă de faţă cu rahaţii ăștia de 
arabi? 

Băiatul se făcu nevăzut în lumina arzătoare. 

— Toţi suntem niște rahaţi? spuse Dina ștergându-se pe mâini 
cu un șerveţel și se ridică. 

— Ştii ce-am vrut să zic, scutură Alif din mână energic. Arabii 
din Golf și-așa. Egiptenii nu-s tocmai arabi, cel puţin nu-n același 
sens. Voi sunteţi mâna de lucru importată, la fel ca noi. 

— Și tu ești pe jumătate arab. 

— Pe jumătate nu-i același lucru. Crezi că m-ar angaja cineva 
pe mine la Citycom sau la Banca Regală? 

— Da, pe post de cha'walla. 

Alif dădu s-o prindă de glezne; ea se feri în pași de dans, 
ciripind. Alif se ridică și scrută portul din priviri: câteva bărci de 
pescuit se întorceau harnice cu prada, chinuindu-se să facă față 
valului creat de un petrolier de la Transatlas. Mâncă ultima 
bucată de pește de pe frigăruie și aruncă în apă băţul care o luă, 
plutind, spre o grămăjoară de gunoaie. Nu voia să se întoarcă la 
souk. Dina se legăna încet, cu o mină filosofică, așteptând să 
primească instrucţiuni. 

— Bine, zise el. Se pare că toată faza asta chiar se-ntâmplă. 


Când dădură peste o boltă asemănătoare celei descrise de 
Nargis era deja amiază. Bolta se ridica deasupra unor vânzători 
de textile, care-și etalau sulurile de bumbac și pânzele pișcate 
de molii, cu mâinile pătate de vopselurile cu care-și colorau 
marfa. Aleea era neobișnuit de liniștită: câțiva mușterii se 
plimbau prin faţa tarabelor, dând străzii un aer ponosit, uitat. In 
timp ce analiza fiecare tarabă în parte, încercând să delibereze 
care dintre negustorii cu feţe lungi ar putea fi un criminal și cum 
ar fi mai bine să-l abordeze, Alif simţea că i se strânge stomacul. 

— Uite, arătă Dina spre piciorul stâng al bolţii. 

La baza lui se afla un cort peticit, improvizat din aceleași 
materiale pe care le vindeau negustorii. La intrare se afla o 
canistră, pe care era sprijinită, în dorul lelii, o AK47. Alif căscă 
ochii cât cepele. 

— Nu vrem să facem asta, spuse el, fără să-i mai pese dacă 
părea sau nu un fraier. S-o lăsăm baltă. Asta-i nebunie curată și 


eu nu pot... nu știu ce să fac... 

— Eu n-am vrut asta de la bun început, spuse Dina. Dar tu ai 
spus că e singura ta opţiune. Nu putem sta aici cu mâinile-n sân. 

Mai rămaseră cu ochii spre cort vreo câteva minute. Alif se 
întreba ce-or crede negustorii tăcuţi de textile care-l privesc. 
Tăcerea care învăluia aleea îl descuraja. 

— Du-te, mormăi Dina. 

Alif se îndreptă spre cort de parcă ar fi fost o bombă 
amorsată. | se părea că deslușește o mișcare înăuntru. Miji ochii: 
umbra unui animal cu patru picioare, vreun câine, poate, se 
mișca dindărătul pânzei. Tocmai voia să-i atragă atenţia Dinei, 
când o auzi țipând. 

Alif se răsuci pe călcâie, dar fu izbit de o durere orbitoare. Se 
prăbuși cu faţa în jos și fu târât de o mână nevăzută, ștergând 
cu fața aleea murdară. Simţi un spasm. Când deschise din nou 
ochii, se afla în cort, prăbușit peste Dina. 


Capitolul cinci 


„Alif.” 

Era o voce bărbătească, calmă și joasă, cu un accent vag, 
greu de localizat. Alif se strădui să-și focuseze privirea. Pipăi sub 
el și simţi o țesătură aspră: un covor din lână cu model alb cu 
roșu. Clipi repede. Dina era undeva în stânga lui, respirând 
sacadat, panicată. Când întinse un braţ, animat de un impuls 
firav de a o apăra, auzi pe cineva râzând. 

— Nu e-n pericol încă. Și nici tu nu ești. Ridică-te și fii bărbat, 
dacă tot ai fost îndeajuns de bărbat să vii aici. 

Văzu o umbră mișcându-se în faţa lui. Alif dădu apoi peste o 
pereche de ochi galbeni pe un chip arătos, care parcă nu 
aparţinea niciunei rase, cu pielea nici albă, nici neagră, cu păr 
negru și lung ca al unei femei. 

— V-V-, i se împletici limba lui Alif. 

— Ce varză ești. Și nici măcar nu te-am lovit prea tare. 

O mână îl înșfacă pe Alif de cămașă și-l ridică în picioare. 
Respiră adânc de câteva ori și simţi cum mintea începe să i se 
limpezească. Interiorul cortului era decorat după tipicul 
beduinilor: o tavă rotundă de aramă pe un stand pliabil, un 
aragaz de voiaj, o saltea subţire de bumbac. Într-un colţ se afla 
un maldăr de arme automate. Dina, cu privirea îndreptată spre 
gazda lor, îl strânse fără să-și dea seama de manșeta 
pantalonilor. 

— V-Vikram? articulă Alif în cele din urmă. 

— George Bush. Moș Crăciun, rânji bărbatul, dezvelindu-și 
dinţii albi. 

— O să ne faceţi rău? întrebă Dina așa de piţigăiat, că Alif 
abia-i recunoscu vocea. 

— Poate. Ar fi floare la ureche. De fapt, poate nici n-o s-o fac 
abitir. 

Bărbatul se mișcă, iar Alif observă îngrozit că genunchii lui 
păreau că se îndoaie în sens invers. Își întoarse apoi repede 
privirea către faţa lui, încercând să uite acest detaliu. 

— Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău că vă deranjez, Vikram 
sahib, nu am vrut nicidecum să vă supăr... : 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ascultă-te cum vorbeşti. Işi 
pierde fata asta respectul pentru tine la fiecare cuvințel. Ai venit 
aici să-mi ceri ceva. Probabil eu o să refuz și voi o să vă- 


ntoarceţi frumușel cu sau fără toate membrele la voi. Așa că hai 
să vedem despre ce-i vorba. 

Alif se strădui să-l privească pe bărbat în ochi. Avea un 
oarecare simţ al umorului; un umor descurajant de prădător, de 
leopard ajuns într-un ţarc de capre. 

— Am mari probleme, spuse el. Eu sunt un simplu 
programator și nu pot - am nevoie de cineva care să mă apere 
de Mână. Așa-i zicem noi cenzorului ăl mare. Noi, adică hackerii 
grey hats. Grey hats sunt programatori care lucrează pentru 
oameni obișnuiți, nu pentru companii. Ştiţi? Mâna e un nume pe 
care l-am inventat atunci când nu știam dacă e om sau program 
pe calculator ori poate amândouă. Sunt îndrăgostit de femeia pe 
care o vrea el, și el știe asta, iar dacă vrea, poate să mă bage la 
răcoare pentru tot restul vieţii, aș dispărea pur și simplu fără 
urmă... 

Bărbatul ridică o mână. 

— Te cred. N-ar inventa nimeni o poveste așa tembelă dacă n- 
ar fi adevărată. Dar nu te-ajut. Întâi, pentru că nu-ţi permiţi, și în 
al doilea rând, pentru că ajutorul meu te-ar băga-n belele și mai 
mari. Așa că valea. 

Alif o privi pe Dina. Dina părea leșinată. Pentru o clipă, 
îngrijorarea fu mai mare decât dorinţa lui de a sfâșia cortul. 

— Mi-aţi putea da niște apă înainte? întrebă el. 

Bărbatul privi peste umăr și strigă ceva într-o limbă pe care 
Alif n-o recunoscu. O voce de femeie îi răspunse de afară. Intr-o 
clipă, intră o femeie cu o cană de lut. Purta un veșmânt din mai 
multe straturi, ca femeile din triburile din sud; chipul și părul 
erau înfășurate într-o eșarfă roșie. Îl privi pe Alif și suspină. Alif o 
privi stânjenit, rușinat de propria reflexie din ochii ei aurii. 

— E sora mea, Azalel, spuse bărbatul. Sigur, nu așa o cheamă 
- nici pe mine nu mă cheamă Vikram, dar e cel mai aproape de 
orice limbă ai putea tu vorbi. 

— Nici pe mine nu mă cheamă Alif, răspunse Alif, după care 
se apostrofă singur. 

— Da, știu. Mi-a spus fata când tu erai una cu podeaua. Mi-a 
mai spus și cum te cheamă de-adevăratelea, o prostie din 
partea ei. Nu spune niciodată nimănui cum te cheamă, dacă tu 
nu știi cum îl cheamă cu-adevărat pe celălalt. 

Azalel îi dădu Dinei cana de lut. Dina bău ascultătoare toată 
apa și îngăimă un mulţumesc. 


— Acum aţi face bine să plecaţi, spuse Vikram. N-am mâncat 
nimic pe ziua de azi. 

Alif nu mai stătu pe gânduri. O ajută pe Dina să se ridice, 
sprijinind-o de cot. leșiră grăbiţi din cort, în lumina soarelui de la 
amiază. Înţelegându-se fără ca vreunul să scoată o vorbă, 
străbătură câteva străzi aproape în fugă, până să-și adreseze 
primul cuvânt. 

— Ai văzut... ai văzut... zise sacadat Dina, de parc-ar fi 
alergat. 

— Eşti bine? Nu te-a /ovit, nu? 

— Nu știu, își duse Dina mâna la frunte. Mi s-a părut c-am 
văzut ceva îngrozitor și am ţipat, după care m-am trezit în cort. 
Cred c-am leșinat. Tu erai întins pe jos, închideai și deschideai 
gura ca un pește. M-am temut de moarte c-ai păţit ceva grav. 

Alif simţi că i se face piele de găină. 

— Oricum ar fi, nu trebuie să ne panicăm, spuse el, mai 
degrabă pentru sine. Trebuie să-ncercăm să gândim. Să 
descompunem totul în unităţi mai mici, până când rămâne ceva 
raţional. 

— Raţional? Eşti nebun? Creatura aia nu era om! 

— Ba sigur că era om. Ce-ar fi putut să fie? 

— Incredibil ce copil ești... tu nu i-ai văzut picioarele? 

Amintirea încheieturilor leonine îi readuse lui Alif focul în 
priviri. Simţi că ameţește. 

— Ar fi putut fi orice. Lumina din cort era ciudată. Şi eram 
amândoi afectaţi. Când te panichezi, începi să vezi lucruri care 
nu sunt reale. 

— Nu-mi vine să cred, se opri Dina în loc și-l fixă încruntată. 
Tu citeşti toate romanele alea fantasy kuffar și tot negi ceva 
care vine dintr-o carte sfântă. 

Alif se așeză pe veranda unui bloc. Ajunseseră din capătul 
vestic al pieţei la periferiile Cartierului Nou, iar acum se aflau pe 
o stradă rezidenţială îngrijită și ferchezuită. 

— M-ai pierdut aici. Ce neg? Iniţiază-mă în propria religie. 

— Nu fi obraznic. „Și djinnul pe care l-am zămislit în ajun 
dintr-un foc fără de fum.” 

Alif se ridică din nou și continuă să meargă de-a lungul străzii. 
O auzi pe Dina pufnind nemulțumită. 


36 Termen arab care folosit în sensul doctrinei islamice se traduce cu 
„necredincios” sau „infidel”. 


— Mi-ai împrumutat Busola de aur! E plină de vrăji de-ale 
djinnilor și tu te-ai înfuriat pe mine când ţi-am spus că-i 
periculoasă! Cum de te-nfurii când religia îţi spune că lucrurile 
care vrei să fie adevărate chiar sunt adevărate? 

— Când sunt adevărate dispare distracţia. Înţelegi? Când sunt 
adevărate sunt periculoase. 

— Atunci dacă ţi-e frică, nu-mi spune mie să fiu rațională. 
Frica nu e raţională. 

— Nu toţi putem fi ca tine, Dina. Nu toţi suntem sfinţi. 

Alif duse mâna la umăr să-și ia telefonul din buzunarul 
rucsacului; își dădu seama că nu-l avea la el. Se întoarse spre 
Dina cu o privire îngrozită. 

— Rucsacul, murmură el. 


Se lăsă condus de Dina la o cafenea anglo-egipteană aflată la 
câteva străzi distanţă, unde o ascultă mut cum comandă supă 
de linte, pâine și cafea tare. Când ea îl îndemnă să mănânce, o 
ascultă. Clientela cafenelei era un amestec de expatriaţi 
occidentali și diverși desi, care-i imitau, învârtindu-se de colo- 
colo pe sub cupola însorită și curată a Cartierului Nou, nu prin 
desișul pădurii, alături de conaţionalii lor din topor. Alif îi privea 
jenat, simțindu-se incomplet și confuz fără uneltele lui, fără 
acte, singurele artefacte concrete pe care le putuse lua cu el în 
straniul său exil. 

Dina era singura munagaba de acolo: femeile occidentale 
aveau capul și fața descoperite și purtau haine ușoare, pantaloni 
de pânză și tricouri. Inginerii și arhitecţii desi erau toți bărbaţi. 
Cu toate astea, Dina părea să se simtă mai puţin incomod decât 
el, cerându-i chelnerului niște gheaţă în plus și câteva șerveţele, 
apoi își aranjă veșmântul sub ea fără urmă de stânjeneală. 

— Nu ţi-e cald? o întrebă Alif. 

— Glumești? Îngheţi aici. Cred că aerul condiţionat e pornit la 
maximum. 

Alif chicoti și-și propti coatele pe masă. 

— Eşti așa curajoasă, spuse el. De parc-ai fi ieșit la 
cumpărături. Eu simt c-o să mă prăbușesc. Cred că mi-a luat 
rucsacul când mi-am pierdut cunoștința. Laptopul, cartea de la 
Intisar - tot ce ne-ar fi putut ajuta. 

— Eu n-am văzut să fi luat ceva, spuse Dina. Dar eram așa 
speriată, că poate mi-a scăpat. 


— Nu contează. Fără acces la internet, nu-mi rămâne decât să 
fug. Poate c-ar trebui să-mi asum riscul și să mă predau pur și 
simplu. 

— Nu poţi face asta, scutură Dina din cap. Cei de la 
Securitatea de Stat te vor tortura și-ți vor arunca leșu-n port. Ştii 
bine cum sfârșesc cazurile astea. 

Alif aruncă o privire în jur, la pereţii eleganţi de culoarea 
lămâii și la aranjamentele florale asortate de pe fiecare masă. 

— Djinnii tăi sunt reali, spuse el încet. Și asta-i ficţiune. 

Își dădu seama că fata zâmbește. Ridică mâna, fără să spună 
nimic, și-i făcu semn chelnerului să aducă nota. Alif oftă când ea 
plăti din banii ei, neavând de ales decât să păcătuiască 
împotriva legii cavalerești. Când ieșiră din cafenea, începuse să 
se însereze. De la o moschee din apropiere răsuna cântarea 
unui muezin care-și dregea vocea-n microfon, iar de undeva, 
mult mai departe, se  deslușea abia auzită chemarea 
melancolică de la Al Basheera. Una câte una, moscheile își 
lansară chemările cântate, până când aerul devenise dens, 
îmbibat cu sunet: veniţi la rugăciune, veniţi la rugăciune. 

— S-ar putea să fim nevoiţi să dormim la moschee astă-seară, 
spuse Alif. 

— Nu știu ce să le spun părinţilor mei, zise Dina. Nici măcar 
nu mi-am verificat mobilul. Sunt sigură că e plin de mesaje 
terifiate. 

— Orice-ar fi, nu le spune că mă ajuţi pe mine - și nici de 
Vikram să nu le spui, altfel vor crede că ţi-ai pierdut minţile. 

Tulburată, Dina scoase telefonul mobil din buzunarul 
veșmântului. Se afundară în zonele rezidenţiale din Cartierul 
Nou, trecură pe lângă case și blocuri de locuințe concepute 
după fantezia vreunui arhitect din California, vopsite în nuanţe 
contrastante de somon și verde-albastru ca marea. Era un 
teritoriu pe care Alif rareori îl vizita. Orașul, remarcase cândva 
Abdullah, era împărțit în trei: bani vechi, bani noi și bani ioc. Nu 
suportase niciodată clasa mijlocie și nici nu avea vreo ambiţie să 
intre în rândul ei - ori ești un non-rezident din Cine-știe-ce-ţară 
și trimiţi bani cu ghiotura la rudele disperate de acasă, ori ești 
un vlăstar al boomului petrolier. Deși Alif provenea, din partea 
tatălui, din bani noi, n-avea parte de ei decât cu ţârâita. 
Districtul Baqara părea mult mai aproape de adevăr decât oaza 
asta pastelată care-i înconjura. 


— Vreau să merg acasă, spuse el dintr-odată. Tot locul ăsta e 
ridicol. N-am să mai desconsider niciodată străduța noastră de 
mâna a doua. 

Dina fornăi ușor, deloc potrivit pentru o domnișoară. 

Ca-ntotdeauna, un vânticel se porni dinspre port, imediat ce 
soarele ajunse la linia orizontului; Alif adulmecă mirosul de sare 
și nisip încins. Trase aer în piept. Trebuiau să-și continue 
drumul: el trebuie să găsească un loc mai izolat unde să-și 
petreacă noaptea. Spera ca moscheile din Cartierul Nou, dintre 
care niciuna nu era mai veche de un deceniu, să nu fie așa 
pretenţioase cât să se opună tradiţiei și să refuze călători. 
Cufundat în gânduri, Alif văzu un bărbat cu thobe albă și 
ochelari de soare. Era neobișnuit, se miră el, să vezi pe cineva 
cu ochelari de soare după căderea întunericului. Imediat însă îi 
pică fisa. 

— Hai, îi șopti Dinei, împingând-o după colţ, hai, hai, hai. 

— Ce e? 

— Detectivul de la Securitate. 

Scoase un țipăt scurt și imediat își duse mâna la gură, 
urmându-l repede pe Alif pe o stradă străjuită de tufe de 
hibiscus. Alif nu îndrăzni să privească înapoi decât după ce se 
îndepărtară câteva străzi bune. Se opri în faţa unui magazin mai 
retras cu haine de damă, abia închis. Alif aruncă un ochi printre 
picioarele manechinelor: nu era nimeni pe stradă, în afară de 
măturătorul în haine prăfuite, care curăța parcela din faţa unui 
bloc cu o mătură din crengi subţiri. 

— Tot acolo e? întrebă Dina șoptit. 

— Nu cred... 

Fu întrerupt de un pocnet sonor. Când cobori privirea, Alif 
văzu o gaură perfect rotundă în faţada de ciment a magazinului, 
la doar câţiva centimetri de braţul lui stâng. Dina scoase un 
sunet îngrozit. Fără să gândească, se aruncă asupra ei, 
prăbușindu-se amândoi la pământ, în timp ce vitrina se făcu 
ţăndări în urma lor. Alif îi simţi răsuflarea în ureche, pieptul 
urcând și coborând, iar pentru o fracțiune de secundă, îl 
cuprinse o moleșeală plăcută. 

Alte trei focuri spre intrarea în magazin. Alif își lungi gâtul: 
detectivul în alb era vizavi, agitând calm un pistol, de parcă și-ar 
fi chemat un taxi. O simţi pe Dina zbătându-se sub el. Ea se 
rostogoli și se ridică aproape cu totul. Alif o înșfacă de braţ. 


— Nu, nu! Stai jos! 

Când următorul foc fu urmat de un geamăt, nu de un pocnet, 
iar Dina se prăbuși la pământ, lui Alif îi stătu inimă-n loc. Se auzi 
un urlet ca de animal sălbatic - Alif crezu că poate chiar de la el 
provenise, până să vadă silueta roșiatică zburând prin aer și 
lăsându-l lat pe detectiv. Tremurând, strânse la piept corpul 
moale al Dinei și-și ascunse faţa prin faldurile vălului ei, 
îngânând o rugăciune către ea și către Dumnezeu. Auzi strigătul 
unui bărbat: un sunet al groazei ascuţit și gâlgâit, întrerupt de 
sunetul oaselor trosnite. Strigătul se stinse. Alif o strânse și mai 
tare pe Dina de după umeri. 

— Haideţi, copii! 

Era o voce puternică și așezată. Alif simţi ceva în jurul gâtului 
- ceva ca niște gheare mirosind a sânge și-a excremente - și se 
trezi aruncat înainte, desprins de Dina de această forță 
neomenească. Apoi își dădu seama că aproape zbura pe 
deasupra străzii, făcând pași din ce în ce mai mari, până când 
picioarele i se desprinseră de pământ. 

— Dă-mi mâna. 

— Nu! Lasă-mă-n pace... 

— Ascultă-l pe Unchiul Vikram, fetițo. Ai nevoie de pansament 
la braţ. Dacă mai faci pe pioasa cu mine, ţi-l smulg, ţi-l pansez și 
ţi-l cos la loc. 

Se auzi un pârâit de țesătură ruptă. Alif încercă să se ridice în 
capul oaselor, dar simţi cum îl cuprinde greaţa; se prăbuși pe 
spate, văitându-se. Nu știa și nici nu-i păsa unde se afla. 
Intoarse capul și o văzu pe Dina îngenuncheată lângă Vikram, cu 
mâneca suflecată până la umăr, scoțând la iveală un braţ 
stacojiu: o rană vineţie și însângerată de glonţ între umăr și cot. 
Alif își simţi corpul străbătut de un val de ușurare, o senzaţie 
așa de intensă, încât, pentru câteva clipe, nu mai simţi greaţa și 
frica. Trăia. Supravieţuise. Îl usturau ochii. 

Vikram ţinea o pensetă între degetele lungi și-i îngrijea Dinei 
rana cu o minuţiozitate care nu părea să fie chiar bine 
intenţionată pe de-a-ntregul. 

— Poţi să ţipi, spuse el, e-n regulă. 

Fără să mai adauge vreun cuvânt, îi înfipse penseta în braţ. 
Ea căzu într-o parte, cu pumnii încleștaţi, fără să scoată însă 
vreun sunet. 

— la uite-l, zise Vikram ridicând glonţul însângerat în pensetă. 


Vezi? Asta-i o bucată din haina ta care s-a prins de el. A intrat 
odată cu glonţul. Ar fi făcut puroi și ţi-ar fi infestat sângele. 

Aruncă glonţul într-o tigaie aflată lângă el. 

— Acuma curăţăm și coasem. Imi datorezi viaţa, dar eu mă 
mulțumesc și cu virginitatea. 

— Încearcă numai și te omor, mormăi Alif. 

— Dumnezeule mare, s-a trezit. 

Ochii galbeni îl priviră cu dispreţ. 

— Mă ameninţi? Fata asta are mai mult sânge-n vine ca tine. 
Tu tocmai ce te-ai pișat pe tine. 

Alif se ridică și înghiţi în sec, ca să nu vomite. Dina îl privea 
fără expresie, cu ochii sticloși și împietriţi de durere. Ajunseseră 
din nou în cortul lui Vikram, scăldat în lumina trandafirie a 
lampioanelor din jurul boltii. De undeva din apropiere ajungea 
până la ei miros de fum. Vikram își vedea de treabă, aplecat 
asupra Dinei, căreia îi tampona braţul cu un smoc de vată, 
arătând ca o asistentă demonică. După ce termină, puse aţă 
într-un ac curbat pe care-l scoase dintr-o cutie ca un penar. 

— Asta-i partea cea mai rea, spuse el. Să tot fie vreo zece 
copci. Adică douăzeci de înţepături și aţă trecută prin fiecare. 
Chiar s-ar putea să ţipi, adăugă cu un ton vag tânguitor. 

Alif întoarse privirea. Dina a ţipat, într-adevăr, sunete scurte 
și gâfâite, care îl făceau pe Alif să se încordeze, empatic. 

— Beni adam prădăit ce ești, plămădit din ţărână, spuse 
Vikram ca pentru sine, la prima vedere, beni adam de mâna a 
treia. Fragil ca lutul ars, așa ești. Poţi să te uiţi acum, frate. 

Alif ridică ochii: braţul Dinei era bandajat atent cu pânză albă. 
Cu cealaltă mână, ea își rula tremurând mâneca pe deasupra. 

— Mulţumesc, șopti ea. 

— De ce te-ai răzgândit? întreabă Alif încercând să-și ascundă 
frica în timp ce-l privea pe Vikram. De ce-ai venit să ne-ajuţi? 

Vikram schiţă un zâmbet, ridicând un colţ al gurii și dezvelind 
un incisiv alb. 

— Sora mea zice că te cunoaște. 

— Mă cunoaște? se neliniști Alif. Aș fi ţinut minte pe cineva ca 
ea. 

— Cred și eu. Zice că ai adăpostit-o în timpul unei furtuni de 
nisip. 

Alif îl privi mut pe Vikram. Deschise gura, se gândi mai bine și 
o închise la loc. 


— M-am uitat prin lucrurile tale, continuă Vikram, punându-și 
la loc ustensilele. Ești destul de interesant, după cum s-ar părea. 
Nu mi-ai zis că ai o copie din A/f Yeom. N-a mai rămas aproape 
niciuna în lumea celor văzute. Oamenii n-ar trebui să aibă acces 
la ele. Bănuiesc că e una dintre copiile transcrise de vechii 
mistici persani? Nu-i frumos din partea ta să te plimbi cu așa 
ceva prin oraș. Ţi-aș putea găsi un preţ frumușel pentru ea. 

— Te referi la carte? 

Vikram se mișca prin cort, de-a bușilea. Se opri în faţa lui Alif 
și-l măsură din priviri. 

— Vrei să zici că habar n-aveai ce-i asta? întrebă scoțând ca 
din neant cartea de la Intisar și aruncându-i-o lui Alif în poală. 
Ciudat, s-ar părea că cineva a luat notițe-n locul tău. 

Alif se încruntă, privind când la Vikram, când la carte. 
Deschise grijuliu manuscrisul și-l răsfoi: printre pagini erau 
inserate post-it-uri galbene, cu scrisul drept și îngrijit al lui 
Intisar. 

— Trebuie să fie notițe pentru teza ei, murmură el. Nu înţeleg. 
Fata care mi-a trimis asta a zis că nu vrea să mă mai vadă 
niciodată. De ce mi-ar da ceva așa de preţios, mai ales dacă i-ar 
fi și ei de folos? 

— Poate voia s-o ţină departe de mâinile altcuiva, spuse 
Vikram înclinând capul, ca o pasăre de pradă. 

— Poate, ridică Alif cartea la lumină și începu să citească 
prima pagină. 


Regatul Kashmirului a fost condus în vechime de un rege 
pe nume Togrul. Regele avea un fiu și o fiică, iar amândoi 
erau lumina ochilor lui. Tânărul prinț, pe nume Farukhrus, sau 
Zi Fericită, era un erou căruia i se dusese vorba de câte virtuţi 
avea; in timp ce sora lui, Farukhuaz, sau Mândrie Fericită, era 
de o frumuseţe neasemuită. Ce mai incoace și-ncolo, prințesa 
era așa de frumoasă și de isteață, incât ii fermeca pe toți 
bărbaţii care-i vedeau chipul, dar până la urmă dragostea lor 
se dovedea mereu mortală, fiindcă cei mai mulţi dintre ei iși 
pierdeau mintile, cădeau pradă suferinţei și disperării, 
mistuindu-se. 

Cu toate acestea, faima frumuseții ei se imprăștiase in tot 
Orientul, astfel că, in curând, ajunse la Kashmir vorba că 
aproape toţi ambasadorii curților din Asia aveau să vină să 


ceară mâna fetei. Dar înainte de venirea lor, ea avu un vis 
care-i stârni o ură înflăcărată întregii semintii bărbătești: se 
lăcea că un cerb căzuse intr-o capcană, de unde a fost 
eliberat de o căprioară; și că mai apoi, când căprioara căzu în 
aceeași capcană, in loc s-o ajute, cerbul o luă la sănătoasa. 
Când s-a trezit, Farukhuaz și-a amintit cu durere visul, pe care 
nu l-a interpretat ca pe-o iluzie ori ca pe-o fantasmă 
trecătoare, ea având convingerea că insăși măreața Kesaya, 
idol la care se închinau cei din Kashmir, se interesase de 
soarta ei, vrând să-i arate prin aceste reprezentări că toţi 
bărbații sunt trădători. Că nu vor oferi nimic in schimb pentru 
cea mai dulce dragoste primită din partea femeilor. 


— Ciudat, spuse Alif răsfoind paginile. După aceea, regele o 
roagă pe doica lui Farukhuaz să-i spună povești care s-o- 
ncurajeze să-i placă bărbaţii și să-l accepte pe unul dintre prinții 
străini drept soţ. Sunt povești ca-n O mie și una de nopți. 

Dina se ridică cu greu și șchiopătă până la salteaua pe care 
stătea Alif. Se așeză, ghemuită într-o poziţie fetală, ţinându-și 
braţul rănit la piept. 

— Mare prost mai e, pufni Vikram sfidător. O mie și una de 
Zile nu-i o carte de povești oarecare, mucosule. Titlul nu-i deloc 
întâmplător - e tocmai opusul, deturnarea Noptilor. În cartea 
asta se află toată cunoașterea poporului meu, păstrată pentru 
generaţiile viitoare. Nu e lucrarea unor fiinţe umane. Cartea asta 
a fost povestită de un djinn. 


Capitolul șase 


Alif insistă ca, pe timpul nopţii, cortul să fie împărțit în două 
printr-un paravan de pânză. O trezi pe Dina, deja adormită, să-i 
spună că putea să se culce liniștită; ea se învoi doar după ce el îi 
promise că n-o va lăsa singură în cort cu Vikram. Alif se retrase, 
trăgând pânza în urma lui, iar Dina își scoase pantofii. Vikram 
stătea în cealaltă jumătate a cortului, cu o expresie meditativă, 
îndoindu-și încet degetele păroase de la picioare. 

— Ar trebui să-mi spui dacă ea nu e-n siguranţă în preajma ta, 
spuse Alif. O să-mi dau seama dacă minţi, chiar dacă ești... alt 
gen de persoană. 

— Departe de mine gândul s-o violez pe prietena ta, spuse 
Vikram toropit, privind afară prin deschizătura cortului, spre 
piaţa închisă. Dac-aș fi vrut, aș fi făcut-o deja. 

Alif se cutremură. Vikram, care nu păru să-i bage de seamă 
reacţia, ridică nasul de parcă ar fi adulmecat ceva în aerul violet 
al nopţii. 

— Pari să știi multe despre A/f Yeom, zise Alif după o tăcere 
stânjenitoare. 

— Destul cât s-o apreciez la justa ei valoare. 

— Ce-ai vrut să zici prin cunoaștere paralelă? Şi care-i toată 
faza cu djinnii? 

— Ce-ţi pasă ţie? Și-așa am vorbit mai mult astăzi decât într-o 
lună-ntreagă. Am obosit să dau din gură de pomană fără să 
mestec o bucată de carne. 

— Trebuie să-nţeleg, scrâșni Alif furios din dinţi. Fata pe care 
o iubesc ar putea fi în mare pericol. Trebuie să aflu de ce era 
așa de important pentru ea să-mi parvină mie această carte, 
chiar dacă era supărată pe mine. 

Vikram își dezmorțţi picioarele și se ridică. 

— Poate că se temea să n-o găsească cineva asupra ei. 
Cenzorii ăștia ai voştri știu să facă un singur lucru cu cărţile. 

Alif scutură din cap. 

— Cenzorii nu-și bat capul cu cărţi fantastice, mai ales cu 
vechituri. Nu înţeleg o iotă din ele. În mintea lor, sunt povești 
pentru copii. Dac-ar ști despre ce e vorba în Cronicile din Narnia, 
ar muri. 

— Citești multe cărţi din astea fantastice, frate? 

— Numai de-astea citesc. 


— Şi le întelegi? 

Alif îl fixă cu privirea pe Vikram. Partea inferioară a corpului 
său părea mai puţin înspăimântătoare acum - o întâlnire între 
om și animal, cu ecouri din amintirile unei alte epoci. 

— Care-i treaba cu tine și cu Dina, întrebă el. Mă simt de 
parcă aţi fi pornit amândoi o conspirație împotriva mea, ca să 
mă simt prost. Sau ateu. 

— Ai putea fi și prost și ateu, dar fata asta nu-i nici una, nici 
alta. După-amiază, când vă plimbaţi pe alee, prin faţa cortului 
meu, m-a văzut. Încercam să mă furișez în spatele tău. Cei mai 
mulţi din tribul lui Adam nu ne pot vedea decât dacă le dăm noi 
permisiunea, să știi. Vălul e prea gros. Când oamenii tăi intră în 
Cartierul Vechi, văd doar deșert. 

— Pentru că asta și e Cartierul Vechi, un deșert, spuse Alif. 

— E deșert, însă e și o lume piezișă. Ţara djinnilor. 

— Ăsta-i un mit. 

Alif începu să se îndoiască de înţelepciunea ideii de a petrece 
o noapte în compania unei asemenea persoane. 

— Toată ziua, bună ziua - mit. Cine ești tu să stabilești asta? 
Ai fost măcar vreodată în Cartierul Gol? 

— Sigur că nu. Nimeni nu merge acolo de bunăvoie. N-ai apă, 
n-ai adăpost. Nici măcar beduinii nu poposesc acolo. 

— Exact ce ziceam. Dacă n-ai fost niciodată acolo, nu poţi să 
zici că n-ai întâlnit niciodată djinni în Cartierul Gol. Tot ce poţi 
zice e că până acum nu ţi s-a întâmplat să întâlneşti djinni în 
Cartierul Gol. 

— Bine, ai dreptate, așa. 

— Întocmai, zise Vikram gânditor, fără să ţină seama de 
replica aruncată de Alif într-o doară. Au fost vremuri când prin 
lume roiau wa/! și profeţi care ajungeau la noi cu privirea, dar 
asta se întâmpla demult. Acum lucrurile nu mai stau așa. Acum 
vă interesează mai mult vălul dintre om și foton, decât vălul 
dintre om și djinn. 

— Bine, mormăi Alif, simțindu-se nelalocul lui. 

— Asta spui acum, dar s-ar putea să-ţi schimbi părerea după 
ce vei afla că toate căutările duc în același loc. 

— Nu mă interesează deloc pseudo-hikma” asta a ta de doi 
bani. Mie-mi trebuie răspunsuri clare. 


37 „Înţelepciune", în arabă, în original. în filosofia islamică este un 
concept important, deoarece Allah e văzut ca atotînţelept. 


Vikram începu să latre - Alif presupuse că așa râde el - și ieși 
din cort. 

— Așa e, are coaie, îl auzi pe Vikram murmurând, pe măsură 
ce se făcea nevăzut în întuneric. Mici. 

Alif ascultă pașii care se îndepărtau. 

— Deci? ajunse până la el vocea înceată a lui Vikram, vii sau 
nu? 

Alif fu nevoit să alerge ca să-l prindă din urmă pe Vikram, 
care străbătuse o distanță mai mare decât ar fi crezut el că e 
capabil un om. 

— Nu vreau s-o las singură pe Dina, spuse când îl ajunse. 

— Fata e cât se poate de în siguranţă. Azalel o să aibă grijă de 
ea - e prin apropiere. Noaptea-i place să meargă cu animalele. 

— Referitor la cunoașterea paralelă, schimbă Alif subiectul, cu 
o poftă arzătoare. Ce voiai să zici cu asta? 

— Că rasa mea e mai veche decât a ta - noi conceptualizăm 
lumea diferit și trăim într-un fald al ei. Ne amintim de Vremurile 
de Demult, când nu eram decât noi și îngerii, iar tribul tău nu 
fusese încă plămădit din pământ și sânge. Așa că noi spunem 
altfel poveștile. Se prea poate ca din afară să pară la fel, dar au 
înţelesuri ascunse vouă, la fel cum și noi suntem ascunși. 

Alif simțea cum îi scade interesul. Simţea că ascultă 
bolboroseala unui nebun din piaţă; îl însuflețise un moment, însă 
imediat căzu în ale lui. 

— Şi ce-are-a face asta cu A/f Yeom? întrebă. 

— Rasa ta n-ar fi trebuit să citească A/f Yeom, spuse Vikram 
oftând. Voi aveţi poveștile voastre și propria voastră cunoaștere. 
Voi sunteţi văzuţi, noi ascunși. Inainte să răsucească cheia în 
universul ăsta ciudat al vostru, Dumnezeu așa rânduise lumea. 
Dar voi, beni adam, vă băgaţi mereu nasul în treburi delicate și 
încălcaţi graniţele. Acum câteva sute de ani, un ticălos din tribul 
meu i-a permis unuia din tribul tău să transcrise A/f Yeom - fie 
sub constrângere, fie pentru cine știe ce favor frumușel, depinde 
ce versiune vrei să crezi. De atunci, au tot circulat în lumea 
văzută copii ale cărţii. Puţine s-au păstrat. Cartea pe care oaie 
una dintre ele. 

Alif căzu pe gânduri pentru o clipă. O pasăre de noapte 
ciripea îmbufnată într-o tufă de hibiscus din apropiere. 
Hălăduiseră prin cea mai veche parte a sovk-ului, cufundată în 
tăcerea pe care doar vreun animal de casă o mai întrerupea. 


— Deci poveștile nu sunt doar simple povești, asta vrei să zici. 
Ci o cunoaștere secretă sub forma unor povești. 

— Unii ar spune că așa-s toate poveștile, frăţioare. 

— Oricum, de unde știi atâtea despre cartea asta? întrebă Alif, 
iritat de suspiciunea că Vikram se juca cu mintea lui. De unde 
știi tu ce era în mintea acestor oameni? 

— Am fost atent, sclipiră dinţii lui Vikram în întuneric. 

Ca printr-o înțelegere tacită, o luară înapoi spre cort. Lui Alif îi 
fugea gândul la Prinţesa Farukhuaz, din Kashmirul pe care nu-l 
văzuse niciodată, plin de elefanţi cu lectici pe spinare și de 
oameni în kurte de brocart, ca-n miniaturile Mughal. Încercă să- 
și imagineze o vreme în care căsnicia părinţilor lui ar fi putut fi 
un lucru cât se poate de firesc, în care nu mai plutea umbra 
idolatriei sub care se născuse. 

— Nu mă crezi, zise Vikram. 

— Ce vrei să spui? roși Alif. 

— Crezi că sunt doar un om care a luat-o puţin razna. Asta 
păţesc dacă petrec așa mult timp la periferia lumii văzute. 
Există pericolul să fiu perceput ca prea real. 

— Nu cred că ești un om obișnuit, spuse Alif râzând agitat. 

Nu știa cum să înceapă. Işi simţea mâinile și picioarele grele, 
iar lumea din jur părea cu totul străină; camera, cu patul și 
computerul lui păreau parte dintr-o lume din care se dislocase. 

Când Alif și Vikram se apropiară de cort, umbra lui Azalel 
apăru într-un petic de lumină. Alif înţepeni, cotropit de impulsul 
exagerat de a o evita, mai ales în prezenţa fratelui ei. Vikram o 
luă înainte. li spuse lui Azalel câteva cuvinte, iar ea-i răspunse în 
limba lor ceva ce-l făcu pe Vikram să surâdă. Ușurat, Alif văzu 
cum umbra lui Azalel se strecoară afară din cort, făcându-se 
nevăzută. Se aplecă și păși înăuntru. Vikram se așeză jos 
turcește, trecându-și degetele prin părul negru. 

— Sprinten ca un călugăr novice, spuse el când Alif se 
apropie. 

— Unde mi-e rucsacul? întrebă Alif, ignorându-l. 

Vikram îl scoase de sub vesta de cioban, unde n-ar fi avut sub 
nicio formă cum să încapă, și-i dădu drumul pe podea. Alif 
îngenunche și trase fermoarul: laptopul, portofelul și telefonul 
erau la locul lor, dar cele două perechi de șosete pe care i le 
pusese Dina erau desfăcute, iar punga de curmale prădată. Alif 
se strâmbă. 


Scoase laptopul și vreo douăzeci de minute se chinui să 
spargă cea mai apropiată rețea parolată de internet wireless; 
provincia digitală a vreunui antreprenor din Cartierul Nou. 
Ceilalţi grey hat cu care partaja c/oud-ul erau online, cu toţii 
cuprinși de panică: unde fusese în ultimele două zile? Toţi 
fuseseră infectați cu un program de monitorizare a activităţii la 
tastatură, pe care niciunul dintre el nu-l mai văzuse vreodată - 
avea idee despre ce era vorba? 

— La naiba, bombăni el, simțind broboanele de transpiraţie 
care-i înfloreau pe frunte. 

— Hmm? îl privi Vikram, cu o sprânceană ridicată. 

— A găsit Tin Sari, spuse Alif, cu tâmplele zvâăcnindu-i de 
durere. L-a luat de pe calculatorul lui Intisar, așa cum mi-a spus 
și Abdullah c-o s-o facă. Încearcă să-și dea seama ce e și cum 
să-l folosească. Acuma n-are nici cea mai vagă idee, dar în 
curând va ști. 

Vikram îi smulse lui Alif laptopul din mână. 

— Plastic și electricitate, spuse el dezgustat. Așa credeţi voi, 
oamenii, că veţi ajunge la ceruri. Dar, frățioare, dacă te sui prea 
sus te-ntreabă îngerii încotro mergi. 

— Dă-mi-l, spuse Alif încercând să-și recupereze laptopul de la 
Vikram, care-l ţinea cu două degete, rânjind. 

— Ce mânuţe schiloade ai! Ai mai făcut altceva cu ele în afară 
de tastat și de mângâiat? 

— Du-te dracu'! 

Alif reuși să-și smulgă laptopul, și întorcându-i spatele, se 
aplecă peste tastatură. 

— Și-acum ce faci? 

— Deschid teza lui Intisar. Salvez o copie online, pe cloud. 
Poate-mi dau seama de ce voia să am eu cartea și ce se 
așteaptă să fac cu ea. 

Alif copie documentul pe ecranul lui: cincizeci de pagini în 
arabă, intitulate Variaţiuni ale discursului religios in ficţiunea 
islamică timpurie. Căută în el termenii Alf+Yeom, iar prima 
referinţă pe care o găsi era abia în ultimele zece pagini. Începu 
să citească încruntat. 


Ideea că Alf Yeom e lucrarea unui djinn este, cu siguranță, 
intrigantă. Coranul vorbește despre popoarele ascunse in cel 
mai candid mod cu putință, deși din ce in ce mai mulți 


credincioși educați nu recunosc credința in ei, indiferent cât 
de deschişi ar fi față de cele mai dure și mai obscure 
elemente din legea islamică. Că Dumnezeu a lăsat ca unui hot 
să-l fie tăiată mâna dreaptă, că o femeie moștenește mereu 
jumătate cât un bărbat - aceste lucruri nu doar că sunt 
tratate ca simple fapte, ci ca certitudini, in vreme ce existența 
unor ființe inzestrate cu conștiință, dar pe care noi nu le 
vedem - și a tuturor acelor lucruri fantastice și minunate pe 
care existența lor le face posibile - creează un disconfort 
profund chiar și in sânul celor mai slăviţi musulmani pentru 
rolul jucat in „renașterea“ religioasă la care se așteaptă in 
prezent observatorii occidentali: tineri tradiţionaliști cu 
diplome. Cu toate astea, cât de goală să fie o tradiţie in care 
legea, care poate fi supusă interpretării, e considerată sacră, 
in vreme ce cuvântului lui Dumnezeu, prin care se descrie 
chiar ce a intăptuit El, nu i se dă crezare. 
Nu știu ce să mai cred. 


Alif, din ce în ce mai confuz, se simţi rănit: de ce nu-i vorbise 
niciodată despre asta? De ce nu i-a mărturisit niciodată criza ei 
spirituală? Era limpede că A/f Yeom o emoţionase într-un mod 
atât de profund și tulburător, încât rămăsese fără cuvinte. lar 
dacă existaseră semne, Alif nu le luase de seamă. 

Ultimele câteva pagini ale tezei erau un talmeș-balmeș: 
gânduri disparate și argumente scrise cu liniuţă, care nu 
fuseseră încă inserate în text. Păreau să aibă din ce în ce mai 
puţină legătură cu tema în sine, și mai degrabă cu mintea ei 
fragmentată, și se încheiau cu o serie de exerciţii de logică 
pseudo-matematică, dintre care Alif descifră unul, scris în 
engleză. 

GOD=God Over Djinn. GOD=God Over Djinn Over Djinn. 
GOD=God Over Djinn Over Djinn Over Djinn. 

— Hofstadter“”, murmură Alif. 


33 În engleză, „God“ înseamnă „Dumnezeu“. „Dumnezeu deasupra 
Jinn-ilor.“ 

33 Douglas Richard Hofstadter, profesor american în științele 
cogniţiei, ale cărui cercetări vizează înţelegerea eului, conștiința, 
analogiile, creaţia artistică, traducerea literară și descoperirile din 
matematică și fizică. Este fiul fizicianului laureat cu Nobel, Robert 
Hofstadter, care a studiat repartizarea electronilor în nucleul 


— Ce? 

În lumea estompată din cort, Vikram părea o umbră; Alif 
uitase că se afla acolo. 

— Douglas Hofstadter, repetă el. Intisar discută unul dintre 
algoritmii lui recurenţi în teza de licență. God ar însemna 
„Dumnezeu deasupra djinnilor”, dacă scrii fraza asta în engleză 
și-o abreviezi. E un model matematic în care Dumnezeu stă 
așezat pe o coloană infinită de djinni, care-i înmânează 
întrebările noastre și care preiau de la el, din mână-n mână, 
răspunsurile. Poanta - sau poate chiar e o treabă serioasă -e că 
Dumnezeu nu se manifestă niciodată pe de-a-ntregul, zise 
încruntat, scărpinându-se în cap, într-un locșor unde avea 
mătreaţă. Cred că eu i-am împrumutat cartea aia. 

Vikram nu mai zise nimic. Alif îl privi, observând că abia putea 
să-și focalizeze privirea. Când încerca să-i distingă trăsăturile lui 
Vikram, gândurile începeau să i se stingă, anesteziate, de parcă 
ar fi fost doar pe jumătate treaz și încerca să-și amintească un 
vis. Pentru o clipă, în care se simţise foarte dezorientat, fu ferm 
convins că vorbise de unul singur. 

— N-ai vrea să nu mai faci asta? spuse el, închizând ochii. Nu 
știu exact ce faci. Dar e tare ciudat. 

— Eu nu fac nimic, tu faci, se auzi Vikram. Ești obosit. Mintea 
ta s-a săturat să tot primească lucruri pe care s-a disciplinat 
singură să nu le vadă. 

Alif se simţea, într-adevăr, obosit. Închise laptopul și-l așeză 
alături, acoperindu-și ochii cu o mână. Ultimul lucru pe care îl 
auzi fu un suspin exasperat. O pătură se întinse singură peste 
el. Pierdut în liniște, Alif se răsuci într-o poziție mai comodă și 
adormi numaidecât. 


În aer plutea miros de apă proaspătă. Un miros albastru și 
scânteietor, fără niciun fir de praf, însoţit de o împroșcătură și 
de o răsuflare adâncă. Alif deschise ochii. La intrarea în cort, 
văzu două perechi de picioare: una roșiatică, amintind de tălpile 
faraonilor, alta de culoarea mierii, cu gleznele acoperite de 
brățări argintii. Sub ele, șiroiau fire de apă, într-o băltoacă de 
noroi. Auzi sunetul unui ștergar pe piele, apoi încă o 
împroșcătură și râsul unei femei. 

— E rece! 


atomilor. 


Era vocea Dinei. Alif se ridică și-și înclină capul într-o parte și- 
n alta; avea gâtul înţepenit, din cauza dormitului pe jos. Azalel 
fredona încet un cântecel duios, ca torsul unei pisici care-a 
mâncat pe săturate, iar sunetele ei nedeslușite se rânduiau, în 
mintea lui, în propoziţii dintr-o limbă pe care și-o amintea pe 
jumătate. Spunea că Dina era copila ei cea dragă, fetița cu 
picioare maronii, care crescuse așa de frumos; pe care o iubise 
încă din prima clipă, când o văzuse jucându-se printre tufele de 
iasomie din grădină. Alif nu știa cum de înţelegea spusele lui 
Azalel, însă își aminti dintr-odată, ca lovit de boală, că-i 
înţelesese limba și atunci când îi vorbise în vis. 

Căldura maternă din vocea ei îl excită. Nimicit de spasme 
contradictorii, de rușine și dorinţă, Alif se întoarse cu spatele. li 
era foame. Scormoni prin rucsac după o pereche de șosete 
curate și după resturile de curmale. După ce mâncă ce mai găsi 
din fructele lipicioase, cât să prindă puteri, luă A/f Yeom și 
începu să citească, știind că n-ar fi fost înțelept să părăsească 
cortul până nu se îmbăiază femeile. Găsi pagina la care 
rămăsese, marcată de un post-it galben, lipit de Intisar. 


Prințesa Farukhuaz se întoarse în alcov, unde se desfăta cu 
dulciuri și delicatese și apă de trandafiri, cu care să-și 
răcorească fața in arșița zilei, și se pregăti să asculte 
poveștile doicii. Stia prea bine că tatăl ei, un om cu inima 
bună, dar tără prea multă ingeniozitate, o trimisese pe doică 
să-i împuieze capul cu povești care s-o intoarcă spre calea 
măritișului. insă visul cu cerbul și căprioara, cu toate 
prevestirile lui, zăbovea incă in ochii ei treji, iar inima ii 
rămase impietrită in faţa oricărei incercări de convingere 
venită din partea doicii. 

— Sunt gata, hai să-i dăm bătaie odată, spuse ea căscând 
atunci când sosi doica. 

— Gata pentru ce? întrebă doica nevinovată. 

— Pentru poveștile tale. Ai venit să mă convingi să mă 
mărit cu un prinț care-i e pe plac tatei. Nu vei avea sorți de 
izbândă. Am avut o viziune despre adevărata natură a 
bărbaților și nu mai vreau să mă mărit niciodată. 

— Asta crezi tu, spuse doica. Poveștile mele sunt povești, 
nu bice care să te indrume pe o cale sau alta. 

— Dacă spui tu, răspunde Farukhuaz. 


— Păi, spun. Începem? 
Harun și ințeleptul judecător din Abouzilzila 


A fost odată ca niciodată, pe tărâmul pe care arabii îl 
numesc Al Gharb, un orășel pe nume Abouzilzila. Fusese 
numit astfel din cauza numeroaselor cutremure pe care djinnii 
locului le provocau în timp ce străbăteau tărâmul. Abouzilzila 
era un loc muntos, cu multe peșteri săpate in piatră. intr-una 
dintre aceste peșteri trăia un hakim foarte respectat, un 
judecător din lumea ajinnilor, la care veneau adesea, pentru 
sfaturi, nu doar semenii lui, ci și oamenii. 

În Abouzilzila iși avea, de asemenea, sălașul un amărât de 
fermier pe nume Harun. Harun, care nu strălucise niciodată ca 
deșteptăciune, devenise ţinta glumelor pentru vecinii lui, 
oameni și djinni deopotrivă. Oamenii îi înnodau mereu rufele 
întinse la uscat și ii ascundeau pantofii; djinnii ii innebuneau 
animalele, care ajungeau astfel să se imperecheze cu specii 
nepotrivite. intr-o bună zi, lucrurile au scăpat cu totul de sub 
control: când se trezi, Harun văzu că intreaga recoltă de napi 
dispăruse. Cum viaţa lui depindea in parte de recoltă, Harun 
incepu să fumege de mânie și se hotări să ia măsuri. iși 
inhămă catăârul mai bătrân pentru drum, ii puse in spate 
provizii pentru o zi și o luă călare prin munţi, spre peștera 
unde trăia judecătorul djinnilor. Ajuns la intrarea în peșteră, 
descălecă, iși scoase pălăria și spuse, pe cel mai respectuos 
ton: 

— Preaînțeleptule judecător, am venit din satul meu de la 
poalele muntelui, cu o mare jelanie, pentru care iţi cer, cu 
umilință, sfatul. 

— Te ascult cu inima deschisă, se auzi o voce dinăuntrul 
peșterii. Purcede dară! 

Harun îi povesti de glumele din ce în ce mai nesărate la 
care fusese supus, care culminaseră cu furtul recoltei sale de 
napi. 

— Asta e, într-adevăr, o pricină gravă, spuse vocea 
dinăuntru, iar lui Harun i se păru că zări, în întuneric, doi ochi 
galbeni. Una la care cu bucurie aș vrea să-mi aduc aportul. 
Trimite-le vorbă vecinilor tăi să vină mâine noapte la peștera 
mea. Dacă se vor impotrivi, ințeleptul judecător va veni el 


însuși să-i mâne cu forța, lucru ce nu le va fi deloc pe plac. 

Harun îi mulțumi nespus ințeleptului judecător și se grăbi 
acasă, bătând la ușa fiecărui vecin, pentru a transmite 
mesajul judecătorului. Nu-și ascunse nici tonul intepat al 
victoriei, nici privirea lacomă când văzu nemulțumirea 
vecinilor. Având in minte amenințarea ințeleptului judecător, 
vecinii lui Harun, oameni și djinni laolaltă, se intățișară a doua 
Zi, cu mare Zel, la intrarea in peșteră. Veni, de asemenea, și 
Harun, nerăbaător să vadă ce pusese la cale judecătorul. 

Odată cu căderea întunericului, o creatură măreaţă ieși 
greoi din peșteră, parte umbră, parte animal și parte om. 

— lată ce voi face, spuse ea. Veţi petrece cu toţii noaptea 
in peștera mea. in mijlocul peşterii am așezat un vas de cupru 
in care sălășluiește un demon afurisit, care are puterea să 
vadă in toiul nopții. Poate citi gândurile oamenilor și ale 
djinnilor și va lăsa un semn pe spinarea hoțului. De dimineaţă, 
vom ști lără urmă de indoială cine i-a furat lui Harun recolta 
de napi. Harun și cu mine vom rămâne la noapte aici, la 
intrare, să ne asigurăm că niciunul dintre voi nu o ia la 
sănătoasa. 

Vecinii au făcut ce li s-a spus, deși toți tremurau de teamă 
la intrare, inspăimântaţi la gândul că un demon sălășluia in 
ceainicul mare de cupru pe care-l găsiră inăuntru. Harun iși 
așeză culcușul lângă catărul lui, trăgând din când in când cu 
coada ochiului către ințeleptul judecător, care sedea perfect 
nemișcat și drept, dar nu părea să doarmă. 

Dimineaţa, judecătorul ii scoase pe vecinii lui Harun afară 
din peșteră. Un bărbat, măcelarul care locuia in josul străzii, 
rămase in urmă, cu o expresie neliniștită. Când, in cele din 
urmă, ieși, se aruncă la picioarele judecătorului - sau la ceea 
ce păreau să fie picioarele lui - și izbucni in lacrimi. Pe spatele 
lui se vedea o pată mare și neagră. 

— Iertare, preaînțeleptule judecător, iertare, frate Harun, 
plângea el. Eu am furat napii, e drept. A fost o glumă 
nevinovată. Aveam de gând să-i dau inapoi. Adică i-am 
vândut la târg, ca să-mi pot plăti datoriile de la jocurile de 
cărți, dar te voi răsplăti. 

— Ei bine, Harun? întrebă judecătorul. Ce ai de gând să-i 
ceri în schimb acestui om? 

— Mă mulțumesc cu banii pe care i-a primit pentru napi, 


spuse Harun, blestemându-și imediat mărinimia și dorindu-și 
să fi cerut mai mult. 

— Prea bine. Dumneata, domnule, îi vei înapoia profitul 
obținut pe nedrept, și-i vei mulțumi Creatorului că n-am 
dispus să-ți fie tăiate mâinile, asa cum cere Legea. 

Bărbatul se porni, ușurat și incoerent, intr-o avalanșă 
bâlbăită de mulțumiri, jurându-se că nu-l va mai necăji in veci 
pe Harun. Și se intoarse in sat, impreună cu ceilalţi vecini ai 
lui Harun, toți tulburaţi de intâmplările din ajun. 

— Așadar, un demon  atotcunoscător era secretul 
înțelepciunii tale, ii spuse Harun ințeleptului judecător, după 
ce plecară oamenii. Ce noroc să ai un asemenea ceainic 
magic de cupru. 

— Nu e nicio magie la mijloc, spuse înțeleptul judecător, 
scoțând un sunet ciudat, ca un sforăit. E un ceainic ca toate 
ceainicele. Am mânjit pereții peșterii cu boială. Nevinovăţii au 
dormit neintorși, in timp ce vinovatul a stat toată noaptea cu 
spatele rezemat de perete, ca să nu-l insemne demonul. 

— De necrezut, spuse Harun. 

— Un înțelept, fie el djinn ori om, nu are niciodată nevoie 
de ajutor ocult, ci doar de istețime, spuse judecătorul. Să ţii 
minte asta, Harun, și să-ţi păzești mai bine recoltele. 

Harun se întoarse în sat mulțumit, și din ziua aceea incepu 
să proslăvească virtuțile ințeleptului judecător din Abouzilzila 
oricui avea urechi să-l asculte, având grijă să nu-i dezvăluie 
secretul. 

— Și de aceea, spuse doica, nu te poti increde niciodată in 
vecini, și de fiecare dată când intâlnești vase de cupru, 
trebuie să spui descântece de deochi. 

Prințesa Farukhuaz ridică delicat o sprânceană. 

— Dar n-ai înțeles bine, doică. Morala poveștii este că 
vinovății se dau intotdeauna de gol și că istețimea e 
superioară superstiţiei. Fără-ndoială că prin asta vrei să mă 
convingi să nu ascult de visul meu, ci să ascult de judecata 
sănătoasă a oamenilor. 

— Poate că ai dreptate, spuse doica. Dar o poveste-i o 
poveste și fiecare intelege din ea ce-i place. Simţul comun n- 
are nimic de-a face. 


— Numai hagoo“, bombăni Alif, închizând nervos cartea. 

Mirosul neliniștitor al paginilor lăcuite cu rășină i se ridică spre 
nări. Cu obrajii în flăcări bâjbâi după telefonul mobil. 

Își închise telefonul și-i scoase carcasa, dezvelind bateria şi 
cartela SIM. Scoase cartela cu unghia și o îndoi până se rupse în 
jumătate. Apoi scotoci prin buzunarul lateral al rucsacului după 
cartelele SIM de rezervă pe care le păstra ascunse într-o cutiuță 
goală de aţă dentară. 

— Bună dimineaţa, spuse Dina intrând în cort. 

— Dimineaţă înflorită, răspunsul egiptean îi veni automat în 
minte, după ani buni în care o ascultase vorbind în dialect. Dă- 
mi telefonul să-ţi scot SIM-ul. E mai sigur așa, din moment ce e 
evident că suntem urmăriți. 

Ridică privirea spre ea în timp ce fata îi întinse telefonul 
mobil: purta o robă albastră de bumbac, brodată cu modele 
geometrice din sfoară galbenă și roșie. In locul vălului obișnuit 
purta o eșarfa neagră care-i acoperea părul și faţa. Avea ochii 
desenaţi cu linii subţiri de creion dermatograf. 

— Arăţi... încercă Alif să găsească cuvântul potrivit, care să 
nu sune ridicol. 

— Ca o dublură de film care-a dat bir cu fugiţii? Ştiu. Mă simt 
cam prost, se așeză Dina ușor, ferindu-și brațul rănit. E tot ce- 
avea și ea, iar eu stătusem deja două zile în aceeași abaya. Incă 
e pătată de sânge. S-a oferit ea să mi-o spele. Cu tot cu hainele 
tale, dacă nu te deranjează să porţi ceva de la fratele ei. 

— Ba mă deranjează, spuse Alif, foindu-se stânjenit. Rămân 
cu ce am pe mine. 

Se aplecă peste cele două telefoane - al Dinei era un model 
mai vechi fără touchscreen, cu o carcasă de protecţie roz, la 
modă pentru fete - și instală câte un SIM nou în fiecare. 

— Formează de șapte ori opt, spuse el când termină, 
înmânându-i Dinei telefonul. Când auzi un bip, introdu orice 
număr de telefon, pe care vrei să suni. Dar să-l ţii minte. Apoi 
apasă simbolul lirei sterline și închide-l. 

— De unde faci rost de toate astea? întrebă ea sceptică. 
Nebunie curată! 

— Nu e domeniul meu, spuse Alif. Eu nu prea mă ocup de 
telefoane. Dar știu oameni care se ocupă. 

O privi din nou pe furiș, în timp ce-și închidea telefonul. Dina 


+ „Rahat“, în bengali, în original. 


părea netulburată, calmă și liniștită ca o femeie din tribul căruia 
împrumutase acum roba. Doar braţul ei rănit, ţinut ușor 
depărtat de corp mai trăda șocul prin care trecuse. 

— Cum te mai simţi? întrebă el, arătând spre braţ. 

— Domnul fie lăudat, răspunse ea. 

In glas i se citea o ușoară oboseală. Indeajuns să-i declanșeze 
instinctele protectoare, care-l făcură s-o așeze cu grijă, învelind- 
o cu pătura sub care dormise el, însă ea îl îndepărtă cu braţul 
sănătos. 

— Sunt rănită, spuse ea. Nu neajutorată. Mă faci să mă simt 
ca o bătrânică. 

— Tocmai ai fost împuşcată, pentru numele lui Dumnezeu. 
Trebuie să te odihnești. Eu... 

Când Azalel intră în cort, cu o tavă de cupru pe care se aflau 
un ceainic cu păhărele și castronașe cu iaurt și mentă, se opri. 
Avea faţa ascunsă în spatele unui văl crem, prins cu un lănţișor 
alambicat dintr-un metal întunecat; prin roba de culoarea 
păgână a șofranului, i se deslușea curba șoldului. Incapabil să 
mai scoată vreun cuvânt, Alif se retrase fără să-i spună nimic, 
ignorând expresia nelămurită a Dinei. Azalel părea amuzată de 
stânjeneala lui. Se întoarse și ieși din cort, aruncând-i lui Alif o 
privire fugară, care-i pătrunse direct în prohab. El se așeză 
imediat. 

— Ceai? întrebă Dina, întinzând mâna stângă spre ceainicul 
aburind de pe tavă. 

Alif fu recunoscător pentru discreţia ei. 

— Lasă-mă pe mine, spuse el. Tu stai liniștită. 

Turnă două pahare de ceai și-i puse în faţă unul dintre 
castroanele de iaurt. Mâncară în tăcerea întreruptă doar din 
când de sorbituri, râmând cu privirile aţintite în gol. Alif simţi că 
ar trebui să preia iniţiativa și să anunţe un plan măreț, care să 
excludă ospitalitatea lui Vikram Vampirul. ÎI bombăni în gând pe 
Abdullah cu ideile lui creţe. Dăduseră un necaz pe un altul, asta 
era sigur. Și Azalel... Alif o izgoni imediat din minte. 

— Bun, s-a trezit, zise Vikram, apărând deodată în lumina 
soarelui și intră aplecat în cort. Cum a dormit? Braţul surioarei 
ce face? 

— E bine braţul, spuse Dina rece. 

Vikram se așeză lângă Alif și-și turnă ceai. 

— Uite cum facem, spuse el. Vom merge cu exemplarul tău 


din A/f Yeom la o gort unsă cu toate alifiile pe care o cunosc, să 
vedem dacă-i dă de urmă. N-au mai rămas multe, așa că felul în 
care femeia ta a pus mâna pe carte ne poate ajuta să înțelegem 
mai bine ce urmărește. Și va mai trebui să ne descotorosim și 
de toţi ăia care se ţin scai după tine - unul bănănăie deja la 
colţul străzii, așteptând să-ţi faci apariţia. Și apoi vedem cum te 
scoatem pe tine și pe surioara ta din Oraș. 

— Stai așa, simţi Alif că i se aprinde faţa. Mie nu mi-a cerut 
nimeni părerea. Ce gori? 

— O americancă. 

— Nu. Sub nicio formă. Nu vreau să am de-a face cu străini. 
Djinnii sunt o treabă, dar de americani nici nu încape vorbă. 

— Străini, fornăi Vikram. Niciunul dintre voi nu e tocmai de-al 
locului. Tu ești de bunăseamă o corcitură, vai de capul tău, iar 
surioara ta, dacă nu mă-nșel, e egipteană. 

— Ce contează. Ideea e că nu vreau să stau de vorbă cu 
prietena ta și nici nu plec nicăieri din Oraș până când nu mă 
asigur că Intisar e-n siguranţă. 

— Eu nu vreau deloc să plec din oraș, spuse Dina, apucându- 
și braţul rănit. Mi-au ajuns toate astea. 

— Cum vreţi. Într-o săptămână, o să fiţi amândoi într-o 
închisoare pentru deţinuţi politici. Și cred că ne dăm amândoi 
seama că surioarei tale n-o să-i fie tocmai bine, ridică Vikram 
din sprânceană. O să-și dorească să-și fi pierdut virginitatea cu 
mine. Măcar așa ar fi fost plăcut și pentru ea. 

Dina suspină. 

— Ce dracu' te-a apucat? izbucni Alif. Nici să nu-ndrăznești să 
vorbești așa de faţă cu ea. 

— Ce călugărel înțepat mai ești, se ridică Vikram râzând. Eu 
doar spun lucrurilor pe nume, zise pășind afară din cort, în 
lumina din ce în ce mai puternică a soarelui. 

— Strângeţi-vă lucrurile, copii, plecăm! 

Alif aruncă o înjurătură spre intrarea cortului. Dina rămase 
tăcută, cu genunchii la piept și privirea în pământ. 

— Îmi pare rău, spuse Alif frângându-și mâinile. Las' că 
plecăm noi de-aici. A fost o greșeală. Nu e... el nu e... 

— Nu, spuse Dina. Vom face așa cum zice el. Acum e prea 
târziu să facem alte planuri. 

— Am impresia că nu mai controlez lucrurile, spuse Alif 


+ În hindi, înseamnă persoană cu pielea albă. 


aruncându-și rucsacul pe umăr. 

— Trăim într-un oraș condus de un emir care provine dintr- 
una din cele mai endogame familii din lume, unde o mână de 
cenzori pot băga pe cineva la închisoare doar pentru că a scris 
ceva pe internet și s-a îndrăgostit de cine nu trebuie, zise Dina, 
întinzând mâna să se ridice. Lucrurile au scăpat de mult de sub 
control. 

Alif o ajută să se ridice, ţinând-o de mână până-și recăpătă 
echilibrul. 

— Nu-ţi stă-n fire să filosofezi așa, spuse el. 

— De unde știi? înclină ea capul. 

La auzul mârâitului nerăbdător care se auzi de-afară, amândoi 
săriră ca arși. Alif ieși în grabă, mustrându-se în sinea lui că nu 
reușise să-i arate lui Vikram mai multă hotărâre și mai mult 
curaj. Dina îl urmă. 

— Poţi să mergi mai încet, dacă vrei, îi spuse Vikram. Ai braţul 
sensibil și avem mult de mers. 

— Nu vreau, răspunse Dina, ridicând bărbia, prin vălul negru. 

— Prea bine. 

Vikram porni pe stradă, cu picioarele goale. 

— Să staţi pe-aproape de mine. O să-i pregătesc ceva 
amicului nostru. 

Alif trase cu ochiul peste umărul lui Vikram: în capătul străzii 
se afla un bărbat mustăcios, scund și îndesat, cu un tricou lipit 
pe corp de transpiraţie, și pantaloni largi, prin care se distingea 
lesne un pistol prins la centură. Îngrozit, îl văzu pe bărbat 
îndreptându-se spre ei, rânjind. 

— Vikram... 

— Calmi, calmi. 

Bărbatul duse mâna la umflătura din dreptul taliei. 

— Hei, voi doi, spuse el. Stați pe loc. Lasă rucsacul jos. 

Alif îngheţă. Vikram se asmuţi asupra bărbatului, care părea 
să nu-l observe. 

— Nu ei sunt banu adam pe care-i cauţi, spuse el. 

Bărbatul clipi. Faţa i se relaxă, înseninându-se, de parcă și-ar 
fi adus aminte de ceva plăcut. Zâmbi. 

— Repede, copii, spuse Vikram înaintând în salturi. Nu ţine 
mult vraja asta. 

Alif, înfricoșat, se împiedică în urma lui. O auzi pe Dina 
înăbușindu-și un chicot. După ce au dat colţul și au pătruns într- 


un pasaj mai mare al pieţei, începu să râdă de-a binelea. 

— Dina! 

Alif n-o auzise niciodată râzând în public; dacă se gândea mai 
bine, de fapt, o auzise atrăgându-le atenţia altor femei care 
râdeau. 

— Nu pot, pur și simplu nu mă pot abţine, zise aplecându-se, 
cu braţul rănit dus la burtă și râzând cu sughiţuri. 

Vikram părea mulţumit. Începu să fredoneze o raga pentru 
acea oră a zilei, împletindu-l cu o melodie funebră pe care Alif n- 
o recunoscu, până când muzica deveni un hibrid armonios, fără 
formă și fără origine, care trena în urma lor pe străzi, odată cu 
firele de praf. 


Capitolul șapte 


Pătrunseseră deja în pântecele Cartierului Nou, când pe Alif îl 
cuprinse neliniștea. 

— Nu vreau s-o văd pe gori asta, zise rămânând în urmă, în 
timp ce Vikram galopa prin faţa edificiului aseptic al unui fast- 
food. Nu putem să păstrăm cartea pentru noi? Tu oricum pari să 
știi totul despre ea. De ce trebuie să-și bage nasul în ea niște 
americani? 

— Un băiat așa prostănac ca tine n-ar trebui să gândească 
așa de mult. Ştiu multe despre A/f Yeom, dar nimic despre acest 
exemplar. Americanca e un fel de specialist în cărţi - dacă ești 
într-adevăr curios să afli de unde a primit prietena ta 
manuscrisul și care e originea lui, și dacă nu vrei de fapt doar 
să-mi irosești timpul de pomană, atunci ea ne poate ajuta. O s-o 
detești. Poartă niște robe supraelastice de-a dreptul oripilante, 
parcă-i o casnică neîngrijită. Surorile noastre din Vest habar n- 
au să se îmbrace. Pentru ele, totul se reduce la costume exotice. 

Alif scrâșni din dinţi posomorât, prea toropit și obosit pentru 
un început de zi. 

— Și femeia asta are un nume? 

— Cel mai probabil. 

Vikram se opri în faţa unui complex rezidenţial nou-nouţ, 
proaspăt vopsit, cu uși mari de sticlă, păzite de un bărbat cu aer 
de ţăran bătut de soartă, cu un turban murdar pe cap. 

— Am ajuns, spuse făcându-se nevăzut înăuntru, în timp ce 
portarul cu turban îi ţinea ușa deschisă unei fete cu văl negru 
împodobit cu strasuri. Alif și Dina se strecurară în urma lui, sub 
privirea răuvoitoare a portarului. Pe holul răcoros, placat cu 
marmură, se aliniau câteva lifturi. Locatarii arabi care intrau și 
ieșeau îl priveau chiorâș pe Alif, făcându-l să se simtă neîngrijit 
și murdar, cu pielea prea închisă la culoare; străinii palizi, care 
abia rupeau câteva cuvinte în limba localnicilor, nici măcar nu-l 
priveau, prinși în conversațiile pe care le purtau, cu neobosită 
amabilitate, pe tonuri cu două octave prea sus. 

Urmându-l pe Vikram cu privirea plecată, Alif se trezi în holul 
unui apartament de la etajul zece - nu era prea sigur cum 
ajunsese acolo; Vikram intrase aparent fără nicio cheie. Rămas 
mut, Alif își îndreptă privirea spre elementul care, din toată 
sufrageria bine pusă la punct, i-a fost cel mai familiar: un laptop 


Toshiba, model vechi de vreo trei ani, la prima vedere; probabil 
cel mult doi Gigabiţi de memorie RAM. Pe carcasă era lipit un 
abţibild de vinil cu o semilună și o stea - lucru pe care doar un 
vestic l-ar fi putut face. Alif privi calculatorul cu oarecare 
dezgust. 

Femeia din faţa lui părea agitată, uitându-se când la Vikram, 
când la Alif și Dina. Purta mai degrabă o eșarfă decât un văl. O 
șuviță blondă îi stătea lipită de frunte. De cum intrară, Alif o 
binedispuse cerând-o de nevastă. 

— S-ar putea să ai parte de unul și mai rău, spuse el. Și 
probabil chiar așa va fi. Știu eu ce vi se întâmplă vouă, femeilor 
occidentale. Bărbaţii voștri au uitat cum să se poarte cu voi, așa 
că vă aruncaţi în braţele primului venit cu pielea tuciurie care vă 
face un compliment. Din moment ce tu te-ai convertit, soră, 
complimentul va trebui să fie însoţit cu bismi/lah?, în rest totul e 
la fel. 

— Foarte nepotrivit din partea ta, spuse femeia convertită, 
într-o arabă prescurtată, cu accent străin. 

Vikram flutură nepăsător din mână. 

— Îţi face plăcere. Altfel nu mi-ai permite să mă-nfiinţez așa, 
zise plimbându-și un deget pe mâna ei. 

Văzând că femeia nu avea niciun gest de respingere, Alif 
rămase uimit. 

— Te-am cercetat un pic. O femeie convertită poate fi iertată 
de toate păcatele anterioare, dar ea nu le uită. Tot îi lipsește 
atingerea bărbatului. 

— Pentru numele lui Dumnezeu! îi scăpărară ochii Dinei. Ce 
animal ridicol! Locul tău nu e printre oameni! 

Femeia părea mâhnită, dar nu scoase nicio vorbă. Părea 
prinsă într-o ambivalenţă pe care Alif nu știa cum s-o 
interpreteze, iar asta îl făcea să se simtă nelalocul lui. Işi luă 
inima în dinţi, simțind că era de datoria lui să apere onoarea 
acestei femei cu care nu avea nimic de-a face. 

— Cere-ţi iertare, îi porunci lui Vikram. Spune-i că-ți pare 
nespus de rău și că-i ceri iertare. 

— Mulţumesc, spuse femeia, fără să-l privească pe Alif în ochi. 

Vikram rânji, rezemându-se de spătarul fotoliului de brocard, 
unul dintre multele fotolii din apartament, care imita tapiţeriile 


42 În numele lui Allah“ sau „în numele lui Dumnezeu!* în arabă, în 
original. 


franţuzești. Pe fereastra din spatele lui spre câmpurile din vest, 
se întindea un întreg peisaj înţesat cu oţel și sticlă. 

— Îmi pare nespus de rău și-mi cer iertare, spuse el. Dar am 
rostit adevărul. 

Femeia se aplecă spre birou, masându-și tâmplele ca o 
bătrână. 

— Ce te aduce la mine? întrebă ea monoton. 

— Arată-i, spuse, făcându-i semn lui Alif spre rucsacul aflat pe 
parchet, la picioarele lui. 

Alif trase fermoarul și scoase cartea de la Intisar, cu grijă să 
nu-i șifoneze coperta. Femeia își îndreptă spatele. 

— Ce-i aia? 

— Ăsta, spuse Vikram triumfător, e un exemplar autentic din 
Alf Yeom,. Vezi, acum sigur mă vei ierta. 

— Să te iert? Nici măcar nu te cred. 

Femeia se ridică de la birou și îngenunche, luând cartea de la 
Alif. O deschise pe genunchi, răsfoind-o cu arătătorul. Avea 
unghiile roase până la carne. 

— Hârtie, murmură ea. Hârtie adevărată. Nu pergament. 
Legată de mână. Şi aici e puţin zdrelită. Ce miros! 

— Putem vorbi în engleză, dacă vrei, spuse Alif. 

— Doamne, serios? zise femeia ușurată, ridicând ochii spre el. 
Grozav. Mulţumesc. Araba mea - mă rog, înţeleg destul de bine, 
dar vorbesc ca o idioată, adăugă, revenind la carte. E 
incredibilă. Pur și simplu incredibilă. Cusătura e cu fir de 
mătase, vezi? De-asta a rezistat așa bine. Și cred că mirosul 
vine de la o rășină folosită pentru prezervare, deși n-am mai 
întâlnit-o până acum. 

Se mai aplecă o dată deasupra cărții, urmărind cu degetele 
care îi alunecau de la dreapta la stânga, rostind fiecare cuvânt 
într-un fel care părea copilăros și bătrânicios deopotrivă. 

— Ești specialistă în cărţi? 

Alif știa și el că engleza lui, un amestec pestrit de 
angloindiană cu accente arăbești, suna ciudat. Putea să citească 
și să scrie destul de bine, dar evita să vorbească. Dina privea 
tăcută. Renunţase la engleză cu câţiva ani în urmă, fiindcă 
părea incapabilă s-o vorbească fără să apeleze la împrumuturi 
din urdu de fiecare dată când uita câte un cuvânt. Asta i se 
trăgea de la viața în Cartierul Baqara, ai cărui locuitori 
proveneau, în mare parte, din subcontinent. Urdu și engleza, 


spunea ea, făceau parte din aceeași categorie a străinătăţii și-i 
era greu să le separe. 

— Încă nu sunt specialistă, spuse femeia, întrerupându-i lui 
Alif reveria. Dar studiez istoria și da, îmi plac cărțile. Am venit 
aici să-mi dau doctoratul în științele arhivisticii. 

— La Al Basheera? 

— Da, printr-un program de schimb academic cu 
Universitatea Americană, spuse zâmbind stângaci. Știu, știu. O 
ajnabi ca la carte. Mergi într-o ţară nouă și interesantă, ca să 
stai cu oameni la fel ca tine. 

Clipea miop, ghemuindu-se deasupra lui A/f Yeom, de parcă ar 
fi vrut să protejeze cartea cu propriul trup. Alif se întreba ce 
părere avea ea despre genunchii neobișnuiţi ai lui Vikram, care 
se așezase într-o poziţie de semi-lotus și care, pe fundalul 
strident al brocardului de pe fotoliu, părea de-a dreptul 
demonic. 

— Ea nu mă poate vedea cu-adevărat, spuse el. O ciudăţenie 
de-a americanilor. Un picior înăuntru, unul afară. Un popor 
foarte spiritual, de altfel, dar care în inima lui crede că cele 
nevăzute sunt foarte rușinoase. Printre ei te-ai simţi cu-adevărat 
în largul tău, frăţioare. 

Pe Alif îl surprinse precizia cu care Vikram îi ghicise gândurile. 
Poate că se holbase prea mult. 

— Nu-i corect, spuse femeia în engleză. Nu suntem chiar așa 
de răi, căută ea susţinere din partea lui Alif. Imi face asta doar 
pentru că odată am încercat să-l psihanalizez pentru un articol. 
Eram așa de fascinată de ideea că un bișniţar din souk se crede 
Vikram Vampirul, încât l-am urmărit. Și acum nu mai pot scăpa 
de el. 

Alif surprinse privirea Dinei, în care se reflecta propria 
stinghereală. 

— Dar eu sunt Vikram Vampirul, spuse Vikram. 

— Atunci înseamnă că te ţii foarte bine pentru o legendă 
sanscrită de o mie de ani, spuse femeia caustică. 

— Şi cu cartea cum rămâne? interveni Dina. 

Femeia roși și răsfoi alte câteva pagini ale manuscrisului. 

— Păi, dacă e autentic, e extraordinar, spuse ea. Se spune că 
cele O mie și una de zile au fost născocite de un francez din 
secolul al XVII-lea, pe nume de la Croix, încerca să scoată și el 


% „Străin", în urdu, în original. 


un ban de pe urma faimei de care se bucura O mie și una de 
nopți. A fost trimis să studieze în Orient de Louis al XIV-lea, 
Regele Soare. Şi când Regele Soare îţi poruncește să 
mărșăluiești, n-ai încotro. Trebuia să se întoarcă cu ceva 
spectaculos. Așa că s-a întors cu o culegere de povești despre 
care spunea că i le-ar fi dictat dervișii persani, care la rândul lor 
le auziseră de la djinni. Partea asta e, desigur, fabulaţie. 
Concluzia generală e însă că ela minţit în legătură cu toată 
istoria cărții și că nu s-ar fi întâlnit niciodată cu misticii persani. 

— Asta nu-i nicio concluzie generală, spuse Vikram. E 
concluzia academicienilor. 

Femeia făcu o mină acră. 

— Ai zis că francezul ăsta susţinea că a auzit poveștile de la 
persani, spuse Dina. Dar cartea noastră e în arabă. 

— După cucerirea musulmanilor, araba a devenit limba 
învăţațţilor din întregul Imperiu Persan, spuse femeia. E posibil 
ca cel care a scris aceste povești să le fi considerat o formă de 
cunoaștere superioară, destinată șeicilor și învăţaţilor, și astfel 
le-a consemnat în arabă, nu în persană. 

— Încriptare de date, murmură Alif. 

— Poftim? 

— Nimic. 

— Toate astea pornesc de la o singură presupoziţie, spuse 
femeia, pipăind cotorul cărţii: manuscrisul e original, nu o 
traducere de secol optsprezece sau nouăsprezece a versiunii 
franceze sau engleze. Se mai întâmplă - o cultură inventează 
ceva și susține că e din altă parte, apoi oamenii din altă parte 
adoptă acel ceva ca fiind al lor. Istoria e plină de asemenea 
palimpseste. 

— Intisar credea că e original, spuse Alif, simțindu-se, în mod 
ciudat, insultat. Din scrierile ei rezultă că era sigură de asta. 

— Cine-i Intisar? 

— Fata tânărului, spuse Vikram. Ea i-a trimis manuscrisul. 

— Poate că s-a-nșelat, ridică femeia din umeri. Dar dacă este 
autentic, înseamnă că asta e prima ediţie în arabă care iese la 
iveală în ultimul secol de cercetări. 

— De cercetări occidentale, punctă Vikram. 

— Nu te supăra, dar mai există și altele? Adică, în afară de 
Oraș, Peninsula Arabă se află într-o gaură neagră din punct de 
vedere intelectual, încă de când saudiţii au prădat Mecca și 


Medina, în anii '20. Palestina e o epavă, așa că s-a zis cu tradiţia 
academică în lerusalim. S-a zis cu Beirut și Baghdad. Africa de 
Nord nu și-a revenit încă din epoca colonială - toate 
universităţile lor sunt în buzunarele autocraţilor și socialiștilor 
occidentalizaţi. Persia e prinsă până peste cap în revoluţii. lar 
dacă ar mai exista alte cercetări din partea locului despre Alf 
Yeom, aş fi prima care ar ști. 

După verdictul femeii, se lăsă liniștea. Dina își tot făcea de 
lucru cu mâneca robei, fără să privească pe nimeni. Alif se lupta 
cu antipatia crescândă pe care-o simţea faţă de femeia aflată în 
faţa lui. Ea părea netulburată. Sub adierea abia simțită care 
venea dinspre fereastră, un colţ al eșarfei ei de culoarea 
lavandei flutura deasupra scaunului, ca un steag. 

„Culori mincinoase”, se gândi Alif. 

— Nu vreau să vă alung entuziasmul, spuse femeia, încercând 
să-i prindă privirea lui Alif, doar că, aș fi surprinsă să fie 
autentic. Atâta tot, adăugă, îndreptându-și puţin spatele. 

— M-ai pus într-o lumină proastă în faţa prietenilor mei, spuse 
Vikram, iar ceva din vocea lui îl alarmă pe Alif. Și pentru asta 
nu-ţi mulțumesc. 

— Imi pare rău, își șterse femeia sudoarea de pe frunte, cu 
podul palmei. N-am vrut. Voi mi-aţi adus cartea și eu v-am spus 
părerea mea. Pare veche de cel puţin o sută cincizeci de ani - 
nu e un fals modern sau ceva de genul ăsta, dar dacă nu putem 
dovedi cu certitudine că datează de dinaintea lui de la Croix, nu 
putem afla nimic mai mult decât ce se știe deja. 

— Şi cum putem afla cât de veche e cu adevărat? întrebă Alif, 
într-o engleză îngrijită. 

— Aș putea lua o mostră de hârtie, oftă femeia, și s-o analizez 
în laboratorul nostru de datare - la microscop, ca să fiu mai 
puţin pretențioasă. Felul în care celuloza e procesată în hârtie s- 
a schimbat mult de-a lungul secolelor. Așa ne-am putea face o 
idee. Apoi aș putea afla cum de-a intrat prietena ta în posesia 
cărții. 

— Aș vrea doar să pot vorbi cu ea, spuse Alif, ca pentru sine. 
Aș vrea s-o întreb de ce mi-a trimis mie cartea și ce se așteaptă 
să fac cu ea. 

— Şi de ce nu poţi? 

Simţea deja cum i se conturează în minte o împotrivire febrilă 
de a împărtăși ceva acestei femei, însă dintr-odată îi pică fisa. 


— Ba pot, spuse el. Dumnezeule, chiar pot. Hollywood nu mai 
există. N-o mai poate împiedica nimic să-mi scrie, dacă vrea - aș 
putea să-mi fac o adresă nouă de email și să mă conectez la o 
reţea publică. Trebuie să vorbesc cu ea, zise întorcându-se 
însuflețit spre femeie, uitând de orice animozitate. 

— Mă poţi ajuta să intru într-un laborator de informatică de la 
Al Basheera? 

— Da, sigur... 

— E o idee foarte proastă, zise Vikram. Basheera e pe 
teritoriul bogătanilor. M-oi descurca eu cu un agent, doi de pază, 
dar cu câteva zeci în niciun caz, mai ales într-un spaţiu închis. Și 
dacă-i cere cineva lui Alif un act de identitate la poartă, s-a zis 
cu noi. 

— Nu te duce, spuse Dina neliniștită. 

— Uitaţi ce e, răspunse femeia cu un zâmbet ironic. Va avea 
cea mai potrivită escortă: o americancă albă, cu pașaport 
albastru. Nu-i va cere nimeni niciun act. De fapt, n-o să-și 
amintească nimeni că a călcat pe-acolo. 

Le-a luat cam jumătate de oră s-o convingă pe Dina să 
rămână în apartamentul femeii să se odihnească. Nu voia deloc 
să rămână singură. Doar după ce Alif i-a jurat c-o va suna la 
fiecare jumătate de oră, a acceptat să ia două pastile de 
ibuprofen și să se întindă pe canapea. După ce au liniștit-o, Alif 
și Vikram au urmat-o pe femeie pe scările de serviciu care 
duceau spre o alee din spatele complexului rezidenţial. Aleea, 
după cum observă Alif, era mai bine întreţinută decât strada lui 
din Baqara; sacii de gunoi erau mascaţi discret în coșuri de 
gunoi îmbrăcate în lemn, iar pavajul fusese refăcut de curând. 

Femeia îi conduse împrejurul blocului, până când ieșiră pe o 
stradă aglomerată. Alif văzu un McDonald's și o cafenea dintr-o 
franciză americană, cu o siglă rotundă, de culoarea verde a 
dolarului, care se profila anapoda peste imaginea prăfuită a 
Cartierului Vechi, care sclipea la orizont. In aer plutea un miros 
de hârtie. Îi aruncă o privire fugară lui Vikram: bărbatul părea 
solemn și îngrijorat. Avea o expresie așa de omenească, încât 
Alif se simţi dintr-odată nesigur și-și dori să-i revină încrederea 
de prădător care să contrasteze cu mediul înconjurător, atât de 
aseptic. 

— Hai să luăm un taxi, spuse femeia. 

— Ne va lua pe toţi? E clar că n-avem nicio legătură unul cu 


altul, zise Alif privind întrebător pielea ei rozalie. 

— În Cartierul Nou ne iau. S-au obișnuit ca străinii să facă tot 
felul de chestii ciudate, răspunse femeia, oprindu-se în faţa unui 
șir de mașini, biciclete și mopede, și ridicând mâna. 

Un taxi alb-negru opri. 

— Tu urci în faţă, Alif, murmură Vikram. 

Alif se conformă, aplecându-se înfiorat spre scaunul încins 
acoperit de vinilin, alături de șofer, un sikh“ cu turban galben 
care-i ajungea până la capotă. Femeia care urcă în spate îi dădu 
indicaţii în punjabi, vorbind cu un accent rezonabil, în fond. Se 
puseră în mișcare, în marea de mașini cufundată în lumina 
orbitoare a amiezii. 

— Stai, unde-i Vikram? 

Femeia se uită panicată pe fereastră. Alif simţi cum îl 
străpung acele angoasei, la fel ca în noaptea anterioară, când 
Vikram părea doar un cuvânt pe care-l știuse odată sau o treabă 
pe care uitase s-o facă, simple fapte pierdute în paloarea 
amintirilor. 

— Cred... cred că ne vedem acolo, spuse el, fără să știe însă 
de ce spusese asta. 

Scutură din cap, să-și limpezească mintea. Pe jumătate 
înăuntru, pe jumătate afară. 

— Dar nu știe unde mergem! Ce tâmpenie, oftă femeia 
rezemându-se de bancheta care gemu de plăcere. 

Alif ridică din umeri. 

— Vikram știe tot. 

— Şi tu-l crezi? Chiar crezi ce zice el? își miji femeia ochii, 
privind în oglinda retrovizoare. 

— Nu știu ce să cred. 

— Dacă nu știi, atunci înseamnă că tu crezi că există o 
posibilitate ca el să fie într-adevăr un spirit malefic. 

— Malefic? se întoarse Alif spre ea. Crezi? 

— Ha! Tu chiar îl crezi pe cuvânt. 

Alif schiţă o intenţie în colţul gurii. Îi veniră în minte zeci de 
insulte voalate, dintre care se trezi rostind-o, fără voia lui, pe 
cea mai rea. 

— Dar tu de ce te-ai convertit la Islam? 

Pronunţă „tu”-ul alungit, cu un dispreţ ostil, uitând pentru o 


4 Adept al sikhismului, o religie monoteistă fondată în secolul al XV- 
lea în regiunea Punjabi din subcontinentul indian. 


clipă că la rândul lui era în parte străin și că împărtășea o doză 
de scepticism. 

— Islamul mi-a fost prezentat ca un sistem de justiţie socială, 
zise precaută, surprinsă de întrebarea lui. Cu gândul ăsta m-am 
convertit. 

— Deci n-a fost vorba de Dumnezeu. 

— Ba sigur c-a fost vorba de Dumnezeu, dar e... 

— Un element colateral? Un experiment mental? Sau ceva de 
care ai nevoie pentru lucrările tale? 

— Nu-i corect, tresări femeia, ca și cum ar fi fost pălmuită. 
Chiar nu e deloc drept, zise mai încet. 

Alif se linişti. Se gândi la Dina și la ce i-ar fi spus ea dacă ar fi 
fost acolo, și simţi cum îl cuprinde rușinea, prea grea însă 
pentru a-și cere scuze. Întoarse faţa aprinsă spre fereastră: 
goneau prin cartierele dintre Cartierul Vechi și Cartierul Nou. 
Districtul Baqara era la o aruncătură de băț. Dacă ar cobori la 
primul colţ, ar putea ajunge acasă pe jos într-un sfert de oră. 
Când taxiul încetini în spatele unui microbuz, Alif chiar luă în 
calcul această posibilitate. Frenezia confuză din ultimele două 
zile căpăta o altă formă; se transforma într-o stare proastă, în 
dorința pentru un somn în propriul pat și nimic altceva, chiar 
dacă asta ar fi însemnat să se trezească la poliţie. Până la urmă, 
arestul era inevitabil, nu? Alif nu știa niciun disident, fie el politic 
sau religios, care să fi scăpat cu bine din mâinile Statului. lar el 
era exact ca ei - nici mai deștept, nici mai bine dotat. Taxiul 
demară din nou. Alif se uita cu regret la străzile cunoscute care 
se pierdeau în urmă, una după alta. Liniștea femeii devenea 
apăsătoare. Deschise rucsacul și scoase din nou A/f Yeom, 
răsfoindu-l până ajunse la semnul lăsat. 


A fost odată ca niciodată un rege al păsărilor, care trebuia 
să-i transmită numaidecât un mesaj important prințului 
salamanadrelor. Locotenenţii văzuseră un val uriaș apropiindu- 
se pe mare, iar regele-pasăre - gata să sară oricui in ajutor se 
gândi să-l avertizeze pe prințul salamanarelor despre această 
năpastă care-i amenința poporul. in calea lui stătea insă o 
singură piedică: tradiţia interzicea păsărilor să le vorbească 
direct salamandrelor. Regele-pasăre nu putea sub niciun chip 
să transmită personal mesajul prinţului-salamanară și nici 
măcar să trimită vreo altă pasăre drept mesager; asemenea 


gest ar fi fost impotriva datinii și a bunei-cuviinţe. 

— Ce e de făcut? îl întrebă regele-pasăre pe cel mai înțelept 
vizir al său. 

— Dacă Îmi e permis, spuse vizirul, un graur negru și mare, 
poate Majestatea Voastră ar putea lua in calcul să trimită un 
emisar din rândul insectelor. Până la urmă, cu ele putem 
vorbi. O libelulă destoinică ori o lăcustă - amândouă sunt 
aproape ca niște păsări. 

— O idee nemaipomenită, spuse regele-pasăre. Trimiteţi 
degrabă după comandantul insectelor. 

Comandantul insectelor primi cu încântare invitaţia regelui- 
pasăre, așa că se prezentă numaidecât. 

— Spune-i prințului salamandrelor să-și avertizeze poporul, 
ii spuse comandantului. Un val uriaș se apropie de pe mare, 
iar dacă nu-și mută cuiburile, se vor ineca lără tăgaaă. 

— Nicio grijă, spuse comandantul. Voi trimite cea mai iute 
viespe să-i transmită mesajul. 

Ajuns înapoi la palat, comandantul insectelor văzu negru în 
fața ochilor. Nici insectele nu mai puteau vorbi cu 
salamandrele, asemenea păsărilor. Vestea îl luă așa de tare 
prin surprindere, că nici nu se mai gândi la ea. 

— Ce e de făcut? îl întrebă pe cel mai înțelept vizir de la 
curte - un bondar rotofei. 

— Dacă-mi permiteti, spuse vizirul, de ce să nu trimitem 
mesajul prin intermediul crustaceelor? Un homar viteaz ori 
poate un crab, și-așa sunt ca niște insecte. 

— Minunat, spuse comandantul. Trimiteţi degrabă după 
premierul crustaceelor. 

Premierul sosi deindată. 

— Cu toată iuțeala, spuse comandantul, să trimiţi pe 
vreunul dintre ai tăi, să le avertizeze pe salamandre că o 
balenă uriașă se apropie din larg, și de nu se grăbesc, va eșua 
lără doar și poate peste cuiburile lor. 

Premierul se învoi. Dar cum ajunse acasă, fu răpus de 
necaz. Unui crustaceu îi era practic imposibil să se aplece atât 
de tare, cât să-i poată vorbi unei salamandre. 

— Ce e de făcut? îl întrebă el pe vizir - un rac împlătoșat, cu 
ditamai cleștii. 

— Dacă-mi permiteti, spuse vizirul, de ce să nu trimitem un 
mesager din rândul ţestoaselor? O ţestoasă pieloasă isteață 


sau o țestoasă de uscat, la urma urmei sunt ca niște 
crustacee. 

— Fantastic, spuse premierul. Trimite degrabă după 
conducătorul țestoaselor. 

Conducătorul era încântat de invitație, așa că ajunse chiar 
în aceeași zi. 

— Asta să fie o prioritate pentru tine, spuse premierul. 
Trimite pe unul dintre ai tăi să le avertizeze pe salamandre că 
un vânt necruţător se apropie dinspre mare și că, dacă n-au 
grijă, vor rata ocazia să adune toate resturile pe care vântul le 
va aduce pe țărm. 

Conducătorul se învoi să facă întocmai. Salamanarele erau 
aliaţi de vază ai acestui popor. Se duse chiar el să servească 
cina, alături de prințul salamandrelor. 

— Apropo, îi spuse, regele păsărilor l-a rugat pe 
comandantul insectelor să-i spună premierului crustaceelor 
să-mi spună mie ca să-ţi spun ţie că se apropie un măreț vânt 
al schimbării pentru poporul tău și că, dacă nu vă avântaţi 
numaidecât in mare, il veţi pierde. 

Prințul salamanarelor primi vestea cu bucurie, gândindu-se 
probabil că eșuase vreo corabie de negustori, iar comorile se 
vor revărsa pe țărm, ori că valurile aduceau la mal vreo 
carcasă de delfin. Se avântă numaidecât in mare alături de 
poporul lui, care s-a inecat până la unul sub valul uriaș, care 
tocmai se apropia din larg. 

— Și de aceea, spuse doica, nu mai există intelegere intre 
crustacee și salamanare. 

Prințesa Farukhuaz se incruntă. 

— Vrei să spui că de aceea n-ar trebui să lăsăm un obicei 
învechit să stea în calea progresului sau că de aceea n-ar 
trebui să trimitem un mesaj important printr-un tert, ci să-l 
comunicăm in persoană, spuse ea. 

— Da, bine, și asta, zise doica. 

— Doică dragă, oricât de mult te-as iubi, nu te pricepi câtuși 
de puţin la moralele poveștilor. 

— Copilă dragă, unele povești n-au morală. Uneori 
intunericul și nebunia nu inseamnă nimic mai mult. 

— Îngrozitor, spuse Farukhuaz. 

— Crezi? Mie mi se pare liniștitor. Pentru că nu mai trebuie 
să caut un inteles divin in toate suferințele care se abat 


asupra mea. 


Alif se dezmetici. Încruntat, se întrebă când oare adormise. 
Paginile dintre degetele lui deveniseră lipicioase din cauza 
sudorii; închise cartea în grabă și o puse la loc în rucsac. Taxiul 
se îndrepta spre una dintre străvechile porţi ale Zidului din 
Cartierul Vechi. li aruncă femeii o privire fugară, în oglinda 
retrovizoare: stătea cu cotul sprijinită de portieră, privind 
încruntată pe geam. 

— Cred că știi foarte bine Cartierul Vechi, se aventură el. Mai 
bine decât majoritatea străinilor. 

Ea rămase tăcută. 

— Și vorbeşti punjabi foarte bine. Eu abia dacă rup câteva 
cuvinte. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai înrăutăţi situaţia. 

Jignit, Alif se afundă în scaun până când în oglindă nu se mai 
văzu decât cerul albicios. Pătrunseră prin Zidul Cartierului Vechi 
- fără strălucire în lumina amiezii - și merseră hurducăit pe 
străzile pietruite, unde vegheau casele elegante din piatră. 
Storurile de lemn de la ferestre îi apărau pe locatari de privirile 
curioase ale trecătorilor. Ici, colo, se ițeau deasupra străzii 
balcoanele joase ale haremurilor, amintind prin grilajele de la 
ferestre de vremurilor în care aceste elemente de arhitectură 
dădeau măsura vieţii publice de care se bucurau femeile 
aristocrate. 

Taxiul se opri zgâlţâindu-se la capătul vestic al campusului Al 
Basheera. Aici clădirile erau moderne: cutii de sticlă concepute 
de cine știe ce arhitect francez cu un simţ al umorului vicios, 
care, acum că li se permitea și femeilor accesul la universitate, 
parcă voise să le așeze în vitrină. Cursurile erau în toi. Studenţii 
intrau și ieșeau pe ușile de sticlă în grupuri mici, străinii 
diferenţiindu-se sub forma unor pete de piele dezgolită pe 
fundalul uniform al thobe-lor și vălurilor. Un chaiwalla singuratic 
își vindea ceaiul dintr-un cărucior proptit lângă edificiul de sticlă, 
care părea mult mai pretenţios, făcându-l pe om să pară și mai 
jerpelit decât ar fi fost în mod normal. 


— Să mergem. 
Femeia cobori din taxi nu înainte de a-și așeza eșarfa. Alif fu 
mulțumit că ea l-a lăsat să plătească - „dacă ar fi fost cu 


adevărat furioasă”, se gândi el, „ar fi încercat să plătească ea”. 


O urmă spre clădirea cea mai apropiată: la intrare erau doi 
agenţi de pază, de-o parte și de alta a unui detector de metal, 
percheziţionând studenţii care intrau. Alif simţi cum adrenalina îi 
aruncă nervii în aer. 

— Aici o să fie un pic delicat, murmură femeia, îndreptându-și 
spatele. Dă-mi mie rucsacul tău. E prea ochios pentru o slugă. 

— Poftim? 

— Dă-mi-l o clipă. Ti-I dau imediat înapoi. 

Alif se încruntă, dar îi dădu rucsacul, iar ea și-l atârnă pe 
umăr. 

— OK. Acum prefă-te că ești un muncitor imigrant, obosit și 
bătut de soartă. 

Femeia păși încrezătoare spre cel mai tânăr dintre paznici, 
arătându-i pașaportul. 

— Mă scuzaţi, spuse ea într-o engleză lătrată, cu un accent 
exagerat, îmi pare foarte rău, dar șoferul meu și-a uitat cheile 
jos când a venit să mă ia - putem intra să le luăm? 

— Ești musulmană? o privi el pofticios. 

— ll-'amdu Iillâh.* 

— Și cauţi un musulman de treabă, să-l iei de bărbat? 

— Inshallah.15 

Femeia trecu prin detectorul de metal, cu un zâmbet modest 
și descurajat. Alif se strecură în urma ei, fără ca măcar să ridice 
ochii către paznic. Nu l-a oprit nimeni. Când trase cu coada 
ochiului în spate, îi văzură pe paznici scormonind alene prin 
geanta Prada a unei femei cu văl. Niciun semn de tensiune pe 
feţele lor; niciun indiciu că măcar l-ar fi băgat de seamă. Era pur 
și simplu accesoriul unei femei bogate. 

— Măi, măi, auzi o voce la ureche, ai ceva din talentul 
poporului ascuns. 

Alif se însenină. Vikram ţopăi tot drumul alături de el, de-a 
lungul coridorului. Studenţii care ieșeau sau intrau grăbiţi în 
sălile de curs nu le aruncau nici măcar o privire. 

— Ai văzut? se întoarse femeia spre ei, triumfătoare. Nu v-am 
zis? Nici măcar nu ţi-au cerut actele! Au... 

Când îl observă pe Vikram, se opri. El îi aruncă o privire 
lacomă. 

— Tu cum ai intrat? întrebă ea. 


% „Laudă lui Allah” în arabă, în original. 
4 „In să' Allāh“ în arabă, în original. 


— Cum aţi intrat și voi. Pe ușă. 

Femeia trase aer adânc în piept, pregătindu-se să răspundă. 
Până la urmă însă, expiră și-și văzu de drum. 

— Bine. Cum zici tu. Nici nu mă interesează. Laboratorul e pe- 
aici. 

Îi lăsă lui Alif rucsacul la picioare. El și-l puse pe umăr și-o 
urmă. La capătul coridorului se afla o cameră cu pereţi de sticlă, 
cu lumina filtrată elegant, unde se aflau rânduri întregi de 
monitoare plate, dintre care jumătate erau în funcţiune. De-a 
lungul peretelui se aflau console în care erau încastrate unităţi 
și porturi de date. Când femeia deschise ușa, Alif fu întâmpinat 
de mirosul de metal încălzit și torsul calculatoarelor. Răsuflă 
ușurat, animat de o reală bucurie, și grăbi pasul înainte ca ușa 
să se închidă în urma ei. 

Vikram se furișă chicotind în urma lui Alif. 

— Ce bine-mi pare să văd atâtea sârme moarte. la spune, 
frăţioare, tu te bucuri când vezi carne vie? Şi să știi că te voi 
judeca după răspuns. 

— Nu-mi pasă, zise Alif, aruncându-și rucsacul pe un scaun 
din faţa unui calculator liber. Și nu sunt moarte. Sunt vii, dar în 
altfel. 

Scoase laptopul și examină porturile de date din perete. 

— TNova, spuse plin de respect. Au TNova. Viteza de 
conectare e așa de mare, încât practic ți se încarcă site-ul 
înainte să-i scrii adresa completă. 

— Mă bucur că-ţi place. Au crescut taxele ca să deschidă 
laboratorul ăsta, zise femeia, care rămase în picioare lângă el, 
cu mâinile în sold, ceva mai domolită. Dacă-mi dai cartea, o duc 
la departamentul de arhivistică. Trebuie să iau câteva mostre de 
hârtie, dar voi avea grijă. 

Alif scoase cartea din rucsac și i-o dădu. 

— Să fii atentă, spuse el neliniștit. 

— Tu să fii atent, pufni femeia. Tu o cari de colo-colo, prin 
căldură și praf, de parcă ar fi manualul de biologie. 

Luă manuscrisul la subţioară și plecă. 

— Mulţumesc, spuse Alif când ea se întoarse cu spatele. Ea 
nu-i răspunse. El își ţuguie buzele, nemulţumit. 

— Nu-ţi face griji, zise Vikram, ghemuit la picioarele lui. Sunt 
sigur că n-ai fost mai nesuferit decât de obicei. 

— Tu ești nesuferit, mormăi Alif. 


Băgă laptopul în priză și așteptă să găsească rețeaua TNova. 
În colţul de sus al ecranului, apărură cinci liniuţe zdravene de 
semnal, alături de liniuța de transfer, mai ridicată decât o 
văzuse el vreodată. După câteva click-uri, intrase deja în cloud. 
Zumzăia de informaţie, de programe în lucru, postate pentru 
feedback, de glume scrise în cod; gândurile electrice ale multor 
oameni izolaţi. Alif simţi cum i se relaxează umerii. Toate 
problemele sunt pur și simplu întreruperi ale transmisiunii și 
stocării de date, își aminti. În ultima vreme nu făcuse altceva 
decât să proiecteze anxietăți și frici inutile: trebuie să-și 
păstreze calmul și să elimine pe rând, în mod raţional, barierele 
dintre el și revenirea la o viaţă normală. 

În timp ce analiza portalul comunităţii de pe cloud, 
seninătatea lui se evaporă. Într-o zi obișnuită, circulaţia datelor 
pe cloud era rapidă, însă Alif observă că multe dintre postările 
prietenilor lui erau vechi de câteva zile. Unii se logaseră doar ca 
să lase mesaje încriptate în /eet*' dintre care multe îi erau 
adresate. 


Pe 26/10 la 18:44:07, Gurkhaboss ti-a lăsat un mesaj-, Alif 
plm ne au spart ashtia und eshti 
Pe 27/10 la 00:17:35, Keffiyagiddan ţi-a lăsat un mesaj: $part 


$part $part 


— Căcat, spuse Alif. 
In colţul din dreapta jos a ecranului apăru o căsuţă de chat. 
NewQuarterol: Alif? 


Surprins Alif își înăbuși un țipăt. După retragerea dramatică, 
NewQuarter dispăruse de pe faţa blogosferei, iar acum se 
vorbea despre el doar în termeni de evlavie reţinută și dispreţ. 
Unii spuneau că fusese arestat; alţii că nu-l ţineau balamalele 
pentru un pericol real. Alif rămăsese rezervat și nu-și formase o 
părere, rușinat de faptul că s-ar fi putut simţi abandonat de 
cineva pe care nu-l cunoscuse niciodată. 

Alif: CN! Credeam k ai dispărut d tot 

NewQuarterO1: Asha e. Acuma s fantoma. Vb cu mortii 

Alif:... 


Limbaj informal sau cod folosit în comunicarea online, în care se 
folosesc abrevieri, sau literele sunt înlocuite de cifre ori simboluri. 


NewQuarterO1: Tb sa zici cum să opresc prgrm p kre l-a luat 

Mana de la tine. Nu skpam de el. 

Alif: Nu poţi sa sht3rgi ca malware? 

NewQuarter01: În fiekre zi alta m3toda. Atacuri omografe la 

siturile noastre. Nu po sa tin pasu cu kktii. Panik mare de knd 

ai plekt. Radiosheikh m-a sunat. Mare pro$$tie. 

Alif: Ţi-a zic k e prog meu? 

NewQuarterO1l: da. Nu te enerva. Pr3a târziu. Acu tre sa 
r3zolvi. 

Alif: nu po sa rzlv. 

NewQuarterO1l: Cum adik? E prgrm tău, plm. 

Alif: Nush cum mrg, CN. N-ar trebui sa mearga așa. Nu 
inteleg. 

NewQuarterO1: C draq tot zici? 

Alif: k nu po sa rzlv. 

NewQuarterO1: C ma abureshti? eu m-am retra$$, shtii doar. 

Alif: nush ce să zic. Incerc IVR 

NewQuarterOl: Alif, aici vb de *comp*, nu de kestii In Viata 
Reala 

Alif: e altceva, se întâmpla multe kestii IVR. Lucrez la ele. 

NewQuarterO1: treaba ta. Sa shtii k e din e în e mai nashpa. 

Tre sa faci cva. Shtii c zic. 

Alif: shtiu. 

NewQuarter01 e offline. 


Alif își trecu degetele prin păr, și le încordă până când simţi o 
mare presiune asupra scalpului. 

— Căcat, căcat, căcat! 

Câţiva studenţi îi aruncară priviri dezgustate aproape 
identice. Alif își încovoie spatele și-i ignoră. De sub birou, unde 
se strecurase Vikram, se auzi un sâsâit. 

— Mai ușor cu limbajul ăsta porcos. Ce, ai crescut la bordel? 

— Nu vrei să ieși de-acolo? 

— Nu. 

Alif scrâșni din dinţi și deschise o nouă fereastră de browser. 
Se logă la un provider generic de servicii de email și creă o nouă 
adresă folosind un șir aleatoriu de litere și cifre. Când tastă 
adresa lui Intisar în câmpul destinatarului, îl cuprinse un val 
neașteptat de tandreţe. Gândul că ea ar fi putut fi în preajmă - 
că ar fi putut fi la curs chiar în acea clipă sau că și-ar fi făcut 


cumpărăturile la unul dintre micile buticuri pe lângă care 
trecuseră cu taxiul - era mai mult decât putea duce latura lui 
rațională. Simţi cum se scurge tot, în inimă și măruntaie, 
ignorând riscul de a fi descoperit și prins pe care chiar și acest 
contact anonim îl implica. Hayam, cum îi spunea mama lui: 
dragostea mistuitoare, cea care erupe extatic, înghițind 
pământul. 

Îi veniră în minte o mie de lucruri deodată: întorsăturile 
subtile ale frazei care-l convinseseră că ea era diferită în același 
sens în care el era diferit; că avea o minte superioară și că 
ducea aceleași bătălii interioare împotriva vieţii monotone de zi 
cu zi. Nu avea niciun email de la ea pe care să nu-l fi citit de zeci 
de ori, niciun compliment cochet, livrat cu modestie cântărită 
perfect, pe care să nu și-l amintească. Nici o altă femeie nu-l 
flatase până la ea. Din când în când, maică-sa îi mai propunea 
drept parteneră câte-o fată din vecini, cu o privire inexpresivă, 
dar de fiecare dată când se întâlnea cu vreuna dintre ele, îi 
răspundeau monosilabic la întrebările timide și politicoase, iar el 
cădea pradă deznădejdii. Cu Intisar era altceva. Ea îl cercetase 
la fel de mult cât o cercetase și el pe ea, cu un fel de subtilitate 
feminină înșelătoare, care-l înnebunea cu atât mai tare. Fără să 
vrea, îl intrigase statutul ei social. Petrecea așa de mult timp 
ironizând online elitele, încât relaţia lui cu Intisar părea dublu 
transgresivă, iar ideea că o fată - o femeie - bogată îl dorea îi 
gâdila cu atât mai mult egoul. 

Nevoia de a o vedea era mai mare decât toate precauţiile... 

3:30 pm la chaiwalla din campusul nou, scrise el. Te iubesc 

Apăsă butonul „Trimite” fără să mai stea pe gânduri, 
îndepărtându-se cu scaunul de birou, își întinse braţele și 
picioarele, cu mușchii tensionaţi. Avea două ore și jumătate 
până la ora stabilită. Aplecându-se peste laptop, tastă în motorul 
de căutare De La Croix. Primele rezultate erau despre un pictor 
din secolul al XIX-lea; le elimină. Apăsă pe un rezultat etichetat 
Les Mille et Un Jours: 


După ce-am lucrat șase luni in cap cu deosebită dedicație la 
Shahnama, impreună cu Mullah Kerim, m-a răpus o boală care 
in mai bine de două luni m-a adus in pragul mortii - din care 
mi-am revenit doar ca să aflu că, deși citisem douăzeci de 
volume, tot mai aveam de învățat o carte de teologie, foarte 


dificilă de altfel, intitulată Masnavi (care cuprindea pe putin 
90 000 de versete - despre care oamenii buni din această 
țară spun că ar ascunde Piatra Filosofală.) Am căutat pe 
cineva care să cunoască ceva despre carte, dar nici contra 
cost n-am găsit pe nimeni, așa că am fost nevoit să apelez la 
un mare superior al Mevlevilor'*. M-a condus la el un prieten 
și abia dacă am apucat să-l salut, că el s-a și oferit să mă 
ajute la deslușirea cărții Masnavi și mi-a permis să-l 
frecventez in următoarele patru sau cinci luni pentru a invăţa. 
İl chema Dervișul Moglas. Cum avea numeroși supuși, știam 
că se afla sub ochiul atent al Curţii, așa că mi-am luat toate 
măsurile de precauție necesare. Nu am ezitat să le dau de 
știre Monseniorului Murtaza, cumnatul regelui, și lui Myra Ali 
Reza, tot din familia regală, și lui Ceikh al Islam, capul 
legiuitor, că am fost acolo să invăț Masnavi, iar ei au 
incuviinţat. 


— Vikram, spuse Alif siluetei de sub biroul lui. Ce știi despre 
un persan Moglas care-ar fi trăit prin secolul șaptișpe? 

— Moglas Dervișul? scăpărară ochii lui Vikram, ca ai unei 
pisici. A fost un mare învăţat. Foarte preocupat de cărţi. 

— Şi ce motiv să fi avut Șahul să se supere pe el sau să-l 
pună sub observaţie? 

— Era un eretic, cum s-ar spune. 

— Un eretic erudit. 

— Poţi să spui și-așa. De ce te interesează? 

— De La Croix ăsta, convertitul, era foarte încântat că a 
învăţat cu el. Credea că una dintre cărțile pe care Moglas l-a 
ajutat să le deprindă - Mathnaw/* - ascundea Piatra Filosofală, 
zise Alif privindu-l pe Vikram, care-și trecuse gleznele pe după 
umeri, ca un acrobat. Doar că ceva nu se leagă. Piatra Filosofală 
ar trebui să fie o materie concretă, nu-i așa? Alchimie. Un fel de 


* Ordinul Mevlevi, ordin sufit al adepților lui Jalal ad-Din Muhammad 
Balkhi-Rumi, cunoscut poet și teolog persan din secolul al XIII-lea. 
Adepții acestui ordin sunt cunoscuţi și sub numele de „dervişi 
rotitori”. 

+ Un amplu poem al sfântului sufit și poet Jalal ad-Din Muhammad 
Balkhi-Rumi. Una dintre lucrările de căpătâi ale sufismului și ale 
literaturii persane, format din 50 000 de versuri care cuprind 
învățături despre adevărata dragoste de Dumnezeu. 


substanţă chimică miraculoasă care transformă chestiile-n aur 
sau în apa vieţii, ceva de genul ăsta. Nu o carte. 

— Distincția asta contează doar pentru un tăntălău în carne și 
oase ca tine. Piatra Filosofală înseamnă cunoaștere, cunoaștere 
pură - un fragment din formula care stă la baza universului. 

— Şi chestia asta e în Mathnawi? se frecă Alif la ochi. 

— Este o mathnawi, sau cel puţin așa se spune. 

— Cum adică o mathtiawi? N-a fost mathnawi scrisă de Rumi? 
Sau există mai multe? 

— Sigur că există mai multe, fornăi Vikram. Au fost multe 
capete seci care au crezut că au atins cine știe ce înaltă 
înţelegere a cosmosului și au scris una. Dar cele mai multe erau 
jalnice. Cea a lui Rumi a fost singura care s-a păstrat. 

— Dar nu crezi că Piatra Filosofală se afla în Mathnawi a lui 
Rumi, nu? 

— Dac-aș fi crezut, aș fi plecat deja să cuceresc timpul, n-aș 
sta ghemuit aici sub birou. Ce se întâmplă dacă scot cablul ăsta 
verde? 

— Nu, nu-l scoate. 

Vikram râse cu poftă. 

— Te concentrezi și tu două minute? răbufni Alif. Trebuie să 
înțeleg cum stă treaba. 

— Păi, ai înţeles deja. E limpede că mathawn; la care se referă 
De La Croix este A/f Yeom. Nouăzeci de mii de versete, atât are. 
Şi e limpede că Moglas Dervișul este misticul persan care l-a 
inițiat în studierea acestui text, așa cum la rândul lui fusese 
iniţiat de maeștrii, iar ei de alţii și așa mai departe, până înapoi 
la ticălosul care l-a auzit de la djinn. E limpede și că Moglas 
credea că l-ar putea descifra, așa că a introdus Piatra Filosofală, 
făcându-și curaj să mânuiască de unul singur materia și timpul. 

— Serios? întrebă Alif sceptic. Chiar poate A/f Yeom să facă 
asta? 

Vikram se foi, întinzând gâtul într-o mișcare nefirească, 
pentru a-l privi în ochi pe Alif. 

— O fiinţă umană cu o dorinţă vie pentru cunoașterea 
interzisă ar putea cu siguranţă să creadă asta. Dar să și 
reușească - nu, asta nu s-a întâmplat niciodată. Și nici nu ţi-ar 
aduce vreun beneficiu, în cazul în care îţi trece prin cap 
posibilitatea. 

— Nu mă gândesc la asta. Nu mă interesează puterile 


cosmice. Nu vreau decât să văd de unde a făcut Intisar rost de 
carte și ce se așteaptă să fac eu cu ea. 

Drept răspuns, Vikram își înfipse dinţii în glezna lui Alif. Alif 
închise laptopul înjurând și înghionti braţul care voia să-i smulgă 
cablul de alimentare. Americanca apăru în pragul laboratorului 
și le făcu semn. Vikram ieși de sub birou contorsionându-se în 
feluri care-i dădură lui Alif o ușoară stare de greață, și se ridică 
s-o întâmpine, de parcă mersul pe sub mese era un lucru cât se 
poate de obișnuit. Femeia avea expresia schimbată: buzele 
ţuguiate, privirea abătută, maxilarul încordat. Tinea cartea ca 
pe un platou. Fusese împachetată într-o folie protectoare și 
sigilată cu scotch. 

— Cum a fost la arhivistică? întrebă Alif. 

Femeia plimbă un deget pe un colţ al cărții, făcând folia să 
foșnească. 

— Vreţi răspunsul scurt sau pe cel detaliat? întrebă ea. 

— Pe cel detaliat, desigur, spuse Vikram. Ne poţi povesti cât 
timp halim și noi ceva la prânz. Aici, la clasa superioară, n-aveţi 
shaorma, nu? 

— Vă duc la cantină. 

— Superb. 

— Trebuie să mă văd cu cineva în două ore, interveni Alif. La 
chaiwalla pe lângă care am trecut la intrare. 

— Cum? Cu cine? îl iscodi Vikram. 

— Cu fata de la care am A/f Yeom. 

— Păi, și de ce n-ai spus așa? i se învioră privirea lui Vikram. 
Mergem cu toţii să fim martori la randevuul tău. Mai mult 
romantism decât a avut americanca parte în ultimii ani. 

— Mare nenorocit, bombăni femeia. 

— Nu merge nimeni, spuse Alif. Nu-mi pasă ce faceţi voi, dar 
eu mă duc singur. 

— Bine, cum vrei. Cantina e pe-acolo. 

Americanca îi aruncă lui Vikram o privire îngheţată și-i 
conduse pe coridor. 

Când ajunseră afară, în lumina încinsă a amiezii, pe Alif îl lovi 
o pală de aer ca din cuptor. Regretă imediat laboratorul cu aer 
condiţionat, după care tânjeau atât corpul cât și computerul. 
Afară, totul era în război; căldura se războia cu pielea, pielea cu 
buna-cuviinţă, buna-cuviinţă cu natura. Alif își șterse ţâfnos 
transpiraţia de pe ceafă. 


Femeia înainta printre pâlcurile de studenţi vorbăreţi, 
îndreptându-se spre un corp de clădire joasă, aproape de 
intrarea în campus. Pe fereastră se strecura mirosul de ulei 
prăjit și de faină de năut. Lui Alif îi ghiorăiau maţele și-și dorea 
să fi mâncat mai mult din iaurtul pe care i-l oferise Azalel 
dimineaţă. La un capăt erau așezate mese și bănci lungi; la 
celălalt, femei des; cu figuri acre serveau mâncarea la tejghele 
metalice. 

— O fi mâncare de cantină, dar măcar e caldă, spuse 
americanca, întinzându-i lui Alif o tavă. 

Nu avea nevoie să i se spună de două ori și-și încărcă tava cu 
pakora de legume, naan, kabsa cu pui care mirosea de parcă ar 
fi stat ore-n șir pe plită. Femeia găsi o masă goală și se așeză, 
punând A/f Yeom pe un suport de șerveţele curate. 

— Ai grijă cu tava aia! zise, împingând cartea mai departe 
când se așeză Alif. Să nu curgă grăsime pe carte. 

— Scuze. 

— Şi tava mea unde e? întrebă Vikram apucând lingura până 
s-o ia Alif. Luă o îmbucătură de kabsa, gest care-l făcu pe Alif să 
strâmbe din nas. 

— Bine, deci iată cum stă treaba, zise femeia oprindu-se și 
proptindu-și bărbia în palme, ca o icoană catolică. Am luat o 
mostră de cinci pe cinci milimetri dintr-un colţ de pagină. L-am 
rugat pe îndrumătorul meu să o analizeze. Pentru că paginile 
sunt din hârtie, nu din pergament, și pentru că manuscrisul e 
într-o stare așa de bună, am crezut că nu poate să aibă mai 
mult de două sute de ani. 

Vikram zâmbi în timp ce mesteca, arătând, după părerea lui 
Alif, ca cineva în așteptarea poantei unei glume. 

— Îndrumătorul meu - eu nu i-am spus nimic, doar l-am rugat 
să analizeze mostra - e de altă părere. El crede că are vreo 
șapte sute de ani. 

Alif înghiţi imediat un dumicat de pakora. 

— Spune că hârtia a fost făcută printr-un procedeu care nu se 
mai folosea în Asia Centrală de prin secolul al XTV-lea. Și cel mai 
probabil hârtia e persană sau, cel puţin, a fost făcută în Persia. 
Și mai crede că mirosul îngrozitor de rășină a păstrat cartea într- 
o stare așa de bună, deși nu și-a putut da seama la prima 
vedere din ce era făcută. Vrea s-o ducă la laborator s-o 
analizeze. 


— Deci... spuse Alif, fără să știe prea bine ce voia să zică. 

— Deci m-am înșelat, zâmbi ea prefăcut. 

Părea obosită. 

— E un exemplar autentic. De La Croix nu a inventat nimic. A/f 
Yeom chiar există. 

Vikram se rezemă de spătarul scaunului, torcând mulţumit. 
Femeia îl privi imobilă, cu buzele arcuite într-o mină de un 
dispreţ exagerat. Părea să se amuze pe seama tăcerii ei. Ochii 
lui galbeni sclipeau, reflectând albastrul ochilor ei neclintiţi, iar 
lui Alif i se părea că Vikram spunea ceva, deși buzele nu schițau 
nicio mișcare. Orice ar fi spus, a reușit să-i înlăture femeii 
nemulțumirea de pe chip. Ea roși și își feri privirea, mușcându-și 
buza, aproape rușinată, iar Alif se gândi că, atunci când nu era 
îmbufnată, era chiar simpatică. 

— Acum chiar că sunt curioasă cum a ajuns cartea asta în 
mâna prietenei tale, spuse ea, dregându-și vocea. Nu e genul de 
artefact pe care să-l găsești într-un anticariat. Sau într-un 
magazin cu rarităţi. Sau la Smithsonian. Am căutat în cele mai 
mari biblioteci din Oraș și am sunat la câţiva dintre cei care 
vând lucruri pe care n-ar trebui să le vândă. Dar n-a auzit 
nimeni de ea. 

Alif studie manuscrisul învelit în ţiplă, așezat pe teancul de 
șerveţele. Nu cântărea mai mult de jumătate de kilogram și, cu 
toate astea, părea inimaginabil de greu; o responsabilitate 
nesolicitată, nedefinită, un necunoscut necunoscut. „Cum de-a 
putut Intisar”, se gândi el, „să-mi plaseze așa ceva, în felul ei 
imperios, fără să se gândească la inima mea frântă”. Il cuprinse 
furia. 

— M-am săturat să-mi tot dau cu presupusul ce înseamnă, 
spuse el. Eu vreau fapte. _ 

— Ţi-am spus tot ce știu, ridică femeia din umeri. In câteva 
ore vom primi și rezultatele despre rășină de la laborator. Dar 
eu nu-ţi pot spune de unde provine cartea. 

— Asta aș putea face eu, spuse Vikram gânditor, mângâindu- 
și barba ca de ţap. Dar asta ar însemna să vă duc într-un loc 
unde n-ar trebui să mergeţi. 

— Unde? întrebă Alif suspicios. 

— Pe Aleea Nemișcată. Există o singură intrare spre ea din 
Oraș, însă n-am mai folosit-o de ani buni - poate s-a și mișcat 
între timp. 


— Dar... încercă Alif să-și adune gândurile. Aleile nu se mișcă. 
Cum se poate ca o alee să fie în altă parte decât era? 

— Ei bine, se mișcă. 

— Dar se numește Aleea Nemișcată! 

— Aleea e statică. Asta-i ideea. Lumea se mișcă în jurul ei. 
Așa că intrările și ieșirile apar peste tot, zâmbi Vikram, vizibil 
mulţumit de sine. 

— Ce prostii tot îndrugi, spuse americanca, umflându-și nările. 
Aleea Nemișcată - un fâs. Vrea să ne ducă pe cine știe ce alee 
lăturalnică, să ne jefuiască. După care noi vom suna la poliţie, 
să le spunem că ne-am luat după un tip care se crede duh, să 
ne ducă într-un loc care nu există, și ei ne vor băga la pușcărie 
crezându-ne nebuni de legat. 

— Femeia mea dragă, de cât timp ne cunoaștem noi doi? 
Lipsa ta de încredere mă amărăște, zise Vikram îmbufnat. 

— Nu-mi pasă. N-am de gând să-ţi cad în plasă, răspunse 
femeia încrucișându-și braţele și subţiindu-și buzele ca un 
bărbat. 

Vikram o imită, dar ea se prefăcu a nu-l băga în seamă. 

— Merg eu, zise Alif prinzând curaj. Pe orice alee, mișcată sau 
nemișcată, atâta vreme cât acolo voi găsi pe cineva să-mi spună 
ce trebuie să aflu. 

— Sau, îi spuse femeia pe un ton moale și condescendent, ca 
unui copil, ai putea aștepta s-o vezi pe prietena ta și s-o întrebi 
de unde are cartea și ce vrea să faci cu ea. 

Alif se șterse pe pantaloni de grăsimea din pakora, pierzându- 
se cu firea sub privirea scrutătoare a femeii. 

— Aș putea, mormăi el. Dar nici măcar nu sunt sigur că va 
veni. Sau ce va spune dacă va veni. 

Femeia oftă, aranjându-și o șuviţă de păr sub eșarfă. 

— Bine, spuse ea și se ridică mijind ochii. Dar dacă mă bate, 
mă violează sau mă jefuiește cineva, pe tine dau vina. Tu ești 
oficial responsabil de siguranţa mea. Să se consemneze că fac 
asta doar sub presiunea voastră. 

— Prostii, pufni Vikram. Faci asta pentru că ești curioasă. 
Haideţi, copii! 

Se îndreptă fredonând spre ușa cantinei. Alif și femeia îl 
urmară, păstrând între ei o distanţă decentă. Afară, Vikram o luă 
în jos, spre marginea campusului și spre Cartierul Vechi. 
Merseră prin Cartier, o luară apoi prin spatele universităţii, pe 


străzile pietruite, care arunca împrejur ecouri stranii. Totul părea 
mai vechi și mai măreț, mai bogat decât Orașul pe care-l 
cunoștea Alif; pe străzi erau copaci bătrâni de mai bine un secol, 
îngrijiţi atent împotriva uscăciunii deșertului, copaci acoperiţi de 
praf, cu rădăcinile întinse, încolăcindu-și frunzișul pe arcadele 
porţilor de la vile și case. Blocurile de apartamente și duplexuri, 
așa bolovănoase cum erau, rămăseseră în urmă. Districtul 
Baqara rămase indiferent la modă și frumuseţe, iar dacă cineva 
și-ar fi dorit una dintre acestea, trebuia să caute dincolo de 
învelișul exterior al lucrurilor. Aici se regăseau din abundență și 
una și alta. 

— Mi-ar plăcea să am bani, spuse Alif. Cu bani se poate 
cumpăra frumuseţe. 

— Cât de cinic! zise femeia. 

— Dar are dreptate, răspunse Vikram, ţopăind câţiva pași. 
Oricât am încerca să negăm asta. Banii netezesc drumul către 
multe lucruri. 

— În ţara mea e altfel, spuse femeia cu un fel de încredere 
detașată pe care Alif o asocia străinilor. 

— Mă cam îndoiesc, zise Vikram. America e o ţară ca oricare 
alta, cu bogaţi și săraci. Dacă întrebi un american sărac dacă 
preferă să rămână așa ori să se trezească cu un milion de dolari 
sub pernă, îți garantez că vei primi un singur răspuns. 

— Ai fost vreodată în State? ridică femeia sceptic din 
sprânceană. 

— În ce sens? 

— Pot fi mai multe sensuri? 

— Normal. 

— Doamne, ești ridicol, zise ea grăbind pasul și luând-o 
înaintea lui Vikram, cu roba fluturând și pasul hotărât. 

— N-am vrut să-ţi rănesc vanitatea, draga mea, râse el. Mai 
ușor. Cunosc așa puţini occidentali, că uit mereu ce conștiințe 
mici și spinoase aveţi. 

— Ştii câte cuvinte cunosc pentru „străin”? întrebă femeia, 
fără să se întoarcă, iar vocea ei părea să străbată din creștetul 
capului învăluit în mătase. Multe. Ajnabi. Ferenghi. Khawagga. 
Gori. Pardesi. Pe toate le-am primit. Și nu sunt cuvinte deloc 
frumoase, indiferent ce-aţi spune voi. 

— Stai așa, care „voi”? întrebă Alif. 

— Orientalii. Non-occidentalii. Sau cum vă spuneţi voi între 


voi. Pentru voi nu contează ce concesii facem noi - dacă ne 
îmbrăcăm respectuos, dacă învăţăm limba sau dacă respectăm 
regulile demente despre când, cum și cui să vorbim. Eu am 
adoptat chiar și religia voastră - din proprie voinţă, gândindu- 
mă la asta ca la un lucru nobil și virtuos. Dar nu-i de-ajuns. Voi 
veţi pune mereu la îndoială orice gând și orice părere care-mi 
iese pe gură, chiar și atunci când vorbesc despre ţara mea. O să 
fiu mereu o străină. 

Alif fu surprins de această ieșire amară. Privirea îi alunecă 
spre Vikram și se miră să-i citească pe chip o îngrijorare reală. 
Abătut ca un câine, Vikram grăbi pasul, o ajunse pe femeie din 
urmă și o prinse de braţ. 

— Gata, spuse el blând. lartă-mă. 

Femeia întoarse privirea, proiectând-o spre o tufă uscată de 
trandafiri Taif, care rămăsese agăţată de zid, mumificată sub 
straturile de praf. 

— Nu înţeleg de ce tot apari, spuse ea. Sigur nu sunt singura 
persoană pe care o cunoști și care să merite să fie hărţuită. Nu 
sunt drăguță, nu sunt atrăgătoare, nu sunt disponibilă și am 
făcut eforturi uriașe să nu-ţi par interesantă. Nu pricep de ce tot 
vii și vii. 

Vikram o apucă de mânecă, trăgând-o spre el. 

— Eşti singura persoană pe care-o cunosc și care e destul de 
proastă cât să nu se teamă de mine, spuse el, și cu toate astea 
nu ești proastă. Ești mulțumită? 

— Minţi. 

— Eu nu mint niciodată. 

Femeia nu răspunse. Vikram murmură ceva, prea încet ca Alif 
să poată auzi. Păru să fi avut efectul scontat, pentru că ea ridică 
ochii și-i zâmbi cumva sfios. 

— Haide, frățioare, spuse Vikram fluturând braţul. Ține pasul. 

Alif alergă să-i ajungă din urmă. Femeia părea împăcată și 
încetinise pasul. 

— Ce nu înţeleg eu, spuse ea pe un ton mai conciliant, e cum 
de pot non-occidentalii să se miște întruna așa de ușor între 
civilizaţii. Cred că occidentalii n-au prins niciodată gustul ăsta. 
Adaptabilitatea nu e înscrisă în ADN-ul nostru cultural. Să ne 
uităm la toți scriitorii orientali care au scris literatură occidentală 
de primă clasă. Kazuo Ishiguro. N-ai zice că Rămășițele zilei a 
fost scrisă de un japonez. Dar nu-mi vine în minte niciun 


exemplu să se fi întâmplat și invers - un occidental care să fi 
scris literatură orientală importantă. Mă rog, poate dacă-l 
punem la socoteală pe Lawrence Durrell - oare Cvartetul din 
Alexandria poate fi considerat literatură orientală? 

— Poţi face un test foarte simplu, spuse Vikram. E vorba 
despre niște oameni plictisiţi și obosiţi care fac sex? 

— Da, spuse femeia surprinsă. 

— Atunci e occidental. 

La început femeia păru deziluzionată, apoi însă începu să 
râdă. 

— Doamne, mă tem că ai dreptate. În orice caz. Spun prostii. 

— Deloc, se aplecă Vikram galant spre ea. 

Alif se uita când la unul, când la celălalt, simțindu-se oarecum 
exclus. El nu cunoscuse decât foarte puţini occidentali, 
majoritatea din Marea Britanie sau America, și toţi predau la 
amărâtele de școli private la care învățase el. Colegii lui 
fuseseră des, din India, Pakistan sau Bangladesh, amestecați cu 
malaezienii și, ici-colo, câte-un arab din ţinuturi nordice mai 
puţin sărace în petrol; copiii muncitorilor imigranţi care aveau 
destui bani puși deoparte să-și educe odraslele într-o școală la 
modă. Despre profesorii lui anglo-saxoni crezuse întotdeauna că 
aparţineau unei existenţe mai eterice, eliberat de neliniștile 
identitare ale dezrădăcinatului, pe care el le resimțea din plin. 
Faptul că și americanca era tulburată de astfel de probleme îi 
cam tăia din elan. incepu s-o studieze pe furiș. Pe buze îi 
înflorea un zâmbet, care dispărea imediat; o sprânceană se 
curba în sus, pentru a cobori repede. In mod sigur, nu-i lipsea 
simţul umorului. 

— Așa. la să vedem. 

Vikram se opri în faţa zidului unei grădini care înconjura o 
vilă. 

Era un zid de calcar exploatat cu un secol în urmă de 
negustorii bogaţi care cumpăraseră și ultimele loturi libere din 
Cartierul Vechi. 

— La ce te uiţi? De ce ne-am oprit? întrebă Alif. 

— Simt o adiere telurică, spuse el. Şi miros de apă în ochiuri 
de cuarţ. Şi poate de usturoi. Cred că am nimerit unde trebuie. 

— Poftim? întrebă femeia. 

— Zic că miroase cum trebuie, spuse Vikram răbdător. Asta 
trebuie să fie intrarea pe Aleea Nemișcată. 


— Vrei să zici că tot drumul te-ai lăsat ghidat de miros? oftă 
Alif nervos. Sper că glumești. 

— Ce ţi-am zis, spuse femeia, luând iar un aer batjocoritor. 
Ne-a fraierit. Și acuma o să ne ceară bani. 

Vikram, care se plimba de colo-colo de-a lungul zidului, 
scoase un urlet din adâncul gâtlejului. 

— Încep să-mi pierd cumpătul, spuse el. Vă duc într-un loc în 
care neamul vostru nici măcar nu are voie să călătorească, să 
întâlniți niște fiinţe în faţa cărora mă rog să nu mă faceţi de 
rușine, iar voi comentaţi încontinuu. 

— Vikram, ăsta e un zia! își pierdu Alif răbdarea. Nu e nicio 
intrare pe nicăieri. Un zid e menit să ţină oamenii afară. 

— Pentru Dumnezeu, de ce ar conta asta? 

Vikram înaintă cu o privire semeaţă, spre edificiul de calcar, o 
luă la dreapta și apoi se făcu nevăzut, de parcă zidul n-ar fi fost 
o structură unitară, ci două lespezi de piatră suprapuse, între 
care se deschidea un coridor îngust. 

Alif și femeia rămaseră privind nelămuriţi locul prin care 
acesta dispăruse. Americanca rămăsese cu gura căscată, ceea 
ce lui Alif i se păru neatrăgător, însă expresia ei reflecta întru 
totul și ceea ce se petrecea în mintea lui: încerca din răsputeri 
să dea un sens raţional lucrurilor pe care le văzuse, însă nu 
reușea cu niciun chip. 

— Veniţi sau nu? se auzi vocea lui Vikram dintr-un punct 
neidentificat de dincolo de zid. 

Femeia tresări. 

— Da, spuse ea cu jumătate de voce. 

Alif încercă să articuleze un răspuns inteligent. 

— Trebuie să fie vreo iluzie optică, sugeră el reţinut. Vikram 
are o bună percepţie a adâncimii. 

— Da, repetă femeia, care înaintă un pas, și apoi încă unul. 

Ajunsă la zid, o luă la dreapta cu o expresie uimită și dispăru 
între blocurile de piatră, asemenea lui Vikram. Rămas singur, 
Alif deveni dintr-odată agitat și o luă repejor pe urmele ei, 
clipind nelămurit când văzu că exista totuși o deschizătură 
minusculă. Zidul era alcătuit, în fapt, din două bucăţi de zid, 
aliniate cu o asemenea precizie, încât păreau una și aceeași 
bucată. 

Distanţa dintre ele părea să se lărgească mult mai mult decât 
ar fi dat de înţeles aspectul exterior. Alif pătrunse și după ce se 


păru că străbătuse deja două străzi, iar drumul continua, începu 
să se panicheze. 

— Vikram? întrebă cu o voce ascuţită. 

— Aici, tâmpitule! 

Alif se uită la podeaua pietruită și se opri chiar înainte să se 
rostogolească pe un șir de scări invizibile, asemenea pasajului 
prin care trecuse. Singurul indiciu prin care și-a dat seama că 
avea în faţă niște scări a fost să-i vadă pe Vikram și pe 
americancă jos, în capătul lor, de unde păreau neobișnuit de 
mici. Alif se reculese și o porni pe trepte, înspre ei. Făcu tot 
posibilul să pară netulburat. 

— Hei, spuse el. Salutare. Credeam că v-am pierdut. 

— Vezi? râse Vikram. Cum spuneam. Nu-ţi pare rău acum că 
mi-ai dat atâta bătaie de cap? 

Când Vikram se dădu la o parte, lui Alif îi apăru în faţa ochilor 
cel mai ciudat amestec arhitectural: era, cu siguranţă, o alee, 
dar nu arăta deloc ca o alee. Coridorul central, mărginit de două 
ziduri și acoperit cu bolte de pânză deschisă la culoare, fugea de 
ei, pierzându-se în zare. De la nivelul pavajului urcau spre ziduri 
scări de piatră, care se curmau dintr-odată, cotind în direcţii 
diferite; pe Alif îl apucă durerea de cap după ce le privi un timp 
mai îndelungat. La câţiva metri de la pământ, se aflau uşi, 
înscrise în zid sau ieșind în afară, în unghiuri perpendiculare 
spre pasajele principale, astfel încât poţi vedea ambele feţe 
deodată. 

Aleea era plină de oameni: oameni stând în cerc, pe niște 
perne, direct în praf, sporovăind între ei pe deasupra cercurilor 
de fum care se ridicau din narghilele; femei cu văluri, cu robe 
sau aproape dezgolite, trebăluind cu tot felul de obiecte pe care 
le luau din rafturile ce acopereau ambele ziduri. Apoi mai erau 
unii care nu aduceau nici a bărbat, nici a femeie, niște umbre 
înșelătoare care se mișcau în lumină, ridicându-se din când în 
când în forme bipede. Tumultul din jur era un amestec de limbi 
pe care Alif nu-l putea descifra pe de-a-ntregul, care urca și 
cobora asemenea unui val pe țărm. Efectul era hipnotic. 

Vikram îi conduse prin mulţime, spre o prăvălie construită în 
zidul din stânga. În prag, sprijinită de o tejghea de lemn dinspre 
stradă, stătea o femeie cu părul castaniu închis, împletit într-o 
rețea alambicată de codițe. Avea ochii gălbui ca ai lui Vikram; 
din trăsăturile ei lipsea orice semn distinctiv al vreunei etnii. 


Când Vikram se apropie, îi zâmbi ca unei vechi cunoștințe. 

— As salaamu alaykum, îi spuse el, ducând mâna la frunte. 

— W'alaykum salaam, răspunse ea, cu o voce joasă și fluidă. 

Îl analiză pe Alif, plimbându-și privirea concentrată peste 
chipul lui, iar băiatul se îmbujoră ușor. 

— De ce i-ai adus aici? îl întrebă pe Vikram în arabă. Aleea nu 
mai e așa sigură ca altădată, să știi. Și nu cred că fetei îi priește. 

Alif îi aruncă o privire americancei: avea ochii sticloși și se 
clătina, de parcă ar fi moţăit și s-ar fi trezit de fiecare dată când 
era pe cale să adoarmă. 

— E americancă, spuse Vikram, de parcă asta ar fi explicat 
totul. 

— Ah, o privi femeia cu milă. Pe jumătate înăuntru, pe 
jumătate afară. S-ar putea să nu-și prea amintească mare lucru 
din ce se petrece aici. 

— O să-și amintească. Oricum, pentru băiat am venit, chiar 
dacă e ros de îndoială. Alif, ea e Sakina. Sakina, el își spune Alif. 

— Alif, își miji Sakina ochii de culoarea soarelui. O singură 
mișcare de peniță, de sus în jos. Litera originară. Interesant 
nume. 

— Mulţumesc, spuse Alif, simțindu-se nedorit. 

— De ce-ai venit? îl privi Sakina, ridicând o sprânceană 
întrebătoare. 

Alif se uită la Vikram. Vikram stătea cu ochii aţintiţi spre el, 
zâmbind. 

— Păi, eu... Am primit o carte și aș vrea să știu de unde 
provine, spuse Alif când înţelese că Vikram nu va spune nimic. 

— Da? la să vedem. _ 

Alif puse rucsacul jos și-l deschise, scoțând A/f Yeom. |l puse 
pe tejgheaua de lemn din faţa Sakinei. Ea căscă ochii mari. Il 
privi mustrătoare pe Vikram. 

— Vikram, Vikram, mereu ai atras necazurile, dar acum te-ai 
întrecut pe tine. 

— Îmbătrânesc, spuse ridicând din umeri. Las pământul 
rătăcitor să mă poarte unde-i e voia. Şi dacă mă duce spre 
suferinţă, ce-are-a face? 

Sakina ridică ochii spre cer. 

— Aţi face bine să intraţi, spuse ea, ridicând tejgheaua pentru 
a le face loc. 

Alif îl urmă îndeaproape pe Vikram, care mergea alături de 


americancă. Interiorul magazinului era plăcut și luminos, cu 
pereţi de piatră cu boltă și ferestre adânci. Pe pervazul uneia 
dintre ferestre dormea o pisică tărcată, care atunci când intrară 
ridică ușor capul într-o doară. 

Alif fu surprins să vadă rafturile de lemn de pe pereţii 
prăvăliei ticsite cu cărți și componente de computer deopotrivă: 
tomuri vechi legate în piele, romane de duzină în diverse limbi, 
plăci de bază grosolane făcute la începutul anilor nouăzeci, CD- 
ROM-uri optice de a treia generaţie, abia ieșite din stadiul de 
testare. 

— Asta e o librărie sau un magazin de computere? întrebă el. 
Ce fel de magazin e ăsta? 

— Ce întrebări de oameni, spuse ea cu oarecare blândeţe. Nu 
e nici librărie, nici magazin de computere, Alif. Eu fac negoţ cu 
informaţie, indiferent de unde provine. La mine vin oameni care 
doresc să cumpere sau să schimbe cunoaștere. 

— A, rosti Alif, dorindu-și să nu fi deschis gura. 

Se uită gânditor la un procesor quad core aflat pe un raft la 
nivelul ochilor. 

— Computere și cărţi, spuse Sakina, uitându-se la Vikram. 
Asta înseamnă că nu poate vedea celelalte lucruri? 

— Probabil că nu, răspunse Vikram, pocnindu-l prietenește pe 
Alif peste ceafă. În fond și la urma urmei, e făcut din ţărână. 

Bombănind, Alif se smulse de lângă Vikram, masându-și gâtul. 

— Nu mai vorbi despre mine ca și cum n-aș fi aici, izbucni el. 

Sakina îi zâmbi delicat. 

— lartă-ne. Doar că tu nu ești propriu-zis aici, știi. Sau, altfel 
spus, noi nu suntem pe de-a-ntregul vizibili unii pentru ceilalți. 
Ca și cum tu și cu mine am vorbi la telefon, dar Vikram și cu 
mine am vorbi faţă-n faţă. Ne e ușor să vorbim peste tine. 

Alif oftă și se așeză pe jos deznădăjduit. 

— Bine, cum ziceţi, mormăi el. Să știi că a fost ideea lui 
Vikram. 

— Ce spaţiu minunat, spuse tânăra în engleză, astea fiind 
primele ei cuvinte. Mulţumim pentru invitaţie. 

Alif simţi nevoia să compenseze pentru absurditatea ei și, 
implicit, pentru a lui; pentru a-și justifica într-un fel 
incompetenţa. 

— Cred că i se cam bruiază semnalul de la telefon, spuse el 
încet. 


Sakina râse din nou, politicoasă și binevoitoare. 

— E-n regulă, spuse ea. Așa li se întâmplă celor mai mulţi din 
tribul lui Adam. Dacă ar fi avut vederea cu totul învăluită, nici n- 
ar fi putut ajunge aici. Așa că oricum e mai bine. 

Alif dădu din cap, de parcă ar fi înţeles despre ce vorbea. 
Sakina se așeză pe podea și își puse A/f Yeom în faţă, 
aruncându-i o privire nelămurită, de parcă ar fi încercat să-i afle, 
prin divinaţie, vreun sens ascuns. Vikram se așeză și el lângă 
americancă, amuzându-se de expresia ei neutră. 

— Deci e adevărat - a fost găsit. E manuscrisul lui Moglas, nu? 
îl întrebă Sakina pe Alif. 

— Da, spuse el, bucuros să primească o întrebare la care 
putea răspunde. Sau cel puţin așa sugerează puţinele cercetări 
pe care am apucat să le fac. 

— Cred că sunt corecte descoperirile tale, spuse Sakina. Când 
Alf Yeom a fost dictat pentru prima oară, acum sute de ani către 
cineva din neamul vostru, respectivul om - Reza îl chema - a 
făcut patru copii. El era membru al unei secte eretice, Battini, 
care trăia în Persia și avea legături cu Asasinii. Poate că de ei ai 
mai auzit. În fine. Manuscrisele s-au răspândit în rândul 
Battinilor, de la maestru la novice. Fiecare generaţie a încercat 
să afle care e cheia a ceea ce ei credeau că alcătuiește 
cunoașterea secretă a textului, prin care se așteptau să 
dobândească puteri supranaturale. Niciunul n-a reușit. 

— Dar e posibil? o întrerupse Alif. Poţi dobândi puteri 
supranaturale dacă înţelegi care-i schema? Asta dacă există o 
schemă, vreau să zic. 

— Nu există nicio schemă, chicoti Sakina. Pur și simplu 
neamul tău și neamul meu văd lumea diferit și atât. Latura 
transcendentă din O mie și una de zile li se arată doar celor din 
poporul nevăzut. Deși... se opri ea, ridicând ochii spre un 
microprocesor de pe raftul de deasupra. 

— Deși ce? 

— M-am întrebat adesea dacă nu cumva sunteţi pe calea cea 
bună, spuse ea încet. Majoritatea celor din neamul meu nu sunt 
de acord, dar eu cred că, prin evoluţia a ceea ce voi numiţi 
epoca digitală, aţi reușit să rupeţi un fel de barieră între simbol 
și obiectul simbolizat. Asta nu înseamnă că veţi putea înţelege 
mai bine A/f Yeom, dar ar putea însemna că aţi surprins un 
element vital din natura informaţiei. Voi sunteţi rasa aleasă, 


până la urmă - strămoșilor noștri li s-a poruncit să se supună 
unui vlăstar al oamenilor, în Vremea de Apoi. Și Criterion a fost 
impus de unul dintre voi, nu de noi. 

— Ce e Criterion, întrebă Alif fixând-o cu privirea și aplecându- 
se spre ea. 

— Trebuie să știi, dat fiind numele tău adevărat, spuse Sakina 
uimită. 

— Dar credeam că... de unde știi cum mă cheamă? Nu-mi 
amintesc ca Vikram să-ţi fi spus. 

— Nici nu era nevoie, spuse Vikram, jucându-se cu tivul de la 
fusta americancei, care părea să ignore totul. Din moment ce eu 
îl cunosc, de fiecare dată când îţi rostesc numele ales, numele 
tău real e și el invocat. De-asta e periculos să-i spui unui djinn 
numele tău real, dacă n-ai vrea să fie cunoscut. 

— E numai vina Dinei, bombăni Alif. Ea refuză să mi se 
adreseze cu alt nume. 

— E un nume binecuvântat, spuse Sakina. Nu înţeleg de ce ti- 
ar fi rușine cu el. 

— E comun. Pe toţi îi cheamă așa. Eu am vrut să fiu diferit. 

— Chiar și-așa. 

— Mă rog, zise Alif, trecându-și mâna prin părul ciufulit. Nu 
asta era ideea. Ce e Criterion ăsta? 

— Al Furqan, desigur, arătă Sakina spre un raft de lângă 
umărul lui. Cartea. 

Alif se întoarse și privi în jur. Într-un coș, legat în piele verde 
se afla un exemplar din Coran. 

— Aha, spuse el. 

Pentru câteva clipe, se lăsă liniștea, iar Alif se simţi mic și 
prostuţ. Sakina și Vikram se priveau ca două feline, fără să-și 
spună nimic, zâmbindu-și unul altuia. 

— Îmi pare rău, spuse Sakina, rupând vraja. Ne-am pierdut în 
gânduri. Unde rămăsesem? 

— La Battini, spuse Alif. Și la Moglas. 

— Așa. Două dintre cele patru copii au fost distruse la Isfahan, 
când Șahul Abbas a închis școala Battini, la începutul secolului 
al XVII-lea. Alta a pierit într-un incendiu, cincizeci de ani mai 
târziu, într-un așezământ Battini din Cairo. La sfârșitul secolului 
al XVII-lea, rămăsese o singură copie, cea pe care a moștenit-o 
Moglas. Se spune că i-a dictat poveștile unui francez, care le-a 
tradus în limba lui, deși, din câte am înţeles, nu e o traducere 


foarte temeinică. 

— De La Croix, spuse Alif. Toată lumea a crezut că a inventat 
el tot. 

— A inventat, repetă americanca. 

— Toate traducerile sunt inventate, fu de părere Vikram. 
Limbile sunt diferite și asta nu e deloc întâmplător. Nu poţi muta 
idei de colo-colo, fără să pierzi ceva. Arabii sunt singurii care și- 
au dat seama de asta. Așa că ei socotesc versiunile non-arabe 
ale Coranului drept interpretări, nu traduceri. 

— Deci traducerea franceză, spuse Alif, nu e versiunea reală a 
Alf Yeom? 

— Este ceva rea! în franceză? întrebă Vikram, dezgustat. 

— Când a murit Moglas, manuscrisul A/f Yeom a dispărut, 
continuă Sakina. Şcoala Battini s-a stins, în vreme ce călătorii 
afumati de haşiş le deplângeau ghinionul. Şi apoi nu s-a mai 
auzit o vorbă despre manuscris - până acum câteva luni. 

Lui Alif îi amorţi piciorul stâng. Se mișcă din loc, simțind 
numai ace în talpă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă, simțindu-se ca un copil care 
ascultă un basm înainte de culcare. 

— A început să circule un zvon cum că o tânără nobilă din 
emirate a descoperit manuscrisul la un vânzător de cărți rare 
din Damasc și că a plătit o avere pentru el. N-a putut nimeni să 
confirme asta. Dar un bărbat - unul din tribul tău, un ben; aclam 
căruia i se spune Steaua Căzătoare - a fost suficient de hotărât 
cât să-și facă amici foarte periculoși, care să caute și cartea și 
fata. 

— Intisar, spuse Alif, simțind cum se aprinde la faţă. 

Ameninţările îndreptate spre ea erau mult peste puterile lui. 
Nu făcuse nimic s-o apere. Steaua Căzătoare îi suna cunoscut, 
dar nu-și dădea seama cu ce să asocieze numele. Se simţea 
neputincios, aici în lumea asta exterioară; singura lui utilitate se 
mărginea la comenzile date computerelor. În afara dormitorului 
în care a stat zi de zi ca un păianjen leneș în mijlocul pânzei lui 
digitale, era ca o nevertebrată, protejat doar de carapacea 
neagră a pantalonilor și a tricoului, complet nepregătit pentru 
adevăratele pericole. Mintea lui lupta împotriva limitelor 
corpului. 

— Cred că mi-a trimis cartea pentru că-i era teamă, spuse el, 
rușinat să-și audă vocea tremurată. Oricine-ar fi steaua asta 


căzătoare, e limpede c-a ameninţat-o. Așa că mi-a trimis cartea, 
ca să se apere, râse el nervos. Totuși, mă depășește cum de și-a 
închipuit că la mine ar fi în siguranţă. Am dat deja cu bâta-n 
baltă, am fost prins de Mână și acum sunt fugar. Am deja 
nenumărate probleme. Am fost neatent și stupid. 

Sakina îi atinse piciorul înţelegătoare. Alif își simţi deodată 
corpul cuprins de o liniște hipnotică. Se întrebă dacă efectul 
fusese creat de propria minte sugestionabilă sau rezultatul 
vreunei puteri esoterice a femeii. Ambele variante îi păreau la 
fel de plauzibile. 

— Cine e bărbatul care o vrea? o întrebă Alif. Despre carte 
vorbesc, vreau să zic. De unde vine? Cine-i sunt acoliții? 

— Nu l-am văzut niciodată, spuse Sakina cu ochi iscoditori. 
Deși se spune că a venit singur pe Alee. Fără călăuză și fără 
hartă. Are un fel de autoritate în lumea oamenilor - un om al 
legii, care are puterea să pedepsească. Nu știe nimeni cum a 
ajuns aici. Dar a reușit să convingă anumite entităţi din rândul 
poporului meu să-l ajute. 

Alif se uită la Vikram, care părea gânditor și ușor neliniștit. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Există multe tipuri de djinni, spuse el încet. Așa cum sunt 
multe tipuri de beni adam. Unii buni, cum e Sakina, alţii mai 
puţin buni, cum sunt eu. Cei mai mulţi sunt niște fugari, lași, 
slabi de înger ca tine. Dar sunt câţiva răi, foarte răi. 

— Răi - cam cât de răi? 

— Păi, de pildă, renegatul Shatyan e un djinn. Înţelegi tu și 
singur. 

— Nu pot ţine piept demonilor, murmură el, ducându-și 
pumnii la față. 

— Nu, nu poţi, spuse Sakina. Dar nici nu ţi-a cerut nimeni 
asta. Lasă cartea aici la noi. E mai sigur pe Alee decât în lumea 
celor văzute. În primul rând, neamul tău nici n-ar fi trebuit să 
pună mâna pe ea - sunteţi prea neglijenţi cu uneltele voastre, 
prea înfometați de progres, ca să-i vedeţi adevărata valoare. 

Alif privi cu ușurare manuscrisul dintre ei. Dacă se 
descotorosea de ea, Intisar n-ar fi fost mai puţin ameninţată 
decât era deja, dar e drept, el ar fi fost mult mai în siguranţă. Și 
să restituie artefactul pierdut proprietarilor de drept era un gest 
cât se poate de onorabil. Ar fi putut s-o privească în ochi și să-i 
spună că făcuse ceva, orice, numai să se dovedească demn de 


ceea ce ea îi refuzase. 

— Bărbatul care a venit să caute cartea, spuse Alif, nu știe că 
e la mine, nu? Cum ar putea ști? lar dac-o las aici, rolul meu se 
încheie. Sunt anonim. 

— Nu sunt întocmai sigură de asta, spuse Sakina cu o 
expresie de îndoială. O fi acest bărbat făcut și el din ţărână ca 
toţi ceilalți ai voştri, dar cum spuneam, are multe resurse. Se 
prea poate ca aliaţii lui să-i fi dat deja de veste că ești aici. lar 
dacă el a reușit să ajungă de unul singur pe Alee, trebuie că are 
acces serios și la informaţii din lumea celor văzute. In locul tău, 
n-aș fi sigur de nimic. 

Numele bărbatului, care-i suna cunoscut și care, de când 
fusese rostit de Sakina, nu-i dădea pace, i se arătă dintr-odată, 
de-l trecură fiorii. 

— Dumnezeule, spuse Alif. E un meteorit. Un meteorit, Steaua 
Căzătoare e un meteorit. Al Shebab. Al Shebab înseamnă Stea 
Căzătoare. 

— Şi? căscă Vikram, scoțând la lumină prea mulţi dinţi 
ascuţiţi. 

— E Mâna, îi veni lui Alif să râdă. Numele lui adevărat e Abbas 
Al Shebab. Și Mâna caută A/f Yeom. 


Capitolul opt 


Deși Sakina îl rugă să rămână, Alif băgă manuscrisul la loc în 
rucsac apoi și-l puse pe umăr. 

— Trebuie să mă întâlnesc cu Intisar, s-o avertizez. Ar fi 
trebuit să fac asta acum o groază de vreme. O să fie prea târziu. 

— Allah, Allah! exclamă Vikram. Așa, fii bărbat! la-ţi soarta în 
mâini! 

— Nu-l încuraja, spuse Sakina. Ar putea da de necazuri 
îngrozitoare. 

— Deja are parte de ele. Alte câteva în plus nici nu mai 
contează, spuse Vikram. 

— Așa e, le zâmbi Alif timid. Acum lucrurile încep să capete 
sens. Cred că atunci când mi-a spart computerul, Mâna știa că 
Intisar avea să-mi dea mie cartea. Atacul a fost prea chirurgical 
- știam eu că nu putea fi ceva întâmplător. Căuta ceva, un 
indiciu care să-i spună dacă am primit cartea sau dacă am 
ascuns-o pe undeva. Lui nu-i pasă de Intisar sau de Tin Sar - tot 
ce vrea este A/f Yeom. 

— A inventat tot, spuse americanca, iar Alif o privi nedumerit. 

— Tot cred că ar trebui să lași cartea aici la noi, spuse Sakina. 
Așa ar fi înţelept. 

— Nu știu dacă ar fi sau nu înţelept, dar dacă Mâna are de-a 
face cu cartea asta, trebuie să aflu de ce. Sunt responsabil 
pentru mulţi oameni cărora le-ar putea face rău, zise Alif, 
gândindu-se cu vinovăţie la toţi clienţii pe care îi vulnerabilizase 
când decuplase Hollywood-ul. 

— Foarte înţelept, spuse americanca. 

— Poţi să ai tu grijă de ea? îl rugă Alif pe Vikram. 

— Ca de ochii din cap, spuse el, ducându-și mâna în dreptul 
inimii ei. Dar unde ne-ntâlnim după mica ta escapadă 
amoroasă? 

— Nu știu, zise Alif deschizând telefonul - niciun mesaj - și 
închizându-l la loc. Sună-mă. Americanca are numărul meu, o 
să-i amintești tu cum să folosească telefonul. 

— O să fie bine când ne vom întoarce în Oraș, zise Vikram 
făcându-i cu mâna. Efectul dispare imediat. O să aibă impresia 
că a petrecut o după-amiază încântătoare într-un colţ din 
Cartierul Vechi unde n-a mai fost niciodată. 

— Unde e... hmmm... ieșirea? întrebă Alif dându-și seama că 


habar n-avea încotro s-o apuce. 

— Pe unde-ai venit, mă gândesc, zise Sakina ridicând din 
umeri. Te conduce Vikram dacă nu te descurci. Am eu grijă de 
prietena voastră până se-ntoarce. Dar ţine minte că probabil 
intrarea pe care ai folosit-o te va propulsa în altă parte. 

— Unde în altă parte? În mijlocul Tibetului? 

— Greu de zis. 

— Atât poţi spune? îl privi Alif pe Vikram, neîncrezător. Greu 
de zis? Nu ai vreun sfat mai încriptat? 

— Nu, zise Vikram, pe un ton care părea să trădeze o bună 
dispoziție forțată. Dacă Sakina are dreptate când vorbește 
despre acoliţii pe care și i-a făcut Mâna, ai lucruri mult mai 
serioase de care să te temi, decât de un mic ocol. Adună-ţi 
lucrurile. 

Alif hotărî să nu se gândească prea mult la avertismentul lui 
Vikram. O salută pe Sakina, care își duse mâna la inimă, și se 
roti pe călcâie, luând-o cu pași mari pe urmele lui Vikram. 
Mergând în urma lui Vikram, cu pletele lui întunecate în vânt, 
femei și bărbaţi și creaturi - care nu erau nici femei, nici bărbaţi, 
îl urmăreau cu privirea. Culorile clădirilor și ale hainelor păreau 
prea intense. Pe Alif începură să-l lase picioarele. Când trecu 
peste un puști mesager, care căra pe cap un borcan enorm cu 
fluturi, simţi cum îl cuprinde un soi de lentoare. 

— Începi să pierzi firul poveștii, se auzi vocea lui Vikram. 
Prinde-te de mine. 

Alif îl prinse conștiincios de braţ. Degetele lui pipăiră ceva 
cald și moale, ca pielea unui animal. Pentru o clipă, se afundă în 
somn și nu mai văzu nimic. 

— Verișor. Ultimul născut. Nu-i suficient. 

Alif se simţi ridicat pe braţe ca un copil și pus pe un umăr 
acoperit cu blană, mirosind a sălbăticiune. Cu greu rezistă 
tentației de a-și suge degetul, tentaţie izvorâtă din amintirea 
unor vremuri în care întunericul de la marginea somnului era 
populat de fiare. 

— Trezește-te, se auzi vocea lui Vikram încet, dar hotărât. Nu 
ești deloc în siguranţă. 

Alif se forță să deschidă ochii. Siluete de umbră îl priveau cu 
ochi ca niște felinare. Un elefant trecu pe lângă ei, iar capul lui 
pictat acoperi storurile prăvăliilor, îmbăiate în culoarea 
șofranului. Se dezmetici de-a binelea și se zbătu să scape din 


braţele lui Vikram, simțindu-se copleșit. 

— Nu trebuie să faci asta, spuse el, netezindu-și cămașa 
șifonată. Nu trebuie să rămâi în preajma mea dacă lucrurile vor 
lua o turnură așa neagră cum spune Sakina. Eu n-am făcut 
altceva decât să adăpostesc o pisică în timpul unei furtuni de 
nisip. Un om normal m-ar omori pentru că m-am culcat cu sora 
lui. 

— Oamenii normali nu-și iubesc surorile așa cum o iubesc eu, 
zise Vikram, iar chipul lui își reluă aerul dispreţuitor. Ce animăluţ 
nerecunoscător mai e și ăsta, spuse reluându-și drumul așa de 
repede, că Alif aproape îl pierdu din vizor. 

— Stai, n-am vrut să spun asta. 

Alergă să-l prindă din urmă. Rămase nemișcat la vederea unei 
fete cu lănţișoare de argint petrecute prin cerceii care-i punctau 
faţa; ea întoarse capul și-i zâmbi, scoțând la iveală un șir de 
dinţi ascuţiţi. Alif o luă la goană îngrozit. Dinaintea ochilor îi 
apăru scara, aproape invizibilă, detectabilă doar ca o prăbușire 
bruscă a orizontului imediat. Vikram se plimba prin faţa ei, ca un 
leu agitat. 

— Oameni normali, bombănea el pentru sine. Ce prost! După 
ce-am făcut atâtea pentru el, încă puţin și-i schimbam scutecele 
când se scăpa pe el. 

— Îmi pare rău, spuse Alif cu vinovăţie. Doar că n-am nici cea 
mai vagă idee ce să fac. Locul ăsta e așa ciudat și colorat - mă 
dor ochii. Nici nu pot să gândesc. Incepe să-mi fie frică. 

— Ochii tăi, ochii tăi. Mai bine pleacă, înainte să-i mai 
rănească cine știe ce. Scările sunt acolo. 

În timp ce se întorcea spre artera principală a Aleii, capul lui 
Vikram păru să se adâncească între umeri, până când ajunse să 
semene cu ceva macabru și scârnav. Dinspre silueta lui, care se 
făcea nevăzută, se auzeau mârâieli nemulţumite. Inainte să 
treacă la fapte, Alif rămase câteva clipe privindu-l uimit. O luă la 
fugă și-l prinse pe Vikram de umăr. Bărbatul se întoarse 
mârâind. Pe neașteptate, Alif îl sărută pe amândoi obrajii, ca pe 
un frate. 

— Am vrut să-ți mulțumesc, spuse el. Asta voiam, de fapt, să 
spun. 

Chipul lui Vikram fu, pentru câteva clipe, cuprins de 
consternare, însă îi înflori imediat zâmbetul nepăsător. 

— Pleacă, frăţiorule, spuse el, mergând ceva mai drept. Ne 


vedem mai târziu, cu voia lui Allah. 

Alif se întoarse grăbit spre scările ascunse, cu hărmălaia de 
pe Alee care se stingea în urma lui. Își îndreptă umerii și urcă 
până în vârf și se trezi numaidecât mergând la trap prin pasajul 
îngust dintre zidurile de calcar ale grădinii din Cartierul Vechi, 
fix de unde plecase. 

Când văzu că nu se materializează nicio ieșire, Alif își lg 
că nu era cazul să se panicheze. Încetini pasul. Întinse mâna, 
plimbă degetele pe peretele de cretă, ca un orb care-și ia 
repere. Pipăi o lespede, apoi alta. In cele din urmă, degetele lui 
bâjbâiră în gol. Se întoarse, încercând să deslușească prin 
întuneric: umbra îi indica faptul că și aici se afla o spărtură 
imposibil de detectat, unde zidul se transforma în două ziduri 
suprapuse. Păși înăuntru și, după câteva mișcări, se trezi pe o 
stradă neasfaltată, în fumul înecăcios de gunoi ars. 

— La naiba, mormăi el. Da-r-ar să dea! i 

Se învârti în cerc, încercând să-și dea seama unde se afla. In 
spatele lui se întindea un zid de beton - intact și fără nicio fisură 
- de-a lungul căruia se aflau mai multe adăposturi ca vai de ele. 
Bărbaţi desculți în uniformele serviciului de salubrizare din Oraș 
aruncau saci de gunoi pe un rug în flăcări amplasat în mijlocul 
drumului, ignorând camionetele Datsun care încercau să treacă. 
Femeile, desculţe și afundate în clisă până la glezne, 
scormoneau printr-un al doilea morman de gunoi, adunând cu 
mâinile goale resturi de sticlă și plastic. Duhoarea era de 
nesuportat. 

— Nene, îi spuse el celui mai apropiat bărbat, un tip mai în 
vârstă, adus de spate și cu un smoc de păr cărunt spre gălbui, în 
ce district suntem? De unde pot să iau un taxi? 

— Aicea nu-i niciun district, spuse el. Noi îi zicem La Gunoi. 
Unde trebuie s-ajungi? 

— În Cartierul Vechi, zise Alif, privind disperat în jur, după 
vreun taxi alb-negru. 

— Ar fi o cale. Te duc eu pentru treizeci de dinari. 

— Cu ce? întrebă Alif, uitându-se sceptic la picioarele goale 
ale bărbatului. 

— Cu Caisă - și făcu semn spre o căruţă la care era înhămat 
un măgar, un animal ca vai de el, probabil Caisă în persoană. 

— Bine, zise Alif mușcându-și disperat buza și ridicând 
mâinile. Să mergem! 


După jumătate de oră, Alif ajunse în Cartierul Vechi, ameţit de 
mirosul măgarului și al gunoaielor, mirosuri care se băteau 
pentru nasul lui. li plăti în grabă însoţitorului, că bătrânelul nici 
n-apucă bine să ia bancnotele mototolite din mâna lui Alif. O luă 
la goană de-a lungul zidului marcat cu roșu, care ducea spre 
universitate și spre inima Cartierului Vechi, fără să se oprească, 
gândindu-se cu fiecare pas la Intisar. Amintirea parfumului ei 
era așa de intensă, încât i se părea că-l simte chiar și în ciuda 
mirosului înțepător al lui Caisă. O luă la stânga, pe o stradă spre 
intrarea în universitate. Studenţii plecau în grupuri de la cursuri 
sporovăind; scoţându-și telefoanele mobile și ţigările, în timp ce 
caietele erau băgate în genţi. Lui Alif i se păreau nefiresc de 
relaxaţi, inconștienţi de dezastrul iminent care plutea în jurul lui, 
sub ţinta căruia era pierdut, un tânăr nebun și fără noroc, care 
luase asupra lui poveri de care n-avea nici cea mai mică șansă 
să scape. 

In depărtare, Alif auzea vocea acelui chaiwa/la care se ridica 
peste flecăreala studenţilor, contrapunctul melodic la jargonul 
academic. Ceai dulce cu lapte, bucuria limbii, sănătatea 
corpului; când te gândești că Foucault a definit discursul 
postmodern ţinând cont și de avantajul existenţei proprii; ceai 
dulce cu lapte, nu daţi vina pe mine dacă nu mai găsiţi; e 
evident că, după părerea ta, capitalul social va căpăta valoare 
de piaţă; ceai dulce cu lapte, băutură dumnezeiască, la preţuri 
omenești; suferi de colonialism, frate. Ultima replică veni din 
partea unui băiat care părea des;, dar care purta pantaloni 
militărești și un tricou cu o formaţie de occidentali pletoși. Alif îl 
șterse cu umărul, luându-se după cântecul acelui chaiwalla. 

Când ajunse la locul de întâlnire, Intisar nu era acolo. 
Cumpără un pahar de ceai și-i lăsă un bacșiș prea generos lui 
chaiwalla. |n timp ce-și bea ceaiul - fierbinte, cremos datorită 
condimentelor măcinate - se întreba dacă chiar își va face 
apariţia. Nu-și verifica emailul la fel de des ca el. Sau poate îi e 
teamă să-l vadă. Poate că i-a făcut plăcere jocul capricios - într- 
o zi să-l refuze și a doua zi să-i trimită artefacte periculoase. 
Pentru ea se pusese el în pericol și-i expusese și pe prietenii lui, 
pentru ea scrisese un program care i-ar fi putut trimite pe toţi la 
închisoare. lar ea rămânea, înnebunitor, la distanţă. 

In timp ce încerca să repete ce avea să-i spună, în minte i se 
derulau două scene distincte: într-una, lansa acuzații 


zgomotoase; în alta, o lua în braţe. Ambele se terminau însă cu 
Intisar tremurând pe umărul lui, cerându-i iertare și jurându-i 
dragoste eternă. Își bău ceaiul așa de repede, încât stomacul 
începu să protesteze. Nu trebuie să se iluzioneze; speranţa îl va 
ucide. 

Alif scutură din cap, să-și limpezească mintea; tot ce-și dorea 
era să i se potolească măruntaiele. După-amiaza devenea din ce 
în ce mai fierbinte; soarele se apropia de cel mai necruţător 
unghi. Un bărbat se apropiase, de după colţ, de chaiwalla. Ceru 
un ceai și plăti cu o bancnotă, scuturând din mână când 
chaiwalla îi oferi restul. Întorcându-se vărsă discret lichidul pe 
jos. Alif se încordă. Încă doi bărbaţi, care încercau din greu să 
pară dezinvolţi, se apropiară dinspre strada pietruită, de 
intrarea în campus. Unul dintre ei se pipăi în dreptul centurii. 

Alif nu mai așteptă să vadă ce aveau de gând să facă, își 
aruncă paharul gol pe jos și sări peste căruciorul vânzătorului. În 
urma lui se auzeau voci care-i ordonau să se oprească și să 
ridice mâinile. Nu făcu nici una, nici alta. Trase adânc aer în 
plămâni și goni spre o alee care ducea între un colţ al 
universităţii și o casă. Era îngustă - dar Amitabh Bachchan nu 
evadase tot printr-o alee îngustă în Sholay? -, așa că vor trebui 
să intre pe rând. Se strecură pe lângă un morman de scânduri, 
rămășițele unui șantier de construcţii, și se rugă ca un cui 
rătăcit să-și facă loc în piciorul unuia dintre urmăritorii lui. Pe Alif 
îl dureau picioarele - nu era obișnuit cu mișcarea. leși gâfâind în 
celălalt capăt al aleii. 

Strada pe care ajunsese era largă și dichisită, iar pavajul 
fusese spălat de curând. Urca spre inima Cartierului Vechi. 
Scrutându-i întinderea, Alif văzu conturul marii moschei Al 
Basheera proiectat pe cerul albicios, în fața campusului original 
al universităţii, din perioada medievală. Cu picioarele dureroase, 
Alif o luă în susul străzii, mânat de gândul de a-și găsi un 
adăpost. Mai mult ca sigur nu l-ar fi încătușat la Al Basheera. 
Telefonul îi sună în buzunar. Îl ignoră, continuând penitenţa 
urcușului. În spatele lui, se auzeau pași și strigăte: o voce de 
bărbat cerea întăriri. Alif își șterse lacrimile de supărare. 

— Tu! Băiete! De ce fugi așa? 

La poarta unei vile, burta rotundă și impunătoare a unui 
portar îi tăie calea. Bărbatul era îmbrăcat într-o uniformă 
alcătuită dintr-o robă pseudo-otomană și un turban cu pene, 


care-i confereau aerul unui circar sau al unui chelner dintr-un 
restaurant pentru turiști. Acest simulacru era de-a dreptul 
insuportabil. Alif fu cuprins de dorinţa de a-l lovi pe bărbat sau 
de a-i da un șut în perna moale a burţii lui enorme; orice, numai 
să-l dea la o parte din drum. Dar curtoazia îl opri, iar portarul îl 
apucă de braţ. 

— Du-te dracului, ţipă Alif, simțindu-se trădat. 

Portarul își umflă obrajii. Alif se zbătu, dar mâna cărnoasă a 
portarului se strânse în braţul lui Alif până când își simţi pulsul. 
Agenţii statului se apropiau din urmă, cu jachetele pătate vizibil 
de sudoare la subrat. 

— Asta înseamnă viaţa ta, să te îmbraci ca o maimuţă pentru 
niște bogătași? urlă Alif spre portar, dezvelindu-și dinţii. Asta-i 
viața ta? Asta e? Crezi că dacă mă predai n-or să te mai trateze 
ca pe un căcat? 

Portarul rămase  înmărmurit. | se  aprinseră obrajii. 
Strânsoarea din jurul braţului lui Alif cedă, iar el se smuci. O luă 
la goană, se opri doar cât să privească în urmă, cu pieptul 
inundat deopotrivă de vină și dezgust, uitându-se la portarul 
rămas în urmă, cu umerii lăsaţi și pana de la turbanul absurd 
pleoștită de căldură. 

Strada se bifurca aproape de vârful dealului. Alif o luă la 
stânga și înjură când se împiedică de un opritor de cauciuc, apoi 
de o dală. Simţi că-i trecu ceva pe la ureche. Incepu să 
scâncească și să geamă, convins că fusese un glonţ. Undeva, la 
dreapta, auzi voci de femei, plutind afară dintr-un magazin. Fără 
să se gândească, Alif schimbă direcţia, năvălind înăuntru, în 
ciuda protestelor zgomotoase. Il întâmpină o gamă variată de 
articole de damă: pantofi pe rafturi, genţi în cuiere, mănuși pe 
mese. Dărâmă un suport de bijuterii, împiedicându-se în 
căutarea ieșirii din dos; urmă un val proaspăt de proteste și 
simţi o lovitură ascuţită în moalele capului. 

— Nu vreau decât să ies pe ușa din dos! strigă el, parând cu 
braţul alte lovituri. 

Niște mâini nevăzute îl traseră spre o ușă pe care scria „Acces 
personal”, ţinută deschisă cu o piatră. leși în goană, aproape 
împiedicându-se de prag, și se trezi pe altă alee. Conturul 
moscheii se făcuse nevăzut, în spatele unor clădiri. Se învârti 
frenetic în cerc, sperând în zadar să găsească un reper. O luă la 
fugă în cea mai la îndemână direcţie și, plângând de-a dreptul, 


trecu pe lângă o ceată de pisici care-l priveau nepăsătoare de 
pe un maldăr de gunoi. 

Coti după un colţ, apoi după altul, făcându-și loc printre 
ciorchinele de bărbaţi îmbrăcaţi în thobe albe. Nu se schimbase 
și nu se bărbierise de două zile și știa prea bine că arăta ca un 
grădinar hoţ aflat pe fugă. Oamenii, femei și bărbaţi, n-ar avea 
nici cea mai mică problemă să le indice polițiștilor direcţia în 
care o luase; apoi s-ar plânge unii altora despre cât de necinstiţi 
au ajuns șoferii și cameristele din ziua de azi. Dar nu se putea 
opri. În districtul Baqara, lucrurile ar fi stat altfel; în districtul 
Baqara oamenii cunoșteau nedreptatea. Nu era niciodată singur. 

— Opriţi-l! Opriţi-l! 

Alif se întoarse și văzu trei urmăritori alergând în susul străzii. 
O luă la fugă, mânat de frică, aproape trântind la pământ un 
bătrân care își făcea rugăciunea cu un șir de mătănii. 

— Scuze, gâfâi el. 

Bărbatul îi adresă o vorbă lui Dumnezeu. Alif făcu un pas 
greșit și căzu, lovindu-se tare la genunchi de dalele pavajului; 
Alif se întrebă dacă nu cumva bătrânul îl blestemase. 

— La naiba, spuse, neștiind dacă i se adresă bătrânului sau 
Atotputernicului. Nu e vina mea! 

Genunchiul drept îi era străpuns de săgeți dureroase, care-l 
loveau în același ritm cu bătăile inimii. Îşi târa piciorul 
ignorându-le. Acum nimic nu-i va mai opri pe agenţi. Merse 
șontăc-șontăc până la următorul colţ și ajunse sub o boltă 
veche, sculptată, unde își ridică rugăciunea spre cer, sub forma 
unor gânduri fragmentare. 

În faţa lui, la capătul străduţei, apăru moscheea, ridicându-se 
cu fiecare piatră mai aproape de cer, de parcă ar fi răspuns unei 
invocaţii. Alif lăsă să-i scape un strigăt de ușurare. Alergă spre 
ea tremurând, șchiopătând din greu pe ultimii câţiva metri până 
la ușile impunătoare de cupru. Trecerea timpului le colorase 
într-o nuanţă verzuie mată, astfel că vechile cântece despre 
porțile strălucitoare de la Al Basheera își pierduseră sensul, însă 
Alif le salută ca pe niște prieteni uitaţi. Deschise ușile și intră. 

Interiorul moscheii era în penumbră. Singura sursă de lumină 
era domul cu cele cinci lucarne circulare, prin care se proiectau 
asupra locului de rugăciune modele geometrice de soare și aer. 
Toate luminile erau stinse - rugăciunea de amiază se terminase 
de vreo oră și nu mai rămăsese niciun credincios. Alif își potoli 


răsuflarea și se sprijini de un perete. De undeva din întuneric se 
auzea un zgomot - sunetul strident al unei înregistrări vechi cu o 
vioară. Era un cântec popular egiptean, într-o gamă strâmbă și 
ezitantă, iar pentru o clipă Alif își aminti cum ridica Dina din 
umeri de fiecare dată când era pusă în faţa unei întrebări la care 
nu știa să răspundă. 

— Dumnezeu să ne ierte, omule! Pantofii! 

Alif se întoarse îngrozit. Un șeic cu pielea brăzdată de riduri, 
cu turban și mantie cafenie, se îndrepta spre el din celălalt 
capăt al încăperii. 

— De unde această lipsă de respect? Ai înnebunit? 

Șeicul se opri în faţa lui Alif privindu-l indignat. Avea ochii 
urduroși, de un albastru tulbure. 

— Ești musulman, domnule? întrebă el în urdu. 

— Imi pare rău, se bâlbâi Alif în arabă. Da, dar sunt în mare 
pericol și nu mi-a stat deloc mintea la pantofi. 

— Pericol? 

Se auzi o bătaie în ușile de la intrare. Alif îngheţă. Șeicul îl 
cercetă cu privirea pentru o clipă. 

— Du-te, murmură el. Biroul meu e dincolo de bolta aceea, de 
cealaltă parte a musala. Când ajungi acolo, cere-i Domnului 
iertare pentru picioarele murdare. 

Alif îi dădu numaidecât ascultare. Când se furișă pe sub boltă, 
auzi ușile deschizându-se și o voce hârșâită îl întrebă pe șeic 
dacă a văzut un tânăr cu tricou negru intrând în moschee. Alif 
rămase să asculte, cu urechea lipită de peretele rotunjit al bolţii. 

— Nu mă mai ajută ochii, spuse șeicul. Și mă tem că tocmai 
am închis musala. Va trebui să reveniţi la rugăciunea de la 
jumătatea amiezii. 

— Prostii. Noi avem dreptul să percheziționăm moscheea la 
orice oră dorim, se auzi vocea plină și guturală. 

— Dreptul din partea cui? întrebă șeicul. 

— A Statului, bătrân nesăbuit ce ești! Ce altă autoritate mai 
există? 

— A lui Allah, răspunse el senin. 

Se lăsă tăcerea. 

— Poate că ar fi mai bine să verificăm mai întâi la 
Supravegherea Religioasă, spuse a doua voce, mai calmă. 

— Puteţi perchiziţiona locul acum, continuă vocea șeicului. 
Dar insist să vă scoateţi pantofii și să faceţi mai întâi abluţiunea. 


Aici e un lăcaș de cult. N-aș vrea să fie pângărit cu picioare și 
gânduri necurate. 

— N-a vrut să te jignească, unchiașule, spuse a doua voce, 
împăciuitoare. 

— Serios? Înseamnă că are un talent înnăscut. 

Urmă o pauză. Alif auzi un târșâit de picioare. 

— Se aude muzică? zise vocea guturală. 

— Şi ce dacă se aude? 

— Muzică într-o moschee? 

— Ce bine că ţi-ai găsit dintr-odată pietatea, răspunse șeicul. 
Basheera se află sub îngrijirea mea încă de când nici nu te 
născuseși și n-am primit niciodată vreo plângere. Acum, eu v- 
am spus că locul de rugăciune e închis și că ochii nu mă mai 
ajută. E limpede că nu vă pot fi de folos. Sper să găsiţi pe cine 
căutați. 

— Dacă nu-l găsim, venim cu mandat de la Supravegherea 
Religioasă, spuse vocea guturală. Şi atunci, să te-ajute 
Dumnezeu. 

— O face adesea, spuse șeicul. 

Ușile se închiseră. Alif alunecă pe podea, cu spatele rezemat 
de boltă, și-și dădu seama cât de subţire îi fusese firul. Acum 
gata. Işi șterse transpiraţia și fața înlăcrimată cu poalele 
tricoului. Șeicul se îndreptă încet spre el, traversă covorul 
învechit din musala, și oftând se aplecă să examineze o urmă de 
pământ lăsată în urmă de pantoful lui Alif. 

— Drumul distrugerii tale va trebui curăţat, spuse el când 
ajunse la capăt. Sper că pot conta pe tine că mă vei ajuta. 

— Desigur, spuse Alif. Orice. 

Șeicul îl privi pe Alif cu ochii lui lăptoși. 

— Eşti doar un băieţandru! exclamă el. Sau, în orice caz, abia 
ajuns la vârsta bărbăţiei. Ce-ai făcut de-ai supărat așa de tare 
Securitatea de Stat? Ești terorist? 

— Sunt programator. Îi ajut pe toţi cei care-mi cer ajutorul. 

— Adică pe islamiști? 

— Islamiști, anarhiști, seculariști - oricine, lăsă Alif capul să-i 
cadă pe genunchi. 

— Dumnezeu să aibă milă de noi. Un om cu principii. Pe mine 
mă cheamă Bilal - poţi să-mi spui șeicul Bilal. Nu-mi spune cum 
te cheamă, e mai bine să nu știu. Haide la mine în birou. Trebuie 
să te speli și să bei un ceai. 


Biroul șeicului era o cameră veche de piatră, lângă musala, cu 
o fereastră de lemn care dădea spre o curte interioară. Lângă un 
perete se afla un birou pe care stăteau îngrămădite cărţi și 
formulare și agrafe de hârtie. Se numea Camera Marocană, 
după cum îi spuse șeicul, pentru că pe vremuri, studenţii 
madrassa* din Africa de Nord se adunau acolo să asculte 
slujbele în dialectul propriu. După ce Alif își abandonă rucsacul 
într-un colţ, șeicul îl conduse spre o baie micuță, pe coridor. 

— Nu uita să te speli pe picioare! spuse el, întinzându-i lui Alif 
un prosop. Folosește robinetul de jos. Pentru asta e. Vrei ceaiul 
cu zahăr? Eu fac ceaiul după reţeta egipteană: tare, fără mentă. 
Nu beau ceaiuri de-astea femeiești, cu lapte, așa ca voi, desi. Te 
aștept în birou. 

Se întoarse, aranjându-și robele, și reveni în birou. Alif își 
suflecă pantalonii și deschise robinetul, lăsând apa călduţă să-i 
curgă peste picioarele înfierbântate. Era o senzaţie așa plăcută, 
că se spălă superficial pe tot corpul, privind cum praful adunat 
în ultimele două zile se scurgea în șiroaie. Își sprijini fruntea de 
peretele cu faianţă veche. Era o frescă cu stele octogonale care, 
la nivelul ochilor, avea nuanţe verzui; un decor obișnuit de 
moschee, instituțional și reconfortant. Işi permise să se simtă în 
siguranţă. Frânturi din înregistrarea de vioară a șeicului răsunau 
din colțurile băii, mai tare sau mai încet, în funcţie de cum se 
răsucea Alif. 

Răcorit și curat, Alif își trase hainele pe el și păși pe coridor, 
ţinându-și pantofii atent cu două degete. Șeicul Bilal era la el în 
birou, punând zahăr cu linguriţa în două pahare de ceai. Pe plita 
din colț se afla un ibric aburind. Alif dădu la o parte un teanc de 
ziare și se așeză pe un scaun de la biroul șeicului. 

— lată-te! Mult mai bine. 

Șeicul îi înmână lui Alif un pahar de ceai de un roșu închis, din 
care ieșea o frunză de mentă. 

— Arăţi mai puţin a bandit și mai mult a ceea ce susţii că ești. 
Credeam că poate încerci să păcălești un biet bătrân, ca să-l 
jecmănești. 

— Nu sunt hoţ, spuse Alif. 

— Te cred. Dar ce te-a făcut să vii aici? Cu siguranţă ar fi fost 
mai înţelept să-ţi găsești un avocat bun. 

— Nu mai am de mult nevoie de avocat, unchiule șeic, râse 


5% Orice fel de învățământ instituţional, fie el secular sau religios. 


Alif fără zgomot. Mai bine mi-aș face pregătirile de îngropăciune. 
Am crezut... da, o idee prostească. 

— Probabil, dar spune-mi. 

— Am crezut că nu mă vor putea aresta într-o moschee. Mai 
ales în această moschee. 

Şeicul Bilal căpătă o expresie mai serioasă. Sorbi din ceai, 
clătindu-și gura înainte să înghită. 

— A existat un moment în istorie când ai fi avut dreptate, 
spuse el. Dar nu acum. 

Privirea îi fugi la fereastra cu cadru de lemn. Soarele puternic 
arunca o țesătură de umbră peste podea și peste roba șeicului. 

— Vezi tu, timp de secole la rând emirii au răspuns în fața 
noastră, continuă el. Faţă de u/lema”! de la Al Basheera. Pe 
atunci, protecţia oferită de această moschee ar fi însemnat 
ceva. Conduceam universitatea și eram judecători pentru 
oamenii de rând - în Evul Mediu, se spune că aveam chiar și o 
bancă respectabilă. Creditul, băiete! Inventat de arabi. 

— Eu sunt pe jumătate arab, spuse Alif iritat. 

— Da? clipi şeicul Bilal. Da, poate că ești. În orice caz. Emirii 
puneau legea în aplicare. Ei apărau Orașul, ne apărau pe noi, îi 
trimiteau pe tineri la război când deveneau prea turbulenti. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Petrolul, dădu din cap șeicul. Marea bogăţie blestemată din 
sânul pământului, despre care Profetul a prevăzut că ne va 
distruge. Și statalitatea - ce idee proastă, nu-i așa? Această 
parte a lumii n-a fost niciodată menită să funcţioneze astfel. 
Prea multe limbi, prea multe triburi, prea motivate de idei pe 
care cartografii ăia cu tocuri de la Paris nu le-au putut înţelege. 
Nu înţeleg. Și nu vor înţelege niciodată. Ei bine, Dumnezeu să-i 
aibă-n pază - nu ei trebuie să trăiască în această harababură. Ei 
au spus că statul modern are nevoie de un singur lider, un lider 
secular, și că Emirul era cel mai potrivit. Așa că Emirul a luat 
toată puterea. Și oricine crede că nu e o idee bună e vânat și 
aruncat la zdup, după cum ai aflat și tu de curând. Toate astea, 
pentru ca vreun nepot regal cam fătălău să aibă un locșor la 
Naţiunile Unite și să poarte un steag la Jocurile Olimpice, ignorat 
de ceilalţi. 

— Asta e trădare, spuse Alif chicotind nervos. 

— Mie-mi spui! Nu mă mai tem, sunt domesticit. Nici nu mai 


51 Elita religioasă de învăţaţi. 


ţin slujbele de vineri, dar când le tineam, deplângeam fiecare 
jurnalist întemnițat sau disident dispărut la fel ca toată lumea, și 
mă rugam ca sănătatea Emirului și a Prințesei să se 
șubrezească. Da, știu ce-i bine pentru mine. 

Şeicul Bilal sorbi sonor ultimul strop de ceai din paharul de pe 
birou. 

— Acum că ai terminat, hai să-ţi găsim o găleată și niște 
săpun, să curățăm covorul. 


Șeicul Bilal se așeză pe un scaun dându-i indicaţii lui Alif, în 
timp ce acesta își ștergea urmele cu o perie din păr de cal, 
direcționându-l spre petele rămase. Alif nu-și dăduse seama că 
pantofii lui erau așa de murdari. Își aminti, cu o rușine 
crescândă, de noroiul și de balega de măgar de La Gunoi, și de 
pământul umed din livada de curmali din Districtul Baqara. În 
drumul lui, curățase peste zece locuri de rugăciune, imprimate 
pe covorul care se întindea pe toată suprafața musa/ei, 
substitute prefabricate pentru covorașele ţesute manual pe care 
oamenii și le aduceau odată de acasă. Când se întoarse cu 
spatele spre ușile moscheii, își simţi genunchii umezi și osteniţi. 

— Nu înţeleg de ce e așa mare lucru, mormăi el, frecând cu 
peria. E doar praf. Oamenii care vin la rugăciune merg toată 
ziua prin el. 

— E vorba de o tehnologie spirituală, băiete! spuse șeicul 
Bilal. Praful de pe pantofii tăi este impur în cadrul ritualului, 
chiar dacă e peste tot. Legea rituală nu trebuie să aibă neapărat 
sens pentru noi, muritorii, e de-ajuns că are sens pentru 
Dumnezeu. Când te rogi, toate acţiunile tale se potrivesc 
asemenea rotiţelor dintr-o mașinărie - ca într-un computer de-al 
tău. 

— Computerele n-au rotiţe. 

— Nu fi încăpățânat, nu-i şade bine cuiva așa tânăr ca tine. 
Știu că înţelegi ce vreau să spun. Acum două sute de ani, ar fi 
crezut cineva, chiar și cei mai școliţi savanţi, dacă le-ai fi spus 
că într-o zi oamenii vor păși pe lună și vor trimite informaţii prin 
aer? lți spun ce-aș fi răspuns eu: Nu. Dar astăzi au devenit 
lucruri obișnuite. Poate același lucru e valabil și pentru ritual - 
poate că în ziua cea de pe urmă, schema măreţei mașinării a lui 
Dumnezeu îți va fi la fel de limpede precum codul din 
programele tale. 


Alif se așeză și-și întinse picioarele. 

— Nu se întâmplă întotdeauna așa. Motivul pentru care am 
venit aici în fugă... se opri și alese să spună adevărul doar pe 
jumătate. 

Nu era nevoie să aducă djinnii în discuţie. 

— Am făcut un program și nu prea înţeleg cum funcţionează, 
iar acum guvernul a pus mâna pe el. 

— Ce interesant! se aplecă șeicul Bilal spre el. Și ce face 
programul ăsta? 

— Poate identifica oamenii în funcţie de ceea ce scriu. 

— Da, exact genul de lucru care i-ar plăcea la nebunie 
Statului. Dar în toată povestea asta e și o fată la mijloc, nu 
încape îndoială. Cu un văl de mătase minunat, a cărei cucernicie 
n-o împiedică să folosească mai mult creion de ochi decât zece 
Fifi Abdou”? la un loc. 

Alif își plimbă privirea uluit dinspre covorul săpunit, spre șeic 
și înapoi. Se întrebă dacă nu cumva bătrânul e vreun spion și 
dacă nu cumva peria din păr de cal i-ar putea servi ca armă, ca 
să poată evada. 

— Nu te speria așa. Ai expresia aia posacă pe care o au tinerii 
când sunt părăsiţi. De-asta trebuie bărbaţii să poarte barbă - tot 
părul ăla nu-ţi mai lasă loc de toane. Şi-ți conferă ceva mai 
multă demnitate. 

Alif își atinse bărbia absent. Șeicul Bilal chicoti, suflecându-și 
mânecile robei și ungându-și încheieturile cu ulei dintr-o sticluță. 

— Nişte ulei de lotus? Face bine pe căldură. Am dreptate cu 
fata? 

— N-am observat niciodată că folosește mult machiaj, bâigui 
Alif. Mie mi se părea frumoasă. 

— Sunt convins. Ce, a zis că nu vrea să se mărite cu tine? Că 
n-ai destui bani, casă destul de mare, că pielea ta - mă rog, 
păcat că ai moștenit-o dinspre desi. Fetele din ziua de azi sunt 
cam frivole. 

— Tatăl ei e de vină, spuse Alif. O obligă să se mărite cu 
altcineva. Cu cineva care n-o iubește - cineva care nu vrea 
decât s-o folosească pentru a-și spori puterea. 

— Hmm... Își schimbă șeicul expresia. Lucrurile ar putea sta 
sau nu așa. Din experienţa mea, o fată iubită de părinţi poate, 
de obicei, să aleagă singură în astfel de situații. 


52 Cunoscută dansatoare și actriţă de origine egipteană. 


— Eu știu că Intisar nu-l vrea pe acest bărbat, spuse Alif 
aprins. Ultima oară când am văzut-o, plângea... 

— Bine, bine, se cufundă șeicul Bilal în scaun. A fost 
încredinţată acestui bărbat și a rupt-o cu tine. Ce faci apoi? 

Alif sparse cu vârful degetului o bulă de săpun. Expusă așa de 
tranșant, reacţia lui la trădarea lui Intisar părea isterică și 
inutilă. Oare de ce s-a obosit să mai scrie Tin Sari? De ce nu-i 
ștersese pur și simplu numărul de telefon din agendă și nu-i 
ștersese emailurile? l-ar fi fost destul de ușor s-o ignore. 

— A zis că nu vrea să-mi mai vadă niciodată numele, a 
răspuns el. Așa că am scris un program care s-o identifice, 
indiferent de pe ce computer sau adresă de email ar fi intrat. 
Apoi mi-am învăţat sistemul de operare ca atunci când o 
identifică să facă astfel încât eu să nu exist pentru ea. 

— Şi cenzorii guvernului au găsit acest program, iar tu ai dat 
de belea. 

— Ceva de genul. 

Alif hotărî să nu aducă în discuţie celălalt motiv al Mâinii de 
căuta vendetta. 

— Ce să mai zic. Ai instincte tare pioase pentru cineva care 
arată ca un păgân. Nu foarte mulţi oameni folosesc internetul 
pentru un scop așa de nobil ca discreţia. 

— Nu sunt chiar așa de bun, spuse Alif, băgând peria în 
găleata cu apă înspumată. Eu o puteam vedea pe ea în 
continuare. Pe internet, adică. Aveam acces la calculatorul ei. 

— Foarte rău din partea ta. Doar femeilor le e dat să vadă fără 
să fie văzute - bărbaţii trebuie să acţioneze direct sau să nu 
acţioneze deloc. 

— Ai devenit metafizic. Pot să termin cu spălatul? Mă dor 
genunchii. 

Şeicul Bilal examină șirul de puncte spălate. 

— Nu, nu. Hai că mai ai puţin până la ușă. Dacă te 
concentrezi, termini în zece minute. 

Alif mai vărsă puţină apă pe podea și începu să frece în 
cercuri cu peria o nouă urmă. 

— Nu-i nevoie să te bosumfli - termini imediat. Mai 
povestește-mi despre munca ta. Când voi putea să-i scriu un 
email nepotului meu din Bahrain doar cu puterea gândului? 

— Cu puterea gândului? zâmbi Alif superior. Niciodată, cred 
eu. Computaţia cuantică va fi următoarea revoluţie, dar nu cred 


că va fi capabilă să transcrie gânduri. 

— Cuantică? N-am auzit niciodată de așa ceva. 

— Va folosi gubiți, în loc de... mă rog, e mai complicat. 
Computerele obișnuite folosesc un limbaj binar ca să decripteze 
lucrurile și să le facă să comunice între ele - unu și zero. 
Computerele cuantice vor putea folosi unu și zero într-un număr 
infinit de stări, astfel că teoretic ar putea stoca niște cantități 
masive de date și performa sarcini pe care computerele 
obișnuite nu le pot performa. 

— Stări? 

— Poziţii în spaţiu și timp. Feluri de a fi. 

— Acum tu devii metafizic. Lasă-mă să reformulez ceea ce 
cred că ai spus, într-un limbaj din aria mea de studiu: se spune 
că fiecare cuvânt din Coran are șapte mii de straturi de înţeles 
care, chiar dacă nouă ni s-ar putea părea contradictoriu sau de 
neconceput, ar putea exista fiecare dintre ele simultan, fără să 
existe o contradicţie cosmologică. Se apropie de ce spuneai tu? 

— Da, spuse Alif surprins, ridicând ochii din covor. Chiar asta 
voiam să spun. Nu am mai auzit pe nimeni să facă această 
comparație. 

— Poate pentru că nu te-ai oferit tu împrejurărilor în care s-o 
poţi auzi. Pari genul de băieţandru care se eschivează de la 
educaţia religioasă. 

— De ce spune toată lumea asta? întrebă Alif strâmbându-se, 
înmuind peria în găleată. Dumneata, Vikram, Dina... 

— Fără nume, te rog! își astupă șeicul Bilal urechile. Dacă se 
întorc tâmpiţii ăia umflaţi de la Stat, vreau să mă găsească în 
completă ignoranță. Nu-s genul de oameni care să se dea în 
lături din a face zile fripte unui bătrân, dacă cred că pot scoate 
ceva de la el. 

Alif simţi în stomac lovitura angoasei. Se simţea obosit și 
îngreţoșat și nu-și dorea câtuși de puţin să fie cauza unei 
asemenea umilințe. 

— lmi pare rău, spuse el. 

— Nu contează. În ochii lui Dumnezeu ceea ce are să se 
întâmple s-a întâmplat deja. Nu-i nevoie să pui mutra asta 
vinovată. 

— Alte mutre nu cred că mai am, spuse Alif deasupra unei 
urme de pe covor. 

Se apropia de ușile impunătoare de cupru, de unde pornise 


traseul lui păgân și înnămolit. Pentru prima dată își dădu seama 
ce liniște profundă învăluia acel loc, izolat de piatră și metal faţă 
de zgomotul de afară. Moscheea căpăta un aer înţelegător, de 
parcă ar fi putut vorbi, dar prefera să asculte. li veni în minte o 
amintire de demult: când avea șase ani, tatăl lui, care pe atunci 
stătea destul de des pe acasă, îl considerase destul de mare cât 
să participe la rugăciunile de vineri. Veniseră amândoi aici, 
ţinându-se de mână, și se rugaseră în această musala - poate 
chiar tânărul șeic Bilal ţinuse slujba, din care Alif nu-și mai 
amintea decât un amin intonat cu rezonanţă, care se pogora 
dinspre cupolă. Fusese fericit. Lăsă jos peria și se ghemui pe jos, 
într-o parte, copleșit. Stătea cu obrazul pe covorul ud și 
înspumat. 

Alif se lăsă condus de bătrân afară din musala. Şeicul Bilal 
mirosea a naftalină, ulei de lotus și detergent de rufe; un miros 
de bunic care îl copleși liniștitor pe Alif. Într-una dintre camerele 
de pe hol, de lângă biroul unde băuseră ceaiul, întinse un vechi 
pat pliabil de campanie, lăsând în urmă o dungă de rugină, 
acolo unde se sprijinise de perete, murmurând pentru sine în 
timp ce se lupta să-l întindă. 

— Așa. Întinde-te. Hai să ne gândim că aici ești în siguranţă. 
Ceea ce, pentru moment, e adevărat. Rugăciunea de la apus va 
începe în câteva minute - voi încuia ușa după ce ies. 

Alif încuviință din cap, deja adormit pe jumătate. Când auzi 
ușa încuindu-se, se cuibări în patul colbăit de campanie și 
închise ochii. Dar somnul întârzia să vină. Inima îi bătea aritmic, 
stimulată de adrenalină și de ceaiul negru al șeicului. Băgă 
mâna sub pat și scoase din rucsac A/f Yeom după care începu 
să-l răsfoiască alene, dar cu oarecare neliniște. Privirea îi căzu 
peste un cuvânt binecunoscut. 

— Feh-kaf-reh-mim, murmură el. Vikram. 


Vampirul și Regele Vikram 


În ținutul Hind, care in limba noastră inseamnă „sabie așa 
de ascuţită, că nici nu se aude când taie”, trăia un mare rege 
pe nume Vikram. Era și arătos și nobil, asa cum ar trebui să 
fie toţi regii. Oamenii il iubeau când ieșea victorios in război 
iar birurile scădeau și il urau când pierdea sau creștea birurile, 
așa cum ar trebui să facă toți oamenii. Mulţi ani la rând, 


regatul lui a fost prosper și domnia lui infloritoare. 

Dar într-o zi a venit la el un grup de săteni dintr-o provincie 
îndepărtată; oamenii aveau fețele ingrozite: spiritul unui 
vampir din neamul djinnilor, pe care oamenii din ţinutul Hind 
il numeau vetala, iși tăcuse sălaș intr-un smochin din afara 
orașului și îi teroriza noaptea pe săteni. il implorară pe Regele 
Vikram să intervină. Regele, umil și curajos deopotrivă, 
promise să-i vină chiar el de hac acestui vetala. 

— Ce prostie, spuse prințesa Farukhuaz, un rege nu și-ar 
risca niciodată viața pentru a scăpa un orășel puturos de 
provincie de un spirit malefic. 

— Ei bine, acest rege a făcut-o, zise doica. Nu toți regii sunt 
niște bărbaţi cruzi și imorali care-i trimit pe alţii să facă 
treburile de care lor le e prea frică să se ocupe. 

— Încerci să mă păcălești, ca să-mi schimb părerea despre 
măritiș, spuse Farukhuaz. N-o să-ţi meargă, dar, te rog, 
continuă. 

— Prea bine, spuse doica. 

Regele Vikram luă cel mai iute cal și merse deindată in 
satul din indepărtata provincie. La miezul nopții, sub luna 
plină, îl confruntă pe vetala care stătea în curmal, atârnând 
cu capul în jos. Deși creatura era de-a dreptul infiorătoare, 
mai mult umbră decât trup, și arăta ca un șacal, Regele 
Vikram și-a stăpânit frica. 

— Nu ești binevenit aici, spuse Regele Vikram. in calitate de 
stăpân al acestui ţinut, iți poruncesc să te intorci pe 
tărâmurile nevăzute de unde ai venit. 

— Eu nu răspund în faţa niciunui stăpân, zise vetala râzând. 
Te-aș putea ucide inainte să scoţi sabia din teacă. Dar fiindcă 
te-ai dovedit curajos și hotărât, sunt de acord să părăsesc 
acest loc, dar doar dacă mă întreci la un joc al isteţimii. 

— Mă învoiesc cu plăcere, spuse Regele Vikram. 

Vetala rămase agăţat de copac intr-un singur picior, luând 
postura yoghină a Spânzuratului, pentru a invoca forțele 
intelepciunii. 

— Prea bine, spuse el. Sunt o măreață fortăreață, 
incastrată in piatră. 

Regele Vikram rămase o clipă de gânduri. 

— Sunt o catapultă, spuse el. Pot sfărâma piatra, pot scoate 
la iveală fortăreaţa. 


— Sunt un sabotor, răspunse vetala. Încalc jurămintele, 
Zzădărnicesc armele. 

— Sunt ghinionul, spuse Regele Vikram.  Împiedic 
comploturile, dejoc planurile. 

Vetala se arătă plăcut impresionat. 

— Sunt soarta, spuse el. iţi predestinez noroc. 

— Sunt liberul arbitru, spuse Regele Vikram. Arunc 
destinului zarurile alegerii. 

— Sunt voința divină, spuse vetala, in fața căreia destinul și 
alegerea sunt unul și același lucru. 

— Sunt eu însumi, spuse Regele Vikram. Singurul lucru pe 
care-l pot oferi lumii, pe calea alegerii sau destinului. 

Vetala rămase fără cuvinte. iși intinse picioarele și iși dădu 
drumul să cadă din copac, apropiindu-se de Regele Vikram. 

— Ce deștept ești, pentru un om, spuse el. Ai câștigat, dar 
ai picat in propria capcană. Ceea ce, după cum bănuiesc, te 
așteptai să se intâmple. 

— Eram pregătit pentru această posibilitate incă de când 
am venit, spuse Regele. Altfel n-aș fi venit. 

— Asta înseamnă că nu ești doar deștept, ci și onest, spuse 
vetala. Mare păcat că mi te-ai oferit. 

— iţi vei indeplini partea ta de invoială? 

— Ai cuvântul meu. Voi părăsi acest sat și nu mă voi mai 
intoarce. Dar, cum spuneai, nici tu nu te vei intoarce. 

Regele Vikram iși scoase sabia și o prinse de șaua calului 
pe care, cu un șuierat ascuţit, il trimise galopând inapoi pe 
drumul spre capitală. Și apoi se întoarse din nou spre vetala. 

— Fă ceea ce trebuie să faci, spuse el. 

— Prea bine, spuse vetala. Te slăvim, Rege Vikram, eu și 
intreaga mea rasă, pentru noblețea de care ai dat dovadă: ai 
fost gata să-ți sacrifici cea mai prețioasă dintre avuţii pentru 
cei mai umili dintre supușii tăi. 

Spunând aceasta, vetala a intrat în corpul Regelui Vikram și 
i-a luat forma intocmai. S-a ținut de cuvânt, a părăsit satul și 
a călătorit spre vest, către ţinutul Hysko, al arabilor de azi. 
Amintirea Regelui Vikram a fost de atunci cinstită și de 
oameni și de djinni, iar despre numele lui s-au scris istorii 
intregi. 

— Ce ridicol, spuse prințesa Farukhuaz, rezemându-se de o 
pernă. Să irosești un rege bun, pentru liniștea câtorva săteni 


cărora le-ar fi ajuns și un exorcist priceput. Se acordă o prea 
mare însemnătate nobleţei. 

— Poate, răspunse doica. Pe de altă parte, poate că Vikram 
trebuia să joace un rol mai important ca vetala decât ca rege. 
O alegere corectă nu e același lucru cu o alegere isteață. Doar 
Dumnezeu Atotputernicul cunoaște totul, iar el a creat lumea, 
incât trei părţi sunt nevăzute. 


Alif închise cartea și izbucni într-un râs isteric. Un amestec 
straniu de oboseală și nechibzuinţă îl străbătu ca un fior. Era 
prea târziu pentru un război între credinţă și necredinţă; se 
simţea pur și simplu epuizat. Se ghemui în pat ca un copil, 
prăbușindu-se în cele din urmă în braţele somnului. 

Se visă rătăcind prin deșert. Sub picioare i se întindeau dune 
albicioase, sub un cer fără stele și lună. Venea după o lungă 
călătorie; strada ridicată care se deschidea dinspre Oraș spre 
câmpurile petroliere. La un moment dat însă se rătăcise, iar 
acum nici măcar luminile din Cartierul Nou nu se mai vedeau în 
depărtare. La acest ceas al nopţii, nisipul era rece ca gheaţa. 
Alif era cu picioarele goale. Deșertul îi fura căldura care i se 
scurgea prin tălpi, din glezne și din tibii, până când amorti de tot 
de la genunchi în jos și începu să-și târâie picioarele ca un 
somnambul. 

Aștepta pe cineva. Ea își făcu apariţia pe buza unei dune, 
purtând unul dintre vălurile lui Intisar. 

— Prinţesă! flutură Alif din mâini, neîncrezător că picioarele 
amorţite l-ar fi putut purta până la dună. 

Prințesa Farukhuaz se întoarse și-l privi, iar din ochii ei își 
dădea seama că-l recunoscuse; fata înaintă grațios în josul 
dunei, apropiindu-se. Era desculţă și avea picioarele pale, de 
culoarea aurului alb. 

— Greșești asupra multor lucruri, îi spuse Alif. Nu există 
lucruri pe care să le faci cu o sferă și care nu pot fi făcute cu o 
linie dreaptă. 

Ea scutură din cap. Mărgeluţele din vălul ei răsunară ca un 
cântec. 

— Eu aș putea... spuse Alif din ce în ce mai nerăbdător, aș 
putea să-ţi hack-uiesc cartea. Știu toate codurile, chiar dacă nu 
le înţeleg. 

Râsul ei părea să se ridice din nisipul îngheţat. 


— Și nu suntem toţi așa, continuă Alif. Pentru Intisar aș fi 
făcut orice. Pentru mine, dragostea ei însemna mai mult decât 
trei chebapi cu tahini și ardei iute. Nu mi-am închipuit niciodată 
că prezenţa ei alături de mine ar fi necondiționată. 

— Mereu vorbești despre ea când eu încerc să vorbesc despre 
altceva. 

Alif își dădu seama cu uimire că în spatele vălului se afla Dina. 
Picioarele care se iveau de sub robă, și care cu doar o clipă în 
urmă aveau paloarea aurului, deveniseră arămii precum cuprul. 

— Cum adică? întrebă el nedumerit. 

— Nu-i dau voie să intre, răspunse ea, dar vocea nu era a ei. 
Dacă chiar sunteţi prietenii lui, fie, însă creatura aia nu pune 
piciorul în moscheea mea. 

Urmă o pauză. 

— Am zis să nu intri! ţipă Dina. 

Alif se trezi brusc în patul de campanie. Auzi o mișcare de 
cealaltă parte a ușii. Clipi des, încercând să-și limpezească 
mintea. Auzi voci ridicate: pe șeicul Bilal și două femei nervoase. 
Deasupra lor tuna un râs sarcastic și maliţios. 

— Nu te teme, bătrâne. Promit că nu te mănânc. Pereţii nu 
vor vărsa lacrimi de sânge. Trimisul a venit printre noi, pe 
tărâmul nostru, iar noi am auzit Prevestirea. Lasă-mă să intru. 

Alif se ridică din pat, năuc, și începu, pe jumătate adormit, să 
zdruncine lacătul ușii. Ușa se deschise din exterior. Șeicul Bilal 
veni la el, alb ca varul. 

— Sunt niște fete aici, vor să te vadă, șopti el. Au adus cu ele 
o drăcie - Doamne Atotputernicule, apără-ne de Satana... 

Alif îl ocoli pe bătrân și traversă în fugă musala. Era întuneric 
beznă. Prin luminatorul uriaș al tavanului mai intrau câteva raze 
de lumină, graţie felinarelor de pe stradă. Ușile mari de cupru 
erau întredeschise, așa că Alif recunoscu de la distanţă fața 
americancei, palidă și umflată. 

— Alif! izbucni ea. lisuse Hristoase! De ce n-ai răspuns la 
mesaje? 

— Bună, bâigui el în engleză. 

— Vezi? Ţi-am zis eu că aici îl găsim. 

Ochii cei galbeni ai lui Vikram străluciră. Pluteau în întunericul 
dimprejurul femeii. 

— Cum de m-aţi găsit? întrebă Alif nedumerit. 

— După miros, spuse Vikram. Miroși a electricitate și metal 


încins. N-am mai mirosit așa ceva până acum niciodată. 
Surioara cea mică înnebunise crezând că te-am pierdut, așa că 
am ieșit să adulmec prin împrejurimile Orașului și am ajuns aici. 
Abia-abia ţi-am luat urma. 

Dina, cu șuviţele negre de păr ivindu-se de sub văl, se 
strecură prin deschizătura ușilor și pătrunse în musala, unde 
scoase un țipăt de emoție. Era îmbrăcată în hainele ei obișnuite; 
roba neagră și vălul păreau proaspăt spălate. 

— Să nu-mi mai faci asta niciodată! izbucni ea. Cum ai putut 
să mă lași cu niște necunoscuţi și să dispari așa, pur și simplu? 

— Îmi pare rău! Agenţii Statului m-au prins într-o ambuscadă, 
în timp ce-o aşteptam pe Intisar... 

Dina ţipă, iar Alif se întoarse la ţanc, dând cu ochii de mătura 
pe care șeicul Bilal o agita înspre Vikram. 

— Gata, gata! spuse Alif, apucând mătura cu amândouă 
mâinile. E în regulă! El mă ajută! 

Gâfâind, șeicul Bilal dădu drumul măturii. 

— Nu știu în ce te-oi fi amestecat, băiete, spuse el pe un ton 
scăzut, însă dacă tu permiţi unor femei tinere să umble prin 
Oraș singure, în toiul nopţii, neînsoţite de nimeni altcineva decât 
de creatura asta - ei bine, atunci mă tem că îmi voi retrage 
protecţia pe care ţi-am oferit-o. 

Cu ochii pe mătură, americanca pătrunse și ea în musala. Alif 
îi aruncă o privire lui Vikram, iar apoi se întoarse către șeic. 

— Cum adică, creatura? întrebă el. 

— Jigodia! Arătarea aia din pragul ușii! Câinii n-ar trebui să 
vorbească, și nici să se ridice în două picioare. 

— Se pare că ai dat de un om sfânt, spuse Vikram nepăsător. 

— Nu-i așa de rău cum pare, spuse Alif, cu o notă rugătoare în 
voce. El ne-a salvat viaţa. 

— lertați-mă, aţi spus cumva un câine? interveni femeia. Nu 
înţeleg perfect limba arabă. 

Șeicul își șterse fruntea cu mâneca. 

— Bine atunci, spuse el, recită-mi Fatiha, ascunsule, și vei 
putea intra. 

— „În numele Domnului Binefăcătorul și Preamilosul”, spuse 
Vikram mieros, „Slavă Tatălui, Stăpânului celor Lumești și din 
Ceruri. Binefăcătorul, Preamilosul. Stăpânul Judecăţii Veșnice. Pe 
tine Te mărim și spre Tine îndreptăm rugăciunile noastre. Arată- 
ne calea cea dreaptă, calea celor care calcă drept, și nu aceea a 


greșiţilor Tăi, care Te mâniază. Amiiin!” rânji el. Vezi? Nu mi-a 
ars limba. 

— Asta nu înseamnă nimic, bâigui șeicul Bilal, deschizând ușa 
puţin mai larg. Diavolul este deseori înţelept. 

— Eu nu sunt Diavolul, spuse Vikram intrând în încăpere. lată, 
bătrâne, e mai bine-acum? 

Șeicul își duse o mână la frunte, ca și cum l-ar fi apucat 
leșinul. Se încruntă înspre Vikram, stupefiat. 

— Poţi lua forma unui om, spuse el. Cum reușești asta? 

— M-am întors într-o parte. 

Șeicul Bilal clătină din cap. Înaintă prin musala, mormăind 
ceva despre niște ceai. Alif îngenunche lângă Dina, care își 
scosese încălțămintea și se așezase pe covor, cu bărbia 
sprijinită pe genunchi. 

— Ce-ţi mai face mâna? întrebă el timid. 

— Mă doare, spuse ea. Aș vrea să mă întorc acasă. 

— Nu cred că-i sigur deocamdată. 

— Nici nu-mi pasă. E nebunie curată. Dacă vin la mine, o să le 
spun totul. Poate că mă vor ierta dacă le spun că n-am avut 
nimic de-a face cu schemele tale. 

Alif se simţi rănit. 

— Chiar m-ai da pe mâna Statului? Așa, pur și simplu? Dina 
ridică ochii spre Alif. Pleoapele fetei străluceau de sudoare. Alif 
își dădu seama speriat că s-ar putea să aibă nevoie de ajutor 
medical, cine știe dacă acea cusătură făcută de Vikram era 
suficientă pentru o rană de glonţ. Işi spuse însă că i se putea 
trage totul și de la oboseală. 

— Ai nevoie de odihnă, spuse el. Uite, într-una dintre camere 
e un pătuţ. Nu-i rău deloc. Dormeam înainte să apăreţi voi. 

Dina îl urmă prin musala fără să scoată o vorbă. El o conduse 
în camera de vizavi de biroul șeicului Bilal, care emana o aromă 
de mentă pusă la fiert. Dina se prăbuși pe pătuţ, întinzându-se 
pe materialul care mirosea ușor a mucegai și scoase un oftat. 

— Imi pare rău, spuse Alif. Dacă știam că asta urma să se 
întâmple, n-aș fi... 

— Mereu îţi ceri scuze fără să simţi asta de fapt. Eu mi-am 
făcut atâtea griji, stând de una singură în apartamentul fetei 
ăleia, și când s-au întors cu feţele alea de înmormântare și mi- 
au spus că te-au pierdut, am crezut c-o să leșin. Sau că o să țip. 
A fost oribil. Şi n-ai nicio scuză. 


Alif simţi cum își pierde răbdarea. 

— În fine, poţi să crezi ce vrei. Eu am făcut tot ce mi-a stat în 
puteri. Nu-i ca și cum tu nu faci niciodată greșeli, chiar dacă îţi 
place să te crezi perfectă. Dacă te-ai fi lăsat jos atunci când s-a 
tras în noi, poate că n-ai mai fi fost rănită. 

— M-am panicat! 

— Şi eu, dar până și eu știu că nu e bine să te ridici în picioare 
când vezi gloanţele zburând pe deasupra capului. 

— Stăteai peste mine! Trebuia să fac ceva. 

Alif se simţi și mai jignit. 

— Nu-mi vine să cred că-mi spui asta! Încercam să te apăr. Tu 
chiar zici că te-ai ridicat în picioare fiindcă preferai să mori decât 
să mă atingi cinci secunde? Atât de dezgustător și păcătos sunt? 

— Nu! Nu înţelegi, nu vrei să înţelegi, oftă Dina, epuizată. 

— Ai dreptate. Nu-mi pasă. 

Alif ieși din cameră trântind ușa, lăsând-o pe fată plângând. 

Înăuntrul musalei, şeicul Bilal umplea ceștile aduse pe tăviţa 
de cupru cu ceai. Vikram se întinsese pe-o parte, iar americanca 
se ghemuise cu genunchii sub ea, părând nevricoasă. 

— Ce mai face cealaltă surioară? îl întrebă șeicul Bilal pe Alif 
atunci când intră în cameră. 

Îi simţea o anumită răceală în voce. Alif își încleștă pumnul 
câteva secunde. 

— Are nevoie de somn, răspunse el scurt. 

— Este poftită să doarmă. Și surioara aceasta poate merge în 
patul din magazie. Tu va trebui să dormi aici, în musala. lar tu... 
șeicul se uită la Vikram cu o expresie răutăcioasă. 

— Nu-ţi face griji, spuse Vikram, zâmbind, eu nu dorm. 

— Cum dorești. Va trebui să dispăreţi cu toţii mâine, înainte 
de rugăciunea de la ora prânzului. 

Alif îngenunche lângă tăviţa cu ceai. 

— Îmi pare rău, unchiașule, spuse el cu o voce frântă. N-am 
vrut să încurc lucrurile. Vikram chiar nu e rău. lar eu chiar nu mă 
așteptam să apară în toiul nopţii. Ai fost amabil cu mine - nu 
vreau să ai probleme din cauza mea. 

Expresia șeicului se înmuie. 

— Khalas. E în regulă. Mă duc să mă odihnesc. Mai am trei ore 
până la rugăciunea de dimineaţă. O să-mi auziţi vocea. 

Își aranjă roba și ieși prin spatele musa/ei, aruncându-i încă o 
privire lui Vikram înainte de a dispărea pe coridorul care ducea 


la biroul lui. 

— De ce trebuie să faci mereu spectacol? izbucni Alif după ce 
șeicul se retrase de tot. De ce a crezut că ești câine? 

— În ochii lui, chiar eram câine, răspunse Vikram, sorbindu-și 
ceaiul. 

— Eşti ridicol. 

— Putem vorbi în engleză, vă rog? spuse femeia. 

— OK, spuse Alif, frecându-se la ochi. 

— Mulţumesc. Îmi fac griji pentru Dina. Cred că începe să 
cedeze. Vreau să spun, a fost /împușcată. Poate îi trebuie 
medicamente sau ceva. 

Vikram își puse capul pe piciorul femeii. 

— Mă rănești. Chiar te îndoiești de abilităţile mele de soră 
medicală? 

Femeia se retrase. 

— Da, sincer, cred că în momentul ăsta avem nevoie de 
doctori și de un plan. 

Deși era de acord, Alif simţi nevoia să schimbe subiectul. 

— Ţi-a mai spus și altceva colegul tău de la facultate? In 
legătură cu cartea, adică? 

Se blestemă în gând fiindcă nu reușea să pronunţe „th” 
corect. 

Femeia roși. 

— N-ai primit primul meu mesaj? 

Mâna lui Alif căută în buzunarul în care își ţinea telefonul. Era 
cald, preluase temperatura corpului său. Era ciudat să-și dea 
seama, până nu demult, depinsese mai mult de bucăţica aceea 
de silicon decât de propriile sale mâini și picioare. 

— Nu mi-am mai verificat mesajele, spuse el. 

— Ah. OK. Deci uite - au ajuns până la urmă la o concluzie în 
legătură cu rășina aia puturoasă. 

Alif așteptă. Femeia păru să ezite. 

— Şi ce-au zis că e, până la urmă? o ajută Alif. 

Ea își drese glasul. 

— Pistacia lentiscus, sevă de mastic. Era un ingredient comun 
în rășinile anticilor, însă ce-i ciudat e modul în care a fost folosit, 
adică la tratarea hârtiei. Au mai găsit și urme de material 
amniotic. Material amniotic de om. 

— Amniotic? 

— Placentă, îi răspunse Vikram în arabă. 


Alif se strâmbă. 

— Ce scârbos. Cine-ar face așa ceva? Și eu m-am cărat peste 
tot cu scârboșenia aia după mine. Acum va trebui să-mi ard 
rucsacul. 

— Eu n-aș face asta. Cartea e extrem de valoroasă. Probabil ai 
scoate jumătate de milion de dolari pe ea dacă ai vinde-o unui 
institut de cercetări din străinătate. 

Pe Alif îl fulgeră un gând îngrozitor. 

— Amnioticul ăsta... Crezi că asta înseamnă că bebelușii au 
fost... 

Femeia îi aruncă o privire exasperată. 

— Ce? Sacrificaţi? Mâncaţi? Nu, în niciun caz, nu în Persia 
medievală. Probabil au considerat că sacul amniotic va avea un 
efect de protecţie, așa cum e protejat bebelușul în interiorul 
uterului. 

— Foarte scârbos. 

— Nu fi atât de preţios. 

— Era ceva comun în acele vremuri, spuse Vikram, jucându-se 
cu ceșcuţa lui de ceai. Cărţi cu viaţă în ele. Alchimiștii au 
încercat dintotdeauna să le creeze. Coranul reușise să 
deconstruiască întreg limbajul și să-l reasambleze într-un fel 
inimitabil, folosind cuvinte ale căror înţelesuri evoluaseră de-a 
lungul timpului fără ca vreo literă să trebuiască a fi schimbată în 
text. Precum e Sus e și Jos, așa că alchimiștii au crezut în 
posibilitatea de a reproduce efectul Cuvântului Divin, poate 
folosind compuși chimici. Dacă ar fi reușit să creeze o carte într- 
adevăr vie, ar fi furnizat aceeași înţelepciune care să poată 
transcende timpul. 

— Asta sună a blasfemie, spuse femeia. 

— O, da. Eretici, draga mea. Asasinii par ortodocși pe lângă ei. 

— Ce vrei să spui, „cuvinte ale căror înţelesuri au evoluat”? 
întrebă Alif. N-are sens. Coranul e Coran. 

Vikram își îndoi brusc picioarele, zâmbind către public, un 
spectacol la care Alif n-ar fi vrut să asiste. 

— Americanca va înţelege. Cum se traduce e50 în engleză? 

— Atom, răspunse ea. 

— Nu-i ciudat, având în vedere că atomii nu erau cunoscuți în 
secolul VI? 

Femeia își muscă buzele. 

— Nu m-am gândit la asta până acum, spuse ea. Ai dreptate. 


E clar că înţelesul originar al cuvântului n-are cum să fie atom. 
— Ah, ridică Vikram două degete, în semn de binecuvântare, 

ceea ce lui Alif i se păru că semăna cu o caricatură demonică a 

unui sfânt. Și totuși acesta e înţelesul. În secolul XX, „atom” a 


devenit înţelesul cuvântului e> fiindcă atomul era cel mai mic 
element cunoscut omului. Apoi omul a despărțit atomul în două. 
Astăzi, înţelesul originar ar putea fi hadron. 

Alif oftă. 


— Asta-i imposibil.e—3Jtrebuie că se referă la un lucru 
fundamental. E atașat unui obiect. 

— Da, este. Cea mai mică particulă indivizibilă. Ăsta e 
înţelesul pe care cuvântul îl numește. Cea mai mică particulă 
indivizibilă - nu doar cea mai mică, nici doar indivizibilă, nici 
doar particulă, ci toate acele lucruri luate împreună. Așadar, în 
copilăria omului, >59 însemna un grăunte de nisip. Apoi un fir 
de praf. Apoi o celulă. Apoi o moleculă. Apoi atomul, și așa mai 
departe. Cunoașterea omului despre univers poate evolua, însă 
e=3id rămâne același. 

— Asta e... începu femeia cu un aer rătăcit. 

— Miraculos, într-adevăr. 

— Nu înţeleg, spuse Alif. Ce legătură are cu O mie și una de 
Zile? Asta nu-i o carte sfântă. Nici măcar pentru djinni. E doar o 
colecţie de povestiri fantastice cu sens ascuns, pe care noi nu 
reușim să-l dibuim. 

— Ce îmbăâcsit și prozaic ești. Credeam că ai un creier mai 
sofisticat. 

— Mama ta e îmbâcsită, răspunse Alif nervos. 

— Maică-mea a fost spuma răzleaţă a unui val marin. Dar asta 
nu înseamnă nimic. Poveștile sunt cuvinte, Alif, și cuvintele 


precum «= pot reprezenta lucruri mai profunde. Oamenii care 
au obţinut A/f Yeom au crezut că pot deriva o putere imensă din 
carte - astfel, interesul lor a fost să păstreze intacte aceste 
scrieri, în cea mai bună modalitate de care aveau știință. În felul 
ăsta, chiar și dacă n-ar fi reușit să spargă codul în timpul vieţii, 
cărţile le-ar fi rămas, îngrijite și sănătoase, următoarelor 
generaţii. 

Femeia căscă, acoperindu-și gura cu eșarfa. 

— Eu nu mai pot funcţiona, spuse ea. Mă duc să mă culc. Mai 
e vreo cameră liberă? 


— Da, spuse Alif absent. 

Un gând confuz nu-i dădea pace. Vikram dispăru din câmpul 
lui vizual. Alif se ghemui pe podea și închise ochii. Gândul putea 
aștepta, el însă era mort de oboseală. Dacă adormea acum, 
putea prinde o oră sau două de odihnă înainte de rugăciunea de 
dimineaţă. Pașii femeii încetară odată cu scârţâitul unei uși 
închise și un noapte bună șoptit. El nu răspunse. 

O căprioară îi sări prin faţa pleoapelor, urmărită de un cerb. 
Peisajul pe care îl străbăteau era o platformă de Linux. Ştia că 
pe undeva trebuia să fie o capcană pusă pentru căprioară - era 
scris în Zile, așa că urmări pasiv creatura care se împleticea, 
strivindu-și piciorul într-o încrengătură ascunsă de semne 
grafice. Un Troian, se gândi Alif, o capcană camuflată cu multă 
iscusinţă. Probabil fusese acceptat de căprioară fără să-și dea 
seama, deschizând cine știe ce progrămel dubios din altă ţară. 
Cerbul alergă mai departe, inconștient. Era un program de 
utilitate, incapabil să răspundă zbieretelor căprioarei, construit 
mai mult pentru scopuri practice decât pentru empatie. 

Alif îl blestemă. Animal idiot. Zero barat - nimic mai mult, asta 
era problema lui. Dina avea nevoie de ajutor, cu piciorușul ei 
prins în capcană. Era vina lui. De ce nu putea repara asta? Un 
doctor, un doctor... 

— Alif. 

Vocea lui Vikram părea să vină dinăuntrul propriei sale minţi. 

— Trezește-te, marionetă prostuță din carne și oase. Ceva nu 
e în regulă. Nu te mai gândi la animalele pădurii și mișcă-te! 

Nu putea deschide ochii. Simţea o respiraţie caldă pe obraz. 
Își mișcă degetele, lovind cu mare efort creatura care îi respira 
în față. Dădu de blană. 

— Drace! se ridică Alif, holbându-se: un câine mare - un șacal, 
sau ceva de genul - ghemuit în faţa lui, cu doi ochi galbeni, 
expresivi. 

— Haide, nu fi copil. 

Silueta tremură ca un miraj, transformându-se înapoi în 
Vikram. 

— Visai. 

— Nu mai face asta, zise Alif, frecându-se la ochi. Te rog eu, 
nu mai face niciodată asta. 

— N-am făcut nimic. Trebuie să fii atent. E o femeie aici care a 
venit să te vadă. Trebuie să-i zici să plece. 


— Ce? 

— E urmărită de ceva îngrozitor. Dacă îi atrage aici, suntem 
ca și morţi. Eu nu te pot apăra de orice, Alif, și nici pe fete. Ai 
înțeles? 

Alif se chinui să se ridice în picioare. Expresia lui Vikram ÎI 
sperie. Se îndreptă către ușile mari de cupru, invocându-și 
voinţa. Desfăcu lacătul și trase zăvorul în sus, împingând cu 
umărul ușa din stânga. Ușa se deschise fără niciun zgomot. Pe 
treptele din faţa moscheii era o femeie întoarsă cu spatele, 
acoperită cu un văl negru. Aerul nopţii zbură pe deasupra ei, 
atingând obrazul lui Alif; era umed, mirosea a mare și a 
dimineaţa în care, în scurt timp, avea să se prefacă. Mici 
luminiţe veneau dinspre ferestrele vilelor și magazinelor de 
peste drum. 

— Hei? rosti Alif timid. 

Femeia se întoarse și-l privi din spatele unor ochi familiari, 
negri ca cerneala. Lui Alif i se tăie respirația. 

Era Intisar. 


Capitolul nouă 


— Pacea fie cu tine, șopti ea. 

Alif nu putu scoate niciun cuvânt. Nu-i răspunse la salut. 

— Ce naiba faci aici? întrebă el în cele din urmă. 

— Nu pot să stau, spuse Intisar, ignorându-i întrebarea. Ti-am 
primit mesajul. Urma să ne întâlnim la universitate, cum ai 
cerut, însă Abbas... Abbas a aflat. Află totul. Toate chestiile pe 
care le scriu în email sau pe care le vorbesc la telefon. Nu mai 
încerca să mă contactezi. 

— Nici n-aveam de gând, spuse Alif și vocea îi cedă. Am 
încercat să te las în pace. Dar cartea... 

Ochii lui Intisar sclipiră, neputincioși în faţa privirii lui. 

— Ar fi trebuit să i-o dau pur și simplu. Mi-am scos toate 
notițele de care aveam nevoie pentru teză. Nu înțelegeam de ce 
e atât de interesat de ea. Dar eram nervoasă, atât de nervoasă 
pe el, pe tata. M-am gândit că dacă ţi-o dau ţie, sigur te prinzi tu 
de ceva. Tu ești deștept. Am vrut să-l pedepsesc. 

— Tu știi despre ce e vorba? o întrebă el. Ştii ce e? Ştii cine 
sau ce a scris cartea aia, Intisar? 

Ochii ei erau negri ca tăciunele. 

— Nu știu ce să mai cred, șopti ea. Eu am aflat de A/f Yeom, 
din greșeală - era menţionată într-un articol pe care l-am citit, 
ceva despre traduceri orientale în franceză. Voiam să văd dacă 
se găsește o copie a ei în limba originală. Dar de îndată ce-am 
început să cercetez subiectul, lucrurile au luat-o razna. 

Alif deveni ochi și urechi. 

— Am fost contactată de un vânzător de cărţi din Siria, care o 
vindea cu cincizeci de mii de dinari. Am fost sceptică... sunt o 
căruță de bani. L-am întrebat dacă se mai găseau și alte copii, 
gândindu-mă că aș putea găsi un exemplar mai ieftin. El mi-a 
râs în nas. A spus că nu fusese niciodată în circulaţie, că 
originalul nici măcar n-a fost scris de mână de om. M-am gândit 
că-i nebun. Dar eram atât de intrigată, încât, în final, am 
acceptat să plătesc preţul întreg. 

— Şi ai citit-o. 

În ciuda voinţei lui, ochii lui Alif zăboviră pe umerii ei subţiri. 
Materialul vălului era atât de fin, încât îi putea ghici pe dedesubt 
conturul claviculei și Alif simţi un dor nesfârșit de a săruta pielea 
aceea ascunsă de văl. 


— Am citit-o, spuse ea. Mi-am dat seama că nu era vorba 
despre o colecţie obișnuită de povestiri. Când am ajuns la 
ultimul capitol am început să mă panichez, totul devenise 
neliniștitor. Apoi, într-o seară, m-am trezit cu cineva în cameră - 
un om stătea la biroul de lângă pat. Pur și simplu stătea și mă 
privea. Avea ochii galbeni. Și mi-am dat seama că nu era deloc 
un om. Era altceva. Cum am aprins lumina, a dispărut. A doua 
zi, Abbas s-a înfiinţat la tata să mă ceară de nevastă. 

— Un spion, spuse Alif. 

Inima începu să-i bată din ce în ce mai tare. 

— Sakina a avut dreptate. Are aliaţi. Cum altfel te-a putut 
găsi? Intisar - zise și o apucă de mână, el nu mai are nevoie de 
tine. Tu ai scăpat de singurul lucru care îl interesa. Acum îl poţi 
părăsi. Eu o să dau A/f Yeom pe mâna unor oameni care să-l 
poată descifra, și apoi vom fugi undeva, oriunde, împreună. La 
naiba cu Orașul. Am putea vedea Istanbulul sau Parisul sau 
Timbuktu. Aș trăi și într-o colibă dacă asta ar însemna că mă voi 
trezi în fiecare dimineaţă lângă tine. 

Putea vedea cum, încet-încet, din ochii fetei dispărea 
interesul. Primele valuri de disperare îl loviră în stomac. 

— Nu-i așa de simplu, murmură ea. A plătit deja o parte din 
zestre - o parte foarte generoasă. Eu cred că e pe bune, Alif, nu 
cred că-i vorba doar de carte. Dacă ar fi fost, mi-ar fi aruncat 
totul în față după ce l-am trădat, dându-ţi-o ţie. Dar n-a făcut-o. 
Dimpotrivă, relația noastră a evoluat de atunci. Chiar astăzi a 
venit și s-a așezat lângă mine și mi-a spus cât de frumoși crede 
că vor fi copiii noștri, fiindcă eu sunt atât de frumoasă. M-a 
întrebat despre teză, spunându-mi cât de fericit îl face să aibă o 
nevastă educată. Îi pasă și de mintea mea. Niciunul dintre 
ceilalți bărbaţi pe care îi avea în vedere tata n-au dat niciodată 
două parale pe ce gândesc. 

— Încearcă să te îndulcească. 

Alif se strădui să-și tempereze clocotul din vene, care anunţa 
sfârșitul oricărui autocontrol. 

— Crede că dacă te atrage de partea lui, o să mă trădezi, ca 
să poată lua apoi tot ce poftește - cartea, fata și hackerul pe 
care încearcă să-l strivească de ani. 

Intisar tăcu. 

— Spune-mi, zise Alif, respirând greu. Spune-mi că încă mă 
vrei pe mine și nu pe el. Spune-mi că a fost pe bune când mi-ai 


zis de-atâtea ori că mă iubești. 

— Normal că a fost pe bune, cedă Intisar. Dar dragostea nu-i 
totul, Alif. Unde am trăi? De unde bani? Nu pot să-mi petrec 
restul zilelor într-un apartament de două camere din Districtul 
Baqara, spălându-mi singură rufele. 

Cuvintele ei căzură pe Alif ca niște bolovani, învineţindu-l. 

— La asta te gândeai tu când eram împreună? întrebă el. 
Când stăteam în patul meu și număram felinarele de pe stradă 
ca pe niște stele, asta-ţi trecea ţie prin cap? Că te-ai coborât la 
nivelul unui rafiq emigrant din Districtul Baqara? 

Ea se retrase mai în spate, iar sprâncenele ei drăguţe 
deveniră rugătoare. 

— Sigur că nu. Voiam să fiu cu tine. M-am opus tatei atunci 
când mi-a zis cui vrea să mă dea. Am ascuns A/f Yeom de 
Abbas, nu-ţi mai amintești? Ti l-am trimis ţie, ca să-i fac lui rău. 
Numai că - Intisar se pierdu, uitându-se impacientată înspre 
piaţa goală. M-am gândit la lucrurile astea de-atunci, continuă 
ea pe o voce mai moderată. Şi vorbind cu tata, cu Abbas... Ei nu 
voiau să-mi forțeze mâna. Dar au reușit să mă convingă că nu te 
poţi mărita în afara oamenilor tăi, că nu duce la nimic bun. Tu ar 
trebui să știi mai bine decât oricine. Uită-te la părinţii tăi. 

Raționamentul ei părea fals, studiat. Deși el nu-i putea aduce 
vreun contraargument logic, insulta era prea mare pentru a mai 
putea fi suportată. Era altceva atunci când își critica el însuși 
părinţii - și o făcuse de mai multe ori, cât timp Intisar îl asculta 
cu aparentă înţelegere, dar cu totul altceva era să audă așa 
ceva din gura ei. Simţi trădarea încrederii pe care i-o acordase, 
mult mai dureroasă decât o trădare a corpului. 

— Şi cu mine cum rămâne? 

Ochii lui lIntisar căzură de tot. Faţa ei era imposibil de 
descifrat din spatele valului întunecat. 

— Cum rămâne? mai întrebă Alif o dată, agitat. Te logodești 
cu monstrul ăsta pe la spatele meu, mă încarci cu scârboșenia 
asta de carte veche și cât timp eu alerg ca un infractor în 
propriul meu oraș, tu faci ce, mai exact? Ai habar oare prin ce- 
am trecut eu în ultimele zile? 

— Îmi pare rău, șopti Intisar. Am crezut... dar nu contează 
acum. Mă tem pentru tine. Nu știu ce plănuiește. Mi-a spus că și 
fără Alf Yeom, are destule dovezi ale activităţilor tale ilegale 
încât să te bage la pușcărie pentru tot restul vieţii. Ce e Tin Sari, 


Alif? 

Alif înghiţi în sec. 

— Un program, răspunse el. 

Intisar îl privi. 

— A spus că ai de-a face cu niște infractori. Cu infractori 
adevăraţi. Așa e? 

— Nu, răspunse și indignarea începu să-i depășească în 
intensitate furia. E o minciună. Clienţii mei nu sunt infractori. 
Sunt doar oameni care încearcă să scape din căcatul ăsta poleit 
în care trăim, la fel ca toată lumea. Singura diferență e că au 
coaie să nu dea înapoi când vine vorba de principii. 

— Ai spus că mă iubeşti, zise Intisar încet. Cum ai putut să te 
amesteci cu toţi oamenii ăia dacă știai că o să mă tragi și pe 
mine în jos? 

Întrebarea i se păru bizară. Ciudăţenia întâlnirii - ora târzie, 
treptele moscheii, absenţa mașinii lui Intisar și a șoferului - pe 
Alif îl apucă greaţa. 

— Intisar... șopti el. De unde ai știut că sunt aici? 

Ea mai cobori câteva trepte. 

— A trebuit să te fac să ieși afară, spuse ea. Unde să te poată 
vedea. Trebuiau să fie siguri. M-au forţat, Alif... eu n-am vrut să 
se întâmple asta... 

Laserul roșu dansa în apropierea tâmplei lui Alif. Cu un țipăt, 
se dădu înapoi în spatele ușii mari și o trânti. Zăvorul căzu cu o 
bubuitură. 

— Curva naibii, strigă el prin metalul ușii. Ne-ai vândut pe toți 
diavolului! 

Luminile  dinăuntrul musa/e: tremurară, iar niște umbre 
începură să mișune pe acoperiș, în dreptul domului. Alif împietri. 
Vikram apăru lângă el. _ 

— Strânge-i aici pe toţi, spuse el. Incuie restul ușilor. 

Alif se uită la el zăpăcit. 

— Cum adică? Ce-o să facem? 

— O să stăm aici cât de mult putem rezista. Prietenii cei noi ai 
fetei tale nu pot intra în moschee, însă asta nu o să-i împiedice 
să încerce. Te avertizez - aventura asta nu se poate sfârși decât 
într-un singur fel. 

— Ce? Cum? 

— Vor pune mâna pe tine. 

Alif tremură. 


— E mai bine dacă mă predau? întrebă el. Crezi că vor avea 
milă dacă nu mă împotrivesc? 

— Mă îndoiesc foarte tare. 

— La naiba, spuse Alif trântindu-se pe podea. 

— Ţi-am spus, zise Vikram, escaladând cu ghearele peretele 
de sub dom. 

Se opri, atârnând ca un liliac de una dintre pietre, examinând 
cele cinci luminatoare ale domului. Umbrele se retraseră când 
Vikram se apropie de geam... 

— Nu te pot proteja de orice. Cel puţin, nu pentru totdeauna. 
O să-ți mai câștig totuși ceva timp. 

Vocea lui ajunse înfundată până la urechile lui Alif, pe care îl 
cuprinse un gând neliniștitor. 

— Vikram, strigă el, tu ești muritor? 

Vikram ateriză, fără niciun sunet, înapoi pe podea. 

— Firește, spuse el. 

— Cum? 

— În același fel ca și tine. De foame, de sete, de bătrâneţe, 
decapitare, gloanţe, de inimă frântă. 

— Oamenii nu mor de inimă frântă, spuse Alif. 

Vikram râse. 

— Asta ţi se întâmplă ţie acum, amice, spuse el. 

Alif se uită cu groază la propriul piept. Nu avea nimic ieșit din 
comun. Își apăsă tâmplele cu degetele până când simţi 
presiunea insuportabilă a lumii care începea să se dezintegreze. 

— Adu-le pe fete și pe bătrân aici, spuse Vikram. Dacă n-au 
fost încă treziţi de înjurăturile tale. 

Alif se ridică și alergă înspre coridorul musa/ei. Șeicul Bilal 
ieșea din biroul lui, încheindu-se la robă cu degete tremurânde. 

— Ce-i zgomotul ăsta infernal? întrebă el. De ce e musala 
goală? Unde sunt toţi credincioșii pentru rugăciunea de 
dimineață? 

— Nu cred că vin astăzi, unchiașule, se bâlbâi Alif. Mâna... 
Agenţii Statului și poate alte lucruri mai rele au venit să mă ia. 
Vikram vrea să încuiem toate ușile. 

Şeicul Bilal pufni. 

— Am avut în grijă Al Basheera mai bine de treizeci și doi de 
ani, spuse el. Niciodată n-am întors un musulman din drum la 
vremea rugăciunii. Afacerea asta a ta... 

— Am fost trădat, se lamentă Alif, pierzându-se cu firea. M-a 


înșelat și acum suntem cu toţii în rahat, unchiule șeic, într-un 
mare rahat. 

— Doamne, iartă-ne! Cum îndrăznești să folosești limbajul 
ăsta aici? Ce, suntem în Hamlet? Suntem pe scenă? Termină cu 
prostiile și fă-ți abluţiunile - până la urmă o să facem singuri 
rugăciunea. 

Alif se strâmbă la bătrân, exasperat. 

— Cum te poţi gândi la rugăciune într-un asemenea moment? 

— Cum îţi permiţi să n-o faci? leşi de-aici și spală-te pe 
picioare! 

Fără prea multă tragere de inimă, Alif se duse totuși să 
îndeplinească cerința bătrânului. Auzi vocile îngrijorate ale 
femeilor venind dinspre camera Dinei. O rafală de aer îl lovi 
atunci când americanca deschise ușa și se uită speriată 
împrejur. 

— Ce se întâmplă? întrebă ea în engleză. Am auzit ţipete. 

— Suntem înconjurați, mormăi Alif, suflecându-și pantalonii cu 
mare viteză. 

— Inconjuraţi de către cine? Tu ce faci? 

— Mă spăl înainte de rugăciune. 

— lisuse, stai așa. Femeia se întoarse în cameră, de unde ieși 
cu Dina, care își trăgea vălul în grabă. 

— Ce-ai mai făcut acum? întrebă Dina cu o voce de plumb. 

— Nimic. Nenorocita aia ne-a vândut Statului. 

Deși nu-i putea vedea faţa, Alif defectă un vag aer de 
satisfacție. 

— Ţi-am spus că e periculoasă. Orice fată bogată care se 
ascunde de taică-său în Districtul Baqara înseamnă pericol. 

— O făcea pentru mine, cedă Alif. Nu trebuie să-mi mai spui 
nimic. Urma să ne căsătorim - a făcut-o pentru dragoste... 

— Dacă spui tu. 

Alif înjură iarăși când păși pe gresia rece a băii. Apa îngheţată 
ţâșni din robinet; Alif ţipă când îi atinse pielea transpirată. Ecoul 
unor voci înfundate străbătea holul, amintind de cântăreții de la 
operă: indignarea zgomotoasă a șeicului Bilal, disprețul muzical 
al lui Vikram și protestele nazale ale femeii. Dina tăcea, dar era 
evident la ce se gândește. Un val de vinovăţie îl cuprinse pe Alif. 
Nu avusese niciun drept să o atragă pe Dina în povestea asta 
sinistră, atât de îndepărtată de duplexul micuţ din Districtul 
Baqara, unde își dusese, până nu demult, impecabila-i existenţă. 


Acum avea să fie ruinată de infamia lui - probabil reușise să-i 
alunge deja pe mai toţi peţitorii frumos bărbieriţi. Și numai 
pentru că o trimisese pe ea acasă la Intisar, cu blestemăţia aia 
de cearșaf, și apoi o însoţise afară din livada de curmali la ora 
aceea nenorocită, într-o după-amiază fierbinte. Ce puţine 
acuzaţii puteau deveni suficiente pentru a dezonora o femeie 
cinstită. 

Șeicul Bilal îl chemă înapoi. Alif se termină de spălat și se 
grăbi să ajungă în musala. Şeicul stătea într-o nișă decorată, cu 
fața spre Mecca, două trepte sub nivelul podelei, lucru care 
semnifica umilinţa celui care conducea rugăciunea. Dina și 
americanca stăteau una lângă alta în spatele camerei, aproape 
de ușile mari. Alif se întoarse repede cu spatele, căci Dina nu 
putea să-și ridice vălul pentru rugăciune dacă el se uita la ea. 
Alif stătea în spatele șeicului, uitându-se în jur pe furiș, 
căutându-l pe Vikram - care dispăruse - înainte să-și plece 
capul. 

Cineva de afară bătu la ușă. Șeicul Bilal ignoră bătaia și-și 
drese vocea. Chemarea la rugăciune suna melodios, pe o voce 
care părea să vină de la un om cu mult mai tânăr: încrezător, 
bine antrenat, de neclintit. Pentru o clipă, Alif se lăsă distras de 
familiaritatea cuvintelor, preaslăvind rugăciunea mai presus 
decât somnul credincioșilor. Nu era cântarea, ci sensul ei sacru; 
precum muzica sferelor. Bubuitul se auzi din nou. Alif scrâșni din 
dinţi, forțându-se să nu se uite în spate. Işi dădu seama, 
cutremurându-se, că dacă în acel moment ar fi intrat cineva, ar 
fi ajuns mai întâi la fete. Nu putea să stea acolo fără să facă 
nimic; se simţea ca o oaie în ajunul Sărbătorii de Sacrificiu, dând 
din cap benevol, făcându-și planuri pentru următoarea 
săptămână. 

În faţa lui, șeicul Bilal îngenunche; Alif îi copie mișcările. 
Zgomotul de afară se intensifică, înainte să se oprească brusc, 
înlocuit de un urlet de spaimă. Lui Alif îi îngheţă sângele în vine. 
Îngenunche și atinse cu fruntea covorul mucegăit, încercând să- 
și domolească greaţa. Când se ridică pentru cea de-a doua raka, 
zgomotul căpătă amploare, acompaniat de o sirenă a poliţiei. 
Șeicul Bilal ridică vocea: „Și pe Tărâmurile înalte vor ajunge 
oamenii care știu să cunoască semnele: ei vor chema pe 
locuitorii Grădinii: Pacea să vă găsească! Insă nu vor fi intrat 
încă, deși ei speră mereu.” 


Îngenunchiat, Alif se închină îngerului din dreapta lui, iar când 
se întoarse la stânga îl văzu pe Vikram, îngenunchiat lângă el. 
Icni. 

— Liniște, spuse Vikram. Parcă ești o fetiţă. 

— Tu tocmai ai omorât pe cineva afară? 

— Nu. M-am gândit că bătrânului s-ar putea să nu-i convină să 
aibă un șir de mate chiar la intrarea în moschee. l-am speriat 
puţin doar. Unul sau doi sunt în comă. 

— Câţi sunt cu totul? 

— Au oprit circulaţia pe toată strada. Asta ca să-ţi faci o idee. 
Celelalte creaturi - ei bine, e greu de spus câte sunt. Se mișcă 
împreună, ca unul. Nu cred că se arată decât celui care a făcut 
conjuraţia. Agenţii Statului nu par să-și dea seama că sunt 
acolo. 

Dina veni în spatele lui Alif. 

— Dacă mă duc afară și le spun că am fost ţinută ostatică de 
un terorist, crezi c-o să mă lase să merg acasă? îl întrebă ea pe 
Vikram. 

Cuprins de vinovăţie, Alif încercă să-i prindă privirea. Ea îl 
ignoră. 

— Din moment ce-ai minţit un agent al Statului pentru a-ţi 
proteja răpitorul, nu cred. 

Vikram se întoarse către ea. 

— Dar ce-ţi mai face mâna, surioară? Simt miros de sânge. 

— Sunt bine, sunt bine. 

Americanca se apropie de ei. Era palidă, și părea să fi plâns 
de curând, atât cât se putea ghici pe dedesubtul eșarfei violet. 

— Nu știu ce să mai zic, spuse ea în engleză. Nu știam că ești 
în așa mare primejdie. Eu nici n-ar trebui să fiu azi aici - azi am 
ore. 

În tonul vocii ei se simţea o oarecare doză de isterie. Alif 
scoase un sunet nearticulat, de supărare. 

— Stai jos, se auzi vocea șeicului Bilal, care nu lăsă loc de 
refuz. Adusese cu el un scaun pliant și un volum din tafsir*s. 

— Gata cu plânsul. O să ascultați cu toţii lecţia pe care am 
pregătit-o pentru dars*, cea la care credincioșii mei n-au putut 
ajunge din cauza aventurii voastre. 

— Ce? De ce? Alif se uită la ușile mari. 


5° Exegeza Coranului. 
> „Lecţie”, „învăţătură”. 


Metalul începuse să trosnească; Statul hotărâse să treacă la 
metode de forță majoră. l 

— Sună ca un fierăstrău. Asta-i demență curată. Aștia dărâmă 
ușile și vrei ca noi să ne așezăm la picioarele tale ca niște 
studenţi madrassa! Dacă rămânem aici, suntem pierduţi. 

— Dacă plecaţi, suntem la fel de pierduţi. In felul ăsta, măcar 
le vei putea spune că eu nu ţi-am oferit decât ceai și povăţuire 
religioasă. lar pe mine poate mă vor socoti nevinovat. 

Șeicul se așeză în scaunul pliant și-și aranjă roba în jurul lui. 
Vikram escaladă zidul dintr-un salt și dispăru printr-o lucarnă. O 
lumină palidă, care anunţa începutul zilei, își făcea loc prin 
deschizătura acoperișului. 

Șeicul Bilal deschise tafsir-ul la o pagină însemnată. 

— Vom începe cu o întrebare, spuse el. Este una cu tâlc, dată 
fiind situaţia noastră actuală. Dumnezeu, în milostenia Lui, ne 
spune că o faptă bună e înregistrată din momentul în care o 
persoană se hotărăște s-o facă, pe când o faptă rea se 
înregistrează numai după ce a fost săvârșită. Deci să ne gândim 
la următoarea problemă, concepută de un tânăr de la mine din 
congregaţie: dacă cineva se joacă pe calculator și avatarul lui 
consumă o bucată dintr-un porc digital, mai e păcat? 

Alif așteptă. 

— Pe mine mă întrebaţi? spuse el după ce șeicul Bilal tăcu. 
Sunteţi imamul. De unde să știu eu? 

— Mă interesează părerea ta. Eu nu știu prea multe despre 
jocurile video. Se pare că băiatul despre care vorbesc e foarte 
implicat într-unul care se numește World of Battlecrafit. 

Alif oftă, simțind că a ajuns la capătul răbdării. 

— Nu știu. Nu contează. 

Ușile mari scârțâiră sub presiunea din exterior. 

— Nu prea mă pot concentra... 

— Pentru acel tânăr conta foarte mult. Eu i-am spus că, din 
moment ce-și făcea atâtea griji în legătură cu asta, probabil era 
un păcat, sau măcar urma să fie socotit drept unul. Fiindcă 
Dumnezeu ne spune că atunci când omul simte că o acţiune 
este păcătoasă și continuă s-o facă, acela e un păcat. 
Conștiinţa. Conștiinţa e măsura ultimă a omului. 

— Bine, o fi păcat, se văită Alif. Nu-mi pasă, eu nu joc 
Battlecraft, e pentru adolescenți. 

— Eu nu vreau un răspuns de la tine. Nu te simţi obligat să fii 


de acord. Vreau doar să știu părerea ta. 

— Cred că oamenii mai trebuie scutiţi din când în când. Nu-i 
ca și cum ies în stradă să-și vândă șunculiță sau băutură unul 
altuia. Vor să se prefacă, măcar câteva ore din zi, că nu trăiesc 
cu toţii în văgăuna asta oribilă, striviţi de Stat pe de o parte, 
mustraţi la nesfârșit de aiuriţii pioși de cealaltă parte, zâmbind 
cu dinţii murdari de rahat în timp ce companiile petroliere ne 
îndeasă bani în buzunare. Cred că pe Dumnezeu nu-l deranjează 
că oamenii se prefac că duc o viață mai bună, chiar dacă asta 
implică o bucată de carne de porc fictiv. 

— Dar nu e un precedent periculos? Porcul imaginar e o 
chestie - nu se poate mirosi sau gusta, deci tentaţia de a-l 
încerca în viața reală e mică. Dar dacă vorbim de adulterul 
imaginar - știu că sunt oameni care fac și spun tot felul de 
lucruri necurate pe internet - atunci se schimbă perspectiva. 
Acelea sunt dorinţe adevărate, care se manifestă pe ecranul 
calculatorului. Cine știe câte relaţii extramaritale încep pe 
internet și sfârșesc în dormitor? 

Alif deveni palid. 

— Şi chiar dacă nu o fac, continuă șeicul, cine spune că răul 
spiritual e mai puţin real? Când doi oameni au o relaţie pe 
internet, asta nu e o ficţiune bazată pe viaţa reală. E o viaţă 
reală bazată pe ficțiune. Tu consideri că persoana pe care n-o 
poţi vedea, pe care n-o poţi atinge e perfectă, fiindcă alege să-ţi 
arate doar acele lucruri despre care știe că-ţi vor face mare 
plăcere. Asta cu siguranţă e ceva periculos. 

— La fel poţi spune despre o căsătorie aranjată, spuse Alif. 

Șeicul Bilal zâmbi milos. 

— Da, aici m-ai prins. 

Zgomotul fierăstrăului deveni mai puternic, scrâșni, apoi se 
opri. De afară se auziră ţipete confuze. 

— Ușile alea sunt vechi de patru sute de ani, spuse șeicul 
melancolic. Au fost făcute cadou de un prinţ din Qatar, aflat în 
trecere prin Oraș, în timpul Hajj-ului. Sunt de nepreţuit. 

— E vina mea, spuse Alif cu voce tremurândă, ștergându-și 
sudoarea de pe frunte. 

— Așa e. Dar și tu ești de nepreţuit. 

Şeicul Bilal răsfoi prin tafsir. 

— Cred că prietenul tău a reușit să le oprească fierăstrăul. 


Americanca făcea ture de jur-împrejurul musa/ei. Veni și se 
așeză lângă scaunul șeicului. 

— Incep să mă panichez rău de tot, spuse ea în arabă. Nu mai 
suport, aș vrea să plec. 

— Nu mă îndoiesc, spuse șeicul. Dar deocamdată asta nu 
prea se poate. Te superi dacă te rog să faci niște ceai și să aduci 
biscuiții din biroul meu? Binecuvântate fie-ţi mâinile. 

Femeia se holbă o clipă la el, apoi plecă să-i îndeplinească 
rugămintea. Dina se ridică și o urmă, strângându-și roba în jurul 
mâinii rănite. Alif o urmări neliniștit. 

— Trebuie să sfârșesc cu asta, spuse el. Trebuie s-o scot de- 
aici. 

Işi aminti cuvintele de rămas-bun ale lui NewQuarterOl: dacă 
se nasolește treaba, să faci ceea ce se cuvine. Știi la ce mă 
refer. 

Șeicul Bilal oftă și închise cartea. 

— Atâta frică și îndoială în jurul unui program pe calculator, 
spuse el. In zilele noastre, nu mai e nevoie să comiţi o crimă ca 
să fii un criminal. Trăim într-un simulacru. Eu am un djinn în 
moschee și agenţii îmi bat la poartă - ah! Cine ar fi crezut? În 
curând, ne vom pierde locul în istorie, iar păsările și animalele 
sălbatice ne vor îndruma, arătându-ne ce e real și ce nu. 

Cuvintele șeicului îi amintiră de ceva. Adormise în biroul lui, 
pe pătuţul acela confortabil, și visase ceva. Păsări și animale 
sălbatice. Un cerb și o căprioară - întocmai ca în povestirea din 
Alf Yeom. Dar cerbul nu era de fapt un cerb. Era un avatar, un... 

— Algoritm, șopti Alif. 

Obrajii i se încinseseră și începu să transpire. Gândul ascuns 
până atunci în cotloanele minţii ţâșni la lumină, ca un hoţ de 
buzunare care te acostează pe o alee întunecată. Mintea îi fu 
asaltată cu ecuaţii și comenzi, văzu cascade de informaţie, 
platforme de programare. |! privi pe șeic cu ochii sticloși. 

— Unchiule, spuse el răgușit, îți amintești ce mi-ai răspuns 
atunci când încercam să-ţi explic computaţia cuantică? 

— Ce e aia? 

— Chestia aia! Aia cu toate nivelurile de semnificaţie ale 
Coranului. 

— Ah, fiecare cuvânt are mii de straturi de semnificaţie 
simultan și, cu toate astea, nu există nicio contradicție? 

— Ştiu pentru ce vrea O mie și una de zile, spuse Alif, 


devenind euforic. Ştiu de ce e așa disperat să pună mâna pe 
carte. 
— Cine? 
— Mâna, spuse Alif. Vrea să construiască un calculator. 
Capitolul zece 


Din fericire, șeicul Bilal avea conexiune la internet în birou și 
un calculator Toshiba, vechi de câţiva ani și plin de viruși, care 
avea totuși suficient RAM cât să-i servească scopurilor lui Alif. 
După ce-i jură că o să-i salveze toate documentele Word și că va 
arhiva toate emailurile în Cloud, Alif îl convinse pe șeic să-l lase 
să formateze hard disk-ul, făcându-l tabula rasa, un vid al 
mașinii pe care acum urma să-l umple cu el însuși. Instală de pe 
laptopul său o distribuţie Linux, simțind cum îl cuprinde un val 
aproape erotic de entuziasm, atunci când în faţă îi apăru ecranul 
familiar de încărcare, acompaniat de clicurile procesorului. Alif 
sprijini A/f Yeom de un bax de apă minerală, undeva în toată 
dezordinea biroului spaţios al șeicului, și răsfoi cartea până când 
găsi povestea căprioarei; punctul de origine. Inspiră adânc. 

— Îmi pare rău, băiete, spuse șeicul Bilal din ușă, dar tot nu 
înțeleg ce încerci să faci. Ziceai că cenzorul încearcă să 
construiască un calculator. Calculatorul meu nu numai că e deja 
construit, dar e și cam vechi. 

— Dacă e așa cum cred eu, atunci n-o să conteze, spuse Alif 
mijind ochii înspre răsăritul rozaliu care își făcea simțită 
prezenţa printre zăbrelele geamului. O să-l învăţ de la început 
cum să gândească. O să-l fac să se nască a doua oară. 

— Poftim? 

Alif îl privi pe bătrân peste umăr, cu un sentiment de tandreţe 
binevoitoare. Nu trebuia să fie nerăbdător; luase foc de la atâtea 
idei, putea explica orice, cu o lumină mai rece și mai pură decât 
a banalului răsărit de afară. 

— Mai ţineţi minte discuţia noastră despre computaţia 
cuantică? 

— Da, în mare. 

— Teoretic, un calculator cuantic ar putea să facă operaţii, 
folosind ioni - care sunt greu de obţinut, controlat și manipulat. 
De aceea, computaţia cuantică e deocamdată doar un vis. Nici 
măcar Mâna nu are tehnologia necesară. Dar... Dar... 

— Dar? 


Ochii lui Alif străluciră. 

— Dar ai putea face aproape același lucru dacă ai reuși să 
înveţi un calculator obișnuit, din silicon, să gândească în 
metafore. 

Privirea șeicului se ascuțţi. 

— Dacă fiecare cuvânt are straturi multiple de înțeles... 

— Da. Inţelegi, asta e. Ştiam eu că vei înțelege. Analogia pe 
care ai făcut-o referindu-te la Coran mi-a declanșat ideea asta. 
Metafore: cunoaștere care există în mai multe stări, simultan și 
fără contradicţie. Cerbul, căprioara și capcana. In loc să lucreze 
cu șiruri liniare de unu și zero, calculatorul ar putea lucra cu 
pachete care ar fi și unu, și zero și tot ceea ce-i cuprins între 
acestea, în același timp. Dacă, dacă, dacă ai reuși să-l înveţi să- 
și depășească natura binară... 

— Asta sună foarte complicat, într-adevăr. 

— Teoretic e și imposibil, dar practic se poate, începu Alif să 
tasteze furios. Toate calculatoarele moderne sunt pedante. 
Pentru ele, lumea e împărţită în alb și negru, pornit/oprit, corect 
sau fals. Dar eu îl voi învăţa pe al tău să recunoască puncte cu 
origine multiplă, geneze înrudite, sisteme cu multiple cauze și 
efecte. 

Il auzi pe șeic sprijinindu-se de pe un picior pe celălalt. 

— Când vorbeam despre Coran, eu voiam doar să înţeleg la 
ce te refereai tu cu calculatoarele, spuse el. Nu m-am gândit că 
o vei folosi atât de literal. 

— Nu folosesc Coranul, spuse Alif scurt. Folosesc A/f Yeom. 
Coranul e static. Nu poţi schimba niciun punct. Trebuie să fii 
antrenat înainte de a putea recita corect, fiindcă dacă pronunţi 
un singur cuvânt greșit, acela nu mai e Coranul. A/f Yeom e 
dinamic, se transformă. Cred - eu cred că se schimbă, adică în 
funcţie de cine citește cartea - dervișii au văzut Piatra Filosofală, 
iar eu văd oceane de coduri. 

— Cunoașterea trebuie fixată cumva pentru a putea fi 
conservată, spuse șeicul. De aceea Coranul nu trebuie alterat. 
Au fost și alţi profeţi, trimișii altor popoare, dar pentru că până 
la urmă cărţile lor au fost alterate, aceștia au pierdut 
cunoașterea. 

— Eu pot compensa asta, spuse Alif, simțindu-se mai puţin 
sigur pe el decât suna în realitate. Trebuie să fie posibil. Mâna 
crede că e. Urma să traducă metaforele în linii de comenzi. 


— Dar cartea e din antichitate! Scriitorii ei nu puteau ști nimic 
despre calculatoare. 

— N-au avut nevoie. Nu contează ce-au spus, ci felul în care 
au spus-o - cum au codificat informaţia. Au aruncat tot ce știau 
într-o oală și au obţinut un sistem de transmitere a cunoștințelor 
care putea înghiţi și contradicţiile. E sistemul pe care vreau să-l 
reproduc în calculatorul acesta. 

Degetele lui Alif se opriră pe tastatură. Îi răsări în minte o 
viziune dureroasă: Dina, o siluetă neagră pe acoperișul din 
Districtul Baqara, faţa ei inserându-se în priveliștea minaretelor 
prăfuite de la linia orizontului. Tinea Busola de Aur ca pe un 
steag inamic. Alif clipi de câteva ori. Ecranul din faţa lui 
redeveni clar. 

— Încă nu știu cum se leagă totul, recunoscu el. 

— In cazul ăsta, eu aș păși cu atenţie, spuse șeicul Bilal. Cel 
mai mare triumf al lui Shaytan” este iluzia că tu deţii controlul. 
El așteaptă la răscruce, pândindu-i pe cei care devin prea 
încrezători și rătăcesc drumul. 

— Eu trebuie să programez, spuse Alif. 

Auzi robele de bumbac foșnind atunci când șeicul Bilal se 
retrase din birou. 

Soarele crescuse, aruncând raze de lumină și umbre pe 
podea. Incepu să-l doară capul. Din când în când, se auzea 
pocnetul vreunei puști, iar o dată sau de două ori ceva mai 
puternic, o bubuitură surdă, ca un tunet răsună în depărtare. 
Zgomotul încetă dintr-odată, înlocuit de ciripitul rândunelelor din 
curte. La un moment dat, auzi pârâitul unui megafon, iar vocea, 
care ajungea cu greu la el, anunţa că oricine va ieși neînarmat și 
se va preda, n-avea să fie vătămat. 

— Crede că avem arme? se auzi vocea Dinei, prin perete, 
înfundată, împreună cu ecoul sandalelor ei care lipăiau pe 
podeaua coridorului, dincolo de ușă. 

— Nu știu, fiica mea, veni răspunsul obosit al șeicului Bilal. 
Poate că prietenul tău, în orice caz, ei nu pot intra aici. Locul 
ăsta a fost construit ca o fortăreață împotriva hoţilor beduini. 

Vocile se pierdură pe hol. Alif închise ochii câteva clipe, iar 
când îi deschise văzu stele verzi. În ciuda luminii, avea senzaţia 
unei presiuni răuvoitoare în jurul lui, o inteligenţă pe care se feri 
s-o investigheze mai îndeaproape. Sentimentul apărea din când 


55 Satan, în arabă, în original. 


în când, iar de fiecare dată când dispărea, Alif putea să-l vadă 
vag pe Vikram, care îi apărea în mintea febrilă ca un nucleu de 
materie întunecată ce se revărsa asupra invadatorului invizibil. 
Alif își dădu seama că Vikram începuse să obosească. 

Lucră neîncetat. Degetele parcă știau deja dinainte ce urma 
mintea lui să hotărască. Anumite bucăţi din Hollywood, 
hypervizorul lui, erau încă utilizabile; introdusese codul 
binecunoscut în calculatorul șeicului, urmărind cu satisfacţie 
turnurile algoritmice care i se dezvoltau în faţa ochilor. Din când 
în când, făcea o pauză și citea câte un fragment din A/f Yeom, 
separând povestea în două fire principale: Farukhuaz, prinţesa 
întunecată, deveni un set de date booleanes; iar doica, 
contrapartea ei iraţională, dădu naștere unei liste de date de tip 
non-boolean. Nu era nimic care să nu poată fi interpretat 
numeric. Numerele în sine, ca și poveștile, erau doar trimiteri; 
reprezentări ale unui înţeles mai adânc, păstrat în circuitul 
electric dinăuntrul calculatorului, întocmai ca neuronii din 
mintea lui Alif, evenimente ale căror graniţe se estompau și se 
încrucișau odată cu programul care avansa. 

Lumina sporea pe măsură ce ziua înainta, până când 
zăbrelele își duseră scopul la bun sfârșit, împăturind matricea de 
umbre într-o unică bucată întunecoasă. Alif se minună de 
răcoarea subită care se instală în biroul șeicului. Cu secole în 
urmă, un tâmplar măsurase unghiul schimbător al luminii 
proiectate pe peretele îndreptat către est, și construise un 
panou de lemn care avea să facă umbră în cea mai fierbinte 
parte a zilei, fără a-i întrerupe vederea înspre curte învățatului. 
Era simplu, elegant. Alif simţi o urmă de invidie - propria lui 
creaţie, atunci când avea să fie încheiată, nu va fi fost 
nicidecum simplă sau elegantă. O vastitate greoaie, volatilă, 
perpetuată de însăși presiunea informaţiei, ăsta îi era destinul. 
Avea să fie capabilă de funcţii nenumărate, dar luate ca un tot 
unitar, acestea nu aveau sa aibă niciun sens. . 

Dina își făcu apariţia mai spre după-amiaza. li aduse un pahar 
de ceai și o farfurie de foule care în mod sigur petrecuse o viaţă 
îndelungată înăuntrul unei conserve supraîncinse. Alif o mirosi 
înainte să ia o îmbucătură. 

— E tot ce avem, spuse Dina. Nu prea putem ieși la 


56 În informatică, tip de date boolean sau tip de date logice, având 
doar două valori posibile (adevărat sau fals). 


cumpărături. 

Alif o studie. Își ţinea ochii plecaţi; pleoapele ei translucide, 
decolorate, semănau cu niște vânătăi sau cu niște cearcăne. li 
întinse farfuria. 

— Mănâncă tu, spuse el. Ai nevoie să te întremezi. Oricum, ar 
trebui să stai întinsă. 

Dina făcu un gest de refuz cu mâna sănătoasă. 

— Am mâncat. S-a lăsat liniștea pe stradă; Vikram zice că 
strada e încă blocată și că pe acoperișuri s-au instalat lunetiști. 
Suntem sub asediu. 

— Am apărut la știri? 

— Numai tu. Şi se referă la tine prin numele tău fa - prin nick- 
ul tău. Zic despre tine că ești terorist. 

Alif lăsă capul pe spate și închise ochii. Numele lui. Se gândi 
la lIntisar, respirându-l în întuneric, sfințindu-l. Faptul că 
ajunsese un lucru atât de urât și de public era mai grav decât 
acela de a fi socotit terorist, etichetă pe care, oricum, o văzuse 
aplicată unor oameni mai buni și mai curajoși decât el. 

Dina îi puse paharul de ceai în mână. 

— Nu mi-ai zis că lucrezi pentru grupări islamiste. 

— Nu lucrez pentru nimeni. Lucrez împotriva cenzorilor. 

— Dar i-ai ajutat pe islamiști. 

— l-am ajutat și pe comuniști. Și pe feministe. Aș ajuta pe 
oricine care are un calculator și o problemă de rezolvat. 

— Da, bine, eu doar îţi ziceam că oamenii de la știrile City 
Today n-au făcut distincţii filosofice atât de subtile. 

— Evident că nu. N-or s-o facă niciodată. 

Alif basculă o lingură de foule. Dina zăbovi, aruncând un ochi 
pe mormanele de cărţi și dosare care aglomerau biroul șeicului. 

— Ce faci mai exact? întrebă ea după câteva momente. 

Alif deveni serios. 

— Mâna mi-a furat cea mai bună idee, spuse el. Acum eu i-o 
voi fura și eu pe-a lui. 

— Ce sens mai are? Nu mai poţi pleca de-aici decât în cătușe, 
cu un sac negru pe cap. 

— Nu contează. Până atunci o să le scot din funcţiune întregul 
sistem. Toate datele pe care le-au strâns despre mine sau 
prietenii mei sau oricine din Oraș n-o să mai conteze. El nu va 
mai putea folosi Tin Sari pentru a face rău. Pot să mă ucidă - eu 
tot câștig. 


Se simţi năpădit de un val de entuziasm. Mirosul lui A/f Yeom 
trezea în el ceva necunoscut, un instinct atletic inactiv până 
atunci, care îl făcea să-și dorească să alerge, să se 
autodepășească, să muncească până ce adversarul lui avea să 
fie înfrânt. Încercă să-l tempereze. 

— Nu-mi place când vorbești așa, spuse Dina. De parcă ai fi 
unul dintre eroii ăia din cărţile pe care le citeşti. 

Îi simţi un tremur în voce care îl făcu pe Alif să se întoarcă 
spre ea. | se umeziseră genele. Vina înlocui agresivitatea. Se 
ridică în picioare, împiedicându-se de scaunul șeicului Bibal. 

— Îmi pare rău, spuse el. N-am vrut să te supăr. Te rog, nu 
plânge, e așa nedrept să plângi - nu mai pot face nimic în afară 
de asta. 

— Nu mă pot abţine, șopti Dina, cu o voce sfârșită. Sunt atât 
de obosită. Nu vreau să mai stau aici. Mi-e frică de ceea ce 
urmează, dar vreau să se întâmple - nu știu dacă ce urmează va 
fi mai îngrozitor. 

— Dina... 

— Şi când vorbeşti așa, de parcă nu ţi-ar păsa de viitorul tău, 
de parcă nu mai ai pe nimeni pe lumea asta care-ţi va duce 
lipsa, care-și face griji, mă înfurii peste măsură. Nici n-ai idee cât 
ești de prost. 

Alif se cufundă în scaun, simțindu-se pustiit. Dădu pe gât ce 
mai rămăsese din ceai. Mânat de un impuls misterios sărută de 
două ori buza paharului înainte să i-l înmâneze Dinei. Degetele 
ei se strânseră în jurul urmei lăsate de gura lui. 

— Binecuvântate să-ţi fie mâinile, spuse el. 

Dina se întoarse și ieși din cameră. 

Înainte de căderea serii, Alif începu să tremure. Nu din cauza 
frigului, căci pereţii de piatră ai biroului emanau o temperatură 
plăcută, acumulată pe timpul zilei, însă tensiunea indusă de 
programare și de frică începuse să-și spună cuvântul, unde mai 
pui că nici nu dormise aproape deloc cu o seară înainte. Alif se 
simţea la capătul puterilor. II îngrijora gândul că s-ar putea 
strecura o greșeală în cod, undeva prea adânc ca să mai poată fi 
corectată. Într-o zi obișnuită s-ar fi oprit să mănânce, să doarmă 
sau să se spele, spunându-și că timpul era mai puţin costisitor 
decât o eroare. Acum, însă, simţea presiunea fiecărei secunde. 
Anumite funcții mai înalte ale creierului său acceptau 
absurditatea ideii de a-și petrece ultimele ore de libertate în fața 


unui calculator, lucrând la ceva care poate că nici n-avea să fie 
dus la bun sfârșit, însă el ignora aceste gânduri, chinuindu-se să 
se menţină în transa concentrată de care avea nevoie pentru a- 
și continua drumul. 

Pe măsură ce seara înainta, Alif începu să viseze. Își imagina 
codurile în coloane de pe ecranul calculatorului său în locul 
turnului alb de piatră, devenind tot mai lungi pe măsură ce 
tasta. Decoră turnul cu iasomia căţărătoare și măceșul galben 
care creșteau în grădina mică din fața duplexului de-acasă. Se 
văzu stând în vârful turnului, scrutând domeniile ca un general. 
La miezul nopţii, un picior aurit apăru în câmpul său vizual. 

— Te-ai întors, spuse Alif. 

— M-am întors, zise Prinţesa Farukhuaz. 

Piciorul se retrase în spatele unei robe întunecate. Alif regretă 
pierderea lui. Farukhuaz îngenunche lângă birou sau pe 
parapetul alb al turnului - nu mai putea distinge între cele două. 
Își așeză mâna pe genunchiul lui, cu degetele încărcate de aur și 
unghiile vopsite cu henna roșie. Alif începu să tremure. 

— Construiești un turn, spuse ea, sus, sus, tot mai sus, iar în 
vârful turnului sunt eu, așteptându-te. Acolo sus, totul e posibil. 
Toate lucrurile pot lua orice formă. O să se spună că ești un 
transgresiv, însă eu voi spune că ești liber. 

— Da, spuse Alif, asta îmi doresc. 

— Eşti foarte aproape, zise Farukhuaz. 

Accesă infrastructura Statului aproape fără să se mai 
gândească la asta. F/irewa!l-urile care fuseseră ridicate pentru a 
proteja intranetul oficial îi păreau niște jucării, lucruri decorative 
și ușor de penetrat, asemenea Zidului din Cartierul Vechi, care 
le înconjura fortăreaţa propriu-zisă, nimic mai mult decât o 
atracție turistică. Alif se simţea de parcă ar fi privit toate astea 
de undeva de sus. Coloanele de cod se așterneau înăuntrul 
pereţilor: conturile de email ale guvernului, securitatea 
municipală, trezoreria Orașului. Cea mai mare dintre acestea, 
ocupând un spaţiu aproape ridicol de memorie RAM, într-o 
cameră răcită ascunsă undeva, plină de servere, acela era biroul 
serviciilor secrete. 

Lui Alif nu-i venea să creadă. Ani la rând își subestimase 
puterile; el, Abdullah, NewQuarterO1 și restul erau, una peste 
alta, hackeri, nu revoluționari. Pe cât de mult ura Statul, ideea 
unei confruntări fizice îi stârnea greață. Toate eforturile sale 


fuseseră motivate de frică, o insultă anonimă împotriva 
oamenilor pe care nu trebuia niciodată să-i confrunte faţă în 
față. Mereu presupusese că Statul strivea oameni ca el doar 
pentru că putea, nu fiindcă i-ar fi luat în serios ca pe niște 
ameninţări. Însă vasta reţea a serviciilor secrete, flămândă de 
energie, îi spunea altă poveste. Vedea un guvern înspăimântat 
de propriul popor. 

Mâna stătea acolo la pândă, o masă colcăitoare, matematică, 
dezlănţuind viruși în întreg Orașul digital. Alif recunoscu 
încărcătura pe care o purtau. Tin Sari era parte din măruntaiele 
bestiei, gata să fie injectată în hard diskurile dizidenţilor ca un 
ADN parazitar. 

Alif petrecu vreo câteva momente minunându-se de 
meșteșugul cu care fusese creată Mâna. Să-l fi numit un sistem 
carnivor n-ar fi fost de ajuns - ca și cum Piramidele n-ar fi fost 
decât o colecţie de pietre funerare. Funcţiona dintr-un singur 
ISP5” central. Obișnuitele protocoale de sn;ffing“* de pachete 
fuseseră înlocuite cu ceva mult mai dinamic; un soft care putea 
învăţa să se adapteze la uzanţele fiecărei ţinte individuale, 
eliminând alarmele false care apăreau de obicei, oricând 
termenii de căutare erau luaţi în vizor pentru potenţialul lor risc. 
Codul purta amprenta unei singure personalităţi: omul care îl 
programase era inventiv, chirurgical, cu o minte care îmbina 
ortodoxia cu inovaţia. Faptul că  înțelesese capacitatea 
metaforică a mașinilor era evident. Încorporase într-un mod 
intuitiv câteva dintre elementele rudimentare pe care Alif le 
folosea la construcţia turnului. 

„Așa mi-a spart reţeaua”, spuse Alif. „Vorbea o limbă pe care 
niciunul dintre firewall-urile mele n-o puteau înţelege. Vorbea o 
limbă pe care nici eu nu o înţelegeam pe atunci.” 

— Da, spuse Farukhuaz, dar tu ai ceva ce lui îi lipsește. Ceva 
pe care și-l dorește. 

— Am Alf Yeom. 

— Mă ai pe mine. 

Alif se uită la câmpia digitală care i se așternea în faţa ochilor. 
Era mai ușor de lovit de aici, de deasupra; lumea binară era încă 
plată. El era departe de ea, în urechi îi sună muzica sferelor. 
Turnul tremura dedesubt. 


Furnizor de Servicii de Internet. 
5 Sistem de interceptare a datelor. 


— Lasă-l liber, spuse Farukhuaz. Distruge tot! 

Alif introduse o serie de comenzi executabile. Într-o clipită, 
câmpia începu să freamăte de activitate. Alarmă după alarmă 
se activară, în vreme ce programele anti-malware se 
aglomerară pentru a circumscrie pagubele, încercând să închidă 
toate funcţiile de care se puteau lipsi pentru a împiedica 
progresul lui Alif, creând un soi de perimetru de foc în faţa celor 
mai sensibile zone de cod ale Statului. Izbucni în râs; Farukhuaz 
râse și ea. Era atât de simplu de acum. El era deasupra. 
Perimetrul era un cerc de cenușă, un desen naiv pe o bucăţică 
de hârtie, lipsit de orice profunzime. Intră în inima intranetului 
Statului. 

Mâna se trezi. Cu mișcări greoaie, împrăștiind un iz de aer 
ionizat și oase metalice, dezvăluind un nivel de funcţionalitate 
pe care Alif nu-l detectase până atunci. Se cambră, calculându-și 
următoarea mișcare. Mâna începu să atace temeliile turnului lui 
Alif, secționând bucăţi de cod printr-un soi de protocol de 
oglindire pe care Alif nu-l mai întâlnise niciodată. 

— Frânge-l, spuse Farukhuaz. 

— Nu știu cum! 

Alif simţi un val de panică privindu-și creaţia vulnerabilă. 
Disperat, începu o operaţiune elaborată de transformare a 
codului, schimbând starea datelor atacate mai repede decât 
putea Mâna să le atace. Zguduirile se răriră. Alif se mai linişti 
puţin. Panica născută din adrenalină rămase fără obiect și se 
transformă într-o furie oarbă, sulfuroasă a neputinței. Mâna îi 
luase dragostea, libertatea, numele; însă acele lucruri contau 
acum mai puţin decât răzbunarea. Erau doar un sacrificiu 
acceptabil. 

Alif vru să lovească bestia electronică. Avea slăbiciuni. Nu 
exista sistem fără slăbiciuni. Creaţia lui era mai bună, mai 
înaltă, operând aproape de nivelul conștiinței, neţintuită de 
dualități. Turnul se înălța. Își împinse rădăcinile până în 
măruntaiele Mâinii, injectându-i infrastructura primară cu o serie 
de expresii plurivalente pe care aceasta nu le putea procesa. 
Mâna se dădu în lături cu un țipăt de silicon, retrăgându-se în 
spatele perimetrului ars al intranetului. 

Îmbătat, Alif vru s-o vâneze, însă văzu că întregul edificiu 
părea deodată mai mic - alarmant de mic. lnălțimea îl ameţea. 
Mâinile lui Farukhuaz îl îmbrăţișară de la spate, capul ei acoperit 


venind deasupra umărului său. Îl mângâia cu vorbe care la el 
ajungeau estompate, și Alif abia mai respira. Înălţimea, mâinile 
ei, lipsa oxigenului de acolo, de sus, în stratosfera electrică, 
păreau copleșitoare. Incepu să vadă pete de lumină. Dădu din 
cap, încercând să scape de ele, însă se transformară imediat în 
ceva care întrecea în dimensiuni orizontul, arcuindu-se într-o 
formă improbabilă, un nexus - nu o faţă, nu ochi sau urechi sau 
o gură, ci o masă luminoasă lipsită de vlagă care trimitea către 
toate acele elemente. 

O amintire îl străfulgeră pe Alif: plutea gol într-o piscină, cu 
mintea cuprinsă de o lentoare de parcă ar fi fost nedezvoltată; 
nu putea discerne între trupul său și apa sărată din jur. Dintr- 
odată, piscina fu ridicată din cuibul ei de acest obiect, acest 
nou-chip: atunci a început timpul și a știut că e în viaţă. 

Nexusul deveni și mai luminos. Lui Alif i se făcu foarte frică, 
cuprins de o emoție greu de descifrat. 

Unde te duci? vorbi acela. 

Alif nu-și putea găsi cuvintele, rămase fără glas. Săvârșise o 
eroare îngrozitoare. Codul era instabil. Călătorind tot mai sus, 
nesigur de controlul pe care îl avea asupra creaţiei, își dădu 
seama că se aruncase atât de abitir în inovaţie, încât sacrificase 
posibilitatea înţelegerii ei. 

Baza turnului se înceţoșă, datele nu se mai puteau citi, 
apăruseră incertitudini, găuri în ADN-ul acesta teoretic. Nu 
părea să mai reziste mult așa. Se apropia de un soi de barieră; 
un punct în care natura supra-adaptată a schemei de 
programare nu mai putea compensa pentru instabilitatea ei 
inerentă. Dacă îi spuneai cunoașterii că ar putea fi orice-și 
dorește, exista riscul ca până la urmă aceasta să degenereze în 
nimic. 

— M-ai înșelat, îi spuse Alif lui Farukhuaz, tremurând. 

Farukhuaz nu răspunse, în schimb își plecă într-o parte capul, 
în sunetele clopoţeilor care vibrau agăţaţi de marginile vălului. 
Farukhuaz era un cifru. Alif se zbătu să pună mâna pe ceva real, 
ceva care să-i amintească de pământul adevărat, devenit atât 
de mic. Încercă să-și mute gândurile către Intisar. Dar și Intisar 
devenise un idol de cenușă. Își aminti întreaga lui viaţă, 
contaminată de ambivalenţa ei, întâi în privința căsătoriei, apoi 
în legătură cu această carte misterioasă, atât de inutil 
mistificată. 


El luase mistificarea drept ceva elitist; o dovadă că fusese 
iniţiat în tainele unui adevăr mai grozav decât putea fi înţeles de 
către orbii care îl înconjurau. La această înălțime însă, 
sentimentul importanţei sale se dizolvă. Nu din superioritate se 
ascunsese, ci de frică. Nu era vina lui Intisar - totul începuse cu 
numele său, numele în spatele căruia se ascunsese mereu, o 
simplă linie, la fel de dreaptă și impenetrabilă ca turnul care îl 
îndepărta acum, din ce în ce mai mult de tot ce-i era familiar. 
Numele fără de care n-ar fi avut niciodată curajul s-o abordeze, 
însă nu putea să n-o învinuiască pe Intisar. 

Apoi se gândi că poate nici n-o iubise. 

Nexusul se apropia mai mult. Lumina lui îl orbea pe Alif, chiar 
și dacă stătea cu ochii închiși, iar el ţipă, mai speriat ca 
niciodată. 

Unde te duci? repetă nexusul întrebarea. 

Turnul începu să se prăbușească. 


Alif auzi ușa biroului șeicului izbindu-se de perete. În aer se 
simţea miros de carne friptă. Icni, îndepărtându-se de tastatură: 
aproape că luase foc, iar pe degete începuseră să-i apară bășici. 
Monitorul din fața lui se topise, dezvăluind măruntaie mecanice 
care trosneau periodic din cauza încărcării cu energie statică. 
Durerea irupse atunci din ascunzișul temporar al adrenalinei. 
Alif își privi mâinile îngrozit. Dinspre coridor se auzeau voci. 
Mirosul de arsură fu înlocuit cu cel de transpiraţie și blană 
însângerată; o siluetă întunecată, ba șacal, ba om, se apropie 
șchiopătând de scaunul lui Alif și-l privi pe băiat în ochi. 

— Ai făcut ceva dezordine aici, frăţioare, spuse creatura 
căreia îi curgea un lichid din colţul gurii. 

Alif se întoarse în scaun și își îngropă faţa în umărul blănos de 
lângă el. 

— Am stricat totul, șopti el. Dina avea dreptate. Șeicul avea 
dreptate. Tu ai avut dreptate... 

— De obicei am. 

O tuse zgudui pieptul care adăpostea obrazul lui Alif. Alif 
ridică privirea. 

— Ești rănit! 

Vikram avea o mână sau o labă îndoită înspre interior, într-un 
unghi complet nefiresc. Blana îi era plină de sânge. 

— Sunt foarte mulţi acum, spuse el. Și se apropie. 


Șeicul Bilal apăru în spatele lui Vikram, împreună cu fetele. 
Alif o căută instinctiv pe Dina; ea se opri la câţiva centimetri de 
mâna lui, lăsându-și totuși degetele să zăbovească puţin 
deasupra acesteia. 

— Doamne-ajută! Ce s-a întâmplat aici? întrebă șeicul Bilal 
investigând rămășițele calculatorului de pe biroul lui. Mi-a luat 
foc calculatorul? 

— Focul ladului, spuse Vikram, râzând diabolic și tușind. 
Băiatul s-a încurcat în niște treburi tare necurate. Miroase a sulf 
aici, continuă și râse apoi de propria glumă. 

— Nu-i timp de vorbă. Trebuie să scoatem femeile. Dumnezeu 
știe ce se va întâmpla cu ele dacă sunt arestate. 

— Sunt cetăţean american, spuse femeia cu o voce 
tremurată. Le voi arăta pașaportul - nu mă pot interoga fără ca 
un trimis al ambasadei să fie prezent. 

Alif rămase cu ochii la Dina. Prezenţa ei, chiar și acoperită de 
vălul negru, îi mai alungă din frică. Ea îl fixă cu două flăcări 
verzi, senine și încrezătoare. 

— Nu voi permite să ţi se întâmple ceva, îi spuse el. 

— Sigur că nu, fiindcă acum trebuie să te predai, spuse șeicul. 
Le vei explica autorităţilor că aceste fete au fost forțate să te 
ajute și că n-au avut nimic de-a face cu schemele tale. 

Alif își descleștă mâinile, scrâșnind de durere. 

— Unde sunt acum? întrebă. 

— Au trecut de ușile principale. Am blocat intrarea din spate a 
musalei, însă nu mai avem prea mult timp. Mă gândesc - fetele 
s-ar putea ascunde în pivniţă. 

— Ce idee stupidă, spuse Vikram. Le vor descoperi în 
următoarea oră. Nu, le voi lua cu mine. 

— Unde ne iei? 

Întrebarea americancei se sfârși cu un țipăt. Era albă la faţă. 

Vikram oftă. 

— În Cartierul Gol, spuse el. Ţara oamenilor mei. 

— Ce vorbești? Ce vorbește? 

— Vom fi în siguranţă acolo? întrebă Dina încet. 

Vikram scutură din cap. 

— Se spune că numai sfinţii pot păși pe acel tărâm fără să 
înnebunească, zise el. Și e foarte greu să vă car corpurile fără să 
vă rănesc. Foarte greu, se schimonosi el. Din colţul gurii îi ţâșni 
mai mult lichid care se prelinse până pe genunchiul lui Alif. 


— Dar tot e mai bine decât ceea ce vă așteaptă dacă 
rămâneţi. 

Alif încercă să găsească sursa sângerării lui Vikram. | se păru 
că vede o rană deschisă între două coaste, căscându-se și 
închizându-se la fiecare respiraţie, ca o gură hidoasă. 

— Şi - crezi că o să te descurci? întrebă el. 

Vikram își plecă ușor capul. 

— Într-o zi obișnuită, m-ar fi costat viaţa. Astăzi o să mă coste 
cu mult mai mult decât atât. 

— Nu! spuse Dina. Nu... _ 

— Nu chiţăi la mine, surioară, spuse Vikram nervos. Imi voi 
alege singur ultima faptă cu care să-i încânt pe îngerii care 
consemnează paginile vieţii mele. 

Vocile unor bărbaţi, groase și nervoase, se auzeau din ce în ce 
mai tare, dinspre musala. 

— Vreau cinci minute, spuse Alif. Pot sta cinci minute? Cu 
Dina. Singuri. 

Vikram se ridică. 

— O să fii norocos dacă primești trei, spuse el, îndreptându-se 
către ușă. 

Șeicul Bilal o îndemnă pe americancă să iasă. 

— Eu te aștept afară, îi spuse el lui Alif. Ai grijă ce faci acum. 
As-salaamu alaykum. 

Ușa se închise în urma lui. Alif îngenunche în faţa Dinei. 

— Îmi vâjâie capul, se bâlbâi el. Sunt atâtea lucruri pe care aș 
vrea să ţi le spun, dar nu pot gândi - ajută-mă, te rog. Tu ești 
singura care știe ce-i de făcut. Te rog, ajută-mă. 

Dina ezită. Îngenunche la rândul ei în faţa lui Alif și-și aruncă 
vălul deasupra capului băiatului. 

Întunericul îi mângâie ochii. După câteva clipe, durerea 
începu să-l mai lase. N-ar fi ghicit niciodată ce lume își crease 
Dina aici, doar pentru ea. Petice de mătase strălucitoare 
fuseseră ţesute în spatele vălului: tot felul de forme, mărgele, 
puncte luminoase atârnau deasupra capului său ca un cort 
susţinut de mâna goală bandajată a fetei. 

Alunecară pe podea, privindu-se în ochi. El își odihni fruntea 
pe curbura gâtului ei, mirosindu-i părul. Ea îl privi. Nu era 
frumoasă, dacă o compara cu fetele din revistele de sub patul 
lui de-acasă. Nu era ca Intisar. Avea același nas mare pe care i-l 
mai văzuse. Avea tenul foarte închis la culoare, probabil că nu 


folosise niciodată cremele de albire a pielii cu care se otrăveau 
atâtea fete. Era prea mândră pentru așa ceva. 

— La ce te gândești? 

— Mă gândesc că tu întrupezi toate lucrurile bune, spuse el. 

Ea roși. Avea o gură expresivă, senzuală; Alif își dădu seama, 
cu umilință, că cea mai captivantă trăsătură a feţei sale fusese 
întotdeauna vizibilă: ochii aceia verzui, alungiţi, erau chiar mai 
frumoși cu pielea măslinie. Nu, nu era frumoasă, însă avea ceva 
foarte special. 

— Am fost necredincios, șopti el. lartă-mă. 

— Te iert. 

Gura ei drăgălașă zâmbi. El ar fi vrut s-o sărute, dar se abținu. 
Nu avea să se atingă de ea fără acordul ei, nu înainte de a vorbi 
cu tatăl ei despre tot. Trebuia să-și ia rămas-bun și să plece. 

— Te rog să rămâi în viaţă, șopti ea. 

— Şi tu. Mă voi întoarce după tine. 

— Mai spune-o o dată. 

— Mă voi întoarce. 

Şeicul Bilal aștepta pe coridor cu o expresie sumbră. Vikram, 
ca un câine uriaș, gâfâia la picioarele lui, murdar de sânge 
închegat și sudoare. Se ridică nesigur atunci când îi văzu pe Alif 
și Dina ieșind afară din birou. 

— Tu du-te să aștepți dincolo, surioară, îi zise el Dinei. 
Liniștește-o pe cealaltă. Au apucat-o isteriile. 

Americanca tremura sprijinită de un perete al coridorului. 
Dina îl mai privi pe Alif o ultimă oară și plecă. Alif o privi 
îndepărtându-se, simțind cum îl apasă în coșul pieptului o 
durere difuză, necontenită. 

— Dacă îi faci rău vreodată fetei ăsteia, mă voi întoarce să te 
bântui, spuse Vikram. Păzește-o ca pe ochii din cap. Este 
probabil circumcisă, va trebui să ai mare răbdare, dacă vei 
ajunge vreodată cu ea în pat. 

— Doamne ferește, omule! se holbă șeicul Bilal la Vikram. 
Măcar părăsește lumea asta cu o urmă de bune maniere! 

— Doar i-am spus ce trebuie să știe, oftă Vikram. 

Alif îl îmbrăţișă, iar forma lui Vikram oscilă între cea a omului, 
a animalului și a umbrei, într-un fel care trăda durerea prin care 
trecea. 

— Mulţumesc, bâigui el, rușinat de emoţiile prin care trecea. 

Vikram îl bătu pe spate cu mâna sănătoasă, îmbărbătându-l. 


— Ține-ţi simţurile ascuţite, frățioare, spuse el. Nu cred că ne 
vom mai întâlni vreodată în viaţa asta. 

Alif era gata să izbucnească în plâns. 

— Ne vedem în următoarea, atunci. 

— Cu voia lui Dumnezeu. 

Vikram o luă, șchiopătând, înspre cele două fete care îl 
priveau cu nerăbdare, de parcă ar fi așteptat un tren care nu 
mai ajungea odată. Alif își mută privirea de la ele, simțind că ar 
fi putut influenţa negativ procesul, dacă l-ar fi urmărit prea 
îndeaproape. Se rugă, în tăcere, pentru siguranţa Dinei. Apoi își 
aminti, rușinat, și de americancă - ea probabil avea nevoie de 
rugăciuni mai mult decât Dina. 

— O să deschid ușa, spuse șeicul Bilal, care la rândul lui evita 
să se uite în direcția celor trei. Dacă aș fi în locul tău aș scoate 
mâinile din buzunar. Oamenii ăștia ar putea deschide focul și nu 
i-ar pedepsi nimeni pentru asta. Bismi/lah.5 

Ridică drugul de lemn al ușii care despărțea musala de restul 
clădirii. 

— Stai! strigă Alif. Ce se va întâmpla cu tine? N-ar împușca 
imamul Al Basheerei, nu-i așa? 

Șeicul Bilal râse. 

— Vom afla în curând. 

Alif își scoase mâinile din buzunar și se șterse de pantaloni. 
Ușa se deschise, dezvăluind două rânduri de jandarmi complet 
echipați, izbindu-și scuturile, cadenţat, cu bastoanele din dotare. 
Alif se strădui să nu râdă. Era cu nervii întinși la maximum, dar 
creierul lui nu mai putea produce substanţa necesară fricii. Se 
uită în urma lui: Vikram și fetele dispăruseră. Singura dovadă a 
trecerii lor era o dâră subţire de sânge, mânjită pe alocuri de 
amprentele unui câine uriaș; urmele se întrerupeau la un metru 
distanţă de peretele de piatră din capătul coridorului. 

— Salut, spuse el în engleză. 

Rândurile de oameni se distanțară cât să facă loc oficialilor 
Serviciilor Secrete, trei la număr, cu armele scoase. Șeicul Bilal 
ţipă. Înainte ca Alif să se poată întoarce către el, simți lovitura 
unui baston în moalele capului. Durerea îl făcu să vomite. 

— Poponarul ăsta mi-a borât pe pantofi! 

Vocea era groasă, familiară; Alif îl recunoscu pe unul dintre 
oamenii care îl urmăriseră înapoi de la universitate. 


5 „În numele lui Allah“, în arabă în original. 


— Căcatul dracului! Ar trebui să te fac să mi-i lingi. Cred că e 
ultima ta masă, oricum. 

— M... mă-ta, spuse Alif, scuipând restul sucului gastric care îi 
năvălise în gură. 

Apoi, deodată, nu mai văzu nimic. Un sac negru îi acoperi 
privirea, iar lumea deveni un vid. 


Capitolul unsprezece 


Se trezi în întuneric. Clipi de câteva ori: nu putea discerne 
forme sau vreun strop de lumină în locul ăla. Își pipăi faţa; sacul 
negru dispăruse; întunecimea asta nouă era mai adâncă. Se 
înspăimântă, gândindu-se că poate fusese îngropat de viu și 
începu să dea din mâini. Avea loc, în jurul lui era numai aer, iar 
la câţiva metri distanță auzi ecoul unui perete care reverberă: 
nu era într-un sicriu. Orbise? Încercă să se frece la ochi și văzu 
stele verzi. Asta îl liniști pentru câteva secunde; apoi își dădu 
seama că nu știa dacă cineva orb putea sau nu să vadă stele 
verzi. Oare totul devenea un întuneric deplin, îţi dispărea 
complet simţul vizual? Întrebarea asta îl ţinu ocupat câteva 
minute. Frica reapăru, proaspătă și în forță, curgându-i prin 
vene odată cu adrenalina. 

Aerul rece care-i atinse anumite zone sensibile ale corpului îl 
înștiință că era în pielea goală. Își plimbă mâinile pe corp și se 
linişti găsindu-l nevătămat. Îl durea capul, şi simţi o inflamație 
acolo unde pielea îi fusese crăpată de bastonul primit mai 
devreme. Tăietura rămăsese netratată; îl înţepa groaznic. Avea 
părut îmbâcsit de sânge. Înaintă câţiva pași, cu mâinile întinse, 
oprindu-se în faţa peretelui. Merse de-a lungul lui până dădu de 
ceva metalic, probabil o ușă. Bătu și strigă, dar nu se întâmplă 
nimic. Se așeză în fund, cu spatele lipit de suprafața metalică, 
lăsându-se pradă unui acces de plâns puternic și sonor, până la 
epuizare. 

Când lacrimile încetară, se ghemuli în faţa ușii. Simţi o ușoară 
adiere, fapt care îi sugeră că era o deschizătură pe undeva, 
între podea și ușă. Oricât încerca însă, nu reușea să ghicească 
nicio urmă de lumină prin acea crăpătură. Era posibil ca spaţiul 
de dincolo de ușă să fi fost, la rândul lui, întunecat, sau să fi 
orbit cu adevărat. Acest gând aproape că-l făcu să plângă din 
nou. O voia pe Dina, cu întunericul ei sacru, atât de diferit de 
această absenţă ostilă a luminii. Ea era întunecată în același fel 
în care cerul, înaintea răsăritului, anunţa vremea rugăciunii. 
Voia să-i mai simtă mireasma de lămâi a părului, stelele care 
străluceau în secret dincolo de vălul ei. Dina riscase atât de 
multe apropiindu-se de el. Pe Alif îl cuprinse disperarea, 
gândindu-se că felul ei dogmatic de a înţelege dragostea avea s- 
o împiedice să-și găsească de-acum un alt partener, odată ce se 


deschisese pentru Alif. Trebuia să se întoarcă. Începu să bată 
iarăși în ușă. 

Nu veni niciun răspuns. Când începură să-l doară mâinile se 
opri și se întoarse înspre capătul încăperii, conștient de faptul că 
își mai crease încă o problemă, pe lângă rana din creștet și 
degetele arse. 

— Sunt blestemat, comunică el aerului dezinteresat. 

Îl sperie propria lui voce. Trebuia să facă pipi. Se târî de-a 
lungul peretelui, oprindu-se la un colț. Cântări decizia câteva 
secunde înainte să-și dea drumul, simțindu-se umilit. Atunci 
când citise pe internet despre închisorile din deșert, nu le 
acordase o prea mare atenţie; erau și ele parte din ficţiunea în 
care trăia, zi de zi, un motiv în plus pentru a urî guvernul. 
Camera asta nu avea însă nimic fictiv, nu era niciun rău tangibil 
în faţa căruia să-și dovedească îndrăzneala. Exista numai 
tăcerea neagră și îngrozitoare care-i amplifica gândurile într-un 
fel puţin spus angoasant. 

Se îndepărtă de colțul marcat, sperând că o să-și amintească 
mai târziu să nu calce în propria urină. Aerul devenea din ce în 
ce mai sufocant. Oare afară era zi sau noapte? Singurul lucru pe 
care îl mai putea face acum era să încerce să doarmă. Alif se 
întinse în faţa ușii. Curentul firav care pătrundea la el era puţin 
mai rece și mai proaspăt decât îmbâăcseala din cameră. Incepu 
să respire adânc, încet, cu ochii închiși, încercând să se 
relaxeze. 

Faptul că nu își putea forma nicio idee asupra trecerii timpului 
îl îngrijora. Când se trezi, nu-și putu da seama dacă dormise 
câteva minute sau ore. Se duse iarăși în colţul camerei, care de 
la căldură începuse să pută, și mai urină o dată, întrebându-se 
dacă recurenţa funcţiei ar putea fi un indiciu pentru durata 
captivităţii. Îi era sete. Încercă să adoarmă din nou, dar nu reuși; 
rămase treaz, scriind coduri în imaginaţie, mimând introducerea 
unor linii de cod în ușa metalică. La un moment dat, adormi pe 
nesimţite. 

Sunetul care îl trezi era ambiguu. La început crezu că era 
vorba de aburul care trecea printr-o ţeavă sau că era vorba de 
un sistem de ventilaţie. Îl cuprinse frica, gândindu-se c-ar putea 
fi asfixiat cu gaz. Sunetul însă era sincopat, neregulat, oprindu- 
se din când în când la intervale care îi trădau natura organică. 
Își dădu seama îngrozit, după ce mai ascultă o vreme, că ceea 


ce se auzea era un râset. 

Căută disperat prin cameră, însă nu putea fi sigur de nimic în 
întunericul din jurul lui. Alif gemu înspăimântat, ghemuindu-se 
cu spatele către ușa metalică. Râsul deveni mai zgomotos. Era 
ceva familiar, totuși. În mintea lui Alif se înfiripă o speranţă 
nebunească. 

— Vikram? șopti el. 

Râsul se opri. 

— Nu, spuse o voce hârșâită, neutră, asexuată. Nu e el. N-ai 
fost salvat. Vikram e mort, mort de-a binelea. 

— Cine ești? întrebă Alif, cu o voce tremurată. 

Ceva se mișca prin încăpere, cu un sunet de material târât pe 
podea. 

— Nu mă recunoști? Vocea se apropie. După câte am făcut 
împreună, Alif. 

Auzi un clinchet de clopoței. Apoi ceva moale, ca mătasea, îi 
atinse piciorul, și pe Alif început să-l doară capul. 

— Farukhuaz, spuse el, expirând. 

Râsul izbucni din nou. Alif își duse mâinile la urechi. 

— Nu exiști, spuse el. Te-am inventat atunci când am 
terminat programul, ești o fantezie, ești doar în capul meu... 

— Exist, spuse o voce înăuntrul capului lui Alif. Și nu doar în 
mintea ta. 

Alif își apăsă ochii cu degetele, până văzu stele verzi. 

— Aș fi putut face ceva măreț din tine, continuă vocea, dar nu 
m-ai lăsat. Erai atât de aproape. Încă puţin și ai fi străpuns vălul 
Raiului. Toate lucrurile văzute și nevăzute ţi s-ar fi dezvăluit în 
faţa ochilor. 

— Era greșit, spuse Alif, împingându-se cu spatele în ușă. N-ar 
fi mers. Codul era prea instabil. 

— Îţi e frică de propria putere. 

Alif simţi o mână alunecându-i între genunchi. Se smuci. 

— N-ar fi mers, repetă el. S-a destrămat în faţa ochilor mei. Ai 
văzut și tu. Informaţia nu avea integritate, nu avea niciun 
principiu central. Proiectul s-a năruit încă dinainte să ia 
calculatorul foc. 

— Lașule, spuse vocea. Minţi. Ti s-a făcut teamă, ai 
abandonat. 

Alif se zbătu să scape de căutările degetelor lui Farukhuaz. 
Simţi o repulsie insuportabilă. 


— Oprește-te, gemu el. Te rog, oprește-te! 

— Ce, nu ești nici bărbat? Porcușorule! 

Alif lovi aerul cu mâinile. Atinse un veșmânt, clopoței 
tremurători și ceva groaznic ca o mâzgă; strigă și se luptă, 
împingând vâscozitatea înapoi în întunericul de unde venise. Se 
gândi să recite shahaada“. Apariţia începu să urle. Incurajat de 
reacție, Alif scandă la nimereală ce frânturi din Coran își mai 
putea aminti, pentru a se proteja, mărturisind unicitatea 
Creatorului, natura Lui indivizibilă, perfidia Satanei. Urletul 
atinse o intensitate nefirească, zguduind încăperea, iar apoi 
deveni o acufenă, o frecvenţă unică în capul lui Alif. 

Lui Alif i se tăie respirația. O lumină orbitoare inundă 
încăperea, trimițând raze dureroase în ţeasta lui rănită. Işi 
acoperi faţa gemând. 

— Deja te bâlbâi? Nu prea ești în formă. Ridică-te! 

Nu era vocea lui Farukhuaz. Miji ochii și Alif îl privi pe cel care 
vorbise: în pragul ușii stătea un bărbat, îmbrăcat într-o robă atât 
de albă, încât nu-l putea privi cu ochii deschiși. Era înalt, cu o 
barbă scurtă și îngrijită, și o ţinută care inspira o autoritate 
nezdruncinată. Alif nu-și putea focaliza privirea și nu putea 
spune dacă omul era tânăr sau bătrân; îi dădeau lacrimile dacă 
încerca să ţină ochii deschişi. 

— Ridică-te! Vreau să-ţi privesc faţa. 

Alif se strădui să se ridice. Camera, văzu în sfârșit, era o cutie 
de beton, spoită cu o vopsea ieftină, plină de murdărie, sânge și 
cine mai știe ce. Într-un colţ, dar nu cel mai folosit pe post de 
pisoar, se afla o scurgere. Bărbatul îl privea cu un aer critic. 

— Pari mai tânăr decât mă așteptam. Știu când ești născut, 
firește - însă mă gândeam că arăţi mai matur pentru vârsta 
asta. Dar iată, n-ai apucat să te împlinești deocamdată. 

Alif își aminti că era gol și se înroși, încercând să-și ascundă 
părțile vulnerabile. Nu exista niciun fel bărbătesc în care să 
poată face asta. 

— Te rog, nu te chinui, spuse omul în alb. Așa se procedează. 
E foarte eficient - izolare, fără lumină, fără haine. Nici măcar nu 
trebuie să atingem oamenii prea mult, zilele astea. Desigur, 
există excepţii. Unii, mai religioși, au trecut prin antrenamente 
psihologice, chestii riguroase. impresionant. Dar cu toţii au o 


s Crez islamic care declară unicitatea lui Dumnezeu și existenţa 
lui Mahomed ca unic profet. 


limită. 

Alif clipi, fără să înţeleagă. 

— La fel și femeile, continuă bărbatul, plimbându-și arătătorul 
de-a lungul peretelui, ștergându-și apoi varul cu ajutorul 
degetului mare. Dar apoi, Dumnezeu a făcut femeia atât de ușor 
de brutalizat, pervers aproape, nu-i așa? Nu-i prea cinstit. Nu 
ești de acord? 

Alif își deschise gura și apoi o închise la loc, întrebându-se 
dacă era cumva ameninţat. 

— N-am de unde să știu, spuse el în cele din urmă. 

Răgușise. Se temea să nu izbucnească iarăși în plâns, așa că 
își mușcă limba. 

— N-ai de unde să știi, chicoti bărbatul. Ești un băieţel. Sunt 
puţin dezamăgit - normal e să-ţi poţi respecta adversarul. Mai 
ales unul atât de talentat cum te-ai dovedit tu. Mă așteptam din 
partea ei să aibă gusturi mai bune. 

— Ea? 

— Văd că letargia mentală n-a întârziat să apară. Foarte bine. 
Intisar, Alif. Ţi-o amintești pe Intisar? Sper că da, pentru că ai 
primit de la ea ceea ce numai eu aveam dreptul să iau. Unul 
dintre noi ar trebui să fie bucuros, mândru chiar. 

Alif își simţi inima tresărind. Se simţea groaznic, ridicol; 
mereu își imaginase cum o să-l stranguleze pe acest bărbat în 
clipa în care avea să-l întâlnească. 

— Tu ești, spuse el. Tu ești el. Ești Mâna. 

Bărbatul zâmbi. 

— Dacă vrei tu. Mie nu mi-a plăcut niciodată numele ăsta, 
oricât de flatant sună. E cam exagerat. Voi, disidenţii, trăiţi în 
lumea unui teatru ieftin. 

— Tu... Tu ești... Alif tremura de furie. 

Nu știa niciun blestem suficient de acid pe care să-l poată 
arunca asupra lui. 

— O jigodie de om, o târâtură, ce anume? Le-am auzit pe 
toate. Hai să trecem peste. În curând, foarte curând, furia ta se 
va epuiza și va fi înlocuită de disperare. Te vei arunca la 
picioarele mele și atunci sigur îţi vei regreta ieșirile de acum. Iţi 
fac o favoare avertizându-te. 

— N-am nevoie de avertismente, mâncătorule de căcat, hoţ 
de femei. 

— Creativ, într-adevăr. Vezi ce repede îi revin omului 


facultăţile mentale atunci când se aprinde lumina? Lumina 
stimulează cortexul frontal. Fără ea, chiar și cel mai civilizat 
filosof este la mila creierului primitiv. Am văzut profesori 
respectabili de la universitate pierzându-și capacitatea de a 
comunica după câteva luni petrecute aici. Funcţionează chiar și 
la orbi, dacă îţi vine să crezi. Deși nu pot vedea lumina, creierele 
lor o simt cumva. Asta dacă nu cumva au fost orbiţi recent - în 
cazul ăsta, nu există adaptare la nivelul neuronilor. Asta 
grăbeşte lucrurile. 

Alif simţi frica pătrunzându-i până în măduva oaselor. 

— De cât timp sunt aici? întrebă el pe alt ton. 

Mâna chicoti. 

— Dacă ţi-aș spune asta, ai pierde toată munca minunată pe 
care ai început-o în vederea deconstrucţiei tale psihologice. 

— Ce vrei de la mine? 

Zâmbetul se șterse de pe fața bărbatului. 

— Ce întrebare banală, spuse el încet. De cât timp jucăm jocul 
ăsta, Alif? Un du-te-vino continuu, Statul și insurgenții, firewall- 
uri și viruşi. Întreaga ta viaţa adultă. Mulţi ani, nepreţuiţi, din 
viaţa mea. Niciun progres, nicio victorie pentru vreuna dintre 
tabere. În sfârșit, am crezut că urma să se termine. Știam că O 
mie și una de zile e adevărată și am avut o intuiţie foarte 
puternică - o viziune, aproape - despre ce-aș putea face cu ea. 
Misticii ăia medievali, cu hașișul lor, nu prea au înţeles la ce se 
refereau atunci când vorbeau de Piatra Filosofală. Nu aveau 
resursele noastre intelectuale și tehnologice. Mintea omenească 
nu poate face atâtea calcule câte ar fi necesare pentru 
descifrarea unui manuscris ca Zilele. Doar un calculator poate. 

— N-a funcţionat. 

Mâna îl ignoră. Studiindu-l pe Alif cu o curiozitate detașată, 
ochii îi căzură pe bărbia tânărului. 

— Pe amândoi ne incită același lucru, asta-i problema, spuse 
el. Tie nu-ţi pasă de fapt de revoluţie și nici mie nu-mi prea pasă 
de Stat. Ceea ce ne provoacă erecţii este codul, programarea. 
Eu creasem ceea ce credeam a fi cea mai frumoasă suită de 
programe de securitate concepută vreodată, o continuare a 
propriilor mele ţesuturi, într-un fel. Mi-am închipuit că voi 
câștiga. Cu siguranţă m-a ajutat să-i prind pe mulţi dintre 
prietenii tăi. Dar nu pe tine. Tu rămâneai al dracului de ascuns. 
Apoi ai furat cea mai mare idee a vieţii mele și ai folosit-o pentru 


a-mi distruge munca. 

— Sunt mai bun decât tine, spuse Alif, bâlbâindu-se. 

Se întrebă dacă Mâna avea dreptate cu efectul luminii asupra 
minţii. 

— Cred că ai dreptate, spuse Mâna, cu falsă modestie. Pentru 
mine, programarea n-a fost niciodată un proces intuitiv. Eu 
învățam din greu, în vreme ce toţi colegii mei pierdeau vremea, 
convinși că la finalul școlii aveau să-și găsească ușor de lucru, 
fie că învățau bine, fie că nu. Eu nu eram diferit pentru că 
aveam un talent nativ la calculatoare - ci pentru că aveam 
ambiţie. Într-o vreme, eram la fel de furios pe Stat ca și tine - nu 
pentru aceleași motive, desigur, dar la fel de furios. Nu doream 
să-mi trag vilă și să-mi fut toată ziua nevestele înspăimântate 
sau să stau într-un birou, printre prinți grași și letargici care se 
joacă de-a stăpânii regatului. Mi-am dat seama ce aparat de 
securitate puteam crea cu resursele vaste care ne stăteau la 
dispoziţie, așa că m-am pus pe treabă. Dumnezeu știe că nimeni 
altcineva nu s-ar fi obosit. 

— Ești o javră de tiran, spuse Alif. 

— Ce altceva le poate câștiga respectul ţăranilor din partea 
asta a lumii? Serios acum, Alif. Spune-mi cum înţelegi tu să fie 
condus Orașul. O democraţie? Republica lui Platon? Ești prea 
setat pe propaganda vestică. Dacă le-ai da cetăţenilor noștri un 
vot real, pe cine crezi c-ar alege? Propriul trib sau pe islamiști, 
sau dacă nu asta, atunci pe oricine ar da mai mult de pomană. 

Ochii Mâinii străluciră. 

— Ce crezi că ţi-ar face ţie islamiștii dacă ar veni la putere? 

— Probabil că m-ar face calif, răspunse Alif. Le-am proiectat 
tot sistemul de încriptare, de la zero. 

— Ar da cu pietre în tine, pentru adulter. Să știi că nu s-ar mai 
obosi să asculte mărturiile înainte să te condamne. 

Alif fu iarăși cuprins de furie. 

— N-am comis niciodată adulter, spuse el. Intisar este soția 
mea, în ochii Domnului. 

Cuvintele îi părură până și lui profane. El nu o iubea pe Intisar. 
Promisiunea pe care i-o făcuse Dinei, promisiunea pe care ea i-o 
smulsese din toată fiinţa lui, atunci când își descoperise faţa, 
era mai puternică decât aventura trecătoare cu altă femeie. 

— A, fiindcă aţi semnat bucăţica aia prețioasă de hârtie. Nu 
cred că te-ai obosit să strângi și martori pentru asta, nu-i așa? 


Alif trebui să recunoască adevărul. 

— Vezi? Eşti la fel de ipocrit ca și amicii tăi bărboși. Căsătoria 
ta nu e validă nici în fața Domnului și nici în faţa oamenilor. Asta 
mă omoară pe mine - de ce nu putem fi sinceri cu noi înșine? De 
ce îl târâm mereu pe Dumnezeu în păcatele noastre? Ai vrut să 
te culci cu Intisar și chiar ai făcut-o. Mai bine să fii un futangiu 
cinstit decât un habotnic ipocrit. 

Alif vru să răspundă, dar simţi că n-ar avea niciun sens să 
continue subiectul. 

— Şi ce-ai vrea, să-ţi admir onestitatea? spuse el în cele din 
urmă. Asta e? 

— Eu speram că o vei face, zise Mâna, părând dezamăgit. Mi- 
am imaginat prima noastră conversaţie decurgând altfel. 
Credeam că o să fii mai curios cu privire la motivul aducerii tale 
aici. 

Alif clipi, ștergându-și lacrimile. 

— Te afli aici fiindcă am câștigat, spuse Mâna și gura i se 
transformă într-o linie dreaptă, neprietenoasă. Ai întrebat ce 
vreau de la tine - cred că ar trebui să fie evident, dar din 
moment ce nu e, o să-ți spun acum. Am câștigat. Chiar dacă mi- 
ai luat asul din mânecă și l-ai folosit împotriva mea, eu tot am 
câștigat. Vreau să înţelegi acest lucru ca pe o premoniţie a 
morţii. Vreau ca înfrângerea asta să-ţi pătrundă în măduva 
oaselor, cât timp stai în întuneric, privindu-ţi viaţa și sănătatea 
ofilindu-se. Vreau să te privesc cum îţi pierzi capacităţile 
mentale, una câte una, până când vei ajunge un gunoi de om. 
Tremurător și pișăcios, căzut la picioarele mele. Până atunci, voi 
strânge puţinele informaţii care îmi trebuie de la tine pentru a 
îmi reconstrui sistemul. Apoi vei deveni inutil. Abia atunci o să-ţi 
dau voie să mori. Poate chiar o să aranjez să fii executat, deși 
cel mai probabil o să te înfometez până la moarte. Mă încântă 
ideea de a te privi în timp ce-ţi rozi unghiile de disperare. 

Lui Alif i se tăie respiraţia. Se uită în ochii Mâinii, ignorând 
lacrimile care îi șiroiau pe obraji împotriva voinţei. Frica era atât 
de intensă, încât nu se mai deosebea de euforie și asta îi dădu 
putere. 

— O să trăiesc cât să te văd aruncat la câini, spuse el calm. 

Mâna râse. 

— Ai vrea tu. 

Se întoarse să plece, ciocănind la ușa din peretele îndepărtat 


al camerei. Aceasta se deschise cu un zgomot asurzitor. 
— Data viitoare, spuse privindu-l peste umăr, o să vorbim 
ceva mai mult despre carte. 


După aceea începu să primească mâncare. Din când în când 
se deschidea o ușiţă - fără să se întrevadă vreo rază de lumină - 
și cineva îi strecura lui Alif în celulă o tavă. El nu credea că 
mesele, de obicei din pâine și linte, urmau un orar stabilit; 
câteodată era încă sătul înainte să primească următoarea masă; 
alteori se simţea hămesit cu zilele înainte să se deschidă ușiţa. 
Bănuia că această confuzie era parte din procedura Mâinii, care 
dorea să-l ţină într-o frică permanentă și să-i șteargă orice 
reper. Alif învăţă să sară de la locul lui de îndată ce auzea ușița 
deschizându-se, altfel tava se prăbușea pe jos într-o mizerie 
deplină. O certitudine paranoică se instală asupra lui și era 
convins că fiecare masă este ultima, că din acel moment se va 
instaura înfometarea cu care Mâna îl ameninţase. 

li crescuse barba. Incercă, la un moment dat, să ghicească 
numărul zilelor care trecuseră după lungimea părului, însă era 
imposibil; singura dată când trecuseră mai multe zile fără să se 
bărbierească fusese atunci când programase Hollywood. Acum 
devenise cât palma. La scurt timp după, luminile se aprinseră 
iarăși și doi agenţi ai Statului îl târâră pe coridor, într-o altă 
cameră, unde îl spălară cu furtunul și cu o perie mare cu care se 
curățau podelele. Alif urlă de durere, fără să-i pese dacă-și 
păstra sau nu demnitatea; apoi îi râseră tot părul din cap și 
barba cu o lamă, lăsându-l tăiat și sângerând. Se gândi apoi că 
Statul îi putea citi cumva gândurile, așa că din acel moment avu 
grijă să nu-și mai pipâie faţa. 

incepu să vorbească singur, chinuindu-se să alunge ceața 
care se instalase asupra conștiinței sale. Totul începuse, își 
spunea el, ca un exerciţiu raţional, o metodă de autoconservare. 
Fredona versuri din orice cântec pe care și-l putea aminti, 
căutând în memoria anemică, din ce în ce mai neclară, frânturi 
din chestii auzite la radio, după ce terminase albumele lui 
preferate de Abida Parveen și The Cure. Cânta până răgușea, 
simțindu-se satisfăcut de acest exerciţiul mental dus la bun 
sfârșit. După o vreme însă, monoloagele acestea deveniră mai 
ciudate, iar Alif se trezi surprins de chestiile pe care ajungea să 
le îndruge, dându-și seama că în anumite momente nici măcar 


nu mai folosea cuvinte inteligibile. 

Atunci se reinstala panica: lentă, mlăștinoasă și urât 
mirositoare, duhnind a transpiraţie. Îl invoca pe Vikram, sperând 
în van că acesta va apărea printre crăpăturile din perete, că-l va 
elibera, mustrându-l și ironizându-l, desigur. Dar Vikram nu 
apăru, iar Alif începu să accepte că Farukhuaz nu minţise. Işi 
plânse prietenul, simțindu-se recunoscător pentru că-i prilejuise 
un sentiment superior, unul care provenea dintr-un alt loc decât 
cel al adrenalinei și al fricii. Se rugă pentru sufletul lui Vikram, 
pentru femeia pe care o luase cu el: nu-i rostea numele, 
gândindu-se că Mâna ar putea înregistra totul, însă își proiectă 
în minte chipul acesteia, cu atâta intensitate încât ajunsese să 
creadă că o vede aievea. 

Simţea și prezenţa lui Farukhuaz. Ea - creatura primordială, 
răutatea însăși - pândea la graniţa percepţiilor sale, întocmai ca 
un prădător care așteaptă, cu răbdare, ca prada să obosească. 
De Farukhuaz se temea mai mult decât de orice, știind ce era ea 
cu adevărat. Din când în când repeta cuvinte din Coran, 
simțindu-se ca un şarlatan; cu siguranţă Farukhuaz își putea da 
seama de indiferența oportunistă a credinţei lui. Pe măsură ce 
sinele verbal al lui Alif începea să scadă, o simţea pe Farukhuaz 
apropiindu-se, prezenţa ei putredă de fantomă care bântuie la 
marginea minţii. Era prăpastia nebuniei, ivindu-se neagră, la 
linia orizontului. 

La un moment dat apăru iarăși Mâna și Alif fu bucuros. 

— Slab și dezgustător, spuse Mâna pe un ton mulţumit, în 
timp ce Alif plângea din cauza luminii puternice, incapabil să-și 
oprească lacrimile care-i țâșneau din ochi. 

— Viu, spuse Alif cu vocea lui răgușită. 

— Cât voi mai dori să te ţin așa. Uite, ţi-am adus un scaun. 

Desfăcu un obiect metalic și îl așeză în faţa lui Alif. Alif se uită 
la el, hotărându-se că până la urma n-avea ce pierde, așa că se 
așeză. Simţi șezutul scaunului rece, sub mușchii încordați. 

— Deci, Mâna mai desfăcu un scaun și se așeză, ținându-și 
mâinile împreunate, ce-ai mai făcut? Paznicii zic că ai început să 
cânţi. Şi că vorbeşti în dodii. 

— Imi fac de lucru, spuse Alif. 

— Da, bună idee. Ai halucinaţii? 

— Sunt urmărit de diavol. 

Mâna chicoti. 


— Normal. E un vizitator frecvent pe-aici. Mulţi deţinuţi l-au 
văzut. Dar apoi, unii și mai nebuni îl văd pe Gabriel, iar cei mai 
nebuni dintre toţi îl văd pe Dumnezeu. 

— Eu l-am mai văzut pe diavol înainte să mă închizi în ghena 
asta. A ieșit din cartea aia ata. 

Bărbatul păru nemulţumit de răspuns. 

— Nu fi dogmatic. Nu există rău în cunoaștere. 

— Şi eu credeam asta înainte. 

— Atunci ai început bine și ai terminat prost. La mine a fost 
invers - când am început să descopăr cele nevăzute îmi puneam 
atât de multe probleme de ordin spiritual încât învățătorul meu 
de Coran, din copilărie, probabil că ar fi fost nespus de mândru 
să le afle. Dar totul a început accidental. Incepusem să studiez 
magia ca pe un exerciţiu pur intelectual. Speram că-mi va 
adânci înţelegerea într-ale programării. Impulsul nostru de a 
stoca datele prin limbaje codificate a existat dinaintea 
calculatoarelor, există de mii de ani, în asta constă de fapt 
magia. Eu căutam o perspectivă nouă. Prima dată când am 
invocat un demon, nu mă așteptam să iasă ceva din asta. 

— Ce s-a întâmplat? 

Mâna zâmbi mecanic. Dinţii îi străluciră ca și cum ar fi fost de 
metal. 

— Ce te-ai aștepta? A funcţionat. 

Alif se simţi străbătut de un fior. Mâna apucă scaunul lui Alif 
cu piciorul și-l trase mai aproape. 

— Acum, ai face bine să fii atent, spuse el. Sunt lucruri pe 
care trebuie să le aflu. 

— Ţi-am spus deja tot ce vrei să știi, zise Alif, dorind să 
coopereze. A/f Yeom nu e ceea ce crezi. Sau poate că e exact 
ceea ce crezi însă, în orice caz, e foarte periculos. 

— Normal că-i periculos. Asta-i și motivul pentru care îl vreau. 
Felul în care ai reușit să-mi calci în picioare sistemul de 
securitate mi-a arătat că metodologia codului înscris în A/f Yeom 
funcţionează chiar mai bine decât cele mai îndrăzneţe vise ale 
mele. Am fost atât de impresionat cu ce-ai reușit tu să scoţi din 
el, încât nici măcar n-am mai putut să mă enervez. Mă rog, nu 
chiar. Dar furia mea s-a amestecat cu respectul. 

— Nu funcţionează mai bine decât nimic altceva, spuse Alif. E 
prea instabil. Când ceri informaţiei să-și creeze noi adaptări, să- 
și schimbe parametrii cu o asemenea viteză, se pierd comenzile 


fundamentale. E o problemă cu degradarea datelor. Întregul 
sistem a pierdut ceea ce fusese funcţia lui originară și s-a 
autodistrus. A topit calculatorul pe care rula. N-am mai întâlnit 
așa ceva. 

— Da, am văzut. Era complet distrus - o grămadă de metal. 
De nerecuperat. Dar părerea mea e că vina pentru colaps se 
datorează cantităţii cu adevărat ridicole de RAM pe care ai 
folosit-o. Calculatorul ăla mic n-a putut face faţă unei asemenea 
încărcături! 

Alif clătină din cap, cu empatie. 

— N-are nimic de-a face cu RAM-ul. M-am asigurat că totul 
rula la eficiență optimă. Și scăpasem de toate programele lui 
înainte să încep. 

— Nu-i adevărat. În analiza finală reiese că ai folosit un 
calculator prea rudimentar pentru ceea ce-ţi propuseseși să faci. 
Dacă ai fi avut acces la câteva dintre mașinile noastre, 
conectate printr-un server blade, experimentul tău științific ar fi 
schimbat viitorul calculatoarelor. 

— Nu. 

Mâna făcu un gest nervos. 

— Dacă tot insiști să mă contrazici, e clar că n-ai petrecut încă 
suficient timp în locul ăsta. Pe mine nu mă interesează falsa 
umilinţă și nici amenințările grave. Știu că încerci să mă faci să 
abandonez, să nu-ţi folosesc munca împotriva propriilor tale 
scopuri. Tu încă mai crezi în joc, Alif. Nu-ţi dai seama, 
deocamdată, că jocul s-a terminat, iar eu sunt câștigătorul. 

Alif își mușcă limba. 

— Nu e niciun joc. Îţi spun doar că A/f Yeom e un cancer 
ideologic. Djinnii aveau dreptate - nu putem să le înţelegem 
modul de gândire și încurcăm totul atunci când nu acceptăm 
asta. Dacă ai încerca să folosești metodologia asta pe un sistem 
cu adevărat important - de pildă reţeaua electrică a Orașului 
sau ceva - ai provoca un haos total. Fără lumini, telefoane, 
oamenii ar înnebuni. 

Mâna oftă. Ochii lui deveniseră ciudaţi, parcă i se dilataseră 
pupilele. Alif se simţea cuprins de neliniște. 

— Hai să vorbim de la egal la egal, spuse Mâna. Cu siguranţă 
vezi limitele calculatoarelor binare. Ne apropiem cu mare viteză 
de un plafon al utilității acestora. Ce urmează? Asta să fie, oare, 
apogeul civilizației? Nu mai există decât decădere de-acum 


înainte? Cuantica e o speranţă deșartă. Dacă progresul omenirii 
va continua, noi trebuie să învăţăm încă de pe-acum să folosim 
mai responsabil uneltele pe care le avem la dispoziţie. Să ne 
reeducăm mașinile. Uită-te la egiptenii Antichității, ce-au reușit 
să facă doar cu niște roţi și scripeţi. Așa ceva ne permite și A/f 
Yeom să facem, Alif: să construim o piramidă cu roți și scripeţi. 
La naiba cu djinnii - ei au ceva puternic pe care nu vor să-l 
împartă. De aici toate amenințările cutremurătoare. 

Alif rămase tăcut. Recunoștea sentimentul pe care 
interlocutorul lui îl descria, pentru că și el crezuse la început că, 
printre țesuturile codului, se vor putea întrezări lucruri profunde, 
osatura limbajului universal. Dar A/f Yeom nu putea face asta. 

— Te  înșeli, spuse Alif. N-am epuizat încă posibilităţile 
programării binare. Mai sunt multe de făcut. 

— Ce te face să spui asta? 

Alif se gândi la litera pe care o reprezenta numele lui, ivindu- 
se mereu în cuvintele lui Intisar, fără să fie remarcată nici măcar 
de ea însăși. 

— Câteodată, când ceri mai mult de la Dumnezeu. El poate 
împinge orizontul mai departe. Îţi poate face loc să respiri. 

Mâna se strâmbă. 

— Noi încă vorbim despre calculatoare sau tu te-ai otrăvit cu 
cornul secarei? Mâzga aia cu care te hrănesc nu-i tocmai 
proaspătă. 

— Vorbesc de chestiile care contează. 

Mâna se ridică brusc, propulsând în spate scaunul pe care 
stătea. 

— Gata, am terminat. Eu n-am venit până aici pentru o lecţie 
de filosofie. Mă gândeam că o să-mi fii recunoscător pentru o 
mică discuţie tehnică. Mai vreau un singur lucru înainte să plec: 
unde este A/f Yeom acum? Statul n-a putut găsi cartea în 
moscheea în care te ascundeai. 

Alif se încruntă. 

— Nu știu, spuse el. Am avut-o lângă mine în timp ce lucram. 
N-am mutat-o. 

— Nici după ce a explodat calculatorul? Nu ai încercat s-o 
salvezi? 

— Aveam degetele arse și nu dormisem de două zile. Nu mă 
mai gândeam la nimic altceva. 

— Dacă încerci să mă împiedici să-ţi recreez codul, să știi că 


n-are niciun rost. Am oameni care lucrează și acum la ingineria 
inversă a dezordinii pe care ai lăsat-o pe intranetul Statului. 

— Să fie bineveniţi. Dar nu vor înţelege nimic. Nu știu unde-i 
cartea și nici nu-mi mai pasă. 

— Trist. Asta înseamnă că va trebui să continuăm cu 
interogarea șeicului. Nu știu cât va mai rezista în ritmul ăsta. Nu 
mai e tânăr demult. 

Lui Alif i se tăie respiraţia. 

— ÎI ţineţi pe șeicul Bilal aici? întrebă el. 

Devenise iarăși răgușit. 

— O, da. Chiar în capătul holului. Mă mir că nu l-ai auzit. Face 
destul de multă gălăgie când punem pe el cleștii electrici. Pereţii 
ăștia trebuie să fie foarte groși. 

Lui Alif i se înteţi respiraţia. 

— Nu știe nimic, spuse el. Jur pe orice îmi pui în faţă. Nici 
măcar nu-mi știe numele. E doar un bătrân cu conștiința 
limpede. 

— Mă tem că bătrânii care adăpostesc teroriști nu-și mai pot 
permite o conștiință. 

— Nu sunt terorist. N-am fost niciodată terorist. Tot ce fac e 
să protejez oamenii care vor libertatea de a spune ceea ce 
gândesc cu adevărat. 

Mâna se trase câţiva pași înapoi. Ochii îi străluceau iarăși 
ciudat, ca două discuri negre, fluorescente. 

— Ce rahat, câtă naivitate! Oamenii nu mai vor libertate - 
chiar și cei care-și fac un crez din libertate se tem de ea, 
întocmai ca niște acoliți panicaţi care fac sacrificii zeilor păgâni. 
Oamenii vor ca guvernele să ascundă lucruri faţă de ei. Vor ca 
mâna legii să fie brutală. Sunt atât de speriaţi de propria lor 
putere, încât ar vota să renunţe la ea. Uită-te la America. Uită-te 
la statele sharia. Libertatea e o filosofie moartă, Alif. Lumea se 
întoarce la stadiul firesc, în care cei mai puternici îi stăpânesc 
pe cei slabi. Chiar dacă ești mai tânăr, tu ești cel care a pierdut 
contactul cu lumea, nu eu. 

Alif își duse o mână la ochi. Îl durea capul. 

— Te rog, lasă-l pe șeic în pace, spuse cu vocea frântă. Voi 
spune orice vrei să spun. O să spun că ai câștigat. Nu-mi mai 
pasă. Dar nu-l răniţi. E numai vina mea. Nu-l mai răniţi. Nu pot 
suporta, nu pot duce asta. 

Ochii Mâinii se măriră. Expresia de pe fața acestuia îl speria 


pe Alif: o iscodire amenințătoare, detașată, aproape senzuală; 
privirea unui violator. 

— La ce te gândeai, șopti el, atunci când am intrat? Care-i 
primul lucru care ţi-a trecut prin minte atunci când m-ai văzut? 

Alif începu să tremure. 

— M-am bucurat să te văd, spuse el. M-am simţit ușurat. 
Voiam să rămâi. Încă vreau să rămâi. Nu vreau să mă întorc în 
întuneric. 

Mâna închise ochii, expirând împăciuitor. Faţa i se relaxă. 

— Foarte bine, spuse el. Da. Foarte bine. Asta așteptam. 

Alif se întrebă ce însemna „asta” pentru Mână. Îl cuprinse 
greața gândindu-se că Mâna i-ar putea cere să facă orice, și el 
ar accepta, fără să se mai opună. Orice era mai bine decât să se 
întoarcă în vidul acela întunecat, cu chestia-care-nu-era- 
Farukhuaz pipăind după el prin beznă, apropiindu-se cu pași 
dureroși de mici. 

Dar Mâna se întoarse și bătu în ușă. 

— Mă bucur că ţi-ai putut împărtăși cu mine sentimentele, 
spuse el. 

Ușa se deschise. 

— Voiam ca relația noastră să se încheie chiar pe nota asta. 
Sper c-ai mâncat bine la ultima ta masă - nu vei mai primi alta. 

Alif înghiţi în sec. Mâna se uită la el cu o expresie 
asemănătoare milei. 

— La revedere, Alif. Într-un fel, mă simt de parcă aș pierde un 
prieten. O să mă gândesc la tine de fiecare dată când Intisar va 
fi a mea. Ce coincidenţă stranie că am vrut amândoi aceeași 
femeie, dar pentru scopuri foarte diferite. Se potrivește, cumva, 
dar e straniu. 

Întorcându-se în întuneric, lui Alif i se făcu foame aproape 
imediat. Păși prin cameră, cu o mână lipită de perete, pentru a 
se ghida spre colţul cu mizerii, încercând să se gândească la 
orice altceva. Își imagina lumina soarelui. Îşi aminti cum era să 
stea la fereastra camerei din Districtul Baqara, într-o după- 
amiază de primăvară, simțind căldura ieșind din pervazul încins 
de soare. Se gândi la Dina, într-o robă de vară, gri sau verde, cu 
sandalele pocnind ușor în timp ce se întorcea de la piaţă, cu 
sacoşele doldora de fructe. Asta se întâmpla numai sâmbăta. Işi 
aminti, șocat, că această imagine l-ar fi umplut atunci de o 
angoasă existenţială, la fel cum toate ritmurile tăcute ale 


femeilor din jurul lui îl deranjau pe atunci, amintindu-i să se 
întoarcă la calculatoare, la cloud, la lumea digitală, populată de 
bărbaţi. 

Acum, ideea unei astfel de după-amiezi îi părea sclipitoare. 
Lăsase să treacă atâtea, în indiferența lui. Se hotărî să iasă din 
casă, s-o ajute pe Dina cu sacoșele, apoi să vadă dacă nu cumva 
mama lui mai avea nevoie de ceva; vorbi cu servitoarea, 
propoziții adevărate, și-și șterse pantofii la intrare atunci când 
intră în casă. Dezbrăcat, pe întuneric, își aminti ochii reptilieni ai 
Mâinii, își dădu seama că lumea ritualurilor, acea lume feminină 
pe care el o desconsiderase, aceea era de fapt civilizaţia. 

Pe măsură ce timpul se estompa Alif își reluă excursiile în 
propriile sale amintiri. Nu se mai ascundea de tatăl lui și nu-l 
ura; îi spunea doar, politicos, să-i mai acorde puţin timp și 
mamei, amintindu-i de toate cele la care ea renunţase pentru a 
se căsători cu el și a-i crește copilul. Îi ajută pe toţi din casă. 
Contribuia cu mai mulţi bani în fiecare lună. Apoi, într-un final, 
se duse la părinţii Dinei, de îndată ce știu că asta voia și ea - 
ceea ce-ar fi trebuit să-și dea seama cu ani în urmă, când încă 
mai erau copii, când Alif rămăsese singurul băiat pe care ea îl 
căuta și îl mai accepta alături. Simţea cum începe să-l doară 
inima, fiindu-i atât de dor de conversațiile de pe acoperiș, 
blestemându-se că tratase apropierea fetei cu atâta dezinteres. 
Decizia Dinei de a îmbrăca vălul îi șocase și enervase, atât pe el, 
cât și pe părinţii fetei, dar Alif fusese prea absorbit de el însuși 
ca să-și dea seama că prietenia ei susţinută era un fel de 
rugăminte, o conexiune pe care o dorea păstrată, o legătură cu 
viaţa pe care o lăsase în urmă. 

Dorinţa de a o revedea îl ţinea în viaţă. Bea toată apa pe care 
o primea, refuzând astfel să-și grăbească moartea, adăugând și 
setea la foame. Nodul din stomac deveni o durere ascuţită, 
continuă, și îl durea chiar și când stătea jos. Se simţea de parcă 
oasele șoldului îi intrau în carne. Se ţinea cu mâinile de stomac 
pentru a amortiza durerea. Se așteptase să-i fie frică, dar nu se 
întâmplase asta; gândurile, deși leneșe, erau clare. Corpul 
rămase în viaţă, stoic. Se minună de propriul trup, de minunăţia 
acestei mașinării mai elaborate și mai eficiente decât orice 
calculator. Aici existau ecourile lui Dumnezeu, și nu în mintea, ci 
în celulele și țesuturile lui, în acele părți care nu puteau minţi. 
Simţea cum carnea poate să transceandă. 


Farukhuaz veni la el o ultimă oară, în timp ce stătea întins 
într-o rână, pentru a-și mai atenua durerea. 

— Oase, oase, bilă, oase sudate împreună și murind singure, 
spuse ea. lţi digeri propriile măruntaie. 

— Sunt viu, spuse Alif. Și știu ce ești de fapt. Nu ești 
Farukhuaz. Asta-i doar iluzia cu care m-ai înșelat, pentru a-ţi 
face voia. Ești ceva mult mai rău. 

— Eu sunt Eu. Pune-i capăt acum, repejor. 

— Nu plănuiesc să mor. 

Râsul șuierător izbucni iarăși, reverberând din pereţii invizibili 
ai camerei, de parcă nu avea nicio origine precisă. 

— Ești un prost, spuse entitatea care nu era Farukhuaz. Ești 
deja pe moarte. Nu e nimeni aici care să vorbească despre 
curajul tău, nu există niciun martor. Moartea ta va trece 
neobservată. Ai puţină mândrie și termină totul așa cum vrei tu. 

Ceva umed și cald îi alunecă pe picior. Alif se smuci, simțind, 
pentru prima oară, o neliniște îngrozitoare în legătură cu viața 
pe care o mai avea de trăit. Chiar dacă mai rezista o vreme, 
ceea ce ar fi fost un miracol, ușa celulei avea să rămână 
încuiată pentru totdeauna. Nu avea niciun plan serios. 

— Mai e o cale, șopti Farukhuaz. Te pot scoate de-aici. 

Alif cercetă în întunecimea camerei, convins că „chestia” îi 
putea citi gândurile. 

— Ar fi ușor, să știi, continuă Farukhuaz. Tot ce trebuie să faci 
e să le dai oamenilor ăstora ceva ce-și doresc. Pe prietenul tău, 
Abdullah, sau pe oricare dintre disidenţii pe care îi cunoști. Dă-le 
codurile de acces, parolele. Ai lucruri cu care poţi negocia. Sunt 
surprinși că încă nu le-ai oferit lucrurile astea. 

Alif se ghemui în poziţia fetusului. 

— Te-aș ajuta, îi răsună vocea în ureche. Ti-aş putea spune 
cum să-i convingi. Ar fi o nimica toată pentru mine. 

Se gândi iarăși la lumina zilei. Se gândi să se întoarcă la Dina, 
să stea sub vălul ei unde se simte în siguranţă. 

— Nu, se auzi el răspunzând. 

— De ce nu? îl sărută vocea pe ceafă. Pari hotărât să trăiești. 

— Sunt, spuse Alif. Dar dacă singura cale e prin tine, prefer să 
mor de foame. 

Furia subită a creaturii făcu încăperea să tremure. Se simţea 
ca și cum o forţă fizică, o replică seismică zguduia toată 
clădirea. 


— Pe cine vrei să impresionezi? 

Vocea venea din capul său, mai zgomotoasă decât orice 
gând. Alif își acoperi urechile și ţipă. 

— Tu chiar crezi că Acela care dă naștere stelelor și mănâncă 
măruntaiele copiilor bolnavi de dizenterie ar da două parale pe 
moartea ta de martir? Crezi că toate astea au vreun sens? 

Alif se abţinu să nu plângă. Nu putea răspunde că da. Indoiala 
era acolo, în faţa lui, cuprinzându-l ca o peliculă amorfă. Nu mai 
avea forţă să se împotrivească. 

— Sărmană creatură, se înmuie vocea. Eu sunt aici să te 
protejez. Tu îţi închipui că de-abia ne-am cunoscut, eu însă te- 
am urmărit toată viaţa. Eu am fost surdele șoapte din venele 
tale, eu am fost cea care te amorţea, care te ţinea între pereţii 
camerei tale atunci când lumea părea un loc prea mare pentru 
tine. Eu am fost ţiuitul care îţi răsuna în urechi, trezindu-te în 
miez de noapte pentru a-ţi aminti de nemernicia ta. Acum ești 
singur, iar eu sunt unicul tău partizan. 

Ghemuindu-se și mai strâns, Alif încercă să-și tempereze 
respiraţia. Aerul din cameră devenise apăsător, de parcă fusese 
sărăcit de tot oxigenul. 

— Nu te cred, spuse el. 

— Tu nu știi ce să crezi. 

— Orice aș crede, căcatul tău nu face parte din asta. 

Un hâșâit. 

— Ai grijă. Nu scapi de-aici fără mine. 

— Atunci o să rămân aici până când voi ajunge o baltă de 
muci pe podea. M-am săturat să te tot aud. 

— O parte din tine încă speră că mai există o altă cale. O 
parte din tine încă speră că ușa se va deschide și tu vei ieși 
întreg, cu o conștiință limpede. Acea parte trebuie omorâtă, 
dacă vrei să supravieţuiești. 

Alif își simţi pulsul luând-o iarăși razna și îl cuprinse furia. 

— Nu! Nu! Doar asta îmi mai doresc. 

Camera deveni rece. 

— Cum vrei. 

Se chinui să mai asculte câteva minute, pregătit să răsune în 
orice moment acel râs sau pașii înceţi pe podea, ca o tortură. 
Dar camera era goală într-un fel empatic, nefamiliar. Tremura 
de frig. Îl dureau toţi mușchii de epuizare. Creatura avea 
dreptate: era singur. ÎI cuprinse un sentiment de 


autocompătimire, în care nu mai există nicio consolare. Voia să 
adoarmă. Închise ochii și se adresă nopţii artificiale și 
indiferente: 

— Te rog, spuse el, te rog să nu aibă dreptate. Te rog, 
deschide ușa! 

O clipă chiar crezu că avea să se întâmple ceva. Dar tăcerea 
și întunericul rămaseră aceleași și Alif adormi, aproape cuprins 
de disperare. 

Sunetul tăios al unui zăvor metalic îl trezi. Se ridică în picioare 
și clipi: o lanternă lumină încăperea, iar în ușă apăru o siluetă 
îmbrăcată în robă albă și cu un turban pe cap. 

— Dumnezeule, spuse pe un ton amuzant. Pute a pișat aici. 
Cât de groaznic trebuie să fie să cureți locul ăsta, cu tot cu 
cadavru. 

— Cine ești? spuse Alif, cu mâna pavăză la ochi. 

Figura omului se îndreptă, orientând puţin lumina înspre el, 
iar Alif văzu faţa unui tânăr cu nas patrician și barba îngrijită, 
așa cum era moda. 

— Cine sunteţi, domnule? spuse el. 

Alif încercă să proceseze această corecție. 

— Un nobil? întrebă Alif, sceptic. 

— Da, spuse purtătorul lanternei pe un ton detașat. Sunt 
Prinţul Abu Talib Al Mukhtar ibn Hamza. 

Încarcerarea îl făcuse mai curajos pe Alif; nu-i mai puteau 
face nimic oricum. 

— Şi asta ar trebui să-mi spună ceva? îl provocă el. 

— Nu, bănuiesc că nu, zâmbi candid tânărul. Sunt douăzeci și 
șase de alţi prinți care așteaptă la tron înaintea mea. Mă cunoști 
ca NewQuarterOl. 

Alif își simţi mintea decuplată de la cutia de viteze. 

— Nu poţi fi NewQuarter. NewQuarter e un... e un... 

— Un ţăran, ca voi restul? Ce bine! Ştiam eu că am reușit să 
mă integrez. N-am vrut să par poseur. Chiar dacă asta sunt, 
probabil. 

NewQuarter îl luă pe Alif de umeri și îl ajută să se așeze. 

— Arăţi groaznic. Nu mă aşteptam să fii dezbrăcat, va trebui 
să mă întorc să iau ceva. Hainele mele îţi vor fi mici probabil, 
dar ne vom descurca și așa până ieșim de-aici. 

— Ce facem? 

Alif își schimbă poziţia, îl dureau fesele pline de vânătăi. 


— Nu mai fi așa încet. Am venit să te salvez. 

NewQuarter lumină tavanul câteva secunde. Alif căscă gura, 
își mușcă buza și începu să plângă. Faţa lui NewQuarter fu 
străbătută de o grimasă teatrală. 

— Eu nu... nu prea mă descurc cu plânsul. Te avertizez! Mai 
ales când tipul e dezbrăcat și jegos. 

— Imi pare rău, se smiorcăi Alif. Dar credeam că am să mor 
aici. 

— Dacă nu mănânci ceva, încă s-ar putea să... 

NewQuarter scoase din buzunar un baton de ciocolată. 

— Uite, ia asta! 

Alif desfăcu ciocolăţica cu mâinile tremurânde și mușcă un 
colț. Substanţa era bogată și aproape prea dulce pentru a o 
înghiţi. 

— Mulţumesc, spuse el cu gura plină. 

— Data viitoare o să-ţi aduc ceva mai substanţial, spuse 
NewQuarter. Trebuie să plec înainte să se întoarcă paznicii. 

— Câţi sunt? Cum i-ai făcut să plece? 

NewQuarter zâmbi tensionat, balansându-se pe călcâie. 

— Sunt cinci pe coridorul ăsta. Doi la fiecare capăt și unul în 
mijloc. Din fericire țin femeile în celulele de vizavi de-a ta - le- 
am spus că vreau puţin timp singur cu una dintre ele. Mi-au dat 
cheile și au ieșit la o ţigară. 

Alif tremura. 

— Și te-au lăsat? Pur și simplu? 

NewQuarter privi în altă direcţie. Expresia cinică a gurii îl 
făcea să pară mai bătrân decât era probabil în realitate. 

— Nişte șeici foarte bine plătiți spun că deţinutele sunt ca 
sclavele, potrivit legii shari'ah. Așa că stăpânii lor au dreptul să 
le fută. Dacă ai un titlu nobil, poţi intra aici oricând dorești. 

Gândul la Dina siluită de vreun parazit aristocratic aproape 
că-l făcu pe Alif să vomite. Vikram avusese dreptate să le ia pe 
fete, în ciuda riscului și a preţului plătit. Alif înghiţi refluxul care i 
se urcă în gât. Ce groaznic că măreţia omului se vede numai 
după moarte. 

— Ştiu, spuse NewQuarter cu voce înceată, distrasă, privindu-l 
pe Alif, revenindu-și după șoc. Te face să vrei să spargi chestii. 
De-asta am început să hack-uiesc. N-am vrut să mă aflu în 
echipa greșită. 

Se ridică și își scutură roba, uitându-se împrejur cu un vag 


dezgust. 

— Sper că n-ai prins vreo boală oribilă pe-aici pentru că nu 
vreau s-o aduci la mine în casă. O să mă întorc mâine. Tu 
trebuie doar să supravieţuiești până atunci. 

Alif îl privi cu o recunoștință mută. NewQuarter zâmbi și-și 
atinse fruntea într-un salaam de modă veche, întorcându-se 
către ușă. În timp ce ieșea, Alif își aminti ceva. 

— Şeicul Bilal! spuse el. Nu putem pleca fără el. Te rog... 

NewQuarter se opri, încruntat. 

— Ce e asta? Cine e șeicul Bilal? N-am planificat pentru mai 
mult de o persoană. 

Alif se ridică în picioare, ameţit, și îl privi pe NewQuarter în 
ochi. 

— E imamul Al Basheerei, foarte bătrân, îl torturează pentru 
niște informaţii pe care nu le are. Mâna a spus că se află într-o 
celulă pe holul ăsta. Omul și-a riscat viaţa să mă apere, nu-l pot 
lăsa în urmă. 

— Nu-l poţi lăsa? 

Alif clătină din cap. 

— Nu-l pot lăsa. Nu e o opţiune. 

NewQuarter oftă, iritat. 

— Bine. O să încerc. Ne vedem mâine. 

Dădu să iasă. 

— Cât e ceasul? întrebă Alif repede. Ce lună e? Cum e vremea 
afară? 

NewQuarter zâmbi dulce. 

— E zece seara, o seară parfumată de sfârșit de ianuarie. 

Alif închise ochii, simțindu-se ușurat. 

— Mulţumesc, spuse el. 

Percepția timpului îl copleși brusc. Dacă era sfârșitul lui 
ianuarie, însemna că fusese luat prizonier cu trei luni în urmă, o 
perioadă care părea ba inimaginabilă, ba binecuvântat de 
scurtă. Ziua care se întindea în faţa lui era mai lungă decât 
oricare dintre perioadele confuze de somn și veghe pe care le 
petrecuse în beznă. Zahărul din stomac îl agitase; nu-i mai era 
somn. Se plimba prin cameră, dând ture dureroase de colo-colo. 

Prima oară încercă să numere secundele, dar asta se dovedi 
prea frustrant. Se concentră apoi pe respiraţie, amintindu-și de 
niște prostii pe care le văzuse pe Rotana, niște tehnici de 
relaxare, și se gândi cuprins de euforie că urma să se 


reîntâlnească în scurt timp cu viaţa; privilegiul de a se trezi cu 
porcăriile triviale de la televizor în cap. Își alcătui în minte o listă 
cu toate serialele egiptene pe care voia să le vadă în libertate. 
Toate bătăile între mame și fiice, prim-planurile melodramatice 
și firele narative ridicole; toate astea îl dezgustaseră 
dintotdeauna, convingându-l de superioritatea minţii lui. Dar 
acum le cântărea cu umilinţă, niște amintiri și ele ale unei lumi 
sigure. 

De-a lungul zilei, Alif deveni din ce în ce mai tensionat, Își 
imagina că afară răsărea soarele, dar tot nu putea adormi; deși 
putea ghici cam cât era ceasul, ciclul soarelui își pierduse orice 
influenţă asupra lui. Începu iarăși să cânte. Fredona cântecelele 
alexandrine care îi plăceau atât de mult Dinei, despre corăbiile 
pictate și siguranţa vechiului port, despre bogăţia apusă a 
Mediteranei. Dina cânta de una singură aceste cântece când 
întindea rufele la uscat pe acoperiș, crezând că n-o aude nimeni. 
Alif îi auzea vocea prin fereastră devenind mai gravă și mai 
limpede pe măsură ce Dina devenea femeie. Se întreba cum 
oare de se simţea atât de conectată cu Egiptul, un loc în care nu 
trăise decât pe când era doar un bebeluș. După căsătorie, poate 
că aveau să petreacă ceva timp acolo. Ar putea închiria un 
apartament deasupra portului din Alexandria, cu un balcon în 
care Dina să poată sta la soare, cu capul descoperit. Avea să-i 
propună asta. Poate că mai erau părţi din ea pe care el nu le 
înţelegea deocamdată, și nerăbdarea îi dădea ghes să afle acele 
lucruri imposibil de ghicit, chiar și după ce petrecuse o viaţă 
întreagă alături de ea. 

Alif adormi visând la Dina și la ţara pe care n-o mai văzuse 
niciodată. După o vreme se trezi presimţind ceva, iar câteva 
clipe mai târziu auzi cheia răsucindu-se în broască. NewQuarter 
se furișă înăuntru. 

— Slavă Domnului, respiră Alif. Nu cred că m-am mai bucurat 
vreodată ca acum să văd pe cineva. Sunt atât de... 

— Da, da, cu plăcere. Hai să nu ne pierdem, totuși, capul. 

NewQuarter dădu drumul pe ciment unui rucsac plin. 

— Sunt haine acolo. Am mai adus și pentru prietenul tău. Sunt 
robe. Sper că nu te deranjează. Nu prea avem haine vestice la 
noi în familie. 

— N-am să mă plâng. 

Alif desfăcu fermoarul și scoase o robă albă, asemănătoare cu 


cea pe care o purta NewQuarter. Mirosea atât de curat. 

— E și un turban - mai bine ţi-l pui, arăţi ca un cerșetor. Dacă 
ieşim de-aici cu BMW-ul o să avem nevoie de ceva credibilitate. 
M-am gândit să aduc Lexus-ul, spuse NewQuarter fără ironie, 
dar un BMW trece mai ușor neobservat. Toţi prinții au așa ceva. 

— Aha. 

— Grăbește-te odată. Dacă trebuie să-l scoatem și pe șeicul 
ăsta al tău, trebuie să ne mișcăm repede. 

Alif își trase roba pe el. Era ca un bandaj pentru pielea lui 
suferindă, plină de bătături și vânătăi. NewQuarter îi aranjă 
turbanul în grabă, prinzându-l cu două cercuri de sfoară neagră 
din bumbac împletit. _ 

— Dumnezeule, spuse el. Tot ca naiba arăţi. In fine! Tine și tu 
capul jos și nu scoate o vorbă. Accentul te dă de gol. Se simte 
ceva indian în araba ta. 

Alif dădu din cap, ascultător. NewQuarter trecu prin ușa 
deschisă și se uită pe coridor, ţinând lanterna la nivelul 
umărului. 

— OK, spuse el. Haide! 

Alif îl urmă pe culoar. O euforie imposibilă îl cuprinse atunci 
când NewQuarter închise la loc ușa celulei. Nesiguranţa libertăţii 
și pericolul erau insuportabile. Se adună, clipind de câteva ori 
pentru a-și alunga ameteala. 

— Ştii în care celulă e tipul? Ce-o să facem? Doar n-o să ne 
plimbăm pe la fiecare ușă în parte strigându-l prin ușiţa de 
mâncare? 

NewQuarter lumină coridorul cu lanterna. 

Alif încercă să-și urnească creierul obosit. 

— Ai zis că femeile sunt toate pe partea cealaltă, nu? Deci 
asta ne ușurează treaba. 

— Să zicem. Dar tot sunt șase uși pe partea asta. 

Alif se uită de jur-împrejur, mușcându-și buzele. 

— N-am putea să le deschidem pe toate? Pe ambele părți. 
Femeile... nu reuși să-și mai termine propoziţia. 

NewQuarter bătu din picior. 

— Ştiu, spuse el încet. Dar să fiu sincer, Alif, cu cât ne jucăm 
mai mult de-a eliberatorii cu atât scad șansele ca noi înșine să 
mai scăpăm de-aici. Dacă lipsesc numai doi, paznicii o să 
observe peste câteva ore, poate. Dar dacă eliberăm pe toată 
lumea o să fie un haos general. Cum o să mai ieșim noi din 


asta? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Alif. Nu asta ar trebui 
să facem? Sau ce făceam pe calculator era distracţie? Nu avem 
niște principii? 

— Îi vor prinde la loc. Nu poţi ieși de-aici, Alif... Sunt pereţi de 
șase metri înălțime, cu ţepi și sârmă ghimpată, iar apoi urmează 
optzeci de kilometri între noi și Oraș. Majoritatea deţinuţilor de- 
abia se mai pot mișca, în cel mai bun caz. 

Alif se uită la rândurile de uși metalice care străluceau în 
lumina lanternei lui NewQuarter. Era ameţit. 

— Chiar îi lăsăm aici? întrebă el pe un ton mai liniștit. 

— Nu avem de ales. Tu ești mai util oamenilor de aici în 
libertate, ankf. 

NewQuarter se îndepărtă de Alif și ciocăni la ușa unei celule. 

— Şeicule Bilal? spuse el încet. 

O voce dinăuntru murmură un nu timid. Următoarele celule 
nu fură nici ele norocoase. Când bătu la cea de-a patra, o voce 
cunoscută răspunse cu un blestem, într-o arabă clasică, plină de 
înflorituri. 

— El e, șopti Alif. 

NewQuarter scotoci după cheia potrivită, ţinându-și lanterna 
la subraţ. Alese una, o introduse în broască și deschise ușa 
greoaie de fier. Alif se uită înăuntru: șeicul Bilal, plin de riduri și 
groaznic de slab, se uita la ei, cu ochii injectaţi, întredeschiși. Lui 
Alif îi fu rușine să-l vadă pe șeic arătând așa, dat fiind rangul lui. 
Văzându-i capul descoperit, Alif împietri; chelia șeicului, cu pete 
de bătrâneţe și părul lui alb, îl întristă mai mult decât orice. 

— Uite, unchiule, spuse NewQuarter, întinzându-i jenat 
rucsacul. Sunt haine înăuntru. Am apă și mâncare. Dar trebuie 
să ne mișcăm. 

Șeicul Bilal apucă rucsacul cu mâinile tremurânde. 

— Ce-i asta? spuse el. Încă unul dintre trucurile voastre 
blestemate? 

— Nu e un truc, unchiule, spuse Alif, cu vocea spartă. 
NewQuarter e din familia regală. A venit să ne salveze. 

Șeicul Bilal încercă să scuipe. Saliva i se prelinse pe bărbie. 

— Orice loialitate aș mai fi putut simţi pentru familia regală a 
dispărut în această celulă, spuse el. Nu vreau nimic de la 
nemernicii ăia endogami. 


6& „Frate“, în arabă, în original. 


— Şi nici nu vei primi altceva, spuse NewQuarter zâmbind, 
decât pe mine. Un nemernic endogam, un răzbunător. 

Şeicul se uită la NewQuarter. 

— De unde știu eu că nu mă vei duce într-un loc mai 
îngrozitor decât ăsta? întrebă el. 

NewQuarter ridică din umeri. 

— N-ai de unde ști. Dar eu n-am venit pentru dumneata, ci 
pentru Alif. El insistă că nu putem pleca fără dumneata. 

Șeicul își întoarse privirea către Alif. 

— Deci trăieşti, spuse el. Sper să-ţi facă bine viaţa. 

— Îmi pare rău, unchiule, spuse Alif. Îmi pare atât de rău. 

Șeicul Bilal nu răspunse. NewQuarter își plimbă privirea de la 
unul la celălalt, apoi își strecură braţul pe subraţele șeicului. 

— Poţi ţipa la el mai târziu. Acum chiar trebuie să plecăm. Hai 
să te ajut să te îmbraci. 

Înaintară pe hol încolonaţi. Pe Alif îl durea sufletul să treacă 
nepăsător pe lângă ușile necruțătoare. Avu impresia că aude un 
strigăt estompat, de undeva dintr-o celulă, și se opri. 

— Nu putem să... 

— Nu putem, spuse ferm NewQuarter. Nu putem face nimic 
pentru ei, Alif, nu-i putem ajuta acum. 

Alif se supuse, păstrându-și urechile ciulite, însă nu mai auzi 
niciun sunet. La capătul holului, NewQuarter se opri cu mâna pe 
zăvorul unei uși gigantice de metal. 

— Paznicii sunt la celălalt capăt al scărilor, șopti el. Pe aici e și 
ieșirea. Așteptaţi până-i trimit după mașină. O să bat la ușă la 
momentul potrivit. 

Alif era sceptic. 

— Paznicii o să-ţi aducă mașina ca niște valeţi de la 
restaurant? 

— Ai face bine să crezi, rânji NewQuarter, alergând pe scări și 
făcându-se nevăzut. 

Șeicul Bilal tremura, așa că Alif încercă să-l ajute cumva. 

— lartă-mă, șopti el. 

Şeicul pufni. 

— Nu mai am aer pe care să-l risipesc acum. Vorbim după ce 
mănânc ceva. 

Alif își mută privirea de la șeic, simțindu-se neputincios. 
Petrecură câteva minute în tăcere, cuprinși de o tensiune care-i 
făcea să tresară la cele mai mici ecouri. În sfârșit, auziră sunetul 


unui motor bine uns. Pe Alif începură să-l treacă transpiraţiile. 

— Haideţi, spuse el, deschizând portiera. 

Alif îl ajută pe șeicul Bilal să coboare scările, bătrânul aproape 
ţipând de durere. Când ajunseră în capăt, Alif deschise o ușă 
uriașă, întâlnind aerul nopţii, adânc și curat. 

— Acum, făcu NewQuarter de la volanul unei mașini negre, 
luxoase. Acum, acum, acum! 

Alif îl depuse pe bătrân pe bancheta din spate și se urcă lângă 
NewQuarter. 

— În numele Domnului, Binefăcătorul, Preamilostivul, spuse 
NewQuarter, turând motorul. 

Alif se lăsă în scaun, cu inima bubuind. NewQuarter ocoli 
clădirea cenușie, fără ferestre. Alif își dădu seama că ăla era 
locul în care stătuse îngropat trei luni. ladul întunecos din care 
nu credea că va reuși să mai scape vreodată. De-afară, clădirea 
arăta suprarealist, dar totodată îngrijorător de banală, 
semănând cu o clădire de birouri care nu fusese prevăzută cu 
geamuri. 

Închisoarea era înconjurată de o curte cimentată, iar de jur- 
împrejur se înălța un zid masiv, înalt cât aproape două etaje, 
încununat cu sârmă ghimpată. Perechi de paznici patrulau 
perimetrul călare. Îngrozit, Alif observă că fiecare pereche de 
paznici avea caii potriviţi pe culori: o pereche de cai negri, apoi 
una roșcată, una maro. Asta era de departe cel mai pervers 
lucru văzut în ultimul timp: perechi de cai identici la poarta unui 
abator uman. Închise ochii, simțind că-i explodează creierul. 

— Aici e-aici, spuse NewQuarter. 

Se apropiară de o poartă uriașă, străjuită de ambele părţi de 
câte un paznic înarmat. NewQuarter încetini mașina. 

— Căpitane! strigă el pe fereastră, trosnind din degete către 
paznicul din stânga lui. Deschide, am terminat aici. 

— Da, domnule! Imediat, domnule, spuse el. 

Ochii paznicului căzură pe Alif, care se uită drept înainte, prin 
parbriz. 

— lertaţi-mă, domnule... oamenii ăștia... 

— Sunt servitorii mei, izbucni NewQuarter. Sau credeaţi că mă 
plimb de unul singur, ca un trepăduș de două parale? 

— Nu, domnule, sigur că nu. Dar pu... se simte un miros... 

— Cine n-ar mirosi după o oră petrecută în jegul ăsta? 
Deschide poarta! 


_ Paznicul se dădu în spate, raportând ceva în staţia de la piept. 
li făcu semn paznicului de pe cealaltă parte a drumului, care 
tastă niște numere într-un aparat de la marginea porţii. Bariera 
de fier începu să se ridice. 

— Slavă Domnului, spuse NewQuarter. Jur că mi s-a lipit roba 
de piele. 

In timp ce poarta se ridica, NewQuarter înaintă câţiva 
centimetri. Pe Alif îl dureau umerii; îi ținuse încordaţi tot timpul, 
încă de dinainte de a ieși din pușcărie. 

— Uitaţi, prieteni, spuse NewQuarter triumfător, apăsând 
butonul care ridica fereastră, așa se evadează dintr-o 
închisoare. 

Ceva se mișcă în oglinda retrovizoare. Alif se încruntă: un 
paznic alerga către ei dinspre închisoare, gesticulând furios din 
braţe. Prin geamurile fumurii și izolate, Alif nu putea auzi nimic 
din ce se întâmpla afară. Intorcând capul, văzu cum paznicul de 
lângă poartă apasă butonul roșu al aparatului. 

Poarta începu să coboare. 

— Căcat! 

Cauciucul scârțâi atunci când NewQuarter își împlântă piciorul 
pe acceleraţie. Mașina porni ca o torpilă. Alif auzi o serie de 
pocnituri zgomotoase. Paznicul din faţa lor își îndreptase arma 
către mașină. 

— Trag în noi! urlă Alif. 

Căzu înapoi în scaun atunci când mașina alunecă pe nisipul 
adus de vânt pe drumul din faţa lor. NewQuarter scrâșni din 
dinţi, aplecându-se peste volan. De pe bancheta din spate, Alif îl 
auzi pe șeicul Bilal încântând o rugăciune, cerându-i ajutorul lui 
Dumnezeu, să-i apere împotriva răului creaţiei Sale. 

Următoarea pocnitură dădu naștere unei forme fractale, pe 
geamul din spate al mașinii. Șeicul se aruncă pe banchetă, 
culcat. A/lahu akbar! strigă el. Allahu akbar! 

— Drace! Eşti teafăr? 

Alif se aplecă peste bătrân, însă fu aproape strangulat de 
centura de siguranță atunci când maşina trecu peste o 
denivelare. 

— Nu m-au împușcat, dacă la asta te referi, spuse șeicul, 
ţinându-se cu mâinile de turban. 

Pe drum apărură mai multe lumini: două maşini Peugeot 


6 „Slăvit fie Domnul!" în arabă, în original. 


negre se apropiau din spate. 

— La dracu', spuse NewQuarter, virând la stânga și ieșind de 
pe drum. 

Mașina se clătină, încălecând venele moi ale nisipului. Dunele 
înalte din faţa lor decupau cerul plin de stele. NewQuarter 
acceleră spre una dintre ele. 

— Ce faci? strigă Alif. 

Mașina se înclină pe pantă. 

— Mergem la safari, armăsarule. Cum îţi place priveliștea? 

Alif își puse mâinile în cap atunci când mașina trecu peste 
vârful dunei. O clipă văzu doar cerul. Negru, cu o puzderie de 
puncte luminoase, cerul îi înconjura, separându-i de pământ, 
gravitație și nisip. Alif oftă. 

Când ateriză de cealaltă parte mașina trosni din toate 
încheieturile, luând din ce în ce mai multă viteză. NewQuarter 
frână. Mașina începu să alunece, unduindu-și roţile din spate ca 
o coadă de pește. 

— Țineţi-vă bine! 

Accelerară în jos pe pantă, iar când mașina întâlni din nou 
drumul drept, Alif se izbi cu capul de tavan. 

— Unde mergem? 

— Oriunde, departe de-aici. Poate vor face accident sau se vor 
rătăci. 

NewQuarter ocoli următoarea dună, împroșcând nisipul ca și 
cum ar fi apă. Alif văzu o pată neagră ridicându-se pe creasta 
dunei rămase în spate, apoi alta. 

— Incă ne urmăresc! 

— Bine, bine. 

Înaintară în viteză printr-un coridor strâmt dintre două dealuri 
nisipoase. Pământul deveni neașteptat de accidentat, iar mașina 
tremura în timp ce trecea cu roţile peste cochiliile fosilizate, 
rămășițele unei mări din trecut. Alif se uită peste umăr. Cele 
două mașini ocoliră o dună și-i urmară, pe același coridor 
strâmt. NewQuarter schimbă vitezele, accelerând, îndreptându- 
se către o altă dună. Aceasta se ridica în faţa lor ca o piramidă 
masivă, supravieţuitoarea cine știe câtor secole sau milenii de 
furtuni de nisip. Alif rămase cu gura căscată. 

— N-o s-o putem trece! 

— Tacă-ţi gura! Nici ei nu vor putea. 

Mașina îmbrăţișă duna la un unghi înspăimântător. Alif se 


înclină în faţă, sperând că greutatea lui o să contrabalanseze 
mașina, împiedicându-i să se răstoarne. Șeicul Bilal începu să-și 
dea pumni în cap, disperat. 

— O, Doamne, scânci Alif. O, Dumnezeule! 

Vârful dunei se apropia vertiginos. Erau acum perpendiculari 
pe sol, propulsaţi doar de către momentum. Roţile mașinii 
împroșcau nisip în toate direcţiile. Motorul vui asurzitor. 
NewQuarter cuplă într-o treaptă inferioară înjurând. Cu un ultim 
impuls de viteză, trecură peste creastă și se bălăngăniră în 
spaţiu. 

Pentru o clipă, Alif crezu că vor scăpa. Roţile din faţă ale 
mașinii atinseră pământul aproape grațios, însă în scurt timp 
fizica începu să-i tragă la răspundere, iar mașina se roti haotic. 
NewQuarter scăpă volanul, holbându-se împietrit. Alif simţi 
presiunea în vezică și își încordă picioarele. Nu-și mai putea 
controla mușchii. Erau în cădere liberă, rostogolindu-se pe panta 
abruptă a dunei. 

Când atinseră solul, Alif își simţi oasele trosnind. O undă 
străbătu întreaga mașina, spărgând toate geamurile, iar botul 
mașinii se strivi în nisip. Cineva ţipă. Alif își protejă faţa de 
cioburile care veneau din toate direcţiile, înțepându-i mâinile 
prin roba subţire. Se gândi la Vikram. Se gândi la Dina. Inchise 
ochii. 

Urmă o tăcere bruscă. Noaptea umplu mașina prin ferestrele 
sparte, atingându-i faţa lui Alif cu briza ei reconfortantă. Luă 
mâinile de la ochi. Stăteau în diagonală, acolo unde duna se 
întâlnea cu terenul plat, cu botul turtit ca o conservă și roţile din 
spate proptite vertical; NewQuarter era alb la faţă. 

— Uau, șopti el. 

Șeicul Bilal tuși, dregându-și vocea, și începu să se scuture de 
cioburi. 

— Ei bine, fiule, promit că nu voi cere niciodată să-ţi văd 
permisul de conducere, spuse bătrânul, părându-i lui Alif ceva 
mai aproape de imaginea șeicului pe care îl cunoscuse. 

— Mulţumesc, unchiașule, spuse NewQuarter, holbându-se în 
continuare drept înainte. 

Alif deschise ușa, luptându-se cu centura de siguranţă. 
Balamalele ușii scoaseră un sunet jenat atunci când fură forţate, 
iar Alif făcu pași pe nisip. Era moale și rece, strălucind în reflexia 
lunii care stăpânea linia orizontului. 


— E așa de întuneric, se plânse NewQuarter. 

— Ba deloc, spuse Alif. 

Era copleșit de atâta culoare - bleumarin și purpuriu în ceruri; 
argintiu și negru pe nisip. 

— Nu-i deloc întuneric. 

— Unde suntem? întrebă șeicul Bilal. 

Se sprijini de umărul lui Alif, tremurând. Alif se întrebă dacă 
putea să-i interpreteze gestul ca pe un prim semn al iertării. 

NewQuarter își dădu jos turbanul și își trecu mâna prin 
coroana de păr negru, uns cu uleiuri. 

— Cred că suntem la marginea Cartierului Gol, spuse el. 

— Dumnezeule Mare. Atât de departe? Șeicul se roti pe 
călcâie, uitându-se împrejur. 

— Unchiule, închisoarea a fost construită la marginea 
deșertului. Au ridicat-o așa special, ca dacă vreun idiot ar reuși 
să evadeze, să moară înainte să ajungă la civilizaţie. 

NewQuarter lovi cu piciorul cauciucul dezumflat al mașinii. 

— Soartă care ne paște și pe noi. 

— Ai credinţă, spuse șeicul. 

NewQuarter râse și se îndreptă către portbagajul mașinii. 

— Da, credinţă. Uitaţi. Am adus apă și mâncare. Dacă tot 
urmează să murim de foame, începem de mâine. 

Scoase o sticlă de apă plată și o ladă frigorifică. Înăuntru erau 
struguri, portocale, lipii și carne, o cărămidă de brânză feta într- 
o baie de ulei. 

Alif îl îmbrăţișă pe NewQuarter cu disperare. 

— Mulţumesc, spuse el. De o mie de ori mulțumesc. N-ai nici 
cea mai mică idee... 

— Ai dreptate, n-am. 

NewQuarter ieși din strânsoarea lui Alif și își scutură roba. 

— E în regulă, n-am făcut niciodată nimic curajos, în afara 
calculatorului. Trebuia să încep de undeva. 

— Dar ţi-ai riscat viaţa! 

NewQuarter părea surprins. 

— Akhi, ești un erou. Sunt o mie de disidenţi și hacktiviști în 
Oraș care ar sta la coadă fie și numai să te întâlnească, 
darămite să te ajute. Arestarea ta a împânzit toate canalele. 
Mass-media te-a numit terorist, desigur, dar nimeni nu crede ce 
spune Statul. Faptul că te-ai baricadat în Al Basheera a fost o 
tușă genială. Ai transformat cea mai faimoasă moschee a 


noastră într-un simbol împotriva tiraniei. Genial! Prietenii tăi 
comuniști și cei islamiști cred că au plâns în sincron. Pentru 
prima oară în istorie. 

Alif roși. 

— N-a fost intenţionat, spuse el. Mă ascundeam de agenţii 
Statului, iar Basheera a părut cel mai sigur loc la acel moment. 

NewQuarter ridică o sprânceană. 

— În orice caz, a funcţionat. Orașul a vorbit despre tine 
săptămâni la rând. Dar pentru că ai dispărut, au presupus toţi că 
ai murit. 

Alif se gândi, cu groază, la mama lui. 

— Da? Asta cred? Și familia mea? 

— N-aș putea spune. Nu mai eram nici eu sigur că trăiești. A 
trebuit să trag multe sfori pentru a te găsi. Numai norocul a fost 
cel care m-a adus la tine. 

— Cum așa? 

NewQuarter se lăsă pe vine, și începu să-și pună într-o farfurie 
pâine, fructe și brânză. 

— Se pare că suntem înrudiţi, într-un fel, spuse el. Prima 
nevastă a tatălui tău provine dintr-o familie bună. E nepoata 
surorii mamei mele, prin căsătorie. Deci eu aș fi unchiul tău, să 
zicem. Gândește-te puţin - ne cunoaștem, după reputaţie, de 
ani întregi, și noi niciodată n-am știut cât de apropiaţi suntem, 
de fapt. 

Alif se gândi o clipă. 

— Dar asta la distanţă de nu știu câte grade, plecând de la o 
legătură care nici măcar nu e de sânge. Credeam că-mi vei 
spune că sunt moștenitorul tronului sau ceva. 

— Ha! Ai vrea tu. Nu, dar asta a însemnat că anumite bârfe au 
ajuns la urechile mele, prin familia mea, chestii pe care altfel n- 
aș fi avut cum să le aflu. Nepoata mătușii mele, prin căsătorie, o 
luase razna, crezând că soţul ei, tatăl tău, urma să-și piardă 
poziţia sau că familiei aveau să-i fie confiscate averile de către 
Stat sau ceva. Firește, din cauza legăturii regale, nu s-a 
întâmplat nimic, însă măcar am avut o pistă de la care să 
pornesc cercetarea. 

Alif se așeză pe nisipul rece, încercând să asimileze 
informaţiile. 

— Ce coincidenţă fericită, spuse el. 

— Toate lucrurile se numesc destin, spuse șeicul Bilal, 


acceptând farfuria întinsă de către NewQuarter. 

începu să se înfrupte cu o poftă nemaivăzută, cu ochii 
întredeschiși, murdărindu-și puţin barba de ulei. 

NewQuarter îi întinse o farfurie și lui Alif, iar mirosul bucatelor 
îl ameţi. Luă o bucată de brânză, lăsând-o să i se topească în 
gură, simţindu-i aroma cu fiecare părticică a limbii. Disperarea 
la care ajunsese înaintea apariţiei lui NewQuarter îi părea 
imposibil de reprezentat. Fusese eliberat. Nu avea cuvinte 
pentru a descrie profunzimea pe care o aveau simţurile sale, 
revenite la viață, saturate de lucrurile simple și imediate: 
mirosul aerului și al mâncării, vastitatea priveliștii. Copleșit, 
puse farfuria jos și îngenunche cu fruntea în nisip, murmurând 
mulţumiri dezarticulate. 

— Ce face? se auzi vocea lui NewQuarter. 

— Cred că încearcă să se roage, spuse șeicul Bilal. 

— Dar nu-i curat. Nu și-a făcut abluţiunile și nici n-a verificat 
direcția Meccăi, pe lângă faptul că a început într-o poziţie 
complet greșită. 

— Dragul meu, spuse șeicul, lui Dumnezeu îi place să-și vadă 
servitorii luaţi pe nepregătite. Băiatul a lăsat jos prima farfurie 
de mâncare primită după cine știe câtă vreme, pentru a-i 
mulţumi Creatorului. Sunt puţine lucruri mai cinstite decât 
acesta. 

— Sau mai dezordonate. | se văd oasele prin piele. Mai bine ar 
mânca și i-ar mulţumi Creatorului său atunci când devine curat 
și civilizat. 

Șeicul râse. 

— Eu am avut multă experienţă cu murdăria și sălbăticia în 
ultima vreme. Să-ţi spun ce-am descoperit? Nu sunt totuna cu 
picioarele mele. Nu sunt totuna cu murdăria de pe mâini sau de 
pe părţile intime. Dacă aș fi fost toate aceste lucruri, nu aș mai 
fi avut cum să mă rog după ce-am fost arestat. Dar m-am rugat, 
pentru că nu sunt totuna cu acele lucruri. Într-un sfârșit, nu sunt 
nici măcar eu însumi. Sunt o grămadă de oase, care vorbește cu 
Domnul nostru. 

Alif ridică fruntea și se așeză pe nisip. Șeicul Bilal îi întinse 
farfuria cu un gest lung și încetinit, de parcă ar fi îmbătrânit 
considerabil sau ar fi fost încă în chinuri. Alif o acceptă, 
preocupat. 

— Te-au rănit, întrebă el? 


— Da. 

— Ești supărat pe mine. 

— Foarte. 

— Nu știu cum să-mi cer iertare. 

— Poţi începe prin a-mi spune unde e cartea aceea 
blestemată. Pe aia o urmăreau. 

Alif luă un strugure între degete. 

— Nu știu unde e cartea, spuse el. Eu n-am mai atins-o după 
ce s-a topit calculatorul. Nu eram atent la asta. 

— Mă scuzaţi, spuse NewQuarter, dar despre ce carte e 
vorba? 

Alif și șeicul Bilal schimbară priviri. 

— Se numește A/f Yeom, spuse Alif. A fost scrisă de duhuri. 

NewQuarter pufni în râs. 

— Cred că-i grav ce ţi-au făcut la închisoare, spuse el. Te-a 
săltat Mâna pentru o carte scrisă de duhuri? Halucinezi. 

Alif scutură din cap. 

— E adevărat, spuse el. Mâna o dorea pentru a încerca să 
creeze o metodă complet nouă de programare. Djinnii concep 
cunoașterea într-un fel foarte diferit de oameni, așa că în cărțile 
lor se ascund tot felul de metafore codificate pe care le poţi 
traduce în limbajul calculatoarelor. 

— Ai înnebunit cu siguranţă, spuse NewQuarter, privindu-l pe 
Alif cu milă. Mâna te urmărește de ani de zile, ca pe noi toţi de 
altfel. Suntem inamicii Statului. N-are nimic de-a face cu nicio 
carte. 

— Dar de ce acum, NewQuarter? De ce a așteptat până acum 
să lovească? Fiindcă eu aveam ceva ce-i trebuia foarte mult - 
ceva ce numai eu aveam și numai eu îmi dădusem seama la ce 
îi trebuia acest lucru. 

NewQuarter rânji. 

— Ce-i așa amuzant? întrebă Alif. 

— Mi-ai spus NewQuarter. N-am mai auzit numele ăsta cu 
voce tare, până acum. 

— Păi dacă numele tău adevărat e atât de lung. 

— Numai pentru un ţăran, spuse NewQuarter oferindu-i mai 
multă carne și brânză. Mănâncă! Haideţi să ne ospătăm în seara 
asta și să nu ne gândim prea mult la ce va urma, fie că murim 
de sete sau că ne va găsi Statul. 

Ridicându-se în picioare, Alif privi de jur-împrejur. Dunele erau 


curate și blânde, fără nicio urmă de murdărie sau răutate, atât 
de diferite de atmosfera Orașului. Luna de la orizont părea de 
cleștar. Însă Alif își amintea lecţiile de geografie de la școală: nu 
exista apă pe nicăieri în jur, sute de kilometri, cu excepţia 
Orașului. Pe cât era de frumos deșertul, pe-atât era de 
implacabil și luase multe vieţi. 

Multe vieţi omenești, cel puţin. 

— Dacă ne aflăm într-adevăr la marginea Cartierului Gol, 
spuse el, teoretic ar trebui doar să înaintăm mai mult, înainte să 
ne găsească djinnii. 

— larăși djinni, spuse NewQuarter exasperat. 

— Djinn e ultima strofă a Coranului, spuse Alif nerăbdător. Nu 
te uita la mine ca la un nebun. Crezi în Coran sau nu? 

— Păi, da, dar - doar fiindcă există djinni nu înseamnă că pot 
fi întâlniți pe stradă. Ei sunt... sunt doar... 

Alif se ridică și începu să se plimbe. Își aminti cum îl certase 
Dina prima oară când îl întâlniseră pe Vikram, și furia lui atunci 
când ea îl întrebase de ce i se părea atât de imposibil să creadă 
ceea ce voia de fapt să creadă. „Când se adeverește, nu mai e 
deloc amuzant”, spusese el atunci. „Când se adeverește e 
înfricoșător.” 

Era minunat să-și întindă picioarele, să poată înainta mai mult 
de câţiva pași într-o direcţie. Stomacul lui reacţiona ciudat la 
mâncare și protesta; voia să se îndepărteze suficient de mult de 
șeicul Bilal și de NewQuarter, în caz că s-ar fi întâmplat un 
accident rușinos. 

Se opri la buza unui mic dâmb de nisip, de unde terenul 
aluneca într-o depresiune acoperită cu un nisip mai întunecat, 
mai greu. Ar fi vrut să alerge, dar inima îi tresări la simplul gând; 
cine știe ce avea să se întâmple dacă forţa nota. 

— Am îmbătrânit, își spuse. 

Își simţea fiecare mușchi rigid și obosit, de parcă îmbătrânise 
în trei luni cât într-o viaţă. Numai mintea îi rămăsese limpede. 
Trase adânc aer în piept de câteva ori, apoi se întoarse către 
mașina lui NewQuarter. 

NewQuarter se așezase lângă capota zdrobită a mașinii și își 
desfăcuse turbanul, folosindu-l pe post de pătură. 

— Trebuie să dorm, spuse el când îl văzu pe Alif întorcându- 
se. Nu mă aşteptam să se termine așa ziua asta. Dacă-ţi vine să 
crezi, eu îmi închipuiam că în clipa asta vom fi în apartamentul 


meu din districtul Dahab. Asta păţești dacă ai crescut cu 
impresia că banii pot rezolva orice problemă. În mod sigur sunt 
un ratat. 

— Dar cu siguranţă ești îndemânatic la volanul unui BMW 

— Mersi. E și asta ceva. 

Alif se așeză puţin mai departe de NewQuarter, zvârcolindu-se 
în nisip, pentru a crea o scobitură în jurul trupului. Șeicul Bilal 
stătea sprijinit de cadavrul cald al mașinii, sforăind încetișor. Alif 
simţi cum alunecă înspre somn, confundându-se cu liniștea 
locului, o liniște atât de vastă și nețărmurită, încât părea o 
muzică inefabilă. Pleoapele i se închiseră și căzu într-un somn 
fără vise. 

Când se trezi, fu din cauza șeicului Bilal, care îl clătină de 
umăr. 

— Ha? 

Alif se întoarse pe cealaltă parte, înțelegând cu greu locul în 
care se afla. 

— Priveşte, spuse șeicul. . 

Cerul era plin de culori: albastru, alb, azuriu și roșu. Incepu să 
respire repede, copleșit de o fericire dureroasă. 

— Ce e? întrebă el. 

— Răsăritul, spuse șeicul. Răsare soarele. 


Capitolul doisprezece 


Deși era iarnă, iar temperatura era pe atât de scăzută, pe cât 
era de ridicată în timpul caniculei, soarele își făcea simțită 
stăpânirea. Nici urmă de umbră în jur, în afara celei pe care, în 
prelungirea mașinii, o puteau încropi cu pânzele care le 
acopereau capetele. Dunele care pe timpul nopţii păruseră de-a 
dreptul nepământești se-nfăţișau acum sterpe și despuiate, cu 
nisipul fin și necruţător, gata să-i mumifice pe necunoscători și 
nepregătiţi. 

— Nu pe-aici s-a pierdut o-ntreagă armată persană? întrebă 
glumet NewQuarter, în timp ce inspecta proviziile, deși i se 
putea simţi tensiunea în voce. 

— S-au rătăcit prin Sahara, spuse Alif, mijind ochii spre dune. 
Dar nu aici. 

Soarele se reflecta în cupola de nisip pe care o văzuse și cu o 
noapte în urmă, creând un miraj aproape perfect. Părea să fie 
un lac de un albastru intens, la fel de real ca BMW-ul rablagit din 
spatele lui. Observă că ceilalți doi evitau să privească în acea 
direcție, de parcă presiunea unei false speranţe i-ar fi putut face 
să se piardă cu firea. 

— Cred că avem apă cât să ne-ajungă vreo două zile, poate 
chiar trei, spuse NewQuarter. Nu aveam în plan o expediţie. Mă- 
ntreb dacă ăia de la Securitatea Statului vor apărea și p-aici. Nu 
cred că ne-am abătut prea mult de la drumul principal. 

— Mă-ndoiesc că Statul, oricât de Stat o fi el, ar putea trece 
de dune fără un tanc, spuse șeicul Bilal. Poate că n-or să vină 
deloc. Poate vor aștepta pur și simplu la marginea drumului, să 
vadă dacă nu cumva apărem, iar când vor vedea că nu mai 
venim, poate vor crede că ne-am prăpădit. 

— O presupunere întemeiată, zise NewQuarter, scormonind 
prin lada frigorifică. 

Era palid. 

— Poate că da. Până la proba contrarie, eu aleg să cred că 
vieţile ne-au fost cruţate cu un scop, răspunse șeicul, cu faţa 
complet acoperită, făcându-și vânt cu capetele pânzei. 

Alif văzu că-i mai revenise culoarea în obraji, și asta îl 
însufleţi. 

— Nu prea văd ce scop ar fi ăsta: să mori încet, în loc să mori 
repede, bombăni NewQuarter, punând lada frigorifică la loc în 


portbagaj. 

Alif înaintă câţiva pași spre arătarea iluzorie, cântărind bine 
situaţia în care se aflau. Nu-i era teamă și nu simţea niciun fel 
de neliniște; frica de moarte se tocise de-a dreptul în ultimele 
săptămâni, cât timp își așteptase sfârșitul. Se gândi la vorbele 
lui Vikram, la cum Cartierul Gol nu era numai o întindere 
deșertică pustie, ci o lume de-a-ndoaselea; locul în care 
sălășluiau djinnii. Spusese că e greu, ca om, să te strecori acolo 
nevătămat. Când își aminti de Dina și de americancă, Alif simţi 
angoasa strecurându-i-se în suflet, neștiind dacă scăpaseră cu 
viață sau, dacă erau tefere și unde s-ar fi putut afla. Arătarea 
din închisoare zisese că Vikram a murit. Asta însemna că și 
fetele muriseră? Gândul ăsta îi dădu ghes, îndreptându-i pașii 
spre mirajul albăstrui. 

Mirajul era desăvârșit, iar pentru o clipă avu impresia că 
putea auzi apa susurând pe nisip, și își simţi nările inundate de 
aburul picurilor evaporaţi. Începu să râdă de situaţia deplorabilă 
în care se afla și se întinse pe nisip. 

— Ai dezamăgit-o, spuse cu voce tare. Dacă i s-a întâmplat 
ceva, tu ești de vină. Ea a avut încredere în tine. 

— Poftim? 

Alif își reluă nedumerit postura. În mijlocul apei iluzorii se afla 
un bărbat cu pieptul dezgolit, iar pe pielea lui întunecată șiroia 
apă. Părea proaspăt întors de la înot. Alif îngăimă câteva sunete, 
după care începu să bată în retragere spre tabăra lor, mergând 
cu spatele, ca un crab. 

— Nu, te rog. Voiam doar să știu dacă mi te adresai mie. Mă 
tem că n-o cunosc pe femeia pe care mă acuzi c-am neglijat-o. 
Poate m-ai confundat. 

Deschise gura să-i răspundă, dar Alif scoase doar un sunet 
ascuţit și încurcat, după care roși când bărbatul ieși din apă - 
pentru că, într-adevăr, era apă sau cel puţin ceva foarte 
asemănător apei - și se opri cu ochii spre Alif la marginea 
urcușului nisipos. În jurul mijlocului purta o pânză neagră, 
asemenea pescarilor. 

— Da-r-ar naiba să dea, zise încruntat, te-am confundat cu 
unul de-ai noștri. N-ar fi trebuit să zic nimic. Dar cum se face că 
mă poţi vedea? 

— Nu știu nici eu, se bâlbâi Alif. Am venit aici atras de miraj, 
mi s-a părut că aud apă curgând... 


Bărbatul îl privi fățiș pe Alif. Chipul lui avea ceva distorsionat, 
de parcă Alif s-ar fi uitat la el printr-o fereastră veche și vălurită. 
Când Alif se concentra prea tare la una dintre trăsături, aceasta 
devenea neclară și-i scăpa privirii, ca o umbră sau ca o pată de 
lumină lăsată de soare pe retină. 

— Foarte interesant, spuse bărbatul, mai mult pentru sine. 
Ciudat, de parcă nevăzutul și-ar fi băgat un pic coada, scutură el 
din cap. Ai face bine să te-ntorci de unde-ai venit, 
pământeanule. Nu-i un loc tocmai sigur pentru tine aici, la 
graniţă, mai ales dacă ne poţi vedea. 

— Nu mă pot întoarce, izbucni Alif când bărbatul îi întoarse 
spatele. Ni s-a stricat mașina - vom muri dacă nu găsim apă și 
adăpost. 

— Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta, spuse bărbatul în cele din 
urmă, după ce, pentru câteva clipe, păru să cântărească 
răspunsul, apoi se afundă la loc în apa iluzorie. 

— Am fost prieten cu Vikram, strigă Alif. A murit în timp ce 
încerca să salveze două femei pe care le cunosc. Urma să le ia 
cu el în Cartierul Gol. 

Bărbatul se întoarse, surprins. 

— Cel pe care legendele voastre îl numeau Vampirul? Am 
auzit de moartea lui. Dar n-am auzit nimic de cele două 
muritoare. Cartierul Gol e destul de mare, să știi. 

— Şi periculos, nu? Așa zicea Vikram. Că e periculos pentru 
oameni. Crezi că două femei sănătoase s-ar descurca acolo? 

— Greu de zis, ridică bărbatul din umeri. E drept, tribul lui 
Adam e fragil. Depinde însă în primul rând de dispoziţia 
oamenilor. Cândva, veneațţi adesea printre noi, iar noi printre 
voi. Acum, lucrurile s-au schimbat. 

— De ce? 

Alif voia să-l ţină de vorbă pe bărbat. Spera că va reuși să-l 
convingă să le dea o mână de ajutor. 

— Credinţa, spuse bărbatul. Nu mai înseamnă același lucru ca 
înainte, cel puţin nu pentru voi. Voi aţi renunţat la jumătatea 
nevăzută a lumii. 

— Dar lumea e plină ochi de fanatici religioși. Credinţa o duce 
bine-mersi, nu-ncape îndoială. 

— Superstiția o duce bine. Dogmatismul o duce bine. 
Sectarianismul o duce bine. Credinţa moare pe zi ce trece. 
Pentru majoritatea semenilor tăi, djinnii sunt fantasme 


paranoide care provoacă epilepsie și tulburări mintale. Găsește- 
mi tu pe cineva care crede că poporul ascuns există cu 
adevărat, așa cum spun Cărţile. iți spun eu, vei avea mult de 
căutat. Au dispărut uimirea și evlavia din religiile voastre. 
Sunteţi gata să acceptaţi iraţionalul, dar nu și transcendentul. Şi 
de-asta, vere, nu pot să fac nimic ca să te-ajut. 

— Cunosc pe cineva care crede exact ce mi-ai descris, spuse 
Alif. S-ar putea să mai fie încă în Cartierul Gol. Ajută-mă s-o 
găsesc. 

Bărbatul rămase câteva clipe nemișcat, cufundat în apă până 
la brâu, fixându-l pe Alif cu privirea. 

— Dacă chiar sunt doi oameni în Cartierul Gol, mai mult ca 
sigur vor da de belea, spuse el în cele din urmă. Ceea cenue 
deloc bine. Dacă îmi promiţi că vei pleca imediat cum le dai de 
urmă, să zicem c-aș mai putea face ceva pentru tine. 

— Promit, spuse Alif în grabă. Jur pe viaţa mea sau, mă rog, 
pe ce-a mai rămas din ea. Dar mai sunt alţi doi oameni pe care 
trebuie să-i iau cu mine, altfel vor muri aici - un șeic mai bătrân 
și un tânăr care ne-a salvat pe amândoi. Te rog, lasă-mă să-i 
iau. 

Bărbatul oftă și aruncă o privire furișă peste umăr, de parcă s- 
ar fi temut să nu-l urmărească cineva. 

— Grăbește-te atunci, spuse el. Cu cât stăm mai mult de 
vorbă, cu atât atragem mai mult atenţia. 

Alif o luă la goană prin nisip, îndreptându-se spre BMW. 
NewQuarter și șeicul Bilal stăteau întinși de-a lungul fâșiei 
înguste de umbră care mai supravieţuise, făcându-și vânt cu 
poalele robelor. 

— Trebuie să mergem, spuse Alif. Am găsit pe cineva care ne 
poate ajuta. 

NewQuarter se ridică în picioare împleticindu-se. 

— Slavă Domnului. Mare noroc ai, akhı - cine e, vreun beduin 
care vinde haşiş? Vreunul dintre ăia care fac tururile-alea 
îngrozitoare pentru turiști? 

— Nu contează cine e, spuse Alif. Trebuie să mergem foarte 
repede. Se grăbește. 

NewQuarter îl ajută pe șeic să se ridice și scoase lada 
frigorifică din portbagaj. 

— Săraca mașină, se jelui el. E a doua pe care-am distrus-o pe 
anul ăsta. Tata nu va fi deloc încântat. 


Șeicul Bilal îl luă tăcut în derâdere, fără să scoată o vorbă. 
Sprijinit de braţul lui NewQuarter, mergea cât putea de repede, 
ținându-se după Alif, care-și croia drum spre mirajul din 
depărtare. Alif se aștepta, undeva în străfundul minţii, ca 
bărbatul și apa iluzorie să fi dispărut între timp. Când însă 
întrezări umbra albastră peste buza nisipului, răsuflă ușurat. 
Bărbatul stătea cu mâinile-n sân, tot acolo unde-l lăsase Alif. 

— Cu el vom da de necaz, spuse arătând spre NewQuarter. 
Deja îmi dau seama. 

— Ce-i asta? întrebă NewQuarter. Unde ţi-e mașina, frate? M- 
așteptam la ceva mai de Doamne-ajută, îi aruncă o privire 
fugară lui Alif. Pentru Dumnezeu, ce-ai avut în cap? Ăsta nici 
măcar nu poartă pantaloni. 

— Nici tu nu porţi, răspunse bărbatul. 

— Da, dar eu sunt îmbrăcat, zise NewQuarter, ridicând bărbia. 
Port o robă îngrijită, cu lenjerie și tot ce trebuie. 

Șeicul Bilal îi atinse braţul lui Alif. 

— Băiete, murmură el încet, încep să mă-ngrijorez de numărul 
mare de oameni dubioși pe care îi atragi. 

— Mi se întâmplă de puţină vreme, spuse Alif. Și mai mult din 
întâmplare. Dar la nevoie, se dovedesc a fi de mare nădejde. 

— Bine, să mergem, spuse bărbatul, făcându-le semn. Unul 
câte unul. 

— În miraj? 

Alif privi neîncrezător spre scobitura strălucitoare și albastră 
care se căsca în nisip. 

— Da, dacă vrei s-o numești așa. Trimite-l mai întâi pe bătrân. 

Alif îl ajută pe șeicul Bilal să coboare până la bărbatul aflat pe 
fundul apei iluzorii. Mirajul căpătă o strălucire și mai mare, ca de 
oglindă în care se reflectă soarele, iar cei doi se făcură nevăzuţi. 
După o scurtă pauză, bărbatul își făcu din nou apariţia, fără șeic. 

— Cum dracu’? îl privi NewQuarter, clipind des, de parcă ar fi 
încercat să-și focalizeze privirea. 

— Tu urmezi, îi spuse bărbatul. Fiindcă la tine-i cel mai 
complicat. 

— Complicat un fâs, spuse NewQuarter, alarmat. Tocmai te-ai 
făcut nevăzut cu șeic cu tot. 

— Pf! E acolo, vă face cu mâna. Ya/la! 

Intinse mâna. După o scurtă ezitare, NewQuarter i-o prinse şi- 
și dădu drumul pe pantă, aproape alunecând pe nisip, iar când 


ajunse la fund, se evaporă. Alif păși până pe buza adânciturii și 
așteptându-l pe bărbat să revină. Lumina zilei, căreia îi dusese 
dorul atâta vreme, îi mângâia faţa și-i era recunoscător lui 
NewQuarter pentru eșarfa pe care i-o dăduse de pus pe cap și 
care-i proteja acum ceafa. Era liber și, cu toate astea, nu era nici 
pe departe-n siguranţă: ceva lipsea cu desăvârșire și într-un 
mod nebunesc. Lovi cu piciorul în nisip, stârnind un val pe care-l 
împroșcă într-o adiere înțepătoare, mirosind a sticlă încinsă. 

— Unde ești? mormăi el spre miraj. 

— Complicaţii complet inutile, spuse bărbatul care reapăru 
într-o clipă, cu o expresie exasperată. Prietenul tău a avut 
nevoie de puţin mai multă muncă de convingere. Are un fel de 
criză. 

— Îmi pare rău, spuse Alif. A avut niște zile foarte dificile. 

— Nu mă privește. Hai, urmezi tu. 

Alif îl prinse pe bărbat de mână și se făcu nevăzut în ochiul 
albastru. Simţi un miros înţepător de ozon și o pală de 
electricitate statică îi făcu pielea de găină pe braţe. Când 
deschise gura, ca să tragă aer în piept, putea să jure că nuera 
niciun strop de oxigen, așa că începu să-și pipăie grumazul cu 
mâna liberă. Mirosul de ozon îi impregnă nările și gura, apoi toţi 
porii, până când simţi că se va dizolva cu totul în el, devenind 
un nor de particule stratosferice. Amorti cu totul. Simţi că cineva 
îi smucește braţul, iar când deschise ochii, se trezi pe un banc 
din pulbere de stele. 

— Ce? privi Alif în jur, abia respirând. 

La câţiva metri de el, NewQuarter stătea în genunchi pe un 
dâmb de pulbere luminescentă, bolborosind ceva, cu șeicul Bilal 
alături care-i vorbea cu glas încet și liniștitor. Bărbatul care-i 
adună pe toți trei îl scutură pe Alif de pulberea stelară, și 
rămase privindu-l cu reală îngrijorare. 

— E totul în regulă? 

Aici, conturul lui era și mai greu de distins; avea urechile 
ascuţite, iar vârfurile se alungeau cu smocuri de păr, pentru ca 
mai apoi să se strângă iar în forme mai umane; părul părea să-i 
plutească împrejurul feţei, ca cerneala în apă. 

— Da, răspunse Alif cu voce stinsă. 

Își mișcă picioarele, punându-le la încercare, bucuros să 
constate că-l urmau. Începu să cerceteze peisajul, deși vederea 
îi juca feste. Nisipul fusese înlocuit de ceva mai fin și mai 


deschis la culoare, însă tot într-un desert se aflau; în depărtare, 
dunele se estompau, adierea ușoară spulberând nisipul în nori 
de aburi cristalini. Cerul de deasupra avea nenumărate nuante, 
semănând cu primele raze ale amurgului. Se vedeau și luna și 
soarele, la unison, cu stelele care dădeau impresia unei zile ce 
n-a început niciodată sau a unei nopţi ce nu s-a sfârșit nicicând. 
Vederea acestor lucruri stârniră un impuls primar în creierul lui 
Alif; impresia că pusese piciorul într-un loc de care nu aparţinea, 
devenind prada din ochii prădătorilor. 

— Ce-i asta? urlă NewQuarter. Ce-i asta? 

— E periferia Cartierului Gol, răspunse bărbatul, ridicând din 
umeri ca la o întrebare obișnuită. Aproape de drumul spre lrem. 
Exact acolo unde eraţi și acum un minut, doar că altfel. 

— lrem, adică Orașul Coloanelor? întrebă șeicul Bilal cu un aer 
care lui Alif i se păru absurd de impasibil. Orașul ridicat de 
djinnii despre care vorbesc legendele străvechi? 

— Chiar el, spuse bărbatul. Deși, în ultima vreme, mă tem că 
nu mai e chiar așa la modă. Mulţi din noi alegem să trăim în 
locuri abandonate de oameni. Mai puţin de muncă. Detroit e 
foarte popular. 

Alif îngenunche în pulbere, alături de NewQuarter, și-și puse 
braţul pe după umărul lui. 

— Revino-ţi, bhai, spuse el. Eşti în siguranţă. Gândește-te că e 
ca un joc pe computer. Mai real decât orice HD. Mai real ca viaţa 
reală. 

— Ar trebui s-o luăm din loc, spuse ghidul. Vor mai trece și 
alţii pe aici și nu toţi vor fi la fel de înţelegători ca mine. Vikram 
avea o mulțime de dușmani. 

— Nu ne spui cum te numești? întrebă Alif, ajutându-l pe 
NewQuarter să se ridice. 

Bărbatul rosti un șir de note muzicale, care i se prelinseră în 
ureche lui Alif, de parc-ar fi fost ulei. 

— Nu voi putea în veci să pronunţ așa ceva, spuse el. Nu 
folosești și un alt nume? Vikram spunea că el așa face. Mă rog, 
Vikram nu era numele lui adevărat. 

— Eu nu interacţionez așa des cu cei din tribul tău ca să-mi 
iau un al doilea nume, zise el fornăind. Nu văd ce sens ar avea. 
Așa, dacă nu-l poţi pronunţa, nici măcar nu te poţi folosi de el 
împotriva mea. 

O porni spre lună, lăsând în urmă o boare de pulbere. Alif îl 


urmă, trăgându-l pe NewQuarter după el. Șeicul rămase în urma 
lor, mișcându-se încet pe pământul moale. Bărbatul îl conduse 
peste câteva dune care-și schimbau forma în bătaia vântului, 
asemenea valurilor mării. Pe măsură ce Alif încerca să țină pasul 
cu ghidul lor, i se părea că bărbatul mergea pe apă și că 
pulberea pe care o ridica sub fiecare pas era briza unui ocean 
uscat. Ideea asta avea asupra lui un efect adormitor. Pe măsură 
ce înainta, cădea într-un soi de transă, iar ochii începură să i se 
închidă sub pleoapele grele. 

— Ai grijă, îi spuse călăuza. Dacă adormi, te poţi pierde. E 
complicat să-ți păstrezi corpul intact aici. _ 

Alif se scutură, deschizând larg ochii. II auzi pe șeicul Bilal 
respirând greu în urma lui. 

— Aerul de-aici nu prea ne ajută, spuse șeicul. Are un efect 
foarte ciudat asupra omului. Zici că e gazul cu care te-adoarme 
dentistul. 

Alif adulmecă. Mirosul de ozon care aproape îl copleșise la 
cufundarea în miraj se mai simţea pe ici, pe colo, dar mai vag; 
sau poate se obișnuia cu el. 

— De ce nu e bine să dormi? îl auzi pe NewQuarter întrebând. 
Somnul e mila Domnului. Tare bine mi-ar mai prinde un pui de 
somn. 

— Granițele sunt foarte înșelătoare, spuse bărbatul. Eşti 
somnoros pentru că mintea vrea să se întoarcă în lumea pe care 
o cunoaște. Dar nu va ajunge acolo. Mintea adormită 
hălăduiește între văzut și nevăzut, fără să se stabilească de vreo 
parte sau alta. Dacă adormi aici, e posibil să nu te mai trezești 
niciodată, sau cel puţin să nu te mai trezești așa cum știai. Poţi 
dormi după ce ajungem la lrem. Acolo suntem în inima lumii 
noastre, așa că nici în vis nu vă veţi putea aventura prea 
departe. 

Alif își aminti îngrijorarea lui Vikram de pe Aleea Nemișcată, 
atunci când îl simţi că moţăie și simţi o undă de regret pentru 
felul în care reacţionase. Pierdut în gânduri, călcă pe urmele de 
pași pe care bărbatul le lăsase în fața lui pe întinderea fină de 
nisip. li conducea pe toţi, dună după dună, oprindu-se 
nerăbdător pe coama fiecăreia dintre ele, în timp ce ei se 
împleticeau greoi, străbătând pas cu pas nisipul sclipitor. 
Bărbatul părea să nu se afunde în pământ, așa cum se afundau 
ei, pășind sigur și vioi, ca pe iarbă. In cele din urmă, ajuns la 


buza unei dune care se ondula ca un val, făcu un semn cu 
mâna: dedesubt, în vale, printre dealuri prăfoase, se întindea un 
drum. 

— Acolo, spuse el. Drumul ăla ne va duce spre oraș. Odată ce 
ajungem la Irem, vă sugerez să vă găsiţi pe altcineva care să vă 
poarte de grijă - eu nu pot fi răspunzător pentru ce vi s-ar putea 
întâmpla. 

— Bine, spuse Alif, cu voce încrezătoare, deși nu avea niciun 
motiv să se simtă așa. 

NewQuarter se legăna dintr-o parte în alta, în vârful dunei, 
masându-și tâmplele. 

— Drumul, spuse el. Nu e așa cum trebuie. Eu n-am mai văzut 
niciodată un drum alb. De ce e alb drumul? 

Alif privi în jos spre el: drumul era pavat cu bucăţi de cristal 
lăptos, în care se răsfrângeau toate culorile schimbătoare ale 
cerului. li amintea de ceva. 

— Cuarţ! exclamă el. La fel ca Zidul din Cartierul Vechi de sus, 
din Oraș. 

— E din același munte, încuviință bărbatul. Cuarțul e 
preferatul djinnilor. Unul de-ai noștri a ridicat zidul, cu multe 
secole în urmă. 

— Sidi Abdullah al Jinan, spuse șeicul Bilal, izbucnind într-un 
chicot hârșâit. Duhul care a dus religia în Oraș. Mărturisesc, 
dintotdeauna am crezut că era un mit și că mormântul unde îi 
ţin acum turbanul e doar o șmecherie ca să mai scoată niște 
bani de pe urma turiștilor. 

— Turbanul unui seamăn djinn e o treabă cât se poate de 
serioasă, spuse bărbatul cu voce gravă. 

— Dar vai, firește, spuse șeicul. 

NewQuarter își plimba privirea de la unul la altul, protestând 
zgomotos. 

— Eu nu merg nicăieri, spuse el, așezându-se pe un norișor de 
pudră luminescentă. Nu mai fac niciun pas. Duceţi-mă acasă. 
Vreau o masă bună și o baie cu săruri cumpărate la suprapreţ 
de la băștinașii exploataţi. Vreau înapoi la viața mea, pentru 
numele lui Dumnezeu. Mă-nţelegi, nu? îl privi disperat pe Alif. 

— La partea cu sărurile, nu, spuse Alif. Dar că vrei înapoi la 
viaţa ta, da. N-o vei mai avea niciodată înapoi, bhai. Nici dacă ai 
putea bate din palme și te-ai teleporta la tine-n apartament, tot 
n-ai putea evita schimbarea prin care treci acum. Asta e preţul 


pe care-l plătești atunci când crezi că deţii controlul asupra 
lucrurilor, c-ai reușit să-ți găsești o cale prin lumea obișnuită, 
fiindcă te duce mintea. Dumnezeu să te ajute, dacă așa stau 
lucrurile. 

— Recunosc că planurile mele eroice au avut niște breșe 
serioase, spuse NewQuarter, cu privirea scânteietoare. Dar 
toată partea cu duhurile e numai din vina ta. 

— Nu suntem morţi, spuse șeicul Bilal. Așa că sunt tentat să 
cred că nici eroismul, nici duhurile n-au nicio vină. Yalla, băieţi, 
să mergem. 

— Da, să mergem, spuse bărbatul. După cum am tot încercat 
să vă spun, aici nu suntem în siguranţă. 

Alif îl urmă în josul dunei, spre drum, iar în urma lor veneau 
NewQuarter și șeicul. Când pășiră pe suprafaţa sticloasă, drumul 
păru să se îngusteze, iar valea șerpuitoare dintre dune deveni 
un coridor alambicat, atent sculptat. Drumul se deschidea 
perpendicular pe linia orizontului, cu o precizie militărească. „Nu 
e atât un drum”, se gândi Alif, „cât un marș triumfal sau ritualic; 
lucrarea unor oameni care doresc să impresioneze”. Acum avea 
un aer abandonat, o eleganţă melancolică, conferite de lumina 
stranie și liniștea dealurilor prăfoase. 

— A fost odată ca niciodată, spuse bărbatul, mergând 
sprinţar. Pe vremuri, drumul ăsta nu era niciodată gol. Cred că 
nici acum nu e gol, de fapt - căci și în rai și pe pământ există 
lucruri pe care nu le putem vedea, lucruri care doar lui 
Dumnezeu îi sunt cunoscute. Dar, de dragul discuţiei, atât vă 
spun: lrem nu mai e ce era odată. 

— De ce? întrebă NewQuarter, scormonind pământul 
cercetător cu piciorul. 

— Mă tem că, în mare parte, e vina voastră, spuse bărbatul, 
fără maliţiozitate. Lui Adam i-a fost dat să numească toate 
păsările și animalele și îngerii și djinnii, dar urmașii lui le-au dat 
uitării pe cele mai multe dintre ele. lrem dispare încetișor din 
memoria oamenilor. 

— Credeam că djinnilor le plac locurile abandonate, spuse Alif. 

— Ne plac locurile abandonate de oameni, spuse bărbatul. Nu 
de istorie. Trebuia să fi văzut lremul acum cinci sute de ani, 
când seminţiile noastre încă își aminteau una de cealaltă. 
Caravane, concursuri de poezie, comerţ cu tot felul de bagadele 
pe care voi, oamenii, le inventaţi mereu. Era ceva neasemuit. 


Toaleta - ei bine, asta nu va fi niciodată egalată. Nouă tuturor ni 
s-a părut că toaleta era o scorneală de-a dreptul isterică. 

— Aș da orice pentru o toaletă acum, spuse NewQuarter. 

— Aveţi o relaţie tare neobișnuită cu mediul în care trăiţi, 
spuse bărbatul. O relație paranoică. Parcă sunteţi chitiţi să trăiţi 
în locuri din ce în ce mai strâmte, din ce în ce mai burdușite cu 
gadget-uri care vă dau impresia cu totul greșită că deţineţi mai 
mult control asupra propriilor vieţi. lar asta dă dovadă de mare 
impietate. 

— Nu-i nimic în neregulă cu gadget-urile, mormăi Alif. 

— Nu, doar că n-au nici în clin, nici în mânecă cu magia, spuse 
bărbatul. Dar mulți dintre voi credeţi că au. 

Apoi se lăsă liniștea. Inaintară în tăcere o bucată de drum, 
care lui Alif i se păru foarte lungă, deși după poziţia inefabilă a 
lunii și a soarelui, nu-ţi puteai da seama cât timp a trecut. Lucrul 
acesta îl întrista și, din nou, se simţea apăsat de senzaţia că 
acolo nu era locul lui, că schimbase un pericol cu altul. Tânjea 
după o zi lungă și însorită, urmată de o noapte fără de soare, și 
se întreba cum de un lucru atât de firesc îi era refuzat. Simţea 
că, în dislocarea lui cosmică, mai întâi în celula întunecată a 
Mâinii, iar mai apoi în Cartierul Gol, se afla o lecţie pe care 
trebuia s-o înveţe, însă nu-și putea da seama care era aceea. 

Primul indiciu al pericolului fu un sunet abia simţit. Deșertul 
djinnilor, la fel ca deșertul obișnuit pe care-l cunoștea, era tăcut, 
fără apă și copaci, sau orice altceva care ar fi făcut posibil 
zgomotul. Așa că un sunet trebuia neapărat să însemne ceva. 
Luat ca atare, părea cu totul inofensiv; era ca tânguiala 
îndepărtată a unei vulpi sau a altei creaturi plângăcioase. Dar la 
auzul lui, călăuza tresări, rămânând cu piciorul în aer, la 
jumătatea pasului. 

— Trebuie să rămâneţi foarte calmi, spuse el, încet și hotărât. 
Nu vă ghemuiţi și nu fugiţi și sub nicio formă să nu puneţi 
întrebări. 

NewQuarter deschise gura, vrând să spună ceva, apoi se 
răzgândi, holbându-se la creatura care se apropia pe drum. 

Era un animal, deși Alif nu mai întâlnise niciodată o asemenea 
fiară: masiv, roșcat, inform ca o pată de sânge pe piatra 
deschisă la culoare. Peste pupilele ca de capră, albăstrui, îi 
atârnau smocuri de blană. Fălcile primitive erau lipsite de dinţi; 
însă din hăul gâtlejului se iveau șiruri de cuțite ascuţite. Era ca 


desprins din coșmarul unui copil, fantezia unei minţi prea 
inocente pentru a putea cuprinde răul omenesc, dar capabilă să- 
și imagineze ceva mult mai feroce. Alif auzi un țipăt, ascuţit și 
subţire, de care își dădu seama îngrozit că-i scăpase chiar lui. 

— Banu Adam, spuse animalul cu o voce de metal scrâșnit. 
Banu Adam pe drumul spre lrem. 

— Nu-i niciun pericol, spuse bărbatul. Doi copii și un bătrân. 

— De trei ori mai mult pericol, spuse animalul. 

— Nu și pentru tine, spuse bărbatul. Pentru tine sunt, pur și 
simplu, nimic. Lasă-ne să trecem! 

Animalul mai scoase un sunet ca de vulpe, dar care lui Alif i se 
păru cu atât mai îngrozitor cu cât răsuna blând și părea să vină 
din cu totul altă parte. 

— Dacă sunt aici, înseamnă că acolo, afară, cineva e pe 
urmele lor, spuse animalul. Asta e singurul motiv pentru care 
trei oameni ne-nimicuri s-ar afla pe drum spre lrem la vremea 
asta, când tobele războinice ale înșelătorului sunt tot ce-și 
amintește neamul lor din lumea nevăzută. 

— Şi ce-i cu asta? Tot nu înseamnă că ar valora ceva pentru 
tine. 

Alif defectă o aluzie fină în vocea călăuzei lor. 

— Dar pentru altcineva sigur valorează, spuse animalul, 
apropiindu-se greoi de ei. lar asta îi face interesanţi. Spune, 
băiete de lut, cum ţi-ar plăcea să mori? întrebă oprindu-se în 
faţa lui NewQuarter, care se făcuse alb ca varul. 

— La 90 de ani, spuse NewQuarter înțepat, pe un pat de bani, 
într-o vilă cu priveliște spre mare, în timp ce trei neveste, cel 
puţin, se bat între ele, orbite de durere. 

Animalul se cutremură de râs. 

— Imbecilule, șușoti călăuza. Ti-am spus să nu răspunzi la 
întrebările lui. 

— Îmi pare rău! 

— Lasă-l pe băiat să vorbească, zâmbi animalul, iar cuţitele 
din gură îi zornăiră. Cum te cheamă, micuţule? 

Spre groaza lui Alif, NewQuarter era pe punctul de a-i 
răspunde. Alif îl apucă de braţ și-i dădu un ghiont. 

— Nu-i spune numele tău, murmură el. Orice, dar nu numele. 

Animalul își mută privirea spre chipul lui Alif. 

— Așa deci. Asta mic mai știe câte ceva, clămpăni el fălcile, 
iar rândurile de cuțite se închiseră ca o capcană. 


— Nu știe nimic, îl străfulgeră bărbatul cu privirea pe Alif, 
incapabil să-și mai contenească furia. 

— Sunt un prost, încuviință Alif supus. 

— Nu. Asta are el un ceva, îl adulmecă animalul pe Alif, chiar 
la ceafă. Sârmă de cupru și metale rare și electricitate. Abia 
dacă miroase a lut. De ce te afli aici, chimicalule? 

— Sunt... Alif se împotrivi groazei de a-i răspunde, treabă care 
părea acum cum nu se poate mai ușoară. 

Se rezumă la lucrurile pe care le cunoştea. În minte îi apăreau 
arce elicoidale și parabole și, dintr-odată, își aminti că poţi evita 
un rezultat nedorit adăugând un nou parametru la datele de 
calcul. 

— Cine vrea să afle? se aventură el, iar când animalul abia 
dacă clipi, prinse și mai mult curaj. De ce ar trebui eu să 
răspund întrebărilor tale, când tu nu răspunzi la ale mele? De ce 
să-ţi spună prietenul meu cum îl cheamă, dacă tu nu ne spui 
cum te cheamă? 

Animalul îl privi cu gura căscată, luând un aer aproape rănit. 

— Imi plăcea mai mult de ei înainte, când nu ţineau minte 
nimic, spuse el încet. 

Animalul păru să se micșoreze, după care se făcu una cu 
pulberea drumului, făcându-se treptat nevăzut. Pentru câteva 
momente bune nu se mai auzi decât răsuflarea lui greoaie. 
Șeicul Bilal tremura de-a binelea, cu privirea în gol. Alif îl sprijini 
cu braţul. 

— Foarte bine-ai făcut, spuse călăuza cu un ton înmuiat. 

— Dar nu am făcut nimic, spuse Alif. 

— l-ai răspuns la întrebări cu întrebări. O prezenţă de spirit 
mai mare decât ar avea oricare alt banu Adam în prezenţa unui 
demon, râse el. Ce mutră a făcut - ziceai că-i o vulpe care 
vânează un iepure, doar că, dintr-odată, iepurele și-a arătat 
colții. 

— Asta a fost un demon? întrebă NewQuarter, luându-se cu 
mâinile de cap și mergând în cerc. O, Doamne! O, Doamne! 

— Da, un demon, oftă melodios bărbatul și-și văzu de drum, în 
ritm mai alert. În vremurile ignoranței, capătă curaj. 

Râsul strident și nestăvilit al lui NewQuarter îl neliniști pe Alif. 

— Cine-ar fi crezut că demonii sunt așa de lași? spuse el, într- 
un falset maniacal. Alif l-a izgonit doar printr-o privire. 

— Chiar sunt lași, spuse șeicul Bilal încetișor, rupând tăcerea. 


Așa cum Dușmanul Omului este laș. Nu trebuie să ne temem de 
ei pentru că sunt puternici, ci pentru că noi înșine suntem ușor 
de înșelat. 

Merseră foarte mult, după părerea lui Alif, deși după 
traiectoria sucită a lunii și a soarelui, care păreau să se miște pe 
cer fără să apună ori să răsară, era greu de spus cât înaintară. O 
sclipire la linia orizontului fu primul semn al orașului djinnilor. Pe 
măsură ce se apropiau, Alif vedea coloane suple din același 
mineral din care era construit drumul, care se ridicau nedefinit 
deasupra dunelor. Erau învăluite într-o lumină a cărei sursă era 
nedeslușită și părea să răzbată chiar din interiorul coloanelor, 
proiectând umbre gri-cenușii și roz peste nisip. Între coloane, se 
vedea o poartă arcuită, cioplită cu modele geometrice, ca niște 
explozii stelare. Drumul trecea dincolo de poartă, până în oraș. 

Apropiindu-se, șeicul Bilal și NewQuarter rămaseră muţi de 
uimire. Alif deveni agitat. Pe drum, în jurul lor, își făceau apariţia 
tot felul de siluete, dar majoritatea nu păreau să-i bage de 
seamă pe intrușii umani din mijlocul lor: unele erau pur și simplu 
umbre, care mergeau drepte și desprinse de orice suprafaţă; 
altele, asemenea călăuzei lor, erau un amestec ambiguu de om 
și animal. Una dintre creaturi îl făcu pe Alif să facă vreo câţiva 
pași în spate alarmat: era înaltă cât o clădire cu două etaje, 
musculoasă și cheală, cu un torso care atârna în praf, pe măsură 
ce înainta. 

— Ce... ce e... 

— E un marid, spuse bărbatul dezinteresat. La fel ca duhul din 
poveștile cu lampa lui Aladdin. Nu-ţi face griji, ești mult prea 
pricăjit ca să-și bată capul cu tine. 

Pe Alif nu-l liniști deloc acest lucru. 

— Cei despre care ar trebui să-ţi faci griji sunt sila, spuse 
călăuza. N-ai nicio șansă să dai peste un marid acasă-n pivniţă, 
dar un sila poate lua multe forme și-i place să stea în preajma 
oamenilor. Și toți sunt de sex feminin, să știi. Ar putea să-ţi pară 
mai puţin amenințătoare, dar sunt de două ori mai periculoase. 
Să ţii minte asta când te întorci acasă. 

— De parc-am vedea-n fiecare zi spirite feminine, pufni 
NewQuarter. 

— Probabil chiar vedeţi, ridică ghidul din umeri. 

Pe măsură ce se apropiau de primele coloane ale orașului, 
activitatea din jurul lor devenea mai intensă, iar Alif auzea 


murmurul vocilor vorbind într-o limbă - sau mai multe - pe care 
el nu le înţelegea. Își aminti de cacofonia vocilor de pe Aleea 
Nemișcată și, dintr-odată, îi apăru în minte Sakina. 

— Cred că știu cum ai putea scăpa de noi, îi spuse ghidului. 
Cunoști cumva o femeie, negustoare de informaţie pe Aleea 
Nemișcată, pe care o cheamă Sakina? 

— Ai fost pe Alee? întrebă călăuza uimită. Cine te-a dus? De 
ce? 

— Vikram. Încerca să ne ajute să dăm de urma unui lucru, 
spuse Alif, sperând că bărbatul nu-i împărtășea abilitatea lui 
Vikram de a depista jumătăţile de adevăr. 

— Pari hotărât să-ţi atragi cât mai multe necazuri, spuse 
bărbatul, oarecum admirativ. Nu o cunosc pe Sakina, dar va fi 
ușor să-i dăm de urmă. Mai întâi să vă adăpostesc undeva, după 
aia vedem dacă pot afla ceva. 

Îi conduse pe sub arcadă, în furnicarul orașului. De-a lungul 
străzii, se ridicau aliniate clădiri de cuarţ, cu ferestrele acoperite 
de storuri de lemn, așa cum aveau vilele din Cartierul Vechi al 
Orașului. Alif nu-și dădea seama dacă înăuntru erau locuinţe sau 
magazine; locatarii se aflau dincolo de storuri, umbre întrezărite 
în fasciculele de lumină care se revărsau în stradă. In jurul lor, 
lremul vuia de activități fără de nume în care Alif nu putea 
recunoaște până la capăt nici comerţul, nici socializarea și nici 
munca; doar vorbărie și mișcare. Una peste alta, lui Alif i se 
părea că atmosfera era stagnantă. De parcă orașul își amintea 
de ceremoniile fastuoase pe care le găzduise în trecut, dar 
fiindcă nu reușea nicicum să le readucă la viață, căzuse pradă 
indiferenţei. 

— Aici, îi zori bărbatul în spatele unor uși masive ale unei 
clădiri înalte și pătrăţoase. 

Înăuntru dădură peste un individ înalt și suplu, cu pielea 
oranj-cafenie, care părea să fie o flacără tremurătoare, două 
femei cu capete de capră și o arătare de mărimea unei broaște 
râioase, care stătea la masă, gesticulând cu mâinile ca două 
pernuţe unsuroase. Pufneau în râs, apoi se potoleau, iar într-un 
capăt al încăperii, într-un cămin, ardea o flacără albăstruie. 
Căminul era modelat sub forma unui bărbat și a unei femei, 
surprinși într-un act pe care Alif nu-l săvârșise niciodată. 
Aţintindu-și parcă privirea magnetică asupra lor, văzu cum focul 
care dansa în spatele lor părea să-i însuflețească, proiectându-le 


umbrele lugubre pe tavan. 

Un raft din apropiere era ticsit cu sticle pline cu tot soiul de 
lichide în culori nefirești. Spre surprinderea lui, Alif văzu un 
televizor cu ecran plat, fixat pe peretele opus, pe care rula o 
emisiune de la Al Jazeera, și dintr-odată îi pică fisa. 

— Asta e un bar! 

— l-am putea spune și-așa, râse bărbatul. Noi venim aici să 
bem, să mâncăm și să mai stăm la povești. Așezaţi-vă acolo-n 
colț - o să primiţi ceva de-ale gurii. 

Inainte ca Alif să poată deschide gura, bărbatul traversase 
deja încăperea, făcându-se nevăzut dincolo de prag, șeicul Bilal 
și NewQuarter, care se potriveau ca nuca-n perete, se așezară 
pe o banchetă la masa care le fusese indicată. Alif se așeză în 
faţa lor. Dădu să spună ceva, cu gândul de a mai destrăma în 
glumă puţin din jena în care-l cufundase contemplarea 
căminului atât de explicit, însă fu întrerupt de un fel de guiţat 
asurzitor. La masa din cealaltă parte a camerei, creatura cu 
aspect de broască râioasă o apucase pe flăcăruia tremurătoare 
de ceea ce lui Alif i se părea c-ar fi gâtul ei, și, cu o forță 
alarmantă pentru o arătare așa de mică, începuse s-o 
stranguleze. Una dintre femeile cu cap de capră înhăţă o sticlă 
de pe raft și, luându-și puţin elan, i-o sparse în cap broaștei. 
Broasca rămase lată pe masă, dând un ultim orăcăit sonor. 

— Locul ăsta pare o speluncă a viciilor, mormăi șeicul. 

— Crezi? zise NewQuarter neliniștit, cercetând din priviri 
încăperea. Eu nici măcar nu-mi dau seama ce-ar putea să fie. Ar 
putea fi orice. Cine e femeia după care l-ai trimis pe tipul ăla? 
De unde-i cunoști pe toţi? 

Alif se frecă la ochi. Corpul începu, timid, să-și spună 
cuvântul, cerându-i hrană și odihnă. 

— Nu-i cunosc, spuse el. Nici măcar nu-s sigur că oamenii ca 
noi i-ar putea cunoaște. Doar că - am întâlnit pe cineva care ne- 
a ajutat pe mine și pe prietenele mele, unul de-ai lor. El mi-a 
povestit de locul ăsta. El le-a luat pe cele două fete să le- 
ascundă de agenţii Statului și-aș vrea să aflu ce li s-a întâmplat. 

— La asta s-a ajuns ca să scapi de agenţii Statului în ziua de 
azi? izbucni NewQuarter într-un râs ascuţit, descurajat. Chiar nu 
mai e niciun loc pe pământul ăsta unde să fii în siguranţă, în 
afară de balamucul ăsta? Înnebunesc, Alif. Înnebunesc. 

— lmi pare rău, spuse Alif. 


Îi trecu prin minte că în ultimele câteva luni se scuzase mai 
mult decât în toţi ceilalţi douăzeci și trei de ani la un loc. | se 
părea absurd că, în încercarea de a îndrepta câteva lucruri 
simple, ajunsese să săvârșească asemenea greșeli astronomice 
de calcul. Fata pe care o iubea se hotărâse că ea nu-l iubea 
deloc - sau, cel puţin, nu-l iubea îndeajuns. Cum se rezolva, de 
regulă, o asemenea problemă? Mai mult ca sigur, nu printr-un 
schimb clandestin de cărţi, nu prin supraveghere computerizată 
și în niciun caz cu ajutor din partea djinnilor. Incercă să 
identifice momentul exact când lucrurile o luaseră cu totul 
razna. 

Își făcu apariţia o umbră, ducând un platou cu mâncare și 
pahare pline cu ceva verzui. Le așeză pe masă fără să scoată o 
vorbă, spre groaza înăbușită a lui NewQuarter. Șeicul atinse 
paharul încruntat. 

— E alcool? întrebă el, de parc-ar fi fost obișnuit să vorbească 
cu fantomele. 

Nu, auzi Alif o voce înăuntrul său, noi nu facem și nici nu 
consumăm alcool. Dar, dacă asta voiai să știi, are cu siguranță 
un efect narcotic. 

— Mulţumesc, spuse șeicul, împingând paharul cu două 
degete. Îmi puteţi da niște apă? 

— Și eu aș vrea tot apă, spuse Alif. 

Dacă vreţi. Umbra plecă. 

— Eu mă mulţumesc cu narcoticul. Pentru Dumnezeu, spuse 
NewQuarter apucând paharul, după o zi ca asta, cred că merit 
măcar atât. 

— Khumar este khumar?, spuse șeicul Bilal, privindu-l 
mustrător pe NewQuarter. 

— Khumar e alcool, nene, spuse NewQuarter. Și chestia aia 
tocmai a zis că nu e alcool. 

— Prostii. Khumar e orice substanţă care înceţoșează mintea 
în scopuri recreative, nu medicale. Ceea ce e fără îndoială 
interzis. 

— Ei bine, cred că fiascoul în care ne aflăm ar putea avea 
scopuri medicale, zise NewQuarter, dând capul pe spate și luând 
o dușcă zdravănă din băutura fosforescentă. 

Alif îl privi, fără să vrea, cu fascinaţie, și văzu cum chipul 
tânărului pălește și începe să asude. 


63 „Beţie“ în arabă, în original. 


— Deci? Ce gust are? întrebă. 

— De Windex“, scrâșni NewQuarter tușind, iar printre buze i 
se strecură afară un firicel de fum. O, Doamne! 

Alif își aminti de prima și ultima lui experienţă cu alcoolul: 
Abdullah îi dăduse la schimb pentru o unitate DVD-R o sticlă de 
whisky pe jumătate goală, din care băuseră amândoi shot-uri, în 
depozitul de la Radio Sheikh. Alif își conjurase toată voinţa 
pentru a nu vomita licoarea arzătoare. 

— Dar tu nu bei, exclamă el, invocând forţa pe care se clădea 
bravada lui NewQuarter. 

— Nu, spuse NewQuarter amărât, dregându-și vocea. Nu 
beau. Dar când îmi pui ceva-n față, mă panichez - nici nu știi la 
câte petreceri de-a dreptul îngrozitoare am fost, cu prinți și 
femei plătite care odată cu plecarea servitorilor, asaltau 
dulapurile cu alcool. Iți turnau vodcă pe gât. Dacă nu luam 
măcar o înghiţitură și nu mă prefăceam că eram de-ai lor, 
bărbăţia mea era imediat pusă la-ndoială. 

Șeicul Bilal izbucni în râs - primul râs însufleţit și nestingherit 
pe care Alif îl auzea din partea lui, după evadare. 

— Te înșeli, spuse el. La mijloc era bărbăţia lor și tocmai de 
aceea te forțau. Dacă îi refuzai, îi făceai pe ei să pară slabi. Ar 
trebui să fii mândru de abstinenţa ta. 

NewQuarter râgâi, ţinându-se cu o mână de burtă. 

— Să pui un prinţ într-o lumină proastă nu e tocmai o idee 
bună, spuse el. Mai ales dacă și tu ești prinţ. Lumea și-ar 
închipui că e o competiţie. Într-o bună zi, unul dintre nenorociţii 
ăia va afla de partea cui sunt în realitate și-atunci va trebui să 
veniţi voi să mă scoateţi dintr-o pușcărie din mijlocul deșertului. 

— De-asta te-ai retras? întrebă Alif. 

— Da, spuse NewQuarter, ștergându-și sudoarea de pe frunte. 
Faza e că, atunci când mi-am dat seama că Mâna trebuia să fie 
cineva din rândul aristocrației, n-aveam cum să nu mă gândesc 
că probabil îl cunosc. Sigur îl întâlnisem cândva, la vreo masă în 
familie, la vreun Ramadan sau Eid, la naiba, ar fi putut fi chiar 
unul dintre vodcangiii de la petrecerile din weekend. Şi asta m-a 
speriat. 

— Eu l-am văzut, spuse Alif ezitant, devenind dintr-odată 
conștient de propria lui situaţie. 

Simţi un fior care îi alunecă pe șira spinării. Nu știa cum altfel 


54 Lichid de curăţat geamurile și suprafeţele din sticlă. 


să vorbească despre Mână decât dintr-o perspectivă personală, 
a celui care cunoscuse legătura grotescă dintre întemnițat și cel 
care întemnițează. 

— Știu cum îl cheamă. 

NewQuarter se aplecă spre el cu ochii aprinși, sprijinindu-și 
coatele pe masa scorojită de lemn. 

— În sfârșit! Asta da zi bună. Cine e? 

— Abbas Al Shehab. 

Spre uimirea lui Alif, NewQuarter începu să râdă. 

— Imposibil, spuse el. Nu e Abbas. Il cunosc - e unchiul meu, 
tatăl unei verișoare de gradul trei sau doi. Una sau alta. Oricum, 
n-are stofă. E și el un geek, ca noi. Nu cred să-l fi văzut vreodată 
în altă postură decât stând într-un colţ și încercând în zadar să 
lege o conversaţie agreabilă. Nu cred că poţi să te naști arab, 
fără să moștenești acest talent. Cred că l-au schimbat la naștere 
cu vreun turc posac de prin munţi sau ceva de genul. E 
necăsătorit, dacă-ţi vine să crezi, deși e putred de bogat. Așa de 
varză e. Nu, Abbas n-ar putea să se ferească singur nici măcar 
de-un căţeluș de pripas. 

Alif simţi cum indignarea și rușinea i se adună nod în piept. 
Constată că nu-i făcea deloc plăcere să discute despre Mână, 
deși ăsta fusese odată subiectul lui preferat de conversaţie cu 
răzvrătiţii Orașului. 

— Știu eu ce știu, spuse el serios. 

— Nici nu mă-ndoiesc de asta, mai ales c-ai fost în închisoare, 
dar mă-ntreb dacă nu cumva i-ai înţeles greșit numele, zise 
NewQuarter, jucându-se cu o bucăţică de pâine. 

Alif ignoră încercarea tânărului cherchelit de a-i atrage 
atenţia. 

— In orice caz, continuă NewQuarter, când tăcerea deveni 
apăsătoare, să trecem peste partea cu identitatea lui. Eu nu 
sunt cel mai puternic om de pe pământ - dacă Mâna m-ar fi 
băgat într-o cămăruţă și m-ar fi ameninţat chiar și-așa, în joacă, 
cu un brici de bărbierit, eu v-aș fi turnat pe toţi. Pe tine, pe 
RadioSheikch. Pe GurkhaBoss. Și n-am putut să trăiesc cu 
gândul ăsta, să-mi amintesc mereu ce vierme sunt, așa că m- 
am retras. 

— Dar nu ești un vierme, spuse Alif, simțindu-se, fără voia lui, 
emoționat. Ai venit și m-ai scos din pușcărie în toiul nopţii. Cu 
un BMW 


— Așa e, am venit, se lumină NewQuarter. Bravo mie! Acuma 
sunt la fel de futut ca și voi. Și nici măcar nu mi-e frică. Să știi că 
funcţionează verziciunea asta. 

Șeicul Bilal îndepărtă paharul de lângă mâna lui NewQuarter. 
Umbra reapăru, cu trei căni de apă pe care le așeză pe masă. 

Mâncaţi, spuse. Mâncarea nu vă face rău. N-am nici cel mai 
mic chef să mă trezesc cu trei mortăciuni umane pe mână. Şi 
pluti înapoi spre celălalt capăt al încăperii. 

Alif întoarse privirea spre platoul din faţa lui: pe el erau sau 
cel puţin așa spera, tocăniță de carne și orez cu șofran, iar 
alături niște verdeață fiartă, care ar fi putut fi spanac. Pe 
marginea tăvii stăteau mai multe lipii aburinde. Rupând o lipie 
în jumătate, luă o îmbucătură de carne cu orez. Aroma de 
cardamom, piper și carne îi luară gura cu asalt. 

— Capră, spuse el. Sau cel puţin așa cred. 

— Poate e vreo rudă a doamnelor care stau la cealaltă masă, 
mormăi NewQuarter. 

Șeicul Bilal își suflecă mânecile și se puse pe mâncat fără să 
mai întrebe nimic. NewQuarter se aplecă și adulmecă farfuria, 
înainte să apuce vreo bucăţică de carne din tocăniță. Mesteca, 
încuviințând din cap. Mâncară în liniște. Din când în când își 
zâmbeau stângaci, bucurându-se de spiritul camaraderiei pe 
care dislocarea din timp și spaţiu îl conferea tuturor, asemenea 
unor turiști izolaţi într-un refugiu necunoscut. Broasca de pe 
cealaltă masă fu adunată de umbra tutelară și depozitată pe un 
morman de lângă ușă; tovarășii lui de masă își continuară 
conversaţia fără nici cea mai mică urmă de milă sau de 
întristare. Alif își intersectă privirea cu NewQuarter și se 
strâmbă. NewQuarter chicoti, mascându-și gura cu mâna când 
una dintre femeile-capră îi aruncă o uitătură pătrunzătoare. 

După ce-și umplu burta - lucru care s-a întâmplat repede, 
încât se întrebă dacă nu cumva în răstimpul petrecut în 
închisoare i se strânsese stomacul, Alif simţi că-l ia somnul, 
încălzit bine de mâncarea condimentată. Se rezemă de perete și 
închise ochii. 

— Mă-ntreb dac-o exista vreun pat pe-aici, murmură el. 

Auzi o bătaie din palme. NewQuarter chemă umbra la masă și 
o întrebă dacă le putea oferi un loc de dormit. Alif zâmbi fără să 
deschidă ochii, sperând că revenirea lui NewQuarter la 
atitudinea lui poruncitoare, de zi cu zi, însemna că se simţea 


mai bine. Simţi o mână care-i scutură umărul: se frecă la ochi și 
se ridică, urmându-l poticnit pe șeicul Bilal, care se îndrepta 
ghidat de umbră spre o scară din dosul încăperii. În capul 
scărilor, se afla un coridor cu uși vopsite în aceeași gamă de 
culori ca cerul: trandafiriu, albastru închis, lavandă. Montate în 
zidul de cuarț lăptos, creau impresia că priveşti direct în inima 
cerului; Alif clipi de mai multe ori, ca să poată cuprinde 
imaginea cu mintea. 

Puteţi lua camera albastră, spuse umbra, trecându-i de pragul 
ușii care avea culoarea miezului de noapte. Înăuntru se deschise 
o cămăruţă luminată de o lampă cu gaz, în care se aflau câteva 
rogojini de dormit, aliniate lângă perete. Pe tavan era pictat un 
braț al Căii Lactee; stele argintii răsăreau și se stingeau în 
lumina lămpii. 

Umbra le ură noapte bună. Alif abia dac-o mai auzi, căci 
mintea îi era cufundată în somn. Işi scoase sandalele și se 
întinse pe cea mai apropiată rogojină, își scoase pânza pentru 
turban și se înveli cu ea. NewQuarter căscă zgomotos. Alif îl auzi 
pe șeicul Bilal îngenunchind și murmurând o rugăciune. 
Cuvintele lui familiare avură darul să-l liniștească. Înainte ca 
șeicul să li se închine îngerilor, de-a dreapta și de-a stânga lui, 
deja adormise. 


— Alif? Tu ești? 

In aer plutea un parfum de iasomie, iar dincolo de el, se 
simţea un iz de animal. Alif se întinse pe spate și clipi des, cu 
ochii cârpiţi de somn: o siluetă ca de felină roșiatică se afla la 
capul lui, cu un aer îngrijorat. El se sprijini pe coate. Era Sakina, 
cu codiţele întunecate ridicate într-un coc în vârful capului, și cu 
cerceii de aur atârnându-i la urechi. Așeză alături de ea, pe 
podea, un săculeţ de pânză. 

— Pari pe jumătate mort, observă ea. Ce s-a-ntâmplat? 

— Pușcăria, spuse el, negăsind o cale mai elegantă să-i 
rezume situaţia. 

Compasiunea și îngrijorarea ei erau așa de evidente, încât Alif 
simţi că i se pune un nod în gât și începu, totodată, să 
suspecteze că anumite părţi ale trupului și minţii sale erau fără 
îndoială afectate. Gloria salvării sale se simţea mai adânc ca 
niciodată, dar dincolo de ea, zăcea răul pe care întunericul și 
toate celelalte lucruri care-l însoţiseră acolo i-l pricinuiseră. Din 


gât îi scăpă un sunet înăbușit, de teamă. 

— Nu, te rog, nu te supăra - îmi pare rău. Uite, zise ea, 
scormonind prin sac și scoțând o fiolă cu o licoare densă, 
purpurie, pe care i-o înmână. la o gură din asta! 

Alif desfăcu fiola și, ascultător, și-o duse la buze. Lichidul 
vâscos avea gust de miere și de fructe de pădure, lăsând în 
urmă o aromă de ierburi. O senzaţie plăcută, ca cea de 
dinaintea unei vacanțe mult așteptate, așternu o mare distanţă 
între mintea lui trează și reziduurile nopţii în care fusese 
cufundat timp de trei luni. 

— E bun, spuse el. Ce e? 

— Un elixir pentru dureri de inimă, spuse Sakina, scoțând la 
iveală un șir delicat de dinţi ascuţiţi. 

— Păstrează-l. Ştii că Vikram a murit, spuse ea abia auzit. 

Pentru o clipă, efectul elixirului păli. 

— Da, spuse Alif. Ştia că va muri de cum l-am lăsat - numai 
datorită lui americanca și Dina au scăpat de închisoare. El le-a 
salvat. 

— Sărmanul Vikram, zâmbi Sakina melancolică. Era foarte 
imprevizibil și chiar periculos - nici n-ai ști cât de periculos, dacă 
n-ai fi călătorit cu el. Dar când îi dădea inima ghes, era capabil 
de multe gesturi nobile. 

Alif își aminti de rana fatală a lui Vikram și-și duse mâna la 
propria rană, simțindu-se săgetat de durere. 

— A dus o viaţă lungă. O viaţă foarte lungă - la fel de lungă ca 
viaţa pe pământ, s-ar putea spune. Cred că, ajutându-te pe tine, 
spera să moară în legea lui. Cunoștea istoria manuscrisului care 
ajunsese în mâinile tale. Oamenii care ajung în preajma cărții nu 
prea apucă să moară de bătrâneţe. 

— L-am pierdut, spuse Alif, lăsându-și capul moale. Am 
pierdut A/f Yeom. 

— L-ai pierdut? căscă Sakina ochii. Şi unde-i acum? 

— N-am nici cea mai vagă idee cine l-a luat. Mâna nu-l are. 
Șeicul Bilal nu-l are. La Basheera l-am avut cu mine, îl foloseam 
ca să scriu un program, după care s-a ales praful... 

Sakina se aplecă deasupra lui și-și sprijini bărbia în palme, 
fixându-l pe Alif cu o privire sfredelitoare, de culoarea soarelui. 

— Mai zi o dată! Cum adică îl foloseai ca să scrii un program? 

Alif încercă să găsească cuvintele potrivite pentru a o face să 
înţeleagă. 


— Mi-am dat seama ce voia Al Shebab - Mâna, cum îi spunem 
noi - să facă cu cartea. El crede că secole de-a rândul, toți 
misticii care au încercat să descifreze A/f Yeom porneau dintr-un 
punct greșit. El avea impresia că, din moment ce cartea poate fi 
înţeleasă ca un set de simboluri, lucrul ăsta putea fi lesne folosit 
ca o aplicaţie pe computer. Cu alte cuvinte, credea că poate 
folosi A/f Yeom pentru a crea o metodologie de încriptare cu 
totul nouă, un fel de super-computer din metafore. 

Sakina se lăsă pe spate și-l scrută pe Alif într-un mod care-l 
făcu să se simtă oarecum jenat. 

— Și tu asta ai făcut, spuse ea. L-ai făcut să meargă. 

— Oarecum. Am apucat să testez codul în doar câteva 
minute, după care computerul pe care lucram s-a dus naibii. Ca 
să poţi lucra așa, trebuie să elimini mulţi parametri. Apar multe 
erori. Computerele sunt la fel ca îngerii - sunt construite ca să 
urmeze instrucțiuni. Dacă le oferi prea multă libertate de 
interpretare, devin confuze. 

— Hmm, spuse Sakina, învârtind una dintre codiţele împletite 
în jurul degetului terminat într-o gheară. Sunt impresionată că 
recunoști asta. Cei mai mulţi oameni care se conving că dispun 
de o asemenea putere încetează să mai creadă în posibilitatea 
eșecului. Dar mă îngrijorează că manuscrisul e acum cine știe 
unde, și că alţii din neamul tău vor încerca să-l folosească în fel 
și chip. Nu toţi beni adam sunt așa luminaţi la minte ca tine. 

Alif începu să-și frângă mâinile agitat. În spatele lui, 
NewQuarter și șeicul Bilal se foiau pe rogojini. 

— Aflu eu cine l-a luat, spuse Alif încet. Și când voi afla, 
găsesc și o cale să mă descotorosesc de ea. 

— Eu n-am nicio autoritate să-ţi spun ce să faci cu A/f Yeom 
spuse Sakina blând. Dar nu-mi place câtuși de puţin ideea de a 
te descotorosi de o carte. De bine, de rău, manuscrisul e parte 
din moștenirea neamului tău. 

— Mai mult de rău, spuse Alif. 

— Chiar și-așa. A/f Yeom nu e rău în sine - pentru djinni, e 
parte de istorie. Asemenea multor lucruri, se pierde doar o dată 
ajuns în mâinile oamenilor. Dar dac-ar fi să distrugem toate 
lucrurile pe care omul le-a corupt, atunci lumea ar fi goală- 
goluţă. 

— Dar n-aș distruge A/f Yeom, punctă Alif. Doar exemplarul 
făcut de om. Djinnii le-ar avea în continuare pe-ale lor. Nu aveţi 


nimic de pierdut. 

Drept răspuns, Sakina întoarse privirea, de parc-ar fi sondat o 
faţetă nepământeană a discuţiei lor. Deși-l complimentase 
pentru inteligenţa lui, Alif se simţea depășit de tăcerea ei. 
Încercă să-i recâștige interesul, atrăgându-i atenţia asupra celei 
mai presante griji cu care se confrunta. 

— Vikram a zis că le va duce pe americancă și pe Dina în 
Cartierul Gol. Știi cumva - sau există vreo cale de a afla dacă au 
ajuns cumva aici sau unde ar putea fi? 

— Le-am putea căuta, se dezmetici Sakina din reverie. Dar 
trebuie să știi, Alif, că niciun beni adam nu poate supravieţui 
prea mult în Cartierul Gol fără un protector. Nu sunteţi meniţi să 
fiţi aici, iar minţile voastre nu pot interpreta ceea ce vedeţi. Asta 
vă știrbește sănătatea mintală, mai puţin cei care fac parte din 
elita celor mai evoluaţi spiritual. Nu va dura mult până vei simţi 
pe pielea ta care e preţul acestei șederi. 

— Asta înseamnă că trebuie să pornim chiar acum. 

Pe Alif îl urmărea gândul la Dina, sfâșiată de nebunie. Trebuia 
s-o vadă numaidecât. 

— Unde să pornim? se ridică NewQuarter, căscând și 
scărpinându-se în părul ciufulit. 

— Să le găsim pe prietenele mele, spuse Alif. E posibil să se fi 
refugiat aici după toată aventura de la Al Basheera. 

— Dumnezeule, ai adus o femeie, spuse NewQuarter când o 
observă pe Sakina, netezindu-și grăbit părul cu mâna. 

Alif îi prezentă pe NewQuarter și pe șeicul Bilal, care bolborosi 
un salut, în timp ce-și aranja turbanul, pe jumătate adormit. 
Sakina le zâmbi, prefăcându-se că nu le observă privirile furișe 
către ochii, dinţii și ghearele ei. Când deveniră prezentabili, o 
urmară jos în încăperea principală a barului sau a hanului, ce-o 
fi fost ăla; era mai gol, iar înăuntru nu mai erau decât vreo 
câţiva mușterii împrăștiați. Flăcăruia de noaptea trecută părea 
să fi leșinat la masă, poate de pe urma licorii din paharul gol 
care-i atârna acum în mână. Umbra care îi servise - dacă era 
aceeași - apăru din nou, cu castroane în care aburea un lichid 
alb, care se dovedi a fi lapte cu miere, și o farfurie de pâine. Alif 
se înfruptă cu ceva mai multă poftă ca-n ziua precedentă. 

— Cum plătim? o întrebă pe Sakina în timp ce rupea o bucată 
de pâine, dându-și seama că nu avea bani la el și nici cea mai 
mică idee dacă djinnii foloseau în primul rând vreo monedă. 


— Dacă nu puteţi plăti cu lucruri, puteţi plăti prin cunoaștere, 
spuse Sakina, făcându-i semn umbrei. 

— Stai așa, spuse Alif, uitându-se când la Sakina, când la 
umbră. Cunoștinţele mele se rezumă mai mult sau mai puţin la 
computere - nu sunt foarte sigur că asta i-ar fi de ajutor unei... 

Effrit, spuse umbra. Sunt un effrit. Și am in spate un desktop 
Dell de doi ani, care e virusat de nu mai știu când. De fiecare 
dată când pornesc drăcovenia, ecranul se face negru după cinci 
minute. Trebuie să-l resetez de fiecare dată. 

Alif simţi cum i se deschise, printr-un noroc nebănuit, o cu 
totul altă perspectivă. 

— Aveţi internet în Cartierul Gol? întrebă el uimit. 

Păi tu ce crezi, spuse umbra, avem chiar wireless. 

Lui Alif nu-i luă mai mult de un sfert de oră să scape de virușii 
de pe computerul effrit-ului. Problema era un spyware vechi și 
depășit, pe care-l mai întâlnise și în alte rânduri, care reușise să 
treacă de un antivirus la rândul lui depășit. Alif dezinstală 
programul și făcu apoi câteva update-uri. 

— Am șters și cookie-urile, pentru orice eventualitate, îi spuse 
umbrei. S-ar putea ca paginile pe care le vizitezi frecvent să 
ceară să fie reinstalate. Asta se întâmplă automat. Doar să te 
asiguri că antivirusul e la zi - aproape zilnic apar noi definiţii, 
așa că nu vrei să rămâi în urmă. 

Am auzit că aceste cookie-uri sunt periculoase, spuse umbra. 

— Nu sunt. Nu poţi lua un virus fără conținut executabil, iar 
cookie-urile nu au așa ceva. Băieţilor care trimit spyware le plac 
însă cookie-urile pentru că sunt o metodă rapidă de a colecta 
informaţii, iar informaţiile sunt principala ţintă a programelor de 
furt de date. Nu trebuie decât să ţii programele updatate - 
inclusiv browser-ele - și totul va fi în ordine. 

Mulţumesc. Când Alif se ridică, umbra pluti deasupra tastaturii 
și începu, după cum își dădu el seama, să-și verifice emailul. Alif 
era mulţumit de el. Se întoarse rânjind spre NewQuarter și spre 
șeic, care stăteau în pragul ușii în camera din dos, unde-i 
condusese umbra, privind suspicioși în jur. 

— Uau, akhi, spuse NewQuarter, sunt impresionat c-ai făcut 
asta. Eu nu cred c-aș putea să leg două fraze coerente cu un 
efect special telepatic care-mi vorbește la ureche. 

— E tot aici, spuse Alif, sperând ca umbra să nu fi auzit. 

— Da, văd. Acum putem pleca? 


Să vă-ntoarceţi repede, spuse umbra, cu o urmă de sarcasm. 
Alif îi mulţumi cu ceva mai mult zel decât era cazul, încercând 
să se revanșeze pentru lipsa de politeţe a lui NewQuarter, și se 
întoarse repede în camera principală, unde îi aștepta Sakina. 

— Cred c-am putea începe cu câteva întrebări pentru cel care 
știe tot ce mișcă prin lrem, spuse ea. Eu nu pot decât să-mi dau 
cu părerea dacă fetele se află aici sau nu, însă Vikram nu le-ar fi 
lăsat cu niciun chip la graniţă. Ai văzut cum e acolo. 

— Mie mi s-a părut frumos, spuse șeicul Bilal. 

— Şi mie, spuse Sakina. Dar n-aş vrea să rămân prea mult 
timp acolo de una singură. Printre dune trăiesc creaturi mai 
bătrâne și mult mai ciudate decât mine, zise punându-și sacul 
pe umeri și conducându-i pe ușă, în stradă. 

Cerul era de un trandafiriu strălucitor, de parcă cel mai rafinat 
moment al apusului s-ar fi întins pe tot orizontul. Luna se ridica, 
albăstruie și îmbătătoare - aproape plină, după cum observă Alif 
- deasupra acoperișurilor plate din jur. Sakina urmă o cale 
cunoscută numai de ea, cotind pe alei care duceau spre mici 
piaţete invadate de iasomie sau punctate de iazuri în care se 
reflecta luna; locuri ca niște bijuterii la care Alif nu putea decât 
să privească rapid, înainte să pornească mai departe. Îi auzi pe 
șeicul Bilal ridicând mulțumiri către slava cerului, pentru 
frumuseţea priveliștii. 

— O minune, spuse șeicul. Într-adevăr, lucrarea Domnului 
Lumilor depășește toată înţelegerea noastră limitată. Ştiţi, am 
citit cândva că mintea omului e incapabilă să-și imagineze ceva 
care nu există undeva în lume, în vreo formă sau alta. La 
vremea aceea, mi s-a părut un adevăr destul de meschin - sigur 
că așa e, îmi ziceam eu, din moment ce tot ce am descoperit 
sau inventat noi a fost, în ochii lui Dumnezeu, deja descoperit 
sau inventat, fiindcă Dumnezeu este dincolo de timp. Văzând 
însă toate astea, încep să înțeleg cât de profundă e această 
afirmaţie. Nu spune dar că toată inovaţia venită din partea 
omului este pe de-a-ntregul cunoscută lui Dumnezeu; înseamnă 
că nu există deloc ceea ce numim ficţiune. 

Alif rânji, revigorat de euforia pe care i-o dădea acest loc. 

— Asta aduce o cu totul altă perspectivă în discuţia pe care 
am purtat-o asupra porcului fictiv, spuse el. 

— Vrei să zici că te-ai răzgândit? 

— Nu-s tocmai sigur. Am încă prea multe chestii serioase pe 


cap ca să-mi pese de World of Battlecraft. 

— Eu nu, spuse șeicul pe un ton mai serios. Dacă un joc video 
reușește să-l împlinească pe un tânăr mai mult decât cuvintele 
profeţiei, atunci oamenii ca mine au dat greș într-un mod 
magistral. 

— Nu ai dat greș, unchiule, spuse Alif, încetinind pasul, pentru 
a merge alături de șeic, simțind cuvintele pe care le rostea 
nepotrivite și insuficiente. Doar că noi nu ne simţim în siguranţă. 
Un joc are un buton de reset. În el ai șanse infinite de reușită. 
Viaţa reală e groaznic de imuabilă, în comparaţie cu asta, iar 
mulţi oameni religioși o fac să pară și mai rigidă - un pas greșit, 
un păcat în plus și te pasc cazanele cu smoală. Ai grijă! Şi, în 
același timp, ne cereţi să-l iubim pe Dumnezeu care ţine sabia 
asta atârnată deasupra gâturilor noastre. Foarte derutant. 

— Ah, spuse șeicul Bilal, cu un aer melancolic. Dar tocmai 
ăsta e sensul. Ce e mai înfricoșător decât dragostea? Cum se 
poate ca cineva să nu fie copleșit de măreţia unui creator care 
dă și ia viaţă în egală măsură, cu o iuţeală care-ţi taie 
răsuflarea? Privește toţi trandafirii din grădină, care se vor ofili și 
vor muri fără să încolțească, și vei vedea că simplul fapt de a fi 
în viață ţi se va părea o minune. Ce n-ar face omul să 
adeverească într-un fel această minune? 

— Ajunge, spuse NewQuarter bosumflat din urma lor. Eu și- 
așa mă simt hiperactiv. Trebuie să-mi păstrez sănătatea 
mentală. 

După ce dădură colţul, Sakina se opri în faţa unui zid scund, în 
care era decupată o ușă arcuită. 

— Când intrăm, spuse ea șoptind, de parcă s-ar fi temut să nu 
fie auzită, faceţi tot ce vă stă în putinţă să nu ţipaţi și să nu 
leșinaţi sau alte asemenea lucruri. lar prinţișorul va trebui să 
deprindă puţină umilinţă. Răspundeţi la orice întrebare veţi 
primi de la el, cât mai direct și temeinic cu putinţă. Ne-am 
înțeles? 

— De la el? îi aruncă Alif o privire lui NewQuarter, care afișă o 
figură nefericită. Pe cine mergem să vedem? 

Drept răspuns, Sakina deschise ușa. Dincolo de ea, se afla o 
grădină pavată cu mozaic, cu o fântână arteziană în mijloc, 
împroșcând apă într-un bazin nu prea adânc; curtea era 
mărginită de curmali, ai căror fructe atârnau generos și demn 
peste ziduri. La un capăt al curţii, pe un morman de perne, 


ședea sau, mai bine zis, plutea un monstru. Era foarte 
asemănător gigantului pe care Alif îl văzuse pe drumul de la 
marginea orașului: un torso uriaș, în vârful căruia se afla un cap 
neverosimil, cu mulţi dinţi, cu pielea strălucind în întunericul 
penumbrei, care de la brâu în jos se făcea nevăzut într-o perdea 
de aburi. Îl auzi pe NewQuarter înăbușindu-și un țipăt. Sakina îi 
aruncă o căutătură urâtă peste umăr și îngenunche în faţa 
arătării, iar când se aplecă, podoabele care-i țineau părul strâns 
licăriră aurii în soare. 

— Preamărite domn, spuse ea, am venit la Domnia Voastră, 
alături de acești trei mărunți și nevrednici banu adam, să ne 
spuneţi câteva lucruri. Sper să nu ne refuzați. 

Creatura scoase un huruit nemulțumit. 

— Asta depinde, spuse, cu o voce care-i răsună lui Alif drept 
în piept. Depinde ce vreţi să știți. 

Sakina îl privi pe Alif. El înghiţi în sec o dată, de două ori; își 
simţea gura ca o iască. 

— Prietenele mele, spuse el răgușit. Două fete - femei, vreau 
să zic. Se poate să fi fost aduse aici de cineva pe nume Vikram 
Vampirul. E foarte important să le găsim. Eu sunt, într-un fel, 
responsabil pentru necazurile lor, dacă mă-nţelegeţi. 

— Vikram Vampirul, spuse creatura. Vikram Vampirul e mort 
de mai bine de trei luni. 

— Ştiu, spuse Alif, încercând să-și rețină nerăbdarea. Dar 
înainte să moară le-a lăsat aici pe cele două femei? A spus cuiva 
unde se află ele sau le-a lăsat sub protecţia cuiva? 

— Dac-a făcut-o, înseamnă c-a făcut-o în mare secret, iar 
secretele morţilor nu se rup niciodată. 

Alif se uită disperat la Sakina. 

— Preamărite, spuse ea repede, nimeni nu poate contesta 
inteligenţa Domniei Voastre. Dar la rândul lui, acest băiat are de 
îndeplinit o sarcină de încredere, lucru pe care nu-l poate face 
decât dacă le găsește pe aceste două femei cărora le datorează 
această încredere. Știm bine că oamenii de lut pot trăi doar o 
scurtă vreme în Cartierul Gol. N-ar fi mai bine pentru toţi dacă s- 
ar regăsi unii pe alţii și ar pleca din acest loc? 

— Presupui că eu le cunosc pe aceste femei sau că știu unde 
s-ar afla. Or, eu nu am spus așa ceva. 

În zidul din spatele perdelei de abur care cobora de la brâul 
arătării se întrezărea un contur întunecat. Mijind ochii, Alif își 


dădu seama că era o ușă. În minte îi încolţi o idee nebunească. 

— lertare, preamărite, spuse Sakina, eu doar am presupus că 
un marid de rangul Domniei Voastre știe tot ce e de știut în 
lrem. 

Creatura păru mulțumită. 

— Nu e o presupoziţie deplasată, spuse vocea mărinimoasă. 
Cu toate astea, nu vă pot ajuta. Se poate ca situaţia să fie mult 
mai complicată decât v-aţi imaginat. 

— Ce Dumnezeu vrei să spui cu asta? izbucni NewQuarter și, 
deși Sakina îi făcu semn să tacă, el o ignoră. Ştii sau nu unde se 
află domnișoarele? De ce le e atât de greu unora să spună 
lucrurilor pe nume? 

Maridul se ridică la adevărata sa înălţime, tronând deasupra 
curţii ca un idol de piatră. Din gâtlej îi izbucni un sunet ca de 
tunet, făcând să tremure ramurile de curmal. 

— Băiete, spuse el, te afli la mine acasă, iar cât timp te afli la 
mine acasă, nu voi tolera nicio insultă - mai ales de la un sfrijit 
ca tine. 

Alif simţi că i se face rău. Sakina își ascunse faţa în palme, 
fără să scoată o vorbă. NewQuarter ieși cu pieptul înainte, 
înfruntându-l pe marid cu privirea. 

— Dumnezeu a lăsat omul deasupra djinnului, iar pe mine m-a 
lăsat deasupra celor mai mulţi oameni pe care-i vei cunoaște. 
Cred că am tot dreptul la un răspuns direct la o întrebare cât se 
poate de directă. 

Pielea lucioasă a maridului deveni multicoloră. Creatura ridică 
un pumn masiv deasupra capului. NewQuarter rămase neclintit. 
Ideea nebunească îi tot dădea ghes lui Alif, până când deveni un 
imperativ, aţâţat de calmul dement al lui NewQuarter, în fața 
pumnului pe care maridul îl cobora deasupra lui. Alif trase adânc 
aer în piept, până când sunetul propriei respiraţii deveni 
aproape asurzitor. Când o auzi pe Sakina ţipând, își luă avânt și 
alergă prin deschizătura de abur din corpul maridului - din nou, 
mirosul de ozon și norii denși, îndreptându-se spre ușa din 
perete. Auzi în urma lui un val de voci alarmate. Ajungând la 
ușă, trase cu greu de inelul de fier montat pe post de zăvor și 
observă cu încântare ușa de lemn care se clinti încet. 

— Deschide-te, deschide-te, strigă el, simțind cum îl învăluie 
aura umedă a maridului. 

Proptindu-și piciorul în prag, Alif trase până când simţi că îi 


iau foc încheieturile mâinii. Ușa se deschise spre el, lăsând să 
izbucnească o rafală de aer. Alif se propti bine pe picioare, 
revenindu-și în fire, după care se avântă într-o încăpere boltită. 
Se lăsă cu toată greutatea peste ușă până când i-o închise 
maridului în faţă, cu un chiot triumfător, dezarticulat. 

Înăuntru era liniște. Camera era plăcută și albă, cu ferestre 
dublate de storuri - pe care le observase încă de afară, care 
dădeau spre curtea interioară. De-a lungul unui perete se afla 
un pat enorm, pe care erau întinse perne cât un om de mari. Pe 
o coloană atârna o colivie de argint, în care ciripeau păsări. 
Părea desprinsă, i se păru lui Alif ameţit, dintr-un film de 
Bollywood, în care ar fi jucat, inevitabil, dansatoare în mătăsuri 
pastelate. Numai în momentul în care se auzi strigat pe numele 
de botez își dădu seama că nu era singur. ` 

Dina se ridică din patul uriaș și se îndreptă spre el. li rosti 
numele din nou, cu o voce șușotită și terifiată, iar el își duse 
mâna la obraz, dându-și seama cum trebuie să fi arătat acum 
faţa lui suptă și nebărbierită. Ea purta un văl și o robă neagră 
dintr-un material mai fin decât orice văzuse Alif vreodată, iar 
hainele păreau să fie croite întocmai pe măsura ei, încât până și 
linia lor vaporoasă îi sublinia perfect proporţiile umerilor și ale 
braţelor. El izbucni în plâns și se îndreptă iute spre ea. 


Capitolul treisprezece 


— O, Doamne! O, Doamne, cum ai ajuns aici? Cum ne-ai 
găsit? întrebă ea, căzând în genunchi odată cu el, cu lacrimile 
șiroindu-i în dâre de creion dermatograf, în colţul ochilor de 
culoarea ierbii. Mi-era teamă c-ai murit, vocea frângându-i-se în 
acest ultim cuvânt, iar apoi încercă din răsputeri să-și vină în 
fire, respirând greu și neregulat. Ce-ai slăbit! Te rog, spune 
ceva, mă sperii de moarte... 

Alif deschise gura să-i spună că era teafăr, dar își pierdu 
numaidecât puterea de a rosti orice cuvânt. Încordarea care-i 
animase trupul slăbi, genunchii începură să-i tremure, iar 
sudoarea și murdăria îi ţâșneau parcă din fiecare por. Se strădui 
din răsputeri să-și miște buzele și abia dacă reuși să-i rostească 
numele. 

Drept mulțumire, simţi mâna ei caldă mângâindu-i tâmpla, 
aranjându-i o șuviţă de păr care i se lipise de faţă, își lăsă capul 
pe genunchiul ei și începu să plângă cu toată fiinţa. Din dreptul 
ușii se auzi un bubuit, iar NewQuarter, urmat de șeicul Bilal și de 
Sakina își făcură apariţia în prag, și în urma lor se auzi pământul 
cutremurându-se sub pașii maridului. 

— Ai înnebunit de tot? întrebă Sakina, sufocată de furie. 

Alif simţi pe ceafă mâna protectoare a Dinei. 

— E-n regulă, spuse Dina. Il cunosc. Și americanca îl 
cunoaște. E de-ncredere. 

Se mai auzi un cutremur. Alif ridică ochii și-l văzu pe marid 
plutind deasupra ușii, cu braţele încrucișate, aproape măturând 
cupola casei cu creștetul. 

— Prea bine, spuse el, tunător și totodată liniștit. De dragul 
tău nu-l voi omori nici pe el, nici pe celălalt tinerel obraznic. Dar 
nu vreau să-i văd în apropierea pacientei noastre - în starea ei, 
nu trebuie să fie sub nicio formă supărată sau tulburată. 

— Ce se întâmplă? Cine va fi omorât? 

Vocea nazală și cu accent american le era familiară. Femeia, 
îmbrăcată într-o rochie turcoaz, cu glugă, intră grăbită în 
încăpere, printr-o ușiţă din peretele perpendicular față de zidul 
pe care se afla patul. Alif se încruntă. Părea să se fi îngrășat, 
mai ales în zona taliei. li luă câteva clipe să înţeleagă. 

— Ce... ce faci?! întrebă el în engleză. 

Ea îl privi, deopotrivă rușinată și mândră. 


— Sunt însărcinată, răspunse ea. 

Odată ce maridul fu convins că nici Alif, nici șeicul și nici 
NewQuarter nu reprezentau vreun pericol pentru sănătatea 
americancei, acesta le permise tuturor să se așeze pe podea, în 
vreme ce el plutea în jurul femeii, aducându-i perne să-și 
rezeme spatele, întinzând pur și simplu mâna către celălalt colţ 
al încăperii. Dina îi sărută prin văl mâna șeicului Bilal, 
murmurând înlăcrimată cât de bucuroasă era să-l vadă teafăr, 
iar el îi atinse fruntea, binecuvântând-o cu un zâmbet senin. 

— Aș spune că noi toţi te-am căutat din greu, spuse el, dar, de 
fapt, totul i se datorează lui Alif. Pentru un tânăr fără minte, s-a 
dovedit foarte ingenios. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă americanca. Ce s-a întâmplat la 
moschee după ce am plecat noi? Fără supărare, dar arăţi 
groaznic. Unde-ai fost în ultimele trei luni? 

— Voi mai întâi, spuse Alif, încercând să nu se holbeze la 
burta ei. 

Dina o privi pe americancă cu o expresie imposibil de 
descifrat. Ea roși, iar lui Alif i se păru că avea ochii înlăcrimaţi. 

— Nici nu prea știu de unde să-ncep, spuse ea. 

— la-o încetișor, zise Dina într-o engleză poticnită, dar 
inteligibilă, spre surprinderea lui Alif. Nu fi timidă. 

Americanca închise ochii pe jumătate, privind în depărtare, 
evitând privirea curioasă a lui Alif. 

— Când am venit aici, m-am simţit - mă rog, știți și voi cum 
se simte, doar aţi trecut și voi prin asta. Nu prea mi-a venit să 
cred ce se întâmplă. Încă mă opuneam. Chiar și atunci când 
Vikram nu prea mai arăta deloc omenește, în capul meu tot ca 
pe un om îl vedeam. Oricum, credeam că înnebunesc din cauza 
stresului. În fine. Acum vorbeam în holul moscheii, lângă zid, iar 
în secunda doi, stăteam pe o dună din Cartierul Gol, privind spre 
orașul ăsta de basm. Normal că am avut o cădere nervoasă. 

— Orice om sănătos la cap ar avea-o, bombăni NewQuarter. 

— În acel moment, continuă americanca, era limpede că 
Vikram nu se simţea deloc bine. 

Lui Alif i se păru că vocea ei deveni un pic mai fermă, de 
parcă îi era greu să pronunţe numele celui plecat. 

— Sângera și nu încăpea nicio îndoială că avea dureri, deși el 
o ţinea una și bună cu „fie ce-o fi”. Ne-a dus în oraș - ne-a adus 
chiar aici, de fapt, și a purtat un fel de discuţie cu generoasa 


noastră gazdă, iar înțelegerea a fost să rămânem aici o noapte. 
Eu nu știam cât de rău îi era Dinei braţul ei avea numaidecât 
nevoie de tratament. 

Alif o privi îngrijorat pe Dina. 

— Sunt bine acum, spuse ea, îndoindu-și demonstrativ braţul. 
S-a vindecat de tot. N-a mai rămas decât o mică cicatrice. 

— Așa că Vikram a trimis-o să i se curețe rana, să fie din nou 
pansată și câte și mai câte. Am rămas aici numai noi doi. Și 
atunci m-a cerut de nevastă. Nu i-am dat atenţie, pentru că el 
mereu făcea asta ca să mă sperie. Mă învăţasem nici să nu-i mai 
răspund. Dar de data asta, era ceva cu totul diferit - mi-a luat 
mâna și m-a privit în ochi, chiar m-a privit, de parcă ar fi vorbit 
unei alte părţi din mine, și mi-a spus că se temea să ne lase 
singure aici, pe Dina și pe mine. Fără el, nu eram în siguranţă. 
Era limpede că va muri. 

Fața americancei se schimonosi și deveni roșie ca racul. Alif și 
NewQuarter se uitau unul la altul exasperaţi, niciunul dintre ei 
nefiind pregătit să facă faţă lacrimilor unei femei pe care nu o 
cunoșteau prea bine. Dina îi șopti câteva cuvinte liniștitoare, 
mângâind-o pe femeie pe umăr. 

— Mi-a spus că dacă mă voi mărita cu el, ne vom bucura de 
un fel de protecţie, un fel de imunitate, zicea el, chiar și după 
moartea lui, spuse ea, mai liniștită. A spus mai multe lucruri, 
foarte drăguţe, încerca să mă facă să râd pentru că eu eram 
speriată de moarte. A zis că mă admiră și că nu spune asta prea 
multor oameni. Dar eu i-am spus că nu mă pot mărita cu el, nici 
dac-aș fi vrut, fiindcă nu mă pot mărita cu un necredincios. lar el 
a râs și a zis că fusese credincios timp de mai bine de o mie de 
ani, dacă nu mă înșel. 

— Ce? zise Alif. Vikram? Vikram, nebunul care mușca oameni? 

— Poate că era și asta, răspunse americanca, dar l-ai auzit 
sau l-ai văzut vreodată să comită vreo blasfemie? 

— Nu, recunoscu Alif mirat. 

— Mi-a spus că dacă cineva avea probleme de credință, eu 
eram aceea, continuă americanca. Pentru că eu nu credeam în 
el. La urma urmei, eu renunţasem la cea mai mare parte a 
propriei religii și, cu toate astea, îi ţineam teorii despre reguli. Și 
avea dreptate. Așa că am acceptat. Nu prea știam ce altceva să 
fac. Nu știu cum se face, dar la scurt timp au apărut doi martori, 
dintre care unul era un ghem oribil de blană, cu dinţi ascuţiţi, iar 


celălalt arăta și mai rău, iar apoi am semnat un contract. Îmi 
conferea drepturi, în eventualitatea morţii lui, asupra mai multor 
lucruri, încât eu și Dina să avem parte de tot ce aveam nevoie 
atâta timp cât vom rămâne aici. A fost un lucru tare isteț din 
partea lui. După care s-a terminat și am rămas din nou doar noi 
doi. Mi-a atins faţa... 

— Nu trebuie să știm toate detaliile acum, interveni 
NewQuarter. 

Americanca roși din nou. 

— Nu aveam de gând să intru în detalii. Doar încercam să 
explic de ce eu... de ce orice femeie ar fi fost dispusă să se 
mărite cu cineva ca Vikram. Era o versiune mult mai blândă a lui 
însuși, doar asta încercam să arăt. M-a făcut să mă simt în 
siguranţă. În seara aia, până să adorm, eram deja îndrăgostită. 
Pur și simplu. 

Alif o cercetă pe femeia cu pielea palidă și pântecul bombat 
din faţa lui, încercând să-și amintească dacă atunci când se 
cunoscuseră exista între ei o legătură la fel de adâncă. Puţinii 
americani pe care îi cunoscuse în viaţa lui îi păruseră toţi 
neinteresanţi, de parcă libertatea le-ar fi slăbit capacitatea de a 
avea emoţii puternice, cerându-le foarte puţin la schimb. 
Americanca părea, la fel ca toţi ceilalţi, că interpretează mereu 
un rol: răspunsurile ei erau mereu prompte și la obiect, 
zâmbetele exersate, identitatea ambalată pentru consumul 
publicului. S-o vadă așa candidă, cum încerca și eșua totodată 
să-și păstreze siguranţa de sine, era aproape fermecător. Cu 
toate astea, îi era greu să și-o imagineze îndrăgostită, mai ales 
de cineva ca Vikram. 

— Dimineaţă, când m-am trezit, l-am privit cu adevărat 
pentru prima oară. Vreau să zic că am văzut fiecare înveliș al 
fiinţei lui vechi și foarte periculoase, alcătuită din elemente cum 
nu mai întâlnisem vreodată. Şi nu-mi era teamă. Nu de el, în 
orice caz, dar mă temeam că avea să moară chiar acolo, în 
braţele mele. Vedeam cum i se scurge ultima fărâmă de viaţă. 
Am început să plâng. M-a întrebat de ce plâng, gândindu-se că 
poate mă rănise sau ceva, iar eu i-am spus că nu, că plângeam 
fiindcă-l iubeam și pentru că nu voiam să moară. M-a mângâiat 
pe păr și mi-a spus că-mi lăsa în urma lui ceva ce voi iubi mai 
mult decât îl iubesc pe el, ceva care va face ca niciun djinn să 
nu-mi facă rău vreodată. Apoi m-a rugat să merg să-l chem pe 


marid. Am sărit imediat din pat și m-am îmbrăcat, am ieșit în 
curte, arătând, fără doar și poate, ca o descreierată, am văzut-o 
pe Dina dormind pe o pernă și pe marid, care-și făcea de treabă 
într-un colţ, iar amândoi m-au urmat când m-au văzut cătrănită; 
când am ajuns înapoi, Vikram își dădea ultima suflare. l-a spus 
Dinei să aibă grijă de Alif, iar maridului i-a spus ceva într-o limbă 
pe care n-am înţeles-o, apoi m-a chemat și m-a sărutat, 
spunându-mi, să-i pui numele Layl. Astea au fost ultimele lui 
cuvinte. Și atunci am înţeles. 

Alif îl auzea pe NewQuarter traducându-i încet șeicului Bilal. 
Habar n-avea cum să reacționeze; dacă s-o felicite mai întâi sau 
să-i spună cât de rău îi pare. 

— Pesemne că lumea ţi se pare acum mult mai mică, spuse el 
timid, fără să știe prea bine ce-l mânase să spună asta. 

Americanca rămase câteva clipe pe gânduri. 

— Nu, zise ea. Dimpotrivă. Simt că orizontul mi s-a lărgit și că 
între mine și el se aşterne acum o infinitate de lucruri. Și sunt 
mult mai puţin anxioasă. În legătură cu ceea ce trebuie să fac, 
cu ceea ce trebuie să gândesc sau cum ar trebui să ţin sub 
control lucrurile din viața mea. Am încetat să mai încerc. Acum, 
doar acţionez, răspund pur și simplu situaţiilor care apar din 
mers. Nu mai ţin cu dinţii de bariera raţională dintre cele văzute 
și cele nevăzute. Mă simt de parc-aș fi trecut de la necredinţă la 
certitudine. Fără să mă opresc vreo clipă la calea de mijloc a 
credinţei. Nici măcar nu sunt sigură că am avut vreodată așa 
ceva. Chiar ai remarcat asta odată. 

— N-a fost deloc corect din partea mea să spun ce am spus, 
răspunse Alif rușinat. Nu am niciun drept să pun la îndoială 
credinţa altora. 

— Ei bine, în cazul meu aveai dreptate. _ 

Ea lăsă privirea în jos și-și netezi rochia. li venea bine ipostaza 
asta de viitoare mamă, oricât de ciudată părea. Zâmbetul care-i 
licărea pe chip era trist, dar cumva părea de-a dreptul extatic, 
amintindu-i lui Alif de o icoană pe care o văzuse într-o biserică 
ortodoxă greacă, în timpul unei excursii pe care o făcuse în 
gimnaziu în cartierul creștinilor din Oraș. Pentru o clipă, 
americanca nu-i mai păru străina cu ochi pieziși, în haine de 
împrumut, ci ecoul propriei ei civilizaţii. 

Maridul, împins de o forță nevăzută, se ridică și pluti spre ușa 
de care Sakina stătea rezemată în tăcere, cu braţele încrucișate. 


— Arată îngrozitor, dar de fapt e cea mai blândă și grijulie 
ființă din lume, șopti Dina. Vikram l-a pus să promită că va avea 
grijă de noi până când se va naște copilul și nu ţi-ar veni să crezi 
cât de în serios își ia responsabilităţile. Odată, ei i se făcuse 
poftă de nu știu ce fel de măr american... 

— Braeburns, spuse americanca. 

— lar el a fost plecat o zi întreagă, și în cele din urmă s-a 
întors cu doi saci uriași de mere, că a fost nevoie să fie căraţi 
de-o cămilă. Nu glumesc. 

— Te cred, mormăi Alif, uitându-se la apariţia titanică din 
pragul ușii. 

— Ei bine, mă bucur să vă găsesc sănătoase, în ciuda 
împrejurărilor neobișnuite, zise șeicul Bilal, mângâindu-i mâna 
americancei. Nu mi-aş dori să petrec un anotimp întreg în 
compania djinnilor, dar aș alege oricând asta, față de ce am 
avut de îndurat eu și Alif. Dacă imaginaţia omului pentru 
fantezie ar fi egală cu imaginaţia lui pentru cruzime, lumile 
astea, cea văzută și cea nevăzută, ar fi foarte diferite. Și de 
aceea prefer să nu povestesc nimic despre cum mi-am petrecut 
eu ultimele trei luni. 

Alif simţi cum i se ridică un nod în gât. Dina îl privea pe bătrân 
cu înţelegere mută, iar sub văl i se citeau cutele de pe frunte. 

— Şi tu? o privi Alif, încercând să-i transmită tandreţe prin toți 
porii. Tu ești bine? Ești și tu supărată pe mine, la fel ca toată 
lumea? 

Dina scutură din cap. 

— M-am temut prea tare c-ai murit ca să mai fiu supărată pe 
tine, spuse ea. Adineaori când ai intrat pe ușă, puteam să jur că 
ești o fantomă. Ești așa slab și palid și pari mult mai bătrân, 
încât... și cuvintele o părăsiră. 

Alif își sprijini din nou fruntea pe genunchiul ei. Ea îl lăsă. 

— Sunt urât? întrebă el. 

— Nu, nu. Doar că m-ai speriat. 

— M-am gândit la tine în fiecare zi. Mă rog, n-am putut eu să 
disting prea bine zilele, dar m-am gândit mereu la tine. Am 
cântat cântecele pe care le cântai tu pe acoperiș... 

— Mă auzeai? Doamne, iartă-mă! 

— Nu spune asta, te rog, spuse Alif mângâindu-i mătasea 
robei, care îi aluneca în valuri la picioare. Era frumos. Pe atunci, 
cântecul tău nu însemna mare lucru pentru mine. Era doar un 


zgomot de fundal. Ce prost eram. 

— Erai un băieţandru. 

— Eram egoist. 

— Acum nu mai contează. Eşti viu și trebuie să te punem din 
nou pe picioare, altfel mă sting de durere. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, urlă NewQuarter, mi se face 
greață de la atâtea dulcegării. Vă rog, gata cu poveștile de 
dragoste pe ziua de azi. Nu mai rămâne nimeni însărcinată și 
nici nu mai semnează nimeni vreun act de căsătorie neserios. 
Vă interzic! Pe bune, uitaţi-vă la mine, mă înverzesc. Mă faceţi 
să vomit. 

Alif se ridică, fierbând de rușine. 

— N-a zis nimeni că trebuie s-asculţi, bombăni el. 

— Cum să nu ascult când vă mângăiați unul pe altul? E destul 
de îngrijorător. 

— Bine, zise Dina ridicându-se și aranjându-și roba. Voi doi 
aveţi mare nevoie de o baie și trebuie să vă bărbieriţi. Al treilea 
ar putea să se facă de folos, dacă are vreo idee. 

— Eu nu car apă ca o slugă, spuse NewQuarter indignat. 

— Tânărul e un membru al familiei regale, îi explică șeicul 
Bilal Dinei. 

— Foarte frumos. Djinnilor nu prea le pasă. 

Alif o privi admirativ. Nu și-a închipuit niciodată că Dina poate 
fi așa de tranșantă. Când își aminti de modul în care se 
descurcase cu prietenii lui contrabandiști din souk, de 
promptitudinea cu care acceptase din prima ceea ce erau 
Vikram și sora lui, se întrebă de ce oare îi lăsase mereu impresia 
de timiditate; cu siguranţă că nu fusese niciodată timidă. Poate 
că-i confundase tăcerile modeste cu altceva. 

După o jumătate de oră, timp în care Alif se simţise complet 
inutil, căzile cu apă erau gata pregătite în curte. El și șeicul Bilal 
fură trimiși afară, cu prosoape curate și borcane de săpun, în 
lumina soarelui care strălucea blând, plutind deasupra 
curmalilor care se legănau în bătaia vântului, lăsând în aer un 
miros proaspăt de sevă. Alif stătea relaxat în cadă, cu faţa 
acoperită de o bucată de pânză, iar din când în când mai 
răspundea laudelor pe care șeicul le ridica însufleţit luxului de 
care se bucurau, cum era apa caldă curentă. Săpunul mirosea a 
lemn de santal și a ulei de trandafir, iar prin contrast, Alif își 
dădu seama ce duhoare emana el. Când apa începu să se 


răcească, dădu la o parte pânza și își frecă bine fiecare 
centimetru de piele, curăţându-și mizeria de sub unghii. Când se 
ridică și se înfășură în prosop, apa din cadă părea o mlaștină. 
Cât timp se îmbăiase, primise haine curate: o tunică lejeră de 
bumbac și pantaloni, toate împăturite atent și așezate pe piatra 
caldă de la capul căzii. Se îmbrăcă și apoi o văzu pe Dina în 
prag, la celălalt capăt al curţii, ţinând în mână o oglindă, 
foarfece și un brici de bărbierit. 

— De unde-ai găsit toate astea? o întrebă Alif. Nu prea cred 
că maridul se bărbierește. 

— Dumnezeu știe, suspină ea. Uneori, aici găsești ce cauţi și 
doar dacă deschizi un sertar. Încerc să nu întreb de unde provin 
lucrurile. Hai, așază-te pe marginea căzii și ţine asta. O să te 
tund puțin. 

Alif luă oglinda și o ridică la nivelul feţei. Pentru o clipă, 
propria reflexie îl luă prin surprindere: bărbatul din oglindă chiar 
părea mai bătrân. Părul lui negru se subţiase și-și pierduse 
strălucirea; ochii îi păreau ușor afundaţi în orbite. Bărbia și 
maxilarul, care lui Alif i se păruseră dintotdeauna prea delicate, 
deveniseră mai proeminente, dându-i un aer hotărât, și între 
timp fuseseră acoperită de barba deasă; avea sprâncenele mai 
groase, iar ridul de pe frunte îi amintea lui Alif de tatăl lui. Işi 
pipăi obrazul palid. 

— Ai dreptate, arăt ca un refugiat, spuse el. Un refugiat la 
vârsta a doua. 

— Acum, că te-ai curăţat, arăţi mult mai bine, răspunse Dina. 
Îmi pare rău să te anunţ, dar cred c-ai avut și păduchi - ai 
mușcături pe tot scalpul. 

— Atunci nu pune mâna pe mine, sunt scârbos. 

— Nu, nu ești. Hai, că nu durează mult. 

Apucă o șuviţă de păr între degete și-i tăie vârful. | se păru c-o 
auzi de vreo două ori ţinându-și respiraţia într-un mod ciudat, și- 
și dădu seama că fata plângea. Incercă să se întoarcă și s-o 
privească, dar ea îl ţinu ferm de cap. 

— Dina, spuse el. Te rog, iubire... 

— Nu, nu-mi spune iubire. Nu încă. 

Alif își strânse pumnii, cu palmele încă încreţite după timpul 
petrecut în apă. Fu nevoit să-și concentreze toată energia ca să 
reziste tentaţiei de a o atinge. 

— Când îţi voi putea vedea din nou chipul? întrebă el. 


— Când tu și tatăl tău veţi veni la părinţii mei. 

— Tatăl tău m-ar arunca imediat în stradă, după toate 
problemele pe care ţi le-am creat. 

— Poate să facă ce vrea, dar eu nu mă mărit cu altcineva, așa 
că nu are de ales. 

Lui Alif i se păru deopotrivă înspăimântător și seducător 
modul ei direct de ai vorbi. Alif încercă din nou să se întoarcă, 
dar ea îi plecă capul mai apăsat decât era cazul și începu să-i 
retușeze chica. Alif îi studia picioarele în timp ce se mișcau în 
jurul scaunului: era desculţă, cu tălpile acoperite de un strat fin 
de pulbere fluorescentă din Cartierul Gol, ceea ce o făcea să 
pară un djinn. Dina îi dădu ocol în vârful picioarelor, verificându- 
și opera, el îi vedea tendoanele încordându-i-se sub piele. Alif se 
simţi copleșit de un soi de durere. Lăsă mâna să-i alunece și-și 
plimbă un deget pe scobitura genunchiului ei, iar ea gemu ușor; 
picioarele se îndepărtară în pașii lor dansaţi. Nu-l apostrofă cu 
nimic. Alif se întrebă cât de multe cunoștea ea despre bărbaţi și 
despre femei și, dintr-odată, se simţi stingher la gândul unei 
responsabilităţi, și regretă că Vikram nu mai era acolo, cu 
sfaturile lui tâmpite, dar utile. 

— Cum se face că merit asemenea loialitate? întrebă el, brusc 
melancolic. 

— Păi, nu meriţi, spuse ea, dar ai avut-o dintotdeauna. 

— De ce? Ani întregi m-am purtat cu tine ca un bou. 

Îi tăie o altă șuviță de păr, râzând exasperată. 

— Pentru că și atunci când mă enerva băiatul din tine, îmi 
plăcea bărbatul care știam că vei deveni. Mult mai mult decât 
mi-a plăcut vreodată vreun bărbat propus de ai mei. 

Pe Alif îl emoţionă limpezimea și simplitatea răspunsului și-și 
dori să-i fi pus la picioare sentimente la fel de trainice. 

— O vreme, a fost singurul lucru care m-a ţinut în viaţă, spuse 
el. Ideea că, datorită principiilor tale enervante, nu vei accepta 
pe nimeni altcineva și că, dacă n-aș fi găsit o cale să mă întorc 
la tine, ai fi ales să-ţi petreci toată viaţa în singurătate, fără să 
te fi măritat cu altcineva. 

— Nu e o idee prea bună să zici că principiile mele sunt 
enervante când am în mână niște foarfece. 

ÎI pufni râsul. 

— Dar vrei - adică, nu te simţi doar obligat faţă de mine, nu? 
Vrei și tu - știu că nu sunt drăguță, dar... 


De data asta, vocea ei era cu adevărat timidă. Şi de data 
asta, el chiar se întoarse spre ea, strângându-i mâinile într-ale 
lui. 

— Mi-ai spus să nu vorbesc de iubire, spuse el. Altfel, chiar 
acum aș da naibii toate grijile despre drăguţenie și dorinţe. 

Ea își cobori privirea spre el. 

— Bine, șopti ea. 

— Bine, adică pot să vorbesc? 

— Bine, te cred. 

li sărută mâna până s-apuce ea să se retragă. Ea făcu un pas 
în spate și-i îndreptă din nou capul, continuând ceea ce 
începuse. Alif o urmărea în oglindă, privindu-și zulufii neîngrijiţi 
cum cad de deasupra urechii și pe frunte, până când căpătă un 
aspect prezentabil. Când termină de tuns, îi curăţă firele de păr 
de pe umeri și de pe gât. 

— Gata, spuse ea. Acum poţi ieși în lume fără să-ţi mai fie 
rușine. Te las să te bărbierești. 

— Aș putea să-mi păstrez barba, spuse Alif scărpinându-se în 
bărbie. Simt că am câștigat-o. 

— Îţi dă un aer distins. Mă rog, dac-ar fi tunsă cum trebuie. 

In timp ce ea traversă curtea, întorcându-se înăuntru, el 
rămase privindu-și gâtul și obrajii. 

— Ar trebui să ne hotărâm cât de curând ce-avem de gând să 
facem, dacă vrem să mai ieșim de-aici, strigă el în urma ei. 
Trebuie să aflu ce s-a ales de A/f Yeom, altfel acasă ne-așteaptă 
aceleași necazuri. 

— Nu trebuie să mai afli nimic, îl privi ea surprinsă. Îl am aici. 
L-am avut mereu cu mine. 


Capitolul paisprezece 


Odată ajunși înăuntru, Dina își etală comoara ascunsă: nu 
luase numai A/f Yeom, ci și rucsacul lui Alif, în care se aflau 
laptopul lui și hard-disk-ul pe care descărcase Tin Sari. 

— Când am simţit mirosul de plastic ars, m-am dus în biroul 
șeicului Bilal, spuse ea. Tu erai într-un fel de transă ciudată. 
Voiam să iau cu mine tot ce-ar fi putut arde dacă cineva dădea 
foc biroului. Și apoi am ieșit, să-i chem pe Vikram și pe șeic. 

— Nici măcar n-am văzut când ai plecat cu toate lucrurile 
astea, se miră Alif, scoțând hard-disk-ul. Se pare că, până la 
urmă, binecuvântarea dervișului știrb a funcţionat. 

— Când Vikram ne-a luat de-acolo, am ascuns totul sub robă. 
Nu păreai să fii în stare să ai grijă de lucruri. 

— Păi, nu eram, zise Alif, cercetându-i ochii verzi înflăcăraţi, 
cu o adoraţie sinceră. Eşti minunată. Uluitoare. Fără tine, sunt 
ca vai de mine. 

— Cu ea ești vai de tine, mormăi NewQuarter, intrând în 
cameră. Ești pierdut pe vecie, zise așezându-se turcește lângă 
Alif. Deci, ce-i de făcut? 

— Îl ardem, spuse Alif fără să stea pe gânduri. Și așa punem 
capăt întregii debandade. Mâna poate să facă ce-o vrea - cartea 
va rămâne pe veci nedescifrată. 

— Nu, zise Dina. Noi nu ardem cărți. 

— Care noi? 

— Noi, oamenii cu un dram de creier. 

— Dar tu urăști cărţile mai abitir decât toţi oamenii pe care-i 
cunosc, zise Alif surprins. De câte ori nu te-ai luat de mine, că 
citeam romane fantasy kafir? 

— Când ţi-am sugerat eu să le arzi? Am voie să am și eu 
propriile păreri, nu-i așa? Şi nu e că le urăsc - doar că nu dau 
doi bani pe ele. Singurul motiv pentru care-mi păsa era că mă 
luai peste picior pentru că eu credeam lucruri despre care tu 
doar citeai. Mă temeam că vei deveni genul de literat care, 
atunci când e în toane bune, e gata să spună sus și tare „cărțile 
pot salva lumea”, iar atunci când cineva îl contrazice să 
răspundă „e doar o carte”. Nu despre cărți era vorba, ci despre 
ipocrizie. Poţi spune degajat să ardem A/f Yeom, dar în același 
timp ai fi îngrozit dacă ţi-aș propune să ardem versetele 
satanice - pentru că tu ai reacţii, nu convingeri. 


Alif tresări de parcă i-ar fi tras o palmă. Își dădea seama că 
era o observaţie pe care ea o repetase de multe ori în minte, în 
faţa unui el imaginar. El nu făcuse decât să-i arunce mingea la 
fileu. Îl trecură valuri reci și calde, neputându-se împăca și cu 
critica ei tăioasă și cu loialitatea ei adâncă faţă de el. 

NewQuarter se prefăcea că nu aude și se juca cu tivul robei, 
scuturând niște imperfecțiuni invizibile. 

— Al naibii praf, spuse el ca pentru sine. 

— Şi-atunci de ce ai riscat atât pentru mine, dacă mă crezi un 
ipocrit fără minte? întrebă Alif. 

Dina se înmuie. Poate că toată răbufnirea ei nu avusese 
efectul scontat, ca atunci când îi spusese totul în minte. 

— Pentru că nu ești. N-ar fi trebuit să pun lucrurile așa. Dar 
sunt lucruri pe care nu le gândești până la capăt, iar ăsta e unul 
dintre ele. 

El își lăsă privirea pe manuscrisul așezat pe podeaua netedă 
de piatră, contrariat de propriile instincte. Americanca se 
strecură în încăpere, pășind abia simţit, și îngenunche lângă 
Dina cu o privire întrebătoare. 

— L-am putea lăsa aici, spuse Dina. Maridul l-ar putea ţine 
ascuns. Sunt sigură c-ar face-o, dacă l-am ruga. 

— Şi dacă vine Mâna după el? Sakina crede că are prieteni 
influenţi. Ce l-a răpus pe Vikram la moschee nu provenea din 
spectrul nostru. 

Sakina apăru în prag, de parcă și-ar fi auzit numele pomenit. 
Pe chipul ei leonin se citea încordarea. 

— Ce e, ce e? întrebă Alif, renunțând să-și mai ascundă 
frustrarea și îngrijorarea. 

— Alte belele, spuse ea. Aleea Nemișcată a fost prădată. 

— Prădată? 

— Invadată. Cotropită. Prăvăliile, inclusiv a mea, au fost 
întoarse cu fundu-n sus, ne-au fost furate mărfurile și arse - de 
bărbatul care te urmărește și acoliţii lui. Te caută, Alif, pe tine și 
pe Alf Yeom, și mă tem că se apropie vertiginos. 

Alif simţi cum îi înfloresc broboane de sudoare pe frunte și în 
bărbie. Își șterse faţa cu podul palmei. 

— Ce să fac? întrebă el. 

— N-am eu răspunsul la întrebarea ta. Dar mă-ndoiesc că 
acum, știind ce se pune la cale, cineva din Cartierul Gol va mai fi 
dispus să te adăpostească. 


— Dacă îi rog eu, atunci ar mai avea o șansă, spuse 
americanca, într-o arabă mult mai cursivă. Multă lume de-aici îi 
era datoare lui Vikram, ceea ce înseamnă că acum îmi e datoare 
mie. 

— Ai face asta? întrebă Alif cuprins de un val de recunoștință 
și disperare. 

— Păi, nu ne putem permite să lăsăm lucrurile pe mâna 
demonilor. Sunt însărcinată, știi bine. Hormonii materni își fac 
de cap, nu glumă. Dacă siguranţa ta înseamnă și siguranţa mea, 
atunci trebuie să ai parte de ea. 

— Şi cartea? o ridică Dina și-o cântări în mână, ca pe o 
povară. 

— Ce-ar fi dacă chiar l-am ruga pe marid s-o ascundă aici? Aș 
putea lua cu mine altceva? Ar merge orice carte veche - e de- 
ajuns ca ei să creadă că e Alf Yeom și s-o fure. Măcar asta i-ar 
ţine la distanţă de voi pe Mână și pe restul șlehtei. 

— Îl întreb chiar acum. 

Americanca se ridică și se îndreptă spre ușă, ridicându-și 
poalele rochiei deasupra tălpilor goale. Se întoarse după câteva 
clipe, urmată de doica ei gigantică, care părea să fie nevoită să 
se micșoreze ca să încapă în cameră. 

— Ceea ce mă rugaţi, tună el, nu-i de glumit. Nimic nu e 
pierdut, dacă poate fi găsit. Așa spunea unul dintre poeţii noștri. 
Dacă cineva își dorește această carte, nu va putea rămâne 
ascunsă pe vecie. 

— Dar tu te pricepi să ascunzi lucruri, spuse americanca, iar 
maridul păru încântat. 

— Mă pricep să ascund lucruri, confirmă el. 

— Poate că nici nu trebuie să rămână ascunsă pe vecie, spuse 
Alif. Doar atât cât să scăpăm de Mână. Cine știe, ar mai putea 
trece alte câteva secole, până când cineva să se deștepte în 
asemenea măsură, încât s-o caute din nou. 

— Mult timp pentru voi, spuse maridul. Pentru mine, trece cât 
ai bate din palme. 

— Dar ai vrea s-o faci? îl privi americanca rugătoare. 

— Dacă dorești, răspunse ca un tunet estompat. 

— Doresc. 

— Mulţumesc, spuse Alif cu patos. 

Americanca îi zâmbi victorioasă. Alif luă cartea din mâinile 
Dinei, atent la felul în care-și trecu degetele peste ea, într-un 


gest misterios de tandreţe, și din nou simţi că-l înfioară valuri 
calde și reci, încă rănit de scurta ei trecere în revistă a 
defectelor lui. Pipăi hârtia ţeapănă, îi adulmecă parfumul 
neliniștitor, acum atât de cunoscut, încât îi trezea tot felul de 
amintiri: întâlnirea din livada de curmali din Baqara, lampa din 
cortul lui Vikram, furnicarul nepământean de pe Aleea 
Nemișcată, computerul șeicului Bilal, huruind epuizat, ofranda 
capodoperei sale ratate. 

— S-ar părea că nu vrei să-i dai drumul, observă americanca. 

Alif scutură din cap, năuc. 

— Mi-a displăcut profund treaba asta încă din clipa când a 
ajuns pe mâinile mele, spuse el. Și cu toate astea - acum mi-e 
clar că viaţa mea se va împărţi între ceea ce a fost înaintea 
cărţii și ceea ce a venit după. 

— La fel și a mea, spuse americanca. 

— Şi-a mea, spuse Dina. 

Alif își trecu degetul peste conturul auriu al literelor de pe 
copertă, plimbându-și mâna peste primul cuvânt din titlu, cel 
care semăna cu numele lui. Cartea se încălzea la atingerea lui; 
ca un organism viu părea plină de semne prevestitoare care 
sugerau straturi de sens încă nedescifrate; povești în povești, 
care rămăseseră invizibile chiar și atunci când le tradusese în 
cod. Întotdeauna rămânea ceva nevăzut. Pământul în sine se 
regenera zilnic, călcat și modelat de trecători, astfel încât era 
aproape imposibil să parcurgi același drum de două ori. Alif se 
gândi la toate momentele în care plecase din apartamentul lui 
din Baqara, cu vreo treabă măruntă; pentru el, rutină și 
frustrare, pentru lume, un proces plin de mici variabile, toate cu 
același drept la existență, după cum spusese șeicul Bilal, 
simultană și necontradictorie. Îi fusese oferită eternitatea, dar el 
n-o cântărise niciodată. 

— Alif! 

Sakina îl privea îndeaproape. Își îndreptă spatele și îi înmână 
cartea maridului, care o presă atent în palme. Se făcu nevăzută. 
Gestul a fost așa de natural, încât abia după câteva clipe lui Alif 
i se păru totuși ciudat. 

— Unde-a dispărut? întrebă el. 

— A plecat, spuse maridul. Pentru moment. 

— Dar o mai poţi aduce înapoi? 

— Desigur. 


Alif expiră hotărât, apoi inspiră încet. 

— Nu cumva ai vreo carte care să arate la fel? îl întrebă el pe 
marid, evitându-i privirea de culoarea norilor. Ceva care să 
amăgească un om simplu? O carte pe care mi-ai putea-o 
împrumuta câteva zile? 

Maridul scoase un sunet indescifrabil și dispăru în casă. Se 
întoarse după câteva minute. Alif a început să-și facă deja griji 
cum că poate-l jignise fără să vrea, și era pe punctul să ceară 
lămuriri americancei când maridul reveni ţinând în mână o carte 
cu copertă de un albastru pal, care nu părea mai mare decât un 
fulg de confeti între degetele lui uriașe. Îi întinse manuscrisul lui 
Alif. 

— Te rog să ai grijă de ea, spuse el solemn. Este nestemata 
bibliotecii mele. În lumea văzută există multe versiuni ale 
acestei cărţi, dar niciuna n-aș spune că e precisă, fiind scrise de 
tribul lui Adam. Aceasta însă cuprinde cea mai crudă și mai 
cuprinzătoare istorisire a timpului cât am fost ţinut prizonier de 
un hoţ pe nume Aladin, în urmă cu multe secole. 

Alif se înecă. 

— Alf Lay? întrebă el hârșâit. Un exemplar din O mie și una 
de nopți? 

— Chiar așa. 

— Akhi, chiţăi NewQuarter, noi tocmai am ars-o cu duhul din 
lampă. 

— Gura, gura, Alif dosi cartea la piept, silindu-se să-l 
privească pe marid în ochi. 

— Mulţumesc foarte mult, spuse el ezitant. O voi păzi ca pe 
ochii din cap. Adică, nu va fi tocmai în siguranţă la mine, dat 
fiind... 

Maridul deja începea să dea semne de nemulţumire. 

— Dar cu ajutorul ei, ea va fi în siguranţă, adăugă imediat Alif, 
arătând spre americancă. Atâta timp cât Mâna va crede că Alf 
Yeom se află tot la mine, îi va lăsa pe toţi ceilalţi în pace. 

— Bine, zise maridul, cu un aer mai îmbunat. 

— OK, zise Alif ștergându-și sudoarea de pe frunte și se 
întoarse spre americancă. Când crezi că ne-am putea vedea cu 
oamenii lui Vikram - cu cei care-i sunt datori, adică? 

— Păi, hai să aflăm, zise ea. 


În câteva ore, în curtea maridului se strânse o mulţime tare 


pestriță de creaturi care mai de care mai ciudate. Primii fură 
effriții, umbre mergătoare, precum cea căreia îi devirusase Alif 
calculatorul; alţi câţiva care semănau cu Vikram și cu Sakina, 
prin felul în care în ei se îmbinau subtil omul, animalul și focul 
fără fum. Apoi mai urmară unii a căror prezenţă Alif o putea 
doar simţi, fiinţe invizibile care-și anunțau prezenţa doar prin 
sunet, ca și cum ar fi înghiţit lumea din jur. Americanca stătea 
pe o pernă, lângă fântână, cu spatele drept, prea neliniștită și 
prea umană ca să administreze o asemenea adunare. Alif dădea 
ture în spatele ei, încrucișându-și și relaxându-și braţele, 
neputând decide care dintre posturi era mai autoritară. Maridul 
plutea deasupra lor, ca un copac de Banyan. Alif spera ca 
prezenţa lui să impresioneze, așa cum el nu reușea cu niciun 
chip. Când americanca își drese glasul, tresări. 

— Vă mulţumesc tuturor că aţi venit azi aici, spuse ea. V-am 
chemat pentru a-i da o mână de ajutor unui prieten - Alif, care 
se află aici, în spatele meu după cele ce s-au petrecut pe Aleea 
Nemișcată. Lucruri care, într-o măsură sau alta, s-au întâmplat 
din vina lui. 

— Mulţumesc, îi șopti Alif la ureche. Acum or să mă mănânce. 

— Pe scurt, are nevoie de protecţie, continuă americanca, 
fără să-l bage în seamă. Din vreme ce omul care-l caută are 
aliaţi din rândurile djinnilor. 

Aliați din rândurile shayateen, spuse unul dintre effrţi, iar 
vorbele lui răsunară dureros în capul lui Alif. Wu toţi suntem 
demoni. 

— Da, desigur, spuse americanca. Vorbeam la modul general. 
Oricum, nici voi, nici noi nu vrem s-avem de-a face cu ei. _ 

— Soluţia e simplă, spuse un bărbat înalt, cu ochii galbeni. Il 
predăm pe acest beni adam și scăpăm de ei. 

Alif rezistă tentaţiei de-a o lua la sănătoasa. 

— Ar fi simplu, e drept, spuse americanca. Dar asta ar 
însemna că ei vor câștiga, iar voi aţi părea slabi. De ce să le 
dăm satisfacţie? 

— Sincer, pentru că ne-ar scuti de-o mare bătaie de cap. 

Un val de râsete cuprinse întreaga adunare. Americanca își 
ţuguie buzele. 

— Bine, bine. S-o luăm altfel. Voi îi sunteţi datori lui Vikram, 
iar în calitate de văduvă a lui, vă cer să m-ajutaţi. Faceţi asta 
pentru mine și apoi suntem chit. 


— Nu știu de voi, spuse o femeie uscăţivă, cu o pereche de 
coarne negre, încovoiate, dar eu nu-i datorez lui Vikram ceva 
așa de important cât să-mi risc viaţa. 

Ascultati, spuse effrit-ul. Și de ce beni adam ăsta ar trebui să 
stea cu mâna-n fund, cât timp noi ne luptăm pentru el? Nu pare 
tocmai corect. Nu suntem o mână de fraieri fără minte, rămași 
captivi intr-o lampă sau intr-o cutie de lapte ca să ne ceară 
socoteală o muritoare oarecare. 

Americanca îi aruncă o privire lui Alif, mușcându-și buza. 

— Nu intenţionez să stau cu mâna-n fund, spuse el indignat. 

Da? Și ce, mă rog, ai de gând să faci? Să te zbaţi și să tipi? 

— Eu... 

Alif fu întrerupt de apariţia lui NewQuarter, care intră zorit în 
curte, ţinând în braţe un laptop Sony de ultimă generaţie, de 
mărimea unui plic. 

— Alif, ia uite ce-am primit, spuse voios. Chestia asta nici n-ar 
trebui să iasă din probe. Stai, nu asta-i partea importantă. M-am 
conectat la superconexiunea de internet wireless a umbrei și am 
aflat - dar mai întâi ia și clătește-ţi ochii cu minunea asta de 
laptop. Îl vindea un tip pe stradă, l-a scos dintr-o pătură, unde 
mai avea niște mouse-uri a-ntâia pentru jocuri. Începe să-mi 
placă aici, zise, așezându-se, în apropierea americancei, 
privindu-i dezaprobator pe djinnii din jurul ei. Dar uite, uite asta. 

Sub privirile reci ale umbrelor antropomorfe, Alif bălmăji 
scuze și îngenunche alături de NewQuarter. 

— Nu mai poate aștepta? murmură el. Deja toată lumea mă 
crede un bou. 

— Nu, nu mai poate. Uite, îi dădu NewQuarter laptopul lui Alif, 
arătându-i niște fragmente de imagini neclare și pixelate și text 
dezordonat. 

— Ce-i asta? întrebă Alif. 

— Asta, prietene, e un printscreen de pe pagina web a 
serviciului de utilităţi publice din Oraș, apăsă NewQuarter pe 
tasta cu săgeată și apăru o altă imagine, alte imagini 
amestecate cu text. Și asta e pagina Universităţii Al Basheera. 

Mai dădu un clic. 

— Autoritatea de tranzit - alt clic. Comisia de turism. Și mai 
sunt cu zecile. Tot Orașul e futut digital. În timp ce noi stăteam 
aici și ne jucam de-a Aladin, mica noastră Cartagină modernă a 
fost răsturnată. 


— Doamne sfinte, își apropie Alif ecranul. Cine? Cum? 

— La început, am crezut că e vreunul de-ai noștri care se 
prostește, zise NewQuarter. Mă rog, cineva care vrea să instige 
la revoluţie tăind accesul puterii la net sau ceva. Dar toţi cei de 
pe cloud sunt la fel de nedumeriţi ca tine. 

— Cloud-ul e-n regulă? 

— Normal. Doar eu l-am setat. 

— Dar dacă serverele sunt în Oraș... 

— Nu sunt. Sunt în pivnita unchiului meu, taman în Qatar, 
rânji NewQuarter, ceea ce-l întineri. Vezi? E bine să ai de partea 
ta un răzgâiat din clasa superioară. 

— Uau! Uau! 

— Așa că, ce mi-am zis eu, spuse NewQuarter, apropiindu-se. 
Dar dacă nu e o operaţiune black hat? 

— Şi ce-ar putea fi? se încruntă Alif. 

Ceva mult mai de rău augur. Cine are coduri de acces și 
cunoștințe și tot ce trebuie cât să de-a gata toate sistemele 
deodată, fără să fie nevoit să spargă nicio pagină? 

— Crezi că...? întrebă Alif uitându-se la ecran. 

— Exact asta cred. Cum ar fi ca toată faza asta să fie un 
accident... să fie doar efectul colateral al unei mari vânători 
digitale? Alif, dacă asta înseamnă că, în sfârșit, Mâna a dat-o-n 
bară rău de tot? 

O amintire care purta cu sine senzaţia de murdărie și de 
expunere ieși la suprafaţă. 

— Zicea că are oameni care să reconstruiască codul pe care l- 
am creat din A/f Yeom - eu l-am avertizat. L-am avertizat că s-ar 
putea întâmpla ceva de genul ăsta dacă încearcă să-l 
folosească. Și nu m-a crezut. Zicea că, dacă are destulă putere 
de procesare, lucrurile vor sta altfel. 

— Dacă are acces la codul tău, atunci de ce-și mai dorește 
așa de tare cartea? 

— Păi, uite unde l-a adus codul - probabil crede că poate 
drege toată încurcătura dacă pune mâna pe sursa originală. E 
obsedat de ideea că eu sunt greu de cap și că nu pot cuprinde 
cu mintea întreaga măreție a ceea ce Alf Yeom ar putea 
însemna pentru informatică. 

— Şi crezi că are dreptate? 

— Nu, reflectă Alif la întrebare, cutremurându-se. Cartea asta 
e ca şi cum te-ai rătăci treptat. Începi într-o grădină sau pe o 


alee și totul pare foarte simplu - mai simplu decât drumurile pe 
alte cărări pe care-ai mai mers, toate determinate de legi și 
propoziţii de tip „Dacă X, atunci Y”. Așa că mergi și drumul 
devine mai colțuros, încep să apară fisuri și, în cele din urmă, 
descoperi că nici nu te mai afli în grădină, ci într-un deșert 
urlător. Și nu-i mai poţi găsi drumul înapoi, pentru că drumul 
însuși a fost doar în capul tău. 

Djinnii începură să vocifereze. Americanca îi aruncă lui Alif o 
privire cu subînţeles. 

— Aș avea nevoie de puţin ajutor, spuse ea. 

Alif se ridică, potrivindu-și turbanul și tunica, după care i se 
alătură. 

— Cred că suntem în pom, murmură ea fără să se întoarcă. 

Femeia cu coarne negre își încrucișă braţele la pieptul ca de 
silfidă. 

— Ne-am hotărât, spuse ea. Sunteţi pe cont propriu. E prea 
mare riscul. Cu toţii suntem dornici să ne plătim datoriile faţă de 
Vikram, dar nu așa - dacă vrei să-ţi facem rost de ceva rar și 
prețios sau dacă ai nevoie de vreo escortă în vreun loc greu de 
găsit, asta e altceva. Dar nu suntem dispuși să ne dăm viaţa 
pentru băiețașul ăsta. 

Ceilalţi îngânară afirmativ. 

— Stati, spuse Alif. Dar dacă fac eu ceva pentru voi? 

Ca de exemplu? întrebă effrit-ul. 

Alif făcu repede câteva calcule mentale. 

— Ştiţi bine că, de secole întregi, au existat oameni care au 
încercat să folosească O mie și una de zile pentru a dobândi 
putere. Și toți au eșuat. Dar cel care mă urmărește e foarte 
aproape să reușească - mă rog, destul de aproape cât să creeze 
o mare degringoladă. Nu se va opri la A/f Yeom, nici la Aleea 
Nemișcată. În curând va ajunge aici, în Cartierul Gol. La 
computer, e la fel de invizibil cum sunteţi voi pentru un beni 
adam obișnuit. Dar pentru mine nu e invizibil. Și a început să 
comită erori. Ceea ce înseamnă că-l putem opri. Voi vă puteţi 
ocupa de prietenii lui invizibili, iar eu mă pot ocupa de el. 

— Și cum mai exact ai de gând să faci asta? îl întrebă 
NewQuarter șoptit. 

Alif îl înghionti. Femeia cu coarne se întoarse spre semenii ei 
și începură să vorbească în aceeași limbă în care Alif îl auzise pe 
Vikram vorbind cu Azalel și în care Azalel îi vorbise în vis. Atunci 


când încerca să depisteze ceva cunoscut anumite cuvinte 
simţea că le înţelege, fără să le înţeleagă de fapt. In cele din 
urmă, femeia se întoarse spre el, cântărindu-l din priviri. 

— Suntem dispuși să luăm în calcul planul tău, spuse ea. 

— Slavă Domnului, suspină el exploziv. Bine. Hai să vedem 
ce-am putea face. 

Era târziu - sau cel puţin părea târziu; cerul se preschimbase 
din roz în violet, iar Alif observă că deja începea să detecteze 
variațiile subtile dintre noapte și zi - când conclavul de djinni 
părăsi curtea maridului. Alif îi privi ieșind încet pe poartă, o 
coloană de infanteriști improbabili, și se rugă cu cerul și 
pământul ca ei să-și ducă la bun sfârșit misiunea. 

— Folosește asta, spuse femeia cu coarne negre înainte să 
plece, înmânându-i lui Alif un fluier subţirel din argint. Să ne 
chemi cu el, când va veni vremea. 

— Cum funcţionează? privi Alif fluierul cu scepticism. E o 
chestie din alea care emit sunete prea înalte, ca să fie auzite de 
om? 

— Nu, îl privi femeia deloc binevoitoare. Nu emite niciun 
sunet. Sufli în el și noi venim. 

— Aha, spuse el. i 

Femeia dădu scurt din cap. Intorcându-se, grăbi pasul să le 
ajungă din urmă pe creaturile nevăzute care părăseau 
încolonate curtea maridului, făcând plecăciuni în faţa gazdei lor 
temporare. Alif trase aer în piept de mai multe ori. Aerul avea 
gust de regina nopţii. Acest lucru îl umplu de nețărmurită 
tristețe, făcându-l să se întrebe dacă ultimul apus de soare 
obișnuit pe care-l văzuse fusese acela când fugise cu Dina din 
Baqara. 

— E foarte posibil să dăm ortul popii cu faza asta, spuse 
NewQuarter, dând glas propriilor sale gânduri. 

— Eu da. Nu trebuie să vii cu mine dacă nu vrei. Ai făcut deja 
mult prea multe pentru mine. 

— Mi-am dat singur foc la valiză când am apucat-o pe drumul 
spre Cartierul Gol, ridică NewQuarter din umeri. Mă-ndoiesc că 
pot să mă-ntorc bine mersi la viața mea confortabilă de mlădiță 
regală, chiar dac-aș vrea. E posibil ca în acest moment, la mine- 
n apartament să fie niște lingăi ai Statului. Sper doar să nu-mi 
spargă vesela persană pictată manual. 

— Eşti un om bun, Prinţe Abu Talib Mukhtar ibn Hamza. 


— Dumnezeule, ţi-ai amintit tot numele. 

O luară spre latura îndepărtată a curţii, unde Dina așternea 
trei rogojini de dormit. 

— Sper că nu vă deranjează să dormiţi afară, spuse ea. Noi, 
doamnele, vom dormi înăuntru. De obicei, e cald noaptea, așa 
că n-o să îngheţați. 

— E bine, spuse Alif. 

O privi trebăluind, cu picioarele subţiri și goale pășind pline de 
praf pe piatră, și-i văzu o brățară aurie sclipindu-i pe gleznă, 
chiar sub tivul robei. Voia s-o mai descoasă despre acuzaţiile de 
ipocrizie pe care i le adresase, dar n-avea curaj să deschidă 
discuţia, mai ales că mai era și NewQuarter de faţă. 

— Unde e șeicul Bilal? întrebă. 

— A plecat la moschee după-amiază, spuse Dina. Zicea că are 
de gând să stea până la căderea serii. Ceea ce înseamnă că ar 
trebui să se-ntoarcă dintr-o clipă-n alta. 

— S-a dus la moscheea djinnilor? 

— Da, chiar mai jos, pe stradă. N-ai auzit chemarea la 
rugăciune? 

Alif își aminti un fel de cântec înalt și ascuţit care răsunase în 
repetate rânduri de-a lungul zilei, dar care nu-i amintea de nici 
un alt cântec de rugăciune pe care-l mai auzise vreodată. 

— Am auzit ceva, dar suna mai degrabă ca un cântec. Cred că 
am auzit chiar și niște armonii. 

— Așa e la ei. Au game diferite. Odată ce te obișnuiești cu 
ideea că seamănă foarte tare cu muzica, e foarte frumos. 

Voioșia seacă, de egipteană, din vocea ei îl făcu să 
chicotească. Era ceva mai relaxat. Poarta se deschise și șeicul 
Bilal își făcu apariţia, mergând mai drept decât la prima lor 
evadare, cu chipul luminat de pacea interioară. 

— As-salaamu alaykum, spuse el. 

Alif îi răspunse încet. 

— Cum te simţi? întrebă Alif neliniștit. 

Șeicul se așeză oftând pe una dintre cele trei rogojini. 

— Domnul fie lăudat! Va trece mult timp până să spun că mă 
simt bine. Prea mult, poate - mai mult decât am trăit. Dar 
pentru moment mă simt mult mai bine decât înainte, și asta mi- 
e de-ajuns. 

— Cum a fost la moschee? 

— Fabulos! Mi-a amintit de un vis pe care l-am avut cândva. 


Când eram tânăr student la Cairo, la Al Azhar - am visat că m- 
am dus la o moschee abandonată, dintr-o vale cu verdeață, 
undeva într-un loc pe care nu-l mai văzusem, și cât timp am stat 
acolo, am văzut o congregaţie de djinni care se rugau la fel cum 
o fac aici. Imamul aproape cânta fiecare vers al rugăciunii. 
Tânăr fiind și pedant, l-am întrerupt destul de necioplit și am 
spus că nu recita corespunzător din Coran. Toţi cei de față s-au 
întors spre mine și m-au privit chiorâș. Apoi m-am trezit. Mi-a 
fost cam rușine la trezire, gândindu-mă că tocmai avusesem o 
viziune iar eu îi insultasem ca un nesăbuit pe fraţii mei întru 
islam, din lumea nevăzută. Ştiţi și voi, adeseori uităm că 
pornirea interioară spre rugăciune transcende înţelegerea 
noastră tulbure asupra lumii, așa cum o vedem cu ochii noștri. 
Mereu după aceea mi-a părut rău că n-am primit o a doua 
chemare. Până acum. Voi sunteţi tineri, așa că n-aveţi de unde 
să știți cum e să fii la anii mei și să primeşti o a doua șansă, mai 
ales după... o perioadă așa de grea, în care am văzut moartea 
cu ochii și am făcut pace cu ea. 

— Cum adică o a doua șansă? întrebă Alif, întrezărind în 
vorbele șeicului un ton prevestitor și totodată stânjenit. 

— Adică au avut bunătatea de a-mi oferi un loc aici, unde să 
studiez și să-i învăţ la rândul meu pe alţii. Și mă gândesc să 
accept. 

Alif și NewQuarter se priviră în tăcere, disperaţi. 

— Dar spuneai că nu vrei să mai petreci mult timp în preajma 
djinnilor, ca Dina și americanca, spuse Alif. 

— Atunci îmi voi exersa prerogativul care, la vârsta mea, îmi 
permite să mă răzgândesc. 

— Dar de ce? 

Nu putea îndura gândul de a-l lăsa în urmă pe șeicul Bilal. 
Șeicul ridică ochii spre cer zâmbind, iar lumina violet i se 
revărsă în ochii lăptoși. 

— Pentru că altfel m-aș întoarce la o viaţă făcută țăndări, zise 
el după un moment de tăcere. Vor trece Al Basheera în custodia 
vreunui lingău al Statului, instruit la școala dezislamizării, iar eu, 
în cazul în care nu voi fi din nou arestat sau omorât, va trebui 
să-mi petrec restul zilelor neliniștit, privind mereu peste umăr. 
La fel cum veţi trăi și voi, mă rog, asta dacă nu cumva aveţi un 
alt plan. 

— Planurile mele sunt întotdeauna de-a dreptul ridicole, 


izbucni Alif copleșit de îndoială. Nu vedeţi unde ne-au adus? Nu 
știu de ce, dar pur și simplu nu pot să rezolv lucrurile într-un 
mod simplu, așa cum o face toată lumea. 

— Poate pentru că tu n-ai probleme simple. 

— Eram un geek al computerelor, care avea probleme cu o 
fată. Mie asta mi se pare o treabă simplă. 

NewQuarter râse înfundat. 

— Atunci poate că vremurile în care trăim nu sunt simple, 
spuse șeicul. Ştiu că le stă în fire bătrânilor să se plângă mereu 
de vremurile moderne și să deplângă trecerea vârstei de aur, 
când copiii erau politicoși și puteai cumpăra un kilogram de 
carne cu doar câţiva bănuţi, dar în ceea ce mă privește, băiete, 
cred că nu mă înșel dacă spun că lumea în care trăim s-a 
schimbat în mod fundamental. Suntem într-o vreme a 
reinventării perpetue. Revoluţiile și-au schimbat terenul de 
luptă, care s-a extins până la computerele de acasă. Nimeni nu 
mai e șocat de nimic. Trăim într-o epocă post-fictivă. Guverne 
fictive sunt acceptate fără cârtire, iar noi putem sta într-o 
moschee, dezbătând despre porcul fictiv pe care un personaj 
fictiv îl mănâncă într-un joc video, la fel de serioși de parcă am 
vorbi de treburi reale. Tu și cu mine și cu prinţișorul putem 
petrece noaptea în curtea unui marid, la fel de liniștiți de parcă 
ne-am afla într-un hotel. Lucrurile sunt, ce-i drept, destul de 
stranii. 

— Nu cred că te referi, de fapt, la problema modernităţii, 
spuse NewQuarter. Cred că ne întoarcem la cum erau lucrurile 
odată, înainte ca o mână de intelectuali europeni în izmene să 
tragă de capul lor o linie între ceea ce e raţional și ce nu e. Eu 
nu cred că pentru strămoșii noștri această distincţie era 
necesară. 

— Poate că ai dreptate, spuse șeicul, după ce reflectă câteva 
clipe. Presupun că toate inovațiile au fost, în primă instanţă, 
fantasme. Odată, cei care studiau legea islamică erau încurajați 
să dea frâu liber imaginaţiei. De pildă, în epoca medievală, a 
existat o mare polemică despre obligaţia credincioșilor de a 
trece printr-un stadiu de puritate ritualică înainte să pornească 
la Hajj”5. Dacă pornești pe jos, când o faci? Dar cu barca, în ce 


s Pelerinajul anual la Mecca, o îndatorire religioasă obligatorie 
pentru toți musulmanii, care trebuie îndeplinită cel puţin o dată în 
viață de toți adulții musulmani, capabili fizic și financiar să facă 


moment? Dar cu cămila? Și atunci, unul dintre acești oameni, 
după ce epuiză toate posibilităţile, ridică următoarea întrebare: 
dar dacă cineva ar vrea să zboare? Propunerea lui a fost luată 
foarte serios în calcul, ca un exerciţiu de adaptare a legii. Drept 
urmare, aveam reguli care guvernau călătoria pe calea aerului 
spre Hajj, cu cinci sute de ani înainte să se inventeze avioanele 
comerciale. 

Alif se întinse pe rogojina lui. 

— Nu-mi dau seama dacă asta mă face să mă simt mai bine 
sau mai rău, spuse el, simţindu-și mâinile și picioarele grele sub 
apăsarea somnului. Mi-ar plăcea să te întorci cu noi, unchiașule. 

— Nu voi fi singur. Rămâne și americanca, să știi, până când 
va naște. 

— Mă întreb cum va arăta cel mic, spuse NewQuarter, 
strâmbându-se și scoțându-și sandalele, după care se întinse pe 
rogojina de lângă Alif. Cred c-o să aibă blană. Sau colţi. Și unde 
va trăi? Ce viaţă duce un copil pe jumătate nevăzut? 

— Va fi o ea, zise Alif. 

— Poftim? 

— O ea, nu un el. Copilul. 

— Cum zici tu. 

NewQuarter închise ochii, punându-și braţele sub cap. Alif 
făcu și el la fel, ascultându-l pe șeic murmurând, în timp ce-și 
scotea încălţările și turbanul. 

Aerul era cald și revigorant, aducând cu el o boare dulce de 
curmale. Alif o auzi pe Dina râzând înfundat în casa maridului, 
iar apoi pe americancă vociferând ușor. Se gândi la Oraș și la 
ce-ar fi presupus întoarcerea, apoi la mama lui, rămasă singură 
cu slujnica în micul lor apartament, probabil temându-se că ela 
murit. | se părea important că, în timpul petrecut în închisoare, 
nu făcuse decât să-și reviziteze viaţa în Baqara, nu să și-o 
imagineze cum ar putea fi. Chiar dacă el și NewQuarter ar fi 
reușit, chir dacă djinnii ar fi putut să-i ţină în frâu pe demonii 
Mâinii, și el, asemenea șeicului, ar fi putut să se întoarcă la o 
viaţă făcută ţăndări. 

— Alif, zise NewQuarter, cu vocea ostenită. Crezi C-O să 
meargă? 

— Nu contează, răspunse Alif. Dac-o dăm în bară, n-o să mai 
avem mult de trăit ca să mai suportăm consecinţele. 


această călătorie. 


— Bine zis. 

O pasăre - asta dacă existau păsări în Cartierul Gol - ciripea 
undeva deasupra lor: un tril de înserare, asemenea unei vrăbii 
care încerca să imite o privighetoare. Simţi cum gândurile i se 
estompează și în scurt timp fu cuprins de somn. Aproape 
imediat după ce adormi, avu un vis: văzu curtea maridului și 
silueta adormită a șeicului Bilal, apoi pe NewQuarter și pe el 
însuși, dar cerul de deasupra lor era de un albastru întunecat și 
granulat, fără lună, dar plin de constelații pe care nu le mai 
văzuse niciodată. Priveliștea îl captiva, iar el continua să 
plutească deasupra propriului trup adormit, privind spre cer. 

Plânsul unei femei îi întrerupse reveria. Neliniștit, căută cu 
privirea sursa sunetului și la ușa casei maridului văzu o umbră: o 
umbră aurie, ca scăldată în lumina amiezii, contrastând cu 
întunericul albăstrui. Era Azalel. Traversă curtea cu pas catifelat, 
acoperindu-și cu palmele faţa fără văl. Părul ei negru-oranj îi 
aluneca dezordonat peste umeri. Roba galbenă pe care o 
purtase ultima oară când o văzuse era șifonată și prăfuită, de 
parcă nu se mai dezbrăcase de ea de atunci. 

— Hei! o strigă Alif stingher, surprins de sunetul propriei voci. 

Azalel îl privi cu ochii ei oblici, ca de pisică. Durerea din 
privirea ei era așa de adâncă și de sălbatică, încât lui Alif i se 
făcu frică. 

— Eşti... de ce ești... îi venea greu să vorbească. 

— Am venit s-o văd pe copila fratelui meu, spuse Azalel încet. 
Îmi place s-o privesc cum doarme în pântecele mamei, zise 
trecându-și braţele în jurul trupului. Nu-mi dau seama dacă ea 
mă vede sau nu. Există foarte puţini copii pe jumătate om, pe 
jumătate djinn. Jumătate lut, jumătate foc... a reușit să-i 
păzească pe maică-sa, pe Dina și pe bătrân să nu înnebunească, 
iar asta nu e puţin lucru. Așa că-mi place să cred că mă vede. 

Alif privi neajutorat în jur. 

— Sunt treaz sau dorm? întrebă el. 

— Dormi, înaintă ea spre el, ștergându-și lacrimile. 

— Și mie mi-e dor de Vikram, spuse Alif pe un ton mai 
îmbunat. Ar trebui să-ţi cer iertare. Dacă n-aş fi fost eu, cu 
belelele mele, poate c-ar fi fost încă în viaţă. 

— Nu, scutură Azalel din cap. Şi-a ales singur momentul 
morţii. N-a avut prea mult de-a face cu tine. 

Ea se întinse pe piatra caldă și se făcu covrig, aproape de 


locul unde dormea Alif. El observă cu părere de rău că gura ei 
atârna într-un fel neatrăgător. 

— Cred că l-ai iubit foarte mult, spuse Alif timid. 

— Uneori, zise Azalel zâmbind și închizând ochii, de parcă și- 
ar fi amintit ceva plăcut. Alteori îl uram. Odată am fost iubiţi - 
sau poate că el era tatăl meu sau poate că eram dușmani de 
moarte. Ne știm de atâta timp, că am uitat. 

Alif speră că ea nu-i putea citi groaza. Faţa lui adormită 
tresări ușor. Azalel întinse braţele spre el, fluturându-și degetele 
rugătoare, ca un copil care cere dulciuri. Alif se retrase. 

— Nu pot, spuse el. lubesc pe altcineva. 

— Şi ultima oară ai zis la fel. 

— De data asta vorbesc serios. 

Azalel se răsuci pe spate și-l fixă cu o privire obosită, care-i 
cerea afecţiune și care, într-un mod pervers, îi amintea de 
mama lui. 

— E-n regulă. Voiam doar să-ţi miros părul. Mirosul părului tău 
a rămas neschimbat din copilărie. 

Fermecat și nevrând s-o rănească, Alif se întinse și el. Simţi 
cum își reia în stăpânire corpul, trezindu-se pentru o clipă când 
pisica neagră cu portocaliu îi amușina nasul, torcând. 

— Dina zicea mereu că ești un djinn, mormăi el, la jumătatea 
drumului dintre somn și veghe. Credeam că glumește. 

— Păi, chiar glumea. Dragii mei copii de lut, cum vă jucaţi voi 
pe acoperiș... 

Pisica se așeză cu spatele la pieptul lui. Uluit și cuprins de 
vină, Alif își aminti când, în copilărie, încercase să-i taie 
mustăţile cu foarfecile; și-și mai aminti cum o trăgea de coadă. 
Nu se gândise niciodată că ea nu-l zgâăriase și nu-l mușcase 
vreodată. Pe măsură ce se afunda în somn, o auzi fredonâna: un 
cântec pisicesc, blând și fără cuvinte, despre dragostea pierdută 
și copiii ajunși mari, un cântec tremurat și trist. 

— Mă tem că nu voi putea îndrepta lucrurile, mărturisi mintea 
lui visătoare. 

— Nu te teme, se auzi vocea lui Azalel de departe. Te voi 
ajuta eu. 


Capitolul cincisprezece 


— Sunteţi siguri că vă descurcaţi? 

Americanca ţinea o mână pe burta ușor bombată, care abia 
se citea în spatele faldurilor generoase ale robei. li zâmbi lui Alif. 

— Cu voia lui Dumnezeu. Eu rămân cu maridul și, mai nou, cu 
șeicul Bilal - și am o presimţire că ne vom revedea, într-un fel 
sau altul. 

Alif spera ca, dacă ea avea dreptate, întâlnirea să aibă loc în 
altă parte, sub un cer mai luminos și mai ușor de pătruns. 

— Mă voi întoarce s-o văd pe fiica ta, promise el. Pe fiica lui 
Vikram, adăugă, încă bulversat de idee. 

— Bine. Mi-ar plăcea, întinse ea braţul spre umărul lui. Ai 
grijă! 

— Încerc, răspunse Alif, întorcându-se spre șeicul Bilal și 
sărutându-i mâna. La revedere, unchiașule. A fost o mare 
onoare să te cunosc. 

— Dumnezeu să ne aibă în pază, vorbești de parcă sunt cu un 
picior în groapă, îi făcu șeicul cu ochiul. A fost o mare încercare 
să te cunosc. În orice caz, iată că m-a adus în această clipă la 
care nici nu visam, iar pentru asta îți mulţumesc. Vikram avea 
dreptate - vei avea nevoie de cea mai mică fărâmă de minte în 
zilele și anii care te așteaptă. Să le folosești cu înţelepciune. 

NewQuarter îi pasă lui Alif rucsacul. El și-l puse pe umăr și se 
întoarse, văzând-o pe Dina ieșind din casă, încălţată cu o 
pereche de teniși la întâmplare și cu o geantă ca de poștaș 
atârnându-i pe umăr. 

— Yalla bina? 

— Ce e-n geantă? întrebă NewQuarter. 

— Lucruri de care-am putea avea nevoie. 

Alif aruncă o privire ezitantă spre gleznele ei subțiri, care se 
întrevedeau sub robă, gleznele ei așa de fragile, și-și aminti 
sunetul împuşcăturii care-i străpunsese brațul când erau 
urmăriți de agentul Securității Statului. 

— Poate c-ar trebui să rămâi aici până când reuşim să dăm 
lovitura, spuse el. Va fi periculos. 

— Ştiu. Tocmai de-asta mi-am pus tenişi. 

Ajunse alături de el, privindu-l zâmbitoare. Alif rezistă cu greu 
tentației de a o lua de mână. Sakina intră pe poartă, alături de 
maridul care plutea în urma ei ca un nor de furtună, cu brațele 


încrucișate la pieptul musculos. 

— Gata? întrebă Sakina. 

Alif simţi lovitura adrenalinei în piept, răsfrângându-se apoi în 
picioare și mâini, ca o explozie de căldură. 

— Gata, zise el. 

Sakina îi conduse afară pe poartă. Alif se întoarse pentru 
ultima dată: americanca, maridul și șeicul Bilal stăteau în 
mijlocul curții, ca într-un tablou, privindu-i în tăcere. Apa care 
clipocea în fântână părea să vorbească în locul lor. Alif ridică 
mână și-și luă rămas-bun, stingher. 

— Pacea fie cu voi, strigă șeicul. 

— Și cu voi, spuse Alif. 

Poarta se închise în urma lui. 

Odată plecaţi de la casa maridului, Sakina îi conduse în pas 
alert pe strada, făcându-și loc prin mulţimea pestriță de 
negustori ambulanți și trecători care se îmbulzeau pe drumul 
principal. Moscheea care-l impresionase pe șeicul Bilal apăru 
undeva pe stânga: o structură aeriană și graţioasă din piatră 
albă, cu toate laturile deschise, încoronată de o cupolă prin care 
pătrundea lumina trandafirie a soarelui. Înăuntru se zăreau 
câteva chipuri palide, care îngânau cuvintele pe care și el le 
învățase încă din fragedă pruncie: „El este Dumnezeu Unul, 
Dumnezeu cel Absolut; El nu zămislește, căci nici el nu e 
zămislit; și nu mai există altul ca El.” 

Se împiedică de cureaua sandalei și-și dori să fi fost îmbrăcat 
cu hainele lui; robele pe care le primise de la NewQuarter 
începuseră să i se pară pretenţioase, veșmintele unei elite de 
care nu aparţinea. Impleticindu-se câţiva pași, o ajunse din 
urmă pe Sakina, urmărindu-i capul cu părul împletit pe strada 
impregnată cu miros de lemn și animal, miros care se ridica 
dintre tarabele înghesuite de sticle și cutii, cuști în care erau 
creaturi cu penaj exotic și nenumărate aparate, multe pe care 
Alif nu le recunoștea. Capul lui NewQuarter se ridica prin 
mulțime în faţa lui, cu turbanul de un alb strălucitor printre 
umbrele vii. Grăbi pasul. 

Piaţa șerpui pe câteva străzi, terminându-se în fața unui gard 
arcuit, prin care Alif văzu deșertul. Imaginea tremura: acum 
vedea cerul rozaliu și praful luminos al Cartierului Gol, stăpânit 
de djinnii; apoi, imediat, vedea priveliștea mai familiară a 
dunelor gălbui și a cerului albastru de deasupra. 


— Pe aici, spuse Sakina, ridicând grilajul gardului cu o mișcare 
hotărâtă. Vă veţi simţi puţin ciudat. 

Alif o privi pe Dina. Avea ochii limpezi și netemători. 

— Să mergem, spuse el. 

Pășiră dincolo, unul câte unul și se făcură nevăzuţi într-o baie 
de lumină. Alif simţi din nou gustul de ozon și un iz metalic, de 
parcă ar fi rumegat o bucată de folie de aluminiu. Când ajunse 
pe nisipul orbitor, i se tăie respiraţia și reuși cu greu să-și 
controleze pașii. Îl auzi pe NewQuarter vomitând undeva 
aproape. 

— La dracu’, spuse tânărul slăbit. Nu vreau să mai fac asta 
vreodată. 

Dina se așeză pe nisip, făcându-și vânt cu vălul. Sakina era 
singura care nu părea afectată și-i aștepta nerăbdătoare cu 
braţele încrucișate. 

— Adunaţi-vă odată, spuse ea. Mai avem kilometri buni până- 
n Oraș. 

— Doar nu vrei să spui că mergem pe jos? o privi NewQuarter 
îngrozit. 

— Voi nu. Dar eu da. Și trei făpturi de lut nu-s ușor de cărat. 

— De cărat? 

Înainte ca NewQuarter să-și termine întrebarea, fură luaţi pe 
sus. Alif se zbătea în aer, atingând nisipul doar cu un picior. O 
mișcare fermă îi balansă corpul deasupra pământului. Inchise 
ochii, înfrânându-și lacrimile pe care i le storcea vântul care-i 
biciuia faţa. O auzea pe Dina respirând cu greu și întinse mâna 
spre ea; dar nu ajunse decât până la poalele robei ei. Viteza 
crescu. Alif simţi o presiune îngrijorătoare în vintre și în vezică și 
se împotrivi cât putu urmării; concentrarea îi distrase atenţia și, 
într-o clipă, sau atât i se păru lui, se trezi pe un trotuar asfaltat. 

Stătea cu obrazul lipit de asfalt, trăgând adânc aer în piept. In 
spate auzi un sunet, ca niște gheare care zgâriau asfaltul, 
ghearele unei uriașe păsări de pradă. Auzi strigătul plin de 
uimire al lui NewQuarter și ridică ochii: în faţa lor se afla o 
vitrină spartă, dincolo de care totul fusese prădat și incendiat. 
Alif se ridică în genunchi, apoi în picioare, ignorând instinctiv 
silueta amorfă a Sakinei. 

După cum își dădură seama, se aflau într-unul dintre 
cartierele rezidenţiale ambivalenţe dintre Cartierul Nou și cel 
Vechi, nu departe de Baqara. Cu toate astea, priveliștea era de 


nerecunoscut. Ferestrele erau înnegrite de fum; cafenelele cu 
ușile deschise în lături erau pustii, iar porţile blocurilor de 
duplexuri și apartamente erau blocate și încuiate. De-a lungul 
unui zid, scria în arabă și în urdu „Destul”, iar dârele de vopsea 
roșie se scurseseră de pe zid, pe trotuar. 

— Ce se-ntâmplă? întrebă Dina speriată. Ce s-a întâmplat? 

— Mâna a dat jos internetul, spuse Alif îndărijit. Și posibil și 
reţelele de utilităţi. 

— Se pare că oamenii s-au cam supărat, spuse NewQuarter, 
iar vocea lui păru foarte tânără. 

Pe o alee din apropiere se auzi un zgomot: Alif privi după colţ 
și văzu o gașcă de puști, care cărau un televizor plat. Semănau 
cu băieţii din port care-o agresaseră pe Dina atunci când luau ei 
doi prânzul, cândva în viaţa trecută. Alif simţi cum din 
extremităţile corpului începe să se ridice o senzaţie care nu era 
nici teamă, nici entuziasm. 

— NewQuarter, spuse Alif. Asta e? Asta e revoluţia noastră? 

— Dacă e asta, eu deja m-am speriat de mă cac pe mine, 
spuse NewQuarter. Unde e toată lumea? De ce fură ăștia? Asta 
se întâmplă de fapt când oamenii nu-și mai pot accesa conturile 
de Facebook? Unde e lovitura glorioasă? 

— Aveţi probleme mai mari, spuse Sakina, reluându-și forma 
umană. Simt miros de sulf. Forțe întunecate s-au dezlănţuit în 
libertate și nu sunt departe de noi. 

— A apelat la toate mijloacele de a ne opri, spuse Alif. De ce-i 
e așa de frică? 

— De tine, poate, spuse NewQuarter. 

— Nici pe departe. Pe mine mă urăște, dar nu atât cât s-o ia 
razna. Nu atât cât să lase niște demoni să pună stăpânire pe 
întregul Oraș. 

— Atunci de ei îi e frică, zise Sakina, arătând în josul străzii. 

De după colţ se auzi un răget grav. Alif căscă ochii. O mulţime 
de protestatari își făcu apariţia, mărșăluind pe tot bulevardul, 
ţinând în mâini pancarte în arabă, urdu, engleză, malay; erau 
femei cu capul descoperit și cu văluri, bătrâni cu banderolele 
roșii ale Partidului Comunist, bărbaţi cu bărbi și robe. 

— Eu propun s-o ștergem, spuse Sakina rezervată. 

Alif se duse să se adăpostească pe o stradă lăturalnică, urmat 
de Dina și de NewQuarter. Mulțimea trecu prin dreptul lor, 
cântând mai mult sau mai puţin la unison poporul vrea dreptate 


și jos frica, jos Securitatea Statului. 

— Nu-mi vine să cred, spuse NewQuarter. Vedeţi și voi ce văd 
eu? 

— Mărșăluiesc împreună, spuse Alif, mai mult pentru sine. 
Toţi marginalizaţii laolaltă. Probabil că pe mulţi dintre ei îi 
cunosc. 

— Noi am făcut asta, akhi. Toţi maniacii computerelor au 
făcut-o. Noi le-am zis bandiţilor ăstora că-și pot face auzită 
vocea, dar că era nevoie să împărtășim aceeași platformă 
virtuală. Și acum platforma virtuală s-a dus... 

— Trebuie să-mpărtășească realitatea. 

— ILR. 

— În lumea reală. 

— Să-mi trag una. 

Reveria lor fu curmată de pocnetul armelor de foc, urmat de 
un șuierat. Pe stradă, printre protestatari, se rostogoli un 
recipient cu un gaz albicios. Alif zări poliția Securității Statului la 
doar o stradă distanță; purtau armuri speciale și își legănau 
bastoanele ameninţători. De la depărtare, păreau o grupare de 
cărăbuși negri, cu ochii și gurile protejate de măşti 
reflectorizante din plastic. Alif se gândi la cei care-l capturaseră 
la Al Basheera și simţi o durere în șale, acolo unde primise 
loviturile. 

— Trebuie să ne cărăm de-aici, spuse Dina cu voce tremurată. 

— Alif are nevoie de o reţea funcţională, spuse NewQuarter. 
Planul era să mergem la mine în apartament. 

— Crezi că se mai poate? ridică Sakina o sprânceană. 

Alif o privi nesigur. 

— Ne-ai putea - ăă - căra din nou? 

Ea oftă. 

— Te rog, spuse NewQuarter. Nu e departe. E un penthouse 
într-o clădire albă, pe Bulevardul 25 lanuarie, la Piaţa Victoriei. 
În Cartierul Nou. Logic. 

— Bine. 

Urmă o altă smucitură și Alif se trezi din nou în aer, cu 
stomacul în gât. Orașul devenea în urma lui o matrice de puncte 
în culoarea prafului. Pe măsură ce aerul se rarefia, Alif respira 
anevoios și, chiar când era pe punctul de a o ruga pe Sakina să-i 
lase jos, exact asta se întâmplă, lăsându-i unul câte unul pe 
acoperișul unei clădiri albe. Alif ateriză în genunchi și-și duse 


mâinile la capul care-i bubuia de durere, înregistrând vag 
sunetele deloc delicate pe care NewQuarter le scotea în 
imediata lui apropiere. 

— Cred că mi-a ajuns cu mijlocul ăsta de transport, se văicări 
NewQuarter, ștergându-se la gură cu mâneca. 

— Voi m-aţi rugat să vă duc, pufni Sakina, parcă insultată. 

— Știu, știu. Mii de mulţumiri! 

NewQuarter o salută fără tragere de inimă. Ea se întoarse și 
păru că se pregătește, ca o mare pasăre roșcată gata să-și ia 
zborul spre înaltul cerului. 

— Unde te duci? o strigă Alif alarmat. 

— Cu toate forţele-astea întunecate, eu sunt și mai în pericol 
decât voi, spuse ea, tăind aerul cu braţele. Nu mă întorc fără o 
armată. 

Lui Alif i se păru că vede pene pe picioarele ei suple. Se ciupi 
de vârful nasului. 

— Apropo, spuse el, ei vin, nu? Prietenii djinni ai americancei? 

— Așa au zis. 

— Şi cât valorează cuvântul unui djinn, teoretic vorbind? 

Sakina râse. Cu un efort uriaș, se făcu nevăzută în văzduhul 
alb și șters. Alif privi în urma ei, încercând s-o deslușească între 
pescărușii care se roteau deasupra în cercuri, dar nu reuși. 

— Nu mai sta cu mâinile-n sân, pentru Dumnezeu. Avem zero 
timp de pierdut. 

NewQuarter îi conduse spre o scară aflată la colţul 
acoperișului, scuturând un mănunchi de chei. Dina îl urmă 
legănat, de parcă era beată; când Alif o luă de mână, s-o ajute, 
protestă scâncit. 

— Eşti bine? 

— Am zburat prea mult. Încerc să nu vomit în spatele vălului. 
E cel mai rău lucru. Când aveam treișpe ani, am făcut dizenterie 
și am vomitat la școală, a trebuit să stau o oră-n toaleta fetelor, 
să curăț și să usuc tot. 

Și-o amintea cum era la treisprezece ani: subţire, tăcută și 
încăpăţânată, gravitând mereu de jur-împrejur. 

— Ar fi trebuit să ceri ajutor, spuse el, aproape mângâindu-i 
mâna. 

— A fost o chestie de mândrie, ridică ea din umeri. Eram 
singura fată din școală care purta niqab și toată lumea se 
aștepta să mi-l scot. 


— Tu ori ești curajoasă ori ești prostuţă. 

— Ciudat, și eu cred același lucru despre tine. 

— Gura, vă rog, le spuse NewQuarter, băgând o cheie în 
încuietoarea ușii de la scară. Nu e momentul pentru dulcegării. 

Descuie ușa și o luă în jos, pe scările de ciment. În urma lui 
venea întâi Alif, apoi Dina. Scările erau întunecoase; becurile 
pâlpâiau în globurile de sticlă care fuseseră sparte cu un obiect 
masiv. Pe peretele elegant, acoperit de o frescă, se vedea o 
dâră: mai mult ca sigur, urină. 

— Doamne, au distrus toată clădirea, apucă NewQuarter un 
ciob de pe jos, după care-l lăsă să cadă la loc, trist. 

— Care ei? privi Alif în jur, îngrozit la vederea dezastrului. 

— Oamenii Mâinii, protestatarii - poate nici nu vom ști cine-a 
fost. 

— Dar tu ești de partea lor! De ce-ar vrea protestatarii... 

NewQuarter îi aruncă o privire agitată. 

— Ei nici nu știu că eu locuiesc aici, idiotule. Și chiar dac-ar fi 
știut, noi tocmai am trecut pe lângă o revoluţie. O revoluţie, Alif. 
Aș putea să-mpart și fluturași cu toate modurile în care mi-am 
pus pielea la bătaie și l-am trădat pe Emir, am trădat Statul, dar 
eu tot o faţă regală aș rămâne și ei tot ar veni să-mi ia capul. 

— De ce-ar face una ca asta? 

Alif auzi câteva pocnituri zgomotoase din stradă, urmate de 
un cor de strigăte. 

— Pentru că nu se pot abţine. S-au rupt zăgazurile. Revoluţiile 
înseamnă, în proporţie de 90 %, o diaree socială. 

— Ai vorbit ca un adevărat aristocrat, murmură Dina. 

— Cum putem fi siguri că e o revoluţie cu adevărat? întrebă 
Alif, sperând, în ciuda propriei convingeri, că nu era; putea vorbi 
ore-n șir despre libertate, dar în fond ar fi preferat stabilitatea. 

— Normal că-i o revoluţie. N-ai văzut câte femei erau în 
stradă? Săptămâna trecută, doar cu forţa le-ai fi scos afară. 
Emirul a dat de dracul. 

Ajunseră pe un coridor cu parchet pe jos, distrus sub 
rămășițele apartamentelor din jur. Alif trecu peste resturile unei 
mese cu încrustaţii, peste lampadare Tiffany și covoare turcești, 
peste tot felul de statuete, iar pe măsură ce înainta, mintea îi 
amorţea. Se dezmetici când îl auzi pe NewQuarter jelindu-se. 

— Uite că până la urmă mi-au spart farfuriile, spuse el. Erau 
pictate manual. Costau o sută de dinari bucata. 


Alif privi peste umărul lui NewQuarter la o ușă spartă care 
dădea în ceea ce fusese cândva apartamentul unui burlac. Pe 
podea zăcea o duzină de farfurii chinezești albe cu albastru, 
toate ţăndări, într-un mozaic pe care NewQuarter îl împrăștie cu 
piciorul, urlând furios. Pe fereastra spartă, care dădea spre 
piaţă, se auziră alte pocnete. Lui Alif i se păru că deslușește 
niște ţipete. 

— Cred că se trage-n demonstranți, spuse Dina încet, și 
imediat răsună o altă rafală de focuri. 

Alif se îndepărtă de fereastră. Din piaţa de jos se auzi un vaiet 
pierdut și se ridică un miros de cauciuc ars. O voce bărbătească 
metalică răsuna la megafon ordonând mulţimii să rămână pe loc 
și să se așeze în rând, în faţa poliţiei. 

— Nu suntem în siguranţă aici, se neliniști NewQuarter, 
plimbându-se de  colo-colo pe podeaua de marmură a 
sufrageriei, îndreptând în drumul lui mobila dărâmată. 

Răpus de durere, se opri în fața unui ceas antic cu un elefant 
de aur. 

— Speram să putem sta aici cât timp aveam de lucru la 
calculator, continuă el după o clipă, ceva mai calm, reluându-și 
rondul. Dar mi-au dispărut toate computerele - ușa a fost 
spartă, încuietoarea distrusă. Am pus-o, cum ar veni. 

Remarca lui fu punctată de sunetul asurzitor al unei ciocniri, 
urmată de încăierări. Alif îngheţă, iar privirea lui se intersectă cu 
a Dinei, care tremura tăcută. NewQuarter se opri din patrulat și- 
și ţinu respirația până deveni stacojiu. Zgomotul de jos se 
curmă. 

— Până și femeia aia zburătoare ne-a abandonat, scheună 
NewQuarter. Acum chiar că nu mai putem pleca din Oraș. 

— Tu ai zis că nu mai vrei în veci să fii condus de djinni, chiţăi 
Dina. S-a simţit insultată. 

— la uite cine era vocea raţiunii. 

— Taci din gură, spuse Alif. 

Zgomotul răbufni din nou. Se auzea de parcă cineva ar fi 
strivit un animal prins în capcană, însă avea și ceva uscat, 
chitinos, ca sunetul pânzei mototolite. Alif simţi că îl apucă 
crampele. Începu să respire cu greutate. 

— Ştiu ce-i asta, șopti el. O, Doamne! Să nu vină aici, să nu 
vină... te rog, Dina... 

Pe moment, o parte din el se simţi castrată fiindcă lăsase să-i 


scape o chemare așa de jalnică, dar nu-i păsa; era din nou 
singur, în întuneric. Îşi imagină cum camera devenea din ce în 
ce mai rece și mai întunecoasă, iar larma ciocnirilor din piaţă se 
disipa. De afară se auzi zgomotul unor pași desculți care urcau 
scările. 

— Ce se întâmplă cu lumina? scânci NewQuarter. 

— Ai văzut și tu? Alif simţi cum îl cuprinde din nou panica. 

— Cum adică? Ce dracu' se-ntâmplă? 

Cu respiraţia întretăiată de spaimă, Dina se apropie de ușa 
dărâmată. 

— Dina! o strigă Alif în șoaptă, regretându-și pentru o clipă 
slăbiciunea. Rămâi acolo! 

Dina îl ignoră. Începu abia auzit să recite ultimele cuvinte din 
Coran. 

— „Caut alinare la Domnul Dimineţii”, spuse Dina, „împotriva 
răului pe care El l-a creat; împotriva răului care se ridică din 
întuneric și împotriva răului din vrăji și a răului celui care 
râvnește, atunci când râvnește.” 

Pașii se opriră, apoi continuară nepământesc de ușor. 

— Ce e chestia-asta? întrebă NewQuarter. 

Tot aerul din încăpere părea să se fi scurs. Alif căzu în 
genunchi, legănându-se în față și-n spate, de parcă și-ar fi 
pierdut minţile. 

— „Caut alinare de la Domnul omenirii”, continuă Dina. „Rege 
al omenirii, Dumnezeul omenirii, de la răul celui care șerpuiește 
șoptit, care murmură în inimile omenirii, ale djinnilor și ale 
oamenilor deopotrivă.” 

Prin rămășițele ușii se auzi un râs înfundat. 

— Da, cuvintele potrivite, spuse vocea. Cuvintele potrivite, da. 

Alif se încovrigă în poziţie fetală. Undeva în spatele lui, 
NewQuarter lăsă să-i scape un suspin sonor, un sunet terifiat, ca 
al unui copil trezit dintr-un coșmar. Dina rămase pe loc, un 
minunat vid împotriva întunericului cotropitor, iar spatele ei 
îngust era acum singurul lucru dintre Alif și creatura care-și târa 
picioarele greoaie peste prag. Îl privi fără ochi. Într-o clipă, se 
recunoscură unul pe altul. Alif gemu și-și duse mâinile la urechi, 
sub flagelul amintirii celulei în care pașii desenau cercuri din ce 
în ce mai strânse în jurul lui, în beznă. 

— „Caut alinare în Dumnezeu de la proscrisul Satan”, spuse 
Dina. Te rog, recită odată cu mine. 


A 


Alif își dădu seama că Dina i se adresa lui și încercă ascultător 
să-și miște buzele, dar nu reuși să scoată niciun sunet. 

— Te rog, spuse Dina din nou, cu vocea tremurândă. 

— Caut - caut alinare - se strădui el să vorbească, ridicându- 
se în genunchi și sprijinindu-se în mâini. 

Când ridică privirea, Dina se dădu un pas în spate, în lumina 
care pătrundea prin fereastra spartă. Pentru o clipă, silueta ei 
nu mai era întunecată, ci aurie, radiind prin faldurile robei o 
lumină solară de amiază. 

Creatura ezită. 

— „Caut alinare în Dumnezeu de la proscrisul Satan”, spuse 
Alif. 

Teama care-l cuprinsese se destrămă, iar în locul ei fu cuprins 
de furie și lumină. Arătarea întunecată înaintă târâș. Lumina 
soarelui căzu peste ea și peste Dina, de parcă ar fi spus, cu 
îngrozitoarea ei indiferenţă, că în spatele celor nevăzute se 
aflau forţe și mai invizibile. 

— „Caut alinare în Dumnezeu de la Dumnezeu”, spuse Dina. 

Creatura întunecată se cutremură, se adună și-și proiectă 
trupul cauciucat spre ea, iar în chipul fără chip i se deschise o 
gaură mărginită de dinţi. Ţipătul lui NewQuarter se înălță cu 
câteva octave. Alif se ridică anevoie în picioare și se agăţă de 
picioarele creaturii, trăgând-o de pe Dina, care reuși să se dea 
înapoi cu răsuflarea tăiată. Alif apucă braţele lungi ale arătării și 
le îndepărtă de corp, încercând să nu-i scape pielea alunecoasă. 
Creatura scoase un sunet ascuţit și se întoarse spre el, 
deschizându-și gaura dinţată până când hăul ei deveni mai mare 
decât corpul însuși. | se repezi la gât. 

Dina cedă. Incepu să-l strige pe Alif după numele de botez, cu 
o groază așa de oarbă, că ameninţa să-i anihileze ultimele 
fărâme de curaj. El căzu la pământ, lovindu-se cu capul de 
plăcile de marmură. Lumina îi fulgeră țesuturile fragile din 
spatele ochilor, iar el se zbătea, clipind des, să-și readucă 
adversarul în vizor. Dintr-odată, pleoapele îi căzură ca de plumb, 
iar corpul deveni inert. 

Când clipi din nou, îl văzu uimit pe Vikram, aplecat deasupra 
lui. 

— Ce nebunie de toată frumuseţea, frățioare! 

Era învăluit într-o umbră, o premoniţie crepusculară interpusă 
în lumina orbitoare din capul lui Alif. 


— Credeam c-ai murit, murmură Alif. 

— Atunci nu ești chiar tâmpit, pentru că eu chiar am murit. 

— Asta-nseamnă că și eu am murit, începu Alif să se 
panicheze. O, Doamne... 

— Ce copil incredibil, îl luă Vikram în derâdere. N-ai murit. Și 
chiar dac-ai fi murit, n-ar fi fost un motiv să te smiorcăi în 
asemenea hal. 

— Nu contează. Oricum, sunt terminat. Statul împușcă 
oameni în plină stradă, Mâna a trimis după mine niște creaturi 
negre fără ochi și chiar nu cred că-s așa de bun să-l opresc... 

— Dintr-odată descoperi umilinţa. Și eu care credeam că ești 
cine știe ce geniu subestimat. 

— Nu sunt, sunt un nimic. Sunt jalnic. 

— Soră-mea nu era de aceeași părere. 

— Ce știe ea? N-a fost decât o dată... 

— Pentru Dumnezeu, nu la asta mă refeream. Ea spune că a 
stat multe nopţi pe pervazul tău și că te-a văzut muncind ore-n 
șir fără oprire. Sigur ai produs ceva valoros. 

Lui Alif îi luă câteva clipe să-și dea seama despre ce vorbea. 

— Tin Sari? Cum poate să m-ajute? 

— De unde să știu eu? Dă și tu din degeţele și spune niște 
formule magice sau ce faci tu acolo de obicei. 

Alif rămase câteva momente pe gânduri, uluit. 

— Dac-aș putea să programez Tin Sari să recunoască Mâna, 
zise el, atunci aș putea, teoretic, să-l bombardez de la distanţă 
cu tot felul de chestii, fără să fie nevoie să-i depistez fiecare 
deget digital în parte. Dar mi-ar lua câteva săptămâni să dezvolt 
un profil. 

— Hm, spuse Vikram. Dacă te ferești de atâta timp de omul 
ăsta, probabil că știi deja de ce te ferești. 

Alif oftă frustrat, neștiind cum să-i explice lui Vikram de ce 
logica lui era așa de șubredă. Deschise gura să-i răspundă, dar 
se răzgândi: cuvintele mortului îi reveniră pe neașteptate în 
minte, scoțând la iveală un lucru pe care el nu-l luase în calcul. 

— Ai dreptate, spuse el nu tocmai convins. Datele există deja 
- sau, mai bine zis, ar putea fi obţinute din atacurile lui trecute 
asupra sistemului nostru. Pe Cloud avem ani buni de diagnostice 
- NewQuarterOl, Abdullah de la Radio Sheikh, GurkhaBoss, toți 
avem. S-ar putea să meargă. Chiar e posibil. 

— Foarte limpede gândit pentru un pămpălău leșinat ca tine, 


îl ciufuli Vikram pe Alif cu degetele lui terminate în gheare. 

Atingerea lui atât de ușoară îl descumpăni pe Alif. Își dădu 
seama că își recăpăta simţirea în mâini și picioare. Lumea își 
recăpătă contururile. 

— Halucinez, observă el. 

— Şi eu aș zice același lucru, dar te las să te gândești singur 
la urmări, zise Vikram pregătindu-se de plecare, făcându-se 
nevăzut în lumina pâcloasă. Apropo, continuă el, să fii atent, să 
te ferești când te trezești. 

Alif își feri capul. Deasupra lui, se auzi o larmă teribilă, o 
uvertură simfonică de clănţănit de dinţi și zornăieli. Creatura 
fără ochi se rostogoli horcăind de pe el. Alif îl văzu pe 
NewQuarter alături, ţinând în mână rămășițele ceasului antic. 

— Ţi-ai luat inima-n dinţi, zise Alif răsuflând din greu. 

— Dar m-am și pișat pe mine, spuse NewQuarter. 

Alif dădu să se ridice în capul oaselor, încercând să-și scoată 
rucsacul din spate. Creatura i-l smulse cu ghearele ca o pisică și- 
| sfâșie. Înhăţă rânjind pachetul delicat în care se afla A/f Layala. 
Alif se întinse după carte, prinzând-o de un colţ, înainte ca 
degetele întunecate s-o prindă în strânsoare. Arătarea îi smulse 
cartea mârâind. Alif simţi cum tendoanele umărului îi trosnesc 
cu o forță care, în mâinile unei maseuze la hamam* ar fi fost 
plăcută, dar care în condiţiile date, îl făcu să scâncească ușor; 
se trase înapoi, dând drumul manuscrisului. 

— Futu-ţi! strigă el. Și spune-i și Mâinii să-și fută una! 

Gura hidoasă se căscă larg, suflându-i lui Alif în faţă o 
duhoare puturoasă. Creatura strânse cartea la piept. Traversând 
la repezeală camera, se aruncă pe fereastra spartă care dădea 
în plină stradă și se făcu nevăzută. 

Pentru o clipă, Alif nu mai auzi decât răsuflări întretăiate de 
groază. Se ridică în capul oaselor și simţi un fior care-i 
scurtcircuită șira spinării, iar apoi se culcă la loc. Dina se prăbuși 
lângă el pe podea, bolborosind rugăciuni dezlânate, și începu 
să-i mângâie părul cu degetele tremurânde. 

— Ar fi trebuit să-l lași s-o ia de la bun început, spuse ea. Nu 
știu de ce te-ai împotrivit așa. 

— l-am promis maridului c-o să am grijă de carte, murmură 
Alif. Oricum, n-am decât un cucui. 

— Pe dracu', spuse NewQuarter, înfășurându-și roba în jurul 


ss Așa numita baie turcească. 


mijlocului. Mă mir că mai ai capul pe umeri, la propriu. Era să-ţi 
crape ţeasta. Pentru câteva secunde bune ţi-ai pierdut 
cunoștința. 

— Credeam c-o să te omoare, se văicări Dina. 

— Eu credeam că pe tine o să te omoare, spuse Alif, 
încercând să schiţeze un zâmbet. Te-ai dus spre el de parcă era 
o pisică vagaboandă pe care voiai s-o alungi din grădină. 

— Ai avut mult curaj, zise NewQuarter. 

Aruncă o privire spre roba pe care-o ţinea adunată în mâini și 
se strâmbă. Îi dădu drumul cu un oftat, scoțând la iveală o pată. 

— Destul de ironic, aș zice, adăugă încet. Prima parte a mers 
mai mult sau mai puţin conform planului. Să sperăm că avem 
puţin timp în avans. 

— Doar cât să-i ducă cartea Mâinii, care să-și dea seama că i- 
am tras ţeapă, după care chiar că i se va pune pata rău de tot, 
zise Alif, sprijinindu-se în mâini. Trebuie să mă pun pe treabă. 
Avem nevoie de net. 

— Asta cred că e singurul lucru de care mă pot ocupa, spuse 
NewQuarter, îndreptându-se ţeapăn spre dormitor. Pornește-ţi 
laptopul și caută o reţea wireless, OrașulStat. O să-ţi dau eu 
codul de acces. 

Dina îi dădu lui Alif rucsacul sfâșiat. El își luă laptopul, 
scuturând de mai multe ori din cap, încercând să alunge puricii 
de lumină care-i împânzeau ochii. 

— Eşti sigur că mai merge rețeaua? îl întrebă pe NewQuarter. 
S-ar putea ca Mâna să fi reușit să hulească toate IP-urile din 
Oraș. 

— Merge, anunţă NewQuarter, iar roba îmbibată flutură pe 
ușa dormitorului, aterizând grămadă pe hol. De asta nu se poate 
atinge. E prin satelit. 

— Ba poate, dacă are acces la routere. 

— Nu poate, dacă satelitul e al meu. 

Alif rămase cu gura căscată, privindu-l pe NewQuarter cum își 
face apariția îmbrăcat într-o robă nou-nouţă. 

— Eşti prea tânăr să ai un apartament așa mişto, zise Alif, ca 
să nu mai spun de satelit. 

— Te înșeli. Aș fi putut să-mi cumpăr şi-un Merţan de aur ca 
idiotul ăla umflat de Suleiman, numărul paișpe la tron. Ar trebui 
să te bucuri - motivul pentru care Orașul ăsta e așa de putred e 
că ceilalţi două'ș'cinci de prinți au așa de mulţi bani, că nu știu 


ce să facă cu ei. Eu, pe de altă parte, am exact atâţia bani cât 
să știu ce să fac cu ei. În epoca informaţiei, câștigă cine are o 
rețea bună și solidă de internet. Să-i ia dracu’ pe cenzori. 

— Propriul satelit. 

— Propriul satelit. Acum ciocul mic și apucă-te de treabă. 

Alif își trecu degetele peste tastatură. Incercă să-și dea seama 
ce avea de făcut. Amintirea măreţei sale opere pe care o crease 
pe calculatorul șeicului Bilal îi distrase atenţia; se întrebă dacă 
ar mai putea crea vreodată ceva la fel de frumos, chiar dacă plin 
de hibe. Acum, munca aridă a programării i se părea banală. 
Fără A/f Yeom, nu era decât un grey hat care scrijelea coduri, 
rând pe rând, în faţa unui ecran, necunoscut și neapreciat. 

— Așa, din curiozitate, întrebă NewQuarter, ce-ai de gând să 
faci? 

Alif își scoase hard-disk-ul din rucsacul sfâșiat și-l analiză. Era 
intact; binecuvântarea dervișului orb funcţionase. 

— Să dau de urma Mâinii, zise el. incât să nu mai aibă 
scăpare. 


Începu să lucreze energic şi hotărât. După cum îi promisese 
NewQuarter, C/oud-ul era bine-mersi. Era plin de chat-uri cu 
ipoteze despre metode și tehnici, diagnostice și analize, de 
fișiere cu arhiva atacurilor Mâinii asupra bastioanelor lor. Alif 
adună datele și le introduse în Tin Sari, murmurând bismi/lah-uri 
de fiecare dată când apăsa tasta Enter. 

— Ai niște gheaţă sau ceva rece, pe care s-o împachetăm într- 
o cârpă uscată? îl întrebă pe NewQuarter. Incepe să se încingă 
laptopul. 

— Câte plăci de bază topești, în medie? întrebă NewQuarter 
oftând. 

Işi părăsi postul de observaţie de lângă ușă, unde stătea de 
pază cu o bucată de lemn în mână. 

— Nu așa de multe câte-ai crede, spuse Alif fără să-și 
dezlipească ochii din ecran, întinzând mâna spre Dina, care îl 
atinse. Cum te simţi? o întrebă el șoptit. 

— O să mă simt mai bine după ce se termină, spuse ea. 

Strânsoarea mâinii ei deveni mai fermă. Nevrând să se 
desprindă, Alif tastă câteva minute cu o singură mână, luând la 
rând fiecare linie de cod, pentru a crea, spera el, un software 
nociv, unul primitiv și toxic cât să transforme orice sistem de 


operare într-o supă de pixeli. 

— Nu înţeleg, zise NewQuarter, legănându-și băţul. Ce-i așa 
de special la botnet-ul ăsta pe care l-ai creat? Mâna nu e un 
mucos de treișpe ani care lansează atacuri DoS%. Are deja IP 
rutabil - știi doar cum operează, e așa de bazat, că uneori nici 
nu are un IP originar. Mai greu de depistat ca el nu cred să 
existe cineva. 

— Nu și pentru Tin Sari, spuse Alif. Pentru a-l evita, ar trebui 
să devină altcineva. 

— Nu pricep. 

— Nu-i nimic de priceput. Am scris aplicaţia asta, dar habar n- 
am cum funcţionează. Cert e că funcţionează. E tot ce contează. 

NewQuarter se așeză impresionat pe podeaua de marmură, 
cu băţul pe umăr. 

— Asta numesc eu măiestrie, spuse el. 

Alif suspină, cu degetul suspendat deasupra tastei Enter. 

— Nu. Un maestru e cineva care înțelege ceea ce creează. Eu 
sunt așa de prost, că am omis ceva extrem de simplu, zise el. 
Acum să spunem toţi o rugăciune. Voi porni programul. Şi după 
aia va trebui să mai spunem o rugăciune, pentru că e posibil să 
se închidă înainte să termine profilul Mâinii sau imediat după ce- 
| termină, dar înainte să lanseze bombele. 

NewQuarter își împreună ascultător palmele. 

— Nu-s prea sigură că mă pot ruga pentru un program de 
calculator, spuse Dina. 

— Fă-o pentru mine, zise Alif. 

Ea se conformă, ducându-și palmele în dreptul feţei. Alif 
cobori privirea și începu să rostească în gând ceva între 
rugăciune și dorință, conștient cât de aproape era de distrugere, 
de cât de numeroase și variate fuseseră consecinţele 
neașteptate ale acţiunilor lui. Zgomotul din piaţă se înteţi. 

— Trebuie s-o luăm din loc, spuse NewQuarter. Se pare că 
lucrurile cam scapă de sub control afară. 

Alif încuviinţă scurt din cap. 

— Poţi să-l pui la ţine-n rucsac? o întrebă pe Dina, întinzându-i 
laptopul. Al meu e cam varză, adăugă fluturând cu un deget 


57 Denial-of-service, un tip de atac informatic care face imposibil 
accesul anumitor utilizatori la un computer sau la o rețea. Un astfel 
de atac constă, de regulă, în întreruperea temporară sau 
suspendarea serviciilor pentru un client conectat la internet. 


zdrenţele rucsacului. 

— Sigur, spuse băgând laptopul în rucsacul pe care-l 
cumpărase de la casa maridului și pe care-l așeză pe umăr. Hai! 

Traversară repede sufrageria. NewQuarter se sprijini cu 
braţele în ceea ce fusese cândva o ușă și o împinse; ieși din 
balamale și se prăbuși în holul exterior. 

li conduse spre casa scărilor, făcându-și loc prin mormanele 
de rămășițe sclipitoare din apartamentele vecinilor. Trecură pe 
lângă câteva lifturi silenţioase, cu ușile strâmbate, larg 
deschise, care scoteau la iveală interioare tapiţate și decorate 
cu oglinzi. Zărindu-și reflexia, Alif abia dacă-și înăbuși un țipăt 
speriat. 

— Liniște, șopti NewQuarter. Habar n-avem ce-ar putea bântui 
pe-aici. 

— Ce s-a-ntâmplat cu cei care locuiesc aici? întrebă Dina 
încet. Unde-au plecat? 

NewQuarter o privi neutru. 

— Au murit sau au fugit, spuse el. Majoritatea vecinilor mei 
erau corporatiști străini care lucrau la companiile petroliere. 
Probabil că i-au evacuat ambasadele de care aparţineau. 

— Nu m-aș fi gândit că se va ajunge la așa ceva, murmură 
Alif, dând un șut în măruntaiele electronice ale unui televizor 
plat care zăcea pe podea. 

— Pe bune? întrebă NewQuarter. Credeam că asta ne-am 
dorit. 

Alif fu redus la tăcere. leșiră din hol pe o ușă de sticlă și 
traversară o curte interioară terasată, de-a lungul căreia erau 
rânduri întregi de ghivece cu tuberoze și măceș, făcute 
ferfeniță. De aici, larma revoltei nu mai era decât un vâjâit 
omogen și estompat; o mare de oameni la reflux. Alif nu se opri 
să asculte mai atent. Intrară din nou în clădire, pe latura 
îndepărtată a curţii, ajungând într-un foaier cu fotolii din piele 
supradimensionate și relicvele unui bar, din care nu mai 
rămăsese acum decât un dulăpior gol, deposedat de provizii. 

— Dacă e s-o luăm prin eliminare, locul ăsta n-a fost prădat 
de islamiști, încercă Alif să glumească. 

— N-avem de unde să știm, spuse NewQuarter. Ar fi putut lua 
sticlele ca să arunce cu ele sau ca să le facă cocktailuri Molotov. 
Noi am nimerit în toiul răscoalei. E ca și cum ne-am uita la un 
cub de gheaţă pe jumătate topit - e imposibil să ne dăm seama 


care a fost forma lui iniţială sau ce contur va avea băltoaca 
finală. 

— Ce negativist ești, îl mustră Dina. 

— Nu, nu sunt, sunt student la istorie. Revoluţiile capătă 
nume abia după ce se stabilește cine a câștigat. 

NewQuarter îi zori, deschizând o ușă dublă, tapiţată cu 
brocard, care lui Alif i se păreau că și-ar fi găsit mai bine locul la 
recepţia unui hotel de lux. De cealaltă parte, o scară grandioasă 
de marmură cobora spiralat spre parter. i 

Totul era acoperit cu o substanță neagră ca smoala. In primă 
instanță, Alif crezu că scările fuseseră mânjite cu deversările 
toaletelor, dar, spre oroarea lui, pelicula neagră începu să se 
miște și să-și schimbe forma, întinzând brațe lungi ca de 
broască, ridicând feţe fără ochi spre galeria din capul scărilor, 
unde se afla împreună cu Dina și cu NewQuarter. Erau prea 
mulţi ca să le poată ţine socoteala. 

— Dumnezeu să ne ajute, șopti Dina. 

Alif fu cât pe-aci să aibă o criză de hiperventilaţie. Păși în faţa 
ei, întinzându-și protector braţul spre ea. 

— Fugiţi, spuse NewQuarter răgușit. 

— Cum? Nu... 

— Fugiţi, fraierilor, fugiţi! 

instinctul de a bate în retragere fu mai puternic decât 
autocontrolul lui Alif. Se împletici în urma lui NewQuarter, care o 
luase la goană cu roba albă fluturând, trăgând-o pe Dina după 
el. În urma lor se auziră sunete hidoase de aripi, fâlfâind sec; 
zgomot de picioare urcând în grabă pe scări. Traversară în 
goană curtea interioară. Alif o auzi pe Dina ţipând și se întoarse: 
se împiedicase de un ghiveci și acum zăcea întinsă printre florile 
de măceș. 

— Așteaptă! îi strigă lui NewQuarter. 

Creaturile întunecate năvăleau spre ei în patru labe, fără să 
scoată un sunet. Alif o apucă pe Dina de braţ și o ridică în 
picioare. Ea făcu un pas și scoase un țipăt, șchiopătând. Alif 
trase o înjurătură. 

— Pune-ţi braţul pe după umărul meu, îi spuse. 

— Sunt prea grea! 

Avea dreptate. Alif bâjbâi spre ușa de sticlă din colţul 
îndepărtat al curţii, cu Dina atârnată de spatele lui, privind ca un 
înecat cum pe chipul lui NewQuarter se instalau paloarea și 


nebunia. 

— Grăbește-te, chiţăi el, ţinând ușa deschisă. 

Alif se târî înăuntru. Dina trânti ușa cu piciorul sănătos. Sticla 
vibră sub loviturile concentrate ale zecilor de forme care 
încercau spasmodic să dărâme bariera invizibilă. Se retraseră ca 
o singură forţă și se împinseră din nou în ușă. In sticlă apăru o 
crăpătură. 

— Drăcia dracu'! 

NewQuarter se îndepărtă împiedicat de ușă, mergând de-a 
bușilea. Alif împietrit se holba la crăpătura din ușă. 

— Rucsacul meu, îl trase Dina de mânecă. E acolo. 

— Ce? 

— Spray-ul paralizant. 

Alif desfăcu fermoarul rucsacului. Înăuntru, lângă laptop, se 
aflau o sfoară, un clește, o brichetă și alte obiecte, printre care 
un tub micuţ, pe care se aflau diverse mesaje de avertizare în 
engleză. 

— Lucruri de care-am putea avea nevoie? întrebă Alif 
neîncrezător. 

— Da, da, de la casa maridului. Nu mai pune atâtea-ntrebări. 
Scoate spray-ul. 

Alif scoase tubul negru. Creaturile întunecate izbeau 
necontenit în geamul crăpat, expandând pericolul cu fiecare 
lovitură. NewQuarter țipa ca apucatul, ascunzându-și faţa în 
palme ca o fetiță. Cu mâinile transpirate, Alif încercă să desfacă 
tubul de spray. Tubul îi alunecă din mână și se rostogoli pe 
podea. 

— Ce Dumnezeu! 

Dina se întinse spre spray-ul paralizant și-l prinse exact când 
sticla fu spartă. Din instinct, Alif se ghemui, să-și protejeze faţa. 
Se auzi un fâsâit sonor; holul fu inundat de un gaz albicios și 
înecăcios, care-i arse sinusurile lui Alif. Se îndepărtă împleticit, 
tușind. Prin ceaţă se auzea un cor de văicăreli amfibiene, 
mocnind de furie și durere. O pereche de mâini îl împinse pe Alif 
înainte, spre coridorul delimitat de uși, unde se afla 
apartamentul lui NewQuarter. Ochii îi plezneau de durere în 
orbite. 

— Mergi, se auzi Dina din spatele lui. 

El se conformă, înaintând haotic, frecându-se la ochi cu podul 
palmelor. La dreapta lui, se auzea cineva tușind și gemând: 


pipăi orbește în jur și-l prinse pe NewQuarter de guler, trăgându- 
| după el pe mutește. Înaintea lui se deschidea tocul unde 
fusese odată ușa de la apartamentul lui NewQuarter. Dădu 
buzna în ceea ce mai rămăsese din sufrageria opulentă, trăgând 
aer curat în piept. NewQuarter se eliberă zvârcolindu-se din 
strânsoare și se prăbuși pe podea. Alif o căută din priviri pe 
Dina. Ea trecu pragul șchiopătând. 

— Mulţumesc, zise el respirând cu greu. Am cam dat-o-n bară. 

Ea scutură din cap și tuși, după care izbucni într-un râs isteric, 
cu sughiţuri. 

— In fine, zise ea, bine că măcar ne-am întors de unde am 
plecat și n-am păţit ceva mai rău. 

— N-aș prea zice. 

Alif tresări, clipind des, căutând să deslușească prin ceața 
apoasă care i se așternuse pe ochi, de unde se auzea vocea. Îi 
era cunoscută. La fel și mirosul de sulf care învăluise încăperea, 
unde părea prea întuneric pentru ora aceea a amiezii și aerul 
era prea înăbușitor pentru o zi de iarnă. Îl cuprinse groaza. 

— Imi pare bine să te regăsesc, Alif, spuse Mâna. 

Stătea cu spatele spre fereastră, îmbrăcat într-o robă albă; în 
ochii tulburi ai lui Alif, soarele din spate părea să deseneze o 
aură perfidă în jurul siluetei. 

— Şi pe tine, Abu Talib - cine-ar fi zis că în spatele unei 
prezenţe așa de prăpădite și subdezvoltate se afla un agitator 
așa de periculos. Din cauza ta am avut parte de tot felul de 
necazuri și de cheltuieli neașteptate. Maică-ta știe cu ce te 
ocupi? 

NewQuarter abia dacă îngăimă un răspuns. Mâna stătea pe un 
scaun de birou, recuperat din colţul încăperii, calm de parcă ar fi 
avut o ședință de serviciu. Era flancat de două viduri gemene, 
fisuri de nimicnicie care absorbeau căldura din aer și se mișcau 
asemenea unor fiinţe vii. Alif întrezări urmele obscene de dinţi, 
gheare și limbă în întunericul mișcător care, fără să scoată un 
sunet, vorbeau despre măceluri ce nu se pot descrie în cuvinte. 

— Alif, zise NewQuarter tremurat. Îţi sunt dator cu scuze. N-aș 
fi crezut niciodată... 

— Pentru Dumnezeu, fii și tu bărbat, spuse Mâna, rânjind 
disprețuitor. Nu-mi surâde deloc ideea de a omori pe cineva 
care abia dac-a apucat s-ajungă la vârsta bărbieritului, la fel 
cum nici ţie nu-ţi surâde ideea de a muri. NewQuarterO1, un cur. 


Te vânez de ani de zile. Cred c-ai început cu manifestările de 
huliganism pe la paișpe ani. 

— Treișpe, spuse NewQuarter. 

Creaturile întunecate care-i urmăriseră prin clădire începură 
să intre în încăpere, târându-se pe picioarele lor de broască. 
Dina ţipă când una dintre ele o atinse în treacăt. 

— Ţi se par dezgustătoare? Ar trebui să-i cunoști pe verii lor 
mai mari. Faţă de ei, ăștia-s niște motănași, zise Mâna, întinzând 
braţele. Creatura cea mai apropiată de el își întinse gâtul deșirat 
și Mâna îi mângâie obrazul. 

Alif începu să râdă înfundat. 

— Găsești ceva amuzant? întrebă Mâna ascuțit. 

— Nu, răspunse Alif. Chiar deloc. Doar că islamiștii vorbesc de 
ani buni că Statul e susținut de puteri demonice. Nu mi-aş fi 
imaginat vreodată că era chiar așa. 

Mâna scoase un sunet gutural de dezgust și se ridică, 
începând să se plimbe de colo-colo. 

— O haită de homosexuali bărboși și fără minte, majoritatea. 
Ce știu ei de demonologie? Ce vezi tu aici, Alif, nu e deloc 
periculos. Îţi spun eu ce e periculos. Spiritele care colcăie în 
sângele tău, care-ţi otrăvesc mintea zi de zi, erodându-ţi voinţa. 
Ele se nasc în piaţa liberă și-ţi iau minţile cu bunuri de care n-ai 
nevoie și cu bani pe care nu-i ai. Dumnezeu avea dreptate: 
aceia sunt demonii de care se teme cel mai tare o minte 
înțeleaptă. Și ei își făceau de cap aici în Oraș cu mult înainte să 
ajung eu. Locul ăsta purulent e plin de shayateen și, cu toate 
astea, tu mă dispreţuiești că am conjurat niște ajutoare, așa 
cum cineva și-ar chema câinele. 

Alif observă că Mâna asuda din greu. 

— Dar cu oamenii ăia cum rămâne? întrebă Alif, arătând spre 
fereastră, dincolo de care se auzea rumoarea din piaţă. Mie nu 
mi se par deloc posedaţi. 

Mâna izbucni în râs, de parc-ar fi lătrat. 

— Ei suferă de altă maladie, la fel ca voi - de iluzia libertăţii. 

— Ai de gând să le faci rău? șopti Dina, deschizând gura 
pentru prima oară. 

— Nu trebuie să le fac rău, zâmbi Mâna neliniștit. Îi asmut pe 
micii mei prieteni asupra lor și vor începe să-și facă singuri rău. 
Răsar suspiciuni, se creează facțiuni, seculariștii și islamiștii vor 
afla că nu pot coopera, bărbaţii vor descoperi că femeile nu le 


pot fi tovarăși de luptă. Cineva o să aibă curajul, în cele din 
urmă, să scoată un cuţit. Şi asta a fost tot. 

Alif înghiţi în sec, privind pe fereastră, la mulţimea din piaţă. 
Numărul lor crescuse incredibil. Strada părea neîncăpătoare; 
bulevardele care se intersectau în midan nu se mai vedeau în 
furnicarul uman. Se întrebă pe câţi dintre demonstranți îi 
cunoștea; pe câţi dintre ei, nevăzuţi, îi ajutase să-și acopere 
urmele digitale în fața omului care se afla acum la doi pași de el. 
Se gândi la Egipt, la prietenii lui anonimi pe care îi pusese în 
pericol doar de teamă pentru a-și salva pielea. 

— Nu se va mai întâmpla, murmură el. 

— Poftim? întrebă Mâna, mijind ochii. 

Alif se forță să-l privească direct în ochi. 

— Du-te dracu'! 

Mâna, înroșindu-se, înaintă câţiva pași spre Alif care tremura, 
dar rămase ferm pe poziţii. Scotoci prin buzunar și scoase 
fluierul pe care femeia cu coarne de capră i-l dăduse, și-l strânse 
în pumn. 

— Poftim? repetă Mâna pe un ton mortal. 

— Am spus că voi apuca ziua să te văd mâncat de câini, zise 
Alif. Și iată-mă viu, și duse fluierul la buze, apoi suflă în el. 

Așteptă. Nu se întâmplă nimic. 

Mâna începu să râdă. Din pieptul lui izbucni un sunet 
îngrozitor, nebunesc, asemenea unui urlet turbat de șacal. 

— Alif, Alif, zise el înecându-se. Lasă prostia aia. Prietenii tăi 
nu vor veni. 

— Ce vrei să spui? întrebă el, intimidat. 

Mâna râse și mai tare. Se lăsă pe scaunul de birou al lui 
NewQuarter, cu mușchii feţei înroșite contorsionaţi. 

— Ce ţi-am spus eu în celula aia împuţită? Am câștigat. 

Întinse mâna. Unul dintre vidurile gemene începu să se 
răsucească asemenea unei flăcări în bătaia vântului. Din el ieși 
un braţ de aburi care, scormonind în propriul corp, scoase un 
manuscris prăfuit cu coperte albastre. 

— la uită-te mai bine, spuse Alif, prinzând curaj. Nu e ce crezi 
tu că e. E un exemplar vechi din A/f Layla. 

Mâna aruncă cartea la picioarele lui Alif, fără să scoată o 
vorbă. Alif își șterse palmele de pantaloni și se aplecă tremurând 
s-o ridice. Când o atinse, îi izbi parfumul, închise ochii. 

Era Alf Yeom. 


Capitolul șaisprezece 


— E mort? întrebă Alif cu vocea ca de plumb. Maridul. L-ai 
omorât pentru asta? 

— O, nu, spuse Mâna, așezându-se la loc. Doar l-am închis 
înapoi în sticlă. Ar putea să-mi fie de folos pe viitor. Măreţe 
creaturi, marideenii ăștia, dar proști ca noaptea. N-a fost greu 
deloc. E acolo, la colț. 

Alif privi în direcţia indicată: o sticlă obișnuită de Mecca Cola 
stătea pe podea, lângă una dintre santinelele amorfe ale Mâinii. 
Înăuntru, un abur de culoarea furtunii se învolbura lent și ursuz. 

— Și americanca? 

— Te referi la fata însărcinată? Mă iei de prost? Dacă mi-ar fi 
permis, aș fi condus-o personal la ambasadă, într-o mașină 
privată. Nimeni nu-și dorește să ia în primire americani 
nemulţumiţi. Am lăsat-o cum am găsit-o, în Cartierul Gol, să 
facă djinnii ce vor cu ea. Deși, trebuie să recunosc, n-a fost prea 
încântată de turnura pe care au luat-o lucrurile. Imediat ce mica 
ta gașcă de eroi a văzut ce i-am făcut maridului, au hotărât, 
cum era și înţelept din partea lor, să rămână frumușel acasă. 

— Ce lași! murmură Dina. 

— Nu sunt de acord. Djinnii rareori sunt lași - doar că, de 
regulă, ei sunt mai degrabă niște firi practice, le pasă mai puţin 
de onoare. 

Alif se gândi la ultimele ore de viaţă ale lui Vikram, la cum a 
murit în braţele americancei. 

— Nu-i adevărat, spuse el. 

— N-are nicio importanţă dacă ești sau nu de acord, răspunse 
Mâna enervat. Ce interes are cineva din lumea nevăzută să-și 
ţină cuvântul? Niciunul. Noi suntem nevoiţi să fim onești pentru 
că trăim la lumina zilei. 

Alif o auzi pe Dina adresându-i-se încet cu numele de botez. 
Din motive pe care nu le desluși pe moment, se simţi emoţionat, 
gândindu-se totodată la motivul care ar fi determinat-o să-i 
spună astfel. Aruncă o privire spre Dina, la rândul ei nevăzută în 
spatele vălului negru, iar când îi întâlni ochii, simţi cum ițele 
propriei vieţi încep să se deșire, scoțând la iveală modesta 
imagine pe care o ţesuse în tapiseria lumii. Întoarse privirea 
spre Mână. 

— Mănânci căcat, spuse el calm. 


În spatele lui, NewQuarter scoase un sunet înăbușit, îl ignoră. 

— Din cauza oamenilor ca tine suntem nevoiţi să rămânem 
nevăzuţi, ca să putem fi onești. Din cauza ta, adevărul nu mai e 
posibil decât în întuneric, în spatele unor nume false. Singurul 
lucru care vede lumina în Oraș este căcatul. Căcatul tău, căcatul 
Emirului, căcatul Statului. Dar gata! S-a terminat! Toţi oamenii 
pe care ai ales să nu-i vezi sunt acolo, în stradă, însetaţi după 
sângele tău. Și eu și NewQuarter și toți prietenii noștri, toţi cei 
pe care i-ai vânat și răpit și i-ai încarcerat în toţi acești ani - noi 
le vom da ceea ce vor. _ 

Fruntea Mâinii asudă și mai tare. Işi smulse turbanul cu o 
mișcare bruscă și-l aruncă pe podea; cu capul gol, cu părul 
ciufulit și cărunt, părea mai mic. 

— Credeam că vorbeam despre djinni, spuse el glacial. 

— Djinnii nu sunt singura cale de a fi invizibil, spuse Alif. 
Există și altele, deopotrivă involuntare. 

— Eşti un filosof de doi bani, rânji Mâna. Sigur o să-ţi fie de 
folos. Eu am A/f Yeom. Am maridul într-o sticlă de suc. Am un 
batalion de servitori pe care nicio armată pământeană nu-i 
poate atinge. 

Alif își dădu seama că lipsea ceva din cameră. 

— Unde-ţi sunt paznicii? întrebă el. 

Mâna izbucni din nou în râsul-lătrat. 

— Ești chior? arătă el spre vidurile care-l flancau, apoi spre 
masa fremătătoare de siluete negre din încăpere. 

— Nu, paznicii tăi umani. Oamenii tăi de la Securitatea 
Statului. Aia care mi-au rupt coastele la Al Basheera și m-au 
înfometat la închisoare. 

Mâna își linse buzele. 

— N-am nevoie de paznici umani, spuse el. 

— Emirul ţi-a făcut vânt, nu-i așa? întrebă NewQuarter 
temător. Ai dat-o-n bară și el a decis că e mai sigur să te ofere 
pe tavă mulţimii decât să te apere. 

Ridicându-se din nou, Mâna își îndreptă gulerul cenușiu, lipit 
de gât, îmbibat cu sudoare. 

— Emirul e un biet bătrân nebun, iar nebunia îl va costa 
tronul. Trăiește cu iluzia că oamenii îl iubesc și că, dacă va 
curăța guvernul de câţiva oficiali corupți, toată lumea se va 
linişti. Nu-și dă seama că oamenii din piață n-au de gând să 
plece acasă. 


Se sprijini de pervaz, fără să bage de seamă bucata de geam 
spart care atârna din ramă. Pe umăr îi înflori o pată roșie. Alif o 
fixă îngrozit. Nu se pregătise pentru asta; pentru o Mână 
desprinsă de propriul regim. Alif cunoștea energia amară și 
neţărmurită pe care ţi-o dădea senzaţia că nu mai aveai niciun 
strop de demnitate - asta făcea diferenţa între puştiul leneș 
care stătea la calculator când avea cincisprezece ani și 
ameninţarea în care se transformase în ultimii ani. Asta îl 
făcuse, într-un fel, să devină periculos. Recunoscu furia în ochii 
opaci ai Mâinii și fu la rândul lui cuprins de frică. 

— Şi ce-ai de gând să faci? îl întrebă. 

— Exact ce-am plănuit, zâmbi Mâna. Voi restaura ordinea 
naturală a lucrurilor. Eu am construit infrastructura digitală a 
Statului - nu mă pot ţine la distanţă. lar oamenii din stradă 
trebuie să afle ce otravă zace în miezul tuturor falselor 
speranţe. Il pot da jos pe Emir, dacă asta vor, dar vor trebui să 
se obișnuiască cu mine. Și mulţumită lui - arătă spre A/f Yeom 
acest Oraș va intra sub cupola unui meta-filtru față de care 
Marele Zid Digital al Chinei va fi o nimica toată. Toţi Alifii din 
lume vor trebui fie să se retragă la casele lor, fie să moară-n 
închisoare, așa cum ţi-era hărăzit și ţie. Așa cum îţi va fi hărăzit 
numaidecât. 

— Ești bolnav, spuse NewQuarter încet. Ești nebun. 

— Și tu ești vai de fundul tău. Oamenii din stradă vor să-i 
vadă pe prinți spânzurați cu capu-n jos. Aș putea să dau tonul 
cu tine. 

Creaturile fără ochi începură să se agite, colcăind pe podea și 
pe pereţi. Alif rânji. 

— E o cacealma. Nu poţi construi niciun firewall. Cartea te va 
trăda, așa cum trădează pe toată lumea. Uite ce stricăciuni ai 
provocat deja, ai distrus fiecare ISP din Oraș. 

O față neagră și fără de expresie i se repezi la gleznă. Începu 
să scâncească, sperând că Mâna nu-și va da seama că ela 
început. 

— Asta din cauza programării tale defectuoase, spuse Mâna 
înţepat. Acum am A/f Yeom și voi îndrepta greșelile. 

Privirea lui Alif rămase pironită asupra manuscrisului care 
stătea jos, între ei. Creaturile fără ochi îl evitau din instinct, 
lăsând în jurul cărţii un perimetru gol. Zgomotul din stradă se 
amplifică și mai tare, iar acum părea să vină la unison din toate 


direcţiile, inclusiv de la etajele de mai jos. În apropiere, se auzi 
zgomotul unei ferestre sparte. 

Alif se lăsă stăpânit de același impuls care-l cuprinsese și în 
curtea maridului, când se repezise la ușa care-l conduse la Dina; 
ideea clară că cele mai multe probleme aveau soluţii foarte 
simple, atâta timp cât cineva era dispus să facă un sacrificiu. 

— Dovedește-o, spuse el. 

În spatele lui, Dina trase adânc aer în piept. Mâna părea 
neliniștit, de parcă Alif se abătuse de la scenariul pe care avea 
de gând să-l urmeze. 

— Cum adică? zise el precaut. 

— la cartea, deschide-o și arată-mi cum îmi vei îndrepta 
greșelile de programare, spuse Alif. 

Fermitatea propriei voci îl luă prin surprindere. NewQuarter îl 
prinse de mânecă. Se smuci nerăbdător. Mâna ridică o 
sprânceană, aruncă o privire cărţii, apoi se uită iar la Alif și se 
linse pe buze. 

— Prea bine, spuse el. Vezi tu, povestea-cadru - cea cu 
Farukhuaz și doica, în care apare tema căsătoriei. Ai observat, 
desigur, că măritișul joacă un rol minor în poveștile următoare. 
Asta se explică, bineînţeles, prin faptul că nu e vorba de 
căsătorie în sensul literal, ci despre uniunea dintre analog - 
Farukhuaz - și digital - doica. Împletirea necesară dintre raţional 
și irațional, dintre funcţii discrete și funcţii algebrice. Povestea- 
cadru este platforma, iar poveștile următoare sunt programele 
individuale... 

Își trecu podul palmei peste fruntea asudată. Se șterse apoi 
de robă și își reluă șirul, răsfoind câte trei-patru pagini odată, cu 
ochi lacomi, scăldaţi într-o lumină moartă, de-a dreptul 
terifiantă. 

— Ai citit-o până la capăt? întrebă el. 

— Nu, recunoscu Alif. Am mai sărit. M-am oprit după ce am 
dat de o poveste care era - despre o persoană pe care am 
cunoscut-o. Nu am mai putut continua. 

— Asta-i slăbiciunea ta, spuse Mâna bațjocoritor. 

Cele două viduri gemene se foiau în spatele lui, ca două aripi 
mari întunecate. Degetele îi tremurau. Incăperea era cufundată 
în liniște, cu excepţia foșnetului hârtiei și a larmei de 
nemulţumire din piaţă. Alif privi neliniștit în spate, sperând la un 
vot tacit de încredere din partea Dinei sau a lui NewQuarter. Dar 


NewQuarter își mușcase buzele până la sânge și-l privea pe Alif 
într-o tăcere acuzatoare; Dina stătea cu ochii în pământ, 
aproape absentă. Alif simţi un gust amar. 

Când auzi strigătul Mâinii, tresări. 

— Ce-i asta, o glumă? 

Cartea îi atârna Mâinii între degete, deschisă la un capitol pe 
care Alif nu-l putea vedea. 

— Glumă? 

Alif, cu nervii întinși la maxim, zâmbi tâmp. Încercă din greu 
să-și controleze mimica. Mâna devenise palid, lovind cu degetul 
o pagină aproape de finalul cărții. 

— „Căderea Mâinii, o poveste tristă despre o retragere 
timpurie”, citi el. Ultima poveste. Asta e opera ta, mucos 
invidios ce ești? Cu farsa asta elaborată încerci tu să mă scoţi 
din minţi? 

Alif se uita când la carte, când la Mână. 

— Ce? 

— Citește, ţipă Mâna, azvârlindu-i cartea lui Alif. 

El o prinse stângaci, șifonând la piept paginile delicate. Îşi 
cobori privirea la titlul ultimei povești și își citi propriul nume. 

Povestea lui Alif Nevăzutul. 

Din apartamentul de dedesubt se ridică un vacarm înăbușit 
de pași și strigăte. Alif citi titlul o dată și încă o dată, încercând 
să-și dea seama ce se întâmplase. Îl cuprinse o stare de euforie 
nepermisă, de parcă s-ar fi îmbătat cu o licoare mai tare decât 
vinul. 

— Nu asta scria când am citit eu, murmură el în cele din 
urmă, negăsind altceva mai bun de spus. 

— Cum dracu’ nu asta scria? Eşti analfabet? 

Una dintre creaturile fără ochi se repezi la mâneca Mâinii 
mârâind, și-i sfâșie cu dinţii o bucată de țesătură albă. Mâna nu 
păru să bage de seamă, holbându-se înfricoșător la Alif. 

— Te-am avertizat, spuse Alif, recăpătându-şi vocea. Ti-am 
spus cât e de înșelătoare cartea asta. 

— Inșelătoare? scuipă Mâna pe podea, într-o apucătură 
bruscă de vulgaritate. Deci e o înșelătorie, vrei să spui? Să 
vedem cum se termină? 

Alif mai citi o dată titlul. Își dădu seama că nu era nevoie să 
afle. 

— Cred că e prea târziu, spuse el, dându-i înapoi cartea. Poţi 


să citești și singur dacă vrei. Eu nu mai citesc. 

Mâna înhăţă manuscrisul, parcurgând frenetic ultimele pagini. 
Sângele i se scurse din obraji. 

— „Dacă ar fi ieșit numaidecât din cameră, ar fi putut 
supravieţui”, citi el. „Dar el zăbovi la ultimul capitol al cărții, 
care era plin de tăceri viclene și de jumătăţi de adevăr, fără să 
scoată nimic la iveală.” 

Din rucsacul Dinei se auzi o alarmă. Cooler-ul laptopului 
începu să toarcă blând. Câteva clipe mai târziu, curentul electric 
din zidurile clădirii începu să zumzăie. Becurile dintr-un 
candelabru rămas intact pe tavan se aprinseră, inundând 
încăperea cu o lumină neașteptată. 

— Reţeaua electrică își revine la viaţă, șopti NewQuarter. Ce 
al... 

— Ssst. 

Alif îi aruncă Mâinii o privire fugară, sperând că nu auzise. Dar 
privirea lui era, dintr-odată, golită. Stătea nemișcat, privind fix la 
ușa spartă și la holul din spatele ei. Când una dintre creaturi îi 
mușcă degetul și începu să-i sugă sângele, rămase nemișcat. 

Zumzetul electricității se amplifică, devenind o vibraţie 
aproape palpabilă. Alif își imagină că aude transferul fizic de 
informaţie, pe măsură ce ISP-urile Orașului erau reactivate; 
pachetele de unu și zero plecau din hub-urile de date, traversau 
oceanele, racolau aliați ai revoluţiei dintr-o mie de reţele 
sociale, dintr-un milion de ecrane LCD, în spatele cărora 
oamenii, deși nevăzuţi, erau nemaipomenit de vii. Zumzetul din 
pereţi fu urmat de un murmur general din stradă, unde 
protestatarii descopereau că smartphone-urile și tabletele lor se 
conectau din nou la internet. Capcana digitală în care Mâna 
prinsese Orașul fusese dezamorsată. Lumea avea să vadă cele 
întâmplate în piaţă prin ochii a mii de fluxuri de informaţie, 
postări și clipuri up/loadate, și avea să fie martoră la preţul 
schimbării. Pentru o clipă, teama lui Alif dispăru, iar el savură 
rumoarea omului și a mașinii. 

— Ce se-aude? urlă Mâna care, trezit din reverie, își astupă 
urechile cu mâinile. 

— Iluzia libertăţii, zise Alif zâmbind. 

Din hol se auziră voci. Umbrele mulţimii care urca scările se 
proiectau pe pereţi, stricând excesul de alb imaculat care ducea 
la apartamentul lui NewQuarter. Un grup de băieţi înarmaţi cu 


bețe dădu buzna în cameră, strigând în trei limbi. 

— Sunteţi terminati! strigă Mâna. O să muriţi toţi! 

Se întoarse spre Alif, cu gura schimonosită într-o grimasă din 
care lipsea până și cel mai mic semn al sănătăţii mintale, și făcu 
un gest vrăjitoresc cu mâna stângă. Creaturile fără ochi se 
regrupară într-un singur corp. La apropierea lor amenințătoare, 
Alif se retrase spre fereastră. Observă cu coada ochiului că Dina 
se chinuia să străbată mulţimea pentru a ajunge la el și că 
NewQuarter, cu roba lui deschisă la culoare prinsă în 
strânsoarea trupurilor, înjura în dreapta și-n stânga. 

Valul de oameni care inundase încăperea nu părea să observe 
că zeci de guri cu colţi îl amenințau pe Alif, care se împiedică de 
niște cioburi și se lovi de o balustradă metalică din afara 
ferestrei lui NewQuarter. Piaţa se întindea la câteva sute de 
metri mai jos, un zid solid de zgomot și corpuri înghesuite. Se 
ridica până la el, ameţitor. Se sprijini cu spatele de balustradă, 
simțind căldura metalului. Mâna răgea neoprit în avalanșa de 
sudalme. Ridică mâna stângă, cu pumnul strâns. Arătările fără 
ochi se năpustiră schelălăind la gâtul lui Alif. 

Alif se feri. Două dintre creaturi zburară pe lângă el pe 
fereastră, făcându-se nevăzute în aerul încins. Celelalte căzură 
pe spate, cu burţile lipite de podea. Hărmălaia protestatarilor 
umani nu-i alarma câtuși de puţin. Reușiră cine știe cum să nu 
fie striviţi sub tălpile lor, unduindu-se și sucindu-se ca umbrele 
pe apă. Nimeni nu le aruncă nici măcar o privire. 

Cu un strigăt de frustrare, Mâna își făcu loc prin încăpere, 
împingând la o parte un bărbat gras înarmat cu o ditamai 
țepușa de frigărui. Alif se încordă, pregătindu-se. Nu dăduse 
niciodată nici măcar un pumn - cel puţin nu unul real, dar cu 
toate astea își încleștă mâna, corectându-se când constată că 
ţinea degetul mare pe interior. Când Mâna se năpusti, Alif ridică 
braţul. Dar Mâna nu se repezi la el, ci la Dina. 

Fata reușise să-și facă loc prin mulţime pentru a ajunge la Alif, 
strigând ceva ce în toată agitația el nu reușea să descifreze. 
Mâna o apucă de robă în dreptul cefei și îi trase capul pe spate. 
Un colţ al vălului îi alunecă, scoțând la iveală cârlionţii bruneţi, 
îmbibaţi cu sudoare. Făcu ochii mari. Alif strigă cât îl ţineau 
plămânii, dar strigătul lui se pierdu între ţipetele și cântecele 
mulţimii, iar când un zid de carne și cârpe și pancarte se 
interpuse, o pierdu din vedere. O lovi pe cea care se afla cel mai 


aproape de el - o femeie de vârstă mijlocie, cu o eșarfă bej pe 
cap, iar când o auzi țipând, simţi o adiere de remușcare. Alif se 
repezi prin golul lăsat de ea între oameni, căutând din priviri 
roba albă a Mâinii și roba neagră a Dinei. Creaturile fără ochi îl 
urmăreau dintre picioarele și coatele protestatarilor, tăcute și 
obscene. 

Când văzu degetele cafenii și subţiri care se întindeau spre el, 
le prinse. Peste un umăr anonim, Alif văzu cum Mâna, cu dinţii 
încleștaţi, îi strânsese vălul Dinei la spate, apăsându-i nasul și 
gura. Ea își desprinse mâna din strânsoarea lui Alif și și-o duse la 
faţă, încercând să respire. Alif se aruncă peste Mână, 
dărâmându-l peste un grup de adolescenţi. Scoase un strigăt de 
uimire. Îi dădu drumul Dinei și încercă să-și păstreze echilibrul, 
dar degeaba: alunecă între doi puști furioși, cu feţele pline de 
coșuri, iar unul dintre ei îi aruncă o privire semi-dezgustată 
înainte să-i înfigă un cot în gât. Mâna se prăbuși bolborosind și 
se făcu nevăzut în vârtejul oamenilor. 

— Eşti bine? 

Alif abia dacă-și putea auzi propria voce. Pieptul Dinei bubuia 
sub robă; în ochiul stâng unde i se spărsese un vas de sânge 
avea un punct roșu. Se sprijini de Alif fără să scoată niciun 
cuvânt. El o ridică în brațe, dând la o parte un grup de bărbaţi 
care-și aruncau unul altuia acuze: unul purta banderola roșie a 
Blocului Comunist din Oraş, celălalt avea barbă lungă de 
islamist. Camera mirosea ca o măcelărie a transpirație și a 
sânge. Alif îşi croi drum spre fereastra spartă, urmând firicelul 
de aer cald, dar respirabil, apărându-i capul Dinei de pumni și 
pancarte în cădere. Când ajunse la fereastră, o lăsă pe Dina jos 
și se sprijini gâfâind de perete. 

— Ochiul, zise el. Te-a rănit? 

— Nu foarte rău, răspunse ea răgușită, îndreptându-și vălul cu 
mâinile tremurânde. Trebuie să plecăm de-aici înainte să ia foc 
mulţimea. Unde e Abu Talib? 

Alif se ridică pe vârfuri și întinse gâtul, scrutând încăperea. | 
se părea că-i văzuse turbanul alb al lui NewQuarter în mijlocul 
camerei, dar fu imediat eclipsat de fața unui bărbat cu părul 
gelat, care duhnea a fum și-și ţinea smartphone-ul ridicat în aer, 
ca pe o armă. 

— A revenit internetul! urlă el. Avem din nou semnal la 
telefon! Şi curent! Toată lumea-n piaţă! 


Lumina soarelui la amurg căpătă o nuanţă albăstruie, când 
vreo sută de telefoane mobile și tablete fură scoase din genţi și 
buzunare. Creaturile negre se foiau agitate prin cameră, 
ciocnindu-se una de alta. 

— Tu ai fost? îl prinse Dina pe Alif de mânecă. Tu ai făcut 
asta? 

— Da, spuse Alif pierdut. 

Deși rucsacul unde laptopul lui prelucra date și genera 
algoritmi nu se mai vedea în marea de trupuri din cameră, 
munca lui era o prezenţă tangibilă. Dacă închidea ochii, vedea 
comenzile derulându-se pe ecran și-și imagina fiecare pas al 
asaltului matematic declanșat odată ce Tin Sari identificase 
ascunzătorile digitale care-i mai rămăseseră Mâinii. Alif nu 
simțea nicio urmă de victorie, ci doar o senzaţie fizică de 
ușurare. Doar atunci când Dina i-a atins mâna, și-a dat seama 
că tremura. 

— O să le spui că tu ai fost? își acoperi Dina ochiul stâng cu 
mâna, privindu-l solemn doar cu dreptul. Toată lumea știe ce s-a 
întâmplat la Basheera. Vei fi un erou. 

Alif își îndoi mâinile tremurânde. Energia mulţimii lua deja altă 
formă, dat fiind că oamenii deja vorbeau la telefoane și 
trimiteau mesaje, cooptând mulţi alţi nevăzuţi pentru lovitura 
finală. Alif auzi pe cineva spunând că Emirul se ascundea; altul 
susținea că forţele de securitate ale Statului primiseră 
autorizația de a omori protestatari. 

— N-am avut niciodată intenţia să devin un erou, spuse Alif, 
dându-și seama că ceea ce spusese era adevărat. Am vrut doar 
ceea ce deja se întâmplă. Am vrut să câștig. 

Ochiul vizibil al Dinei îl privi admirativ. Energizat de pulsațţia 
mulţimii, Alif simţi dorinţa arzătoare de a o săruta, chiar acolo în 
miasma revoluției, asemenea unui erou dintr-un film american. 
Se prea poate să se fi pierdut cu firea și să fi încercat s-o sărute, 
dacă nu auzea un țipăt îngrozit - o voce de bărbat - de cealaltă 
parte a camerei. Oamenii începură să se îmbrâncească și câţiva 
începură să caute o sfoară. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Alif pe bărbatul cu părul gelat, 
care dădea ordine în mulțime. 

— S-ar părea că am pus mâna pe un prinţ, zise el cu un 
zâmbet, dezvelind un rând de dinţi pătaţi de tutun. 

Alif simţi cum i se scurge sângele din obraji. 


— Abu Talib, spuse Dina înspăimântată. 

Alif nu răspunse. Începu să-i dea la o parte pe cei din calea 
lui, făcându-și loc spre mijlocul încăperii. Nu băga de seamă 
pumnii și coatele pe care le primea în coaste, ținându-și ochii 
aţintiți spre turbanul alb care se ivea între capetele necunoscute 
ale protestatarilor. Nu apucă să ajungă prea departe, când 
cineva îl prinse de încheietură și-și înfipse unghiile în carnea lui. 
Alif scânci și, zbătându-se, se trezi tras înapoi spre fereastră. 

— Al dracu’ căcăcios, te crezi deștept, zise Mâna cu faţa 
învineţită, iar din colţul gurii îi șiroia un fir de sânge. M-ai dat 
afară din rețea. Ai ajuns mai departe cu A/f Yeom decât am 
crezut. 

— Nu m-am folosit de A/f Yeom, zise Alif. M-am folosit de 
propriul software. De Tin Sari. 

— Nu mă minţi. De key/ogger-ul ăla amatoricesc? L-am testat 
pe prietenii tăi. O rată de succes de 32. Mai rău decât dac-ai lua- 
o pe ghicite, zise Mâna, strângându-l și mai tare de braţ. 

— N-ai avut răbdare, se înfipte Alif în călcâie, dar Mâna avea o 
forţă uimitoare pentru cineva așa de slab. Trebuie să-i acorzi 
destul timp cât să-și colecteze datele. Îi ia săptămâni bune. 

— Mă minţi. Niciun botnet nu poate învăţa să identifice o 
personalitate individuală, chiar dacă l-ai lăsa și câţiva ani. 

Alif alunecă pe cioburi. Rumoarea revoltei bubui prin fereastra 
spartă. Panicat, Alif își dădu seama că Mâna voia să-l arunce pe 
geam. Creaturile fără ochi se furișau spre el pe sub și printre 
picioarele mișcătoare ale mulţimii, cu feţele neobișnuit de 
curioase. Alif se zbătu, urlă și se zvârcoli, împinse cu piciorul 
cioburi pe podeaua de marmură, acum acoperită de o mâzgă 
densă, de scuipat, transpiraţie și praf. Mâna nu părea să bage 
de seamă încercările lui disperate de a se elibera și continua să-l 
țină pe Alif cu o oarecare lejeritate, de parcă ar fi dispus de o 
forță care nu-i aparţinea. 

— Tot n-ar trebui să meargă, insistă el. Botnet-a! ăsta al tău. 
Niciun program nu-și poate da seama de ceea ce e nevăzut în 
inimile oamenilor. 

— Păi, nu face asta. 

Cu un efort uriaș, Alif reuși să-și elibereze braţul. Se sprijini 
gâfâind de balustrada metalică de la fereastră. 

— Nu are nimic de-a face cu nevăzutul. Funcţionează tocmai 
pentru că expune ceea ce e vizibil. Cuvintele pe care le 


foloseşti, cum le foloseşti, cum le tastezi, când le trimiţi. Şi 
lucrurile astea nu pot fi ascunse în spatele unui nume nou. 
Nevăzutul rămâne nevăzut. Aparenţele ne trădează. 

Mulțimea începu să se agite, împingând Mâna în Alif și pe Alif 
strivindu-l și mai mult de cadrul ferestrei. Dina nu se mai vedea 
în marea de pumni ridicaţi în aer. Contactul fizic îi provocă lui 
Alif un spasm de panică și dezgust, iar dintr-odată năvăliră în 
mintea lui amintirile din întuneric și gândul la cel din cauza 
căruia ajunsese acolo. Îşi făcu loc cu greu, apucă un ciob ascuţit 
care atârna în rama ferestrei, simțind înspăimântat că durerea 
care-i săgetă palma avea darul să-i aducă o stare de ușurare. 

— Vierme ce ești, se zbătu Mâna și-l apucă pe Alif de gât. 
Vierme ce ești, ai ros și-ai ros, până când ai distrus tot. Cine 
ești? Cine ești? 

Zbătându-se să-și recapete respiraţia, Alif flutură ciobul cu o 
mișcare amplă, zdrelindu-i faţa și gâtul Mâinii. Bărbatul scoase 
un urlet, iar pe roba lui albă se prelinse un șiroi roșu. Mâna i se 
descleștă din gâtul lui Alif, care rămase atârnând moale. Incercă 
să-și convoace din nou acoliţii, străduindu-se greoi să le facă 
semn creaturilor fără ochi, încleștându-și palma sănătoasă. Dar 
n-avu niciun efect. Creaturile stăteau și priveau Mâna cu 
chipurile lor membranoase, vag interesate, însă deloc 
impresionate. Erau mai degrabă pragmatice, nu loiale, după 
cum spusese chiar el. 

Mâna se întoarse împleticit spre mulţime. Ultimul lucru pe 
care Alif îl citi în ochii lui pierduţi era dezamăgirea. 

O văzu pe Dina croindu-și drum spre el. Nu-i mai păsa nici de 
vălul care i se agățase în rucsacul cuiva și îi dezveli, pentru o 
clipă prețioasă, jumătatea inferioară a feţei. Gura ei, gura pe 
care Alif n-o sărutase, era crispată de frică. In clipa imediat 
următoare, dispăruse, fiind purtată de valul bărbaţilor care se 
împingeau strigând unii la alţii. Mulțimea fu cuprinsă de panică 
după ce unul dintre bărbaţi îl pocnise pe altul, care se 
destabilizase. Alif se trezi strivit de pervaz, bâjbâind cu 
picioarele după podeaua lipicioasă de sânge și noroi. Undeva, 
foarte aproape, văzu ochii verzi ai Dinei, deasupra vălului negru. 
Cineva îl apucă de guler. Prea târziu: Alif se prăbuși afară pe 
geam, întinse mâna, dar nu mai reuși să se prindă de nimic. 


Capitolul șaptesprezece 


Țipătul Dinei, îngrozit și grav, prea bătrânesc pentru ea, îi 
aminti de panică. Alif își rotea disperat braţele, încercând în 
zadar să se menţină deasupra mulţimii tumultuoase spre care 
se îndrepta cu viteză. In acea fracțiune de secundă, își aminti de 
toate lucrurile pe care le regreta și se rugă ca sfârșitul să-i fie 
grabnic. 

Drept recompensă, simţi o smucitură bruscă. O pereche de 
gheare îl prinseră de glezne. Direcţia i se schimbă dintr-odată și 
se trezi tras în sus, purtat în zbor de aripi care se înălțau din ce 
în ce mai mult. 

— Sinucidere? îl privi Sakina de sus, cu chipul ei de șoim, în 
care trăsăturile de femeie se împleteau cu cele de animal. 

Alif amuţi ușurat. Intinzându-și gâtul spre ea, simţi cum 
sângele i se scurge tot în creier. 

— Nu știu, spuse el. Poate. 

Sakina o coti după clădire, înălțându-se și mai mult. Cerul era 
plin de siluete pe jumătate vizibile. Alif o recunoscu pe femeia 
cu coarne negre care îi dăruise fluierul de argint și pe umbra al 
cărui computer îl reparase și alte peste o sută de chipuri prea 
stranii sau prea trecătoare pentru a i se întipări în memorie; 
mult mai multe decât mica adunare pe care americanca o 
convocase în curtea maridului. 

— Credeam că nu mai veniţi, spuse Alif. 

— Păi, n-aveam de gând, spuse Sakina. Dar nu ne-ai spus că 
ești sub protecţia unei síla. Nimeni nu vrea să le supere, 
indiferent ce-ar presupune asta. Când ea ne-a spus să venim, 
ne-am și pornit. 

— Eu nu cunosc nicio sila, spuse Alif bulversat. 

— Ei bine, ea te cunoaște pe tine. Azalel e numele ei. 

Alif lăsă capul pe spate, nespus de fericit. Și atunci își aminti. 

— Dina, spuse el zbătându-se. NewQuarter... 

— Dacă te mai fâţăi, îţi dau drumul. 

Alif se potoli. Sakina o luă la stânga, coborând în picaj ca o 
piatră din cerul incolor, și-l lăsă pe Alif pe acoperișul unui stand 
de ziare și tutun, de la marginea pieţei. Simţi cum i se taie 
picioarele. Se întinse pe spate, pe acoperișul de metal scorojit, 
respirând adânc pe gură. Zarva mulţimii începea să se 
potolească; erau din ce în ce mai obosiţi, rândurile poliției de 


Stat se subţiară, iar momentul decisiv era aproape. 

— Te descurci? întrebă Sakina gravitând în faţa lui. 

Alif îi vedea pe demonstranți în spatele ei, de parcă ea ar fi 
fost o perdea de voal între el și restul lumii. 

— Nu, spuse el slăbit. Da. Du-te. Mă descurc. 

— Cum zici. 

Ea își luă zborul, virând înspre ciudata constelație de djinni 
care străbătea cerul. 

Alif se dădu jos de pe acoperiș și făcu câţiva pași săltaţi, 
pentru a-și restabili echilibrul. Odată intrat în mulţime, îl izbi 
mirosul stătut de transpiraţie. Închise ochii, copleșit și se lăsă 
purtat între trupurile supraîncălzite, în ritmul tropăit al 
picioarelor pe asfalt. Nu crezuse cu adevărat. Să alegi un nume 
nou și să stai în spatele unui ecran, de unde să faci zile negre 
câtorva reprezentanţi ai elitelor; avea dreptate Mâna, chiar 
aveai impresia că te afli într-un joc, că totul era o ficțiune. Şi, cu 
toate astea, fusese de-ajuns. 

— Uite-acolo! Sus! 

O adolescentă de la dreapta lui, transpirată toată sub eșarfa 
de pe cap, îi arătă spre faţada clădirii lui NewQuarter, care 
dădea spre stradă. La una dintre ferestrele de la etaj se vedea 
îmbulzeală. Alif își dădu seama consternat că era chiar fereastra 
de la care căzuse. Începu să-și croiască agitat drum prin 
mulţime. 

— La naiba, lasă-mă naibii să trec! 

ÎI împinse din drum pe un bărbat masiv cu mustață. Bărbatul 
se întoarse spre el, cu nările umflate de indignare. 

— Tu te crezi de capul tău aici, băiete? Dacă nu ești cu noi, 
mai bine rămâneai acasă. 

Alif dădu să-i răspundă, dar nu-și găsi cuvintele. La câţiva 
metri de el, mai multe femei începură să strige, dar nu-și dădu 
seama dacă de frică sau de fericire. Urmărind direcţia în care 
priveau, ridică privirea și văzu o robă albă atârnată la o 
fereastră în mâinile unor oameni. Se răsuci în aer, căzu vreo 
două etaje, după care se opri brusc, cu un laţ în jurul gâtului. 

— Un prinţ! croncăni în apropiere un bărbat cu mustaţa 
grizonată. Un prinţ spânzurat! Dumnezeu e atotputernic! 

— Nu, pufni Alif. Nu, nu, nu, vă rog, nu. 

Începu să tremure, prins în miezul fierbinte al cuptorului 
uman. Aerul triumfător se disipă numaidecât, lăsând loc unei 


apăsări teribile, care părea să-i stoarcă și ultima picătură de 
căldură din trup. Într-o clipă, protestatarii din jurul lui se 
transformaseră într-o hoardă de sălbatici hăulitori, văduviţi de 
orice scop nobil. El nu-și putea imagina nicio formă de libertate 
care să merite un asemenea sacrificiu irațional. 

Mulțimea începu să aclame. 

— Ce dracu' v-a apucat? strigă Alif, scuturând un adolescent 
exaltat care-l călcă pe picior și care-l privi uluit. 

— Ce te-a apucat pe tine, omule? E un prinţ acolo sus! Unul 
câte unul, le venim de hac! 

— Era prietenul meu, căcăciosule! Și era de partea voastră, 
prostovan incestuos ce ești! 

Alif îl mai scutură o dată pe băiat. Băiatul îl pocni pe Alif în 
obraz aproape dezinteresat și se făcu nevăzut la loc în mulțime. 
Alif simţi că ameţește și-și duse o mână la falca dureroasă. In 
mulţime se creă un gol, scoțând la iveală un petic de trotuar: o 
luă spre el împleticit și se prăbuși în mizerie, răvășit de crize de 
plâns care-i antrenau fiecare mușchi. Soarele asfinţitului scălda 
piaţa într-o baie rozalie, iar vântul crepusculului, imun la 
revoluţie, purta cu el pe deasupra mulţimii mirosul de smoală și 
apă de mare. Alif îl trase lacom în plămâni. Boarea sărată îi 
dădu impresia că se îneca. NewQuarter fusese un băieţandru și, 
cu toate astea, îl spânzuraseră de fereastră tocmai acei pentru 
care Alif sacrificase atâtea. Se gândi că sfârșitul absurd al 
prietenului său, victima nedemnă a propriilor idealuri, era prea 
greu de îndurat. 

Alif privea orb la cerut roșiatic și tulbure. Era scena unei alte 
bătălii, de parcă împărăţia cerească ar fi oglindit tumultul de jos: 
val după val, djinnii din Cartierul Gol se repeziră în gloata 
cenușie care se bulucea la fereastra lui  NewQuarter. 
Confruntarea dintre cele două armate părea o luptă între zori și 
amurg, devenind sub ochii lui Alif prea orbitoare și prea 
încețoșată ca să poată fi răbdată de privire mai mult de-o clipă. 
In anumite momente, conflictul nu părea decât un pliu al unui 
nor negru încleștat cu soarele amurgului, iar pe Alif îl cuprinse 
panica, gândindu-se că ultimele câteva zile nu fuseseră decât 
rodul minţii sale epuizate. Se temu că, de fapt, dormea dus, iar 
când se va trezi, va fi în bezna celulei. 

Apoi în faţa ochilor înfloreau siluetele poporului ascuns, 
înceţoșate, înaripate și  încornorate, șerpești sau feline, 


revărsându-se din aer ca la facerea lumii. Deși, din câte-și dădea 
seama Alif, nu foloseau nicio armă, semnele războiului erau 
limpezi: un combatant izbucnea dintr-odată într-o explozie de 
foc fără fum, rostogolindu-se din cer ca un meteorit, iar până 
ajungea la pământ deja se făcea nevăzut. Lui Alif i se părea că 
roiul de creaturi întunecate se micșora. Conturul lui se 
destrăma, îndreptându-se spre fereastra lui NewQuarter și 
șerpuind înăuntru prin zid. Jos, linia neagră a poliţiei de Stat 
cedase în cele din urmă, iar insurgenții inundară străzile din 
jurul pieţei. 

Bucata de trotuar a lui Alif fu imediat cotropită. Dar nu se 
dădu la o parte din faţa picioarelor care treceau pe lângă el în 
goană. Femeile jeleau de mama focului, de parc-ar fi fost la o 
nuntă sau la un botez. Alif le privea fascinat și totuși fără nici 
cea mai mică urmă de emoție. Vederea cadavrului lui 
NewQuarter atârnat de fereastră îi anulase și ultima fărâmă de 
uimire. Poate că asta însemna libertatea - un moment în care 
totul era posibil, acaparat prematur de instinctul laş al 
oamenilor de a pedepsi și de a dezbina. Statul se prăbușise. 
Ceea ce avea să-i ia locul putea să fie mai bun, dar la fel de bine 
putea fi mai rău. Singura certitudine era că avea să încapă pe 
mâinile lor. 

— Uite-l! Slavă Domnului, slavă Domnului! 

Alif ridică ochii gânditor, la auzul vocii familiare. Dina, cu roba 
ei neagră, murdară de funingine, și ochii strălucitori, își croia 
drum spre el. În spatele ei, șifonat bine, dar nevătămat, se afla 
NewQuarter, ţinând o sticlă goală de Mecca Cola deasupra 
capului. 

— Uite! strigă el voios. Am pus mâna pe marid! 

Alif se ridică anevoios. Se îndreptă cu pași tremuraţi spre 
prinţ care, spre uimirea lui, se trezi îmbrățișat. 

— Am crezut c-ai murit, bolborosi el. Acolo sus. Când au zis că 
era un prinţ - am crezut că tu ai fost. 

— Hai, mă, akhi, plângi mai mult ca sor-mea. Gata, gata, se 
eliberă NewQuarter, așezându-și sticla învolburată la subraţ. Nu 
eram eu, slăbănogule, e nenorocitul de Abbas. Când le-am spus 
cine era, și-au pierdut interesul pentru mine și au hotărât că ar fi 
fost mai util să-l linșeze pe el. 

Alif ridică ochii spre cel spânzurat și-l privi cu alți ochi. Nu-i 
observase pata de sânge din partea stângă a robei. Corpul se 


legăna ușor, deja înțepenit, în adierea serii. Rămășițele roiului 
orb care-l păzise zburătăceau în jurul lui, făcându-se nevăzute în 
spatele clădirii, aparent fără să-l observe. Alif nu simţi nimic. 
Faptul că trupul îi aparţinea Mâinii nu-i potoli groaza pe care-o 
simţise când crezuse cu totul altceva. Mâna avea dreptate: în 
sângele omului se zvârcoleau demoni scârboși. 

— Deci gata, spuse Alif plat și aproape imposibil de înţeles 
chiar și pentru propriile urechi. 

— Asta s-o crezi tu. Abia începe. Eşti un erou, akhi, de două 
ori erou - o dată pentru c-ai fost arestat și ai devenit simbol 
naţional, și-o dată pentru c-ai reparat răul făcut de Mână și ai 
repornit curentul în Oraș. Desigur, oamenii nu știu încă despre a 
doua parte, dar imediat cum vor afla, probabil te vor alege 
președinte sau ceva. Președintele Alif. Eu te-aș vota. Dar stai - 
oare o s-avem democraţie? N-am nici cea mai vagă idee ce se- 
ntâmplă. 

— Probabil c-o să-ţi naţionalizeze toată averea, mormăi Dina. 

— Le urez baftă, spuse NewQuarter vesel. Deja mi-am cheltuit 
toţi banii. 

Se ridică în vârful picioarelor, agitând sticla de Mecca Cola. 

— Nu face asta, îl mustră Dina. Îi faci rău. Ar trebui să-i dai 
drumul. 

— Pe naiba, eu vreau să-mi îndeplinească cele trei dorinţe. 

Alif nu-l mai auzi. Imaginea surprinzătoare a unui cap 
dezgolit, deasupra unei robe negre, îi atrase atenţia: o femeie își 
pierduse vălul și un grup de băieţi înarmaţi se adunase în jurul 
ei, batjocorind-o și bruscând-o. Pletele ei negre îi erau 
cunoscute, la fel și umerii și mărgeluţele cusute în tivul și-n 
manșetele robei. Alif alergă spre ea. 

— Lăsaţi-o, le strigă el băieţilor. Sau renunţaţi la religia 
mamelor voastre, cretini ce sunteţi! 

Cel mai înalt dintre ei văzu sângele de pe cămașa lui Alif și se 
retrase. Ceilalţi îi urmară exemplul. Alif își croi drum spre 
femeie, tremurând din toate încheieturile. Intisar îl privi epuizată 
și fără nicio expresie, cercetându-i privirea de parcă ar fi căutat 
răspunsuri la întrebări pe care ea nici nu apucase să le 
rostească. 

— Ce cauţi aici? întrebă Alif. Eşti bine? Ai păţit ceva? Sau - 
aruncă o privire spre gașca de băieţi care se întorcea spre piaţă. 
Doamne, ţi-au făcut ceva? 


Ea scutură din cap. 

— Pe tine te căutam, spuse ea, abia reușind să se facă auzită 
în tot vacarmul. Ştiam că vei fi aici. Au prădat casa tatălui meu. 
Eu trebuia să mă duc direct la mătușă-mea, dar... 

Un grup de femei care mergeau în pas de dans dădu peste ei; 
Alif o trase de-o parte. Intisar ridică ochii spre trupul care atârna 
la fereastra lui NewQuarter. 

— Abbas, spuse ea, fără nici cea mai mică urmă de emoție. 

Alif înghiţi în sec. 

— L-ai iubit? 

Ea făcu ochii mari de uimire și căscă gura pe care el o 
idolatrizase cândva. 

— Nu, spuse ea. Nu, niciodată. Cum aș fi putut? Era bătrân și 
îngrozitor, iar eu pe tine te iubeam. 

— Pe mine m-ai părăsit. 

Ea scutură din cap, acoperindu-și chipul cu o șuviţă de păr 
negru ca noaptea, imitând aproape subconștient vălul pe care 
și-l pierduse. 

— Pe tine te voiam. Dar nu voiam viaţa în Baqara, nu voiam 
să mă tot furișez, eu voiam să am parte de lucruri frumoase - 
știu ce-o să crezi despre mine, dar nu m-am putut abţine. Eu nu 
știu să trăiesc decât într-un singur fel, spuse aranjându-și șuviţa 
după ureche. Acum nu mai contează. Familia mea e ruinată. Nu 
mai contează ce am fost odată. _ 

Vocea ei era plină de subînţeles. In marea de sudoare și apă 
sărată, Alif îi desluși parfumul; un amestec scump de flori și 
lemn. Îşi aminti cum se impregnase în perna lui după ce dormise 
la el în pat. 

— Mohammad. 

Se întoarse când își auzi numele. Dina stătea în spatele lui pe 
trotuar, cu ochii ei fosforescenţi scânteind între chipul lui și al lui 
Intisar. Tinea în mână sticla de Mecca Cola, goală și fără capac, 
lucru care, ținând cont și de murdăria de pe roba ei, o făcea să 
pară oarecum ridicolă. Alif îl căută din priviri pe marid, dar nu 
văzu nimic. 

— L-am convins pe Abu Talib - pe NewQuarter, vreau să zic - 
să-l elibereze, spuse ea. Se întoarce cu ceilalți în Cartierul Gol. 
Zice că-i ești dator pentru exemplarul din A/f Lay/a pe care i l-ai 
pierdut. 

— Eu... 


— Eu mă duc acasă. 

Chiar și de la depărtare îi vedea pieptul zbătându-i-se. O privi, 
apoi privi în jos și-și ridică ochii spre Intisar. Expresia lui Intisar 
deveni ostilă. În spatele ei, abia vizibil prin canionul de oţel și 
sticlă, Zidul Vechiului Cartier parcă luă foc în lumina soarelui 
ajuns la apus. 

— Mohammad, repetă Dina. 

Își pierduse mănușile. Mâinile ei cafeniu-roșiatice, cu unghiile 
tăiate scurt, se jucau neîncetat cu sticla de cola și cu capacul ei. 
Fără NewQuarter alături de ea, părea o fată oarecare: o fată 
tăcută din Districtul Baqara, mereu nemulțumită, cu faţa 
acoperită de văl. De parcă evenimentele din ultimele luni n-o 
schimbaseră câtuși de puţin. Totuși Alif era conștient acum că la 
mijloc nu era decât miopia lui și știa că Dina, prin cine știe ce 
mister inefabil, era o fire ascunsă, care așteptase în tăcere ca el 
s-ajungă singur la ușa înţelegerii care-i fusese dintotdeauna 
deschisă. 

— Așteaptă, spuse el. Vin și eu. 

Intisar îl privi neîncrezătoare. 

— Ai nevoie de bani? o întrebă el, simțindu-se cu câţiva ani 
mai tânăr și de două ori mai jenat. Ai cum să ajungi la mătușa 
ta? N-ar trebui să mai stai aici, nu ești deloc în siguranţă. 

Intisar ridică din umeri. Era semeaţă, ca un copil poruncitor 
căruia nu i s-a dat acadeaua preferată. Alif se întrebă cum de nu 
observase niciodată tendinţa ei de a-și ţuguia buzele 
bosumflată. 

— Te rog, nu-ţi face griji pentru mine, spuse ea. Du-te acasă. 

Alif simţi degetele Dinei trecându-i ușor peste încheietură. O 
luă de mână. 

— Pacea fie cu tine, îi spuse el lui Intisar. 

— Și cu tine. 

Ea se întoarse, strecurându-se prin mulţimea exaltată și 
îndreptându-se spre centrul pieţei. Alif o privi pe Dina și zâmbi. 
Ochii ei străluciră deasupra vălului. 

— Mă-ntreb dacă e posibil să găsim un taxi în nebunia asta, 
spuse el privind în jur. 

Singurul vehicul pe care-l văzu era o dubă de poliţie 
incendiată și răsturnată. 

— Nu prea cred, spuse Dina. Hai s-o luăm pe jos. 

— E mult de mers până-n Baqara. 


— Nu-i nimic. Avem multe de vorbit. 

O luară pe cea mai apropiată stradă laterală, trecând pe lângă 
un grup de băieţi care sărbătoreau aprinzând tuburi de 
insecticid. Cineva arborase un steag la etajul cel mai de jos al 
unui bloc, iar copiii ieșiseră la joacă, sărind să-l prindă. 
Atmosfera era nebunească, amintindu-i cu părere de rău lui Alif 
de haosul de după meciurile de fotbal. De sus începuseră să 
cadă bucățele de hârtie; fragmente din portretul Emirului care 
împodobise cândva latura nordică a pieţei. Pentru o clipă, Alif se 
cutremură de groază. 

— Cartea! spuse el, oprindu-se. Dumnezeule, ce s-a întâmplat 
cu cartea? 

Dina scutură din cap. 

— Am pierdut-o din ochi când ai căzut pe geam, spuse ea. Nu 
m-ar mira ca-n toată nebunia aia, să fi fost călcată în picioare. 
Sau poate o fi luat-o vreuna dintre arătările alea odioase. Sau 
vreunul din demonstranţii care au jefuit clădirea. Cine știe. 

Alif își culese din păr o hârtiuţă, simțindu-se vinovat. 

— Mohammad, ce spunea ultima poveste? 

Dina ridică ochii spre el întrebătoare. Alif trase aer în piept. Se 
îndepărtaseră de mulţime și acum mergeau pe un bulevard 
comercial, trecând pe lângă un șir de magazine închise. Alif își 
dădu seama că nu erau departe de vitrina unde fusese 
împușcată Dina, unde Vikram îi salvase de agentul Securităţii. 
Începuse să se transforme sub efectul propriei povești. 

— Nimic ce n-am fi putut scrie împreună, îi spuse Dinei. 

Ochii ei scăpărară din nou. Rămaseră o vreme tăcuţi. Păsările 
nopţii începuseră să ciripească în copacii pitici și prăfuiţi, iar 
adierea dinspre port purta cu ea uralele, strigătele și claxoanele.