Robert Jackson Bennet — [Orasele divine] 01 Orasul scarilor

Seria: Orașele divine #1 | 


ROBERT JACKSON BENNETT 


ORASUL 
SCĂRILOR 


J QIHAJLAAHALALRAALARLASAAAAAAAA ALALA AAAS AAA NAAALALA ALAAN EULER ~ MALUL LAA 


ROBERT JACKSON BENNETT 


Seria: Orașele divine #1 


ORAȘUL SCĂRILOR 


Original: The Divine Cities: 
City of Stairs (2014) 


Traducere din limba engleză de: 
ALINA E. BOGDAN 


y 
virtual-project.eu 


“PLADIN 
2017 


VP - 


2 


Și Olvos îl întrebă: „De ce ati făcut asta, fiii mei? De ce este 
cerul învăluit de fum? De ce ati purtat războaie în locuri 
îndepărtate și ați vărsat sânge pe tărâmuri străine?” 

lar ei îi răspunseră zeiței: „Ne-ai binecuvântat drept poporul 
Tău, iar noi ne-am bucurat și am fost fericiți. Dar i-am aflat pe 
cei care nu erau poporul Tău și care nu doreau să devină 
poporul Tău și care erau îndărătnici și nu voiau să te cunoască. 
Nu voiau să-ți asculte cântecele și să-ți propovăduiască 
cuvintele. Nu voiau să dea ascultare. Așa că am rostogolit stânci 
și le-am dărâmat casele, le-am vărsat sângele și i-am împrăștiat 
în vânt. A fost dreptul nostru să facem asta. Căci noi suntem 
poporul Tău. Noi avem binecuvântarea Ta. Suntem ai Tăi și 
astfel suntem drepți. Nu asta ai spus?” 

lar Olvos tăcu. 


Cartea Lotusului Roșu, Partea a IV-a, 13.51 - 13.59 


VP-3 


e CINEVA CHIAR MAI RĂU «+ 


Bulikov, 1719 


— Așadar, cred că problema este legată de intenție, spuse 
Vasily Yaroslav. Sunt conștient că instanţa ar putea să nu fie de 
acord cu mine. Hotărârile acestei Curți au ţinut întotdeauna cont 
de efect mai degrabă decât de intenţie. Dar nu puteţi amenda 
cu o asemenea sumă un om de afaceri cinstit și modest pentru 
un prejudiciu neintenţionat, nu-i așa? Mai ales când prejudiciul 
este, până la urmă, unul de sustragere. 

Ecoul unui tuset spulberă liniștea grea din sala de judecată. 
Pe fereastră se vedeau umbrele norilor întrecându-se pe zidurile 
din Bulikov. 

Guvernatoarea Turyin Mulaghesh își înăbuși un oftat și se uită 
la ceas. „Dacă o mai ţine așa încă șase minute, vom avea un 
nou record”, gândi ea. 

— Aţi ascultat mărturiile prietenilor, vecinilor, angajaţilor mei, 
familiei mele și... ale bancherilor mei, spuse Yaroslav. Toţi sunt 
oameni care mă cunosc bine, care nu au niciun motiv să mintă. 
V-au spus și v-au repetat că nu e decât o coincidenţă nefericită! 

Mulaghesh aruncă o privire în dreapta ei de-a lungul băncii 
judecătorilor. Procurorul Jindash, cu o față îngrijorată, își desena 
cu migală propria mână pe antetul scrisorii oficiale de la 
Ministerul Afacerilor Externe. În stânga  guvernatoarei, 
diplomatul-șef Troonyi se holba fără rușine la femeia bine dotată 
din primul rând al sălii de judecată. Lângă Troonyi, la capătul 
băncii, era un loc liber, de obicei ocupat de profesorul Efrem 
Pangyui, care în ultima vreme absentase din ce în ce mai mult 
de la aceste procese. Drept vorbind, Mulaghesh era cea mai 
încântată de lipsa lui: prezenţa acestuia în sala de judecată, ca 
să nu mai spunem în ţara asta blestemată, îi dăduse destule 
bătăi de cap. 

— Instanţa trebuie să înţeleagă, zise Yaroslav bătând în masă 
de două ori. 

„Trebuie să găsesc pe altcineva să vină aici în locul meu”, își 
zise Mulaghesh. Dar astea erau speranţe deșarte: în calitate de 


VP -4 


guvernatoare a polisului Bulikov, capitala Continentului, era de 
datoria ei să conducă toate aceste procese, oricât de frivole ar fi 
fost. 

— Așa cum aţi auzit, trebuie să înțelegeţi că nu am 
intenționat nicio clipă ca firma din faţa magazinului meu să fie... 
de așa natură. 

Mulțimea din sală începu să bombăne văzând cum Yaroslav 
evita acest subiect sensibil. Troonyi își mângâia barba 
aplecându-se în față în timp ce femeia din primul rând își 
încrucișa picioarele. Jindash colora unghiile mâinii din desenul 
pe care-l făcuse. Mulaghesh își dori încă o dată ca sala de 
judecată a polisului să fi avut un alt aspect. Încăperea era 
sărăcăcioasă și sumbră, mai potrivită pentru un tribunal militar 
decât pentru o sală de judecată civilă, și despărțea riguros 
publicul: bulikovienii și ceilalţi continentali, ca cetățeni ai 
națiunii ocupate, erau așezați în spatele balustradelor; 
saypurienii, fiind forța de ocupaţie, erau așezați cu toţii în 
spatele băncii judecătorilor, tronând deasupra tuturor. „Chiar ne 
mai putem numi ocupanții dacă suntem aici de aproape 
șaptezeci și cinci de ani? Când o să ne putem numi rezidenţi?”, 
se întrebă Mulaghesh. Locul îi părea atât de ameninţător, 
continentalii probabil că se așteptau ca fiecare sentinţă dată să 
fie pedeapsa cu moartea. Chiar trimisese o solicitare în care 
cerea ca împărţirea sălii să fie regândită. „Măcar separaţi-ne 
mai puţin. Noi suntem atât de bruneţi, iar continentalii atât de 
palizi, încât nu e nevoie de o balustradă care să ne indice pe 
fiecare în parte”, le spusese ea. Dar ministrul Afacerilor Externe 
din Saypur făcuse o singură modificare: băncile din sala de 
judecată au fost înălțate cu opt centimetri. 

Yaroslav prinse curaj. 

„Hai că începe”, își zise Mulaghesh. 

— Nu am avut deloc intenția ca firma mea să facă referire la 
vreo zeitate ori la vreo altă entitate divină! 

Un freamăt de șușoteli umplu sala de judecată. Mulaghesh și 
ceilalți saypurieni de pe bancă nu părură deloc impresionați de 
caracterul dramatic al afirmației. 

— Cum de nu știe nimeni că asta se întâmplă la fiecare proces 
privind Legile ordinii lumești? bombăni Jindash. 

— Liniște! șopti Mulaghesh. 

Această întrerupere îl încurajă pe Yaroslav. 


VP-5 


— Da, eu... eu... niciodată nu am vrut să arăt credinţă vreunei 
zeități. Nu știu nimic despre ele, ce au fost sau cine au fost... 

Mulaghesh aproape că nu se putea stăpâni să-și dea ochii 
peste cap. Orice continental știa câte ceva despre zeități: să 
susţii contrariul însemna să pretinzi că nu știi că ploaia e udă. 

— ... deci habar nu aveam că firma din faţa magazinului meu 
de pălării, din păcate și din pură coincidență, imita sigiliul unei 
zeități! 

Pauză. Mulaghesh își ridică privirea, dându-și seama că 
Yaroslav se oprise din vorbit. 

— Aţi terminat, domnule Yaroslav? întrebă ea. 

Yaroslav ezită: 

— Da. Cred că da. 

— Multumesc. Vă puteţi așeza. 

Procurorul Jindash se ridică pentru a lua cuvântul și aduse 
drept dovadă o fotografie cu firma pictată pe care scria: 
PALARIILE LUI YAROSLAV. Pe firmă, sub litere, era un simbol 
destul de mare: o linie dreaptă cu o buclă în jos, care fusese 
puţin modificată pentru a sugera borul unei pălării. 

jindash se învârti pe călcâie, întorcându-se cu fața către 
mulţime. 

— Aceasta este firma dumneavoastră, domnule Yaroslav? 

— Aă... da, spuse Yaroslav. 

— Mulţumesc. 

Jindash flutură fotografia în faţa judecătorilor și a mulțimii. 

— Să se ia în considerare în faţa judecătorilor că domnul 
Yaroslav a confirmat că această firmă - da, aceasta - îi aparține. 

Diplomatul Troonyi dădu din cap aprobator, ca și cum ar fi 
înțeles totul. Mulțimea continentalilor bombănea nervos. Jindash 
se îndreptă către servieta lui, având aerul unui magician înainte 
de a face un truc. „Cât de mult detest că nimicul ăsta prefăcut a 
fost numit procuror în Bulikov”, gândi Mulaghesh. Apoi Jindash 
scoase o altă fotografie cu un simbol similar: o linie dreaptă care 
se termina într-o buclă. Numai că acest simbol părea făcut din 
vrejuri de viță-de-vie dense și răsucite, iar pe buclă erau 
desenate chiar și câteva frunzulițe. 

Mulțimea își pierdu răsuflarea la vederea acelui simbol. Unii 
dădură să se închine, dar se opriră când realizară unde se aflau. 
Chiar și Yaroslav tresări. 

— Chipurile, nu știe nimic despre zeități, pufni Troonyi. 


VP-6 


— Nu am niciun dubiu că stimabilul profesor Efrem Pangyui, 
dacă ar fi fost aici - iar Jindash arătă spre scaunul liber de lângă 
Troonyi -, ar fi stabilit imediat că acesta este sigiliul sfânt al 
Zeităţii, îmi cer scuze, al Zeităţii moarte... 

Mulțimea fremătă de indignare. Mulaghesh își notă că va 
trebui să răsplătească aroganta lui Jindash cu un transfer într-un 
loc rece și neospitalier, plin de șobolani. 

— ... cunoscute drept Ahanas, completă el. Continentaiii 
credeau că acest sigiliu insuflă în mod deosebit rodnicie, 
fertilitate și vitalitate. Pentru un pălărier ar sugera, cumva 
tangenţial, că pălăriile lui le-ar atribui purtătorilor aceleași 
caracteristici. Chiar dacă domnul Yaroslav protestează, am aflat 
de la contabilii acestuia că afacerea lui a cunoscut o creștere 
considerabilă după ce a instalat această firmă în fața proprietăţii 
sale! Mai exact, încasările trimestriale au crescut cu douăzeci și 
trei de procente. 

Jindash lăsă jos fotografia și ridică două degete de la o mână 
și trei de la cealaltă. 

— Douăzeci. Și trei. De procente. 

— Ah! spuse Troonyi. 

Mulaghesh nu mai putu suporta. Își acoperi ochii de rușine. 
„Mai bine rămâneam în armată”, gândi ea. 

— Cum ai...? 

— Mă scuzați, domnule Yaroslav, spuse Jindash. Am cuvântul? 
Mulţumesc! Voi continua. Legile ordinii lumești au fost aprobate 
de Parlamentul din Saypur în 1650 și interzic orice recunoaștere 
publică a Zeităţii pe Continent, oricât de întâmplătoare ar fi. 
Niciun locuitor al Continentului nu mai are voie să murmure 
numele vreunei zeități și nici să-i scrie numele cu vopsea roșie 
pe vreo stâncă. Oricine face referire la Zeitate - orice tip de 
referire - încalcă Legile, așa că va fi pedepsit. Câștigul financiar 
sugerează că domnul Yaroslav a instalat acea firmă intenţionat 
și în cunoștință de cauză... 

— Asta e o minciună! ţipă Yaroslav. 

— ... asupra naturii ei divine. Nu are importanţă că Zeitatea la 
care se referă sigiliul este moartă și că sigiliul nu ar putea avea 
efecte asupra nimănui. Asocierea cu Zeitatea este făcută. Astfel, 
acţiunile domnului Yaroslav atrag asupra lui - Jindash își 
consultă o notiță - o amendă în valoare de 15 000 de drekeli. 


VP -7 


Mulțimea fremătă și murmură până când nu se mai auzi decât 
un vuiet încet. 

— Nu poţi... Nu se poate..., bâigui Yaroslav. 

Jindash își reluă locul în bancă. li arătă un zâmbet plin de 
mândrie lui Mulaghesh, iar aceasta se gândea serios să i-l 
spulbere cu o lovitură de pumn. 

Işi dorea să poată sări cumva peste toată această mascaradă. 
Cazurile legate de Legile ordinii lumești mergeau de obicei în 
instanţă o dată la cinci luni. Majoritatea acestor infracţiuni se 
rezolvau în afara curţii, între biroul lui Mulaghesh și acuzat. 
Extrem de rar se simţea cineva suficient de încrezător sau de 
îndreptăţit încât să se prezinte în faţa instanţei. lar când o făcea, 
situația devenea întotdeauna dramatică și ridicolă. 

Mulaghesh cuprinse cu privirea sala plină. Unii dintre oamenii 
care stăteau în spate asistau la acest proces plictisitor ca și cum 
ar fi fost o piesă de teatru. „Dar ei n-au venit aici să vadă 
procesul”, gândi ea. Privi apoi către banca judecătorilor, la 
scaunul gol al profesorului Efrem Pangyui. „Simt aici să-l vadă 
pe omul care mi-a creat atâtea probleme”. 

Și totuși, când un astfel de caz ajungea la judecată, se încheia 
întotdeauna cu o condamnare. De fapt, din câte își amintea, 
Mulaghesh achitase numai trei persoane în cei douăzeci de ani 
de când era guvernatoare a polisului. „Dăm sentințe de 
condamnare aproape în fiecare caz, pentru că legea ne cere să-i 
aducem în fața justiției pentru felul în care își trăiesc viaţa”, 
gândi ea. „Cum pot apăra ei ceea ce sunt?” 

Işi drese vocea și spuse: 

— Acuzarea și-a încheiat pledoaria. Apărarea are cuvântul, 
domnule Yaroslav. 

— Dar... nu este drept! spuse Yaroslav. De ce vo; puteţi 
pălăvrăgi despre sigiliile noastre, despre semnele noastre sfinte, 
dar noi nu putem? 

— Sediul guvernatorului polisului se află practic pe pământ 
saypurian, zise Jindash arătând spre pereţi. Nu suntem sub 
jurisdicția Legilor ordinii lumești, care se aplică doar pe 
Continent. 

— E ridicol! Și nu numai că e ridicol, e... o erezie! 

Se ridică în picioare. 

In sala de judecată era o liniște apăsătoare. Toată lumea se 
holba la Yaroslav. 


VP-8 


„Grozav, avem un alt protest!”, gândi Mulaghesh. 

— Nu aveți niciun drept să ne faceţi asta, spuse Yaroslav. Ne 
jupuiţi clădirile de arta lor sacră, ne prădaţi bibliotecile, ne 
arestați pentru că pronunţăm un nume... 

— Nu suntem aici să dezbatem legea ori istoria, zise Jindash. 

— Ba da, suntem! Legile ordinii lumești neagă istoria noastră. 
Eu nu am putut să văd niciodată acel semn pe care mi l-ai 
arătat, semnul... 

— Semnul Zeităţii tale, Ahanas, spuse Jindash. 

Mulaghesh văzu cum doi Edili ai Bulikovului - echivalentul 
consilierilor aleși - se holbau la Jindash cu furie. 

— Exact, zise Yaroslav, nu mi s-a permis așa ceva. Era Zeița 
noastră. A noastră! 

Mulțimea se uită în spate către gardieni, așteptându-se ca ei 
să-l atace și să-l sfâșie pe Yaroslav chiar acolo unde stătea. 

— Asta nu e chiar o pledoarie de apărare, nu-i așa? întrebă 
Troonyi. 

— lar voi... îl lăsaţi pe ace/ om - Yaroslav arătă cu degetul 
spre scaunul gol al profesorului Efrem Pangyui - să vină în ţara 
noastră, să citească toată istoria, toate poveștile și toate 
legendele care ne aparţin, dar pe care noi nu le cunoaștem! Pe 
care noi nu suntem lăsați să le cunoaștem! 

Mulaghesh tresări. Ştia că, în cele din urmă, se va ajunge aici. 

Era sensibilă la acest fapt, având în vedere că, în orizontul 
deplin al istoriei, hegemonia globală a Saypurului era de dată 
recentă. Cu sute de ani înainte de Marele Război, Saypurul era 
colonia Continentului - constituită și impusă, bineînţeles, de 
către zeitățile Continentului - și puţini oameni din Bulikov au 
uitat asta. Nu degeaba Edilii Bulikovului numesc acest statu-quo 
drept „stăpânii slujind servitorii”. În spatele ușilor închise, 
bineînţeles. 

Decizia Ministerului Afacerilor Externe de a ignora aceste 
tensiuni și de a-l lăsa pe stimatul profesor Pangyui să vină în 
Bulikov și să studieze istoria Continentului denotase prostie și o 
enormă lipsă de interes din partea instituției. Era vorba de o 
istorie la care continentalii nu aveau acces. Mulaghesh 
avertizase ministerul că acest lucru va face ravagii în Bulikov și, 
așa cum prevăzuse, timpul petrecut de profesorul Pangyui în 
Bulikov nu a arătat ca o misiune de pace și înțelegere. Se 
confruntase cu proteste, ameninţări și chiar cu un atac, atunci 


VP-9 


când cineva a aruncat o piatră către profesorul Pangyui, dar a 
nimerit bărbia unui poliţist. 

— Acel om este o insultă pentru Bulikov și pentru tot 
Continentul! continuă Yaroslav arătând spre scaunul gol. 

E manifestarea dispreţului pe care Saypurul îl are pentru 
Continent. 

— Stai puţin. Exagerezi, nu ţi se pare? spuse Troonyi. 

— El are acces la informațiile pe care nimeni altcineva nu le 
poate citi, spuse Yaroslav. Are acces la poveștile scrise de 
părinţii și de bunicii noștri! 

— Ministerul Afacerilor Externe îi permite asta, spuse Jindash. 
Misiunea lui este a unui ambasador și nu face parte din acest 
proces... 

— Doar pentru că ați câștigat războiul, asta nu înseamnă că 
puteţi face tot ce vreţi! spuse Yaroslav. Și doar pentru că noi l- 
am pierdut nu înseamnă că ne puteţi jupui de valorile noastre! 

— Zi-le, Vasily! urlă cineva din spatele sălii. 

Mulaghesh lovi cu ciocănelul în masă și sala amuţi imediat. 

— Ar fi corect să spun, domnule Yaroslav, că v-aţi încheiat 
pledoaria? spuse ea plictisită. 

— Eu... resping legitimitatea acestei instanţe! spuse Yaroslav 
ragușit. 

— Notat! Diplomat-șef Troonyi, verdictul dumneavoastră? 

— Ah, vinovat, spuse Troonyi. Foarte vinovat. Incredibil de 
vinovat. 

Toţi ochii din încăpere o priveau acum pe Mulaghesh. Yaroslav 
dădu din cap în semn că nu. 

„Am nevoie de o ţigară”, gândi Mulaghesh. 

— Domnule Yaroslav, spuse ea, dacă v-aţi fi recunoscut 
vinovăția în momentul în care aţi fost acuzat de această 
infracţiune, amenda ar fi fost mult mai mică. Totuși, contrar 
recomandării acestei instanţe și contrar sfatului meu personal, 
dumneavoastră aţi dorit să mergeţi la judecată. Cred că puteţi 
înţelege că dovezile pe care procurorul Jindash le-a adus 
împotriva dumneavoastră sunt incriminatorii. Și, după cum a 
spus și procurorul Jindash, aici nu dezbatem istoria, ci doar ne 
confruntăm cu efectele ei. Din păcate, sunt obligată să... 

Ușile sălii de judecată se deschiseră cu zgomot. Șaptezeci și 
două de capete se întoarseră în același timp. 


VP - 10 


Un funcţionar saypurian neînsemnat stătea în prag, cuprins 
de spaimă și agitat. Mulaghesh îl recunoscu. Pitry nu-știu-cum, 
de la ambasadă. Unul dintre lacheii lui Troonyi. 

Pitry înghiţi în sec și se îndreptă clătinându-se către 
guvernatoare. 

— Ce s-a întâmplat? Există vreun motiv pentru acest deranj? 
întrebă Mulaghesh. 

Pitry nu răspunse. Îi întinse o hârtie. Mulaghesh o luă, o 
desfăcu și citi: 


Trupul lui Efrem Pangyui a fost găsit în biroul lui de 
la Universitatea din Bulikov. Se suspectează a fi o 
crimă, dar această ipoteză încă nu este confirmată. 


Mulaghesh ridică privirea și văzu că toată lumea din sală se 
uită la ea. 

„Afurisitul ăsta de proces e chiar mai lipsit de importanță 
decât era până acum”, gândi ea. 

Işi drese vocea și spuse: 

— Domnule Yaroslav, ca urmare a ultimelor evenimente, sunt 
forțată să revizuiesc importanţa cazului dumneavoastră. 

Jindash și Troonyi ziseră într-un glas: 

— Poftim?! 

Yaroslav exclamă și el încruntându-se. 

— Poftim?! 

— Domnule Yaroslav, consideraţi că v-aţi învăţat lecţia? 
întrebă Mulaghesh. : 

Doi continentali se furișară pe ușa sălii de judecată. Iși găsiră 
prietenii și începură să șușotească. Vestea se răspândi 
numaidecât în sala de judecată. 

— Omorât? urlă cineva. 

— Lecția? spuse Yaroslav. 

— O s-o spun pe șleau, domnule Yaroslav. Pe viitor, veți mai fi 
atât de prost încât să etalați public ceea ce cu siguranță este un 
sigiliu al Zeităţii, în speranța creșterii afacerii dumneavoastră? 
întrebă Mulaghesh. 

— Ce faci?! întrebă Jindash. 

Mulaghesh îi întinse biletul. Jindash îl citi și se albi la față. 

— Ah, nu... 

— Omorât în bătaie! spuse cineva din sală. 


VP -11 


„Probabil că tot Bulikovul știe deja”, își zise Mulaghesh. 

— Nu. Nu, nu voi mai fi..., spuse Yaroslav. 

Troonyi citise deja mesajul. Icni și se holbă la scaunul liber al 
profesorului Pangyui ca și cum pe el ar fi stat trupul neînsufleţit 
al bărbatului. 

— Bun răspuns. Așadar, ca autoritate supremă a acestei săli 
de judecată, nu voi lua în considerare părerea diplomatului-șef 
Troonyi și voi respinge cazul dumneavoastră. Sunteţi liber, 
spuse Mulaghesh. 

— Sunt? Serios? întrebă Yaroslav. 

— Da, răspunse Mulaghesh. Și v-aș recomanda să plecaţi în 
grabă. 

Din sală se auziră apoi doar strigăte și ţipete. Cineva zbieră: 

— E mort! E chiar mort! Victorie! Victorie glorioasă! 

Jindash alunecă în scaunul lui ca și cum șira spinării tocmai îi 
fusese scoasă. 

— Ce ai de gând să fac?? întrebă Troonyi. 

Altcineva ţipă: 

— Nu, nu! Pe cine vor mai trimite acum? 

Un altul urlă: 

— Cui îi pasă pe cine vor trimite? 

— Nu înţelegi? se lamentă o voce din sală. Ne vor invada din 
nou, ne vor reocupa. Acum vor trimite pe cineva chiar mai rău! 

Mulaghesh puse deoparte ciocănelul și își aprinse cu tact o 
țigară. 

e 

„Oare cum reușesc?”, se întrebă Pitry. Cum putea cineva din 
Bulikov să locuiască lângă zidurile orașului sau să fie nevoit să 
le vadă, să tragă cu ochiul printre draperiile ferestrelor înalte și 
să se simtă normal? Pitry încercă să se uite la orice altceva: la 
ceasul lui care era cu cinci minute în urmă și avea să rămână în 
urmă și mai mult, la unghiile lui care arătau chiar bine, mai 
puţin cea de la degetul mic, care rămânea enervant de vălurită. 
Privi chiar și vizavi, la hamalul gării, care se uita încruntat către 
el. Până la urmă, Pitry nu putu să reziste tentaţiei și aruncă o 
privire în stânga lui, către est, unde se aflau zidurile albe și 
opresive. 

Erau netede și albe ca laptele. După sute de ani, nu erau 
brăzdate de nicio crăpătură. Pitry nici nu încercă să vadă cât de 


VP - 12 


înalte erau. La peste două sute de metri înălţime, zidurile 
dispăreau înghiţite de smog. 

Era întotdeauna smog cenușiu la marginea zidurilor din 
Bulikov. Părea că ele îl adunau, ca și cum n-ar fi fost zidurile 
unui oraș, ci ale unui tunel mare care cobora din cer și din care 
nu putea intra ori ieși niciun firicel de aer. 

Faptul că avea într-o oarecare măsură dreptate nu-l consola 
câtuși de puţin pe Pitry. 

Se uită la ceas și făcu repede câteva calcule. A întârziat 
trenul? Trenurile astea speciale întârzie? Poate sosesc la ora 
stabilită de ele. Poate mecanicul, sau cine o fi, nu fusese 
informat de telegrama care preciza ora 15:00 și nu știa că 
înaltele oficialități iau în serios această întâlnire secretă. Sau 
poate că nu interesase pe nimeni faptul că celui care aștepta 
trenul îi putea fi frig, foame sau că era speriat de zidurile acelea 
albe și se simţea amenințat cu moartea de privirea îngheţată a 
hamalului din gară. 

Oftă. Dacă ar fi fost să moară și și-ar fi văzut în acel ultim 
moment toată viaţa în faţa ochilor, Pitry era convins că ar fi fost 
un spectacol plictisitor. Și, deși crezuse că o funcţie în cadrul 
ambasadelor saypuriene va însemna un loc de muncă interesant 
și exotic, ce avea să-l poarte spre locuri noi și exotice (unde va 
întâlni femei exotice), până acum nu fusese decât o lungă 
așteptare. Ca asistent al Administratorului Ambasadorial 
Asociat, Pitry învățase cum să aștepte lucruri noi și 
neinteresante în moduri noi și neinteresante. Era un explorator 
îndrăzneț pe tărâmul așteptării, un expert în a privi când se 
făcea ora la care se încheia programul. Rolul unui asistent, 
descoperise, era să ai pe cineva căruia să-i arunci în braţe toate 
nimicurile unei zile la birou. 

Se uită la ceas. Douăzeci de minute, poate. Răsuflarea i se 
transformă în aburi. „Vai, ce loc de muncă îngrozitor!” 

Poate se va transfera, gândi el. Aici erau multe oportunităţi 
pentru un saypurian. Continentul era împărţit în patru mari 
regiuni, fiecare având propriul guvernator regional cu personal 
însoțitor. Un nivel mai jos se aflau guvernatorii polisurilor care 
se ocupau de fiecare zonă metropolitană de pe Continent. lar pe 
următoarea treaptă ierarhică se aflau ambasadele care se 
ocupau de... cultură și pe care toată lumea le considera 


VP - 13 


neimportante. Serios, de ce să ai o ambasadă în orașele pe care 
oricum le controlezi? 

Hamalul gării ieși din biroul lui și se așeză la marginea 
peronului. Aruncă o privire către Pitry, care dădu din cap și 
zâmbi. Hamalul se uită la pânza de pe creștetul lui Pitry și la 
barba lui neagră, adulmecă de două ori - „îmi miroase a ezitare” 
-, apoi, cu o privire plictisită, se întoarse și merse înapoi spre 
biroul lui, ca și cum ar fi spus: „Știu că ești aici, așa că nu 
încerca să furi ceva”. De parcă ar fi fost ceva valoros de furat 
dintr-o gară abandonată. 

„Ne urăsc”, își zise Pitry. Bineînțeles că îi urau. Se obișnuise 
cu asta în scurta perioadă petrecută la ambasadă. „Le spunem 
să uite. Dar oare ei pot? Noi putem? Poate cineva să uite?” 

Totuși, Pitry subestimase natura urii lor. Până să vină aici și să 
vadă locurile goale de pe ziduri și din vitrine, precum și fațadele 
curățate de orice imagine sau sculptură, nu înțelesese. Vedea 
cum se comportau oamenii din Bulikov la anumite ore ale zilei, 
ca și cum știau că era timpul să se închine, totuși nu puteau 
face asta, așa că hoinăreau fără rost. În plimbările lui prin oraș 
dădea peste sensuri giratorii sau peste străzi înfundate care 
găzduiseră cândva lucruri importante - sculpturi maiestuoase 
sau altare învăluite în fum de tămâie - dar care acum erau 
pavate sau adăposteau nimic mai maiestuos decât vreun stâlp 
de iluminat, vreun parc anost sau vreo bancă singuratică. 

Saypurul încă mai aniversa promulgarea Legilor ordinii 
lumești ca și cum ar fi fost o victorie militară mai degrabă decât 
o lege foarte complicată. lar în Saypur majoritatea oamenilor 
credeau că Legile avuseseră un succes remarcabil, ţinând în 
frâu și îndreptând comportamentul continentalilor în ultimii 
șaptezeci și cinci de ani. Dar, de când se afla în Bulikov, Pitry 
începuse să simtă că, deși Legile păreau să fi avut un oarecare 
succes - căci, ce-i drept, nimeni din Bulikov nu se mai închina, 
nu mai pomenea și nu mai recunoștea nimic legat de zeități, cel 
puțin nu în public -, în realitate, Legile eșuaseră. 

Orașul știa. Işi amintea. Trecutul îi stătea scris în oase, deși 
acesta vorbea acum în șoaptă. 

Pitry tremura de frig. 

Nu era sigur dacă ar fi preferat mai degrabă să fie în birou, 
plin de îngrijorare în urma uciderii profesorului Efrem Pangyui. 
Telegrafele scoteau hârtie așa cum vomitau beţivii după ora 


VP - 14 


închiderii. Nesfârșitul sunet al telefoanelor. Secretarele care 
alergau prin birouri, înfigând hârtii în ţepușe la fel de 
neîndurătoare ca niște păsări de pradă. 

Dar iată că a sosit acea telegramă care i-a amuţit pe toți: 


AMB-C THIVANI LA GARA MOROV 
DIN BULIKOV 15:00 <STOP> VTS512 


Din codul de la sfârșit reieșea că telegrama nu fusese trimisă 
de la biroul guvernatorului polisului, ci de la cel al 
guvernatorului regional, care era singurul loc de pe Continent 
care avea legătură directă cu Saypurul. Și astfel, secretarul 
Departamentului de Comunicaţii a anunțat cu groază că 
telegrama ar fi putut fi redirecționată peste Marea de Sud direct 
de la ministrul Afacerilor Externe. 

Urmase o discuţie aprinsă în legătură cu cine ar trebui să se 
întâlnească cu acest Thivani, pentru că, fără îndoială, fusese 
trimis în Bulikov ca să răzbune moartea profesorului. Nu fusese 
profesorul Efrem Pangyui unul dintre fiii străluciți și privilegiați ai 
Saypurului? Misiunea lui ca ambasador nu fusese oare unul 
dintre cele mai mari eforturi erudite din toate timpurile? Astfel s- 
au decis rapid că Pitry, fiind tânăr, exuberant și vesel - și absent 
din acea încăpere la momentul respectiv -, ar fi cel mai potrivit 
pentru această treabă. 

Și-au pus totuși câteva întrebări cu privire la abrevierea AMB- 
C, pentru „Ambasador Cultural”. De ce ar trimite așa ceva? Nu 
erau ambasadorii culturali pe treapta cea mai de jos în ierarhia 
ministerului? Mulţi dintre ei erau tineri studenţi aleși doar pentru 
că vorbeau două, trei sau patru limbi străine și pentru că 
manifestau un interes oarecum nesănătos pentru culturile 
străine și istoria lor, ceva ce saypurienii metropolitani 
considerau dezagreabil. Așadar, de ce au trimis un simplu 
ambasador cultural în mijlocul celui mai mare scandal 
diplomatic din ultima decadă? 

— Poate nu are legătură cu asta. E posibil să fie doar o 
coincidenţă, zise Pitry cu voce tare pe când se afla la ambasadă. 

— Are legătură, spuse Nidayin, secretarul Departamentului de 
Comunicaţii din cadrul ambasadei. Telegrama a venit la câteva 
ore după ce am trimis noi știrea. Asta e reacţia lor. 


VP -15 


— Și de ce să trimită un ambasador cultural? Puteau la fel de 
bine să trimită un instalator sau un harpist. 

— Doar dacă domnul Thivani nu este ambasador cultural. Ar 
putea fi cu totul și cu totul altceva, spuse Nidayin. 

— Vrei să spui că telegrama minte? întrebă Pitry scărpinându- 
se pe sub pânza care-i acoperea capul. 

Nidayin a dat din cap nemulțumit. 

— Ah, Pitry. Cum de ai ajuns în minister? 

„Nidayin, cât de mult te urăsc. Într-o bună zi voi dansa cu 
frumoasa ta iubită, iar ea se va îndrăgosti lulea de mine. Și ne 
vei surprinde în timp ce îţi răvășim patul, iar inima ta întunecată 
va fi străpunsă de un fulger de gheaţă”, gândi Pitry stând în frig. 

Dar acum Pitry își dădu seama cât era de naiv. Nidayin 
sugerase că poate acest Thivani ar putea că/ători cu actele unui 
ambasador cultural, în realitate el fiind un spion de rang înalt 
care se infiltra în teritoriile inamice ca să submineze rezistența 
împotriva Saypurului. Pitry și-l imagina ca fiind un bărbat cu 
barbă, voinic, cu cartușiere și un cuțit strălucitor între dinţi, cuțit 
care gustase sânge de multe feluri. Cu cât se gândea mai mult, 
cu atât lui Pitry i se făcea mai frică de acest Thivani. „Poate va 
ieși din vagon ca un duh, zvârlind flăcări din ochi și otravă 
neagră din gură”, gândi el. 

Dinspre est se auzi un huruit. Pitry se uită la zidurile orașului 
și la mica deschizătură de jos. Din locul în care stătea părea o 
gaură făcută de vierme. Dar dacă s-ar fi apropiat, ar fi văzut că 
avea aproape zece metri înălțime. 

Gaura mică și întunecoasă se umplu acum de lumină. Se văzu 
o licărire, se auzi un scârțâit, apoi bubuitul înfundat al trenului. 

Nu era chiar un tren - doar o locomotivă veche și un singur 
vagon amărât de pasageri. Părea un vehicul dintr-o zonă unde 
se exploata cărbune, un vagon cu care muncitorii obișnuiau să 
se deplaseze de la o mină la alta. Cu siguranţă că nu era ceva 
potrivit pentru un ambasador - nici chiar pentru un ambasador 
cultural. 

Trenul se apropie de peron duduind. Pitry se grăbi și se opri în 
dreptul ușilor cu mâinile împreunate la spate și cu pieptul scos 
în faţă galant. Oare nasturii îi erau încheiaţi? Oare pânza de pe 
cap îi stătea dreaptă? Oare își lustruise epoleţii? Nu-și putea 
aminti. Incepu să-și lingă și să-și scarpine degetul mare ca un 


VP - 16 


nebun. În momentul acela, ușile se deschiseră cu un scârţâit și 
apăru... 

Roșu. Nu, nu roșu - purpuriu. Mult purpuriu, ca și cum o 
draperie fusese agăţată de ușă. Apoi draperia se mișcă și Pitry 
văzu că pe mijloc era traversată de o bucată de pânză albă cu 
nasturi. 

Nu era o draperie. Era pieptul unui bărbat într-o haină de 
culoare purpuriu-închis. Cel mai mare om pe care Pitry îl văzuse 
vreodată - un uriaș. 

Uriașul se arătă și cobori din vagon. Picioarele lui cădeau pe 
trepte ca niște pietre de moară. Pitry se trase înapoi ca să-i facă 
loc. Haina roșie a uriașului atingea vârfurile imenselor lui cizme 
negre, cămașa îi era deschisă larg la gât. Nu avea eșarfă și își 
purta pălăria cu boruri largi precum piraţii. Mâna dreaptă îi era 
acoperită de o mănușă moale, gri. Pe mâna stângă, nimic. Avea 
peste doi metri înălţime, era foarte lat în spate și în umeri, fără 
a fi însă gras. Era tras la faţă, de parcă ar fi suferit de foame. Cu 
siguranţă, Pitry nu se așteptase ca un ambasador saypurian să 
aibă o astfel de înfățișare. Pielea bărbatului era palidă, cu multe 
cicatrici roz, barba și părul erau de un blond-deschis, iar ochii - 
sau, mai bine zis, ochiul, pentru că celălalt era doar o gaură 
întunecată - îi erau atât de albaștri, încât păreau gri-cenușii. 

Era un dreyling, un nordic. Ambasadorul, oricât de imposibil 
părea, era unul dintre sălbaticii din munţi, un străin atât pentru 
Continent, cât și pentru Saypur. 

„Dacă ăsta e răspunsul lor, atunci este unul îngrozitor”, își 
zise Pitry. 

Uriașul se holbă la Pitry cu o privire hotărâtă, dar inertă, ca și 
cum s-ar fi gândit dacă merita să-l strivească sub cizmă pe acel 
saypurian pipernicit. 

Pitry încercă să facă o plecăciune. 

— Bine aţi venit, ambasador Thivani, în mi-minunatul oraș Bu- 
Bulikov. Eu sunt Pitry Suturashni. Sper că aţi călătorit bine. 

Liniște. 

Pitry își ridică ușor capul. Uriașul se holba la el ridicând dintr-o 
sprânceană, cu o expresie ce părea dispreţuitoare. 

De undeva din spatele uriașului se auzi cum cineva își drege 
vocea. Uriașul, fără să spună un cuvânt, se întoarse și se 
îndreptă către biroul hamalului. 


VP - 17 


Pitry se scărpină în cap și se uită la el cum pleacă. Sunetul 
acela ca o tuse se auzi din nou și își dădu seama că o altă 
persoană stătea în ușa vagonului. 

Era o femeie saypuriană cu pielea neagră și mică de înălţime, 
chiar mai mică decât Pitry. Era îmbrăcată foarte simplu, cu o 
robă albastră care ieșea în evidență doar prin croiala 
saypuriană, și îl privea prin niște ochelari de vedere enormi, cu 
lentile groase. Avea un pardesiu gri și o pălărie albastră cu 
boruri mici, cu o orhidee din hârtii prinsă la panglică. Pitry socoti 
că ochii ei aveau ceva ciudat. Privirea uriașului era lipsită de 
viață, dar ochii femeii erau opusul: mari, blânzi și negri, ca niște 
fântâni adânci în care înotau pești. 

Femeia zâmbi. Zâmbetul ei nu era nici atractiv, nici 
respingător. Era un zâmbet ca o farfurie de argint, folosită doar 
la ocazii, apoi curățată și pusă deoparte. 

— Vă mulțumesc pentru că aţi venit să ne întâmpinați la 
această oră târzie, spuse ea. 

Pitry se uită la ea, apoi din nou la uriaș, care își făcea loc cu 
greu în biroul hamalului, spre disperarea acestuia. 

— Am... Ambasador Thivani? 

Ea încuviinţă și cobori din tren. 

„O femeie? Thivani este femeie? De ce au...? Ah, la naiba cu 
Departamentul de Comunicaţii! La naiba cu bârfele și minciunile 
lor!” 

— Presupun că diplomatul-șef Troonyi este ocupat cu treburi 
legate de crimă și de aceea nu a putut veni aici, zise ea. 

—Aă... 

Pitry nu voia să recunoască faptul că știa mai multe despre 
mișcarea stelelor de pe cer decât de intenţiile diplomatului-șef 
Troonyi. 

Din spatele ochelarilor, Thivani îl privea clipind. Liniştea îl 
înghiţi pe Pitry ca un val imens. Se chinuia să găsească ceva de 
spus, orice, apoi zise: 

— Ne pare bine că aţi ajuns în Bulikov. 

Nu, nu, era total greșit. Și totuși continuă: 

— Sper că aţi călătorit... bine. 

Greșit! Chiar mai rău! Ea se uită la el ceva mai mult. 

— Spuneai că te cheamă Pitry? 

— Aăă... Da! 


VP-18 


Se auzi un țipăt de undeva din spatele lor. Pitry se întoarse să 
vadă ce se întâmplase, însă Thivani nu. Femeia continuă să-l 
privească de parcă s-ar fi uitat la o insectă ciudată. Pitry văzu 
cum uriașul luă cu forța ceva din biroul hamalului, ceva ce 
semăna cu o mapă, fapt care îl nemulţumi pe hamal. Uriașul se 
aplecă, își scoase mănușa gri din mâna dreaptă și își deschise 
palma ca să arate... ceva. Hamalul, care anterior avusese faţa 
de culoarea unei sfecle, se albise de tot. Uriașul rupse o foaie 
din mapă, pe care i-o dădu înapoi hamalului, și plecă. 

— Cine e...? 

— Secretarul meu. Sigrud. Mă ajută să-mi îndeplinesc 
sarcinile. 

Uriașul scoase un chibrit, și-l aprinse pe deget și dădu foc 
hârtiei. 

— Secretar? 

Flăcările îi atingeau degetele. Dacă îl frigea, nu lăsa deloc să 
se vadă. După ce socoti că hârtia arsese suficient, suflă tare și 
cenușa dansă pe peron. Își puse înapoi mănușa gri și cercetă 
staţia cu o privire rece. 

— Da, spuse ea. Acum, dacă nu te deranjează, aș dori să 
merg direct la ambasadă. Au fost anunţaţi oficialii din Bulikov 
despre sosirea mea? 

— Ei bine, ăăă... 

— Suntem în posesia trupului neînsufleţit al profesorului? 

Gândurile lui Pitry deveniră confuze. Se întreba acum, poate 
pentru prima oară, ce se întâmpla cu trupul după moarte - ceea 
ce i se părea dintr-odată chiar mai misterios decât locul unde 
hoinărea sufletul. 

— Înţeleg. Ai mașină? întrebă ea. 

Pitry dădu din cap că da. 

— Te rog să mă duci la ambasadă. 

Încuviinţă din nou, total confuz, și o conduse prin gara 
învăluită în umbre, către mașină, pe alee. Nu se putea abţine să 
o privească pe furiș peste umăr. 

„Pe ea au trimis-o? Pe fata asta mică, ștearsă și cu voce 
piţigăiată? Ce poate face ea în acest loc complet ostil și nesigur? 
Oare va reuși să treacă teafără și nevătămată peste această 
noapte?” 


VP -19 


Unul dintre cele mai dificile și fascinante obstacole 
care pot fi întâlnite în încercarea de a înțelege forțele 
care au guvernat o foarte mare parte din trecutul 
nostru și care continuă să afecteze viitorul este faptul 
că nici acum, după ce am cercetat îndelung și am 
recuperat multe artefacte, nu avem un concept vizual 
despre cum arătau. Toate sculpturile, tablourile, 
picturile murale, basoreliefurile și gravurile le prezintă 
figurile fie neclar, fie incoerent. De exemplu, într-o 
reprezentare, Kolkan apare ca o piatră lustruită sub un 
copac, în alta apare ca un munte întunecat sub soarele 
strălucitor, iar în alta ca un om din lut care stă așezat 
pe munte. lar aceste portrete inconsecvente sunt cu 
mult mai bune decât altele care îi prezintă pe subiecți 
ca o formă vagă sau ca o culoare în aer, o tușă trasată 
cu pensula. De exemplu, dacă ar fi să luăm de bună 
arta antică a Continentului, Zeitatea Jukov apare doar 
ca un stol de grauri. 

Așa cum se întâmplă în multe dintre studii, e dificil 
să tragi o concluzie din aceste fragmente atât de 
diferite. Cineva se poate întreba dacă subiecții 
respectivelor opere de artă au dorit să fie reprezentați 
în acest fel. Sau poate subiecții au fost înțeleși într-un 
fel imposibil de transpus în arta convențională. 

Poate nimeni de pe Continent nu știa cu adevărat ce 
vedea. Și acum, că zeitățile au dispărut, nu vom ști 
niciodată. 

Timpul face ca toți oamenii și toate lucrurile să 
treacă. lar zeitățile se pare că nu fac excepție. 


Natura artei continentale, profesor Efrem Pangyui 


VP - 20 


e TREBUIE SĂ-I CIVILIZĂM œ 


Bulikov. Orașul Zidurilor. Sfântul Munte. Cetatea de Scaun. 
Orașul Scărilor. 

Nu înţelesese niciodată semnificaţia ultimului nume. Ziduri și 
munţi și cetăţi, astea sunt lucruri cu care să te lauzi. Dar scări? 
De ce scări? 

lar acum Ashara - sau de obicei doar Shara - înţelese. Scările 
duceau oriunde și nicăieri. Erau munţi de scări care se ridicau și 
crestau coama dealurilor. Apoi o serie de scări neregulate care 
coborau ca pâraiele. Și uneori scările se materializau în faţa ta 
precum cascadele râurilor învolburate și vedeai priveliștea care 
se deschidea la doar câţiva metri de tine. 

Denumirea aceasta pesemne că era una nouă. Așa ceva nu se 
putuse întâmpla decât după Război. Când s-a stricat... totul. 

„Deci așa arată Marea Dispariţie sau, mai bine zis, cel puţin 
asta i-a făcut orașului”, își zise ea. 

Se întreba unde duceau scările înainte de Război. Cu 
siguranţă nu în același loc unde duceau acum. Se lupta să 
accepte realitatea spaţiului în care se afla, a felului în care 
ajunsese ea acolo și a ceea ce se întâmpla. 

Bulikov. Orașul Divin. 

Privea atentă pe geamul mașinii. Unul dintre cele mai mari 
orașe ale lumii, acum unul dintre cele mai distruse locuri de pe 
Pământ. Și totuși, oamenii au rămas acolo. Era al treilea sau al 
patrulea cel mai populat oraș din lume, deși cândva fusese mult, 
mult mai mare. De ce stăteau aici? Ce îi ţinea pe acești oameni 
într-un oraș pe jumătate distrus, întunecat și rece? 

— Te dor ochii? întrebă Pitry. 

— Poftim? zise Shara. 

— Ochii. Când am venit aici prima oară, uneori aveam stări de 
amețeală. Când te uiţi la oraș, în unele părţi, lucrurile nu sunt 
chiar... normale. Îţi induc o stare de rău. Se întâmpla foarte des 
înainte, mi s-a spus, dar acum din ce în ce mai rar. 

— Cum e, Pitry? întrebă Shara, chiar dacă știa răspunsul. 
Citise și auzise despre acest fenomen ani la rând. 

— E ca și cum... nu știu. Ca și cum te-ai uita prin sticlă. 


VP -21 


— Sticlă? 

— Nu chiar sticlă. Ca o fereastră. Dar fereastra dă într-un loc 
care nu mai e acolo. E greu de explicat. Vei ști când vei vedea. 

Shara nu credea că se va obișnui vreodată cu zidurile 
orașului. Era un decor pe care nu-l mai văzuse. Părţi din zid 
apăreau ca un gol întunecat, aproape făcând parte din noapte, 
și doar în depărtare, unde zidurile se curbau, puteai vedea 
luminile jucându-se în meandre. Apoi îţi dădeai seama că acel 
gol întunecat nu este plat, ci curbat, și că erai prins înăuntru. 

Istoricul din ea se lupta cu instinctele de agent. „Observă 
intrările boltite, numele străzilor, curbele și golurile din zidurile 
orașului”, spunea unul dintre instincte. „Uită-te la oameni, la 
felul cum merg, observă cum se uită peste umăr”, spunea 
celălalt. Erau foarte puţini oameni pe străzi. Era totuși trecut de 
miezul nopţii. Dar cei pe care-i vedea erau la fel ca majoritatea 
continentalilor:  îndesaţi, cu picioare greoaie și trăsături 
apăsătoare, cu fețe și palme de culoare închisă, dar cu gât și 
braţe palide. Clădirile i se păreau foarte mici. Când ajunse în 
vârful unui deal, privi în depărtare și văzu întinderile împânzite 
de construcţii mici și plate până în partea cealaltă a zidului. Nu 
era obișnuită cu un orizont așa de sărăcăcios. Chiar și în 
Kolkashtan și în Ahanashtan, construcţiile începuseră încet-încet 
să se înalțe spre cer și cu siguranță nu se puteau compara cu 
Ghaladesh din Saypur. „Dar oare ce s-ar putea compara cu el?” 
se întrebă ea. Poate pentru că orașul era foarte vechi, construit 
înainte să apară materialele și tehnicile care permiteau 
realizarea unor construcţii atât de înalte. Dar aici era Bulikov, 
locul unde asta nu contase timp de mii de ani. Oare aceste 
etalări ale gloriei erau interzise? Oare se stipula așa ceva în 
Legile ordinii lumești? Le cunoștea pe de rost și știa că nu era 
scris așa ceva acolo. Și atunci de ce erau construcţiile atât de 
mici și de anoste? De ce nu erau turnuri sau demonstrații de 
măiestrie arhitecturală de orice fel? 

„Probabil au avut lucruri măreţe înainte de Război. Oare a fost 
posibil să dispară dintr-odată atât de multe lucruri?”, se gândi 
ea. 

— Probabil știi asta, dar e bine să ai o mașină în cartierele de 
lângă ambasadă. Nu e chiar o zonă cu reputaţie bună. Când am 


VP - 22 


stabilit ambasada aici, mulţi dintre oamenii de bună-credinţă s- 
au mutat. Nu voiau să stea lângă cepari. 

— A, da! Am uitat că așa ne numesc aici, spuse Shara. 

Cepari, nume inspirat de cantitatea de ceapă pe care 

saypurienii o puneau în mâncare. Ceea ce era total greșit, din 
moment ce orice saypurian rezonabil prefera usturoiul. 
__Se uită la Sigrud. Bărbatul privea drept în faţă. Probabil. 
Intotdeauna era dificil să-ţi dai seama la ce era atent. Stătea 
foarte calm și părea impasibil la ce se întâmpla în jurul lui, încât 
aproape că putea fi luat drept o statuie. Oricum nu părea 
impresionat sau prea interesat de orașul în care se afla. Era 
doar un alt loc în care nu existau manifestări violente și care nu 
cerea din partea lui reacţii violente, așa că n-avea niciun motiv 
să-i dea atenţie. 

Shara încerca să-și păstreze mintea limpede, căci următoarele 
câteva ore cu siguranţă aveau să fie dificile. Și încerca să evite 
acel singur gând care o măcina din ziua precedentă, când 
telegrama către Ahanashtan îi ajunsese în mână. Dar nu putea. 

„Of, bietule Efrem. Cum de ţi s-a întâmplat asta?” 

e 

Biroul diplomatului-șef Troonyi era copia perfectă a unui birou 
de stat din Saypur, chiar dacă era de prost gust: jaluzele de 
lemn întunecate, covor roșu cu flori, pereţi albastru-deschis, 
lămpi de cupru cu corp din sticlă pe birou. Feriga urechea- 
elefantului, originară din Saypur, înflorea pe un perete, iar 
frunzele unduitoare și fragile se revărsau din pământul cu 
mușchi într-un val verde-gri. Sub ea se afla un mic vas cu apă 
fierbinte, așezat deasupra unei lumânări. Vaporii de abur se 
ridicau, oferindu-i ferigii cantitatea optimă de umiditate ca să 
supravieţuiască. Nimic de aici nu sugera amestecul culturilor, 
dorinţa de învăţare și comunicare și unitatea post-regionalistă 
despre care dădeau asigurări comitetele ministeriale din Saypur, 
observă Shara. 

Dar obiectul agăţat de perete în spatele scaunului de la birou 
depășea cu mult luxurianţa decorului. 

Shara se holba la el revoltată și fascinată. „Cum poate fi atât 
de nătărău?” gândi ea. 


sn 


1 În original, shallies, de la simllot, care înseamnă „hașmă” sau „șalotă”, o plantă 
erbacee perenă din familia Alliaceae, comestibilă, înrudită cu ceapa, cu care se 
aseamănă mult. Denumire denigratoare pentru mâncătorii de ceapă. (n.tr.). 


VP - 23 


Troonyi intră repede în birou cu o expresie fals îngrijorată, de 
parcă el ar fi murit, nu Efrem. 


Doamna ambasador cultural Thivani, spuse el. 

Își înfipse călcâiul stâng în faţă, își ridică umărul drept și făcu 
una dintre cele mai manierate plecăciuni. 

— Este o onoare să vă avem aici, chiar dacă în aceste 
circumstanţe triste. _ 

Văzându-l, Shara se întrebă ce școală particulară absolvise. li 
citise dosarul înainte să ajungă aici și era cu atât mai convinsă 
că foarte mulţi dintre membrii familiilor puternice din Saypur 
erau angajaţi în ambasadele saypuriene din lume. „Și el crede 
despre mine că vin dintr-o asemenea familie, de unde și 
spectacolul de mai devreme”, gândi ea. 

— Este o onoare să fiu aici, răspunse Shara. 

— Și pentru noi... 

Troonyi se uită în sus și îl văzu pe Sigrud atârnat într-un scaun 
din colţul încăperii, umplându-și pipa alene. 

— Aăă... el cine este? 

— El este Sigrud. Secretarul meu, spuse Shara. 

— Trebuie să fie prezent aici? 

— Sigrud mă ajută cu toate problemele mele, confidenţiale 
sau nu. 

Troonyi îl cercetă din cap până în picioare. 

— Este surd sau mut? 

Sigrud își ridică ochiul pentru o secundă, apoi se întoarse din 
nou la pipa lui. 

— Niciuna, nici alta, spuse Shara. 

— Așadar..., zise Troonyi ștergându-și fruntea cu o batistă și 
așezându-se pe scaunul din spatele biroului. Așadar, faptul că 
ministrul Komayd a trimis pe cineva atât de repede să se 
îngrijească de rămășițele pământești ale bunului profesor este 
încă o dovadă a bunei reputaţii a celui trecut în neființă. Aţi 
călătorit toată noaptea? 

Shara încuviinţă. 

— Vai, ce groaznic! Ceai! urlă el dintr-odată fără niciun fel de 
motiv. Ceai! 

Luă un clopoțel de pe birou și începu să-l agite violent, iar 
când văzu că nu primește răspunsul dorit, începu să-l lovească 
repetat de birou. 


VP - 24 


O fată, nu mai mare de cincisprezece ani, intră în birou 
învârtindu-se cu o tavă pe care se afla un ceainic imens. 

— De ce a durat atât? Am un oaspete! ţipă el. 

Fata își întoarse privirea și turnă ceaiul. 

Troonyi se întoarse spre Shara, ca și cum ar fi fost singuri în 
cameră. 

— Am înţeles că eraţi prin apropiere, în Ahanashtan? Un polis 
groaznic sau, cel puţin, eu așa îl consider. Pescărușii sunt hoţi 
antrenați, iar oamenii au învăţat de la ei. 

Cu o mișcare din degete, îi făcu semn fetei să iasă, iar 
aceasta, făcând o plecăciune, părăsi încăperea. 

— Trebuie să-i civilizăm cumva. La oameni mă refer, nu la 
păsări, zise el râzând. Doriţi o ceașcă? E cel mai bun ceai al 
nostru. 

Cu un zâmbet stins, Shara refuză dând din cap. Deși total 
dependentă de cafeină, avea nevoie cu disperare de o ceașcă, 
dar nu voia să accepte nimic din partea diplomatului-șef 
Troonyi. 

— Cum doriţi! Cu siguranţă aţi auzit că Bulikovul este diferit. 
Are structuri de neclintit, inflexibile la influențele noastre. Și nu 
mă refer aici la ziduri. Chiar acum trei luni, guvernatorul 
polisului a trebuit să intervină ca să-i oprească să spânzure o 
femeie care avea o relaţie intimă cu un alt bărbat. Îmi pare rău 
că trebuie să vorbesc despre așa ceva în faţa unei tinere, dar... 
acea femeie a avut o relaţie intimă cu un alt bărbat după ce 
soţul ei a murit. lar soțul a murit acum mulți ani. Edilii orașului 
nu au vrut să mă asculte, dar Mulaghesh... 

Incepu să vorbească mai încet: 

— Ciudat este că orașul cel mai distrus de trecut este și cel 
mai mare adversar al reformei, nu credeți? 

Shara zâmbi și dădu din cap aprobator. 

— Sunt complet de acord. 

Se strădui să nu se uite la tabloul din spatele lui Troonyi. 

— Sunteţi în posesia trupului profesorului Pangyui? 

_ — Poftim? Da. Imi pare rău - da, da, avem trupul lui. 
ingrozitor lucru. O tragedie, spuse el cu gura plină de biscuiţi. 

— Se poate să-l examinez înainte de a fi transportat? 

— Doriţi să-i vedeţi trupul? Nu este chiar... Îmi pare rău, dar 
trupul lui nu este într-o stare prea bună. 

— Știu cum a murit. 


VP -25 


— Știţi? A murit violent! Violent! Este îngrozitor, fata mea. 

„Fata mea!”, gândi Shara. 

— Mi-a fost comunicat. Dar tot trebuie să-l văd. 

— Sunteţi sigură? 

— Da! 

— Ei bine..., zise Troonyi afișând cel mai drăguţ zâmbet cu 
putinţă. Permite-mi să-ţi ofer un sfat, fata mea. Am fost și eu 
odată ca tine, un ambasador cultural tânăr, patriot, am făcut de 
toate și am văzut multe. Orice ca să-mi clădesc o reputaţie. Dar 
crede-mă, poţi trimite câte mesaje vrei, nu se află nimeni la 
celălalt capăt al firului. Nimeni nu ascultă. Ministerul pur și 
simplu nu îi bagă în seamă pe ambasadorii culturali. Este 
purgatoriul, draga mea - stai acolo până găsești o oportunitate 
să pleci. Dar nu te obosi prea tare. Distrează-te! Sunt sigur că 
vor trimite în curând pe cineva mai capabil să lucreze la acest 
caz. 

Shara nu era nervoasă. lritarea ei se domolise și se 
transformase în uimire. Și în timp ce se gândea ce să-i 
răspundă, ochii îi alunecară spre tabloul de pe perete. 

Troonyi îi surprinse privirea. 

— Aaa... Văd că te-a captivat și pe tine frumusețea asta, 
spuse el arătând spre tablou. Noaptea Wisipurilor Roșii de 
Rishna. Una dintre cele mai patriotice opere de artă. Îmi pare 
rău să spun, dar nu este originalul, ci o foarte veche copie după 
original. Dar este destul de reușită. 

Chiar dacă Shara văzuse acest tablou de multe ori - era foarte 
popular în școlile și în primăriile din Saypur -, încă îl considera 
curios și răvășitor. Infăţișa o bătălie care avusese loc într-un 
deșert, noaptea. Pe dunele din prim-plan se afla o mică armată 
saypuriană în zdrenţe. Soldaţii se uitau peste deșert la o imensă 
armată de spadasini în armuri. Armurile lor erau imense, groase 
și strălucitoare și le protejau fiecare centimetru din corp. 
Coifurile lor lucitoare arătau ca niște demoni care urlă. Săbiile 
lor erau mari, lungi de aproape doi metri, și licăreau precum 
focul. Tabloul sugerează destul de clar că acești oameni de oțel 
îi vor spinteca în două pe saypurienii jerpeliţi. Totuși, spadasinii 
păreau șocați. Se holbau la un saypurian care stătea în spatele 
armatei sale, pe o dună înaltă, dârz și impunător, cu o mantie 
care-i flutura în vânt. Era, cu siguranţă, generalul armatei în 
zdrenţe. Avea o armă ciudată, un tun lung, subţire și delicat ca o 


VP - 26 


insectă, cu care lansa un fel de ghiulea peste capetele armatei 
sale, intind inamicul... 

Ceva. Posibil o persoană. Cineva imens, aflat în umbră. E greu 
de distins, sau poate că pictorul nici nu știa cum arăta acea 
persoană. 

Shara se uita la generalul saypurian. Știa că, din punct de 
vedere istoric, tabloul era incorect. Kajul s-a aflat de fapt în faţa 
armatei sale în timpul Nopţii Nisipurilor Roșii și nu el a tras în 
inamic, nici nu era aproape de armament. Unii istorici, își aminti 
ea, puneau acest fapt pe seama curajului său ca lider. Alții 
afirmau că generalul, având în vedere că nu-și folosise niciodată 
arma experimentală la o asemenea scară și nu știa dacă 
rezultatul avea să fie un succes sau un eșec, a ales să stea cât 
mai departe de ea, în caz că urma să fie un dezastru. Indiferent 
unde a stat, lovitura fatală a fost momentul exact în care a 
început totul. 

„Ajunge cu atâta politeţe!” 

— Vă întâlniți cu Edilii orașului în acest birou? întrebă Shara. 

— Aăă... Da. Bineînţeles. 

— Și au avut vreodată ceva de comentat... în legătură cu 
acest tablou? 

— Nu, din câte îmi amintesc. Uneori amuţesc când îl văd. O 
operă minunată, aș putea spune. 

Femeia zâmbi. 

— Domnule Troonyi, sunteţi la curent cu scopul prezenţei în 
oraș a domnului profesor? 

— Bineînţeles că sunt. Chiar a provocat ceva agitaţie. Le-a 
răvășit muzeele, le-a cercetat scrierile străvechi... Am primit o 
mulțime de scrisori pe tema asta. Am câteva chiar aici. 

Troonyi aruncă niște hârtii într-un sertar. 

— Și știți, de asemenea, că ministrul Afacerilor Externe, Vinya 
Komayd, i-a aprobat misiunea? 

— Da? 

— Așadar, știți că jurisdicția privind cercetarea morții 
profesorului nu aparţine nici Ambasadei, nici guvernatorului 
polisului și nici guvernatorului regional, ci însuși ministrului 
Afacerilor Externe? 

Bărbatul își mișca ochii de culoarea găinaţului în timp ce se 
gândea la toate aceste ierarhii. 

— Cred că... așa e! 


VP - 27 


— Ceea ce nu știți însă este că deţin doar formal titlul de 
ambasador cultural, spuse Shara. 

Mustaţa lui Troonyi zvâcni. Ochii i se întoarseră către Sigrud, 
așteptând confirmarea celor spuse, numai că acesta stătea cu 
mâinile împreunate în poală. 

— Doar formal? 

— Da. Dar pentru că trăiţi cu impresia că și prezenţa mea în 
Bulikov este doar o formalitate, trebuie să știți că am venit aici 
din alte motive. 

Shara căută în haină și scoase o insignă mică din piele, pe 
care o aruncă pe masă pentru ca diplomatul-șef să vadă micuța 
și delicata emblemă a Saypurului sub care scria, cu litere mici, 
„Ministerul Afacerilor Externe”. 

A durat ceva până când Troonyi a reușit să înțeleagă. Apucă 
să spună doar atât: 

— Ceee... Aăăâ... 

— Așa că da! Nu mai sunteţi cel mai înalt oficial din această 
ambasadă, spuse Shara. 

Se aplecă, luă clopoţelul de pe masă și sună. 

Fata cu ceaiul intră și fu puţin confuză în momentul în care 
Shara i se adresă: 

— Te rog, cheamă pe cineva de la mentenanţă să dea jos 
tabloul acela. 

Troonyi începu efectiv să facă spume la gură. 

— Poftim? Ce vrei să faci? 

— Vreau ca acest birou să arate ca o încăpere în care 
lucrează un reprezentant responsabil al Saypurului. Și primul 
pas este să dau jos acest tablou care idealizează exact 
momentul din istoria Continentului când lucrurile au luat o 
întorsătură foarte sângeroasă, spuse Shara. 

— Da! Dar este un moment glorios pentru noi, domnişoară... 

— Da! Pentru noi, nu pentru ei. M-aș hazarda să fac o 
presupunere, domnule Troonyi, și să spun că motivul pentru 
care Edilii orașului nu vă ascultă și nu vă respectă și pentru care 
nu aţi avansat deloc în carieră în ultimii cinci ani are legătură cu 
faptul că aţi agăţat pe perete un tablou care îi insultă chiar pe 
oamenii cu care ați fost trimis să lucraţi! Sigrud! 

Uriașul se ridică. 

— Pentru că oamenii de la mentenanţă răspund foarte greu la 
alte cereri decât ale diplomatului-șef Troonyi, te rog, ia tabloul 


VP - 28 


de pe perete și sparge-l/. Și Troonyi, te rog, ia loc. Trebuie să 
discutăm condiţiile demisiei tale. 
(J 

După ce Troonyi părăsi încăperea, Shara se duse la birou, își 
turnă o ceașcă de ceai și o dădu pe gât dintr-o sorbire. Era 
fericită să vadă că tabloul fusese luat de pe perete, indiferent 
cât de lipsit de patriotism era acest sentiment. De când lucra 
pentru minister, o deranjau tot mai tare aceste manifestări ale 
șovinismului. 

Se uită la Sigrud, care stătea într-un colţ cu picioarele pe 
birou și ținea în mână o bucată de pânză din ceea ce fusese 
cândva tabloul. 

— Ei bine? E prea mult? întrebă ea. 

Sigrud se uită la ea. 

— Tu ce crezi? 

— Perfect! Mă bucur să aud asta. Chiar mi-a făcut plăcere, 
recunosc, spuse Shara. 

Sigrud își drese glasul și, cu o voce parcă făcută din fum, 
noroi și smoală, întrebă: 

— Cine e Shara Thivani? 

— Un ambasador cultural, bineînţeles. Cel puţin în acte. A 
deţinut funcţia de ambasador cultural în Jukoshtan acum 
aproape șase ani și a fost lipsită de importanţă. A murit într-un 
accident naval, dar a fost chiar foarte bună la ţinut registre. lar 
când a venit momentul să fie ștearsă din catastife, am decis să 
o suspend și să mă folosesc eu de poziţia ei. 

— Pentru că aveţi amândouă același prenume? 

— Și asta. Dar ne asemănăm și în alte privinţe. Nu arăt eu ca 
un birocrat trist și plictisitor? 

Sigrud zâmbi compătimitor. 

— Nu va crede nimeni că ești un simplu ambasador cultural. 
Mai ales după ce l-ai dat afară pe Troonyi. 

— Nici nu vreau să creadă asta. Îi vreau îngrijoraţi. Îi vreau 
supăraţi. Vreau să se dea peste cap ca să afle dacă sunt cine 
pretind că sunt. 

Se duse la fereastră și se uită la cerul mohorât al nopții. 

— Dacă agiţi cuibul de viespi, e posibil ca toate viespile să 
iasă și să te alerge, dar măcar ai șansa să le vezi cum trebuie. 

— Dacă într-adevăr voiai să-i agiţi bine, de ce nu ţi-ai folosit 
numele real întrebă el. 


VP - 29 


— Da, vreau să-i agit, dar nu vreau să mor. 

Sigrud afișă un zâmbet diabolic și se întoarse la bucata de 
pânză pe care o ţinea în mâini. 

— La ce te uiţi? întrebă Shara. 

Bărbatul întoarse pânza către ea. Era bucata din tablou care îl 
înfățișa pe Kaj stând în profil, cu fața luminată de focul armei 
sale. 

Sigrud întoarse pânza și o ridică în aer astfel încât faţa Sharei 
și cea a generalului să stea una lângă cealaltă din poziţia unde 
se afla el. Apoi spuse: 

— Chiar pot să văd trăsăturile de rudenie. 

— Mai taci și aruncă aia, pufni Shara. 

Sigrud zâmbi, mototoli pânza și o aruncă în coșul de gunoi. 

— Acum cred că a venit momentul să ne apucăm de treabă. 
Te rog, adu-mi-l pe Pitry, avem un cadavru de examinat, spuse 
Shara după ce dădu pe gât și a doua ceașcă de ceai. 

e 

Camera era mică, goală, călduroasă și neventilată. Trupul nu 
intrase încă în putrefacție, așa că, din fericire, în cameră nu 
începuse încă să pută. Shara se uita la chestia care stătea 
întinsă pe masa portabilă cu un picior atârnând într-o parte. „De 
parcă trage un pui de somn, fără să știe măcar că a fost rănit”, 
se gândi ea. 

Nu recunoștea în acel om persoana pe care o considerase 
eroul ei. Și nici pe omuleţul blajin pe care-l cunoscuse odată. 
Vedea doar trupul încovoiat și rigid așezat pe ceea ce părea a fi 
o bucată de piatră. Îi amintea totuși de lucruri foarte cunoscute 
ei: gâtul mic ca de pasăre, costumul cu care era îmbrăcat, 
brațele și degetele elegante și, da, șosetele lui colorate, ridicole. 
Dar acesta nu era Efrem Pangyui. Nu putea fi el. 

Îi atinse reverul hainei. Era făcut franjuri. 

— Ce s-a întâmplat cu hainele lui? întrebă Shara. 

Pitry, Sigrud și gardianul criptei se aplecară să se uite. 

— Poftim? întrebă gardianul. 

De vreme ce Ambasada nu avea facilităţi funerare, trupul 
profesorului Efrem Pangyui fusese dus în criptă, pus pe o masă, 
ca un obiect preţios, moștenire de familie, ce așteaptă să se 
termine formalităţile ca să se poată întoarce acasă. „Ceea ce 
chiar e, într-o oarecare măsură”, se gândi Shara. 


VP - 30 


— Uitaţi-vă la hainele lui. Toate cusăturile și manșetele au 
fost tăiate. Până și cele de la pantaloni. Toate, spuse ea. 

— Așa, și? 

— Așa aţi primit cadavrul? 

Gardianul se uită la cadavru cu un ochi suspicios. 

— Nu noi am făcut asta. 

— Deci crezi că au făcut-o cei de la poliţia din Bulikov? 

— Posibil! Îmi pare rău, doamnă, dar chiar nu știu, răspunse 
gardianul. 

Shara stătea nemișcată. Mai văzuse asta înainte și aplicase 
chiar ea procedura de câteva ori - cu cât un om poartă mai 
multe haine și are mai multe buzunare și manşete, cu atât 
există mai multe locuri unde pot fi ascunse informaţii 
importante. 

„Şi de aici se ridică întrebarea: de ce ar crede cineva că un 
istoric aflat într-o misiune diplomatică ar avea ceva de ascuns?” 
se gândi Shara. 

— Poţi pleca, spuse ea. 

— Poftim? 

— Lasă-ne singuri. 

— Ei bine, sunteţi în criptă, doamnă. Nu vă pot lăsa singuri 
chiar în... 

Shara se uită la el. Poate era oboseala de pe drum sau 
supărarea care i se citea acum pe faţă, eventual spiritul de 
conducător care îi curgea prin vine, dar gardianul tuși, se 
scărpină în cap și își găsi ceva de făcut pe hol. 

Pitry se duse după el, dar Shara îi spuse: 

— Nu, Pitry. Tu nu. Poţi să rămâi. 

— Sunteţi sigură? 

— Da. Aș vrea să aud și părerea Ambasadei, chiar dacă nu are 
multe de spus. 

Se uită spre Sigrud: 

— Tu ce crezi? 

Sigrud se aplecă peste cadavru. Examină foarte atent craniul, 
ca un pictor care vrea să identifice un fals. Sigrud ridică o parte 
a pielii și studie cu atenţie osul de dedesubt, ceea ce lui Pitry îi 
întoarse stomacul pe dos. 

— O unealtă. Probabil o cheie. Ceva cu dinţi, spuse el. 

— Ești sigur? 

Bărbatul dădu din cap aprobator. 


VP - 31 


— Deci nimic folositor aici. 

Sigrud ridică din umeri. „Poate da, poate nu”. 

— Prima lovitură a venit din faţă, spuse el, și arătă spre ceea 
ce fusese cândva sprânceana stângă a profesorului. Urmele sunt 
adânci aici. Altele, mai puţin, continuă el. 

„Orice unealtă. Orice armă. Oricine putea face asta”, se gândi 
Shara. _ 

Continuă să se uite la cadavru. Işi spuse pentru a doua oară: 
„Ignoră detaliile”. Dar era vorba de faţa desfigurată a eroului ei, 
de mâinile, și gâtul, și cămașa, și cravata lui. Putea ea să le 
considere niște detalii? 

„Stai puţin. Cravată?” 

— Pitry, l-ai văzut des pe profesor cât timp a fost aici? întrebă 
ea. 

— Nu prea! 

— Nu l-ai văzut deloc? 

— Păi, l-am văzut, da. Dar nu eram prieteni. 

— Deci nu-ţi amintești dacă și-a făcut obiceiul să poarte 
cravată? întrebă Shara. 

— Cravată? Nu știu, doamnă! 

Shara se întinse și apucă cravata. Era făcută din mătase fină, 
cu dungi roșii și crem-deschis. Nu era firesc pentru el să se 
îmbrace așa și adoptase recent stilul nordic. 

— Profesorul Efrem Pangyui pe care-l cunosc eu a preferat 
întotdeauna eșarfele. Îi ofereau un aer academic - eșarfele erau 
de obicei portocalii, roz sau roșii. Culorile școlii. Dar un singur 
lucru nu ţin minte despre el, și anume să fi purtat vreodată 
cravată. Te pricepi la cravate, Pitry? întrebă ea. 

— Puțin, cred. Sunt foarte populare aici. 

— Da. Deși nu sunt specifice locului. Și nu crezi că această 
cravată este una neobișnuit de fină? întrebă ea și o întoarse 
către Pitry ca să o vadă. E foarte fină și foarte subţire, nu-i așa? 

— Ba da. 

Fără să-și ia ochii de la cravată, întinse mâna către Sigrud: 

— Un cuţit, te rog! 

Aproape instantaneu, în mâna uriașului apăru o bucată de 
metal strălucitor. l-I întinse Sharei - era un fel de bisturiu. 
Femeia își împinse ochelarii pe nas și se aplecă asupra 
cadavrului. Mirosul de putrefacție se ridica ușor din cămașa 
profesorului. Încercă să-l ignore - încă un detaliu neplăcut. 


VP - 32 


Se uită mai atentă la mătasea albă. „Nu, nu ar fi purtat alb. Ar 
fi ieșit prea mult în evidenţă”, gândi ea. 

Observă o linie de firicele roșii ţesute în sens opus modelului 
normal. Tăie această linie cu bisturiul ei și desfăcu cravata, iar 
în interior văzu un buzunar. 

În buzunar găsi o bucată de pânză albă. Nu era pânza 
cravatei, ci altceva. Shara extrase pânza și o privi în lumină. 

Pe o parte era scris ceva cu o mină de creion - părea a fi un 
cod. 

— Nu s-ar fi gândit să se uite în cravată, spuse ea ușor. Nu și 
dacă era o cravată foarte elegantă. Nu s-ar fi așteptat la așa 
ceva de la un saypurian, nu-i așa? Și ela știut asta. 

Pitry se holbă la cravata tăiată. 

— Oare de unde știa de trucul ăsta? 

Shara îi înapoie bisturiul lui Sigrud. 

— Bună întrebare! 

e 

Lumina răsăritului intra prin fereastra biroului ei, alunecând 
ușor peste masa goală și peste covorul plin de adânciturile 
lăsate de mobila de care Shara se descotorosise. Se duse la 
fereastră. Era ceva ciudat. În mod normal, zidurile oraşului 
împiedicau lumina soarelui să pătrundă în oraş înainte ca astrul 
să urce sus pe cer. Și totuși, Shara putea vedea cum soarele se 
înălța chiar deasupra liniei orizontului. Sau cel puțin asta credea 
ea. Poate că ar fi mai corect să spunem că avea impresia că 
soarele răsărea, și nu că vedea acest lucru aievea. 

„Oare cum îl chema pe omul care a scris despre asta?”, se 
întrebă ea și pocni din degete încercând să-și amintească. 

— Vochek, Anton Vochek, spuse ea. Așa e. Un profesor al 
Universităţii Bulikov. El a spus, cu zeci de ani în urmă, că faptul 
că Miracolul Luminii încă mai funcţiona - una dintre cele mai 
uimitoare caracteristici ale Bulikovului - era o dovadă că una 
sau mai multe zeități încă existau, într-o formă sau alta. După o 
astfel de violare a Legilor ordinii lumești era de înțeles că 
profesorul trebuia să se ascundă imediat de autorităţi. Totuși, 
populaţia Continentului nu a apreciat foarte mult această teorie. 
Pentru că, dacă acele zeități chiar mai existau, unde se aflau 
acum și de ce nu își ajutau adepţii? 

„Asta e problema cu miraculosul. Este foarte evident. Ceea ce 
zice că face, asta face”, și-l aminti pe Efrem spunând. 


VP - 33 


| se părea că vorbise cu el chiar ieri, când de fapt nu mai 
discutaseră de peste un an. Când venise prima oară pe 
Continent, Shara îl învățase pe Efrem Pangyui câteva trucuri 
simple - retragerea, eschivarea, cum să se piardă prin labirintul 
birourilor autorităţilor și, chiar dacă ea credea că nu-i va folosi 
niciodată, crearea și întreţinerea unor locuri unde putea stoca în 
siguranţă informații importante, cele mai multe drept măsuri de 
siguranţă, pentru că niciun loc de pe Continent nu era sigur 
pentru un saypurian. Ca unul dintre cei mai experimentați 
agenţi de pe Continent, Shara era supracalificată pentru ceea ce 
orice alt agent ar fi considerat o treabă de dădacă, dar ea se 
luptase pentru această slujbă pentru că nu respecta niciun alt 
saypurian mai mult decât pe Efrem Pangyui, reformist, lector și 
istoric reputat. El era omul care schimbase de unul singur 
percepţia Saypurului asupra trecutului, cel care refăcuse 
sistemul juridic saypurian, omul care luase școlile saypuriene 
din mâinile celor bogaţi și le oferise oamenilor simpli șansa la 
educaţie. lar pentru Shara era foarte ciudat ca acest om să stea 
la celălalt capăt al mesei și să aprobe răbdător în timp ce ea 
explica (sperând să nu pară copleșită de admiraţie) că dacă un 
agent vamal bulikovian îţi cere documentele înseamnă de fapt 
că îţi cere bancnote de 20 de drekeli. O experienţă 
suprarealistă, cu siguranţă, dar una dintre cele mai frumoase 
amintiri ale Sharei. 

Ea îl trimisese în Bulikov, întrebându-se dacă îl va mai vedea 
vreodată. Și nu mai departe de ieri a găsit pe biroul ei o 
telegramă care spunea că fusese găsit mort - nu, nu doar mort, 
ucis. A fost un șoc mare pentru Shara, dar să descopere acum 
mesaje secrete cusute în hainele lui, truc pe care nu ea Îl 
învățase, era prea mult. 

„Mă îndoiesc că misiunea lui a fost una de înţelegere a 
istoriei”, își zise ea. 

Se frecă la ochi. Încă o durea spatele de la călătoria cu trenul. 
Se uită la ceas și se gândi. Era aproape opt dimineaţa în Saypur. 

Shara nu voia să facă asta - era foarte obosită și slăbită -, dar 
știa că trebuia. Dacă nu o făcea acum, avea să suporte 
consecințele mai târziu. Atât de multe simple omisiuni, cum ar fi 
să nu comunici cu Bulikov, puteau fi considerate acte de 
trădare. 


VP - 34 


Deschise ușa noului ei birou pentru a se convinge că nu era 
nimeni afară. Inchise ușa și o încuie. Se duse la fereastră și 
închise obloanele exterioare. Ceea ce era o eliberare pentru ea, 
căci obosise să simtă soarele, dar să nu-l poată vedea peste zid. 
Apoi închise și fereastra. 

Își mirosi și își îndoi degetele. Apoi își linse vârful arătătorului 
și începu să scrie pe geamul de sus al ferestrei. 

In meseria ei, Shara făcea de obicei lucruri ilegale, dar nu era 
un lucru neobișnuit. Ilegal până la urmă este un termen 
subiectiv, depinde unde te afli. Dar una este să nu respecţi o 
lege a unei ţări când lucrezi împotriva acelei țări și altceva e să 
faci ceea ce făcea Shara acum, ceva ce era îngrozitor de temut 
în Saypur și foarte monitorizat, reglementat, scos în afara legii 
pe Continent, locul de naștere al acestui act normativ. 

Pentru că acum, în biroul diplomatului-șef Troonyi, Shara era 
pe cale să săvârșească un miracol. 

Ca de obicei, schimbarea era aproape imperceptibilă. Se 
simțea ceva în aer, o răcoare ce-ţi înfiora pielea, ca și cum 
cineva ar fi deschis o ușă undeva. În timp ce scria, vârful 
degetului începea să simtă cum suprafaţa geamului devenea din 
ce în ce mai moale, ca și cum ar fi scris pe apă. 

Geamul începu să se schimbe. Se înceţoșă și se acoperi de 
gheață. Apoi gheaţa dispăru, dar pe geam nu se mai vedea 
oblonul de afară, așa cum ar fi trebuit. În schimb, era ca și cum 
ar fi fost o gaură în zid, iar pe partea cealaltă se afla un birou cu 
o masă mare de tec unde stătea așezată o femeie frumoasă 
care citea un dosar gros. 

„Ce ciudat e să schimbi lumea”, gândi Shara. 

li plăcea să creadă că era mai presus de aceste sentimente, 
dar o enerva faptul că dezvoltarea considerabilă a tehnologiei 
Saypurului mai avea mult până prindea din urmă mare parte din 
trucurile divine. Zeitatea Olvos făcuse acest mic miracol cu sute 
sau poate chiar mii de ani în urmă, special pentru ca ea să 
poată să privească printr-un lac îngheţat și să comunice cu un 
alt lac înghețat aflat la kilometri depărtare. Shara nu înțelesese 
niciodată de ce acest truc funcţiona și pe geam. Teoria general 
acceptată era că termenul continental pentru „geam” este 
asemănător cu cel pentru „gheaţă”, iar astfel miracolul 
funcţiona în ambele cazuri. Zeităţilor le plăcea să folosească 
sticla în multe alte scopuri ciudate. Uneori pentru a ţine lucruri 


VP - 35 


sau chiar oameni într-un geam subţire cât un fir de păr, precum 
o rază de soare prinsă într-un cristal. 

Femeia din geam ridică privirea. Perspectiva era oarecum 
ciudată. Era ca și cum te-ai fi uitat printr-o gaură. Dar Shara știa 
ce se afla dincolo de geam: obloanele de la fereastra Ambasadei 
și apoi o cădere în gol de aproape șaizeci de metri. Totul era un 
joc de imagini și sunete. Undeva în Ghaladesh, peste Marea de 
Vest, în Saypur, o bucată de geam în biroul acelei femei o 
înfățișa pe Shara stând în biroul lui Troonyi. 

Femeia părea speriată și mișca din gură. O voce acompania 
mișcarea buzelor ei. Glasul era catifelat, deși avea ceva metalic, 
ca și cum s-ar fi auzit cu ecou dintr-o ţeavă de scurgere. 

— Oh! Oh! 

— Arăţi de parcă așteptai pe altcineva, zise Shara. 

— Nu. Chiar mă întrebam dacă vei lua legătura cu mine, dar 
nu mă așteptam să folosești linia de urgență. 

Chiar dacă se auzea distorsionat, vocea femeii era foarte 
joasă și gravă, precum glasul unui fumător înrăit. 

— Ai prefera să nu folosesc linia de urgență? 

— Tu foloseşti foarte rar uneltele pe care ţi le ofer în scopul 
pentru care au fost făcute, spuse femeia ridicându-se și 
apropiindu-se. 

— Adevărul e că asta nu e chiaro urgenţă, spuse Shara. Am 
vrut să te anunţ că mă ocup de un caz în... Bulikov. 

Femeia din geam zâmbi. Chiar dacă mai în vârstă, era destul 
de frumoasă. Părul ei negru precum cărbunele îi ajungea în 
bucle mari până la umeri, iar șuviţa din frunte avea fire albe. Și 
chiar dacă era la vârsta la care cele mai multe femei renunţă la 
orice încercare de a mai fi atrăgătoare, ea încă mai avea 
trăsături frumoase. Dar tânăra femeie credea că farmecul 
mătușii Vinya depășea frumusețea acesteia. Ochii ei mari și 
căprui, așezați la depărtare unul de altul, aveau ceva ce o 
făceau să pară că gândeau aproape tot timpul la viaţa lungă pe 
care mulţi ar fi dat orice să o aibă. 

— Nu este un caz. Este o ditamai misiunea diplomatică, spuse 
Vinya. 

— Deci știi... 

— Draga mea, odată ce demersul profesorului a fost aprobat, 
nu credeai că vom fi foarte atenţi la orice fel de mișcare? 

Shara oftă ușor. 


VP - 36 


— Ce m-a dat de gol? 

— Identitatea Thivani. Te-ai abținut ani de zile. Sunt foarte 
bună la a observa lucruri ca astea, când cineva - cum să spun 
eu? - se duce până la masă și își mai îndeasă în sân câţiva 
biscuiţi. Şi, în plus, numele s-a activat de nicăieri în noaptea în 
care a venit vestea despre săracul Efrem. Nu puteai face decât 
un singur lucru, nu-i așa? spuse Vinya. 

„A fost o greșeală. Nu trebuia să fac asta când eram atât de 
obosită”, își zise Shara. 

— Shara, ce faci? o întrebă Vinya ușor. Ştii doar că n-aş fi 
aprobat asta niciodată. 

— De ce nu? Eu eram cel mai aproape și cel mai calificat 
agent. 

— Nu ești cel mai calificat pentru că ai avut o legătură 
personală cu Efrem. Ești mult mai folositoare în altă parte. Și 
mai întâi trebuia să depui o cerere. 

— Poate ai vrea să-ţi verifici poșta, spuse Shara. 

O umbră de iritare se văzu pe faţa Vinyei. Se duse la cutia de 
scrisori din ușă, căută prin mormanul acela și scoase o bucată 
mică de hârtie. 

— Acum patru ore. La fix, spuse ea. 

— Exact! Așadar, am respectat toate canalele oficiale. Nu am 
încălcat nicio regulă. Sunt agentul cu cel mai mare grad. Sunt 
expertă în acest domeniu. Nimeni nu știe mai multe despre 
istoria Bulikovului decât mine, spuse Shara. 

— Ah, da, spuse Vinya și se întoarse să privească în geam. 
Ești cel mai experimentat agent al nostru când vine vorba de 
istoria Continentului. Mă îndoiesc că altcineva din lume știe mai 
multe despre zeii lor morţi decât tine, acum, că Efrem nu mai 
e... 
Shara își întoarse privirea. 

— Îmi pare rău, spuse Vinya. Am fost insensibilă. Dar trebuie 
să înţelegi. Îmi este destul de greu să mai simt vreo urmă de 
compasiune, chiar și în acest caz. 

— Știu, răspunse Shara. 

Trecuseră puţin peste șapte ani de când mătușa Vinya 
preluase postul de ministru al Afacerilor Externe. Intotdeauna 
fusese motorul ministerului, omul de la care plecau, într-un fel 
sau altul, toate deciziile. Până la urmă, devenise doar o 
chestiune de formalizare a situaţiei. În timpul scurs de când 


VP - 37 


Vinya preluase postul, sferele de competenţă ale ministerului se 
dezvoltaseră încontinuu, pătrunzând în comerţ, industrie, 
partide politice și chiar politici ale mediului. Și ori de câte ori 
Shara se apropia de Saypur - ceea ce era destul de rar -, auzea 
zvonuri, bârfe cum că Vinya Komavyd, conducătoarea puternicei 
familii Komayd, una dintre cele mai sus-puse familii din 
Ghaladesh, ţintea următorul post important, cel de prim- 
ministru. Era o idee care o neliniștea, dar care îi dădea și fiori 
Sharei. Poate dacă mătușa ei ar fi ocupat cea mai mare funcţie 
publică din Saypur, din lume de fapt, ea ar fi putut în sfârșit să 
vină acasă. Dar la ce fel de acasă s-ar fi întors? 

— Dacă nu ai fi fost tu cea care l-a învăţat pe Efrem, dacă nu 
ai fi fost tu cea care să se ofere să-l înveţe trucuri, cea care să 
petreacă atât de mult timp cu el, te-aș fi chemat într-o clipită, 
draga mea. Dar ofiţerii de caz nu au voie să reacționeze la 
moartea unuia dintre agenții lor, iar tu știi asta. 

— Nu a fost agentul meu. Eu doar l-am învățat. 

— Corect, dar trebuie să recunoști că ești renumită pentru 
acţiunile tale nesăbuite, mai ales în chestiuni personale. 

Shara oftă. 

— Nu pot să cred că încă mai vorbim despre acel lucru. 

— Eu pot să cred. Și chiar dacă tu nu ești aici să auzi, acel 
lucru este adus în discuţie în toate cercurile politice ori de câte 
ori încerc să strâng fonduri. 

— S-a întâmplat acum șaptesprezece ani! 

— Alegătorii pot avea memoria scurtă, dar politicienii nu. 

— În anii de când lucrez peste hotare, am cauzat eu vreun 
scandal? Nu ăsta este rolul meu, să opresc scandalurile înainte 
să izbucnească? 

— Printre altele, da, spuse Vinya. 

— Mătușă, tu mă cunoşti bine. Sunt foarte pricepută în ceea 
ce fac. 

— Nu voi nega că ai fost o binecuvântare pentru munca mea, 
dragă. 

Apoi Vinya oftă și căzu pe gânduri. 

Shara reuși să-și păstreze faţa inertă și inexpresivă în timp ce 
analiza rapid discuţia din ultimele cinci minute. Conversaţia nu 
decursese întocmai precum anticipase. Se așteptase la o 
mustrare dură din partea mătușii, pentru că era clar că Shara 
dăduse fără să vrea peste ceva mult mai grav, o operaţiune 


VP - 38 


mult mai periculoasă, una în care se părea că Pangyui era 
implicat. Dar până acum mătușa Vinya se comportase ca și cum 
Pangyui era un simplu istoric aflat într-o misiune diplomatică. 
„Ceea ce înseamnă fie că nu știe, fie că nu vrea ca eu să știu că 
știe”, gândi Shara. 

Așadar, Shara făcea ceea ce funcţiona întotdeauna în astfel 
de situaţii: aștepta. Descoperise că, dacă stăteai și așteptai, 
lucrurile ieșeau la lumină indiferent de eforturile adversarului 
tău. Și chiar dacă Vinya era mătușa ei, nu existaseră niciodată 
cazuri în care relaţiile dintre comandanți și agenţii lor să nu fie 
cumva potrivnice. 

— În cazul ăsta, cred că e timpul să mă informezi. Care e 
situaţia acolo? întrebă Vinya. 

„Interesant”, gândi Shara. 

— Grea. Ar fi neadevărat dacă aș spune că diplomatul-șef 
Troonyi nu s-a ocupat de ambasadă cât a putut el de bine. 

— Troonyi... Dumnezeule! Am uitat că l-au trimis acolo. Sunt 
fete tinere în ambasadă? 

Shara se gândi la fata cu ceaiul. 

— Una singură. 

— Este însărcinată? 

— Nu, din câte mi-am dat seama. 

— Mulţumim mărilor pentru micile cadouri! 

— Dar Mulaghesh, guvernatoarea polisului? Ea este adepta 
politicii de neintervenţie. Dar în esenţă rămâne un gardian al 
legilor. 

— Da. 

— Și legile încă sunt susţinute pe deplin? 

Vinya începu să-și spună arhicunoscutul discurs: 

— Întotdeauna Saypurul a simţit că eforturile sale nu trebuie 
să se concentreze pe ruine și pe mituri sau pe ţări care nu au 
niciun fel de resurse, ci pe Marea de Sud, pe porturile 
comerciale și pe viitor. Atât timp cât oamenii de pe Continent nu 
agită lucrurile, noi preferăm să nu intervenim. Lui Mulaghesh îi 
plac regulile stricte și mă aștept să o respecte și pe aceasta. 

— Mă pot baza pe ea? 

— Probabil. A lucrat ani buni în armată. A luptat în rebeliune. 
Are armata în sânge. Întotdeauna te poţi descurca foarte bine 
cu acest tip de oameni. Acum, ce poţi să-mi spui despre 
profesor? 


VP - 39 


— Strâng informaţii despre acest caz, răspunse Shara pe un 
ton relaxat, plat și curtenitor. 

— Și în momentul în care vei afla cine l-a omorât și de ce, ce 
vei face? întrebă Vinya. 

— Voi analiza situaţia și voi vedea în ce fel ameninţă 
Saypurul. 

— Deci nu te-ai gândit la răzbunare? 

— Nu este loc de răzbunare când toată lumea e cu ochii pe 
noi. Trebuie să fim raţionali și să evităm vărsarea de sânge. Eu 
sunt, ca de obicei, o unealtă în mâinile naţiunii mele, răspunse 
Shara. 

— Ajunge cu poezia asta. Nu știu cui îi mai folosește, spuse 
Vinya. 

Își întoarse privirea pentru a se gândi. 

— Uite cum facem, Shara. Voi fi generoasă. Îţi voi oferi un 
termen-limită pentru treaba asta: o săptămână. 

Shara o privi cu indignare. 

— O săptămână? 

— Da. O săptămână în care ai timp să-mi demonstrezi că a 
fost mai mult decât o simplă crimă. Toată lumea din Bulikov și-l 
dorea pe acest om mort, draga mea. Ar fi putut-o face chiar și 
menajera. Îţi ofer o săptămână pentru a-mi demonstra că există 
un motiv mult mai important care să justifice prezenţa ta acolo, 
iar dacă nu e, îţi retrag cazul și voi numi pe altcineva să se 
ocupe de el. Dar, stai liniștită, cu siguranţă va fi plictisitor. Cel 
mai probabil va fi încărcat de proceduri. Am devenit foarte buni 
când vine vorba de controlat scandaluri, chiar și unul ca acesta. 
E oarecum specialitatea noastră. 

— O săptămână... 

— Oh, tu ești fata care tocmai mi-a spus că este agentul cu 
cel mai mare grad din zonă? Ai făcut să pară că dintr-o singură 
suflare vei dărâma toate cărţile, spuse Vinya făcând un gest 
care imita căderea cărţilor de joc. Dacă ești atât de bine 
pregătită, draga mea, cu siguranţă vei rezolva cazul în câteva 
ore. 

Shara își aranjă ochelarii în semn de frustrare. 

— Bine! 

— Bine. Să mă informezi periodic. Și aș aprecia dacă 
însoţitorul tău nu ar omori pe nimeni câteva zile. 

— Nu pot să promit asta. 


VP - 40 


— Știu. Dar m-am gândit să te rog. 

— Și dacă rezolv cazul într-o săptămână, dacă reușesc 
imposibilul de data asta, atunci e vreo șansă să... 

— Să ce? 

— Să fiu transferată. 

— Transferată? 

— Da. Înapoi în Ghaladesh, răspunse Shara. 

Văzând că Vinya o privea cu ochi goi, continuă: 

— Am vorbit despre asta data trecută. 

— Da, da. Am vorbit, nu-i așa? răspunse Vinya. 

„Ştii asta, pentru că am vorbit și acum două dăți și acum trei 
dăţi și așa mai departe”, gândi Shara. 

— Trebuie să recunosc că tu ești singurul agent care își 
dorește cu ardoare muncă de birou în Saypur. Eu credeam că 
iubești Continentul, având în vedere că este singurul lucru pe 
care l-ai studiat ca recrut. 

— Am fost plecată timp de șaisprezece ani, spuse Shara. 

Vinya zâmbi stânjenită. 

— Ştii doar că ești cel mai bun agent al meu de pe Continent. 
Nimeni nu știe mai multe despre zeități decât știi tu și, ce e cel 
mai important, nimeni din Ghaladesh nu știe că pe Continent 
mai există urme ale zeităților. 

„Oare de câte ori am auzit discursul ăsta?” gândi Shara. 

— Este politica ministerului să nu divulge această informaţie. 
Saypurienii preferă să creadă că povestea privind existenţa 
zeilor este de-acum istorie. Nu-i putem lăsa să afle că unele 
miracole încă mai funcţionează pe Continent și cu siguranță nu 
trebuie să știe că unele zeități încă mai există, chiar dacă tu și 
însoțitorul tău sunteţi foarte buni în a mușamaliza aceste lucruri. 

Shara se gândea în tăcere la faptul că mătușa ei nu-și dădea 
seama ce însemna asta. 

— Așadar, cât timp zeitățile rămân moarte și noi suntem 
foarte fericiţi că asta este situaţia, nu avem niciun motiv să le 
spunem oamenilor ce nu doresc să afle. 

Shara alese să o întrebe ceva evident: 

— Și pentru că am văzut atât de multe lucruri, pe care nu am 
voie să le dezvălui, înseamnă că nu mă pot întoarce acasă? 

— Motivul pentru care nu te poţi întoarce este și identitatea 
ta. Dacă te-ai întoarce, lumea te-ar lua la întrebări. Şi pentru că 
știi atât de multe lucruri pe care n-ar trebui să le știe nimeni... 


VP - 41 


Shara închise ochii. 

— Dă-mi timp, draga mea, spuse Vinya. Fac tot ce pot. 
Autorităţile mă ascultă din ce în ce mai mult. În curând vor 
putea fi convinse. 

— Problema e că noi, agenţii, luptăm pentru a ne proteja 
casa. Dar trebuie să ne mai și întoarcem din când în când acasă 
ca să ne amintim pentru ce luptăm, spuse Shara încet. 

Vinya o luă în derâdere. 

— Nu fi bleagă! Eşti o Komayd, draga mea! Eşti copilul 
părinţilor tăi, copilul meu - o patriotă. Prin tine curge sânge 
saypurian. 

„Am văzut o mulţime de oameni murind și am semnat 
condamnarea la moarte a multor altora. Nu mai sunt nicicum ca 
părinţii mei”, își dori Shara să spună. 

— Oricum cred că asistăm la un moment important. Cel puţin 
din alte motive decât cele discutate până acum, spuse Vinya. 

— De ce? 

Vinya își plimbă privirea de-a lungul marginilor geamului. 

— Ei bine, draga mea, înfăptuirea acestui miracol pentru 
prima dată în Bulikov după Război nu te face să te simţi 
specială? 

— Nu neapărat. 

— Cred că te simţi bine că a funcţionat. 

— De ce să nu funcţioneze? 

— Nu mă refeream la miracol. Nu mai fi așa naivă, draga mea. 
Știu că ai folosit trucul ca să mă convingi să te las să lucrezi 
acolo. O simplă telegramă n-ar fi fost suficientă, nu-i așa? 

Vinya zâmbi. Ochii îi străluceau. 

— Te rog să ai grijă de tine, draga mea. Istoria cântărește 
foarte mult în Bulikov. Dacă aș fi în locul tău, aș călca cu băgare 
de seamă, mai ales când ești descendenta directă a omului care 
a produs căderea Continentului. 

Apoi șterse geamul cu două degete și imaginea dispăru. 


Este de datoria Ministerului Afacerilor Externe să 
reglementeze ceva ce nu e posibil să fie reglementat. 

Totuși, doar pentru că ceva este imposibil, nu 
înseamnă că oamenii din Saypur nu se așteaptă ca el 
să fie făcut. Până la urmă, înainte de Război, nu se 


VP - 42 


întâmplau lucruri imposibile pe Continent în fiecare oră 
a fiecărei zi? 

Nu din această cauză Saypurul și întreaga lume 
dorm atât de prost noaptea? 


Prim-ministru Anta Doonijesh 
Scrisoare către ministrul Vinya Komayd, 1701 


VP - 43 


e NEMENȚIONAȚŢII e 


Universitatea din Bulikov era o structură întinsă, cu multe 
camere, o rețea impenetrabilă de piatră și atriumuri și culoare, 
ascunsă în spatele zidurilor semețe din partea vestică a 
orașului. Zidurile Universităţii erau pătate de ploaie și de flori 
negre de mucegai. Podelele și pavajele sale erau tocite până la 
luciu, de parcă fuseseră călcate ani și ani la rând. lar coșurile de 
fum pline de grăsime și umflate, care păreau mai degrabă 
cuiburi de viespi decât structuri arhitecturale funcţionale, erau 
făcute după planuri de acum sute de ani. 

Dar, după cum își putu da seama Shara imediat ce intră în 
clădire, instalațiile de apă și de canalizare erau perfecte. La fel 
ca în cazul majorităţii clădirilor, doar unele bucăţi din ele se 
puteau vedea: racordările la conducta principală, aspersoarele 
din tavan, împreună cu obișnuitele robinete și chiuvete. Dar ce 
vedea era destul de avansat. 

Shara încercă să nu zâmbească. Ştia că, în ciuda aspectului ei 
extrem de vechi, clădirea depășea doar cu puţin douăzeci de 
ani. 

— În ce aripă ne aflăm? întrebă ea. 

— În aripa Lingvistică, dar ei preferă să le numim „camere”, 
răspunse Nidayin. 

Shara clipi ușor la o asemenea corecție promptă. Realiză că 
Nidayin nu era un ofiţer ambasadorial neobișnuit, fiind insolent, 
indiferent și încrezut. Totuși, era reprezentantul Ambasadei în 
relaţiile cu publicul, ceea ce însemna că el era cel care le făcea 
intrarea ambasadorilor și diplomaților în locurile importante, 
cum era și Universitatea. 

— Sunt camere foarte lungi, practic este un hol mare, zise 
Pitry uitându-se în jur. 

— Termenul „cameră” are o însemnătate simbolică foarte 
mare, spuse Nidayin. 

— Adică? 

— Cu siguranţă acest lucru nu este important pentru 
investigaţie. Nici nu contează, răspunse Nidayin, care nu se 
așteptase să fie interogat în felul acela. 


VP - 44 


Pașii lor se auzeau cu ecou. În Universitate nu a mai rămas 
nimeni după moartea profesorului Pangyui. Poate era doar felul 
în care lumina albastră a lămpilor cu gaze se juca pe pereţi, dar 
Shara avea impresia că se aflau într-o structură organică, se 
simţea ca și cum nu erau într-un institut de educaţie superioară, 
ci într-un cuib al vreunei insecte sau în stomacul unei creaturi 
uriașe. „Poate asta a fost și intenţia arhitecţilor”, gândi ea. 

Se întrebă oare ce credea Efrem despre locul acela. li văzuse 
deja camerele de la ambasadă și, după cum se așteptase, le 
găsise complet goale și lipsite de orice detalii. Efrem fusese un 
om care trăia pentru muncă, mai ales pentru o astfe/ de muncă, 
în locul acesta istoric. Nu avea niciun dubiu că undeva, îndesate 
în vreun sertar din biroul lui de la Universitate, va găsi sute de 
schiţe ale cornișelor Universităţii, ale porţilor și mai ales ale 
clanțelor și mânerelor de uși, pentru că Efrem fusese 
dintotdeauna fascinat de lucrurile făcute de mâinile oamenilor. 
„Este modul lor de a interacţiona cu lumea exterioară. Ochii pot 
fi oglinda sufletului, dar mâinile reprezintă subconștientul, felul 
de a fi. Observă mâinile unui om și îi vei observa inima”, i-a spus 
el odată. Și poate avea dreptate, pentru că Efrem atingea 
întotdeauna lucrurile atunci când descoperea ceva nou. Mângâia 
tăbliile meselor, bătea în pereţi, frământa pământul, mângâia 
fructele coapte. Pentru Efrem Pangyui lumea era o sursă 
inepuizabilă de lucruri ce puteau fi experimentate. 

— Ei bine, acum sunt curios, zise Pitry. 

— Nu contează, spuse din nou Nidayin. 

— Nu știi, zise Pitry. 

— Ba știu! Dar nu am toate datele necesare pentru a explica 
și nu vreau să dau o informaţie incompletă, răspunse Nidayin. 

— Baliverne, spuse Pitry. 

Sigrud oftă ușor - ceea ce el interpreta drept un semn de 
exasperare. 

Shara își drese vocea: 

— Universitatea are șase „camere” pentru că cei de pe 
Continent concepeau lumea ca pe o inimă cu șase camere, 
fiecare cameră fiind casa uneia dintre zeitățile native. Fluxurile 
de energie dintre zeități au format timpul, soarta, întâmplările: 
adică însuși sângele lumii. Universitatea a fost concepută ca un 
microcosmos al acestei legături. Să vii aici însemna să înveţi 
totul despre tot sau cel puțin asta doreau să sugereze. 


VP - 45 


— Pe bune? se miră Pitry. 

— Da. Dar aceasta nu este clădirea originală a Universităţii. 
Cea veche a fost distrusă în timpul Războiului. 

— După Marea Dispariţie vrei să zici. A dispărut la fel ca 
majoritatea clădirilor din Bulikov, nu-i așa? întrebă Nidayin. 

Dar Shara îl ignoră. 

— Universitatea a fost reconstruită după schiţele și conform 
arhitecturii de dinainte de Război. Bulikovul a insistat foarte 
mult să fie reclădită la fel cum a fost, astfel că au demolat o 
bună parte din clădirile vechi pentru ca Universitatea să fie 
reconstruită cu acel tip de piatră. Au vrut să fie la fel ca cea din 
vechime, dar permiţând și anumite îmbunătăţiri moderne, spuse 
Shara atingând una dintre lămpile cu gaz. 

— De unde știi toate astea? întrebă Pitry contrariat. 

Shara își aranjă ochelarii. 

— Ce cursuri se mai ţin aici? 

— Păi... acum mai mult cursuri de economie. Comerţ și 
cursuri de pregătire pentru ocuparea unui loc de muncă. Asta 
pentru că orașul a făcut eforturi foarte mari să devină un jucător 
important pe piaţa economică a lumii. Face parte din mișcarea 
pentru Noul Bulikov, care a avut parte de ceva rezistenţă în 
ultima vreme, întrucât unii oameni o privesc ca pe o 
modernizare. Ceea ce și e până la urmă. Au avut loc proteste 
sporadice prin campus. Fie împotriva Noului Bulikov, fie 
împotriva... 

— Profesorului Pangyui, continuă Shara. 

— Da. 

— Presupun că nu au voie să predea istorie, zise Pitry în timp 
ce studia absent ușile. 

— Nu prea mult, nu. Istoria pe care o predau este strict 
reglementată, potrivit Legilor ordinii lumești. Legile oarecum 
ciuntesc tot ce fac ei aici. Și au probleme în a preda științe și 
fizică din cauza faptului că multă vreme aici lucrurile n-au 
funcționat conform legilor fizicii, iar în unele locuri tot nu 
funcționează, spuse Nidayin. 

„Bineînţeles! Cum le poţi preda unor oameni știința, când 
până și soarele o respinge în fiecare dimineaţă?” gândi Shara. 

Sigrud se opri. Adulmecă de două ori, apoi își îndreptă privirea 
către o ușă aflată în dreapta. La fel ca majoritatea ușilor 


VP - 46 


Universităţii, și aceasta era din lemn masiv și avea un geam 
gros în mijloc. Altminteri, era o ușă simplă. 

— Acela este biroul profesorului Pangyui? întrebă Shara. 

— Da, răspunse Nidayin. Cum a făcut să...? 

— Și a mai intrat altcineva acolo în afară de poliţie? 

— Nu cred, nu. 

Și totuși, Shara strâmbă din nas. Ştia că până și intervenţia 
poliţiei putea să facă tot atât rău. 

— Nidayin, Pitry, vă rog să verificaţi fiecare birou și fiecare 
cameră din această parte a Universităţii. Trebuie să aflăm ce alţi 
angajaţi ai instituţiei ar fi putut fi prin apropiere și care era 
natura relaţiei lor cu profesorul Pangyui. 

— Sunteţi sigură că doriţi o astfel de investigaţie? întrebă 
Nidayin. 

Shara îi aruncă o privire nu chiar de gheață, dar aproape rece. 

— Nu vreau să vă jignesc, totuși sunteţi diplomatul-șef 
interimar, continuă el. 

— Da. Sunt. Și am ordine de la guvernatoarea polisului, după 
cum poţi vedea, spuse Shara scoțând o telegramă roz pe care i- 
o înmână lui Nidayin. 


AMB-C. THIVANI INVESTIG. 
PRELIM. OFIŢERII POLISULUI AJUTA <STOP> GHS512 


— Aaa! exclamă Nidayin. 

— Doar investigația preliminară, spuse Shara. Dar trebuie să 
analizăm probele cât sunt încă proaspete sau cel puţin așa mi s- 
a spus. Greșesc cu ceva? 

— Nu. Nu greșiţi, răspunse Nidayin. 

El și Pitry începură să verifice birourile adiacente, iar după ce 
se îndepărtară vreo zece metri începură să discute din nou. 

„Asta ar trebui să-i ţină ocupați o vreme”, gândi Shara. 

Luă telegrama și o puse la loc în buzunar. Ştia că va mai avea 
nevoie de ea. Bineînțeles că Mulaghesh, guvernatoarea 
polisului, nu trimisese o asemenea telegramă, dar era bine să ai 
prieteni în toate departamentele de comunicații, indiferent de 
intenţiile pe care le aveai. 

— Acum să vedem ce-a mai rămas. 


VP - 47 


La prima vedere, biroul profesorului Efrem Pangyui semăna cu 
vizuina enormă a unui şobolan. Hârtiile rupte și aruncate peste 
tot ajungeau până la genunchi, iar biroul părea o barjă 
scufundată printre valuri îngălbenite. Shara aprinse lampa cu 
gaz și analiză stricăciunile. Observă nenumaratele piuneze 
înfipte în avizierul de plută de care încă mai atârnau bucățele de 
hârtie. 

— Sigur poliţia le-a rupt. Sunt convinsă! spuse ea ușor. 

Biroul era mic și murdar, nicidecum potrivit pentru un bărbat 
de statura lui Pangyui. Avea și o fereastră, dar vitraliul era atât 
de negru, încât putea la fel de bine să fie și cărămidă. 

— Cred că va trebui să adunăm toate astea și să le ducem la 
ambasadă, zise Shara, după care făcu o pauză. la spune-mi, câţi 
oameni ne-au urmărit până aici? 

Sigrud ridică două degete. 

— Profesioniști? 

— Nu cred. 

— Nidayin și Pitry i-au observat? 

Sigrud se uită la ea ca și cum i-ar fi spus: „Tu ce crezi?” 

Shara zâmbi. 

— Eu ţi-am zis. Agiţi cuibul de viespi... dar să ne întoarcem la 
treburile noastre, zise Shara. 

Și, uitându-se împrejur, întrebă: 

— Ce părere ai? 

Sigrud adulmecă ceva și își frecă nasul. 

— E evident că cineva căuta ceva. Dar cred că acel cineva nu 
a găsit nimic din ce-l interesa. 

Shara dădu din cap aprobator, încântată să-și vadă concluziile 
confirmate. Singurul ochi al lui Sigrud se plimba pe mormanele 
de hârtie. 

— Dacă ar fi căutat ceva și ar fi găsit, s-ar fi oprit, zise el. Dar 
eu nu văd niciun semn că s-au oprit. 

— Bun! Nici eu. 

Dar rămânea întrebarea: ce căutau? Mesajul din cravata lui 
Pangyui? Nu era încă sigură, dar se îndoia din ce în ce mai mult 
de faptul că Pangyui fusese omorât doar pentru o simplă erezie 
împotriva Bulikovului. 

„Să nu crezi nimic. Nu știi până nu știi”, își reaminti Shara. 

— Bine! Unde? întrebă ea. 


VP - 48 


Sigrud adulmecă din nou, înainta spre birou prin hârtiile de pe 
jos și dădu cu piciorul ca să elibereze podeaua pe partea opusă 
a locului unde în mod normal ar fi stat profesorul. Acolo găsi o 
pată mare și neagră. Shara trebui să se apropie înainte să simtă 
mirosul de cupru al sângelui coagulat. 

— Deci nu stătea la birou, zise Shara. 

— Nu cred, nu. 

Și-ar fi dorit să știe unde zăcea când îl găsiseră, ce se afla 
lângă el, ce se afla pe el. Bineînţeles că raportul poliției conţinea 
notițe, dar, de exemplu, în acel raport nu era menţionat deloc că 
hainele lui Pangyui erau rupte, deci nu putea fi de încredere. 
Până la urmă, ea trebuia să lucreze cu ce avea. 

— Poţi să-mi aduci o pungă pentru hârtiile astea, te rog? 
spuse ea ușor. 

Sigrud încuviinţă și traversă coridorul în căutarea unei pungi. 

Shara analiză din nou camera. Merse ușor, se aplecă și adună 
o hârtie de pe jos: 

„... dar subiectul disputei este acela că istoria Kajului ca 
saypurian investit cu atribuţii în mod neobișnuit nu îi 
discreditează acțiunile. Tatăl lui a colaborat cu Continentul, da, 
și nu știm nimic despre mama sa. Știm despre Kaj doar că a fost 
om învățat și un fel de cercetător care făcea experimente acasă 
și, chiar dacă nu a pierdut niciun membru al familiei în timpul 
masacrului, el...” 

Apoi ridică altă hârtie și citi: 

„... cineva se poate întreba la ce a fost folosită camera lui 
Olvos în clădirea originală a Universităţii, pentru că se 
sugerează că ea nu a fost de acord cu acţiunile Continentului și 
ale altor zeități. Retragerea din lume a lui Olvos, Zeitatea 
luminii, speranţei și împăcării, în anul 775, la începutul Epocii de 
Aur a Continentului, a fost considerată o mare tragedie. Motivele 
retragerii au fost dezbătute cu ardoare. Unele texte susțineau că 
Olvos prezisese numai suferinţă și durere pe calea pe care 
celelalte zeități o aleseseră, dar multe dintre aceste texte au 
fost repede distruse, probabil de către celelalte zeități...” 

Pe altă hârtie scria: 

„... din câte știm până acum, Kajul a petrecut foarte puţin 
timp pe malurile Continentului înainte să moară de o infecţie în 
1646. Dormea, mânca și trăia singur. Vorbea doar când dădea 
ordine. Sagresha, locotenentul lui, menţionează în scrisorile 


VP - 49 


sale: «Părea atât de dezamăgit de patria celor care i-au cucerit 
și asuprit poporul pentru atâta timp, încât asta l-a rănit. Chiar 
dacă nu a spus niciodată, puteam să-l aud gândind asta - n-ar 
trebui ca pământul zeilor să fie potrivit pentru zei?» Cu toate 
acestea, Kajul nu avea cum să știe că el era aproape direct 
responsabil pentru devastarea Continentului, pentru că uciderea 
Zeității Taalhavras a adus Marea Dispariție..."” 

Shara recunoscu multe dintre scrierile vechi ale lui Efrem, 
publicate deja. Probabil își adusese vechile volume acolo, iar 
poliţia le distrusese în timpul „percheziţiei”. „Probabil s-au simţit 
bine distrugând atâtea lucrări saypuriene vestite. Dacă într- 
adevăr poliţia a făcut asta”, se gândi ea. 

Privirea îi căzu pe un obiect mare aflat într-un colţ. După ce îl 
examină, își dădu seama că era un seif impresionant - și, mai 
mult decât atât, ușa îi era întredeschisă. Shara verifică sistemul 
de închidere, care era foarte complicat. Nu era un spărgător 
experimentat, dar cunoscuse câţiva la viața ei care ar fi pălit în 
fața unei asemenea încuietori. Și totuși, sistemul de închidere 
nu prezenta semne de spargere, nici ușa sau restul seifului. Dar 
nici nu găsi vreo urmă a ceea ce fusese în seif. 

In momentul în care se trase înapoi să se gândească, Shara 
văzu printre resturi o bucată de hârtie diferită de paginile de 
carte de pe jos. Pe colțul din stânga văzu sigiliul Ministerului 
Afacerilor Externe, iar în colțul din dreapta, sigiliul Biroului 
Guvernatorului polisului. 

O trase afară. Era o cerere făcută de Efrem. Ce anume cerea 
era greu să-și dea seama, pentru că cererea se reducea la un 
simplu cod: ACCWHS14-347. Semnătura lui Efrem era jos, dar 
mai era nevoie de o semnătură, iar sub locul liber se aflau 
cuvintele TURYIN MULAGHESH, GUVERNATOAREA POLISULUI, 
BULIKOV. 

— Ai găsit ceva? întrebă Sigrud aflat în ușă. 

— Nu știu sigur, răspunse Shara. 

In timp ce adunau hârtiile, Shara descoperi că cererea aceea 
nu era singurul document al guvernatoarei polisului care se afla 
în posesia lui Efrem. Printre hârtii se aflau zeci și zeci de bucăţi 
din permisele de intrare probabil înmânate de vreun gardian în 
momentul în care primea acceptul să intre... undeva. 

Shara le numără după ce termină de adunat. Găsi 
nouăsprezece bucăţi din permisele de intrare în birou. Și ea știa 


VP - 50 


că Efrem nu le păstrase intenţionat. Cel mai probabil, nu mai 
valorau nimic din momentul în care se încheia vizita, iar 
profesorul își golea buzunarele de hârtii când se întorcea în 
birou. 

Shara se uită din nou la seiful din colț. „Probabil aducea mai 
mult decât bucățele de hârtie”, se gândi ea. 

Nidayin și Pitry intrară în birou arătând foarte obosiţi. Nidayin 
ținea în mână o bucată de hârtie mare și murdară. 

— Ei bine, am terminat! spuse el. Avem în total șaizeci și trei 
de nume și le-am notat departamentul, statutul de angajat, 
relaţia cu profesorul și... 

— Aţi făcut o treabă bună, îl întrerupse Shara. Sigrud, te rog 
să adaugi hârtia lor la colecția noastră. Cred că am terminat 
treaba aici. Ne vom întoarce la ambasadă acum. Pitry, cred că e 
nevoie să faci plinul mașinii, pentru că vom face o scurtă 
excursie în afara Bulikovului. 

— Unde mergem? o întrebă Pitry. 

Shara atinse ușor bucata de hârtie din buzunar. 

— Să fiu sinceră, nu știu, răspunse ea. 

e 

După ce ieșiră din Universitate și se îndreptară spre mașină, 
Shara încetini pasul. 

Sigrud mergea în spatele ei și șuiera ușor pe nas. 

Shara se uită în jos la mâinile lui. 

El făcu un gest aproape insesizabil cu degetul arătător și cu 
cel mijlociu, atingându-și ușor coapsa. Femeia se uită în 
dreapta. 

Păreau niște oameni obișnuiți stând la o cafenea. Dar până la 
urmă, așa artrebui să fie. Bărbatul era îmbrăcat într-o haină gri, 
mare și groasă, cu părul uleios și cu barba nerasă de două zile. 
Desfăcea ambalajul unui trabuc. Femeia era în vârstă de 
cincizeci sau cincizeci și cinci de ani, slabă cu trăsături aspre, cu 
ten vinețiu, mâini muncite și păr alb prins într-un coc sever. 
Femeia cosea și refuza să-și ridice capul, dar Shara putea vedea 
cum îi tremurau mâinile. 

„Nu. Nu sunt profesioniști”, gândi ea. 

— Te vom lăsa după colţ. Apoi îi urmărești, îi zise Shara lui 
Sigrud. 

Bărbatul aprobă și se urcă în mașină. 


VP -51 


A ieși din Bulikov cu mașina presupunea o întreagă paradă a 
documentelor de intrare, a punctelor de control, a blocajelor în 
trafic, a porţilor vopsite în dungi roșii și albe, a gardienilor și a 
sutelor de liste. Toţi gardienii - îmbrăcaţi în uniforme negre sau 
mov cu zeci de nasturi de alamă - erau continentali. „Am 
reglementat atât de mult orașul, încât propriii cetăţeni sunt 
dispuși să-l sugrume?” Documentele Sharei acționau ca o 
baghetă magică. Unii oameni îi făceau disperaţi cu mâna, alţii 
chiar o salutau. Astfel că ea și Pitry trecură prin rețeaua de 
puncte de control în jumătate de oră - ceva ce un cetăţean al 
Bulikovului reușea doar dacă se trezea foarte, foarte, foarte 
devreme. 

„Cartierul genera!” al guvernatorului polisului era întotdeauna 
un subiect controversat pe Continent. Shara știa că, în opinia 
Saypurului, sediul guvernatorului regional sau al polisului era 
doar temporar. Făcea parte, dacă vreţi, din declaraţiile ei 
oficiale ca agent saypurian. Tot din punct de vedere al 
oficialităților, sediul guvernatorului monitorizează celelalte sedii 
saypuriene doar pentru a menţine pacea până când pacea se va 
instaura. Dar toată lumea de pe Continent întreba când se va 
întâmpla asta mai exact. 

judecând după zidurile înalte de peste zece metri, după 
tunurile fixe, porţile de fier și strigătele soldaţilor ce se auzeau 
de după ziduri (care erau la mai puţin de patru kilometri de 
zidurile Bulikovului), părea că încă nu putea fi vorba de 
eliminarea misiunilor de menţinere a păcii. De exemplu, biroul 
guvernatoarei Mulaghesh era impunător, solemn, sărac mobilat, 
dar mai ales și mai ales permanent. În spatele biroului lui 
Mulaghesh erau ferestre până în tavan, iar prin ele Shara putea 
vedea dealurile verzi înconjurate de ziduri de beton. De 
asemenea, observa soldaţi antrenându-se pe terenul de paradă, 
zeci de turbane albastre mișcându-se de sus în jos în timp ce 
comandantul urla ordinele. 

— Guvernatoarea Mulaghesh va veni imediat, spuse asistentul 
ei, un tânăr cu trăsături bine definite, cu o privire înverșunată. 
Deocamdată își face plimbarea de întreţinere, continuă el. 

— lmi cer scuze, ce face? spuse Shara. 

Asistentul zâmbi într-o manieră pe care o considera 
politicoasă. 

— Face exerciţii fizice. 


VP - 52 


— Înţeleg. Atunci voi aștepta. 

Tânărul zâmbi iar, de data aceasta parcă spunând: „Cât de 
încântător e să crezi că ai și altă variantă”. 

Shara se uită prin birou. Avea expresivitatea și delicateţea 
unui topor. Suprafeţele gri erau curate și totul era făcut să 
funcționeze bine. Pereţii, podeaua și tavanul păreau la fel, încât 
Shara avea impresia că erau curățate cu aceeași mătură. 

O ușă mică aflată într-o parte a biroului se deschise. Intră o 
femeie bondoacă, de vreo patruzeci și cinci de ani, îmbrăcată cu 
un sacou standard gri, cu pantaloni bufanţi albaștri și cizme în 
picioare. Era transpirată și broboanele de sudoare i se scurgeau 
pe umerii enorm de mari și foarte maro. Se opri și o analiză pe 
Shara cu o privire rece, apoi zâmbi la fel de rece și se duse la 
birou. Se agăță de colţul acestuia, își aruncă piciorul drept în sus 
și își atinse glezna cu mâna dreaptă, întinzându-și cvadricepșii. 

— Bună! spuse ea. 

Shara zâmbi și rămase în picioare. Turyin Mulaghesh era la fel 
ca biroul ei: rece, sobră, brutală și eficientă, o persoană născută 
și crescută să lupte și să facă ordine, încât nu tolera un alt stil 
de viaţă. Era una dintre cele mai musculoase femei pe care le 
văzuse Shara vreodată, cu bicepși vânoși și cu gâtul și umerii 
plini de mușchi. Shara auzise povești despre faptele lui 
Mulaghesh din timpul micilor rebeliuni de după Vara Râurilor 
Negre și tindea să le creadă pe toate, acum, când îi văzu 
cicatricea imensă de pe obrazul stâng și mai ales încheieturile 
distruse ale degetelor. Oricum, Mulaghesh părea omul nepotrivit 
pentru a ocupa o asemenea poziţie de birocrat. 

— Bună ziua, doamnă guvernatoare Mulaghesh, zise Shara. 
Eu sunt... 

— Știu cine ești. 

Își dădu drumul gleznei, deschise un sertar și scoase o ţigară. 

— Ești fata cea nouă, continuă guvernatoarea. Care a ocupat 
postul de cum îi spune, diplomat-șef. 

— Da. Ashara Thivani, fost ambasador cu... 

— Da, da, ambasador cultural. Ai sosit azi-noapte, nu? 

— Da. 

Mulaghesh se aruncă în scaun și își puse picioarele pe birou. 

— Parcă au trecut două săptămâni de când l-au adus pe 
Troonyi aici. Sunt surprinsă că încă mai am o slujbă. Credeam că 
va arde orașul din temelii. Prostul naibii! spuse ea, uitându-se la 


VP-53 


Shara cu ochii gri ca oţelul. Dar poate el a zgândărit lucrurile. 
Până la urmă, Pangyui a murit pe tura lui. 

Arătă spre Shara cu filtrul ţigării: 

— De-asta ești aici, nu-i așa? 

— Ăsta este unul dintre motive, da. 

— Și alt motiv ar fi ca ministerul să stabilească dacă acţiunile 
mele sau, mai bine spus, neintervenția mea a contribuit la 
moartea emisarului cultural. Pentru că s-a întâmplat și pe tura 
mea, zise Mulaghesh în timp ce-și aprinse ţigara. 

— Asta nu mai ţine de mine, răspunse Shara. 

— Se vede că stăpânești bine arta diplomaţiei. 

— Vă spun adevărul. 

— Cred că este adevărul tău. Probabil nu și al ministerului, 
oftă Mulaghesh învăluită în fum. Ascultă, eu mă bucur nespus că 
ești aici, pentru că, dacă /e spui ce le-am tot spus și eu în 
ultimul an, poate vor asculta. Pentru că de când am aflat de 
prostia asta de expediţie culturală am știut, pur și simplu am 
știut ca se va termina prost. Bulikovul este ca un elefant, mă- 
nțelegi? Are o memorie foarte bună. Ahanashtanul, 
Taalhavshtanul, toate locurile alea au făcut ordine. Se 
modernizează. Montează linie de cale ferată, aduc doctori... 
rahat, le lasă pe femei să voteze, spuse Mulaghesh, apoi horcăi 
și scuipă în coșul de gunoi de lângă birou. 

Arătă spre fereastră și spre zidurile Bulikovului și continuă: 

— Acest loc încă mai crede că este în Epoca de Aur. Sau că ar 
trebui să fie. Din când în când, mai uită și avem parte de pace, 
dar atunci cineva agită cuibul și iar apare câte o criză. O criză în 
care nu pot să intervin, pentru că politica este „Nu interveniţi!” 
Politica sună al naibii de bine în Ghaladesh, aflat la un afurisit de 
ocean depărtare, dar când ai zidurile alea la o zi de mers de 
tine, sunt doar vorbe-n vânt. 

Shara o întrerupse: 

— Doamnă guvernatoare Mulaghesh, înainte să continuăm... 

— Da? 

— Cine credeți că l-a omorât pe profesorul Pangyui? 

Mulaghesh se arătă luată puţin prin surprindere de această 
întrebare. 

— Mă întrebi pe mine? La naiba, nu știu. Putea fi oricine. Tot 
orașul îl dorea mort. În plus, nu am fost lăsată să investighez. 

— Dar probabil aveţi ceva bănuieli? 


VP - 54 


— Da, am, spuse Mulaghesh și o studie pe Shara pentru mai 
mult timp. Dar de ce te interesează? Ești un simplu ambasador 
cultural. Te afli aici doar pentru petreceri, nu-i așa? 

Shara scoase din haină insigna Ministerului Afacerilor Externe. 

Mulaghesh se aplecă și o examină fără nicio reacţie. 

Trecu ceva timp până citi numele de jos: 

— Komayd. 

— Da, răspunse Shara. 

— Să înțeleg că nu Thivani. 

— Nu. 

— Komayd. Vinya Komayd? 

Shara se uită la ea fără să clipească. 

Mulaghesh se lăsă pe spătarul scaunului, se uită la Shara o 
vreme și o întrebă: 

— Câţi ani ai? 

Shara îi răspunse. 

— Așadar... Chestia aia de acum șaisprezece ani. La Partidul 
Naționalist. Tu ai fost? 

Cu greu, Shara reuși să nu arate niciun fel de emoție. 

Mulaghesh dădu din cap aprobator. Dacă Shara nu se înșela, 
credea că văzuse o licărire vicleană în ochii ei. 

— De ce nu ai spus asta de la început? 

— Pentru că aţi început să vorbiţi înainte să apuc să zic ceva. 

— Da, e adevărat, zise Mulaghesh. Devin vorbăreață după ce 
alerg, continuă ea și își strânse ţigara între dinţi. Deci a; venit să 
investighezi moartea profesorului. 

— Am venit aici să descopăr dacă în Bulikov există ceva care 
ameninţă siguranţa Saypurului, zise Shara punându-și insigna 
înapoi în haină. 

— În Bulikov? La dracu'! În ultimii cincisprezece ani abia dacă 
a ieșit din mizerie. Când am ajuns eu aici nu cred că arăta altfel 
decât pe vremea când l-a cucerit Kajul. Oamenii încă foloseau 
găleţile pe post de toaletă. E cam greu de imaginat cum ar 
putea fi o ameninţare. 

— Asta au zis și înainte de Vara Râurilor Negre, când au fost 
introduse Legile ordinii lumești, iar Bulikovul s-a răsculat 
ajungând într-o stare și mai deplorabilă. Patimile Bulikovului par 
să fie mai mari decât lipsurile. 

— Poetic spus, zise Mulaghesh. Dar probabil că este adevărat. 


VP -55 


Își trecu degetul mare peste cicatricea de pe obraz și se lăsă 
și mai pe spate în scaun, ceea ce Shara nu mai crezuse că era 
posibil. 

Shara știa că Mulaghesh se gândea să-i dea o mână de ajutor 
acestui nou și misterios oficial. Se întâmpla de multe ori ca în 
minister faptele bune și acţiunile caritabile de acest gen să-ți 
aducă numai necazuri, mai ales când persoana ajutată își 
pierdea funcţia și toţi cei care îi oferiseră sprijin fuseseră 
pedepsiți. 

— Am nevoie de ajutorul dumneavoastră. Nu mă pot baza pe 
ambasadă, zise Shara. 

Mulaghesh horcăi. 

— Cine se poate baza? 

— Corect. Și sunt dispusă să fac orice pentru a vă câștiga 
sprijinul. 

— A, da? 

— Da. Vreau să termin mai repede cu tărășenia asta. Și am 
nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Mulaghesh mesteca filtrul ţigării. 

— Nu știu dacă poți să-mi oferi ce vreau eu. 

— Veţi rămâne surprinsă. 

— Probabil. Nu mă deranjează să fiu servitoare, doamnă 
ambasadoare Komayd. Și până la urmă asta suntem, servitori 
publici. Dar am servit destul. Vreau să servesc în altă parte. Intr- 
un loc mult mai bun decât ruina asta întoarsă cu susul în jos. 

Shara credea că știa unde vrea să ajungă cu discursul. 

— Ahanashtan? 

Mulaghesh începu să râdă. 

— Ahanashtan? Crezi că-mi doresc o responsabilitate și mai 
mare? Pe toate mările, nu! Ceea ce vreau, domnişoară 
ambasadoare, este să fiu mutată în Javrat. 

— Javrat? zise Shara surprinsă. 

— Da. Departe de tot, în Marea de Sud. Vreau să mă duc într- 
un loc cu palmieri. Cu soare. Și p/ajă. Într-un loc cu vinuri bune 
și bărbaţi care să nu aibă pielea ca grăsimea vacii. Vreau să mă 
duc departe de tot de Continent. Nu mai vreau să am de-a face 
cu treburile astea. 

Shara fu luată prin surprindere de această mărturisire. Orașul- 
port Ahanashtan era cel mai mare polis de pe Continent și de 
asemenea orașul care avea cele mai strânse legături cu 


VP - 56 


Saypurul. Guvernatorul polisului de acolo era unul dintre cei mai 
influenți oameni din lume și se credea că toţi oficialii saypurieni 
își doresc acea slujbă. Să ceară transferul pe micuța insulă 
Javrat însemna că Mulaghesh voia să iasă de pe scena politică. 
lar Shara încă nu întâlnise vreun saypurian care să nu-și 
dorească să rămână cât mai sus, pentru cât mai mult timp cu 
putinţă. 

— Crezi că e posibil? întrebă Mulaghesh. 

— Cu siguranţă... e posibil. Dar mă aștept ca ministerul să fie 
puţin contrariat, zise Shara. 

— Nu vreau o promovare. Cât mai am de trăit? Douăzeci de 
ani? Poate mai puţin? Vreau să-mi duc oasele undeva unde e 
cald, doamnă ambasadoare. Și toate jocurile astea politice din 
ziua de azi, sincer, mă dezgustă. 

— Voi face tot posibilul să aranjez asta. 

Mulaghesh afișă un zâmbet care i s-ar fi potrivit mai mult unui 
rechin. 

— Excelent! Acum, să ne apucăm de treabă. 

(J 

— Îți spun, mișcarea asta, Noul Bulikov, a creat haos în tot 
oraşul, zise Mulaghesh. Lucrurile fierb de ceva vreme. Oamenii 
își dau seama că este rost de bani din modernizare - cu alte 
cuvinte, din colaborarea cu Saypurul - și vor să o facă. Dar 
bogații din Bulikov nu vor să coopereze deloc și fac mult 
scandal, iar săracii îi ascultă. 

— Și ce treabă au toate astea cu profesorul Pangyui? 

— Ei bine, argumentul suprem al mișcării împotriva Noului 
Bulikov este „îndepărtarea de la cale”, spuse Mulaghesh dându- 
și ochii peste cap. Lucrurile nu au fost așa, prin urmare, nu 
trebuie să fie așa. Extremiștii din mișcarea împotriva Noului 
Bulikov se  autointitulează  „Restauratorii”.  Autoproclamaţii 
păzitori și protectori ai patrimoniului naţional și ai identității 
culturale. Cunoști și tu astfel de nenorociţi. Și venirea lui 
Pangyui, care a început să disece istoria și cultura Continentului, 
le-a oferit o ţintă. 

— Ah! exclamă Shara. 

— Da. Și Restauratorii pierdeau pentru că, la naiba, nimeni nu 
votează împotriva prosperității. Și dacă pierzi, cel mai bine e să 
schimbi tactica. 

— Profesorul a fost un bun element de distragere a atenţiei. 


VP - 57 


— Corect. Arată cu degetul către acest saypurian împuţit care 
a venit aici cu binecuvântarea puterii străine pe care sunt 
nevoiți să o accepte și ţipă, urlă și se vaită ca mironosiţele 
despre sacrilegiul înfăptuit. Oricum nu cred că i-a interesat prea 
mult de Pangyui și de misiunea lui privind „înţelegerea 
culturală” sau poate pe unii i-a interesat, dar cu siguranţă l-au 
folosit din punct de vedere politic. Și acum neagă toţi că ar fi 
avut vreo legătură cu crima. lar poziţia lor oficială este că a fost 
doar dezbatere politică onestă. Știi despre ce vorbesc, buna și 
vechea dezbatere politică dezgustătoare și calomniatoare. Nimic 
neobișnuit. 

Shara nu era deloc surprinsă la auzul acestor vorbe. Politica 
putea îmbrăca diferite haine în țări diferite, dar sub toată 
această pompă se afla aceeași urâţenie. 

— Dar treaba asta are vreo legătură cu moartea lui Pangyui? 

— Poate că da. Poate că nu. E posibil ca situația asta să-l fi 
convins pe vreun nebun să-l omoare în bătaie pe profesor? 
Posibil. Asta înseamnă că facțiunile politice din Bulikov sunt 
responsabile pentru crimă? Probabil. Putem face ceva în 
legătură cu treaba asta? Nu prea. 

— Dar dacă facțiunile politice din Bulikov sunt direct 
responsabile de ce s-a întâmplat? întrebă Shara. 

Mulaghesh încetă să mai mestece ţigara. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Am verificat biroul profesorului. A fost răvășit. Suspectez că 
asta nu s-ar fi putut întâmpla fără ca cineva din poliţia 
Bulikovului să știe. Mare parte din lucrările lui au fost rupte, 
distruse. Cineva a căutat ceva. 

— Ce a căutat? 

— Nu știu. 

— Și atunci de ce-ai venit la mine cu problema asta? 

— Păi, depinde de ce anume cerceta profesorul. 

Shara scoase din haină permisele de intrare ale profesorului, 
le puse pe biroul lui Mulaghesh și le întinse către ea. 

Când le văzu, guvernatoarea se schimbă la faţă. Își scoase 
ţigara din gură, stătu nemișcată cu ea în mână, apoi o așeză pe 
masă. 

— Rahat! 

— Ce sunt astea, doamnă guvernatoare? întrebă Shara. 

Mulaghesh mormăi a frustrare. 


VP -58 


— Am găsit zeci de acte de felul acesta în biroul lui. Nu există 
nicio raportare privind aceste documente, zise Shara. 

— Asta pentru că nu putem risca ca cineva să afle unde este, 
răspunse Mulaghesh arătând cu degetul spre o hârtie. 

— Ce sunt astea, doamnă guvernatoare? 

— Insigne de vizitator. Le agăţi de cămașă, în faţă, ca să 
vedem că ai permisiunea să intri. Expiră în fiecare săptămână, 
pentru că accesul este foarte restricționat. Cred că le-a luat cu 
el acasă pe cele expirate, chiar dacă a primit ordine stricte să le 
distrugă. Dar asta păţești când îi dai o astfel de misiune unui 
civil, răspunse Mulaghesh. 

— Acces la ce? 

Mulaghesh stinse ţigara de tăblia mesei. 

— Credeam că știi. Până la urmă, toată lumea a auzit de 
Depozite. 

Shara rămase cu gura căscată la auzul acelor cuvinte. 

— Depozitele? Adică... Depozitele secrete? 

Mulaghesh încuviinţă din cap reticentă. 

— Există? 

— Da, da, există, spuse Mulaghesh. 

După care se scărpină în cap și continuă: 

— Rahat! 

e 

— Mi l-au arătat pe cel aflat în apropierea acestui loc în prima 
mea săptămână ca guvernatoare, spuse Mulaghesh. Acum mulți 
ani. M-au dus cu mașina până departe pe câmp. Nu au vrut să- 
mi zică unde mergem. Și apoi am ajuns la nişte buncăre uriașe. 
Erau zeci. Am întrebat ce se afla în ele. Au ridicat din umeri. 
„Nimic special. Nimic extraordinar”. Grâne, cauciucuri, cabluri, 
chestii de-astea. Mai puţin într-unul. Unul era diferit, dar arăta la 
fel ca celelalte. Camuflaj, înţelegi? Îl ascundeau la vedere. Noi, 
saypurienii, suntem foarte deștepţi. Totuși, nu au deschis ușile. 
Mi-au zis: „Uite-l, acesta e. Există. Și cel mai bun lucru pe care-l 
poți face este să nu vorbești și să nu te gândești la el niciodată”. 
Ceea ce am și făcut. Până când a venit profesorul, bineînţeles. 

Shara o urmărea uluită. 

— Și acolo se ducea profesorul Pangyui? 

— A venit aici să studieze istoria, zise Mulaghesh ridicând din 
umeri. În ce alt loc mai găsea atâta istorie dacă nu în Depozite? 
De-asta și sunt foarte periculoase. 


VP -59 


Shara tăcu. Depozitele secrete fuseseră întotdeauna un fel de 
basm ridicol pentru toată lumea din cadrul ministerului. Singura 
menţiune privind existența lor se găsea în câteva rânduri dintr-o 
mică secţiune a Legilor ordinii lumești: 


Toate obiectele, artefactele sau dispozitivele 
pretioase pentru oamenii de pe Continent nu vor fi 
luate de pe teritoriul Continentului, ci vor fi protejate, 
iar accesul la ele va fi restricționat dacă aceste 
obiecte, artefacte și dispozitive contravin acestor Legi. 


Și după cum știau Shara și oricine studia istoria de dinaintea 
Marelui Război, Continentul era practic plin de astfel de obiecte. 
Inainte de invadarea Continentului de către Kaj, viaţa de zi cu zi 
a oamenilor de aici era pusă în mișcare, menţinută și sprijinită 
de nenumărate obiecte magice: ceainice care nu se goleau 
niciodată, încuietori care se deschideau sau se închideau doar în 
contact cu o picătură din sângele unei anumite persoane, pături 
care te protejau și te încălzeau indiferent de temperatură. Zeci 
și sute de astfel de obiecte erau menţionate în textele 
recuperate de Saypur după Marele Război. Însă unele dintre 
aceste obiecte miraculoase nu erau atât de inofensive. 

Și de aici se năștea o întrebare: unde erau obiectele astea 
acum? Dacă zeitățile creaseră atât de multe și dacă Legile 
ordinii lumești nu îi permiseseră Saypurului (ceea ce mulţi au 
considerat o decizie diplomatică neobișnuită și neînțeleaptă) să 
le ia de pe Continent sau să le distrugă, atunci unde erau? 

Și mulţi credeau că singurul răspuns plauzibil era că se aflau 
tot aici. Undeva pe Continent, dar ascunse. Depozitate în 
siguranţă în niște locuri atât de secrete, încât erau de 
nemenţionat. 

Dar asta ar fi fost imposibil. Cum puteau să ascundă astfel de 
depozite imense și de o asemenea importanță în minister, unde 
toată lumea își băga nasul în treburile tuturor? Shara nu avea 
niciun indiciu că astfel de depozite ar fi existat, iar ea văzuse 
multe lucruri de-a lungul carierei. 

— Cum e posibil? Cum e posibil că așa ceva să fie real? 
întrebă Shara. 

— Probabil pentru că sunt foarte vechi. Sunt mai vechi și mai 
vechi decât reţelele de agenţii secrete care operează azi. La 


VP - 60 


naiba, mai vechi și decât administraţia continentală, cu 
certitudine, existau chiar dinainte să începem să comunicăm cu 
Continentul. Ministerul îți dă acces la informaţiile astea doar 
dacă e nevoie și se pare că nu a fost nevoie. 

— Dar aici? În Bulikov? 

— Nu chiar în Bulikov. Aproape. După moartea Kajului, 
locotenenţii lui au luat toate obiectele miraculoase pe care le 
găsise el și le-au încuiat. Au strâns atât de multe, încât nimeni 
nu ar fi fost în stare să le mute fără ca cineva de pe Continent 
să-și dea seama unde erau. Așa că a trebuit să le ţină acolo și să 
construiască în jurul lor. 

— Câte sunt? 

— Cred că sunt câteva mii. 

— Crezi? 

— Păi, nu am vrut niciodată să intru. Cine știe ce e acolo? 
Totul este îndosariat, organizat, încuiat, sigur, dar nu am vrut 
niciodată să știu. Lucrurile alea ar trebui să fie moarte. Am vrut 
să rămână așa. Un motiv pentru care nu am făcut mare lucru în 
cariera mea de guvernator al  Bulikovului, doamnă 
ambasadoare, este că nu e politica Saypurului. Alt motiv este că 
nu am vrut să atrag atenția. Sunt multe lucruri în jurul 
Bulikovului care trebuie lăsate în pace. 

Cu un efort destul de mare, Shara reuși să se întoarcă la 
subiectul principal al discuţiei. 

— Dar Pangyui nu le-a lăsat? 

— El a venit aici să studieze trecutul într-un fel în care nu a 
fost făcut până acum. Pot să pariez că motivul real pentru care a 
venit aici este Depozitul. Stăteam cu fundurile pe tone de istorie 
și probabil că cineva de la minister nu și-a mai putut stăpâni 
curiozitatea. Au vrut să deschidă cutia, spuse Mulaghesh. 

Shara se simţi trădată la auzul acestor vești. Efrem nu-i 
spusese nimic legat de asta. „Nu e de mirare că era un discipol 
atât de bun în arta disimulării. Ascunsese deja multe secrete 
personale”, se gândi Shara. 

Și acum părea imposibil ca Vinya să nu fi știut nimic din toate 
astea. „Oare chiar îmi doresc să continui să răscolesc 
lucrurile?”, gândi Shara. 

Și-l aminti pe Efrem așezat pe masa portabilă din seiful 
Ambasadei, cu capul crăpat. Pe Shara o trecură fiorii: „Efrem, nu 
cumva mătușa Vinya a pus să fii omorât?” 


VP - 61 


— Aveţi idee ce artefacte studia? întrebă Shara. 

— A spus că vrea să studieze numai cărțile și câteva obiecte 
inactive. 

— Inactive? 

— Da. Majoritatea nu mai sunt miraculoase acum. Sunt doar... 
obiecte. O cutie, un stilou, un tablou. Dar altele... altele sunt 
încă în viaţă. Și înainte să întrebi, nu, nu știu care sunt. Nu știu 
foarte multe despre obiectele alea și nici nu vreau să știu. Toate 
buncărele au fost construite pe vremea Kajului. Și nimeni nu a 
intrat în Depozit până la Pangyui. Ştia la ce riscuri se expunea. 
Era foarte bine informat cu privire la tot. Probabil a citit și a 
studiat vechile scrieri, așa că știa foarte multe despre ele înainte 
să intre în depozit. Era foarte atent. Pe cele pe care le-a luat, le- 
a depozitat și le-a ţinut sub atentă observaţie. 

— A scos lucruri din Depozit? 

Mulaghesh ridică din umeri. 

— Câteva. Din spusele lui, multe dintre obiectele de acolo 
sunt vechituri. Și mai sunt și grămezi întregi de cărţi. Acestea 
erau principalul lucru care-l interesa, mi-a spus. A făcut câteva 
selecţii atente și le-a studiat în afara Depozitului, care era 
probabil foarte apăsător. 

„Seiful”, își zise Shara. 

— Și credeţi că moartea sa are vreo legătură cu Depozitul? 

— Așa ai putea crede, zise Mulaghesh. Dar, sincer, mă 
îndoiesc. Nimeni nu știe foarte multe despre Depozit. Buncărele 
din care face parte sunt monitorizate atent. Nu au fost 
probleme. Dacă e să mă întrebi pe mine, motivele morţii lui sunt 
politice. 

— Dar Depozitul este un pericol atât de mare... 

— Dacă eram la conducere, aș fi mutat tot, bucată cu bucată, 
la graniţă, o întrerupse Mulaghesh. Dar nu sunt la conducere. 
Cred că ministerului i-a fost teamă să lase să se vadă acele 
lucruri. Până la urmă, nu pot face multe în Bulikov, dar pot să 
observ. Și nimeni altcineva n-a intrat acolo. Sunt sigură de asta. 
Mi-ai cerut sfatul, iar sfatul meu este să-i investighezi pe 
Restauratori. 

Shara era reticentă. 

— Credeţi că se poate să-mi acordaţi permisiunea să intru și 
eu în acest Depo... 

— Nu, i-o reteză Mulaghesh. Nu se poate. 


VP - 62 


— Știu că nu am aprobare, dar dacă acest lucru nu ar trece 
neob... 

— Înghite-ţi cuvintele! E trădare chiar și numai să-mi sugerezi. 

Shara o privi cu atenție. 

— Dar sunt la fel de bine informată ca și Pangyui în 
chestiunile istorice. 

— Bravo ţie! spuse Mulaghesh. Dar nu ai fost trimisă aici 
pentru asta. Nu ești autorizată. Modul de a ţine secret un 
asemenea lucru este să nu lași oamenii să vorbească despre el. 
Și aici te includ și pe tine, doamnă ambasadoare Komayd. 

Shara își aranjă ochelarii. Memorase toată discuţia, pentru a o 
analiza amănunţit mai târziu. 

— Înţeleg, spuse ea într-un târziu. Deci Restauratorii. 

— Da, răspunse Mulaghesh dând din cap. 

— Aveţi informații despre ei? 

— Niciuna. Sau cel puţin nu de încredere. Nu vreau să mă 
amestec în treburile astea, ca apoi să trâmbiţeze că-i urmăresc. 

— Probabil că simpatizanţii Noului Bulikov ne pot ajuta. 

— Până la un punct. Există un Edil care este un mare 
susținător al lor, ceea ce e cam neobișnuit. Dar probabil că nu 
vrea să se asocieze cu saypurieni ca noi. Complicitate, înţelegi. 
Dar sunt și câteva căi oficiale de acţiune. Acesta organizează 
lună de lună o recepție la care invită doar susţinători ai artelor. 
E un fel de strângere de fonduri - doar este an electoral. De 
obicei mă invită pe mine și pe diplomatul-șef, ca o formalitate. 
Dacă vrei să vorbești cu el, atunci acesta ar fi momentul. 

— Ce poţi să-mi mai spui despre el? 

— Vine dintr-o familie bogată. O familie respectabilă. Au 
început o afacere cu cărămizi cu mulți ani în urmă. lar 
cărămizile sunt folositoare când reconstruiești un oraș întreg. 
Sunt și figuri politice importante. Un membru al familiei Votrov 
este Edil de vreo șaizeci de ani încoace. 

Shara, care până aici ascultase dând din cap, a înghețat. 

Rederulă în minte ce auzise. 

„Sper din toată inima că nu a zis ce cred eu că a zis”, gândi 
ea. 

— Îmi pare rău, dar despre ce familie este vorba? 

— Votrov. De ce? Ce e așa șocant? 

Shara se lăsă pe spate în scaun. 

— Și numele... prenumele... 


VP - 63 


— Da? 

— Nu cumva este Vohannes? 

Mulaghesh era foarte surprinsă. 

— Îl cunoști? 

Shara nu răspunse. 

Își amintea cuvintele ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. 

„Dacă ai veni cu mine acasă, te-aș face prinţesă”, i-a spus el 
ultima oară când a văzut-o. 

Și ea i-a răspuns: „Eu cred că ce vrei tu de fapt e un prinţ. Dar 
nu poți avea așa ceva acasă la tine. Te-ar omori pentru asta”. 

lar bărbatului i-a dispărut zâmbetul încrezut de pe față, ochii 
lui albaștri s-au dezintegrat precum gheaţa aruncată în apă 
caldă, iar ea a știut că l-a rănit - l-a rănit profund -, a găsit un 
loc bine ascuns în sufletul lui, despre care nu știa nimeni, și l-a 
făcut scrum. 

Shara închise ochii și își prinse cu degetele puntea nasului. 

— Vai mie! 

e 

Rânduri de coloane străpungeau cerul gri, sfâșiindu-l, 
săgetându-l. Cerul sângera o ploaie ușoară care făcea să 
strălucească fațadele clădirilor aproape dărâmate. Chiar dacă 
războiul care-i lăsase orașului asemenea cicatrici se terminase 
demult, șrapnelul era încă nou, iar carnea și oasele distruse ale 
clădirilor erau încă expuse vederii. Copii numai piele și os se 
cățărau pe ceea ce fusese odinioară un templu, ale cărui ziduri 
dansau în licăririle focurilor de pe câmpuri și ale cărui încăperi 
răsunau de plânsete. Amărâţii cerșeau trecătorilor bani, 
mâncare, un zâmbet sau le cereau un loc cald unde să doarmă. 
Și totuși, în mânecile lor se puteau vedea licăriri de metal. 
Aveau cuțite ascunse printre hainele lor împuţite și așteptau să 
răsplătească cu violenţă orice gest nobil. Noua generație din 
Bulikov. 

Cei câţiva care-l vedeau pe Sigrud trecând nu spuneau nimic. 
Nu-i cereau nimic, nu-l amenințau. Așteptau tăcuţi să treacă mai 
departe. 

Câteva femei traversară strada în fața lui. Păreau umile, cu 
umerii lăsaţi și cu privirea temătoare, îngropate sub straturi 
întunecate de lână. Aveau umerii, gâtul și gleznele ascunse cu 
grijă. Zgomotul mașinilor. Mirosul de bălegar. De la etajele 
superioare ale clădirilor, ţevile ieșeau în afară, trimițând toate 


VP - 64 


dejecțiile în stradă, pe trotuar. Un oraș prea vechi, prea 
tradițional pentru instalaţii sanitare adecvate. Colonade înțesate 
cu statui fără ochi se holbau la el, oarbe, vigilente. Clădiri cu 
ziduri groase și cu logii răsunau de muzică și râsete. Erau casele 
celor puternici, celor bogaţi, celor ascunși. Pe balcoane, bărbați 
îmbrăcaţi în haine negre groase, pe care aveau agăţate medalii 
și insigne, se uitau insistent la Sigrud, întrebându-se ce căuta 
aici. Cum era posibil ca un sălbatic din munţi să fie lăsat să 
meargă liber în cartierul acesta? Lângă conacele bulboase 
puteai vedea câte-o fațadă ca o piesă de puzzle, o jumătate de 
zid cu ferestrele goale și o scară de lemn atârnând de cadru. Și 
dincolo de aceasta erau râuri de scări șerpuitoare, unele tocite 
și vechi, altele ascuţite și noi, unele largi, altele teribil de 
înguste. 

lar Sigrud le urcă pe toate, urmărindu-și ţintele. Bărbatul și 
femeia fugiseră direct de la Universitate și nu îi ofereau o 
urmărire prea grozavă. Se vedea că nu erau profesioniști și că 
nu se pricepeau să se piardă în mulţime. Vorbeau când tare, 
când în șoaptă, apoi iar tare. Chiar dacă Sigrud rămânea la 
distanță, putea auzi frânturi din discuţie. 

Bărbatul spuse: „Era de așteptat. Ți s-a spus despre asta”. 

Femeia răspunse mai întâi în șoaptă, apoi din ce în ce mai 
tare, pe măsură ce se enerva: „Acești oameni care au venit 
acolo unde lucrez! Acolo unde îmi petrec zilele, unde mănânc! In 
locul unde am curăţat podelele în ultimii douăzeci de ani”. 

Apoi bărbatul: „Știai că sunt și pericole. Pur și simplu știai. 
Acum te îngrijorezi? Nu ai încredere?” 

lar femeia tăcu. 

Sigrud își dădu ochii peste cap. Incompetenţa lor îl descuraja. 
Nici nu mai știa dacă să se mai deranjeze să rămână ascuns. iși 
ținea haina roșie la subraț - pentru că, până la urmă, ieșea 
foarte mult în evidenţă -, totuși, chiar și așa, un om de aproape 
doi metri nu putea trece neobservat. Sigrud știa că și mulțimile 
semănau cu indivizii: aveau propria lor gândire, propriile 
obiceiuri, propria conduită. inconștient, iau anumite forme - prin 
canale și coridoare, ocolind blocajele -, apoi strică structura într- 
un fel care pare să respecte o anumită coregrafie. Trebuie doar 
să te poziționezi în mijlocul acestei structuri, ca și cum te-ai afla 
înăuntrul unui banc de pești care străbate oceanul unduindu-se. 
Mulţimile, la fel ca indivizii, nu prea se cunosc. 


VP - 65 


Cuplul se opri în dreptul unei clădiri ovale care stătea să cadă. 
Femeia, palidă, tresări și încuviinţă din cap atunci când bărbatul 
îi șopti la ureche ultimele ordine. Apoi intrară. Ascuns după un 
grajd, Sigrud își notă cu atenţie adresa. 

— Hei! strigă grăjdarul, un băiat care apăru pe o ușă laterală. 
Cine ești? Ce faci...? 

Sigrud se întoarse și se uită la grăjdar. 

Acesta se bâlbăi: 

— Aăă... păi... 

Sigrud se întoarse. Bărbatul pe care-l urmărea pleca. Sigrud 
ieși din ascunzătoare și plecă pe urmele lui. 

Dar această urmărire era puţin diferită. Omul se afunda într-o 
parte a Bulikovului care fusese mult mai afectată de Marea 
Dispariţie, de Război și de alte catastrofe petrecute în istoria 
lumii. Numărul scărilor crescuse de trei sau patru ori - era cam 
dificil pentru ochiul lui Sigrud să le numere. Scări în spirală se 
înălțau doar ca să se oprească în aer, unele la trei metri 
înălţime, altele la șase metri sau chiar la zece. Păreau să aibă 
ceva ca de os aceste scări, semănând cu coarnele încovoiate ale 
unui animal rumegător imens. Păsările și pisicile își găsiseră 
adăpost în vârful treptelor. O priveliște ciudată, spre exemplu, 
era scara mare de bazalt care tăia un deal întreg, înfigându-se 
nu mai puţin de cincisprezece metri în pământ într-un veritabil 
abis, distrugând și câteva căsuțe ale căror rămășițe se clătinau 
înspăimântător pe marginea hăului. 

Din fericire, persoana fugărită de Sigrud nu o luă pe scările 
distruse, dar alergă pe alei și străzi care erau pe alocuri la fel de 
schizofrenice precum scările. Sigrud aruncă o privire uimită la 
clădirile care păreau să se fi contopit cu alte clădiri, precum 
jucăriile aruncate unele peste altele de un copil. Ceea ce părea 
a fi o firmă mătăhăloasă de avocatură avea un sfert din baie 
ieșită în afară ca o umflătură dizgraţioasă. In unele locuri, aceste 
clădiri invazive fuseseră înfiorător excizate. O bucată dintr-un 
magazin de pantofi abia fusese trasă din interiorul băncii în care 
ajunsese. 

Ritmul urmăririi se întețea. Prada lui Sigrud o tăie spre stânga, 
iar Sigrud o urmări. Bărbatul se strecură printre dărâmăturile 
unui zid imens. Sigrud trecu printr-o altă breșă în zid, dar nu-și 
scăpă din ochi ţinta. Bărbatul - despre care Sigrud era sigur că 
nu știa că era urmărit - o luă la fugă pe o scară șubredă și 


VP - 66 


ajunse pe acoperișul unei biserici vechi. Pășind cu grijă, 
strategic, Sigrud a sărit după pradă, micșorând distanţa. 

Sigrud ajunse în vârf și se uită peste acoperiș. Îl văzu pe 
bărbat alergând către margine fără să arate că ar intenţiona să 
se oprească. Nici când ajunse la zece metri de margine sau la 
șase metri sau chiar la un metru, apoi... 

Sări. 

Tot ce mai putu să vadă Sigrud era jacheta fluturândă a 
bărbatului care plonja cu braţele desfăcute și degetele răsfirate. 

Sigrud se încruntă, se cățără pe acoperiș și merse spre 
margine. 

Până jos în stradă erau aproape doisprezece metri. Și totuși 
nu văzu niciun cadavru și niciun alt semn că cineva trecuse pe 
acolo. Nu era nimic pe care omul ar fi putut să sară. Zidurile de 
lângă acest loc erau goale și abrupte. Era ca și cum ar fi căzut și 
apoi ar fi... 

Dispărut. Pur și simplu. 

Sigrud mormăi. Asta nu era bine. 

Se gândea să coboare pe zid, dar i se părea prea riscant. Așa 
că o luă înapoi pe scări și ajunse jos în stradă. 

Nu era nimeni. Nimic. Partea aceea a Bulikovului părea 
complet pustie. 

Sigrud pipăi fiecare piatră cubică. Niciuna nu era caldă. Toate 
erau tari. 

Oftă. 

Lucrând alături de Shara Komavyd, lui Sigrud i-a fost dat să 
asiste la multe întâmplări stranii și să vadă zeci de lucruri 
remarcabile,  înspăimântătoare şi ciudate. Și totuși, nu 
considerase niciodată că vreuna dintre aceste situaţii era 
deosebit de înfiorătoare sau copleșitoare. În general le găsea 
enervante. 

Porni înapoi spre ambasadă. Dar în acel moment avu cel mai 
bizar sentiment. 

Se schimbase strada? Surprinsese asta cu privirea periferică? 
Chiar dacă părea imposibil, cu siguranţă asta se întâmplase. 
Pentru o secundă, casele părăsite și fațadele clădirilor care 
stăteau să se prăbușească dispăruseră, iar Sigrud zări zgârie- 
nori ce străluceau albi-aurii. 


VP - 67 


Este fizic imposibil să măsori amploarea distrugerilor 
provocate de Marea Dispariţie. 

Pentru că nu cuantificăm doar distrugerile cauzate 
de Marea Dispariţie, care au fost într-adevăr foarte 
mari, ci mai degrabă natura acestor distrugeri, care 
este atât de bizară și de complexă, încât noi - 
saypurieni, continentali sau oricine a trăit în timpul 
acela sau după - nu putem înțelege ce s-a pierdut. 

Faptele sunt simple, poate prea simple. 

In 1639, după ce a ucis prima zeitate și a cucerit 
avanposturile continentale din Saypur, Avshakta și 
Komayd, proaspăt numitul Kaj, a alcătuit o flotă mică, 
destul de slab dotată, și a navigat spre Continent - pe 
atunci numit Tărâmurile Divine, bineînţeles. 

Tărâmurile Divine nu erau deloc pregătite pentru o 
astfel de acțiune. Trăind sub protecția zeităților, era de 
neconceput ca cineva, mai ales un saypurian, să 
invadeze  Tărâmurile Divine și - chiar mai puțin 
plauzibil - să omoare o zeitate. Tărâmurile Divine și 
cele trei zeități rămase (după ce Olvos și Kolkan 
plecaseră cu mult timp în urmă) au devenit foarte 
îngrijorate de lunga absență a Zeității Voortya, 
neștiind că Voortya fusese măcelărită împreună cu 
armata ei în Noaptea Nisipurilor Roșii din 1638. lar în 
momentul în care o flotă a fost văzută la sud de țărmul 
Ahanashtanului, zeitățile au reacționat rapid, crezând 
că erau prietenii lor dispăruți. 

Și așa le-a fost sfârșitul. Kajul anticipase o bătălie 
navală și astfel îşi echipase câteva nave cu aceeași 
armă cu care o ucisese pe Voortya. Și atât de mare era 
îngrijorarea zeităților, încât chiar Taalhavras, liderul 
lor, a întâmpinat flota în portul din Ahanashtan. 

Mărturiile marinarilor Kajului diferă cu privire la 
acest eveniment. Unii au spus că au văzut „o înfățișare 
ca o siluetă de bărbat, înaltă de patru metri, cu cap de 
vultur, care stătea pe doc”. Alţii au declarat că au 
văzut „o statuie enormă, ce semăna vag cu un bărbat 
și era acoperită de schele, dar care reușea să se miște 
cumva". lar alții au spus că au văzut doar „un fascicul 
de lumină albastră care se întindea până la ceruri”. 


VP - 68 


Cu toate acestea, Taalhavras s-a prezentat, iar Kajul 
a ațintit arma spre el și a tras doborându-l imediat, la 
fel cum făcuse și cu Voortya. 

Dar cum Taalhavras era zeul constructiilor, tot ce 
construise el a dispărut în momentul în care a dispărut 
și el. Și, judecând după devastarea produsă de Marea 
Dispariție, zeul a construit mult mai mult decât se 
credea. Mai exact, Taalhavras modificase semnificativ 
chiar bazele realității Continentului. Natura acestor 
modificări probabil că nu poate fi înțeleasă de minţile 
muritorilor. Totuși, când aceste modificări au dispărut 
- ne putem imagina suporturi, grinzi, șuruburi și piulițe 
căzând de la locul lor -, realitatea Tărâmurilor Divine s- 
a schimbat radical. 

Marinarii Kajului nu au asistat la Marea Dispariţie. 
Mărturiile lor arată că au trecut printr-o furtună teribilă 
care le-a amânat debarcarea cu două zile și trei nopti. 
Au crezut că era modul în care se apărau zeitățile și au 
continuat numai datorită determinării Kajului. Nu 
aveau de unde să știe despre dezastrul cosmic ce 
avea loc la doar câțiva kilometri depărtare. 

Țări întregi au dispărut. Străzile s-au transformat în 
abisuri. Templele au devenit cenușă. Unele stele au 
dispărut. Cerul s-a acoperit cu nori, schimbând pentru 
totdeauna clima Continentului - ceea ce odinioară era 
un loc uscat, nisipos, scăldat de soare a devenit un loc 
înnorat, umed și incredibil de rece, la fel ca provincia 
Dreyling din nord. Clădirile de natură divină au făcut 
implozie, contopindu-se într-o singură piatră și luând 
cu ele pe toți cei care locuiau acolo. O soartă care nu 
putea fi altfel decât teribilă. lar Bulikovul, care era cel 
mai sacru dintre orașe și cel care primea cea mai 
multă atenție din partea lui Taalhavras, s-a contractat 
cu zeci de kilometri într-un singur moment, eveniment 
ce a distrus însăși natura orașului și a cauzat dispariția 
a sute de mii de oameni, a căror soartă e mai bine să 
nu ne-o imaginăm. Insăși Cetatea de Scaun a Lumii, 
templul unde se întâlneau zeitățile, a dispărut 
complet, lăsând în urmă doar clopotnița din care au 
mai rămas doar câteva etaje. 


VP - 69 


Pe scurt, un întreg mod de viată - cu istoria și 
cunoașterea ei - a dispărut într-o clipită. 

Nimeni, nici măcar continentalii, nu știe cu adevărat 
cum era viața pe Continent înainte de Marea 
Dispariție. Tot ce avem sunt fragmente de istorie, iar 
multe dintre acestea nu au niciun înțeles pentru ochii 
noștri, fiind pline de trimiteri la mistere pierdute și 
mitologii dispărute. 


Despre istoria pierdută, profesor Efrem Pangyui, 
1682 


VP - 70 


e LIMBI MOARTE e 


În luminile lămpii, semnele mici scrise cu grafit păreau să se 
amestece. Shara țâțâi, aprinse încă o lampă, o așeză pe birou și 
încercă să citească din nou. „La naiba cu orașul ăsta. Cât de 
înapoiaţi să fie ca nici măcar Ambasada să nu primească 
suficient gaz să lumineze o cameră?” își zise Shara. 

Scrise pe câteva pagini codul profesorului, încercând să 
scoată adevărul din cele câteva litere mâzgălite, ca și când ar fi 
stors apă dintr-o piatră. O ceașcă de ceai noonyan se răcea 
lângă hârtii. (Shara decisese să o lase mai moale cu ceaiul 
sirlang. Dacă va continua să bea așa mult, va epuiza într-o 
săptămână stocurile Ambasadei.) Se aplecă atât de mult peste 
hârtii, încât căldura lămpii deveni insuportabilă. 

„Este o adresă”, gândi ea. Își putea da seama după cum erau 
aranjate literele. Reușise deja să spargă o mică parte din cod, 
dar își dădu seama că nu era un cod în adevăratul sens al 
cuvântului, ci mai degrabă un mesaj care fusese tradus într-un 
talmeș-balmeș de limbi și alfabete străine. Ceea ce credea că 
erau consoane avea jumătatea de sus în limba Gheshati, un 
alfabet mort din regiunea vestică a Saypurului. Și după ore 
întregi de cercetare, ajunse la concluzia că jumătatea de jos a 
consoanelor erau scrise în Chotokan, o limbă extrem de rară și 
aproape de nedeslușit din munţii aflaţi la est de Republicile 
Dreyling. 

Acum, tot ce trebuia să facă era să-și dea seama care erau 
vocalele. 

Și care numerele. 

Ah, numerele... 

Admiraţia ei pentru profesor se diminuase cumva. „Pangyui, 
șarpe bătrân plin de secrete!” 

Luă o gură de ceai și se lăsă pe spătarul scaunului. Voia să 
creadă că îi lua atât de mult timp pentru că avea în faţă un cod 
foarte dificil. Nu voia să alimenteze gândul că, de fapt, ar putea 
fi foarte distrasă. 


VP -71 


„Este aici. E aici în oraș cu mine. Probabil la câteva străzi 
depărtare. De ce nu m-am gândit la asta? Cum am putut fi atât 
de proastă?” 

e 

La fel ca multe dintre căutările Sharei, totul începuse de la un 
joc. 

Primele zile de la Academia Fadhuri din Ghaladesh erau 
întotdeauna cele mai tensionate. Cei mai înzestrați tineri din 
fiecare țară și insulă din Saypur se trezeau comasați pe holurile 
înguste ale Academiei, dându-și repede seama că, indiferent de 
ce li se spusese acasă, era posibil să nu fie speciali. Fiecare 
student de aici era un geniu în țara lui, prin urmare, fiecare 
venea la Academie întrebându-se dacă va reuși să fie cel mai 
bun dintre cei mai buni. 

Și, ca o metodă de a detensiona atmosfera, tradiţia Academiei 
era să se organizeze un turneu de Batlan în ultimul weekend 
dinaintea începerii trimestrului. Devenise un eveniment atât de 
popular, încât părinţii își încurajau odraslele să învețe cât mai 
multe strategii și jocuri înainte să ajungă la Academie, 
gândindu-se că un loc fruntaș în acest turneu le asigura copiilor 
lor note mai bune și un viitor mai bun. 

Shara Komayd, pe atunci în vârstă de șaisprezece ani, nu era 
o astfel de studentă. Nu doar că avea convingerea absolută că 
ea se gândea că era cel mai strălucit copil din Academie, dar 
întotdeauna  disprețuise  Batlanul, considerându-l un joc 
plictisitor, în care avea un rol decisiv prea mare. Aruncarea 
Zarurilor arăta cât de bun era un jucător și, deși făcea acest joc 
mult mai spontan, diminua foarte mult din controlul deţinut de 
fiecare jucător. Shara preferase întotdeauna Tovos Va, un joc 
aproape similar, dar care era mult mai cerebral și se juca mai 
lent și în care câștigai cu planuri și strategii bine puse la punct. 
Totuși, juca foarte rar acest joc. Tovos Va provenea de pe 
continent, iar cei din Saypur nu auziseră de el. 

Dar lecţiile pe care le învățase jucând Tovos Va se aplicau și 
la Batlan, până la un punct - deși, pentru a diminua factorul 
numit șansă, trebuia să plănuiești cu mult timp înainte. Dacă 
făceai asta din timp și anticipai mișcările adversarului, era floare 
la ureche să baţi un jucător obișnuit de Batlan. 

În acel ultim sfârșit de săptămână dinaintea începerii 
trimestrului, Shara a trecut prin clasamentul de Batlan ca trenul 


VP- 72 


printr-o haltă părăsită. Nu câștiga, își anihila adversarii. După ce 
câștigase toate meciurile din primele douăsprezece jocuri și 
trebuia să mai joace vreo treizeci ca să preia conducerea, 
începea să devină din ce în ce mai dispreţuitoare faţă de ceilalţi 
jucători. Aceștia cădeau în capcanele întinse de ea, crezând că 
joacă un joc, când de fapt jucau altul. In plus, Shara lăsa să i se 
vadă disprețul. Ofta, își dădea ochii peste cap, stătea cu mâna 
la falcă și mormăia la fiecare mutare negândită și prostească a 
adversarilor ei. 

Ceilalţi studenți începeau să se uite la ea cu o ură evidentă. 
lar când au aflat că era mai mică cu doi ani decât toţi ceilalți 
boboci din Academie, ura li s-a transformat în furie. 

Shara devenise atât de sigură că va câștiga, încât nici nu se 
mai uita la clasament. Când în sfârșit a aruncat un ochi pe 
tabelă a văzut că un alt jucător era la același nivel ca ea și-și 
decima adversarii din partea cealaltă a sălii: VOTROV. 

S-a aplecat pe spătarul scaunului și a scanat toată sala ca să 
zărească cine era. Nu i-a luat mult până l-a găsit. 

A fost o surpriză pentru ea să vadă că nu era saypurian, ci 
continental: un tânăr înalt, slab și palid cu părul blond-roșcat, cu 
un maxilar puternic și ochi albaștri. 

— Am mutat, a spus adversarul Sharei. 

— Sst! a zis tânăra studentă, dorind să-l privească în 
continuare pe continental. 

— Poftim?! a ripostat jucătorul înfuriat. 

— Of, bine! a spus Shara și a făcut două mutări care sigur 
aveau să-l distrugă pe adversar în runda următoare. 

Apoi s-a întors să se uite la continental. 

Nu era nimic neobișnuit pentru continentalii bogați să-și 
trimită copiii la studii în Saypur. Până la urmă, Saypurul era cea 
mai bogată naţiune din lume, iar pe Continent era încă 
periculos. Băiatul cu siguranță avea o înfățișare aristocratică. 
Stătea pe scaun relaxat, cu un aer de încântare plictisită și 
vorbea neîncetat și vesel cu adversarii lui, tachinându-se ca și 
cum ar fi fost în vreo cafenea. 

Băiatul a ridicat privirea și a observat-o pe Shara uitându-se la 
el. A zâmbit ștrengărește și i-a făcut cu ochiul. 

Shara, puţin tulburată, s-a întors la jocul ei. 

In cele din urmă, după două ore de joc și după ce a învins 
jumătate dintre studenţii de la Fadhuri, Shara a ajuns faţă în 


VP-73 


față cu continentalul. Rămăseseră doar ei doi în joc. Restul 
facultăţii stătea în jurul lor și se uita. 

Shara îl privea plină de neîncredere pe tânărul continental, 
care afișa un zâmbet arogant. Băiatul și-a îndreptat spatele, și-a 
trosnit degetele și a spus: 

— Abia aștept să joc primul joc adevărat. Tu nu? 

Apoi și-a aranjat piesele de Batlan pe tablă. 

— Nu știu ce vrei să spui cu asta, a răspuns Shara, care, la 
rândul ei, își aranja piesele. 

— Hm... Nu știu. Dar, ia spune-mi, ai auzit vreodată de Tovos 
Va? întrebă el. 

Ceva în interiorul Sharei a ţipat. A ezitat ușor înainte să 
aranjeze următoarea piesă. 

— Este un joc foarte popular acolo de unde vin eu, a spus 
băiatul foarte voios. În Bulikov se ţineau turnee anual. Acum, ce 
turnee am câștigat? Știu că am câștigat trei ani la rând, dar nu- 
mi mai amintesc când... 

Shara terminase de așezat piesele. 

— Îţi sugerez, domnule, să joci în loc să vorbeşti. 

Tânărul s-a uitat la cum erau aranjate piesele și a început să 
râdă. 

— Îmi pare bine să văd că suspiciunile mele s-au adeverit. 
Ăsta pare a fi Trucul lui Mischeni. Sau ar fi fost dacă era vorba 
de Tovos Va. Bine că jucăm Batlan, a spus el și a terminat de 
aranjat piesele. 

Shara s-a uitat la piesele băiatului. 

— lar asta e Bucila lui Strovsky, a zis ea. 

Tânărul a rânjit triumfător. 

— Sau cel puţin așa lași impresia, a adăugat ea. Deși cred că 
după trei jocuri se va transforma în Bariera Vanguard și apoi 
într-o apărare de bază. 

Băiatul a clipit ca și cum ar fi fost pălmuit, iar rânjetul i-a 
dispărut de pe chip. 

— Bine totuși că jucăm Bat/an, nu-i așa? a zis Shara cu 
răutate. 

Apoi s-a aplecat spre el și i-a spus: 

— Eşti mult mai frumos fără zâmbetul acela încrezut pe faţă. 

De la studenţii din jurul lor s-a auzit un „uuuu!” 

Băiatul s-a holbat la ea, a râs neîncrezător, apoi a zis: 

— Aruncă zarurile! 


VP - 74 


— Cu mare plăcere! a spus Shara. 

Fata a aruncat zarurile și jocul a început. 

S-a dovedit a fi un joc lent și lung de patru ore. Un joc cu 
nenumărate începuturi, cu poziții defensive, cu recombinări și 
rearanjamente. A fost, după spusele unui profesor, cel mai 
conservator joc de Batlan pe care-l văzuse vreodată. Dar, 
bineînţeles, ei nu jucau Batlan, ci un joc cu totul diferit, o 
combinaţie între Batlan și Tovos Va pe care-l inventau pe loc. 

Tânărul a vorbit încontinuu, o trăncăneală neîncetată. Shara a 
reușit să-i reziste timp de trei ore, ignorându-i tachinările, apoi 
băiatul a întrebat-o: 

— la spune-mi, viaţa ta e chiar așa lipsită de distracţii încât ai 
avut timp să înveţi și să studiezi jocuri străine obscure? 

Apoi a făcut o mutare care părea agresivă, dar Shara știa că 
era doar o diversiune. 

— Nu ai prieteni? Nu ai familie? a continuat el. 

— Tu chiar crezi că jocul tău e greu de învăţat? a răspuns 
Shara enervată. Pentru mine, jocul și cultura ta sunt o joacă de 
copii. 

Apoi i-a ignorat manevra și a mutat foarte în faţă, într-un mod 
care i s-ar fi părut suicidar oricui nu știa ce se întâmpla. 

Tânărul a râs. 

— Vorbește! Micuța secure vorbește! 

— Sunt sigură că, pentru unul ca tine, oricine nu-ţi tolerează 
nazurile fără să crâcnească este îngâmfat. 

— E posibil. Probabil am călătorit doar ca să găsesc pe cineva 
cu care să pălăvrăgesc. Dar nu pot să nu mă întreb ce rău ţi s-a 
putut întâmpla de ai devenit atât de tăioasă, micuța mea 
secure? 

Apoi a revenit iute în luptă și și-a refăcut defensiva. 

Un student din primul rând a mormăit: 

— Când au de gând să înceapă să joace de-adevăratelea? 

— Te înșeli, domnule, a spus Shara. Ești tu foarte sensibil. De 
fapt, cred că dacă ai sta pe un scaun necapitonat ţi-ai răni 
augustul șezut. 

În timp ce studenţii râdeau, Shara construia o capcană. 

Băiatul nu părea să se simtă insultat, dimpotrivă, avea în 
privire o licărire ciudată. 

— Of, draga mea, dacă vrei să verifici, n-aș putea să te 
opresc, a zis el, apoi a mutat. 


VP -75 


— Ce înseamnă asta? a întrebat Shara, apoi a mutat în așa fel 
încât să pară că se retrăgea, când de fapt își construia capcana. 

— Nu te mai preface așa inocentă. Tu ai deschis subiectul, 
draga mea. Eu doar mă supun ţie, a zis el și a mutat fără să 
gândească. 

— Nu pare că te supui, a răspuns Shara. 

S-a retras și mai mult, întinzând momeala, gândind: „De ce 
joacă dintr-odată atât de prost?” 

— Aparenţele pot fi înșelătoare, a spus băiatul și a aruncat 
zarurile, care s-au dus din nou afară. 

— Corect, a zis Shara. Deci vrei să terminăm acum? 

— Ce să terminăm acum? 

— Jocul! Te poţi ridica de la masă acum dacă vrei. 

— Cu ce? Cu o remiză? 

— Nu. Tocmai am câștigat. Mai e nevoie de câteva mutări 
pentru a se ajunge acolo, dar, practic, am câștigat. 

Ceilalţi studenți se uitau unii la alții nedumeriţi. 

Tânărul se aplecă, se uită la piesele ei și reluă cele câteva 
mutări de dinainte. Evident, nu fusese atent. Shara și-a dat 
seama că adversarul ei nu se uitase deloc la tablă în timpul 
ultimelor mutări, ci doar la ea. 

Băiatul rămase cu gura căscată. 

— Ah! Ah, da! 

— Da, spuse Shara. 

— Ei bine, nu. Hai să facem ce e onorabil și să jucăm până la 
final. 

A fost o formalitate prelungită de câteva aruncări de zaruri 
norocoase, dar în curând Shara a început să-i adune toate 
piesele de pe tablă. Și totuși, spre surprinderea ei, băiatul nu 
părea rușinat sau abătut. Continua să-i zâmbească. 

Tânăra făcu antepenultima mutare. 

— Trebuie să te întreb cum te simţi după ce-ai luat bătaie de 
la o fată saypuriană. 

— Tu nu ești fată, a răspuns el punând soarta jocului sub 
ascutișul securii ei. 

Shara a ezitat puţin înainte să mute - oare ce voia să zică prin 
asta? 

Tânăra i-a capturat și ultima piesă. Studenţii de lângă ei au 
izbucnit în urale, dar ea de-abia dacă-i auzea. „Alt joc de-al lui”, 
a gândit ea și a spus cu voce tare: 


VP - 76 


— AȘ juca din nou cu tine oricând, înainte chiar să întrebi. 

— Sincer, aș prefera mai mult să ne-o tragem, a zis el voios. 

Shara s-a holbat la el uluită. 

El i-a făcut cu ochiul, s-a ridicat și a plecat urmat de prietenii 
lui. Fata s-a uitat cum se îndepărta, apoi a privit în jur la 
studenţii care aclamau. 

Oare mai auzise altcineva? Chiar spusese el asta? Pe bune? 

— Cine e tipul ăsta? a întrebat Shara în gura mare. 

— Chiar nu știi cine e? a spus un student. 

— Nu. 

— Pe bune? Nu știai că joci împotriva lui Vohannes Votrov, cel 
mai bogat șmecher de pe tot Continentul ăsta blestemat? 

Shara se uita la tabla goală și se întreba dacă nu cumva 
băiatul jucase un cu totul alt joc de la început. Nici Batlan, nici 
Tovos Va, ci un joc pe care ea nu-l cunoștea. 

(J 

Avea să-i ia o veșnicie să identifice numerele. 

Reușise să traducă o mare parte din codul profesorului. Acum 
arăta cam așa: 


RADA PALĂ f BANCA 
SFÂNT_M__V__VA, CUTI i GH_V_NY 
TA __ KAN 


O cutie de valori dintr-o bancă. O bancă ce poartă numele 
unui sfânt. În mod normal, informațiile astea ar fi trebuit să 
reducă variantele, numai că Strada Principală din Bulikov era 
foarte lungă și aproape toate băncile erau denumite după câte 
un sfânt. 

(De fapt, Shara ştia că aproape tot ce se afla pe Continent 
purta numele unui sfânt. Istoricii saypurieni estimau că erau 
aproape 70 000 de sfinți înainte de Marele Război. Se părea că 
zeitățile considerau acordarea titlului de sfânt ca fiind o 
formalitate iritantă și de aceea îl ofereau fără prea multă bătaie 
de cap. Când Legile ordinii lumești au intrat în vigoare, efortul 
de a scoate numele sfinților din structurile polisurilor s-a dovedit 
a fi copleșitor. Făcând ceea ce era considerată a fi o mare 
concesie, Saypurul a ridicat din umeri a neputinţă și pur și 
simplu a renunţat să mai încerce. Shara își dorea să nu fi 
renunţat, pentru că i-ar fi făcut treaba mult mai ușoară acum.) 


VP - 77 


Și numerele... Shara încă nu ajunsese la ele, dar le aruncase o 
privire. Cifrele și numerele de orice fel erau întotdeauna foarte 
greu de identificat în orice limbă antică. Un anume cult al 
Zeităţii Jukov refuza să recunoască numărul 17, de exemplu, 
deși niciun istoric nu fusese în stare să explice de ce. 

Shara își aminti o conversaţie avută cu profesorul Pangyui în 
casa secretă din Ahanashtan: 

— Numărul limbilor moarte este cât cel al stelelor, a spus el. 

— Atât de multe? a întrebat ea. 

— Zeităţile nu erau proaste - și-au dat seama că cel mai bun 
mod de a controla ceea ce gândeau alte naţiuni era să 
controleze modul în care vorbeau. Și în momentul în care 
respectivele limbi au murit, au dispărut și acele moduri de a 
gândi, de a privi lumea. Sunt moarte și nu avem cum să le 
aducem înapoi. 

— Ești unul dintre acei academicieni care încearcă să readucă 
la viaţă limba-mamă din Saypur? a întrebat Shara. 

— Nu. Pentru că Saypurul a fost un loc mare și a avut multe 
limbi-mamă. Asemenea întreprinderi șovine și de prisos nu mă 
interesează. 

— Atunci de ce să pierzi timpul studiindu-le? 

— Ei bine, ne reconstruim trecutul pentru că ne dorim să 
vedem cum a ajuns prezentul să fie ceea ce este, nu-i așa? a 
spus Pangyui în timp ce își aprindea pipa. 

Și totuși, Pangyui o minţise. Într-un fel, o folosise ca să-și 
îndeplinească obiectivele secrete. 

Shara se reîntoarse la lucru, știind că mai dura mult până 
avea să termine și încercând să nu se mai gândească și la alte 
lucruri. 

e 

Trecuseră două luni când s-a reîntâlnit cu el. Ea era în 
bibliotecă, unde citea despre isprăvile politice ale lui Sagresha, 
locotenentul Kajului și erou de război renumit, când a văzut că 
cineva s-a așezat la masa de lângă fereastră. 

Avea capul aplecat, iar părul blond-roșcat și creț îi acoperea 
fruntea. Nu părea că putea sta vreodată drept pe un scaun. 
Întotdeauna era așezat într-o rână și aproape pe spate. Avea în 
poală un volum despre Thinadeshi, inginerul care introdusese 
calea ferată pe Continent. 


VP - 78 


Shara s-a uitat la el, s-a gândit o secundă, și-a strâns cărțile, 
s-a așezat în fața lui la masă și pur și simplu l-a privit. 

El nu s-a uitat în sus. A dat pagina, iar după un moment a 
spus: 

— Ce anume dorești? 

— De ce mi-ai spus treaba aia? a întrebat ea. 

S-a uitat la ea prin perdeaua de păr ciufulit. Chiar dacă Shara 
nu bea, își putea da seama după pleoapele lui umflate că 
tânărul avea ceea ce profesorii de la Fadhuri numeau „cap 
greu”. 

— Ce? De la turneu? a întrebat el. 

Ea a încuviințat dând din cap. 

— Ei bine... 

Tânărul a tresărit de parcă s-ar fi simţit jenat și s-a întors la 
cartea lui. 

— Voiam să-ţi văd reacţia. Păreai foarte serioasă. Nu te-am 
văzut zâmbind toată ziua, în ciuda victoriilor tale admirabile. 

— Dar ce-ai vrut să zici prin asta? 

Întrebarea i-a făcut să se holbeze îndelung unul la altul. 

— Aăă... vorbești serios? 

— Da. 

— Tu ce crezi c-am vrut să spun când te-am întrebat dacă vrei 
să ne-o... tragem? a întrebat el rar și nesigur. 

— Nu, nu aia, a zis Shara dând din mână. Mă refer la partea în 
care ai spus că nu sunt fată. 

— De-asta ești supărată? De-asta? 

Shara i-a aruncat o privire aspră. 

— Am vrut să spun că... Ei bine, iată! Am mai văzut fete până 
acum. Multe fete. Poţi fi fată indiferent de vârstă. Fete la 
patruzeci de ani. Fete la cincizeci de ani. Au un fel de 
nestatornicie impregnată în ele, la fel cum un bărbat de 
patruzeci de ani poate avea nerăbdarea și beligeranţa unui puști 
de cinci ani. Dar, la fel de bine, poţi fi femeie la orice vârstă. Și 
tu, draga mea, probabil că ești sufletește o femeie de cincizeci 
și trei sau cincizeci și patru de ani de la vârsta de șase ani. Imi 
pot da seama de lucrurile astea. Tu nu ești fată. Ești o femeie. 
Chiar una bătrână, a spus el și s-a întors la cartea lui. 

Shara s-a gândit la vorbele lui. Apoi și-a scos materialele de 
studiu și a început să citească. Se simţea confuză, indignată, dar 
și flatată într-un mod ciudat. 


VP - 79 


— Biografia lui Thinadeshi e de rahat. Ți-am zis ca să știi, i-a 
spus ea. 

— Da? 

— Da. Scriitorul își urmărește propriile interese. lar referințele 
lui sunt suspecte. 

— Ah. Referințele lui. Foarte important. 

— Da. 

Vohannes a mai dat o pagină. 

— Fiindcă tot veni vorba, te-ai mai gândit la ce-am spus 
despre sex? 

— Tacă-ţi fleanca! 

El a zâmbit. 

e 

Începuseră să se întâlnească în bibliotecă aproape în fiecare 
zi, iar relaţia lor părea o continuare a jocului de Batlan: un 
conflict lung și epuizant în care avansau cu pași mărunți. Shara 
conștientiza faptul că aveau puncte de vedere opuse, ţinând 
cont de naţionalităţile lor. Ea era conservatorul credincios care 
nu avea încredere în nimeni și care propovăduia viaţa construită 
pe principii bine stabilite și solide, în timp ce el era libertinul 
permisiv care spunea că, dacă cineva vrea să facă ceva și nu 
face rău nimănui și mai ales dacă are și destui bani pentru a 
plăti pentru acel lucru, atunci ce treabă au ceilalţi? 

Dar amândoi erau de acord că naţiunile lor erau într-o situaţie 
rea și periculoasă. 

— Saypurul a ajuns gras și fără forţă din cauza comerțului. Noi 
credem că ne putem cumpăra siguranţa. Ideea de a lupta 
pentru ea în fiecare zi nici nu ne trece prin cap, i-a spus ea într-o 
zi. 

Vohannes și-a dat ochii peste cap. 

— Îţi zugrăvești lumea numai într-un cinism cenușiu. 

— Dar am dreptate. Saypurul a ajuns unde e prin forța sa 
militară. Liderii civili sunt foarte permisivi, a insistat ea. 

— Și ce-ai vrea să faci? Să-i pui pe copiii Saypurului să înveţe 
un alt jurământ pentru Mama Saypur? a râs Vohannes. Draga 
mea Shara, nu vezi că ceea ce face ca ţara ta să fie o naţiune 
măreaţă este faptul că le permite oamenilor să fie umani într-un 
fel în care Continentul nu le-a permis niciodată? 

— Eşti continental și cu toate astea admiri Saypurul? 


VP - 80 


— Bineînţeles că-l admir. Nu numai pentru că aici n-aș lua 
lepră, cum s-ar putea întâmpla pe Continent, dar le permiteţi 
oamenilor... să fie oameni. Nu știi cât de rar e lucrul ăsta? 

— Credeam că vrei disciplină și pedeapsă. Credinţă și 
abnegaţie, i-a spus Shara. 

— Numai continentalii kolkashtani cred treaba asta. Și este un 
mod de viaţă nenorocit, crede-mă, spuse Vohannes. 

Shara a clătinat din cap. 

— Te înșeli. Pasiunea și puterea sunt cele care te fac să ţii 
pasul. Și lumea nu s-a schimbat așa de mult. 

— Tu crezi că lumea este un loc rece și aspru, draga mea 
Shara. Dacă străbunicul tău te-a învăţat un lucru, speram să fie 
faptul că un singur om poate îmbunătăţi viețile multor altora. 

— Dac-ai spune asemenea cuvinte laudative la adresa Kajului 
pe Continent, te-ar omori. 

— Sunt multe lucruri pe Continent care mi-ar aduce moartea. 

Amândoi credeau că, fiind copii educați din familii aflate la 
putere, puteau schimba lumea, dar nu se puteau decide în 
legătură cu modul cel mai eficient de a face asta. Shara dorea 
când să scrie o istorie epică a Saypurului, a lumii, când să 
candideze pentru un post de conducere la fel ca mătușa ei. 
Vohannes visa când să finanțeze un mare proiect artistic care ar 
schimba în totalitate polisurile continentale, când să intre în 
afaceri. Amândoi urau ideile celuilalt și își exprimau bucuroși 
această ură prin vorbe grele. 

Privind în urmă, poate că au început să devină intimi doar 
pentru că rămâneau fără subiecte de discutat. 

Dar era mult mai mult decât atât. În adâncul ei, Shara știa că, 
până să-l întâlnească pe Vohannes, nu avusese pe nimeni cu 
care să vorbească de-adevăratelea și credea că și el simțea 
același lucru. Veneau amândoi din familii faimoase, erau 
amândoi orfani și trăiau foarte izolaţi, date fiind circumstanţele. 
La fel ca în cazul jocului din turneu, își inventau relaţia în fiecare 
zi, o relație pe care doar ei o puteau înţelege. 

Când nu învăţa, în primii doi ani de facultate, Shara era 
ocupată cu ceea ce mai târziu a considerat a fi o cantitate 
nemăsurată de sex. lar în weekend, când toate femeile de 
serviciu din Academie stăteau acasă și oricine putea să doarmă 
oriunde, ea mergea la el și dormea toată ziua în brațele lui. Și 


VP - 81 


de multe ori se întreba ce avea de gând cu acest străin, un băiat 
dintr-un loc pe care ea ar fi trebuit să-l deteste din toată inima. 

Nu credea că era vorba de dragoste. Nu credea că era 
dragoste nici când simţea o durere ciudată și o neliniște atunci 
când el nu era acolo. Nu credea că era dragoste nici când se 
simțea ușurată imediat ce primea un bileţel de la el. Nu credea 
că era vorba de dragoste nici când se gândea cum vor arăta 
vieţile lor după cinci, zece sau cincisprezece ani petrecuți 
împreună. Niciodată nu-i trecuse prin cap că putea fi vorba 
despre dragoste. 

„Cât de proști sunt tinerii că nu pot vedea lucruri atât de 
evidente” s-a gândit Shara mai târziu. 


Shara se lăsă pe spătarul scaunului și se uită la munca ei. 


STRADA PRINCIPALĂ 3411, BANCA SFÂNTUL 
MORNVIEVA, CUTIA 0813, GHIVENY TAORSKAN 63611 


Își șterse sudoarea de pe frunte și se uită la ceas. Era trei 
dimineaţa. Și, odată ce-și dădu seama de oră, începu să o 
resimtă. 

„Acum, problema cea mai dificilă este cum pun mâna pe ce 
se află în acea cutie”, își zise. 

Se auzi un ciocănit în ușă. 

— Intră! spuse ea. 

Ușa se deschise. Sigrud intră greoi, se așeză în fața biroului ei 
și începu să-și umple pipa. 

— Cum a fost? 

Bărbatul făcu o față pe care se citeau deopotrivă confuzia, 
disperarea și o ușoară fascinaţie. 

— Rău? 

— Rău, răspunse el. O parte bună. Dar și... ciudată. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sigrud își băgă pipa în gură puţin nervos. 

— Ei bine, femeia lucrează la Universitate. E femeie de 
serviciu. lrina Torskeny. Nemăritată. Nu are familie. Nimic 
important în afara serviciului. Am verificat turele ei - a făcut 
curățenie în biroul și în camera profesorului. A fost desemnată 
pentru treaba asta încă de la venirea aici a profesorului Pangyui. 

— Bun. O vom cerceta mai îndeaproape, spuse Shara. 


VP - 82 


— Celălalt însă, bărbatul... 

Și Sigrud începu să-i povestească experienţa ciudată pe care 
o avusese în cartierele distruse ale Bulikovului. 

— Deci omul pur și simplu a... dispărut? întrebă Shara. 

Sigrud confirmă dând din cap. 

— Ai auzit ceva când s-a întâmplat asta? Ca un fel de 
pocnitură din bici? 

Sigrud clătină din cap că nu. 

— Ciudat. Dac-ar fi fost un pocnet de bici, m-aș fi gândit la... 

— Dulapul lui Parnesi. 

— Parnesi. 

— În fine. 

Shara își frecă tâmplele gândindu-se. Chiar dacă Sfântul 
Parnesi era mort de sute de ani, lucrările lui continuau să o 
deranjeze. El fusese preot al Zeităţii Jukov și se îndrăgostise 
nebunește de o călugăriţă kolkashtană. Cum Zeitatea Kolkan 
era foarte dură când venea vorba de sex, Parnesi nu putea să-și 
viziteze iubita la mănăstire. lar cum Jukov era o Zeitate isteaţă 
și capricioasă, a creat un miracol care-i permitea lui Parnesi să 
se ascundă de dușmanii lui, indiferent dacă erau muritori sau 
zeități. Un „dulap” sau un „buzunar” de aer în care putea intra 
în orice moment și care îi permitea să intre în mănăstire foarte 
uşor. 

Dar bineînțeles că acest miracol putea fi folosit și pentru 
treburi mult mai puțin plăcute. În urmă cu doar doi ani, Shara 
avusese nevoie de peste trei luni să-și dea seama de sursa unor 
scurgeri de informații din Ahanashtan. Vinovaţii s-au dovedit a fi 
trei atașați comerciali care descoperiseră cumva miracolul; iar 
dacă unul dintre ei nu și-ar fi dat cu atât de mult parfum - 
pentru că Dulapul lui Parnesi maschează totul, mai puțin 
mirosurile -, Sigrud nu l-ar fi prins niciodată. Dar l-a prins și 
lucrurile au devenit neplăcute pentru el... astfel că omul și-a 
pârât repede complicii. 

— M-am temut că miracolul va deveni mai popular după 
Ahanashtan. Aşa ceva ar putea fi o catastrofă. Dar dacă nu e 
Parnesi... Eşti sigur că omul a dispărut? întrebă Shara. 

— Sunt în stare să găsesc oameni, spuse Sigrud cu încredere 
implacabilă și indiferentă. Dar nu l-am putut găsi. 

— L-ai văzut scoțând cumva o bucată argintie de pânză? Se 
spunea că Scalpul lui Jukov face cam același lucru... Dar nimeni 


VP - 83 


nu l-a mai văzut de mai bine de patruzeci de ani. Se zice c-ar 
arăta ca o bucată de pânză argintie. 

— Sugestiile tale ignoră o problemă mai mare. Chiar dacă 
omul ar fi fost invizibil, tot ar fi căzut câteva etaje și-ar fi murit, 
spuse Sigrud. 

— Ah. Corect. 

— N-am văzut nimic. Am căutat pe străzi. Am căutat în toată 
zona. Am întrebat. N-am găsit nimic. Dar... 

— Dar ce? 

— A fost un moment... în care am simţit că nu mă aflam unde 
eram de fapt. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Nu știu sigur, spuse Sigrud. Era ca și cum mă aflam într-un 
loc mai... vechi. Am văzut clădiri care nu cred că erau acolo... 

— Ce fel de clădiri? 

Sigrud ridică din umeri. 

— Nu există cuvinte să explice ce am văzut. 

Shara își aranjă ochelarii. Toate astea o nelinișteau. 

— Ai făcut ceva progrese? întrebă Sigrud uitându-se la 
mulţimea de lămpi și mormanul de hârtii. Văd c-ai golit trei 
ceainice. Așadar, veștile pot fi ori foarte rele, ori foarte bune. 

— La fel ca ale tale, veștile sunt de ambele feluri. Mesajul este 
o cutie de valori dintr-o bancă. Singura întrebare rămasă este 
cum ajungem la ea. 

— Nu mă trimiţi să jefuiesc banca, nu? 

— Oh, Cerule, nu! spuse Shara. Pot să și văd titlurile din 
ziare... 

„Și numărul morţilor”, gândi ea. 

— Nu poţi trage niște sfori? 

— Să trag niște sfori? 

— Eşti diplomat, nu-i așa? Edilii orașului sunt mai mult sau 
mai puţin niște marionete, corect? Nu te poţi folosi de ei? 
întrebă Sigrud. 

— Numai dacă nu cumva cutia de valori este păzită. Și se 
pare că și Pangyui era urmărit îndeaproape. Profesorul se ocupa 
de niște lucruri cu care nu știam că se ocupă. Se parecănu mi-a 
zis tot adevărul, spuse Shara și se uită la Sigrud. Nu sunt sigură 
dacă ar fi bine să-ţi spun. Dar îţi voi spune dacă mă întrebi. 

Sigrud ridică din umeri. 

— Să fiu sincer, nu prea mă interesează. 


VP - 84 


Shara nu se mai obosi să-și ascundă ușurarea. Unul dintre 
lucrurile pe care le aprecia la „secretarul” ei era că nu-l interesa 
toată această încâlceală și confuzie. Sigrud era un ciocan într-o 
lume a cuielor și era mulțumit să știe doar acest lucru. 

— Bun! N-aș vrea să arătăm că suntem prea interesaţi de 
studiile lui Pangyui. Ar fi neînţelept din partea noastră să-i lăsăm 
să creadă că nu știm ce știa Pangyui. Trebuie să aranjăm 
lucrurile mai subtil. Incă nu știu exact cum am putea face asta. 

— Și ce facem acum? 

Iniţial, Shara nu știu ce să răspundă. Apoi își dădu treptat 
seama că se gândise toată noaptea la o strategie. Numai că nu 
fusese conștientă de asta. 

Inima i se făcu cât un purice când își dădu seama care era 
soluţia. Și totuși, era atât de sigură că va funcţiona, încât ar fi 
fost fraieră să nu încerce. 

— Ei bine, avem totuși un indiciu. Pe cine avem la minister 
care se pricepe la finanţe? 

— La finanţe? 

— Da. Mai ales la bănci. 

Sigrud ridică din umeri. 

— Îmi aduc aminte că am auzit că Yonji ar fi încă acolo. 

Shara începu să noteze. 

— E perfect! Trebuie să-l contactez cât mai repede să verific... 
dar sigur am dreptate. Am totuși nevoie de el să-mi confirme 
care sunt pașii exacţi. 

— Și tot singuri suntem? Doar tu și eu împotriva întregului 
Bulikov? 

Shara termină de notat. _ 

— Nu. Nu cred că e suficient. Intinde-ţi antenele. Vom avea 
nevoie să recrutăm câţiva oameni. Și nu trebuie să știe că 
treaba asta are ceva de-a face cu ministerul. Dar tu de obicei 
ești bun la recrutat oameni. 

— Cu cât îi putem plăti? 

Shara îi spuse. 

— De-asta par atât de bun la recrutat, spuse el. 

— Foarte bine. Acum, un ultim lucru trebuie să te mai întreb: 
ai ceva haine de petrecere? 

Sigrud îi arătă ghetele murdare de noroi și cămașa pătată. 

— Ce spui de astea? Nu sunt potrivite pentru o petrecere? 
întrebă el. 


VP - 85 


În lumina dinaintea răsăritului, Shara aștepta somnul și își 
amintea. Erau pe la jumătatea relaţiei, însă niciunul dintre ei nu 
știa asta atunci. Ea l-a găsit stând sub un copac, uitându-se la 
antrenamentele echipei de canotaj de pe râul Sharyoonith de 
lângă Academie. Echipa fetelor tocmai ce își pusese 
ambarcaţiunea pe apă și acum se urca în ea. Când Shara i s-a 
alăturat și s-a așezat în poala lui, așa cum făcea de obicei, a 
simţit o mică umflătură care îi apăsa în spate. 

— Ar trebui să fiu îngrijorată? l-a întrebat ea. 

— În legătură cu ce? 

— Tu ce crezi? 

— Prefer să nu gândesc deloc când sunt afară. Tinde să strice 
toată distracţia. 

— Ar trebui să fiu îngrijorată că într-o bună zi mă vei părăsi 
pentru o altă fată? a întrebat ea. 

Vohannes a început să râdă surprins. 

— Nu știam că ești așa geloasă, micuța mea secure. 

— Nimeni nu este gelos până când nu are motive să fie, a 
spus ea după care și-a întins braţul și a apucat umflătura. lar 
asta pare un motiv. 

El a mărâit, dar nu a iritare. 

— Nu ştiam că suntem aşa de formali. 

— Formali? E o problemă de formalitate? 

— Este pentru mine. Cum ar trebui să fie atunci? Presupui că 
tu ești a mea și eu sunt a/ tău, dragă? Eşti sigură că vrei să fii a 
mea pentru totdeauna și să-mi aparții? 

Shara amuţise. Apoi și-a întors privirea. 

— Ce e? a întrebat Vohannes. 

— Nimic. 

— Ce e? a întrebat-o el iar, de data ăsta frustrat. Ce am mai 
zis acum? 

— Nu e nimic. 

— Ba e clar că e ceva. Până și aerul a devenit rece. 

— Ar trebui să nu fie nimic. E... ceva legat de mine. O treabă 
saypuriană. 

— Măcar spune-o, Shara. Lasă-mă măcar să aflu. 

— Presupun că pentru tine nu înseamnă nimic, nu-i așa? Să-i 
spui cuiva că e al tău. Să spui că cineva îţi aparţine. Că sunt a 
ta. Dar noi nu spunem asemenea lucruri aici. Și e posibil să nu 


VP - 86 


înţelegi... dar poporul tău nu a fost niciodată stăpânit de cineva. 
Și sună foarte diferit când o spui tu, Vo. 

Vohannes a tras adânc aer în piept. 

— Of, zeilor, Shara, știi că nu am vrut să insinuez nimic... 

— Știu că n-ai vrut. Știu că pentru tine a fost ceva foarte 
inocent. Dar să fii stăpânit și să spui că cineva îţi aparține au 
înțelesuri diferite aici. Noi nu spunem așa ceva. Oamenii încă își 
amintesc cum a fost pe vremuri. 

— Ei bine, spuse Vohannes răutăcios, noi nu știm. Noi am 
pierdut asta. Am fost privați de ea. De vină e nenorocitul de 
străbunic al tău. 

— Detest când vorbești despre asta... 

— Știu. Dar măcar poporul tău încă are amintirile, oricât de 
neplăcute ar fi. Ai voie să citești despre istoria mea aici. La 
dracu', biblioteca școlii ăsteia are mai multe informaţii despre 
noi decât avem noi! Dar, dacă încerc să iau ceva acasă, aș fi 
amendat, întemnițat sau chiar mai rău de către poporul tău. 

Rușinată, Shara nu i-a mai răspuns. Amândoi s-au întors spre 
râu. Un pui de lebădă prinsese ceva lângă trestii; ieșiră apoi la 
iveală gâtul lung și alb și picioarele panicate ale broaștei prinse 
în cioc. 

— Urăsc asta, a spus Vohannes. 

— Ce? 

— Urăsc sentimentul că suntem diferiţi..., a spus el și a 
continuat după o pauză lungă. Și sentimentul că până la urmă 
nu prea ne cunoaștem. 

Shara urmărea cum echipele de canotaj făceau sprinturi pe 
apă, bicepșii și tricepșii puși la treabă în lumina dimineţii. Au 
trecut primele ambarcaţiuni ale fetelor, apoi cele ale băieţilor, 
îmbrăcaţi mai lejer și arătând mai mulţi mușchi. 

Oare a fost doar în imaginaţia ei sau umflătura care era 
presată de spatele ei s-a mișcat când au trecut băieţii? 

Vohannes a oftat: 

— Ce zi! 


Noi nu ne aparținem. Nu suntem lăsaţi să ne 
aparținem. Să fim noi înșine este o crimă, să fim noi 
înșine este un păcat. Să fim noi înșine este un furt. 

Noi suntem muncă, doar muncă. Suntem lemnul pe 
care-l tăiem din pădurile tării noastre, minereul pe 


VP - 87 


care-l scoatem din oasele țării noastre, porumbul, 
grâul și grânele cultivate pe câmpurile ei. 

Și totuși nu le vom gusta niciodată. Nu vom trăi în 
casele făcute din lemnul pe care-l tăiem. Nu vom face 
din metalele noastre unelte pentru noi. Aceste lucruri 
nu ne sunt destinate nouă. 

Noi nu suntem făcuți pentru noi. 

Noi suntem făcuți pentru cei de peste ape. Noi 
suntem făcuți pentru copiii zeilor. Noi suntem precum 
sunt metalul, piatra și lemnul pentru scopurile lor. 

Noi nu protestăm pentru că nu avem voci să 
protestăm. A avea voce este o crimă. 

Nu ne putem gândi să protestăm. A gândi asemenea 
lucruri este o crimă. Aceste cuvinte, aceste cuvinte pe 
care le auzi sunt furate din mine. 

Noi nu suntem aleșii. Noi nu suntem copiii zeilor. Noi 
nu avem suflete, suntem cenușă, suntem ca noroiul și 
praful. 

Dar dacă e într-adevăr așa, atunci de ce ne-au mai 
făcut Zeii? Și dacă suntem făcuți doar pentru a munci, 
atunci de ce ne-au dat minte, de ce ne-au dat dorințe? 
De ce nu putem fi ca vacile din câmp sau ca găinile din 
cotețe? 

Străbunii mei au murit în sclavie. Eu voi muri în 
sclavie. Copiii mei vor muri în sclavie. Dacă suntem 
doar obiecte pentru copiii zeilor, atunci de ce ne lasă 
zeii să suferim? 

Zeii nu sunt cruzi pentru că ne fac să muncim. Sunt 
cruzi pentru că ne permit să sperăm. 


Mărturie anonimă a unui saypurian, aproximativ 
1470 


VP - 88 


e SĂ FACĂ CE ȘTIE EL MAI BINE * 


Casa Votrov era una dintre cele mai moderne case din 
Bulikov, deși nu puteai spune asta doar dacă te uitai la ea. Era o 
clădire masivă, voluminoasă, îndesată, făcută din piatră gri- 
închis și contraforturi fragile. Ferestrele mici se înghesuiau ca 
niște punctulețe pe lateralele bombate ale casei, unele fiind 
luminate de câte o lumânare care pâlpâia. Pe partea sudică, 
opusă vântului teribil din nord, se aflau balcoane masive 
aranjate ca într-un fel de piramidă, fiecare balcon fiind cu puţin 
mai mic decât precedentul, ultimul, cel din vârf, semănând cu 
un mic cuib de cioară în vârf. Pentru Shara, care crescuse 
văzând structurile simple de lemn din Saypur, era ceva primitiv, 
sălbatic, care nu semăna cu un domiciliu, ci mai mult cu un polip 
acvatic deformat. Și totuși, în Bulikov era ceva nou, pentru că, 
spre deosebire de majoritatea caselor vechilor familii, această 
casă fusese construită special pentru a oferi un bun adăpost în 
faţa climei reci sau geroase. O climă care, după cum se știe, 
apăruse în ultimii ani. 

„Să recunoască faptul că lucrurile s-au schimbat este aproape 
letal pentru acești oameni”, gândi Shara în timp ce mașina ei se 
apropia. 

Stomacul îi trăda nervozitatea. Oare el chiar era înăuntru? Nu 
știa nimic despre casa lui. Să o vadă acum, să-și dea seama că 
era reală și că viața lui mersese înainte după despărţirea de ea 
o afectau într-un mod ciudat. 

„Potoliţi-vă” le spuse ea gândurilor ei, numai că porunca 
aceea le făcea și mai gălăgioase. 

O coloană lungă de mașini și trăsuri se târa spre intrarea 
conacului Votrov. Shara îi privi pe cetățenii bogaţi și faimoși ai 
Bulikovului ieșind din mijloacele lor de transport, ridicându-și 
mânecile în dreptul feței pentru a se feri de aerul rece și 
grăbindu-se înăuntru. După aproape o jumătate de oră, Pitry 
intră cu mașina pe porţile domeniului și ajunse lângă intrare. 

Valetul o primi cu o privire la fel de rece ca vântul serii. Ea îi 
înmână invitaţia oficială. El o luă, dădu scurt din cap, apoi arătă 


VP - 89 


cu mâna îmbrăcată în mănușa albă spre ușa pe care nu o ţinea 
deschisă. 

Cu un cor de scârțâituri de la amortizoarele mașinii, Sigrud 
ieși și se așeză pe prima treaptă. Valetul tresări aproape 
imperceptibil, făcu o plecăciune adâncă în faţa Sharei și-i 
deschise ușa. 

Ea păși peste prag. „Oare la câte petreceri am fost în viaţa 
mea alături de comandanţi și generali și criminali mândri? Și 
totuși, de asta mi-e cel mai teamă dintre toate”, gândi Shara. 

Spre deosebire de exterior, interiorul era extrem de luxos. 
Sute de lămpi de gaz decorau holul, fiecare acoperită cu sticlă 
vopsită pentru a reda o lumină aurie. Un candelabru de cristal 
uluitor de complicat, făcut din bucăţi de cristal, părea că se 
scurge din tavanul rotund, dând impresia că era o mare și 
strălucitoare stalactită. În centrul camerei se aflau două 
șemineuri imense, în care ardea energic focul, iar între ele o 
scară spiralată care ducea spre restul casei. 

„Ai fi putut trăi aici alături de el dacă nu erai atât de mândră”, 
spuse o voce foarte similară cu cea a mătuşii Vinya. 

„Nu m-a iubit și nici eu nu l-am iubit”, răspunse Shara. 

Shara nu era atât de proastă încât să creadă că acesta era 
adevărul. Dar știa că nici minciuni nu erau. 

— Motivul pentru care casa e atât de mare este că deține toți 
constructorii, bineînţeles, spuse o voce. 

Mulaghesh stătea dreaptă lângă o coloană. Doar uitându-se la 
ea, pe Shara o luau durerile de spate. Mulaghesh era îmbrăcată 
cu uniforma ei: spălată, călcată, perfectă. Avea părul prins într- 
un coc sever, iar în cizmele negre până la genunchi te puteai 
oglindi. Partea stângă a pieptului îi era acoperită de medalii, iar 
pe partea dreaptă atârnau aproape la fel de multe. Una peste 
alta, nu părea bine îmbrăcată, ci mai degrabă bine asamblată. 
Shara era foarte tentată să o caute de bani. 

— Casa originală s-a pierdut în timpul Marii Dispariţii. Sau cel 
puţin așa mi s-a spus, zise Mulaghesh. 

— Bună seara, doamnă guvernatoare. Arătaţi impresionant. 

Mulaghesh aprobă, dar nu-și luă ochii de la protipendada 
adunată în jurul focurilor. A 

— Nu vreau ca oamenii ăștia să uite ce sunt. In ciuda oricăror 
pretenții diplomatice, suntem o prezenţă militară în orașul lor, 
spuse Mulaghesh. 


VP - 90 


Lângă șemineul din dreapta se afla un soclu pe care erau 
așezate cinci statui mici. 

— Și acestea ar fi motivul pentru care ne aflăm aici? întrebă 
Shara. 

— Da, răspunse Mulaghesh. 

Guvernatorul și Shara se îndreptară către statui. 

— Este o licitaţie de artă, în urma căreia banii strânși vor fi 
direcționaţi către Partidul Noul Bulikov și către alte câteva cauze 
de o importanţă incertă. Votrov este recunoscut drept iubitor de 
artă. O chestie destul de controversată. 

Shara putea vedea de ce. Deși cele cinci statui nu erau 
nuduri, în sensul că nu lăsau la vedere nimic din ceea ce ar fi 
fost interesat cineva să vadă, se apropiau totuși de acel stadiu 
de nuditate, iar colțul unei robe sau capătul unei chitare era 
așezat astfel încât să ascundă părţile intime. Erau trei 
reprezentări feminine și două masculine, dar niciuna nu era 
extrem de atrăgătoare. Erau creaturi destul de mari, cu șolduri 
și umeri laţi și coapsele grase. 

Shara își mijea ochii în timp ce citea plăcuţa de la baza 
soclului. 

— „Țărani odihnindu-se”, spuse ea. 

— Da. Sunt două lucruri la care Bulikovul nu vrea să se 
gândească: la nuditate și la săraci. Mai a/es la nuditate. 

— Cunosc atitudinea faţă de sexualitate a acestui oraș. 

— Nu neapărat o atitudine, cât mai degrabă o încruntare, 
spuse Mulaghesh. Apucă o halbă de bere de pe tava unui 
ospătar și o dădu pe gât. Nici nu se poate vorbi cu ei despre 
asta, continuă ea. 

— Da, nici nu mă așteptam să se poată discuta. Dezgustul lor 
pentru... sistemul nostru liber de căsătorii este bine cunoscut, 
zise Shara. 

— Nu mi s-a părut liber când am fost eu căsătorită, pufni 
Mulaghesh. 

Cum aproape toţi saypurienii erau văzuţi drept bunuri mobile 
pe vremea Imperiului Continental, mulţi erau forţaţi să se 
căsătorească sau divorțau după cum le dicta orice companie 
continentală sau individ care îi deţinea. După ce Kajul a învins 
Continentul, legile  saypuriene privind mariajul au fost 
influențate de aceste traume. În Saypur, doi soţi semnează de 
bunăvoie un contract pe șase ani, la sfârșitul căruia îl pot 


VP - 91 


prelungi sau îl pot lăsa să expire. Din această cauză, mulţi 
saypurieni au câte două, trei sau mai multe căsnicii în timpul 
vieţii. Și cum căsătoriile homosexuale nu erau recunoscute 
formal de către Saypur, lupta vehementă pentru libertatea 
individului nu îi permitea statului să le interzică. 

Shara observă o umflătură scandaloasă pe sub roba uneia 
dintre statui. 

— S-ar putea spune despre aceste lucrări că sunt împotriva 
culturii. 

— Sau că te pişi în ochii celor care dețin puterea, da. 

— Un mod cam grosolan de a vedea lucrurile, spuse o voce. 

O femeie tânără, înaltă și slabă, îmbrăcată cu o întreagă 
menajerie de blănuri, stătea chiar în spatele lor. Era incredibil de 
tânără, nu avea mai mult de douăzeci de ani, cu părul roșcat și 
cu pomeţii mari și ascuţiţi. Reușea să arate foarte continental, 
dar și foarte rafinată în același timp, două lucruri care de multe 
ori se contraziceau. 

— Eu aș spune mai degrabă că îmbrățișează noul. 

Mulaghesh ridică halba pentru un toast ironic. 

— Beau pentru asta. Fie ca picioarele lui să găsească 
pământul și să fugă repede și departe. 

— Dar nu pari foarte convinsă că s-ar putea întâmpla asta, 
doamnă guvernatoare. 

Mulaghesh mormăi ceva în halba ei. 

Tânăra nu păru surprinsă și continuă: 

— Găsesc foarte descurajant faptul că aveţi dubii în privința 
eforturilor noastre, doamnă guvernatoare. Speram, în calitate 
de reprezentant al naţiunii dumneavoastră, să ne acordați 
sprijin. 

— Nu sunt în poziţia să acord ceva, mai ales sprijin. Nu sunt 
nici în poziţia în care să pot spune multe pe cale oficială. Dar 
sunt nevoită să-i ascult pe Edilii orașului foarte des, domnișoară 
Ivanya. Și nu știu dacă ideile voastre, oricât de ambiţioase ar fi, 
cresc într-un pământ fertil. 

— Lucrurile se schimbă, spuse tânăra. 

— E adevărat. Dar nu atât de mult pe cât ai crede, spuse 
Mulaghesh, care apoi privi cu ostilitate în șemineu. 

Tânăra oftă și se întoarse către Shara. 

— Sper că doamna guvernatoare nu te-a împovărat cu 
viziunea ei pesimistă. Aș prefera ca primul tău eveniment social 


VP - 92 


din Bulikov să fie mai optimist. Tu ești noua ambasadoare 
culturală, corect? 

— Da, sunt, spuse Shara și făcu o plecăciune foarte 
politicoasă. Shara Thivani, ambasador cultural, Clasa a l-a. 

— Eu sunt Ilvanya Restroyka, custode-asistent al galeriei care 
a donat cele cinci statui. Este o reală plăcere să te avem printre 
noi, dar trebuie să te avertizez că nu toată lumea te va primi 
atât de călduros. Atitudinile conservatoare sunt mai greu de 
schimbat. Totuși, sper ca la sfârșitul serii să mă consideri un 
prieten. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră să spuneţi asta, 
mulțumesc, zise Shara. 

— Acum vino, hai să te prezint tuturor. Până la urmă, nu cred 
că doamna guvernatoare vrea să se ocupe de asemenea 
responsabilităţi sociale, spuse lvanya. 

Mulaghesh luă o altă halbă. 

— Este înmormântarea ta, domnişoară ambasadoare. Dar să 
ai grijă cu lvanya. Caută problemele cu lumânarea, spuse ea. 

— Sunt vinovată doar că am bun-gust, răspunse lvanya 
zâmbind jovial. 

Deveni imediat clar că, în ciuda vârstei fragede, domnișoara 
lvanya Restroyka era o persoană cu state vechi în lumea bună a 
Bulikovului. Intra în grupurile oamenilor bogați și influenţi ca un 
rechin printr-un banc de pești. Într-o oră, Shara deja dăduse 
mâna sau făcuse plecăciuni în fața tuturor celebrităților invitate 
la recepţie. 

— Am vrut să mă fac artist. Dar pur și simplu nu mi-a ieșit. N- 
am avut... nu știu cum să zic. Probabil imaginație sau ambiţie ori 
amândouă. Trebuie să fii puţin în afara lucrurilor pentru a reuși 
să faci ceva nou. Dar eu eram întotdeauna înăuntrul lucrurilor, 
mărturisi lvanya. 

Lângă unul dintre șemineuri se stârni agitaţie. 

— Ce poate fi? întrebă Ilvanya. 

Dar Shara vedea deja. Era Sigrud. Stătea cu un picior pe 
șemineu și se apleca spre foc ca să ia un mic cărbune aprins. 
Chiar din locul unde se afla Shara, se putea auzi sfârâitul 
degetelor în momentul în care bărbatul apucă tăciunele. Dar 
fața lui nu trăda durere. Sigrud își aprinse pipa, trase de două 
ori din ea, expiră un nor de fum, apoi aruncă tăciunele înapoi în 
foc. După ce termină, se retrase într-un colț întunecat, unde își 


VP - 93 


puse mâinile în sân, se rezemă de perete și începu să se uite în 
jur. 

— Cine este creatura aia? întrebă lvanya. 

Shara tuși. 

— Este asistentul meu, Sigrud. 

— Ai un dreyling drept asistent? 

— Da. 

— Dar nu sunt să/batici? 

— Suntem cu toţii rezultate ale circumstanțelor în care ne-am 
născut. 

Ivanya râse. 

— Domnișoară ambasadoare, sunteți mult mai uimitoare 
decât am sperat vreodată. Vom avea o prietenie excepţională. 
Ah! A venit la ţanc! 

Plecă iute de lângă Shara și se îndreptă către un bărbat înalt 
și bărbos care cobora încet scările, ajutat de un baston. Șoldul 
drept îl deranja. La fiecare al doilea pas, își ducea mâna dreaptă 
la șold pentru a-l susţine. Cu toate acestea, bărbatul își 
menținea postura regală. Era îmbrăcat într-un smoching alb cu 
centură aurie. 

— lată-l și pe iubitul meu! Ţi-a luat atât de mult să cobori. Și 
eu care credeam că femeilor le ia o eternitate să se îmbrace, nu 
bărbaţilor. 

— Voi face un soi de lift în casa asta. Scările mă vor omori, 
sunt sigur, spuse el. 

— Vorbești ca un om bătrân, spuse ea. 

— Mă simt ca un om bătrân. 

— Dar oare săruţi ca un om bătrân? 

Ivanya îl trase spre ea, deși el opuse ceva rezistență până să 
o lase. Cineva din mulţime scoase un țipăt de entuziasm. 

— Nu. Nu încă. Dar trebuie să verific asta în fiecare zi, 
dragule? zise lvanya. 

— Trebuie să-ţi faci programare dacă vrei asta. Sunt foarte 
ocupat, să știi. Acum, cine mă curăţă de bani și în seara asta? 
întrebă el voios. 

Se uită la mulţime, iar focul îi lumină fața. 

Sharei îi îngheţă inima. Presupusese că bărbatul era bătrân. 
Dar nu era. De fapt, nu îmbătrânise nici măcar cu o zi. Avea 
părul mai lung și, chiar dacă avea câteva fire albe pe la tâmple, 
încă își păstra nuanţa roșcată. Barba lui era de un roșu aprins, 


VP - 94 


dar mică și atent tăiată, spre deosebire de majoritatea 
continentalilor bogaţi care aveau bărbi lungi. Shara îi putea 
vedea maxilarul puternic, nelipsitul zâmbet îngâmfat și, chiar 
dacă ochii își mai pierduseră din strălucirea sălbatică, încă erau 
la fel de albaștri și pătrunzători cum își amintea ea. 

Lumea bună se adună în jurul lui. 

— Ah, ce bine. Ce mulţime în seara asta. Sper că v-aţi adus 
portofelele, râse el în timp ce îi întâmpina. 

Chiar dacă-i cunoștea doar pe câţiva dintre ei, îi trata pe toţi 
ca fiind prietenii lui vechi. 

Shara privea fascinată, îngrozită, speriată. „Cât de puţin s-a 
schimbat”, își zise ea. 

Și era foarte surprinsă de faptul că-l ura pentru asta. Era 
extrem de nepoliticos din partea lui să traverseze toți acei ani și 
la capătul lor să fie la fel. 

— Ai văzut statuile? îl întrebă lvanya. Trebuie să le vezi când 
poţi, dragule. Sunt încântător de urâte. Le ador. De-abia aştept 
să văd ce vor scrie ziarele. 

— Probabil multe lucruri nepoliticoase, spuse el. 

— Da, da, normal. Vor urla. Dar asta și sperăm. Rivegny de la 
turnătorie este aici. Îţi doreai să vină de ceva timp, nu-i așa? Ei 
bine, a venit. Mi-l imaginam să fie mult mai mare, fiind un om 
care se ocupă de metale, dar este foarte zvelt. Trebuie să 
vorbeşti cu el. Îţi voi aduce un plic pentru cecul lui. A, și noua 
ambasadoare culturală este aici. Știai că are un nordic drept 
asistent? Adică secretar. Şi este și el aici, dragule. Tocmai ce și- 
a băgat mâna în foc și a fost foarte absurd. Nu mă pot opri din 
râs. Seara este perfectă. 

Bărbatul privi încă o dată prin încăpere, amuzat. La început, 
privirea lui nu se opri asupra ei. Indiferenţa lui o făcu pe Shara 
să se clatine pe picioare, de parcă primise o lovitură puternică. 

Apoi ochii bărbatului scânteiară, iar el își retrase încet privirea 
spre ea. 

Într-un interval de câteva secunde, pe chipul lui se derulară 
mai multe trăiri: mai întâi confuze, apoi recunoaștere, apoi 
uimire și furie. Dar după acest amalgam de trăiri, pe chipul lui 
se așternu expresia cu care Shara era foarte obișnuită: 
zâmbetul cel mai arogant. 

— Tu ești noua ambasadoare? întrebă el. 

Shara își aranjă ochelarii. 


VP - 95 


— Vai mie! 

e 

Sigrud se uita în foc, masându-și cu degetul mare palma 
acoperită cu mănușă. li venise în minte o zicală din țara natală: 
„Invidiază focul pentru că există sau nu există. Focul nu simte 
fericirea, tristețea, furia sau depresia. Focul arde sau nu arde”. 

Lui Sigrud i-au trebuit câţiva ani să înțeleagă această zicală, 
dar a avut nevoie de și mai mulţi ani să învețe să fie ca focul: să 
existe și nimic mai mult. 

Se uită la Shara și la bărbatul cu baston cum își dădeau 
târcoale în mulţime. li văzu cum erau așezați, cu fețele aproape 
ferite de privirea celuilalt, dar nu în totalitate. Din orice punct se 
aflau se puteau urmări, trăgând cu ochiul peste umărul cuiva 
sau privind într-o parte pentru a-l surprinde pe celălalt cum 
mimează nepăsarea. 

Se priveau fără a se privi. „E un dans stângaci”, gândi el. 

Omul cu baston își tot verifica ceasul, probabil să nu pară 
prea nerăbdător, credea Sigrud. După ce făcu spectacol în 
mulțime, apucă un ospătar de braț și îi șopti ceva la ureche. 
Ospătarul dădu ocol mulţimii de câteva ori înainte să se ducă la 
Shara, căreia îi lăsă un bilețel. Shara îl ascunse zâmbind, iar 
după ce se desprinse de fetele guralive îmbrăcate în blănuri, se 
furișă la etaj. 

Sigrud se întoarse la foc. Cu siguranţă erau iubiți. Mișcările lor 
vorbeau de îmbrățișările tandre pe care și le oferiseră cândva. 
Dreylingul se amuză: chiar dacă era mică și tăcută, Shara 
Komayd era o armă la fel ca el. Totuși, își dădu seama că faptul 
că se lăsase surprins era o prostie. Toate viețuitoarele de pe 
Pământ au parte de puţină iubire în vieţile lor, oricât de scurte 
ar fi. 

Işi aminti de vânătorul de balene, vasul Svordyaaling. Puntea 
plină de sânge și grăsime în timp ce echipajul jupuia de piele 
balena moartă la fel cum cineva ar curăța coaja unui măr. 
Balena imensă, puturoasă și plină de sânge, prinsă în chingi pe 
o parte a vasului, urmărită de stoluri de pescăruși. În zilele de 
după vânătoare, de după cursă, după ce maistrul înfigea în 
plămânii bestiei harponul până când ţâșnea sângele, după ce-o 
aduceau la bord... In acele zile, sub punte, Sigrud obișnuia să 
scoată un medalion din jacheta lui, să-l deschidă și să se uite la 
el la lumina lumânării... 


VP - 96 


Sigrud se uită acum la mâna care-l durea, acoperită de 
mănușă. Nu-și mai amintea cum arăta medalionul și nici 
portretul din el. Credea că-și amintea măcar sentimentul pe 
care-l avusese atunci când ţinuse medalionul în mână. Dar 
probabil că imaginaţia îi juca feste. 

— Pari preocupat, spuse o voce. O femeie de vârsta a doua, 
cu siguranţă bogată, stătea lângă el. Vrei să bei ceva? întrebă 
ea oferindu-i un pahar cu vin. 

Sigrud ridică din umeri, luă paharul și îl dădu pe gât dintr-o 
înghiţitură. Ea îl privea, entuziasmată, curioasă. 

— Ce invitat remarcabil! Mă îndoiesc că Votrov a avut 
vreodată o persoană ca tine sub acoperișul lui, spuse femeia. 

Sigrud trase din pipă și se uită la foc. 

— Și pentru ce te afli aici? întrebă ea. 

Sigrud mai trase o dată din pipă, de data asta mai lung. Se 
gândea. 

— Necazuri, răspunse el. 

Cineva făcuse o glumă porcoasă. Un grup mare de oameni 
începu să râdă, iar cei mai delicaţi participanţi se întoarseră cu 
spatele, jigniţi. 

e 

Clinchetul cristalului, zgomotul râsetelor. Aplauze izbucneau 
dintr-o cameră depărtată din casa aceea deformată. „Cât de 
goale și oribile sunt sunetele sălbatice ale unei petreceri când 
sunt filtrate prin zeci de metri de piatră”, gândi Shara. 

Scara în spirală continua să urce. Se întreba dacă-l va găsi 
așteptând-o sus. Dacă era așa, credea că era mai bine să se 
întoarcă și să se dea de-a berbeleacul pe scări decât să 
vorbească cu el. 

Se controlă și urcă scările până ajunse în ceea ce părea a fi 
biblioteca, numai că era prea mare să fie doar atât. Pe un perete 
trona un tablou - portret de familie. În cei doi ani de relaţie, 
Vohannes nu-i vorbise niciodată de părinţii lui - ceea ce acum i 
se părea ciudat - și totuși arătau la fel cum și-i imaginase: 
mândri, princiari, scorțoși. Tatăl Votrov era îmbrăcat într-o 
uniformă aproape militară, cu zeci de medalii și decoraţii. Mama 
Votrov purta o rochie de gală roz. „Erau genul ăla de oameni 
care din când în când mai trec să-și inspecteze copiii în loc să-i 
crească”, gândi ea. Dar ceea ce găsea surprinzător era că lângă 
băiatul care părea a fi Vohannes la unsprezece ani stătea un 


VP - 97 


altul, puţin mai mare, cu ochii negri și pielea mai albă. Cei doi 
semănau atât de mult, încât cu siguranţă erau fraţi. Totuși, 
Vohannes nu-i povestise nimic despre el. 

De undeva se simțea curent, iar flacăra lumânării dansa. Ea 
își linse degetele, testă aerul și văzu sursa adierii, o fereastră 
din apropiere. Se duse spre ea. 

Luminile Bulikovului se vedeau ca o mare de stele alb- 
albastre. Lumina lunii era slabă în seara aceea, dar Shara putea 
vedea forme curioase printre acoperișuri. Un templu pe 
jumătate căzut, ruinele unei case, scările spiralate care stăteau 
să se prăbușească. 

Se uită în jos. Trei gărzi cu căști de metal patrulau pe lângă 
zidurile casei Votrov, cu puști în mână. Interesant: nu văzuse 
niciun gardian când ajunsese. 

Se auzi zgomotul unei clanţe. Se întoarse și văzu cum cineva 
bâjbâia să deschidă ușile. Apoi observă vârful bastonului alb. 

„Acum ai șansa să fugi”, spuse o voce din capul ei. Se rușină 
gândindu-se că nu putea respinge acea idee în totalitate. 

Bărbatul intră șchiopătând. Blănurile lui albe păreau aurii în 
lumina lămpilor. Abia dacă-i aruncă o privire - evita contactul 
vizual - și se duse la căruciorul cu băuturi, unde își turnă un 
pahar. Apoi începu să meargă șchiopătând. 

— Încăperea asta e mult prea mare, nu crezi? spuse el. 

— Depinde la ce e folosită. 

Shara nu știa ce să facă cu mâinile sau cu corpul ei. Oare câți 
demnitari și nobili întâlnise până atunci și totuși iată că acum se 
simţea atât de stânjenită. 

— Îmi pare rău că te-am luat de la petrecerea ta. 

— Am mai văzut-o. Știu cum se termină, spuse el zâmbindu-i 
larg. Nu prea mă dau în vânt după chestii de-astea. Îţi place 
panorama? 

— Este... minunată. 

— Se poate spune și așa. 

Se duse lângă ea la fereastră. 

— Tatăl meu vorbea încontinuu despre vederea de aici. 
Despre ce era odinioară. Arăta pe fereastră și zicea: „Acolo, în 
colț, era Turnul Kivrey! Și acolo, după parc, era Fântâna lui 
Ahanas, iar șirul de oameni obișnuia să se întindă pe toată 
strada”. Eu eram impresionat, până când am refăcut firul istoriei 
și mi-am dat seama că tata nu fusese în viață să vadă toate 


VP - 98 


astea. Existaseră cu mult timp înaintea lui. În realitate nu știa, 
doar ghicea. Și acum, nici nu mă mai interesează să știu ce 
spunea sau ce reprezentau chestiile alea. 

Shara încuviinţă rece. 

Vohannes se uită la ea. 

— Haide, zi! 

— Să zic? Ce să zic? 

— Haide, spune-mi! Știu că vei exploda dacă nu zici. 

— Ei bine..., zise ea și își drese vocea. Dacă tot vrei să știi... 
Turnul Kivrey a fost un monument înalt din metal cu o ușă mică 
în faţă. Vizitatorii intrau pe ușă și găseau în faţa lor ceva, ceva 
care avea să le schimbe vieţile. Uneori le schimba vieţile în bine 
- câteva medicamente să le ia acasă pentru cei bolnavi -, alteori 
le schimba vieţile în rău - o pungă de bani și adresa unei 
prostituate care mai târziu îi ducea la sapă de lemn. 

— Interesant. 

— Probabil era dovada simțului ciudat al umorului pe care-l 
avea Zeitatea Jukov. O lungă și continuă glumă la adresa 
fiecăruia. 

— Înţeleg. Și fântâna? 

— Doar ape vindecătoare. Zeitatea Ahanas avea asemenea 
fântâni pe tot Continentul. 

Bărbatul clătină din cap zâmbind. 

— Încă mai ești o pacoste atotștiutoare. 

Shara îi zâmbi acru. 

— lar tu ai rămas același ignorant arogant. 

— Se numește ignoranță dacă nu te interesează să știi? 

— Da. Chiar asta e definiția ignoranței. 

O privi din cap până-n picioare. 

— Să știi că nu arăâti cum mă aşteptam. 

Shara se simţi jignită. 

— Credeam că vei fi în cizme și în uniformă militară, Shara. La 
fel ca Mulaghesh, numai că mai ţipătoare, zise el. 

— Eram chiar așa îngrozitoare? 

— Erai o mică, mândră și strălucită fascistă, spuse Vohannes. 
Sau cel puţin un patriot neîmblânzit, la fel cum sunt majoritatea 
copiilor din Saypur. Mă așteptam să vii aici ca un erou cuceritor, 
nu ca un șoricel care se strecoară pe ușa din spate. 

— Mai taci din gură, Vo! 


VP - 99 


— E remarcabil cât de ușor revenim la vechile noastre 
obiceiuri chiar și după atâţia ani, zise el râzând. Și, ia spune-mi, 
ar trebui să te arestez pentru că ai încălcat Legile ordinii 
lumești? Ai menţionat câteva nume interzise. 

— Cred că există o clauză acolo care spune că oriunde calcă 
un ambasador este practic pământ saypurian. Ştii că discursul 
tău idiot de mai devreme a fost probabil cel mai lung discurs 
despre familia ta pe care te-am auzit rostindu-l vreodată? 

— Da? 

— N-ai pomenit nimic de ei când erai student. 

Shara arătă spre tabloul de pe perete. 

— Și cu siguranţă nu mi-a zis că ai un frate, continuă ea. 

Lui Vohannes îi îngheță zâmbetul pe față. 

— Am avut un frate, zise el. Și probabil nu ţi-am zis nimic 
despre el pentru că n-a fost un frate foarte bun. El m-a învăţat 
Tovos Va, deci ar trebui să-i mulțumim că ne-a adus împreună. 

Shara încercă să găsească ironia din comentariul lui, dar nu 
reuși. 

— A murit înainte să fiu dat la școală. N-a murit odată cu 
părinţii mei, în timpul Anilor Ciumei, ci... după. 

— Îmi pare rău. 

— Serios? Mie nu. Sau nu prea mult. Cum am mai spus, n-a 
fost un frate foarte bun. 

— Totuși, familia ţi-a lăsat moștenire o casă frumoasă. Nu mi- 
ai vorbit nici despre asta. 

— Nu ţi-am vorbit pentru că nu exista pe-atunci, spuse el, și 
lovi cu bastonul podeaua de piatră. Am demolat vechea casă 
Votrov în secunda în care m-am întors de la facultate și am 
construit-o pe aceasta. Toţi tutorii mei legali - care mă 
urmăreau peste tot cum o urmăresc răţuștele pe rață - erau 
îngroziţi, pur și simplu îngroziţi. Dar nici măcar nu era casa 
Votrov cea originală. Nu cea veche de secole despre care 
vorbea toată lumea. Nimeni nu știe unde dracului mai e și aia, la 
fel ca restul Bulikovului. Acum ne prefacem că această casă a 
fost așa dintotdeauna și că nu s-a întâmplat nimic. Nici Marea 
Dispariţie, nici Marele Război, nimic. Regret că am construit 
scările astea, spuse el, și își atinse ușor șoldul. 

— Așa te-ai accidentat? 

Își atinse coapsa și tresări. 

— Îmi pare rău! Doare rău? întrebă ea. 


VP - 100 


— Când e umezeală afară, da. Dar fii sinceră cu mine. 

Își întinse mâinile și îşi întoarse capul pentru ca lumina să-i 
atingă faţa. 

— Exceptând șoldul, cât de crud a fost timpul cu mine? Am 
rămas aceeași frumuseţe de care te-ai îndrăgostit nebunește la 
prima vedere? Am rămas, nu-i așa? Recunoaște! 

Shara rezistă tentaţiei de a-i face vânt pe fereastră. 

— Eşti un mare măgar, Vo. Asta nu s-a schimbat. 

— O să iau comentariul tău ca pe un da. Nu te voi lăsa să-ți 
joci rolul de șoarece politicos cu mine, Shara. Asperităţile fetei 
pe care o știam eu nu pot fi niciodată șlefuite. 

— Probabil că nu m-ai cunoscut la fel de bine cum ai crezut. 
Te-ai întrebat vreodată dacă părinţii tăi ar fi fost de acord cu 
noua casă sau cu petrecerea de la parter? întrebă Shara. 

El rânji larg. 

— Ţin să cred c-ar fi fost de acord cu toate astea în aceeași 
măsură în care ar fi fost de acord să vorbesc cu un agent de 
securitate saypurian. 

Cineva de la parter râse zgomotos. Se auzi sunetul de sticlă 
spartă și un cor de „offfffff” din partea mulţimii. 

„Și am ajuns unde trebuia”, gândi Shara. 

— Mă bucur să văd că nu ești surprinsă. Oricum nu părea că 
ascunzi acest lucru. Nu se poate ca Ashara Komayd, şefă de 
promoţie la Fadhuri, nepoata ministrului Afacerilor Externe, 
strănepoata nenorocitului de Kaj, să ajungă doar până la umila 
poziție de ambasador cultural. 

Shara zâmbi melancolic la complimentul lui. 

— Și chiar dacă Ashara este un nume la fel de comun ca apa, 
ei bine, de Komayd trebuia să scapi. De aici și Thivani, continuă 
el. 

— Poate m-am măritat și am luat numele soţului meu. 

— Nu te-ai măritat, spuse Vohannes indiferent, după care 
aruncă pe fereastră restul băuturii din pahar. Recunosc femeile 
măritate. Sunt mici semne și semnale pe care tu nu le prezinti. 
Nu te îngrijorează faptul că cineva te poate recunoaște? 

— Cine să mă recunoască? Nimeni de la Fadhuri nu este pe 
Continent în afară de mine și de tine. Toţi politrucii cu care a 
avut de-a face familia mea sunt în Ghaladesh. Aici sunt doar 
continentali și armata, care nu mă cunosc. 

— Și dacă cineva ar căuta-o pe Ashara Komayd? 


VP - 101 


— Ar descoperi că s-a retras din viaţa publică pentru a preda 
la o mică școală din Tohmay, în sudul Saypurului - o școală care 
cred că s-a închis acum aproape patru ani. 

— Inteligent. Deci. Singurul motiv pentru care cineva de 
nivelul tău - oricare ar fi el - se află acum în Bulikov are legătură 
cu Pangyui, nu-i așa? Dar n-am nici cea mai vagă idee de ce ai 
venit /a mine. M-am ferit de acel om ca de ciumă. Prea multe 
consecinţe de ordin politic. 

— Restauratorii, spuse Shara. 

Vohannes dădu ușor din cap. 

— Înţeleg. Foarte politic din partea ta. Cine poate să-ţi spună 
mai multe despre ei decât unul dintre oamenii pe care ei îl urăsc 
cel mai mult pe lumea asta? Dar hai să discutăm în altă parte. 
Undeva cu mai puţin ecou, spuse el. 

e 

Morotka, majordomul familiei Votrov, tropăia din picioare în 
frig pentru a-și pune sângele în mișcare. Era o tâmpenie că se 
afla încă acolo. Petrecerea începuse când, acum o oră? Mai 
puţin de o oră? Și totuși, ca majordom, era treaba lui Morotka să 
deschidă ușa pentru invitaţi, să cheme mașinile și să-i întâmpine 
pe oaspeţi. Și multora dintre acești oameni naivi le place să 
vină, să se facă văzuţi, să-și etaleze prezenţa sau cum vreți să-i 
spuneţi, și astfel pleacă foarte repede. Domnul Votrov era destul 
de inteligent și știa că unii dintre acești oameni, din păcate, 
erau mai importanţi decât alţii și aveau nevoie de întâmpinări 
mult mai politicoase. Dar oare nu-și puteau prelungi șederea 
astfel încât să-i permită lui Morotka să bea o picătură de vin de 
prune, să tragă un fum din ţigară și să stea câteva secunde cu 
picioarele lângă foc? Nu, nu, bineînţeles că nu. Așa că tropăia 
stând în frig și se gândea dacă nu cumva treburile din bucătărie 
nu i se potriveau mai bine. Nu-l deranjau morcovii și cartofii. Se 
descurca el. 

Dinspre vest, ceva se auzi zăngănind precum o cutie de tablă 
târâtă pe trotuar. Se uită curios. Văzu doar un străjer la gardul 
de vest - dar n-ar fi trebuit să fie doi? Domnul Votrov nu voia ca 
invitaţii lui să vadă exigenţele neplăcute pe care poziţia sa 
radicală le impunea. Dar, de obicei, după ce începea petrecerea, 
cordonul de securitate era cel normal. 

Morotka mârâi. „Poate prostul este suficient de deștept ca să 
se sustragă de la îndatoririle lui când nu-l vede nimeni”, își zise 


VP - 102 


el. Și totuși văzu ceva. Era ceva pe zid? Ceva care se mișca 
foarte ușor, spre străjer? 

O pereche de faruri se vedeau luminând la capătul aleii. O 
mașină își porni motorul și veni încet spre casă. 

— Ah, nu! 

Morotka ieși pe alee și începu să dea din mâini. 

— Nu, nu, nu. Ce faci? ` 

Maşina continua să vină spre el. In timp ce vehiculul o luă pe 
alee, Morotka ţipă. 

— Vii când ești chemat, da? Încă nu ţi-am făcut semn. Nu mă 
interesează ce zice stăpânul dumitale. Vii când ești chemat. 

Morotka văzu cu coada ochiului mișcări pe zidul casei, în timp 
ce mașina venea în dreptul lui. O figură întunecată se ridică și 
îndreptă ceva spre străjer. Se auzi un pocnet și străjerul alunecă 
pe spate, iar casca lui de metal căzu cu zgomot pe stradă. 

In geamul mașinii licări ceva, iar o voce spuse: 

— Dar am fost chemaţi. 

Apoi se auzi un pocnet mai strident și mașina se îndepărtă. 

e 

Sigrud se holba în foc pierdut printre amintiri. 

Sângele din apă, harponul din mâinile sale. Umbra monstrului 
din mare, zbătându-se, gemând, sânge care ţâșnea. Crezuse că 
acele zile erau infernale, dar nu cunoscuse încă infernul. 

Pielea mănușii lui scârțâăi când își strânse pumnul. 

— Te simţi bine? întrebă femeia examinându-l din cap până-n 
picioare. Mai vrei un pahar de vin? 

Îi făcu semn unui ospătar. 

Și atunci Sigrud îl auzi - foarte înăbușit, dar // auzi. Un pocnet 
venind din fața casei. Și el cunoștea acel sunet foarte bine. 

„În sfârșit. O diversiune”. 

_ — Uite, spuse femeia și se întoarse spre el cu paharul de vin. 
Incă un pah... 
Dar tot ce văzu era scaunul gol de lângă ea. 
e 

— Dușmanul vechiului Bulikov nu este nici Saypurul, nici eu și 
nici mișcarea Noul Bulikov. Este timpul, spuse Vohannes. 

Stăteau pe un divan într-o cameră de oaspeți. Incăperea era 
decorată, la fel ca aproape întreg etajul, în nuanţe calde de roșu 
și auriu. Grădina casei se termina chiar dincolo de fereastră, iar 
zidul se curba lin pe după casă. 


VP - 103 


— Este o diferenţă colosală de vârstă în Bulikov. După Marele 
Război și după Marea Dispariţie a durat destul de mult până 
când viaţa s-a întors la normal. Așa că există o parte a 
populației destul de bătrână care încă își mai amintește vechile 
tradiții și se ţine cu dinţii de ele și mai este o altă parte a 
populaţiei, tânără, care nu știe nimic despre asta și nici nu prea 
o interesează. Ei știu doar că sunt săraci și că nu trebuie să 
rămână săraci. 

— Mișcarea Noul Bulikov, spuse Shara. 

Vohannes flutură din mână. 

— E doar un nume. Suntem martorii a ceva mult mai 
important decât politica. Este o schimbare a generaţiilor pe care 
cu siguranță n-am creat-o eu. Eu doar mă duc cu valul. 

— Și Restauratorii te urăsc pentru asta. 

— Cum am mai spus, ei se luptă cu istoria. Și toată lumea 
pierde lupta asta. 

— Te-au ameninţat în vreun fel, Vo? 

— Nu fi ridicolă! 

— Atunci de ce ai pază în faţa casei? 

Bărbatul făcu o grimasă. 

— Pf!... Prefer să fiu discret cu privire la asta. Dar am 
încredere în tine. Nu m-au ameninţat niciodată direct. Dar există 
discursuri politice care alunecă spre violenţă. Cel mai important 
personaj este Ernst Wiclov, care joacă, mai mult sau mai puţin, 
cel mai mare rol în treaba asta cu Restauratorii. Este tot Edil al 
orașului. Un tip destul de autoritar. Aruncă cu foarte mulți bani 
în stânga și-n dreapta. Ai putea spune că este adversarul meu 
politic. Dar nu am intrat în luptă cu el - nici nu prea am de ce -, 
dar mă descrie mai puţin ca pe un adversar politic și mai mult 
ca pe un demon expulzat direct din lad. 

— Pare un om foarte înțelept. 

— Nu încerca să fii drăguță. Nu-ţi iese. 

— Și acest Wiclov ar fi putut fi...? 

— Dacă ar fi putut fi unul dintre cei mai mari agitatori din 
spatele protestelor împotriva lui Pangyui? zise Vohannes cu un 
zâmbet sălbatic, o expresie a feţei foarte urâtă. Cu siguranţă 
este băgat până la gât în toată afacerea asta și nu m-ar deranja 
dacă ţi-ai asmuţii câinii asupra lui. Omul este un rahat cu barbă. 

— Dar mai sunt doi Edili implicaţi în mișcarea Noul Bulikov și 
niciunul nu atrage atâta ură ca tine. 


VP - 104 


— Ei bine, spuse Vohannes, am devenit un personaj iconic. 
Întotdeauna am avut înclinaţie pentru modă și arhitectură, știi și 
tu. Plus că îmi place să-i agit. Îmi face o deosebită plăcere să 
afișez deschis un strop de decadenţă și să ofensez valorile vechi 
și prăfuite privind modestia și represiunea, iar ei își lansează 
asupra mea săgețile otrăvite care nu fac decât să-mi aducă 
voturi. Din punctul meu de vedere, suntem chit, adăugă el 
pufăind din ţigară. De asemenea, nu văd cu ochi buni nici 
educaţia mea. Mă consideră pe jumătate saypurian. Și mai am 
câteva proiecte care ar cauza dispute, spuse apoi cu o privire 
vinovată. 

— Cum ar fi? 

— Ei bine, Saypurul este cel mai mare cumpărător de arme 
din lume. Dar acei soldați folosesc arbalete - arcuri și săgeți 
metalizate - în loc de puști. Problema, după cum bine știi, ţine 
de sa/petru. Saypurul și naţiunile care-l susțin aproape că n-au 
deloc și nu poți face praf de pușcă fără el. Continentul, pe de 
altă parte, are foarte mult... 

— Vrei să faci muniţie pentru Saypuri întrebă Shara uimită. 

Însă lăsă neexprimat următorul gând: „Cum de n-am auzit de 
asta până acum?” 

Bărbatul ridică din umeri. 

— Familia mea făcea cărămizi. Mineritul nu este așa diferit. 

— Dar Vo, asta e... Eşti idiot? 

— Idiot? 

— Da! Asta e de departe cel mai periculos dintre toate jocurile 
tale politice. E destul de controversat să colaborezi cu Saypurul 
chiar și la nivel de comerț, dar să le faci arme... Sunt surprinsă 
că nimeni din Bulikov nu te-a omorât până acum! 

— Ei bine, nu a fost încă anunţat public. Saypurul se mișcă 
foarte încet când vine vorba de înţelegeri de felul ăsta. Nu s-a 
semnat nimic. Însă, dacă m-ai putea ajuta cu asta, s-ar putea 
să-mi îmbunătăţească situaţia, precum și pe cea a Saypurului și 
a Bulikovului, chiar foarte mult. 

— Practic, vrei să profiţi de pe urma războiului. 

— Ceea ce vreau, spuse Vohannes, este să aduc industria și 
prosperitatea în Bulikov. Industria Saypurului este războiul. Este 
cea mai mare industrie din lume. Shara, Bulikovul este foarte 
sărac, dar asta l-ar putea face să înflorească. 

Shara râse nevenindu-i să creadă. 


VP - 105 


— Vai, vai, am avut de-a face cu mulți regi ai bandiţilor și 
lideri militari de toată jena, dar n-am crezut vreodată că 
Vohannes Votrov va ajunge unul dintre ei. 

Bărbatul se așeză într-o poziţie princiară. 

— Fac ce trebuie ca să-mi ajut poporul. 

— Haide, Vo, oftă Shara. Renunţă la retorica asta. Am auzit 
destule discursuri. 

— Nu este retorică, nu este discurs, Shara! Am mai încercat 
să abordez Saypurul și partenerii săi comerciali și înainte, dar 
Saypurul nu vrea să ne ajute - vrea să păstreze lucrurile așa 
cum sunt, adică să dețină în continuare tot controlul. Nu vrea să 
vadă prosperitate în Bulikov la fel cum nu vrea să ne audă 
cântând numele zeităților. Dacă trebuie să mă prostituez pentru 
a-mi ajuta ţara și orașul, o voi face foarte bucuros. 

„Nu s-a schimbat deloc. Este același idealist nobil în felul lui 
pervers”, gândi Shara pe jumătate amuzată, pe jumătate 
șocată. 

— Vo, ascultă. Am lucrat cu oameni care au făcut același 
lucru pe care-l faci și tu acum. Dacă am văzut unul, am văzut 
sute. Și cei mai mulţi sunt acum hrană pentru viermi, sau pentru 
pești, sau pentru păsări, sau chiar pentru rădăcini foarte adânci 
ale copacilor. 

— Deci ești îngrijorată pentru siguranţa mea. 

— Da! Bineînţeles! Nu e un joc în care vreau să te văd. 

— Jocul tău, asta vrei să spui. 

— Da! Și sunt foarte contrariată de ce nu ești fericit unde ești. 

— Și unde sunt mai exact? 

— Ei bine, mi se pare că ai o avere mare, un viitor politic și o 
iubită care te adoră. 

— Logodnică, de fapt, spuse el indiferent. 

Ceva înăuntrul Sharei se rupse. Avea gheaţă în stomac. 

— Aaa! 

„N-ar trebui să-mi pese așa de mult. La dracu’, sunt 
profesionistă. Cât de prostesc e să simt asta”, gândi ea. 

— Da. Nu purta inelul azi. Are un diamant cât un pahar, spuse 
el în timp ce desena în aero piatră imensă. Ea spune că este 
normal. Ordinar. Ceea ce probabil că și e. Dar încă nu am stabilit 
data, nici mie, nici ei nu ne place să facem planuri. 

Se uită în jos la mâinile lui. 


VP - 106 


— Îmi pare rău, nu este cel mai drăguţ lucru de dis... de 
discutat, adăugă el tușind. 

— Întotdeauna am crezut că vei face lucruri măreţe, dar, să 
fiu sinceră, nu te-am văzut niciodată ca tipul care să se însoare. 
Adică... 

Între ei se așternu liniștea. 

Într-un târziu, bărbatul zise: 

— Da, dar anumite practici, deși sunt acceptate în străinătate, 
nu sunt tolerate aici. Dacă te-ai născut kolkashtanez, 
kolkashtanez vei rămâne pentru totdeauna, oftă el și începu să- 
și maseze șoldul. Am nevoie de ajutorul tău, Shara. Bulikov este 
un oraș distrus, da, dar poate fi măreț din nou. Saypurul are 
toate pârghiile din lume și eu am nevoie să le lase puţin 
slobode. Roagă-mă orice și eu o voi face. 

„Niciodată slujba mea n-a fost atât de ireală și de absurdă”, 
gândi ea. 

Dar înainte să poată răspunde, se auziră ţipete de la etajele 
de dedesubt. 

— Ce se întâmplă? întrebă el. 

Dar Shara era deja la fereastră și putea desluși umbrele celor 
două cadavre în spatele zidurilor casei. 

— Hm! spuse Shara. 

e 

Rupseră ușile și dădură buzna în cameră la unison. Era 
perfectă, o coregrafie frumoasă și mortală. Hainele gri le 
fluturau în timp ce se avântau înspre petrecăreți. Lui Cheyschek 
îi alunecă puțin masca - nu mai vedea cu jumătate din ochiul 
stâng dar în afară de asta se simțea glorios, strălucitor, ales. 

„Să vezi cum acești trădători se vaită și ţipă. Să vezi cum fug. 
Uită-te la mine, să-ţi fie frică de mine”. 

Unul dintre partenerii lui dărâmă barul. Sticlele se sparseră și 
vaporii de alcool inundară încăperea. Cheyschek și camarazii lui 
urlau la oameni să se așeze jos, să se întindă pe burtă pe podea. 
Cheyschek îndreptă arbaleta spre un bărbat care părea înlemnit, 
urlă la el și îl aruncă pe podea. 

„E tulburător și îndreptăţit să fii unealta Zeităţii”, gândi el. 

O femeie ţipă din nou. Cheyschek urlă la ea să tacă din gură. 

Se termină repede și ușor. Ceea ce era de așteptat din partea 
unor astfel de oameni. Guvernatoarea polisului, ca de obicei, era 
aici, dar ei au ordine stricte să nu se atingă de ea. „Dar de ce? 


VP - 107 


De ce să iertăm o persoană care a acordat atâtea pedepse 
nemeritate?” gândi el. 

După ce toți ostaticii fuseseră reduși la tăcere, conducătorul 
grupului lui Cheyschek (niciunul nu cunoaște numele celuilalt - 
n-aveau nevoie de nume pentru că toți erau unul se plimba 
printre petrecăreţi, apucându-i de păr și ridicându-le capul 
pentru a le vedea feţele. 

După câteva secunde spuse: 

— Nu este aici. 

— Eşti sigur? întrebă Cheyschek. 

— Știu pe cine caut. 

Se uită în mulţimea de ostatici, ridică o femeie în vârstă și o 
ameninţă cu arbaleta până când săgeata îi ajunse în dreptul 
ochiului stâng. Unde e? întrebă el. 

Femeia începu să plângă. 

— Unde e? urlă el. 

— Nu știu la cine te referi. 

— Cineva foarte important lipsește de aici, corect? Și unde 
poate fi acea persoană? întrebă el ironic. 

Rușinată, femeia arătă spre scări. 

— Nu mă minţi, nu-i așa? 

— Nu, spuse ea plângând. Votrov și femeia au urcat la etaj! 

— Femeia? Deci nu e singur? Ești sigură? 

— Da. Și... 

Făcu o pauză și se uită în jur. 

— Ce? Ce s-a întâmplat? 

— Bărbatul cu haina roșie. Nu-l mai văd. 

— Cine? 

Femeia nu răspunse, iar el o luă de păr și îi zgudui capul. 

— La cine te referi? urlă el. 

Femeia începu să plângă în hohote și nu mai putu răspunde. 

Conducătorul îi dădu drumul și arătă spre trei dintre ei. 

— Voi staţi aici. Îi păziţi. Și omorâţi pe oricine mișcă. 

Apoi arătă spre Cheyschek și spre ceilalți patru. 

— Restul, veniţi cu mine sus. 

Cei cinci urcară scările în liniște, grăbindu-se ca lupii în 
păduri. Cheyschek tremura de bucurie, de emoție, de furie. Era 
un lucru drept să le aduci durere și suferință în noaptea rece 
acestor trădători, păcătoşi și ignoranţi mizerabili. El se aștepta 
să-i găsească în chinurile vreunui ritual pornografic, intoxicaţi cu 


VP - 108 


alcool străin, în aer să plutească mirosuri de parfum în timp ce 
se făceau de râs de bunăvoie. Cheyschek auzise, de exemplu, 
de locuri de lângă Qivos unde - cu aprobarea celor din Saypur, 
bineînţeles - femeile mergeau pe stradă cu fuste atât de scurte, 
încât li se vedea... 

Roși doar gândindu-se la asta. 

„Doar să-ţi imaginezi așa ceva e un păcat. Trebuie scoase din 
minte și suflet pentru a rămâne curate”. 

Liderul ridică mâna acoperită cu mănușă când ajunseră la 
etaj. Se opriră. Işi roti capul uitându-se prin găurelele negre ale 
măștii de jur-împrejur. Apoi le făcu semn și le arătă pe unde să 
se ducă, așa că Cheyschek și alţi doi trebuiau să se despartă și 
să caute la acel etaj, în timp ce liderul și ceilalți mai urcară unul. 

Cheyschek traversă holurile, verifică fiecare cameră, dar nu 
găsi nimic. Votrov ţinea goală ditamai casa. „Incă un lucru 
condamnabil care arăta excesele la care se deda acel om. Până 
și piatra propriei ţări o folosește aiurea”, gândi el. 

Ajunse la un colț și bătu de două ori în perete. Ascultă și auzi 
două bătăi de aproape și alte două bătăi de mai departe. Dădu 
din cap satisfăcut de camarazii lui care erau aproape și 
continuau să patruleze. 

Se uită pe geam. Nimic. Se uită în camere. Nimic în afara 
paturilor goale. „Poate aici își ţine Votrov iubitele, câte una în 
fiecare cameră”, gândi el simțindu-se scandalizat și impur în 
același timp. 

„Concentrează-te. Mai verifică o dată”. Bătu în perete încă o 
dată. Auzi două bătăi de undeva din casă și apoi... 

Nimic. 

Se opri. Ascultă. Bătu din nou. Se auziră numai două bătăi, nu 
trei. 

„Poate se află mai departe de mine”. Dar Cheyschek cunoștea 
procedura și începu să se retragă, traversând înapoi holul până 
la scări. 

Când ajunse în capătul lor mai ciocăni de două ori în perete și 
ascultă. 

De data asta nimic - nici al doilea, nici al treilea sunet. 

Se luptă cu sentimentul de panică ce-i creștea în piept și bătu 
din nou. 

Nimic. Se uită în jur, întrebându-se ce se întâmpla și abia 
atunci văzu. 


VP - 109 


Cineva era în foaierul întunecat de la acel etaj, aruncat pe 
spate într-un fotoliu alb, foarte pufos. 

Cheyschek ridică arbaleta. Persoana din scaun nu se mișca. 
Părea că nici nu-l observase. Cheyschek se lipi de perete și 
înaintă cu arbaleta îndreptată spre persoana din fotoliu. 

Când se apropie, observă că era îmbrăcat în gri și că avea 
masca gri în poală. 

Cheyschek își lăsă jos arbaleta. 

Era unul dintre camarazii lui. Avea masca scoasă. Și doar 
primiseră ordine stricte să nu-și scoată măștile. ` 

Cheyschek mai făcu doi pași în față și apoi se opri. li putea 
vedea acum rana roșie-vineţie de la gât și omul se uita la tavan 
cu o privire lipsită de viaţă. 

Lui Cheyschek îi veni rău. Se uită de jur-împrejur pentru 
ajutor, dorindu-și să cheme un camarad, dar era cineva sau 
ceva la același etaj cu el și nu voia să-și dea de gol poziţia. 

„Așa ceva nu se poate întâmpla. Ar fi trebuit să fie doar elite 
și artiști”. 

Apoi îngheţă. Își ciuli urechile. 

Un sunet ca un horcăit venea din partea de nord a holului. 

Își pregăti arbaleta. Pulsul îi făcu urechile să zvâcnească. 
Merse tiptil în faţă, trecu de colț și văzu... 

Unul dintre camarazii lui stătea în dreptul unei uși aproape 
nevăzut. Camaradul său tremura ușor, smucindu-și umerii, cu 
mâinile pe lângă corp. Și mai era ceva pe masca lui, ceva mare 
și alb-trandafiriu și văluros care părea că vine din camera unde 
Cheyschek nu putea vedea. 

În momentul în care se apropie, văzu că acel ceva de pe 
masca bărbatului era de fapt cineva. Cineva cu mâini imense 
care îl ţinea de cap pe camaradul lui, iar degetele mari îi erau 
înfipte adânc în orbite. 

Camaradul său icnea, horcăia. Sângele ţâșni din ochii 
acestuia, pătând mâinile care ucideau, murdărind pereţii, 
podeaua. 

Cheyschek putea vedea acum. 

Un uriaș stătea în umbra din dreptul ușii și îi ucidea 
camaradul cu mâinile goale. 

Uriașul își ridică privirea, iar singurul său ochi ardea ca un foc 
albastru. 


VP - 110 


Cheyschek ţipă și trase cu arbaleta fără să se uite. Îl nimeri pe 
uriaș, care îi dădu drumul camaradului său și căzu pe spate. 
Apoi rămase acolo nemișcat. 

Plângând, Cheyschek fugi către bărbatul mutilat, îi scoase 
masca de pe față și ceea ce văzu îi transformă ţipetele în urlete 
sălbatice. 

Işi ţinea camaradul în brațe. „Uite ce se întâmplă cu fiii de 
onoare ai țării mele. Uite ce se întâmplă cu cei drepţi în aceste 
vremuri tulburi”, voia el să spună, dar nu putea articula niciun 
cuvânt. 

— Cel puţin l-am omorât, îi spuse el plângând prietenului său 
mort. Măcar să-ţi fie de ajuns. Te rog! L-am omorât pe omul care 
ţi-a facut as... 

Se auzi un mormăit iritat. Cheyschek se opri speriat și se uită 
în jur. 

Uriașul se ridică și se uită la mâinile sale. 

Işi deschise palma stângă. Acolo, strălucind la lumina lămpilor 
cu gaz, era săgeata lui Cheyschek - pe care uriașul o prinsese în 
aer cu mult înainte ca vârful ei să-l atingă. 

Uriașul se uita la ea ciudat, ca și cum ar fi studiat jucăria unui 
copil. Apoi se uită la Cheyschek, iar ochiul lui se umplu de o 
calmitate rece ca inima unui aisberg. 

Cheyschek bâjbâi încercând să-și reîncarce arma. Totul se 
întâmplă foarte repede. Simţi cum este apucat de gât, cum 
sângele îi inundă ochii, cum se îndepărtează podeaua și ultimul 
lucru pe care-l văzu înainte ca noaptea rece și strada de jos să-l 
îmbrăţișeze fu fereastra care zbura spre el, spărgându-se în 
jurul lui. 

e 

Shara era pregătită în momentul în care doi bărbaţi dădură 
buzna în cameră: era așezată pe pat cu mâinile ridicate. 
Vohannes nu părea atât de liniştit. El nu i-a urmat sfaturile, ci a 
sărit în picioare cu bastonul înainte, înjurându-i. 

— Mâinile sus! ţipă unul dintre bărbați. 

— După cum se poate vedea, am făcut deja asta, spuse 
Shara. 

— Treci pe podea! urlă celălalt. 

Shara observă că erau îmbrăcaţi în robe gri legate strâns în 
jurul șoldurilor și al gâtului - păreau veșminte ritualice -, cu 
măști gri ciudate pe faţă. 


VP - 111 


— Ne vom așeza, spuse Shara. 

Vohannes, în schimb, nu era atât de calm. 

— Vă fut în gură toţi strămoșii înainte să vă ascult pe voi, 
vandali ce sunteţi! 

— Vo, spuse Shara calmă. 

— Treci jos! Jos! urlă cel de-al doilea atacator. Fă-o! Acum! 

— Ţine-l! spuse primul. 

— Ascultă! zise Shara. 

— Să vă fut! urlă și Vohannes și îl împunse pe unul dintre ei 
cu bastonul. 

Bărbatul mârâi iritat. 

— Oprește-te! 

Dar Vohannes deja se pregătea să lovească a doua oară. Unul 
dintre mascaţi apucă bastonul, după care urmă o scurtă luptă. 
Vohannes dădu drumul bastonului și ambii aproape că veniră 
grămadă. 

Se auzi arbaleta unuia dintre ei, iar Shara se feri ușor spre 
stânga în momentul în care săgeata trecu pe lângă ea, vâjâind 
în dreptul gâtului ei, după care se înfipse adânc în tăblia patului. 

Cei trei bărbaţi, luaţi prin surprindere, se holbau la ea și la 
săgeata ce încă mai zbârnâia în spatele ei. 

Shara își drese vocea. 

— Ascultaţi! Ascultaţi-mă acum! Aţi făcut o greșeală foarte 
mare. 

— Taci din gură și treci jos! urlă unul dintre ei. 

— Trebuie să lăsaţi armele jos și să vă predaţi liniștiți, spuse 
Shara pe o voce calmă ca laptele proaspăt. 

— Cepară împuţită! urlă unul dintre ei. Taci din gură și 
întinde-te pe jos. 

— Nenoro..., zise Vohannes chinuindu-se să se ridice. 

— Oprește-te, Vo! spuse ea. 

— De ce? 

— Nu suntem în pericol. 

— Taci din gură, ţipă unul dintre atacatori. 

— Aproape că te-au împușcat în față, spuse Vohannes. 

— Eh, suntem oarecum în pericol, dar tot ce trebuie să facem 
e... să așteptăm. 

Cei doi atacatori deveneau din ce în ce mai curioși, iar în 
momentul în care Vohannes întrebă pentru ce, păreau oarecum 
ușurați. 


VP - 112 


— Pe Sigrud. 

— Poftim? Despre ce vorbești? 

— Trebuie doar să așteptăm ca el să facă ce știe cel mai bine, 
spuse Shara. 

Apoi le spuse atacatorilor: 

— Imi voi ajuta prietenul acum. Nu sunt înarmată. Vă rog să 
nu mă răniți. 

Se aplecă și îl ajută pe Vohannes să se ridice în pat. 

— Cine este... Sigrud? întrebă Vohannes. 

De alături se auzi un țipăt îngrozitor și apoi sunetul unui geam 
spart. După care se așternu din nou liniștea. 

— Acela e Sigrud. 

Cei doi bărbaţi mascaţi se uitară unul la celălalt și, chiar dacă 
nu le putea vedea fețele, Shara știa că erau speriați. 

— Trebuie să lăsaţi armele jos și să așteptați aici cu noi. Dacă 
faceți asta, este posibil să supravieţuiți. Fiţi rezonabili. 

Unul dintre mascaţi, aparent conducătorul, spuse: 

— Se joacă cu mintea noastră. Un joc al ceparei împuţite. Nu 
o asculta! Probabil e majordomul care face gălăgie. Du-te și 
uită-te! Și dacă vezi pe cineva, omoară-l cu conștiința împăcată. 

Cel de-al doilea bărbat, încă speriat, aprobă și se îndreptă 
spre ieșire. Liderul îl apucă de umăr și îi spuse: 

— Se joacă cu mintea noastră, atât. Vom fi răsplătiți. 

Apoi îl bătu pe spate și îl trimise pe ușă afară. 

— Tocmai l-ai trimis la moarte. 

— Taci din gură, urlă conducătorul care începu să respire mai 
greu. 

— Ceilalţi oameni ai tăi sunt fie morţi, fie pe moarte. E timpul 
să te predai. 

— Asta spuneţi toţi, nu-i așa? Predare, predare, întotdeauna 
predare. Ne-am săturat să ne tot predăm. Nu ne mai /ăsăm. 

— Nu vă cer nimic, zise Shara. 

— Dacă îmi ceri să-mi predau arma, să-mi predau libertatea, 
atunci îmi ceri totul. 

— Nu mai suntem în război. Este pace. 

— Pacea voastră. Pacea pentru oameni ca e/, spuse 
dezgustat, arătând spre Vohannes. 

— Hei..., protestă Vohannes. 


VP-113 


— Îi acceptaţi pe păcătoşi, pe lași, pe blasfematori. Oameni 
care au întors spatele istoriei lor și a tot ce suntem noi. Asta e 
războiul pe care-l duceţi împotriva noastră, spuse el. 

— Noi - nu - suntem - în - război, spuse Shara forţat. 

Liderul se apropie de ea și îi șopti: 

— În momentul în care un cepar pune piciorul în Orașul Divin, 
sunt în război cu el. 

Shara tăcu. Liderul se ridică și ascultă. Dar nu era nimic de 
ascultat. 

— Prietenul tău e mort, zise Shara. 

— Taci din gură! ţipă el și scoase de la spate o sabie mică și 
subţire. Ridică-te! Vă scot chiar eu de aici. 

Ținându-l pe Vohannes, care șchiopăta, Shara ieși din 
încăpere și traversă holul, mânată din spate de bărbatul cu 
mască. 

După câteva secunde, se opri. 

— Nu te opri, urlă șeful. 

— Nu vezi în faţă? întrebă ea. 

Bărbatul trecu în faţă și văzu ceva zăcând pe podea. 

— Nu, șopti el și merse aproape. 

Un cadavru mascat stătea ghemuit într-o baltă mare de 
sânge. Chiar dacă era greu de văzut prin pânza gri îmbibată de 
sânge, se părea că avea beregata tăiată. Liderul îngenunche și 
băgă mâna prin mască pentru a-i atinge fruntea. Șopti ceva. 
După câteva secunde se ridică, iar mâna în care ţinea sabia îi 
tremura. 

— Mergeţi înainte, zise el răgușit, iar Shara își putea da 
seama că plângea. 

Cei trei merseră mai departe. Casa parea teribil de liniștită. 
Dar înainte să ajungă la scări auziră sunetele unei încleștări - 
lemn rupându-se, zdrăngănit de porțelan spart și un țipăt 
răgușit. Apoi văzură o ușă deschisă care dădea spre o cameră 
mare în stânga, cu multe umbre dansând în prag. 

— Salonul, mormăi Vohannes. 

Liderul merse iute înainte, cu sabia întinsă, apoi își luă inima 
în dinţi și dădu buzna în încăpere. 

Shara, care-l trăgea după ea pe Vohannes, îl urmă și aruncă o 
privire înăuntru, deși știa deja ce va vedea. 

Salonul era chiar mare și decorat sau cel puţin așa fusese. Un 
atacator cu mască stătea îngenuncheat pe podea. Se ţinea de 


VP - 114 


încheietura mâinii și ţipa. Palma îi fusese amputată și sângele 
țâșnea stropind întreaga podea. Un alt atacator era în colţ, mort, 
cu un cuţit cu lama neagră înfipt în gât. În centrul camerei, 
masa fusese dărâmată, iar Sigrud se afla în spatele ei plin de 
sudoare și de sânge, strângând cu braţul gâtul unui alt atacator. 
In mâna dreaptă ţinea ce mai rămăsese din candelabru - care 
părea că fusese smuls din tavan - și îl folosea să se apere de un 
alt bărbat mascat, care încerca să-l atace cu sabia. Și, chiar 
dacă era greu de văzut prin bucăţile strălucitoare de cristal care 
zburau prin aer, se părea că atacatorul pierdea, împiedicându-se 
cu fiecare nouă lovitură. Prins între ei, Sigrud reușea cu pumnul 
în care ţinea și candelabrul să-l lovească pe nefericitul pe care-l 
strângea sub braţ. 

Liderul se încordă la vederea acestei scene. Apoi, cu sabia 
ridicată, se năpusti ţipând din toţi rărunchii peste masa 
dărâmată. 

Sigrud îi aruncă o privire iritată - „Ce mai vrei și tu?” - și-l 
ridică pe cel aflat în strânsoare la timp ca acesta să fie 
înjunghiat de sabia liderului. 

Cei doi bărbaţi cu mască erau șocați. Sigrud învârti 
candelabrul astfel încât sabia atacatorului liber să rămână 
blocată. Il împinse pe acesta pe podea și dădu drumul 
candelabrului. 

Liderul lăsă sabia, scoase un mic pumnal și cu un țipăt de 
durere se năpusti asupra lui Sigrud. 

Sigrud îl eliberă din strânsoare pe omul mort sau aflat pe 
moarte, îi prinse liderului încheietura mâinii înainte ca pumnalul 
să se înfigă în el, îl lovi cu capul și apoi - spre oroarea lui 
Vohannes - deschise larg gura, se întinse și îi rupse cu dinţii o 
mare parte a gâtului. 

Șuvoiul de sânge era cu siguranţă foarte mare. Shara se simţi 
puţin dezgustată de ea pentru că singurul lucru la care se 
gândise fu „asta cu siguranţă va apărea în ziare”. 

Sigrud, acum plin din cap până în picioare de roșu aprins, îi 
dădu drumul liderului, scoase sabia din spatele mortului și, fără 
să se mai gândească, o aruncă ca pe o suliță spre atacatorul cu 
palma retezată. Vârful lamei se înfipse chiar sub maxilarul 
bărbatului, care căzu instantaneu. Sabia vibră și, chiar dacă era 
înfiptă mult în capul omului și nu putea să cadă, vibrația ei era 
acompaniată de o pârâitură neplăcută. 


VP - 115 


Sigrud se întoarse spre omul care se văita strivit sub 
candelabru. 

— Nu! spuse Shara. 

El se întoarse să o privească. Singurul său ochi era plin de o 
furie rece. 

— Avem nevoie de unul în viaţă. 

— Au tras în mine cu o săgeată, spuse el și-i arătă palma 
însângerată. 

— Avem nevoie de unul în viaţă, Sigrud. 

— Au tras în mine cu o săgeată, repetă el. 

— Trebuie să fie mai mulţi jos, spuse Shara. Ostaticii, Sigrud! 
Gândește-te! Ai grijă de ei. 

Sigrud făcu o față de copil căruia i-au fost date munci 
împovărătoare. Se duse la bărbatul cu cuțitul înfipt în gât, îl 
scoase și ieși din cameră. 

Vohannes se uită în jur la salonul său distrus. 

— Asta? La asta se pricepe omul tău cel mai bine? spuse el. 

Shara se apropie de omul mascat care se chinuia să ridice 
candelabrul și începu să-l dezarmeze. 

— Cu toţii avem talentele noastre. 

e 

Sigrud nu văzu niciun atacator care să păzească ostaticii în 
momentul în care coborî scările. 

— Ah, ce bine că ești tu, noi..., spuse o voce de femeie înainte 
să-l vadă. Apoi începu să plângă. g 

Mulaghesh nu părea foarte afectată. Işi drese vocea din 
spatele unui stâlp din foaier. Guvernatoarea era aplecată peste 
cineva și părea că-l strangulează cu calm cu o panglică colorată. 
Mulaghesh se uită la Sigrud. Ochiul stâng îi era vânăt probabil 
de la o lovitură puternică și îi zise: 

— Încă doi. Au fugit. 

Când Sigrud ajunse afară, maşina pornise deja, dar nu 
prinsese încă foarte mare viteză. Pașii lui duduiau când începu 
să alerge călcând pe piatra cubică. Il putea auzi pe unul dintre 
bărbaţii din mașină: 

— Repede! Repede! Grăbește-te! 

Și răspunsul: . 

— Mă grăbesc! Incerc! 

Mașina prinse viteză, dar, chiar înainte să se îndepărteze, 
Sigrud sări și se prinse de ușa din spate. 


VP - 116 


— La dracu'! ţipă unul dintre bărbați. Ah, zei! 

Mâinile lui Sigrud erau atât de alunecoase de la sânge, încât 
fu aproape să cadă. Reuși totuși să-și pună piciorul pe pragul 
ușii, apoi cu mâna dreaptă înfipse cuțitul în plafonul mașinii. 

— La dracu’, doboară-l! ţipă cineva. 

O arbaletă apăru la geam. Sigrud se aplecă într-o parte. 
Săgeata trecu prin geam, ratându-l cu câţiva centimetri, dar nu 
sparse geamul de tot. Sigrud băgă mâna stângă prin geamul 
mașinii, îl apucă de guler pe cel care trăsese și îl lovi repetat de 
ușă și de plafonul mașinii. 

Şoferul, complet panicat acum, începu să facă viraje haotice 
pe stradă. Sigrud văzu cum patronii cafenelelor, ospătarii 
restaurantelor și birjarii se holbau la ei uluiţi. Un copil îi arăta cu 
degetul și râdea încântat de ceea ce vedea. Sigrud se concentra 
să-l lovească pe bărbat până la inconștienţă. 

Işi dădu apoi seama când omul își pierduse cunoștința și 
începu să-l tragă pe geamul spart, vrând să-l arunce din mașină. 
Dar mașina făcu o întoarcere periculoasă. 

Se uită în faţă. Se îndrepta spre colţul unei clădiri. Sigrud își 
dădu seama că intenţia șoferului era să lovească mașina de o 
parte a clădirii, astfel încât să-l strivească și pe el. 

Luă în calcul varianta să se urce pe plafonul mașinii, dar știa 
că nu are timp, așa că își scoase cuțitul și se aruncă. 

Fusese o lovitură dureroasă, dar nu la fel de dureroasă ca cea 
pe care o va încasa nefericitul care atârna pe jumătate afară din 
mașină. Se auzi un plesnet și ceva se rostogoli pe strada 
pietruită. Sigrud îl auzi pe șofer urlând de groază, iar ceea ce 
mai rămăsese din pasager alunecă de pe geam și ajunse în 
canalul de pe marginea străzii. 

Mașina făcu o întoarcere și se pierdu pe o alee. Sigrud, acum 
foarte nervos, se ridică și fugi după ea. 

Ajunse pe alee și văzu mașina oprită la câţiva metri în față. 
Alergă spre mașină, deschise ușa șoferului și... 

Nimic. Mașina era goală. 

Se uită de jur-împrejur. Aleea se termina într-o clădire care pe 
acea parte nu avea uși, iar în față nu era nimic. Nici ferestre, 
nici scări, nici porți, nici uși. 

Sigrud mormăi, își băgă cuțitul în teacă și merse pe alee 
cercetând pereţii. Nu simțea nimic. Era ca și cum șoferul 
dispăruse. 


VP - 117 


Oftă și se scărpină pe obraz. 
— Nu din nou! 


Eu sunt piatra de sub copac. 

Eu sunt muntele de sub soare. 

Eu sunt râul de sub pământ. 
Sălășluiesc în peșterile din dealuri. 
Sălășluiesc în peșterile din inima ta. 
Am văzut ce se află acolo. 

Știu ce se află în mințile voastre. 
Stiu ce e drept. Știu ce e just. 

Eu sunt Kolkan și tu vei asculta. 


Kolkashavska, Cartea a ll-a 


VP - 118 


e ÎNTIPĂRIT ÎN MEMORIE e 


Sala de mese a ofiţerilor din cadrul departamentului de poliţie 
din Bulikov era locul perfect de unde puteai vedea cel mai bine 
cum se desfășoară nebunia. Prin ferestre, cei prezenţi în sală 
puteau vedea birourile unde avea loc o revoltă în toată regula - 
la care participau politicieni, reporteri, cetățeni scandalizaţi și 
membrii familiilor ostaticilor - și, de asemenea, se puteau vedea 
holurile camerelor de interogatoriu unde polițiștii erau încă 
nedumeriţi cu privire la cine era suspect, cine ar fi trebuit dus la 
spital și, mai ales, ce să facă cu Sigrud. 

— E o experienţă nouă pentru mine, spuse Shara. 

— Pe bune? Credeam c-ai mai fost arestată de câteva ori, zise 
Mulaghesh. 

— Nu, nu. Nu sunt arestată niciodată. E unul dintre privilegiile 
unui agent. 

— Sună bine. Pari foarte calmă având în vedere că tocmai ai 
fost ţinta unei tentative de omor. Cum te simţi? 

Shara ridică din umeri. Adevărul era că se simţea ridicol, 
stând acolo, bând ceai alături de Mulaghesh, în timp ce în jurul 
lor se amplifica haosul. Statutul lor le-a diferențiat imediat de 
ceilalți ostatici, mai mult datorită lui Mulaghesh, pe care toţi 
polițiștii se pare că o cunoșteau. Guvernatoarea ţinea la ochi o 
pungă cu gheaţă și din când în când boscorodea numindu-se „al 
dracului de înceată” sau „al dracului de bătrână”. Deja trimisese 
ordine și un pluton de veterani saypurieni ar fi trebuit să 
sosească din clipă-n clipă pentru a le asigura protecţia. Chiar 
dacă nu o spuse, Sharei nu-i plăcea treaba asta. Deseori, propria 
ta apărare nu-ţi mai permitea să penetrezi apărarea 
adversarului tău. lar Sigrud îi asigura deja protecţie. Totuși, 
Sigrud se răcorea acum într-o celulă. Atacatorul capturat era 
nevătămat, dar ţinut într-o celulă mică, rezervată de obicei 
pentru cei mai violenți. 

Un ofițer le umplu ceainicul, pe care Shara îl goli imediat. 

— Este al patrulea ceainic, observă Mulaghesh. 

— Așa, și? 

— Bei de obicei așa de mult ceai? 


VP - 119 


— Numai când muncesc. 

— Pari tipul de persoană care muncește tot timpul. 

Shara ridică din umeri în timp ce sorbea ceaiul. 

— Dacă vei continua așa, te sfătuiesc să te împrietenești cu 
un urolog. 

— Ce-ţi face ochiul? 

— Umilitor. Dar am avut parte de altele mai rele de-atât. 

— Nu poate fi atât de umilitor. A ieșit învins din mica ta luptă, 
cu siguranță. 

— A fost o vreme, oftă Mulaghesh, când puteam să pun la 
podea asemenea mici imbecili fără să clipesc. Acum nu mai pot. 
Ce n-aș da să am iar vigoarea tinereţii. Deși mă îndoiesc c-aș fi 
putut să-l egalez pe omul tău, chiar și pe vremea când eram 
tânără. Unde l-ai găsit? 

— Intr-un loc foarte rău, răspunse Shara simplu. 

Apoi se retrase ușor-ușor la gândurile ei. Murmurul ţipetelor 
depărtate scăzu și ea începu să compună o listă. 

Conform Sharei, listele făceau jumătate din treabă, iar 
cealaltă jumătate o făcea răbdarea. Mare parte din munca de 
spion însemna colectarea de informaţii și catalogarea lor. Cine 
aparținea unui anumit grup și de ce. Unde erau ei acum și de ce 
eram noi așa siguri și dacă avem pe altcineva în zonă. Și acum, 
că am catalogat grupurile astea, sub ce nivel de ameninţare ar 
trebui puse. Și așa mai departe. 

Ori de câte ori Shara era nedumerită de ceva, își organiza 
gândurile, alegându-le precum alegi grâul de neghină, încercând 
să scoată adevărul din ceea ce cunoștea, o listă nesfârșită de 
notițe, coloane, categorii și excepții. 


1. Fapt: am fost atacată la mai puţin de o săptămână de la 
moartea lui Efrem Pangyui. 
e Nu știi sigur dacă pe tine au vrut să te atace. 
- Atunci pe cine? 
- Vo vrea să facă muniţie pentru Saypur. Și ăsta ar fi 


un motiv important să-l omoare. 

- Atunci de ce nu l-au omorât pe Vo când au avut 
ocazia? Puteau să-l împuște în momentul în care au 
intrat în cameră. 


- Afacerea lui nu este încă oficială, deci nu a fost 
făcută publică. 


VP - 120 


- Asta nu înseamnă nimic. Oriunde pot exista 
scurgeri de informații. 
e Efrem a fost omorât în bătaie cu un obiect bont, în biroul 
lui. Acești oameni erau profesioniști. 
- Eşti sigură? Cine l-a atacat pe Efrem nu a fost prins 


încă, ceea ce ar putea fi un indiciu al profesionismului 
ucigașului. 
- Profesionismul și incompetenţa autorităților locale 
sunt două lucruri diferite. 


- Efrem ar fi putut fi omorât din cauza Depozitelor. 
- Nici eu și nici Vo nu avem astfel de conexiuni. 
- Știu că există. 
- Foarte puţin probabil să mă omoare cineva din 
cauza asta. 
e În viziunea continentalilor obișnuiți, toţi trei suntem 
eretici. 
- Nu este un motiv credibil. Ce nu este eretic pentru 
un continental obișnuit? 
2. Fapt: Efrem Pangyui lucra la Depozitele secrete. 
e Oare Vinya știe? Cum ar putea să nu știe? 
- Efrem să lucreze pentru Continent? Un trădător? 
- Nu fi proastă. 
e De ce nu mi-a spus? Ce se află acolo de nu trebuie să 


știu? 
- Probabil foarte multe, bineînţeles. 
e Este posibil ca el să fi fost omorât doar ca să aibă 
continentalii acces la Depozit? 
- Mulaghesh a spus că nu a intrat nimeni în Depozit 
în afară de Efrem. 


e Dacă Vinya știe despre operaţiunea lui Efrem, atunci de 
ce mă lasă să stau aici? 
- Probabil se gândește că ești prea grea de cap ca 
să-ţi dai seama de toate astea. 
e Oare mă protejează? De ce? 
- Nu fi ridicolă, tocmai ce-ai fost atacată, bineînţeles 
că nu te protejează. 
e Oare vrea să mor? 
- Este mătușa ta. 
- Este ministru în primul rând, apoi mătușă. 
e Atunci de ce ministrul ar vrea să mor? 


VP - 121 


- Dacă Vinya mă voia moartă, aș fi fost moartă. 
Punct. 
e Oare Vinya îl voia pe Efrem mort? 
- Se pare că Efrem era agentul ministerului. De ce 
să-ţi omori propriul agent? 
3. Fapt: n-am mai dormit de 23 de ore. 
e Am nevoie de mai mult ceai. 


Shara oftă. 

— Niciun semn din partea căpitanului Nesrhev? 

— Nu. Încă n-a venit. Dar este patru dimineata și nu locuiește 
în apropiere, spuse Mulaghesh. 

— Ştii unde locuiește? De unde știi? 

— Nu te mai preface că ești o floricică inocentă. Nu-ţi şade 
bine, domnișoară ambasadoare. 

Shara zâmbi. „Într-adevăr, vigoarea tinereţii”. 

— Oricum, chiar dacă eu și Nesrhev avem o istorie împreună, 
nu sunt sigură că e de acord cu ideea ca un ambasador străin să 
preia o investigaţie atât de mare ca asta. 

— Nu preiau nicio investigaţie. Ei au ancheta lor și eu pe a 
mea. Vreau doar să vorbesc prima cu omul capturat, spuse 
Shara. 

„Cât de simplu ar fi fost în Qivos. Am fi putut să-l înhăţăm de 
pe stradă și pur și simplu să spunem că nici n-a fost acolo”, își 
zise Shara. Pentru un moment se gândi cum ţările civilizate și 
legile lor reprezentau probleme pentru ea și cum îl invidia pe 
Vohannes, care își păstrase idealismul - oricât de ineficient ar fi 
fost. 

Sharei îi veni o idee și luă de pe o măsuţă un ziar mai vechi. 
Dădu paginile, până când ajunse la un articol cu titlul: EDILUL 
WICLOV SE OPUNE CONSTRUIRII CARTIERULUI IMIGRANȚILOR. 
Sub titlu era o fotografie a unui bărbat cu fața rotundă, cu o 
expresie apăsată și cu un munte de barbă. Pentru Shara, părea 
un om care nu știe dacă să urle sau doar să vorbească foarte 
tare. 

— De ce citeşti despre Wiclov? întrebă Mulaghesh. 

— Îl cunoști? 

— Toată lumea îl cunoaște. Omul e un rahat. 

— Mi-a fost sugerat că ar putea avea legătură cu moartea lui 
Pangyui. 


VP - 122 


— Votrov ţi-a zis asta? 

Shara încuviinţă. 

— În locul tău aș avea mare grijă. Votrov ţi-ar putea servi ţinte 
corecte sau ţi-ar putea servi lista lui personală de ţinte. 

Shara continuă să se uite la fotografie, dar Mulaghesh tocmai 
verbalizase una dintre îngrijorările ei cele mai mari. „Lucrez 
orbește. De obicei am la dispoziţie șase luni sau șase săptămâni 
să pregătesc o operaţiune, nu șase ore”, gândi ea. 

Bău și mai mult ceai și alese să nu recunoască în fața lui 
Mulaghesh că ingera atât de multă cafeină doar când treburile îi 
mergeau foarte prost. 

Căpitanul Nesrhev - care era chiar chipeș și cu zece ani mai 
tânăr decât Mulaghesh - ajunse în cele din urmă la 4:30 
dimineaţa. La început nu părea că înțelege mare lucru, cum se 
întâmplă de obicei cu persoanele trezite la ora asta. Dar Shara 
se pricepea la jocul birocratic și, după ce folosi de câteva ori 
expresia „incident internaţional”, bărbatul fu de acord cu „o oră, 
începând de acum”. 

— Este mai mult decât suficient, aprobă Shara, care 
intenţiona să ignore limita de timp. Ce s-a întâmplat cu Votrov? 

— După ce a dat o declaraţie, a venit iubita lui și l-a luat 
acasă. |ţi zic, omul e sub papuc, spuse Nesrhev. 

Shara nu se obosi să râdă la gluma lui. 

e 

Se dovedi că bărbatul capturat nu era mai mult decât un 
băiat. Shara îi dădu în jur de nouăsprezece ani când intră în 
cameră. Tânărul stătea în picioare în spatele mesei de lemn din 
celulă, încruntându-se la ea și frecându-și încheietura. 

— Tu ești! Ce vrei? 

— În primul rând, să-ţi acord îngrijire medicală, răspunse ea și 
îi ţinu ușa deschisă doctorului de acum foarte obosit. 

Doctorul devenea din ce în ce mai îngrozit în timp ce-l 
examina. 

— Copilul ăsta a căzut printr-un geam? 

— A fost lovit în repetate rânduri cu un candelabru. 

Doctorul mormăi și dădu din cap: „Oamenii ăștia găsesc 
atâtea moduri stupide de a-și face rău”. 

— Rănile sunt superficiale. Dar încheietura este luxată grav. 

— Ce tratament aţi recomanda? 


VP - 123 


— Același tratament pe care-l recomand și pentru mulțimea 
de zgârieturi și lovituri: aspirină, bandaje și odihnă, spuse 
doctorul. 

— Pot să-i ofer doar două din astea, spuse Shara și îi făcu 
semn doctorului să-și continue treaba. 

După ce termină, doctorul făcu o plecăciune și ieși. Shara se 
așeză în faţa băiatului și își puse geanta lângă ea. Era foarte frig 
în celulă. Pereții erau făcuţi din piatră groasă, iar cine realizase 
planurile clădirii decisese să nu pună nicio sursă de căldură. 

— Cum te simţi? 

Băiatul nu răspunse. Stătea îmbufnat. 

— Aș putea să fiu directă și să te întreb de ce m-ai atacat. 

Tânărul își ridică ochii, îi susţinu privirea pentru o secundă, 
apoi se uită iar în altă parte. 

— Pentru asta ai fost trimis? Camarazii tăi au avut multe 
ocazii. 

Băiatul clipi. 

— Cum te numești? 

— Noi nu avem nume, spuse băiatul. 

— Nu aveţi nume? 

— Nu. 

— De ce? 

Se gândi să răspundă, dar ezită. 

— De ce? 

— Pentru că suntem cei reduși la tăcere. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Noi nu avem un trecut. Noi nu avem istorie. Noi nu avem o 
țară, spuse el, cu o cadență care sugera că acele cuvinte 
fuseseră îndelung repetate. Aceste lucruri ne sunt refuzate. Dar 
noi nu avem nevoie de ele. Nu avem nevoie de lucrurile astea ca 
să știm cine suntem. 

— Și cine sunteți? 

— Suntem trecutul care revine la viață. Suntem ceva ce nu 
poate fi uitat sau ignorat. Avem totul întipărit în memorie. 

— Atunci voi sunteţi Restauratorii, spuse Shara. 

Băiatul tăcu. 

— Asta sunteţi? 

Tânărul își întoarse privirea. 

— Armele voastre, îmbrăcămintea, mașina. Sunt foarte 
scumpe. De obicei, oamenii observă când circulă sume 


VP - 124 


importante de bani. lar noi investigăm. Pe cine vom găsi? 
Wiclov? Ernst Wiclov? 

Băiatul nu avu nicio reacţie. 

__— EI este un susţinător bogat al Restauratorilor, nu-i așa? 
Ințeleg că posterele sale electorale conțin foarte multe imagini 
cu arme. Pe el îl vom găsi în spatele vostru? 

Tânărul se holba la masă. 

— Nu-mi pari tipul de criminal violent. Și atunci de ce te 
comporti ca unul? N-ai o casă unde să te duci? Toate treburile 
astea ţin de politică. Și pot să îndrept lucrurile pentru tine. Te 
pot scoate de aici. 

— Nu voi vorbi. Nu pot vorbi. Sunt redus la tăcere de tine și 
de poporul tău, spuse băiatul. 

— Imi pare rău, dar cred că te înșeli. 

— Nu mă înșel, femeie! spuse băiatul, iar privirea îi alunecă 
spre clavicula și gâtul ei gol. 

„Ah! Băiatul de modă veche, nu-i așa?” 

— Sper că nu încalc nicio regulă. Vei primi vreo pedeapsă 
pentru că ești închis în cameră cu o femeie nemăritată? 

— Tu nu ești femeie. Trebuie să fii om mai întâi, iar ceparii nu 
se pun, spuse băiatul. 

Shara zâmbi. 

— Dacă așa e, atunci de ce ești atât de agitat? 

Băiatul nu răspunse. 

Shara nu se considera o femeie foarte atrăgătoare, dar era 
dispusă să încerce orice. 

— Mi se pare că e foarte cald aici. Ție nu? Îmi transpiră 
mâinile când mi se face cald, spuse Shara și începu să-și scoată 
mănușile, fiecare deget pe rând, apoi le împachetă ușor și le 
puse pe masă. Mâinile tale transpiră? întrebă ea și se întinse la 
mâna lui rănită. 

El și-o trase imediat ca și cum atingerea ei l-ar fi putut arde. 

— Nu mă atinge, femeie! Și nu încerca să mă faci să mă simt 
atras de feminitatea ta! 

Shara se strădui să nu râdă. Nu mai auzise termenul 
verbalizat de pe vremea când era la facultate și nu-/ mai auzise 
niciodată spus atât de sincer. 

— Pentru cineva care refuză să vorbească, acum chiar ești 
pus pe vorbă. Dar trebuie să recunosc că vorbești mai puţin 
decât prietenul tău, spuse ea, și scoase un dosar din geantă. 


VP - 125 


— Cine? întrebă băiatul suspicios. 

— Pe celălalt pe care l-am prins. Nici el n-a vrut să ne spună 
cum îl cheamă, chiar dacă viaţa lui atârna de un fir de aţă. A 
vorbit însă despre multe alte lucruri. 

Bineînţeles că nu era adevărat. Sigrud îi omorâse pe toţi, mai 
puţin pe cel care dispăruse, dar Shara zâmbi la băiat, radiind de 
fericire, și-l întrebă: 

— Cum funcţionează trucul cu dispariţia? 

Băiatul tresări. 

— Știu că așa va deplasaţi prin oraș. Mașini. Oameni. Găsiţi 
vreo stradă sau o alee, mergeţi acolo și apoi - puf. - dispăreți. 
Este chiar un miracol. 

Se putea observa sudoare în dreptul urechilor băiatului. 

— Nu era foarte coerent, continuă Shara. Era tare slăbit 
pentru că a pierdut foarte mult sânge. Nu eram sigură dacă ce 
spunea era sau nu adevărat, dar tind să cred că era. Ceea ce ar 
fi remarcabil. 

— Nu... nu poate fi adevărat. Niciunul dintre noi nu va vorbi, 
în veci. Chiar dacă am fi pe moarte. Aruncă-ne în Slondheim și 
tot nu vom vorbi. 

— Aș putea aranja. Am fost la închisoarea asta. Este mult mai 
rău decât îţi poţi imagina. 

— Nu vom vorbi niciodată. 

— Da, dar dacă nu ești în deplinătatea facultăţilor mintale, 
este de înțeles. Ce altceva ne mai poţi spune? Dacă ne spui 
acum și nu ne minţi, vom fi îngăduitori cu tine. Ne vom asigura 
că ajungi acasă. Putem uita tot ce s-a întâmplat. Dar dacă nu... 

— Nu. Nu! Nu vom vorbi... Vom fi recompensați. 

— Cu ce? 

Băiatul inspiră adânc, tulburat și începu să cânte. 

— Ce cântec e ăsta? întrebă Shara și se apropie de el să audă. 

Tânărul cânta. 

— Pe munte lângă piatră, vom fi recompensați cu cele mai 
divine daruri. Pe munte, lângă piatră, vom fi recompensaţi cu 
cele mai divine daruri. 

— Recompensaţi cu ani în temniţă și moarte. Foarte mulţi 
dintre voi au murit deja. Am văzut asta. Și știu că și tu ai văzut. 
Ei sunt recompensaţi? Au primit ce își doreau? întrebă Shara. 


VP - 126 


— Pe munte, lângă piatră, vom fi recompensaţi cu cele mai 
divine daruri. Pe munte, lângă piatră, vom fi recompensaţi cu 
cele mai divine daruri, cânta băiatul din ce în ce mai tare. 

— Familiile lor sunt recompensate? Prietenii lor? Sau nici 
măcar nu au așa ceva? 

Dar băiatul continua să cânte fără oprire. Shara oftă, se ridică 
și ieși din celulă. 

e 

— Am nevoie de tine, soldat, spuse Shara. 

Sigrud își deschise puţin ochiul. Stătea prăbușit în colțul 
celulei. Avea mâna bandajată și fusese curățat cât de cât de 
sânge. Shara își putea da seama că era treaz, căci pipa îi 
fumega. 

— Te vor elibera în curând. Am reușit să rezolv treaba în ciuda 
atâtor victime. Ostaticii au declarat că ai fost un erou. 

Sigrud ridică din umeri indiferent, disprețuitor. 

— Bun. Acum. Te-am rugat să-ţi întinzi antenele și să angajezi 
câţiva informatori. Ai găsit ceva? 

Bărbatul încuviinţă. 

— E bine. Avem nevoie de ceva golani pentru treaba asta. 
Când te vor elibera, vreau s-o înșfaci pe femeia de serviciu de la 
Universitate. Cea care a lucrat lângă Pangyui, cea care ne-a 
urmărit acum două zile. Trebuia să facem asta de atunci, dar am 
fost ocupați cu altele. Pune mâna pe ea și adu-o la ambasadă. 
Vreau s-o interoghez chiar eu. Vreau ca informatorii tăi să-i 
urmărească locuința, să vadă dacă vine sau pleacă cineva. 
Vreau toate astea făcute până la - se uită la ceas - șase 
jumătate dimineaţa. Și trebuie să fii discret. Mergi pe premisa că 
și tu, și ea sunteți urmăriţi. Ai înţeles? 

Sigrud oftă. Apoi făcu o faţă ca și cum și-ar fi cântărit 
variantele și și-ar fi dat seama apoi că oricum nu avea nimic mai 
bun de făcut toată ziua. 

— Șase dimineața. 

— Bun. 

— Supravieţuitorul vorbește? întrebă el. 

— Nu. Și știu că nu e genul care va vorbi. 

— Și ce-ai de gând să faci? 

Shara își aranjă ochelarii. 

— Am cerut mai mult timp, dar nu e suficient să-l fac să 
vorbească prin metodele obișnuite. 


VP - 127 


— Și ce ai de gând să faci? 

— Ei bine, cred că-l voi droga, spuse ea privind îngândurată 
spre colțul celulei lui. 

Sigrud deveni din ce în ce mai conștient. Apoi se uită la ea 
uimit și zâmbi. 

— Măcar vei avea parte de distracție. 

(J 

Shara stătea în fața ușii celulei uitându-se la băiat prin vizetă. 
Se uită la ceas - patruzeci de minute. Băiatul dădu din cap ca și 
cum ar fi vrut să scape de un fior rece și bău tot paharul cu apă. 
„Şapte înghiţituri până acum. Măcar de-ar fi însetat”, gândi ea. 

Băiatul devenea tot mai ofilit, de parcă se dezumfla. Shara se 
uită la ceas din nou: nu mergea foarte greu, dar n-ar fi deranjat- 
o dacă lucrurile se desfășurau mai repede. 

— Nu poate fi chiar atât de captivant, spuse Mulaghesh 
alăturându-i-se. 

— Nu este, răspunse Shara. 

— Aha. Am auzit că supravieţuitorul nostru nu vorbește. 

— Nu. Este un fanatic, din păcate. Dar era de așteptat. Nu 
cred că e genul care să-i fie frică de moarte. Este mult mai 
îngrijorat de ce se întâmplă după. 

Băiatul își ridică capul și se uită la tavan. Chipul îi era înfiorat, 
înfricoșat, fascinat. Începu să tremure puţin. 

— Ce-a păţit? E nebun? întrebă Mulaghesh. 

— Nu, nu. Ei bine, probabil că da, ţinând cont de ce a făcut. 
Dar nu e asta cauza. 

— Atunci care e? 

— Este o metodă mai neortodoxă pe care-am învăţat-o în 
Qivos. E de folos când n-ai mult timp la dispoziţie, chiar dacă aș 
fi preferat să avem mai mult timp și pentru asta - cel puţin 
patru sau cinci ore. Dar este ieftin. Și ușor. Ai nevoie deo 
cameră întunecată, câteva efecte auditive... și Piatra Filosofală. 

— De ce? 

— Nu te mai preface că ești o floricică inocentă. Nu-ţi şade 
bine, doamnă guvernatoare, spuse Shara. 

— L-ai drogat? 

— Da. Este un halucinogen foarte puternic și e foarte comun 
aici, deși nu se folosește ca drog recreaţional. Ceea ce e de 
înţeles, căci avea ceva istorie pe Continent. 

Mulaghesh era încă prea uluită ca să vorbească. 


VP - 128 


— Există zeci de povești ale oamenilor care l-au folosit pentru 
a comunica mai bine cu zeitățile, continuă Shara. Dărâmă 
barierele, te unește cu Infinitul, chestii de-astea. Chiar amplifică 
miracolele. Acoliţii zeităților luau substanța asta înainte să 
înfăptuiască miracole uluitoare. E o substanță puternică. Insă e 
doar un drog. 

— Și tu umbli cu așa ceva la tine? 

— L-am pus pe Pitry să-mi aducă de la ambasadă. Ce 
intenţionez eu de obicei este să-i fac să se simtă ca acasă, 
suferind de febră, cu familia alături, sau cel puţin cu oameni 
care susţin că fac parte din familie și de cele mai multe ori devin 
atât de agitaţi, încât spun tot. Nu sunt sigură dacă și aici se va 
întâmpla la fel, pentru că celula poate induce un delir care... 

Băiatului i se tăie răsuflarea, se uită la mână, apoi la tavan. 
Apoi se apucă de cap și suspină. 

— ... care seamănă mai degrabă cu un coșmar. 

— Asta nu e cumva tortură? 

— Nu, spuse Shara încet. Am văzut ce înseamnă să torturezi, 
iar asta nu-i nici pe departe tortură. In plus, asigură răspunsuri 
oarecum adevărate. Tortura îți dă doar ce vrei să auzi. Și 
oamenii sunt mult mai iertători în privinţa acestei metode. Mai 
ales pentru că nu sunt siguri dacă li s-a întâmplat cu adevărat. 

— Sunt foarte fericită c-am rămas în armată și n-am acceptat 
o slujbă ca a ta. Îmi lasă un gust amar. 

— Gustul va fi mult mai amar dacă nu obţii informaţiile care 
de multe ori salvează vieţi. 

— Și asta înseamnă să lăsăm moralitatea la ușă? 

— Naţiunile nu au moralitate, numai interese, spuse Shara 
citând-o pe mătușa ei. 

— Probabil că este adevărat. Dar încă sunt surprinsă că ai fi în 
stare de așa ceva. 

— De ce? 

— Ei bine, nu eram în Ghaladesh în timpul scandalului 
Partidului Naţional. Dar nu era nevoie să fii acolo ca să auzi ce s- 
a întâmplat. Toată lumea vorbea. Omul despre care toată lumea 
credea că va fi prim-ministru să fie dezonorat în asemenea hal. 
Și nici nu-l mai menţionez pe trezorierul partidului, care a 
încercat să se sinucidă - nimic mai înjositor decât o tentativă 
eșuată a unei ieșiri din scenă onorabile. Dar mai ales ţin minte 
c-am auzit că o fată cauzase toată tărășenia, ea zguduise barca. 


VP - 129 


Shara înghiţi în sec. Pe hol, o conversaţie între trei polițiști se 
transformă într-o ceartă. 

— Au spus că nu fusese de fapt vina ei, continuă Mulaghesh. 
Era foarte pasionată și foarte tânără. Maximum douăzeci de ani, 
spuneau. Nu știa că nu trebuia să încerce să elimine unele fapte 
de corupție și că unele pietre nu e bine să fie întoarse. 

O secretară nervoasă ieși din biroul ei și îi liniști pe cei trei 
polițiști, care își aruncară priviri mânioase înainte să se 
despartă. 

— S-a lăsat condusă de sentimente în loc de rațiune, spuse 
Mulaghesh. Și s-au comis greșeli. 

Shara se uită în celulă la băiatul aflat în convulsii, care acum 
nu știa dacă să râdă sau să plângă. 

— Intotdeauna mi-am imaginat că acea fată ar fi bună într-o 
slujbă împuţită. Doar atât. 

Băiatul se lăsă pe spate și își sprijini capul de peretele din 
spatele lui, uitându-se în gol. Shara închise viziera. „Destul”. 

— Te rog să mă scuzi, spuse Shara, deschise ușa, intră și o 
închise în urma ei. 

Niciodată nu fusese atât de fericită că intră într-o celulă. 

e 

Băiatul încercă să se concentreze pe ea și întrebă: 

— Cine e acolo? 

Shara încercă să-l liniștească. 

— Nu-ţi face griji. Sunt eu. Eşti bine. 

— Cine? Cine e acolo? 

Băiatul își linse buzele. Era deja complet asudat. 

— Trebuie să te relaxezi, te rog. Ești în recuperare acum. 

— Sunt? 

— Da. Ai căzut foarte rău. Nu-ţi amintești? 

Tânărul miji ochii încercând să-și amintească. 

— Probabil. Cred că... am căzut în timpul petrecerii. 

— Da. A trebuit să te aducem într-un loc răcoros și întunecos 
ca să te liniștești. Ai fost foarte agitat, dar te vei face bine. 

— Eşti sigură? Eşti sigură că mă voi face bine? 

— Suntem siguri. Ești la spital. Trebuie să te mai ţinem aici 
pentru a ne asigura. 

— Nu! Nu! Trebuie să plec! Trebuie să... să..., spuse el în timp 
ce bâjbâia încercând să se ridice. 

— Trebuie să faci ce? 


VP - 130 


— Trebuie să mă întâlnesc cu toți... 

— Cu cine? Cu prietenii tăi? 

Înghiţi în sec și aprobă. Intră iar în convulsii. Shara își imagina 
că el a văzut fâșii orbitoare de culoare, umbre ondulându-se și 
focuri reci. 

— Unde trebuie să te duci? întrebă ea. 

El se chinui să descâlcească întrebarea. 

— Nu, nu... trebuie să... plec. 

— Îmi pare rău, dar nu poţi, spuse ea liniștitor. Trebuie să 
avem grijă de tine. Dar le putem trimite un mesaj prietenilor tăi. 
Unde sunt ei? 

— Unde? întrebă și el confuz. 

— Da. Unde sunt prietenii tăi? 

— Ei sunt... sunt în alt loc. Este un loc din alt loc. Cred. 

— Foarte bine. Și unde se află acest loc? 

Băiatul începu să se frece la ochi. Când se uită la ea, Shara 
văzu că i se spărseseră câteva vase capilare. 

— Unde? întrebă ea din nou. 

— Nu este... nu este un /oc. Adică e un loc mai vechi. Unde 
lucrurile ar trebui să fie. 

— Lucrurile ar trebui să fie? 

— Cum ar trebui să fie, spuse el. 

— Dar cum ajungi în locul ăsta ca să te întâlnești cu prietenii 
tăi? 

— E greu de explicat. 

Tânărul începu să se uite la lumina din tavan. Apoi își mută 
privirea ca și cum lumina l-ar răni și continuă: 

— Lumea este... învechită. Jerpelită. 

— Așa? 

— E incompletă. Orașul este incomplet. Are părţi unde erau 
clădiri și acum nu mai sunt. Au fost luate. Țesut... conjunctiv, 
zise el încruntându-și sprâncenele. Dar încă te poţi duce la ele. 
În acele locuri. Dacă aparţii. Aurul este... șters, dar încă 
strălucește. Perla a crăpat. Și totuși, orașul este încă. Este aici, 
zise el lovindu-și pieptul în dreptul inimii. 

— Așa dispar oamenii? 

El începu să râdă. 

— Să dispară? Ce idee... ridicolă. 

Ideea îl făcu să râdă atât de mult, încât mai avea puţin și 
cădea de pe scaun. 


VP - 131 


Shara schimbă tactica. 

— Cum ai ajuns la petrecerea din seara asta? 

— Din seara asta? 

— Da. 

— Ah. Eşti sigură că a fost în seara asta? Mi se pare că a 
trecut atât de mult timp de atunci. 

— N-a trecut mult timp. Doar câteva ore. 

— Dar am senzaţia c-au trecut mulți ani, șopti el. Ca vântul, 
continuă el și se gândi puţin. Am venit pentru... metal. 

— Pentru meta.’ 

— Da. Încercam să cumpărăm, dar era prea încet. Și-am 
început să ne îngrijorăm. Nu ne plăcea de el. Îl uram. Dar 
trebuia să-l avem. 

— Pe Votrov? 

— Da, pe el. 

Shara dădu din cap. 

— Și femeia a avut vreo legătură cu ce trebuia să faceți? 

— Cine? 

— Femeia... cepara. 

— Aaa, ea, zise băiatul și începu să râdă din nou. Nici nu 
știam că va fi acolo. 

— Înţeleg. Și pentru ce aveţi nevoie de metal? 

— Nu putem zbura cu bărci de lemn. Asta au spus ei, zise 
tânărul și ochii lui urmăreau ceva invizibil din cameră. Oh, ce 
frumos! 

Shara se gândi dacă nu cumva îi dăduse o supradoză. 

— Prietenii tăi și cu tine l-aţi omorât pe profesorul Pangyui? 

— Pe cine? 

— Pe profesorul cepar. 

— Ceparii nu au profesori. Nu au suficiente creiere pentru 
asta. 

— Profesorașul străin care... comitea blasfemie. 

— Toţi străinii sunt blasfematori. Chiar și faptul că sunt în 
viaţă este o blasfemie. Suntem doar noi. Noi suntem copiii 
zeilor. Toţi ceilalţi sunt oameni de cenușă și lut. Faptul că trăiesc 
și nu ni se supun este cea mai mare blasfemie, spuse el 
strâmbându-se și aplecându-se în faţă ca și cum l-ar fi durut 
burta. Ah, vai de mine! 


VP - 132 


— A fost un bărbat aici, care studia la Universitate, spuse 
Shara încet și rar. Nu-l voiai aici. Orașul nu-l voia. Au fost multe 
scandaluri pe tema asta. 

Băiatul se frecă la ochi. 

— Capul meu. E ceva... e ceva în capul meu. 

— A murit acum câteva zile. Îți amintești? 

Tânărul scânci. 

— E cineva aici, spuse el, și se lovi cu degetele în cap. Te 
rog... te rog, ajută-mă să-l scot. 

— Cineva l-a atacat la Universitate. L-a omorât în bătaie. 

— Te rog. Te rog! 

— Spune-mi ce știi despre profesor. 

— El este în capul meu! ţipă băiatul. Este în capul meu! A fost 
întemnițat pentru atât de mult timp! Lasă-mă să văd lumina, ah, 
lasă-mă să văd lumina! 

— La naiba! zise Shara, apoi se duse la ușa celulei și puse 
mâna pe vizetă. Vrei lumină? 

— Da! ţipă băiatul. Pe toţi zeii, da! 

— Bine! 

Shara deschise vizeta. Intră un fascicul de lumină. 

— Uite, spuse ea, apoi se întoarse la el. Acum îmi vei spune... 

Băiatul dispăruse. 

Și nu numai băiatul. Jumătate de încăpere dispăruse. Ca și 
cum jumătate din ea fusese tăiată de un zid de apă neagră, 
numai că acum în centru era o mică gaură de lumină galbenă. 
Galbenă ca cerul înainte de furtună. 

— Oh! 

Gaura galbenă se mări. Shara simţi cum cineva intră în capul 
ei cu niște mâini groase și mari și deschise o ușiţă. 

Avu timp pentru un singur gând - „Am crezut că l-am drogat” 
- înainte să înceapă să vadă multe lucruri. 

e 

Văzu un copac bătrân și răsucit. 

Era pe vârful unui deal singuratic. Crengile sale formau un 
dom întunecat pe cerul galben. Era și o piatră sub copac. Era 
neagră și lustruită, atât de lustruită, încât părea udă tot timpul. 

E o faţă gravată în mijlocul pietrei. Shara de-abia o putea 
vedea. 

Apoi auzi o voce ca un tunet: 

„CINE EȘTI TU?” 


VP - 133 


Dispărură toate - dealul, copacul, piatra - și lucrurile se 
schimbară. 

(J 

Soarele strălucea cu putere. Nu era imensa minge de foc cu 
care era ea obișnuită. Cerul părea o foiţă subțire și galbenă de 
hârtie și cineva stătea în spatele ei cu o torță uleioasă în flăcări. 

„Acest tărâm este luminat de un foc antic. Și totuși cine l-a 
aprins?” 

Sub soare era un munte singuratic și ciudat. Se ridica din 
pământ drept și rigid. Avea vârful neted și rotunjit - asemănător 
cu piatra pe care tocmai o văzuse iar pe părţi era drept și 
vălurit. Era ceva îngrijorător de organic în privinţa muntelui, dar 
putea fi din cauza luminii puternice a soarelui. 

Apoi se auzi iar acea voce: 

„CUM AI AJUNS AICI?” 

Din nou, scena dispăru. 

e 

În faţa ei se ridica un deal luminat de foc. Era noapte. Umbre 
păreau că dansează: fețe, mâini, toate funebre, toate diforme. 
Deasupra ei era luna, uriașă și umflată ca un ou de păianjen. 
Astrul părea că se mișcă în vârful dealului, iar Sharei i se păru că 
discerne o figură cu o pălărie cu trei coarne care dansa în faţa 
ei, aruncând ceva spre cer - un urcior? - ca și cum ar fi întrebat 
luna dacă voia să participe. 

Cerul întunecat se umplu de grauri ce-l inundau cu siluetele 
lor negre și cu ciripitul lor. 

„NU TE VĂD. VINO MAI APROAPE DE MINE!” 

intunericul dispăru. Ea se simțea trasă de acolo. 

(J 

Un drum pe o câmpie. Din nou, cerul galben luminat de un 
soare ca o torță aprinsă. In afară de asta, nu era nimic decât 
drumul prăfuit și câmpia. 

Ea era trasă de-a lungul drumului ca și cum ar fi zburat la 
câţiva centimetri deasupra pământului. 

Dealuri se ridicau în depărtare, ca niște cucuie galbene și 
golașe. Ea era purtată spre ele ca și cum ar fi fost trasă deo 
sfoară și se înălța pe părțile lor netede până când văzu o 
despicătură între două dealuri, o mică gaură, o rană de cuțit, o 
peșteră. 

Era ceva în peșteră care o trăgea înăuntru. 


VP - 134 


Intră. Lumina se stinse în jurul ei. 

„Sunt goale aceste dealuri”. 

„Nu, nu sunt dealuri. Sunt statui”. 

„ȘI totuși, cu cine se aseamănă?” 

Era cineva în fundul peșterii. Dar ea nu-l putea vedea. 
Distingea o siluetă înaltă, îmbrăcată în pânză gri, ca aceea a 
unei robe groase. 

Nu vedea nicio față, dar simţea ochi peste tot. 

„AICI ERAI”. 

Nu vedea nicio mână, dar simţea cum era ţinută de cineva. | 

„CUM AI REUȘIT SĂ INTRI? DAR NU CONTEAZĂ. TREBUIE SĂ 
MĂ ELIBEREZI”. 

Nu vedea nicio mișcare, dar simţea cum se apropiau pereţii 
de ea. 

„ELIBEREAZĂ-MĂ! TREBUIE SĂ MĂ ELIBEREZI!” 

Se auzea un fâlfâit de pânză gri care se apropia de ea, dar 
Shara nu o putea vedea. i 

„NU AVEAU NICIUN DREPT. NU AVEAU NICIUN DREPT SA-MI 
FACĂ UNA CA ASTA TOCMAI MIE”. 

Shara se zbătea. Se întindea încercând să se opună: „Nu! 
Nu!” 

„TREBUIE SĂ-MI DAI DRUMUL DE AICI”. 

În întuneric se văzu o flacără puternică. 

A durat ceva timp până când Shara și-a dat seama că era în 
celulă. În mijloc ardea ceva intens, iar lumina care se juca pe 
pereţi împrumuta celulei un aspect primitiv, deloc deosebit de 
viziunile pe care tocmai le avusese. Dar când o auzi pe 
Mulaghesh ţipând „leşi de acolo! Shara! De ce stai acolo? leşi 
dracului de acolo”, își dădu seama unde se afla. 

Se auzi o altă voce. Cineva ţipă. 

Apoi focul din celulă se ridică în picioare, o privi pe Shara și se 
întinse spre ea. 

Ea văzu o față printre flăcări, plină de bășici și crăpată. 

Era băiatul. Dar ardea ca și cum ar fi fost îmbibat în petrol. 

Își deschise gura ca să tipe din nou. Shara văzu cum flăcările 
îi intrau pe gură și pe gât. li putea vedea limba arzând. 

Ușa din spatele ei se deschise violent. Mulaghesh o apucă și o 
trase în hol. 


VP - 135 


Ușa se închise cu zgomot, iar pe margini se putea vedea 
lumina puternică a focului. Din celulă se auziră izbituri și un 
țipăt. Poliţiştii veniră repede, dar nu știau ce să facă. 

— Ah! Ah, pe toate mările! Ce dracu"! Cineva să aducă niște 
pături! Trebuie să-l stingem pe nefericitul ăsta. Haideţi, toată 
lumea, mișcați-vă! 

Bătăile din ușă se răreau. Un miros de grăsime arsă se simţea 
în aer. Până ce polițiștii reușiră să aducă un doctor și pături, 
fumul negru ieșea deja prin crăpătura de sus a ușii. 

Se pregăteau să spargă ușa. Pe interior era plină de funingine 
neagră. In celulă era un perete de fum negru. 

— Nu! Nu! Am ajuns prea târziu. Prea târziu, spuse 
Mulaghesh. 

O figură încrețită se ivi din marea de negru. Shara vru să 
vadă, dar Mulaghesh o împinse în lături. 

e 

Era o dezordine sălbatică. Holuri pline de oameni care ţipau și 
urlau, încercând să iasă afară. Shara voia să întrebe „Ce e cu 
agitația asta aici?”, dar se simţea prea amorțită ca să mai zică 
ceva. 

Ea văzu soldaţi saypurieni luptându-se prin mulţime ca să 
ajungă la ea. Simţea cum Mulaghesh o aruncă în brațele lor. 
Simţea cum era scoasă din mijlocul gloatei. 

Simţea toate lucrurile astea, dar nu rămâneau în ea. „Cred că 
așa se simte șocul”, gândi ea foarte curioasă. 

Fu băgată într-o mașină alături de Mulaghesh și de alți doi 
soldați. Pitry se uita alarmat la ele din scaunul șoferului. 
Mulaghesh urlă scurt la el. 

— La ambasadă! Acum! 

După ce plecară, o mașină blindată având însemnele 
guvernatorului polisului îi urmară. 

Mulaghesh le spuse soldaţilor: 

— Uitaţi-vă sus! Pe acoperișuri. Și aruncaţi un ochi și pe alei. 

— După ce le spui să se uite? întrebă Shara ușor. 

— Ai înnebunit? După alţi ucigași! Asta e a doua oară în șase 
ore. Pe toate mările, nici nu știu cum a făcut-o. Probabil avea 
vreun dispozitiv la el, o butelie cu petrol sau ceva. Nici nu știu 
cum le-a scăpat polițiștilor, dacă nu cumva unul dintre ei i-a 
adus-o când era în celulă. Ceea ce nu e de neimaginat. 


VP - 136 


„Ea crede că m-a atacat. Dar nu m-a atacat. Știu exact ce-a 
fost. Însă, despre asta, doar am citit”, gândi Shara. 

— Eram întoarsă cu spatele. Ce-ai văzut? întrebă Shara. 

— Nu erai întoarsă. Te uitai direct la el. Credeam că este 
vreun fel de joc al minţii pe care îl jucai cu el. Ai venit la ușă și-ai 
deschis vizeta ca să-l văd. Apoi ai spus ceva despre lumină și te- 
ai întors și v-aţi ho/bat unul la altul, spuse Mulaghesh. 

— Pentru cât timp? 

— La dracu', nu știu. Apoi a izbucnit în flăcări. Nu l-am văzut 
activând nimic sau apăsând pe vreun buton sau aprinzând vreun 
chibrit. Nici nu părea să se fi mișcat. Vreau să știu cum a făcut 
asta, prin ce mijloace! S-ar putea să le folosească pe scară 
largă. 

— ȘI... n-ai auzit nicio voce în celulă? 

— O ce? 

— O voce. Cât timp ne-am holbat unul la altul? 

Mulaghesh își luă ochii de la drum și se întoarse spre Shara. 

— Ascultă, ești în stare de șoc. Ai nevoie să te întinzi și să te 
odihnești. Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta. E meseria mea, 
e ceea ce știu să fac. Bine? 

„Mi-a vorbit din inima lumii. Nu - el era inima lumii”. 

— Nu trebuie să le dai ordine oamenilor tăi. 

— Shara, trebuie să te întinzi... 

— Nu, răspunse Shara. Ascultă. Ăsta n-a fost un atac plănuit, 
coordonat. Și cu siguranţă nu a fost o tentativă de omor. 

— Atunci ce-a fost? 

Shara se gândi dacă să-i spună sau nu. „Unele secrete nu pot 
fi duse de unul singur”, își spuse. 

Se ridică și îi spuse lui Pitry: 

— Mă scuzi, Pitry, dar poţi trage pe dreapta puţin? Și când 
oprești, poţi ridica geamul dintre banchete? 

— Poftim? De ce? întrebă Mulaghesh contrariată. 

— Mă tem că și soldaţii tăi trebuie să se ducă lângă Pitry pe 
bancheta din faţă. Conversaţia asta trebuie să fie privată, spuse 
Shara. 

e 

În viteza mașinii, clădirile dărâmate păreau că sunt peisaje 
sălbatice. Gheţari cenușii care stăteau să cadă de pe munte. O 
faţă palidă apăru la o fereastră și o fată aruncă ceva ce părea a 


VP - 137 


fi fecale umane. Trecătorii se opriră doar puţin. Nu era o scenă 
neobișnuită pentru ei. 

— Am citit mai multe despre istoria Continentului decât orice 
om în viaţă din lume. Înaintea mea, singura persoană care știa 
mai multe a fost Efrem Pangyui. Dar cum ela murit, am rămas 
doar eu. 

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă Mulaghesh. 

— Am citit despre cazuri de combustie spontană pe 
Continent. Nu s-a mai întâmplat de zeci de ani, dar cu mult timp 
în urmă se întâmpla des. Cauza acestor cazuri de combustie 
spontană era foarte cunoscută atunci: posedare divină. 

— Poftim? 

— Posedare divină. Un zeu își putea proiecta inteligenţa într- 
un muritor pentru a comunica cu el direct - folosindu-l ca pe o 
păpușă. Această practică era destul de obișnuită, mai ales 
printre zeitățile mai mici - zâne, spirite și așa mai departe. 

— Toţi cei pe care i-a omorât Kajul în timpul Marii Purificări. 
Corect? zise Mulaghesh. 

— Așa se presupune. Dar zeitățile importante nu puteau 
poseda un muritor în felul ăsta. Erau fiinţe prea mari, prea 
puternice și trupurile oamenilor nu rezistau. Totuși, câţiva adepţi 
devotați ai Voortyei apreciau această experiență în ciuda 
pericolelor. Ei o implorau să „intre în ei” și să „vorbească din 
spatele ochilor lor”. Dar când Voortya era de acord și intra în 
trupurile lor, după câteva secunde, acestea luau foc. Un fel de 
atingere spirituală. 

Mulaghesh tăcu vreme îndelungată. 

— Și... vrei să spui că asta s-a întâmplat? 

— Sunt sigură de asta. 

— Cum așa? 

— Pentru că, zise ea și trase aer în piept, chestia care l-a 
posedat pe acel băiat a vorbit cu mine. Pentru tine, care erai în 
afara celulei, a părut că pur și simplu stăteam. Dar pe mine, acel 
ceva... m-a dus undeva. Am stat acolo ceva timp. M-a tras 
înăuntru. A vrut să mă vadă. Și a vrut ca eu să-l eliberez. 

— A vorbit cu tine? 

— Da. 

Mulaghesh înghiţi în sec. 

— Eşti sigură de asta? 

— Da. 


VP - 138 


— Ăsta nu e doar un efect secundar al drogului pe care l-ai 
folosit pe băiatul acela? Poate ai luat contact cu el prin piele? 

— Sunt sigură că drogul a contribuit, dar nu în sensul la care 
te referi tu. Cum am mai spus, piatra filosofală era folosită 
pentru a comunica cu zeitățile. Rapoartele arată că funcţiona ca 
o ungere, într-un fel. Cred că din greșeală am deschis acel băiat 
pentru... orice ar fi fost făptura care l-a posedat. 

— Orice ar fi fost, repetă Mulaghesh. 

— Da. 

— Dar nu... nu e „orice”. Pentru că pare că știi ce a fost. 

— Da. 

— Pentru că, dacă ce spui tu este adevărat, atunci singurul 
lucru care ducea la combustia spontană a oamenilor a fost... 

— Da. O zeitate importantă. 

— Și dacă tu spui că asta ai văzut, atunci înseamnă... 

— Da. Inseamnă că cel puţin unul dintre zei a supravieţuit, 
spuse Shara. 


Victoria în Război - dacă se poate spune așa despre 
un conflict atât de disproporționat - este cu siguranță 
singura mare turnură în istoria Saypurului. Și Kajul 
detine aproape singur meritul pentru victorie. Totuși, și 
Kajul, și Războiul umbresc de multe ori cei câțiva ani 
care au urmat căderii Continentului - ani cruciali 
pentru Saypur, la fel ca și moartea zeităților. Dar 
această perioadă este aproape complet uitată. 

Asta se întâmplă și pentru că evenimentele de după 
Război sunt o amintire atât de neplăcută. 

După ce Kajul a omorât ultima zeitate, a devenit clar 
că acestea protejau Continentul - și Saypurul până la 
un punct - nu numai de atacatori externi, ci și de un 
număr mare de viruși și boli. Dacă acest lucru era 
făcut intenționat de către zeități sau dacă era doar un 
bonus pentru că trăiau în zona lor de influență, nimeni 
nu știe cu certitudine. Dar în cei douăzeci de ani care 
au urmat morții lui Jukov, ultima zeitate, epidemiile de 
ciumă deveniseră la fel de previzibile ca zăpada iarna. 

Pierderile umane din timpul Anilor Ciumei sunt 
nenumărate. Pentru că depindea foarte mult de zeități, 
Continentul a fost foarte vulnerabil. Imediat după 


VP - 139 


Marea Dispariție, aproape o treime din populația totală 
a murit din cauza diverselor boli. Soldații saypurieni - 
care erau la fel de vulnerabili, fiind pe Continent - 
trimiteau scrisori acasă, în care descriau străzile pline 
de cadavre aflate în putrefacție, grămezi de morti de 
două ori mai inalte decât statura unui om, nenumărate 
trenuri care duceau cadavrele în afara polisurilor să fie 
arse. Fiecare polis a suferit de pe urma invaziei 
dăunătorilor, insectelor, șobolanilor, pisicilor, lupilor - 
orice dăunător care se poate imagina. Oriunde 
mergeai pe Continent, persista mirosul de carne aflată 
în stare de putrefacție. 

Saypurul însă, fiind o colonie care a beneficiat 
numai în mod tangential de intervenții miraculoase, 
avea mult mai multe cunoștințe sanitare. l-au băgat în 
carantină pe cei infectați, iar când soldații s-au întors 
acasă, i-au băgat în carantină și pe aceștia - o decizie 
care a cauzat multă indignare în Saypur la acea 
vreme. In ansamblu, chiar dacă Anii Ciumei n-au fost 
nici pe departe ușori, Saypurul a pierdut mai puțin de 
10 000 de vieti din cauza bolilor. 

Tocmai această independență față de miracole a 
ajutat Saypurul în ceea ce privește tehnologia. Vreme 
de 876 de ani cât a fost subjugat, Saypurul a fost 
nevoit să producă pentru Continent doar prin propriile 
mijloace și nu prin intervenția divină. De ce zeitățile 
aveau nevoie de Saypur să producă bunuri în loc să 
facă ele câteva miracole este întrebarea favorită, și de 
cele mai multe ori infamă, a istoricilor saypurieni. Și 
pentru că, sub amenințare, au fost forțați să genereze 
atâtea noutăți tehnologice, pentru ca apoi, dintr-odată, 
să se vadă posesorii unei cantități imense de resurse, 
Saypurul a cunoscut peste noapte o transformare 
fantastică din punct de vedere tehnologic. Până și 
Vallaicha Thinadeshi, care este considerată unul dintre 
inginerii cei mai apreciați ai acelei perioade, spunea 
că, pentru două decenii, „dacă aruncai o piatră de la 
geam, loveai patru genii până ajungea jos”. Ar fi 
interesant de amintit faptul că până și Kajul a fost om 


VP - 140 


de știință amator, care făcea numeroase experimente 
pe proprietatea lui. 

Spre deosebire, Continentul - înfometat și afectat de 
ciumă - s-a scufundat în propria neputinţă. In lipsa 
unei forte conducătoare,  polisurile au cedat 
conflictelor interne. Tâlharii s-au înmulțit ca ciupercile 
după ploaie. În timpul retragerii lor, unii soldati 
saypurieni au raportat zvonuri de canibalism, tortură, 
sclavie și viol în masă. Oamenii care odinioară 
fuseseră cei mai  binecuvântați din lume se 
transformaseră peste noapte în barbari. 

Probabil că pentru noul parlament saypurian a fost o 
decizie ușoară, dar și satisfăcătoare. Saypurul, care 
atâția ani a fost națiunea subjugată, va interveni pe 
Continent pentru a instaura ordinea. Vor reinvada acel 
tărâm, dar de data asta sub auspiciile păcii şi ale 
reconstrucției. 

Dar sunt sigur că saypurienii nu au înteles că 
memoria Continentului - în ciuda Marii Dispariții, în 
ciuda Anilor Ciumei, în ciuda tâlharilor - rămâne până 
astăzi foarte lungă și amară. 

Își amintesc ce au fost și știu ce au pierdut. 

Chiar dacă Saypurul are multe lucruri cu care se 
poate mândri, ar trebui să recunoaștem că această 
decizie nu a fost atât de umanitară pe cât am vrut noi 
să credem, iar mândria, după cum a învățat și 
Continentul, este răsplătită cu necazuri. 


Hegemonia neașteptată, profesor Efrem Pangyuli 


VP - 141 


e PERICULOS DE ONEST e 


Lumina încețoșată a dimineţii picura peste acoperișuri. 
Întinderea albă a zidurilor părea că devenise transparentă sau 
doar mintea Sharei își imagina stelele strălucind ca niște 
diamante deasupra soarelui care răsare. „Nu este soarele, nu 
văd cerul. Sunt doar imaginile soarelui și ale cerului făcute de 
ziduri. Sau cel puţin asta cred că e”, gândi ea. 

Dar porumbeii Bulikovului nu-și dădeau seama de asta. leșeau 
din cuiburile lor, fâlfâiau din aripi și coborau în stoluri pe străzi. 

Sharei nu-i era frică. Își spunea asta în repetate rânduri cu 
vocea calmă a unui doctor. 

„N-am considerat niciodată cunoașterea o povară, dar acum 
mă apasă foarte mult”, își spuse. 

Dar înăuntrul ei, o voce domoală îi reaminti că toată treaba 
asta nu era deloc surprinzătoare. Shara își petrecuse destul de 
mult timp citind informaţiile confidenţiale ale ministerului pentru 
a înţelege că istoria predată în școlile saypuriene era doar o 
versiune a unei povești cu foarte multe găuri. „Faptul că acel 
coșmar pe care îl așteptai devine real nu îl face mai puţin 
înfricoșător”, gândi ea. 

Își făcea din ce în ce mai multe griji în legătură cu ce putea 
găsi în Depozite. Și era tot mai îngrijorată că altcineva în afară 
de Efrem putuse intra acolo. Acest lucru ar fi trebuit să fie 
imposibil. Dar după ce o zeitate care ar fi trebuit să fie moartă 
tocmai îi vorbise, știa că imposibilul nu trebuia scos din calcul. 

Ridică de pe biroul ei ziarul de dimineaţă și citi, pentru a suta 
oară: 


TENTATIVĂ DE ASASINARE 


Cartierul aristocrat al Bulikovului este în stare de șoc 
după ce o petrecere de strângere de fonduri 
organizată aseară de Casa Votrov a fost scena unor 
acte violente. 

Participanții la petrecere, parte a expoziției „Fetele 
Noului Bulikov”, au fost atacați seara târziu de un grup 


VP - 142 


de oameni mascaţi și înarmați, ale căror intenții rămân 
și acum necunoscute. Totuși, se pare că țintele lor 
erau doi participanți: Edilul vohannes Votrov și Ashara 
Thivani, noul ambasador cultural și diplomat-șef 
interimar al Ambasadei Saypurului în Bulikov. 

În timpul atacului au fost omorâţi patru angajaţi ai 
Casei Votrov, dar forțele de securitate au protejat toți 
participanții și i-au eliminat repede pe atacatori. 
Departamentul de politie din Bulikov a deschis o 
anchetă și cercetează cazul cu atenție și, chiar dacă 
Ambasada Saypurului s-a arătat interesată de acest 
caz, implicarea lor oficială încă nu a fost stabilită. 

Vohannes Votrov și-a exprimat conaoleanțele pentru 
cele patru persoane ucise și regretul că un astfel de 
incident a avut loc, dar spune că nu este surprins: 
„Având în vedere discursurile pe care le auzim în acest 
oraș, nu sunt deloc surprins de faptul că unii cetățeni 
au impresia că violența este singura soluție. Li se 
spune tot timpul că planul [Noului Bulikov] pentru oraș 
este unul care va aduce distrugeri și moarte și că noi 
suntem niște mincinoși care vor să-l înșele. Sunt sigur 
că acei oameni au simţit că acționează în numele unui 
principiu moral - și ăsta este cel mai mare regret al 
meu”. 

Edilul Ernst Wiclov, un oponent al lui Votrov și al 
Noului Bulikov, a condamnat repede aceste acuzații: 
„Numai ideea că cineva vrea să câștige de pe urma 
unei astfel de tragedii este abominabilă”, a spus el 
într-un interviu la câteva ore după atac. „Acum trebuie 
să reflectăm și să-i jelim pe cei morti, nu e momentul 
pentru luări de poziție ipocrite”, a adăugat el. 

Domnul Vohannes nu a fost găsit pentru un răspuns 
la această afirmatie. 


Se auzi un ciocănit în ușă și Mulaghesh își vâri capul în 
cameră. 

— N-am vrut să primesc pe nimeni, dar m-am gândit că 
merită făcută o excepţie. Băiatul tău e aici. 

— Poftim? 


VP - 143 


Mulaghesh deschise larg ușa și lăsă să se vadă că Vohannes 
stătea lângă ea destul de jenat, în ciuda costumului său gri 
elegant și a hainei groase de blană albă. 

— Ah, intră! spuse Shara. 

Vohannes intră șchiopătând. 

— Trebuie să recunosc, sunt fericit să te văd întreagă. Două 
atentate la viața ta în aceeași zi! Ştiam că ești o figură 
importantă, Shara, dar nu chiar atât de importantă. Și mai 
credeam că ești mult mai bună în situaţiile în care lumea 
încearcă să te omoare, spuse el masându-și șoldul. 

Shara își dădu ochii peste cap. 

— Văd că șarmul nu ţi-a fost afectat de evenimentele 
petrecute. Te rog, ia loc, Vo. Am vești proaste pentru tine. 

In timp ce bărbatul se așeza, Shara descoperi că se detesta 
puţin pentru coincidența aceea norocoasă. Avea nevoie ca 
Vohannes să facă ceea ce-i va spune ea. 

— Veşti proaste? In afară de toate distrugerile și murdăria din 
casa mea? 

— Vom plăti bucuroși pentru toate stricăciunile. Distrugerile 
au fost provocate, până la urmă, de un angajat al ministerului, 
spuse Shara. 

— Omul acela lucrează pentru minister? Pentru tine? Dar e un 
dreyling, nu-i așa? Nu au devenit cu toţii sălbatici și pirați după 
ce micul lor regat s-a prăbușit? 

— Probabil, dar ţi-a salvat viaţa. 

Vohannes făcu o pauză, timp în care își scoase o ţigară. 

— Nu cred că... Staţi puţin. Ce? Mi-a salvat viaţa? 

— Da, răspunse Shara. Pentru că acei oameni nu veniseră 
după mine. Veniseră după tine, Vo. 

Se uită atent la ea ţinându-și ţigara la doi centimetri de gura 
deschisă. 

— Astea erau veștile proaste pe care voiam să ţi le spun, 
continuă ea ușor. 

— EI... mi-a salvat...? 

— Au venit în casă să te răpească, bănuiesc. Nu să te omoare. 
Dar asta nu înseamnă că e mai bine. N-au venit să facă o 
declaraţie politică și să omoare o figură publică. Au venit cu un 
scop mult mai mare și mai precis despre care nu știu nimic. Asta 
înseamnă că au planuri mari, care necesită foarte mult timp de 


VP - 144 


pregătire. Tu erai doar un mic popas în drumul lor spre a 
înfăptui ceea ce vor să înfăptuiască. 

Vohannes se holba la ea și spuse în cele din urmă: 

— Dar... dar am auzit că ai fost atacată și în sediul poliţiei. 

— O coincidenţă. Nu știau că voi fi la petrecere. Se pare că 
Bulikovul e plin de planuri și conspirații. Totuși, pot spune că ești 
foarte norocos. Sunt probabil singura persoană de pe Continent 
care te poate ajuta. 

— Să mă ajuţi cu ce? 

— Să te ajut să rămâi în viaţă. Ai văzut cum erau îmbrăcaţi 
acei oameni? 

Faţa lui deveni din ce în ce mai acră. 

— Cu robe kolkashtane. 

— Da. Acele robe n-au mai fost văzute pe Continent de zeci 
de ani. Erau supușii Zeităţii Kolkan. Asta nu mai e o problemă 
care ţine de politică, Vo, ci una care ţine de credință. Acei 
oameni sunt dispuși să moară pentru ceea ce cred. Și au nevoie 
de ceva de la tine. lar dacă sunt dispuși să moară, cu siguranţă 
sunt dispuși să mai încerce o dată. 

— Să mai încerce ce? 

— Atacatorul pe care l-am interogat nu era într-o stare care 
să-i permită să-mi ofere foarte multe informaţii, dar a spus că 
aveau nevoie de metalul tău. Ai idee ce vrea să însemne asta? 

Vohannes privi în gol timp de un minut înainte să fie capabil 
să proceseze întrebarea. 

— Metalul meu? 

— Da. Și nu cred că se referea la un metal preţios - aur, argint 
sau ceva de genul. Dar după cum spuneai și tu, ești un jucător 
important pe piaţa resurselor minerale, așa că asta mi-a atras 
atenția. 

— Ti-am zis că marele meu proiect este salpetrul, care nu 
este un metal, să știi. 

— Cunosc toate metalele. Doar am făcut școala împreună, 
spuse ea. 

— Da, da. Singurul lucru care îmi vine în minte - zise 
Vohannes și începu să-și scarpine o sprânceană - este oţelul. 
Dar afacerea asta e foarte nouă. 

— Otel? 

— Da. Nimeni de pe Continent nu poate produce oțel, mai 
ales pentru că nu-și pot permite procesul de producție. 


VP - 145 


— Dar tu poţi? 

— Da, până la un punct. Ai nevoie de un furnal special, care 
este foarte scump de construit și de întreținut. E un proiect-pilot 
și unul care nu mă interesează foarte mult pentru că este 
extraordinar de scump. Și pentru că în Bulikov nu se 
construiește nimic atât de mare care să necesite oţel. 

— Dar tu produci oțel? 

— Da. Dar habar n-am de ce Restauratorii ar avea nevoie de 
el. 

— Mi-a sugerat că e pentru vapoare care navighează prin aer. 

— Pentru ce? 

Shara ridică din umeri. 

— Asta mi-a spus. 

— Omul e nebun. Dus cu pluta. Recunosc, mă simt destul de 
ușurat să aud asta. 

— Să spunem că delira. Dar nu-l mai putem interoga, din 
păcate. Omul a murit. 

— Cum? 

Shara tăcu. Își aminti faţa băiatului și flăcările care îi umpleau 
gura când încerca să ţipe. 

— Nu pot să-ți zic acum, spuse ea. Dar a fost neplăcut. Tot ce 
se întâmplă e neplăcut pentru mine, Vo. Și nu-mi place că ești 
prins la mijloc. Ești ca un paratrăsnet, continuă ea și atinse ușor 
ziarul din fața ei. Și nu vreau să complici lucrurile. 

Vohannes o studie. 

— Ah, Shara! Sper că n-ai de gând să sugerezi ceea ce cred 
eu c-o să sugerezi. 

— Presupun că deja te-ai întâlnit cu susţinătorii și aliaţii tăi. Și 
cred că toţi ţi-au spus, sub diverse forme, că tocmai ce-ai primit 
un capital politic important. Faptul că ai fost atacat și ai 
supravieţuit devine o armă politică importantă pentru tine. Și de 
asemenea presupun că și tu, și ei credeţi că este foarte 
avantajos, din punct de vedere politic, să ajungeţi pe paginile a 
cât mai multor ziare. 

— Am fost atacat. Nu am voie să-mi condamn atacatorii? 

— Nu și când vreau să-i prind. Nu vreau să te mai văd prin 
ziare, Vo, și nu vreau să înrăutățești lucrurile și mai mult. 

Vohannes râse. 

— Pe bune? 

— Da. Treaba asta este foarte dificilă. Dar tu o poţi ușura. 


VP - 146 


— Treaba ta este dificilă? Adică tu intri în orașul meu și 
deodată devine arena ta? Tu ești persoana care dictează cum ar 
trebui să se întâmple lucrurile în Bulikov? Dac-aș fi o persoană 
mai puţin luminată, Shara, aș spune că acest comportament 
este tipic pentru... 

Shara ridică dintr-o sprânceană. 

Vohannes tuși. 

— Shara, ascultă. M-am chinuit toată viaţa să-mi construiesc o 
carieră și o reputaţie. Am pierdut averi pentru asta. Și am bătut 
încontinuu la zidurile invizibile care înconjoară Continentul 
încercând să aduc ajutoare, bogăţie, educație și acum, când 
pare că reușesc cât de cât, când pare că pot uni Bulikovul, vrei 
să mă opresc? Când alegerile pentru Edili sunt /una viitoare? 

— Treaba asta e mai importantă decât voturile. 

— Nu este vorba despre voturi. Ci despre oraș, despre 
Continent! 

— Ce fac eu este tot pentru oraș și Continent, răspunse Shara. 

— Oamenii depind de mine! 

— Oamenii depind și de mine. Numai că nu o știu. 

— Poţi să justifici orice fel de acţiune spunând asta. 

— Nu sunt dușmanul tău. Sunt aliatul tău. Și am fost sinceră 
cu tine, Vo - periculos de sinceră. Acum trebuie să ai încredere 
în mine. Vreau să te retragi din atenţia publică pentru scurt 
timp. Dacă mișcarea ta are atât de mult succes pe cât pretinzi, 
faptul că te retragi nu poate fi un dezastru așa mare. 

Acest apel la orgoliu păru că-l aduce la sentimente mai bune. 

— Pentru cât timp? 

— Să sperăm că nu foarte mult. Imediat ce rezolv situaţia, te 
vei putea reîntoarce la munca ta fără să ai nevoie de gărzi. 

— Eu... stai puţin, ce gărzi? 

Shara își amestecă ceaiul. 

— Gărzi de corp. Soldaţi saypurieni. 

Vohannes se uită la ea și începu să râdă. 

— Nu-mi... nu mă poţi pune sub protecţie. E ridicol! 

— Ba pot. Și vei fi foarte liber să faci ce vrei până la un punct. 
Gărzile nu vor face nimic altceva decât să stea cu ochii pe tine. 

— Ai idee cât de prost ar da asta? Să merg prin oraș cu 
saypurieni înarmaţi după mine. 

— Credeam c-am convenit să nu mai ieși în oraș. Vei fi un 
cetățean care stă mai mult acasă și unul în siguranță pentru o 


VP - 147 


perioadă de timp. Dar poţi scurta acea perioadă dacă faci ceva 
pentru mine, spuse Shara. 

— Ah, zise Vohannes frecându-se la ochi, trebuie să fac ceva 
pentru tine? Așa reușește ministerul să obţină ce vrea? 

— Șaisprezece oameni au murit, Vo. Inclusiv patru angajați 
de-ai tăi. Eu iau lucrurile astea în serios. Și-ar trebui să faci și tu 
la fel. 

— Eu chiar iau lucrurile în serios. Tu ești cea care-mi spune să 
nu fac nimic. 

— Nu nimic. Este ceva într-un depozit la o bancă. Nu știu ce e, 
dar știu că am nevoie de el. 

— Și vrei să ţi-l aduc eu? 

Shara dădu din cap că da. 

— Și cum vrei să fac asta? Să mă vopsesc tot în negru și să 
sparg banca în toiul nopţii? Credeam că ai oameni pentru așa 
ceva. 

— Eu mă gândeam că vei găsi o soluţie mult mai simplă decât 
asta. Mai ales că tu ești proprietarul băncii, spuse Shara. 

— Sunt? 

— Da. 

Și Shara îi dădu o copie a mesajului decodat al lui Pangyui. El 
se uită cu atenţie la ce scria. 

— Eşti sigură că e banca mea? Numele ei nu-mi spune nimic. 

— Trebuie să fie minunat să fii atât de bogat încât să nu știi 
sigur ce bănci deţii. Da, am confirmarea că ești proprietarul 
băncii. Dacă ai putea găsi mijloace sau scuze prin care să iei ce 
se află în acea cutie de valori și să mi-l aduci, atunci m-ai ajuta 
foarte mult să rezolv situaţia. Ceea ce înseamnă că nu te voi 
mai ţine sub protecţie și că-ţi vei putea relua activităţile. 

Vohannes mormăi ceva despre faptul că i se încălcau 
drepturile, apoi împături hârtia și o puse în buzunar. Se ridică. 

— Dacă ești aliatul meu, mă aştept să te comporți ca atare. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Ai spus-o și tu, vrem același lucru: pace și prosperitate 
pentru Bulikov, nu-i așa? 

Shara regretă imediat că spusese așa ceva, pentru că ea știa 
că Ministerul Afacerilor Externe nu asta își dorea. 

— Ajută-mă! 

— Te referi la încercarea de-a fabrica muniţie? 


VP - 148 


— Mă refer la o implicare saypuriană mai mare în Bulikov. 
Implicare reală. Ajutor real. Nu praf în ochi. Acum ni se dă apă 
cu pipeta când de fapt avem nevoie de un șuvoi ca să ne 
spălăm de toată mizeria. Încordează-te puţin, Shara, și dă-mi un 
ajutor politic real. 

— Nu putem susţine public un politician local. Poate într-o zi, 
dar nu acum. Nu e timpul potrivit... 

— Nu va fi niciodată timpul potrivit, pentru că întotdeauna va 
fi dificil, spuse el. 

— Vo... 

— Shara, orașul și ţara mea sunt foarte, foarte sărace și cred 
că se află pe drumul care se va termina cu violenţe. Îţi ofer 
prilejul să ne ajuţi să schimbăm direcţia în care mergem. 

— Nu pot face asta. Nu acum, Vo. Imi pare rău. Poate într-o 
zi... 

— Nu. Nu crezi asta. Tu nu ești un factor de schimbare, Shara. 
Tu nu faci lumea un loc mai bun. Tu muncești pentru a o păstra 
așa cum e. Restauratorii se uită la trecut, Saypurul vrea să 
menţină situaţia așa, dar nimeni nu se gândește la viitor, zise el. 

— Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta. 

— Nu. Nu-ţi pare rău. Eşti un reprezentant al ţării tale. lar 
ţările nu au remușcări. 

Se întoarse și șchiopătă spre ieșire. 

(J 

Shara stătea din nou în dreptul ferestrei. Răsăritul era acum 
prezent pe toate acoperișurile din Bulikov, dând o culoare aurie 
tuturor coșurilor de fum. Luă o înghițitură mare de ceai. 
„Importat. Probabil făcut în Ghaladesh”, își zise ea. Se gândi 
pentru câteva secunde dacă nu cumva era dependentă de ceai 
mai mult pentru gustul și mirosul care-i aminteau de îndepărtata 
ei casă. 

Deschise fereastra și se zgribuli la contactul cu aerul rece. 
Trase obloanele exterioare, apoi închise și fereastra. 

Își linse degetul, ezită pentru o secundă și începu să scrie pe 
geam. 

„De ce fac asta de fiecare dată când sunt foarte vulnerabilă?” 
gândi ea. 

Ușor, umbrele se schimbară. Se simțeau curenţi de aer. 
Undeva în cameră, într-un mod invizibil, o ușă se deschise spre 
alt loc. Și în geam, ea văzu... 


VP - 149 


Un birou gol. 

Shara se așeză și așteptă. 

După douăzeci de minute apăru și Vinya Komayd. Avea în 
mână multe hârtii și era îmbrăcată cu ceea ce ea numea 
„armura de bătălie”: o rochie roșu-aprins, foarte scumpă, care 
era atât atractivă, cât și impozantă. Această vestimentaţie avea 
întotdeauna darul de-a o face pe Vinya cea mai importantă 
persoană din încăpere. Când Vinya a văzut această rochie în 
magazin, a cumpărat cinci bucăţi și a aranjat ca întregul stoc să 
fie retras din magazine. „Nu aș putea să încredinţez niciodată 
această rochie altcuiva. Este mult prea periculoasă”, i-a spus ea 
odată Sharei. 

— Ai avut vreo întâlnire importantă? întrebă Shara. 

Mătușa Vinya se uită la ea și se încruntă. 

— Nu, spuse ea ușor iritată. Dar au fost aici persoane 
importante. De ce suni pe linia de urgenţă? Dacă ai găsit ceva, 
trimite prin canalele normale. 

— Nu-ţi pot trimite asta prin canalele normale. 

— N-ai încredere în canalele normale? 

Shara nu se mai obosi să răspundă. 

— O să o iau ca pe un defect profesional. Mai ales că le știu 
pe toate. Și nu-mi place ideea ca tu să deţii singura copie a unor 
informaţii critice. Dacă vrei să avansezi, draga mea, trebuie să 
înveţi să împarți. 

— Avem șaisprezece morţi. Toţi continentali. Au fost omorâți 
în timpul unui atac asupra unui om politic bulikovian - un Edil. 
Care a supraviețuit. 

Vinya făcu o pauză lungă. Se uită la hârtiile din mâna ei - 
treburi care trebuiau făcute repede oftă și le puse deoparte. Se 
duse în dreptul ferestrei și se așeză. 

— Cum? întrebă ea. 

— Au ales să atace în timpul unui eveniment social. La care 
eu eram prezentă. 

Vinya își dădu ochii peste cap. 

— Aha. Tu și... cum îl cheamă? 

— Sigrud. 

— Da. Câţi morți? 

— Șaisprezece. 


VP - 150 


— Văd că nu se dezminte. Pe toate mările blestemate, Shara, 
nu știu de ce ţii un asemenea om lângă tine. Avem probleme cu 
dreylingii în fiecare zi. Sunt pirați, draga mea! 

— Nu au fost întotdeauna pirați. Nu și când trăia regele lor. 

— Ah, da. Regele lor mort despre care le tot place să cânte. 
Despre el și despre micul prinţ pierdut, care într-o bună zi se vor 
întoarce la ei pe mare. Mă aștept să cânte și când vor arde din 
temelii jumătate din ţărmul nordic al Continentului. Adică, 
trebuie să recunoști, draga mea, că acești oameni sunt niște 
sălbatici! 

— Cred că și-a dovedit importanţa aseară și în multe alte seri. 

— Munca de spion înseamnă să eviţi vărsarea de sânge, nu să 
o generezi. 

— Și totuși, munca de spion este la fel de sensibilă la mediu 
ca orice altceva. Operăm într-un set de variabile pe care de 
multe ori nu le putem controla, spuse Shara. 

— Urăsc când mă citezi. Bine. Și ce dacă? Nişte golani au 
atentat la viața unui consilier sau ce-o fi el. Asta nu e știre, e 
doar o zi obișnuită. De ce m-ai contactat? 

— Pentru că sunt convinsă că atentatul are legătură cu 
Pangyui, zise Shara. 

Vinya îngheţă. Se uită în altă parte, apoi își întoarse ușor 
privirea spre Shara. 

— Poftim? 

— Suspectez că moartea lui Pangyui are legătură cu o 
mișcare reacționară care dorește să scape de influenţa 
Saypurului și să readucă Continentul - sau cel puţin Bulikovul - 
la gloria sa de odinioară. 

Vinya tăcu, apoi întrebă: 

— Și cum ai ajuns la concluzia asta? 

— Pentru că era urmărit de mulți agenţi ai mișcării 
reacționare. Mai ales - dar încă nu pot să confirm asta - cred că 
moartea lui este legată de faptul că au descoperit ceea ce făcea 
el aici. Şi nu era vorba de o misiune de înțelegere culturală, așa 
cum li s-a spus. 

Vinya oftă și începu să-și maseze ceafa. 

— Așadar, ai aflat despre mica sa... expediţie istorică. 

— Deci știi despre Depozite? 

— Bineînțeles că știu despre Depozite. De-asta s-a dus acolo, 
în primul rând! Dacă știi atâtea, mai bine le-ai ști pe toate. 


VP - 151 


— Tu ai aprobat treaba asta? 

Vinya își dădu ochii peste cap. 

— Aha. Deci tu ai plănuit asta, continuă Shara. 

— Bineînțeles că eu am plănuit asta, draga mea. Dar a fost 
ideea lui Efrem. A fost o idee în care am avut un interes special. 

— Și care a fost ideea? 

— Ei bine, cum ești expertă în zeități, probabil că știi despre 
ea. Sau ai fi știut dacă Efrem ar fi avut voie să o publice. Ideea 
lui nu era, cum ar spune cineva din vremurile noastre, 
acceptată. Şi încă este o idee foarte periculoasă. 

— Și care a fost ideea? 

— Noi nu vorbim foarte multe despre divin aici. Firește că 
vrem ca aceste lucruri să rămână moarte. Dar când vorbim, noi, 
ca de altfel și Continentul, credem că a fost o relaţie de sus în 
jos: zeitățile erau la vârf și le spuneau continentalilor, și lumii, ce 
să facă și totul se supunea. Realitatea se supunea. 

— Așa, și? 

— Și, spuse Vinya ușor, pe parcursul carierei sale, Efrem a 
devenit din ce în ce mai puţin convins că așa stăteau lucrurile. 
Felul în care se făcea comunicarea era mult mai subtil în 
această relaţie decât își putea imagina cineva. Zeităţile își 
proiectau lumile, rea/itățile, iar istoricii noștri erau nevoiţi să 
deducă realitatea din poveștile creaţioniste contradictorii, din 
cele despre Viaţa de Apoi, din bruiaje și alte fleacuri. 

— Bineînţeles, spuse Shara. Pentru că era un subiect pe care 
îl cunoștea foarte bine. 

Una dintre cele mai mari probleme pe care le avea 
Continentul din cauză că oamenii de aici venerau șase zeități 
era faptul că erau foarte multe mitologii conflictuale. De 
exemplu, cum putea fi lumea un cărbune încins și auriu scos din 
focurile inimii lui Olvos fiind în același timp și o piatră tăiată de 
Kolkan de pe un munte din spatele soarelui care apune? Și cum 
putea sufletul cuiva să se alăture după moarte stolului de grauri 
maro și în același timp să curgă pe râul morții ca să iasă pe 
malurile grădinii lui Ahanas, unde va deveni o orhidee? Toate 
zeitățile erau foarte clare când venea vorba de lucrurile astea, 
dar niciuna nu era de acord cu cealaltă. 

A durat ceva până când istoricii saypurieni au înţeles cum 
funcționau aceste lucruri pe Continent. N-au înregistrat niciun 
progres până când n-a venit cineva să le arate că mitologiile 


VP - 152 


acelea discordante erau mai mult determinate geografic. 
Oamenii de lângă o zeitate au înregistrat istoria în conformitate 
cu mitologia zeităţii respective. Când istoricii au început să 
întocmească hărţi corespunzătoare istoriilor respective, au 
descoperit că hotarele erau foarte precise. Puteai vedea unde 
începea sau se termina influenţa unei zeități. Și atunci, istoricii 
au fost nevoiți să presupună că, dacă erai în acea zonă de 
influență, existai într-o realitate aparte, unde dacă respectiva 
zeitate spunea că așa era realitatea, atunci așa era. 

Așadar, dacă te aflai pe teritoriul Voortyei, lumea era făcută 
din oasele unei armate pe care o nimicise pe un câmp de 
gheaţă din cer. 

Și dacă străbăteai zona controlată de Ahanas, atunci lumea 
era o sămânță pe care ea o scosese din malul unui râu și pe 
care o udase cu propriile lacrimi. 

Și dacă te duceai pe teritoriul lui Taalhavras, atunci lumea era 
o mașinărie pe care el o construise din fundamentele cerești, 
gândită și lucrată timp de mii de ani. Și așa mai departe. 

Ceea ce zeitățile simțeau că era adevărat era adevărat pentru 
acele locuri. lar când Kajul le-a omorât, toate acele lucruri au 
încetat să mai fie adevărate. 

Ultima piesă care a venit în susținerea acestei teorii a fost 
„bruiajul realităţii” care a apărut imediat după ce Kajul a omorât 
patru dintre cele șase zeități importante. Lumea părea să-și 
„amintească” faptul că părţi din ea existaseră cândva în realităţi 
diferite și astfel a avut probleme rearanjându-se. Soldaţii 
saypurieni relatau faptul că văzuseră râuri care curgeau în cer, 
argint care se transforma în plumb dacă îl duceai într-un anumit 
loc, copaci care înfloreau și se uscau de mai multe ori în aceeași 
zi și câmpuri fertile care deveneau sterpe dacă stăteai într-un 
anumit punct, pentru ca apoi să se transforme la loc dacă plecai 
din acel punct. Până la urmă, lumea și-a revenit cât de cât și 
acest „bruiaj” a dispărut complet de pe Continent, lăsând lumea 
nu chiar distrusă, dar nici întreagă. 

Vinya continuă. 

— Efrem credea că supușii și credincioșii acestor zeități jucau 
un rol important în formarea acestor realităţi. Nu știa clar cum, 
pentru că nu a avut niciodată acces la izvoarele istorice corecte. 
Izvoare istorice periculoase. 

— Care se află în Depozite. 


VP - 153 


— Corect. Chiar a scris și a vrut să publice o lucrare despre 
această teorie, care mi-a fost trimisă imediat, pentru că lucrurile 
astea sunt privite cu dispreţ. Cred că se așteptau să-l arunc în 
închisoare sau să-l exilez ori mai știu eu ce. 

— În schimb, i-ai oferit ceea ce voia. De ce? 

— Ei bine, gândește-te puţin, Shara. Saypurul este acum cea 
mai puternică naţiune din lume. Măreţia noastră este 
incontestabilă. Nimeni din lumea asta nu îndrăznește nici măcar 
în glumă să ne amenințe. Numai că noi știm că zeitățile au 
existat. Și chiar dacă au fost omorâte, încă nu știm ce erau sau 
cum făceau ceea ce făceau, de unde veneau sau chiar cum a 
reușit Kajul să le omoare. 

— Consideri zeitățile niște arme. 

Vinya ridică din umeri. 

— Probabil. Imaginează-ţi o armă care ar fi în stare să 
decimeze o ţară cu un singur gest. Dacă o zeitate dorea ca un 
loc să fie trecut prin foc, atunci acel loc era trecut prin foc. Intr- 
un fel ar fi o armă care ar pune capăt războiului așa cum îl știm 
noi azi. Fără armate. Fără marină. Fără soldaţi - doar cu victime. 
Până la urmă, uită-te la Continent - deveniseră atât de 
dependenţi de zeități, încât nu numai că nu știau să lupte, dar 
nu știau nici cum să scape de propriile fecale. 

Shara simţi un fior rece străbătându-i șira spinării. 

— Și tu vrei... să faci o zeitate pentru Saypur? 

Vinya începu să râdă. 

— Ah, nu. Nu, nu. Sunt foarte fericită unde sunt. Aș da dovadă 
de nebunie dacă aș invita pe cineva care să exercite - cum să 
zic - o mai mare putere și autoritate decât a mea. Ceea ce 
vreau eu este să împiedic pe oricine a/tcineva să obţină așa 
ceva. Asta ne-a făcut nopţile albe mie și multor saypurieni. Dacă 
Efrem putea răspunde corect de unde vin zeii și cum 
funcționează, atunci îi puteam împiedica să mai apară. Și dacă 
găsea vreo informaţie despre arma Kajului - despre care nu știm 
absolut nimic -, asta m-ar fi ajutat să dorm ceva mai bine. 

— Dormi mai bine dacă știi cum să omori un zeu? 

— Astea sunt poverile puterii. Efrem nu era foarte dispus să 
caute informaţii despre acest lucru - sincer, cred că domeniul îi 
plictisea -, dar orice informaţie era mai bună decât ce știm noi 
acum. 


VP - 154 


— Și am ști... ei bine, am ști în sfârșit de ce nu am fost doriţi, 
spuse Shara. 

Vinya făcu o pauză și dădu din cap ușor. 

— Da. În sfârșit am ști. 

Niciuna nu mai spuse nimic legat de acest subiect, dar nici nu 
era nevoie. Nu trecea zi în care un saypurian să nu se 
gândească cum strămoșii lui au trăit în sclavie și nu era oră în 
care să nu se întrebe: De ce? De ce li se refuzase un zeu? De ce 
Continentul fusese binecuvântat cu protectori, putere, unelte și 
privilegii de care Saypurul nu se bucurase niciodată? De ce 
fusese permisă o asemenea inegalitate? Și chiar dacă 
saypurienii păreau un popor mic și curios în ceea ce privește 
educaţia și bogăţia, oricine venea în Saypur își dădea seama 
repede că în inimile lor era o furie rece care îi făcea să fie deo 
cruzime pe care nimeni nu și-ar fi închipuit-o vreodată. „Ne 
numesc păgâni de parcă am avut de ales”, își spuneau uneori 
saypurienii unii altora. 

— Și am împachetat-o ca pe o misiune diplomatică. Un efort 
de a reconstrui podurile dintre naţiunile noastre. Am vrut doar 
să studiem cărţile din Depozite. Doar atât. Sincer, nu am crezut 
nicio clipă că Efrem se afla în pericol. Am presupus că Bulikovul 
va continua să fie Bulikov - sărăcie și mizerie -, iar el își va 
putea vedea de treabă. 

Shara se opri, gândindu-se cum să-i adreseze întrebarea cea 
mai evidentă. 

— Și... sunt curioasă, spuse ea încet, de ce nu mi-a spus și 
mie despre asta când am ajuns în Bulikov. 

Vinya trase aer în piept și se ridică. Ochii negri îi jucau în cap 
în timp ce se gândea ce să-i răspundă. 

Shara se aplecă ușor în față și își privi mătușa cu atenţie. 

— A fost un proiect stric secret, clasificat, zise Vinya. 

Când rostise aceste cuvinte își ţinuse privirea plecată, apoi își 
ridică ochii spre Shara și spuse zâmbind: 

— Dacă găseai ceva, bravo ţie. Dacă nu, am fi urmărit 
problema prin alte canale. 

„Minte! Minte! Minte! Minciuni! Minciuni! Minciuni!”, urlă 
mintea Sharei. 

În clipa aceea, Shara luă hotărârea să nu-i povestească 
mătușii ei evenimentul la care fusese martoră în celulă. Chiar 
dacă era împotriva oricărui raţionament - Vinya voia să știe cum 


VP - 155 


să omoare zeitățile noi și cu siguranță și-ar dori să știe că Shara 
chiar întâlnise așa ceva -, simţea că ceva nu era deloc, deloc, 
deloc bine. Ştia că nu trebuia să dea ascultare paranoiei. 
„Paranoia legată de superiorul tău este un sentiment normal”, 
obișnuia să le spună informatorilor ei. Dar Vinya nu fusese în 
apele ei în ultima vreme și acum intuiţia Sharei urla că Vinya 
mințea. Și după aproape șaptesprezece ani de interviuri și 
interogatorii, învățase să-și asculte instinctele. 

Nevenindu-i să creadă, Shara începu să se întrebe dacă nu 
cumva mătușa ei fusese compromisă. Era oare posibil ca cineva 
să adune destul de multe materiale cu care să-l controleze pe 
cel căruia i se cuvenea să preia scaunul de prim-ministru? „Un 
politician corupt. Ce idee bizară și neconvenţională”, gândi 
Shara. Până la urmă, nu puteai face ultimii pași spre vârf fără 
câteva compromisuri urâte. Și mai mult decât atât, dacă cineva 
ar deschide larg ușile dulapurilor mătușii Vinya, cu siguranţă ar 
ieși de acolo o întreagă paradă de schelete. 

Dar Shara era surprinsă de cât de vinovată și rușinată se 
simțea pentru că luase acea decizie. Până la urmă, Vinya era 
femeia care o crescuse, care avusese grijă de ea și de educaţia 
ei după ce părinţii ei muriseră de ciumă. Totuși, cum Vinya era 
mai întâi ministru și apoi mătușă, așa și Shara fusese 
întotdeauna agent mai presus de toate. 

Așa că se gândi la vechea ei maximă: „Când ești în dubii, ai 
răbdare și observă”. 

— Acum. Ce e cu mișcarea despre care ai pomenit? întrebă 
Vinya. 

Shara îi povesti în câteva fraze despre mișcarea Noul Bulikov. 

— Ah, îmi amintesc. E treaba cu omul care vrea să ne facă 
nouă arme. 

— Da. Votrov. 

— Da, da. Unii miniștri sunt foarte încântați, dar eu am 
încercat să o amân cât de mult am putut. Nu vreau să depindem 
de un loc precum Bulikovul pentru nimic. Mai ales nu pentru praf 
de pușcă. Deci Votrov a fost atacat aseară? 

— Da, răspunse Shara, care măsura exact cantitatea de 
informaţii pe care voia să o împărtășească și decise să nu-i 
spună că Restauratorii veniseră după oţelul lui Votrov. 

— Votrov..., numele ăsta îmi este foarte cunoscut. 

— Am făcut școala împreună. 


VP - 156 


Vinya ridică un deget. 

— Oh, da. Îmi amintesc acum. E/ e? Băiatul de la Fadhuri? El 
vrea să ne facă nouă arme? Îmi amintesc că era îngrozit de 
gândul că te-ar putea lăsa însărcinată. 

— Mătușă Vinya... 

— Nu te-a lăsat, nu-i așa? 

— Mătușă Vinya! 

— Bine, bine! 

— Nu cred că va renunța la propunerea privind armamentul. 
Și încă ceva. Pare foarte hotărât să aducă industria pe 
Continent, spuse Shara. 

— Poate să fie cât de hotărât vrea, asta nu se va întâmpla cât 
timp stau eu în scaunul ăsta. E mai bine pentru Continent să 
rămână cum este. Lucrurile sunt foarte fragile acum. 

— Nu și aici, evident, spuse Shara. 

— Continentul este Continent. Așa a fost întotdeauna de la 
Război încoace. Și sper că nu te lași influenţată de sentimente, 
Shara. Doar știi că fiecare ţară din lume vrea să sugă toată seva 
din Saypur. Și de fiecare dată spun că le mor copiii de foame pe 
străzi, că sunt vărsări de sânge nevinovat și multe altele. Auzim 
zeci de astfel de probleme în fiecare zi. Cei deștepţi se îngrijesc 
de ai lor și îi lasă pe restul în voia Sorţii - mai ales dacă e vorba 
despre Continent. Dar destul despre asta. Să înțeleg că vrei să-ţi 
lungesc mandatul. Ce lucruri importante ai găsit până acum? 

— În curând îl vom aduce pentru interogatoriu pe unul dintre 
informatorii Restauratorilor. Interogatoriu neoficial. 

— Cine este acest agent pe care vrei să-l răpești? 

— O menajeră. 

Vinya începu să râdă. 

— O ce? 

— Menajera de la Universitatea unde a lucrat Pangyui. După 
cum știi, multe cazuri și operaţiuni funcţionează doar cu oameni 
cu cele mai umile slujbe. 

— Mda. Ai dreptate. Apropo de asta, ai mai găsit și altceva 
legat de moartea lui Pangyui? 

„Asta e”, gândi Shara. Încercă să se retragă în spatele unui 
văl rece și să rămână cu chipul inexpresiv. 

— Nu. Nu încă. Dar urmărim toate pistele. 

— Nu? Nimic? 

— Până acum nimic. Dar lucrăm la asta. 


VP - 157 


— Interesant, zâmbi Vinya în timp ce își verifică un incisiv cu 
limba ei roșie ca o rodie. Pentru că știu că ai verificat o bancă 
acum două zile. Nu mi-ai spus asta. 

Sângele Sharei deveni de gheaţă. „Îmi urmărește și ordinele 
pe care le dau?” 

Își stoarse creierul să găsească o scuză. 

— Da, am verificat. Îl verificam pe Votrov. 

— Chiar așa? Votrov deţine mai multe bănci în Bulikov. Multe 
dintre ele sunt mult mai mari și mai importante decât cea unde 
ai cerut să se facă verificări. Și pe aceea o deţine printr-o reţea 
densă și încurcată. Deci sunt curioasă - de ce acea bancă? 

— Pentru motivele pe care tocmai le-ai expus. Dacă are 
lucruri de ascuns, atunci aici le-ar putea ascunde. 

Vinya clătină încet din cap. 

— Dar chestia asta necesită o verificare financiară 
amănunţită. Ceea ce tu nu ai cerut. 

— Am fost distrasă. Prea multe cadavre, zise Shara. 

Vinya și Shara stăteau în fața ferestrelor, uitându-se una la 
alta cu feţele nemișcate. 

— Atunci nu are nicio legătură cu faptul că această bancă 
este cea mai apropiată bancă de Universitatea din Bulikov care 
deţine cutii de valori, nu-i așa? 

„Știe”. 

— Cutii de valori? întrebă Shara. 

Cuvintele ei erau pline de inocenţă. _ 

— Da. Asta e metoda ta preferată de a plasa informații. Iți 
plac finanţiștii. Sunt organizaţi, la fel ca tine. 

— N-am stat atât de mult timp aici ca să apuc să fac lucruri 
care să necesite plasări de informaţii, matușică. 

— Nu. Dar probabil l-ai învățat pe Pangyui metoda asta, spuse 
Vinya și ochii ei păreau că-i intră în orbite, iar Shara avu 
sentimentul ciudat că era scanată. 

Întelese dintr-odată cum reușea Vinya să prezideze atât de 
multe comitete și comisii de audieri afișând încredere deplină. 

„Sper că n-am început să transpir”. 

— Unde vrei să ajungi cu asta, mătușă Vinya? 

— Shara, draga mea, nu-mi ascunzi nimic, nu-i așa? întrebă 
Vinya foarte încet. 

Shara încercă un zâmbet. 

— Nu sunt eu cea care ascunde lucruri. 


VP - 158 


— Sunt superioara ta. E treaba mea să decid cât și ce trebuie 
să știe subordonații mei. Lasă-mă să-ţi spun ce cred eu. Cred că 
ai dat de urma unor informaţii plasate de Pangyui, dar încă n-ai 
acces la ele. Și nu vrei să raportezi până nu vezi despre ce e 
vorba. Totuși, draga mea, trebuie să-ţi reamintesc - vorbele ei 
erau reci ca gheața, iar Shara se simțea ca și cum fusese 
pălmuită - că Pangyui a fost agentul meu. Operaţiunea a fost a 
mea. Nu mai coordonez multe operaţiuni în prezent, dar când o 
fac, mă asigur că rămân ale mele. Și rezultatul acestei 
operațiuni, oricare ar fi el, ajunge mai întâi /a mine. La mine, 
Shara. Nu e analizat de un agent care se întâmplă să fie în zonă, 
un agent care n-a fost numit să conducă operaţiunea. Nu și dacă 
acel agent vrea să fie scos din joc definitiv. Ai înţeles? 

Shara clipi încet. 

— Ai înţeles? repetă Vinya. 

Chiar dacă Shara nu avea nicio reacţie, în capul ei se 
desfășura o dezbatere aprigă. Având în vedere situaţia, avea 
patru opţiuni: 


1. Să-i spună mătușii ei că intrase în contact cu o zeitate 
și astfel avea nevoie să vadă tot ce făcuse Pangyui. 
(Totuși, asta ar însemna să-i spună unui oficial care ar 
fi putut să fie compromis cea mai importantă 
informaţie din istoria modernă.) 

2. Să-i ţină ascunse informaţiile plasate de Pangyuli și 
faptul că luase legătura cu zeitatea, după care să le 
investigheze pe cont propriu pe ambele. (Totuși, asta 
ar însemna să fie retrasă de tot din Bulikov, deși se 
părea că mătușii ei îi păsa doar de pachetul lui 
Pangyui.) 

3. Să-i predea mătușii ei conţinutul pachetului lăsat de 
Pangyui și să investigheze contactul cu zeitatea și 
moartea lui Efrem pe cont propriu. 

4. Să-i spună Vinyei că nu va citi informaţiile plasate de 
Pangyui, să vadă ce avea de spus menajera și să 
hotărască după aceea. 


„Bun. Rămâne opţiunea numărul patru”, își zise ea. 
— Dacă voi găsi materialele lui Efrem, poţi sta liniștită că ţi le 
voi da ţie prima, mătușă Vinya. 


VP - 159 


— Fără să le analizezi? 

— Bineînţeles că fără să le analizez. Sunt interesată de munca 
lui Pangyui doar în măsura în care aceasta i-a cauzat moartea. 

Vinya încuviinţă și zâmbi larg. 

— Ce ședință fructuoasă a fost. Atât de multă intrigă, atât de 
multă istorie, atât de multă cultură. Cred că-ţi voi trimite niște 
mesageri în curând. Pentru că sunt sigură că Efrem a scris ceva 
și mă aștept să găsești repede acel ceva. 

În traducere: Stiu sigur că Efrem a lăsat ceva și trimit pe 
cineva să-l ia ca să n-ai tu timp să faci ceva cu el. 

— Mulţumesc, mătușă Vinya. Apreciez tot ajutorul pe care mi-l 
oferi. 

— Bineînţeles, dragă! O agenţie de spionaj este la fel de 
puternică ca agenţii săi din teren. Trebuie să ne ajutăm agenții 
de peste granițe: acolo unde ajung ei, treburile se rezolvă. Ai 
grijă, draga mea, și ţine-mă la curent, zise Vinya și atinse 
geamul cu vârful degetelor. 

În timp ce faţa mătușii ei dispărea, Shara se întreba din ce 
discurs furase acele fraze și mormăi: 

— Pa-pa! 


Oamenii îmi spun ce femeie extraordinară sunt că-l 
ajut pe Kaj să ucidă zeii. Îmi spun asta cu ochii plini de 
lacrimi. Se agaţă de hainele mele dorindu-și să mă 
atingă. Se poartă cu mine de parcă aș fi chiar eu o 
zeiță. 

Dar eu le spun: „N-am ridicat sabia împotriva zeilor. 
Nu i-am lovit eu. N-am aruncat cu săgeata în ei. Asta a 
făcut-o el și doar el. El era singurul care știa cum 
funcționează arma lui. Și când a murit a luat secretul 
cu el în mormânt”. 

Așa cum trebuia. Acel lucru nu trebuie cunoscut de 
către oameni. 

Sincer, nici n-am luptat prea mult pe Continent. Zeii 
erau morți sau pe moarte. Pământul era mort sau pe 
moarte. Am fost martori la multe orori pe care nu le 
pot descrie și nici nu vreau să le descriu. Luptele pe 
care le-am dat au fost în sufletele noastre. 

Singurii oameni de pe Continent cu care ne-am 
războit au fost un trib de continentali numit 


VP - 160 


„Binecuvântaţii'. Am înțeles că ei erau rezultatul 
uniunii dintre zeități și oameni, niște creaturi zămislite 
din acuplarea oamenilor cu zeii sau cu descendenții 
Zeilor. Aceste ființe s-au alăturat unora dintre oamenii 
de pe Continent, care erau majoritatea bolnavi și 
înfometați, și s-au luptat cu noi. 

Luptele au fost grele și i-am urât foarte mult pe 
Binecuvântați. Erau aproape imposibil de omorât. și 
totuși, pielea lor nu era din fier și nici agili cu armele 
nu erau; pur și simplu aveau noroc, foarte mult noroc. 
Erau fermecați pentru că erau copiii zeilor. Totuși, cu 
cât își amestecau mai mult sângele cu cel al altor 
muritori, cu atât își pierdeau mai mult din puterile 
fermecate. 

Totuși, nu au fost chiar atât de „binecuvântați”. l-am 
doborât la fel ca pe ceilalți. Le-am decimat micile 
armate și le-am vărsat sângele pe străzi. Le-am 
adunat cadavrele în grămezi și le-am ars. Și au ars la 
fel ca ceilalți bărbați și femei. Și copii. 

Oamenii din orașe au venit să vadă focurile. Și în 
timp ce se uitau la ele, am văzut cum inimile și 
speranțele lor mureau înăuntrul lor. 

Mă întreb dacă noi, soldații Saypurului, suntem încă 
bărbați, încă femei, înăuntrul nostru. 

Aceasta este calea spre victorie. 


Memoriile lui Jinday Sagresha, locotenent al Kajului 


Shara se uită la ceas pentru a șasea oară și constată că, da, 
era încă 15:30. Oftă. Nimic nu mersese cum trebuia. Sigrud 
fusese eliberat pe cauţiune când începuse ziua de lucru, ceea ce 
însemna că ajunsese la Universitate să o ridice pe menajeră 
când aceasta era deja la serviciu. Și chiar dacă i se permiteau 
multe ca angajat al ministerului, totuși Shara nu putea să intre 
la locul de muncă al femeii, să o salte și să o scoată de acolo. 

Bănuia că mai avea de așteptat o oră și jumătate până când 
menajera se întorcea acasă. Shara îi spuse lui Pitry că iese lao 
plimbare, iar el protestă. Cu o singură privire, femeia îl reduse la 
tăcere. Purta o haină cu glugă, ca să nu fie identificată imediat 
ca saypuriană. 


VP - 161 


Străzile și aleile se desfășurau în faţa ei în zigzag: ziduri gri și 
umede, pietre lustruite și noroaie verzi înghețate. | se înroșise 
nasul, iar degetele îi amorţiseră de frig. Crezuse că plimbarea o 
va ajuta să-și limpezească gândurile, dar suspiciunile și paranoia 
se țineau de ea ca o ceaţă. 

Apoi își ridică privirea, îl văzu pe bărbatul care se afla undeva 
în fața ei și se opri. 

Era îmbrăcat într-o robă galben-deschis. Nu era încălțat, nu 
avea pălărie - de fapt era chel - și nu avea mănuși. Chiar și 
braţele îi erau dezgolite și, la fel ca faţa, erau bronzate de soare. 

Shara se uită la el. „Nu... nu poate fi. Este ilegal, nu-i așa?” 

Vântul rece se întețea. 

Bărbatul în robă nu făcu nimic. Văzu că-l privea și-i zâmbi 
placid. 

— Cauţi ceva anume? 

Vocea lui era groasă și veselă. 

— Sau ai venit aici să te încălzești? continuă el și arătă în sus. 

Pe semnul de deasupra scria: ADĂPOSTUL DE ÎNCĂLZIRE 
DROVSKANI. 

— Nu sunt sigură, zise Shara. 

— Aaa! Sau ai venit aici să faci o donaţie? 

Se gândi la asta și găsi că omul din faţa ei îi stârnea 
curiozitatea. 

— Probabil. 

— Perfect! Te rog, urmează-mă și-ţi voi arăta ce treabă bună 
facem noi aici. Foarte generos din partea ta să ne ajuţi într-o zi 
așa friguroasă. 

Shara îl urmă. 

— Da... 

— Unii oameni abia dacă vor să iasă din casă. Despre donaţii 
nici n-are rost să vorbesc, zise el. 

— Da. Mă scuzati. Pot să vă întreb ceva? 

— Poţi să mă-ntrebi orice, spuse el deschizând ușa. 

— Eşti cumva... olvoshtan? 

Bărbatul se opri și se uită la ea cu o expresie deopotrivă 
confuză și ofensată. 

— Nu. Ar fi ilegal să slujești o zeitate, nu-i așa? 

Shara nu mai știa ce să zică. Omul în galben îi zâmbi din nou 
și merseră mai departe în adăpost. 


VP - 162 


Copii în haine zdrențuite și bărbați și femei tremurând erau 
înghesuiți lângă un șemineu lung și lat unde stăteau ceaunele în 
care fierbea mâncarea. Din cameră se auzeau doar tusete, 
suspine și plânsete de copii. 

— Dar robele voastre. Sunt ale... 

— Ce legătură au ele cu zeitățile? 

— Conform istoriei, sunt ale unui olvoshtan, zise Shara. 

— Și tot conform istoriei, când cineva voia să se roage la 
vreun zeu, acel cineva se uita la cer cu brațele desfăcute. 

Luă un ceaun gol din bucătărie și turnă supă în el. Se auzea 
cum lovea cu polonicul în peretele vasului. 

— Dar dacă cineva face asta astăzi, n-ar fi arestat? continuă 
el. 

Shara se uită în bucătărie și văzu alţi oameni îmbrăcaţi cu 
aceleași robe galbene. Munceau voioși, nu aveau păr și erau 
îmbrăcaţi prea sumar pentru vremea de afară. 

— Și dacă nu sunteţi olvoshtani, atunci ce sunteţi? întrebă ea. 

— Suntem un adăpost unde se pot încălzi oamenii. 

— Am înţeles asta, dar ce ești? 

— O persoană, cred. O persoană care dorește să-i ajute pe 
alții. 

Shara încercă altă abordare. 

— De ce nu te protejezi împotriva frigului? 

— Împotriva frigului? 

— Este foarte frig afară. Văd oameni care pescuiesc la copcă. 

— Aia e problema apei, spuse el. Temperatura vântului este 
problema vântului. Temperatura picioarelor și a mâinilor mele e 
problema mea. 

— Pentru că ai o flacără secretă în inima ta, spuse Shara 
amintindu-și textele vechi. 

Bărbatul se opri și părea că în el se dădea o luptă între a nu 
lăsa să i se citească gândurile pe chip și a se arăta foarte 
încântat de ce spusese Shara. 

— Ești olvoshtan? întrebă din nou Shara. 

— Cum pot să fiu olvoshtan dacă nu mai există Olvos? 

— Ah. Da, îmi amintesc. Tu ești... abandonat. 

Omul în galben făcu o grimasă. 

— Dacă zici tu! 

Când Zeitatea Olvos a părăsit Continentul, supușii ei nu au 
făcut-o. Sau nu în totalitate. Jukoshtan și Voortyavashtan au fost 


VP - 163 


primele orașe unde au fost văzuţi oameni care semănau cu 
preoţii olvoshtani, purtând robe galbene sau roșii și nimic 
altceva - nici pantofi, nici mănuși, nici măcar păr. Erau foarte 
fericiţi să se expună așa în fața naturii. Acești oameni păreau a 
fi nomazi. Călătoreau prin sate și orașe, iar unicul lor scop era 
să-i ajute pe oamenii aflaţi în mare necaz. Și totuși, nu se 
prezentau drept olvoshtani, preoţi sau membri ai vreunui ordin 
religios. Chiar dacă unii oameni îi numeau Abandonaţii sau 
Divizaţii, ei nu-și spuneau în niciun fel. „Suntem aici. Ce vreţi 
mai mult?”, ziceau ei adesea. 

— Îmi pare rău să-ţi spun, dar te înșeli. Noi nu ne prezentăm 
așa, spuse omul în galben. 

— Nu. Așa e. Voi refuzaţi orice nume, spuse Shara. 

— Nu e nimic de refuzat. Numele sunt problemele altor 
oameni. Sunt lucruri care îi ajută pe oameni să identifice 
lucrurile din afara lor. 

— Și ce faceţi aici, în Bulikov? Care este motivul prezenţei 
voastre aici? 

Bărbatul arătă spre mulțimea de oameni care se buluceau 
lângă șemineu. Erau familii întregi cu copii mici. Un tată îi 
scoase ghetuțele bebelușului său pentru a-i încălzi la foc 
degețelele albăstrui. 

— Ei sunt un motiv temeinic, spuse bărbatul cu întristare. 

— Deci trăiţi pentru a oferi speranţă, după cum spun scrierile 
vechi. Să fiți o lumină în locurile întunecate. 

— Scrierile vechi zic multe lucruri. Spui lucrurile astea ca și 
cum ar fi ceva ieșit din comun, ca și cum ar fi neobișnuit ca o 
persoană să-și ajute semenii aflaţi în neființă. Ca și cum pentru 
a face ceva ieșit din comun - sau ceea ce crezi tu că este ieșit 
din comun - o persoană trebuie să primească ordin de la zeitate, 
spuse el încet. 

— Și nu e așa? 

— Tu așa procedezi? Nu ai donat încă, dar dacă donezi, ar 
însemna că așa ţi s-a spus? întrebă el și luă o bucată de pâine 
neagră. 

— Nu. 

— Tu, ca saypurian, ai nevoie de o zeitate ca să-ți trăieşti 
viața? 

— E altceva. Venim din ţări diferite. 


VP - 164 


— N-am văzut niciodată o ţară. Tot ce am văzut a fost 
pământul de sub picioarele mele, spuse omul în galben. 

— Faci toate lucrurile astea pentru că Olvos ţi-a zis să le faci, 
insistă Shara. 

— N-am cunoscut-o pe Olvos, spuse bărbatul și străpunse 
pâinea cu o sârmă groasă, după care o ţinu deasupra focului. Tu 
ai întâlnit-o? 

— N-ai fi fost aici fără Olvos. Zeitatea a pus bazele ordinului 
vostru. Fără ea, acest adăpost nu ar fi existat. 

— Dacă această Olvos, pe care, dacă-mi aduc bine aminte, 
legal, nu am voie să recunosc că a existat... 

Shara făcu semn cu mâna a lehamite. 

— ... a fost vreodată aici, atunci cel mai valoros lucru pe care 
ni l-a dăruit a fost conștiința că nu avem nevoie de ea pentru a 
face fapte bune. Că binele poate fi făcut oricând, oriunde, oricui, 
de către oricine. Ne trăim vieţile născocind atâtea reguli - zise el 
și rupse o bucată din pâinea crocantă din care se ridică un firicel 
de abur -, când de cele mai multe ori lucrurile pot fi foarte 
simple. 

Îi oferi Sharei bucata de pâine ruptă și zâmbi. 

— Vrei? Pare că ţi-e frig. 

Înainte să răspundă, îl auzi pe Pitry cum o striga venind 
alergând pe stradă. Shara îi aruncă bărbatului o monedă de 10 
drekeli pe care el o prinse zâmbind, apoi ieși afară. 

„Încă își venerează zeul, în felul lui”, gândi ea. Și de aici se 
putea pune o întrebare: cine altcineva din Bulikov face același 
lucru, dar fără intenţii bune? 

e 

Bătrâna stătea pe holurile Ambasadei cu ochii roșii de atâta 
plâns. Buza de sus îi lucea umedă în lumina lămpilor. Avea 
degetele mov de la atâţia ani de amestecat săpun și apă. 

— Ea e? întrebă ușor Shara. 

— Ea e! Sunt sigur, spuse Sigrud. 

Shara o privi cu atenţie. Așadar, ea era unul dintre agenţii 
care îi urmăriseră cu o zi înainte: lrina Torskeny, menajera de la 
Universitate care se ocupa de birourile lui Pangyui și care 
probabil mai avea și o altă slujbă - aceea de Restaurator. Oare 
această bătrânică tristă putea fi complice la moartea lui Efrem? 

Shara se încruntă și oftă. „Nu-mi permit încă un interogatoriu 
ratat” gândi ea. 


VP - 165 


— Pune o masă și două scaune pe hol, lângă fereastră, îi 
spuse ea lui Pitry. Fă niște cafea. Una bună dacă ai. 

— Am, dar e scumpă, răspunse Pitry. 

— Nu mă interesează. Fă cum îţi zic. Și scoate cel mai fin 
porțelan. Cât de repede poţi. 

Pitry făcu cum i se spuse. 

— Crede că vrei s-o omori, spuse Sigrud încet. 

— De ce-ar crede una ca asta? întrebă Shara. 

Bărbatul ridică din umeri. 

— A opus rezistenţă când ai luat-o? 

— A venit ca și cum ar fi așteptat asta toată ziua, spuse 
Sigrud. 

Shara se mai uită câteva clipe la femeie. Irina încercă să-și 
șteargă lacrimile, dar îi tremurau mâinile atât de tare, încât în 
cele din urmă se șterse cu antebraţul. „Mi-ar fi plăcut mult mai 
mult dacă era o simplă vagabondă”, gândi Shara. 

După ce aranjă holul, Pitry o conduse pe femeie la masa mică 
unde o aștepta Shara și pe care erau așezate două cești, 
farfurioare, biscuiţi, zahăr, lapte și un ibric aburind plin cu cafea. 
În ciuda holului care arăta ca o peșteră, acest colţ avea aerul 
unei sufragerii. 

— la loc, îi spuse Shara. 

lrina Torskeny, încă lăcrimând, se așeză. 

— Dorești cafea? 

— Cafea? 

— Da, spuse Shara și își turnă o ceașcă. 

— De ce mi-ai oferi cafea? 

— De ce nu ţi-am oferi cafea? Eşti oaspetele nostru. 

Irina se gândi puţin și acceptă, iar Shara îi turnă o ceașcă. 
Mirosi aburul care se ridica din mica ceașcă. 

— Vitlov? 

— De-abia aştept să-mi spui dacă-ţi place. De multe ori 
oamenii pe care-i servim se simt oarecum obligaţi să 
complimenteze tot ce facem. E politicos, dar nu foarte onest - 
nu crezi? 

Irina luă o înghiţitură. Își linse buzele. 

— E bună. E foarte bună. Surprinzător de bună. 

Shara zâmbi. 

— Minunat! spuse ea și zâmbetul ei deveni puţin trist. 

— la spune-mi, de ce plângeai? 


VP - 166 


— Poftim? 

— De ce plângeai adineauri? 

— De ce? De ce să nu plâng? Am toate motivele să plâng. E 
tot ce mi-a rămas. 

— Ai făcut ceva rău? 

lrina râse amar. 

— Nu știi? 

Shara nu răspunse. O urmări atentă. 

— Privind înapoi, am făcut doar lucruri rele. Totul. A fost o 
mare greșeală. De-asta au nevoie de tine, nu-i așa? Asta vor 
vizionarii și idealiștii de la tine - să greșești pentru ei. 

— Pentru cine ai făcut greșeli? 

lrina râse din nou. 

— Eee, sunt prea deștepţi ca să lase o femeie bătrână ca 
mine să știe prea multe. Ei știau că reprezint - cum să spun? - 
un risc. Un risc necesar, dar un risc. Ah, oare cum s-ar simţi 
mama și bunica mea dacă m-ar vedea acum? spuse lrina și 
dădu să plângă din nou. 

— De ce erai un risc necesar? întrebă Shara înainte ca femeia 
să înceapă să plângă. 

— De ce? Pentru că am fost singura care a lucrat cu el, nu-i 
așa? 

— Cu profesorul? 

Irina încuviinţă dând din cap. 

— Am fost singura care a avut acces la munca lui în interiorul 
Universităţii. Și ei au venit la mine și mi-au spus: „Nu ești tu 
oare un copil mândru al Bulikovului? Nu arde trecutul în tine ca 
un tăciune?” Și eu am spus: sigur că da. Nu au fost surprinși - 
cred că oamenii le spun da foarte des. 

Shara aprobă compătimitoare, dar își refăcu strategia de 
abordare. Avusese de-a face cu surse ca femeia aceasta doar de 
puţine ori. Oameni foarte furioși, foarte tulburaţi, foarte 
devastaţi că informaţia curge din ei ca un râu învolburat. A o 
interoga semăna cu a călări un cal sălbatic. 

Astfel, Shara schimbă tonul cu unul mai calm. 

— Cum te numești? 

Irina își șterse ochii. 

— Nu știi? 

Shara îi aruncă o privire tristă care putea însemna orice. 


VP - 167 


— Mă numesc lrina Torskeny. Sunt menajeră la Universitate. 
Spăl pereţii și podelele cu apă și săpun de douăzeci și patru de 
ani. Am fost acolo când au construit-o. Reconstruit-o. Și acum 
simt că voi muri, iar acele pietre mă vor uita. 

— Și ai lucrat cu profesorul Pangyui? 

— Lucrat? Ha! O spui de parcă aș fi fost colegă cu el, egalul 
lui. De parcă m-ar fi consultat, spunându-mi: „lrina, uită-te la 
asta!” Am fost menajera lui. l-am strâns ceștile de ceai. l-am 
măturat podeaua, i-am lustruit medaliile, i-am șters praful de pe 
rafturi... toate acele rafturi. Aveţi de gând să mă ucideţi? 

— De ce-am face una ca asta? 

— Pentru că a murit profesorul. Pentru că am permis să se 
întâmple acest lucru. 

— Ai permis? Nu pare că tu l-ai omorât. 

— Nu. Nu l-am omorât eu. Dar cred că... am îngăduit asta. 

— lrina, cum? Te rog să-mi spui. 

Irina inspiră și tuși. 

— Profesorul venise la Universitate de câteva zile când m-au 
contactat. Au venit la mine acasă. Am fost la întruniri. Manifeste 
pentru oamenii care nu mai doresc să aibă de-a face cu cepa... 
cu saypurienii. 

Shara dădu din cap. Înţelegea, iar Irina își dădu seama. 

— Mă urăști pentru asta? întrebă ea. 

— Acum ceva vreme te-aș fi urât, spuse Shara într-un 
moment de onestitate de care până și ea era surprinsă. 

— Dar acum nu? 

— Nu mai am timpul și energia necesare pentru a urî. Acum 
vreau doar să înţeleg. Oamenii sunt ceea ce sunt, zâmbi Shara 
și ridică din umeri în semn de „ce putem face?” 

Irina clătină din cap. 

— Cred că e o metodă înţeleaptă de a privi lucrurile. Eu nu am 
fost înţeleaptă. Am fost la întrunirile astea. Eram furioasă. Cu 
toţii eram furioși. Și acei oameni m-au găsit acolo. 

— Cine? 

— Nu mi-au spus cum îi cheamă. l-am întrebat, dar mi-au zis 
că e mai bine pentru siguranţa mea să nu știu. Mi-au spus că 
erau în pericol, tot timpul erau în pericol și se ascundeau. De 
cine, nu mi-au spus. 

— Câţi erau? 

— Trei. 


VP - 168 


— Cum arătau? 

Irina îi descrise și Shara își luă notițe. Dar portretele primilor 
doi - scunzi, cu ochii negri, bruneţi, foarte bărboși - puteau 
descrie aproape toţi bărbaţii din Bulikov. Dar ultimul era diferit. 

— Era înalt. Și palid. Și foarte slab. De parcă se hrănea doar 
cu supă, sărăcuțul de el. Ar fi putut fi chiar atrăgător dacă ar fi 
avut grijă de el. A vorbit ultimul. Doar mă privea, dacă e să fiu 
sinceră. Nimic din ce spuneam eu nu părea că-l surprinde. Ei 
știau că lucrez la Universitate - de unde, nu știu. Dar m-au rugat 
să lucrez pentru ei, pentru Bulikov. Ca în vremurile de odinioară. 
Și eu asta am făcut. Trebuia să-l spionez pe profesor. Să-i fur 
scrierile, să-i umblu în sertare și să mă uit prin dosarele lui. 

— Căutând ce? 

Irina se rușină, dar nu răspunse. 

— Ce căutai, Irina? întrebă Shara iar. 

— Nu trebuia să caut nimic. 

— Și atunci cum știai când dădeai de ce trebuia? 

Irina roși din ce în ce mai mult. 

— Ar fi trebuit... ar fi trebuit să ghicesc. 

— De ce? 

— Pentru că nu înțelegeam acele cuvinte scrise pe pagini. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Nu am învăţat niciodată. Nu am avut școli în Bulikov când 
eram mică. Și când s-au deschis școlile, eram prea bătrână și nu 
mai reușeam să înțeleg nimic. Doar mă prefăceam. Țineam o 
carte în mână, mă prefăceam că mă uit la ea și... 

Irina își țuguie buzele, iar Sharei i se păru că semăna cu un 
copil umilit. 

— Am încercat. Am încercat să învăţ. Am vrut să fiu dreaptă. 
Am vrut să știu. Dar m-am prefăcut doar, continuă ea și scoase 
o bucată de hârtie care părea a fi un pliant de propagandă 
antisaypuriană. 

Shara nu era surprinsă pentru că foarte mulţi dintre 
continentali erau analfabeți. 

— Și tu ce-ai făcut când te-au rugat să-l spionezi pe profesor? 

— Le-am spus că o voi face. N-am vrut să-i dezamagesc. Și 
eu... l-am urât. L-am urât pe profesor pentru că era foarte 
încântat că ne citea istoria, pe când noi, pe când eu... eu am 
ales să le aduc a fost o listă. 

— O listă cu ce? 


VP - 169 


— Nu știu. Profesorul folosea lista asta tot timpul și așa mi-am 
dat seama că era importantă. Dar pentru mine era doar o listă 
cu foarte multe informaţii. Foarte multe pătrăţele peste toată 
pagina cu numere și litere în ele. Am făcut asta pentru o 
perioadă de câteva săptămâni. Nu puteam să o iau - își dădea 
seama dacă dispărea și folosea doar câteva pagini din listă. 
Reușeam să sustrag o pagină, sau două, sau trei, sau patru și le 
duceam în vestiar, unde le copiam desenând pe altă hârtie. 
Prima oară a fost mai greu, dar după aceea reușeam în câteva 
minute. Chiar dacă nu știu să citesc, știu să copiez. Și le duceam 
lor copiile. 

— Câte pagini ai copiat și le-ai dus? 

— Zeci. Sau chiar sute pe parcursul a mai multe săptămâni. 
Eram chiar foarte bună la asta. Și ei erau foarte mulţumiţi când 
le-am dus primele pagini. Erau extraordinar de bucuroși. Chiar 
au plâns. Eu mă simţeam... mă simţeam..., spuse ea din ce în ce 
mai încet fără a-și mai termina gândul. 

— Și de ce te-ai oprit? 

— Ei m-au rugat să mă opresc. Nu de prima dată, ci după 
aceea. Când le aduceam copiile, deveneau din ce în ce mai 
nemulţumiţi. „Astea sunt bune, dar nu e ceea ce căutăm, nu e 
deloc ceea ce avem nevoie”. De parcă ar fi fost vina mea! Apoi, 
într-o zi, bărbatul înalt și palid a văzut ceva pe listă, dar n-a 
Zzâmbit, ci a mijit ochii și a dat din cap aprobator. După care cei 
trei au râs și mi-au zis: „Foarte bine! E bine! E foarte bine!” Ca și 
cum ar fi găsit ceea ce căutau. Și nu mi-au mai zis să le aduc 
nimic, niciodată. 

Shara simţea fiori reci pe spinare. 

— Şi în ce zi s-a întâmplat asta? 

— În ce zi? Nu mai știu. 

— Atunci în ce lună? 

— Încă era cald. Cred că era toamnă târziu. Posibil să fi fost 
Luna lui Tuva. 

— Poţi să-mi spui și a/tceva legat de listă? 

— Nu știu mai multe decât ce ţi-am zis deja acum. 

— Le-ai copiat. Ai copiat sute de pagini din ea. 

lrina se gândi. 

— Ei bine, paginile erau numerotate. 

— În afară de asta, zise Shara. 


VP - 170 


— În afară de asta, mai era... era o ștampilă în colţ. Nu, nu o 
ștampilă - un semn în colţul fiecărei pagini. Ca o... pasăre 
cocoțată pe un zid. 

Se așternu liniștea. 

— Avea creastă? Și își ţinea aripile desfăcute? întrebă Shara 
rupând tăcerea. 

— Da. N-am mai văzut niciodată o pasăre ca aceea. 

„Asta pentru că trăiește doar în Saypur. Exista o singură listă 
cu sigiliul guvernatorului polisului care îi putea entuziasma pe 
Restauratori atât de mult”, gândi Shara, care știa acel sigiliu 
foarte bine. 

— Și ce înseamnă asta? întrebă Irina. 

— Nu știu sigur încă, răspunse Shara. 

— Credeam că-l urăsc pe profesor. Dar când am aflat că a 
murit, mi-am dat seama că nu l-am urât niciodată. Am vrut să-l 
urăsc. Dar am urât lucruri mult mai importante decât el. Uram 
că mă simțeam atât de... umilită, spuse Irina cu ochii plini de 
lacrimi. Ce-ai de gând să faci cu mine? Mă vei ucide? 

— Nu, Irina. Meseria mea nu e să rănesc oameni nevinovați. 

— Dar eu nu sunt nevinovată. Din cauza mea a fost omorât. 

— N-ai de unde să știi. După cum ai spus, urai lucruri mult 
mai importante decât el. Și cred că în joc sunt lucruri mult mai 
importante decât mine sau decât tine sau chiar decât profesorul 
Pangyui. 

— Crezi? întrebă lrina care acum părea plină de speranţă și 
eliberată. 

— Știu! spuse Shara încercând să-și ascundă groaza de pe 
chip. 

Apoi ambele femei își ridicară privirile. Se auzeau strigăte din 
stradă: „Lasă-mă să intru! Lasă-mă să intru!” 

— Ce se întâmplă? întrebă Irina. _ 

Shara se ridică și trase cu un deget perdeaua la o parte. In 
fața porţilor Ambasadei se adunaseră câţiva oameni. Putea 
vedea strălucirea unei eșarfe aurii, ceea ce însemna că acolo 
era un Edil, dar mai văzu și mulţi alţi oameni îmbrăcaţi în robe 
albe, probabil oficiali. Și în fața lor, în curte, era Mulaghesh. 
Stătea cu braţele încrucișate, cu picioarele așezate militărește, 
emanând dispreţ așa cum un foc face fum. 

Shara îi zâmbi Irinei. 

— Te rog să mă scuzi. 


VP - 171 


Shara auzi urletele înainte să iasă pe ușa din față. 

— Asta e o batjocură politică și etică, mă auzi? zbiera un 
bărbat. O crimă care e la limita unei declaraţii de război. Să 
ridici o femeie din casa ei? O femeie de serviciu bătrână care a 
muncit toată viaţa într-una dintre cele mai iubite și mai 
respectate instituţii din Bulikov? Doamnă guvernatoare, insist să 
vă daţi la o parte și să o eliberaţi îndată! Dacă nu, voi face tot ce 
îmi stă în putință ca acest lucru să devină un incident 
internaţional! M-aţi înțeles? 

Mulaghesh mormăi ceva spre el, dar prea încet ca să se audă. 

— Atac? Atac? răspunse bărbatul. Singurul atac de care 
trebuie să fim conștienți este cel împotriva drepturilor și 
libertăţilor cetăţenilor din Bulikov! Și permiteţi-mi să vă 
reamintesc, doamnă guvernatoare, că doar sânge continental a 
curs astăzi! Voi, saypurienii, puteţi fi în alertă, dar nu au murit 
copiii vostri. 

Shara traversă curtea. Îl putea vedea pe Sigrud stând în 
umbră, rezemat de peretele Ambasadei. Edilul de afară apucă 
grilajul porţii așa cum prizonierii se prind de gratiile celulei. Era 
foarte înalt pentru un continental, iar faţa lui era maronie și 
roșu-aprins. Shara își imagina un cartof care fusese copt într-un 
cuptor. Totuși, jumătate din faţă îi era ascunsă în spatele unei 
bărbi mari și dese care îi ajungea până aproape de ochi. 

Shara îl recunoscu. „Fotografia din ziar nu îl înfățișează corect 
pe Ernst Wiclov”, gândi ea. 

În spatele lui se aflau cel puţin doisprezece bărboși îmbrăcaţi 
în robele lor albe de avocaţi ai Bulikovului. Fiecare dintre ei se 
uita la Mulaghesh cu ochii mijiţi și neimpresionaţi, iar în mâna 
dreaptă își ţineau genţile din piele ca și cum ar fi fost săbii. 

„Acum ne-au venit pe cap și avocaţii. Dac-ar fi să mor acum, 
m-aș considera norocoasă”, gândi Shara. 

— Cum Ambasada este practic pământ saypurian..., zise 
Mulaghesh, iar Wiclov râse cu poftă. 

— Sunt sigur că ai fi încântată dacă totul ar fi pământ 
saypurian. 

— Cum Ambasada reprezintă o parte din Saypur, nu avem 
nicio obligaţie să vă informăm cine este sau nu este pe 
proprietatea noastră, zise Mulaghesh printre dinţi. 


VP - 172 


— Dar nici nu trebuie să o faci! Pentru că propriii mei colegi și 
prieteni au văzut cum femeia a fost luată și adusă aici. 

Shara se uită la Sigrud, care ridică din sprâncene a mirare. De 
obicei, își dădea seama dacă era urmărit, iar dacă cineva îl 
urmărise fără ca el să-și dea seama însemna că acel cineva era 
foarte bun. 

— Vă spun sincer, doamnă guvernatoare Mulaghesh, zise 
bărbatul stâlcindu-i intenţionat numele, dacă un copil din 
Bulikov este rănit sau ameninţat în vreun fel de către 
subordonații dumneavoastră, atunci străzile vor răsuna de 
chemări ale oamenilor să vă dărâme Ambasada și locuințele și 
să vă alunge de aici așa cum ar fi trebuit sa facem cu mulţi ani 
în urmă! continuă Wiclov. 

— Poţi să lași discursurile politice deoparte, Wiclov. Nu vine 
nicio mulțime. Suntem doar tu, eu și o curte goală. 

— Dar se va aduna o mulțime dacă n-o eliberezi pe biata 
femeie! Îţi garantez că vor fi revolte dacă acea femeie nu va 
eliberată! 

— Eliberată? Cei care se află aici sunt aici de bunăvoie. 

— De bunăvoie! După ce a vizitat-o ăla? spuse Wiclov și arătă 
spre Sigrud, care își scărpina plictisit nasul. Asta e intimidare! 
Ameninţare! Cu ce diferă de o răpire? zise Wiclov. 

Shara își drese vocea. 

— Vă înșelaţi, domnule. Doamna Torskeny a băut o cafea cu 
mine. Pot să vă garantez asta personal. 

Wiclov își mută privirea disprețuitoare spre ea. 

— Și tu cine mai ești? Ah, tu ești înlocuitoarea bădăranului 
aceluia abject de Troonyi? Și tu te vei ocupa cu petreceri 
deșănţate, vei stropi cu gin pe jos și apoi vei râde la toate 
prostiile? Dacă e așa, atunci în ochii mei nu ești decât o 
beţivană ratată! 

Shara clipi ușor. Nu i se mai vorbise așa de ceva vreme. 

— Presupun că dumneavoastră sunteţi Ernst Wiclov, nu-i așa? 
întrebă ea calmă. 

— Cred că numele meu se află pe vreo listă de-a voastră, 
undeva. „Inamicul Saypurului” scrie pe ea. Sunt mânaru de ţinta 
pe care mi-aţi pus-o pe piept! zise el sălbatic. 

— Din contră, domnule. Am aflat despre dumneavoastră de- 
abia aseară, spuse Shara. 

Mulaghesh își duse mâna la gură ca să nu râdă. 


VP - 173 


Wiclov se înroși. 

— Impertinenţa este unul dintre rarele lucruri la care poporul 
vostru chiar excelează. Domnișoară, nici tu și nici doamna 
guvernatoare nu mai puteţi acoperi asta cu minciunile voastre. 
Nu mai aveți niciun as diplomatic ascuns în mâneci. Faptele 
vorbesc de la sine: un cetăţean al Bulikovului este ţinut ostatic, 
cu siguranţă în semn de răzbunare pentru încăierarea de 
aseară! 

— Încăierare? ţipă Mulaghesh. Șaisprezece oameni au murit. 
Au murit violent. Am fost acolo. Le-am văzut cadavrele. Tu i-ai 
văzut? 

— Nu am nevoie de încă o confirmare a barbarismului vostru, 
zise el. 

— Întâi a fost o încăierare, acum e barbarism? 

— Problema e discutabilă. O aveţi pe Irina Torskeny în 
ambasada? Dacă veţi continua să minţiţi și să spuneţi că nu, 
atunci eu și colegii mei vom face din acest caz unul de maximă 
importanță pentru faptul că acţiunile voastre încalcă mai multe 
tratate internaţionale. Numele și carierele voastre nu vor mai 
reprezenta nimic. Eu personal voi avea grijă să fiţi alungaţi din 
țara noastră fără a avea posibilitatea să vă mai întoarceţi 
vreodată. Înţelegeţi ce vă spun? 

Shara făcu o grimasă. Ea nu era intimidată de amenințările lui 
ridicole. Dar Wiclov se pricepea de minune să stârnească vâlvă 
când nu era cazul, iar Shara numai de asta n-avea nevoie acum. 
Încă de la viziunea pe care o avusese în celulă, Shara simţea că 
stătea pe un butoi cu pulbere și toată lumea încerca să-l 
dărâme. 

— Aha! Uite-o! Uite-o! urlă deodată Wiclov. 

Toată lumea se întoarse. Sharei îi stătu inima când o văzu pe 
Irina Torskeny stând în ușa Ambasadei. 

— Vedeţi? O vedeți? Este ţinută ostatică! V-am spus eu! Ea 
este, nu-i așa? ţipă din nou Wiclov. 

Shara se îndreptă cu pași hotărâți spre Irina, care îl privea pe 
Wiclov cu ochii mari. 

— Irina, nu ar fi trebuit să cobori. Nu ești în siguranţă, spuse 
Shara. 

— Mi-am auzit numele, zise Irina încet. Acela este un Edil? Nu 
este cumva Edilul Wiclov? întrebă ea. 

— Îl cunoști? Pe ceilalţi bărbaţi îi știi? 


VP - 174 


lrina dădu din cap că da. 

— Întreabă de mine? 

— Irina! Nu o asculta! Vino la mine, Irina! Nu o asculta! urlă 
Wiclov. E 

— Cred că cineva îţi urmărea locuința. iți urmăreau fiecare 
mișcare chiar și după ce ai încetat să mai lucrezi pentru ei, 
spuse Shara. 

— Irina! Vino la noi! Nu o asculta! continuă să ţipe Wiclov. 

— Te sfătuiesc să nu te duci la ei, Irina. Nu le cunosc 
intenţiile, dar nu cred că sunt bune, zise Shara. 

Irina privea fix înainte. 

Wiclov zdrăngăni poarta. Mulaghesh ţipă la el să se oprească, 
dar el continuă: 

— Îți vor răul, Irina! Ei vor să faci rău Bulikovului! Nu o asculta 
pe acea femeie! urlă Wiclov. 

— lrina, te sfătuiesc să nu te duci la ei. Oamenii din spatele 
acestei afaceri sunt foarte periculoși. Știi asta, continuă Shara. 

— Dar un Edil nu ar... 

— Te aud! urlă și mai tare Wiclov. E evident o minciună. Aud 
ce-i spui, să renunţe la drepturile ei de cetăţean al Bulikovului! 
Nu o asculta, Irina Torskeny! 

— lrina! Gândește-te! spuse Shara. 

Dar Wiclov continuă: 

— Ea nu este din aceeași rasă ca noi, nici din același popor! 
Nu este binecuvântată ca tine și ca mine și ca toți fraţii și toate 
surorile tale. A spune așa ceva contravine legilor lor, dar inima 
ta știe că este adevărat! 

Irina se uită la Shara și Shara știa că deja se hotărâse. 

— Îmi... îmi pare rău, spuse Irina și traversă curtea. 

Wiclov mișcă poarta și urlă la Mulaghesh să o deschidă. 
Mulaghesh se uită la Shara. Shara încercă să se gândească la 
ceva, dar nu îi veni nimic în minte. Mulaghesh dădu din cap, pe 
față i se citea amărăciunea. Mecanismul începu să pornească și 
poarta se deschise ușor. 


„Să-ţi întinzi urechile peste valuri, 
Să-ţi unduiești sufletul peste dealuri, 
Să-ţi speli mâinile în sânge și sare, 
Să-ţi închizi ochii la cântecul pădurii. 


VP - 175 


Noi suntem o sabie în vânt, 
Un tăciune prin zăpadă, 

O umbră pe sub valuri, 

Și ne aducem aminte. 


Ne aducem aminte zilele de pe mare, râul de aur, 
Zilele de cuceriri, comori nesfârșite, 

Ne numesc barbari, 

Dar știm că am trăit în pace. 


Pentru că am cunoscut violenţa mult prea bine, 
Violenţa, prietenul nostru nedorit. 

Cât timp am trăit în umbra ei 

Până când regii ne-au scos din adâncu-i. 


De la fereastră, un vârf de oțel, 

De la torţă, o mică flacără, 

Să ne facem plute, să ne târâm peste câmpuri, 
Un strigăt în întuneric, fără răspuns. 


L-am pierdut, i-am pierdut familia, 
Familia noastră, pentru că ne-am pierdut regele. 


Nici n-am putut să-l plângem. 

Lui Harkvald trupul i-au luat, 

L-au aruncat în valuri, hrană monștrilor din mări, 
L-au aruncat în recoltele cu care ne hrănim copiii. 


Acum avem zile însângerate, zile negre, 
Zile de tâlhării și fărădelegi, 

Zile de război nesfârșit, 

Zile de ţărmuri goale și morminte pline. 


Ni-l amintim. Ne amintim de familia lui, 
II ţinem minte pe ultimul său fiu, 
Ni-l amintim pe Dauvkind. 


Și știm că într-o zi 
El se va întoarce 
Și ne va salva de noi înșine.” 


VP - 176 


Cântec Dreyling anonim, 1700 


VP - 177 


e CE NE SPUNE ISTORIA e 


Shara rămase în curte urmărind cu privirea cum mica mulţime 
se îndepărta. Mulaghesh și Sigrud se apropiară de ea. 

— Ei bine, n-a fost bine, spuse Mulaghesh. 

Shara era de acord - de fapt, ultimele treizeci și șase de ore 
nu merseseră cum trebuia. Părerea ei era că fuseseră chiar 
dezastruoase. 

Shara recapitulă situaţia: Restauratorii știau despre existenţa 
Depozitelor secrete. Mai mult decât atât, se părea că aflaseră că 
în Depozite exista ceva ce le-ar putea fi de mare ajutor. 
„Rămâne întrebarea dacă au pătruns deja în Depozite. Și dacă 
au intrat, oare au început să folosească obiectul pentru care 
veniseră acolo? Oare din această cauză am intrat în contact cu 
acea zeitate?”, gândi Shara. 

Și la fel de ciudat: „De ce să-l omoare pe Pangyui după ce 
puseseră mâna pe ce voiau de la el? Mai ales dacă asta aduce 
«oamenii răi» în Bulikov?” 

Shara se frecă la ochi. Un mic mârâit de frustrare îi ieși din 
gât. 

Pitry tuși din ușă. 

— Ești bine? 

— Nu. Nu sunt bine, zise Shara încet. 

— Vrei să-ţi aduc ceva? 

Shara se ciupi tare de mână. Totuși, durerea nu reuși să-i 
spargă mintea îngheţată. 

„Mai rămâne de făcut un singur lucru”, își zise ea. 

— Am nevoie de un cuțit. 

— Poftim? spuse Pitry. 

— Un cuţit. Unul foarte ascuţit. 

— Ce? zise el alarmat. 

— Și de o cratiţă. 

— Poftim? întrebă și Mulaghesh. 

— Și două cepe proaspete, pătrunjel, sare, piper, boia și 
aproape un kilogram și jumătate de carne de capră. 

Sigrud oftă și își acoperi faţa. 

Shara îl ignoră și intră în ambasadă. 


VP - 178 


— Haide! zise ea și le făcu semn cu mâna. 

— Poftim? Ce naiba! zise Mulaghesh. 

Sigrud bombăni ceva și le explică: 

— Întotdeauna gătește când este foarte, foarte supărată. 

Shara se opri. 

— Mai ţii legătura cu informatorii tăi? îl întrebă ea pe Sigrud 
fără să se uite la el. 

— Bineînţeles! zise acesta. 

— Spune-le s-o urmărească. Și să raporteze oră de oră. 

— Nu vrei să o urmăresc eu? 

— Am nevoie de tine aici, zise Shara. Trebuie să descâlcim 
anumite lucruri. 

— Ce fel de lucruri? întrebă Mulaghesh. 

— Lucruri moarte. Sau care ar fi trebuit să fie moarte, zise 
Shara. 

e 

Ce bine-ar fi fost dacă era cuțit. Tot timpul dornic să găsească 
calea care opune cea mai puțină rezistență, întotdeauna atras 
de cele mai vulnerabile puncte. Tăia pielea și oasele și aluneca 
prin tot ca un fir de iarbă dus de apă. Cuţitul dansa și lăsa în 
urma lui grămăjoare de coji de portocală, coji de lămăi, coji de 
pepene. Tăia ușor pielea, separând venele și mușchii, oasele și 
zgârciurile, transformând cotletul de capră în ceva ce nu mai 
semăna cu niciun animal și cu nicio parte de animal. 

„Ai nevoie doar de un cuţit bun și de o cratiţă și mai bună. Cu 
aceste două unelte simple, oricine poate crea orice”, gândi ea. 

Shara aprinse un chibrit și căută jetul de gaz al arzătorului. 
Flăcări albastre se aprinseră în cuptor îmbrăţișând cratița. Puse 
ulei în cratiţă și luă o ceapă. 

— La început au fost șase. Sau cel puţin șase s-au arătat 
lumii. Olvos, aducătoarea de lumină. Kolkan, judecătorul. 
Voortya, războinica. Ahanas, agricultoarea. Jukov, farsorul și 
stăpânul graurilor. Şi Taalhavras, constructorul, zise Shara și 
faţa ei străluci de la flacăra din cuptor. 

Mulaghesh își strânse pumnul și degetele îi trosniră. 

— Știu asta. Toată lumea știe asta. 

— Cunoști doar o parte, zise Shara. 

Ea stătea în faţa cuptorului în bucătăria mare a Ambasadei, 
care odinioară producea mâncare pentru multe evenimente 
sociale, până când Troonyi a avut grijă să distrugă tot. 


VP - 179 


Mulaghesh și Sigrud stăteau la masa servitorilor, înconjurați de 
un nor de fum. Mulaghesh cu ţigara ei, iar Sigrud cu pipa. Pitry 
alergă dinspre cămară, de unde aduse mai multe legume, 
mirodenii și carne. 

— Sunt mai multe informaţii care nu sunt predate, continuă 
Shara. Legile ordinii lumești îi fac pe continentali să nu zică 
nimic de asta, dar și în Saypur există o anumită stricteţe din 
acest punct de vedere. Istoricilor li se permite să publice 
anumite descoperiri. Altele sunt îndosariate și uitate. Mai ales 
când vine vorba de antici, de cei sacri, de zeități. Toţi cei șase s- 
au născut pe Continent - când? nimeni nu știe -, toți cei șase și- 
au stabilit teritoriile aici și toți s-au luptat între ei ca nebunii 
pentru mai bine de cinci sute de ani. 

— Nu știam că s-au luptat între ei. Credeam că au fost aliați, 
spuse Mulaghesh. 

Cuţitul Sharei făcu o mică tăietură în coaja cepei, apoi trase 
îndepărtând foița lucioasă de deasupra. 

— Au fost aliaţi, până la urmă. Dar la început s-au luptat ca 
nebunii pentru teritoriu, supuși, pentru orice. Undeva la 
începutul anilor 700, au decis totuși să nu se mai lupte și să se 
unească. La scurt timp după asta au decis să înceapă 
expansiunea. O expansiune rapidă. Acesta a fost începutul 
Epocii de Aur a Continentului și totodată începutul epocii de 
sclavie a Saypurului faţă de Continent, despre care cunoaștem 
foarte multe, deși am prefera să nu știm. Dar imaginaţi-vă 
Continentul ca pe o plăcintă - pentru că este aproape rotund - 
tăiată în șase bucăţi. lar în centru, butucul roții, spuse ea, și luă 
un tocător, îi testă flexibilitatea și-l trânti pe tejghea. 

— Bulikovul, spuse Sigrud, iar cuvântul îi ieși printre buze 
învăluit de fum. 

— Da, spuse Shara și tăie ceapa pe jumătate. 

Așeză jumătatea pe tocător și o apucă bine de tot. Cuţitul se 
mișcă sacadat, repede. Ceapa se dezintegră transformându-se 
în bucățele albe. 

— Cetatea de Scaun a Lumii, continuă ea. Orașul nimănui și 
orașul tuturor, construit când au decis să se unească. Până la 
urmă, fiecare zeitate avea orașul său. Kolkashtan pentru Kolkan, 
Taalhavshtan pentru Taalhavras, Ahanashtan pentru Ahanas, 
Jukoshtan pentru Jukov și Voortyavashtan pentru Voortya. Așa 
că Bulikovul a fost creat pentru toți. 


VP - 180 


— Dar ai enumerat doar cinci, spuse Pitry din spatele unei 
mici grămezi de ţelină. 

— Corect. Olvos a avut un oraș, odată. Dar a abandonat 
Continentul imediat ce zeitățile au dorit să se unească. Și când a 
plecat, adepţii ei au părăsit orașul. L-au lăsat pradă cenușei și 
nisipului, după cum spunea un istoric. Nimeni nu știe unde se 
afla. 

— De ce a plecat? întrebă Mulaghesh. 

— Nu se știe cu exactitate. Poate că nu era o zeitate foarte 
sociabilă. Poate că n-a fost de acord cu ceva. Poate că n-a vrut 
să facă parte din Marea Expansiune, când Continentul a cucerit 
aproape toată lumea cunoscută. Oricare ar fi fost motivul, 
zeitatea a dispărut din istorie. Ultima oară când cineva a văzut-o 
sau a vorbit cu Olvos a fost în 775. 

— Stai puţin. Deci lumea știe de atâţia ani că una dintre 
zeități încă mai trăiește? Credeam că marele Kaj le-a omorât pe 
toate! zise Mulaghesh. 

— Da, dar, mai exact, despre care zeități ţi s-a spus că au fost 
omorâte? Și în ce circumstanţe? spuse Shara și începu să 
numere pe degete. Pe Voortya a omorât-o în Saypur, în timpul 
Nopţii Nisipurilor Roșii. Pe Taalhavras și pe Ahanas i-a omorât 
când a debarcat pentru prima oară pe Continent. Și pe Jukov l-a 
omorât în Bulikov după ce a cucerit orașul. Când ţi s-a vorbit 
vreodată despre asasinarea lui Olvos? Sau a lui Kolkan? 

— Dar... dar toată lumea e de acord că s-au pierdut foarte 
multe informații istorice în momentul invaziei Kajului. Nimeni nu 
știe sigur ce s-a întâmplat. E posibil să-i fi omorât pe Olvos și pe 
Kolkan, nu-i așa? întrebă Mulaghesh. 

— Parţial adevărat. Știm doar ce ne spun frânturile de istorie. 
Kajul și-a folosit arma - despre care nu cunoaștem nimic - 
pentru a distruge zeitățile, iar acestea au dispărut. Dar asta nu 
înseamnă că au dispărut de tot din prezent. Unele miracole încă 
funcționează. Zeităţile nu au părăsit definitiv Continentul, în 
ciuda eforturilor și dorințelor noastre. Istoria e neclară și cu 
privire la cum i-a omorât pe cei pe care știm că i-a omorât. Pe 
Jukov, de exemplu, l-a omorât la trei ani după ce a cucerit 
Bulikovul - ceva ce nu este specificat în textele saypuriene 
oficiale. 

— Nu știam asta. Credeam că Jukov a fost executat în timpul 
Marii Epurări. Așa ne-au învăţat la școală, spuse Pitry. 


VP - 181 


— Asta pentru că pierderea lui Jukov nu este un subiect 
popular. Lasă să se vadă slăbiciunile Kajului. Jukov nu l-a atacat 
pe Kaj, ci s-a ascuns de el. Și totuși, Kajul a avansat sau poate 
și-a dat seama că mai întâi trebuie să distrugi spiritul inamicului 
tău și apoi trupul. Din această cauză a început Epurarea. 

Shara zdrobi cu mânerul cuţitului un căţel de usturoi, îl tocă, 
apoi îl aruncă în cratiţă împreună cu ceapa. 

— Marea Epurare nu a fost așa măreaţă și dreaptă cum este 
de obicei descrisă în cărţile de istorie din Saypur. Kajul nu și-a 
folosit arma pentru a elimina fără vărsare de sânge toate 
creaturile divine de pe Continent în același timp. Și nici nu le-a 
trimis înapoi în ceruri sau pe mare. 

— Atunci ce-a făcut? întrebă Pitry. 

— Au fost scoși din casele lor în stradă, spuse Shara și învârti 
cuțitul în mână. 

Mânerul era alunecos și uleios. 

— Au fost înlănțuiţi și mânaţi ca vitele și măcelăriți cam la fel 
ca ele. Spre deosebire de creatorii lor, creaturile divine puteau fi 
omorâte prin metode obișnuite. 

Sigrud rânji maliţios, savurând o amintire urâtă. 

— În Bulikov, de exemplu, continuă Shara, găsești foarte 
multe gropi comune. Cine știe ce fel de oase am găsi dacă am 
săpa în ele? Aripile delicate ale unui gityr, poneii înaripaţi ai lui 
Ahanas? Oasele degetelor unui hovtarik, harpiștii cu 
douăsprezece degete care cântau la curtea lui Taalhavras? 
Oasele sfărâmate ale unui mhovost, oamenii-os, animalele de 
groază ale lui Jukov? Presupunând, bineînțeles, că n-au mai fost 
transformați în pulbere de Kaj și de armata lui - ceea ce, după 
părerea mea, chiar s-a întâmplat. Poate se simțeau îndreptățiți. 
Căci nu trăise fiecare saypurian cu frica de aceste creaturi? Nu 
erau ei oare monștrii periculoși? Dar un soldat a scris c-a auzit 
țipete de durere venind din flăcări și că unele dintre aceste 
creaturi aveau înfățișare și comportament de copii și cereau 
îndurare. Pe care nu au primit-o. 

Mulaghesh tăcea. Fumul ţigării ei se subţiase. Sigrud își trecu 
degetele peste lama cuţitului său negru. Pitry, pierdut în 
gânduri, încerca să pună înapoi în cutie făina vărsată, dar fără 
rezultat. 


VP - 182 


Shara verifică orezul, care se înmuia în supa de pui, apoi 
sosul, care era negru și cremos. Adulmecă și adăugă puţin 
usturoi. 

— Când Epurarea s-a terminat, Jukov a ieșit din ascunzătoare. 
Se spune că a stat ascuns într-un ochi de geam - ce înseamnă 
asta exact, nu știu să zic. Din nou vă spun, știu doar ce ne 
învaţă istoria. Jukov i-a trimis un mesaj Kajului, cerându-i să se 
întâlnească. Singuri. Spre surprinderea locotenenţilor lui, Kajul a 
acceptat. Dar poate că își luase măsuri de precauţie, pentru că, 
atunci când a întâlnit ultima zeitate, se spune că știa că Jukov 
nu reprezenta nicio amenințare: zeitatea plângea incontrolabil, 
tulburată de măcelul și distrugerea care se abătuseră asupra 
Continentului, zise Shara. 

— Ar fi trebuit să vină în Saypur. Atunci ar fi fost pregătit 
pentru un astfel de dezastru, spuse Mulaghesh. 

— Probabil că așa e. Cei doi s-au întâlnit într-un templu 
abandonat. De fapt, o ruină, chiar dacă rapoartele locotenenților 
Kajului erau neclare cu privire la locul exact unde se afla acest 
templu. Au stat acolo aproape o noapte întreagă. Ce și-au zis cei 
doi, nimeni nu știe. Văzând că nu se întoarce, locotenenții 
Kajului au crezut că s-a întâmplat o nenorocire. Apoi Kajul și-a 
făcut apariţia, după ce îl omorâse cu mâna lui pe Jukov. Și 
totuși, Kajul plângea. De ce, nu a vrut să zică. După această 
ultimă victorie, a devenit tăcut și posac și a început să bea din 
ce în ce mai mult. A murit din cauza unei infecţii, la mai puţin de 
patru luni de la acest eveniment, fiind printre primele victime 
din Anii Ciumei, cel mai probabil, zise Shara și își șterse cuțitul. 

Sigrud își trase și își frecă nasul. Nu părea foarte interesat de 
aceste povești. 

De cealaltă parte, Mulaghesh era atentă la fiecare cuvințel. 

— Deci Jukov a fost ultimul zeu omorât? întrebă ea. 

Shara presără sare peste carnea de capră și o puse peste 
legumele fierte. 

— Da. Anii Ciumei au început imediat după ce a dispărut și 
ultima fărâmă a protecției divine, deci știm sigur că zeitatea a 
plecat din această lume. 

Mulaghesh se gândea. 

— Este al naibii de ciudat să enumeri zeitățile ca și cum ar fi 
suspecții unui jaf. Ca și cum i-am alinia la perete și am chema 
victima să identifice criminalul. Deci singurii zei confirmati morți 


VP - 183 


- sau cel puţin pe care i-au văzut și alţii murind - sunt Voortya, 
Taalhavras, Ahanas și Jukov? 

— Cam așa, da, spuse Shara. 

— Mai rămân Olvos și Kolkan. 

— Da. 

— Nu ne-ai spus nimic despre Kolkan. 

— Da. Știm destul de multe despre existenţa lui. Totuși, 
despre sfârșitul lui... nimeni nu știe nimic. Nu credem că vreo 
persoană de pe Continent a știut vreodată. 

— Și el a plecat ca Olvos? întrebă Pitry. 

Shara își șterse mâinile cu o cârpă. 

— Nu. Nu a plecat. Sau cel puţin nu credem asta. 

— Atunci ce s-a întâmplat cu el? 

Shara se uită la ceas. În douăzeci de minute mâncarea va fi 
gata. 

— Asta, spuse ea așezându-se, este o poveste cu totul aparte. 

(J 

— Se spune despre Kolkan că a fost o zeitate a ordinii și a 
judecății. El era Omul de Piatră, Cel de pe Înălțimi, Păstorul 
Indepărtat. Era prezentat în multe ipostaze, dar cea mai 
impozantă imagine era cea a unui om așezat pe un munte, cu 
ambele braţe întinse în față și cu palmele deschise, așteptând 
să cântărească, să judece. A fost de departe cea mai activă 
zeitate dintre toate cele șase. Jukov se juca cu supușii lui umani, 
transformându-i în animale - câteodată în lupi, dar de cele mai 
multe ori în grauri maro. Și, de asemenea, mergea mai departe 
de atât, lăsându-i însărcinaţi, indiferent de sexul lor, dacă vă 
vine să credeţi. 

Pitry rămase cu gura căscată, dar Shara continuă: 

— Taalhavras şi  Ahanas, fiind constructor, respectiv 
agricultoare, aveau treburi mai importante și nu erau foarte 
interesați de viața muritorilor. Olvos, după cum știți, a preferat 
să plece. Și Voortya a fost și ea destul de activă în aria ei de 
activitate - conducând personal atacuri și războaie. Dar niciunul 
nu se compară cu Kolkan, care era fascinat - dacă nu chiar 
obsedat - de vieţile oamenilor. 

Shara întoarse carnea din cratiţă. Grăsimea sfârâia. Își scoase 
mâna din cuptor înainte ca o picătură de ulei încins să-i atingă 
degetele. 


VP - 184 


— Kolkan nu dorea altceva pentru supușii lui decât să ducă o 
viaţă bună și ordonată. După ce a pus bazele orașului 
Kolkashtan, le-a spus adepților lui să vină la el cu orice fel de 
întrebare sau problemă și el va fi acolo ca să le răspundă, să 
judece și să-i ajute. Și ei au răspuns cu entuziasm. Există scrieri 
care arată că oamenii stăteau la cozi lungi de zeci de kilometri. 
Unii dintre ei leșinau, alţii mureau de foame sau se îmbolnăveau 
așteptând să le vină rândul. Scrierile istorice sunt destul de vagi, 
dar se spune că Kolkan a ascultat păsurile a milioane de 
oameni, judecând zi și noapte, stând într-un singur loc pentru 
mai bine de o sută șaizeci de ani. 

— Pe toate mările! spuse Mulaghesh. 

— Da. Istoricii s-au pus de acord că treaba asta l-a afectat 
cumva pe Kolkan. Până la urmă, și-a dat seama că acest proces 
nu era eficient. Așa că și-a încheiat perioada de judecată, a ieșit 
din templul său și a început să dea edicte, bazate pe tot ce 
învățase în toată perioada aceea. 

Sigrud scoase din cămară o bucată de șuncă afumată, se 
așeză, tăie cu cuțitul lui negru o felie perfect dreaptă, o băgă în 
gură și, mestecând, începu să taie și restul. 

— Pe parcursul a doi ani, Kolkan a emis douăsprezece mii de 
edicte. Conform standardelor noastre moderne, aceste legi erau 
foarte vagi și de multe ori arbitrare: să nu pui un tip de piatră 
peste alt tip de piatră, părul femeilor trebuie pieptănat într-un 
anume fel, doar în anumite ore ale zilei se cuvine să vorbești, iar 
în restul timpul trebuie să taci, aceste cărnuri pot fi afumate, 
celelalte nu. Și așa mai departe. Te-ai fi așteptat ca oamenii 
normali să reziste și să încerce să se elibereze. Dar kolkashtanii 
nu. Au primit bucuroși aceste reguli, toate cele douăsprezece 
mii de legi. Pentru că, până la urmă, dacă zeitatea lor spunea că 
le merită, atunci nu le meritau? 

— Nu vorbeşti serios! se miră Pitry. 

— Ba vorbesc cât se poate de serios. Au respectat legile lui, 
indiferent de cât de ciudate erau. Dar cum nimeni nu era 
perfect, foarte puţini le-au respectat întocmai. Dar /egile nu 
puteau să fie greșite - oamenilor le plăcea să facă ce li se 
spunea -, așa că, la un moment dat, Kolkan a tras concluzia că 
problema consta în faptul că oamenii nu-și doreau suficient de 
mult să respecte edictele. 


VP-185 


Shara săltă capacul de la oala cu orez. Un nor mare de abur 
se ridică, aburindu-i ochelarii. Se dădu un pas în spate, lăsă 
capacul jos și își șterse lentilele. 

— Așa a început Ordonanţa Pedepselor, continuă ea. Un 
document viu și nesfârșit care se edita constant și care prezenta 
modul cum oamenii puteau fi încurajați să respecte legile. În 
timp se observă o tendinţă crescută de a - cum să o spun eu? - 
de a frăgezi carnea. 

— De a frăgezi carnea? întrebă mirată Mulaghesh. 

— Biciuire. Infierare. Bătaie. Orbire. Și amputări pentru cei 
mai răi infractori - tăierea mâinii unui hoţ și așa mai departe. 
Niciodată moartea. Kolkan a decretat că viaţa era sacră. Nici 
chiar el nu încălca legile. Una dintre cele mai grele pedepse se 
numea Degetul lui Kolkan: o piatră mică și rotundă care, atunci 
când atingea pielea, devenea din ce în ce mai grea și mai 
fierbinte. Călăii legau victimele și puneau acest Deget pe picior 
ori pe abdomen, ori pe piept, ori pe... 

Se auzi un scârțâit de la mănușa lui Sigrud. Pumnul drept îi 
era strâns și tremura, avea gura încleștată și își înfipsese cuțitul 
adânc într-o pulpă de porc. 

Shara tuși. 

— Aţi înţeles. Oamenii nu se opuneau când primeau aceste 
pedepse. Nu se împotriveau. Le acceptau cu un servilism demn 
de niște condamnaţi. Cu trecerea timpului, pedepsele și regulile 
lui Kolkan au devenit din ce în ce mai ciudate și din ce în ce mai 
grave. A dezvoltat o fixaţie pe dorinţă, pe sex și pe dorinţele 
carnale. Și-a dorit să cenzureze total aceste subiecte. Prima lui 
metodă de reprimare poate fi în mod ironic cunoscută oricărui 
saypurian. Pentru că a interzis recunoașterea publică a sexului 
și anatomiei feminine. 

— Poftim?! Asta nu e ca... nu e deloc ca în Legile ordinii 
lumești! Noi încercăm să interzicem ceva periculos! spuse 
Mulaghesh. 

— Și pentru Kolkan nu exista ceva mai periculos decât 
sexualitatea. Istoricii saypurieni nu știu de ce a ales să interzică 
sexul feminin. Era o chestiune extrem de dezbătută printre 
specialiști. Dar Kolkan le-a cerut preoţilor și sfinţilor lui să le 
forțeze pe femei să-și acopere complet corpul și faţa în public și 
să scoată în afara legii orice referire publică la anatomia și 
sexualitatea - de orice fel - a femeii. Această lege se numea 


VP - 186 


„Extirparea Impurităţii” și a dus la o ghicitoare cam sumbră: 
Cum poţi scrie o lege care interzice un lucru pe care nu ai voie 
să-l scrii în lege? Până la urmă, cei care au făcut legea s-au 
decis asupra termenului de „feminitate secretă”, care poate 
însemna orice. Așa că legea putea fi interpretată fie înspre 
îndurare, fie înspre pedepse grave, depinde cine judeca, spuse 
Shara. 

Răcoarea celulei, jocul umbrelor. Tânărul șoptind: „Nu mă 
ispiti cu feminitatea ta secretă”. 

— Lucrurile s-au înrăutățit din ce în ce mai mult. Începuse să 
le ceară tuturor supușilor și adepților lui să-și acopere trupurile 
și le-a interzis orice fel de plăcere: gustul mâncării, al băuturii, 
atingerea pielii altcuiva, până și somnul confortabil, pentru că 
toți adepţii lui Kolkan erau obligaţi să doarmă pe un pat de 
piatră. Plăcerea fizică de orice natură nu trebuia să fie 
încurajată. Și pedepsele s-au înrăutățit. Castrare, și pentru 
bărbaţi, și pentru femei. Amputări oribile ale unor membre. Și 
așa mai departe. 

— Celelalte zeități începuseră să observe treburile astea, 
continuă Shara. Chiar dacă zeitățile interacțţionau între ele - 
unele au avut și relații - se mulțumeau să stea doar în zonele și 
teritoriile lor. Dar noile obsesii ale lui Kolkan au început să se 
extindă dincolo de graniţe. De exemplu, a insistat ca Bulikovul 
să adopte vederile lui asupra sexualităţii - homosexualitatea și 
promiscuitatea, care erau îngăduite de alte zeități mai 
permisive, au devenit ilegale în Bulikov. Jukov a fost un oponent 
al lui Kolkan, dar vederile lui Kolkan s-au înrădăcinat adânc în 
Bulikov, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat mai târziu. Până la 
urmă, Jukov le-a convins pe celelalte zeități să acţioneze. 

— Să acţioneze cum? întrebă Mulaghesh. Nu-mi spune că a 
existat și un al doilea război; de care nimeni nu știe nimic. 

— Nu. N-a mai fost un război. Pentru că, în anul 1442, Kolkan 
pur și simplu a dispărut. Fără niciun fel de explicaţie, spuse 
Shara. 

Se așternu liniștea. 

— Pur și simplu a... dispărut? întrebă Pitry. 

— Da. 

— Ca și cum ar fi fost lovit de arma Kajului? întrebă 
Mulaghesh. 


VP - 187 


— Nu chiar. Nimic din ce a făcut Kolkan nu a dispărut. 
Kolkashtanul a rămas intact. Dar au fost câteva schimbări. 
Deodată, toţi cei care au fost mutilaţi prin aplicarea pedepselor 
lui Kolkan au fost vindecaţi, iar membrele lipsă le-au crescut la 
loc. Cei care muriseră, bineînţeles, n-au fost readuși la viață. 
Acest lucru era oricum foarte ciudat, însă s-a întâmplat ceva și 
mai ciudat: victimele nu-și mai aduceau aminte că fuseseră 
pedepsite. Era ca și cum amintirile lor se șterseseră. 

— Și atunci de unde știi că ei au fost pedepsiţi de la bun 
început? întrebă Sigrud dându-și ochiul peste cap. 

— O întrebare foarte bună. A durat ceva, dar istoricii 
saypurieni au descoperit că anul 1442 a fost unul de o confuzie 
istorică fără precedent. Au făcut cercetări pe regiuni - toate 
scrierile istorice, jurnalele și mărturiile din Kolkashtan și Bulikov 
nu mai specificau nimic despre anii pedepselor lui Kolkan. 
Informaţiile pe care le avem astăzi provin din texte descoperite 
în locuri foarte îndepărtate de Kolkashtan sau Bulikov - locuri 
care au scăpat de ceea ce se poate numi o epurare istorică. 

— Și presupui că a fost mâna celorlaltor patru zeități? întrebă 
Mulaghesh. 

— Presupun asta, mai ales că celelalte zeități n-au făcut nicio 
remarcă despre dispariţia bruscă a lui Kolkan. N-am descoperit 
nicio proclamaţie sau explicaţie. Nici măcar nu-l menţionează. 
Ca și cum n-ar fi existat niciodată. Realitatea a fost ajustată - 
nu, rescrisă. 

— Și crezi că asta ai văzut? O zeitate dispărută, dar nu 
moartă? întrebă Mulaghesh. 

Shara se gândi o vreme și apoi răspunse: 

— Nu. 

— De ce? 

— Atacatorii noștri erau îmbrăcaţi și vorbeau ca niște 
kolkashtani. Dar am citit cazuri de comunicare cu zeitățile. Și ce 
am întâlnit eu în celulă nu a fost la fel de coerent. A fost ca o 
amestecătură de voci și de imagini - mai mulţi oameni într-unul 
singur. Nu știu cum să o numesc. Chiar și Kolkan ar fi avut mai 
mult sens decât chestia cu care am vorbit eu. 

Și se așternu liniștea. 

Sigrud râgâi încet. 

— Ce s-a întâmplat cu... - zise el și râgâi din nou - oamenii? 

— Cu oamenii? 


VP - 188 


— Ai lui Kolkan, spuse el fluturând dintr-o mână. 

— Aaa. Au continuat să facă aceleași lucruri mai mult sau mai 
puţin. Purtau robe kolkashtane, urmau legile kolkashtane, chiar 
respectau și aplicau Ordonanţele Pedepselor, până la un punct. 
Aveau amintiri vagi despre Kolkan, i-au ţinut minte legile - cei 
cărora nu le-au fost șterse amintirile - și au continuat să facă ce 
au făcut dintotdeauna. N-a mai fost la fel de oribil ca pe vremea 
lui Kolkan, dar existau aceleași vederi, aceleași credinţe, care 
persistă și acum în Kolkashtan și Bulikov, după cum știți. 

— Deci motivul pentru care expoziţia de artă a lui Votrov a 
fost atât de scandaloasă are legătură cu ce credea un zeu 
nebun acum trei sute de ani? întrebă Mulaghesh încet. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Shara se uită la ceas, apoi la carnea de capră. Mare parte din 
grăsime se topise. Scoase carnea ca s-o lase la scurs. 

— Presupun că lucrurile astea sunt ca inerția. Odată ce ai 
început, este greu să te oprești, zise Shara. 

Grăsimea sări pe aragaz și sfârâi ca lava când ajunge în mare. 

e 

Sigrud,  Mulaghesh și Pitry mâncau ca niște refugiați 
înfometați. Pe masă era tocană de capră în sos curry, orez alb, 
legume călite și rondele de porc. În câteva minute, farfuriile 
frumos aranjate de Shara erau aproape goale. 

— E minunat, zise Mulaghesh sughiţând. Este cel mai bun sos 
curry pe care l-am mâncat în ultimii ani. La fel de bun ca cel de 
acasă. Unde ai învăţat să gătești? 

— De la un alt agent, spuse Shara, care bea ceai, dar nu 
mănâncă. În timpul unei operaţiuni rămâi foarte multă vreme 
într-un singur loc. Înveţi să te descurci cu ce ai la îndemână. 

Shara se lăsă pe spate și se uită în sus. Pe tavanul de piatră 
se vedeau pete de fum. Pe lângă ele se mai vedeau și petele de 
grăsime de la zecile de mese gătite aici. 

— Ești absolut sigură că nimeni n-a intrat în Depozite? 

— Nimeni, spuse Mulaghesh cu gura plină. Am trimis pe 
cineva chiar acum să verifice. Dar sunt sigură că nu mai au 
resurse să atace Depozitul. 

— De ce? 

— Atacul asupra lui Votrov a presupus resurse umane 
considerabile. Și n-a fost doar o distracţie. Îmi miroase a 


VP - 189 


disperare. Și nu cred că pot organiza două astfel de operaţiuni în 
același timp. 

— Dar vom lua mai multe măsuri de securitate la Depozit. 

— Cu siguranţă. 

— Și înăuntru, și afară. 

— Nu chiar, spuse Mulaghesh care tuși și se șterse la gură. Nu 
avem niciun fel de pază înăuntru. 

— Niciun fel de pază? 

— Nu. Nimeni nu intră în Depozit. 

— Nici măcar trupe de patrulare? 

— Chiar dacă aș vrea să organizez acţiuni de patrulare, mă 
îndoiesc că ar intra cineva acolo. Acel loc este plin de fantome, 
Shara. Nu vrem să deranjăm ce se află acolo. 

— Dar ai o listă cu ce se află în Depozit? 

— Ah, da. Bineînţeles. 

— Și nu cumva ai mai multe exemplare? Din moment ce 
Efrem lua foi din listă ca să le studieze, mă gândesc că ţi-ai 
făcut câpii în caz că se întâmpla ceva. 

— Avem două câpii, da. Ce-ţi trece prin cap? 

— Mă gândesc la faptul că Irina Torskeny mi-a spus că a 
copiat din listă cam o sută de pagini, până când Restauratorii au 
găsit ceea ce căutau sau ceva care li s-a părut folositor. 

— Și? 

— Și știm că ultimele pagini au prezentat interes pentru ei. În 
clipa în care au găsit ceea ce căutau sau ceva ce avea să-i 
ajute, s-au oprit din a copia lista. Asta s-a întâmplat în Luna lui 
Tuva, conform spuselor Irinei. Așa că trebuie să verificăm 
paginile pe care profesorul le-a analizat în acea perioadă... 

— Și vom ști ce au găsit Restauratorii! Bineînţeles! La naiba, e 
genial! 

— Nu. Vom restrânge căutările de la un ac în carul cu fân la 
un ac într-un car cu fân mai mic, spuse Shara. Din ce mi-a spus 
lrina despre listă, erau zeci de articole pe fiecare pagină. Așa că 
vom reduce cantitatea de articole de verificat de la câteva mii 
la... poate doar câteva sute. 

— Câteva sute? spuse Mulaghesh descumpănită. 

— Este un punct de plecare. Și apropo de lrina..., spuse Shara 
și se întoarse spre Sigrud. 

— O supraveghem, zise Sigrud. 

— Ai încredere în oamenii pe care i-ai angajat? 


VP - 190 


— Știu cu cât îi plătim. Pentru o treabă așa ușoară n-ar trebui 
să existe probleme. Mi s-a spus că a fost dusă acasă și au lăsat- 
o acolo, singură. Și noi o supraveghem. 

— Nu trebuie să o pierdem. Ea a rămas singurul martor 
credibil pe care-l avem. Și trebuie să-l urmărim și pe Wiclov. 

— Suntem cu ochii pe el, zise Sigrud și își scoase cuțitul din 
bucata de șuncă. 

Shara bătu ușor în ceașca de ceai. „Stai cu ochii pe ei până 
crapă”, după cum spune zicala. 

— Dacă bei doar ceai când muncești, te sfătuiesc să treci pe 
cafea. Prevăd că vom avea mult de muncă în viitorul apropiat, 
iar cafeaua ajută mai mult, spuse Mulaghesh. 

— Cafeaua învigorează trupul, pe când ceaiul învigorează 
sufletul, zise Shara. 

— Și sufletul tău este atât de măcinat? 

Shara preferă să nu răspundă. 

— Nu vrei să mănânci? Mănâncă ceva până nu terminăm noi 
tot, spuse Pitry. 

— Ne-ar fi imposibil să devorăm tot, zise Mulaghesh. 

— Mda. Nu, răspunse Shara pierdută printre gânduri. 

— De ce? Nu ţi-e foame? 

— Nu asta e problema. Problema e că gustul îmi aduce aminte 
prea mult de acasă. Dacă vreau să simt gustul care-mi 
amintește de Ghaladesh, atunci prefer ca acela să fie de ceai. 

e 

Sicriul era așezat perfect în cutia de transport, nu mai era 
niciun centimetru de spațiu gol. „Mă întreb dacă se face comerţ 
cu cutii de transport pentru sicrie. Oare mor atât de mulți 
oameni în străinătate?” gândi ea. 

— Doriţi să închidem cutia acum? întrebă maistrul. 

El și cei trei angajaţi nu se oboseau să-și ascundă nerăbdarea. 

— Nu încă, răspunse Shara încet. 

Atinse capacul sicriului: pin lăcuit, cei mai mulţi dintre 
saypurieni nu vor avea parte niciodată de asemenea coșciuge. 

— Puteţi să-mi acordaţi câteva minute, vă rog? continuă ea. 

— Trenul spre Ahanashtan va pleca într-o oră. Dacă întârzie, 
atunci..., ezită el. 

— Atunci vă taie din salariu. Da. Voi plăti eu diferenţa dacă 
întârziaţi din cauza mea. Un moment. Vă rog! 


VP-191 


Maistrul ridică din umeri, le făcu semn și celorlalţi, iar Shara 
rămase singură pe aleea din spatele Ambasadei. 

Ar fi trebuit să existe și o ceremonie, dar de cele mai multe 
ori nu se întâmplă asta. Agentul ei din Javrat, docherul pe care l- 
au trimis în Kolkashtan, vânzătorul din Jukoshtan care mergea 
din ușă în ușă să vândă aparate de fotografiat, care le făcea 
poze locuitorilor pretinzând că din asta trăiește... pe niciunul nu 
l-a uitat. Îi stăruiau în minte ca și cum ar fi fost încă vii. 

„Dacă aș putea să vin acasă cu tine, doar să te văd așezat în 
locul de odihnă, aș face-o”, îi spuse ea sicriului. 

Își aminti cât de încântată fusese când venise în Ahanashtan 
și-l cunoscuse pentru prima oară, iar el era cum și-l imaginase 
dintotdeauna: un bărbat mic de statură, cu ochii ageri și 
ferchezuit. 

După o zi de instruire, profesorul se arătase impresionat de 
cât de multe lucruri știa Shara. 

— La ce Universitate ai studiat? Îmi pare rău, dar nu cunosc 
nimic din ce ai publicat. 

Și când ea i-a zis că nu a publicat nimic și că nu va publica 
nimic și că munca ei era mult în afara sferelor academice, el s-a 
oprit, gândindu-se puţin, apoi a întrebat: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să te întreb. Tu ești... Ashara 
Komayd, nu-i așa? Lumea nu prea vrea să recunoască, dar tu 
ești, nu? 

Shara a schiţat un zâmbet și a încuviințat. 

— Ghonjesh și Ashadra au fost părinţii tăi? 

Ea a îngheţat, dar a încuviințat din nou. 

Profesorul a rămas puţin pe gânduri. 

— Să știi că i-am cunoscut. Foarte puţin. În anii reformelor. 
Știai asta? 

— Da, răspunse Shara foarte încet. 

— Ei au fost mult mai activi decât mine. Eu am stat la birou și 
mi-am scris articolele și scrisorile, dar ei s-au dus în mahalale, în 
zonele afectate de ciumă, montând corturi medicale și spitale. 
Cred că știau la ce pericole se expuneau - ciuma se răspândea 
atât de repede -, dar tot au făcut-o. Deseori mă gândesc că am 
fost un laș, dacă e să mă compari cu ei. Un șoarece de 
bibliotecă. 

— Nu cred, a zis Shara. 

— Nu? 


VP - 192 


— Eu cred că... ai schimbat istoria. Ai schimbat istoria când 
aveam nevoie să fie schimbată. 

El s-a crispat puţin la auzul acelor cuvinte. 

— Am schimbat? Nu, n-am schimbat nimic, domnişoară 
Komayd. Am spus ceea ce credeam eu că era adevărul. Sunt de 
părere că istoricii ar trebui să fie păstrătorii adevărului. Trebuie 
să spunem lucrurile așa cum sunt ele - sincer, fără niciun fel de 
înfloriri. Acesta e cel mai mare bine pe care-l poate face cineva. 
Și tu, ca un om aflat în slujba ministerului, trebuie să te întrebi 
ce adevăr dorești să păstrezi. 

După asta, Shara a simţit că profesorul era mai reţinut faţă de 
ea, ca și cum și-ar fi dat seama că era o persoană cu valori 
diferite de ale lui, cu un program și o poveste pe care el avea să 
le combată într-o bună zi. Dar Shara și-ar fi dorit să-i spună: 
„Nu, nu, te rog, nu mă dispretțui - sunt un istoric la fel ca tine. 
Caut adevărul, la fel ca tine”. 

Dar nu a putut să spună asta pentru că știa că ar fi fosto 
minciună. 


Nu am întâlnit niciodată o persoană care să aibă un 
privilegiu și care să nu uzeze de acel privilegiu cât de 
mult posibil. Poti spune ce vrei despre o credință, 
despre un partid, despre un sistem financiar, despre o 
putere - tot ce văd eu sunt privilegiile și consecințele 
lor. 

Țările, în opinia mea, nu sunt compuse din structuri 
care să susțină autoritatea. De fapt, sunt compuse din 
structuri care neagă privilegiile - cu alte cuvinte, ele 
decid cine nu este invitat la masă. 

Din păcate, oamenii lasă ideile preconcepute, 
dușmăniile și superstițiile să dicteze negarea acestor 
privilegii, când ar fi mult mai eficient dacă totul ar fi o 
afacere făcută cu sânge rece. 


Ministrul Afacerilor Externe Vinya Komayd 
Scrisoare către prim-ministru, 1688 


Încă o dimineaţă de iarnă. Când Shara deschise ușa 
Ambasadei, gardianul din curte, înfășurat până la nas în blănuri, 
se întoarse. 


VP - 193 


— Este la poarta principală. Nu l-am lăsat să intre pentru că... 

— Înţeleg, spuse Shara. 

Traversă curtea Ambasadei, gândindu-se că arăta diferit în 
timpul zilei - curată, rece și strălucitoare - faţă de seara trecută, 
când Wiclov lătrase la poartă ca un câine de pază. Copacii erau 
împovăraţi de ceea ce părea a fi un strat de sticlă neagră. 
Crăpăturile din zidurile clădirii Ambasadei erau umplute cu alb 
ca și cum ar fi fost reparate peste noapte. Cana de cafea din 
mâna ei lăsa în urmă o dâră de abur ca un vapor care 
înspumează valurile. 

Porțile se deschiseră. Băiatul stătea pe aleea Ambasadei și 
ținea în mâini o farfurie de argint. Părea îmbrăcat în haine de 
servitor și cu siguranță mersese mult pe jos, căci buza de sus îi 
era îngheţată. Dacă n-ar fi tremurat atât de tare, ar fi 
întâmpinat-o cu un zâmbet. 

— Domnișoară ambasadoare Thivani? 

— Cine ești tu? întrebă ea. 

— Eu... am... un... mesaj pentru dumneavoastră. Îi întinse 
farfuria de argint pe care era așezată o foaie de hârtie mică și 
albă. 

Shara o despături greu cu mâinile ei reci și citi mijind ochii: 


EMINENȚA SA VOHANNES VOTROV, 

EDIL AL DISTRICTELOR 14, 15 ȘI 16 DIN ORAȘUL BULIKOV, 
VĂ INVITĂ SĂ LUAȚI PARTE LA O SEARĂ SUPERBĂ 
CARE VA AVEA LOC ASTĂZI, DE LA ORA 19:30, 

LA CLUBUL GHOSHTOK-SOLDA. 

CU SIGURANȚĂ NE VOM DISTRA! 


Shara mototoli hârtia. 

— Mulţumesc, spuse ea, și o aruncă. 

„Nu știu cum se face că, dintre toate lucrurile, voi încălca 
tocmai promisiunea făcută Vinyei”. 

— Mă scuzaţi, domnişoară, nu vreau să deranjez, dar... pot să 
plec? întrebă băiatul. 

Shara se uită la el pentru un moment, apoi îi puse cana de 
cafea în mână. 

— la-o. Îţi va face mai mult bine ţie decât mie. 

Băiatul plecă târându-și picioarele. Shara se întoarse spre ușa 
Ambasadei. 


VP - 194 


Un copil începu să plângă pe strada de dincolo de ambasadă. 
O bătaie cu bulgări se sfârșise rău. Un bulgăre conţinuse prea 
multă gheaţă, iar copiii se adunaseră pe trotuar, arătând cu 
degetul și ţipând: „Nu e corect, nu e corect!” 

e 

Din ușă, interiorul clubului Ghoshtok-Solda părea să fie un zid 
gros de fum. Shara era consternată de ceea ce vedea, dar pe cei 
din interior nu părea să-i deranjeze. Gesticulau de parcă această 
ceață neagră era mediul perfect în care să-ți primeşti oaspeții. 
Vântul de afară intră și mătură tot fumul, transformându-l în 
vârtejuri și firicele subțiri, iar Shara de-abia putea vedea lumina 
lumânărilor, strălucirea  furculițelor  unsuroase și fețele 
oamenilor care râdeau. 

Apoi putoarea tutunului o lovi în plin. 

Intră, iar ochii începură să i se obișnuiască. Fumul nu era atât 
de gros pe cât își imaginase, dar îi era imposibil să vadă tavanul. 
Candelabrele și lămpile păreau a fi suspendate în aer. Băiatul de 
la birou se uită la ea - surprins, puţin indignat - și-i ceru un 
nume ca și cum nu s-ar fi așteptat ca un saypurian să mai aibă 
și altceva. 

— Votrov, spuse Shara. 

Băiatul aprobă băţos - „Ar fi trebuit să-mi dau seama” - și 
întinse mâna. 

Shara fu condusă printr-un labirint de separeuri, camere 
private și baruri, fiecare dintre ele pline de bărbaţi îmbrăcaţi în 
costume sau robe, cu dinţii strălucitori, cu cheliile strălucitoare, 
cu cizmele negre strălucitoare. Scrumul dansa în fum ca niște 
licurici portocalii. Era ca și cum fusese stropit cu ulei, inundat cu 
fum. Simţea cum fumul îi mirosea uluit tivul fustei, întrebându- 
se: „Ce e asta? Ce creatură misterioasă s-a infiltrat în acest loc? 
Ce ar putea fi?” 

La unele mese se așternu tăcerea când Shara trecu pe lângă 
ele. Capetele chele se ițeau din separeuri și o priveau. 
„Bineînțeles că-i ofensez de două ori. Sunt și femeie, și 
saypuriană” gândi ea fără să-și piardă cumpătul. 

O draperie de catifea se dădu la o parte pentru a da la iveală 
o încăpere impunătoare. În capul mesei mari cât o barjă stătea 
Vohannes. Era pe jumătate ascuns în spatele unui ziar și stătea 
tolănit într-un scaun capitonat, cu cizmele maro-deschis, 
murdare de noroi, cocoţate pe masă. In spatele lui, gărzile de 


VP-195 


corp saypuriene stăteau pe niște scaune destul de confortabile. 
Unul dintre indivizi se uită la ea, îi făcu cu mâna și ridică din 
umeri cerându-și scuze: „N-a fost ideea noastră”. Vohannes își 
cobori puţin ziarul, iar Shara văzu un ochi albastru uitându-se la 
ea. Bărbatul lăsă ziarul să cadă. 

Vohannes sări în picioare cât putu de repede, având în vedere 
șoldul rănit, și făcu o plecăciune. 

— Domnișoara Thivani! 

„Ar fi un prezentator de spectacole genial”. 

— De-abia au trecut două zile. Nu cred că e nevoie de o astfel 
de ceremonie, spuse Shara. 

— Ah, dar este nevoie de o astfel de ceremonie! Mai ales când 
cineva se întâlnește cu... cum era zicala aia? Dușmanul 
dușmanului meu este... 

— Despre ce vorbești, Vo? Ai adus ce te-am rugat? 

— Ah, da. Și ce bucurie a fost când am luat-o. Dar mai întâi... 

Vohannes bătu din palme de două ori. Mănușile lui albe din 
catifea erau pătate de tuș de pe ziar. 

— Domnule, vă rog să ne aduceți două sticle de vin alb de 
prune și o tavă de melci, zise el. 

Ospătarul făcu o plecăciune. 

— Bineînţeles. 

— Melci? spuse mirată Shara. 

Vohannes se întoarse către gărzile saypuriene. 

— Dumneavoastră, domnilor, vreţi ceva de băut? 

Unul dintre ei dădu să răspundă, se uită la Shara, își 
reconsideră răspunsul și dădu din cap că nu. 

— Cum doriţi! Te rog, ia loc, spuse Vohannes și arătă spre 
scaunul de lângă el. Mă bucur că ai putut să ajungi. Cred că ești 
foarte ocupată. 

— Ai ales un loc interesant pentru această întâlnire. Cred că și 
un lepros ar fi fost primit mai frumos. 

— Ei bine, m-am gândit că, din moment ce m-am întâlnit cu 
tine la locul tău de muncă, de ce să nu ne întâlnim și la locul 
meu de muncă. Și chiar dacă pentru tine pare o adunătură de 
moși afemeiaţi, domnişoară 7hivani, te asigur că aici este locul 
unde se face comerţul bulikovian. Dacă cineva ar putea vedea 
fluxul banilor, imaginându-și-l ca pe un râu auriu care trece pe 
deasupra capetelor noastre, prin tot acest fum și prin toate 
aceste glume proaste și prin toate aceste mâncăruri și prin 


VP - 196 


toate aceste țeste pleșuve, aici ar fi locul unde se formează cel 
mai mare, cel mai important și cel mai încâlcit nod. Te invit să 
observi și să te gândești la acest vapor șubred și împroșcat cu 
rahat care poartă comerțul Bulikovului spre mările prosperității. 

— Am sentimentul ciudat că ţie nu-ți face nicio p/ăcere să 
lucrezi aici. 

— N-am de ales. Este ceea ce este. Și chiar dacă parea fi o 
singură clădire, să știi că sunt mai multe. Fiecare casă din 
Bulikov este divizată, și casa asta este făcută bucățele, micuța 
mea secure. Fiecare separeu ar putea fi colorat special pentru 
alianțele politice care se fac. Ai putea desena linii pe podea - 
dacă aceste podele strâmbe ar permite-o - semnificând bariere 
pe care unii membri ai clubului nu ar avea curaj să le 
depășească. Dar de curând, acest club - la fel ca Bulikovul - 
începe să se împartă în două mari grupuri. Grupul meu și, ei 
bine... 

Îi aruncă ziarul în faţă. Un articol micuţ fusese încercuit: 
WICLOV ŢINE PIEPT AMBASADEI. 

— Atragi ceva publicitate, draga mea, spuse Vohannes. 

Shara se uită la articol. 

— Da. Am fost informată cu privire la asta. Și ţie de ce-ţi 
pasă? 

— M-am tot gândit cum să te ajut. 

— Vai! 

— Și te pot ajuta foarte mult mai ales în privinţa lui Wiclov. 

Un ospătar apăru de nicăieri, prin fum, cu o sticlă de vin alb 
de prune. Îi arătă sticla lui Vohannes. Acesta se uită la etichetă, 
încuviință dând din cap și întinse mâna leneș. | se dădu un 
pahar strălucitor din cristal. Ospătarul se uită neîncrezător între 
ei, ca și cum ar fi zis: „Şi chiar vrei să o servesc și pe ea?” 
Vohannes dădu din cap furios, iar ospătarul execută exasperat 
același ritual și pentru Shara, însă fără nicio tragere de inimă. 

— Obraznic mizerabil, spuse Vohannes după ce ospătarul ieși. 
Ti se întâmplă des așa ceva? 

— Ce propui, Vo? 

— Te pot ajuta să ajungi la un rezultat în ceea ce-l privește pe 
Wiclov. Și fac asta din mărinimia sufletului meu, dar cu condiţia 
să-l înfunzi pe nenorocit. 

Shara luă o gură din vin și tăcu. Văzu o servietă lângă 
Vohannes. Era la fel de albă, de catifelată și de ridicolă ca și 


VP - 197 


mănușile lui. „Pe toate mările! Oare am angajat un clovn pe 
post de agent secret?” Dar observă și o a doua servietă, așezată 
pe cealaltă parte. „Oare conţinutul cutiei de valori era așa de 
voluminos?” 

— Și cum ne poţi ajuta cu Wiclov? 

— Ei bine, e ceva mai complicat. Nu sunt chiar genul de 
politician ticălos, viclean, care ţese intrigi, în ciuda a tot ce se 
întâmplă. Stilul meu este mai mult de idealist. Câștig suport 
politic pentru că nu mă murdăresc. 

— Dar acum ești dispus să o faci. 

— Dacă acest om mizerabil este cu adevărat în spatele celor 
care ne-au atacat și care l-au omorât pe Pangyui, n-aș vărsa 
foarte multe lacrimi dacă ar dispărea de pe scena politică. Dar 
cum nu pot să-i înfig chiar eu pumnalul în spate, aș putea să i-l 
dau cuiva care se pricepe mult mai bine să-l mânuiască. 

Ospătarul se întoarse din ceața puturoasă cu o piatră mare și 
plată cu multe găuri în ea. Piatra băltea de unt, iar găurile 
păreau umplute cu butoane mici de culoare bej. 

— Și ce vrei să spui cu asta, Vo? întrebă ea. 

Vohannes adulmecă și luă de pe masă o furculiță de mărimea 
unui ac. 

— Am un prieten în casa de comerţ a lui Wiclov. Așa și-a făcut 
averea, să știi - Wiclov este unul dintre puţinii bărbaţi din 
vechea gardă care se ocupă, printre altele, și de negustorie. Și-a 
câștigat existența din comerțul cu cartofi. Se părea că i se 
potrivesc cartofii. Ceva ce trăiește în noroi, ferit de razele 
soarelui, spuse el, și luă un melc, îl bagă în gură, mormăi și se 
văită: Aaa... frigeee! 

Plimbă melcul prin gură, respiră și îl înghiţi. 

— Foarte fierbinte, continuă el. Oricum, l-am convins pe acest 
prieten din cadrul camerei de comerț a lui Wiclov să-mi dea 
toate documentele despre investiţiile lui din u/timu/ an, zâmbi el 
și lovi cea de-a doua servietă de lângă scaun. Să spunem că 
sunt sigur că e ceva putred sub robele lui. Probabil că nimic 
foarte murdar, din păcate - dacă ești kolkashtan, așa vei 
rămâne pe veci, iar Wiclov este cel mai devotat kolkashtan din 
câţi vei găsi -, dar cu siguranţă este ceva. Și mi-ar plăcea să 
descoperi tu. 

Shara nu mai avea răbdare. 

— Îi finanţează pe Restauratori? 


VP - 198 


— Am aruncat un ochi peste pagini și recunosc că n-am văzut 
asta, din păcate. Deși mi-a sărit în ochi ceva ciudat. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi ţesătoriile. 

— Cum ar fi... Stai! Ce? 

— Țesătoriile. Wiclov a cumpărat, cu totul, trei ţesătorii din 
jurul orașului. Știi, fabricile unde ţeseau covoare. 

— Înţeleg. 

— Da. El le-a cumpărat. N-au fost ieftine și nu le-a schimbat 
numele. 

— Și tu crezi că nu vrea ca lumea să știe, spuse Shara. 

— Da. Dar trebuie să fie ceva mai mult de-atât. Numai că nu- 
mi dau seama ce. Dar eu n-am în spatele meu o agenţie de 
informații. 

Shara se gândi. 

— A cumpărat aceste fabrici după Luna lui Tuva? 

— Ei bine, nu-mi aduc aminte foarte bine, dar cred că da. 

„Interesant”, gândi ea. 

— Cât de bună e sursa ta? 

— Foarte bună. 

— Da. Dar cât de bună? 

— Îl cunosc personal, ezită Vohannes. Ar trebui să fie suficient 
pentru tine. 

Shara voia să insiste cu interogatoriul, dar înţelese. 

— Înţeleg, zise ea și tuși. 

ÎI privea cum bea din paharul cu vin. Era transpirat și palid și 
deodată părea stafidit și fragil, delicat ca o pânză fină. 

— Ascultă, zise Shara. Voi... voi face ceva ce nu fac foarte des 
pentru sursele mele de informații. 

— Ce anume? 

— Îţi voi da șansa să te răzgândești. 

— Poftim? 

— Îţi voi acorda șansa să regândești ce ai de gând să faci aici. 
Pentru că dacă îmi dai acele documente le vo; folosi. Ar fi 
neprofesionist din partea mea să nu o fac. Și dacă cineva 
întreabă de unde le am - și vor întreba -, atunci voi fi nevoită să 
le spun. Nu pot să zic ce se va întâmpla, dar odată ce joc 
această carte există posibilitatea ca în viitor, într-o sală de 
judecată publică din Saypur, cineva să depună mărturie că 
Vohannes Votrov, Edil al orașului Bulikov, a oferit informații 


VP - 199 


valoroase Guvernului din Saypur, știind că astfel îl va condamna 
pe alt Edil al orașului. Și o treabă ca asta are... repercusiuni. 

Vohannes se uita cum flacăra unei lumânări valsa. 

— Am mai văzut asta, continuă Shara. Am mai pierdut surse 
așa. Eu mă folosesc de oameni, Vo. Asta e ceea ce fac eu acum. 
Nu este frumos. Are multe consecinţe neplăcute. Și dacă tu... 
dacă tu îmi oferi aceste informaţii din nou, le vo; lua pentru că 
îmi trebuie. Dar vreau să te gândești bine la ce se poate 
întâmpla cu tine dacă îmi dai acea servietă. 

Vohannes o fixă cu privirea lui albastră. „Cred că și-au păstrat 
culoarea de pe vremea când era sugar”, își zise ea. 

— Vino și lucrează pentru mine, spuse el dintr-odată. 

— Poftim? 

— Pari nefericită unde ești acum, zise bărbatul și luă un melc, 
suflă în el și mici stropi de unt ajunseră pe fața de masă. Vino și 
lucrează pentru mine. Ar fi o schimbare de peisaj. Noi nu 
suntem vechea gardă. Niciuna dintre companiile mele nu e. Noi 
facem lucruri măreţe. Și te-aș putea plăti cu sume infam de 
mari. 

Shara se uită la el cu neîncredere și râse. 

— Tu nu vorbeşti serios. 

— Sunt foarte serios. La fel de serios ca moartea. 

— Nu... am de gând să lucrez pentru tine, Vo. 

— Atunci, la dracu', preia tu tot, spuse el, dădu pe gât vinul și 
înghiţi alt melc. Este doar o mare bătaie de cap pentru mine. 
Condu-mi afacerile. Direcţionează-mi banii. Eu voi sta degeaba, 
voi fi ales și voi conduce care alegorice prin oraș. 

Shara începu să râdă. 

— De ce râzi? întrebă Vohannes. 

Încercă să rămână serios, dar zâmbetul îl trădă. 

— Ce? Vorbesc serios. Vino cu mine. Vino să trăieşti cu mine, 
spuse el, și zâmbetul îi dispăru. 

Shara se opri din râs. 

— Ah, Vo. De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce a trebuit să spui asta? 

— M-am referit la... Am vrut să zic să vii să trăieşti în Bu/ikov. 

— Nu a sunat așa. Și este exact aceeași întrebare pe care mi- 
ai pus-o și când am absolvit. 

Vohannes, puţin rușinat, se uită spre gărzile saypuriene. 


VP - 200 


— Domnilor, aţi putea... âă... să ne scuzați un moment? 

Gardienii ridicară din umeri și ieșiră, ocupându-și poziţiile 
lângă ușă. 

— Nu... Shara, evident că nu asta am vrut să zic, spuse 
Vohannes și începu să râdă în hohote. 

— De-asta m-ai invitat aici? Pentru o cină simandicoasă și să- 
mi faci propuneri? 

— Asta nu e o cină simandicoasă. Simt doar tutun, ce dracu’. 

Se așternu liniștea. Apoi un râs gălăgios din camera de alături 
se transformă în tuse. 

— Dacă mă întorc, asta nu ne va face fericiți. 

Deranjat de remarca ei, Vohannes se lăsă pe spate în fotoliu 
și se uită în pahar. 

— Eu nu mai sunt cea de altă dată și nici tu nu mai ești cine 
erai cândva, continuă ea. 

— De ce trebuie să fie totul atât de încurcat? întrebă el 
îmbufnat. 

— Eşti /ogodit. 

— Ah, da, logodit, spuse el, și ridică mâinile în semn de „Și 
asta ce vrea să însemne?” Suntem un cuplu foarte vesel. 
Suntem petrecăreți. Anunţaţi ziarele, continuă el. 

— N-o iubeşti? 

— Unii oameni au nevoie de iubire în viețile lor. Alții, nu prea. 
E ca și cum ai cumpăra o casă: „Vreți un șemineu? Vreți ferestre 
la dormitor? Vreţi iubire?” Nu face parte din cele necesare mie. 

— Nu cred că asta e valabil în cazul tău. 

— Ei bine, nu e ca și cum aș avea de ales. l-ai văzut pe 
oamenii ăia când ai intrat? Îţi imaginezi ce ar...? mârâi el și se 
chinui să-și păstreze calmul. Sunt mai ticălos decât crezi tu, 
Shara. 

— Habar n-ai ce înseamnă să fii ticălos. 

— Habar n-ai cine sunt, spuse el privind-o atent. 

Îi tremura maxilarul. O lacrimă îi încolţea în ochiul drept. 

— ȚI-l pot da pe Wiclov. O merită. la-l! la-l și arde-l! 

— Mă întristează să te văd atât de fericit că pedepsești 
kolkashtani. 

— Și nu o merită? Adică toată familia mea nenorocită. Vrei să 
vorbeşti despre persecuții, de ce nu vorbești cu oamenii care au 
făcut-o cu atâta zel timp de sute de ani, chiar și fără nenorocitul 
ăla de..., zise el și, uitându-se în jur, își cobori vocea, zeu al lor? 


VP - 201 


— Nu sunt ei oamenii tăi, oamenii pe care vrei să-i ajuţi? Chiar 
vrei să reformezi Bulikovul sau să-l arzi din temelii? 

Vohannes fu atât de uluit de această afirmaţie, încât nu mai 
zise nimic pentru câteva momente. 

— Familia ta era kolkashtană? întrebă Shara încet. 

El încuviinţă. 

— Nu mi-ai spus asta niciodată. ă 

Faţa bărbatului deveni din nou palidă. Işi încreţi fruntea 
gândindu-se la un răspuns. 

— Nu. Nu ţi-am zis. N-am considerat că era necesar - o mare 
parte din Bulikov era kolkashtan pe atunci. Incă mai e. O parte 
considerabilă a Continentului încă mai e. Cred că s-au obișnuit 
să trăiască fără un zeu. După Kaj și după război, tranziţia a fost 
mult mai ușoară pentru kolkashtani decât pentru restul lumii. 

Își turnă și restul sticlei de vin. 

— Tatăl meu a fost un kolkashtan bogat și din cauza asta a 
fost chiar mai rău. Cei mai mulți kolkashtani cred că vii pe lume 
cu foarte multe lucruri de care să-ţi fie rușine, dar pentru cei 
bogaţi, vii pe lume sărac. Și încă un lucru. A fost un om dur. 
Dacă greșeam cu ceva, trebuia să mergem să aducem o nuia de 
grosimea degetului nostru arătător. Și cu nuiaua asta ne bătea. 
Dacă aduceam una mai subţire, alegea e/una potrivită în locul 
nostru. Și chiar dacă era un om zgărcit, nu se zgârcea niciodată 
la grosimea nuielelor. Fratele meu l-a iubit. Corect ar fi să spun 
că s-au iubit reciproc. Poate și pentru că Volka era mai mare 
decât mine - tata întotdeauna a avut ciudă pe copii pentru 
insolenţa lor de a nu se purta ca niște adulţi rezonabili. Și când 
tatăl meu a murit, Volka nu a iertat... nimic. Lumea. Mai ales 
Saypurul, pentru că noi, continentalii, credeam că ciuma este o 
invenţie saypuriană, spuse el, și trase o dușcă de vin. Volka s-a 
alăturat unui grup de pelerini când avea cincisprezece ani și a 
început o expediție spre Nordul Ingheţat, încercând să găsească 
un templu nenorocit. Când aveam nouă ani, m-a lăsat în grija a 
zeci de bone și de servitori. Și nu s-a mai întors. Am aflat mulţi 
ani mai târziu că au murit toți. Au îngheţat. Așteptând un 
miracol, zise Vohannes ducându-și paharul la gură, care nu a 
mai venit. Poate vreau să-l distrug pe Wiclov, normal. Poate este 
un obstacol în calea viitorului Continentului, pentru că nu-l văd 
dorindu-și un viitor strălucit, ci mai degrabă tot trecutul mort, 
întunecat și prăfuit. Orice ar fi, n-aș plânge dacă ar dispărea. 


VP - 202 


Shara închise ochii. „Cât de ușor se extinde plasa mea de 
păianjen”, se gândi ea. 

— Dacă îmi oferi servieta încă o dată, va trebui s-o iau. 

— Fă-o, Shara. Dacă asta îţi e meseria, mi-ar plăcea să te văd 
aplicând-o pe el. 

Shara deschise ochii. 

— Bine. O voi face. Presupun că în cealaltă servietă se află 
materialele găsite în cutia de valori. 

— Presupui corect, spuse el, și ridică servieta, o puse pe masă 
și începu să o deschidă. 

— Nu, nu. Nu o deschide, spuse Shara. 

— Poftim? De ce? 

— Am... făcut o promisiune nefericită. 

„Și mătușa Vinya nu uită care promisiuni s-au îndeplinit și 
care nu”. Se gândi dacă voia să-și calce cuvântul dat și să 
deschidă servieta. Dar dacă făcea asta, știa că avea să deschidă 
porțile iadului, mai ales după ameninţarea Vinyei. „O ultimă 
variantă”, gândi ea întrebându-se dacă așa gândesc și proștii 
când iau decizii proaste. 

— Dacă mi-ai da servieta, îi spuse Shara, atunci ministerul te 
va răsplăti. 

— Vrei ca pur și simplu să-ţi dau servieta? întrebă Vohannes 
curios. Dar valorează o avere. 

— Cât costă? 

— Nu știu. Nu i-am cumpărat. Am oameni pentru asta, 
mormăi el și verifică servieta. Ar trebui să valoreze o avere. 

— Trimite-ne factura și te vom răsplăti cum se cuvine. 

Shara trase una dintre servietele de pe masă. Era destul de 
ușoară. „Hârtii? Cărţi? Poate vreun artefact?”, gândi ea. Apoi o 
luă și pe cealaltă și se ridică. Se simţea puţin ridicol ţinând 
servietele în câte-o mână, de parcă pleca într-o vacanţă la mare. 

— Cum se face că de fiecare dată când ne încheiem afacerile 
simţim ca și cum niciunul dintre noi n-a primit ce-a vrut? întrebă 
el. 

— Poate pentru că nu facem genul potrivit de afaceri. 

e 

Să ieși din aerul clubului era ca și cum ai ieși din adâncurile 
mării. „Trebuie să arunc la gunoi aceste haine. Au fost otrăvite”, 
își zise ea. 

— Sunteţi... domnișoara Thivani? întrebă o voce. 


VP - 203 


Shara ridică privirea și inima începu să-i bată cu putere. Pe 
bancheta din spate a unei mașini albe foarte scumpe stătea 
lvanya Restroyka, palidă ca zăpada, cu buzele roșu-aprins. 
Părea chiar mai palidă decât ultima oară când o văzuse Shara, 
la petrecerea lui Vohannes. O șuviţă de păr brunet îi ieșea din 
căciula de blană, ondulându-i-se peste frunte și pe după ureche. 
Dar, în ciuda acestor trăsături atent repetate, se uită la Shara cu 
o privire șocată. 

— Ah. Bună seara, domnișoară Restroyka, spuse Shara. 

Ochii Ivanyei alunecară spre ușa clubului și se umplură de 
dezamăgire. 

— Deci tu ai fost cea cu care s-a întâlnit în seara asta. 

— Da. 

„Gândește-te rapid”, își zise Shara. 

— A dorit să-mi prezinte niște parteneri de afaceri, spuse ea, 
și se apropie de mașină. Vrea să facă o mulţime de afaceri cu 
Saypurul și mă bucur că mi i-a prezentat, continuă ea. 

O minciună bună: acceptabilă, cu o șesime de adevăr. 

— În acest club. Cel mai vechi club din tot Bulikovul. 

— Da. După cum se zice, timpurile se schimbă. 

lvanya se uită la cele două serviete și dădu din cap 
suspicioasă. 

— V-aţi cunoscut cu mult timp în urmă, nu-i așa? 

Shara nu știa ce să răspundă. 

— Nu chiar. Nu. 

— Mda. Pot să te rog ceva? 

— Sigur. 

— Te rog... ai grijă de el. 

— Poftim? 

— Sub masca lui sfidătoare și plină de vervă se află un om 
mai fragil decât îţi poți imagina. 

— Ce vrei să... 

— Ţi-a spus că și-a rupt șoldul căzând pe scări? întrebă lvanya 
și dădu din cap în semn că nu. Era la un club. Dar nu ca acesta. 
Poţi spune că era un club unde bărbaţii se duc să întâlnească 
alți bărbaţi, dar... asemănările se opresc aici. 

Shara simţea cum inima începea să-i bată cu putere. „Ştiam 
asta deja. Dar de ce sunt așa surprinsă?” 

— Poliţia a făcut o descindere în acel club în seara când era și 
el acolo. După cum probabil știi, Bulikovul nu a renunţat la 


VP - 204 


multele practici kolkashtane. Aceste practici sunt ilegale. Și au 
fost chiar foarte brutali cu oamenii pe care i-au prins acolo. 
Putea să moară. Șoldurile se vindecă foarte greu, zâmbi ea trist. 
Dar el nu se învaţă minte. Din această cauză a intrat în politică. 
Și-a dorit să schimbe lucrurile. Pentru că Ernst Wiclov a ordonat 
acea descindere. 

Câţiva bețivani ieșeau din club. Fumul se ţinea de gulerele lor 
ca îmbrăţișarea unei iubite. 

— De ce ești cu el? întrebă Shara. 

— Pentru că-l iubesc. Îl iubesc și iubesc ceea ce este și ceea 
ce vrea să facă. Și vreau să am grijă de el. Sper că și tu vrei 
același lucru. 

Faruri luminau mașina albă. Shara îl auzi pe Pitry strigând-o 
din mașina Ambasadei. Din club ieși Vohannes cu haina lui de 
blană albă strălucind în luminile felinarelor. 

— La revedere, domnişoară Thivani. O seară bună! zâmbi 
Ivanya. 

e 

Shara încă își mai amintea ziua teribilei descoperiri. Cu foarte 
mult timp în urmă, spre sfârșitul celui de-al doilea trimestru al 
celui de-al doilea an la Fadhuri, când urca pe scările căminului 
lui și Rooshni Sidthuri le cobora în grabă. Ea l-a salutat, dar 
Rooshni - aiurit și transpirat - nu i-a răspuns. Și când a intrat în 
camera lui Vo și l-a văzut stând fără cămașă pe scaun, cu 
picioarele ridicate pe pervaz și cu mâinile sub cap, i s-a părut 
ciudat - pentru că Vohannes stătea așa doar după ce făcea 
dragoste. 

Și cum vorbeau ei - fleacuri de cele mai multe ori -, ea s-a 
dus la pat. A pipăit așternuturile. 

Cât de umede fuseseră, iar într-un loc - chiar acolo unde s-ar 
fi aflat șoldurile și talia - erau ude de-a dreptul. 

Cum alergase pe scări tânărul Rooshni, ca și cum clădirea 
ardea. 

Nu i-a zis nimic atunci. Dar a început să observe. („Asta am 
fost toată viaţa. O persoană care nu intervine, ci care doar 
observă și lucrează în spatele cortinei”, și-a zis ea mult mai 
târziu, analizând ce se petrecuse.) A observat că Vo părea să 
petreacă mult timp în compania bărbaţilor tineri. A observat 
cum îi îmbrăţișa, cum îi privea, cum postura lui devenea mai 
relaxată în prezenţa lor. 


VP - 205 


„Oare el știe? Oare eu știu?”, și-a spus ea atunci. 

Și într-o zi nu a mai suportat și a intrat ușor în camera lui în 
timp ce el și Roy nu-știu-cum - nici măcar nu-și mai amintea 
cum îl chema pe băiat - se atingeau atât de ușor și atât de 
tandru chiar în patul unde Vo îi șoptise ei, cu două zile în urmă, 
cât de mult o iubea. 

Feţele lor atunci când ea și-a dres vocea. Băiatul, care a fugit 
repede pe ușă. Vo urlând în timp ce ea stătea fără să scoată o 
vorbă. 

El ar fi vrut ca și ea să urle la el, Shara își dădu seama de 
asta. Dar nu putea să-i ofere ce voia. Nu era o ceartă. Niciunul 
dintre ei nu greșise. Ea nu-și putea imagina o mai mare trădare. 

Și cea mai rea parte era că băiatul semăna foarte mult cu ea. 
Shara nu avusese și nu avea să aibă niciodată o fizionomie 
foarte feminină. Ea considera că avea un corp de băiat: umeri 
mari și șolduri înguste și fără sâni. „Oare am fost doar un 
surogat? O cale de a avea dragoste interzisă fără a face nimic 
interzis?” s-a gândit ea după mult timp. Și dacă era așa, ea se 
simţea în continuare neputincioasă, nefiind în stare să găsească 
esenţa realității. 

El a implorat-o să spună ceva, să-i răspundă, să urle la el. Dar 
ea nu a zis nimic. A plecat din cameră și, mai mult sau mai 
puţin, a plecat din viaţa lui pentru restul anilor de școală. 

(Încă se simţea oarecum mândră de asta. Cât de calmă, cât 
de rece și cât de reţinută fusese. Și totuși, se simțea și rușinată 
în același timp. Oare fusese atât de șocată, atât de lașă, atât de 
timorată încât nu-și permisese nici măcar să urle la el?) 

S-a îngropat în cărţi și în învăţătură, animată de o disciplină 
patriotică. El a abordat-o după absolvire, la câteva luni după ce 
se despărţiseră. Își făcuse bagajele și era pregătit pentru 
călătoria cu trenul care îl ducea în port, unde îl aștepta vaporul 
spre Bulikov. A implorat-o să vină cu el, să-l ajute să devină 
bărbatul care-și dorește atât de mult să devină. A încercat să o 
mituiască, i-a spus o minciună clasică, că va deveni o prinţesă la 
el acasă dacă asta își dorește. Și Shara, de gheaţă, de oţel, l-a 
rănit cât de bine a putut: „Ceea ce cred eu că vrei cu adevărat, 
dragul meu, este un prinţ. Dar nu poţi avea așa ceva acasă la 
tine, nu-i așa? Te-ar omori pentru așa ceva”. Asta i-a spus 
înainte să-i trântească ușa-n nas. 


VP - 206 


„Într-o zi vei ști. Și vei înţelege. Îţi vei da singură seama. Și va 
fi bine”, îi spuse mătușa Vinya. 
Una dintre puţinele dăţi când mătușa ei Vinya se înșelase 
amarnic, obișnuia Shara să-și zică adeseori. 
e 

Când am ajuns pe dealurile de lângă Jukoshtan m- 
am simtit chiar foarte speriat. Luna era maro-galbenă, 
ca o pată de ceai. Dealurile erau golașe și albe, cu 
copaci mici și noduroși. Și pământul era atât de vălurit, 
încât erai forțat să mergi prin văi, pierdut în întuneric. 
Sau așa simţeai. 

Câteodată vedeam flăcări strălucind din copacii 
noduroși. Se auzeau țipete în întuneric. Animale sau 
oameni pretinzând că erau animale sau animale 
pretinzând că erau oameni. Câteodată se auzeau voci. 
„Vino cu noi!”, șopteau ele. „Alătură-te dansului 
nostru!" 

„Nu! Am o misiune. Am o Povară. Trebuie să-mi duc 
Povara la Jukov și la nimeni altcineva”, le spuneam eu 
și ei râdeau. 

Cât de mult îmi doream să fiu în Taalhavshtan. Cât 
de mult îmi doream să fiu acasă. Imi doream să nu fi 
luat această Povară de la Sfântul Threvski. Și totuși, 
eram curios - nu știu dacă era din cauza vocilor din 
vânt sau din cauza râsetelor din copacii care tremurau 
sau din cauza luminii lunii galbene, dar Jukoshtanul era 
locul lucrurilor tăinuite, al misterului, și-mi doream în 
secret să văd cât mai multe. 

Am cotit și am ajuns într-o vale plină de colibe. Un 
foc mare ardea în centrul lor. Oamenii dansau în jurul 
focului țipând și cântând. M-am ascuns lângă un copac 
și mă uitam speriat cum oamenii se imperecheau 
frenetic pe pământul nisipos. 

Am auzit pași în spatele meu. M-am întors și am 
văzut un bătrân îmbrăcat cu robă regală. Avea părul 
îngrijit și prins în coc în vârful capului, asemenea 
multor domni taalhavshtani respectabili din acele 
vremuri. 

Și-a cerut scuze că m-a speriat. L-am întrebat cu ce 
se ocupa și mi-a spus că era un comerciant din 


VP - 207 


Bulikov. Mi-am dat seama că și el credea același lucru 
despre mine din cauza Poverii mele. 

— Nişte sălbatici, nu-i așa? a Zis el. 

I-am spus că nu pricepeam cum puteau trăi așa. 

— Se cred liberi. Dar de fapt sunt sclavii dorințelor 
lor, a spus el. 

Mi-a zis că avea cortul aproape, destul de ascuns, și 
mi-a oferit adăpost în acest loc ciudat. Părea un om 
blând și bun şi eu am acceptat și l-am urmat pe lângă 
copacii noduroși. 

— Uneori îmi doresc să fiu mai tânăr. Pentru că sunt 
bătrân și nu numai că am trupul fragil, dar sunt și 
legat de nenumăratele lucruri pe care le-am învățat în 
cursul anilor. Uneori imi doresc să am curajul să fiu 
atât de tânăr, atât de gălăgios, atât de eliberat și atât 
de neîmpovărat. 

Eu i-am spus că ar trebui să fie mândru de el că a 
ajuns la vârsta aceea fără să se dedea impulsurilor 
carnale. 

— Sunt surprins că un tânăr ca tine nu este deloc 
interesat de această nebunie interzisă, a spus el. 

l-am zis că eram dezgustat de ea - o minciună, 
știam. 

— Nu te întrebi dacă nu cumva cedând în fața 
dorințelor ai putea deveni un pic mai liber? 

Am simţit cum începeam să transpir. Povara îmi 
atârna atât de greu în jurul gâtului. Am recunoscut că 
gândurile mele alunecau câteodată spre locurile 
interzise. Și că în seara aceea tindeau să se ducă spre 
acele locuri mai mult decât oricând. 

S-a întors brusc, pășind pe sub balta formată de 
ramurile copacilor. Nu-l mai puteam vedea, dar fi 
urmăream vocea. 

— Orașul Jukoshtan este într-un fel un loc interzis. 
Stiai asta? a spus vocea de undeva din fată. 

Am trecut pe lângă veșmintele bătrânului, care 
zăceau pe pământul nisipos - le aruncase în timp ce 
mergea. 

Un stol de grauri maro au zburat din copacii din fata 
mea urcând spre cerul nopții. 


VP - 208 


— Se mișcă, se mută. Dansează printre dealuri, a 
spus vocea lui. 

Am trecut pe lângă o perucă ce atârna de un copac 
- părul împletit al bătrânului. 

— Nu este niciodată acolo unde te aștepți să fie, a 
Zis vocea lui. 

Am trecut pe lângă o bucată de pânză. Totuși, nu 
era o pânză, ci o mască - o mască a feței bătrânului. 

— La fel ca însuși Jukov, spuse vocea plutind printre 
copaci. 

Am intrat într-o poieniță. În mijlocul ei era un cort 
lung și jos făcut din pieile animalelor. Pe fiecare 
ramură a fiecărui copac stătea un graur mic maro care 
se uita la mine cu o privire rece, întunecată. 

Puteam vedea urme de pași care duceau la intrarea 
în cort. Am pornit după ele și am stat în fata intrării. 

— Intră și lasă jos Povara, a spus o voce. 

Am ezitat. Ispita mi-a vorbit. Și eu am ascultat. 

Sub privirile graurilor, m-am dezbrăcat de robă și m- 
am descălțat de sandale. Eram gol și tremuram în 
vântul rece. Apoi am intrat în cort. 

Așa am ajuns să-l cunosc pe Jukov, Dansatorul 
Ceresc, Stăpânul Cântecului, Negustorul de chipuri, 
Păstorul Graurilor. Și înainte chiar să mă atingă, cred 
că deja îl iubeam. 


Memoriile Sfântului Kivrey, preot și al 78-lea 
soț-soţie al lui Jukov, aproximativ 982 


VP - 209 


e SUPRAVIETUITORII e 


Mulaghesh alerga. 

Alerga peste dealurile înghețate, pe drumuri noroioase, pe 
lângă păduri reci. Alerga chiar dacă îi ardea gâtul și picioarele 
protestau la fiecare pas. 

La cei patruzeci și opt de ani, știa că în curând nu va mai fi la 
vârsta la care se mai putea supune unui asemenea tratament. 
„Şi ar fi bine să mă bucur de asta cât mai pot. Dacă vreau cu 
adevărat să fac asta”, gândi ea. li plăcea să alerge pentru că era 
cea mai bună formă de competiţie - singurul lucru cu care te 
luptai erai tu însuţi, cu fiecare pas. Și trecuse atât de mult timp 
de când se luptase cu cineva (ochiul vânăt o durea la fiecare 
pas) sau poate asta era singura luptă de care mai era în stare. 

Trecuse aproape o săptămână de când o văzuse pe Shara 
Komavyd, dar Mulaghesh nu putea să nu se gândească la ce Îi 
spusese „ambasadoarea”. „Pe toate mările, sper că fătuca asta 
se înșală”, gândi ea. Acel gând o storcea de forțe - dealul pe 
care alerga acum i se părea mult mai greu de traversat decât 
precedentul -, totuși nu putea să nu se gândească la asta. 

„Unul dintre zei este viu. Poate că în realitate n-au plecat 
niciodată”. 

Mulaghesh, la fel ca toți cei din armată - ca toţi cei din Saypur 
-, crescuse dorind să ajungă Kajul. Și totuși, acum, când ar fi 
putut avea ocazia, ideea o înspăimânta. Pentru fiecare copil din 
Saypur, zeitățile se aflau undeva la marginea coșmarurilor lor: 
imense, întunecate, înotând în adâncurile istoriei. Shara vorbea 
despre ele de parcă erau politicieni sau generali, dar pentru 
Mulaghesh și pentru restul saypurienilor ele vor fi întotdeauna 
monștri, ființe atât de înspăimântătoare încât până și a le 
pronunţa numele părea un fapt teribil și ilegal. 

„Prefer războiul adevărat. Ceva cu tranșee și săgeți. Ceva 
uman. Ceva care sângerează”, își zise ea. Ca veterană a Verii 
Râurilor Negre, Mulaghesh vedea ironia din dorinţa ei ca acele 
zile îngrozitoare să se întoarcă. Toţi saypurienii îl vedeau ca pe 
un război scurt și glorios, dar Mulaghesh nu voia să mai treacă 
vreodată prin acea experienţă. 


VP - 210 


Totuși, mai bine un astfel de război decât ce se întâmpla 
acum. 

„Cât de sigură e fata asta. Oare a citit ea atât de mult? Sau 
asta înseamnă să fii urmașul Kajului?” 

Și totuși, Mulaghesh își amintea acum, la o zi distanță, cum 
tânăra Shara Komavyd tremurase sub pătura ei, încercând să se 
concentreze să ţină în mâini cana de ceai... 

„Pe toate mările, sper că fătuca asta se înșală” gândi ea. 

Se întoarse în biroul ei și găsi un teanc de hârtii puse pe 
birou. Pe scaun se afla un bilet de la unul dintre locotenenţii ei: 
„Am luat listele, aici sunt paginile verificate în acea lună. A durat 
ceva. Poate dorești să le dai copiilor o zi liberă... e doar o 
sugestie”. 

Guvernatoarea verifică hârtiile. Erau douăzeci de pagini din 
lista cu lucrurile aflate în Depozitele secrete. 

Mulaghesh nu studiase niciodată lista aceea - nu dorise să 
facă asta -, dar acum aruncă un ochi peste o pagină și citi 
notițele scrise cu zeci de ani în urmă de soldaţii saypurieni, 
acum morţi, care puseseră la păstrare obiectele: 


368. Raftul C5-158. Piatra lui Kivrey: o mică perlă de 
marmură care se spune că ar conţine trupul adormit 
al Sfântului Kivrey, un preot jukoshtan care își 
schimba sexul în fiecare noapte ca parte a unui 
miracol al lui Jukov. Natura miraculoasă - 
nedeterminată. 


369. Raftul C5-159. Cheie mică de fier. Numele este 
necunoscut, dar orice ușă deschisă cu această cheie 
dă uneori într-o pădure tropicală neidentificată. 
Modul de lucru încă nu a fost determinat. Încă mai 
are puteri miraculoase. 


370. Raftul C5-160. Bustul lui Ahanas. Odată 
plângea cu lacrimi care aveau atribute 
vindecătoare. Cei care foloseau lacrimile puteau de 
asemenea să  leviteze. Nu mai are puteri 
miraculoase. 


VP - 211 


371. Raftul C5-161. Nouă cești de piatră. Dacă le 
lăsai într-un loc unde intrau în contact cu soarele, 
aceste cești se umpleau cu lapte de capră în fiecare 
dimineață. Nu mai au puteri miraculoase. 


372. Raftul C5-162. Urechea lui Jukov. Un cadru de 
ușă din piatră sculptată care nu are ușă atașată. La 
bază este prevăzut cu roţi din fier. Se crede că ar 
avea o pereche și, indiferent unde se află această 
Ureche, dacă sunt manevrate corect, cineva ar 
putea să treacă printr-o ușă și să iasă prin cealaltă. 
Suntem de părere că perechea a fost distrusă. Nu 
mai are puteri miraculoase. 


373. Raftul C5-163. Edictele lui Kolkan, cărţile de la 
783 la 797. Cincisprezece volume care prezintă, în 
cea mai mare parte, concepţia lui Kolkan despre 
dansuri. Greutate totală, 171 de kilograme. Nu au 
puteri miraculoase, dar conţinutul este cu siguranţă 
periculos. 


374. Raftul C5-164. Sferă de sticlă. Conţinea un mic 
iaz și un copac rămuros unde Ahanas prefera să 
meargă atunci când era măcinată de neliniști. Nu 
mai are puteri miraculoase. 


Douăzeci de pagini. Aproape două sute de obiecte de natură 
miraculoasă, majoritatea foarte periculoase. 

— Of, la naiba, spuse Mulaghesh. 

Se așeză simțindu-se deodată foarte bătrână. 

e 

Geamantanul Sharei hârâia și zdrăngănea purtat de-a lungul 
aleii. Îi luase aproape toată ziua să facă bagajul - bucăţi de 
argint, perle, pungi cu petale de margarete, bucăţi de sticlă 
maro - și, chiar dacă le aranjase bine, erau atât de multe lucruri 
în el, încât răsuna ca o formaţie muzicală ce-și căuta un colț 
unde să cânte. Se bucură că ajunse pe alee și că se putea opri. 

Inspectă aleea cu atenţie. Era, la fel ca majoritatea aleilor, o 
bucată de piatră uitată, dar aceasta făcea o curbă de-a lungul 


VP - 212 


zidului clădirii de vest, care era la trei străzi distanță de Casa 
Votrov. 

Se uită pe jos. Urmele lăsate de frână semănau cu cele lăsate 
de o pensulă pe pânză. „Au întors aici, la colţ, și au intrat pe 
alee”, gândi Shara. Merse câţiva pași mai jos la o ţeavă ieșită 
afară, lângă o grămadă de gunoi. Urmele cauciucurilor erau mai 
puţin vizibile aici, dar încă se observau. „Peste groapa asta, 
peste ţeavă”. Văzu și un coș de gunoi rupt și cioburi pe jos. „A 
dărâmat coșurile de gunoi și...” 

Urmele roţilor se terminau acolo. În continuare, aleea era cât 
se poate de curată. 

— S-a oprit, a ieșit din mașină și..., șopti ea. 

Și după aceea? Cum putea, pur și simplu, să dispară un om? 

Shara nu se mai obosi să verifice pietrele și zidurile, cum 
făcuse Sigrud în noaptea atacului. Scoase o bucată de cretă 
galbenă și trase o linie pe jos. „Undeva pe linia asta a fost o ușă. 
Dar cum pot s-o găsesc?” se întrebă ea. 

Işi lăsă geamantanul jos. Primul ei truc era unul vechi și 
simplu: scoase un borcan, îl umplu cu petale de margarete - 
„Sacre pentru Ahanas datorită faptului că creșteau peste tot”, 
gândi Shara agită borcanul și aruncă petalele. Apoi luă puţin 
pământ din cimitir, mânji cu el fundul borcanului, după care îl 
curăță și își duse borcanul la ochi ca pe un telescop. 

Privită prin lentila borcanului, aleea arăta la fel. Shara putea 
însă vedea părți din zidurile Bulikovului aflate la distanţă, iar 
acestea străluceau fosforescent și atât de puternic încât 
luminau cerul nopții. 

Işi luă borcanul de la ochi. Acum, bineînţeles, zidurile nu mai 
străluceau. Erau la fel de gri și de întunecate ca de obicei. Dar 
privite printr-o lentilă care reliefa lucrurile făcute de zeități, ele 
ieșeau, firește, în evidenţă. 

Totuși, asta însemna că ușa pe unde dispăruseră atacatorii nu 
era opera vreunei zeități, așa cum erau zidurile Bulikovului. 

„Ceea ce ar fi imposibil. Numai lucrurile făcute de o zeitate au 
puterea să facă pe cineva să dispară”, gândi Shara. 

Incepu să meargă dintr-un capăt în celălalt al aleii. Timp de 
patru seri la rând, Shara vizitase acel loc și acoperișul unde 
Sigrud fusese martorul dispariţiei. Făcuse mai multe teste și 
experimente, dar totul fusese în zadar. Nu avea altceva de 
făcut. Sigrud o urmărea pe doamna Torskeny la ea acasă, Pitry, 


VP - 213 


Nidayin și alți câţiva angajaţi ai Ambasadei verificau investiţiile 
făcute de Wiclov. Shara își dorea să fie acolo, să-i supervizeze, 
dar cunoștințele ei despre zeități o făceau persoana potrivită 
pentru această treabă. 

Și, în mod ciudat, Wiclov nu mai fusese văzut în Bulikov de 
când o luase pe doamna Torskeny de la ambasadă. „Wiclov se 
află la reședința lui de la ţară, de lângă Jukoshtan, cu treburi de 
familie” i-a informat cancelaria Edilului. 

„Atât de multe dispariţii. Și atât de puţine răspunsuri” își zise 
Shara și se întoarse la geamantanul ei. 

Încercă o mulţime de alte trucuri. Aruncă pe jos seminţe de 
mac, însă acestea nu se aliniară în vreo direcție care să indice 
că se produsese vreo breșă divină în lume. Scrise pe un 
pergament o treime dintr-un cântec închinat Voortyei și îl plimbă 
pe alee: în cazul în care trecea printr-un loc sacru al Voortyei, 
atunci restul cântecului va fi scris cu caligrafia dezlânată a 
acesteia. Eșecul experimentului nu o surprinse, căci niciunul 
dintre miracolele Voortyei nu mai funcționase din Noaptea 
Nisipurilor Roșii. 

Un alt test. 

„Cum ai dispărut?” 

Un altul. 

„Cum ai făcut-o?” 

Și încă unul. 

„Cum?” 

Mai făcu un ultim test, cu o monedă de argint aruncată pe 
alee. Dacă întâlnea vreun obstacol divin, pus aici intenţionat sau 
nu, ar fi trebuit să se oprească și să cadă, ca și cum ar fi fost 
atrasă magnetic de pământ. Dar moneda se rostogoli pe alee cu 
un sunet metalic, apoi se răsuci pe loc și se opri. 

Shara oftă și scoase din geamantan termosul cu ceai. Luă o 
gură din el. Avea un gust ciudat, stătut. 

Oftă din nou și se așeză pe alee, rezemată cu spatele de zid, 
amintindu-și ultima zi de antrenament, ultima oră pe care o 
petrecuse pe pământ saypurian, ultima oară când băuse un ceai 
foarte bun. 

e 

— Cum ai făcut? Spune-mi. Cum? a întrebat mătușa Vinya. 

Tânăra Shara Komayd, obosită, deshidratată și flămânadă, i-a 
aruncat o privire nedumerită în timp ce înfuleca. Cantina bazei 


VP - 214 


de antrenament era goală, iar sunetele pe care fata le scotea 
când mesteca se auzeau cu ecou. 

— Ai rămas la povestea ta, indiferent cât de mult te-au 
interogat și te-au întărâtat. Fiecare răspuns al tău a fost corect. 
Fiecare răspuns, timp de șase zile. Știi de câte ori s-a întâmplat 
asta? Cred că ești de-abia al doilea sau al treilea caz din istoria 
ministerului, a spus Vinya uitându-se mulţumită la nepoata ei în 
vârstă de nouăsprezece ani, prin ochelarii cu lentile groase. Cei 
mai mulţi cedează a treia zi, din cauza nesomnului. Muzica îi 
face să cedeze - sunetul basului care se repetă la nesfârșit. Le 
provoacă ceva în cap. Și când li se adresează o întrebare, 
răspund greșit. Dar tu ai stat acolo ca și cum nu auzeai nimic. 

— Dar tu? a întrebat Shara cu gura plină de cartofi. 

— Eu ce? 

— Tu ai cedat? 

— Eu am creat testul acesta, draga mea. N-a trebuit să-l și 
dau. Deci spune-mi - cum ai reușit? a râs Vinya. 

— Ce să reușesc, mătușă? a spus Shara dând pe gât ceaiul. 

— Să reziști. N-ai cedat după cele șase zile de tortură psihică. 

Shara s-a oprit, cu furculita înfiptă în pieptul de pui din 
farfurie. 

— Nu vrei să-mi spui? a întrebat Vinya. 

— E... jenant. 

— Sunt mătușa ta, dragă. 

— Și ești și comandantul meu. 

— Ah... Nu în seara asta. E ultima seară pe care o petrecem 
împreună. Nu ne vom mai vedea pentru mult timp. 

— Pentru mult timp? 

— Ei bine, nu chiar așa mult. Deci cum ai reușit? 

— M-am gândit... M-am gândit la părinţii mei. 

Vinya rămase cu gura căscată. 

— Ah! 

— M-am gândit la toate prin câte au trecut atunci când au 
murit. Am citit poveștile, știu că ciuma înseamnă o moarte... 
foarte dureroasă. 

— Da. Așa e. Am văzut, a zis Vinya cu tristeţe. 

— Și m-am gândit la ei și la ce a trebuit să îndure Saypurul 
sub dominaţia  Continentului. Sclavia, abuzul, mizeria. Și 
deodată a devenit foarte ușor să suport tortura. Muzica, fără 
somn, fără apă, fără mâncare, întrebările care nu se mai 


VP - 215 


terminau. Nimic din ce puteau ei să-mi facă nu se compara cu 
toate acele lucruri. 

— Eşti unul dintre cei mai înverșunaţi patrioți din câți am 
cunoscut. Sunt foarte mândră de tine, draga mea. Mai ales 
pentru că ne-am făcut griji pentru tine, spuse Vinya și își scoase 
ochelarii. 

— De ce? 

— Pentru că, draga mea, întotdeauna am știut că îţi place 
istoria. A fost materia ta preferată la Fadhuri. Mai ales istoria 
Continentului. Şi apoi, când ai venit la noi și ţi-am dat acces la 
toate materialele clasificate - unde ţinem lucrurile pe care nici la 
Fadhuri nu au voie să le predea -, ai petrecut ore întregi acolo, 
învățând pe de rost toate acele texte vechi și mucegăite. 
Această pasiune a ta este considerată cam nesănătoasă de 
către guverne. 

— Dar acele texte explicau foarte multe. Am învățat doar 
frânturi la Fadhuri. Lipseau atâtea și apoi le-am văzut pe toate, 
pe acele rafturi. 

— Ar trebui să ne concentrăm pe prezent. Dar cel mai mult 
am fost îngrijorată de faptul că ai fi putut fi coruptă de acel băiat 
cu care te tot vedeai când erai la studii, a spus Vinya. 

— Nu-mi vorbi despre el. Eu îl consider mort. Un mincinos bun 
de nimic, probabil la fel ca toţi nenorociţii de continentali, a spus 
Shara pe un ton înțepător. 

— Cunosc, cunosc. Ai trecut prin multe. Știam că după ce 
termini școala vei vrea să schimbi lumea după chipul și 
asemănarea Saypurului. Și știu că din această cauză l-ai 
investigat pe Rajandra, a zis Vinya. 

Shara a privit-o înfiorată pe mătușa ei. 

— Mătușă, nu vreau să vorbesc... 

— Să nu-ţi fie frică de trecut, draga mea. Trebuie să accepţi 
ce-ai făcut. L-ai suspectat pe Rajandra Adesh de fărădelegi. 
Credeai că deturnează fondurile Partidului Naţional. Și ai avut 
dreptate, Sustrăgea fondurile partidului. A fost foarte, foarte 
corupt. Asta e adevărul. Și cred că prin demascarea lui ai dorit 
să mă impresionezi, să ne impresionezi pe toţi. Dar trebuie să 
știi că dacă corupţia e destul de puternică nu mai e corupţie - e 
lege. Nescrisă, nevorbită, dar lege. Și acesta a fost cazul și aici. 
Înţelegi? 

Shara și-a lăsat capul în jos. 


VP - 216 


— l-ai distrus cariera unui om despre care toată lumea spunea 
că va fi noul prim-ministru. Ai distrus conducerea unui partid. 
Investigația ta l-a dus pe trezorierul partidului în pragul 
sinuciderii. Nefericitul n-a reușit nici măcar să-și ducă treaba 
până la capăt - a încercat să se spânzure în biroul lui, dar a 
sfârșit rupând ţevile de apă din tavan. Eşti o Komayd, draga 
mea, și asta te va proteja până la un punct. Dar treaba asta va 
avea repercusiuni asupra ta mulţi ani de-acum încolo, a 
continuat Vinya. 

— Imi pare rău, mătușă. 

— Știu. Ascultă, lumea e plină de corupţie și inegalitate. Tu ai 
fost crescută ca un patriot, să iubești Saypurul și să crezi că 
virtuțile sale pot fi extinse către toată lumea - dar nu asta e 
slujba ta. Slujba ta în minister nu este să opresti corupţia și 
inegalitatea, ci, mai degrabă, să le folosești ca pe niște unelte 
ca să ajuţi Saypurul. Slujba ta este să te asiguri că trecutul nu se 
va mai repeta niciodată și că nu vom mai vedea niciodată atâta 
sărăcie și neputinţă. Corupţia și inegalitatea sunt lucruri 
folositoare: dacă sunt în beneficiul nostru, atunci trebuie să le 
avem. Înţelegi? 

Shara s-a gândit la Vohannes: „Îţi prezinţi lumea cu un cinism 
atât de sumbru”. 

— Înțelegi? a întrebat Vinya din nou. 

— Înţeleg, a răspuns Shara. 

— Știu că tu iubeşti Saypurul. Știu că iubeşti această țară cum 
ţi-ai iubit părinţii și dorești să le cinstești memoria și memoriile 
fiecărui saypurian care a murit în luptă. Dar tu vei servi Saypurul 
din umbră, iar Saypurul te va ruga să-i trădezi virtuțile tocmai 
pentru a-l proteja. 

— Și apoi... 

— Și apoi, ce? 

— Și după ce termin, pot veni acasă? 

— Bineînțeles că poţi veni acasă. Sunt sigură că misiunea ta 
va dura doar câteva luni. Ne vom revedea foarte curând. Acum 
mănâncă și odihnește-te. Vaporul tău pleacă în zori. E o plăcere 
să văd că nepoata mea lucrează pentru mine, a spus Vinya. 

Cum a zâmbit când a zis asta! 


„În zori”, îşi zise Shara. „Acum șaisprezece ani”. 


VP - 217 


În acești șaisprezece ani, Shara luase mai multe cazuri și 
muncise mai mult decât toți agenţii din lume, ca să nu mai 
vorbim despre cei de pe Continent. Dar, chiar dacă Shara 
Komayd fusese cândva o mare patriotă, avântul ei se diminuase 
cu fiecare trădare și fiecare moarte până când dorinţa ei de a 
îmbogăţi Saypurul se rezumase la dorinţa de a-l proteja, care 
mai apoi se restrânsese la simpla dorinţă de a-și revedea patria- 
mamă încă o dată înainte să moară. O perspectivă care de 
multe ori i se părea imposibil de realizat. 

„Repetiţie, călire, pasiune și credință. Toate acestea se 
găsesc atât de greu. Poate așa e când îţi pierzi religia”, medită 
ea în timp ce-și bea ceaiul pe alee. 

Se întreba din ce în ce mai des dacă era cu adevărat în exil. 
Se întreba dacă, atât de dezastruos cum fusese, scandalul 
Partidului Naţional era în continuare proaspăt în mintea 
saypurienilor. Oare din această cauză era ţinută departe? și 
dorea să fi fost deșteaptă și să-și fi făcut câteva relaţii în 
Parlament cât timp era încă în Saypur. (Deși era adevărat și 
faptul că toate experiențele ei cu Divinul o făceau la fel de 
periculoasă și de ilegitimă ca Depozitele înseși.) Până la urmă, 
motivele pentru care patria natală o refuzase erau nenumărate, 
gândi ea. 

— Ambasador Thivani? 

Privi peste umăr. Pitry stătea la intrarea pe alee, iar mașina 
era parcată aproape. Fusese atât de absorbită de amintirile ei, 
încât nu-l auzise venind. 

— Pitry? Ce faci aici? De ce nu lucrezi la finanţele lui Wiclov? 

— Mesaj de la Sigrud. Doamna Torskeny a fost mutată. Zice 
că Wiclov și un alt bărbat au luat-o din casă. Mi-a dat o adresă, 
dar nimic mai mult, spuse Pitry. 

Se auzeau zgomote furioase în timp ce Shara își strângea 
materialele. Se duse pe alee în jos, luă moneda de argint și se 
așeză degrabă pe bancheta mașinii. 

Trecu ceva timp până își dădu seama că moneda își pierduse 
din strălucire. O ridică în dreptul geamului să o vadă mai bine. 

Făcu ochii mari de mirare. Apoi zâmbi. 

— În sfârșit, un indiciu, spuse ea încet. 

Moneda nu mai era din argint. Fusese preschimbată în plumb. 


VP - 218 


Shara și Pitry ajunseră într-un cartier al Bulikovului distrus de 
Marea Dispariţie. Ea se uita fascinată la jumătăţile de clădiri și 
străzi înclinate care se derulau în viteză prin faţa ochilor ei. 
Traversând un cvartal, observară o spălătorie de pe colţ care se 
întindea, se deforma și se răsucea formând o jumătate din 
banca aflată pe celălalt colț. Câteva case ciudate aveau uși 
foarte mari și deformate care cu siguranţă nu fuseseră 
proiectate pentru oameni. „Cred că pur și simplu au apărut 
peste noapte”, gândi Shara. 

— Aţi făcut ceva progrese cu istoricul financiar al lui Wiclov? 
întrebă ea. 

— Credem că da. Aveai dreptate despre ţesătorii. El este 
proprietarul a trei astfel de fabrici în estul Bulikovului. Dar am 
observat că în perioada în care a cumpărat fabricile a început să 
achiziționeze materiale de la o companie saypuriană, Vidashi 
Incorporated. 

— Vidashi, spuse Shara. 

Numele i se părea destul de cunoscut. 

— Stai puţin... fabrica de minereu? întrebă ea. 

— Da. Se pare că Wiclov a cumpărat de la ei cantități mici de 
oțel. În fiecare lună, cu precizie de ceasornic. Și cantități diferite 
- între 680 de kilograme și 860 de kilograme de fiecare dată. Nu 
suntem siguri de ce... 

— Verificarea cantităţii! ţipă Shara. 

— Poftim? 

— Verificarea cantităţii. Ministerul Afacerilor Externe verifică 
fiecare achiziţie mare de materiale. Ulei, lemn, piatră, metal. 
Vrem să vedem cui le vindem. Și pentru oţel, cantitatea maximă 
admisă fără o astfel de verificare este de... 

— Nouă sute de kilograme! Deci ministerul nu l-a verificat, 
zise Pitry. 

Ceea ce o făcu pe Shara să se întrebe de ce încercaseră să-l 
răpească pe Vohannes dacă oricum cumpărau oțel prin mijloace 
legale. 

„Poate pentru că i-am speriat. Am vrut să agit cuibul de 
viespi, nu-i așa? Probabil că n-au achiziţionat destul oțel pentru 
ce vor ei să construiască. Și când Pangyui a fost omorât și a 
sosit un ministerial, au devenit nervoși și disperaţi”, își zise 
Shara. 


VP - 219 


Se uită afară pe geam, iar gândurile îi alergau. Oare ce 
construiau? De ce ar avea cineva nevoie de atâta oţel? 

Toate aceste lucruri îi stăruiră în minte până când văzu un 
turn ce o privea de deasupra acoperișurilor. Un turn înalt și 
negru, o fâșie de abanos de zece etaje pe fundalul întunecat al 
nopții. 

Inima îi tresări. 

„Ah, nu. Nu o pot duce acolo. Nu acolo”, gândi Shara. 

Nu văzuse acest loc până acum. | se părea ireal că încă mai 
exista. 

Dintre toate lucrurile pe care le dărâmase Kajul, de ce îl 
lăsase pe acesta în picioare? 

e 

Pitry parcă pe alee. Întunericul dintr-o firidă tremură. Sigrud 
ieși din umbră și se îndreptă spre stradă. 

— Te rog, nu-mi spune c-au intrat acolo, spuse Shara dându- 
se jos din mașină. 

— Unde să intre? întrebă Sigrud. 

— În turnul-clopotniţă. 

— De ce întrebi? zise el puţin amuzat. 

— Arată-mi! spuse Shara și oftă. 

Străzile Bulikovului erau întunecoase mai ales în cartierele 
afectate de Marea Dispariţie. Nimeni nu putuse monta ţevi de 
gaz, pentru că perturbările se duceau foarte adânc în pământ. O 
companie de construcţii făcuse o încercare curajoasă, însă 
dăduse de o placă de fier de un metru grosime, înaltă de 
doisprezece metri și, estimaseră ei, lungă de patru sute de 
metri, pur și simplu băgată în argila de sub străzi. Nimeni nu 
putuse explica de unde venise și cum ajunsese acolo. Până la 
urmă, la fel ca în cazul multor altor perturbări, presupuseseră că 
era o consecinţă inexplicabilă a Marii Dispariţii. Deși placa de 
fier nu reprezenta o problemă, compania se retrăsese temându- 
se probabil de ce mai putea găsi îngropat în pământul 
Bulikovului. 

În centrul acelui cartier deteriorat se afla un parc mare și gol. 
Pini tineri creșteau în solul umed. Fuseseră plantați recent, după 
ce toată vegetaţia naturală din Bulikov murise odată cu 
schimbarea bruscă a climei. In spatele acestora se afla o clădire 
lungă, cu un turn imens în capătul nordic. Un turn-clopotniţă cu 
o structură ciudată în vârf. Ca un fel de cadru sferic de metal 


VP - 220 


care părea că adăpostise cândva multe clopote, dar care acum 
era gol. Baza structurii era formată din pereţi de lut cu un 
acoperiș plat peste care timpul lăsase urme. Acoperișul se 
afunda și se curba ca un câmp distrus de un ghețar. 

— Au intrat acolo? întrebă Shara. 

— Nu, spuse Sigrud și arătă spre o clădire a municipalităţii 
care arăta îngrozitor, aflată la marginea parcului. Wiclov și un 
alt bărbat au dus-o acolo. Clădirea adiacentă. De ce ești așa 
îngrijorată? 

— Pentru că aia, zise Shara și arătă cu capul spre turnul- 
clopotniţă, este cea mai veche construcţie din Bulikov, după 
ziduri. A fost centrul Bulikovului, deși efectul de răsturnare creat 
de Marea Dispariţie a schimbat asta. Centrul Cetăţii de Scaun a 
Lumii. În mod normal, era numit doar Cetatea de Scaun a Lumii, 
deși străinii se refereau la Bulikov folosind același nume. 

— Un templu? 

— Ceva asemănător. Se presupune că era ca un fel de 
parlament saypurian, dar pentru zeități. Deși întotdeauna mi-am 
imaginat că arăta mult mai grandios, mi se pare chiar 
dărăpănat. Îmi aduc aminte că am citit că avea vitralii 
extraordinare, dar mi s-a spus că Marea Dispariţie l-a afectat 
foarte mult. Se spune că turnul era mult mai înalt. Fiecare 
zeitate avea un clopot acolo și bătăile fiecărui clopot aveau 
efecte diferite. 

— Cum ar fi? 

— Nimeni nu știe, zise ea ridicând din umeri. De-asta nu sunt 
foarte fericită că mă aflu aici. Deci a venit Wiclov? 

— Wiclov și un asistent de-al lui. Au venit și au dus-o pe Irina 
în clădirea aceea mică. Apoi, acum patruzeci de minute, Wiclov 
și ajutorul lui au plecat. Nicio urmă de Irina. 

— Cam mult tupeu din partea lor să opereze așa deschis. 
Unde s-au dus după ce au plecat de aici? 

Faţa lui Sigrud se întunecă. 

— Lasă-mă să ghicesc. Au luat-o pe câteva străduțe și apoi 
au... 

— Dispărut. Da. Este a treia oară. Dar am reţinut, zise Sigrud 
și își lovi tare tâmplele, fiecare loc unde s-au evaporat. Singura 
caracteristică pe care am observat-o e că dispariţiile s-au 
întâmplat în acest cartier și în cel din vest. 


VP - 221 


— Cele mai afectate de Marea Dispariţie. Ceea ce susţine o 
teorie pe care o am confirmată pe jumătate. Se folosesc de vreo 
distrugere sau de vreun efect al Marii Dispariţii, spuse Shara și 
își plimbă mâna pe zidul de cărămidă crăpat din spatele lor. 

— Cum de ești așa sigură? 

— O bucată de argint s-a transformat în plumb cu nu mai 
puţin de o oră în urmă, traversând aleea unde a dispărut mașina 
atacatorilor. Așa ceva a fost văzut doar imediat după Marea 
Dispariţie. 

— Și de unde știi că nu a fost vreun miracol? 

— Pentru că am folosit toate trucurile pe care le cunosc 
pentru a detecta un miracol și n-am găsit nimic. Nicio 
intervenţie divină, ceea ce înseamnă că Marea Dispariţie este 
singura cauză posibilă. Totuși, trebuie spus că nimeni nu a 
studiat cum trebuie Marea Dispariţie. Continentul își proteja 
distrugerile la fel cum o bătrânică ursuză își protejează 
ranchiunele. Intenţionez să o studiez eu când vom avea timp, 
dar până atunci hai să investigăm ce avem. 

Când se apropiară de clădire, Shara rămase în spate și îl lăsă 
pe Sigrud să inspecteze. Acesta se uită de jur-împrejur, apoi îi 
făcu semn cu capul să vină. 

— Nimic. Ușa este deschisă. Din câte văd, la ferestre nu se 
află nimeni. Dar o bună parte din clădire nu are ferestre, spuse 
Sigrud când Shara veni lângă el. 

— Ce este locul ăsta? 

— O construcție ridicată de municipalitate. Cred că a fost 
gândită pentru dezvoltare - să transforme cartierul în ceva mai 
bun. Dar probabil că au renunțat. 

„Și eu aș fi procedat la fel”, gândi Shara. 

Sigrud se duse la ușă și își scoase cuțitul negru. Se uită 
înăuntru, apoi intră în liniște. Shara așteptă puţin și îl urmă. 

Interiorul clădirii era lipsit aproape în totalitate de mobilă sau 
ornamentaţii. Camerele se înșirau pe toată lungimea clădirii, 
legate între ele de o serie de uși mici. Singura particularitate 
ieșită din comun a clădirii era că, spre deosebire de restul 
construcţiilor din acel cartier, avea gaz: mici luminiţe albastre se 
jucau pe tavan, luminând cât de cât încăperile. 

— Au lăsat luminile aprinse, spuse Shara. 

Sigrud își duse degetul la buze. Își înclină capul să audă mai 
bine și se strâmbă ca și cum ar fi auzit un zgomot deranjant. 


VP - 222 


— E cineva aici? întrebă ușor Shara. 

— Nu-mi dau seama. 

Sigrud merse mai departe prin clădire, cercetând cu privirea 
fiecare cameră înainte ca Shara să-l urmeze. Incăperile erau 
toate la fel: mici, anoste, goale. Doamna Torskeny nu era de 
găsit. Ușile erau poziţionate la fel: dacă te uitai printr-una, 
vedeai prin toate. 

Mai puţin prin ușa de la capăt, care era închisă, iar prin gaura 
cheii se putea vedea o luminiţă galbenă. 

„Îmi place din ce în ce mai puţin treaba asta”, gândi Shara. 

Sigrud se opri din nou. 

— Aud iar. Este... un râset, spuse el. 

— Râset? 

— Da. De copil. Foarte... încet. 

— De unde vine? 

El arătă spre ușa închisă. 

— Și nu auzi nimic altceva? 

El dădu din cap că nu. 

— Ei bine, să mergem, spuse Shara. 

După cum se așteptase, toate camerele care duceau spre ușa 
închisă erau goale. lar când se apropiară, Shara auzi și ea 
râsetul - suav și cristalin, de parcă în spatele acelei uși un copil 
se juca un joc vesel. 

— Miros ceva. Sare și... praf, spuse Sigrud. 

— Și ce e așa remarcabil? 

— Pentru că le miros în cantităţi remarcabile. 

Bărbatul arătă din nou spre ușă, apoi se aplecă să se uite pe 
gaura cheii. Pleoapa îi tremura chinuindu-se să vadă. 

— Ce vezi? întrebă Shara. 

— Văd... un cerc pe podea. E făcut din pudră albă. Foarte 
multe lumânări. Foarte multe. Și haine. 

— Haine? 

— O grămadă de haine pe podea. Haine de femei, adăugă el. 

Shara îl bătu pe umăr și îi luă locul la gaura cheii. Lumina care 
trecea prin ea era intensă. Sfeșnicele erau așezate în cerc în 
jurul camerei și fiecare dintre ele avea cinci, zece, douăzeci de 
lumânări. Camera era animată de foc. Shara simţea căldura pe 
obraz. După ce i se obișnui vederea, observă un cerc larg pe 
podea făcut din ceva alb - sare? praf? -, iar într-o parte credea 


VP - 223 


că distingea o grămadă de haine așezate pe partea opusă 
cercului alb. 

Inima îi stătu când văzu pânza albastru-închis care semăna cu 
hainele pe care le purtase doamna Torskeny când o văzuse 
ultima oară. 

Apoi ceva dansă prin faţa ochiului Sharei... Ceva vaporos și 
alb, care aluneca ușor - trena unei rochii albe? Shara tresări 
speriată, dar nu-și luă ochiul de acolo. Văzu un cap cu șuviţe 
negre și groase care străluceau în lumina lumânărilor, după care 
chestia albă se îndepărtă. 

— E cineva înăuntru, spuse Shara ușor. 

Râsetul de copil se auzi din nou. Dar ceva nu era bine. 

— Un copil. Poate..., spuse ea. 

— Dă-te la o parte! spuse Sigrud. 

— Dar... nu sunt sigură... 

— Dă-te! 

Shara se îndepărtă. Sigrud verifică ușa, era descuiată. Se 
aplecă și intră ţinând cuțitul în mână. Deschise ușa. 

Râsul se transformă în ţipete de groază. Din locul în care se 
afla, Shara nu putea vedea înăuntru, dar Sigrud vedea și nu se 
mai arătă ameninţător. Se uită la ea - puţin îngrijorat, puţin 
confuz - și intră. 

— Stai! Stai! zise Shara. 

Shara intră și ea în cameră. 

e 

Totul se mișca foarte repede, iar Sharei îi fu aproape imposibil 
să vadă. O lumină puternică venea de la sfeșnicele numeroase, 
așezate atât de aproape unul de altul, încât Shara fu nevoită să 
le ocolească cu atenţie. Pe podea era un cerc alb făcut din mici 
cristale - probabil sare. În centrul cercului, îmbrăcată într-o 
rochie lungă, albă și strălucitoare, se afla o fetiţă de aproape 
patru ani, cu păr negru și buze roșii. Stătea în cercul de sare și 
își freca genunchiul... sau cel puţin asta credea Shara că făcea, 
pentru că aproape toată era ascunsă de rochia albă. Nu-i putea 
vedea nici mâinile, numai felul în care se mișcau sub pânza 
albă. 

— Doare! Doare! ţipă fetiţa. 

Mirosul de praf era copleșitor. Shara avea senzația că se 
îneacă. 

Sigrud înaintă nesigur. 


VP - 224 


— Ar trebui să facem ceva? întrebă el. 

„Sarea”. 

— Stai! spuse Shara. 

Se întinse și îl apucă de mânecă. Sigrud era atât de mare, 
încât Shara fu cât pe-aci să vină grămadă. 

Fetița ţipă de durere. 

— Ajutaţi-mă! 

— Nu vrei să fac nimic? întrebă Sigrud. 

— Nu! Oprește-te! Privește! spuse Shara și îi arătă podeaua. 

La jumătate de metru de ei era marginea exterioară a cercului 
de sare. 

— Ce e asta? întrebă Sigrud. 

— Sarea e ca un... 

— Vă rog, ajutaţi-mă! Vă rog! Vă rog, trebuie! implora fetiţa. 

Shara se uită cu atenţie. Rochia era prea mare pentru o fetiță 
atât de mică și se vedea o umflătură sub ea ca și cum trupul i-ar 
fi fost malformat. 

„Știu asta”, gândi Shara. 

— Oprește-te, Sigrud. Lasă-mă pe mine să încerc..., spuse ea 
și își drese vocea. Ai putea, te rugăm, să ne arăţi picioarele? i se 
adresă fetiţei. 

Sigrud era derutat. 

— Poftim? zise el. 

— Vă rog! Vă rog, faceţi ceva! plângea fetița. 

— Te vom ajuta dacă ne arăţi picioarele, spuse Shara. 

— De ce te interesează? De ce... doare atât de tare! ţipă iar 
copilul. 

— Te vom ajuta foarte repede. Suntem medici cu experienţă. 
Dar te rugăm, arată-ne picioarele, spuse Shara. 

Fetița începu să se clatine într-o parte și într-alta pe podea. 

— Mor Sângerez! Vă rog, ajutați-mă! urlă ea. 

— Arată-ne picioarele. Acum! 

— Deci crezi că nu e o fetiță? întrebă Sigrud. 

Fetița scoase un țipăt lung. 

Shara dădu din cap. 

— Privește! Gândește-te! Sarea de pe jos care o ţine înăuntru. 
Hainele Irinei care par aruncate pe jos chiar la marginea 
cercului. 

Fetița continua să ţipe și încerca să se târască spre ei. Dar 
mișcările pe care le făcea erau ciudate. Nu-și folosea mâinile 


VP - 225 


sau picioarele („Oare are așa ceva?”, își zise Shara), ci părea că 
se târa spre ei pe genunchi. Era ca o păpușă cu cap mare, și 
totuși, obrajii, lacrimile și părul păreau atât de reale. 

Dar nu-și arăta picioarele. Nici măcar o dată în toată acea 
rostogolire stranie. 

Gustul de praf deveni mai pregnant. Gâtul Sharei era lut, ochii 
îi erau nisip. 

Era ceva sub rochie. Nu trupul unei fetițe - ceva mult mai 
mare. 

„Ah, pe toate mările. Imposibil”, gândi Shara. 

— Vă rog, ajutaţi-mă! Mă doare tare! plângea fetiţa. 

— Du-te mai în spate, Sigrud. Nu o lăsa să se apropie de tine. 

Sigrud se dădu în spate. 

— Nu! ţipă fata. 

Ca un vierme, se târî la marginea cercului de sare, la câțiva 
centimetri de ei. 

— Nu! Vă rog... vă rog, nu mă lăsaţi aici! 

— Nu ești reală. Ești o capcană, îi spuse Shara fetei. 

— Capcană? Pentru ce? întrebă Sigrud. 

— Pentru noi. 

Fetița începu să plângă și se ghemui la marginea cercului. 

— Vă rog! Vă rog, luaţi-mă în brațe. N-am mai fost ţinută în 
brațe de foarte mult timp. 

— Lasă teatrul! Știu ce ești, spuse Shara nervoasă. 

Fetița ţipa. Urletul ei era ca niște lame pentru urechile lor. 

— Oprește-te! ţipă Shara. Oprește nebunia asta! Nu suntem 
proști! 

Țipetele încetară imediat, fapt care păru straniu. Fetița nu-și 
ridică privirea. Stătea aplecată pe jumătate, fără să se miște, 
potolită. 

— Nu știu cum de mai ești în viaţă. Am crezut că ați murit toți 
în timpul Marii Epurări, spuse Shara. 

Șuviţele groase de păr tremurară când capul creaturii zvâcni 
într-o parte. 

— Eşti un mhovost, nu-i așa? Unul dintre animalele de 
companie ale lui Jukov. 

Fetița se ridică, dar era ceva mecanic în mișcările ei, ca și 
cum ar fi fost trasă de sfori. Faţa ei, care până atunci fusese 
schimonosită de atâta durere, devenise inexpresivă, ca a unei 
păpuși. 


VP - 226 


Ceva se mișca pe sub rochie. Fetița părea că se cufunda în 
ea. Se ridică praful. 

Rochia se mișcă și se ridică în aer. 

Shara se uită și începu imediat să vomite. 

e 

Arăta ca un om, într-un fel. Avea trup, mâini și picioare. 
Totuși, toate îi erau foarte lungi și noduroase, ca și cum corpul i- 
ar fi fost făcut numai din articulaţii și umflături osoase ce se 
mișcau pe sub pielea fină. Membrele îi erau învelite în pânză 
albă, murdară de praf, iar picioarele păreau a fi o combinaţie 
între picioarele unui om și cele ale unei gâște - mari și 
împreunate -, cu trei degete mari, fiecare dintre ele având câte 
o unghie perfectă. Totuși, capul îi era cea mai urâtă parte. Ceafa 
părea ca un cap al unui om chel, având o singură porțiune de 
păr gri și rar de jur-împrejurul craniului. Dar în locul unei fețe 
sau al unei mandibule, capul se alungea în faţă, formând ceea 
ce părea un cioc lat, lung și plat - la fel ca la o gâscă. Totuși, 
spre deosebire de ciocul dur al unei rațe sau gâște, acesta era 
făcut din carne umană, ca și cum degetele unui om fuseseră 
sudate și ambele palme fuseseră lipite. 

Mhovostul dădu din cioc spre Shara, stropind în jurul lui, c/ap- 
clap-clap. Undeva în mintea ei auzi copii râzând, ţipând, 
plângând. Când ciocul se deschise din nou, Shara observă că 
mhovostul nu avea nici esofag, nici dinţi - ci o combinaţie de 
carne, oase și păr. 

Shara vomită din nou, dar avu grijă să nu atingă sarea de pe 
jos. 

Sigrud se uită inexpresiv la mhovost, care mergea prin faţa lui 
nervos ca un cocoș, provocându-l să-l atace. 

— Ar trebui să omor creatura asta? întrebă el încet. 

— NU, spuse Shara. 

Continua să vomite. Mhovostul deschise ciocul spre ea - din 
nou auzi ecouri ale copiilor-fantomă. „Râde de mine”, își zise 
Shara. 

— Să nu strici cercul de sare! E singurul lucru care ne ţine în 
viaţă! spuse ea. 

— Și fetiţa? 

— Nu a fost niciodată aici. Această creatură e miraculoasă 
prin natura ei, chiar dacă natura îi este întunecată, spuse Shara. 


VP - 227 


Shara vomită din nou. Mhovostul gesticula provocând-o la 
luptă. Natura umană a gesturilor lui era revoltătoare. Ea și-l 
imagina spunând: „Haide! Vino! Haide!” 

— Tu ai omorât-o pe doamna Torskeny, nu-i așa? Ei au adus-o 
aici și ea a intrat în cercul de sare. 

Printr-o pantomimă bizară, mhovostul se uită la mormanul de 
haine și ridică din umeri: „Chestia aia bătrână?” Flutură dintr-o 
mână: „N-a fost cine știe ce”. Apoi dădu iar din cioc spre ei. 

— Tare-mi doresc să nu mai facă așa, zise Sigrud răsucindu-și 
cuțitul în mână. 

— Vrea să intri în cercul de sare. Dacă ajunge la tine te va 
înghiţi tot. 

Clap-clap-clap-clap. 

Sigrud îi aruncă o privire sceptică. 

— Este o creatură din piele și oase. Dar nu ale lui. Undeva în 
el, mă tem că sunt rămășițele doamnei Torskeny. 

Mhovostul își împunse burta cu degetele lui îmbinate ca și 
cum ar verifica-o pentru Shara. 

„Un clovn. Dar așa ar trebui să fie, ţinând cont cine l-a făcut”, 
gândi ea. 

— Cum de ești în viaţă? N-ar fi trebuit să pieri când a murit 
Jukov? 

Mhovostul se opri. Se uită la ea. Apoi începu să meargă 
înainte și înapoi, testând marginile cercului de sare. 

— Ce face? întrebă Sigrud. 

— E nervos. Una dintre creaturile făcute de Jukov într-una din 
dispoziţiile lui proaste. Un om-os, o voce de sub pânză. Scopul 
lui e să râdă de noi, să ne întărâte. Singura cale de a-l identifica 
este să-l rogi să-ți arate picioarele, pentru că sunt singurele pe 
care nu și le pot ascunde cu adevărat. Deși nu știu cum de maie 
în viaţă. Jukov este mort? îl întrebă Shara pe monstru. 

Mhovostul, care încă se plimba dintr-o parte într-alta, dădu 
din cap. Apoi se opri, păru că se gândește și ridică din umeri. 

— Cum de mai ești aici? 

Ridică din nou din umeri. 

— Ştiam că pot rezista o perioadă de timp, dar nu credeam că 
aceste creaturi ale zeităților pot trăi atât de mult timp după ce 
mor creatorii lor. 

Mhovostul întinse o mână hidos de lungă și de plată și o 
bălăbăni pe lângă trup - „Poate că da. Poate că nu”. 


VP - 228 


— Cei doi bărbaţi care erau aici, ei te-au prins? întrebă Shara. 

Monstrul începu să meargă din nou dintr-o parte într-alta. 
Shara înţelese că tocmai îl enervase, așa că era posibil să aibă 
dreptate. 

— De când te ţin ei aici? 

Monstrul mimă un râs și flutură din mână: „Ce întrebare 
prostească!” 

— Deci de mult timp. 

Monstrul ridică din umeri. 

— Nu pari nemâncat. Câţi oameni ai omorât? 

Dădu din cap și mișcă un deget: „Nu, nu, nu, nu”. Apoi își 
masă stomacul ușor, gentil: „Ce te face să crezi că sunt morți?” 

Copiii râdeau în camerele goale din capul Sharei, care se 
abținu să vomite. 

— Câţi au fost împinși în acest cerc? 

Dădu din cioc, apoi ridică din umeri. 

— Mulţi? 

Încă o dată ridică din umeri. 

— Cum de ești în viață? șopti Shara. 

Mhovostul începu să valseze prin cerc, învârtindu-se foarte 
grațios. 

— Tare mi-ar plăcea să-l omor, spuse Sigrud. 

Mhovostul se întoarse și îi arătă lui Sigrud fundul osos. 

— Mai mult decât orice. Și-am mai omorât creaturi divine 
până acum, adăugă el. 

— Ascultă-mă, monstruozitate, sunt descendenta omului care 
ţi-a stârpit rasa, care a pus zeitățile la pământ și le-a omorât, 
care a distrus acest loc în câteva săptămâni. Strămoșul meu ţi-a 
îngropat zeci, sute de fraţi și surori în noroi, unde putrezesc și 
acum. Nu mă oprește nimic să-ți fac și ţie același lucru. Acum, 
spune-mi, creatorul tău, Jukov, este plecat din această lume, 
fără posibilitatea întoarcerii? 

Mhovostul se ridică ușor. Părea că se gândea la ceva - pentru 
un moment, aproape că părea trist. Apoi se întoarse, se uită la 
Shara și dădu din cap. 

— Atunci unde e? 

Ridică din umeri. Dar nu la fel de răutăcios și voios de data 
asta, ci trist, confuz, ca un copil care se întreabă de ce a fost 
abandonat. 


VP - 229 


— Unul dintre cei doi bărbaţi care au fost aici era gras și chel, 
nu-i așa? 

Incepu să meargă pe margine, învârtindu-se în cerc. 

„Da”, presupuse Shara. 

— Și celălalt cum arăta? : 

Monstrul începu să calce foșnind. Işi puse o mână în șold, își 
îndoi încheietura celeilalte mâini cu un gest femeiesc și începu 
să se învârtă în cerc mângâindu-și ciocul și desfătându-se cu 
propria frumusețe. 

„Nu e genul de persoană cu care Wiclov s-ar încurca în mod 
normal”, gândi ea. 

— Cum te-a prins Wiclov aici? 

Mhovostul se opri, se uită la Shara și se îndoi de râs fără să 
scoată un sunet. li făcu semn cu mâna ca și cum ar aprecia o 
glumă bună - „Ce idee ridicolă!” 

— Deci n-a fost Wiclov. Atunci cine? întrebă Shara. 

Își îndoi din nou încheietura mâinii și dădu din cap într-un fel 
care putea fi numit doar „al dracului”. 

— Celălalt om te-a prins aici. Cine e celălalt om? 

Făcu o săritură, ajunse în mâini și începu să meargă prin cerc 
în mâini. 

— Cine e? 

Lumina din cameră începu să pâlpâie în timp ce flacăra 
lumânărilor dansa. Și Shara observă că toate flăcările se aplecau 
sub același unghi. 

„O adiere de vânt?” 

Examină pereţii. În colţul cel mai îndepărtat al camerei, 
adâncit printre umbre, i se părea că vede o crăpătură în piatră - 
poate o ușă. 

Se uită jos pe podea. Cercul de sare umplea camera aproape 
perfect. Era imposibil să ajungi la acea ușă fără să treci prin 
spaţiul mhovostului. „Ca un câine de pază”. 

— Ce se află după ușă? 

Mhovostul se uită la ea, mai făcu o săritură și ateriză în 
picioare. Işi îndoi gâtul ca un câine și începu să-și scarpine capul 
chel într-un mod teatral. 

„Zeităţile puteau fi omorâte doar cu arma Kajului. Dar 
creaturile lor erau mult mai vulnerabile și fiecare dintre ele avea 
un punct slab”, își aminti ea. 

Shara luă o decizie. 


VP - 230 


— Câţi oameni ai devorat de când ești prins aici? 

Din nou, creatura părea că se prăpădește de râs. Dansa până 
în dreptul lui Sigrud și se prefăcea că-i strânge coapsele și că-i 
testează abdomenul. 

— Cred că au fost foarte mulţi. Și cred că ţi-a făcut plăcere, 
spuse Shara. g 

Cu un singur pas, monstrul ajunse în dreptul Sharei. Işi plimbă 
degetul în jurul gurii într-un gest tulburător de lasciv și sexual. 

Shara se uită la sfeșnicele de lângă ea. 

— Acestea sunt ilegale, bineînţeles, spuse ea, și luă o 
lumânare. 

Pe fundul lumânării era inscripționată imaginea unei flăcări 
aflate între două linii paralele - simbolul lui Olvos, flacăra din 
pădure. 

— Aceste lumânări nu se sting niciodată și ard cu o lumină 
puternică și albă, continuă ea și își duse mâna deasupra flăcării. 
Dar căldura pe care o emană... este reală, nu e o iluzie. 

Mhovostul se opri și își luă mâna de la gură. 

— Există un motiv pentru care sunt aici toate lumânările 
acestea, nu-i așa? Pentru că, dacă din greșeală reușești să ieși 
din cerc, o creatură uscată și plină de praf ca tine ar trebui să 
meargă cu foarte mare atenţie ca să nu ia foc. 

Mhovostul îşi lăsă mâna jos și se dădu un pas în spate. 

— Pun pariu că doamna Torskeny a alergat spre tine văzând o 
fetiță aflată în pericol, nu-i așa? 

Sharei îi reveni în minte imaginea bătrânei femei aplecate 
deasupra cafelei. „Am încercat să învăţ. Am vrut să învăţ să fiu 
dreaptă. Am vrut să știu. Dar am reușit doar să mă prefac”. 

Furios, monstrul dădu din cioc spre ea: clap, clap, clap. 

Cu o mișcare rapidă, Shara aruncă lumânarea spre el. 

Monstrul luă foc într-o clipită. Se auzi un trosnet, apoi din 
pieptul lui izbucni o flacără portocalie. In câteva secunde se 
transformă într-o siluetă neagră care se zvârcolea într-un nor 
mare de portocaliu și alb. 

Undeva în cap, Shara îi auzi pe copii urlând. 

Își aduse aminte, din nou, de băiatul din celulă: „Cum ajung 
să mă repet”. 

Creatura în flăcări se mișca prin cercul de sare și părea că se 
lovea de ziduri invizibile. Bucăţi din pânză se ridicau precum 


VP - 231 


niște flori de cireș portocalii și strălucitoare. Se apucă de cap și 


gura lui monstruoasă i se deschise pentru un țipăt mut. 


Silueta se disipă. Flăcările se stinseră. Cenușa dansă în jurul 
sfeșnicelor. Apoi creatura dispăru, lăsând doar urme de arsură 


pe podea. 
Și Olvos le spuse: 


Nimic nu este pierdut cu adevărat. 
Lumea e ca un val 


Întorcându-se pentru o secundă la locul ocupat 


înainte 
Sau părăsind acel loc încă o dată. 


Bucuraţi-vă, pentru că ce veti pierde veti primi 


înapoi. 


Zâmbiţi, pentru că toate faptele bune pe care le 


faceți se vor întoarce asupra voastră. 


Plângeți, pentru că tot răul pe care îl faceți se va 


întoarce asupra voastră. 


Sau asupra copiilor voștri, sau asupra copiilor 


copiilor voștri. 


Este cules ceea ce este semănat. 
Este semănat ceea ce este cules. 


Cartea Lotusului Roșu, 
Partea a IV-a, 13.51 - 13.59 


VP - 232 


e RECREERI e 


Shara traversă încăperea. Când trecu de cercul de sare, își 
adună toate puterile, așteptându-se la ce era mai rău - ca 
monstrul să se reîncarneze și să sară pe ea -, dar nu se 
întâmplă nimic. 

Shara atinse crăpătura din perete, încercă să bage degetul, 
dar nu se mișcă nimic. 

— Vino să verifici. Vezi vreo clanţă? Sau vreun buton? Sau 
vreun mâner? 

Sigrud o dădu ușor la o parte cu o singură mână. Apoi se trase 
înapoi și lovi cu putere ușa. 

Pârâitul răsună asurzitor în acea clădire părăsită. Jumătate de 
ușă era ruptă. Cealaltă jumătate se dezintegră în bucățele ca 
niște cioburi. Nori albi usturători se ridicară în aer. 

Shara atinse ușa distrusă, iar pe degete îi rămaseră urme de 
cretă. 

— Aha! Ipsos, spuse ea, și se aplecă să se uite în întuneric. 

Trepte tăiate în pământ coborau abrupt. 

Sigrud luă unul dintre sfeșnice. 

— Cred că vom avea nevoie de unul, spuse el. 

e 

Treptele nu aveau capăt. Se întindeau la nesfârșit, puțin 
umede, făcute din argilă neagră. Nici ea și nici Sigrud nu 
vorbeau în timp ce coborau. Nu discutau despre 
monstruozitatea pe care tocmai o întâlniseră și bărbatul nu o 
întrebă cum de știuse să o omoare cu atâta abilitate. În urmă cu 
patru sau cinci ani ar fi discutat despre asta, dar nu și acum. Se 
ocupau cu așa ceva de foarte mult timp ca să-i mai poată 
surprinde ceva. Întâlnești lucruri miraculoase, faci ce trebuie și 
te întorci la muncă. „Totuși, de mult timp n-am mai întâlnit ceva 
atât de odios”, gândi Shara. 

— În ce direcţie crezi că merge? întrebă ea. 

— Spre vest. 

— Spre turnul-clopotniţă? 

Sigrud încuviință. 

— Deci în curând vom fi sub el. 


VP - 233 


— Mai mult sau mai puţin, da. 

Shara își aminti cum compania de gaze renunțase la a mai 
construi ceva în acel cartier, preferând să lase în pace ceea ce 
era îngropat sub Bulikov. 

— Totuși, nu pot să nu mă întreb, spuse Sigrud, cum a fost 
posibil să se construiască asta fără ca cineva să observe. 

— Se pare că e folosit de ceva vreme. O mare parte din trepte 
sunt tocite. Dar pare că acest tunel a fost făcut prin ardere, 
spuse Shara inspectând pereţii. 

— Poftim? 

Ea arătă spre urmele de materie carbonizată și spre zonele cu 
nisip care părea topit, ca sticla. 

— Cineva a arso groapă așa de adâncă? întrebă Sigrud. 

— Se pare că da. Așa cum trece flacăra lămpii de sudură prin 
metal, spuse Shara. 

— Ai mai văzut așa ceva până acum? 

— Nu. Ceea ce mi se pare destul de deranjant, să știi. 

Flacăra lumânărilor dansa pe peretele estic. Zidurile se 
retraseră și se transformară în piatră - nu, gravură în piatră, 
sculptată cu foarte multe detalii. Chiar dacă nu putea vedea 
bine din cauza luminii care pâlpâia, Shara putu distinge printre 
gravuri forma subţire a lui Ahanas sau arătătorul lui Taalhavras. 

Zidurile continuau să se retragă. Apoi dispărură complet. 

— Ah, pe toate mările! spuse Shara. 

Lumina lumânărilor ţinea la distanţă întunericul. Umbrele se 
retrăgeau ca o cortină, lăsând să se vadă o încăpere mare. 
Shara distinse în depărtare scânteierile și strălucirea unui zid de 
piatră. 

— Ah, pe toate mările! 

Se uită de jur-împrejur. Camera era imensă și semăna cu un 
uter, din ce își putea da seama. Tavanul și podeaua erau 
concave și ambele se întâlneau în exact centrul camerei, unde 
formau ceva ce semăna cu o stalagmită. Camera avea șase 
atriumuri care se uneau în centru ca petalele și pistilul unei flori 
de orhidee extraordinar de complicate. Și fiecare centimetru al 
zidurilor, tavanului și podelei era gravat cu hieroglife, inscripții 
magice și pictograme ale unor evenimente stranii: un bărbat 
scotea dintr-un craniu o floare cu ghimpi și o înfășura în jurul 
limbii, trei femei disecate, cu ochii ca mărgelele de sticlă, se 
îmbăiau într-un râu bolovănos, în timp ce un cerb le urmărea de 


VP - 234 


pe mal, o altă femeie își cosea tăietura aflată la subraţ, din care 
ieșea faţa inexpresivă a unui bărbat ce părea a fi prizonier în 
trupul ei, patru ciori zburau pe cer, iar dedesubt, un bărbat 
scotea apă din pământ cu o suliță. Și așa mai departe, imagini 
ce prezentau evenimente ciudate și teribile care pentru Shara 
nu aveau niciun înțeles. 

— Ce este locul ăsta? întrebă Sigrud. 

In centru, acolo unde se forma stalagmita, Shara observă că 
în jurul coloanei era pământ proaspăt. „Dar de unde a venit?”, 
se întrebă ea. Se îndreptă spre acel loc, coborând șovăielnic 
podeaua înclinată. 

Realiză că stalagmita era, de fapt, o scară spiralată susţinută 
de alte cinci coloane. Iniţial fuseseră șase, dar, observă ea, una 
fusese eliminată. 

„Șase atriumuri, șase coloane, șase zeități”, gândi ea. 

Scara se termina într-o gaură în tavan, ce fusese astupată cu 
pietre și pământ în urma prăbușirii a ceea ce se aflase 
deasupra. 

— Bineînţeles! Bineînțeles! exclamă ea. 

— Ce e? întrebă Sigrud. 

Shara cercetă cu atenţie o coloană. Era foarte frumos 
sculptată, astfel încât să semene cu trunchiul unui pin pe coaja 
căruia era gravată o flacără ce se unduia în jos. Următoarea 
coloană era dreaptă și rigidă și prezenta un model repetitiv și 
complicat ce aducea cu o formulă matematică. Următoarea 
coloană sculptată semăna cu un stâlp de dinţi sau cuțite, din 
care se ridicau mii de lame lipite împreună, de parcă ar fi fost un 
palmier. Următoarea semăna cu trunchiul încolăcit și bătrân al 
unei viţe-de-vie. Coloana era îndoită puţin, ca să sugereze 
artistic trunchiul sinuos. Și ultima coloană din cele cinci era o 
tornadă haotică de flori, blană, frunze, nisip și multe altele. 

Shara își încleștă pumnii și începu să tremure ca o școlăriţă. 

— Asta era! Asta trebuia să fie! Îngropat aici în tot acest timp! 

— Să fie ce? întrebă Sigrud impasibil. 

— Nu înţelegi? Toată lumea spune că turnul-clopotniţă s-a 
micșorat în timpul Marii Dispariţii. Dar nu e adevărat. Pentru că 
asta e baza turnului! zise ea arătând spre coloanele din jurul 
scărilor. Acele scări duc sus. 

— ȘI... 


VP - 235 


— Turnul nu s-a micșorat! Tot templul s-a scufundat în 
pământ. Coliba aia de chirpici din parc nu a fost niciodată 
adevărata Cetate de Scaun a Lumii. Ceea ce toată lumea din 
Bulikov încă mai crede. Asta era! Asta e Cetatea de Scaun a 
Lumii! Aici se întâlneau zeitățile! 

Cum Shara își dedicase o mare parte din viață studiului 
istoriei, nu putea să nu se simtă copleșită de emoția acelei 
descoperiri, oricât de nepatriotic ar fi fost. Dar o parte raţională 
a minţii ei intră în acţiune. 

„Nu poate fi o coincidenţă. Cea mai sacră construcţie din 
Bulikov s-a scufundat și a rămas ascunsă timp de optzeci de 
ani? Și Ernst Wiclov este cel care a săpat un tunel subteran 
pentru a ajunge la ea? Nu te apuci să faci așa ceva decât dacă 
știi de existența ei - și nu știi de existența ei decât dacă cineva 
ţi-a spus”. 

Shara scoase o lumânare din sfeșnicul lui Sigrud. 

— Du-te și anunț-o pe Mulaghesh. Acum! Dacă cetăţenii 
Bulikovului află că acest loc este încă aici, iar noi va trebui să-l 
cucerim înfruntându-i, va fi iarăși Vara Râurilor Negre. Și spune-i 
să-i arunce o capcană lui Wiclov. Toate punctele de verificare 
din Bulikov și din afara lui trebuie să fie în alertă. Avem destule 
probe împotriva lui ca măcar să-l aducem la un interogatoriu. 

— Și tu ce vei face? întrebă Sigrud. 

— Voi sta aici să inspectez locul ăsta. 

— Îţi va fi de ajuns o singură lumânare? ` 

— De fapt, asta e pentru tine, spuse Shara. li întinse 
lumânarea și arătă spre sfeșnic. Voi avea nevoie de e/. 

Sigrud înălţă dintr-o sprânceană, ridică din umeri și îi dădu 
sfeșnicul. Apoi plecă prin tunelul de pământ. Lumina albă a 
lumânării deveni din ce în ce mai mică, apoi dispăru lăsând-o pe 
Shara singură în acea încăpere imensă. 

Lumânările din sfeșnic ardeau în continuare. De undeva se 
auzeau picături de apă. Și o mie de ochi de piatră se uitau la ea. 
e 

Îi luă ceva timp pentru a-și pune gândurile în ordine. 
Încăperea nu fusese o peșteră subterană, ci un templu menit să 
stea deasupra pământului. Așa se explicau găurile uriașe din 
pereţii fiecărui atrium: acolo fuseseră odată ferestre imense și, 
chiar dacă era greu să-și dea seama din locul unde stătea pe 
scară, se părea că doar una singură mai era întreagă. „Deci asta 


VP - 236 


s-a întâmplat cu celebrele vitralii ale Cetăţii de Scaun a Lumii. 
Au fost sparte și îngropate în noroiul de sub Bulikov”, gândi ea. 

Se uită la cele șase atriumuri. Aveau stiluri diferite, probabil 
caracteristice fiecărei zeități în parte, precum coloanele care 
susțineau scara. Shara putea vedea semnele magice ale lui 
Olvos, ale lui Taalhavras, ale lui Ahanas, ale Voortyei, ale lui 
Jukov și apoi... 

— Ciudat, spuse ea. 

In ciuda faptului că stătuse atât timp îngropată, Cetatea de 
Scaun a Lumii nu era în stare perfectă. Un atrium era complet 
golit de orice fel de gravuri sau sculpturi, ca și cum cineva 
venise și șlefuise tot, podeaua, tavanul, pereții. 

Dar Shara observă încercarea de restaurare a podelei 
încăperii goale, unde erau așezate pietre gravate cu o nuanţă 
mai întunecată decât restul templului. Restaurarea nu fusese 
finalizată: ce se distingea pe podea era o amestecătură 
distorsionată de imagini, cuvinte și semne magice, care 
spuneau jumătăți de povești și mituri. 

Pietrele noi prezentau aceeași imagine: o siluetă umană 
așezată în centrul camerei și care asculta pe cineva. Semnul 
magic aflat lângă această imagine îi era cunoscut: o balanţă 
reprezentată de două linii susținute de o furcă pătrată. 

„Mâinile lui Kolkan care așteaptă să cântărească și să 
judece”, își aminti ea. 

Se uită în spate. Coloana ce corespundea atriumului gol 
lipsea. 

Shara avea senzaţia absurdă că ceea ce vedea era istorie 
rescrisă. 

„Această zonă a fost decorată la fel ca celelalte. Dar pun 
pariu că a fost golită de gravuri în 1442, când Kolkan a dispărut 
din această lume”, gândi ea și se uită la resturile de piatră care 
așteptau să fie asamblate. „Dar acum, cineva a venit să 
corecteze istoria”. Zâmbi disprețuitoare. „Poate iau prea în 
serios termenul de «Restauratori»”. 

Era o muncă inutilă. Conform estimărilor Sharei, erau sute de 
metri pătraţi de podea, tavan și pereţi care așteptau să fie 
restaurate. Și cine se înhămase la această sarcină cu siguranţă 
habar nu avea cum fuseseră decoraţiunile originale din camera 
lui Kolkan. Și de unde veneau aceste pietre, până la urmă? 


VP - 237 


începu să inspecteze noile pietre puse pe podea. Erau 
extraordinare - făcute dintr-un minereu negru și fin pe care nu-l 
mai văzuse până atunci -, iar pictogramele prezentau fapte 
despre care Shara nu auzise niciodată. Kolkan, o figură 
înfățișată în robă cu glugă, tăia pe jumătate un om dezbrăcat 
din care ieșea o lumină pură și orbitoare ce cădea precum ploaia 
peste dealuri. 

„Poate este din alt templu”. Atinse cu degetul una dintre 
bucăţi. „Cineva a luat aceste pietre dintr-un templu existent al 
lui Kolkan și a încercat să le pună aici. Să-l readucă pe Kolkan în 
Cetatea de Scaun a Lumii”. 

„Oare Ernst Wiclov chiar putea face așa ceva?” 

Shara sesiză ceva mișcându-se în faţă și își ridică ușor 
privirea. Ceva zvâcnea pe perete. 

După ce aruncă o privire atentă, își dădu seama că la câţiva 
metri de ea se afla un cadru. Luminile lumânărilor se mișcaseră 
făcând ca umbra cadrului să danseze pe peretele din spatele lui. 

Shara își plimbă privirea împrejur, spre celelalte încăperi. 
Niciuna nu avea cadru. Persoana care încercase să restaureze 
camera lui Kolkan - probabil aceeași care făcuse și scara 
subterană și care se gândise să pună mhovostul drept câine de 
pază - adusese cadrul acolo. 

Shara merse spre el. Era un cadru de ușă făcut din piatră, 
înalt de aproape trei metri. Își aduse aminte că, în anii de 
dinainte de Marea Dispariţie, continentalii fuseseră mult mai 
înalţi. Pe vremea aceea nu erau malnutriţi. La fel ca multe 
lucruri de pe vremea zeităților, cadrul ușii prezenta gravuri 
excepţionale care înfățișau blănuri, lemn uscat, piatră albă și 
grauri. Și totuși, niciuna dintre acele gravuri nu avea vreo 
relevanţă pentru Kolkan. Din ce-și aducea Shara aminte, acea 
zeitate desconsidera orice fel de ornamentații. 

Atinse graurii sculptați pe cadrul ușii. 

— Oare voi nu sunteţi favoriţii lui Jukov? 

Când îl atinse, cadrul alunecă în spate. Shara se uită la baza 
lui și văzu că era montat pe patru roţi mici de fier. Îl mai împinse 
o dată - cu un scârţăit, se duse în spate mai mult. „De ce ar 
vrea cineva un cadru de ușă mobil?” 

Se uită la fereastra din camera lui Kolkan. Fiecare atrium avea 
fereastra lui, cu un vitraliu dedicat fiecărei zeități. Shara citise 
sute de scrisori care prezentau frumusețea vitraliilor zeităților 


VP - 238 


din Cetatea de Scaun a Lumii - nuanţe de albastru și roșu pe 
care ochii nu le puteau distinge cum se cuvine, dar pe care le 
puteau simți. Îi părea rău că toate erau sparte și era puţin 
intrigată de faptul că geamul lui Kolkan era întreg, dar nepictat. 
Mișcă sfeșnicul ușor dintr-o parte într-alta ca să-i urmărească 
reflexia: fereastra era mare, transparentă, dar nu avea nimic 
diferit faţă de un geam normal. „Poate a devenit transparent 
când a dispărut Kolkan. Dar dacă e așa, atunci de ce este întreg, 
iar celelalte sunt distruse?”, se întrebă Shara. 

Ridică sfeșnicul și se uită și în restul camerelor. 

Odată, când era foarte tânără, mătușa Vinya a dus-o la 
Biblioteca Naţională din Ghaladesh. Shara era deja o cititoare 
înrăită, dar nu își dăduse seama până atunci ce însemnau cărțile 
și ce posibilitate prezentau ele: le puteai proteja pentru 
totdeauna, le puteai depozita cum depozitează inginerii apa, 
resurse nelimitate de timp și cunoaștere scrise cu cerneală pe 
hârtie, prinse între coperte și puse pe rafturi. Momente 
transformate în obiecte fizice, momente de neatins, perfecte, ca 
și cum ai conserva o viespe moartă în cristal și o picătură de 
venin ar atârna de acul ei pentru totdeauna. 

Se simţea copleșită. Fusese la fel ca atunci când iubise pentru 
prima dată, își zise Shara gândindu-se la ea și la Vo, citind 
împreună la bibliotecă. 

Și să găsească asta acolo, sub pământ, ca și cum toate 
istoriile, cuvintele și poveștile Continentului fuseseră duse de 
ploaie și se infiltraseră prin pământ și picuraseră - pic, pic, pic - 
în argilă printr-o gaură. 

În întuneric, sub Bulikov, Shara Komayd pășea peste pietrele 
antice și se îndrăgostea din nou. 

e 

Se auzeau pași. Shara își desprinse privirea de o gravură a lui 
Olvos și văzu scara iluminată puternic. 

Mulaghesh intră, flancată de Sigrud și de alţi doi soldaţi care 
țineau în mâini sfeșnice. Se uită la templul uriaș și rămase cu 
gura căscată - „Ah, ce nebunie mai e și asta?” Apoi oftă. „Ah, /a 
dracu!” 

— Ce descoperire! Nu-i așa? zise Shara. 

— Ai putea spune asta, da, răspunse Mulaghesh. 

— Ai gardieni la intrare? 

— Am cinci soldaţi afară, da. 


VP - 239 


— Este, zise Shara ocolind o baltă, extraordinar. Extraordinar! 
Cred că e cea mai importantă descoperire legată de zeități de la 
Război, de la Marea Dispariţie încoace! Cea mai importantă 
descoperire istorică din... ei bine, istorie. Dacă se descoperea 
chiar și un fragment din acest loc, din aceste gravuri, faptul ar fi 
fost considerat o descoperire revoluţionară în Ghaladesh, dar să 
descoperi toată clădirea, întreagă, mai mult sau mai puţin 
nevătămată, este... este... 

Shara respiră adânc și continuă: 

— Este extraordinar! 

— Cu siguranţă, spuse Mulaghesh holbându-se la tavanul 
curbat. 

Işi mângâie cu degetele cicatricele de pe obraz. 

— Uite! Uită-te aici, la secțiunea asta! Acești câţiva metri de 
gravuri conţin mai multe informaţii despre Ahanas decât au fost 
strânse în ani de zile. Aproape că nu știm nimic despre ea. 
Ahanashtan, după cum știi, este unul dintre locurile cele mai 
afectate de Marea Dispariţie - aproape întregul oraș a dispărut. 
Aproape tot ce este acum acolo a fost construit de Saypur. 

— Aha! 

— Dar gravura asta ne spune de cea dispărut! Susţine teoria 
cum că Ahanas și-a cultivat orașul, plantând seminţe 
miraculoase care au crescut devenind clădiri, case, străzi, 
lumini. Aveau piersici care luminau precum felinarele, viţă-de- 
vie care colecta apa și o curăța de murdării. Este fascinant! 

— Da, zise Mulaghesh. 

— Și când a murit Ahanas, toate acestea au dispărut. Mai mult 
decât atât, gravura oferă și o a doua explicaţie pentru lipsa 
informaţiilor despre Ahanas. Dacă ce arată aici e adevărat, 
ahanashtanii credeau că viața și toate părţile corpului uman 
erau sacre - nu foloseau medicamente, nu se tundeau niciodată, 
nu se bărbiereau, nu-și tăiau unghiile, nu se spălau pe dinţi, nu 
se... ei bine, nu se spălau niciodată. 

— În! 

— Dar asta pentru că nu aveau nevoie! Ahanas reușea să le 
satisfacă toate cerinţele. Trăiau în armonie cu un oraș organic. 
Dar după Marea Dispariţie, când boala a început să se 
dezlânţuie pe Continent, probabil că au refuzat orice fel de 
tratament sau de medicamente. Așa că aproape toți 


VP - 240 


ahanashtanii de pe Continent au murit. Îţi poţi imagina? Îţi poţi 
imagina așa ceva? 

— Mda, spuse Mulaghesh, apoi continuă mai prietenos. Ești 
conștientă că trebuie să astupăm tunelul, nu-i așa? 

— Și secțiunea asta de aici este... este..., zise Shara și își lăsă 
capul în jos. 

Apoi ridică privirea spre Mulaghesh. 

Guvernatoarea zâmbi neîndurător și dădu din cap: 

— Da. Înţelegi. Înțelegi că nu putem ţine secret așa ceva. Nu 
un lucru atât de mare. Am pune gardieni. Apoi cineva ar începe 
să se întrebe ce e cu acei gardieni, ce păzesc ei aici, și vor 
întreba până când vor afla. Sau am încerca să-l dezgropăm, să-l 
studiem, să-l documentăm, să-l arhivăm, dar cineva va vedea 
toate utilajele și toți muncitorii și va începe să se întrebe și ar 
continua să se întrebe până când va afla. N-avem cum să 
evităm problemele, zise  Mulaghesh  pilindu-și o unghie 
colțuroasă de marginea unei gravuri. Și mai rău decât atât, 
Wiclov știa despre acest loc, iar dacă noi stăm aici și încercăm 
să-l studiem e ca și cum i-am pune arbaleta în mână: „Uitaţi-vă 
la Saypur cum ţine ascuns în pământ cel mai sacru templu al 
nostru și îl pângăresc cu mâinile lor murdare”. Îți poţi imagina 
consecințele? Domnișoară ambasadoare, îţi poţi imagina ce s-ar 
întâmpla? Nu numai cu investigația ta, ci cu tot Continentul, cu 
Saypurul? 

Shara oftă. Se așteptase la acest soi de argumentaţie, dar 
spera ca soluţia să nu fie atât de drastică. 

— Chiar vrei... să distrugi tunelul? Crezi că asta e cea mai 
bună idee? 

— Aş prefera să umplu tunelul cu ciment, dar utilajele ar 
atrage prea mulţi ochi nedoriți. Deja i-am întrebat pe Inginerii 
noștri despre asta - sunt câţiva stâlpi la intrare care susţin toată 
greutatea. N-ar trebui să dureze mai mult de treizeci de minute. 

— Totuși sunt dovezi. Cineva a fost aici și a încercat să 
restaureze atriumul lui Kolkan. Au adus până și un cadru de ușă 
din piatră, de ce, n-am nici cea mai vagă idee. Cred că este 
persoana care lucrează împreună cu Wiclov. 

— Eşti atât de sigură încât să riști să se afle printre 
continentali despre asta? 

Shara își frecă ochii, se dădu un pas înapoi și cuprinse locul cu 
privirea. 


VP - 241 


— Uitându-mă la el, nu pot decât să spun că mi-aș petrece 
toată viaţa aici studiindu-l. 

— Dacă ai fi fost istoric. Dar nu ești, spuse Mulaghesh. 

Shara tresări, deranjată de vorbele lui Mulaghesh. 

— Ești doar un funcţionar. Noi două avem o datorie. Niciuna 
dintre noi nu-și va îndeplini datoria în locul ăsta. 

In capul ei, Shara îl auzea pe Efrem: „Ce fel de adevăr vrei să 
păstrezi?” 

Lumina lumânărilor se mișcă. 

O mie de umbre dansară. Feţele din gravurile antice se 
încruntară, apoi dispărură. 

— Fă-o! spuse Shara. 

e 

Drumul înapoi părea interminabil. Shara își promise să 
memoreze tot ce văzuse, tot ce citise. „Pe toate mările, nu vom 
pierde și asta”, își spuse ea. 

— Și nu era nimic miraculos acolo? întrebă Mulaghesh. 

— Nu din câte am văzut. 

— Asta e bine, zise Mulaghesh, apoi scoase un plic din 
buzunarul hainei și i-l dădu Sharei. Verificăm paginile furate ale 
listei obiectelor din Depozit. Gândul că am putea găsi aici 
asemenea obiecte îmi provoacă coșmaruri. Credem că aceste 
douăzeci de pagini i-au făcut pe Restauratori să sară în sus de 
bucurie - sau ceva din ele, cel puţin. Dar probabil au găsit mult, 
mult mai multe. 

Dacă exista ceva care să-i distragă Sharei atenţia de la 
templu, această listă era. Luă plicul din mâna lui Mulaghesh, îl 
deschise și începu să citească. 


356. Raftul C4-145. Cizme de travertin. Încălţăminte 
care ajută purtătorul să parcurgă mai repede 
distanţe lungi - poate traversa Continentul într-o zi. 
Era FOARTE IMPORTANT să ţină un picior pe pământ 
tot timpul. Au fost două perechi, dar cel care a făcut 
testul a sărit și a început să plutească în atmosferă. 
Perechea rămasă are puteri miraculoase. 


357. Raftul C4-146. Covorul lui Kolkan. Covor mic 
care poate zbura. FOARTE dificil de controlat. 
Documentele arată că Kolkan a binecuvântat fiecare 


VP - 242 


fir din covor cu miracolul zborului, deci, teoretic, 
fiecare fir poate ridica în aer zeci de tone - deși nu 
am încercat asta până acum și nici nu vom încerca. 
Și-a păstrat puterile miraculoase. 


358. Raftul C4-147. Vagon de jucărie. Dispare în 
nopțile cu Lună Nouă și reapare în nopţile cu Lună 
Plină, umplut cu bănuţi de cupru cu fața lui Jukov. 
Odată s-a reîntors cu o încărcătură de oase (nu erau 
umane). Are încă puteri miraculoase. 


359. Raftul C4-148. Fereastră cu geam. A fost locul 
unde erau încarcerați numeroși prizonieri 
ahanashtani. Rămâneau captivi în geam. Când a 
murit Ahanas, geamul a sângerat vreme de două 
luni - prizonierii nu au fost găsiţi niciodată. Nu mai 
are puteri miraculoase. 


360. Raftul C4-149. Edictele lui Kolkan, cărţile de la 
237 la 243. Șapte volume despre cum trebuie făcuţi 
pantofii de damă și despre cum trebuie purtați, 
curăţaţi, aruncaţi etc. 


— Ah! Ah, pe toate mările! 

Mulaghesh se opri pentru o secundă să-și aprindă bățul de 
chibrit de o piatră care ieșea din peretele tunelului. 

— Da. 

— Asta se află în Depozit? întrebă Shara. 

— N-a trebuit decât să pună mâna pe paginile din listă cu 
foarte multe artefacte active. Sunt aici o mulţime de obiecte din 
sticlă, totuși... 

— Zeităţile foloseau sticla, pe care o considerau un loc sigur, 
șopti Shara. 

— Ce vrei să spui? 

— Țineau lucruri în geamuri. Se ascundeau în ele. Toţi preoţii 
zeilor știau vrăji de eliberare. Li se trimiteau bucăţi de sticlă, 
făceau vraja, spărgeau sticla și apoi din ea ieșeau munţi de aur, 
case, castele, o mireasă sau orice altceva. 

Shara continuă să citească lista, neștiind cum să reacționeze: 
să fie fascinată sau îngrozită de ce vedea acolo. Nici nu-și dădu 


VP - 243 


seama când ajunseseră în camera mhovostului; singurul lucru 
pe care îl sesizase fusese lumina sfeșnicelor. 

Mulaghesh le făcu semn celor doi soldaţi care ţineau în mâini 
topoare și ciocane. 

— Haideţi! 

Soldaţii intrară în tunel. 

Shara termină de citit și ultimele pagini. 

Își strângea pumnii atât de tare, încât aproape că rupsese 
paginile în două. 

— Staţi! Staţi, opriţi-vă! urlă ea. 

— Să se oprească? De ce? întrebă Mulaghesh contrariată. 

— Uite, zise Shara și arătă cu degetul pe listă. 


372. Raftul C5-162. Urechea lui Jukov. Un cadru de 
ușă din piatră sculptată care nu are ușă atașată. La 
bază este prevăzut cu roţi din fier. Se crede că ar 
avea o pereche și, indiferent unde se află această 
Ureche, dacă sunt manevrate corect, cineva ar 
putea să treacă printr-o ușă și să iasă prin cealaltă. 
Suntem de părere că perechea a fost distrusă. Nu 
mai are puteri miraculoase. 


— Îți amintești cadrul de piatră din camera lui Kolkan? 

— Da. 

Expresia de pe chipul lui Mulaghesh nu se schimbă atunci 
când își ridică privirea din pagină către Shara. 

— Doar nu crezi... nu crezi că... 

— Da. 

— Și dacă aici este o Ureche... 

— Și dacă perechea este încă în Depozit... 

Cele două se uitară uimite una la cealaltă. Apoi năvăliră în jos 
pe scară, spre templu. 

Sigrud și ceilalți doi soldați le priveau uluiţi, apoi le urmară. 

e 

— Dacă e să analizăm situația, în continuare cel mai înțelept 
lucru ar fi să distrugem blestemăția aia, spuse Mulaghesh din 
penumbră. 

Shara ridică sfeșnicul ca să inspecteze mai bine cadrul ușii. 

— Ai prefera să plecăm de aici fără să știm dacă cineva a 
folosit ușa pentru a intra în Depozit? 


VP - 244 


— Este posibil să fi intrat acolo, să fi atins ceva și să fi murit, 
spuse Mulaghesh. 

— Atunci aș vrea să am un cadavru. 

Shara studie ușa sculptată căutând un cuvânt, o literă, o 
manetă, un buton. „Deși n-ar avea nevoie de nimic mecanic. 
Mecanica miracolelor funcţionează într-un mod mai abstract”, își 
aminti ea. 

Sigrud stătea întins pe podeaua templului și privea în sus ca 
și cum se afla pe un deal însorit și deasupra era un cer albastru. 

— Poate că trebuie să-i faci ceva celeilalte uși, zise el. 

— Aș prefera asta, da, spuse Shara și murmură câteva rânduri 
din Jukoshtava, dar nu se întâmplă nimic cu ușa. Atunci cadrul 
ăsta ar fi mai mult sau mai puţin nefolositor. Cu condiţia ca 
securitatea să fie strictă. 

— Este strictă! zise tăios Mulaghesh. 

Shara încercă să invoce câţiva preoţi importanţi ai lui Jukov. 
Ușa rămase încă neclintită. „Deci asta înseamnă să fii fustangiu 
și să încerci să agăţi o fată la o petrecere”, își zise ea. 

— Cred că procedez greșit, spuse Shara într-un final. 

— Oare ce te-a făcut să crezi asta? zise Mulaghesh încercând 
să-și înăbușe un căscat. 

Shara își îndreptă privirea spre o gravură din camera lui 
Jukov, care înfățișa complex o scenă orgiastică. 

— Jukov nu avea niciun respect pentru cuvinte sau pentru alte 
modalităţi de exprimare a devotamentului. Era adeptul acțiunii, 
al dezmățului, al faptelor neplanificate, spuse ea. 

In prim-planul scenei orgiastice, o figură cu o pălărie ascuţită 
ținea în sus o carafă cu vin și un cuţit. 

— Sacrificiu prin sânge, transpiraţie, lacrimi și emoţii, 
continuă Shara. 

Işi aduse aminte de un pasaj celebru din jukoshtava: „Cei care 
nu sunt dispuși să renunţe la sânge și la frică, cei care refuză 
vinul și dezmăţul, cei care trebuie să ia o decizie și încep să 
tremure de frică - de ce să le permit să stea în umbra mea?” 

„Vin și carne” gândi Shara. 

— Sigrud! Dă-mi sticla. 

Sigrud își săltă capul și se încruntă. 

— Știu că ai. Nu mă interesează asta. Doar dă-mi-o. Și un 
cuțit. 

Mulaghesh își stinse ţigara de perete și se ridicară scântei. 


VP - 245 


— Nu cred că-mi place treaba asta. 

Sigrud se ridică în picioare și începu să caute prin haină. Se 
auzi clinchetul metalului - instrumente neplăcute, cu siguranţă 
-, apoi scoase o sticlă maro-închis. 

— Ce e asta? 

— Au spus că e vin de prune, dar după miros cred că 
vânzătorul m-a minţit. 

— Și ai băut? 

— Da. Și nu am orbit. Așa că..., spuse Sigrud și îi întinse un 
cuţit mic. 

„Ori va funcţiona, ori va fi foarte jenant”, gândi ea. Sigrud 
trase dopul sticlei - mirosul o făcu să icnească - și Shara își 
scoase mănușa din mâna liberă. Apoi își făcu o crestătură în 
palmă. 

Mulaghesh era îngrozită. 

— Ce naiba... 

Shara supse sângele din rană. Gustul de sare și cupru 
aproape că o înecă. Apoi își făcu o crestătură în palmă. 

Nu era - cu siguranță nu era - o băutură pe care o mai 
încercase până acum. Voma îi ajunse până în esofag, darea o 
împinse înapoi. Se așeză în faţa ușii de piatră, trase aer și scuipă 
pe ea amestecul de alcool și sânge. 

Nu era suficient de conștientă ca să vadă dacă funcţionase. Îi 
dădu sticla și cuțitul înapoi lui Sigrud, căzu în genunchi și începu 
să vomite, dar cum mare parte din conţinutul stomacului ei 
fusese deja eliminat când îl întâlnise pe mhovost, nu mai avea 
ce să dea afară. 

— Ah, of, gemu guvernatoarea. 

Se auzi un hârșâit când Sigrud își scoase cuțitul negru din 
teacă. 

— Ce e? Ce este? A funcționat? întrebă Shara printre tusete. 

Se uita, dar nu-și putea da seama. 

Interiorul cadrului ușii era complet negru, impenetrabil. Părea 
că cineva fixase o bucată de grafit negru în ea cât timp Shara nu 
se uitase. Unul dintre soldații lui Mulaghesh se duse în spatele 
ușii, curios, dar nu putea vedea prin ea. Soldatul scoase capul 
pe partea cealaltă și întrebă: 

— Nimic? 

— Nimic. Ar trebui să facă asta? zise Mulaghesh. 


VP - 246 


— Măcar este o reacţie, spuse Shara și apucă sfeșnicul, apoi 
se apropie de ușă. 

— Ai grijă! Poate iese ceva... din ea. 

Negrul din ușă nu era atât de solid cum crezuse Shara iniţial. 
Când se apropie de cadru, întunericul se disipă, iar ea observă 
conturul unor rafturi metalice și o podea din lemn. 

„Rafturi. Văd rânduri și rânduri de rafturi”, realiză ea. 

— O, pe toate mările și pe toate stelele, ce sunt alea? întrebă 
Mulaghesh. 

„Oare aceasta e imaginea raftului C5-162 unde se află 
cealaltă «Ureche» a lui Jukov?” se întrebă Shara și inima îi 
tresăltă. 

Shara se aplecă și luă o bucată de noroi. Aprecie distanţa și o 
aruncă prin ușă. 

Bucata de noroi trecu prin cadrul ușii, prin umbre și ateriză cu 
zgomot pe podeaua de lemn. 

— A trecut dincolo! remarcă Sigrud. 

— Un caz grav de intrare neautorizată, spuse Shara. 

„Și astfel, Lordul Jukov ne-a permis să stăm în umbra lui”, 
gândi Shara. 

Acest lucru o îngrijoră foarte mult, chiar dacă nu o spuse. Nu 
numai că descoperise că una dintre creaturile divine ale lui 
Jukov încă mai era în viață, dar se părea că unul dintre 
instrumentele lui miraculoase încă funcționa. 

„Cine altcineva a fost martor la moartea lui Jukov în afară de 
Kaj?” își zise ea. 

Reveni la situaţia din prezent. 

— Hai să vedem ce e acolo! 

e 

O umbră se văzu mişcându-se - flăcările lumânărilor din 
sfeșnicul Sharei aproape că se stinseră apoi se simţi o pală de 
vânt și se auzi scârțâitul podelei de lemn sub picioarele ei. 

Shara reuşi să treacă dincolo. 

Prima gură de aer pe care o inspiră o făcu să tușească. 

Interiorul Depozitului secret era extrem de îÎmbâcsit, mult mai 
mult decât Cetatea de Scaun a Lumii. Parcă intrase în casa unui 
cuplu de bătrâni care nu aruncaseră nimic din lucrurile strânse 
de-o viață. 

— Nu există ventilație aici? întrebă Shara. 


VP - 247 


— De ce dracului ar fi? spuse iritată Mulaghesh, care își 
legase o bandană în jurul capului. 

Sigrud intră în urma lor. Nu părea să-l deranjeze aerul închis 
și prăfuit. 

Mulaghesh se întoarse să se uite la cadrul ușii de piatră care 
stătea confortabil în partea de jos a raftului C5. Shara îi putea 
vedea pe cei doi soldaţi rămași în partea cealaltă, care îi priveau 
foarte încordați. 

— Chiar suntem aici? Chiar am fost transportaţi într-o clipită 
la kilometri distanţă de Bulikov? întrebă Mulaghesh. 

Shara ridică sfeșnicul ca să vadă mai bine. Rafturile se înălțau 
deasupra lor, înalte cât o clădire de trei sau patru etaje. | se 
părea că vedea un acoperiș de tablă undeva sus de tot. La 
câţiva metri depărtare se distingea silueta unei scări. 

— AŞ spune că suntem aici, da, zise Shara. 

Cei trei stăteau în Depozitul secret și ascultau. 

În aerul întunecat se auzeau sunete, scârțâituri și murmure. 
Zgomot de monede, scârţâitul podului. Presiunea aerului părea 
că se schimba constant. Ori ceva din Depozit făcuse ca toate 
simțurile Sharei să se deregleze, ori erau nenumărate forţe care 
o apăsau, apoi dispăreau ca niște curenţi marini. 

„Oare câte obiecte cu puteri miraculoase sunt aici cu noi și 
funcţionează și acum? Câte cuvinte ale zeităților încă se mai aud 
în acest loc?”, se întrebă Shara. 

— Uitaţi! zise Sigrud arătând ceva pe jos. 

Podeaua era plină de praf, însă pe acel culoar erau urme de 
pași. 

— Cred că aceștia sunt pașii adversarului nostru misterios, 
zise Mulaghesh. 

Shara încercă să se concentreze. Erau multe urme de pași și 
niciunele dintre ele nu erau foarte clare. Cine intrase acolo 
probabil că înconjurase acele rafturi de multe ori. 

— Trebuie să vedem pe unde s-a umblat și dacă /ipsește ceva. 
În cazul în care au luat ceva, atunci trebuie să fie un obiect 
menţionat în aceste pagini, din moment ce aceste părți ale listei 
i-au interesat atât de mult pe Restauratori. Așadar, trebuie să 
verificăm rafturile C4, C5 și C6, zise Shara uitându-se la hârtiile 
pe care le ţinea în mână. 

— Sau poate au furat ceva la întâmplare, spuse Mulaghesh. 

— Da. Sau asta. 


VP - 248 


„Mulţumesc că ai evidenţiat cât de zadarnică este căutarea 
noastră”, gândi ea. 

— Toţi avem lumină, nu-i așa? Atunci să ne despărţim, dar nu 
ne pierdem din ochi unul pe altul. Vom ieși de aici cât de repede 
putem. Și nu cred că e nevoie să spun asta, dar nu atingeți 
nimic. Și dacă ceva vă solicită atenţia sau vă cere ajutorul... 
ignorați-l. 

— Oare aceste artefacte chiar gândesc? întrebă Sigrud. 

— Nu atingeţi nimic. Staţi departe de rafturi, spuse Shara, iar 
prin minte i se derulă o întreagă listă de artefacte care erau în 
viaţă sau care păreau a fi. 

Shara verifică raftul C4, Mulaghesh raftul C5 și Sigrud raftul 
C6. Mergând pe culoar, Shara se gândi la vechimea acelui loc. 
„Aceste rafturi au aproape optzeci de ani. Și o arată”. 

— Kajul nu a dorit ca Depozitul să fie permanent, nu-i așa? L- 
am tot ignorat, sperând ca problema asta să dispară de la sine, 
șopti Shara privind de-a lungul culoarului. 

Fiecare loc de pe rafturi era marcat cu o tăbliță de metal pe 
care era scris un număr. In afară de asta, nu exista nicio altă 
explicaţie asupra elementelor de pe raft, care păreau aranjate 
pur și simplu aleatoriu. 

Pe un raft se afla o mare parte dintr-o statuie dezmembrată. 
Faţa acesteia era complet inexpresivă, în timp ce craniul era 
traversat de o fractură șerpuită. „Taalhavras sau una dintre 
personificările lui”, gândi Shara. 

O cutie de lemn prinsă bine cu lanţuri și lacăte se mișca. Un 
sunet ciudat venea din interiorul cutiei, asemănător celui făcut 
de un animal mic când zgârie lemnul. Shara trecu repede mai 
departe. 

O sabie de aur strălucea deasupra ei. Lângă sabie erau 
douăsprezece coloane de sticlă groase, scurte și în niciun fel 
remarcabile. Lângă acestea era o cupă de argint cu foarte multe 
bijuterii în ea. Apoi munţi de cărți și pergamente. 

Merse mai departe. In faţă îi apărură șaizeci de ferestre cu 
geam, un picior de alamă, un cadavru înfășurat într-o pătură, 
legat cu sfoară de argint. 

Shara nu putea vedea capătul culoarului. „O mie patru sute 
de ani de artefacte miraculoase”, gândi ea. 

Istoricul din ea zise: „Ce lucru măreț din partea Kajului să 
depoziteze toate aceste lucruri”. 


VP - 249 


Agentul din ea o contrazise: „Ar fi trebuit să le distrugă pe 
toate când a avut ocazia”. 

— Shara? o strigă Mulaghesh. 

— Da? 

— Ai spus ceva? 

— Nu, răspunse Shara și făcu o pauză. Sau cel puţin nu cred 
că am zis. 

Urmă o pauză mai lungă. Shara analiza cu atenţie o colecţie 
de degete mari din argint. 

— E posibil ca aceste lucruri să vorbească în capul tău? 
întrebă Mulaghesh. 

— Orice e posibil aici. Ignoră tot, spuse Shara. 

O căldare plină cu pantofi de copii. 

Un baston făcut din păr de cal. 

Un dulap din care se împrăștiaseră pergamente antice. 

O mască din pânză făcută să semene cu faţa unui bătrân. 

O sculptură de lemn a unui bărbat cu șapte membre erecte 
de diferite lungimi. 

Shara se străduia să se concentreze. Mintea ei scotocea prin 
poveștile pe care le memorase, încercând să plaseze în miile de 
legende continentale obiectele pe care le vedea. „Nu este acela 
nodul care a oprit o furtună, iar când a fost dezlegat a plouat 
neîncetat? Oare aceea este harpa unui hovtarik de la curtea lui 
Taalhavras care putea să facă tapiseriile să prindă viaţă? lar 
aceea nu este săgeata roșie făcută de Voortya care a străpuns 
un tsunami și l-a transformat într-un val liniștit?” 

— Nu! spuse vocea lui Sigrud. Nu. Nu este așa. 

— Sigrud? Ești bine? întrebă Shara. 

Un murmur veni de la câțiva metri depărtare. 

— Nu! Este o minciună! spuse Sigrud. 

Shara traversă culoarul în fugă și îl zări pe Sigrud stând de 
partea cealaltă a raftului, uitându-se la o sferă mică de culoare 
neagră așezată într-o cutie cu interior de catifea. 

— Sigrud? 

— Nu. Am plecat de acolo. Nu... nu mai sunt acolo, îi spuse el 
sferei. 

— Se simte bine? strigă Mulaghesh. 

— Sigrud, ascultă-mă! 

— Au murit pentru că - zise el căutând o explicaţie - au 
încercat să mă rănească. 


VP - 250 


— Sigrud... 

— Nu. Nu! Nu voi face... 

În cutia de catifea, sfera din sticlă neagră se roti puţin spre 
stânga. Sharei îi veni în minte imaginea unui câine care își 
înclina capul - „De ce nu?” 

— Pentru că eu. Nu sunt. Rege! spuse Sigrud convingător. 

— Sigrud! ţipă Shara. 

Bărbatul clipi speriat. Sfera se cufundă puţin mai mult în 
catifea, de parcă ar fi fost dezamăgită că nu mai avea cu cine să 
se joace. 

— Ce... ce s-a întâmplat? întrebă Sigrud întorcându-se încet 
spre ea. 

— Ești aici. Ești în Depozit cu mine, zise ea. 

Sigrud își frecă tâmplele agitat. 

— Lucrurile de aici sunt... foarte vechi. Cred că sunt plictisite. 
Și s-au devorat unul pe celălalt precum peștii captivi într-un iaz 
care se micșorează, explică Shara. 

— Nu lipsește nimic. Rafturile sunt pline, chiar foarte pline, 
bombăni Sigrud. 

— Și la mine la fel. Sper că nu vrei să urcăm și pe scări, nu? 
se auzi vocea lui Mulaghesh de pe celălalt culoar. 

— Cumva au fost mutate scările? Uită-te la praf, spuse Shara. 

După o scurtă pauză veni și răspunsul. 

— Nu. 

— Atunci ar trebui să fie ceva de pe primele rafturi. 

Shara privi cu atenţie rafturile de jos aflate pe culoarul ei. 

Patru lămpi de ulei din alamă. O placă de lemn perfect 
șlefuită, dar goală. Păpuși. O roată care se învârtea ușor, deși nu 
avea niciun ax și niciun cadru. 

Apoi în ultimul loc, chiar în faţă... 

Nimic. 

Posibil nimic. Cel puţin, ea nu vedea nimic. 

„Lipsește ceva?” 

Se îndreptă spre locul gol. Ochii ei erau atât de obișnuiți să 
vadă tot felul de obiecte, că nu băgă de seamă ce se afla sub 
picioarele ei. Dar în timp ce se apropia de locul gol de pe raft, 
mintea ei începu să proceseze rapid: „Oare am văzut ceva 
strălucind pe jos? Poate un cablu?” 

Ceva i se prinse de gleznă. Își trase piciorul. Acel ceva se 
rupse și se auzi încet poc! 


VP - 251 


Un clinchet metalic veni de pe celălalt culoar și o cheie mică 
din oţel alunecă pe parchet. 

Sigrud urlă: 

— Jos! Acum! 

Un nor de fum se ridică de pe culoarul din dreapta Sharei. 

Apoi văzură flăcări portocalii și se auzi o explozie violentă. 

Un val de căldură o lovi în partea dreaptă. Shara fu săltată de 
pe podea și fu izbită de rafturi, de pe care zburară toate 
comorile antice: o geantă de piele se răsuci în aer, iar din ea se 
revărsară șuvoaie de monede de aur, mai multe steaguri se 
prăbușiră pe podea și se transformară în frunze. 

Shara era înconjurată de praf, metal și lemn. Căzu, se agăţă 
de un raft, dar nu se putu ridica. 

În dreapta ei izbucni un foc. Fumul ajunse până la tavan ca o 
pisică neagră ce-și găsește adăpost într-o rază de soare. 

În stânga ei, statuia lui Taalhavras căzu de pe raft. Sigrud se 
căţără neîndemânatic pe raft pentru a ajunge la Shara. 

— Ești bine? întrebă el și îi atinse capul. Ai pierdut ceva păr. 

— Ce miracol nenorocit a mai fost și ăsta? întrebă ea cu 
răsuflarea tăiată. 

— Niciun miracol, spuse el uitându-se la focul care se mărea. 
O mină. Cred că incendiară sau nu a explodat cum trebuie. 

— Ce dracu’ se întâmplă aici? ţipă Mulaghesh. 

Undeva în întuneric murmurară mai multe voci. 

Flăcările se întinseră cu repeziciune pe podeaua prăfuită, 
săriră pe un raft și pătrunseră în pătură. 

— Trebuie să plecăm. Locul ăsta atât de uscat și de vechi va 
arde din temelii în câteva secunde. 

Shara se uită la flăcările din ce în ce mai mari. Raftul din 
dreapta ei era aproape înghiţit de foc. 

— Era un loc liber pe raftul din față. A fost furat ceva, șopti ea 
și încercă să arate cu degetul, dar nu avu suficient de multă 
forţă. 

— Trebuie să plecăm, repetă Sigrud. 

Se auzeau trosnete în întuneric. Cineva scheuna în foc. 

— Ce dracu’ se întâmplă aici? urlă Mulaghesh. 

Shara se uită la Sigrud și dădu din cap. 

El o săltă pe umăr și ţipă la Mulaghesh: 

— Noi plecăm! 


VP - 252 


Sigrud traversă culoarul alergând, o luă la dreapta și ajunse la 
cadrul ușii. 

O lumină strălucitoare se revărsa printre rafturile ca niște 
turnuri. 

„Decenii. Secole. Milenii. Pierdute pentru totdeauna”, își zise 
Shara. 

e 

Sigrud o lăsă pe Shara jos când ajunseră înapoi în Cetatea de 
Scaun a Lumii. 

— Cât de rău sunt? întrebă ea tușind. 

Bărbatul o rugă să-și miște degetele de la mâini și de la 
picioare, iar Shara se conformă. 

— Ești bine. În mare parte. Ai pierdut o parte dintr-o 
sprânceană și ceva păr. Și ai faţa roșie. Dar nu e arsă. Ai avut 
noroc, spuse Sigrud ridicându-și privirea spre infernul din 
Depozit. Nu cred că cine a pus capcana știa ce face. Dar când 
am auzit... Un singur lucru din lume sună așa. 

Mulaghesh se sprijini de un soldat și printre accese de tuse 
încercă să-și aprindă o ţigară. 

— Deci nenorociţii au minat Depozitul în caz că-i urmăream? 

Un val de aer încins ieși prin cadrul de piatră al ușii. 

„Din primul moment ei au fost cu un pas în faţa mea”, gândi 
Shara. 

— Hai să astupăm tunelul și să terminăm cu blestemăţia asta, 
spuse Shara. 

e 

În întunericul din Depozit, legende și comori se uscau și 
mureau în flăcări. Mii de cărți se transformau în cenușă. 
Tablourile erau mâncate de flăcări din interior. Ceara topită 
băltea pe podea, prelingându-se de la numeroasele lumânări 
îngrămădite pe rafturi, și forma un curcubeu șerpuit printre 
stinghiile de lemn. În cotloanele mai întunecate, voci nevăzute 
suspinau îndurerate. 

Dar nu toate artefactele erau distruse. 

Un urcior mare de lut stătea pe raft, bucurându-se de căldură. 
Pe suprafaţa lui lucioasă erau trasate linii delicate negre: semne 
magice ale puterii, ale alianțelor, ale restricţionării. 

În căldura infernală, cerneala se încălzi, crăpă și dispăru. 
Sigiliul de ceară din jurul dopului se topi și se scurse. 


VP - 253 


Ceva din interiorul urciorului începu să mărâie, dându-și 
seama că închisoarea lui dispărea. 

Urciorul începu să se miște dintr-o parte într-alta. Căzu de pe 
raft și se făcu bucățele. 

Conţinutul lui se mări rapid și dărâmă rafturile ca pe niște 
piese de domino. 

Prizonierul crescu atât de mult că ajunse până în tavan. Cu 
ochiul lui galben văzu focul, fumul, rafturile arzând și o voce 
înaltă ţipă victorioasă. 

— Liber Liber în sfârșit! Liber în sfârșit! 


Eu sunt bun cu voi, copiii mei, pentru că vă iubesc. 

Dar iubirea și bunătatea nu aduc puritatea. Aceasta 
se obține prin greutăți, pedepse și înțelepciune. Și am 
făcut aceste creaturi divine pentru a vă ajuta să vă 
găsiți calea și pentru a vă învăţa lecțiile pe care eu nu 
pot să le predau. 

Ukma merge în aer, merge pe apă, paznic și 
clevetitor. 

El va vedea slăbiciunile din voi pe care voi nu le 
vedeți și vă va face să luptați cu ele până când le 
biruiți. 

Usina, călătoare, cea care pândește pe la ferestre, 
femeia-cenușă. Feriti-vă de nefericiții cu care vă 
purtați urât, căci e posibil să fie Usina, iar răzbunarea 
ei este lungă și dureroasă. 

lar pentru cei care nu pot fi purificaţi, cei care nu se 
călesc, pentru cei care nu cunosc rușinea care 
sălășluiește în inimile noastre, pentru toti aceștia este 
Urav, monstru marin și înotător, cel cu mulți dinți și un 
singur ochi, cel care trăiește în locuri întunecate. Acei 
păcătoși care nu vor să vadă lumina vor petrece 
eternitatea în burta lui, arzând sub privirea lui 
disprețuitoare, până când vor înțelege și vor cunoaște 
virtutea mea, iertarea mea și iubirea mea. 


Kolkashavska, Cartea a |ll-a 


VP - 254 


e VEI CUNOAȘTE DUREREA e 


Vod Drinsky stătea pe malul râului Solda și încerca să se 
convingă că nu era atât de beat pe cât se simțea. Băuse 
aproape o sticlă cu vin de prune și își spunea că dacă era beat 
atunci vinul ar fi avut gust acru, dar vinul avea în continuare 
același gust bun și dulce. Și avea nevoie de vin ca să poată 
rezista frigului - vai, uite cum ies aburi din respiraţia lui! 
Priveşte bucăţile de gheață care plutesc pe Solda și apa neagră 
ce clipocește lângă gheaţa de cristal. Era o noapte friguroasă și 
considera că îi va fi iertat acest păcat, nu-i așa? 

Se uită spre est, la zidurile Bulikovului - creste albe, imense 
ce străluceau în lumina lunii. Se uită la ele încruntat și exclamă: 

— Ar trebui! zise el și râgâi. Ar trebui să fiu iertat! 

În timp ce privea zidurile, observă o lumină portocalie ciudată 
care pâlpâia pe unul dintre dealuri. 

Un incendiu. Unul dintre depozitele din acel complex părea că 
arde. 

— Vai de mine! 

Își scărpină capul. Oare ar trebui să anunţe pe cineva? Părea 
un lucru destul de greu de făcut în acel moment, așa că mai luă 
o dușcă, oftă și exclamă din nou: 

— Of, Doamne! 

O umbră neagră apăru la gardul de sârmă care împrejmuia 
depozitul. Ceva scund, dar imens. 

Se auzi un țipăt strident. Umbra neagră trecu peste gard. 
Sârma împletită se întinse și se rupse precum corzile unei harpe. 

Ceva mare cobora în viteză dealul. Vod credea că era un urs. 
Trebuia să fie un urs, căci numai un urs putea urla atât de tare 
și putea fi atât de mare. Totuși, părea mult, mult mai mare 
decât un urs. 

Ajunse la copaci și sări. 

Ochii încețoșaţi de băutură ai lui Vod îl zăriră pentru o 
fracțiune de secundă. Fumega - poate că era un supraviețuitor 
al focului. Dar prin fum i se păru că vede ceva compact și 
bulbucat, ceva cu multe gheare care licăreau în lumina lunii. 


VP - 255 


Lovi cu putere gheaţa de pe râu și se scufundă în apele negre 
de dedesubt. Vod văzu ceva mișcându-se pe sub gheaţă: acum 
creatura părea lungă și mlădioasă ca un nufăr înflorit. Cu o 
mișcare graţioasă, se propulsă împotriva curentului, spre 
zidurile albe ale Bulikovului. Când creatura se întoarse, Vod văzu 
arzând pe ea o lumină galbenă, o lumină fosforescentă care-l 
tulbură foarte tare. 

Creatura dispăru pe râu în jos. Vod se uită la gheaţa ruptă. 
Avea aproape un metru grosime. Asta arăta că ceea ce sărise 
mai devreme în râu era foarte, foarte greu. 

Vod ridică încet carafa, o mirosi și se uită înăuntru, nefiind 
sigur dacă mai voia să cumpere vreodată acel sortiment de vin. 
e 

Fivrei și Sohvrena stăteau sub Podul Solda într-un mic 
adăpost și aveau grijă de un foc. Nu era o vreme foarte bună să 
pescuiești pe Solda, dar cei doi bărbaţi știau un secret pe care 
mulți nu-l cunoșteau: chiar sub pod, unde râul era mai lat și mai 
adânc, zeci de păstrăvi se adunau căutând mâncare și odihnă, 
după cum susținea Fivrei. 

— Cât se poate de feriți de vânt, obișnuia el să spună de 
fiecare dată când arunca firul negru în copcă. 

— Și sunt deștepţi, mormăi Sohvrena. 

— Te plângi? Câţi ai prins aseară? 

Sohvrena își duse mâna la foc să se încălzească. 

— Șase, recunoscu el. 

— Și acum două nopți? 

— Opt. Dar trebuie să calculez și în funcţie de câte degete 
pierd, spuse Sohvrena. 

— Of! Un pescar adevărat ar trebui să fie făcut dintr-un aluat 
mai dur. Asta e treabă de bărbat. E nevoie să fie făcută de un 
bărbat, spuse Fivrei. 

Dar cealaltă treabă a unui bărbat, gândi Sohvrena, era să stea 
în braţele calde și moi ale unei femei. Oare nu era destul de 
bărbat dacă își dorea să fie acolo în loc să pescuiască? 

O bătaie ușoară se auzi în gheață. 

— Ai prins ceva? întrebă Sohvrena. 

Fivrei inspectă firul care atârna deasupra găurii din gheaţă. 
Steagul alb de pe fir se mișca încet. 

— Nu. Doar se joacă, spuse el. 


VP - 256 


Pe lângă bătăi se auziră și scârţăituri, ca atunci când cineva 
își freacă mâinile de un geam. Înainte ca Sohvrena să apuce să 
zică ceva, steagul de pe undiţa lui începu să se miște. 

— La fel și la mine. Nu e prins nimic, dar... se mișcă. 

Fivrei trase de undița lui. 

— Poate mă înșel, spuse el, și continuă să tragă. E prinsă de 
ceva. 

Sohvrena se uită la steagul de pe undiţa lui Fivrei și întrebă: 

— Eşti sigur că nu ai prins nimic? 

— Dar nu ia fir deloc. Parcă s-ar fi agăţat de o piatră. Și ce e 
cu scârțâitul ăsta? 

— Poate e vântul? spuse Sohvrena și trase curios de firul lui, 
însă văzu că era agăţat. Și al meu e la fel. Ambele fire sunt 
agăţate de ceva? Nu e în regulă. Nu aveam nimic în cârlige 
acum câteva minute, spuse el. 

— Poate sunt doar gunoaie care curg la vale și au prins și 
firele noastre. 

— Și atunci de ce nu se rup? întrebă Sohvrena, care începu să 
se uite cu atenție la gheața de sub ei. 

Probabil că avea vedenii, dar o lumină galbenă părea că 
străpunge gheata într-un loc. 

— Ce e aia? întrebă Sohvrena arătând spre lumină. 

— Ce e aia? zise și Fivrei, care se întoarse să se uite la 
gheaţă. 

— Asta am întrebat și eu. 

Cei doi bărbaţi se uitară la lumină, apoi unul la celălalt. 

Vasul în care ardea focul topise ceva zăpadă de pe gheaţă. 
Cei doi se ridicară în picioare și începură să curețe cu picioarele 
zăpada până când gheaţa deveni mai transparentă. 

Fivrei rămase cu gura căscată. 

— Pe toate cerurile... Ce e asta? 

Ceva era blocat sub gheața unde se aflau cei doi. Lui 
Sohvrena îi amintea de o stea de mare pe care o văzuse cândva 
adusă de pe coastă. Dar steaua aceea era mult mai mare, avea 
aproape zece metri în diametru și foarte, foarte multe brate, 
unele mai mari, altele mai mici. Și în centru avea un ochi mare, 
strălucitor și o gura cu foarte mulţi dinţi ce sugea gheața 
scoțând un scârțâit. 


VP - 257 


Loviturile și bătăile în gheaţă se întețiră. Sohvrena se uită la 
braţele monstrului și văzu foarte multe gheare mici care zgâriau 
gheaţa. 

— Nu! 

Lumina clipi de două ori. „Un ochi. Este un ochi”, gândi 
Sohvrena. 

Cu un părâit asurzitor, gheaţa se rupse sub ei și o gură plină 
de dinţi se deschise în tăcere. 

e 

Ceainăria Vohskoveney era întotdeauna plină când vremea se 
strica. Magya Vohskoveney ştia că nu calitatea ceaiului era cea 
care atrăgea clienții - din moment ce considera că angajații ei 
erau nişte proști netalentați la fierberea ceaiului -, ci mai 
degrabă faptul că, printre aburii ce se ridicau neîncetat din 
ceainicele cu apă, printre ceaunele ce dădeau în clocot și zecile 
de lămpi cu gaz aprinse peste tot, în ceainăria Magyei aerul era 
atât de cald și de umed, că te-ar fi sufocat pe o vreme normală, 
dar era perfect în zilele friguroase de iarnă. 

Afacerea cu ceai crescuse extraordinar de mult pe Continent 
în ultimii ani. Ceea ce la început era privit drept o excentricitate 
saypuriană ajunsese în timp foarte apreciat, în condiţiile în care 
clima Continentului devenea din ce în ce mai rece în fiecare an. 
Și mai era și un alt factor care atrăgea clienţii. Magya folosea un 
leac băbesc ce aproape că fusese dat uitării: ceaiurile făcute și 
cu puţin mac erau mult mai re/axante decât alte tipuri de ceai. 
Și după ce folosise reţeta secretă, afacerea Magyei crescuse de 
cinci ori. 

Din ușa bucătăriei, Magya privea pe furiș lumea adunată în 
ceainărie. Clienţii se agăţau de mese ca refugiații care caută 
adăpost. Părul lor strălucea în căldura camerei. Lămpile de 
alamă aruncau o lumină roșie peste pereţii de lemn. Ferestrele 
vestice de la care în mod normal se putea vedea râul erau atât 
de aburite, că păreau a fi felii de pâine date cu prea multunt. 

Un bărbat de la bar își apucă ceașca neîndemânatic, fără 
vlagă, clipind de parcă ar fi fost hipnotizat. Magya opri un 
ospătar, dădu din cap spre bărbatul de la bar și spuse: 

— Prea mult. 

Apoi îl lăsă pe ospătar să-și vadă de treabă. 

— Afacerea merge bine, spuse unul dintre servitori, oprindu- 
se să-și șteargă fruntea de sudoare. 


VP - 258 


— Chiar prea bine. Este plin tot localul, în afara balconului de 
la etajul doi, spuse Magya. 

— Cum adică „prea bine”? 

— Nu vom lăsa lăcomia să învingă înţelepciunea, dragul meu. 
Nu vom folosi ingredientul secret timp de o săptămână. 

— Deloc? 

— Deloc. Prefer să nu atrag suspiciuni. 

— Dar ce le vom spune clienţilor care se plâng de calitatea 
ceaiului? 

— Le vom spune că am fost nevoiţi să folosim un nou tip de 
butoi, care a afectat aroma ceaiului. Nu știu, o nouă regulă 
saypuriană în privinţa comerțului. Vor crede asta. Și le vom 
spune că facem tot ce ne stă în putinţă să îndreptăm situaţia în 
cel mai scurt timp. 

Ospătarul fu chemat într-un mod nepoliticos de către un cuplu 
aflat la bar: un bărbat trecut de prima tinerețe care ţinea pe 
după gât o femeie foarte veselă și foarte voluptuoasă. „Pe 
vremea bunicii mele, dacă te afișai așa în public, erai biciuit 
crunt. Cum s-au mai schimbat vremurile...” gândi Magya. 

— Haide, du-te la ei. Dă-le ceva care să le astupe gurile și să-i 
facă să tacă, spuse Magya nervoasă. 

Ospătarul plecă. Magya, care întotdeauna era atentă să vadă 
ce probleme mai apăreau, observă ceva deranjant pe balconul 
de sus. Una dintre lămpi începuse să pâlpâie. 

Mormăi ceva, urcă pe balcon și văzu că se înșelase. Lampa nu 
pâlpâia, ci mai degrabă sărea de sus în jos și dintr-o parte în alta 
ca un pește care prinsese momeala. 

— Ce naiba? spuse ea și se uită la grinda de care era prinsă 
lampa. 

Inmărmuri când văzu că grinda se îndoi ca și cum cineva de 
pe acoperiș o trăgea spre el. Se formau crăpături în tencuiala 
acoperișului și se întindeau precum fisurile pe o bucată de 
gheață care nu mai putea susţine o greutate foarte mare. 

Primul lucrul pe care voia să-l facă era să se uite pe fereastră, 
dar Magya își dădu seama că toate geamurile erau aburite. Văzu 
totuși că se înșelase din nou: ceva curăţase o parte din 
condensul exterior de pe geamurile vestice. 

„Dar cine ar fi putut face asta ţinând cont că suntem la zece 
metri deasupra râului?”, se gândi Magya. 

Se duse la geam, îl șterse bine și se uită afară. 


VP - 259 


Primul lucru pe care-l văzu era o lumină galbenă pe malul 
râului, jos. 

Al doilea lucru pe care-l văzu era ceva mare, negru și 
strălucitor lipit de peretele ceainăriei ca o rădăcină de copac 
îmbibată de smoală și care totuși se mișca, acoperind tot mai 
mult din perete. 

Și al treilea lucru pe care îl văzu era chiar în faţa ei. Ceea ce 
părea a fi un deget mare, lung și negru se ridică în dreptul 
ferestrei, iar gheara bătu ușor în geam. 

— Ce...? zise Magya. 

Apoi se auzi un sunet asurzitor și se dezlănţui o ploaie de 
tencuială. Căldura ceainăriei Vohskoveney se ridică precum un 
balon și dispăru în cerul nopţii de iarnă alături de acoperiș și 
peretele de la etaj. 

Magya clipi luată pe sus de vânt. Cei mai mulţi dintre clienţi 
erau prea speriaţi ca să mai ţipe, dar unii găsiră totuși puterea și 
pentru asta. Peretele de jos începu să tremure și se prăbuși în 
râul înghețat cu tot cu Magya Vohskoveney. 

În timp ce Magya cădea, vedea că mulţi dintre clienţii ei 
împărtășeau aceeași soartă. „Ne vom strivi de gheaţă ca niște 
ouă”, gândi ea. Dar în acele secunde, înainte să ajungă jos, ea 
văzu că nu mai era nicio gheaţă, ci numai acea lumină galbenă, 
multe tentacule care se mișcă și o gură cu mulţi dinţi deschisă. 

e 

— Am spus că vreau ca fiecare soldat care este liber să ajute 
la stingerea incendiului! Ai grijă să subliniezi asta în telegramă 
cât de mult poţi! Și anunţă-l pe caporal că, dacă refuză să-și 
pună soldaţii la treabă, consecintele vor fi teribile, urlă 
Mulaghesh. 

Aflată în biroul ei, Shara _ tresări. Mulaghesh preluase 
conducerea birourilor de la parter, dând ordine tuturor 
telegrafiștilor și poruncind soldaţilor să-și ocupe poziţiile la 
fiecare intrare. În mod normal, guvernatoarea ar fi făcut asta din 
birourile ei, dar Ambasada era mult mai aproape. 

— Contactează-l pe generalul Noor de la Fortul Sagresha. 
Trebuie să fie informat despre asta și spune-i că avem nevoie de 
orice fel de ajutor din partea lui. Să mă informezi imediat ce 
primești un răspuns, chiar dacă am specificat în mod clar să nu 
mă deranjezi! ţipă Mulaghesh. 

Shara își masă tâmplele. 


VP - 260 


— Pe toate mările, oare femeia asta poate vorbi mai încet? 

Shara era mulțumită că Mulaghesh se ocupa de rezolvarea 
problemei şi cum, practic, asta ţinea de jurisdicţia 
guvernatoarei, Shara avea destule motive să nu se amestece. 
Dar în sinea ei își dorea ca Mulaghesh și restul oamenilor de 
acolo să dispară pur și simplu. 

Sigrud stătea așezat în colț și își ascuţea cuțitul negru - hârș- 
hârș. Sunetul acela ajunsese să-i răsune Sharei în cap. 

— Chiar trebuie să faci asta acum? întrebă ea. 

— Pari nervoasă, spuse Sigrud, care începu să-și ascută 
cuțitul mai încet. 

— Aproape c-am fost aruncată în aer. 

Sigrud ridică din umeri și scuipă pe lama cuţitului. 

— Nu e prima dată, spuse el. 

— Și am ars mii de ani de istorie nepreţuită! șopti ea neavând 
curajul să vorbească mai tare. 

— Așa, și? 

— ȘI... și n-am făcut atâtea greșeli în toată cariera mea. Și nu- 
mi place să greşesc. Nu sunt ob/șnuită să greșesc. 

— Este adevărat că nu ne-am mai întâlnit cu o astfel de 
problemă până acum, spuse Sigrud. 

— O problemă? De când am venit în Bulikov nu am făcut 
decât să dăm cu stângul în dreptul, zise ea și sorbi din ceai ca 
un marinar care bea whisky. 

— Cred că e bine să faci toate greșelile într-o singură 
operaţiune. 

— Nu-ţi apreciez optimismul. Aproape că regret că am venit 
aici, zise Shara. 

— Aproape? 

— Da, aproape. Pentru că... la cât de afurisită e operaţiunea 
asta, n-aș fi lăsat pe altcineva din minister să se ocupe de ea. 
Imaginează-ţi ce s-ar fi întâmplat dacă Komalta ar fi fost aici, 
sau Yusuf. 

— Nu știam că cei doi mai trăiesc. Am crezut că au reușit 
cumva să fie omorâţi până acum. 

— Exact! exclamă ea, se ridică, apoi se duse la fereastră și o 
deschise. Am nevoie de aer. E prea mult zgomot! 

Trase aer în piept, ascultă, apoi se frecă la ochi exasperată. 


VP - 261 


— Chiar și strazile sunt pline de ţipete! Nu există un loc liniștit 
în tot orașul ăsta bleste..., zise ea și se opri. Stai puţin! Câte 
ceasul? 

Sigrud veni lângă ea la fereastră. 

— Târziu. Foarte târziu pentru toate zgomotele astea. Și sunt 
ţipete. Nu ai exagerat cu nimic. 

— Ce se întâmplă? 

Un alt urlet în noapte. Cineva alerga pe stradă ţipând ceva 
neinteligibil. 

— Habar n-am! zise Sigrud. 

La parter, Mulaghesh urla răspunsul către generalul Noor, 
subliniind faptul că acela nu fusese un atac direct, pentru că ar 
fi însemnat o incriminare a siguranței lor, dar că Noor ar trebui 
să reacționeze ca și cum ar fi fost un atac pentru că aveau 
nevoie imediat de ajutorul lui. 

Shara deschise larg fereastra. Auzi o bubuitură de undeva de 
lângă râu. Un nor de praf alb se ridică deasupra acoperișurilor. 

— S-a prăbușit o clădire? întrebă ea. 

Din ce în ce mai mulţi oameni alergau pe străzi. La ferestre se 
aprindeau lumini, ușile se deschideau. Un om întreba fără 
oprire: „Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?” În cele din urmă, 
cineva îi răspunse: „Este ceva în apă! Este ceva în râu!” 

Shara se uită la Sigrud, dar singurul lucru pe care-l putu 
spune fu: 

— Ce? 

Apoi se auzi un strigăt de jos. 

— Shara! urlă vocea lui Mulaghesh. Este un idiot aici care vrea 
să te deranjeze! 

Shara și Sigrud dădură năvală la parter, unde îl găsiră pe Pitry 
stând la intrare alături de un poliţist bulikovian foarte nervos. 

— Un mesaj de la căpitanul Nesrhev de la Departamentul de 
Poliţie din Bulikov pentru ambasadoarea Thivani, spuse Pitry. 

— Scapă de tipul ăsta. Deja sunt în rahat până peste cap, zise 
Mulaghesh. 

— Care este problema? întrebă Shara încercând în zadar să se 
calmeze. 

— Aăă... evacuăm toate clădirile și casele de lângă râu. 
Ambasada este o prioritate, așadar trebuie să părăsiţi acest loc 
imediat. 

Mulaghesh termină de trimis un alt mesaj, apoi izbucni: 


VP - 262 


— Ce? Despre ce dracu' vorbești? Nu plecăm nicăieri! 

— Ei bine, căpitanul Nesrhev... 

— Este un ofiţer foarte bun, dar nu-mi poate da ordine! Acesta 
este pământ saypurian! 

— Știm asta, doamnă guvernatoare, dar trebuie neapărat... ca 
dumneavoastră și domnișoara ambasadoare să evacuați 
clădirea. 

— De ce? întrebă Shara. 

— Nu... nu putem spune cu exactitate, spuse ofițerul, care 
transpira din abundență. 

— Are legătură cu ce se întâmplă afară? 

Ofițerul încuviinţă cu reticenţă. 

— Și ce se întâmplă afară? întrebă Shara. 

Ofiţerul părea că deliberează dacă să le spună sau nu, apoi 
umerii îi căzură ca și cum ar fi făcut o mărturisire rușinoasă. 

— Este ceva în Râul Solda. Ceva mare, spuse el. 

— Și? 

— Și omoară oameni. Îi înșfacă de pe malurile râului. 

Mulaghesh începu să-și maseze fruntea. 

— Ah, pe toate mările! 

— A venit pe mal și a atacat clădirile. Este... enorm. Nu știm 
ce e, dar evacuăm fiecare cartier de lângă râu. Și asta include și 
ambasada, spuse ofițerul. 

— Și chestia asta se întâmplă de puţin timp? De câteva ore? 
întrebă Shara. 

Ofiţerul confirmă. 

Shara și Sigrud își vorbiră din priviri. Shara întrebă: „De la 
Depozit?” lar Sigrud încuviinţă cu o expresie sumbră: 
„Bineînţeles!” 

— Mulţumim că ne-aţi anunţat, domnule ofiţer. Vom părăsi 
bucuroși ambasada. Unde este Nesrhev acum? întrebă ea. 

Își întinse mâna, iar Sigrud îi aruncă haina. 

— Urmărește monstrul pe Podul Solda. Dar de ce mă întreb..., 
zise ofiţerul. 

— Perfect! spuse Shara și se îmbrăcă. Ne vom alătura lui. 

e 

Pereții Podului Solda erau foarte joși, lăsându-i expuși vântului 
rece, așa că aproape stăteau cât mai ghemuiţi ca să se ferească 
de frig. Shara își dorea să-și fi înfășurat fiecare centimetru al 
corpului în blănuri și să-și fi protejat picioarele cu un strat de 


VP - 263 


cauciuc. Mulaghesh nu se oprise din înjurat de când plecase de 
la ambasadă, deși vocea îi tremura acum. Rezemat de perete, 
căpitanul Nesrhev primea mesaje de la ofițerii lui care erau 
ascunși prin casele și străzile de pe malul râului. Numai Sigrud 
stătea în genunchi în bătaia vântului tăios, cu fața neacoperită, 
și se uita la întinderea îngheţată a râului. 

Shara trase cu ochiul peste zid. Râul Solda semăna cu un 
puzzle zimţat, a cărui suprafaţă de gheaţă era perforată de 
cercuri și semicercuri. Pe malul vestic, două clădiri aveau 
fațadele și pereţii distruși. Calcar alb era presărat peste noroi ca 
niște periuțe de brânză. 

— Acolo a atacat? întrebă Shara. 

— Da. Nu l-am văzut. Am fost anunţaţi prea târziu. Este un 
miracol, zise el oprindu-se brusc, dar Shara îi făcu semn să 
continue. Este un /ucru bun că nu a atacat podul. Sperăm că 
podul e suficient de rezistent. Și este și singurul mijloc de a 
traversa râul pe o distanţă de șase kilometri, spuse Nesrhev. 

— Câţi morţi? întrebă Mulaghesh. 

— Douăzeci și șapte de persoane date dispărute sau moarte. 
Înșfăcate de pe maluri, trase prin gheaţă sau luate din case. 

— Pe toate mările! Și ce este? întrebă Shara. 

— Ni s-a raportat că ar fi un monstru marin cu foarte multe 
braţe, spuse încet Nesrhev. 

Se lăsă liniștea până când Shara digeră informaţia. Nesrhev și 
ceilalți ofițeri se uitau așteptând să vadă dacă aveau să fie luați 
în serios. 

— Ca un balaur? întrebă ea în cele din urmă. 

Nesrhev era încântat că era luat în serios. 

— Nu. Ca un... ca un monstru marin. Dar enorm, spuse el. 

Shara clătină din cap. „O creatură marină cu foarte multe 
brațe. Există foarte puţine alternative”, își zise ea. 

— Deci aveţi idee ce dracu' poate fi asta? întrebă Nesrhev. 

— Am câteva idei. Dar... ei bine, voi spune doar că, după 
părerea mea, această creatură încalcă Legile ordinii lumești, 
spuse Shara privind cum se prăbușeau în râu clădirile distruse 
de monstru. 

Veteranul Nesrhev arăta șocat pentru prima dată. 

— Vrei să spui că această creatură este de natură divină? 

— Poate. Nu tot ce era divin era bun. 

— Și ce-ai de gând să faci? Să-l arestezi? întrebă Nesrhev. 


VP - 264 


Sigrud pufni. 

Shara se ridică. 

— ÎI vezi? întrebă ea. 

— Văd ceva, zise Sigrud aplecându-și capul într-o parte. 

Toată lumea se uita peste peretele Podului Solda. La câteva 
zeci de metri sud de ei, o lumină galbenă slabă pătrunse pe sub 
gheață spre malul estic al râului. 

— Mikhail și Ornost sunt acolo, spuse Nesrhev îngrijorat, chiar 
în spatele zidului de pe mal. 

Lumina galbenă se opri. Apoi se auzi zgomot de gheaţă 
spartă. Shara privi uimită cum o gaură imensă apăru în gheaţă 
ca și cum cineva ar fi tăiat-o cu un ferăstrău de sub apă. 

— Viktor! strigă Nesrhev către unul dintre ofițerii lui. Du-te și 
spune-le celor doi să plece imediat de acolo. 

Ofiţerul o luă la fugă spre locul unde se aflau cei doi colegi ai 
lui. 

Bucata de gheaţă tăiată se scufundă ușor în apă. „O creatură 
îndemânatică”, gândi Shara. Ochiul galben se îndreptă spre 
centrul găurii. Nesrhev scăpă câteva înjurături urâte. Ceva 
foarte mic și subţire ieși prin gaură și se învârti prin aer ca și 
cum ar fi mirosit ceva. Apoi alte mici apendice - tentacule? - 
apărură la marginea găurii din gheaţă. 

Ochiul galben se scufundă. „Se pregătește pentru un salt”, 
gândi Shara. 

Țâșni din apă, aruncând în aer mici bucăţi de gheaţă. Săritura 
fu atât de puternică, încât stropii ajunseră până la ei. 

Nesrhev și ofițerii lui începură să ţipe. Mulaghesh își duse 
mâinile la gură. Shara și Sigrud, obișnuiți deja cu astfel de orori, 
priviră tăcuţi toată scena. 

Nu era chiar o meduză, nu era niciun calamar uriaș și niciun 
crustaceu, ci mai degrabă o combinaţie a celor trei, lungă de 
zece metri. O creatură aproape transparentă cu un spate lung și 
plin de solzi și - poate - un cap cu o faţă acoperită de 
numeroase tentacule care erau suficient de lungi ca să atingă și 
să cerceteze malul, ridicându-se ca sutele de sulițe ale unei 
falange. 

Doi bărbaţi de pe mal începură să alerge și să ţipe. Unul 
dintre ei se dovedi a fi prea încet. Un tentacul îl apucă și 
bărbatul începu să se zvârcolească. 

— Pe toţi zeii, nu! zise încet Nesrhev. 


VP - 265 


Dar un ofiţer veni alergând cu o torţă aprinsă pe care o 
aruncă spre celelalte tentacule. Monstrul se opri și asta le oferi 
polițiștilor timpul necesar să fugă departe de malul râului. 

Creatura începu să se urce pe mal și cârâi precum o pasăre. 
Tentaculele sale începură să cerceteze locul. Monstrul ridică 
niște pietre pe care le aruncă în ofiţerii care fugeau. Niciuna 
dintre ele nu îi nimeri; cele mai multe ţintiră o casă aflată în 
apropiere. Apoi creatura mai urlă de două ori înainte să se 
retragă sub gheaţă și să se ducă în jos pe râu. 

— Pe toţi zeii! Pe toţi zeii! Ce e creatura asta? întrebă 
Nesrhev. 

Shara dădu din cap mulţumită că bănuiala ei se adeverise. 

— Cred că știu ce e, spuse ea, și își șterse ochelarii cu eșarfa. 

„Cel care așteaptă în locurile întunecate. Cel care îi apucă pe 
cei nevrednici și îi devorează” gândi ea. 

— Căpitane Nesrhev, cred că tocmai l-am văzut pe legendarul 
Urav, continuă ea. 

Se așternu liniștea. 

— Urav? Urav Răzbunătorul? întrebă un ofiţer. 

Nesrhev îl lovi furios, ca și cum i-ar fi zis: „Tu în faţa cui stai?” 

— Nu reacţiona așa, căpitane. Este în regulă să recunoști că ai 
auzit de el. Chiar dacă această mărturisire încalcă Legile ordinii 
lumești. Aveţi circumstanțe atenuante, spuse Shara. 

— Credeam că Urav este doar o poveste, zise ezitând un 
ofițer. 

— Nu, nu. Lui Kolkan îi plăcea să-și pună creaturile să-i facă 
treaba. Urav era cel mai rău, cel mai periculos și probabil 
favoritul lui, spuse Shara și văzu cum ochiul galben se rotea prin 
apă examinând probabil malurile în căutare de păcătoși. 

„Și pentru Urav, oare cine nu e păcătos?” își zise Shara. 

— Asta e creatura adâncurilor în al cărei stomac sufletele 
celor damnati îngenunchează sub privirea ei. 

— Și atunci ce dracului caută în orașul meu omorând oameni 
nevinovaţi? întrebă Nesrhev. 

— Nu pot spune cu exactitate, minţi Shara. 

Își aduse aminte de ceva ce citise în Ghaladesh. După 
dispariţia subită a lui Kolkan, se spune că Urav înnebunise în 
lipsa creatorului său, iar Jukov a fost nevoit să-l prindă, 
ademenindu-l într-un urcior plin cu vin făcut din păcatele 
oamenilor. 


VP - 266 


„Și dacă povestea asta e adevărată, atunci există un singur 
loc unde acel urcior ar fi putut fi depozitat” gândi Shara. 

Se învinovăţi pentru că declanșase explozia și focul. „Cine știe 
ce alte fiinţe am mai eliberat de acolo?” 

— Și ce putem face împotriva acestui monstru? întrebă 
Mulaghesh. 

— Ei bine, creaturile zeităților pot fi omorâte prin mijloace 
normale. Fiecare are un punct slab. Uitaţi-vă la Marea Epurare - 
a fost făcută cu cuțite, sulițe și topoare. 

Ofițerii păreau deranjaţi de faptul că se discutau acolo, cu 
voce tare, asemenea subiecte ilegale. Unii păreau indignati, iar 
alții de-a dreptul scandalizaţi. Shara era fericită că nu le spusese 
că acum câteva ore ea singură făcuse o astfel de crimă. 

— Nu vreau să-mi pun ofițerii în pericol ordonându-le să tragă 
în chestia asta prin gheaţă, spuse Nesrhev. 

— Săgeţile oricum nu vor trece prin gheață, zise Mulaghesh. 

— Am putea aștepta să se topească sau am putea aprinde 
focuri pe ea ca să se topească mai repede și vom vedea apoi ce 
putem face, spuse Nesrhev. 

— Și anume ce? Să atacați monstrul din bărci? Cu sulițe? Ca 
pe o balenă? 

Nesrhev rămase pe gânduri. Se uită la ofiţerii de lângă el. Nici 
ei nu păreau foarte încântați de acea idee. 

Sigrud mormăi ca și cum ar fi cântărit în minte situaţia, apoi 
zise: 

— Eu pot să-l omor. 

Se așternu liniștea. 

Toată lumea se întoarse încet și-l privi. 

Shara se uită la el îngrijorată: „Ești sigur că vrei să faci asta?” 
Dar expresia feței lui Sigrud era imposibil de citit. 

— Poftim? Cum? întrebă Mulaghesh. 

— Este un... 

Faţa lui Sigrud se crispă ca de fiecare dată când încerca să 
traducă un cuvânt din dreyling. 

— Este un monstru de apă, continuă el. Și am omorât foarte 
mulţi monștri de apă. 

— Dar... tu vorbeşti serios? întrebă Nesrhev. 

— Am omorât foarte multe creaturi de apă. Aceasta ar fi puţin 
diferită, spuse Sigrud și se uită atent la Urav, care mai făcea o 
gaură în gheaţă. Dar nu foarte diferită, continuă el. 


VP - 267 


— Și de câți oameni ai nevoie? întrebă Nesrhev îngrijorat. 

— Nu cred că voi avea nevoie de nimeni, spuse Sigrud 
scărpinându-și gânditor bărbia. 

— Vrei să spui că tu singur poți să omori creatura asta divină? 
întrebă Mulaghesh. 

Sigrud se gândi puţin, apoi dădu din cap că da. 

— Condiţiile sunt favorabile. Râul nu este lat. 

— Solda are aproape doi kilometri lăţime, zise Nesrhev. 

— Dar nu este marea. Nu este oceanul. Cu care sunt eu 
obișnuit. Și fiind îngheţat, e posibil. 

— A omorât aproape treizeci de oameni astă-seară. O să fie 
floare la ureche să te ucidă și pe tine, spuse Nesrhev. 

— Poate. Dar, dacă e așa, atunci voi muri, zise Sigrud ridicând 
din umeri. 

Nesrhev și ceilalţi polițiști se uitau la el nevenindu-le să 
creadă. 

Shara își drese vocea. 

— Înainte să continuăm această idee, aș dori să știu dacă 
căpitanul Nesrhev este de acord. 

— De ce să fiu eu de acord? Ţine de tine dacă omul tău vrea 
să fie omorât, spuse Nesrhev. 

— În ciuda Legilor ordinii lumești, chestia de sub apă este 
considerată divină de majoritatea Continentului. Este, până la 
urmă, o creatură legendară importantă în cultura voastră. Face 
parte din moștenirea voastră. Dacă dorești ca noi să o omoram - 
să omorâm ceea ce practic este o legendă vie -, am dori să 
avem acordul vostru. 

— Încercaţi să vă acoperiţi spatele, spuse Nesrhev. 

— Poate. Dar Urav este o parte integrantă a unora dintre cele 
mai preţioase legende ale voastre. Noi nu suntem continentali. 
Pentru unii dintre voi, dacă îl omorâm pe Urav, ar echivala cu 
distrugerea unei opere de artă. 

— Însă avem de-a face cu o operă de artă care e liberă și 
omoară oameni, spuse Mulaghesh. 

— Exact, zise Shara. 

Nesrhev făcu o grimasă. În timp ce se chinuia să ia o decizie, 
trei polițiști veniră împleticindu-se, gâfâind. Unul dintre ei era 
Viktor, ofițerul care fusese trimis să-i avertizeze pe Mikhail și pe 
Ornost. Ceilalţi doi erau probabil chiar ei. Unul își strângea mâna 
dreaptă, care era plină de sânge. 


VP - 268 


— Mikhail este rănit. Chestia aia i-a prins mâna și i-a retezat 
degetele, spuse Viktor. 

Nesrhev se uită la lumina galbenă de sub gheaţă. 

— Duceţi-vă imediat la infirmerie, le spuse el celor doi, apoi i 
se adresă lui Sigrud. Tu de ce ai nevoie? 

Sigrud se uită la râu și începu să enumere. 

— Am nevoie de șaptezeci de metri de parâmă, trei bucăţi de 
sfoară, fiecare bucată să fie de treizeci de metri, o lanternă, 
două lănci, cinci sulițe de pescuit puternice și câteva zeci de 
kilograme de grăsime. 

— De... ce? întrebă Mulaghesh. 

— De grăsime. Grăsime animală. De balenă dacă aveţi - dacă 
nu, de vită sau de porc. 

Mulaghesh se uită la Shara, care ridică din umeri: „Nici eu n- 
am nici cea mai vagă idee”. 

— Și mai am nevoie de un foc mare pentru când termin. 
Pentru că dacă voi face asta cel mai probabil va trebui să fiu 
dezbrăcat, spuse Sigrud. 

e 

— Semințe de in, zise Shara și le aruncă în ceaunul cu untură 
caldă de vită. Troscot de baltă. O împletitură de șase rădăcini. Și 
cedru. 

Se uită la căruciorul plin de ingrediente adus pentru ea de la 
ambasadă. Se auzeau din nou ţipete pe malul râului. Dar le 
ignoră. 

— Sare și argint..., continuă ea. 

Aruncă o linguriţă de argint într-o pungă plină de sare și o 
amestecă bine. 

— Cred că asta va fi de ajuns, spuse ea, și le aruncă în ceaun. 

Pitry o urmări pe jumătate fascinat, pe jumătate plin de 
neîncredere. 

— Chiar crezi că astea vor avea vreun efect? 

— Sper, spuse Shara. 

Luă un pumn de praf de rădăcini și le puse în vas. 

— Fiecare creatură divină avea aversiune la anumite 
elemente... Nu suntem siguri dacă asta au vrut zeitățile - ca să 
le dea supușilor lor umani un mod de a se apăra împotriva lor - 
ori s-a întâmplat așa accidental, lucru pentru care zeitățile nu se 
puteau niciodată pregăti, poate prin natura lor. Oricum, 
creaturile divine erau afectate de aceste elemente. Le făceau să 


VP - 269 


se asfixieze, le cauzau erupții care le ardeau pielea, paralizii sau 
chiar moartea. 

— Ca o alergie? întrebă Pitry. 

Shara se opri dându-și seama că Pitry tocmai spusese ceva ce 
istoricii saypurieni se chinuiau să articuleze de zeci de ani. 

— Da. Exact. 

— Și Urav este alergic la toate chestiile astea? 

— Nu știu. Acestea sunt câteva dintre lucrurile care ţineau 
departe creaturile divine. Sper ca măcar câteva să aibă efect, 
spuse ea, și aruncă în vas niște pelin. Cu cât mai multe 
ingrediente, cu atât mai bine, continuă ea. 

Sigrud și polițiștii lui Nesrhev aproape că terminaseră. 
Trecuseră cu succes parâma peste pod și o legaseră bine. Shara 
putea observa natura de pescar a lui Sigrud ieșind la iveală în 
aceste momente. Lega noduri în câteva secunde, ducea pe 
umeri kilograme de sfoară, se căţăra pe pod ca și cum ar fi avut 
cârlige în loc de degete. Apoi aruncă cele trei lungimi de sfoară 
peste pod, iar acestea aterizară cu zgomot pe gheaţă. Lăsă și 
celălalt capăt al parâmei, de aproximativ treizeci de metri, să 
alunece pe gheaţă. Până atunci, Urav rămăsese indiferent la ce 
se întâmplase pe pod, străbătând agitat docurile, pe o distanţă 
de doi kilometri în aval, căutându-i pe cei care hotărâseră să nu 
ia în seamă ordinul de evacuare. 

Sigrud se duse la armele care stăteau înfășurate în pânză 
cerată. Luă o suliță cu vârful gros cât mâna Sharei. Pe spate 
avea un inel de fier pe unde se putea lega o sfoară groasă. 
„Oare pentru ce specie de pește a fost făcută sulița asta?” se 
întrebă Shara. Sigrud îi testă flexibilitatea, dădu din cap 
satisfăcut, îngenunche și își trecu degetul peste lama lăncii. 

— Fier bun. Meșteșugar priceput. 

— Și n-ai îndoieli în ceea ce privește reușita ideii tale? întrebă 
Shara. 

— Am mai făcut asemenea lucruri. De ce ar fi acesta diferit? 
întrebă Sigrud. 

— Urav nu este precum mhovostul. 

— Chestia a/a nici nu a reprezentat vreo problemă. 

— Ei bine, nici ca dornova din Ahanashtan nu este. Nu e un 
simplu demon sau vreun pungaș prăpădit pe care-l poţi executa 
uşor. 


VP - 270 


— Mai rămâne să spui că nu este nici ca dragonul ăla, zise 
Sigrud. 

— Acela a fost un dragon mic. În plus, eu l-am omorât. 

— După ce am făcut eu toată treaba, spuse Sigrud. 

— Oricât de distractive ar fi isprăvile tale, aceea - zise ea 
arătând cu degetul spre râu - este ființa cel mai aproape de 
noțiunea de divin din câte s-au văzut în ultimele zeci de ani! 
spuse Shara. 

— Ti-am mai zis, este un monstru de apă. Monștrii de apă 
sunt toţi la fel. Indiferent de cine i-a făcut sau de unde vin. 

— Dar ești sigur că vrei să încerci asta singur? 

— Cu cât stai mai mult pe mare, cu atât înveţi mai multe, 
explică Sigrud. Și cu cât înveţi și știi mai multe, cu atât mai mult 
te va încurca un ajutor. Până la urmă, moartea este o afacere 
solitară, spuse Sigrud și începu să se dezbrace. 

Işi scoase haina, cămașa și pantalonii și lăsă să i se vadă 
lenjeria învechită. Era plin de mușchi, lat în umeri, spate și gât și 
totuși nu părea masiv, ci zvelt ca un lup. Sigrud era mai degrabă 
un animal care consuma mai multă energie încercând să 
găsească hrană decât reușea să acumuleze mâncând-o. 

Se dezbrăcă și de maiou. Shara îl mai văzuse fără cămașă, 
dar întotdeauna era șocată când îi vedea cicatricile oribile care îi 
acopereau spatele și brațele - tăieturi, înjunghieri, lovituri de 
bici, dar știa că cea mai mare cicatrice o avea la mâna dreaptă, 
ascunsă vederii de mânușă. 

Sigrud își scoase și lenjeria intimă. 

— Nu cred că e necesar să te dezbraci de tot... 

— Eh, spuse Sigrud și își scoase chiloţii fără să se 
sinchisească. 

Shara oftă. Nesrhev și ceilalţi ofiţeri, toţi bulikovieni 
încrâncenaţi, se holbau la Sigrud. 

Mulaghesh rânji ca un rechin. 

— Sunt momente în care îmi iubesc slujba. 

Sigrud era complet dezbrăcat. Işi păstrase doar cizmele din 
picioare, teaca cuţitului care era legată de pulpa piciorului drept 
și mănușa ce-i acoperea mâna dreaptă. Își băgă mâna în ceaun 
și scoase un pumn cu untură. Se uită ciudat la ingredientele 
folosite de Shara. 

— Doar ca să fim siguri, spuse ea. 


VP - 271 


Sigrud ridică din umeri și începu să se ungă pe umeri, piept, 
mâini și picioare. 

— Să-mi spui dacă ai nevoie de ajutor, murmură Mulaghesh. 

Shara îi aruncă o privire rece, dar Mulaghesh rânji din nou 
fără jenă. 

La final, Sigrud își unse fața și părul. Arăta ca un primitiv, o 
creatură sălbatică pe care umanitatea o abandonase cu mult 
timp în urmă. 

__— Cred că sunt pregătit, spuse el, și se uită la Nesrhev. 
Incearcă să ţii creatura lângă pod, dacă se ajunge la asta. 

— Nu știm ce putem face, dar vom încerca, spuse Nesrhev. 

— Faceţi doar asta. Vreau ca monstrul să se concentreze doar 
pe mine. Doar pe mine, m-auzi? 

Nesrhev încuviinţă. 

— Bun! 

Sigrud examina podul ca și cum n-ar fi fost convins că 
structura acestuia va rezista. Apoi ridică armele și se îndreptă 
spre mal. 

Mulaghesh îi dădu o lanternă. 

— Mult noroc, soldat, spuse ea. 

Sigrud clătină din cap absent, de parcă ar fi fost salutat de 
niște cunoscuţi în timpul unei plimbări contemplative. Se opri 
lângă Shara. 

— Dacă va fi să mor în seara asta, familia mea... vei avea...? 

— Intotdeauna voi avea grijă de familia ta. Știi asta, spuse 
Shara. 

— Dar le vei spune despre... mine? Despre cine am fost? 

— Numai dacă este înțelept să fac asta. 

— Mulţumesc, spuse el, și cobori de pe pod. 

— Ascultă, Sigrud, strigă Shara. Dacă e să se ajungă acolo, 
este foarte puțin probabil ca Urav să te omoare. 

— Poftim? spuse privind-o ciudat. 

— Este foarte probabil ca oamenii luaţi de Urav să nu fie 
morţi. S-ar putea să fie într-o situaţie chiar mai rea. Conform 
Kolkashavskăi, în burta lui Urav ești în viaţă, dar pedepsit, plin 
de durere, rușine și regret. Sub privirea lui, nimeni nu are 
speranţă. 

— Dar cum te privește din burta lui? întrebă Sigrud. 


VP - 272 


— Este de natură miraculoasă. Înăuntrul lui Urav este un iad 
mai special. Și singurul lucru care te poate salva este o 
rugăciune adresată lui Kolkan. 

— Pe care poţi să mi-o zici? 

— Pe care nimeni nu o mai știe de când Kolkan a dispărut 
acum aproape trei sute de ani. 

— Și ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun că, dacă pare că Urav te va devora, zise ea 
și se uită la cuțitul legat de piciorul lui Sigrud, atunci ar fi 
înţelept să iei situaţia în propriile mâini. 

El dădu ușor din cap. 

— Mulţumesc. Poate ar fi înțelept din partea ta să cobori de 
pe pod. 

— De ce? 

— Nimeni nu știe cum se va desfășura o luptă dreaptă. 

e 

Sub pașii lui Sigrud, gheața suna a gol. Își putea da ușor 
seama că gheața avea puțin peste jumătate de metru grosime. 
„Gheaţa e numai bună pentru sănii și cai”, gândi el. 

Merse și tot merse peste râul înghețat. Vântul îi biciuia 
urechile înghețate. Mâinile și picioarele îi străluceau de la 
milioanele de fulgi de zăpadă lipiți de grăsimea cu care se 
unsese. În curând se transformă într-un om de zăpadă care 
înainta pe un câmp gri-albastru pustiu. 

Își aminti o scenă asemănătoare. Mergea cu sania pe gheață, 
copitele cailor o loveau puternic, iar în spatele lui erau Hild și 
fiicele lui înfofolite cu un morman de blănuri, toate numai 
râsete. 

„Nu vreau să mă gândesc la asemenea lucruri”. 

Sigrud clipi și se concentră pe frânghiile care atârnau de 
podul din fața lui. Luminile Bulikovului păreau foarte depărtate, 
ca și cum acea metropolă întinsă nu era decât un orășel de pe 
un țărm la mare distanţă. 

Oare de câte ori văzuse o astfel de scenă pe vremea când era 
marinar? De zeci de ori? De sute de ori? 

„Nu vreau să mă gândesc la asemenea lucruri”, își spuse el 
din nou. Dar amintirile reveneau dureros ca un ghimpe care iese 
singur din deget. 

Zgomotul valurilor. Zilele fără soare. Focurile de pe plajă. 


VP - 273 


Își aduse aminte de ultima dată când navigase. Era tânăr și se 
întorcea acasă dornic să-și revadă familia. Dar când au ancorat 
pe ţărmul dreyling, el și echipajul lui au găsit satele distruse. 

„Regele. L-au omorât pe rege și pe toţi fiii lui. Dau foc la case 
și la oraș. Ce putem face?” 

Cât de șocat a fost să audă acele lucruri. Nu a înțeles atunci... 
Nu putea înțelege cum de se întâmplase așa ceva. Și ori de câte 
ori întreba „Pe toți fiii lui? Pe toți? Eşti sigur?” răspunsul era 
același. „Dinastia Harkvald nu mai există. Toţi regii sunt morţi și 
noi suntem pierduţi”. 

Gheaţa trosnea sub picioarele lui. „Lumea e lașă. Nu se 
schimbă în faţa ta, ci așteaptă să te întorci cu spatele”, gândi el. 

Sigrud continuă să meargă pe Solda. Grăsimea de pe el se 
pietrificase. El era alb ca laptele, trosnea, un monstru făcut din 
ceară. Merse până la parâma care atârna de centrul podului. 
Când se aflase sus pe el, Podul Solda îi păruse foarte îngust - 
avea mai puţin de cincisprezece metri lățime. De sub el, îi părea 
un imens os care se arcuia pe cer. 

Își spuse că podul va rezista. Dacă el își făcea treaba bine, 
podul va rezista. 

Auzi apa clipocind. Se uită în dreapta, sub umbra podului, și 
văzu un cerc perfect tăiat în gheaţă. Câteva stinghii de lemn 
erau prinse în gaură și se clătinau de sus în jos. Probabil vreo 
cocioabă, iar cei care fuseseră în ea dispăruseră demult. 

În cele din urmă, ajunse la parâma care atârna. Îi făcu o 
buclă, apoi folosi sfoara să lege bucla bine de tot. Se pricepea 
foarte bine să facă nodul. Mâinile i se mișcau cu dexteritate. 

În timp ce făcea nodul îl asediară din nou amintirile. ` 

Își aducea aminte cum fugise spre casă când auzise știrile. Își 
aducea aminte cum găsise casa arsă și părăsită, ferma distrusă. 

Își aducea aminte cum dezgropase oasele albe și fragile 
pierdute în cenușa umedă din dormitorul distrus. 

Își aducea aminte cum săpase mormintele în curte. Oasele 
arse, amestecate, incomplete, un mozaic uman. 

Nu-și putuse da seama care erau ale soţiei și care ale fiicelor. 
Dar le separase cum știuse el mai bine, apoi le-a îngropat și a 
plâns. 

„Ajunge! Oprește-te!” 

Sigrud legă de buclă și celelalte lungimi ale sforii, după care 
prinse sulițele de capetele rămase libere ale frânghiei. Infipse 


VP - 274 


sulițele în gheață, fiecare la cincisprezece metri distanţă una de 
cealaltă. 

Lăsă lanterna jos, în faţa suliței din centru, și cu vârful lăncii 
săpă în gheaţă patru șanțuri mai adânci, fiecare întâlnindu-se 
chiar în faţa lanternei. Șanţurile astfel trasate păreau a forma o 
stea imensă. Se așeză în locul de întâlnire a liniilor, în pielea 
goală, pe gheață, cu lancea pe genunchi, și aşteptă. 

O rață măcănea tristă. 

Nişte ţipete veneau de pe malul estic. Vântul bătea rece. 

Deși ar fi vrut să se concentreze, amintirile erau nemiloase. 

Işi aminti de momentul în care aflase că o nouă naţiune luase 
naștere, numită „Republicile Dreyling”. Însă atât numele, cât și 
titlul de națiune erau doar un paravan. In realitate, erau doar 
niște pirați corupți și avari. 

Îndurerat și furios, Sigrud a ales să lupte ca mulţi alţii. Și, la 
fel ca mulţi alţii, a eșuat și a fost închis în Slondheim, 
închisoarea de pe stâncă, o soartă mai rea decât moartea, sau 
cel puţin așa se spunea. 

Și era adevărat. Sigrud nu mai știa câţi ani stătuse la izolare. 
Cinci. Zece. Poate mai mulţi. Mâncase numai terci și urlase. Dar 
în parte fusese și vina lui, bineînţeles, pentru că de fiecare dată 
când era eliberat încerca să omoare pe oricine se apropia de el 
și de cele mai multe ori reușea. Până la urmă, au decis să nu-i 
mai ofere asemenea ocazii. Sigrud avea să trăiască în întuneric 
pentru tot restul vieţii lui. 

Dar într-o bună zi, vizorul celulei s-a deschis, iar el a zărit o 
față pe care nu o mai văzuse până atunci. O față de femeie, cu 
pielea maro și nasul mare, cu piele și ochi negri și cu geam pe 
față, două bucățele de geam în fața fiecărui ochi. Și toată 
această uimire a dispărut când vocea i-a zis: „Soţia și copiii tăi 
sunt în viaţă și în siguranță. l-am localizat. Mă voi întoarce 
mâine dacă vrei să vorbești cu mine”. 

Și vizorul s-a închis. Pașii ei se auzeau îndepărtându-se. 

Așa a întâlnit-o Sigrud pe Shara Komayd. _ 

Oare câţi ani petrecuse cu ea? Aproape zece? Își zise că nici 
nu mai conta. Acei ani nu mai aveau nicio însemnătate pentru 
el. 

Sigrud clipi. Pleoapele i se lipeau de la untură. Se gândea la 
copiii pe care nu-i cunoscuse niciodată, acum tineri în toată 


VP - 275 


firea, și la tânăra femeie care fusese odată soţia lui. Se întrebă 
dacă avea un nou soț și dacă cei mici aveau un nou tată. 

Se uită la mâinile lui strălucitoare, pline de cicatrici. Nu și le 
mai recunoștea. 

În depărtare, o lumină galbenă se văzu pe sub gheaţă. 

Sigrud își frecă mâinile și strânse mânerul lăncii. 

„Este exact cum ar trebui să fie. Frigul. Întunericul și 
așteptarea morţii”. 

Așteptă. 

e 

Lumina galbenă veni aproape, tot mai aproape, cu mişcări 
grațioase. Sigrud auzi bușituri de sub gheață ca și cum un orb ar 
fi lovit cu bastonul lui. „Ascultă vibraţiile ca să-și dea seama ce 
este deasupra”, gândi Sigrud. 

Gheaţa scârţâăi sub el. Lumina galbenă era acum la mai puţin 
de zece metri. Lumina însăși avea un diametru de aproape o 
jumătate de metru. „Ca ochiul unui calamar uriaș” gândi el și își 
aminti cum demult a mâncat unul care fusese fiert în zeamă de 
pește. „Și acela chiar s-a luptat”. 

Nu putea vedea pe sub gheață, dar auzi ceva lovind la zece 
metri sau chiar la mai puţin de zece metri de el. Se uită și 
observă că în jurul lui era decupat un cerc și mai văzu că 
estimase corect dimensiunile bestiei. Cercul se întretaie cu cele 
patru șanțuri săpate de el în gheață. Parcă se afla în mijlocul 
unei imense plăcinte tăiate în opt bucăți. 

Se ridică ușor. Gheaţa se mișcă sub picioarele lui, slăbită de 
atâtea tăieturi. Scoase sulița și rămase în centrul cercului. 

Ceva negru se învârtea sub el. Lumina galbenă era aproape 
sub picioarele lui. 

„Mă întreb dacă voi afla ce gust ai” gândi Sigrud. 

Își pregăti sulița în mâna dreaptă. Și luă o gură de aer. Apoi, 
cu mult înainte ca arătarea să termine de tăiat gheaţa, Sigrud 
ridică lancea în mâna stângă și lovi puternic în jos. 

Gheaţa șubredă se sparse imediat și el ajunse în apa rece. 

Urav - după cum l-a numit Shara - se dădu înapoi, surprins de 
această intruziune. Sigrud părea foarte mic în comparaţie cu 
trupul imens al creaturii, o rândunică zburând în faţa unui nor de 
furtună. 


VP - 276 


Văzu foarte multe braţe mișcându-se, un ochi strălucitor plin 
de vinișoare negre și sub el o gură de aproape doi metri 
diametru dar care nu era deschisă... încă. 

Aruncă sulița spre el. Lama zimţată se înfipse adânc în carnea 
neagră a lui Urav, la câţiva centimetri de ochiul lui mare. 

Gura lui Urav se deschise, dar mai degrabă de durere decât 
ca să atace. Ochiul se răsuci spre Sigrud, dar acesta aruncă 
lancea și nimeri creatura în gură, scoțându-i dinţii, care pluteau 
strălucitori prin apă ca artificiile. _ 

Urav se răsuci de durere și furie. Il apucă pe Sigrud de 
picioare cu tentaculele, care alunecară din cauza stratului gros 
de grăsime de pe trupul bărbatului... și ceea ce era mai 
important, se retraseră repede, ca și cum grăsimea le-ar fi ars. 
Sigrud putea vedea cum pe pielea neagră se ridicau bășici în 
locurile unde îl atinseseră. 

„Dacă află Shara că micul ei truc a funcţionat, nu voi avea 
liniște cu ea”, gândi el. 

Apa se învolbură în jurul lui. Simţea cum un alt tentacul 
încerca să i se încolăcească de gleznă, dar și acesta alunecă. 
Urav se concentra. Numeroasele lui tentacule se învârtejeau 
așteptând să lovească. 

„Afară, să ies afară acum” gândi Sigrud și întinse mâna 
stângă, găsi sfoara și se trase afară din apă pe gheaţă. 

Corpul lui era aproape în stare de șoc din cauza schimbării de 
temperatură, dar se forţă să uite acest lucru și se concentră să 
ajungă cât mai repede la sulița din dreapta. Auzi gheaţa 
rupându-se în spatele lui. Se uită și îl văzu pe Urav cum se 
chinuia să rupă sfoara, în timp ce gheaţa se crăpa de jur- 
împrejur. Dar sfoara rezista. 

Turbat, Urav sări afară, iar sutele de braţe îi trăgeau capul 
bulbucat înainte. Își întinse un tentacul și îl apucă pe Sigrud de 
mâna stângă, făcându-i o gaură în mușchi. Bărbatul se 
împiedică și simţi cum era tras. Se luptă, dar tentaculul nu se 
desprinse chiar dacă sfârâia. 

Urav urlă de durere și furie și mușcă din gheață 
transformând-o în bucățele de zăpadă. „Nu. Nu îţi voi da 
drumul”. 

Sigrud lovi tentaculul de două ori cu lancea, suficient cât să-i 
slăbească strânsoarea. Apoi reuși ușor să se elibereze. 


VP - 277 


„Binecuvântate fie mările pentru vacile care mănâncă atât de 
mult și bine”, gândi el în timp ce alerga. 

— Trageti, urlă Nesrhev de sus. Trageţi cu tot ce aveți! 

Săgețile zburau prin aer și se înfigeau în gheaţă. Unele se 
înfipseră în spatele lui Urav. Creatura scoase un țipăt înfiorător 
și se zvârcoli făcând ca sfoara să sune ca o coardă de chitară. 

Sigrud ajunse la cea de-a doua suliță, dar Urav era atent 
acum la oamenii aflaţi pe pod. Tentaculele sale se ridicară 
precum cobrele și loviră podul. Se auzi un cor de urlete, două 
trupuri erau aruncate peste pod. „Te rog, să nu fie Shara” gândi 
Sigrud. 

Un tentacul se răsuci în jos ţinând strâns trupul unui ofiţer, 
care fu apoi îndesat în gura creaturii. Gheaţa pârâi sub 
greutatea ei. 

„Nu asta am vrut”, gândi Sigrud. 

Alergă cu lancea sub braț și aruncă a doua suliță. Aproape că- 
| rată, căci monstrul se izbea de frânghie. Totuși, sulița îi 
pătrunse în spate. Creatura urlă din nou și se întoarse. Ochiul 
galben se uită la el. Sigrud observă în ultima clipă cum un 
tentacul venea spre el în viteză, ca un trunchi de copac purtat 
pe apele unui râu învolburat. Apoi lumea explodă de lumini și 
stele, iar el izbi gheaţa și se duse târâș pe spate. 

Așteptă un al doilea atac, dar acesta nu veni. Sigrud se ridică 
gemând și văzu că Urav se încurcase în sfori și rămăsese blocat. 
Totuși, sfoara primei sulițe aruncate se rupsese, deci capcana lui 
nu avea să reziste. 

Sigrud bombăni, își scutură capul și își testă picioarele: erau 
încă în regulă, mai mult sau mai puţin. Lancea era lângă el, dar 
se rupsese și arăta ca un topor cu mâner scurt. O ridică și se 
îndreptă spre cea de-a treia și ultima suliță. 

„Fă-l să se încurce în sfori, lasă-l să obosească, apoi omoară-l 
în bătaie. Taie-i plămânii până când se îneacă cu propriul 
sânge”. 

De pe pod începură să cadă pietre. 

„Numai să nu distrugă podul”, gândi el. 

Urmări cum Urav lovea în repetate rânduri podul. Din ce în ce 
mai multe pietre mici cădeau în apă. 

Și-ar fi dorit ca Nesrhev să nu fi dat ordinul să se tragă. Și-ar fi 
dorit ca Urav să-și concentreze atenţia doar asupra lui. Numai 
asupra lui. 


VP - 278 


„D-asta urăsc să fiu ajutat”. 

Loviturile lui Urav distruseseră aproape toată gheaţa de sub 
pod. Bucata unde era înfiptă ultima suliță a lui Sigrud se mișca 
de sus în jos ca pluta unei undițe. Cu un oftat, Sigrud se aruncă 
în apă - frigul îi lovi capul ca un ciocan -, înotă până la suliță, o 
luă și se căţără pe sfoară până ajunse la o bucată de gheaţă mai 
groasă. 

Membrele îi amorţiră, mâinile și picioarele îl anunțau că nu 
mai existau. Urav se învârti în jurul sforii și deschise gura să 
tipe. Sigrud nu ezită și aruncă sulița în cerul gurii monstrului. 

Urav începu să urle de durere, se învârti și se răsuci și își 
descoperi burta neagră și moale ca de meduză. 

„Acum”, gândi Sigrud. 

Alergă spre el cu lancea în mână, se feri din calea unui 
tentacul, se aruncă pe gheaţă și se prinse de picioarele 
monstrului. 

Reuși să treacă de zidul de tentacule și începu să taie fără 
milă burta creaturii. 

Urav ţipa, se văita și se zbătea. Sigrud se umplu de sânge 
negru, corpul lui îl anunţa că-i era fie foarte cald, fie foarte frig. 
Dar continua să taie, să sfâșie. 

Își aminti cum îşi îngropase copiii sau oasele celor despre care 
crezuse că erau copiii lui. 

Continuă să taie. 

Își aminti cum, prizonier în celula lui, se uitase în sus și văzuse 
pătrunzând un firicel de lumină, pe care încercase să-l prindă în 
mâini. 

Continuă să taie. 

Își aminti cum de pe puntea unui vas saypurian privea 
țărmurile patriei sale natale dispărând în zare. 

Continuă să taie. 

La un moment dat, își dădu seama că ţipa. 

„Blestem lumea nu pentru că mi-a furat ce era al meu, ci 
pentru că mi-a spus că nu mi-a fost furat nimic la mult timp 
după ce lumea m-a făcut un altom”. 

Urav gemea. Tentaculele cedau. Monstrul părea că se 
dezumflă și căzu pe spate ca un copac negru enorm. Trupul 
învins al lui Urav era captiv în frânghiile care vibrau. 


VP - 279 


Sigrud abia conștientiza faptul că de pe pod se auzeau 
aplauze. Dar putea vedea că organele din interiorul monstrului 
încă funcționau. „Nu e mort, nu e mort încă”. 

Un ochi mare și luminos se ridică printre tentacule. Se apropie 
să-l vadă mai bine. 

Tentaculele prinseră din nou viaţă. Țâșniră în sus, apucară cel 
mai slab picior al podului și începură să tragă. 

În dreapta, Sigrud văzu cu coada ochiului o umbră ce venea 
mărindu-se. Apoi o bucată mare de piatră căzu prin gheață, la 
câţiva metri de el. 

— La dra...! 

Gheaţa de sub el se ridică precum un balansoar și îl proiectă 
cincisprezece metri în aer. Apoi tot ce mai simţea erau frigul și 
apa care-i pătrundeau în gură și în nas și de acolo în plămâni. 

„Nu te îneca”. 

Aerul ardea în el. Se întoarse și se uită în sus. Cerul era 
precum un cristal lichid, impenetrabil. 

„Nu te îneca”. 

Îl putea vedea pe Urav deasupra lui luptându-se cu sforile. 
Peste monstru era un arc mare și negru, podul. 

Sigrud lovi gheața cu picioarele în locul unde găsise o 
crăpătură. 

Podul ca un arc începu dintr-odată să se dărâme. Prin apă și 
gheață, Sigrud avu impresia că structura pur și simplu se 
evapora, apoi o piatră groasă de cinci metri căzu în apă. Valuri 
se ridicară și îl ridicară și pe Sigrud. 

„Nu te îneca și nu lăsa să fii strivit”, gândi el. 

Din ce în ce mai multe pietre cădeau în râu creând unde de 
șoc ce-l împingeau pe Sigrud sus, tot mai sus. 

Suprafaţa apei era o membrană care-l ţinea captiv și nu era 
sigur dacă putea trece prin ea. Se apucă de ea cu mâinile, 
deschise gura și... respiră aerul rece. r 

Sigrud ieși afară din apă și se cățără pe gheață. In acest loc, 
departe de pod, gheata era suficient de groasă. Se uită în urmă 
și văzu că podul nu mai era în picioare, ci se prăbușea în apă 
provocând valuri imense... Nu-l văzu nici pe Urav. 

Slăbit și tremurând de frig, Sigrud căzu în genunchi și privi în 
jur căutând ceva ce l-ar fi putut salva: un foc, o frânghie, o 
barcă, orice. Tot ce putea vedea era lumina galbenă care 


VP - 280 


aluneca prin apă spre el, îndepărtând bucăţile de gheaţă ca și 
cum ar fi fost șerveţele de hârtie. 

— Ah! 

Se uită la mâinile și la picioarele lui și văzu că untura 
dispăruse, probabil în timpul luptei, lăsându-l fără protecție. 

Apoi fu asediat de un furnicar de tentacule, iar în faţa lui se 
deschise o gură mare, tremurătoare - din care lipseau mulți 
dinți - și el simţi cum ceva moale îl împingea de spate înăuntru. 

Sigrud deschise ochii. 

Stătea pe o câmpie neagră întinsă. Cerul de deasupra era la 
fel de negru. Işi putea da seama că se afla pe o câmpie pentru 
că la orizont se vedea un ochi mare galben, arzător care arunca 
o lumină slabă peste nisipurile negre. 

O voce spuse: VEI CUNOAȘTE DUREREA. 

Sigrud se uită în jurul lui și văzu cadavre uscate și cenușii, din 
care parcă fusese scoasă apa. Unul era îmbrăcat în haine de 
ofițer, altul ţinea o undiţă. Toate aceste leșuri erau așezate cu 
faţa la ochiul arzător și pe fiecare faţă, chiar dacă uscată și gri, 
era întipărită o suferință teribilă. 

Apoi văzu că piepturile lor se mișcau ușor, respirând. 

Sigrud își dădu seama că „Erau în viaţă”. 

Vocea spuse: VEI CUNOAȘTE DUREREA PENTRU CĂ EȘTI 
CĂZUT. 

Sigrud se uită în jos. Era în continuare gol, în continuare avea 
cizmele în picioare, cuțitul legat de coapsă și mănușa în mâna 
dreaptă. 

Atinse cuțitul și își aminti spusele Sharei: „Ar fi înțelept să iei 
situaţia în propriile mâini”. 

Vocea spuse: VEI CUNOAȘTE DUREREA PENTRU CĂ EȘTI 
NECURAT. 

Sigrud își scoase cuțitul și se gândi să-l pună pe încheietură, 
să-și taie venele, dar ceva îl făcu să ezite. 

Vocea spuse: VEI CUNOAȘTE DUREREA ȘI PRIN EA VEI AJUNGE 
DREPT. 

El aşteptă cu vârful cuţitului în dreptul venelor. Câmpia 
neagră se amestecă precum vopseaua, formând pereţii vechii 
sale celule din Slondheim, unde zilele întunecate îl storceau de 
viață puţin câte puţin. „Oare ăsta e iadul miraculos al lui Urav?” 
Așa părea, dar încă nu lăsă cuțitul jos, nu încă. 


VP - 281 


În locul ușii celulei era un ochi mare galben. Vocea spuse: VEI 
CUNOAȘTE DUREREA. VEI CUNOAȘTE SUFERINŢA. VEI FI 
CURĂȚAT DE PĂCATE. 

Sigrud așteptă. Își închipuia că vechile răni, fracturi și lovituri 
pe care le primise în acel loc vor prinde viaţă, făcându-l să se 
târască pe jos în agonie... dar nu se întâmplă nimic. 

Vocea, în care acum se simţea o undă de frustrare, zise: VE/ 
CUNOAȘTE DUREREA. 

Sigrud se uită în jur având cuțitul încă deasupra venei. 

— Bine, spuse el încet. Când? 

Vocea nu răspunse. 

— Nu este ăsta iadul? N-ar trebui să sufăr? 

Vocea nu răspunse. Apoi zidurile se transformară rapid într-un 
tablou oribil: se văzu zăcând pe un pat de cuie; atârna deasupra 
unui vulcan activ; era prins pe fundul mării; se întorcea pe 
tărâmul Dreyling și vedea fum la orizont. Dar niciuna dintre 
aceste imagini nu îi provocă durere fizică sau psihică. 

— Ce se întâmplă? întrebă el bulversat. 

Pereții se schimbară din nou. Se afla din nou pe câmpia 
neagră, alături de toate acele corpuri arse și de ochiul galben 
care se uita furios la el. Se întreba dacă nu cumva era imun doar 
pentru că era dreyling, dar părea puţin probabil. 

Apoi simţi că palma mâinii drepte îi zvâcnea ușor. Se uită la 
ea și înţelese. J 

Vocea spuse: DUREREA ESTE VIITORUL TAU. PRIN DURERE TE 
VEI PURIFICA. 

— Dar tu nu-mi poţi arăta durerea, zise el și începu să tragă 
de degetele mănușii, pentru că eu știu deja, spuse Sigrud. 

Iși scoase mănușa. 

In centrul palmei era o cicatrice oribilă de culoare roșu-aprins 
care ar fi semănat cu un stigmat dacă n-ar fi fost atât de adâncă 
- un cerc cu o balanţă în mijloc. 

„Mâinile lui Kolkan care așteaptă să cântărească și să 
judece”, își aminti el. 

Sigrud ridică palma în dreptul ochiului mare și galben. 

— Am fost atins de către degetul zeului tău și am trăit. Am 
cunoscut durerea și am dus-o cu mine. O duc și acum. In fiecare 
zi. Deci nu mă poţi răni, nu-i așa? Nu-mi poţi arăta ceea ce știu 
deja. 

Marele ochi îl privea. 


VP - 282 


Apoi clipi. 
Sigrud se apropie de el și începu să-l înjunghie cu cuțitul. 
e 

De pe mal, Shara și Mulaghesh se uitau la locul unde Urav se 
scufundase. 

— Fugiți! Fugiti! ţipă Nesrhev. 

Atât Shara, cât și Mulaghesh erau ude din cap până-n 
picioare, fiind nevoite să-l scoată din râu pe Nesrhev, care avea 
ambele mâini rupte, un picior fracturat și un început de 
hipotermie. 

— În numele zeilor, scoateţi-mă de aici! ţipă el. 

Shara îl ignoră și se uită concentrată la râu, așteptând ca 
situaţia să ia o întorsătură neașteptată: poate Urav va reveni la 
suprafață și îl va scuipa pe Sigrud, aruncându-l peste apă ca pe 
o piatră. 

Dar nu se auzea decât mișcarea lină a bucăţilor de gheaţă ce 
pluteau pe apa întunecată. 

— Trebuie să plecăm, spuse Mulaghesh. 

— Da! Pe toţi zeii, asta spun și eu, ţipă Nesrhev. 

— Poftim? zise Shara încet. 

— Trebuie să plecăm de aici, repetă Mulaghesh. Chestia aia e 
furioasă acum. Știu că nu vrei să-ţi abandonezi prietenul, dar 
trebuie să plecăm. 

Ofițerii urlau dând ordine dintr-o parte în alta a malurilor, iar 
Nesrhev ţipa și se văita. Nimeni nu știa cum să traverseze Solda. 
Nu exista nicio autoritate, dar se părea că ofițerii hotărâseră să 
arunce benzină pe râu și să-i dea foc. 

— Trebuie să plecăm neapărat, spuse Mulaghesh. 

Shara făcu o targă din haina ei și, ajutată de guvernatoare, îl 
puse pe Nesrhev pe ea și începu să-l tragă pe mal. Ceilalţi ofițeri 
duceau la râu un vagon cu butoaie. Nici nu încercară să le 
descarce sau să le arunce, ci sparseră butoaiele lăsând să se 
scurgă în apă conţinutul lor. 

Shara își răscoli mintea în căutarea unei soluţii, un șiretlic 
mistic - o rugăciune pentru Kolkan, un cuvânt din /ukoshtava -, 
dar nu găsi nimic. 

Focul se întinse pe râu precum un șarpe. Gheaţa începu să 
sfârâie, deveni lucioasă ca marmura și începu să se retragă. 

Aproape că ajunseră pe promenadă când pătura de foc se 
scufundă violent. 


VP - 283 


— Priviţi! ţipă Shara. 

Focul continua să freamăte și să sfârâie. 

— Ah, te rog. Te rog, nu te opri, se văita Nesrhev. 

Trupul contorsionat al lui Urav ţâșni din apă. Creatura scotea 
zbierete îngrozitoare și începu să lovească gheaţa cu 
numeroasele ei tentacule. 

— Focul! Funcţionează! urlă cineva. 

Dar Shara nu era convinsă. Urav nu părea să reacționeze la 
ceva, ci mai degrabă avea o criză. Îşi aduse aminte de un bătrân 
care făcuse un atac cerebral în parc. Bărbatului îi tremurau 
mâinile și picioarele. 

Urlând și gâlgâind, Urav rupse gheața, sări prin lacul de foc, 
lovi cu brațele sale malul râului, izbi rămășițele podului și în cele 
din urmă eșuă pe promenadă cu gura sa mare închizându-se și 
deschizându-se, văitându-se ca un câine speriat. 

— Ce dracului se întâmplă? întrebă Mulaghesh. 

Urav deschise gura și scoase un țipăt înalt și prelung, apoi un 
dinte mic negru ieși din burta sa, puţin mai departe de fălcile 
creaturii. 

Nu, nu era un dinte. Era un cuțit. 

— Nu! Nu se poate! exclamă Shara. 

Urav ţipă din nou. Cuţitul se răsuci și începu să taie burta 
monstrului. Sângele fierbinte ţâșni, topind gheaţa din jur. O 
mână cu degetele unite ca să formeze o lamă se văzu ieșind 
prin tăietură. 

— E imposibil așa ceva! exclamă Mulaghesh. 

Scena nu putea fi descrisă decât ca o naștere înfricoșătoare și 
oribilă: un jet de măruntaie, o avalanșă de intestine rău 
mirositoare, apoi trupul gras și plin de sânge al lui Sigrud, care 
ieși prin tăietura din monstrul aflat pe moarte. Bărbatul se 
prăbuși în patru labe și cu fața în sus, spre stele, după care se 
răsuci pe-o parte, se așeză în patru labe și vomită. 

e 

Shara era foarte puţin conștientă de aplauzele care se auzeau 
în depărtare în timp ce alerga spre Sigrud. Fu nevoită să se 
oprească când ajunse aproape de el, căci putoarea era atât de 
puternică, încât forma un obstacol aproape de netrecut, dar 
Shara se luptă cu mirosul și îngenunche lângă Sigrud. 

— Cum? ţipă ea și îi desprinse delicat de pe ureche o rămășiță 
din monstru. Cum ai reușit? Cum ai reușit să supraviețuiești? 


VP - 284 


Sigrud se întoarse pe spate și luă o gură mare de aer. Tuși și 
își băgă degetele în gură, de unde scoase ceva ce semăna cu o 
țesătură lungă cu franjuri. 

— Am avut noroc, spuse el, și mai luă o gură de aer. Am fost 
norocos și prost, adăugă el și aruncă șerveţelul peste mormanul 
de măruntaie. 

Ceva se mișcă în trupul mort al lui Urav și din el se scurseră 
mai multe măruntaie. Shara îl ridică pe Sigrud înainte ca mizeria 
să se adune în jurul lor. Observă că bărbatul nu avea mănușa pe 
mâna dreaptă, ceva ce nu se mai întâmplase până atunci. 

Sigrud se uită la Urav. 

— Și când te gândești..., spuse el și își astupă cu un deget 
nara dreaptă, apoi suflă sânge negru din nara stângă. Și când te 
gândești că tot acel /oc era înăuntrul creaturii! 

— Ce era acolo? Chiar era iadul acolo, Sigrud? 

Bărbatul îngenunche și începu să tușească. De pe malul râului 
izbucniră aplauze și aclamații. Shara văzu că nu numai ofiţerii se 
adunaseră să sărbătorească, dar și oamenii normali, bărbații, 
femeile și copiii ieșiseră din casele lor și se bucurau. 

„Of, asta chiar a fost spectacol public?”, gândi Shara. 

Din stânga începură să strălucească bliţurile. Trei fotografi își 
montaseră deja trepiedele și își setaseră aparatele foto pentru 
încă o serie de fotografii. 

Și în spatele lor era cineva pe care nu se așteptase să-l vadă. 

Vohannes Votrov stătea în spatele mulțimii. Se părea că 
renunţase la hainele lui ostentative în favoarea unei haine maro- 
închis și a unei cămăși negre încheiate până la gât. Părea trist și 
palid și se uita la Shara cu o expresie care inspira 
desconsiderare, ca și cum ar fi privit o muscă ce se lovea de 
geamul închis. li luă ceva până băgă de seamă că nu mai avea 
bastonul. 

Mulțimea îi ocoli pe Vohannes și pe fotografi, Sigrud și Shara 
fură înconjurați de un val de aplauze și aclamații. Când își 
întoarse din nou privirea către fotografi, Shara văzu că 
Vohannes plecase. 


Nu învinuiesc pe nimeni pentru că laudă istoria 
Saypurului - istoria, până la urmă, este o poveste, 
care, câteodată, e frumoasă. Dar trebuie să ne-o 
amintim pe toată - cum s-au întâmplat lucrurile de 


VP - 285 


fapt - și să evităm amnezia selectivă. Pentru că Marele 
Război nu a început cu invadarea Continentului și nici 
cu moartea Zeității Voortya. 

Ci, mai degrabă, a început cu o copilă. 

Nu îi știu numele. Imi doresc să îl știu - merită să fie 
numită, ținând cont de ceea ce s-a întâmplat cu ea. 
Dar din evidențele judecătoriei știu că a trăit alături de 
părinții ei la o fermă din provinciile Mahlideshi din 
Saypur și mai ştiu că era un copil normal, un copil 
simplu, pe care natura nu il înzestrase cu o mare 
inteligență. La fel ca mulți copii de vârsta sa, avea o 
atracție pentru foc și probabil că simplitatea ei potenta 
această atracție. 

Intr-o zi din 1631, a găsit abandonat pe drum un 
cărucior răsturnat în care se aflau cutii pline de hârtii - 
și văzând mormanele de hârtie și că niciun adult nu 
era prin preajmă, nu a putut rezista ispitei. 

Cu un chibrit, a dat foc pe rând fiecărei pagini. 

Dar posesorii  căruciorului s-au întors. Erau 
continentali, taalhavshtani bogati care detineau în 
zonă mai multe orezării. Și când au văzut ce făcea 
copilul, s-au înfuriat - pentru că, fără să ştie, fetita 
arsese volume din Taalhavshta, cartea sacră a lui 
Taalhavras, iar pentru ei acest lucru era un mare 
păcat. 

Au dus-o în fața magistratului continental local și au 
cerut să se facă dreptate în acest caz. Părinţii copilei 
au implorat îndurare pentru că fata era prostuță și nu 
știa ce face. Oamenii din oraș li s-au alăturat, insistând 
și ei ca fata să primească o pedeapsă mică. 

Totuși, continentalii au spus că, dacă un saypurian 
îndrăznește să pună pe foc cuvintele sacre, atunci acel 
saypurian merita să fie la rândul lui pus pe foc. Si 
judecătorul - tot un continental - a fost de acord. 

Au ars-o de vie în piața orașului Mahlideshi, în 
prezența locuitorilor. Arhivele judecătorești ne spun că 
au legat-o cu lanțuri de un copac și au făcut focul sub 
ea - și când plângând fata s-a cățărat mai sus pe lanț 
ca să scape de foc, ei i-au tăiat mâinile și picioarele. 


VP - 286 


Dacă a murit din cauza pierderii sângelui sau arsă de 
vie, nu pot spune. 

Nu cred că locuitorii de pe Continent se așteptau ca 
oamenii să reacționeze așa cum au făcut-o - până la 
urmă, erau doar niște saypurieni săraci, nu o armată 
de indivizi puternici. Dar această întâmplare oribilă a 
făcut ca tot orașul Mahlideshi să se revolte. Au distrus 
judecătoria și i-au omorât cu pietre pe cei aflați 
înăuntru, inclusiv pe călăii fetitei. 

O săptămână și-au sărbătorit libertatea. Și aș dori să 
spun că Rebeliunea Colonială a început atunci, că 
Saypurul a fost atât de inspirat de aceste fapte de 
vitejie, încât Kajul a ajuns la putere și a cucerit 
Continentul. Dar în următoarea săptămână 
continentalii s-au întors în forță. 

Mahlideshi nu mai apare pe nicio hartă. Este doar o 
porțiune de pământ ars pe malul mării și un morman 
de pământ lung de câteva sute de metri - mormântul 
oamenilor din Mahlideshi. 

Dar zvonurile privind măcelul s-au împrăștiat. Uşor- 
ușor, ura a început să crească printre colonii. 

Nu știm foarte multe despre Kaj. Nu știm nici măcar 
cine a fost mama lui. Dar știm că a trăit în provincia 
Tohmay, chiar lângă Mahlideshi. Și mai știm că abia 
după masacru și-a început experimentele care au dus 
la crearea armei folosite la cucerirea Continentului. 

O avalanșă dislocă o piatră mică în ocean. Și prin căi 
misterioase ale sorții, această pietricică declanșează 
un tsunami. 

Mi-as dori să nu știu anumite părți din trecut. Mi-a 
dori ca ele să nu se fi întâmplat niciodată. Dar trecutul 
este trecut și cineva trebuie să-l amintească și să 
vorbească despre el. 


Despre istoria pierdută, 
profesor Efrem Pangyui, 1682 


VP - 287 


e SALVAREA œe 


— Probabil câteva fracturi. Cu siguranță vânătăi și zgârieturi și 
mă aştept să fie și câteva oase deranjate. Aș putea spune mai 
multe dacă pacientul mi-ar permite să îl examinez mai bine, 
spuse doctorul. 

Întins pe pat și ţinând în poală o sticlă de vin din cartofi, 
Sigrud lăsă să-i scape un mormăit. O jumătate de faţă îi era 
roșie, iar cealaltă jumătate, neagră-gri, ca un fruct mucegăit. In 
lumina  pâlpâitoare a  lămpilor Ambasadei arăta chiar 
dezgustător. Îi permisese doctorului să-i verifice abdomenul și 
să vadă că se putea mișca. În afară de asta, îi răspunsese 
mormăind la toate întrebările. 

— Nu pare a avea dureri abdominale. Ceea ce este incredibil. 
Și de asemenea nu sunt semne de degerături - ceea ce e, de 
asemenea, incredibil, spuse doctorul. 

— Ce este o degerătură? N-am auzit până acum de 
degerătură, spuse Sigrud. 

— Vrei să spui că dreylingii nu suferă de degerături? 

— Este foarte frig și mai puţin frig, spuse Sigrud. 

— Pot să spun că, dacă supraviețuiește după noaptea asta, 
atunci nu va avea nicio problemă. Aș dori să mai spun că, dacă 
vrea să trăiască în continuare, ar fi bine să le permită 
profesioniștilor din domeniul medical să-și facă treaba și să nu 
se comporte cu ei de parcă ar fi agresori, îi zise doctorul frustrat 
Sharei. 

Sigrud râse malițios. 

— Mulţumesc, domnule doctor. Este suficient, spuse Shara 
zâmbind. 

Doctorul bombăni ceva, făcu o plecăciune în fața Sharei, care 
îl conduse afară. În faţa Ambasadei se bulucea o mare de 
oameni ce îi urmase de la râu. 

— Am fi foarte recunoscători dacă nu aţi vorbi cu nimeni 
despre cele văzute de dumneavoastră aici în seara asta, îi spuse 
Shara doctorului. 

— Ar fi o încălcare a deontologiei și, mai mult decât atât, la 
cât de prost a mers consultaţia, n-aş dori să povestesc nimănui 


VP - 288 


așa ceva, zise doctorul, apoi își duse mâna la pălărie în semn de 
salut și plecă. 

Cineva din mulţime strigă: „Uite-o!” Porţile se luminară de la 
blițurile camerelor de fotografiat. 

Shara se strâmbă și închise ușa. Fotografia era o invenţie 
nouă, descoperită cu mai puţin de zece ani în urmă, dar Shara 
știa deja că avea s-o urască. „Chestia asta cu tragerea în poză 
îmi complică și mai mult munca”, gândi ea urcând la etaj. 

Angajaţii Ambasadei o priviră cu cearcăne de oboseală, 
așteptând permisiunea să plece la culcare. 

Mulaghesh cobori scările într-un suflet. 

— Incendiul de la Depozit a fost stins, spuse ea bând dintr-o 
sticlă. Voi închide Ambasada până când vom ști dacă locuitorii 
acestui oraș vor sau nu să ne omoare pentru că am ucis 
animalul de companie al zeului lor sau ce dracului o fi fost ăla. 
Edilii orașului au decis că se vor ocupa de pod. Eu mă îmbăt și 
voi dormi aici. Poţi să faci faţă situaţiei. 

— Voi putea. 

— Și sper c-o să ai grijă să ajung în Javrat după ce se termină 
toată nebunia asta. 

— Voi avea! spuse Shara. 

Se duse în camera lui Sigrud și se așeză pe pat. Bărbatul își 
plimba degetul pe gâtul sticlei. 

— Sigur te simţi bine? 

— Cred. Am trecut peste altele și mai rele, zise el. 

— Sigur? 

Sigrud clătină din cap, căzut pe gânduri. 

— Și cum ai supraviețuit? 

El se gândi, apoi ridică mâna dreaptă bandajată. Scoase 
bandajul și lăsă să se vadă cicatricea roșie ce semăna cu o 
balanţă. 

— Cu asta. 

— Dar asta nu e... binecuvântarea lui Kolkan, spuse Shara. 

— Probabil că nu e. Dar poate că a fi pedepsit de Kolkan și a fi 
binecuvântat de el este unul și același lucru, zise Sigrud. 

Shara și-l aminti pe Efrem citind din cartea lui Olvos - Cartea 
Lotusului Roșu - și spuse cu voce tare: „Zeităţile nu se 
înțelegeau pe ele însele - la fel cum nici noi nu ne înțelegem pe 
noi înșine -, iar faptele lor neintenţionate spun deseori mai 
multe despre aceste zeități decât cele intenţionate”. 


VP - 289 


Sigrud se uită la palma lui dreaptă. Ochii îi străluceau prin 
pleoapele umflate ca spatele moale al unui gândac. Clipi, iar 
Shara își dădu seama că era beat. 

— Știi cum m-am ales cu asta? 

— Oarecum. Știu că este o cicatrice de la Degetul lui Kolkan. 

El încuviință. Și se lăsă liniștea. 

— Ştiam că o ai. Ştiam ce e. Dar n-am putut să te întreb, 
spuse ea. 

— Ințelept. Cicatricile sunt ferestre câtre durere - e bine să le 
lași în pace. Nu știu cum și de unde l-au adus în Slondheim. Un 
instrument atât de rar și atât de puternic, chiar dacă arăta ca o 
mărgea - o mărgea gri ce avea pe ea un mic semn ca o balanţă. 
Au fost nevoiţi să o care într-o cutie, căptușită cu un fel de 
pânză. 

— Probabil lână gri, spuse Shara. Avea o semnificaţie aparte 
pentru kolkashtani. 

— Dacă spui tu... Oricum. Noi eram nouă. Ne ţineau pe toți în 
aceeași celulă. Beam apă ruginită de la o țeavă care picura, ne 
făceam nevoile într-un colț și eram flămânzi. Nu mai 
mâncaserăm de atâta vreme. Nu știu de cât timp ne înfometau. 
Intr-o zi, gardienii au venit la noi cu această piatră în cutie și cu 
un pui întreg pe farfurie și ne-au spus: „Dacă vreunul dintre voi 
e în stare să ţină pietricica asta în mână timp de un minut, vă 
vom lăsa să mâncaţi”. Și toți s-au bulucit să încerce, să facă ce 
au spus gardienii, dar eu nu, pentru că-i cunoșteam. În 
Slondheim se jucau cu noi. Ne făceau să ne batem între noi, să 
ne omorâm. Și am știut că nu era de bine. Primul bărbat a 
încercat să ridice pietricica și imediat după ce a ridicat-o a 
început să ţipe. Mâna lui sângera ca și cum ar fi fost tăiată. 
Când a scăpat-o pe jos a părut că un bolovan a lovit podeaua și 
gardienii toți râdeau și spuneau „ridic-o, ridic-o”, dar omul nu a 
putut. Ca și cum cântărea mii de tone. Gardienii au ridicat-o cu 
ajutorul pânzei gri. Nu înţelegeam ce era, dar știam că ne era 
foame și am vrut să încercăm din nou doar ca să mâncăm puţin. 
Și nu a reușit niciunul. Unii au ţinut-o douăzeci de secunde. Alţii 
treizeci. Râuri de sânge curgeau din mâinile lor. Piatra le-a făcut 
răni îngrozitoare. Și toți scăpau pietricica. Acest mic Deget al lui 
Kolkan, continuă el și mai luă o înghiţitură de vin. Apoi am 
încercat eu. Dar înainte să o ridic m-am gândit... m-am gândit la 
ce pierdusem. Nu știam atunci că familia mea supravieţuise. Am 


VP - 290 


crezut că muriseră toţi. Și mă simțeam și eu mort. Chestia aia 
din inima mea care mă făcea să merg mai departe, să trăiesc, 
acel foc, era stins de mult. Și acum este stins. Și... mi-am dorit 
ca această piatră să mă strivească. înţelegi? Mi-am dorit 
această durere. Așa că am ridicat-o. Și am ţinut-o în mână, 
spuse el, și își întoarse palma ca și cum piatra ar fi fost încă 
acolo. Și acum o mai simt. Mă simt ca și cum aș ţine-o și acum. 
Le-am văzut fețele, tatălui meu, ale copiilor mei, a soţiei mele. 
Și am ţinut-o. Nu ca să mănânc. Ci ca să mor. 

Își strânse pumnul și continuă: 

— Dar am mâncat. Am ţinut Degetul lui Kolkan nu un minut, ci 
trei minute. Apoi, nemulţumiţi, mi-au luat piatra și mi-au zis: 
„Poţi mânca pentru că ai câștigat. Dar înainte să faci asta 
trebuie să te decizi - mănânci puiul singur sau îl împărți cu 
colegii tăi de celulă”. Și toți s-au uitat lung la mine - ca niște 
fantome, slabi, palizi și flămânzi, păreau să se evapore sub ochii 
mei. N-am stat pe gânduri nici măcar o secundă. Gardienii m-au 
dus într-o celulă diferită și am mâncat tot puiul și am dormit. 
Nici n-a trecut o săptămână și-au început să scoată cadavre din 
vechea mea celulă, spuse el, și începu să-și bandajeze mâna și 
să-și maseze palma. Poate că zeitățile au creat multe iaduri, dar 
ele nu se compară cu cele pe care și le-au făcut oamenii, spuse 
Sigrud. 

e 

— Ești sigură că n-o să te răzgândești? întrebă o voce. 

— Sunt sigură că nu am fost /ăsată să mă gândesc. Consiliul 
tău nenorocit nu mi-a oferit nicio șansă, răspunse Mulaghesh. 

— Dar ei nici nu pot vota, spuse vocea. Nu s-a întrunit 
cvorumul. Trebuia doar să-ţi exerciţi puterea, Turyin! 

— Of, pe toate mările! zise Mulaghesh beată. Oare nu mi-am 
exercitat puterea destul în seara asta? Eu fac cum mi se spune 
și ei mi-au zis foarte clar să mă duc dracului. 

Shara intră în bucătărie și-l văzu pe Vohannes Votrov. Era 
îmbrăcat cu obișnuita lui haină de blană albă și stătea în fața lui 
Mulaghesh, care-l privea prin paharul de whisky. Votrov bătea 
nervos cu bastonul în călcâiul cizmei. 

— Parcă trebuia să închidem ambasada și să nu lăsăm pe 
nimeni să intre, mai ales nu pe el, spuse Shara. 

Vohannes se întoarse spre ea și rânji. 


VP - 291 


— Aaa! Uite-o pe războinica victorioasă, tocmai ce a sosit de 
la luptă. Ce noapte extraordinară ai avut! 

— Vo, sincer, n-am chef de farmecele tale. Cum ai reușit să 
intri? 

— Prin farmecele mele, bineînțeles. Te rog, ajută-mă. Trebuie 
s-o convingi pe guvernatoarea Mulaghesh aici de faţă să se 
ridice. Lăsăm să ne scape printre degete o oportunitate 
fabuloasă! 

— Nu-mi ridic fundul de pe scaunul ăsta nici măcar un 
milimetru. Nu în seara asta, spuse Mulaghesh. 

— Dar orașul este distrus! Cele două jumătăţi ale orașului pot 
comunica doar ocolind zidurile! Și știu că Bulikovul nu are 
resursele necesare să înceapă reconstrucţia podului. 

— Dar oare nu deţii tu toate companiile de construcţii din 
oraș? întrebă Shara. 

— Ei bine, da. Dar în timp ce companiile mele abia ar începe 
să facă progrese, asta nu se poate compara cu forţa exercitată 
de guvernatorul polisului sau de guvernatorul regional. 

— Și de ce am vrea să facem asta? 

— Nu credeţi că aţi avea ceva de câștigat dacă soarta 
Bulikovului ar depinde de cât de repede veţi reconstrui podul? 

— Și am fi nevoiţi să lucrăm doar cu companiile tale, spuse 
Mulaghesh. 

— Doar un mic bonus. 

— Doar un bonus, spuse Mulaghesh. 

— Zeci de oameni au murit în seara asta, Vo. Știu că ai de 
îndeplinit o misiune și o agendă, dar nu poţi arăta și tu măcarun 
dram de decenţă? N-ar trebui să-ţi plângi compatrioţii? 

Vohannes râse forțat. 

— Nu-mi place să fiu eu acela care-ţi spune astea, domnişoară 
ambasadoare, dar acesta nu este primul dezastru din Bulikov. 
Ce zici atunci de strada Oshkev, care s-a surpat din cauza unei 
găuri de pe vremea Marii Dispariţii și a luat cu ea două clădiri și 
o școală? Am plâns și atunci, dar la ce ne-a folosit? Ce zici de 
Compania Continentală de Gaz, care a încercat să instaleze o 
conductă în cartierul Solda și a provocat un incendiu care a 
durat șase zile? Am plâns și atunci, dar la ce bun? 

Shara se uită la Mulaghesh, care ridică din umeri: „Nu, nu 
inventează”. 


VP - 292 


— Dezastrul este numitorul comun al locuitorilor din Bulikov, 
domnişoară ambasadoare. Plânsul și decența sunt doar 
decoraţiuni pe care le putem agăța de adevărata problemă. 
Bulikovul avea nevoie disperată de ajutor și de reconstrucţie. 
Reconstrucţie rea/ă, pe care nu o putem face noi singuri. 

— Imi pare rău. Nu trebuia să zic asta, spuse Shara și se 
așeză frecându-se din nou la ochi. Dar podul abia s-a dărâmat. 
Trebuie să începem deja să complotăm? Și ce legătură are 
Consiliul? 

— Edilii orașului s-au întâlnit într-o ședință de urgenţă pentru 
a discuta ce e de făcut. După ce am decis planurile de căutare și 
salvare, eu am vrut să votăm ca Saypurul să vină să ne ajute la 
reconstrucție. Până la urmă, au votat împotriva propunerii mele, 
dar n-au oferit un alt plan de acţiune. Însă votul nu este legitim 
deoarece Wiclov a dispărut, spuse Vohannes. 

Shara bătu darabana pe masă. 

— A fost... 

— Ceea ce e ciudat, nu-i așa? Nimeni nu l-a mai văzut de 
aproape o săptămână, de când a stat la porțile Ambasadei și a 
urlat la voi. 

„Deși Sigrud l-a văzut ducând-o pe Torskeny la mnhovost 
înainte să dispară pe o alee” gândi ea, apoi se uită cu o privire 
înceţoșată spre Mulaghesh căutând ajutor. 

— Te rog, nu mă face să mă ridic, imploră Mulaghesh. 

— N-o să te fac să te ridici. Nu în seara asta. Vo, problema 
trebuie să aştepte până mâine-dimineaţă. 

— Trebuie să baţi fierul cât e cald, zise Vohannes. 

— Nu decid eu politicile publice. 

— Dar ai mulţi prieteni aflaţi în poziţii importante, nu-i așa? 

— A căror prietenie este testată chiar acum sau va fi testată 
de ce s-a întâmplat în seara asta. Vo, tu habar n-ai ce s-a 
întâmplat în ultimele câteva ore. Îți spun asta cu deplină 
încredere, dar am pierdut foarte multe. Și tot nu am ajuns să ne 
dăm seama cine ne sunt dușmanii sau ce planuri au. Nu e 
momentul pentru planuri măreţe. În seara asta vom lăsa 
lucrurile așa cum sunt. 

— Cu siguranţă, politica asta a dus la apariţia Restauratorilor 
și va fi cauza tuturor problemelor care vor apărea de acum 
înainte. Acest oraș fierbe în suc propriu. Fiecare dezastru este o 
oportunitate, Shara! Profită cât poţi de dezastrul ăsta. 


VP - 293 


— Am suferit prea multe pierderi în seara aceasta. Nu mă vrei 
în echipa ta, Vo. Până dimineaţă e posibil să nu mai am o 
carieră. 

— Mă îndoiesc. Mai ales acum, când toţi bărbaţii, toate 
femeile și toţi copiii din Bulikov vă consideră eroi. 

Așezate pe scaune, Mulaghesh și Shara clătinau calme din 
cap. Apoi, vorbele lui Vohannes le făcură să tresară. 

— C... ce? 

— Cum adică ce? 

— Explică, te rog, spuse Mulaghesh. 

— Ah. Chiar nu v-aţi dat seama? Mulțimea de afară. Chiar 
credeaţi că sunt furioși și încearcă să dărâme porţile? Nu! Sunt 
uimiți! Aţi masacrat un monstru în fața unui oraș terifiat. Este... 
ei bine, așa se nasc legendele. 

— Dar era o creatură divină. Această ţară obișnuia să 
venereze astfel de monștri! 

— Cu accent pe obișnuia. Asta se întâmpla acum trei sute de 
ani! Acum, acel monstru voia să ne omoare! 

— Dar... dar meritul îi aparține aproape în totalitate lui Sigrud! 

Vohannes ridică din umeri. 

— Meritele s-au împărţit. Edilii au fost neputincioşi. Este 
posibil ca tu să fii primul saypurian din istoria orașului care va fi 
decorat cu o medalie bulikoviană. Și dacă tu sau oricine din 
Ghaladesh ar încerca, Saypurul ar veni aici, ar reconstrui podul 
și ar fi considerat adevăratul salvator! 

Shara și Mulaghesh erau uluite. 

Vohannes scoase o ţigară dintr-o cutie mică de argint și o 
puse în suport. 

— Dar să sperăm că nu vor afla cine ești cu adevărat. Știind 
istoria familiei tale, s-ar face legături foarte urâte, nu-i așa? 

e 

Shara bea. | se părea potrivit să facă asta: era un soldat 
printre soldaţi și sărbătorea supraviețuirea lor în contextul în 
care atât de mulţi pieriseră. Vinul se combinase cu oboseala, 
Vohannes li se alăturase ei și lui Mulaghesh, iar seara aceea în 
care avuseseră nervii întinși și trecuseră prin traume oribile 
ajunse să semene cu una dintre nopţile din cămin, când stăteau 
treji alături de colegii lor, sporovăind și ignorând cu graţie lumea 
nebună de afară. 

„Ce sentiment minunat era să te simţi obișnuit”, gândi Shara. 


VP - 294 


Mulaghesh sforăia în scaunul ei în orele vineţii de dinaintea 
răsăritului. Vohannes o ajută pe Shara să urce scările. Ea se opri 
să respire lângă ferestrele largi de pe palier. Stelele se odihneau 
pe o pătură moale de nori violeți, susținuți de zidurile și de 
clădirile înalte ale Bulikovului. Era atât de teatral, că putea fi 
opera unui pictor sentimental și lipsit de tact. 

Vohannes se apropie de ea șchiopătând. Părea dintr-odată 
foarte fragil. 

— Îmi... 

Shara știa că era pe punctul de a spune ceva ce va regreta 
mai târziu, dar era prea beată ca să se poată abţine: 

— Îmi pare rău că te-ai accidentat, Vo, spuse ea. 

— Așa stau lucrurile, spuse el încet. 

Vohannes nu lăsă să se vadă dacă știa sau nu că Shara 
cunoștea circumstanţele în care se accidentase. 

— Singura mea rugăminte este să mă ajuţi să schimb 
lucrurile, continuă el. 

Când în cele din urmă ajunseră în camera ei, Shara se așeză 
pe pat și își prinse capul cu mâinile. Camera se învârtea și se 
clătina precum puntea unui vapor. 

— A trecut ceva timp de când n-am mai fost în camera unei 
femei, spuse vocea lui Vohannes în întuneric. 

— Tu și lIvanya? 

— Nu e... chiar așa, zise el dând din cap. 

Ea se lăsă pe spate. Vohannes zâmbi în colțul gurii și se așeză 
lângă ea sprijinit pe o mână, astfel încât stătea deasupra ei, iar 
coapsele li se atingeau. 

Shara clipi surprinsă. 

— Nu credeam că te interesează așa ceva, spuse Shara. 

— Ei bine, nu e... nici așa. 

Ea zâmbi trist. „Săracul Vo. Scindat întotdeauna între două 
lumi”, gândi ea. 

— Nu-ţi provoc dezgust? 

— De ce să-mi provoci dezgust? 

— Pentru că nu fac ce vrei tu. Nu vă ajut nici pe tine, nici 
Bulikovul, nici Continentul. Sunt dușmanul tău, obstacolul ce-ţi 
stă în cale. 

— Politicile voastre sunt dușmanul meu, oftă el. Intr-o bună zi 
te voi face să te răzgândești. Poate chiar în seara asta. 


VP - 295 


— Nu fi ridicol. Oare toţi magnații ca tine vor să profite de 
femeile bete? 

— Hm. Ştiai că atunci când m-am întors umblau zvonuri că am 
o iubită saypuriană? Am fost înjurat. Și cred că și invidiat în 
același timp. Dar vorbele lor nu m-au afectat. Am fost atras de 
tine nu pentru că mă atrăgea ideea unei relaţii exotice - am fost 
atras de tine pentru persoana care erai. 

„Nu are niciun drept să fie atât de drăguţ”, gândi Shara. 

— Dacă nu mă vrei aici, spune nu și voi pleca. 

— Întotdeauna creezi dileme atât de diferite, oftă ea teatral. 

El o sărută pe gât, iar barba lui o gâdilă. 

— Hm. Ei bine... 

Shara se întinse, prinse colţul cuverturii și o dădu la o parte. 

— Cred că, zise ea abţinându-se să râdă atunci când el îi 
sărută clavicula, ai putea să te faci comod. 

— Cine sunt eu să nu-i ofer unui ambasador tot ceea ce 
dorește? spuse el și își scoase haina albă de blană. 

„Oare întâlnirea Consiliului era atât de importantă de a trebuit 
să se schimbe?”, gândi ea. Dar probabil că gândise cu voce tare, 
pentru că Vohannes se uită la ea și spuse: 

— Nu m-am schimbat, am purtat hainele toată noaptea. 

Shara încercă să-și concentreze atenţia asupra unui gând - 
„Chestia asta nu e în regulă” -, dar el începu să se descheie la 
cămașă, iar în mintea ei se derulau mai multe lucruri în același 
timp. 


— Cum vrei să mă așez? 

— Cum vrei tu. 

— Adică... din cauza șoldului tău. 

— Ah. Da... Corect. 

— Așa. Așa e bine? 

— Este bine. Este foarte bine. Daaa! 

„Nu e o idee bună” gândi Shara, dar încercă să ignore ceea 
ce-i spunea conștiința și să se lase pradă acelei mici plăceri. Dar 
nu putu. 

— Vo... 

— Da? 

— Te... simţi bine? 

— Da. 

— Ești sigur? 


VP - 296 


— Da. 

— Întreb pentru că... 

— Știu! Știu... ai... ai băut prea mult vin. 

— Eşti sigur că nu te doare? 

— Da! E în regulă... E... în regulă. 

— Poate dacă mă lași să mă mut aici... E mai bine? 

— Este. 

Vohannes părea mai mult hotărât decât pasional. 

— Este..., continuă el. 

— Da? 

— Asta... 

— ... da? 

— N-ar trebui să fie atât de... greu. 

— Vo... Dacă nu vre. 

— Vreau. 

— Știu. Dar... dar nu trebuie să o spui ca și cum trebuie... 

— Sunt doar... Sunt... La dracu! zise el și se prăbuși lângă ea. 

În camera întunecată, minutele se scurgeau. Ea se întrebă 
dacă bărbatul adormise. 

— Îmi pare rău, spuse el încet. 

— Să nu-ți pară. 

— Cred că nu mai sunt bărbatul de odinioară. 

— Nimeni nu-ţi cere asta. 

Respirația lui se auzea precipitat iar Shara bănuia că plângea. 

— Lumea în care trăim este un creuzet în care luăm formă cu 
fiecare ardere, șopti el. 

— Kolkashavska? întrebă ea recunoscând cuvintele. 

— Poate Volka avea dreptate. Odată ce ești un kolkashtan..., 
spuse el râzând amar. 

Apoi se lăsă liniștea. 

Shara se întrebă ce fel de bărbat se gândește la fratele lui 
atunci când stă dezbrăcat lângă o femeie în pat. Niciunul nu mai 
putu să adoarmă. 

e 

Shara se trezi greu, chinuindu-se să răzbată printre apele 
negre și alunecoase ale mahmurelii. Obrazul ei simțea perna ca 
pe un șmirghel; scoase afară din pătură, mâinile îi erau foarte 
reci, în timp ce picioarele bine învelite îi erau transpirate. 

O voce urlă la ea: 

— Trezește-te! Trezește-te! 


VP - 297 


Cineva îi ridică perna de pe cap, iar lumina dimineţii o asaltă. 

— Trezește-te și ridică-te! spuse vocea lui Mulaghesh. 

Shara se întoarse pe partea cealaltă. Guvernatoarea stătea în 
fața patului. Tinea în mână ziarul de dimineaţă de parcă ar fi 
fost capul tăiat al vreunui inamic. 

— Ce e? Ce e? întrebă Shara, care, din fericire, încă mai avea 
lenjeria intimă pe ea. Vohannes plecase demult. Ea se întrebă 
dacă plecase rușinat și se simţea rănită la gândul că el o putea 
desconsidera. 

— Citește asta, spuse Mulaghesh și îi arătă un articol 
încețoșat. 

— Ce vrei să fac...? 

— Citește! Citește! 

Shara își căută ochelarii printre perne. După ce îi puse la ochi, 
văzu pe prima pagină a ziarului poza ei în alb și negru. 
Fotografia o înfățișa stând pe malul Soldei. În spatele ei era Urav 
mort, iar la picioarele ei era Sigrud, plin de sânge, cu faţa 
acoperită de o perdea de păr unsuros. Era, în opinia ei, cea mai 
frumoasă fotografie cu ea din câte îi fuseseră vreodată făcute. 
Era surprinsă într-o postură regală, vântul îi sufla prin păr în 
spate, făcându-l să pară un râu lin și negru ca abanosul. 

Uimirea îi dispăru când începu să citească articolul. 


BULIKOVUL SALVAT! 


Cartierele centrale ale Bulikovului au fost terorizate 
aseară de un atac neașteptat, inexplicabil şi terifiant 
care a avut drept punct de plecare Râul Solda. A fost 
confirmat faptul că o creatură imensă de natură 
acvatică (natura creaturii obligă ziarul să se refere la 
ea folosind cuvântul „creatură” întrucât, dacă am fi și 
mai exacti am putea suporta consecințe de ordin 
penal) a înotat în sus pe Solda, a spart gheata și i-a 
tras în râu pe oamenii aflați pe promenadă. 

Mărimea și greutatea acestei creaturi au fost atât de 
mari, încât a reușit să dărâme câteva clădiri aflate pe 
malul râului înainte ca autoritățile să poată interveni. 
Douăzeci și șapte de cetățeni și-au pierdut viața, 
conform statisticilor, iar începând cu ora 4 dimineața 


VP - 298 


informațiile continuă să apară. Puţine cadavre au fost 
recuperate. 

Departamentul de Poliţie din Bulikov a reușit să 
întreprindă un atac menit să captureze sau să ucidă 
creatura, dar acest lucru a dus la distrugerea de către 
aceasta a Podului Solda. Șase ofiteri au fost uciși și alti 
nouă au fost răniți, inclusiv căpitanul Miklav Nesrhev. 
In această dimineață, starea căpitanului Nesrhev este 
stabilă, iar el se află sub îngrijirile medicilor de la 
Spitalul Casa celor Sapte Surori. 

Finalul poate fi considerat cel mai surprinzător 
element din toată povestea, deoarece creatura a fost 
în final doborâtă de un erou neobișnuit pentru Bulikov. 
Ni s-a divulgat faptul că noua numire în cadrul 
Ambasadei Saypurului, Ashara Thivani, este, de fapt, 
Ashara Komayd, nepoata ministrului Afacerilor Externe 
din  Saypur, Vinya Komayd, și stră-strănepoata 
controversatului general Avshakta si Komayd, ultimul 
și abominabilul Kaj al Saypurului. Sursele noastre ne- 
au confirmat că eforturile și planurile ei au dus la 
uciderea creaturii. 

„Ambasadoarea și asociații ei au identificat natura 
acestei creaturi și au stabilit metoda prin care să o 
imobilizăm și să o omoram", ne-a declarat o sursă din 
conducerea orașului, care a dorit să-și păstreze 
anonimatul. „Fără ajutorul ei, zeci sau chiar sute de 
cetățeni ai Bulikovului puteau să moară”. 

Mai multi politisti au ludat comportamentul 
ambasadoarei în timpul atacului. „Noi am încercat să 
evacuăm Ambasada, dar ea a insistat să vină și să ne 
ajute”, a declarat Viktor Povroy, sergent în poliție. „Ea 
și colegii ei au venit imediat cu planul. N-am fost 
niciodată martorul punerii în aplicare cu atâta 
rapiditate a unui plan extrem de îndrăzneț”. 

Ambasadoarea și guvernatoarea polisului Bulikov, 
Turyin Mulaghesh, sunt de asemenea creditate cu 
salvarea vieții căpitanului Nesrhev. „Fără ele s-ar fi 
înecat sau ar fi înghețat”, a declarat Povroy. 

Totuși, rămân fără răspuns mai multe întrebări. De 
ce și-a ascuns identitatea domnișoara ambasadoare? 


VP - 299 


De ce a fost atât de dornică să se lupte cu o asemenea 
creatură? Și ce înseamnă pentru Bulikov să aibă din 
nou un membru al familiei Komayd într-o poziție de 
putere? 

La ora publicării acestui articol, Ambasada nu 
dăduse încă publicității un comunicat oficial. 


Shara se uită la ziar, dorind cu ardoare ca acele cuvinte să 
înceapă să danseze și să se rearanjeze într-o cu totul altă 
poveste. 

— Ah, nu! șopti ea. 

Să fii demascat. Să fii cunoscut de către dușman, să existe un 
dosar cu numele tău făcut undeva într-un departament letal, 
asta era una. Toţi agenţii erau pregătiţi pentru așa ceva. 

Dar să-ţi găsești numele și povestea pe prima pagină a 
ziarului, să fii cunoscut nu numai în dosarele secrete ale 
guvernelor, ci și în localuri și la dineuri și în casele tuturor, asta 
era deja îngrozitor, de-a dreptul îngrozitor. 

— Nu. Nu. Nu se poate întâmpla asta, spuse Shara. 

— Da, răspunse Mulaghesh. 

— lar ăsta e... e... 

— The Continental Herald. 

— Deci nu este distribuit doar în Bulikov, ci... 

— Pe tot Continentul, spuse Mulaghesh. Da. 

Shara simți că se prăbușește cerul pe ea. 

— Ah, nu, nu, nu! 

— Îți cunoștea adevărata identitate? întrebă Mulaghesh. 

— Tu, Sigrud, Vo... Câţiva angajaţi de aici suspectează că nu 
sunt cine pretind că sunt, dar e cale lungă de aici până la... 

— Stră-strănepoata Kajului, spuse Mulaghesh. Da. La dracu'! 
Eu nu am spus nimic. Eu nu vorbesc niciodată cu presa. 

— Și nici Sigrud. Deci..., spuse Shara. 

Acum se gândi la posibilităţi. 

Vinya, poate? Shara nu mai știa ce să creadă despre mătușa 
ei. Era aproape sigură că Vinya fusese compromisă cumva, dar, 
pentru ea, cu certitudine această compromitere era una politică, 
cedând din putere numai ca să primească și mai multă. lar din 
punct de vedere politic, acest lucru ar avea consecințe extrem 
de nefaste. 


VP - 300 


Se străduia să elimine din variante, din idei, încercând să 
evite ceea ce simţea tot mai acut că era singura concluzie. 

— Nu poate fi decât Vohannes, spuse Shara în cele din urmă. 

— Bine. Dar de ce? 

— Nu știu încă. Dar pare a fi singura variantă, spuse Shara. 

Oare era o răzbunare meschină pentru seara trecută? Nu 
părea probabil. Sau poate o pedepsea pentru că refuzase să 
intervină în Bulikov? 

— Oare încearcă să se folosească de mine pentru a atrage 
atenția Ghaladeshului? spuse ea cu voce tare. 

— Și cum îl ajută faptul că te demască? întrebă Mulaghesh. 

— Ei bine... Creează o poveste fantastică, nu-i așa? 
Străstrănepoata Kajului vine și salvează Bulikovul. Stârnește 
agitaţie printre oameni... și această atenţie este binevenită în 
domeniul geopoliticii. Ar face ca toată lumea să fie cu ochii pe 
Bulikov și atunci el ar intra în lumina reflectoarelor. L-ai 
cunoscut. Tot ce are nevoie Vo este să fie în centrul atenţiei. 

— Da, dar... dar asta trebuie să fie cea mai proastă metodă 
de a împinge Ghaladeshul să reacționeze! Corect? 

Shara nu era în totalitate de acord, dar nici în dezacord. Și își 
aminti ce mormăise Vo cu o seară înainte. „Odată ce ai fost un 
kolkashtan...” 

Nu putea să nu se gândească la faptul că îi scăpase ceva. 
Dar, oricare ar fi fost cauza, știa că nu mai putea să aibă 
încredere în Vo și se considera o proastă că avusese încredere 
în el în primul rând. Fusese o greșeală să colaboreze cu o 
persoană atât de pasionată, de ruptă, de divizată. 

De undeva din apropiere se auzi cineva dregându-și vocea. 

Mulaghesh se uită pe fereastră. 

— Ce-a fost asta? 

Dar Shara cunoștea foarte bine acel sunet, îl auzise de atâtea 
ori în copilăria ei, două treimi nerăbdare, o treime aer de 
superioritate. 

— Nu e nimic afară, cu excepţia mulțimii adunate. Nu mi s-a 
părut, nu-i așa? spuse Mulaghesh privind pe geam. 

Shara se uită la fereastra cu obloanele trase de lângă biroul 
ei. Geamul din stânga jos strălucea ciudat și reflexia era puţin 
deformată. 

— Doamnă guvernatoare, vă rog să mă scuzaţi un moment. 

— O să ţi se facă rău? 


VP - 301 


— Probabil. Am nevoie să... mă adun. 

— Voi fi jos, dar nu voi aștepta mult timp. Sunt foarte multe 
lucruri de rezolvat și trebuie să mă întorc imediat la sediul meu, 
spuse Mulaghesh. 

— Înţeleg. 

Ușa biroului se închise în urma lui Mulaghesh. Shara ajunse la 
fereastră chiar când apăru imaginea feţei mătușii sale. 

e 

— Cred că sunt la fel de vinovată ca tine, spuse Vinya. 

Shara nu zise nimic. Nu se mișca, nu vorbea, doar privea. 
Vinya părea și ea la fel de rezervată și de absentă precum 
Shara. Cele două priveau cu expresii suspicioase, rănite și 
dezamăgite. 

— Trebuia să te opresc când erai mai tânără. Interesul tău cu 
privire la Continent a fost întotdeauna nesănătos. Și am avut 
încredere în tine lăsându-te să acţionezi fără supravegherea 
mea. Dar acum regret asta. Poate trebuia să te aduc acasă mai 
demult. Poate că ai avut dreptate. Aș vrea să fi venit ca să vezi 
cum se schimbă lucrurile în parlament și să vezi cât... cât de 
delicat și de fragil este totul. 

„Ah. l-am periclitat cariera politică”. După ce se luptase cu 
focul și cu Urav cu o seară în urmă, Shara cu greu putea 
compătimi pe cineva prins în lupte politice. De fapt, îi era greu 
să aibă orice fel de reacţie în acea conversaţie. Se mulțumea să 
o lase pe Vinya să vorbească, permițându-i Sharei să 
urmărească cum intenţiile și motivele ei se cristalizau în geam 
ca primul îngheţ al toamnei. 

— Discursul s-a schimbat imediat, aproape peste noapte. De 
foarte mult timp, nimeni nici măcar nu s-a gândit să intervină pe 
Continent, dar acum... acum suntem deschişi către această 
idee. Acum, dintr-odată, suntem curioși. In ciuda tuturor 
eforturilor mele din ultimul deceniu, toţi miniștrii își revizuiesc 
acum opiniile despre Continent. Și toate ajutoarele și toți 
asistenții își revizuiesc corespondenţa personală cu Continentul 
și găsesc un singur nume pe zeci și sute de petiţii: Votrov, 
Votrov, Votrov! 

Shara simţi un fior în stomac. Nu se așteptase la așa ceva. 
Oare să fi avut dreptate? Oare demascând-o Vo făcea o mutare 
ce avea să-i asigure victoria? Și - chiar mai rău - oare 
funcționase? Şi chiar înaintea alegerilor pentru Edili. 


VP - 302 


— Presupun că aștepți să ajung la partea unde îţi voi spune ce 
voi face. 

Shara clipi, dar în afară de asta nu zise nimic. 

— Trebuia să-ţi spun să nu intri în Depozit. Trebuia să fie un 
ordin. Tu asculti ordinele. Trebuia să-mi dau seama că, fiind 
obsedată de Continent, Depozitul era pentru tine un loc 
irezistibil, zise Vinya. 

Shara ridică dintr-o sprânceană. 

— Poftim... Ce? 

— Dar bineînțeles că, în secunda în care ai aflat că există, ai 
făcut tot posibilul să pătrunzi acolo, să-ţi bagi nasul și să 
răvășești rafturile. 

— Poftim? Mătușă Vinya, nu am vrut să intru în Depozit, am 
fost nevoită să intru! 

— A, da? Ultima oară când am verificat, interogai o menajeră 
de la Universitate în legătură cu moartea lui Pangyui. Apoi ai 
intrat în Depozit, cea mai secretă clădire din lume, i-a; dat foc, 
te-ai luptat cu monștrii zeităților și cu asta ai ajuns pe prima 
pagină a ziarelor. Unde ai și fost demascată. Mă chinuiesc să 
înţeleg cum s-au întâmplat lucrurile de fapt, Shara! Cel mai 
plauzibil scenariu este cel în care, obsedată de zeitățile moarte, 
pur și simplu ai intrat prin efracţie doar ca să vezi ce e pe acolo, 
ca și cum ar fi fost un nenorocit de muzeu, după care ai luat foc 
la propriu și ai reușit să eliberezi un monstru divin. 

Shara rămase cu gura căscată. Era complet consternată de ce 
auzea. Toate întâmplările prin care trecuse în ultimele patruzeci 
și opt de ore păleau în comparaţie cu asta. 

— Eu... Depozitul era mina? 

— Ah, de Restauratori? întrebă Vinya rostind numele de parcă 
ar fi descris un grup de cultivatori analfabeți de cartofi. 

— Da. 

— Și cum au intrat? 

— Folo... folosindu-se de un miracol. 

— Ah. Un miracol. Foarte convenabil. Mai ales când, teoretic, 
o mare parte din ele n-ar trebui să funcţioneze. Și de ce ar mina 
Depozitul, care este plin de lucruri considerate de ei sacre? 

— Pentru a-și acoperi urmele! 

— Și unde duceau urmele lor, draga mea? 

— Doreau să fure ceva de acolo! 

— Și ce era? 


VP - 303 


— Nu știu! Locul era minat! 

— Deci tu ai declanșat mina. 

Shara era atât de indignată de aceste vorbe, încât abia putea 
vorbi. 

— Aveau acces la Depozit folosind un miracol divin antic! Și o 
făceau de luni de zile! 

— Și cum intenționau să folosească obiectele furate din 
Depozit? 

— Nu știu! 

— Nu știi... 

— Nu! Nu încă. Știu doar... că are legătură cu oţelul! 

Răspunsul suna ridicol chiar și pentru Shara. 

— În prezent investighez situaţia, continuă ea. 

Vinya aprobă și se lăsă pe spate în scaun gândindu-se. 

— Vorbește cu Mulaghesh! Vorbește cu Sigrud! Vorbește cu 
cine vrei tu de aici, ţipă Shara. 

— Reputația lui Mulaghesh nu mai este ce a fost din moment 
ce Depozitul se afla sub jurisdicţia e; și acum este doar cenușă. 
Și mai degrabă aș vorbi cu un câine turbat decât să ascult un 
cuvânt scos de dreylingul tău. Dar ce e cel mai important, 
Shara, draga mea, este faptul că niciun alt agent de pe 
Continent nu a raportat nici măcar un rând legat de acest 
complot. 

— Asta pentru că Restauratorii sunt foarte buni! Spre 
deosebire de noi! Am ajuns în Bulikov și am găsit zidurile pline 
de șobolani. Complotul începuse cu mult timp înainte să ajung 
eu aici. 

Vinya își roti ochii și clătină dezaprobator din cap, de parcă ar 
fi ascultat în timpul cinei, îngrijorată, uluită, aiurelile debitate de 
o rudă nebună. 

— Nu mă crezi, spuse Shara. 

— Shara, te-ai dus de capul tău în Bulikov ca să investighezi 
un scandal internaţional. Și acum ai cauzat unul și mai mare. Să 
le mulțumești mărilor că restul Continentului nu știe de 
existența Depozitului. Dacă ar ști că au ars mii de ani de istorie, 
și-ar dori să cadă nu numai capul tău, ci și al meu. lţi poți 
imagina consecințele? Și se pare că în mijlocul tuturor acestor 
evenimente tu îţi dai de gol adevărata identitate, ceea ce nu mă 
mai surprinde. Fie ești înfumurată și proastă, fie nechibzuită și 
proastă, nu știu pe care să o prefer. Și am observat că n-ai spus 


VP - 304 


nimic până acum despre moartea lui Pangyui. Dacă nu mă înșel, 
acesta a fost motivul principal pentru care ţi-am permis să stai 
în Bulikov, nu-i așa? Investigația ta prin marile conspirații 
întunecate a scos ceva la lumină în cazul lui? 

Shara se uită la servieta albă a lui Vohannes care stătea sub 
biroul ei. 

— Poate că aș avea ceva, spuse ea, dacă mi-ai permite să mă 
uit peste materialele din cutia de valori a lui Pangyui. 

Vinya continuă pe același ton acid: 

— Dacă faci asta, vei nesocoti un ordin al ministrului! Acele 
materiale trebuie văzute de către mine mai întâi. Și dacă voi 
considera că îţi vor fi de ajutor și ţie, atunci îţi voi îngădui să le 
vezi! Așa funcţionează scara ierarhică! Pe asta se bazează bunul 
mers al agenţiei de informaţii externe. Și nu-i voi permite 
nepoatei mele arogante să sfideze sistemul doar pentru că ea 
consideră că dacă citește o grămadă de cărţi vechi și prăfuite o 
va ajuta mai mult decât pe orice alt agent. Fascinaţia ta pentru 
zei a fost întotdeauna o greșeală, nu o virtute! Și îţi voi spune 
chiar acum, chiar acum, că primul meu instinct este să te iau din 
Bulikov și să te trimit acasă cu primul vapor. 

În ciuda certei, în ciuda pedepsei, în ciuda tuturor lucrurilor, 
inima Sharei se bucura la auzul acelor vorbe. 

— Dar nu pot, din cauza a ceea ce a; făcut. Eşti un erou aici în 
Saypur, Shara. Campioana Bulikovului. Lăudat fie eroul 
cuceritor, marele învingător al unei ameninţări pe care ea însăși 
a creat-o. Există atât de multe discuţii în rândul celor care deţin 
puterea aici, că nici nu știu care va fi decizia finală. Aș dori să le 
spun cât de tare ai dat-o în bară, dar asta ar însemna să le spun 
și despre Depozit, ceea ce nu pot să fac. Prin urmare, ca să nu- 
mi pun în pericol politicile funcționale și productive, nu voi face 
nimic. Nu voi face nimic în afara faptului că le voi da ceea ce vor 
- pe tine. 

— Pe mine? 

— Da. Te promovez. Îţi recunosc funcţia de diplomat-șef în 
Bulikov. Și te pun acolo unde nu mai poți strica nicio operaţiune 
secretă. 

— Ah, nu! zise Shara cu voce stinsă. 

— Ba da. Vei fi un personaj public. Pentru moment, îţi 
suspend orice legitimaţie. Nu vei mai avea acces la materiale 
importante sau la operaţiuni. Nu ţi se va mai răspunde la orice 


VP - 305 


solicitare adresată altui agent. Vei fi imaginea cea mai 
proeminentă și mai accesibilă a Saypurului în Bulikov. Și cu 
siguranţă vei fi aplaudată și aclamată pentru asta, spuse Vinya 
cu răutate. 

Sharei i se făcu rău. Nu era nimic - nimic - mai oribil pentru 
un agent decât să fie numit într-o poziţie publică, vulnerabil la 
toate rugăminţile și restricţiile pe care le putea evita fără niciun 
fel de probleme atunci când lucra sub acoperire. 

— Cred că vei fi foarte ocupată. Bulikovul și Saypurul au 
foarte multe să-și spună, se pare. Și vor vorbi prin tine. Nu știu 
dacă tu și acel Votrov ați gândit acest plan împreună, dar dacă e 
așa, atunci trebuie să fiţi mândri că a funcţionat. Voi avea grijă 
ca tu să susţii toată această povară. 

„Deci asta e pedeapsa. Aș prefera să fiu acuzată și aruncată 
în închisoare. Dar Vinya n-a avut niciodată milă”. 

Shara își drese vocea. 

— Mătușă Vinya, ascultă... 

— Da? 

— Dacă... dacă ţi-aș spune că există o ameninţare reală și 
credibilă în Bulikov la care am fost martoră și am dovezi care 
arată că una dintre cele șase zeități primordiale a supravietuit, 
într-o formă sau alta... Ce ai face? 

— Acesta este marele tău secret? Suspiciunea ta teribilă? De- 
asta ai intrat în Depozit? întrebă Vinya cu o faţă care inspira 
compătimire. 

— Da. Sunt sigură. Chiar sunt sigură, mătușă Vinya. 

— Of, Shara. Aș face același lucru pe care l-am făcut și ultima 
oară când am auzit asta, chiar acum două luni. Și penultima 
dată, acum șapte luni. Și antepenultima dată, și tot așa. In 
medie, primesc aproape zece rapoarte pe an care-mi spun că 
zeii nu au murit, că trăiesc undeva ascunși și că își plănuiesc 
întoarcerea. Am tot primit astfel de informaţii încă de pe vremea 
Războiului. Dacă le-am fi depozitat, maldărul de rapoarte ar fi 
ajuns la etajul trei. Și toate sunt foarte ferme, deoarece 
Continentul este convins că asta se va întâmpla. Este povestea 
lor prostească, visul lor, la fel cum dreylingii cred în Dauvkinzi: 
regi și regine pierdute care într-o zi se vor reîntoarce. Astea sunt 
prostii, Shara. 

— Dar sunt cel mai experimentat agent în ceea ce privește 
divinul. Lucrul ăsta n-are nicio importanță? 


VP - 306 


— Ești agentul cu cea mai mare obsesie pentru divin, spuse 
Vinya cu blândețe. Ceea ce este complet diferit. Poţi avea 
interese și curiozităţi neimportante, Shara, dar tu ești în primul 
rând un servitor al Saypurului. 

Shara aproape că voia să ţipe: „Ca tine? Cine te-a cumpărat, 
mătușă? Cine? De ce ești dintr-odată mult mai secretoasă și 
mult mai iraţională decât ai fost vreodată?” Dar nu spuse asta. 
Ar fi fost neînţelept să-i spună verde în faţă ce gândea. 

— Poate îţi va prinde bine. Poate vei învăţa, în sfârșit, ceva 
folositor din asta, spuse Vinya. 

Shara dădu din cap descurajată, dar își zise: „Cred că deja am 
învăţat foarte multe, mătușă”. 

— Nu-mi place să spun asta, draga mea, dar te rog să nu mă 
mai contactezi în felul ăsta. Sau cel puţin așteaptă să se 
calmeze toată nebunia. Trebuie să avem grijă ţinând cont de ce 
tocmai s-a întâmplat. Toată lumea este cu ochii pe noi. Și 
miracolele, după cum bine știi, sunt foarte periculoase, zâmbi 
Vinya cu tristeţe. La revedere, draga mea! 

Cu o mișcare a degetelor, imaginea ei dispăru. 

Shara stătea în încăperea goală, simțindu-se deodată mai 
singură decât fusese vreodată în întreaga ei viață. 

e 

Shara trase încet jaluzelele. Mâinile îi tremurau de furie. 
Niciodată nu își imaginase că mătușa ei o desconsidera în 
asemenea măsură: se furișase în Depozit și îl eliberase pe Urav 
de parcă fusese o neghioabă neîndemânatică și demnă de râs? 
De parcă ar fi fost un copil înfumurat și lumea ar fi fost locul ei 
de joacă? Și îi zâmbise atât de trist, de parcă a crede că zeitățile 
încă existau ar fi fost o deficiență mentală descurajantă. 

Shara își dorea să aibă cu cine să vorbească despre asta. Dar 
singura persoană cu care putuse să discute liber despre zeități 
fusese Efrem Pangyui în cele câteva zile pe care și le-au 
petrecut împreună. 

Se uită din nou la servieta albă de sub birou. 

Se duse la ea, o scoase, o puse pe birou și se gândi. 

Shara Komayd absolvise Academia Ministerului Afacerilor 
Externe, stabilind un record la capitolul cele mai puţine greșeli. 
Absolvise Fadhuri cu cele mai mari note. Și întotdeauna fusese 
unul dintre agenţii din minister care își făcea singură rapoartele 
- un lucru de care ea era mândră. 


VP - 307 


Fusese întotdeauna soldatul perfect. Nu ieșise nici cu un 
deget în afara liniei. „Şi uite unde m-a adus asta”. 

Dar tot nu se putea hotărî să deschidă servieta. 

„Nu uita, nu e ca și cum ai mai avea ce carieră să ratezi”. 

Incuietoarele se deschiseră și capacul servietei se ridică. 

lnăuntru era o grămadă de hârtii legate cu sfoară. Hârtiile 
conţineau o caligrafie aproape indescifrabilă și nu trebui să 
caute T-urile aplecate sau M-urile dinţate ca să recunoască 
scrisul lui Efrem. Prima pagină era diferită de restul, scrisă în 
grabă și pusă deasupra. 

Avea la dispoziţie doar acea zi ca să citească tot materialul. 
Oamenii Vinyei cu siguranţă aveau să ajungă la ambasadă în 
scurt timp, mai ales după episodul Urav. 

Shara se așeză confortabil pe scaun și tăie sfoara. 


Salut, 


Dacă citești asta, înseamnă că ai găsit cutia de 
valori care aparține, prin mai multe identități false, 
profesorului Efrem Pangyui din Ghaladesh. 

Pare ușor de necrezut că nu știai asta deja și, având 
în vedere că singurul indiciu privind existența acestei 
cutii de valori este un mesaj codat în limbile gheshati, 
chotokan, dreyling și avranti, atunci probabilitățile 
arată că numai o persoană cu o experiență bogată în 
traducerea unor limbi atât de vechi putea fi în stare să 
găsească această cutie. 

Ceea ce vreau să spun este: Bună, Shara! 

Dacă citești asta, înseamnă că fie sunt mort, fie 
dispărut sau în siguranță sub protecţia ta. Sper că este 
ultima variantă. Sper că atunci când vei citi asta eu voi 
fi la aceeași masă cu tine și vom râde de această 
scrisoare și de cât de neimportantă s-a dovedit a fi. 

Dar acum nu sunt convins că este neimportantă. 

Ceea ce urmează este jurnalul meu personal (sau 
cel puțin ceea ce am reușit să iau din birou) scris în 
timpul şederii mele în  Bulikov, din ziua a 
douăsprezecea a Lunii Scorpionului până în ziua a 
paisprezecea a Lunii Șobolanului. 


VP - 308 


Sper că ceea ce iți ofer îti va fi suficient ca să îmi 
duci la bun sfârșit cercetările. Am descoperit în Bulikov 
un adevăr destul de periculos, care îmi pune viața în 
pericol, dar nu sunt sigur peste ce adevăr am dat. Dar 
tu ești mai înțeleaptă și mai descurcăreață decât am 
putut sau mi-am dorit eu vreodată să fiu și sper că vei 
reuși acolo unde eu am dat greș. 

Sper să te revăd. Dacă nu, îti doresc Sănătate. 


Al tău, 
Efrem Pangyui 
Ziua a 16-a din Luna Șobolanului 


VP - 309 


e JURNALUL LUI EFREM PANGYUI e 


Ziua a 12-a din Luna Scorpionului, Bulikov 


Este incredibil. 

Sunt în biroul meu și mă uit peste notițele mele (un loc mai 
mic și mai întunecat nu puteau găsi), dar și pe lista Depozitului 
ministrului Komayd și sunt uimit atât de obiectele pe care le-am 
salvat și depozitat, cât și de însemnătatea misiunii mele. 

Până acum am realizat trei sferturi dintr-o listă numai cu 
documente: emiterea edictelor de către preoţii continentali, 
zeități sau alți supuși ai lor, orice document care indică o 
„Schimbare majoră de politică” (sunt obligat să folosesc această 
expresie urâtă pentru ceea ce caut). Grămada de hârtie cu 
privire la treaba asta îmi ajunge până la genunchi. Am glumit 
odată că voi muri strivit de hârțoage, dar acum acea glumă pare 
foarte aproape de adevăr. Este un material fascinant, cu 
siguranţă - acum câteva luni aș fi fost în stare să comit o crimă 
ca să pun mâna și pe cel mai mic document -, dar acum simt că 
mă înec în comori. 

Schițe, schiţe... sper să găsesc un loc unde să pun toate 
aceste schiţe. 


Ziua a 27-a din Luna Scorpionului 


Deja se observă un tipar. 

Trebuie să recunosc că aș putea fi subiectiv. Am studiat 
informaţiile care m-ar ajuta cel mai mult să fac anumite corelaţii 
- Noaptea Înţelegerii și întemeierea Bulikovului - și chiar dacă 
văd foarte multe corelaţii, asta nu înseamnă că am dreptate. 

Dar faptele rămân: 

În 717, în timp ce zeitățile și supușii lor încă se mai luptau 
pentru teritorii, un preot taalhavshtan a scris o serie de studii în 
care expunea beneficiile unei alianțe cu Jukoshtanul. Aceste 
studii au devenit foarte populare pe tot cuprinsul 
Taalhavshtanului, fiind citite la multe adunări populare. 


VP - 310 


În 720, pe cealaltă parte a Continentului, un grup de 
voortyashtani au ajutat un călugăr olvoshtan care se rătăcise să 
ajungă acasă în siguranţă, iar acesta a reflectat îndelung la cât 
de multe aveau în comun cu vecinii lor războinici. Aceste 
gânduri au fost expuse în mai multe scrisori trimise unui preot 
voortyashtan, care a fost de acord cu cele scrise. 

În același an, în Ahanashtan, un magistrat îi scria surorii lui 
despre o întâlnire publică în care fusese exprimată simpatia faţă 
de kolkashtani, chiar dacă se razboiau cu ei de șase ani. 

Și așa mai departe. Aș putea să citez treizeci sau chiar mai 
multe povești în care se manifestă fățiș simpatia pentru alte 
facţiuni divine, în ciuda războiului între divinităţi care avea loc 
exact în acea perioadă. 

Apoi - „dintr-odată” -, în 723, toate cele șase zeități s-au 
simţit obligate să se întâlnească în timpul Nopţii Înțelegerii, pe 
locul viitorului Bulikov, pentru a pune capăt disputelor și a forma 
ceea ce a fost, mai mult sau mai puţin, un panteon al zeităților 
cu puteri egale. Din toate textele religioase pe care le-am citit 
reiese că acest lucru a fost decis fără a se consulta cu supușii lor 
muritori. Se spune că această decizie a fost unilaterală, după 
cum era de așteptat, pentru că ce motiv ar avea o zeitate să se 
consulte cu adepţii ei așa cum un politician se consultă cu 
alegătorii? Deși această schimbare se anunţa cu ani în urmă 
printre supușii muritori. 

Cele două grupuri - muritorii și zeitățile - nu erau atât de 
separate pe cât ne face istoria să credem. 

Acesta este un exemplu extrem de complex, similar cu a 
descifra destinaţia unui vapor judecând după direcția în care 
pescărușii sunt purtaţi de vânt, dar schițează conturul a ceea ce 
îmi doream să găsesc. 

Mi-aș dori să mă pot consulta cu Shara în privinţa asta. Dar nu 
știu cât de mult a interesat-o persoana mea - cum îţi poţi da 
seama ce este și ce nu este teatru cu asemenea oameni? 

Am găsit o cafenea unde îmi place să mă duc, chiar lângă 
Cetatea de Scaun a Lumii. Bulikovul este un loc întortocheat și 
dezordonat - Marea Dispariţie încă mai reverberează în 
scheletul orașului - și de acolo urmăresc copiii cum se joacă sau 
se bat, femeile cum bârfesc și râd, bărbaţii cum fumează, beau 
și joacă cărţi și câteodată încearcă, fără reușită, să curteze 
femei. 


VP - 311 


Oamenii se îndrăgostesc și se ceartă pentru lucruri mărunte. 
Chiar și într-un loc nebun ca acesta, viața merge mai departe și 
eu trebuie să zâmbesc. 


Ziua a 15-a din Luna Leneșului 


Spune ceva faptul că pe mine, un veteran al bibliotecilor, 
începe să mă obosească această misiune. Abia aştept să o 
termin ca să mă pot concentra pe următoarea: Kajul. Cât de 
ridicol e ca acest om să apară pe monede, pe steaguri și pe alte 
obiecte și noi să știm tot atât de puţine lucruri despre el cât știm 
și despre zeități. Pot înţelege de ce ministrul și-a dorit ca eu să 
fiu primul care studiază acest subiect, dar eu am convins-o, din 
prostie, că cei mai mulţi continentali încă se mai simt legaţi de 
zeități și astfel studierea naturii acestora ar putea oferi multe 
beneficii geopolitice. 

Auzi cum vorbesc! Parcă aș fi Shara. 

larba e întotdeauna mult mai verde la următoarea misiune, cu 
siguranţă, dar eu am fost mereu fascinat de Kaj. El apare în 
istorie de nicăieri, fiul unei familii bogate de colaboratori ai 
continentalilor, cu capul ridicat și mărșăluind înainte. Am studiat 
mulţi arbori genealogici și nu am găsit nimic despre el. Unii spun 
că tatăl lui nu a fost căsătorit niciodată! Oare Kajul a fost copil 
din flori? Oare chiar a fost fiul acelui om? 

Nu mai vorbesc la fel ca Shara, ci ca un ziar de scandal. 

Câteodată mă duc în zonele orașului cele mai afectate de 
Marea Dispariţie. Scările par ca niște lanuri de porumb ce se 
ridică spre cer, apoi se termină brusc. Copiii joacă un joc 
amuzant: fug sus pe scări - cine ajunge cel mai sus este cel mai 
curajos -, apoi fug înapoi. 

Sus și jos și sus și jos, aleargă încontinuu, fără să ajungă însă 
nicăieri. 

Empatizez. 

Trebuie să mă concentrez... Trebuie să verific ițele istoriei, 
calendarele și cronologiile și să văd dacă corespund. 

Dacă nu, după cum mă aștept eu, oare ce înseamnă asta 
pentru Continent? Dar pentru Saypur? 


Ziua a 29-a din Luna Leneșului 


VP - 312 


leri m-am întâlnit cu cineva și nu știu sigur dacă această 
întâlnire e legală. Este vorba despre un călugăr olvoshtan. 

Cred că era călugăr... nu sunt sigur. Luasem o pauză și 
stăteam la soare pe malul Soldei, desenând podul (este mult 
mai îngust decât toate podurile pe care le-am văzut, dar am 
uitat că a fost construit doar pentru oameni și căruţe) și zidurile 
din spatele lui, când ea s-a apropiat: o femeie cheală, scundă, în 
robă galbenă. 

M-a întrebat ce fac și i-am răspuns. l-am arătat desenul meu 
și i-a plăcut. „Ai prins esenţa perfect. Și ei spun că nu mai există 
miracole”, a spus ea. 

Am întrebat-o cum se numește. Mi-a zis că nu are nume. Am 
întrebat-o cum se numește ordinul ei. Mi-a zis că nu are un 
ordin, ci mai mult o „dezordine” (presupun că a fost o glumă). 
Am întrebat-o ce crede despre Bulikovul de azi. Ea a ridicat din 
umeri: „A fost reinventat”. 

Am întrebat-o ce vrea să însemne asta. 

„Vitarea este un lucru bun. Când uiţi, te reinventezi. 
Continentul trebuie să uite. Încearcă să nu o facă, dar trebuie. 
Pentru ca o omidă să devină fluture, trebuie să uite că a fost 
omidă. Apoi nici nu va ști că a fost vreodată omidă, ci va crede 
că a fost întotdeauna fluture”, spuse ea. 

Am fost atât de surprins de aceste cuvinte, încât am rămas pe 
gânduri mult timp. Ea a aruncat două pietre în Solda, a făcut o 
reverență și a plecat. 


Ziua a 2-a din Luna Testoasei 


Am făcut câteva descoperiri surprinzătoare, dar și 
înfricoșătoare în același timp. Discuţiile care au avut loc chiar 
înainte de Marea Expansiune mi-au arătat legătura ciudată 
dintre zeități și supușii lor muritori. 

Între anii 768 şi 769: 

În Ahanashtan, un preot a stat pe mal și a predicat zilnic 
gândurile sale despre pământurile îndepărtate. In 
Voortyavashtan, un maestru în artele marțiale a arătat spre 
canioanele estice ale unui munte, aflate sub (pe atunci) ţara 
Dreyling, și a comentat ceva despre cum cădea ploaia pe partea 
cealaltă a muntelui, inspirând astfel multe expediţii de 
explorare. Mai târziu, în Jukoshtan, un cântăreț-graur (trebuie să 


VP - 313 


caut explicaţia acestui termen mai târziu) a cântat timp de trei 
zile un poem despre curenţii din ocean și despre cum te duc 
spre alte locuri și poate spre alte popoare... și așa mai departe. 

Cineva își putea da seama că locuitorii de pe Continent se 
gândeau și la alte tărâmuri în afară de ale lor. Am găsit o 
mulțime de texte care prezintă teritorii de dincolo de graniţele 
lor. 

Și totuși, am căutat prin tot felul de decrete ale zeităților din 
aceeași perioadă și nu am găsit nicio menţiune a vreuneia 
privind realităţile aflate dincolo de granițele și țărmurile 
Continentului. 

Este ciudat că zeitățile nu au avut nicio reacţie la ceea ce se 
discuta printre adepții lor. 

Dar uite cum s-a schimbat discursul printre continentali între 
anii 771 și 774: 

In Kolkashtan, un magistrat al orașului a spus că, din moment 
ce Continentul este binecuvântat de către zeități, nu există 
nimic care să nu le aparțină - ele dețin stelele, norii și valurile 
oceanului. În Voortyavashtan, o preoteasă a spânzurătorii s-a 
întrebat de ce se mai făceau săbii dacă oricum nu mai erau 
războaie de purtat și a ridicat problema dacă asta nu era cumva 
un păcat. In Ahanashtan, o „masslingă” (un fel de călugăriță?) a 
scris un poem epic despre ce se va întâmpla când Ahanashtan 
va crește atât de mare (Oare orașul era în viață? Trebuie să 
cercetez asta mai mult), încât va începe să se rănească singur, 
aducând foamete și moarte. Acest poem a avut succes și a 
produs multe dezbateri și multe certuri, iar unii chiar au cerut ca 
acea călugăriță să fie închisă. 

Continentalii se gândeau, oarecum tangenţial, la expansiune. 
Este foarte evident pentru toată lumea că se temeau de 
foamete și de moarte și, mai mult decât atât, începeau să simtă 
că meritau să-și extindă teritoriile și să devină proprietari peste 
locuri noi. 

Totuși, zeitățile nu se gândeau la expansiune. Kolkan își 
începea procesul de gândire care avea să înceapă cu perioada 
lui de judecată deschisă; Taalhavras, cea mai retrasă zeitate, 
contribuia la zidurile Bulikovului și, cred, schimba natura 
Bulikovului în multe și indescifrabile moduri... Zeităţile erau 
ocupate cu problemele lor, în timp ce continentalii se frământau 
în privinţa viitorului. 


VP - 314 


Totuși, în 772, toate cele șase zeități s-au întâlnit în Bulikov și 
au votat - ceea ce credeam că a fost un gest misterios și 
spontan - să înceapă Marea Expansiune, cucerirea și extinderea 
dominaţiei asupra tuturor naţiunilor învecinate, inclusiv a 
Saypurului. 

Până și continentalii au rămas surprinși de această decizie. 
Dar de ce, din moment ce se gândiseră și ei la asta? 

Argumentul pe care-l propun poate fi slab, dar se bazează pe 
foarte multe dovezi. În studiile mele am găsit aproape șase sute 
de situaţii asemănătoare. Edicte care proclamau ceva mult după 
ce opinia publică era formată, legi care erau date după ce deja 
toată lumea le respecta, pedepse care erau aplicate cu mult 
timp înainte ca zeitățile să le anunţe. 

Și lista este lungă. 

Caracteristicile comune sunt indiscutabile, cronologia nu se 
potrivește. Ca și cum ar exista o întârziere. Continentalii luau 
decizii, își formau părerile... iar zeitățile confirmau, făcându-le 
oficiale. 

Cine conducea pe cine? Oare asta dovedește existenţa unui 
vot inconștient pe care zeitățile îl puneau în aplicare? 

Mă întreb câteodată dacă nu cumva continentalii erau ca 

bancurile de pești: dacă un pește se mișcă puţin, toţi ceilalți îl 
urmează până când întregul banc își schimbă cursul. 
__Și oare zeitățile erau însumarea acestui banc de pești? 
intruchiparea unui subconștient naţional? Sau erau împuterniciţi 
de către gândurile și devoţiunea a milioane de oameni, fiind în 
același timp subjugaţi de toate acele gânduri, păpuși imense și 
terifiante care dansau după cum își doreau milioane de 
păpușari? 

Aceste informaţii sunt foarte periculoase. Continentalii au 
căpătat foarte multă putere și mândrie datorită faptului că 
aveau acordul zeităților... Dar ceea ce auzeau nu erau oare doar 
ecourile propriilor voci, amplificate prin tunele și peșteri 
ciudate? Oare atunci când vorbeau cu zeitățile se adresau, de 
fapt, reflexiilor propriilor voci? 

Și dacă am dreptate, asta înseamnă că nu au primit niciodată 
ordin să invadeze Saypurul, nu au primit niciodată ordin să ne 
facă sclavi, nu au primit niciodată ordin să-și instaureze regimul 
brutal asupra lumii. Zeii au făcut posibil acest lucru pentru că 
asta doreau continentalii. 


VP - 315 


Tot ce știm este o minciună. 

De unde au venit zeitățile? Ce erau! 

Știind aceste lucruri, nu pot să dorm. Mă relaxez jucând cărți 
pe acoperișul Ambasadei. De acolo se văd toate cicatricile 
orașului. Este ca și cum te-ai uita la două hărți ale aceluiași 
lucru din vremuri diferite. 

Sunt atâtea lucruri uitate. Dacă acest oraș este o crisalidă, 
atunci este una urâtă. 


Ziua a 24-a din Luna Țestoasei 


Doamna ministru este mulțumită de progresul făcut de mine 
până acum, dar cere și mai multe verificări. Am întocmit o listă 
monumentală cu contradicții din istoria Continentului. Deși lista 
asta este suficientă pentru mine, voi căuta mai multe pentru ea. 

Totuși, ceva total neașteptat s-a întâmplat. Am descoperit 
printre hârtiile din biroul meu câteva scrisori ale unui soldat 
apropiat locotenentului Sagresha și, astfel, apropiat de Kaj. Oare 
cum am putut să uit sau să îmi scape așa ceva? Poate că nici nu 
m-am uitat la ele... Totuși, câteodată îmi fac griji că în biroul 
meu de la Universitate umblă cineva. Dar e posibil să fie doar 
paranoia mea. 

Dar ce scrie acel soldat este incredibil. 

Noi am tot crezut că Marele Kaj a folosit un aruncător de 
proiectile, un tun, o pușcă, o arbaletă care trăgea un foc sau un 
fulger special împotriva căruia zeitățile nu aveau cum să se 
apere. 

Totuși, cred că ne-am raportat la treaba asta total greșit. Ne 
concentrăm atenţia la armă, la tun, în loc să ne gândim la ce a 
folosit ca proiectil. Dar acest soldat scrie că a folosit „metal 
greu” sau „plumb negru” pe care Kajul îl producea, îl depozita și 
îl proteja. Uite ce a scris despre execuţia lui Jukov: 

„L-am urmărit pe Kaj până într-un loc din oraș - un templu alb 
cu argintiu ce avea pe pereţi stele din sticlă violet. Nu l-am 
văzut pe zeu în templu și ne-am temut că era o capcană, dar 
generalul nostru nu s-a îngrijorat. Și-a încărcat tunul de mână cu 
plumbul negru și a intrat. Timpul trecea, iar noi am început să 
ne îngrijorăm, dar am auzit o împușcătură și generalul nostru a 
ieșit plângând”. 


VP - 316 


Un fragment valoros de istorie și, de asemenea, unul 
revoluționar! 

Dacă nu tunul era important, ci doar metalul pe care îl folosea 
în proiectil? Pare derizoriu, chiar prostesc... Dar Kajul a fost un 
fel de alchimist, știm asta, s-au păstrat documente despre 
experimentele lui. Dacă a făcut un material care le afecta pe 
zeități la fel cum ne afectează pe noi o săgeată prin inimă? 

Și mai ciudat decât atât, acel soldat scrie că Marele Kaj a zis 
că avea un djinn în casa din Saypur a tatălui său. Noi știm că 
anumiţi colaboratori ai Continentului primeau ca recompensă 
creaturi divine, dar ar fi scandalos să se descopere că și Kajul a 
avut o legătură atât de apropiată cu o creatură divină! Servitorii 
djinni pregăteau paturile stăpânilor, le aduceau mâncarea și 
băutura. Nu știu care vor fi reacţiile dacă se află că Marele Kaj a 
fost astfel dădăcit. 

Nu voi trimite această informaţie doamnei ministru până când 
nu voi afla mai multe. 


Ziua a 20-a din Luna Pisicii 


Nu sunt sigur dacă ce am găsit îl ajută pe Kaj. Am descoperit 
mai multe scrisori ale apropiaților lui din perioada petrecută de 
el pe Continent, imediat după ce a intrat în depresie și nu a mai 
vorbit cu nimeni. 

Am dovezi care confirmă că arma misterioasă a Kajului a fost 
într-adevăr „plumb negru” sau „metal greu” - un material a 
cărui realitate nu putea fi schimbată prin metode divine. lar 
zeitățile și creaturile lor nu se puteau apăra împotriva lui. Tot ce 
a trebuit să facă Marele Kaj a fost să găsească o modalitate de 
a-l propulsa, la fel cum ar face o armă de foc. 

Dar felul cum l-a creat... m-a surprins total. 

După masacrul brutal de la Mahlideshi, când saypurienii s-au 
răsculat împotriva execuţiei unei fetițe, se pare că Marele Kaj a 
fost atât de supărat și de furios, încât el a făcut experimente, pe 
care le-a aplicat pe djinnul familiei lui. Din ce am citit reiese că 
experimentele erau de fapt echivalente cu tortura, o tortură 
incredibilă. Djinnul avea datoria să se supună tuturor dorințelor 
familiei Komayd și astfel Kajul l-a forțat să se supună 
experimentelor lui. Creatura a fost arsă și rănită până când Kajul 
a creat un material care funcţiona nu numai pe djinn, ci și pe 


VP - 317 


toate creaturile divine, inclusiv pe zei. lar după ce a reușit asta, 
și-a executat cobaiul. 

Oare aceste informaţii îl vor face mult mai iubit printre 
facțiunile naţionaliste din Saypur? Sau ei, la fel ca mine, vor fi 
îngroziți de faptele lui? Încă nu am găsit nicio informaţie despre 
mama Kajului. Oare el, la fel ca zeitățile, apăruse de nicăieri, 
aruncat pe malurile Saypurului din marea istoriei? 


Ziua a 19-a din Luna Ursului 


Nu cred că sunt în siguranţă. 

Sunt spionat - sunt sigur de asta. Șoferul de taxi de pe stradă, 
menajera de la Universitate, băiatul cu ziarele care pare că nu 
pleacă niciodată de pe strada mea și nici nu vinde vreun ziar. 
Sunt urmărit. 

Am făcut un test astăzi - mi-am trimis raportul către minister 
prin intermediul dispozitivului de telecomunicaţii și m-am tot 
uitat pe stradă. Băiatul cu ziarele era tot acolo, mă urmărea, dar 
un tânăr a alergat spre el, i-a șoptit ceva la ureche și a fugit mai 
departe. Băiatul cu ziarele a mai rămas acolo câteva minute, 
apoi a plecat. 

Oare îmi citește rapoartele? Oare transmisiunile noastre sunt 
interceptate? 

Cum pot să anunţ ministerul? Oare pot să o anunţ pe Shara? 
Pe guvernatoare? 

Oare pot să fac vreo mișcare fără ca ei să știe? 


Ziua a 6-a din Luna Ciocârliei 


Sunt sigur acum. Unele dintre schiţele mele au fost furate și o 
parte din lista guvernatoarei lipsește și ea. Dar nu știu sigur 
dacă pot să am încredere în guvernatoare. Poate are informatori 
printre ajutoarele ei. 

Edilii se unesc împotriva mea. Mă vor linșat, ucis. Sunt 
proteste la Universitate, iar Ambasada nu este de niciun ajutor, 
pentru că diplomatul-șef este un nerod. Ce prostie și din partea 
mea să vin aici! 

Am început să-i trimit doamnei ministru mesaje care, sper, îi 
vor da de gândit, dacă nu chiar o vor înfuria. Întârzii cu 


VP - 318 


rapoartele, caut scuze etc. Trebuie să-și dea seama că ceva nu 
e în regulă. 

Totuși o suspectez și pe ea. M-am gândit toată ziua la 
Binecuvântaţi și la ce pot însemna aceștia nu numai pentru 
Saypur, ci și pentru Continent. 

Oare tot ce credem noi este o minciună? 


Ziua a 29-a din Luna lui L. 


Oare ar trebui să fiu atât de sincer? 
Sincer, sincer. 

Nici nu mai știu să scriu. 
Binecuvântații. 

Urmărește ferestrele, urmărește. 


Ziua a 14-a din Luna Șobolanului 


Istoria nu ne va lăsa să uitam. Se schimbă de haine și revine 
la noi, spune că e cineva necunoscut și minunat... Dar nu ne va 
lăsa să uităm. 

Cred că voi muri în Bulikov. 

Și poate atunci se va deschide crisalida. 

e 

Shara luă ultima bucată de hârtie, o întoarse ușor și o puse 
peste celelalte. 

Cineva de jos ţipă că vrea cafea și altcineva îi răspunse că 
vine îndată. 

Porumbeii uguiau pe acoperiș, pălăvrăgind în propria lor 
limbă. 

Shara nu se simţea bine. Aproape că alunecă de pe scaun. 

Viziunea asupra lumii este o serie de ipoteze, de certitudini 
percepute, felul în care trebuie să existe lucrurile pentru că așa 
au fost întotdeauna și nu pot fi altfel. Orice altă cale, orice altă 
lume sunt de neconceput. 

Shara crezuse întotdeauna că unele viziuni asupra lumii sunt 
mai flexibile decât altele. Unele sunt mioape și stricte, în timp 
ce altele sunt deschise cu graniţe și margini permisive, cu idei și 
evenimente trecând dintr-o parte într-alta fără niciun fel de 
rezistență. Și timp îndelungat Shara crezuse că așa era și ea. 


VP - 319 


Dar acum... Acum simţea că toate ipotezele și certitudinile 
care îi alcătuiau lumea dispăreau de sub picioarele ei, iar ea 
urma să se prăbușească. 

Cât de fragilă și mică era lumea. 

Toate misterele, și crimele, și intrigile din ultimele zile se 
micșorau până când se goleau de sens. 

„Este o minciună. Totul este o minciună. Tot ce am învăţat 
este o minciună”. 

Legă hârtiile cu aţă, le puse la loc în servieta albă și o închise. 


Eu cânt și sar, 
Dansez și mă-nvârt 
Si tes un văl de bunăvoie. 


Dar nu mă supărati, copii, 

Pentru că nu există vreun cărbune 

Încins în toate focurile din Bulikov 

Sau vreo furtună îngrozitoare pe Marea de Sua. 


Niciun element de pe acest pământ 
Nu-mi poate egala furia. 


Mă numesc Jukov 
Si eu nu uit. 


Jukoshtava, Cartea a Vl-a 


VP - 320 


e ORAȘUL DIVIN œ 


Zilele treceau repede. 

Întâlniri peste întâlniri. Shara încetase să mai fie o persoană. 
Era un personaj, reprezentarea în formă umană a unui birou, 
lucru care, în mod ironic, o făcea să nu mai aibă nicio putere. Se 
muta dintr-o cameră de ședință într-alta ascultând cererile 
Bulikovului, cererile Continentului, cererile plătitorilor de taxe, 
cererile comercianților, ale bogaţilor, ale datornicilor. Trăia 
respectând ordinea de zi, cu câte o agendă în fiecare mână 
atunci când pășea în încăpere, iar în jurul ei defilau nume 
inofensive și plictisitoare: „Astăzi este Asociaţia pro-Acţiune 
Legislativă a cartierului Kivrey” sau „Acum este Comitetul 
Acţiunilor de Caritate în Scop Cultural” sau „După aceasta va fi 
Forța de Plănuire și Redesenare Urbanistică a Centrului 
Bulikovului”. 

Shara își dădu seama că nu exista un iad mai crunt decât 
munca în comitete și cu siguranţă Vinya jubila știind asta. Shara 
participa acum la comitetele care decideau cine va fi șeful de 
comitet al altor comitete. Și apoi urma să participe la întâlniri 
ale comitetelor care să decidă programul următoarelor întâlniri. 
Și după asta, participa la întâlniri ale comitetelor care decideau 
cine va fi ales să numească membrii în comitete. 

La toate aceste întâlniri Shara zâmbea, ceea ce considera a fi 
o realizare mare având în vedere că, în interior, era măcinată de 
secrete. Câteodată simţea ca și cum orașul era plin de bombe 
cu ceas care puteau exploda în orice moment și numai ea știa 
de ele, dar nu putea să deschidă gura să avertizeze pe nimeni. 
În fiecare dimineaţă se trezea asudată și se grăbea să verifice 
ziarele, sigură că va descoperi vreo conspirație monstruoasă la 
doar câteva străzi depărtare. 

Dar lumea era liniștită și cuminte. Macaralele saypuriene 
reconstruiau Podul Solda segment cu segment. Vohannes nu 
luase legătura cu ea de la acea noapte stingheră petrecută 
împreună (și Shara încă nu-și dădea seama dacă asta era sau nu 
o dovadă incriminatoare - chiar dacă nu îl suspecta de faptul că 
el o demascase, nu credea că mai putea să-l privească în ochi). 


VP - 321 


În continuare, Ernst Wiclov era dat dispărut. După ce primise 
câteva telegrame usturătoare de la guvernatorul regional, 
Mulaghesh se întorsese la îndatoririle ei obișnuite. Shara nu 
trebuia să facă mari eforturi ca să-și dea seama că mătușa 
Vinya își băgase coada. 

Dar paginile jurnalului lui Pangyui îi zburau prin minte și era 
nevoită să zâmbească în timp ce asculta problemele Bulikovului 
și ale Continentului, gândindu-se în tot acest timp: „Acestea 
sunt minciuni. Totul este o minciună. Tot ce credeau acești 
oameni, tot ce credea Saypurul se baza pe minciuni. Și eu sunt 
singura persoană din lume care știe asta”. 

Nu-l mai văzuse pe Sigrud de mai bine de o săptămână. Dar 
asta era de bine - îi dăduse misiunea de a supraveghea fabricile 
de țesături ale lui Wiclov. Acesta dispăruse, dar nu luase și 
fabricile cu el, iar ţesătoriile formau o latură din triunghiul 
Restauratorilor - celelalte două erau oţelul și obiectul încă 
necunoscut care fusese furat din Depozit. Și chiar dacă Vinya o 
avertizase să nu mai acţioneze ca agent sub acoperire, totuși 
faptul că stătea pe stradă și supraveghea o clădire nu se putea 
califica drept intervenţie sub acoperire, nu? 

Ce făcea ea acum era să privească și să aștepte. 

Cel mai mult aștepta căderea nopţii. Pentru că în acea seară 
chiar avea prilejul să rezolve lucruri importante. 

e 

Aflat în genunchi pe alee, Sigrud privea în sus. Era atât de 
întuneric, încât era greu să-ţi dai seama care dintre ochi îi 
lipsea. 

— Ai întârziat. 

— Taci din gură! zise nervoasă Shara în timp ce el se ridica. 
Am încercat să scap toată după-amiaza. Aceste întâlniri sunt ca 
hoţii - te urmăresc, așteaptă să te uiţi în altă parte, apoi te 
atacă. Se opri și se rezemă de perete gâfâind. In spatele lui 
Sigrud, pe jos, mai era o singură linie desenată cu creta - 
aceeași linie pe care Shara o desenase în urmă cu câteva 
săptămâni, când încercase să-și dea seama cum putuse cineva 
dispărea în mijlocul orașului. 

— Le-ai adus? întrebă ea. 

— N-au fost ieftine, zise Sigrud ridicând o sacoșă de pânză din 
care se auzi un clinchet. 


VP - 322 


— Chiar nu mă aşteptam ca banii vechi să fie ieftini. Hai să 
vedem. 

Se așeză pe pavaj și caută prin punga care conţinea aproape 
trei kilograme de monede de diferite tipuri și denominări. Toate 
aveau în comun două lucruri: erau foarte vechi și erau 
continentale. 

— Se pare că avem toate orașele acoperite. Taalhavshtan, 
Voortyavashtan,  Kolkashtan, Ahanashtan, Ol... Stai puţin! 
Olvoshtan? 

Sigrud ridică din umeri. 

— Acesta este un artefact de neprețuit! 

— Mi-ai cerut să fiu scrupulos. Doar nu mă întreba cum am 
reușit să fiu atât de scrupulos. 

— Bine, spuse Shara și începu să studieze monedele. Bun. 
Avem însemne diferite și înţelesuri diferite. Întrebarea e: Care 
dintre înţelesuri are înțeles? 

— Poftim? zise Sigrud privind-o fix. 

— Nu contează. Oricum există doar o singură cale de a ne da 
seama, spuse Shara și aruncă monedele pe alee peste linia 
desenată cu creta. 

Monedele se rostogoliră pe cimentul aleii, zdrăngănind, sărind 
și învârtindu-se, apoi se opriră printre gunoaie. 

Sigrud și Shara merseră să le verifice. 

— Argint, argint, bombănea Sigrud, argint... Aha, uite, plumb. 

lar Shara își întinse mâna. El îi dădu moneda și continuă să 
caute: 

— Argint, argint, argint... argint... plumb. Și argint... și două 
de plumb... 

Shara și Sigrud se întâlneau pe acea alee de două ori pe 
săptămână. Shara și-ar fi dorit să se poată întâlni trei nopţi, dar 
programul ei nu-i permitea. Seara aveau loc foarte multe 
evenimente - cine, recepții - care cereau ca diplomatul-șef al 
Bulikovului să fie prezent. Dar acea alee și ușa ei invizibilă îi 
ocupau Sharei fiecare clipă din viaţă. 

Oare aleea funcţionează în funcţie de zi? De oră? De fazele 
lunii? Oare trebuie abordată dintr-un anume unghi? Sigrud 
văzuse oameni alergând și căzând prin acele uși invizibile, așa 
că ultima situaţie părea improbabilă. Oare trebuia să fie cineva 
de partea cealaltă a ușii pentru a le permite altora să intre? 


VP - 323 


Oare funcţiona doar pentru bărbaţi, nu și pentru femei? Nu, 
bineînţeles că nu, nu fi absurd. 

Încercară de mai multe ori, însă fără rezultat. Eliminau toate 
posibilităţile până rămânea una singură. 

După ce timp de zece minute culesese monede de plumb, 
Shara avea mâinile pline. Se așeză și le studie pe fiecare. 

— Ei bine? întrebă Sigrud. 

Shara continua să le verifice. 

— Ei bine? 

— Da! Da. După cum mă așteptam - cele de plumb sunt fie 
jukoshtane, fie kolkashtane sau olvoshtane. Celelalte au rămas 
de argint. 

Sigrud își aprinse pipa. Pereţii de cărămidă străluceau 
portocaliu și singurul său ochi licări. 

— Și asta înseamnă...? 

— Asta înseamnă că orice se întâmplă pe această alee li se 
întâmplă doar anumitor obiecte cu însemne speciale. O 
reacţie... chimică, dacă se poate spune așa. Așteaptă obiectul 
potrivit. Nu caută o incantaţie sau vreun gest, caută... nu știu. 
Așteaptă obiectele care arată într-un anumit fel. 

— Ca un soldat, spuse Sigrud. 

— Ca un ce? 

— Ca un soldat care vrea să intre într-o cetate. Are 
legitimaţie? Are culorile potrivite? Are steagul potrivit? 

— Da. Ca o unif..., zise Shara și se opri. 

Se lăsă pe spate și se uită la alee. 

— Ce e? întrebă Sigrud. 

— O uniformă. Sigrud, cine a dispărut ultima oară aici? 

— Aăă... omul care conducea mașina. 

— Da. Dar să presupunem că aleea asta e poarta unei cetăţi 
și că ceva invizibil acționează ca un gardian. 

— Verificându-i uniforma. Deci tu spui... 

— Cât de greu ar fi pentru tine să faci rost de robele 
kolkashtane pe care le purtau cei pe care i-ai omorât? 

— O, nu, oftă Sigrud. 

e 

Încă o noapte friguroasă, încă un cer acoperit cu nori subtiri, 
încă o lună fără putere și diformă ca o pată de cafea. Shara 
stătea pe alee uitându-se la Sigrud, care venea spre ea. O 
geantă mare Îi atârna de un umăr. 


VP - 324 


— Acum tu ai întârziat. Ce a durat atât? A fost greu să faci 
rost de îmbrăcăminte? 

— Nu hainele au fost problema. Dar am făcut rost de ele, 
spuse el, și, băgând mâna în geantă, scoase o robă și i-o întinse 
Sharei. 

Era o bucată de lână gri, densă și grea. Materialul era atât de 
strâns țesut, încât semăna cu pielea de focă. „Dar chiar așa 
trebuie să fie. Kolkashtanii nu puteau risca să li se vadă trupul 
prin haine”, gândi Shara. 

— Perfect! Perfect! Crezi c-ar fi bine să știu cum ai făcut rost 
de astea? 

— Am dus câţiva polițiști la prostituate. De cele mai multe ori, 
cea mai simplă soluţie este și cea mai bună, spuse el. 

Shara pipăi marginile materialului. Degetele ei micuţe 
examinau firele. 

— Haide, haide, trebuie să fie... stai puţin! Țesătura din jurul 
gâtului e tare și zgârie, de parcă ar avea pe ea vopsea uscată. 
Stai puţin... ăsta e sânge? 

— Chiar crezi că am avut timp să le spăl? 

— Ah, pe toate mările! În fine. Ce nu facem noi pentru ţară! 
Acum să vedem. Da. Uite! Aici! 

Simţea ceva dur în guler, pe care îl întoarse și începu să 
deșire firele de lână. Găsi un lanţ de cupru gravat cu însemnele 
lui Kolkan. 

Pipăi și restul veșmântului și găsi ceva ascuns în zona 
încheieturilor, gleznelor și taliei - toate conţinând bijuterii având 
însemnele lui Kolkan. 

Shara începu să râdă. 

— Da. În sfârșit! Exact la ce mă așteptam. Nu sunt chiar 
monede, dar au aceleași însemne. E un mare pas înainte. Și era 
atât de evident! Chiar nu știu cum de n-am... 

Işi ridică privirea spre Sigrud cu un zâmbet întins pe toată 
faţa, dar el o privi foarte plictisit. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. 

— Mă gândesc cum să-ţi spun ceva, zise el. 

— Cum să-mi spui ceva? Repede și direct, sper. 

— Ei bine, ţesătoriile, cele pe care m-ai pus să le urmăresc, 
spuse el scărpinându-și bărbia. 

— Da? 


VP - 325 


— Pentru o perioadă lungă de timp nu a fost nimic neobișnuit. 
Doar... lână. Țesături. Muncitori. Covoare. Plictiseală. 

— Așa, și? 

— Dar ieri și azi, la două dintre fabrici... am văzut pe cineva. 
Aceeași persoană la ambele țesătorii. Se afla în vizită. 

— Pe cine? întrebă Shara și lăsă ușor roba din mână. 

Sigrud începu să-și scarpine bărbia puţin mai tare. 

— Pe Votrov. 

— Poftim? 

— Da, știu. 

— Vohannes Votrov a fost în vizită la ţesătorii? întrebă Shara 
făcând ochii mari. 

— Da. 

— Dar de ce ar face una ca asta? 

— Nu știu. Dar l-am văzut. Vohannes Votrov în persoană. Și a 
fost o vizită destul de secretă. A încercat să se furișeze prin 
spate. Dar l-am văzut. M-am gândit că poate vrea să cumpere 
aceste fabrici. Ca să răsucească cuțitul în rana lui Wiclov, dar 
nu, am verificat, sunt în continuare în proprietatea lui Wiclov și 
până acum nu există nimic care să împiedice intenţia cuiva de a 
cumpăra fabricile. Din această cauză am întârziat. 

— Ești... ești sigur? A 

— Sunt foarte sigur. Vohannes Votrov. In carne și oase. Dar 
nu arăta prea bine. Părea bolnav. Și nici prea fericit. Parcă era 
pe moarte. Nici măcar nu era îmbrăcat la fel. Avea haine de 
călugăr. 

— Vrei să spui că Vohannes Votrov se poartă ca și cum ar fi 
un complice al Restauratorilor? întrebă Shara uitând că se afla 
pe alee. 

— Îți spun ce am văzut, zise Sigrud ridicând mâinile ca și cum 
s-ar fi apărat. S-a furișat într-o fabrică deţinută de Wiclov, și-a 
făcut afacerile, apoi s-a dus la cealaltă ţesătorie. Oamenii de 
acolo păreau să-l recunoască. Am dedus că acestea nu au fost 
singurele lui vizite acolo. 

— Atunci de ce... De ce ne-a dezvăluit existenţa acestor 
țesătorii și ne-a făcut suspicioși în privinţa lor dacă el face 
afaceri acolo? 

— Părea bolnav. Cred că este un om bolnav, zise Sigrud 
ridicând din umeri. 


VP - 326 


Și cu aceste cuvinte ajunse chiar în miezul unei suspiciuni pe 
care Shara o avea de ceva vreme: Vohannes Votrov nu era în 
apele lui. Acţiunile lui erau inexplicabile. De ce o demascase? De 
ce nu vorbise cu ea, imaginea Saypurului în Bulikov, mai ales 
după ce obținuse exact ce dorise de la Guvernul Saypurian? De 
ce el, un bărbat cu o copilărie nefericită din cauza educației 
kolkashtane, citase rânduri din Ko/kashavska beat fiind și pe 
jumătate adormit? 

Singurul răspuns era că Vohannes, un om deja divizat, era 
chiar și mai divizat decât își imaginase ea vreodată. Atât de 
divizat încât nu se simţea bine, ba chiar nu mai știa ce face. 

— Nu putem face nimic în privinţa asta, aici. Trebuie să ne 
continuăm treaba, spuse Shara. 

— Bine. Deci, ce spuneai? 

Shara încercă să se concentreze. 

— Aceste haine conţin mici amulete: medalioane, brățări și 
bucăţi de metal care au însemnele lui Kolkan - la fel ca 
monedele, într-un fel. Așa că, atunci când aceste haine vor 
întâlni acel spaţiu de pe alee, vor provoca o anumită reacție, la 
fel ca monedele. 

— Adică? 

— Adică... 

Shara făcu ghem roba de lână și o aruncă spre linia desenată 
cu creta pe alee... dar mingea nu trecu dincolo. 

Sigrud clipi. 

Mingea din lână gri dispăruse. 

— Perfect. Să fiu sinceră, nu mă așteptam să funcționeze. 

— Ce...? 

— Mă simt puţin prost. Sper că ai mai multe robe. 

— Ce s-a... întâmplat? 

— Cred că am avut dreptate. Aleea aceasta este afectată de 
către Marea Dispariţie într-un fel foarte profund. Nu doar aleea. 
Ci realitatea, spuse ea scuturându-și mâinile și merse spre linia 
desenată. Acesta este primul loc în care se observă bruiaje ale 
realității de la Marele Război încoace. 

e 

— După Război, după ce zeitățile au fost omorâte, a durat 
ceva până când realitatea și-a reintrat pe făgașul normal. Într-un 
oraș, o doctrină era perfect adevărată, pe când în altul, 
dimpotrivă. Când au fost ucise zeitățile, aceste zone s-au văzut 


VP - 327 


nevoite să ajungă la un numitor comun și să decidă care este 
adevăratul lor statut. În timp ce se rezolvau aceste probleme, în 
multe locuri apăreau... 

— Bruiaje, spuse Sigrud. 

— Exact. Locuri unde regulile fizicii nu mai funcționau. Era o 
deteriorare profundă a naturii esenţiale a realităţii cauzată de 
Marea Dispariţie. 

— Și cum poate fi realitatea deformată aici și nimeni să nu 
observe asta? 

— În parte pentru că se integrează foarte bine în peisaj, zise 
Shara arătând spre stradă. Această zonă este la fel ca mare 
parte din Bulikov: întortocheată, deformată, cu cicatrici, cu 
clădiri blocate în alte clădiri și cu străzi care se termină în 
încâlceli de scări. După cum poate vedea oricine, Bulikovul nu 
și-a revenit încă după Marea Dispariţie. 

— Și pe partea cealaltă - zise Sigrud arătând cu degetul spre 
locul invizibil din faţa lui, întrebându-se cum să-l numească - 
bruiajul este o altă realitate? întrebă Sigrud. 

— Cred că da. Mai exact, este o realitate care este atentă la 
ce zeitate venerezi, ce semne și sigilii porți. 

— Atunci cred că e adevărat ce se zice: Haina îl face pe om. 

— Câte robe mai ai? 

— Trei, zise Sigrud după ce se uită în geantă. 

— Atunci dă-mi-o pe cea mai mică, te rog. Vom trece dincolo. 

Shara și Sigrud se îmbrăcară cu robele kolkashtane. Sharei îi 
era prea largă, iar lui Sigrud prea strâmtă. 

— Chiar mi-aş fi dorit să le speli. A mea are o pată mare pe 
interior. 

— Ești sigură că va funcţiona? 

— Da. Pentru că tu aproape că ai trecut odată. 

— Am trecut? se încruntă Sigrud. 

— Da. Când ai văzut prima dispariţie, omul care a sărit de sus 
pe alee, ai spus că ai zărit pentru un moment clădiri înalte și 
subțiri vopsite în alb și auriu. Și cred că singurul motiv pentru 
care ai putut să vezi acele lucruri se datorează ăleia, spuse 
Shara și arătă spre mâna lui dreaptă. 

— Pentru că am fost atins de Degetul lui Kolkan. 

— Eşti însemnat cu un semn al unei zeități și te-ar fi primit. O 
mică parte, cel puţin. 

Shara își trase gluga și păși spre linia desenată. 


VP - 328 


— Ai putea să mă lași pe mine să trec primul. Acolo este 
teritoriul inamicului. Numai atacatorii noștri au ajuns acolo, 
spuse Sigrud. 

Shara zâmbi pentru prima dată în multe săptămâni. 

— Mi-am petrecut jumătate din viaţă citind despre alte 
realităţi. N-aș refuza niciodată oportunitatea de a pătrunde 
pentru prima dată într-un astfel de loc, chiar și când viaţa îmi 
este în pericol. 

Shara înaintă. 

e 

Nu se schimbase nimic, spre deosebire de atunci când 
pătrunseseră în Depozit. Shara nu era sigură că se întâmplase 
ceva. Se afla pe aceeași alee, stătea pe același pavaj de piatră, 
în faţa aceleiași străzi, care arăta exact la fel. 

Se uită jos și la picioarele ei era roba făcută ghem. 

Se întoarse și îl văzu pe Sigrud materializându-se - nu exista 
un alt cuvânt pentru a descrie asta - în mijlocul aleii. Singurul 
său ochi clipea umbrit de gluga kolkashtană. 

— Am trecut? întrebă el. 

— Cred că da. Dar unde suntem nu este așa difer... 

Tăcu și se uită peste umărul lui Sigrud. 

— Ce e? întrebă el întorcându-se să privească. Ah! 

Prima diferenţă notabilă era că dincolo de clădirea următoare 
era zi. Nu doar zi, ci o zi superbă, o zi cu un cer perfect albastru. 
Shara se uită în direcţia opusă și văzu printre alte două clădiri 
că cerul era violet-cenușiu, asemănător celui de unde veniseră. 
„Chiar și timpul este în dezacord aici”. 

Dar asta nici nu se compara cu adevărata diferenţă. Dincolo 
de locul unde se termina aleea, unde începea ziua însorită, erau 
zgârie-nori imenși, splendizi, cu vârfurile aurite, acoperiţi cu 
ornamentaţii complicate din ceramică cu motive florale. Se 
vedeau și arcade albe și fragile, precum și coloane acoperite cu 
perle și sticlă. 

— Ce sunt a/ea? întrebă Sigrud. 

Fără suflare, Shara se îndreptă cu pași nesiguri către stradă. 
Observă că de-o parte și de alta a străzii erau clădiri superbe, 
albe precum crinul, și fiecare avea propria friză. Pe faţade se 
vedeau semne executate caligrafic, ce semănau fie cu o viţă-de- 
vie, fie cu liniile unui text. Pe o clădire erau scrise părţi din 
cartea voortyavană Cartea Sulițelor. Shara simţea că-i ia foc 


VP - 329 


creierul chinuindu-se să afle ce reprezenta fiecare: „Pierderea 
Sfântului Varchek la Răsăritul Verde... Taalhavras repara arcada 
care sustinea lumea... Ahanas recupera sămânţa soarelui”. 

— Ah, Doamne! Ah, Doamne! zise ea tremurând și căzu în 
genunchi. 

— Unde suntem? întrebă Sigrud în timp ce ieșea de pe alee. 

Ea își aminti ce spusese Sfântul Kivrey: „Era ca și cum ai trăi 
într-un oraș făcut din petale de flori”. 

— În Bulikov, răspunse Shara. Dar în Bulikovul cel vechi. 
Orașul divin. 

e 

— Credeam că toate acestea au fost distruse, spuse Sigrud. 

— Nu. Au dispărut! Bulikovul s-a micşorat foarte mult în 
timpul Marii Dispariţii. Porțiuni întregi ale orașului au dispărut 
pur și simplu. O parte a fost distrusă, cu siguranţă, dar se pare 
că nu tot orașul. Această parte a rezistat, dar a rămas în derivă, 
legată de realitatea noastră prin câteva conexiuni. 

Fluturii zburau și se învârteau în razele soarelui. Geamurile de 
cristal ale unei case proiectau prisme aurite ce dansau pe 
stradă. 

— Deci pentru asta luptă? întrebă Sigrud și se uită la un turn 
înalt de peste șapte sute de metri care avea în vârf o clopotniţă 
aurie. Pot să-mi dau seama de ce, continuă el. 

— Asta e doar o parte din ce a fost. S-au pierdut mult mai 
multe, inclusiv cei ce se aflau în clădiri, spuse Shara. 

Dintr-o fântână sculptată să semene cu florile de iasomie 
țâșnea fericită apa. Libelule zburau dintr-o parte în alta cu ochii 
strălucitori. 

— Mii de suflete, spuse Sigrud. 

— Sute de mii. la să vedem. Vreau să încerc ceva, spuse ea. 

Își întinse mâinile și începu să mormăie ceva. Primele trei 
încercări eșuară. 

— Ce vrei să faci? întrebă Sigrud. 

Dar la a patra încercare... o sferă de sticlă de mărimea unui 
măr îi apăru în mâini. Shara începu să râdă fericită. 

— Funcţionează! Funcționează! la să văd dacă pot să... Mișcă 
sfera astfel încât aceasta prinse o rază de soare și se aprinse 
imediat, aruncând o lumină puternică, aurie. Shara chicoti, puse 
sfera jos și o împinse către Sigrud. Acesta o opri cu piciorul. 
Sfera strălucea puternic, luminându-l. 


VP - 330 


— Un miracol. Din Cartea Lotusului Roșu a lui Olvos. Un 
miracol care nu funcţionează în... Bulikovul nostru. Dar aici... 

— Funcţionează chiar foarte bine. 

— Pentru că această realitate se supune altor reguli. Uite - 
dă-mi înapoi sfera. 

Shara o ridică, o aruncă în sus și strigă: 

— Stai și arată-te! 

Sfera luminoasă rămase la trei metri deasupra lor, luminând 
străzile din jur într-o lumină caldă. 

— Astfel de sfere existau peste tot în Bulikov în locul stâlpilor 
de iluminat. Erau mult mai avantajoase, continuă Shara. 

— Și un mod eficient de a le arăta altora unde te afli. Dă-o jos, 
te rog, spuse Sigrud. 

— De fapt, nu știu cum să fac asta. 

Sigrud mormăi ceva, luă o piatră și o aruncă spre sferă. Shara 
ţipă și își acoperi fața. Piatra lovi sfera chiar în centru. Obiectul 
se sparse transformându-se într-un nor de praf care se împrăștie 
pe stradă. 

— E bine de știut că pietrele încă funcţionează aici, spuse 
Sigrud. 

e 

Se plimbau prin Vechiul Bulikov - după cum îl numise Shara - 
neștiind ce căutau. Orașul era abandonat. Grădinile erau 
necultivate, curţile goale, iazurile ornamentale secaseră. Însă 
totul era foarte alb și foarte curat. Shara era fericită că avea cu 
ea roba kolkashtană, care o ajuta să mai reducă din lumina 
puternică. Deși locul era frumos, nu putea să nu se gândească la 
teoria lui Efrem: „Oare zeii au făcut acest loc? Sau ei doar au 
făcut ceea ce doreau continentalii să facă?” 

Câteodată, când se uitau pe ferestrele sau pe aleile acelui 
oraș părăsit, nu vedeau ceea ce se așteptau. In loc de mai multe 
alei sau interiorul clădirilor, vedeau străzi noroioase și murdare 
pline de continentali încruntaţi sau vreo canalizare care se vărsa 
în Râul Solda sau doar un zid de cărămidă. 

— Bruiajul realităţii. O conexiune cu Noul Bulikov - Bulikovul 
nostru, zise Shara. 

Sigrud se opri să privească printr-o fereastră ce dădea în 
bucătăria unei bătrâne. Se uita la ea cum tăia capetele a patru 
păstrăvi. 

— Nu ne văd deloc? 


VP - 331 


— Scuzaţi-mă! Scuzați-mă! zise Shara bătând în geam. 

— Cât de mult urăsc păstrăvul! Pe toţi zeii, cât îl urăsc! 
mormăia femeia. 

— Se pare că nu, zise Shara. Haide, să mergem! 

După ce traversară câteva străzi, ajunseră la o moșie imensă 
pe care se aflau un conac cu ziduri albe, arcade în formă de 
potcoavă, curţi acoperite cu gazon, pe care le năpădiseră 
buruienile, și zeci de iazuri făcute în așa fel încât să reflecte 
citadela în formă de floare. 

— Mă întreb ce persoană importantă a trăit aici. Un înalt preot 
sau poate unul dintre Binecuvântați. 

— De fapt, aparţine cuiva cunoscut, zise Sigrud arătând spre 
una dintre arcade. 

În vârful arcadei scria mare: CASA VOTROV. 

— Ah! Trebuia să-mi dau seama. Vohannes mi-a zis că 
reședința lor iniţială a dispărut în timpul Marii Dispariţii. Dar nu 
mi-am imaginat că era așa de frumoasă. 

— Ce vrei să spui cu Binecuvântaţii? întrebă Sigrud. 

— Oamenii care se împerecheau cu zeitățile. Progeniturile lor 
erau eroi, sfinţi, persoane foarte norocoase și foarte venerate. 
Ceilalţi oameni făceau orice pentru a le fi pe plac. 

Shara își aminti de una dintre ultimele însemnări făcute de 
Efrem în jurnalul lui și de acest cuvânt: Binecuvântați. 

— Cred că era frumos. Și crezi că familia Votrov se număra 
printre Binecuvântați? 

— Ah, nu, deloc. Această descendență era întotdeauna bine 
documentată. Dacă el ar fi fost un descendent al vreunui 
Binecuvântat, atunci familia lui n-ar fi permis nimănui să uite 
acest lucru. Dar stai... uite! zise Shara și arătă spre locul unde 
se vedea o cărare printre buruieni. Cineva a fost aici recent. 

Sigrud se duse spre acel loc, se aplecă și verifică urmele. 

— Mulţi oameni. Foarte mulţi. Cred că bărbaţi. Și urmele sunt 
recente, așa cum ai spus, zise el și înaintă cu băgare de seamă 
prin buruieni. Cei mai mulţi cărau ceva. Au cărat... ceva greu. 

Sigrud arătă spre altă arcadă în formă de potcoavă care 
dădea spre o vale. 

— Pe acolo s-au dus, spuse. Și de acolo au venit, adăugă el 
arătând spre Casa Votrov. 

— Te poţi ține după urme? 


VP - 332 


El se uită la ea ca și cum i-ar fi spus: „Chiar m-ai întrebat 
asta?” 

Shara nu știa ce să facă, dacă să se despartă sau nu, dar 
până la urmă decise să rămână împreună: „Dacă ne pierdem, 
cum mai găsim drumul înapoi?” 

— Ne vom ţine după urme să vedem încotro s-au dus. Și dacă 
vom avea timp, vom verifica și de unde au venit, spuse ea. 

Porniră pe străzi albe, prin curţi, pe lângă grădini. Liniştea 
rodea precum un vierme pacea interioară a Sharei, căreia, în 
cele din urmă, i se părea că vede în fiecare licărire strălucirea 
unui vârf de săgeată. 

„Toţi continentalii conspiră împotriva noastră. N-ar fi trebuit 
să-l primesc pe Vohannes în patul meu”. 

— De ce nu dansezi? întrebă Sigrud. 

— Poftim? Să dansez? 

— Mă așteptam să dansezi de bucurie în momentul în care vei 
vedea Vechiul Bulikov. Mă aşteptam să alergi în toate părţile și 
să faci schiţe. _ 

— Cum a făcut Efrem. Imi doresc asta. Aș fi fericită dacă mi-aş 
putea petrece restul vieții aici. Dar în Vechiul Bulikov fiecare 
părticică de istorie pare acoperită de lame, și cu cât mă apropii 
mai mult, cu atât mă rănesc mai tare. 

O casă arcuită, făcută să semene cu un vulcan, se ridica 
deasupra unui pârâu clipocitor de piatră albă. 

— Nu cred că istoria face asta, zise Sigrud. 

— A, da? Atunci cine? 

— Viața. 

— Crezi? E o viziune cam sumbră. 

— Viaţa este plină de pericole frumoase, de frumuseți 
periculoase, zise Sigrud. 

Își ridică privirea spre cer, iar cicatricile îi străluciră în soare. 

— Ne rănesc în moduri pe care noi nu le vedem. O rană poate 
crea unde - precum o piatră aruncată în apă - ce ne urmăresc 
peste ani. 

— Da, cred că ai dreptate, zise Shara. 

— Da. Credem că mergem înainte, că fugim, dar în multe 
privinţe suntem prizonierii acelui moment ce ni s-a întâmplat 
acum multă vreme. Nu facem decât să fugim pe loc. 

— Și atunci ce putem face? 


VP - 333 


— Trebuie să învăţăm să trăim cu asta, zise el ridicând din 
umeri. 

Vântul ridică un mic vârtej de praf și îl împinse peste câmpul 
plin de pietre albe. 

— Locul ăsta te face să te gândești la asta? 

— Nu. Mă gândesc la asta de foarte mult timp. 

În partea de sus a unei case rotunjite, o fereastră bombată 
din cristal reflecta cerul albastru, întinzându-l și transformându-l 
într-o perfectă bulă azurie. 

— Nu mai ești omul pe care l-am scos din închisoare. 

— Probabil că nu, zise Sigrud ridicând din nou din umeri. 

— Ești mult mai înțelept decât era el. 

— Mă uit la ce mi s-a întâmplat prin lupa anilor care au trecut. 

— Cred că ești mult mai înţelept și decât mine. Te gândești 
vreodată să te întorci acasă? 

Sigrud se opri pentru o secundă. Privirea lui dansa peste 
pietrele cubice crem. 

— Nu! răspunse el. 

— Nu? Niciodată? 

— Nu mă mai vor. A trecut prea mult timp. Acum au devenit 
alți oameni. La fel și eu. Și nu vor să vadă persoana care sunt 
acum. 

Înaintară tăcuţi pe cărare. 

— Eu cred că te înșeli, zise Shara după o vreme. 

— Poţi să crezi ce vrei. 

e 

Cărarea se întindea până departe. 

— Bineînţeles că nu puteau aduce aici mașini, nu-i așa? 
Bruiajul realităţii nu le-ar fi permis asta, având în vedere că sunt 
moderne. 

— M-aș fi bucurat dac-ar fi putut aduce un cal sau doi, spuse 
Sigrud. 

— Și i-ar fi lăsat pur și simplu aici ca să-i luăm noi? Ar trebui 
să ne considerăm noroco... 

Dar Shara nu își duse gândul până la capăt, căci o clădire 
înaltă și rotunjită îi atrase atenţia. 

— Ce e? întrebă Sigrud. 

Shara studie cu atenţie zidurile, care aveau ferestre în formă 
de stele cu opt colțuri cu geamuri de culoare violet-deschis. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Sigrud. 


VP - 334 


Shara studia faţada. În partea de sus era un citat din 
Jukoshtava: 

„Cei care trebuie să ia o decizie și încep să tremure de frică - 
de ce să le permit să stea în umbra mea?” 

— Am citit despre locul ăsta, șopti Shara. 

— Mă aştept să fi citit despre toate locurile din orașul ăsta. 

— Nu! Am citit despre locul ăsta chiar... recent. 

Shara se apropie și atinse pereţii. Işi aminti ce scrisese Efrem 
în jurnalul său, citând scrisorile soldatului saypurian despre 
moartea lui Jukov: „L-am urmărit pe Kaj până într-un loc din oraș 
- un templu alb cu argintiu ce avea pe pereţi stele din sticlă 
violet. Nu l-am văzut pe zeu în templu și ne-am temut că era o 
capcană, dar generalul nostru nu s-a îngrijorat. Și-a încărcat 
tunul de mână cu plumbul negru și a intrat”. 

Shara se simţea amorțită. Se apropie de ușa templului - lemn 
vopsit în alb pe care erau gravate stele - și o deschise. 

Dădea într-o curte mare și goală. Zidurile erau înalte și 
încadrau perfect cerul albastru de deasupra. În centru se afla o 
fântână secată împrejurul căreia se aflau patru bănci. 

Shara se îndreptă spre cele patru bănci, pe care le atinse ușor 
ca să verifice dacă erau reale. 

„Oare acesta este locul unde cândva a stat un zeu?” se 
întrebă ea. „Și oare stră-străbunicul meu a stat lângă el pe 
bancă sau în picioare?” 

Se așeză ușor pe o bancă, al cărei lemn scârţăi ușor. 

„Oare ăsta e locul unde a murit Jukov? E posibil să-l fi găsit?” 

Ea așa credea. | se părea ireal faptul că vedea acel loc blocat 
într-un fragment al realităţii care dispăruse demult din lumea 
reală. Dar ea știa că era posibil. Perioada de după Marea 
Dispariţie fusese haotică, plină de fragmente de realitate care 
apăreau, apoi dispăreau din nou. 

Se uită în partea dreaptă. Un pridvor scund înconjura grădina, 
iar acoperișurile grele, în patru ape, erau sprijinite de coloane 
albe din lemn. 

Într-o coloană era o gaură mică neagră. Unei persoane 
așezate pe un scaun, gaura i-ar fi ajuns la umăr. Așezate și 
probabil ţinând un pistol la capul cuiva. 

Merse spre coloană având senzaţia stranie că ceva era 
înăuntru, ceva care o urmărea. „De atâta timp te-aștept să vii”, 
părea să-i spună gaura. 


VP - 335 


— Sigrud, dă-mi cuțitul tău, te rog. 

El îi puse în mână mânerul cuţitului negru și greu. Cu 
respiraţia oprită, Shara vâri cuțitul în gaură. 

Lovi ceva metalic și începu să scobească în coloana de lemn 
până când creatura prinsă acolo începu să se miște. 

Ceva mic și negru căzu cu zgomot pe pavaj. Shara se aplecă 
și îl ridică. 

Era o bucată de metal foarte negru, turtită pe partea unde 
lovise lemnul și de mărimea unei smochine mari. 

O plimbă prin palmă cântărind-o. 

„Jukov trebuie să fie mort. Trebuie să fie. Altfel de ce este 
asta aici?” 

— Ce e aia? întrebă Sigrud. 

— Chestia asta mică este cea care a distrus zeii. 

e 

Merseră mai departe ţinându-se după urmele lăsate de pași 
pe străzi întortocheate, până când urmele dispărură misterios în 
mijlocul a ceea ce părea să fi fost sufrageria cuiva. 

— Unde sunt? Urmele se opresc aici, zise Sigrud. 

Shara îngenunche ca să verifice podeaua, dar nu văzu nimic. 

— N-am putut să-mi dau seama niciodată cum de poţi urmări 
pe cineva. Unde se opresc pașii? 

Sigrud arătă spre un loc pe podea aflat nici în colţ, dar nici 
chiar în centru. 

— Tot bruiaje îmi imaginez, zise Shara. Un loc foarte mic, greu 
de observat. 

— Și crezi că putem trece prin el? 

— Nu cred că realitatea noastră - realitatea adevărată - 
respinge pe cineva, spre deosebire de aceasta. Intrebarea era: 
unde vom ajunge? 

— Cred c-ar fi mai bine ca de data asta să mă lași pe mine să 
trec primul. Știm că dușmanii noștri sunt undeva acolo și fac... 
ceva. N-ar fi înţelept să te las să intri tu prima, în regulă? spuse 
Sigrud. 

— În regulă. 

Sigrud se îndreptă spre acel punct. Ușor-ușor, începu să 
dispară, mai întâi piciorul, apoi talia, umerii, dar totul se 
întâmpla prea repede ca Shara să înțeleagă. 

Așteptă. Apoi văzu mâna și capul lui Sigrud apărând din 
neant. 


VP - 336 


Îi făcu semne să-l urmeze, ţinând un deget la gură. 

Shara înaintă spre acel loc din podea așteptându-se la ce era 
mai rău. 

La prima ei transcendere a realităţii, peisajul din jur nu păruse 
deloc schimbat, acum însă schimbarea era radicală: orașul alb 
dispăruse, iar în locul lui apăru un cer albastru-violet înconjurat 
de munţi colţuroși galben-maronii. În jurul lor, din solul calcaros 
se înălţau copaci mici, crescuţi la întâmplare, ale căror ramuri se 
îndoiau ca să privească tot spre pământ. 

— Unde suntem? întrebă Sigrud. 

— Cu siguranţă nu în Bulikov. Se pare că nu există o legătură 
geografică între Vechiul Bulikov și Bulikovul cel adevărat. 

Sigrud învârti din deget vrând să-i spună: „Am înțeles, 
răspunde la întrebare”. 

— Cred că suntem lângă Jukoshtan. 

Shara apucă o creangă de copac și se uită atentă la frunzele 
lui. 

— Da, cred că da. Specia asta de ienupăr crește doar lângă 
Jukoshtan. li foloseau fructele ca să dea aromă vinului. 

— Și Jukoshtanul e implicat în asta? 

— N-am nici cea mai vagă idee, spuse Shara. 

Se întoarse și se uită la locul pe unde veniseră. 

— Prezintă câteva efecte ale Marii Dispariţii - nisipul pare 
topit și majoritatea copacilor sunt contorsionați -, dar, în afară 
de astea, nu-ţi poţi da seama dacă locul acesta conţine bruiaje 
ale realității. 

Shara rupse o creangă dintr-un pom aflat în apropiere, o 
decoji de scoarță, dând la iveală un beţișor verde subţire, și o 
înfipse în pământ. 

— Ca să vedem pe unde am intrat. Acum, ia-o înainte, zise ea. 

Urmele duceau la vale, apoi sus pe un deal până când 
ajunseră în vârf și... 

— Jos! șopti Sigrud. Jos! 

O apucă de umeri și o împinse jos, peste solul nisipos al 
dealului. 

Shara stătea nemișcată, ascultând. Apoi auzi voci și zgomot 
de ciocane. 

Sigrud se ridică puţin ca să vadă mai bine. 

— Ne-au văzut? șopti Shara. 

— Nu. Dar nu știu sigur ce am în faţa ochilor, răspunse el. 


VP - 337 


— E în regulă dacă mă mișc? 

— Cred că da. Sunt foarte jos în vale și sunt foarte ocupați. 

Shara își înălță capul și se târî spre un loc din care putea 
vedea mai bine. Valea era presărată cu focuri ca și cum acei 
oameni se pregăteau să muncească toată noaptea. Dar era greu 
să-și dea seama ce făceau: erau șase forme lungi și late făcute 
din metal strălucitor, iar Sharei i se părea că erau niște pantofi 
imenși - ascuţiţi în vârf și pătrăţoși la spate, ca saboti i pe care îi 
purtau cei din Voortyavashtan -, dar și uși, și ferestre, și scări, și 
trape. lar în mijloc era ceva ce semăna cu un catarg fără velă. 

— Seamănă cu... 

— Vapoare. Bărci. Bărci imense din metal, fără ocean și fără 
vele, spuse Sigrud. 

Shara își miji ochii ca să vadă chipurile oamenilor care 
mișunau pe lângă vapoare, înșurubând și sudând bucăţi de 
metal. Toţi muncitorii erau îmbrăcaţi în robe kolkashtane 
tradiţionale. 

— Cu siguranță sunt Restauratori. Dar de ce dracu’ ar vrea să 
construiască bărci din metal aici? Suntem la sute de kilometri 
depărtare de ocean! Și cred că de-asta aveau nevoie de acel 
oțel. 

— Nu e o flotă foarte mare. Numai șase vapoare? Dacă vor fi 
puse pe apă undeva, nu prea poţi face mare lucru cu ele. 

— Doar dacă nu cumva primeşti în cantități foarte mici 
materialele pentru construcția lor. Ca oţelul. Aproape cinci sute 
de kilograme de oțel pe lună timp de un an și ceva - cu asta nu 
poţi face multe vapoare. Dar pentru asta au folosit oţelul! 

— Și apoi ce? 

— Nu știu. E posibil să fi găsit ceva în Depozit care poate crea 
un ocean în orice loc. 

Opt oameni împingeau ceva pe o rampă într-unul dintre 
vapoare. Chiar dacă lumina nu era puternică, Shara văzu ce era 
și inima i se opri în piept. 

— Oh! 

— Ala e ceea ce cred eu că e? întrebă Sigrud. 

— Da. Un tun de calibru 152 de milimetri. Am văzut așa ceva 
doar pe distrugătoarele saypuriene. 

— Și ce vor să facă cu ele? Să bombardeze dealurile? Să se 
lupte cu veveriţele? 

— Nu știu. Dar tu vei afla, spuse Shara. 


VP - 338 


Se lăsă liniștea. 

— Poftim? 

— Eu mă voi întoarce în Bulikov, în adevăratul Bulikov, să o 
informez pe Mulaghesh. Dar nu-i putem lăsa pe Restauratori aici 
să facă... ce-or fi făcând ei acolo. 

— Așa că planul tău este să mă lași pe mine aici să mă lupt cu 
șase vapoare pline de tunuri? 

— Te las aici doar ca să observi. Acţionezi doar dacă și ei 
acționează. 

— Și cum anume ar trebui să acţionez? 

— Te infiltrezi, dacă poţi. Te-ai confruntat cu câţiva pasageri 
clandestini la vremea ta, corect? Să sperăm că ai învăţat ceva 
de la ei. Dacă ajung la timp în Bulikov, ne putem întoarce în 
câteva zile cu o mică armată. 

— Zile? Mai multe? 

— Noroc! spuse Shara și plecă. 

e 

Drumul înapoi pe străzile albe ale Vechiului Bulikov era unul 
destul de ciudat și de greu pentru Shara. Incerca să rezolve 
zecile de mistere care-i apăruseră în cale: vapoare andocate pe 
câmp și care pregăteau o invazie, Vohannes care colabora cu 
Wiclov și care probabil îi ajuta pe Restauratori să intre și să iasă 
din Vechiul Bulikov. Cu toate acestea, gândurile ei se 
încăpăţânau să se întoarcă la mica bilă din buzunar, care sălta 
cu fiecare pas. 

„Am asupra mea ceva care a gustat sângele zeilor”. 

Îi luă o secundă să realizeze că obiectul acela îi conferea un 
avantaj tehnologic foarte mare: indiferent de ce puneau la cale 
Vohannes, Wiclov și Restauratorii, niciunul dintre ei nu-și 
imagina că ea era în posesia unei părţi din arma Kajului, 
indiferent cât de mică. Dar cum să folosești ceva nu mai mare 
decât o mărgea? 

Când se întoarse în Bulikov - în adevăratul Bulikov -, aruncă 
roba kolkashtană și se duse direct la fierar. 

— Cu ce vă pot ajuta...? Bărbatul înmărmuri de uimire când își 
dădu seama că o avea în faţă pe femeia care-l răpusese pe 
Urav. 

— Vreau să faci ceva pentru mine, spuse Shara înainte ca el 
să apuce să zică ceva. 

— Ah, da... bineînţeles. Ce vreţi să fie? 


VP - 339 


— Un vârf de săgeată. Sau un cuţit mic, spuse ea, și puse 
bucăţica de metal pe masă. 

— Păi, ce doriţi? O săgeată sau un cuţit? 

— Ceva din amândouă. Am nevoie să fie foarte versatil. 

— Și ce veţi vâna, dacă îmi permiteţi să întreb? 

— Căprioare? răspunse Shara zâmbind. 


DȘ KOMAYD PENTRU GHS512 

SITUAȚIE DE URGENȚĂ <STOP> 

RESTAURATORII PLĂNUIESC UN ATAC MARE <STOP> 
CER RELOCAREA TUTUROR TRUPELOR POLISULUI ÎN 
BULIKOV <STOP> 

CES512 


GP MULAGHESH PENTRU CES512 

Al ÎNNEBUNIT? <STOP> 

MAI Al VOIE SĂ INVESTIGHEZI ASTA? <STOP> 
DĂ-MI MAI MULTE DETALII <STOP> 

GHS512 


DȘ KOMAYD PENTRU GHS512 

NU POT DA DETALII <STOP> 

NU PENTRU CĂ NU LE ȘTIU, CI PENTRU CĂ SUNT 
MULTE <STOP> . 

JURISDICȚIA NU MAI CONTEAZĂ DIN CAUZA 
NIVELULUI DE AMENINȚARE <STOP> 

ROG MOBILIZAREA TRÚPELOR IMEDIAT <STOP> 
CES512 


GP MULAGHESH PENTRU CES512 

ROG NUMIREA NIVELULUI DE AMENINȚARE <STOP> 
ORICE <STOP> 

MUTAREA A CINCI SUTE DE SOLDAȚI ÎN ORAȘ NU E 
CA ȘI CUM Al DESCĂRCA UN VAGON CU CARTOFI 
<STOP> GHS512 


DŞ KOMAYD PENTRU GHS512 
RESTAURATORII AU TREIZECI DE TUNURI DE 
CALIBRU 152 CARE SE FOLOSESC DE OBICEI DOAR 
PE DISTRUGATOARE <STOP> 


VP - 340 


ȚINTELE SUNT NECUNOSCUTE ÎNCĂ <STOP> 
CES512 


GP MULAGHESH PENTRU CES512 

DACĂ FAC ASTA, ÎŢI ASUMI RESPONSABILITATEA? 
<STOP> 

ȘI PENTRU CE S-A ÎNTÂMPLAT CU JAVRAT? <STOP> 
GHS512 


DS KOMAYD PENTRU GHS512 

FĂRĂ INTERVENȚIE MILITARĂ IMEDIATĂ PUȚIN 
PROBABIL CĂ VA EXISTA VREUN MINISTRU CARE SĂ 
MĂ TRAGĂ LA RĂSPUNDERE <STOP> 

DE JAVRAT NU MAI VORBIM <STOP> 

CES512 


GP MULAGHESH PENTRU CES512 

VOM ÎNCEPE MOBILIZAREA IMEDIAT <STOP> 

DACĂ MĂ FACI SĂ ÎNCEP UN NOU RĂZBOI NU TE VOI 
IERTA <STOP> 

GHS512 


DŞ KOMAYD PENTRU GHS512 
RAZBOIUL A INCEPUT DEJA <STOP> 
CES512 


„Aş dori să am parte măcar de opt ore de somn. Aș plăti 
pentru ele. Le-aș fura. Aș face orice”, gândi Shara. 

Dar Shara nu putea să doarmă. Era presată de timp - forțele 
lui Mulaghesh aveau să ajungă acolo în câteva ore dar știa că îi 
scapă ceva. Totuși, avea impresia că se îneca în informaţii: 
jurnalul lui Efrem, lista obiectelor din Depozit, tranzacţiile 
financiare, istoria Continentului, listele interzise, subsidiarele lui 
Votrov, patronii ţesătoriilor... Toate îi dansau în fața ochilor, 
până când tot ce mai putu gândi fu: „Te rog să te calmezi, nu te 
mai gândi și calmează-te. Oprește-te, oprește-te, oprește-te, 
oprește-te!” 

Se auzi o bătaie în ușă, iar Shara strigă: 

— Nu! 

Urmă o pauză, dar Pitry spuse: 


VP - 341 


— Cred că ai vrea... 

— Nu! Nicio întâlnire. Niciuna! Ți-am zis asta! 

— Știu, dar... 

— Am anulat toate întâlnirile. Pe toate! Spune-le că... mi-e 
rău! Spune-le că sunt pe moarte, nu mă interesează. 

— Bine, dar asta e altceva, spuse el, și intră încet în cameră. 
A venit o scrisoare. 

— Ah, Pitry. De ce-mi faci una ca asta? Este de la Mulaghesh? 

— Nu. E de la Votrov. Un băiat a adus-o pe o farfurie de 
argint. Și e foarte... ciudată. 

Shara luă scrisoarea și citi: 


Într-un joc de Tovos Va, o mișcare poate încheia 
jocul, dar îi poate lua ceva vreme adversarului tău să- 
și dea seama că s-a terminat. 

Știu când am pierdut. 

Vino la Noul Pod Solda, dar te rog să vii singură. 

Nu vreau ca presa să afle. Nu vreau să stric tot 
binele pe care am încercat să-l fac. 

V. 


Shara citi scrisoarea de câteva ori. 

— Nu cred că vorbește serios! 

— Ce vrea? 

— Să fiu sinceră, n-am nici cea mai vagă idee, spuse Shara. 
Oare Votrov chiar ar fi putut fi mână în mână cu Restauratorii? 
Pare absurd, dar dacă e aşa, oare chemarea armatei le-a retezat 
planurile de la rădăcină? Dar cum a fost posibil să afle? 

Nimic din toate acestea nu avea sens. Ori Vohannes 
înnebunise - ceea ce pentru ea părea posibil -, ori ei îi lipsea o 
piesă importantă din puzzle. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Pitry. 

— Ei bine, dacă m-ar fi invitat la el acasă sau într-un loc 
privat, nu m-aș fi dus. Dar Noul Pod Solda este un loc public 
foarte aglomerat. Cred c-ar fi nebun să încerce ceva acolo. 

Dar nu răspunsese la întrebare. Ce avea ea de gând să facă? 
„Un agent are grijă personal de sursele lui. Și chiar dacă el nu 
este o sursă, este al meu”, își spuse ea. Dar undeva înăuntrul ei 
știa că nu voia ca un alt oficial din minister să se ocupe de Vo. 


VP - 342 


Din ce în ce mai mulţi insurgenți și agenţi inamici aveau parte 
de morți teribile. 

„Dacă cineva trebuie să-l convingă pe Vo să coboare de pe 
acoperișul pe care s-a urcat, eu ar trebui să fiu aceea”, gândi 
ea. 

— Pitry, te rog, adu-mi haina și un termos cu ceai. Și dacă nu 
mă întorc în două ore, în momentul în care Mulaghesh ajunge 
aici să-i spui să facă o razie pe proprietatea lui Votrov. Se 
întâmplă ceva foarte ciudat cu omul ăsta și n-aș vrea să-i cad 
victimă. 

În timp ce Pitry se grăbea să-i aducă haina, Shara recitea 
scrisoarea. „Nu am putut niciodată să-mi dau seama cu 
adevărat ce joc am jucat cu Vo”. 

Probabil că avea să afle acum. 

e 

Plimbarea îi făcu bine Sharei. Întrebările agasante care-i 
răsunau prin cap se disipară alungate de fiecare colț de stradă și 
de fiecare scară răsucită până când Shara deveni un simplu 
trecător ce se plimba pe malul Soldei. 

„Imaginează-ţi că în spatele acestui oraș în ruine se află un 
paradis mitic și cineva poate ajunge la el doar dacă zgârie puţin 
realitatea cu unghia”. 

Pescărușii și rațele ţipau și măcăiau, alergându-se să-și fure 
unii altora firimiturile de pâine. 

„Indiferent ce miracole au făcut zeitățile, e posibil ca ele să fi 
fost sclavii Continentului la fel ca Saypurul”. 

Pe malul râului, o mulțime de oameni fără adăpost prăjeau 
pește în tigăi improvizate, iar unul dintre ei, un bărbat foarte 
beat, susținea că peștii lui erau de fapt bucăţi din Urav, în timp 
ce ceilalţi ţipau la el să stea jos. 

Shara hotărî brusc că, după ce se va termina afacerea cu 
Wiclov și Votrov - deși habar nu avea cum -, își va da demisia 
din minister, se va întoarce în Vechiul Bulikov și va continua 
munca lui Efrem. În urmă cu două luni, ar fi considerat această 
idee nebunească, dar cum mătușa Vinya părea că va rămâne 
pentru totdeauna la cârma ministerului, Ghaladeshul și toate 
puterile lui erau locuri neprimitoare pentru Shara și toate 
descoperirile pe care le făcuse îi retreziră interesul pentru 
trecutul Continentului. Toată cariera ei din minister pălea în faţa 
celor câteva minute petrecute în Vechiul Bulikov. Era ca și cum 


VP - 343 


reușise să iasă dintr-un fum care o sufoca, pentru ca apoi să 
inspire adânc aer de munte. 

Și, în secret, de-abia aștepta să facă și alte minuni. Se întreba 
ce alte miracole încă funcționau în Vechiul Bulikov. Ar putea 
cineva trece prin pereţi, ar putea chema mâncarea din cer sau 
din pământ ori ar putea zbura sau... 

Sau chiar... 

Shara se opri. 

Doi pescăruși se băteau în aer pentru o coajă de cartof. 

— Să zboare, șopti ea. 

Își aduse aminte de un obiect de pe lista celor aflate în 
Depozit. 


Covorul lui Kolkan: Covor mic ce poate zbura. Foarte 
greu de controlat. Documentele arată că Kolkan a 
binecuvântat fiecare fir din covor cu miracolul zborului, 
deci, teoretic, fiecare fir poate ridica în aer zeci de 
tone... 


Un covor cu fiecare fir binecuvântat. 

O ţesătorie care poate deșira covorul foarte ușor. 

Și o mică flotă de vapoare din oţel aflate între dealuri, fără 
mare. 

Băiatul din celula poliţiei, șoptind: „Nu putem zbura cu bărci 
din lemn”. 

Dar poate nu aveau deloc nevoie de mare. 

— Ah, pe toate mările! 

(J 

Sigrud își ridică capul când auzi un zgomot. Își întoarse 
privirea de la drumurile care duceau în vale și se uită la cele 
șase vapoare încă aflate pe uscat. Velele tocmai erau înălțate pe 
catarge și ceva se vedea ieșind în afară de la tribord și babord. 

Velele ridicate pe catargele de oţel erau neobișnuite. Sigrud 
văzuse multe vele la viaţa lui, dar acestea erau făcute să reziste 
unor vânturi foarte, foarte puternice. Dar ce ieșea de pe părțile 
laterale ale navelor nu mai văzuse niciodată. Acele ornamente 
erau lungi, late și subţiri și aveau foarte multe părţi pivotante. 
Lui Sigrud i se părea că seamănă cu aripioarele peștilor și dacă 
n-ar fi fost trecut prin viaţă, ar fi zis că erau... 

— Aripi, șopti el. 


VP - 344 


Îi privi pe muncitori cum pregăteau navele. 

„Acţionezi doar dacă și ei acționează”, îi spuse Shara. 

Asta sigur se pune. 

Verifică dacă avea cuțitul în teacă și începu să coboare dealul 
pe furiș. 

e 

Noul Pod Solda era o aglomeraţie de schele și grinzi. Picioare 
imense de ciment tocmai erau așezate de către macaralele 
saypuriene în apa îngheţată, sub atenta supraveghere a 
inginerilor saypurieni. Continentalii priveau desfășurarea de 
forțe fie de pe mal, fie de pe acoperișurile caselor. 

Shara era încă absorbită de ultima ei descoperire. „Poţi 
construi vapoarele oriunde, le ancorezi oriunde și nimeni 
niciodată nu s-ar fi așteptat la un atac venit din cer”. 

O altă întrebare supărătoare i se născu în minte: „Dar dacă 
Vohannes se află în spatele acestei afaceri, atunci de ce l-au 
atacat Restauratorii încercând să ia oțel ca să construiască 
navele?” 

Văzu că va avea ocazia să-l întrebe. Votrov stătea pe o bancă 
chiar mai în faţă, picior peste picior, cu mâinile în poală, și se 
uita către promenadă, cu privirea aflată departe de ea. Nu era 
îmbrăcat în hainele lui extravagante. Purta haina maro-închis și 
cămașa neagră încheiată până la gât cu care fusese îmbrăcat în 
noaptea în care atacase Urav. 

Și-l aminti pe Sigrud spunându-i: „Nici măcar nu era îmbrăcat 
la fel, ziceai că e un călugăr trist”. 

Shara scrută mulţimea. Vohannes era singur. Deși părea că o 
văzuse, se întoarse cu spatele la ea, iar Shara îi văzu doar ceafa. 

— Ce ai păţit, Vo? Eşti bolnav? Ai înnebunit? Sau tu ești în 
spatele afacerii ăsteia de la început? întrebă ea apropiindu-se. 

El se întoarse spre ea și zâmbi. 

— Sunt foarte fericit să spun că ultima parte este adevărată. 

Shara înmărmuri și își dădu seama de ce bărbatul își ţinuse 
până atunci faţa ascunsă. 

Era aproape aceeași faţă pe care o cunoștea. Același maxilar 
puternic, același zâmbet încântător. Dar nu era Vohannes 
afectat de vreo boală. Ochii acelui bărbat erau mult mai 
întunecați, cufundați în orbite. 

Shara nu mai așteptă, se întoarse și începu să fugă. 


VP - 345 


Cineva - un tânăr scund, care nu prezenta nicio ameninţare - 
trecu pe lângă ea, își întinse piciorul și îi puse piedică. Shara se 
prăbuși. 

Străinul se ridică și veni spre ea. 

— Chiar mă întrebam dacă vei veni, dar cred că rândul despre 
Tovos Va te-a convins. Până la urmă, eu l-am învăţat acest joc. 
Sunt foarte bucuros să văd că mi-a reușit. 

Ea încercă să se ridice, dar străinul mormăi ceva și făcu un 
gest cu mâna. Se auzi un sunet ca lovitura unui bici. Shara privi 
în jos și își dădu seama că era transparentă. Putea vedea 
pietrele prin picioarele ei - sau unde ar fi trebuit să fie picioarele 
ei. 

„Dulapul lui Parnesi”, gândi ea chiar înainte ca cineva să vină 
prin spate și să-i pună o cârpă pe față. Respiră vaporii, privirea i 
se încețoșă și dintr-odată nu mai putu sta în picioare. 

Căzu în braţele a doi sau trei oameni. Străinul - Vohannses, 
care totuși nu era Vohannes - își șterse nasul. 

— Foarte bine, spuse el. Hai! 

O cărară de-a lungul promenadei. Efectul vaporilor punea tot 
mai mult stăpânire pe creierul ei. Shara se întreba: „De ce nu 
mă ajută nimeni?” Dar trecătorii îi priveau curioși, întrebându-se 
de ce acei bărbaţi mimau că ar căra ceva greu. 

Shara se lăsă bătută. Vaporii o învăluiau, iar ea adormi. 


Peste dealurile înzăpezite 
Peste un râu înghețat 
Prin păduri 

Te voi aștepta. 


Te voi aștepta mereu acolo. 


Focul meu va arde 

Lumină în întuneric 

O lumină pentru tine și pentru mine 
Pentru că te iubesc. 


Deși câteodată par a fi absentă 

Să știi că focul meu va fi întotdeauna pregătit 
Pentru cei care au iubire în inimi 

Și vor să o împărtășească. 


VP - 346 


Cartea Lotusului Roșu. 
Partea a Il-a, 9.12 - 9.23 


VP - 347 


e LEGĂTURI DE FAMILIE « 


Shara se trezi cu faţa la un perete gri. Luă o gură mică de aer, 
după care începu să tușească. 

— Ah, uite! Ce bine! S-a trezit, spuse o voce fericită. 

Se întoarse încă ameţită și văzu că se afla într-o cameră 
goală, fără ferestre, care îi părea cunoscută. 

Incăperea avea două uși: una închisă și cealaltă deschisă. 
Necunoscutul stătea în dreptul ușii deschise, îmbrăcat acum în 
roba kolkashtană. li zâmbea, dar ochii lui păreau a fi pietre 
umede cufundate adânc în interiorul craniului. 

— Chiar nu-mi pot da seama ce a văzut la tine, spuse el. 

Shara clipi încet. „Cloroform. Într-o oră voi fi lucidă”, își zise 
ea. 

— După câte văd, ești o saypuriană banală. Ești mică, ai 
culoarea prafului - deși culoarea /utu/ui ar fi un termen mult mai 
potrivit -, bărbia mică și nasul acvilin. Încheieturile tale, o 
caracteristică a neamului tău, sunt incredibil de subţiri și de 
fragile, iar braţele îţi sunt păroase și oribile la fel ca restul 
corpului, îmi imaginez. Presupun că ar trebui să te epilezi foarte 
des ca să ajungi să te compari cu femeile din Țara 
Binecuvântată. Sânii tăi nu sunt lăsaţi la fel ca cei pe care-i văd 
de multe ori printre femeile din neamul tău, dar nu sunt nici 
cum trebuie să fie - de fapt, de-abia dacă există. lar ochii tăi, 
draga mea. Vită-te la ochelarii ăia! Ochii tăi chiar funcţionează? 
Mă întreb cum e să fii o creatură atât de pipernicită și de 
nedorită? Ce viață tristă trebuie să ai când ești o vietate din ţara 
cenușii, o persoană făcută din lut, spuse el, și zâmbi. 

Zâmbetul acela era o versiune perversă a zâmbetului lui 
Vohannes. Surâsul acestuia din urmă era larg și fermecător, pe 
când zâmbetul necunoscutului sugera furie abia înăbușită. 

— Dar adevărata ta crimă - adevărata infracţiune pe care o 
comiţi la fel ca tot neamul tău - este că refuzi să recunoști asta. 
Refuzi să-ţi recunoști metehnele, defectele tale mizerabile! Nu 
știi ce e rușinea! Nu îţi ascunzi trupul! Nu cazi umilă la picioarele 
noastre! Nu recunoști că tu, nefiind atinsă de harul divin, nefiind 
binecuvântată, necunoscând iluminarea, nu ești dorită, ești în 


VP - 348 


cel mai rău caz nefolositoare și în cel mai bun caz doar o 
servitoare. Neamul tău are atâtea pretenţii - și acesta este 
adevăratul vostru păcat, dacă niște creaturi ca voi sunt în stare 
să păcătuiască. 

Străinul semăna izbitor de mult cu Vohannes. Avea foarte 
multe din gesturile și comportamentul lui Vo. Era însă ceva mai 
nenatural și totuși mai delicat în acest om, modul în care se 
îndoia din șolduri, felul în care își ţine brațele. Shara își aduse 
aminte de mhovost și de mersul efeminat al acestuia, care imita 
pe cineva pe care ea încă nu-l văzuse. 

Shara înghiţi în sec și întrebă: 

— Cine...? 

— Dacă ar fi să te tai pe din două, ai fi goală în interior. O 
coajă de lut, remarcabilă doar prin asemănarea cu o persoană. 
Ce ai văzut în ea, Vohannes? 

Necunoscutul se uită în colțul camerei. 

Acolo, pe podea, cu mâinile legate de picioare, stătea 
Vohannes. Vânătăile de pe faţă arătau că fusese bătut 
îngrozitor: un ochi era umflat și verde-vineţiu, iar pe buza de sus 
avea sânge uscat. 

— Vo..., șopti Shara. 

— Sperasem ca femeia asta să fie cel puţin o ispită trupească. 
Atunci ai fi avut o scuză pentru frivolitatea ta. Dar trupul ei este 
atât de sfrijit. Nu găsesc nimic ispititor la ea. Chiar nu găsesc, 
frăţioare. 

Shara clipi. 

„Frăţioare?” 

— V... V..., încercă ea să articuleze. 

Necunoscutul se întoarse încet spre ea și ridică dintr-o 
sprânceană. 

Auzi în minte vocea lui Vohannes: „Când avea cincisprezece 
ani s-a alăturat unui grup de pelerini și au pornit într-o călătorie 
spre Nordul Îngheţat ca să găsească un nenorocit de templu”. 

— V... Volka? Volka Votrov? întrebă ea ușor. 

— Ah! Deci îmi știi numele, copilașule de lut, zise el zâmbind. 

— Credeam... că ai murit. 

— Moartea, zise el, este pentru cei slabi. 

e 

„Pentru cei care doresc să mă cunoască, pentru cei care vor 

să îi văd și să se bucure de dragostea mea, nu va exista nicio 


VP - 349 


durere prea mare, nicio încercare prea grea, nicio pedeapsă 
prea mică pentru a trece dincolo. Căci voi sunteţi fiii mei și 
trebuie să suferiţi pentru a cunoaște măreţia”, zise Volka. 

Volka îi zâmbi îngăduitor lui Vohannes, dar cea care vorbi fu 
Shara: 

— Kolkashavska, spuse Shara după ce Volka zâmbi spre 
Vohannes. 

Lui Volka îi pieri zâmbetul de pe buze și îi aruncă Sharei o 
privire rece. 

— Cartea a Il-a, cred. Scrierile sale pentru Sfântul Mornvieva 
despre motivele pentru care nepotul sfântului a fost zdrobit de o 
avalanșă. 

— Și Mornvieva a fost atât de rușinat, spuse Volka, că l-a 
întrebat pe Tatăl Kolkan de ce s-a întâmplat asta și i-a pus 
întrebarea într-o așa manieră... 

— ... Că i-a spintecat mâna dreaptă și piciorul drept, i-a orbit 
ochiul drept și i-a tăiat testiculul drept, continuă Shara. 

— Mi se pare atât de ciudat ca o creatură ca tine să zică toate 
aceste lucruri! Parcă aș vedea o pasăre vorbitoare, rânji Volka. 

— Vrei să spui că prin tortură o să ne faci mai buni? 

— Nu te voi tortura. Cel puţin nu mai mult decât l-am torturat 
pe frățiorul meu mai mic. Dar îţi va prinde bine, da. Vei cunoaște 
rușinea. Ți se va șterge licărirea mândră din privire. Măcar 
înţelegi despre ce vorbești? 

— Sunt dispusă să fac pariu că tu crezi că Kolkan este în 
viaţă, spuse Shara. 

Lui Volka îi dispăru complet zâmbetul de pe chip. 

— Unde ai fost până acum, domnule Votrov? Cum ai reușit să 
supravieţuiești? Mi s-a spus că ai murit. 

— Ah, dar chiar am murit, micuța mea fată de lut. Am murit 
undeva în munţi, departe spre nord. Și am renăscut. 

Işi întoarse mâna. Palma îi strălucea de lumină, dar Shara nu 
vedea nicio flacără. 

— Miracolele vechi încă mai trăiesc în mine, spuse el, și își 
închise palma, iar lumina dispăru. A fost o încercare pentru 
suflet. Dar de-asta am plecat la Mănăstirea Kovashta: să ne 
punem la încercare. Toţi au murit în timpul acelui pelerinaj. Toţi 
bărbaţii, care erau mult mai în vârstă decât mine. Mai 
experimentați. Mai puternici. Au murit de foame sau de frig ori 
s-au îmbolnăvit și au pierit. Numai eu am continuat. Numai eu 


VP - 350 


am fost vrednic. Numai eu m-am luptat cu vântul, cu zăpada și 
cu munții pentru a găsi acel loc, Kovashta, ultima mănăstire, 
locul uitat al Tatălui Kolkan, unde a plăsmuit edictele și a 
îndreptat lumea. Mi-am petrecut douăzeci de ani acolo, singur 
între acei pereţi, mâncând ce găseam, bând zăpadă topită și 
citind. Am învăţat foarte multe lucruri noi. 

Își întinse degetul arătător și atinse ceva. Părea că este un 
geam în ușă și el își plimba degetul până în mijlocul lui. Vârful 
plat și alb al arătătorului apăsa pe o barieră invizibilă. 

— Clopotul Fluturelui. Unul dintre cele mai vechi miracole ale 
lui Kolkan. A fost folosit ca să-i forţeze pe oameni să-și 
recunoască păcatele - aerul nu poate trece prin el și doar în 
clipele dinaintea morţii suntem cu adevărat sinceri. Dar nu te 
îngrijora. Nu vei avea această soartă, spuse el, și se uită la 
Shara. Știi că aţi eșuat, nu? Tu și poporul tău. 

Shara nu zise nimic. 

— Ştii? 

— Nu. Nu știu la ce te referi, spuse Shara. 

— Bineînţeles că nu știi. Fiinţă primitivă. Pentru că, vezi tu, eu 
I-am găsit, spuse el, și scoase din interiorul robei un talisman 
prins la gât: Balanța lui Kolkan. Am meditat ani întregi, fără să 
aud nimic. Și, în cele din urmă, într-o zi, am decis să meditez 
până când voi muri, până când îi voi auzi șoaptele, pentru că 
moartea era mai bună decât liniștea aceea. Aproape că am 
murit de foame. Poate chiar am murit de foame. Apoi l-am auzit 
șoptind în Bulikov. L-am auzit pe Tatăl Kolkan! Nu murise! Nu 
dispăruse din această lume! Nu fusese niciodată atins de... Kajul 
tău! zise el urlând ultimul cuvânt. 

Shara îi văzu dinţii îngălbeniţi. 

— Am avut o viziune, continuă el. Am văzut o parte a 
Bulikovului - a adevăratului Bulikov, Orașul Divin - care era liber 
de ocupația voastră! Ascuns de voi, ascuns de toată lumea! Și 
atunci mi-am dat seama că încă există speranță pentru poporul 
meu. Era ca o lumină în întuneric, salvarea care îi aștepta pe cei 
binecuvântaţi și pe cei vrednici. Mă puteam întoarce să-mi 
salvez poporul de sub asuprire. Nu trebuia decât să ajung la el, 
să-l găsesc, să-l eliberez. Pe tatăl nostru. Pe tatăl nostru pierdut. 

— Ca pe vremea când eram copii și dădeai fuga la tăticul, 
spuse Vohannes. 

Chipul lui Volka se înnegură. 


VP - 351 


— Taci din gură! urlă el. Taci din gură! Tacă-ţi fleanca aia de 
trădător împuţit! 

Vohannes tăcu. 

— Tu și... gura ta spurcată! Ce-ai atins cu gura aia, 
progenitură mizerabilă? Ce trupuri au atins buzele tale? Trupuri 
de femei? Trupuri de bărbaţi? Trupuri de copi;/? spuse Volka și 
începu să tremure. 

— Ce dezgustător, spuse Vohannes și își dădu ochii peste cap. 

— Ştiai că nu ești normal. Intotdeauna ai fost așa, micuţule 
Vo. Intotdeauna a fost ceva în neregulă cu tine - mai multe 
imperfecţiuni care ar fi trebuit să fie smulse din rădăcină. 

Vohannes, deloc interesat de ce spunea fratele lui, își suflă 
nasul. 

— Nu te aperi? 

— Nu știam că am nevoie să mă apăr, spuse Vohannes. 

— Tata a fost de acord cu mine. Ştiai asta? Mi-a zis odată că 
și-ar fi dorit ca tu și mama să fi murit la nașterea ta. Spunea că 
l-ar fi împovărat mai puţin o nevastă slabă de inimă și un fiu și 
mai slab. 

— Această revelaţie nu mă surprinde deloc. Tata a fost un om 
atât de delicat, spuse Vohannes impasibil. 

— Pângărești numele tatălui nostru doar ca să te urăsc și mai 
mult, de parcă asta ar fi posibil. 

— Fac ceva pe numele tatălui nostru, pe numele de Votrov și 
pe numele lui Ko/kan! se enervă Vohannes. Mă bucur că Marele 
Kaj nu l-a omorât pe Kolkan, pentru că, atunci când saypurienii îl 
vor macelări așa cum au făcut cu celelalte zeități, voi avea 
ocazia să mă urc pe el și să mă ușurez în gura lui! 

Volka se uită la el luat prin surprindere. 

— Nu vei avea această șansă, șopti el. Vă voi ţine în viaţă, pe 
tine și pe ea, astfel încât Kolkan însuși să vină să vă judece și să 
vă pedepsească. Chiar nu știi, nu-i așa? A fost tot timpul aici, în 
Bulikov, și a înregistrat păcatele acestui loc. El v-a urmărit. El a 
așteptat. Ştie ce ai făcut. Voi ridica din mormânt Cetatea de 
Scaun a Lumii. Și când va apărea el, vei cunoaște durerea, 
frăţioare. s 

Shara își dădu seama unde erau. Incăperea aceea fără mobilă 
îi era cunoscută. Işi aminti de mhovost și de felul cum râsese de 
ea, cum ea îl lovise cu o lumânare în piept. Își mai aminti și de 
tunelul prin pământ. 


VP - 352 


„Știu exact unde suntem și unde e Kolkan”, gândi ea. 

— Este jos în Scaunul Lumii, nu-i așa? spuse ea. 

Volka se uită la ea ca și cum l-ar fi pălmuit. 

Vohannes se încruntă. 

— În locul ă/a ros de putregai? 

— Nu, nu. Jos, unde este ascunsă adevărata Cetate de Scaun, 
la zeci de metri sub locul unde ne aflăm, spuse ea, și închise 
ochii. 

Încă mai simţea în creier vaporii cloroformului, dar nu-și putea 
stăvili gândurile. 

— Zeităţilor le plăcea să folosească geamurile ca locuri de 
depozitare, continuă ea. Ahanas ascundea prizonierii în geamuri 
și, odată, chiar și-a creat un loc de vacanţă într-o sferă de sticlă. 
Jukov a ţinut trupul Sfântului Kivrey într-o mărgea de sticlă. Și 
când am fost acolo, în Cetatea de Scaun a Lumii, am căutat 
celebrele vitralii despre care am auzit atâtea, dar toate 
geamurile erau sparte. Toate, în afară de unul, cel din atriumul 
kolkashtan. Și mi-am zis atunci că era straniu faptul că era 
întreg, dar nu avea nimic pe el. 

Shara deschise ochii. 

— Acolo l-au întemnițat celelalte zeități, nu-i așa? Acolo se 
află Kolkan de trei sute de ani. Un zeu în viaţă, înlănţuit într-un 
geam, continuă ea. 

— Nu-mi prea dau seama ce se întâmplă, dar treaba asta e 
chiar amuzantă, nu-i așa, Volka? întrebă Vohannes. 

— Cum vrei să-l eliberezi? întrebă Shara. 

Volka se uită la ea nervos, iar aerul îi ieșea pe nări șuierând. 

— Numai dacă nu cumva există o incantaţie simplă de 
eliberare, una pe care orice preot o cunoaște. 

— Nu orice preot, spuse Volka. 

— Deci trebuie să fie ceva mult mai puternic. Poate ceva... ce 
ai găsit la Kovashta? Ceva ce ai găsit scris de un călugăr de 
acolo? 

Volka urlă ca și cum ar fi fost lovit. 

— Eşti sigur, frăţioare, că îţi este inferioară? întrebă 
Vohannes. 

— Și Wiclov? Va participa și el? Tu erai cel care îl controla, nu- 
i așa? Tu ai fost cel care a pus mhovostul aici să stea de pază 
precum un câine. 


VP - 353 


— Ce i s-a întâmplat lui Wiclov va părea o binecuvântare pe 
lângă ce veţi păţi voi, ţipă Volka. Wiclov a fost... un credincios. 
Un adevărat kolkashtan. Dar din moment ce te-a adus la 
Cetatea de Scaun a Lumii și ţi-ai dat seama cum am pătruns în 
Depozitul de obiecte furate, nu l-am putut ierta. 

— Ce i-ai făcut? întrebă Shara. 

— A trebuit să aflu dacă Clopotul Fluturelui funcționează. Nu l- 
am văzut niciodată pus la treabă. lar Wiclov a fost... un cobai. 
Mi-am reamintit că suntem doar instrumente în mâinile 
zeităților. Nu mă deranja că-l urmăreai pe Wiclov. Era clar că nu 
știai de mine, pentru că mi-am făcut acest plan cu mulți ani 
înainte ca tu să vii aici. 

— Totuși te-am speriat, nu-i așa? Când am ajuns, ţi-ai zis că 
trebuie să te grăbești și l-ai atacat pe Vohannes, ca să-l forţezi 
să-ţi dea ceea ce aveai nevoie. 

— Sosirea stră-strănepoatei Kajului l-ar fi supărat pe orice 
continental adevărat. Și am știut cine ești. M-am uitat la 
portretul Kajului ore, zile în șir, gândindu-mă la el, urându-l, 
dorindu-mi să fi fost acolo să-l omor, să opresc istoria să ne 
aducă aici. Și în secunda în care te-am văzut pe tine, în care ti- 
am văzut ochii, nasul, gura, am văzut cum trecutul prinde viaţă. 
Am știut că ești din neamul lui. Apoi, a fost ușor să aflu cu 
exactitate cine ești și să le spun compatrioțţilor mei. 

— Stai puţin... tu m-ai deconspirat? întrebă ea și se uită la 
Vohannes, care îi privea pe amândoi fără să înţeleagă nimic. 

— Și totuși nu s-au răsculat împotriva ta și nici nu te-au 
spânzurat de felinare, cum mă aşteptam. Te-au /ăudat pentru că 
l-ai omorât pe Urav, unul dintre copiii sacri ai lui Kolkan. Chiar 
nu-mi pot da seama dacă ești talentată sau dacă intervenţiile 
tale inoportune sunt doar coincidenţe. Ca și azi. Chiar ne-ai 
urmărit până la adevărata casă Votrov sau ai dat de ea 
întâmplător? 

— Ah. Tu erai în casă, nu-i așa? Când eu și Sigrud eram în 
Vechiul Bulikov, ne-ai văzut. 

— Nici eu n-aș fi fost pus acum în situaţia de a face acest 
ritual dacă lucrurile ar fi mers așa cum mi-am dorit. Dar, din 
nou, intruziunea ta ne forțează să ne grăbim. Ai fost în 
adevăratul Bulikov. Ai văzut navele care așteptau. Așa că, în 
mod arbitrar, noua eră va începe acum, spuse Volka. 


VP - 354 


— Vei distruge orașul acum cu vapoarele tale? De ce ai nevoie 
de vapoare zburătoare din moment ce îţi vei elibera zeitatea? 
Nu poate Kolkan să arate cu degetul și să ne transforme în 
piatră? 

— Au trecut aproape trei sute de ani. Tatăl nostru Kolkan 
poate este slăbit, la fel cum am fost și eu când am coborât de 
pe munte. 

— Cam arogant din partea ta să te compari cu un zeu, zise 
Vohannes. 

— Când Kolkan își va reveni, vapoarele noastre de război vor 
distruge toate forturile saypuriene de pe Continent. Ne-am fi 
dorit mai multe vase, dar nu am nicio îndoială că și cu cele șase 
nave vom fi mai puternici decât orice armă saypuriană. Pentru 
că, oricât de mare și de puternic ar fi, Saypurul nu s-ar aștepta 
niciodată la un atac din cer. Vom arunca spre ei cu foc din 
văzduh. Vom distruge fiecare fort, fiecare nod de cale ferată, 
fiecare vapor. Vom reinstaura vremurile vechi, vremurile drepte, 
purtaţi pe mâinile unei zeități... și apoi vom merge să ne 
războim cu Saypurul. Vom distruge totul din cer ca îngerii. 

„Șase tunuri cu calibrul de 152 de milimetri pe fiecare vapor, 
treizeci și șase de tunuri în total. Ar putea cauza multe distrugeri 
înainte ca forțele saypuriene să realizeze că e vorba de un 
bombardament aerian”, gândi ea. 

— Asta e bine, să știi, zise Volka. Așa e drept. Lumea este 
creuzetul nostru. Și suntem șlefuiţi cu fiecare ardere. Vei 
cunoaște durerea. Amândoi veţi cunoaște durerea. Și, biciuiţi 
până la sânge, dezbrăcaţi de păcate, o parte din voi, o bucăţică 
de os, ar putea fi salvată și considerată vrednică de către El, 
spuse bărbatul și luă o gură mare de aer. Și vă va vedea pe 
amândoi. Cât de mulțumit va fi de mine - oferindu-i nu numai pe 
unul dintre cei mai infami trădători ai căii celei drepte, ci și pe 
copilul omului care a ucis zeitățile. 

Volka se dădu la o parte. Doi bărbaţi înfofoliţi în robe 
kolkashtane i se alăturară la intrare. Se auzi un mic pocnet, 
după care Clopotul Fluturelui dispăru. Cei doi bărbaţi înaintară 
spre Shara și Vohannes, îi trântiră la pământ și le legară strâns 
mâinile. Shara era prea ameţită pentru a opune rezistenţă, iar 
Vohannes era grav rănit. 


VP - 355 


În ciuda acestui fapt și deși avea faţa lipită de podea, 
Vohannes reuși să mormăie: „Ne duci să-l vedem pe tăticu', 
Volka?” 

Volka încercă să ia o poziţie regală și se întoarse cu spatele. 

e 

Căpitanul Mivsk Ashkovsky al vaporului Mornvieva privea prin 
lentilele verzi ale ochelarilor lui dezlănțuirea sălbatică a zorilor. 
Norii atârnau la orizont ca titlurile ziarelor. Sub el - mulți 
kilometri sub el poate, Mivsk nu era sigur - se derulau în mare 
viteză dealurile cenușii și întunecate ale Continentului. 

Mivsk se căută în haină, își scoase ceasul de buzunar și făcu 
niște calcule. 

— Două ore! urlă el ca să acopere zgomotul vântului puternic. 
Două ore până la Bulikov! 

Echipajul chiui de bucurie. Toţi erau îmbrăcaţi în haine groase, 
purtau ochelari și măști și erau legaţi de puntea Mornvievei cu 
cabluri groase. Jakoby căzuse deja victimă unei rafale dinspre 
tribord și alunecase peste marginea vaporului, dar fusese tras 
repede înapoi pe punte de către camarazii lui, în timp ce el 
înjura și scuipa roșu la faţă. 

„Două ore”, gândi Mivsk. Două ore până când va afla ce putea 
face bunul vapor Mornvieva - și cei douăzeci și trei de membri ai 
echipajului, cele șase tunuri și cele trei sute de obuze cu calibrul 
152 de milimetri -, în afară de a zbura foarte repede în linie 
dreaptă. Iniţial nu crezuse că navele se vor putea măcar ridica 
de la sol, pentru că experimentele cu Covorul lui Kolkan nu 
merseseră foarte bine. La prima încercare folosiseră doar un fir 
și când preotul lui Volka a citit incantaţia pentru a activa firul, 
acesta s-a ridicat atât de repede încât preotului, nepregătit, i-a 
fost retezată aproape toată fața. „Obiectele miraculoase trebuie 
folosite cu mare atenţie”, spuse Volka în timp ce bărbatul urla. 
Durase luni de zile până când a fost creat modelul care să 
stabilizeze firele - în cazul Mornvievei erau cinci fire care ridicau 
opt sute de tone fiecare - și alte luni să facă rost de oţelul 
necesar. Și în tot acest timp, Mivsk - deși era, credea el, cu 
adevărat credincios - nu crezuse că va funcţiona. 

Dar iată-i acum la o înălțime mult mai mare decât cea mai 
înaltă clădire din Ahanashtan, zburând prin atmosferă, 
propulsaţi de velele ca niște săbii și de aripile imense. 


VP - 356 


„Nu uita că ai o misiune și o datorie. Nu zburăm pentru gloria 
ta, Mivsk Ashkovsky, sau a echipajului, ci pentru gloria Tatălui 
Kolkan”, își reaminti el. Și, în secret, Mivsk de-abia aștepta să 
vadă ce va spune Kolkan când va vedea distrugerile pe care 
aceste tunuri le vor aduce asupra nenorociţilor de saypurieni 
care vor fi, în sfârșit, înfrânți. 

Mivsk se duse sub punte să inspecteze, probabil pentru a 
șaptea oară, tunurile. Niciun continental nu avusese la 
îndemână vreodată atât de multă muniţie și, văzând tunurile 
mari și impozante și imensele lor obuze - mai lungi și mai 
groase decât antebraţul lui Mivsk -, căpitanul avu un sentiment 
al puterii pe care nu-l mai simţise niciodată. 

Mivsk verifică cele trei tunuri de la babord, Sfântul Kivrey, 
Sfântul Oshko și Sfântul Vasily. Toate arătau foarte bine. Apoi 
verifică cele trei tunuri de la tribord, Sfântul Shovska, Sfântul 
Ghovros și Sfântul... 

Mivsk se opri înaintea Sfântului Toshkey. Un bărbat înalt 
înveșmântat într-o robă kolkashtană zdrenţuită stătea rezemat 
de tun și se uita prin gaura ţevii la bunele nave Usina și Ukma 
care zburau printre nori, flancul drept al micii lor flote. 

Căpitanul Mivsk îl privea contrariat. 

— Cine... cine...? 

— Nu am navigat niciodată pe vapoare în aer. Am navigat pe 
multe lucruri, dar niciodată pe un vapor care merge prin aer, 
spuse bărbatul. 

Mivsk voia să-l întrebe de ce nu purta ochelarii, de ce nu era 
în uniformă, de ce nu era legat, dar toate aceste întrebări i se 
păreau prostești, pentru că Mivsk știa că nu exista niciun bărbat 
atât de mare printre membrii echipajului său. 

Intrusul se uită la Mivsk. Avea un ochi negru. 

— Funcţionează ca un vapor normal? 

— Ei bine... 

Mivsk se uită în spatele lui, întrebându-se ce să facă în 
această situaţie. 

— De ce nu ești pe punte, marinar? De ce nu ești legat de 
catarg? Ai putea să cazi... 

— Și tunurile? Funcţionează și în aer? 

— Eu... de ce? 

— Așa cred. Da. Da, m-am gândit eu, spuse bărbatul 
înclinându-și capul și continuă să gândească cu voce tare. Șase 


VP - 357 


tunuri la bord și alte cinci nave... O lovitură pentru fiecare 
vapor... Deci n-ar trebui să fie mare scofală. Îţi mulţumesc. Este 
foarte bine de știut. 

ÎI învălui ceva ca o ceaţă și Căpitanul Mivsk se simţea ca și 
cum ar fi înghiţit o bucată mare de gheaţă. 

Se uită în jos și văzu mânerul unui cuțit foarte mare care îi 
ieșea dintre coaste. Vaporul începu să se învârtă cu el. 

— E bine pentru un căpitan să moară înainte să-și vadă 
echipajul mort. Mori încet și plin de recunoștință, se auzi vocea 
bărbatului. 

Ultimul lucru pe care îl văzu Mivsk era bărbatul uriaș care 
stătea în spatele Sfântului Toshkey, folosindu-și cuțitul drept 
cătare pentru bunul vapor Usina aflat în depărtare. 

e 

Erau împinși pe un drum cunoscut de Shara: de-a lungul 
holurilor mici și goale, înapoi în camera unde fusese mhovostul - 
cercul de sare încă mai era pe jos - și prin tunelul care ducea 
jos, în Cetatea de Scaun a Lumii, care fusese complet refăcut, 
după câte vedea ea acum. 

— Ai dărâmat acest tunel, dar a fost reparat ușor. Mă întreb 
dacă ghicești ce miracol am folosit pentru a-l reface. 

Shara nu-și imaginase că tunelul fusese făcut printr-un 
miracol, dar acum, că se gândea la asta, trase concluzia 
evidentă. 

— Lumânarea lui Ovski, spuse ea. 

Volka strânse din dinţi și flutură dintr-o mână, conducându-i 
prin tunel cu flacăra lui invizibilă. Vohannes chicoti. 

„Încă nu l-a eliberat pe Kolkan. Poate Mulaghesh... ar 
putea...” gândi Shara. Dar din câte știa ea acum, Mulaghesh era 
la casa Votrov. Sau fortifica Ambasada. Niciuna dintre situaţii nu 
îi putea salva. Și Sigrud era la sute de kilometri depărtare, lângă 
Jukoshtan. 

Ea și Vohannes erau singuri. 

Tunelul se întindea în jos. Shara și-l imagina pe Kolkan 
așteptându-i în capăt - un om din lut, așezat în partea din spate 
a unei peșteri, cu ochii cenușii și goi. 

— Îmi pare rău, Vo, șopti Shara în întuneric. 

— Nu are de ce să-ţi pară rău. Mi-e jenă c-a trebuit să-l 
cunoști pe raha... 


VP - 358 


— Liniște, strigă unul dintre oamenii lui Volka și-l lovi pe 
Vohannes în rinichi. 

Gemând, acesta se strădui să meargă mai departe. 

Pătrunseră în Cetatea de Scaun a Lumii. Vohannes era uluit. 

— Incredibil! exclamă el. 

Shara își dorea să fie la fel de uimită ca prima dată când 
descoperise locul acela, dar acum templul i se părea întunecat și 
contorsionat, cu multe cotloane reci din care se auzeau șoapte. 

Peste douăzeci de Restauratori, toţi îmbrăcaţi în robe 
kolkashtane, stăteau în atriumul lui Kolkan, în fața geamului 
limpede. Lângă fereastră, Shara văzu o scară. 

„Chiar e real ce se întâmplă”. 

Volka merse spre scările care duceau la clopotniţă. Ridică 
mâna, care strălucea cu o lumină portocalie. 

— Mai întâi să-i redăm templului gloria de altă dată, spuse el. 

Arătă cu degetul spre Shara și Vohannes, apoi mormăi ceva. 
Se auzi un scârţăit, ca și cum cineva își freca degetele de un 
geam. Shara avea încă mâinile legate, dar își întinse un deget și 
simţi un perete invizibil. „Din nou Clopotul Fluturelui”. 

— Să nu respiraţi prea adânc. Acesta este mult mai mic, 
spuse Volka zâmbind. 

Rânjind ca un șef de clasă încrezut, Volka urcă scările spre 
turnul-clopotniţă și nu se mai văzu. 

— Probabil că a găsit o cale să refacă și turnul, spuse Shara. 

— Liniște, zise unul dintre Restauratori. 

— Tunelul era plin de pământ acum câteva zile. 

— Liniște! 

— Ce vrei să faci, să ne lovești prin bariera invizibilă? întrebă 
Vohannes. 

Restauratorul făcu spre ei un gest ameninţător, dar renunţă, 
ca și cum găsise altceva mai bun de făcut. 

— Trebuia să-mi fi dat seama de asta. Trebuia să-mi fi dat 
seama de toate astea, spuse Shara. 

— Shara, taci, șopti Vohannes. Ascultă, tu... tu ai un as ascuns 
în mânecă, nu-i așa? Tot timpul ai. 

— Ei bine... nu. De data asta, chiar nu am. 

— Dar o să vină armata, nu? Își vor da seama că ai dispărut, 
nu-i așa? 

— Posibil. Dar nu vor căuta aici. 


VP - 359 


— Bine. Dar... Shara, te rog. Te rog, gândește-te! Trebuie să 
te gândești la ceva! Trebuie! Pentru că eu nu pot. N-am nici cea 
mai vagă idee despre ce se întâmplă aici! Deci, te rog, aí ceva? 

Shara își stoarse creierii, dar nu reuși să descopere cum să 
iasă din Clopotul Fluturelui, un miracol despre existenţa căruia 
nu știuse până acum. Și chiar dacă ar scăpa, ce ar putea face? 
Un rănit care șchiopătează și o femeie mică, de patruzeci de 
kilograme, împotriva a douăzeci și cinci de Restauratori? „Aș 
putea scăpa de aici cu Lumânarea lui Ovski... dacă aș ști 
Lumânarea lui Ovski. Dar nu o știu. Doar am auzit de ea, ceea 
ce nu e același lucru”. Dacă ar exista o altă metodă de a se 
ascunde, de a face un tunel în pământ sau de a dispărea. 

— Dulapul lui Parnesi, spuse ea încet. 

— Poftim? șopti Vohannes. 

— Dulapul lui Parnesi - asta a folosit fratele tău ca să mă 
răpească. Îi face pe oameni invizibili și nici măcar zeitățile nu-i 
pot vedea. 

„Pentru că a fost făcut de Jukov pentru ca unul dintre preoţii 
săi să intre nevăzut în mănăstirea de maici a lui Kolkan. Deci ar 
funcționa perfect aici”, gândi ea. 

— Și chiar dacă apare însuși Kolkan... 

— Vom fi ascunși. Vom fi în siguranţă. 

— Perfect! Ei bine... de ce nu-l folosești? 

— Pentru că am mâinile legate la spate, șopti Shara. Și 
trebuie să spun un rând din /ukoshtava și să fac un gest cu 
mâna. 

— La dracu'! Hai să vedem dacă putem să ne întoarcem. 

Se rotiră ușor până când ajunseră spate în spate. Vohannes 
bâjbâia neîndemânatic, încercând să desfacă legătura. 

— Succes! mormăi Shara. Dar cred că știau ce fac când ne-au 
legat, spuse Shara. 

Unul dintre Restauratori începu să râdă. 

— Oh, vai, ce truc! Puteţi să vă dezlegaţi mâinile dacă vreți, 
dar singura persoană care vă va scoate de aici este însuși Tatăl 
Kolkan. 

— Și când o va face, o să vă doriţi să fi murit sufocaţi acolo, 
spuse un altul. 

— E pentru prima oară când atingi o femeie, Votrov? Eu cred 
că da, îl batjocori un al treilea. 


VP - 360 


— Chiar crezi că fratele meu îl va aduce înapoi pe Kolkan? 
șopti Vohannes ignorându-i pe Restauratori. 

Shara se uită la geamul clar din atriumul lui Kolkan. 

— Ei bine, acum cred că aici există o zeitate. 

— Dar... nu Kolkan? 

— Chiar cred că am conversat cu această zeitate. S-a 
întâmplat în noaptea atacului asupra casei tale. Am văzut multe 
scene din numeroase texte divine, dar niciuna nu era foarte 
coerentă. Mai mult de atât, am văzut că multe dintre miracolele 
lui Jukov încă funcţionează - Dulapul lui Parnesi este unul dintre 
ele -, deci nu mai sunt atât de sigură că Jukov e mort. 

Vohannes mormăia trăgând de nodul care nu voia să se 
desfacă. 

— Deci ce spui tu este că... nu știi. 

— Corect. 

— Perfect! 

Continuă să tragă de sfoară. Cu un amuzament morbid, Shara 
realiză că acesta era cel mai intim contact pe care-l aveau de la 
noaptea uciderii lui Urav. 

— Mă bucur că sunt aici cu tine. Aici, la capătul acestei 
afaceri, spuse Vohannes. 

— Când ne vom elibera, să stai aproape. Dulapul lui Parnesi 
nu este foarte mare, zise Shara. 

— Bine. Dar vreau să mă asculți. Sunt bucuros, Shara. 
Înţelegi? 

Shara nu spuse nimic. 

— N-ar trebui să fii, spuse ea după o vreme. 

— De ce? 

— Pentru că atunci când am fost deconspirată am crezut că tu 
ai făcut-o. 

Mâinile care se luptau să desfacă nodul rămaseră nemișcate. 

— Eu? 

— Da. Tu. Pentru că dintr-odată ai primit tot ce-ţi doreai, Vo. 
Totul. Și tu erai singurul care știa cine sunt. Și am crezut că te- 
am văzut la țesătorii, dar nu erai tu, ci... 

— Volka. 

Shara nu-l putea vedea, dar Vohannes stătea nemișcat. 

— Dar... Shara... n-aş... nu ţi-aș face niciodată așa ceva. 
Niciodată. N-aș putea. 


VP - 361 


— Știu! Știu asta acum, Vo. Dar am crezut că ești bolnav! Am 
crezut că se întâmplă ceva ciudat cu tine. Păreai atât de 
nefericit și deprimat. 

ÎI simțea pe Vohannes privind în jur. 

— Poate nu te-ai înșelat în privinţa asta. Poate e ceva în 
neregulă cu mine. Dar poate că n-am putut niciodată să fiu bine, 
zise el încet. 

— Ce vrei să spui? 

— Uită-te la oamenii ăștia cu care am crescut! 

Restauratorii se adunaseră în atriumul lui Kolkan și 
îngenuncheau pentru rugăciune. 

— Uită-te la ei! Se roagă pentru durere și pedepse! Ei cred că 
ura este sfântă și că a fi uman este un lucru greșit. Bineînţeles 
că am crescut greșit! 

Undeva, în depărtare, Shara auzi un clopot. 

— Ce-a fost asta? întrebă Vo. 

— Trebuie să ne grăbim, spuse Shara. 

Altundeva, un alt clopot se auzi bătând ușor. 

— De ce? 

Incă un dangăt. Și încă unul. Și încă unul. 

Shara își putea da seama că toate clopotele aveau diferite 
tonalități, ca și cum unele ar fi mai mari și altele mai mici. Dar 
mai mult decât atât, fiecare clopot avea o rezonanţă care părea 
să fie percepută de anumite părţi ale minţii, producând 
experienţe ciudate: la bătăile unui clopot Sharei îi apăru în 
minte imaginea unei mlaștini fierbinţi, tulpini încâlcite de viță- 
de-vie și mănunchiuri de orhidee înflorite. Când bătu un alt 
clopot, simţi miros de gudron încins, de rumeguș și ciment. 
Când următorul clopot bătu, auzi zgomote metalice, croncănit 
de ciori și strigăte de luptă. La următorul clopot, în gură simţi 
gust de vin, de carne crudă, de zahăr, sânge și ceea ce suspecta 
a fi spermă. La următorul, auzi cum două pietre imense se 
loveau una de alta și simţi o greutate teribilă apăsând-o. Apoi, 
când ultimul clopot bătu, Shara simţi ceva foarte rece în brațe și 
o flacără fierbinte în picioare și în inimă. 

„Un clopot pentru fiecare zeitate. Nu știu cum a făcut-o sau ce 
face, dar Volka a găsit o cale de a bate toate clopotele din 
Cetatea de Scaun a Lumii”, gândi ea. 

— Ce se întâmplă, Shara? întrebă Vohannes. 

— Privește ferestrele și vei vedea. 


VP - 362 


Cu fiecare bătaie a clopotelor, câte o lumină pâlpâitoare 
apărea în ferestre. Dar nu o lumină divină, ci lumina soarelui. De 
parcă soarele ar fi fost atât de puternic încât trecea prin toate 
straturile pământului ca să lumineze acel loc întunecat și 
sumbru. 

„Nu soarele strălucește prin pământ. Noi ne ridicăm”, gândi 
Shara. 

— ÎI mișcă. Îl ridică. Volka ridică Cetatea de Scaun a Lumii! 

e 

Soldații lui Mulaghesh fortificau fără tragere de inimă curtea 
Ambasadei în momentul în care lumina începu să se schimbe. 

Mulaghesh în persoană îi supraveghea de la porțile 
Ambasadei. Zidurile clădirii erau înalte și albe și aveau 
balustrade de fier în vârf. Erau într-adevăr frumoase, dar nu 
fuseseră gândite să fie ziduri de apărare. Ambasada era de 
asemenea foarte expusă, fiind aşezată la intersecția a doua 
străzi importante. Una mergea de-a lungul zidurilor și cealaltă 
traversa tot Bulikovul și ajungea chiar la porțile Ambasadei. 
Mulaghesh se uita printre gratiile porţii și vedea până departe în 
oraș. „Dacă Shara are dreptate în legătură cu tunurile de calibru 
152, atunci ar fi milioane de poziţii de unde ne pot rade de pe 
fața pământului”, își zise ea. 

În ciuda poziţiei vulnerabile a Ambasadei, Mulaghesh nu și-a 
zorit prea mult soldaţii, în primul rând pentru că spera ca Shara 
să se înșele. Dar când auzi în depărtare bătăile clopotelor și 
văzu cum umbrele balustradelor de fier începeau să danseze pe 
pavajul din piatră al curţii, rămase cu gura căscată, iar ţigara îi 
căzu dintre buze. 

Se întoarse. Chiar și soarele se mișca, precum o picătură de 
aur lichid, aluneca din locul lui chiar deasupra orizontului și 
dansa învârtindu-se spre stânga, răsucindu-se pe cer și 
mărindu-se ușor-ușor, până când ajunse în partea cealaltă, 
pregătindu-se să apună. 

Mulaghesh se întrebă: „Oare a trecut o zi într-o clipă?” 

Cacofonia dangătelor îi asalta simţurile, ca și cum, cu fiecare 
bătaie, clopotele distrugeau structuri invizibile și le reconstruiau. 

Apoi, lumina galben-aurie a soarelui începu să pulseze peste 
acoperișurile Bulikovului. O rază porni în jos ca o săgeată, de 
parcă ar fi fost lansată dintr-o perdea de nori - dar ea nu vedea 


VP - 363 


niciun nor pe cer și se reflectă în turnul-clopotniţță din centrul 
orașului, făcându-l să strălucească. 

Mulaghesh și soldaţii ei fură nevoiţi să-și ferească privirile. 
Dar când se uitară din nou, văzură lumina soarelui - a soarelui 
care apunea - strălucind de lângă un acoperiș șlefuit. Mulaghesh 
fu nevoită să-și acopere ochii ca să nu orbească. 

O catedrală albă, imensă, cu multe elemente decorative, se 
înălța acum în centrul Bulikovului, cu o clopotniță înaltă de 
aproape o mie de metri. 

— Ce e aia? De unde a apărut? întrebă unul dintre locotenenţii 
ei. 

Mulaghesh oftă. „Urăsc când se dovedește că alarmiștii au 
dreptate”, gândi ea. 

— In regulă! Vă rog frumos să nu vă mai holbați pe cer și să 
treceţi înapoi la muncă! Ridicaţi fortificaţii și amplasați 
mitraliere în spatele zidurilor Ambasadei. Repede! urlă ea. 

— Mitraliere? întrebă unul dintre caporalii ei, o fetișcană de 
numai douăzeci de ani care-și ștergea fruntea, emoţionată. 
Doamnă guvernatoare, sunteţi sigură? 

— Sunt foarte sigură. Se pare că ameninţarea cu care ne 
confruntăm este destul de serioasă și aș dori să am cât mai 
multă putere de foc. Dacă aș fi putut aduce tunuri mari aici, aș fi 
făcut-o, dar trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Așa că grăbiţi- 
vă și dacă aveţi nevoie de vârful bocancului meu pentru mai 
multă viteză, voi fi foarte bucuroasă să vi-l ofer direct în 
fundurile voastre gingașe! De ce vă holbaţi toţi la mine? Mișcați- 
vă dracului! 


Sunt pierdut prin apele sorții și ale timpului, 
Dar cel puțin am parte de iubire. 


Mesaj scrijelit pe un zid al Academiei Fadhuri 


VP - 364 


e CE ESTE SECERAT e 


Volka cobora fericit scările Cetăţii de Scaun a Lumii. 

— Am făcut treabă bună. Și cred că Tatăl Kolkan va fi 
mulțumit, spuse el. 

Vohannes îi aruncă o privire batjocoritoare. 

— Și acum, zise Volka coborând ultima treaptă, trebuie să-l 
aducem acasă. 

Se uită într-o parte, în locul unde Shara și Vohannes erau 
ținuți prizonieri. 

— Poate după asta ne vom îmbrăţișa ca niște fraţi adevărați. 
Poate te va curăța. Poate va fi milostiv cu tine. 

— Dacă te-a făcut după chipul și asemănarea lui, mă îndoiesc 
al dracului de mult, spuse Vohannes. 

Volka inspiră ușor și se îndreptă spre atriumul lui Kolkan. 
Restauratorii erau așezați în fața geamului, în genunchi, 
așteptându-și profetul. Volka se plimbă printre ei - în ochii 
Sharei părea o domniţă ieșită pentru prima dată în societate - și 
se opri în faţa unuia dintre Restauratori. 

Sfoara cu care erau legate mâinile Sharei slăbi. 

— Mai încearcă, spuse ea disperată. Te rog, Vo... 

Vohannes mormăi și trase mai tare de sfoară. 

— Ciocanul, spuse Volka încet. 

Bărbatul scoase un ciocan de argint foarte lung. Volka îl luă 
cu delicateţe, merse spre scară și urcă treptele până în dreptul 
geamului. 

Shara aproape că reușise să-și scoată degetul mare, dar asta 
nu făcu decât să strângă sfoara și mai tare în jurul încheieturii. 

Volka își duse ciocanul în dreptul gurii și îi șopti ceva, un 
cântec. 

„Nu vreau să-l văd. Nu pot. Oricine, dar nu el, nu Kolkan”, 
gândi Shara. 

Shara răsuci sfoara. Ceva fierbinte îi picură în palmă. Simţi o 
bucată de sfoară alunecându-i peste degetul mic, apoi peste cel 
mare. 


VP - 365 


Ciocanul de argint începu să tremure. Marginile îi deveneau 
neclare, ca și cum metalul însuși ar fi vibrat plin de o energie pe 
care nu o putea ţine înăuntru. 

Vohannes apucă sfoara. Shara se aruncă în față sperând că 
frânghia va ceda, dar erau încă legați. 

Volka ridică ciocanul. Lumina galben-aurie a soarelui se 
reflecta în el. 

Picăturile fierbinţi din palma Sharei se transformară într-un 
pârâiaș umed și dens. 

„Cineva să facă ceva”, gândi Shara. 

Volka urlă și lovi geamul cu ciocanul. 

Se auzi un zgomot slab și geamul se făcu ţăndări. 

Lumina aurie a soarelui lumina podeaua din piatră albă până 
când aceasta începu să strălucească puternic. Era un soare, o 
stea, o flacără de lumină pură, intensă, care nu emana căldură. 

Vohannes și Shara ţipară orbiţi de această strălucire. Raza de 
lumină era atât de puternică, încât cei doi se răsuciră într-o 
parte și căzură. Shara simţea o durere la încheietură - poate își 
luxase mâna. 

Apoi se lăsă liniștea. Shara așteptă, apoi își ridică privirea. 

Bărbaţii îmbrăcaţi în robe kolkashtane se holbau la ceva aflat 
în faţa lor. 

Cineva stătea în faţa geamului spart, cu umerii luminaţi. 

Era silueta unui bărbat foarte înalt, de peste trei metri. Era 
înfășurat din cap până în picioare într-o robă gri groasă, având 
fața, mâinile și picioarele ascunse vederii. Cu toate acestea, își 
întorcea nedumerit capul dintr-o parte într-alta, privindu-i pe 
oamenii aflaţi în genunchi în faţa lui ca și cum abia s-ar fi trezit 
dintr-un somn ciudat. 

— Nu, șopti Shara. 

— Trăiește, spuse Volka. Trăiește! 

Creatura înfășurată în robă își întoarse capul și se uită la el. 

— Tată Kolkan! Tată Kolkan, te-ai întors la noi! Suntem 
salvaţi! Suntem salvați! ţipa Volka. 

(J 

Volka coborî repede de pe scară și se alătură bărbaţilor din 
fața lui Kolkan, care încă nu se mișcase din loc. Volka se prăbuși 
în genunchi și își lipi fata de podea, cu mâinile întinse la 
picioarele zeului. 

— Tată Kolkan, ești bine? întrebă Volka. 


VP - 366 


Kolkan nu zise nimic. Putea fi confundat cu o statuie dacă 
vântul nu îi mișca roba. 

— Ai fost plecat atât de mult timp. Aș dori să-ţi spun că lumea 
este dreaptă și bună la întoarcerea ta. Dar în absenţa ta, totul s- 
a schimbat, coloniile noastre s-au răsculat, ţi-au omorât fraţii și 
surorile și ne-au înrobit! 

Bărbaţii din jurul lor dădeau din cap aprobator și se uitau pe 
furiș la Kolkan, așteptându-se ca acesta să fie șocat. Dar Kolkan 
stătea nemișcat și tăcut în roba lui gri. 

— Vo, șopti Shara. 

— Da? 

— Fă ce fac și eu. 

Se întoarse, îngenunche și se aplecă până când fruntea îi 
atinse podeaua. 

— Ce faci? 

— Arăt căinţă. Kolkan recunoaște întotdeauna căinţa, spuse 
ea încet. 

— Ce? 

— Prosternează-te în faţa lui! Și să nu faci nimic altceva! Orice 
altceva va fi considerat o ofensă! 

Fără nicio tragere de inimă, Vohannes se întoarse și se culcă 
la pământ. 

„Și dacă Kolkan nu este foarte atent, poate voi putea să-mi 
desfac eu nodul”, gândi ea. 

— Voortya a fost omorâtă în colonii. Taalhavras și Ahanas au 
fost decimaţi când ne-au invadat coloniștii. Și Jukov, lașul de 
Jukov, li s-a predat și a fost executat! Coloniștii ne conduc acum 
ca și cum am fi niște câini și ne-au interzis să ne manifestăm 
iubirea faţă de tine, Tată Kolkan. Nu avem voie să-ţi pronunţăm 
numele, să te venerăm, să te păstrăm în inimi. Dar te-am 
așteptat, Tată Kolkan! Eu și supușii mei ne-am pastrat credinţa 
și am trudit să te aducem înapoi! Ti-am reconstruit atriumul din 
Cetatea de Scaun a Lumii! Eu am trudit și am adus pietrele de la 
Kovashta înapoi în acest loc, pentru ca atunci când te vei 
întoarce să fii întâmpinat de semne de supunere și credinţă! Și i- 
am capturat pe cel mai mare trădător eretic și pe copilul celui 
care a distrus Țara Divină! 

Volka arătă spre Vohannes și Shara. Nu-i venea să creadă că 
se prosternau zeității căutând căință. 


VP - 367 


— Lași vicleni care se aruncă la picioarele tale căutând mila. 
Dar la fel facem și noi! Și noi ne lăsăm în voia milei tale, Tată 
Kolkan! Pentru că suntem supușii tăi devotați! Am creat o 
armată în cer cu care să mergem la război în numele tău, dar ne 
temem că nu va fi de ajuns! Te implorăm să ne ajuţi, ajută-ne să 
rupem cătușele, să ne ridicăm și să aducem dreptatea și gloria 
înapoi în această lume! 

In Cetatea de Scaun a Lumii era liniște. Shara își ridică puţin 
capul să privească și reuși să-și scoată ușor o mână din 
legătură. 

Kolkan îşi întorcea capul dintr-o parte într-alta, 
supraveghindu-și mica congregaţie de enoriași înveșmântați în 
negru. 

Se mută de pe un picior pe altul și cercetă cu privirea și restul 
Cetăţii de Scaun a Lumii. 

Apoi Shara auzi o voce ce venea de undeva din templu. Dar 
nu o auzea cu urechile, ci undeva în minte. O voce înăbușită 
care semăna cu zgomotul făcut de niște pietre care se 
prăbușesc, cu toate că nu spunea decât un singur cuvânt: 

— UNDE? 

Volka ezită, apoi își ridică privirea. 

— Un... Unde ce, Tată Kolkan? 

Kolkan continua să-și plimbe privirea prin cetate și vocea se 
auzi din nou: UNDE SUNT FLACĂRA ȘI VRABIA? 

Volka clipi și se uită la locotenențţii lui, care erau la fel de 
uimiţi ca și el. 

— Nu... nu sunt sigur că știu la ce te referi, Tată Kolkan. 

— CÂND SUNT ÎNTÂMPINAT, TREBUIE SĂ FIU ÎNTÂMPINAT CU 
FLACARA ȘI CU VRABIA, spuse vocea. 

Se așternu liniștea. 

— DE CE NU LE Al? 

— Eu... nu am auzit de acest ritual, Tată Kolkan, spuse Volka. 

Se ridică în genunchi la fel ca și ceilalți supuși. 

— Am citit atât de multe despre tine, dar... dar ai lipsit din 
această lume sute de ani. Cu siguranţă acest ritual mi-a scăpat, 
continuă el. 

— MĂ INSULȚI? întrebă vocea. 

— Nu! Nu, nu! Nu, Tată Kolkan, n-am face asta niciodată! 

Supușii lui Volka dădură din cap. 

— ATUNCI DE CE NU LE Al? 


VP - 368 


— Eu doar... Nu știam, Tată Kolkan. Nici nu știu ce... 

— IGNORANȚA NU ESTE O SCUZA, spuse vocea. 

Kolkan făcu un pas în faţă și se uită la supușii lui. Clătină din 
cap ca și cum ar fi văzut foarte multe lucruri în ei. 

— NU SUNTEȚI VREDNICI. 

Volka amuti. 

— AȚI SPĂLAT FRUCTELE ÎN APELE OCEANULUI. AȚI 
AMESTECAT OLANDA ȘI BUMBACUL CU HAINELE VOASTRE. AȚI 
CREAT STICLĂ CU MULTE DEFECTE. AȚI GUSTAT CARNEA 
PĂSĂRILOR. VĂD TOATE ACESTE GREȘELI ÎN VOI. ȘI ACUM, 
CÂND REVIN, NU MĂ ÎNTÂMPINAȚI CU FLACĂRA ȘI CU VRABIA. 

Volka și discipolii lui se uitau unul la altul neștiind ce să facă. 

— T... Tată Kolkan, te rog. Te rog... iartă-ne! Am respectat 
toate legile tale pe care le-am găsit, pe care le știam. Dar te-am 
eliberat, Tată Kolkan! Te rugăm să ne ier... 

Kolkan arătă spre el. Volka se opri ca și cum ar fi înghețat. 

— IERTAREA ESTE PENTRU CEI VREDNICI. 

Kolkan se uită la discipolii lui Volka. 

— SUNTEȚI CA PRAFUL ȘI PIATRA ȘI NOROIUL. 

Din ceea ce vedea Shara nu se producea nicio schimbare, nu 
se vedea nicio lumină puternică. Totuși, în unele momente erau 
oameni, pentru ca apoi să fie statui din piatră neagră. 

Volka stătea în faţa lui Kolkan, încă înghețat, dar în viață. 
Shara îi putea vedea ochii tremurându-i neliniștiţi în orbite, în 
timp ce el încerca cu disperare să se miște. 

— TU NU CREZI CĂ EȘTI LA FEL CA PRAFUL ȘI PIATRA ȘI 
NOROIUL. ŢI SE VA REAMINTI CUM EȘTI. 

Volka căzu la pământ cu răsuflarea tăiată. 

— Eu... voi fi! Voi fi, Tată Kolkan. Mi se va reaminti... 

Se înecă și începu să ţipe de durere: 

— Ah! Ah! Stomacul meu este... 

Shara putea vedea cum burta lui se mărea, se umfla, de 
parcă ar fi fost însărcinat. Își întoarse privirea la podea, 
îngrozită. 

Țipetele lui Volka erau din ce în ce mai puternice, apoi 
deveniră doar niște bolboroseli. Îl auzi zvârcolindu-se, apoi 
Clopotul Fluturelui dispăru din jurul lor cu o bufnitură. Volka nu 
mai spunea nimic, dar Shara îl auzea încă zbătându-se. 

— VEI CUNOAȘTE DUREREA. 


VP - 369 


Se auzi un sunet de țesătură ruptă. Shara nu se putu abține și 
se uită. Pietre rotunde și negre ieșeau cu sutele din stomacul lui 
Volka. Grămada continua să se mărească în ochii Sharei, 
strălucind într-o baie de sânge. 

li veni să vomite. Kolkan ridică puţin privirea, apoi o lăsă din 
nou în pământ. 

— HM, spuse vocea lui. 

Shara și Vohannes tăceau. Ea putea auzi respiraţia 
tremurândă a bărbatului. , 

— CUNOSC FOARTE BINE ACEASTA PRIVELIȘTE. ȘI O PRIMESC. 
TIMPUL A TRECUT, DAR CEI FĂCUȚI DIN CARNE TREBUIE SĂ FIE 
JUDECAȚI. 

Shara își simțea picioarele amorţite. Se întrebă dacă Kolkan îi 
va transforma în piatră, dar se părea că nu. Erau paralizaţi, la fel 
cum fusese și Volka. 

Se auzi un părâit și Vohannes alunecă spre Kolkan ca și cum 
podeaua de piatră a templului se transformase într-o bandă 
rulantă. Cu colţul ochiului, Shara îl văzu pe Vohannes privind-o 
înspăimântat. „Nu mă lăsa! Nu!”, părea să-i spună. 

— VINO ÎN FAȚA MEA ȘI APĂRĂ-TE, spuse vocea lui Kolkan. 

Shara nu putea vedea, dar se părea că Vohannes nu mai era 
paralizat. 

— Să mă apăr? întrebă temător Vohannes. 

— DA. ŢI-AI ASUMAT POZIȚIA CELOR RUȘINAȚI ȘI A CELOR 
CARE VOR SA SE CAIASCA. APARA-TE ȘI EU VOI JUDECA. 

„Este asemenea judecăților lui de dinainte să-și proclame 
legile. Dar Vo nu știe ce dracu' face”, gândi Shara. 

Se lăsă liniștea. Apoi Vohannes începu să vorbească. 

— Eu... eu nu sunt bătrân, Tată Kolkan, dar am văzut multe la 
viața mea. Mi-am... mi-am pierdut familia. Mi-am pierdut 
prietenii. Mi-am pierdut casa, în multe feluri. Dar... dar nu te voi 
Zăpăci cu toate poveștile astea. 

Vohannes aproape că urlase cuvântul „zăpăci”. Dacă i-ar fi 
stat mintea la asta, Shara și-ar fi dat ochii peste cap. „Nu e un 
mesaj prea subtil, Vo”. 

— Mă căiesc, Tată Kolkan, spuse Vohannes și vocea lui deveni 
mai puternică. Chiar mă căiesc. Sunt mâhnit. Sunt rușinat. Sunt 
rușinat pentru că mi s-a cerut să fiu rușinat, pentru că se 
aștepta de la mine. Și sunt rușinat că, până la un punct, am 
făcut ce mi s-a cerut. Am făcut-o și mă urăsc pentru asta. Mă 


VP - 370 


urăsc pentru că n-am știut cum altfel să-mi trăiesc viaţa. Sunt 
mâhnit. Sunt mâhnit de faptul că s-a întâmplat să mă nasc într-o 
lume în care trebuia să fii mâhnit în privinţa propriei persoane. 
Sunt mâhnit de faptul că ai mei compatrioți cred că a fi om e 
ceva ce trebuie reprimat, ceva urât, ceva dăunător. Este... al 
naibii de păcat. Chiar este. 

Dacă Shara s-ar fi putut mișca, ar fi rămas cu gura căscată de 
uimire. 

— Mă căiesc. Mă căiesc și îmi pare rău de toate relaţiile pe 
care această rușine le-a distrus. Mă căiesc și pentru că am 
permis ca rușinea și nefericirea mea să-i afecteze și pe alţii. Am 
făcut dragoste cu bărbați și am făcut dragoste cu femei, Tată 
Kolkan. Am făcut sex oral altora și alţii mi-au făcut mie sex oral. 
Am tras-o multora și mulţi mi-au tras-o mie. Și a fost frumos, 
foarte frumos. M-am simţit foarte bine când făceam toate astea 
și le-aș mai face din nou, dacă aș putea, spuse el, și începu să 
râdă. Am fost destul de norocos să întâlnesc și să ţin în brațe 
oameni frumoși. Sincer, am ţinut în braţe oameni frumoși și 
deștepţi și sunt plin de regrete că ura mea faţă de mine i-a 
alungat de lângă mine. Te-am iubit, Shara. Chiar te-am iubit. N- 
am știut deloc să ţi-o arăt, dar te-am iubit în felul meu confuz și 
aiuritor. Încă te mai iubesc. Nu știu dacă tu ai făcut lumea, Tată 
Kolkan. Și nu știu dacă tu ai creat poporul meu sau dacă poporul 
meu s-a creat singur. Dar dacă cuvintele pe care le-am învățat 
când eram copil sunt ale ta/e, dacă tot ale tale sunt vorbele care 
încurajează ura de sine, continua autoflagelare, ideea 
distrugătoare că a fi uman și a iubi, și a risca, și a face greșeli 
este un lucru... rău, atunci... du-te dracului, Tată Kolkan. 

Se lăsă o liniște prelungă. 

Apoi se auzi vocea lui Kolkan, tremurând de furie: 

— NU EȘTI VREDNIC! 

Cetatea de Scaun a Lumii se umplu de urlete. 

Shara se lupta cu neputinţa ei de a se mișca, dorindu-și să se 
ridice și să fugă lângă Vo, dar nu putea. Miracolul folosit de 
Kolkan asupra ei o ţinea strâns lipită de pământ. 

Voia să tipe alături de Vohannes, chiar dacă urletele lui se 
intensificau, ţipete de durere incredibilă, din ce în ce mai 
puternice în timp ce Kolkan își punea în aplicare tortura 
inimaginabilă. 

Apoi vraja se rupse și ea era din nou liberă. 


VP - 371 


Se ridică și privi: Kolkan stătea în faţa lui Vohannes și își ţinea 
degetul înfășurat în roba cenușie pe fruntea acestuia. Vohannes 
tremura și dârdâia de parcă zeitatea îl umplea de toată durerea 
și agonia din lume uitând complet de Shara. 

„Du-te la el”, gândi o parte din ea. 

Dar o altă parte spuse: „L-a momit pe Kolkan să facă asta ca 
să te elibereze pe tine. Kolkan e atât de nervos, încât a uitat de 
tine pentru moment. Deci ce ai de gând să faci cu această 
șansă?” 

Reuși să-și elibereze mâinile și, plângând, închise ochii și își 
aminti de versetele din /ukoshtava, apoi desenă o ușă în aer. 

Se auzi un sunet de bici. Mâinile și picioarele îi dispărură. 

Kolkan își ridică privirea. Vohannes se prăbuși palid ca varul și 
ramase nemișcat. 

Shara închise ochii și nici măcar nu avu curajul să respire. 
Dulapul lui Parnesi nu ascundea și sunetele. 

Kolkan înaintă, cercetând locul cu privirea. Shara simţea o 
imensă presiune asupra ei, ca și cum s-ar fi scufundat din ce în 
ce mai adânc în ocean. „Mă caută, vrea să mă simtă”. 

— DULAPUL. ÎMI AMINTESC DE ASTA, spuse vocea lui Kolkan. 

De spaimă, Sharei i se făcu rău. Kolkan era la mai puţin de un 
metru de ea și era stupefiată de mărimea lui, de murdăria 
trupului și de duhoarea putredă pe care o emana. 

— AȘ PUTEA DISTRUGE TEMPLUL ACESTA CA SA TE STRIVESC. 
DACA MAI EȘTI AICI. 

El se uită la tavanul templului. 

— DAR AM DE FĂCUT TREBURI MAI IMPORTANTE. 

Apoi Kolkan dispăru brusc, de parcă nici nu fusese acolo. 

Shara încă nu respira. Cercetă cu atenţie templul, întrebându- 
se dacă zeitatea pândea ascunsă într-un colț întunecat. 

O voce ca un trăsnet se auzi din cer: ORAȘUL NU MAI ESTE 
VREDNIC. 

— Oh, nu, spuse Shara. 

Se uită la Vohannes și își dori să se ducă la el. 

„Concentrează-te! Durerea este pentru mai târziu”, ţipă 
agentul din ea. 

— Imi pare rău, Vo, șopti ea și fugi afară din templu. 


VP - 372 


Peste tot în Bulikov, în piaţa de pește și pe alei, pe malul 
Soldei și în ceainării, locuitorii își ridicau capetele în timp ce 
vocea lui Kolkan se auzea din ceruri. 

— AȚI ÎNCĂLCAT NENUMĂRATE LEGI, spunea vocea. 

Copiii se opriră din joacă și alergară spre templul mare și alb 
din centrul orașului. — 

— V-AȚI BUCURAT PACATUIND UNUL CU ALTUL. 

Un măturător înmărmuri de spaimă, cu mâinile ridicate în 
timp ce încerca să scoată din mătură o coajă de cartof. 

— AȚI CONSTRUIT PAVAJE DIN PIATRA ALBA. 

Bătrânii de la Clubul Ghoshtok-Solda se holbară unul la altul, 
apoi la sticlele de vin și de whisky. p 

— AŢI MÂNCAT FRUCTE COLORATE ȘI AȚI LASAT SEMINȚELE 
SĂ PUTREZEASCĂ ÎN ȘANȚURI. 

Într-o frizerie de pe malul Soldei, uluit, bărbierul i-a tăiat unui 
bătrân aproape toată mustaţța. Bărbatul, la fel de uluit, nici nu-și 
dăduse seama. , 

— ȘI AȚI MERS ZIUA CU PIELEA LA VEDERE. TRAIȚI CU 
CARNEA ALTORA. V-AȚI UITAT LA TOATE SECRETELE 
TRUPURILOR VOASTRE ȘI AȚI AJUNS SA LE CUNOAȘTEȚI ȘI 
PENTRU ASTA PLÂNG PENTRU VOI. 

La Spitalul Casa celor Șase Surori, căpitanul Nesrhev, încă 
bandajat, își lăsă pipa deoparte și chemă infirmiera. 

— Ce dracului se întâmplă? 

— AȚI UITAT CALEA, spuse vocea. 

Apoi o pauză. 

— VA VOI AMINTI EU. 

Lumina galben-brună a soarelui inundă Bulikovul. Oamenii își 
acoperiră ochii și se depărtară de la ferestre. 

Și când se uitară din nou, văzură că panorama se schimbase. 
Părea că toate străzile orașului fuseseră rearanjate, date la o 
parte ca să facă loc unor... 

O bătrânică aflată la colţul dintre străzile Sfântul Ghoshtok și 
Sfântul Gyieli căzu în genunchi și exclamă uimită. 

— Pe toţi zeii! Pe toţi zeii! 

.. zgârie-nori albi superbi, cu elemente ornamentale din aur. 
Arătau ca niște bâtlani mari și albi stând în mlaștina cenușie a 
Bulikovului. 


VP - 373 


— AȚI UITAT CE V-AM ÎNVĂȚAT. M-AM ÎNTORS CA SĂ VĂ 
REAMINTESC. VEŢI FI PEDEPSIȚI PENTRU PACATE. VEŢI FI 
PURIFICAȚI DE ISPITE. 

Un vânt puternic bătu de-a lungul Bulevardului Sfântul Vasily. 
Ca într-un vis, zeci de trecători se îmbulziră deodată în centrul 
străzii, unul lângă altul, cu faţa spre nord. Erau mame, taţi, fii și 
fiice. Niciunul dintre ei nu răspundea ţipetelor prietenilor sau ale 
membrilor familiilor lor, atunci când aceștia îi întrebau ce se 
petrecea. 

Vântul începu să bată mai tare. Locuitorii din Bulikov erau 
nevoiți să-și ridice mâinile, să-și acopere ochii și să-și întoarcă 
fețele. Se auzeau sunete de metal, ca și cum vântul adusese în 
stradă zeci de tăvi de metal. Când oamenii își lăsară mâinile jos 
și priviră în jur, fură șocați de ceea ce văzură. 

În locul trecătorilor, în stradă, erau acum cinci sute de soldaţi 
în armură. Armurile pe care le purtau erau mari, groase și 
strălucitoare și le acopereau fiecare centimetru al trupurilor. 
Erau atât de groase, încât cei care le purtau nici nu păreau a fi 
soldaţi, ci mai degrabă armuri însuflețite. Coifurile lor înfățișau 
figurile strălucitoare ale unor demoni urlând, săbiile lor erau 
lungi, de aproape doi metri lungime, și străluceau cu o flacără 
rece. 

Numai Shara Komavyd, care alerga spre ambasadă, uitându-se 
la soldați, îi recunoștea de undeva. Oare nu-l pusese pe Sigrud, 
cu câteva săptămâni în urmă, să dea jos acel tablou din biroul 
lui Troonyi? 

Vocea lui Kolkan se auzi din nou: 

— VEŢI CUNOAȘTE DUREREA ȘI PRIN EA VEŢI CUNOAȘTE 
DREPTATEA. 

Soldaţii începură să înainteze cu săbiile ridicate către oamenii 
din stradă. 

Mulaghesh o văzu pe Shara alergând spre fortificaţii și strigă 
la ea. 

— Despre ce dracu' vorbește vocea aia? 

— Este Kolkan! spuse Shara gâfâind. 

— Zeitatea? 

— Da! Vorbește despre legile lui! 

— Pavaje din piatră albă? Să mănânci fructe colorate? 

Soldaţii o ajutară pe Shara să treacă peste baricade. 


VP - 374 


— Acelea sunt legile lui, da! 

— Și de unde dracu' au apărut clădirile astea albe? 

— Este Vechiul Bulikov. Părţi ale Bulikovului de dinainte. Cred 
că le-a scos la suprafaţă și a aruncat în adâncuri Bulikovul pe 
care-l știam! spuse Shara. 

— Nu am..., zise Mulaghesh căutându-și cuvintele. N-am nici 
cea mai vagă idee despre ce vorbești tu acolo! Dar lasă asta - 
ce are de gând să facă? Și ce facem no? 

Pe străzi răsunau ţipete. Mulaghesh își făcu mâna streașină la 
frunte ca să vadă mai bine. 

— Sunt oameni care vin spre noi. Ce se întâmplă? întrebă 
Mulaghesh. 

— Ai văzut vreodată tabloul Woaptea Wisipurilor Roșii? De 
Rishna? 

— Da. 

— Ții minte armata continentală pe care a înfruntat-o Kajul în 
tablou? 

— Da, eu..., Mulaghesh lăsă mâna jos și se întoarse spre 
Shara privind-o înfricoșată. 

— Da. Se pare că Rishna a fost foarte precisă în descrierea ei. 

— Câţi... câţi sunt? 

— Sute. Și Kolkan poate face mai mulţi dacă dorește. Până la 
urmă, este o zeitate. Dar e posibil să am o armă de care el nu 
știe. 

Shara alergă la etaj în biroul ei, alături de Mulaghesh. 
Deschise un sertar și scoase bucata de plumb negru pe care o 
transformase într-un vârf de săgeată. 

— Asta, spuse ea ușor. 

— Și ce vrea să fie asta? 

— Este metalul folosit de Kaj ca să omoare zeitățile. Este imun 
la orice influență divină. L-a săgetat pe Jukov în cap cu asta, 
ucigându-l. Tot ce trebuie să facem este să-l ademenim pe 
Kolkan undeva și poate cineva va reuși să tragă în el, la fel ca în 
timpul Marelui Război. 

— Bine. Presupunând că tot ce spui este adevărat, în timpul 
Marelui Război, Kajul a avut sute sau mii de astfel de săgeți, nu-i 
așa? întrebă Mulaghesh. 


— Aăă... aşa e. 
— Și tu ai doar una singură? 
— Da. 


VP - 375 


— Bine. Și cum vrei să-l ademenești? 

— Ei bine... 

— Și ce faci dacă ratez; lovitura? 

— Ei bine... cred că va trebui să mergem să o recuperăm. 

Mulaghesh se uită la Shara cu o expresie care sugera 
deopotrivă neîncredere și teroare. 

— Nu am avut timp să-mi fac un plan, spuse Shara. 

— N-aș zice! 

— N-am avut nici cea mai vagă idee că se va întâmpla acum! 

— Ei bine, se întâmplă! Și trebuie să recunosc, Shara, că nu 
am multă încredere că planul va funcţiona! 

Podeaua începu să vibreze. Afară se auzeau soldaţii urlând. 
Shara și Mulaghesh ajunseră la fereastră chiar în momentul în 
care o clădire de patru etaje aflată ceva mai departe se 
prăbușea ca și cum ar fi fost demolată. Siluete strălucitoare din 
oțel ieșeau mărșăluind dintre dărâmături, cu săbiile ridicate. 

— Sunt destul de puternici ca să distrugă c/ădiri? întrebă 
Shara tare, nevenindu-i să creadă. 

— Și cum plănuiești să le vii de hac? întrebă Mulaghesh. 

— Cât armament ai? 

— Avem arbaletele, plus câteva mitraliere, spuse Mulaghesh 
și făcu un mic „O” din degetul mare și arătător. Le încarci și la 
fiecare secundă trag două gloanţe cam atât de mari. 

— Nu ai și tunuri mari? 

— Niciunul. Tratatele nu ne-au lăsat să aducem pe Continent 
tunuri de calibru mare. 

— Și crezi că acele gloanțe vor străpunge armurile... chestiilor 
ălora? 

— Ei bine, sunt armuri divine, nu-i așa? 

— Dar poate Kolkan nu a aflat încă de praful de pușcă, gândi 
Shara cu voce tare. 

— Nu sunt dispusă să risc. Ideea mea e să ne retragem. Dar 
creaturile alea par să se miște repede. 

— Și chiar dacă ne-am retrage, tot am avea de-a face cu 
vapoarele zburătoare, spuse Shara. 

— Ce vapoare zburătoare? 

— Nu contează. Nu am timp să explic acum. Dar nu cred că 
ne putem retrage și nu cred că putem sta. 


VP - 376 


Shara își frecă tâmplele. „Întotdeauna m-am întrebat dacă o 
să mor pentru ţara mea, dar nu m-am gândit niciodată că va fi 
în felul ăsta”, gândi ea. 

Se uită la sertarul deschis, dorindu-și - prostește - să mai 
găsească un vârf de săgeată din plumb negru pe care să-l 
folosească. 

Dar văzu o pungă mică din piele care stătea în sertar, 
înăuntrul căreia știa că erau câteva zeci de pilule albe. 

— Hm! exclamă ea, ridică punga și se uită în ea. 

— Dacă te holbezi în punga aia căutând o soluţie, te sfătuiesc 
să o găsești mai repede. 

Shara luă o pilulă și i-o arătă lui Mulaghesh. 

— Piatra Filosofală. 

— Drogul pe care l-ai folosit pe copilul din închisoare. 

— Da. Te ajută să intri în contact cu zeitățile... Dar în același 
timp amplifică efectele multor miracole. 

— Așa, și? 

„Asta e sinucidere curată”, gândi Shara. 

— Așa, și? întrebă încă o dată Mulaghesh. 

„Să nu o faci e tot sinucidere”. 

— Eu cunosc foarte multe miracole, zise ea cu reţinere. 

(J 

— În regulă! ţipă Mulaghesh. Ascultati aici! 

Încă o clădire de lângă ambasadă se prăbuși. Soldaţii 
saypurieni se uitau unul la altul neliniștiți. 

— Incă de când eraţi copii, toţi aţi vrut să fiţi asemenea 
Kajului, nu-i așa? Aţi vrut să luptaţi în acele războaie, să 
câștigați și să simţiţi gloria? Ei bine, o să vă reamintesc, băieţi și 
fete, o lecţie de istorie. 

Ceva explodă lângă Solda. O minge de foc cu diametrul de 
aproape zece metri se ridică în aer printre doi zgârie-nori albi. 

— Vă amintiţi de unde își trage numele Noaptea Nisipurilor 
Roșii? Se numește așa pentru că, atunci când Kajul și-a dus în 
Deșertul Hadesh armata de aproape o sută de sclavi eliberaţi, s- 
au trezit faţă în faţă nu numai cu Zeitatea Voortya, ci și cu cinci 
mii de războinici continentali în armuri. Războinici care semănau 
foarte mult cu aceștia. 

Guvernatoarea arătă spre stradă, unde soldaţii din argint 
tăiau în stânga și-n dreapta oameni, căruțe, mașini și clădiri - 
totul. 


VP - 377 


— Erau în inferioritate numerică, pe un teren plat, fără niciun 
avantaj strategic! Orice strateg priceput ar fi fost de părere că 
erau pierduţi! La dracu', și eu aș fi crezut la fel! Dar nu a fost 
așa, pentru că Marele Kaj a adus un tun încărcat cu un obuz 
special și a tras direct spre fața Voortyei! zise Mulaghesh și își 
atinse centrul frunţii. Și în momentul în care Voortya a murit, 
toată armura pe care acei continentali o purtau - armură atât de 
groasă, atât de grea, atât de impenetrabilă și miraculos de 
ușoară - a devenit brusc grea așa cum era în mod normal. Și 
armata a căzut sub greutatea ei. Acești soldaţi înfricoșători erau 
neputincioși fără zeitatea lor, blocaţi sub sute de kilograme de 
fier și oţel! Și armata Kajului, o adunătură de sclavi și fermieri 
neantrenați care toată viaţa fuseseră maltrataţi și pedepsiţi de 
către acei soldaţi, au pătruns în mijlocul lor și i-au măcelărit cu 
cuțite și pietre și cu niște amărâte de unelte de grădină! 

Una dintre macaralele folosite la construirea noului pod peste 
Solda se mișcă în faţă și în spate ca un metronom, apoi căzu în 
apa îngheţată. Stoluri de grauri maronii zburară în cerc pe 
deasupra orașului, ţipând și piuind. 

— Au omorât o mie de oameni într-o singură noapte! l-au 
măcelărit la fel cum un viticultor taie strugurii din vița-de-vie! 
Era atât de mult sânge, încât le ajungea la glezne! Și asta, copii, 
este ceea ce numim noi Noaptea Nisipurilor Roșii! 

Shara stătea în mijlocul curții și număra pastilele încercând să 
ghicească dozajul perfect. „Oare voi înnebuni? Oare Kolkan se 
va năpusti în mintea mea și mă va distruge? Oare pur și simplu 
voi muri și îmi voi lăsa soldații și oamenii să moară și ei? Sau 
poate va fi la fel ca după ce beau mult ceai”. 

— Acum, haideţi să vă reamintesc de situaţia curentă. Avem 
șanse mici, da! Absurd de mici! Dar suntem soldaţi de carieră! 
Și o avem de partea noastră pe stră-strănepoata Kajului, care 
chiar acum o lună a răpus o creatură divină îngrozitoare ce a 
creat haos în oraș. Vreţi să retrăiţi trecutul? Atât de jos sunt 
standardele voastre? Veţi scrie istoria chiar în această zi! Voi 
sunteți eroii despre care se va scrie și se va cânta în secolele ce 
vor urma! Voi sunteţi legende! Și veţi fi victorioși! 

Spre surprinderea Sharei, urale însetate de sânge se ridicară 
din rândul soldaţilor. Și începură să strige: „Komayd! Komayd! 
Komayd!” 

— Oh, Doamne! mormăi Shara. 


VP - 378 


— Acum, ocupați baricadele și ţintiţi ochii acelor nenorocite 
de creaturi, m-aţi înţeles? Au armuri, dar nu sunt invincibili! 

Soldaţii aclamară și se grăbiră să-și ocupe poziţiile în spatele 
zidurilor Ambasadei. Mulaghesh se duse lângă Shara. 

— Cum m-am descurcat? 

— Foarte bine. Ar trebui să-ţi câştigi pâinea din asta, spuse 
Shara. 

— Amuzant, spuse Mulaghesh și se uită prin poartă. Creaturile 
alea știu că suntem aici. Se pare că sunt alocate cam 
douăsprezece pentru fiecare clădire și vom avea parte de ceva 
acțiune și noi. Eşti pregătită? 

Shara ezită. 

— Doza asta e de cinci ori mai mare decât i-am administrat 
băiatului din celulă. 

— Și? 

— Și nu am nici cea mai vagă idee dacă puterea este corelată 
cu cantitatea. 

— Și? 

— Și chiar dacă funcţionează, există riscul unui supradozaj, 
ceea ce mi-ar cauza moartea. 

Mulaghesh ridică din umeri. 

— Mda, probabil. Bine ai venit la război. Hai să vedem dacă 
poţi face ceva înainte să mori, bine? 

— Cum poți... cum poţi fi atât de calmă în această situaţie? 

Mulaghesh privi înaintarea soldaţilor în armuri. 

— E ca înotul. Crezi că ai uitat, dar sari în apă și brusc ai 
impresia că nu te-ai oprit niciodată. Shara, dacă ai de gând să o 
faci, zise ea și arătă spre pastilele din mâna ambasadoarei, fă-o! 
Pentru că suntem pe cale să aflăm dacă armele noastre 
funcţionează împotriva blestemăţiilor ăstora. 

e 

Soldații în armură se aliniară și începură să mărșăluiască spre 
ambasadă cu precizia unui metronom. Sunete metalice se 
auziră pe toată strada. Mulaghesh se alătură celei mai 
importante unităţi de artilerie și urlă: 

— Concentraţi-vă pe cel din dreapta! 

Mitralierele se poziționară și ţintiră spre cel mai apropiat 
soldat în armură, care nu reacţionă în niciun fel. 

Mulaghesh așteptă să ajungă în raza de acţiune a armelor lor, 
lăsă mâna jos și ordonă: 


VP - 379 


— Foc! 

Mitralierele nu sunau deloc precum tunurile, gândea Shara, ci 
ca niște ferăstraie într-o fabrică de cherestea. Curcubeie de 
cartușe din bronz se rostogoleau peste marginile mitralierelor și 
cădeau zăngănind pe cimentul din curtea Ambasadei. Shara 
privea, sperând ca soldatul în armură să explodeze pur și 
simplu. În schimb, acesta încetini și mici găuri îi apărură în 
piept, pe faţă și pe picioare. Se auzi un zgomot de dulap de 
bucătărie plin de tigăi și oale. 

Mitralierele continuau să tragă. Soldatul începu să se 
împleticească și, după o jumătate de minut de foc continuu, 
căzu pe spate. Imediat, un stol de grauri maronii ieșiră fâlfâind 
din numeroasele găuri făcute în armură, care se destrăma de 
parcă fusese însăilată cu aţă. „Grauri maronii. Dar ăsta era unul 
dintre trucurile lui Jukov”, gândi Shara. Soldatul din spate călcă 
pe armura distrusă de parcă moartea camaradului său nu 
însemna nimic. 

Mulaghesh se uită la Shara și dădu din cap, vrând parcă să 
spună: „Nu e bine”. 

— Continuaţi să trageţi, urlă ea la soldați. 

Aceștia revărsară o ploaie de foc peste soldaţii care avansau. 
Asaltul îi încetini, dar nici gând să-i oprească. 

„O să ne ia cinci minute să omorâm zece soldaţi”, gândi 
Shara. 

Creaturile în armură erau acum la aproape o sută de metri. 
Picioarele lor zdrăngăneau la fiecare pas. 

— Fă-o, Shara! Nu le putem ţine piept! urlă Mulaghesh. 

Shara se uită la micile pastile din mâna ei. 

Șaptezeci de metri. 

— Fă-o! 

„Îmi blestem soarta cu toată inima mea”, gândi ea. 

Își aruncă pastilele în gură și le înghiţi. 

Shara așteptă. Nu se întâmpla nimic. 

Soldaţii erau la cincizeci de metri. 

— Vai! Ah, nu! Nu funcţionează deloc. Nu... 

Îi veni să vomite. Apoi se aplecă în faţă ţinându-se de burtă și 
își atinse gura. 

— Nu simt... Nu mă simt prea... 

Căzu în genunchi, tuși și începu să vomite, dar voma ei era 
doar un râu de zăpadă albă - ca și cum ar fi fost un munte 


VP - 380 


înghețat în ea și tocmai se declanșase o avalanșă - ce i se 
revărsa din gură cu pietre și bețe și noroi. 

Unul dintre soldaţi se întoarse dezgustat. 

— Pe toate mările! 

Lumea fremăta în jurul ei. Vederea periferică i se umplu de 
culori. Cerul era ca un pergament. Pământul era din smoală. 
Zgârie-norii albi ai Bulikovului ardeau de parcă ar fi fost torţe. 

„VaidemineVaidemineVaidemine”. 

Pielea ei era și foc, și gheaţă. Simţea cum îi ardeau ochii. 
Limba nu-i mai încăpea în gură. Țipă preţ de cinci secunde 
înainte să-și recapete stăpânirea de sine. 

— Shara? Te simţi bine? întrebă Mulaghesh. 

„Acestea sunt doar efectele psihedelice”, încercă ea să-și 
spună. 

Cuvintele apărură scrise pe pietrele din faţa ei: ACESTEA 
SUNT DOAR EFECTELE PSIHEDELICE. 

— Ce drog ciudat, spuse Shara. 

Insă cuvintele ieșiseră din niște guri mici care îi apăruseră pe 
dosul palmelor. 

— Încântător! exclamă ea. 

— Dacă ai de gând să faci ceva... 

Urletele lui Mulaghesh desenau arcuri de foc în aer. 

— ... atunci fă-o acum! 

Shara se uită la creaturile care avansau. Din motive care și ei 
îi scăpau, îi numără și strigă: 

— Nouă! 

Realiză că soldaţii în armuri nu erau decât întruparea unor 
miracole complicate, că sub armuri erau oameni reali care 
fuseseră forțați să se înroleze în armata lui Kolkan. „Dar în 
secunda în care armura este distrusă, o forță miraculoasă îi 
transformă pe acești oameni în grauri și îi trimite departe. Ceea 
ce doar Jukov ar face”. 

O luă la fugă pe baricade și le strigă soldaţilor: 

— Ce armură purtaţi? Pe cea a lui Kolkan sau pe cea alui 
Jukov? Cărei zeități vă închinaţi? 

Dar bineînțeles că soldaţii nu răspunseră, apoi Shara începu 
să râdă nebunește. 

— Ah, stai! Stai! Am uitat! Am uitat! Am uitat! Am uitat! 

Douăzeci de metri. 

— Ce ai uitat? urlă Mulaghesh. 


VP - 381 


— Am uitat că știu Lumânarea lui Ovski, ţipă Shara fericită. 
Am citit-o acum foarte mult timp! 

Stătea în fața plutonului de soldaţi în armuri. „Sperietori de 
ciori”, gândi ea și își aduse aminte natura miracolului. „Toate 
inimile sunt ca lumânările. Concentrează-ţi lumina inimii tale și 
vei sparge toate barierele”. 

Shara își imagină soldaţii ca pe un zid din metal. 

Aceștia străluceau cu o lumină galbenă. 

Apoi parcă o coloană de vânt încins suflă printre ei. Soldaţii 
străluceau incandescent, se vedeau prin ceaţă... 

și dintr-odată strada se umplu de grauri care ţipau și 
piuiau. 

Zburară prin canionul de clădiri, spre cer, ca un nor de furtună 
mare și negru care ploua cu pene maronii. 

Soldaţii în armuri se prăbușiseră într-o baltă de metal topit. Le 
rămăseseră doar încălțările, care se înălțau în șuvoiul galben- 
roșiatic precum douăzeci și patru de cizme de metal uitate. = 

Shara se uită la mâinile ei pe care văzu scris: NU-MI VINE SA 
CRED. 

— Nu-mi vine să cred, urlă Mulaghesh. 

Soldaţii saypurieni ţipau de bucurie și de uimire, trăgând cu 
săgețile în zidurile Ambasadei. 

Încă trei soldaţi în armură se întoarseră și începură să 
mărșăluiască spre ei. Mitralierele îi ţintiră și traseră, iar soldaţii 
din metal începură să tremure ca și cum le-ar fi fost frig, dar nu 
se opriră. 

„Miracolele sunt doar niște rugăminţi formale. Parcă ai avea 
un formular deja completat pe care îl depui și primești exact ce 
vrei! Dar nu trebuie să fie întotdeauna la fel! Îl poţi inventa pe 
parcurs, atât timp cât o faci bine!” gândi Shara. 

— Ce tot urlă? întrebă Mulaghesh. 

— Ceva despre cum să completezi un formular? spuse un 
soldat uluit. 

Shara își aţinti degetul asupra unui soldat metalic din stânga. 
„Eşti o persoană care poartă armură, dar care e făcută din 
linguri!” gândi ea și își direcționă gândurile asupra soldatului. 

Acesta se dezintegră precum un castel de nisip lovit de un 
val. Se destrămă în mii și mii de linguri de metal care căzură 
zăngănind pe ciment. Un alt stol de grauri ţâșni spre cer. 


VP - 382 


Shara începu să râdă și aplaudă ca un copil la un spectacol de 
magie. 

— Ce dracu” spuse Mulaghesh. 

Shara arătă și spre ceilalţi doi soldaţi și ţipă. 

— Linguri! Linguri! 

Amândoi se dizolvară la fel ca primul. Mai mulţi grauri fâlfâiră 
spre cer de parcă ramura pe care stăteau se prăbușise sub ei. 

— E simplu, strigă Shara. E simplu odată ce te gândești la 
asta. Doar că eu nu m-am gândit la asta așa cum trebuia! Sunt 
atâţia mușchi pe care îi poţi folosi, numai că nu știi de existenţa 
lor. 

Apoi cerul începu să tremure: părea a fi un decor din hârtie pe 
care cineva aflat în spatele lui tocmai îl atinsese... cineva foarte 
mare. 

Era o vibraţie în aer pe care doar Shara părea că o simte. 

Auzi vocea lui Kolkan șoptindu-i ușor la ureche: OLVOS? TU 
EȘTI? 

Shara nu mai zâmbi. 

— Ah! Vai de mine! spuse ea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Mulaghesh. 

Vocea din capul Sharei continuă: OLVOS? CE FACI? DE CE NU 
NE-AI AJUTAT? 

— Ce se întâmplă? întrebă Mulaghesh, care-și pierduse 
răbdarea. 

— Știe că sunt aici. Kolkan știe că sunt aici, spuse Shara. 

— Ești sigură că nu ai halucinaţii? întrebă Mulaghesh. 

Vocea spuse: OLVOS? SORA-SOȚIE? DE CE TE ASCUNZI DE 
MINE, DE NOI? 

— Sunt sigură, răspunse Shara. Nu cred că aș putea avea 
halucinaţii atât de stranii. 

— Ce ai de gând să faci? 

— Va trebui să-mi ridic propriile baricade împotriva acestui 
atac, zise Shara frecându-și bărbia. 

„Dar de ce au ei impresia că sunt Olvos?”, se întrebă ea. 

Simţi ceva ca o mână pătrunzându-i în cap și încercând să 
prindă acel gând. OLVOS? TU EȘTI? EȘTI LA FEL DE RANITA CA 
NOI? 

Trebuia să-şi  limpezească mintea. Era nevoie să-și 
limpezească mintea. 


VP - 383 


Începu cu realitatea fizică din jurul ei. Soldaţii erau construcţii 
fizice, așa că Shara despică strada ce înconjura zidurile 
Ambasadei (soldaţii saypurieni priveau uluiţi cum piatra și 
asfaltul dispăreau) și o umplu cu apă îngheţată. „Apa e atât de 
rece, încât va rupe metalul în bucăţi”. 

În faţa Ambasadei era acum o panglică groasă de ceaţă. Doi 
soldați în armură ieșiră din ruinele unui magazin și începură să 
avanseze. Mitralierele traseră câteva focuri scurte înainte ca 
soldaţii să cadă în lacul unde se învârtejea ceața înghețată. Se 
auzi un șuierat de metal care se contracta și soldaţii fură 
acoperiți cu o crustă de gheaţă. Următoarea rafală de gloanţe 
venite de la mitraliere îi făcu să explodeze de parcă s-ar fi spart 
niște oglinzi și sute de grauri maronii își luară zborul spre cer. 

Vocea - sau erau două voci? - din mintea ei întrebă: DE CE TE 
LUPȚI CU NOI? ȚI-AM GREȘIT CU CEVA? 

„Trebuie să construiesc bariere. Trebuie să-i ţin la distanţă”, 
își zise Shara. 

Shara își dădu seama că informaţia putea fi recepţionată prin 
multe canale, însă foarte puţine puteau comunica între ele. Așa 
cum o antenă nu putea recepționa o telegramă, un transmițător 
radio nu putea desluși un document simplu, chiar dacă, până la 
urmă, totul este doar informaţie. Creierul uman are un număr 
limitat de canale - prea puţine antene, prea puţine receptoare -, 
însă creierului Sharei îi fusese adăugat un număr inimaginabil 
de mare de receptoare și de antene și astfel informaţia pe care 
ea o credea ascunsă se putea revărsa acum direct în mintea ei. 

Shara cuprinse cu privirea Bulikovul și văzu mașinăria aflată 
în spatele realităţii - numeroasele rotițe, rulmenţii și suporturile 
- și realiză cât de stricate erau toate. Cât de complicat fusese 
orașul înainte de Marea Dispariţie, mult mai complicat decât își 
putea imagina cineva vreodată. „Asta a făcut Taalhavras înainte 
să moară. Un lanţ de miracole peste alte miracole care 
funcţionează veșnic în spatele cortinei”, își zise ea. 

Începu să construiască un adăpost din ruinele sub-realităţii 
care o înconjura. Pentru Mulaghesh și soldaţii ei, Shara părea că 
dirijează o orchestră invizibilă, dar nu puteau vedea piesele 
inimaginabil de grele pe care ea le așeza la locul lor, întrucât 
structurile divine erau ascunse ochilor lor. „Este ca și cum ai 
face un adăpost din ruinele unui pod”, gândi Shara. 

DE CE FUGI DE NOI? DE CE NE-AI ABANDONAT, OLVOS? 


VP - 384 


„Ce naiba se întâmplă?”, se întrebă ea. 

Manevra un bloc gigantic de piatră încercând să acopere o 
gaură, iar în acel moment totul în jur se întunecă și ea văzu... 

.. Kolkan stătea în fata ei înconjurat de o mare de întuneric, 
iar robele îi fluturau. „M-au întemnițat”, îi șopti el. „M-au închis, 
m-au înghesuit într-un mic colț al universului doar pentru că am 
încercat să-mi ajut poporul. Apoi Jukov a venit la mine, m-a 
vizitat în celula mea și m-a rănit, m-a rănit atât de mult”. 

.„. Kolkan dispăru și în locul lui apăru un bărbat slab, îmbrăcat 
într-un costum de bufon făcut din blănuri, cu o pălărie în trei 
colturi pe care erau prinși clopotei. „A trebuit”, spuse bărbatul. 
Vocea lui răsuna precum tipetele a o mie de grauri. „Ne 
omorau! Ne omorau copiii! Au aruncat cadavrele copiilor noștri 
în gropi comune! A trebuit să fac ceva! A trebuit să mă ascund!” 

Viziunea dispăru. Shara era acoperită de o sudoare rece și 
tremura toată. 

„Trebuie să-i blochez. Trebuie să-i blochez”, își spuse. 

Cu coada ochiului văzu cum se apropiau câţiva soldaţi în 
armuri, cum atingeau ceața și îngheţau. 

— Foc! urlă Mulaghesh. 

Mitralierele îi devorară pe soldaţi și străzile se umplură de 
fâlfâit de grauri. 

Cu mintea, Shara își verifică barierele invizibile. Aproape că 
putea vedea golurile, căci prin acele deschizături cerul avea 
culoarea pergamentului galben. „Afară, Kolkan transformă 
lumea reală făcând-o a lui - influența lui divină”. Dislocă și alți 
stâlpi divini ca să astupe găurile, dar în timp ce făcea asta... 

Kolkan apăru și spuse: „Erai mai bătrână decât mine, 
singura care era mai bătrână decât mine. Te-am ascultat, Olvos. 
Când ai plecat mi s-a făcut frică și mi-am întrebat supușii ce să 
fac. Cred că am făcut atât de multe greșeli, Olvos..." 

Kolkan dispăru din nou. Bărbatul slab cu pălăria în trei 
colțuri îi luă locul și începu să urle furios: „Te-am căutat! Te-am 
căutat, Olvos! Erai singura supraviețuitoare în afară de mine! 
Aveam nevoie de ajutorul tău! Am fost nevoit să-mi înscenez 
moartea, să-mi distrug creațiile, să-mi las copiii să moară! Am 
fost nevoit, ani la rând, să mă ascund cu Kolkan în celula lui 
mică și mizerabil!” 


VP - 385 


Shara încercă să se concentreze. „Și Jukov este în viaţă. Dar 
de ce a apărut doar Kolkan când s-a spart geamul?”, gândi ea 
șocată în timp ce astupa acea gaură. 

Erau atâtea găuri mici prin care el - sau ei, sau acel ceva, sau 
ce-o fi fost - putea intra. 

„Nu-l pot opri. Ce fac acum e doar o modalitate de apărare, 
de a întârzia lucrurile în timp ce Bulikovul arde și oamenii mor”, 
gândi Shara. 

Încă cincisprezece soldaţi în armură atinseră ceața și 
îngheţară. Mitralierele lui Mulaghesh îi făcură bucățele. Graurii 
își luară zborul ca un nor de muște. 

„„. Kolkan apăru în fața ei. „Ce pot să fac? Ce putem face?” 

„.„. Jukov apăru, urlând cu furie. „Să-i omorâm pe toți! Să-i 
omorâm pentru ce ne-au făcut! Incest și matricid, durere și 
orori! Propriii mei urmași, propriul meu neam Binecuvântat se 
ridică împotriva noastră și ne măcelărește ca pe niște oi! Să-i 
ardem! Să le dăm foc!” 

Shara înţelese. „Nu... nu, nu este posibil. Am văzut o singură 
zeitate în Cetatea de Scaun a Lumii, am auzit o singură voce, 
nu-i așa?” 

Pașii soldaţilor în armură răsunau metalic. Mitralierele ţipară. 
Graurii se avântau spre cer. 

Apoi cerurile se unduiră ca suprafața unui lac întunecat. 

Vocea lui Kolkan rasună peste tot Bulikovul: OPRIȚI-VA! 

Imediat, armata de soldaţi metalici se opri. 

Shara simţea cum un ochi imens se învârtea să o privească. 

Se uită de-a lungul străzii din fața Ambasadei. O siluetă înaltă, 
înveșmântată în robe, o privea de la o foarte mică distanţă. 

Kolkan își înclină capul. TU NU EȘTI OLVOS, spuse el. 

Shara încerca disperată să pună laolaltă piesele divine și 
astfel să-și protejeze oamenii, compatrioţii. 

Kolkan clătină din cap. TRUCURI ȘI JOCURI, spuse el. 

Aerul vibra. Râuri de soldați în armuri ieșeau de pe alei și se 
aliniau toţi pe strada care ducea spre ambasadă. 

SUNT DOAR TRUCURI ȘI JOCURI. 

Marea de soldaţi metalici se întoarse spre ambasadă 
mărșăluind către ea. 

— Nu, nu, nu, nu! șopti Shara. 

Brusc, simţi o imensă presiune asupra tuturor barierelor pe 
care le construise. Râul de apă îngheţată începu să se destrame, 


VP - 386 


adăpostul ei divin începu să scârţâie, mintea îi tremura. Nebunia 
o inunda ca apa care intra într-un vapor care se scufunda. 
Incercă să se împotrivească. „Dar este ca și cum o insectă ar 
încerca să împingă piciorul unui om”. 

Apa îngheţată dispăru. Străzile erau pline de soldaţi 
strălucitori. Trei dintre ei loveau zidul Ambasadei cu săbiile lor, 
care străpungeau piatra albă. Soldaţii saypurieni cădeau pe 
spate începând să urle. Spre surprinderea Sharei, micuțul Pitry 
Suturashni urlă un strigăt războinic, se duse la mitraliera 
abandonată și deschise focul. Shara încercă să folosească 
Lumânarea lui Ovski, dar simţea că în aer nu mai exista oxigen 
și nu putea face nici măcar o scânteie. 

Totul o împingea, o împingea tare, foarte tare, ca apele unui 
râu acumulat într-un baraj. 

„Voi muri la fel cum au murit nenumărați saypurieni”, gândi 
ea. 

O mie de soldaţi divini împingeau în zidurile ei invizibile. 

„Strivită de mașinăria divină”. 

Și atunci, unul dintre soldaţii saypurieni de lângă ea strigă: 

— Uitaţi-vă! In cer! Vapoare! Sunt vapoare care merg în aer 

Shara simţea presiunea eliberată. Căzu la pământ încercând 
să respire, pe jumătate moartă. 

Se uită peste zid și îl văzu pe Kolkan privind în sus. Se părea 
că acele apariţii erau o surpriză și pentru el. 

„Nu, nu! Vapoarele lui Volka sunt aici. După atâta luptă, 
vapoarele lui Volka ne vor omori” se gândi ea tușind, înecându- 
se. 

Incercă să vadă prin lacrimile care-i scăldau ochii... și, spre 
surprinderea ei, observă că pe cer era un singur vapor. 

— Ala este un steag drey/ing? se auzi vocea unui alt soldat. 

— İl recunosc. Este steagul regelui Harkvald. Ce dracului se 
întâmplă! întrebă Mulaghesh. 

— Sigrud, spuse Shara. 

e 

Vasul Mornvieva, pe care se aflau cândva douăzeci și trei de 
suflete, era acum manevrat de un singur pasager clandestin, 
tăind norii și vântul ca într-un vis. Sigrud stătea la cârmă, 
fumându-și pipa și făcând un viraj ușor spre sud-sud-vest. 

Râdea. Nu-și mai amintea ultima oară când râsese. Se afla pe 
un vapor pentru prima dată în foarte mulți ani și cu pipa în 


VP - 387 


gură... Era o fericire pe care credea că nu o va mai simţi 
niciodată. 

„Nu există plăcere mai mare decât să navighezi din nou pe 
vapor”. 

Pe catargul din fața lui era o placă mare de oţel care susținea 
un inel foarte mare. Odată, aici erau legate douăzeci și trei de 
cabluri care îi ţineau pe membrii echipajului. Totuși, acum erau 
doar douăzeci și trei de cabluri tăiate care atârnau de inel și 
zdrăngăneau bătute de vântul turbat. 

Sincer, lui Sigrud nu-i fusese niciodată mai ușor să captureze 
un vas. Dacă îndrepţi un tun spre celelalte vapoare ale flotei, 
tragi o dată (Sigrud își zisese că acel vapor nu fusese gândit să 
tragă cu toate tunurile în același timp și se consideră norocos că 
nava nu se dezintegrase în urma presiunii), fugi pe punte în 
toată confuzia generată, tai toate cablurile, apuci cârma și 
întorci nava cu susul în jos cât mai ușor. 

Sigrud rânji malefic, amintindu-și de toate acele umbre negre 
care cădeau din cer, grăbindu-se să îmbrăţișeze pământul. 

Restauratorii pariaseră că Saypurul nu se aștepta ca 
pământul să fie atacat din cer, dar nici ei nu se gândiseră la un 
atac venit din aer. 

Sigrud văzu ambasada jos, atacată de un râu de soldaţi de 
argint în timp ce o siluetă îmbrăcată în robe cenușii stătea în 
spatele lor. 

Îndreptă vaporul în direcţia aceea și coborî sub punte. Se 
așteptase la așa ceva, astfel că pregătise toate tunurile, dar 
unele mai aveau nevoie de mici ajustări. 

„Drept înainte. Ochesc mai întâi locul unde începe acea linie 
argintie și merg în jos”, își reaminti Sigrud. 

— Foc! zise el. 

Și începu să se plimbe printre tunuri. 

e 

Sunetul scos de primul tun cu calibrul de 152 de milimetri 
semăna cu zgomotul făcut de un munte care se surpa. 

— Jos! urlă Mulaghesh, dar Shara nu o ascultă. 

Se întoarse spre stradă, ridică o pătură groasă de zăpadă 
moale și îi porunci să stea nemișcată. 

Primul rând de soldaţi în armură explodă. Chiar dacă armura 
divină fusese creată să le protejeze de multe lucruri, zeitățile nu 
se așteptaseră niciodată la tunuri de calibru 152. 


VP - 388 


Shara și soldaţii de pe baricade fură aruncaţi pe spate de 
suflul exploziei. Metalul ricoșă înfigându-se în fațadele clădirilor. 
Șrapnelul zbură în pătura de zăpadă, încetini, apoi căzu ușor la 
pământ. Cerul se întunecă de grauri. 

O altă bubuitură se auzi în ceruri... apoi alta și alta, ca și cum 
o furtună cu tunete și fulgere se dezlănţuia deasupra lor. 
Exploziile uriașe reverberau de-a lungul străzii către Kolkan, 
care stătea cu capul înclinat, gândindu-se: „E ciudat. E foarte 
ciudat”. 

e 

Sigrud privea mulțumit cum armata divină era decimată de 
tirul tunurilor. Schimbă cursul Mornvievei și ţinti prova spre 
silueta în robe. „Câteva sute de obuze care explodează vor face 
ceva distrugeri” își zise el. 

Văzu o clădire albă cu acoperiș de cristal, aparţinând 
vechiului Bulikov. „Ce caută toate clădirile astea albe aici?”, se 
întrebă el în timp ce mergea într-o parte a navei, pregătindu-se. 

— Probabil că nu voi supraviețui, spuse el tare. 

Apoi ridică din umeri. „Oricum mi-am imaginat că voi muri pe 
vapor”. 

Sigrud sări. 

Acoperișul de cristal veni spre el mult prea repede. Văzu cerul 
strălucind. 

„Mâna. Nu mă mai doare 

Cerul se rupse. 


mA 
| 


și dădu el seama. 


Shara se ridică la timp pentru a vedea cum burta navei de 
oțel tăia fumul de deasupra lor. O siluetă mică și neagră zbură 
de pe o parte a vaporului și ateriză într-una dintre clădirile albe. 

Kolkan urmări curios cum vaporul de metal cobora tot mai jos, 
cu viteză, chiar deasupra lui. Aripile sale distrugeau fațadele 
caselor, aruncând cu pietre în stradă. 

Shara își dădu seama ce era pe cale să se întâmple. Mai 
aruncă un strat de zăpadă în sus și încă unul și încă unul și apoi 
urlă. 

— Plecaţi de lângă zid! Toată lumea să plece de lângă zid! 

Kolkan privea cu surprindere cum prova navei ateriza spre el 
izbindu-l cu putere în frunte. Vaporul se făcu fărâme. 

Lumea se transformă în foc. 


VP - 389 


În stare de șoc, Shara asurzi și orbi. 

Lumea răsuna, ţiuia, se făcea fărâme, se prăbușea, piuia, 
fâlfâia. 

Shara era sigură că drogul pe care îl luase nu o ajuta deloc. O 
auzi pe Mulaghesh văitându-se lângă ea. 

— Mâna mea, mâna mea. Nenorocita mea de mână, urla 
guvernatoarea. 

Shara se ridică și se uită prin porţile îndoite și rupte. La 
început văzu doar fum și foc. Apoi, încet-încet, vântul împrăștie 
fumul. 

Clădirile, magazinele și casele de pe strada care ducea la 
ambasadă fuseseră despicate în două. Grinzi de lemn și jumătăţi 
de tavane cădeau peste fundaţiile dezgropate. Strada fusese 
transformată într-un șanț ce fumega plin de pietre. Graurii 
stăteau pe pervazuri, pe stâlpi, pe trotuare, privind în tăcere... 
ceva. 

Kolkan stătea în mijlocul străzii puţin aplecat, iar roba îi 
flutura în fum. 

„Nu. Nu este Kolkan”, gândi ea. 

Shara se ridică, scoase săgeata din plumb negru din buzunar 
și se îndreptă spre zeul tăcut. 

— A durut, nu-i așa? ţipă ea. 

Zeitatea nu răspunse. 

— Nu ai experimentat niciodată puterea distructivă a 
timpurilor noastre moderne, spuse Shara. Poate că 
modernitatea nu te acceptă așa cum nici tu nu o accepți. 

Zeul își înălță capul să o privească, dar nu făcu nimic altceva. 

— Poate că mai poți lupta. Dar nu cred că mai ai determinare. 
Lumea asta nu te mai vrea. Și, mai mult decât atât, nici tu nu o 
vrei. 

— EU SUNT DURERE, spuse el nervos. 

— Și plăcere, spuse Shara stând în fața lui. 

— EU SUNT JUDECATĂ, ezită el puţin. 

— Eşti necinste. 

— EU SUNT ORDINE, spuse el sfidător. 

— Eşti haos. 

— EU SUNT LINIȘTE! 

— Eşti nebunie. 

— EU SUNT DISCIPLINĂ! 

— Eşti revoltă. 


VP - 390 


— EU SUNT KOLKAN, spuse el tremurând de furie. 

Shara dădu din cap dezaprobator. 

— Ești Jukov. 

Zeitatea amuţi. Chiar dacă nu-i putea vedea ochii, Shara știa 
că o privea. 

— Jukov și-a înscenat moartea, nu-i așa? A văzut ce se 
întâmpla pe Continent, așa că și-a înscenat moartea și s-a 
ascuns și a trimis în lume o copie a lui. Până la urmă, era zeul 
trucurilor. Textele vechi spuneau că s-a ascuns într-un geam, 
dar nu ne-am dat seama ce însemna asta... Sau cel puţin eu nu 
mi-am dat seama până azi, când am văzut celula lui Kolkan - un 
geam complet limpede. 

Zeul își lăsă capul în jos. Părea că tremură ușor. Apoi își 
scoase robele cu o mână. 

Era Kolkan, omul aspru făcut din lut și piatră. 

Era Jukov: omul slab, care râde, îmbrăcat în blănuri și 
împodobit cu clopoței. 

Erau amândoi. Ambele zeități împreunate, lipite, transformate 
într-o singură persoană. Capul lui Kolkan și faţa distorsionată a 
lui Jukov, aflată la ceafa lui Kolkan. O mână pe o parte, un braţ 
bifurcat cu doi pumni încleștaţi pe cealaltă parte. Două picioare, 
dar un picior avea două tălpi. 

O figură umană transformată și torturată se uita la ea confuz. 
Apoi fețele lui începură să plângă. Cele două guri ţipau cu două 
voci. 

— Eu sunt totul! Eu sunt nimic! Eu sunt începutul și eu sunt 
sfârșitul! Eu sunt focul și eu sunt apa! Eu sunt lumina și eu sunt 
întunericul! Eu sunt haosul și eu sunt ordinea! Eu sunt viața și 
eu sunt moartea! 

Se întoarse și se uită la clădirile distruse din Bulikov. 

— Ascultă-mă! continuară vocile. Vrei să mă asculţi? Eu te-am 
ascultat pe tine! Mă asculţi și pe mine? Spune-mi ce trebuie să 
fiu pentru tine! Spune-mi! Te rog, spune-mi! Te rog, spune-mi! 

— Inţeleg acum. Celula a fost gândită doar pentru Kolkan, nu-i 
așa? 

— Ca Jukov să se ascundă acolo, a trebuit să devină Kolkan, 
spuse zeitatea. 

Işi acoperi urechile cu mâinile de parcă ar fi auzit un zgomot 
foarte iritant. 


VP - 391 


— Prea multe lucruri, prea multe într-unul singur, continuă 
zeitatea. A trebuit să fiu prea multe lucruri. A trebuit să fiu 
supus prea multor oameni. Prea mult, prea mult, lumea este 
prea mult. Nu mai vreau să fac asta. Nu mai vreau să fiu zeul 
acestei lumi, spuse el privind-o pe Shara rugător. 

Aceasta se uită la mica lamă neagră pe care o ţinea în mână. 

Zeul îi urmări privirea, încuviinţă și spuse cu cele două guri. 

— Fă-o! 

În ciuda a tot ceea ce se întâmplase, Shara ezită. 

— Fă-o! N-am știut niciodată ce doreau ei. Nu am știut 
niciodată cu adevărat ce voiau ei să fiu, spuse zeul și 
îngenunche. Fă-o! Te rog! 

Shara se duse în spatele lui, se aplecă și îi puse lama la gât. 

— lmi pare rău, spuse ea. 

— Mulţumesc, șopti zeitatea. 

Shara îl apucă de frunte și îi tăie gâtul. 

Zeitatea dispăru într-o clipă, de parcă nici nu fusese acolo 
vreodată. 

Aerul se umplu de zgomote asurzitoare atunci când sute de 
zgârie-nori albi se prăbușiră, iar Shara auzi ţipetele a numeroși 
grauri ce-și luau zborul. 


VP - 392 


e CE ESTE SEMĂNAT e 


„Un istoric bun păstrează trecutul în minte și viitorul în 
inima”. 


Despre istoria pierdută, 
profesor Efrem Pangyui, 1682 


Shara stătea în cada plină de apă caldă dintr-o cameră 
întunecată, încercând să nu se gândească la nimic. Lenjeria albă 
de corp i se lipea de trup. Deși ochii îi erau acoperiţi cu bandaje 
pentru a-i feri de lumină, tot mai vedea explozii de lumină 
colorată și cuvinte pline de culoare. Avea o migrenă cumplită. 
Nu era încă sigură dacă ar fi preferat mai degrabă să moară pur 
și simplu din cauza drogului. Nu se așteptase că va avea de 
înfruntat o mahmureală atât de infernală și de psihedelică. 

Ştia că era norocoasă că avea totuși parte de îngrijiri. Toate 
spitalele din Bulikov erau pline de răniţi. Numai aici, la spitalul 
din sediul birourilor guvernatoarei, Shara și camarazii ei puteau 
fi îngrijiţi. 

Auzi o ușă deschizându-se și cineva intră ușor. 

Shara se ridică. 

— Câţi? întrebă ea răgușită. 

Persoana se așeză ușor pe scaunul de lângă cadă. 

— Câţi? întrebă ea din nou. 

— Am ajuns la peste două mii acum, se auzi vocea lui Pitry. 

Shara închise ochii și simţi lacrimi calde pe obraji. 

— Generalul Noor ne informează că este, până la urmă, un 
lucru bun, în ciuda a ceea ce s-a întâmplat. Mare parte din 
Bulikov a fost devastat - adică partea aceea din oraș care era 


acolo înainte să apară clădirile din Vechiul Bulikov -, dar 
aproape toate acele clădiri noi au fost distruse când l-ai omorât 
pe Kolkan. 


— Nu era Kolkan. Dar treci la subiect, te rog. 

— Aăă... Generalul Noor consideră că cele două mii de victime 
reprezintă un număr mic, date fiind distrugerile. E de părere că 
i-ai distras atenţia lui Kolk... ah, el crede că i-ai distras atenţia 


VP - 393 


zeităţii și ai încetinit-o și astfel orașul a putut fi evacuat. Și 
foarte mulţi oameni, din câte am înţeles, au fost transformați în 
păsări. După ce zeitatea a murit, toți s-au transformat la loc în 
oameni. Erau nedumaeriţi, le era frig și nu aveau haine. 

— Nu mai spune! 

— Da. Dealurile din jurul Bulikovului erau pline cu sute de 
oameni dezbrăcaţi. Hipotermia a devenit o problemă, deși i-am 
adunat, i-am îmbrăcat și am avut grijă de ei cât de bine am 
putut. Noor a întrebat dacă ai cumva vreo explicaţie pentru 
asta. 

— A fost o magie pe care Jukov obișnuia s-o facă și care a 
funcţionat la o scară mai mare. Când dorea să ascundă pe 
cineva, îl transforma într-un stol de grauri. Cred că a făcut asta 
ca să salveze cât mai mulţi oameni de ura lui Kolkan. Jukov pur 
și simplu și-a extins protecția asupra lor: decât să pățească 
ceva, mai bine zburau în înaltul cerului. Cum de au murit atât de 
mulți? întrebă Shara. 

— Mulţi și-au pierdut viaţa când s-au dărâmat clădirile, dar 
cele mai multe victime au apărut în timpul evacuării. Se pare că 
s-au călcat în picioare. 

„Ce cuvânt neutru este victimă. Şi cât de plăcut trebuie să fie 
să stai în spatele unui birou și să reduci o viaţă pierdută la o 
simplă statistică”, se gândi Shara. 

— E o tragedie, Pitry. O tragedie oribilă și monstruoasă. 

— Ei bine, da, dar... era zeitatea /or, nu-i așa? Și făcea ce i-au 
cerut ei, nu? 

— Nu, spuse Shara. 

Apoi continuă: 

— Și da. 

— Generalul Noor știe că recuperarea ta ar putea fi mai mult 
de natură psihică decât fizică... dar m-a rugat pe mine să văd 
dacă pot obţine informaţii clasificate despre asta, spuse Pitry. 

— Ai fost promovat, Pitry. Felicitări! 

Pitry tuși puţin stânjenit. 

— Oarecum, da. Sunt asistentul Birourilor Guvernatorului 
Regional. Mai ales că cei mai mulţi angajaţi ai Ambasadei și ai 
guvernatoarei polisului sunt... indisponibili. 

— Te-ai comportat admirabil în timpul luptei. O meriţi. Cum se 
simte Mulaghesh? 


VP - 394 


— Este într-o stare stabilă. Braţul nu i-a putut fi salvat. A fost 
strivit prea tare. Dar măcar nu era braţul ei bun. 

Shara oftă. 

— Totuși se comportă normal. Se ambiţionează să fumeze în 
spital, deși a supărat pe toată lumea cu asta. Dar tot nu ascultă. 
De cealaltă parte, Sigrud... 

Shara se încordă. „Te rog, nu și el”, gândi ea. 

— ... a reușit să uimească toți doctorii. 

— Cum așa? 

— În primul rând, pentru că este în viată. Și în timp ce îi 
scoteau cioburile - un kilogram de cioburi - și șrapnelul din răni, 
au descoperit... zise el și se auzi o hârtie fâșâind... patru vârfuri 
de săgeți, un glonț, cinci săgeți de origine tribală. 

„De la Qivos. l-am zís atunci să se ducă la doctor” își spuse 
Shara. 

— Și șase dinţi care par să fie de la un rechin. Doctorii au tras 
concluzia că toate acestea proveneau de la răni făcute cu mult 
timp înainte, continuă Pitry. 

— Da, corect. Dar va supravieţui? 

— Da. Probabil va șchiopăta pentru tot restul vieţii și va avea 
o mobilitate limitată a braţului stâng, dar va supraviețui. Și 
părea foarte fericit. 

— Fericit? Sigrua? 

— Aha. M-a întrebat cum mă simt și mi-a dat ceva bani ca să- 
mi iau - Pitry tuși încă o dată - o damă de lupanar. 

„Măi, măi! Părăsești lumea pentru câteva zile și auzi zvonuri 
că totul se schimbă”, se gândi Shara. 

— Nu-mi face plăcere să te întreb, dar generalul Noor insistă 
să afle despre problema cu zeitatea sau zeitățile... 

Ea nu răspunse. 

— Chiar dacă nu ai ajuns la o concluzie bine definită. Chiar 
dacă este doar părerea ta. Sunt sigur că o va lua în considerare. 

Shara oftă și lăsă apa caldă să-i intre în ochi. „Să-mi spele 
toate amintirile. Să spele toate acele morţi”, gândi ea. 

Până la urmă făcu un rezumat al concluziilor ei despre Jukov 
care se ascunsese în același geam cu Kolkan. 

— Cred că Jukov a fost cel care a scufundat Cetatea de Scaun 
a Lumii prin metode divine ca să-și asigure o ascunzătoare. Dar 
înainte să facă asta, a trimis o creatură de-a sa - probabil un 
mhovost deghizat în el - să se întâlnească cu Kajul și să se 


VP - 395 


predea. Pe acesta l-a executat Kajul. lar după asta, Jukov și-a 
distrus toate creațiile tocmai ca să nu se creadă că mai era în 
viaţă. 

— Și de ce a făcut toate astea? 

— Ca să se răzbune, cred. Putea fi un zeu foarte vesel până îl 
călcâi pe coadă. Atunci devenea foarte răzbunător. Jukov știa 
despre Kaj că avea o armă asupra căreia el nu avea nicio 
putere, așa că a preferat să aștepte și să se întoarcă după ce 
această ameninţare trecea. Nu sunt sigură cum a plănuit să se 
întoarcă - poate a aranjat vreo metodă de a intra în contact cu 
cineva care căuta cu ardoare o zeitate - și asta ar explica și cum 
a ajuns la Volka Votrov. Oricum, după cum am mai spus, asta e 
doar o presupunere. Dar mă îndoiesc că Jukov se așteptase la 
efectele secundare apărute în urma întemniţării alături de 
Kolkan. 

— Te referi la faptul că s-au contopit? 

— Da. Chestia aia distorsionată mi-a zis că închisoarea fusese 
făcută doar pentru Kolkan. Ca să stea acolo, Jukov s-a lipit ușor, 
dar sigur, de Kolkan, poate chiar a fost absorbit de către el. Erau 
două zeități diametral opuse: haos și ordine, desfrâu și 
disciplină. Până la urmă, Jukov a fost cel care le-a convins pe 
celelalte zeități să-l întemniţeze pe Kolkan. Rezultatul final a fost 
acea creatură nebună și confuză care m-a implorat să o ucid. 

— Noor vrea de la mine să confirm că nu vor mai apărea alte 
zeități. 

— Pot doar să confirm că nimeni nu știe unde se află Olvos, 
care acum este singura zeitate în viață. Nimeni nu a mai văzut-o 
de aproape o mie de ani și nu cred că va fi vreo ameninţare. De 
la dispariţia sa, care s-a întâmplat cu mult timp înainte să se 
nască Marele Kaj, Olvos nu s-a arătat câtuși de puţin interesată 
de problemele lumești. 

— Și vrem, de asemenea, să avem confirmarea că puterile pe 
care le-ai experimentat sub influența drogului nu se pot repeta. 

— De asta nu pot fi sigură... dar probabil că nu se va 
întâmpla. Continentul devine tot mai puţin divin, ceea ce 
înseamnă că pietrele filosofale oferă acces la din ce în ce mai 
puţine puteri. 

— Doar de asta aveai nevoie în trecut? Luai o mână de pastile 
și aveai puterile unei zeități? întrebă Pitry. 

Shara zâmbi. 


VP - 396 


— În caz că ai uitat, zeitatea aproape că m-a strivit ca pe o 
insectă atunci când i-am captat atenţia. Puterile mele cu 
siguranţă nu erau divine. Dar m-a ajutat și faptul că am citit 
foarte multe despre zeități, poate chiar mai multe decât 
iluminaţii Continentului din Epoca de Aur. Și așa funcționau 
lucrurile pe aici. Există texte ce vorbesc despre preoţi care luau 
foarte multe droguri și făceau miracole incredibile, dar de cele 
mai multe ori mureau imediat după asta, spuse ea masându-și 
fruntea. Sincer, aproape că-i invidiez. 

Pitry tăcu pentru o vreme. 

— Ziarele din Ghaladesh... spun despre tine că ești o ero... 

— Nu-mi spune. 

— Dar ești elogi... 

— Nu vreau să aud nimic despre asta. Ei nu știu ce înseamnă. 
Ar trebui să je/ească, spuse Shara. 

În mintea ei îl vedea pe Vohannes ridicând un deget 
tremurător și arătând spre ușă. E posibil să fi fost continentali 
majoritatea celor care au murit, da. E posibil să fi fost 
continentalii cei care - neștiind și fiind păcăliţi - au eliberat o 
zeitate continentală și au rugat-o să ne atace. Dar eu am fost 
întrebată de multe ori, cu mult timp înainte de această 
catastrofă, dacă puteam ajuta Continentul în vreun fel. Probabil 
era deja prea târziu când am auzit acele rugăminţi. Am fost 
avertizată că asta se va întâmpla, dar am ales să ascult de 
politică. 

— Noor e hotărât să ajute supraviețuitorii, domnişoară 
diplomat-șef. Saypurul va ajuta Bulikovul să supravieţuiască, 
spuse Pitry. 

— Să supravieţuiască. Să supravieţuiască și apoi ce? întrebă 
Shara scufundându-se tot mai mult în cadă. 

Apa îi umplu urechile și îi acoperi faţa. 

e 

Trei zile mai târziu, Shara verifica eforturile de recuperare 
alături de comitetul executiv al generalului Noor. Mașina 
blindată zorea pe străzile distruse ale orașului, izbindu-se de 
sfărâmături, ceea ce nu era de prea mare ajutor pentru Shara, a 
cărei durere de cap abia dacă se calmase puţin. Era nevoită să 
poarte ochelari fumurii, pentru că lumina soarelui încă o deranja 
- doctorii îi spuseseră că această problemă ar putea fi 
permanentă. 


VP - 397 


Acceptase asta oarecum ușor. „M-am uitat la lucruri care nu 
trebuiau privite și nu am scăpat neafectată”. 

— vă asigur că nu este necesar, spuse dezaprobator 
generalul Noor. Avem totul sub control. Și dumneavoastră 
trebuie să vă recuperaţi, diplomat-șef Komayd. 

— Este de datoria mea ca diplomat-șef al Bulikovului să mă 
preocup de bunăstarea orașului în care am fost numită. Mă voi 
duce unde doresc. Și am de rezolvat și câteva probleme 
personale. 

Ceea ce văzu o răni. Părinţi și copii acoperiţi de bandaje. 
Spitale de campanie pline ochi cu răniţi, barăci, rânduri întregi 
de coșciuge de lemn, unele chiar foarte mici. 

„Dacă l-aș fi descoperit pe Volka mai devreme, poate că toate 
astea nu s-ar fi întâmplat niciodată”, gândi ea. 

— Este ca Marea Dispariţie, spuse ea. Este la fel cum a fost 
după Marea Dispariţie. 

— V-am avertizat că n-o să vă placă ce veţi vedea, spuse Noor 
încet. 

— Ştiam că nu-mi va plăcea ce voi vedea. Dara ști diferă de a 
vedea. Și este responsabilitatea mea să văd. 

— ladul nu este chiar atât de negru. Avem parte și de ceva 
ajutor local. 

Noor arătă spre o secţiune a unui spital de campanie în care 
lucrau continentali fără păr, desculți și îmbrăcaţi cu robe 
galbene. 

— Acești oameni au năvălit peste noi și au preluat unele 
cazuri. Sunt un dar de neprețuit, aș putea spune. Preiau multe 
responsabilități până primim mai mult ajutor din Ghaladesh. 

Unul dintre călugării olvoshtani - o femeie îndesată și scundă 
- se întoarse spre Shara și făcu o plecăciune adâncă în faţa ei. 

Shara se aplecă și ea și își dădu seama că plângea. 

— Domnișoara  diplomat-șef,  sunteţi...? Doriţi să ne 
întoarcem? întrebă Noor puţin speriat. 

— Nu, nu, răspunse Shara. Mă simt chiar bine. 

Se duse la călugăriţa olvoshtană și mai făcu o plecăciune. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru tot ce faceți. 

— Nu e mare lucru, spuse călugărița și zâmbi călduros. 

Ochii ei erau mari și aveau o culoare stranie, maro-roșie, 
culoarea tăciunilor. 

— Te rog, nu plânge. De ce plângi? întrebă femeia. 


VP - 398 


— Eu doar... Este atât de bine că aţi venit fără să fiți chemați. 

— Dar am fost chemaţi. Suferinţa ne-a chemat. A trebuit să 
venim. Te rog, nu plânge, spuse femeia și o luă de mână pe 
Shara. 

Aceasta simţi în palmă ceva uscat și pătrat. „Un bi/ețeP”. 

— Îţi mulţumesc oricum. Îţi mulţumesc foarte mult, spuse 
Shara. 

Călugărița mai făcu o plecăciune, iar Shara li se alătură 
oamenilor lui Noor pentru a-și continua drumul. Când rămase 
singură, scoase din buzunar bileţelul primit de la călugăriţă: 

Cunosc un prieten de-al lui Efrem Pangyui. Vino în seara asta 
în fața porților birourilor şi te voi duce la el. 

Shara se duse către un foc din apropiere și arse biletul. 

e 

Aerul din locurile aflate în afara Bulikovului era rece, dar nu la 
fel de rece ca înainte. Shara privea cum respirația ei făcea doar 
un nor mic de abur și își dădu seama că venea primăvara. 
„Anotimpurile ignoră chiar și moartea unei zeități”. 

Dealurile din spatele zidurilor biroului guvernatoarei căpătau 
o formă domoală în lumina stelelor de deasupra. Luna era o 
pată albă în spatele norilor și drumul o panglică alb-gălbuie. 

Se auzeau pași în întuneric. Shara privi în jur ca să se asigure 
că nu erau gardieni. 

— Eşti acolo? întrebă Shara. 

— Pe aici, se auzi în șoaptă răspunsul. 

La marginea pădurii se zări pâlpâirea unei lumânări, dar totul 
dură doar o secundă. 

Shara se îndreptă spre acel loc. Cineva își dădu jos gluga 
lăsând să i se vadă capul ras. Pe măsură ce se apropia, Shara 
recunoscu faţa călugăriţei de la spital. 

— Cine ești tu? întrebă Shara. 

— Un prieten, spuse femeia și îi făcu semn Sharei să se 
apropie. Îţi mulțumesc că ai venit. Eşti singură? 

— Da. 

— Perfect. Te voi conduce restul drumului. Te rog să mă 
urmezi îndeaproape. Foarte puţini au mers pe acest drum - 
poate fi periculos. 

— La cine mă duci? 


VP - 399 


— La un alt prieten. Încă mai ai multe întrebări, îmi dau 
seama. Cunosc pe cineva care ar putea să-ţi răspundă, spuse 
femeia, se întoarse și o conduse pe Shara prin pădure. 

Razele lunii alunecau pe umerii călugăriţei în timp ce 
mergeau. 

— Nu-mi poţi spune mai multe? 

— Aș putea să-ţi spun foarte multe. Dar asta nu-ţi va fi de 
niciun ajutor, spuse femeia. 

Shara o urmă iritată. 

Drumul devenea tot mai întortocheat la fiecare pas. Shara se 
întreba dacă făcuse bine că se întâlnise cu femeia aceea în faţa 
sediului guvernatoarei, apoi își dădu seama că nu observase 
niciodată cât de mare era pădurea de acolo. 

Drumul începea să urce. Shara și călugărița călcau atent 
peste denivelările pline de grohotiș, peste albiile cu pietre albe 
ale pârâurilor și printre păduri de pini. 

„De unde au apărut pinii ăștia aici?”, se întrebă Shara. 

Respirația ei precipitată se transformă în nori mari de aburi. 
Ajunseră în vârful unui deal, iar Sharei i se deschise vederii un 
peisaj pietros, alb, acoperit de zăpadă. „Credeam că vremea 
începe să se încălzească”. 

— Ce este locul acesta? întrebă Shara. 

Călugăriţa îi făcu semn să înainteze fără să se uite la ea. 
Picioarele ei dezgolite lăsau mici urme în zăpadă. 

Traversară dealurile și râurile îngheţate. Lumea era de 
alabastru, fără culoare, cu bucle și linii de la lună și gheață, totul 
pe un fundal negru. Dar în faţă, un foc roșu strălucea printre 
trunchiurile unor pini. 

„Știu de locul ăsta. Am citit despre el”, își zise Shara. 

Intrară în pădurice. Trunchiuri de copaci erau așezate lângă 
foc pe post de bănci și un raft de piatră pe care erau așezate 
câteva cești de piatră și un ceainic se sprijinea de un copac. 
Shara se aștepta să iasă cineva dintre copaci și să-i întâmpine, 
dar nu era nimeni. 

— Unde sunt? Unde este prietenul pe care ai vrut să-l cunosc? 

Călugăriţa merse la ceainic și umplu două cești. 

— Nu a ajuns încă? întrebă Shara. 

— Este deja aici, spuse femeia. 

Își scoase roba, spatele ei era gol, iar sub robă nu avea nimic 
altceva în afara unei fuste din blănuri. 


VP - 400 


Se întoarse și îi întinse Sharei o ceașcă. Era caldă, de parcă 
stătuse pe o flacără. „Dar ceașca a fost doar în mâna ei”, gândi 
Shara. 

— Bea, spuse călugăriţa. Te va încălzi. 

Shara nu bău. Se uită foarte suspicioasă la femeie. 

— Nu ai încredere în mine? 

— Nu te cunosc, spuse Shara. 

— Eşti sigură? zâmbi femeia. 

Focul i se reflectă în ochi și aceștia străluciră ca niște bijuterii 
portocalii. Chiar și când se îndepărtă de la foc, faţa ei părea 
aprinsă de o lumină caldă, pâlpâitoare. 

O lumină în întuneric. 

„Nu. Nu. Nu, nu se poate” gândi Shara. 

— Olvos? șopti ea. 

— Eşti o fată înțeleaptă, spuse femeia și se așeză. 

e 

— Cum...? Cum...? 

— Încă n-ai băut. Ar trebui să bei. E bun, spuse Olvos. 

Uimită și confuză, Shara bău din ceașca de piatră și văzu că 
zeitatea avea dreptate. Băutura era caldă și picantă și o simţea 
ca pe un mic tăciune în stomac. Apoi își dădu seama că gustul îi 
era cunoscut. 

— Stai puţin... ăsta e ceal? 

— Da. Sirlang, din Saypur. Îl apreciez din ce în ce mai mult. 
Deși este al naibii de greu de procurat. 

Shara se uită la ea, la ceașcă, la foc, la pădurea din spatele ei. 

— Dar... am crezut că ai plecat, reuși ea să zică. 

— Sunt plecată. Uită-te în jurul tău. Vezi Continentul? Vezi 
Bulikovul? Sunt plecată și sunt fericită că am plecat. Este chiar 
plăcut aici, singură cu gândurile mele, departe de tot acel 
zgomot, spuse Olvos. 

Shara tăcu scufundată în gânduri: „După tot ce s-a întâmplat, 
oare am căzut într-o capcană?” 

— Te întrebi acum dacă nu cumva te-am adus aici ca să mă 
răzbun pe tine, spuse Olvos. 

Shara nu-și putu ascunde frica. 

— Ei bine, am plecat, dar sunt încă o zeitate. Și acesta este 
locul meu. Nu-l pot pierde niciodată. lar inimile celor care mi se 
alătură aici sunt pentru mine cărți deschise. Acum te întrebi, 
Shara Komayd, stră-strănepoata lui Avshakta si Komayd, ultimul 


VP - 401 


Kaj al Saypurului, dacă te-am ademenit de pe Continent să te 
prind singură și să te distrug - să te distrug pentru toate crimele 
familiei tale, pentru crimele tale, pentru nenumăratele distrugeri 
și războaie și legi pe care le-aţi făcut. 

Ochii lui Olvos străluceau puternic, precum niște inele de foc 
pe jumătate ascunse sub pleoape, apoi focul din ochii ei se 
domoli. 

— Dar asta, după cum se spune, ar fi o idioțenie. Un lucru 
prostesc și inutil. Și sunt puţin dezamăgită că te așteptai la așa 
ceva din partea mea. Până la urmă, eu am părăsit lumea când 
Continentul a ales să-și clădească imperiul. Și nu pentru că era 
greșit, ci pentru că era o decizie lipsită de viziune. Timpul are 
darul de a întoarce toate nedreptăţile comise, chiar dacă cei 
care le-au făcut sunt zeități, spuse Olvos. 

Shara încerca însă să se obișnuiască cu ce se întâmpla, dar 
Olvos nu era de/oc cum se aștepta ea să fie o zeitate și nu știa 
ce să creadă. Se purta ca o negustoreasă sau ca o ţesătoreasă 
și nu ca o zeitate. 

— Din această cauză ai părăsit Continentul? Pentru că nu ai 
fost de acord cu Marea Expansiune? 

Olvos scoase o pipă lungă pe care o ţinu câteva momente 
deasupra focului, după care începu să o fumeze uitându-se la 
Shara ca și cum s-ar fi întrebat ce fel de companie era. 

— Ai citit jurnalul profesorului Pangyui, nu-i așa? 

— Da... De unde ș... 

— Atunci știi că începuse să bănuiască faptul că gândurile 
zeităților nu erau în totalitate ale lor, aș putea zice. 

— El era de părere că... există un fel de vot subconștient. 

— Un termen cam dur, dar nu pe deplin inexact. Noi suntem - 
sau eram - zeități, Shara Komayd. Ne tragem puterile din 
minţile, inimile și credințele oamenilor. Dar în faţa celui de la 
care îţi iei puterea ești lipsit de putere, spuse Olvos și desenă pe 
pământ, cu tija pipei, un semicerc. Un popor crede într-o zeitate, 
zise ea și închise cercul, și aceasta le spune ce să creadă. Este 
un ciclu, ca apa care ajunge în ocean, apoi se ridică în ceruri și 
se transformă în ploaie, cade pe pământ și ajunge din nou în 
ocean. Dar este diferit, pentru că ideile au greutate. Au energie. 
Odată ce o idee se naște, se extinde și crește și devine mai grea 
și mai grea până când nu îi poate rezista nimeni, nici măcar 
zeitățile. 


VP - 402 


— Idei cum ar fi? întrebă Shara. 

— Am observat prima dată asta în Noaptea Întâlnirii. Am 
simţit în mine idei, gânduri și porniri care nu erau ale mele. Am 
făcut lucruri nu pentru că îmi doream, ci pentru că simţeam că 
trebuie să le fac - ca și cum aș fi fost un personaj dintr-o 
poveste pe care o scria altcineva. În acea noapte am ales, la fel 
ca restul zeităților, să ne unim, să construim Bulikovul și să 
trăim în ceea ce credeam noi că va fi pace. Dar am fost 
măcinată de această experienţă. 

— Și atunci cum ai putut pleca? Dacă erai legată de dorințele 
poporului tău, cum de te-au lăsat să-i abandonezi? 

Olvos se uită la Shara parcă spunându-i: „Chiar nu poţi să faci 
legăturile singură?” 

— Doar dacă nu cumva poporul tău ţi-a cerut să pleci. 

— Ceea ce au și făcut, spuse Olvos. 

— Dar de ce au făcut așa ceva! 

— Crezuseră că am făcut o treabă bună cu ei, spuse Olvos cu 
o undă de mândrie în glas și se uită la ceașca Sharei. Ai băut 
deja tot ceaiul? 

— Aăă... da. 

— Oho, spuse ea, și îi mai turnă o ceașcă Sharei. O ceașcă de 
ceai din acesta ar fi fost suficientă să scoale un cal din morți. 
Oricum, dacă faci lucrurile astea bine - și tu, ca politician, 
probabil că înţelegi -, ele încep să se perpetueze. Am învățat 
încă de la început să nu vorbesc cu oamenii mei de sus, ci să mă 
cobor puţin printre ei, arătându-le cum să se comporte în loc să 
le spun ce să facă. Și le-am sugerat să facă la fel în relaţiile 
dintre ei. Și că nu au nevoie de o carte plină de reguli care să le 
spună ce să facă, ci să experimenteze și să acționeze. Dar când 
am început să simt asta... această forță în mine, aceste idei care 
mă trăgeau și mă împingeau, amenințând să mă tragă cu ele și 
pe toată lumea după mine... m-am consultat cu cei mai 
apropiaţi supuși, iar ei - Olvos rânji cu o neîncredere voioasă - 
mi-au spus că nu mai aveau nevoie de mine. 

— Glumești. 

— Nu. Relaţia unui om cu o Zeitate este una de reciprocitate 
și am decis de comun acord să ne despărţim. Sincer, toată 
lumea în afara supușilor mei a fost șocată. 

— De ce? 


VP - 403 


— Cred că poporul meu se aștepta la asta și nu i-a deranjat. 
Dar această perpetuare - să creezi un model de gândire și să-l 
lași să funcţioneze - nu dă întotdeauna rezultate bune. Săracul 
Kolkan... nu s-a înţeles niciodată pe el însuși și nici pe oamenii 
lui. 

— Mi-a vorbit. Mi-a spus că a depins de tine, într-un fel, spuse 
Shara. 

— Da, spuse Olvos întristată. Kolkan și cu mine am fost 
primele zeități. Am fost primii care și-au dat seama cum 
funcţionează totul. Dar Kolkan a avut întotdeauna probleme 
privind felul în care controla lucrurile. Și-a lăsat oamenii să-i 
spună ce să facă, iar eu îl priveam de la depărtare cum îi 
ascultă. După cum le-am spus tuturor când am plecat, treaba 
asta nu avea cum să se termine bine. 

— Deci nu crezi că el este singurul responsabil pentru ce a 
făcut? 

— Oamenii sunt ciudaţi, Shara Komayd. Cred în pedepse 
pentru că asta face ca acţiunile lor să fie importante, ca e;să fie 
importanţi. Nu te pedepsește nimeni dacă faci un lucru 
neimportant. Doar uită-te la kolkashtani - ei cred că lumea a 
fost făcută să-i înjosească, să-i umilească, să-i pedepsească și 
să-i ispitească. Totul se învârte în jurul lor, al lor, al lor! Lumea 
este plină de lucruri rele, de lucruri primejdioase, dar în 
continuare totul se învârtea doar în jurul lor! Și Kolkan le-a dat 
ceea ce doreau. 

— Dar asta este... o nebunie. 

— Nu. Este trufie. Și am privit de pe margine cum această 
trufie a ghidat zeitățile pe niște căi care aveau să aducă doar 
distrugere pentru ei și pentru popoarele lor - trufie pe care eu 
am prezis-o și despre care i-am avertizat, dar ei au ales s-o 
ignore. Trufia nu este un lucru nou, Shara Komayd. Și nu a 
dispărut odată cu noi, zeitățile. Doar a migrat. 

— Vrei să spui că a migrat în Saypur? 

Olvos dădu din cap vag - nu era nici da, nici nu. 

— Dar acum ne aflăm la un punct de cotitură în istorie, unde 
fie urmăm vocea trufiei și continuăm pe calea pe care ne aflăm, 
fie alegem o cu totul altă cale. 

— Și ai venit la mine ca să încerci să schimbi asta? întrebă 
Shara. 

— Ei bine, nu ai fost chiar prima mea opţiune, spuse Olvos. 


VP - 404 


Lemnul din foc trosni și scânteile săriră stingându-se apoi în 
pământ. 

— L-ai abordat și pe Efrem, nu-i așa? 

— Da. 

— Te-ai întâlnit cu el pe malul râului în timp ce desena și i-ai 
vorbit. 

— Am făcut mai mult decât atât. Mai intervin din când în 
când, Shara Komayd. Nu e chiar o intervenţie - un „ghiont” ar fi 
un termen mai potrivit. În cazul lui Efrem, l-am ghidat în 
cercetările sale, l-am trimis în unele direcţii care erau mai 
folositoare, l-am verificat din când în când. 

— l-ar fi plăcut să stea de vorbă cu tine, cum stau eu acum. 

— Nu am niciun dubiu. Era un om foarte inteligent și plin de 
compasiune. Am sperat că va găsi o cale să înlăture toate 
nemulțumirile care luau naștere. Dar se pare că m-am înșelat. O 
furie atât de veche poate fi stinsă doar prin violenţă, poate. 
Totuși sper că într-o zi vom putea dovedi contrariul acestui fapt. 

Shara bău și restul ceaiului și își aminti de ceva ce o tulburase 
atunci când citise jurnalul. 

— Tu i-ai lăsat pe birou scrisorile soldatului din armata 
Kajului? Pentru că știu că Efrem nu ar fi omis niciodată un lucru 
atât de important. 

— Da, zise Olvos cu o expresie puţin abătută. Și asta s-ar 
putea să fi fost cea mai mare neglijenţă a mea. Sperasem că va 
înţelege cât de importante erau informaţiile din acele scrisori. 
Dar nu a înțeles. A simţit că informaţia trebuia împărtășită cu 
toată lumea. El nu a aderat la un anumit adevăr, ci la adevărul 
așa cum îl vedea el. Asta a fost marea lui virtute, dar în același 
timp i-a adus și pieirea. 

— Dar... dar ce era atât de important în acele scrisori? 
Plumbul negru? întrebă Shara. 

Olvos lăsă pipa jos. 

— Nu, nu. Poate. Puțin. Dar permite-mi să te întreb: nu te 
surprinde, Shara Komayd, cum a reușit stră-străbunicul tău să 
facă plumbul negru? 

— A făcut experimente pe servitorul lui djinn, nu-i așa? 

— Da. Este adevărat. Dar, chiar și așa, șansele de a face un 
asemenea material sunt destul de mici. 

Shara încercă să scormonească prin informaţiile pe care le 
memorase, dar nu găsi nimic. 


VP - 405 


— N-ai spune că această creaţie a plumbului negru a fost de 
ordin miraculos? întrebă Olvos. 

Acest ultim cuvânt dislocă din mintea Sharei o piatră care 
căzu chiar în mijlocul gândurilor ei. 

Scrierile lui Efrem: „Nu cunoaștem foarte multe despre Kaj. 
Nu știm nici măcar cine a fost mama lui...” 

— Și nu oricine era capabil să facă miracole, spuse Olvos. 

O adiere de vânt bătu ușor printre copaci, iar tăciunii se 
aprinseră mai tare. 

Jurnalul lui Efrem: „Servitorii djinni făceau paturile stăpânilor, 
îi serveau cu mâncare, cu vin... Nu-mi pot imagina ce ar zice 
lumea dacă ar afla că Marele Kaj a fost răsfățat în asemenea 
fel...” 

Un butuc se rostogoli leneș în foc, ca o balenă în mare. 

Și când îl văzu pe Jukov: „Propriii mei urmași, propriul meu 
neam Binecuvântat se ridică împotriva noastră și ne 
măcelărește ca pe niște oi!” 

Fulgii de nea coborau din cer răsucindu-se și se topeau când 
ajungeau lângă foc. 

— Binecuvântaţii erau eroi, legende, Shara Komayd. Copiii 
zeităților și ai muritorilor pe care lumea se dădea peste cap ca 
să-i adăpostească, spuse Olvos încet. 

Shara simţi cum i se învârtește capul. 

— Nu vrei să spui că... 

— Presupun că nimeni nu a ghicit cine era mama lui pentru că 
nimeni n-ar fi crezut vreodată așa ceva, remarcă Olvos. 

e 

— O chema Lisha, spuse Olvos încet. Era spiritul copacilor de 
pe dealuri - al arbuștilor mici și îndoiți care cresc lângă 
Jukoshtan. Probabil i-ai văzut, pentru că au rezistat schimbării 
climatice. Era o creatură foarte drăguță: blândă, liniștită, nu 
foarte deșteaptă, dar dispusă să ajute... Și, de asemenea, foarte 
dispusă să-și ajute tatăl, zise zeitatea trăgând din pipă. Preoţii 
lui Jukov voiau să ajute Saypurul pentru că porumbul și strugurii 
saypurieni ţineau Jukoshtanul pe linia de plutire. Așa că el s-a 
oferit să-și „închirieze” fiica pentru un timp saypurianului care 
avea să le satisfacă cel mai bine nevoile, zise ea și făcu o 
grimasă dezgustată. Afacerea asta nu trebuia să fie una de 
natură sexuală, ci doar ancilară. Apoi s-a întâmplat ceva la care 
nici Jukov nu se aștepta. Lisha și bărbatul care a câștigat-o s-au 


VP - 406 


îndrăgostit. Au ţinut asta secret și ea a rămas în casa lui ca... 
slujnică. 

Shara simţea cum Olvos se umplea de furie. 

— Și când a născut un copil, natura relaţiei lor era atât de 
periculoasă, încât nici măcar copilul nu trebuia să știe. 

Shara se simţea rău. 

— Kajul, șopti ea. 

— Da. Tatăl lui a murit când el era tânăr. Nu i s-a spus 
niciodată că servitorul divin din casa lui era mama lui. Pentru că, 
presupun, a crescut urând zeitățile... Și mama lui, fiind drăguță, 
blândă și nu prea deșteaptă, nu a vrut să-l supere. Apoi s-a 
întâmplat cazul Mahlideshi. 

Ceva căzu în zăpadă și sfârâi. Shara putea vedea că erau 
lacrimi fierbinţi care cădeau de pe obrajii lui Olvos. 

— Și Avshakta si Komayd a decis că trebuia făcut ceva... 

Olvos încercă să vorbească din nou, dar nu putu. 

— Așa că și-a torturat propria mamă ca să găsească o 
modalitate de a ucide zeitățile, spuse Shara. 

Olvos clătină din cap. 

— Și chiar dacă nu știa, pentru că era un Binecuvântat, a fost 
în stare să „născocească” ceva și cu acea născocire să distrugă 
Continentul. 

— După ce și-a omorât detestabila slugă, bineînţeles. 

Shara închise ochii. Grozăvia aceea era mult prea mult pentru 
ea. 

— Am trăit cu această povară prea mult timp. Am reușit doar 
să o sugerez profesorului Pangyui - nu am spus nimănui nimic. 
Dar cred că e bine să spun lucrurile cu voce tare. Este bine să-i 
povestesc cuiva ce s-a întâmplat cu fiica mea, zise Olvos. 

— Fiica ta? Adică tu și Jukov... 

— Putea fi un bărbat foarte atrăgător și chiar dacă vedeam că 
în el mocnea o teribilă nebunie, tot am fost atrasă de el. 

— Te înțeleg, spuse Shara. 

— Inteligentul Jukov și-a dat seama care era situaţia când ne- 
a invadat Kajul. A înţeles că prin mândria și aroganţa lui a adus 
moartea Continentului și a celorlalte zeități. Înainte să se 
ascundă cu Kolkan, ultimul său act de cruzime a fost s-o 
folosească pe una dintre creaturile sale să-i spună acelui 
invadator neînfricat adevărul despre părinţii lui. 


VP - 407 


— Înţeleg, spuse Shara. După ce l-a ucis pe Jukov, Kajul a 
căzut în depresie și practic a băut până și-a pus capăt zilelor. 

— Amărăciunea dă naștere la amărăciune. Rușinea dă naștere 
la rușine, spuse Olvos. 

— Culegi ce ai semănat. Semeni ceea ce culegi, spuse Shara. 

— Mă măgulești citându-mi cuvintele, zise Olvos zâmbind 
pentru o secundă. Am trăit mult timp cu această povară. Și în 
toţi acești ani am știut că balanţa de putere din această lume, 
acest nou tărâm al politicii și comploturilor, avea la bază doar 
minciuni. Saypurul și Continentul se urăsc reciproc, neștiind că 
acum fiecare este produsul celuilalt. Nu sunt separați. Destinele 
lor se împletesc. Când a venit Efrem, am decis că era timpul ca 
secretul să devină public. Dar înţelegi ce înseamnă asta... 
pentru tine. 

Shara era extrem de conştientă de propria respiraţie. Își putea 
simţi inima cum îi zvâcnește în cap și în vene. 

— Da. Înseamnă că eu și familia mea... 

Focul era atât de puternic, încât simţea că-i ardeau ochii. 

— ... avem în vene sânge divin. 

— Da. 

— Noi suntem... lucrurile de care se teme ţara mea cel mai 
mult. 

— Da. 

— Și din această cauză Kolkan și Jukov au crezut că sunt 
Olvos. 

— Probabil că da. 

Shara începu să plângă, dar nu întristată, ci furioasă. 

— Și nimic din ce am făcut nu este adevărat? 

— Adevărat? 

— Lumea se dă peste cap să le facă pe plac Binecuvântaţilor, 
nu? Îi ajută să obţină lucruri mărețe, și asta nu pentru cum o fac, 
ci pentru cine sunt. Oare nimic din ce am făcut... nu contează? 

Olvos trase din pipă. 

— Uiţi că sângele celor Binecuvântaţi se diluează de la o 
generaţie la alta. De multe ori, chiar foarte repede. 

O măsură pe Shara din cap până în picioare, cu ochii 
strălucind. 

— Crezi că ai avut o viaţă ușoară, Shara Komayd? 

— Nu, zise Shara ștergându-se la ochi. 

— Ai primit tot ce doreai? 


VP - 408 


Și-l aminti pe Vo prăbușindu-se la pământ, palid și nemișcat. 

— Nu. 

— Crezi că se va schimba ceva? 

Shara dădu din cap că nu. „Dacă e să se schimbe ceva, sunt 
gata să pariez că se va schimba în mai rău”, gândi ea. 

— Tu nu ești Binecuvântată, Shara Komayd. Chiar dacă ești 
rudă cu mine și cu Jukov, cu zeitățile, lumea te tratează la fel ca 
pe toți ceilalţi - cu indiferenţă. Simte-te norocoasă. Cu celelalte 
rude ale tale... cred că va fi diferit. 

O pală de vânt rece îi atinse gâtul Sharei. Lemnul din foc 
trosni din nou și scânteile se ridicară dansând. 

— Înţeleg, spuse ea. 

— Ti-am spus chiar foarte multe, Shara Komayd, informaţii pe 
care puţini le cunosc. Mă întreb ce ai de gând să faci cu ele. 

Furie, și milă, și durere, și amărăciune se învârteau în mintea 
Sharei, răsucindu-se ca artificiile. Și sub toate aceste trăiri 
haotice, sub toată această vrie nebună, o idee îi ieși la 
suprafață. 

Olvos clătină din cap. 

— Bun. Poate am fost mai înțeleaptă decât am crezut. Zeii nu 
se cunosc întotdeauna pe ei înșiși. Poate suntem doar niște 
unelte în mâinile Sorţii, la fel ca orice muritor. Și poate faptul că 
l-am ales pe Efrem a fost doar că să te aduc pe tine aici, la 
mine. 

— Cred că aș vrea să mă întorc acasă acum, spuse Shara 
încet. 

— Bine, spuse Olvos și își îndreptă pipa spre doi copaci. Dacă 
vei merge prin acea deschizătură, vei ajunge în dormitorul tău. 
Poţi pleca oricând dorești. 

Shara se ridică și se uită la ea, simțindu-se ruptă în două. 

— Te voi mai vedea vreodată? 

— Vrei să mă mai vezi? 

— Cred că... mi-ar plăcea. 

— Ei bine, amândouă știm că, dacă vei face alegerile pe care 
mă aştept să le faci și dacă vei avea succes, drumul tău te va 
duce departe de aceste meleaguri. Și eu, fiind ceea ce sunt, 
sunt legată de Continent. Dar dacă te vei întoarce vreodată, aș 
putea să mă fac disponibilă pentru o vizită. 

— Perfect, zise Shara. Mai am o singură întrebare. 

— Spune. 


VP - 409 


— De unde ai venit? 

— Eu? 

— Tu și restul zeităților... toți. De unde aţi venit? Existaţi doar 
pentru că oamenii cred că existaţi? Sau sunteți... altceva? 

Olvos analiză întrebarea cu un aer grav și întristat. 

— Este... complicat. Zeităţile au puterea ciudată de a rescrie 
realitatea. Știai asta? 

— Bineînţeles. 

— Dar nu numai realitatea ta. Nu doar realitatea poporului 
tău, ci și realitatea zeităților, a noastră. De fiecare dată când 
oamenii credeau că vin dintr-un loc nou, veneam din acel loc și 
era ca și cum de acolo venisem întotdeauna, de aceea n-am 
știut niciodată ce am fost înainte. Eu sunt Olvos. Am scos 
cărbunele încins și galben al lumii din focurile inimii mele. Am 
creat stelele din propriile mele lacrimi când am plâns după 
soare în prima noapte a acestei lumi. Și m-am născut când 
întunericul a devenit prea greu și s-a frecat de el însuși 
producând o scânteie - și acea scânteie am fost eu. Asta e tot 
ce știu. Nu știu ce am fost înainte să cunosc aceste lucruri. Am 
căutat și am încercat să-mi înţeleg originile, dar istoria, după 
cum bine știi, este ca o scară spiralată care dă iluzia că urci, dar 
de fapt nu te duce nicăieri. 

— Dar de ce Saypurul nu a avut niciodată o zeitate a lui? Am 
fost pur și simplu ghinioniști? 

— Ai văzut ce s-a întâmplat astăzi, Shara. Și îți cunoști istoria. 
Eşti sigură că Saypurul a fost ghinionist că nu a avut o zeitate? 
spuse Olvos, după care se ridică și o sărută pe Shara pe frunte. 

Buzele îi erau atât de calde, aproape ardeau. 

— Ți-aș ura să ai parte de noroc, copila mea, dar cred că alegi 
să-ţi faci singură norocul, spuse ea. 

Shara se îndepărtă de foc și trecu printre copaci. 

Se întoarse să-i spună la revedere, dar peste umăr văzu doar 
peretele gol al dormitorului ei. Se întoarse nedumerită și se lovi 
de mobilă. 

Se așeză pe pat și se gândi. 

[] 

— Turyin, Turyin! șopti Shara. 

Mulaghesh mormăi și deschise un ochi. 

— Pe toate mările! Mă bucur că ai venit să mă vezi, dar 
trebuia să fie la ora două noaptea? 


VP - 410 


Mulaghesh nu mai era femeia energică și entuziastă pe care o 
știa Shara. Pierduse în greutate de când se afla în spital și ambii 
ochi îi erau încă învinetțiţi. Brațul stâng i se termina chiar sub 
cot, într-un bandaj foarte gros. O văzu pe Shara cum o studiază. 

— Sper că asta, zise ea ridicându-și brațul amputat, nu mă va 
împiedica să înot în Javrat. Dar cel puţin mi-a rămas mâna cu 
care beau. 

— Ești bine? 

— Sunt bine. Tu cum ești? Pari... în viaţă. Asta e bine. 
Ochelarii negri arată interesant. 

— Sunt în viaţă, spuse Shara. Și, Turyin, sper că... sper ca 
asta să nu fie... 

— Lasă. Am ţinut și eu același discurs pe care îl ţii tu acum. 
Dar când am făcut-o, a fost pentru fete și băieţi despre care 
știam că nu vor supraviețui. Eu sunt în viaţă. Și plină de 
recunoștință pentru asta. Și nu ești tu vinovată. Dar am o scuză 
al dracului de bună ca să mă transfer. 

Shara zâmbi lipsită de vlagă. 

— Voi fi transferată, nu-i așa? Înțelegerea a rămas în picioare, 
da? 

— Există mari șanse să se întâmple, da, spuse Shara. 

— Asta a sunat ca o clauză de exceptare dintr-un contract. Și 
eu nu-mi amintesc să fi semnat vreun contract. Imi amintesc că 
am zis „Dacă fac asta, voi fi transferată în Javrat”. Și tu ai spus: 
„Bine”. Îţi amintești tu altceva? 

— Am cerut câteva favoruri unor oameni din minister. 

— Și acum vine un „dar” sau un „și”. 

— Corect, zise Shara împingându-și ochelarii pe nas. Și peste 
două ore voi lua un tren spre Ahanashtan, apoi un vapor spre 
casă, spre Ghaladesh, mâine. 

— Așa...? spuse Mulaghesh puţin suspicioasă. 

— Dacă dispar în timpul acestei călătorii sau când ajung în 
Saypur - voi fi directă și voi spune de fapt: dacă sunt ucisă -, 
atunci vei fi transferată în Javrat în câteva luni. 

— Dacă ești ce? 

— În schimb, dacă voi supravieţui călătoriei, atunci mare 
parte din situaţia dificilă de acum se va schimba. 

— Cum ar fi? 

— Cum ar fi ministrul Afacerilor Externe. 

— Și cum se va schimba? 


VP - 411 


— Ei bine, pentru început, probabil că va înceta să mai existe. 

Cineva tuși de undeva din spital. 

— Sigur nu te-ai lovit la cap în timpul... 

— Cred că amândouă am avut aceeași misiune, Turyin. Tu nu 
trebuia să intervii în afacerile Bulikovului - lucrurile trebuiau să 
rămână la fel. Eu am intervenit constant în afacerile 
Continentului, însă doar ca să menţin lucrurile așa cum erau: un 
Continent foarte sărac, al cărui comerț să fie în totalitate 
direcționat spre Saypur. „Să lăsăm Continentul Continentului”, 
adică să rămână sărac, necivilizat și irelevant. 

— Nu trebuie să-mi citezi mie din ideologie. Mi-am pierdut 
douăzeci de ani din viaţă încercând s-o aplic. Și ce vrei să faci? 

— Vreau să schimb toate astea. Și dacă voi reuși, atunci voi 
avea nevoie de aliaţi pe Continent. 

— Ah, la dracu'! 

— Mai ales în Bulikov. 

— La dracu” 

— Pentru că, dacă cineva îmi va apăra spatele, atunci vreau 
ca el să fie generalul Turyin Mulaghesh. 

— In primul rând, sunt guvernatoare, iar gradul meu militar 
este de colonel. 

— Dacă voi supraviețui și îmi voi aplica planul, nu va mai fi. 

Mulaghesh clipi și începu să râdă zgomotos. 

— Vrei ca eu să fiu Sagresha și tu Kajul? Ti-am zis, nu sunt 
interesată de o promovare. Am ieșit din joc. 

— Și eu vreau să schimb jocul cu totul, spuse Shara. 

— Ah, pe toate mările... Tu chiar vorbești serios! 

— Da. Nu știu câte schimbări radicale voi putea face, dar 
vreau să fac cât mai multe. Ministerul a dezamăgit Bulikovul 
săptămâna trecută. Te-a dezamăgit și pe tine, Turyin. A 
dezamăgit, iar acum sunt peste două mii de morți. 

— Tu... chiar crezi că vei reuși? Nu crezi că ești... al dracului 
de naivă în privinţa asta? râse Mulaghesh. 

— Am omorât o zeitate săptămâna trecută. Un minister ar 
trebui să fie floare la ureche, nu-i așa? 

— Ai și tu dreptate, cred. 

— Vrei să mă ajuţi, Turyin? Noi două am avut menirea de a 
servi și pentru mulți ani doar asta am făcut, am servit ideologia. 
Iti ofer ce cred eu că este prima noastră șansă adevărată de a 
servi. 


VP - 412 


— Ah, la dracu'! 

Mulaghesh își mângâie cicatricile de pe obraz și se gândi. 

— Ei bine, recunosc că treaba asta este oarecum interesantă. 

— Am sperat că vei crede asta. 

— Și ultima oară când am verificat, salariul unui general era 
de două ori mai mare decât cel al unui colonel. 

— Destul cât să-ţi permiţi vacanțe dese în Javrat, zâmbi 
Shara. 

e 

Shara se furișă pe holul spitalului, spre camera lui Sigrud. 

„Oare așa se fac guvernele? Forțând oamenii răniţi să ia 
decizii în miezul nopții?” 

Se opri când intră în salon și se uită la mulţimea de paturi. În 
fiecare dintre ele se afla un pacient palid, unii cu mâinile și 
picioarele ridicate, alții complet acoperiţi de bandaje. Se întrebă 
care dintre deciziile ei îi adusese acolo și își spuse că lucrurile ar 
fi putut fi diferite. 

Vocea lui Sigrud se auzi prin peretele de lângă ea. 

— Te aud, Shara. Dacă vrei să intri, intră. 

Shara deschise ușa și intră. Sigrud era un munte de cusături, 
bandaje și tuburi. Lichide intrau și ieșeau din el, scurgându-se în 
diferite pungi. Un set de cusături se întindea de la sprânceana 
lui stângă și ajungea până în creștetul capului. Nara stângă îi 
era crestată în două, iar obrazul stâng era roșu. În rest, era 
același Sigrud. 

— Cum ţi-ai dat seama că sunt eu? întrebă Shara. 

— Datorita pașilor tăi. Sunt la fel de ușori că ai unei pisici, 
spuse el. 

— O să iau asta ca pe un compliment. Cum te simţi? 

— De ce nu m-ai vizitat? 

— Vai, chiar îţi pasă? 

— Crezi că nu? 

— Acelui Sigrud pe care-l știam și pe care l-am angajat acum 
opt ani nu-i păsa prea mult. Nu-mi spune că întâlnirea cu 
moartea ţi-a dat altă perspectivă asupra vieţii. Te-ai mai întâlnit 
de câteva ori cu moartea, de multe ori în faţa mea, și nu a părut 
că te-a afectat. 

— Cineva ţi-a spus povești despre mine. Știi, nu sunt sigur ce 
este. Când am sărit de pe acel vapor, n-am crezut că voi mai 
avea vreun viitor. Am crezut că voi muri. Dar pentru prima dată, 


VP - 413 


m-am simţit... bine. Am simţit că lumea pe care o părăseam era 
bună. Nu perfectă, dar bună. Și acum sunt în viaţă într-o lume 
care poate fi bună. Poate că doar îmi doresc să navighez din 
nou, spuse el. 

— Și asta ţi-a schimbat planurile? întrebă Shara zâmbind. 

— De ce întrebi? 

— Intreb pentru că, dacă îmi ies planurile așa cum vreau, nu 
voi mai fi agent de teren. Mă voi întoarce în Ghaladesh și voi 
avea o slujbă de birou. Și nu voi mai avea nevoie de serviciile 
tale. 

— Voi fi abandonat? Intenţionezi să mă lași să putrezesc în 
patul ăsta? 

— Nu. Această slujbă de birou va fi foarte, foarte importantă. 
Nu există un nume pentru ea încă, dar dacă totul iese cum 
trebuie, va trebui să inventez unul. Însă voi avea nevoie de mult 
ajutor extern. Sunt sigură că voi avea un aliat puternic în 
Bulikov, dar am nevoie de mai mulți. 

— Mai mulţi fiind...? 

— Să zicem că Marea de Nord va fi dintr-odată îmblânzită. 

Privirea încurcată a lui Sigrud se transformă într-una 
alarmată. 

— Nu. 

— Dacă, să zicem, s-ar reîntoarce un personaj pe care 
majoritatea dreylingilor îl cred mort. 

— Nu! 

— Dacă legitimitatea loviturii de stat care a dus la uciderea 
regelui Harkvald ar fi subminată și se va pune capăt pirateriei. 

Sigrud bătea darabana cu degetele pe masă și fuma tăcut. 

Ceva căzu cu un pleoscăit din tuburile lui. 

— Nu vrei nici măcar să te gândești la asta? 

— Nici când trăia tatăl meu nu mi-a plăcut ideea de a 
guverna. 

— Nici măcar nu te rog asta. Oricum, nu am fost niciodată de 
acord cu monarhiile. Te întreb doar dacă tu, Dauvkind, prinţul 
pierdut al dreylingilor... 

Sigrud își dădu ochii peste cap. 

— ... te-ai reîntoarce în statele-pirat ale Republicilor Dreyling 
și ai avea tot sprijinul Saypurului... 

Işi putea da seama că Sigrud o ascultă acum. 


VP - 414 


— ... n-ai putea începe un fe/ de reformă? N-ar fi asta un fel 
de promisiune pentru poporul dreyling? 

Sigrud tăcu pentru multă vreme. 

— Știu că nu m-ai ruga niciodată așa ceva doar în glumă, 
spuse el. 

— Nu e nicio glumă. Este posibil să nu se întâmple asta 
niciodată. Mă voi reîntoarce în Saypur, dar... există șanse să nu 
supraviețuiesc. 

— Atunci vei avea nevoie de mine lângă tine! 

— Nu. Nu voi avea nevoie. Pentru că o parte din mine e sigură 
că voi reuși. Dar vreau să ai și tu viața ta, Sigrud. Vreau să stai 
aici și să te însănătoșești, indiferent de ce se va întâmpla. Și 
dacă nimic din cadrul Ministerului Afacerilor Externe nu se 
schimbă, atunci vei ști că sunt moartă. 

— Shara... 

— Și dacă așa vor sta lucrurile, zise ea și scoase o bucată de 
hârtie pe care i-o înmână, atunci, aici ai numele satului unde 
sunt ascunse soția și fiicele tale. 

Sigrud clipi uimit. 

— Dacă voi muri, vreau să te întorci acasă la ele, Sigrud. Ai 
spus că tatăl și soţul pe care îl știau ele a murit, că focul vieții lui 
s-a stins demult. Dar eu cred că este un gând prostesc și 
orgolios. Cred că ţie, Sigrud je Harkvaldsson, îţi este teamă. Îţi e 
frică de faptul că fiicele tale au crescut și că familia ta nu te va 
cunoaște și nu te va vrea, spuse Shara. 

— Shara... 

— Dacă a fost ceva ce mi-am dorit toată viaţa mea, Sigrud, a 
fost să-mi cunosc părinţii, să-i cunosc pe oamenii la nivelul 
cărora mi-am dorit atât de mult să ajung. Eu nu voi avea 
niciodată această șansă, dar copiii tăi ar putea să o aibă. Și cred 
că se vor bucura nespus când își vor vedea tatăl întors acasă. 

— Nu eram deloc pregătit pentru un astfel de atac, spuse 
Sigrud uitându-se la bucata de hârtie din mâna lui. 

— N-a trebuit niciodată să te conving de nimic. Acum știi de 
ce sunt bună la ceea ce fac, spuse Shara. 

— Prostia asta cu Dauvkind e doar o poveste de adormit 
copiii! Ei cred că fiul regelui Harkvald este un... prinţ din basme! 
Ei spun că va veni călare pe un val, cântând la flaut. La flaut! Îţi 
poţi imagina? Nu se vor aștepta la... mine. 


VP-415 


— După toate bătăliile pe care le-ai purtat, te îngrijorează 
chestia asta? 

— Să omori e un lucru, politica e cu totul altceva, zise Sigrud. 

— Mă voi asigura că vei avea pe cineva să te ajute, spuse 
Shara și se uită la ceas. Am întârziat. Trenul meu pleacă într-o 
oră și trebuie să mă pregătesc pentru o ultimă discuţie. 

— Pe cine trebuie să mai intimidezi ca să-ţi facă jocurile? 

— Oh, dar asta nu va fi intimidare, rânji Shara ridicându-se. 
Vor fi doar simple amenințări. 

— Te voi revedea curând? întrebă Sigrud punând bine hârtia. 

— Probabil, spuse Shara, îl apucă de mână și îi sărută 
încheietura plină de cicatrici a unui deget. Dacă vom face treabă 
bună, s-ar putea să ne întâlnim ca egali pe scena lumii. 

— Indiferent ce se va întâmpla cu noi, tu mi-ai fost 
întotdeauna un prieten foarte bun, Shara Komayd. Am cunoscut 
foarte puţini oameni buni, dar cred că tu te numeri printre ei. 

— Chiar dacă uneori era să mori din cauza mea? 

— Să mor... ha! 

Ochiul lui străluci în lumina lămpilor. 

— Nu e mare lucru când vine vorba de prieteni. 

e 

Zidurile Bulikovului aveau culoarea piersicilor în lumina 
răsăritului. Se umflau în fața ei, ridicându-se de pe câmpurile 
violet în timp ce trenul trecea în viteză pe lângă ele. „Oare 
zidurile sunt de alabastru în lumina zilei? Sunt din oase? Ce 
cuvânt le-ar descrie cel mai bine? Ce voi spune? Ce le voi zice 
tuturor?” se gândea ea. 

Roţile trenului scârțâiau și duruiau. Shara atinse geamul acolo 
unde își văzu reflexia fantomatică a feţei. 

„Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit”. 

Nu avea să intre în Bulikov. Trenul urma linia directă de la 
sediul biroului guvernatorului până în Ahanashtan. Nu avea să 
vadă ruinele Cetăţii de Scaun a Lumii. Nu avea să vadă 
macaralele de pe Noul Pod Solda. Nu avea să vadă cum 
muncitorii scoteau piatra albă antică de sub dărâmături - piatra 
Orașului Divin, o piatră mai veche decât istoria însăși - și nici ce 
vor face cu ea. Nu avea să vadă stolurile de porumbei care 
zburau printre norii de fum la răsărit. Nu avea să vadă cum erau 
întinse rogojinile în piaţă, cum marfa era așezată pe tarabe, cum 


VP - 416 


vânzătorii mergeau pe străzi urlându-și prețurile, văzându-și de 
treburi de parcă nimic nu se întâmplase. 

„Nu te voi vedea, dar te voi păstra în amintirea mea”, îi spuse 
ea orașului. 

Zidurile continuau să se mărească; apoi, pe măsură ce trenul 
se îndepărta, începeau să se micșoreze în spatele ei. 

„Când mă voi întoarce la tine, dacă mă voi mai întoarce, te 
voi recunoaște? Vei fi orașul din amintirile mele? Sau vei fi un 
loc străin?” 

Ar fi putut să întrebe același lucru și despre Ghaladesh, orașul 
unde se născuse, unde trăise, orașul pe care nu-l mai văzuse de 
șaisprezece ani. „Il voi recunoaște? Dar el mă va recunoaște?” 

Zidurile se micșoraseră până când deveniseră un mic cilindru 
de culoarea piersicii, o conservă care plutea pe valuri negre. 

„Trecutul este trecut, dar eu îmi voi aminti”, le spuse ea. 

e 

Shara aştepta de mai bine de două ore. Până acum, mişcările 
vaporului fuseseră domoale, dar în curând nava urma să 
pătrundă în marea cea învolburată, unde valurile nu aveau să 
mai fie așa miloase. 

Cabina Sharei era atât de încăpătoare cât permitea spaţiul de 
pe vasul de marfă, iar ea le promisese o plată substanţială din 
partea ministerului atunci când va ajunge în Ghaladesh. „Un ban 
pe kilogram. Sunt, probabil, cea mai profitabilă încărcătură pe 
care acest vas a transportat-o vreodată”. 

Se uită pe geamul cabinei. Pe partea cealaltă era Marea de 
Sud, dar în reflexia geamului văzu un birou întunecat și o masă 
mare din tec. 

In cele din urmă, apăru imaginea mătușii Vinya. Arăta obosită 
și hărţuita. Răscolea furioasă printre lucrurile de pe birou, 
smulgea sertarele, trântea ușile dulapurilor. 

— Unde este? mormăia ea. Unde este? Toate întrebările 
astea, toate întrebările astea afurisite! 

Ridică un teanc de hărtii, le răsfoi și le aruncă nervoasă în 
coșul de gunoi. 

— Se pare că ai avut câteva întâlniri dure, spuse Shara. 

Vinya își ridică privirea și se uită la Shara în fereastră. 

— Tu... 

— Eu. 


VP - 417 


— Ce faci? Ar trebui să dispun să te aresteze pentru asta! 
Înfăptuirea unui miracol pe Continent este un act de trădare! 

— Atunci e bine că nu mai sunt pe Continent. 

— Poftim? 

— Asta, cu siguranţă, nu este biroul meu, spuse Shara și arătă 
spre cabina ei. Mă privești din cabina unui vapor aflat în Marea 
de Sud care se îndreaptă spre Ghaladesh. 

Vinya deschise gura, apoi o închise fără să zică nimic. 

— Vin acasă, mătușă Vinya. Nu mă mai poţi ţine departe. 

— Ba... ba pot! Dacă vii, te voi arunca în închisoare! Te voi 
exila! Nu respecţi ordinele ministrului Afacerilor Externe și 
comiţi practic un act de trădare! Nu-mi... nu-mi pasă că ești 
faimoasă acum. Habar n-ai ce puteri deţin și că nu mi se cere 
niciun fel de socoteală. 

— Și care ar fi aceste puteri, mătușă Vinya? 

— Puteri prin care pot elimina orice ameninţare la adresa 
ministerului, fără declaraţii publice, fără a spune ceva cuiva, 
fără depunere de mărturii în faţa vreunui nenorocit de comitet 
de supraveghere! 

— Și asta i s-a întâmplat și profesorului Pangyui? întrebă rar 
Shara. 

Furia Vinyei se evaporă. Umerii îi căzură de parcă i-ar fi 
dispărut șira spinării. 

— Poftim? 

— Poate vrei să stai jos. 

Dar Vinya era mult prea șocată ca să se poată mișca. 

— Cum dorești. Nu te voi ține mult. Să spunem că am un 
sentiment că în toate telegramele, și transmisiile, și ordinele 
care au plecat de la minister - în toate acele comunicări 
impenetrabile, confidențiale și teoretic inexistente - există un 
mesaj către un golan credul de pe Continent, în care este 
informat că există o ameninţare naţională, acea ameninţare 
fiind profesorul Efrem Pangyui de la Universitatea din Bulikov. 
lar acest mesaj conține permisiunea de eliminare a acestei 
ameninţări cu cea mai mare discreţie și de a căuta și a distruge 
orice material periculos aflat în biroul sau în biblioteca lui. Am 
dreptate? întrebă Shara și își aranjă ochelarii. 

Vinya deveni îngrozitor de palidă. 

— Vrei să închizi această conversaţie, nu-i așa, mătușă? Dar 
vrei să afli ce știu și de unde știu. Vrei să afli dacă știu, de 


VP - 418 


exemplu, că motivul pentru care profesorul Pangyui a fost 
etichetat drept o ameninţare este unul foarte personal pentru 
tine. 

Așteptă, dar Vinya nu se mișcă și nici nu vorbi. Sharei i se 
păru că vede ceva tremurând în obrazul mătușii sale. 

— Știu. Chiar știu, mătușă Vinya. Știu că ești Binecuvântată. 
Știu că ești descendentul acelor fiinţe care bântuie coșmarurile 
Saypurului. 

Vinya clipi. Lacrimile i se prelinseră pe obraji. 

— Efrem Pangyui și-a dat seama cine au fost părinţii Kajului. 
Și el, fiind istoricul supus și onorabil al Saypurului, a trimis un 
raport, fără să-și dea seama că își semna condamnarea la 
moarte. Pentru el, adevărul era adevăr și nu i-a trecut niciodată 
prin cap să-l ascundă. 

Vinya, care înfrunta cu succes bătrâneţțea de aproape 
cincisprezece ani, se așeză pe scaun cu mișcările unei femei în 
vârstă. 

— lar ţie nu ţi-a plăcut deloc ce ai auzit. La fel cum nici Kajului 
nu i-a plăcut ce a aflat. Bineînțeles că Efrem nu avea niciun fel 
de plan să ascundă ce descoperise - el era istoric, nu spion. Și 
tu ai reacționat așa cum ai fi făcut-o în fața unei amenințări 
naţionale și l-ai eliminat. 

Vinya înghiţi în sec. 

— Am dreptate, nu-i așa, mătușă Vinya? 

Vinya se chinui aproape treizeci de secunde. Apoi încercă să 
zică ceva foarte încet. 

— Eu... mi-am dorit doar să dispară. Am vrut să cred... că nu 
am aflat asta niciodată. 

Valurile se loveau de carena navei. Cineva de pe punte făcu o 
glumă care fu urmată de râsete. 

— De ce? De ce mi-ai permis să rămân în Bulikov? Știai că 
există o șansă să aflu. De ce nu mi-ai ordonat să plec de acolo? 

— Pentru că... mi-a fost frică. 

— Ţi-a fost frică de ce? 

— De tine, spuse Vinya. 

— De mine? _ 

— Da. Întotdeauna mi-a fost frică de tine, Shara. Încă de când 
erai copil. Saypurul te-a iubit mai mult pe tine decât pe mine, 
datorita părinţilor tăi. Și eu am mulţi dușmani. Ar putea fi foarte 
ușor să mă dea afară oferindu-ţi ţie sprijin. 


VP - 419 


— Și de-asta m-ai lăsat în Bulikov? 

— Știam că, dacă te fac să pleci, vei deveni suspicioasă! Te 
atașezi prea mult de oameni. Dacă îţi interziceam ceea ce îţi 
doreai, ai fi devenit și mai înverșunată. Și am crezut că 
distrusesem toate notițele lui Efrem. Aveai timp o săptămână 
să-ți plângi prietenul, apoi plecai din Bulikov, te ocupai de alt 
caz mărunt și toată tărășenia asta ar fi luat sfârșit. 

— Dar oamenii lui Volka au atacat casa Votrov și totul s-a 
schimbat, spuse Shara. 

— Nu știi ce sentiment am avut când am citit raportul lui. Să 
aud nu numai că sunt rudă cu... cu acei monștri, dar și că tot ce 
am reușit să clădesc a devenit dintr-odată... //egitim! Era ca și 
cum aș fi primit totul în loc să-l câștig! A fost revoltător, 
insultător, îngrozitor. Nu înţelegi cum e? Că eu, că noi avem în 
noi rămășițe divine. 

— Am fost crescută să cred despre Kaj că a fost mai mult sau 
mai puţin un zeu. Un salvator a cărui memorie m-am chinuit să 
o onorez. Sincer, pentru mine nu se schimbă nimic. 

— Dar nimic din ceea ce s-a făcut nu este real! Sunt doar 
niște minciuni. Kajul este o minciună, Saypurul este o minciună, 
ministerul... 

— Da. Și ministerul este o minciună. 

Vinya își șterse lacrimile. 

— Urăsc să plâng. Nu e nimic mai rușinos, spuse ea, și se uită 
la Shara prin geamul cabinei. Ce vei face? 

Shara se gândi cum să o spună. 

— Binecuvântaţii par să aibă parte de finaluri tragice, spuse 
ea. Kajul i-a omorât aproape pe toţi în timpul Marelui Război. 
Apoi el însuși a murit singur și deprimat pe Continent. Și acum 
tu... 

— N-ai face-o, șopti Vinya. 

— N-aș face-o, recunoscu Shara. Și nici nu pot. Dispui de o 
putere letală mai mare decât a mea, mătușă. Dacă mă omori pe 
mine acum, când sunt subiectul cel mai discutat de opinia 
publică, ţi-ar aduce pe cap o investigaţie amănunţită - o 
investigaţie pe care nu cred că ţi-o permiţi. Așa că-ți voi da de 
ales. Demisionează și dă-mi mie frâiele. 

— Ție? 

— Da. 


VP - 420 


— Să-ţi dau ţie... să-ţi dau controlul asupra tuturor 
generalilor? Să-ţi ofer controlul asupra tuturor agenţilor și 
asupra tuturor operaţiunilor? 

— Da. Îl voi avea eu sau niciuna dintre noi. Pentru că, dacă nu 
te retragi, mătușică, voi spune tuturor micul nostru secret de 
familie. 

Părea că Vinyei i se făcea rău. 

— Am înţeles că încrederea oamenilor în mine a crescut zilele 
astea în Ghaladesh, spuse Shara cu un aer de modestie. Sunt, 
până la urmă, singura persoană de la Kaj încoace care a omorât 
o zeitate - chiar dovă, practic, pe lângă cei trei omorâţi de Kaj. 
Asta după uciderea lui Urav. Încă nu au încoronat un alt Kaj de 
la Avshakta încoace, dar nu cred că mă înșel când spun că unii 
oameni din Saypur discută asta deja. Cred că atunci când voi 
vorbi voi fi ascultată. Și, astfel, cred că timpul tău în cadrul 
ministerului s-a terminat, mătușică. 

Vinya își frecă faţa și se legănă înainte și înapoi în scaunul ei. 

— De ce? 

— De ce, ce? 

— De ce faci asta? De ce-mi faci una ca asta? 

— Nu ţi-o fac ție, mătușică. Te flatezi dacă îţi imaginezi asta. 
Lucrurile se schimbă. Istoria însăși a înviat în Bulikov acum patru 
zile și a respins prezentul, la fel cum prezentul a respins istoria. 
Și acum avem un nou drum pe care am putea merge. Putem 
păstra lumea așa cum este - dezechilibrată, în care o singură 
naţiune deţine toată puterea. 

— Sau? 

— Sau putem începe să colaborăm cu Continentul și să creăm 
o balanţă care să ne echilibreze. 

Vinya era înspăimântată. 

— Vrei... să ridici Continentul? 

— Da. De fapt, plănuiesc să cheltuiesc miliarde ca să le 
reconstruiesc națiunea. 

— Dar... dar sunt continentali! 

— Sunt oameni, spuse Shara. Mi-au cerut ajutorul și îl voi 
acorda. 

Vinya își masă tâmplele. 

— Tu... tu... 

— De asemenea, intenţionez să anulez Legile ordinii lumești și 
să declasific toată istoria Continentului. 


VP - 421 


Vinya se aplecă în faţă și deveni albă ca varul. 

— Nu cred că putem construi un viitor bun fără să cunoaștem 
adevărul despre trecut. A venit vremea să spunem adevărul 
despre cum a fost lumea și cum este ea acum. 

— Mi se face rău. li vei lăsa să-și cunoască zeitățile? 

— Zeităţile lor sunt moarte. Acele vremuri au trecut. De asta 
sunt sigură. A venit timpul să mergem toți mai departe. Cu 
timpul, chiar intenţionez să spun adevărul și despre părinţii 
Kajului - deși asta s-ar putea întâmpla peste câteva zeci de ani, 
spuse Shara. 

— Shara... draga mea... 

— Uite care va fi discursul, mătușă. Se va spune că lucrurile s- 
au schimbat acum - ceea ce e adevărat - și că vechile căi și 
vechii războinici care încă se mai ţin cu dinţii de ele trebuie să 
se adapteze sau să plece. Poţi pleca onorabil, fără scandal, 
cedând puterea către noua generație, după ce eu m-am întors 
victorioasă dintr-o luptă crâncenă. Este posibil să fii lăudată 
pentru felul în care ai anticipat totul, pentru că tu ai ales să 
rămân în Bulikov - un detaliu foarte important. Și pot să mă 
asigur că vei cădea în picioare și vei ajunge șefa unui institut de 
cercetare sau a unei școli importante care va avea grijă de tine. 
Sau te pot îndepărta. Chiar tu ai spus că ai inamici în Ghaladesh, 
mătușică. lar eu am un pumnal mare pe care pot să i-l ofer. Și 
ei ţi-l vor împlânta numaidecât în spate. 

Vinya se uită la ea cu gura căscată. 

— Tu... tu chiar... 

— Voi ajunge în două zile, mătușă. Gândește-te bine, spuse 
Shara. 

Atinse hubloul cu două degete și imaginea mătușii dispăru. 

e 

Soarele ieși dintre nori și își revărsă strălucirea peste valuri 
inundând puntea. Mult deasupra vaporului, pescărușii pluteau 
graţioși, mutându-se de pe un curent pe altul, tăind aerul. Shara 
apucă strâns urna din ceramică în timp ce vaporul se aplecă 
spre babord. Nu fusese niciodată un marinar adevărat - lucru de 
care echipajul își dăduse deja seama și de aceea era vigilent - și 
era mulțumită de liniștea din ziua aceea a mării. 

— Mai avem mult, căpitane? întrebă ea. 

Căpitanul își întrerupse conversaţia cu ofițerul lui. 

— V-aș zice un timp exact dacă mi-aţi da o destinaţie exactă. 


VP - 422 


— V-am dat-o deja, căpitane. 

— Atunci - și citez „punctul echidistant dintre Saypur și 
Continent” nu este chiar atât de exact pe cât credeţi 
dumneavoastră, dacă îmi permiteţi să zic asta, domnişoară 
diplomat-șef. 

— Nu am nevoie să fie exact. Vreau să știu doar cât mai e 
până ne apropiem? 

Căpitanul își întoarse capul dintr-o parte în alta. 

— Cam o oră. Pe astfel de ape liniștite și cu un astfel de vânt 
prielnic, poate mai puţin. De ce vreţi să știți? 

Shara se întoarse și merse spre pupa navei ţinând strâns urna 
sub braţ. Se uită la oceanul înspumat din spatele lor și la valurile 
lăsate în urmă. Fâșia de apă neobișnuit de liniștită se întindea 
pe kilometri întregi, apoi valurile care coborau și se ridicau o 
devorară până nu se mai văzu. 

Shara rămase mult timp privind apa. Vântul îi mângâia părul 
și haina. Lentilele ochelarilor îi erau acoperite de stropi de apă 
sărată. Aerul alterna între o căldură plăcută sau o răcoare 
plăcută. 

— A fost o călătorie foarte lungă, nu-i așa, Vo? spuse ea urnei. 
Dar, uitându-mă în urmă, pare că a trecut într-o clipită. 

Un pescăruș veni mai jos și o strigă, probabil cerându-i ceva. 

Bineînțeles că nu voiseră să-l incinereze. Incinerarea era 
considerată erezie pe Continent. Dar ea refuzase să-l lase să fie 
îngropat în cavoul familiei Votrov, să își doarmă somnul de veci 
alături de oamenii care îi făcuseră viaţa un iad. Așa că îl luase 
cu ea, iar fiinţa lui carbonizată era păstrată în acea mică urnă 
din ceramică, eliberată de toată durerea, de toate amintirile, de 
toate torturile la care îl supuseseră ţara și zeitatea lui. 

Nu va plânge. Hotărâse asta deja. Nu avea motive să plângă. 
Pur și simplu, așa s-a întâmplat. 

— Durerile nașterii. Așa au fost și vieţile noastre, nu-i așa? 
Roţile timpului se învârtesc împreună, dând naștere unei noi 
ere, spuse ea cu voce tare. 

Vântul rece o lovea peste obraji. 

— Dar au fost dureri și înainte, contractii violente. Din păcate, 
a trebuit să fim noi, dar... 

Căpitanul strigă că se apropiau sau că erau pe aproape. 

— ... un fluture trebuie să iasă cândva din crisalidă... 

Scoase capacul urnei. Inima îi bătea cu putere. 


VP - 423 


— ... Și să uite că a fost cândva omidă. 

Pescărușii scoaseră iar ţipete tânguitoare. 

Deșertă urna și un nor de cenușă fină fu luat de vânt și se 
răsuci în aer, după care se așeză pe marea liniștită din spatele 
vaporului. 

Înclină urna peste bord și aceasta fu înghițită aproape imediat 
de valurile negre. 

Se uită la valuri, întrebându-se ce știau, ce își aminteau. 

„Timpul reduce la tăcere lucrurile și oamenii. Dar eu voi vorbi 
despre voi, despre toți, pentru tot restul vieții”, gândi ea. 

Apoi se întoarse și merse spre prova navei să privească în 
față, la valuri, spre soare și prin vânt, așteptând să ajungă 
acasă. 


VP - 424 


Seria: Oraşele divine 41 


ROBERT JACKSON BENNETT 


ORASUL 
SCĂRILOR 


virtual-project.eu 


KV 


3 
Să 


purs 


} 


VP - 425