Frank Herbert — Dune — V5 Ereticii Dunei

FRANK HERBERI 


FRANK HERBERI 


Freticii Dunei 


Aproape întotdeauna disciplina este ascunsă, menită să 
limiteze, nu să elibereze. Nu întrebaţi de ce. Feriţi-vă de 
cum. De ce conduce în mod inexorabil la paradox. Cum vă 
închide în capcana unui univers de cauză şi efect. Ambele 
neagă infinitul. 

Apocrifele Arrakisului 

— TARAZA I-A SPUS, nu-i aşa, că am uzat unsprezece 
dintre aceşti ghola Duncan Idaho? Asta-i al doisprezecelea. 

Bătrâna Cucernică Maică Schwangyu vorbise cu 
intenţionată înverşunare în timp ce privea, de pe terasa de 
la etajul al treilea, copilul care se juca de unul singur pe 
peluza înconjurată de ziduri. Aflat la zenit, soarele 
strălucitor al planetei Gammu scălda curtea de dedesubt 
într-o lumină vie, ca şi când un reflector ar fi fost aţintit 
asupra tânărului ghola. 

Uzat! Gândi Cucernica Maică Lucilla, îngăduindu-şi o 
scurtă clătinare a capului. Alegerea cuvintelor şi atitudinea 
lui Schwangyu erau atât de reci şi impersonale! Ne-am 
epuizat stocul; mai trimiteţi! 

Copilul părea să aibă vreo doisprezece ani standard, dar 
aparențele puteau fi înşelătoare la un ghola a cărui 
memorie originală nu fusese încă redeşteptată. Exact în 
clipa aceea, înălţă capul spre cele două femei de pe terasă. 
Avea un trup voinic şi ochii lui iscoditori priveau cu 
intensitate de sub cuşma neagră a părului cârlionţat, ca de 
caracul. Soarele galben al începutului de primăvară 
proiecta la picioarele sale o umbră scurtă. 

Băiatul avea tenul bronzat, dar o uşoară mişcare a 
umărului stâng făcu să-i alunece combinezonul albastru, 


descoperind câţiva milimetri de piele mai deschisă la 
culoare. 

— Ghola-ii ăştia nu-s doar costisitori, ci şi extrem de 
periculoşi pentru noi, spuse Schwangyu. 

Vocea ei era seacă şi lipsită de orice emoție, ceea ce o 
făcea şi mai impresionantă. Era vocea unei Cucernice Maici 
Instructoare adresându-se unei simple acolite şi asta îi 
confirma lui Lucilla faptul că Schwangyu făcea parte dintre 
Surorile care se opuneau făţiş proiectului ghola. 

Taraza o prevenise: „Va încerca să te convertească”. 

— Unsprezece eşecuri mi se par suficiente, adăugă 
Schwangyu. 

Lucilla îi privi trăsăturile străbătute de riduri şi avu un 
gând subit: Poate că într-o zi voi fi la fel de bătrână şi 
zbârcită. Şi poate că voi deţine o putere la fel de mare în 
Bene Gesserit. 

Schwangyu era o femeie scundă, marcată de stigmatele 
numeroşilor ani petrecuţi în serviciul Comunităţii Surorilor. 
Lucilla ştia, din propria-i documentare în vederea acestei 
misiuni, că, sub roba neagră tradiţională, Schwangyu 
ascundea un trup costeliv pe care puţine persoane, în afara 
acolitelor-cameriste şi a bărbaţilor ce-i fuseseră impuşi de 
programul genetic, avuseseră prilejul să-l vadă. Gura lui 
Schwangyu era largă, cu buza inferioară încreţită de riduri 
ce se răsfirau în evantai pe o bărbie proeminentă. 
Manierele ei tindeau spre o bruscheţe tăioasă, pe care 
neiniţiaţii o interpretau deseori drept mânie. Comandanta 
Citadelei Gammu era şi mai închisă în sine decât 
majoritatea Cucernicelor Maici. 

Din nou, Lucilla simţi dorinţa de a cunoaşte mai multe 
despre anvergura proiectului ghola. Taraza trasase însă 
destul de limpede linia de demarcaţie: „Schwangyu nu 
prezintă încredere în ceea ce priveşte securitatea ghola- 
ului”. 

— Părerea noastră e că tleilaxu înşişi i-au ucis pe aproape 
toţi ceilalţi unsprezece, reluă Schwangyu. Chiar şi numai 


asta ar trebui să ne spună ceva. 

Potrivindu-şi conduita după cea a bătrânei Cucernice 
Maici, Lucilla adoptă un aer de aşteptare calmă, aproape 
indiferentă. Atitudinea ei voia să însemne: „Voi fi fiind mult 
mai tânără decât dumneata, Schwangyu, dar şi eu sunt o 
Cucernică Maică desăvârşită”. Simţi privirea bătrânei 
aţintită asupra ei. 

Schwangyu văzuse deja înregistrări holo ale acestei 
Lucilla, însă femeia în carne şi oase era şi mai tulburătoare. 
O Impregnatoare perfect calificată, fără doar şi poate. Ochii 
albastru-în-albastru pe care nu-i atenua nici o lentilă de 
contact îi confereau o expresie pătrunzătoare ce se potrivea 
cu ovalul feţei. Gluga dată pe spate a abei negre lăsa la 
vedere părul castaniu, prins cu o baretă înainte de a se 
revărsa în cascadă pe umeri. Nici cel mai ţeapăn veşmânt n- 
ar fi putut disimula pe de-a-ntregul pieptul ei amplu. Lucilla 
provenea dintr-o linie genetică renumită pentru 
predispoziţiile materne şi dăduse deja Comunităţii trei 
copii, dintre care doi cu acelaşi tată. Da - o seducătoare 
şatenă cu sânii mari, făcută parcă pentru maternitate. 

— Nu prea vorbeşti, observă Schwangyu. Deduc că Taraza 
te-a pus în gardă împotriva mea. 

— Ai motive să crezi că se va încerca asasinarea acestui al 
doisprezecelea ghola? Întrebă Lucilla. 

— S-a şi încercat deja. 

Ciudat cum îţi venea în minte cuvântul erezie când o 
vedeai şi o auzeai pe Schwangyu, cugetă Lucilla. Putea 
exista erezie în rândul Cucernicelor Maici? Conotaţiile 
religioase ale termenului păreau nelalocul lor în contextul 
Bene Gesserit. Cum ar fi putut să apară mişcări eretice 
printre persoane a căror preocupare de căpetenie era 
manipularea în profunzime a tot ce avea tangenţă cu 
religiile? 

Lucilla îşi strămută atenţia la ghola, care alese acest 
moment pentru a executa o serie de roţi acrobatice rapide 
ce-l făcură să descrie un cerc complet înainte de a ateriza 


în picioare, cu privirea aţintită spre terasa de unde era 
observat. 

— Frumos se mai produce! Comentă Schwangyu pe un ton 
de batjocură, care nu reuşea să mascheze cu totul un 
substrat agresiv. 

Lucilla îi aruncă o privire scurtă. Erezie, da. Disidenţă nu 
era termenul potrivit. Opoziţie nu acoperea ceea ce se 
putea percepe la Schwangyu. Era ceva care ar fi putut 
nimici Bene Gesseritul. O rebeliune împotriva lui Taraza, 
împotriva Cucernicei Maici Superioare? De neînchipuit! 
Maicile Superioare aparţineau tagmei monarhilor. O dată 
ce 'Taraza consultase Consiliul şi apoi luase o hotărâre, toate 
Surorile îi datorau supunere absolută. 

— Nu e momentul să se creeze noi probleme! Zise 
Schwangyu. 

Aluzia ei era limpede. Printre cei ce începuseră să se 
întoarcă din Dispersie se aflau Rătăcite ale căror intenţii 
reprezentau o ameninţare pentru Comunitatea Surorilor. 
Onoratele Matres! Un titlu ce nu făcea decât să-l 
maimuţărească pe cel de „Cucernice Maici”! 

Lucilla se hotări să sondeze terenul: 

— Cu alte cuvinte, consideri că ar trebui să ne concentrăm 
asupra problemei acelor Onorate Matres din Dispersie? 

— Să ne concentrăm e mult spus. Nu au nici pe departe 
puterile noastre. Sunt lipsite de bunul-simţ. Şi nu ştiu să 
folosească melanjul. De fapt, asta vor de la noi. Cunoaşterea 
noastră despre mirodenie. 

— Poate, admise Lucilla fără prea multă convingere. 

— Maica Superioară Taraza trebuie că nu mai e în toate 
minţile dacă-şi pierde în continuare vremea cu ghola-ul într- 
un moment ca ăsta, declară Schwangyu. 

Lucilla rămase tăcută. Nu încăpea îndoială că proiectul 
ghola atinsese un vechi punct sensibil al Comunităţii. 
Posibilitatea, chiar şi îndepărtată, de a suscita un nou 
Kwisatz Haderach le făcea pe Surori să se cutremure de 
oroare şi de revoltă. Să-ţi faci de lucru cu rămăşiţele 


Tiranului, ai căror depozitari erau acum viermii cei mari! 
Era ceva extrem de periculos. 

— Ghola-ul ăsta n-are ce să caute pe Rakis, mârâi 
Schwangyu. Viermii trebuie lăsaţi să doarmă în pace. 

Lucilla îşi îndreptă din nou atenţia spre copilul-ghola. Se 
întorsese cu spatele la terasa din înaltul căreia îl urmăreau 
cele două Cucernice Maici, dar ceva din atitudinea lui arăta 
că ştia că discutau despre el şi că aştepta reacţiile lor. 

— Îţi dai seama, desigur, că ai fost trimisă prea devreme, 
spuse Schwangyu. E încă mult prea tânăr. 

— Ce-i drept, n-am auzit de impregnare profundă la o 
vârstă atât de fragedă, se învoi Lucilla. 

Îngăduise să-i răzbată în glas o uşoară notă de 
autopersiflare, ştiind că Schwangyu avea s-o sesizeze şi s-o 
răstălmăcească. Gestiunea procreării şi a tuturor 
necesităţilor anexe era cea mai mare specialitate a Bene 
Gesseritului. Să ştii să foloseşti dragostea, dar să te fereşti 
de ea, trebuie că-şi spunea în clipa aceasta Schwangyu. 
Analistele Comunităţii cunoşteau la perfecţie fundamentele 
dragostei. Problema fusese examinată încă de la 
începuturile Bene Gesseritului, dar Surorile nu cutezaseră 
niciodată să extirpe aceste tendinţe din liniile genetice pe 
care le controlau. Să tolerezi dragostea, dar s-o eviţi - asta 
era regula. Să înţelegi că ea zace în adâncul structurii 
genetice umane, ca o plasă de siguranţă menită să asigure 
perpetuarea speciei. Te serveai de ea ori de câte ori era 
necesar pentru a impregna indivizii selecționați (sau pentru 
a-i determina să se impregneze între ei) în interesul 
Comunităţii, ştiind că în acest fel aveau să rămână uniţi prin 
legături puternice, însă greu accesibile conştiinţei 
obişnuite. Alţii puteau să distingă aceste legături şi să pună 
la cale fructificarea lor, dar cei astfel legaţi aveau să 
danseze după o muzică pe care n-o auzeau. 

— N-am vrut să spun că impregnarea lui ar fi o eroare, 
zise Schwangyu, interpretând greşit tăcerea lui Lucilla. 

— Facem ceea ce ni se ordonă să facem, rosti Lucilla. 


Schwangyu n-avea decât să ia asta cum va crede de 
cuviinţă. 

— Înseamnă că n-ai nimic de obiectat în privinţa trimiterii 
ghola-ului pe Rakis, spuse bătrâna Cucernică Maică. Mă 
întreb dacă obedienţa dumitale ar fi la fel de necondiționată 
şi în cazul în care ai şti despre ce-i vorba. 

Lucilla trase adânc aer în piept. Avea să i se dezvăluie ce 
se urmărea, de fapt, cu ghola-ii Duncan Idaho? 

— Pe Rakis există o fetiţă cu numele Sheeana Brugh, 
continuă Schwangyu. Poate să controleze viermii uriaşi. 

Lucilla reuşi să-şi disimuleze emoția. Viermii uriaşi. 
Schwangyu nu spusese Shai-Hulud, nici Shaitan. Viermii 
uriaşi... Călărețul nisipurilor, prorocit de Tiran, îşi făcuse în 
sfârşit apariţia! 

— Nu spun vorbe de clacă, adăugă Schwangyu, văzând că 
Lucilla continua să păstreze tăcerea. 

De bună seamă că nu, îşi spuse Lucilla. Şi nu te sfieşti să 
foloseşti denumirea comună, în locul numelor impuse de 
tradiţia mistică. Viermii uriaşi... De fapt, te gândeşti la 
Tiran, la Leto II, al cărui vis nesfârşit dăinuie, sub forma 
unei perle de conştiinţă, în fiecare dintre acei viermi. Sau, 
cel puţin, aşa suntem îndemnate să credem. 

Schwangyu arătă cu capul spre băiatul din curte. 

— Crezi că ghola-ul lor va fi în stare s-o influenţeze pe fata 
care poate controla viermii? 

În fine, se ridică vălul, îşi zise Lucilla. Apoi, cu voce tare: 

— N-am nevoie să cunosc răspunsul la această întrebare. 

— Eşti excesiv de prudentă, observă Schwangyu. 

Lucilla îşi îndreptă spatele. Prudentă? Bineînţeles! Taraza 
o prevenise: „În ceea ce o priveşte pe Schwangyu, trebuie 
să acţionezi cu cea mai mare prudenţă. Dar şi cu 
repeziciune. Avem o marjă de timp foarte restrânsă în care 
putem să reuşim”. 

Să reuşim ce? Se întrebă Lucilla. O privi pieziş pe 
Schwangyu. 


— Nu văd cum ar fi izbutit tleilaxu să asasineze 
unsprezece ghola, zise. Mai întâi ar fi trebuit să treacă de 
apărările noastre. 

— Acum îl avem pe Bashar, spuse Schwangyu. Poate că el 
va şti să împiedice dezastrul. 

Dar tonul ei arăta clar că nu credea acest lucru. 

Maica Superioară Taraza spusese: „lu eşti Impregnatoare, 
Lucilla. Când vei ajunge pe Gammu, vei recunoaşte o parte 
din schemă. Pentru misiunea ta, însă, n-ai nevoie de o 
vedere de ansamblu”. 

— Şi când te gândeşti cât costă! Rosti Schwangyu, 
aruncând o privire cruntă spre ghola-ul care, acum, stătea 
ghemuit şi se distra smulgând smocuri de iarbă. 

Costul n-avea nimic de-a face cu asta. Lucilla ştia că 
singurul lucru care conta cu adevărat era recunoaşterea 
deschisă a unui eşec. Comunitatea Surorilor nu-şi putea 
permite să recunoască faptul că nu era infailibilă. În 
schimb, convocarea atât de timpurie a unei 
Impregnatoare... Asta era o informaţie vitală. Taraza ştiuse 
că Impregnatoarea va şti s-o interpreteze şi să recunoască 
o parte din schemă. 

Schwangyu gesticulă cu o mână scheletică în direcţia 
băiatului care-şi reluase joaca de unul singur, alergând şi 
făcând tumbe pe iarbă. 

— Politica! Rosti ea. 

Lucilla nu se îndoia nici o clipă că politica Bene 
Gesseritului se afla la originea ereziei lui Schwangyu. 
Natura delicată a disensiunilor interne putea fi dedusă din 
faptul că Schwangyu fusese numită la comanda Citadelei de 
pe Gammu. Cele care i se opuneau lui Iaraza refuzau să 
rămână pe margine. 

Schwangyu se întoarse şi o privi ţintă pe Lucilla. Vorbiseră 
destul, amândouă. Era mai mult decât suficient pentru nişte 
spirite versate în disciplinele mentale Bene Gesserit. Casa 
Canonicatului îşi alesese cu deosebită grijă trimisa, desigur. 


Lucilla simţi examenul minuţios la care era supusă, dar 
refuză să-şi lase străpunsă bariera de voinţă neclintită în 
spatele căreia orice Cucernică Maică se putea adăposti în 
momentele de tensiune. Foarte bine. Să mă privească. Se 
întoarse din profil şi arboră un surâs vag, îndreptându-şi 
privirea spre terasa de pe acoperişul clădirii învecinate. 

Un bărbat în uniformă, înarmat cu un laser greu, îşi făcu 
apariţia în locul acela, aruncă o privire scurtă spre cele 
două Cucernice Maici, apoi se aplecă să observe băiatul de 
pe peluză. 

— Cine e? Întrebă Lucilla. 

— Patrin, omul de încredere al Basharului. Pretinde că nu-i 
e decât ordonanţă, dar cineva ar trebui să fie orb şi prost ca 
să creadă una ca asta. 

Lucilla îl examină cu atenţie pe bărbatul de pe terasa 
cealaltă. Vasăzică acesta era Patrin. Născut pe Gammu, 
precizase 'Taraza. Ales pentru această misiune chiar de 
către Bashar. Blond, slab, prea bătrân pentru militărie; dar, 
în fond, Basharul însuşi se afla în retragere când fusese 
rechemat şi insistase să-l însoţească Patrin. 

Schwangyu remarcă aerul preocupat cu care Lucilla îşi 
strămută atenţia de la Patrin la ghola. Da, dacă Basharul 
fusese rechemat pentru a lua în primire paza acestei 
Citadele, însemna că ghola-ul se afla într-adevăr în mare 
pericol. 

Lucilla tresări deodată, surprinsă. 

— Bine, dar... Ce face el acolo... Este... 

— Din ordinul lui Miles Teg, spuse Schwangyu, 
menţionând numele Basharului. 'Toate jocurile ghola-ului fac 
parte din antrenamentul lui. Muşchii trebuie să-i fie 
pregătiţi pentru ziua în care-şi va regăsi eul original. 

— Dar ceea ce face acum nu-s simple exerciţii de 
gimnastică! 

Lucilla îşi simţea propriii muşchi reacţionând empatic la 
mişcările familiare ale ghola-ului. 


— Numai arcanele Bene Gesserit îi sunt interzise acestui 
ghola, spuse Schwangyu. În rest, are acces la aproape toate 
cunoştinţele noastre. 

Tonul pe care vorbise nu lăsa nici o îndoială că Schwangyu 
considera acest lucru cu totul inacceptabil. 

— Doar nu-şi închipuie nimeni că ghola-ul ăsta ar putea 
deveni un nou Kwisatz Haderach, obiectă Lucilla. 

Schwangyu se mulţumi să ridice din umeri. 

Lucilla căzu pe gânduri. Ar fi fost cu putinţă ca, într-o zi, 
ghola-ul să se transforme într-o variantă masculină a unei 
Cucernice Maici? Ar fi putut învăţa acest Duncan Idaho să- 
şi îndrepte vederea lăuntrică spre locul în care nici o 
Cucernică Maică nu îndrăznea să privească? 

Schwangyu vorbi brusc, cu voce înfundată, ca un mârâit: 

— Ceea ce urmăresc ele cu proiectul ăsta... Planul lor este 
extrem de periculos. Riscă să comită aceeaşi greşeală ca... 

Lăsă fraza neterminată. 

„Ele”, gândi Lucilla. Planul „lor”... Ghola-ul „lor”... 

— Aş da orice să cunosc cu certitudine poziţia ixienilor şi a 
Păstrăvăreselor în afacerea asta, spuse ea. 

— Păstrăvăresele! Făcu Schwangyu, scuturând din cap 
doar la gândul vestigiilor armatei de femei care se aflase 
cândva în serviciul exclusiv al Tiranului. Ele cred în adevăr 
şi dreptate! 

Lucilla simţi o strângere de inimă. Schwangyu aproape că- 
şi declarase în mod ostentativ opoziţia. Şi totuşi, ea era cea 
care comanda aici. Principiul politic era simplu: cei ce se 
opuneau unui proiect trebuiau să-l supervizeze pentru a-i 
pune capăt la primul semn de împotmolire. Dar acolo jos, pe 
peluză, se afla un ghola Duncan Idaho autentic. Examenele 
celulare şi Dreptvorbitoarele confirmaseră faptul. 

Taraza spusese: „Trebuie să-l înveţi dragostea sub toate 
formele ei”. 

— E atât de tânăr, murmură Lucilla, cu ochii la ghola. 

— Tânăr, da, încuviinţă Schwangyu. De aceea presupun că, 
deocamdată, te vei mulţumi să-i trezeşti reacţiile la unele 


forme de afecţiune maternă. Mai târziu... 

Schwangyu dădu din umeri. 

Lucilla nu lăsă să transpară nici o emoție. O Bene Gesserit 
era datoare să se supună. Sunt o Impregnatoare. În 
consecinţă... Cursul evenimentelor trebuia să rezulte din 
ordinele pe care i le dăduse Iaraza şi din pregătirea ei de 
specialitate. Întorcându-se spre Schwangyu, spuse: 

— Există o persoană care seamănă cu mine la înfăţişare şi 
la glas. Pentru ea sunt însărcinată să impregnez. Pot să ştiu 
cine e? 

— Nu. 

Lucilla se cufundă în tăcere. Nu se aşteptase la vreo 
destăinuire. Dar i se spusese şi nu o dată, că între ea şi 
Cucernica Maică Darwi Odrade din Serviciile de Securitate 
exista o asemănare izbitoare. „O Odrade mai tânără”. 
Lucilla auzise această remarcă de multe ori. Fireşte, 
amândouă îşi aveau obârşia în neamul Atreides, întărit de 
ramura descendenților Sionei. Păstrăvăresele nu deţineau 
şi monopolul acelor gene! Pe de altă parte, Celelalte 
Memorii de Cucernică Maică, în pofida selectivităţii lor 
liniare şi exclusiv feminine, îi furnizau indicii importante în 
privinţa liniilor generale ale proiectului ghola. Lucilla, care 
se obişnuise să ţină seamă de persona Jessica, implantată 
cu vreo cinci mii de ani în urmă în manipulările genetice ale 
Comunităţii, percepea acum, dinspre această sursă, un 
profund simţământ de teroare. Semnalul era familiar, însă 
senzaţia de primejdie cumplită pe care o transmitea era 
atât de intensă, încât Lucilla se pomeni recitând automat 
Litania împotriva Fricii, pe care o învățase încă de la 
primele ei contacte cu ritualurile Bene Gesserit: „Să nu mă 
tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, 
purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa 
să treacă peste mine, prin mine. Şi, după ce va fi trecut, îmi 
voi întoarce ochiul interior şi voi privi în urma ei. Pe unde a 
trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu.” 

Lucilla îşi redobândi calmul. 


Schwangyu, intuind ceva, îşi îngădui să coboare puţin 
garda. 

Lucilla nu era o nătângă. Nu era una dintre acele 
Cucernice Maici „speciale”, cu titlu van şi doar atâta 
pregătire cât să nu discrediteze Comunitatea Surorilor. 
Lucilla era o specialistă de înaltă clasă şi existau reacţii care 
nu-i puteau fi ascunse, nici măcar de către o altă Cucernică 
Maică. Foarte bine: să afle, atunci, întreaga amploare a 
opoziţiei faţă de acest proiect stupid şi periculos! 

— Nu cred că ghola-ul lor va trăi destul ca să vadă Rakisul, 
spuse. 

Lucilla preferă să-i ignore observaţia. 

— Spune-mi câte ceva despre prietenii lui, zise ea. 

— Nu are prieteni. N-are decât profesori şi instructori. 

— Când am să fac cunoştinţă cu ei? 

În timp ce formula întrebarea, Lucilla îşi aţinti privirea 
spre terasa clădirii din faţă, unde Patrin stătea rezemat de 
balustradă, cu laserul la îndemână. Oarecum şocată, îşi 
dădu seama că bărbatul o privea. Patrin reprezenta un 
mesaj din partea Basharului! Un mesaj pe care, fără 
îndoială, îl înţelegea şi Schwangyu. Îl păzim! 

— Presupun că Miles Teg e cel pe care eşti atât de 
nerăbdătoare să-l cunoşti, zise Schwangyu. 

— Printre alţii. 

— Nu vrei să stabileşti mai întâi contactul cu ghola-ul? 

— Am şi făcut-o, răspunse Lucilla. Apoi, arătând cu o 
mişcare a capului spre curtea în mijlocul căreia, din nou, 
băiatul se oprise, cu ochii ridicaţi spre terasa lor, adăugă: E 
chibzuit. Pe ceilalţi nu i-am cunoscut decât din dosare, dar 
am impresia că ăsta-i cel mai chibzuit din toată seria. 

Lucilla îşi înăbuşi un frison involuntar la ostilitatea violentă 
din atitudinea şi cuvintele lui Schwangyu. Nici măcar o 
singură dată nu arătase că ar avea vreo fărâmă de 
umanitate în comun cu copilul din curte. 

Pe când Lucilla gândea asta, norii ascunseră soarele, cum 
se întâmpla deseori la acea oră. Un vânt rece se abătu 


peste zidurile Citadelei, măturând peluza. Băiatul se răsuci 
brusc şi îşi reluă exerciţiile cu şi mai multă vioiciune, vrând 
parcă să se încălzească. 

— Unde se duce când vrea să fie singur? Întrebă Lucilla. 

— De obicei, în camera lui. A încercat şi câteva escapade 
periculoase, dar am avut grijă să-l descurajăm. 

— Probabil că ne urăşte. 

— N-am nici cea mai mică îndoială. 

— Asta o să-mi dea de furcă. 

— Sunt sigură că o Impregnatoare ca dumneata va şti să-i 
neutralizeze ura. 

— Mă gândeam la Geasa, rosti Lucilla, şi-i adresă lui 
Schwangyu o privire cu înţeles. Mă miră faptul că ai lăsat-o 
pe Geasa să comită o asemenea greşeală. 

— Nu-i treaba mea să intervin în procesul normal de 
educaţie al ghola-ului. Dacă una dintre instructoarele lui 
ajunge să resimtă o afecţiune reală pentru el, problema nu 
mă priveşte. 

— E un copil atractiv, spuse Lucilla. 

Continuând să-l privească în tăcere pe ghola-ul care-şi 
vedea de joaca-antrenament, amândouă Cucernicele Maici 
se gândiră pentru o clipă la Geasa, una dintre primele 
profesoare trimise pe Gammu în cadrul proiectului ghola. 
Atitudinea lui Schwangyu era evidentă: Eşecul lui Geasa a 
fost providenţial. Lucilla nu-şi spunea decât: Schwangyu şi 
Geasa mi-au complicat sarcina. Niciuna însă nu reflecta, 
nici măcar în treacăt, la modul în care aceste gânduri erau 
o reafirmare a loialității fiecăreia dintre ele. 

În timp ce-l urmărea cu privirea pe copilul din curte, 
Lucilla începea să-şi facă o idee diferită despre ceea ce 
realizase, de fapt, Tiranul Leto II. Împăratul-Zeu folosise 
fără încetare acest ghola-tip, un individ după altul, pe o 
perioadă de aproape trei mii cinci sute de ani. lar 
Împăratul-Zeu Leto II fusese o forţă a naturii ieşită din 
comun. Fusese cel mai cumplit tăvălug din istoria omenirii, 
strivind totul în calea sa: sisteme sociale, revolte 


îndreptăţite şi neîndreptăţite, forme de guvernare, rituri 
(oficiale sau oculte), religii (profunde sau banale). Nimic nu 
scăpase de urma trecerii sale zdrobitoare. Nici măcar Bene 
Gesseritul. 

Leto II denumise asta „Poteca de Aur”, iar ghola-ul tip 
Duncan Idaho pe care-l privea acum Lucilla jucase, în 
întregul curs al acelei perioade îngrozitoare, un rol 
proeminent. Lucilla studiase relatările aflate în arhivele 
Bene Gesserit, probabil cele mai bine documentate din 
univers. Până şi astăzi, pe mai toate vechile planete 
Imperiale, cuplurile de tineri căsătoriţi aruncau picături de 
apă spre răsărit şi spre apus, murmurând varianta locală a 
rugii: „Fie ca, prin această ofrandă, binecuvântarea a să se 
reverse asupră-ne, o, Doamne Atotputernic şi Preamilostiv”. 

Cândva, fusese sarcina Păstrăvăreselor şi a preoţimii 
subordonate lor să vegheze la păstrarea acestei credinţe 
oarbe. Dar, în virtutea inerţiei, fenomenul ajunsese să 
devină o constrângere universală. Până şi credincioşii care 
aveau îndoieli serioase îşi spuneau: „La urma urmei, rău nu 
poate face”. Era o realizare pe care cele mai bune 
specialiste în ingineria religiilor din Missionaria Protectiva 
Bene Gesserit o admirau, nu fără un dram de frustrare. 
Tiranul întrecuse Comunitatea Surorilor în propriul ei 
domeniu. Şi, după o mie cinci sute de ani de la moartea 
Împăratului-Zeu, Bene Gesseritul rămânea incapabil să 
dezamorseze acest colosal dispozitiv. 

— Cine se ocupă de educaţia religioasă a copilului? 
Întrebă Lucilla. 

— Nimeni, răspunse Schwangyu. La ce-ar folosi? Dacă îi va 
fi dat să i se restituie memoria originală, va avea propriile 
sale idei. Ne vom ocupa de ele când şi dacă va fi necesar. 

Băiatul îşi încheiase perioada de timp alocată 
antrenamentului. Fără a mai ridica ochii spre 
observatoarele lui de pe terasă, părăsi curtea, dispărând în 
spatele unei uşi mari din stânga. Patrin îşi abandonă şi el 


postul de pază, fără a arunca vreo privire celor două 
Cucernice Marci. 

— Să nu te laşi înşelată de oamenii lui Teg, spuse 
Schwangyu. Au ochi în ceafă. Mama naturală a lui Teg, 
poate ştii, a fost Bene Gesserit. Basharul îl învaţă pe ghola- 
ul ăsta lucruri de care n-ar fi trebuit să ştie nici el! 

Exploziile sunt şi comprimări ale timpului. Schimbările 
observabile în universul natural sunt, toate, într-un anumit 
grad şi dintr-un anumit punct de vedere, explozive; 
altminteri, ele nu v-ar fi perceptibile. Schimbările line şi 
progresive, dacă sunt suficient etalate în timp, rămân 
nesesizate de observatori a căror perspectivă este prea 
scurtă. De aceea, vă spun că eu am văzut schimbări pe care 
voi nu le-aţi fi remarcat niciodată. 

Leto II. 

AŞEZATĂ în caniscaunul din spatele biroului ei de pe 
Planeta Canonicatului, Cucernica Maică Superioară Alma 
Mavis 'Taraza contempla, în lumina dimineţii, silueta înaltă şi 
mlădioasă a femeii din faţa sa. Lunga robă aba, de un negru 
cu ape lucitoare, care o drapa de la umeri până la podea, 
nu ascundea întru totul graţia cu care corpul ei exprima 
orice mişcare. 

Taraza se aplecă înainte pentru a parcurge caracterele 
hieroglifice, specifice înregistrărilor grafice Bene Gesserit, 
pe care Releul de Arhive le proiecta, doar pentru ochii ei, 
pe ecranul de pe birou. 

„Darwi Odrade”, titra fişa, enumerând apoi punctele 
esenţiale ale unei biografii pe care Taraza o cunoştea deja 
în amănunţime. Proiecţia însă servea unor scopuri multiple; 
îi oferea Maicii Superioare un memento pe care putea să se 
bizuie, îi îngăduia să-şi prelungească eventual timpul de 
reflecţie, prefăcându-se că studiază dosarul, şi, în sfârşit, 
constituia un argument hotărâtor în cazul în care această 
întrevedere s-ar fi soldat cu un rezultat negativ. 

Odrade zămislise pentru Bene Gesserit nouăsprezece 
copii, observă 'Taraza în timp ce informaţiile continuau să se 


deruleze în faţa ochilor săi. Fiecare copil avusese un tată 
diferit. Nu era nimic neobişnuit în asta, dar până şi cea mai 
scormonitoare privire putea să remarce că aceste servicii 
esenţiale aduse Comunităţii Surorilor nu alteraseră cu 
nimic silueta lui Odrade. Trăsăturile feţei sale, ce dădeau un 
aer semeţ nasului subţire şi pomeţilor ascuţiţi, convergeau 
spre o bărbie îngustă. Gura însă avea buze cărnoase şi pline 
de promisiunile unei senzualităţi pe care, desigur, Odrade 
ştia s-o ţină în frâu. 

Poţi avea totdeauna încredere în genele Atreides, gândi 
Taraza. 

Perdeaua unei ferestre se învolbură uşor în spatele lui 
Odrade, făcând-o pe aceasta să arunce o privire scurtă 
peste umăr. Mica încăpere în care Taraza lucra dimineaţa 
era de o eleganţă sobră, cu dominante verzi. Doar 
caniscaunul pe care şedea Maica Superioară contrasta cu 
decorul, prin albul său strălucitor. Ferestrele arcuite ale 
odăii dădeau înspre est, dezvăluind un peisaj cu grădini şi 
pajişti având drept fundal munţii înzăpeziţi ai Planetei 
Canonicatului. 

Fără a-şi ridica ochii, Taraza spuse: 

— Mă bucur că tu şi Lucilla aţi acceptat misiunea. 
Lucrurile devin astfel mult mai uşoare pentru mine. 

Privirea lui Odrade fixă creştetul capului lui Taraza. 

— Mi-ar fi plăcut să fac cunoştinţă cu această Lucilla, rosti 
Odrade. 

Avea o voce catifelată, de contralto. 

Taraza îşi drese glasul. 

— Nu era nevoie. Lucilla este una dintre Impregnatoarele 
noastre cele mai bune. Şi, fireşte, amândouă aţi făcut 
obiectul aceleiaşi condiţionări liberale în vederea acestei 
misiuni. 

Era ceva aproape insultător în tonul dezinvolt al Maicii 
Superioare şi doar obişnuinţa unei asocieri de lungă durată 
îi îngădui lui Odrade să facă abstracţie de resentimentul pe 
care i-l provocă. Îşi dădu seama că acesta provenea, în 


parte, din folosirea de către Taraza a cuvântului „liberal”. 
Noţiunea le revolta pe străbunele ei Atreides. Era ca şi cum 
totalitatea memoriilor ei feminine ar fi protestat împotriva 
prejudecăţilor inconştiente şi aserţiunilor necugetate ce se 
ascundeau îndărătul acestei noţiuni. 

„Numai liberalii ştiu să gândească. Numai liberalii sunt 
adevăraţi intelectuali. Numai liberalii înţeleg nevoile 
semenilor lor.” 

Câtă rea-voinţă putea să mascheze acest cuvânt, îşi 
spunea Odrade. Cât amor-propriu cu pretenţii de 
superioritate! 

Înţelegea, totuşi, că Taraza, în ciuda dezinvolturii ei 
jignitoare, folosise termenul doar într-un sens general. Voia 
să spună că educaţia globală a lui Lucilla era în perfectă 
concordanţă cu a lui Odrade. 

Taraza, fără a-şi lua privirea de la ecran, se lăsă pe spate, 
într-o poziţie mai comodă. Razele soarelui pătrunzând prin 
ferestre îi luminau direct chipul, aşternându-i umbre 
dedesubtul nasului şi al bărbiei. Doar cu puţin mai vârstnică 
decât Odrade, dar mult mai mică de statură, Taraza păstra 
încă o bună parte din frumuseţea care făcuse din ea o 
reproducătoare de nădejde, chiar şi cu masculi dificili. Faţa 
ei era un oval prelung, cu linia obrajilor domol rotunjită. 
Părul negru, strâns la spate, dezvelea o frunte înaltă şi 
bombată. Când Taraza vorbea, abia dacă deschidea gura: 
un control superb al mişcărilor. Atenţia interlocutorilor ei 
era în mod irezistibil atrasă de ochii albastru-în-albastru. 
Efectul total era cel al unei măşti delicate, care nu lăsa să 
străbată decât un minimum de emoţii autentice. 

Odrade recunoscu poza adoptată de Maica Superioară. 
Acum, Taraza avea să mormăie printre dinţi. 

Şi într-adevăr, o clipă mai târziu, Taraza emise un murmur 
nedesluşit. În timp ce urmărea cu toată atenţia datele 
biografice de pe ecran, Maica Superioară reflecta la o 
mulţime de lucruri. 


Pentru Odrade, gândul acesta era mai degrabă liniştitor. 
Taraza nu credea în existenţa unei forţe benefice veghind la 
soarta omenirii. În universul ei, singurele lucruri care 
contau erau Missionaria Protectiva şi intenţiile Bene 
Gesseritului. Orice servea acestor intenţii, inclusiv 
maşinaţiile Tiranului de mult dispărut, putea fi considerat 
bun. Orice altceva era rău. Intruziunile străine provenind 
din Dispersie şi în special femeile acelea care-şi spuneau 
„Onorate Matres”, nu puteau fi decât suspecte. Partizanele 
lui Taraza, ba chiar şi Cucernicele Maici care i se opuneau 
în Consiliu, reprezentau suprema resursă a Bene 
Gesseritului, singurul lucru demn de încredere. 

Tot fără a ridica ochii, Taraza spuse: 

— Ştii că, dacă faci comparaţie între mileniile care l-au 
precedat pe Tiran şi cele care-au urmat morţii sale, 
diminuarea conflictelor majore este de-a dreptul 
fenomenală? După epoca Tiranului, conflictele de acest fel 
au scăzut la mai puţin de doi la sută din numărul lor 
anterior. 

— Din câte ştim noi, zise Odrade. 

Privirea lui Taraza se înălţă preţ de-o secundă înainte de a 
fixa din nou suprafaţa biroului. 

— Poftim? 

— N-avem de unde să ştim câte războaie s-au purtat în 
afara sferei cunoaşterii noastre. Dispui de statistici 
referitoare la cei din Dispersie? 

— Bineînţeles că nu! 

— Leto ne-a îmblânzit. Asta ai vrut să spui. 

— Dacă aceasta-i formularea pe care o preferi. 

Taraza punctă cu un semn de reper ceva aflat pe afişajul 
din faţa ei. 

— Nu s-ar putea ca o parte din merit să-i revină 
preţiosului nostru Bashar, Miles Teg, sau talentaţilor săi 
predecesori? 

— Noi suntem cele care i-am ales. 


— Nu văd oportunitatea acestei discuţii pe teme marţiale. 
Ce are asta de-a face cu problemele noastre actuale? 

— Unele Surori sunt de părere că am putea regresa dintr- 
o dată şi cu o detonație foarte urâtă, în situaţia existentă 
înaintea Tiranului. 

— Oh? Făcu Odrade, ţuguindu-şi buzele. 

— Mai multe grupuri de Rătăcite sunt pe cale să vândă 
armament oricui doreşte sau poate să cumpere. 

— Concret? 

— Gammu este invadat de tot felul de arme sofisticate şi 
nu încape îndoială că Tleilaxul se aprovizionează masiv cu 
unele dintre cele mai periculoase. 

Taraza se lăsă pe spate şi îşi masă tâmplele. Apoi continuă 
cu voce scăzută, ca şi când ar fi meditat pentru ea însăşi: 

— Ne închipuim că luăm decizii de cea mai mare 
importanţă, în virtutea celor mai înalte principii. 

Odrade, căreia nici această poză nu-i era necunoscută, 
întrebă: 

— Se îndoieşte Maica Superioară de justeţea cauzei Bene 
Gesseritului? 

— Să mă îndoiesc? Nici pomeneală! Dar mă încearcă un 
sentiment de zădărnicie. Trudim toată viaţa pentru 
atingerea unor țeluri măreţe şi ce constatăm în cele din 
urmă? Că multe dintre lucrurile cărora le-am consacrat 
existenţa noastră au rezultat din decizii meschine, luate 
pentru a asigura confortul sau satisfacția personală şi fără a 
avea nimic de-a face cu idealurile noastre înalte. Ceea ce s- 
a urmărit de fiecare dată a fost obţinerea unui soi de 
compromis material, menit să împace pretenţiile celor care 
aveau realmente puterea să ia decizii. 

— Te-am auzit în repetate rânduri numind asta necesitate 
politică, observă Odrade. 

Reîndreptându-şi atenţia spre ecranul din faţa ei, Taraza 
rosti cu glas perfect controlat: 

— Dacă lăsăm judecăţile noastre să se instituţionalizeze, 
distrugerea Bene Gesseritului este asigurată. 


— Nu vei găsi decizii meschine în biografia mea, spuse 
Odrade. 

— Ceea ce caut eu sunt fisurile. Sursele de slăbiciune. 

— Nu le vei găsi nici pe acestea. 

Taraza îşi reţinu un zâmbet. Recunoştea această remarcă 
egocentrică. Era o modalitate de a o îmboldi pe Maica 
Superioară. Odrade se pricepea de minune să se prefacă 
nerăbdătoare când, de fapt, se retrăgea într-un cocon de 
infinită răbdare. 

Văzând că Taraza nu muşcă momeală, Odrade îşi reluă 
atitudinea de aşteptare calmă. Respirația uşoară, mintea 
limpede... Răbdarea venea pe nesimţite. Încă de mult, Bene 
Gesseritul o învățase să canalizeze trecutul şi prezentul în 
fluxuri simultane. În timp ce continua să observe ceea ce se 
petrecea în imediata ei apropiere, putea să capteze frânturi 
din propriu-i trecut, pentru a le retrăi ca şi când ar fi fost 
suprapuse pe ecranul prezentului. 

Simplă gimnastică a memoriei, îşi spunea Odrade. Existau 
lucruri utile care puteau fi scoase la suprafaţă. Existau 
bariere de îndepărtat. Şi, când orice altceva îşi pierdea 
interesul, rămânea, oricum, copilăria ei înceţoşată. 

Cândva, Odrade trăise ca majoritatea copiilor: în aceeaşi 
casă cu un bărbat şi-o femeie care, dacă nu erau adevărații 
ei părinţi, cu siguranţă ţineau loc de părinţi. Toţi copiii pe 
care-i cunoştea pe atunci trăiau în condiţii asemănătoare. 
Cu toţii aveau un „tata” şi o „mama”. Uneori, numai tata 
lucra undeva, departe de casă. Alteori, mama. În cazul lui 
Odrade, femeia rămăsese acasă şi nu fusese nevoie de o 
îngrijitoare care să stea cu copilul în timpul orelor de lucru. 
Mult mai târziu, Odrade aflase că mama ei adevărată 
plătise o mare sumă de bani pentru a-şi putea ascunde 
astfel fetiţa într-o familie, în văzul lumii. 

„le-a ascuns la noi pentru că te iubea”, îi explicase femeia 
când Odrade ajunsese la vârsta la care putea înţelege. „Din 
cauza asta nu trebuie să dezvălui nimănui că noi nu suntem 
adevărații tăi părinţi.” 


Dragostea n-avea nimic de-a face cu asta, după cum aflase 
ulterior Odrade. Cucernicele Maici nu acționau pe baza 
unor motive atât de simple. lar mama naturală a lui Odrade 
fusese o Soră Bene Gesserit. 

Toate acestea îi fuseseră destăinuite lui Odrade conform 
unui plan iniţial. Numele ei rămăsese Odrade. Darwi îi 
spuseseră întotdeauna doar cei care nu voiau să fie nici 
familiari, nici distanţi cu ea. Iar prietenele de-o vârstă cu ea 
o botezaseră, pe scurt, Dar. 

Totuşi, planul nu se desfăşurase tot timpul conform 
prevederilor. Odrade îşi amintea de un pat îngust, aflat într- 
o odăiţă ai cărei pereţi sinilii erau înveseliţi de desene 
reprezentând animale şi peisaje imaginare. Ferestrele 
aveau perdele albe care se umflau la adierea vântului, 
primăvara şi vara. Odrade ţinea minte că îi plăcea să sară în 
picioare pe patul acela îngust - sus, jos, sus, jos - într-un joc 
minunat care o făcea să râdă în hohote. Câteodată, două 
braţe o prindeau în plin salt şi o strângeau cu putere. 
Braţele unui bărbat. O faţă rotundă, cu o mustăcioară care- 
o gâdila pe Odrade şi-i stârnea cascade de chicoteli. Patul 
se lovea de perete în timpul săriturilor ei şi, din cauza asta, 
peretele era plin de semne. 

Odrade zăbovea acum asupra acestei amintiri, Codindu-se 
s-o înece în puţul raţionalităţii. Semne pe un perete. Semne 
ale râsului şi-ale bucuriei. Ce puţin lucru, ca să reprezinte 
atât de mult! Ciudat, cum se gândea tot mai des la tata, în 
ultima vreme... Desigur, nu toate amintirile despre el erau 
plăcute. Existaseră şi momente când tata era posomorât 
sau mânios, când o certa pe mama că se „implică prea 
mult”. În momentele acelea, faţa lui oglindea multe 
supărări. lar când se înfuria cu adevărat, vorbea de parcă 
lătra. Mama se făcea atunci mică de tot şi ochii ei erau plini 
de îngrijorare. Odrade îi simţea neliniştile şi teama şi nu-i 
mai plăcea de tata. Dar mama ştia întotdeauna cum să-l 
împace. Îl săruta pe gât, îi mângâia obrazul şi-i şuşotea la 
ureche. 


Aceste vechi emoţii „naturale” îi dăduseră mult de furcă 
analistei Bene Gesserit însărcinată să le exorcizeze. Dar, 
chiar şi acum, existau încă reziduuri care ar fi trebuit 
îndepărtate. Chiar şi acum, Odrade ştia că nu fusese 
extirpat totul. 

Văzând-o pe Taraza cu câtă atenţie îi studia dosarul, 
Odrade se întrebă dacă aceasta era fisura pe care o căuta 
Maica Superioară. 

Nu se poate ca ele să nu-şi fi dat seama până acum că sunt 
capabilă să fac faţă acelor emoţii de odinioară. 

Trecuse atâta vreme de atunci! Şi totuşi, trebuia să admită 
că amintirea acelui bărbat şi a acelei femei era atât de 
adânc întipărită în cugetul ei, încât poate că n-avea să se 
şteargă niciodată cu totul. Mai ales amintirea mamei. 

Cucernica Maică în extremis care-o născuse pe Odrade o 
ascunsese la acea familie de pe Gammu din motive pe care 
Odrade le înţelegea astăzi foarte bine. De aceea, nu-i păstra 
pică. Fusese ceva necesar pentru supraviețuirea 
amândurora. Problemele decurgeau însă din faptul că 
mama adoptivă îi dăduse lui Odrade lucrul pe care cele mai 
multe mame îl dau copiilor lor, lucrul faţă de care 
Comunitatea Surorilor nutrea atâta suspiciune: dragostea. 

La apariţia Cucernicelor Maici, mama adoptivă nu 
încercase să se împotrivească preluării copilului „ei”. 
Veniseră două Cucernice Maici, cu o adevărată armată de 
delegaţi de ambele sexe. Abia la mult timp după aceea 
înţelesese Odrade semnificaţia acelui moment sfâşietor. În 
sufletul ei, femeia ştiuse dintotdeauna că, odată şi odată, 
ziua despărțirii avea să vină. Era doar o chestiune de timp. 
Dar, pe măsură ce zilele deveniseră luni, apoi ani - aproape 
şase ani standard —, îndrăznise să spere. 

Atunci se înfiinţaseră Cucernicele Maici şi cerberii lor. 
Aşteptaseră doar întrunirea condiţiilor favorabile, 
certitudinea că nici un duşman nu ştia că era vorba de un 
vlăstar Atreides, a cărui naştere fusese programată de Bene 
Gesserit. 


Odrade văzuse când mamei adoptive i se întinsese un 
pachet gros de bancnote. Femeia aruncase banii jos. 
Nimeni însă nu ridicase glasul pentru a protesta. Adulții 
aflaţi de faţă ştiau cine deţine puterea. 

Rememorând acele emoţii comprimate, Odrade o vedea şi 
acum pe femeie ducându-se să se aşeze încet pe un scaun 
în faţa ferestrei care dădea spre stradă, prinzându-se de 
umeri cu braţele încrucişate şi începând să se legene 
înainte şi înapoi, înainte şi înapoi, fără a scoate vreun sunet. 

Cucernicele Maici făcuseră uz de Glas, de fumul ierburilor 
narcotice, de vicleşuguri ademenitoare şi de impresionanta 
lor prezenţă pentru a o convinge pe Odrade să urce în 
vehiculul care le aştepta. „Nu va fi pentru multă vreme. 
Mama ta adevărată e cea care ne-a trimis.” 

Odrade simţise minciuna, dar curiozitatea fusese mai 
puternică. Mama mea adevărată! 

Ultima imagine a femeii ce rămăsese singurul părinte de 
sex feminin pe care îl cunoscuse era cea a unei făpturi 
legănându-se înainte şi înapoi în faţa ferestrei, cu chipul 
desfigurat de durere, cu braţele încrucişate şi mâinile 
încleştate de umeri. 

Mai târziu, când Odrade îşi exprimase dorinţa de a se 
întoarce la ea, acea amintire-imagine fusese încorporată 
într-o lecţie Bene Gesserit esenţială: „Dragostea duce la 
suferinţă. Dragostea este o forţă străveche, care a fost utilă 
la vremea ei, dar care nu mai e importantă pentru 
supraviețuirea speciei. Nu uita greşeala acelei femei, 
durerea ei.” 

Până spre mijlocul adolescenţei, Odrade se consolase 
visând cu ochii deschişi. Avea să se întoarcă, negreşit, după 
ce va deveni Cucernică Maică. Avea să se întoarcă şi s-o 
găsească pe acea femeie iubitoare, chiar dacă n-o cunoştea 
sub alte nume decât „mama” şi „Sibia”. Odrade îşi amintea 
încă râsetele adulţilor care-i spuneau femeii „Sibia”. 

Mama Sibia. 


Surorile însă detectaseră reveriile lui Odrade şi, după ce le 
descoperiseră sursa, încorporaseră şi asta într-o lecţie: 
„Reveria sau visarea cu ochii deschişi este prima 
manifestare a ceea ce numim flux simultan - unul dintre 
instrumentele esenţiale ale gândirii raţionale. Cu ajutorul 
lui îţi limpezeşti mintea şi poţi să judeci mai bine.” 

Fluxul simultan. 

Odrade o privi pe Taraza, care se aplecase iar deasupra 
biroului. Traumele din copilărie trebuiau depozitate cu grijă 
într-un spaţiu al memoriei reconstituit în acest scop. Toate 
astea se petrecuseră foarte departe, pe Gammu, planeta pe 
care cei de pe Dan - Caladan, cum se numea pe vremea 
aceea - o reconstruiseră după Epoca Foametei şi cea a 
Dispersiei. Pentru a se ancora ferm în judecata raţională, 
Odrade recurse la postura Celorlalte Memorii ce i se 
revărsaseră în spiritul conştient în timpul cumplitei agonii a 
mirodeniei, când devenise Cucernică Maică desăvârşită. 

Fluxul simultan... Filtrul conştiinţei... Celelalte Memorii... 

Cât de puternice erau instrumentele cu care o înzestrase 
Comunitatea Surorilor! Şi cât de periculoase! Căci toate 
acele existenţe aflate înlăuntrul ei, chiar în spatele vălului 
conştiinţei... Erau instrumente de supravieţuire, nu 
mijloace de satisfacere a unei curiozităţi frivole. 

Taraza i se adresă în clipa aceea, preluând o informaţie din 
materialul care se perinda în faţa ochilor ei: 

— Faci prea mult apel la Celelalte Memorii. Secătuieşti, 
astfel, energii pe care ai face mai bine să le păstrezi în 
rezervă. 

Ochii albastru-în-albastru ai Maicii Superioare o săgetară 
scurt pe Odrade. 

— Uneori mergi până la limita toleranţei fizice. Asta te-ar 
putea duce la o moarte prematură. 

— Nu abuzez de mirodenie. 

— Bine faci! Organismul nu suportă decât o anumită doză 
de melanj şi nu admite să i se scotocească trecutul decât 
până la o anumită limită! 


— Mi-ai găsit punctul slab? 

— Gammu! 

Un singur cuvânt, care făcea cât un întreg discurs. Odrade 
ştia. Inevitabilul traumatism din acei ani petrecuţi cândva 
pe Gammu constituia un factor de distragere care trebuia 
extirpat o dată pentru totdeauna şi făcut acceptabil din 
punct de vedere raţional. 

— Dar eu sunt trimisă pe Rakis, spuse. 

— Şi, mai ales, nu uita aforismele despre moderație. Nu 
uita cine eşti! 

Din nou, Taraza cobori ochii la ecranul de pe birou. 

Sunt Odrade, gândi Odrade. 

În şcolile Bene Gesserit, unde apelul se făcea numai după 
numele de familie, prenumele aveau tendinţa să fie date 
uitării. loată lumea căpăta repede obişnuinţa de a folosi 
numele de catalog. Elevele învățau din vreme că utilizarea 
numelui mic sau a numelor de alint era o veche capcană 
pentru a atrage afecțiunea unei persoane. 

Taraza, care era cu trei clase mai avansată decât Odrade, 
primise sarcina de a o „ajuta” pe colega ei mai tânără. 
Asocierea, deloc fortuită, fusese minuţios calculată de 
învăţătoare vigilente. Acest „ajutor”, deşi nu excludea o 
oarecare dominație din partea elevei mai vârstnice, 
urmărea transmiterea unor învățături esenţiale, de la 
nivelul cuiva mai apropiat de o relaţie de egalitate. Taraza, 
care avusese acces la dosarul personal al protejatei sale, 
începuse să-i spună „Dar”. Odrade reacţionase cu 
promptitudine, botezând-o pe Taraza „Iar”. Cele două 
nume deveniseră de nedespărţit: Dar şi Tar. Chiar şi după 
ce fuseseră aspru mustrate de mai multe Cucernice Maici 
care le auziseră, fetele nu se sfiiseră să recadă din când în 
când în greşeală, doar fiindcă faptul le amuza. 

Brusc, coborând privirea către Taraza, Odrade rosti: 

— Dar şi Iar. 

O urmă de zâmbet făcu să tresară colţurile gurii Maicii 
Superioare. 


— Mă întreb ce-ai mai putea găsi nou în dosarul meu, pe 
care trebuie că-l cunoşti pe de rost, zise Odrade. 

Taraza se lăsă pe spate, aşteptă până ce caniscaunul se 
adaptă la noua poziţie, apoi îşi împreună mâinile pe tăblia 
biroului şi ridică ochii spre mai tânăra Cucernică Maică. 

La drept vorbind, nu mult mai tânără, gândi ea. Dar, încă 
din şcoală, considerase că între ea şi Odrade exista un 
decalaj considerabil de vârstă şi crease, astfel, o prăpastie 
pe care nici trecerea anilor nu mai putea s-o astupe. 

— Atenţie mare la faza de început, Dar, rosti ea. 

— După câte ştiu, proiectul ăsta a depăşit de mult faza de 
început, replică Odrade. 

— Dar rolul tău începe abia acum. Şi suntem pe cale să ne 
lansăm în ceva care n-a mai fost încercat niciodată. 

— Voi afla, în sfârşit, ce se urmăreşte de fapt cu acest 
ghola? 

— Nu. 

Scurt şi răspicat. Toate controversele la nivel înalt, precum 
şi problema „nevoii de a cunoaşte”, erau scoase din discuţie 
cu un singur cuvânt. Dar Odrade înţelegea foarte bine. 
Exista o regulă organizatorică, stabilită de primul 
Canonicat Bene Gesserit şi care dăinuise, aproape fără nici 
o schimbare, timp de milenii. Diferitele subdiviziuni ale 
Bene Gesseritului erau separate prin bariere etanşe, 
verticale şi orizontale, constituind grupuri izolate, reunite 
numai la vârf de un comandament unic. Îndatoririle (adică 
rolurile atribuite individual) erau coordonate în interiorul 
diferitelor celule distincte. Membrii activi ai unei celule nu-i 
cunoşteau pe cei ai celulelor paralele. 

Dar eu ştiu că acea Cucernică Maică Lucilla se află într-o 
celulă paralelă, gândi Odrade. E singura explicaţie logică. 

Recunoştea necesitatea unei asemenea organizări, copiate 
după cea a străvechilor societăţi secrete revoluţionare. 
Surorile Bene Gesserit se consideraseră dintotdeauna 
revoluţionare permanente. Revoluţia lor nu fusese domolită 
decât în epoca Tiranului Leto II. 


Domolită, dar nu deviată sau curmată, îşi aminti sieşi 
Odrade. 

— În ceea ce priveşte misiunea ta, reluă Taraza, aş vrea să 
ştiu dacă ai sentimentul că un pericol iminent ar ameninţa 
Comunitatea. 

Era una dintre acele întrebări speciale pe care i le adresa 
câteodată 'Iaraza şi la care Odrade se învățase să răspundă 
fără a sta pe gânduri, formulând în cuvinte o reacţie pur 
instinctivă. 

— Dacă nu acţionăm, spuse ea repede, va fi şi mai rău. 

— Am calculat şi noi că ar exista un pericol. 

Maica Superioară vorbise pe un ton sec şi distant. Nu-i 
plăcea să facă apel la acest talent al lui Odrade. Odrade 
poseda un instinct preştient care îi îngăduia să detecteze 
amenințările la adresa Comunităţii Surorilor. Faptul se 
datora, de bună seamă, influenţei eratice din linia ei 
genetică - Atreizii, cu puterile lor primejdioase. Dosarul 
genetic al lui Odrade comporta o menţiune specială: „Ioate 
progeniturile vor fi supuse unui examen amănunţit”. Deja, 
doi dintre pruncii ei fuseseră eliminaţi în mod discret. 

N-ar fi trebuit să trezesc acum acest talent al lui Odrade, 
nici măcar pentru o clipă, gândi Taraza. Dar, uneori, 
tentaţia era prea mare. 

Taraza stinse ecranul şi-l reintegră în tăblia biroului, pe 
care continuă s-o privească în timp ce vorbea. 

— Chiar dacă vei da de un genitor perfect, să nu te 
reproduci fără permisiunea noastră cât timp te vei afla 
departe de noi. 

— A fost greşeala pe care a comis-o mama mea naturală. 

— Greşeala pe care a comis-o mama ta naturală a fost că s- 
a lăsat recunoscută în momentul reproducerii! 

Odrade cunoştea refrenul. Era vorba de acea 
particularitate a neamului Atreides care impunea o 
supraveghere severă din partea Maestrelor Geneticiene. 
Talentul eratic, desigur. Auzise despre talentul eratic, acea 
forţă genetică extraordinară care îi produsese pe Kwisatz 


Haderach şi pe Tiran. Dar ce urmăreau geneticienele în 
momentul de faţă? Abordau problema dintr-o perspectivă 
exclusiv negativă? Interzicerea oricăror naşteri 
periculoase? Odrade nu-şi mai văzuse niciunul dintre copii 
după ce se născuseră, dar asta nu era ceva neobişnuit 
pentru Comunitatea Surorilor. De altfel, nici dosarul genetic 
nu şi-l văzuse vreodată. Bene Gesseritul aplica şi aici, 
regula strictă a separării puterilor. 

Plus acele baraje care mi-au fost implantate de timpuriu în 
Celelalte Memorii. 

Descoperise spaţiile goale din amintirile ei şi încercase în 
zadar să le umple. Pesemne că numai Iaraza şi, poate, una 
sau două consiliere (probabil Bellonda şi vreuna dintre 
Cucernicele Maici veterane) aveau acces deplin la 
informaţiile genetice ultrasecrete. 

Să fi jurat, într-adevăr, Taraza şi celelalte, să moară, mai 
degrabă decât să dezvăluie aceste informaţii unei persoane 
neautorizate? Oricum, exista un ritual precis de succesiune 
pentru cazul în care s-ar fi întâmplat ca o Cucernică Maică 
importantă să moară departe de Surorile ei, fără nici o 
posibilitate de a transmite şirul de vieţi interioare pe care îl 
deţinea. Ritualul funcţionase de multe ori pe vremea 
domniei Tiranului, în acea perioadă cumplită, când se ştia 
că nici o celulă revoluţionară a Comunităţii nu putea avea 
secrete pe care monstrul să nu le cunoască! Surorile nu-şi 
făcuseră niciodată iluzii în privinţa faptului că Leto II se 
abţinuse să distrugă Bene Gesseritul doar dintr-un soi de 
loialitate profund înrădăcinată faţă de bunica sa, Doamna 
Jessica. 

Eşti acolo, Jessica? 

Odrade simţi o vagă şi îndepărtată tresărire lăuntrică. 
Toate astea, din cauza eşecului unei singure Cucernice 
Maici... „Şi-a îngăduit să se îndrăgostească!” Un lucru atât 
de mărunt, dar cu ce consecinţe uriaşe... Trei mii cinci sute 
de ani de tiranie! 


Poteca de Aur. Era, într-adevăr, infinită? Ce se întâmplase 
cu megamiliardele de fiinţe umane pierdute în Dispersie? 
Ce ameninţare făceau să planeze Rătăcitele care se 
întorceau acum? 

Ca şi când ar fi citit gândurile lui Odrade, ceea ce chiar 
părea a face câteodată, Taraza spuse: 

— Hoardele din Dispersie sunt la hotarele noastre... 
Aşteptând doar momentul prielnic pentru a acţiona. 

Odrade auzise argumentele. Pericolul, pe de-o parte, şi, pe 
de alta, ceva care exercita o atracţie magnetică. 
Necunoscutele. Atâtea fascinante necunoscute! Graţie 
puterilor sale, ascuţite de folosirea melanjului timp de 
milenii... Ce n-ar fi putut face Bene Gesseritul cu toate 
acele resurse umane neexploatate? Puzderia aceea de gene 
noi... 'Talentele potenţiale plutind liber în universuri unde ar 
fi putut să se piardă pentru totdeauna... 

— Necunoaşterea este cea care generează cele mai mari 
spaime, murmură Odrade. 

— Şi cele mai mari ambiţii. 

— Voi merge, aşadar, pe Rakis? 

— La timpul cuvenit. Consider că poţi face faţă misiunii. 

— Altminteri nu m-ai fi desemnat. 

Pentru ele, era un vechi schimb de replici, datând încă din 
anii de şcoală. Taraza îşi dădea seama, totuşi, că nu-l 
angajase în mod conştient. Prea multe amintiri comune le 
legau pe amândouă. Dar şi Tar... Trebuia să ia seama la 
asta! 

— Să nu uiţi cui datorezi loialitate, rosti ea. 

Existenţa non-navelor măreşte posibilitatea distrugerii 
unor planete întregi, fără teamă de represalii. Asupra unei 
planete poate fi lansat un obiect gigantic, cum ar fi un 
asteroid ori alt corp ceresc similar. Sau pot fi asmuţiţi 
oamenii unii împotriva altora, prin mijloace de subversiune 
sexuală şi apoi înarmaţi pentru a se autodistruge. Aceasta 
din urmă este tehnica pe care par s-o prefere Onoratele 
Matres. 


Analiză Bene Gesserit. 

DIN CURIEA IN CARE SE AFLA şi chiar atunci când nu 
părea să facă acest lucru, Duncan Idaho urmărea cu atenţie 
persoanele care îl observau de sus. Patrin era acolo, fireşte, 
dar Patrin nu conta. Cucernicele Maici de pe terasa 
învecinată erau cele care-i stârneau interesul. Văzând-o pe 
Lucilla, îşi spusese numaidecât: Asta-i cea nouă. Gândul îi 
provocase un val de emoție, de care încercase să se 
elibereze reluându-şi cu şi mai multă ardoare exerciţiile. 

Isprăvi primele trei serii de mişcări recreative pe care le 
ordonase Miles Teg, vag conştient de faptul că Patrin avea 
să raporteze executarea lor la perfecţie. Lui Duncan îi 
plăcea de Teg şi de bătrânul Patrin şi simţea că sentimentul 
era reciproc. Dar această nouă Cucernică Maică... Prezenţa 
ei lăsa de presupus schimbări interesante. În primul rând, 
era mai tânără decât celelalte. Apoi, nu încerca să-şi 
ascundă culoarea ochilor, care indica limpede apartenenţa 
ei la Bene Gesserit. Când o văzuse pentru prima oară pe 
Schwangyu, Duncan remarcase imediat lentilele de contact 
ce imitau pupila unei persoane nedependente de melanj, cu 
albul ochilor vag injectat. O auzise pe una dintre acolitele 
din Citadelă spunând că lentilele lui Schwangyu corectau şi 
„un astigmatism tolerat în linia ei genetică întrucât era din 
plin compensat de calităţile transmise progeniturilor”. 

La vremea respectivă, cea mai mare parte a acestei 
remarci îi rămăsese ininteligibilă lui Duncan. Se străduise 
să găsească informaţii în biblioteca din Citadelă, dar ele 
erau puţine la număr şi extrem de limitate în conţinut. 
Schwangyu însăşi eludase toate întrebările lui asupra 
subiectului iar comportarea ulterioară a profesorilor săi îi 
dăduse de înţeles că bătrâna Cucernică Maică fusese foarte 
nemulțumită. Ca de obicei, Schwangyu îşi revărsase mânia 
asupra altora. 

Ceea ce o deranjase în realitate, bănuia el, fusese faptul că 
o întrebase dacă ea era mama lui. 


Astăzi, Duncan ştia deja de o bună bucată de vreme că 
avea un statut aparte. Existau locuri, în complexul fortificat 
care era această Citadelă Bene Gesserit, unde nu i se 
permitea accesul. Găsise însă mijloace pentru a se sustrage 
unora dintre interdicții şi, de mai multe ori, avusese ocazia 
să vadă, printr-o fereastră rămasă deschisă sau dincolo de 
un geam gros de plaz, santinele şi gărzi patrulând pe 
porţiuni vaste de teren degajat, ce puteau fi prinse în 
anfiladă din cazemate strategic dispuse. Miles Teg însuşi îi 
explicase importanţa poziţiilor pentru tragerea de anfiladă. 

I se spunea acestei planete Gammu, dar, cândva, ea fusese 
cunoscută sub numele Giedi Prim. Un oarecare Gumey 
Halleck impusese schimbarea. Asta însă era istorie antică. 
Nimic interesant. Tot ce mai rămăsese din acea epocă pre- 
daniană era un miros de ulei ars în solul planetei. Milenii de 
plantaţii speciale erau însă pe cale să schimbe şi asta, îi 
explicaseră lui Duncan profesorii săi. În parte, lucrul se 
vedea şi din Citadelă. De jur-împrejur se întindeau păduri 
de conifere amestecate cu alte esențe. 

Fără a înceta să le spioneze pe cele două Cucernice Maici, 
Duncan execută o serie de roţi perfecte, având grijă să-şi 
încordeze muşchii în clipa în care membrele îi atingeau 
solul, aşa cum îl învățase 'Teg. 

Tot Teg îi preda lecţii de apărare planetară. Gammu era 
încercuită de monitoare orbitale ale căror echipaje nu 
aveau dreptul să-şi ia la bord familiile. Familiile rămâneau 
jos, garante pentru vigilenţa paznicilor aflaţi pe orbită. lar 
printre navele ce supravegheau spaţiul se numărau şi 
câteva non-nave indetectabile, ale căror echipaje erau 
alcătuite exclusiv din oameni devotați Basharului şi Surori 
Bene Gesserit. 

„Nu aş fi acceptat această sarcină, dacă apărarea 
planetară n-ar fi fost plasată în întregime sub comanda 
mea”, îi explicase Teg. 

Duncan înţelesese că el era „această sarcină”. Citadela 
exista pentru a-l proteja pe el. lar monitoarele orbitale ale 


lui Teg, inclusiv non-navele, protejau Citadela. 

Totul făcea parte dintr-o educaţie militară ale cărei 
elemente îi erau, cumva, familiare lui Duncan. Învăţând, de 
pildă, despre măsurile de apărare ale unei planete aparent 
vulnerabile la atacuri din spaţiu, ştia când sistemele 
defensive erau corect amplasate. În întregul ei, problema 
era extrem de complexă, dar elementele i se păreau uşor de 
definit şi de înţeles. Spre exemplu, supravegherea 
permanentă a atmosferei şi a serului sanguin al locuitorilor 
planetei. Doctori Suk, aflaţi în solda Bene Gesseritului, erau 
prezenţi pretutindeni. 

„Bolile sunt arme”, spunea 'Teg. „Apărarea noastră 
împotriva bolilor trebuie să fie perfect pusă la punct.” 

Adesea, Teg critica măsurile de apărare pasivă. Susţinea 
că acestea erau „produsul unei mentalități de asediat, 
despre care se ştie de mult că generează slăbiciuni 
mortale”. 

Ori de câte ori Teg aborda un subiect de instrucţie 
militară, Duncan era numai ochi şi urechi. Documentaţia 
din bibliotecă, pe care o întăreau declaraţiile lui Patrin, îl 
prezenta pe Basharul Mentat Miles Teg drept unul dintre 
cei mai mari comandanţi militari ai Bene Gesseritului. Când 
Patrin povestea despre campaniile la care participase 
alături de Bashar, îl înfăţişa întotdeauna pe Teg ca pe un 
erou. 

„Cheia oricărui succes militar e mobilitatea”, spunea Teg. 
„Cei care se baricadează în fortărețe, fie ele şi la scara unei 
întregi planete, sunt, în ultimă instanţă, total vulnerabili.” 

Teg nu punea mare preţ pe Gammu. 

„Ştii deja, mi se pare, că numele acestei lumi a fost 
odinioară Giedi Prim. Harkonnenii, care au stăpânit-o, ne- 
au învăţat câteva lucruri. Mulțumită lor, înţelegem mai bine 
la ce culmi de oroare şi violenţă poate ajunge fiinţa umana.” 

Pe când îşi amintea toate astea, Duncan îşi dădu seama că 
cele două Cucernice Maici care-l observau de pe terasă 
discutau despre el. 


Să fi venit într-adevăr pentru mine cea nouă? 

Nu-i făcea deloc plăcere să se ştie ţinut sub observaţie şi 
spera ca noua Cucernică Maică să-i lase puţin timp şi 
pentru el însuşi. Nu părea o femeie severă. Nu ca 
Schwangyu. 

Continuându-şi exerciţiile, Duncan începu să le ritmeze 
după o litanie lăuntrică: Afurisită Schwangyu! Afurisită 
Schwangyu! 

O ura încă de la vârsta de nouă ani - adică de patru ani 
încheiaţi. Şi era sigur că ea habar n-avea de asta. Probabil 
că uitase cu totul incidentul care se aflase la originea urii 
sale. 

Când abia dacă împlinise nouă ani, reuşise să înşele 
vigilenţa gărzilor din Citadelă şi să se strecoare într-unul 
din pasajele subterane, care ducea la o cazemată. Pereţii 
tunelului erau umezi şi miroseau a muced. Locul era 
cufundat în semiobscuritate. Avusese timp să arunce doar o 
privire prin ambrazurile fortificaţiei, înainte de a fi 
descoperit şi readus pe sus în interiorul Citadelei. 

Această escapadă prilejuise o predică aspră din partea lui 
Schwangyu, pe atunci o figură îndepărtată şi amenințătoare 
ale cărei ordine trebuiau respectate întocmai. De fapt, tot 
aşa o mai considera şi acum, cu toate că între timp învățase 
să recunoască Glasul-Poruncă Bene Gesserit, acea subtilă 
tehnică a intonaţiei care putea să frângă voinţa unei 
persoane ce nu cunoştea mijloacele de apărare. 

Ordinele ei trebuie respectate întocmai. 

— Din cauza ta, se vor lua măsuri disciplinare împotriva 
unei întregi unităţi de gardă, îi spusese Schwangyu. Toţi 
paznicii vor fi aspru pedepsiţi. 

Fusese partea cea mai usturătoare a predicii ei. Duncan se 
înţelegea bine cu mulţi dintre paznici, pe care, nu o dată, 
reuşea să-i ademenească să se joace sau să râdă cu el. Iar 
acum, din cauza unei pozne a lui, prietenii săi aveau să 
sufere. 

Duncan ştia ce însemna a fi pedepsit. 


Afurisită Schwangyu! Afurisită Schwangyu! 

După predica lui Schwangyu, Duncan alergase la 
instructoarea sa principală de pe atunci, Cucernica Maică 
Tamalane, o altă bătrână stafidită, cu purtări reci şi distante 
şi păr coliliu deasupra unei feţe înguste şi tăbăcite. O 
întrebase care va fi pedeapsa gărzilor. Spre surprinderea 
lui, Tamalane căpătase un aer îngândurat, apoi vocea ei 
scrâşnise ca nisipul pe o duşumea de lemn: 

— Pedeapsa? Hm, hm! 

Se aflau în mica sală de clasă de lângă cea mare, unde 
Tamalane se retrăgea în fiecare seară pentru a pregăti 
cursurile de a doua zi. Locul era plin de lectoare de bule şi 
de bobine, precum şi de alte aparate sofisticate destinate 
stocării şi redării informaţiilor. Duncan îl prefera de departe 
bibliotecii, însă nu avea acces acolo de unul singur. Odaia 
era puternic luminată de licurigloburi cu suspensie. La 
intrarea lui, Tamalane întorsese capul, din locul în care 
pregătea temele la care el urma să lucreze. 

— Există întotdeauna, în cazul pedepselor noastre grele, 
ceva care duce cu gândul la un ospăț cu jertfire, rosti ea. 
Gărzile vor avea parte, bineînţeles, de o pedeapsă grea. 

— Un ospăț» Repetă Duncan, mirat. 

Tamalane se răsuci în scaunul ei pivotant şi-l privi drept în 
ochi. Dinţii ei avură o lucire de oţel în lumina 
licurigloburilor. 

— Istoria s-a arătat rareori îndurătoare cu cei care 
trebuiau pedepsiţi, spuse ea. 

Duncan tresări la auzul cuvântului „istoria”. Era un semnal 
pe care învățase să-l recunoască la Tamalane. Iarăşi avea 
să-i ţină o lecţie plictisitoare. 

— Pedepsele Bene Gesseritului sunt dintre cele care nu se 
uită niciodată, urmă Cucernica Maică. 

Duncan, cu ochii aţintiţi la buzele ei ca pergamentul, simţi 
dintr-o dată că Tamalane vorbea dintr-o dureroasă 
experienţă personală. Poate că avea să afle, totuşi, ceva 
interesant! 


— Pedepsele noastre conţin o lecţie inevitabilă, continuă 
Tamalane, o lecţie care depăşeşte cu mult simpla durere. 

Duncan se aşeză pe podea, la picioarele ei. Privită din 
acest unghi, Tamalane era o siluetă amenințătoare, 
înveşmântată parcă într-un linţoliu negru. 

— Noi nu pedepsim cu suferinţa supremă, zise ea. Acesta 
este apanajul Cucernicelor Maici, în momentul în care trec 
prin încercarea mirodeniei. 

Duncan dădu din cap. Unele documente din bibliotecă 
menţionau „agonia mirodeniei”, o ordalie misterioasă fără 
de care o Soră Bene Gesserit nu putea deveni Cucernică 
Maică. 

— Pedepsele grele sunt, totuşi, dureroase, reluă Tamalane. 
Şi sunt dureroase mai ales din punct de vedere moral. Ele 
vizează întotdeauna cea mai mare slăbiciune a celui 
pedepsit. Făcându-l să simtă această slăbiciune, apăsând 
asupra ei, întărim greutatea pedepsei. 

Cuvintele ei îl umplură pe Duncan de o spaimă nelămurită. 
Ce aveau de gând să le facă gărzilor lui? Nu putea rosti nici 
o vorba, dar nici nu era nevoie. Tamalane nu terminase. 

— Iar pedeapsa sfârşeşte de fiecare dată cu un desert, 
spuse ea, lovindu-şi palmele de genunchi. 

Duncan se încruntă. Desert? Desertul ţinea într-adevăr de 
ospăț. Cum putea fi pedeapsă un ospăț? 

— Nu e vorba de un adevărat ospăț, ci doar de ideea de 
ospăț, zise Tamalane parcă citindu-i gândurile. Cu degete 
încovoiate ca nişte gheare, descrise un cerc în aer şi 
adăugă: Desertul soseşte ca o surpriză. Cel pedepsit îşi 
spune: Ah, până la urmă am fost iertat! Înţelegi? 

Duncan clătină încet capul dintr-o parte în alta. Nu, nu 
înţelegea. 

— E vorba de clipa cea dulce, explică Tamalane. Închipuie- 
ţi că a trebuit că consumi toate felurile de mâncare ale unui 
ospăț chinuitor, iar la sfârşit ţi se serveşte unul pe care-l 
apreciezi cu adevărat. Dar! Tocmai în clipa în care te 
pregăteşti să îl savurezi, survine partea cea mai dureroasă: 


recunoaşterea, înţelegerea faptului că nu-i deloc vorba să ţi 
se fi lăsat ce-i mai bun la urmă. Dimpotrivă. Este momentul 
cel mai chinuitor al pedepsei grele. Este apoteoza lecţiei 
Bene Gesserit. 

— Dar ce-o să le facă ea gărzilor? Nu se putu împiedica să 
întrebe Duncan. 

— N-aş putea să-ţi spun în ce va consta pedeapsa 
fiecăruia. De altfel, nici nu mă interesează. Pot doar să te 
asigur că ea va fi diferită pentru fiecare dintre ei. 

Tamalane refuzase să-i spună mai mult. Se reîntorsese la 
munca ei, anunţându-l: 

— Mâine vom continua cu studiul modului de identificare a 
originii diferitelor accente din limba galach vorbită. 

Nimeni altcineva, nici măcar Teg sau Patrin, nu voise să 
răspundă la întrebările lui asupra naturii pedepselor la care 
fuseseră supuşi soldaţii din gardă. Iar aceştia, mai târziu, 
când îi revăzuse, refuzaseră la rândul lor să vorbească. Unii 
avuseseră reacţii de-a dreptul tăioase şi nimeni nu se mai 
arătase dispus să glumească sau să se joace cu el. Cei care 
fuseseră pedepsiţi nu-l iertaseră. Asta era cât se poate de 
clar. 

Afurisită Schwangyu! Afurisită Schwangyu! 

Aşa se trezise în el acea ură neîmpăcată. lar apoi 
sentimentul se extinsese asupra tuturor celorlalte vrăjitoare 
bătrâne. Oare şi tânăra nou-venită avea să fie ca 
zgripţuroaicele? 

Afurisită Schwangyu! 

Când o întrebase pentru ce fusese neapărat nevoie să 
pedepsească gărzile, Schwangyu făcuse o pauză lungă 
înainte de a răspunde: 

— Te pândesc tot felul de pericole, aici, pe Gammu. Există 
persoane care îţi vor răul. 

Duncan nu întrebase de ce. Era un alt domeniu în care 
întrebările sale nu căpătau niciodată răspuns. Până şi Teg, a 
cărui prezenţă era direct legată de existenţa acestor 
misterioase pericole, se încăpăţâna să păstreze tăcerea. 


Iar Miles 'Teg era un mentat care cunoştea, fără doar şi 
poate, numeroase răspunsuri. Duncan avusese adesea 
prilejul să observe scânteierea din ochii lui, când bătrânul 
era cufundat în gânduri. Dar mentatul rămânea mut în faţa 
unor întrebări ca: „Pentru ce ne aflăm pe Gammu? De cine 
trebuie să ne aperi? Cine îmi vrea răul? Cine sunt părinţii 
mei?” 

În cel mai bun caz, tot ce putea scoate uneori de la Teg era 
un mormăit; „Nu pot să-ţi răspund.” 

Biblioteca nu-i putea fi, nici ea, de vreun ajutor. 
Descoperise asta încă de la vârsta de opt ani, când 
instructoarea lui principală era o Cucernică Maică ratată, 
pe nume Luran Geasa, poate nu la fel de bătrână ca 
Schwangyu, dar, oricum, trecută de-o sută. 

La cererea lui, biblioteca îi furnizase informaţii despre 
Gammu/Giedi Prim, despre Harkonneni şi căderea lor, 
despre diferitele campanii purtate sub comanda lui Teg. 
Niciuna dintre marile bătălii pe care le câştigase Basharul 
nu fusese prea sângeroasă; mulţi comentatori elogiau 
„admirabila sa diplomaţie”. Din investigaţie în investigaţie, 
Duncan aflase de epoca Împăratului-Zeu şi despre 
pacificarea supuşilor săi. Perioada îi reţinuse atenţia 
săptămâni în şir. La un moment dat descoperise o hartă 
veche pe care o proiectase pe peretele de focalizare. 
Comentariile suprapuse îl informaseră că această Citadelă, 
în care se afla, fusese un vechi Centru de Comandă al 
Păstrăvăreselor, abandonat în cursul Dispersiei. 

Păstrăvăresele! 

Duncan se gândi atunci cât de mult i-ar fi plăcut să 
trăiască pe vremea lor, ca unul dintre rarii consilieri de sex 
masculin din cadrul acelei armate de femei devotate în 
exclusivitate cultului şi protecţiei marelui Împărat-Zeu. 

Oh, să fi trăit pe Rakis în timpurile acelea! 

Teg se arătase surprinzător de comunicativ în privinţa 
Împăratului-Zeu, pe care-l numea întotdeauna „Tiranul”. 


Unul dintre codurile rezervate ale bibliotecii îi fusese 
deschis lui Duncan şi informaţiile despre Rakis afluiseră. 

— Voi vedea vreodată Rakisul? O întrebase el pe Geasa. 

— Învățăturile pe care le primeşti sunt menite să te 
pregătească pentru a trăi acolo. 

Răspunsul îl uluise. Tot ce îl învăţaseră despre acea 
planetă îndepărtată apărea într-o nouă lumină. 

— De ce va trebui să trăiesc acolo? 

— La asta nu pot să răspund. 

Mânat de un interes nou, îşi reluase cu şi mai multă râvnă 
investigaţiile personale asupra misterioasei planete şi a 
jalnicului ei Cult al lui Shai-Hulud, Zeul Fracţionat. 
Viermii... Împăratul-Zeu se transformase în acei viermi! 
Ideea îi inspira lui Duncan un straniu sentiment de respect 
şi teamă. Poate că era într-adevăr ceva de natură să 
alimenteze un cult. Oricum, gândul acesta făcea să vibreze 
în el o coardă sensibilă. Ce anume putuse determina o fiinţă 
umană să accepte acea cumplită metamorfoză? 

Duncan cunoştea părerea gărzilor şi a celorlalte persoane 
din Citadelă despre Rakis şi preoţii săi. Comentariile 
batjocoritoare şi râsetele erau elocvente. Teg declarase: 
„Probabil că nu vom afla niciodată tot adevărul în privinţa 
asta, dar, ascultă ce-ţi spun eu, băiete, nu este o religie 
demnă de un soldat”. 

Schwangyu nu făcuse decât să-i întărească spusele: „Ai să 
înveţi multe lucruri despre Tiran, dar să nu crezi în religia 
lui. Ar fi nedemn de tine, înjositor”. 

Ori de câte ori avea un pic de timp liber, Duncan se 
cufunda cu aviditate în documentele pe care i le oferea 
biblioteca: cartea Sfântă a Zeului Fracţionat, Biblia Gărzii, 
Biblia Catolică Portocalie şi chiar Apocrifele. Află, astfel, 
despre rolul istoric al Comitetului Credinței şi despre „Perla 
care este Soarele Înţelegerii”. 

Existenţa însăşi a viermilor îl fascina. Mărimea la care 
puteau să ajungă! Unul dintre cei mari s-ar fi întins de la un 
capăt la celălalt al Citadelei. Cândva, înaintea epocii 


Tiranului, existaseră oameni care călăreau pe spinarea 
viermilor, dar în ziua de azi preoţii rakieni interziceau cu 
desăvârşire această practică. 

Duncan fusese captivat şi de relatările echipei de 
arheologi care descoperise, pe Rakis, nonspaţiul primitiv ce 
aparținuse Tiranului. Locul se numea Dar-es-Balat. 
Rapoartele originale ale cercetătoarei Hadi Benotto purtau 
menţiunea: „Retras din ordinul Clerului rakian”. În schimb, 
fişierul Arhivelor Bene Gesserit cuprindea o mulţime de 
documente asupra chestiunii, iar dezvăluirile lui Benotto 
erau pur şi simplu senzaţionale. 

— O fărâmă din conştiinţa Împăratului-Zeu în fiecare 
vierme? O întrebase Duncan pe Geasa. 

— Aşa zic textele. Dar, chiar de-ar fi adevărat, viermii nu 
cunosc asta, n-au conştiinţă. De altfel, Tiranul însuşi spunea 
că se va cufunda într-un vis fără de sfârşit. 

Fiecare şedinţă de studiu conţinea câte o prelegere 
specială în care i se explicau concepţiile Bene Gesserit 
asupra religiei şi, astfel, într-o bună zi luă cunoştinţă de 
textele intitulate „Cele nouă fiice ale Sionei” şi „Cei o mie de 
fii ai lui Duncan Idaho”. 

De îndată ce se află faţă în faţă cu Geasa, întrebă: 

— Şi numele meu este Duncan Idaho. Ce înseamnă asta? 

Geasa umbla întotdeauna ca şi când ar fi fost apăsată de 
umbra eşecului ei, cu capul plecat şi ochii apoşi pironiţi în 
pământ. Duncan o interceptase la sfârşitul unei după- 
amieze, pe lungul coridor ce ducea spre sala de 
antrenament. Geasa pălise la întrebarea lui. Cum răspunsul 
ei se lăsa aşteptat, el insistă: 

— Sunt un descendent al lui Duncan Idaho? 

— Trebuie s-o întrebi pe Schwangyu, îngăimă Geasa de 
parcă fiecare cuvânt i-ar fi provocat o durere. 

Era un răspuns pe care Duncan îl auzise de multe ori şi 
care-l scotea din sărite. Însemna că avea să i se spună orice, 
doar pentru a i se închide gura şi n-avea să afle nimic. Dar 
Schwangyu se arătase mai locvace decât se aşteptase el. 


— Porţi în tine sângele veritabil al lui Duncan Idaho. 

— Cine sunt părinţii mei? 

— Au murit de mult. 

— Cum au murit? 

— Nu ştiu. Noi te-am luat ca orfan. 

— Atunci, de ce-mi vor unii răul? 

— Se tem de ceea ce ai putea face. 

— Şi ce anume aş putea face? 

— Învaţă-ţi bine lecţiile. Totul ţi se va lămuri la timpul 
cuvenit. 

Taci şi învaţă! Alt răspuns pe care avusese nenumărate 
prilejuri să îl audă. 

Se supunea, fiindcă ajunsese să-şi dea imediat seama când 
o uşă avea să rămână închisă. Între timp, mintea sa 
iscoditoare descoperi noi informaţii despre Epoca Foametei 
şi Dispersiei, despre non-spaţiile şi non-navele pe care nici 
cele mai puternice spirite preştiente din acest univers nu le 
puteau detecta. Astfel, află şi că descendenţii lui Duncan 
Idaho şi ai Sionei, acele figuri istorice care-l slujiseră pe 
tiranul împărat-Zeu, erau, de asemenea, excluşi din 
viziunile profeților şi-ale preştienţilor. Nici măcar un 
Navigator al Ghildei aflat în plină transă a melanjului nu 
putea să-i vadă. Conform relatărilor, Siona era o Atreides 
pur-sânge iar Duncan Idaho era un ghola. 

Un ghola? 

Căută informaţii suplimentare asupra acestui cuvânt 
curios, dar biblioteca nu-i furniză decât o definiţie sumară: 
„Ghola: Fiinţă umană creată în cuvele axlotl tleilaxu pe baza 
celulelor prelevate dintr-un cadavru”. 

Cuvele axlotl? 

„Instalaţie tleilaxu pentru reproducerea unei fiinţe umane 
pe baza celulelor prelevate dintr-un cadavru”. 

— Descrierea unui ghola, ceruse el. 

„Reproducere a unei fiinţe umane, lipsită de memoria 
originalului. Vezi Cuvă axlotl.” 


Duncan învățase să citească printre rânduri şi să 
interpreteze spaţiile goale din informaţiile pe care i le 
furniza Citadela. Avu o revelaţie subită. Ştia! N-avea decât 
zece ani şi, deja, ştia! 

Sunt un ghola. 

Era seară, în bibliotecă, cu toate aparatele ezoterice 
dimprejur confundându-se într-un acelaşi substrat senzorial 
şi un puşti de zece ani şedea tăcut în faţa unui ecran, 
singur-singurel cu adevărul pe care-l descoperise. 

Sunt un ghola! 

Nu avea nici o amintire despre cuvele axlotl în care 
celulele sale crescuseră, transformându-se într-un prunc. 
Primele lucruri de care-şi putea aduce aminte erau chipul 
lui Geasa, când îl scosese din leagăn şi faptul că ochii ei de 
adult manifestaseră un interes viu, degrabă îndepărtat 
printr-o bătaie prudentă a pleoapelor. 

Era ca şi cum informaţiile ce-i fuseseră furnizate cu atâta 
zgârcenie până atunci de documentele şi persoanele aflate 
în Citadelă conturaseră, în cele din urmă, o figură centrală: 
el însuşi. 

— Vreau informaţii despre Bene Tleilax, îi ceru el 
ecranului. 

„Societatea lor este împărţită în Maeştri şi Dansatori-Feţe. 
Dansatorii-Feţe sunt hibrizi, sterili şi supuşi voinţei 
Maeştrilor.” 

Pentru ce mi-au făcut asta? 

Maşinile de informare ale bibliotecii i se părură dintr-o 
dată străine şi periculoase. Se temea, nu atât că întrebările 
sale se vor lovi de un zid al tăcerii, cât de faptul că ar fi 
putut să primească răspunsuri. 

De ce sunt atât de important pentru Schwangyu şi 
anturajul ei? 

Avea sentimentul că toată lumea îl înşelase, inclusiv Miles 
Teg şi Patrin. Era corect să se utilizeze celulele unei fiinţe 
umane pentru a se crea un ghola? 

Următoarea întrebare o puse doar după o lungă şovăială. 


— Poate un ghola să-şi amintească cine a fost? 

„Este posibil.” 

— Cum? 

„Identitatea psihică dintre un ghola şi originalul său 
prestabileşte anumite procese care pot fi declanşate printr- 
un şoc traumatic.” 

Nu era un răspuns! 

— Dar în ce fel? 

În clipa aceea, Schwangyu intră pe neaşteptate în 
bibliotecă. Duncan înţelese că una din întrebările lui 
acţionase un dispozitiv de alarmă. 

— Vei afla totul la timpul cuvenit, spuse ea. 

Din nou voia să-i închidă gura! Lipsa asta de sinceritate, 
nedreptatea asta, îl indignau. Ceva - ceva dinlăuntrul lui - îi 
spunea că deţinea mai multă înţelepciune umană, în 
psihismul său incomplet, decât cei ce-şi arogau atâtea 
pretenţii de superioritate. Ura lui faţă de Schwangyu atinse 
o nouă dimensiune. Schwangyu era personificarea a tot 
ceea ce-l tortura, a tot ceea ce-i dejuca aflarea 
răspunsurilor la întrebările care-l chinuiau. 

Deocamdată însă imaginaţia lui era exaltată. Avea să-şi 
redobândească memoria originală! Era sigur de asta. Avea 
să-şi amintească de părinţii lui, de membrii familiei lui, de 
prietenii lui... de duşmanii lui! 

— M-aţi produs din cauza duşmanilor mei? O întrebă pe 
Schwangyu. 

— Ai învăţat deja tăcerea, băiete, răspunse ea. Bizuie-te pe 
această învăţătură. 

Foarte bine. Atunci prin tăcere voi lupta împotriva ta, 
afurisită Schwangyu! Voi învăţa ce trebuie iar tu nu vei şti 
niciodată ce gândesc cu adevărat. 

— Am impresia, adăugă Schwangyu, că suntem pe cale să 
creştem un stoic. 

Îl trata cu condescendenţă! N-avea să se lase tratat cu 
condescendenţă. Avea să lupte împotriva lor, a tuturor, prin 


tăcere şi vigilenţă. leşi în fugă din bibliotecă şi se duse să se 
închidă în camera lui. 

În cursul lunilor următoare, multe lucruri îi confirmară 
faptul că era un ghola. Chiar şi un copil poate să-şi dea 
seama când ceea ce-l înconjoară este ieşit din comun. 
Câteodată, Duncan vedea alţi copii pe drumul periferic de 
dincolo de ziduri, copii care se plimbau sau se zbenguiau şi 
râdeau nepăsători. Căută şi găsi, informaţii despre copii, în 
bibliotecă. Nici unii nu trăiau, asemenea lui, numai printre 
adulţi care le impuneau o instrucţie severă şi dificilă. Alţi 
copii nu era asupriţi de vreo Cucernică Maică Schwangyu 
care să le orânduiască fiecare aspect, oricât de neînsemnat, 
al traiului de zi cu zi. 

Descoperirea pe care-o făcuse precipită şi o altă 
schimbare în viaţa lui Duncan. Luran Geasa fu îndepărtată 
de el şi nu mai reapăru niciodată. 

Nu trebuia să mă lase să aflu de existenţa ghola-ilor. 

Adevărul însă era ceva mai complex, după cum îi explică 
Schwangyu lui Lucilla, pe terasă, în ziua sosirii tinerei 
Cucernice Marci. 

— Ştiam că momentul acesta era inevitabil, că avea să afle 
de existenţa ghola-ilor şi să pună întrebările evidente. 

— Oricum, era timpul ca o Cucernică Maică să se ocupe de 
educaţia lui zilnică. Poate că Geasa n-a fost persoana cea 
mai indicată. 

— 'Te îndoieşti de justeţea judecății mele? Întrebă cu voce 
tăioasă Schwangyu. 

— Judecata dumitale este atât de sigură, încât nu poate fi 
pusă nici o clipă la îndoială? 

Rostită de glasul suav de contralto al lui Lucilla, replica 
avu impactul unei palme. Schwangyu rămase mută preţ de 
aproape un minut înainte de a relua: 

— Geasa vedea în ghola un copil drăgăstos. A vărsat 
lacrimi, spunând că o să-i lipsească. 

— Nu fusese avertizată? 

— Geasa nu avea pregătirea noastră. 


— Şi, după aceea, ai înlocuit-o cu Tamalane. N-o cunosc, 
dar presupun că-i destul de bătrână. 

— Este. 

— Cum a reacţionat el la îndepărtarea lui Geasa? 

— A întrebat unde s-a dus. Nu i s-a răspuns. 

— Cum i-a mers lui 'Ilamalane? 

— În cea de-a treia zi, ghola-ul i-a declarat foarte calm: „Ie 
urăsc. Presupun că asta trebuie să fac, nu?” 

— Aşa de repede! 

— Exact în momentul acesta te priveşte şi-şi spune: „O 
urăsc pe Schwangyu. Va trebui s-o urăsc şi pe asta nouă?” 
Dar, în acelaşi timp, îşi spune şi că nu eşti asemenea 
celorlalte zgripţuroaice pe care le cunoaşte. Eşti tânără. Îşi 
dă seama că asta trebuie să fie ceva important. 

Oamenii o duc cel mai bine când fiecare îşi are locul său, 
când fiecare ştie ce reprezintă el în rânduiala lucrurilor şi 
ce poate înfăptui. Distruge acest loc şi vei distruge 
individul. 

Învăţătură Bene Gesserit. 

MILES TEG nu-şi dorise deloc misiunea aceasta, pe 
Gammu. Maestru de arme pentru un copil-ghola? Chiar 
fiind vorba de un copil-ghola ca acesta, al cărui nume avea 
rezonanţa istoriei, considera faptul drept o intruziune 
supărătoare în traiul său tihnit de Bashar în retragere. 

Dar, cum îşi petrecuse întreaga viaţă activă ca mentat în 
slujba Bene Gesseritului, nu putea concepe să calculeze un 
act de nesupunere. 

Quis custodiet ipsos custodes? 

Cine îi va păzi pe paznici? Cine va avea grijă ca paznicii să 
nu comită infracţiuni? 

Era o întrebare la care reflectase îndelung cu destule 
prilejuri. Şi constituia unul dintre temeiurile loialității sale 
faţă de Bene Gesserit. Orice s-ar fi putut spune despre ele, 
Surorile făceau dovada unei perseverenţe admirabile în 
urmărirea ţelului lor. 

Un ţel moral, cum îl definea Teg. 


Iar acest ţel moral era în perfectă concordanţă cu 
propriile sale principii. Faptul că aceste principii îi fuseseră 
inoculate chiar de Bene Gesserit nu schimba cu nimic 
lucrurile. Rațiunea şi îndeosebi modul de a raţiona al unui 
mentat, nu putea emite o altă judecată. 

Pentru Teg, totul se rezuma la un adevăr esenţial: era 
suficient ca o singură persoană să urmeze aceste principii 
călăuzitoare pentru ca universul să fie mai bun. Nu era o 
chestiune de dreptate. Dreptatea implica recurgerea la 
lege, iar aceasta putea fi o metresă nestatornică, veşnic 
supusă capriciilor şi prejudecăţilor celor ce administrau 
legile. Nu, era o chestiune de echitate, adică ceva mult mai 
profund. Oamenii supuşi unei judecăţi trebuiau să simtă 
echitatea acesteia, obiectivitatea ei. 

Teg considera că formulările de genul „trebuie respectată 
litera legii” erau periculoase pentru principiile după care se 
călăuzea el. Echitatea cerea consens, statornicie şi, mai 
presus de orice, loialitate de la prima până la ultima treaptă 
a ierarhiei. Conducerea exercitată după asemenea principii 
călăuzitoare nu avea nevoie de nici un control din afară. Îţi 
făceai datoria deoarece cauza era dreaptă. Şi nu te 
supuneai doar fiindcă era de prevăzut că va fi dreaptă. O 
făceai pentru că aşa era ea în clipa aceea. Predicţia şi 
preştiinţa n-aveau nimic de-a face cu asta. 

Teg cunoştea faima Atreizilor în materie de preştiinţă, dar 
exprimările gnomice nu-şi găseau loc în universul său. 
Trebuia să iei lumea aşa cum era şi să-ţi pui în aplicare 
principiile atunci când era cu putinţă. Ordinele absolute pe 
scara ierarhiei trebuiau executate întotdeauna. Nu că 
Taraza ar fi prezentat problema ca pe un ordin absolut, dar 
implicaţiile existau. 

— Eşti persoana ideală pentru această misiune. 

Avea în urma lui o carieră încununată de multe succese şi 
se retrăsese cu toate onorurile cuvenite. Ştia că acum era 
bătrân, lent, pândit de toate deficienţele vârstei, dar 


chemarea datoriei încă îl mai însufleţea, chiar dacă se 
simţea constrâns să-şi înăbuşe dorinţa de a răspunde „nu”. 

Misiunea îi fusese încredinţată, personal, de 'Taraza. Cea 
care conducea întregul Bene Gesserit (inclusiv Missionaria 
Protectiva) îl alesese pe el. Nu o Cucernică Maică oarecare, 
ci însăşi Cucernica Maică Superioară. 

Taraza venise în persoană pe domeniul său privat de pe 
Lernaeus. O făcuse pentru a-l onora şi el ştia asta. Se 
înființase, fără nici un anunţ prealabil, la uşa sa, însoţită 
doar de două acolite şi un mic detaşament de gărzi printre 
care Teg recunoscuse câţiva oameni pe care-i formase el 
însuşi. Ora la care sosire 'Taraza nu fusese, nici ea, aleasă la 
întâmplare. Dis-de-dimineaţă, cu puţin după ce Teg îşi luase 
micul dejun. Maica Superioară îi cunoştea obişnuinţele şi 
ştia, fără îndoială, care era perioada sa de maximă 
eficienţă. Voise, aşadar, să-l găsească în formă şi în 
deplinătatea capacităţilor sale. 

Patrin, bătrânul lui aghiotant, o condusese pe Taraza în 
salonul din aripa de est, o încăpere mică şi elegantă, 
mobilată numai cu piese din materiale rigide. Aversiunea lui 
Teg pentru caniscaune şi alte mobile vii era bine cunoscută. 
Patrin avea o mină posomorâtă când o introduse în cameră 
pe Maica Superioară înveşmântată în negru. leg recunoscu 
imediat această mină. Faţa prelungă şi palidă a lui Patrin, 
brăzdată de ridurile vârstei înaintate, oferea poate altora 
aspectul unei măşti imuabile, dar eg ştia să desluşească 
adâncitura mai pronunţată a cutelor din colţurile gurii şi 
privirea fixă a ochilor îmbătrâniţi. Vasăzică, pe drum, 
Taraza îi spusese lui Patrin ceva care-l tulburase. 

O dublă uşă culisantă, din geam gros de plaz, dădea, la 
est, spre lunga peluză în pantă ce cobora până la copacii de 
pe malul râului. De cum intră în odaie, Taraza se opri 
pentru a admira priveliştea. 

Fără a aştepta vreun îndemn, Ileg apăsă pe un buton şi 
două draperii grele alunecară, astupând vederea, în timp ce 
în cameră se aprinseră licurigloburi. Taraza înţelese că Teg 


calculase o necesitate de izolare. Avu imediat confirmarea, 
auzindu-l adresându-i-se lui Patrin: 

— Ai grijă, te rog, să nu fim deranjaţi! 

— Ce ordonaţi în privinţa fermei de Sud, Bashare? Întrebă 
şovăitor Patrin. 

— Te rog să te ocupi de asta, împreună cu Firus. Ştiţi 
amândoi ce vreau. 

Retrăgându-se, Patrin închise un pic prea zgomotos uşa. 
Era un semnal aproape imperceptibil, dar care îi spunea 
multe lui Teg. 

Taraza făcu un pas spre mijlocul încăperii şi o examină. 

— Verde citron, rosti ea. Una dintre culorile mele 
preferate. Mama dumitale avea gusturi alese. 

Remarca încălzi inima lui Teg. Era profund ataşat de 
această casă şi de acest ţinut. Familia lui se stabilise aici 
doar de trei generaţii, dar îşi lăsase amprenta asupra 
locurilor. Cât despre amenajările efectuate de mama sa, ele 
rămăseseră aproape neschimbate într-o mulţime de 
camere. 

— E bine să ai un loc care să-ţi fie drag şi în care să-ţi 
găseşti tihna, spuse el. 

— Mi-au plăcut îndeosebi carpetele în ocru şi brun, din hol 
şi imposta cu vitraliu în evantai de deasupra uşii de la 
intrare, zise Taraza. Vitraliul e o antichitate veritabilă, sunt 
sigură. 

— N-aţi venit aici ca să vorbiţi de arta decorativă. 

Taraza pufni în râs. 

Avea o voce ascuţită, pe care, graţie învățăturilor Bene 
Gesserit, ştia s-o întrebuinţeze cu o eficacitate 
devastatoare. Nu era o voce uşor de ignorat, nici măcar 
când Taraza avea grijă să pară cât mai destinsă, ca în 
momentul acesta. Teg o văzuse la lucru în Consiliul 
Comunităţii. Intervenţiile Tarazei erau impresionante şi 
convingătoare. Fiecare cuvânt pe care-l rostea evoca 
mintea ageră care-i călăuzea deciziile. Iar Teg simţea, în 


atitudinea de acum a Maicii Superioare, existenţa unei 
decizii importante. 

Îi indică un fotoliu verde, în stânga. Ea aruncă o privire, 
apoi făcu din nou ochii roată prin încăpere şi-şi reţinu un 
zâmbet. Ar fi putut să parieze că nu exista nici un caniscaun 
în toată casa. leg era o antichitate care se înconjura de 
antichităţi. Se aşeză şi-şi netezi roba în timp ce 'Teg lua loc 
într-un fotoliu geamăn, în faţa ei. 

— Regret necesitatea care impune reactivarea dumitale, 
Bashare, spuse ea. Din păcate, circumstanţele nu-mi dau de 
ales. 

Teg îşi sprijini uşor coatele pe cele două braţe ale 
fotoliului. Era atitudinea unui mentat în repaus, aşteptând 
informaţii. Părea să spună: „Înregistrez”. 

Pentru o clipă, Taraza se simţi stânjenită. Situaţia era 
delicată. Teg avea încă distincţia unui aristocrat, cu statura 
lui impunătoare şi fruntea înaltă încoronată de păr cărunt. 
Taraza ştia că doar patru a.S. Îl mai despărţeau de 
împlinirea tricentenarului. Chiar dacă anul standard 
număra cu vreo douăzeci de ore mai puţin decât aşa-zisul 
an primitiv, era o vârstă impresionantă, cu o experienţă 
dobândită în serviciul Bene Gesseritului care impunea 
respect. Observă că Teg purta o uniformă gri deschis, fără 
însemne. Bluzonul şi pantalonii aveau o croială desăvârşită 
iar cămaşa albă, cu gulerul descheiat, lăsa la vedere un gât 
străbătut de riduri adânci. Ceva strălucea discret la nivelul 
taliei şi Taraza recunoscu Soarele cu Raze pe care Basharul 
îl primise la sfârşitul glorioasei sale cariere. Tipic pentru 
spiritul utilitar al lui Teg! Transformase medalia de aur în 
cataramă de centură. Constatarea avu un efect liniştitor 
asupra lui Taraza. Teg avea să-i înţeleagă problema. 

— Aş putea să beau un pahar de apă? Întrebă ea. Călătoria 
a fost lungă şi obositoare. Ultima etapă am parcurs-o într- 
unul dintre transportoarele noastre care ar fi trebuit să fie 
casat acum cinci sute de ani. 


Teg se ridică din fotoliu, se duse să deschidă un panou din 
perete şi scoase din barul aflat în spatele lui o sticlă cu apă 
de la gheaţă şi un pahar, pe care le depuse pe o măsuţă 
joasă aflată în dreapta fotoliului lui Taraza. 

— Pot să vă ofer şi melanj, spuse el. 

— Mulţumesc, Miles, dar am rezervele mele. 

Teg îşi reluă locul şi ea remarcă unele semne de 
înţepeneală în mişcările lui. Dar, oricum, vădea încă o 
supleţe surprinzătoare pentru vârsta lui. 

Taraza turnă apă până la jumătatea paharului şi-o bău 
dintr-o înghiţitură. Repuse paharul pe măsuţă cu o grijă 
exagerată. Cum să abordeze problema? Atitudinea lui Teg 
nu-i lăsa nici o îndoială. Basharul nu avea nici un chef să-şi 
părăsească hogeagul. De altfel, analistele ei o avertizaseră 
în privinţa asta. De când ieşise la pensie, Teg făcuse o 
adevărată pasiune pentru agricultură. Domeniul său de pe 
Lernaeus era destinat aproape în întregime culturilor 
experimentale. 

Ridică ochii şi-l studie făţiş pe Bashar. Umerii laţi îi 
accentuau îngustimea taliei. Aşadar, avea grijă să se 
menţină într-o bună formă fizică. Şi faţa aceea prelungă, 
osoasă, cu trăsături parcă dăltuite: tipică Atreides. Teg îi 
întoarse privirea, cum făcuse întotdeauna, cerându-i 
atenţie, dar rămânând deschis la orice ar fi avut de spus 
Maica Superioară. Buzele sale fine schiţară un surâs, dând 
la iveală dinţi strălucitori şi regulaţi. 

Ştie că sunt într-o situaţie neplăcută, gândi Taraza. Fire-ar 
să fie! E şi el un slujitor al Comunităţii, exact ca mine! 

Teg nu se grăbea s-o îndemne la vorbă. Continua să 
aştepte grav, oarecum distant. Taraza se strădui să-şi 
amintească, totuşi, că aceasta era o atitudine proprie 
mentaţilor şi că nu trebuia să-i acorde vreo semnificaţie 
deosebită. 

Brusc, leg se ridică şi se duse până la un bufet din stânga 
lui 'Taraza. Se sprijini cu spatele de el, îşi încrucişă braţele 
pe piept şi rămase cu ochii aţintiţi la Maica Superioară. 


Taraza se văzu nevoită să-şi deplaseze fotoliul pentru a-l 
privi pe 'Lleg în faţă. Fire-ar el afurisit! N-avea de gând să-i 
uşureze în nici un fel sarcina. Toate Examinatoarele Bene 
Gesserit remarcaseră dificultatea de a-l face pe leg să 
rămână aşezat pentru o convorbire. Prefera să stea în 
picioare, cu umerii înţepeniţi milităreşte, privind de la 
înălţime. Puţine Cucernice Maici atingeau talia sa - peste 
doi metri. Această particularitate, după părerea unanimă a 
analistelor, era un mod (probabil inconştient) prin care leg 
protesta contra autorităţii pe care Surorile o exercitau 
asupra lui. Lucru deloc vizibil, altminteri, în restul 
comportării sale. Miles 'Teg fusese întotdeauna cel mai 
demn de încredere comandant militar pe care îl folosise 
Comunitatea Surorilor. 

Într-un univers multisocial, unde principalele forţe de 
coeziune interacţionau cu o complexitate ce dezminţea 
simplitatea etichetărilor, comandanții militari pe care să te 
poţi bizui valorau de mai multe ori greutatea lor în melanj. 
Religiile şi amintirea comună a tiraniilor imperiale 
continuau să rămână prezente în orice negocieri, dar 
forţele economice erau cele care făceau să se încline în cele 
din urmă balanţa iar ponderea armelor constituia o tară 
deloc neglijabilă. Ea figura în orice tranzacţie şi avea să 
figureze atâta timp cât schimburile comerciale rămâneau 
determinate de necesitate - necesitatea obţinerii anumitor 
produse, ca mirodenia sau maşinile ixiene, a anumitor 
specialişti, ca mentaţii sau medicii Suk, precum şi a tot felul 
de talente pentru care exista o piaţă: muncitori calificaţi, 
constructori, proiectanți, planificatori, artişti, furnizori de 
plăceri exotice... 

Nici o legislaţie comună nu putea îmbrăţişa un ansamblu 
atât de complex, de unde o altă necesitate logică: aceea de 
a dispune în permanenţă de arbitri cu suficientă autoritate. 
Acest rol în cadrul giganticei reţele economice revenise în 
mod natural Cucernicelor Maici. Miles Teg ştia asta. După 
cum ştia şi că, o dată în plus, se apela la el pentru a face să 


se încline balanţa. Dacă rolul îi convenea sau nu, asta nu 
făcea parte din negocieri. 

— Altfel ar fi stat lucrurile dacă ai fi avut legături familiale 
care să te reţină aici, spuse Iaraza. 

Teg acceptă argumentul în tăcere. Soţia lui murise cu 
treizeci şi opt de ani în urmă. Copiii săi erau, cu toţii, adulţi 
şi, cu excepţia uneia dintre fiice, stabiliţi pe alte lumi. Avea 
aici, desigur, numeroase interese personale, dar nu obligaţii 
familiale. Corect. 

Maica Superioară îi reaminti de lunga şi credincioasa lui 
carieră în slujba Comunităţii, menţionând câteva dintre 
victoriile sale memorabile. Ştia că elogiile aveau prea puţin 
efect asupra lui, însă erau o introducere de care avea 
nevoie pentru a putea continua. 

— 'Ţi s-a mai vorbit, cred, despre asemănarea cu strămoşii 
dumitale, rosti ea. 

El înclină capul, nu mai mult de un milimetru. 

— Asemănarea dumitale cu primul Leto Atreides, bunicul 
Tiranului, este într-adevăr remarcabilă, adăugă Taraza. 

Teg nu dădu nici un semn că ar fi auzit sau încuviinţat. 
Asta era doar o informaţie, stocată de mult în vasta sa 
memorie. Ştia că poseda genele atreizilor. Când văzuse 
pentru prima oară portretul lui Leto I, la Casa 
Canonicatului, avusese impresia stranie că priveşte într-o 
oglindă. 

— Eşti doar un pic mai înalt, zise Taraza. 

Teg continuă s-o fixeze fără să spună nimic. 

— La naiba, Bashare! Ai putea măcar încerca să m-ajuţi! 

— E un ordin, Maică Superioară? 

— Nu-i nici un ordin! 

Teg schiţă un zâmbet. Faptul că Taraza îşi permitea o 
asemenea izbucnire în faţa lui era destul de grăitor. N-ar fi 
făcut niciodată asta în prezenţa cuiva în care nu avea 
desăvârşită încredere. Şi, în mod sigur, nu şi-ar fi îngăduit 
acest gen de manifestare afectivă cu cineva pe care l-ar fi 
considerat doar subaltern. 


Taraza se lăsă pe spătarul fotoliului şi-i întoarse un zâmbet 
într-o dungă. 

— Bun! Făcu ea. Cred că te-ai distrat destul. Patrin mi-a 
spus că te vei supăra foc pe mine dacă-ţi voi cere să-ţi reiei 
serviciul. Te asigur că eşti absolut indispensabil pentru 
planurile noastre. 

— Ce planuri, Maică Superioară? 

— Suntem pe cale să desăvârşim educaţia unui ghola 
Duncan Idaho, pe Gammu. În curând va împlini şase ani şi e 
copt pentru pregătirea militară. 

Teg îşi îngădui să ridice uşor din sprâncene. 

— Nu va fi o sarcină tocmai uşoară, reluă Taraza, dar 
vreau să preiei, cât mai curând, instrucţia şi protecţia lui. 

— Asemănarea mea cu Ducele Atreides, rosti leg. Vreţi să 
mă folosiţi pentru a-i restabili memoria originală. 

— Peste vreo opt sau zece ani, într-adevăr. 

— Atât de târziu! Făcu Teg şi clătină din cap. De ce 
Gammu? 

— Moştenirea lui prana-bindu a fost modificată de Bene 
Tleilax la cererea noastră. Reflexele sale le vor egala în 
viteză pe cele ale oricăruia născut în epoca noastră. De ce 
Gammu? Pentru că primul Duncan Idaho, originalul, s-a 
născut şi a crescut acolo. Date fiind schimbările introduse în 
moştenirea sa celulară, va trebui să veghem ca totul să fie 
cât mai aproape cu putinţă de condiţiile originale. 

— În ce scop faceţi asta? Întrebă Teg pe tonul unui mentat 
care solicită informaţii. 

— O fetiţă capabilă să-şi impună voinţa asupra viermilor de 
nisip a fost descoperită pe Rakis. Ghola-ul nostru va avea de 
jucat un anumit rol acolo. 

— Vreţi să-i împerecheaţi? 

— Nu te angajez ca mentat. Ceea ce ne interesează sunt 
aptitudinile dumitale militare şi asemănarea cu Ducele Leto. 
Vei şti cum să-i restabileşti memoria originală când va fi 
vremea. 


— Vasăzică vreţi să mă duc acolo în calitate de maestru de 
arme? 

— Crezi că e o însărcinare nedemnă de cel care a fost 
Bashar Suprem al tuturor forţelor noastre armate? 

— Maică Superioară, dumneavoastră ordonaţi iar eu mă 
supun. Dar nu voi accepta această însărcinare dacă nu mi 
se va încredința şi comanda supremă a apărării Gammu- 
ului. 

— Am şi dispus asta, Miles. 

— Întotdeauna ai ştiut în ce fel judec. 

— Şi întotdeauna m-am bizuit pe lealitatea dumitale. 

Teg se depărtă de bufetul pe care se sprijinise şi reflectă 
câteva clipe înainte de a întreba: 

— Cine mă va pune în temă pentru această misiune? 

— Bellonda, de la Arhive, ca şi înainte. Îţi va furniza şi un 
cod cifrat pentru a putea comunica în deplină siguranţă cu 
noi. 

— Am să vă pregătesc o listă de oameni. Vechi tovarăşi de 
arme şi copiii unora dintre ei. Vreau să-i găsesc, pe toţi, pe 
Gammu când voi sosi acolo. 

— Eşti sigur că niciunul din ei nu va refuza? 

Privirea lui Teg spunea limpede: „Să lăsăm prostiile!” 

Taraza avu un râs sec în timp ce gândea: Dacă primii 
Atreizi ne-au învăţat ceva, ne-au învăţat cum să producem 
oameni capabili să inspire un devotament şi o loialitate 
indistructibile. 

— Patrin se va ocupa de recrutare, reluă Teg. Nu va 
accepta nici un grad, sunt sigur, dar va trebui să i se acorde 
solda şi consideraţia cuvenite unui colonel-aghiotant. 

— Dumneata vei reprimi, bineînţeles, gradul dumitale de 
Bashar Suprem, zise Taraza. Vom avea grijă să... 

— Nu. Îl aveţi pe Burzmali. N-are nici un rost să-i afectăm 
eficienţa impunându-i subordonarea faţă de fostul său 
comandant, Taraza îl studie un moment, apoi zise: 

— Încă nu l-am numit pe Burzmali în... 


— Ştiu. Vechii mei camarazi mă ţin la curent cu viaţa 
politică a Comunităţii. Dar, ca şi mine, dumneavoastră ştiţi, 
Maică Superioară, că asta nu-i decât o chestiune de timp. 
Burzmali este cel mai bun. 

Taraza nu putu decât să accepte. Era mai mult decât 
concluzia unui mentat militar. Era părerea lui Miles Teg. 
Dar un alt gând o surprinse în clipa aceea. 

— Vasăzică ştiai deja de disensiunile din Consiliul nostru! ÎI 
acuză ea. Şi m-ai lăsat să... 

— Maică Superioară, dacă aş fi crezut că aveţi de gând să 
creaţi un alt monstru pe Rakis, v-aş fi spus-o. 
Dumneavoastră aveţi încredere în deciziile mele. Eu am 
încredere în ale dumneavoastră. 

— Aşa-i, Miles, rosti Taraza ridicându-se din fotoliu. La 
naiba, cred că am pierdut de prea mult timp contactul unul 
cu celălalt! Mă simt mult mai liniştită, oricum, ştiind că eşti 
gata să te înhami din nou la treabă. 

— Să mă înham, bine zis. E-n regulă. Reîncadraţi-mă ca 
Bashar cu însărcinări speciale. În felul acesta, când va afla 
Burzmali, nu vor exista întrebări penibile. 

Taraza scoase din interiorul robei un pachet de hârtii 
riduliene pe care i-l întinse lui Teg. 

— Toate au deja semnătura mea. Completează-ţi cererea 
de reîncadrare. Ai aici toate autorizaţiile, documentele de 
transport şi aşa mai departe. Ordinele ai să le primeşti de la 
mine personal. Nu-mi eşti subordonat decât mie. Eşti 
Basharul meu, înţelegi? 

— Nu asta am fost dintotdeauna? 

— Acum e mai important ca oricând. Ai grijă de 
securitatea ghola-ului şi instruieşte-l cum trebuie. El va 
rămâne în responsabilitatea dumitale. Iar în această 
privinţă te voi susţine împotriva oricui. 

— Mi se pare că Schwangyu este cea care comandă pe 
Gammu. 

— Am zis împotriva oricui, Miles. Să nu-i acorzi încredere 
lui Schwangyu. 


— Înţeleg. Vreţi să luaţi masa cu noi? Fiica mea a... 

— Iartă-mă, Miles, dar trebuie să mă întorc imediat. Am s- 
o trimit pe Bellonda de cum ajung. 

Teg o conduse până la uşă, schimbă câteva glume cu vechii 
săi elevi din escorta ei şi-i privi în timp ce se îmbarcau în 
maşina blindată care-i aştepta pe alee. Era un model nou, 
pe care, fără îndoială, îl aduseseră cu ei pe Lernaeus. 
Vederea vehiculului avu darul să-l tulbure. 

Situaţie presantă! 

Maica Superioară considerase necesar să îndeplinească 
personal această misiune de mesageră, ştiind ce concluzii 
avea el să tragă din asta. 

Cunoscând mecanismele intime ale Bene Gesseritului, nu 
putea să nu calculeze implicaţiile acestui eveniment. 
Disensiunile din Consiliul Comunităţii Surorilor erau mai 
profunde decât îi dăduseră de înţeles informatorii săi. 

„Eşti Basharul meu” 

Frunzări teancul de documente şi autorizaţii speciale pe 
care i-l lăsase Taraza. Toate hârtiile purtau deja sigiliul şi 
semnătura ei. Încrederea pe care-o implica acest lucru nu 
făcea decât să se adauge la celelalte lucruri pe care le 
intuia şi să-i sporească neliniştea. 

„Să nu-i acorzi încredere lui Schwangyu”. 

Vâri actele într-un buzunar şi porni în căutarea lui Patrin. 
Trebuia să-l pună în temă şi să-l calmeze. Apoi să discute cu 
el pentru a stabili la cine să facă apel pentru această 
misiune. Deja, o listă de nume începea să se încropească în 
mintea lui. Era o misiune periculoasă, la care nu trebuiau să 
participe decât oameni unul şi unul. La dracu'! Era nevoit 
să lase toată administrarea domeniului în seama lui Firus şi 
a Dimelei. Atâtea detalii se cereau puse la punct! În timp ce 
traversa cu paşi mari casa, simţi cum i se accelerează 
pulsul. 

Trecând pe lângă un vechi soldat de-al său, din gărzile 
casei, se opri: 


— Martin, anulează toate întâlnirile mele prevăzute pentru 
astăzi. Caut-o pe fiica mea şi spune-i c-o aştept în biroul 
meu. 

Vestea făcu repede înconjurul casei, apoi a întregului 
domeniu. Servitorii şi apropiații, ştiind că însăşi Cucernica 
Maică Superioară avusese o discuţie între patru ochi cu 
Basharul, stabiliră din proprie iniţiativă un baraj menit să-l 
protejeze de orice fleacuri care ar fi putut să-i distragă 
atenţia. Fiica sa, Dimela, îl întrerupse când vru să-i dea 
amănunte necesare desfăşurării lucrărilor la fermele 
experimentale. 

— Tată, sunt destul de mare ca să ştiu ce am de făcut! 

Se aflau în mica seră de lângă biroul lui. Resturile unui 
dejun luat în pripă rămăseseră pe o tavă aşezată pe colţul 
unei mese pline de ghivece. Notesul lui Patrin era sprijinit 
de perete, în spatele tăvii. 

Teg îi aruncă fiicei sale o privire sfredelitoare. Îi semăna la 
chip, dar nu şi la înălţime. Cu trăsături puţin prea 
colţuroase pentru a fi o frumuseţe, făcuse totuşi o căsătorie 
bună. Dimela şi Firus aveau trei copii reuşiţi. 

— Unde e Firus? Întrebă Teg. 

— Supraveghează replantările la Ferma de Sud. 

— A, da... Mi-a spus Patrin. 

Teg zâmbi. În sinea lui, fusese mereu bucuros că Dimela 
refuzase ofertele Bene Gesseritului, preferând să se mărite 
cu Firus, un localnic şi să rămână în preajma tatălui ei. 

— "Tot ce ştiu este că ai fost rechemat la datorie, zise 
Dimela. E vorba de o misiune periculoasă? 

— Ştii că vorbeşti exact ca maică-ta? 

— Vasăzică este o misiune periculoasă! Afurisitele! N-ai 
făcut deja destul pentru ele? 

— Se pare că nu. 

Dimela se depărtă brusc în clipa în care Patrin intră în 
seră pe uşa de la capătul ei. Teg o auzi murmurându-i în 
trecere bătrânului aghiotant: 


— Cu cât îmbătrâneşte, cu atât începe să semene tot mai 
mult cu o Cucernică Maică! 

La ce altceva s-ar fi putut aştepta Dimela? Se întrebă Teg. 
Fiu al unei Cucernice Maici şi al unui funcţionar mărunt din 
Combine Honnete Ober Advancer Mercantiles, crescuse 
într-o casă unde totul funcţiona după metronomul 
Comunităţii Surorilor. Încă de la o vârstă destul de fragedă 
îşi dăduse seama că obligaţiile tatălui său faţă de reţeaua 
comercială interstelară a CHOAM-ului dispăreau ori de câte 
ori mama sa ridica vreo obiecţie. 

Casa aceasta fusese casa mamei sale până când încetase 
din viaţă, la mai puţin de un an după tatăl său. Amprenta 
personalităţii ei se vedea pretutindeni în jurul lui Teg. 

Patrin se opri în faţa sa. 

— M-am întors după carnet, spuse el. Aţi mai adăugat alte 
nume? 

— Câteva. Pune-te pe treabă numaidecât. 

— Am înţeles, Bashare! 

Patrin execută un stânga-împrejur impecabil şi făcu 
repede cale întoarsă, lovindu-şi notesul de coapsă. 

Începe să simtă şi el, îşi spuse Teg: 

Privi încă o dată în jur. Da, casa aceasta mai era şi acum 
sălaşul mamei sale. După toţi anii pe care el îi petrecuse 
aici, cu familia pe care şi-o întemeiase! Era casa mamei 
sale. Sigur, sera o construise el, dar biroul de alături fusese 
cabinetul de lucru al mamei sale. 

Janet Roxbrough, din ilustrul neam Roxbrough de pe 
Lernaeus. Mobilierul, decoraţiunile... Întreaga locuinţă era 
ea. Taraza observase imediat. El şi soţia lui aduseseră doar 
câteva modificări superficiale, pecetea însă rămăsese cea a 
lui Janet Roxbrough. O linie genetică fără urmă de 
Păstrăvărese. Ce noroc pentru Bene Gesserit! Singurul 
lucru ciudat era că Janet Roxbrough se căsătorise cu 
Loschy Teg şi-şi petrecuse întreaga viaţă aici. Un fapt de 
neînțeles, până ce îţi dădeai seama că programul genetic al 
Comunităţii Surorilor acoperea generaţii de fiinţe umane. 


Au obţinut din nou ceea ce au vrut, gândi Teg. M-au ţinut 
la păstrare în toţi aceşti ani doar pentru momentul ăsta. 

Nu a depus religia, de milenii, un brevet asupra creaţiei? 

Întrebarea tleilaxu. 

Cuvintele lui Muad'Dib. 

AERUL TLEILAXULUI ERA CRISTALIN, încremenit într-o 
linişte datorată, pe de o parte, frigului dimineţii şi, pe de 
alta, unei senzaţii de prezenţă amenințătoare la pândă, ca 
şi cum viaţa, viaţa vorace şi nerâbdătoare a oraşului 
Bandalong, nu aştepta, pentru a se trezi, decât semnalul lui 
personal. Mahaiul Tylwyth Waff, Maestru al Maeştrilor, se 
bucura de această oră mai mult decât de oricare alta a zilei. 
Acum, când îl privea de la fereastra deschisă, oraşul îi 
aparţine în întregime doar lui şi n-ar fi putut să reînvie 
decât la ordinul lui. Aşa îşi spunea Waff. Prezenţa 
amenințătoare pe care-o simţea împresurând Bandalongul 
era stăpânirea lui asupra oricăror regalităţi ce ar fi putut 
lua naştere din acest rezervor de incubație a vieţii - 
civilizaţia tleilaxu, care îşi avusese obârşia aici înainte de a- 
şi răspândi puterea spre stele. 

Aşteptase acest moment timp de milenii, poporul lui. 
Acum, Waff putea savura momentul. Răbdând în tot cursul 
epocii sumbre a Profetului Leto II (nicidecum Împărat-Zeu, 
ci Mesager al lui Dumnezeu), răbdând în vremurile tulburi 
ale Foametei şi ale Dispersiei, răbdând fiecare înfrângere 
umilitoare din partea unor creaturi inferioare, răbdând 
toate aceste încercări cumplite, tleilaxu îşi adunaseră 
forţele în aşteptarea acestui moment. 

A venit şi clipa noastră, o, Profetule! 

Vedea, în oraşul care se întindea sub fereastra lui, un 
simbol, un reper trainic pe pagina ambițiilor tleilaxu. Alte 
planete tleilaxu, alte mari oraşe, legale unele de altele, 
interdependente, supuse Dumnezeului său şi metropolei 
sale, aşteptau semnalul pe care toată lumea îl ştia iminent. 
Forţele îngemănate ale Dansatorilor-Feţe şi ale Maşeicilor 


îşi comprimaseră puterile în vederea marelui salt cosmic. 
Mileniile de aşteptare erau pe punctul de a lua sfârşit. 

Waff numea asta „începutul cel lung”. 

Da... Dădu din cap pentru el însuşi în timp ce contempla 
oraşul parcă încordat. Încă de la prima concepţie a 
planului, de la crâmpeiul de idee care-l izvodise, 
conducătorii Bene Tleilaxului înţeleseseră perfect pericolele 
unei acţiuni atât de diluate în timp, atât de extinse, atât de 
întortocheate şi de subtile. Ştiuseră că vor avea de înfruntat 
nenumărate cvasidezastre, că vor trebui să accepte 
înfrângeri amare, înjosiri şi umilinţe. Toate acestea şi multe 
altele contribuiseră însă la edificarea unei anumite imagini 
a Bene Tleilaxului. Graţie mileniilor de prefăcătorie, 
creaseră un mit. 

„Abjecţii, detestabilii, mârşavii tleilaxu! Stupizii tleilaxu! 
Previzibilii tleilaxu! Nesocotiţii tleilaxu!” 

Până şi slugile Profetului căzuseră pradă acestui mit. Chiar 
în această încăpere, o Păstrăvăreasă captivă îi strigase unui 
Maestru tleilaxu: „O impostură prea lungă ajunge să se 
transforme în realitate! Aţi devenit cu adevărat abjecţi!” O 
uciseseră, iar Profetul nu le făcuse nimic. 

Cât de puţin înțelegeau toate aceste lumi şi popoare 
străine sensul reţinerii tleilaxu. Nesocotiţi? Ei bine, aveau 
să-şi schimbe părerea după ce Bene Tleilaxul avea să le 
demonstreze câte milenii fusese în stare să aştepte pentru 
a-şi stabili supremaţia. 

„Spannungsbogen!” 

Waff rostogoli pe limbă străvechiul cuvânt. Deschiderea 
arcului! Forţa cu care tragi înapoi coarda înainte de a da 
drumul săgeţii. Această săgeată avea să se înfigă adânc! 

„Magşeicii au aşteptat mai mult decât oricare alţii”, 
murmură Waff. Îndrăznea să pronunţe cuvântul cu voce 
tare, pentru el însuşi, aici, în turnul său fortificat: 
„Magşeicii!” 

Acoperişurile de dedesubt scânteiară sub razele soarelui 
ce se înălța. Apoi se făcură auzite primele zgomote ale 


activităţii citadine. Mirosurile tleilaxu dulci-amărui urcară 
până la geamul său, purtate de curenţii de aer. Waff inspiră 
adânc, apoi închise fereastra. 

Simţi că acele câteva clipe de meditaţie solitară îl 
învioraseră. Părăsind fereastra, îmbrăcă roba de onoare, 
din khilat alb, în faţa căreia toţi Domelii erau condiţionaţi să 
se închine. Veşmântul îi acoperea pe de-a-ntregul trupul 
scund, dându-i senzaţia distinctă că era protejat de-o 
armură. 

Armura lui Dumnezeu! 

— Suntem poporul Yaghistului, le reamintise consilierilor 
lui, chiar în ajun. Orice altceva e graniţă. Am întreţinut 
mitul slăbiciunii şi al practicilor noastre ticăloase, timp de 
milenii, doar cu un singur scop. Până şi Bene Gesseritul a 
ajuns să creadă! 

Instalaţi în căuşul adânc al sagrei fără ferestre, la 
adăpostul scutului impenetrabil al nonspaţiului, cei nouă 
consilieri zâmbiseră, aprobându-i cuvintele. În virtutea 
judecății ghufranului, ei ştiau. Scena pe care tleilaxu îşi 
determinau propriul destin fusese întotdeauna kehlul, cu 
dreptul său la ghufran. 

Era în ordinea cuvenită a lucrurilor ca până şi Waff, cel 
mai puternic dintre toţi tleilaxu, să nu-şi poată părăsi lumea 
de baştină fără a fi obligat, spre a putea fi reprimit, să se 
umilească în ghufran, cerând iertare pentru contactul cu 
păcatele inimaginabile ale străinilor. Relaţiile cu powindahii 
puteau să-i murdărească până şi pe atotputernici. 
Khasadarii care făceau de strajă la toate hotarele tleilaxu şi 
care păzeau selamlikurile femeilor erau îndreptăţiţi să-l 
suspecteze chiar şi pe Waff. Era un fiu al poporului şi al 
kehlului, desigur, dar trebuia să dovedească asta de fiecare 
dată când revenea în patria-mamă după o călătorie şi, cu 
atât mai mult, ori de câte ori intra în selamlik pentru a-şi 
distribui sperma. 

Waff trecu în faţa oglinzii mari pentru a-şi inspecta ţinuta. 
Pentru powindahi, ştia, apărea ca un pitic care abia dacă 


atingea un metru şi jumătate. Ochii, părul şi pielea lui erau 
un laviu de griuri servind drept cadru pentru o faţă ovală, 
cu o gură minusculă în care luceau dinţi ascuţiţi. Un 
Dansator-Faţă ar fi putut să-i copieze înfăţişarea, 
transformându-se la porunca unui Maşeic, dar nici un 
Magşeic sau khasdar nu s-ar fi lăsat înşelat. Numai 
powindahii puteau fi amăgiţi. 

Cu excepţia celor din Bene Gesserit! 

Gândul acesta îl făcu să se încrunte. Ah, dar vrăjitoarele 
nu avuseseră încă de-a face cu noii Dansatori-Feţe! 

Nici un popor nu a izbutit să stăpânească limbajul genetic 
la fel de bine ca Bene Tleilaxul, se autolinişti el. Pe bună 
dreptate l-am denumit „graiul lui Dumnezeu „, căci 
Dumnezeu Însuşi ne-a dăruit această mare putere. 

Waff se apropie de uşă şi rămase în aşteptarea clopotului 
de dimineaţă. Nu era chip, cugetă el, să descrie bogăţia 
emoţiilor pe care le resimțea în această clipă. Timpul se 
despăturea înaintea lui. Waff nu întreba de ce adevăratul 
mesaj al Profetului fusese auzit doar de Bene Tleilax. Aşa 
fusese vrerea lui Dumnezeu şi, pentru asta, Profetul fusese 
Braţul lui Dumnezeu. Trebuia venerat, ca Mesager al 
Voinţei Divine. 

I-ai pregătit, pe toţi, pentru noi, o, Profetule! 

Iar ghola-ul de pe Gammu, ivit într-un moment ca acesta, 
făcea să merite, el singur, toată aşteptarea de până acum. 

Clopotul de dimineaţă răsună şi Waff ieşi pe culoar, de 
unde, înconjurat de alte siluete înveşmântate în robe albe, 
se îndreptă spre balconul de la răsărit pentru a saluta 
soarele. Ca Mabhai şi Abdl al poporului său, putea acum să 
se identifice cu toate suflarea Tleilaxului. 

Noi suntem păstrătorii legii Shariatului, ultimii care mai 
există în univers. 

N-ar fi putut să dezvăluie un gând atât de tainic nicăieri 
altundeva, decât în chiliile izolate ale fraţilor săi de malik, 
dar ştia că el era împărtăşit de toţi cei ce-l înconjurau acum. 
Consecințele acestei convingeri erau vizibile, deopotrivă, la 


Magşeici, la Domeli şi la Dansatorii-Feţe. Paradoxul 
legăturilor de rudenie şi al sentimentului de identitate 
socială ce impregna întregul kehl, de la cel mai semeţ 
Magşeic până la cel mai umil Domel, nu era un paradox 
pentru Waff. 

Trudim cu toţii pentru acelaşi Dumnezeu. 

Un Dansator-Faţă sub înfăţişarea unui Domel se închină 
până în podea înainte de a deschide larg uşile balconului. 
Waff, ieşind în lumina soarelui în mijlocul numeroşilor săi 
însoțitori, surâse recunoscându-i. Ia te uită, un Domel! Era 
o glumă ca între rubedenii, dar Dansatorii-Feţe nu erau 
rude. Erau plăsmuiri, unelte - după cum şi acel ghola de pe 
Gammu era o unealtă —, concepuţi, cu toţii, graţie acelui 
grai al lui Dumnezeu pe care-l vorbeau doar Maşeicii. 

Dimpreună cu cei ce se înghesuiseră în jurul lui, Waff făcu 
o plecăciune adâncă în faţa soarelui. Apoi lansă strigătul 
Abdlului, al cărui ecou fu răsfrânt, de nenumărate voci, 
până la marginile cele mai îndepărtate ale oraşului: 

— Soarele nu este Dumnezeu! 

Nu, soarele nu era Dumnezeu. Soarele era doar un simbol 
al puterii şi al milosteniei nemărginite ale lui Dumnezeu. 
Era o altă plăsmuire, o altă unealtă. Cu sentimentul 
purificării în urma trecerii din ajun prin ghufran, însufleţit 
de ritualul de dimineaţă, Waff se putea gândi acum cu 
seninătate la ultima sa călătorie în teritoriile powindah şi la 
recenta întoarcere care făcuse necesar ghufranul. Ceilalţi 
credincioşi se dădură în lături, lăsându-l să treacă spre 
coridor şi toboganul ce ducea în grădina centrală, unde le 
ceruse consilierilor săi să-l aştepte. 

Această incursiune la powindahi a fost rodnică, gândi el. 

Ori de câte ori părăsea lumile interioare ale Bene 
Tleilaxului, Wass se considera ca pornind într-un lashkar, o 
expediţie de război în căutarea acelei răzbunări supreme 
pe care poporul său o numea în secret Bodal (întotdeauna 
cu majusculă, întotdeauna cel dintâi lucru reafirmat 


înaintea kehlului sau cu prilejul ghufranului). Iar recentul 
lashkar fusese o izbândă desăvârşită. 

Când cobori de pe tobogan, grădina centrală îl întâmpină 
scăldată în soarele oglindit de reflectoarele prismatice 
instalate pe acoperişurile înconjurătoare. O mică fântână 
arteziană interpreta o fugă vizuală în centrul unui cerc de 
prundiş. Lateral, delimitată de un gărduleţ de şipci albe, se 
afla o mică peluză, destul de aproape de fântână pentru ca 
aerul să fie mereu împrospătat, dar nu atât de aproape 
încât zgomotul jetului de apă să stânjenească o conversaţie 
purtată cu voce joasă. De jur-împrejurul peluzei erau 
dispuse zece banchete dintr-un material plastic vechi, nouă 
dintre ele formând un semicerc în faţa celei de-a zecea, 
uşor depărtată. 

Oprindu-se la marginea peluzei, Waff făcu ochii roată, 
întrebându-se de ce resimțea o plăcere mai intensă decât 
oricând la vederea acestui loc. Albastrul închis al 
banchetelor era în masa materialului. Secole de folosinţă 
rotunjiseră colţurile rezemătoarelor pentru coate şi locurile 
pe care se odihniseră nenumărate şezuturi, dar culoarea 
era exact aceeaşi peste tot. 

Se aşeză în faţa celor nouă consilieri, orânduindu-şi în 
minte cuvintele pe care ştia că trebuia să le folosească. 
Documentul pe care-l adusese din ultimul său lashkar - şi 
care constituise, de fapt, motivul de căpetenie al acelei 
călătorii - n-ar fi putut să vină într-un moment mai prielnic. 
Prin titlul şi conţinutul său, avea valoarea unui mesaj fără 
seamăn adresat Bene Tleilaxului. 

Waft extrase dintr-un buzunar interior fascicula imprimată 
pe hârtie cristal riduliană. Remarcă imediat interesul subit 
de pe feţele consilierilor săi: nouă feţe aidoma cu a sa, 
aparţinând, toate, unor Magşeici din inima kehlului. Nouă 
feţe în aşteptare. Cu toţii citiseră acest document, în kehl: 
„Manifestul Atreides”. Avuseseră timp să reflecteze o 
noapte întreagă la mesajul din text. Acum sosise momentul 
confruntării cuvintelor. Waff depuse fascicula pe genunchi. 


— Propun să asigurăm acestei scrieri cea mai largă 
difuzare cu putinţă, rosti el. 

— Fără nici o schimbare? 

Întrebarea o pusese Mirlat, consilierul aflat cel mai 
aproape de punctul schimbării trupului de ghola. Nu 
încăpea îndoială că Mirlat aspira să devină Abdl şi Mahai. 
Waff fixă cu privirea maxilarele late ale consilierului, în locul 
unde cartilajul întărit devenise, de-a lungul secolelor, 
semnul evident al vârstei înaintate pe care o atinsese 
actualul său corp. 

— Exact aşa cum a ajuns în mâinile noastre, răspunse 
Waff. 

— E periculos, zise Mirlat. 

Waff întoarse capul spre dreapta, lăsându-şi consilierii să-i 
observe în voie profilul de copil, pe fundalul perdelei de apă 
a fântânii arteziene. Mâna lui Dumnezeu e la dreapta mea! 
Cerul, deasupra capului său, părea de cornalină şlefuită, ca 
şi când Bandalongul, cel mai vechi oraş de pe Tleilax, s-ar fi 
aflat sub unul dintre acele gigantice domuri construite 
pentru protecţia pionierilor de pe planetele ostile. Când se 
întoarse din nou către consilieri, chipul lui era lipsit de 
expresie. 

— Nu-i periculos pentru noi, spuse el. 

— E un punct de vedere, replică Mirlat. 

— În cazul ăsta, să luăm în considerare şi altele, zise Waff. 
Avem de ce să ne temem din partea ixienilor sau a 
Păstrăvăreselor? Cred că nu. Sunt la cheremul nostru, chiar 
dacă habar n-au de asta. 

Lăsă vorbele să-şi facă efectul. Toţi consilierii ştiau că noii 
Dansatori-Feţe se infiltraseră în cele mai înalte foruri ale 
ixienilor şi ale Păstrăvăreselor, fără ca substituirea să fi fost 
detectată. 

— Ghilda nu va face nici o mişcare împotriva noastră, 
deoarece suntem singura ei sursă sigură de melanj, reluă 
Waff. 


— Dar acele Onorate Matres care s-au întors din 
Dispersie? Întrebă Mirlat. 

— Ne vom ocupa de ele când situaţia ne-o va impune, 
răspunse Waff. Şi vom fi ajutaţi de acei descendenţi ai 
poporului nostru care au luat de bună voie calea Dispersiei. 

— Momentul pare propice, murmură un alt consilier. 

Torg cel Tânăr, observă Waff. Bun. Un vot era asigurat. 

— Bene Gesseritul! Rosti tăâios Mirlat. 

— Sunt convins că Onoratele Matres le vor înlătura pe 
vrăjitoare din calea noastră, replică Waff. Deja îşi arată 
unele altora colții, ca fiarele care se pregătesc să se sfâşie. 

— Dar dacă va fi identificat autorul manifestului? Întrebă 
Mirlat. Ce se va întâmpla în cazul ăsta? 

Mai mulţi consilieri dădură din cap. Waff îi reperă: oameni 
care trebuiau convinşi. 

— E periculos să porţi numele Atreides în zilele noastre, 
rosti el. 

— Mai puţin pe Gammu, poate, opină Mirlat. Cât despre 
numele Atreides, el apare din capul locului în acest 
document! 

Ciudat, gândi Waff. Reprezentantul CHOAM-ului la 
conferinţa powindah de la care se întorsese atrăsese 
atenţia asupra aceluiaşi lucru. Totuşi, cei mai mulţi dintre 
oamenii CHOAM-ului erau atei pentru care orice religie era 
suspectă şi nu încăpea nici o îndoială că Atreizii 
reprezentaseră o forţă religioasă importantă. Neliniştile 
CHOAM-ului fuseseră aproape palpabile. 

Le relată consilierilor faptul. 

— Degeneratul ăla necredincios avea dreptate, insistă 
Mirlat. Documentul are ceva insidios. 

Va trebui să mă ocup de Mirlat, îşi spuse Waff. Ridică 
manifestul de pe genunchi, îl deschise şi citi primul rând cu 
voce tare: 

— La început a fost cuvântul iar cuvântul era Dumnezeu.” 

— Asta-i direct din Biblia Catolică Portocalie, zise Mirlat. 


Din nou, câteva capete încuviinţară îngrijorate. Waff îşi 
arătă vârfurile caninilor într-un zâmbet de-o clipă. 

— Vrei să spui că ar putea exista, printre powindahi, 
vreunii care bănuiesc existenţa Shariatului şi a Maşeicilor? 

Era bine că putea pronunţa deschis aceste cuvinte, 
reamintindu-le astfel ascultătorilor săi că numai aici, în 
cercul cel mai tainic al Bene Tleilaxului, vechile cuvinte şi 
vechiul grai se păstrau neschimbate. Se temea Mirlat sau 
altcineva că nişte cuvinte Atreides ar fi putut submina 
Shariatul? 

Dădu glas acestei întrebări şi văzu frunţile încreţindu-se. 

— Crede vreunul din voi, adăugă el, că există măcar un 
singur powindah capabil să folosească graiul lui Dumnezeu? 

Aşa! Să mediteze la asta! Toţi cei care se aflau aici 
fuseseră reîntrupaţi fără încetare sub formă de ghola. 
Exista în acest Consiliu o continuitate fizică la care nici un 
alt popor nu putea să aspire. Mirlat însuşi îl văzuse cu ochii 
lui pe Profet. Scytale vorbise cu Muad'Dib! Învăţând să 
readucă la viaţă carnea şi să restaureze memoria, 
condensaseră aceste puteri în mâinile unui guvern unic, ale 
cărui intervenţii erau însă strict limitate, pentru a nu 
ajunge să fie solicitate de pretutindeni. Doar vrăjitoarele 
dispuneau de un rezervor de experienţă asemănător, din 
care puteau să se alimenteze, însă şi ele n-o făceau decât cu 
cea mai mare prudenţă, terorizate de gândul că ar putea 
produce un alt Kwisatz Haderach! 

Waff le repetă toate acestea consilierilor săi şi conchise: 

— A venit momentul să trecem la acţiune. 

Văzând că nimeni nu-şi exprima dezacordul, adăugă: 

— Acest manifest este opera unui singur autor. Toate 
analizele o confirmă. Mirlat? 

— Nu încape nici o îndoială că a fost scris de o singură 
persoană şi că acea persoană posedă cu siguranţă sângele 
Atreizilor, încuviinţă Mirlat. 

— "Toţi cei prezenţi la conferinţa powindah au afirmat 
acelaşi lucru, zise Waff. Până şi un Navigator de rangul trei 


al Ghildei a acceptat această concluzie. 

— Dar acest autor unic a produs ceva de natură să 
dezlănţuie reacţii violente în sfere foarte diferite, obiectă 
Mirlat. 

— Am pus noi vreodată la îndoială talentul Atreizilor de a 
provoca sciziuni? Întrebă Waff. Când powindahii mi-au 
arătat acest document, am înţeles numaidecât că 
Dumnezeu ne-a trimis un semn. 

— Vrăjitoarele neagă hotărât că s-ar afla la originea 
manifestului? Întrebă Torg cel Tânăr. 

E isteţ! Gândi Waff înainte de a răspunde: 

— 'Toate religiile powindah sunt readuse în discuţie de 
acest manifest. Toate credinţele, în afară de a noastră, sunt 
puse la îndoială. 

— "Tocmai asta-i problema! Contră Mirlat. 

— Dar o ştim numai noi, replică Waff. Cine altcineva 
bănuieşte măcar existenţa Shariatului? 

— Ghilda, zise Mirlat. 

— Ghilda n-a dezvăluit niciodată nimic şi nici n-o va face 
vreodată. Ştie prea bine care ar fi reacţia noastră. 

Deschise în alt loc manifestul şi citi iarăşi cu voce tare: 

— Forțe pe care nu putem să le înţelegem impregnează 
universul nostru. Noi zărim umbrele acestor forţe, atunci 
când sunt proiectate pe un ecran accesibil simţurilor 
noastre, dar nu le înţelegem esenţa.” 

— Persoana care a scris asta ştie de Shariat, mârâi Mirlat. 

Waff continuă lectura ca şi când nu l-ar fi auzit: 

— Înțelegerea pretinde cuvinte. Dar anumite lucruri nu 
pot fi reduse doar la cuvinte. Există lucruri ce nu pot fi 
cunoscute decât trăindu-le, în absenţa cuvintelor.” 

Waff repuse fascicula pe genunchi cu grija cu care ar fi 
mânuit o relicvă sacră. Cu voce atât de scăzută, încât, 
pentru a-l auzi, ascultătorii săi trebuiră să se aplece în faţă 
sau să-şi ducă mâna pâlnie la ureche, adăugă: 

— Altfel spus, universul nostru e magic. Altfel spus, toate 
formele arbitrare sunt trecătoare şi supuse unor 


transformări magice. Ştiinţa ne-a condus la această 
interpretare ca şi când ne-ar fi plasat pe o linie de la care 
nu ne puteam abate. 

Lăsă aceste cuvinte să fiarbă mocnit câteva clipe, apoi 
spuse: 

— Nici un preot rakian al Zeului Fracţionat, nici vreun alt 
şarlatan powindah n-ar putea să accepte asta. O ştim numai 
noi, pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu magic, 
al cărui grai îl vorbim numai noi. 

— Vom fi acuzaţi că noi suntem autorii, se repezi Mirlat, 
dar nici nu-şi termină vorba şi scutură cu putere din cap. 
Adică nu! Acum înţeleg. Înţeleg ce vrei să spui. 

Waff rămase tăcut. Îşi dădea seama că toţi reflectau în 
clipa aceasta la originile lor sufice, amintindu-şi de Marea 
Credinţă şi de ecumenismul Zensunni care zămisliseră 
Bene 'Tleilaxul. Membrii acestui kehl cunoşteau adevărurile, 
revelate de Dumnezeu, despre originile lor, dar, generaţii în 
şir, păstraseră cu sfinţenie secretul, astfel încât nici un 
powindah nu împărtăşea cunoaşterea lor. 

Cuvinte se prelinseră lin în mintea lui Waff: „Prezumţiile 
întemeiate pe înţelegere implică credinţa într-un sol absolut 
din care toate lucrurile răsar asemenea plantelor care 
cresc din seminţe”. 

Ştiind că şi consilierii săi aveau în memorie această dogmă 
a Marii Credinţe, Waff le reaminti povaţa zensunnită: 

— Asemenea prezumţii decurg dintr-o credinţă în cuvinte 
de care nici un powindah nu se îndoieşte. Doar Shariatul se 
îndoieşte şi o face în tăcere. 

Toţi cei nouă consilieri încuviinţară cu o singură mişcare a 
capului. Waff se aplecă uşor şi urmă: 

— Faptul de a afirma că există lucruri pe care cuvintele nu 
pot să le descrie zguduie un univers în care cuvintele 
constituie credinţa supremă. 

— Otrava powindah! Strigară într-un glas consilierii. 

Îi avea pe toţi în mână, acum. Îşi pecetlui victoria, 
întrebând: 


— Care este crezul Sufi-Zensunni? 

Nu-l puteau exprima, dar cu toţii cugetară la el: Pentru a 
ajunge la s'tori nu este nevoie de înţelegere. S'tori există 
independent de cuvinte. Există chiar şi dacă nu are nume. 

O clipă mai târziu, ridicară cu toţii capetele şi schimbară 
priviri pline de înţeles. Mirlat îşi asumă sarcina de a recita 
profesiunea de credinţă tleilaxu: 

— Pot să rostesc numele lui Dumnezeu, dar acesta nu este 
Dumnezeul meu. E doar un zgomot, cu nimic mai presus 
decât orice alt zgomot. 

— Sunt convins, acum, spuse Waff, că simţiţi cu toţii 
puterea pe care ne-o conferă acest document. Milioane şi 
milioane de exemplare au fost deja puse în circulaţie la 
powindahi. 

— De către cine? Întrebă Mirlat. 

— Ce importanţă are? Replică Waff. N-au decât să-şi bată 
capul powindahii. Să le vâneze, să le caute originea, să 
încerce să le suprime, să predice împotriva lor. Cu fiecare 
asemenea acţiune, vor însufleţi mai multă forţă cuvintelor 
din acest manifest. 

— N-ar trebui să predicăm şi noi împotriva lui? Întrebă 
Mirlat. 

— Numai dacă împrejurările o vor cere, răspunse Waff. 
Luaţi aminte! (Lovi fascicula de genunchi.) Powindahii şi-au 
restrâns percepțiile la obiectivele lor cele mai înguste şi 
asta e principala lor slăbiciune. Trebuie să facem în aşa fel, 
încât acest manifest să beneficieze de cea mai largă 
răspândire posibilă. 

— Magia Dumnezeului nostru este singura noastră putere, 
intonară consilierii. 

Waff observă că-şi redobândiseră, cu toţii, siguranţa 
esenţială a credinţei lor. Lucrul nu fusese greu de realizat. 
Nici un Maşeic nu împărtăşea stupiditatea powindabhilor 
care se jeluiau: „Întru îndurarea Ta nemărginită, Doamne, 
de ce eu?” În aceeaşi frază, powindabhii erau în stare să 


invoce şi să nege infinitul, fără să-şi dea seama de propria 
lor neghiobie. 

— Scytale! Rosti Waff. 

Cel mai tânăr dintre consilieri, care şedea la extrema 
stângă, aşa cum se cuvenea, îşi ridică îndatoritor faţa de 
prunc. 

— Să-i înarmezi pe credincioşi, spuse Waff. 

— Mă miră că tocmai cineva dintre Atreizi ne-a oferit 
această armă, zise Mirlat. Cum fac Atreizii de găsesc mereu 
un ideal în stare să reunească miliarde de adepţi? 

— Nu-s Atreizii, ci Dumnezeu, rosti Waff. Apoi ridică 
ambele braţe şi pronunţă încheierea rituală: Maşeicii, în 
kehl întruniţi, au simţit prezenţa Dumnezeului lor. 

Waff închise ochii şi aşteptă în timp ce consilierii părăseau 
grădina. Mageicii! Ce minunat era să poţi pronunţa acest 
cuvânt în kehl, să vorbeşti în graiul Islamiyatului, pe care 
nici un tleilaxu nu-l folosea în afara propriilor sale conclave 
de taină. Nici măcar Dansatorii-Feţe nu aveau voie să audă 
limbajul acesta. Nicăieri, din Wekhtul Jandoliei până la 
hotarele cele mai îndepărtate ale Yaghistului tleilaxu, nu 
exista nici un singur powindah în viaţă care să cunoască 
acest secret. 

Yaghist, gândi Waff, ridicându-se de pe banchetă. Yaghist, 
tărâmul celor de nimeni stăpâniţi. 

I se păru că simte documentul vibrându-i în mâini. Acest 
Manifest Atreides era exact genul de lucru pe care 
powindahii aveau să-l urmeze în masă, mergând la 
pierzanie. 

Sunt zile când e melanj; şi sunt zile când e pământ amar. 

Aforism rakian. 

ÎN ACEA DIMINEAŢĂ a celui de-al treilea an de când se 
afla la preoţii de pe Rakis, mica Sheeana stătea întinsă pe 
burtă în vârful unei înalte dune curbe, scrutând depărtarea, 
de unde îi ajungea la urechi un vuiet surd, caracteristic. 
Zarea era tivită de un abur diafan, încremenit în lumina 


argintie, parcă ireală. Frigul nopţii zăcea încă deasupra 
nisipurilor. 

Sheeana ştia că preoţii o observau din turnul lor 
înconjurat de apă, aflat la vreo doi kilometri în spatele ei, 
dar acum îi păsa prea puţin de asta. Tremurul solului de 
sub trupul ei îi reţinea toată atenţia. 

E un uriaş, gândi ea. Cel puţin şaptezeci de metri. O 
frumuseţe de uriaş. 

Distraiul gri era suplu şi neted pe pielea ei. N-avea nici un 
fel de porţiuni rugoase şi stânjenitoare ca vechitura peticită 
pe care o purtase înainte de-a fi luată sub tutela preoţilor. 
Era mulţumită de acest distrai de bună calitate, ca şi de 
mantia groasă, în alb şi purpuriu, care-l acoperea, dar şi 
mai mult o bucura faptul că se afla aici. În asemenea 
momente, simţea că o năpădeşte ceva exaltant şi periculos. 

Preoţii nu înțelegeau nimic din ceea ce se petrecea aici. 
Ştia asta. Erau nişte laşi. Aruncă o privire peste umăr, în 
direcţia turnului şi văzu scânteierea obiectivelor în primele 
raze ale soarelui. 

Era o copilă precoce, de unsprezece ani standard, cu 
pielea închisă la culoare şi păr castaniu cu şuviţe decolorate 
de soare. Nu-i erau greu să-şi imagineze ce vedeau preoţii 
cu instrumentele lor de observaţie. 

Mă văd pe mine, făcând ceea ce ei nu îndrăznesc să facă. 
Mă văd stând în calea lui Shaitan. Eu sunt un puncticel pe 
nisip iar Shaitan este foarte mare. Ei pot deja să-l vadă. 

După scrâşnetul pe care îl auzea, ştia că nu peste mult 
timp avea să vadă şi ea viermele uriaş. Pentru Sheeana, 
monstrul ce se apropia nu era Shai-Hulud, Zeul Nisipurilor, 
cum îl numeau preoţii care înălţau în fiecare dimineaţă 
litania lor întru slava perlei de conştiinţă a lui Leto II, aflată 
în fiecare dintre stăpânii inelaţi ai deşertului. Pentru ea, 
viermii erau doar „cei care m-au cruțat” sau „Shaitan”. 

Acum, îi aparţineau ei. 

Relaţia începuse cu ceva mai mult de trei ani în urmă, în 
luna igat după calendarul vechi, luna în care împlinise opt 


ani. Satul ei era o aşezare săracă, unul dintre acele 
avanposturi construite cu mult în afara barierelor de 
siguranţă pe care le reprezentau qanaturile şi canalele 
circulare ale Keenului. Doar un şanţ cu nisip mai mult sau 
mai puţin umed proteja asemenea aşezări. Shaitan se ferea 
de apă, dar vectorul păstrăvilor de nisip absorbea repede 
orice urmă de umiditate. O anumită cantitate din apa 
prețioasă capturată cu ajutorul capcanelor de vânt trebuia 
alocată zilnic întreţinerii barierei. Satul ei era o 
îngrămădire jalnică de colibe şi barăci, cu două capcane de 
vânt mici, suficiente pentru obţinerea apei de băut, dar 
oferind numai sporadic surplusul necesar barierei 
împotriva viermilor. 

În dimineaţa aceea - o dimineaţă asemănătoare acesteia, 
cu frigul nopţii înţepând încă nările şi plămânii, cu orizontul 
învăluit într-o negură spectrală - aproape toţi copiii din sat 
se răspândiseră pe întinsul deşertului ca să caute, cum o 
făceau adesea, resturi de melanj pe care Shaitan le lăsa 
uneori după trecerea sa. Doi viermi mari fuseseră auziţi 
prin apropiere, în timpul nopţii. Melanjul, chiar la preţurile 
scăzute de pe piaţa modernă, permitea cumpărarea 
cărămizilor smălţuite necesare pentru construirea unei a 
treia capcane de vânt. 

În timp ce explora terenul în căutarea fărâmiturilor de 
mirodenie, copiii se uitau şi după orice semn care ar fi putut 
să dezvăluie prezenţa vreunui străvechi sietch fortificat de 
pe vremea fremenilor. Astăzi nu mai erau decât ruine, însă 
pereţii lor tăiaţi în stâncă ofereau un adăpost sigur 
împotriva lui Shaitan. În plus, unele dintre aceste ruine 
aveau faima că ar ascunde rezerve uitate de melanj. Toţi 
locuitorii satelor din deşert visau să descopere într-o zi o 
astfel de comoară. 

Sheeana, îmbrăcată în distraiul ei peticit şi o mantie roasă, 
apucă de una singură către nord-est, direcţia în care o 
perdea îndepărtată de aer înceţoşat semnala locul unde 
marele oraş Keen îşi risipea belşugul de umiditate în 


curenţii ascendenți provocaţi de căldura primelor raze de 
soare. 

Căutarea resturilor de melanj pe întinsul nisipurilor 
consta, îndeosebi, în folosirea cât mai eficientă a simțului 
mirosului. Era o formă de concentrare care lăsa doar o 
frântură a percepţiei acordată la acel scrâşnet caracteristic 
al nisipului ce vestea apropierea lui Shaitan. Muşchii 
picioarelor imprimau automat mersul aritmic care se 
contopea cu zgomotele naturale ale deşertului. 

La început, Sheeana nu auzi ţipetele. Erau amestecate, 
aproape confundându-se cu zgomotul de saltaţie al nisipului 
pe care vântul îl sufla peste barracane, dunele înalte şi 
curbe în spatele cărora rămăsese satul. Treptat, însă, 
sunetele îşi făcură loc în conştiinţa ei şi-i atraseră atenţia. 

O mulţime de glasuri urlând! 

Sheeana renunţă brusc la precauţia mersului neregulat al 
deşertului. Mişcându-se cât de iute îi îngăduiau muşchii ei 
de copil, urcă versantul abrupt al unui barracan şi privi în 
direcţia din care veneau îngrozitoarele sunete. Ajunse la 
timp pentru a vedea ceea ce puse capăt ultimelor ţipete. 

Vântul şi păstrăvii de nisip asanaseră un arc larg al 
şanţului care proteja satul, la extremitatea opusă. Din locul 
în care se afla ea, distingea breşa după diferenţa de 
culoare. Un vierme turbat de furie pătrunsese în interior. 
Se învârtea în cerc la limita porțiunii încă umede. Gigantica 
sa gură înghiţea oameni şi colibe, într-o spirală ce se 
micşora cu repeziciune. 

Sheeana îi văzu pe ultimii supraviețuitori masaţi în centrul 
acestui prăpăd, într-un spaţiu presărat cu sfărâmăturile 
locuinţelor şi ale capcanelor eoliene. Sub ochii ei, câţiva 
încercară să fugă spre deşert. Printre fugari, îl recunoscu 
pe tatăl ei. Niciunul nu scăpă. Gura enormă îi înghiţi pe toţi 
înainte de a se întoarce pentru a face una cu pământul ceea 
ce mai rămăsese din sat. 

Doar un petic de nisip fumegând indica locul în care se 
înălţase cătunul ce cutezase să uzurpeze o părticică din 


teritoriul lui Shaitan. Locul acela era acum la fel de lipsit de 
urmele prezenţei umane ca în vremurile când nimeni nu 
călcase încă pe acolo. 

Sheeana inspiră întretăiat, pe nas, pentru a-şi păstra 
umiditatea corpului, cum învăţaseră să facă toţi copiii 
deşertului. Scrută orizontul, în căutarea celorlalţi copii, dar 
urmele lăsate de Shaitan la venire descriau meandre şi 
bucle mari dincolo de locul în care se aflase satul şi nicăieri 
nu se zărea vreo fiinţă umană. Dădu glas strigătului de 
chemare, ţipătul ascuţit care putea să străbată până 
departe în aerul uscat al deşertului. Nici un răspuns nu se 
întoarse la ea. 

Singură. 

Înaintă, ca în transă, de-a lungul crestei de nisip, spre 
locul unde fusese satul ei. Pe măsură ce se apropia, un 
miros puternic de scorţişoară îi umplu nările, adus de 
vântul ce continua să măture coamele dunelor. Înţelese, 
atunci, ce se întâmplase. Satul fusese construit, spre 
nenorocul lui, deasupra unei pungi de premirodenie. Când 
formidabila masă din adâncurile nisipului ajunsese la 
maturaţie, explodând pentru a forma melanjul, Shaitan se şi 
înființase. Toţi copiii deşertului ştiau că Shaitan nu era în 
stare să reziste ispitei unei erupții de mirodenie. 

Furia şi disperarea puseră brusc stăpânire pe Sheeana. 
Neştiind ce face, cobori în goană versantul lung al dunei, 
către Shaitan şi ajunse în spatele viermelui în momentul în 
care acesta ieşea prin breşa ce-i îngăduise să pătrundă în 
sat. Fără a sta pe gânduri, îşi continuă goana de-a lungul 
cozii, se căţără pe ea şi alergă înainte pe imensa spinare 
inelată. Ajunsă pe cocoaşa de deasupra gurii, se aruncă în 
genunchi şi începu să bată cu pumnii în suprafaţa rigidă. 

Viermele se opri. 

Cu furia preschimbată deodată în groază, Sheeana îşi 
curmă loviturile. Abia atunci deveni conştientă că urla şi că 
urlase tot timpul. Un sentiment atroce de singurătate şi de 
totală vulnerabilitate puse stăpânire pe ea. Nu înţelegea 


cum ajunsese aici, dar ştia unde se afla şi era moartă de 
frică. 

Viermele continua să stea nemişcat pe nisip. 

Sheeana nu ştia ce să facă. Dintr-un moment în altul, 
Shaitan ar fi putut să se rostogolească lateral şi s-o 
strivească. Sau ar fi putut să se îngroape iar ea ar fi rămas 
la suprafaţă, de unde ar fi înghiţit-o într-o clipită. 

Brusc, un tremur prelung parcurse tot corpul monstrului, 
de la capătul cozii până la locul în care se afla Sheeana, 
deasupra gurii. Viermele începu să avanseze. Descrise un 
arc mare de cerc şi luă viteză spre nord-est. 

Sheeana se aplecă înainte şi se prinse cu amândouă 
mâinile de marginea primului inel. Se gândi cu groază că 
viermele ar fi putut să se cufunde brusc în nisip. Ce i-ar mai 
fi rămas ei de făcut în cazul acesta? Dar Shaitan nu se 
îngropă. Pe măsură ce minutele treceau şi goana viermelui 
prin deşert rămânea perfect rectilinie, Sheeana îşi regăsi 
capacitatea de a judeca. Ceea ce făcea ea acum nu era ceva 
nou. Preoţii Zeului Fracţionat interziceau cu desăvârşire 
lucrul acesta, dar istoriile - atât cea scrisă cât şi cea orală - 
povesteau că vechii fremeni obişnuiau să călătorească 
astfel. Fremenii stăteau în picioare pe spinarea lui Shaitan, 
ajutându-se de tije flexibile terminate cu cârlige. Preoţii 
decretaseră că asta fusese pe vremea când Leto [II încă nu- 
şi împărtăşea conştiinţa cu Zeul deşertului, dar că astăzi nu 
mai era îngăduit nici un act care ar fi putut aduce o 
profanare rămăşiţelor dispersate ale lui Leto II. 

Cu o viteză năucitoare, viermele o purta pe Sheeana spre 
orizontul înceţoşat unde oraşul Keen se întrezărea ca un 
miraj vălurit. Mantia ei jerpelită biciuia, în bătaia vântului, 
suprafaţa subţire a distraiului peticit. Degetele încleştate de 
creasta imensului inel o dureau. Mirosurile de scorţişoară, 
piatră arsă şi ozon provenit din schimburile termice ale 
viermelui îi asaltau nările, după cum bătea vântul. 

În faţă, Keenul începea să capele contururi tot mai 
desluşite. 


Preoţii mă vor vedea şi se vor mânia, gândi ea. 

Putea să distingă deja zidurile joase care marcau primul 
şir de gqanaturi şi, ceva mai departe, curba unui apeduct la 
nivelul solului. Dincolo de aceste construcţii se înălţau 
meterezele grădinilor în terase şi structurile înalte ale unor 
capcane eoliene uriaşe, apoi clădirile templului, înconjurate 
de propriile lor canale. 

O zi de mers prin deşert în ceva mai puţin de ooră! 

Părinţii ei şi alţi oameni din sat efectuaseră de mai multe 
ori această călătorie pentru a face târguieli sau pentru a 
participa la dansuri, dar Sheeana nu-i însoţise decât în două 
rânduri. Îşi amintea mai ales de dansuri şi de violențele 
care le urmau. Dimensiunile Keenului o impresionaseră de 
fiecare dată. Atâtea case mari! Atâţia oameni! Shaitan n-ar 
fi putut nimici niciodată un asemenea loc. 

Dar viermele gonea înainte, ca şi când ar fi avut de gând 
să treacă peste qanat şi peste apeduct. Oraşul creştea 
văzând cu ochii. Fascinaţia înlocui spaima Sheeanei. 
Shaitan n-avea să se oprească! 

Viermele încetini brusc şi se opri. 

Tuburile de aerisire ale primului ganat se aflau la nici 
cincizeci de metri de gura sa căscată. Sheeana simţi 
exalaţiile fierbinţi, cu miros greu de scorţişoară şi auzi 
vuietul surd ce urca din furnalul lăuntric al lui Shaitan. 

În cele din urmă înţelese că ajunsese la capătul călătoriei. 
Cu băgare de seamă, îşi desprinse mâinile de marginea 
inelului. Se ridică în picioare, aşteptându-se să cadă dintr-o 
clipă în alta dacă viermele avea să se urnească. Dar Shaitan 
stătea neclintit. Cu mişcări precaute, Sheeana se lăsă să 
alunece pe nisip şi rămase pe loc. Ce avea să facă el acum? 
Avea să plece? Îi dădu vag în gând s-o rupă la fugă spre 
qanat, dar viermele o fascina. Derapând şi poticnindu-se 
prin nisipul răscolit de monstru, dădu ocol şi se opri în faţa 
înspăimântătoarei guri. Îndărătul dinţilor de cristal, flăcări 
se vălureau înainte şi înapoi. O exalaţie arzătoare de 
scorţişoară o învălui din cap până-n picioare. 


Furia oarbă care-o făcuse prima oară să se năpustească 
spre poalele dunei şi să se caţere în spinarea viermelui o 
năpădi iar. 

— Fii blestemat, Shaitan! Strigă, ea, ridicând un pumn mic 
spre înfricoşătoarea gură. Ce ţi-am făcut noi ţie? 

Erau cuvinte pe care le auzise pronunţate de mama ei 
după distrugerea unei grădini de tuberculi. Nici o părticică 
din cugetul Sheeanei nu pusese vreodată sub semnul 
întrebării numele acesta, Shaitan, nici furia mamei sale. Se 
afla pe ultima treaptă a mizeriei rakiene şi ştia asta. Oameni 
ca ea credeau mai întâi în Shaitan şi apoi în Shai-Hulud. 
Viermii erau viermi şi, deseori, ceva mult mai rău. Nu exista 
dreptate în inima nisipurilor. Nu exista decât pericol. Chiar 
dacă sărăcia şi teama de preoţi îi sileau pe ai săi să înfrunte 
primejdiile deşertului, o făceau cu aceeaşi îndârjire care-i 
mânase cândva pe fremeni. 

De astă dată, însă, Shaitan fusese cel care câştigase. 

Sheeana îşi dădu brusc seama că stătea în calea 
monstrului. Gândurile ei învălmăşite îi spuneau doar că 
săvârşise un act nebunesc. Mult mai târziu, când 
învăţăturile Surorilor aveau să-i permită să analizeze aceste 
momente, avea să înţeleagă că fusese copleşită de groaza 
de singurătate şi că-şi dorise în mod inconştient ca Shaitan 
s-o ducă alături de morţii ei. 

Nisipul scrâşni sub trupul viermelui. 

Sheeana îşi înăbuşi un țipăt. 

Încet mai întâi, pe urmă ceva mai repede, viermele se 
retrase câţiva metri. Apoi se întoarse şi porni din nou spre 
deşert de-a lungul făgaşului pe care-l brăzdase la venire. 
Scrâşnetul deplasării lui descrescu încetul cu încetul, 
pierzându-se în depărtare şi Sheeana deveni conştientă de 
un alt zgomot. Ridică ochii spre cer. Bătând tfoc-tfoc din 
aripi, un ornitopter sacerdotal trecu pe deasupra, atingând- 
o cu umbra sa. Aparatul scânteie în soarele dimineţii în timp 
ce se depărta, pe urma viermelui. 


O altă frică, mai familiară, puse atunci stăpânire pe 
Sheeana. 

Preoţii! 

Urmări cu privirea topterul. Îl văzu virând în depărtare, 
apoi făcând cale întoarsă şi venind să aterizeze pe o fâşie de 
nisip netezită de vierme, la câţiva metri de ea. Simţi mirosul 
de ulei, amestecat cu izul acru şi greţos al carburantului. 
Topterul părea o insectă uriaşă, ghemuită pe nisip, gata să 
sară asupra ei. 

O portieră se deschise cu un pocnet sec. 

Sheeana îşi îndreptă umerii şi rămase nemişcată. Foarte 
bine; o prinseseră. Ştia ce-o aştepta acum. N-avea nici un 
rost să încerce să fugă. Numai preoţii foloseau toptere. Ei 
vedeau totul şi puteau ajunge peste tot. 

Doi preoţi înveşmântaţi în somptuoase robe albe cu motive 
aurii şi purpurii săriră din topter şi se apropiară în fugă. 
Îngenuncheară de cum ajunseră în faţa ei, atât de aproape, 
încât Sheeana le simţi mirosul transpiraţiei şi parfumul 
tămâiei de mirodenie care le impregna veşmintele. Erau 
tineri, dar semănau cu toţi ceilalţi preoţi de care-şi amintea: 
trăsături moi, mâini fără bătături, nepăsători la pierderile 
de umiditate corporală. Niciunul dintre ei nu purta distrai 
sub robă. 

Cel care îngenunchease în stânga, cu ochii aproape la 
nivelul ochilor Sheeanei, îi vorbi: 

— Copilă a lui Shai-Hulud, l-am văzut pe Tatăl tău 
aducându-te din ţinuturile Lui. 

Cuvintele acestea n-aveau nici o noimă pentru Sheeana. 
Preoţii erau oameni de care trebuia să-ţi fie frică. Părinţii ei 
şi toţi adulţii pe care-i cunoscuse o făcuseră să înţeleagă 
acest lucru, prin vorbe şi exemple. Preoţii aveau 
ornitoptere. Preoţii te dădeau pradă lui Shaitan pentru cea 
mai măruntă vină sau chiar fără nici o vină, din simplu 
capriciu preoţesc. Ai ei cunoşteau nenumărate cazuri. 

Sheeana făcu un pas înapoi. Îi privi pe cei doi bărbaţi 
îngenuncheaţi în faţa ei, apoi îşi răsuci capul în toate 


părţile. Unde ar fi putut să fugă? 

Cel ce vorbise mai înainte ridică o mână rugătoare. 

— Rămâi cu noi. 

— Sunteţi oameni răi! Rosti Sheeana cu un glas pe care 
emoția îl făcu să sune răstit. 

Cei doi preoţi se prosternară pe nisip. 

Departe, în înaltul turlelor din oraş, razele soarelui se 
răsfrânseră în obiective. Sheeana observă scânteierile. Ştia 
ce însemnau. Preoţii erau mereu cu ochii pe oameni în 
oraşe. Când vedeai scânteieri ca acestea trebuia să faci tot 
ce puteai pentru a nu fi remarcat, trebuia „să te porţi 
frumos”. 

Îşi încleştă mâinile în faţă ca să le împiedice tremurul. Privi 
în stânga şi în dreapta, apoi cobori ochii spre preoţii 
prosternaţi. Ceva nu era în regulă. 

Cu frunţile în nisip, cei doi tremurau de frică şi aşteptau 
fără a scoate o vorbă. 

Sheeana nu ştia cum să reacționeze. Mintea ei de copil de 
opt ani era incapabilă să asimileze impactul ultimelor 
evenimente. Ştia că părinţii ei şi toţi consătenii fuseseră 
luaţi de Shaitan. O văzuse cu ochii ei. lar Shaitan o adusese 
aici, refuzând s-o înghită în cumplitul lui cazan de flăcări. 
Fusese cruţată. 

Era un cuvânt pe care-l înţelegea. Cruţată. Îi fusese 
explicat când învățase cântecul dansului: „Shai-Hulud, 
cruţă-ne! 

Pe Shaitan alungă.-l...” 

Încet, căci nu voia să-i tulbure pe preoţii prosternaţi, 
Sheeana se apucă să schiţeze primii paşi şovăitori şi 
aritmici ai dansului. Pe măsură ce muzica îi revenea tot mai 
pregnant în memorie, îşi descleştă mâinile şi deschise larg 
braţele. Picioarele începură să-i salte cu mişcări lente, 
maiestuoase. Trupul ei prinse să se rotească, mai întâi 
încet, apoi din ce în ce mai repede, furat de extazul 
dansului. Pletele lungi, castanii, îi biciuiau faţa. 


Cei doi preoţi se încumetară să-şi înalțe capetele. Strania 
copilă executa Dansul! Recunoşteau mişcările. Era Dansul 
Împăciuirii. Copila îl implora pe Shai-Hulud să ierte 
păcatele săvârşite de supuşii Săi. Îl ruga pe Zeu să-i ierte 
pe ei! 

Întoarseră capetele, se priviră unul pe celălalt şi, 
împreună, se ridicară din nou în genunchi. Apoi, conform 
tradiţiei, începură să bata ritmic din palme pentru a încerca 
să distragă atenţia dansatoarei, în timp ce intonau 
străvechiul refren: „Părinţii noştri au mâncat mană în 
deşert, În ţinutul fierbinte unde se-ncrâncenă vântu-n 
vârtejuri!” 

Preoţii nu mai aveau ochi decât pentru copilă. Era o 
făptură plăpândă - observară ei - cu muşchi filiformi şi 
membre subţiri. Mantia şi distraiul ei erau uzate şi peticite 
ca ale celor mai nevoiaşi. Pomeţii înalţi proiectau umbre pe 
tenul măsliniu al feţei. Ochii erau căprui iar părul castaniu, 
vârstat de şuviţe roşcate, decolorate de soare. Trăsăturile 
feţei - nasul şi bărbia ascuţite, fruntea lată, gura mare cu 
buze subţiri, gâtul lung - îi dădeau acel aer ascetic, specific 
lipsei de apă. Avea ceva din portretele fremenilor aflate în 
sălaşul sfânt de la Dar-es-Balat. Fireşte! Cum altfel ar fi 
putut arăta fiica lui Shai-Hulud? 

În plus şi dansa minunat. Nici o singură mişcare ritmică 
imediat repetată nu făcea parte din dansul ei. Exista un 
ritm, dar măsura sa era admirabil de lungă, la intervale de 
cel puţin o sută de paşi. Şi ea îl menținea fără greş, în 
vreme ce soarele urca tot mai sus pe cer. 

Când copila se prăbuşi pe nisip, epuizată, era aproape ora 
amiezii. 

Preoţii se ridicată în picioare şi priviră deşertul, în direcţia 
în care dispăruse Shai-Hulud. Vibraţiile dansului nu-L. 
făcuseră să revină. Îi iertase. 

Aşa începu noua viaţă a Sheeanei. 

Timp de mai multe zile, la reşedinţele lor, înalții preoţi 
dezbătură vehement cazul ei. În cele din urmă, veniră să 


supună diversele lor interpretări şi concluzii judecății 
Marelui Preot Hedley Tuek. Tuek şi cei şase consilieri ai săi 
se întruniră, seara, în Sala Mică a Sinodului, unde, din 
frescele care-l înfăţişau, Leto II - faţă umană la 
extremitatea uriaşului trup vermiform - veghea asupra lor 
cu priviri binevoitoare. 

Tuek luă loc pe o bancă din piatră ce provenea din ruinele 
străvechiului sietch de la Pasul Vântului. Muad'Dib însuşi, se 
spunea, şezuse cândva pe această bancă, al cărei picior din 
dreapta era încă ornamentat cu un basorelief reprezentând 
şoimul Atreizilor. 

Consilierii ocupară bănci mai modeste şi mai moderne, în 
faţa lui. 

Marele preot era o figură impunătoare. Avea plete cărunte 
şi mătăsoase, îngrijit pieptănate, care-i ajungeau până la 
umeri şi încadrau perfect o faţă pătrată cu o gură mare, 
cărnoasă şi o bărbie masivă. Ochii lui, umbriţi de sprâncene 
sure, stufoase, îşi păstraseră albul originar, evidențiind 
albastrul închis al pupilelor. 

Consilierii alcătuiau o adunătură pestriță. Erau vlăstare 
ale unor vechi familii sacerdotale şi fiecare din ei avea 
convingerea intimă că toate ar fi mers mult mai bine dacă el 
ar fi stat pe banca lui Tuek. 

Sfrijitul Ştiros, cu faţa ciupită de vărsat, se făcu purtătorul 
de cuvânt al opoziţiei: 

— Nu-i decât o pârlită de haimana a deşertului care a 
cutezat să-l călărească pe Shai-Hulud. Fărădelegea asta 
trebuie pedepsită exemplar. 

Mai multe voci se împotriviră numaidecât: 

— Nu-i adevărat, Ştiros! N-ai înţeles bine! Nu stătea în 
picioare pe spinarea lui Shai-Hulud, ca vechii fremeni. N- 
avea nici cârlige pentru făuritori, nici... 

Ştiros încercă în zadar să acopere vociferările. 

Era un impas, constată degrabă Tuek. Trei contra trei, cu 
Umphrud, hedonistul gras, pledând pentru o „acceptare 
prudentă”. 


— E adevărat că n-avea nici un mijloc pentru a-l conduce 
pe Shai-Hulud, argumentă Umphrud. Şi am văzut cu toţii 
cum a coborât pe nisip, fără frică şi i-a vorbit. 

Văzuseră cu toţii acea scenă, într-adevăr, fie în momentul 
în care se petrecuse, fie în imaginile holo pe care unul 
dintre observatori avusese prezenţa de spirit să le 
înregistreze. Haimana a deşertului sau nu, copila stătuse în 
faţa lui Shai-Hulud şi-i vorbise. Iar Shai-Hulud n-o înghiţise. 
Mai mult, chiar: Viermele Zeului se retrăsese la porunca 
fetiţei şi făcuse cale întoarsă în deşert. 

— O vom pune la încercare, hotări Tuek. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, un ornitopter pilotat de unul 
dintre preoţii care o aduseseră din deşert pe Sheeana o 
transportă departe de ochii gloatei din Keen. Preoţii o 
depuseră pe creasta unei dune şi înfipseră în nisip 
reproducerea fidelă a unui toboşar fremen. De cum 
declanşară mecanismul toboşarului, o bătaie surdă şi 
regulată făcu să răsune deşertul - chemarea străveche, 
menită să-l aducă pe Shai-Hulud. Preoţii se refugiară 
imediat în topterul lor şi decolară, în timp ce Sheeana, cu 
cele mai cumplite spaime ale ei devenind realitate, rămase 
încremenită, la vreo douăzeci de metri de toboşar. 

Veniră doi viermi. Nu erau cei mai mari pe care-i văzuseră 
preoţii. N-aveau mai mult de treizeci de metri lungime. 
Unul dintre ei înghiţi toboşarul, făcându-l să amuţească. 
Împreună, dădură un ocol larg şi se opriră, unul lângă altul, 
la nici şase metri în faţa Sheeanei. 

Ea aşteptă resemnată, cu pumnii lipiţi de coapse. Asta era 
ceea ce făceau preoţii. le dădeau pradă lui Shaitan. 

La bordul topterului ce se rotea în văzduh, cei doi preoţi 
urmăreau fascinaţi scena pe care obiectivele lor o 
transmiteau unor observatori nu mai puţin fascinaţi, aflaţi 
la reşedinţa Marelui Preot, din Keen. Cu toţii asistaseră deja 
la spectacole similare. Era o pedeapsă clasică, o modalitate 
comodă de eliminare a contestatarilor din rândul norodului 
sau al clerului, ori de netezire a căii în vederea înlocuirii 


unei concubine. Dar niciodată, până atunci, victima nu 
fusese un copil! Şi ce copil! 

Viermii Zeului ieşiră deodată din nemişcare şi se târâră 
încet înainte. Apoi încremeniră din nou, la trei metri de 
fetiţă. 

Împăcată cu soarta ei, Sheeana nu încercă să fugă. 
Curând, îşi spunea ea, va fi alături de părinţii şi de prietenii 
ei. Dar, cum viermii rămâneau neclintiţi, mânia luă locul 
fricii. Preoţii cei haini o lăsaseră aici! Le auzea topterul, 
deasupra capului ei. Dogoarea şi mirosul puternic de 
mirodenie pe care le răspândeau viermii umpleau aerul 
dimprejur. Brusc, ridică mâna dreaptă, cu arătătorul aţintit 
către cer. 

— Daţi-i drumul şi mâncaţi-mă! Asta aşteaptă ei! 

Sus, preoţii nu puteau să-i audă cuvintele, dar îi văzură 
gestul şi îşi dădură seama că le vorbea celor doi Viermi ai 
Zeului. lar degetul aţintit spre ei nu prevestea nimic bun. 

Viermii nu se mişcară. Sheeana cobori braţul. 

— Mi-aţi ucis mama şi tatăl, i-aţi ucis pe toţi prietenii mei! 
Acuză ea, făcând un pas înainte şi amenințând cu pumnul. 

Viermii se traseră îndărăt, păstrând aceeaşi distanţă. 

— Dacă nu mă vreţi, întoarce-ţi-vă de unde-aţi venit! 
Strigă Sheeana şi arătă spre deşert. 

Ascultători, viermii se retraseră din nou, apoi se întoarseră 
simultan şi plecară. 

Preoţii din topter îi urmăriră până ce îi văzură 
îngropându-se în nisip, la peste un kilometru distanţă. Abia 
atunci reveniră, agitaţi şi speriaţi, o culeseră pe copila lui 
Shai-Hulud şi o conduseră înapoi, la Keen. 

Înainte de căderea nopţii, Ambasada Bene Gesserit de la 
Keen primise deja un raport amănunţit. A doua zi 
dimineaţă, un mesaj luă drumul Casei Canonicatului. 

În sfârşit, se întâmplase! 

Problema, în cazul anumitor genuri de războaie (şi fiţi 
siguri că Tiranul ştia acest lucru, deoarece este implicit în 
lecţia pe care ne-a dat-o), este că distrug orice urmă de 


simţ moral la indivizii vulnerabili. Războaiele de acest fel au 
drept consecinţă aruncarea supravieţuitorilor lor, 
moralmente distruşi, în mijlocul unor populaţii nevinovate, 
incapabile măcar să-şi imagineze de ce sunt în stare 
asemenea foşti combatanți. 

Învățăturile Potecii de Aur. 

Arhivele Bene Gesserit. 

UNA DINTRE CELE MAI VECHI AMINTIRI ale lui Miles 
Teg era cea a unei cine împreună cu părinţii şi cu fratele 
său mai mic, Sabin. 

Teg nu avea decât şapte ani pe atunci, dar amintirea acelei 
seri rămăsese de neşters în memoria lui. Sufrageria de pe 
Lernaeus era împodobită cu flori multicolore, proaspăt 
culese. Lumina galbenă a asfinţitului se cernea printre 
jaluzele antice iar vesela fină din porțelan azuriu şi 
tacâmurile de argint dădeau strălucire mesei. Câteva 
acolite-servitoare aşteptau ca de obicei în apropiere, căci 
chiar dacă mama lui Miles era detaşată pe timp nelimitat în 
misiune specială, talentele ei de Instructoare Bene Gesserit 
nu trebuiau să se irosească. 

Janet Roxbrough-Ieg, o femeie osoasă şi impozantă, 
născută parcă pentru rolul de mare doamnă, şedea 
întotdeauna la un capăt al mesei şi urmărea, cumva de sus, 
calitatea impecabilă a serviciului. Loschy Teg, tatăl lui Miles, 
observa mereu acest lucru cu un aer oarecum amuzat. Era 
un bărbat slab, cu fruntea înaltă şi o faţă atât de îngustă, 
încât ochii săi negri păreau bulbucaţi lateral. Părul lui ca 
abanosul contrasta perfect cu buclele blonde ale soţiei sale. 

În clinchetul discret al tacâmurilor şi aroma de 
condimente a supei de edu, mama îi explica tatălui său cum 
să trateze cu un Negustor Liber inoportun. Când o auzi 
pronunţând cuvântul „tleilaxu”, Miles ciuli brusc urechea. 
Programul său de învăţământ tocmai ajunsese la subiectul 
Bene Tleilaxului. 

Până şi Sabin - care avea să moară, mulţi ani mai târziu, 
otrăvit de un asasin, pe Romo - se strădui să asculte cu 


toată atenţia de care era în stare la cei patru ani ai săi. 
Sabin îşi admira fratele ca pe un erou. Tot ce era demn de 
interes pentru Miles era şi pentru Sabin. Cei doi băieţi 
urmăriră în tăcere conversaţia. 

— Omul ăsta lucrează pentru tleilaxu, spuse Doamna 
Janet. I-o aud în glas. 

— Nu mă îndoiesc de iscusinţa ta în a detecta asemenea 
lucruri, draga mea, răspunse Loschy Teg. Dar ce să fac? Are 
toate acreditările necesare şi doreşte să cumpere... 

— Comanda lui de orez este lipsită de importanţă în clipa 
de faţă. Să nu-ţi închipui niciodată că ceea ce pare să 
urmărească un Dansator-Faţă este ceea ce urmăreşte în 
realitate. 

— Sunt sigur că nu-i Dansator-Faţă. Nu are... 

— Loschy! Eu însămi te-am învăţat cum să-i recunoşti şi 
ştiu foarte bine că eşti în stare s-o faci. Bineînţeles că 
Negustorul Liber nu-i Dansator-Faţă. Polimorfii au rămas în 
nava lui. Ei ştiu că mă aflu aici. 

— Şi că n-ar putea să te înşele, de acord, dar... 

— Strategia tleilaxu este întotdeauna întreţesută într-un 
păienjeniş de strategii contradictorii, dintre care una 
singură e valabilă. Au învăţat asta de la noi. 

— Draga mea, dacă avem de-a face cu tleilaxu şi nu pun la 
îndoială concluzia ta, înseamnă că nu poate fi vorba decât 
de melanj. 

Doamna Janet încuviinţă cu o uşoară mişcare a capului. 
Într-adevăr, până şi Miles ştia de relaţia strânsă dintre 
Tleilax şi mirodenie. Era unul din lucrurile care îl fascinau 
în legătură cu tleilaxu. Pentru fiecare miligram de melanj 
descoperit pe Rakis, cuvele Bene Tleilaxului produceau tone 
întregi. Piaţa melanjului se lărgise în urma apariţiei acestei 
noi surse, silind până şi Ghilda Spațială să-i recunoască 
puterea. 

— Dar orezul... Începu Loschy Teg. 

— Soţul meu drag, Bene Tleilaxul n-are deloc nevoie de 
asemenea cantităţi de orez pongi în sectorul nostru. Vrea 


să-l obţină ca să-l schimbe. Trebuie să descoperim cui îi e 
destinat în realitate. 

— Cu alte cuvinte, vrei să tergiversez tranzacţia. 

— Exact. Şi sunt sigură că vei şti să te descurci de minune. 
Nu-i da acestui Negustor Liber şansa de-a spune da sau nu. 
Cineva format la şcoala Dansatorilor-Feţe va aprecia 
subtilitatea. 

— Îi vom determina pe Dansatorii-Feţe să iasă din navă, în 
timp ce tu îţi vei desfăşura investigaţiile pe alte căi: 

Doamna Janet zâmbi: 

— Te ador când mi-o iei înainte. 

Schimbară amândoi o privire complice. 

— Omul nu se poate adresa nici unui alt furnizor în 
sectorul ăsta, observă Loschy Teg. 

— Va fi nevoit să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a evita o 
situaţie de genul ori-ori, rosti Doamna Janet, ciocănind cu 
un deget în masă. Trebuie să câştigăm timp, cât mai mult 
timp. Trebuie să-i obligăm pe Dansatorii-Feţe să scoată 
nasul din navă. 

— Îşi vor da seama, fireşte. 

— Da şi asta-i destul de periculos. De aceea, vei avea grijă 
să nu dai ochii cu ei decât pe teren propriu şi însoţit de 
gărzile noastre. 

Miles îşi amintea că tatăl său reuşise în cele din urmă să-i 
scoată pe Dansatorii-Feţe din navă. Mama sa îl luase să 
privească, pe un ecran de observaţie, mica încăpere cu 
pereţii de cupru în care tatăl său încheiase tranzacţia ce-i 
adusese felicitările CHOAM-ului, însoţite de o primă 
substanţială. 

Erau primii Dansatori-Feţe pe care Miles Teg avusese 
ocazia să-i vadă: doi oameni mici de statură, semănând 
între ei ca doi gemeni. Feţe rotunde, aproape lipsite de 
bărbie, nasuri cârne, guri mici, ochi negri, ca nişte nasturi 
şi păr alb, tuns perie. Purtau, amândoi, aceeaşi 
îmbrăcăminte ca şi Negustorul Liber: tunică neagră şi 
pantaloni negri. 


— Iluzia, Miles, rosti mama sa. Iluzia este domeniul lor. 
Tleilaxu nu procedează decât într-un singur fel: 
confecţionează iluzii pentru a atinge scopuri reale. 

— Ca magicianul de la Circul de Iarnă? Întrebă Miles, fără 
a-şi lua ochii deja imaginea de pe ecran. 

— Întocmai, răspunse mama sa. 

Nici ea nu-şi desprinse ochii de pe ecran în timp ce 
vorbea, dar cuprinse cu braţul, într-un gest protector, 
umerii fiului ei. 

— Priveşte-i cu toată atenţia, Miles, reluă ea. Sunt fiinţe 
malefice. Feţele lor se pot preschimba într-o clipită. 
Trupurile lor pot să-şi modifice dimensiunile. L-ar putea 
imita pe tatăl tău atât de perfect, încât numai eu aş fi în 
stare să descopăr substituirea. 

Gura lui Miles se rotunji într-un „O” nerostit. Continuă să 
privească ţintă ecranul, ascultându-l pe tatăl său care le 
explica interlocutorilor că preţul impus de CHOAM pentru 
orezul pongi crescuse din nou în mod alarmant. 

— Ce-i mai cumplit însă, continuă mama sa, este că unii 
dintre Dansatorii-Feţe de dată recentă sunt capabili, prin 
simpla atingere a victimei lor, să absoarbă o parte din 
amintirile ei. 

— Îi citesc gândurile? Întrebă Miles, ridicând ochii spre ea. 

— Nu tocmai. Părerea noastră este că efectuează un fel de 
fotografiere a memoriei, printr-un proces oarecum 
asemănător cu cel al înregistrărilor holo. Dar ei încă nu ştiu 
că noi am descoperit asta. 

Miles înţelese. Nu trebuia să dezvăluie nimănui acest 
lucru, nici măcar tatălui său. Îl învățase deja noţiunea de 
secret Bene Gesserit. 

Îşi îndreptă din nou toată atenţia la ecranul din faţa lui. 
Dansatorii-Feţe nu manifestau nici o reacţie la cuvintele 
tatălui său. Doar ochii lor păreau a străluci cu ceva mai 
multă intensitate. 

— Cum de-au ajuns atât de inumani? Întrebă. 


— Sunt fiinţe comunitare, concepute pentru a nu se 
identifica niciodată cu o anumită formă sau cu un anumit 
chip. Aspectul sub care se prezintă acum l-au luat special 
pentru mine. Ei ştiu că-i privesc. Ceea ce vezi este 
înfăţişarea lor comunitară de bază. Observă-i bine. 

Miles înclină capul pe o parte şi-i examină pe Dansatorii- 
Feţe. Păreau atât de şterşi, atât de inofensivi. 

— Nu au nici un fel de individualitate, reluă mama sa. Nu 
au decât instinctul de conservare a propriei lor vieţi, dacă 
nu au primit ordinul să moară pentru stăpânii lor. 

— Sunt în stare s-o facă? 

— Au făcut-o cu numeroase prilejuri. 

— Cine sunt stăpânii lor? 

— Oameni care părăsesc rareori planetele Bene 
Tleilaxului. 

— Au copii? 

— Dansatorii-Feţe, nu. Ei sunt hibrizi, sterili. Dar stăpânii 
lor, aşa-zişii Maeştri, se pot reproduce. Progeniturile lor 
sunt stranii. Am avut ocazia să capturăm câteva. Se nasc 
foarte puţine făpturi de sex feminin şi, oricum, n-am reuşit 
să-i sondăm nici uneia Celelalte Memorii. 

Miles se încruntă. Ştia că mama sa era o Bene Gesserit. 
Ştia şi că toate Cucernicele Maici purtau în ele un 
extraordinar rezervor de amintiri profunde, datând de 
milenii, de la începuturile Comunităţii Surorilor. Ştia chiar 
şi câte ceva despre programul genetic al Bene Gesseritului. 
Cucernicele Maici selecţionau anumiţi bărbaţi, cu care 
făceau copii. 

— Cum sunt femeile tleilaxu? Întreba el. 

Întrebarea dovedea o perspicacitate care o făcu pe 
Doamna Janet să simtă o undă de mândrie pentru fiul ei. 
Da, era aproape sigură că avea de-a face cu un mentat în 
germene. Maestrele Geneticiene evaluaseră corect 
potenţialul genetic al lui Loschy Teg. 

— Nimeni din afara planetelor lor n-a văzut vreodată o 
femelă tleilaxu, răspunse ea. 


— Dar există, sau există doar cuvele? 

— Există. 

— Sunt femei şi printre Dansatorii-Feţe? 

— Ei pot fi masculi sau femele, după voie. Observă-i cu 
atenţie. Îşi dau seama ce face acum tatăl tău şi asta-i irită. 

— Vor încerca să-i facă vreun rău? 

— N-au să îndrăznească. Sunt conştienţi că ne-am luat 
măsuri de precauţie. Priveşte felul în care cel din stânga 
strânge din fălci. La ei, e un semn de furie. 

— Ziceai că sunt fiinţe com... comunitare. 

— Ca insectele dintr-un roi, Miles. Nu au imagine proprie. 
Lipsiţi de o identitate personală, se situează dincolo de 
amoralitate. Nimic din ceea ce spun sau fac nu prezintă 
încredere. 

Miles se cutremură. 

— Nu am putut detecta niciodată la ei existenţa vreunui 
cod moral, continuă Doamna Janet. Sunt automate făcute 
din carne. Fără personalitate, nu pot avea nici idealuri, nici 
îndoieli. Nu au altă menire decât aceea de a executa 
orbeşte ordinele stăpânilor. 

— Şi acum li s-a ordonat să vină aici pentru a cumpăra 
orezul nostru. 

— Exact. Au primit ordin să cumpere orez şi nu există nici 
un alt loc, în acest sector, de unde ar putea să-l obţină. 

— Trebuie să-l cumpere de la tata? 

— Este singura lor sursă. Priveşte. Fac plata în melanj. 

Miles văzu plachetele cafenii de mirodenie trecând dintr-o 
mână în alta. Era o stivă destul de înaltă, pe care unul 
dintre Dansatorii-Feţe o scosese dintr-o valijoară aşezată pe 
podea. 

— Preţul e mult mai mare decât s-au aşteptat ei, spuse 
Doamna Janet. Pista va fi uşor de urmărit. 

— De ce? 

— Cineva va fi ruinat în urma acestei operaţii. Bănuim cine 
este cumpărătorul. Oricum, vom afla curând. Şi atunci vom 
şti care a fost miza reală a acestei tranzacţii. 


Doamna Janet începu apoi să-i indice diferitele 
incongruenţe care permiteau ochilor şi urechilor exersate 
să recunoască un Dansator-Faţă. Erau semne foarte subtile, 
dar Miles învăţa repede. Mama sa îi dezvălui, atunci, că s-ar 
fi putut ca într-o zi să devină mentat... Şi poate chiar mai 
mult. 

Cu puţin înainte de-a împlini vârsta de treisprezece ani, 
Miles Teg fu trimis la o şcoală superioară din citadela Bene 
Gesserit de pe Lampadas şi, acolo, părerea mamei sale fu 
confirmată. Doamna Janet primi curând un mesaj care 
spunea: „Ne-ai dat războinicul mentat pe care-l aşteptam”. 

Teg nu află de existenţa acestei note decât după moartea 
mamei sale, când făcu ordine printre lucrurile ei. Cuvintele 
imprimate pe o minusculă foaie de cristal ridulian, cu 
sigiliul Casei Canonicatului, îi dăduseră o stranie senzaţie 
de deplasare temporală. Memoria îl reproiectase dintr-o 
dată pe Lampadas, unde dragostea-veneraţie pe care o 
purta mamei sale fusese cu abilitate redirecţionată spre 
Bene Gesserit în întregul său, după cum se plănuise de la 
bun început. Nu înţelesese acest lucru decât spre finalul 
pregătirii sale de mentat, însă asta nu schimbase nimic. 
Dimpotrivă, se simţise şi mai strâns legat de Bene Gesserit. 
Avea confirmarea faptului că Ordinul era pentru el o sursă 
de putere. Comunitatea Surorilor Bene Gesserit constituia 
una dintre cele mai puternice forţe din universul său - cel 
puţin egală cu Ghilda Spațială, superioară Federaţiei 
Păstrăvăreselor care moştenise nucleul Vechiului Imperiu 
Atreides, cu mult superioară CHOAM-ului, întrucâtva pe 
picior de egalitate cu Fabricanţii de pe Ix şi cu Bene 
Tleilaxul. O mică măsură a influenţei universale exercitate 
de Comunitatea Surorilor putea fi dedusă din faptul că 
Ordinul îşi păstrase această autoritate în pofida apariţiei 
melanjului de provenienţă tleilaxu, care spărsese monopolul 
rakian al mirodeniei întocmai cum maşinile de navigaţie 
ixiene spărseseră monopolul Ghildei în domeniul 
transporturilor spaţiale. 


Miles Teg cunoştea deja bine istoria la vremea aceea. 
Navigatorii Ghildei nu mai erau singurii care ştiau să 
strecoare o navă printre cutele spaţiului - aici, la un 
moment dat, într-o galaxie îndepărtată, la următoarea 
bătaie de inimă. 

Surorile Instructoare nu-i ascundeau aproape nimic. Pe 
Lampadas îi dezvăluiseră pentru prima dată că se trăgea 
din neamul Atreides. Dezvăluirea fusese necesară din cauza 
naturii testelor la care îl supuseseră. Era limpede că voiau 
să afle dacă poseda facultăţi preştiente. Avea, ca 
Navigatorii Ghildei, puterea de a detecta obstacolele fatale? 
Rezultat negativ. Urmase încercarea la non-spaţii şi la non- 
nave. Era la fel de neputincios în faţa lor ca şi restul 
omenirii. Pentru această încercare însă i se serviseră doze 
tot mai mari de mirodenie şi asta îi adusese revelaţia Eului 
său Veritabil. „Spiritul Primei Deşteptări”, cum îl numise 
Sora Instructoare căreia îi ceruse explicaţia acelei stranii 
senzaţii. 

O bucată de vreme după aceea, pentru el universul fusese 
magic. Noua lui percepţie fu mai întâi un cerc, apoi un glob. 
Formele arbitrare deveneau tranzitorii. Cădea pe 
neaşteptate în transă, până ce Surorile îl învăţară să 
controleze acest fenomen. Îi prezentară mărturiile unor 
sfinţi şi mistici, şi-l puseră să traseze câte un cerc cu fiecare 
mână ridicată, concentrându-şi atenţia asupra degetului 
care trasa linia curbă. La sfârşitul acestui ciclu de studii, 
percepțiile sale restabiliseră contactul cu etichetele 
convenţionale, dar amintirea acelor prime clipe magice nu-l 
părăsise niciodată şi constatase că putea să-i servească, în 
momentele cele mai dificile, drept sursa unei forţe 
considerabile. 

După ce acceptase însărcinarea de maestru de arme al 
ghola-ului, Teg recursese din ce în ce mai des la această 
forţă magică. Ea îi fusese deosebit de utilă cu ocazia primei 
întrevederi cu Schwangyu, la sosirea lui în Citadela de pe 
Gammu. Întâlnirea avusese loc în biroul Cucernicei Maici, o 


cameră cu pereţi metalici strălucitori şi înţesată de 
instrumente, majoritatea purtând marca Ix. Până şi fotoliul 
în care şedea Schwangyu, cu spatele la lumina zilei ce 
pătrundea pe fereastră şi-i estompa trăsăturile feţei, până 
şi acel fotoliu era un autoajustabil ixian. Cât despre Leg, el 
fusese obligat să se aşeze într-un caniscaun, deşi îşi dădea 
seama că nu se putea ca Schwangyu să nu ştie cât detesta 
el utilizarea oricăror forme de viaţă în scopuri atât de 
degradante. 

— Ai fost ales, îi spuse Schwangyu, datorită imaginii 
dumitale de patriarh. Înţelepciunea dumitale va câştiga 
dragostea şi respectul copilului. 

Strălucirea soarelui în fereastra din spate îi aureola capul 
acoperit de glugă. Intenţionat! 

— Nu văd cum aş putea reprezenta o figură părintească, 
replică el. 

— După părerea lui Taraza, posezi exact caracteristicile pe 
care ea le consideră necesare. Cunosc prestigioasa 
dumitale carieră şi valoarea pe care o reprezintă ea pentru 
noi. 

Declaraţia ei nu făcu decât să confirme primul său calcul 
mentatic: Au plănuit asta de mult. Totul a fost prevăzut în 
programul lor de selecţie. Eu sunt un rezultat al acestui 
program. Fac parte din planul lor de perspectivă. Cu voce 
tare însă spuse doar: 

— Taraza speră ca acest copil să devină un războinic de 
temut când îşi va redobândi adevărata sa personalitate. 

Schwangyu se mulţumi să-l privească lung, după care zise: 

— Să nu răspunzi la niciuna din întrebările lui referitoare 
la subiectul ghola, dacă se va întâmpla să vină vorba de 
asta. Nici măcar să nu pronunţi acest termen în prezenţa 
lui, atât timp cât nu-ţi voi fi acordat eu permisiunea. Îţi vom 
furniza noi toate datele privind ghola-ii, de care ai putea 
avea nevoie în exercitarea funcţiilor dumitale. 

Parcelându-şi cu răceală cuvintele pentru a le da mai 
multă greutate, 'Tleg spuse: 


— Cucernica Maică poate n-a fost informată despre faptul 
că am oarece experienţă în privinţa ghola-ilor tleilaxu. I-am 
înfruntat pe tleilaxu pe câmpul de luptă. 

— Crezi că ştii îndeajuns despre seria Idaho? 

— Duncanii şi-au câştigat faima de mari strategi militari. 

— Atunci poate că Marele Bashar n-a fost informat despre 
celelalte caracteristici ale ghola-ului nostru. 

Ironia din glasul ei era evidentă. Dar mai era ceva. Invidie 
şi o furie prost disimulată. Mama sa îl învățase pe leg să 
distingă ce se afla în spatele propriilor ei măşti - una dintre 
învăţăturile strict interzise, pe care el avusese grijă să n-o 
dea de gol niciodată. Se prefăcu, aşadar, ofuscat şi ridică 
din umeri. 

Un lucru era totuşi limpede. Schwangyu înţelesese că el 
era Basharul lui Taraza. Limita fusese trasată. 

— La cererea Bene Gesseritului, explică Schwangyu, 
tleilaxu au adus câteva modificări importante prezentei 
serii Idaho. Sistemul neuromuscular al ghola-ului a fost 
modernizat. 

— Fără a-i afecta personalitatea originală? 

Teg pusese întrebarea cu un aer indiferent, vrând să vadă 
până unde va merge Schwangyu eu dezvăluirile. 

— Nu este o clonă, ci un ghola! 

— Înţeleg. 

— Eşti sigur? Oricum, fapt este că acest ghola necesită cea 
mai riguroasă pregătire prana-bindu în toate stadiile. 

— Exact asta a ordonat şi Taraza, zise, Leg. Şi noi toţi ne 
supunem ordinelor ei. 

Schwangyu se aplecă înainte, fără a mai încerca să-şi 
ascundă mânia. 

— Ai primit sarcina să instruieşti un ghola al cărui rol, în 
multe privinţe, reprezintă o ameninţare serioasă pentru noi 
toţi. Nu cred că ai nici cea mai mică idee despre ceea ce va 
trebui să instruieşti! 

„Ceea ce”, îşi spuse Teg. Vorbeşte despre el ca de un 
obiect. Pentru ea, ca şi pentru toate celelalte Cucernice 


Maici care i se opuneau lui Iaraza, acest copil-ghola n-avea 
să fie niciodată o fiinţă umană. Şi poate că n-avea să fie 
pentru nimeni, până ce nu-şi va fi redobândit adevărata 
personalitate, profund înrădăcinată în identitatea 
originalului Duncan Idaho. 

Teg înţelegea clar acum că Schwangyu nutrea mai mult 
decât rezerve ascunse în privinţa proiectului ghola. Se situa 
într-o opoziţie activă, aşa cum îl prevenise Taraza. 
Schwangyu era inamicul, iar ordinele Maicii Superioare 
fuseseră explicite: „Vei apăra copilul de orice ameninţare, 
indiferent din partea cui ar veni ea”. 

Zece mii de ani au trecut de când Leto [II şi-a început 
metamorfoza în viermele de nisip al Rakisului şi istoricii 
încă mai discută asupra motivaţiilor sale. Dorea doar să se 
bucure de o longevitate ieşită din comun? A trăit, ce-i drept, 
de peste zece ori o durată normală a vieţii de trei sute a.s., 
dar gândiţi-vă ce preţ a avut de plătit pentru asta. Să-l fi 
ispitit puterea? Istoria l-a numit, pe bună dreptate, Tiranul, 
dar ce fiinţă umană şi-ar fi dorit tot ce i-a adus lui puterea? 
Voia să salveze omenirea de ea însăşi? Pentru a răspunde la 
asta nu avem decât propriile sale cuvinte despre aşa-zisa 
Potecă de Aur, dar eu consider inacceptabile documentele 
tendenţioase descoperite la Dar-es-Balat. Să fi existat vreun 
alt gen de compensație, a cărei natură n-ar putea fi 
înţeleasă decât în lumina propriei lui experienţe? În lipsa 
oricăror informaţii concludente, problema rămâne 
discutabilă. Nu putem spune decât: „A făcut acest lucru!” 
Gestul în sine este singurul fapt de netăgăduit. 

Peroraţia lui Gaus Andaud la aniversarea a zece milenii de 
la Metamorfoza lui Leto II. 

ÎNCĂ O DATĂ, Waff se considera în lashkar. Numai că, de 
această dată, miza era mai importantă decât oricând. O 
Onorată Matre din Dispersie cerea să-l vadă personal. O 
powindah a powindahilor! Descendenţi tleilaxu întorşi din 
Dispersie îi relataseră tot ce ştiau despre aceste cumplite 
femei. 


„De o mie de ori mai periculoase decât Cucernicele Maici 
Bene Gesserit!” spuneau ei. 

Şi de o mie de ori mai numeroase, gândi Waff. 

Pe de altă parte, descendenţii tleilaxu reîntorşi nu-i 
inspirau, nici ei, prea multă încredere. Aveau un accent 
ciudat, o comportare şi mai ciudată, iar faptul că respectau 
ritualurile era îndoielnic. Cum să fie reprimiţi în Marele 
Kehl? Exista vreun ghufran care să-i poată purifica după 
atâtea secole? Era cu neputinţă să crezi că păstraseră 
secretul tleilaxu de-a lungul generaţiilor. 

Ei nu mai erau fraţi de malik, dar constituiau singura 
sursă de informaţie de care dispunea Tleilaxul cu privire la 
aceste Rătăcite. Şi ce dezvăluiri făcuseră! Dezvăluiri atât de 
preţioase, încât fuseseră încorporate în seria ghola-ilor 
Duncan Idaho. Faptul în sine merita toate riscurile de 
contaminare powindah. 

Locul convenit pentru întâlnirea cu Onoratele Matres era 
presupusa neutralitate a unei non-nave ixiene parcate pe o 
orbită apropiată în jurul unei gigante gazoase dintr-un 
sector dezafectat al Vechiului Imperiu. Profetul însuşi 
fusese cel ce secătuise ultimele resurse naturale ale acestui 
sistem solar. Şi, deşi Dansatorii-Feţe de tip nou erau 
amestecați, sub o înfăţişare ixiană, în echipajul non-navei, 
Waff privea cu anxietate această primă întrevedere. Dacă 
Onoratele Matres erau într-adevăr mai de temut decât 
vrăjitoarele Bene Gesserit, n-aveau să detecteze 
substituirile? 

Alegerea locului şi pregătirile pentru întâlnire 
mobilizaseră toată energia şi ingeniozitatea Bene 
Tleilaxului. Măsurile de siguranţă erau suficiente? Waff 
încerca să se liniştească gândindu-se la cele două arme 
nedetectabile pe care le purta asupra lui şi care încă nu 
fuseseră niciodată utilizate în afara planetelor centrale 
tleilaxu. Armele erau rodul unei trude îndelungate din 
partea armurierilor săi şi constau în două minuscule 
lansatoare de săgeți, disimulate în mâneci. Se antrenase ani 


de zile pentru a ajunge să poată lansa cu precizie săgețile 
otrăvite, printr-o simplă zvâcnire a antebraţelor, care 
devenise aproape un reflex necondiţionat. 

Pereţii încăperii stabilite pentru întâlnire aveau culoarea 
arămie, ceea ce însemna că erau protejaţi contra aparatelor 
de detecție ixiene. Dar cine putea şti ce invenţii noi vor fi 
avut posibilitatea să pună la punct cei din Dispersie în afara 
sferei de cunoaştere ixiene? 

Waff intră în cameră cu paşi şovăitori. Onorata Matre se 
afla deja înăuntru, instalată într-un scaun cu benzi din piele. 

— Mi te vei adresa, ca toată lumea, cu Onorată Matre, 
rosti ea în chip de salut. 

EI se înclină, după cum i se spusese să facă. 

— Onorată Matre... 

Nu detectase în glasul ei nici un indiciu al vreunor puteri 
ascunse. Uşoarele ei intonaţii de contralto exprimau doar 
disprețul pentru persoana lui. Arăta ca o sportivă sau ca o 
acrobată în vârstă, cu dinamismul oarecum diminuat, dar 
menţinându-şi încă tonusul şi o bună parte din iscusinţe. 
Faţa ei era un pergament întins pe un craniu cu pomeţii 
proeminenţi. Când vorbea, gura cu buze subţiri lăsa o 
impresie de aroganță, ca şi când fiecare cuvânt ar fi fost 
lansat de sus spre creaturi inferioare. 

— Poftim şi ia loc! Porunci ea, arătând un alt scaun din 
curele aflat în faţa ei. 

Waff auzi şuierul uşii etanşe care se închise în spatele lui. 
Era singur cu ea! Observă numaidecât firul care ieşea din 
urechea ei şi-şi dădu seama că avea un detector. 
Lansatoarele lui de săgeți fuseseră închise ermetic şi 
„spălate” contra detectoarelor, apoi menținute la 340* 
Kelvin într-o baie de radiaţii, timp de cinci ani standard, 
pentru a deveni imune la orice tip de detecție. Dar era 
suficient? 

Cu mişcări domoale, se aşeză în scaunul indicat. 

Lentile de contact portocalii acopereau ochii Onoratei 
Matre, dându-le un aspect feroce. De altfel, întreaga ei 


înfăţişare era înfricoşătoare. Şi veşmintele! Un colant roşu 
sub o capă albastru închis, omată cu un fel de paiete sidefii 
ce alcătuiau arabescuri stranii întruchipând dragoni. Şedea 
în scaunul suplu ca şi când s-ar fi aflat pe un tron, cu 
mâinile ca nişte gheare odihnindu-se pe rezemătoarele 
pentru braţe. 

Waff făcu ochii roată. Încăperea fusese inspectată de 
oamenii lui împreună cu tehnicienii ixieni din serviciul de 
întreţinere şi reprezentanţii Onoratei Matre. 

Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, îşi spuse el şi încercă 
să se destindă. 

Onorata Matre râse. 

Waff o privi lung, cu tot calmul de care era în stare. 

— Mă cântăreşti, acuză el. Îţi zici că dispui contra mea de 
resurse imense, de instrumente subtile sau grosolane gata 
să-ţi execute comenzile. 

— 'Te sfătuiesc să nu foloseşti tonul ăsta cu mine. 

Vorbise cu o voce neutră şi joasă, dar cuvintele fuseseră 
atât de încărcate cu venin, încât Waff avu o mişcare de 
recul aproape perceptibilă. Fixă cu privirea picioarele 
musculoase ale femeii, colantul roşu ce se mula perfect pe 
piele, de parcă ar fi făcut organic parte din ea. 

Momentul fusese calculat pentru ca întrevederea să se 
situeze la mijlocul dimineţii pentru fiecare din ei, orele lor 
de veghe fiind sincronizate în cursul călătoriei. Dar Waff se 
simţea perturbat şi dezavantajat. Dacă istorisirile 
informatorilor săi erau adevărate? Cu siguranţă că era şi ea 
înarmată. 

Onorata Matre îi adresă un zâmbet glacial. 

— Încerci să mă intimidezi, rosti el. 

— Şi reuşesc. 

— Am venit aici la invitaţia dumitale, zise el, având grijă să 
nu-i răzbată în glas furia care îl năpădise deodată. 

— Sper că n-ai venit ca să te lansezi într-o înfruntare pe 
care n-ai avea nici o şansă s-o câştigi, replică ea. 

— Am venit pentru a făuri o legătură între noi, spuse el. 


Şi se întrebă: Ce-or fi vrând de la noi? Cu siguranţă că au 
nevoie de ceva. 

— Ce legătură ar putea exista între noi? Făcu ea. Cine ar 
ridica un edificiu pe o plută ce stă să se sfărâme? Ha! 
Acordurile pot fi încălcate, cum se şi întâmplă adesea. 

— Pe ce baze negociem? 

— Negociem? N-ara venit să negociez. Mă interesează 
ghola-ul pe care l-aţi fabricat pentru vrăjitoare. 

Vocea ei nu dezvăluia nimic, dar la auzul subiectului 
abordat, Waff îşi simţi pulsul accelerându-se. În cursul 
uneia dintre vieţile sale de ghola, Waff fusese instruit sub 
conducerea unui mentat renegat. Capacităţile unui mentat 
erau mai presus de el. În plus, procesul raţionamentului se 
întemeia pe cuvinte. Mentatul powindah trebuise să fie ucis, 
dar experienţa se soldase cu câteva învățături preţioase. 
Waff îşi îngădui o uşoară strâmbătură de dezgust la această 
amintire, dar îşi rememoră învăţăturile. 

Atacă, apoi înregistrează informaţiile produse de atacul 
tău! 

— Nu-mi oferi nimic în schimb! Rosti el cu voce puternică. 

— Voi judeca asupra oportunității unei recompense. 

Waff afişă un surâs dispreţuitor. 

— Te joci cu mine? Întrebă. 

— Dacă m-aş apuca să mă joc cu dumneata, răspunse 
Onorata Matre dezvelindu-şi dinţii albi într-un rânjet de 
fiară, n-ai supravieţui şi nici nu ţi-ai dori să supravieţuieşti. 

— Vasăzică depind de bunăvoința dumitale! 

— Depinzi! Rosti ea, scuipând cuvântul de parcă i-ar fi 
produs o senzaţie de greață. De ce le vindeţi vrăjitoarelor 
aceşti ghola pentru ca apoi să-i ucideţi? 

Waff strânse din buze şi rămase tăcut. 

— Aţi reuşit să modificaţi ceva la prezentul ghola fără a-i 
afecta posibilitatea de redobândire a memoriei originale, 
zise ea. 

— Văd că ştii multe! Făcu Waff. 


Nu era tocmai o ironie şi, speră el, nu lăsa să răzbată 
nimic. Spioni! Onoratele Matres aveau spioni infiltraţi 
printre vrăjitoare! Recrutaseră vreun trădător şi pe 
planetele centrale ale Bene Tleilaxului? 

— Pe Rakis există o fetiţă care ocupă un loc important în 
planurile vrăjitoarelor, spuse Onorata Matre. 

— De unde ştii toate astea? 

— Vrâjitoarele nu pot face nici o mişcare fără ca noi să nu 
prindem de veste! Dumneata îţi închipui că avem spioni 
care ne informează, dar nici nu-ţi poţi închipui amploarea 
mijloacelor noastre! 

Waff rămase năuc. Îi citea gândurile? Era vorba de vreun 
talent nou, născut în Dispersie şi cultivat fără ştirea restului 
omenirii? 

— Ce modificări aţi adus ultimului ghola? Întrebă ea. 

Glasul!' 

În ciuda armelor pe care i le furnizase instructorul său 
mentat împotriva procedeelor de acest fel, Waff fu cât pe ce 
să scape răspunsul. Onorata Matre din faţa lui poseda unele 
dintre puterile vrăjitoarelor! Nu se aşteptase deloc la aşa 
ceva din partea acestei femei. Dacă ar fi fost vorba de o 
Cucernică Maică, da, ar fi fost pregătit. Avu nevoie de 
câteva clipe pentru a-şi redobândi echilibrul. Apoi îşi 
împreună vârfurile degetelor în faţa bărbiei. 

— Dispui de resurse interesante, observă Onorata Matre. 

O expresie ştrengărească se întipări pe chipul lui Waff. 
Ştia ce efect dezarmant avea acest aer de spiriduş. 

E momentul să atac! 

— Ştim cât de multe aţi învăţat de la Bene Gesserit, rosti 
el. 

Un fulger mânios aprinse pentru o clipă chipul Onoratei 
Matre şi dispăru. 

— Vrâjitoarele n-au ce să ne-nveţe pe noi! 

Waff îşi strecură în voce un ton de glumă linguşitoare: 

— Oricum, e clar că asta nu se poate numi negociere. 

— Nu? Făcu ea, părând sincer surprinsă. 


— Să fim serioşi, Onorată Matre, rosti Waff şi-şi cobori 
mâinile pe braţele scaunului. Te interesează ghola-ul. 
Vorbeşti despre ceea ce se petrece pe Rakis. Drept cine ne 
iei? 

— Drept nu mare lucru. Şi a cărui valoare scade văzând cu 
ochii. 

Waff simţi în răspunsul ei logica rece a unei maşini. Nimic 
asemănător însă cu ceea ce ar fi putut rosti un mentat. Era 
ceva mult mai glacial şi impersonal. 

E capabilă să mă ucidă pe loc! 

Unde erau armele ei? Dar... Avea măcar nevoie de arme? 
Lui Waff nu-i plăceau nici aspectul suplu al muşchilor ei, nici 
bătăturile de pe mâini, nici sticlirea ca de fiară la pândă a 
ochilor portocalii. Bănuia (sau poate chiar cunoştea) 
adevărul despre lansatoarele de săgeți ascunse în mânecile 
lui? 

— Suntem confruntaţi cu o problemă care nu poate fi 
rezolvată prin mijloace logice, declară ea. 

Waff o privi buimac. Un Maestru Zensunni ar fi putut 
pronunţa exact aceleaşi cuvinte. El însuşi se exprimase în 
termeni similari şi nu doar o dată. 

— Probabil că nici nu ţi-a trecut prin cap una ca asta, 
adăugă ea. 

Era ca şi când aceste vorbe i-ar fi smuls de pe faţă o 
mască. Waff văzu brusc natura calculelor ce se ascundeau 
îndărătul pozelor afişate de Onorata Matre. Îl lua drept un 
amărât de seeli bun doar să curețe rahatul dintr-o cocină 
de limorci? 

Strecurându-şi în glas toată şovăiala perplexă de care era 
în stare, întrebă: 

— Şi cum poate fi rezolvată o asemenea problemă? 

— Lăsând evenimentele să-şi urmeze cursul lor natural. 

Waff continuă s-o privească lung, cu prefăcută 
nedumerire. Răspunsul ei nu conţinea nici o revelaţie, dar 
câte lucruri lăsa de înţeles! 

— Mărturisesc că nu prea pricep, rosti el. 


— Omenirea a devenit infinită. lată adevărata binefacere a 
Dispersiei. 

Waft făcu un efort pentru a ascunde tumultul lăuntric pe 
care i-l provocară aceste cuvinte. 

— Universuri infinite... Timp infinit... Murmură el. S-ar 
putea întâmpla absolut orice. 

— Ahhh, eşti un omuleţ ager la minte! Făcu ea. Cum ar 
putea lua cineva în considerare orice? Nu-i nici urmă de 
logică. 

Vorbea, cugetă Waff, ca unul dintre vechii militanţi ai 
Jihadului Butlerian, care încercase să descotorosească 
omenirea de creierele mecanice. Această Onorată Matre 
era ciudat de demodată. 

— Strămoşii noştri au căutat un răspuns prin intermediul 
calculatoarelor, observă el. 

Să vedem ce are de zis la asta! 

— Ştii foarte bine că ceea ce le lipseşte calculatoarelor 
este o capacitate de stocare infinită. 

Din nou, replica ei îl descumpăni. Citea într-adevăr 
gândurile? Era vorba de o formă de impregnare mentală? 
În definitiv, ceea ce făceau tleilaxu cu ghola-ii şi cu 
Dansatorii-Feţe puteau face şi alţii. Îşi recentră atenţia şi se 
gândi la ixieni şi la invențiile lor infernale. Maşini powindah! 

Onorata Matre făcu ochii roată prin cameră. 

— Greşim oare acordându-le încredere ixienilor? Întrebă 
ea. 

Waff îşi ţinu respiraţia. 

— Nu cred că dumneata ai deplină încredere în ei, adăugă 
ea. Vino-ţi în fire, omuleţule! Am toată bunăvoința în ceea 
ce te priveşte. 

Cu oarecare întârziere, Waff începu să-şi spună că femeia 
încerca să fie prietenoasă şi sinceră cu el. În orice caz, 
renunţase la atitudinea superioară şi arţăgoasă de la 
început. Informatorii lui proveniţi din Dispersie îi relataseră 
că Onoratele Matres luau decizii în materie de sex cam în 
aceeaşi manieră ca Bene Gesseritul. Încerca această 


Onorată Matre să-l seducă? Pe de altă parte, nu încăpea 
îndoială că înţelegea şi scosese în evidenţă, slăbiciunile 
logicii. Totul era foarte derutant! 

— Discuţia noastră se învârte în cerc, zise el. 

— Te înşeli. Cercul e o figură care îngrădeşte, care 
limitează. Omenirea nu mai e limitată de spaţiul în care 
trebuie să se dezvolte. 

Iar începea! Cu gura uscată, Waff spuse: 

— Se zice că trebuie să accepţi ceea ce nu eşti în măsură 
să controlezi. 

Ea se aplecă înainte, cu ochii portocalii aţintiţi la chipul lui. 

— Accepţi eventualitatea unui dezastru total pentru Bene 
Tleilax? 

— Dacă acesta ar fi cazul, n-aş fi aici. 

— Când logica nu-i de folos, trebuie întrebuințat alt 
instrument. 

— Mi se pare logic, rânji Waff. 

— Termină cu ironiile! Cum îndrăzneşti?! 

Waff ridică mâinile într-un gest de apărare şi rosti pe un 
ton împăciuitor: 

— Ce instrument propune Onorata Matre? 

— Energia. 

— Energia? Repetă Waff, o dată în plus surprins de 
răspunsul ei. Câtă şi sub ce formă? 

— Ceri răspunsuri logice. 

Cu oarecare tristeţe, Waff îşi dădu seama că 
interlocutoarea lui n-avea, de fapt, nimic dintr-un 
zensunnit. Onorata Matre nu făcea altceva decât să se joace 
cu vorbele la hotarul nonlogicii, învârtindu-se în jurul ei, dar 
instrumentul ei rămânea logica. 

— Putregaiul din centru se propagă către periferie, rosti 
el. 

Dar ea parcă nici nu-i auzi observaţia iscoditoare. 

— Există resurse de energie neexploatate în străfundurile 
fiecărei fiinţe pe care binevoim s-o atingem, replică, 


întinzând un deget scheletic până la un centimetru de nasul 
lui. 

Waff îşi retrase faţa până ce ea lăsă braţul jos. Apoi 
întrebă: 

— Nu asta spuneau şi Surorile Bene Gesserit înainte de a- 
şi produce Kwisatz Haderachul? 

— N-au ştiut să se controleze şi au pierdut şi controlul 
asupra lui, răspunse ea dispreţuitoare. 

Din nou, constată Waff, folosea logica pentru a se referi la 
nonlogic. Dar cât de multe îi dezvăluise în doar câteva 
schimburi de replici! Putea să reconstituie istoria probabilă 
a acestor Onorate Matres. Una dintre Cucernicele Maici 
naturale ale fremenilor de pe Rakis luase calea Dispersiei. 
Tot felul de oameni fugiseră la bordul non-navelor în Epoca 
Foametei şi în cursul perioadei imediat următoare. O non- 
navă depusese cine ştie pe unde acea sămânță de vrăjitoare 
şi concepţiile ei. lar sămânţa germinase sub forma acestei 
furii cu ochii portocalii. 

Pentru a doua oară, Onorata Matre se sluji de Glas, 
întrebând: 

— Ce anume aţi realizat cu acest ghola? 

Acum însă Waff era pregătit şi nu-i fu greu să reziste. 
Această Onorată Matre trebuia înlăturată sau, dacă era cu 
putinţă, eliminată. Aflase multe de la ea, dar nu putea şti ce 
aflase ea de la el, cu talentele ei necunoscute. 

Sunt monştri sexuali, îi spuseseră informatorii lui. 
Înrobesc bărbaţii cu puterile sexului. 

— Nici nu-ţi închipui plăcerile pe care ţi le-aş putea 
procura, rosti ea. 

Vocea ei se încolăci în jurul lui ca şfichiul unui bici. Cât de 
ispititoare, cât de seducătoare era! 

Waff trecu în defensivă: 

— Spune-mi de ce... 

— N-am a-ţi spune nimic! 

— Înseamnă că n-ai venit ca să negociezi, rosti el 
posomorât. 


Non-navele răspândiseră într-adevăr putregaiul în toate 
acele alte universuri. Waff se simţea apăsat de povara 
lucrului pe care trebuia să-l ducă la îndeplinire. Şi dacă nu 
reuşea s-o omoare? 

— Cum ai îndrăzneala de a te încăpăţâna să vorbeşti 
despre negocieri cu o Onorată Matre? Întrebă ea. Dacă nu 
ştiai, află că noi suntem cele care fixăm preţul. Întotdeauna! 

— Nu vă cunosc uzanţele, Onorată Matre. Dar înţeleg din 
vorbele dumitale că te-am ofensat. 

— Îţi accept scuzele. 

Pe care nu ţi le-am cerut! O privi cu un aer blajin. Multe 
lucruri puteau fi deduse din teatrul pe care-l juca în faţa lui. 
În lumina experienţei sale milenare, Waff trecu rapid în 
revistă ceea ce aflase. Această femeie din Dispersie venise 
aici, să discute cu el, deoarece căuta o informaţie vitală. 
Prin urmare, nu avea altă sursă. Îi percepea desperarea. 
Bine mascată, desigur, dar detectabilă. Onorata Matre voia 
confirmarea sau dezminţirea unui lucru de care se temea. 

Cât de asemănătoare unei păsări de pradă era, cu mâinile 
ei, ca nişte gheare, strângând braţele scaunului! Putregaiul 
din centru se propagă către periferie. O spusese cu voce 
tare şi ea nu auzise. Era clar că omenirea atomică exploda 
încă în Dispersiile Dispersiilor sale. Cei pe care-i reprezenta 
această Onorată Matre nu găsiseră nici o cale pentru a lua 
urma non-navelor. Asta era, fireşte. Vânau non-navele, exact 
ca şi vrăjitoarele Bene Gesseritului. 

— Căutaţi mijlocul prin care s-ar putea anula invizibilitatea 
non-navelor, rosti el. 

Cuvintele îi provocară Onoratei Matre un şoc evident. Nu 
se aşteptase la asta din partea omuleţului aflat în faţa ei. 
Waff văzu panica, apoi furia, apoi hotărârea care i se 
perindară pe chip înainte ca ea să-şi repună masca de 
prădătoare. Dar ştia. Ştia că el văzuse. 

— Aşadar asta urmăriţi cu ghola-ul vostru, zise ea. 

— Asta urmăresc vrăjitoarele Bene Gesserit cu el, minţi 
Waff. 


— Te-am subestimat. Ai comis cumva aceeaşi greşeală în 
ceea ce mă priveşte? 

— Nu cred, Onorată Matre. Programul genetic al cărui 
produs eşti pare, în mod evident, extraordinar. Sunt convins 
că, dintr-o singură lovitură cu vârful piciorului, m-ai putea 
ucide fără a-mi da măcar timp să clipesc. Nici o vrăjitoare 
nu s-ar putea măsura cu voi. 

Un surâs încântat îmblânzi trăsăturile Onoratei Matre. 

— Atunci... Vor fi tleilaxu slujitorii noştri de bună voie sau 
de nevoie? 

— Ne propuneţi sclavia? Întrebă Waff fără a încerca să-şi 
ascundă indignarea. 

— Este una dintre opţiunile posibile. 

Acum îi găsise ac de cojoc, gândi Waff. Aroganţa era 
slăbiciunea ei! Cu un aer docil, întrebă: 

— Ce mi-ai ordona să fac? 

— 'Te vei întoarce luând cu dumneata, ca invitate, două 
tinere Onorate Matres din suita mea. Se vor împreuna cu 
dumneata şi... 'Le vor învăţa concepţiile noastre despre 
extaz. 

Waft inspiră şi expiră uşor de două ori. 

— Eşti asexuat? Întrebă ea. 

— Numai Dansatorii-Feţe sunt asexuaţi, răspunse el. 

Nu se îndoia că ea ştia deja asta. O ştia toată lumea. 

— Porţi titlul de Maestru sau Stăpân, zise ea, dar văd că 
nu te stăpâneşti nici măcar pe dumneata însuţi. 

Mai bine, în orice caz, decât tine, Onorată Căţea! Iar titlul 
meu este Magşeic, ceea ce te va duce la pierzanie. 

— Cele două Onorate Matres care te vor însoţi vor 
inspecta toate instalaţiile tleilaxu, apoi se vor întoarce să-mi 
dea raportul. 

Waft oftă cu un aer resemnat. 

— Măcar sunt atrăgătoare tinerele acelea? Întrebă. 

— Onoratele Matres! Îl corectă ea. 

— E singurul nume pe care îl folosiţi? 


— Se vor prezenta cu nume dacă vor crede ele de cuviinţă. 
Asta e treaba lor, nu a dumitale. 

Onorata Matre se aplecă uşor lateral şi ciocăni în podea cu 
articulaţia descărnată a unui deget. Waff apucă să observe 
o sclipire metalică. Femeia dispunea de un mijloc pentru a 
străpunge ecranajul acestei încăperi! 

Uşa se deschise şi două femei îmbrăcate aproape la fel ca 
ea îşi făcură apariţia. Erau mai tinere iar capele lor mai 
puţin ornamentate. Waff le privi lung. Oare erau, 
amândouă... Încercă să-şi disimuleze euforia, dar îşi dădu 
seama că nu reuşeşte. Nu conta. Cea vârstnică avea să 
creadă că era extaziat de frumuseţea celor două. 

După semne cunoscute doar de Maegştri, observase că una 
dintre cele două tinere era un Dansator-Faţă din cei noi. O 
substituire fusese perfect realizată, iar aceste creaturi din 
Dispersie nu erau în stare s-o detecteze! Tleilaxu făcuseră 
încă un pas înainte! Aveau să fie şi vrăjitoarele Bene 
Gesserit la fel de oarbe în faţa noilor ghola? 

— Văd că ai adoptat o atitudine rezonabilă, îi spuse 
bătrâna Onorată Matre. Răsplata nu va întârzia. 

— Trebuie să recunosc puterile voastre, Onorată Matre, 
răspunse el. 

Şi era adevărat. Înclină capul pentru a ascunde hotărârea 
pe care ştia că ochii ei ar fi desluşit-o. 

— Te vor însoţi pretutindeni, reluă ea arătându-le pe cele 
două nou-venite. Vei da ascultare oricărui capriciu al lor şi 
le vei acorda toată onoarea şi tot respectul. 

— Desigur, Onorată Matre. 

Rămânând cu capul plecat, ridică ambele braţe ca în semn 
de supunere. O săgeată ţâşni din fiecare mânecă. În clipa în 
care declanşă lansatoarele, Waff se trase într-o parte a 
scaunului, dar mişcarea nu fu destul de rapidă. Vârful 
piciorului drept al bătrânei Onorate Matre îl izbi violent în 
coapsa stângă, răsturnându-l cu scaun cu tot. 

Fu însă ultimul gest din viaţa ei. Săgeata din mâneca lui 
stângă îi străpunse fundul gătlejului, pătrunzând prin gura 


pe care surpriza o lăsase deschisă. Otrava paralizantă 
curmă strigătul pe care dăduse să-l scoată. Cea de-a doua 
săgeată se înfipse în ochiul drept al adevăratei Onorate 
Matre mai tânără. Dansatorul-Faţă de lângă ea îi reteză 
orice strigăt de alarmă lovind-o fulgerător cu muchia mâinii 
în beregată. 

Cele două corpuri neînsufleţite se prăbuşiră. 

Waff se extrase anevoie din scaun şi îl îndreptă în timp ce 
se ridica în picioare. Coapsa îi zvâcnea de durere. Câţiva 
centimetri în plus şi căţeaua i-ar fi fracturat femurul! Era 
sigur că reacţia ei nu fusese comandată de sistemul nervos 
central. Ca la anumite insecte, atacul putea fi declanşat 
direct de sistemul muscular corespunzător. Această noutate 
trebuia neapărat investigată! 

Dansatorul-Faţă se dusese să tragă cu urechea la uşa 
rămasă deschisă. Se dădu brusc la o parte, lăsând să intre 
un alt Dansator-Faţă, având înfăţişarea unui gardian ixian. 

Waff îşi masă coapsa amorţită în timp ce Dansatorii-Feţe 
dezbrăcau cele două cadavre. Falsul ixian îşi lipi capul de 
capul bătrânei Onorate Matre. Pe urmă, totul decurse cu 
mare repeziciune. Brusc, din cameră dispăru gardianul 
ixian, rămânând doar o copie perfectă a bătrânei Onorate 
Matre. Un alt pseudoixian se ivi şi o copie pe cea de-a doua 
tânără Onorată Matre. După câteva clipe, ambele cadavre, 
precum şi hainele gardienilor, erau cenuşă. Una dintre 
falsele Onorate Matre o adună într-o pungă pe care-o făcu 
să dispară sub capă. 

Waff examină cu băgare de seamă încăperea. Importanţa 
lucrurilor pe care le descoperise îl făcu să se înfioare. Trufia 
cu care fusese tratat nu putea proveni decât din partea 
unor puteri înfricoşătoare. Trebuia să afle cât mai multe 
despre aceste puteri. Deocamdată îl avea pe Dansatorul- 
Faţă care o copiase pe bătrâna Onorată Matre. 

— Ai înregistrat-o? 

— Da, Stăpâne. Memoria ei era încă vie când am copiat-o. 

— Transfer-o. 


Waff arătă către cel ce se înfăţişase sub forma primului 
gardian ixian. Cei doi Dansatori-Feţe îşi atinseră frunţile 
timp de câteva clipe, apoi se despărţiră. 

— Executat, raportă bătrâna. 

— Câte alte copii ale acestor Onorate Matre avem? 

— Patru, Stăpâne. 

— Niciuna n-a fost detectată? 

— Niciuna, Stăpâne. 

— Cele patru să se întoarcă pe planetele centrale ale 
Onoratelor Matres şi să afle tot ce se poate afla despre ele. 
Apoi una să se întoarcă pentru a raporta ce-a aflat. 

— Imposibil, Stăpâne. 

— Imposibil? 

— Au rupt orice legătură cu baza. Se pare că aşa 
procedează întotdeauna. Stăpâne. Astea fac parte dintr-o 
celulă nouă, cu sediul pe Gammu. 

— Dar nu se poate să nu găsim o cale ca să... 

— Iertare, Stăpâne. Coordonatele bazei lor din Dispersie 
figurau doar în băncile unei non-nave şi au fost şterse. 

— N-au lăsat nici o urmă? Făcu Waff şi în glasul său 
răzbătu disperarea. 

— Niciuna, Stăpâne. 

Dezastru! Îşi spuse Waff, silindu-se să-şi înfrâneze vârtejul 
subit al gândurilor. 

— Nu trebuie să afle cu nici un chip despre cele petrecute 
aici, rosti el cu voce înfundată. 

— De la noi nu vor afla, Stăpâne. 

— Care sunt talentele lor? Ce puteri au? Repede! 

— Cam aceleaşi cu ale unei Cucernice Maici Bene 
Gesserit, dar fără memoria conferită de melanj. 

— Eşti sigur? 

— Nu se simte nimic de acest fel. După cum ştiţi, Stăpâne, 
avem... 

— Ştiu, ştiu, spuse repede Waff, făcându-i semn să tacă. 
Dar cea bătrână părea atât de trufaşă, atât de... 


— Să-mi fie cu iertare, Stăpâne, dar nu cred că avem timp 
de pierdut. Aceste Onorate Matres au perfecţionat plăcerile 
sexuale până la un nivel încă neegalat. 

— Deci e adevărat ce ne-au relatat informatorii. 

— Onoratele Matres s-au întors la originile Tantrismului 
antic, din care şi-au dezvoltat apoi propriile lor metode de 
stimulare sexuală, Stăpâne. Acesta e mijlocul prin care 
obţin obedienţa idolatră a adepților lor. 

— Idolatră! Murmură Waff. Sunt superioare Maestrelor 
Geneticiene ale Bene Gesseritului? 

— Onoratele Matres sunt încredințate că da, Stăpâne. 
Doreşti să facem o demons... 

— Nu! 

Waff îşi abandonă masca ştrengărească, la auzul acestor 
dezvăluiri şi adoptă expresia de dominare a unui Maestru. 
Dansatorii-Feţe înclinară capetele în semn de supunere. Un 
licăr de triumf ilumină chipul lui Waff. Descendenții tleilaxu 
reveniţi din Dispersie spuseseră adevărul. O simplă 
transcriere mentală confirmase eficacitatea acestei noi 
arme pe care o dobândise poporul său! 

— Ce porunceşti, Stăpâne? Întrebă Dansatorul-Faţă care o 
copiase pe bătrâna Onorată Matre. 

Waff îşi reluă masca de spiriduş. 

— Vom cerceta cu de-amănuntul toate astea când vom 
reveni în vatra Tleilaxului, la Bandalong. Până atunci însă... 
Nici măcar un Maestru nu-i poate porunci unei Onorate 
Matre. Voi veţi fi stăpânii mei până ce vom fi la adăpost de 
orice priviri indiscrete. 

— Am înţeles, Stăpâne. Să transmit vreun ordin celor de- 
afară? 

— Da. Ordinul este următorul: această non-navă nu se va 
mai întoarce pe Gammu. Va trebui să dispară fără urmă. Şi 
fără nici un supravieţuitor. 

— Aşa va fi, Stăpâne. 

Tehnologia, la fel ca multe alte activităţi, tinde spre 
evitarea riscurilor de către investitori. Incertitudinea este 


eliminată în măsura posibilului. Se supun acestei reguli mai 
ales investiţiile de capital, deoarece oamenii preferă, în 
general, situaţiile previzibile. Rari sunt cei ce recunosc 
caracterul distructiv al procesului prin limitele pe care le 
impune diversităţii şi prin felul în care vulnerabilizează 
populaţii întregi la modul brutal în care universul nostru 
poate arunca uneori zarurile. 

Reflecţii asupra ixienilor. 

Arhivele Bene Gesserit. 

ÎN DIMINEAŢA URMĂTOARE încercării ei din deşert, 
Sheeana se trezi în complexul sacerdotal şi-şi văzu patul 
înconjurat de siluete înveşmântate în robe albe. 

Preoţi şi preotese! 

— S-a trezit, anunţă o preoteasă. 

Spaima o năpădi iar pe Sheeana. Trase pătura până la 
bărbie în timp ce privea cu ochii măriţi feţele care o 
examinau. Aveau de gând s-o abandoneze din nou în 
deşert? Dormise, epuizată, în patul cel mai moale şi în 
aşternuturile cele mai curate de care avusese parte în opt 
ani de viaţă, dar ştia că tot ce făceau preoţii putea avea 
două feţe. Nu trebuia să te încrezi în ei! 

— Ai dormit bine? 

Era preoteasa care vorbise mai înainte. Mai înaintată în 
vârstă decât toţi ceilalţi, avea părul cărunt şi faţa încadrată 
de o glugă albă cu tiv purpuriu. Ochii, de un albastru 
spălăcit, erau apoşi, dar vioi. Nasul mic şi cârn domina o 
gură îngustă şi o bărbie proeminentă. 

— Nu vrei să vorbeşti cu noi? Insistă femeia. Sunt Cania, 
slujitoarea ta de noapte. Mai ţii minte? Te-am ajutat aseară, 
la culcare. 

Tonul vocii sale, cel puţin, era liniştitor. Sheeana se ridică 
în capul oaselor şi-i privi mai bine pe cei din jur. Le era 
frică! Nasul ei de copil al deşertului putea desluşi fără nici o 
dificultate mesajul feromonilor. Pentru ea, era o simplă 
constatare: Mirosul ăsta înseamnă frică. 

— Aţi vrut să mă omorâţi, spuse ea. De ce? 


Adulții din jurul ei schimbară priviri consternate. 

Spaima Sheeanei se risipi dintr-o dată. Simţise deja noua 
rânduială a lucrurilor, iar încercarea din ajun, în deşert, 
însemna o nouă schimbare. Îşi aminti atitudinea servilă a 
bătrânei... Cania? Mai că nu se târâse la picioarele ei, în 
seara precedentă. Mai târziu, Sheeana avea să înveţe că 
orice persoană care a supravieţuit acceptării morţii 
dobândeşte un nou echilibru emoţional. Frica era 
trecătoare. Această nouă situaţie părea interesantă. 

Vocea Caniei tremură când îi răspunse: 

— Crede-mă, Copilă a Zeului, că n-am avut nici un fel de 
intenţii rele. 

— Numele meu e Sheeana. Cine sunt ceilalţi? 

Netezi cu mâna cutele păturii. Îşi spusese numele pentru 
că aşa cerea politeţea deşertului. Cania se prezentase. 


— Se vor retrage cu toţii dacă nu le doreşti prezenţa... 
Sheeana, răspunse Cania. Apoi, arătând o femeie roşie la 
faţă, aflată în stânga sa şi purtând o robă exact ca a ei, 
adăugă: În afară de Alhosa, fireşte. Ea este slujitoarea ta de 
zi. 

Alhosa făcu o plecăciune când îşi auzi numele. Sheeana 
întoarse capul spre chipul umflat de apă, ale cărui trăsături 
rubiconde erau înconjurate de o aureolă de păr blond, 
scămos. Apoi îşi strămută brusc atenţia asupra bărbaţilor 
dimprejur. O priveau pe sub pleoapele pe jumătate 
coborâte, unii dintre ei cu un fel de suspiciune 
tremurătoare. Mirosul fricii era puternic. 

Preoţi! 

— Dă-i afară, spuse ea agitând mâna în direcţia lor. Sunt, 
cu toţii, haram! 

Era un cuvânt din popor, termenul cel mai dur pentru a 
desemna tot ce putea fi mai abject. 

Şocaţi, preoţii avură o mişcare de recul. 

— Plecaţi! Porunci Cania. 

Expresia de bucurie răutăcioasă care i se întipărise pe 
chip era de neconfundat. Ea nu fusese inclusă în aceeaşi 
categorie cu aceşti preoţi ticăloşi, calificaţi drept haram! De 
bună seamă că săvârşiseră lucruri odioase de vreme ce 
Zeul trimisese o copilă-preoteasă pentru a-i pedepsi. Cania 
îi credea în stare de orice. Rareori o trataseră cum s-ar fi 
cuvenit. 

Ca nişte câini bătuţi, preoţii se retraseră de-a-ndăratelea, 
făcând plecăciuni şi părăsiră odaia Sheeanei. Printre cei 
alungaţi se afla şi istoricul-locutor Dromind, un bărbat cu 
faţa întunecată şi o minte iscoditoare care trăgea de idei ca 
pliscul unui vultur de o bucată de hoit. În clipa în care se 
aflară cu toţii pe coridor şi uşa camerei se închise, Dromind 
îşi informă tovarăşii care tremurau că numele Sheeana era 
o formă modernă a străvechiului nume Siona. 

— Cunoaşteţi cu toţii locul ocupat de Siona în istorii, le 
spuse el. L-a servit pe Shai-Hulud în transformarea Sa din 


fiinţă umană în Zeul Fracţionat. 

Ştiros, preotul bătrân şi sfrijit, cu buzele ca pergamentul şi 

— Foarte ciudat, într-adevăr, zise el. Istoria Orală pretinde 
că Siona a jucat un rol primordial în trecerea Lui de la 
Unicitate la Multiplicitate. Sheeana... Crezi că... 

— Să nu uităm propriile cuvinte sfinte ale Zeului, tălmăcite 
de Hadi Benotto, interveni un alt preot. Shai-Hulud 
pomeneşte deseori de Siona. 

— Şi nu întotdeauna în termeni favorabili, le atrase atenţia 
Ştiros. Amintiţi-vă numele ei întreg: Siona Ibn Fuad al- 
Seyefa Atreides. 

— Atreides, murmură altcineva. 

— Va trebui s-o studiem cu cea mai mare băgare de 
seamă, zise Dromind. 

Un tânăr acolit-curier se apropie în goană dinspre capătul 
culoarului şi se strecură în grup, căutându-l pe Ştiros. 

— Trebuie să plecaţi de-aici imediat, îi spuse el bătrânului 
preot. 

— De ce? Se făcu auzit un glas indignat. 

— Copila se mută la reşedinţa Marelui Preot, spuse 
curierul. 

— Din ordinul cui? Întrebă Ştiros. 

— Al Marelui Preot Tuek însuşi, răspunse curierul. Au 
ascultat, adăugă el, arătând cu un gest vag în direcţia din 
care venise. 

Toţi cei din grupul de pe culoar înţeleseră. Camerele 
puteau fi amenajate în aşa fel încât vocile să se propage 
dintr-un loc într-altul. Cineva asculta întotdeauna. 

— Şi ce-au auzit? Întrebă Ştiros cu glas uşor tremurat. 

— Copila a vrut să ştie dacă odaia ei era cea mai bună de 
aici. Or s-o mute şi nu trebuie ca ea să vă vadă când va ieşi. 

— Şi nouă ce ne rămâne de făcut? Se interesă Ştiros. 

— S-o studiem, răspunse Dromind. 

Părăsiră coridorul fără zăbavă şi, din clipa aceea, se 
apucară cu toţii s-o studieze pe Sheeana. Impulsul acesta le 


marcă întreaga existenţă în anii care urmară. Obişnuinţele 
create în jurul Sheeanei cauzară schimbări ce se făcură 
simţite până în cotloanele cele mai îndepărtate ale sferei de 
influenţă a Zeului Fracţionat. Schimbări declanşate de două 
cuvinte: „S-o studiem”. 

Cât de naivă era, îşi spuneau preoţii. Curios de naivă. Dar 
ştia să citească şi manifesta un viu interes pentru Cărţile 
sfinte pe care le găsise la reşedinţa lui Tuek, devenită 
propria ei reşedinţă. 

Spiritul concilierii funcţionase de la cel mai puternic până 
la cel mai umil. Tuek se mutase în locuinţa asistentului său 
principal şi procesul se repercutase până la ultima treaptă. 
Mai mulţi Fabricanţi veniseră să ia măsurile Sheeanei şi-i 
confecţionaseră un distrai de cea mai bună calitate, precum 
şi o serie de robe în albul şi auriul cu ornamente de 
purpură ale veşmintelor preoţeşti. 

Oamenii începură să-l evite pe istoricul-locutor Dromind 
care, de cum agăța pe cineva, se apuca să expună povestea 
din vechime a Sionei, ca şi când asta ar fi spus mare lucru 
despre cea care purta acum vechiul nume modificat. 

— Siona a fost tovarăşa de viaţă a Sfântului Duncan Idaho, 
reamintea el oricui se oprea să-l asculte. Urmaşii lor sunt 
pretutindeni. 

— Zău? Scuză-mă, e foarte interesant, dar acum sunt 
grăbit, am o treabă care nu suferă amânare. 

La început, Tuek se arătase mai răbdător cu Dromind. 
Istoria îi reţinuse interesul iar implicaţiile ei i se păruseră 
evidente. 

— Zeul ne-a trimis o nouă Siona, conchisese el. Totul e cât 
se poate de limpede. 

Dromind se dusese să scotocească din nou în arhive şi 
revenise la atac. 

— Documentele de la Dar-es-Balat apar acum într-o 
lumină cu totul nouă, îi spuse el Marelui Preot. N-ar trebui 
s-o cercetăm mai îndeaproape şi s-o supunem la noi 
încercări pe această copilă? 


Dromind se înființase la Marele Preot imediat după micul 
dejun. Resturile gustării de dimineaţă a lui Tuek se aflau 
încă pe mica masă din verandă. De la etajul superior, printr- 
o fereastră deschisă, răzbăteau zgomotele din 
apartamentul Sheeanei. Tuek duse un deget în dreptul 
buzelor şi vorbi cu voce scăzută: 

— Copila Sfântă se duce adesea din proprie iniţiativă în 
deşert. (Se apropie de o hartă murală şi arătă cu degetul un 
sector situat la sud-vest de Keen.) S-ar părea că asta-i o 
zonă care-o interesează sau, aş zice... O atrage. 

— Am auzit că foloseşte deseori dicționarele, spuse 
Dromind. Sunt sigur că, dacă... 

— O face pentru a ne pune pe noi la încercare, îl 
întrerupse 'Tuek. Nu te lăsa înşelat. 

— Dar, Mare Preot Tuek, le pune Caniei şi Alhosei 
întrebări absolut puerile. 

— Te îndoieşti de judecata mea, Dromind? 

Prea târziu, Dromind îşi dădu seama ca depăşise limitele 
prudenţei. Îşi puse lacăt la gură, dar expresia lui arăta că ar 
mai fi avut încă multe de spus. 

— Zeul a trimis-o - ca să stârpească un rău ce se va fi 
strecurat printre slujitorii Lui, spuse Tuek. Pleacă! Roagă-te 
şi întreabă-te dacă nu cumva răul acesta şi-a găsit sălaş şi în 
tine. 

După plecarea lui Dromind, Tuek îl chemă pe unul dintre 
oamenii săi de încredere. 

— Unde se află Copila Sfântă? 

— A plecat iar în deşert, Sfinţia-Ia, pentru a se împărtăşi 
Părintelui ei. 

— La sud-vest? 

— Da, Sfinţia-Ia. 

— Dromind să fie dus departe spre est şi abandonat în 
mijlocul nisipurilor. Împlântaţi în jurul lui câţiva toboşari şi 
aveţi grijă să nu se mai întoarcă niciodată. 

— Dromind, Sfinţia-Ta? 

— Dromind! 


Dar chiar şi după ce Dromind sfârşi în Gura Zeului, preoţii 
continuară să-i urmeze îndemnul dintâi. O studiau pe 
Sheeana. 

Sheeana îi studia şi ea. 

Încetul cu încetul, atât de încet încât n-ar fi putut spune 
când se petrecuse tranziţia, deveni conştientă de puterea 
pe care o avea asupra celor din jurul ei. Lia început, fusese 
un joc, cel al copilului-suveran, căruia adulţii se reped să-i 
satisfacă orice capriciu. Curând însă deveni limpede că nici 
un capriciu nu era exagerat. 

Dorea să aibă la masă un fruct foarte rar? 

Fructul îi era servit pe o tavă de aur. 

Zărea jos, în aglomeraţia străzii, un copil pe care şi-l dorea 
ca tovarăş de joacă? 

Copilul era numaidecât adus în apartamentele ei din 
templu. După ce spaima şi uluiala se risipeau, copilul era 
câteodată în stare să se lase antrenat în jocurile Sheeanei, 
pe care preoţii şi preotesele le observau cu cea mai mare 
atenţie. Nevinovate zburdălnicii prin grădinile suspendate, 
ghionturi, şoapte şi chicoteli - toate erau supuse unor 
analize serioase. Sheeana însă găsea împovărătoare 
respectul şi teama pe care i le arătau toţi aceşti copii şi-i 
rechema rareori pe cei cu care avusese de-a face o dată, 
preferând să înveţe lucruri noi de la noi tovarăşi de joacă. 

Preoţii nu reuşeau să se pună de acord asupra 
nevinovăţiei acestor întâlniri. Copiii fură supuşi la 
interogatorii chinuitoare, până ce Sheeana prinse de veste 
şi făcu un acces de furie împotriva celor răspunzători. 

În mod inevitabil, zvonurile despre Sheeana se răspândiră 
pe tot cuprinsul Rakisului, dar şi în afara planetei. 
Rapoartele pe care le primea Comunitatea Surorilor se 
acumulau. Anii treceau, într-un fel de rutină sublim 
autocratică, alimentând curiozitatea Sheeanei. Era o 
curiozitate care părea să nu aibă limite. Niciunul dintre cei 
ce-o înconjurau pe Sheeana nu-şi dădea seama că, de fapt, 
era vorba de o formă de educaţie. Sheeana învăţa de la 


preoţii Rakisului iar aceştia învățau de la ea. Bene 
Gesseritul însă observase imediat acest aspect din viaţa 
Sheeanei şi-i urmăreau evoluţia cu cea mai mare atenţie. 

— E în mâini bune, decretase Taraza. O vom lăsa în pace 
până ce va fi pregătită. Dar aveţi grijă să menţineţi o forţă 
de intervenţie în permanentă alertă şi să mă informaţi cu 
regularitate. 

Sheeana nu dezvălui niciodată nimic despre adevăratele ei 
origini, nici despre ceea ce le făcuse Shaitan familiei şi 
consătenilor ei. Asta era o chestiune personală, între 
Shaitan şi ea. Considera că tăcerea ei era plata cuvenită 
pentru faptul că fusese cruţată. 

Treptat, unele lucruri se estompară în viaţa Sheeanei. 
Incursiunile ei în deşert se împuţinară. Curiozitatea îi 
rămase vie, dar îşi dădu seama că nu în mijlocul nisipurilor 
avea să găsească explicaţia comportării lui Shaitan faţă de 
ea. Şi, deşi ştia că pe Rakis existau ambasade ale altor 
puteri, spionii Bene Gesseritului infiltraţi în anturajul ei 
avură grijă ca ea să nu manifeste prea mult interes pentru 
Comunitatea Surorilor. Răspunsurile lor erau calculate 
pentru a deturna atenţia Sheeanei pe măsură ce se făcea 
simțită. 

Mesajul pe care-l transmisese Taraza observatoarelor ei 
de pe Rakis era clar şi precis: „Secolele de pregătire au 
devenit ani de finisare. Nu vom acţiona decât la momentul 
oportun. Nu mai încape nici o îndoială că acesta este copilul 
pe care l-am aşteptat”. 

După părerea mea, reformatorii au pricinuit mai mult rău 
decât oricare altă forţă din întreaga istorie umană. Arătaţi- 
mi pe cineva care declară: „Irebuie făcut ceva pentru a 
schimba lucrurile!” şi vă voi demonstra că are un cap plin 
de intenţii vătămătoare, care nu au altă supapă de 
evacuare. Ceea ce, dimpotrivă, trebuie să ne străduim să 
facem întotdeauna este să descoperim cursul natural al 
lucrurilor şi să-l urmăm, contopindu-ne cu el. 

Cucernica Maică Taraza Fragment dintr-o conversaţie. 


Dosarul B. G. GSXXMAT9 

CERUL SE DEGAJA TREPTAT, pe măsură ce soarele 
Gammuului urca şi aerul se umplea de mirosurile ierbii şi 
ale pădurii înconjurătoare, deşteptate de roua dimineţii. 

Duncan Idaho stătea în faţa uneia dintre Ferestrele 
Interzise, respirând miresmele ce ajungeau până la el. În 
dimineaţa aceea, Patrin îi spusese: 

— Ai cincisprezece ani. De acum înainte nu mai trebuie să 
te consideri copil, ci adolescent. 

— E ziua mea de naştere? 

Se aflau în dormitorul lui Duncan, unde Patrin venise să-l 
trezească, aducându-i un suc de citrice. 

— Nu ştiu când e ziua ta de naştere. 

— Ghola-ii au zi de naştere? 

Patrin nu răspunse. Era interzis să abordeze acest subiect 
cu tânărul ghola. 

— Schwangyu nu-ţi dă voie să răspunzi la această 
întrebare, îl provocă Duncan. 

Patrin vorbi cu vădită stânjeneală. 

— Basharul m-a trimis să-ţi spun că lecţia din dimineaţa 
aceasta nu va avea loc ca de obicei. A zis să te ocupi de 
exerciţiile pentru genunchi şi gambe până când te va 
chema el. 

— Exerciţiile astea le-am făcut ieri! 

— Nu fac altceva decât să-ţi transmit ordinele Basharului. 

Patrin luă paharul gol şi se retrase. 

Duncan se îmbrăcă repede. Trebuia să se ducă la cantină 
pentru micul dejun. La dracu'! N-avea nevoie de nici un mic 
dejun. Ce făcea Basharul? Pentru ce nu putea începe lecţia 
la timp? Exerciţii pentru genunchi şi gambe! Asta numai ca 
să nu stea degeaba, pentru că pe Teg îl reţinea cine ştie ce 
treabă neprevăzută. Furios, Duncan apucă pe o Cale 
Interzisă care ducea la o Fereastră Interzisă. N-au decât să- 
i pedepsească iar pe afurisiţii de gardieni! 

Mirosurile care pătrundeau prin fereastra deschisă i se 
păreau evocatoare, dar era incapabil să identifice amintirile 


ce hălăduiau la hotarele spiritului său conştient. Ştia însă că 
erau amintiri. Găsea acest lucru, deopotrivă, înfricoşător şi 
atrăgător - ca mersul pe marginea unei prăpăstii sau 
sfidarea făţişă a lui Schwangyu. Nu mersese niciodată pe 
marginea unei prăpăstii şi nici n-o sfidase vreodată făţiş pe 
Schwangyu, dar putea să-şi închipuie ambele lucruri. Doar 
vederea imaginii holo a unei poteci pe o creastă de munte 
făcea să i se strângă stomacul. Cât despre Schwangyu, îşi 
imagina deseori că se revolta împotriva ei şi simţea aceeaşi 
reacţie viscerală. 

Există altcineva în mintea mea, îşi spunea el. 

Nu doar în mintea lui, ci şi în trupul lui. Îl încercau şi alte 
senzaţii bizare, ca şi când s-ar fi trezit dintr-un vis pe care 
era incapabil să şi-l amintească. Materia visului necesita 
anumite cunoştinţe despre care ştia că n-avea de unde să le 
posede. 

Şi totuşi, le poseda. 

Putea să numească unii dintre arborii al căror miros 
pătrundea pe fereastră, deşi niciuna dintre aceste denumiri 
nu figura în documentaţia existentă în bibliotecă. 

Această fereastră era „interzisă” deoarece străpungea 
unul dintre zidurile exterioare ale Citadelei şi putea fi 
deschisă. De altfel, era adesea deschisă, ca acum, pentru 
aerisire. Duncan putea să ajungă la ea, din dormitorul lui, 
căţărându-se pe balustrada balconului şi strecurându-se în 
puţul de ventilaţie al unei cămări situate la etaj. Învăţase s-o 
facă fără a lăsa nici o urmă. Foarte devreme, fusese făcut să 
înţeleagă că toţi cei formaţi de Bene Gesserit erau capabili 
să desluşească şi să interpreteze cele mai infime semne. 
Graţie învățăturilor date de 'Teg şi Lucilla, el însuşi 
progresase considerabil în această artă. 

Din umbra culoarului unde se afla fereastra, Duncan 
observa pantele împădurite ce urcau către culmile străjuite 
de stânci. Pădurea îl fascina. Piscurile de dincolo de ea 
aveau ceva magic. Era uşor de imaginat că nici un om nu 
călcase prin ţinutul acela. Ce minunat ar fi fost dacă ar fi 


putut să se piardă acolo, să fie singur cu el însuşi, fără grija 
acelei alte persoane care sălășluia în el, ca o prezenţă 
străină. 

Oftând, Duncan părăsi fereastra şi se întoarse pe calea 
ştiută numai de el. Abia când se regăsi în siguranţa camerei 
lui îşi îngădui să-şi spună că escapada îi reuşise încă o dată. 
Nimeni n-avea să fie pedepsit din cauza lui. 

Pedepsele şi suferinţa, care înconjurau ca o aură locurile 
ce-i erau interzise, nu făceau altceva decât să-i impună şi 
mai multă precauţie ori de câte ori încălca regulile. 

Nu-i plăcea să se gândească la suferinţa pe care ar fi putut 
să i-o pricinuiască Schwangyu dacă l-ar fi surprins în 
dreptul unei Ferestre Interzise. Dar nici cea mai aspră 
pedeapsă, îşi spunea el, nu l-ar fi făcut să se lamenteze. Nu 
se plânsese niciodată, la niciuna dintre mizeriile pe care i le 
făcuse. Se mulțumea s-o privească în ochi, plin de ură, dar 
absorbindu-i lecţia. Pentru el, lecţia lui Schwangyu era fără 
echivoc: trebuia să-şi perfecţioneze abilitatea de a se 
deplasa pe furiş, nevăzut şi neauzit, fără a lăsa vreo urmă a 
trecerii sale. 

În dormitor, Duncan se aşeză pe marginea patului şi privi 
fix peretele alb din faţa lui. Odată, când îl privise astfel 
vreme îndelungată, o imagine se formase acolo. Cea a unei 
femei tinere, cu părul de culoarea chihlimbarului şi o faţă 
încântătoare, plină de blândeţe. Îl privea surâzând. Buzele 
ei se mişcaseră fără a lăsa să iasă vreun sunet, dar Duncan 
învățase deja să citească pe buze şi desluşise cuvintele: 
„Duncan, scumpul meu Duncan...” 

Era mama? Mama sa adevărată? 

Chiar şi ghola-ii aveau o mamă adevărată, undeva, în 
trecut. Pierdută în negura timpului, dincolo de cuvele axloti, 
existase o femeie care îl purtase în pântecul ei şi... Şi-l 
iubise. Da, îl iubise, pentru că era copilul ei. Dacă imaginea 
de pe perete era cea a mamei lui, cum de ajunsese până 
aici? Nu putea să identifice chipul, dar ar fi vrut din tot 
sufletul să fie al mamei sale. 


Acea experienţă îl teroriza, însă frica nu-l împiedica să-şi 
dorească repetarea ei. Oricare ar fi fost identitatea acelei 
femei, prezenţa ei efemeră îl marcase. Străinul care 
sălăşluia în el o cunoştea. Era sigur de asta. Uneori îşi 
dorea să fie acel străin, doar pentru o clipă, cât să poată 
culege toate acele amintiri ascunse. Dar acest gând îl 
înspăimânta. Îşi spunea că şi-ar fi putut pierde propria 
identitate dacă străinul ar fi pătruns în conştiinţa lui. 

Se întreba dacă asta n-ar fi fost ceva asemănător cu 
moartea. 

Duncan se aflase în prezenţa morţii când nu împlinise încă 
nici şase ani. Apărătorii Citadelei respinseseră un grup de 
atentatori şi unul dintre gardieni fusese ucis. Patru agresori 
îşi găsiseră de asemenea moartea. Duncan văzuse 
cadavrele aduse în Citadelă - trupuri cu muşchii moi, cu 
braţele atârnând inerte. Ceva esenţial dispăruse din 
trupurile acelea. Nu mai rămăsese nimic care să le evoce 
amintiri - amintiri proprii sau amintiri ale vreunui străin. 

Cele cinci corpuri fuseseră duse, undeva, în adâncurile 
Citadelei. Duncan îl auzise mai târziu pe unul dintre 
gardieni spunând că cei patru atentatori fuseseră îndopaţi 
cu shere. Atunci aflase Duncan pentru prima oară despre 
sondele ixiene. 

— O sondă ixiană poate să scotocească până şi în mintea 
unei persoane recent decedate, îi explicase Geasa. Shere-ul 
este un drog care protejează împotriva sondei. Celulele 
nervoase au timp să moară în totalitate înainte ca efectele 
drogului să dispară. 

Trăgând cu urechea la diferite conversații, Duncan află că, 
totuşi, cei patru agresori erau sondaţi şi pe alte căi. Aceste 
alte căi nu-i fură explicate, dar el bănuia că trebuia să fi fost 
vorba de tehnici secrete pe care le cunoştea doar Bene 
Gesseritul. Cine ştie ce alt truc infernal de-al Cucernicelor 
Maici. Probabil că-i înviau pe morţi pentru a stoarce 
informaţii de pe buzele lor recalcitrante. Şi Duncan îşi 


imagina feţe depersonalizate, bolborosind la porunca unei 
inchizitoare diabolice. 

Inchizitoarea era, întotdeauna, Schwangyu. 

Asemenea imagini bântuiau prin mintea lui Duncan în 
pofida tuturor eforturilor depuse de profesorii săi pentru a 
risipi „inepţiile generate de ignoranță”. Profesorii îi 
explicau că aceste poveşti aberante nu erau bune decât 
pentru a întreţine teama de Bene Gesserit printre neiniţiaţi. 
Dar Duncan refuza să se considere iniţiat. Ori de câte ori 
vedea o Cucernică Maică, îşi spunea: Nu am nimic în comun 
cu zgripţuroaicele astea! 

Lucilla insistase mult asupra acestor lucruri în ultima 
vreme. 

— Religia este o sursă de energie, spunea ea. Trebuie să 
ştii să identifici această energie şi s-o utilizezi pentru 
atingerea propriilor tale scopuri. 

Scopurile lor, nu ale mele, gândea Duncan. 

Cât despre propriile lui scopuri, putea să şi le imagineze şi 
să se vadă pe el însuşi triumfând asupra Comunităţii 
Surorilor şi, mai cu seamă, asupra lui Schwangyu. 
Convingerea lui era că asemenea proiecţii mentale 
proveneau dintr-o realitate subterană, care se confunda cu 
aceea în care sălăşluia străinul din el. Dar învățase să dea 
din cap cu docilitate şi să lase impresia că şi el se amuza pe 
seama acestei credulităţi religioase. 

Lucilla descoperise dihotomia din cugetul lui. Îi explicase 
lui Schwangyu: 

— Crede că forţele mistice sunt ceva de temut şi, pe cât se 
poate, de evitat. Atâta timp cât va persista în această 
credinţă, nu va putea învăţa să se servească de cunoştinţele 
noastre cele mai însemnate. 

Se aflau între patru ochi, în biroul bătrânei Cucernice 
Maici, pentru ceea ce Schwangyu numea o „şedinţă 
periodică de evaluare”. Era la puţin timp după cina lor 
frugală şi zgomotele Citadelei erau cele obişnuite în orele 
serii. Patrulele de noapte îşi începeau rondul, cei ce ieşiseră 


din gardă se bucurau de unul din rarele lor răgazuri de 
destindere. Biroul lui Schwangyu nu fusese complet izolat 
acustic - o amenajare introdusă. În mod intenţionat de 
renovatoarele Comunităţii. Auzul exersat al unei Cucernice 
Maici putea extrage numeroase informaţii din sunetele pe 
care le percepea în jur. 

Schwangyu se simţea din ce în ce mai descumpănită în 
cursul acestor „şedinţe de evaluare”. Începea să devină 
evident că Lucilla nu putea fi câştigată de partea celor ce i 
se opuneau lui Taraza. Lucilla era, fireşte, imună la 
subterfugiile manipulatoare ale unei Cucernice Maici. Cel 
mai afurisit lucru însă era că Lucilla şi eg îi inoculau 
împreună ghola-ului aptitudini cu un pronunţat caracter 
exploziv. Era ceva extrem de periculos. Şi, ca şi când n-ar fi 
avut destule probleme, Schwangyu începea să nutrească tot 
mai mult respect pentru Lucilla. 

— Crede că facem apel la puteri oculte pentru a practica 
artele noastre, urmă Lucilla. Cum a putut să ajungă la 
asemenea concluzii? 

Schwangyu simţi dezavantajul impus de această întrebare. 
Lucilla ştia deja că, prin toate astea, se urmărise slăbirea 
ghola-ului. Ceea ce spunea ea, de fapt, era: „Nesupunerea e 
o crimă împotriva Comunităţii Surorilor.” 

— Dacă doreşte să dobândească într-adevăr cunoştinţele 
noastre, sunt sigură că le va căpăta de la dumneata, spuse 
ea. 

Oricât de periculos ar fi fost, din punctul de vedere al lui 
Schwangyu, acesta era cu siguranţă un adevăr. 

— Setea sa de cunoaştere este cea mai bună pârghie de 
care dispun, zise Lucilla, dar ştii la fel de bine ca mine că 
asta nu e destul. 

Nu existase nici un reproş în tonul ei, dar, pentru 
Schwangyu, el era implicit. Fire-ar ea afurisită! Încearcă să 
mă ralieze la cauza ei! Mai multe replici îi veniră în minte. 
„Nu am nesocotit nici un ordin”. Puah! O scuză infectă! 
„Ghola-ul a fost tratat conform metodelor de instrucţie 


standard practicate de Bene Gesserit”. Inadecvat şi inexact. 
Ghola-ul nu era un elev ca oricare altul. Existau în el 
profunzimi ce nu puteau fi comparate decât cu cele ale unei 
potenţiale Cucernice Maici. Tocmai asta era problema! 

— Am comis unele greşeli, rosti ea cu voce tare. 

Poftim! Era genul de răspuns cu două tăişuri pe care doar 
o altă Cucernică Maică putea să-l aprecieze. 

— N-ai comis o greşeală deteriorându-l, replică Lucilla. 

— Dar n-am reuşit să prevăd că o altă Cucernică Maică ar 
putea să-i dea la iveală deteriorările. 

— Nu vrea să dobândească puterile noastre decât ca să 
evadeze. În sinea lui, îşi spune: „Într-o zi voi şti la fel de 
mult ca şi ele şi atunci o să-mi iau tălpăşiţa”. 

Văzând că Scwahngyu nu spune nimic, Lucilla continuă: 

— O manevră dibace. Dacă fuge, vom fi nevoite să-l 
urmărim şi să-l distrugem noi însene. 

Schwangyu zâmbi: 

— N-am să repet greşeala dumitale, zise Lucilla. Îţi spun 
deschis ceea ce ştiu că, oricum, vei observa. Acum înţeleg 
de ce a trimis Taraza o Impregnatoare la cineva atât de 
tânăr. 

Zâmbetul lui Schwangyu pieri. 

— Ce te-ai apucat să faci? 

— Să-l leg de mine exact în acelaşi mod în care le legăm pe 
acolitele noastre de învăţătoarele lor. Îl tratez cu loialitate şi 
cu sinceritate, ca şi când ar face parte dintre noi. 

— Dar e un mascul! 

— Da, nu va cunoaşte agonia mirodeniei, dar asta va fi 
singura deosebire. Şi cred că începe să reacționeze 
favorabil. 

— Ce se va întâmpla când va veni momentul impregnării 
finale? 

— Nu va fi uşor, ştiu. Eşti convinsă că asta îl va distruge. 
De altfel, acesta a şi fost planul dumitale, fireşte. 

— Lucilla, Comunitatea nu este în unanimitate de acord cu 
intenţiile lui Taraza în legătură cu acest ghola. Sunt sigură 


că ştii asta. 

Era argumentul cel mai puternic al lui Schwangyu şi faptul 
că îl păstrase pentru acest moment spunea multe. Teama de 
un nou Kwisatz Haderach era profund ancorată în cugete 
iar disensiunile din interiorul Bene Gesseritului îi traduceau 
importanţa. 

— Este vorba de un material genetic de gradul întâi, spuse 
Lucilla. N-a fost selecționat pentru a deveni un Kwisatz 
Haderach. 

— Dar tleilaxu au intervenit în patrimoniul său genetic! 

— Da; la cererea noastră. l-au accelerat reacţiile nervoase 
şi musculare. 

— Atâta tot? 

— Ai văzut şi dumneata analizele celulare. 

— Dacă am fi la fel de avansate în domeniul acesta pe cât 
sunt tleilaxu, n-am mai avea nevoie de ei. Am poseda 
propriile noastre cuve axlotl. 

— Cu alte cuvinte, eşti convinsă ca ne-au ascuns ceva. 

— L-au ţinut complet în afara posibilităţilor noastre de 
observaţie timp de nouă luni! 

— Am mai auzit argumentele astea. 

Schwangyu ridică mâinile într-un gest de capitulare. 

— În cazul acesta, fă ce vrei cu el, Cucernică Maică. 
Dumneata vei răspunde de consecinţe. Dar nu vei reuşi să 
mă îndepărtezi din acest post, oricare ar fi raportul pe care- 
| vei adresa Casei Canonicatului. 

— Să te îndepărtez? În nici un caz. Nu vreau ca fracțiunea 
dumitale să ne trimită pe cineva necunoscut. 

— Există o limită până la care sunt dispusă să accept 
insultele dumitale. 

— Şi există o limită până la care Taraza va fi dispusă să 
accepte trădarea. 

— Dacă ne vom pricopsi cu un alt Paul Atreides sau, 
ferească-ne zeii, cu un alt Tiran, răspunderea îi va reveni în 
întregime lui Taraza, spuse Schwangyu. Poţi să-i repeţi 
cuvintele mele. 


— Poate că te interesează să afli, zise Lucilla ridicându-se, 
că 'Taraza mi-a dat mână liberă în privinţa cantităţii de 
melanj pe care pot să i-o administrez ghola-ului. Am început 
deja să-i măresc doza de mirodenie. 

Schwangyu lovi cu amândoi pumnii în tăblia biroului. 

— Fire-aţi afurisite amândouă! Ne veţi duce la pierzanie 
pe toate! 

Secretul tleilaxu trebuie că rezidă în sperma lor. Testele 
noastre au dovedit că ea nu se transmite în mod firesc din 
punct de vedere genetic. Există goluri. Toţi tleilaxu pe care 
i-am examinat până acum ne-au ascuns personalitatea lor 
profundă. Tleilaxu au o imunitate naturală la sondele ixiene! 
Secretul la toate nivelurile, aceasta este arma lor suprema 
şi suprema lor apărare. 

Analiză Bene Gesserit. 

Cod Arhive BTXX441W0OR. 

ÎNTR-O DIMINEAŢĂ a celui de-al patrulea an de când 
Sheeana se afla în custodia preoţilor, raportul unei agente 
din templu trezi interesul deosebit al observatoarei Bene 
Gesserit de pe Rakis. 

— Zici că era pe terasa de pe acoperiş? Întrebă Cucernica 
Maică Tamalane, Comandanta Citadelei rakiene. 

Tamalane servise mai înainte pe Gammu şi cunoştea mai 
bine decât oricine importanţa partidei pe care Comunitatea 
Surorilor o juca pe cele două planete. Raportul o obligase 
să-şi întrerupă micul dejun, care consta dintr-un fruct citric 
în sirop cu adaos de melanj. Mesagera rămase pe loc 
repaus în faţa mesei, în timp ce Tamalane reîncepu să 
mănânce, citind încă o dată raportul. 

— Pe terasă, da, Cucernică Maică. 

Tamalane ridică ochii spre informatoarea ei. Kipuna, 
născută pe Rakis, era o acolită pe cale de a fi formată 
anume pentru misiunile locale mai delicate. Luând încă o 
înghiţitură din fructul însiropat, Tamalane rosti: 

— Aduceţi-i înapoi!” Exact astea au fost cuvintele ei? 


Kipuna înclină afirmativ capul. Înţelegea sensul întrebării. 
Sheeana se exprimase pe un ton imperios, de comandă? 

Tamalane reluă examinarea raportului, în căutarea 
punctelor sensibile. Era bucuroasă că venise cu el chiar 
Kipuna. Cucernica Maică nutrea un respect deosebit pentru 
calităţile tinerei rakiene. Kipuna avea trăsăturile durdulii şi 
părul scămos caracteristice multora dintre cei ce 
aparţineau castei preoţilor de pe Rakis, dar creierul aflat 
sub podoaba ei capilară nu era câtuşi de puţin scămos. 

— Sheeana era supărată, zise Kipuna. Iopterul a trecut 
chiar pe deasupra terasei şi ea i-a văzut clar pe cei doi 
prizonieri încătuşaţi care se aflau la bord. Ştia că erau duşi 
la moarte, în deşert. 

Tamalane lăsă jos raportul şi surâse. 

— Vasăzică a ordonat ca prizonierii să fie aduşi înapoi. 
Găsesc fascinantă alegerea cuvintelor ei. 

— Aduceţi-i înapoi”? Se miră Kipuna. Pare un ordin cât se 
poate de banal. Ce este fascinant? 

Tamalane aprecie sinceritatea cu care acolita îşi exprima 
interesul. Kipuna nu voia să scape o şansă de a înţelege 
modul în care funcţiona mintea unei Cucernice Maici. 

— Nu la aceste cuvinte m-am referit, spuse ea. Se aplecă 
deasupra raportului şi citi cu voce tare: „Sunteţi slujitorii lui 
Shaitan, nu slujitorii slujitorilor lui”. Ai văzut şi ai auzit 
personal toate astea? 

— Da, Cucernică Maică. Am considerat important să vă 
aduc eu însămi raportul, pentru cazul că aţi avea de pus 
întrebări. 

— Continuă să-l numească Shaitan. Îmi închipui cât îi irită 
asta pe preoţi. Deşi Tiranul a spus-o el însuşi: „Mă vor numi 
Shaitan”. 

— Am citit extrase din documentele găsite la Dar-es-Balat, 
spuse Kipuna. 

— Şi ordinul ei a fost executat fără nici o zăbavă? Întrebă 
Tamalane. 


— Doar cât a fost necesar pentru a se transmite un mesaj 
către topter, Cucernică Maică. Nu mai mult de câteva 
minute. 

— Aşadar o supraveghează în permanenţă. Bun. Ţi-a lăsat 
cumva Sheeana impresia că-i cunoştea pe cei doi 
prizonieri? Au comunicat în vreun fel? 

— Sunt sigură că-i erau total străini, Cucernică Maică. Doi 
amărâţi din clasa de jos, prost îmbrăcaţi şi destul de 
murdari. Puţeau ca toţi nespălaţii din cocioabele de la 
periferie. 

— Sheeana a ordonat să li se scoată cătuşele şi apoi le-a 
vorbit acestor doi nespălaţi. Mă interesează exact cuvintele 
ei. Ce le-a spus? 

— Voi sunteţi poporul meu.” 

— Excelent, rosti lamalane. Pe urmă Sheeana a poruncit 
să li se pregătească o baie şi să li se dea haine noi, apoi să 
fie eliberaţi. Spune-mi cu propriile tale cuvinte ce s-a 
întâmplat după asta. 

— Sheeana l-a chemat pe Tuek, care a venit însoţit de trei 
dintre consilierii săi cei mai apropiaţi. Discuţia a fost... 
Animată. 

— Transă memorială, te rog, spuse Tamalane. Redă-mi 
exact conversaţia lor. 

Kipuna închise ochii, inspiră adânc şi intră în transă 
memorială. 

— Sheeana: „Nu-mi place să-i daţi pe cei din poporul meu 
pradă lui Shaitan”. Consilierul Ştiros: „Sunt oferiţi drept 
jertfă lui Shai-Hulud”. Sheeana: „Lui Shaitan!” Loveşte cu 
piciorul, furioasă. Tuek: „Destul, Ştiros. Nu vreau să mai 
aud de disputa asta”. Sheeana: „Când aveţi de gând să- 
nvăţaţi?” Ştiros dă să spună ceva, dar Tuek îl fulgeră cu 
privirea, apoi spune: „Am învăţat, Copilă Sfântă”. Sheeana: 
„Vreau să...” 

— Suficient, spuse Tamalane. 

Acolita deschise ochii şi aşteptă în tăcere. După o clipă, 
Tamalane zise: 


— Poţi să te întorci la postul tău, Kipuna. Ai făcut o treabă 
excelentă. 

— Mulţumesc, Cucernică Maică. 

— Preoţii vor fi descumpăniţi. Dorinţele Sheeanei sunt 
pentru ei porunci fiindcă Tuek crede în ea. Vor înceta să 
mai folosească viermii drept instrumente de pedeapsă. 

— Cei doi prizonieri... 

— Eşti într-adevăr dezgheţată. Da, cei doi prizonieri vor 
povesti tuturor ceea ce li s-a întâmplat. Povestea lor va fi 
deformată. Poporul va spune că Sheeana îi apără de preoţi. 

— Şi nu asta face, Cucernică Maică? 

— Ba da, dar gândeşte-te la opţiunile care le rămân 
preoţilor. Vor fi nevoiţi să înteţească celelalte forme de 
pedepsire - biciuirile, privaţiunile de tot felul şi aşa mai 
departe. În timp ce teama de Shaitan va scădea, datorită 
Sheeanei, teama de preoţi va creşte. 

Două luni mai târziu, raportul adresat de Tamalane Casei 
Canonicatului confirma aceste cuvinte. 

„Diminuarea raţiilor, în special a raţiilor de apă, a devenit 
principala formă de pedeapsă”, transmitea Tamalane. 
„Zvonuri de tot felul s-au răspândit până în regiunile cele 
mai îndepărtate ale Rakisului şi, în mod cert, îşi vor croi 
drum spre numeroase alte planete.” 

Tamalane Chibzuise îndelung la implicaţiile raportului ei. 
Multe Surori aveau să ia cunoştinţă de el, inclusiv dintre 
cele care nu erau de acord cu Taraza. Orice Cucernică 
Maică putea să-şi facă o imagine exactă despre ceea ce se 
petrecea pe Rakis. O mulţime de localnici fuseseră martori 
la ivirea Sheeanei pe spinarea unui vierme uriaş din deşert. 
Strădaniile preoţilor pentru păstrarea secretului fuseseră 
sortite eşecului de la bun început. Curiozităţile 
nesatisfăcute aveau tendinţa de a-şi crea propriile 
răspunsuri. Miturile erau adesea mai periculoase decât 
realitatea. 

Câteva rapoarte precedente relataseră despre copiii duşi 
să se joace cu Sheeana. Istorisirile dezlânate ale acelor 


copii fuseseră şi mai mult distorsionate de transmiterea lor 
din gură în gură iar versiunile deformate fuseseră 
comunicate cu cea mai mare conştiinciozitate Casei 
Canonicatului. Cei doi prizonieri care se întorseseră 
dichisiţi pe străzile Keenului nu făcuseră altceva decât să 
consolideze mitologia din ce în ce mai bogată. Surorile 
Bene Gesserit, experte în materie de mituri, posedau acum, 
pe Rakis, o sursă de energie care nu cerea decât să fie cu 
subtilitate amplificată şi canalizată. 

„Am alimentat, în sânul populaţiei, credinţa în împlinirea 
unei speranţe”, scria Tamalane în raportul ei. Şi, recitind 
cele scrise, se gândea la sloganurile introduse de Bene 
Gesserit. 

„Sheeana este cea pe care-o aşteptam de mult timp”. 

Fraza era suficient de simplă pentru a i se putea amplifica 
semnificaţia fără distorsiuni inacceptabile. 

„Fiica lui Shai-Hulud a venit să-i pedepsească pe preoţi 

Asta, în schimb, crease unele probleme. Câţiva preoţi îşi 
găsiseră moartea pe străduţe întunecate, drept urmare a 
fervorii populare. Faptul determinase Gărzile Preoţeşti să 
accentueze presiunea asupra populaţiei, cu toate abuzurile 
pe care acest lucru le atrăgea după sine. 

Tamalane considera delegaţia care se prezentase înaintea 
Sheeanei ca pe o consecinţă a agitaţiei ce domnea printre 
consilierii lui Tuek. Şapte dintre aceştia, în frunte cu Ştiros, 
întrerupseseră dejunul pe care Sheeana îl lua împreună cu 
un copil al străzii. Ştiind că un asemenea lucru trebuia să se 
întâmple, Tamalane dăduse din timp dispoziţii şi scena 
fusese înregistrată în secret, pentru ea. Era o înregistrare 
audio-vizuală perfectă, din care nu lipsea nici o vorbă, nici o 
expresie a feţei. Până şi gândurile protagoniştilor erau 
desluşite pentru ochii exersaţi ai unei Cucernice Maici. 

— Voiam să aducem o jertfă lui Shai-Hulud! Protestase 
Ştiros. 

— Tuek ţi-a spus să nu te mai cerţi cu mine pe tema asta, 
replică Sheeana. 


WI 


Ce zâmbete încântate arborau preotesele la fâstâceala lui 
Ştiros şi a celorlalţi preoţi! 

— Dar Shai-Hulud... Reîncepu Ştiros. 

— Shaitan! Îl corectă Sheeana şi expresia ei spunea clar: 

Proştii ăştia de preoţi chiar nu-s în stare să înveţe nimic? 

— Dar noi am considerat întotdeauna... 

— V-aţi înşelat! Îl întrerupse Sheeana, bătând din picior. 

Ştiros se prefăcu doritor să înveţe. 

— Trebuie să credem că Shai-Hulud, Zeul Fracţionat, este 
în acelaşi timp şi Shaitan? 

Ce dobitoc! Îşi spunea Tamalane. Până şi un copil putea să- 
i răspundă, aşa cum Sheeana nu întârzie să o facă: 

— Orice puşti de pe stradă ştie asta aproape înainte de a 
învăţa să meargă! 

— De unde ştii tu ce-i în mintea unui puşti de pe stradă! O 
întrebă viclean Ştiros. 

— De păcătos ce eşti îmi pui la îndoială cuvintele! Îl acuză 
Sheeana. 

Era o replică de care învățase să se servească adesea, 
ştiind că avea să ajungă la urechile lui Tuek şi să provoace 
necazuri. 

Ştiros o ştia şi el. Rămase cu ochii în pământ, în timp ce 
Sheeana, cu glas răbdător şi apăsat, ca şi când ar fi povestit 
unui copil o fabulă veche, îi explica faptul că în viermele 
uriaş al deşertului putea sălăşlui la fel de bine un zeu sau 
un demon, sau şi unul şi altul şi că oamenii n-aveau de ales 
decât să accepte asta. Nu lor le era dat să hotărască 
asemenea lucruri. 

Ştiros trimisese deja destui oameni la moarte, în deşert, 
pentru că proferaseră astfel de erezii. Expresia feţei sale 
(înregistrată în prim-plan pentru analistele Bene Gesserit) 
spunea că era obişnuit să vadă ivindu-se asemenea 
concepte smintite din glodul în care se scălda drojdia 
societăţii rakiene. Acum însă, culmea! Trebuia să ţină cont 
de încăpăţânarea lui Tuek de a pretinde că tot ce spunea 
Sheeana era literă de evanghelie! 


După ce văzuse înregistrarea, Tamalane îşi spusese că 
totul mergea de minune. Menţionase faptul şi într-un raport 
către Canonicat. Ştiros era măcinat de îndoieli. Toată lumea 
avea îndoieli, cu excepţia poporului în dragostea sa pentru 
Sheeana. Spionii însărcinaţi să-l supravegheze pe Tuek 
raportau ca până şi el începea să se îndoiască de 
înţelepciunea hotărârii sale de a-l face să dispară pe 
istoricul-locutor Dromind. 

— Va fi avut oare dreptate Dromind să se îndoiască de ea? 
Îi întreba Marele Preot pe cei din anturajul lui. 

— În nici un caz! Răspundeau sicofanţii. 

Ce altceva ar fi putut spune? Marele Preot nu putea să se 
înşele când lua asemenea decizii. Zeul n-ar fi îngăduit una 
ca asta. Totuşi, Sheeana îl descumpănea pe Tuek. Punea 
sub un cumplit semn al întrebării deciziile multor Mari 
Preoţi dinaintea lui. O mulţime de lucruri se cereau 
reevaluate. 

Ştiros nu înceta să-l hărţuiască pe Tuek: 

— În fond, ce ştim noi despre ea? 

Tamalane dispunea de o înregistrare completă a celei mai 
recente dintre confruntările lor. Discuţia avusese loc târziu 
în noapte, în apartamentul Marelui Preot, unde cei doi, 
instalaţi confortabil în caniscaune albastre dintre cele mai 
scumpe şi având la îndemână dulciuri cu glazură de 
mirodenie, se credeau la adăpost de orice urechi indiscrete. 
Înregistrarea holo pe care o poseda Tamalane era făcută la 
lumina unui singur licuriglob galben ce plutea pe suspensii 
deasupra celor doi preoţi, cu intensitatea redusă pentru a 
menaja ochii lor obosiţi. 

— Poate că acea primă încercare, când am abandonat-o în 
deşert, lângă un toboşar, n-a fost cea care trebuia, spunea 
Ştiros. 

Era o formulare dibace. Tuek nu avea faima că ar fi 
posedat o minte foarte complicată. 

— N-a fost cea care trebuie? Ce vrei să spui? 

— Poate că Zeul doreşte s-o supunem la alte încercări. 


— Dar ai văzut-o cu proprii tăi ochi vorbindu-i Zeului, în 
deşert, de nenumărate ori! 

— Tocmai! Se repezi Ştiros, demonstrând clar că era exact 
răspunsul pe care îl aşteptase. Dacă ea e în stare să rămână 
nevătămată în prezenţa Zeului, n-ar putea să-i înveţe şi pe 
alţii cum să facă acelaşi lucru? 

— Ştii bine că s-a înfuriat de fiecare dată când i-am propus 
asta. 

— Poate că n-am abordat problema în mod corespunzător. 

— Ştiros! Dar dacă are dreptate copila? Noi suntem 
slujitorii Zeului Fracţionat. Am cugetat îndelung şi cu toată 
seriozitatea la asta. Pentru ce s-ar fracţiona Zeul? Nu asta e 
încercarea de pe urmă a Zeului? 

Expresia lui Ştiros arăta că acesta era exact genul de 
gimnastică mentală de care facțiunea sa se temea. Încercă 
să devieze conversaţia, dar Marele Preot nu era dispus să 
renunţe la plonjonul său în metafizică. 

— Încercarea cea de pe urmă, insistă Tuek. Recunoaşterea 
binelui din rău şi a răului din bine. 

Consternarea se întipări pe chipul lui Ştiros. Tuek era 
Unsul Suprem al Zeului. Nici un preot n-avea voie să se 
îndoiască de asta! Dacă Tuek s-ar fi apucat să facă publice 
asemenea concepţii, întreaga autoritate a preoţilor ar fi fost 
zdruncinată din temelii! Era limpede că Ştiros se întreba 
dacă nu cumva sosise clipa să fie dus în deşert, cu un 
toboşar, însuşi Marele Preot. 

— Nu m-aş încumeta să dezbat idei atât de profunde cu 
Marele meu Preot, spuse el în cele din urmă, dar aş avansa 
o propunere care-ar putea risipi multe îndoieli. 

— S-auzim, făcu Tuek. 

— Anumite instrumente ar putea fi strecurate discret în 
veşmintele ei. Am avea astfel posibilitatea s-o ascultăm când 
vorbeşte cu... 

— Crezi că zeul n-ar şti ce-am făcut? 

— Nici nu mi-a trecut prin minte una ca asta! 


— Nu voi ordona să fie dusă iar în deşert, rosti hotărât 
Tuek. 

— Dar dacă s-ar duce din proprie iniţiativă? Întrebă Ştiros 
cu un surâs onctuos. A făcut-o de multe ori. 

— Nu şi în ultima vreme. S-ar părea că nu mai simte 
nevoia să-l consulte pe Zeu. 

— Nu i-am putea sugera noi s-o facă? 

— În cel fel? 

— Sheeana, n-ai mai vorbit de mult cu Părintele tău. Nu ţi- 
e dor de prezenţa Lui? 

— Asta sună mai degrabă a îndemn, decât a sugestie. 

— Am dat doar un exemplu de cum am putea să... 

— Copila Sfântă nu-i o nătângă, Ştiros! Sheeana vorbeşte 
cu Zeul. Şi Zeul ar putea să ne pedepsească aspru pentru 
trufia noastră. 

— Oare Zeul n-a adus-o aici pentru ca noi s-o studiem? 

Întrebarea era prea aproape de erezia lui Dromind pentru 
a-i fi pe plac lui Tuek. Îi aruncă lui Ştiros o privire 
întunecată. 

— Voiam să spun, se grăbi Ştiros să bată în retragere, că 
Zeul vrea, fără doar şi poate, să învăţăm de la ea. 

Tuek însuşi spusese acelaşi lucru de multe ori, fără a auzi 
în propriile sale cuvinte un curios ecou al spuselor lui 
Dromind. 

— Să nu fie supusă la nici un fel de presiuni sau încercări 
de influențare, declară el. 

— Ferească-ne cerul! Răspunse Ştiros. Voi fi sufletul sfintei 
prudenţe. Şi tot ce voi afla de la Copila Sfântă îţi va fi adus 
îndată la cunoştinţă. 

Tuek încuviinţă în tăcere. Avea propriile sale mijloace 
pentru a se asigura dacă Ştiros spunea adevărul. 

Presiunile şi încercările de influențare discrete care 
urmară fură imediat raportate Casei Canonicatului de către 
Tamalane şi subordonatele ei. 

„Sheeana are un aer tot mai îngândurat”, scria Tamalane 
într-unul din rapoartele ei. 


Pentru Cucernicele Maici de pe Rakis, ca şi pentru cele 
cărora le erau adresate rapoartele, acest „aer îngândurat” 
avea o semnificaţie evidentă. Antecedentele Sheeanei 
fuseseră deduse de mult. Intervenţiile lui Ştiros o făceau pe 
copilă să sufere de dorul de casă. Sheeana păstra o tăcere 
înţeleaptă, dar era limpede că gândul i se întorcea deseori 
la satul de pionieri în care îşi petrecuse prima parte a 
copilăriei. În ciuda spaimelor şi a pericolelor vieţii din 
deşert, aceea fusese, fără doar şi poate, perioada ei cea mai 
fericită. De bună seamă că-şi amintea adesea de râsete, de 
jaloanele pentru prezicerea vremii pe care copiii le înfigeau 
în nisip, de vânarea scorpionilor prin ungherele colibelor 
din sat, de adulmecatul rămăşiţelor de mirodenie printre 
dune. După repetatele incursiuni ale Sheeanei în acelaşi 
sector, Surorile localizaseră cu aproximaţie satul dispărut şi 
reconstituiseră cauzele distrugerii sale. 

Sheeana contempla deseori una dintre vechile hărţi ale lui 
Tuek, agăţată pe un perete din apartamentul ei. După cum 
se aştepta Tamalane, într-o dimineaţă fetiţa arătă pe hartă 
un loc în care mai fusese de câteva ori. 

— Duceţi-mă acolo, le ceru ea servitorilor. 

Un topter fu adus imediat. 

În timp ce preoţii ascultau cu nesaţ la bordul altui topter, 
care plana la mare altitudine, Sheeana îl înfruntă încă o 
dată pe răzbunătorul nisipurilor. Tamalane şi consilierele ei, 
branşate la circuitul preoţilor, urmăreau scena cu aceeaşi 
aviditate. 

Nimic nu lăsa de presupus că un sat existase odată în 
mijlocul dunelor bătute de vânt unde Sheeana ceruse să fie 
depusă. De data aceasta, folosi un toboşar. Era o altă idee 
strecurată cu abilitate de Ştiros, care o iniţiase cu grijă în 
mânuirea străvechiului mijloc de chemare a Zeului 
Fracţionat. 

Un vierme nu întârzie să apără. 

Tamalane vedea pe ecranul ei monstrul, a cărui lungime o 
estimă la vreo cincizeci de metri, ceea ce era o mărime 


medie. Sheeana stătea la doar trei metri de gura căscată. 
Vuietul furnalului interior al viermelui răzbătea clar în 
receptoarele observatorilor. 

— Poţi să-mi spui pentru ce ai făcut lucrul acela? Întrebă 
Sheeana. 

Nici nu se clintea în faţa răsuflării dogorâtoare a 
viermelui. Nisipul scrâşnea sub greutatea monstrului, dar 
ea părea că nu aude. 

— Răspunde-mi! Porunci. 

Nici o voce nu răsună dinspre vierme, dar Sheeana înclină 
capul, ca şi când ar fi ascultat. 

— Atunci, întoarce-te de unde-ai venit, rosti ea după o 
clipă, însoţindu-şi cuvintele cu o mişcare imperioasă a 
mâinii. 

Ascultător, viermele se trase îndărăt şi dispăru, 
cufundându-se în nisip. 

Zile în şir, în vreme ce Surorile se delectau spionându-i, 
preoţii dezbătură această scurtă întâlnire. N-o puteau 
interoga pe Sheeana fără ca ea să înțeleagă că fusese 
spionată. Ca şi înainte, refuzase orice discuţie referitoare la 
incursiunea ei în deşert. 

Ştiros continuă să lucreze discret. Rezultatul fu exact cel 
la care se aştepta Comunitatea Surorilor. Pe neaşteptate, 
Sheeana spunea în unele zile de cum se trezea: „Astăzi voi 
merge în deşert”. 

Uneori, folosea un toboşar. Alteori, îşi lansa chemarea 
dansând. În inima nisipurilor, departe de Keen sau de orice 
alt loc populat, viermii veneau la chemarea ei. Stând de una 
singură în faţa câte unui vierme, Sheeana îi vorbea, în timp 
ce urechi lacome ascultau. Iamalane găsea fascinante 
înregistrările care-i treceau pe dinaintea ochilor înainte de 
a fi transmise la Casa Canonicatului. 

„Ar trebui să te urăsc!” îi strigase Sheeana, la un moment 
dat, unui vierme. 

Ce zarvă iscase asta printre preoţi! Tuek voia o dezbatere 
publică: „Ar trebui să-L. urâm cu toţii pe Zeul Fracţionat şi, 


în acelaşi timp, să-L iubim?” 

Ştiros abia reuşise să-l abată de la această idee, 
argumentând că intenţiile Zeului nu erau încă foarte clare. 
Pe unul dintre monştri, Sheeana îl întrebase: „Mă laşi să 

mai urc o dată pe spinarea ta?” 

Dar, când ea dăduse să se apropie, viermele se retrăsese şi 
nu-i îngăduise să urce. 

Cu un alt prilej, Sheeana întrebase: „Trebuie să rămân cu 
preoţii?” 

Acelaşi vierme fusese supus apoi unei avalanşe de 
întrebări, printre care: „Unde ajung oamenii pe care-i 
înghiţi? De ce e atâta prefăcătorie în jurul meu? Trebuie să- 
i pedepsesc pe preoţii râi?” 

Tamalane izbucnise în râs la auzul acestei ultime întrebări, 
gândindu-se la agitația pe care avea s-o stârnească în 
anturajul lui Tuek. Şi, Într-adevăr, spionii ei nu întârziară 
să-i raporteze teroarea ce pusese stăpânire pe preoţi. 

— Dar cum îi răspunde El? Întrebă într-o zi Tuek. L-a auzit 
cineva pe Zeu răspunzând? 

— Poate că vorbeşte direct în cugetul ei, opină unul dintre 
consilieri. 

— Asta e! Sări Tuek, prinzând din zbor ideea. Trebuie s-o 
întrebăm ce-i spune Zeul să facă. 

Dar Sheeana refuza să se lase antrenată în acest gen de 
discuţie. 

„Şi-a evaluat cu destulă precizie limitele puterii de care 
dispune”, scria Tamalane într-un raport. „Acum nu mai 
merge prea des în deşert, în pofida presiunilor exercitate 
de Ştiros. După cum era de aşteptat, atracţia s-a risipit. 
Frica şi înflăcărarea o conduc doar până la un anumit punct 
înainte de a se estompa. A învăţat, totuşi, o poruncă 
eficientă: Pleacă!” 

Pentru Bene Gesserit, era o bornă importantă în evoluţia 
lucrurilor. Dacă însuşi Zeul Fracţionat se supunea fără 
şovăială, nici un preot şi nici o preoteasă nu şi-ar fi putut 


îngădui să-i conteste copilei dreptul de a emite un 
asemenea ordin. 

„Preoţii sunt pe cale să construiască, turnuri în deşert”, 
scria Tamalane. „Vor să dispună de locuri mai sigure pentru 
a o observa pe Sheeana când se duce acolo.” 

Comunitatea Surorilor prevăzuse şi această evoluţie, 
exercitând chiar propriile sale presiuni discrete pentru 
accelerarea programului. Fiecare turn dispunea de o 
capcană de vânt, de o echipă de întreţinere, de o barieră de 
apă, de grădini şi alte elemente ale civilizaţiei. Fiecare 
reprezenta un avanpost ce împingea mai departe domeniul 
comunităţii umane de pe Rakis pe teritoriul viermilor. 

Cătunele de pionieri deveniră inutile şi, în ochii populaţiei, 
meritul desființării lor îi reveni tot Sheeanei. 

„E preoteasa noastră”, spuneau oamenii. 

Tuek şi consilierii săi erau înfipţi într-o giruetă: Shaitan şi 
Shai-Hulud în acelaşi trup? Ştiros trăia cu teama 
permanentă ca luek să nu ridice această idee la rangul de 
dogmă. Consilierii lui respinseră în cele din urmă sugestia 
de a-l elimina pe Marele Preot. O altă propunere, conform 
căreia Preoteasa Sheeana ar fi putut cădea victimă unui 
accident fatal, fu întâmpinată cu oroare de toată lumea, 
până şi Ştiros considerând că riscul ar fi fost prea mare. 

— Dacă îndepărtăm acest ghimpe, s-ar putea ca Zeul să 
abată asupra noastră ceva şi mai cumplit, se pronunţă el, 
apoi îi avertiză pe cei care-l ascultau: Cărţile din vechime 
au prezis că un copil ne va conduce. 

Ştiros nu era decât cel mai recent convins dintre cei ce 
vedeau în Sheeana mai mult decât o simplă muritoare. Era 
evident că persoanele din anturajul ei, inclusiv Cania, 
ajunseseră s-o adore pe Sheeana. Era atât de sinceră, atât 
de ageră şi de simţitoare. 

Mulţi remarcară că această afecţiune tot mai puternică 
pentru Sheeana se manifesta până şi la Tuek. 

Bene Gesseritul avea o denumire pentru acest fenomen, 
ale cărui efecte îi erau de mult cunoscute: venerație 


dilatantă. Ultimele rapoarte ale lui Tamalane semnalau 
profundele schimbări ce erau pe cale să se producă pe 
Rakis. Pretutindeni, pe cuprinsul planetei, oamenii începeau 
să-şi adreseze rugăciunile lui Sheeana în loc de Shaitan sau 
chiar Shai-Hulud. 

„Ei văd că Sheeana intervine în favoarea celor nevolnici”, 
scria 'lamalane. „Procesul e cunoscut. Totul se desfăşoară 
conform instrucţiunilor primite. Când veţi trimite ghola-ul?” 

Suprafaţa exterioară a unui balon e întotdeauna mai mare 
decât afurisitul lui de centru! Asta spune totul despre 
Dispersie! 

Răspunsul Bene Gesseritului la o propunere ixiană de a se 
trimite noi sonde în căutarea Rătăcitelor. 

O NAVETĂ rapidă a Bene Gesseritului îl ducea pe Miles 
Teg spre transportorul Ghildei aliat pe orbită în jurul 
Gammu-ului. Basharului nu-i plăcea că trebuie să 
părăsească Citadela într-un moment ca acesta, însă 
priorităţile erau evidente. În plus, avea şi un presentiment 
în legătură cu aventura asta. O experienţă de trei secole îl 
învățase pe Leg să-şi asculte presentimentele. Lucrurile nu 
mergeau cum trebuie pe Gammu. Fiecare patrulă, fiecare 
mesaj transmis prin telesenzori, rapoartele agenţilor lui 
Patrin din marile oraşe - totul contribuia la alimentarea 
neliniştii sale. 

Ca mentat, Ieg simţea mişcarea mai multor forţe în 
interiorul şi în jurul Citadelei. Ghola-ul a cărui protecţie i se 
încredinţase era ameninţat. Ordinul de a se prezenta, 
pregătit pentru violenţă, la bordul unui transportor al 
Ghildei, venea, totuşi, de la Taraza însăşi şi comporta un 
cripto-identificator imposibil de falsificat. 

În naveta care-l conducea spre punctul de întâlnire, Teg se 
pregătea mental pentru luptă. Toate măsurile de protecţie 
ce se puteau lua în Citadelă fuseseră luate. Lucilla era 
prevenită. Avea încredere în ea. În ceea ce-o privea pe 
Schwangyu, însă, altfel stăteau lucrurile. Teg era ferm 
hotărât să discute cu Taraza câteva modificări esenţiale ce 


trebuiau neapărat introduse în Citadela Gammu. Mai întâi 
însă avea de câştigat o altă bătălie. Fiindcă nu se îndoia 
câtuşi de puţin că, din acest moment, se angaja într-un 
conflict. 

În timp ce naveta manevra pentru acostare, Teg văzu prin 
hublou giganticul simbol ixian, încadrat de însemnele 
Ghildei, pe latura neluminată a transportorului. Era una 
dintre navele pe care Ghilda le reconvertise la utilizarea 
maşinilor ixiene în locul Navigatorului tradiţional. 
Neiîndoios, la bord se afla o echipă de tehnicieni ixieni care 
se ocupa de maşini. Şi, la fel de neîndoios, exista şi un 
autentic Navigator al Ghildei. Ghilda nu învățase niciodată 
cu adevărat să se încreadă într-o maşină, chiar dacă etala 
asemenea transportoare reconvertite, ca pe un mesaj 
adresat Tleilaxului şi Rakisului: „lată! Nu suntem absolut 
dependenţi de melanjul vostru!” 

Aceasta era adevărata semnificaţie a uriaşului simbol ixian 
de pe coca astronavei. 

Teg simţi uşoara zdruncinătură datorată grapinelor de 
acostare şi inspiră adânc pentru a-şi destinde nervii 
încordaţi. Se simţea aşa cum se simţise întotdeauna 
înaintea unei bătălii: lipsit de orice iluzii deşarte. Acesta era 
un eşec. Discuţiile eşuaseră iar acum avea să se ajungă la 
vărsare de sânge... Dacă nu găsea vreo altă cale de 
izbândă. Conflictele armate, în zilele acestea, luau rareori 
proporţii masive, dar asta nu însemna că moartea nu mai 
era prezentă. lar acesta era un gen de eşec cu un caracter 
mai persistent. Dacă nu suntem în stare să ne rezolvăm 
diferendele pe cale paşnică, înseamnă că suntem mai puţin 
decât oameni. 

Un subaltern cu inconfundabilul accent ixian veni să-l 
conducă la locul în care îl aştepta Taraza. De-a lungul 
tuturor culoarelor şi pneumotuburilor prin care trecu, leg 
căută semne care să-i confirme avertismentul secret din 
mesajul Maicii Superioare. Dar totul părea calm şi normal - 


inclusiv atitudinea plină de respect a subalternului faţă de 
Bashar. 

— Am fost comandant de tireg la Andioyu, îl informă el pe 
Teg, menţionând una dintre bătăliile pe care Basharul le 
câştigase aproape fără a fi nevoit să lupte. 

Ajunseră în faţa unei uşi ovale obişnuite, în peretele unui 
culoar obişnuit. Uşa se deschise şi Teg pătrunse într-o 
încăpere de dimensiuni confortabile, cu pereţi albi, fotolii 
pliante, măsuţe joase, licurigloburi reglate pe galben. Uşa 
etanşă se închise în spatele lui cu o bufnitură surdă, 
lăsându-l pe însoţitorul lui pe culoar. 

O acolită Bene Gesserit apăru în despărţitura perdelei ca 
borangicul ce disimula un pasaj din dreapta lui leg. Acolita 
înclină uşor capul. Fusese văzut. Taraza avea să fie 
încunoştiinţată. 

Teg îşi reprimă un tremur în muşchii gambelor. 

Pericol! 

Nu se înşelase asupra avertismentului secret din mesajul 
lui Taraza. Erau precauţiile lui adecvate? La stânga sa se 
afla un fotoliu negru, în faţa unei măsuţe lungi, la al cărei 
capăt era un al doilea fotoliu. Se îndreptă spre acea latură a 
camerei şi aşteptă cu spatele la perete. Observă că puţin 
praf de pe Gammu îi acoperea încă vârful cizmelor. 

În încăpere plutea un miros aparte. Adulmecă. Shere! 
Taraza şi suita ei se înarmaseră contra sondelor ixiene? Leg 
înghiţise obişnuita casetă de shere înainte de a se îmbarca 
pe navetă. În mintea sa existau prea multe informaţii de 
care ar fi putut profita un inamic. Dar faptul că Taraza 
lăsase să se simtă izul de shere în cvartirul ei avea o altă 
implicaţie. Era un mesaj adresat unui observator a cărui 
prezenţă nu putea s-o împiedice. 

Taraza îşi făcu apariţia din pasajul aflat în spatele perdelei. 
Lui Teg i se păru că avea un aer obosit. Faptul era cu atât 
mai remarcabil cu cât Surorile puteau să-şi ascundă 
oboseala până în clipa în care aproape cădeau de pe 


picioare. Era într-adevăr vlăguită sau era vorba de o altă 
manevră destinată unor observatori ascunşi? 

De cum intră, Iaraza se opri şi-l examină pe leg. Basharul 
părea mai bătrân decât la ultima lor întâlnire, observă ea. 
Responsabilităţile de pe Gammu îşi puseseră amprenta 
asupra lui, dar această constatare era de natură s-o 
liniştească. Însemna că Teg îşi făcuse datoria. 

— Promptitudinea dumitale este apreciată, spuse ea. 

Apreciată! Codul lor pentru a transmite: „Suntem spionaţi 
de un inamic periculos”. 

Teg dădu din cap în timp ce privirea îi alunecă spre 
perdeaua din spatele căreia apăruse Taraza. 

Maica Superioară zâmbi şi înaintă spre mijlocul camerei. 
Nu observa la Teg nici un semn al efectelor melanjului. 
Vârsta respectabilă la care ajunsese ar fi putut da de bănuit 
că recurgea la mirodenie pentru a uşura povara anilor. Dar 
nimic nu indica existenţa unei dependențe, cu care până şi 
cei mai puternici se resemnau când simțeau că li se apropie 
sfârşitul. Teg purta vechea sa uniformă de Bashar Suprem, 
dar fără stelele de aur pe umeri şi guler. Era un semn pe 
care ea îl recunoscu şi care spunea: „Amintiţi-vă cum le-am 
câştigat în serviciul dumneavoastră. Nici de data aceasta nu 
v-am înşelat aşteptările”. 

Ochii lui o fixau fără nici o expresie. Întreaga sa înfăţişare 
dădea impresia de calm interior, în totală contradicţie cu 
ceea ce ea ştia că se petrecea, în aceste clipe, în cugetul lui. 
Teg aştepta semnalul ei. 

— Ghola-ul nostru trebuie redeşteptat cu prima ocazie, 
rosti ea şi ridică mâna, cerându-i să tacă, în clipa în care el 
dădu să vorbească. Am primit rapoartele lui Lucilla şi ştiu 
că e încă prea tânăr, dar suntem nevoiţi să acţionăm. 

Vorbea pentru cei care spionau, înţelese 'Teg. Trebuia să 
dea crezare cuvintelor ei? 

— Îţi ordon, aşadar, să procedezi neîntârziat la această 
redeşteptare, adăugă Maica Superioară şi-şi răsuci 


încheietura mâinii stângi în gestul de confirmare din 
limbajul lor secret. 

Era deci adevărat! Teg îşi aruncă din nou ochii spre 
perdeaua ce ascundea pasajul prin care intrase Taraza. 
Cine asculta acolo? 

Îşi concentră talentele de mentat asupra problemei. Îi 
lipseau unele elemente, dar asta nu-l împiedica. Un mentat 
putea face abstracţie de elementele lipsă, dacă dispunea de 
ceea ce-i trebuia pentru a înjgheba o configuraţie generală. 
În unele cazuri, câteva linii mari erau suficiente pentru a 
schiţa configuraţia căutată, care nu mai trebuia apoi decât 
completată prin inserarea elementelor potrivite. Mentaţii 
posedau rareori toate datele pe care ar fi putut să şi le 
dorească, dar leg fusese format şi antrenat să distingă 
configurații, să recunoască sisteme şi ansambluri. Îşi 
reaminti că, în plus, fusese format, din punct de vedere 
militar, ca o armă ce trebuia aţintită în mod corect. 

Taraza era pe cale să-l aţintească. Felul în care evaluase el 
situaţia în care se aflau fusese confirmat. 

— Se va încerca pe toate căile uciderea sau capturarea 
ghola-ului înainte de a ajunge să fie redeşteptat, spuse 
Taraza. 

Teg identifică tonul. Maica Superioară furniza cu răceală 
date destinate unei analize mentatice. Aşadar observase că 
era acordat pe acest mod. 

Procesul de căutare a configurației începu să se deruleze 
rapid în mintea lui. În primul rând, intenţiile Comunităţii 
Surorilor în legătură cu ghola-ul. În privinţa asta nu ştia 
mai nimic în afara faptului că era ceva legat de prezenţa pe 
Rakis a unei fetiţe care (se zicea) avea puterea de a le 
comanda viermilor. Ghola-ii Idaho aveau o personalitate 
fermecătoare, plus încă ceva care îi determinase pe Tiran şi 
pe tleilaxu să-i reproducă de nenumărate ori. Duncani în 
serie! Ce servicii îndeplinea acest ghola pentru ca Tiranul 
să nu-l fi lăsat niciodată să odihnească în pace în lumea 
morţilor? Tleilaxu, pe de altă parte, continuaseră timp de 


milenii, chiar şi după moartea Tiranului, să decanteze 
Duncani Idaho în cuvele lor axlotl. Îl vânduseră de 
douăsprezece ori pe acest ghola Bene Gesseritului, care 
plătise de fiecare dată cu cea mai valoroasă monedă: melanj 
din preţioasele sale rezerve proprii. De ce acceptau tleilaxu 
drept plată ceva ce ei produceau din abundență? Răspunsul 
era evident: pentru a secătui rezervele Surorilor. O formă 
de cupiditate cu totul specială. Tleilaxu cumpărau 
supremație. Miza jocului era puterea! 

Teg o privi pe Maica Superioară, care aştepta calmă. 

— Tleilaxu ne ucid în mod sistematic ghola-ii pentru a ne 
controla reflexele, rosti el. 

Taraza dădu din cap, fără să comenteze. Aşadar mai era 
ceva. Din nou, leg trecu pe modul mentatic. 

Bene Gesseritul constituia o piaţă prețioasă pentru 
melanjul tleilaxu. Nu era singura sursă a Comunităţii, 
deoarece mai exista şi producţia infimă a Rakisului, dar 
rămânea, totuşi, o sursă importantă; da, foarte importantă. 
Nu era raţional ca Tleilaxul să-şi înstrăineze o piaţă atât de 
prețioasă, dacă nu avea în perspectivă o altă piaţă şi mai 
prețioasă. 

Cine altcineva se mai interesa de activităţile Bene 
Gesseritului? Ixienii, fără doar şi poate. Dar ixienii nu 
reprezentau o piaţă bună pentru melanj. Simpla prezenţă a 
ixienilor la bordul acestei nave era grăitoare pentru 
independenţa lor. lar cum ixienii şi Păstrăvăresele făceau 
cauză comună, acestea din urmă puteau fi excluse din 
procesul de căutare a configurației. 

Ce mare putere sau coaliţie de puteri din acest univers 
poseda... 

Teg făcu să încremenească acest gând, ea şi când ar fi 
acţionat retrofrânele unui topter, şi-şi lăsă mintea să 
plutească liberă în timp ce tria alte considerente. 

Nu din acest univers. 

Configuraţia începea să se contureze. Bogăția. Gammu 
apăru într-o nouă lumină în calculul mentatic al lui Teg. 


Gammu fusese, cu mult timp în urmă, secătuită de toate 
resursele sale. Harkonnenii o abandonaseră ca pe un 
cadavru în descompunere, pe care, mai apoi, danienii 
reuşiseră să-l readucă la viaţă. Existase o epocă, totuşi, 
când orice speranţă părea pierdută pentru Gammu. 
Dispăruseră până şi visurile. Pentru a se ridica din mocirlă, 
populaţia recursese la cel mai josnic pragmatism. Dacă 
merge, e bine. 

Bogăția. 

În cursul primului său tur de inspecţie pe Gammu, 
remarcase numărul mare de bănci. Unele dintre ele se 
anunțau chiar ca fiind sub oblăduirea Bene Gesseritului. 
Gammu servea drept placă turnantă pentru manipularea 
unor bogății imense. Banca pe care o vizitase într-o zi 
pentru a verifica posibilitatea de a o folosi drept punct de 
contact în caz de urgenţă reveni brusc în atenţia lui de 
mentat. Îşi dăduse imediat seama că acea bancă nu se 
limita la tranzacţii pur planetare. Era o bancă pentru 
bancheri. 

Nu doar bogăţia, ci BOGĂŢIA NEMĂRGINITĂ! 

Nu găsise încă o Configuraţie de Bază, dar avea suficiente 
elemente pentru o Proiecţie de Încercare. Bogăţii care nu 
erau din acest univers. Oamenii din Dispersie! 

Toate aceste calcule mentatice nu-i luaseră decât câteva 
secunde. Ajungând la un punct de încercare, leg se puse în 
stare de relaxare musculară şi nervoasă, îi aruncă o singură 
privire lui Taraza şi păşi hotărât spre perdeaua care masca 
pasajul. Observă că Taraza nu dădu nici un semn de alarmă. 
Îndepărtând cu o mişcare bruscă perdeaua, Teg se pomeni 
faţă în faţă cu un bărbat aproape la fel de înalt ca el. 
Costum în stil militar, cu lănci încrucişate pe petliţele de la 
guler. Trăsături aspre, maxilare puternice, ochi verzi. Aerul 
surprins, dar vigilent. O mână în cumpănire în dreptul unui 
buzunar a cărui umflătură vădea prezenţa unei arme. 

Teg îi adresă un surâs, lăsă să cadă perdeaua şi se întoarse 
către laraza. 


— Suntem ţinuţi sub observaţie de persoane din Dispersie, 
rosti el. 

Taraza se destinse. Teg făcuse din plin dovada calităţilor 
sale. 

Perdeaua zbură în lături. Necunoscutul intră în cameră şi 
se opri la doi paşi de Teg. Chipul îi era împietrit într-o 
expresie de mânie rece. 

— V-am avertizat să nu-i spuneţi nimic! Vorbi el cu o voce 
aspră, de bariton şi un accent pe care Teg îl auzea pentru 
prima oară. 

— lar eu te-am avertizat cu privire la puterile acestui 
Bashar Mentat, replică 'Taraza cu un licăr de dispreţ în 
privire. 

Bărbatul se îmblânzi brusc şi o vagă expresie de teamă i se 
întipări pe faţă. 

— Onorată Matre, vă... 

— Să nu mai îndrăzneşti să-mi spui aşa! 

Corpul lui Taraza se încordă într-o postură de luptă pe 
care Teg n-o mai văzuse niciodată la ea. 

— Stimată doamnă, reluă străinul înclinând uşor capul, nu 
dumneavoastră controlaţi situaţia aici. Trebuie să vă 
reamintesc că am ordin să... 

Teg auzise destul. 

— O controlează prin intermediul meu, rosti el. Înainte de 
a veni aici, am luat câteva măsuri de precauţie. Nu ne 
aflăm... (Privi în jurul lui înainte de a-l fixa din nou pe străin, 
a cărui expresie devenise circumspectă.)... la bordul unei 
non-nave. Două non-nave de-ale noastre vă ţin, în momentul 
de faţă, în linia lor de ochire. 

— N-aţi putea să scăpaţi cu viaţă! Lătră bărbatul. 

— Nimeni de pe această navă n-ar putea să scape cu viaţă, 
spuse 'Teg surâzând amabil şi încleştând maxilarul pentru a 
declanşa semnalul nervos care activa releul de timp cu 
impulsuri grafice implantat în craniul său. Imediat 
impulsurile grafice se înscriseră în centrii lui vizuali. Şi n- 


aveţi prea mult timp la dispoziţie pentru a lua o decizie, 
adăugă el. 

— Explică-i cum ai ştiut ce ai de făcut, zise Taraza. 

— Maica Superioară şi cu mine avem propriile noastre 
mijloace de comunicaţie, spuse 'Teg. Dar, oricum, n-ar fi fost 
nevoie să mă prevină. Convocarea ei era de ajuns. Maica 
Superioară la bordul unui transportor al Ghildei într-un 
moment ca acesta? Imposibil! 

— E un impas, mârâi străinul. 

— Poate, făcu Teg. Dar nici Ghilda, nici ixienii nu vor risca 
să provoace un atac masiv al unor forţe Bene Gesserit aflate 
sub comanda unui ofiţer pe care l-am format eu. Mă refer la 
Basharul Burzmali. Sprijinul dumitale tactic e ca şi 
evaporat. 

— Eu nu i-am spus absolut nimic, zise Taraza. Ai asistat, 
pur şi simplu, la o demonstraţie a puterilor unui Bashar 
Mentat, puteri despre care mă îndoiesc că şi-ar avea egal în 
universul vostru. Gândeşte-te la asta dacă ai de gând să-l 
înfrunţi pe Burzmali, un comandant pregătit de acest 
mentat. 

Omul îşi plimbă privirea de la Taraza la 'Teg şi înapoi la 
Taraza. 

— Singurul mod de a ieşi din ceea ce dumitale ţi se pare a 
fi un impas, spuse leg, este ca Maica Superioară Taraza şi 
persoanele care-o însoțesc să părăsească această navă 
împreună cu mine. Dar trebuie să te hotărăşti imediat. 
Răgazul va expira. 

— E o cacealma, făcu bărbatul, dar cuvintele lui n-aveau 
nici o forţă. 

— A fost o mare onoare să va servesc, Cucernică Maică 
Superioară. Permiteţi-mi să-mi iau rămas bun. 

— Poate că moartea nu ne va despărţi, răspunse Iaraza. 

Era formula tradiţională de adio de la o Cucernică Maică 
la alta. 

— Plecaţi! 


Bărbatul se repezi spre uşa etanşă dinspre coridor şi o 
deschise cu o smucitură, dezvăluind doi gardieni ixieni cu 
un aer surprins. Cu voce răguşită, le ordonă: 

— Conduceţi-i la naveta lor! 

— Chemaţi-vă însoţitoarele, Maică Superioară, spuse Teg 
fără a-şi abandona calmul. Apoi se adresă bărbatului care 
stătea lângă uşă: Îţi preţuieşti prea mult propria piele 
pentru a fi un bun soldat. Niciunul dintre oamenii mei n-ar 
fi făcut o asemenea greşeală. 

— La bordul acestei nave se află Onorate Matres 
adevărate, rosti printre dinţi celălalt. Datoria mea este să le 
apăr viaţa. 

Teg făcu o strâmbătură şi se întoarse spre locul în care 
Taraza îşi întâmpina suita venită din încăperea alăturată. 
Erau două Cucernice Maici şi patru acolite. Pe una dintre 
Cucernicele Maici o recunoscu: Darwi Odrade. N-o văzuse 
decât o singură dată, de la distanţă, dar ovalul feţei şi ochii 
ei fermecători nu-i lăsau nici un dubiu. Asemănarea cu 
Lucilla era izbitoare. 

— Avem timp să facem prezentările? Întrebă Taraza. 

— Desigur, Maică Superioară, răspunse el. 

Se înclină şi strânse mâna fiecărei femei în timp ce Taraza 
le prezenta. Pe când părăseau încăperea, îi spuse 
necunoscutului în uniformă: 

— Trebuie să ştim să respectăm regulile de politeţe. 
Altminteri, suntem mai puţin decât oameni. 

Abia când se aflară cu toţii în interiorul navetei, Teg, 
aşezat lângă Taraza, puse întrebarea prioritară: 

— Cum v-au capturat? 

Naveta cobora vertiginos spre suprafaţa planetei. Ecranul 
din faţa lui Teg îi arăta că nava Ghildei cu însemnele ixiene 
se supunea ordinului său de a nu se desprinde de pe orbită 
până ce aparatul lor nu avea să se afle în siguranţă, în 
interiorul zonei de apărare planetară. 

Înainte ca Taraza să poată răspunde, Odrade se aplecă în 
intervalul care le separa scaunele şi spuse: 


— Am anulat ordinul Basharului de a se distruge nava 
Ghildei, Maică Superioară. 

Teg se răsuci brusc şi o fulgeră cu privirea. 

— Dar v-au făcut prizoniere şi... (Se încruntă.) De unde-aţi 
ştiut ce ordin am... 

— Miles! 

Vocea Maicii Superioare conţinea o dojană apăsătoare. leg 
schiţă un surâs plouat. Da, Taraza îl cunoştea la fel de bine 
pe cât se cunoştea el însuşi... ba chiar mai bine, în anumite 
privinţe. 

— Nu ne-au capturat ei, Miles, reluă Taraza. Noi ne-am 
lăsat prinse. Oficial, o escortam pe Dar spre Rakis. Am 
debarcat din non-nava noastră la Joncţiune şi am cerut să ni 
se pună la dispoziţie cel mai rapid transportor al Ghildei. 
Întregul Consiliu, inclusiv Burzmali, a fost de acord asupra 
faptului că era de prevăzut ca aceşti intruşi din Dispersie să 
deturneze transportorul pentru a ne duce la dumneata, cu 
scopul de a culege toate piesele proiectului ghola. 

Teg rămase mut de uimire. Ce risc! 

— Ştiam că ne vei salva, urmă Taraza. lar Burzmali era 
pregătit pentru cazul în care n-ai fi putut s-o faci. 

— Nava asta a Ghildei, pe care-aţi cruţat-o, va cere întăriri 
şi va lansa un atac asupra... 

— Nu se vor atinge de Gammu, spuse Iaraza. Pe Gammu 
se află prea multe forţe diverse aparţinând Dispersiei. Nu 
vor îndrăzni să-şi facă atâţia duşmani. 

— Aş vrea să fiu şi eu la fel de sigur de asta pe cât păreţi 
dumneavoastră. 

— Poţi să fii, Miles. Dar mai avem şi alte motive pentru a 
nu distruge transportorul ăsta. Ix şi Ghilda au fost surprinse 
în flagrant delict de încălcare a neutralității. Treaba asta 
este dăunătoare pentru afaceri şi, în momentul de faţă, au 
nevoie de toate afacerile pe care le-ar putea contracta. 

— Dacă nu cumva au în perspectivă clienţi mai buni, care 
le oferă profituri mai mari! 


— Ahhh, Miles! Făcu Taraza, apoi continuă pe un ton 
meditativ: Ceea ce încercăm de fapt să facem noi, Bene 
Gesseritul din ultimul timp, este să lăsăm lucrurile să se 
liniştească, să se echilibreze. Ştii asta. 

Teg cunoştea acest adevăr, dar fu frapat de expresia „din 
ultimul timp”. Cuvintele i se păreau ca un fel de preludiu al 
morţii. Dar, fără a-i da timp să cugete mai profund, Taraza 
continuă: 

— Dorim să rezolvăm conflictele cele mai pătimaşe în afara 
câmpului de bătălie. Trebuie să recunosc că datorită 
Tiranului am ajuns la această atitudine. Îmi închipui că nici 
nu ţi-a trecut prin cap să te consideri un produs al 
condiţionării Tiranului, Miles, dar te asigur că eşti. 

Teg îi acceptă spusele fără nici un comentariu. Era un 
factor primordial în expansiunea societăţii umane. Nici un 
mentat nu putea ignora această dată. 

— Tocmai această calitate ne-a atras către dumneata în 
primul rând, Miles, spuse Taraza. Poţi să fii afurisit de 
frustrant câteodată, dar n-am vrea să fii altfel. 

După amănunte subtile din glasul şi din comportamentul 
ei, Teg îşi dădu seama că Taraza nu vorbea doar pentru el, 
ci şi pentru urechile celor din anturajul ei. 

— Ai idee, Miles, cât de înnebunitor este pentru cineva să 
te audă susţinând, cu aceeaşi forţă, două puncte de vedere 
opuse? Dar această putere de simpatie pe care o posezi 
este o armă redutabilă. Cât de îngroziţi au fost unii dintre 
duşmănii dumitale văzându-te înfruntându-i acolo unde n-ar 
fi bănuit niciodată că poţi să apari! 

Teg îşi îngădui să schiţeze un zâmbet. Aruncă o privire 
piezişă către femeile aşezate de partea cealaltă a 
intervalului. Pentru ce voia Taraza ca ele să audă aceste 
cuvinte? Darwi Odrade părea să moţăie, cu capul lăsat pe 
spate, cu ochii închişi. Unele dintre celelalte discutau între 
ele cu voce scăzută. Dar asta nu însemna nimic. Chiar şi 
acolitele Bene Gesserit erau capabile să urmărească mai 


multe şiruri de idei în acelaşi timp. Îşi întoarse atenţia la 
Taraza. 

— Ai realmente darul de a simţi unele lucruri aşa cum le 
simt inamicii dumitale, continuă Maica Superioară. Asta am 
vrut să spun. Şi, bineînţeles, când le afli într-o asemenea 
stare de spirit nu mai cunoşti inamic. 

— Ba da! 

— Nu-mi răstălmăci cuvintele, Miles. Nu ne-am îndoit 
niciodată de loialitatea dumitale. Dar este straniu cum ne 
faci să vedem lucruri pe care, altfel, n-am avea nici un 
mijloc să le vedem. Există momente când ne serveşti drept 
ochi. 

Darwi Odrade, observă eg, ridicase pleoapele şi se uita la 
el. Era o femeie superbă. Cu ceva tulburător în înfăţişare. 
Ca şi Lucilla, îi amintea de cineva din trecutul său. Înainte 
de a putea explora mai adânc acest gând, Taraza îl întrebă: 

— Posedă şi ghola-ul această capacitate de a-şi păstra 
echilibrul între două forţe opuse? 

— Ar putea deveni mentat, răspunse Teg. 

— A fermentat într-una dintre încarnările lui, Miles. 

— Chiar doriţi să fie redeşteptat la o vârstă atA. De 
fragedă? 

— Trebuie, Miles. E o chestiune de viaţă sau de moarte. 

Punctul slab al CHOAM-ului? Foarte simplu: ignoră faptul 
că puteri comerciale mai vaste aşteaptă pe marginea 
activităţilor sale, puteri care ar putea să-l înghită aşa cum 
un limorc înghite lăturile. Aceasta este adevărata 
ameninţare a Dispersiei. Pentru CHOAM, ca şi pentru noi 
toate. 

Stenogramele Consiliului Bene Gesserit. 

Cod Arhive SXX90CH. 

ODRADE nu urmărea decât cu o parte a atenţiei 
conversaţia dintre 'Teg şi Taraza. Naveta era mică şi cabina 
pentru pasageri, strâmtă. Era sigură că aveau să folosească 
perturbațiile atmosferice pentru a-şi amortiza coborârea şi 
se pregătea de inevitabilele zdruncinături. La aparatele de 


acest tip, piloţii nu recurgeau la suspensii decât în caz de 
urgenţă. Făceau economie de energie. 

Încercă să folosească aceste clipe, aşa cum o făcuse ori de 
câte ori avusese prilejul până acum, pentru a-şi aduna 
gândurile în vederea sarcinilor care o aşteptau. Timpul 
presa. lar ea era supusă unui calendar aparte. Înainte de a 
părăsi Planeta Canonicatului, se uitase îndelung la un 
calendar, fascinată, cum i se întâmpla deseori, de 
persistenţa timpului şi a limbajului său: secunde, minute, 
ore, zile, săptămâni, ani... Ani standard, mai exact. 
Persistenţă nu era tocmai cuvântul potrivit pentru acest 
fenomen. Mai degrabă... Inviolabilitate. Tradiţie. Tradiţia 
care nu trebuia tulburată. Zăbovi asupra acestei idei. 
Străvechiul curs al timpului, impus unor planete care nu 
mai băteau minutele după orologiul uman primordial. O 
săptămână avea şapte zile. Şapte! Cât de puternic rămânea 
acest număr! Mistic. Era păstrat cu sfinţenie în Biblia 
Catolică Portocalie. Dumnezeu a creat o lume în şase zile 
„iar în ziua a şaptea s-a odihnit”. 

Bine a făcut! Îşi spuse Odrade. Cu toţii ar trebui să ne 
odihnim după o trudă grea. 

Întoarse uşor capul pentru a-l privi pe Teg, de cealaltă 
parte a intervalului. Cu siguranţă că nici nu-şi închipuia cât 
de multe amintiri avea ea despre el. Putea să desluşească 
felul în care anii transformaseră chipul lui dârz. Contactul 
cu ghola-ul îi drenase energiile. Copilul acela din Citadela 
de pe Gammu trebuie că era un burete care absorbea totul 
în preajma lui. 

Miles Teg, ştii oare în ce fel te folosim? Gândi. 

Era un gând care o slăbea, dar îl lăsă să poposească în 
conştiinţa ei, aproape ca pe-o sfidare. Ce uşor i-ar fi fost să-l 
iubească pe acest nobil bătrân! Nu ca pe-un partener, 
fireşte. Dar... Să-l iubească, totuşi. Simţea legătura care o 
atrăgea spre el. O recunoştea graţie fineţei talentelor ei 
Bene Gesserit. Dragostea, damnabila dragoste, dragostea 
care însemna slăbiciune. 


Odrade simţise această forţă de atracţie cu primul 
partener pe care fusese trimisă să-l seducă. O senzaţie 
curioasă. Anii de condiţionare Bene Gesserit o învăţaseră să 
se ferească de ea. Niciuna dintre instructoarele ei nu-i 
permisese luxul unui asemenea abandon. Cu timpul, 
înţelesese motivele tuturor acelor precauţii. Apoi se 
pomenise, deodată, trimisă în misiune de Maestrele 
Geneticiene, cu ordinul de a se apropia tocmai în acel chip 
de un anumit individ, de a se lăsa penetrată. Toate datele 
clinice erau prezente în spiritul ei conştient şi putuse să 
citească excitaţia sexuală a partenerului în acelaşi timp în 
care şi-o îngăduia ei înseşi. În definitiv, fusese pregătită cu 
minuţiozitate pentru acest rol, de bărbaţi pe care Maestrele 
Geneticiene îi alegeau şi-i condiţionau la superlativ tocmai 
în acest scop. 

Odrade oftă şi-şi luă privirea de la Teg, închizând ochii şi 
lăsându-se în voia amintirii. Bărbaţii folosiţi în şedinţele de 
antrenament nu-şi lăsau niciodată emoţiile să oglindească 
vreun abandon creator de legături. Era o lacună necesară 
în educaţia sexuală. 

Acea primă misiune de seducţie care i se încredinţase... 
Nu fusese deloc pregătită pentru extazul năucitor al unui 
orgasm simultan, o reciprocitate şi o împărtăşire la fel de 
vechi ca şi specia umană - mai vechi! Şi cu puteri capabile 
să anihileze raţiunea. Acea expresie de pe chipul 
partenerului ei, dulceaţa sărutului său, totala abandonare a 
tuturor barierelor lui protectoare! Nici un Antrenor nu 
procedase vreodată astfel. Cu disperare, se agăţase de 
lecţiile Bene Gesserit. Prin mijlocirea lor, văzuse esenţa 
acelui bărbat pe faţa lui, simţise acea esenţă în propriile ei 
fibre intime. Pentru o clipă doar, îşi îngăduise şi ea o reacţie 
egală şi trăise experienţa unei culmi a extazului despre care 
niciuna dintre instructoarele ei nu-i dăduse vreodată de 
bănuit că ar putea fi atinsă. În clipa aceea înţelesese ce se 
întâmplase cu Doamna Jessica şi cu celelalte „eşecuri” ale 
Bene Gesseritului. 


Simţământul acela se numea dragoste! 

Puterea pe care o avea acel simţământ o înspăimântase 
(cum, de altfel, prevăzuseră Maestrele Geneticiene) şi o 
făcuse să se retragă degrabă în meticuloasa condiţionare 
Bene Gesserit, afişând o mască a plăcerii în locul scurtei 
expresii fireşti care-i luminase chipul, folosind mângâieri 
calculate acolo unde mângăâieri spontane ar fi fost mai 
uşoare (dar mai puţin eficiente). 

Bărbatul reacţionase, conform aşteptărilor, prosteşte. lar 
ei îi fusese de ajutor să-l considere prost. 

A doua seducţie se dovedise mai puţin dificilă. Pentru cel 
de-al doilea bărbat, ca şi pentru următorii cu care fusese 
trimisă să procreeze, reperele memoriale erau diferite. 
Trebuia să depună eforturi ca să-şi reamintească feţele lor. 
Nu însă şi pentru cel dintâi. Acestuia putea să-i evoce cu 
uşurinţă trăsăturile şi o făcea uneori, cu un fel de uimire 
bătătorită. Câteodată, chipul lui se ivea de la sine în cugetul 
ei, fără ca ea să-şi dea seama care era cauza. 

Aceasta era puterea periculoasă a dragostei! 

Şi câte necazuri pricinuise această putere ocultă Bene 
Gesseritului de-a lungul mileniilor. Doamna Jessica şi 
dragostea ei pentru Ducele Leto nu reprezentau decât un 
exemplu printre nenumărate altele. Dragostea întuneca 
raţiunea. Le deturna pe Surori de la îndatoririle lor. 
Dragostea nu putea fi tolerată, decât atunci când nu cauza 
nici o discontinuitate brutală şi evidentă sau când servea 
scopurilor mai vaste ale Comunităţii Surorilor. Altminteri, 
trebuia evitată. 

Rămânea, totuşi, în permanenţă, obiectul unei vigilenţe 
anxioase. 

Odrade redeschise ochii şi-i îndreptă din nou spre Leg şi 
Taraza. Maica Superioară abordase un subiect nou. Cât de 
agasantă putea să fie vocea ei câteodată! Odrade cobori 
pleoapele şi ascultă conversaţia, rămânând legată de cele 
două voci printr-un fir pe care percepţia ei nu putea să-l 
evite. 


— Foarte puţini oameni înţeleg în ce măsură 
infrastructura unei civilizaţii este o infrastructură de 
dependenţă, spunea Taraza. Noi am studiat în amănunţime 
problema. 

Dragostea este o infrastructură de dependenţă, gândi 
Odrade. 

Pentru ce evoca Taraza acest subiect în momentul ăsta? 
Maica Superioară nu acţiona aproape niciodată fără să aibă 
motive profunde. 

— Infrastructura de dependenţă este un termen care 
înglobează tot ce e necesar unei populaţii umane pentru 
supraviețuirea sau expansiunea ei, reluă Taraza. 

— Melanjul? Întrebă Teg. 

— De bună seamă; dar mai toţi oamenii se uită la 
mirodenie şi-şi spun: „Ce noroc c-o avem şi că ne permite să 
trăim vreme mult mai îndelungată decât, odinioară, 
strămoşii noştri!” 

— Cu condiţia să şi-o poată permite, replică Teg şi Odrade 
remarcă în vocea lui o notă uşor incisivă. 

— Atâta timp cât întreaga piaţă nu este monopolul unei 
singure puteri, răspunse Taraza, majoritatea oamenilor şi-o 
poate permite. 

— Am învăţat economie stând pe genunchii mamei mele, 
spuse 'Teg. Hrana, apa, aerul respirabil, un spaţiu vital 
necontaminat de substanţe toxice... Există numeroase feluri 
de monede de schimb, a căror valoare variază în funcţie de 
tipul de dependenţă. 

Ascultându-i, Odrade aproape că dădu din cap în semn de 
încuviinţare. Împărtăşea pe deplin reacţia lui Teg. Nu mai 
bate la porţi deschise, Taraza! Treci la fondul problemei. 

— Aş vrea să-ţi aminteşti clar învăţăturile mamei dumitale, 
zise Taraza. Cât de blândă devenise vocea ei dintr-o dată! 
Schimbă însă la fel de brusc tonul, rostind tăios: 
Despotismul hidraulic! 

Excelează în asemenea schimbări de accent, gândi 
Odrade. Memoria ei proiectă datele ca un robinet deschis 


brusc la maximum. Despotismul hidraulic. Monopolul unei 
surse esenţiale de energie, ca apa, electricitatea, 
hidrocarburile, medicamentele, melanjul... Supune-te celor 
ce deţin sursa sau mori! 

— Şi mai există un concept interesant, continuă Iaraza, 
despre care sunt sigură că ţi-a vorbit mama dumitale. Cel al 
buşteanului hotărâtor. 

Odrade deveni deodată foarte curioasă. Taraza urmărea 
ceva important cu această discuţie. Noţiunea de buştean 
hotărâtor data din epoca îndepărtată dinaintea inventării 
suspensiilor, când tăietorii de lemne transportau buştenii 
doborâţi lăsându-i să plutească, pe un curs de apă, până la 
fabricile de cherestea. Uneori, buştenii se blocau la câte-o 
meandră şi trebuia să se facă apel la un specialist capabil să 
descopere unicul buştean - buşteanul hotărâtor - ce trebuia 
îndepărtat pentru a elibera blocajul. Odrade ştia că Teg 
avea doar o imagine abstractă a termenului, dar Iaraza şi 
ea putea evoca mărturiile vizuale existente în Celelalte 
Memorii, pentru a asista, în imaginaţie, la explozia de 
trunchiuri rupte şi jerbe de apă din clipa în care blocajul 
era spart. 

— Tiranul a fost un buştean hotărâtor, zise Taraza. A creat 
un blocaj, apoi l-a eliberat. 

Naveta începu să trepideze puternic, la primul contact cu 
atmosfera Gammu-ului. Odrade simţi centura de siguranţă 
întinzându-se timp de câteva secunde, apoi aparatul se 
stabiliză. Taraza, care îşi întrerupsese şirul vorbelor în 
acest interval, reluă: 

— Dincolo de aşa-zisele dependențe naturale, există unele 
religii care au fost create prin mijloace psihologice. Chiar şi 
necesităţile fizice pot avea câteodată o asemenea 
componentă ocultă. 

— O realitate pe care Missionaria Protectiva o cunoaşte la 
perfecţie, spuse Teg. 

Din nou, Odrade percepu în vocea lui acea notă a unui 
resentiment profund. Cu siguranţă că o auzise şi Iaraza. Ce 


avea de gând? Risca să-l submineze pe Teg! 

— Ahhh, da! Făcu Maica Superioară. Preţioasa noastră 
Missionaria Protectiva. Oamenii au atâta nevoie ca 
structura credinţei lor personale să reprezinte „adevărata 
credinţă”. Dacă vreun lucru îşi face plăcere sau îţi dă 
sentimentul securităţii şi dacă, pe deasupra, mai este şi 
inclus în sistemul tău de credinţă, ce dependenţă puternică 
e astfel creată! 

Taraza se întrerupse în timp ce naveta era din nou 
scuturată de o turbulenţă atmosferică. 

— Aş prefera să folosească suspensiile! Se plânse ea. 

— Face economie de energie, zise Teg. Mai puţină 
dependenţă. 

Taraza râse. 

— Ai dreptate, Miles. Cunogşti bine lecţia. Recunosc în ea 
talentul mamei dumitale. Vâna-i întotdeauna a mamei când 
copilul apucă într-o direcţie periculoasă. 

— Mă consideraţi copil? 

— 'Te consider drept cineva care tocmai a avut prima 
confruntare directă cu maşinaţiile aşa-ziselor Onorate 
Matres. 

Vasăzică asta era! Gândi Odrade. Şi, cu un şoc, îşi dădu 
seama că Iaraza nu-l viza doar pe Leg cu vorbele ei. 

Şi mie-mi vorbeşte! 

— Aceste Onorate Matres, cum le place să se 
autointituleze, urmă Taraza, au aliat extazul sexual cu 
adoraţia religioasă. Mă îndoiesc că sunt conştiente de 
pericolele iniţiativei lor. 

Odrade deschise ochii şi-i aţinti asupra Maicii Superioare. 
Expresia lui Taraza era impenetrabilă, dar privirea ei, care-l 
fixa cu intensitate pe leg, ardea de necesitatea de a-l face 
pe Bashar să înţeleagă. 

— Da, pericolele, repetă ea. Masa omenirii posedă o 
identitate unitară de netăgăduit. Ea poate constitui o 
entitate, poate să se comporte ca un organism unic. 

— Asta pretindea Tiranul, obiectă Teg. 


— Asta a demonstrat Tiranul! Ela manipulat după bunul 
său plac sufletul colectiv. Există momente, Miles, când 
comuniunea cu sufletul este o chestiune de supravieţuire. 
Sufletele, poate ştii asta, caută întotdeauna supape de 
siguranţă. 

— Comuniunea sufletească n-a devenit ceva demodat în 
epoca noastră? 

Lui Odrade nu-i plăcu tonul de zeflemea din vocea lui Teg. 
Observă că faptul o irită şi pe ITaraza. 

— Crezi că vorbesc despre modă în materie de religie? 
Întrebă Maica Superioară cu o asprime neobişnuită în 
glasul ei subţire. Ştim amândoi că religiile pot fi create! 
Vorbesc despre aceste Onorate Matres care maimuţăresc 
unele dintre manierele noastre, dar nu au nici o fărâmă din 
conştiinţa noastră profundă. Cutează să se plaseze pe ele 
însele în centrul unui cult! 

— Ceea ce Bene Gesseritul are grijă să evite întotdeauna, 
rosti Teg. Mama spunea că adoratorul şi cel adorat sunt 
uniţi prin credinţă. 

— Şi pot fi dezbinaţi! 

Odrade observă că Basharul trece brusc pe modul 
mentatic. Ochii săi păreau să privească în gol, trăsăturile 
feţei i se destinseseră. Iar ea începu să înţeleagă, în parte, 
unde voia să ajungă Taraza. 

Mentatul călăreşte ca romanii, cu un picior pe fiecare 
bidiviu. Picioarele sale se sprijină pe realităţi diferite în timp 
ce căutarea configurației îl poartă în galop. Trebuie să 
ajungă la un obiectiv unic, călărind realităţi diferite. 

Cu voce de mentat, monotonă şi distantă, leg spuse: 

— Orice forţe dezbinate ajung să se bată pentru 
supremație. 

Taraza scoase un suspin de mulţumire, aproape senzual în 
spontaneitatea sa eliberatoare. 

— Infrastructura de dependenţă, rosti ea. Aceste femei din 
Dispersie controlează forţe dezbinate, care rivalizează 
pentru a obţine supremaţia. Ofiţerul acela de pe nava 


Ghildei, când vorbea despre Onoratele sale Matres, vorbea, 
deopotrivă, cu venerație şi ură. Sunt sigură că ai auzit asta 
în vocea lui, Miles. Ştiu cât de mult te-a învăţat mama 
dumitale. 

— Am auzit, Din nou, Teg era atent la fiecare cuvânt al 
Maicii Superioare, ca şi Odrade. 

— Dependențele, reluă 'Taraza. Cât de simple pot fi şi, în 
acelaşi timp, cât de complexe. De pildă, caria dentară. 

— Caria dentară? 

Teg fusese smuls brusc de pe făgaşul mentatic al 
reflecţiilor sale şi Odrade, observându-l, înţelese că era 
exact reacţia pe care voise s-o obţină Taraza. Maica 
Superioară cânta la Basharul ei Mentat cu măiestria unui 
virtuoz. 

Şi vrea ca eu să observ asta şi să învăţ, îşi spuse ea. 

— Caria dentară, repetă Taraza. Un simplu implant la 
naştere apără de această năpastă cea mai pare parte a 
omenirii. Cu toate astea, trebuie să ne spălăm pe dinţi şi să 
ne îngrijim dantura în fel şi chip. Considerăm acest lucru 
atât de normal, încât nici nu ne mai gândim la el. Şi 
considerăm că obiectele de care ne servim pentru asta fac 
parte integrantă din mediul în care trăim, Dar între aceste 
obiecte, produsele pe care le conţin, instructorii de higienă 
dentară şi medicii Suk există o sumedenie de relaţii strânse. 

— Un mentat n-are nevoie să i se explice ce este 
interdependenţa, zise Teg. 

Curiozitatea era încă prezentă în vocea lui, dar cu aceeaşi 
notă distinctă de resentiment. 

— De acord, spuse Taraza. Este esenţa însăşi a procesului 
de gândire al unui mentat. 

— Atunci de ce insistaţi atât? 

— Eşti mentat. Examinează ceea ce ştii în clipa de faţă 
despre aceste Onorate Matres şi răspunde-mi. Care e 
slăbiciunea lor? 

Teg răspunse fără şovăială. 


— Nu pot supravieţui decât sporind încontinuu 
dependenţa celor ce le susţin. E fundătura în care ajunge 
orice drogat. 

— Exact. Şi pericolul? 

— Ar putea duce la pierzanie, după ele, o mare parte a 
omenirii. 

— Asta a fost problema Tiranului, Miles. Sunt sigură că era 
conştient de ea. lar acum ascultă-mă cu atenţie. Şi tu, Dar, 
adăugă Taraza schimbând o privire cu Odrade, pe deasupra 
intervalului dintre scaune. Ascultaţi amândoi. Bene 
Gesseritul este pe cale să dea drumul unor puternice... 
Elemente în curentul uman. S-ar putea ca ele să provoace 
un blocaj. În mod cert, vor cauza pagube. Iar noi... 

Încă o dată, naveta pătrunse într-o zonă cu perturbații 
intense şi orice conversaţie fu imposibilă în timp ce se 
încleştau de scaune, ascultând scrâşnetele şi pârâiturile 
cabinei în jurul lor. Când zdruncinăturile încetară, Taraza 
ridică glasul: 

— Dacă scăpăm cu viaţă din maşinăria asta afurisită şi 
ajungem pe Gammu, va trebui să discuţii între patru ochi cu 
Dar, Miles. Ai citit Manifestul Atreides. Îţi va spune ea 
despre ce-i vorba, ca să te pregătească. Asta-i tot. 

Teg o privi pe Odrade. Din nou, chipul ei îi puse la 
încercare memoria. Da, semăna izbitor cu Lucilla, dar mai 
era şi altceva. Deocamdată, însă, lăsă acest gând deoparte. 
Manifestul Atreides? Îl citise fiindcă i-o ceruse Taraza atunci 
când i-l transmisese. Să mă pregătească? Pentru ce? 

Odrade îi văzu privirea întrebătoare. Ea însă înţelegea 
acum ce voia Maica Superioară. Ordinele ei căpătau o 
semnificaţie nouă, întocmai ca şi anumite pasaje din 
Manifest. 

„După cum universul se creează cu participarea 
conştiinţei, tot aşa fiinţa umană preştientă poartă această 
facultate creatoare până la extrema ei limită. Aceasta a fost 
puterea profund neînţeleasă a bastardului Atreides, putere 
pe care a transmis-o fiului său, Tiranul.” 


Odrade cunoştea aceste cuvinte atât de bine cât le putea 
cunoaşte un autor, dar ele îi reveneau acum în minte ca şi 
când le-ar fi întâlnit pentru prima oară. 

Fire-ai afurisită, Tar! Gândi ea. Şi dacă te înşeli? 

La nivel cuantic, universul nostru poate fi considerat ca un 
loc nedeterminat, previzibil în mod statistic doar dacă se 
recurge la numere foarte mari. Între acest univers şi un 
altul, relativ previzibil, unde trecerea unei singure planete 
poate fi anticipată cu aproximaţie de o picosecundă, alte 
forţe intră în joc. Pentru universul intermediar în care se 
situează viaţa noastră de zi cu zi, „ceea ce credem” este o 
forţă predominantă. Credinţele noastre comandă 
desfăşurarea evenimentelor cotidiene. Dacă suntem destui 
care să credem în el, putem cauza existenţa unui lucru nou. 
Sistemele de credinţă creează filtre prin care haosul se 
preschimbăm ordine. 

Analiza Tiranului. 

Dosarul Taraza, Arhivele B. G. 

GÂNDURILE LUI TEG erau în efervescenţă la întoarcerea 
pe Gammu. Basharul cobori din navetă pe marginea 
înnegrită a platformei de aterizare a Citadelei şi privi în 
jurul lui ca şi când ar fi făcut-o pentru prima oară. Era 
aproape amiază. Trecuse atât de puţin timp, dar atât de 
multe se schimbaseră! 

Până unde era în stare să meargă Bene Gesseritul pentru 
a inocula o lecţie esenţială? Taraza îi dislocase procesele 
mentatice familiare. Avea impresia că incidentul de pe nava 
Ghildei fusese pus la cale doar pentru el. Pentru a fi abătut 
de la un făgaş previzibil. Cât de straniu i se părea Gammu- 
ul în timp ce traversa platforma păzită, în direcţia galeriilor 
de intrare. 

Teg avusese ocazia să vadă multe planete, să le înveţe 
cutumele şi modul în care-şi impregnau locuitorii. Unele se 
bucurau de un soare mare şi galben, aflat în apropiere şi 
radiind o căldură binefăcătoare pentru dezvoltarea şi 
evoluţia oricărei forme de viaţă. Altele nu aveau decât aştri 


plăpânzi, pâlpâind în depărtarea unui cer negru şi a căror 
lumină anemică nu atingea aproape nimic. Între aceste 
două extreme şi chiar în afara lor, existau nenumărate 
variaţii. Gammu era o varietate galbenă-verde, cu o zi de 
31,27 ore standard şi o orbită de 2,6 a.s. Era o planetă pe 
care 'leg crezuse că o cunoaşte perfect. 

Când Harkonnenii se văzuseră siliţi s-o abandoneze, 
colonişti din ramura daniană, care nu apucaseră să ia calea 
Dispersiei, veniseră să o ocupe, numind-o Gammu, aşa cum 
o botezase Halleck cu ocazia marii remanieri cartografice. 
Pe vremea aceea, coloniştii se numeau caladanieni, dar 
mileniile au câteodată tendinţa de a scurta denumirile. 

Teg se opri la intrarea rampei ce ducea spre etajele 
inferioare ale Citadelei. Taraza şi însoţitoarele ei 
rămăseseră mult în urmă. Observă că Maica Superioară îi 
vorbea cu un aer preocupat lui Odrade. 

Manifestul Atreides, gândi el. 

Chiar şi pe Gammu, puţini oameni recunoşteau că se 
trăgeau din Harkonneni sau din Atreizi, deşi genotipurile 
erau vizibile pretutindeni, îndeosebi cel dominant, al 
Atreizilor: nasul lung şi ascuţit, fruntea înaltă şi gura 
senzuală. Deseori, caracteristicile erau răzleţite - gura la 
unul, ochii pătrunzători la altul... cu nenumărate 
amestecuri. Dar se întâmpla şi ca o singură persoană să 
reunească toate aceste trăsături. Îi desluşeai, atunci, 
mândria acelei cunoaşteri lăuntrice: „Sunt unul din ei!” 

Cei născuţi pe Gammu recunoşteau în ea o superioritate în 
faţa căreia se înclinau, deşi puţini dintre ei îi dădeau nume. 

Pe treapta imediat următoare se situa moştenirea 
Harkonnen - linii genetice avându-şi obârşia în timpurile de 
mult apuse ale grecilor, ale afganilor şi ale mamelucilor, 
umbre ale unei istorii antice pe care doar specialiştii sau 
persoanele instruite de Bene Gesserit mai puteau încă să o 
evoce. 

Taraza şi suita ei îl ajunseră din urmă. O auzi pe Maica 
Superioară spunându-i lui Odrade: „Să nu-i ascunzi nimic 


lui Miles”. 

Cu atât mai bine, să-mi spună tot, gândi el, trecând printre 
santinele şi luând-o înainte pe lungul culoar de sub 
cazemate, care ducea în interiorul Citadelei. 

Afurisitul ăsta de Bene Gesserit! Ce pune, de fapt, la cale, 
aici, pe Gammu? 

Semne ale Bene Gesseritului puteau fi observate pe tot 
cuprinsul planetei - produsele selecţiilor menite să fixeze 
anumite trăsături. De pildă, ici şi colo, un accent vădit pe 
ochii seducători ai femeilor... 

Răspunse automat la salutul unei comandante din gardă, 
fără a întoarce capul. Ochi seducători, da. Remarcase asta 
încă de la sosirea lui în Citadela ghola-ului şi, mai ales, în 
cursul primului tur de inspecţie a planetei. Pe de altă parte, 
avusese de multe ori prilejul să-şi recunoască propriul chip 
în trăsăturile altora şi-şi amintise ce-i spusese adesea 
Patrin: „Aveţi ceva din înfăţişarea celor de pe Gammu, 
Bashare”. 

Ochi seducători! Ca ai comandantei care îl salutase mai 
înainte. Ca ochii lui Lucilla şi ai lui Odrade. Puţini oameni îşi 
dădeau seama de importanţa ochilor când era vorba de 
seducţie. Aveai nevoie de o educaţie Bene Gesserit pentru a 
înţelege acest lucru. Sânii mari la o femeie şi şoldurile 
înguste (reliefând muşchii puternici ai feselor) la un bărbat 
- acestea erau în mod natural importante în legăturile 
sexuale. Dar fără ochi, restul nu însemna nimic. Ochii erau 
esenţiali. Teg învățase că în anumiţi ochi te puteai îneca. Te 
puteai scufunda pur şi simplu în ei, fără a-ţi da seama ce ţi 
se întâmplă, ce ţi se face, până ce penisul era prins în vagin. 

Remarcase ochii lui Lucilla de cum sosise pe Gammu şi 
avusese grijă să se ferească. Nu încăpea nici o îndoială 
asupra modului în care Comunitatea Surorilor folosea 
talentele ei! 

O şi văzu, în clipa aceea. Aştepta în dreptul blocului 
central de control şi decontaminare. Cu o mişcare infimă a 
mâinii, Lucilla îi semnaliză că totul era în regulă cu ghola-ul. 


Teg se destinse şi urmări cu interes felul în care ea şi 
Odrade se măsurau din priviri. Cele două femei aveau 
trăsături uimitor de asemănătoare, în pofida diferenţei de 
vârstă. Corpurile, în schimb, se deosebeau, Lucilla având 
forme mai pâine decât mlădioasa Odrade. 

Comandanta cu ochi seducători se apropie de Teg şi se 
aplecă la urechea lui. 

— Schwangyu a aflat adineaori pe cine-aţi adus cu 
dumneavoastră, murmură ea, arătând cu capul către 
Taraza. Ah, a şi venit! 

Schwangyu descinse dintr-un liftub şi, aruncându-i o 
singură privire mânioasă lui Teg, se îndreptă spre Taraza. 

Taraza a vrut s-o ia prin surprindere, gândi el. Şi ştim cu 
toţii de ce. 

— Nu pari prea încântată să mă vezi aici, spuse Taraza, 
adresându-se lui Schwangyu. 

— Sunt doar surprinsă, Maică Superioară. N-am ştiut 
NIMIC. 

Încă o dată, îl fulgeră pe Teg cu o privire veninoasă. 

Odrade şi Lucilla îşi întrerupseră în sfârşit examinarea 
reciprocă. 

— Auzisem de asemănarea asta, fireşte, spuse Odrade, dar 
e de-a dreptul stupefiant să-ţi vezi chipul astfel oglindit în 
cel al unei alte persoane. 

— Te-am prevenit, zise Taraza. 

— Ce porunceşti, Maică Superioară? Întrebă Schwangyu. 

Îi era imposibil să se intereseze mai direct de scopul vizitei 
lui Taraza. 

— Aş vrea să discut puţin în particular cu Lucilla, răspunse 
Taraza. 

— O să ordon să vi se pregătească un apartament. 

— Nu-i nevoie. Nu rămân. Miles mi-a şi pregătit 
transportul. Datoria îmi cere să fiu prezentă la Casa 
Canonicatului. Lucilla şi cu mine o să discutăm în curte. Ah, 
da! (Iaraza duse un deget în dreptul obrazului.) Şi aş vrea 


să pot observa câteva minute ghola-ul, fără să fiu văzută. 
Sunt sigură că Lucilla va putea aranja asta. 

— Se descurcă de minune cu antrenamentele intensive, 
spuse Lucilla în timp ce se îndreptau amândouă către un 
liftub. 

Teg îşi întoarse privirea spre Odrade, nu fără a observa în 
treacăt intensitatea furiei ce se citea pe chipul lui 
Schwangyu şi pe care bătrână Cucernică Maică nici nu 
încerca s-o ascundă. 

Lucilla era sora sau fiica lui Odrade? Se întrebă el. Apoi îi 
dădu brusc în gând că această asemănare servea cu 
siguranţă unor scopuri ale Bene Gesseritului. De bună 
seamă! Lucilla era o Impregnatoare! 

Schwangyu reuşi să-şi domine mânia. Se întoarse, cu 
vădită curiozitate, către Odrade. 

— Tocmai mă pregăteam să iau masa. Soră, spuse ea. Vrei 
să-mi ţii tovărăşie? 

— Am ceva de vorbit între patru ochi cu Basharul, 
răspunse Odrade. Dacă n-ai nimic împotrivă, am putea 
rămâne să discutăm chiar aici? Ghola-ul nu trebuie să mă 
vadă. 

Schwangyu se încruntă, fără a încerca să-şi ascundă 
animozitatea faţă de Odrade. În Canonicat se ştia de partea 
cui era fiecare! Dar nimeni - nimeni! 

— N-avea s-o îndepărteze din acest post de observaţie şi 
de comandă. Opoziția avea drepturile ei! 

Ce gândea Schwangyu era clar chiar şi pentru Teg. 
Remarcă poziţia ţeapănă a spatelui ei, când îi părăsi. 

— E rău când o Soră ajunge să duşmănească altă Soră, 
spuse Odrade. 

Printr-un semnal de mână, Teg îi ordonă comandantei din 
gardă să se retragă. Odrade spusese între patru ochi şi aşa 
avea să fie. Se întoarse spre ea. 

— E unul dintre sectoarele aflate sub controlul meu. 
Putem vorbi fără teama de a fi interceptaţi. 

— Asta mi-am zis şi eu, spuse Odrade. 


— Există o cameră de serviciu, acolo, propuse Teg arătând 
spre stânga. Cu ceva mobilier, inclusiv caniscaune, dacă 
preferi. 

— Am oroare să le simt dezmierdându-mă. N-am putea să 
vorbim aici? Întrebă ea şi, prinzându-l de braţ pe Teg, 
adăugă: Să facem câţiva paşi. Am înţepenit în naveta aia. 

— Ce anume trebuie să-mi explici? Întrebă el în timp ce se 
plimbau agale. 

— Amintirile mele nu mai sunt filtrate în mod selectiv, 
spuse ea. Le am pe absolut toate, dar numai cele dinspre 
partea femeiască, fireşte. 

— Şi? 

Teg îşi ţuguie buzele. Nu era începutul la care se 
aşteptase. Odrade i se păruse a fi mai degrabă genul care 
trece direct la subiect. 

— Taraza spune că ai citit Manifestul Atreides. Bun. Ştii că 
va stârni vâlvă în anumite cercuri. 

— Schwangyu a şi făcut din el obiectul unei diatribe: „Voi, 
Atreizii”. 

Odrade îl privi cu luare-aminte. Aşa cum relatau toate 
rapoartele, Teg rămânea o figură impozantă; dar ea o ştiuse 
fără a avea nevoie să citească rapoartele. 

— Dumneata şi cu mine suntem Atreides, rosti ea. 

Teg deveni deodată extrem de atent. 

— Mama dumitale ţi-a explicat totul în amănunţime, urmă 
Odrade, în prima vacanţă şcolară când te-ai întors pe 
Lernaeus. 

Teg se opri şi cobori ochii spre ea. Cum de cunoştea acest 
detaliu? După câte ştia el, până acum n-o întâlnise niciodată 
pe această Darwi Odrade. Persoana lui făcea obiectul unor 
discuţii speciale pe Planeta Canonicatului? Rămase tăcut, 
obligând-o să continue conversaţia. 

— Am să-ţi repet cuvânt cu cuvânt ce i-a spus, într-o zi, un 
bărbat, mamei mele naturale, zise Odrade. lată. Sunt 
amândoi în pat şi bărbatul e cel ce vorbeşte: „Am zămislit 
câţiva copii când am crezut că scăpasem pentru prima oară 


de servitutea impusă de Bene Gesserit. Îmi închipuiam că 
eram stăpân pe propria-mi persoană, liber să mă înrolez şi 
să lupt de partea cui credeam eu de cuviinţă”. 

Teg nu încercă să-şi ascundă surprinderea. Aceste cuvinte 
le pronunţase chiar el! Memoria sa de mentat îi spunea că 
Odrade le reprodusese cu aceeaşi fidelitate ca un aparat de 
înregistrare. Până şi intonaţia! 

— Mai vrei? Întrebă ea, văzând că el continua s-o 
privească. Foarte bine. Bărbatul spune: „Asta a fost înainte 
de-a fi trimis să urmez o formaţie de mentat, evident. Abia 
pe urmă mi s-au deschis ochii! Surorile nu mă pierduseră 
din vedere nici o singură clipă! N-am fost niciodată stăpân 
pe propria-mi persoană”. 

— Nici măcar când am pronunţat acele cuvinte, murmură 
Teg. 

— Aşa este. 

Odrade îl trase de braţ, obligându-l să reia plimbarea prin 
sală. 

— Toţi copiii pe care i-ai zămislit, reluă ea, aparţin Bene 
Gesseritului. Comunitatea nu-şi poate asuma riscul de a 
lăsa genotipul nostru să dispară în patrimoniul genetic 
comun. 

— Corpul meu ducă-se la Shaitan, puţin le pasă Surorilor, 
atâta vreme cât preţiosul genotip rămâne în paza lor. 

— În paza mea, spuse Odrade. Sunt una dintre fiicele 
dumitale. 

Din nou, leg o sili să se oprească. 

— Cred că ştii cine a fost mama mea, zise Odrade şi ridică 
mâna când el dădu să vorbească. Nu-i nevoie de nume. 

Teg îi studie trăsăturile. Da, acum recunoştea semnele. 
Fiica semăna într-adevăr cu mama. Dar ce era cu Lucilla? 

Ca şi când i-ar fi auzit întrebarea, Odrade spuse: 

— Lucilla provine dintr-o linie genetică paralelă. E 
remarcabil, nu-i aşa, ce se poate obţine prin selecţii 
migăloase? 


Teg îşi drese glasul. Nu simţea nici o legătură afectivă cu 
această fiică proaspăt dezvăluită. Vorbele ei însă, precum şi 
alte indicii subtile din modul în care se comporta, îi 
mobilizau întreaga atenţie. 

— Nu discutăm într-o doară, spuse el. Asta e tot ce trebuia 
să-mi dezvălui? Mi s-a părut că Maica Superioară a zis... 

— N-am terminat încă, îl întrerupse Odrade. Manifestul 
acela... Eu sunt autoarea lui. L-am redactat la ordinul lui 
Taraza şi conform instrucţiunilor ei precise. 

Teg privi de jur-împrejur ca şi când ar fi vrut să se asigure 
că nimeni nu trăgea cu urechea. Apoi vorbi cu voce joasă: 

— Tleilaxu sunt pe cale să-l difuzeze în lung şi-n lat! 

— După cum am nădăjduit. 

— Pentru ce-mi spui toate astea? Taraza a zis că trebuie să 
mă pregăteşti de... 

— Va veni un moment când va trebui să fii la curent cu 
planurile noastre. Taraza doreşte ca în acel moment să poţi 
lua propriile dumitale decizii, să devii cu adevărat stăpân pe 
propria dumitale persoană. 

În timp ce vorbea, Odrade observă în ochii lui sticlirea 
specifică trecerii pe modul mentatic. 

Teg inspiră adânc. Dependenţe şi buşteni hotărâtori! 
Simţul său de mentat intuia existenţa unei enorme 
configurații chiar la limita datelor acumulate. Nu 
considerase nici măcar pentru o singură clipă că revelaţiile 
lui Odrade erau motivate de vreo formă de devotament 
filial. Tot ce ţinea de educaţia Bene Gesserit vădea o esenţă 
fundamentalistă, dogmatică şi ritualistă, în pofida oricăror 
eforturi potrivnice ale Surorilor. Odrade, această fiică ivită 
din trecutul lui, era o Cucernică Maică desăvârşită, 
înzestrată cu puteri extraordinare de control al sistemelor 
nervos şi muscular... Plus toate amintirile dinspre partea 
femeiască! Făcea parte din elita Comunităţii Surorilor! Ştia 
să folosească tehnici ale violenţei pe care cei mai mulţi 
oameni nici măcar nu şi le imaginau. Şi totuşi, acea 


similitudine, acea esenţă, rămânea, iar un mentat nu putea 
să n-o observe. 

Ce vrea Odrade? 

Confirmarea paternităţii mele? Deţine deja toate dovezile 
de care ar putea să aibă nevoie. 

Observând-o cum aştepta răbdătoare ca gândurile lui să 
se limpezească, leg reflectă la ceea ce se spunea adesea şi 
pe bună dreptate, despre Cucernicele Maici: că nu mai 
aparţineau pe de-a-ntregul rasei umane. Existau, cumva, în 
afara curentului principal, poate mergând în paralel cu el, 
poate alăturându-i-se doar din când în când, pentru motive 
ştiute numai de ele, dar întotdeauna departe de oameni. Se 
ţineau la distanţă. Era una dintre caracteristicile definitorii 
ale Cucernicelor Maici, acea impresie că ar avea o 
dimensiune în plus, care le făcea să pară mai degrabă 
înrudite cu Tiranul de veacuri dispărut, decât cu stirpea 
umană din care proveneau. 

Manipularea. Asta era marca lor distinctivă. Manipulau 
totul şi pe toată lumea. 

— Trebuie să fiu ochii Bene Gesseritului, rosti el cu voce 
tare. Taraza vrea să iau o decizie umană în numele vostru. 

Vizibil încântată, Odrade îi strânse braţul. 

— Straşnic tată am! 

— Eşti sigură că ai un tată? Întrebă el, şi-i împărtăşi 
gândurile sale despre îndepărtarea Bene Gesseritului de 
omenire. 

— În afara omenirii, rosti ea. Ciudată idee. Atunci, 
Navigatorii Ghildei se situează şi ei, în afara umanităţii lor 
originare? 

Teg cugetă la acest aspect. Navigatorii Ghildei se 
deosebeau radical de forma umană tradiţională. Născuţi în 
spaţiu şi ducându-şi toată viaţa în cuve cu gaz de melanj, îşi 
modificau înfăţişarea iniţială, membrele şi unele organe 
interne alungindu-se şi schimbându-şi poziţia. Dar un 
Navigator trecut de pubertate şi încă netransferat în cuvă 
putea să se împerecheze cu femei normale. Faptul fusese 


demonstrat. Navigatorii Ghildei deveneau nonumani, dar 
nu în acelaşi mod ca Surorile Bene Gesserit. 

— Navigatorii se deosebesc de voi din punct de vedere 
mental, răspunse el. Ei gândesc omeneşte. Pilotarea unei 
nave prin spaţiu, chiar recurgând la preştiinţă pentru a afla 
calea cea bună, reprezintă un tip de comportament pe care 
un om poate să-l accepte. 

— Pe al nostru nu-l accepţi? 

— Atât cât pot. Dar am impresia că, începând de la un 
anumit stadiu al evoluţiei voastre, deviaţi complet de la tipul 
normal. Cred că faceţi un efort conştient pentru a vă da 
doar o aparenţă umană. Felul în care mă ţii de braţ în acest 
moment, de exemplu, ca şi când ai fi într-adevăr fiica mea. 

— Sunt fiica dumitale, dar mă surprinde că ai o părere 
atât de jalnică despre noi. 

— Dimpotrivă. Mă tem de voi şi vă respect. 

— 'Te temi de propria dumitale fiică? 

— De orice Cucernică Maică. 

— Crezi că exist doar pentru a manipula creaturi 
inferioare? 

— Cred că nu mai ai sentimente umane. Există un gol în 
tine, lipseşte ceva, ceva ce ai îndepărtat tu însăţi. Nu mai 
faci parte dintre noi. 

— Îţi mulţumesc, spuse Odrade. Taraza a avut grijă să mă 
prevină că nu vei şovăi să răspunzi cu sinceritate, dar ştiam 
asta şi singură. 

— Pentru ce anume m-ai pregătit? 

— Vei şti în momentul în care se va întâmpla. Asta e tot ce 
pot să spun... Tot ce am voie să spun. 

Altă manipulare! Gândi el. Afurisitele! 

Odrade tuşi uşor. Părea pe punctul de a mai spune ceva, 
dar rămase tăcută în timp ce continua să se plimbe de la un 
capăt la altul al sălii, la braţul lui Teg. 

Deşi ştia că trebuise să-i spună toate acele lucruri, 
cuvintele lui o duruseră. Ar fi vrut să-i explice că era una 
dintre cele care mai aveau încă sentimente umane, care se 


simțeau încă fiinţe umane, dar judecata lui cu privire la 
Comunitatea Surorilor rămânea îndreptăţită. 

Suntem învăţate să respingem dragostea. Ştim să o 
simulăm, însă fiecare dintre noi e capabilă s-o reteze într-o 
clipă. 

În spatele lor se auzi un zgomot. Se opriră şi se întoarseră. 
Lucilla şi 'Taraza ieşeau dintr-un liftub, discutând despre 
ghola. 

— Ai perfectă dreptate să-l tratezi ca pe unul de-ai noştri, 
spuse Taraza. 

Teg auzi, dar nu făcu nici un comentariu în timp ce le 
aştepta pe cele două femei să se apropie. 

Ştie, gândea Odrade. Nu mă va întreba despre mama mea 
naturală. Nu a existat nici o legătură, nici o impregnare. 
Bineînţeles că ştie. 

Închise ochii şi memoria o luă prin surprindere 
proiectându-i cu de la sine putere imaginea unui tablou. 
Era o pictură care împodobea unul dintre pereţii camerei 
de zi a lui Iaraza, de la Casa Canonicatului. Tehnologia 
ixiană conservase pânza într-un cadru închis ermetic, în 
spatele unei plăci de plaz invizibil. Odrade se oprea deseori 
în faţa acelui tablou. Şi, de fiecare dată, avea impresia că n- 
ar fi trebuit decât să întindă mâna pentru a atinge 
suprafaţa reală a străvechii pânze atât de iscusit conservate 
de ixieni. 

Colibe la Cordeville. 

Titlul operei şi numele artistului erau imortalizate pe o 
plăcuţă lucioasă, fixată sub tablou. 

Vincent Van Gogh. 

Obiectul data dintr-o epocă atât de îndepărtată, încât doar 
câteva rarisime vestigii, ca aceasta, mai rămăseseră pentru 
a o reprezenta fizic de-a lungul erelor. Odrade încercase să- 
şi imagineze periplurile prin care trecuse acest tablou, 
succesiunile de hazarduri care îl făcuseră să ajungă intact 
în salonul lui Taraza. 


Ixienii se întrecuseră pe ei înşişi în materie de restaurare 
şi conservare. Atingând cu degetul o pastilă neagră aflată în 
colţul din stânga al cadrului, privitorul era imediat prins în 
mrejele geniului - nu numai cel al artistului, ci şi al ixianului 
care restaurase şi conservase pictura. Numele său figura şi 
el, sub cadru: „Martin Buro. La atingerea degetului uman, 
pastila devenea un proiector senzorial, un derivat al 
tehnologiei ce produsese temuta sondă ixiană. Buro nu 
restaurase doar pictura, ci şi pictorul - impresiile cu care 
Van Gogh îşi însoţise fiecare trăsătură de penel. Mişcările 
mâinii maestrului fuseseră reconstituite după felul în care 
fusese aşternută culoarea şi înregistrate, pentru plăcerea 
desăvârşită a privitorului. 

Odrade contemplase întregul act al creaţiei de atâtea ori, 
încât avea impresia că ar fi putut să re-creeze ea însăşi 
capodopera. 

Amintindu-şi de această experienţă la atât de scurt timp 
după acuzaţiile lui Teg, Odrade înţelese deodată de ce 
memoria îi reprodusese acea imagine, de ce acel tablou nu 
încetase niciodată să o fascineze. În scurtul interval cât 
dura redarea înregistrării, se simţea întotdeauna pe de-a- 
ntregul umană, în deplină armonie cu acele colibe în care 
locuiseră oameni adevăraţi, în deplină armonie cu acel lanţ 
al vieţii care, în persoana pictorului nebun Van Gogh, 
zăbovise acolo, doar cât să se înregistreze pentru veşnicie 
în memoria speciei umane. 

Taraza şi Lucilla se opriră la doi paşi de Teg şi Odrade. 
Respirația Maicii Superioare avea un uşor iz de usturoi. 

— Am profitat de ocazie ca să luăm o mică gustare, spuse 
Taraza. Vrei să mănânci şi tu ceva, Dar? 

Nici că s-ar fi putut întrebare mai nepotrivită. Odrade 
eliberă brusc braţul lui Teg. Întoarse repede capul şi-şi 
şterse ochii cu mâneca robei. Când îl privi din nou pe Teg, 
văzu uimirea întipărită pe chipul lui. 

Da, erau lacrimi adevărate! Gândi ea. 


— Cred că am făcut aici tot ce ne-a stat în putinţă, spuse 
Taraza. E timpul să porneşti spre Rakis, Dar. 

— Mai mult decât timpul, rosti Odrade. 

Viaţa nu poate găsi motive care să o susţină, nu poate fi o 
sursă de consideraţie decentă şi reciprocă, decât dacă 
flecare dintre noi este decis să-i insufle aceste calităţi. 

Chenoeh. 

Conversaţii cu Leto II. 

HEDLEY TUEK, Mare Preot al Zeului Fracţionat, era din 
ce în ce mai furios pe Ştiros. Deşi prea bătrân pentru a 
aspira el însuşi la demnitatea de Mare Preot, Ştiros avea fii 
şi nepoți, o mulţime de nepoți. Drept care îşi transferase 
ambițiile personale asupra familiei. Ştiros era un individ 
cinic. Reprezenta, în mediul preoţimii, o facțiune puternică, 
aşa-zisa „comunitate ştiinţifică”, a cărei influenţă era 
insidioasă şi atotpătrunzătoare. Facţiunea lui Ştiros se situa 
periculos de aproape de erezie. 

Tuek nu uita niciodată că destui Mari Preoţi se 
„pierduseră” în deşert ca urmare a unor regretabile 
accidente. Ştiros şi partizanii lui erau în stare să pună la 
cale un asemenea accident. 

Era după-amiază la Keen şi Ştiros tocmai plecase, în mod 
vizibil nemulţumit. Voia ca Tuek să se deplaseze personal în 
deşert pentru a observa cu ochii lui ce avea să facă 
Sheeana la următoarea ei ieşire. Suspicios, Tuek declinase 
invitaţia. 

Urmase o stranie discuţie, plină de insinuări şi de aluzii 
vagi la comportarea Sheeanei, plus lungi diatribe la adresa 
Bene Gesseritului. 

Lui Ştiros, veşnic bănuitor faţă de Comunitatea Surorilor, 
îi devenise imediat antipatică noua Comandantă a Citadelei 
Bene Gesserit de pe Rakis, această... Cum o chema? Ah, da! 
Odrade. Un nume ciudat, dar Surorile îşi dădeau deseori 
nume ciudate. În definitiv, era dreptul lor. Zeul Însuşi nu 
pusese niciodată în discuţie virtuțile fundamentale ale Bene 
Gesseritului. Criticase anumite Surori, da, însă Comunitatea 


în ansamblul ei împărtăşise dintotdeauna Viziunea Sacră a 
Zeului. 

Tuek nu agrea modul în care Ştiros vorbea despre 
Sheeana. Era prea cinic. În cele din urmă, îl redusese la 
tăcere pe Ştiros cu sentinţe percutante, pronunţate aici, în 
Sanctuarul dominat de altarul înalt şi de sfintele imagini ale 
Zeului Fracţionat. Relee de fascicule prismatice proiectau 
franjuri lungi de lumină prin ceața subţire a fumului tămâii 
de mirodenie, ce plutea printre cele două şiruri de coloane 
uriaşe care duceau spre altar. 'Tuek era încredinţat că, din 
acest decor, cuvintele sale ajungeau direct la urechile 
Zeului. — 

— Zeul acţionează prin mijlocirea noii noastre Siona, îi 
spusese el lui Ştiros, observând perplexitatea oglindită de 
chipul bătrânului consilier. Sheeana este memento-ul viu al 
Sionei, instrumentul uman de care El s-a folosit pentru a 
trece la prezenta Lui stare de Fracţionare. 

Ştiros îşi pierduse cumpătul. Spusese lucruri pe care n-ar 
fi îndrăznit niciodată să le repete în plenul Consiliului. Se 
bizuia prea mult pe îndelungata lui colaborare cu Tuek. 

— Îţi spun că nu-i decât o copilă înconjurată de adulţi care 
nu urmăresc altceva decât să se justifice în faţa ei şi... 

— În faţa Zeului! 

Tuek nu putea lăsa să treacă asemenea vorbe. Dar Ştiros 
se aplecă înspre el şi scrâşni: 

— Se află în centrul unui sistem educativ angrenat de tot 
ce-i trece ei prin închipuire. Nu-i refuzăm absolut nimic! 

— Nici nu trebuie să-i refuzăm. 

Ca şi când nu l-ar fi auzit, Ştiros îi dădu înainte: 

— Cania i-a furnizat înregistrări de la Dar-es-Balat! 

— Sunt Cartea Destinului...” intonă Tuek, citând propriile 
cuvinte ale Zeului păstrate în tezaurul de la Dar-es-Balat. 

— Exact! Iar ea ascultă fiecare cuvânt! 

— Şi ce te deranjează? Întrebă Tuek cu cel mai calm ton 
posibil. 


— Nu noi suntem cei care îi verificăm cunoştinţele. Ea le 
verifică pe ale noastre! 

— Aşa va fi fiind vrerea Zeului. 

Furia cumplită care răvăşi chipul lui Ştiros nu lăsa nici o 
umbră de îndoială. Tuek o observă şi aşteptă în tăcere ca 
bătrânul consilier să revină la atac cu noi argumente. 
Resursele pentru asemenea argumente erau, fireşte, 
enorme. Tuek nu nega acest lucru. Dar ceea ce conta era 
interpretarea. Tocmai de aceea un Mare Preot trebuia să 
dea tălmăcirea finală. În pofida (sau, poate, datorită) 
modului lor de a vedea istoria, preoţii ştiau multe despre 
felul în care Zeul ajunsese să sălăşluiască pe Rakis. Posedau 
toate comorile de la Dar-es-Balat, cel mai vechi non-spaţiu 
cunoscut din întregul univers. Timp de milenii, în vreme ce 
Shai-Hulud transforma înverzitul Arrakis în pustiul Rakis, 
Dar-es-Balat aşteptase îngropat sub nisipuri. Sfântul Tezaur 
le oferise preoţilor propriul glas al Zeului, cuvintele Lui 
tipărite şi chiar holo-imagini. Acolo existau toate explicaţiile 
şi preoţii ştiau că suprafaţa acoperită de deşerturi a 
Rakisului reproducea aspectul originar al planetei, cel pe 
care îl avusese la început, pe vremea când era singura 
sursă cunoscută a Mirodeniei Sacre. 

— Sheeana pune întrebări despre familia Zeului, spuse 
Ştiros. Ce motive ar avea să întrebe de... 

— Ca să ne pună la încercare. Le acordăm noi Lor locul 
care Li se cuvine? Cucernica Maică Jessica, fiul ei, 
Muad'Dib şi fiul acestuia, Leto II... Sfânta Treime a Cerului. 

— Leto III, murmură Ştiros. Dar celălalt Leto? Cel pe care 
l-au ucis sardaukarii? 

— Ai grijă, Ştiros, rosti cu voce gravă Tuek. Ştii foarte bine 
că stră-străbunicul meu s-a pronunţat asupra acestei 
chestiuni chiar în acest Sanctuar. Când Zeul nostru 
Fracţionat s-a reîncarnat, o parte a Lui a rămas în cer 
pentru a media Accesiunea. Acea parte a devenit fără 
nume, aşa cum trebuie să fie Adevărata Esenţă a Zeului! 

— Ah? 


Tuek pricepu cumplitul cinism din vocea bătrânului. 
Exclamaţia lui Ştiros părea să tremure în aerul saturat de 
tămâie, chemând pedeapsa divină. 

— Atunci, de ce întreabă ea în ce fel Leto al nostru a fost 
transformat în Zeul Fracţionat? Ridică din nou glasul Ştiros. 

Punea Ştiros la îndoială sfânta Metamorfoză? Tuek era 
înmărmurit. În cele din urmă reuşi să răspundă: 

— Ne va lămuri ea însăşi, când va veni momentul. 

— Probabil că explicaţiile noastre debile o lasă 
nedumerită, rosti batjocoritor Ştiros. 

— Întreci măsura, Ştiros! 

— Crezi? Nu ţi se pare grăitor faptul că pune întrebări şi 
despre felul în care păstrăvii de nisip închistează cea mai 
mare parte a apei de pe Rakis, recreând astfel deşertul? 

Tuek încercă să-şi ascundă furia crescândă. Era adevărat 
că Ştiros reprezenta o facțiune puternică în cadrul clerului, 
dar cuvintele lui şi tonul pe care le rostea ridicau întrebări 
la care Marii Preoţi răspunseseră de mult. Metamorfoza lui 
Leto II dăduse naştere unei puzderii de păstrăvi de nisip, 
fiecare purtând o Fracţiune din Fiinţa Lui. De la păstrăvul 
de nisip la Zeul Fracţionat, tranziţia era cunoscută şi 
venerată. Repunerea ei în discuţie echivala cu negarea 
existenţei Zeului. 

— Stai aici şi nu faci nimic! Îl acuză Ştiros. Suntem simpli 
pioni în mâinile... 

— Destul! 

Tuek considera că suportase îndeajuns cinismul acestui 
boşorog. Drapându-se în demnitatea sa, Marele Preot 
pronunţă cuvintele Zeului: 

— Domnul tău ştie foarte bine ce e în inima ta. Sufletul tău 
e îndestul ca să te acuze în clipa aceasta. Nu an nevoie de 
martori. Tu nu-ţi asculţi sufletul, ci doar înverşunarea şi 
mânia din tine. 

Ştiros se retrase, cu o expresie sumbră. 

După ce chibzui îndelung, Tuek se găti cu cele mai 
frumoase veşminte în alb, aur şi purpură. Apoi se duse s-o 


viziteze pe Sheeana. 

Sheeana se afla în grădina suspendată din vârful clădirii 
centrale a complexului sacerdotal, împreună cu Cania şi 
două alte persoane: un preot tânăr, pe nume Baldik, care se 
afla în serviciul personal al lui Tuek şi o preoteasă acolită, 
Kipuna, a cărei comportare semăna un pic prea mult cu a 
unei Cucernice Maici pentru a-i fi pe plac lui Tuek. Bene 
Gesseritul avea spioni şi aici, fireşte, însă lui Tuek nu-i 
plăcea să se gândească la asta. Kipuna se ocupa de cea mai 
mare parte a antrenamentului fizic al Sheeanei şi între ele 
două se crease o legătură care stârnea gelozia Caniei. Dar 
nici măcar Cania nu se putea opune pretențiilor Sheeanei. 

Cei patru şedeau lângă o bancă de piatră, aproape de 
umbra unui horn de ventilaţie. Kipuna ţinea mâna dreaptă a 
Sheeanei, exersându-i degetele. Fetiţa crescuse, observă 
Tuek. Trecuseră şase ani de când o luase sub oblăduirea lui. 
Văzu mugurii sânilor care împungeau țesătura subţire a 
robei. Pe acoperiş nu se simţea nici o adiere de vânt şi aerul 
era greu în plămânii lui Tuek. 

Privi în jur pentru a se asigura că ordinele sale cu privire 
la securitate erau respectate. Nu se ştia niciodată de unde 
s-ar fi putut ivi un pericol. Patru soldaţi din garda sa 
personală, bine înarmaţi, dar în mod discret, supravegheau 
locul de la distanţă, postați la fiecare colţ al acoperişului. 
Parapetul care înconjura grădina era înalt şi nu lăsa să se 
vadă decât capul santinelelor. Singurul edificiu ce depăşea 
în înălţime acest turn sacerdotal era capcana de vânt 
principală a Keenului, la vreun kilometru spre vest. 

În ciuda dovezilor vizibile că măsurile de siguranţă erau 
corespunzătoare, Tuek avea o impresie de pericol. Voia Zeul 
să îl avertizeze? Marele Preot era încă tulburat de cinismul 
lui Ştiros. Greşea, oare, acordându-i atâta libertate de 
opinie? 

Sheeana îl văzu pe Tuek apropiindu-se şi încetă bizarele 
exerciţii de flexiune a degetelor pe care le executa sub 
îndrumarea Kipunei. Manifestând toate semnele unei 


râăbdări bine informate, rămase tăcută, cu privirea aţintită 
la Marele Preot, silindu-şi tovarăşii să se întoarcă şi să 
privească împreună cu ea. 

Sheeana nu vedea în Tuek un personaj de temut. 
Dimpotrivă, bătrânul acesta îi era chiar simpatic, deşi unele 
din întrebările lui era atât de stângace. Cât despre 
răspunsurile pe care le dădea!... Cu totul din întâmplare, 
descoperise întrebarea care-l tulbura cel mai mult pe Tuek: 
„De ce?” 

Unii dintre preoţii-consilieri interpretaseră cu voce tare 
întrebarea ei drept: „De ce crezi asta?” Sheeana sesizase 
imediat nuanţa şi, ulterior, ori de câte ori voise să-i 
iscodească pe Tuek şi pe ceilalţi, folosise formula 
consacrată: „De ce crezi asta?” 

Tuek se opri la doi paşi de Sheeana şi se înclină: 

— Bună ziua, Sheeana. 

Îşi răsuci nervos gâtul în gulerul robei. Simţea în ceafă 
dogoarea soarelui şi se întreba de ce îi plăcea fetiţei să iasă 
atât de des aici, pe acoperiş. 

Sheeana continua să-l privească liniştită. Ştia că asta îl 
tulbura. 

Tuek îşi drese glasul. De fiecare dată când Sheeana îl 
privea astfel, se întreba: Oare Zeul mă priveşte prin ochii 
ei? 

Cania găsi de cuviinţă să raporteze: 

— Sheeana a pus astăzi întrebări despre Păstrăvărese. 

Cu vocea sa cea mai mieroasă, Tuek spuse: 

— Sfânta Armată a Zeului. 

— Alcătuită doar din femei? Întrebă Sheeana. 

Vorbea ca şi când nu i-ar fi venit să creadă. Pentru cei de 
la baza societăţii rakiene, cuvântul „Păstrăvărese” 
aparţinea istoriei străvechi şi se referea la fiinţe pierdute, 
demult, în Epoca Foametei. 

Păstrăvăresele, gândi Tuek. Vrea să mă pună la încercare. 

Purtătoarele contemporane ale acestui titlu aveau pe 
Rakis doar o mică legaţie de comerţ/spionaj, al cărei 


personal includea atât femei cât şi bărbaţi. Originile lor nu 
mai aveau nici o legătură cu activităţile cărora li se 
consacrau în prezent şi care erau strâns legat de Ix. 

— Au existat întotdeauna şi bărbaţi în serviciul 
Păstrăvăreselor, în calitate de consilieri, spuse Tuek. 

O privi cu atenţie pe Sheeana pentru a vedea cum avea să 
reacționeze. 

— Vasăzică au existat întotdeauna Duncani Idaho, 
interveni Cania. 

— Da, da, sigur, Duncanii. 

Tuek încercă să-şi ascundă iritarea. Femeia asta se vâra în 
vorbă tot timpul! Marelui Preot nu-i plăcea să i se 
amintească de acest aspect al existenţei istorice a Zeului pe 
Rakis. Veşnica prezenţă a ghola-ului şi poziţia pe care-o 
ocupase în Sfânta Armată lăsau de presupus cel puţin o 
anumită toleranţă faţă de Bene Tleilax. Totuşi, nu se putea 
tăgădui faptul că Păstrăvăresele, acţionând fără doar şi 
poate din porunca Zeului, îi apăraseră pe Duncani de toate 
pericolele care-i amenințau. Duncanii erau sacri, fără 
îndoială, dar aparţineau unei categorii speciale. Nu 
dezvăluise chiar Zeul că-i omorâse El Însuşi pe unii din ei, 
de bună seamă pentru a-i înălța direct la ceruri? 

— Kipuna mi-a vorbit despre Bene Gesserit, spuse 
Sheeana. 

Îi umbla mintea de colo-colo! 

Tuek îşi drese glasul. Recunoştea ambiguitatea propriei 
sale atitudini faţă de Cucernicele Maici. Sigur, trebuia 
acordat cel mai mare respect „Favoritelor Zeului”, precum 
slăvita Chenoeh. Iar cel dintâi Mare Preot al Rakisului 
ştiuse să demonstreze logic că Sfânta Hwi Noree, Mireasa 
Zeului, fusese în secret o Cucernică Maică. Din respect 
pentru aceste circumstanţe deosebite, clerul simţea că avea 
obligaţii iritante faţă de Bene Gesserit, obligaţii pe care şi le 
onora, în principal, vânzând Comunităţii Surorilor melanj la 
un preţ ridicol de mic în comparaţie cu cel practicat de 
tleilaxu. 


Cu tonul ei cel mai inocent, Sheeana spuse: 

— Vorbeşte-mi despre Bene Gesserit, Hedley. 

Tuek îi fulgeră cu privirea pe adulţii din jurul Sheeanei, 
încercând să surprindă vreun zâmbet pe feţele lor. Nu ştia 
ce atitudine să adopte când Sheeana i se adresa astfel, 
spunându-i pe numele mic. Într-un sens, era umilitor. Într- 
altul, îl onora tratându-l în mod atât de intim. 

La grele încercări mă supune Zeul, îşi spuse. 

— Sunt Cucernicele Maici bune la suflet? Întrebă Sheeana. 

Tuek oftă. Toate mărturiile confirmau faptul că Zeul avea 
rezerve cu privire la Comunitatea Surorilor. Cuvintele Lui 
fuseseră analizate cu meticulozitate şi, în cele din urmă, 
supuse interpretării unui Mare Preot. Zeul nu le lăsa pe 
Surori să-i amenințe Poteca de Aur. Asta, cel puţin, era clar. 

— Multe dintre ele sunt bune, răspunse el. 

— Unde se află cea mai apropiată Cucernică Maică? 
Întrebă Sheeana. 

— La Ambasada Bene Gesseritului de aici, din Keen. 

— O cunoşti? 

— Sunt mai multe Cucernice Maici în Citadelă. 

— Ce e o Citadelă? 

— Aşa numesc ele reşedinţa lor de aici. 

— Cu siguranţă că au o conducătoare. O cunoşti? 

— O cunoşteam pe cea veche, lamalane, dar a fost 
înlocuită. Noua comandantă abia a sosit. Numele ei e 
Odrade. 

— Ciudat nume. 

Tuek era de aceeaşi părere, dar spuse: 

— Unul dintre istoricii noştri afirmă că e o deformaţie a 
numelui Atreides. 

Sheeana căzu pe gânduri. Atreides. Era familia care se 
aflase la obârşia lui Shaitan. Înaintea Atreizilor, nu 
existaseră decât fremenii şi Shai-Hulud. Istoria Orală, pe 
care poporul ei o păstra în pofida interdicţiilor preoţimii, 
proslăvea filiaţiile personajelor ilustre ale Rakisului. În satul 


ei, Sheeana auzise adeseori numele lor, intonate în noapte: 
„Muad'Dib l-a zămislit pe Tiran. 

Tiranul l-a zămislit pe Shaitan”. 

Dar Sheeana nu voia, acum, să discute asemenea lucruri 
cu Tuek. Oricum, Marele Preot avea astăzi un aer obosit. Se 
mulţumi, aşadar, să-i spună: 

— Adu-mi-o pe această Cucernică Maică Odrade. 

Kipuna îşi ascunse un surâs maliţios în spatele mâinii. 

Tuek, năucit, se trase un pas înapoi. Cum să îndeplinească 
o asemenea cerere? Nici măcar Marele Preot al Rakisului 
nu-şi putea îngădui să dea ordine unei Cucernice Maici! Şi 
dacă Bene Gesseritul îl trata cu refuz? Le-ar fi putut oferi 
Surorilor, în schimb, un dar de melanj? Asta risca să fie 
interpretat drept semn de slăbiciune. Cucernicele Maici s- 
ar fi apucat să se târguiască! Nu existau afacerişti mai 
aprigi decât aceste Surori Bene Gesserit cu ochi îngheţaţi. 
lar cea nouă, această Odrade, părea să fie dintre cele mai 
aprige, judecând după aparenţe. 

Toate aceste gânduri trecură prin mintea lui Tuek într-o 
clipă. Dar Cania îl scăpă din încurcătură. 

— Poate că ar putea transmite Kipuna invitaţia Sheeanei, 
sugeră ea. 

Tuek îi aruncă o privire piezişă tinerei preotese acolite. 
Da! Mulţi (printre care şi Cania, de bună seamă) o bănuiau 
pe Kipuna că spiona în folosul Bene Gesseritului. Fireşte, pe 
Rakis toată lumea spiona în folosul cuiva. Arborând surâsul 
său cel mai binevoitor, Tuek se întoarse spre Kipuna. 

— Cunoşti vreo Cucernică Maică, Kipuna? 

— Le ştiu pe câteva dintre ele, Slăvite Mare Preot, 
răspunse acolita. 

Cel puţin, nu uită să arate respectul cuvenit! 

— Excelent. Fii amabilă şi încearcă să faci în aşa fel încât 
graţioasa invitaţie a Sheeanei să ajungă la cel mai înalt 
nivel al Ambasadei Comunităţii. 

— Voi face tot ce stă în umilele mele puteri, Slăvite Mare 
Preot. 


— Nu mă îndoiesc! 

Kipuna se întoarse încet spre Sheeana, mândră de ea, de 
succesul pe care îl obținuse. Cererea fetiţei fusese mai mult 
decât uşor de indus, graţie tehnicilor indicate de Surori. 
Kipuna zâmbi şi deschise gura să vorbească. În aceeaşi 
clipă, o mişcare la nivelul parapetului, aflat la vreo 
patruzeci de metri în spatele Sheeanei, îi atrase atenţia. 
Ceva scânteiase o clipă în soare. Ceva mic şi... 

Cu un țipăt gătuit, Kipuna o înşfăcă pe Sheeana, o azvârli 
spre Tuek, care o privea surprins şi strigă: „Fugiţi!” în timp 
ce ea însăşi se năpustea în întâmpinarea micului obiect 
sclipitor ce înainta cu viteză - un vânător-căutător 
minuscul, târând după el o bucată lungă de filament shiga. 

În tinereţe, Tuek jucase batbal. Din reflex, o prinse pe 
Sheeana, ezită o secundă, apoi înţelese pericolul. 
Răsucindu-se, cu fetiţa care se zbătea şi protesta în braţele 
sale, se repezi spre uşa deschisă a micului turn ce 
adăpostea casa scării. Auzi uşa trântindu-se în spatele său, 
apoi paşii grăbiţi ai Caniei, care cobora după el. 

— Ce este? Ce-i? Ţipa Sheeana lovind cu pumnii ei mici în 
pieptul lui Tuek. 

— Taci, Sheeana! Taci! 

Tuek se opri pe primul palier, de unde un puț de coborâre 
şi un ascensor cu suspensie duceau spre etajele inferioare 
ale clădirii. Cania se oprise lângă el. Respirația ei 
întretăiată răsuna zgomotos în strâmta casă a scării. 

— A ucis-o pe Kipuna şi pe doi dintre soldaţii de pază, 
spuse ea printre gâfâituri. I-a decapitat pur şi simplu! Am 
văzut cu ochii mei. Zeul să ne apere! 

Gândurile lui Tuek se învârtejiră. Atât puţul de coborâre 
cât şi ascensorul puteau fi uşor sabotate şi transformate în 
adevărate curse de şoareci. Era posibil ca atacul de pe 
acoperiş să fie doar un element al unui complot mult mai 
vast. 

— Lasă-mă jos! Se răţoi Sheeana. Ce se întâmplă? 


Tuek îi dădu uşor drumul pe pardoseală, dar continuă s-o 
ţină strâns de una din mâini. Se aplecă spre ea şi spuse: 

— Sheeana dragă, cineva vrea să ne facă rău. 

Gura fetiţei schiţă un „O” mut, apoi: 

— I-ai făcut râu Kipunei? 

Tuek înălţă capul spre uşa terasei. 1 se părea sau chiar 
auzea zgomotul unui ornitopter? Ştiros! Le-ar fi fost atât de 
uşor unor conspiratori să ducă în deşert trei persoane 
neajuitorate! 

— Aud un topter, spuse Cania, care îşi mai revenise din 
spaimă. N-ar fi mai bine să plecăm de aici? 

— Vom cobori pe scări, hotări Tuek. 

— Dar... 

— Fă ce-ţi spun! 

Ţinând-o strâns de mână pe Sheeana, Tuek cobori până la 
etajul de dedesubt. În afara puţului şi a ascensorului, pe 
acest palier se afla o uşă către un larg coridor circular. 
Intrarea spre apartamentele Sheeanei, care fuseseră 
înainte ale lui Tuek, era la câţiva paşi în spatele uşii. Din 
nou, Lluek şovăi. 

— Se întâmplă ceva pe acoperiş, şopti Cania. 

Tuek cobori privirea spre fetiţa amuţită de spaimă. îi 
simţea mâna umedă de transpiraţie. 

Da, dinspre acoperiş răzbătea larma unei încăierări: 
urlete, tropăituri, mugetul unor aruncătoare de flăcări. Apoi 
uşa terasei, aflată acum în afara vederii lor, se auzi zburând 
în bucăţi. Asta îl decise pe Tuek. Deschise brusc uşa dinspre 
coridor şi... se pomeni în faţa unui triunghi compact de 
femei înveşmântate în robe negre. Cu o acută senzaţie de 
înfrângere, Tuek o recunoscu pe femeia din vârful 
formaţiei: Odrade! 

Cineva o smulse de lângă el pe Sheeana şi o făcu să 
dispară printre siluetele drapate în negru. Înainte ca Tuek 
sau Cania să poată da glas vreunui protest, mâini le 
astupară gura. Alte mâini îi răsuciră şi-i pironiră de 


peretele coridorului. Mai multe siluete în negru ieşiră 
repede pe uşa care ducea în casa scării. 

— Copila e nevătămată şi asta-i tot ce contează pentru 
moment, şopti Odrade privindu-l pe Tuek drept în ochi. Să 
nu strigi! Adăugă ea în timp ce mâna de pe gura Marelui 
Preot se retrăgea. Apoi, folosind Glasul: Spune-mi ce s-a 
întâmplat pe acoperiş! 

Tuek se pomeni vorbind fără să-şi dea seama. 

— Un căutător cu un fir lung de shiga. A apărut din spatele 
parapetului. Kipuna l-a văzut şi... 

— Unde-i Kipuna? 

— Sus, moartă. Cania a văzut totul. 

Tuek descrise actul de eroism al Kipunei în faţa 
pericolului. 

Kipuna e moartă! Gândi Odrade. Îşi înăbuşi valul de furie 
sălbatică pe care i-l provocase vestea. Ce pierdere! O 
moarte vitejească, demnă de admiraţie, dar... Ce pierdere! 
Comunitatea Surorilor avea nevoie de acest gen de curaj şi 
devotament, dar avea nevoie şi de capitalul genetic 
reprezentat de Kipuna. Şi acum s-a pierdut, distrus de 
imbecilii ăştia! 

La un gest al lui Odrade, mâna care astupa gura Caniei se 
retrase. 

— Spune-mi ce-ai văzut, ordonă Odrade. 

— Căutătorul a lansat filamentul shiga spre gâtul Kipunei 
Şi... 

Cania se întrerupse, cutremurându-se. 

Zgomotul surd al unei explozii răsună deasupra lor, apoi se 
făcu linişte. La un gest scurt al lui Odrade, femeile în negru 
se prelinseră parcă pe lângă peretele curb al culoarului şi 
dispărură. Doar Odrade şi alte două, tinere cu privirea rece 
şi hotărâtă, rămaseră lângă Tuek şi Cania. Sheeana 
dispăruse şi ea. 

— Ixienii nu sunt străini de povestea sta, zise Odrade. 

Tuek era de aceeaşi părere. Lungimea acelui filament 
shiga... 


— Unde aţi dus copila? Întrebă el. 

— Îi asigurăm protecţia, răspunse Odrade. Taci un pic! 

Înclină capul, ascultând. O femeie în negru apăru în fugă 
de după curba coridorului şi, oprindu-se lângă ea, îi şopti 
ceva la ureche. Odrade zâmbi. 

— S-a terminat, anunţă ea. Putem merge la Sheeana. 

Sheeana şedea într-un fotoliu albastru din camera mare a 
apartamentelor sale. Femei în negru formau un semicerc 
protector în spatele ei... Tuek observă că fetiţa părea să-şi fi 
revenit din şocul atacului şi al apariţiei Surorilor. Ochii îi 
străluceau plini de interes şi de întrebări mute. Atenţia ei 
era îndreptată spre ceva aflat în dreapta lui Tuek. Marele 
Preot se opri şi, întorcând capul, tresări violent la vederea 
spectacolului ce i se înfăţişă. 

Trupul gol al unui bătrân era rezemat de perete, prăvălit 
într-o poziţie stranie, cu capul răsucit într-o parte şi bărbia 
înfiptă în umărul stâng. Ochii deschişi priveau în hăul 
morţii. 

Ştiros! 

Zdrenţele robei sale, care părea să fi fost smulsă cu 
violenţă, zăceau grămadă lângă picioarele lui. 

Tuek se întoarse năuc spre Odrade. 

— Făcea parte din complot, explică ea. Printre ixieni erau 
şi Dansatori-Feţe. 

Tuek încercă să-şi înghită nodul din gât. 

Cania se apropie tiptil de cadavru. Tuek nu-i vedea faţa, 
dar îşi aminti brusc că, în tinereţea lor, existase ceva între 
Ştiros şi ea. Instinctiv, Marele Preot se deplasă în aşa fel, 
încât să se afle între Cania şi copila din fotoliu. 

Cania se opri lângă trupul neînsufleţit şi-l înghionti cu 
vârful piciorului. Apoi se întoarse, cu un aer satisfăcut, spre 
Tuek. 

— Am vrut să mă încredinţez că a murit de-a binelea, rosti 
ea. 

Odrade îi aruncă o privire uneia dintre tovarăşele sale. 

— Faceţi să dispară cadavrul, ordonă. 


Apoi se întoarse către Sheeana şi o privi lung. Era prima 
ocazie pe care-o avea pentru a o studia mai atent, de când 
sosise la templu în fruntea forţelor sale de intervenţie. În 
spatele ei, Tuek se încumetă să vorbească. 

— Cucernică Maică, vrei, te rog, să-mi explici ce... 

— Mai târziu, îi tăie vorba Odrade, fără să se întoarcă. 

Expresia Sheeanei se însufleţise de la primele cuvinte pe 
care le pronunţase Tuek. 

— Am bănuit eu că eşti o Cucernică Maică! Spuse ea. 

Odrade se mulţumi să dea din cap. Copila i se părea 
fascinantă. Privind-o, o încercau aceleaşi senzaţii ca atunci 
când stătea în faţa străvechiului tablou din salonul lui 
Taraza. Ceva din ardoarea materializată în acea operă de 
artă o inspiră subit pe Odrade. O inspiraţie năvalnică! 
Acesta era mesajul pictorului nebun Van Gogh. Haosul 
preschimbat într-o mirifică ordine. Şi nu era asta o parte 
din coda oricărei opere Bene Gesserit? 

Copila aceasta e pânza mea, gândi Odrade. Simţea 
furnicături în degetele care ţineau străvechiul penel. Nările 
îi fremătau la mirosul uleiurilor şi al pigmenţilor. 

— Lăsaţi-mă singură cu Sheeana, ordonă ea. Să iasă toată 
lumea. 

Tuek dădu să protesteze, dar renunţă în clipa în care una 
dintre femeile în negru îl prinse de braţ. Odrade îl săgetă 
cu privirea. 

— Bene Gesseritul ţi-a mai făcut servicii şi alta dată, spuse 
ea. De data asta ţi-a salvat viaţa. 

Femeia care-l ţinea de braţ îl trase pe Marele Preot spre 
uşă. 

— Răspundeţi-i la întrebări, porunci Odrade. Dar 
altundeva. 

Cania făcu un pas spre Odrade. 

— Copila aceasta mi-a fost încre... 

— Afară! Făcu Odrade, folosind toată puterea Glasului. 

Cania încremeni. 


— Era cât pe ce s-o pierzi în faţa unei şlehte de 
conspiratori prăpădiţi! Zise Odrade, ţintuind-o cu o privire 
aprigă. Vom hotărî noi dacă mai e cazul să te ocupi şi în 
continuare de ea. 

Lacrimi se rostogoliră pe obrajii Caniei, însă reproşul 
Cucernicei Maici nu putea fi dezminţit. Cania se întoarse şi 
fugi după ceilalţi. 

Odrade îşi reîndreptă atenţia către fetiţa care-o privea 
curioasă. 

— Te aşteptăm de mult, rosti ea. Nu le vom mai lăsa 
neghiobilor ăstora un alt prilej să te pierdem. 

Legea optează întotdeauna în funcţie de puterea 
executivă. Moralitatea şi detaliile juridice au prea puţin de- 
a face cu ea, când adevărata întrebare care se pune este: 
„Cine ţine biciul?” 

Dezbatere în Consiliul Bene Gesserit. 

Cod Arhive XOX232 

DE ÎNDATĂ ce Taraza şi suita ei părăsiră Gammu-ul, Teg 
se înhămă la treabă. Organizarea internă a Citadelei 
trebuia restructurată, îndeosebi pentru a o ţine pe 
Schwangyu cât mai departe de ghola. Aşa ordonase Taraza. 

„N-are decât să observe tot ce vrea. Dar să nu se atingă.” 

În pofida solicitărilor muncii sale, Teg se pomenea, din 
când în când, privind în direcţia spaţiului, pradă unei vagi 
nelinişti. Salvarea lui Taraza de pe nava Ghildei şi ciudatele 
dezvăluiri ale lui Odrade nu se încadrau în nici o clasificare 
a datelor pe care o elabora. 

Dependenţe... Buşteni hotărâtori... 

Şedea în biroul său, având în faţă proiecția unui program 
de lucru căruia trebuia să-i aprobe împărţirea pe schimburi 
a personalului şi, vreme de câteva clipe, se simţi 
dezorientat, incapabil să-şi amintească ora sau măcar data 
acestei zile. Îi trebuiră alte câteva clipe ca să revină cu 
picioarele pe pământ. 

Mijlocul dimineţii. 'Taraza şi însoţitoarele ei plecaseră de 
două zile. Era singur. Da, Patrin îl suplinea astăzi la 


programul de pregătire al lui Duncan, pentru a-i îngădui să 
se ocupe de problemele de comandament. 

Biroul în care lucra i se păru, dintr-o dată, străin. Cu toate 
acestea, fiecare element, luat separat, îi era familiar: 
consola sa personală de date, tunica de uniformă aşezată 
frumos pe spătarul scaunului de alături... Încercă să treacă 
pe modul mentatic şi se lovi de rezistenţa propriei lui minţi. 
Un fenomen cu care nu mai fusese confruntat din perioada 
formării sale. 

Perioada formării. 

Cumva, Iaraza şi Odrade îl făcuseră să revină la un nou 
gen de formare. 

Autoformare. 

Din senin, memoria îi readuse în minte o conversaţie pe 
care o purtase cândva cu Taraza. Cât de familiar i se părea 
totul - rupt de realitatea prezentă! Se pomeni, deodată, 
prins în capcana propriilor lui amintiri. 

Taraza şi el erau vlăguiţi după ce luaseră deciziile şi 
întreprinseseră acţiunile necesare pentru evitarea unei 
confruntări sângeroase - incidentul de pe Barandiko. 
Astăzi, un simplu sughiţ al istoriei, dar, la vremea 
respectivă, un eveniment care ceruse toate energiile lor 
conjugate. 

După semnarea armistiţiului, Taraza îl invitase într-un mic 
salon din cvartirul ei de la bordul non-navei Bene Gesserit. 
Îi vorbise cu detaşare, exprimându-şi admiraţia pentru 
perspicacitatea de care dăduse dovadă în desluşirea 
slăbiciunilor ce aveau să permită impunerea unui 
compromis. 

Nu avuseseră parte de nici cel mai mic răgaz de odihnă 
timp de treizeci de ore şi Ieg era bucuros să poată în sfârşit 
sta jos, în timp ce Taraza îşi programa restaubarul personal. 
Două pahare înalte, pline cu un lichid dens de culoare 
brună, apărură curând în distribuitor. 

Teg recunoscu aroma în momentul în care Maica 
Superioară îi întinse unul dintre pahare. Era un energizant 


rapid, genul de întăritor pe care Surorile Bene Gesserit nu 
prea obişnuiau să-l împartă cu străinii. Dar Taraza nu-l mai 
considera străin. 

Lăsând capul pe spate, Teg sorbi o înghiţitură lungă, cu 
privirea aţintită la tavanul bogat ornamentat al micului 
salon. Non-nava aceasta era un model arhaic, conceput 
într-o epocă în care se acorda mai multă atenţie decoraţiilor 
interioare. Peste tot se vedeau frize şi panouri cu incrustaţii 
baroce. 

Gustul pronunţat de melanj al lichidului îl duse pe Teg cu 
gândul la anii copilăriei. 

— Mama îmi pregătea ceva asemănător ori de câte ori 
considera că sunt extenuat, rosti el, contemplând paharul 
din mână. Simţea deja efectul înviorător al băuturii. 

Taraza, luând celălalt pahar, se aşeză în faţa lui, într-un 
caniscaun - un fel de pernă mare şi pufoasă, animată, care 
se adaptă la formele corpului ei cu uşurinţa unei obişnuinţe 
îndelungate. Lui 'Teg, Maica Superioară îi oferise un fotoliu 
clasic, cu tapiserie verde, dar observă privirea piezişă pe 
care Basharul o aruncă înspre caniscaun şi zâmbi. 

— Gusturile diferă, Miles, rosti ea, apoi sorbi din pahar şi 
oftă. Ei bine, n-a fost uşor, dar am făcut treabă bună, deşi în 
câteva rânduri am fost pe muchie de cuţit. 

Teg se simţi mişcat de atitudinea ei degajată. Nu afişa nici 
o poză, nici o mască menită să-i separe şi să definească 
rolurile lor diferite în cadrul ierarhiei Bene Gesseritului. 
Taraza era, pur şi simplu, prietenoasă cu el, fără nici cea 
mai mică intenţie de seducţie. Aşadar, totul era ceea ce 
părea a fi - în măsura în care se putea spune asta despre 
orice întâlnire cu o Cucernică Maică. 

Cu satisfacția unei revelații subite, Teg îşi dădu seama că 
devenise expert în arta de a citi ce simţea Alma Mavis 
Taraza, chiar şi când Maica Superioară recurgea la vreuna 
dintre măştile ei. 

— Mama dumitale te-a învăţat mai mult decât i s-a cerut să 
te înveţe, spuse Taraza. A fost o femeie înţeleaptă, dar tot o 


eretică. S-ar părea că asta e tot ce-i în stare să producă, în 
ultima vreme, programul nostru genetic. 

— Eretică? Făcu Teg, oarecum contrariat. 

— E o glumă care circulă doar în Comunitatea noastră. În 
principiu, suntem datoare să ne conformăm cu tot 
devotamentul ordinelor unei Maici Superioare. Ceea ce şi 
facem, desigur, cu excepţia cazurilor când nu suntem de 
acord. 

Teg surâse şi sorbi încă o înghiţitură lungă din paharul 
său. 

— E destul de ciudat, zise Taraza, dar în timpul micii 
confruntări mai dure de acum câteva ceasuri mi-am dat 
seama că reacţionam faţă de dumneata la fel ca faţă de una 
dintre Surorile mele. 

Teg simţi cum lichidul îi încălzeşte stomacul. Ultima 
înghiţitură îi lăsase o senzaţie înţepătoare în nări. Depuse 
paharul gol pe o măsuţă aflată alături şi spuse, rămânând 
cu ochii la el: 

— Fiica mea cea mare... 

— Dimela, dacă nu mă înşel. Ar fi trebuit să ne-o laşi nouă, 
Miles. 

— Nu eu am fost cel care a hotărât. 

— Dar ar fi fost de ajuns un singur cuvânt... (Taraza ridică 
din umeri.) În sfârşit, asta a fost odată. Ce-i cu Dimela? 

— E de părere că, deseori, semăn prea mult cu o Bene 
Gesserit. 

— Prea mult? 

— Mi-e devotată trup şi suflet, Maică Superioară. Nu e 
însă în stare să înţeleagă relaţia noastră şi... 

— Şi care-i relaţia noastră, Miles? 

— Dumneavoastră comandaţi şi eu mă supun. 

Taraza îl privi pe deasupra paharului. Apoi, coborând 
paharul, spuse: 

— Da, dumneata n-ai fost niciodată cu adevărat un eretic, 
Miles. Dar poate că... Într-o zi... 


Teg vorbi repede, vrând s-o abată pe Taraza de la 
asemenea gânduri: 

— Dimela crede că o folosinţă îndelungată a melanjului îi 
face pe mulţi oameni să devină ca dumneavoastră, Surorile. 

— Zău? Nu-i ciudat, Miles ca o poţiune geriatrică să poată 
avea atâtea efecte secundare? 

— Nu văd nimic ciudat în asta. 

— Nu, sigur că nu vezi, spuse Iaraza. Goli paharul şi-l puse 
deoparte. Mă refeream la modul în care o creştere 
simţitoare a longevităţii a conferit anumitor persoane şi 
îndeosebi dumitale, Miles, o cunoaştere mai profundă a 
naturii umane. 

— Trăind mai mult, avem prilejul să observăm mai mult. 

— Nu cred că-i chiar atât de simplu. Unii oameni nu 
observă niciodată nimic. Se mulţumesc să existe, cu un fel 
de insistenţă pasivă şi rezistă cu înverşunare la orice i-ar 
putea smulge din falsa lor seninătate. 

— N-am fost niciodată capabil să stabilesc un bilanţ 
satisfăcător pentru mirodenie, spuse Teg, referindu-se la un 
cunoscut proces mentatic de sortare a datelor. 

Taraza încuviinţă cu o mişcare a capului. Era limpede că 
întâmpina aceeaşi dificultate. 

— Noi, cele din. Bene Gesserit, avem tendinţa de a fi şi mai 
polarizate decât mentaţii, spuse ea. Folosim tot felul de 
tehnici pentru a ieşi din această situaţie, dar răul 
recidivează. 

— Strămoşii noştri au avut aceeaşi problemă vreme 
îndelungată. 

— Înainte de mirodenie era altfel. 

— Trăiau atât de puţin timp. 

— Cincizeci, cel mult o sută de ani. Nouă ni se pare puţin, 
dar... 

— Comprimau mai mult în timpul de care dispuneau? 

— Oh! Câteodată, într-un mod de-a dreptul frenetic. 

Teg înţelese că-i oferea observaţii preluate din Celelalte 
Memorii. Nu era pentru prima oară când i se împărtăşeau 


cunoştinţe din această străveche sursă. O făcuse şi mama sa 
în câteva rânduri, dar întotdeauna numai pentru a-l învăţa o 
lecţie. Oare asta făcea şi Taraza acum? Voia să-l înveţe 
ceva? 

— Melanjul este un monstru cu multe braţe, rosti ea. 

— Vi se întâmplă să regretaţi că a fost descoperit? 

— Bene Gesseritul n-ar exista fără el. 

— Nici Ghilda. 

— Dar n-ar fi existat nici Tiranul, nici Muad'Dib. Mirodenia 
dă cu o mână şi ia cu zece. 

— Care mână conţine ceea ce dorim noi? Nu asta e veşnica 
întrebare? 

— Eşti o ciudăţenie, Miles, ştiai asta? Mentaţii acordă 
rareori atenţie filosofiei. Cred că e una dintre sursele 
dumitale de forţă. Posezi, în cel mai înalt grad, capacitatea 
de a te îndoi. 

Teg ridică din umeri. Întorsătura pe care o luase 
conversaţia îl stânjenea. 

— Văd că nu te amuză subiectul, zise Taraza. Oricum, 
cramponează-te de îndoielile dumitale. Îndoiala e necesară 
pentru un filosof. 

— Aşa ne asigură zensunniţii. 

— Toţi misticii sunt de acord în privinţa asta, Miles. 
Puterea îndoielii nu trebuie niciodată subestimată. E un 
punct de vedere foarte convingător. S'tori-ul ţine îndoiala şi 
certitudinea într-o singură mână. 

Realmente surprins, Teg întrebă: 

— Cucernicele Maici practică ritualurile zensunnite? 

Nici măcar nu-şi închipuise vreodată că ar fi cu putinţă 
una ca asta. 

— Cu un singur prilej, răspunse Taraza. Ajungem la o 
formă exaltată de s'tori, o iluminare totală, la care participă 
fiecare celulă din fiinţa noastră. 

— Agonia mirodeniei! 

— Eram sigură că mama dumitale ţi-a spus. Dar e limpede 
că nu ţi-a explicat legătura cu filosofia Zensunni. 


Teg reuşi să-şi înghită nodul din gât. Fascinant! Taraza îi 
deschisese o nouă perspectivă asupra Bene Gesseritului. O 
perspectivă care schimba întreaga natură a concepţiilor 
sale, inclusiv imaginea pe care şi-o făcuse despre propria lui 
mamă. Surorile Bene Gesserit se aflau la o distanţă atât de 
uriaşă de el, încât n-ar fi putut niciodată să le urmeze. Chiar 
dacă-l considerau, ocazional, drept tovarăş, nu avea să 
pătrundă niciodată în intimitatea cercului lor. Puteau să se 
prefacă, atâta tot. N-avea să fie niciodată ca Muad'Dib sau 
ca Tiranul. 

— Preştiinţa, zise Taraza. 

Cuvântul devie atenţia lui Teg. Maica Superioară 
schimbase subiectul... Fără a-l schimba. 

— Chiar la Muad'Dib mă gândeam, spuse el. 

— Crezi că a prezis viitorul? 

— Aşa învaţă orice mentat. 

— Aud îndoiala din vocea dumitale, Miles. A prezis sau a 
creat? Preştiinţa poate fi letală. Oamenii care solicită un 
oracol vor să cunoască, de fapt, care va fi preţul pieii de 
balenă la anul sau alte lucruri la fel de meschine. Nimeni nu 
vrea să i se prezică, clipă cu clipă, viaţa personală. 

— Să nu mai aibă parte de nici o surpriză. 

— Exact. Pentru cineva cu o asemenea cunoaştere 
anticipată, viaţa ar deveni insuportabil de searbădă. 

— Credeţi că viaţa lui Muad'Dib a fost searbadă? 

— Ca şi a Tiranului. Părerea noastră e că întreaga viaţă a 
fiecăruia dintre ei a fost consacrată încercării de a rupe 
lanţurile pe care ei înşişi le-au creat. 

— “Totuşi, credinţa lor... 

— Nu-ţi uita îndoielile de filosof, Miles. Fii cu băgare de 
seamă! Mintea celui ce crede este o minte care stagnează. 
Nu se dezvoltă spre exterior, într-un univers infinit. 

Teg se cufundă în tăcere. Simţea oboseala, pe care 
băutura energizantă o alungase doar din preocupările lui 
imediate. Simţea şi felul în care gândurile îi erau tulburate 
de intruziunea unor noi concepte. Erau lucruri despre care 


învățase că riscau să submineze puterile unui mental şi, cu 
toate acestea, avea senzaţia că pe el îl fortificau. 

Taraza e pe cale să mă înveţe ceva, îşi spuse. Toate astea 
conţin o lecţie. 

Ca şi când ar fi fost proiectată cu litere de foc în centrul 
atenţiei lui de mentat, povaţa zensunnită pe care toţi 
mentaţii o primeau încă de la începutul formării lor îi reveni 
în memorie. 

Prin credinţa voastră în singularităţi granulare, negaţi 
orice mişcare - evolutivă sau regresivă. Credinţa are darul 
de a încremeni un univers granular şi de a-i asigura 
persistenţa. Nu se mai poate îngădui nici o schimbare, căci 
asta ar duce la dispariţia universului vostru încremenit. Dar, 
dacă voi nu vă mişcaţi, universul are propria sa mişcare. El 
evoluează dincolo de voi şi sfârşeşte prin a nu vă mai fi 
accesibil. 

— Ce-i mai curios, rosti Taraza integrându-se în această 
atmosferă pe care ea o crease, este că savanții ixieni sunt 
incapabili să vadă în ce măsură universul lor este dominat 
de propriile lor credinţe. 

Teg o privi, tăcut şi receptiv. 

— Credinţele ixienilor, continuă Maica Superioară, sunt pe 
de-a-ntregul supuse opţiunilor lor cu privire la modul de a- 
şi observa universul. Universul lor nu are comportament 
propriu. Se conformează genurilor de experienţe pe care 
le-au ales ei. 

Cu o tresărire, Leg ieşi din reveria sa interioară. Nu se mai 
afla în faţa lui Taraza, ci în Citadela de pe Gammu, instalat 
în fotoliul familiar din biroul său. O privire rapidă în jur îl 
încredinţă că nimic nu se mişcase din loc. Nu trecuseră 
decât câteva minute, dar biroul nu i se mai părea străin. 
Efectuă o translație rapidă în şi din modul mentatic. 
Restabilit. 

Mai simţea încă, pe limbă şi în nări, gustul şi aroma 
băuturii pe care i-o servise Taraza în acea zi de demult. 
Într-o clipită, mentatul din el ar fi putut reda încă o dată 


întreaga scenă. Lumina difuză a licurigloburilor, contactul 
fotoliului în care şezuse, sunetul vocilor lor... Totul era 
acolo, într-un sertar al memoriei, la adăpost de efectele 
trecerii timpului. 

Evocarea acelei vechi amintiri dăduse naştere unui 
univers magic, în care capacităţile lui erau amplificate 
dincolo de tot ce ar fi putut să-şi imagineze. Nici un atom nu 
exista în acest univers magic, alcătuit doar din unduiri şi 
mişcări neliniştitoare. Aici, era silit să lepede toate barierele 
născute din credinţă şi înţelegere. Acest univers era 
transparent. Putea să vadă prin el, fără ajutorul vreunui 
ecran pe care să-i proiecteze formele. Acest univers magic 
îl reducea la un nucleu de imaginaţie activă, unde propriile 
lui capacităţi creatoare de imagini constituiau unicul ecran 
pe care s-ar fi putut percepe orice proiecţie. 

Sunt, deopotrivă, cel ce interpretează şi este interpretat! 

Încăperea în care se afla oscila, undeva, la limita realităţii 
lui senzoriale. Îşi simţea spiritul conştient redus la un 
nucleu de expresie şi, totuşi, acest nucleu umplea universul 
său. Întreaga sa fiinţă era deschisă spre infinit. 

Taraza mi-a făcut asta cu bună ştiinţă! Gândi. M-a 
amplificat! 

Un sentiment de uimire şi teamă puse stăpânire pe el. Îşi 
dădea seama că fiica sa, Odrade, se folosise de puteri 
asemănătoare pentru a crea Manifestul Atreides cerut de 
Taraza. lar propriile sale puteri de mentat erau subsumate 
acelei trame mai vaste. 

Taraza cerea de la el o contribuţie cumplită. Necesitatea 
unui astfel de lucru îl stimula şi, în acelaşi timp, îl 
înspăimânta. Asta putea foarte bine să însemne sfârşitul 
Bene Gesseritului. 

Regula de bază este următoarea: Nu sprijini niciodată 
ceea ce este slab; sprijină întotdeauna ceea ce este 
puternic. 

Coda Bene Gesserit 


— CUM SE FACE CĂ POŢI să le dai ordine preoţilor? 
Întrebă Sheeana. Aici sunt la ei acasă. 

Odrade răspunse pe un ton cât mai firesc cu putinţă, dar 
alegându-şi cuvintele în funcţie de cunoştinţele pe care ştia 
că Sheeana le poseda deja: 

— Preoţii au rădăcini fremene. Au existat totdeauna 
Cucernice Maici în preajma lor. Pe de altă parte, copilă şi tu 
le dai ordine. 

— Nu-i acelaşi lucru. 

Odrade îşi reţinu un zâmbet. 

Abia dacă trecuseră trei ore de când forţele ei zdrobiseră 
atacul asupra templului. Odrade folosise acest timp pentru 
a stabili un centru de comandă în apartamentul Sheeanei, 
de unde supraveghea necesarele operaţii de investigaţie şi 
de represalii preliminare, în vreme ce continua s-o 
iscodească şi s-o observe pe Sheeana. 

Flux simultan. 

Odrade îşi roti ochii prin camera pe care o alesese drept 
centru de comandă. O fâşie din veşmântul sfâşiat al lui 
Ştiros zăcea încă lângă perete, ultimă mărturie a recentelor 
evenimente sângeroase. Încăperea avea o formă bizară. Nu 
existau doi pereţi paraleli. Odrade adulmecă aerul. Mai 
plutea încă un miros rezidual de ozon de la detectoarele pe 
care acolitele ei le utilizaseră pentru a se asigura că locul 
nu ascundea nici un sistem de spionaj. 

Pentru ce această formă bizară? Clădirea era veche şi, 
probabil, fusese supusă multor renovări şi adăugiri, dar 
asta nu explica forma camerei. Pereţii şi tavanul erau 
acoperiţi cu un stuc rugos de culoare crem. Draperii 
bogate, din fibră de mirodenie, flancau cele două uşi. Era 
mijlocul după-amiezei şi lumina soarelui, filtrată de jaluzele, 
proiecta o gravură în puncte pe peretele opus ferestrelor. 
Licurigloburi galben-argintii pluteau la înălţimea plafonului, 
acordate la lumina solară. Printre grilajele de ventilaţie de 
sub ferestre răzbăteau, înfundat, zgomotele străzii. Pe 
podea, combinaţia de pardoseală gri şi carpete portocalii 


dădea o impresie de confort şi securitate, dar, dintr-o dată, 
Odrade nu se mai simţea în siguranţă. 

O Cucernică Maică înaltă apăru din odaia învecinată, care 
servea drept centru de comunicaţii. 

— Soră Comandantă, rosti ea, mesajele către Ghildă, Ix şi 
Tleilax au fost transmise. 

— Bine, răspunse absentă Odrade. 

Mesagera se întoarse la activităţile ei. 

— Ce faci? Întrebă curioasă Sheeana. 

— Examinez ceva. 

Odrade îşi ţuguie buzele, chibzuind. Pentru a le conduce 
aici, călăuzele lor le purtaseră printr-un adevărat labirint 
de culoare, scări, arcade şi curţi interioare, apoi, prin 
intermediul unui superb sistem de ascensoare cu suspensie 
ixiene, într-un hol din care porneau alte culoare şi alte 
scări, până la un lung coridor circular şi... În sfârşit, la 
această cameră. 

Din nou, Odrade făcu ochii roată prin încăpere. 

— De ce examinezi camera? Întrebă Sheeana. 

— Linişte, fetiţo! 

Sala avea forma unui poliedru neregulat, cu latura cea mai 
mică în stânga. In lungime, măsura vreo treizeci şi cinci de 
metri şi cam jumătate pe atât în lăţime. Mobilierul era 
alcătuit din divane joase şi fotolii cu diferite grade de 
confort. Sheeana ocupa, ca o regină, un jilţ de un galben 
strălucitor, cu braţe groase şi moi. Nicăieri, nici un 
caniscaun. Majoritatea tapiseriei, în brun, albastru şi 
galben. Privirea lui Odrade poposi asupra grilajului alb al 
unei guri de ventilaţie situată deasupra unei picturi 
înfăţişând un peisaj muntos, la extremitatea peretelui celui 
mai lung. Un curent de aer abia perceptibil se scurgea 
dinspre ventilatoarele de sub ferestre către ventilatorul de 
deasupra tabloului. 

— Asta a fost camera lui Hedley, spuse Sheeana. 

— De ce-l necăjeşti spunându-i pe numele mic? 

— Îl necăjeşte asta? 


— Nu fă pe mironosiţa cu mine, copilă! Ştii foarte bine că-l 
deranjează şi o faci înadins. 

— Atunci de ce m-ai întrebi? 

Odrade ignoră această nouă impertinenţă, continuând să 
studieze cu atenţie pereţii odăii. Cel situat în faţa tabloului 
forma un unghi ascuţit cu peretele exterior. Ingenios! Acum 
înţelegea totul. Încăperea fusese astfel construită, încât cea 
mai mică şoaptă din interior să poată fi auzită de cineva 
ascuns în spatele gurii de ventilaţie. Nu încăpea îndoială că 
şi tabloul disimula o altă aerisire menită să propage 
sunetele din cameră. Nici un instrument de detecție n-ar fi 
putut semnala existenţa unui asemenea dispozitiv. Nici un 
aparat n-ar fi „piuit” pentru a denunţat prezenţa unui ochi 
sau a unei urechi stând la pândă. Numai intuiţia vicleană a 
unei persoane obişnuite cu înşelăciuni de tot felul reuşise să 
dibuie aranjamentul. 

Cu un gest scurt al mâinii, Odrade o chemă pe acolita care 
aştepta într-un colţ al sălii şi-i dădu instrucţiuni prin semne 
rapide ale degetelor: „Descoperiţi cine ascultă în spatele 
grilajului de colo”. Arătă cu bărbia spre ventilatorul de 
deasupra tabloului. „Nu interveniţi. Trebuie să aflăm cui îi 
sunt destinate informaţiile.” 

— De unde-ai ştiut să vii ca să mă salvezi? Întrebă 
Sheeana. 

Copila avea o voce interesantă, dar încă neşcolită, îşi spuse 
Odrade. Se exprima cu o siguranţă care, prin antrenament, 
ar fi putut să devină o unealtă puternică. 

— Răspunde-mi! Porunci Sheeana. 

Tonul ei imperios o făcu să tresară pe Odrade, 
provocându-i un val de mânie pe care fu nevoită să şi-l 
înăbuşe. O corecție însă trebuia aplicată numaidecât! 

— Linişteşte-te, copilă, rosti ea, modulându-şi glasul într- 
un anumit fel, care-şi făcu imediat efectul. 

Dar Sheeana o surprinse din nou, spunând: 

— Ăsta-i un alt gen de Glas, pe care îl foloseşti pentru a mă 
potoli. Kipuna mi-a povestit despre Glas. 


Odrade se întoarse brusc şi-o privi ţintă. Prima reacţie de 
şoc se risipise, dar în vocea fetiţei răzbătea încă durerea şi 
furia când pronunţa numele Kipunei. 

— Încerc să pun la punct riposta noastră la atacul de mai 
înainte, spuse Odrade. De ce nu-mi dai pace? Cred că 
doreşti ca vinovaţii să fie pedepsiţi, nu? 

— Ce-o să le faceţi? Spune-mi ce-o să le faceţi! 

Copila avea un surprinzător spirit de răzbunare, constată 
Odrade. O tendinţă care trebuia neapărat reprimată. Ura 
era un sentiment la fel de periculos ca şi dragostea. 
Capacitatea de a uri însemna şi capacitatea de a iubi. 

— Am transmis Ghildei, ixienilor şi Bene Tleilaxului 
mesajul pe care-l adresăm întotdeauna celor care ne 
supără. Doar două cuvinte: „Veţi plăti”. 

— Cum vor plăti? 

— Li se pregăteşte o pedeapsă Bene Gesserit pe măsură. 
Vor suporta consecinţele comportării lor. 

— Dar în ce va consta această pedeapsă? 

— Vei afla, poate, la momentul potrivit. Poate că vei afla şi 
modul în care stabilim noi amploarea unei pedepse. 
Deocamdată însă nu ai nevoie să ştii. 

O expresie ursuză se aşternu pe chipul Sheeanei. 

— Nu eşti nici măcar furioasă. Eşti doar „supărată”. Aşa ai 
Zis. 

— Stăpâneşte-ţi nerăbdarea, copilă! Sunt lucruri pe care 
nu le înţelegi. 

Cucernica Maică din camera de comunicaţii reapăru, o 
privi scurt pe Sheeana, apoi i se adresă lui Odrade: 

— Casa Canonicatului ei confirmat primirea raportului 
dumneavoastră şi şi-a dat aprobarea pentru acţiunile 
întreprinse. 

Cum Cucernica Maică rămase pe loc, Odrade întrebă: 

— Mai e şi altceva? 

O privire piezişă în direcţia Sheeanei explică rezervele 
femeii. Odrade ridică palma mâinii drepte - semnalul 


pentru limbajul secret Bene Gesserit. Degetele Cucernicei 
Maici începură să se agite frenetic. 

„Mesajul lui Taraza: Tleilaxu sunt elementul cardinal. 
Ghilda va trebui silită să-şi plătească scump melanjul. 
Închide-i sursele de aprovizionare rakiene. Forţează Ghilda 
şi ixienii să se alieze. Îşi vor epuiza forţele în faţa 
concurenţei zdrobitoare a Dispersiei. Pe Păstrăvărese 
ignoră-le deocamdată. Sunt în cârdăşie cu ixienii. Maestrul 
Maeştrilor de pe Tleilax reacţionează la acţiunile noastre. 
Va veni pe Rakis. Prinde-l într-o capcană”. 

Odrade surâse uşor pentru a arăta că înţelesese. O urmări 
cu privirea pe femeia care se retrăgea. Casa Canonicatului 
nu numai că aproba măsurile pe care ea le luase pe Rakis, 
dar elaborase, cu o rapiditate fascinantă, o pedeapsă Bene 
Gesserit adecvată. Era limpede că Taraza şi consilierele ei 
anticipaseră acest moment. 

Odrade îşi îngădui un suspin de uşurare. Raportul pe care- 
| adresase Canonicatului fusese lapidar. Un scurt rezumat al 
atacului, lista pierderilor Bene Gesserit, identificarea 
agresorilor şi o notă pentru a-i confirma lui laraza că 
avertismentul necesar fusese transmis vinovaţilor: „Veţi 
plăti”. 

Da, neghiobii care declanşaseră acel atac ştiau acum că 
stârniseră cuibul de viespi. Asta avea să trezească frica, 
parte esenţială a pedepsei. 

Sheeana se foi în jilţ. Atitudinea ei arăta că avea să încerce 
redeschiderea discuţiei dintr-un alt unghi. 

— Una dintre voi a spus că erau şi Dansatori-Feţe, zise ea, 
arătând cu bărbia către acoperiş. 

Ce imens rezervor de ignoranță era această copilă, gândi 
Odrade. Golul acela se cerea umplut cât mai degrabă. 
Dansatori-Feţe! Odrade revăzu în gând cadavrele pe care le 
examinase. Tleilaxu sfârşiseră prin a-şi pune noii polimorfi 
în acţiune. Pentru a testa Bene Gesseritul, fără doar şi 
poate. Cei noi erau, într-adevăr, foarte greu de detectat. 
Totuşi, emanau încă mirosul caracteristic al feromonilor lor 


unici. Odrade semnalase amănuntul în raportul ei către 
Casa Canonicatului. 

Acum însă, după mesajul transmis de Taraza, problema 
era de a păstra secretul acestei informaţii. Odrade chemă o 
altă acolită. Indicând cu o clipire a pleoapelor grila de 
ventilaţie, ordonă în tăcere, cu degetele: „Omorâţi-i pe cei 
ce ascultă!” 

— 'Te interesează prea mult Glasul, copila mea, zise ea, 
aplecându-se spre jilţul în care şedea Sheeana. Tăcerea 
este o unealtă de preţ pentru învăţătură. 

— Dar pot învăţa şi Glasul? Vreau să-l învăţ. 

— Eu îţi spun să păstrezi tăcerea şi să înveţi prin tăcerea 
ta. 

— Iar eu îţi ordon să mă înveţi Glasul! 

Odrade îşi aminti cele menţionate în rapoartele întocmite 
de Kipuna. Sheeana dobândise un control eficient al 
Glasului asupra celor mai multe persoane din preajma ei. 
Fetiţa îl descoperise de una singură. O formă intermediară 
de Glas, destinată unui public limitat. Era un talent 
înnăscut. Tuek, Cania şi ceilalţi se temeau de Sheeana. 
Religia şi superstiţia îşi aveau contribuţia lor la această 
teamă, desigur, dar ceea ce impresiona în primul rând era 
admirabila selectivitate inconştientă cu care Sheeana utiliza 
tonalităţile şi modulaţiile specifice Glasului. 

Odrade ştia că nu exista decât un singur mod de a 
reacţiona la atitudinea Sheeanei. Sinceritatea. Era o 
momeală dintre cele mai puternice şi care servea unor 
scopuri multiple. 

— Mă aflu aici pentru a te învăţa multe lucruri, rosti ea, 
dar nu sunt la ordinele tale. 

— Mie toată lumea îmi dă ascultare! Replică Sheeana. 

Abia dacă a atins vârsta pubertăţii şi deja se comportă ca o 
aristocrată, gândi Odrade. Zei pe care noi v-am creat! Ce-ar 
putea să iasă din ea? 

Sheeana cobori din jilţ şi, apropiindu-se de ea, o privi cu o 
expresie iscoditoare. Ochii ei erau la înălţimea umerilor lui 


Odrade. Sheeana avea să fie o femeie înaltă, impunătoare. 
Dacă supravieţuia. 

— Răspunzi la unele din întrebările mele, dar la altele nu 
vrei să răspunzi, zise Sheeana. Spui că m-aţi aşteptat, dar 
nu-mi dai nici o explicaţie. De ce nu mite supui? 

— Asta-i o întrebare stupidă, copilă. 

— De ce-mi tot spui copilă? 

— Nu eşti? 

— Am menstruaţie. 

— Dar încă tot copilă eşti. 

— Preoţii mi se supun. 

— Le e frică de tine. 

— Ţie, nu? 

— Mie, nu. 

— Bine! Oricum, e plictisitor să ai de-a face cu oameni care 
nu fac altceva decât să se teamă de tine. 

— Preoţii cred că ai fost trimisă de Zeu. 

— Tu nu crezi? 

— De ce-aş crede una ca asta? Noi... 

Odrade se întrerupse la intrarea acolitei-mesagere, ale 
cărei degete executară repede un dans mut: „Patru preoţi 
trăgeau cu urechea. Au fost ucişi. Toţi patru erau oamenii 
lui Tuek.” 

Odrade îi făcu semn acolitei că poate să se retragă. 

— Vorbeşte cu degetele, zise Sheeana. Cum face asta? 

— Nu pui deloc întrebările care trebuie, fata mea. Şi nu 
mi-ai răspuns. De ce-ar trebui să te consider ca pe un 
instrument al Zeului? 

— Shaitan nu-mi face nici un rău. Când mă duc în deşert şi 
când vine Shaitan, stau de vorbă cu el. 

— De ce-i spui Shaitan şi nu Shai-Hulud? 

— Toată lumea îmi pune întrebarea asta stupidă! 

— Ei bine, dă-mi răspunsul ăla stupid. 

Expresia ursuză reveni pe faţa Sheeanei. 

— Din cauza felului în care ne-am întâlnit. 

— Şi anume? 


Sheeana înclină capul pe-o parte şi o privi un moment pe 
Odrade înainte de a răspunde: 

— Asta-i secret. 

— Şi tu ştii să păstrezi un secret? 

Sheeana se îndreptă şi dădu din cap, dar Odrade observă 
nesiguranța din mişcarea ei. Copila ştia când era pusă într- 
o situaţie din care n-avea ieşire! 

— Excelent! Făcu Odrade. Păstrarea secretului este una 
dintre învăţăturile esenţiale ale oricărei Cucernice Maici. 
Mă bucur că nu va trebui să ne mai batem capul cu asta. 

— Dar eu vreau să învăţ totul! 

Era prea mult arţag în glasul ei. Sheeana nu ştia să-şi 
controleze emoţiile. 

— Trebuie să mă înveţi tot! Insistă ea. 

E momentul să i se arate biciul, hotărî Odrade. Sheeana 
vorbise şi pozase destul pentru ca până şi o acolită de clasa 
a cincea să-şi poată da seama cum putea fi controlată. 
Folosind toată puterea Glasului, Odrade rosti: 

— Nu-mi vorbi pe tonul ăsta, fetiţo! Mai ales dacă vrei să 
înveţi orice-ar fi! 

Sheeana încremeni. Îi trebui mai mult de un minut pentru 
a înţelege ce i se întâmplase. Apoi, destinzându-se, îi adresă 
lui Odrade un zâmbet sincer şi cald. 

— Oh, de-ai şti ce bucuroasă sunt că ai venit! Era atâta 
plictiseală în ultima vreme! 

Nimic nu poate depăşi complexitatea minţii umane. 

Leto II. 

Înregistrările de la Dar-es-Balat. 

MAI ERAU DOUĂ ORE până la căderea nopţii - noaptea 
care, la această latitudine a Gammu-ului, adesea părea 
cumva amenințătoare. Norii se adunau deasupra Citadelei. 
Conformându-se programului stabilit de Lucilla, Duncan se 
reîntorsese în curte pentru o nouă şedinţă intensivă de 
exerciţii liber alese. 

Lucilla îl observa de pe terasa de unde îl văzuse prima 
oară. 


Duncan se mişca în ritmul sacadat specific gradului opt al 
tehnicilor de luptă Bene Gesserit, plonjând în iarbă, 
rostogolindu-se, aruncându-se când într-o parte, când în 
alta, ghemuindu-se şi sărind în picioare dintr-o singură 
mişcare spasmodică. 

Era o frumoasă demonstraţie de eschivă improvizată, îşi 
spunea Lucilla. Nu desluşea în mişcările lui nici o secvenţă 
repetitivă iar viteza execuţiei era uimitoare. Ghola-ul avea 
acum aproape şaisprezece ani standard, dar se afla deja la 
palierul de bază al potenţialului său prana-bindu. 

Mişcările perfect controlate ale exerciţiilor sale fizice 
revelau atât de multe lucruri! Duncan reacţionase 
numaidecât favorabil când ea lansase ideea acestor şedinţe 
de seară. Faza iniţială a programului cu care o însărcinase 
Taraza fusese îndeplinită. Ghola-ul o iubea. Nu încăpea 
îndoială. Făcea obiectul unei fixaţii materne din partea lui. 
Iar acest rezultat fusese obţinut fără a-l slăbi în mod 
exagerat, în pofida temerilor lui Teg. 

Umbra mea planează asupra ghola-ului, dar el nu este nici 
subjugat, nici dependent, se linişti ea. 'Teg îşi face griji fără 
nici un motiv. 

Chiar în acea dimineaţă îi spusese lui Teg: „Acolo unde îi 
comandă propriile lui forţe, continuă să se exprime liber”. 

Teg ar fi trebuit să-l vadă în clipa asta, îşi spuse ea. 
Această nouă serie de exerciţii era, în bună măsură, 
inventată de Duncan. 

Lucilla îşi reţinu o exclamaţie admirativă la vederea unui 
salt deosebit de agil, care-l adusese pe Duncan aproape în 
centrul curţii. Ghola-ul era pe cale să dobândească un 
echilibru neuromuscular care, cu timpul, s-ar fi putut 
întregi cu un echilibru psihologic cel puţin egal cu al lui Teg. 
Impactul cultural al unei asemenea performanţe ar fi fost 
impresionant. Era suficient să-i vezi pe toţi cei care îi erau 
în mod instinctiv devotați lui Teg şi, prin persoana lui Teg, 
Bene Gesseritului. 


Tiranului trebuie să-i fim recunoscători pentru asta, gândi 
ea. 

Înainte de Leto II, nici un sistem de reglare culturală nu 
dăinuise destul pentru a se apropia de echilibrul considerat 
ideal de Comunitatea Surorilor. Acest echilibru - „evoluând 
pe tăişul sabiei” - o fascina pe Lucilla. Era şi motivul pentru 
care se angajase pe de-a-ntregul într-un proiect căruia îi 
ignora amploarea exactă, dar care-i cerea să facă un lucru 
pe care toate instinctele ei îl calificau drept respingător. 

Duncan este atât de tânăr! 

Ceea ce-i pretindea în continuare Comunitatea fusese 
specificat în mod explicit de Taraza: Impregnarea Sexuală. 
Nu mai departe decât în dimineaţa aceasta Lucilla se 
postase, goală, în faţa oglinzii, pentru a repeta atitudinile şi 
mişcările corpului şi ale feţei la care ştia că trebuie să 
recurgă spre a duce la îndeplinire ordinele lui Taraza. În 
stare de relaxare artificială, Lucilla se văzuse pe ea însăşi 
ca pe o zeiţă preistorică a dragostei, cu un trup opulent şi 
rotunjimi promițătoare pentru un mascul aţâţat. 

În cursul studiilor sale, Lucilla văzuse statuete datând din 
Primele Timpuri, figurine de piatră reprezentând femei cu 
şolduri late şi sâni grei, simboluri ale abundenței pentru 
pruncii de alăptat. Lucilla era capabilă să simuleze oricând 
şi cu toate atributele tinereşti, acea formă străveche. 

Jos, în curte, Duncan se opri o clipă şi păru să cugete la 
mişcările următoare. Apoi dădu scurt din cap, execută un 
salt înalt, îşi răsuci trupul în aer şi ateriză cu agilitate pe un 
singur picior care-l propulsă imediat într-o serie de giraţii 
laterale ce duceau cu gândul mai degrabă la dans decât la 
luptă. 

Lucilla strânse din buze, cu o expresie hotărâtă. 

Impregnarea Sexuală. 

Secretul sexualităţii nu era nici un secret, gândi ea. Îşi 
avea rădăcinile în faptul însuşi al vieţii. Era, în mod evident, 
motivul pentru care prima misiune de seducţie la ordinul 
Comunităţii avusese drept consecinţă implantarea unui chip 


de bărbat în memoria ei. Maestra Geneticiană îi explicase 
că fenomenul era previzibil şi că nu trebuia să se alarmeze. 
Dar Lucilla înţelesese, cu acea ocazie, că Impregnarea 
Sexuală era o sabie cu două tăişuri. Puteai învăţa să 
evoluezi în echilibru pe tăişul sabiei, dar puteai să te şi tai. 
Uneori, când chipul acelui prim bărbat sedus la comandă îi 
apărea fără voia ei în cuget, Lucilla se simţea 
descumpănită. Amintirea se ivea prea frecvent în punctul 
culminant al momentelor de intimitate, silind-o la mari 
eforturi de disimulare. 

„Asta te face şi mai puternică”, o asiguraseră Maestrele 
Geneticiene. 

Cu toate acestea, nu rareori avea sentimentul că 
banalizase ceva care ar fi fost mai bine să rămână învăluit 
în mister. 

O senzaţie de proastă dispoziţie la gândul a ceea ce avea 
de făcut puse stăpânire pe Lucilla. Aceste seri în care putea 
să observe antrenamentul lui Duncan fuseseră, pentru ea, 
orele cele mai plăcute ale fiecărei zile. Băiatul realiza 
progrese fizice evidente, mai ales în domeniul delicat al 
coordonării neuromusculare şi al tehnicilor prana-bindu 
care făceau faima Bene Gesseritului. Venise însă momentul 
să treacă la stadiul următor şi ea nu se mai putea abandona 
contemplării admirative a celui de care trebuia să se ocupe. 

Miles 'Tleg avea să-şi facă apariţia dintr-o clipă în alta, 
pentru a continua antrenamentul cu Duncan în sala de 
exerciţii specializată, cu armele ei mai redutabile. 

O dată în plus, Lucilla îşi lăsă gândurile să se îndrepte spre 
persoana Basharului. De multe ori se simţise atrasă de el, în 
acel mod cu totul aparte pe care-l recunoscuse numaidecât. 
Impregnatoarele se bucurau de o oarecare libertate în 
alegerea partenerilor lor genetici, cu condiţia, fireşte, ca 
acest lucru să nu contravină ordinelor primite. leg avea o 
vârstă înaintată, dar dosarul lui sugera că era încă activ din 
punct de vedere sexual. N-ar fi putut să păstreze copilul 


alături de ea, bineînţeles; dar ştia cum putea fi rezolvată 
această problemă. 

De ce nu? Se întrebase Lucilla. 

Planul pe care şi-l făcuse era extrem de simplu. Să se 
ocupe mai întâi de Impregnarea ghola-ului, apoi, după ce o 
va fi informat pe laraza de intenţiile ei, să conceapă un 
copil cu viteazul Miles 'Teg. Iniţiase deja câteva manevre de 
seducţie pregătitoare, dar leg rezistase. Cu cinismul său de 
mentat, o oprise într-o seară, în vestiarul sălii de arme. 

— Vârsta reproducerii a trecut pentru mine, Lucilla. 
Comunitatea Surorilor ar trebui să se declare mulţumită cu 
ceea ce i-am dat deja. 

Teg, îmbrăcat doar într-un colant negru, terminase să-şi 
şteargă faţa transpirată după o şedinţă de antrenament şi 
aruncase prosopul într-un coş. Apoi, fără a se învrednici s-o 
privească, adăugase: 

— lar acum, fii amabilă şi lasă-mă singur. 

Aşadar, detectase manevrele ei! Ar fi trebuit să prevadă 
asta, cu un om ca leg. Dar Lucilla era sigură că mai avea 
încă şanse să îl seducă. Nici o Cucernică Maică dispunând 
de o pregătire ca a ei nu avea voie să înregistreze un eşec, 
nici măcar în faţa unui mentat de calibrul lui Teg. 

Lucilla stătuse nehotărâtă preţ de câteva clipe, mintea ei 
căutând automat o modalitate de a trece peste acest prim 
refuz. Dar ceva o împiedica. Nu iritarea provocată de faptul 
că fusese respinsă, nici posibilitatea îndepărtată ca eg să fi 
fost cu adevărat imun la manevrele ei. Orgoliul şi teama de 
un eşec (totuşi posibil) nu aveau nimic de-a face cu ceea ce 
simţea. 

Demnitatea. 

Exista, în persoana lui Teg, o demnitate calmă, pe care ea 
nu putea să n-o asocieze cu tot ceea ce curajul şi faptele 
sale de vitejie aduseseră deja Bene Gesseritului. Nu tocmai 
sigură în privinţa propriilor ei motivații, Lucilla părăsise în 
cele din urmă vestiarul. Poate că fusese din cauza 
recunoştinţei profunde pe care întreaga Comunitate i-o 


datora Basharului. A-l seduce acum pe leg ar fi fost 
degradant, nu numai pentru el, ci şi pentru ea. Nu se 
decide la un asemenea act, cel puţin nu fără a fi primit un 
ordin direct în acest sens. 

Pe când lăsa gândurile să-i rătăcească astfel, percepțiile 
lui Lucilla erau întrucâtva estompate. O mişcare în umbra 
uşii de la sala de arme îi atrase totuşi atenţia. Desluşi 
silueta lui leg. Restabilindu-şi controlul reacţiilor, Lucilla se 
concentră asupra lui Duncan. Ghola-ul îşi încetase 
acrobaţiile pe peluză. Stătea nemişcat, respirând adânc, cu 
ochii ridicaţi spre terasa de unde-i privea ea. Lucilla văzu 
transpiraţia care-i scălda faţa şi, în pete întunecate, 
combinezonul albastru deschis. Aplecându-se peste 
balustradă, îi strigă: 

— A fost foarte bine, Duncan. Mâine voi începe să te învăţ 
alte combinaţii picior-pumn. 

Cuvintele ieşiseră spontan, dar ea le recunoscu sursa. Se 
adresau, în realitate, lui eg, care stătea în umbra clădirii şi 
nu ghola-ului. Voise să-i spună lui leg: „După cum vezi, nu 
eşti singurul care-l învaţă tehnici mortale”. 

Îşi dădu seama, în clipa aceea, că Teg se insinuase în 
psihismul ei mai adânc decât ar fi trebuit ea să îngăduie. 
Înciudată, întoarse privirea spre silueta înaltă care tocmai 
părăsea cadrul uşii. Duncan alerga deja în întâmpinarea 
Basharului. 

În timp ce se concentra asupra lui Teg, Lucilla avu o 
reacţie fulgerătoare, declanşată de cele mai elementare 
reflexe Bene Gesserit. Etapele acestei reacţii aveau să i se 
definească mai târziu: Ceva nu-i în regulă! Pericol! leg nu e 
Teg! În clipa declanşării, însă, niciuna dintre aceste etape 
nu avu o existenţă distinctă. Lucilla reacţionă instantaneu, 
strigând cu toată puterea Glasului: 

— Duncan! Jos! 

Ghola-ul se aruncă la pământ, cu privirea aţintită la silueta 
ce ieşea din umbra clădirii care adăpostea sala de arme. 
Omul ţinea în mâini un laser de asalt. 


E un Dansator-Faţă! Gândi Lucilla. Doar hiperinstinctul îi 
îngăduise să-l recunoască. Unul dintre cei noi! 

— Dansator-Faţă! Urlă ea. 

Duncan se azvârli într-o parte, apoi sări drept în sus, 
aplatizându-şi trupul la cel puţin un metru deasupra solului. 
Lucilla fu năucită de viteza reacției sale. Nu şi-ar fi închipuit 
că o fiinţă umană putea să se mişte atât de rapid! Prima 
fulgerare a laserului trecu pe sub Duncan, care părea să 
plutească în aer. 

Lucilla sări peste balustrada terasei şi-şi dădu drumul pe 
pervazul ferestrei de la etajul de dedesubt. Înainte de a fi 
apucat să se oprească, întinse mâna şi înşfăcă burlanul de 
care îşi amintea că-l văzuse acolo. Arcuindu-şi corpul, 
ateriză pe pervazul ferestrei de la următorul etaj. O 
propulsa energia desperării, deşi ştia că avea să ajungă 
prea târziu. 

Ceva pârâi în zidul de deasupra capului ei. Văzu o linie 
incandescentă coborând către ea în clipa în care se arunca 
lateral, restabilindu-şi poziţia în aer înainte de a simţi sub 
tălpi suprafaţa peluzei. Privirea ei înregistră întreaga scenă 
într-o fracțiune de secundă. 

Duncan înainta în zig-zag spre agresor, executând salturi 
şi eschive ce păreau o cumplită reluare a şedinţei de 
antrenament. luţeala mişcărilor sale era uluitoare! 

Lucilla citi nesiguranța din privirea falsului 'Teg. 

Se năpusti către Dansatorul-Faţă, simțind gândurile 
creaturii: „Sunt doi contra mea!” 

Dar chiar în timp ce ţâşnea la atac, Lucilla ştia că şansele 
lor erau nule. Dansatorul-Faţă nu trebuia decât să-şi 
regleze arma pe fascicul continuu la mică distanţă şi să 
măture aerul din faţa lui. Nimic n-ar fi putut străpunge o 
asemenea apărare. Scotocea nebuneşte în minte, căutând 
un mijloc spre a-i veni de hac agresorului, când văzu un inel 
de fum roşu ieşind din pieptul falsului 'Teg. O linie roşie urcă 
oblic spre muşchii braţului care ţinea arma. Braţul căzu ca 
o bucată ce se desprinde dintr-o statuie. Apoi umărul se 


rupse de tors, într-o jerbă de sânge. Creatura se prăbuşi, 
învăluită într-un nor de fum roşu şi stropi de sânge. Bucăţi 
de carne maronii şi roşi-albastre împroşcară iarba din faţa 
uşii. 

Lucilla, oprindu-se, simţi mirosul feromonilor caracteristici 
Dansatorilor-Feţe. Duncan veni lângă ea. Se încordă brusc 
în momentul în care observă mişcare în umbra de sub 
arcade de la intrarea sălii de arme. 

Un alt Teg apăru în spatele celui mort. Lucilla îl identifică 
imediat. Era cel adevărat. 

— E Basharul, rosti Duncan. 

Lucilla avu o tresărire de satisfacţie constatând că încă 
una dintre lecţiile ei dăduse roade. Duncan ştia să 
deosebească, dintr-o privire, un prieten de un duşman. 
Arătă către Dansatorul-Faţă mort. 

— Miroase-l. 

Duncan adulmecă. 

— E-n regulă, am priceput. Dar n-a fost o copie prea bună. 
Mi-am dat seama ce era la fel de repede ca şi tine. 

Teg înaintă câţiva paşi. Era înarmat cu un laser greu, pe 
care-l ţinea sprijinit în îndoitura braţului stâng. Degetele 
mâinii lui drepte erau încleştate pe crosă şi pe trăgaci. Făcu 
ochii roată prin curte, apoi se uită la Duncan şi, în sfârşit, la 
Lucilla. 

— Du-l pe băiat înăuntru, rosti el. 

Era ordinul unui comandant de bătălie, obişnuit să se 
bizuie doar pe cunoaşterea superioară pe care o avea 
despre ce trebuia făcut într-o împrejurare critică. Lucilla se 
supuse fără crâcnire. 

Duncan nu spuse nimic când ea îl trase de mână, pe lângă 
grămada de carne însângerată care fusese Dansatorul-Faţă, 
conducându-l în holul din interiorul clădirii. Dar, de cum 
trecu pragul uşii, întoarse capul spre rămăşiţele creaturii şi 
întrebă: 

— Cine l-a lăsat să intre? 


Nu: „Cum a intrat?” luă notă Lucilla. Duncan eliminase 
deja aspectele irelevante pentru a ajunge la miezul 
problemei. 

Teg li se alătură şi, luând-o înainte, îi conduse spre 
apartamentul său. Ajuns în faţa uşii, aruncă o privire în 
interior, apoi le făcu semn să-l urmeze. 

În dormitorul lui Teg plutea un miros greu, de carne arsă, 
peste care se suprapunea izul acru de grătar carbonizat, pe 
care Lucilla îl detesta mai mult ca orice - carne umană 
prăjită! Un cadavru îmbrăcat într-o uniformă de-a lui Teg 
zăcea cu faţa în jos pe podea, în locul în care căzuse din pat. 

Teg rostogoli cadavrul cu vârful cizmei, expunându-i faţa 
încremenită într-un rictus şi ochii holbaţi. Lucilla îl 
recunoscu pe unul dintre soldaţii aparţinând gărzilor 
exterioare, unul dintre cei ce sosiseră la Citadelă o dată cu 
Schwangyu, după cum menţionau dosarele personalului. 

— Complicele lor, zise Teg. Patrin i-a făcut de petrecanie, 
apoi l-am costumat cu una din uniformele mele. Dansatorii- 
Feţe s-au lăsat înşelaţi fiindcă nu le-am dat timp să-i vadă 
faţa înainte de a-i ataca. N-au avut când să ia o amprentă 
memorială. 

— Eşti la curent cu asta? Făcu Lucilla, surprinsă. 

— Bellonda mi-a oferit informaţii complete! 

Brusc. Lucilla sesiză implicaţia mai profundă a celor spuse 
de Teg. Înăbuşindu-şi o izbucnire mânioasă, întrebă: 

— Cum ai putut să-l laşi pe unul din ei să ajungă în curte? 

— Lucrurile s-au cam precipitat, aici, înăuntru, răspunse 
Teg cu voce domoală. A trebuit să fac o alegere, care s-a 
dovedit a fi cea bună. 

Lucilla nu mai încercă să-şi ascundă mânia. 

— Alegerea dumitale a fost de a-l lăsa pe Duncan să-şi 
poarte singur de grijă? 

— De a-l lăsa în grija dumitale sau de a lăsa alţi agresori să 
pună stăpânire pe toată clădirea şi să-şi creeze puncte 
fortificate. Patrin şi cu mine am avut destul de furcă pentru 
a curăța aripa asta. N-am stat cu mâinile-n sân. Cât despre 


Duncan, s-a descurcat foarte bine, mulţumită 
antrenamentelor noastre. 

— Dar acel... Acea creatură era cât pe ce să-l omoare! 

— Lucilla! Rosti Teg clătinând din cap. Calculasem totul la 
secundă. Voi doi puteaţi rezista cel puţin un minut. Ştiam că 
nu vei şovăi să te sacrifici, aruncându-te asupra acelei 
creaturi, pentru a-l salva pe Duncan. Încă douăzeci de 
secunde. 

La auzul acestor cuvinte, Duncan se întoarse către Lucilla, 
cu o sclipire în ochi. 

— Ai fi făcut asta? 

Cum ea nu răspunse, leg murmură: 

— Ar fi făcut-o. 

Lucilla nu negă. Îşi aminti însă, dintr-o dată, de viteza 
incredibilă a mişcărilor lui Duncan, de zig-zag-urile 
năucitoare ale atacului său. 

— Decizii de luptă, spuse Teg privind-o fix pe Lucilla. 

Ea încuviinţă. Ca de obicei, alegerea Basharului fusese 
corectă. Ea însă trebuia să se consulte neapărat cu Iaraza. 
Acceleraţiile prana-bindu ale acestui ghola depăşeau orice 
aşteptări. 

Se încordă brusc când îl văzu pe 'Teg îndreptându-şi 
deodată umerii şi aţintindu-şi privirea spre uşa aflată în 
spatele ei. Lucilla se răsuci pe călcâie. 

Dădu cu ochii de Schwangyu, urmată de Patrin cu un alt 
laser greu proptit în îndoitura braţului. Ţeava armei, 
observă Lucilla, era îndreptată către Schwangyu. 

— A insistat, spuse Patrin. 

Chipul bătrânului aghiotant avea o expresie întunecată. 
Cutele adânci din colţurile gurii sale erau şi mai 
pronunţate. 

— E un şir de cadavre care se întinde până la cazemata de 
sud, spuse Schwangyu. Oamenii dumitale nu-mi permit să 
ies pentru o inspecţie. Te somez să revoci imediat acest 
ordin. 


— Nu înainte ca echipele mele de curăţenie să-şi fi 
terminat treaba, zise Teg. 

— Încă mai ucideţi oameni acolo! Aud foarte bine! 

O undă de venin se strecurase în vocea lui Schwangyu. 
Privirile ei o fulgerau pe Lucilla. 

— Dar şi interogăm oameni acolo, spuse Teg. 

Schwangyu îşi întoarse privirea furioasă spre el. 

— Dacă e în pericol aici, o să ducem... Băiatul în 
apartamentele mele. Chiar acum! 

— N-o să-l ducem nicăieri, replică 'Teg cu voce scăzută, dar 
fermă. 

Schwangyu înţepeni de revoltă. Degetele lui Patrin se 
albiră pe crosa laserului. Schwangyu îşi mişcă ochii de la 
ţeava armei la privirea atentă a lui Lucilla. Cele două femei 
se fixară, ochi în ochi. 

Teg lăsă să treacă o clipă, apoi spuse: 

— Lucilla, du-te cu Duncan în salonul meu. 

Arată cu o mişcare a capului uşa aflată în spatele lui. 

Lucilla îi dădu ascultare, plasându-se în mod ostentativ 
între Schwangyu şi Duncan până ce trecu pragul uşii. De 
cum se aflară în camera cealaltă, Duncan spuse: 

— Chiar că-i întoarsă pe dos. Maică nu mi-a zis „ghola-ul”. 

— Schwangyu s-a lăsat prinsă de mai multe ori pe picior 
greşit, zise Lucilla. 

Privi în jur. Era pentru prima oară când vedea această 
încăpere din apartamentul lui Teg. Sanctuarul Basharului. 
Decorul nu se deosebea prea mult de propria ei locuinţă. 
Domnea acelaşi gen de dezordine ordonată. Pe o măsuţă, 
lângă un fotoliu de modă veche cu tapiseria gri, zăceau de-a 
valma mâi multe bobine. Aparatul de lectură era încă 
deschis, ca şi cum cel care-l folosea nu ieşise decât pentru o 
clipă. Pe un scaun din apropiere se afla tunica neagră a 
unei uniforme de Bashar, peste care era aşezată o cutiuţă 
deschisă conţinând material de cusut. Mâneca tunicii avea o 
gaură ţesută cu grijă. 

Îşi cârpeşte singur hainele! 


Era un aspect al faimosului Miles Teg la care nu s-ar fi 
aşteptat. Dacă ar fi fost să se gândească la asta, ar fi zis mai 
degrabă că Patrin era cel care se ocupa de asemenea 
treburi. 

— Schwangyu i-a lăsat să intre pe agresori, nu-i aşa? 
Întrebă Duncan. 

— Oamenii ei, răspunse Lucilla, fără a încerca să-şi 
ascundă mânia. De data asta a mers prea departe! Un pact 
cu tleilaxu! 

— Patrin o va ucide? 

— Nu ştiu şi nici nu-mi pasă! 

De partea cealaltă a uşii, Schwangyu vorbea foarte tare. 
Vocea ei furioasă răzbătu desluşit: 

— O s-aşteptăm aici o veşnicie, Bashare? 

— Puteţi să plecaţi când doriţi, se auzi răspunsul lui Teg. 

— Dar n-am voie să intru în tunelul de sud! 

Schwangyu vorbise cu o irascibilitate copilărească. Lucilla 
ştia că bătrâna o făcea în mod intenţionat. Ce urmărea? Teg 
trebuia să fie cu ochii în patru. Fusese foarte abil mai 
înainte, când pusese în evidenţă fisurile din autocontrolul 
lui Schwangyu, dar resursele acesteia nu erau nici pe 
departe secătuite. Lucilla se întrebă dacă nu era mai bine 
să-l lase pe Duncan aici şi să se întoarcă alături de Teg. 

— Dacă plecaţi, se auzi glasul lui Teg, vă sfătuiesc să nu vă 
întoarceţi în apartamentele dumneavoastră. 

— De ce? 

Schwangyu părea sincer surprinsă şi, din nou, vocea o 
trăda fără ca ea să-şi dea seama. 

— O clipă, rosti leg. 

Lucilla desluşi strigăte îndepărtate. Bubuitul înfundat al 
unei explozii puternice răsună, undeva, în apropiere, urmat 
de o altă explozie, mult mai departe. O perdea fină de praf 
se scutură de pe cornişa de deasupra uşii. 

— Ce-a fost asta? Răzbătu din nou vocea lui Schwangyu, 
puţin prea stridentă. 

Lucilla se plasă între Duncan şi peretele dinspre coridor. 


Duncan îşi aţinti privirea la uşă şi-şi încordă trupul în 
poziţie de apărare. 

— Prima explozie, spuse 'Teg, a fost opera lor şi m-am 
aşteptat la ea. A doua a fost opera noastră şi nu cred că ei s- 
au aşteptat la ea. 

O fluierătură ascuţită sfâşie aerul în clipa în care 
Schwangyu începuse să spună ceva. 

— S-a terminat, Bashare! Răsuna vocea lui Patrin. 

— Ce se întâmplă? Întrebă Schwangyu. 

— Prima explozie, stimată Cucernică Maică, a fost cea a 
apartamentelor dumneavoastră, pe care le-au distrus 
atacatorii noştri. Cea de-a doua a fost cea a dispozitivului 
lor, pe care l-am distrus noi. 

— Am primit confirmarea, Bashare! Strigă din nou Patrin. 
I-am nimicit pe toţi. Au coborât din non-navă cu un flotor, 
exact cum v-aţi aşteptat. 

— Şi nava? 

Glasul lui Teg avea tonul unei interpelări mânioase. 

— Distrusă în clipa în care a ieşit din pliul spaţial. Nici un 
supravieţuitor. 

— Smintiţilor! Izbucni Schwangyu. Vă daţi seama ce-aţi 
făcut? 

— Am executat ordinul de a-l proteja pe băiat de orice 
atac, răspunse 'Teg. Apropo, n-ar fi trebuit să vă aflaţi în 
apartamentele dumneavoastră la ora asta? 

— Ce? 

— Dumneavoastră eraţi ţinta când v-au aruncat în aer 
apartamentele. Tleilaxu sunt foarte periculoşi, Cucernică 
Maică. 

— Nu te cred! 

— Puteţi să vă convingeţi cu ochii dumneavoastră. Patrin, 
las-o să treacă. 

În timp ce asculta, Lucilla percepu argumentele implicite. 
În această afacere, Basharul Mentat fusese considerat mai 
demn de încredere decât o Cucernică Maică şi Schwangyu 
îşi dădea seama de asta. Probabil că era exasperată. Ideea 


de a-i sugera că apartamentele ei fuseseră distruse era o 
manevră abilă. Dar s-ar fi putut foarte bine şi ca ea să nu 
creadă. Cu siguranţă că ceea ce-o frământa cel mai mult în 
momentul de faţă era gândul că Teg şi Lucilla descoperiseră 
complicitatea ei în acest atac. Nu se putea şti câţi alţii mai 
erau la curent. Patrin, în orice caz. 

Duncan, cu capul uşor aplecat pe dreapta, privea ţintă uşa 
închisă. Ochii săi aveau o expresie curioasă, ca şi când 
băiatul ar fi văzut prin uşă ce făceau cei din încăperea 
alăturată. 

— Nu cred că apartamentele mele au fost distruse, rosti 
Schwangyu cu voce perfect controlată. 

Ştia că Lucilla asculta. 

— Nu există decât o cale pentru a vă convinge, răspunse 
Teg. 

Iscusită treabă! Gândi Lucilla. Schwangyu nu putea lua 
nici o decizie atâta timp cât nu ştia dacă tleilaxu trădaseră 
sau nu. 

— În cazul acesta, mă vei aştepta aici! E un ordin! 

Lucilla auzi foşnetul robei lui Schwangyu în momentul în 
care bătrâna Cucernică Maică părăsi dormitorul lui Teg. 

Aproape că nu se mai controlează, gândi Lucilla. Dar ceea 
ce-o tulbura şi mai mult era jocul pe care-l jucase Basharul. 
I-a făcut-o! leg reuşise să spulbere echilibrul emoţional al 
unei Cucernice Marci. 

Uşa din faţa lui Duncan se deschise brusc. Leg rămase în 
prag, cu o mână pe clanţă. 

— Iute! Rosti el. Trebuie să ieşim din Citadelă până n- 
apucă să se întoarcă. 

— Să părăsim Citadela? Făcu Lucilla, fără a-şi ascunde 
stupefacţia. 

— Iute, am spus! Patrin ne-a pregătit retragerea. 

— Dar eu trebuie să... 

— Nu trebuie nimic! Vii aşa cum eşti. Urmează-mă sau 
vom fi nevoiţi să te luăm pe sus. 

— Chiar îţi închipui c-ai putea lua pe sus o... 


Lucilla tăcu brusc. Îşi dădu seama că acesta nu mai era 
Teg cel dinainte şi că n-ar fi dat glas unei asemenea 
ameninţări dacă n-ar fi fost pregătit s-o pună în aplicare. 

— Foarte bine, rosti ea. 

Îl prinse de mână pe Duncan şi-l urmă pe Bashar. Patrin 
aştepta pe culoar. Privea în dreapta. 

— A plecat, spuse el întorcându-şi ochii spre Teg. Ştiţi ce 
aveţi de făcut, Bashare? 

— Pat! 

Era pentru prima oară când Lucilla îl auzea pe Leg 
adresându-se ofițerului său de ordonanţă cu acest 
diminutiv. Patrin îi răspunse cu un zâmbet larg care dădu la 
iveală o dantură perfectă şi lucitoare. 

— Scuze, Bashare. Emoţia-i de vină. Atunci, mă bizui pe 
dumneavoastră. Eu o să fac ceea ce am de făcut. 

Teg îi făcu semn lui Lucilla să apuce spre dreapta. Ea se 
execută şi auzi paşii Basharului care venea pe urmele lor. 
Mâna lui Duncan era umedă într-a ei. Băiatul şi-o retrase şi 
continuă să meargă alături de ea, fără a privi înapoi. 

La capătul culoarului, liftubul era păzit de doi dintre 
oamenii lui Teg. Basharul le făcu un semn cu capul. 

— Să nu ne urmărească nimeni. 

Gărzile răspunseră într-un glas: 

— Am înţeles, Bashare! 

Lucilla îşi dădu seama, în clipa în care pătrundea în liftub 
împreună cu Duncan şi Leg, că tocmai îşi alesese tabăra, 
într-un conflict ale cărui implicaţii nu le înţelegea pe de-a- 
ntregul. Simţea vâltoarea politicii Bene Gesseritului ca pe 
un torent vijelios de jur-împrejurul ei. De obicei, nu era 
decât un curs liniştit, care se prelingea molcom de-a lungul 
malurilor, dar, de această dată, Lucilla avea senzaţia că era 
târâtă de o gigantică viitură distrugătoare. 

Când descinseră în holul de la intrarea tunelului ce duce 
spre cazemata de sud, Duncan spuse: 

— Ar trebui să fim cu toţii înarmaţi. 


— Vom fi, destul de curând, zise Teg. Şi sper că eşti 
pregătit să culci la pământ pe oricine ar încerca să ne aţină 
calea. 

Faptul cel mai semnificativ este că nimeni n-a văzut 
niciodată o femelă tleilaxu în afara planetelor lor centrale. 
(Dansatorii-Feţe care iau înfăţişare femeiască nu intră în 
discuţie în cadrul prezentei analize. Aceştia sunt hibrizi 
care nu au capacitatea de reproducere.) Bene Tleilaxul îşi 
ţine sechestrate femelele pentru ca noi să nu putem ajunge 
la ele. Este deducţia noastră primordială. Prin urmare, tot 
în ouă trebuie că-şi ascund Maeştrii Tleilaxului marile lor 
secrete. 

Analiză Bene Gesserit. 

Cod Arhive XOXMT99... 041 

— AŞADAR, ne întâlnim, în sfârşit, spuse 'Taraza. 

Îl privi, în scaunul amplasat la doi metri de-al ei, pe cel ce 
se numea Tylwyth Waff. Analistele Comunităţii o 
asiguraseră că omul acesta era Maestrul Maegştrilor de pe 
Tleilax. Ce înfăţişare de gnom, pentru o persoană care 
deţinea atâta putere! Dar, în nici un caz, nu trebuia să se ia 
după aparenţe. 

— Unii n-ar fi crezut că e cu putinţă, zise Waff. 

Avea un glăscior piţigăiat. Alt lucru care trebuia măsurat 
după etaloane diferite, îşi spuse Taraza. 

Se aflau pe teritoriul neutru al unei non-nave a Ghildei, 
împănată cu monitoare Bene Gesserit şi tleilaxu, ce stăteau 
agăţate de coca ei ca nişte păsări de pradă încleştate de un 
hoit. (Ghilda se străduise din răsputeri să fie pe placul Bene 
Gesseritului. „Veţi plăti.” Ghilda ştia. Mai plătise şi altă 
dată.) Mica încăpere ovală ce le fusese pusă la dispoziţie 
pentru întrevedere avea obişnuita căptuşeală de cupru, 
fiind, teoretic, impenetrabilă pentru orice sisteme de 
ascultare şi supraveghere. Dar Taraza nu credea nici o clipă 
acest lucra. Era convinsă că legăturile dintre Ghildă şi 
Tleilax, armate cu mirodenie, erau mai trainice ca oricând. 


Waft nu-şi făcea nici un fel de iluzii cu privire la Taraza. 
Această femeie era mult mai periculoasă decât orice 
Onorată Matre. Dacă ar fi ucis-o, ar fi fost înlocuită imediat 
de o altă Maică Superioară, având exact aceleaşi cunoştinţe 
şi exact aceleaşi puteri. 

— Noii voştri Dansatori-Feţe ni se par foarte interesanţi, 
spuse Taraza. 

Waff avu o grimasă involuntară. Da, mult mai periculoasă 
decât Onoratele Matres, care încă nici măcar nu învinuiseră 
Tleilaxul de pierderea unei întregi non-nave. 

Taraza aruncă o privire spre micul ceas cu dublu cadran 
numeric, plasat pe o măsuţă joasă din dreapta ei, într-o 
poziţie care le permitea amândurora să-l consulte cu 
uşurinţă. Cadranul dinspre Waff afişa o oră ce fusese 
potrivită conform ceasornicului său biologic intern. Observă 
că ambele afişaje în timp biologic erau sincronizate, cu o 
abatere de zece secunde, la o oră arbitrară de după- 
amiază. Era unul dintre aranjamentele meticuloase ale 
acestei întâlniri, în vederea căreia până şi distanţa care 
trebuia să separe cele două scaune făcuse obiectul unor 
negocieri prealabile. 

Camera ovală în care se aflau numai ei doi avea vreo şase 
metri pe trei. Scaunele pliante pe care şedeau erau absolut 
identice: cadru din lemn, asamblat cu cepuri şi pânză 
portocalie; nici un gram de metal sau vreun material străin. 
În afară de scaune, singura mobilă era măsuţa pe care se 
afla ceasul şi care consta dintr-o placă subţire de plaz 
negru susţinută de trei picioruşe din lemn, fusiforme. 
Fiecare dintre protagoniştii acestei întâlniri trecuse prin 
faţa unui detector ultrasensibil. Fiecare avea trei gărzi 
personale, care aşteptau dincolo de unica uşă a odăii. 
Taraza nu credea că tleilaxu s-ar fi încumetat să încerce o 
substituire cu Dansatori-Feţe în actualele circumstanţe. 

„Veţi plăti:' 

Tleilaxu erau perfect conştienţi de vulnerabilitatea lor, cu 
atât mai mult cu cât aflaseră, acum, că Surorile Bene 


Gesserit erau capabile să-i detecteze pe noii Dansatori- 
Feţe. 

Waff îşi drese glasul. 

— Nu mă aştept să ajungem la vreo înţelegere, rosti el. 

— Atunci de ce ai venit? 

— Caut o explicaţie pentru mesajul ciudat pe care l-am 
primit de la Citadela voastră de pe Rakis. Ce anume ar 
trebui să plătim? 

— Te rog foarte mult, ser Waff, să renunţi la asemenea 
prefăcătorii ridicole în interiorul acestei camere. Există 
fapte pe care dumneata şi cu mine nu le putem ignora. 

— Ca, de pildă? 

— Bene Tleilaxul nu ne-a pus niciodată la dispoziţie o 
femelă pentru programul nostru genetic. 

Să-l treacă puţin năduşelile! Îşi spuse ea. Era afurisit de 
frustrant pentru Bene Gesserit să nu poată dispune, pentru 
cercetările sale, de nici o linie a Celorlalte Memorii tleilaxu 
şi Waff ştia cu siguranţă acest lucru. 

— Doar nu vă închipuiţi, zise el încruntându-se, că aş fi în 
stare să negociez viaţa unei... (Se întrerupse, scuturând din 
cap.) Nu pot să cred că asta-i plata pe care o cereţi. 

Văzând că Taraza nu-i răspunde, reluă: 

— Atacul acela stupid împotriva templului de pe Rakis a 
fost iniţiativa unor elemente locale, care şi-au primit 
pedeapsa. 

Gambitul prevăzut numărul trei, gândi Taraza. 

Participase, în vederea acestei întâlniri, la mai multe 
şedinţe de analiză şi informare. Dacă li se putea spune 
astfel. Mai degrabă, şedinţe de speculaţii. Se ştia foarte 
puţin despre acest Maestru tleilaxu, acest Tylwyth Waff. 
Surorile ajunseseră totuşi, prin inferenţă, la câteva proiecţii 
opţionale de o maximă importanţă (dacă se adevereau). 
Necazul era că unele dintre datele lor cele mai interesante 
proveneau din surse pe care nu se puteau bizui. Un lucru 
însă reieşise cu precădere: gnomul care şedea în faţa ei era 
extrem de periculos. 


Gambitul numărul trei iniţiat de Waff îi mobiliză întreaga 
atenţie. Era momentul să-i răspundă. Arborând un zâmbet 
cu subînţelesuri, Taraza spuse: 

— Este exact genul de minciună la care ne aşteptam din 
partea dumitale. 

— Încep insultele? Întrebă el fără să se înfierbânte. 

— Dumneata ai dat tonul. Dă-mi voie să te previn că nu vei 
putea să procedezi cu noi aşa cum ai procedat cu târfele din 
Dispersie. 

Privirea fixă a lui Waff o încurajă pe Taraza la o mutare 
îndrăzneață. Deducţiile Surorilor, bazate în parte pe 
dispariţia unei nave de conferinţă ixiene, erau corecte! Cu 
acelaşi surâs pe buze, Maica Superioară exploată mai 
departe linia conjecturală, ca şi când ar fi fost un fapt 
cunoscut: 

— Cred că târfelor le-ar plăcea să afle că printre ele se află 
Dansatori-Feţe. 

Waff îşi înăbuşi furia. Vrăjitoare blestemate! Ştiau! Cumva, 
reuşiseră să afle! Consilierii săi îşi exprimaseră rezervele în 
legătură cu această întrevedere. O minoritate nu tocmai 
neglijabilă chiar se împotrivise. Vrăjitoarele erau atât de... 
de diabolice. Şi represaliile lor! 

E timpul să-i îndrept atenţia către Gammu, îşi spuse 
Taraza. Să nu-l las să-şi regăsească echilibrul. 

— Nici măcar când o doborâţi pe una din noi, cum aţi făcut 
cu Schwangyu, pe Gammu, nu izbutiţi să aflaţi nimic 
important! Zise ea. 

Waff izbucni: 

— Şi-a închipuit că poate să ne... Să ne cumpere, capeo 
bandă de asasini! N-am făcut decât să-i dăm o lecţie! 

Ahhh, un acces de mândrie! Gândi Taraza. Interesant. 
Rămâne de văzut dacă există şi o structură morală care să 
motiveze această mândrie. 

— N-aţi străpuns niciodată cu adevărat rândurile noastre, 
rosti ea. 

— Nici voi pe cele ale Bene Tleilaxului! 


Waft izbutise să replice cu un calm acceptabil. Avea nevoie 
de timp pentru a se gândi! Pentru a-şi face un plan! 

— Poate că ai vrea să cunoşti preţul tăcerii noastre, sugeră 
Taraza. Considerând privirea glacială a lui Waff drept 
încuviinţare, continuă: Pentru început, ne veţi împărtăşi 
toate informaţiile pe care le veţi obţine despre acele târfe 
din Dispersie care-şi spun Onorate Matres. 

Waft simţi un fior. O mulţime de lucruri fuseseră 
confirmate graţie operaţiilor întreprinse după uciderea 
Onoratelor Matres. Complexitatea tehnicilor lor sexuale! 
Doar psihismele cele mai oţelite erau în stare să reziste 
acelor extazuri. Potenţialul acestei arme era enorm! Să 
împărtăşească un asemenea secret vrăjitoarelor? 

— 'Toate informaţiile, insistă Taraza. 

— Pentru ce le spui târfe? 

— Încearcă să ne imite, dar se vând pentru putere şi nu 
sunt decât o parodie a tot ceea ce reprezentăm noi. 
Onorate Matres! 

— Vă depăşesc numericeşte în proporţie de cel puţin zece 
mii la una! Am avut dovada. 

— Una singură dintre noi ar putea să le înfrângă pe toate, 
replică Taraza. 

Waff o studie în tăcere. Era doar o fanfaronadă? Cu 
vrăjitoarele Bene Gesserit, nimic nu putea fi sigur. Aveau, 
efectiv, puteri. Faţa întunecată a universului magic le 
aparţinea lor. Nu o dată, vrăjitoarele retezaseră colții 
Shariatului. Să fi fost vrerea lui Dumnezeu ca adevărații 
credincioşi să treacă prin încă o încercare? 

Taraza lăsă tăcerea să creeze în continuare propriile ei 
tensiuni. Simţea frământările lui Waff. Îşi aminti de şedinţa 
preliminară a Comunităţii în vederea acestei întâlniri cu 
Maestrul Maeştrilor Bene Tleilax. Bellonda formulase 
întrebarea crucială, de o simplitate înşelătoare: „Ce ştim 
noi cu adevărat despre tleilaxu?” 

Răspunsul... 'Taraza îl simţise ivindu-se în mintea fiecăreia 
dintre Cucernicele Maici aşezate în jurul mesei de 


conferinţă din Casa Canonicatului: S-ar putea să nu ştim 
decât ceea ce vor ei să ştim. 

Niciuna dintre analistele ei nu putea înlătura bănuiala că 
tleilaxu creaseră, în mod intenţionat, o falsă imagine despre 
ei înşişi. Inteligența lor trebuia măsurată după faptul că 
erau singurii care deţineau secretul cuvelor axlotl. Îl 
descoperiseră într-adevăr, aşa cum susțineau unii, doar 
printr-o întâmplare norocoasă? În cazul acesta, cum de nu 
fusese nimeni în stare să repete performanţa, în decursul 
atâtor milenii? 

Şi ghola-ii... 

Foloseau tleilaxu procesul de creare a ghola-ilor pentru a 
dobândi propriul lor gen de nemurire? 'Taraza desluşea în 
comportamentul lui Waff indicii care păreau să vină în 
sprijinul unei asemenea ipoteze. Nimic precis, dar... Totuşi 
suspect. 

În şedinţele de la Casa Canonicatului, Bellonda revenise în 
mod stăruitor asupra bănuielilor lor esenţiale: „lotul... 
Absolut totul, vă spun! Tot ce conţin arhivele noastre ar 
putea să nu fie altceva decât un morman de gunoi bun de 
dat la limorci!” 

Aluzia le făcuse să se scuture chiar pe unele dintre 
Cucernicele Maici cele mai impasibile din jurul mesei. 

Limorci! 


Greoaiele creaturi târâtoare, rezultate din încrucişarea 
limacşilor uriaşi cu porcii, chiar dacă ofereau carnea pentru 
meniurile cele mai rafinate şi costisitoare din acest univers, 
rămâneau, în ochii Surorilor, întruchiparea a tot ce era mai 
respingător la tleilaxu. Limorcii erau unul dintre primele 
obiecte de troc pe care le utilizaseră tleilaxu, un produs al 
cuvelor lor, realizat din lanţul elicoidal ce stătea la baza 
oricărei forme de viaţă. Faptul că existenţa sa se datora 
Bene Tleilaxului nu făcea decât să sporească haloul de 
obscenitate ce înconjura o creatură ale cărei guri multiple 
ingurgitau, neîncetat, practic orice fel de gunoaie, repede 
transformate în excremente care nu numai că duhneau a 
cocină, dar erau şi băloase. 

„Carnea cea mai delicioasă din această parte a 
paradisului”, rostise Bellonda, citând un slogan publicitar al 
CHOAM-ului. 

„Şi provenind dintr-o obscenitate”, adăugase Taraza. 

Obscenitate. 

Taraza cugetă la acest lucru în timp ce-l privea în tăcere 
pe Waff. Ce motive puteau mâna un popor să se 
adăpostească îndărătul unei măşti de obscenitate? Accesul 
de mândrie al lui Waff nu se potrivea deloc cu această 
imagine. 

Waff tuşi uşor în spatele mâinii. Simţi contactul tighelurilor 
în care ascunsese două dintre redutabilele sale lansatoare 
de săgeți. Consilierii săi aflaţi în minoritate îi spuseseră: „Ca 
şi în cazul Onoratelor Matres, învingătorul acestei întâlniri 
cu Bene Gesseritul va fi cel care va ieşi cu informaţiile cele 
mai secrete despre celălalt. Bineînţeles, moartea 
adversarului garantează succesul”. 

Aş putea s-o ucid. Dar după aceea? 

De cealaltă parte a uşii aşteptau alte trei Cucernice Maici 
în deplinătatea puterilor lor. Nu încăpea îndoială că Taraza 
stabilise un semnal pentru momentul în care uşa avea să se 
deschidă. În lipsa acelui semnal, violenţa şi prăpădul aveau 
să urmeze cu siguranţă. lar Waff nu credea nici o clipă că 


noii săi Dansatori-Feţe ar fi putut să le vină de hac 
Cucernicelor Maici de acolo. Vrăjitoarele erau, fără doar şi 
poate, cu ochii în patru, după ce identificaseră natura 
gărzilor lui. 

— Vom împărtăşi informaţiile, rosti el. 

Mărturisirile implicite erau dureroase, dar îşi dădea 
seama că nu avea de ales. Felul în care estimate Taraza 
valoarea fiecăreia dintre cele două tabere era, de bună 
seamă, exagerat, dar asta nu-l împiedica să simtă partea de 
adevăr a spuselor ei. Pe de altă parte, nu-şi făcea nici o 
iluzie în legătură cu ceea ce ar fi urmat, dacă Onoratele 
Matres aflau ce se întâmplase în realitate cu trimisele lor. 
Pierderea non-navei nu putea fi, deocamdată, pusă în 
seama Tleilaxului. Se mai întâmpla să dispară nave. Dar un 
asasinat deliberat era cu totul altă poveste. Cu siguranţă că 
Onoratele Matres nu ar fi pregetat să încerce exterminarea 
unui adversar atât de cutezător, chiar şi numai pentru a da 
un exemplu. Cel puţin, asta era părerea descendenților 
tleilaxu întorşi din Dispersie. lar Waff, după ce le văzuse pe 
Onoratele Matres, împărtăşea această părere. 

— Al doilea punct din programul pe care mi l-am stabilit 
pentru această întrevedere, spuse Taraza, este ghola-ul 
nostru. 

Waff se foi în scaun. 

Taraza îi privi cu repulsie ochii minusculi. Aceeaşi repulsie 
i-o provoca faţa lui rotundă, cu nasul cârn şi dinţii prea 
ascuţiţi. 

— Ne-aţi asasinat în mod sistematic ghola-ii pentru a 
controla evoluţia unui proiect în care rolul vostru se 
limitează la furnizarea unui singur element, acuză ea. 

Waff se întrebă din nou dacă trebuia s-o ucidă. Nu li se 
putea ascunde nimic vrăjitoarelor ăstora blestemate? 
Posibilitatea ca Bene Gesseritul să fi recrutat un trădător 
care le informa de pe planetele centrale ale Tleilaxului nu 
putea fi ignorată. Cum altcumva ar fi putut să cunoască 
asemenea lucruri? 


— Te asigur, Cucernică Maică Superioară, că ghola-ul... 

— Nu mă asigura de nimic! Îl întrerupse Taraza. Avem noi 
grijă să ne asigurăm singure. (Clătină din cap, ca şi când ar 
fi fost sincer mâhnită.) Şi vă închipuiţi că nu ştim că ne-aţi 
vândut marfă deteriorată. 

Waft spuse repede: 

— Ghola-ul corespunde întru totul specificaţiilor pe care 
le-aţi precizat în contractul încheiat cu noi! 

Din nou, Taraza clătină încet capul dintr-o parte în alta. 
Acest mititel Maestru tleilaxu nici nu-şi dădea seama ce 
dezvăluise acum. 

— Aţi implantat propriul vostru program în psihismul lui, 
zise ea. Dar te avertizez, ser Waff, că, dacă modificările pe 
care le-aţi introdus vor afecta în vreun fel bunul mers al 
proiectului nostru, veţi plăti pentru asta mai scump decât 
credeţi c-ar fi cu putinţă. 

Waff îşi trecu o mână peste faţă. Fruntea îi era brobonită 
de sudoare. Vrăjitoare blestemate! Dar nu ştiau totul. 
Tleilaxu reveniţi din Dispersie şi Onoratele Matres despre 
care Taraza vorbea cu atâta dispreţ furnizaseră Tleilaxului 
o armă cu încărcătură sexuală, al cărei secret nu avea să fie 
împărtăşit niciodată, oricare ar fi fost promisiunile făcute 
aici! 

Taraza chibzui în tăcere la reacţiile lui Waff şi optă pentru 
o cacealma: 

— Când v-am capturat nava de conferinţe ixiană, noii 
voştri Dansatori-Feţe n-au reuşit să moară destul de iute. 
Am aflat o mulţime de lucruri. 

Waff se încordă, la limita violenţei. 

Drept în mijlocul țintei! Gândi Taraza. 

Născocirea ei deschidea o perspectivă revelatoare asupra 
uneia dintre ipotezele cele mai extravagante avansate de 
consilierele sale. Acum însă nu mai părea deloc aberantă. 

„Ambiţia Bene Tleilaxului este de a realiza o replică prana- 
bindu desăvârşită”, sugerase una dintre consiliere. 

„Desăvârşită?” 


Toate Surorile prezente la consfătuire fuseseră stupefiate 
de această idee. Asta presupunea o formă de calchiere 
mentală ce mergea mult mai departe decât amprenta 
memorială despre care aveau deja cunoştinţă. 

Consiliera Sora Hesterion, de la Arhive, venise înarmată 
cu o listă bine pusă la punct de argumente în sprijinul 
afirmației sale. 

„Un lucru e sigur. Ceea ce o sondă ixiană realizează prin 
mijloace mecanice, tleilaxu realizează în carne şi nervi. 
Stadiul următor este uşor de imaginat.” 

Văzând reacţia lui Waff la minciuna ei, Taraza continuă să-l 
observe cu cea mai mare atenţie. În momentul acesta 
prezenta maximum de pericol. 

O expresie de furie turbată răvăşi chipul lui Waff. 
Vrăjitoarele ştiau prea multe lucruri! Nu punea nici o clipă 
la îndoială afirmaţia lui Taraza. 

Trebuie s-o omor, oricare ar fi consecinţele pentru mine. 
Trebuie să le omorâm pe toate. Monstruozităţi! Termenul 
ăsta, pe care l-au găsit chiar ele, le descrie perfect. 

Taraza, interpretându-i corect expresia feţei, se grăbi să 
spună: 

— Nu vă ameninţă absolut nici un pericol din partea 
noastră, atât timp cât nu ne lezaţi planurile. Religia voastră, 
modul vostru de viaţă, lucrurile acestea vă privesc numai pe 
voi. 

Waff ezită, nu atât pentru ceea ce spusese Taraza, cât 
amintindu-şi de puterile ei. Ce altceva mai ştiau? Dar... Să 
se resemneze la a le admite în continuare supremaţia, mai 
ales după ce respinsese o alianţă cu Onoratele Matres şi 
când posibilitatea de a accede la poziţia dominantă era atât 
de aproape, după atâtea milenii... Se simţea complet 
dezorientat. Adevărul era că minoritatea consilierilor săi 
avusese dreptate: „Nu poate exista nici o legătură între 
popoarele noastre. Orice acord încheiat cu forţele 
powindah înseamnă stabilirea unei alianţe contra naturii.” 


Taraza simţea încă violenţa ce clocotea în el. Îl împinsese 
prea departe? Rămase atentă, în defensivă. O tresărire 
involuntară a braţelor lui o puse în gardă. 

Ascunde arme în mâneci! 

Resursele tleilaxu nu trebuiau în nici un caz subestimate. 
Detectoarele Bene Gesserit nu semnalaseră nimic. 

— Ştim de armele pe care le ai asupra dumitale, rosti ea, 
îndemnată subit să recurgă la un nou bluf. Dacă vei comite 
acum o greşeală, târfele vor fi informate şi despre modul în 
care foloseşti aceste arme. 

Waff avu trei inspiraţii scurte. Când vorbi, îşi redobândise 
controlul. 

— Nu vom accepta să fim sateliți ai Bene Gesseritului! 

Taraza răspunse cu voce egală, menită să-l liniştească: 

— N-am sugerat, nici prin vorbe, nici prin fapte, că vi s-ar 
rezerva acest rol. 

Aşteptă. Nici o schimbare nu interveni în expresia lui Waff, 
în privirea duşmănoasă cu care continua s-o fixeze. 

— Ne ameninţaţi, mârâi el. Pretindeţi să împărţim cu voi... 

— Să împărţim! Accentuă Taraza. Asta înseamnă că vă 
tratăm de la egal la egal. Nimeni nu împarte cu un inferior! 

— Şi voi ce puteţi să ne împărţiţi? Întrebă Waff. 

Taraza îi răspunse cu tonul pe care l-ar fi folosit pentru a 
dojeni un copil: 

— Ser Waff, întreabă-te de ce dumneata, conducătorul 
oligarhiei tleilaxu, te-ai deplasat personal pentru această 
întrevedere. 

Păstrându-şi controlul perfect al vocii, Waff replică: 

— Dar dumneata, Maică Superioară a Bene Gesseritului, 
pentru ce te-ai deplasat personal până aici? 

— Pentru a întări poziţiile noastre, răspunse cu blândeţe 
Taraza. 

— Nu mi-ai spus ce anume aveţi de împărţit, acuză el. Tot 
mai speri într-un avantaj în ceea ce vă priveşte. 

Taraza continua să-l observe cu cea mai mare atenţie. 
Rareori avusese prilejul să simtă, la o fiinţă umană, atâta 


furie înăbuşită. 

— Spune-mi deschis ce doriţi, zise ea. 

— Şi-o să ne satisfaceţi dorinţa din pură mărinimie! 

— Vom sta de vorbă. 

— Vom sta de vorbă? Care a fost statul de vorbă când mi-ai 
ordonat- ORDONAT!... 

— Să. 

— Ai venit aici ferm hotărât să încalci orice înţelegere la 
care am fi putut ajunge, îl întrerupse Taraza. Nici măcar o 
singură dată n-ai încercat să porţi o discuţie! Stai în faţa 
cuiva doritor să negocieze cu dumneata şi tot ce găseşti 
de... 

— Să negocieze? Făcu Waff, amintindu-şi subit de mânia 
Onoratei Matres când el folosise acelaşi termen. 

— Să negocieze, am spus, întări Taraza. 

Ceva care aducea a zâmbet făcu să tresară colţurile gurii 
lui Waff. 

— Crezi că dispun de autoritatea să negociez cu 
dumneata? 

— Bagă de seamă, ser Waff. Dispui de autoritatea 
supremă. Ea constă în capacitatea finală de a elimina fizic 
un adversar. Nu eu ameninţ, ci dumneata. 

Şi Taraza îşi sublinie spusele cu o privire rapidă aruncată 
spre mânecile lui. 

Waff oftă. Ce dilemă îngrozitoare! Taraza era powindah! 
Cum să negocieze cu o powindah? 

— Suntem confruntaţi cu o problemă care nu poate fi 
rezolvată cu mijloace logice, declară Taraza. 

Waff îşi ascunse surprinderea. Erau exact cuvintele pe 
care le folosise Onorata Matres! Se îngrozea la gândul a 
ceea ce ar fi putut să însemne asta. Să fi făcut Bene 
Gesseritul cauză comună cu Onoratele Matres? Felul în 
care vorbea despre ele Taraza excludea o asemenea 
posibilitatea, dar cine putea avea încredere în vrăjitoare? 

Din nou, Waff se întrebă dacă trebuia să se sacrifice 
pentru a o elimina pe această vrăjitoare. La ce-ar fi folosit? 


Ceea ce ştia ea, ştiau de bună seamă şi altele. Asta n-ar fi 
făcut decât să grăbească dezastrul. Da, existau disensiuni 
printre vrăjitoare, dar poate că şi ăsta era doar un alt 
vicleşug. 

— Îmi ceri să împărţim ceva, spuse Taraza. Şi dacă v-aş 
oferi câteva dintre liniile noastre de sânge cele mai 
preţioase? 

Interesul subit al lui Waff nu lăsa loc de îndoială. 

— De ce ne-am adresa vouă, dacă ne-ar interesa asta? 
Rosti el. Avem cuvele noastre şi putem culege mostre 
genetice aproape pe toate drumurile. 

— Mostre de ce? 

Waft suspină. Nimic nu putea scăpa perspicacităţii incisive 
a vrăjitoarelor ăstora! Întrebarea lui Taraza fusese ca o 
împunsătură de sabie... Probabil că-i dezvăluise fără să vrea 
lucruri care o puseseră pe calea cea bună. Dar acum faptul 
era împlinit. Vrăjitoarea dedusese fără greşeală (sau aflase 
de la spionii ei!) că patrimoniul genetic uman în stare liberă 
prezenta prea puţin interes pentru tleilaxu, deținători ai 
unei cunoaşteri complexe a limbajului celui mai tainic al 
vieţii. Nici Bene Gesseritul, nici produsele programului său 
genetic nu trebuiau subestimate. Bunul Dumnezeu era 
martor că lor li se datorau Muad'Dib şi Profetul! 

— Ce altceva aţi mai cere în schimb? Întrebă el. 

— Aşadar eşti dispus să negociezi, în sfârşit! Spuse Taraza. 
Ţi-ai dat seama, desigur, că oferta mea se referă la 
reproducătoare din neamul Atreides, adăugă ea. 

Şi gândi: Să-şi pună nădejdea în asta! Vor arăta exact ca 
nişte Atreides, dar nu vor fi nicidecum Atreides! 

Waff îşi simţi pulsul accelerându-se. Nu-i venea să creadă. 
Avea 'Iaraza măcar cât de cât idee despre ce-ar fi putut să 
afle tleilaxu doar dintr-o simplă examinare a unui asemenea 
material genetic? 

— Vă vom cere o primă selecţie a progeniturii lor, spuse 
Taraza. 

— Exclus! 


— O primă selecţie în alternanță cu voi, atunci? 

— Poate. 

— Ce-nseamnă asta, poate? 

Taraza se aplecă în faţă. Încordarea lui Waff îi spunea că 
se afla pe o pistă bună. 

— Ce altceva ne-aţi mai cere? Se interesă el. 

— Reproducătoarele noastre vor trebui să aibă acces liber 
la laboratoarele voastre genetice. 

— Nu cumva crezi că mi-am pierdut minţile? 

Waff scutură din cap, exasperat. Femeia asta îşi închipuia 
că Tleilaxul avea să-şi dezvăluie, pur şi simplu, arma sa cea 
mai puternică? 

— În cazul acesta, ne vom mulţumi cu o cuvă axlotl în 
perfectă stare de funcţionare, spuse Taraza. 

Waff o privi lung, fără să spună nimic. 

— Trebuia să încerc, nu? Făcu 'Taraza, ridicând din umeri. 

— Probabil. 

Taraza se lăsă pe spătarul scaunului şi trecu în revistă tot 
ce aflase aici. Reacţia lui Waff la sonda ei Zensunni fusese 
foarte interesantă. „O problemă care nu poate fi rezolvată 
cu mijloace logice.” Cuvintele produseseră asupra lui un 
efect subtil. Păruse să se înalțe, de undeva din adâncurile 
fiinţei sale, cu o privire întrebătoare. 

Ferească-ne Zeii pe toţi! Să fie Waff, în secret, zensunnit? 

Oricare ar fi fost pericolul, trebuia să elucideze acest 
punct. Pe Rakis, Odrade avea nevoie de toate armele care 
să-i confere un avantaj. 

— Poate că am făcut tot ce ne stă în puteri pentru moment, 
spuse ea. Avem tot timpul pentru a pune la punct 
amănuntele tranzacţiei noastre. Dumnezeu singur, în 
milostivirea lui infinită, ne-a dat universuri fără sfârşit, unde 
poate să se întâmple orice. 

Waff îşi lovi palmele una de alta, pe negândite. 

— Darul surprizei este cel mai mare dar dintre toate! Rosti 
el. 


Nu numai zensunnit, gândi Taraza, ci şi sufi. Sufi! Punctul 
ei de vedere asupra Bene Tleilaxului era pe cale să se 
modifice cu repeziciune. De cât timp vor fi ascunzând asta 
la piept? 

— Timpul nu se măsoară pe el însuşi, spuse ea, lansând o 
nouă sondă. E suficient să priveşti un cerc. 

— Sorii sunt cercuri, zise Waff. Fiecare univers e un cerc. 

Îşi ţinu răsuflarea, în aşteptarea răspunsului ei. 

— Cercurile sunt ţarcuri, spuse Taraza, extrăgând replica 
adecvată din Celelalte Memorii. Tot ce îngrădeşte sau 
limitează trebuie să aibă o parte întoarsă spre infinit. 

Waff ridică mâinile, cu palmele spre 'Taraza, apoi le lăsă pe 
genunchi. Umerii lui îşi pierdură puţin din rigiditatea lor 
defensivă. 

— De ce nu ai spus lucrurile acestea de la bun început? 
Întrebă el. 

Trebuie să fiu foarte atentă, îşi zise 'Taraza. Fiecare 
mărturisire din atitudinea şi cuvintele lui Waff se cerea 
analizată cu grijă. 

— Schimbul nostru de replici nu dovedeşte nimic, dacă nu 
ne hotărâm să vorbim mai deschis, rosti ea. Dar chiar şi 
atunci, am rămâne încă tributari cuvintelor. 

Waff îi examină cu atenţie chipul, încercând să descopere, 
sub acea mască Bene Gesserit, vreo confirmare a celor 
sugerate de vorbele şi comportamentul ei. Era powindah, 
îşi reaminti el prudent şi nu se putea avea încredere în 
powindahi, dar... Dacă ea împărtăşea Marea Credinţă... 

— Nu L-a trimis Dumnezeu pe Profetul Lui pe Rakis pentru 
a ne pune la încercare şi a ne lumina? Întrebă el. 

Taraza îşi exploră înfrigurată Celelalte Memorii. Un Profet 
pe Rakis? Muad'Dib? Nu... Asta nu cadra cu credinţele 
sufice sau zensunnite în... 

Tiranul! 

Strânse din buze, încruntată. 

— Trebuie să accepţi ceea ce nu poţi controla, rosti apoi. 


— Căci este, de bună seamă, lucrarea lui Dumnezeu, 
adăugă Waff. 

Taraza văzuse şi auzise îndeajuns. Missionaria Protectiva o 
îmbibase cu toate religiile cunoscute. Celelalte Memorii 
consolidau şi completau cunoştinţele ei. Simţi dintr-o dată 
necesitatea imperioasă de a ieşi vie şi nevătămată din 
această încăpere. Odrade trebuia avertizată! 

— Pot să emit o sugestie? 

Waff înclină curtenitor capul. 

— Poate că am găsit aici substanţa unei legături reciproce 
mai trainice decât am fi putut să ne închipuim, zise ea. Îţi 
ofer ospitalitatea Citadelei noastre de pe Rakis. 
Comandanta ei va fi la dispoziţia dumitale. 

— O Atreides? Întrebă el. 

— Nu, minţi Taraza. Dar, fireşte, nu voi pregeta să le 
încunoştiinţez pe Maestrele noastre Geneticiene cu privire 
la necesităţile Bene Tleilaxului. 

— Iar eu mă voi ocupa, la rândul meu, de tot ceea ce aţi 
cerut în schimb. Dar de ce trebuie încheiată tranzacţia pe 
Rakis? 

— Nu este locul cel mai potrivit? Cine ar putea să fie 
făţarnic în patria Profetului? 

Waff se lăsă pe spate, destinzându-se. Era limpede că 
Taraza cunoştea răspunsurile cuvenite - o revelaţie la care 
nu se aşteptase. 

— Fiecare dintre noi îl ascultă pe Dumnezeu în sinea lui, 
glăsui ea, ridicându-se în picioare. 

Şi împreună, în kehl, adăugă, în gând, Waff. Înălţând ochii 
spre ea, îşi repetă că Taraza era powindah şi că nici un 
powindah nu era demn de încredere Atenţie! Această 
femeie era totuşi o vrăjitoare Bene Gesserit. lar Bene 
Gesseritul era vestit pentru modul în care crea religii 
menite să servească propriilor sale scopuri. Powindah! 

Taraza se duse la uşă, o deschise şi făcu semnul ce arăta 
că totul era în ordine. Apoi se întoarse încă o dată spre 
Waff, care rămăsese pe scaun. 


N-a reuşit să desluşească adevăratele noastre intenţii, 
gândi ea. Surorile pe care i le vom trimite vor trebui alese 
cu cea mai mare grijă. Waff nu trebuie să bănuiască nici un 
moment că face parte din momeală. 

Din spatele măştii sale de gnom, Waff îi întoarse, 
imperturbabil, privirea. 

Ce aer înşelător de blajin are, îşi spuse Taraza. Dar putea 
fi prins în capcană! O alianţă între Bene Gesserit şi Bene 
Tleilax oferea noi avantaje. Dar în condiţii stabilite de noi! 

— La bună vedere pe Rakis, rosti ea înainte de a ieşi. 

Ce moştenire socială a însoţit Dispersia?' Cunoaştem 
îndeaproape acea epocă. Ştim care a fost contextul ei fizic 
şi psihic. Rătăciţii duceau cu ei o conştiinţă ce se limita, în 
mare, la tehnică de luptă şi efective. Mânaţi de mitul 
Libertăţii, resimţeau o nevoie irezistibilă de expansiune 
teritorială. Cei mai mulţi nu învăţaseră lecţia Tiranului, 
conform căreia violenţa îşi creează propriile limite. 
Dispersia a fost o mişcare oarbă şi dezordonată, 
interpretată ca o fază de creştere (expansiune). La obârşia 
ei s-a aflat o teamă profundă (adesea inconştientă) de 
stagnare şi moarte. 

Analiza Dispersiei. 

Arhivele Bene Gesserit. 

ÎNTINSĂ ÎNTR-O RÎNĂ pe pervazul lat al bovindoului, 
Odrade atingea uşor cu un obraz plazul cald prin care 
observa Piaţa Mare a Keenului. Perna roşie de sub umărul 
ei mirosea a melanj, ca multe dintre obiectele de pe Rakis. 
Apartamentul acesta avea trei camere mici, dar funcţionale 
şi era situat la suficientă depărtare atât de Templu cât şi de 
Citadela Bene Gesserit. Fusese una dintre clauzele 
înţelegerii încheiate cu preoţii. 

— Sheeana trebuie protejată cu mai multă vigilenţă şi 
eficacitate, insistase Odrade. 

— Dar nu poate fi pusă exclusiv sub tutela Comunităţii 
Surorilor! Obiectase Tuek. 

— Nici sub cea a preoţilor, replicase Odrade. 


Cu şase etaje mai jos de bovindoul de unde privea Odrade, 
un enorm bazar era etalat pe aproape tot cuprinsul Pieței 
Mari, într-o harababură mai mult sau mai puţin organizată. 
Lumina galben-argintie a soarelui de după-amiază făcea să 
strălucească pretutindeni culorile vii ale nenumăratelor 
umbrare din pânză şi proiecta umbre lungi pe solul 
neregulat. Aerul avea o reverberaţie prăfoasă în locurile 
unde grupuri răzlețe de oameni se preumblau printre 
şirurile de umbrele peticite şi tarabe pline cu mărfuri de tot 
felul. 

Piaţa Mare forma un dreptunghi ce se întindea pe o 
distanţă de cel puţin un kilometru în faţa ferestrei lui 
Odrade şi cam de două ori pe atât în stânga şi-n dreapta - 
un dreptunghi uriaş de pământ bătătorit şi pietre vechi, 
deasupra căruia plutea praful învolburat de paşii 
numeroşilor cumpărători ce se perindaseră în prima parte 
a zilei, înfruntând arşiţa în nădejdea de a da peste 
chilipiruri. 

Pe măsură ce după-amiaza înainta, activităţile se schimbau 
sub ochii lui Odrade. Mulțimea devenea mai densă, mai 
vioaie. Mişcarea se accelera. 

Odrade înclină capul pentru a privi la baza imobilului. 
Chiar sub fereastra ei, câţiva negustori îşi lăsaseră 
tarabele, retrăgându-se la locuinţele lor din apropiere. 
Aveau să se reîntoarcă degrabă, după ce vor fi luat masa şi- 
şi vor fi făcut o scurtă siestă, pregătiţi să folosească din plin 
orele mai profitabile când în piaţă se putea respira un aer 
care nu mai ardea gâtlejul. 

Sheeana era în întârziere, remarcă Odrade. Preoţii n- 
aveau să îndrăznească s-o reţină mai mult. Probabil că 
asudau din greu în momentul acesta, bombardând-o cu 
întrebări şi recomandări, repetându-i că era trimisa Zeului 
pe lângă Biserica Lui, reamintindu-i o sumedenie de lealităţi 
născocite, pe care Odrade avea să fie nevoită să le 
descopere şi să le demistifice pentru a le pune la locul pe 
care îl meritau. 


Odrade îşi arcui spatele şi, preţ de un minut, în 
desăvârşită linişte, efectuă o serie de miniexerciţii menite 
să-i elibereze tensiunile. Trebuia să admită că simţea o 
oarecare simpatie pentru Sheeana. Îşi închipuia ce haos 
domnea în cugetul fetiţei în clipa de faţă. Sheeana nu putea 
să-şi imagineze ce o aştepta după ce avea să treacă pe 
deplin sub tutela unei Cucernice Maici. Nu încăpea îndoială 
că mintea ei tânără era ticsită de poveşti fanteziste şi 
informaţii eronate. 

Cum a fost şi a mea, gândi Odrade. 

Nu putea evita amintirile, într-un moment ca acesta. 
Sarcina ei imediată era clară: exorcizarea. Nu numai a 
Sheeanei, ci şi a ei însăşi. 

Gândi gândurile obsedante ale unei Cucernice Maici din 
memoriile ei: 

Odrade... Cinci ani... Casa confortabilă de pe Gammu. 
Strada pe care se află casa e mărginită de locuinţe specifice 
clasei de mijloc din oraşele de pe litoralul planetei - vile cu 
un singur etaj, de-o parte şi de cealaltă a unor bulevarde 
largi. Clădirile coboară spre ţărmul arcuit al mării, unde 
devin dintr-o dată mai mari decât pe bulevarde. Doar în 
apropierea plajelor par să se simtă în largul lor şi mai puţin 
geloase pe fiecare metru pătrat de teren. 

Memoria lui Odrade, ascuţită de Bene Gesserit, continuă 
să exploreze de una singură acea casă de demult, locatarii 
ei, bulevardul, tovarăşii de joacă. Odrade simţea strângerea 
de inimă care-i spunea că amintirile pe care le evoca acum 
erau strâns legate de evenimente mai recente. 

Internatul Bene Gesserit de pe lumea artificială Al 
Dhanab, unul dintre primele adăposturi sigure ale 
Comunităţii Surorilor. (Mai târziu, Odrade avea să afle că 
Bene Gesseritul intenţionase la un moment dat să 
transforme întregul planetoid într-un non-spaţiu, dar că 
trebuise să renunţe din cauza costurilor legate de energie.) 

Internatul era o cascadă de noutăţi pentru o copilă 
obişnuită cu tihna şi prieteniile de pe Gammu. Programul 


de educaţie Bene Gesserit includea un antrenament fizic 
intensiv. I se atrăgea tot timpul atenţia că nu putea spera să 
devină într-o zi o Cucernică Maică fără a trece prin 
nenumărate momente de suferinţă şi frecvente perioade de 
exerciţii musculare aparent zadarnice. 

Unele dintre colegele ei eşuau în acest stadiu. Părăseau 
internatul pentru a deveni infirmiere, servitoare, 
muncitoare sau reproducătoare ocazionale. Ocupau nişe de 
necesitate oriunde le erau de folos Comunităţii Surorilor. 
Existau momente când Odrade îşi spunea că acest gen de 
ratare nu era ceva chiar aşa de rău. Mai puţine ambiţii, mai 
puţine responsabilităţi. Asta însă fusese înainte de 
emergenţa din Formaţia Primară. 

Fiindcă o consideram, într-adevăr, ca pe-o emergenţă, ca 
pe-o răzbatere victorioasă. leşisem la suprafaţă. 

Doar pentru a mă pomeni cufundată în noi constrângeri şi 
mai severe. 

Odrade se ridică în capul oaselor şi, dând deoparte perna 
de pe pervazul bovindoului, se întoarse cu spatele la 
spectacolul bazarului din Piaţa Mare. Zgomotul care 
răzbătea de jos era tot mai puternic. Afurisiţii de preoţi! 
Trăgeau de timp până la ultima limită! 

Trebuie să mă întorc cu gândul la propria-mi copilărie, 
fiindcă asta mă va ajuta în privinţa Sheeanei, îşi spuse ea. 
Imediat, se acuză pentru acest semn de slăbiciune. Altă 
scuză! 

Unora dintre postulante le trebuiau cel puţin cincizeci de 
ani pentru a deveni Cucernice Maici. Era o trudă 
laborioasă, care dura pe tot parcursul Formaţiei 
Secundare. O lecţie de răbdare. Odrade manifestase de la 
bun început un interes deosebit pentru studiul aprofundat. 
Din această cauză se avusese în vedere formarea ei ca 
mentat Bene Gesserit, eventual în domeniul Arhivelor, dar 
ideea fusese abandonată când se descoperise că poseda un 
talent şi mai profitabil. Ca atare, fusese orientată spre 
afacerile mai delicate ale Casei Canonicatului. 


Securitatea. 

Acel talent, specific Atreizilor, căpătase deseori această 
utilizare. Grija pentru detalii - asta era însuşirea 
caracteristică a lui Odrade. Ştia că Surorile puteau să 
prezică unele dintre acţiunile ei, bazându-se doar pe ceea 
ce cunoşteau despre ea. Iaraza o făcea cu regularitate. 
Odată, Odrade auzise fără să vrea explicaţia, chiar din gura 
Maicii Superioare: „Personalitatea lui Odrade este excelent 
oglindită de modul în care se achită de sarcinile 
încredințate”. 

La Casa Canonicatului circula o glumă: „Unde se duce 
Odrade în timpul liber? Se duce la lucru”. 

Planeta Canonicatului nu impunea necesitatea recurgerii 
la măştile pe care o Cucernică Maică le folosea automat în 
afara ei. Odrade îşi putea îngădui să-şi afişeze din când în 
când emoţiile, să discute pe faţă greşelile ei şi ale altora, să 
se simtă tristă sau iritată sau chiar, uneori, fericită. Existau 
şi bărbaţi - nu pentru reproducere, ci pentru a oferi 
momente de alinare. 'Toţi acei bărbaţi din preajma Casei 
Canonicatului erau fermecători, iar câţiva erau chiar sinceri 
în farmecul lor. Fireşte, erau şi cei mai căutaţi. 

Sentimentele. 

Gândul acesta îi era în mod neplăcut familiar lui Odrade. 

Mereu trebuie să ajung la asta. 

Îşi simţi spatele încălzit de razele soarelui ce începea să 
coboare. Ştia unde se afla corpul ei, dar cugetul i se 
îndrepta spre apropiata întâlnire cu Sheeana. 

Dragostea! 

Ar fi fost atât de uşor şi atât de periculos. 

În clipa aceasta, le invidia pe Maicile Statornicite, cele 
care căpătau permisiunea de a-şi petrece întreaga viaţă cu 
acelaşi partener genetic. Miles Teg era vlăstarul unui 
asemenea cuplu. Iar Celelalte Memorii îi spuneau că la fel 
stătuseră lucrurile cu Doamna Jessica şi Ducele ei. Chiar şi 
Muad'Dib alesese această formă de mariaj. 

Eu însă n-am voie. 


Recunoştea, în sinea ei, că resimțea o gelozie amară la 
gândul că o asemenea existenţă îi era interzisă pentru 
totdeauna. Ce compensaţii îi oferea cea care îi fusese 
hărăzită? 

„O existenţă fără dragoste poate fi consacrată cu mai 
multă ardoare Comunităţii. Avem grijă să le furnizăm 
iniţiatelor alte forme de consolare. Nu vă faceţi probleme în 
legătură cu desfătările sexului. Veţi avea parte de ele ori de 
câte ori le veţi simţi nevoia.” 

Cu bărbaţi fermecători! 

Din epoca Doamnei Jessica, trecând prin vremurile 
Tiranului şi până astăzi, se schimbaseră multe... Inclusiv 
Bene Gesseritul. O ştia fiecare Cucernică Maică. 

Un suspin adânc o străbătu pe Odrade. Întoarse capul şi 
aruncă o privire pe deasupra pieţei. Încă nici urmă de 
Sheeana. 

Nu trebuie s-o îndrăgesc pe această copilă! 

Gata. Executase jocul mnemonic conform cerinţelor Bene 
Gesserit. Îşi răsuci trupul şi rămase aşezată pe pervazul 
bovindoului, cu picioarele încrucişate sub ea şi cu faţa către 
fereastră. Înaintea ochilor ei, impresionanta privelişte a 
bazarului se prelungea, dincolo de marginile pieţei, peste 
acoperişurile oraşului, spre hotarele depresiunii în care era 
situat. Cele câteva coline pe care le zărea la sud erau 
vestigiile străvechiului Scut de Piatră al Dunei, înaltele 
metereze de stâncă pe care le străpunseseră Muad'Dib şi 
legiunile sale purtate de uriaşii viermi ai nisipurilor. 

Căldura făcea să tremure aerul, dincolo de ganatele şi 
canalele ce protejau Keenul de incursiunile noilor viermi. 
Odrade zâmbi. Preoţii nu găseau straniu faptul că îşi 
împrejmuiau comunităţile cu bariere de apă pentru a le 
apăra de Zeul lor Fracţionat. 

Te slăvim. Doamne, dar lasă-ne în pace. E religia noastră, 
oraşul nostru. Trebuie să-nţelegi că locul acesta nu se mai 
numeşte de mult Arrakeen. Acum, numele său este Keen. 
Iar planeta nu mai e Dune sau Arrakis. Acum este Rakis. 


Păstrează distanţa, Doamne. Tu eşti trecutul, iar trecutul 
incomodează. 

Odrade contemplă colinele îndepărtate care se unduiau în 
aerul fierbinte. Celelalte Memorii puteau să-i înfăţişeze în 
orice moment imaginea peisajului, aşa cum arătase el 
odinioară. Trecutul nu era un mister pentru Odrade. 

Dacă preoţii mai întârzie s-o aducă pe Sheeana, voi avea 
grijă să fie pedepsiţi. 

Căldura învăluia încă piaţa de dedesubt, reţinută de 
pământ şi de zidurile groase ale clădirilor dimprejur. 
Difuzarea ei era amplificată de fumul numeroaselor focuri 
aprinse în locuinţe şi printre corturile bivuacurilor 
răspândite pe întinsul bazarului. Ziua fusese toridă, cu 
temperaturi depăşind treizeci şi opt de grade. Edificiul în 
care se afla Odrade. Însă, adăpostise cândva un centru de 
comandă al Păstrăvăreselor şi avea o instalaţie ixiană de 
aer condiţionat, cu evaporatoare pe acoperiş. 

Vom dispune de tot confortul, aici. 

Şi, mai ales, aveau să fie în siguranţă, sub protecţia 
eficientă a Bene Gesseritului. La fiecare etaj se aflau 
Cucernice Maici. Preoţii îşi aveau reprezentanţii lor în 
interiorul imobilului, dar niciunul n-avea să se încumete să 
le deranjeze fără permisiunea ei. Era prevăzut ca Sheeana 
să-i întâlnească ocazional, însă nici aceste ocazii n-aveau să 
fie decât cele pentru care Odrade îşi va fi dat acordul. 

E bine, îşi spuse ea. Planul lui Taraza îşi urmează cursul. 

Ultimul mesaj primit de la Casa Canonicatului era încă 
proaspăt în mintea ei. Ceea ce dezvăluia el despre tleilaxu o 
umplea de o excitație pe care şi-o înfrâna cu grijă. Acest 
Waff, acest Maestru tleilaxu, se anunţa a fi un subiect de 
studiu de-a dreptul fascinant. 

Un zensunnit! Şi un sufi! 

„Mogştenitorul unui ritual încremenit de milenii”, după cum 
se exprimase Iaraza. 

Comunicarea Maicii Superioare mai conţinea însă un 
mesaj, neformulat în cuvinte. 


Taraza îşi pune toată încrederea în mine. 

La gândul acesta, Odrade simţea cum prinde puteri. 

Sheeana este punctul de sprijin. Noi suntem pârghia. 
Forţa noastră va veni din mai multe surse. 

Odrade se destinse. Ştia că Sheeana nu-i va lăsa pe preoţi 
s-o mai întârzie mult. Dacă ea însăşi îşi simţea răbdarea 
pusă la încercare, de bună seamă că fetiţei îi era şi mai 
greu. 

Deveniseră conspiratoare acum, ea şi Sheeana. Era un 
prim pas. Pentru Sheeana, era ca un joc minunat. Se 
născuse şi fusese crescută într-o atmosferă de neîncredere 
în preoţi. Ce plăcere, să găsească în sfârşit un aliat! 

Sub fereastră, mulţimea părea să se agite altfel decât 
până atunci. Curioasă, Odrade se aplecă să vadă ce se 
întâmpla. Cinci bărbaţi goi formaseră un cerc, înlănţuindu- 
şi braţele. Mantiile şi distraiele lor zăceau grămadă alături, 
păzite de o fetiţă cu pielea tuciurie, înveşmântată într-o 
lungă rochie brună din fibră de mirodenie. Părul fetiţei era 
legat cu o cârpă roşie. 

Dansatori! 

Odrade citise mai multe rapoarte despre acest fenomen, 
dar era pentru prima oară când avea prilejul să-l observe 
cu ochii ei, de când sosise pe Rakis. Printre oamenii adunaţi 
să privească se aflau şi trei gardieni înalţi purtând coifurile 
galbene, cu creastă, ale Gărzii Preoţeşti. Gardienii erau 
îmbrăcaţi în robe scurte, care le lăsau întreaga libertate de 
mişcare a picioarelor şi ţineau în mâini toiege ghintuite. 

În timp ce dansatorii se roteau, mulţimea din jur devenea 
din ce în ce mai agitată. Odrade ştia ce avea să urmeze. 
Curând, oamenii aveau să înceapă să psalmodieze, apoi 
avea să se dezlănţuie o încăierare generală. Aveau să se 
spargă capete, avea să curgă sânge. Lumea avea să urle şi 
să alerge în toate părţile. În cele din urmă, totul avea să se 
liniştească de la sine. Unii aveau să plece plângând, alţii 
râzând. lar gărzile sacerdotale n-aveau să intervină. 


De secole, Bene Gesseritul era fascinat de demenţa inutilă 
a acestui dans şi a consecinţelor sale. Acum, Odrade era cea 
care-l observa, captivată. Lenta degradare a acestui ritual 
fusese urmărită îndeaproape de Missionaria Protectiva. 
Rakienii îl numeau, de obicei, „Dansul Stricat”. Dar îi mai 
dădeau şi alte nume, dintre care cel mai semnificativ era 
„Siaynoq”. Pentru că dansul acesta era ceea ce devenise cel 
mai grandios ritual al Tiranului, ceremonia împărtăşaniei cu 
Păstrăvăresele sale. 

Odrade recunoştea şi respecta energia conținută în acest 
fenomen. Nici o Cucernică Maică n-ar fi putut să nu observe 
asta. Ceea ce o intriga însă era risipa de energie. Asemenea 
forţe ar fi trebuit să fie canalizate, concentrate. Acest ritual, 
căruia i s-ar fi putut găsi o întrebuințare utilă, nu servea în 
clipa de faţă decât la secătuirea unor energii care, de bună 
seamă, s-ar fi putut dovedi periculoase pentru preoţi, dacă 
n-ar fi avut această supapă de evacuare. 

O aromă dulceagă de fructe ajunse la nările ei. Odrade 
adulmecă şi aruncă o privire spre grilajele de ventilaţie de 
lângă fereastră. Căldura mulţimii şi a pământului încins de 
dogoarea soarelui crea un curent de aer ascendent care 
aducea mirosurile până la ventilatoarele ixiene. Odrade îşi 
lipi fruntea de plaz pentru a privi direct sub fereastră. Ahh! 
Dansatorii sau spectatorii răsturnaseră taraba unui 
negustor. Cei cinci dansatori frământau sub tălpi fructele 
împrăştiate pe jos, împroşcându-se cu terci galben până la 
coapse. 

Odrade îl recunoscu pe negustorul de fructe printre 
privitori. Faţa lui zbârcită îi era familiară, căci trecuse de 
mai multe ori prin faţa tarabei sale pentru a intra în clădire. 
Omul nu părea deloc afectat de pagubă. Ca şi ceilalţi din 
jurul lui, n-avea ochi decât pentru dansatori. Cei cinci 
bărbaţi goi se învârteau sărind de pe-un picior pe altul, cu 
mişcări aritmice şi aparent lipsite de coordonare, care însă 
sfârşeau, la intervale regulate, prin una şi aceeaşi figură: 


trei dansatori cu ambele picioare pe pământ, ceilalţi doi 
menţinuţi în aer de tovarăşii lor. 

Odrade desluşi brusc modelul ciudatei coregrafii. Era 
inspirat de străvechiul mod fremen de a străbate nisipurile. 
Acest dans curios, fosilizat, îşi avea rădăcinile în necesitatea 
vitală de a păşi în aşa fel pe nisip, încât viermii să nu poată 
detecta prezenţa umană. 

Din toate colţurile pieţei, oamenii începuseră - acum să se 
bulucească spre locul în care se produceau dansatorii, cei 
aflaţi mai în spate săltând ca nişte marionete, cu gâturile 
întinse, pentru a încerca să-i zărească, pe deasupra 
mulţimii compacte, pe cei cinci bărbaţi goi. 

În clipa aceea Odrade zări cortegiul Sheeanei, departe, în 
dreapta, înaintând prin mijlocul bulevardului larg ce dădea 
în piaţă. Simbolurile desenate pe faţada uneia dintre 
clădirile de pe colţ anunțau că bulevardul se numea Calea 
Zeului. Din punct de vedere istoric, larga arteră era locul 
prin care Leto II îşi făcea intrarea în oraş când părăsea 
zidurile înalte ale Sareerului său, aflat mai la sud. Pentru 
cineva atent la detalii, Keenul dezvăluia încă structuri şi 
elemente ale vechiului Onn, Oraşul Festiv al Tiranului, 
construit în jurul şi mai vechiului Arrakeen. Onnul ştersese 
multe dintre urmele Arrakeenului, dar unele artere de 
circulaţie dăinuiseră. Existau clădiri prea utile pentru a fi 
demolate şi înlocuite. Iar clădirile defineau străzi. 

Cortegiul Sheeanei se opri în locul unde bulevardul 
sfârşea în piaţă. Gardieni cu coifuri galbene porniră înainte, 
deschizând un drum cu toiegele. Aveau, cu toţii, o înălţime 
impresionantă. Sprijinit pe sol, toiagul de doi metri abia 
dacă ajungea la umărul celui mai scund dintre ei. Chiar şi în 
mijlocul mulţimii celei mai heteroclite, nu puteai să nu 
remarci imediat un membru al Gărzii Preoţeşti. lar cei din 
garda Sheeanei erau cei mai înalţi dintre toţi. 

Cortegiul se puse din nou în mişcare, în direcţia lui 
Odrade. Poalele robelor scurte fluturau la fiecare pas 
viguros al gardienilor, dând la iveală griul lucios al celor mai 


bune distraie. Gărzile, cincisprezece la număr, formau un V 
protector, care trecea razant pe lângă şirurile tarabelor, 
despicând mulţimea pe drumul cel mai direct. 

Un grup de preotese, în centrul căruia se afla Sheeana, 
mergea dezordonat în spatele gărzilor. Odrade întrezărea 
în răstimpuri capul cu semeţie ridicat al Sheeanei şi părul ei 
bălţat de soare. Dar cei care-i atrăgeau mai mult atenţia 
erau gardienii cu coifuri galbene. Înaintau cu o aroganță ce 
le fusese inoculată din copilărie. Se ştiau superiori 
oamenilor obişnuiţi. lar oamenii obişnuiţi reacţionau în mod 
previzibil, trăgându-se în lături pentru a lăsa cale liberă 
cortegiului. 

Totul se petrecea într-un mod atât de firesc, încât Odrade, 
urmărind înaintarea grupului, avea impresia că asistă la un 
alt dans ritual, rămas neschimbat de milenii. 

Ca şi cu alte numeroase ocazii, Odrade se considera în 
acest moment un arheolog, dar nu unul care scotoceşte 
printre rămăşiţele prăfuite ale timpurilor apuse, ci unul 
care se concentrează asupra lucrului ce făcea în mod 
frecvent obiectul atenţiei Surorilor şi anume felul în care 
oamenii îşi poartă în ei trecutul. În cazul de faţă, modelul 
creat de Tiran era evident. Apropierea Sheeanei era un 
spectacol regizat cândva de însuşi Împăratul-Zeu. 

Sub fereastra ei, cei cinci bărbaţi goi continuau să 
danseze. Mulțimea din jur însă, observă Odrade, dădea 
semne de nervozitate. Deşi nici un cap nu se întorcea 
împreună cu altele spre falanga Gărzii Preoţeşti care 
înainta, oamenii ştiau. 

Turma ştie întotdeauna când se apropie păstorii. 

Agitaţia oamenilor crescu dintr-o dată. N-aveau de gând 
să se lase privaţi de haos! Un bulgăre de pământ azvârlit de 
departe se sparse la picioarele dansatorilor. Cei cinci nu 
ratară nici un pas din suita figurilor, dar mişcările lor se 
accelerară. Durata intervalelor dintre repetiţii dovedea că 
aveau o memorie remarcabilă. 


Un alt bulgăre de pământ zbură din mulţime şi izbi umărul 
unui dansator. Niciunul dintre cei cinci nu păru să se 
sinchisească. 

În piaţă izbucniră strigăte, care fură reluate în cor, 
transformându-se repede într-un soi de incantaţie. Ici şi 
colo, glasuri disparate răcneau ocări şi blesteme. Incantaţia 
era însoţită de bătăi ritmice din palme ce păreau a vrea să 
contracareze mişcările dansatorilor. Prestaţia acestora însă 
rămânea neschimbată. 

Psalmodia mulţimii deveni un vacarm ritmic, al cărui ecou 
se răsfrângea în zidurile clădirilor din apropiere. Oamenii 
încercau să-i distragă pe dansatori de la dansul lor, să rupă 
înlănţuirea mişcărilor. Odrade simţea că scena la care asista 
avea o semnificaţie profundă. 

Alaiul Sheeanei trecuse între timp de mijlocul pieţei şi îşi 
continua drumul spre grosul mulţimii, care se afla la vreo 
cincizeci de metri de V-ul Gărzii Preoţeşti. Gardienii 
avansau cu acelaşi pas hotărât, nepăsători la cei ce se 
retrăgeau în pripă din calea lor. Sub coifurile galbene, ochii 
lor priveau drept înainte, pe deasupra oamenilor. S-ar fi zis 
că nu vedeau nici gloata, nici dansatorii, nici vreun alt 
obstacol care ar fi putut să le împiedice înaintarea. 

Incantaţia mulţimii încetă brusc, ca şi când ar fi fost 
curmată de semnul unui dirijor invizibil. Cei cinci bărbaţi 
continuau să danseze. Tăcerea din piaţă era atât de 
tensionată, încât Odrade simţi cum i se ridică perii de pe 
ceafă. Sub ochii ei, cei trei gardieni aflaţi printre spectatorii 
din faţă se întoarseră ca un singur om şi se îndreptară spre 
intrarea imobilului, ieşind din câmpul ei vizual. 

Din puhoiul de oameni, un glas strident de femeie zbieră o 
sudalmă. 

Dansatorii nu dădură nici un semn c-ar fi auzit. 

Mulțimea strânse cercul în jurul lor. Fetiţa care le păzea 
hainele nu se mai vedea nicăieri. 

Falanga Sheeanei mărşăluia mai departe, urmată de 
preotese şi de protejata lor. 


În dreapta ferestrei lui Odrade erupse subit violenţa. 
Oamenii se loveau unii pe alţii. Proiectilele reîncepură să 
zboare spre dansatori. Mulțimea îşi reluă incantaţia, într-un 
ritm mai rapid. 

În acelaşi timp, oamenii aflaţi în rândurile din spate se 
dădeau la o parte pentru a lăsa să treacă gardienii. Fără să- 
şi ia ochii de la dansatori, fără să-şi întrerupă contribuţia la 
haosul care creştea, făceau loc cortegiului. 

Odrade privea fascinată spectacolul. Totul se petrecea în 
acelaşi timp: învălmăşeala, încăierările, înjurăturile, litania 
neîntreruptă, înaintarea implacabilă a gărzilor şi a 
cortegiului. 

Înlăuntrul coconului protector al preoteselor, Sheeana îşi 
răsucea capul în toate părţile pentru a încerca să vadă ce se 
întâmpla. 

În mulţime îşi făcuseră apariţia ciomege care izbeau în 
stânga şi-n dreapta, dar nimeni nu atacă vreun gardian sau 
alt membru din alaiul Sheeanei. 

Dansatorii continuau să ţopăie în interiorul unui cerc ce se 
strângea tot mai mult în jurul lor. Îmbulzeala împingea 
încetul cu încetul oamenii înspre clădirea de unde-i privea 
Odrade, care era nevoită să-şi lipească fruntea de plaz 
pentru a vedea ce se petrece dedesubt. 

Gărzile din fruntea cortegiului înaintau prin coridorul 
creat în mijlocul haosului. Preotesele nu se uitau nici într-o 
parte, nici în alta. Gardienii cu coifuri galbene priveau 
drept înainte. 

Cuvântul dispreţ era prea slab pentru a descrie atitudinea 
lor, îşi spunea Odrade. Pe de altă parte, nu s-ar fi putut zice 
nici că mulţimea ignora trecerea cortegiului. Fiecare dintre 
grupuri era conştient de existenţa celuilalt, însă trăiau în 
lumi separate, ale căror reguli distincte le respectau cu 
stricteţe, fiecare de partea lui. Doar Sheeana părea să nu 
cunoască acest protocol secret. Sărea întruna pe vârful 
picioarelor, încercând să vadă dincolo de trupurile care 
stăteau pavăză în jurul ei. 


Sub fereastra lui Odrade, mulţimea se năpusti dintr-o dată 
în faţă. Dansatorii fură luaţi pe sus, ca nişte corăbii 
înşfăcate de un val gigantic. Odrade întrezări frânturi de 
piele goală burduşite şi aruncate de colo-colo, într-un 
vacarm infernal. Trebuia să facă un efort de concentrare 
pentru a izbuti să separe zgomotele care urcau până la ea. 

Era curată demenţă! 

Niciunul dintre dansatori nu încercase să opună 
rezistenţă. Aveau să fie ucişi? Era vorba de un sacrificiu? 
Analizele Bene Gesserit nu dădeau nici măcar o idee despre 
ceea ce se întâmpla în realitate. 

Sub privirile lui Odrade, coifurile galbene se despărţiră în 
două şiruri, creând un culoar prin care Sheeana şi 
preotesele ei trecură spre intrarea clădirii. Apoi gardienii 
strânseră rândurile, se întoarseră şi formară un arc 
protector în faţa intrării, ţinându-şi toiegele în poziţie 
orizontală la nivelul taliei. 

Haosul din piaţă începu să se potolească. Nu se zărea 
niciunul dintre cei cinci dansatori, în schimb răniţi erau cu 
duiumul, unii zăcând la pământ, alţii ridicându-se ameţiţi. 
Mulţi aveau capul însângerat. 

Odrade îşi îndreptă spatele, încercând să pună puţină 
ordine în cele văzute. 

De necrezut! 

Niciunul dintre rapoarte, niciuna dintre holo-imaginile 
aflate în posesia Comunităţii nu reuşea să redea realitatea 
acestui fenomen! În bună parte, era vorba şi de mirosuri - 
mirosul de praf, de transpiraţie, intensa concentrare de 
feromoni umani... Odrade inspiră adânc. Îşi simţi tremurul 
lăuntric. În piaţă, mulţimea redevenise un mozaic de 
indivizi diferiţi, care se preumblau printre tarabele 
bazarului. Unii dintre ei plângeau, unii blestemau. Alţii 
râdeau. 

Uşa din spatele lui Odrade se deschise brusc. Sheeana 
intră râzând. Odrade se răsuci şi observă, pe culoar, gărzile 
ei şi câteva preotese, înainte ca Sheeana să închidă uşa. 


Ochii fetiţei străluceau de însufleţire. Faţa ei îngustă, pe 
care se conturau deja viitoarele trăsături de femeie, era 
încordată sub efectul emoţiei înăbuşite. Încordarea dispăru 
când Sheeana o privi pe Odrade. 

Foarte bine, gândi Odrade observând schimbarea. Lecţia 
întâi a legăturii noastre a şi început. 

— Ai văzut dansatorii? Întrebă Sheeana, făcând o piruetă 
şi sărind de pe un picior pe altul până ce ajunse în faţa lui 
Odrade. Nu-i aşa că-s grozavi? Mie mi se par formidabili! 
Cania nu voia să mă lase nici măcar să mă uit. Spune că-i 
prea periculos pentru mine să particip la Siaynog. Dar mie 
nu-mi pasă! Shaitan nu i-ar mânca niciodată pe aceşti 
dansatori! 

Într-o revărsare de înţelegere subită, comparabilă doar cu 
ceea ce resimţise în timpul agoniei mirodeniei, Odrade avu 
revelaţia fenomenului pe care-l văzuse în piaţă. Fusese 
nevoie doar de prezenţa şi de cuvintele Sheeanei pentru ca 
totul să devină deodată limpede. 

Un limbaj! 

Profund ancorat în conştiinţa lor colectivă, aceşti oameni 
purtau în ei, în mod inconştient, un limbaj ce le spunea 
lucruri pe care ei nu voiau să le audă. Dansatorii îl vorbeau. 
Sheeana, de asemenea. Era un limbaj alcătuit din intonaţii, 
din mişcări şi din feromoni, o combinaţie subtilă şi complexă 
ce luase naştere aşa cum luau naştere toate limbajele. 

Din necesitate. 

Odrade îi zâmbi fetiţei voioase din faţa ei. Acum, ştia cum 
să-i prindă în laţ pe tleilaxu. Acum, înţelegea mai bine 
planurile lui Taraza. 

Trebuie s-o însoțesc pe Sheeana în deşert cu prima ocazie. 
Vom aştepta doar să-şi facă apariţia acel Maestru tleilaxu, 
acel Waff. Îl vom lua cu noi! 

Independenţa şi libertatea sunt concepte complexe. Ele îşi 
au originea în noţiunea religioasă de liber arbitru şi sunt 
înrudite cu mistica suveranului, care stă la baza oricărei 
monarhii absolute. Fără monarhii absoluţi, calchiaţi după 


zeii antici şi domnind prin graţia credinţei într-o 
constrângere religioasă, independenţa şi libertatea nu ar fi 
dobândit niciodată semnificaţia pe care o au în prezent. 
Acestea sunt idealuri care îşi datorează existenţa 
opresiunilor din trecut iar forţele care le menţin sunt, în 
mod ineluctabil, condamnate să se uzeze dacă nu sunt 
periodic revigorate prin lecţii spectaculoase sau prin noi 
opresiuni. Este cheia de boltă a existenţei mele. 

Leto II, Împăratul-Zeu al Dunei Înregistrările de la Dar-es- 
Balat. 

DUPĂ CE PARCURSESERĂ vreo treizeci de kilometri prin 
pădurea deasă care se întindea la nord-vest de Citadela 
Gammu, 'Teg îi ţinu în aşteptare, sub protecţia unei prelate 
de biocamuflaj, până ce soarele asfinţi în spatele înălțimilor 
ce se zăreau la vest. 

— În noaptea asta schimbăm direcţia, spuse el. 

Trei nopţi la rând îi condusese fără şovăială printre copacii 
cufundaţi în beznă, făcând o magistrală demonstraţie a 
posibilităţilor memoriei lui de mentat. Fiecare pas 
corespunsese întocmai traseului pe care i-l indicase Patrin. 

— Am înţepenit de atâta stat jos, se plânse Lucilla. Şi va 
urma iarăşi o noapte friguroasă. 

Teg împături prelata şi o repuse în raniţă. 

— Puteţi să vă mişcaţi puţin pe-aici ca să vă dezmorţiţi 
picioarele, dacă vreţi, zise el. Dar n-o să plecăm decât când 
va fi deplin întuneric. 

Rămase aşezat, cu spatele sprijinit de trunchiul unui 
conifer cu crengi dese, şi-i privi din umbră pe Lucilla şi 
Duncan, care făcură câţiva paşi înspre luminiş. Cei doi 
rămaseră o clipă pe loc, zgribulindu-se, în vreme ce 
ultimele resturi ale căldurii de peste zi se risipeau în frigul 
care începea să se lase. Da, avea să fie iarăşi o noapte rece, 
îşi spuse 'Teg, dar cu siguranţă că nu vor avea timp să se 
gândească la asta. 

Imprevizibilul. 


Schwangyu nu s-ar fi aşteptat în nici un caz ca ei să se mai 
afle încă atât de aproape de Citadelă şi mergând pe jos. 

Taraza ar fi trebuit să apese mai mult pe avertismentul ei 
în legătură cu Schwangyu, gândi el. 

Nesupunerea violentă şi flagrantă a lui Schwangyu faţă de 
autoritatea unei Maici Superioare era o sfidare a tradiţiei. 
Logica mentatică nu putea să accepte o astfel de situaţie 
fără a dispune de informaţii suplimentare. 

Un aforism pe care îl învățase în cursul studiilor sale îi 
reveni în memorie. Era unul dintre acele îndemnuri la 
prudenţă menite să-l obişnuiască pe un mentat să-şi 
strunească judecăţile logice. 

„Confruntat cu o pistă logică, perfect definită de tăişul 
briciului lui Occam, mentatul riscă să urmărească firul 
logicii până la propria lui nimicire.” 

Cu alte cuvinte, logica putea să dea greş. 

Se întoarse cu gândul la felul în care se comportase Taraza 
pe nava Ghildei şi imediat după aceea. A vrut să-mi dea de 
înţeles că va trebui să acţionez absolut pe cont propriu. 
Trebuie să examinez problema din punctul meu de vedere, 
nu dintr-al ei. 

De aceea fusese nevoie ca ameninţarea lui Schwangyu să 
fie o ameninţare reală, pe care el s-o descopere, s-o 
înfrunte şi s-o rezolve de unul singur. 

Taraza nu se gândise însă care ar putea fi consecinţele 
pentru Patrin. 

De fapt, lui Taraza puţin îi pasă de ceea ce s-ar putea 
întâmpla cu Patrin. Sau cu mine. Ori cu Lucilla. 

Dar cu ghola-ul? 

De el sigur că-i pasă! 

Nu era logic ca ea să... 

Abandonă acest făgaş de raţionament. Taraza nu voia ca el 
să acţioneze în mod logic. Ea voia ca el să facă exact ce 
făcea acum, ce făcuse întotdeauna în situaţii critice. 

Imprevizibilul. 


Exista un soi de logică şi în asta, dar care avea darul de a-i 
proiecta pe protagonişti în plin haos. 

Din care trebuie să restabilim apoi propria noastră ordine. 

Durerea îl năpădi dintr-o dată. Patrin! Bătrâne Patrin! Tu 
ştiai, pe când eu nu înţelesesem încă nimic! Ce-o să mă fac 
fără tine? 

Aproape că putea să audă răspunsul credinciosului 
aghiotant, pe tonul acela strict oficial pe care îl folosea ori 
de câte ori voia să-i reproşeze ceva comandantului său. 

„Sunt sigur că veţi face tot ce va stă în puteri, Bashare”. 

Raționamentul cel mai rece îi spunea că n-avea să mai 
audă niciodată sunetul acelei voci venind de la un Patrin în 
carne şi oase. Vocea însă... Vocea rămânea. Omul trăia încă 
în memoria lui. 

— N-ar trebui să pornim? 

Era Lucilla, care se apropiase de copacul la rădăcina 
căruia şedea el. Duncan aştepta lângă ea. Amândoi aveau 
raniţele în spate. 

În timp ce el medita sub copac, se înnoptase de-a binelea. 
Lumina rece a stelelor crea umbre vagi în luminiş. Se ridică 
în picioare, îşi luă raniţa şi, aplecându-se pentru a evita 
ramurile joase, ieşi la marginea rariştei. Duncan îl ajută să- 
şi pună raniţa. 

— Schwangyu se va gândi până la urmă şi la această 
posibilitate, spuse Lucilla. Cercetagşii ei vor veni să ne caute 
şi pe aici. Ştii asta. 

— Tot ce se poate, dar nu înainte de a fi urmărit pista falsă 
până la capăt, zise Teg. La drum! 

Pătrunse primul în desişul pădurii, apucând înspre vest. 

Timp de trei nopţi îi călăuzise de-a lungul a ceea ce numise 
„itinerarul memorizat al lui Patrin”. Acum, în cea de-a patra 
noapte, îşi reproşa faptul că nu fusese în stare să proiecteze 
consecinţele logice ale comportării lui Patrin. 

Cunoşteam foarte bine profunzimea loialității sale, dar nu 
m-am gândit să proiectez consecinţele evidente ale acestei 
loialităţi. După atâţia ani petrecuţi împreună, credeam că-i 


cunosc gândurile la fel de bine ca pe ale mele. Patrin, 
afurisitule! Nu era nevoie să mori! 

Îşi dădea seama, acum, că sacrificiul lui Patrin 
corespunsese unei necesităţi reale, Patrin o întrevăzuse. 
Mentatul nu-şi îngăduise s-o vadă. Logica putea fi la fel de 
oarbă ca orice altă facultate. 

După cum Bene Gesseritul o spusese şi o demonstrase de 
atâtea ori. 

lată de ce mergem pe jos. Schwangyu nu se aşteaptă la 
asta. 

Teg se vedea nevoit să admită că parcurgerea cu piciorul a 
ținuturilor nelocuite de pe Gammu îi deschidea o 
perspectivă cu totul nouă. Toată această regiune fusese 
lăsată în paragină şi redevenise sălbatică în epocile 
Foametei şi Dispersiei. Ulterior, fusese reîmpădurită, dar în 
aşa fel încât să rămână un ţinut sălbatic. Pentru a te orienta 
în acest ţinut, trebuia să-i cunoşti potecile tainice şi 
reperele naturale. Teg şi-l imagina pe Patrin adolescent, 
învățând pe de rost configuraţia terenului - movila aceea 
stâncoasă, vizibilă printr-o rarişte, la lumina stelelor, piscul 
acela ascuţit, cărăruia asta întortocheată, şerpuind pe sub 
copacii uriaşi... 

„Se vor aştepta să încercăm s-ajungem la o non-navă”, 
căzuseră de acord el şi Patrin când puseseră la punct 
planul. „[inta falsă va trebui să-i atragă în această direcţie.” 

Patrin nu precizase că el avea să fie acea ţintă falsă. 

Teg îşi înghiţi anevoie nodul din gât. 

Lui Duncan nu i se mai putea asigura protecţia în Citadelă, 
îşi spuse el pentru a se justifica. 

Dar acesta era adevărul. 

Lucilla îşi manifestase nemulţumirea încă din prima zi, 
când se ghemuiseră sub prelata de biocamuflaj care-i 
proteja contra instrumentelor de detecție ale patrulelor 
aeriene. 

— Trebuie s-o încunoştiinţăm pe Taraza! 

— De îndată ce va fi cu putinţă. 


— Şi dacă păţeşti ceva? Trebuie să ştiu şi eu în ce constă 
planul dumitale de salvare. 

— Dacă păţesc ceva, nu vei putea să urmezi itinerarul lui 
Patrin. N-avem timp să ţi-l imprimi în memorie. 

Duncan nu vorbise aproape deloc în ziua aceea. Îi observa 
în tăcere şi, din când în când, moţăia, pentru a se trezi 
înviorat, dar cu o scânteiere mânioasă în privire. 

În cursul celei de-a doua zile petrecute sub prelată, îl 
întrebă brusc pe eg: 

— De ce vor să mă omoare? 

— Ca să zădărnicească planul Comunităţii în ceea ce te 
priveşte, răspunse Teg. 

— Şi care-i acest plan? Întrebă Duncan ţintuind-o cu o 
privire aprigă pe Lucilla. 

Apoi, văzând că ea nu-i răspunde: 

— Îl cunoaşte. Sunt sigur că îl cunoaşte, pentru că trebuie 
să mă facă să devin dependent de ea. S-o iubesc! 

Teg găsi că Lucilla îşi ascundea destul de bine 
exasperarea. Era limpede că toată cronologia programului 
ei în legătură cu ghola-ul fusese dată peste cap de această 
fugă neprevăzută. 

Pe de altă parte, reacţia lui Duncan dezvăluia o altă 
posibilitate. Era ghola-ul un Dreptvorbitor în stare latentă? 
Cu ce talente ascunse îl mai înzestraseră viclenii tleilaxu pe 
acest ghola? 

La căderea celei de-a doua nopţi, Lucilla îl interpelase: 

— Taraza ţi-a ordonat să-i restabileşti memoria originală! 
Cum ai să poţi face asta aici? 

— Când vom ajunge la adăpost. 

În noaptea aceea, Duncan mersese între ei fără să scoată o 
vorbă, dar cu un pas sprinten, energic. Era plin de o nouă 
vitalitate. Auzise! 

Teg nu trebuie să păţească nimic, gândea el. Oriunde şi 
oricare era acel adăpost, leg trebuia să ajungă acolo viu şi 
nevătămat. Atunci, voi afla! 


Duncan nu ştia ce anume avea să afle, dar acum era 
convins că exista ceva pentru care merita să lupte. Această 
pădure virgină trebuia să-l conducă spre acea ţintă. Îşi 
amintea de momentele în care contemplase, de la 
Ferestrele Interzise ale Citadelei, aceste ţinuturi sălbatice, 
spunându-şi că aici ar fi putut să se simtă liber. Dar, acum, 
acea impresie de libertate departe de lume se evaporase. 
Pădurea virgină nu mai era decât o cale către ceva mult mai 
important. 

Lucilla, în ariergardă, se forţa să fie calmă şi vigilentă. Nu- 
i rămânea decât să accepte ceea ce nu putea să schimbe. O 
parte a atenţiei sale se acroşa ferm de instrucţiunile lui 
Taraza: „[ine-te scai de ghola şi, la momentul oportun, 
îndeplineşte-ţi misiunea”. 

Pas cu pas, 'Teg măsura kilometrii. Erau în cea de-a patra 
noapte de marş. Patrin estimase că le vor trebui patru nopţi 
pentru a ajunge la destinaţie. 

Şi ce destinaţie! 

Întregul lor plan de salvare în caz de pericol se baza pe 
descoperirea de către Patrin, în anii adolescenţei, a unuia 
dintre numeroasele mistere ale Gammu-ului. Teg îşi 
amintea cuvintele lui Patrin: 

— Am fost din nou acolo acum două zile, sub pretextul unei 
misiuni personale de recunoaştere. Locul a rămas neatins. 
Sunt încă absolut singurul care ştie de existenţa lui. 

— Cum poţi să fii sigur? 

— Am luat câteva măsuri de precauţie când am părăsit 
Gammu-ul, cu ani în urmă. Semne imperceptibilele care 
oricine altcineva le-ar fi deranjat. Nimic n-a fost mişcat din 
loc. 

— Un non-glob Harkonnen, zici? 

— Foarte vechi, dar cu toate instalaţiile încă intacte şi în 
perfectă stare de funcţionare. 

— Dar proviziile? Apă, alimente... 

— Tot ce e necesar se află stocat în containerele 
anentropice din centru. 


Teg şi Patrin puseseră la punct planul, sperând să nu fie 
niciodată nevoiţi să recurgă la acel refugiu despre care 
ştiau numai ei, iar Patrin îl ajutase pe Teg să-şi graveze în 
memorie itinerarul secret către descoperirea lui din 
tinereţe. 

În spatele lui Duncan, Lucilla scoase o exclamaţie 
înăbuşită împiedicându-se de o rădăcină. 

Trebuia s-o fac atentă, gândi leg. Era clar că Duncan îl 
urma cu urechea ciulită, în vreme ce Lucilla mergea 
cufundată în gânduri. 

Asemănarea dintre fizionomia ei şi cea a lui Darwi Odrade 
era remarcabilă, cugetă Teg. Când stătuseră una lângă alta, 
la Citadelă, le observase pe îndelete. Fireşte, diferenţa de 
vârstă era net perceptibilă. Tinereţea lui Lucilla se 
manifesta prin trăsături mai rotunjite, mai bogate în 
grăsime subcutanată. Vocile însă! Timbrul, accentul, 
subtilitatea inflexiunilor atonale, particularităţile specifice 
limbajului Bene Gesserit... Erau identice. Pe întuneric, ar fi 
fost cu neputinţă să le deosebeşti. 

Pentru cineva care cunoştea Bene Gesseritul aşa cum îl 
cunoştea el, nu putea exista dubiu. Această asemănare nu 
era accidentală. Dată fiind propensiunea Comunităţii de a 
dubla şi redubla liniile sale genetice de valoare pentru a-şi 
proteja cât mai bine investiţiile, exista cu certitudine o 
origine ancestrală comună. 

Suntem, cu toţii, Atreizi, gândi el. 

Taraza nu-i dezvăluise planul ei în legătură cu ghola-ul, 
dar propria lui includere în acest plan îi dădea acces la o 
tramă în curs de formare. Structura era incompletă, însă 
liniile principale începeau să se contureze. 

Generaţie după generaţie, Surorile încheiaseră acelaşi 
târg cu tleilaxu, cumpărând de la ei ghola-ii Idaho, pe care-i 
formau aici, pe Gammu, doar pentru a-i vedea în cele din 
urmă asasinați. Bene Gesseritul aştepta un moment 
prielnic. Era un fel de joc sinistru care, după toate 
aparențele, ajunsese la punctul său culminant numai pentru 


că o fetiţă capabilă să le comande viermilor de nisip îşi 
făcuse apariţia pe Rakis. 

Gammu însuşi făcea parte din plan. Planeta era plină de 
semne caladaniene. Subtilitatea daniană se suprapunea 
vechilor cutume mai brutale. Nu doar populaţia Gammu- 
ului prevenise din sanctuarul danian unde bunica Tiranului, 
Doamna Jessica, îşi sfârşise zilele. 

Teg văzuse semnele descoperite sau ascunse, încă de la 
primul său tur de recunoaştere efectuat pe Gammu. 

Bogăția! 

Semnele existau, pentru cine voia să le vadă. Bogăția se 
prelingea în universul lor ca o amibă în căutarea unui loc 
capabil s-o găzduiască. Teg ştia că pe Gammu exista o 
bogăţie provenită din Dispersie. O bogăţie atât de mare, 
încât puţini erau cei ce bănuiau (sau erau în stare să îşi 
imagineze) întreaga ei amploare şi adevărata ei putere. 

Se opri brusc. Elemente ale peisajului din imediata 
apropiere îi solicitau toată atenţia. În faţa lor se întindea un 
platou de stâncă goală, complet expus, cu reperele pe care 
Patrin le implantase în memoria lui. Era, poate, porţiunea 
de traseu a cărei traversare prezenta cel mai mare pericol. 

„Nu există nici grote, nici vegetaţie destul de deasă pentru 
a vă ascunde. Să ţineţi prelata la îndemână”. 

Teg scoase prelata de biocamuflaj din raniţă şi şi-o puse pe 
braţ. Apoi le făcu semn celorlalţi că puteau să-l urmeze. 
Ţesătura neagră a prelatei foşnea atingându-i coapsa la 
fiecare pas. 

Lucilla era din ce în ce mai puţin o enigmă, gândi el. 
Aspira la titlul de Doamnă în faţa numelui ei, Doamna 
Lucilla. Asta probabil că-i suna foarte plăcut la ureche. 
Câteva Doamne reapăruseră printre Cucernicele Maici de 
când Casele Mari începuseră să iasă din lunga perioadă de 
obscuritate pe care le-o impusese Poteca de Aur a Tiranului. 

Lucilla, Seducătoare-lmpregnatoare. 

Toate femeile cu această calificare în Comunitatea 
Surorilor erau experte în tehnicile sexuale. Teg fusese 


iniţiat în tainele funcţionării acestor tehnici de propria sa 
mamă, care îl trimisese încă de foarte tânăr la femei 
localnice alese cu grijă, pentru a învăţa să recunoască 
semnele relevante, atât la el însuşi, cât şi la femei. Acest 
gen de învăţătură era strict interzis în afara Canonicatului, 
dar mama lui leg fusese una dintre ereticele Bene 
Gesseritului. 

„Vei avea nevoie de asta cândva, Miles.” 

Fără îndoială că mama sa fusese înzestrată într-o mică 
măsură cu darul preştiinţei. Îl înarmase cum se cuvine 
împotriva Impregnatoarelor antrenate să amplifice 
semnalele orgasmice pentru a obţine fixarea legăturilor 
inconştiente între mascul şi femelă. 

Lucilla şi Duncan. O impregnare de către ea ar echivala cu 
o impregnare de câtre Odrade. 

Teg aproape că auzea ţăcănitul pieselor potrivite care se 
îmbucau unele într-altele în mintea lui. Dar ce era cu fata 
aceea de pe Rakis? Voia Lucilla ca, după ce-l va fi impregnat 
pe Duncan, să-l înveţe tehnicile de seducţie pentru ca el s-o 
subjuge, la rândul lui, pe cea care le comanda viermilor? 

N-am încă suficiente date pentru un Calcul Primar. 

După ce traversară periculoasa zonă descoperită, leg se 
opri. Puse la loc prelata de biocamuflaj şi închise raniţa în 
timp ce Duncan şi Lucilla aşteptau în tăcere. Oftă adânc. 
Prelata asta îl neliniştea ori de câte ori trebuia să o 
folosească. Nu avea puterea de deflexiune a unui adevărat 
ecran de luptă, dar dacă ar fi fost atinsă de un fascicul laser, 
scurta deflagraţie care-ar fi rezultat ar fi putut să le fie 
fatală. 

O jucărie periculoasă! 

Teg fusese dintotdeauna suspicios faţă de asemenea 
invenţii sofisticate. Prefera să se bizuie pe propria lui 
inteligenţă, pe reflexele lui şi pe cele Cinci Poziţii ale 
Manierei Bene Gesserit pe care le învățase de la mama sa. 

Nu folosi instrumente, decât când sunt absolut necesare 
pentru a-ţi amplifica puterile trupului. Era unul dintre 


preceptele Bene Gesserit cele mai importante. 

— De ce te-ai oprit? Întrebă Lucilla. 

— Ascult noaptea, răspunse Teg. 

Duncan, a cărui faţă avea un aer spectral în lumina astrală 
filtrată de frunzişul copacilor, îl privi lung. Trăsăturile lui 
Teg aveau, cumva, darul să-l liniştească. De parcă s-ar fi 
aflat gravate, undeva, într-o memorie inaccesibilă. Pot să 
am deplină încredere în omul acesta. 

Lucilla îşi zicea că motivul acestui popas era faptul că 
trupul bătrân al lui Teg avea nevoie de un răgaz de odihnă, 
dar nu se putea hotări să-şi exprime cu voce tare părerea. 
Teg spusese că planul său de fugă includea şi o soluţie 
pentru a ajunge împreună cu Duncan pe Rakis. Foarte bine. 
Asta era tot ce conta deocamdată. 

Era convinsă că adăpostul spre care îi conducea Teg nu 
putea fi decât o non-navă sau un non-spaţiu. Nimic altceva 
n-ar fi fost suficient. Şi, după cum dedusese din cele câteva 
vorbe aruncate de 'Teg, cheia întregului plan de salvare era 
Patrin. 

Lucilla fusese prima care înţelesese în ce fel avea să 
plătească Patrin fuga lor. Patrin era veriga cea mai slabă. 
Rămânea în spate, prizonierul lui Schwangyu. Capturarea 
țintei false era inevitabilă. Şi numai un neghiob ar fi putut 
să-şi închipuie că unei Cucernice Maici cu puterile lui 
Schwangyu i-ar fi fost greu să smulgă secretele unui biet 
mascul. Schwangyu nici măcar n-ar fi trebuit să recurgă la 
mijloacele de persuasiune radicale. Subitilităţile Glasului şi 
metodele de interogare ce constituiau încă monopolul Bene 
Gesseritului - cutia cu durere şi presiunile neuronale - ar fi 
fost mai mult decât suficiente. 

În aceste condiţii, singura formă pe care putea s-o ia 
loialitatea lui Patrin faţă de Basharul său era clară. Cum 
putuse eg să fie atât de orb? 

Dragostea! 

Acea legătură veche şi puternică între cei doi bărbaţi. 
Schwangyu avea să acţioneze rapid şi fără menajamente. 


Patrin ştia asta. O ştia cu siguranţă şi leg, dar nu-şi pusese 
problema. 

Vocea lui Duncan o smulse cu brutalitate din gândurile în 
care se cufundase. 

— Un topter! În spatele nostru! 

— Iute! 

Teg trase prelata din raniţă şi o aruncă peste ei. Ghemuiţi 
în bezna impregnată de mirosul de pământ reavăn, 
ascultară zgomotul ornitopterului care trecu pe deasupra 
lor fără a se opri şi fără a face cale întoarsă. 

După ce se încredinţară că nu fuseseră detectaţi, porniră 
iarăşi la drum, călăuziţi de eg pe itinerarul memorizat al 
lui Patrin. 

— Era un aparat de recunoaştere, spuse Lucilla. Încep să 
bănuiască... Sau Patrin... 

— Economiseşte-ţi energia pentru mers, îi tăie vorba Teg. 

Lucilla nu insistă. Ştiau amândoi că Patrin era mort. Orice 
discuţie era inutilă. 

Nu-i un mentat oarecare, gândi ea. 

Mama lui Teg fusese o Cucernică Maică Bene Gesserit 
care îşi învățase fiul lucruri ce depăşeau limitele autorizate, 
deja înainte ca Bene Gesseritul să-l ia oficial în primire. 
Ghola-ul nu era singurul de aici care dispunea de resurse 
necunoscute. 

Traseul pe care-l urmau părea a fi o potecă de animale ce 
urca şerpuind panta abruptă a unei coline acoperite de o 
pădure deasă. Lumina stelelor nu izbutea să străpungă 
frunzişul copacilor. Doar memoria extraordinară a 
mentatului îi menținea pe drumul cel bun. 

Lucilla simţea sub tălpi un sol spongios. Se ghida doar 
după auz, urmărind sunetul paşilor lui Teg. 

Duncan e neobişnuit de tăcut, observă ea. Parcă s-a închis 
în el însuşi. Desigur, se supunea ordinelor. Îl urma pe Teg. 
Dar ea simţea că această obedienţă avea caracterul unei 
strategii de moment. Duncan îşi păstra gândurile doar 
pentru el. Se supunea fiindcă asta îi convenea momentan. 


Răzvrătirea lui Schwangyu implantase în el germenul unei 
independenţe sălbatice. Dar tleilaxu? Ce vor fi implantat ei 
în acest ghola? 

Teg se opri pe prima porţiune plată de sub copacii uriaşi, 
pentru a-şi trage sufletul. Lucilla îl auzi respirând 
zgomotos. Asta îi aminti din nou că mentatul era foarte 
bătrân, mult prea bătrân pentru acest gen de efort. Îl 
întrebă cu blândeţe: 

— Totul e-n regulă, Miles? 

— Când n-o să fie, te anunţ eu. 

— Cât mai avem? Întrebă Duncan. 

— Puțin. 

Teg reluă urcuşul. 

— Trebuie să iuţim pasul, spuse el după o clipă. Şaua asta 
de deal e ultima etapă. 

Acum, când acceptase moartea lui Patrin ca pe o 
certitudine, gândurile lui reveneau neîncetat, ca acul unei 
busole, la Schwangyu şi la ceea ce trebuie că se petrecea în 
cugetul ei. Schwangyu simţea, probabil, că-i fuge pământul 
de sub picioare. Trecuseră patru zile şi patru nopţi fără a se 
da de urma fugarilor! Nişte inşi care puteau să-i scape 
astfel unei Cucernice Maici erau capabili de orice! Cu 
siguranţă că părăsiseră deja planeta. Cu o non-navă, fără 
doar şi poate. Dar dacă... 

Raţionamentele lui Schwangyu vor fi fost pline de dar 
dacă. 

Patrin fusese veriga fragilă, însă Patrin fusese învăţat să 
elimine orice verigă fragilă. Fusese învăţat de un maestru - 
Basharul Miles 'Teg. 

Teg îşi scutură lacrimile cu o mişcare bruscă a capului. 
Necesităţile imediate cereau un fond de onestitate pe care 
nu-l putea evita. Nu fusese niciodată un bun mincinos, nici 
măcar cu el însuşi. Încă din primele stadii ale formaţiei sale 
de mentat, îşi dăduse seama că mama sa, precum şi toate 
celelalte persoane care se ocupaseră de educaţia lui, 
implantaseră în el un profund simţ al onestităţii personale. 


Aderarea la un cod al onoarei. 

Acest cod, aşa cum putea să-l identifice în fiinţa lui, îl 
fascinase dintotdeauna pe Teg. El începea cu recunoaşterea 
faptului că oamenii nu erau creaţi cu toţii egali, că posedau 
aptitudini înnăscute diferite şi că trăiau evenimente diferite 
în cursul existenţei lor. Toate acestea produceau oameni cu 
înzestrări diferite, oameni diferiţi ca valoare. 

Pentru a se conforma acestui cod, Teg înţelesese de 
timpuriu că trebuia să se situeze pe el însuşi cu precizie în 
fluxul ierarhiilor observabile şi să accepte ideea că poate va 
veni un moment din care nu va putea evolua mai mult. 

Condiţionarea era profundă. leg nu reuşise niciodată să-i 
descopere adevăratele rădăcini. În mod cert, era legată de 
ceva inerent umanităţii sale. Ea dicta, cu o forţă invincibilă, 
limitele comportamentului permis celor aflaţi deasupra lui 
ca şi celor aflaţi dedesubtul lui în piramida ierarhiei. 

lar cheia acestei relaţii este loialitatea. 

Loialitatea circula de jos în sus şi de sus în jos, fixându-se 
oriunde găsea un punct de ancorare meritoriu. Teg ştia că 
suscitase el însuşi asemenea loialităţi. Şi nu se îndoia că 
Taraza l-ar fi susţinut în toate situaţiile, cu excepţia uneia 
singure: cea în care sacrificiul persoanei lui ar fi devenit 
necesar pentru supraviețuirea Comunităţii Surorilor. Lucru, 
de altfel, cu totul îndreptăţit. La asta se rezuma în ultimă 
instanţă loialitatea lor, a tuturor. 

Sunt Basharul lui Taraza. Asta spune codul. 

Şi acesta era codul care îl ucisese pe Patrin. 

Sper că n-ai suferit, bătrânul meu prieten. 

Din nou, 'Tleg se opri sub plafonul înalt al copacilor. 
Scoţând din teaca cizmei pumnalul de luptă, crestă un mic 
semn în trunchiul cel mai apropiat. 

— Ce faci? Îl întrebă Lucilla. 

— Un semn secret, răspunse el. Îl cunosc numai oamenii 
pe care i-am instruit eu. Şi Taraza, fireşte. 

— Dar de ce... 

— Am să-ţi explic mai târziu. 


Porni mai departe şi se opri lângă un alt arbore, pe 
trunchiul căruia gravă acelaşi semn - o crestătură infimă 
care, în această pădure virgină, ar fi putut foarte bine să fie 
urma lăsată de gheara unui animal sălbatic. 

În timp ce-şi continuau drumul, Teg îşi dădu seama că 
luase deja o decizie în privinţa lui Lucilla. Nu trebuia s-o 
lase să-şi ducă la îndeplinire planul în legătură cu ghola-ul. 
Toate proiecţiile sale mentatice referitoare la siguranţa şi 
integritatea psihică a ghola-ului ajungeau la aceeaşi 
concluzie. Trezirea amintirilor din epoca pre-ghola ale lui 
Duncan trebuia să aibă prioritate asupra oricărei 
Impregnări de către Lucilla. Teg era conştient că nu-i va fi 
uşor s-o contracareze. Pentru a înşela o Cucernică Maică 
era nevoie să fii mai bun mincinos decât se străduise el 
vreodată să fie. 

Totul trebuia să pară cât mai firesc, rezultatul normal al 
împrejurărilor. Lucilla nu trebuia să bănuiască nici un 
moment că el o obstrucţiona. Teg nu-şi făcea prea multe 
iluzii în legătură cu şansele sale în faţa unei Cucernice 
Maici întărâtate. Soluţia optimă ar fi fost s-o ucidă. Asta i-ar 
fi fost, cu siguranţă, mult mai uşor. Dar consecinţele! 
Niciodată n-ar fi putut s-o convingă pe Iaraza că recursese 
la o măsură atât de sângeroasă din necesitatea de a-i 
executa ordinele. 

Nu. Trebuia să aştepte, observând şi ascultând, pentru a 
acţiona la momentul potrivit. 

leşiră într-o poieniţă la capătul căreia se înălța un perete 
de rocă vulcanică. La baza lui se zărea, în lumina stelelor, 
un hăţiş de tufe şi arbuşti spinoşi - pete întunecate pe 
fondul albicios al stâncii. 

Teg reperă gaura şi mai întunecată de la rădăcina unei 
tufe. 

— De aici încolo vom merge târâş, spuse el. 

— Simt un miros de ars, zise Lucilla. 

— Aici s-a oprit ţinta falsă, explică Teg. Ceva mai încolo, în 
stânga, a lăsat o zonă carbonizată, simulând urmele 


decolării unei non-nave. 

Exclamaţia înăbuşită a lui Lucilla se auzi desluşit. Ce 
cutezanţă! Dacă Schwangyu s-ar fi încumetat să pună un 
preştient pe urma lui Duncan (care era singurul reperabil, 
Teg şi ea fiind protejaţi ca toţi descendenţii Sionei), toate 
semnele ar fi confirmat că ajunseseră până în acest loc, de 
unde părăsiseră planeta la bordul unei non-nave. Dar asta 
numai dacă... 

— Unde ne duci? Întrebă ea. 

— Într-un non-glob Harkonnen, răspunse Teg. Se află aici 
de milenii şi nu ne aşteaptă decât pe noi. 

În mod cu totul firesc, cei ce deţin puterea caută să 
împiedice dezvoltarea cercetării „sălbatice”. Căutarea 
neîngrădită a cunoaşterii a produs, de când lumea, 
concurenţi indezirabili. Cei puternici nu doresc decât 
„cercetări restrânse”, menite să dea naştere doar unor 
produse şi idei controlabile şi, mai cu seamă, permiţând ca 
majoritatea beneficiilor să revină investitorilor care aparţin 
sistemului. Din nefericire, un univers al hazardului, plin de 
variabile relative, nu poate oferi garanţia unor asemenea 
„cercetări restrânse”. 

Consideraţii referitoare la Ix. 

Arhivele Bene Gesserit. 

HEDLEY TUEK, Mare Preot şi conducător legitim al 
Rakisului, nu se simţea la înălţimea sarcinii ce-i era impusă 
în momentul de faţă. 

Noaptea înnegurată de praf învăluia oraşul Keen, dar aici, 
în sala sa de audienţe, lumina numeroaselor licurigloburi 
alunga umbrele. Însă, până şi în acest loc din inima 
Templului răzbătea clar geamătul vântului, acel supliciu la 
care era supusă periodic planeta. 

Sala de audienţe avea forma unui patrulater neregulat, de 
şapte metri lungime, cu un perete de patru metri la capătul 
mai lat. Peretele opus era doar cu puţin mai îngust. Tavanul, 
de asemenea, se înclina aproape imperceptibil în aceeaşi 
direcţie. Draperii din fibră de mirodenie şi combinaţii 


subtile ale zugrăvelii în galbenuri şi griuri deschise 
disimulau aceste iregularităţi. Una din draperii masca un 
cornet acustic al cărui rol era de a purta chiar şi sunetele 
cele mai slabe până la urechile celor ce ascultau în odaia 
învecinată. 

Darwi Odrade, noua comandanta a Citadelei Bene Gesserit 
de pe Rakis, era singură cu Tuek în sala de audienţe. Doar 
un spaţiu îngust separa cele două perne verzi pe care 
şedeau, faţă în faţă. 

Tuek încercă să ascundă o strâmbătură. Efortul îi crispă 
trăsăturile, altminteri impozante, într-o mască revelatoare. 
Se pregătise cu cea mai mare grijă pentru confruntarea din 
seara aceasta. Costumierii ajustaseră îndelung roba pe 
trupul lui înalt şi solid. Sandale împletite din fir de aur îi 
împodobeau picioarele lungi. Distraiul de sub robă era un 
veşmânt de paradă - nu avea nici pompe, nici buzunare 
colectoare, nici reglaje dintre acelea care consumau timp şi 
răbdare pentru a fi puse la punct. Părul său sur şi mătăsos, 
lung până la umeri, era pieptănat îngrijit, încadrându-i 
perfect faţa pătrată, gura cu buze cărnoase şi bărbia 
masivă. Ochii lui căpătară brusc un aer de bunăvoință 
afabilă, o expresie pe care o copiase de la bunicul său. Cu 
această expresie îşi făcuse intrarea în sala de audienţe 
pentru a se întâlni cu Odrade. Se simţise foarte demn şi 
impunător în clipa aceea, dar acum avea impresia că era 
gol şi ciufulit. 

Adevărul e că nu prea are mare lucru în cap, îşi spunea 
Odrade. 

Cât despre Tuek, el gândea: Nu pot să discut cu ea despre 
Manifestul ăla îngrozitor! Nu când un Maestru tleilaxu 
înconjurat de Dansatori-Feţe ascultă în camera de alături. 
Ce m-o fi apucat să mă pun într-o situaţie ca asta? 

— Este erezie, pur şi simplu, spuse cu voce tare. 

— Dar voi nu reprezentaţi decât o religie printre atâtea 
altele, replică Odrade. Şi, cu cei care se întorc din 


Dispersie, proliferarea schismelor şi a credințelor de tot 
felul va... 

— Singura credinţă adevărată este a noastră! Decretă 
Tuek. 

Odrade îşi reprimă un zâmbet. A zis-o tocmai la ţanc. Iar 
Waff l-a auzit, cu siguranţă. Tuek era mai mult decât uşor 
de manipulat. Dacă Surorile nu se înşelau în privinţa lui 
Waff, cuvintele pe care le pronunţase Marele Preot aveau 
să-i provoace o furie turbată Maestrului tleilaxu. Pe un ton 
grav şi rău prevestitor, Odrade spuse: 

— Manifestul ridică probleme care interesează pe toată 
lumea, pe credincioşi la fel ca şi pe necredincioşi. 

— Ce au toate astea de-a face cu Copila Sfântă? Făcu 
Tuek. Mi-aţi trimis vorbă că trebuie să ne întâlnim pentru a 
discuta probleme referitoare la... 

— Exact! Ştiţi foarte bine - şi nu încercaţi să negaţi acest 
lucru - că tot mai mulţi oameni încep să manifeste un 
adevărat cult pentru Sheeana. Manifestul dă de înţeles... 

— Manifestul! Manifestul! E un document eretic care 
trebuie să dispară! Cât despre Sheeana, cerem să fie 
repusă sub tutela noastră şi numai a noastră! 

— Exclus, rosti cu voce blândă Odrade. 

Ce agitat e, observă ea. Gâtul lui Tuek rămânea aproape 
ţeapăn în timp ce capul se mişca ba într-o parte, ba în alta. 
Toate mişcările indicau o draperie murală din dreapta lui 
Odrade, cu tot atâta discreţie ca şi când Tuek ar fi aţintit 
asupra locului respectiv un proiector. Cât de transparent 
era acest Mare Preot! La fel de bine ar fi putut să anunţe că 
Waff trăgea cu urechea, undeva, în spatele acelei draperii... 

— Aveţi de gând s-o luaţi de pe Rakis, o acuză Tuek. 

— V-am promis că va rămâne aici, spuse Odrade. 

— Dar de ce să nu... 

— Ştiţi foarte bine! Sheeana şi-a exprimat cât se poate de 
clar dorinţele şi acest lucru vi s-a adus, cu siguranţă, la 
cunoştinţă. Vrea să devină Cucernică Maică. 

— Dar ea e deja... 


— Mare Preot Tuek! Nu vă mai prefaceţi. Sheeana a spus 
ce anume doreşte iar noi suntem bucuroase să-i facem pe 
plac. Ce obiecţii aţi putea ridica? Pe vremea fremenilor 
existau Cucernice Maici care-l slujeau pe Zeul Fracţionat. 
De ce n-ar exista şi în zilele noastre? 

— Dumneavoastră, Surorile Bene Gesserit, vă pricepeţi a-i 
face pe oameni să spună ceea ce n-ar vrea să spună, 
declară acuzator Tuek. N-ar trebui să discutăm lucrurile 
acestea în particular. Consilierii mei... 

— Consilierii dumneavoastră n-ar face decât sa ne tulbure 
discuţia. Implicaţiile Manifestului Atreides... 

— Nu vreau să discut decât despre Sheeana! 

Tuek îşi îndreptă umerii, adoptând ceea ce i se părea lui a 
fi postura sa de Mare Preot neînduplecat. 

— Despre ea discutăm, replică Odrade. 

— Atunci daţi-mi voie să vă spun răspicat că pretindem 
prezenţa mai multor preoţi în anturajul ei. Trebuie păzită 
de... 

— Aşa cum a fost păzită pe terasa aceea? 

— Cucernică Maică Odrade, vă aflaţi pe Planeta Sfântă 
Rakis! Nu aveţi, aici, nici un fel de drepturi fără îngăduinţa 
noastră! 

— Drepturi? Sheeana a devenit ţinta - da, ţinta! 

— Nenumăratelor ambiţii, iar dumneavoastră vorbiţi 
despre drepturi? 

— Datoria mea de Mare Preot e clară. Sfânta Biserică a 
Zeului Fracţionat va... 

— Mare Preot Tuek! Mă străduiesc din răsputeri să rămân 
în limitele decente ale politeţii. Ceea ce fac este atât în 
interesul dumneavoastră, cât şi în al nostru. Măsurile pe 
care le-am luat... 

— Măsurile? Ce măsuri? 

Cuvintele ieşiseră din gura lui Tuek ca o mârâială răguşită. 
Vrăjitoarele astea Bene Gesserit erau îngrozitoare! Cu 
tleilaxu în spatele lui şi cu o Cucernică Maică în faţa lui, 
Tuek se simţea ca o minge aruncată dintr-o parte într-alta, 


în jocul cumplit dintre două energii terifiante. Paşnicul 
Rakis, locul netulburat al activităţilor sale cotidiene, 
dispăruse, iar el fusese proiectat într-o arenă ale cărei 
reguli nici micar nu-i erau pe de-a-ntregul lămurite. 

— Am cerut să vină aici Basharul Miles Teg, răspunse 
Odrade. Atâta tot. Primele sale detaşamente vor sosi 
curând. O să întărim apărările planetare ale Rakisului. 

— Îndrăzniţi să ne impuneţi... 

— Nu vă impunem nimic. Sistemul defensiv al Rakisului a 
fost reorganizat de statul-major al lui Teg la cererea 
propriului dumneavoastră tată. Acordul semnat cu acea 
ocazie a inclus, la insistenţele tatălui dumneavoastră, o 
clauză care prevede efectuarea de către noi a unor revizii 
periodice. 

Tuek amuţi, năucit. Waff, acel sinistru pitic tleilaxu, auzise 
tot! Conflictul era inevitabil! Tleilaxu voiau să încheie un 
acord secret pentru stabilirea preţurilor melanjului. N- 
aveau să îngăduie amestecul Bene Gessaritului. 

Odrade pomenise de tatăl lui, mort de mult. Tuek şi-ar fi 
dorit ca tatăl lui să fi fost acum în această sală. Tatăl lui 
fusese un om dârz. El ar fi ştiut cum s-o scoată la capăt cu 
aceste forţe potrivnice. Întotdeauna ştiuse să-i ţină la 
respect pe tleilaxu. Tuek îşi amintea de ziua în care 
ascultase (exact cum asculta Waff acum!) discuţia cu un 
trimis tleilaxu, pe nume Wose... Însoţit de un altul, pe care-l 
chema Pook. Ledden Pook. Ce nume imposibile aveau cu 
toţii! 

În gândurile încâlcite ale lui Tuek se ivi brusc un alt nume. 
Odrade îl pronunţase mai înainte: Teg! Monstrul ăla bătrân 
mai era încă în activitate? 

Odrade vorbea din nou. Tuek, cu gâtlejul uscat, înghiţi 
anevoie şi se aplecă înainte pentru a asculta ce spunea. 

— Teg va examina, cu această ocazie şi starea securităţii 
voastre interne. După cele întâmplate pe acoperişul... 

— Interzic în mod oficial acest amestec în afacerile noastre 
interne, protestă Tuek. De altfel, nici nu e necesar. Garda 


Preoţească este întru totul la înălţimea... 

— La înălţimea? Repetă Odrade, clătinând cu tristeţe din 
cap. Expresia nu mi se pare deloc la înălţimea noii situaţii 
de pe Rakis. 

— Care nouă situaţie? Întrebă Tuek cu o voce în care 
răzbătu spaima. 

Odrade se mulţumi să-l privească în tăcere. 

Tuek încercă să-şi pună puţină rânduiala în gânduri. Era 
cu putinţă ca Odrade să ştie de tleilaxu care ascultau în 
cealaltă cameră? Imposibil! Inspiră adânc, tremurat. Ce era 
cu povestea asta despre apărările Rakisului? Sistemul lor 
defensiv era excelent. Dispuneau de cele mai bune 
monitoare şi non-nave ixiene. În plus, toate marile puteri 
aveau interesul ca Rakisul să rămână independent, ca sursă 
suplimentară de mirodenie. 

Toate, în afară de Bene Tleilax, cu supraproducţia 
blestematelor sale cuve axlotl! 

Gândul ăsta îl făcu să se cutremure dintr-o dată. Tot ce 
spusese Cucernica Maică fusese auzit de un Maestru 
tleilaxu! 

Tuek se rugă în gând lui Shai-Hulud, Zeul Fracţionat, să-l 
apere. Omuleţul înfiorător din încăperea alăturată 
pretindea că vorbeşte şi în numele ixienilor şi al 
Păstrăvăreselor. Îi dovedise cu documente. Asta era „noua 
situaţie” la care făcuse aluzie Odrade? Nimic nu le putea 
rămâne prea mult timp ascuns vrăjitoarelor Bene Gesserit! 

Marele Preot nu-şi putea împiedica un fior ori de câte ori 
se gândea la Waff: capul ăla mic şi rotund, ochii 
scânteietori, nasul cârn şi dinţii aceia ascuţiţi pe care-i 
dezvelea într-un zâmbet crispat. Waff arăta ca un copil la o 
scară puţin mai mare, până ce-i întâlneai scânteierea aceea 
din ochi şi-l auzeai vorbind cu glasul acela piţigăiat. Tuek îşi 
amintea ce-i spusese cândva tatăl său despre felul în care 
vorbeau cei de pe Tleilax: „Cu glăscioarele lor de copii, 
rostesc lucruri de-a dreptul monstruoase!” 


Odrade se foi, schimbându-şi poziţia pe pernă. Se gândea 
la Waff, care trăgea cu urechea. Auzise îndeajuns? Surorile 
care, la rândul lor, ascultau în secret conversaţia îşi puneau, 
desigur, aceeaşi întrebare. Cucernicele Maici obişnuiau să 
analizeze în amănunţime înregistrările unor asemenea 
competiţii verbale, în vederea îmbunătăţirii lor, precum şi a 
descoperirii de noi avantaje pentru Comunitatea Surorilor. 

Cred că Waff a auzit destul, îşi spuse în cele din urmă 
Odrade. E momentul să schimbăm jocul. 

Pe tonul cel mai firesc cu putinţă, spuse: 

— Mare Preot Tuek, o persoană importantă ascultă ce 
vorbim noi aici. E oare politicos să lăsaţi o asemenea 
persoană să tragă cu urechea pe furiş? 

Tuek închise ochii. Ştie! 

Redeschise ochii şi întâlni privirea impasibilă a Cucernicei 
Maici. Părea pregătită să aştepte astfel o veşnicie, până ce 
el avea să-i răspundă. 

— Politicos? Eu... 

— Invitaţi-l să vină să ia loc alături de noi. 

Tuek îşi trecu dosul mâinii peste fruntea îmbrobonită. 
Tatăl său şi bunicul său, care fuseseră Mari Preoţi înaintea 
lui, stabiliseră răspunsuri rituale pentru o mulţime de 
situaţii, dar niciunul pentru un moment ca acesta. Să-l 
invite pe tleilaxu să vină să ia loc aici? În aceeaşi încăpere 
Cu... Tuek îşi aminti deodată că avea oroare de mirosul 
Maeştrilor tleilaxu. Şi tatăl lui se plânsese adesea: „Oamenii 
ăştia miros a mâncăruri greţoase”. 

Odrade se ridică în picioare. 

— Când cineva mă ascultă, rosti ea, prefer să-l privesc în 
ochi. E oare nevoie să mă duc să-l invit eu însămi pe... 

— Nu, vă rog! Spuse Tuek, oprind-o cu un gest al mâinii, 
dar fără a se ridica de pe pernă. N-am avut de ales. A venit 
cu documente semnate de Păstrăvărese şi de ixieni. A spus 
c-o să ne ajute s-o readucem pe Sheeana sub... 

— Să vă ajute? 


Odrade îl privi pe preotul scăldat în sudoare cu o expresie 
ce aducea a milă. Şi unul ca ăsta îşi închipuia că guvernează 
Rakisul? 

— E un conducător al Bene Tleilaxului, zise Tuek. Numele 
său este Waff şi... 

— Ştiu cum îl cheamă şi ştiu pentru ce se află aici, Mare 
Preot Tuek. Ceea ce mă surprinde însă este că i-aţi îngăduit 
să ne spioneze şi... 

— Nu-i vorba de spionaj! Purtăm negocieri. Vreau să zic... 
au apărut noi forţe de care trebuie să ţinem seamă în... 

— Noi forţe? Ah, da! Târfele din Dispersie. Nu cumva acest 
Waff a şi adus câteva cu el? 

Înainte ca Tuek să poată răspunde, uşa laterală a sălii de 
audienţe se deschise şi Waff îşi făcu intrarea ca la teatru, 
urmat de doi Dansatori-Feţe. 

I s-a spus să nu aducă Dansatori-Feţe! Gândi Odrade. 

— Numai dumneavoastră singur, rosti ea întinzând 
degetul. Ceilalţi n-au fost invitaţi, nu-i aşa, Mare Preot 
Tuek? 

Marele Preot se ridică greoi în picioare, conştient de faptul 
că era mult prea aproape de Odrade, amintindu-şi de toate 
poveştile înfricoşătoare care circulau pe seama isprăvilor 
fizice ale Cucernicelor Maici. Prezenţa Dansatorilor-Feţe nu 
făcea decât să-i sporească zăpăceala. Polimorfii îi 
inspiraseră dintotdeauna o panică nedefinită. Întorcându-se 
către uşă şi chinuindu-se să-şi compună o expresie amabilă, 
bolborosi: 

— Numai... Numai ambasadorul Waff, vă rog. 

Cuvintele îi ardeau gâtlejul. Era mai mult decât groaznic! 
Se simţea ca şi când ar fi stat gol puşcă în faţa acestor 
oameni! 

Odrade arătă o pernă din apropierea ei. 

— Sunteţi Waff, nu? Poftiţi, vă rog, luaţi loc. 

Waff înclină din cap de parcă atunci o vedea pentru prima 
oară. Câtă politeţe! Făcându-le semn Dansatorilor-Feţe să 


rămână afară, merse până la perna indicată, dar rămase în 
picioare. 

Odrade observă tensiunile care clocoteau în piticul 
tleilaxu. Un soi de mârâit surd părea să-i joace pe buze. Tot 
mai purta armele acelea ascunse în mâneci. Avea de gând 
să încalce înţelegerea lor? 

Era timpul, îşi spuse ea, ca suspiciunile lui Waff să-şi 
recapete acuitatea dintru început, ba chiar mai mult. 
Probabil că se simţea prins în laţ de manevrele lui Taraza. 
Avea nevoie de acele Surori reproducătoare! Izul 
feromonilor îi dădea în vileag temerile profunde. Se 
gândea, aşadar, la partea lui din tranzacţie sau, cel puţin, la 
o formă oarecare de schimb. Taraza nu se aştepta, fireşte, 
ca Waff să împărtăşească toate informaţiile pe care le avea 
despre Onoratele Matres. 

— Marele Preot Tuek îmi spune că sunteţi pe cale să 
purtaţi... Ăăă, negocieri, zise Odrade. 

Şi gândi: Să-şi amintească acest cuvânt! Waff ştia cu cine 
trebuiau purtate adevăratele negocieri. În timp ce vorbea, 
Odrade se lăsase în genunchi, apoi se reaşezase pe pernă, 
dar poziţionându-şi picioarele în aşa fel, încât să poată evita 
dintr-un salt orice atac din partea lui Waff. 

Tleilaxul o privi un moment, apoi se întoarse spre perna pe 
care i-o arătase. Încet, se lăsă jos şi se aşeză, dar 
antebraţele sale rămaseră pe genunchi, cu mânecile robei 
îndreptate spre Tuek. 

Ce-are de gând? Se întrebă Odrade. Toate mişcările lui 
Waff indicau că pusese la cale ceva pe cont propriu. 1 se 
adresă din nou: 

— Încercam să-l fac pe Marele Preot să înţeleagă 
importanţa pe care o are Manifestul Atreides pentru... 

— Atreides! Izbucni Tuek, mai degrabă prăbuşindu-se, 
decât aşezându-se pe perna sa. Aşa ceva nu poate proveni 
de la Atreizi. 

— E un document cât se poate de elocvent, spuse Waff, 
întărind astfel temerile evidente ale Marelui Preot. 


Asta, cel puţin, era conform planului, gândi Odrade. 

— Promisiunea s'tori-ului nu poate fi ignorată, rosti ea. 
Mulţi confundă s'tori-ul cu prezenţa Dumnezeului sau 
zeului lor. 

Waff îi aruncă o privire surprinsă şi mânioasă. 

Tuek spuse: 

— Ambasadorul Waff mi-a adus la cunoştinţă faptul că 
ixienii şi Păstrăvăresele sunt alarmaţi de această broşură, 
dar eu l-am asigurat că... 

— Pe Păstrăvărese cred că putem să le ignorăm, interveni 
Odrade. Ele aud larma divină în tot locul. 

Waff percepu ironia din cuvintele ei. Lui îi era adresată? 
Odrade avea dreptate în privinţa Păstrăvăreselor, 
bineînţeles. Se aflau atât de departe de vechea lor 
devoțiune, încât nu mai jucau decât un rol minor; iar în 
acest rol, puteau fi dirijate de noii Dansatori-Feţe aflaţi 
acum la conducerea lor. 

Tuek încercă să-i zâmbească lui Waff: 

— Spuneaţi că ne-aţi putea ajuta să... 

— Aveţi timp mai târziu pentru asta, îl întrerupse Odrade: 
Trebuia să menţină atenţia lui Tuek la documentul care îl 
tulbura într-atât. Continuă, parafrazând un pasaj din 
Manifest: Voința ta şi crezul tău - Întregul tău sistem de 
credinţă - Îţi domină universul. 

Tuek recunoscu formularea. Citise oribilul document. 
Manifestul insinua că Zeul şi toate creaţiile Lui nu erau 
altceva decât plăsmuiri umane. Şovăi, întrebându-se cum ar 
fi trebuit să reacționeze. Nici un Mare Preot nu putea trece 
cu vederea o asemenea erezie. 

Înainte ca Tuek să-şi poată găsi cuvintele potrivite, Waff o 
ţintui pe Odrade cu privirea şi răspunse într-un mod pe 
care aceasta, fiind ce era, nu putea să nu-l interpreteze 
corect. 

— Păcatul preştiinţei. Parcă aşa-i spune în documentul 
acela, nu? Şi nu tot acolo se spune că mintea credinciosului 
e o minte care stagnează? 


— Întocmai! Se repezi să întărească Tuek. 

Se simţea recunoscător faţă de tleilaxu pentru intervenţia 
lui. Punctase exact esenţa acestei periculoase erezii! 

Waft nu-i acordă nici o atenţie. Continua s-o privească fix 
pe Odrade. Bene Gesseritul chiar credea că scopurile sale 
erau de nepătruns? Ei bine, să se lovească, atunci, de o 
putere şi mai mare. Această Cucernică Maică se simţea atât 
de tare pe poziţie! Dar Bene Gesseritul era departe de a 
bănui modul în care Atotputernicul păzea viitorul 
Shariatului! 

Tuek nu se lăsă. Reluă pe acelaşi ton surescitat: 

— Manifestul ala atacă tot ce avem noi mai sfânt! Şi e pe 
cale de a fi răspândit pretutindeni! 

— De către tleilaxu, preciză Odrade. 

Waft ridică uşor antebraţele, aţintind armele spre Tuek. 
Ezita doar fiindcă îşi dădea seama că Odrade îi intuise în 
parte intenţiile. 

Tuek îşi plimba privirea de la unul la celălalt. Acuzaţia lui 
Odrade era întemeiată? Sau era doar un alt vicleşug Bene 
Gesserit? 

Odrade văzu şovăiala lui Waff şi-i ghici temeiul. Căuta însă 
cheia motivaţiilor sale. Ce avantaj ar fi putut să obţină 
tleilaxul ucigându-l pe Tuek? De bună seamă, voia să-l 
înlocuiască pe Marele Preot cu unul dintre Dansatorii săi 
polimorfi. Dar ce urmărea să realizeze cu asta? 

Pentru a câştiga timp, spuse: 

— Ar trebui să fiţi mai prudent, domnule ambasador Waff. 

— De când guvernează prudenţa necesităţile absolute? 
Replică Waff. 

Tuek se ridică în picioare şi se deplasă câţiva paşi, 
frângându-şi mâinile. 

— Vă rog! Rosti el. Ne aflăm într-un loc sfânt. Nu se cuvine 
să discutăm aici de erezii, decât ca să găsim o cale pentru a 
le combate. (Se întoarse spre Waff.) Nu e adevărat, nu-i 
aşa? Nu sunteţi autorii acelui document odios. 

— Nu l-am conceput noi, admise Waff. 


Afurisit de preot! Se fâţâia de colo-colo! 

— Eram sigur! Făcu Tuek, trecând în spatele lui Waff şi 
Odrade. 

Odrade nu-l scăpa din ochi pe tleilaxu. Avea intenţii 
ucigaşe! Era absolut sigură. În spatele ei, Tuek zise: 

— Nu vă puteţi închipui câte neajunsuri ne pricinuiţi, 
Cucernică Maică. Ser Waff ne-a propus să constituim un 
cartel al melanjului. I-am explicat că n-am putea să vă 
vindem mirodenie la un preţ mai mare fiindcă una dintre 
dumneavoastră a fost bunica Zeului. 

Waff lăsă capul în jos, aşteptând. Preotul avea să revină în 
bătaia armelor sale. Dumnezeu nu va îngădui un eşec. 

Tuek făcu doi paşi şi se opri în spatele lui Odrade, 
privindu-l pe Waff. Un fior de dezgust îi scutură trupul. 
Tleilaxu erau atât de abjecţi, atât de... Amorali. Nu se putea 
avea nici o încredere în ei. Cum să ia de bună dezminţirea 
lui Waff? 

Fără a-şi lua privirea de la tleilaxu, Odrade spuse: 

— Sunteţi sigur, Mare Preot Tuek, că perspectiva unui 
venit mai mare nu v-a ispitit? 

Văzu cum braţul drept al lui Waff se deplasează uşor în 
direcţia ei. Intenţiile lui erau acum limpezi. 

— Mare Preot Tuek, rosti ea, acest tleilaxu vrea să ne 
asasineze pe amândoi. 

La cuvintele ei, Waff întinse brusc braţele spre cele două 
ţinte separate, greu de atins. Mai înainte însă ca muşchii săi 
să poată reacţiona, Odrade sărise asupra lui. Auzi şuierul 
scurt al lansatoarelor de săgeți, dar nu simţi nici o 
înţepătură. Mâna ei stângă despică aerul, rupând braţul 
drept al lui Waff, în timp ce piciorul ei drept îi frângea 
braţul stâng. 

Waff scoase un urlet. 

Nu şi-ar fi închipuit niciodată că o Bene Gesserit era 
capabilă de asemenea rapiditate, aproape egală cu cea a 
Onoratei Matres de pe nava de conferinţe ixiană. În pofida 
durerii, nu se gândea decât că trebuia să transmită 


neapărat această informaţie la Bandalong. Cucernicele 
Maici erau capabile de derivații sinaptice în situaţii limită! 

Uşa din spatele lui Odrade se deschise brusc şi Dansatorii- 
Feţe ai lui Waff dădură buzna în cameră. Dar Odrade era 
deja în spatele micuţului tleilaxu, cu ambele mâini încleştate 
de beregata lui. 

— Rămâneţi pe loc sau s-a zis cu el! Strigă ea. 

Cei doi înlemniră. 

Waff se zbătu, încercând să scape. 

— Stai liniştit! Porunci ea. 

Apoi aruncă o privire către Tuek, care zăcea întins pe 
podea, în dreapta. Una dintre săgeți îşi atinsese ţinta. 

— Waff l-a ucis pe Marele Preot, spuse ea, vorbind pentru 
cei ce ascultau în secret. 

Dansatorii-Feţe continuau să se holbeze la ea. 
Nehotărârea lor era uşor de desluşit. Nu încăpea îndoială 
că niciunul dintre ei nu-şi dădea seama în ce măsură cele 
petrecute făceau jocul Bene Gesseritului. Tleilaxu căzuseră 
în propria lor capcană! 

— Luaţi cadavrul, ieşiţi pe culoar şi închideţi uşa; le spuse 
ea celor doi Dansatori-Feţe. Stăpânul vostru a făcut o 
prostie. Va avea nevoie de voi ceva mai târziu. (Apoi, 
adresându-i-se lui Waff:) Pe moment, ai mai multă nevoie de 
mine decât de ei. Spune-le să plece. 

— Plecaţi, scheună Waff. 

Cum polimorfii continuau s-o fixeze nemişcaţi, Odrade 
zise: 

— Dacă nu ieşiţi imediat, îl omor şi pe urmă mă ocup şi de 
voi. 

— Executarea! Zbieră Waff. 

De data aceasta, Dansatorii-Feţe hotărâră că era vorba de 
un ordin al Stăpânului lor şi se supuseră. Dar Odrade 
percepuse şi altceva în vocea lui Waff. Îşi dădu seama că va 
avea de lucru ca să-l smulgă din starea de isterie 
sinucigaşă. 


De cum rămase singura cu el, extrase lansatoarele goale 
din mânecile lui şi le vâri în buzunar. Avea să le examineze 
mai târziu, pe îndelete, în privinţa braţelor rupte, tot ce 
putea face era să-l aducă pe Waff pentru câteva clipe în 
stare de inconştienţă şi să imobilizeze fracturile. Improviză 
atele din pernele Marelui Preot şi fâşii de pânză verde 
rupte dintr-o draperie. 

Waff îşi recăpătă repede cunoştinţa. Gemu când dădu cu 
ochii de Odrade. 

— Acum, dumneata şi cu mine suntem aliaţi, spuse ea. 
Evenimentele care s-au petrecut în această sală au fost 
urmărite de reprezentante ale Bene Gesseritului şi de 
membri ai unei facţiuni clericale care doreşte înlocuirea lui 
Tuek. 

Totul mergea prea repede pentru Waff. Îi trebui un 
moment ca să priceapă ce-i spusese Odrade. Se concentră, 
totuşi, asupra aspectului celui mai important. 

— Aliați? 

— Îmi închipui ce partener dificil va fi fost Tuek, spuse 
Odrade. Mereu şovăitor, în pofida ofertei evident 
avantajoase. Le-ai făcut un serviciu anumitor preoţi 
eliminându.-l. 

— Ne ascultă şi-n clipa asta? Scânci Waff. 

— Bineînţeles. Dar să discutăm despre acel monopol al 
mirodeniei. Defunctul şi regretatul Mare Preot zicea că i-ai 
făcut o propunere. Să vedem dacă sunt în stare să ghicesc 
amploarea ofertei voastre. 

— Braţele mele... Gemu Waff. 

— Bucură-te că mai eşti în viaţă. Dacă n-aveam prezenţa 
de spirit să mă rețin, puteam să te omor. 

— Ar fi fost mai bine pentru mine, zise Waff punând capul 
în piept. 

— Nu însă şi pentru Bene Tleilax şi cu siguranţă nu pentru 
Comunitatea mea, replică Odrade, la să vedem... Da; ai 
promis să dotați Raki-sul cu noile tipuri de combine 


aeropurtate, cele care permit recoltarea mirodeniei 
atingând deşertul doar cu gurile de aspirare. 

— Ai tras cu urechea! O acuză Waff. 

— Câtuşi de puţin. E o ofertă foarte îmbietoare. Şi sunt 
sigură că ixienii vi le furnizează pe gratis, motivaţi de 
propriik lor interese. Să continui? 

— Ai spus că suntem aliaţi. 

— Existenţa unui cartel ar sili Ghilda să cumpere şi mai 
multe maşini de navigaţie ixiene, urmă netulburată Odrade. 
Ghilda ar ajunge, astfel, între fălcile concasorului vostru. 

Waff ridică brusc capul pentru a o fulgera cu privirea. 
Mişcarea îi provocă junghiuri crâncene în braţele rupte şi-i 
smulse un geamăt. În ciuda durerii, o cercetă atent pe 
Odrade printre pleoapele întredeschise. Vrăjitoarele 
credeau că la asta se reducea tot planul tleilaxu? Nu 
îndrăznea să spere că Bene Gesseritul se amăgea până într- 
atăt. 

— Bineînţeles, nu în asta consta planul vostru de 
căpetenie, spuse Odrade. 

Waff făcu ochii mari. Îi citea gândurile! 

— Sunt dezonorat, zise el. Cruţându-mi viaţa, ai cruțat 
ceva inutil. 

Se lăsă, moale, pe pernă. 

Odrade inspiră adânc. E timpul să folosesc rezultatele 
analizelor elaborate de Casa Canonicatului. Se aplecă la 
urechea lui Waff şi şopti: 

— Shariatul are încă nevoie de dumneata. 

Waff îşi înăbuşi o exclamaţie. 

Odrade îşi îndreptă spatele. Reacţia lui Waff spunea totul. 
Analizele erau confirmate. 

— Credeaţi că veţi putea găsi aliaţi mai buni printre 
Rătăcitele din Dispersie, reluă ea. Onoratele Matres şi alte 
curtezane de teapa lor. Dar te întreb: face limorcul alianţă 
cu gunoiul lui? 

Waff nu auzise rostindu-se această întrebare decât în 
cercul tainic al kehlului. Albindu-se la faţă, începu să 


respire mărunt, sacadat. Ce implicaţii aveau cuvintele ei! Se 
sili să ignore durerea care îi străpungea braţele. Aliați, 
spusese ea. Şi ştia de Shariat! Cum de ştia? 

— Ar putea vreunul din noi să rămână nepăsător la 
numeroasele avantaje pe care le-ar prezenta o alianţă între 
Bene Tleilax şi Bene Gesseiit? Întrebă Odrade. 

O alianţă cu vrăjitoarele powindah? Gândurile se 
învârtejeau în capul lui Waff. Iar durerea vie din braţe... 
Abia dacă izbutea s-o ţină în şah. Momentul acesta părea 
atât de fragil! Simţi sub limbă gustul acid al fierii. 

— Ahh! Făcu Odrade. Auzi? Preotul Krutansik şi cei din 
facțiunea sa au sosit la uşa noastră. Or să propună ca unul 
dintre Dansatorii dumitale să se substituie defunctului 
Hedley Tuek. Orice altă soluţie ar cauza prea multă zarvă. 
Krutansik e un om destul de înţelept, care s-a ţinut în 
umbră până acum. Unchiul său, Ştiros, l-a instruit bine. 

— Ce are de câştigat Bene Gesseritul dintr-o alianţă cu 
noi? Izbuti Waff să întrebe. 

Odrade zâmbi. Acum putea spune adevărul. Ceea ce era 
întotdeauna mult mai uşor şi, adesea, constituia cel mai 
convingător argument. 

— Supravieţuirea sa în faţa furtunii ce se apropie dinspre 
Dispersie, răspunse. Şi supraviețuirea Bene Tleilaxului. 
Ultimul lucru pe care l-am putea dori ar fi pieirea celor ce 
sunt păstrătorii Marii Credinţe. 

Waff se înfundă în pernă. Femeia o spusese pe faţă! Apoi 
înţelese. Ce dacă auziseră şi alţii? Oricum, n-ar fi fost în 
stare să pătrundă înţelesul tainic al cuvintelor ei. 

— Maicile noastre reproducătoare sunt la dispoziţia 
dumitale, rosti Odrade. 

Waff avu senzaţia că un cerc de fier îi eliberează deodată 
pieptul. Lucrul de neaşteptat, lucrul de neînchipuit, lucrul 
de necrezut era adevărat! Bene Gesseritul nu era 
powindah! Curând, întregul univers avea să urmeze Bene 
Tleilaxul întru slava Adevăratei Credinţe! Dumnezeu n-avea 


să îngăduie altă cale. Mai cu seamă nu aici, pe planeta 
Profetului! 

Birocraţia ucide iniţiativa. Nimic nu urăsc birocraţii mai 
mult decât inovaţia, îndeosebi inovaţia care produce 
rezultate mai bune decât vechile rutine tradiţionale. 
Îmbunătăţirile îi fac întotdeauna să pară inepţi pe cei aflaţi 
în vârful piramidei. Şi cui îi face plăcere să pară inept? 

Aplicarea procedurii prin eliminare în arta guvernării. 

Arhivele Bene Gesserit. 

RAPOARTELE, rezumatele şi consemnările de tot felul se 
înşirau de la un capăt la altul al mesei lungi la care stătea 
Taraza. Cu excepţia gărzii de noapte şi a serviciilor 
esenţiale, întreaga Casă a Canonicatului era cufundată în 
somn. Doar sunetele familiare ale maşinilor care asigurau 
funcţionarea instalaţiilor răzbăteau până la apartamentele 
ei private. Două Licurigloburi pluteau deasupra mesei, 
scăldând într-o lumină galbenă suprafaţa lemnului închis la 
culoare şi teancurile de hârtie riduliană. Fereastra din faţa 
mesei era o oglindă întunecată ce reflecta încăperea. 

Arhive! 

Holoproiectorul continua să debiteze, deasupra tăbliei 
mesei, fluxul pâlpâitor al informaţiilor pe care le ceruse 
Taraza. Maica Superioară le trata cu destulă mefienţă pe 
Arhiviste. Era o atitudine contradictorie, în măsura în care 
recunoştea, totuşi, necesitatea clasificării informaţiilor. Dar 
Arhivele Canonicatului erau, pentru ea, o junglă de 
abrevieri, sisteme de notație specializate, trimiteri şi 
referinţe codificate care necesitau deseori, spre a putea fi 
înţelese, recurgerea la serviciile unui mentat sau, mai rău, 
în momentele de extremă oboseală, la scotocirea printre 
Celelalte Memorii. Toate Arhivistele erau şi mentaţi, fireşte, 
dar asta n-o încălzea cu nimic pe Taraza. Arhivele nu 
puteau fi niciodată consultate direct. O bună parte a 
informaţiilor obţinute din această sursă depindea de 
interpretarea dată de persoana care le furniza. Altminteri 
(lucru şi mai nesuferit!), trebuia să te bizui pe căutarea 


automată efectuată de holosisteme. Ceea ce, iarăşi, implica 
o dependenţă de persoanele ce serveau sistemele. Toate 
astea confereau unor funcţionare mai multă autoritate 
decât ar fi dorit Taraza să le delege. 

Dependenţe! 

Taraza ura dependenţa. Era o recunoaştere amară, care-i 
amintea că puţine evenimente din realitate se desfăşurau 
aşa cum îţi închipuiai că vor trebui să se desfăşoare. Chiar 
şi cele mai bune proiecţii mentatice acumulau erori... Dacă 
li se lăsa destul timp. 

Totuşi, fiecare iniţiativă a Comunităţii cerea în mod 
imperativ consultarea Arhivelor şi elaborarea unor analize 
aparent nesfârşite. Până şi operaţiile comerciale cele mai 
banale pretindeau acest lucru. Pentru Taraza, era o cauză 
frecventă de iritare. Trebuia să semneze cutare contract? 
Era bine să încheie cutare tranzacţie? 

Întotdeauna venea clipa când, în cursul unei şedinţe, se 
vedea nevoită să tranşeze: „Se aprobă analiza Arhivistei 
Hesterion.” 

Sau, cum se întâmpla deseori: „Raportul Arhivistelor se 
respinge din lipsă de pertinenţă”. 

Taraza se aplecă în faţă pentru a studia holoproiecţia: 
„Studiu de program genetic referitor la subiectul Waff'. 

Examină parametrii stabiliţi pe baza eşantioanelor 
celulare trimise de Odrade. Se întâmpla destul de rar ca o 
simplă zgâriere cu unghia să furnizeze suficient material 
pentru o analiză sigură, dar Odrade se descurcase destul 
de bine sub pretextul imobilizării braţelor fracturate ale 
tleilaxului. Taraza clătină din cap la vederea datelor. 
Eventualele progenituri s-ar fi dovedit cu siguranţă aidoma 
tuturor celorlalte obţinute în urma încercărilor de 
încrucişare efectuate de Bene Gesserit cu tleilaxu. Femelele 
ar fi fost refractare la orice sondaj de memorie; masculii, 
evident, n-ar fi oferit decât un haos impenetrabil şi 
respingător. 


Taraza se lăsă pe spate şi suspină. De îndată ce era vorba 
de date genetice, referinţele şi contrareferinţele căpătau 
proporţii copleşitoare. Oficial, banca de date se numea 
„Fişierul Apartenenţelor Ancestrale”, FAA pentru Arhiviste. 
Surorile îi spuneau, de obicei, „Registrul armăsarilor de 
prăsilă”, denumire care, deşi justificată, nu evoca nici pe 
departe incredibila complexitate a detaliilor ce figurau în 
sistemul de clasificare al Arhivelor. Ceruse proiecția 
parametrilor lui Waftf pe trei sute de generaţii, un calcul 
simplu şi relativ rapid, suficient pentru formarea unei 
imagini de ansamblu. Liniile principale de tip 300G 
(bunăoară, cea a lui Teg, cu toţi fraţii, surorile şi colateralii) 
se dovediseră fiabile de milenii. Instinctul îi spunea lui 
Taraza că ar fi fost zadarnic să-şi piardă timpul împingând 
mai mult de atât proiecția referitoare la Waff. 

Simţi cum o răzbeşte oboseala. Îşi lăsă pentru o clipă 
capul pe braţele sprijinite de tăblia rece a mesei. 

Şi dacă mă înşel cu privire la Rakis? 

Argumentele opoziţiei nu puteau fi aruncate în praful 
Arhivelor. 

Blestemată fie dependenţa asta de calculatoare! 

Bene Gesseritul îşi prelucrase pe calculator liniile genetice 
principale încă din Zilele Întunecate de după Jihadul 
Butlerian care nimicise „maşinile gânditoare”. În zilele „mai 
luminate” de astăzi, tendinţa era de a da uitării motivațiile 
inconştiente care duseseră la acea orgie a distrugerii din 
trecutul îndepărtat. 

Uneori, ni se întâmplă să luăm decizii perfect responsabile 
din motive de care nu suntem conştienţi. O cercetare 
conştientă şi minuțioasă a Arhivelor sau a Celorlalte 
Memorii nu oferă, din acest punct de vedere, nici o 
garanţie. 

Taraza îşi smuci o mână de sub frunte şi izbi cu palma 
suprafaţa mesei. Nu-i plăcea să aibă de-a face cu Arhivistele 
astea care aduceau, în pas alergător, răspunsuri la 
întrebările ei. Arhivistele alcătuiau o coterie dispreţuitoare, 


vehiculând glume pe care le gustau numai ele. Le auzise 
comparându-şi lucrul la FAA cu activitatea crescătorilor de 
vite, auto-intitulându-se ba Asociaţia Zootehnistelor, ba 
Societatea pentru Protecţia Animalelor. Fire-ar afurisite cu 
bancurile lor stupide! Miza deciziei din clipa de faţă era mai 
importantă decât ar fi fost ele capabile să-şi imagineze. 
Subordonatele astea, care doar executau nişte ordine, nu 
aveau responsabilităţile ei. 

Înălţă capul şi privi, la celălalt capăt al camerei, nişa unde 
se afla bustul Surorii Chenoeh, ilustra înaintaşă care îl 
întâlnise pe Tiran şi-i consemnase spusele pentru 
posteritate. 

Tu ai ştiut. Deşi n-ai fost niciodată Cucernică Maică, ai 
ştiut. O demonstrează raportul tău. Cum de-ai ştiut să iei 
hotărârea cea bună? 

Cererii de sprijin militar a lui Odrade trebuia să i se dea 
curs imediat. Marja de timp era prea îngustă. Dar acum, 
când 'Teg, Lucilla şi ghola-ul dispăruseră fără urmă, trebuia 
pus în aplicare planul pentru situaţii neprevăzute. 

Afurisitul de Teg! 

Încă una din acţiunile lui imprevizibile. Nu putea să-l lase 
pe ghola expus pericolului, bineînţeles. Intenţiile lui 
Schwangyu erau cât se poate de evidente. 

Ce făcuse Teg? Se refugiase la Ysai sau într-unul dintre 
celelalte mari oraşe de pe Gammu? Nu. Dacă acesta ar fi 
fost cazul, până acum i-ar fi dat de ştire printr-unul din 
contactele secrete pe care le pregătiseră. Poseda o listă 
completă a acelor contacte, iar pe unele dintre ele se 
îngrijise să le verifice personal. 

Era limpede că Teg nu avea încredere deplină în aceste 
contacte. Remarcase ceva, în cursul turului său de 
inspecţie, ceva ce nu comunicase prin intermediul lui 
Bellonda. 

Trebuia convocat Burzmali pentru a fi pus la curent cu 
evenimentele. Burzmali era cel mai competent. Format de 


Teg însuşi, era principalul candidat la titlul de Bashar 
Suprem. Burzmali trebuia trimis pe Gammu. 

Sunt pe cale să mizez pe o intuiţie, îşi spuse 'Taraza. 

Dar dacă Teg hotărâse să se ascundă în gaură de şarpe, 
urma pornea de pe Gammu. Şi poate că tot acolo sfârşea. 
Da, Burzmali trebuia trimis pe Gammu. Rakisul trebuia să 
mai aştepte, nu exista altă soluţie. Avantajele acestei mutări 
erau evidente. Ghilda n-avea să se alarmeze. Tleilaxu şi cele 
din Dispersie, în schimb, aveau să muşte cu siguranţă din 
momeală. Dacă Odrade nu izbutea să-i prindă în capcană pe 
tleilaxu... Dar nu, Odrade n-avea cum să dea greş. Lucrul 
acesta era acum aproape o certitudine. 

Imprevizibilul. 

Vezi, Miles? Am învăţat câte ceva de la dumneata. 

Nimic din toate acestea însă nu rezolva problema opoziţiei 
dinlăuntrul Comunităţii. 

Taraza îşi lipi palmele de tăblia mesei şi apăsă cu putere, 
ca şi când ar fi încercat să ia pulsul celor de aici, din Casa 
Canonicatului, care împărtăşeau opiniile lui Schwangyu. 
Împotrivirea verbală se domolise, dar asta însemna 
întotdeauna că se pregătea o izbucnire violentă. 

Ce trebuie să fac? 

O Maică Superioară era, în principiu, imună la indecizie în 
momente de criză. Dar noile relaţii stabilite cu Tleilaxul 
răvăşiseră datele problemei. Unele recomandări pentru 
Odrade păreau evidente şi fuseseră deja transmise. Această 
fracțiune a planului era plauzibilă şi simplă. 

Waff trebuia dus în deşert, cât mai departe de orice priviri 
indiscrete. Trebuia pusă la cale o situaţie limită care să se 
soldeze cu o experienţă religioasă după vechiul şi încercatul 
tipar stabilit de Missionaria Protectiva. Trebuia determinat 
dacă tleilaxu foloseau procesul de creare a ghola-ilor 
pentru a dobândi propriul lor gen de nemurire. Odrade era 
perfect capabilă să ducă la bun sfârşit această parte a 
planului remaniat. Dar totul depindea, în bună măsură, de 
fata aceea, Sheeana. 


Viermii sunt, de fapt, marea necunoscută. 

Taraza îşi reaminti sieşi că viermii de astăzi nu mai erau 
cei din trecutul Rakisului. Chiar dacă Sheeana făcuse 
dovada puterii pe care o avea asupra lor, viermii aceştia 
rămâneau creaturi imprevizibile. Cum ar fi spus Arhivistele, 
n-aveau dosar. Taraza nu se îndoia de corectitudinea 
deducţiei lui Odrade cu privire la rakieni şi dansurile lor. 
Era un punct pozitiv. 

Un limbaj. 

Dar pe care noi încă nu-l vorbim. Era un punct negativ. 

Trebuie să iau o hotărâre în noaptea asta! 

Taraza îşi lăsă spiritul conştient să rătăcească pentru o 
clipă de-a lungul şirului neîntrerupt de Maici Superioare ale 
căror amintiri se aflau ferecate în lăcaşul fragil care era 
conştiinţa ei şi cea a doar altor două Cucernice Maici: 
Bellonda şi Hesterion. Era o potecă întortocheată printre 
Celelalte Memorii şi se simţea prea obosită acum pentru a o 
parcurge până la capăt. Chiar pe marginea potecii, ar fi dat 
de observaţii asupra lui Muad'Dib, bastardul Atreides care 
zguduise de două ori universul - mai întâi îngenunchind 
Imperiul cu hoardele lui de fremeni, apoi zămislindu-l pe 
Tiran. 

Dacă suntem înfrânte de data asta, s-ar putea să se 
termine cu noi, gândi ea. Riscăm să fim înghiţite cu totul de 
aceste femele-demoni din Dispersie. 

Exista o soluţie de rezervă: copila de pe Rakis putea fi 
evacuată spre planetele centrale ale Comunităţii Surorilor 
pentru a-şi petrece restul vieţii, undeva, la capătul unui 
lung voiaj la bordul unei non-nave. O retragere deloc 
onorabilă. 

Atâtea lucruri depindeau de Teg. Oare înşelase, pentru 
prima oară, aşteptările Bene Gesseritului, sau găsise un 
mod imprevizibil de a pune la adăpost ghola-ul? 

Trebuie să câştigăm timp, îşi spuse Taraza. Trebuie să-i 
lăsăm lui Teg posibilitatea de a intra în legătură cu noi. 


Odrade va trebui să tergiverseze cât mai mult lucrurile pe 
Rakis. 

Era o tactică periculoasă, dar evenimentele o impuneau. 

Cu spatele ţeapăn, Iaraza se ridică din caniscaun şi se 
apropie de fereastra întunecată. Planeta Canonicatului era 
învăluită în beznă presărată cu stele. Un refugiu. Planeta 
Canonicatului. Asemenea planete nici măcar nu primeau 
nume; aveau doar un număr, undeva, în Arhive. Aceasta 
cunoscuse paisprezece secole de ocupaţie Bene Gesserit, 
dar ce însemnau paisprezece secole în faţa eternității? Se 
gândi la non-navele care făceau de strajă pe orbită. 
Chintesenţa sistemului defensiv al lui Teg. Şi totuşi, Planeta 
Canonicatului rămânea vulnerabilă. 

Problema purta un nume: „descoperirea întâmplătoare”. 

Era o deficiență care existase dintotdeauna. Acolo, în 
Dispersie, omenirea cunoştea o expansiune în formă de 
curbă exponențială, răspândindu-se într-un spaţiu 
nemărginit. Poteca de Aur a Tiranului era, în sfârşit, 
asigurată. Sau nu? Cu siguranţă că viermele Atreides 
plănuise mai mult decât doar supraviețuirea speciei. 

Ne-a făcut ceva ce încă n-am reuşit să dăm la iveală, nici 
măcar după atâtea milenii. Eu cred că ştiu ce-a făcut. 
Opoziția însă este de altă părere. 

Nu era niciodată uşor, pentru Cucernicele Maici, să 
privească înapoi la robia pe care o înduraseră sub Leto II în 
decursul celor trei mii cinci sute de ani în care acesta îşi 
mânase cu biciul Imperiul pe Poteca sa de Aur. 

Ne blocăm când privim retrospectiv la acea epocă. 

Observându-şi propria imagine oglindită în plazul 
întunecat al ferestrei, 'Taraza se încruntă. Avea o faţă 
mohorâtă, pe care se citeau cu uşurinţă semnele oboselii. 

Am toate motivele să fiu obosită şi mohorâtă! 

Ştia că formaţia ei o orientase în mod deliberat spre 
configuraţiile negative. Acestea constituiau apărările şi 
forţele ei. Rămăsese întotdeauna distantă în toate relaţiile 
sale umane, chiar şi în misiunile de seducţie pe care le 


îndeplinise cândva în folosul Maestrelor Geneticiene. Taraza 
fusese dintotdeauna avocata diavolului şi această 
componentă devenise predominantă în întreaga 
Comunitate, ca o consecinţă firească a ridicării ei la rangul 
de Maică Superioară. Asemenea condiţii erau prielnice 
dezvoltării opoziţiei. 

Cum spuneau sufii: Putregaiul din centru se propagă către 
periferie. 

Ceea ce nu spuneau, însă, era că existau şi putregaiuri 
utile, preţioase. 

Avea, pentru a se linişti, câteva date pe care putea să se 
bizuie. În migrațiile sale umane, Dispersia dusese cu ea 
lecţiile Tiranului, modificate de o manieră sau alta, dar, în 
ultimă instanţă, recognoscibile. Şi într-o zi avea să se 
descopere o cale de anulare a invizibilităţii non-navelor. 
Taraza nu credea că Rătăciţii din Dispersie făcuseră deja 
această descoperire. Cel puţin, nu Rătăcitele ce reveneau 
acum să dea târcoale regiunilor din univers care le 
zămisliseră. 

Nu exista absolut nici o rută sigură printre forţele ce se 
înfruntau, dar Taraza considera că Bene Gesseritul se 
înarmase cât de bine îi stătuse în puteri. Problema 
Comunităţii era oarecum asemănătoare cu cea a 
Navigatorilor Ghildei care-şi strecurau navele printre 
pliurile spaţiului, evitând coliziunile şi capcanele. 

Capcanele. Asta era cheia. Şi, chiar în acest moment, 
Odrade arma capcanele pe care Comunitatea Surorilor le 
pregătise pentru tleilaxu. 

Ori de câte ori Taraza se gândea la Odrade şi asta se 
întâmpla deseori în aceste vremuri de criză, vechea lor 
legătură părea să se strângă. Era ca şi când ar fi 
contemplat o tapiserie decolorată, unde doar unele 
trăsături îşi mai păstrau strălucirea. lar trăsătura cea mai 
strălucitoare, cea care îi asigura lui Odrade o poziţie 
trainică în preajma posturilor de comandă ale Comunităţii, 
era aptitudinea ei de a trece peste detalii pentru a ajunge 


direct la miezul adesea surprinzător al unui conflict. Era o 
formă a acelei periculoase preştiinţe a Atreizilor ce lucra în 
secret înlăuntrul ei. Folosirea acestui talent ascuns 
constituia punctul care ridicase cele mai multe critici din 
partea opoziţiei şi singurul argument căruia Taraza se 
vedea nevoită să-i recunoască valabilitatea. Acest fenomen 
insidios, ale cărui mişcări profunde nu răzbăteau la 
suprafaţă decât sub forma unor turbulenţe ocazionale, 
acesta era adevărata problemă! 

„Irebuie să ne folosim de Odrade, dar să nu şovăim s-o 
eliminăm dacă va fi necesar”, pledase Taraza. „Ne vor 
rămâne, oricum, cele mai multe dintre progeniturile ei.” 

Taraza ştia că putea conta pe Lucilla... Presupunând că 
Lucilla se adăpostise pe undeva împreună cu Teg şi cu 
ghola-ul. Desigur, mai existau şi alţi asasini de rezervă în 
Citadela de pe Rakis. Era o armă pe care poate că avea să 
fie ne voie s-o amorseze curând. 

Simţi, dintr-o dată, un puternic tumult lăuntric. Celelalte 
Memorii îi recomandau extremă prudenţă. Niciodată nu 
trebuia să se mai întâmple să piardă controlul liniilor 
genetice! Da, dacă Odrade ar fi scăpat cu viaţă în urma unei 
tentative de eliminare, s-ar fi înstrăinat de Bene Gesserit 
pentru totdeauna. Odrade era o Cucernică Maică 
desăvârşită. Şi asemenea Cucernice Maici vor mai fi dăinuit 
şi în Dispersie. Nu printre Onoratele Matres pe care 
Comunitatea avusese prilejul să le observe... Dar... 

Niciodată! Aceasta era deviza operaţională. Niciodată un 
alt Kwisatz Haderach sau un alt Tiran! 

Trebuiau supravegheate reproducătoarele. Trebuiau 
supravegheate progeniturile lor. 

Cucernicele Maici nu mureau când le murea carnea. Ele 
se cufundau tot mai adânc şi mai adânc în miezul viu al 
Bene Gesseritului, până ce recomandările lor ocazionale şi 
chiar observaţiile lor inconştiente deveneau parte 
integrantă a continuității Ordinului. 

Nu trebuie comisă nici o greşeală în privinţa lui Odrade! 


Protecţia contra lui Odrade necesita măsuri specifice, 
adaptate cu cea mai mare minuţiozitate. Odrade, care 
îngăduia o afectivitate limitată - „un pic de căldură umană”, 
după cum se exprima ea —, susţinea că emoţiile puteau fi 
sursa unor intuiţii preţioase, cu condiţia să nu te laşi 
guvernată de ele. Taraza vedea în această căldură umană o 
portiţă spre inima lui Odrade, o deschidere care o făcea 
vulnerabilă. 

Ştiu foarte bine ce gândeşti tu despre mine, Dar, cu 
căldura ta umană faţă de o veche colegă de şcoală. 
Consideri că reprezint un pericol potenţial pentru 
Comunitate, dar că pot fi salvată, chiar împotriva voinţei 
mele, de „prietene” vigilente. 

Taraza nu ignora faptul că unele dintre consilierele ei 
împărtăşeau părerea lui Odrade, deşi se mulţumeau să 
asculte în tăcere şi să-şi păstreze judecăţile pentru ele. Cele 
mai multe se conduceau încă după indicaţiile lui Taraza, dar 
destule ştiau de talentul eratic al lui Odrade şi sesizaseră 
îndoielile ei. Un singur lucru continua să asigure coeziunea 
Surorilor şi Taraza nu încerca să se amăgească în această 
privinţă. 

Fiecare Maică Superioară acţiona în temeiul unei 
profunde şi absolute loialităţi faţă de Comunitatea Surorilor. 
Nimic nu trebuia să pună în pericol continuitatea Bene 
Gesseritului şi în nici un caz propriile ei decizii. Cu 
scrupulozitatea şi asprimea ei autocritică, Taraza îşi 
examina tot timpul propria-i relaţie cu perenitatea 
Ordinului. 

În mod cert, nu exista nici o necesitate imediată de ao 
elimina pe Odrade. Totuşi, Odrade se afla în prezent atât de 
aproape de esenţa proiectului ghola, încât mai nimic din 
ceea ce se petrecea acolo n-ar fi putut scăpa observaţiei 
sale pătrunzătoare. Avea să sfârşească prin a deduce o 
bună parte din ceea ce nu i se dezvăluise. Manifestul 
Atreides fusese aproape un joc de noroc. Odrade, persoana 
cea mai indicată pentru a-l elabora, nu putuse decât să-şi 


aprofundeze intuiţiile atunci când îl redactase, însă 
cuvintele înseşi constituiau bariera cea mai puternică 
împotriva oricărei revelații. 

Waff avea să aprecieze acest lucru, îşi spuse Taraza. 

Plecă de lângă fereastra întunecată şi se duse să se 
reaşeze în caniscaun. Momentul deciziei cruciale - punctul 
din care nu mai exista întoarcere - putea fi amânat, dar 
trebuiau luate măsuri tranzitorii. Redactă mental o ciornă 
de mesaj şi o examină cu minuţiozitate în timp ce 
transmitea ordinul convocării lui Burzmali. Da, elevul 
preferat al Basharului avea să intre în acţiune, dar nu aşa 
cum voia Odrade. 

Mesajul adresat lui Odrade era cât se poate de simplu: 
„Ajutoarele sunt pe drum. Deocamdată, tu eşti la faţa 
locului, Dar. În ceea ce priveşte securitatea Sheeanei, fă 
cum crezi. În rest şi în măsura în care nimic nu contravine 
ordinelor mele, execută planul stabilit.” 

Gata. Asta era. Odrade avea deja instrucţiunile ei, liniile 
generale care însemnau, pentru ea, „planul stabilit”, chiar 
dacă sesiza caracterul incomplet al ansamblului. 

Odrade avea să se execute. Acel „Dar” cădea bine, îşi 
spuse 'Taraza. Dar şi Tar... Breşa pe care o reprezenta în 
căldura umană a lui Odrade era cea mai bună supapă de 
siguranţă. 

Masa lungă din dreapta este aşternută pentru un ospăț cu 
friptură de iepure de deşert cu sos cepeda. Celelalte feluri, 
începând de la capătul îndepărtat al mesei, în sensul acelor 
de ceasornic, sunt: aplomaj de Sirius, chukka sub clopot de 
sticlă, cafea cu melanj (de remarcat emblema şoimului 
Atreides de pe filtru), pot-r-oie ţi, în clondirul din cristal de 
Băluţ, vin spumos de Caladan. De remarcat şi anticul 
detector de otrăvuri disimulat în braţele candelabrului. 

Dar-es-Balat. 

Descrierea unei diorame din Muzeu. 

TEG îl găsi pe Duncan în micul refectoriu de lângă 
bucătăria sclipitoare a non-globului. Oprindu-se în pragul 


odăii, îl studie cu atenţie pe ghola. Trecuseră opt zile de la 
sosirea lor în acest loc şi băiatul părea să-şi fi depăşit furia 
ciudată care pusese stăpânire pe el când pătrunseseră în 
tubul de acces al globului. 

Mai întâi traversaseră o grotă cu tavanul jos, care mirosea 
puternic a urs. Stânca din fundul bârlogului nu era deloc 
stâncă, deşi ar fi putut să înşele o examinare cu 
instrumentele cele mai sofisticate. O uşoară protuberanţă 
din „stâncă” se putea roti, dacă ştiai sau descopereai din 
întâmplare codul secret. Manevra făcea să se deschidă 
întregul perete din spate al grotei. 

Tubul de acces, care se ilumină automat de îndată ce 
peretele se reînchise în spatele lor, avea pereţii şi tavanul 
ornamentaţi cu grifonul Harkonnenilor. Teg şi-l imaginase 
dintr-o dată pe adolescentul Patrin dând peste acest loc 
pentru prima oară (Şocul! Emoţia! Exaltarea!) şi nu 
observă reacţia lui Duncan decât în momentul în care 
percepu un mârâit surd care umplea spaţiul închis din jurul 
lor. 

Duncan era cel ce mârâia (sau gemea) astfel, cu pumnii 
strânşi, cu privirea aţintită la un grifon Harkonnen de pe 
peretele din dreapta. Pe chipul lui, furia şi buimăceala 
luptau pentru supremație. Ridică brusc amândoi pumnii şi 
izbi basorelieful care îl domina, însângerându-şi mâinile. 

— Fie ei blestemaţi în hăurile din fundul iadului! Strigă. 

Era o imprecaţie curios de matură într-o gură atât de 
tânără. 

De cum pronunţă aceste cuvinte, Duncan fu năpădit de un 
tremur necontrolat. Lucilla îl cuprinse pe după umeri şi-i 
mângâie ceafa cu mişcări alinătoare, aproape senzuale, 
până ce tremurul se potoli. 

— Ce m-a apucat să fac asta? Întrebă el în şoaptă. 

— Vei şti când ţi se va restabili memoria originală, 
răspunse ea. 

— Harkonnenii... Murmură Duncan, aprinzându-se la faţă 
şi ridicând ochii spre Lucilla. De ce îi urăsc într-atât? 


— Nu se poate explica în cuvinte. Trebuie să aştepţi până 
ce îţi vei recăpăta amintirile. 

— Nu vreau amintirile alea! Izbucni Duncan. Apoi, 
tresărind, îşi întoarse privirea spre Teg şi spuse: Ba le 
vreau! Da, le vreau. 

Iar acum, în timp ce înălța ochii spre Teg, care-l observa 
din pragul refectorului, gândurile lui se întoarseră de 
asemenea la momentul acela, căci întrebă: 

— Când, Bashare? 

— Curând. 

Teg privi în jur. Duncan şedea singur la masa 
autocurăţătoare pe care se afla un bol cu lichid de culoare 
brună. Basharul recunoscu mirosul unuia dintre 
numeroasele preparate cu adaos de melanj stocate în 
containerele anentropice. Containerele reprezentau un 
adevărat tezaur de alimente exotice, veşminte, arme şi 
obiecte de tot felul - un muzeu de o valoare inestimabilă. 
Un strat fin de praf acoperea totul când pătrunseseră în 
non-glob, dar nimic din ceea ce se afla aici nu suferise vreo 
deteriorare. Toate proviziile conţineau melanj. Nu în doze 
de natură a crea dependenţă, dacă nu erai un gurmand, 
însă îndeajuns pentru a se face simţit. Până şi fructele 
conservate erau presărate cu mirodenie. 

Lichidul brun din bolul lui Duncan făcea parte din stocul 
pe care Lucilla îl gustase şi-l decretase comestibil. Teg nu 
ştia exact cum izbuteau Cucernicele Maici acest lucru, dar 
şi mama sa avusese acelaşi talent. Era suficient să guste 
dintr-un aliment sau dintr-o băutură pentru a-i cunoaşte 
compoziţia. 

O privire aruncată spre orologiul ornamental de pe 
peretele opus al odăii îi spuse lui Teg că era mai târziu 
decât crezuse - trecuse de cea de-a treia oră a după- 
amiezei lor arbitrare. Duncan ar fi trebuit să se mai afle 
încă în bine utilată sală de antrenament, însă amândoi o 
văzuseră pe Lucilla urcând spre nivelurile superioare ale 


globului şi 'Teg hotărâse să profite de ocazie pentru a 
discuta între patru ochi cu ghola-ul. 

Trăgându-şi un scaun, se aşeză în faţa lui Duncan. 

— Mi-e silă de orologiile astea! Mormăi acesta. 

— Ţi-e silă de tot ce se află aici, observă Teg. 

Privi din nou spre orologiul încastrat în perete. Era o altă 
antichitate, un cadran rotund cu două arătătoare analogice 
şi un secundar numeric. Cele două arătătoare, priapice, 
reprezentau trupuri goale: minutarul era un bărbat cu un 
falus enorm iar limba mică, o femeie cu picioarele 
depărtate. Ori de câte ori cele două ace se suprapuneau, 
bărbatul părea să penetreze femeia. 

— Obscen, recunoscu Teg, apoi, arătând spre bolul lui 
Duncan: Îţi place? 

— Nu-i rea. Lucilla zice că face bine după antrenament. 

— Maică-mea îmi pregătea o băutură asemănătoare după 
ce terminam o şedinţă de exerciţii intensive. 

Teg se aplecă în faţă şi adulmecă lichidul. Îşi amintea încă 
gustul săţios şi mirosul persistent de melanj care rămâneau 
pe limbă şi-n nări. 

— Până când o să rămânem aici, Bashare? Întrebă 
Duncan. 

— Până când vom fi găsiţi de cei care trebuie sau până 
când vom fi siguri că nu putem fi descoperiţi. 

— Dar... Stând claustraţi aici, cum vom şti? 

— Când voi considera că e timpul, voi lua prelata de 
biocamuflaj şrvoi începe să fac de strajă afară. 

— Urăsc locul ăsta! 

— Se vede. Dar n-ai învăţat încă ce-nseamnă răbdarea? 

Duncan schiţă o strâmbătură. 

— Bashare, de ce ai grijă mereu să nu rămân singur cu 
Lucilla? Întrebă el brusc. 

Teg rămase o clipă cu răsuflarea tăiată, apoi inspiră adânc. 
Aşadar, băiatul observase. Dar, dacă Duncan era conştient, 
însemna că-şi dăduse seama şi Lucilla! 


— Nu cred că Lucilla a remarcat ce faci, Bashare, reluă 
Duncan, dar faptul începe să devină destul de evident. 
(Făcu ochii roată.) Dacă atenţia ei n-ar fi atât de captivată 
de locul acesta... Unde se duce când dispare aşa? 

— Cred că e sus, în bibliotecă. 

— Bibliotecă! 

— Primitivă, de acord cu tine, dar, cu toate astea, 
fascinantă. 

Teg ridică ochii spre tavanul ornamentat al bucătăriei 
învecinate. Momentul deciziei sosise. Nu putea conta pe 
faptul că Lucilla va mai rămâne mult timp distrasă. Deşi, ce- 
i drept, el însuşi împărtăşea fascinația ei. Nu era greu să te 
laşi furat de toate aceste minuni. Întregul complex al non- 
globului, cu un diametru de vreo două sute de metri, era o 
fosilă păstrată intactă din epoca Tiranului. 

Când vorbea despre asta, vocea lui Lucilla devenea surdă, 
aproape o şoaptă. 

— Sunt sigură că Tiranul ştia de existenţa acestui loc, 
spusese ea la un moment dat. 

Ideea stârnise imediat reacţia de mentat a lui leg. De cea 
îngăduit Leto II Familiei Harkonnen să risipească o parte 
atât de mare a ultimelor ei bogății într-o asemenea 
întreprindere? 

Poate că tocmai de asta - pentru a grăbi ruinarea 
Harkonnenilor. 

Mitele şi cheltuielile de transport cu navele Ghildei al 
materialelor de pe Ix se vor fi ridicat la sume astronomice. 

— Să fi ştiut Tiranul că într-o zi vom avea nevoie de locul 
acesta? Întrebase Lucilla. 

Facultăţile preştiente de care Leto II făcuse dovadă în 
repetate rânduri nu puteau fi nesocotite, recunoştea în 
sinea lui leg. 

În timp ce-l privea pe Duncan, care şedea în faţa lui, 
Basharul simţi cum i se ridică perii de pe ceafă. Exista ceva 
supranatural la această ascunzătoare Harkonnen, de parcă 
Tiranul însuşi s-ar fi aflat cândva aici. Ce se întâmplase cu 


Harkonnenii care o construiseră? leg şi Lucilla nu găsiseră 
nici o relatare a circumstanțelor în care fusese abandonat 
non-globul. 

Niciunul din ei nu putea face un pas în acest loc fără a se 
simţi strivit de apăsarea istoriei. Teg se lovea neîncetat de 
întrebări cărora nu le afla răspuns. 

Aceleaşi lucruri o frământau şi pe Lucilla. 

— Unde se vor fi dus? Celelalte Memorii nu-mi oferă nici 
măcar un singur indiciu. 

— Să-i fi ademenit Tiranul afară pentru a-i ucide? 

— Mă întorc în bibliotecă. Poate că astăzi am să descopăr 
ceva. 

În primele două zile, Teg şi Lucilla exploraseră globul cu 
de-amănuntul. Un Duncan taciturn şi posomorât îi urmase 
îndeaproape, ca şi când s-ar fi temut să rămână singur. 
Fiecare nouă descoperire îi tulburase sau îi şocase. 

Douăzeci şi unu de schelete conservate în racle de plaz 
transparent, înşirate de-a lungul peretelui care înconjura 
centrul globului! Observatori macabri ai celor ce treceau 
prin acel loc pentru a ajunge la sala maşinilor sau la 
containerele anentropice. 

Patrin îl prevenise pe Teg de prezenţa lor. În cursul uneia 
dintre primele sale explorări ale globului, tânărul Patrin 
descoperise un document, ce menţiona că scheletele 
aparţineau tehnicienilor care amenajaseră ascunzătoarea şi 
pe care Harkonnenii îi masacraseră pentru a asigura 
păstrarea secretului. 

În ansamblu, non-globul era o realizare remarcabilă, o 
enclavă în Timp, complet izolată de lumea înconjurătoare. 
După atâtea milenii, maşinile sale fără fricţiune continuau 
să creeze o proiecţie mimetică pe care nici cele mai 
moderne instrumente de detecție n-ar fi putut s-o distingă 
de solul şi roca mediului natural. 

— Locul ăsta trebuie să ajungă intact în stăpânirea 
Comunităţii! Nu contenea să repete Lucilla. E un adevărat 
tezaur! Au păstrat până şi dosarele genetice ale familiei lor! 


Nu numai atât păstraseră aici Harkonnenii. leg desluşea 
tot timpul amănunte subtile sau grosolane care-i provocau 
repulsie. Ca acel orologiu! Obiectele de îmbrăcăminte, 
aparatele ce serveau la menţinerea condiţiilor de viaţă, 
feluritele ustensile destinate învăţământului sau confortului 
- totul fusese marcat de acea predispoziţie patologică a 
Harkonnenilor de a-şi etala cu aroganță superioritatea 
autoproclamată faţă de orice alţi oameni şi orice alte criterii 
valorice. 

Din nou, Teg se gândi la Patrin, care dăduse peste acestioc 
la o vârstă probabil nu mai înaintată decât cea pe care-o 
avea acum ghola-ul. Ce îl determinase să păstreze secretul, 
chiar şi faţă de soţia sa, atâţia şi-atâţia ani? Patrin nu-i 
vorbise niciodată lui leg despre motivele sale, dar mentatul 
extrapolase. O copilărie nefericită. Nevoia de a avea un 
refugiu al lui, neştiut de nimeni. Prieteni care nu erau 
prieteni, ci doar inşi care abia aşteptau un prilej pentru a 
râde de el. Niciunul dintre aceştia nu merita să cunoască o 
asemenea minune. Era numai a lui! Şi însemna mai mult 
decât un refugiu solitar. Era simbolul tainic al victoriei sale 
asupra celorlalţi. 

„Am petrecut acolo multe ore fericite, Bashare. Totul este 
încă în perfectă stare de funcţionare. Arhivele sunt 
străvechi, dar extrem de instructive, o dată ce ajungi să 
stăpâneşti limbajul arhaic. Sunt multe cunoştinţe depozitate 
în locul acela. Dar veţi înţelege când veţi ajunge acolo. Veţi 
înţelege o sumedenie de lucruri despre care nu v-am vorbit 
niciodată.” 

Antica sală de antrenament purta urmele unei utilizări 
frecvente de către Patrin. Acesta modificase codificarea 
armelor la unele automate, de o manieră pe care lego 
recunoscuse cu uşurinţă. Contoarele demonstrau că Patrin 
petrecuse nenumărate ore torturându-şi muşchii în exerciţii 
complexe. Globul acesta explica multe dintre calităţile 
remarcabile pe care eg fusese uimit să le descopere la 
Patrin. O mulţime de talente naturale fuseseră cizelate aici. 


Automatele non-globului erau o altă problemă. 

Majoritatea reprezentau încălcări flagrante ale vechilor 
interdicții privitoare la acest gen de maşini. Mai mult, unele 
dintre ele fuseseră concepute anume pentru satisfacerea 
anumitor plăceri, confirmând cele mai revoltătoare poveşti 
pe care Teg le auzise despre Harkonneni. Durerea ca sursă 
de plăcere! În felul lor, aceste obiecte ofereau explicaţia 
moralității austere şi inflexibile pe care Patrin o dobândise 
pe Gammu. 

Repulsia crea propriile ei modele de comportament. 

Duncan bău o înghiţitură lungă din lichidul brun şi-l privi 
pe Bashar pe deasupra bolului. 

— De ce ai coborât singur aici, când eu ţi-am cerut să-ţi 
termini mai întâi acea ultimă serie de exerciţii? Întrebă Teg. 
— Exerciţiile alea n-aveau nici un rost, răspunse Duncan 

lăsând bolul pe masă. 

Ei bine, Taraza, te-ai înşelat, gândi Teg. Îşi face criza de 
independenţă mai devreme decât ai prevăzut tu. 

Observase şi faptul că Duncan nu i se mai adresase cu 
respectuosul „Bashare”. 

— Îmi nesocoteşti ordinele? 

— Nu tocmai. 

— Atunci ce tocmai faci? 

— Trebuie să ştiu! 

— N-o să-ţi mai fiu prea simpatic când ai să ştii. 

Duncan păru surprins. 

— Bashare? 

Ah, a reapărut „Bashare”! 

— Te-am pregătit pentru un anumit gen de durere intensă, 
spuse eg. E necesară ca să-ţi putem restabili memoria 
originală. 

— Durere, Bashare? 

— Nu cunoaştem altă metodă pentru a-l redeştepta pe 
adevăratul Duncan Idaho - cel care a murit. 

— Bashare, dacă vei face asta, nu-ţi voi putea fi decât 
recunoscător. 


— Aşa spui acum. Dar, pe urmă, poate că nu vei mai vedea 
în mine decât un alt bici în mâinile celor ce te-au readus la 
viaţă. 

— Nu e mai bine pentru mine să ştiu, Bashare? 

Teg îşi trecu dosul mâinii peste gură. 

— Dac-ai să mă deteşti... N-o să-ţi găsesc nici o vină. 

— Bashare, crezi că asta ai simţi dacă ai fi în locul meu? 

Totul, în atitudinea lui Duncan, de la poziţia trupului până 
la expresia feţei şi tremurul din glas, denota cea mai mare 
perplexitate. 

Până aici e bine, îşi spuse Teg. 

Diferitele etape ale procesului erau reglate cu o precizie 
care cerea ca fiecare reacţie a ghola-ului să fie interpretată 
cu băgare de seamă. Duncan era acum descumpănit. Dorea 
cu ardoare un lucru de care, în acelaşi timp, se temea. 

— Sunt doar instructorul tău, nu tatăl tău! Zise Teg. 

Duncan avu o mişcare de recul la asprimea tonului. 

— Nu eşti şi prietenul meu? 

— Asta nu-i o stradă cu sens unic. La întrebarea asta va 
trebui să-şi dea singur răspuns adevăratul Duncan Idaho. 

Ochii lui Duncan se voalară. 

— O să păstrez şi amintirea acestui loc? Îmi voi aminti şi 
de Citadelă, de Schwangyu şi de... 

— Îţi vei aminti tot. O bucată de vreme, vei avea un fel de 
memorie dublă, ca o dublă vedere, dar nu vei uita nimic din 
întâmplările recente. 

O expresie cinică se întipări pentru o clipă pe chipul de 
adolescent şi, când Duncan vorbi, în glasul lui răzbătu o 
notă sarcastică: 

— Aşadar, dumneata şi cu mine vom deveni camarazi. 

Punându-şi în voce toată demnitatea şi autoritatea 
gradului de Bashar, Teg se conformă întocmai 
instrucţiunilor de redeşteptare a ghola-ului. 

— Nu ţin neapărat să devin camaradul tău, rosti el 
țţintuindu-l pe Duncan cu o privire sfredelitoare. S-ar putea 


să ajungi Bashar într-o zi. Cred că ai stofă. Dar, până atunci, 
eu voi fi mort de mult. 

— Nu-i consideri camarazi decât pe alţi Bashari? 

— Patrin mi-a fost camarad şi n-a depăşit niciodată gradul 
de comandant de detaşament, Duncan privi bolul gol, apoi 
ridică ochii spre Teg. 

— De ce n-ai comandat ceva de băut? Ai trudit şi 
dumneata din greu, acolo sus. 

Perspicace întrebare. Puştiul ăsta nu trebuia subestimat 
nici o clipă. Ştia că împărtăşirea hranei era unul dintre 
ritualurile de tovărăşie cele mai vechi. 

— Mirosul băuturii tale mi-a fost de-ajuns. Îmi trezeşte 
amintiri de care nu am nevoie în momentul de faţă. 

— Atunci, de ce-ai coborât aici? 

Acesta era - dezvăluit de inflexiunile vocii tinere a ghola- 
ului - amestecul de speranţă şi teamă aşteptat. Duncan voia 
să-l audă pe Teg spunând un anumit lucru. 

— Aveam nevoie de o evaluare exactă a progreselor pe 
care le-ai realizat după toate aceste antrenamente, 
răspunse leg. Pentru asta a trebuit să vin să te văd. 

— De ce o evaluare exactă? 

Speranţă şi teamă! Era momentul schimbării de optică. 

— N-am mai antrenat niciodată un ghola. 

Ghola... Cuvântul rămase suspendat între ei, atârnând în 
mirosul de bucătărie pe care filtrele globului nu-l 
absorbiseră încă din aer. Ghola! Îl învăluia şi aroma 
pătrunzătoare de mirodenie pe care-o degaja bolul gol al lui 
Duncan. 

Băiatul se aplecă în faţă, fără să spună nimic, cu o expresie 
avidă. 'Teg îşi aminti observaţia lui Lucilla: „Ştie să 
folosească tăcerea”. 

Când deveni limpede că Teg nu avea de gând să dezvolte 
lapidara sa declaraţie, Duncan se lăsă pe spate, cu un aer 
dezamăgit. Colţul stâng al gurii sale cobori, într-o expresie 
posomorâtă, de frământare lăuntrică. Totul era orientat 
spre interior, întocmai cum trebuia să fie. 


— N-ai coborât aici ca să fii singur, spuse Teg. Ai venit ca 
să te ascunzi. Continui să te ascunzi şi acolo, înlăuntrul tău, 
crezând că nimeni nu te va găsi niciodată. 

Duncan îşi duse o mână la gură. Era un gest-semnal pe 
care eg îl aşteptase. Instrucţiunile referitoare la acest 
moment erau clare: „Ghola-ul doreşte să-şi recapete 
memoria originală şi, în acelaşi timp, se teme îngrozitor de 
acest lucru. Este principala barieră pe care va trebui s-o 
înlături.” 

— Ia mâna de la gură! Ordonă Teg. 

Duncan coborî mâna ca ars. Îndreptă spre Teg o privire de 
animal prins în cursă. 

„Să spui adevărul”, recomandau instrucţiunile lui Teg. „În 
această clipă, cu toate simţurile sale puse pe jar, ghola-ul va 
vedea până în adâncul inimii dumitale”. 

— Vreau să ştii, declară eg, că ceea ce Surorile mi-au 
ordonat să-ţi fac îmi displace profund. 

Duncan păru să se ghemuiască în el însuşi. 

— Ce ţi-au ordonat să faci? 

— Dexterităţile pe care mi-au cerut să ţi le formez sunt 
trunchiate. 

— T... trunchiate? 

— În parte a fost vorba de o formaţie cu caracter general, 
partea intelectuală. În această privinţă, s-ar putea spune că 
ai ajuns la nivelul unui comandant de batalion. 

— Superior lui Patrin? 

— De ce-ar trebui să-i fii superior lui Patrin? 

— Nu ţi-a fost camarad? 

— Ba da. 

— Ai spus că n-a depăşit niciodată gradul de comandant de 
detaşament. 

— Patrin era perfect capabil să-şi asume comanda unei 
armate multiplanetare. Era un adevărat magician în 
materie de tactică, a cărui înţelepciune mi-a fost de folos cu 
nenumărate prilejuri. 

— Dar ai spus că el n-a... 


— A fost alegerea lui. Gradul inferior îi permitea să 
păstreze o simplitate care s-a dovedit utilă în repetate 
rânduri, atât pentru el cât şi pentru mine. 

— Comandant de batalion? Murmură abia auzit Duncan, 
privind fix suprafaţa mesei. 

— Posezi bagajul intelectual corespunzător funcţiei, spuse 
Teg. Eşti un pic prea impetuos, dar asta dispare de obicei 
pe măsură ce se câştiga experienţă. În ceea ce priveşte 
iscusinţa în materie de arme, te situezi pe o treaptă 
superioară vârstei tale. 

Continuând să privească în jos, Duncan întrebă: 

— Ce vârstă am eu... Bashare? 

Exact cum avertizau instrucţiunile: „Ghola-ul nu va înceta 
să dea târcoale întrebării centrale. « Ce vârstă am?» Care e 
vârsta reală a unui ghola.” 

Cu voce glacială, acuzatoare, leg replică: 

— Dacă vrei să ştii care e vârsta ta de ghola, de ce nu 
întrebi aşa? 

— Care... Care-i această vârstă, Bashare? 

Era atâta nefericire în vocea de copil a ghola-ului, încât 
Teg simţi că-i dau lacrimile. Dar instrucţiunile îl puseseră în 
gardă şi în această privinţă: „Nu arăta prea multă 
compasiune!” Îşi disimulă tulburarea dregându-şi glasul. 

— E o întrebare la care numai tu poţi răspunde, zise. 

Instrucţiunile erau categorice: „Retrimite-i tot timpul 
mingea. Obligă-l să privească în el însuşi. Într-un proces ca 
acesta, suferinţa morală joacă un rol la fel de important ca 
durerea fizică”. 

Un suspin adânc îl cutremură pe Duncan. Închise ochii, 
strângând cu putere din pleoape. Când Teg se aşezase la 
masă, în faţa lui, gândise: Acesta-i momentul? Acum o va 
face? Dar tonul aspru al Basharului, atacurile sale verbale, 
fuseseră cu totul neaşteptate. Iar acum îl trata cu 
condescendenţă. 

Mă ia de sus! 


O mânie rece puse stăpânire pe Duncan. Îl credea Teg atât 
de idiot, încât să se lase impresionat de cel mai banal mod 
de influențare folosit de un comandant? Tonul şi atitudinea 
pot fi suficiente pentru a supune voinţa altora. Simţea, 
totuşi şi altceva în condescendenţa lui Leg: un miez de 
plastoţel care nu putea fi străpuns. Integritate... Dârzenie. 
Observase şi lacrimile născânde în ochii Basharului, gestul 
menit să le-ascundă... Deschizând ochii şi aţintindu-i asupra 
lui Teg, spuse: 

— N-aş vrea să fiu nici nerespectuos, nici nerecunoscător, 
nici nepoliticos, Bashare, dar nu mai pot să continui în 
necunoştinţă de cauză. 

Instrucţiunile lui Teg precizau: „Vei şti în ce moment ghola- 
ul va fi ajuns în pragul desperării. Nici un ghola nu încearcă 
să ascundă acest lucru. Face parte integrantă din psihismul 
lor. O vei recunoaşte în vocea şi în atitudinea lui”. 

Era neîndoios că Duncan se afla foarte aproape de punctul 
critic. Teg trebuia să se închidă, acum, într-o tăcere 
desăvârşită. Să-l forţeze pe Duncan să dea glas întrebărilor 
sale, să apuce pe propriu-i făgaş. 

— Ştii că, la un moment dat, m-am gândit s-o ucid pe 
Schwangyu? Întrebă Duncan. 

Teg deschise gura, dar o închise la loc, fără să scoată un 
sunet. Tăcere! Dar băiatul vorbise serios! 

— Îmi era frică de ea, urmă Duncan. Nu-mi place să-mi fie 
frică. (Lăsă ochii în jos.) Mi-ai spus, odată, că nu urâm decât 
ceea ce este într-adevăr periculos pentru noi. 

„Se va apropia, apoi va da înapoi, pentru a se apropia din 
nou şi a da iar înapoi. Aşteaptă până ce va face pasul 
hotărâtor.” 

— Pe dumneata nu te urăsc, reluă Duncan, privind din nou 
în ochii lui Teg. Nu mi-a căzut bine când mi-ai spus în faţă 
ghola. Dar Lucilla are dreptate. N-ar trebui să ne supere 
niciodată adevărul, chiar dacă ne răneşte. 

Teg îşi frecă buzele. Dorinţa de a vorbi îi dădea ghes, dar 
nu era încă momentul pasului hotărâtor. 


— Nu te surprinde că mi-a dat în gând s-o omor pe 
Schwangyu? Întrebă Duncan. 

Teg nu se clinti. Chiar şi o mişcare a capului ar fi fost 
interpretată drept răspuns. 

— M-am gândit să-i strecor ceva în pahar, zise Duncan. 
Dar asta-i o treabă de laş iar eu nu sunt un laş. Orice alta aş 
fi, laş nu sunt. 

Teg rămase mut, nemişcat. 

— Cred că dumitale îţi pasă cu adevărat de soarta mea, 
Bashare, continuă Duncan. Dar ai dreptate: nu vom fi 
niciodată camarazi. Dac-am să supraviețuiesc, te voi depăşi. 
Iar atunci... va fi prea târziu ca să mai fim camarazi. Ai spus 
adevărul. 

Teg nu-şi putu împiedica o inspiraţie adâncă în clipa în 
care percepţia sa de mentat îi dezvălui realitatea. Ghola-ul 
devenise o forţă. Recent, undeva, poate chiar în această 
odaie şi în acest moment, copilul încetase a mai fi un copil, 
pentru a se transforma în bărbat. Constatarea îl întristă pe 
Teg. Se întâmplase atât de iute! Fără o evoluţie normală, 
treptată. 

— Lucilla nu e preocupată, ca dumneata, de ceea ce se 
întâmplă cu mine, zise Duncan. Pe ea n-o interesează decât 
să ducă la îndeplinire ordinele pe care le-a primit de la 
Maica ei Superioară, acea Taraza. 

Încă nu! Gândi Teg. Îşi umezi buzele cu vârful limbii. 

— Ai obstrucţionat ordinele lui Lucilla, spuse Duncan. Cei 
s-a poruncit să-mi facă? 

Teg socoti că sosise momentul. 

— Ce crezi tu că i s-a poruncit să-ţi facă? Întrebă. 

— Nu ştiu! 

— Adevăratul Duncan Idaho ar şti. 

— Şi dumneata ştii. De ce nu vrei să-mi spui? 

— Rolul meu este doar de a te ajuta să-ţi recapeţi memoria 
originală. 

— Atunci fă-o! 

— Numai tu poţi s-o faci cu adevărat. 


— Eu nu ştiu cum! 

Teg avansă spre marginea scaunului, dar nu spuse nimic. 
Pasul hotărâtor? Simţea că desperării lui Duncan încă îi mai 
lipsea ceva. 

— Ştii că mă pricep să citesc mişcările buzelor, Bashare, 
reluă Duncan. Într-o zi, când mă aflam în observatorul din 
turn, le-am văzut pe Lucilla şi pe Schwangyu discutând, jos 
în curte. Schwangyu i-a spus: „N-are a face că-i prea tânăr! 
Ai primit un ordin”. 

Cufundându-se din nou într-o tăcere prudentă, leg îl privi 
lung pe Duncan. Nu-i era greu să şi-l imagineze pătrunzând 
pe furiş în toate cotloanele Citadelei, spionând, căutând 
informaţii. În aceeaşi stare de spirit se afla şi acum, fără 
însă a-şi da seama că iar spiona şi căuta... Dar altfel. 

— Nu cred că i s-a ordonat să mă ucidă, zise Duncan. 
Dumneata însă ştii care-i misiunea ei, fiindcă i-ai pus beţe-n 
roate. (Lovi brusc cu pumnul în masă.) Răspunde-mi, la 
dracu'! 

Ahhh! Iată-l, în sfârşit, în culmea desperării! 

— "Tot ce pot să-ţi spun este că ceea ce intenţionează să 
facă intră în conflict cu propriile mele ordine. Taraza m-a 
însărcinat personal să te oţelesc şi să te apăr. 

— Dar ai spus că dexterităţile mele au... au fost 
trunchiate! 

— Asta era necesar pentru a te pregăti să-ţi regăseşti 
memoria originală. 

— Ce trebuie să fac? 

— Ştii deja. 

— Îţi jur că nu ştiu! Te rog, învaţă-mă dumneata! 

— Ştii să faci o mulţime de lucruri pe care n-a fost nevoie- 
să le înveţi de la cineva. Te-a învăţat vreunul din noi să fii 
neascultător? 

— Te rog să mă ajuţi! 

Era un geamăt deznădăjduit. leg se sili să vorbească 
glacial: 


— Pe toate genunile iadului, ce crezi că fac chiar în clipa 
asta? 

Duncan încleştă pumnii şi izbi cu ei în tăblia mesei, făcând 
să salte bolul. Ochii săi îl fulgerară pe 'Teg. Apoi, brusc, o 
expresie stranie i se întipări pe faţă. Un fel de 
comprehensiune subită. 

— Cine eşti? Murmură el. 

Întrebarea cheie! 

Cu o voce ca şfichiul unui bici abătându-se asupra unei 
victime dintr-o dată lipsite de apărare, Teg întrebă: 

— Cine crezi tu că sunt? 

Trăsăturile lui Duncan se schimonosiră într-o mască de 
desperare atroce. Glasul său abia izbuti să bolborosească: 

— Eşti... Eşti... 

— Duncan! Nu mai fă pe prostul! 

Teg sări în picioare şi-l privi pe Duncan, simulând un acces 
de furie. 

— Eşti... 

Mâna dreaptă a Basharului descrise un arc fulgerător. 
Palma deschisă izbi cu putere obrazul lui Duncan. 

— Cum îndrăzneşti să nu-mi dai ascultare? Cum 
îndrăzneşti? 

Şi mâna stângă aplică o altă palmă zguduitoare. 

Reacţia lui Duncan fu atât de rapidă, încât Teg o resimţi cu 
intensitatea absolută a unui şoc electric. Ce viteză! Deşi 
existau clemente separate în atacul lui, el se petrecu într-o 
singură mişcare fluidă şi nedesluşită: un salt în sus, ambele 
picioare pe scaun, scaunul aruncat înapoi şi, din acelaşi 
elan, braţul drept proiectat spre încheietura vulnerabilă 
dintre umărul şi gâtul lui Leg. 

Antrenat să reacționeze instinctiv, leg se eschivă lateral şi- 
şi lansă piciorul stâng, pe deasupra mesei, spre burta lui 
Duncan. Nu reuşi însă să scape cu totul. Muchia mâinii lui 
Duncan, continuând să coboare, îi întâlni piciorul în dreptul 
genunchiului şi, chiar dacă nu reuşi să-l oprească, îi 
provocă o durere violentă care-i amorţi toată gamba. 


Duncan se prăvăli de-a curmezişul mesei, dar încercă să se 
retragă, în pofida loviturii crâncene pe care o încasase. Leg, 
sprijinindu-se de masă cu mâna stângă; izbi cu cealaltă 
mână la baza şirei spinării lui Duncan, direct în plexul 
anume slăbit de exerciţiile din zilele precedente. 

Duncan scoase un icnet în timp ce o durere cumplită şi 
paralizantă i se răspândea în tot corpul. Un altul ar fi rămas 
imobilizat, urlând, dar ghola-ul nu făcu decât să geamă şi 
încercă din nou să-l atace pe Teg. 

Neîndurător, date fiind necesităţile momentului, Teg se 
apucă să-i aplice lovituri şi mai dureroase, având de fiecare 
dată grijă ca Duncan să-i vadă faţa în clipele de durere 
chinuitoare. 

„Urmăreşte-i ochii!” cereau instrucţiunile. lar Bellonda, 
detaliind procesul, îl prevenise şi ea: „Ochii săi vor părea să 
privească prin dumneata, dar te va numi Leto”. 

Mai târziu, Leg n-avea să-şi amintească decât cu mare 
greutate fiecare amănunt al procesului de redeşteptare pe 
care îl aplicase dând ascultare ordinelor primite. Ştia că 
acţionase în continuare conform instrucţiunilor, în timp ce 
memoria sa plecase altundeva, lăsând corpului libertatea să 
execute automat dispoziţiile. În mod bizar, amintirile i se 
fixaseră asupra unui alt episod legat de un act de 
nesupunere: revolta de pe Cerbol. Era în floarea vârstei pe 
atunci, dar deja un Bashar căruia i se dusese vestea. 
Îmbrăcase uniforma sa cea mai bună, fără nici o medalie 
(intenţia era simbolică) şi înaintase de unul singur, sub 
soarele torid ce pârjolea câmpia răscolită de urmele 
luptelor. Mersese singur şi neînarmat în întâmpinarea 
răzvrătiţilor. 

Destui dintre răsculați îi datorau viaţa, într-un fel sau altul. 
Cei mai mulţi îi juraseră cândva credinţă. Acum, se aflau 
într-o stare de nesupunere ostilă. Iar prezenţa lui Teg în 
calea acestor soldaţi gata de violenţă voia să spună: „Nu 
vreau să port medaliile care vorbesc de ceea ce am făcut 
pentru voi când eram camarazi. Nu vreau să am asupra 


mea nimic care să spună că sunt de-ai voştri. Port doar 
uniforma care proclamă că sunt încă Bashar. Ucideţi-mă, 
dacă sunteţi în stare să împingeţi până aici nesupunerea 
voastră.” 

Când cei mai mulţi dintre luptători îşi aruncară armele şi 
veniră spre el, câţiva comandanţi puseră un genunchi în 
pământ în faţa vechiului lor Bashar, care îi dojeni, 
spunându-le: „Nu vi s-a cerut niciodată să vă înclinați sau să 
îngenuncheaţi înaintea mea! Noii voştri conducători v-au 
învăţat obiceiuri proaste”. 

Mai târziu, avea să le mărturisească rebelilor că 
împărtăşea unele dintre nemulţumirile lor. Cei de pe Cerbol 
fuseseră supuşi unor grave abuzuri. Dar îi şi avertizase: 
„Unul dintre lucrurile cele mai periculoase din univers este 
un popor ignorant înarmat cu revendicări reale. Dar asta 
încă nu-i nimic pe lângă pericolul pe care îl reprezintă o 
societate informată şi inteligentă vrând să-şi ducă la 
îndeplinire revendicările. Calamităţile pe care le poate 
cauza o inteligenţă vindicativă nici măcar nu puteţi să vi le 
închipuiţi. Tiranul ar părea o figură părintească şi 
binevoitoare pe lângă ceea ce aţi fi putut să dezlănţuiţi voi 

Totul era adevărat, fireşte, dar într-un context Bene 
Gesserit şi nu-i era de cine ştie ce ajutor pentru ceea ce i se 
ordonase să-i facă ghola-ului Duncan Idaho: schingiuirea 
mentală şi fizică a unei victime aproape neputincioase. 

Cel mai puţin uşor de uitat era privirea lui Duncan, care-l 
fixase tot timpul cu aceeaşi intensitate, chiar şi în clipa în 
care ghola-ul dăduse glas urletului său de pe urmă: 

— Aturisit de Leto! Ce faci? 

Mi-a spus Leto. 

Teg se retrase doi paşi, şchiopătând. Piciorul stâng îi 
zvâcnea şi-l durea de pe urma loviturii lui Duncan. Îşi dădu 
seama că gâfâia, la capătul puterilor. Era mult prea bătrân 
pentru asemenea eforturi, fără a mai pune la socoteală 
faptul că n-avea nici un motiv să fie mândru de el. 
Recunoştea, totuşi, necesitatea procesului. Ştia că, într-o 


LLA 


vreme, redeşteptarea ghola-ilor se făcea condiţionându-i, 
fără ştiinţa lor, să încerce asasinarea unei fiinţe care le era 
dragă. Psihismul ghola-ului, spulberat şi apoi forţat să se 
reconstituie, păstra întotdeauna această cicatrice 
psihologică. Noua tehnică îi lăsa cicatrice celui care 
administra tratamentul. 

Încet, mişcându-se în pofida protestului muşchilor şi 
nervilor săi torturați, Duncan se lăsă să alunece de pe masă 
şi se sprijini tremurând de spătarul scaunului, fixându-l pe 
Bashar cu o privire scormonitoare. 

Instrucţiunile lui Teg spuneau: „Vei aştepta în tăcere şi 
fără a face nici o mişcare. Îl vei lăsa să se uite la dumneata 
cât va vrea.” 

Teg se conformă, rămânând imobil. Amintirea revoltei de 
pe Cerbol îi ieşise din minte. Ştia ce făcuse atunci, după 
cum ştia ce făcea acum. Într-un fel, cele două situaţii erau 
similare. Nu le servise răzvrătiţilor nici un adevăr de pe 
urmă (dacă exista aşa ceva); le spusese doar atât cât să-i 
readucă la matcă. Suferinţa şi consecinţele previzibile. „E 
spre binele vostru”. 

Era, într-adevăr, spre binele lui, ceea ce îi făceau ei acestui 
ghola Duncan Idaho? 

Teg se întreba ce se petrecea în această clipă în conştiinţa 
lui Duncan. Deşi i se dăduseră toate explicaţiile cunoscute 
cu privire la desfăşurarea procesului, îşi dădea seama că 
numai cuvintele nu erau îndeajuns. Faţa şi ochii lui Duncan 
dovedeau cu prisosinţă zbuciumul său lăuntric - gura şi 
obrajii erau crispaţi într-o grimasă hidoasă, privirile 
săgetau dintr-o parte în alta. 

Cu o încetineală subtilă şi calculată, chipul ghola-ului se 
destinse. Corpul însă continua să-i tremure. 

Duncan îşi simţea tremurul trupului ca pe ceva îndepărtat, 
ecoul unor dureri şi chinuri la care fusese supus altcineva. 
Şi totuşi, el se afla aici, în această realitate imediată - 
oricare şi oriunde va fi fost ea. Dar amintirile sale nu voiau 
să se anclanşeze. Se simţea transpus dintr-o dată într-un 


înveliş de carne prea tânăr, incompatibil cu existenţa sa 
anterioară. Crispările şi grimasele se situau acum înlăuntrul 
lui, pe măsura eforturilor sale de a înţelege ce i se întâmpla. 

Instructoarele îi spuseseră lui Teg: „În mod inconştient, 
ghola-ul va pune bariere în calea amintirilor sale 
anterioare. Unele vor reuşi să străbată cu uşurinţă. Altele 
vor reveni mai încet. Dar anclanşarea nu se va produce 
decât în momentul în care îşi va reaminti împrejurările 
morţii sale.” Bellonda îi relataselui Teg toate amănuntele 
cunoscute ale acelei clipe fatale. 

— Sardaukarii... Murmură deodată Duncan, privind în 
jurul său simbolurile Harkonnen ce împânzeau non-globul. 
Trupele de elită ale Împăratului-Padişah purtând uniforma 
Harkonnen! (Un rânjet de lup îi schimonosi gura.) Cât 
trebuie că vor fi urât ideea! 

Teg rămase tăcut, cu atenţia încordată. 

— Ei m-au ucis, zise Duncan. 

Vocea sa era cu atât mai îngheţată cu cât făcuse afirmaţia 
pe un ton sec, lipsit de orice încărcătură afectivă. O 
tresărire violentă îi zgudui trupul, curmându-i subit 
tremurul. 

— Erau cel puţin zece, pe coridorul acela, reluă el ridicând 
ochii spre Leg. Unul dintre ei m-a nimerit cu o lovitură ca de 
satâr, drept în moalele capului. (Şovăi, cu nodul gâtului 
zbătându-i-se, cu ochii aţintiţi la Teg.) Am izbutit să-i dau 
destul timp lui Paul ca să scape? 

„Vei răspunde sincer la toate întrebările lui.” 

— A scăpat. 

Ajunseseră, acum, la un moment al adevărului, o piatră de 
încercare. De unde procuraseră tleilaxu celulele Idaho? 
Testele efectuate de Bene Gesserit le confirmau 
originalitatea, dar încă mai rămâneau îndoieli. Tleilaxu îl 
supuseseră pe acest ghola unui tratament particular. 
Amintirile lui puteau constitui o cheie prețioasă în această 
privinţă. 


— Dar Harkonnenii... Începu Duncan şi, în clipa 
următoare, amintirile sale din Citadelă se anclanşară. O, da! 
O, da! 

Un hohot de râs feroce îi scutură trupul. Apoi scoase un 
strigăt răsunător, de victorie asupra Baronului Vladimir 
Harkonnen, cel ce murise cu milenii în urmă: 

— 'Ţi-am plătit-o, Baroane! i-am plătit cu vârf şi-ndesat 
pentru toate ticăloşiile tale! 

— Îţi aminteşti de Citadelă şi de tot ce te-am învăţat noi? 
Întrebă Teg. 

O expresie de perplexitate săpă cute adânci pe fruntea lui 
Duncan. Suferinţa psihică se războia cu durerea fizică. 
Dădu din cap în semn de răspuns la întrebarea lui Teg. 
Existau două vieţi: una ce rămăsese ferecată dincolo de 
cuvele axlotl şi alta... Alta... Duncan se simţea incomplet. 
Ceva rămânea înăbuşit înlăuntrul lui. Redeşteptarea nu era 
încă desăvârşită. Îl privi cu mânie pe Teg. Mai urma şi- 
altceva? Teg fusese brutal. Era neapărat necesară 
brutalitatea? Numai aşa putea fi restabilită memoria unui 
ghola? 

— Eu... 

Duncan clătină capul dintr-o parte în alta, ca un animal 
rănit, în faţa vânătorului. 

— Ai toate amintirile? Insistă Teg. 

— Toate? Oh, da. Îmi amintesc de Gammu pe vremea când 
se mai numea încă Giedi Prim... Gaura de iad scăldată în 
ulei şi sânge a Imperiului! Da, Bashare. Am fost elevul 
dumitale silitor. Comandant de batalion! 

Din nou, izbucni în râs, dând capul pe spate într-un gest 
de adult ciudat pentru corpul lui de adolescent. 

Teg se simţi deodată năpădit de o satisfacţie profundă, 
mult mai profundă decât un simplu simţământ de uşurare. 
Totul se petrecuse exact după cum îi spuseseră Surorile. 

— Mă deteşti? Întrebă el. 

— Să te detest? Nu ţi-am spus că, dimpotrivă, îţi voi fi 
recunoscător? 


Brusc, Duncan îşi ridică mâinile în dreptul feţei şi le privi. 
Apoi cobori ochii spre trupul său juvenil. 

— Ce ispită! Murmură el. 

Lăsă mâinile jos şi-l privi lung pe Teg, studiindu-i 
trăsăturile feţei. 

— Atreides... Sunteţi cu toţii afurisit de aceiaşi! 

— Nu chiar cu toţii, zise leg. 

— Nu m-am referit la fizionomie, Bashare. 

Privirea lui Duncan se pierdu în gol. 

— Am întrebat de vârsta mea... 

Tăcu preţ de câteva clipe lungi, apoi: 

— Zei din adâncuri! A trecut atât de mult timp! 

Teg spuse ceea ce i se ordonase să spună: 

— Bene Gesseritul are nevoie de tine. 

— În acest trup imatur? Ce se aşteaptă să fac? 

— Ca să fiu sincer, nu ştiu, Duncan. Dar trupul se va 
maturiza şi presupun că o Cucernică Maică îţi va da curând 
toate explicaţiile necesare. 

— Lucilla? 

Duncan ridică brusc capul spre tavanul ornamentat, apoi 
privi orologiul baroc din perete. Îşi amintea că venise aici 
cu 'Teg şi Lucilla. Locul era acelaşi, dar totul părea diferit. 

— Harkonnenii, şopti el şi-i aruncă o privire aprigă lui leg. 
Ştii pe câţi din familia mea i-au schingiuit şi i-au ucis 
Harkonnenii? 

— Una dintre Arhivistele lui Taraza mi-a arătat un raport. 

— Un raport? Crezi că asemenea lucruri pot fi descrise în 
cuvinte? 

— Nu. Dar e singurul răspuns pe care-l puteam da la 
întrebarea ta. 

— La dracu', Bashare! De ce toţi Atreizii trebuie să fie 
întotdeauna atât de sinceri şi de corecţi? 

— Cred că-i o trăsătură ereditară, răspunse Teg. 

— Exact! 

Glasul era al lui Lucilla şi răsunase în spatele său. 


Teg nu se-întoarse. De cât timp se afla ea acolo, ascultând 
ce vorbeau? 

Lucilla se apropie de leg, dar privirea ei rămase 
îndreptată spre Duncan. 

— Vad că ţi-ai făcut treaba, Miles, spuse ea. 

— Am executat întocmai ordinele lui Taraza. 

— Ai fost foarte abil, Miles. Mult mai abil decât mi-am 
închipuit c-ai putea fi. Mama dumitale ar fi trebuit să fie 
aspru pedepsită pentru cunoştinţele pe care ţi le-a inoculat. 

— Ahhh! Lucilla, seducătoarea! Făcu Duncan. Îi aruncă o 
privire scurtă lui Teg înainte de a-şi întoarce ochii la ea. Ei 
da, acum pot să-mi dau singur răspuns la cealaltă întrebare 
a mea - care-i misiunea ei. 

— Li se spune Impregnatoare, rosti leg. 

— Miles, zise Lucilla, dacă mi-ai complicat sarcina până 
într-atât încât să nu-mi pot duce la îndeplinire ordinele, voi 
avea grijă să fii prăjit la proţap. 

Vocea ei complet lipsită de inflexiuni emotive îl făcu pe Teg 
să simtă un fior pe şira spinării. Ştia că ameninţarea era o 
metaforă, dar implicaţiile rămâneau reale. 

— Un ospăț de pedeapsă! Exclamă Duncan. Straşnic! 

— Nu există nimic romantic în ceea ce ţi-am făcut noi, 
Duncan, i se adresă Teg. Am îndeplinit pentru Bene 
Gesserit destule misiuni care m-au făcut să-mi fie silă de 
mine, dar niciuna nu mi s-a părut mai respingătoare ca 
asta. 

— Gura! Ordonă Lucilla, folosind întreaga putere a 
Glasului. 

Teg lăsă unda de şoc să treacă prin el şi pe lângă el, aşa 
cum îl învățase mama sa, apoi declară calm: 

— Acei dintre noi care sunt devotați trup şi suflet 
Comunităţii Surorilor nu au decât o singură preocupare: 
supraviețuirea Bene Gesseri-tului. Nu supraviețuirea unui 
individ, oricare-ar fi el, ci a Comunităţii în sine. Maşinaţiile, 
înşelăciunile... Toate acestea devin vorbe goale când se 
pune problema supravieţuirii Ordinului. 


— Fi-ţi-ar mama afurisită, Miles! Mârâi Lucilla, făcându-i 
complimentul de a nu-şi ascunde furia turbată. 

Duncan o privi lung. Cine era femeia asta? Lucilla? Îşi 
simţi, amintirile punându-se în mişcare de unele singure. 
Lucilla nu era aceeaşi persoană... Nu era deloc aceeaşi şi 
totuşi... Frânturi, ici şi colo, erau aceleaşi. Vocea. 
Trăsăturile feţei. Brusc, revăzu acel chip de femeie pe care- 
| întrezărise pe peretele camerei lui, la Citadelă. 

„Duncan, scumpul meu Duncan...” 

Lacrimile îi împăienjeniră ochii. Propria lui mamă... O altă 
victimă a Harkonnenilor... lorturată... Supusă la cine ştie 
ce cazne oribile... Fără ca „scumpul ei Duncan” s-o mai 
revadă vreodată. 

— O, zei, de-aş avea unul să-i pot face de petrecanie în 
clipa asta! Scrâşni el. 

Din nou, îşi concentră atenţia asupra lui Lucilla. Lacrimile, 
înceţoşând trăsăturile, înlesneau comparaţia. Faţa ei deveni 
cea a Doamnei Jessica, iubita lui Leto Atreides. Duncan 
întoarse capul spre Teg, apoi iar spre Lucilla, folosind 
mişcarea pentru a-şi scutura lacrimile. Chipurile suprapuse 
peste cel al adevăratei Lucilla, dispărură. Asemănări... Dar 
nu acelaşi. Niciodată n-avea să fie acelaşi. 

Impregnatoare. 

Îşi închipuia cam ce însemna asta. Într-o izbucnire tipică 
Duncan Idaho, o interpelă pe Lucilla: 

— Copilul meu vrei să-l porţi în pântec, Impregnatoarco? 
Ştiu că nu degeaba vă spune Maici. 

— Vom discuta despre asta altă dată, răspunse cu răceală 
Lucilla. 

— Şi într-o ambianţă mai plăcută, de bună seamă, făcu 
Duncan. Poate că am să-ţi susur şi-un cântecel. Nu cu 
talentul bătrânului Gurriey Halleck, desigur, dar mulţumitor 
pentru a crea o atmosferă prielnică unei mici aventuri la 
pat. 

— Crezi că eşti amuzant? 


— Amuzant? Nu, dar chiar mi-am adus aminte de Gumey. 
Spune-mi, Bashare, l-aţi înviat şi pe el din morţi? 

— După câte ştiu eu, nu, răspunse 'Teg. 

— Ahhh, ce mai cântăreţ era! Râse Duncan. Putea să cânte 
şi să-ţi vâre cuțitul în burtă fără să greşească o singură 
notă. 

Fără a-şi abandona atitudinea glacială, Lucilla spuse: 

— În Bene Gesserit, am învăţat să ne ferim de muzică. 
Evocă prea multe emoţii derutante. Emoţii legate de 
memorie, fireşte. 

Voise să-l impresioneze printr-o aluzie la Celelalte Memorii 
şi la puterile Bene Gesserit pe care le implicau, dar Duncan 
nu făcu decât să izbucnească într-un nou hohot de râs şi 
mai zgomotos. 

— Mare păcat! Zise apoi. Pierdeţi unul dintre cele mai 
frumoase lucruri din viaţă. 

Şi începu să fredoneze refrenul unei vechi balade a lui 
Gumey Halleck: 

— Aduceţi-v-aminte, prieteni, de ostile care-au pierit 
demult aduceţi-v-aminte...” 

Dar gândurile sale învârtejite îl purtară degrabă într-o altă 
direcţie, mânate de noua savoare a acestor clipe de 
revenire la viaţă, şi, încă o dată, simţi atingerea lacomă a 
acelui ceva, neştiut şi puternic, ce rămânea îngropat 
înlăuntrul lui. Orice-ar fi fost, era ceva violent şi legat de 
Lucilla, Impregnatoarea. Imaginaţia i-o înfăţişa moartă, 
scăldată în sânge. 

Oamenii vor întotdeauna ceva mai mult decât o bucurie 
imediată sau decât acel simţământ mai profund numit 
fericire. Acesta-i unul dintre secretele care ne ajută să 
ducem la îndeplinire proiectele noastre. Acest „ceva mai 
mult” exercită o putere sporită asupra celor ce nu-i pot da 
nume sau (cum se întâmplă şi mai adesea) nici măcar nu-i 
bănuiesc existenţa. Majoritatea oamenilor nu reacţionează 
decât inconştient la asemenea forţe ascunse. De aceea, e 
suficient să concepem un „ceva mai mult” bine gândit, să-l 


definim şi să-i dăm o formă, pentru ca oamenii să ne 
urmeze. 

Secretele exercitării rolului conducător al Bene 
Gesseritului. 

CU UN WAFF tăcut la vreo douăzeci de paşi în faţa lor, 
Odrade şi Sheeana coborau drumeagul mărginit de 
buruieni care se întindea de-a lungul unui antrepozit de 
mirodenie. Toţi trei purtau mantii de deşert şi distraie nou- 
nouţe. Gardul gri de nulplaz ce delimita perimetrul 
antrepozitului reţinea între ochiurile grilajului său fire de 
iarbă şi seminţe pufoase. Odrade vedea în ele simbolul vieţii 
încercând să biruie o intervenţie umană. 

În spatele ei, clădirile masive care fuseseră construite în 
jurul Dar-es-Balatului se coceau în soarele arzător al 
începutului de după-amiază. Aerul fierbinte şi uscat îi ardea 
gâtlejul când inspira prea repede. Se simţea ameţită şi în 
război cu ea însăşi. Setea o hărţuia. Mergea ca şi când ar fi 
făcut echilibristică pe marginea unei prăpăstii. Situaţia pe 
care o crease la ordinul lui Taraza putea să explodeze în 
orice moment. 

O construcţie atât de fragilă! 

Trei forţe se aflau în cumpănă, fără a se susţine realmente 
între ele, dar rămânând reunite din motive ce puteau să se 
schimbe într-o clipită şi să năruie întreaga alianţă. Militarii 
trimişi de Taraza nu o linişteau câtuşi de puţin pe Odrade. 
Unde era leg? Unde era Burzmali? Şi, de fapt, unde era 
ghola-ul? Ar fi trebuit să se afle deja aici. De ce i se 
transmisese ei ordinul de a face să tărăgăneze lucrurile? 

Aventura de astăzi avea să le tărăgăneze, asta era sigur! 
Deşi primise binecuvântarea lui Taraza, această excursie în 
deşertul viermilor uriaşi risca, după părerea lui Odrade, să 
prilejuiască o tărăgănare permanentă şi definitivă! lar Waff 
se afla aici. Dacă el supravieţuia, aveau să-i mai rămână 
fărâmituri de cules? 

În ciuda terapiei intensive cu cele mai bune amplificatoare 
de osteosutură ale Bene Gesseritului, Waff spunea că mai 


simţea încă dureri în braţele pe care i le fracturase Odrade. 
Nu se plângea. Furniza, pur şi simplu, o informaţie. Părea 
să fi acceptat fragila lor alianţă, chiar cu modificările 
impuse de încorporarea cabalei preoţilor rakieni. Fără 
îndoială, era liniştit de faptul că unul dintre proprii săi 
Dansatori-Feţe ocupa banca Marelui Preot, deghizat în 
Tuek. Waff reclama însă cu tărie „maicile reproducătoare” 
promise de Bene Gesserit şi, ca atare, refuza să execute 
partea ce-i revenea din tranzacţie până ce Comunitatea 
Surorilor nu-şi va fi onorat-o pe-a ei. 

— Nu e decât o mică întârziere datorată examinării noului 
nostru acord de către Casa Canonicatului, îi explicase 
Odrade. Între timp... 

Astăzi era „între timp”. 

Lăsându-şi deoparte temerile, Odrade se concentră asupra 
expediției prezente. Comportamentul lui Waff continua s-o 
fascineze, mai cu seamă după ce-i văzuse reacţia la prima 
întâlnire cu Sheeana: un amestec de frică şi venerație 
mistică. 

Protejata Profetului său. 

Odrade îi aruncă o privire piezişă fetiţei care mergea 
cuminte alături de ea. Da, copila aceasta era adevărata 
pârghie menită să îndrepte evenimentele pe făgaşul dorit 
de Bene Gesserit. 

Breşa izbutită de Comunitatea Surorilor în carapacea 
tleilaxu o înflăcăra pe Odrade. „Adevărata Credinţă” 
fanatică a lui Waff se contura tot mai clar cu fiecare nouă 
reacţie a lui. Se considera norocoasă doar pentru faptul că 
avea prilejul de a studia un Maestru tleilaxu într-un context 
religios. Până şi scrâşnetul nisipului sub tălpile lui îi 
declanşa lui Waff manifestări comportamentale pe care ea 
era antrenată să le identifice. 

Ar fi trebuit să ne dăm seama de mult. Manipulările 
propriei noastre Missionaria Proiectiva ar fi trebuit să ne 
sugereze modul în care au procedat tleilaxu: ferindu-se de 


toată lumea, blocând orice influenţă exterioară, cu preţul 
unei trude de milenii. 

Tleilaxu nu păreau să fi copiat structurile Bene 
Gesseritului. Şi ce altă forţă putea înfăptui asemenea 
lucruri? O religie, de bună seamă. Marea Credinţă! 

Doar dacă tleilaxu nu folosesc procedeul ghola ca mijloc de 
acces la un gen aparte de nemurire. 

Era posibil ca Taraza să aibă dreptate. Maegştrii tleilaxu 
reincarnaţi n-ar fi dispus, asemenea Cucernicelor Maici, de 
Alte Memorii, ci doar de memoriile personale. Dar 
prelungite! 

Fascinant! 

Odrade privi spatele încovoiat al lui Waff. Truda... Părea a 
fi ceva natural pentru el. Îşi aminti că Waff o numise pe 
Sheeana „Alyama”. O altă cheie lingvistică grăitoare pentru 
Marea Credinţă a Maestrului tleilaxu. Însemna: 
„Binecuvântata”. 'Tleilaxu păstraseră vechea limbă nu doar 
vie, ci şi neschimbată. 

Să nu fi ştiut Waff că numai forţe extraordinare, cum sunt 
religiile, pot face asta? 

Rădăcinile obsesiei tale sunt în mâinile noastre, Waff! Nu 
sunt prea diferite de unele dintre cele pe care le-am creat 
noi însene. Ştim cum să manipulăm asemenea lucruri 
pentru a le face să servească propriilor noastre scopuri. 

Ultimul mesaj al lui Taraza era încă proaspăt în cugetul lui 
Odrade: „Intenţiile Bene Tleilaxului sunt clare: Hegemonia. 
Universul uman trebuie transformat într-un univers 
tleilaxu. Iar Tleilaxul n-ar putea spera la atingerea unui 
asemenea obiectiv fără ajutorul Dispersiei. Q. E. D.” 

Raționamentul Maicii Superioare era greu de contestat. 
Până şi opoziţia dinlăuntrul profundei schisme care 
ameninţa să distrugă Comunitatea Surorilor îl admitea. Dar 
gândul la acele mase umane care constituiau Dispersia, la 
numărul lor ce exploda exponențial, îi dădea lui Odrade un 
sentiment de iremediabilă deznădejde. 

Suntem atât de puţini în comparaţie cu ei. 


Sheeana se aplecă pentru a culege o pietricică. O 
contemplă câteva clipe, apoi o aruncă spre gardul de la 
marginea drumului. Piatra trecu printr-un ochi al grilajului, 
fără a-l atinge. 

Odrade se trezi din reverie. Sunetul paşilor lor pe nisipul 
cărat de vânt de-a curmezişul acestui drumeag puţin folosit 
i se păru deodată anormal de zgomotos. Îngusta şosea 
suprainălţată care trecea peste vechiul qanat circular de 
apărare al Dar-es-Balatului se afla la mai puţin de două sute 
de paşi în faţa lor, la capătul drumeagului. 

Sheeana rupse tăcerea: 

— Fac asta pentru că aşa ai poruncit, Cucernică Maică. 
Dar tot nu ştiu de ce. 

Fiindcă este încercarea ce ne va permite să-l evaluăm pe 
Waff şi, prin intermediullui, să-i remodelăm pe tleilaxu! 

— E vorba de-o demonstraţie, spuse Odrade cu voce tare. 

Era adevărul. Nu întregul adevăr, dar suficient pentru un 
răspuns convenabil. 

Sheeana mergea cu capul plecat, atentă la fiecare pas. 
Oare aşa aborda orice întâlnire cu Shaitan al ei? Se întrebă 
Odrade. Îngândurată şi distantă? 

Auzi pe cer, departe în spatele ei, un tfoc-tfoc înfundat. 
Soseau ornitopterele de supraveghere. Aveau să rămână la 
distanţă, însă mulţi urmau să asiste la demonstraţie. 

— O să dansez, spuse Sheeana. De obicei, asta atrage un 
uriaş. 

Odrade îşi simţi bătăile inimii iuţindu-se. „Uriaşul” avea să 
i se mai supună Sheeanei şi în prezenţa altor două 
persoane? 

E o nebunie! Curată sinucidere! 

Dar trebuia să meargă până la capăt. Ordinul lui Taraza. 

Îşi îndreptă privirile spre terenul împrejmuit al 
antrepozitului de mirodenie pe lângă care continuau să 
treacă. Locul i se părea în mod ciudat familiar. Mai mult 
decât o senzaţie de dejr vu. O certitudine interioară 
alimentată de Celelalte Memorii îi spunea că zona aceasta 


rămăsese neschimbată de milenii. Modelul silozurilor de 
mirodenie aflate dincolo de gard era, cu siguranţă, la fel de 
vechi ca şi Rakisul: mari containere ovale cocoţate pe 
picioare înalte, ca nişte monstruoase insecte aşteptând 
încremenite să se repeadă asupra unei prăzi. Odrade avea 
impresia că proiectanţii din vremurile apuse transmiseseră 
în mod inconştient un mesaj: Melanjul este, deopotrivă, 
binecuvântare şi blestem. 

Sub silozuri, terenul arid şi nisipos, complet curăţat de 
vegetaţie, se întindea, mărginit de construcţii cu pereţi de 
chirpici, ca un tentacul al Dar-es-Balatului, până aproape de 
marginea qanatului. Non-globul vreme îndelungată ascuns 
al Tiranului dăduse naştere unei comunităţi religioase 
supraaglomerate care-şi disimula majoritatea activităţilor 
îndărătul unor ziduri fără ferestre sau în subsoluri. 

Asemenea mecanismelor secrete ale dorințelor noastre 
inconştiente! 

Sheeana glăsui din nou: 

— Tuek nu mai e acelaşi. 

Odrade îl văzu pe Waff săltându-şi brusc capul. Auzise. 
Pesemne că îşi spunea: I se poate ascunde ceva trimisei 
Profetului? 

Prea multă lume ştia deja că un Dansator-Faţă luase locul 
lui Tuek. Cabala preoţilor, fireşte, credea că le dădea astfel 
celor de pe Tleilax suficiente chezăşii pentru a prinde în 
cursă nu numai Bene Tleilaxul, ci şi Comunitatea Surorilor. 

Odrade simţi mirosul caustic al chimicalelor folosite pentru 
stârpirea vegetației de pe terenul antrepozitului. Senzaţia 
olfactivă avu darul să-i readucă atenţia la necesităţile 
momentului. Nu îşi putea permite să-şi lase gândurile să 
rătăcească aiurea acum! Ar fi fost atât de uşor ca Bene 
Gesseritul să cadă în propria-i capcană. 

Sheeana se împiedică şi scoase un țipăt scurt, mai mult de 
iritare decât de durere. Waff întoarse brusc capul şi o privi 
înainte de a-şi strămuta din nou atenţia la drum. Copila se 
poticnise într-o crăpătură a solului. Nisipul adus de vânt 


masca gropile şi neregularităţile drumeagului. Structura 
supraîinălţată a vechii şosele, pe care o vedea ceva mai 
departe în faţa lui, părea a fi, totuşi, într-o stare mai bună. 
Nu destul de solidă pentru a susţine greutatea unuia dintre 
descendenţii Profetului, desigur, dar mai mult decât 
suficientă pentru a îngădui unui umil suplicant uman s-o 
traverseze pentru a cobori în deşert. 

Waff se considera, în esenţă, ca un suplicant. 

Vin ca un cerşetor pe tărâmul trimisei Tale, Doamne. 

Avea bănuielile lui în ceea ce o privea pe Odrade. 
Cucernica Maică îl adusese aici pentru a-l stoarce de tot ce 
ştia înainte de a-l ucide. 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, poate că eu voi fi cel care o voi 
surprinde. 

Ştia trupul său era imun la efectele unei sonde ixiene, deşi 
se vedea că Odrade nu avea asupra ei un dispozitiv atât de 
voluminos. Dar ceea ce-i dădea încredere lui Waff era mai 
ales forţa voinţei sale şi credinţa în graţia lui Dumnezeu. 

Dar dacă mâna pe care ne-o întind ele se dovedeşte a fi 
sinceră? 

Şi asta ar fi fost tot opera Domnului. 

O alianţă cu Bene Gesseritul, controlul deplin asupra 
Rakisului... Ce vis extraordinar! Supremaţia universală a 
Shariatului, în sfârşit, cu Surorile Bene Gesserit ca 
misionare... 

Când Sheeana călcă încă o dată greşit, lăsând să-i scape o 
altă văităturăâ, Odrade o mustră: 

— Nu te mai răsfăţa atâta, copilă. 

Văzu înţepeneala bruscă a umerilor lui Waff. Maestrului 
tleilaxu nu-i plăcea să i se vorbească astfel „Binecuvântatei” 
sale. 'Tăria de caracter a omuleţului nu putea fi pusă la 
îndoială. Odrade recunoştea în ea forţa fanatismului. Chiar 
dacă un vierme uriaş s-ar fi năpustit asupra lui să-l înghită, 
Waff n-ar fi rupt-o la fugă. Credinţa sa în voinţa lui 
Dumnezeu l-ar fi dus direct la pierzanie - dacă nimic nu l-ar 
fi smuls din siguranţa lui religioasă. 


Odrade îşi reprimă un zâmbet. Nu-i era greu să-şi 
imagineze ce gândea tleilaxul în clipa aceasta: Dumnezeu 
va dezvălui curând Vrerea Sa. 

În realitate, însă, Waff se gândea la celulele sale care-şi 
îndeplineau lentul lor proces de reînnoire, la Bandalong. 
Indiferent ce s-ar fi putut întâmpla aici, celulele sale ar fi 
continuat să slujească Bene Tleilaxul... Şi pe Dumnezeu - 
un Waff în serie, veşnic devotat Marii Credinţe. 

— Pot să-l adulmec pe Shaitan, ştii? Zise Sheeana. 

— Acum? 

Odrade ridică ochii spre şoseaua care începea la câţiva 
metri în faţă. Waff începuse deja să urce rambleul. 

— Nu; doar când vine, răspunse Sheeana. 

— Ei, sigur că poţi, fata mea. Poate oricine. 

— Eu pot să-l adulmec când e încă foarte departe. 

Odrade inspiră adânc pe nas, sortând mirosurile pe care le 
simţea pe fondul de cremene arsă: izuri vagi de melanj... 
Ozon, ceva acid. Îi făcu semn Sheeanei s-o ia înainte, pe 
şosea. Waff continua să-şi păstreze avansul de douăzeci de 
paşi. Şoseaua cobora la nivelul deşertului la vreo şaizeci de 
metri în faţa lui. 

Va trebui să gust nisipul cu prima ocazie, gândi Odrade. 
Aşa o să aflu o mulţime de lucruri. 

În timp ce urca pe şoseaua ce traversa ganatul, privi spre 
sud-vest şi zări o structură joasă care bara orizontul. Pe 
neaşteptate, fu confruntată cu intervenţia irezistibilă a unei 
Alte Memorii. Viziunea nu era la fel de limpede ca şi când ar 
fi avut-o cu adevărat înaintea ochilor, dar o recunoscu - un 
amestec de imagini provenite din sursele aflate înlăuntrul 
ei. 

La naiba! Gândi. Nu acum! 

Dar n-avea scăpare. Ştia că asemenea intruziuni se iveau 
întotdeauna cu un anumit scop, impunându-se în mod 
inevitabil spiritului ei conştient. 

Un avertisment! 


Privind cu ochii întredeschişi în direcţia orizontului, lăsă 
viziunea Celeilalte Memorii să se suprapună. Bariera înaltă 
din timpurile de odinioară se preciză în depărtare. Pe 
creasta ei mergeau oameni. Exista, în acea depărtare- 
amintire, un magnific pod suspendat, feeric şi parcă 
insubstanţial, care lega o parte a vechii şosele de alta şi 
Odrade ştia, fără a avea nevoie să-l vadă, că un fluviu 
curgea pe sub podul de mult dispărut. Fluviul Idaho! Acum, 
imaginea suprapusă se afla în mişcare. Obiecte cădeau de 
pe pod. Erau prea departe ca Odrade să le poată identifica, 
dar avea deja destule elemente pentru a recunoaşte 
această scenă istorică. Un sentiment de oroare amestecată 
cu exaltare o năpădi dintr-o dată. 

Podul feeric se năruia! Se prăvălea în fluviul de dedesubt! 

Nu era viziunea unei catastrofe oarecare. Era o scenă 
clasică, înregistrată de o multitudine de memorii, care se 
contopiseră cu a ei în clipele agoniei mirodeniei. Odrade ar 
fi putut să trieze diferitele componente ale imaginii. Mii de 
străbune ale ei reconstituiseră această scenă în imaginaţie. 
Nu era o amintire vizuală reală, ci un montaj alcătuit din 
mărturii şi relatări exacte. 

Acolo s-a întâmplat totul! 

Odrade se opri, lăsând imaginile suprapuse să se amestece 
în voie cu gândurile ei conştiente. Avertisment! Ceva 
periculos fusese detectat. Nu încercă să extragă substanţa 
avertismentului. Ştia că, dacă ar fi făcut asta, ar fi riscat ca 
totul să se destrame în firicele, desigur valabile, dar care ar 
fi voalat definitiv certitudinea originală. 

Scena din depărtare era gravată pentru totdeauna în 
istoria Atreizilor. Leto II, Tiranul, se dezintegrase, căzând 
din înaltul acelui pod feeric. Marele Vierme al Rakisului, 
Împăratul-Zeu însuşi, fusese aruncat de pe podul acela cu 
prilejul călătoriei sale de nuntă. 

Acolo, da! Acolo, în fluviul Idaho de sub acel pod distrus, 
Tiranul fusese înghiţit de ape, în suferinţe cumplite. Acolo 


avusese loc trans-substanţierea din care luase naştere Zeul 
Fracţionat. 

De ce e acesta un a vertisment? 

Podul şi fluviul dispăruseră astăzi. Înaltul zid ce 
înconjurase cândva Sareerul arid al Tiranului se 
preschimbase, sub acţiunea eroziunii, într-o linie frântă, 
abia vizibilă la orizontul tremurând sub arşiţă. 

Dacă un vierme şi-ar fi făcut apariţia acum, purtător al 
uneia dintre acele perle din memoria pierdută în visul fără 
sfârşit a Tiranului, acest fragment de memorie ar fi putut să 
fie periculos? În Comunitatea Surorilor, opozantele lui 
Taraza aşa susțineau. 

„El se va trezi!” 

Taraza şi consilierele ei negau până şi posibilitatea unui 
asemenea lucru. 

Totuşi, Odrade era obligată să ţină cont de semnalul de 
alarmă al Celorlalte Memorii. 

— Cucernică Maică, de ce ne-am oprit? 

Odrade se simţi brusc readusă la un prezent care-i solicita 
întreaga atenţie. Acolo, departe, în acea viziune pe care-o 
considera ca o punere în gardă, începuse visul fără sfârşit al 
Tiranului, dar ea trebuia să se ferească de un alt fel de 
reverie. Sheeana stătea în faţa ei şi o privea cu un aer 
nedumerit. 

— Mă uitam într-acolo, spuse Odrade şi arătă cu mâna. 
Acolo a fost obârşia lui Shai-Hulud, Sheeana. 

Waff se opri la capătul şoselei, la un pas de locul în care 
începea s-o acopere nisipul şi la vreo patruzeci de metri, 
acum, de Odrade şi de Sheeana. Vocea Cucernicei Maiei îl 
făcuse să ciulească urechea, dar nu se întoarse. Odrade îi 
ghici nemulţumirea după poziţia corpului. Lui Waff nu-i 
plăcea nici măcar umbra vreunei aluzii cinice la adresa 
Profetului său. Le suspecta tot timpul pe Cucernicele Maici 
de cinism, mai cu seamă în chestiunile religioase. Waff nu 
era încă pregătit să accepte ideea că Bene Gesseritul vreme 
atât de îndelungată temut şi urât ar fi putut să 


împărtăşească Marea lui Credinţă. Era un teren ce trebuia 
plantat cu cea mai mare grijă, aşa cum era cazul cu tot ce 
ţinea de Missionaria Protectiva. 

— Se zice c-ar fi existat un râu mare, zise Sheeana, 
Odrade percepu nota uşoară de zeflemea din glasul ei. 
Copila învăţa repede! 

Waff se întoarse şi le privi încruntat. Auzise şi el. Oare ce 
gândea acum despre Sheeana? 

Lăsându-şi o mână pe umărul fetiţef, Odrade arătă cu 
cealaltă orizontul. 

— Era un pod, acolo. Marele zid al Sareerului se 
întrerupea pentru a lăsa să treacă fluviul Idaho, pe care-l 
traversa podul. 

— Un fluviu adevărat... Şopti cu un suspin Sheeana. 

— Nu un ganat şi mult mai larg decât un simplu canal. 

— N-am văzut niciodată un fluviu. 

— În locul acela l-au aruncat pe Shai-Hulud în apă, spuse 
Odrade. Apoi, întinzând braţul spre stânga: Iar în direcţia 
aceea, la kilometri distanţă, se afla palatul pe care şi l-a 
construit. 

— Acolo nu există decât nisip, zise Sheeana. 

— Palatul a fost dărâmat în Epoca Foametei, îi explică 
Odrade. Oamenii credeau că ascundea între zidurile sale o 
uriaşă rezervă de mirodenie. Se înşelau, fireşte. Tiranul era 
mult prea înţelept ca să facă una ca asta. 

Sheeana se dădu mai aproape de ea şi şopti: 

— Dar e adevărat că există o mare comoară de mirodenie. 
Cântecele vorbesc despre ea. Ta... Se zice că-i ascunsă într- 
o cavernă. 

Odrade surâse. Sheeana se referea, desigur, la Istoria 
Orală. Şi fusese cât pe ce să spună „tatăl meu”, cu gândul la 
adevăratul ei tată, cel ce murise în deşert. Odrade o 
descususe deja pe Sheeana îndeajuns pentru a reconstitui 
povestea ei. 

Cu aceeaşi voce şoptită, fetiţa adăugă: 


— De ce l-ai luat cu noi pe omuleţul ăsta? Nu-mi place de 
el. 

— E necesar pentru demonstraţie. 

Waff se hotări să coboare de pe şosea pe nisipul uşor în 
pantă, înaintă cu prudenţă, dar fără a da semne de şovăială. 
După câţiva paşi, se întoarse, cu ochii sclipind în lumina 
arzătoare a soarelui, pentru a privi mai întâi spre Sheeana, 
apoi spre Odrade. 

Mereu acel licăr de venerație când se uită la Sheeana, 
gândi Odrade. E încredinţat că va avea parte, aici, de o 
revelaţie măreaţă. Care-l va repune în drepturi. Şi-i va 
conferi un enorm prestigiu! 

Sheeana duse o mână pavăză la ochi şi cercetă deşertul. 

— Lui Shaitan îi place căldura, zise ea. Oamenii se ascund 
în case când e caniculă, dar Shaitan tocmai atunci iese. 

Nu Shai-Hulud, ci Shaitan! Îşi spuse Odrade. Tiranul a 
prezis corect. Ce altceva va mai fi ştiut despre epoca 
noastră? 

Să fi fost oare adevărat că o fărâmă din conştiinţa lui 
dormita încă în fiecare dintre descendenţii săi vermiformi? 

Niciuna din analizele Bene Gesseritului pe care le studiase 
Odrade nu oferea o explicaţie convingătoare în legătură cu 
ceea ce va fi putut determina o fiinţă umană să intre în 
simbioză cu viermele original al Arrakisului. Ce se va fi 
petrecut în capul acelei fiinţe de-a lungul mileniilor cât 
durase cumplita metamorfoză? Şi mai rămăsese vreo 
părticică, oricât de infimă, în memoria viermilor rakieni din 
ziua de astăzi? 

— E pe-aproape, Cucernică Maică, spuse Sheeana. Îi simţi 
mirosul? 

Waff îi aruncă fetiţei o privire temătoare. 

Odrade inhală adânc. Un miros pătrunzător de scorţişoară 
se suprapunea peste izul de cremene arsă. Foc, pucioasă - 
infernul mărginit de dinţi de cristal al viermelui uriaş. Se 
aplecă, luă puţin nisip între degete şi-l puse pe limbă. Cele 


câteva fire de nisip înglobau totul: Dune, cea din Celelalte 
Memorii şi Rakisul de azi. 

Sheeana întinse oblic braţul spre stânga, în direcţia din 
care sufla briza uşoară a deşertului. 

— Într-acolo. Să ne grăbim. 

Fără a mai aştepta permisiunea lui Odrade, o luă la fugă 
spre capătul şoselei, trecu pe lângă Waff şi urcă prima 
dună. Se opri şi aşteptă până când Odrade şi Waff o 
ajunseră din urmă, apoi cobori pe versantul celălalt. 
Luptând cu nisipul care le stânjenea înaintarea, traversară 
astfel o altă dună, apoi continuară pe creasta unui lung 
barracan curb, unde vântul ridica vârtejuri minuscule de 
nisip. Nu peste mult timp, puseră aproape un kilometru 
între ei şi adăpostul protejat de apă al Dar-es-Balatului. 

Din nou, Sheeana rămase pe loc. 

Waff se opri, gâfâind, în spatele ei. Transpiraţia îi 
îmbrobonea fruntea sub marginea strânsă a glugii 
distraiului. 

Odrade se opri la un pas de Waff. Respirând adânc şi rar 
pentru a-şi recăpăta suflul, privi, peste umărul tleilaxului, 
locul spre care era îndreptată atenţia Sheeanei. 

O maree de nisip provocată de vântul unei furtuni se 
revărsase cu furie în deşertul din faţa dunei pe care se 
aflau. Roca de bază rămăsese descoperită pe o porţiune 
formând o lungă şi îngustă alee mărginită de bolovani 
gigantici, împrăştiaţi de-a valma, ca şi când un titan 
abandonase acolo sfărâmăturile unei construcţii smintite. 
Prin acest labirint haotic, nisipul se scursese ca un torent, 
lăsându-şi semnătura în crăpături şi fisuri adânci, înainte de 
a se prăvăli, peste marginea unui mic povârniş, într-o nouă 
serie de dune ce ondulau deşertul la nesfârşit. 

— Pe acolo, spuse Sheeana, arătând aleea dintre bolovani. 

Cobori în fugă panta dunei, alunecând şi derapând pe 
nisipul fin. Ajunsă jos, rămase nemişcată lângă un bloc de 
piatră având de cel puţin două ori înălţimea ei. 

Waft şi Odrade se opriră alături de ea. 


Versanul abrupt al unui alt barracan uriaş, arcuit ca 
spinarea unei balene zburdalnice, se înălța, în faţa lor, spre 
cerul albastru-argintiu. 

Odrade profită de răgaz pentru a-şi restabili schimburile 
normale de oxigen. Cursa aceasta nebună solicitase 
trupurile din greu. Observă că Waff avea faţa roşie şi 
respira zgomotos. Mirosul de scorţişoară şi de silice era 
apăsător în această trecătoare îngustă. Waff adulmecă şi-şi 
frecă nasul cu dosul mâinii. Sheeana se răsuci pe vârful 
picioarelor şi alergă spre capătul aleii stâncoase. După vreo 
zece paşi se opri şi, punând un picior pe panta următoarei 
dune, ridică ambele braţe spre cer. Încet mai întâi, apoi 
într-un ritm din ce în ce mai rapid, începu să danseze, 
urcând versantul nisipos. 

Deasupra capetelor lor, zgomotul topterelor deveni mai 
puternic. 

— Ascultaţi! Strigă Sheeana, fără a-şi întrerupe dansul. 
Nu asupra topterelor le atrăsese atenţia. Odrade întoarse 
capul pentru a avea amândouă urechile orientate în direcţia 
unui nou zgomot care pătrundea în labirintul lor de 

sfărâmături. 

Era un şuierat surd, subteran, înfundat de nisip, dar care 
creştea cu o repeziciune stupefiantă. Îl însoțea un val de 
căldură, o înfierbântare perceptibilă a brizei ce răzbătea în 
defileul stâncos. Şuieratul se transformă într-un muget 
năvalnic. Brusc, văgăuna împresurată de cristale a unei 
guri gigantice se ivi din spatele dunei pe care-o urca 
Sheeana. 

— Shaitan! 'Ţipă fetiţa, continuând să frământe nisipul cu 
tălpile. Aici sunt, Shaitan! 

Gura monstrului depăşi creasta dunei şi se înclină spre 
Sheeana. O cascadă de nisip se prăvăli peste picioarele 
copilei, silind-o să-şi curme dansul. Mirosul de scorţişoară 
invadă defileul. Viermele se opri. 

— Vestitorul lui Dumnezeu! Şopti abia auzit Waff. 


Căldura zvântă sudoarea de pe porţiunea descoperită a 
feţei lui Odrade. Izolaţiile automate ale distraiului se 
ajustară instantaneu, umflându-se în mod vizibil la exterior. 
Odrade inspiră adânc, sortând componentele din spatele 
asaltului de scorţişoară. Aerul din jur era saturat de ozon şi 
de oxigen. Cu toate simţurile în alertă, Odrade înregistra 
cât mai multe impresii. 

Pentru cazul că voi supravieţui, îşi spunea. 

Erau informaţii extrem de preţioase. Dacă izbutea să le 
transmită, poate că într-o zi aveau să le fie de folos altora. 

Sheeana cobori de-a-ndăratelea panta dunei până ajunse 
pe stânca goală. Apoi reîncepu să danseze, într-un ritm şi 
mai îndrăcit, sucindu-şi violent capul la fiecare mişcare. 
Părul îi biciuia obrajii. Se rotea şi, de fiecare dată când 
ajunge cu faţa spre vierme, striga: „Shaitan!” 

Încetişor, ca un copil care se aventurează într-un loc 
necunoscut, viermele îşi reluă înaintarea. Traversă creasta, 
se lăsă să alunece până la roca expusă şi-şi îndreptă gura 
arzătoare către Sheeana, dominând-o de la o distanţă de 
doar doi paşi. 

Din locul în care se afla, Odrade auzea limpede vuietul de 
furnal care venea din adâncul viermelui. Nu era în stare să- 
şi desprindă privirile de la pâlpâirea portocalie a flăcărilor 
dinlăuntrul creaturii. Gura era o cavernă în care ardea un 
foc misterios. 

Sheeana se opri din dans şi, cu pumnii lipiţi de coapse, 
ridică ochii spre monstrul pe care-l chemase. 

Odrade începu să-şi cronometreze respiraţiile, în cadenţa 
controlată a unei Cucernice Maici care-şi adună toate 
puterile. Dacă acesta era sfârşitul... Ei bine, se supusese 
ordinelor lui 'Taraza. Maicii Superioare nu-i rămânea decât 
să afle ce va putea de la observatorii care se roteau pe cer. 

— Salut, Shaitan, spuse Sheeana. Am venit cu o Cucernică 
Maică şi cu un om de pe Tleilax. 

Waff căzu în genunchi şi puse capul în piept. 

Odrade trecu pe lângă el şi se opri alături de Sheeana. 


Sheeana respira adânc. Avea faţa congestionată. 

Odrade auzi păcăniturile şi ţiuiturile discrete ale 
distraielor suprasolicitate. Aerul încins, suprasaturat de 
mirosul de scorţişoară, vibra de zgomotele acestei întâlniri, 
dominate de vuietul lăuntric al viermelui care stătea 
neclintit. 

Waff se ridică şi veni lângă Odrade, privind ca hipnotizat 
viermele. 

— lată-mă, şopti el. 

Odrade îl sudui în gând. Orice zgomot neavenit risca să 
atragă asupra lor furia monstrului. Înţelegea, totuşi, ce 
simţea Waff. Nici un alt tleilaxu nu se mai aflase vreodată 
atât de aproape de un descendent al Profetului. Nici măcar 
preoţii rakieni nu reuşiseră o asemenea ispravă! 

Cu mâna dreaptă, Sheeana făcu deodată un gest 
poruncitor, arătând în jos. 

— Culcat, în faţa noastră, Shaitan! Ordonă ea. 

Viermele îşi cobori gura căscată până ce furnalul lăuntric 
umplu defileul din faţa lor. 

Într-o şoaptă abia desluşită, Sheeana rosti: 

— Vezi cum mă ascultă Shaitan, Cucernică Maică? 

Odrade percepea puterea copilei asupra monstrului ca pe 
o pulsaţie codificată, un limbaj secret. Era ceva mai mult 
decât straniu. 

Ridicând glasul cu o obrăznicie arogantă, Sheeana spuse: 

— Am să-i cer lui Shaitan să ne lase să-l călărim! 

Începu să escaladeze faţa abruptă a dunei, pe lângă 
vierme. 

Imediat, uriaşa gură se înălţă, urmărindu-i mişcarea. 

— Stai pe loc! Porunci Sheeana. 

Viermele încremeni. 

Nu cuvintele ei îi comandă, gândi Qdrade. E altceva... 
Altceva... 

— Haide, Cucernică Maică! Strigă Sheeana. 

Împingându-l pe Waff înainte, Odrade îi dădu ascultare. Se 
căţărară, la rândul lor, pe versantul dunei, în urma 


Sheeanei. Nisipul dislocat se rostogolea la vale, adunându- 
se în defileu. În faţa lor, coada lungă şi fusiformă a viermelui 
se curba urmărind creasta dunei. Sheeana, alergând şi 
poticnindu-se în nisip, îi conduse spre extremitatea acelei 
cozi. Ajunsă la capăt, se agăţă de unul dintre inelele ce 
formau suprafaţa segmentată a monstrului şi se căţără pe 
spinarea lui. 

Ceva mai încet, Odrade şi Waff o urmară. Suprafaţa caldă 
a viermelui îi dădea lui Odrade impresia unui corp 
anorganic, ca şi când ar fi fost vorba de un soi de maşină 
ixiană. 

Sheeana parcurse cu paşi sprinteni spinarea monstrului şi 
se ghemui chiar în spatele gurii, unde inelele erau cele mai 
largi şi proeminente. 

— Faceţi ca mine, le spuse ea. 

Se aplecă înainte şi prinse cu putere marginea frontală a 
unui inel, ridicându-l uşor până ce dădu la iveală 
dedesubtul trandafiriu şi moale. 

Waff o imită numaidecât, dar Odrade procedă cu mai mare 
băgare de seamă, având grijă să înregistreze cât mai multe 
amănunte. Suprafaţa inelului era dură ca plaztonul şi 
acoperită de incrustaţii mărunte. Degetele lui Odrade 
pipâiră țesutul moale de dedesubt şi simţiră o pulsaţie 
slabă. Întreaga spinare a viermelui se înălța şi cobora într- 
un ritm aproape imperceptibil. Odrade desluşea un vag 
zgomot de frecare la fiecare dintre aceste mişcări. 

Sheeana lovi cu piciorul înapoia ei şi strigă: 

— Porneşte, Shaitan! 

Viermele nu reacţionă în nici un fel. 

— Te rog, Shaitan! Stărui Sheeana. 

Odrade auzi nota de desperare din glasul ei. Copila părea 
atât de sigură de puterile ei asupra monstrului, dar Odrade 
ştia că nu-i fusese dat să-l călărească decât cu acel prim 
prilej. Cunoştea acum întreaga poveste, de la impulsul 
sinucigaş până la zăpăceala inoculată de superstiţiile 


preoţilor, însă asta nu-i spunea deloc ce avea să se întâmple 
în continuare. 

Brusc, viermele se puse în mişcare. Se înălţă scurt, îşi 
răsuci trupul spre stânga, ieşi din defileu luând un viraj 
strâns, apoi se îndreptă direct spre inima deşertului, în sens 
opus Dar-es-Balatului. 

— Mergem cu Domnul! Strigă Waff. 

Intensitatea glasului său o şocă pe Odrade. Câtă patimă! 
Avu senzaţia palpabilă a puterii credinţei lui. Din înaltul 
cerului îi ajunse la urechi tfoc-tfoc-ul ornitopteielor care-i 
urmăreau. Deplasarea aerului cauzată de trecerea 
viermelui îi aducea iz de ozon amestecat cu mirosurile de 
furnal încins exalate de monstru. 

Privind peste umăr, către toptere, Odrade se gândi cât de 
uşor le-ar fi fost unor duşmani să descotorosească dintr-o 
dată planeta de o copilă jenantă, de o Cucernică Maică nu 
mai puţin stânjenitoare şi de un tleilaxu demn de dispreţ - 
totul, într-un singur moment de violenţă dezlănţuită în 
mijlocul deşertului. Cabala preoţilor ar fi putut încerca s-o 
facă, în nădejdea că proprii observatori ai lui Odrade, aflaţi 
în văzduh, ar fi intervenit prea târziu pentru a-i împiedica. 

Curiozitatea şi frica aveau să fie îndeajuns pentru a-i 
reţine? 

Odrade trebuia să admită că era ea însăşi pradă unei 
imense curiozităţi. 

Unde ne duce creatura aceasta? 

Cu siguranţă nu înspre Keen. Înălţă capul pentru a privi pe 
deasupra Sheeanei. La orizont, drept în faţă, desluşi linia 
zimţată ce marca locul în care Tiranul fusese azvârlit de pe 
tablierul rupt al podului suspendat. 

Locul din avertismentul Celeilalte Memorii! 

Gândurile lui Odrade încremeniră la această revelaţie 
subită. Acum înţelegea valoarea avertismentului. Tiranul 
murise într-un loc pe care el însuşi îl alesese. Multe morţi îşi 
lăsaseră amprenta asupra acelui loc, însă a lui era cea mai 
puternică. 'Tiranul îşi alesese anume şi itinerarul 


peregrinării sale nupţiale. Creatura luase această cale din 
proprie iniţiativă. Puterea de atracţie a visului fără sfârşit al 
Tiranului o făcuse să pornească spre locul unde începea 
visul. 

Zice-se că un locuitor din ţinuturile uscate ar fi fost 
întrebat odată: „Ce-i mai de preţ pentru tine, o litrugeană 
cu apă sau un întreg bazin?” Omul a chibzuit o cllpă, apoi a 
răspuns; „Litrugeană, de bună seamă. Un singur om n-ar 
putea poseda un bazin întreg. Litrugeană însă poţi s-o 
ascunzi sub mantie şi să fugi cu ea. N-ar observa nimeni”. 

Vorbe de duh ale vechii Dune. 

Arhivele Bene Gesserit. 

ŞEDINŢA din sala de antrenament a non-globului dura 
deja de foarte mult timp. Duncan, în cuşca sa mobilă, 
conducea exerciţiul, ferm hotărât să nu acorde nici un 
răgaz noului său trup până ce aceste nu va fi stăpânit la 
perfecţie cele şapte poziţii centrale de ripostă la atacuri 
venite din opt direcţii diferite. Combinezonul său verde era 
leoarcă de sudoare. De douăzeci de zile trudeau la această 
lecţie! 

Teg cunoştea vechile tehnici pe care le reînvia aici Duncan, 
dar sub alte nume şi cu o altă ordine de desfăşurare. După 
vreo cinci zile, începuseră pună la îndoială superioritatea 
metodelor moderne. Iar în clipa de faţă era convins că 
Duncan inventa ceva cu totul nou, combinând vechile sale 
cunoştinţe cu cele dobândjle la Citadelă. 

Basharul era instalat la pupitrul de comandă, unde juca 
dublul rol de observator şi participant. Circuitele care 
controlau mişcările periculoaselor arme teleghidate 
utilizate pentru acest exerciţiu necesitaseră o oarecare 
adaptare din partea sa, dar acum se familiarizase cu ele şi 
conducea atacul cu dexteritate şi, deseori, cu inspiraţie. 

Lucilla, ursuză, venea din când în când să-şi arunce ochii 
în sală. Privea câteva clipe, apoi se retrăgea fără nici un 
comentariu. Teg ignora intenţiile reale ale lui Duncan în 
privinţa Impregnatoarei, dar avea impresia că ghola-ul, cu 


memoria proaspăt restabilită, se juca de-a pisica şi soarele 
cu „seducătoarea” sa. Basharul era încredinţat că Lucilla nu 
va îngădui ca acest joc să mai continue mult, însă povestea 
asta nu-l mai privea pe el. Duncan nu mai era „prea tânăr” 
pentru Impregnatoare. Trupul său juvenil adăpostea acum 
mintea unui bărbat matur, cu o experienţă de natură a-i 
permite să ia propriile sale decizii. 

Duncan şi leg îşi petrecuseră toată dimineaţa cu 
antrenamentul, acordându-şi doar o singură pauză. Foamea 
începea să-l sâcâie pe Bashar, dar el tot nu se îndura încă să 
pună capăt şedinţei. Performanţele lui Duncan atinseseră 
astăzi noi culmi şi nu încetau să se îmbunătăţească, Aşezat 
în scaunul-colivie al unui pupitru fix, Teg dispuse forţele de 
atac într-o manevră complexă cu lovituri din stânga, din 
dreapta şi de sus. 

Arsenalul Harkonnen din interiorul non-globului era 
înţesat cu arme şi maşini de antrenament exotice, dintre 
care unele îi erau cunoscute lui Teg doar din relatările 
istorice. Duncan însă părea să le cunoască pe toate 
îndeaproape şi se servea de ele cu o îndemânare 
admirabilă. Programul pe care-l foloseau în acest moment 
includea vânători-căutători reglaţi pentru a penetra câmpul 
de forţă al unui scut defensiv. 

— Îşi încetinesc automat mişcarea pentru a trece prin 
scut, explică Duncan cu vocea lui tinerească-matură. Dacă 
lovesc cu viteză prea mare, evident, scutul îi respinge. 

— Scuturile de tipul acela au ieşit aproape cu totul din uz, 
spuse 'Tleg. Câteva societăţi îl mai folosesc la competiţii 
sportive, în rest... 

Duncan execută o ripostă fulgerătoare care dobori trei 
vânători-căutători, avariindu-i îndeajuns pentru a face 
necesară recondiţionarea lor în atelierul de întreţinere al 
non-globului. Apoi, deschizând cuşca de protecţie şi trecând 
sistemul pe repaus, fără însă a-l opri, se apropie de Teg 
respirând adânc, dar fără nici o dificultate. Privind pe lângă 
Bashar, zâmbi şi schiţă un gest vag cu capul. Teg se răsuci, 


dar nu apucă să vadă decât un fald al robei lui Lucilla 
dispărând după colţ. 

— E ca un duel, comentă Duncan. Ea încearcă să-mi 
străpungă garda iar eu contraatac. 

— Fii cu băgare de seamă, zise Teg. Ai de-a face cu o 
Cucernică Maică desăvârşită. 

— Am mai avut eu de-a face cu câteva şi pe vremea mea, 
Bashare. 

Nu pentru prima oară, leg rămase descumpănit. Fusese 
avertizat că va trebui să se readapteze la un Duncan Idaho 
cu totul schimbat, dar nu se aşteptase ca această 
readaptare să-l supună la atâtea eforturi. Expresia pe care 
o desluşea în această clipă în privirea lui Duncan îl lăsa 
perplex. 

— Rolurile noastre s-au modificat un pic, Bashare, spuse 
Duncan, aplecându-se pentru a lua de pe podea un prosop 
cu care-şi tampona faţa. 

— Nu prea sunt sigur ce aş mai putea să te-nvâţ, 
recunoscu Ieg. 

Ar fi dorit, totuşi, ca Duncan să ia în serios avertismenul lui 
cu privire la Lucilla. Îşi închipuia, poate, că acele Cucernice 
Maici din trecutul îndepărtat erau la fel cu cele din ziua de 
azi? 

În ceea ce-l privea, Teg considera că acest lucru era cât se 
poate de improbabil. Ca orice alt aspect al vieţii, Bene 
Gesseritul evolua şi se schimba neîncetat. 

Era limpede că Duncan ajunsese la o anumită decizie în 
legătură cu locul său în maşinaţiile lui Taraza. Duncan nu 
aştepta, pur şi simplu, să treacă vremea. Îşi antrena corpul 
pentru a-l face să corespundă unor criterii pe care şi le 
fixase el însuşi, şi-şi formase o opinie personală în ceea ce 
privea Bene Gesseritul. 

Şi-a format o opinie pe baza unor date insuficiente, gândi 
Teg. 

Duncan lăsă să cadă prosopul şi rămase câteva clipe cu 
privirea la el. 


— Dă-mi voie să judec eu ce-ai mai putea să mă-nveţi, 
Bashare. 

Întoarse capul spre Teg şi-l privi cu atenţie. 

Teg inspiră adânc. Simţi vagul miros de ozon pe care-l 
emana trainicul echipament Harkonnen ce aştepta, 
zumzăind discret, ca Duncan să-l repună în acţiune. lar 
transpiraţia ghola-ului avea o dominantă amară. 

Duncan strănută. 

Din nou, 'Teg adulmecă, detectând praful omniprezent al 
activităţilor lor zilnice. Uneori se simţea mai degrabă pe 
limbă decât în nări. Alcalin. Şi pretutindeni plutea parfumul 
eporatoarelor de aer şi al regeneratoarelor de oxigen. 
Aroma florală încorporată în sistemul de ventilaţie era 
desluşită, însă Teg nu reuşea să identifice floarea. În cursul 
lunii de când îl ocupau, globul se impregnase şi de mirosuri 
umane, strecurate pe nesimţite în complexul original: 
sudoare, mirosuri de bucătărie, izul acru, niciodată eliminat 
pe de-a-ntregul, al reciclării deşeurilor. Pentru Teg, aceste 
reziduuri ce evocau prea mult prezenţa lor aveau un 
caracter în mod straniu agresiv. Nu rareori se pomenea 
amuşinând sau trăgând cu urechea pentru a surprinde 
vreun zgomot străin - altceva decât ecoul propriilor lor paşi 
sau zăngănitul surd al ustensilelor metalice din bucătărie. 

Vocea lui Duncan îl smulse din meditaţie: 

— Eşti un om ciudat, Bashare. 

— Cum adică? 

— Asemănarea asta a dumitale cu Ducele Leto. Exact 
aceeaşi fizionomie - e straniu. Era un pic mai scund decât 
dumneata, dar trăsăturile, feţei... 


Clătină din cap, speculând asupra responsabilităţii Bene 
Gesseritului în prezenţa acelor semnături genetice de pe 
chipul lui Teg: profilul de şoim, cutele adânci şi, mai cu 
seamă, acel ceva lăuntric, acea siguranţă a superiorității 
morale. 

Câtă superioritate şi cât de morală? 

Conform documentaţiei pe care putuse s-o consulte la 
Citadelă (şi Duncan era convins că fusese lăsată anume la 
îndemâna curiozităţii sale), faima lui 'Teg era aproape 
universală în societatea umană a acestei epoci. În Bătălia de 
pe Markon fusese suficient să se afle că Teg însuşi se 
pregătea să intre în luptă pentru ca inamicul să ceară 
tratative. Era, oare, adevărat? 

Duncan îşi îndreptă privirea spre Teg şi-i puse această 
întrebare. 

— Renumele poate fi o armă minunată, răspunse Basharul. 
Îngăduie deseori evitarea unor vărsări de sânge. 

— Pe Arbelough, de ce te-ai dus în prima linie cu trupele 
dumitale de elită? 

— De unde ştii? Făcu Teg, surprins. 

— De la Citadelă. Ai fi putut să-ţi pierzi viaţa. La ce ar fi 
servit asta? 

Teg îşi reaminti sieşi că în acel corp tânăr din faţa sa se 
aflau o mulţime de cunoştinţe imposibil de determinat şi 
care trebuie că-l ghidau pe Duncan în căutarea lui neostoită 
de informaţii. Probabil că în această zonă necunoscută, îşi 
spunea Teg, consta cea mai mare utilitate a ghola-ului 
pentru Bene Gesserit. 

— Pe Arbelough am suferit pierderi grele în primele două 
zile, răspunse el. N-am făcut o evaluare corectă a fricii şi a 
fanatismului care motivau inamicul. 

— Dar riscul asumat prin... 

— Prezenţa mea în prima linie le spunea soldaţilor mei: 
„lată, împart riscurile cu voi!” 

— Documentele de la Citadelă menţionau că Arbelough 
fusese complet coruptă de Dansatorii-Feţe. Patrin mi-a 


povestit că ai opus vetoul dumitale consilierilor care 
recomandaseră sterilizarea întregii planete şi... 

— Tu n-ai fost acolo, Duncan. 

— Dar încerc să gândesc ca şi când aş fi fost. Vasăzică ai 
cruțat inamicul în pofida părerii statului dumitale major. 

— Pe Dansatbrii-Feţe nu i-am cruțat. 

— Iar, pe urmă, ai circulat neînarmat printre rândurile 
inamicilor, înainte ca aceştia să fi depus armele. 

— Ca să-i asigur că vor fi bine trataţi. 

— O iniţiativă foarte periculoasă. 

— Crezi? Mulţi dintre ei ni s-au raliat pentru a participa la 
asaltul final de pe Kroinin, unde am nimicit forţele 
potrivnice Comunităţii Surorilor. 

Duncan îl privi pe 'Teg cu intensitate. Bătrânul Bashar nu 
numai că semăna fizic cu Ducele Leto, dar poseda şi aceeaşi 
charismă proprie tuturor Atreizilor. Era o figură legendară 
până şi printre vechii săi duşmani. Teg îi spusese într-o zi că 
descindea din Ghanima Atreides, însă cu siguranţă că mai 
era şi altceva. Duncan simţea că-l ia ameţeala când se 
gândea la realizările Bene Gesseritului în materie de 
genetică. 

— Să reluăm antrenamentul, spuse el brusc. 

— Nu-i nevoie să te surmenezi. 

— Uiţi ceva, Bashare. Îmi amintesc de un trup la fel de 
tânăr ca ăsta şi chiar aici, pe Giedi Prim. 

— Gammu! 

— Foarte bine că i s-a dat alt nume, dar trupul meu şi-l 
aminteşte pe cel dintâi. De-asta am şi fost adus aici. Ştiu 
lucrul ăsta. 

Fireşte că-l ştie, gândi Teg. 

Întremat de scurtul răgaz, introduse un nou element în 
programul de atac şi lansă pe neaşteptate o linie-de-foc în 
flancul stâng al lui Duncan. 

Cu câtă uşurinţă pară ghola-ul! 

Folosea o variantă heteroclită a primelor cinci poziţii, 
fiecare reacţie părând inventată înainte chiar de-a fi 


necesară. 

— Fiecare atac e o pană plutind pe un drum infinit, rosti 
Duncan cu o voce care nu trăda nici cel mai mic semn de 
oboseală. Când pana se apropie, e deviată, apoi 
îndepărtată. 

În timp ce vorbea, se eschivă şi contră un nou asalt. 

Logica de mentat a lui Teg îi urmărea mişcările pe un 
teren pe care-l recunoştea clar drept periculos. 

Dependenţe şi buşteni hotărâtori! 

Duncan părea să facă parte din atac. Îl preceda, aliniindu- 
şi mişcările după cele ale Basharului conform unui ritm mai 
degrabă paralel decât decalat. Teg era obligat să facă apel 
la toate resursele lui în timp ce energiile simulatorului 
fulgerau şi scăpărau deasupra planşeului sălii de 
antrenament. Silueta înceţoşată a lui Duncan în cuşca sa 
mobilă părea a fi pretutindeni deodată. Nici un vânător- 
căutător, nici o linie-de-foc nu reuşeau s-o atingă. Duncan 
era când deasupra, când dedesubtul lor, ca şi când nu i-ar fi 
păsat câtuşi de puţin de durerile reale pe care aceste arme 
de antrenament ar fi putut să i le cauzeze. 

Din nou, Duncan acceleră ritmul atacului. 

O durere ascuţită săgetă braţul stâng al lui Teg, de la 
mâna aflată pe comenzi până la umăr. 

Cu o exclamaţie scurtă, Duncan deconectă instalaţia. 

— Îmi pare rău, Bashare. Te-ai apărat excelent, dar mă 
tem că te-a învins povara anilor. 

leşi din cuşcă şi, din nou, veni în faţa lui Teg. 

— O mică durere ca să-mi amintească de cele pe care ţi le- 
am pricinuit eu ţie, comentă Basharul frecându-şi braţul. 

— Fierbinţeala momentului e de vină, zise Duncan. Cred 
că-i de ajuns pentru astăzi. 

— Nu tocmai, replică Teg. Nu-i de ajuns să-ţi oţeleşti doar 
muşchii. 

La aceste cuvinte, Duncan resimţi în tot trupul o stranie 
senzaţie de alertă. Percepea atingerea dezlânată a acelui 
ceva nedesăvârşit pe care redeşteptarea memoriei sale nu 


izbutise să-l scoată la suprafaţă. Ceva care, i se părea, 
stătea încordat înlăuntrul lui. Ca un arc comprimat, 
aşteptând să fie slobozit. 

— Ce altceva ar mai fi de făcut? Întrebă el cu glas dintr-o 
dată răguşit. 

— E în cumpănă supraviețuirea ta, spuse Teg. Tot ce facem 
aici este menit să te protejeze ca să poţi ajunge pe Rakis. 

— Pentru că aşa vrea Bene Gesseritul, din motive pe care 
spui că nu le cunoşti! 

— Nu le cunosc, Duncan. 

— Dar eşti mentat. 

— Mentaţii nu pot elabora proiecţii dacă nu au date. 

— Crezi că Lucilla ştie mai mult? 

— Nu sunt sigur, dar dă-mi voie să te previn încă o dată în 
ceea ce o priveşte. Are ordin să te ducă pe Rakis pregătit 
pentru ce trebuie să faci acolo. 

— Trebuie? Repetă Duncan clătinând din cap dintr-o parte 
în alta. Nu eu am dreptul să aleg singur ce vreau să fac? 
Ce-ţi închipui că ai redeşteptat în mine? Un nenorocit de 
Dansator-Faţă capabil doar să se supună ordinelor? 

— Vrei să spui că vei refuza să mergi pe Rakis? 

— Vreau să spun că voi hotărî eu însumi, când voi şti exact 
despre ce este vorba. Nu sunt un asasin plătit. 

— Crezi că eu sunt, Duncan? 

— Cred că eşti un om de onoare, demn de respect şi de 
admiraţie. Acordă-mi dreptul de a avea propriile mede 
criterii în materie de datorie şi de onoare. 

— 'Ţi s-a dato nouă şansă de a trăi şi... 

— Dar dumneata nu eşti tatăl meu iar Lucilla nu-i mama 
mea. Impregnatoare!... Pentru ce anume speră să mă 
pregătească? 

— S-ar putea să nu ştie nici ea, Duncan. Poate că, la fel ca 
şi mine, nu deţine decât o parte din chei. După câte cunosc 
eu Comunitatea Surorilor, este chiar foarte probabil. 

— Aşadar, voi doi aveţi doar sarcina de a mă pregăti şi a 
mă livra pe Arrakis. Poftiţi coletul pe care l-aţi comandat! 


— Universul acesta este cu mult diferit de cel în care te-ai 
născut pentru prima oară, Duncan, spuse leg. Ca şi pe 
vremea ta, suntem încă legaţi de Marea Convenţie care 
interzice armele atomice şi efectele pseudoatomice ale 
interacțiunii laser-scut. Respectăm încă interdicţia 
atacurilor prin surprindere. Foi de hârtie, răspândite cam 
prin tot locul, poartă semnăturile noastre, prin care ne... 

— Dar non-navele au schimbat temeiul tuturor acestor 
tratate, îl întrerupse Duncan. Cred că mi-am însuşit destul 
de corect lecţiile de istorie, la Citadelă. Spune-mi, Bashare, 
pentru ce fiul lui Paul a cerut Tleilaxului să mă furnizeze 
sub formă de ghola, în sute de exemplare, timp de milenii? 

— Fiul lui Paul? 

— Documentele de la Citadelă îl numesc Împăratul-Zeu. 
Dumneata îi spui Tiranul. 

— Ah! Nu cred că ştim care au fost adevăratelelui motive. 
Poate că, în singurătatea lui, simţea lipsa cuiva din... 

— M-aţi readus la viaţă pentru a mă confrunta cu 
viermele! Zise brusc Duncan. 

Oare aşa să fie? Se întrebă Teg. Luase de mai multe ori în 
considerare această posibilitate. Dar nu era decât o ipoteză, 
nu 0 proiecţie. Chiar şi aşa, intenţiile lui Taraza nu se 
puteau limita doar la asta. Teg simţea acest lucru în fiecare 
fibră a intuiţiei lui de mentat. Cunoştea Lucilla răspunsul? 
Teg nu se iluziona că ar fi putut să smulgă dezvăluiri de la o 
Cucernică Maică desăvârşită. Nu... Trebuia să lase timpul 
să treacă - să aştepte, să observe şi să asculte. Era limpede 
că aceasta era atitudinea pentru care, în felul său, optase şi 
Duncan. Ar fi fost prea periculos să se împotrivească făţiş 
lui Lucilla! 

— Cinstit, Duncan, haban n-am, spuse 'Teg scuturând din 
cap. 

— Dar execuţii ordinele. 

— În virtutea jurământului care mă leagă de Comunitatea 
Surorilor. 


— Maşinaţiile, înşelăciunile... Toate acestea devin vorbe 
goale când se pune problema supravieţuirii Ordinului”, 
murmură Duncan, citându-l. 

— Da, am spus într-adevăr asta, recunoscu eg. 

— Tocmai fiindcă ai spus-o am acum încredere în 
dumneata, zise Duncan. Dar în Lucilla nu am încredere. 

Teg puse capul în piept. Periculos... Foarte periculos... 

Mult mai încet şi mai anevoios decât cu vreme în urmă, 
Teg îşi abătu atenţia de la asemenea gânduri şi se supuse 
procesului de purificare mentală, concentrându-se asupra 
priorităţilor pe care i le stabilise Taraza. 

„Eşti Basharul meu.” 

Duncan îl privi lung pe Teg. Cute de oboseală brăzdau 
chipul acestuia. Îşi aminti subit vârsta înaintată a 
Basharului şi se întrebă dacă oameni ca Teg nu erau 
câteodată tentaţi să facă apel la tleilaxu pentru a-i 
transforma în ghola. Probabil că nu. Ştiau că ar fi putut să 
devină simple marionete ale Bene Tleilaxului. 

Gândul acesta puse deodată stăpânire pe cugetul lui, 
făcându-l să încremenească atât de brusc, încât Teg, 
ridicând ochii, observă numaidecât. 

— Ce-i cu tine? 

— Tleilaxu mi-au făcut ceva, ceva ce n-a fost încă scos la 
iveală, rosti Duncan cu voce înfundată. 

— Exact de ce ne-am temut! 

Era Lucilla, care stătea în pragul uşii, în spatele lui 'Teg. 
Înaintă şi se opri la doi paşi de Duncan. 

— Am auzit tot, spuse ea. Sunteţi o adevărată mină de 
informaţii, voi doi. 

Teg vorbi repede, sperând să domolească mânia pe care o 
simţea în ea. 

— A reuşit să stăpânească cele şapte poziţii, astăzi. 

— Loveşte ca fulgerul, zise Lucilla, dar nu uita că noi, 
Surorile Bene Gesserit, ţâşnim ca apa şi suntem în tot locul 
deodată. Nu vezi, adăugă ea întorcând ochii spre Teg, că 
ghola-ul nostru a depăşit deja nivelul poziţiilor? 


— Fără punct fix nu există poziţie, rosti Duncan. 

Teg îl privi ţintă. Duncan ţinea capul sus, avea fruntea 
senină şi ochii săi îi susțineau netulburaţi privirea. Se 
maturizase uimitor în scurtul răgaz de când îi fusese redată 
memoria originală. 

— Fire-ai afurisit, Miles! Mârâi Lucilla. 

Dar atenţia lui leg rămase fixată asupra lui Duncan. Tot 
corpul ghola-ului părea impulsionat de o vigoare nouă. 
Emana un echilibru lăuntric care nu existase mai înainte. 

Duncan se întoarse spre Lucilla: 

— Te temi că nu-ţi vei putea îndeplini misiunea? 

— Câtuşi de puţin, răspunse ea. Eşti tot doar un mascul. 

Şi gândi: Da, trupul acesta tânăr va fi mustind de seva 
fierbinte a procreării. Detonatorii săi hormonali sunt intacţi 
şi nu cer decât să fie declanşaţi. Atitudinea lui din această 
clipă, însă şi felul în care-o privea o sileau să-şi ridice 
percepțiile la noi niveluri, consumatoare de energie: 

— Ce ţi-au făcut tleilaxu? Întrebă ea. 

Duncan răspunse cu o nonşalanţă care nu corespundea 
adevăratei sale stări de spirit: 

— O, Slăvită Impregnatoare, dacă aş şti, n-aş pregeta să-ţi 
spun. 

— Crezi că ne jucăm? 

— Nu ştiu de-a ce ne jucăm! 

— La ora asta, mulţi au aflat că nu suntem pe Rakis, unde 
era de aşteptat să fugim. 

— lar Gammu mişună de oamenii Dispersiei, interveni Teg. 
Sunt destul de numeroşi pentru a explora toate pistele 
locale. 

— Cine ar putea bănui existenţa unui non-glob rămas din 
epoca Harkonnenilor? Întrebă Duncan. 

— Oricine ar fi în stare să facă legătura dintre Rakis şi 
Dar-es-Balat, răspunse Teg. 

— Dacă crezi că-i vorba de un joc, trebuie să recunoşti că 
partida nu se anunţă prea strălucită pentru noi, îi spuse 
Lucilla lui Duncan. Apoi, întorcându-se brusc către Teg, 


adăugă: Cât despre dumneata, ai nesocotit ordinele lui 
Taraza! 

— Te înşeli! Am făcut exact ce mi-a ordonat să fac. Sunt 
Basharul ei şi uiţi cât de bine mă cunoaşte. 

Cu un şoc care o făcu să amuţească, Lucilla înţelese 
deodată subtilitatea manevrelor lui Taraza. 

Suntem simpli pioni! 

Dar cu câtă artă ştia 'Taraza să-şi deplaseze pionii... Lucilla 
nu se simţea câtuşi de puţin diminuată la gândul că nu 
reprezenta decât un pion pe o tablă de şah. Era o noţiune 
ce se inocula de la bun început tuturor Cucernicelor Maiei 
Bene Gesserit. O ştia până şi Teg. Nu, câtuşi de puţin 
diminuată. Situaţia în care se aflau, însă, căpătase dintr-o 
dată amploare în conştiinţa ei. Cuvintele lui Teg fuseseră ca 
o adevărată revelaţie. Era uluită de superficialitatea cu care 
privise până acum diferitele forţe ce se înfruntau în jurul 
lor. 'Totul se petrecea ca şi când n-ar fi văzut, mai întâi, 
decât suprafaţa unui fluviu cu ape învolburate pentru ca, 
abia mai apoi, să întrevadă curenţii năvalnici de dedesubt. 
Acum însă simţea tumultul şuvoiului ce se scurgea 
împrejurul ei şi înţelegerea acestui lucru o înspăimânta. 

Pionii sunt piese de sacrificiu. 

Prin credinţa voastră în singularităţi, în absoluturi 
granulare, negaţi mişcarea, inclusiv pe aceea a evoluţiei! 
Lăsând să dăinuie, în percepţia voastră asupra lumii, 
imaginea unui univers granular, deveniți orbi la mişcare. 
Când lucrurile se schimbă, universul vostru absolut dispare, 
nemaifiind accesibil percepţiilor voastre autolimitate. 
Universul a trecut dincolo de voi. 

Prima ciornă a Manifestului Atreides. 

Arhivele Bene Gesserit. 

TARAZA îşi lipi palmele de tâmple şi apăsă cu putere. Până 
şi degetele simțeau oboseala din interior - acolo, chiar între 
cele două mâini. Extenuarea... Cu o scurtă clipire a 
pleoapelor, se cufundă în transa de relaxare. Mâinile 


apăsate de-o parte şi de alta a capului era singurele puncte 
focale de percepţie senzorială. 

O sută de bătăi de inimă. 

Se obişnuise să recurgă la acest exerciţiu încă de la cea 
mai fragedă vârstă. Era unul dintre primele lucruri pe care 
le învățase de la Bene Gesserit. Exact o sută de pulsaţii ale 
inimii. După atâţia ani de practică, nici nu mai avea nevoie 
să le numere. Organismul ei îndeplinea în mod inconştient 
funcţia de metronom. 

Când redeschise ochii, îşi simţi capul mai limpede. Spera 
să dispună de cel puţin încă două ceasuri de muncă 
suplimentare înainte de a fi din nou copleşită de osteneală. 
De-a lungul întregii ei vieţi, aceste şedinţe de o sută de 
pulsaţii îi prelungiseră orele de veghe cu câţiva ani buni. 

În această noapte, însă, gândul la vechea tehnică îi purtă 
amintirile înapoi pe spirala timpului, la copilărie, la 
dormitorul unde Sora Supraveghetoare îşi făcea rondul de 
noapte pentru a se asigura că toate fetele dormeau, în 
paturile lor. 

Sora Baram, Supraveghetoarea de noapte. 

Erau ani de când Taraza nu mai evocase acest nume. Sora 
Baram, scundă şi grasă, nu putuse deveni Cucernică Maică 
desăvârşită. Motivul nu era imediat vizibil, dar Surorile- 
Medici şi doctorii lor Suk îi găsiseră ceva. Baram nu fusese 
autorizată să încerce agonia mirodeniei. De altfel, nici nu 
făcuse un secret din deficienţele ei, în măsura în care îi 
fuseseră dezvăluite. Simptomele se manifestaseră în 
adolescenţă: tremure nervoase periodice, care apăreau de 
obicei în momentul în care începea să se cufunde în somn. 
Erau semnele unui rău mai profund, din care cauză fusese 
nevoie să fie sterilizată. Insomnia cronică de care suferea 
Baram dusese, în mod logic, la atribuirea postului de 
Supraveghetoare de noapte. 

Baram avea însă şi alte slăbiciuni, pe care superioarele ei 
nu le descoperiseră. Câteodată, când una dintre fete se 
ducea, în vârful picioarelor, la spălător, putea s-o atragă pe 


Supraveghetoarea de noapte în conversații cu voce scăzută. 
Cel mai adesea, întrebări naive obțineau răspunsuri naive, 
dar, uneori, Baram împărtăşea cunoştinţe folositoare. Ea o 
învățase pe 'Taraza exerciţiul de relaxare. 

Într-o dimineaţă, una din fetele mai mari o găsise pe sora 
Baram moartă, în spălător. Tremurele nervoase ale 
Supraveghetoarei de noapte ascundeau o maladie fatală, 
care prezenta interes în special pentru Maestrele 
Geneticiene şi arhivele lor infinite. 

Cum programul de învăţământ al Bene Gesseritului nu 
aborda problema „morţii personale” decât după trecerea la 
stadiul de acolită, Sora Baram reprezentase primul contact 
vizual al lui Iaraza cu moartea. Corpul fusese descoperit 
sub o chiuvetă, cu obrazul drept lipit de pardoseală şi mâna 
stângă agăţată de una dintre ţevile de canalizare. Probabil 
că Sora Baram încercase să se ridice, iar moartea o 
surprinsese în mijlocul mişcării, lăsând-o încremenită, ca o 
insectă prinsă într-o picătură de chihlimbar. 

Când cadavrul fusese scos pentru a fi depus pe o targă, 
Taraza observase pata roşie de pe obrazul care se aflase în 
contact cu pardoseala. Supraveghetoarea de zi dăduse, cu 
rigoare ştiinţifică, explicaţia acelei pete. Orice experienţă 
era bună spre a servi drept lecţie potenţialelor Cucernice 
Maici care, mai târziu, puteau încorpora datele astfel 
obţinute în „conversațiile cu moartea” din cadrul stagiului 
de acolite. 

Lividitate cadaverică. 

Aşezată la masa ei de lucru din Casa Canonicatului, la 
atâţia ani de la acel eveniment, Taraza trebui să facă apel la 
întreaga sa putere de concentrare pentru a risipi aceste 
amintiri care o împiedicau să-şi reia munca. Atâtea lecţii! 
Atâtea date înmagazinate în memoria ei! Echivalentul 
atâtor vieţi! Dar acest nou şir al gândurilor avu darul să-i 
reafirme sentimentul că era în viaţă pentru a executa 
lucrarea la care se înhămase. Avea de lucru. Era nevoie de 


ea. Cuprinsă de o nouă ardoare, se aplecă deasupra mesei 
şi-şi îndreptă atenţia la ceea ce avea de făcut. 

Necesitatea aceea afurisită de a forma ghola-ul pe 
Gammu! 

Dar personalitatea însăşi a ghola-ului cerea acest lucru. 
Pentru a i se putea restabili memoria originală, trebuia ca 
până şi solul pe care călca să-i fie familiar. 

Hotărârea ei de a-l trimite pe Burzmali la faţa locului 
fusese înţeleaptă. Dacă Miles reuşise într-adevăr să 
găsească o ascunzătoare... Şi dacă se hotăra să iasă la 
iveală acum, avea să aibă nevoie de tot ajutorul ce i se 
putea acorda. Din nou, Taraza se întrebă dacă nu era 
momentul să joace cartea preştiinţei. Prea periculos! Iar 
tleilaxu fuseseră deja încunoştiinţaţi că ar putea fi nevoie să 
trimită ghola-ul de schimb. 

„Pregătiţi-l de livrare.” 

Gândurile ei se întoarseră dintr-o dată la problema 
Rakisului. Neghiobul ăla de Tuek ar fi trebuit supravegheat 
cu mai multă atenţie. Cât timp putea să i se substituie un 
Dansator-Faţă fără a fi descoperit? Pe de altă parte, nu se 
putea reproşa nimic deciziei de moment pe care o luase 
Odrade. Îi pusese pe tleilaxu într-o situaţie imposibilă. 
Impostorul putea fi demascat, ceea ce ar fi expus Bene 
Tleilaxul unui potop de ură. 

În privinţa politicii Bene Gesseritului, partida devenise 
extrem de delicată. Generaţii în şir, Surorile ademeniseră 
clerul rakian cu perspectiva unei alianţe. Acum însă 
lucrurile luaseră o altă întorsătură! Tleilaxu considerau, de 
bună seamă, că ei fuseseră aleşi în locul preoţilor. Alianţa 
tripartită a lui Odrade putea da preoţimii impresia că 
fiecare Cucernică Maică era gata să jure supunere Zeului 
Fracţionat. Consiliul sacerdotal se pierdea, probabil, în 
bâlbâieli exaltate la această idee. Tleilaxu, fireşte, vedeau în 
asta prilejul de a stabili un monopol absolut asupra 
melanjului, ajungând în sfârşit să controleze unica sursă 
nedependentă de ei. 


Un ciocănit în uşă o anunţă pe Iaraza că sosise acolita cu 
ceaiul. Era o regulă permanentă, când Maica Superioară 
lucra noaptea. Taraza aruncă o privire spre ceasul de pe 
masă, un cronometru ixian cu o precizie de plus-minus o 
secundă la un secol. Cadranul indica 1:23:11 A. M. 

Îi strigă acolitei să intre. Fata, o blondă palidă cu privirea 
calmă şi respectuoasă, se aplecă pentru a dispune 
conţinutul tăvii la îndemâna Maicii Superioare. 

Ignorând-o, Taraza privi hârtiile împrăştiate pe masă. 
Rămâneau încă atâtea de făcut. Munca era mai importantă 
ca somnul, desigur, dar simţea o durere surdă în ceafă şi 
avea acea senzaţie de ameţeală, ca o amorţire a creierului, 
care-i spunea că, în momentul acesta, ceaiul n-avea să fie 
de vreun ajutor. Se afla într-o asemenea stare de epuizare 
mentală, încât trebuia făcut ceva înainte de-a încerca măcar 
să se ridice în picioare. Umerii şi spatele îi zvâcneau: 

Acolita dădu să plece, dar Taraza îi făcu semn să aştepte. 

— Masează-mi puţin spatele, te rog, spuse ea. 

Mâinile experte ale acolitei resorbiră încetul cu încetul 
contracţiile supărătoare. Pricepută fată! Gândul o făcu să 
surâdă în sinea ei. Bineînţeles că era pricepută. Cineva mai 
puţin competent n-ar fi fost afectat serviciului Maicii 
Superioare. 

După plecarea acolitei, [araza rămase nemişcată, adâncită 
în gânduri. Atât de puţin timp. Îşi reproşa fiecare minut de 
somn pe care şi-l acorda. Dar nu era nimic de făcut. 
Organismul îşi avea cerinţele sale, care sfârşeau 
întotdeauna prin a se impune. De mai multe zile se extenua 
pur şi simplu, încât nu mai putea spera să se refacă prin 
mijlocirea artificiilor obişnuite. Lăsând neatinsă ceaşca de 
ceai, se ridică şi ieşi pe culoarul ce ducea spre chilia 
strâmtă care-i servea drept dormitor. După ce transmise 
gărzii de noapte mesajul de a fi trezită la ora unsprezece, 
se întinse, îmbrăcată, pe patul tare. 

Cu calm, îşi regulariză ritmul respirației, îşi izolă simţurile 
faţă de orice stimul din exterior şi se cufundă în starea 


intermediară. 

Somnul însă nu vru să vină. 

Făcu apel la întregul ei repertoriu, dar somnul continua să 
o ocolească. 

Rămase astfel o bucată lungă de vreme, până ce fu nevoită 
să recunoască ineficacitatea tehnicilor de care dispunea 
pentru a sili somnul să se supună voinţei sale. Starea 
intermediară trebuia să-şi îndeplinească mai întâi lenta sa 
funcţie reparatorie. Între timp, gândurile ei continuau să se 
frământe. 

Clerul rakian nu constituise niciodată, pentru ea, o 
problemă centrală. Deja prizonieri ai religiei, preoţii puteau 
fi cu uşurinţă manipulaţi prin intermediul acesteia. Ei 
vedeau în Bene Gesserit în primul rând o forţă capabilă să 
impună dogma lor. N-aveau decât să creadă asta în 
continuare. Era o momeală care-i orbea. 

Afurisitul de Miles Teg! Trei luni de tăcere; şi nici raportul 
lui Burzmali nu era mai încurajator. Solul calcinat, urmele 
decolării unei non-nave... Unde să se fi dus leg? Poate că 
ghola-ul era mort. Teg nu acţionase niciodată aşa, în trecut. 
Atâţia ani de încredere deplină... Asta o făcuse să-l aleagă. 
Asta, plus talentul său militar şi asemănarea cu Ducele Leto 
- toate lucrurile pe care Bene Gesseritul le pregătise în el. 

Teg şi Lucilla. O echipă perfectă. 

Dacă nu murise, mai era ghola-ul recuperabil? Să-l fi 
capturat tleilaxu? Sau agresori din Dispersie? Multe ar fi 
fost cu putinţă. Am de încredere deplină... Iar, acum, 
tăcere. Să fi fost tăcerea lui leg un mesaj? Dacă da, ce 
încerca să comunice? 

Cu moartea lui Schwangyu şi a lui Patrin, o atmosferă de 
conspirație învăluia evenimentele de pe Gammu. Să fi fost 
Teg un agent implantat cu vreme în urmă de inamicii Bene 
Gesseritului? Imposibil! Propria sa familie făcea dovada 
absurdităţii unei asemenea ipoteze. Fiica lui, aflată în casa 
părintească, era la fel de mistificată ca toată lumea. 

Trei luni fără nici o veste. 


Prudenţa. Îi ceruse lui Teg să dea dovadă de cea mai mare 
prudenţă în măsurile pe care avea să le ia pentru a asigura 
protecţia ghola-ului. 'Teg sesizase marele pericol care-l 
pândea pe Gammu. Ultimele rapoarte transmise de 
Schwangyu stabileau cât se poate de clar acest lucru. 

Unde vor fi putut să-l ducă Teg şi Lucilla pe ghola? 

Cum de reuşiseră să-şi procure o non-navă? Altă 
conspirație? 

Gândurile lui Taraza nu încetau să se învârtă în jurul 
acestei bănuieli profunde. Era opera lui Odrade? În cazul 
ăsta, cine conspira cu Odrade? Lucilla? Odrade şi Lucilla nu 
se văzuseră niciodată înaintea acelei scurte întâlniri de pe 
Gammu. Sigur? Parcă, la un moment dat, avuseseră timp să 
schimbe câteva şoapte... Odrade nu se trădase cu nimic, 
dar putea fi asta o dovadă? Loialitatea lui Lucilla nu fusese 
niciodată pusă la îndoială. Amândouă Cucernicele Maici 
executau întocmai ordinele pe care le primiseră. Dar exact 
la fel ar fi procedat şi nişte conspiratoare! 

Fapte! Avea nevoie de fapte. Patul foşni sub trupul ei şi-i 
spulberă izolaţia senzorială. Se pomeni năpădită nu doar de 
griji, ci şi de zgomotul propriilor sale mişcări. Resemnată, 
se pregăti pentru un nou efort de relaxare. 

Mai întâi relaxarea, apoi somnul. 

Nave din Dispersie se iviră în imaginaţia ei înceţoşată de 
oboseală. Rătăciţii se întorceau cu nenumăratele lor non- 
nave. De la ei şi-o procurase leg pe a sa? Ipoteza aceasta 
făcea în momentul de faţă obiectul unor investigaţii discrete 
pe Gammu şi pe alte lumi. Încercă să numere nave 
imaginare, dar acestea refuzau să se alinieze ascultătoare 
în şirul propice inducerii somnului. Fără a face nici o 
mişcare în pat, Taraza îşi recăpătă brusc luciditatea. 

Subconştientul încerca să-i dezvăluie ceva. Starea de 
oboseală blocase până atunci această cale de comunicară, 
dar acum... Se ridică în capul oaselor, perfect trează. 

Tleilaxu stabiliseră contacte cu oamenii întorşi din 
Dispersie. Nu numai cu târfele care-şi ziceau Onorate 


Matres, ci şi cu descendenţi ai Bene Tleilaxului. Taraza avea 
clar sentimentul existenţei unui ţel unic îndărătul acestor 
evenimente. Rătăciţii nu se întorceau doar pentru a-şi 
satisface curiozitatea în legătură cu originile lor. Dorinţa 
gregară de a reuni întreaga omenire nu era suficientă în 
sine pentru a explica această întoarcere. Era limpede că 
Onoratele Matres nutreau visuri de cucerire. 

Dar dacă tleilaxu care plecaseră în Dispersie nu duseseră 
cu ei secretul cuvelor axlotl? Ce s-ar fi putut întâmpla, în 
acest caz? 

Melanjul. 

Târfele cu ochi portocalii foloseau, în mod evident, un 
substitut inadecvat al mirodeniei. Cei din Dispersie nu 
rezolvaseră misterul cuvelor tleilaxu. Ştiuseră de existenţa 
lor, fără doar şi poate şi încercaseră să le recreeze, dar, 
nereuşind, singura lor speranţă rămăsese... Melanjul! 

Taraza începu să exploreze această proiecţie. 

Rătăciţii epuizaseră rezervele de melanj veritabil pe care 
strămoşii lor le luaseră cu ei în Dispersie. Ce surse le 
rămâneau, aşadar? Viermii de pe Rakis şi Bene Tleilaxul 
original. Târfele nu se încumetau să-şi dezvăluie 
adevăratele interese. Străbunele lor credeau că viermii 
uriaşi nu puteau fi transplantaţi. Era cu putinţă ca 
Rătăcitele să fi descoperit o planetă prielnică viermilor? 
Bineînţeles că era cu putinţă. În acest caz, tentativa lor de 
negociere cu Tleilaxul nu era decât o simplă diversiune. 
Adevărata lor ţintă era Rakisul. Sau invers. 

Bogăţii care pot fi schimbate. 

Văzuse rapoartele lui Teg referitoare la concentrarea 
anormală de averi de provenienţă străină pe Gammu. Unii 
dintre cei reîntorşi deţineau titluri monetare şi alte jetoane 
negociabile. Faptul reieşea cu claritate din activitatea 
bancară. 

Dar ce monedă de schimb mai puternică decât mirodenia 
putea să existe? 


Bogăția. Asta era cheia, fireşte. Şi, oricare va fi fost 
moneda, tranzacţiile începuseră. 

Taraza auzi voci în spatele uşii. Acolita din straja de noapte 
discuta cu cineva care insista. Vorbeau cu voce scăzută, dar 
Taraza desluşi destul pentru a-şi pune simţurile în alertă. 

— Nu vrea să fie trezită decât spre sfârşitul dimineţii, 
protesta acolita. 

Cealaltă voce replică în şoaptă: 

— A cerut să fie anunţată în clipa în care mă voi întoarce. 

— Vă spun că e foarte obosită. Are nevoie... 

— Are nevoie să i se dea ascultare! Anunţ-o că m-am 
întors! 

Taraza îşi trecu picioarele peste marginea patului. Tălpile 
îi atinseră podeaua. O, Zei! Cum o dureau genunchii! Dar o 
durea şi faptul oă nu izbutea să identifice glasul şoptit care 
se ciondănea cu straja de noapte. A cui întoarcere am cerut 
să-mi fie... Burzmali! 

— Sunt trează, strigă ea. 

Uşa se întredeschise şi acolita îşi vâri capul în odaie. 

— Maică Superioară, Burzmali s-a întors de pe Gammu. 

— Să intre. 

Taraza activă un licuriglob la căpătâiul patului. Lumina 
galbenă împrăştie întunericul chiliei. 

Burzmali intră şi închise uşa în spatele lui. Fără a aştepta, 
apăsă pe butonul de izolare fonică de lângă uşă şi toate 
zgomotele exterioare dispărură. 

Aduce veşti rele, îşi spuse Taraza. 

Ridică ochii spre Burzmali. Mic de statură şi uscăţiv, avea o 
faţă triunghiulară, cu o bărbie îngustă şi ascuţită. O claie de 
păr blond i se revărsa peste fruntea înaltă. Ochii săi verzi, 
depărtaţi, dădeau impresia de vigilenţă şi perspicacitate. 
Părea mult prea tânăr pentru responsabilităţile unui 
Bashar, dar Teg arătase chiar şi mai tânăr pe vremea 
conflictului de pe Arbelough. Noi suntem cei care am 
îmbătrânit, fne-ar să fie! Se strădui să se relaxeze şi să se 


pătrundă de faptul că 'Teg era cel care îl formase pe omul 
acesta şi-şi exprimase încrederea deplină în el. 

— Care-s veştile rele? Întrebă ea. 

Burzmali îşi drese glasul. 

— "Tot nici urmă de Bashar şi de ceilalţi doi pe Gammu, 
Maică Superioară. 

Avea o voce gravă, bărbătească. 

Încă n-a spus ce-i mai rău, gândi Taraza, observând 
semnele evidente ale nervozităţii pe chipul lui. 

— Vreau toate amănuntele, spuse ea. Presupun că ai 
examinat minuţios ruinele Citadelei. 

— Nici un supravieţuitor. Agresorii n-au lăsat nimic la voia 
întâmplării. 

— Tleilaxu? 

— Posibil. 

— Ai îndoieli? 

— Au utilizat acel nou exploziv ixian, Uri-l2. Cred... Cred 
că au făcut-o pentru a ne lansa pe o pistă falsă. Craniul lui 
Schwangyu purta şi urmele de trepanaţie ale unei sonde 
cerebrale. 

— Ce s-a întâmplat cu Patrin? 

— Exact ce a raportat Schwangyu. S-a aruncat în aer cu 
nava-momeală. A fost identificat după două fragmente de 
degete şi un glob ocular intact. N-a rămas nimic care să 
poată fi sondat. 

— Dar ai îndoieli! Exprimă-le! 

— Schwangyu a lăsat un mesaj pe care nu-l puteam 
descoperi decât noi. 

— În urmele de uzură de pe mobilier? 

— Da, Maică Superioară, şi... 

— Înseamnă că ştia că va fi atacată, dar a avut timp să lase 
un mesaj. Am citit primul dumitale raport cu privire la 
caracterul devastator al atacului. 

— A fost rapid şi nimicitor. Agresorii nici măcar n-au 
încercat să ia prizonieri. 

— Ce spunea mesajul? 


— Târfele. 

Taraza luptă pentru a-şi stăpâni şocul, deşi aproape că se 
aşteptase să audă acest cuvânt. Efortul de a rămâne calmă 
îi secătui şi mai mult energiile. Situaţia era cât se poate de 
gravă. Îşi îngădui un suspin adânc. 

Schwangyu rămăsese în opoziţie până în ultimul moment, 
dar, în faţa dezastrului, luase decizia corectă. Ştiind că avea 
să moară fără a putea să-şi transfere vieţile-memorii unei 
alte Cucernice Maici, reacţionase în virtutea celei mai 
profunde loialităţi. Când nu-ţi mai rămâne nimic de făcut, 
înarmează-ţi Surorile pentru a încerca să zădărniceşti 
planurile inamicului. 

Aşadar, Onoratele Matres au trecut la acţiune! 

— Raportează-mi cum au decurs cercetările în căutarea 
ghola-ului, ordonă ea. 

— N-am fost primii care au investigat terenul, Maică 
Superioară. Mai erau şi alte urme de carbonizare pe 
stâncile, copacii şi vegetaţia din jur. 

— Dar a fost o non-navă, nu-i aşa? 

— Urmele unei non-nave. 

Taraza dădu din cap, în tăcere. Ani de încredere... Lăsase 
Teg un mesaj mut? 

— Cât de amănunţit ai examinat zona? Întrebă ea. 

— Am survolat-o doar în cursul unui zbor de rutină cu o 
altă destinaţie, răspunse Burzmali. 

Taraza îi arătă un scaun aflat la capătul patului ei. 

— Ia loc şi încearcă să te destinzi. Vreau să ne jucăm puţin 
de-a ghicitul. 

Burzmali se aşeză cu băgare de seamă. 

— De-a ghicitul? 

— Ai fost elevul lui preferat. Imaginează-ţi că dumneata ai 
fi Miles Teg. Eşti convins că trebuie să-l evacuezi pe ghola 
din Citadelă. N-ai încredere în nimeni din anturajul 
dumitale, nici măcar în Lucilla. Ce faci? 

— Ceva imprevizibil, fireşte. 

— Fireşte. 


Burzmali îşi frecă bărbia. Apoi declară: 

— Am încredere în Patrin. Încredere deplină. 

— Foarte bine. Dumneata şi Patrin. Ce faceţi? 

— Patrin e născut pe Gammu. 

— M-am gândit şi eu la aspectul ăsta, spuse Taraza. 

Burzmali urmă, privind ţintă podeaua din faţa lui: 

— Patrin şi cu mine am pus la punct un plan de urgenţă, cu 
mult timp înainte. Îmi pregătesc întotdeauna soluţii de 
rezervă pentru a-mi rezolva problemele. 

— Pefect. Să vedem ce-i cu planul acela. Cam în ce ar 
consta el? 

— Pentru ce s-a sacrificat Patrin? Întrebă Burzmali. 

— Eşti convins că asta a făcut? 

— Aţi văzut şi dumneavoastră rapoartele. Schwangyu şi 
mulţi alţii au admis această concluzie. O admit şi eu. Patrin 
era destul de loial spre a-şi da astfel viaţa pentru Basharul 
său. 

— Pentru dumneata! Acum eşti Miles 'Teg. Ce plan ai 
elaborat împreună cu Patrin? 

— În nici un caz nu l-aş trimite, în mod deliberat, pe Patrin 
la moarte sigură. 

— Atunci? 

— Patrin a făcut-o din proprie iniţiativă. E foarte posibil, 
mai ales dacă ideea planului a fost a lui şi nu a... a mea. S- 
ar putea s-o fi făcut ca să mă protejeze, ca să fie sigur că 
nimeni nu va descoperi planul. 

— Cum ar fi putut Patrin să cheme o non-navă fără ştiinţă 
noastră? 

— Patrin s-a născut pe Gammu. Familia sa exista acolo încă 
de pe vremea când planeta se numea Giedi Prim. 

Taraza întoarse capul şi închise ochii. Vasăzică Burzmali 
urmărea aceleaşi linii directoare ca şi cele pe care i le 
sugerase ei subconştientul. Cunoşteam originea lui Patrin. 
Care era semnificaţia acestei asocieri cu Gammu? Mintea ei 
refuza să conjectureze asupra acestui aspect. lată ce se 


întâmpla când îţi îngăduiai să te extenuezi peste măsură! 
Deschise ochi şi-l privi din nou pe Burzmali. 

— Să fi descoperit Patrin vree cale de a stabili contacte 
secrete cu membri ai familiei sale sau cu vechi prieteni? 

— Am investigat fiecare pistă pe care am găsit-o. 

— Poţi să fii sigur că nu le-ai găsit pe toate. 

Burzmali ridică din umeri. 

— Fireşte că nu. Nici n-am acţionat în baza unei asemenea 
presupuneri. 

Taraza trase adânc aer în piept. 

— Ai să te întorci pe Gammu. Vei lua cu dumneata toate 
ajutoarele pe care ţi le va putea pune la dispoziţie 
Securitatea. Să-i spui lui Bellonda că ăsta e ordinul meu. 
Trebuie să-ţi infiltrezi agenţi în toate sectoarele vieţii. Află 
ce relaţii avea Patrin. Descoperă-i pe toţi membrii familiei 
sale care mai sunt în viaţă. La fel, prietenii. Găseşte-i şi-n 
gaură de şarpe. 

— Treaba asta va face valuri, oricât am fi de discreţi. Vor 
prinde de veste şi alţii. 

— Ştiu, dar n-avem ce face. Şi... Burzmali! 

Basharul se ridicase în picioare. 

— Da, Maică Superioară? 

— În privinţa celorlalţi... Investigatori: trebuie să păstrezi 
un avans faţă de ei. 

— Pot să recurg la serviciile unui Navigator al Ghildei? 

— Nu! 

— Atunci cum să... 

— Burzmali... Dacă Miles, Lucilla şi ghola-ul se află încă pe 
Gammu? 

— V-am sugerat deja că nu accept ideea c-ar fi părăsit 
planeta cu o non-navă! 

Timp de câteva clipe lungi de tăcere, Taraza îl studie pe 
bărbatul care stătea nemişcat la capătul patului ei. Fusese 
format de Miles Teg. Fusese discipolul preferat al 
bătrânului Bashar. Ce-i şoptea lui Burzmali instinctul lui 
versat? 


Cu voce joasă, îl îmboldi: 

— Ei, Burzmali? 

— Gammu este fostul Giedi Prim, domeniul Harkonnenilor. 

— Ce-ţi sugerează asta? 

— Harkonnenii erau bogaţi, Maică Superioară. Foarte 
bogaţi. 

— Şi? 

— Destul de bogaţi pentru a-şi putea permite amenajarea 
în secret a unui non-spaţiu... Chiar a unui non-glob mărişor. 

— Nici un document nu menţionează aşa ceva! Ix nici 
măcar n-a pomenit în mod vag vreodată de un asemenea 
lucru. N-au mai avut de-a face cu Gammu de... 

— Multe achiziţii prin intermediari, livrări prin 
transbordări repetate... Epoca Foametei a şters multe 
urme, iar înainte au fost mileniile de domnie a Tiranului. 

— În cursul cărora Harkonnenii au trebuit să ţină capul 
plecat ca sabia să nu-l taie. Dar, mă rog, admit posibilitatea. 

— Referințele documentare ar fi putut să se piardă. 

— Nu de către noi sau de celelalte guverne care au 
supravieţuit. De fapt, ce te îndeamnă să faci astfel de 
speculaţii? 

— Patrin. 

— Ahhh! 

Burzmali se grăbi să continue: 

— Dacă un asemenea lucru a fost descoperit, e imposibil 
ca nici un locuitor de pe Gammu să nu fi prins, de veste. 

— Şi câţi ar fi putut să ştie? Crezi c-ar fi fost cu putinţă să 
se păstreze secretul vreme de... Ah! Înţeleg ce vrei să spui. 
Dacă secretul ar fi fost deţinut doar de familia lui Patrin... 

— Nu m-am încumetat să-i întreb de-a dreptul pe nici unii 
dintre cei cu care am vorbit. 

— Fireşte că nu! Dar unde ai putea să cauţi... Fără să 
atragi atenţia... 

— În locul acela din munţi, unde au fost lăsate urmele unei 
non-nave. 

— Pentru asta, ar trebui să te duci dumneata însuţi acolo! 


— Treabă greu de făcut fără ca spionii să afle, recunoscu 
Burzmali. Doar dacă m-aş duce însoţit numai de un 
detaşament puţin numeros şi cu un scop aparent diferit. 

— Ce scop? 

— Înălţarea unei stele funerare în memoria fostului meu 
Bashar. 

— Lăsând, cu acelaşi prilej, să se creadă că suntem siguri 
de moartea lui. Excelent! 

— Aţi cerut deja Tleilaxului să pregătească un nou ghola. 

— Simplă măsură de precauţie, care nu implică nici o... 
Burzmali, ceea ce vrei să faci este, totuşi, extrem de 
periculos. Mă îndoiesc că vom putea induce în eroare agenţi 
de genul celor care-ţi urmăresc fiecare mişcare, pe Gammu. 

— Doliul pe care-l vom afişa eu şi cei ce mă vor însoţi va fi 
desăvârşit şi perfect credibil. 

— Ceea ce este credibil nu e neapărat şi convingător 
pentru un observator suspicios. 

— Nu vă încredeţi în loialitatea mea şi a celor pe care-i voi 
lua cu mine? 

Taraza îşi ţuguie buzele, chibzuind. Îşi aminti sieşi că 
loialitalea de neclintit era o trăsătură de caracter pe care 
Bene Gesseritul învățase să o cultive pornind de la modelul 
Atreides. Producerea unor indivizi în stare să inspire un 
devotament absolut. Burzmali şi Teg erau exemple 
grăitoare. 

— S-ar putea să meargă, recunoscu ea. 

Îl privi pe Burzmali cu un aer meditativ. Da, existau toate 
şansele ca elevul preferat al lui Teg să nu se înşele! 

— Atunci, aşa vom face, rosti Burzmali şi se îndreptă spre 
uşă. 

— O clipă, zise Taraza. 

Burzmali întoarse capul. 

— Veţi absorbi cu toţii shere, până la saturație. Dacă veţi fi 
capturați de Dansatori-Feţe - cei noi! 

— Va trebui să vă ardeţi creierii sau să vi-i zburaţi, în 
adevăratul sens al cuvântului. Luaţi-vă toate măsurile 


necesare. 

Expresia dintr-o dată întunecată a lui Burzmali o linişti pe 
Taraza. Pentru o clipă, Basharul se arătase un pic prea 
mândru de sine. Mai bine să i se tempereze orgoliul. Nu era 
nevoie să facă exces de temeritate. 

Ştim de multă vreme că obiectele experienţei noastre 
senzoriale palpabile pot fi influențate de opţiunile noastre, 
atât conştiente cât şi inconştiente. Acesta este un fapt 
demonstrat, care nu ne obligă să credem că ar exista în noi 
o forţă ce se proiectează în exterior pentru a atinge 
universul. Eu mă refer la existenţa unei relaţii pragmatice 
între credinţă şi ceea ce identificăm noi drept „real”. Toate 
judecăţile noastre poartă povara grea a unui ansamblu de 
credinţe ancestrale, la care noi, cele din Bene Gesserit, 
suntem mai sensibile decât alţii. Nu este îndeajuns să fim 
conştiente de aceste lucru şi să ne luărti măsuri de 
protecţie. Diferitele posibilităţi de interpretare trebuie să 
facă tot timpul obiectul atenţiei noastre. 

Maica Superioară Taraza. 

Dezbatere în Consiliu 

— DUMNEZEU ne va judeca aici, glăsui exaltat Waff. 

Nu încetase să se manifeste astfel în momentele cele mai 
neaşteptate ale acestei lungi curse pe întinsul deşertului. 
Sheeana nu părea să-i acorde prea multă atenţie, dar vocea 
şi comentariile lui începeau s-o irite pe Odrade. 

Soarele Rakisului pornise să coboare spre vest, însă 
viermele care îi purta părea neobosit în înaintarea lui prin 
vechiul Sareer către înălțimile ce marcau, la orizont, 
vestigiile fostului zid al Tiranului. 

Pentru ce această direcţie? Nu înceta să se întrebe 
Odrade. 

Nici un răspuns nu era mulţumitor. Fanatismul lui Waff, 
însă şi pericolul reînnoit pe care îl prezenta impuneau o 
reacţie imediată. Odrade recurse la jargonul Shariatului, 
ştiind ce înrâurire avea asupra lui. 

— Dumnezeu este cel care judecă şi nu oamenii. 


Waff se încruntă la nota sarcastică din glasul ei. Scrută 
orizontul din faţa lor, apoi ridică ochii spre topterele care-i 
urmăreau. 

— Oamenii trebuie să facă lucrarea lui Dumnezeu, 
murmură el. 

Odrade nu răspunse. Waff începuse să aibă din nou 
îndoieli şi probabil că se întreba iarăşi dacă vrăjitoarele 
Bene Gesserit împărtăşeau cu adevărat Marea Credinţă. 

Gândurile ei se întoarseră iar la întrebările fără răspuns, 
la tot ce ştia despre viermii uriaşi ai Rakisului. Amintirile 
personale se împleteau cu cele ale Celorlalte Memorii, într- 
un montaj haotic. Vedea fremeni înveşmântaţi în mantii 
largi, călărind un vierme mai mare decât acesta. Fiecare 
călăreț era lăsat pe spate, ţinându-se de o tijă lungă la 
capătul căreia un cârlig se înfigea în inelele viermelui, la fel 
cum mâinile ei se încleştau acum de un inel al acestuia. 
Simţea vântul în obraji şi poalele mantiei biciuindu-i 
picioarele. Goana aceasta şi altele, se contopeau, dând 
impresia unei vechi şi îndelungate deprinderi. 

De mult n-a mai călărit un Atreides aşa. 

Cheia destinaţiei lor se afla, oare, în spate, la Dar-es- 
Balat? Cum ar fi fost cu putinţă? Dar ziua fusese atât de 
toridă iar mintea ei atât de preocupată de perspectiva 
acestei aventuri în deşert, încât gândurile nu-i rămăseseră 
pe cât de limpezi ar fi trebuit. 

La fel ca oricare altă comunitate de pe Rakis, Dar-es- 
Balatul se retrăgea în el însuşi, de la margini spre centru, în 
orele fierbinţi de la începutul după-amiezei. Odrade îşi 
amintea cum se încinsese distraiul ei nou în timp ce aştepta 
în umbra unei clădiri de la periferia de vest, unde escorte 
separate trebuiau să-i aducă pe Sheeana şi Waff de la 
reşedinţele bine păzite în care îi instalase. 

Ce ţintă ispititoare reprezentase! Dar Bene Gesseritul 
trebuia să fie sigur de obedienţa rakienilor. Escortele 
Comunităţii prelungiseră în mod intenţionat aşteptarea. 

„Lui Shaitan îi place căldura”, spusese Sheeana. 


Rakienii se ascundeau în orele de caniculă, pe când viermii 
tocmai atunci ieşeau. Era acesta un fapt semnificativ, de 
natură să dezvăluie motivul pentru care acest vierme îi 
ducea într-o anumită direcţie? 

Îmi sar gândurile de colo-colo, ca mingea unui copil! 

Ce putea să însemne faptul că rakienii se ascundeau de 
soare, în timp ce un pitic tleilaxu, o Cucernică Maică şi o 
fetiţă exaltată goneau prin deşert pe spinarea unui vierme? 
Era ceva cunoscut din vremuri străvechi pe Rakis. Nimic 
surprinzător. Singura diferenţă era că vechii fremeni 
avuseseră obiceiuri cu precumpănire nocturne, în vreme ce 
descendenţii lor moderni se bizuiau mai mult pe umbră 
pentru a se feri de arşiţa soarelui. 

Cât de bine apăraţi se simțeau preoţii îndărătul qanatelor 
lor protectoare! 

Fiecare locuitor al unui centru urban de pe Rakis ştia că la 
periferie exista un gqanat şi că apa lui se prelingea molcom 
printre maluri umbroase, alimentând, din loc în loc, reţeaua 
de canale înguste a căror evaporare era recuperată în 
capcanele eoliene. 

„Rugăciunile noastre ne apără”, spuneau ei, deşi ştiau 
foarte bine ce-i apăra în realitate. 

„Prezenţa Lui sfinţeşte deşertul.” 

Viermele Sacru. 

Zeul Fracţionat. 

Odrade cobori ochii spre inelul de care se ţinea. 

Şi iată-l, purtându-ne pe spinarea lui! 

Se gândea la preoţii care-i observau din topterele de 
deasupra. Cum le marplăcea să-şi spioneze semenii! La 
Dar-es-Balat, în timp ce aştepta să sosească Sheeana şi 
Waff, le simţise fără încetare privirile - ochi la pândă între 
grilajele înalte ale balcoanelor mascate, ochi aţintiţi prin 
ambrazurile înguste din zidurile groase, ochi ascunşi 
îndărătul unor geamuri-oglindă din plaz sau în umbra 
gangurilor. 


Odrade se silise să ignore pericolele, pe când măsura 
trecerea timpului după mişcarea umbrei unui zid din 
apropiere - cel mai bun ceas pe aceste meleaguri 
îndepărtate, unde se folosea rareori altceva decât timpul 
solar. 

Tensiunile se acumulaseră în ea, amplificate de necesitatea 
afişării unei atitudini nepăsătoare. Aveau să atace? Aveau să 
se încumete, ştiind că-şi luase propriile ei măsuri de 
precauţie? Cât de furioşi erau, de fapt, preoţii fiindcă 
fuseseră forţaţi să se alieze cu tleilaxu în această troică 
secretă? Consilierele ei de la Citadelă nu agreaseră deloc 
ideea acestui mod periculos de momire a preoţilor. 

„Ar fi mai bine ca una dintre noi să joace rolul momelii 

Odrade fusese categorică: „Nu s-ar lăsa înşelaţi. Bănuielile 
i-ar împiedica să acţioneze. În plus, mai mult ca sigur că-l 
vor trimite pe Albertus”. 

Aşa că Odrade aşteptase în acea curte interioară din Dar- 
es-Balat, în umbra unui frunzar, de unde putea să vadă, 
dacă înălța capul, cu şase etaje mai sus, dreptunghiul 
argintiu al cerului ce domina balcoanele mascate de grilaje 
cu arabescuri şi plante decorative cu flori stacojii, portocalii 
şi albastre. 

Plus ochi la pândă. 

În cele din urmă, ceva se mişcase sub arcada porţii mari 
dinspre stradă, aflată în dreapta ei. O siluetă înveşmântată 
în purpuriul, albul şi auriul straielor sacerdotale se strecură 
în atrium. Odrade o examină cu atenţie, în căutarea 
semnelor care ar fi trădat o încercare a Bene Tleilaxului de 
a-şi extinde influenţa prin infiltrarea unui nou Dansator- 
Faţă. Dar nu, acesta era un om obişnuit, un preot pe care-l 
recunoscu: Albertus, decanul de vârstă al Dar-es-Balatului. 

Exact cum m-am aşteptat. 

Albertus traversă atriumul, apoi curtea, păşind cu o 
demnitate solemnă. Era vreun semn prevestitor de pericol 
în mersul lui? Avea să le dea vreun semnal asasinilor care 
aşteptau în umbră? Odrade îşi aruncă ochii spre balcoanele 


LLA 


de deasupra ei. Mişcări furişate, rapide, la etajele 
superioare. Preotul care venea câtre ea nu era singur. 

Dar nici eu! 

Albertus se opri la doi paşi de Odrade şi-şi luă în sfârşit 
ochii, pentru a o privi, din locul în care şi-i ţinuse până 
atunci: desenul complicat al dalelor aurii şi purpurii ce 
alcătuiau pardoseala curţii. 

Are oase plăpânde, gândi Odrade. 

Nu dădu nici un semn că l-ar fi recunoscut. Albertus făcea 
parte din grupul care ştia că Marele Preot fusese înlocuit de 
un Dansator-Faţă. 

Preotul îşi drese glasul şi inspiră tremurat. 

Nu numai oasele, ci tot trupul! 

În timp ce se amuza la acest gând, atenţia ei nu slăbea nici 
o clipă. Cucernicele Maici observau în mod automat 
asemenea lucruri. Trebuiau reperate caracterele genetice. 
Dramul de selectivitate existent în linia de obârşie a lui 
Albertus era viciat de imperfecţiuni, chestiuni elementare 
pe care Comunitatea Surorilor ar fi încercat să le corecteze 
la descendenţii săi în eventualitatea în care cultivarea 
acestei linii ar fi putut să fie utilă. Posibilitatea trebuia luată 
în considerare, fireşte, întrucât Albertus urcase încet, dar 
sigur, eşaloanele puterii şi rămânea de determinat dacă 
asta implica existenţa unui material genetic de vreo 
oarecare valoare. Din păcate, Albertus nu beneficiase decât 
de o educaţie mediocră. O acolită din anul întâi ar fi putut 
să-l joace pe degete. Condiţionarea preoţilor rakieni 
regresase enorm din vremurile de demult ale 
Păstrăvăreselor. 

— Ce cauţi aici? Îl interpelă Odrade, amestecând în tonul 
interogaţiei o notă acuzatoare. 

Albertus răspunse tremurând: 

— Aduc un mesaj din partea grupului dumneavoastră, 
Cucernică Maică. 

— Atunci dă-i drumul! 


— A apărut o mică întârziere, pare-se din cauza 
itinerarului până în acest loc, de care ştie prea multă lume. 
Era, într-adevăr, povestea asupra căreia se convenise să 
fie servită preoţilor. Dar Odrade citea cu uşurinţă şi altceva 
pe chipul lui Albertus. Secretele ce i se încredinţau erau 

periculos de accesibile altora. 

— Aproape regret că n-am dat ordin să fii lichidat, spuse 
ea. 

Albertus se trase doi paşi înapoi. Privirea lui deveni 
sticloasă, ca şi când preotul şi-ar fi dat duhul chiar în 
momentul acela, sub ochii ei. Odrade recunoscu reacţia. 
Albertus intrase în acea fază pe deplin revelatoare în care 
spaima îi strângea scrotul. Ştia că această teribilă 
Cucernică Maică Odrade putea să-l condamne la moarte din 
simplu capriciu, ba chiar să execute sentinţa cu mâinile ei. 
Nimic din ce avea să spună ori să facă n-ar fi putut scăpa 
atenţiei ei necruțătoare. 

— Ai luat în considerare posibilitatea asasinării mele şi 
distrugerea Citadelei noastre din Keen, rosti ea. 

Albertus începu să tremure violent. 

— De ce spuneţi asemenea lucruri, Cucernică Maică? 

Scâncetul care-i răzbătu în glas era mai mult decât 
grăitor. 

— Nu încerca să tăgăduieşti, zise Odrade. Mă întreb câţi 
alţii pot citi în dumneata la fel de uşor ca şi mine. Ar trebui 
să fii un păstrător de secrete, nu să te preumbli cu ele 
înscrise pe frunte! 

Albertus căzu în genunchi. Odrade se aşteptă să-l vadă 
târându-se la picioarele ei. 

— Dar Surorile dumneavoastră sunt cele ce m-au trimis! 

— Iar dumneata ai fost încântat de prilejul ce-ţi era oferit 
pentru a veni să vezi dacă nu cumva ar fi cu putinţă să-mi 
faceţi de petrecanie. 

— Ce motive ne-ar putea... 

— Taci! Nu vă place c-am luat-o pe Sheeana sub 
oblăduirea noastră. Vă temeţi de tleilaxu. Prea multe lucruri 


au fost luate din mâinile voastre sacerdotale, iar altele au 
apucat pe un făgaş care vă îngrozeşte. 

— Cucernică Maică! Ce să facem? Ce trebuie să facem? 

— Trebuie să ne daţi ascultare! Mai mult, trebuie să-i daţi 
ascultare Sheeanei! Vă e frică de ceea ce vom face astăzi? 
Ar trebui să vă fie frică de-lucruri şi mai cumplite! 

Odrade clătină din cap cu prefăcută oroare, ştiind ce efect 
aveau toate astea asupra nefericitului Albertus. Preotul se 
făcuse mic sub povara mâniei ei. 

— Ridică-te! Ordonă ea. Şi nu uita că eşti preot şi că 
trebuie să spui adevărul! 

Albertus se ridică anevoios în picioare şi rămase cu capul 
plecat. Odrade îl văzu reacţionând cu tot corpul la 
hotărârea de a abandona orice subterfugiu. Grea încercare 
va fi fost pentru el! Supus Cucernicei Maici care citea cu 
atâta uşurinţă în sufletul lui, trebuia să rămână supus şi 
religiei sale. Avea de înfruntat paradoxul de pe urmă al 
tuturor religiilor: 

Dumnezeu ştie totul, Dumnezeu vede totul! 

— Nu poţi să-mi ascunzi nimic, după cum nu poţi sa le 
ascunzi nimic nici Sheeanei, nici Zeului, rosti Odrade. 

— Iertare, Cucernică Maicăr 

— Iertare? Nu stă în puterea mea să-ţi acord iertare şi nici 
nu trebuie s-o ceri de la mine. Eşti preot! 

Albertus se încumetă să ridice ochii spre chipul aprig al lui 
Odrade. 

Se afla, în această clipă, cu desăvârşire sub imperiul 
paradoxului. Zeul era, cu siguranţă, prezent! Dar Zeul 
rămânea, de obicei, foarte departe, iar confruntările puteau 
fi amânate. Mâine avea să fie o altă zi. Nu încăpea îndoială. 
Şi era acceptabil să-ţi îngădui câteva păcate mărunte, 
eventual o minciună sau două. Doar pentru moment. Poate 
chiar şi un păcat mai mare, dacă tentaţiile erau foarte 
puternice. Zeii se arătau, îndeobşte, mai înţelegători cu 
marii păcătoşi. Şi apoi rămânea oricând timp pentru căinţă. 


Odrade îl studie pe Albertus prin prisma analitică oferită 
de Missionaria Protectiva. 

Ahhh, sărmane Albertus! Gândi ea. Dar acum te afli în 
prezenţa unei simple fiinţe umane, care cunoaşte toate 
secretele pe care credeai că le împărtăşeşti doar cu zeul 
tău. 

Pentru Albertus, situaţia cu care era confruntat în clipa de 
faţă nu se deosebea prea mult de momentul morţii şi al 
înfăţişării la judecata cea de pe urmă a zeului său. Numai 
aşa se putea explica modul inconştient în care era pe cale 
să-şi abandoneze ultimele fărâme de voinţă. 'Toate spaimele 
lui religioase fuseseră invocate pentru a fi concentrate 
asupra persoanei unei Cucernice Maici. 

Cu tonul cel mai sec, fără măcar a recurge la puterea 
constrângătoare a Glasului, Odrade rosti: 

— Trebuie ca această farsă să ia sfârşit numaidecât. 

Albertus se strădui în zadar să înghită. Îşi dădu seama că 
nu putea să mintă. Chiar dacă avea în cap posibilitatea 
îndepărtată a unei minciuni, era incapabil să o 
concretizeze. Cu un aer supus, ridică ochii spre fruntea lui 
Odrade, privind fix locul în care gluga distraiului era 
strânsă deasupra sprâncenelor. Vocea lui abia dacă depăşi 
nivelul unei şoapte: 

— Cucernică Maică, toate astea-s numai pentru că ne 
simţim văduviţi. Dumneavoastră şi tleilaxul o veţi însoţi în 
deşert pe Sheeana noastră. Veţi învăţa de la ea, în timp ce 
noi... (Umerii i se încovoiară). De ce-l luaţi cu 
dumneavoastră pe tleilaxu? 

— Aşa vrea Sheeana, minţi Odrade. 

Albertus deschise gura, apoi o închise fără să spună nimic. 
Odrade citi pe chipul lui acceptarea. 

— Te vei întoarce şi vei transmite tovarășilor dumitale 
avertismentul meu, spuse ea. Supravieţuirea Rakisului şi a 
tagmei voastre preoţeşti depinde în cea mai mare măsură 
de felul în care ne veţi da ascultare. Să nu ne mai 
stingheriţi cu nimic! Cât despre comploturile astea 


copilăreşti pe care le urziţi împotriva noastră... Sheeana ne 
dezvăluie fiecare gând ticălos care vă trece prin minte! 

Albertus avu o recţie care o surprinse. Scutură din cap şi 
emise un râset scurt. Odrade avusese prilejul să constate că 
mulţi dintre preoţi se bucurau de necazul altora, dar nu-şi 
închipuise că s-ar putea amuza şi pe seama propriilor lor 
eşecuri. 

— Râsul dumitale mi se pare cam găunos, zise ea. 

Albertus strânse din umeri şi o parte a măştii sale îşi reluă 
locul. Odrade remarcase deja alte câteva asemenea măşti 
pe chipul lui. Faţade! Le purta în straturi suprapuse. Dar 
dedesubt, îndărătul întregului său sistem defensiv, se afla 
cel care-şi făcea griji, cel pe care ea îl descoperise preţ de o 
clipă mai înainte. Din nefericire, însă, toţi preoţii aveau o 
tendinţă periculoasă de a se lansa în explicaţii volubile când 
erau pistonaţi cu prea multe întrebări. 

Trebuie să-l readuc la suprafaţă pe cel care-şi face griji, îşi 
spuse Odrade. Îi tăie vorba, în clipa în care-l văzu că dădea 
să deschidă gura: 

— Nu mai vreau să aud nimic! Ai să te prezinţi la mine 
după întoarcerea mea din deşert. Deocamdată, eşti 
mesagerul meu. Ai grijă să-mi transmiţi cum se cuvine 
mesajul şi vei avea parte de o răsplată mai mare decât ai 
putea să-ţi închipui. Înşeală-mi aşteptările şi vei avea parte 
de toate chinurile lui Shaitan! 

Îl urmări cu privirea pe Albertus, care părăsea în pripă 
curtea, cu umerii cocârjaţi şi gâtul întins înainte, de parcă 
astfel ar fi putut să ajungă mai degrabă cu gura la urechile 
ciracilor săi clericali. 

În ansamblu, îşi spuse ea, totul mersese bine. Cu preţul 
unui risc calculat şi expunându-se unui mare pericol. Era 
sigură că în balcoanele de deasupra curţii pândiseră asasini 
care nu aşteptau decât un semnal din partea lui Albertus. 
Acum însă, teroarea cu care acesta se întorcea la ai săi era 
ceva bine cunoscut Bene Gesseritului, după milenii şi 
milenii de manipulări. Un virus la fel de contagios ca al 


oricărei molime. În sistemul de învăţământ al Comunităţii 
Surorilor, fenomenul era numit „isterie dirijată”. Arma era 
acum dirijată (mai bine zis, aţintită) spre inima clerului 
rakian. Se putea avea toată încrederea în ea, mai cu seamă 
că urma să fie întărită de evenimentele pe cale de a se 
declanşa. Preoţii aveau să se supună. Nu mai erau de 
temut, acum, decât cei câţiva eretici refractari. 

Mirificul univers al magiei este constituit nu din atomi, ci 
doar din mişcări şi vibrații. În acestunivers trebuie 
abandonata orice credinţă în bariere care ar împiedica 
înţelegerea. Noţiunea însăşi de înţelegere trebuie să fie 
înlăturată, căci acest univers nu poate fi nici văzut, nici 
auzit, nici detectat pe căile obişnuite ale percepţiei. Este 
vidul ultim, unde nu există nici un ecran prealabil, pe care 
să poată fi proiectate forme. El nu cunoaşte decât un singur 
mod de conştiinţă şi acesta este ecranul magilor: 
imaginaţia! În acest univers înveţi cu adevărat ce înseamnă 
să fii o fiinţă umană. Aici eşti făuritor de ordine, de forme şi 
de sisteme armonioase, organizator al haosului. 

Manifestul Atreides. 

Arhivele Bene Gesserit 

— CEEA CE FACI e mult prea periculos, spuse Teg. Am 
ordin să te protejez şi să te oţelesc. Nu-ţi mai pot îngădui să 
continui aşa. 

Teg şi Duncan se aflau în lungul culoar lambrisat de la 
intrarea sălii de antrenament a non-globului. Era sfârşitul 
după-amiezei, după orarul pe care şi-l stabiliseră în mod 
arbitrar şi Lucilla tocmai plecase furioasă, în urma unei 
înfruntări vehemente. 

Fiecare întâlnire dintre Duncan şi ea luase, în ultima 
vreme, aspectul unei bătălii. Cu doar câteva minute mai 
înainte, Lucilla stătuse în pragul sălii de antrenament, 
siluetă impunătoare, îndulcită de rotunjimi evidente şi de 
atitudinea de seducţie pe care cei doi masculi n-ar fi putut 
să nu o remarce. 

— Încetează, Lucilla! Se răstise Duncan. 


Doar vocea trădase furia ei: 

— Până când crezi c-am să mai aştept să-mi execut 
ordinele? 

— Până când o să-mi spui sau o să-mi spună cineva ce 
anume... 

— Taraza aşteaptă de la tine lucruri pe care niciunul 
dintre noi nu le cunoaşte! 

Teg încercase să liniştească spiritele: 

— Vă rog. Nu-i suficient, deocamdată, că Duncan continuă 
să-şi îmbunătăţească performanţele? Peste câteva zile voi 
începe să fac cu regularitate de strajă afară. N-am putea 
să... 

— Ai putea să încetezi dracului să te mai amesteci în 
treburile mele! Strigase Lucilla, după care se răsucise şi 
plecase mânioasă. 

Văzând, în clipa aceasta, expresia de hotărâre neclintită 
de pe chipul lui Duncan, leg se simţi brusc agasat. Era 
încorsetat de izolarea în care se aflau. Intelectul său, acel 
instrument mentatic perfect calibrat, era rupt, aici, de 
rumoarea mentală la care se acoţda, de obicei, în exterior. 
Dacă ar fi putut, măcar pentru o clipă, să facă linişte în 
cugetul său, să restaureze calmul, toate lucrurile ar fi 
devenit clare. 

— De ce-ţi ţii răsuflarea, Bashare? 

Vocea lui Duncan îl străpunse ca o lance pe Teg. Cu preţul 
unui enorm efort de voinţă, reîncepu să respire normal. 
Percepea emoţiile celor doi tovarăşi ai săi din interiorul 
non-globului ca pe un fel de flux şi reflux, pentru moment 
departe de alte forţe. 

Alte forţe. 

Percepţiile mentatice s-ar fi putut dovedi debile în 
confruntarea cu alte forţe care măturau universul. S-ar fi 
putut să existe, în cosmos, fiinţe cărora viaţa le insufla 
puteri pe care el nu era în stare să şi le imagineze. Puteri 
pe lângă care el n-ar fi fost decât un pai purtat de apele 
înspumate ale unui torent năvalnic. 


Cine ar fi putut să se scufunde într-un asemenea tumult şi 
să răzbată la suprafaţă nevâtămat? 

— Ce ar putea face Lucilla, dacă voi continua să-i rezist? 
Întrebă Duncan. 

— A încercat să folosească Glasul cu tine? Îi întoarse Teg 
întrebarea, cu o voce care i se păru că aparţinea altcuiva. 

— O singură dată. 

— Şi ai rezistat? 

Uimirea, îndepărtată, izbuti să-şi croiască drum până la el 
şi să-i redea luciditatea. 

— Paul Muad'Dib însuşi m-a învăţat asta. 

— E capabilă să te paralizeze cu o singură... 

— Cred că are ordine care interzic violenţa. 

— Ce este violenţa, Duncan? 

— Mă duc la duş, Bashare. Vii? 

— Imediat. 

Teg trase aer în piept. Se simţea în pragul epuizării. După- 
amiaza petrecută în sala de antrenament şi ceea ce urmase 
îl secătuiseră. Privi în urma lui Duncan. Unde era Lucilla? 
Ce punea la cale? Cât timp avea să mai aştepte? Această 
ultimă întrebare era crucială şi punea accentul particular al 
non-globului pe noţiunea izolării lor în Timp. 

Din nou, percepu acel flux şi reflux asupra căruia se 
exercita influenţa celor trei vieţi ale lor. 

Trebuie să vorbesc cu Lucilla! Unde s-o fi dus? În 
bibliotecă? Nu... Mai întâi am altceva de făcut. 

Lucilla se afla în odaia pe care şi-o alesese drept locuinţă 
personală. Era un spaţiu restrâns, cu un pat bogat 
ornamentat, instalat într-un alcov. Semne mai mult sau mai 
puţin subtile arătau ca încăperea aparținuse unei curtezane 
favorite pe vremea Harkonnenilor. Nuanţe de azuriu şi 
albastru închis dominau decorația. În pofida 
ornamentaţiilor baroce care împodobeau patul, pereţii, 
tavanul şi toate obiectele funcţionale, Lucilla putea să facă 
abstracţie de decor când voia să se odihnească sau să se 
relaxeze. 


Stătea întinsă pe spate, în pat, cu ochii închişi, pentru a nu 
vedea imaginile ostentativ erotice de pe plafonul alcovului. 

Trebuie să mă ocup de Teg. 

Era însă necesar să procedeze în aşa fel, încât să nu o 
nemulţumească pe Iaraza şi să nu slăbească forţele ghola- 
ului. leg reprezenta o problemă serioasă în mai multe 
privinţe, în special din cauza modului în care procesele sale 
mentale puteau recurge la surse profunde, oarecum 
înrudite cu cele ale Bene Gesseritului. 

Din cauza acelei Cucernice Maici care l-a zămislit, fireşte! 

Ceva trecea de la o asemenea mamă la un asemenea copil. 
Fenomenul începea în uter şi probabil că nu lua sfârşit nici 
măcar după ce se producea separarea celor două fiinţe. leg 
nu suferise transmutaţia nimicitoare ce dădea naştere la 
Monstruozităţi... Nu, desigur. Dar, în mod cert, era înzestrat 
cu puteri subtile şi cât se poate de reale. Cei născuţi din 
pântecul unei Cucernice Maici învățau lucruri imposibile 
altora. 

Teg ştia, cu siguranţă, cum considera ea dragostea, sub 
toate manifestările ei. Citise acest lucru pe chipul lui chiar 
de la prima lor întâlnire, la Citadelă. 

„Vrăjitoare calculată!” 

Ar fi putut la fel de bine să i-o spună în faţă. 

Îşi amintea şi de zâmbetul ei senin, de privirea superioară 
cu care-l învrednicise. Fusese o greşeală, umilitoare pentru 
amândoi. Recunoscu brusc, în aceste gânduri, existenţa 
unei simpatii latente faţă de Teg. Undeva înlăuntrul ei, în 
pofida puternicei condiţionări Bene Gesserit, armura 
prezenta fisuri. Instructoarele o avertizaseră de 
nenumărate ori: „Pentru a fi capabilă să insufli o dragoste 
adevărată, trebuie s-o simţi tu însăţi, dar numai în treacăt. 
O singură dată e de ajuns!” 

În această privinţă, relaţia lui Teg cu ghola-ul Duncan 
Idaho era grăitoare. leg se simţea, deopotrivă, atras şi 
respins de cel ce fusese lăsat în grija lor. 

Ca şi mine, de altfel. 


Poate că fusese o greşeală să nu-l seducă pe Teg mai întâi. 

La cursurile de educaţie sexuală, care o învățase să 
extragă energie din raporturile fizice, în loc să se lase 
covârşită de ele, instructoarele ei insistaseră asupra 
analizei şi comparaţiilor istorice, bazate pe nenumăratele 
exemple oferite de Celelalte Memorii ale oricărei Cucernice 
Maici. 

Lucilla îşi concentră gândurile asupra prezenţei masculine 
a lui Teg. Aproape instantaneu, simţi o reacţie feminină. 
Carnea ei îl dorea pe Leg strâns lipit de ea, în culmea 
excitaţiei sexuale, gata pentru momentul de mister. 

Un amuzament vag îşi făcu loc în cugetul lui Lucilla. Nu 
orgasm. Nu denumirea ştiinţifică! Pur jargon Bene 
Gesserit: momentul de mister, specialitatea esenţială a 
Impregnatoarei. Imersiunea în lunga continuitate a 
Comunităţii Surorilor făcea indispensabilă recurgerea la 
acest concept. Lucilla fusese învățată să creadă cu tărie în 
această dualitate: pe de o parte, cunoaşterea ştiinţifică 
după care se călăuzeau şi le călăuzeau Maestrele 
Geneticiene, şi, pe de alta, dar în acelaşi timp, momentul de 
mister care depăşea orice cunoaştere. Istoria şi ştiinţa Bene 
Gesserit învățau că instinctul de procreare trebuia să 
rămână în mod irevocabil îngropat în psihism. El nu putea fi 
dislocat fără a se risca distrugerea speciei. 

Plasa de siguranţă. 

Lucilla începu să-şi adune toate energiile sale sexuale, aşa 
cum numai o Impregnatoare Bene Gesserit putea să o facă. 
Îşi concentră cu intensitate gândurile asupra lui Duncan. În 
momentul de faţă trebuie că se afla sub duş, gândindu-se la 
apropiata şedinţă de instrucţie serală cu profesoara sa 
Cucernică Maică. 

Voi merge chiar acum la elevul meu, îşi spuse ea. Lecţia 
crucială trebuie administrată neîntârziat, altminteri nu va fi 
pe deplin pregătit pentru Rakis. 

Acestea erau ordinele lui Taraza. 


În focarul gânduriter lui Lucilla nu se mai afla acum decât 
Duncan. Aproape că-l vedea, gol, sub duş. 

Cât de puţine ştia despre ce ar fi putut avea de învăţat! 
Duncan şedea singur în vestiarul duşurilor de lângă sala 
de antrenament. Era cufundat într-o adâncă tristeţe, care-i 
redeştepta amintirea unor vechi suferinţe provocate de răni 

pe care carnea sa tânără nu le cunoscuse. 

Unele lucruri nu se schimbau niciodată! Comunitatea 
Surorilor făcea şi astăzi acelaşi joc ca odinioară. 

Privi, de jur-împrejurul lui, lambriurile întunecate ale 
acestei încăperi ce aparținuse Harkonnenilor. Tavanul şi 
pereţii erau încrustaţi cu arabescuri. Mozaicul pardoselii 
înfăţişa desene stranii. Monştri şi corpuri omeneşti cu 
proporţii armonioase se contopeau în imagini 
întrepătrunse, pe care doar o licărire a atenţiei putea să le 
separe. 

Duncan cobori ochii spre corpul pe care tleilaxu şi cuvele 
lor axlotl îl realizaseră pentru el. Încă i se părea străin în 
anumite momente. În ultima clipă a vieţii sale pre-ghola de 
care-şi amintea, fusese un bărbat adult cu o experienţă 
vastă, luptând cu un puhoi de războinici sardaukafi pentru 
a-i da tânărului său Duce o şansă de salvare. 

Tânărul său Duce! Paul nu fusese, pe atunci, mai vârstnic 
decât corpul actual al lui Duncan. Dar era deja condiţionat 
asemenea tuturor Atreizilor: onoarea şi loialitatea mai 
presus de orice. 

Aşa cum m-au condiţionat şi pe mine după ce m-au salvat 
din ghearele Harkonnenilor. 

Ceva dinlăuntrul lui nu putea scăpa de această veche 
datorie. Îi cunoştea sursa. Era în stare să retraseze 
întocmai procesul prin intermediul căruia fusese implantată 
în el. 

Şi rămăsese în el. 

Privi din nou pardoseala. O înlănţuire de cuvinte 
împodobea plăcile de faianţă ce alcătuiau soclul vestiarului. 
Era o scriere pe care o parte a fiinţei sale o identificase ca 


arhaică, datând din epoca străveche a Harkonnenilor, dar 
pe care o altă parte o cunoştea prea bine sub denumirea 
familiară de limba galach. 

„. CURĂŢENIE CLARITATE CURĂŢENIE STRĂLUCIRE 
CURĂŢENIE PURITATE CURĂŢENIE...” 

Vechea inscripţie se repeta de jur-împrejurul micii 
încăperi, ca şi când cuvintele ar fi avut de unele singure 
puterea de a crea ceva ce Duncan ştia că era cu totul străin 
Harkonnenilor din amintirile sale. 

Deasupra intrării la duşuri, o altă inscripţie spunea: 
„MĂRTURISEŞTE CE Al ÎN SUFLET ŞI TE VEI PURIFICA” 

O povaţă religioasă într-un bârlog Harkonnen? Să se fi 
schimbat Harkonnenii în decursul secolelor care urmaseră 
morţii sale? Lui Duncan îi venea greu să creadă una ca asta. 
Mai degrabă constructorul era cel ce considerase potrivite 
aceste cuvinte. 

Simţi, mai mult decât auzi, când Lucilla intră în vestiar. În 
spatele lui. 

Se ridică şi-şi încheie tunica pe care şi-o însuşise (dar 
numai după ce îndepărtase toate însemnele Harkonnen!) 
din containerele anentropice ale non-globului. Fără a se 
întoarce, întrebă: 

— Ce mai vrei, Lucilla? 

Ea mângâie stofa tunicii, de-a lungul braţului său stâng. 

— Harkonnenii aveau gusturi luxoase. 

— Lucilla, rosti cu voce calmă Duncan, dacă mă mai atingi 
încă o dată fără îngăduinţa mea, voi încerca să te ucid. Şi 
voi încerca atât de serios, încât probabil că vei fi nevoită să 
mă omori ca să te aperi. 

Lucilla se trase înapoi. Privind-o în ochi, Duncan adăugă: 

— Nu sunt animalul de prăsilă al afurisitelor tale de 
vrăjitoare! 

— Crezi că asta ne interesează? 

— Nu mi-a spus nimeni ce vă interesează, dar acţiunile 
voastre vorbesc de la sine! 


Se balansă, încordat, pe vârful picioarelor. Lucrul acela din 
el, care nu fusese deşteptat, fremăta şi-i făcea pulsul să 
gonească. 

Lucilla îl observă cu atenţie. Blestematul de Miles Teg! Nu 
se aşteptase ca rezistenţa lui Duncan să ia această formă. 
Hotărârea lui nu lăsa loc de îndoială. Cuvintele, singure, n- 
ar mai fi fost de folos. Era imun la Glas. 

Adevărul. 

Era singura armă care-i mai rămânea. 

— Duncan, nu ştiu exact ce vrea Taraza să faci tu pe Rakis. 
Pot încerca să ghicesc, dar s-ar putea să mă înşel. 

— Încearcă totuşi. 

— Există pe Rakis o fată, încă aproape un copil. O cheamă 
Sheeana. Viermii deşertului îi dau ascultare. Într-un fel sau 
altul, trebuie ca acest talent, această putere, să ajungă şi în 
stăpânirea Bene Gesseritului. 

— Şi ce aş putea eu să... 

— Dacă aş şti, fii sigur că, în clipa asta, ţi-aş spune. 

El îi percepu sinceritatea dezvăluită de desperare. 

— Ce legătură are propriul tău „talent” cu povestea asta? 
O întrebă. 

— Numai Taraza şi consilierele ei ştiu. 

— Vor să mă agaţe cu ceva ca să fie sigure că n-o să le 
scap! 

Lucilla ajunsese deja la această deducție, dar nu s-ar fi 
aşteptat ca el s-o întrevadă atât de repede. Înfăţişarea 
juvenilă a lui Duncan ascundea o inteligenţă ce funcţiona de 
o manieră căreia ea nu-i sesizase încă întreaga amploare. 
Gândurile i se învârtejiră. 

— Cine va domina viermii va putea face să renască vechea 
religie. 

Era vocea lui Teg, din pragul uşii aflate în spatele lui 
Lucilla. 

Nu l-am auzit venind! 

Lucilla se răsuci brusc. Teg sprijinea pe încheietura 
braţului stâng unul din anticele lasere Harkonnen, a cărui 


ţeavă era îndreptată neglijent către ea. 

— Asta ca să fiu sigur că mă vei asculta, spuse el. 

— De cât timp tragi cu urechea? 

Fulgerele din ochii ei nu avură nici un efect asupra minei 
lui Teg. 

— Din momentul în care ai recunoscut că nu ştii ce 
aşteaptă Taraza de la Duncan, răspunse el. Nici eu nu ştiu, 
însă pot elabora câteva proiecţii mentatice. Nimic bine 
definit, deocamdată, totuşi de natură a deschide unele 
perspective. Să-mi spui dacă mă înşel. 

— Cu privire la ce? 

Teg îşi aruncă ochii spre Duncan. 

— Unul dintre ordinele pe care le-ai primit este de a-l face 
irezistibil pentru mai toate femeile. 

Lucilla se strădui să-şi disimuleze exasperarea. Taraza îi 
pusese în vedere să-i ascundă acest lucru lui Teg cât mai 
mult timp cu putinţă. Îşi dădu seama că acum nu mai putea 
s-o facă. Înţelese că Teg îi interpretase deja reacţia, graţie 
acelor aptitudini afurisite pe care i le formase afurisita de 
maică-sa! 

— Cantități uriaşe de energie sunt pe cale să fie acumulate 
şi aţintite spre Rakis, spuse Teg continuând să-l privească 
pe Duncan. Indiferent ce vor fi îngropat tleilaxu în el, 
genele sale poartă amprenta vechii omeniri. Asta e ceea ce 
vor Maestrele Geneticiene? 

— Un nenorocit de armăsar pentru Bene Gesserit! Mârâi 
Duncan. 

— Ce al de gând cu arma aia? Întrebă Lucilla arătând cu 
capul spre laserul antic din mâinile lui 'Teg. 

— Ăsta? Nici măcar nu l-am încărcat. 

Lăsă jos laserul, sprijinindu-l de perete. 

— Miles Teg, vei fi pedepsit! Rosti printre dinţi Lucilla. 

— Poate, mai târziu, replică el. Afară-i aproape noapte. Am 
ieşit adineaori, cu prelata de camuflaj. Burzmali a trecut pe 
aici. Şi-a lăsat semnul, ca să-mi arate că a citit mesajul ne 


care l-am zgâriat în scoarţa copacilor sub forma acelor 
urme de gheare. 

Ochii lui Duncan se însufleţiră brusc 

— Am scrijelit un alt mesaj şi am stabilit o întâlnire. 
Deocamdată o să mergem cu toţii în bibliotecă. Vom studia 
hărţile existente acolo şi le vom memoriza. Dacă trebuie să 
fugim, cel puţin să ştim unde ne aflăm. 

Lucilla se învrednici să încuviinţeze cu o mişcare scurtă a 
capului. 

Duncan îi înregistră gestul doar cu o părticică a atenţiei 
sale. Gândurile îi zburaseră deja la echipamentul arhaic din 
biblioteca Harkonnenilor. El fusese cel care le arătase lui 
Teg şi Lucilla cum să utilizeze corect aparatele, făcând să 
apară pe un ecran o hartă a planetei Giedi Prim, datând din 
epoca în care fusese construit non-globul. 

Ghidat de amintirile pre-ghola ale lui Duncan şi de 
cunoştinţele sale recente despre planetă, Teg încercase o 
actualizare a hărţii. „Staţia Forestieră” devenise „Citadela 
Bene Gesserit”. 

— La început a fost o „cabană de vânătoare” a 
Harkonnenilor, le explicase Duncan. Se distrau cu 
vânătoarea de oameni, pe care-i creşteau şi-i condiţionau 
anume în acest scop. 

Actualizarea lui 'Teg făcuse să dispară o mulţime de 
localităţi. Câteva oraşe rămăseseră, dar căpătaseră nume 
noi. „Ysai”, cel mai apropiat de locul în care se aflau, figura 
pe harta veche sub denumirea „Baronia”. 

Privirea lui Duncan căpătase o duritate de cremene când 
le arătase Jocul. 

— Aici m-au schingiuit. 

După ce leg epuizase tot ce ştia despre Gammu, multe 
locuri rămăseseră marcate „necunoscut”, dar apăruseră şi 
numeroase simboluri înflorate ale Bene Gesseritului, 
identificând locurile în care agenţii lui Taraza îi spuseseră 
că ar putea găsi temporar adăpost. 


Acestea erau punctele pe care Teg voia ca ei să şi le fixeze 
în memorie. 

În timp ce o lua înainte, spre bibliotecă, Teg spuse: 

— Am să şterg harta aceea veche după ce vom fi învăţat-o 
pe dinafară. Nu se ştie cine ar putea da peste locul ăsta 
după plecarea noastră. 

Lucilla îl depăşi cu paşi repeziţi: 

— Dumneata ai să porţi răspunderea pentru toate, Miles! 

Teg strigă după spatele ei ce se depărta: 

— Un mentat îţi declară că a făcut ceea ce i s-a cerut să 
facă. 

— Logic, nu? Replică ea fără să se întoarcă. 

În această sală puteţi vedea reconstituirea unei frânturi 
din deşertul Dunei. Şenila aflată chiar în faţa 
dumneavoastră datează din epoca Atreizilor. Grupate în 
jurul ei, în sensul acelor de ceasornic, începând din stânga, 
se află o mică maşină de recoltat, un aerotransporţor, o 
fabrică rudimentară de mirodenie şi câteva utilaje de 
întreţinere. Veţi primi explicaţii amănunțite în dreptul 
fiecărui exponat. Observaţi inscripţia luminoasă de 
deasupra dioramei: „CĂCI EI VOR ÎNGHIŢI BOGĂŢIILE 
MĂRII ŞI COMORILE ASCUNSE ÎN NISIP”. Acest străvechi 
citat de inspiraţie religioasă era deseori repetat de celebrul 
Gumey Halleck. 

Comentariul ghidului. 

Muzeul de la Dar-es-Balat. 

VIERMELE nu-şi încetini înaintarea implacabilă decât cu 
puţin înainte de asfinţit. În momentul acela, Odrade trecuse 
mental în revistă toate întrebările care o frământau, fără a 
găsi vreun răspuns. Cum izbutea Sheeana să le comande 
viermilor? Susţinea că nu ea îl conducea pe „Shaitan” în 
această direcţie. Care era limbajul ascuns la care 
răspundea monstrul deşertului? Odrade ştia că Surorile de 
strajă în topterele din înaltul cerului îşi puneau aceeaşi 
întrebare plus încă una: „De ce nu face Odrade nimic 
pentru apune capăt acestei aventuri?” 


Poate că se hazardau şi la unele răspunsuri: „Nu ne 
cheamă în ajutor fiindcă asta ar putea irita monstrul. Nu ne 
crede în stare să-i culegem pe toţi trei de pe spinarea lui”. 

Adevărul era mult mai simplu: Odrade era stăpânită de 
curiozitate. 

Deplasarea şuierătoare a viermelui ducea cu gândul la o 
navă despicând valurile. Dar mirosul de silex, pe care vântul 
suflând din spate îl ridica de pe nisipul încins, dezminţea 
această impresie. Se aflau în plin deşert, înconjurați de 
kilometri după kilometri de dune ca nişte spinări de balenă, 
succedându-se cu regularitatea valurilor unui ocean. 

Waff era cufundat în tăcere de o bună bucată de vreme. 
Stătea ghemuit - o reproducere în miniatură a poziţiei lui 
Odrade —, cu privirea aţintită drept înainte, cu chipul lipsit 
de orice expresie. Ultima lui declaraţie fusese: „Dumnezeu 
să se îndure de cel credincios la ceasul judecății!” 

Odrade vedea în el pilda vie a faptului că un fanatism 
suficient de puternic putea să dăinuie veşnic. Crezul 
zensunnit şi sufismul încă şi mai străvechi supravieţuiau în 
tradiţia tleilaxu asemenea unui virus mortal aflat în stare 
latentă timp de milenii, în aşteptarea gazdei ideale pentru 
a-i alimenta virulenţa. 

Ce va rezulta din ceea ce am implantat în clerul rakian? Se 
întrebă ea. 

Sfânta Sheeana... Asta, cu siguranţă. 

Fetiţa călărea inelul lui Shaitan al ei, cu mantia ridicată 
dezvelindu-i gambele firave. Se ţinea de marginea inelului 
cu ambele mâini trecute printre genunchi. 

Spusese că prima ei călătorie pe spinarea unui vierme o 
dusese direct la Keen. De ce tocmai acolo? Voise acel 
vierme, pur şi simplu, s-o ducă la semenii ei? 

Cel pe care-l călăreau în clipa de faţă avea, în orice caz, 
altă ţintă. Sheeana încetase cu întrebările. Ce-i drept, 
Odrade fusese cea care-i ceruse se păstreze tăcerea şi să 
treacă în starea de transă redusă. Asta, cel puţin, ar fi avut 
drept efect să-i întipărească în memorie cele mai infime 


detalii ale experienţei de astăzi, în aşa fel încât ele să poată 
fi scoase la iveală cu uşurinţă, mai târziu. Dacă exista un 
limbaj ascuns între Sheeana şi vierme, acesta trebuia 
descoperit ulterior. 

Odrade scrută orizontul. Rămăşiţele vechiului zid din jurul 
Sareerului se aflau la doar câţiva kilometri în faţă. Ruinele 
proiectau umbre lungi peste dune, indicându-i lui Odrade 
că erau mai înalte decât le crezuse la început. Prezentau 
acum un profil neregulat, la baza căruia zăceau de-a valma 
blocuri uriaşe de piatră. Defileul unde Tiranul se prăbuşise 
de pe pod în Fluviul Idaho se contura mai departe, spre 
dreapta, la vreo trei kilometri buni de ruta lor. Nici o apă nu 
mai curgea acum pe acolo. 

Lângă ea, Waff dădu brusc semne de viaţă. 

— Dau ascultare chemării Tale, Doamne, glăsui el. Waff, 
din neamul lui Entio, e cel ce vine să se roage în ţinutul Tau 
Sfânt. 

Odrade îl privi pieziş, fără să-şi mişte capul. Entio? 
Celelalte Memorii ale ei cunoşteau un Entio, o căpetenie de 
clan din epoca Marilor Migraţii zensunnite, cu mult înainte 
de Dune. Ce însemna asta? Ce amintiri din vremuri 
imemoriale întreţineau aceşti tleilaxu? 

Sheeana îşi întrerupse şi ea tăcerea: 

— Shaitan încetineşte. 

Ruinele vechiului zid le blocau calea. Dominau cu cel puţin 
cincizeci de metri crestele celor mai înalte dune. Viermele 
se abătu uşor către dreapta şi trecu printre doi bolovani 
gigantici, mai înalţi decât ei. Apoi se opri. Lunga spinare 
segmentată era paralelă cu o porţiune aproape intactă a 
bazei zidului. 

Sheeana se ridcă în picioare şi privi obstacolul. 

— Ce este locul acesta? Întrebă Waff, ridicând vocea 
pentru a acoperi zgomotul topterelor care se roteau 
deasupra lor. 

Odrade îşi descleştă mâinile de pe inelul viermelui şi 
începu să-şi îndoaie şi să-şi dezdoaie degetele amorţite. 


Rămase îngenuncheată în timp ce examina terenul. Umbra 
uriaşilor bolovani prăvăliţi trasa o linie de demarcaţie netă 
pe limbile de nisip şi porțiunile acoperite cu pietre şi 
grohotiş ale solului. Văzut de aproape, la mai puţin de 
douăzeci de metri de ei, zidul dezvăluia crăpături şi 
crevase, găuri întunecate în vechea fundaţie. 

Waff se ridică şi se apucă să-şi maseze mâinile. 

— De ce am fost aduşi aici? Întrebă el pe un ton uşor 
plângăreţ. 

Un zvâcnet făcu să tresară spinarea viermelui. 

— Shaitan vrea să coborâm, zise Sheeana. 

De unde ştie? Se întrebă Odrade. Mişcarea viermelui nu 
fusese destul de puternică pentru a-i dezechilibra. Poate că 
nu era decât un simplu reflex, la capătul unşi curse 
îndelungate. 

Dar Sheeana se întoarse cu faţă spre temelia vechiului zid, 
se lăsă în şezut pe flancul curb al viermelui şi-şi dădu 
drumul să lunece. Ateriză cu genunchii îndoiţi, pe nisipul 
moale. 

Odrade şi Waff se aplecară în faţă şi o priviră fascinaţi pe 
fetiţă, care, poticnindu-se prin nisip, merse până în faţa 
monstrului pentru a se posta, cu mâinile în şolduri şi capul 
ridicat, înaintea gurii căscate al cărei furnal lăuntric 
proiecta reflexele flăcărilor sale portocalii pe chipul ei de 
copil. 

— Shaitan, pentru ce suntem aici? Întrebă Sheeana. 

Din nou, trupul viermelui zvâcni. 

— Vrea să vă daţi jos şi voi, strigă Sheeana. 

Waff se uită la Odrade. 

— Dacă Dumnezeu vrea să mori, îţi îndreaptă paşii spre 
locul în care ţi-e dat să mori. 

Odrade replică printr-o parafrază din jargonul Shariatului: 

— Să-l asculţi întru toate pe trimisul Domnului. 

Waff scoase un suspin. Îndoiala i se citea limpede pe chip, 
dar se întoarse şi se lăsă să alunece de pe spinarea 
viermelui, urmat numaidecât de Odrade. Aşa cum făcuse 


Sheeana, dădură ocol creaturii şi veniră în faţa ei. Odrade, 
cu toate simţurile în alertă, o privi ţintă pe Sheeana. 

Dogoarea era şi mai mare în faţa gurii deschise. Mirosul 
înţepător şi familiar al mirodeniei impregna aerul. 

— lată-ne, Doamne, rosti Waff. 

Odrade, mai mult decât sătulă de efuziunile lui mistice, îşi 
îngădui o privire fugară în jur: stânci sfărâmate, meterezele 
ruinate ale zidului înălțându-se spre cerul întunecat al 
amurgului, mormane de nisip îngrămădite de vânt printre 
bolovani roşi de trecerea timpului. Singurul zgomot care se 
auzea era vuietul surd al focurilor lăuntrice ale viermelui. 

Iată-ne... Unde? Se întrebă ea. Ce are deosebit locul 
acesta, de l-a ales viermele drept destinaţie? 

Patru toptere de strajă trecură în linie pe deasupra lor. 
Vâjâitul aripilor şi şuierul reactoarelor acoperi pentru 
câteva clipe zgomotul de fond pe care-l emitea viermele. 

Să le cer să coboare? Se întrebă Odrade. Un singur gest 
ar fi fost suficient. Dar, în loc să-l facă, ridică amândouă 
braţele pentru a le semnala străjilor să rămână sus. 

Frigul crepusculului se lăsă peste deşert. Odrade se 
zgribuli şi-şi ajustă metabolismul la noile cerinţe. Era 
încredinţată, acum, că monstrul n-avea să-i înghită atâta 
vreme cât Sheeana se afla alături de ei. 

Întorcându-i brusc spatele viermelui, Sheeana spuse: 

— Elvrea să fim aici. 

Ca şi când cuvintele ei ar fi fost o comandă, viermele îşi 
încovoie lateral partea din faţă a trupului şi o luă din loc, 
strecurându-se printre uriaşii bolovani răzleţiţi. O clipă mai 
târziu, îl auzâră depărtându-se cu repeziciune în deşert. 

Odrade se întoarse spre baza vechiului zid. Întunericul 
avea să-i învăluie curând, dar mai rămânea încă destulă 
lumină pentru a încerca să descopere ce motiv îl îndemnase 
pe vierme să-i aducă aici. O crăpătură înaltă în peretele 
stâncos din dreapta părea a fi un loc la fel de bun ca oricare 
altul pentru un început de investigaţie. Păstrându-şi o parte 
a atenţiei fixată asupra zgomotelor ce veneau dinspre Waff, 


Odrade începu să urce un povârniş de nisip în direcţia 
deschizăturii întunecate. Sheeana se luă după ea. 

— Ce-o să facem aici, Cucernică Maică? 

Odrade scutură din cap. Îl auzi pe Waff urmându-le. 

Fisura din faţa lor era o poartă deschisă spre beznă, 
Odrade se opri şi o reţinu pe Sheeana lângă ea. Estimă că 
deschiderea avea cam un metru lărgime şi de vreo patru ori 
mai mult în înălţime. Pereţii care o mărgineau erau ciudat 
de netezi, ca şi când fuseseră lustruiţi de mâini umane. 
Nisipul adus de vânt se îngrămădise la intrare. Razele 
soarelui ce asfinţea se reflectau în el, scăldând o parte a 
peretelui interior într-o lumină aurie. 

Din spatele lor, Waff întrebă: 

— Ce e locul acesta? 

— Sunt multe caverne vechi în deşert, spuse Sheeana. 
Fremenii îşi ascundeau în ele rezervele de mirodenii. 
(Inspiră adânc pe nas.) Simţi, Cucernică Maică? 

Locul degaja, într-adevăr, un miros desluşit de melanj, 
recunoscu Odrade. 

Waff trecu pe lângă ea şi pătrunse în grotă. De cum trecu 
de intrare, se răsuci, ridicând capul pentru a privi locul în 
care pereţii de piatră se împreunau într-un unghi ascuţit. 
Continuând să rămână cu faţa spre Odrade şi Sheeana, 
înaintă de-a-ndăratelea spre interiorul cavernei, cu ochii 
aţintiţi la pereţi. Odrade şi Sheeana se apropiară de el. În 
şuierul brusc al unei alunecări de nisip, Waff dispăru din 
văzul lor. În aceeaşi clipă, nisipul de sub tălpile lui Odrade şi 
ale Sheeanei fu aspirat în crevasă, trăgându-le pe 
amândouă în jos. Odrade înşfăcă mâna Sheeanei. 

— Cucernică Maică! Ţipă fetiţa. 

Ecoul ţipătului fu răsfrânt de pereţi invizibili în timp ce ele 
alunecau pe un tobogan lung de nisip în mişcare, cufundate 
în beznă. Câteva clipe mai târziu, căderea le fu frânată, 
într-o ultimă şiroire lină. Odrade se ridică din nisipul care-i 
ajungea până la genunchi şi o trase după ea pe Sheeana, 
călcând pe o suprafaţă solidă. 


Fetiţa dădu să spună ceva, dar Odrade o întrerupse: 

— Ş'st! Ascultă! 

Din stânga se auzea un fel de râcâit. 

— Waff? 

— Sunt îngropat până la brâu! Răsună vocea 
înspăimântată a tleilaxului. 

— Aşa va fi fiind vrerea Domnului, replică sec Odrade. 
Ridică-te fără să faci mişcări bruşte. Solul de sub tălpile 
noastre pare să fie de piatră. Fără mişcări bruşte, ţi-am 
spus! N-avem nevoie de încă o avalanşă. 

În timp ce vederea i se adapta la obscuritate, Odrade ridcă 
ochii spre panta de nisip pe care se prăvăliseră. Sus de tot, 
deschiderea prin care pătrunseseră în cavernă nu mai era 
decât o fantă îndepărtată şi inaccesibilă, în care mijea o 
geană de lumină palidă, aurie. 

— Cucernică Maică, şopti Sheeana. Mi-e frică. 

— Recită Litania împotriva Fricii, îi ordonă Odrade. Şi stai 
liniştită. Ai noştri ştiu că suntem aici. Ne vor ajuta să ieşim. 

— Dumnezeu ne-a adus în locul acesta, murmură Waff. 

Odrade nu-i răspunse. În liniştea desăvârşită care-i 
împresura, îşi ţuguie buzele şi emise un fluierat ascuţit, 
ascultând ecourile. Urechile o încunoştiinţară că se aflau 
într-un spaţiu vast, cu un obstacol de mică înălţime, undeva, 
în spatele lor. Se întoarse într-acolo şi scoase un alt fluierat. 

Obstacolul se situa la vreo sută de metri. 

Odrade dădu drumul mâinii lui Sheeana. 

— Te rog să nu te mişti de aici. Waff? 

— Aud topterele, zise tleilaxul. 

— Le auzim cu toţii. Aterizează. Vom primi ajutor în câteva 
clipe. Până atunci, rămâi, te rog, unde eşti şi nu fă nici un 
zgomot. Am nevoie de linişte. 

Fluierând şi trăgând cu urechea la ecouri, tatonând, la 
fiecare pas, unde punea piciorul, Odrade înaintă în beznă. 
Mâna întinsă întâlni curând o suprafaţă rugoasă, de piatră. 
Pipăind în toate părţile, descoperi că nu-i ajungea mai sus 
de talie. Era un fel de parapet, în spatele căruia mâna ei nu 


simţea nimic. Ecourile fluierăturilor îi spuseră că de partea 
cealaltă se afla un spaţiu mai mic, parţial închis. 

O voce îndepărtată, venind de sus, din spatele ei, strigă: 

— Cucernică Maică! Eşti acolo? 

Odrade se întoarse, puse mâinile pâlnie la gură şi 
răspunse: 

— Rămâneţi pe loc! Am căzut într-o grotă adâncă. Aduceţi 
o lanternă şi o frânghie lungă. 

Minuscula siluetă întunecată care se profilase sus, la 
intrarea cavernei, se retrase. Lumina crepusculului scăzuse 
simţitor. Odrade luă mâinile de la gură şi vorbi în întuneric: 

— Sheeana! Waff! Înaintaţi vreo zece paşi înspre mine şi 
aşteptaţi acolo. 

— Unde suntem, Cucernică Maică? Întrebă Sheeana. 

— Răbdare, copilă. 

Un murmur monoton, ca o litanie, îi ajunse la urechi 
dinspre locul în care se afla Waff. Odrade recunoscu 
străvechiul limbaj al Islamiyatului. Waff se ruga. Renunţase 
deodată la orice încercare de a-i ascunde originile sale. 
Foarte bine. Credinciosul era un receptacul pe care ea 
putea să-l umple cu delicatesele oferite de Missionaria 
Protectiva. 

Până una alta însă, promisiunile acestui loc unde-i adusese 
viermele îi trezeau lui Odrade emoţii puternice. Ghidându- 
se cu o mână pe marginea micului zid de piatră, înaintă 
încet de-a lungul lui, către stânga. Suprafaţa de deasupra 
era, pe alocuri, perfect netedă. De partea cealaltă, peretele 
avea o uşoară înclinaţie. Celelalte Memorii îi oferiră o 
proiecţie neaşteptată: 

Un bazin Colector! 

Se afla în faţa unui rezervor de apă fremen. Odrade 
adulmecă îndelung, în căutarea vreunei urme de umiditate. 
Aerul era la fel de uscat ca praful deşertului. 

O lumină vie se revărsă dinspre fanta de la intrarea grotei, 
alungând întunericul. O voce pe care Odrade o recunoscu 
imediat ca fiind cea a uneia dintre Surori strigă de sus: 


— Vă vedem! 

Odrade se retrase de lângă peretele bazinului şi, 
întorcându-se, privi de jur-împrejur. Waff şi Sheeana 
stăteau la vreo şaizeci de metri de ea, cu ochii holbaţi la 
spectacolul înconjurător. Caverna era aproximativ circulară, 
cu un diametru de vreo două sute de metri. Tavanul în 
formă de dom se arcuia la o înălţime apreciabilă. Odrade se 
reîntoarse către bariera joasă de lângă ea: da, era un bazin 
colector fremen. Desluşi, în centrul său, mica insulă de 
piatră pe care un vierme putea fi ţinut prizonier până în 
momentul în care urma să fie dezintegrat în apă. Celelalte 
Memorii îi înfăţişară cumplita agonie spasmodică a creaturii 
prin uciderea căreia se obținea mirodenia-otravă necesară 
orgiilor fremene. 

O arcadă joasă delimita o altă zonă de întuneric, de partea 
cealaltă a bazinului. Odrade distinse canalul deversor care 
aducea, cândva, apa de la capcanele de vânt. Cu siguranţă 
că mai departe se aflau alte bazine, un întreg ansamblu 
menit să păstreze tezaurul de umiditate al unui bogat trib 
din vechime. Era sigură că ştia acum numele acestui loc. 

— Sietch Tabr, murmură ea. 

Cuvintele deschiseră calea unui şuvoi de amintiri utile. 
Locul acesta fusese sălaşul lui Stilgar, pe vremea lui 
Muad'Dib. 

Pentru ce ne-a adus viermele la Sietch Tabr? 

Un vierme o purtase pe Sheeana până la Keen. Pentru ca 
alţii să afle de existanţa ei? Să fi trăit oameni, undeva, în 
adâncurile cufundate în beznă ale cavernei? Odrade nu 
percepea nici o prezenţă vie în direcţia aceea. 

Sora de la intrare îi întrerupse reflecţiile: 

— A trebuit să trimitem după frânghie la Dar-es-Balat! Cei 
de la muzeu spun că locul ăsta trebuie să fie Sietch Tabr. 
Credeau că a fost în întregime distrus. 

— Aruncă-mi o lanternă ca să-l pot explora, strigă Odrade. 

— Preoţii cer să nu ne atingem de nimic! 

— Lanterna! Porunci Odrade. 


O clipă mai târziu, un obiect întunecat se rostogoli pe 
pantă, într-o cascadă fină de nisip. Odrade o trimise pe 
Sheeana să-l culeagă. O apăsare pe buton şi un fascicul 
puternic de lumină ţâşni în direcţia arcadei obscure din 
spatele bazinului colector. 

După cum mi-am închipuit. Alte bazine. 

lar pe o latură a bazinului din faţa ei, o scară îngustă, 
tăiată în stâncă. Treptele urcau, dispărând după un cot. 

Odrade se aplecă şi şopti în urechea Sheeanei: 

— Fii cu ochii pe Waff. Dacă încearcă să ne urmeze, 
atrage-mi atenţia. 

— Da, Cucernică Maică. Unde mergem? 

— Trebuie să explorez locul. Eu sunt cea care a fost adusă 
aici cu un scop anume. (Ridică glasul şi i se adresă 
tleilaxului:) Waff, te rog să aştepţi unde eşti până vine 
frânghia. 

— Ce tot şuşoteai adineaori? Întrebă el. De ce trebuie să 
aştept? Ce faci acolo? 

— M-am rugat, răspunse Odrade. Acum, trebuie să 
continui acest pelerinaj singură. 

— De ce singură? 

În vechiul limbaj al Islamiyatului, ea rosti: 

— Aşa e scris. 

L-am blocat! 

Odrade se îndreptă cu paşi grăbiţi spre treptele de piatră. 
Sheeana, luându-se după ea, zise: 

— Trebuie să le spunem oamenilor de locul ăsta. Vechile 
caverne fremene sunt cel mai sigur adăpost împotriva lui 
Shaitan. 

— Linişte, fata mea, spuse Odrade. 

Îndreptă fasciculul de lumină în susul scărilor. Treptele 
coteau la dreapta, pătrunzând în stâncă. Odrade şovăi. 
Senzaţia de pericol pe care o avusese la începutul acestei 
expediţii o încerca din nou, intensificată. Era ceva aproape 
palpabil înlăuntrul ei. 

Ce e acolo sus? 


— Aşteaptă aici, Sheeana, zise ea. Nu-l lăsa pe Waff să mă 
urmărească. 

— Dar cum aş putea să-l opresc? Întrebă Sheeana, 
întorcând temătoare capul spre locul în care stătea 
tleilaxul. 

— Spune-i că e vrerea Domnului să nu meargă mai 
departe. Spune-i aşa... (Odrade se aplecă la urechea 
Sheeanei şi-i şopti aceleaşi cuvinte în străvechiul limbaj al 
lui Waff.) Să nu-i spui nimic altceva. Stai în calea lui şi 
repetă-i fraza dacă încearcă să treacă. 

Sheeana recită cu voce joasă formula. O reţinuse întocmai, 
observă Odrade. Fetiţa ştia să înveţe. 

— Îi e frică de tine, adăugă Odrade. Nu va încerca să-ţi 
facă vreun rău. 

— Da, Cucernică Maică. 

Sheeana se răsuci, îşi încrucişă braţele pe piept şi rămase 
cu privirea aţintită spre centrul cavernei, unde se afla Waff. 
Orientând lumina în sus, Odrade începu să urce treptele. 

Sietch Tabr! Ce surpriză ne-ai rezervat aici, bătrâne 
vierme? 

La capătul scărilor, într-un lung culoar cu tavanul jos, 
descoperi primele cadavre mumificate de aerul uscat al 
deşertului. 

Erau cinci la număr. Doi bărbaţi şi trei femei, lipsiţi de 
orice veşminte sau semne de identificare. Fuseseră lăsaţi 
goi acolo şi se deshidrataseră lent, carnea şi pielea 
întinzându-se strâns pe oase. Trupurile se înşirau proptite 
de-a lungul peretelui, cu picioarele întinse de-a curmezişul 
pasajului. Odrade fu nevoită să calce pe deasupra fiecăruia 
dintre aceste obstacole macabre. 

În timp ce trecea, examină mumiile la lumina lanternei. 
Purtau, toate, aceeaşi urmă de înjunghiere. Lama 
pătrunsese de jos în sus, chiar sub arcul sternului. 

Omoruri rituale? 

Carnea încreţită de uscăciune se răsfrânsese în jurul 
rănilor, marcându-le locul printr-o gaură întunecată. 


Cadavrele acestea nu datau din epoca fremenilor, îşi spuse 
Odrade. Alambicurile fremene ale morţii transformau orice 
morţi în cenuşă, pentru a recupera apa dm corpuri. 

Sondând întunericul din faţă cu raza lanternei, Odrade se 
opri ca să chibzuiască la situaţia în care se afla. 
Descoperirea trupurilor mumificate îi amplificase senzaţia 
de pericol. Trebuia să fi luat o armă. Dar asta ar fi trezit 
bănuielile lui Waff. 

Semnalul de alarmă ce persista înlăuntrul ei nu putea fi 
trecut cu vederea. Cu siguranţă că aceste vestigii ale 
sietchului Tabr prezentau un pericol. 

Lumina lanternei îi dezvălui prezenţa unei alte scări la 
capătul culoarului. Odrade înaintă cu băgare de seamă. De 
cum puse piciorul pe prima treaptă, îndreptă lumina în sus. 
Scara era mult mai scurtă decât cea dinainte, cu trepte 
joase. Dincolo de ea se desluşeau pereţi de stâncă - un 
spaţiu mai vast. Odrade se întoarse şi plimbă fasciculul pe 
zidurile culoarului prin care trecuse. Stânca purta 
numeroase urme de lovituri şi de calcinare. Din nou, 
Odrade ridică ochii spre capătul scării din faţă. 

Ce se află deasupra? 

Sentimentul primejdiei era puternic. 

Încet, oprindu-se aproape la fiecare treaptă, Odrade urcă 
scara. La capătul ei dădu de un coridor larg, săpa) în roca 
de bază. Alte cadavre o întâmpinară. Acestea fuseseră 
abandonate în poziţiile groteşti ale clipelor lor de pe urmă. 
Din nou, văzu doar trupuri mumificate, lipsite de orice 
îmbrăcăminte. Erau vreo douăzeci; împrăştiate prin toată 
galeria. Îşi croi drum, ocolindu-le. Unii fuseseră înjunghiaţi 
la fel ca şi cei de jos. Alţii fuseseră ciopârțţiţi şi arşi de 
fascicule laser. Un trup era decapitat şi capul, acoperit de o 
mască pergamentoasă, zăcea lângă perete, ca o minge 
abandonată la terminarea unui joc sinistru. 

Coridorul se întindea în linie dreaptă, mărginit, de-o parte 
şi de alta, de deschideri spre, cămăruţe strâmte. Nu zări 
nimic preţios în cele pe care le mătură cu raza lanternei: 


bucățele rupte de fibră de mirodenie, scursuri filiforme de 
rocă topită iar din loc în loc, pe tavane, pereţi sau pe sol, 
umflăturile caracteristice pietrei lichefiate şi resolidificate. 

Ce fel de violenţe au avut loc aici? 

Pete evocatoare erau vizibile pe solul unora dintre odăi. 
Sânge? O chilie îi dezvălui o grămăjoară de zdrenţe cafenii 
zăcând într-un colţ. Observă bucăţi sfâşiate de material 
textil şi sub tălpile ei. 

Şi praf. Pretutindeni, praf. Picioarele ei îl ridicau la fiecare 
pas. 

Galeria sfârşea cu o arcadă care dădea într-o cornişă lată. 
Proiectă fasciculul lămpii dincolo de cornişă: o grotă 
enormă, mult mai vastfe decât cea în care căzuseră şi a 
cărei boltă se înălța atât de sus, încât trebuie că ajungea 
până la fundaţiile marelui zid de la suprafaţă. Trepte late şi 
joase coborau de pe cornişă până pe solul cavernei. 
Şovăitoare, Odrade cobori şi înaintă câţiva paşi către 
centru. Plimbă lumina lanternei de jur-împrejur. Alte galerii 
se deschideau în pereţii uriaşei caverne. Unele, observă ea, 
fuseseră astupate cu pietre iar pietrele fuseseră ulterior 
dislocate şi aruncate pe solul grotei sau pe cornişa care o 
înconjura. 

Odrade adulmecă aerul. În praful ridicat de paşii ei se 
simţea un miros distinct de melanj. Mirosul era strâns legat 
de intuiţia pericolului. Totul o îndemna să părăsească acest 
loc şi să se întoarcă degrabă la ceilalţi. Dar pericolul era un 
semnal. Trebuia să descopere de unde venea acest semnal. 

Ştia, acum, unde se afla. Această grotă era marea sală de 
adunare a sietchului Tabr, locul în care avuseseră loc 
nenumărate orgii de mirodenie şi întruniri tribale. Aici 
cuvântase Naibul Stilgar. Gumey Halleck fusese aici. La fel, 
Doamna Jessica, Paul Muad'Dib şi Chani, mama Ghanimei. 
Aici îşi instruise Muad'Dib fedaykmii. Pe solul acestei 
caverne păşise primul Duncan Idaho... ca şi cel dintâi ghola 
Idaho! 

De ce am fost conduşi aici? Şi care-i pericolul? 


Pericolul exista, chiar în locul acesta! Îl simţea. 

Aici, Tiranul ascunsese o imensă rezervă de mirodenie. 
Arhivele Bene Gesserit spuneau că melanjul umplea această 
grotă până la tavan, precum şi multe dintre galeriile 
înconjurătoare. 

Odrade se învârti încet, urmărind cu privirea raza 
lanternei. lată Cornişa Naibilor. Şi, în partea cealaltă, 
pragul mai înalt al Cornişei Regale ce fusese amenajată din 
porunca lui Muad'Dib. 

lar acolo, arcada prin care am intrat eu. 

Examină solul, observând locurile în care piatra fusese 
spartă sau arsă de cei ce căutaseră alte tainiţe ale 
Tiranului. Păstrăvăresele fuseseră cele care îşi însuşiseră 
aproape întregul tezaur, al cărui amplasament le fusese 
dezvăluit de ghola-ul Idaho consort al faimoasei Siona. 
Arhivele menţionau că alte ascunzători fuseseră 
descoperite mai târziu, sub false planşee sau în spatele 
unor ziduri false. Existau numeroase mărturii autentificate, 
coroborate de Celelalte Memorii. În Epoca Foametei, 
locurile acestea cunoscuseră destule dezlănţuiri de violenţă 
provocate de desperaţii veniţi să-şi încerce norocul. Poate 
că asta era explicaţia cadavrelor de la nivelurile superioare. 
Mulţi făcuseră moarte de om doar pentru a avea şansa să 
scotocească prin Sietch 'Tabr. 

Aşa cum fusese învățată să procedeze, Odrade încercă să 
se ghideze după senzaţia ei de pericol. Mai păstra oare 
piatra miasma violenţelor din trecut, după atâtea milenii? 
Nu, nu asta era sursa premoniţiei sale. Avertismentul viza 
ceva foarte apropiat, ceva imediat. 

Piciorul ei stâng întâlni o denivelare a solului. Lumina 
lanternei sdădu la iveală o linie întunecată, în praf. 
Îndepărtă praful cu vârful piciorului, dezvelind mai întâi o 
literă, apoi un întreg cuvânt, gravat cu o scriere cursivă. 

Citi cuvântul în tăcere, pe urmă cu voce tare: 

— Arafel. 


Cuvântul nu îi era necunoscut. Cucernicele Maici din 
epoca Tiranului îl încorporaseră în conştiinţa colectivă a 
Bene Gesseritului, găsindu-i originile în negura vremii. 

„Arafel: norul care întunecă sfârşitul universului.” 

Odrade simţi crescând năvalnic presimţirea pericolului. 
Totul era concentrat asupra acestui singur cuvânt. 

„Judecata sfântă a Tiranului”, era interpretarea pe care i-o 
dădeau preoţii. „Norul care întunecă judecata sfântă!” 

Dădu încet ocol cuvântului gravat în piatră, fără a-şi lua 
ochii de La el şi observă că bucla de la capătul ultimei litere 
se prelungea într-o mică săgeată. Privi spre cornişă, în 
direcţia indicată de vârful săgeţii. Altcineva trebuie că 
remarcase acelaşi lucru, căci peretele cornişei era parţial 
distrus în locul cu pricina. Odrade merse până în punctul în 
care arzătorul cu plasmă al unui vânător de comori lăsase 
pe solul grotei o pată mare şi neagră de rocă lichefiată. 
Scursuri de piatră topită se prelingeau ca nişte degete 
dinspre baza comişei; fiecare deget cobora dintr-o gaură 
adâncă perforată în stâncă. 

Aplecându-se, Odrade lumină rând pe rând interiorul 
orificiilor. Nimic. 1 se păru că simte înfrigurarea vânătorului 
de comori amestecându-se cu propriile ei temeri inspirate 
de premoniţie. Bogăţiile ascunse cândva de această cavernă 
fuseseră de natură să năucească imaginaţia. În cele mai 
nefaste perioade din vremurile străvechi, o valijoară plină 
cu mirodenii reprezenta preţul unei planete. lar 
Păstrăvăresele irosiseră tot acest tezaur, pierzându-l în 
conflicte interne, decizii dezastruoase şi neghiobii prea 
mărunte ca istoria să le mai înregistreze. Fuseseră mai mult 
decât fericite să accepte o alianţă cu ixienii, când tleilaxu 
spărseseră monopolul melanjului. 

Găsiseră oare vânătorii de comori totul? Tiranul era de o 
ingeniozitate fără seamăn. 

Arafel. 

Sfârşitul universului. 


Să fi trimis Tiranul un mesaj, peste milenii, către Bene 
Gesseritul de astăzi? 

Odrade purtă încă o dată fasciculul lămpii de jur-împrejur, 
apoi îl ridică spre tavan. 

Bolta grotei forma un semiglob aproape perfect, deasupra 
capului ei. Iniţial - ştia asta —, bolta reprezentase cerul 
nopţii aşa cum se vedea el de la intrarea sietchului Tabr. 
Dar, deja pe vremea lui Liet Kynes, primul planetolog al 
Dunei, stelele pictate cândva pe tavanul cavernei 
dispăruseră, fărâmiţându-se o dată cu stratul superficial al 
rocii în urma măruntelor vibrații seismice şi a eroziunii 
inerente vieţii de zi cu zi. 

Pulsul lui Odrade se acceleră. În nici un moment de până 
acum senzaţia de pericol nu fusese atât de intensă. 
Semnalul de alarmă răsuna în toată fiinţa ei! Cu paşi repezi, 
se duse până la baza scării pe care coborâse. Oprindu-se pe 
prima treaptă, se întoarse şi se concentră asupra Celorlalte 
Memorii pentru a obţine înfăţişarea de demult a acestui loc. 
Imaginea se închegă încetul cu încetul, croindu-şi anevoie 
drum prin angoasa premoniţiei. Îndreptând lumina spre 
bolta cavernei şi privind drept în sus, Odrade suprapuse 
imaginea de odinioară peste realitatea aflată în faţa ochilor 
ei. 

Mici puncte scânteietoare!... 

Celelalte Memorii le poziţionară. Erau reprezentări ale 
stelelor de pe un cer de mult dispărut. Le vedea ca şi când 
s-ar mai fi aflat încă acolo! Şi semicercul galben-argintiu al 
soarelui arrakian. Odrade ştia că era simbolul soarelui care 
asfinţeşte. 

Ziua fremenilor începe la căderea nopţii. 

Arafel! 

Păstrând fasciculul lanternei aţintit asupra acelui simbol, 
Odrade urcă de-a-ndăratelea treptele şi merse, pe cornişa 
ce înconjura grota, exact până în locul indicat de Celelalte 
Memorii. 

Nu mai rămăsese nici urmă din acel străvechi arc solar. 


Vânătorii de comori atacaseră şi peretele pe care fusese 
pictat. Băşici sclipitoare acopereau porţiunea unde plasma 
unui arzător măturase sistematic stânca. Nici o fisură însă 
nu străpunsese roca originară. 

Senzaţia de apăsare din piept îi spunea lui Odrade că se 
afla în pragul unei descoperiri periculoase. Aici o adusese 
semnalul lăuntric! 

Arafel... Sfârşitul universului. Dincolo de soarele care 
asfinţeşte! 

Plimbă lumina spre dreapta, apoi spre stânga. Un alt pasaj 
se deschidea în stânga. Pietrele care îi astupaseră intrarea 
erau răspândite mai departe, de-a lungul cornişei. Cu inima 
bătând năvalnic, Odrade se strecură prin deschidere şi se 
pomeni într-un culoar scurt al cărui capăt era obturat de 
piatră topită. În dreapta ei, chiar în spatele locului unde 
fusese pictată jumătatea de soare, descoperi o încăpere 
mică în care domnea un miros puternic de mirodenie. În 
interior, pereţii şi tavanul purtau aceleaşi cicatrice lăsate de 
arzătoarele căutătorilor de comori. Impresia de pericol 
devenise insuportabilă. Odrade recită în gând Litania 
împotriva Fricii în timp ce scotocea odaia cu raza lanternei. 
Solul de piatră forma un pătrat cu latura de vreo doi metri. 
Tavanul se afla la mai puţin de o jumătate de metru 
deasupra capului ei. Izul de scorţişoară părea să-i pulseze 
în nări. Strănută. Cu ochii înlăcrimaţi, reperă un loc, lângă 
prag, unde solul prezenta o mică porţiune mai închisă la 
culoare. 

Altă urmă a acelor căutări de demult? 

Aplecându-se şi ţinând oblic laterna, observă că ceea ce 
zărise era de fapt o frântură dintr-o inscripţie gravată 
adânc în piatră şi pe care praful o-acoperea aproape în 
întregime. Se lăsă în genunchi şi îndepărtă stratul de praf. 
Gravura era extrem de fină şi foarte adâncă. Cel care o 
executase voise ca ea să dăinuie. Ultimul mesaj al unei 
Cucernice Maici aflate într-o situaţie critică? Era un 
procedeu la care Surorile Bene Gesserit recurgeau 


câteodată. Urmări cu vârful degetelor traseul inscripţiei şi-l 
reconstitui într-un arabesc mental. 

După o clipă de ezitare, îl identifică brusc. Era un singur 
cuvânt, în vechea scriere chakobsa. Însemna: „Aici”. 

Dar nu era cuvântul obişnuit pentru a desemna un loc 
oarecare, ci un „aici” accentuat şi imperativ, care voia să 
spună: „M-ai descoperit!” şi pe care bătăile inimii lui 
Odrade îl accentuau şi mai mult. 

Depuse lanterna pe sol, lângă genunchiul ei drept şi îşi 
lăsă degetele să exploreze pragul din faţa acelei vechi 
injoncţiuni. Piatra părea perfect uniformă când o priveai, 
dar degetele detectară o uşoară discontinuitate. Odrade 
exercită o apăsare în locul acela, apoi o răsucire, apoi o 
serie de alte apăsări, din unghiuri diferite. 

Nici un rezultat. 

Lăsându-se pe călcâie, reflectă asupra situaţiei. 

„Aici.” 

Premoriiţia ei era mai pregnantă decât oricând. O 
resimțea fizic ca pe o greutate care-i împiedica respiraţia. 

Schimbându-şi poziţia, trase lanterna mai înapoi şi se 
întinse pe burtă pentru a privi de foarte aproape baza 
pragului aflată în spatele inscripţiei. 

— Aici! 

Trebuia să încerce să introducă un levier sub linia pragului 
pentru a încerca să ridice blocul de piatră? Nu... O unealtă 
n-ar fi servit la nimic. Treaba asta purta marca Tiranului, nu 
a unei Cucernice Maiei. 

Încercă să împingă pragul într-o parte şi-n alta. Nu se 
clintea. 

Simţământul pericolului şi tensiunile acumulate nu făceau 
decât să-i accentueze frustrarea. Se ridică brusc şi lovi 
înciudată cu piciorul în pragul de piatră, chiar lângă 
inscripţia gravată. Piatra se mişcă! Şi, deasupra capului ei, 
ceva scrâşni în nisip. 

Odrade făcu un salt înapoi în clipa în care o cataractă de 
nisip se prăvăli pe solul de la picioarele ei. Un huruit surd 


făcu să vibreze întreaga încăpere. Podeaua se cutremură 
scurt, apoi se înclină dintr-o dată în faţă, deschizând un 
spaţiu pe sub pragul şi peretele camerei. 

Încă o dată, Odrade se pomeni alunecând şi prăbuşindu-se 
în necunoscut. Lanterna se rostogoli pe lângă ea, 
proiectându-şi fasciculul încoace şi-ncolo. Desluşi nişte 
mormane brun-roşietice, în faţă. Mirosul de scorţişoară îi 
umplu nările. 

Ateriză, lângă lanternă, pe o grămadă moale de melanj. 
Deschiderea prin care alunecase se afla, inaccesibilă, la 
vreo cinci metri deasupra ei. Ridică înfrigurată lanterna. 
Lumina îi dezvălui o scară cu trepte late, tăiate în stânca de 
sub o latură a deschizăturii. Pe feţele verticale ale treptelor 
se zăreau nişte inscripţii, dar singurul lucru pe care-l vedea 
ea acum era că exista o ieşire. Primul val de panică se 
domoli, însă senzaţia de pericol aproape că îi tăia respiraţia, 
strivindu-i cu greutatea sa muşchii pieptului. 

Lumină cu lanterna în stânga şi în dreapta. Locul în care 
căzuse era o sală lungă, situată exact sub culoarul în care 
pătrunsese din grota cea mare. Sala era ticsită, de la un 
capăt la altul, cu mormane înalte de melanj, vârâte unele 
într-altele! 

Plimbând fasciculul de lumină pe tavan, înţelese de ce 
nimeni nu putuse descoperi existenţa acestei încăperi 
lovind în solul galeriei de deasupra. Grinzi masive de piatră, 
încrucişate, transferau întregul efort în pereţii de stâncă. 
Orice lovitură aplicată deasupra n-ar fi repercutat decât 
sunetul plin al rocii masive. 

Odrade contemplă din nou melanjul din jurul ei. Chiar şi la 
cursurile depreciate de astăzi, şedea pe o adevărată 
comoară, de câteva mii de tone! 

Acesta să fie pericolul? 

Semnalul interior de alarmă nu-şi pierduse nimic din 
intensitate. Nu de melanjul Tiranului trebuia să se teamă. 
Tripla alianţă avea să procedeze la o împărţire echitabilă şi 


totul avea să fie în regulă. Simplă tantiemă în cadrul 
proiectului ghola. 

Altul era pericolul. Odrade nu putea să ignore persistenţa 
avertismentului. 

Din nou, exploră cu fasciculul lămpii grămezile de melanj. 
Atenţia îi fu brusc atrasă de o porţiune a peretului de 
deasupra uneia dintre ele. O altă inscripţie! Tot în 
chakobsa, gravată cu litere cursive, caligrafice. Mesajul era 
următorul: 

O CUCERNICĂ MAICĂ VA CITI CUVINTELE MELE! 

Un sloi de gheaţă strânse stomacul lui Odrade. Înaintă cu 
lumina spre dreapta, călcând în picioare destul melanj 
pentru a răscumpăra un imperiu. Mesajul continua: 

VĂ LAS MOŞTENIRE FRICA MEA ŞI SINGURĂTATEA 
MEA. VĂ ÎNCREDINŢEZ CĂ TRUPUL ŞI SUFLETUL BENE 
GESSERITULUI VOR CUNOAŞTE ACEEAŞI SOARTĂ CA 
TOATE CELELALTE TRUPURI ŞI TOATE CELELALTE 
SUFLETE. 

Un alt paragraf al mesajului se întrezărea ceva mai 
departe spre dreapta. Avansând cu paşi poticniţi prin 
melanj, Odrade se opri şi citi: 

CE ESTE SUPRAVIEŢUIREA, DACĂ NU SUPRAVIEŢUIŢI 
CA UN ÎNTREG? ÎNTREBAŢI BENE TLEILAXUL DESPRE 
ĂSTA! CE SE POATE ÎNTÂMPLĂ DACĂ NU MAI AUZIŢI 
MUZICA EXISTENŢEI? MEMORIILE NU SUNT 
ÎNDEAJUNS DACĂ NU AU PUTEREA DE A INSPIRA 
ŢELURI NOBILE! 

Mai era o inscripţie, pe peretele îngust de la capătul 
încăperii. Odrade îşi croi drum prin mormanele de melanj şi 
se lăsă în genunchi pentru a o descifra: 

PENTRU CE NU A REALIZAT COMUNITATEA VOASTRĂ 
POTECA DE AUR? II CUNOŞTEAŢI NECESITATEA. 
NEPĂSAREA VOASTRĂ M-A CONDAMNAT PE MINE, 
ÎMPĂRATUL-ZEU, LA MILENII DE DEZNĂDEJDE 
SOLITARĂ. 


Cuvintele „Împăratul-Zeu” nu erau scrise în chakobsa, ci 
în limbajul Islamiyatului, unde aveau o conotaţie cunoscută 
oricărui vorbitor al străvechiului idiom: „Împăratul vostru şi 
Zeul vostru pentru că aşa a fost vrerea voastră.” 

Odrade nu-şi putu împiedica un surâs sumbru. Amănuntul 
acesta avea să-i provoace lui Waff o adevărată frenezie 
religioasă! Cu cât avea să fie mai exaltat, cu atât mai uşor 
avea să-i poată fi spulberată siguranţa. 

Nu punea la îndoială justeţea acuzaţiei Tiranului, nici 
potenţialul conţinut în predicția sa referitoare la sfârşitul 
Bene Gesseritului. Simţământul pericolului o condusese 
fără greş până în locul acesta. Dar mai acţionase şi altceva. 
Viermii de pe Rakis evoluau încă în vechiul ritm al Tiranului. 
Poate că el era cufundat în visul lui nesfârşit, însă existenţa 
sa monstruoasă, sub forma unei minuscule perle de 
memorie în fiecare vierme, continua întocmai cum 
prezisese el. 

Care erau cuvintele pe care le adresase, când mai era încă 
în viaţă, Comunităţii Surorilor? Celelalte Memorii i le 
reamintiră: „Când nu voi mai fi, vor trebui să mă numească 
Shaitan, împăratul Gheenei. Roata va trebui să se învârtă 
mereu şi mereu de-a lungul Potecii de Aur.” 

Da... la asta se gândise Taraza când spusese: „Dar nu 
înţelegeţi? Oamenii de rând de pe Rakis îl numesc Shaitan 
de peste o mie de ani!” 

Aşadar, Taraza ştia. Fără a fi văzut vreodată cuvintele 
gravate aici, ştia. 

Acum înţeleg intenţiile tale, Taraza. Şi acum cunosc povara 
fricii pe care o porți în tine de atâţia ani. Îi simt greutatea 
cu exact aceeaşi intensitate ca şi tine. 

Odrade pricepu, în clipa aceea, că semnalul de alarmă din 
ea n-o va mai părăsi decât când va muri, sau când 
Comunitatea Surorilor îşi va afla sfârşitul, sau când 
pericolul ce le ameninţa va fi anihilat. 

Apucă strâns lanterna, se ridică în picioare şi merse, 
înotând prin melanj, până la treptele largi ce duceau spre 


ieşirea din această sală. Ajunsă în faţa scării, tresări violent. 
Alte fraze ale Tiranului erau gravate pe feţele verticale ale 
treptelor. Le citi, tremurând, în succesiunea lor, de la baza 
scării spre capătul ei: 

CUVINTELE MELE REPREZINTĂ TRECUTUL VOSTRU. 

ÎNTREBĂRILE MELE SUNT SIMPLE: 

CU CINE VĂ ALIAŢI? 

CU AUTOIDOLATRII BENE TLEILAXULUI? 

CU BIROCRAŢIA PĂSTRĂVĂRESELOR MELE? 

CU GHILDA RĂTĂCITOARE PRIN COSMOS? 

CU HARKONNENII VĂRSĂTORI DE SÂNGE? 

CU O CLOACĂ DOGMATICĂ CREATĂ DE VOI ÎNSEVĂ? 

CUM VEŢI FACE FAŢĂ PROPRIULUI VOSTRU SFÂRŞIT? 

CA O SIMPLĂ SOCIETATE SECRETĂ ŞI NIMIC ALTCEVA? 

Odrade urcă scara, recitind întrebările pe măsură ce 
depăşea treptele. 

Ţeluri nobile? Ce noţiune fragilă fusese aceasta 
dintotdeauna! Şi ce uşor de denaturat! Dar forţa ei era 
prezentă, împresurată de un pericol constant. Era întipărită 
pe pereţii şi pe treptele acestei încăperi. Taraza o ştia fără a 
fi fost nevoie să i se explice. Ceea ce voia să spună Tiranul 
era limpede: „Alăturaţi-vă mie!” 

După ce ajunse în mica odaie de sus şi găsi un punct de 
sprijin pentru a se sălta peste prag, Odrade privi în jos, spre 
comoara pe care-o descoperise. Dădu încet din cap, 
minunându-se iarăşi de perspicacitatea lui Taraza. Prin 
urmare, aşa risca să sfârşească Bene Gesseritul. Intenţiile 
Maicii Superioare erau acum clare. Toate piesele jocului se 
îmbinau perfect. Nimic sigur, însă. Bogăția, puterea... Erau 
acelaşi lucru la urma urmei. '[elul nobil fusese stabilit şi se 
pornise spre el. Trebuia atins, chiar dacă asta avea sa 
însemne moartea Comunităţii Surorilor. 

Şi ce unelte şubrede ne-am ales! 

Fetiţa aceea, care aştepta în caverna de sub nisipurile 
deşertului. Fetiţa aceea şi ghola-ul care fusese pregătit 
pentru Rakis. 


Acum vorbesc şi eu limbajul tău, bătrâne vierme. E un 
limbaj fără cuvinte, dar îi cunosc esenţa. 

Părinţii noştri au mâncat mană în deşert. 

În ţinutul fierbinte unde se-ncrâncenă vântu-n vârtejuri. 

Izbăveşte-ne, Doamne, de ţara cea hâdă! 

Izbăveşte-ne... O, izbăveşte-ne de setea şi uscăciunea 
deşertului. 

Cântecele lui Gumey Halleck. 

Muzeul de la Dar-es-Balat. 

TEG şi Duncan, amândoi bine înarmaţi, ieşiră din non-glob, 
cu Lucilla, pentru a înfrunta partea cea mai rece a nopţii. 
Stelele păreau vârfuri de ace deasupra. Aerul fusese 
încremenit înainte de a-l tulbura prezenţa lor. 

Mirosul dominant care ajungea la nările lui leg era cel de 
zăpadă acoperită cu o pojghiţă de gheaţă. Un iz vag de 
mucezeală se simţea la fiecare inspiraţie, iar când expirau, 
nori groşi de aburi le învăluiau feţele. 

Frigul îl făcu pe Duncan să lăcrimeze. Se gândise mult la 
Gumey pe când se pregăteau să părăsească non-globul. 
Bunul şi credinciosul Gumey, cu obrazul lui brăzdat de 
cicatricea biciului de viţă neagră al Harkonnenilor. De 
asemenea tovarăşi de încredere ar fi avut nevoie acum, îşi 
spunea Duncan. În Lucilla nu avea mare încredere iar Teg 
era bătrân, prea bătrân. Vedea scânteierea metalică a 
ochilor lui în lumina stelelor. 

Schimbând greutatea anticului laser de campanie ce-i 
atârna pe umăr, Duncan îşi vâri adânc mâinile în buzunare, 
în căutarea unui pic de căldură. Uitase cât de frig putea să 
fie pe această planetă. Gerul nu părea s-o afecteze câtuşi de 
puţin pe Lucilla. Cu siguranţă că recurgea la vreunul din 
trucurile ei Bene Gesserit pentru a se încălzi. 

Privind-o, Duncan îşi dădu seamacă, de fapt, nu avusese 
niciodată totală încredere în vrăjitoarele Bene Gesserit, nici 
măcar în Doamna Jessica. Era destul de uşor să vezi în ele 
posibile trădătoare, incapabile de vreo altă loialitate în 
afara celei faţă de Comunitatea lor. Şi făceau uz de prea 


multe afurisite de trucuri secrete! Oricum, Lucilla 
renunţase la manevrele ei de seducţie. Îşi dăduse seama că 
nu era vorbă goală ceea ce îi spusese atunci, în vestiar. 
Simţea însă mânia ce clocotea în ea. Lasă să clocotească! 

Teg stătea nemişcat, cu atenţia încordată, ascultând. Era 
bine să se încreadă în unicul plan pe care-l pusese la punct 
împreună cu Burzmali? N-aveau nici o soluţie de rezervă. 
Trecuseră, într-adevăr, doar opt zile de când stabiliseră 
totul? Avea impresia, în pofida grabei ultimelor pregătiri 
dinaintea plecării, că se scursese mult mai mult timp. 

Îşi aruncă privirea spre Duncan şi Lucilla. Duncan purta 
un vechi laser Harkonnen, modelul greu, de război. Până şi 
încărcătoarele de schimb erau grele. Lucilla refuzase să ia 
altceva decât un laser mic, pe care şi-l strecurase în corsaj. 
Arma nu putea trage decât un singur snop scurt. O jucărie 
de asasin. 

— Surorile Bene Gesserit au faima de a porni la luptă 
înarmate doar cu talentele lor individuale, declarase ea. A 
proceda altfel ar fi înjositor pentru noi. 

Ceea ce n-o împiedica sa poarte două pumnale, în teci 
prinse de picior. leg le văzuse. Şi le bănuia otrăvite. 

Cântări arma pe care-o ţinea el însuşi în mâini: un laser de 
campanie modern, pe care-l luase cu el de la Citadelă. Iar 
pe umăr îi atârna un frate geamăn al laserului lui Duncan. 

Trebuie să am încredere în Burzmali, îşi spuse Teg. Eu 
însumi l-am format. Îi cunosc calităţile. Dacă el spune că 
putem să ne bizuim pe aceşti noi aliaţi, trebuie că are 
dreptate. 

Bucuria lui Burzmali fusese mai mult decât evidentă când 
îşi regăsise vechiul comandant viu şi nevătămat. 

Dar de la ultima lor întâlnire ninsese şi zăpada aşternută 
pretutindeni în jur era o tabula rasa pe care aveau să se 
întipărească orice urme. Nu luaseră în calcul zăpada când 
îşi elaboraseră planul. Să fi existat trădători printre cei ce 
lucrau în reţeaua de Control Meteorologic? 


Teg se zgribuli. Aerul era îngheţat. Avea o subţirime 
stratosferică, lăsând cale liberă luminii stelare care scălda 
rariştea din jurul lor. Lumina diafană era răsfrântă de 
covorul de omăt ce acoperea solul şi de neaua fină depusă 
pe stânci. Un tiv argintiu de chiciură contura formele 
întunecate ale coniferelor şi crengile desfrunzite ale 
foioaselor. În rest, totul era umbră neagră. 

Lucilla îşi suflă în mâini şi se aplecă spre eg pentru a 
şopti: 

— Nu trebuia să fie deja aici? 

Nu asta îl întreba, de fapt. Adevărata ei întrebare era: Se 
poate avea încredere în Burzmali? Şi i-o pusese deja de mai 
multe ori, sub o formă sau alta, de când îi explicase planul, 
în urmă cu opt zile. 

Tot ce putu să-i răspundă fu: 

— Am pus la bătaie propria mea viaţă. 

— Şi pe a noastră! Replică Lucilla. 

Nici lui leg nu-i plăcea cuantumul de incertitudine, dar 
eficacitatea oricărui plan depindea, în ultimă instanţă, de 
priceperea celor ce trebuiau să-l ducă la îndeplinire. 

— Dumneata eşti cea care a insistat să plecăm de aici 
pentru a ajunge cât mai curând pe Rakis, îi reaminti el lui 
Lucilla, sperând ca ea să-i observe zâmbetul menit să 
atenueze agresivitatea vorbelor. 

Lucilla nu păru împăcată. Leg nu mai văzuse niciodată o 
Cucernică Maică afişând atâta nervozitate. Se întrebă cum 
ar fi reacţionat Lucilla dacă ar fi ştiut cine erau noii lor 
aliaţi! Fireşte, la nervozitatea ei contribuia şi faptul că până 
acum nu izbutise să îndeplinească pe de-a-ntregul misiunea 
pe care i-o încredinţase Taraza. Probabil că asta o irita mai 
muit decât orice. 

— Am jurat să protejăm ghola-ul, îi aminti ea. 

— Burzmali a jurat acelaşi lucru. 

Teg îl privi pieziş pe Duncan, care stătea tăcut între ei. 
Nimic din atitudinea lui nu arăta că ar fi auzit schimbul lor 
de cuvinte sau că împărtăşea starea lor de nervozitate. 


Trăsăturile lui erau încremenite într-o mască a 
impasibilităţii - o mască străveche. Asculta noaptea, îşi 
dădu seama Teg, adică exact ce ar fi trebuit să facă toţi trei 
în aceste clipe. Chipul lui adolescentin avea aerul straniu al 
unei maturităţi fără vârstă. 

Dacă am avut vreodată nevoie de tovarăşi de nădeje, acum 
am nevoie, îşi spunea iarăşi Duncan. Gândurile i se 
întorseseră încă o dată la acel Giedi Prim al originilor sale 
pre-ghola. Din cauza acestei nopţi. Era ceea ce se numea, 
pe atunci, „o noapte Harkonnen”. La adăpostul căldurii din 
interiorul armurilor lor flotante, pe suspensii, Harkonnenii 
se distrau vânându-şi supuşii în nopţi ca aceasta. Un fugar 
rănit avea toate şansele să moară de frig. Şi Harkonnenii 
ştiau asta! Fi-le-ar sufletele blestemate în vecii vecilor! 

Cum era de aşteptat, Lucilla îi atrase atenţia cu o privire 
care spunea: „Încă n-am terminat, tu şi cu mine.” 

Duncan îşi întoarse faţa în lumina stelelor, pentru a fi sigur 
că ea o să-i vadă zâmbetul - un zâmbet persiflant şi 
provocator, care o făcu pe Lucilla să se încordeze lăuntric. 
Apoi îşi desprinse de pe umăr laserul şi-l examină cu 
atenţie. Lucilla remarcă volutele ce ornau crosa şi ţeava 
armei. Era o antichitate care, totuşi, dădea impresia unei 
eficiente mortale. Duncan sprijini arma pe încheietura 
braţului stâng, ţinând mâna dreaptă pe crosă şi degetul pe 
trăgaci, exact cum îşi ţinea Teg laserul său modern. 

Lucilla le întoarse celor doi spatele şi se pregăti să 
exploreze cu toate simţurile versantul colinei, deasupra şi 
dedesubtul lor. Exact în clipa în care făcea această mişcare, 
zgomotul unei deflagraţii violente sfâşie noaptea, urmat de 
o avalanşă de explozii mai scurte. O serie de bubuituri 
îndepărtate erupse în dreapta, apoi se făcu linişte. O nouă 
explozie puternică răsună dinspre poalele versantului. 
Linişte. Alte detunături, sus! Şi altele! Din toate părţile! 

La prima deflagraţie, toţi trei se aruncaseră la adăpostul 
stâncilor de la intrarea cavernei ce ducea spre non-glob. 


Zgomotele care umpleau noaptea erau greu de izolat 
unele de altele. Formau un vacarm puternic, cu 
componente mecanice, la care se adăugau chemări, urlete 
şi şuierături sinistre. Din când în când, un bubuit subteran 
făcea să vibreze soiul. 

Teg cunoştea aceste zgomote. În apropiere se purta o 
bătălie. Auzea clar şuierul arzătoarelor cu plasmă, ca un 
zgomot de fond, şi, din înaltul cerului, vuietul intermitent al 
tunurilor-laser. 

Ceva fulgeră deasupra lor, lăsând o dâră de scântei 
albastre şi roşii. Apoi încă o dată şi încă o dată! Pământul se 
cutremură. leg adulmecă aerul: acid efervescent şi un iz 
vag Usturoiat. 

Non-nave! Multe! 

Aterizau în valea de la poalele versantului ce urca spre 
străvechiul non-glob. 

— Înapoi, înăuntru! Ordonă el. 

Dar chiar în timp ce vorbea văzu că era prea târziu. 
Umbre înaintau către ei din toate părţile. Ridică laserul şi-l 
aţinti în josul pantei, în direcţia unde auzea cel mai mult 
zgomot şi distingea cele mai apropiate mişcări. Strigăte 
înfundate răzbăteau dintr-acolo. Licurigloburi flotante se 
iviră brusc printre trunchiurile copacilor, lansate de cei ce 
escaladau dealul. Sferele luminoase urcau dansând 
dezordonat, purtate de curentul ascendent. 

Lumina lor jucăuşă dădu la iveală siluete întunecate ce se 
mişcau printre arbori. 

— Dansatori-Feţe! Mârâi Teg, recunoscându-le. 

Luminile plutitoare aveau să depăşească vârfurile 
copacilor în câteva secunde şi să ajungă deasupra poziţiei 
lor în mai puţin de-un minut. 

— Am fost trădaţi! Spuse Lucilla. 

Un strigăt puternic răsună dinspre vârful colinei de 
deasupra lor: „Bashare!"'Erau mai multe voci! 

Burzmali? Se întrebă Teg. Privi repede peste umăr, în 
direcţia din care venise strigătul, apoi, din nou, în jos, la 


Dansatorii-Feţe, care continuau să escaladeze panta. Nu 
era timp de nazuri. Se aplecă spre Lucilla. 

— Burzmali e deasupra noastră. Ia-l pe Duncan şi fugi! 

— Dar dacă... 

— E singura voastră şansă! 

— Dobitocule! Şuieră ea acuzator în momentul în care se 
ridica pentru a-i da ascultare. 

„Da”-ul lui Teg nu-i uşura cu nimic temerile. lată ce se 
întâmpla când te bizuiai pe planurile altora! 

Duncan însă gândea cu totul altceva. Înţelesese intenţia lui 
Teg: voia să se sacrifice pentru a le da lor timp să fugă. 
Ezită, cu ochii aţintiţi la inamicul care urca dealul. 

Văzându-i şovăiala, Teg lătră: 

— E un ordin de luptă! Sunt comandantul tău! 

Lucilla îl privi uluită. Nu mai auzise niciodată un bărbat 
folosind inflexiuni atât de apropiate de cele ale Glasului. 

Duncan nu vedea decât un lucru: chipul bătrânului său 
Duce, poruncindu-i să se supună. Era prea mult pentru el. 
O înşfăcă de braţ pe Lucilla, dar înainte de a o tragem susul 
dealului, îi spuse lui Teg: 

— Te vom acoperi de îndată ce ajungem la adăpost! 

Teg nu răspunse. Se ghemui în spatele unei stânci 
acoperite de promoroacă, în timp ce Lucilla şi Duncan se 
depărtau, căţărându-se în patru labe. Ştia că venise 
momentul să-şi vândă scump pielea. Însă mai trebuia ceva: 
imprevizibilul. O ultimă semnătură a bătrânului Bashar. 

Atacatorii se apropiau cu repeziciune, schimbând strigăte 
întărâtate. 

Reglând puterea laserului la maximum, Teg apăsă pe 
trăgaci. Un arc incandescent mătură panta de dedesubt. 
Copacii din calea lui se aprinseră şi se prăbuşiră în flăcări. 
Izbucniră urlete. Arma n-avea să funcţioneze prea mult la 
acest regim, dar, cât timp funcţiona, prăpădul pe care-l 
făcea producea efectul scontat. 

În liniştea care se aşternu brusc după această primă 
descărcătură. 'Teg îşi schimbă poziţia, adăpostindu-se 


îndărătul unei alte stânci, din stânga şi lansă un al doilea 
fulger nimicitor înspre umbra pădurii. Doar câteva 
licurigloburi flotante supravieţuiseră primei erupții de 
violenţă, cu arborii ei doborâţi şi trupurile făcute bucăţi. 

Noi urlete se ridicară în urma celui de-al doilea 
contraatac. Teg se întoarse şi, strecurându-se în salturi 
scurte printre stânci, trecu în partea cealaltă a bârlogului 
de urs de la intrarea non-globului. De acolo, mătură cu foc 
celălalt versant al cofîinei. Din nou, urlete. Din nou, flăcări şi 
copaci retezaţi. 

Nici o clipă, însă, inamicul nu răspunse la tirul său. 

Vor să ne prindă vii! 

Tleilaxu erau dispuşi să sacrifice oricâţi Dansatori-Feţe era 
nevoie pentru a-l face să-şi epuizeze muniţia! 

Teg schimbă poziţia bretelei anticului laser Harkonnen de 
pe umărul său, astfel încât să poată degaja arma dintr-o 
mişcare. Apoi ejectă încărcătorul aproape gol al laserului 
modern, puse un încărcător nou şi aşeză arma pe o piatră. 
Se îndoia că va avea şansa s-o reîncarce şi pe cealaltă. 
Oricum, trebuia să-i facă pe cei de jos să creadă că 
rămăsese fără încărcătoare. La o adică, avea două pistoale 
Harkonnen la centură. Eficiente la mică distanţă, fără doar 
şi poate. Câţiva dintre Maeştrii tleilaxu, cei răspunzători de 
acest masacru, numai să se apropie un pic! 

Prudent, luă laserul de pe piatră şi începu să urce spre 
vârful dealului, abătându-se mai întâi spre stânga, apoi spre 
dreapta. De două ori, se opri şi trimise descărcături scurte 
în josul pantei, ca şi când ar fi vrut să-şi economisească 
muniţia. Era inutil să încerce să-şi disimuleze mişcările. Cu 
siguranţă că acum îl urmăreau cu un biodetector şi, oricum, 
rămâneau urmele pe care le lăsa în zăpadă. 

Imprevizibilul! Va reuşi să-i atragă destul de aproape? 

Cu mult mai sus de grota de la intrarea non-globului, găsi 
o adâncitură printre stânci, pe fundul căreia era aşternut 
un strat gros de omăt. Se strecură în aceasta poziţie, 
observând imediat admirabilul punct de tragere pe care îl 


oferea: în spate, era apărat de tancuri mai înalte, iar 
dedesubt versantul era degajat pe trei laturi. Ridică 
prudent capul şi scrută stâncile ce mascau vârful pantei, 
încărcând să observe vrea mişcare. 

Nimic. Linişte desăvârşită. 

Strigătul acela venise într-adevăr de la oamenii lui 
Burzmali? Chiar şi aşa, nu exista nici o certitudine că 
Duncan şi Lucilla puteau să scape în actualele circumstanţe. 
Totul depindea acum de Burzmali. 

Este atât de iscusit pe cât l-am considerat dintotdeauna? 

Nu era timp pentru a examina diferitele posibilităţi sau 
pentru a schimba vreun clement al situaţiei. Lupta fusese 
angajată. Iar el nu avea de jucat decât un singur rol. Inspiră 
adânc şi iscodi, printre stânci, panta de dedesubt. 

Da, se regrupaseră şi îşi reluaseră înaintarea. Dar, de 
această dată, fără licurigloburi şi în linişte. Nu se mai 
auzeau strigăte de încurajare. Leg propti ţeava laserului 
într-o crăpătură a stâncii şi seceră tot versantul, de la 
stânga la dreapta, cu un fascicul incandescent prelungit, pe 
care-l lăsă să se stingă de la sine pentru a arăta limpede că- 
şi epuizase încărcătura. 

Lăsând să-i alunece de pe umăr laserul Harkonnen, îl 
armă şi aşteptă liniştit. Ştia că, mai jos, avea să se creadă că 
bătuse în retragere spre vârful colinei. Se ghemui mai 
adânc la adăpostul stâncilor, sperând că era suficientă 
mişcare, acolo sus, pentru a înşela biodetectoarele. Auzi din 
nou zgomotele celor ce reluaseră escaladarea versantului 
pârjolit, începu să numere în gând, evaluând distanţa, ştiind 
dintr-o îndelungată experienţă cât timp era necesar pentru 
ca inamicul să ajungă în bătaia ucigătoare a focului. Şi, 
pândi mai ales un alt zgomot, pe care-l auzise de multe ori 
în cursul confruntărilor din trecut cu trupe tleilaxu: 
scheunăturile scurte ale comenzilor lansate de voci 
piţigăiate. 

Le auzi! 


Maeştrii erau răzleţiţi mult mai în spate decât se 
aşteptase. Nişte laşi! Reglă străvechiul laser la puterea 
maximă şi se ridică brusc din cuibul său protector. 

În lumina copacilor şi-a tufişurilor în flăcări, văzu primii 
Dansatori-Feţe care înaintau desfăşuraţi într-un arc de 
cerc. Vocile ascuţite ale Maegştrilor veneau de undeva din 
spatele lor, unde lumina portocalie, tremurătoare, nu 
ajungea. 

Ridicând ţeava laserului, 'Teg viză o linie situată dincolo de 
primul val de atac şi lansă două descărcături lungi care 
măturară terenul încoace şi-ncolo. Pentru o clipă, fu 
surprins de energia distrugătoare a armei antice din 
mâinile sale. Nu încăpea îndoială că era produsul unei 
tehnologii de vârf, pe care însă nu avusese nici o posibilitate 
să-l încerce în interiorul non-globului. 

De data asta, urletele care urmară avură o altă tonalitate: 
acută şi isterică! 

Teg cobori ţeava armei şi curăţă panta de prima linie a 
Dansatorilor-Feţe, abătând asupra lor întreaga urgie a 
fasciculului şi dezvăluind faptul că nu poseda doar o singură 
armă. Plimbă arcul de incandescenţă ucigătoare dintr-o 
parte în alta, înainte şi înapoi, dându-le atacatorilor destul 
timp pentru a vedea încărcătura epuizându-se cu o ultimă 
scuipătură scurtă. 

Acum! Se lăsaseră păcăliţi o dată şi aveau să fie ceva mai 
prudenţi. Dacă voia să li se alăture lui Duncan şi Lucilla, 
acum i se oferea o şansă. Cu acest singur gând în minte, 
sări afară din mica lui cazemată şi porni în goană, printre 
stâncile din spatele ei, spre vârful pantei. La al cincilea pasi 
se păru că se izbeşte de un zid fierbinte. Avu timp să-şi dea 
seama ce se întâmplase: primise în plină faţă şi-n piept 
şocul năprasnic al descărcăturii unui paralizator! Venise 
direct din susul pantei, unde îi trimisese pe Lucilla şi 
Duncan. O mâhnire adâncă îl năpădi pe Teg înainte de a se 
scufunda într-un hău negru. 

Erau şi alţii capabili să producă imprevizibilul! 


Toate religiile organizate au de făcut faţă unei probleme 
comune, ce reprezintă punctul slab prin care putem să 
pătrundem şi să le orientăm conform propriilor noastre 
scopuri. Această problemă este: cum să deosebească 
închipuirea de revelaţie? 

Missionaria Protectiva. 

Învățăturile Ezoterice. 

ODRADE evita cu grijă să privească patrulaterul de 
verdeață umbrită a micii curţi interioare de dedesubt, unde 
Sheeana şedea în compania uneia dintre Surorile 
instructoare. Sora aceasta era cea mai bună îndrumătoare 
pentru abordarea următoarei faze din educaţia Sheeanei. 
Taraza le alesese pe toate cu luare-aminte. 

Procedăm în continuare conform planului, gândi Odrade. 
Însă ai prevăzut tu, Maică Superioară Taraza, cum am 
putea fi marcate de o descoperire întâmplătoare făcută aici, 
pe Rakis? 

Dar fusese, într-adevăr, întâmplătoare? 

Îşi lăsă privirea să rătăcească, pe deasupra acoperişurilor 
joase, spre vastul cartier care era domeniul central al 
Comunităţii Surorilor pe Rakis. 'Ţigle în toate culorile 
curcubeului se coceau, până departe, în arşiţa nemiloasă a 
soarelui de amiază. 

Tot ce se vede ne aparţine. 

Era, de bună seamă, cea mai mare Ambasadă autorizată 
de preoţi în oraşul lor sfânt, Keen. Iar propria ei prezenţă în 
această cetate Bene Gesserit era o sfidare a acordurilor 
încheiate cu Tuek. Dar acestea datau dinaintea descoperirii 
de la Sietch Tabr şi, oricum, Tuek nu mai exista. Marele 
Preot ce se plimba grav prin aşezămintele sacerdotale nu 
era decât un Dansator-marionetă cu o carieră precară. 

Odrade se reîntoarse cu gândul la Waff, care, însoţit de 
două Surori din Gardă, aştepta în spatele ei. Lângă uşa 
acestei mansarde-sanctuar, impresionantă prin priveliştea 
oferită de ferestrele mari, din plaz blindat şi mobilierul 
negru, cu fondul căruia o Cucernică Maică înveşmântată în 


aba putea uşor să se contopească, nelăsând vizibile unui 
oaspete decât trăsăturile palide aâe feţei. 

Îl evaluase bine pe Waff? Totul fusese făcut exact conform 
regulilor stabilite de Mrssionaria Proiectiva. Lărgise 
îndeajuns fisura din armura lui psihică? Încă puţin, şi-l va 
obliga să vorbească. Atunci va şti cum stăteau lucrurile. 

Waff aştepta cu un aer destul de calm. Îi vedea imaginea 
oglindită în plaz. Nimic din atitudinea sa nu arăta c-ar fi 
înţeles că misiunea celor două Surori înalte, cu părul negru, 
care îl încadrau, era de a-i împiedica o eventală tentativă de 
violenţă. Dar desigur că înţelesese. 

Sunt îngerii mei păzitori, mi ai lui. 

Tleilaxul ţinea capul plecat pentru a-şi ascunde expresia 
feţei, dar ea ştia că era dezorientat. În privinţa asta, nu 
avea nici un dubiu. Îndoielile puteau fi, câteodată, ca nişte 
animale flămânde, iar ea avusese grijă să le hrănească din 
plin. Waff fusese încredinţat că acea aventură în deşert 
avea să-i aducă moartea. Acum, credinţele lui zensunnite şi 
sufice îi spuneau că fusese vrerea lui Dumnezeu să rămână 
în viaţă. 

Pe de altă parte, cu siguranţă că era pe cale să 
reconsidere şi înţelegerea pe care o stabilise cu Bene 
Gesscritul, dându-şi în sfârşit seama în ce măsură îşi 
compromisese poporul şi pusese scumpa sa civilizaţie 
tleilaxu într-o cumplită primejdie. Da, echilibrul omuleţului 
începea să devină din ce în ce mai precar, dar numai o 
privire Bene Gesserit putea observa acest lucra. Curând 
avea să fie timpul să i se remodeleze concepţiile, conform 
unei scheme mai favorabile necesităţilor Comunităţii. 
Deocamdată însă putea fi lăsat să mai fiarbă puţin în suc 
propriu. 

Odrade îşi strămută din nou atenţia la priveliştea de afară, 
ştiind că încărca astfel şi mai mult atmosfera apăsătoare a 
aşteptării. Bene Gesseritul alesese acest loc pentru 
Ambasada sa datorită importantelor lucrări de renovare ce 
schimbaseră aspectul întregului sector nord-estic al 


străvechiului oraş. Surorile putuseră să clădească aici după 
pofta inimii, reconstruind cartierul în conformitate cu 
propriile tor nevoi. Vechile structuri concepute pentru a 
facilita accesul pietonilor, arterele largi rezervate 
vehiculelor de sol oficiale şi cele câteva scuaruri amenajate 
pentru aterizarea ornitopterelor - toate astea se 
schimbaseră. 

Pentru a fi în pas cu vremea. 

Noile clădiri se aflau mai aproape de bulevardele 
mărginite de înalţi arbori exotici, a căror splendoare era 
întreţinută cu preţul unui enorm consum de apă. 
Platformele de aterizare pentru toptere fuseseră 
strămutate pe terasele de pe acoperişurile anumitor edificii. 
Trotuarele erau pasarele supraînălţate, prinse cu armături 
solide de zidurile imobilelor. La exteriorul clădirilor recente 
se instalaseră liftuburi acţionate cu monede, cu chei sau cu 
sisteme de identificare a amprentei palmare. Câmpurile lor 
energetice luminiscente erau mascate de panouri cilindrice 
cafenii, translucide. Liftuburile păreau nişte coloane 
vertebrale întunecate, susţinând griul tern al plaztonului şi 
al plazului. Siluetele umane nedesluşite ce se întrezăreau în 
tuburi dădeau impresia unor impurități animate de o 
necontenită mişcare verticală de du-te-vino în interiorul 
unor cârnaţi mecanici. 

Toate astea în numele modernizării. 

În spatele ei, Waff se foi şi-şi drese glasul. 

Odrade nu se întoarse. Cele două Surori din Gardă ştiau 
ce urmărea ea şi rămaseră impasibile. Nervozitatea 
crescândă a lui Waff nu făcea decât să confirme că totul 
mergea bine. 

Odrade însă nu avea sentimentul că totul mergea într- 
adevăr bine. 

Interpreta ceea ce vedea pe fereastră ca pe un alt 
simptom neliniştitor al acestei planete neliniştitoare. Îşi 
aminti că nici lui Tuek nu-i plăcea această modernizare a 
oraşului său. Considera că trebuia găsită o cale pentru a 


pune capăt acestei tendinţe şi a păstra vechile forme. 
Dansatorul-Faţă care-l înlocuise susţinea aceleaşi 
argumente. 

Cât de identic cu 'Tuek era acest Dansalor-Faţă de tip nou! 
Oare creaturile astea aveau o autonomie de gândire sau îşi 
jucau pur şi simplu rolul conform instrucţiunilor unui 
Maestru? Cei noi erau şi ei, sterili? Cât de mult se 
deosebeau de fiinţele umane obişnuite? 

Multe lucruri legate de această substituire o îngrijorau pe 
Odrade. 

Consilierii falsului Tuek, cei care erau la curent cu ceea ce 
numeau între ei „complotul tleilaxu”, făceau caz de 
existenţa unui larg sprijin public pentru politica lor de 
modernizare şi nu-şi ascundeau bucuria triumfătoare de a- 
şi fi impus în sfârşit vederile. Albertus o informa cu 
regularitate pe Odrade despre tot ce se întâmpla. Dar 
fiecare nou raport o îngrijora şi mai mult. Până şi atitudinea 
vădit slugarnică a lui Albertus o intriga. 

— Fireşte, consilierii nu se referă la un larg sprijin public 
popular, precizase Albertus. 

Odrade nu putuse decât să încuviinţeze. Comportamentul 
consilierilor dădea de înţeles că beneficiau de sprijinul 
puternic al păturii mijlocii a clerului, al carieriştilor care îşi 
permiteau să facă glume pe seama Zeului lor Fracţionat la 
petrecerile de sfârşit de săptămână... Şi, bineînţeles, al 
celor momiţi de imensul stoc de melanj descoperit de 
Odrade la Sietch Tabr! 

Nouăzeci de mii de tone! Echivalentul a şase luni de 
recoltare în deşerturile Rakisului. Chiar şi o treime din 
această cantitate reprezenta un levier de negociere deloc 
neglijabil în noile echilibre pe cale de a fi stabilite. 

Mai bine nu te-aş fi cunoscut, Albertus. 

Voise să-l readucă la suprafaţă pe cel care-şi face griji. 
Ceea ce realizase nu era greu de desluşit pentru cineva 
care cunoştea procedeele întrebuințate de Missionaria 
Protectiva. 


Un sicofant abject! 

Faptul că servilismul lui era motivat de o credinţă 
nestrămutată în legătura sacră dintre ea şi Sheeanânu 
schimba cu nimic lucrurile. Odrade nu reflectase niciodată 
atât de serios la modul în care învăţăturile împărtăşite de 
Missionaria Protectiva puteau să distrugă independenţa 
personalităţii umane. Dar, fireşte, acesta era întotdeauna 
obiectivul final: Faceţi din ei adepţi obedienţi, utili 
scopurilor noastre. 

Cuvintele Tiranului, din acea încăpere secretă, făcuseră 
mai mult decât să-i stârnească temerile cu privire la viitorul 
Bene Gesseritului. 

„Vă las moştenire frica mea şi singurătatea mea.” 

De la acea distanţă de milenii, implantase în ea îndoiala, cu 
aceeaşi siguranţă cu care o făcuse ea în cazul lui Waff. 

Vedea întrebările Tiranului ca şi când ar fi fost înscrise cu 
litere de lumină în văzul ei lăuntric. 

„CU CINE VĂ ALIAŢI?” 

Nu suntem nimic altceva decât o societate secretă? Cum 
vom face faţă propriului nostru sfârşit? Într-o cloacă 
dogmatică creată de noi însene? 

Cuvintele Tiranului fuseseră imprimate cu fierul roşu în 
conştiinţa ei. Unde era „țelul nobil” în ceea ce făcea 
Comunitatea Surorilor? Odrade aproape că putea să audă 
răspunsul sarcastic al lui Taraza la o asemenea întrebare. 

„Supravieţuirea, Dar! Acesta e singurul ţel nobil de care 
avem nevoie. Supravieţuirea! Până şi Tiranul ştia asta!” 

Poate că o ştia şi Tuek. Dar la ce-i folosise în cele din 
urmă? 

Odrade era bântuită de un soi de simpatie pentru 
defunctul Mare Preot. Tuek reprezentase un exemplu 
admirabil de ceea ce putea să producă o familie unită prin 
legături tainice. Chiar şi numele era un simbol. Rămăsese 
neschimbat din epoca venirii Atreizilor pe această planetă, 
întemeietorul neamului fusese un traficant, confident al 
primului Leto. Marele Preot Tuek era descendentul unei 


familii ce rămăsese strâns legată de rădăcinile ei şi care-şi 
spusese tot timpul: „În trecutul nostru există ceva ce merită 
să fie păstrat”. Exemplul pe care-l reprezenta acest lucru 
pentru descendenţi nu-i putea scăpa din vedere unei 
Cucernice Maici. 

Dar tu ai eşuat, Iuek. 

Modernizările pe care le vedea de la fereastra ei erau o 
concretizare a acestui eşec - concesii făcute anumitor 
elemente ale societăţii rakiene, care deţineau din ce în ce 
mai multă putere; mai exact, a acelor elemente pe care 
Comunitatea Surorilor se străduise atâta amar de vreme să 
le susţină şi să le favorizeze. Tuek văzuse în asta semnul 
prevestitor al unei epoci în care avea să devină prea slab 
din punct de vedere politic pentru a mai putea să împiedice 
tot ce implicau aceste modernizări: 

Un ritual mai scurt şi mai colorat, de pildă. 

Cânturi noi, într-o manieră mai modernă. 

Dansuri simplificate. („Dansurile astea tradiţionale 
durează prea mult!”). 

Şi, îndeosebi, mai puţine incursiuni periculoase în deşert 
pentru tinerii postulanţi proveniţi din familiile înstărite. 

Odrade suspină şi-şi aruncă ochii peste umăr, spre Waff. 
Micul Tleilaxu îşi ronţăia buza inferioară. Perfect! 

Afurisit de Albertus! Măcar de te-ai revolta un pic! 

În spatele uşilor închise ale Templului, succesiunea 
Marelui Preot făcea deja obiectul unor dezbateri aprinse. 
Noua generaţie rakiană vorbea despre nevoia de „a fi în pas 
cu vremea”. De fapt, ceea ce voia să spună era: „Vrem mai 
multă putere!” 

Aşa a fost dintotdeauna, gândi Odrade. Chiar şi în 
interiorul Bene Gesseritului. 

Şi totuşi, nu putea alunga acest gând: Sărmanul Tuek! 

Albertus îi raportase că, doar cu puţin timp înaintea morţii 
sale şi a înlocuirii cu Dansatorul-Faţă, Tuek îi avertizase pe 
ai săi că s-ar putea să piardă controlul familial al demnităţii 
de Mare Preot după ce el nu va mai fi printre cei vii. Hedley 


Tuek se dovedise mai iscusit şi mai subtil decât îşi imaginau 
duşmanii săi. Deja, familia lui îşi soma debitorii şi-şi aduna 
resursele pentru a încerca să păstreze un bastion de 
putere. 

Pe de altă parte, Dansatorul-Faţă care luase locul Marelui 
Preot dădea în vileag o mulţime de lucruri prin modul în 
care îşi interpreta rolul. Familia Tuek nu era la curent cu 
substituirea, actorul fiind atât de bun, încât cu greu ar fi 
putut cineva să creadă că nu era adevăratul Tuek. Dar 
observarea atentă a personajului le oferea Cucernicelor 
Maici informaţii preţioase. Era şi acesta, fără îndoială, unu! 
Dintre motivele care-l făceau atât de nervos pe Waff în clipa 
de faţă. 

Odrade se răsuci brusc pe călcâie şi se apropie cu paşi 
hotărâți de Maestrul tleilaxu. 

E momentul să mă ocup deel! 

Se opri la doi paşi de Waff şi-l fixă cu o privire severă. Elîi 
susţinu privirea, cu un aer sfidător. 

— Ai avut sficient timp pentru a reflecta la poziţia 
dumitale, rosti ea acuzator. De ce te încăpăţânezi să taci? 

— Poziţia mea? Ai impresia că ne daţi de ales? 

— Omul nu e decât o pietricică aruncată într-un iaz, spuse 
ea, citându-i din propriile lui credinţe. 

Waff inspiră adânc, tremurat. Vorbele erau potrivite, dar 
ce se ascundea îndărătul vorbelor? Ele nu mai sunau deloc 
bine venind din gura unei femei powindah. 

Văzând că nu primeşte nici un răspuns, Odrade completă 
citatul: 

— Iar dacă omul nu e decât o pietricică, nici tot ce face el 
nu poate să însemne mai mult. 

Un frison involuntar o parcurse deodată, atrăgându-i o 
privire de mirare bine mascată din partea celor două Surori 
de pază. Frisonul nu fusese prevăzut în scenariul destinat 
lui Waff. 

De ce îmi vin în minte cuvintele Tiranului tocmai în clipa 
asta? Se întrebă Odrade. 


„TRUPUL ŞI SUFLETUL BENE GESSERITULUI VOR 
CUNOAŞTE ACEEAŞI SOARTĂ CA TOATE CELELALTE 
TRUPURI ŞI TOATE CELELALIE SUFLETE.” 

Săgeata Tiranului se înfipsese adânc în ea. 

Ce m-a făcut să devin atât de vulnerabilă? 

Răspunsul i se impuse dintr-o dată: 

Manifestul Atreides! 

Elaborarea acelui text, sub îndrumarea atentă a lui 
Taraza, amorsase o fisură în ea. 

Acesta să fi fost scopul Maicii Superioare când îi 
încredinţase această misiune?! S-o facă vulnerabilă? Dar 
cum ar fi putut şti dinainte Taraza ce avea să se descopere 
aici, pe Rakis? Nu numai că nu avea darul preştiinţei, dar se 
ferea până şi să apeleze la cei ce-l aveau. În cele câteva 
rânduri când îi ceruse lui Odrade să-şi folosească talentul, o 
făcuse cu o reticenţă asupra căreia privirea exersată a unei 
Surori nu se putea înşela. 

Şi totuşi, m-a făcut vulnerabilă. 

Fusese un accident? 

Recită repede în gând Litania împotriva Fricii. Nu dură 
decât o clipită, dar, în acest timp, Waff păru să fi luat o 
decizie. 

— Vreţi să ne forţaţi mâna, rosti el, dar nu ştiţi ce puteri 
avem în rezervă. (Îşi suflecă mânecile pentru a arăta locul 
unde fuseseră ascunse mai înainte lansatoarele de săgeți.) 
N-au fost decât nişte jucării prăpădite în comparaţie cu 
adevăratele noastre arme. 

— Comunitatea Surorilor nu s-a îndoit niciodată de asta, 
zise Odrade. 

— E necesar să izbucnească un conflict violent între noi? 

— Rămâne la alegerea voastră. 

— De ce căutaţi violenţa cu lumânarea? 

— Mulţi ar fi încântați să vadă Bene Gesseritul şi Bene 
Tleilaxul sfâşiindu-se între ele, spuse Odrade. Duşmanii 
noştri s-ar da în vânt să poată culege resturile după ce ne 
vom fi secătuit unii altora forţele. 


— Pledaţi în favoarea unui acord, dar nu ne lăsaţi nici o 
marjă de negociere! Poate că Maica dumitale Superioară nu 
ţi-a conferit puteri depline pentru a negocia! 

Cât de ispititor era să lase totul în seama lui Taraza, aşa 
cum şi dorea Taraza! Odrade aruncă o privire spre cele 
două Surori din Gardă. Feţele lor erau măşti impenetrabile. 
Ce ştiau ele, de fapt? Şi-ar fi dat seama, dacă ea ar fi 
acţionat împotriva ordinelor lui Taraza? 

— Ai aceste puteri depline? Insistă Waff. 

Un ţel nobil... Gândi Odrade. În orice caz, Poteca de Aur a 
Tiranului a demonstrat cel puţin o calitate a unui asemenea 
ţel. Optă brusc pentru un adevăr creator. 

— Am puteri depline, declară ea. 

Propriile ei cuvinte făceau ca lucrul să fie adevărat. 
Asumându-şi autoritatea, o punea pe Taraza în 
imposibilitatea de a o dezminţi. Ştia însă că aceste cuvinte o 
angajau pe un făgaş care se depărta simţitor de etapele 
succesive prevăzute de Taraza. 

Acţiunea independentă. Exact ceea ce voise ea însăşi de la 
Albertus. 

Dar eu mă aflu la faţa locului şi ştiu ce trebuie făcut. 

Le privi pe cele două Surori şi spuse: 

— Rămâneţi pe loc, vă rog şi aveţi grijă să nu fim deranjaţi. 

Apoi i se adresă lui Waff: 

— Să stăm jos şi să discutăm în linişte. 

Arătă două caniscaune dispuse în unghi drept, la celălalt 
capăt al camerei. După ce se aşezară amândoi, spuse: 

— Discuţia asta pretinde un grad de sinceritate pe care 
diplomaţia obişnuită îl îngăduie rareori. Sunt prea multe 
lucruri în cumpănă pentru a ne permite să recurgem la 
subterfugii şi ocolişuri. 

Waff o privi într-un mod ciudat. Apoi zise: 

— Suntem la curent cu disensiunile existente la cele mai 
înalte niveluri ale Bene Gesseritului. Câteva demersuri 
subtile au fost întreprinse în direcţia noastră. Dacă asta 
face parte din... 


— Sunt devotată Comunităţilor Surorilor, îl întrerupse 
Odrade. Chiar şi cele care v-au contactat îi sunt loiale. 

— Dacă-i vorba de un alt vicleşug de-al vostru pentru... 

— Nu-i nici un vicleşug! 

— Cu Bene Gesseritul, trebuie să te aştepţi întotdeauna la 
vicleşuguri, rosti acuzator Waff. 

— De ce te-ai putea teme din partea noastră? Spune-mi 
deschis. 

— Poate că am aflat prea multe de la dumneata pentru a- 
mi mai permite să rămân în viaţă. 

— N-aş putea spune şi eu acelaşi lucru în ceea ce te 
priveşte? Replică Odrade. Cine altcineva mai cunoaşte 
afinităţile noastre secrete? Cea care îţi vorbeşte în clipa 
asta nu este o femelă powindah! 

Lansase cuvântul cu o oarecare aprehensiune, dar efectul 
pe care-l produse asupra lui Waff fu mai mult decât 
revelator. Tleilaxul era, în mod vizibil, zdruncinat. Îi trebui 
aproape un minut ca să-şi vină în fire. Îndoielile însă îi 
rămaseră, pentru că ea le implantase în el. 

— Ce pot să dovedească nişte cuvinte? Întrebă el. Nimic 
nu te împiedică să profiţi de tot ce-ai aflat de la mine fără a 
oferi nimic în schimb poporului meu. Tot voi rămâneţi cu 
biciul pe noi. 

— Eu nu am arme ascunse în mâneci. 

— În schimb, ai în minte informaţii care ar putea să ducă 
Tleilaxul la pierzanie! 

Spunând acestea, Waff întoarse privirea spre Surorile de 
strajă în faţa uşii. 

— Fac parte din arsenalul meu, recunoscu Odrade. Vrei să 
le fac vânt? 

— După ce au înregistrat tot ce au auzit aici? Replică Waff 
şi-şi întoarse din nou privirea bănuitoare către Odrade. Mai 
bine aţi face vânt, toate, memoriilor voastre! 

Odrade vorbi pe cel mai rezonabil ton cu putinţă: 

— Ce-am avea de câştigat dând în vileag zelul vostru de 
misionari înainte de-a vă vedea pregătiţi să treceţi la 


acţiune? Ne-ar folosi la ceva să vă terfelim reputaţia 
dezvăluind locurile în care v-aţi infiltrat noii Dansatori- 
Feţe? O, da, ştim şi de Ix şi de Păstrăvărese. O dată ce i-am 
studiat pe cei noi, nu ne-a fost greu să-i descoperim cam 
prin tot locul. 

— Vezi? Făcu Waff pe un ton care era sinonim cu pericolul. 

— Cred că singura modalitate de a-ţi dovedi buna noastră 
credinţă ar fi să-ţi dezvălui ceva care ne-ar face la fel de 
vulnerabile, spuse Odrade. 

Waiff rămase fără grai. 

— Intenţionăm să transplantăm viermii Profetului pe 
nenumărate planete din Dispersie, urmă ea. Ce crezi c-ar 
zice sau face preoțimea rakiană dacă ar afla asta? 

Cele două Surori postate în faţa uşii o priviră cu un 
amuzament abia mascat. Erau încredințate că minte. 

— Eu n-am gărzi în preajmă, spuse Waff. Când doar o 
singură persoană cunoaşte un secret periculos, nu-i mare 
lucru să te asiguri că nu va vorbi niciodată. 

Odrade ridică braţele, arătând mânecile. Waff se uită la 
Surori. 

— Foarte bine, zise Odrade îndreptând ochii spre ele şi 
arătându-le, printr-un semnal de mână discret, că totul era 
în ordine. Vă rog să aşteptaţi afară. 

După ce uşa se închise în spatele lor, Waff dădu glas unei 
noi îndoieli: 

— Oamenii mei n-au examinat încăperea asta. Ce garanţie 
am că nu-i ticistă cu aparate de înregistrare? 

Odrade îi răspunse în limbajul Islamiyaiului: 

— Atunci să vorbim într-o limbă pe care n-o cunoaştem 
decât noi doi. 

Ochii lui Waff scânteiară. Folosind acelaşi grai, spuse: 

— Fie! Îmi asum riscul. Şi, pentru început, îţi cer sa mă 
lămureşti asupra adevăratei cauze a disensiunilor dintre... 
Surorile Bene Gesserit. 

Odrade îşi îngădui un surâs. O dată cu schimbarea 
idiomului, întreaga personalitate a lui Waff, întreaga sa 


atitudine, se schimbaseră. Se comporta întocmai cum era 
de aşteptat. Niciuna dintre îndoielile care-l frământau nu 
fusese întărită în acest grai! 

Îi răspunse cu aceeaşi siguranţă de sine: 

— Unii se tem prosteşte că am putea face să apară un nou 
Kwisatz Haderach! E argumentul susţinut de câteva, puţine 
la număr, dintre Surorile mele. 

— Nu mai este nevoie de aşa ceva, rosti Waff. Cel ce putea 
fi în mai multe locuri deodată a venit şi s-a dus. Menirea lui 
a fost doar de a-l aduce pe Profet. 

— Dumnezeu n-ar trimite de două ori acelaşi mesaj, întări 
Odrade. 

Era exact genul de remarcă pe care Waff avusese 
nenumărate prilejuri să-l audă în această limbă. Nu mai 
găsea deloc straniu faptul că o femeie putea rosti asemenea 
vorbe. Limbajul şi cuvintele familiare îi erau de ajuns. 

— Moartea lui Schwangyu a restabilit unitatea în rândurile 
voastre? Întrebă el. 

— Avem un inamic comun. 

— Onoratele Matres! 

— Ai făcut un lucru înţelept ucigând două pentru a afla cât 
mai multe despre ele. 

Waff se aplecă în faţă, cu totul captivat de cursul acestei 
conversații într-o limbă pe care o cunoştea la perfecţie. 

— Puterea lor e sexul! Rosti el exultat. Stăpânesc tehnici 
cu totul remarcabile de amplificare a orgasmului! Am... 

Puțin prea târziu, îşi dădu seama cui îi spunea toate astea. 

— Cunoaştem şi noi asemenea tehnici, zise Odrade pentru 
a-l linişti. Va fi interesant să facem comparații, dar există 
motive evidente pentru care n-am încercat niciodată să 
dobândim puterea recurgând la un vector atât de periculos. 
Târfele, în schimb, sunt destul de nesocotite pentru a 
comite exact această greşeală. 

— Greşeală? Făcu nedumerit Waff. 

— "Ţin hăţurile în propriile lor mâini! Pe măsură ce puterea 
creşte, trebuie să crească şi controlul lor asupra ei. Totul se 


va duce de râpă, nimicit de propriul avânt! 

— Puterea, mereu puterea... Murmură Waff. Un alt gând îl 
fugeră deodată: vrei să spui că asta a dus la căderea 
Profetului? 

— El ştia ce făcea. Milenii de pace forţată, urmate de 
Epoca Foametei şi de Dispersie. A existat o relaţie directă. 
Nu uita că el n-a distrus nici Bene Tleilaxul, nici Bene 
Gesseritul. 

— Ce speraţi de la o alianţă între popoarele noastre? 

— Una-i speranţa, alta e supraviețuirea. 

— Mereu acelaşi pragmatism. Aşadar, unele dintre voi se 
tem ca Profetul să nu fie restaurat pe Rakis, cu toate 
puterile lui dinainte? 

— Nu asta am spus? 

Limbajul Islamiyatului căpăta o forţă deosebită sub 
această formă interogativă. Strămuta povara dovezilor 
asupra lui Waff. 

— Cu alte cuvinte, se îndoiesc de intervenţia lui Dumnezeu 
în zămislirea Kwisatz Haderachului vostru, spuse el. Nu 
cumva se îndoiesc şi de Profet? 

— Foarte bine, să vorbim fără înconjur, zise Odrade şi se 
lansă în fabulaţia pregătită dinainte: Schwangyu şi cele 
care o susțineau s-au abătut de la Marea Credinţă. Nu 
purtăm câtuşi de puţin pică Bene Tleilaxului pentru că le-a 
eliminat. Ne-a scutit de o treabă. 

Waft acceptă această explicaţie fără să clipească. Date 
fiind împrejurările, era exact ceea ce se putea aştepta. Ştia 
că dezvăluise deja multe lucruri pe care ar fi făcut mai bine 
să le păstreze în rezervă, dar mai erau încă destule despre 
care Bene Gesseritul n-avea habar. Cât despre cele aflate 
de el... 

În clipa aceea, Odrade îi provocă un şoc cumplit, 
spunându-i: 

— Waff, dacă voi vă închipuiţi că descendenţii voştri s-au 
întors neschimbaţi din Dispersie, înseamnă că neghiobia a 
devenit modul vostru de viaţă. 


Waff nu scoase nici o vorbă. 

— Aveţi toate elementele la îndemână, continuă ea. 
Descendenții voştri aparţin târfelor din Dispersie. lar dacă 
voi credeţi că ei sau ele vor respecta vreo înţelegere, atunci 
stupiditatea voastră întrece orice închipuire! 

Reacţiile lui Waff îi indicară, fără tăgadă, că îl prinsese în 
plasă. Toate piesele se potriveau unele într-altele. Îi spusese 
adevărul ori de câte ori fusese necesar. Îndoielile 
implantate în el fuseseră reorientate în direcţia utilă: 
împotriva celor din Dispersie. Şi totul fusese făcut folosind 
limbajul lui sfânt. 

Waff încercă să vorbească, în pofida nodului ce i se pusese 
în gât, dar trebui să-şi maseze grumazul înainte de a putea 
să articuleze: 

— Ce putem face? 

— E limpede. Rătăcitele au pus ochii pe noi ca pe o simplă 
cucerire de adăugat la altele. De altfel, consideră asta ca pe 
o acţiune de curăţenie în spatele lor. Chestiune de 
prudenţă. 

— Dar sunt atât de multe! 

— Dacă nu ne unim forţele pentru a le înfrânge, ne vor 
înghiţi cum îşi înghite un limorc lăturile. 

— Nu ne putem supune murdăriei powindah! Dumnezeu 
n-ar îngădui! 

— Cine a vorbit de supunere? 

— Dar Bene Gesseritul invocă mereu acel vechi pretext: 
„Dacă nu poţi să-ţi învingi duşmanul, alătură-i-te”. 

Odrade arboră un zâmbet sumbru. 

— Dumnezeu n-ar îngădui să vă supuneţi! Vrei să spui că 
nouă ne-ar îngădui? 

— Atunci, ce planuri aveţi? Ce vreţi să faceţi contra unui 
inamic atât de numeros? 

— Exact ce plănuiţi voi: să-l convertim. Nu trebuie să 
spuneţi decât un singur cuvânt şi Comunitatea Surorilor va 
adopta oficial Marea Credinţă. 


Waff rămase încremenit. Prin urmare cunoştea esenţa 
planului tleilaxu. Ştia şi modul în care voia Bene Tleilaxul 
să-l ducă la îndeplinire? 

Odrade îl privi lung, cu un aer vădit meditativ. 

Trebuie să apuci fiara de coadă, dacă e nevoie, îşi spuse. 

Dar dacă proiecţiile elaborate de analistele Comunităţii 
erau eronate? În cazul ăsta, toată această negociere n-ar 
mai fi fost decât o glumă. Şi mai era şi acea sclipire ciudată 
din privirea lui Waff, acea impresie de înţelepciune a unei 
vârste înaintate... Mult mai înaintate decât cea a trupului 
său. Cu o siguranţă pe care nu o simţea cu adevărat, spuse: 

— Ceea ce aţi izbutit voi să faceţi cu ghola-ii proveniţi din 
cuvele voastre şi păstraţi în secret exclusiv pentru uzul 
vostru, alţii ar fi gata să plătească oricât pentru a putea 
face şi ei. 

Cuvintele ei erau în bună parte obscure (Îi asculta 
cineva?), dar Waff nu se îndoi nici o clipă că Bene Gesseritul 
cunoştea până şi acest lucru. 

— Veţi cere să împărţim şi asta? Întrebă el cu glas răguşit. 

— Totul! Vom împărţi totul. 

— Cu ce veţi veni voi la acest mare partaj? 

— Cere. 

— Totalitatea arhivelor voastre genetice. 

— Vă aparţin. 

— Maici reproducătoare la alegerea noastră. 

— Numeşte-le. 

Waft simţi că i se taie răsuflarea. Ceea ce-i oferea ea acum 
depăşea cu mult tot ce-i propusese deja Maica Superioară. 
Un adevărat foc de artificii părea să fi erupt deodată în 
cugetul lui. Şi această Odrade avea dreptate, fireşte, în 
privinţa Onoratelor Matres... Şi a descendenților tleilaxu 
reîntorşi din Dispersie. Nu avusese niciodată încredere 
deplină în ei. Niciodată! 

— Ne veţi cere să vă furnizăm şi melanj fără nici o 
restricţie, de bună seamă, spuse el. 

— De bună seamă. 


O privi fix, abia venindu-i să creadă în imensitatea 
norocului ce dăduse peste el. Cuvele axlotl n-aveau să ofere 
nemurirea decât adepților Marii Credinţe. Nimeni n-avea 
să-ndrăznească vreodată să atace şi să încerce să 
dobândească prin forţă un lucru despre care se ştia că 
tleilaxu ar fi preferat să-l distrugă, decât să-l vadă căzând în 
mâini străine. lar acum... Acum recrutase serviciile celei 
mai puternice şi mai trainice armate misionare din câte se 
cunoşteau. Nu încăpea nici o îndoială că la mijloc era mâna 
lui Dumnezeu. Mai întâi cuprins de evlavie, apoi inspirat, i 
se adresă lui Odrade cu voce domoală: 

— Şi dumneata. Cucernică Maică, cum ai numi acordul 
nostru? 

— Ţelul nobil, răspunse Odrade. Cunoşti deja cuvintele 
Profetului gravate în piatra de la Sietch Tabr. Te îndoieşti de 
el? 

— Nici mort! Dar... ar mai fi ceva. Ce intenţionaţi să faceţi 
cu acel ghola al lui Duncan Idaho şi cu fata aceea, Sheeana? 

— Să-i împerechem, desigur. lar descendenţii lor vor vorbi 
în numele nostru tuturor descendenților Profetului. 

— Pe toate planetele unde aveţi intenţia să-i implantaţi! 

— Pe toate acele planete, încuviinţă Odrade. 

Waff se înfundă în caniscaun, satisfăcut. Te-am prins. 
Cucernică Maică! Gândi el. Noi vom conduce această 
alianţă, nu voi. Ghola-ul este creatura noastră, nu a voastră! 

Odrade văzu licărul ascuns din ochii lui Waff, dar ştia că 
împinsese lucrurile atât de departe pe cât îi stătuse în 
putinţă s-o facă fără a-i redeştepta îndoielile. Orice avea să 
se întâmple în continuare, angajase Comunitatea Surorilor 
pe acest făgaş. Acum, laraza nu mai putea dezavua această 
alianţă. 

Waff îşi săltă umerii, într-un gest curios de tineresc, care 
contrasta cu expresia de înţelepciune bătrânească a ochilor. 

— Ahhh şi mai e ceva, rosti el, exprimându-se în limbajul 
sfânt, cu intonaţia unui adevărat Maestru al Maeştrilor 


obişnuit să comande celor din anturajul lui. Ne veţi ajuta şi 
să răspândim acel... Acel Manifest Atreides? 

— De ce nu? Eu sunt autoarea. 

Waff se aplecă brusc în faţă. 

— Dumneata? 

— Credeai că l-ar fi putut concepe cineva mai puţin 
înzestrat? 

Waff dădu încet din cap, convins fără a mai avea nevoie de 
alte argumente. Această nouă revelaţie venea să-i confirme 
un lucru la care se gândise deja şi care desăvârşea alianţa 
lor: minţile redutabile ale Cucernicelor Maici aveau să 
îndrume Bene Tleilaxul la fiecare mişcare! Ce mai conta că 
erau depăşiţi numericeşte de târfele din Dispersie? Cine 
putea rezista unei asemenea combinaţii de înţelepciune şi 
arme de nebiruit? 

— Titlul Manifestului este şi el, îndreptăţit, adăugă 
Odrade. Sunt într-adevăr o descendentă a Atreizilor. 

— Vei accepta să fii una dintre maicile noastre 
reproducătoare? Se încumetă să întrebe Waff. 

— Aproape că am trecut de vârsta favorabilă procreării, 
dar vă stau la dispoziţie. 

Ţin minte camarazii cu care am lucrat în bătălii pe care azi 
lumea le-a uitat. Sunt distilaţi cu toţii în rănile primite Iar 
rănile sunt locuri de agonii cumplite, în războaie-n care nu 
ştim ce-am căutat. Cât am cheltuit şi ce am cumpărat? 

Cântecele Dispersiei. 

BURZMALI îşi întemeie strategia pe tot ce putuse afla de 
la vechiul său Bashar. Nu dezvălui însă nimănui opţiunile 
multiple şi poziţiile de repliere. Asta era prerogativa 
comandantului! Bineînţeles, mai întâi avu grijă să se 
asigure de o cunoaştere cât mai amănunţită a terenului. 

În epoca Vechiului Imperiu şi chiar sub domnia lui 
Muad'Dib, regiunea din jurul actualei Citadele Gammu 
fusese o rezervaţie forestieră, situată pe înălţimi izolate de 
reziduurile oleifere prezente cam pe tot teritoriul 
Harkonnenilor. În aceste ţinuturi, Harkonnenii plantaseră 


câteva dintre cele mai fine esențe de pilingitam, un lemn al 
cărui curs fusese întotdeauna foarte ridicat şi pe care 
bogătaşii puneau mare preţ. Încă din cele mai vechi 
timpuri, rafinaţii preferau să se înconjure cu lemn preţios, 
evitând materialele artificiale fabricate în serie şi 
cunoscute, pe atunci, sub denumirile polastin, polaz şi 
pormabat (devenite, mai târziu: tin, laz şi bat). Deja, sub 
Vechiul Imperiu, existase un anumit dispreţ pentru 
chivernisiţii mărunți şi Casele Mici, care ignorau valoarea 
esenţelor rare. 

„E un po-po-po”, se spunea despre o persoană care se 
înconjura cu tot felul de copii ieftine realizate din materiale 
populare. Chiar şi când nababii erau nevoiţi să folosească 
una dintre cele trei nefericite substanţe cu prefixul „po”, se 
străduiau s-o ascundă, ori de câte ori era cu putinţă, sub un 
placaj de pilingitam veritabil. 

Burzmali cunoştea toate astea şi multe altele, când le 
ceruse Cercetaşilor săi să caute un pilingitam situat, din 
punct de vedere strategic, în apropierea poziţiei non- 
globului. Lemnul acestui arbore poseda numeroase calităţi 
apreciate de maeştrii artizani. Proaspăt tăiat, putea fi 
prelucrat ca un lemn de esenţă moale; uscat şi bătrân, era 
la fel de rezistent ca un lemn de esenţă tare. Absorbea cea 
mai mare parte a pigmenţilor iar băiţuirea şi lăcuirea 
dădeau impresia că făceau în mod natural parte din fibră. 
Mai mult, pilingitamul avea proprietăţi fungistatice şi 
niciuna dintre insectele cunoscute nu-l găsiseră vreodată 
bun de mâncat. În sfârşit, era ignifug, iar la specimenele 
foarte bătrâne, dar încă vii, coroana şi trunchiul continuau 
să se lărgească fără măsură în jurul unui mare tub central 
găunos. 

— Trebuie să pregătim ceva imprevizibil, le spusese 
Burzmali Cercetaşilor. 

În cursul primei sale recunoaşteri aeriene a regiunii, 
remarcase culoarea de lămâie verde a frunzişului de 
pilingitam. În Epoca Foametei, toate pădurile planetei 


fuseseră prădate şi supuse la vandalisme de tot felul, dar 
câţiva pilingitami venerabili supravieţuiseră printre 
esenţele tari şi speciile cu frunze persistente replantate sub 
îndrumarea Comunităţii Surorilor. 

Cercetaşii lui Burzmali descoperiră un astfel de specimen 
în vârful unui povârniş ce domina amplasamentul non- 
globului. Coroana sa se întindea peste aproape trei hectare 
de teren. În după-amiaza zilei Z, Burzmali, după ce plasase 
ţinte false la diferite distanţe de această poziţie şi pusese să 
fie săpat un tunel, dintr-o depresiune a terenului până în 
miezul spaţios al pilingitamului, îşi instalase în trunchiul 
copacului postul de comandă şi întregul dispozitiv necesar 
pentru retragere. 

— Copacul ăsta este o formă de viaţă, le explicase 
oamenilor săi. Biodetectoarele nu ne vor putea depista. 

Imprevizibilul. 

Burzmali nu-şi imaginase nici un moment că toate 
preparativele sale vor rămâne neobservate. Tot ce spera 
însă era să-şi dilueze cât mai mult vulnerabilitatea. 

Când se dezlănţui atacul, văzu că părea să se desfăşoare 
conform unei scheme pe care o prevăzuse. Se aşteptase ca 
agresorii să se bizuie pe non-nave şi pe superioritatea 
numerică, la fel ca în atacul asupra Citadelei Gammu. 
Analistele Bene Gesserit îl asiguraseră că ameninţarea cea 
mai mare o constituiau forţele aparţinând Dispersiei - 
descendenţi tleilaxu manipulaţi de furiile care-şi spuneau 
Onorate Matres. 

Burzmali vedea în toate astea mai degrabă un exces de 
încredere, decât cutezanţă. Adevărata cutezanţă făcea 
parte din arsenalul fiecărui discipol al Basharului Miles Teg. 
lar Burzmali ştia că putea conta şi pe faptul că Teg se va 
pricepe să improvizeze, la nevoie, în limitele planului de 
acţiune stabilit. 

Prin intermediul releelor sale, Burzmali urmări fuga de-a 
buşilea a lui Duncan şi Lucilla, în timp ce soldaţi de-ai lui, 
echipați cu căşti corn şi ochelari de vedere nocturnă, creau 


diversiuni în poziţiile alese drept ţinte false. Fără a interveni 
în nici un moment, Burzmali şi rezervele sale de elită 
urmăreau fiecare mişcare a inamicului. Manevrele lui Teg 
erau şi mai uşor de detectat, datorită ravagiilor pe care le 
făceau printre atacatori. 

Burzmali observă cu satisfacţie că Lucilla nu se opri când 
vacarmul luptei crescu în intensitate. Duncan, în schimb, 
vru să rămână pe loc şi fu cât pe ce să compromită tot 
planul. Lucilla salvă situaţia, înfigându-i cu brutalitate 
pumnul într-un punct sensibil al sistemului nervos central şi 
strigând: 

— N-ai cum să-l ajuţi! 

Burzmali înjură în gând auzind vocea lui Lucilla 
amplificată în receptoarele din cască. Cu siguranţă c-o 
auziseră şi-altii! Pe de altă parte, era foarte posibil ca 
inamicul să le fi luat deja urma. 

Burzmali emise o comandă subvocală prin intermediul 
microfonului implantat în laringe şi se pregăti să-şi 
abandoneze postul. Îşi concentra cea mai mare parte a 
atenţiei asupra apropierii lui Lucilla şi Duncan. Dacă totul 
se petrecea după cum plănuise, oamenii săi aveau să aducă 
perechea aici, în vreme ce doi soldaţi fără căşti şi îmbrăcaţi 
astfel încât să inducă în eroare de la distanţă aveau să 
continue fuga, în locul lor, îndreptându-se către poziţiile- 
momeli situate mai departe. 

În tot acest timp, Leg era pe cale să creeze un excelent 
făgaş de distrugeri, prin care un vehicul de sol avea toate 
şansele să-şi poată croi drum. 

Un aghiotant îi atrase atenţia lui Burzmali: 

— Doi inamici sunt pe punctul să-l surprindă pe Bashar din 
spate! 

Burzmali îi făcu semn să-l lase în pace. Nu avea timp să 
cântărească şansele lui Teg. Totul trebuia să se 
concentreze, în primul rând, asupra salvării ghola-ului. 
Burzmali urmărea încordat imaginea de pe ecranul din faţa 
sa. 


Hai! Fugi! Fugi mai repede, afurisitule! 

Lucilla gândea cam la fel în timp ce-l îmboldea pe Duncan 
înainte, pregătită să facă tot ce i-ar fi stat în puteri pentru a 
rămâne scut în spatele lui. Era hotărâtă să reziste până la 
ultima limită a capacităţilor ei. Întreaga sa condiţionare 
Bene Gesserit trecuse pe primul plan. Nu renunţa 
niciodată! A renunţa însemna a-ţi transvaza memoria 
conştientă în Celelalte Memorii ale unei Surori ori, pur şi 
simplu, în uitare. Până şi Schwangyu îşi răscumpărase în 
cele din urmă toate păcatele, rezistând până la ultima fibră 
a fiinţei sale şi dându-şi viaţa în adevărata tradiţie Bene 
Gesserit. Teg îi dăduse toate amănuntele pe care i le 
raportase Burzmali. lar Lucilla, adunând nenumăratele vieţi 
dinlăuntrul ei, îşi spunea: Nu pot să mă arăt mai prejos! 

Îl urmă pe Duncan într-o depresiune îngustă a terenului 
din apropierea trunchiului unui lingitam uriaş şi, în clipa în 
care mai multe siluete ţâşniră din umbră pentru a-i trânti la 
pământ, fu pe punctul de a reacţiona ca o furie, dar o voce îi 
şuieră repede, în chakobsa: „Prieteni!” Cuvântul o opri preţ 
de-o bătaie de inimă şi-i îngădui să vadă nălucile care o 
zbughiră din râpă, continuând fuga spre vârful pantei. Asta, 
mai mult decât dialectul chakobsa, îi dezvălui planul şi 
identitatea celor care-i ţineau lipiţi de solul cu miros de 
frunze ude şi pământ răscolit. Când oamenii îi împinseră, 
mai întâi pe Duncan, apoi pe ea, într-un tunel orientat spre 
arborele gigant şi le cerură (tot în chakobsa) să se 
grăbească, Lucilla nu mai avu nici o îndoială că erau 
antrenați într-o acţiune temerară în stilul specific lui Teg. 

Duncan înţelese şi el. În bezna de nepătruns, de la ieşirea 
tunelului, o identifică după miros şi bătu pe braţul ei un 
mesaj în vechiul grai de luptă mut al Atreizilor: „Să ne 
lăsăm conduşi.” 

Forma mesajului o surprinse pentru o clipă, apoi îşi dădu 
seama că era firesc ca ghola-ul, cu noua lui personalitate, să 
cunoască acest mijloc de comunicaţie. 


Fără să scoată nici un cuvânt, cei care-i înconjurau îl 
debarasară pe Duncan de povara anticului laser Harkonnen 
şi-i împinseră pe fugari în interiorul unui vehicul pe care 
Lucilla nu izbuti să-l identifice. O lumină roşie fulgeră scurt 
în noapte. 

Burzmali se adresă oamenilor lui în mod subvocal: 

— Au pornit! 

Douăzeci şi opt de vehicule de sol şi unsprezece 
ornitoptere cu aripi batante părăsiră în viteză poziţiile- 
momeli. Excelentă diversiune! Se felicită Burzmali. 

După presiunea pe care o simţi brusc în urechi, Lucilla îşi 
dădu seama că se închisese uşa etanşă a unei ecluze. Din 
nou, lumina roşie fulgeră şi se stinse. 

Explozive spulberară uriaşul arbore din jurul lor şi 
vehiculul, pe care Lucilla îl identifică acum ca fiind un 
transportor blindat, se înălţă uşor şi ţâşni înainte, propulsat 
de suspensii şi reactoare. Lucilla nu putea urmări ruta pe 
care o parcurgeau decât după străfulgerările exploziilor şi 
constelaţiile întrezărite sporadic prin micile hublouri ovale 
din plaz. Câmpul suspensor care-i purta făcea mişcarea 
ireală, în măsura în care nu era percepută decât de ochi. 
Erau cufuridaţi în scaune-căuş din plastoţel, în timp ere 
maşina gonea spre poalele dealului, peste terenul devastat 
de 'Teg, făcând ocoluri bruşte şi schimbându-şi tot timpul 
direcţia. Niciuna dintre aceste mişcări violente nu era 
resimţită de pasageri. Aceştia vedeau doar frânturi de 
copaci şi tufişuri, adesea în flăcări, defilând şi basculând în 
toate părţile pe un fond de stele scânteietoare. 

Zburau razant pe deasupra porțiunii de pădure doborâte 
de laserele lui Teg! Abia în clipa aceea îndrăzni Lucilla să 
spere că s-ar putea să iasă la liman. Brusc, vehiculul începu 
să vibreze, semn că încetinea. Stelele vizibile, delimitate de 
cadrul oval al hublourilor, alunecară în sus şi fură eclipsate 
de un obstacol întunecat. Gravitaţia se făcu din nou simțită 
şi o lumină difuză se aprinse în cabină. Lucilla îl văzu pe 
Burzmali deschizând o uşă etanşă, în stânga ei. 


— Coborâţi repede! Şuieră el. N-avem nici o secundă de 
pierdut! 

Precedată de Duncan, Lucilla sări pe un sol moale şi umed. 
Burzmali o împinse din spate, îl apucă pe Duncan de braţ şi 
îi îndepărtă de transportor. 

— Pe aici! lute! 

Alergară de-a dreptul printr-un hăţiş de tufe înalte şi ieşiră 
pe marginea unei şosele înguste, pavate. Burzmali, ţinându- 
i acum pe amândoi de braţ, traversă în goană şoseaua şi-i 
forţă să se arunce pe burtă în şanţ. Cu o mişcare scurtă, 
aruncă peste ei o prelată de biocamuflaj, apoi ridică uşor 
capul şi se uită înapoi, în direcţia din care veniseră. 

Lucilla privi pe lângă umărul lui şi văzu lumina stelelor 
răsfrângându-se pe o pantă înzăpezită. Îl simţi pe Duncan 
foindu-se lângă ea. 

Pe versantul acoperit de omăt îşi făcu apariţia în viteză un 
vehicul blindat. Ajutajele de coadă, modificate, erau vizibile 
în licărul stelelor. Maşina urca pieptiş panta, scuipând o 
scurtă flacără roşie. Urcă, urcă... Apoi viră brusc spre 
dreapta. 

— A noastră? Întrebă în şoaptă Duncan. 

— Da. 

— Dar cum a ajuns acolo sus fără să... 

— Printr-un apeduct subteran abandonat, şopti Burzmali. 
E programată pe pilot automat. 

Continuă să privească flacăra roşie care se depărta. Brusc, 
un gigantic glob de lumină albastră înconjură tot locul 
acela, urmat numaidecât de detunătura surdă a unei 
explozii. 

— Ahhh! Răsuflă uşurat Burzmali. 

Duncan murmură: 

— Or să creadă că ai suprasolicitat reactoarele. 

Burzmali întoarse o privire surprinsă spre chipul 
adolescentin, de un cenuşiu fantomatic în lumina rece a 
stelelor. 


— Duncan Idaho era unul dintre cei mai buni piloţi ai 
Atreizilor, spuse Lucilla. 

Comentariul ei ezoteric nu fusese lansat într-o doară. 
Burzmali înţelese imediat că nu era doar protectorul a doi 
fugari. Cei cărora trebuia să le poarte de grijă posedau 
aptitudini la care putea face apel în caz de nevoie. 

Scânteieri albastre şi roşii brăzdau cerul deasupra locului 
în care explodase maşina-capcană. Non-navele adulmecau 
urmele globului de gaze fierbinţi. Ce aveau să decidă 
detectoarele? După o clipă, scânteierile albastre şi roşii 
dispărură în spatele crestei versantului argintat de stele. 

Burzmali se răsuci brusc la auzul unor paşi pe şosea. 
Duncan scoase de undeva un pistol, atât de repede încât 
Lucilla îşi înăbuşi o exclamaţie. Puse o mână pe braţul lui 
pentru a-l opri, dar el se eliberă cu o smucitură. Nu vedea 
că Burzmali aştepta intruziunea? 

O voce şopti de pe şoseaua aflată deasupra lor: 

— Urmaţi-mă. lute. 

Cel ce vorbise, umbră abia desluşită în întuneric, sări în 
şanţ, lângă ei şi dispăru printr-o spărtură din tufişurile ce 
mărgineau şoseaua. Puncte negre, pe versantul nins care 
cobora în spatele tufelor, se transformară într-o duzină de 
soldaţi înarmaţi. Cinci dintre ei se regrupară tăcuţi în jurul 
lui Duncan şi Lucilla, conducându-i într-o direcţie ce se 
depărta uşor de şosea. Restul detaşamentului alergă direct 
la vale, dispărând repede în umbra ce marca liziera unei 
păduri. 

După ce parcurseră vreo sută de metri, cei cinci oameni 
care îi escortau se răsfirară în şir indian, doi în faţă, trei în 
spate, cu Burzmali în mijloc, urmat de Duncan, apoi de 
Lucilla. Câteva clipe mai târziu ajunseră în dreptul unei 
crăpături de la baza unui perete stâncos, unde se opriră şi 
ascultară vuietul altor vehicule de sol modificate umplând 
noaptea în spatele lor. 

— inte false peste ţinte false, şopti Burzmali. Încurcăm 
toate urmele. Sunt convinşi că ne retragem în panică, 


fugind care-ncotro. Noi însă ne vom ascunde şi vom aştepta 
în apropiere. Mai târziu, vom porni încet mai departe... pe 
jos. 

— Imprevizibilul... Murmură Lucilla. 

— Şi leg? 

Vocea lui Duncan abia dacă se auzise. 

Burzmali se aplecă la urechea lui. 

— Cred că a căzut, şopti el şi o mâhnire adâncă îi răzbătu 
în şoaptă. 

— Să coborâm repede, rosti una dintre umbrele care-i 
însoțeau. 

Se strecurară în crăpătura îngustă. Ceva scârţăi în 
apropiere. Mâini grăbite îi călăuziră printr-un pasaj 
cufundat în beznă. Scârţâitul se auzi din nou, în spatele lor. 

— Reparaţi uşa aia, zise cineva. 

În jur se făcu brusc lumină. 

Duncan şi Lucilla văzură o încăpere vastă, bogat decorată 
şi, după toate aparențele, tăiată direct în stâncă. Covoare 
groase acopereau podeaua. Aveau tonuri de vişiniu şi auriu, 
cu motive de culoare verde deschis, sub forma unor 
creneluri înlănţuite. Nişte haine zăceau de-a valma pe o 
masă lângă care Burzmali discuta în şoaptă cu un om din 
escortă - un blond cu fruntea înaltă şi ochi verzi, 
pătrunzători. 

Lucilla trase cu urechea. Cuvintele erau inteligibile 
(raportau poziţiile unor posturi de gardă), dar accentul 
bărbatului cu ochi verzi era cu totul nou pentru ea, o 
cascadă de sunete guturale şi consoane velare 
întrepătrunse cu o repezeală uimitoare. 

— Suntem într-un non-spaţiu? Întrebă ea. 

— Nu, răspunse din spatele ei o voce cu acelaşi accent. 
Dar suntem protejaţi de alge. 

Fără a se întoarce către cel ce vorbise, Lucilla ridică ochii 
spre învelişul gros de alge galben-verzui care acoperea 
tavanul şi pereţii. Culoarea întunecată a rocii nu se zărea 
decât în câteva locuri de deasupra, podelei. 


Burzmali îşi întrerupse conversaţia pentru a i se adresa: 

— Suntem în siguranţă aici. Algele sunt cultivate anume 
pentru această utilizare. Biodetectoarele nu pot semnala 
decât prezenţa vieţii vegetale care ne înconjoară. 

Lucilla se răsuci încet pe călcâie, examinând amănuntele 
încăperii. Remarcă mai cu seamă grifonul Harkonnen 
încrustat în tăblia de cristal a unei măsuţe, ţesăturile 
exotice cu care erau tapiţate scaunele şi canapelele şi 
rastelul de arme de lângă un perete, garnisit cu două 
rânduri de lasere lungi de campanie, având o formă pe care 
n-o mai văzuse niciodată. Ţevile erau evazate la capăt iar 
garda trăgaciului, aurită, se termina în spirală. 

Burzmali îşi reluase discuţia cu blondul. Vorbeau despre 
modul în care trebuiau să fie deghizați ei. Lucilla continuă 
să asculte, acordându-le o parte a atenţiei, în timp ce 
examina pe cei doi membri ai escortei rămaşi în odaie. 
Ceilalţi trei se eclipsaseră discret printr-un pasaj situat 
lângă un rastel şi mascat de o perdea deasă alcătuită din 
fire argintii, sclipitoare. Observă că Duncan o privea atent, 
pândindu-i reacţiile, cu o mână pe micul pistol-laser înfipt în 
centură. 

Oameni din Dispersie! Se întrebă-Lucilla. Cui le sunt loiali? 

Cu mişcări fireşti, se apropie de Duncan şi, apucându-i 
braţul, folosi limbajul degetelor pentru a-i împărtăşi 
bănuielile ei. Amândoi se uitară la Burzmali. 

Trădare? 

Lucilla reluă studiul camerei. Erau observați de ochi 
invizibili? Nouă liourigloburi, fiecare înconjurat de un halou 
strălucitor, contribuiau la crearea unei lumini puternice, 
uniforme, ce ajungea până la locul unde Burzmali continua 
să discute cu omul cu ochi verzi. O parte a acestei lumini 
venea direct de la globurile flotante, reglate, toate, pe 
auriu, iar o parte era reflectată, cu o intensitate mai 
atenuată, de alge. Rezultatul era o lipsă aproape totală de 
umbre, chiar şi sub mobile. 


Firele de argint scânteietoare ale perdelei de lângă rastel 
se dădură în lături, lăsând să treacă o femeie bătrână. 
Lucilla o privi lung. Femeia avea o faţă ridată şi la fel de 
închisă la culoare ca lemnul vechi de trandafir. Trăsăturile 
prelungi erau perfect încadrate de un păr lins şi sur care-i 
ajungea aproape până la umeri. Purta o robă neagră, 
brodată cu fireturi aurii întruchipând dragoni mitologici. Se 
opri lângă o canapea şi-şi sprijini de spătarul acesteia 
mâinile străbătute de vene proeminente. 

Burzmali şi interlocutorul său îşi curmară conversaţia. 

Lucilla îşi plimbă privirea de la roba bătrânei la propria 
robă. Cu excepţia dragonilor de aur, ambele veşminte 
păreau identice, cu glugile lor drapate pe umeri. Croiala 
robei cu dragoni se deosebea doar prin fanta laterală şi 
modul în care se deschidea în faţă. 

Cum femeia nu scotea nici o vorbă, Lucilla se uită la 
Burzmali în aşteptarea unei explicaţii. Burzmali îi întoarse 
privirea, cu o expresie de intensă concentrare. Bătrâna 
continua s-o studieze pe Lucilla în tăcere. 

Privirea ei fixă o umplu deodată pe Lucilla de nelinişte. 
Observă că Duncan avea aceeaşi reacţie. Rămânea în 
continuare cu mâna pe patul laserului. Tăcerea care se 
prelungea şi ochii pe care-i simţea sfredelind-o amplificară 
tensiunea lui Lucilla. Era ceva aproape Bene Gesserit în 
modul în care bătrâna se mulțumea să stea nemişcată şi s-o 
privească. 

Duncan fu primul care rupse tăcerea, întrebându-l pe 
Burzmali: 

— Cine e? 

— Sunt cea care vă va ajuta să vă salvaţi pielea, spuse 
bătrâna. 

Avea o voce slabă şi spartă, dar cu acelaşi accent străin. 
Celelalte Memorii îi sugerară lui Lucilla un indiciu legat de 
veşmântul bătrânei: Similar cu cel al curtezanelor de 
demult. 


Lucilla aproape că scutură din cap la acest gând. Femeia 
era cu siguranţă prea bătrână pentru a jucă un asemenea 
rol. Iar forma dragonilor legendări brodaţi pe stofă se 
deosebea mult de cea pe care i-o evocau memoriile. Lucilla 
privi din nou faţa ridată. Ochii erau lăcrimoşi, marcați de 
maladiile vârstei. Cruste ca nişte solzi mărunți se formaseră 
în locurile unde colţurile pleoapelor atingeau rădăcina 
zbârcită atlasului. Categoric, mult prea bătrână pentru o 
curtezană! 

Femeia i se adresă lui Burzmali: 

— Cred c-o să-i meargă perfect. 

Începu să-şi descheie roba cu dragoni, apoi îi spuse lui 
Lucilla: 

— E pentru dumneata. S-o porţi cu respect. A trebuit să 
ucidem ca să ţi-o procurăm. 

— Pe cine a trebuit să ucideţi? Întrebă Lucilla. 

— O postulantă a Onoratelor Matres! Răspunse bătrâna şi 
în glasul ei răguşit răzbătu o notă de mândrie. 

— De ce trebuie să port eu roba dumitale? 

— Vom schimba între noi veşmintele. 

— Nu înainte de a avea o explicaţie, replică Lucilla 
refuzând să ia roba care i se întindea. 

Burzmali făcu un pas înainte. 

— Poţi să ai toată încrederea în ea. 

— Sunt prietena prietenilor voştri, spuse bătrâna, agitând 
roba către Lucilla. Hai, ia-o! 

Lucilla se întoarse spre Burzmali. 

— Mai întâi vreau să ştiu ce planuri ai. 

— Şi eu, interveni Duncan. În numele cărei autorităţi ne 
ceri să avem încredere în oamenii aceştia? 

— A lui Teg, răspunse Burzmali. Şi a mea, adăugă el, apoi, 
întorcându-se spre bătrână: Poţi să le spui, Sirafa. Avem 
timp. 

— Vei purta roba asta pentru a-l însoţi pe Burzmali până la 
Ysai, îi spuse femeia lui Lucilla. 


Sirafa, repetă în gând Lucilla. Numele suna aproape 
identic cu cel al uneia dintre Variantele Liniare ale Bene 
Gesseritului. 

Sirafa îl măsură cu privirea pe Duncan. 

— Da, e încă destul de mic, zise ea. Va fi deghizat şi condus 
separat. 

— Nici gând! Protestă Lucilla. Am ordin să-l protejez 
personal! 

— Nu fi caraghioasă, replică Sirafa. Or să caute o femeie şi 
un băiat cu semnalmentele voastre. Nu vor da însă atenţie 
unei curtezane din societatea Onoratelor Matres, însoţită 
de amantul ei de o noapte... Şi nici unui Maestru tleilaxu 
întovărăşit de escorta sa. 

Lucilla îşi umezi buzele cu vârful limbii. Sirafa se exprima 
cu siguranţa calmă a unei Maici Intendente. 

Bătrâna aşternu roba cu dragoni pe spătarul canapelei. 
Rămăsese îmbrăcată într-un colant negru care nu-i 
ascundea câtuşi de puţin formele încă zvelte şi suple, ba 
chiar cu unele rotunjimi. Corpul arăta mult mai tânăr decât 
faţa. În timp ce Lucilla o privea lung, Sirafa îşi trecu 
palmele peste frunte şi obraji, apăsând. Ridurile dispărută 
aproape cu totul şi chipul deveni, la rândul lui, mult mai 
tânăr. 

Un Dansator-Faţă? 

Lucilla o sfredeli cu privirea pe femeie, căutând semnele 
cunoscute. Nu desluşi niciunul. Şi totuşi... 

— Scoate-ţi roba! Ordonă Sirafa. 

Vocea întinerise şi ea, devenind şi mai poruncitoare. 

— Trebuie, pledă Burzmali. Sirafa îţi va lua locul pentru a 
încurca şi mai mult urmele. Numai aşa vom putea să 
răzbatem. - 

— Să răzbatem încotro? Întrebă Duncan. 

— Până la non-nava care ne aşteaptă, răspunse Burzmali. 

— Pentru a ne duce unde? Vru să ştie Lucilla. 

— Într-un loc sigur. Vom fi îndopaţi cu shere, dar prefer să 
nu spun mai mult. Efectul shere-ului se atenuează cu 


timpul. 

— Cum o să mă puteţi deghiza în tleilaxu? Întrebă Duncan. 

— Lasă-te în grija noastră, spuse Burzmali fără a-şi lua 
ochii de la Lucilla. Cucernică Maică? 

— Nu-mi dai de ales, rosti ea. 

Desfăcu repede copcile robei şi lăsă veşmântul să alunece 
pe podea. Scoase micul laser din corsaj şi-l azvârli pe 
canapea. O văzu pe Sirafa ridicând uşor din sprâncene la 
vederea colantului ei gri deschis şi a pumnalelor din tecile 
prinse de gambe. 

— Uneori purtăm şi colanţi negri, spuse ea în timp ce 
îmbrăca roba cu dragoni. 

Stofa i se păruse grea, dar constată că era foarte uşoară. 
Îşi mişcă trupul în interiorul veşmântului şi-l simţi 
drapându-i perfect formele, ca şi când ar fi fost croit exact 
pe măsura ei. Doar un punct aspru părea s-o jeneze la 
ceafă. Ridică mâna şi pipăi locul cu degetul. 

— Pe acolo a pătruns mica săgeată, spuse Sirafa. Ne-am 
grăbit, dar acidul a apucat să atace un pic țesătura. Nu se 
vede cu ochiul liber. 

— Arată cum trebuie? O întrebă Burzmali indicând cu 
capul către Lucilla. 

— Perfect. Dar va trebui s-o învăţ câte ceva. N-are voie să 
comită nici cea mai mică greşeală, altminteri or să vă înhaţe 
pe amândoi uite-aşa! 

Sirafa îşi lovi palmele una de alta pentru a-şi sublinia 
spusele. 

Unde-am mai văzut gestul ăsta? Se întrebă Lucilla. 

În aceeaşi clipă, Duncan îi atinse cotul, transmiţându-i 
discret cu degetele: „Bătaia asta din palme! Era un obicei 
pe Giedi Prim”. 

Celelalte Memorii confirmară informaţia. Făcea parte 
această femeie dintr-o comunitate izolată care prezerva 
cutumele arhaice? 

— Băiatul trebuie să plece numaidecât, zise Sirafa şi le 
făcu semn celor doi bărbaţi din escortă. Duceţi-l la locul 


stabilit. 

— Nu-mi place povestea asta, spuse Lucilla. 

— N-avem de ales! Făcu Burzmali. 

Lucilla nu putu decât să se învoiască. Trebuia să se 
încreadă în jurământul de credinţă al lui Burzmali faţă de 
Comunitate. lar Duncan nu mai era un copil, încercă ea să 
se liniştească. Antrenamentul lui prana-bindu fusese 
perfecţionat de bătrânul Bashar şi de ea însăşi. Ghola-ul 
poseda aptitudini pe care puţini oameni din afara Bene 
Gesseritului le puteau egala. Privi fără să spună nimic când 
Duncan şi cei doi dispărură după perdeaua argintie. 

Sirafa dădu ocol canapelei şi se opri în faţa lui Lucilla, cu 
mâinile în şold. Privirile li se întâlniră, la acelaşi nivel. 

Burzmali îşi drese glasul, făcându-şi de lucru cu grămada 
de haine de pe masa din faţa lui. 

Chipul Sirafei şi mai cu seamă ochii, aveau ceva aproape 
irezistibil. Pupilele de un verde pal păreau să sclipească pe 
albul strălucitor, fără lentile de contact sau vreun alt 
artificiu. 

— În ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, arăţi exact 
cum trebuie, spuse Sirafa. Ţine minte tot timpul că eşti o 
curtezană de un soi aparte şi că Burzmali e clientul 
dumitale. Nici o persoană obişnuită nu se va lega de voi. 

Lucilla desluşi o punere în gardă voalată. 

— Dar există şi unii care s-ar putea lega? 

— Trimişi ai unor mari religii se află în momentul de faţă 
pe Gammu, răspunse Sirafa. Religii despre care s-ar putea 
să nu fi auzit până acum. Îşi au originea în ceea ce voi 
numiţi Dispersia. 

— lar voi cum o numiţi? 

— Căutarea, răspunse Sirafa şi ridică o mână pentru a o 
împiedica să vorbească. Nu te teme! Avem un inamic 
comun. 

— Onoratele Matres? 

Sirafa întoarse scurt capul şi scuipă pe podea. 


— Uită-te bine la mine, femeie Bene Gesserit! Nu trăiesc 
decât pentru a le ucide. Este singurul lucru pe care am fost 
învățată să-l fac, unicul meu ţel! 

— Din câte pot să-mi dau seama, rosti prudentă Lucilla, 
trebuie să fii foarte pricepută. 

— În unele privinţe, poate că sunt mai pricepută decât 
dumneata. Şi acum, ascultă-mă! Eşti o expertă în materie 
de sex. Pricepi? 

— Cu ce i-ar deranja pe preoţi? 

— Preoţi? Aşa vrei să le spui? Mă rog... În nici un caz nu i- 
ar deranja vreun motiv dintre cele pe care poate că ţi le 
imaginezi dumneata. Sexul de dragul plăcerii, ca inamic al 
religiei şi aşa mai departe. 

— Să nu accepţi alte extazuri decât cele sfinte, rosti 
Lucilla. 

— Tantrus să te aibă în paza lui, femeie! Există multe feluri 
de „preoţi” printre oamenii din Căutare, inclusiv dintre 
aceia care nu şovăie să propună extazul aici şi acum, în 
locul celui promis pe lumea cealaltă. 

Lucilla fu cât pe ce să zâmbească. Această autoproclamată 
ucigaşă de Onorate Matres credea că poate da lecţii despre 
religii unei Cucernice Maici? 

— Există tot felul de oameni care umblă deghizați în 
„preoţi“, urmă Sirafa. Sunt foarte periculoşi. lar cei mai 
periculoşi dintre toţi sunt adepţii lui Iantrus, care proclamă 
că sexul este unica formă de adorare a zeului lor. 

— Cum pot să-i recunosc? Întrebă Lucilla, care percepuse 
sinceritatea, dar şi uşoara aprehensiune din vocea Sirafei. 

— Nu-ţi bate capul cu asta. Nu trebuie să laşi nici o clipă 
impresia că ai face astfel de distincţii. Preocuparea 
dumitale de căpetenie este să-ţi primeşti plata. În ceea ce te 
priveşte, cred că cincizeci de solari reprezintă un tarif 
rezonabil. 

— Nu mi-ai spus pentru ce motiv s-ar putea lega de noi, 
zise Lucilla. 


Întoarse capul spre Burzmali, care etalase în faţa lui nişte 
veşminte ponosite şi era pe cale să-şi dezbrace 
combinezonul de luptă. Apoi o privi din nou pe Sirafa. 

— Unii se prevalează de o veche convenţie care le dă 
dreptul să întrerupă tranzacţia dumitale cu Burzmali. În 
realitate însă vor vrea doar să vă pună la încercare. 

— Ascult-o cu atenţie, interveni din spate Burzmali. E 
foarte important. 

— Burzmali se va deghiza în agricultor, continuă Sirafa. E 
singura modalitate pentru a justifica bătăturile mâinilor lui 
de soldat. O să-i spui Skar. E un nume foarte răspândit prin 
partea locului. 

— Dar ce-am să fac dacă intervine vreun preot? 

Sirafa scoase din sân o pungă mică şi i-o întinse lui Lucilla, 
care o cântări în palmă. 

— Conţine două sute optzeci şi trei de solari. Dacă cineva 
ţi se recomandă drept divin... Ai reţinut? Divin... 

— Cum să nu rețin? 

Lucilla vorbise pe un ton aproape sarcastic, dar Sirafa nu 
păru să se sinchisească. 

— Aşadar, dacă cineva ţi se va prezenta cu acest titlu, îi vei 
restitui lui Burzmali cincizeci de solari, cu scuzele tale. În 
pungă ai şi legitimaţia de curtezană, pe numele Pira. Se te 
aud pronunţând numele. 

— Pira. 

— Nu! Cu accent mai apăsat pe „a”. 

— Pirr! 

— E ceva mai bine. Şi acum fii foarte atentă. Dumneata şi 
cu Burzmali veţi umbla pe străzi noaptea, târziu. Va fi de 
aşteptat ca dumneata să fi avut şi alţi clienţi, înaintea lui. 
Faptul va trebui să poată fi dovedit. Ca atare, te vei... Ăăă, 
distra puţin cu Burzmali înainte de a pleca de aici. Pricepi? 

— Câtă preocupare pentru detaliu! Făcu Lucilla. 

Sirafa îi luă observaţia drept compliment şi zâmbi, dar 
expresia ei rămase perfect controlată. Avea reacţii extrem 
de stranii! Îşi spuse Lucilla. 


— Mai e un lucru pe care vreau să-l ştiu, adăugă ea. Dacă 
trebuie să mă distrez cu unul dintre acei divini, cum îl voi 
găsi pe Burzmali după aceea? 

— Skar! 

— Da. Cum îl voi găsi pe Skar? 

— Te va aştepta el, oriunde te-ai duce. O să te găsească 
Skar după ce vei fi terminat. 

— Perfect. Deci, dacă un divin intervine, îi restitui lui Skar 
suta de solari şi... 

— Cincizeci! 

— Nu, Sirafa, zise Lucilla clătinând încet capul dintr-o 
parte în alta. După ce mă voi fi distrat cu el, divinul îşi va 
spune că cincizeci de solari e o sumă prea mică. 

Sirafa îşi răsfrânse buza inferioară şi-şi aruncă ochii spre 
Burzmali. 

— Mi-ai spus câte ceva despre ele, dar n-am presupus că... 

Recurgând doar foarte puţin la Glas, Lucilla îi tăie vorba: 

— Nu trebuie să presupui nimic până ce nu-ţi voi fi spus 
eu! 

Sirafa se încruntă. Era în mod evident derutată de Glas, 
dar tonul ei rămase la fel de arogant ca şi înainte, când 
întrebă: 

— Să înţeleg că n-ai nevoie de nici o explicaţie referitoare 
la variantele sexuale? 

— E o concluzie judicioasă, făcu Lucilla. 

— Nu-i nevoie să-ţi precizez nici că roba dumitale te 
identifică drept o adeptă de gradul al cincilea a Ordinului 
lui Hormu? 

Fu rândul lui Lucilla să se încrunte. 

— Şi dacă dau dovadă de talente superioare celui de-al 
cincilea grad? 

— Ahhh! Exclamă Sirafa. Deci eşti dispusă să mă asculţi în 
continuare? 

Lucilla dădu scurt din cap. 

— Bun, zise Sirafa. Pot să presupun că eşti în măsură să 
produci pulsaţii vaginale? 


— Pot. 

— În orice poziţie? 

— Sunt în stare să-mi controlez fiecare muşchi! 

Sirafa privi din nou peste umărul lui Lucilla. 

— E adevărat? 

Burzmali răspunse din spatele Cucernicei Maici: 

— Altfel n-ar spune-o. 

Sirafa păru să cadă pe gânduri, cu ochii la bărbia lui 
Lucilla. 

— Asta-i o complicaţie, cred, rosti ea în cele din urmă. 

— Ca să nu-ţi faci idei greşite, îi spuse Lucilla, te informez 
că aptitudinile care mi-au fost formate nu sunt destinate 
comercializării. Ele au o cu totul altă funcţie. 

— O, nu mă-ndoiesc, spuse Sirafa. Dar agilitatea sexuală 
este una, pe când... 

— Agilitatea! Izbucni Lucilla, lăsând să-i răzbată în voce 
toată indignarea de care era în stare o Cucernică Maică. 
Chiar dacă Sirafa tocmai asta urmărise, trebuia pusă la 
punct! Agilitatea, zici? Repetă ea. Pot să-mi controlez şi să- 
mi modific temperatura organelor genitale. Cunosc şi ştiu 
să stimulez toate cele cincizeci şi unu de puncte erogene. 
Am... 

— Cincizeci şi unu? Dar nu sunt decât... 

— Cincizeci şi unu! I-o reteză Lucilla. Iar cu secvențele şi 
combinaţiile se ridică la exact două mii opt. Asociate la cele 
două sute cinci poziţii sexuale... 

— Două sute cinci? Repetă Sirafa, în mod vădit 
consternată. Doar nu vrei să spui că... 

— Mai multe, de fapt, dacă punem la socoteală şi 
variantele minore. Sunt o Impregnatoare, ceea ce înseamnă 
că stăpânesc la perfecţie cele trei sute de stadii ale 
amplificării orgasmice! 

Sirafa îşi drese glasul şi-şi trecu vârful limbii peste buze. 

— În cazul acesta, te sfătuiesc să te reţii. Nu-ţi da în vileag 
toate talentele, ca să nu... 

Din nou, se uită spre Burzmali. 


— De ce nu m-ai prevenit? 

— Te-am prevenit. 

Lucilla percepu amuzamentul din glasul lui, dar nu se 
întoarse pentru a avea confirmarea. 

Sirafa inspiră şi expiră adânc, de două ori. 

— Dacă ţi se vor pune întrebări, să spui că eşti pe cale să 
dai examenul de avansare în grad. În principiu, asta ar fi de 
natură să risipească eventualele suspiciuni. 

— Şi dacă sunt întrebată în ce constă examenul? 

— A, nici o problema. Arborezi un surâs misterios şi nu 
spui nimic. 

— Dar dacă mi se pun întrebări despre acel Ordin al lui 
Hormu? 

— Ameninţi că vei raporta superioarelor dumitale. Orice 
întrebări indiscrete ar trebui să înceteze. 

— Şi dacă nu încetează? 

Sirafa ridică din umeri. 

— Inventează orice poveste. Până şi o Dreptvorbitoare s-ar 
distra auzindu-te cum te eschivezi. 

Lucilla păstra o expresie impasibilă în timp ce reflecta 
asupra situaţiei. Îl auzi pe Burzmali - Skar! 

— Mişcându-se în spatele ei. Nu credea să întâmpine vreo 
dificultate serioasă în rolul pe care urma să-l interpreteze. 
Ba, dimpotrivă, considera că ar fi putut să constituie chiar 
un interludiu amuzant, despre care va putea povesti, mai 
târziu, la o şuetă în Casa Canonicatului. Observă că Sirafa îi 
zâmbea din colţul gurii lui Burz... Skar! Se întoarse să-şi 
privească „clientul”. 

Burzmali stătea, gol puşcă, lângă masa pe care aranjase în 
două stive ordonate efectele militare şi hainele ţărăneşti. 

— Văd că Skar n-are nimic împotriva preliminariilor 
acestei misiuni, zise Sirafa arătând cu un gest al mâinii 
penisul lui în stare de semierecţie. Ei, atunci vă las singuri. 

Lucilla o auzi trecând printre firele perdelei argintii. Apoi 
o podidi dintr-o dată un gând mânios: 

Ghola-ul este cel care ar fi trebuit să fie, acum, aici! 


Uitarea... Aceasta este ursita voastră. Toate vechile lecţii 
ale vieţii le pierdeţi, le câştigaţi, apoi iarăşi le pierdeţi şi iar 
le câştigaţi. 

Letoll. 

Vocea de la Dar-es-Balat „ÎN NUMELE SFÂNTULUI 
ORDIN şi al indisolubilei sale Comunităţi a Surorilor, 
prezenta dare de seamă a fost considerată demnă de 
încredere şi putând să figureze în Cronicile Canonicatului.” 

Taraza contemplă aceste cuvinte, afişate pe sistemul ei de 
proiecţie, cu o expresie de lehamite. Lumina dimineţii 
amesteca reflexe galbene în proiecţie, înceţoşând vag 
literele şi dând cuvintelor un aer misterios. 

Cu o mişcare furioasă, Maica Superioară îşi împinse 
scaunul înapoi, se ridică de la masa de lucru şi merse până 
la o fereastră orientată spre sud. Soarele se afla încă jos şi 
umbrele erau lungi în curtea interioară. 

Va trebui să mă duc acolo eu însămi? 

Era reticentă la acest gând. Locurile acestea îi dădeau atât 
de mult impresia de... Securitate. Era o neghiobie, desigur, 
ştia asta. Chiar dacă Bene Gesseritul se afla aici de peste 
paisprezece secole, Planeta Canonicatului nu trebuia 
considerată niciodată altceva decât un adăpost temporar. 

Lăsă mâna stângă pe pervazul lucios al ferestrei. Fiecare 
geam al acestei încăperi fusese poziţionat astfel, încât să 
îndrepte atenţia asupra unei privelişti splendide. Prin 
proporţiile, mobilierul, decorația ei, camera reflecta 
eforturile reunite ale arhitecţilor şi constructorilor, care 
conlucraseră pentru a le da ocupanților un sentiment de 
confort şi de siguranţă. 

Taraza încercă să se scufunde în această impresie de 
siguranţă, dar nu izbuti. 

Discuţiile care tocmai se încheiaseră lăsaseră în odaie un 
iz de înverşunare, în pofida tonului moderat pe care 
fuseseră purtate. Consilierele ei se arătaseră de 
neînduplecat şi (aşa cum era nevoită să recunoască) pe 
bună dreptate. 


7 


Să ne transformăm în misionare? Şi, pentru tleilaxu? 
Apăsă pe plăcuţa care comanda deschiderea ferestrei. O 
adiere caldă, înmiresmată de parfumul merilor în floare din 
livezile învecinate, pătrunse în odaie. Comunitatea Surorilor 
era mândră de fructele pe care le producea aici, în centrul 

strategic al imensei sale puteri. Nu existau livezi mai 
frumoase în niciuna dintre Citadelele şi sucursalele 
Canonicatului ce constituiau vasta reţea întinsă de Bene 
Gesserit peste majoritatea planetelor ocupate de oameni 
sub Vechiul Imperiu. 

„După roadele lor, îi vei cunoaşte.” 

Unele vechi religii mai sunt încă izvor de înţelepciune, 
gândi Taraza. 

De la înălţimea ferestrei, putea să vadă întregul cartier 
sudic al Cetăţii Canonicatului. Umbra oblică a unui turn de 
pază din apropiere îşi profila contururile neregulate pe 
terasele şi acoperişurile de dedesubt. 

Ori de câte ori se gândea la lumea aceasta, îşi spunea că 
era o comunitate incredibil de mică pentru o asemenea 
concentrare de putere. Dincolo de livezi şi grădini se 
întindea un eşichier de rezidenţe private, fiecare 
înconjurată de terenul ei cultivabil, perfect delimitat. Aceste 
domenii privilegiate aparţineau fie Surorilor pensionare, fie 
unor familii loiale, alese pe sprânceană. La apus, orizontul 
era închis de crestele zimţate şi adesea încununate de 
zăpadă ale munţilor. Spaţioportul se afla la douăzeci de 
kilometri spre est. În jurul acestui nucleu central al 
Canonicatului se aşterneau câmpii întinse, unde păşteau 
vite dintr-o rasă specială, vite atât de sensibile la mirosurile 
străine, încât cirezile intrau în panică şi alergau ca lovite de 
streche la cea mai mică intruziune a unei fiinţe căreia nu-i 
cunoşteau mirosul. 

Conacele centrale, cu terenurile lor împrejmuite, fuseseră 
amplasate de un Bashar din vremurile de demult în aşa fel 
încât nimeni nu putea să circule, nici ziua, nici noaptea, pe 


căile de comunicaţie plate şi sinuoase, fără a fi imediat 
reperat. 

Deşi totul părea dispus la întâmplare, fără vreun plan 
prestabilit, ordinea era desăvârşită. Ansamblul, îşi spunea 
Taraza, oglindea întocmai imaginea Bene Gesseritului. 

O tuse discretă în spatele ei îi aminti brusc că una dintre 
Surorile ce ridicaseră în Consiliu argumentele cele mai 
vehemente aştepta răbdătoare în pragul uşii rămase 
deschisă. 

Aşteaptă decizia mea. 

Cucernica Maică Bellonda ceruse „eliminarea fizică 
imediată a Cucernicei Maici Odrade”. Nu se ajunsese la nici 
o decizie. 

De data asta chiar mi-ai făcut-o, Dar. Mă aşteptam să-ţi 
manifeşti din plin independenţa. Ba chiar doream acest 
lucru. Dar nu până într-atât! 

Bellonda, bătrâna şi grasa Bellonda cea roşie la faţă şi cu 
privirea glacială, Bellonda cea vestită pentru răutatea ei 
naturală, voia condamnarea lui Odrade pentru trădare. 

„Liranul ar fi lichidat-o pe loc!” proclamase ea. 

Asta să fie tot ce-am reţinut din lecţia lui? Se întrebă 
Taraza. 

Bellonda avansase ca argument faptul că Odrade nu era 
doar o Atreides, ci şi o Corrino. Linia obârşiei sale număra o 
mulţime de împărați, viceregenţi şi guvernanţi puternici. 

Cu toată setea de putere pe care o implică asta. 

„Strămogşii ei au supravieţuit pe Salusa Secundus!” nu 
încetase să repete Bellonda. „Oare n-am învăţat nimic din 
experienţele noastre genetice?” 

Am învăţat să creăm fiinţe ca Odrade, îşi spuse Taraza. 

După ce supravieţuise agoniei mirodeniei, Odrade fusese 
trimisă pe Al Dhanab, un echivalent al Salusei Secundus, 
pentru a fi condiţionată într-un mediu dintre cele mai 
severe. Întreaga planetă nu era făcută decât din faleze 
înalte şi canioane aride, vânturi fierbinţi şi furtuni 
îngheţate, uscăciune şi umiditate excesive. Locul ideal 


pentru pregătirea unei persoane menite, poate, să ajungă 
cândva pe Rakis. În urma unei astfel de condiţionări nu 
puteau rezulta decât supraviețuitori dârji. Înalta, mlădioasa 
şi atletica Odrade se număra printre cei mai dâri. 

Ce aş putea să fac pentru a salva situaţia? 

Cel mai recent mesaj al lui Odrade spunea că orice pace, 
Chiar şi cea milenară pe care o impusese Tiranul, era 
înconjurată de o aură înşelătoare, ce putea să se 
dovedească fatală pentru cei care-i acordau prea multă 
încredere. Aici se aflau, în acelaşi timp, forţa şi slăbiciunea 
argumentelor invocate de Bellonda. 

Taraza întoarse capul spre Bellonda, care aştepta în cadrul 
uşii. 

E mult prea grasă! Parcă ar vrea să ne sfideze cu 
grăsimea ei! 

— Nu putem s-o eliminăm nici pe Odrade, după cum nu 
putem să eliminăm ghola-ul, spuse Taraza. 

Vocea lui Bellonda îi parveni, măsurată şi plină de 
siguranţă: 

— Amândoi au devenit prea periculoşi pentru noi. Uite 
cum le subminează Odrade prin modul în care îţi relatează 
despre inscripţiile alea de lasietchIabr! 

— Crezi că mesajul Tiranului e de natură să mă 
submineze, Bell? 

— Ştii foarte bine ce vreau să spun. Bene Tleilaxul e lipsit 
de orice principii morale. 


— Nu schimba vorba, Bell. Eşti ca o insectă care zboară 
din floare în floare. A ce-ţi miroase, la urma urmei? 

— A tleilaxu! Au fabricat ghola-ul ăla pentru a sluji 
propriilor lor scopuri. lar acum Odrade vrea ca noi să... 

— Te repeţi, Bell. 

— Tleilaxu folosesc scurtăturile. Punctul lor de vedere 
asupra geneticii nu are nimic comun cu al nostru. Nu este 
un punct de vedere uman. Ei creează monştri. 

— Eşti sigură? 

Bellonda înaintă în cameră, ocoli masa şi se opri lângă 
Taraza, ascunzându-i Maicii Superioare vederea nişei în 
care se afla bustul lui Chenoeh. 

— O alianţă cu preoţii Rakisului, de acord; dar nu cu 
tleilaxu! 

Roba foşni sec când Bellonda gesticulă cu pumnul strâns. 

— Bell! Marele Preot eâte acum un Dansator-Faţă. Cu el, 
adică, eşti dispusă sa faci alianţă? 

Bellonda scutură furioasă din cap. 

— Cei care cred în Shai-Hulud sunt legiune! Îi găseşte 
pretutindeni. Care va fi atitudinea lor faţă de noi dacă într-o 
zi vor afla ce rol am jucat în această farsă? 

— Te înşeli, Bell! Am făcut în aşa fel încât doar tleilaxu să 
fie vulnerabili în afacerea asta. În această privinţă, cel 
puţin, Odrade are dreptate. 

— Nu-i adevărat! Dacă încheiem o alianţă cu ei, suntem la 
fel de vulnerabile. Vom fi silite să servim interesele 
Tleilaxului. Va fi mai rău chiar decât lunga subjugare la care 
ne-a supus Tiranul. 

Scânteierea de ură din ochii ei nu-i scăpă lui Taraza. Îi 
înţelegea însă reacţia. Nici o Cucernică Maică nu putea 
evoca robia de un fel cu totul aparte pe care o îndurase 
Comunitatea Surorilor sub domnia împăratului-Zeu, fără a 
simţi măcar un fior rece. Niciodată Bene Gesseritul, mânat 
din urmă cu biciul, nu fusese mai puţin sigur de 
supraviețuirea sa de la o zi la alta. 


— Crezi că ne asigurăm aprovizionarea cu mirodenie 
încheind o alianţă atât de stupidă? Întrebă Bellonda. 

Mereu acelaşi vechi argument, constata iarăşi Taraza. 
Fără melanj, fără agonia transformării şale, n-ar fi putut 
exista Cucernice Maici. Unul dintre obiectivele vizate de 
târfele din Dispersie era, cu siguranţă, melanjul - mai exact, 
mirodenia plus modul în care o folosea Bene Gesseritul. 

Taraza se întoarse la masa de lucru şi se afundă în 
caniscaun, lăsându-se pe spate până ce obiectul însufleţit se 
mulă după formele ei. Era, totuşi, o problemă. O problemă 
aparte a Bene Gesseritului. În ciuda cercetărilor şi a 
experimentărilor lor neîncetate, Surorile nu reuşiseră 
niciodată să descopere un înlocuitor pentru mirodenie. 
Ghilda Spațială avea, poate, nevoie de melanj pentru 
„transă-formarea” Navigatorilor ei, dar aceştia nu erau de 
neînlocuit. Maşinile ixiene puteau îndeplini funcţia lor. 
Ixienii şi asociaţii lor erau competitivi pe pieţele Ghildei. 
Pentru Ghildă exista o alternativă. 

Pe când pentru noi nu există niciuna. 

Bellonda veni în faţa biroului lui Taraza, îşi sprijini 
amândoi pumnii pe tăblia lucioasă şi se aplecă pentru a o 
privi pe Maica Superioară în ochi. 

— Şi încă tot nu ştim ce i-au făcut tleilaxu ghola-ului 
nostru! 

— Va descoperi Odrade. 

— Ăsta nu e un motiv suficient pentru a-i trece cu vederea 
trădarea! 

Taraza vorbi cu glas liniştit: 

— Am aşteptat momentul acesta generaţii după generaţii 
şi tu vrei să abandonăm proiectul ăsta uite-aşa! 

Taraza lovi uşor cu palma în tăblia biroului. 

— Preţiosul proiect rakian nu mai este-proiectul nostru, 
replică Bellonda. Şi poate că nici n-a fost vreodată. 

Concentrându-şi toată puterea facultăţilor sale mintale, 
Taraza reexamină implicaţiile acestui argument familiar. 


Problema fusese adusă de mai multe ori pe tapet în cursul 
disputei aprinse care se încheiase. 

Planul referitor la ghola fusese iniţiat, de fapt, de Tiran? În 
cazul acesta, ce mai puteau face ele acum? Ce trebuiau să 
facă? 

Pe tot parcursul lungii dezbateri, raportul prezentat de 
Minoritate rămăsese prezent în minţile tuturor. Chiar dacă 
Schwangyu murise, facțiunea ei supravieţuia şi, aşa cum 
stăteau lucrurile în clipa de faţă, se părea că Bellonda 
trecuse de acea părete a baricadei. Era cu putinţă ca Bene 
Gesseritul să fie atât de orb la posibilitatea unui 
deznodământ fatal? Raportul lui Odrade despre acel mesaj 
ascuns de pe Rakis putea fi interpretat ca un avertisment 
rău prevestitor. Odrade subliniase acest lucru descriind 
felul în care semnalul ei de alarmă lăuntric o pusese în 
gardă. Nici o Cucernică Maică nu putea să trateze un 
asemenea lucru cu uşurinţă. 

Bellonda îşi îndreptă trupul şi-şi încrucişă braţele pe piept. 

— Nu scăpăm niciodată cu totul de învăţăturile pe care le- 
am primit în copilărie şi nici de vreuna dintre configuraţiile 
care ne-au format, nu-i aşa? 

Era un argument specific conflictelor interne ale Bene 
Gesseritului. Le reamintea Surorilor de vulnerabilitatea lor 
particulară. 

Suntem o aristocrație secretă şi descendența noastră este 
cea care moşteneşte puterea. Da, suntem vulnerabile în 
această privinţă, iar cel mai bun exemplu este Miles Teg. 

Bellonda trase un scaun obişnuit şi se aşeză, pentru a-şi 
aduce ochii la acelaşi nivel cu ai Maicii Superioare. 

— La momentul de apogeu al Dispersiei, rosti ea, am 
pierdut aproximativ douăzeci la sută din Surorile deficiente. 
— Nu nişte deficiente se întorc înspre noi în momentul de 

faţă! 

— Dar Tiranul a prevăzut cu siguranţă că se va întâmpla 
acest lucru! 


— Dispersia a fost obiectivul urmărit de el, Bell. A fost 
Poteca lui de Aur, supraviețuirea omenirii! 

— Dar ştim ce gândea el despre tleilaxu. Ar fi putut să-i 
extermine şi, totuşi, nu a făcut-o. 

— Voia diversitatea. 

Bellonda lovi cu pumnul în masă. 

— Asta e clar că a obținut-o! 

— Am discutat de o mie de ori toate aceste argumente, 
Bell, dar tot nu văd nici o cale pentru a scăpa de ceea cea 
făcut Odrade. 

— Aservirea! 

— Nici pomeneală! Am fost noi vreodată total aservite 
vreunuia dintre împărații dinaintea Tiranului? Nici măcar 
lui Muad'Dib! 

— Suntem încă în capcana Tiranului, declară Bellonda. 
Poţi să-mi spui pentru ce tleilaxu n-au încetat nici o clipă să 
producă în serie ghola-ul său preferat? Sunt milenii de când 
ghola-ul ăsta continuă-să iasă din cuvele lor, ca o păpuşă 
mecanică. 

— Crezi că tleilaxu dau şi acum ascultare unei directive 
secrete a Tiranului? Dacă da, atunci pledezi în favoarea lui 
Odrade. Situaţia pe care a creat-o ne oferă condiţiile optime 
pentru elucidarea acestei probleme. 

— N-a fost nevoie să le dea nici o directivă! L-a făcut, pur 
şi simplu, pe acest ghola să devină extrem de atrăgător 
pentru Bene Tleilax. 

— Şi nu pentru noi? 

— Maică Superioară, trebuie să ieşim din capcana 
Tiranului. Fără zăbavă! Şi în modul cel mai radical! 

— Eu hotărăsc, Bell. Şi continui să înclin pentru o alianţă 
prudentă. 

— Atunci, măcar să ucidem ghola-ul. Sheeana o să aibă 
copii. Vom putea... 

— Proiectul acesta nu este şi n-a fost niciodată doar un 
proiect genetic! 


— Dar ar putea să devină. Dacă te înşeli în privinţa 
puterilor preştiente ale Atreizilor? 

— 'Toate sugestiile tale tind să ne îndepărteze de Rakis şi 
de Bene Tleilax, Bell. 

— Comunitatea poate rezista cincizeci de generaţii cu 
actualele ei rezerve de melanj. Mai mult, chiar, dacă le 
raţionalizăm. 

— Crezi că cincizeci de generaţii înseamnă un timp 
îndelungat, Bell? Nu-ţi dai seama că tocmai acest gen de 
atitudine te împiedică să ocupi locul pe care-l ocup eu 
acum? 

Bellonda se ridică împingându-şi în spate scaunul, care 
scârţâi strident pe podea. Taraza îşi dădu seama că n-o 
convinsese de nimic. Dacă cineva trebuia eliminat, poate că 
Bellonda era aceea. Şi unde era țelul nobil în asta? 

— Aşa n-ajungem la nici un rezultat, spuse Taraza. Lasă- 
mă, te rog. 

Rămasă singură, laraza medită din nou la mesajul lui 
Odrade. De rău augur. Nu era greu de înţeles de ce 
Bellonda şi celelalte reacţionau atât de violent. Dar asta 
dovedea o periculoasă lipsă de control. 

Încă n-a venit clipa ca Bene Gesseritul să-şi facă 
testamentul şi să-şi dicteze ultimele dorinţe. 

În mod ciudat, Odrade şi Bellonda împărtăşeau aceleaşi 
temeri, dar ajunseseră la concluzii radical diferite. În 
interpretarea dată de Odrade, mesajul găsit în ruinele de 
pe Rakis conţinea un avertisment vechi de când lumea: 

Toate au un sfârşit, odată şi odată. 

Îl vom cunoaşte acum şi noi, strivite de hoardele lacome 
din Dispersie? 

Dar secretul cuvelor axlotl era aproape la îndemâna 
Comunităţii Surorilor. 

Dacă izbutim asta, nimic nu ne va mai putea opri! 

Privi roată prin încăpere. Întreaga putere a Bene 
Gesseritului era încă aici. Cetatea Canonicatului rămânea 


protejată de un zid de non-nave, a cărui poziţie nu figura 
decât în minţile apărătorilor. Invizibilitatea. 

Invizibilitatea temporară! Se mai întâmplau şi accidente. 

Taraza îşi îndreptă umerii. la-ţi măsuri de precauţie, dar 
nu trăi tot timpul în umbra lor, veşnic în defensivă. Litania 
împotriva Fricii era un mijloc eficient în lupta cu umbrele. 

Dacă ar fi venit din partea oricui altcuiva decât Odrade, 
mesajul de punere în gardă, cu modul său tulburător de a 
sugera că Tiranul controla încă Poteca de Aur, ar fi fost mult 
mai puţin de temut. 

Afuristul ăla de talent Atreides! 

„O simplă societate secretă şi nimic altceva?” 

Taraza scrâşni din dinţi, înciudată. 

„Memoriile nu sunt îndeajuns dacă nu au puterea dea 
inspira țeluri nobile!” 

Şi dacă era adevărat că sfântul Ordin devenise incapabil 
să mai audă muzica existenţei? 

Blestematul! Tiranul era încă în măsură să ajungă la ele. 

Dar ce încearcă să ne spună? 

Poteca lui de Aur nu mai putea fi în pericol. Dispersia 
rezolvase definitiv problema. Specia umană se răspândise 
în toate direcţiile, ca ţepii unui arici. 

Avusese viziunea întoarcerii celor din Dispersie? Fusese în 
stare să anticipeze ivirea acestui mărăciniş în calea Potecii 
sale de Aur? 

Ştia că vom ajunge să ne îndoim de puterile lui. Ştia! 

Taraza se gândi la rapoartele din ce în ce mai numeroase 
ce semnalau Rătăciţi care se întorceau la obârşie. O 
uluitoare diversitate de oameni şi de tehnici, precum şi o 
pregnantă tendinţă spre ezoteric şi impresia vădită de 
conspirație. Non-nave de concepţie originală, arme şi 
realizări tehnologice de o complexitate stupefiantă. Popoare 
diferite, moduri de viaţă diferite. 

Unele, uimitor de primitive. La suprafaţă, cel puţin. 

Şi urmăreau mult mai mult decât melanjul. Lui Taraza nu-i 
era greu să identifice forma aparte de misticism care-i 


mâna pe Rătăciţi să revină: „Vrem să aflăm tainele voastre 
ancestrale!” 

Cât despre mesajul Onoratelor Matres, acesta era şi mai 
clar: „Vom lua ceea ce vrem”. 

Şi totul se află în mâinile lui Odrade, gândi Taraza. O avea 
pe Sheeana. Curând, dacă Burzmali izbândea, avea să-l 
aibă pe ghola. Îl avea pe Maestrul Maeştrilor tleilaxu. Ar fi 
putut avea până şi Rakisul! 

Măcar de n-ar fi fost o Atreides! 

Taraza aruncă o privire cuvintelor care continuau să 
danseze deasupra biroului. Era un tabel comparativ între 
ultimul Duncan Idaho şi toţi cei ucişi, dinaintea lui. Fiecare 
nou ghola fusese uşor diferit de predecesorii săi. Concluzia 
era limpede. Tleilaxu încercau să perfecţioneze ceva. Dar 
ce? Cheia era oare în noul model de Dansatori-Feţe? Nu 
încăpea nici o îndoială că tleilaxu voiau să pună la punct 
creaturi polimorfe nedetectabile, imitatori perfecţi, fiinţe 
mimetice capabile să copieze nu doar înfăţişarea şi 
amintirile superficiale ale victimelor lor, ci şi identitatea şi 
gândurile lor cele mai profunde. Ar fi însemnat o formă de 
nemurire şi mai ispititoare decât cea la care recurseseră 
până acum Maeştrii tleilaxu. Căci acesta era, fără doar şi 
poate, obiectivul lor principal. 

Propria ei analiză coincidea cu cele ale majorităţii 
consilierelor ei: un asemenea duplicat ar fi devenit cu 
adevărat persoana pe care ar fi copiat-o. Rapoartele lui 
Odrade despre Dansatorul-Faţă Tuek erau revelatoare din 
acest punct de vedere. Nici măcar un Maestru tleilaxu n-ar 
mai fi fost, probabil, în măsură să-l clintească pe un astfel 
de polimorf din forma şi comportamentul lui de împrumut. 

Şi nici din credinţele lui. 

Afurisită Odrade! Îşi adusese Surorile cu spatele la zid. Nu 
mai aveau altă alegere decât s-o urmeze, iar Odrade ştia 
asta! 

Cum de ştia? Tot graţie acelui talent eratic? 

Nu pot să acţionez orbeşte. Trebuie să ştiu ce fac. 


Taraza efectuă seria familiară de exerciţii psihosomatice 
menite să-i reconfere calmul. Nu îndrăznea să ia decizii 
capitale într-o stare de spirit dominată de sentimentul 
zădărniciei. Contemplă îndelung bustul lui Chenoeh şi asta 
o ajută. Se ridică din caniscaun şi reveni la fereastra ei 
preferată. 

Peisajul pe care-l avea în faţa ochilor exercita adesea un 
efect alinător asupra ei. Distanţele păreau să se schimbe o 
dată cu mişcarea diurnă a soarelui şi variațiile cu grijă 
controlate ale condiţiilor meteorologice. 

Simţi cum îi dădea ghes foamea. 

Astăzi am să mănânc cu acolitele şi cu Surorile din servicii. 

Îi făcea bine, câteodată, să adune în jurul ei tinerele şi să 
le vadă perpetuând tradiţia meselor în comun, cu orarele 
lor imuabile - dimineaţa, amiaza, seara... Era un liant 
trainic. Da, îi plăcea să le privească. O duceau cu gândul la 
o maree... Evocatoare a unor mişcări profunde, a unor forţe 
invizibile şi a unor imense puteri, care dăinuiau pentru că 
Bene Gesseritul găsise căile de contopire cu scurgerea 
eternă a timpului. 

Gândurile acestea avură darul să-i redea echilibrul. Putu 
să se distanţeze un pic de întrebările care nu-i dădeau pace 
şi să le examineze fără patimă. 

Odrade şi Tiranul aveau dreptate. Fără un ţel nobil, nu 
suntem nimic. 

Totuşi, nu se putea trece cu vederea faptul că, pe Rakis, 
decizii critice erau luate de o persoană marcată de 
imperfecţiunile genetice recurente care caracterizau 
neamul Atreides. Odrade manifestase dintotdeauna 
slăbiciunile tipice ale Atreizilor. De pildă, se arătase mereu 
extrem de indulgentă faţă de greşelile acolitelor. Era genul 
de comportament susceptibil să genereze afecţiune. 

O afecţiune primejdioasă, de natură a întuneca judecata! 

Îi slăbea pe alţii, cărora trebuia mai apoi să li se ceară să- 
şi răscumpere greşelile. Surori mai severe erau nevoite să 
se ocupe de acolite şi să le corecteze slăbiciunile. Ce-i 


drept, atitudinea lui Odrade contribuia la evidenţierea unor 
astfel de slăbiciuni. Asta nu se putea tăgădui. Poate că aşa 
judeca şi Odrade. 

Când medita în felul acesta, ceva subtil şi profund se 
schimba în percepțiile lui Taraza. Era forţată să-şi reprime 
un pregnant sentiment de singurătate. Şi asta o rodea. 
Melancolia putea să întunece la fel de mult judecata ca şi 
afecțiunea... Sau chiar dragostea. Taraza şi Surorile atente 
din Celelalte Memorii ale ei atribuiau asemenea reacţii 
emoţionale unei conştiinţe acute a proprieilor vremelnicii, a 
propriului lor caracter muritor. Se vedea silită să înfrunte 
faptul că, într-o zi, nu va mai fi decât un şirag de amintiri în 
cugetul viu al unei alte persoane. 

Amintirile, dar şi descoperirile accidentale, o făcuseră 
vulnerabilă... Şi asta, tocmai într-un moment în care avea 
nevoie de totalitatea resurselor ei! 

Dar încă nu-s moartă. 

Ştia ce avea de făcut pentru a-şi aduna resursele. Şi 
cunoştea consecinţele, întotdeauna, după aceste accese de 
melancolie, redobândea şi mai multă siguranţă asupra vieţii 
ei şi a ţelurilor pe care le urmărea. Imperfecţiunile din 
comportamentul lui Odrade erau o sursă a forţei Maicii ei 
Superioare. 

Odrade ştia asta. Taraza avu un surâs sumbru. Autoritatea 
Maicii Superioare asupra Surorilor devenea întotdeauna 
mai puternică după un acces de melancolie. Observaseră şi 
altele acest lucru, dar numai Odrade ştia şi de furia care 
punea stăpânire pe Maica Superioară în asemenea 
momente. 

Ca acum! 

Taraza îşi dădu seama că se lupta cu germenii chinuitori ai 
frustrărilor ei. 

Odrade avusese mai multe prilejuri să recunoască fără 
greş adevărata esenţă a comportamentului Maicii 
Superioare. Acel crâncen urlet de furie împotriva 
întrebuinţărilor pe care alţii le dăduseră vieţii sale. Puterea 


acestei furii înăbugşite era redutabilă, chiar dacă nu putea fi 
niciodată exprimată de o manieră eliberatoare. Această 
furie nu trebuia lăsată cu nici un chip să se stingă. Dar câtă 
durere îi provoca! Iar faptul că Odrade ştia făcea durerea şi 
mai intensă. 

Lucrurile acestea îndeplineau, fireşte, oficiul pe care 
trebuiau să-l îndeplinească. Handicapurile impuse de Bene 
Gesserit ajutau la dezvoltarea anumitor muşchi mentali. Ele 
aşterneau, strat după strat, calozităţi ce nu trebuiau 
niciodată dezvăluite persoanelor din afara Comunităţii. 
Dragostea era una dintre forţele cele mai periculoase din 
univers. Trebuiau să se apere de ea cu orice preţ. O 
Cucernică Maică nu avea voie să se implice în relaţii 
personale, nici măcar în interiorul Bene Gesse-ritului. 

Simulare: Jucăm acel rol care e necesar pentru a ne salva. 
Bene Gesseritul va dăinui! 

Cât timp aveau să rămână aservite, de data aceasta? Încă 
treizeci şi cinci de secole? Ei bine, ducă-se dracului! Chiar 
şi treizeci şi cinci de secole nu însemnau decât un 
provizorat! 

Taraza se întoarse cu spatele la fereastră şi la priveliştea 
ei revigorantă. Se simţea realmente revigorată. Forțe noi 
urcau în ea. Forţa îndestulătoare pentru a o ajuta să 
depăşească reticenţa insidioasă care o împiedicase să ia 
decizia esenţială. 

Voi merge pe Rakis. 

Nu mai putea să ignore sursa acelei reticenţe. 

S-ar putea să fiu nevoită să fac ceea ce vrea Bellonda. 

Supravieţuirea individului, a speciei şi a mediului 
înconjurător, iată ce motivează fiinţa umană. De remarcat 
că ordinea importanţei variază în decursul unei vieţi de om. 
Ce preocupă mai mult la o vârstă dată? Starea vremii? 
Digestia? Dacă sentimentele ei (sau ale lui) sunt într-adevăr 
sincere? Toate acele dorinţe felurite, pe care carnea este 
capabilă să le resimtă şi poate spera să le satisfacă. Ce 
altceva ar putea avea importanţă? 


Leto II către Hwi Noree Vocea de la Dar-es-Balat. 

MILES TEG se trezi în întuneric pentru a constata că era 
purtat pe o targă suplă, împinsă pe suspensii. Strălucirea 
palidă a câmpului energetic dezvăluia prezenţa micilor 
globuri de suspensie din jurul trupului său. 

Avea un căluş în gură. Mâinile îi erau strâns legate la 
spate. Nu fusese legat la ochi. 

Aşadar, nu le pasă de ce aş putea să văd. 

Cine erau cei care-l capturaseră nu-şi putea încă da 
seama. Mişcările săltăreţe ale siluetelor întunecate din 
preajma lui sugerau că erau pe cale să coboare o pantă 
denivelată. O potecă de munte? Targa aluneca lin pe 
suspensii. Le auzea bâzâitul discret ori de câte ori cei care-l 
escortau se opreau pentru a depăşi un obstacol mai dificil. 

Din când în când, la câte o cotitură, întrezărea licărul unei 
lumini, în faţă. Într-un târziu, pătrunseră într-o zonă 
luminată şi se opriră. 'Teg văzu un licuriglob izolat, la vreo 
trei metri deasupra solului; era ancorat de un stâlp şi se 
legăna uşor în briza îngheţată a nopţii. La lumina lui 
galbenă, desluşi contururile unei barăci în mijlocul unei 
poieniţe unde zăpada, murdară şi înnoroiată, era plină de 
urme de paşi. Poieniţa era înconjurată de tufe şi de copaci 
răzleţi. Cineva trecu fasciculul puternic al unei lanterne 
peste faţa lui. Nu se auzi nici o vorbă, dar o mână arătă 
spre baracă. leg avusese rareori ocazia să vadă o 
construcţie atât de dărăpănată. Părea pe punctul de a se 
prăvăli la cea mai mică atingere. Ar fi pariat că acoperişul 
era numai găuri. 

Din nou, cei care-l însoțeau se puseră în mişcare, 
împingând targă către baracă. Le examină siluetele în 
lumina difuză. Feţele erau înfofolite până la ochi în fulare 
care nu lăsau la vedere nici gura, nici bărbia. Glugi bine 
strânse ascundeau părul. Hainele, groase şi largi, mascau 
formele corpului, mai puţin articulațiile braţelor şi ale 
picioarelor. 

Licuriglobul ancorat de stâlp se stinse. 


Cineva deschise uşa barăcii, inundând poiana cu un spot 
de lumină strălucitoare. Escorta îi făcu vânt înăuntru şi-l 
lăsă singur. Auzi uşa închizându-se. 

După întunericul de afară, lumina din interior era de-a 
dreptul orbitoare. Teg clipi de mai multe ori până ce ochiii 
se adaptară. Cu o ciudată senzaţie de dislocare, privi în 
jurul lui. Se aşteptase ca interiorul barăcii să corespundă 
înfăţişării ei exterioare, dar se afla într-o încăpere 
impecabilă; aproape lipsită de mobilier. Nu văzu decât trei 
scaune, o măsuţă şi... (tresări) o sondă ixiană! Nu-i 
simţiseră mirosul de shere al răsuflării? 

Dacă erau atât de ignoranţi, n-aveau decât să recurgă la 
sondă. Îi vor provoca suferinţe atroce, dar nu vor scoate 
nimic din creierul lui. 

Ceva ţăcăni în spatele său, apoi auzi mişcare. Trei 
persoane îşi făcură apariţia în câmpul lui vizual şi se 
postară la capătul tărgii. Îl priviră în tăcere. Teg îi observă 
rând pe rând. Cel din stânga sa purta un combinezon închis 
la culoare, cu revere largi. Era un bărbat cu faţa pătrată pe 
care 'leg o remarcase la mulţi dintre cei născuţi pe Gammu. 
Ochii, rotunzi şi mici, păreau să privească direct prin Teg. 
Chipul acela era chipul unui inchizitor, al unui individ pe 
care suferinţa altora îl lăsa cu totul indiferent. Harkonnenii 
importaseră, la vremea lor, o mulţime de asemenea indivizi. 
Erau fiinţe animate de un singur scop, capabile să 
schingiuiască fără cea mai infimă schimbare a expresiei. 

Cel care se afla direct la picioarele lui Teg avea veşminte 
groase, în negru şi gri, asemănătoare cu cele ale inşilor din 
escortă, dar gluga era dată pe spate, lăsând la vedere o faţă 
netedă, sub un păr sur, tuns scurt. Nici faţa, nici hainele nu 
dezvăluiau mare lucru. Nu s-ar fi putut spune nici măcar 
dacă era vorba de un bărbat sau de o femeie. Teg înregistră 
mental trăsăturile chipului: frunte înaltă, bărbie pătrată, 
ochi mari, verzi, deasupra unui nas ca o muchie de cuţit, 
gură mică, strânsă într-o strâmbătură de dispreţ. 


Al treilea personaj îi reţinu cel mai mult atenţia. Înalt, era 
îmbrăcat într-un combinezon negru, elegant, peste care 
purta o tunică sobră, de asemenea neagră. Hainele aveau o 
croială impecabilă iar materialul era dintre cele mai 
scumpe. Nici un ornament, nici un însemn. Bărbat, fără 
doar şi poate. Arbora un aer plictisit şi asta îi îngădui lui Teg 
să-l eticheteze. Faţă îngustă, trufaşă, ochi căprui, buze 
subţiri. Şi expresia de plictiseală, de cumplită plictiseală! 
Povestea asta îi răpea din timpul său preţios. Treburi mult 
mai importante solicitau prezenţa lui altundeva iar ceilalţi 
doi, aceşti subalterni, trebuiau făcuţi să înţeleagă bine acest 
lucru. 

Ăsta, gândi Teg, e observatorul oficial. 

Fusese trimis aici de stăpânii acestui loc pentru a observa 
şi a raporta tot ce vede. Unde îi era valijoara? Ahh, da: iat-o, 
lângă peretele din spatele lui. Valijoarele acestea erau 
adevărate insigne pentru funcţionarii de felul său. În cursul 
turului de inspecţie pe Gammu, Teg remarcase funcţionarii 
şi valijoarele lor, atât la Ysai cât şi în celelalte oraşe ale 
planetei. Valijoarele erau mici şi înguste. Cu cât 
funcţionarul era mai important, cu atât mai mică şi mai 
îngustă era valijoara sa. Cea de aici, de lângă perete, abia 
dacă ar fi conţinut câteva bobine şi un minuscul ochi com. 
Un funcţionar ca acesta nu se deplasa nici un pas fără 
ochiul care îi permitea să comunice cu superiorii săi. 
Valijoara era foarte mică. Stăpânul ei nu putea fi decât un 
funcţionar de vază. 

Teg se pomeni întrebându-se cum ar fi reacţionat 
observatorul dacă l-ar fi interpelat în clipa aceasta: „Ce le 
vei raporta despre calmul meu?” 

Dar reacţia era deja înscrisă pe mutra plictisită. Omul n-ar 
fi catadicsit să răspundă. Nu se afla aici pentru a răspunde. 
Când tipul ăsta va părăsi încăperea, îşi spuse Teg, va merge 
cu paşi mari, grăbiţi, cu gândurile deja spre locul în care 
numai el ştia ce puteri îl aşteptau să le dea raportul. Şi va 
pleca pocnindu-şi valijoara de picior, pentru a-şi aminti lui 


însuşi propria sa importanţă şi pentru a le atrage celorlalţi 
atenţia asupra acestui simbol al autorităţii sale. 

Silueta încotoşmănată de la picioarele lui Teg vorbi cu o 
voce sigură şi vibrantă, net feminină: 

— Vedeţi cum se stăpâneşte şi ne studiază? Tăcerea n-o să- 
l înfrângă. V-am spus-o de la bun început. Ne pierdem 
vremea şi n-avem destulă ca s-o irosim cu prostii. 

Teg o privi lung. Exista ceva vag familiar în glasul ei. Ceva 
din tonul constrângător al unei Cucernice Maici. Cum era 
cu putinţă? Cel ce părea a fi original de pe Gammu dădu din 
cap. 

— Aveţi dreptate, Mater. Dar nu eu sunt cel care ordonă 
aici. 

Mater? Repetă în gând Teg. E un nume sau un titlu? 

Cei doi care vorbiseră se uitară la funcţionar. Acesta se 
aplecă spre valijoara. Din care scoase un mic ochi com. Se 
întoarse în aşa fel încât ecranul să nu poată fi văzut nici de 
însoțitorii săi, nici de Teg. Ochiul se aprinse, emițând o 
lumină verde care făcu să joace reflexe livide pe chipul 
observatorului. Zâmbetul său arogant dispăru. Începu să-şi 
mişte pe tăcute buzele, formând cuvinte doar pentru cel cu 
care comunica prin intermediul ochiului. 

Teg nu lăsă să se vadă că ştia să citească pe buze. Toţi cei 
formaţi de Bene Gesserit erau capabili să citească după 
mişcările buzelor, din orice unghi puteau fi ele văzute. 
Funcţionarul se exprima într-o variantă a vechii limbi 
galach. 

— E într-adevăr Basharul Miles Teg, spunea el. L-am 
identificat în mod cert. 

Lumina verde dansă pe chipul lui în timp ce privea fix 
ochiul. Cel cu care comunica trebuie că se agita de zor, 
judecând după jocul luminii. Din nou, buzele funcţionarului 
se mişcară muteşte: 

— Nimeni de aici nu se îndoieşte că a fost condiţionat să 
reziste la durere şi răsuflarea îi miroase a shere. O să... 


Se întrerupse când lumina verde reîncepu să-i danseze pe 
faţă. 

— Nu caut scuze, reluă el, modelând cu grijă cuvintele în 
vechea galach. Ştiţi foarte bine că vom face tot ce ne stă în 
putinţă, dar sunt de părere că trebuie folosite în continuare 
toate celelalte mijloace de descoperire şi capturare a gholă- 
ului. 

Lumina Verde se stinse. 

Funcţionarul agrafă ochiul la centură, se întoarse spre 
tovarăşii săi şi înclină scurt din cap. 

— Sonda TI, spuse femeia. 

Traseră aparatul deasupra capului lui Teg. 

Ei îi spun sondă T, gândi Teg examinând casca pe care o 
coborau spre capul lui. Obiectul nu purta nici o marcă 
ixiană. 

Teg fu năpădit brusc de o stranie senzaţie de dejr-vu. Avea 
impresia că toate acestea i se întâmplaseră deja de mai 
multe ori. Senzaţia de dejr-vu nu se raporta la un episod 
unic, ci la recunoaşterea unei situaţii profund familiare: 
prizonierul şi cei care-l interogau - aceştia trei... Sonda... 
Se simţea năucit. De unde ar fi putut să cunoască un 
moment ca acesta? Nu folosise personal niciodată o sondă, 
deşi studiase în amănunţime modul lor de utilizare. Bene 
Gesseritul recurgea deseori la durere, dar, în asemenea 
situaţii, prefera să se bizuie pe Dreptvorbitoare. Surorile se 
fereau să întrebuinţeze echipamente care ar fi putut să le 
facă prea dependente de furnizorii ixieni. Ar fi fost un semn 
de slăbiciune din partea lor, o mărturisire a faptului că nu 
se puteau dispensa de nişte maşini vrednice de dispreţ. leg 
bănuise chiar, în atitudinea lor, un fel de efecte întârziate 
ale Jihadului Butlerian, o revoltă împotriva maşinilor care 
puteau copia esenţa gândurilor şi a amintirilor unei fiinţe 
umane. 

Dejr-vu! 

Logica mentatică nu-i dădea pace: Cum de mi-e cunoscut 
momentul acesta? Ştia foarte bine că nu fusese prizonier 


niciodată. Până şi ideea era ridicolă, prin inversarea de 
roluri pe care o sugera. Marele Bashar Miles Teg, 
prizonier? Aproape că-i venea să zâmbească. Dar impresia 
pregnantă că toate astea îi erau familiare persista. 

După ce-i fixară casca deasupra capului, cei doi începură 
să-i aplice pe craniu, unul după altul, firele ce făceau ca 
aparatul să semene cu o meduză. Funcţionarul îi privea 
cum lucrează, lăsând să se întrevadă doar vagi semne de 
nerăbdare pe o faţă altminteri imperturbabilă. 

Teg continuă să-i observe. Care dintre cei trei avea să 
joace rolul celui „cumsecade“? Ahhh, da: cea căreia i se 
spunea Mater, de bună seamă. Fascinant. Era o altă 
variantă a titlului de Onorată Matre? Dar niciunul din 
ceilalţi doi nu-i arăta respectul care, după câte ştia Teg 
despre Rătăciţi, i s-ar fi cuvenit. 

Oamenii aceştia erau, totuşi, originari din Dispersie - 
exceptându-l, poate, pe bărbatul cu faţa pătrată, îmbrăcat 
în combinezon cafeniu. Teg îşi concentră atenţia asupra 
femeii. Părul cărunt, tuns perie, privirea calmă şi sigură a 
ochilor verzi, depărtaţi, bărbia uşor proeminentă, toate 
acestea dădeau o impresie de fermitate, de persoană 
demnă de încredere. Fusese bine aleasă pentru 
întruchiparea „cumsecădeniei”. Chipul ei inspira 
respectabilitate, dar - remarcă Teg - ascundea şi un fel de 
rezervă. Era sigur că Mater avea să-l observe cu atenţie 
pentru a interveni exact la momentul oportun. Fără 
îndoială, poseda cel puţin nivelul de pregătire al linei Surori 
Bene Gesserit. 

Sau al unei Onorate Matre. 

Terminaseră de conectat casca la craniul lui. Cel ce părea 
originar de pe Gammu trase consola sondei într-un loc în 
care-i puteau vedea toţi trei ecranul. Teg nu-l vedea. 

Femeia îi scoase căluşul. Aşadar, nu se înşelase. Ea avea 
să-i aducă „alinare” la momentul potrivit. Îşi plimbă limba 
prin toată gura pentru a-şi regăsi senzațiile normale. Faţa şi 
pieptul mai erau încă un pic amorţite de pe urma şocului 


provocat de paralizatorul care îl doborâse. Cât timp trecuse 
de atunci? Din fericire, dacă putea să se ia după 
comunicaţia mută a funcţionarului, Duncan izbutise să 
scape. 

Omul de pe Gammu se întoarse către observator. 

— Poţi să începi, Yar, zise funcţionarul. 

Yar? Se miră leg. Curios nume. Avea aproape p 
consonanţă tleilaxu. Dar Yar nu era un Dansator-Faţă... Nici 
un Maestru tleilaxu. Era prea înalt pentru un Maestru şi n- 
avea stigmatele celuilalt. Formaţia sa Bene Gesserit îl făcea 
pe leg să fie sigur de asta. 

Yar atinse o clapă de pe consola sondei. 

Teg se auzi gemând de durere. Nimic nu-l pregătise 
pentru ceva atât de intens. Trebuie că-şi reglaseră maşina 
drăcească la maximum încă de la prima încercare. 
Neîndoios! Ştiau că aveau de-a face cu un mentat. Un 
mentat era capabil să facă abstracţie de anumite 
constrângeri exercitate de carne. Dar asta era prea mult! 
N-avea scăpare. Durerea îi vibra în tot corpul, amenințând 
să-i obnubileze conştiinţa. Cum ar fi putut shere-ul să-l 
protejeze de aşa ceva? 

Durerea se estompă treptat, apoi dispăru, lăsând doar o 
impresie de palpitaţie. 

Şi iar! 

Îi dădu brusc în gând că agonia mirodeniei prin care 
trecea o Cucernică Maică va fi fost o caznă asemănătoare. 
Cu siguranţă că nu putea exista durere mai crâncenă. 
Luptă pentru a rămâne tăcut, dar se auzi iarăşi icnind şi 
gemând. Toate talentele pe care le dobândise vreodată, atât 
ca mentat cât şi ca adept Bene Gesserit, intrară în acţiune 
pentru a-l împiedica să articuleze cuvinte, să implore 
îndurare, să promită că va spune orice, numai să înceteze 
supliciul. 

Încă o dată, durerea se retrase şi reveni în forţă. 

— Destul! 


Era glasul femeii. Teg se căzni să-şi aducă aminte numele 
ei... Mater? 

Yar vorbi cu voce posacă: 

— E îndopat cu shere, cât să-i ajungă pe un an. (Gesticulă 
spre consolă.) Nimic. 

Teg respira sacadat. Durerea era cumplită! Continua să 
crească, în pofida intervenţiei lui Mater. 

— Am spus destul! Repetă aceasta ridicând tonul. 

Câtă sinceritate! Observă uluit Teg. Simţi cum suferinţa dă 
îndărăt, retrăgându-se încet, ca şi când fiecare nerv i-ar fi 
fost smuls din trup, ducând cu elo fărâmă din amintirea 
agoniei. 

— Nu facem bine ce facem, spuse Mater. Omul ăsta e... 

— E ca orice alt om, zise Yar. Să-i fixez conexiunea specială 
pe penis? 

— Nu atât timp cât mă voi afla eu aici! Replică Mater. 

Teg aproape că s-ar fi putut lăsa înşelat de sinceritatea ei. 
Când ultimul firicel de durere îi părăsi carnea, rămase cu 
impresia că plutea undeva între tavan şi podea. Senzaţia de 
dejr-vu nu dispăruse. El era aici, dar nu aici. Fusese aici, 
dar nu fusese. 

— N-o să le placă dacă dăm greş, spuse Yar. Sunteţi 
pregătită să le aduceţi la cunoştinţă un nou eşec? 

Mater scutură din cap. Se aplecă pentru a-şi aduce faţa în 
câmpul vizualal lui 'Teg, printre conductorii încâlciţi ai 
sondei. 

— Bashare, îmi pare rău pentru ceea ce suntem nevoiţi să 
facem, crede-mă, spuse ea. Eu m-am opus. Te rog. Am 
oroare de tot ce se întâmplă aici. Spune-ne ceea ce trebuie 
să aflăm şi dă-mi voie să-ţi uşurez situaţia. 

Teg se strădui să-i adreseze un zâmbet. Era, într-adevăr, 
remarcabilă! Întoarse ochii spre funcţionarul care-l fixa cu 
privirea. 

— Să le spui stăpânilor dumitale, din partea mea, că e 
foarte convingătoare în rolul ăsta. 

Funcţionarul se făcu negru la faţă. 


— Dă-i maximum, Yar, rosti el cu o voce seacă, de tenor, 
care, spre deosebire de cea a lui Mater, nu denota nici o 
formaţie specială. 

— Vă rog! Făcu Mater. 

Îşi îndreptă corpul, fără însă a-şi lua ochii de la Teg. 

Instructoarele Bene Gesserit îl învăţaseră pe Bashar: 
„Urmăreşte întotdeauna ochii. Observă cum se modifică 
distanţa focală. Cu cât aceasta se depărtează, cu atât 
atenţia se întoarce spre interior.” 

Teg fixă în mod deliberat nasul lui Mater. Faţa ei nu era 
urâtă. Mai degrabă distinsă. Se întrebă cum arăta corpul de 
sub hainele acelea voluminoase. 

— Yar! Se auzi vocea funcţionarului. 

Cel interpelat ajustă comenzile consolei şi apăsă pe un 
buton. 

Durerea care îl năpădi pe leg eră atât de crâncenă, încât 
Basharul trebui să admită că, într-adevăr, cea dinainte 
fusese cu mult inferioară. Dar, cu acest nou val de suferinţă, 
veni o stranie senzaţie de claritate. Aproape că era în 
măsură să-şi ia gândurile de la agresiune. Ca şi când 
durerea ar fi fost pricinuită altcuiva. Descoperise brusc un 
liman unde puţine lucruri puteau să-l atingă. Durerea 
exista, atroce chiar. Îi parvenea ca un raport asupra stării 
senzaţiilor sale. În parte, faptul se datora shere-ului, 
desigur. O ştia şi era recunoscător. 

Vocea lui Mater se amestecă în universul lui interior: 

— Cred că riscăm să-l pierdem. Las-o mai moale. 

O altă voce îi răspunse, dar sunetul pieri înainte ca Teg să 
poată distinge cuvintele. Realiză dintr-o dată că percepțiile 
sale nu mai aveau nici un punct de ancorare. Totul se 
oprise! Crezu că-şi aude inima bătând nebuneşte de frică, 
dar nu fu prea sigur. Totul încremenise în nemişcare şi în 
tăcere, fără nimic împrejur. 

Mai sunt încă viu? 

Percepu atunci o bătaie de inimă, însă fără a, avea 
certitudinea că era a lui. Tum-tum! lum-tum! Era o 


impresie de mişcare, nu de sunet. Nu putea să-i localizeze 
sursa. 

Ce se întâmplă cu mine? 

Cuvinte înscrise cu alb strălucitor pe fond negru îi apărură 
în centrii vizuali: 

— Am revenit la o treime. 

— Las-o aşa. Să vedem dacă putem să-l citim prin 
intermediul reacţiilor fizice. 

— Poate încă să ne audă? 

— Nu în mod conştient. 

Niciunul din instructajele la care participase Teg nu 
menţionase că o sondă putea să-şi îndeplinească funcţia 
infamă în prezenţa shere-ului. Dar ei numeau asta o sondă 
T. Ar fi putut reacţiile corpului să-i trădeze gândurile 
neformulate? Exista un mijloc fizic de a-i fi smulse contra 
voinţei sale? 

Din nou, cuvinte se înscriseră în centrii săi vizuali: 

— E încă izolat? 

— Absolut. 

— Mai bine să fim siguri. Afundă-l încă un pic. 

Teg se sili să-şi înalțe percepțiile deasupra terorii. Trebuie 
să rămân stăpân pe mine însumi! 

Ce-ar fi putut să dezvăluie corpul său dacă pierdea 
contactul cu el? Începea să-şi imagineze cam ce erau pe 
cale să-i facă şi în mintea lui îşi făcu loc panica. Dar carnea 
nu o simţea. 

Subiectul trebuie izolat. Nu trebuie să găsească nici un loc 
în care să-şi stabilească identitatea. 

Cine spusese asta? Cineva. Senzaţia de dejr-vu reveni cu 
toată intensitatea. 

Sunt un mentat, îşi reaminti sieşi. Mintea mea şi 
mecanismele ei constituie centrul fiinţei mele. Poseda 
amintiri şi o experienţă pe care putea să se sprijine acest 
centru. 

Durerea reveni dintr-o dată. Apoi sunetele. Puternice! 
Mult prea puternice! 


— Aude din nou, făcu vocea lui Yar. 

— Cum aşa? Se miră funcţionarul. 

— Poate c-ai coborât la un nivel prea mic, opină Mater. 

Teg încercă să deschidă ochii. Pleoapele nu vrură să-i dea 
ascultare. Apoi îşi aminti. O numeau sondă IT. Nueraun 
aparat ixian. Era ceva construit în Dispersie. Putea să 
identifice modul în care îi stăpânea muşchii şi simţurile. Era 
ca şi când o alta persoană ar fi sălăşluit în trupul lui, cu 
drept de control asupra reacţiilor sale. Urmări traseele 
procesului de intruziune mecanică. Era într-adevăr o 
maşină diavolească! Îi putea ordona să clipească, să gâfâie, 
să urineze, să tragă vânturi, să defecheze... Îi putea ordona 
orice. Putea să comande corpului său ca şi cum gândurile 
lui n-ar fi jucat nici un rol în propria sa comportare. Era 
redus la condiţia de simplu observator. 

Mirosuri îl asaltară deodată, Duhori pestilenţiale. Nu vru 
să-şi comande să strâmbe din nas, dar avu acest gând. Era 
suficient. Miasmele fuseseră produse de sondă. Maşina se 
juca stimulându-i simţurile, pentru a le învăţa reacţiile. 

— Ai destul pentru a-l citi? (Vocea de tenor a 
funcţionarului.) 

— Încă ne aude! (Yar.) 

— Darcu' să-i ia de mentaţi! (Mater.) 

— Dit, Dat şi Dot, făcu Teg, numind marionetele din 
spectacolele Circului de Iarna la care asistase în 
îndepărtata sa copilărie, pe Lernaeus. 

— Vorbeşte! (Funcţionarul.) 

Teg simţi că maşina îi blochează percepțiile. Yar 
moşmondea ceva la consola sa. Teg însă ştia că logica sa 
mentatică îi dezvăluise un lucru vital: cei trei erau 
marionete. Numai mânuitorii aveau importanţă. După cum 
se mişcau marionetele, se putea spune ce făceau 
mânuitorii. 

Sonda îşi continua intruziunea. În pofida forţei exercitate, 
Teg îşi simţi percepțiile ajustându-se după maşină. Maşina 
învăţa despre el, dar şi el învăţa despre ea. 


Acum înţelegea. Întregul său spectru senzorial putea fi 
copiat în sonda T şi pus la păstrare, la dispoziţia lui Yar. În 
Teg exista un lanţ de reacţii organice. Maşina era capabilă 
să le calchieze, ca şi când ar fi fabricat o dublură a lui. 
Shere-ul şi rezistenţa sa de mentat le interziceau 
scotocitorilor accesul în memoria lui, dar orice altceva 
putea fi reprodus. 

Maşina nu va gândi la fel ca mine, se linişti Teg. 

Ea nu va avea nici nervii, nici carnea lui. Nu va avea 
amintirile şi experienţele lui. Maşina nu se născuse dintr-o 
femeie. Nu părăsise căldura unui pântec uman pentru a ieşi 
la iveală în acest univers mirific. 

Într-un colţişor al spiritului său conştient, Teg înfipse un 
steguleţ, menit să-i atragă atenţia că această observaţie 
dezvăluia ceva despre ghola. 

Duncan a fost decantat într-o cuvă axlotl. 

Observaţia aceasta îi parveni împreună cu o subită 
muşcătură acidă pe vârful limbii. 

Iar sonda?! 

Teg se lăsă purtat printr-o mulţime de percepții simultane. 
Urmărea procesele sondei T, continua să exploreze 
observaţia cu privire la ghola şi, în acelaşi timp, era atent la 
Dit, Dat şi Dot. Cele trei marionete erau ciudat de tăcute. 
Da; aşteptau ca sonda lor T să-şi termine treaba. 

Ghola-ul: Duncan era o extensie realizată pe baza unor 
celule care se născuseră cu adevărat dintr-o femeie 
impregnată de un bărbat. 

Maşină şi ghola! 

Observaţie: Maşina nu poate să împărtăşească această 
experienţă a naşterii, decât într-un mod îndepărtat şi 
indirect, care pierde, în mod inevitabil, nuanțele personale 
importante. 

Exact cum pierdea, în clipa de faţă, multe alte lucruri din 
el. 

Sonda T reîncepu să-i-inducă mirosuri. Cu fiecare nouă 
senzaţie olfactivă indusă, amintirile îşi dezvăluiau prezenţa 


în memoria lui Teg. Era conştient de viteza ameţitoare cu 
care opera sonda 'Î, însă propriile sale percepții rămâneau 
undeva în afara acestei explorări năvalnice, îngăduindu-i să 
se refugieze, oricât de mult ar fi dorit, înlăuntrul amintirilor 
astfel evocate. 

lată! 

Asta era ceara fierbinte care-i stropise mâna stângă pe 
când avea doar paisprezece ani şi era elev la şcoala Bene 
Gesserit. Îşi amintea sălile de cursuri şi laboratoarele ca şi 
când unica existenţă pe care o cunoscuse se desfăşura 
acolo chiar în clipa asta. Şcoala de pe lângă Casa 
Canonicatului. Simplul fapt că fusese admis aici îi spunea lui 
Teg că în venele lui curgea sângele Sionei. Nici un preştient 
nu-i putea lua urma. 

Vedea laboratoarele şi simţea mirosul de ceară, un compus 
de esteri artificiali şi produsul natural al albinelor pe care le 
creşteau Surorile ratate şi ajutoarele lor. Îşi concentră 
amintirile asupra unui moment în care stătuse să observe 
albinele şi apicultoarele la lucru în livezile de meri. 

Mecanismele structurii sociale a Bene Gesseritului păreau 
atât de complicate, până ce ajungeai să vezi necesităţile 
vitale: hrana, îmbrăcămintea, căldura, comunicarea, 
educaţia, apărarea împotriva duşmanilor (ca anexă a 
instinctului de supravieţuire). Continuitatea Bene 
Gesseritului cerea, pentru a fi înţeleasă, o anumită 
adaptare. Comunitatea nu procrea pentru binele omenirii în 
general. Nu exista implicare rasială nesupravegheată! 
Comunitatea procrea pentru a-şi extinde propriile sale 
puteri, pentru a asigura dăinuirea Bene Gesseritului, 
considerând că acesta era un serviciu suficient pe care îl 
făceau umanităţii. Poate că şi era. Motivația reproducerii 
avea rădăcini adânci iar Comunitatea Surorilor nu lăsa 
nimic nedesăvârşit. 

Un nou miros îl asalta. 

Recunoscu izul de lână udă al hainelor sale în clipa în care 
intra în modulul de comandă, după Bătălia de pe Ponciard. 


Mirosul îi umplea nările, amestecându-se cu cel de ozon al 
instrumentelor şi cu transpiraţia celorlalţi ocupanţi ai 
modulului. Lâna! Surorile găsiseră întotdeauna un pic 
ciudată această preferinţă a lui pentru materialele naturale, 
în detrimentul fibrelor sintetice produse în fabricile captive. 

După cum nu-i plăceau nici caniscaunele. 

Detest mirosurile asupririi de orice fel. 

Marionetele astea - Dit, Dat şi Dot - îşi dădeau seama cât 
de asuprite erau? 

Logica mentatică îi adresă un rânjet batjocoritor. Hainele 
de lână nu erau produse şi ele, în fabrici captive? 

Nu era acelaşi lucru. 

O părticică din el apăra argumente contrare. Materialele 
sintetice puteau fi stocate pe o perioadă de timp aproape 
nelimitată. Câtă vreme se păstraseră ele, de pildă, în 
containerele anentropice din non-globul Harkonnen? 

„Prefer, totuşi, lâna şi bumbacul!” 

N-ai decât. 

„Dar de unde această preferinţă?” 

E o prejudecată Atreides. Ai moştenit-o. 

Teg alungă diversele mirosuri şi se concentră asupra 
mişcării globale a sondei agresive. Constată dintr-o dată că 
era capabil să devanseze maşina. De parcă şi-ar fi 
descoperit un nou muşchi. Începu să-l exerseze, 
încordându-l, pe când continua să exploreze amintirile 
induse, în căutarea unor informaţii utile. 

Stau aşezat în pragul casei mamei mele, pe Lernaeus. 

Teg făcu abstracţie de o parte a percepţiilor sale pentru a 
observa scena. Vârsta: doisprezece ani. Stă de vorbă cu o 
tânără acolită Bene Gesserit care face parte din suita unei 
Persoane Importante. Acolita e o fată mărunţică. Are părul 
blond-roşcat şi o faţă de păpuşă. Nas cârn, ochi verzi- 
cenuşii. P I. Este o Cucernică Maică în robă neagră şi, după 
toate aparențele, foarte bătrână. A dispărut în interiorul 
casei, împreună cu mama lui. Acolita, pe care o cheamă 
Carlana, îşi încearcă talentele precare pe mezinul casei. 


Înainte de a apuca să spună douăzeci de vorbe, Miles Teg 
i-a şi ghicit intenţiile. Carlana încearcă să-i stoarcă 
informaţii! Era una dintre primele lecţii de prefăcătorie 
delicată pe care le învățase de la mama lui. Pentru că 
existau, într-adevăr, destui inşi care ar fi putut trage de 
limbă un băieţel ce trăia în casa unei Cucernice Maici, în 
nădejdea să obţină vreo informaţie vandabilă. Se putea 
conta întotdeauna pe o piaţă pentru informaţii despre 
Cucernicele Maici. 

Mama sa îi explicase: „Începe prin a-i cântări pe cei ce te 
iscodesc, apoi acordează-ţi răspunsurile la slăbiciunile lor”. 
Treaba asta n-ar fi dat nici un rezultat, fireşte, cu o 
Cucernică Maică desăvârşită. Însă cu o acolită şi mai ales cu 
asta... 

De ochii lui Carlana, afişează o atitudine de reticenţă 
timidă. Carlana are o părere exagerat de bună despre 
propriul ei şarm. El îi îngăduie să-i înfrângă reticenţa, după 
ce a lăsat-o să-şi etaleze toate talentele în materie de 
convingere. Apoi îi serveşte o porţie de minciuni de pe urma 
cărora, dacă le va repeta vreodată venerabilei P 1. Din 
spatele uşii închise, se va alege la sigur cu o săpuneală 
zdravăână, dacă nu cumva cu ceva şi mai usturător. 

Cuvinte dinspre Dit, Dat şi Dot. 

— Cred că-l avem acum. 

Teg a recunoscut vocea lui Yar, care l-a smuls din vechile 
amintiri. 

„Acordează-ţi răspunsurile la slăbiciunile lor”. 

Cuvintele răsună în mintea lui Teg cu vocea mamei sale. 

Marionete. 

Mânuitori de marionete. 

Funcţionarul: 

— Întreabă simularea unde l-au dus pe ghola. 

Linişte, apoi un bâzâit slab. 

— Nu recepţionez nimic. (Glasul lui Yar.) 

Teg le aude vocile cu o acuitate dureroasă. Îşi sileşte ochii 
să se deschidă, în pofida comenzii contrare a sondei. 


— Atenţie! Exclamă panicat Yar. 

Trei perechi de ochi îl fixează pe Teg. Ce lente le sunt 
mişcările! Dit, Dat şi Dot... Pleoapele lor clipesc... Clipesc... 
cu un interval de cel puţin un minut între două clipeli. Yar 
începe să întindă mâna spre consola lui. Degetelor sale le va 
trebui o săptămână ca să ajungă la destinaţie. 

Teg pipăie legăturile care-i strâng braţele şi încheieturile 
mâinilor. Frânghie obişnuită! Fără să se pripească, îşi 
răsuceşte degetele până ajung în contact cu nodurile. 
Acestea se desfac, mai întâi încet, apoi desprinzându-se 
dintr-o dată. leg trece la chingile late care-l ţin prins de 
targă. Cu ele e şi mai uşor. Simple închizătoare cu arc. 
Mâna lui Yar n-a parcurs nici măcar un sfert din drumul 
către consolă. 

Dit... Dat... Dot. 

Cele trei perechi de ochi încep să manifeste o uşoară 
surprindere. 

Teg se eliberează de firele de meduză ale sondei. Pop-pop- 
pop! Ventuzele conductorilor zboară cât colo. Cu mirare, 
observă un început lent de sângerare pe dosul mâinii 
drepte, în locul în care s-a zgâriat când a măturat 
contactele sondei. 

Proiecţie mentat: Mă mişc cu o viteză periculoasă. 

Dar a şi sărit de pe targă. Funcţionarul face un gest lent... 
Foarte lent... Spre un buzunar al tunicii unde se observă o 
umflătură. Muchia mâinii lui Teg îi zdrobeşte gâtul. 
Funcţionarul nu se va mai atinge niciodată de micul laser 
pe care-l poartă întotdeauna asupra sa. Mâna lui Yar încă 
tot n-a depăşit o treime din distanţa care o desparte de 
consolă. În ochii lui însă se citeşte acum clar surprinderea. 
Teg se îndoieşte că omul apucă să zărească măcar mâna 
care îi rupe vertebra cervicală. Mater este ceva mai rapidă. 
Piciorul ei stâng se îndreaptă spre locul unde s-a aflat Teg 
cu o fracțiune de secundă mai înainte. Prea încet! Capul lui 
Mater e dat pe spate, expunând beregata loviturii ca de 
satâr a mâinii lui Teg. 


Ce încet se prăbuşesc cele trei trupuri! 

TŢeg deveni brusc conştient că era lac de sudoare. Dar n- 
avea timp să-şi bată capul cu asta. 

Am ştiut exact ce mişcări au de gând să facă înainte de-a 
apuca să le facă! Ce mi s-a întâmplat? 

Proiecţie mentat: Agonia sondei m-a propulsat la un nou 
nivel de capacitate. 

O senzaţie acută de foame îl făcu să-şi dea seama de 
energia pe care o cheltuise. Alungă senzaţia şi se simţi 
revenind la o cadență normală. Trei bufnituri surde 
succesive: trupuri căzând pe podea. 

Teg examină consola sondei. Categoric nu era vorba de un 
produs ixian. Comenzile însă erau similare. Scurtcircuită 
sistemul de memorizare, ştergându-i conţinutul. 

Iluminatul încăperii? 

Întrerupătoarele erau lângă uşa de la intrare. Stinse toate 
luminile şi inspiră adânc de trei ori. Un vârtej înceţoşat 
ţâşni în noaptea care învăluia baraca. 

Cei care-l aduseseră aici, vârâţi în veşmintele lor groase 
menite să-i apere de gerul iernii, abia dacă apucară să se 
întoarcă în direcţia ciudatului zgomot înainte ca vârtejul să- 
i culce la pământ. 

De data aceasta, leg izbuti să revină la cadenţa normală 
ceva mai repede. Lumina stelelor îi îngădui să observe o 
potecă îngustă ce cobora printr-un hăţiş de tufe. Alunecând 
şi derapând prin zăpada amestecată cu noroi, găsi destul de 
iute mijlocul de a-şi menţine echilibrul anticipând terenul. 
Fiecare pas atingea exact locul pe care voia el să-l atingă. 
Curând ajunse într-un spaţiu degajat, de unde priveliştea se 
deschidea asupra unei văi largi. 

Văzu luminile unui oraş, cu marele dreptunghi negru al 
unei construcţii gigantice în apropierea zonei centrale. 
Cunoştea acest loc: Ysai. Acolo se aflau mânuitorii dg 
marionete. 

Iar eu sunt liber! 


Un om şedea, în fiecare zi, în dreptul unui gard înalt de 
lemn, privind prin îngusta crăpătură verticală din locul 
unde lipsea o stinghie. Zilnic, un măgar sălbatic al 
deşertului trecea prin faţa gardului, de partea cealaltă a 
crăpăturii. Mai întâi botul, apoi capul, apoi picioarele 
dinainte, spinarea lungă şi cafenie, picioarele dinapoi şi, în 
sfârşit, coada. Într-o bună zi, omul sări în picioare şi, cu 
ochii strălucind de bucuria descoperirii, strigă spre toţi cei 
ce puteau să-l audă: E limpede! Botul pricinuieşte coada! 

Snoavele Înţelepciunii Ascunse. 

Istoria Orală a Rakisului. 

ÎN MAI MULTE RÎNDURI, de când venise pe Rakis, 
Odrade se pomenise năpădită de amintirea acelui vechi 
tablou care atârna la loc de cinste pe peretele camerei lui 
Taraza din Casa Canonicatului. Ori de câte ori se ivea 
amintirea, îşi simţea degetele vibrând la contactul cu 
penelul. Nările i se dilatau la mirosul uleiurilor şi al 
pigmenţilor. Emoţiile ei asaltau pânza. Şi, de fiecare dată, 
Odrade îşi revenea din această evocare îndoindu-se şi mai 
mult că Sheeana era pânza ei. 

Care dintre noi o pictează pe cealaltă? 

Lucrul se întâmplase din nou în această dimineaţă. Era 
încă întuneric dincolo de zidurile mansardei pe care o 
împărțea cu Sheeana în clădirea cea mai înaltă a Citadelei 
Takiene. O acolită intrase în vârful picioarelor şi o trezise pe 
Odrade pentru a o anunţa că Iaraza urma să sosească nu 
peste mult timp. De cum ridicase ochii spre chipul abia 
luminat al acolitei cu părul negru, Odrade fusese 
străfulgerată de obsedanta imagine-amintire. 

Cine dintre noi creează cu adevărat pe altcineva? 

— Pe Sheeana mai las-o să doarmă un pic, spuse Odrade 
înainte de a-i îngădui acolitei să se retragă. 

— Doriţi să luaţi micul dejun înainte de sosirea. Maicii 
Superioare? Întrebă fata. 

— Vom aştepta să vedem care e şi dorinţa ei. 


Odrade se sculă, îşi făcu repede toaleta şi îmbrăcă roba ei 
neagră cea mai bună. Apoi se duse la fereastra dinspre 
răsărit a salonului şi privi în direcţia spaţioportului. Mai 
multe lumini în mişcare proiectau un halou difuz pe cerul 
cenuşiu. Aprinse toate licurigloburile din încăpere pentru a 
îmblânzi priveliştea exterioară. Globurile tiglindite în plazul 
blindat al ferestrei deveniră constelații aurii. Îşi văzu 
propriul chip, translucid, cu trăsăturile marcate de 
oboseală. 

Ştiam c-o să vină. 

Chiar în clipa în care gândea asta, soarele se ivi deasupra 
orizontului înceţoşat de praf, ca o minge portocalie ridicată 
de un copil. Imediat se făcu simţit şi valul de căldură pe 
care atâţia observatori îl remarcaseră la Rakis. Odrade 
întoarse spatele ferestrei la timp pentru a vedea 
deschizându-se uşa salonului. 

Taraza îşi făcu intrarea, în foşnetul aspru al robei. O mână 
închise uşa în spatele ei, lăsându-le singure. Maica 
Superioară înaintă spre Odrade, cu gluga neagră, ridicată, 
încadrându-i faţa. Nu era un spectacol prea liniştitor. 

Observând tulburarea lui Odrade, Taraza se grăbi să 
profite. 

— Ei bine, Dar, iată-ne, în cele din urmă, întâlnindu-ne ca 
două străine. 

Efecful cuvintelor ei o surprinse pe Odrade. Interpretă 
corect ameninţarea, dar teama o părăsi, ca apa vărsată 
dintr-un urcior. Pentru prima oară în viaţa ei, Odrade 
identifică momentul exact în care traversa o linie de 
demarcaţie. Era o linie căreia puţine dintre Surorile ei, îşi 
spunea ea, îi bănuiau existenţa. În chiar clipa în care o 
depăşi, îşi dădu seama că ştiuse dintotdeauna unde se afla 
această linie şi ce era de partea cealaltă: un loc prin care 
pătrundea brusc în vid, plutind liber. Nu mai era 
vulnerabilă. Putea fi ucisă, dar nu înfrântă. 

— Prin urmare, s-a terminat cu Dar şi Iar, spuse. 


Taraza percepu tonalităţile incisive, lipsite de orice 
inhibiţie, din glasul lui Odrade şi le interpretă drept 
siguranţă de sine. 

— Poate că nici n-au existat vreodată Dar şi Iar, rosti ea cu 
voce glacială. Văd că eşti convinsă c-ai fost extrem de abilă. 

Bătălia a început, îşi spuse Odrade, dar nu mă aflu pe 
direcţia ei de atac. 

— Opțiunile diferite de alianţa cu Tleilaxul erau 
inacceptabile, zise ea cu voce tare. Mai cu seamă în măsura 
în care am reuşit să înţeleg ce urmăreai cu adevărat în ceea 
ce ne priveşte. 

Taraza se simţi deodată foarte obosită. Călătoria fusese 
lungă, în pofida salturilor de la un pliu spaţial la altul ale 
non-navei care o adusese. Organismul ştia întotdeauna 
când era smuls din ritmurile sale familiare. Alese din ochi 
un divan moale şi se aşeză, cu un oftat de uşurare. 

Odrade recunoscu starea de epuizare în care se afla Maica 
Superioară şi resimţi numaidecât un sentiment de simpatie. 
Redeveniseră, dintr-o dată, două Cucernice Maici 
confruntate cu aceleaşi probleme. 

Taraza, evident, observă schimbarea. Bătu încetişor cu 
palma pe o pernă de lângă ea şi o aşteptă pe Odrade să se 
aşeze. Apoi spuse: 

— Trebuie să apărăm Comunitatea. Este singurul lucru 
care contează. 

— Negreşii. 

Taraza privi ţintă trăsăturile familiare ale lui Odrade. Da şi 
ea e istovită. 

— Ai fost tot timpul aici, zise. Ai avut contacte cu oamenii, 
cunoşti problema în amănunţime. Vreau... Nu, Dar, am 
nevoie să cunosc punctul tău de vedere. 

— Tleilaxu dau impresia unei cooperări depline, spuse 
Odrade, însă ascund ceva. Am început să-mi pun unele 
întrebări extrem de tulburătoare... 

— De pildă? 


— Dacă faimoasele lor cuve axlotl nu sunt în realitate... 
Cuve? 

— Ce vrei să spui? 

— Comportamentul lui Waff mă duce cu gândul la acele 
familii care încearcă să ascundă un copil anormal sau un 
unchi mai într-o ureche. Pot să jur că e stingherit ori de 
câte ori vine vorba de cuve. 

— Dar ce ar putea să... 

— Mame-substituente. 

— Dar asta ar însemna că... 

Taraza tăcu brusc, năucită de perspectivele pe care le 
deschidea această ipoteză. 

— Cine a văzut vreodată o femelă tleilaxu? Întrebă 
Odrade. 

În mintea lui Taraza se iviră o sumedenie de obiecţii. 

— Bine, dar... Gradul de precizie chimică... Necesitatea 
limitării stricte a variabilelor... 

Se întrerupse, îşi dădu gluga pe spate şi-şi scutură părul. 

— Ai dreptate, rosti apoi. lrebuie să punem totul sub 
semnul întrebării. Totuşi, ceea ce-mi spui... Treaba asta... E 
ceva monstruos! 

— Waff încă tot nu spune întregul adevăr despre ghola-ul 
nostru. 

— Ce spune? 

— Nimic în plus faţă de ce am menţionat deja în raportul 
meu: că e o variantă a originalului Duncan Idaho, întru totul 
corespunzătoare cerinţelor prana-bindu specificate de noi. 

— Asta nu explică motivul pentru care au ucis sau au 
încercat să ucidă achiziţiile noastre anterioare. 

— Jură, cu jurământul sacru al Marii Credinţe, că au 
acţionat astfel deoarece le-a fost ruşine că primii 
unsprezece ghola nu au îndreptăţit aşteptările. 

— Cum puteau şti ei asta? Dă de înţeles că au spioni 
printre... 

— Jură că nu. L-am acuzat de acelaşi lucru şi mi-a răspuns 
că un ghola cu adevărat izbutit ar crea cu siguranţă o 


agitaţie vizibilă în Comunitatea noastră. 

— Ce agitaţie vizibilă? Ce vrea să... 

— Refuză să spună mai mult. Se refugiază de fiecare dată 
în spatele declaraţiei că toate obligaţiile lor contractuale au 
fost respectate. Unde e ghola-ul, Tar? 

— Ce?... Oh! Pe Gammu. 

— Circulă zvonul că... 

— Burzmalie stăpân pe situaţie. 

Taraza strânse cu putere din buze. Spera ca afirmaţia ei să 
fie adevărul. Ultimul raport pe care-l primise nu-i dăduse 
prea multe motive de încredere. 

— E clar că aţi dezbătut în Consiliu perspectiva necesităţii 
de a ucide ghola-ul, spuse Odrade. 

— Nu numai ghola-ul! 

Odrade zâmbi. 

— Aşadar e adevărat că Bellonda vrea eliminarea mea 
definitivă. 

— De unde ai... 

— Amiciţiile pot fi un bun foarte preţios câteodată, Tar. 

— Păşeşti pe un teren periculos, Cucernică Maică Odrade. 

— Dar am grijă să nu mă împiedic, Maică Superioară 
Taraza. Şi mă frământă gânduri dintre cele mai serioase în 
legătură cu dezvăluirile lui Waff despre acele Onorate 
Matres. 

— Împărtăşeşte-mi şi mie câteva dintre aceste gânduri. 

Glasul lui Taraza răsună cu o fermitate implacabilă. 

— Să nu ne amăgim, rosti Odrade. Talentele lor sexuale le 
depăşesc cu mult pe cele ale Impregnatoarelor noastre. 

— Târfe! 

— De bună seamă. Îşi folosesc talentele de o manieră ce se 
va întoarce, în mod fatal, împotriva lor şi împotriva altora. 
S-au lăsat orbite de propria lor putere. 

— Astea sunt gândurile serioase care te frământă? 

— Spune-mi, Tar, pentru ce crezi tu că au atacat şi au 
nimicit ele Citadela noastră de pe Gammu? 


— Nu încape nici o îndoială că ţinta lor era ghola-ul. Voiau 
să-l captureze sau să-l ucidă. 

— De ce ar fi asta atât de important pentru ele? 

— Ce încerci să insinuezi? 

— Nu cumva „târfele” au acţionat în temeiul unor 
informaţii obţinute de la tleilaxu? Tar, dacă modificarea 
secretă pe care Waff şi ai săi au introdus-o în ghola-ul 
nostru este de natură să facă din el echivalentul masculin al 
unei Onorate Matre? 

Taraza duse brusc mâna la gură, apoi o cobori repede, 
dându-şi seama ce dezvăluia gestul ei. Prea târziu, desigur. 
Dar nu conta. Erau, încă, două Cucernice Maici aflate de 
aceeaşi parte a baricadei. 

— Iar noi, reluă Odrade, i-am ordonat lui Lucilla să-l facă 
irezistibil majorităţii femeilor. 

— De cât timp tratează tleilaxu cu târfele? Întrebă Taraza. 

Odrade ridică din umeri, apoi spuse: 

— Mai degrabă ar fi de întrebat de cât timp tratează cu 
propriii lor Rătăciţi întorşi din Dispersie. Vorbind de la 
tleilaxu la tleilaxu, se pot dezvălui multe secrete. 

— E o proiecţie pentru care meriţi felicitări, spuse 'Taraza. 
Ce coeficient de probabilitate îi acorzi? 

— Ştii asta la fel de bine ca mine. Aşa s-ar explica multe 
lucruri. 

Taraza tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Şi cum consideri acum alianţa pe care ai încheiat-o cu 
tleilaxu? 

— Mai necesară decât oricând. Trebuie să ne aflăm în 
interiorul conflictului, acolo unde putem să influenţăm 
părţile adverse. 

— E o monstruozitate! Izbucni Taraza. 

— Poftim? 

— Ghola-ul ăsta e ca un dispozitiv de înregistrare sub 
formă umană, pe care l-au implantat în mijlocul nostru. 
Dacă tleilaxu reuşesc să pună mâna pe el, vor afla o 
grămadă de lucruri despre noi. 


— Ar fi o stângăcie din partea lor. 

— Dar tipică modului lor de a acţiona! 

— Sunt de acord că există şi alte implicaţii în ceea ce 
priveşte situaţia noastră, zise Odrade. Dar considerentele 
acestea nu fac decât să mă convingă şi mai mult că nu ne 
putem încumeta să ucidem ghola-ul până ce nu-l vom fi 
supus unui examen amănunţit. 

— S-ar putea să fie deja prea târziu! Fi-ţi-ar afurisită 
alianţa asta, Dar! Ne-ai legat de ei... Şi pe ei de noi, iar 
acum nimeni nu îndrăzneşte să se desprindă. 

— Nu asta-i alianţa perfectă? 

Taraza oftă. 

— Când ar urma să le dăm acces la arhivele noastre 
genetice? 

— Cât mai curând. Waff mă zoreşte. 

— Deci, vom avea şi noi acces la... Cuvele lor axlotl? 

— Bineînţeles; e condiţia pe care am pus-o. Deşi cu 
reticenţă, a căzut de acord. 

— Fiecare îşi vâră mâna tot mai adânc şi mai adânc în 
buzunarul celuilalt, mormăi Taraza. 

— O alianţă perfectă, cum bine am spus, rosti Odrade cu 
tonul cel mai inocent. 

— Fire-ar să fie afurisită de treabă! Mârâi Taraza. Şi Teg 
care i-a redeşteptat ghola-ului memoria originală! 

— Dar a reuşit Lucilla să... 

— Nu ştiu! 

Cu un aer mohorât, Taraza îi rezumă lui Odrade conţinutul 
ultimelor rapoarte primite de pe Gammu: Teg şi ceilalţi 
fuseseră descoperiţi, dar nu se ştia mare lucru despre ei, 
iar Lucilla nu transmisese nici un mesaj; se lucra la 
recuperarea şi scoaterea lor de pe planetă. 

Propriile ei cuvinte produseră în cugetul lui Taraza o 
imagine neliniştitoare. Ce era, de fapt, ghola-ul ăsta? 
Ştiuseră dintotdeauna că Duncanii nu erau ghola obişnuiţi. 
Dar acum, cu performanţe neuromusculare mult 
îmbunătăţite, plus acel factor necunoscut introdus de 


tleilaxu... Era ca şi când ai fi mânuit un ciomag aprins. Ştiai 
că ar putea fi nevoie să foloseşti ciomagul pentru a-ţi apăra 
viaţa, dar flăcările se apropiau cu o iuţeală 
înspăimântătoare. 

Odrade întrebă pe un ton meditativ: 

— Ai încercat vreodată să-ţi imaginezi ce va fi simțind un 
ghola când se trezeşte dintr-o dată într-un corp nou-nouţ? 

— Cum? Ce vrei să... 

— Să-ţi dai seama că trupul tău a renăscut din celulele 
unui cadavru... Să-ţi aminteşti de propria ta moarte... 

— Duncanii n-au fost niciodată oameni obişnuiţi. 

— Acelaşi lucru s-ar putea spune şi despre Maegşitrii 
tleilaxu. 

— Ce insinuezi iarăşi? 

Odrade îşi scărpină fruntea, îngăduindu-şi un răgaz 
pentru a-şi revizui gândurile. Era atât de greu, cu cineva 
care refuza orice formă de afecţiune, cu cineva care 
respingea totul dintr-o furie profund înrădăcinată. Taraza n- 
avea nici un fel de simţ al... al empatiei. Nu era în stare să 
se transpună în carnea şi simţămintele altora, decât, poate, 
dacă ar fi fost vorba de un exerciţiu de logică abstractă. 

— Deşteptarea unui ghola trebuie să fie o experienţă 
cutremurătoare, spuse Odrade lăsând mâna jos. Cu 
siguranţă că numai cei dotați cu o extraordinară rezilienţă 
mentală îi pot supravieţui. 

— Am presupus dintotdeauna că Maeştrii tleilaxu sunt mai 
mult decât ceea ce par a fi. 

— Şi Duncanii? 

— Şi ei, de bună seamă. Altminteri de ce ar fi continuat 
Tiranul să-i cumpere, unul după altul, de la tleilaxu? 

Înţelegând că discuţia nu duce nicăieri, Odrade spuse: 

— Duncanii le-au fost întotdeauna cu desăvârşire loiali 
Atreizilor şi nu trebuie să uităm că eu sunt o Atreides. 

— Crezi că loialitatea îl va ataşa de tine? 

— Mai ales dacă Lucilla a... 

— Asta ar putea să fie mult prea periculos! 


Odrade se afundă în colţul divanului. 'Taraza voia 
certitudini. Iar diferitele vieţi ale acestui ghola în serie erau 
ca melanjul - prezentau gusturi diferite, în funcţie de 
contextul lor. Cum puteau fi sigure de ghola-ul lor? 

— Tleilaxu vor să ajungă la forţele care au produs Kwisatz 
Haderachul nostru, murmură laraza. 

— Crezi că ăsta-i motivul pentru care îi interesează 
arhivele noastre genetice? 

— Nu ştiu! Fire-ai afurisită, Dar! Nu-ţi dai seama ce ai 
făcut? 

— Cred că nu aveam de ales. 

Taraza arboră un surâs rece. Odrade jucă admirabil, dar 
trebuia pusă la locul ei. 

— Crezi că eu aş fi procedat la fel? Întrebă. 

Tot nu înţelege ce mi s-a întâmplat, gândi Odrade. Taraza 
se aşteptase, ce-i drept, ca docila ei Dar să dea dovadă de 
independenţă, însă amploarea acestei independenţe 
zdruncinase Consiliul. Maica Superioară refuza însă să vadă 
propria ei contribuţie la ceea ce se întâmplase. 

— Practica obişnuită, rosti Odrade. 

Cuvintele ei avură asupra lui Taraza efectul unei palme în 
plină figură. Numai antrenamentul sever al unei întregi 
vieţi petrecute în slujba Bene Gesseritului o împiedică s-o 
lovească violent pe Odrade. 

Practica obişnuită! 

De câte ori nu denunţase Taraza însăşi acest lucru ca o 
permanentă sursă de iritare, ca o întărâtare constantă a 
furiei sale cu atâta trudă înfrânate! Odrade o auzise de 
nenumărate ori. 

Odrade o cită, în clipa aceea, pe Maica Superioară: 

— Nu există nimic mai periculos decât o practică 
obişnuită. Duşmanii pot desluşi în ea o schemă de 
comportament pe care s-o folosească împotriva voastră.” 

— Este o slăbiciune, într-adevăr, spuse 'Taraza de parcă 
vorbele i-ar fi fost smulse. 


— Duşmanii noştri credeau că ne cunosc dinainte reacţiile, 
zise Odrade. Tu însăţi, Maică Superioară, ai crezut că ştii în 
ce limite voi acţiona. Ţi-ai închipuit că sunt ca Bellonda, 
despre care ştii ce are să spună înainte chiar de-a deschide 
gura. 

— A comis oare Comunitatea o greşeală că nu te-a plasat 
mai sus decât mine în ierarhie? Întrebă Taraza, cu toată 
sinceritatea motivată de loialitatea ei faţă de Bene Gesserit. 

— Nu, Maică Superioară. Poteca pe care păşim este 
delicată, dar amândouă vedem încotro trebuie să mergem. 

— Unde se află Waff în momentul acesta? 

— Doarme în apartamentele lui, bine păzit. 

— Trimite după Sheeana. Trebuie să hotărâm dacă e 
necesar sau nu să renunţăm la această parte a proiectului. 

— Şi să înghiţim hapul? 

— Cum vrei să-i zici, Dar. 

Sheeana era încă somnoroasă când intră, frecându-se la 
ochi, în salonul mansardei. Apucase, totuşi, să-şi dea cu 
puţină apă pe faţă şi să îmbrace o robă albă, curată. Părul îi 
era încă umed. 

Taraza şi Odrade stăteau lângă fereastra dinspre est, cu 
spatele la lumina zilei. 

— 'Ţi-o prezint pe Sheeana, Maică Superioară, spuse 
Odrade. 

Sheeana îşi îndreptă brusc capul şi umerii. Auzise de 
această femeie atotputernică, această Taraza care 
conducea Comunitatea Surorilor dintr-o citadelă 
îndepărtată, numită Casa Canonicatului. Lumina 
strălucitoare a soarelui se revărsa prin fereastra din spatele 
celor două femei, căzând direct pe chipul Sheeanei, orbind- 
o. Feţele Cucernicelor Maici abia dacă se distingeau iar 
contururile siluetelor lor întunecate erau neclare. 

Acolitele instructoare o pregătiseră în pripă pentru 
această întâlnire: 

— Să stai drepţi în faţa Maicii Superioare şi să-i vorbeşti 
cu cel mai mare respect, dar numai când ţi se va adresa ea. 


Sheeana stătea dreaptă şi nemişcată, după cum i se 
spusese. 

— Aflu că s-ar putea ca într-o zi să faci parte din rândurile 
noastre, spuse Taraza. 

Amândouă femeile putură observa efectul acestor cuvinte 
asupra fetiţei. Sheeana ajunsese acum să-şi dea seama mai 
bine de ceea ce reprezenta o Cucernică Maică Bene 
Gesserit. Puternicul fascicul de lumină al adevărului fusese 
proiectat asupra ei. Începuse să-şi facă o idee despre 
enormul volum de cunoaştere pe care Comunitatea 
Surorilor îl acumulase în cursul mileniilor. 1 se vorbise de 
transmiterea selectivă a amintirilor, de funcţionarea 
Celorlalte Memorii, de agonia mirodeniei. Iar în momentul 
acesta o avea înaintea ei pe cea mai puternică dintre toate 
Cucernicele Maici, cea căreia nimic nu i se putea ascunde. 

Văzând că Sheeana nu răspunde, 'Taraza o îmboldi: 

— N-ai nimic de spus, copilă? 

— Ce aş mai putea spune, Maică Superioară? 
Dumneavoastră aţi spus deja totul. 

Taraza îi aruncă lui Odrade o privire sfredelitoare. 

— Mi-ai mai rezervat şi alte surprize de felul ăsta, Dar? 

— 'Ţi-am spus că este o fiinţă superioară. 

Taraza îşi reîndreptă atenţia către Sheeana. 

— Eşti mândră de această părere în ceea ce te priveşte, 
copilă? 

— Mă înspăimântă, Maică Superioară. 

Continuând să-şi păstreze chipul pe cât de impasibil îi 
stătea în puteri, Sheeana respiră ceva mai uşurată. Nu rosti 
decât adevărul cel mai profund pe care eşti în stare să-l 
simţi, îşi reaminti sieşi. Aceste cuvinte de avertisment, 
pronunţate de una dintre învăţătoarele ei, căpătau acum şi 
mai multă greutate. Privea vag în gol, cu ochii aţintiţi într- 
un punct situat chiar la picioarele celor două femei, evitând 
astfel în bună parte lumina orbitoare a soarelui. Îşi simţea 
încă inima bătând un pic prea repede şi ştia că lucrul acesta 


era detectat de Cucernicele Maici. Odrade îi dăduse nu o 
dată dovada. 

— Are şi de ce să te înspăimânte, zise 'Taraza. 

— Înţelegi ce ţi se spune, Sheeana? Întrebă Odrade. 

— Maica Superioară vrea să ştie dacă sunt pe de-a-ntregul 
devotată Comunităţii Surorilor, răspunse Sheeana. 

Odrade se uită la Taraza şi strânse din umeri. Nu aveau 
nevoie să mai discute despre asta între eie. Aşa era când 
făceai parte din aceeaşi familie, cum se considera Bene 
Gesseritul. 

Taraza continua s-o privească în tăcere pe Sheeana. Era o 
privire apăsătoare, istovitoare pentru fetiţă, care ştia că 
trebuia să îndure acest examen chinuitor fără să scoată nici 
un cuvânt. 

Odrade îşi reprimă simţământul de simpatie. Sheeana 
semăna în atât de multe privinţe cu ea, pe vremea când 
avea aproape aceeaşi vârstă. Poseda acel intelect globular, 
care îşi extindea simultan întreaga suprafaţă, întocmai ca 
un balon în care se introduce aer. Odrade îşi amintea că 
propriile ei profesoare admiraseră aceeaşi calitate în ceea 
ce o privea, dar nu fără o oarecare doză de circumspecţie, 
exact ca Taraza în clipa aceasta. Odrade ştiuse să 
recunoască această circumspecţie pe când era încă şi mai 
tânără decât Sheeana şi nu se îndoia nici o clipă că o 
recunoştea acum şi Sheeana. Inteligența îşi avea foloasele 
ei. 

— Mmmmm... Făcu Taraza. 

Odrade percepu murmurul reflecţiilor lăuntrice ale Maicii 
Superioare pe fondul unui flux simultan. Propria ei memorie 
făcuse un salt înapoi. Surorile care îi aduceau lui Odrade 
cina, când studia până noaptea târziu, aveau obiceiul să 
zăbovească prin preajmă pentru a o observa în acea 
manieră aparte, în care era acum observată şi 
supravegheată tot timpul Sheeana. Odrade ştiuse despre 
aceste tehnici speciale de observaţie încă de la cea mai 
fragedă vârstă. În definitiv, era una dintre marile atracţii ale 


Bene Gesseritului, genul de lucru care te făcea să-ţi doreşti 
să stăpâneşti şi tu asemenea talente ezoterice. Nu încăpea 
îndoială că Sheeana nutrea şi ea, aceeaşi dorinţă. Era visul 
oricărei postulante: Astfel de lucruri mi-ar putea fi 
accesibile! 

Taraza se hotări să vorbească: 

— Şi cam ce crezi tu c-ai dori de la noi, copilă? 

— Aceleaşi lucruri pe care credeaţi dumneavoastră că le- 
aţi dori când aveaţi vârsta mea, Maică Superioară. 

Odrade îşi înăbuşi un zâmbet. Simţul de nestăvilit al 
independenţei care o caracteriza pe Sheeana alunecase la 
un pas de obrăznicie, lucru care nu-i putea scăpa lui Taraza. 

— Crezi că asta-i cea mai bună utilitate pe care ai putea s- 
o dai darului vieţii? 

— Alta nu cunosc, Maică Superioară. 

— Îţi apreciez sinceritatea, dar te sfătuiesc să fii cu luare- 
aminte la felul în care o foloseşti. 

— Da, Maică Superioară. 

— Ne datorezi deja foarte mult şi ai să ne datorezi şi mai 
mult, spuse Taraza. Să nu uiţi asta. Darurile noastre nu 
revin tocmai ieftin. 

Biata Sheeana n-are nici cea mai mică idee de preţul pe 
care va trebui să-l plătească pentru aceste daruri, gândi 
Odrade. 

Comunitatea Surorilor nu-şi lăsa niciodată adeptele să uite 
ce-i datorau şi trebuiau să restituie. Şi nu cu dragoste 
puteai să te achiţi. Dragostea, afecțiunea... Erau 
periculoase, iar Sheeana începea deja să înveţe acest lucru. 
Darul vieţii? Odrade simţi începutul unui fior pe şira 
spinării. Se grăbi să-l contracareze, dregându-şi glasul. 

Mai sunt eu, oare, în viaţă? Poate că am murit, atunci, 
când m-au luat de la Mama Sibia. Eram în viaţă acolo, în 
casa aceea, dar am continuat să trăiesc şi după ce Surorile 
au venit să mă ia? 

— Poţi să te retragi acum, Sheeana, spuse Taraza. 


Sheeana se răsuci pe călcâie şi părăsi odaia, nu însă fără 
a-i da timp lui Odrade să observe zâmbetul reţinut care-i 
înflorise pe buze. Sheeana înţelesese că reuşise la 
examenul Maicii Superioare. 

După ce uşa se închise în urma fetiţei, Taraza spuse: 

— Ai semnalat talentul ei înnăscut în folosirea Glasului. 
Acum am auzit şi eu, fireşte. E, într-adevăr, remarcabil. 

— Se controlează însă cu grijă. A învăţat să nu şi-l încerce 
pe noi. 

— Ce perspective întrevezi, Dar? 

— Poate, cândva, o Maică Superioară cu aptitudini 
extraordinare. 

— Nu prea extraordinare? 

— Asta rămâne de văzut. 

— Crezi că ar fi în stare să ucidă pentru noi? 

Odrade nu-şi ascunse surprinderea. 

— Acum? 

— Evident. 

— Ghola-ul? 

— 'Teg ar refuza să o facă, spuse Taraza. Chiar şi în ceea 
ce-o priveşte pe Lucilla am îndoieli. Rapoartele lor 
demonstrează fără tăgadă că ghola-ul e capabil să 
făurească legături puternice de... de afinitate. 

— Cam ca şi mine? 

— Nici măcar Schwangyu nu s-a dovedit total imună. 

— Unde e țelul nobil dintr-un asemenea act? Întrebă 
Odrade. Nu tocmai în legătură cu astfel de lucruri ne-a pus 
în gardă Tiranul prin... 

— Tiranul? Nu s-a sfiit sa ucidă el însuşi, de multe ori! 

— Şi a plătit pentru asta. 

— Plătim pentru tot ce luăm, Dar. 

— Chiar şi pentru o viaţă? 

— Nu uita nici o clipă, Dar, că o Maică Superioară poate 
lua orice decizie care se impune pentru a asigura 
supraviețuirea Comunităţii. 


— Prea bine, rosti Odrade. Ia ce vrei şi pregăteşte-te să 
plăteşti. 

Era singurul răspuns potrivit, dar el fu de natură să 
întărească acea nouă vigoare pe care o resimțea înlăuntrul 
ei, acea libertate de a reacţiona aşa cum credea ea de 
cuviinţă, într-un nou univers, independent. Care era obârşia 
acestei tenacităţi? Cruda condiţionare impusă de Bene 
Gesserit? Propriile ei origini Atreides? Nu încerca să se 
amăgească spunându-şi că era vorba de hotărârea subită 
de a nu mai urma niciodată preceptele morale inoculate de 
altcineva decât ea însăşi. Stabilitatea interioară pe care se 
sprijinea în clipa de faţă nu avea nimic de-a face cu morala. 
Nici cu vreo formă oarecare de vitejie. Acestea nu erau 
niciodată motive suficiente în sine. 

— Semeni uimitor cu tatăl tău, spuse Taraza. De obicei, 
mama e cea care insuflă curajul, dar cred că în cazul tău 
este meritul tatălui. 

— Miles Teg este un bărbat de un curaj exemplar, însă am 
senzaţia că simplifici lucrurile în mod excesiv. 

— Tot ce se poate. Până acum însă, nu m-am înşelat 
niciodată în ceea ce te priveşte, Dar şi asta încă de pe 
vremea când eram amândouă simple postulante, pe băncile 
şcolii. 

Ştie! Îşi spuse Gdrade. 

— N-are nici un rost să intrăm în detalii, zise cu voce tare. 

Şi gândi: Totul se datorează, deopotrivă, caracterului 
înnăscut şi modului în care am fost educată, formată, 
condiţionată... Exact ca şi ea, de altfel. Dar şi Iar... 

— E vorba de o caracteristică a liniei Atreides, pe care n- 
am analizat-o încă în întregime, spuse 'Taraza. 

— Nu de un accident genetic? 

— Câteodată mă întreb dacă am înregistrat măcar un 
singur asemenea accident, de la Tiran încoace. 

— Crezi că a fost capabil să privească, din citadela sa, 
peste milenii, pentru a ne vedea în acest moment? Întrebă 
Odrade. 


— Cât de departe trebuie să te întorci în timp pentru a 
găsi rădăcinile? Replică Taraza. 

— Mi-ar plăcea să ştiu, spuse Odrade, ce se întâmplă, de 
fapt, când o Maică Superioară îi ordonă unei Maestre 
Geneticiene: „Aranjează astfel încât persoana cutare să se 
împerecheze cu persoana cutare”. 

Taraza o privi cu un surâs îngheţat. 

Odrade se simţi brusc ridicată pe creasta unui val, împinsă 
cu violenţă în noul univers ce se deschidea înaintea ei. 

Taraza vrea răzvrătirea mea! Vrea ca eu să-i fiu 
adversară! 

— Doreşti să stai de vorbă cu Waff, acum? Întrebă. 

— Mai întâi aş vrea să cunosc părerea ta despre el. 

— Vede în noi mijlocul suprem de realizare a „succesiunii 
tleilaxu”. Suntem darul făcut de Dumnezeu poporului său. 

— Au aşteptat vreme îndelungată să se întâmple asta, 
murmură Ilaraza. Au fost în stare să se ascundă atâtea şi 
atâtea milenii! 

— 'Tleilaxu au aceeaşi concepţie despre timp ca şi noi, 
încuviinţă Odrade. Mai ales asta m-a ajutat să-l conving pe 
Waff că împărtăşim Marea lor Credinţă. 

— Dar de ce toate stângăciile lor? Nu sunt proşti. 

— Ca să ne abată atenţia de la modul în care foloseau în 
realitate procesul de creare a ghola-ilor. Cine şi-ar fi 
închipuit că nişte proşti sunt capabili de aşa ceva? 

— Şi ce au creat până la urmă? Numai imaginea prostiei 
malefice? 

— Cine face prea mult timp pe prostul ajunge să se 
prostească de-a binelea. După cum, perfecţionând neîncetat 
puterea de imitație a Dansatorilor-Feţe, în final... 

— Orice-ar fi, trebuie să-i pedepsim. Asta e cât se poate de 
clar. Poţi să trimiţi după el acum. 

Odrade dădu ordinul necesar. În timp ce aşteptau, Taraza 
declară: 

— Planul de educaţie a ghola-ului luase deja o întorsătură 
proastă înainte de fuga lor din Citadela de pe Gammu. 


Ghola-ul şi-a devansat toţi instructorii, învățând lucruri care 
nu-i erau decât sugerate şi asta într-un ritm care n-a încetat 
să se accelereze în mod alarmant. Cine ştie la ce nivel va fi 
ajuns până acum? 

Istoricii exercită o mare putere şi unii dintre ei ştiu asta. Ei 
recreează trecutul, modelându-l după propriile lor 
interpretări. Astfel, modifică şi viitorul. 

Letoll. 

Vocea de la Dar-es-Balat. 

ÎN LUMINA CENUŞIE A ZORILOR, Duncan îşi urma 
călăuza aproape în fuga. Omul părea, poate, în etate, dar 
era la fel de sprinten ca o gazelă şi s-ar fi zis că nu ştia ce-i 
oboseala. 

Nu trecuseră decât câteva minute de când îşi scoseseră 
ochelarii de vedere nocturnă. Duncan se descotorosise de ei 
cu plăcere. Tot ce nu intra în câmpul ochelarilor era negru 
sub lumina plăpândă a stelelor, ce se filtra prin rămurişul 
de deasupra lor. De o parte şi de alta, peisajul defila parcă 
în mod sacadat - când un hăţiş de tufe galbene, când doi 
copaci cu scoarţa argintie, când un zid de piatră cu o poartă 
din plastoţel protejată de scintilaţia albăstruie a unui scut 
energetic... Apoi un pod arcuit, din rocă nativă, numai 
verde şi negru sub tălpile lor. Şi, în cele din urmă, o intrare 
în formă de arcadă, din piatră albă, şlefuită. Toate aceste 
construcţii păreau foarte vechi şi costisitoare, întreţinute cu 
preţul unor reparaţii manuale la fel de costisitoare. 

Duncan n-avea nici cea mai mică idee unde se afla. Era un 
teren care nu-i evoca niciuna din amintirile despre vechiul 
Giedi Prim. 

Zorii îi găsiră străbătând o potecă de animale, ascunsă sub 
arborii şi tufişurile de pe versantul unei coline. Urcuşul 
devenea din ce în ce mai abrupt. Din vreme în vreme, câte o 
spărtură printre copacii din stânga lor îngăduia să se 
întrevadă o vale. Un plafon gros de ceaţă stătea de strajă în 
faţa cerului, disimulând distanţele şi împresurându-i tot mai 
îndeaproape, pe măsură ce urcau. Treptat, lumea lor 


devenea un loc din ce în ce mai restrâns, rupt de mai vastul 
univers exterior. 

Când se opriră pentmcâteva clipe - nu pentru a se odihni, 
ci ca să asculte pădurea din jurul lor —, Duncan examină cu 
atenţie peisajul încununat de ceaţă care-i înconjura. Se 
simţea dislocat, smuls dintr-o lume care poseda un cer şi o 
deschidere spre alte planete. 

Deghizarea lui era cât se poate de simplă: haine groase de 
iarnă, croite după moda tleilaxu şi perniţe de plastic 
aplicate pe obraji pentru a-i rotunji faţa. Părul negru şi 
cârlionţat îi fusese întins cu ajutorul unui produs chimic 
aplicat la cald, apoi vopsit blond şi ascuns sub o bonetă 
neagră cu cozoroc. Cei care se ocupaseră de el îi răseseră 
pubisul. Când se privise în oglinda pe care i-o puseseră în 
faţă, abia dacă se recunoscuse. 

Un mârşav tleilaxu! 

Persoana care dirijase această transformare era o femeie 
bătrână cu ochi verzi-cenuşii, strălucitosi. 

— Acum eşti un Maestru tleilaxu, îl instruise ea. Numele 
tău e Wose. O călăuză te va conduce până la următoarea 
etapă. Poartă-te cu ea ca şi când ar fi un Dansator-Faţă, 
dacă vă întâlniți cu persoane străine. În rest, fă exact ce-ţi 
va spune. 

Îl scoseseră din refugiul subteran printr-o galerie 
întortocheată, cu tavanul şi pereţii acoperiţi de alge verzi, 
mirosind înţepător. Când îl împinseseră în noaptea 
îngheţată şi spuzită de stele, se pomenise în braţele întinse 
ale unui om cu faţa invizibilă, încotoşmănat în haine vătuite. 
În spatele lui Duncan, o voce şoptise: 

— Uite-l, Ambitorm. Condu-l mai departe. 

Călăuza rostise cu un accent gutural: 

— Să te ţii după mine. 

Apoi agrafase o coardă de centura lui Duncan, îi dăduse 
ochelarii de noapte şi, întorcându-se, o luase din loc, 
smucind o singură dată coarda. 


Duncan înţelesese imediat la ce servea legătura. Nu era 
menită să-l ţină aproape de călăuza sa. Putea să-l vadă 
foarte bine pe acest Ambitorm, cu ochelarii speciali. Nu, 
coarda avea rostul de a-l culca repede la pământ în caz de 
pericol. Prevenea întârzierea executării unei comenzi. 

O bună bucată de vreme, în noapte, traversară, când într-o 
parte, când în alta, o mulţime de mici cursuri de apă cu 
malurile tivite de gheaţă. Lumina lunilor lui Gammu nu 
răzbătea decât în răstimpuri printre coroanele arborilor. 
Într-un târziu ajunseră pe coama unui muncel de unde 
vederea cuprindea o regiune pustie, presărată cu tufe pe 
care stratul de chiciură le făcea să scânteieze stins sub 
clarul de lună. 

Coborâră într-acolo. Tufele, care aveau aproape de două 
ori înălţimea călăuzei, formau bolți deasupra unor poteci 
noroioase, croite de animale, doar cu puţin mai largi decât 
galeria prin care trecuse Duncan la începutul acestui 
periplu. Era ceva mai cald aici, ca şi când sub picioarele lor 
s-ar fi aflat un strat gros de compost. Aproape nici un pic de 
lumină nu ajungea pe solul spongios, aşternut cu vegetaţie 
în descompunere. Duncan respira un aer înăbuşitor, cu un 
miros pregnant de mucegai. Ochelarii nu-i dezvăluiau, de o 
parte şi de alta, decât un zid de vegetaţie, aparent 
nesfârşit. Coarda care-l unea cu Ambitorm era o legătură 
fragilă, într-o lume străină. 

Ghidul lui refuza orice conversaţie. Răspunsese „da” când 
Duncan îl întrebase dacă Ambitorm era numele său 
adevărat, apoi adăugase: „Nu mai vorbi.” 

Drumul prin noapte era un prilej de frământări pentru 
Duncan. Nu-i plăcea să rămână claustrat cu propriile lui 
gânduri. Amintirile despre Giedi Prim erau persistente. 
Locurile pe care le străbăteau nu semănau câtuşi de puţin 
cu cele pe care le cunoscuse în tinereţea sa pre-ghola. Se 
întreba cum făcea Ambitonn pentru a găsi calea în acest 
labirint. Cărările deschise de animale prin hăţiş păreau, 
toate, la fel. 


Ritmul susţinut, dar monoton, al înaintării lor lăsa timp 
gândurilor lui Duncan să rătăcească. 

Trebuie să le îngădui Surorilor să se folosească de mine? 
Am vreo datorie faţă de ele? 

Şi se gândi la Teg, al cărui ultim act de rezistenţă eroică le 
îngăduise, Cucernicei Maici Lucilla şi lui, să se salveze. 

Acelaşi lucru l-am făcut şi eu pentru Paul şi Jessica. 

Se simţea legat de 'Teg şi, de aceea, acum îl încerca o mare 
mâhnire. Teg era leal trup şi suflet Comunităţii Surorilor. 

A cumpărat propria mea lealitate prin acel ultim act 
vitejesc? 

Atreizi blestemaţi! 

Solicitarea fizică a acestui marş nocturn îi îngăduia să 
dobândească o mai mare familiaritate cu noul său trup. Ce 
tânăr era acest trup! Un simplu efort de aducere aminte şi 
putea să retrăiască acea ultimă clipă a vieţii sale pre-ghola. 
Simţea sabia sardaukarului izbindu-l în creştet - o explozie 
de lumină şi durere. Certitudinea morţii lui iminente, apoi... 
Nimic, până în momentul când se pomenise în faţa lui Teg, 
în non-globul Harkonnen. 

Darul unei noi existenţe. Era mai mult decât un dar, sau 
mai puţin? Atreizii îi cereau din nou plată. 

Câtva timp, înainte de-a se crăpa de ziuă, Ambitorm îl 
conduse prin albia unui pârâu îngust care îi îngheţă 
picioarele, în ciuda cizmelor impermeabile şi termoizolate 
ale costumaţiei sale tleilaxu. Oglinda uleioasă a apei reflecta 
lumina argintie, cernută de tufe, a lunii care apunea în faţa 
lor. 

Prima geană de lumină a zilei îi surprinse în clipa în care 
apucau pe poteca mai largă, ce urca panta colinei sub 
acoperământul copacilor. Cărarea îi scoase pe o cornişă 
stâncoasă, la poalele unei creste cu piscuri zimţate. 
Ambitorm îl trase pe Duncan îndărătul unui paravan de tufe 
uscate, cu vârfurile năclăite de zăpadă murdară, adusă de 
vânt şi desprinse coarda care-i unea. Chiar în faţa lor se 
vedea o adâncitură în peretele stâncii. Nu era tocmai o 


grotă, dar Duncan observă că ar fi putut oferi oarece 
adăpost dacă vântul nu se apuca să sufle prea tare pe 
deasupra tufelor din spatele lor. Oricum, sub bolta acelui 
intrând pământul nu era acoperit de zăpadă. 

Ambitorm intră în văgăună şi, aplecându-se, îndepărtă cu 
mişcări precaute un strat de pământ îngheţat şi câteva 
pietre plate care astupau o gaură. Vâri mâna şi scoase un 
obiect negru, de formă cilindrică, deasupra căruia începu 
să trebăluiască. 

Duncan se lăsă pe vine lângă peretele adăpostului şi-l privi 
cu atenţie pe cel care-l călăuzise toată noaptea. Ambitorm 
avea o faţă scofâlcită, cu pielea smeadă şi tăbăcită. Da, 
trăsăturile lui ar fi putut să fie cele ale unui Dansator-Faţă. 
Riduri mărunte se răsfirau în evantai din colţurile ochilor 
săi căprui. Cute adânci îi marcau comisurile buzelor subţiri 
şi-i brăzdau fruntea lată. Două pliuri coborau de o parte şi 
de alta a nasului plat, încadrând o bărbie îngustă, 
despicată. Toată faţa sa era încreţită şi zbârcită de timp. 

Mirosuri apetisante începură să se ridice din cilindrul 
negru aflat în faţa lui. 

— O să mâncăm aici şi o să aşteptăm un pic înainte de a 
porni mai departe, spuse Ambitorm. 

Se exprima într-o galach arhaică, dar cu pronunție 
guturală pe care Duncan n-o mai auzise niciodată, 
accentuând în mod ciudat vocalele adiacente. Venea 
Ambitorm din Dispersie sau era originar de pe Gammu? 
Fără doar şi poate că se produseseră multe modificări 
lingvistice în imensul interval de timp scurs din epoca Dunei 
şi a lui Muad'Dib. De altfel, Duncan îşi dădea seama acum 
că toţi cei cu care avusese de-a face la Citadela Gammu, 
inclusiv Teg şi Lucilla, vorbeau o limbă galach simţitor 
diferită de cea pe care o învățase el în copilăria sa pre- 
ghola. 

— Ambitorm, murmura el. E un nume de pe Gammu? 

— Tu să-mi spui lormsa, răspunse călăuza. 

— E un diminutiv? 


— Este numele cu care trebuie să mi te adresezi tu. 

— Dar ceilalţi de ce te-au numit Ambitorm? 

— Pentru că aşa le-am spus eu că mă cheamă. 

— De ce să... 

— Ai trăit sub Harkonneni şi n-ai învăţat niciodată să-ţi 
schimbi identitatea? 

Duncan rămase tăcut. Asta era? O altă formă de 
deghizare? Ambi... Tormsa nu-şi schimbase înfăţişarea. 
Tormsa... Era un nume tleilaxu? Ghidul îi întinse o cană 
aburindă. 

— O băutură care o să te întremeze, Wose. Dă-o pe gât 
repede. Îţi va ţine de cald. 

Duncan luă cana şi o strânse în ambele mâini. Wose... 
Wose şi 'Tormsa. Un Maestru tleilaxu şi însoţitorul său 
Dansator-Faţă. 

Înălţă cana spre Tormsa, într-un gest străvechi al 
camarazilor de arme Atreides, apoi o duse la buze. Ardea! 
Dar lichidul îl încălzi instantaneu, de la prima sorbitură. 
Avea un gust uşor dulceag, cu o puternică aromă vegetală. 
Suflă în el şi, imitându-i pe Tormsa, bău restul din câteva 
înghiţituri. 

Ciudat că nu mă tem de-o otravă sau de vreun drog, gândi 
el. Dar acest Tormsa şi tovarăşii lui din ajun păreau să 
poarte, cumva, pecetea Basharului. Gestul frăţesc adresat 
unui camarad de luptă îi venise spontan. 

— Pentru ce îţi rişti viaţa în felul ăsta? Întrebă el. 

— Îl Cunoşti pe Bashar şi mai pui o asemenea întrebare? 

Duncan amuţi, stingherit. 

Tormsa se aplecă în faţă şi luă cana din mâinile lui. O clipă 
mai târziu, orice urmă a micului lor dejun dispăruse sub 
camuflajul de pietre şi pământ îngheţat. 

Prezenţa acestor provizii, aici, făcea dovada unei pregătiri 
minuţioase, îşi spuse Duncan. Se răsuci, rămânând ghemuit 
şi privi ceața care plutea încă dincolo de tufele ce mascau 
ascunzătoarea lor. Ramuri desfrunzite întretăiau peisajul cu 
formele lor bizare. Sub ochii lui Duncan, negura începu să 


se ridice şi să se destrame încet, dezvăluind contururile 
neclare ale unui oraş, la capătul îndepărtat al văii. 

Tormsa se apropie şi, ghemuindu-se lângă el, spuse: 

— Un oraş foarte vechi. Fostă fortăreață Harkonnen. 
Priveşte-l bine. La noapte vom fi acolo. 

Îi strecură lui Duncan un mic monoscop. Duncan duse 
instrumentul la ochiul stâng şi încercă să-i focalizeze 
oleobiectivul. Mecanismul de reglaj însă nu-i era deloc 
familiar, nu semăna câtuşi de puţin cu cele pe care le 
cunoscuse în tinereţea sa pre-ghola sau cu cele pe care 
avusese prilejul să le vadă la Citadelă. Luă monoscopul de la 
ochi şi-l examină pe toate părţile. 

— Ixian? Întrebă el. 

— Nu. Fabricat de noi. 

Tormsa întinse mâna şi arătă două butoane minuscule la 
un capăt al cilindrului negru. 

— Mod lent, mod rapid. Apasă la stânga pentru apropiere, 
la dreapta pentru a reveni. 

Duncan ridică din nou monoscopul în dreptul ochiului. 

Fabricat de noi... Care „noi”? 

O apăsare pe butonul „rapid” şi imaginea se clarifică dintr- 
o dată. Punctuleţe negre se mişcau în oraş. Oameni! Mări 
grosismentul. Punctele deveniră păpuşi mititele. Acum, 
când avea scara, Duncan îşi dădu seama că oraşul de la 
capătul văii era gigantic... Şi mult mai îndepărtat decât 
crezuse. Un enorm edificiu paralelipipedic se înălța, izolat, 
în centrul oraşului. Vârful construcţiei se pierdea în pâclă. 
Dar... 

Duncan recunoscu brusc locul. Împrejurimile se 
schimbaseră, însă acea uriaşă structură centrală era 
întipărită pentru totdeauna în memoria lui. 

Câţi dintre noi au pierit în gaura aia de iad? 

— Nouă sute cincizeci de etaje, rosti Tormsa văzând ce 
captase atenţia lui Duncan. Patruzeci şi cinci de kilometri 
lungime, treizeci de kilometri lăţime. Totul din plastoţel şi 
plaz blindat. 


— Ştiu, făcu Duncan luând instrumentul de la ochi şi 
înapoindu-i-l. Se numea Baronia. 

— Ysai. 

— Aşa-i zice astăzi, spuse Duncan. Dar eu îl cunosc sub 
câteva nume diferite. 

Duncan respiră adânc de mai multe ori, pentru a-şi 
reprima vechile simţăminte de ură. Toţi oamenii aceia erau 
morţi de mult. Doar edificiul rămăsese. Şi amintirile. Scrută 
oraşul din jurul enormei construcţii. Impresia generală era 
cea a unei iepurării lăbărţate peste măsură, presărate cu 
spaţii verzi, delimitate de ziduri înalte. Reşedinţe private 
înconjurate de parcuri, precizase Teg. lar monoscopul 
dezvăluise prezenţa a numeroase santinele patrulând pe 
meterezele zidurilor. 

Tormsa scuipă în faţa lui, cu obidă. 

— Bârlog Harkonnen, mârâi. 

— Anume construit pentru a-i face pe oameni să se simtă 
mărunți, zise Duncan. 

— Mărunţi şi neputincioşi, întări 'Tormsa. 

Ghidul său devenise dintr-o dată aproape limbut, constată 
Duncan. De mai multe ori, în cursul nopţii, nesocotise 
recomandarea lui 'Tormsa şi încercase să înnoade o 
conversaţie. 

— Ce fel de animale au croit potecile astea? 

Era o întrebare pe care ţi-o puneai în mod logic când 
străbăteai cărări purtând în mod vădit urme de animale, bă 
chiar păstrând şi mirosul acru, de sălbăticiuni. 

— Nu mai vorbi! Suierase 'Tormsa. 

Ceva mai târziu, Duncan voise să ştie pentru ce nu puteau 
să-şi procure un mijloc de locomoţie oarecare, ca să se 
deplaseze mai repede. Chiar şi un vehicul de sol ar fi fost 
preferabil acestui marş obositor prin hăţişuri unde toate 
drumurile semănau între ele. 

Tormsa se oprise brusc într-un loc în care pătrundea o 
rază de lună şi-l privise pe Duncan de parcă cel ce i se 
dăduse în grijă îşi pierduse subit minţile. 


— Vehiculele pot fi urmărite! 

— Şi dacă mergem pe jos nu ne poate urmări nimeni? 

— Urmăritorii ar trebui să meargă şi ei pejos. lar aici ar fi 
ucişi în câteva clipe. Ei ştiu asta. 

Ce locuri stranii! Primitive! 

La adăpostul Citadelei Bene Gesserit, Duncan nu realizase 
natura planetei înconjurătoare. Mai târziu, în interiorul 
non-globului, fusese complet rupt de lumea exterioară. Se 
afla în posesia tuturor amintirilor sale de ghola şi pre-ghola, 
dar cât de inutile i se păreau ele în actualele împrejurări! 
Totuşi, dacă stătea să se gândească bine, existaseră unele 
indicii. Era limpede că Gammu nu poseda decât un control 
meteorologic rudimentar. Pe de altă parte, Teg îi spusese că 
monitoarele orbitale care păzeau planeta de orice atac erau 
dintre cele mai perfecţionate. 

Totul pentru protecţie, al naibii de puţin pentru o viaţă 
tihnită! În această privinţă, era ca pe Arrakis. 

Rakis, se corectă el în gând. 

Teg. Supravieţuise bătrânul Bashar? Era prizonier? Ce 
însemna să fii capturat, pe această planetă şi în această 
epocă? În vremurile de demult ale Harkonnenilor 
însemnase căderea în cea mai crâncenă robie. Burzmali şi 
Lucilla... 

Brusc, se întoarse spre 'lormsa. 

— Îi vom regăsi pe Burzmali şi Lucilla în oraş? 

— Dacă reuşesc să ajungă. 

Duncan cobori privirea şi-şi examină costumaţia. Era o 
deghizare suficientă? Un Maestru tleilaxu şi însoţitorul său? 
Toată lumea avea să-l ia pe Tormsa drept Dansator-Faţă, 
fără îndoială. Şi toată lumea ştia că Dansatorii-Feţe erau 
periculoşi. 

Pantalonii bufanţi erau confecţionaţi dintr-un material pe 
care nu-l mai văzuse niciodată. La pipăit, dădea impresia de 
lână, dar Duncan îşi dădea seama că era o țesătură 
artificială. Când o umezea cu salivă, aceasta nu adera şi nici 
mirosul nu era cel de lână. Degetele lui detectau o 


uniformitate a texturii pe care n-ar fi putut s-o prezinte nici 
o stofă naturală. Cizmele înalte şi moi, precum şi boneta 
erau din acelaşi material. Hainele păreau largi şi umflate în 
tot locul, cu excepţia gleznelor. Dar nu erau matlasate. 

Perfecta lor izolaţie se datora unui artificiu de fabricaţie 
care reţinea aerul între straturile materialului. Culoarea lor 
era un amestec marmorat de gri şi verde, excelent pentru 
camuflaj. 

Tormsa purta veşminte identice. 

— Cât vom mai zăbovi aici? Întrebă Duncan. 

Tormsa scutură din cap pentru a-i cere să tacă. Stătea în 
şezut, cu braţele împreunate în jurul picioarelor îndoite, cu 
bărbia sprijinită pe genunchi şi cu ochii aţintiţi în 
depărtarea văii. 

În cursul peregrinării lor nocturne, Duncan apreciase 
comoditatea remarcabilă a vestimentaţiei. În afara 
momentului când merseseră prin apa rece ca gheaţa, 
picioarele îi rămăseseră calde, fără însă a se încălzi excesiv. 
Pantalonii, cămaşa şi jacheta lăsau întreagă libertatea 
mişcărilor şi nu iritau câtuşi de puţin pielea. 

— Cine confecţionează îmbrăcămintea asta? Întrebase el. 

— Noi, mormăise lormsa. aci! 

Răspunsurile lui îi aminteau de cele pe care le primise 
deseori de la Cucernicele Maici din Citadelă, înainte de a-şi 
redobândi memoria pre-ghola. Ele însemnau, de fapt: „Nu-i 
treaba ta”. 

Brusc, Tormsa îşi dezdoi picioarele şi-şi îndreptă spatele. 
Părea mult mai destins. Se întoarse spre Duncan. 

— Prieteni din oraş semnalizează că sunt patrule de 
cercetare deasupra. 

— 'Toptere? 

— Da. 

— Ce facem? 

— Tu trebuie să faci ce fac eu şi nimic altceva. 

— Vad că stai liniştit, aşezat în fund! 

— Pentru moment. Curând însă vom cobori în vale. 


— Dar cum o să... 

— Pentru a traversa un teren ca ăsta trebuie să te 
identifici cu animalele care hălăduiesc pe cuprinsul lui. Să 
le observi urmele şi să vezi cum se deplasează - cum merg 
şi cum se întind pe pământ pentru a se odihni. 

— Dar Cercetaşii nu-s în stare să deosebească... 

— Dacă animalele pasc, imiţi mişcările păscutului lor. În 
caz că se apropie un topler, continui să faci exact ce făceai, 
ca orice animal. Cercetaşii zboară foarte sus. Din fericire 
pentru noi. Nu au cum să distingă între un animal şi un om, 
dacă nu coboară la mică înălţime. 

— Şi n-or sa... 

— Se bizuie pe aparatele lor şi pe mişcările pe care le 
detectează. Sunt indolenţi. Zboară la mare altitudine. În 
felul ăsta cercetările merg mai repede. Se bazează pe 
priceperea lor de a citi indicaţiile instrumentelor şi de a şti 
să deosebească o prezenţă umană de cea animală. 

— Deci, dacă ne vor lua drept animale sălbatice, îşi vor 
vedea mai departe de drum? 

— În cazul că vor avea îndoieli, vor mai face o trecere. Nu 
trebuie să ne schimbăm cu nici un chip felul de a ne mişca 
după ce vor fi trecut o dată pe deasupra noastră şi ne vor fi 
examinat. 

Fusese un discurs lung pentru taciturnul Tormsa. Îl studie 
cu atenţie pe Duncan înainte de a întreba: 

— Ai înţeles? 

— Cum o să-mi dau seama că suntem examinaţi? 

— O să simţi furnicături în stomac. Ca şi când ai fi băut 
ceva care nu-i pentru om. 

Duncan dădu din cap. 

— Detectoare ixiene. 

— Nici o grijă, zise Tormsa. Animalele de aici sunt 
obişnuite cu asta. Uneori se opresc, dar numai pentru o 
clipă, apoi îşi văd mai departe de treabă ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic. Ceea ce, pentru ele, chiar aşa şi este. 
Numai nouă ni s-ar putea întâmpla ceva neplăcut. 


Tormsa se ridică în picioare. 

— Acum o să coborâm în vale, rosti el. Ţine-te după mine. 
Fă exact ce fac eu şi nimic altceva. 

Duncan se luă după călăuza sa şi, curând, se aflară din nou 
sub acoperămâtul copacilor. Îşi dădea seama că la un 
moment dat, în cursul nopţii trecute, începuse să accepte 
rolul pe care alţii i-l rezervaseră în planurile lor. O răbdare 
nouă o luase înaintea oricăror alte gânduri ale sale. Şi mai 
era şi un soi de excitație, stimulată de curiozitate. 

Ce fel de univers luase naştere din epoca Atreizilor? 

Gammu... Ce loc straniu devenise Giedi Prim! 

Încet, dar în mod distinct, i se dezvăluiau tot mai multe 
lucruri şi fiecare dintre ele îi deschidea noi perspective. 
Începea să întrevadă formele unor scheme. Într-o zi, îşi 
spunea el, nu va mai fi decât o singură schemă şi atunci va 
şti pentru ce fusese înviat din morţi. 

Da, totul era o problemă de uşi care trebuiau deschise. 
Deschideai o uşă şi ea te ducea într-un loc în care 
descopereai alte uşi. Aici, alegeai una şi examinai cu grijă 
tot ce îţi dezvăluia ea. Uneori, erai nevoit să încerci toate 
uşile; dar cu cât deschideai mai multe, cu atât mai sigur 
deveneai de următoarea pe care trebuia s-o deschizi. În 
cele din urmă, una dintre uşi te aducea într-un loc pe care-l 
recunoşteai. Şi, atunci, puteai să-ţi spui, uşurat: „Ahhh, asta 
explică totul!” 

— O patrulă, şuieră 'Tormsa în clipa aceea. Suntem animale 
care pasc. 

Se întinse spre un tufiş din apropiere şi rupse o rămurică. 
Duncan îl imită. 

„Trebuie să domnesc prin forţa privirii şi a ghearelor - 
asemeni şoimului printre păsările inferioare.” 

Declaraţie Atreides (Ref. Arhivele B. G.) 

ÎN REVĂRSAT DE ZORI, Teg ieşi din spatele 
paravânturilor ce mărgineau o mare arteră de circulaţie. 
Drumul era o magistrală plată şi foarte largă, cu partea 
carosabilă ranforsată şi curățată de orice viaţă vegetală. 


Teg estimă că avea zece benzi, destinate atât vehiculelor 
cât şi pietonilor. La ora aceasta, traficul era aproape în 
întregime pietonal. 

Îşi scuturase cu grijă praful de pe haine şi se asigurase 
încă o dată că nu purtau nici un fel de însemne distinctive. 
Părul lui cărunt nu era pe cât de îngrijit ar fi vrut, dar nu 
avusese alt pieptene decât degetele. 

Circulaţia pe şosea se făcea către Ysai, situat la câteva zeci 
de kilometri, în partea cealaltă a văii. Dimineaţa era senină 
şi o briză uşoară îi sufla în faţă lui Leg, în direcţia mării 
aflate departe, în spatele lui. 

În cursul nopţii, ajunsese la un fel de compromis delicat cu 
noile sale percepții. Informaţii scurte fulgerau în strania lui 
vedere secundă: cunoaşterea evenimentelor din jurul său 
înainte ca acestea să se producă, senzaţia de a şti întocmai 
unde trebuia să pună piciorul pentru a face următorul pas... 
Şi altele. Iar îndărătul lor, reacţia ce se putea declanşa în 
orice clipă pentru a-i conferi o rapiditate care, în mod 
normal, era incompatibilă cu o fiinţă din carne şi oase. 
Rațiunea nu putea să explice fenomenul. Teg avea impresia 
că mergea într-un echilibru precar pe tăişul unui brici. 

Oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să înţeleagă ce i se 
întâmplase sub influenţa sondei TI. Era o experienţă similară 
cu cea a Cucernicelor Maici când îndurau agonia 
mirodeniei? Nu simţea însă nici un fel de cumul al unor Alte 
Memorii ivite din trecutul său ancestral. Şi nu credea că 
Surorile erau capabile să facă tot ce putea face el. Dubla 
vedere care-i îngăduia să anticipeze fiecare mişcare din 
raza percepţiilor lui imediate părea a fi o nouă formă de 
cunoaştere a realităţii. 

Profesorii săi mentaţi îl asiguraseră întotdeauna că exista 
un gen de adevăr viu pe care recursul la faptele obişnuite 
nu-l putea demonstra. El se afla câteodată, spuneau ei, în 
fabule sau în poezie şi, deseori, era contrar dorințelor 
conştiente. 


„Este experienţa cea mai greu de admis pentru un 
mentat”, susțineau ei. 

Teg avusese mereu rezerve în privinţa acestei aserţiuni, 
dar acum se vedea obligat s-o accepte. Sonda T îl făcuse să 
treacă pragul unei noi realităţi. 

Nu ştia de ce alesese tocmai acest moment pentru a ieşi 
din ascunziş, în afara faptului că putea să se insereze astfel 
într-un flux uman plauzibil. 

Cea mai mare parte a forfotei de pe şosea era făcută de 
zarzavagii care trăgeau după ei coşuri mari cu legume şi 
fructe. Coşurile pluteau pe suspensii rudimentare. Vederea 
atâtor merinde îi pricinui lui Teg junghiuri de foame, pe 
care însă îşi dădu silinţa să le ignore. Prin prisma 
experienţei dobândite pe planete şi mai primitive, în cursul 
îndelungatei lui cariere în slujba Bene Gesseritului, asimila 
activitatea acestor zarzavagii cu cea a unor ţărani ducând 
de căpăstru vite de povară. Traficul pedestru era însă 
şocant prin ciudatul său amestec de arhaic şi modern - 
fermieri mergând pe jos, ducându-şi spre vânzare la oraş 
produsele, prin intermediul unor mijloace tehnice absolut 
banale. Dacă făceai abstracţie de suspensii, scena aceasta 
evoca o zi asemănătoare din trecutul cel mai îndepărtat al 
omenirii. La urma urmelor, un animal de tracţiune era un 
animal de tracţiune, chiar dacă provenea de pe linia de 
montaj a unei uzine ixiene. 

Făcând apel la noua sa vedere secundă, Teg alese unul 
dintre aceşti. Fermieri, un om îndesat şi negricios, cu 
trăsături butucănoase şi mâini mari, pline de bătături. Omul 
mergea cu un aer hotărât şi sigur de sine, remorcând opt 
coşuri uriaşe încărcate cu pepeni galbeni al căror parfum 
era un supliciu pentru stomacul înfometat al lui Teg. 
Basharul îşi potrivi pasul după cel al ţăranului şi aşteptă 
câteva minute înainte de a-l întreba: 

— Asta-i cel mai bun drum spre Ysai? 

— E cale lungă până la Ysai, răspunse omul cu o voce 
guturală în care răzbătură intonaţii prudente. 


Teg aruncă o privire peste umăr, către coşurile încărcate. 
Fermierul îl privi pieziş. 

— Le ducem la un centru de comerţ cu ridicata, spuse el. 
Alţii le vor transporta de acolo la Ysai. 

Teg observă că, în timp ce vorbeau, omul îl condusese 
(aproape împinsese) spre marginea şoselei. Îl văzu privind 
repede înapoi, pe urmă smucindu-şi uşor capul, arătând 
înainte. Alţi trei ţărani se adunară împrejurul lor; 
închizându-i dintr-o dată într-un zid de coşuri care-i 
ascundea de restul circulaţiei. 

Teg se încordă brusc. Ce aveau de gând? Totuşi, nu simţea 
nici o ameninţare. Dubla vedere nu-i semnala iminenţa nici 
unei violenţe în imediata sa apropiere. 

Un vehicul greu îi depăşi în plină viteză. Teg nu-i percepu 
trecerea decât după mirosul gazelor de eşapament, 
curentul de aer care scutură coşurile, duduitul puternic al 
motorului şi încordarea subită a oamenilor care-l 
înconjuraseră. Zidul de coşuri nu-i îngăduia să vadă nimic. 

— Vă căutam ca să vă protejăm, Bashare, spuse omul de 
lângă el. Vă vânează o mulţime de inşi, dar niciunul nu se 
află aici, printre noi. 

Teg îl privi surprins. 

— Am luptat cu toţii sub comanda dumneavoastră, pe 
Renditai, adăugă omul. 

Teg înghiţi în sec. Renditai? Îi trebuiră câteva clipe ca să-şi 
amintească. Un conflict minor, în seria nesfârşită de 
confruntări violente şi negocieri a carierei sale. 

— Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc cum te cheamă, spuse 
el. 

— Fiţi bucuros că nu ne cunoaşteţi numele. E mai bine aşa. 

— Oricum, vă sunt recunoscător. 

— Noi suntem cei fericiţi că ni se oferă prilejul să plătim o 
părticică din ce vă datorăm, Bashare. 

— Trebuie să ajung la Ysai. 

— E un loc periculos. 

— Pericolu-i pretutindeni. 


— Ne-am închipuit că vreţi să mergeţi la Ysai. O să apară 
imedit cineva care o să vă asigure transportul pe ascuns. 
Ah, a şi venit. Nu v-am văzut pe-aici, Bashare. N-aţi fost aici. 

Unul dintre fermieri luă la remorcă şi marfa celui dintâi, în 
timp ce acesta îl ajuta pe Teg să treacă pe sub o frânghie de 
remorcaj pentru a-l împinge în interiorul întunecat al unui 
vehicul. Basharul abia avu timp să zărească o frântură de 
plastoţel lucios şi plaz în momentul în care vehiculul încetini 
un pic pentru a permite operaţia. Portiera fu trântită cu 
putere şi leg se pomeni singur pe bancheta capitonată din 
spate a unui vehicul de sol. Maşina luă viteză, lăsând în 
urmă grupul de ţărani. 

Geamurile din jurul lui Teg erau obscurizate, lăsând să se 
vadă doar un peisaj întunecat ce defila cu repeziciune. 
Şoferul era o siluetă învăluită în umbră. 

Această primă ocazie, de când fusese capturat, de a se 
destinde într-un loc cald şi confortabil aproape că îl 
îndemnă pe eg să tragă un pui de somn. Nu percepea nici 
o ameninţare. Trupul îl mai durea încă de pe urma caznelor 
la care îl supusese sonda T şi a eforturilor supraomeneşti la 
care îl supusese el însuşi după aceea. 

Îşi spuse, totuşi, că trebuia să rămână treaz şi pregătit de 
orice. 

Şoferul se aplecă lateral şi vorbi peste umăr, fără să se 
întoarcă: 

— De două zile vă tot caută, Bashare. Mulţi sunt 
încredinţaţi că aţi părăsit deja planeta. 

Două zile? 

Paralizatorul şi ce-i mai vor fi făcut pe urmă îl lăsaseră în 
stare de inconştienţă mai multă vreme decât îşi închipuise. 
Gândul nu făcu decât să-i sporească senzaţia de foame. 
Încercă să citească prin intermediul centrilor vizuali 
indicaţia crono-ului implantat în craniul său, dar acesta 
continua să pâlpâie în gol, la fel cum se întâmplase de 
fiecare dată când voise să-l consulte, după tratamentul 


aplicat de sonda TI. Percepția timpului şi toate referinţele lui 
din acest domeniu fuseseră profund alterate. 

Vasăzică unii credeau că părăsise Gammu: 

Nu întrebă cine erau cei care-l căutau. Tleilaxu şi oameni 
din Dispersie participaseră la atacul de pe munte şi la 
torturile ce urmaseră. 

Examină cu de-amănuntul interiorul maşinii. Era unul 
dintre superbele vehicule de sol datând dinaintea 
Dispersiei. Purta toate semnele perfecțiunii tehnologice 
ixiene. Deşi nu călătorise încă niciodată cu astfel de maşini, 
auzise despre ele. Anumiți restauratori le recuperau şi le 
făceau ca noi, redându-le, cumva, acea veche impresie de 
calitate şi rafinament. leg auzise că asemenea vehicule 
erau descoperite, deseori, abandonate în locuri insolite: 
printre ruinele unor vechi clădiri părăsite, în tuneluri de 
canalizare, prin cotloane uitate ale cimitirelor de maşini sau 
în plin câmp. 

Din nou, şoferul se aplecă uşor pentru a vorbi peste umăr: 

— Aveţi vreo adresă la care vreţi să ajungeţi, în Ysai, 
Bashare? 

Teg trecu mental în revistă punctele de contact pe care le 
identificase în cursul primului său tur de inspecţie pe 
Gammu şi numi unul dintre ele. 

— Cunogşti locul? 

— E un local în care lumea se adună mai mult la palavre şi 
băutură, Bashare. Dar am auzit că se şi mănâncă bine. 
Poate intra oricine, cu condiţia să aibă destui bani. 

Fără a şti ce-l îndemnase să facă această alegere, Teg 
declară: 

— O să ne încercăm norocul. 

Nu consideră necesar să-i spună şoferului că existau şi 
saloane particulare la adresa respectivă. 

Gândul mâncării îi provocă noi junghiuri în stomac. 
Braţele începură să-i tremure şi avu nevoie de câteva 
minute pentru a-şi recăpăta calmul. Activităţile din noaptea 
trecută îl secătuiseră aproape cu totul. Făcu ochii roată prin 


interiorul maşinii, întrebându-se dacă nu ascundea pe 
undeva ceva de mâncat şi de băut. Renovarea fusese 
efectuată cu toată dragostea, dar nu descoperi nici un 
compartiment secret în care-ar fi putut găsi ce căuta. 

Maşinile de acest fel nu erau tocmai rare în anumite 
cartiere, ştia acest lucru, însă numai cei foarte bogaţi şi le 
permiteau. Cui îi aparţinea aceasta? În nici un caz celui 
care o conducea acum. Omul avea toate caracteristicile 
unui şofer profesionist. Dar dacă această maşină fusese 
trimisă anume pentru a-l recupera pe el, însemna că alţii 
ştiuseră unde se afla. 

— S-ar putea să fim opriţi şi controlaţi? Întrebă el. 

— Nu cu maşina asta, Bashâre. E proprietatea Băncii 
Planetare a Gammu-ului. 

Teg absorbi informaţia în tăcere. Banca Planetară era pe 
lista punctelor de contact. Studiase cu grijă 
amplasamentele principalelor ei sucursale cu prilejul 
turului de inspecţie. Gândul acesta îi readuse dintr-o dată în 
minte responsabilităţile sale legate de paza ghola-ului. 

— 'Tovarăşii mei... Rosti el şovăitor. Au reuşit să... 

— Alţii se ocupă de treaba asta, Bashare. N-aş putea să vă 
spun. 

— S-ar putea lua legătura cu... 

— De îndată ce vom fi în siguranţă, Bashare. 

— Normal. 

Teg se înfundă în perna banchetei şi reîncepu să studieze 
interiorul vehiculului. Maşinile acestea erau construite, în 
principal, din plaz şi plastoţel cvasiindestructibile. 
Amenajările şi echipamentele erau, de obicei, cele ce se 
degradau o dată cu trecerea timpului: tapiseria, 
ornamentaţiile, electronica, sistemele de suspensie, 
învelişurile de protecţie termică ale conductelor de 
turbopropulsie. Şi mai cu seamă substanţele adezive, care 
sfârşeau prin a se deteriora, oricât de bine ar fi fost 
protejate şi întreţinute. Renovatorii făcuseră acest vehicul 
să pară ca abia ieşit de pe poarta uzinei. Metalul avea o 


strălucire austeră, tapiseria se mula după forma trupului, 
cu un scârţâit discret, de lucru nou-nouţ. Şi mirosul! Acea 
fragranţă de nedefinit a noului - un amestec de lac şi piele 
fină, cu doar o undă de ozon provenită din funcţionarea 
impecabilă a electronicii. Nici urmă însă de vreo aromă de 
mâncare! 

— Cât mai avem până la Ysai? Întrebă Teg. 

— Cam o jumătate de oră, Bashare. Aveţi vreun motiv să 
ne grăbim? N-aş vrea să atrag prea mult... 

— Mi-e foarte foame. 

Şoferul îşi aruncă privirea în dreapta şi-n stânga. Nu se 
mai vedeau fermieri prin preajmă. Şoseaua era pustie, cu 
excepţia a două containere grele de transport remorcate 
de-un tractor, pe banda din dreapta şi un camion mare care 
trăgea după el o maşină înaltă de recoltat fructe. 

— Ar fi periculos să întârziem prea mult, zise şoferul, dar 
cunosc un loc unde cred c-aţi putea mânca ceva în viteză, 
măcar o supă. 

— Orice. N-am mâncat nimic de două zile şi am depus o 
grămadă de efort fizic. 

După câteva minute ajunseră la o intersecţie şi şoferul coti 
la stânga, pe un drum îngust, mărginit de conifere înalte, la 
intervale regulate. Apucară apoi pe o alee cu sens unic, 
printre copaci şi ajunseră în dreptul unei clădiri joase din 
piatră neagră, cu un acoperiş de plaz negru. Ferestrele 
erau înguste şi pe marginile lor scânteiau ştuţurile unui 
sistem de apărare cu aruncătoare de flăcări. 

— O clipă, domnule, spuse şoferul. 

Cobori şi eg îi văzu pentru prima oară faţa: prelungă şi 
slabă, cu un nas ascuţit şi buze subţiri. Obrajii săi purtau 
urmele vizibile, ca nişte arabescuri, ale unei operaţii de 
chirurgie plastică. Ochii aveau o strălucire argintie, vădit 
artificială. Omul îi întoarse spatele şi intră în clădire. O clipă 
mai târziu, îşi făcu din nou apariţia şi veni să deschidă 
portiera lui '[eg. 


— Vă rog să vă grăbiţi, domnule. Cel dinăuntru vă 
încălzeşte supa. l-am spus că sunteţi bancher. Nu va fi 
nevoie de plată. 

Solul era acoperit cu o crustă subţire de gheaţă care pârâi 
sub paşii lui Teg. Basharul trebui să se aplece uşor pentru a 
trece pragul casei. Pătrunse într-un culoar întunecos, 
lambrisat, la capătul căruia se afla o odaie bine luminată. 
Mirosul de mâncare ce venea dintr-acolo îl atrase ca un 
magnet. Braţele reîncepură să-i tremure. O masă mică 
fusese aşternută lângă o fereastră ce dădea spre o grădină 
împrejmuită şi acoperită. Tufe încărcate de flori roşii 
ascundeau aproape cu totul zidul de piatră care delimita 
grădina. Panourile acoperitoare din serplaz scăldau locul 
într-o lumină artificială de vară. Teg se lăsă, recunoscător, 
pe singurul scaun aflat în faţa mesei. Remarcă faţa de masă 
albă, cu marginile gofrate. Tacâmul era o singură lingură de 
supă. 

O uşă scârţâi uşor în dreapta şi un bărbat scund şi îndesat 
pătrunse în odaie, purtând un bol aburind. Omul avu o clipă 
de ezitare când îl văzu pe Teg, apoi se apropie de masă şi 
depuse bolul în faţa Basharului. Alarmat de ezitarea lui, Teg 
făcu un efort pentru a ignora aroma ispititoare ce urca spre 
nările sale şi se concentră asupra personajului. 

— E o supă bună, domnule. Am preparat-o chiar eu. 

Vocea era artificială. leg observă cicatricele de pe laturile 
maxilarului. Omul avea aerul unei vechi creaturi mecanice. 
Capul, cu un gât ca şi inexistent, părea prins direct pe 
umerii masivi, braţele dădeau impresia unor articulaţii 
nefireşti la umeri şi coate iar picioarele s-ar fi zis că se 
umeau doar din şolduri. Acum stătea nemişcat, dar când 
intrase păşise cu un mers uşor smucit, care confirma faptul 
că omul era făcut aproape numai din proteze. Expresia de 
suferinţă ce i se citea în ochi nu putea trece neobservată. 

— Ştiu că nu-s prea chipeş, domnule, rosti el răguşit. Am 
fost nenorocit în explozia de la Alajory. 


Teg nu ştia de nici o explozie de la Alajory, dar nu încăpea 
îndoială că interlocutorul său presupunea că ştie. Expresia 
„nenorocit”, în schimb, era o acuzaţie interesantă împotriva 
Destinului. 

— Tocmai mă întrebam dacă nu te cunosc de undeva, 
spuse leg. 

— Aici, nimeni nu cunoaşte pe nimeni. Mâncaţi-vă supa. În 
casa asta n-aveţi de ce vă teme. 

Arătă cu capul spre extremitatea spiralată a unui detector 
silențios ce atârna din tavan şi ale cărui luminiţe indicau că 
nu existau otrăvuri în imediata apropiere. 

Teg privi lichidul cafeniu din bolul aflat în faţa sa. Conţinea 
şi bucățele de carne. Luă lingura, dar mâna în care o ţinea 
îi tremura atât de tare, încât din două încercări nu izbuti s-o 
ridice nici măcar câţiva milimetri fără a-i vărsa aproape tot 
ctinţinutul înapoi în bol. 

O mână fermă îi prinse încheietura şi vocea artificială îi 
şopti la ureche: 

— Nu ştiu ce v-au făcut, Bashare, dar vă asigur că aici 
nimeni n-o să vă facă nici un rău, decât trecând peste 
cadavrul meu. 

— Mă cunoşti? 

— Mulţi ar fi gata să moară pentru dumneavoastră, 
Bashare. Dacă fiul meu mai este azi în viaţă, dumneavoastră 
v-o datorez. 

Teg îl lăsă să-i conducă mâna. Altminteri n-ar fi reuşit să 
înghită prima lingură. Lichidul era consistent, fierbinte şi 
binefăcător. Curând, mâna încetă să-i mai tremure. Îi făcu 
semn omului să-i elibereze încheietura. 

— Încă o porţie, domnule? 

Teg îşi dădu abia atunci seama că golise bolul. Fu tentat să 
răspundă afirmativ, dar şoferul îl rugase să se grăbească. 

— Mulţumesc, dar trebuie să plec. 

— N-aţi fost aici, spuse omul. 

Când fu din nou instalat confortabil pe bancheta moale a 
maşinii care rula în viteză pe şoseaua principală, Teg 


reflectă la curioasa impresie de ecou a cuvintelor de 
despărţire pe care le pronunţase omul „nenorocit”. 
Fuseseră aceleaşi cu ale fermierului: „N-aţi fost aici”. 
Dădeau impresia unei formule uzuale şi spuneau multe 
despre starea de spirit care domnea pe Gammu şi 
schimbările ce interveniseră de la ultimul lui tur de 
inspecţie. 

Când intrară în cartierele periferice ale Ysaiului, 'Teg se 
întrebă dacă n-ar fi fost bine să încerce să se deghizeze în 
vreun fel. Omul „nenorocit” îl recunoscuse dintr-o privire. 

— Unde mă caută Onoratele Matres în clipa de faţă? 
Întrebă el. 

— Peste tot, Bashare. Nu suntem încă în măsură să vă 
garantăm deplina securitate, dar ne organizăm. O să 
comunic celor în drept adresa la care am să vă las. 

— Au explicat pentru ce mă vânează? 

— Ele nu explică niciodată nimic, Bashare. 

— De cât timp s-au infiltrat pe Gammu? 

— De prea mult timp, Bashare. Se aflau deja aici când eu 
eram copil şi am apucat, ca baltern, războiul de pe Renditai. 

Cel puţin o sută de ani, îşi spuse Teg. Destul timp pentru a 
regrupa o mulţime de forţe în mâinile lor... Dacă se putea 
da crezare temerilor lui Taraza. 

Şi 'Teg le dădea crezare. 

„Să nu te încrezi în nimeni care s-ar fi putut afla sub 
influenţa târfelor ălora”, îi spusese Taraza. 

Totuşi, Teg nu simţea nici o ameninţare în situaţia sa 
actuală. Nu constata decât atmosfera de secret care 
domnea, în mod evident, în jurul lui. Nu încercă însă să 
obţină mai multe amănunte. 

Pătrunseseră, acum, în inima oraşului. Teg putea să 
întrevadă monolitul negru al străvechii Baronii Harkonnen 
printre golurile ocazionale dintre zidurile ce împrejmuiau 
vastele reşedinţe private. Maşina coti pe o stradă mărginită 
de prăvălioare heteroclite, în cea mai mare parte peticite cu 
materiale recuperate, care-şi trădau originea prin 


nepotrivirea îmbinărilor şi disparitatea culorilor. Firme şi 
reclame ostentative proclamau că mărfurile din interior 
erau de cea mai bună calitate sau că serviciile oferite nu se 
puteau compara cu ale altora. 

Nu s-ar fi putut spune doar că Ysai se deteriorase sau, 
chiar, că decăzuse, gândi leg. Dezvoltarea oraşului fusese 
orientată spre ceva mai rău decât urâţenia. Cineva căutase, 
pur şi simplu, să-l facă respingător. Asta era cheia pentru 
aproape tot ce vedea în jur. 

Timpul nu încremenise în Ysai, ci dăduse înapoi. 
Spectacolul pe care Teg îl avea în faţa ochilor nu era cel al 
unui oraş modern, străbătut de garnituri multicolore de 
transport, printre imobile uziforme, cu structuri perfect 
izolate. Aici nu existau decât îngrămădiri dezordonate, 
clădiri sordide alipite unor construcţii vetuste, unele 
concepute după gusturi individuale fistichii, altele în 
scopuri a căror utilitate se pierduse de mult în negura 
vremii. Totul, la Ysai, era asamblat într-un vălmăşag care 
abia dacă reuşea să evite haosul. Ceea ce salva oraşul - şi 
Teg ştia asta - era persistenţa vechilor magistrale de-a 
lungul cărora se aglutinase tot acel talmeş-balmeş. Ele 
puneau stavilă haosului, deşi noile artere fuseseră tăiate 
fără nici cel mai infim plan urbanistic, intersectându-se sub 
toate unghiurile posibile în afara celui drept. Văzut din 
văzduh, oraşul era o harababură dementă, unde doar 
uriaşul dreptunghi negru al vechii Baronii dădea o impresie 
de ordine geometrică. Restul era babilonie arhitecturală. 

Teg înţelesese deodată că locul acesta era o minciună 
spoită cu alte minciuni, având la bază minciuni mai vechi, 
într-un asemenea ghiveci de falsităţi, încât, oricât ai fi 
scormonit, s-ar fi putut să nu dai niciodată de un adevăr 
util. Întregul Gammu era la fel. Care era obârşia unei 
asemenea sminteli? Fusese pusă la cale încă din zilele 
Harkonnenilor? 

— Am ajuns, Bashare. 


Şoferul trase la marginea trotuarului, în dreptul unei 
clădiri cu faţada lipsită de ferestre - un edificiu din plastoţel 
negru, cu o singură poartă la nivelul străzii. Nici urmă de 
materiale recuperate la această construcţie. Teg recunoscu 
imediat locul. Era unul dintre adăposturile pe care le 
selectase el însuşi. Semnale neidentificabile străfulgerară în 
vederea lui secundă, dar nu avu senzaţia nici unei 
ameninţări imediate. Şoferul îi deschise portiera şi se dădu 
în lături pentru a-l lăsa să trecă. 

— Nu-i prea multă lume la ora asta, domnule. Aş zice să 
intraţi degrabă. 

Fără a mai privi înapoi, leg traversă iute trotuarul şi 
pătrunse în clădire, unde îl întâmpină doar un mic vestibul 
din plastoţel alb, lucios, punctat de câţiva ochi com. Se 
strecură în unicul liftub şi formă numărul pe care-l 
memorase. Tubul, îşi amintea, urca în diagonală până la 
etajul al cincizeci şi şaptelea, de partea cealaltă a 
imobilului, unde existau ferestre. Îşi amintea, de asemenea, 
de un separeu cu draperii vişinii şi mobilier masiv, de 
culoare cafenie, precum şi de o femeie cu ochi pătrunzători 
şi semnele vădite ale educaţiei Bene Gesserit, dar care nu 
era o Cucernică Maică. 

Tubul îl transportă direct în salonul cu pricina, dar nimeni 
nu-i ieşi în întâmpinare. Îşi plimbă ochii peste mobilierul 
solid şi draperiile castanii care acopereau cele patru 
ferestre din fundul încăperii. 

Ştia că prezenţa lui nu scăpase neobservată. Aşteptă 
liniştit, contând pe dubla vedere proaspăt dobândită, 
pentru a anticipa un eventual pericol. Deocamdată nu 
părea să-l amenințe nimic. Se postă chiar lângă liftub şi 
examină din nou locul. 

Teg avea o teorie despre relaţiile dintre încăperi şi 
ferestrele lor - numărul ferestrelor, amplasamentul lor, 
mărimea, înălţimea faţă de podea, raportul dintre 
dimensiunile camerei şi cele ale ferestrelor, etajul la care se 
afla încăperea, faptul că ferestrele aveau perdele sau 


draperii... Şi aşa mai departe. Toate aceste date erau 
comparate, în raţionamentul său mentatic, cu folosinţa dată 
odâii. Camerele puteau fi clasificate conform unei ierarhii 
foarte precise. Existau, fireşte, cazuri în care aceste 
consideraţii n-ar fi putut să furnizeze nici o informaţie utilă, 
dar, în general, ele se dovedeau demne de încredere. 

Absența ferestrelor la o încăpere situată deasupra 
nivelului solului căpăta o semnificaţie particulară. Dacă o 
asemenea încăpere era ocupată de oameni, nu însemna 
neapărat că secretul constituia obiectivul lor principal. 1 se 
întâmplase să stabilească fără tăgadă că, într-un context 
didactic, lipsa ferestrelor la o sală de clasă era, în acelaşi 
timp, simbolul unei izolări faţă de lumea exterioară şi cel al 
unei aversiuni clare faţă de copii. 

Această încăpere, însă, avea ceva deosebit: nu numai 
asigurarea secretului, ci şi nevoia de a menţine o 
supraveghere ocazională a lumii exterioare. O izolare 
proteguitoare, la nevoie. Concluzia îi fu întărită când 
traversă odaia şi îndepărtă puţin una din draperii. 
Ferestrele erau din plaz triplu-blindat. Clar! Supravegherea 
exteriorului însemna şi riscul provocării unui atac. Cel puţin 
aceasta era părerea persoanei care ordonase ca încăperea 
să fie astfel protejată. 

Teg examină mai îndeaproape suprafaţa geamului, într-un 
colţ al ferestrei. Reflectoare prismatice amplificau vederea 
de-a lungul peretului adiacent, într-o parte şi în alta, 
precum şi de sus în jos. 

Ia te uită! 

Precedenta sa vizită nu-i lăsase timp să examineze locul 
atât de amănunţit, dar acum putea face o apreciere mai 
exactă. O încăpere foarte interesantă. Lăsă să cadă la loc 
draperia şi se întoarse tocmai în clipa în care din liftub îşi 
făcu apariţia un bărbat înalt. 

Vederea secundă îi furniză lui leg o predicţie categorică 
asupra noului venit. Omul acesta reprezenta o ameninţare 
ascunsă. Străinul era, fără nici cea mai mică îndoială, 


militar. Se vedea mai ales după poziţia corpului şi după 
privirea vie şi atentă la amănunte pe care doar un ofiţer 
bine instruit şi experimentat putea să le observe. Dar în 
atitudinea lui se mai desluşea ceva care-l puse imediat în 
alertă pe 'Teg. Militarul acesta era un trădător de profesie! 
Un mercenar dispus să se vândă celui ce oferea mai mult. 

— Afurisit de urât s-au purtat cu dumneata! Rosti străinul 
în loc de salut. 

Vocea sa de bariton avea o siguranţă inconştientă a puterii 
personale. Accentul era unul pe care eg nu-l mai auzise 
niciodată. Omul venea din Dispersie! Cel puţin Bashar sau 
un grad echivalent, estimă Teg. 

Totuşi, nu simţea nici o indicație a unui pericol iminent. 

Văzând că Teg nu răspunde, omul spuse: 

— Oh, scuze! Dă-mi voie să mă prezint, Muzzafar. Jafa 
Muzzafar, comandant regional al forţelor de pe Dur. 

Teg nu auzise niciodată de forţele de pe Dur. 

Întrebările se înghesuiau în mintea lui, dar se feri să le dea 
glas. Orice i-ar fi spus acestui străin risca să trădeze o 
slăbiciune. Unde erau oamenii pe care se aşteptase să-i 
găsească aici? 

Ce m-a făcut să aleg acest loc? 

Decizia îi fusese inspirată cu atâta siguranţă lăuntrică... 

— Fă-te comod, te rog, îi spuse Muzzafar, indicându-i o 
canapea mică în spatele unei mese joase. Te asigur că n-am 
avut nici un amestec în ceea ce ţi s-a întâmplat. Am încercat 
să opresc totul de îndată ce am aflat, dar deja... Nu maierai 
la faţa locului. 

Teg percepea acum şi altceva în vocea acestui Muzzafar: o 
prudenţă care se învecina cu teama. Aşadar era la curent 
cu cele petrecute la baracă. 

— Al naibii de iscusit din partea dumitale, continuă 
Muzzafar. Să-ţi păstrezi forţele de atac în rezervă până 
când cei ce te-au capturat au fost absorbiți de încercarea 
de a-ţi smulge informaţii. Au reuşit să afle ceva? 


Teg clătină încet capul dintr-o parte în alta. Simţea că era 
pe punctul de a trece în orice clipă la reacţia de atac în mod 
accelerat şi, totuşi, nu percepea încă nici o ameninţare 
imediată. Ce urmăreau aceşti Rătăciţi? Oricum, era limpede 
că Muzzafar şi ai săi trăseseră o concluzie greşită în 
legătură cu ceea ce se întâmplase de fapt în baraca unde 
fusese examinat cu sonda 1. 

— Ia loc, te rog, îl invită din nou Muzzafar. 

Teg se aşeză pe canapeaua indicată. 

Muzzafar se instală într-un fotoliu adânc, amplasat un pic 
lateral, de partea cealaltă a mesei. Totul arăta că era cu 
ochii în patru, pregătit să facă faţă unei situaţii de violenţă. 

Teg îl studie cu interes. Muzzafar nu se recomandase cu 
un grad adevărat, în afara titlului vag de comandant. Înalt 
şi spătos, avea o faţă lată şi rubicondă, nasul mare, ochi 
verzi-cenuşii şi un mod bizar de a fixa un punct situat chiar 
în spatele umărului drept al lui Teg ori de câte ori vreunul 
dintre ei vorbea. Teg cunoscuse cândva un spion care 
privea exact la fel. 

— Ei bine, făcu Muzzafar, am citit şi am auzit o grămadă 
de lucruri despre dumneata, de când am sosit aici. 

Teg continuă să-l observe în tăcere. Muzzafar avea părul 
tuns scurt şi o cicatrice violacee, de câţiva milimetri 
lungime, chiar sub linia părului, deasupra sprâncenei 
stângi. Purta un bluzon descheiat, de culoare verde deschis 
şi pantaloni asortaţi. Nu tocmai o uniformă, dar, cumva, o 
ţinută ce evoca stricta disciplină militară. Pantofii, de pildă, 
erau lustruiţi lună. Teg ar fi jurat că, dacă s-ar fi aplecat 
puţin, ar fi putut să-şi vadă chipul oglindit în pielea maron. 

— Nu mi-am închipuit că te voi întâlni vreodată în carne şi 
oase, fireşte, reluă Muzzafar. Consider că-i o mare onoare 
pentru mine. 

— În schimb, eu nu ştiu nimic despre dumneata, în afara 
faptului că te afli la comanda unor forţe din Dispersie, spuse 
Teg. 

— Mmmmm... De fapt, nu sunt prea multe de ştiut. 


Pe Teg începu din nou să-l chinuie foamea. Îşi aruncă 
privirea spre butonul aflat lângă liftub, care, după câte îşi 
amintea, servea pentru a chema chelnerii. În locul acesta, 
oamenii erau cei ce îndeplineau serviciile încredințate de 
obicei automatelor - o scuză excelentă pentru a menţine în 
preajmă trupe gata să intervină la nevoie. 

Interpretând greşit privirea lui Teg, Muzzafar zise: 

— Te rog nu te gândi să pleci. I-am cerut medicului meu 
personal să vină aici ca să te examineze. Trebuie să apară 
dintr-o clipă în alta. Ţi-aş fi recunoscător dacă ai aştepta 
liniştit până soseşte. 

— Mă gândeam doar să comand ceva de mâncare, spuse 
Teg. 

— Sfatul meu este să aştepţi mai întâi părerea doctorului. 
Paralizatoarele provoacă uneori efecte secundare 
indezirabile. 

— A! Eşti la curent şi cu asta. 

— Sunt la curent cu tot acel, lamentabil eşec. Dumneata şi 
omul dumitale, Burzmali, reprezentaţi o forţă de care 
trebuie să se ţină seama. 

Înainte ca Teg să-i poată răspunde, din tub descinse un 
bărbat înalt, îmbrăcat în combinezon şi jachetă roşii. Omul 
era atât de slab, încât hainele îi atârnau pur şi simplu pe 
trup, fâlfâind. Tatuajul de pe fruntea lui înaltă avea forma 
de romb a diamantului doctorilor Suk, dar culoarea 
însemnului era portocalie, nu cea neagră, obişnuită. Ochii 
doctorului erau acoperiţi cu lentile portocalii, sclipitoare, 
care le ascundeau adevărata culoare. 

E dependent de vreun drog? Se întrebă Teg. Nu detecta 
mirosul nici unuia dintre narcoticele cunoscute, nici măcar 
pe cel al melanjului. Simţea totuşi un parfum pătrunzător, 
acidulat, ca de fruct exotic. 

— Ah, Solitz! Făcu Muzzafar, apoi arătă cu un gest larg 
spre Teg. Fă-i un consult amănunţit. A fost atins de un 
paralizator acum două zie. 


Solitz scoase la iveală un scanoscop, modelul compact, 
încăpând într-o mână, folosit în mod obişnuit de doctorii 
Suk. Câmpul analizator emitea un zumzet abia auzit. 

— Aşadar eşti un doctor Suk, spuse Teg, privind ostentativ 
rombul portocaliu tatuat pe fruntea medicului. 

— Da, Bashare. Formaţia şi condiţionarea mea sunt în 
spiritul celor mai bune şi mai vechi tradiţii ale noastre. 

— N-am văzut niciodată însemnul de identificare cu 
această culoare. 

Doctorul plimbă scanoscopul în jurul capului lui 'Teg. 

— Culoarea tatuajului n-are importanţă, Bashare. Ceea ce 
se află în spatele lui contează. 

Cobori instrumentul până la umerii lui Teg, apoi, mai jos, 
de-a lungul corpului. 

Teg aşteptă să înceteze zumzetul. 

Doctoral se dădu un pas înapoi şi i se adresă lui Muzzafar: 

— E în cea mai bună formă, Feldmareşale. O formă 
remarcabilă, având în vedere vârsta. Dar are nevoie 
urgentă să-şi întremeze organismul. 

— Mda... Bun, e-n regulă, Solitz. Ocupă-te de treaba asta. 
Basharul e oaspetele nostru. 

— Am să-i comand un meniu adecvat. Să mâncaţi încet, 
Bashare. 

Solitz execută un stânga-mprejur impecabil, care făcu să-i 
fluture jacheta şi pantalonii, apoi dispăru în deschiderea 
liftubului. 

— Feldmareşal? Rosti întrebător 'Teg. 

— Este un vechi grad de pe Dur. 

— De pe Dur? 

— Ah! Scuză-mi stupiditatea, Bashare. 

Muzzafar scoase dintr-un buzunar al bluzonului un 
portofel şi extrase din el o cartelă. leg recunoscu un 
holostat cam de felul celui pe care-l purtase mereu cu el în 
cursul îndelungatei lui cariere militare şi care conţinea 
imagini ale casei şi ale familiei sale. Muzzafar depuse 
cartela pe masă şi apăsă microcontactul. 


Reprezentarea miniaturală, în culori, a unei porţiuni 
luxuriante de junglă se ivi deasupra mesei. 

— Căminul meu, rosti Muzzafar, arătând cu degetul un 
punct din mijlocul proiecției. Tufa-şarpantă se află chiar 
aici. E prima care mi s-a supus. O grămadă de lume m-a 
luat peste picior, la început, fiindcă o alesesem pe cea dintâi 
cu care avusesem de-a face şi rămăsesem la ea. 

În timp ce privea cu atenţie proiecția, Teg desluşi o 
profundă tristeţe în glasul lui Muzzafar. Tufa cu pricina era 
un mănunchi de ramuri subţiri şi plăpânde la capătul 
cărora atârnau bulbi de un albastru aprins. 

Tufă-şarpantă? 

— Cam prizărită, ştiu, zise Muzzafar retrăgându-şi degetul 
din dreptul proiecției. Şi nu foarte sigură, evident. A trebuit 
să mă apăr cu străşnicie de câteva ori, în primele luni. Dar 
m-am ataşat de ea. După cum şti, au o sensibilitate 
deosebită la afecţiune. lar acum, pe Stânca Eternă a 
Durului, e cel mai bun cămin din toate văile adânci! 

Observând expresia consternată de pe chipul lui Teg, 
Muzzafar exclamă: 

— La naiba! Voi n-aveţi tufe-şarpante, fireşte. Te rog să-mi 
ierţi gafele astea cauzate de ignoranță. Cred că avem multe 
de învăţat unul de la celălalt. 

— Ai numit asta căminul dumitale. 

— Desigur. Bine dirijată şi o dată ce-a învăţat să asculte, 
bineînţeles, o tufă-şarpantă se dezvoltă într-o locuinţă 
somptuoasă. Nu-i nevoie decât de patru sau cinci standarzi. 

Standarzi, repetă în gând 'Teg. Aşadar, Rătăciţii foloseau 
încă anul standard. 

Tubul de acces emise un şuierat şi o femeie tânără, 
purtând o rochie lungă şi albastră, de chelneriţă, intră de-a- 
ndăratelea în odaie, trăgând o servantă caldă, montată pe 
suspensii, pe care veni s-o plaseze lângă masa din faţa lui 
Teg. Îmbrăcămintea ei era aproximativ cea de care-şi 
amintea Teg de la prima sa vizită, însă faţa rotundă şi 
plăcută pe care tânăra o întoarse spre el era cea a unei 


necunoscute. Craniul îi era depilat, lăsând la vedere o reţea 
de vene proeminente. Avea ochii sinilii şi atitudinea ei 
denota un fel de indiferenţă supusă. Fata deschise capacul 
servantei şi un şuvoi de arome picante urcă spre nările lui 
Teg. 

Basharul îşi încordă simţurile, dar vederea secundă nu-i 
semnală nici acum vreo ameninţare apropiată. Se văzu pe 
sine consumând preparatele fără ca, după aceea, să i se 
întâmple ceva rău. 

Fata dispuse mai multe platouri de mâncare în faţa lui, 
apoi aşeză alături, în perfectă ordine, un set de tacâmuri. 

— N-am un detector, dar pot să gust eu mâncarea, dacă 
doreşti, spuse Muzzafar. 

— Nu-i nevoie, zise Teg. 

Ştia că asta avea să-i intrige, dar era încredinţat că-l vor 
crede Dreptvorbitor. Privi platourile. Fără să fi hotărât asta 
în mod conştient, se aplecă şi începu să mănânce. Deşi ştia 
ce era o adevărată foame de mentat, propria sa reacţie îl 
surprinse. Când funcţiona în modul mentatic, creierul său 
consuma caloriile într-un ritm accelerat. Dar ceea ce i se 
întâmpla acum depăşea tot ce cunoscuse până atunci. Avea 
sentimentul că instinctul de supravieţuire preluase 
controlul tuturor acţiunilor sale. Foamea pe care o simţea 
n-avea nimic în comun cu vreo experienţă trăită anterior. 
Când mâncase, cu oarecare băgare de seamă, supa servită 
de omul „nenorocit”, nu avusese această reacţie. 

Doctorul Suk a făcut o alegere excelentă, îşi spuse el. 
Meniul fusese alcătuit pe baza parametrilor furnizaţi de 
scanoscop. 

Fata continua să aducă platouri pe care le scotea din 
servante fierbinţi, comandate prin intermediul liftubului. 

Teg trebui să se ridice, în mijlocul mesei, pentru a se duce 
la toaletă. Chiar şi acolo fu conştient de prezenţa ascunsă a 
ochilor com care îl supravegheau în permanenţă. Îşi dădu 
seama că reacţiile organismului său, în special procesele 
digestive, suferiseră transformări radicale, pentru a se 


adapta la noile necesităţi metabolice. Când reveni să se 
aşeze la masă, îi era la fel de foame de parcă n-ar fi mâncat 
nimic până atunci. 

Fata care-l servea începu să dea unele semne de mirare, 
apoi de nelinişte. Continuă totuşi să-i aducă de mâncare, la 
cererea lui. 

Muzzafar îl privea cu o perplexitate crescândă, dar fără a 
scoate nici o vorbă. 

Teg începu să resimtă efectele tonifiante ale aportului 
energetic prescris de doctorul Suk. Cantităţile însă, de 
bună seamă, nu fuseseră prevăzute. Fata se plimba de la 
liftub la masă şi înapoi într-un fel de stare de şoc. 

Muzzafar sfârşi prin a declara: 

— Trebuie să mărturisesc că e pentru prima oară când văd 
pe cineva mâncând asemenea cantităţi în cursul unei 
singure mese. Nu pricep cum faci. Şi nici pentru ce. 

Teg se rezemă de spătarul canapelei, în sfârşit sătul. Ştia 
că stârnise întrebări cărora nu li se putea da un răspuns 
sincer. 

— E o treabă de mentat, minţi el. Organismul meu a fost 
supus la prea multe încercări. 

— Uluitor, comentă Muzzafar, ridicându-se. 

Văzând că Teg dădea să se ridice la rândul lui, îi făcu semn 
să rămână pe loc. 

— Nu-i nevoie. [i-am pregătit o odaie alături. E de 
preferat să nu părăseşti încă imobilul. 

Fata dispăru cu servantele goale. 

Teg îl iscodi cu privirea pe Muzzafar. Ceva se schimbase la 
acesta în intervalul cât el mâncase. Muzzafar îl observa 
acum cu un aer rece şi calculat. 

— Ai un implant de comunicaţie, îi spuse Teg. Ai primit 
ordine noi. 

— N-ar fi recomandabil pentru prietenii dumitale să 
încerce un atac asupra acestui loc. 

— Crezi că ăsta e planul meu? 

— Care e planul dumitale, Bashare? 


Teg zâmbi. 

— Foarte bine, făcu Muzzafar. 

Lăsă privirea să-i rătăcească în gol în timp ce-şi asculta 
implantul. Când îşi concentră din nou atenţia asupra lui 
Teg, avea aerul unui animal de pradă. Teg simţi impactul 
fizic al privirii sale. Înţelese că cineva avea să sosească în 
această încăpere şi că Feldmareşalui considera prezenţa 
acestei noi persoane ca fiind extrem de periculoasă pentru 
oaspetele său. Teg însă nu vedea ce anume ar fi fost în stare 
să vină de hac noilor sale aptitudini. 

— Crezi că sunt prizonierul dumitale, spuse el. 

— Pe Stânca Eternă, Bashare! Nu eşti deloc omul la care 
m-am aşteptat! 

— Şi Onorata Matre care urmează să vină, ea la ce se 
aşteaptă? 

— Bagă de seamă, Bashare. Nu adopta atitudinea asta cu 
ea. N-ai nici cea mai mică idee de ceea ce este pe cale să ţi 
se întâmple. 

— Este pe cale să mi se întâmple o Onorată Matre. 

— Îţi urez succes! 

Muzzafar se răsuci scurt şi se făcu nevăzut în liftub. 

Teg privi în urma lui. Percepea străfulgerarea vederii 
secunde ca o lumină pâlpâind în jurul liftubului. Onorata 
Matre se afla aproape, dar încă nu era pregătită să intre în 
cameră. Mai înainte voia să se consulte cu Muzzafar. Dar 
Feldmareşalui n-avea să-i poată raporta nimic cu adevărat 
important acelei periculoase femele. 

Memoria nu recreează niciodată realitatea. Memoria doar 
reconstituie. Şi orice reconstituire modifică originalul, 
devenind ea însăşi un cadru de referinţă extern, în mod 
inevitabil deficitar. 

Manualul Mentatului. 

LUCILLA ŞI BURZMALI intrară în Ysai prin cartierele 
sărace de la sud, ale căror străzi erau slab luminate de 
lampadare dispuse la intervale mari. Mai era doar o oră 
până la miezul nopţii şi, totuşi, trotuarele erau pâine de 


oameni. Unii se plimbau tăcuţi, alţii sporovăiau cu animația 
specifică celor aflaţi sub influenţa unui drog, alţii, în sfârşit, 
se mulţumeau să observe, ca şi când ar fi aşteptat ceva. 
Aglomeraţia era mai mare la colţul străzilor, atrăgând de 
fiecare dată atenţia fascinată a lui Lucilla. 

Burzmali o zorea să meargă mai repede, ca un adevărat 
client arzând de nerăbdare să se vadă singur cu ea. Lucilla 
continua să observe pe furiş oamenii. 

Ce făceau aici? Indivizii ăştia, care aşteptau la intrările 
imobilelor, ce aşteptau? La un moment dat, tăindu-le calea 
lui Lucilla şi Burzmali, mai mulţi muncitori purtând şorţuri 
groase de protecţie ieşiră dintr-un gang, împrăştiind în 
jurul lor un miros greu, de canal şi de sudoare. Aparţinând, 
aproape la egalitate, ambelor sexe, erau cu toţii înalţi, 
spătoşi şi cu braţe groase. Lucilla nu-şi putea imagina care 
le era ocupaţia, dar reprezentau un acelaşi tip şi asta o 
făcea să-şi dea seama cât de puţine lucruri ştia despre 
Gammu. 

leşind în noapte, muncitorii tuşeau şi scuipau în rigola de 
la marginea trotuarului. Ca să se descotorosească de vreun 
contaminant? Se întrebă Lucilla. 

Burzmali se aplecă la urechea ei şi şopti: 

— Ăştia-s Bordanos. 

Lucilla riscă o privire peste umăr, spre grupul care se 
îndrepta către o stradă lăturalnică. Bordanos? Ah, da! Inşi 
selecționați şi antrenați special pentru munca la maşinile de 
compresie care reciclau gazele de canal. Erau rezultatul 
unui proces genetic care le suprima simţul mirosului şi le 
fortifica musculatura umerilor şi a braţelor. 

Burzmali o trase după un colţ şi nu-i mai văzu pe 
Bordanos. 

Cinci copii îşi făcură apariţia de sub poarta întunecată a 
unei clădiri şi se luară după ei, în şir indian. Lucilla observă 
că ţineau ceva în pumnii strânşi. Îi urmăreau cu o hotărâre 
stranie. Brusc, Burzmali se opri şi se întoarse spre ei. Copiii 
se opriră la rândul lor şi-l fixară cu privirea. Lucilla văzu 


clar că erau pregătiţi pentru o demonstraţie de violenţă. 
Burzmali îşi împreună mâinile în faţă şi făcu o plecăciune 
scurtă. 

— Guldur! Rosti el. 

Când Burzmali se răsuci pentru a-şi vedea mai departe de 
drum, copiii nu le mai luară urma. 

— Ne-ar fi bombardat cu pietre, îi spuse el lui Lucilla. 

— De ce? 

— Aparţin unei secte ce se închină lui Guldur - numele 
local al Tiranului. 

Lucilla privi înapoi, dar puştii dispăruseră. Probabil, în 
căutarea unor alte victime. 

Burzmali o conduse pe după un colţ, într-o stradă plină de 
şarete pe două roţi ce serveau drept tejghele unei mulţimi 
de mici negustori. Se vindeau de toate: mâncare, haine, 
scule, cuțite... Un concert de strigăte lălăite răsuna de la un 
capăt la altul al străzii în timp ce vânzătorii încercau să 
atragă cumpărători. Vocile lor aveau acea sonoritate 
răguşită de la sfârşitul unei zile de lucru - o falsă strălucire, 
compusă din nădejdea realizării unor vechi visuri şi 
cunoaşterea faptului că viaţa lor n-avea cum să se schimbe. 
Lui Lucilla îi dădu în gând că toţi aceşti oameni ai străzii 
urmăreau un vis trecător, că reuşita la care năzuiau ei nu 
era un lucru în sine, ci un mit după care erau condiţionaţi 
să alerge, la fel cum un ogar de curse gonea după o nălucă 
mişcătoare pe ovalul fără sfârşit al pistei unui chinodrom. 

Ceva mai departe, pe aceeaşi stradă, o siluetă înaltă, 
înfofolită într-o manta vătuită, se târguia în gura mare cu 
un negustor, pentru o plasă plină cu fructe vişinii ce 
răspândeau o aromă dulceagă. Mirosul fructelor umplea 
toată strada. Vânzătorul se tânguia: 

— Vreţi să luaţi hrana de la gura copiilor mei! 

Silueta încotoşmănată replică pe un ton piţigăiat, ale cărui 
sonorități familiare o făcură pe Lucilla să simtă un fior rece: 

— Şi eu am copii! 


Lucilla trebui să facă un efort pentru a se stăpâni. Când 
părăsiră strada comercială, îi şopti lui Burzmali: 

— Individul ăla cu manta... Era un Maestru tleilaxu! 

— Nu se poate, obiectă Burzmali. Prea înalt. 

— Erau doi; unul cocoţat pe umerii altuia. 

— Eşti sigură? 

— Am mai văzut şi alţii la fel, de când am intrat în oraş, dar 
n-am bănuit asta. 

— Străzile-s pline de indivizi suspecți, spuse Lucilla. 
Indivizi care par să caute ceva. 

Constată că, de fapt, nici n-o interesa viaţa de zi cu zi a 
locuitorilor mizerabili de pe această planetă mizerabilă. Nu 
mai avea încredere în explicaţiile ce-i fuseseră furnizate 
pentru a justifica aducerea pe Gammu a ghola-ului. Dintre 
toate planetele pe care preţiosul ghola ar fi putut fi educat, 
pentru ce o alesese Comunitatea Surorilor tocmai pe asta? 
Dar era, de fapt, preţios ghola-ul? Nu cumva servea doar 
drept momeală? 

Blocând aproape cu totul intrarea unei străduţe înguste 
din stânga lor, un om manevra cu îndemânare o maşinărie 
înaltă, cu lumini rotitoare. 

— Viu şi adevărat! Striga el. Viu şi adevărat! 

Lucilla îşi încetini paşii pentru a privi un trecător care se 
strecură în stradelă şi, după ce-i dădu proprietarului o 
monedă, se aplecă deasupra unui bazin concav, luminat de 
maşinărie. Proprietarul surprinse privirea ei. Avea tenul 
închis la culoare şi trăsăturile prelungi ale unui caladanian 
primitiv, pe un trup doar puţin mai înalt decât cel al unui 
Maestru tleilaxu. O expresie de dispreţ traversase chipul 
său deprimat în momentul în care luase banii clientului. 

Acesta ridică brusc capul de deasupra bazinului, se 
cutremură şi părăsi străduţa clătinându-se uşor, cu privirea 
sticloasă. 

Lucilla recunoscu maşinăria. Utilizatorii ei o numeau 
hipnobong şi era interzisă pe mai toate lumile civilizate. 


Burzmali o zori iarăşi şi lăsară în urma lor proprietarul cu 
chip deprimat al hipnobongului. 

O clipă mai târziu apucară pe o stradă mai largă. Imobilul 
aflat pe trotuarul opus avea o intrare pe colţ. Pe stradă nu 
se vedeau decât pietoni. Nici urmă de vehicul. Un bărbat 
deşirat şedea pe prima treaptă a intrării de pe colţ, cu 
genunchii îndoiţi sub bărbie. Mâinile cu degete lungi şi 
subţiri erau încleştate deasupra gleznelor. Purta o pălărie 
neagră cu boruri late, care-i lăsa faţa în umbră, dar 
scânteierea ireală a ochilor săi în întuneric îi indică lui 
Lucilla că avea în faţă un gen de fiinţă umană pe care nu-l 
mai întâlnise până atunci. Era o creatură asupra existenţei 
căreia Bene Gesseritul nu emisese decât speculaţii. 

Burzmali aşteptă până ce se aflară destul de aproape de 
silueta ghemuită, înainte de a-i satisface lui Lucilla 
curiozitatea. 

— Un Fiutar, şopti el. Asta-i numele pe care şi-l dau. Nu şi- 
au făcut apariţia decât de foarte curând pe Gammu. 

— Rezultatul unui experiment tleilaxu, opină Lucilla şi 
gândi: Vreo încercare nenorocită, cu care ne-a blagoslovit 
Dispersia. Apoi, cu voce tare: Ce fac aici? 

— Pun bazele unei misiuni comerciale, după cum spun 
localnicii. 

— Să nu crezi una ca asta. Sunt fiare care au fost 
încrucişate cu fiinţe umane. 

— Ahhh, am ajuns, făcu Burzmali. 

O conduse pe Lucilla, printr-o uşă îngustă, într-un birt 
mohorât. Lucilla ştia că treaba asta făcea parte din rolul pe 
care trebuiau să-l joace - să se comporte asemenea 
locuitorilor din acest cartier —, dar ideea de a mânca într- 
un loc atât de sordid şi mai ales dacă era să se ia după 
mirosurile pe care le simţea, n-o încânta câtuşi de puţin. 

Se vedea că localul fusese plin, dar că era pe cale să se 
golească. 

— Ospătăria asta mi-a fost recomandată cu toată căldura, 
îi spuse Burzmali în timp ce se aşezau în faţa unui 


distribuitor liber, aşteptând să li se proiecteze meniul. 

Lucilla trase cu coada ochiului la clienţii care plecau. 
Lucrători în schimbul de noapte, îndreptându-se spre 
uzinele şi birourile din apropiere, judecă ea. Păreau 
oarecum neliniştiţi în graba lor, ca şi când se temeau de 
ceea ce li s-ar fi putut întâmpla dacă întârziau. 

Cât de perfect izolată fusese la Citadelă, îşi spunea Lucilla. 
Nu-i plăcea deloc ce descoperea acum pe Gammu. Un loc 
infect şi birtul ăsta! Taburetele înalte de la tejgheaua din 
dreapta erau zgâriate şi ciobite. Tăblia mesei din faţa ei 
fusese de atâtea ori răzuită şi frecată cu materiale abrazive, 
încât nu mai putea fi curățată de aspirotubul a cărui gură 
se căsca lângă cotul ei stâng. Nu se zărea nici măcar un 
prăpădit de dispozitiv sonic care să menţină o aparenţă de 
asepsie. Pete de mâncare şi alte murdării se ancrasaseră în 
zgărieturile mesei. Lucilla se scutură. Nu putea alunga 
sentimentul că făcuse o greşeală când acceptase sa se 
despartă de ghola. 

Observă că meniul fusese proiectat şi că Burzmali îl studia. 

— Am să comand eu şi pentru dumneata, spuse el. 

Era felul său de a-i da de înţeles că se temea ca ea să nu 
facă vreo gafă cerând vreun fel pe care o adeptă a lui 
Hormu poate că l-ar fi evitat. 

Pe Lucilla o irită această impresie de dependenţă. Era o 
Cucernică Maică! Învăţată să comande în orice situaţie, 
stăpână pe soarta ei. Toată povestea asta devenea 
exasperantă. Făcu un gest nerăbdător în direcţia ferestrei 
murdare din stânga, în spatele căreia se zăreau trecând 
oamenii de pe stradă. 

— Pierd clienţi în timpul ăsta, Skar. 

Poftim! Asta, măcar, era-n ton! 

Burzmali aproape că oftă uşurat. În sfârşit! Gândi el. 
Lucilla îşi regăsise reacţiile de Cucernică Maică. Nu 
înţelegea atitudinea ei absentă, modul în care privea oraşul 
şi locuitorii săi. 


Două căni pline cu o băutură lăptoasă alunecară din 
deschiderea distribuitorului. Burzmali şi-o goli pe a sa 
dintr-o înghiţitură. Lucilla încercă lichidul cu vârful limbii 
pentru a-i sorta compoziţia. Un surogat cafeinic diluat într- 
un suc cu gust de alune. 

Burzmali ridică scurt bărbia pentru a-i face semn să bea 
repede. Lucilla îi dădu ascultare, încercând să nu se 
strâmbe la aromele chimice. Observă că atenţia lui 
Burzmali era îndreptată spre ceva aflat în spatele ei, dar nu 
îndrăzni să se întoarcă. N-ar fi cadrat cu personajul pe 
care-l interpreta. 

— Să mergem, rosti Burzmali. 

Aruncă o monedă pe masă, o prinse de braţ pe Lucilla şi-o 
scoase repede în stradă. Surâsul său era cel al unui client 
nerăbdător, dar în ochi avea un licăr de nelinişte. 

Ritmul străzilor se schimbase. Oamenii se împuţinaseră. 
Porţile întunecate păreau şi mai amenințătoare. Lucilla îşi 
aminti sieşi că era de presupus a fi reprezentanta unei 
tagme puternice, ai cărei membri nu aveau a se teme de 
violenţa cotidiană a străzii. Puţinii trecători pe lângă care 
trecea îi făceau într-adevăr loc, îndreptând spre dragonii 
care-i împodobeau roba priviri în mod evident pline de un 
respect temător. 

Burzmali se opri la intrarea unui imobil. 

Era aidoma celorlalte intrări de pe această stradă, 
adâncită în faţadă şi înaltă, astfel încât părea mai îngustă 
decât era în realitate. Poarta avea un sistem optic de 
securitate, cu totul demodat. Pesemne că nici un fel de 
tehnologii moderne nu pătrunseseră în cartierele 
mărginaşe. De altfel, o dovadă erau chiar străzile, 
concepute doar pentru circulaţia pietonilor şi a vehiculelor 
de sol. Lucilla se îndoia că exista măcar o platformă de 
aterizare în toată zona. Nu se vedea şi nu se auzea nici un 
aeroglisor sau ornitopter. În schimb, răzbătea muzică - un 
susur discret, care ducea cu gândul la semuta. O inovaţie în 


modul de folosire a vechiului drog? Fără îndoială că nu de 
toxicomani ducea lipsă un cartier ca acesta. 

Lucilla ridică ochii spre faţada imobilului în timp ce 
Burzmali o preceda în portalul intrării şi semnala prezenţa 
lor pătrunzând în fasciculul optic. 

Fațada era lipsită de ferestre. Doar reflexele palide ale 
câtorva ochi com punctau din loc în loc luciul tern al 
plastoţelului vechi. Ochii erau şi ei, un model depăşit, mult 
mai mari decât cei ce se fabricau în prezent. 

În umbra portalului, o uşă se deschise pivotând pe 
şarniere silenţioase. 

— Pe aici, spuse Burzmali întorcându-se şi trăgând-o pe 
Lucilla de braţ. 

Pătrunseră într-un coridor slab luminat, mirosind puternic 
a mâncăruri exotice şi esențe amare. Lui Lucilla îi trebuiră 
câteva clipe pentru a identifica unele dintre izurile care îi 
asaltau nările. Melanj. Efluviile caracteristice de scorţişoară 
erau inconfundabile. Da... Şi semuta. Desluşi, de asemenea, 
miros de orez ars şi săruri de higet. Cineva încerca să 
camufleze un alt gen de bucătărie. În locul acesta se 
preparau explozive. Fu pe punctul de a-l avertiza pe 
Burzmali, dar se răzgândi. Nu era neapărat necesar ca el 
să ştie şi, în plus, nu era exclus ca în acest spaţiu închis să 
existe urechi la pândă. 

Burzmaji o luă înainte, urcând un şir de trepte difuz 
luminate de o licuribandă anemică, paralelă cu planul 
înclinat. La capătul lor, pipăi cu mâna şi găsi un buton 
ascuns într-o cavitate a zidului tapetat şi răstapetat. Nu se 
auzi nici un zgomot când el apăsă pe buton, dar Lucilla 
percepu o schimbare infimă în atmosfera din jurul lor. 
Linişte. O linişte încremenită, ca un fel de pândă înaintea 
unei ruperi la fugă sau a unei izbucniri violente. 

Era răcoare pe micul palier şi Lucilla se înfioră, dar nu din 
cauza frigului. Paşi răsunară în spatele uşii de lângă 
butonul mascat în tapetul peticit. 


O babă cu părul sur, înveşmântată într-un halat galben, 
deschise uşa şi -i iscodi pe sub sprâncenele zburlite. 

— Voi eraţi, rosti ea cu voce tremurată, apoi se dădu 
deoparte pentru a-i lăsa să intre. 

Lucilla privi repede de jur-împrejur în clipa în care auzi 
uşa închizându-se în spatele lor. Unui observator superficial 
încăperea i-ar fi putut părea sărăcăcioasă şi neîngrijită, dar 
nu era aşa. Sub aparențele înşelătoare se ascundea o 
anumită clasă. Impresia de sordid era o altă mască, impusă, 
fără doar şi poate, de cerinţele unei persoane extrem de 
exigente. Cutare obiect îşi are locul aici şi nu altundeva! 
Cutare lucru trebuie să stea acolo şi numai acolo! 
Mobilierul şi decoraţiunile păreau uşor ponosite, dar asta 
nu deranja cu nimic persoana în cauză. Dimpotrivă, odaia 
era mai plăcută aşa. Pentru că aşa trebuia să arate o 
asemenea odaie. 

A cui era această cameră? A bătrânei care, acum, se 
îndrepta şontâcăind spre o altă uşă, situată în stânga lor? 

— Să nu ne deranjeze nimeni până în zori, spuse Burzmali. 

Bătrâna se opri şi se întoarse. 

Lucilla o studie cu atenţie. Alta care simula o vârstă 
înaintată? Nu. Vârsta era reală. Fiecare mişcare a acestei 
femei era şovăitoare. Începând de la tremurul gâtului şi 
până la mersul cu paşi poticniţi, trupul o trăda de o manieră 
pe care nu putea să o controleze. 

— Nici dacă-i cineva important? Întrebă ea. 

Un tic îi agita pleoapele când vorbea. Buzele i se mişcau 
doar atât cât să emite sunetele necesare, tărăgănând 
cuvintele de parcă le-ar fi extras de undeva din adâncul ei. 
Umerii, deformaţi de a fi stat ani în şir încovoiaţi asupra 
cine ştie cărei unice îndeletniciri, nu izbuteau să se 
îndrepte destul pentru a-i îngădui să-l privească în ochi pe 
Burzmali. Din cauza asta, privea în sus pe sub sprâncene, 
într-o atitudine curios de furişă. 

— Ce persoană importantă aştepţi? O întrebă Burzmali. 


Bătrâna tresări şi păru să aibă nevoie de un răgaz 
îndelungat pentru a înţelege. 

— Oameni foarte importanţi vin aici, glăsui ea în cele din 
urmă. 

Lucilla recunoscu brusc o anumită postură şi rosti dintr-o 
suflare, pentru că trebuia ca Burzmali să ştie: 

— Femeia asta e de pe Rakis! 

Bizara privire furişă a bătrânei se îndreptă spre Lucilla. 

— Am fost preoteasă, Doamnă, a lui Hormu. 

— Bineînţeles că-i de pe Rakis, spuse Burzmali pe un ton 
care îi atrăgea atenţia lui Lucilla să nu insiste. 

— Nu vreau să vă fac nici un rău, vorbi cu voce 
tânguitoare bătrâna. 

— Îl slujeşti încă pe Zeul Fracţionat? O interpelă Lucilla. 

Din nou, se scurseră câteva clipe lungi până ce bătrâna 
răspunse: 

— Mulţi îl slujesc pe Marele Guldur. 

Lucilla strânse din buze şi îşi roti încă o dată ochii prin 
încăpere. Interesul ei pentru bătrână se redusese dintr-o 
dată aproape la zero. 

— Mă bucur că nu trebuie să te ucid, zise ea. 

Gura bătrânei se deschise, într-o parodie a perplexităţii şi 
un firişor de salivă i se scurse de pe buza de jos. 

Creatura asta era o descendentă a fremenilor? Lucilla îşi 
exterioriză dezgustul cutremurându-se. Această miloagă, 
această epavă umană se trăgea din poporul care, odinioară, 
ştiuse să meargă cu capul sus, să moară vitejeşte. Baborniţa 
asta n-ar fi putut să moară decât văicărindu-se. 

— Vă rog să aveţi încredere în mine, bolborosi bătrâna 
înainte de a ieşi din odaie. 

— Pentru ce ai făcut asta? Întrebă Burzmali. Ăştia sunt 
oamenii care ne vor ajuta să ajungem pe Rakis! 

Lucilla se mulţumi să-l privească fără să spună nimic, 
percepând teama din întrebarea lui. Burzmali se temea 
pentru ea. 

Dar nu l-am impregnat, acolo, în refugiul acela, gândi ea. 


Cu un şoc, îşi dădu seama că Burzmali sesizase ura 
dinlăuntrul ei. 

Îi urăsc! Urăsc locuitorii acestei planete! 

Era un simţământ periculos pentru o Cucernică Maică. Cu 
toate astea, ardea în ea. Gammu o schimbase într-un mod 
pe care ea nu-l accepta. Nu voia să admită că asemenea 
lucruri puteau să existe. Înțelegerea abstractă era una, 
experienţa era cu totul altceva. 

Fire-ar ei blestemaţi! 

Dar erau deja blestemaţi. 

Simţi o durere în piept. Zădărnicia! Îi era cu neputinţă să 
scape de această nouă constatare. Ce li se întâmplase 
acestor oameni? 

Oameni? 

Cochiliile erau intacte, dar nu s-ar fi putut spune că mai 
adăposteau mare lucru. Rămâneau însă periculoase. 
Periculoase în cel mai înalt grad. 

— Trebuie să profităm de ocazie ca să ne odihnim, spuse 
Burzmali. 

— Nu e nevoie să-mi câştig banii? 

Burzmali se albi la faţă. 

— Ceea ce am făcut acolo a fost indispensabil! Am avut 
noroc şi n-am fost opriţi, dar lucrul s-ar fi putut întâmpla! 

— Şi aici suntem în siguranţă? 

— În măsura în care pot eu garanta asta. Fiecare persoană 
din imobilul ăsta a fost verificată de mine sau de oamenii 
mei. 

Lucilla se întinse pe o canapea lungă, mirosind vaga a 
parfumuri vechi şi se pregăti să-şi curețe fiinţa de acel 
periculos sentiment de ură. Unde răzbătea ura, dragostea 
putea să urmeze! Îl auzi pe Burzmali amenajându-şi un 
culcuş din perne lângă peretele din apropiere şi, curând 
după aceea, respirând adânc, regulat. Ea însă nu reuşea să 
adoarmă. Îi dădeau târcoale sumedenie de amintiri stârnite 
de Celelalte Memorii pe care le împărțea cu străbunele ei. 
Brusc, avu viziunea lăuntrică a unei străzi înţesate de 


oameni, de feţe în mişcare sub un soare strălucitor. îi 
trebuiră câteva clipe până să-şi dea seama că vedea totul 
dintr-un unghi cu totul neobişnuit - cel al unui copil purtat 
în braţe de cineva. Ştiu, atunci, că era una dintre amintirile 
ei personale. Ştiu şi cine o purta în braţe şi simţi bătaia 
caldă a inimii pe obrazul ei cald. 

Lucilla gustă sarea propriilor ei lacrimi. 

Şi înţelese, în momentul acela, că Gammu o afectase mai 
profund decât orice altă experienţă de care avusese parte 
din primele zile de şcoală Bene Gesserit. 

Ascunsă îndărătul unor stavile de netrecut, inima devine 
un sloi de gheaţă. 

Darwi Odrade. 

Dezbatere în Consiliu. 

TENSIUNI APRIGE stăpâneau grupul alcătuit din Taraza 
(purtând costum de zale sub robă şi preocupată de celelalte 
precauţii pe care le luase), Odrade (convinsă de 
posibilitatea unei înfruntări violente şi, ca atare, cu ochii în 
patru), Sheeana (perfect informată asupra situaţiei şi 
protejată de trei Cucernice Maici din Serviciul de 
Securitate, care îi însoțeau fiecare mişcare, asemeni unei 
armuri vii), Waff (obsedat de gândul ca nu cumva raţiunea 
să-i fi fost întunecată prin cine ştie ce ocult artificiu Bene 
Gesserit, falsul Tuek (manifestând toate simptomele unei 
furii turbate pe punctul de a se dezlănţui) şi nouă dintre 
consilierii rakieni ai Marelui Preot (fiecare urmărind cu 
înverşunare să dobândească supremaţia sa şi a familiei sale 
asupra celorlalţi). 

În plus, cinci acolite special selecţionate şi antrenate de 
comunitatea Surorilor pentru lupta corp la corp stăteau 
alături de Maica Superioară, iar un număr egal de 
Dansatori-Feţe noi îl înconjurau pe Maestrul tleilaxu. 

Se adunaseră cu toţii la ultimul etaj al Muzeului de la Dar- 
es-Balat. Era o sală lungă, cu un întreg perete de plaz dând 
spre vest, pe deasupra covorului de verdeață al unei grădini 
suspendate. Interiorul era mobilat cu divane moi şi decorat 


cu obiecte de artă alese din legendarul non-spaţiu al 
Tiranului. 

Odrade nu fusese de acord cu prezenţa Sheeanei, dar 
Taraza se arătase de neînduplecat. Influenţa pe care o 
exercita fata asupra lui Waff şi a celor mai mulţi dintre 
preoţi reprezenta un avantaj prea important pentru Bene 
Gesserit. 

Uriaşul glasvand al sălii era ecranat de dolbane menite să 
atenueze strălucirea soarelui înainte de asfinţit. Orientarea 
înspre apus a sălii avea, pentru Odrade, o semnificaţie 
aparte. Apusul era deşertul unde se odihnea Shai-Hulud. 
Era trecutul, moartea. 

Admiră dolbanele aplicate pe plaz. Erau panouri alcătuite 
din lamele negre de zece molecule grosime, rotindu-se 
neîncetat într-un fluid transparent. Prevăzute cu un sistem 
de reglaj automat, cele mai bune dolbane ixiene lăsau să 
treacă o cantitate predeterminată de lumină, fără a stânjeni 
simţitor vederea spre exterior. Artiştii şi anticarii le 
preferau sistemelor de polarizare deoarece nu modificau în 
nici un fel spectrul luminii disponibile. Utilizarea lor în 
această sală corespundea scopului căruia îi era destinată de 
obicei: acela de vitrină pentru cele mai valoroase piese din 
tezaurul Împăratului-Zeu. De pildă, rochia aceea, care 
aparținuse miresei de o zi a Tiranului. 

Preoţii rakieni, grupaţi la un capăt al încăperii, erau 
angajaţi într-o discuţie aprinsă, ignorându-l cu totul pe 
falsul Tuek. Taraza, nu departe de ei, îi asculta. Expresia ei 
arăta limpede că-i considera neghiobi. 

Waff stătea, cu escorta sa de Dansatori-Feţe, lângă uşa 
mare de la intrare. Atenţia lui se abătea când la Sheeana, 
când la Odrade, când la Taraza şi doar arar la preoţii care 
se ciondăneau. Fiecare mişcare îi trăda incertitudinile. Avea 
să-l susţină, într-adevăr, Bene Gesseritul? Vor fi în măsură, 
împreună, să învingă opoziţia rakiană, prin mijloace 
paşnice? 


Sheeana şi gărzile sale de corp se apropiară de Odrade. 
Fata avea încă membrele subţirele, observă Odrade, dar 
începea să se împlinească. Musculatura ei căpătase deja 
aspectul specific Bene Gesserit. Pomeţii înalţi se mai 
îndulciseră sub pielea măslinie, ochii căprui erau mai 
catifelaţi, dar în părul castaniu persistau încă şuviţe 
decolorate, roşcate. Atenţia pe care o acorda preoţilor arăta 
că lua în considerare ceea ce i se dezvăluise înaintea 
întrunirii. 

— Or să se ia la bătaie? Întrebă ea în şoaptă. 

— Ascultă-i, îi răspunse Odrade. 

— Ce va face Maica Superioară? 

— Urmăreşte-o cu atenţie. 

Priviră amândouă către Taraza, în mijlocul gărzii ei de 
acolite vânjoase. Maica Superioară părea acum amuzată de 
comportarea preoţilor. 

Grupul rakian îşi începuse disputa afară, în grădina 
suspendată. Când umbrele prinseseră să se alungească, o 
transferaseră înăuntru. Pufneau furioşi, când mârâind, când 
ridicând, glasurile. 

Chiar nu vedeau cum îi urmărea falsul Tuek? 

Odrade îşi strămută iarăşi atenţia spre orizontul vizibil 
dincolo de peticul de verdeață al grădinii. Nu se zărea nici 
un alt semn de viaţă în deşert. Oriîncotro priveai, dinspre 
Dar-es-Balat, nu vedeai decât nisip. Cei care se născuseră şi 
crescuseră în acest loc aveau, despre viaţa şi despre 
planeta lor, un punct de vedere cu totul deosebit de celal 
majorităţii clerului. Acesta nu era Rakisul oazelor şi al 
zonelor verzi irigate care abundau la latitudinile mai 
clemente, prelungindu-se ca nişte degete înflorite înspre 
marile întinderi pustii. Dincolo de Dar-es-Balat începea 
marele deşert meridian ce împresura ca un brâu lat 
întreaga planetă. 

— M-am săturat de discuţiile voastre stupide! Explodă 
brusc falsul Tuek. Îmbrânci cu brutalitate un preot şi, 


pătrunzând în mijlociii grupului, se răsuci pentru a-i privi 
pe consilieri rând pe rând. Aţi înnebunit cu toţii? 

Unul dintre preoţi (Era bătrânul Albertus, pe toţi zeii!) se 
întoarse în direcţia lui Waff şi strigă: 

— Ser Waff! Vrei, te rog, să-ţi ţii în frâu Dansatorul-Faţă? 

Waff şovăi, apoi se îndreptă încet către preoţi, urmat la un 
pas de escorta sa. 

Falsul 'Tuek se învârti pe călcâie şi aţinti un deget spre el. 

— Dumneata! Rămâi unde eşti! N-am să tolerez nici o 
ingerinţă tleilaxu! Conspirația voastră e cât se poate de 
străvezie! 

Odrade nu-şi luase ochii de la Waff cât timp vorbise falsul 
Tuek. Surpriză! Maestrul Bene Tleilaxului nu auzise 
niciodată vreuna dintre creaturile sale vorbindu-i în felul 
acesta. Ce şoc! Furia îi schimonosi brusc trăsăturile feţei. 
Sunete ca nişte bâzâituri de insecte furioase se revarsă de 
pe buzele lui într-un fel de zumzet modulat - în mod 
evident, un limbaj. Dansatorii-Feţe din escorta sa 
încremeniră, dar falsul Tuek se întoarse iarăşi spre preoţi, 
fără a părea câtuşi de puţin impresionat. 

Waff încetă să mai zumzăie. Stupoare! Dansatorul-Faţă 
Tuek refuza să i se supună! Porni din nou către grupul 
preoţilor, însă falsul Tuek îl observă şi, încă o dată, îndreptă 
spre el un deget tremurător. 

— 'Ţi-am spus să nu te amesteci! Poate că eşti în stare să- 
mi faci de petrecanie, dar n-ai să mă pui cu botul pe labe 
împroşcându-mă cu murdăriile dumitale tleilaxu! 

Efectul fu instantaneu. Waff înlemni, înțelegând dintr-o 
dată. Apoi îi aruncă o privire piezişă lui Taraza şi observă 
expresia ei batjocoritoare. Furia lui îşi găsi numaidecât o 
nouă ţintă. 

— Ştiai! O acuză el. 

— Bănuiam doar. 

— Eşti... Eşti... 

— Aţi căutat prea mult perfecțiunea, spuse Taraza. V-aţi 
făcut-o singuri. 


Preoţii nu acordară nici o atenţie acestui schimb de 
cuvinte. Săriseră cu gura pe falsul Tuek, cerându-i să tacă 
şi să-şi ia tălpăşiţa, făcându-l „afurisit de Dansator-Faţă!” 

Odrade studie cu băgare de seamă obiectul atacului lor. 
Până unde mergea fidelitatea copiei? Ajunsese Dansatorul- 
Faţă să se convingă pe sine că era adevăratul Tuek? 

Calmându-se dintr-o dată, înlocuitorul Marelui Preot se 
postă într-o atitudine plină de demnitate şi aruncă o privire 
dispreţuitoare acuzatorilor săi. 

— Mă cunoaşteţi cu toţii, rosti el. Ştiţi cu toţii de câţi ani îl 
slujesc pe Zeul Fracţionat care nu este decât Unul Singur. 
Sunt gata să mă duc la El, dacă asta urmăreşte conspirația 
voastră, dar ţineţi minte: El ştie ce e în sufletele voastre! 

Preoţii se întoarseră ca un singur om către Waff. Niciunul 
dintre ei nu văzuse cu ochii lui un Dansator-Faţă luând locul 
Marelui lor Preot. Niciodată nu fusese găsit vreun cadavru. 
Singurele dovezi de care aveau cunoştinţă erau spusele 
unor galsuri care ar fi putut foarte bine să mintă. Câţiva îşi 
îndreptară privirile spre Odrade. Glasul ei se numărase 
printre cele ce-i convinseseră. 

Waft o privea şi el, pe Odrade. 

Ea zâmbi şi i se adresă Maestrului tleilaxu: 

— Pentru moment, ne convine că Marele Sacerdoţiu să nu 
treacă în alte mâini. 

Waff sesiză imediat avantajele în ceea ce îl privea. Era o 
pană, înfiptă între preoţi şi Bene Gesserit, blocând una 
dintre pârghiile cele mai periculoase pe care le poseda 
Comunitatea Surorilor pentru a acţiona împotriva Bene 
Tleilaxului. 

— Şi mie-mi convine, replică el. 

Cum preoţii îşi făcură din nou auzite glasurile mânioase, 
Taraza interveni la ţanc: 

— Care dintre voi va încălca înţelegerea noastră? 

Tuek îşi făcu loc printre doi consilieri şi, traversând 
încăperea, se opri la numai un pas de Maica Superioară. 

— Ce fel de joc e ăsta? 


— Te susţinem împotriva celor ce vor înlocuirea dumitale, 
răspunse Taraza. Bene Tleilaxul se situează pe aceeaşi 
poziţie. Este modul nostru de a demonstra că avem şi noi un 
cuvânt de spus în alegerea Marelui Preot. 

Mai multe voci sacerdotale se ridicară la unison: 

— Este sau nu un Dansator-Faţă? 

Taraza i se adresă cu un aer afabil celui din faţa ei: 

— Eşti Dansator-Faţăa? 

— Bineînţeles că nu! 

Taraza se uita la Odrade. 

— Am impresia că a intervenit o neînțelegere, rosti 
aceasta. 

Îl căută cu privirea pe Albertus în grupul preoţilor şi-şi 
aţinti ochii în ochii lui. 

— Sheeana, întrebă ea cu voce răsunătoare, ce trebuie să 
facă acum Biserica Zeului Fracţionat? 

După cum fusese instruită, Sheeana se desprinse uşor din 
mijlocul gărzilor ei de corp şi declară cu toată semeţia: 

— Trebuie să-l slujească mai departe pe Zeu! 

— Cred că obiectul acestei întruniri a fost soluţionat, 
conchise 'Taraza. Dacă ai nevoie de protecţie, Mare Preot 
Tuek, un detaşament din gărzile noastre aşteaptă pe 
coridor, la ordinele dumitale. 

Citi pe chipul lui acceptarea şi înţelegerea. Devenise o 
creatură a Bene Gesseritului. Uitase cu totul obârşia sa de 
Dansator-Faţă. 

După ce preoţii şi 'Tuek părăsiră sala, Waff îi adresă un 
singur cuvânt lui Taraza, în limbajul Islamiyatului: 

— Explică! 

Maica Superioară se depărtă câţiva paşi de gărzile ci, 
arătându-se astfel, în mod ostentativ, vulnerabilă. Era o 
mişcare calculată, pe care o dezbătuseră în prealabil, de 
faţă cu Sheeana. În acelaşi limbaj, îi răspunse lui Waff: 

— Renunţăm la ascendentul nostru asupra Bene 
Tleilaxului. 


Aşteptară cu toţii în timp ce el îi cântărea cuvintele. Taraza 
îşi aminti că numele pe care şi-l dădeau lor înşişi tleilaxu 
putea fi tradus: „cei ce nu pot fi numiţi”. O eticheta 
rezervată deseori zeilor. 

Era limpede că zeul de faţă nu extrapolase încă 
descoperirea pe care o făcuse aici la ceea ce li se va fi putut 
întâmpla Dansatorilor săi polimorfi infiltraţi printre ixieni şi 
Păstrăvărese. Pe maestrul tleilaxu îl mai aşteptau şi alte 
şocuri. Deocamdată însă părerea doar descumpănit. 

Waff se lupta cu multe întrebări fără răspuns. Rapoartele 
pe care le primise de pe Gammu nu-l mulţumeau. Se 
angajase într-un joc dublu foarte periculos. Juca şi 
Comunitatea Surorilor un joc similar? Rătăciţii tleilaxu nu 
puteau fi înlăturați fără ca asta să atragă riscul declanşării 
unei agresiuni din partea Onoratelor Matres. Taraza însăşi 
avertizase asupra acestui pericol. Bătrânul Bashar de pe 
Gammu mai reprezenta o forţă demnă de luat în 
considerare? 

Puse această ultimă întrebare cu voce tare. 

Taraza ripostă cu o alta întrebare: 

— Ce modificare i-aţi adus ghola-ului nostru? Ce aţi sperat 
să obţineţi? 

Era încredinţată că deţinea deja răspunsul, dar era 
necesar să stimuleze ignoranţa. 

Waft ar fi vrut să răspundă: „Moartea Bene Gesseritului şi 
a tuturor adepților săi!” Surorile erau mult prea 
periculoase. Totuşi, valoarea lor era inestimabilă. Se 
cufundă într-o tăcere posacă, privindu-le pe Cucernicele 
Maici cu o expresie îmbufnată care accentua aspectul 
copilăresc al feţei sale de elf. 

Un copil mofturos, îşi spunea Taraza. Dar ştia că era 
periculos să-l subestimeze pe Waff. Cochilia tleilaxu, atunci 
când era spartă, nu făcea decât să dezvăluie prezenţa unei 
alte cochilii în interior. Şi asta, la infinit! Totul se învârtea, 
până la urmă, în jurul bănuielilor lui Odrade în legătură cu 
subiectul de dispută, care mai putea încă duce, în sala 


aceasta, la o vărsare de sânge. Dezvăluiseră tleilaxu într- 
adevăr tot ce aflaseră de la târfe şi de la ceilalţi Rătăciţi? 
Era ghola-ul doar o virtuală armă tleilaxu? 

Taraza hotări să-l mai îmboldească o dată pe Waff, folosind 
modul de abordare preconizat de „Analiza 9” elaborată în 
Consiliu. În acelaşi limbaj al Islamiyatului, rosti: 

— Vrei să te dezonorezi chiar în patria Profetului? Nu ai 
împărtăşit totul, fără ascunzişuri, aşa cum ai făgăduit. 

— V-am descris aspectul sexual al... 

— N-ai împărtăşit totul! Îl întrerupse Taraza. Din cauza 
ghola-ului. Ştim asta! 

Îi văzu reacţia. Era cea a unui animal încolţit. Extrem de 
periculos. Taraza avusese prilejul să vadă odată un câine 
vagabond - un descendent corcit şi sălbăticit al vechilor 
ogari de pe Dan - pe care-l încolţiseră nişte puşti. Animal se 
năpustise deodată asupra celor ce-l hărţuiau şi, cu o 
ferocitate total neaşteptată, îşi croise cu colții o cale spre 
libertate. Rezultatul: doi copii schilodiţi pe viaţă, unul 
singur nevătămat! Waff era, în momentul acesta, ca acel 
animal. Îi vedea mâinile tremurând în căutarea unei arme, 
dar Bene Tleilaxul şi Bene Gesseritul se percheziţionaseră 
reciproc cu cea mai mare minuţiozitate înainte de a intra în 
această sală. Taraza era sigură că Waff nu avea nici o armă. 
Totuşi... 

Waff vorbi cu o voce plină de subînţelesuri bănuitoare: 

— Crezi că nu-mi dau seama în ce fel speraţi să ne 
impuneţi legea voastră? 

— lată putregaiul pe care cei din Dispersie l-au dus cu ei! 
Rosti cu asprime Iaraza. Putregaiul din centru. 

Atitudinea lui Waff se schimbă subit. Nu putea să ignore 
implicaţiile profunde ale concluziilor Bene Gesseritului. 
Dar... Voia Maica Superioară să semene discordia? 

— Profetul a implantat un reper sonor în capul fiecărei 
fiinţe umane, fie ea Dispersată sau ba, urmă Iaraza. lar 
acum ni-i trimite pe Dispersaţi îndărăt, cu putregaiul intact. 


Waff strânse din dinţi. Ce încerca să facă vrăjitoarea? Nu 
putea să alunge gândul înnebunitor că Surorile îi 
înceţoşaseră mintea prin cine ştie ce drog secret, strecurat 
în aerul pe care îl respira. Nu încăpea îndoială că ştiau 
lucruri la care alţii n-aveau acces! Privirea îi săgetă de la 
Taraza la Odrade şi înapoi la Taraza. Ştia că era bătrân, în 
termenii nenumăratelor reînvieri ghola, dar nu era bătrân 
în sensul în care puteau fi Cucernicele Maici Bene Gesserit. 
Ele erau bătrâne! Rareori arătau aşa, însă erau; erau mai 
bătrâne decât îndrăznea el să-şi imagineze. 

Pe 'Taraza o frământau gânduri similare. Licărul de 
înţelegere profundă din ochii lui Waff nu-i scăpase. 
Necesitatea putea să deschidă noi orizonturi raţiunii. Dar 
până la ce adâncime era în stare să coboare tleilaxul? Ochii 
săi arătau atât de bătrâni! Avea sentimentul că ceea ce va fi 
fost cândva creierul acestor Maeştri tleilaxu era acum cu 
totul altceva - o înregistrare holo, din care fusese şters 
orice simţământ de natură a crea slăbiciuni. Taraza 
împărtăşea această mefienţă faţă de sentimente pe care o 
bănuia în el. Era ceva care putea să-i unească? 

Tropismul unei gândiri comune. 

— Spui că renunţaţi la ascendentul vostru asupra noastră, 
mârâi Waff, dar eu îţi simt degetele încleştate de beregata 
mea. 

— Eşti sigur că sunt ale mele? Replică Taraza. Unii dintre 
Rătăciţii de origine tleilaxu s-au întors printre voi. Nici o 
Cucernică Maică nu s-a întors la noi din Dispersie. 

— Dar ai spus că vă cunoaşteţi totalitatea... 

— Avem alte căi de cunoaştere. După părerea dumitale, ce 
li se va fi întâmplat Cucernicelor Maici care au plecat în 
Dispersie? Au pierit într-o catastrofă comună? 

Waft scutură din cap. Era o informaţie absolută inedită. 
Niciunul dintre tleilaxu reveniţi din Dispersie nu 
menţionase un asemenea eveniment. Discrepanţa îi 
alimentă suspiciunile. Pe cine să creadă? 

— Au fost pervertite, spuse Taraza. 


Odrade, auzind-o pentru prima oară pe Maica Superioară 
exprimând cu voce tare ceea ce bănuiau toate, avu brusc 
revelaţia enormei puteri pe care o sugera această simplă 
afirmaţie. Pentru o clipă, fu năucită. Cunoştea cum nu se 
poate mai bine resursele, planurile pentru împrejurări 
neprevăzute, capacităţile de improvizare de care dispunea 
o Cucernică Maică pentru a birui piedicile. Exista ceva, 
„acolo”, în stare să neutralizeze asta! 

Văzând că Waff nu spune nimic, Taraza declară: 

— Veniţi la noi cu mâini murdare. 

— Voi îndrăzniţi să spuneţi asta? Se indignă Waff. Voi, care 
continuaţi să ne secătuiţi resursele, aşa cum v-a învăţat 
mama Basharului? 

— Ştiam că puteaţi suporta aceste pierderi dacă 
dispuneaţi de resurse din Dispersie. 

Waff inspiră tremurat. Aşadar, Bene Gesseritul ştia până şi 
asta. Îşi dădea seama, într-o oarecare măsură, cum se 
informaseră Surorile. Ei bine... Trebuia găsit un mijloc 
pentru a redobândi controlul asupra falsului Tuek. Rakisul 
era miza pentru care luptau de fapt Dispersaţii, iar această 
miză putea fi pretinsă cât de curând Bene Tleilaxului. 

Taraza făcu încă un pas spre Waff, singură şi vulnerabilă. 
Îşi văzu gărzile încordându-se. Sheeana dădu să păşească 
spre ea, dar fu trasă înapoi de Odrade. 

Odrade îşi concentră atenţia asupra Maicii Superioare, nu 
asupra adversarilor potenţiali. Erau tleilaxu într-adevăr 
convinşi că Bene Gesseritul avea să-i servească? Taraza 
testase limitele întrebării, fără îndoială. Şi în limbajul 
Islamiyatului. Dar părea atât de singură, departe de escorta 
ei, prea aproape de Waff şi de gărzile acestuia. Unde aveau 
să-l conducă acum pe tleilaxu bănuielile lui evidente? 

Taraza avu un frison. 

Odrade îl observă. Încă din copilărie, Taraza fusese 
anormal de slabă. Mai târziu, nu pusese pe ea nici măcar un 
gram de grăsime în plus. Din cauza asta era foarte sensibilă 
la schimbările de temperatură şi nu suporta frigul. Odrade 


nu sesiza însă nici o astfel de schimbare în încăpere. 
Însemna că Taraza luase brusc o decizie periculoasă, atât 
de periculoasă încât corpul ei o trăda. Şi periculoasă nu 
pentru ea, fireşte, ci pentru Comunitatea Surorilor. lar 
aceasta era cea mai oribilă crimă pe care putea s-o comită o 
Soră Bene Gesserit: lipsa de loialitate faţă de propriul 
Ordin. 

— Suntem gata să vă slujim în orice fel, cu excepţia unuia 
singur, spuse 'Taraza. Nu vom deveni niciodată receptacule 
pentru ghola-ii voştri! 

Waff se albi la faţă. 

— Niciuna dintre noi, continuă Taraza, nu este în 
momentul de faţă şi nu va deveni niciodată... (făcu o 
pauză)... O cuvă axlotl. 

Waff ridică mâna dreaptă pentru a începe un gest pe care 
îl cunoştea orice Cucernică Maică: semnalul de atac al 
Dansatorilor-Feţe. Taraza aţinti un deget spre braţul lui 
ridicat. 

— Dacă vei duce până la capăt acest gest, Tleilaxul va 
pierde totul. Trimisa lui Dumnezeu (Iaraza arătă cu capul 
peste umăr, spre Sheeana) vă va întoarce spatele şi 
cuvintele Profetului vor fi praf şi pulbere în gurile voastre. 

Rostite în limbajul Islamiyatului, aceste cuvinte erau prea 
mult pentru Waff. Cobori braţul, dar continuă s-o fulgere cu 
privirea pe Taraza. 

— Ambasadoarea mea v-a spus că vom împărţi cu voi tot 
ce ştim, urmă Taraza. Dumneata ai spus că veţi face la fel. 
Trimisa lui Dumnezeu ne ascultă cu urechile Profetului! Ce 
are de spus Abdl-ul poporului tleilaxu? 

Umerii lui Waff se încovoiară! 

Taraza îi întoarse spatele. Era o mişcare teatrală, dar ştia, 
ca şi celelalte Cucernice Maici prezente, că acum putea s-o 
facă în deplină siguranţă. Privind spre Odrade, aflată la 
celălalt capăt al sălii, Taraza îşi îngădui un surâs, convinsă 
că aceasta avea să-l interpreteze corect. Sosise momentul 
ca Bene Gesseritul să aplice o mică pedeapsă! 


— Teilaxu şi-au exprimat dorinţa de a avea o Atreides ca 
mamă reproducătoare, rosti Maica Superioară. V-o dau pe 
Darwi Odrade. Veţi mai primi şi altele. 

Waft se decise. 

— Poate că ştiţi multe despre Onoratele Matres, dar nu... 

— Târfele! Îl corectă Taraza, răsucindu-se brusc către el. 

— Cum doreşti. Dar există un lucru - cuvintele dumitale o 
dovedesc - pe care nu-l ştiţi. Pecetluiesc înţelegerea 
noastră dezvăluindu-vi-l. Sunt capabile să amplifice 
senzațiile platformei orgasmice şi să le transmită integral 
partenerului masculin, căruia îi provoacă, astfel, un 
abandon senzual absolut. Este vorba de producerea unor 
unde orgasmice multiple, pe care... Femeia le poate 
întreţine timp foarte îndelungat. 

— Abandon senzual absolut, ai spus? Făcu Taraza fără a 
încerca să-şi ascundă mirarea. 

Odrade ascultase şi ea, cu aceeaşi stupefacţie pe care o 
vedea acum împărtăşită de toate Surorile prezente, inclusiv 
acolitele. Doar Sheeana părea să nu înţeleagă. 

— Te asigur, Maică Superioară Taraza, rosti Waff cu un 
zâmbet de satisfacţie răutăcioasă, că am reprodus acest 
proces cu oamenii noştri. L-am experimentat eu însumi! 
Efectul a fost de aşa natură, încât, în furia mea, am 
provocat autodistrugerea Dansatorului-Faţă care juca 
rolul... Feminin. N-aş mai îngădui nimănui... Şi repet: 
nimănui!... Să aibă o asemenea influenţă asupra mea! 

— Ce fel de influenţă? 

— Dacă ar fi fost vorba de una dintre acele... Târfe, cum le 
numeşti dumneata, aş fi ascultat-o orbeşte, orice mi-ar fi 
cerut să fac. (Waff se cutremură.) Abia dacă am găsit voinţa 
de a... de a distruge... (Îşi scutură capul ca şi când ar fi vrut 
să alunge o amintire sinistră.) Numai furia m-a salvat! 

Taraza înghiţi anevoie, cu gâtlejul uscat. 

— Cum... 

— Cum procedează? Bun!... Mai înainte însă de a vă 
împărtăşi acest secret, vă avertizez cu toată seriozitatea: 


dacă vreuna dintre voi va încerca vreodată să folosească 
această putere împotriva vreunuia dintre noi, va urma un 
măcel! Am pregătit Domelul şi întregul nostru popor să 
răspundă prin a ucide toate Cucernicele Maici care le vor 
ieşi în cale, la cel mai mic semn că Bene Gesseritul ar 
încerca să exercite această putere asupra noastră. 

— Niciuna din noi n-ar face un asemenea lucru, dar nu de 
teama amenințărilor voastre, ci fiindcă ştim că asta ne-ar 
distruge. Măcelul de care vorbeşti n-ar mai fi necesar. 

— A, da? În cazul ăsta, de ce nu le distruge şi pe aceste... 
pe aceste târfe? 

— Le distruge! Pe ele şi pe toţi cei pe care-i ating! 

— Pe mine nu m-a distrus! 

— Pentru că te apără Dumnezeu, bunul meu Abdl, spuse 
Taraza. După cum îi apără pe toţi credincioşii. 

Convins, Waff făcu ochii roată prin încăpere înainte de ai 
se adresa din nou lui Iaraza. 

— Să ia toată lumea aminte că îmi îndeplinesc legământul 
în patria Profetului. Veţi vedea despre ce este vorba... (Făcu 
un semn către doi dintre Dansatorii-Feţe.) Vom proceda la o 
demonstraţie. 

Mult mai târziu, singură în sala de la ultimul etaj al 
muzeului, Odrade se întrebă dacă fusese înţelept s-o lase pe 
Sheeana să asiste la demonstraţie. La urma urmei, de ce 
nu? Sheeana era deja consacrată Comunităţii-Surorilor. lar 
îndepărtarea ei ar fi trezit bănuielile lui Waff. 

Sheeana avusese o reacţie senzuală cât se poate de 
evidentă la vederea reprezentaţiei Dansatorilor-Feţe. 
Maicile Instructoare însărcinate cu educaţia ei aveau să fie 
nevoite să facă apel la asistenții lor de sex masculin mai 
devreme decât de obicei. Care avea să fie, în acel moment, 
atitudinea Sheeanei? Avea să-şi încerce asupra bărbaţilor 
cunoştinţele dobândite aici? Era neapărat necesar să i se 
implanteze cât mai degrabă inhibiţii care să împiedice acest 
lucru! Sheeana trebuia să înţeleagă pericolele la care s-ar fi 
putut expune. 


Surorile şi acolitele prezente în sală îşi păstraseră întru 
totul controlul, înregistrând cu fidelitate în memorie tot ce 
vedeau. Educaţia Sheeanei trebuia modelată pe baza acelor 
observaţii. Existau persoane capabile să stăpânească 
asemenea forţe lăuntrice. 

Dansatorii-Feţe spectatori rămăseseră perfect impasibili, 
însă reacţiile lui Waff fuseseră cât se poate de interesante. 
Spusese că-i va distruge pe cei doi polimorfi folosiţi pentru 
demonstraţie, dar nu cumva avea să cedeze, mai înainte, 
tentaţiei? Ce gânduri îi vor fi trecut prin cap în timp ce-l 
privea pe Dansatorul-Faţă „mascul” zvârcolindu-se pradă 
unui extaz care anihila judecata? 

Într-un fel, demonstraţia îi amintise lui Odrade de dansul 
rakian la care asistase în Piaţa Mare din Keen. Pentru scurt 
timp, dansul fusese în mod deliberat aritmic, dar, pe măsură 
ce progresase, îşi crease un ritm prelungit, care se repeta 
la fiecare aproximativ două sute de... Paşi. Dansatorii se 
dovediseră capabili de a întinde execuţia lor pe o durată de 
timp considerabilă. 

Întocmai ca Dansatorii-Feţe care executaseră 
demonstraţia. 

Siaynoqul devenit mijloc de dominație sexuală asupra 
mulțimilor fără număr din Dispersie! 

Odrade revedea şi acum dansul, ritmul interminabil, urmat 
de dezlânţuirea haotică de violenţă. Splendida concentrare 
de energii religioase a Siaynogului degenerase într-o 
împărtăşanie de cu totul alt fel. Se gândi la reacţia de 
excitare a Sheeanei faţă de frânturile de dans pe care le 
întrezărise în Piaţa Mare. Îşi aminti că, mai târziu, o 
întrebase pe fetiţă: 

— Ce împărtăşeau oamenii ăia, acolo? 

— Dansatorii, e la mintea cocoşului! 

Odrade nu putuse trece cu vederea obrăznicia 
răspunsului. 

— Te-am mai avertizat în legătură cu tonul ăsta, Sheeana. 
Vrei neapărat să afli cum te poate pedepsi o Cucernică 


Maică? 

Propriile ei cuvinte se derulară ca un mesaj-fantomă în 
memoria lui Odrade în timp ce contempla crepusculul care 
învăluia împrejurimile Dar-es-Balalului. Un apăsător 
sentiment de singurătate puse stăpânire pe ea. Toţi ceilalţi 
părăsiseră sala. 

N-a mai rămas decât cea pedepsită! 

Cât de strălucitori fuseseră ochii Sheeanei în acea 
încăpere de deasupra Pieţei Mari! Câte întrebări păruseră 
s-o frământe! 

— De ce vorbeşti mereu de disciplină şi de pedepse? 

— Trebuie să te înveţi cu disciplina. Cum crezi că-i vei 
putea stăpâni pe alţii dacă nu ştii să te stăpâneşti pe tine 
însăţi? 

— Nu-mi place lecţia asta. 

— Nici uneia dintre noi nu ne place... Decât mai târziu, 
când experienţa ne dovedeşte cât este de valoroasă. 

După cum prevăzuse, răspunsul ei avusese nevoie de 
câteva minute lungi pentru a-şi face efectul în cugetul 
Sheeanei. În cele din urmă, fetiţa îi dezvăluise tot ce ştia 
despre dans. 

— Unii dansatori izbutesc să scape. Alţii se duc direct la 
Shaitan: Preoţii zic că se duc la Shai-Hulud. 

— Ce se întâmplă cu cei care supraviețuiesc? 

— După ce se întremează, trebuie să participe cu toţii la 
un mare dans, în deşert. Dacă Shaitan vine, mor. Dacă nu 
vine, sunt răsplătiți. 

Odrade înţelese numaidecât despre ce era vorba. 
Explicaţiile ulterioare ale Sheeanei fuseseră inutile, dar o 
lăsase să le expună. Cât de înverşunată fusese vocea 
Sheeanei! 

— Li se dau bani, sau un spaţiu comercial în bazar... 
Lucruri de-astea. Preoţii zic că au dovedit că-s fiinţe umane. 

— Şi cei care mor nu sunt fiinţe umane? 

La această întrebare Sheeana rămăsese tăcută vreme 
îndelungată, cufundată în gânduri. Legătura era însă cât se 


poate de clară pentru Odrade: testul Bene Gesserit al 
umanităţii! Între timp, Sheeana fusese supusă, ca şi ea la 
vremea ei, ritualului de trecere la umanitatea acceptată de 
Comunitatea Surorilor. Cât de blândă părea acea ordalie în 
comparaţie cu suferinţele ulterioare! 

În penumbra ce învăluise mansarda muzeului, Odrade 
ridică mâna dreaptă şi o privi lung, amintindu-şi de cutia cu 
durere şi de goni jabbarul pândind la gâtul ei, gata s-o 
ucidă dacă ar fi făcut vreo mişcare sau dacă ar fi lăsat să-i 
scape vreun strigăt. 

Sheeana nu lăsase, nici ea, să-i scape vreun strigăt. Dar 
cunoscuse răspunsul la întrebarea lui Odrade, chiar 
înaintea cutiei cu durere. 

— Sunt fiinţe umane, dar diferite. 

Odrade vorbi deodată cu voce tare, în sala goală care 
adăpostea parte din tezaurul descoperit în non-spaţiul 
Tiranului: 

— Ce ne-ai făcut, Leto? Numai Shaitan este cel ce ne 
vorbeşte cu glasul tău? Ce vrei să ne mai sileşti să 
împărtăşim acum? 

Dansul-fosilă avea să devină sexualitate-fosilă? 

— Cu cine vorbeşti, Cucernică Maică? 

Era vocea Sheeanei, din pragul uşii deschise de la capătul 
sălii. Roba ei gri, de postulantă, formă nedesluşită în umbră, 
se contura odată cu apropierea fetiţei. 

— Maica Superioară m-a trimis după tine, spuse Sheeana 
oprindu-se în faţa ei. 

— Vorbeam singură, zise Odrade. 

O privi lung pe copila neobişnuit de tăcută, amintindu-şi 
brusc de momentul răscolitor în care Sheeanei i se pusese 
întrebarea Crucială: „Vrei să devii Cucernică Maică?” 

— De ce vorbeşti singură, Cucernică Maică? 

Glasul Sheeanei lăsa să răzbată prea multă îngrijorare. 
Maicile Instructoare aveau să aibă de lucru pentru a 
suprima aceste reacţii afective. 


— Mi-am amintit de ziua în care te-am întrebat dacă vrei 
să devii Cucernică Maică şi asta mi-a deşteptat alte gânduri. 
— Mi-ai spus că trebuie să-ţi urmez întocmai poveţele, să 

nu-ţi ascund nimic şi să nu-ţi nesocotesc nici o poruncă. 

— Iar tu ai întrebat: „Asta-i tot?” 

— Nu ştiam mare lucru pe-atunci, nu-i aşa? Dar nici acum 
nu ştiu mare lucru. 

— Nici noi nu ştim mare lucru, copilă. Ştim doar că suntem 
prinse, toate, în acelaşi dans şi că Shaitan va veni cu 
siguranţă, la cel mai mic pas greşit al vreuneia dintre noi. 

Când nişte străini se întâlnesc, concesiile reciproce sunt 
obligatorii pentru a compensa deosebirile de datini şi 
educaţie. 

Doamna Jessica. 

Înţelepciunea Arrakisului. 

ULTIMA GEANĂ DE LUMINĂ VERZUIE abandona 
orizontul în clipa în care Burzmali dădu semnalul de 
plecare. Era întuneric de-a binelea când ajunseră în 
cartierele de la celălalt capăt al Ysaiului şi la şoseaua 
periferică pe care trebuiau să ajungă la Duncan. Cerul 
acoperit reflecta luminile oraşului deasupra megherniţelor 
înspre care îi îndrumaseră călăuzele lor. 

Călăuzele nu conteniseră s-o neliniştească pe Lucilla. Îşi 
făceau apariţia de pe străzi lăturalnice sau prin uşa 
deschisă brusc a câte unei case, pentru a le şopti indicaţii 
pe măsură ce înaintau. 

Prea mulţi oameni ştiau de cei doi fugari şi de proiectata 
lor întâlnire! 

Lucilla îşi resorbise ura, dar reziduurile se manifestau încă 
sub forma unei neîncrederi profunde faţă de toţi cei pe care 
îi întâlneau. Disimularea acestei reacţii în spatele 
comportamentului firesc al unei curtezane însoţindu-şi 
clientul devenea din ce în ce mai dificilă pentru ea. 

Calea pentru pietoni care mărginea şoseaua era acoperită 
de zăpadă murdară şi noroioasă, în bună parte împroşcată 
de trecerea vehiculelor de sol. Înainte de a fi parcurs o 


jumătate de kilometru, Lucilla îşi simţi picioarele îngheţate 
şi trebui să facă apel la resurse suplimentare de energie 
pentru a compensa afluxul de sânge către extremităţi. 

Burzmali mergea în tăcere, cu capul aplecat, aparent 
pierdut în propriile sale gânduri. Dar Lucilla nu se lăsa 
înşelată. Ştia că el trăgea cu urechea la fiecare zgomot din 
jurul lor. Că pândea apropierea fiecărui vehicul. Ori de câte 
ori venea câte o maşină, o trăgea din drum pentru a se face 
nevăzuţi. Maşinile treceau în viteză, şuierând şi împroşcând 
zloata de sub şorţurile suspensiilor peste boscheţii mărunți 
de pe marginea şoselei. Burzmali o obliga să rămână 
ghemuită lângă el, în zăpadă, până ce era sigur că nu mai 
puteau fi văzuţi sau auziţi. Deşi greu s-ar fi putut crede că 
ocupanţii vehiculelor ar mai fi putut auzi ceva în şuieratul 
strident ai propriei lor treceri. 

Merseseră astfel vreo două ore înainte ca Burzmali să se 
oprească în sfârşit pentru a scruta peisajul din faţă. 
Destinația lor era o comunitate de la periferie, care le 
fusese descrisă drept „absolut sigură”. Lucilla avea îndoieli 
serioase. Nici un loc de pe Gammu nu era absolut sigur. 

Lumini galbene, răsfrângându-se în plafonul jos al norilor 
din faţa lor, îngăduiau localizarea suburbiei. Înotând prin 
mocirlă, traversară un tunel care trecea pe sub şosea şi 
începură să urce panta unei coline domoale, plantate cu o 
livadă rară de pomi fructiferi, ale căror ramuri desfrunzite 
se profilau vag în penumbră. 

Lucilla ridică ochii. Cerul începea să se degajeze. Gammu 
avea o sumedenie de luni mititele: non-nave - fortărețe 
spaţiale. Unele dintre ele fuseseră amplasate de Teg, dar 
Lucilla zărea acum noi formaţii adăugate dispozitivului de 
apărare planetară. Păreau de vreo patru ori mai mari decât 
stelele cele mai strălucitoare şi se deplasau deseori 
grupate, astfel încât lumina pe care o reflectau era utilă, 
dar eratică, întrucât se mişcau repede. Traversau bolta 
cerească şi dispăreau sub orizont în doar câteva ore. Lucilla 
observă un şirag de şase asemenea luni printr-o spărtură 


din nori şi se întreabă dacă aparţineau sistemului defensiv 
al lui Teg. 

Vreme de câteva clipe, medită asupra slăbiciunilor 
inerente mentalităţii de asediat pe care o evocau aceste 
apărări. leg avea dreptate. Mobilitatea era cheia succesului 
militar; dar Lucilla se îndoia că Basharul se referea la 
mobilitatea pedestră. 

Nu exista nici un loc în care ar fi putut să se ascundă 
rapid, pe panta acoperită de omăt a colinei şi Lucilla simţi 
nervozitatea de care era stăpânit Burzmali. Ce puteau face 
dacă apărea cineva? 

La stânga lor, o văioagă înzăpezită cobora oblic spre locul 
unde se zăreau luminiţele aşezării. Lucilla nu văzu nici un 
drum, dar îşi spuse că poate exista o potecă. 

— Pe aici, spuse Burzmali, conducând-o către văioagă. 

Se înfundară în zăpadă până sub genunchi. 

— Sper că se poate avea încredere în oamenii ăştia, zise 
Lucilla. 

— Le detestă pe Onoratele Matres, răspunse Burzmali. În 
ceea ce mă priveşte, e suficient. 

— Sper şi ca ghola-ul să fie aici! Spuse ea, reţinându-şi o 
replică şi mai mânioasă, dar neputându-se abţine să 
adauge: În ceea ce mă priveşte, ura lor nu-i suficientă. 

Era întotdeuna preferabil să pui răul înainte, socotea ea. 

Totuşi, ajunsese la o concluzie mai degrabă liniştitoare cu 
privire la Burzmali. Era ca şi leg. Niciunul, nici celălalt nu 
s-ar fi angajat pe un făgaş care ar fi putut să-i ducă într-o 
fundătură. Nu atâta timp cât le stătea în puteri să acţioneze 
altfel. Lucilla n-ar fi fost mirată dacă ar fi aflat că partizani 
de-ai lui Burzmali se ascundeau prin tufele dimprejur chiar 
în momentul acesta. 

Văioagă înecată în omăt sfârşi într-un fel de albie 
plaztonată, uşor concavă şi deszăpezită graţie unui sistem 
de topire. Un firicel de apă se scurgea pe mijlocul ei. Abia 
după câţiva paşi îşi dădu seama Lucilla pe ce mergeau: un 
magnetobogan. Era o veche rampă de transport magnetic, 


care cărase cândva mărfuri şi materiale către o fabrică 
datând dinaintea Dispersiei. 

— Ai grijă, panta devine mai abruptă, o avertiză Burzmali. 
Sunt nişte trepte pe margine, dar nu-s prea adânci. 

Câteva minute mai târziu ajunseră la capătul 
magnetoboganului. Se oprea în faţa unui zid dărăpănat din 
cărămizi locale, pe o fundaţie de plastoţel. Lumina palidă a 
stelelor de pe cerul acum aproape senin dezvăluia 
caracterul rudimentar al zidăriei, tipic pentru Epoca 
Foametei. Zidul era acoperit de plante căţărătoare şi licheni 
pestriţi, care nu ascundeau decât pe jumătate crăpăturile 
stângaci astupate cu un mortar de proastă calitate. Un şir 
de ferestre înguste se înălța deasupra locului în care 
magnetoboganul sfârşea într-un hăţiş de mărăcini şi 
buruieni. Prin trei dintre ferestre răzbătea din interior 
pâlpâirea albastră a unui arc electric, însoţită de pârâituri 
înfundate. 

— E o fabrică de pe vremuri, spuse Burzmali. 

— Am şi ochi şi memorie, se zborşi Lucilla. 

Masculul ăsta grohăitor o credea tâmpită? 

Ceva scârţăi sinistru la câţiva paşi în stânga lor. Un petic 
de iarbă şi brusturi se ridică deasupra unei trape de beci, 
lăsând să ţâşnească în întuneric un spot de lumină galbenă. 

— Iute! 

Burzmali o precedă în fugă prin vegetaţia deasă, apoi pe 
treptele descoperite de uşa ridicată. Aceasta se închise în 
spatele lor cu un uruit mecanic. 

Lucilla se pomeni într-o sală vastă, cu tavanul jos. Lumina 
provenea de la şiruri de licurituburi moderne fixate de-a 
lungul grinzilor masive de plastoţel ce susțineau plafonul. 
Planşeul era curat, dar plin de urme şi spărturi în locurile 
unde, neîndoios, fuseseră instalate cândva maşini, astăzi 
dispărute. Surprinse cu coada ochiului o mişcare, în capătul 
îndepărtat al halei. Privi într-acolo şi văzu o femeie tânără, 
purtând o altă variantă a robei ei cu dragoni, care venea 
spre locul în care se aflau. 


Lucilla strâmbă din nas. În sală plutea o miasmă acidă cu 
un iz greţos. 

— Fabrica asta a aparţinut Harkonnenilor, zise Burzmali. 
Mă-ntreb ce naiba făceau aici. 

Tânăra femeie ajunse în faţa lui Lucilla şi se opri. Avea un 
corp zvelt, cu unduiri elegante sub roba care-l drapa. Un fel 
de strălucire lăuntrică părea să iradieze de pe chipul ei, 
sugerând o sănătate perfectă, întreţinută prin exerciţiu. 
Privirea ochilor verzi, însă, era rece şi măsura totul cu o 
duritate de cremene. 

— Vasăzică au ajuns la concluzia că una singură dintre noi 
nu-i de-ajuns pentru a supraveghea locul ăsta, spuse ea. 

Lucilla puse mâna pe braţul lui Burzmali pentru a-l 
împiedica să vorbească. Femeia aceasta nu era ceea ce 
părea a fi. Exact ca şi mine! Îşi alese cu grijă cuvintele: 

— Se pare că reuşim să ne recunoaştem destul de uşor 
unele pe altele. 

Femeia zâmbi. 

— V-am urmărit în timp ce veneaţi. Mai că nu mi-a venit să- 
mi cred ochilor. (Îi aruncă o privire dispreţuitoare lui 
Burzmali.) Ăsta era pe post de client? 

— Şi călăuză, răspunse Lucilla. 

Observă perplexitatea care se aşternuse pe chipul lui 
Burzmali şi se rugă ca bărbatul să nu scape vreo vorbă 
necugetată. Femeia asta era periculoasă! 

— Nu eram aşteptaţi? Întrebă Burzmali. 

— Ahh! Cocoşelul are şi glas! Râse femeia. 

Râsul îi era la fel de îngheţat ca privirea. 

— Aş prefera să nu-mi spui aşa, zise Burzmali. 

— Lepădăturilor de pe Gammu le spun cum vreau eu, 
replică femeia. Doar nu crezi că-mi pasă de preferinţele 
tale! 

— Cum ai zis? 

Burzmali era obosit şi insulta neaşteptată făcu să i se urce 
sângele la cap. 

— Cum ai auzit, lepădătură! 


Era prea mult pentru Burzmali. Înainte ca Lucilla să-l 
poată opri, scoase un mârâit surd şi-şi repezi braţul pentru 
a-i aplica femeii o palmă. Nu apucă să-i atingă obrazul. 

Sub privirea înmărmurită a lui Lucilla, femeia se eschivă 
fulgerător, înşfăcă din zbor mâneca lui Burzmali, ca şi când 
ar fi prins o cârpă dusă de vânt, şi, cu o piruetă a cărei 
viteză ameţitoare ascunse aproape cu totul graţia execuţiei, 
îl expedie pe Burzmali de-a rostogolul pe podea. Apoi se 
lăsă pe un picior, gata sa aplice o lovitură cu celălalt. 

— Îl omor, şuieră ea. 

Lucilla, nesigură de ce-ar fi putut să urmeze, se aplecă 
lateral, evitând în ultima clipă lovitura năprasnică de picior 
a femeii şi contră cu un sabard standard Bene Gesserit, 
care o proiectă pe femeie înapoi, cu trupul îndoit în locul în 
care talpa o izbise în abdomen. 

— Nu ştiu cum te cheamă, spuse Lucilla, dar nu-s de acord 
să-mi omori călăuza. 

Tânăra înghiţi aer, apoi vorbi cu răsuflarea întretăiată: 

— Mă cheamă Murbella, Preaonorată Matre. Mă faci de 
ruşine scoţându-mă din luptă cu o ripostă atât de lentă. 
Pentru ce ai făcut asta? 

— Pentru a-ţi da o lecţie, răspunse Lucilla. 

— Nu port decât de puţin timp roba, Preaonorată Matre. 
Te rog să mă ierţi. Îţi mulţumesc pentru această splendidă 
lecţie şi îţi voi mulţumi de fiecare dată când voi avea prilejul 
să folosesc riposta pe care mi-ai arătat-o şi pe care mi-o 
întipăresc acum în memorie. 

Înclină uşor capul, apoi sări sprintenă în picioare, 
arborând un zâmbet drăcesc. 

Cu vocea ei cea mai glacială, Lucilla întrebă: 

— Ştii cine sunt? 

Observă cu coada ochiului că Burzmali se ridica anevoie 
de pe podea. Rămase retras, privindu-le pe cele două femei, 
dar mânia îi ardea în obraji. 

— După iscusinţa cu care mi-ai predat lecţia de adineaori, 
văd că eşti cea care eşti, Preonorată Matre. Sunt iertată? 


Zâmbetul demonic dispăruse de pe buzele Murbellei. 
Stătea cu capul plecat. 

— Eşti iertată. Va veni o non-navă? 

— Aşa mi s-a spus aici. Suntem, oricum, pregătiţi, îi aruncă 
o privire scurtă lui Burzmali. 

— Mi-e încă util şi e necesar să mă însoţească, spuse 
Lucilla. 

— Cum ţi-e voia, Preaonorată Matre. lertarea ta include şi 
onoarea de a-ţi cunoaşte numele? 

— Nu! 

Murbella oftă, apoi spuse: 

— Am capturat ghola-ul. A venit dinspre sud, deghizat în 
tleilaxu. Eram pe punctul de a-l lua la pat când ai sosit. 

Burzmali se apropie de ele, şchiopătând uşor. Lucilla 
observă că recunoscuse în fine pericolul. Locul acesta 
„absolut sigur” fusese infestat de inamici! Noroc că inamicii 
nu ştiau încă mare lucru. 

— Ghola-ul n-a fost rănit? Întrebă Burzmali. 

— Încă mai are glas! Făcu Murbella. Al naibii! 

— N-ai să iei la pat ghola-ul, spuse Lucilla. Eu sunt cea 
care a fost desemnată să se ocupe în continuare de el! 

— E la dispoziţia ta, Preaonorată Matre. Oricum, eu l-am 
marcat deja. E pe jumătate subjugat. 

Murbella râse din nou, cu o nepăsare crudă care o şocă pe 
Lucilla, apoi adaugă: 

— Pe aici. E un loc de unde poţi să vezi tot. 

Fie-ţi dat să mori pe Caladan! 

Toast din vechime. 

DUNCAN încerca să-şi amintească unde se afla. Ştia că 
Tormsa era mort. Sângele ţâşnise din ochii lui Tormsa. Da, 
de asta îşi amintea bine. Intraseră într-o clădire cufundată 
în întuneric şi lumina erupsese deodată în jurul lor. Simţise 
o durere vie în ceafă. O lovitură? Dăduse să se întoarcă, dar 
muşchii nu voiseră să-i dea ascultare. 

Îşi aminti cum şedea la marginea unei peluze vaste pe 
care se desfăşura un joc complicat, cu bile excentrice care 


se rostogoleau şi ricoşau încolo şi încoace, aparent fără 
vreun rost anume. Jucătorii erau tineri purtând culorile... 
Planetei Giedi Prim! 

— Se antrenează pentru bătrâneţe, spusese el. 

Îşi amintea perfect că spusese asta. Însoţitoarea sa, o 
femeie tânără, îl privise cu un aer inexpresiv. 

— Jocurile astea în aer liber ar trebui să fie rezervate 
moşnegilor, adăugase el. 

— Ah? 

Era o întrebare la care nu se putea răspunde. Femeia îl 
redusese la tăcere printr-un simplu reflex verbal. 

Iar câteva clipe mai târziu, m-a vândut Harkonnenilor! 

Deci, asta era o amintire din vremurile pre-ghola. 

Ghola! 

Îşi aminti de Citadela Bene Gesserit de pe Gammu. 
Biblioteca: imaginile holo şi tridimensionale ale Ducelui 
Atreides, Leto I. Asemănarea lui leg nu se datora 
întâmplării - era puţin mai înalt, dar în rest... Aceeaşi faţă 
prelungă şi osoasă, cu nasul coroiat, aceeaşi renumită 
charismă Atreides... 

Teg! 

Îşi amintea de ultimul act de eroism al bătrânului Bashar, 
în noaptea Gammu-ului. 

Unde mă aflu? 

Tormsa îl condusese. Apucaseră pe o potecă năpădită de 
buruieni, de la marginile Ysaiului. Baronia. Nu apucaseră să 
parcurgă două sute de metri când începuse să ningă. O 
ninsoare umedă şi lipicioasă, care le îngheţă oasele şi-i făcu 
să clănţăne din dinţi în mai puţin de un minut. Se opriră 
pentru a-şi trage glugile şi a-şi încheia jachetele etanşe. Era 
ceva mai bine, dar curând avea să se lase noaptea şi avea să 
fie mult mai frig. 

— E un adăpost ceva mai departe, spuse 'Tormsa. Ne vom 
petrece noaptea acolo. 

Văzând că Duncan nu spune nimic, adăugă: 


— N-o să ne fie prea cald, dar cel puţin vom fi feriţi de 
umezeală. 

După vreo trei sute de paşi, Duncan desluşi forma cenuşie 
a unei clădiri. Se profila, înaltă cam de două etaje, prin vălul 
fulgilor mari de zăpadă. O recunoscu numaidecât: era un 
vechi post de numărare Harkonnen. La adăpostul acestor 
ziduri, observatori îi numărau (şi, uneori, ucideau) pe cei ce 
treceau. Construcţia era făcută din pământ transformat 
într-o singură cărămidă uriaşă printr-un expedient foarte 
simplu: cărămizile de argilă ale zidăriei erau arse pe loc cu 
ajutorul unui aruncător de flăcări de calibru, greu, de genul 
celor folosite de Harkonneni pentru împrăştierea 
mulțimilor. 

Când se apropiară, Duncan observă rămăşiţele unui ecran 
defensiv total, cu guri de foc care acopereau tot terenul. 
Cineva însă distrusese de mult întregul sistem. Spărturile 
din reţeaua câmpului defensiv erau în parte năpădite de 
vegetaţie, dar gurile de foc rămăseseră degajate. Da, 
fireşte... Pentru a permite celor din interior să 
supravegheze împrejurimile. 

Tormsa se opri, trăgând cu urechea şi examinând cu grijă 
terenul. 

Duncan scrută vechiul post Harkonnen. Îşi amintea foarte 
bine acum de aceste construcţii. Ceea ce-l nedumerea însă 
era excrescenţa diformă care părea grefată pe structura 
cilindrică de bază, a cărei suprafaţă, sub acţiunea 
aruncătoarelor de flăcări, căpătase un aspect sticlos. 

Băşici şi cratere indicau locurile în care materialul fusese 
supraîncălzit. Eroziunea provocată de-a lungul mileniilor 
lăsase urme adânci, însă forma de bază persistase. Ridicând 
ochii, identifică o parte din vechiul sistem ascensor pe 
suspensii. Cineva fixase pe bara principală de susţinere un 
palan improvizat. 

Aşadar spărtura în câmpul defensiv era de dată recentă. 

Tormsa se strecură prin acea spărtură. 


Ca la atingerea unui comutator, scena se schimbă brusc în 
memoria lui Duncan. Se afla în biblioteca non-globului, 
împreună cu leg. Proiectorul reda o serie de imagini ale 
oraşului modern Ysai. Noţiunea de modern avea, pentru el, 
rezonanţe bizare. Baronia fusese deja un oraş modern, 
dacă prin modern trebuia înţeles faptul că se conforma 
normelor tehnologice uziforme ale epocii sale. Era, de pildă, 
o metropolă care se baza exclusiv pe tehnica fasciculelor de 
ghidaj pe suspensii pentru transportul supraînălţat al 
persoanelor şi al mărfurilor. Nu existau artere de circulaţie 
la nivelul solului. Tocmai îi explica asta lui Teg. 

Fireşte că acest lucru se oglindea în aspectul unui oraş în 
care fiecare metru pătrat de spaţiu pe orizontală sau pe 
verticală era extrem de preţios. Deschiderile rezervate 
fasciculelor de ghidaj nu aveau nevoie să depăşească 
gabaritul modulelor de transport universale. Restul 
spaţiului era eliberat de constrângerile circulaţiei. 

— Forma ideală ar fi cilindrul, având în vârf o platformă 
pentru toptere, spuse Teg. 

— Harkonnenii însă preferau cuburile şi paralelipipedele. 

Era adevărat. 


Duncan îşi amintea de Baronie cu o claritate care îi dădea 
fiori. Tuburile de transport o străpungeau ca nişte galerii 
săpate de viermi - drepte, curbe, oblice... În sus, în jos, în 
toate părţile. În afara modei rectangulare impuse de 
Harkonneni, Baronia nu se supunea decât unei singure 
reguli de urbanism: cazarea cât mai multor oameni, cu 
cheltuieli materiale minime. 

„lerasele erau singurele spaţii cât de cât omeneşti ale 
blestematei ăleia de construcţii!” îşi amintea Duncan că le 
spusese lui Teg şi Lucilla. 

În vârful edificiului se aflau somptuoasele apartamente şi 
terase rezervate elitelor, cu posturi de pază pretutindeni: 
lângă platformele pentru toptere, la intrările nivelurilor 
inferioare, împrejurai parcurilor şi grădinilor suspendate. 
Privilegiaţii care locuiau acolo puteau să uite de omenirea 
ce viermuia la picioarele lor. Zgomotele şi mirosurile gloatei 
de dedesubt nu urcau până la ei. Servitorii erau obligaţi să 
se îmbăieze şi să îmbrace veşminte aseptizate înainte de a 
urca la etajele superioare. 

Teg puse o întrebare: 

— De ce toată populaţia aceea aglomerată accepta să 
trăiască în asemenea condiţii? 

Răspunsul era evident şi Duncan îl dăduse. Pentru că 
exteriorul era un loc periculos. lar administratorii oraşului 
aveau grijă să-l facă să pară şi mai periculos. În plus, prea 
puţini din cei aflaţi înăuntru îşi închipuiau cum ar putea fi o 
viaţă mai bună Afară. Singura viaţă mai bună despre care 
aveau idee era cea de pe terase. lar singurul mod de a 
ajunge vreodată acolo era servilismul cel mai înjositor. 

— Aşa va fi şi n-ai ce să faci! 

Era o altă voce care răsuna în craniullui Duncan. O auzea 
cât se poate de limpede. 

Paul! 

Ciudat, îşi spunea Duncan. Preştienţii manifestau acelaşi 
gen de aroganță Ca şi mentaţii înfipţi în logica lor atât de 
friabilă. 


Nu l-am considerat niciodată până acum pe Paul arogant. 

Duncan îşi privea propriul chip într-o oglindă. Îşi dădu 
seama, cu o părticică a minţii, că era vorba de o amintire 
pre-ghola. Brusc, se pomeni în faţa altei oglinzi. Vedea tot 
chipul lui, dar diferit. Faţa rotundă, cu pielea smeadă, 
începe să capete trăsăturile mai aspre la care ar fi putut să 
ajungă dacă se maturiza. Îşi privea ochii. Da, erau ochii săi. 
Auzise într-o zi pe cineva descriindu-i ochii drept 
„cavernoşi”. Erau adânc îngropaţi sub arcade, îndărătul 
pomeţilor înalţi. Altcineva spusese că era greu de 
determinat dacă ochii săi aveau culoarea albastru închis 
sau verde închis atunci când nu se aflau în plină lumină. 

O femeie spusese asta. Dar nu-şi amintea ce femeie. 

Încercă să-şi aranjeze părul, dar mâinile nu-l ascultară. Îşi 
aminti atunci că părul îi fusese decolorat. Cine făcuse asta? 
O femeie bătrână. Părul său nu mai era o cuşmă de cârlionţi 
negri. 

Ducele Leto se uita la el, din pragul sălii de mese de pe 
Caladan. 

— Vom merge la masă acum, spuse Ducele. 

Era o comandă seniorială, pe care n-o salva de aroganță 
decât un surâs discret ce părea a zice: „Trebuia s-o spună 
cineva”. 

Ce se întâmplă în capul meu? 

Îşi amintea că-l urmase pe Tormsa până în locul unde 
acesta zicea că avea să vină să-i ia o non-navă. 

Era o clădire masivă, înălțându-se în noapte, înconjurată 
de construcţii mai mici ce păreau, toate, ocupate. Se 
auzeau voci şi zgomote de maşini, dar nici o faţă nu se arătă 
la ferestrele înguste, nici o uşă nu se deschise. Duncan simţi 
miros de bucătărie când trecură pe lângă cea mai mare 
dintre clădirile-anexe. Asta îi aminti că în ziua aceea nu 
mâncaseră decât câteva fâşii pergamentoase dintr-o 
substanţă deshidratată pe care 'Tormsa o numea „hrană 
rece”. 

Intrară în clădirea cufundată în întuneric. 


Lumina erupse. 

Ochii lui Tormsa explodară într-un nor de sânge. 

Beznă. 

Duncan privea un chip de femeie. Mai văzuse cândva un 
chip asemănător: o imagine tri-D extrasă dintr-o secvenţă 
holo mai lungă. Dar unde se întâmplase asta? Unde văzuse 
acea imagine? Era o faţă aproape ovală, cu fruntea doar o 
idee mai largă decât restul curbei altminteri perfecte. 

— Numele meu este Murbella, spuse femeia. N-ai să-ţi mai 
aminteşti asta, dar ţi-o spun acum, când te marchez. Eu te- 
am ales. 

Îmi amintesc de tine, Murbella. 

Ochii verzi, depărtaţi sub sprâncenele arcuite, atrăgeau 
privirea ca un magnet, lăsând în planul secund observarea 
bărbiei şi a gurii mici. Buzele erau răsfrânte şi Duncan 
ghicea expresia bosumflată pe care o vor fi dat-o feţei în 
clipele de repaus. 

Ochii verzi priveau drept în ochii lui. Câtă răceală în acea 
privire! Câtă putere! 

Ceva îi atinse obrazul. 

Deschise ochii. Asta nu mai era o amintire! Era ceva carei 
se întâmpla chiar acum! 

Murbella! Fusese aici şi plecase. Acum se reîntorsese. Îşi 
amintea că se trezise, gol, pe o suprafaţă moale... O saltea. 
O recunoscu după pipăit. Murbella începu să se dezbrace, 
deasupra lui. Ochii ei verzi îl fixau cu o intensitate 
copleşitoare. Îl atinse simultan în mai multe locuri, în timp 
ce buzele ei prinseră să îngâne un murmur abia auzit. 

Simţi o erecţie instantanee, dureroasă în rigiditatea ei. 
Nici o putere de rezistenţă nu mai sălăşluia în el. Mâinile ei, 
limba ei se plimbau pe tot trupul său. Murmurul! Gura ei 
era peste tot, îl înconjurase. Sfârcurile sânilor ei îi atingeau 
în treacăt obrajii, pieptul. Dar când îi surprinse privirea, 
desluşi intenţia perfect conştientă. 

Murbella se întorsese şi o luă de la capăt! 


Pe după umărul ei drept, zări un geam mare de plaz. În 
spatele geamului stăteau Lucilla şi Burzmali. Un vis! 
Burzmali îşi ţinea palmele apăsate de suprafaţa geamului. 
Lucilla privea, cu braţele încrucişate, iar chipul ei exprima 
un amestec de furie şi curiozitate. 

Murbella îi şopti în urechea dreaptă: 

— Mâinile mele sunt foc. 

Trupul ei ascunse feţele din spatele geamului. Simţi focul 
mâinilor ei oriunde îl atingeau. 

Brusc, focul îi cuprinse mintea. Locuri tainice dinlăuntrul 
lui prinseră viaţă. Văzu capsule roşii, ca nişte şiruri de 
cârnăciori lucioşi defilându-i prin faţa ochilor. Se simţi 
arzând de febră. Era una dintre acele capsule îmbelşugate, 
deborda de excitație înflăcărată. Capsulele acelea! Le 
cunoştea! Erau el... Erau... 

Sumedeniile de Duncani Idaho, originalul plus toţi ghola-ii 
în serie, năvăliră în spiritul lui conştient. Erau asemeni unor 
seminţe umflate ce se spărgeau, repingând orice altă 
existenţă în afară de a lor. Se văzu pe el însuşi strivit sub un 
vierme uriaş cu faţă de om. 

„Fii blestemat, Leto!” 

Strivit, zdrobit, stâlcit... de nenumărate ori. 

„Fii blestemat! Blestemat! Blestemat!” 

Murea de sabia unui sardaukar. Durerea exploda într-un 
fulger de lumină pe care-l înghiţea imediat întunericul. 

Murea într-un accident de topter. Murea înjunghiat de 
pumnalul unei Păstrăvărese. Murea întruna şi-ntruna. 

Şi continua să trăiască. 

Afluxul amintirilor nu contenea nici o clipă, încât se întreba 
cum de putea să le conţină pe toate. Bucuria de a ridica în 
braţe o fiică nou-născută. Parfumul îmbătător al unei 
amante pătimaşe. Cascada de arome a unui vin bun de pe 
Dan. Exerciţiile epuizante din sala de antrenament. 

Cuvele axlotl! 

leşea din ele, iarăşi şi iarăşi, într-o lumină orbitoare, 
purtat de braţe mecanice. Manipulatoarele capitonate îl 


roteau şi, cu vederea lui înceţoşată de nou-născut, desluşea 
o masă enormă de carne femelă, monstruoasă în 
imensitatea ei aproape imobilă... Legată printr-un labirint 
de tuburi negre la un şir de containere metalice gigantice. 

Cuvele axlotl? 

Începu să respire întretăiat, cu icnituri, sub năvala 
amintirilor în serie care se prăvăleau ca o cascadă 
înlăuntrul lui. 

Toate acele vieţi! Toate acele vieţi! 

Acum îşi amintea ce implantaseră tleilaxu în el, acea 
bombă mentală, adânc îngropată, care nu aştepta, pentru a 
exploda, decât această clipă a seducţiei de către o 
Impregnatoare Bene Gesserit. 

Numai că asta era Murbella şi ea nu aparţinea Bene 
Gesseritului. 

Se afla, totuşi, aici, la îndemâna lui şi dispozitivul tleilaxu 
preluă controlul reacţiilor sale. 

Duncan începu să fredoneze încetişor şi o atinse, cu un 
gest atât de agil, încât Murbella avu un şoc. 

N-ar trebui să fie atât de activ! Şi nu în felul acesta! 

Mâna dreaptă a lui Duncan vibra pe clitorisul ei în vreme 
ce mâna stângă îi mângâia baza coloanei vertebrale. În 
acelaşi timp, gura lui cobora uşor de-a lungul nasului ei, pe 
buzele ei, spre pliul subsuorii ei stângi... 

Duncan nu înceta să fredoneze abia auzit, într-un ritm 
care pulsa în tot trupul ei, legănând-o... Slăbindu-i 
puterile... 

Încercă să se desprindă de el în clipa în care îl simţi 
accelerându-i cadenţa răspunsurilor. 

Cum a ştiut să mă atingă acolo tocmai în clipa aceea? Şi 
acum, acolo! Şi acolo! Oh, pe Stânca Sacră din Dur, cum de 
ştie? 

Duncan îi observă tumefierea sânilor, congestionarea 
nasului. Văzu mameloanele ridicându-se, dilatate şi areolele 
închizându-şi culoarea în jurul lor. Murbella gemu şi-şi 
depărtă larg coapsele... 


Preaonorată Matre, ajută-mă! 

Dar singura Preaonorată Matre la care se putea gândi era 
separată de această încăpere printr-o uşă zăvorâtă şi un 
ecran de plaz. 

Energia desperării o năpădi pe Murbella. Reacţionă în 
singurul mod pe care îl cunoştea: atingând, mângâind - 
recurgând la toate tehnicile studiate cu sârguinţă în cursul 
lungilor ani ai uceniciei sale. 

Dar la fiecare din iniţiativele ei, Duncan răspundea printr- 
o contra-impulsie şi mai stimulatoare. 

Murbella constată că nu mai era în măsură să-şi 
stăpânească toate reflexele. Unele dintre reacţiile ei 
automate păreau să provină dintr-o sursă de cunoaştere 
mai profundă decât cea a educaţiei sale. Îşi simţi muşchii 
vaginali contractându-se. Simţi brusca revărsare de fluid 
lubrifiant. Când Duncan o penetră, se auzi gemând. Braţele, 
mâinile, picioarele, tot corpul ei... se mişcau în ritmul unui 
dublu automatism: cel care-şi avea obârşia într-un 
antrenament metodic şi altul, mai profund, mai imperios, 
care-o făcea să se cufunde într-un abis ameţitor. 

Cum a putut să-mi facă asta? 

Unde de contracţii extatice începură să-i vălurească 
muşchii elastici ai pelvisului. Duncan reacţionă simultan şi 
ea simţi impactul ejaculării lui sacadate. Senzaţia îi 
intensifică propriile ei reacţii. Pulsaţii de extaz se 
propagară în valuri concentrice, pornind din contracţiile 
repetate ale vaginului ei... larăşi şi iarăşi şi iarăşi. Plăcerea 
îi invadă toate simţurile. O lumină albă, strălucitoare, îi 
explodă în spatele pleoapelor închise. Fiecare muşchi al 
trupului îi vibra cu o intensitate a voluptăţii pe care nu şi-o 
imaginase niciodată cu putinţă pentru ea însăşi. 

Din nou, valurile se răspândiră. 

Din nou şi din nou... 

Pierdu socoteala reînceputurilor. 

Când Duncan gemea, ea gemea şi valurile se revărsau 
iarăşi. 


Şi iarăşi... 

Pierduse noţiunea timpului şi a spaţiului. Era cufundată 
într-un extaz neîntrerupt. 

Voia ca asta să continue veşnic şi, totodată, voia să 
înceteze. Nu era normal ca aşa ceva să i se întâmple unei 
femeii O Onorată Matre nu trebuia să aibă astfel de 
senzaţii. Acestea erau senzațiile prin care erau subjugaţi 
bărbaţii. 

Duncan ieşi din secvenţa de reacţie care fusese implantată 
în el. Era vag conştient că mai avea ceva de făcut. Dar nu-şi 
amintea ce anume. 

Lucilla? 

Şi-o imagina moartă în faţa lui. Dar femeia asta nu era 
Lucilla. Era... Era Murbella. 

Se simţea secătuit de puteri. Se ridică de pe Murbella şi 
reuşi să recadă în genunchi. Mâinile îi tremurau. Era o 
mişcare spasmodică pe care n-o putea controla şi nici 
înţelege. 

Murbella încercă să-l împingă la o parte pe Duncan, dar el 
nu mai era deasupra ei. Deschise brusc ochii. 

Duncan stătea în genunchi, lângă ea. Murbella se întrebă 
cât timp trecuse. Încercă să adune suficientă energie 
pentru a se ridica în capul oaselor, dar nu izbuti. Încetul cu 
încetul, judecata îi reveni. 

Privi în ochii lui Duncan. Ştia, acum, cine era bărbatul 
acesta. Bărbatul? Nu era decât un adolescent. Dar făcuse 
lucruri... Lucruri... 'Toate Onoratele Matres fuseseră puse în 
gardă! Exista un ghola înarmat de tleilaxu cu o cunoaştere 
interzisă. Acel ghola trebuia omorât! 

O undă vagă de energie îi însufleţi muşchii. Se ridică în 
coate. Gâfâind, încercă să se rostogolească de lângă el, dar 
nu putu decât să recadă, ca un sac cu nisip, pe saltea. 

Pe Stânca Sacră din Dur! Masculul ăsta nu trebuia lăsat în 
viaţă! Era un ghola şi putea face lucruri pe care numai 
Onoratele Matres ar fi trebuit să le facă! Voia să-l secere cu 
o lovitură şi, în acelaşi timp, voia să-l simtă din nou 


deasupra ei, în ea. Extazul acela! Ştia că, orice i-ar fi cerut 
el să facă în momentul acesta, i-ar fi dat ascultare. Ar fi 
făcut orice. Pentru el. 

Nu! Trebuie să-l ucid! 

Din nou, se saltă în coate şi, de data asta, reuşi să se ridice 
în şezut. Privirea ei stinsă se îndreptă spre geamul de plaz 
îndărătul căruia se aflau Preaonorata Matre şi călăuza ei. 
Faţa bărbatului era congestionată. Cea a Preaonoratei 
Matre era la fel de încremenită ca Stânca din Dur. 

Cum de-i în stare să stea pur şi simplu acolo, după tot ce-a 
văzut? Preaonorata Matre trebuie să ucidă ghola-ul! 

Murbella îi făcu semn femeii din spatele geamului şi se târi 
spre uşa zăvorâtă, aflată la câţiva paşi de saltea. Abia dacă 
avu putere să tragă zăvorul şi să deschidă uşa, înainte de a 
recădea într-o rână. Ochii ei rătăciră spre adolescentul 
îngenuncheat. Trupul lui lucea de sudoare. Trupul lui 
drag... 

Nu! 

Desperarea îi dădu forţa să se ridice. Mai întâi în 
genunchi, apoi, doar cu preţul unui enorm efort de voinţă, 
în picioare. Energia începea să-i revină, dar picioarele îi 
tremurau în timp ce se îndrepta cu paşi nesiguri către 
saltea. 

Am s-o fac chiar eu. Nu trebuie să gândesc. Trebuie s-o 
fac. 

Trupul i se clătina dintr-o parte în alta. Încercă să-şi 
stăpânească tremurul şi se pregăti să aplice o lovitură la 
beregată. Era o lovitură pe care-o cunoştea la perfecţie 
graţie orelor îndelungate de exerciţiu. Avea să zdrobească 
laringele. Victima urma să moară asfixiată. 

Duncan evită lovitura cu uşurinţă, dar era lent... Foarte 
lent. 

Murbella fu cât pe ce să se prăbuşească lângă el, însă 
mâinile Preaonoratei Matre o reţinură. 

— Ucide-l! Îngăimă Murbella. E cel despre care am fost 
avertizate. Ăsta e! 


Simţi mâinile care se strângeau în jurul gâtului ei, 
degetele ce apăsau fără milă punctele bogate în nervi de 
sub urechi. 

Ultimul lucru pe care Murbella îl auzi înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa fu răspunsul Preaonoratei Matre, care 
spunea: 

— Nu vom ucide pe nimeni. Acest ghola trebuie să ajungă 
pe Rakis. 

Pentiv orice individ, concurenţa cu potenţialul cel mai 
periculos poate fi adesea reprezentată de propria sa specie. 
Specia consumă obiecte de primă necesitate. Creşterea ei 
este limitată de acele materii vitale care sunt disponibile în 
cantitatea cea mai redusă. Condiţia cea mai puţin favorabilă 
determină copfi-cientul de creştere. (Legea minimului) 

Fragment din Lecţiile Arrakisului. 

CLĂDIREA SE ÎNĂLŢA într-un intrând adânc al marelui 
bulevard, în spatele unui paravan de arbori şi al unui gard 
viu din boscheţi înfloriţi, tunşi îngrijit. Boscheţii fuseseră 
distanţaţi astfel încât să formeze un labirint jalonat de stâlpi 
albi, de mărimea unui stat de om, care delimitau 
suprafeţele plantate. Nici un vehicul nu putea intra sau ieşi 
altminteri decât cu o viteză redusă la limită. Formaţia de 
militar a lui Teg îl făcu să înregistreze automat aceste 
detalii în timp ce maşina blindată se îndrepta către intrare. 
Feldmareşalul Muzzafar, aflat împreună cu el în 
compartimentul din spate al vehiculului, îi observă interesul 
Şi zise: 

— Suntem protejaţi de sus printr-un sistem de fascicule în 
anfiladă. 

Un soldat în uniformă de camuflaj, cu un laser lung în 
bandulieră, le deschise portiera şi luă poziţie de drepţi când 
Muzzafar cobori. 

Teg îl urmă. Recunoştea acum locul. Era una dintre 
adresele „sigure” pe care i le comunicase Serviciul de 
Securitate Bene Gesserit. Fişierele de informaţii ale 
Comunităţii Surorilor erau, evident, depăşite. Dar nu de 


mult, deoarece Muzzafar nu părea să băânuiască faptul că 
Teg cunoştea deja acest loc. 

În timp ce se apropiau de poartă, Teg observă că un alt 
dispozitiv de apărare, pe care-l văzuse cu prilejul primului 
său tur de inspecţie la Ysai, rămăsese neschimbat. Era 
vorba de diferenţe abia perceptibile ale unora dintre stâlpii 
albi din colţurile labirintului. Stâlpii respectivi disimulau 
scanalizatoare, telecomandate dintr-o cameră de 
supraveghere situată în interiorul imobilului. Capetele lor în 
formă de diamant baleiau zona dintre ele şi clădire. La 
simpla apăsare a unui buton din camera de observaţie, 
scanalizatoarele ar fi transformat în carne tocată orice 
organi sm viu care le traversa câmpul. 

În faţa porţii, Muzzafar se opri şi se întoarse spre Teg. 

— Onorata Matre pe care urmează s-o întâlneşti este cea 
mai puternică dintre toate cele care au venit aici. Nu 
tolerează nimic altceva, decât o obedienţă desăvârşită. 

— Dacă înţeleg bine, e un avertisment. 

— Eram sigur că vei înţelege. Să i te adresezi cu „Onorată 
Matre” şi nu altcumva. Acum o să intrăm. Mi-am luat 
libertatea de a-ţi comanda o uniformă nouă. 

Încăperea în care îl conduse Muzzafar era una dintre cele 
pe care 'Teg nu le vizitase în cursul primei sale vizite. Mică 
şi înţesată cu cofrete negre ce ticăiau, abia dacă mai lăsa o 
fărâmă de loc în jurul lor. Un singur licuriglob fixat în tavan 
împrăştia o lumină galbenă. Muzzafar se înghesui într-un 
colţ în timp ce Teg se dezbrăca de combinezonul murdar şi 
boţit pe care-l purtase de când părăsise non-globul. 

— Regret că nu-ţi pot oferi şi o baie, spuse Muzzafar, dar 
nu avem timp. Deja începe să-şi piardă răbdarea. 

Teg simţi că renaşte când îmbrăcă noua uniformă. Era 
veşmântul negru cu care se obişnuise de-a lungul anilor, 
reprodus în amănunţime, până la stelele aurii de pe guler. 
Aşadar, urma să apară înaintea acestei Onorate Matre în 
calitate de Bashar al Comunităţii Surorilor. Interesant. 
Redevenea, deci, adevăratul Bashar de odinioară. Nu că şi- 


ar fi pierdut vreo clipă puternicul simţ al acestei identități; 
dar uniforma îl întărea şi-l proclama în văzul oricui. În 
această uniformă, nu mai avea nevoie să puncteze în nici un 
alt fel exact cine era. 

— Aşa mai merge, comentă Muzzafar. 

Îl precedă pe Bashar în holul de la intrare, apoi deschise o 
uşă de care eg îşi amintea. Da, aici se întâlnise cu 
contactele „sigure” ce-i fuseseră indicate. Recunoscuse 
funcţia acestei săli încă de pe atunci şi nimic nu părea să se 
fi schimbat între timp. Şiruri de ochi com microscopici 
mărgineau intersecțiile tavanului cu pereţii, camuflaţi îri 
rampe de ghidaj argintii pentru licurigloburile flotante. 

Cel ce e observat nu observă nimic, îşi spuse Teg. Iar 
observatorii au milioane de ochi. 

Vederea secundă îi indica un pericol aici, dar nimic imediat 
violent. 

Camera, care avea vreo cinci metri pe patru, era un loc 
pentru tranzacţii la nivel înalt. Tranzacţii care nu se făceau 
niciodată în numerar, la vedere. Aici nu s-ar fi văzut decât 
echivalente portabile a orice putea trece drept monedă de 
schimb - melanj, de pildă, ori gemone lăptoase, de mărimea 
unui glob ocular, perfect sferice, cu un aspect în acelaşi 
timp sticlos şi catifelat, dar care împrăştiau irizaţii 
schimbătoare în funcţie de lumina ce cădea asupra lor sau 
de atingerea unei fiinţe vii. Era genul de loc unde 
spectacolul unui danikin de melanj sau al unei pungi cu 
gemone ar fi fost considerat cu totul banal. Preţul unei 
planete putea fi plătit, aici, doar cu o uşoară înclinare a 
capului, un semn cu ochiul sau un murmur al vocii. 
Niciodată n-ar fi fost deschise aici genţi burduşite cu 
teancuri de bancnote. Eventual, doar o mapă subţire de 
translux, din al cărei interior protejat cu o otravă selectivă 
ar fi alunecat foi şi mai subţiri de cristal ridulian purtând, 
imprimate cu caractere infalsificabile, cifre astronomice. 

— E o bancă, spuse Teg. 


— Cum? Făcu distrat Muzzafar, a cărui privire era fixată 
pe uşa închisă de la celălalt capăt al sălii. A, da... Trebuie să 
sosească dintr-o clipă în alta. 

— Deocamdată ne observă; desigur. 

Muzzafar nu răspunse, dar chipul i se posomori. 

Teg privi în jur. Se schimbase ceva de la ultima sa vizită: 
Nu remarcă nici o diferenţă notabilă. Se întrebă dacă 
sanctuare ca acesta se schimbaseră de fapt în vreun fel de- 
a lungul eonilor. Podeaua era acoperită cu un covor-de-rouă 
la fel de moale ca puful de brant şi la fel de alb ca pielea de 
pe partea ventrală a unei balene daniene. Scânteia cu o 
falsă impresie de ud, pe care numai ochiul o percepea. Un 
picior gol (dar aşa ceva nu se văzuse niciodată pe aici, de 
bună seamă) n-ar fi simţit decât o mângâiere uscată şi 
mătăsoasă. 

În centrul sălii se afla o masă îngustă, de vreo doi metri 
lungime. Tăblia avea cel puţin douăzeci de milimetri. Teg îşi 
spuse că trebuia să fie din jacaranda danian veritabil. 
Suprafaţa de un maron închis fusese atât de perfect 
şlefuită, încât luciul ei absorbea vederea în adâncime, 
dezvăluind desenul delicat al fibrelor asemeni curenților 
dintr-un pârâu limpede. În jurul mesei nu erau decât patru 
scaune-amiral, piese de manufactură executate din acelaşi 
lemn ca şi masa, având perna şi spătarul tapisate cu piele 
de Iyr în exact aceeaşi nuanţă ca lemnul. 

Doar patru scaune. Nici nu s-ar fi cuvenit să fie mai multe. 
Teg nu încercase vreunul la prima vizită şi n-o făcu nici 
acum, dar ştia ce i-ar fi fost dat să simtă dacă s-ar fi aşezat: 
un confort aproape similar cu cel al vulgarelor caniscaune. 
Aproape, dar nu foarte mult, fireşte. Un jilţ prea moale şi 
capabil să se adapteze întocmai la formele trupului ar fi 
putut să-şi ademenească ocupantul la o relaxare 
periculoasă. Camera aceasta, ca şi mobilierul ei, spunea: 
„Simte-te în largul tău, dar rămâi vigilent.” 

Nu numai că trebuia să-ţi păstrezi luciditatea când te aflai 
aici, dar nu strica să ai în rezervă şi o mare capacitate de 


violenţă, îşi spunea Teg. Aşa socotise de prima dată şi aşa 
socotea şi acum. 

Sala nu avea ferestre, însă cele pe care le văzuse de afară 
se unduiau în spatele unor dungi de lumină - zăbrele 
energetice menite să împiedice orice intruziune din exterior 
şi orice evadare din interior. Asemenea apărări erau 
redutabile, Teg nu se îndoia de acest lucru, însă mai 
importante i se păreau implicaţiile lor. Cheltuiala de energie 
necesară pentru a le păstra zi şi noapte sub tensiune 
echivala cu bugetul alimentar al unui mare oraş pe întreaga 
durată a vieţii locuitorilor săi cei mai longevivi. 

Această etalare de bogăţie nu avea nimic fortuit. 

Uşa pe care o privea Muzzafar se deschise cu un ţăcănit 
discret. 

Pericol! 

O femeie înveşmântată într-o robă aurie cu ape roşii- 
portocalii se strecură în odaie. 

E bătrână! 

Teg nu se aşteptase să fie atât de bătrână. Faţa ei era o 
mască zbârcită. Ochii erau cristale de gheaţă verde în 
adâncul orbitelor. Nasul era un plisc lung şi încovoiat, a 
cărui umbră se prelungea peste buzele subţiri şi părea să 
se suprapună pe bărbia îngustă şi ascuţită. O calotă neagră 
îi acoperea aproape în întregime părul sur. 

Muzzafar se înclină. 

— Lasă-ne, îi spuse ea. 

Feldmareşalul ieşi, fără să rostească nici o vorbă, pe uşa 
prin care intrase ea. Când uşa se închise în urma lui, Teg 
rosti: 

— Onorată Matre... 

— Vasăzică ţi-ai dat seama că te afli într-o bancă. 

Vocea ei era doar vag tremurată. 

— Fireşte. 

— Există întotdeauna mijloace de transferare a unor sume 
importante sau de a vinde putere, zise ea. Nu mă refer la 


acel gen de putere care pune în mişcare maşini, ci la acela 
care pune în mişcare oameni. 

— Şi care poartă, în general, denumiri stranii, ca guvern 
sau societate sau civilizaţie. 

— Bănuiam că trebuie să fii o persoană foarte inteligentă, 
spuse ea. 

Trase un scaun şi se aşeză, fără însă a-l invita pe Teg să 
facă acelaşi lucru. 

— Îmi place să mă consider ca un bancher, reluă ea. Asta 
evită o grămadă de perifraze confuze şi sâcâitoare. 

Teg nu răspunse. Nu părea necesar. Continuă s-o studieze. 

— Pentru ce mă priveşti aşa? Întrebă ea. 

— Nu mă aşteptam să fii atât de bătrână. 

— He-he! Îţi rezervăm multe alte surprize, Bashare. Mai 
târziu, o Onorată Matre mai tânără s-ar putea să-ţi 
murmure numele ei pentru a te marca. Să mulţumeşti 
Durului dacă se va întâmpla asta. 

Teg dădu din cap, fără să înţeleagă prea mult din ce-i 
spunea. 

— Şi clădirea asta e foarte bătrână, spuse ea. Te-am 
observat când ai venit. Te surprinde şi asta? 

— Nu. 

— Imobilul ăsta a rămas practic neschimbat de milenii. E 
construit din materiale care vor dura cel puţin încă pe 
atâta. 

Teg aruncă o privire spre masă. 

— Oh, nu lemnul. Mă refeream la ce-i dedesubt: polastin, 
polaz şi pormabat. Po-po-po-urile nu-s de lepădat când 
necesităţile le impun. 

Teg rămase tăcut. 

— Necesităţile... Continuă ea. Ai vreo obiecţie de formulat 
contra metodelor pe care necesităţile ne-au impus să le 
folosim în ceea ce te priveşte? 

— Obiecţiile mele n-au nici o importanţă, răspunse Teg. 

Ce urmărea, de fapt? Să-l studieze, probabil. La fel cum o 
studia el. 


— Crezi că alţii au obiectat vreodată la ceea ce le-ai făcut 
dumneata? 

— Fără-ndoială. 

— Eşti un comandant înnăscut, Bashare. Cred că ne vei fi 
foarte preţios. 

— Am considerat întotdeauna că-mi sunt preţios mai ales 
mie însumi. 

— Bashare! Uită-te la ochii mei! 

Teg îi dădu ascultare şi observă mici puncte portocalii 
plutind în albul din jurul irisurilor. Senzaţia de pericol 
deveni dintr-o dată acută. 

— Dac-ai să-i vezi vreodată devenind complet portocalii, să 
te păzeşti! Spuse ea. Ar însemna că mi-ai adus o ofensă 
care depăşeşte limita toleranţei mele. 

Teg înclină scurt din cap. 

— E foarte bine că ştii să comanzi, dar să nu-ţi închipui că- 
mi poţi comanda mie! Le comanzi gunoaielor şi asta-i 
singura funcţie pe care-o atribuim celor ca dumneata. 

— Gunoaielor? 

Ea flutură o mână, într-un gest plictisit. 

— Ăia de-afară. Îi cunoşti dumneata. Curiozitatea lor are 
ecartament îngust. Nimic măreț nu poate pătrunde 
vreodată în capacitatea lor de înţelegere. 

— Mi-am cam închipuit că asta voiai să spui. 

— Iar noi avem grijă ca lucrurile să rămână aşa. Totul 
trebuie să le parvină printr-un filtru compact, al cărui rol 
este de a exclude tot ce nu are o valoare de supravieţuire 
imediată. 

— Nimic măreț. 

— Te ofensează, dar n-are a face. Pentru ăia de-afară, ceva 
măreț poate să-nsemne: „Voi avea ce mânca azi? Voi avea, la 
noapte, un adăpost unde să nu fiu atacat de tâlhari sau de 
păduchi?” Luxul? Luxul înseamnă posesia unui drog sau a 
unei persoane de sex opus, pentru a putea ţine, o vreme, 
fiara la distanţă. 

Iar fiara eşti tu, gândi Teg. 


— Dacă-mi consum timpul cu dumneata, Bashare, e 
fiindcă-mi dau seama că ai putea să ne fii mai util chiar 
decât Muzzafar. lar el ne este extrem de util, te asigur. 
Chiar în clipa de faţă suntem pe cale să-l răsplătim pentru 
că ni te-a adus în perfectă stare de receptivitate. 

Cum Teg nu spuse nimic, ea emise un râs sec: 

— Nu crezi că eşti receptiv? 

Teg continuă să tacă. Îi strecuraseră vreun drog în 
mâncare? Percepea fulgerarea vederii secunde, dar 
ameninţarea se estompase concomitent cu dispariţia 
punctelor portocalii din ochii Onoratei Matre. Totuşi, 
trebuia să fie foarte atent la picioarele ei. Erau arme 
ucigătoare. 

— Problema este doar că atitudinea dumitale faţă de 
gloată nu e cea bună, reluă ea. Din fericire, nenorociţii ăia 
acţionează de aşa natură încât se limitează singuri. Ştiu 
asta, undeva, în străfundurile conştiinţei lor înceţoşate, dar 
n-au timp să se ocupe de nimic altceva în afara mizerabilei 
lor supravieţuiri imediate. 

— Nu li s-ar putea îmbunătăţi soarta? 

— Nu trebuie să li se îmbunătăţească soarta! A, sigur, 
avem grijă ca aspiraţia spre îmbunătăţire să rămână 
marota lor preferată, dar fără nici o legătură cu realitatea, 
fireşte. 

— Un alt lux care trebuie să li se refuze. 

— Nu e un lux! Pentru ei, e ceva care nu trebuie să existe! 
Ceva care trebuie să rămână de-a pururi ascuns în spatele 
zidului căruia noua ne place să-i spunem ignoranță 
protectoare. 

— Ceea ce nu cunoşti nu-ţi poate face rău. 

— Nu-mi place tonul dumitale, Bashare. 

Din nou, punctele portocalii jucară în ochii ei. Dar 
semnalul de pericol se atenua brusc când, încă o dată, ea 
râse scurt: 

— Lucrul de care trebuie să te păzeşti este contrarul lui 
ceea-ce-nu-cunoşti. Noi propovăduim că orice cunoaştere 


nouă poate fi periculoasă. Cred că desluşeşti concluzia: 
orice extindere a cunoaşterii este contrară supravieţuirii! 

Uşa din spatele Onoratei Matre se deschise brusc şi 
Muzzafar reapăru în sală. Era transformat. Avea faţa 
îmbujorată şi ochii îi străluceau. Se opri în spatele scaunului 
Onoratei Matre. 

— Într-o zi, i se adresă aceasta lui Teg, voi fi în măsură să- 
ţi permit şi dumitale să stai astfel în spatele meu. Am 
puterea s-o fac. 

Teg se întrebă ce îi făcuseră lui Muzzafar. Feldmareşalul 
arăta aproape de parcă s-ar fi aflat sub efectul unui drog. 

— Îţi dai seama că am această putere? Întrebă Onorata 
Matre. 

Teg îşi drese glasul, apoi rosti: 

— Evident. 

— Ţi-am spus că mă consider ca un bancher, nu? Iocmai l- 
am creditat pe devotatul nostru Muzzafar. Ne eşti 
recunoscător, Muzzafar? 

— Da, Onorată Matre. 

Vocea lui Muzzafar era răguşită. 

— Sunt convinsă că eşti capabil să înţelegi semnificaţia 
generală a unei asemenea puteri, Bashare, reluă Onorata 
Matre. Bene Gesseritul ţi-a dat o pregătire bună. Surorile 
sunt destul de talentate, însă mă tem că nu atât de talentate 
ca noi. 

— Şi se pare că sunteţi foarte numeroase. 

— Nu numărul nostru e cheia, Bashare. Genul de putere 
pe care-l folosim noi poate fi concentrat în aşa fel, încât să 
fie exercitat şi de un număr mic de persoane. 

Semăna cu o Cucernică Maică, îşi spuse Teg, prin felul în 
care răspundea fără a dezvălui mare lucru. 

— În ultimă instanţă, continuă ea, puterea pe care o 
exercităm noi se reduce la a deveni substanţa necesară 
supravieţuirii pentru numeroşi oameni. După asta, 
ameninţarea cu suprimarea ei e suficientă pentru a ne 


asigura stăpânirea. (Aruncă o privire peste umăr.) Ţi-ar 
plăcea să-ţi retragem favorurile noastre, Muzzafar? 

— Nu, Onorată Matre... 

Feldmareşalul tremura de-a binelea! 

— Aţi descoperit un drog nou, spuse Teg. 

Râsul ei izbucni sincer şi zgomotos, aproape strident. 

— Nu, Bashare! Avem unul vechi. 

— Şi vreţi să-mi creaţi o dependenţă de el? 

— Ca tuturor celorlalţi pe care îi stăpânim, Bashare, ai de 
ales: supunerea sau moartea. 

— O alegere foarte veche, recunoscu Teg. 

Nu sesiza încă natura amenințării imediate. Vederea 
secundă nu percepea nici o violenţă. Dimpotrivă. Îl lăsa să 
întrevadă frânturi de senzualitate confuză. Credeau că-l vor 
putea impregna? 

Onorata Matre îi zâmbi - un zâmbet cu înţeles şi cumva 
glacial. 

— Ce crezi, Muzzafar, ne va sluji bine? 

— Cred că da, Onorată Matre. 

Teg se încruntă, frământat de gânduri. Cei doi aveau în ei 
ceva ca o întruchipare a răului. Ceva contrar tuturor 
principiilor morale după care se conducea el. Din fericire, 
se părea că niciunul dintre ei nu ştia de acel fenomen 
straniu care-i accelera reflexele. 

Lăsau impresia că se bucurau de încurcătura în care-l 
vedeau. 

Pe 'Teg îl îmbărbăta şi înţelegerea faptului că niciunul 
dintre cei aflaţi acum în faţa sa nu se bucura cu adevărat de 
viaţă. Vedea acest lucru cât se poate de desluşit, graţie 
educaţiei pe care i-o dăduse Bene Gesseritul. Onorata 
Matre şi Muzzafar uitaseră sau, mai degrabă, 
abandonaseră tot ceea ce motiva supraviețuirea unor fiinţe 
capabile să se bucure. Probabil că nu mai erau în stare să 
găsească nici cea mai mică sursă de bucurie în propria lor 
fiinţă. Existenţa lor trebuie că era, în cea mai mare parte, 
aceea a unor voyeuri, a unor veşnici observatori, care îşi 


aminteau mereu cum fusese înainte de a se fi petrecut 
transformarea care făcuse din ei ceea ce erau acum. Chiar 
şi când se dedau la cine ştie ce activitate care fusese cândva 
sinonimă cu plăcerea, trebuie că erau nevoiţi să-şi împingă 
de fiecare dată şi mai departe limitele extreme ale 
experienţelor lor, doar pentru a ajunge la hotarele vechilor 
amintiri. 

Zâmbetul Onoratei Matre se lărgi într-un rânjet care-i 
dezveli dinţii de un alb strălucitor. 

— Uită-te la el, Muzzafar. Habar n-are ce suntem în stare 
să facem. 

Teg auzi aceste cuvinte, dar percepu şi altceva cu ochii săi 
formaţi la şcoala Bene Gesseritului. Cei doi nu mai aveau în 
ei nici măcar un miligram de candoare. Nimic n-ar mai fi 
putut să-i mire. Nimic nu mai putea fi cu adevărat nou 
pentru ei. Cu toate astea, ţeseau intrigi, urzeau planuri, 
sperând mereu că, poate, de această dată, vor izbuti să se 
depăşească şi să redobândească senzațiile puternice de 
care-şi aminteau. Ştiau că asta n-avea să se întâmple, 
fireşte şi că nu se vor alege, de pe urma fiecărei noi 
experienţe, decât cu un surplus de furie turbată, numai bun 
pentru a alimenta o altă tentativă de dobândire a 
inaccesibilului. Aşa funcționau minţile lor. 

Folosind toate priceperile învăţate de la Bene Gesserit, 
Teg îşi compuse pentru ei un zâmbet. Era un zâmbet plin de 
compasiune, de înţelegere şi de reală bucurie a vieţii, a 
propriei lui vieţi. Ştia că era cea mai cumplită insultă pe 
care le-o putea azvârili în faţă şi o văzu lovind ţinta în plin. 
Muzzafar îl fulgeră cu privirea. Onorata Matre trecu de la 
furia ochilor portocalii la o bruscă uimire, apoi, ceva mai 
încet, la o delectare incipientă. Era un lucru la care ea nu 
se aşteptase! Ceva nou! 

— Muzzafar, rosti ea în timp ce portocaliul îi pierea din 
ochi, adu-o pe Onorata Matre care a fost aleasă pentru a-l 
marca pe Basharul nostru. 


Teg, căruia vederea secundă îi semnala acum un pericol 
iminent, înţelese în sfârşit. Îşi percepu propria devenire 
depliindu-se în jurul lui, în unde concentrice, în timp ce 
puterea creştea în el. Metamorfoza dinlăuntrul lui continua! 
Simţi expansiunea energiei. Şi, o dată cu ea, veni o nouă 
înţelegere, noi opţiuni. Se văzu pe el însuşi sub forma unei 
tornade ce devasta clădirea, lăsând în urmă cadavre (cu 
Muzzafar şi Onorata Matre printre ele), preschimbând 
întregul edificiu într-un abator, înainte de a-l părăsi. 

Trebuie într-adevăr să fac asta? Se întrebă. 

Pentru fiecare moarte pe care avea s-o pricinuiască, alte 
morţi aveau să fie cerute. Înţelegea însă necesitatea, după 
cum înţelegea în sfârşit planul Tiranului. Suferinţa pe care- 
o întrezărea pentru el însuşi aproape că-l făcu să urle de 
durere, dar se stăpâni. 

— Da, aduceţi-mi-o pe acea Onorată Matre, spuse. 

O persoană mai puţin după care să scotocească prin imobil 
ca s-o masacreze. Întâi şi-ntâi, trebuia să-i lichideze pe cei 
din camera de supraveghere a scanalizatoarelor. 

„O, voi, cei care ştiţi ce îndurăm aici, nu ne uitaţi în rugile 
voastre!” 

Inscripţie aflată deasupra intrării terenului de debarcare 
de la Arrakeen (Arhivele istorice de la Dar-es-Balat) 

TARAZA CONTEMPLA petalele zburătăcind ca nişte fulgi 
de nea pe cerul argintiu al Rakisului. Strălucirea 
opalescenţă a dimineţii era un fenomen la care, în pofida 
numeroaselor şedinţe informative preliminare, nu se 
aşteptase. Rakisul era plin de surprize. Parfumul falselor 
flori de portocal era atât de puternic aici, la intrarea 
grădinii suspendate din Dar-es-Balat, încât acoperea orice 
alte mirosuri. 

Să nu crezi niciodată că ai explorat pe de-a-ntregul 
adâncurile unui abis... Sau ale unei fiinţe umane, îşi spuse 
ea. 

Discuţiile se stinseseră în sala de alături, nu însă şi 
ecourile gândurilor exprimate cu voce tare doar cu câteva 


minute în urmă. Toată lumea fusese de acord, însă, ca era 
timpul să treacă la acţiune. Curând, Sheeana avea să 
execute „dansul de chemare a viermelui”, demonstrându-şi 
încă o dată măiestria. 

Waft şi un nou reprezentant al preoţimii urmau să asiste la 
acest „eveniment sfânt”, dar Taraza era sigură că niciunul 
nici altul nu bănuiau adevărata natură a „evenimentului” la 
care aveau să participe. Waff trebuia supravegheat 
îndeaproape, fireşte. Afişa încă acea atitudine de 
neîncredere iritată faţă de tot ce vedea sau auzea. Era o 
amestecătură stranie cu smerenia subiacentă pe care i-o 
inspira faptul că se afla pe Rakis. Catalizatorul era, fără 
doar şi poate, mânia la gândul că planeta sfântă se găsea 
sub conducerea unor neisprăviţi. 

Odrade ieşi din sala de şedinţe şi se apropie de Taraza. 

— Rapoartele de pe Gammu sunt din ce în ce mai 
alarmante, spuse Maica Superioară. Ai vreo veste nouă? 

— Nu. E limpede că acolo domneşte încă haosul. 

— Spune-mi, Dar, după părerea ta ce ar trebui să facem? 

— Nu pot să nu-mi amintesc întruna cuvintele adresate de 
Tiran lui Chenoeh: „Comunitatea Surorilor este atât de 
aproape de ceea ce ar trebui să fie şi, totuşi, atât de 
departe”. 

Taraza arătă spre deşertul ce se întindea dincolo de 
ganatul oraşului-muzeu. 

— El se află încă acolo, Dar. Sunt sigură. (Se întoarse şi o 
privi în ochi pe Odrade.) Iar Sheeana îi vorbeşte. 

— Tiranul a spus atâtea minciuni... 

— Dar n-a minţit în legătură cu propria sa reîncarnare. 
Aminteşte-ţi vorbele lui: „Fiecare dintre descendenţii mei 
va purta închisă în el, izolată şi neputincioasă, o părticică a 
conştiinţei mele - perle din mine însumi, rătăcind orbeşte 
printre nisipuri, prizoniere ale unui vis fără sfârşit”. 

— Te bizui excesiv pe credinţa ta în puterea acestui vis. 

— Trebuie să recuperăm planul Tiranului! Întregul plan! 

Odrade suspină, dar nu spuse nimic. 


— Să nu subestimezi niciodată puterea unei idei, rosti 
Taraza. Atreizii au adoptat mereu o atitudine filosofică în 
modul lor de guvernare. Filosofia e întotdeauna periculoasă 
în măsura în care încurajează apariţia unor idei noi. 

Odrade se încăpăţână să tacă. 

— Viermele poartă toate astea în el, Dar! Toate forţele pe 
care le-a pus în mişcare sunt încă prezente în el. 

— Pe mine încerci să mă convingi, Tar, sau pe tine însăţi? 

— Te pedepsesc, Dar. Întocmai cum Tiranul ne pedepseşte 
încă pe noi toate. 

— Pentru că nu suntem ce ar trebui să fim? Ahh! Vine 
Sheeana cu ceilalţi. 

— Limbajul viermelui, Dar. Asta e tot ce contează. 

— Cum spui tu, Maică Superioară. 

Taraza îi aruncă o privire mânioasă în clipa în care Odrade 
se întoarse pentru a ieşi în întâmpinarea noilor sosiți. 
Odrade arborase un aer sumbru care nu-i plăcea. 

Prezenţa Sheeanei însă avu darul de a-i reda lui Taraza 
toată fermitatea. O fetişcană dezgheţată, această Sheeana. 
Avea stofă. În ajun, le făcuse o demonstraţie a dansului ei în 
sala mare a muzeului, având drept fundal uriaşa tapiserie 
din fibră de mirodenie înfăţişând deşertul şi viermii de 
nisip. Fetiţa păruse să facă parte din decor, ca şi când ar fi 
evoluat printre dunele stilizate şi viermii reprezentaţi cu un 
realism tulburător. Taraza îi vedea şi acum pletele castanii 
desfăcându-se ca un evantai, la piruetele dansului, 
fluturând într-un cerc înceţoşat, în care lumina oblică a 
licurigloburilor făcea să lucească şuviţele roşcate. Dansase 
tot timpul cu ochii închişi, dar expresia chipului ei nu fusese 
una de tihnă. Însufleţirea i se oglindea în încleştarea 
pătimaşă a gurii, în freamătul nărilor, în bărbia împinsă cu 
trufie înainte. Mişcările ei sugerau un rafinament lăuntric în 
totală contradicţie cu vârsta sa fragedă. 

Dansul e limbajul ei, îşi spuse Taraza. Odrade are 
dreptate. Privindu-l, vom putea să-l învăţăm. 


Waff părea retras în el însuşi în dimineaţa aceasta. Cu 
greu s-ar fi putut spune dacă privirea lui era îndreptată 
spre universul exterior sau spre cel interior. 

Tleilaxul era însoţit de Tulushan, un tânăr şi chipeş preot 
rakian, ales să reprezinte clerul la „evenimentul sfânt”. 
Taraza, care îl cunoscuse cu prilejul demonstraţiei de dans 
din ajun, găsise extraordinar faptul că Tulushan nu folosea 
niciodată conjuncţia „dar”, deşi aceasta exista, cumva, în tot 
ce avea de spus. Un birocrat perfect. Plin de ambiţii, ca toţi 
cei de teapa sa, dar ambițiile lui aveau să se spulbere foarte 
curând. Taraza, care ştia asta, nu simţea nici cel mai mic 
regret pentru el. Tulushan, cu figura lui angelică, număra şi 
prea puţini standarzi pentru a putea fi la înălţimea unei 
funcţii de încredere. Sigur, în anumite privinţe era mai mult 
decât părea a fi la prima vedere. Iar în altele, mai puţin. 

Waff se retrase într-un colţ al grădinii, lăsându-le pe 
Odrade şi pe Sheeana cu Iulushan. 

Tânărul preot nu era de neînlocuit, evident. Asta explica în 
bună parte de ce fusese ales pentru această aventură. Şi-i 
confirma lui Taraza că ea însăşi atinsese nivelul 
corespunzător de violenţă virtuală. Totuşi, nu credea că 
vreuna dintre facțiunile sacerdotale va merge până la a 
cuteza să-i facă un rău Sheeanei. 

Va trebui să fim tot timpul cu ochii pe ea. 

Avuseseră mult de lucru în săptămâna care se scursese de 
la demonstraţia talentelor sexuale ale târfelor. O săptămână 
de activitate febrilă, cu rezultate mai degrabă tulburătoare, 
în ansamblu. Odrade se ocupase de Sheeana. Taraza ar fi 
preferat să-i încredinţeze această sarcină didactică lui 
Lucilla, dar trebuia să te mulţumeşti cu ce aveai la 
îndemână, iar Odrade era, fără îndoială, tot ce exista mai 
bun în acest moment pe Rakis pentru transmiterea unor 
asemenea învățături. 

Taraza îşi întoarse privirile către deşert. Aşteptau 
ornitopterele care trebuiau să vină de la Keen cu 
încărcătura lor de observatori importanţi. Observatorii 


importanţi nu erau încă în întârziere, însă ştiau să se lase 
un pic aşteptaţi, aşa cum făceau întotdeauna personalităţile 
de rangul lor. 

Sheeana părea să reacționeze pozitiv în domeniul 
educaţiei sexuale, deşi părerea lui Taraza despre masculii 
de care dispunea aici Comunitatea Surorilor, pentru 
exerciţiile practice, nu era deloc strălucită. Chiar în prima 
noapte de după sosirea ei pe Rakis îl convocase pe unul 
dintre ei. Ulterior, considerase că deranjul fusese mai mare 
decât bruma de plăcere şi uitare pe care i-o oferise. Şi, de 
altfel, ce era de uitat? A uita însemna a îngădui o slăbiciune. 

Să nu uiţi niciodată! 

Târfele însă tocmai asta făceau. Comerţ cu uitare. Fără a fi 
câtuşi de puţin conştiente de menghina în care Tiranul 
continua să ţină prizoniere destinele umane şi nici de 
necesitatea absolută de a sparge această menghină. 

Taraza ascultase în secret ce vorbiseră Sheeana şi Odrade 
în cursul şedinţei din ajun. 

Pentru ce am tras cu urechea? 

Fata şi profesoara ei se aflaseră chiar aici, în grădina 
suspendată, şezând faţă în faţă pe două bănci amplasate 
sub un distorsionator ixian portativ, care făcea cuvintele lor 
ininteligibile pentru oricine nu dispunea de traductorul 
codificat. Distorsionatorul, montat pe o suspensie, plutea 
deasupra lor ca o umbrelă stranie - un disc negru emițând 
interferenţe ce deformau mişcările precise ale buzelor şi 
sunetele vocilor. 

Pentru Taraza, aflată în lunga sală de şedinţe, cu 
minusculul traductor în ureche, lecţia se desfăşurase ca o 
distorsiune a propriilor ei amintiri. 

Când mi-au fost predate mie aceste cunoştinţe, nu 
văzuserăm încă de ce erau capabile târfele din Dispersie. 

— Pentru ce se vorbeşte atât de mult de complexitatea 
sexului? Întrebase Sheeana. Bărbatul pe care mi l-ai trimis 
ieri seară o repeta întruna. 


— Mulţi cred c-o înţeleg, Sheeana, dar poate că nimeni n-a 
înţeles-o niciodată, pentru că lucrurile acestea ţin mai mult 
de spirit decât de carne. 

— De ce nu trebuie să mă folosesc de ceea ce ne-au arătat 
Dansatorii-Feţe? 

— Sheeana, complexitatea de care ai pomenit ascunde în 
ea alte şi alte complexităţi. Fapte glorioase, dar şi destule 
ticăloşii, s-au comis sub impulsul forţelor sexuale. Se 
vorbeşte de „putere sexuală” sau de „energie sexuală” sau 
de „chemarea irezistibilă a dorinţei”. Nu neg că acestea 
sunt lucruri observabile. Dar, în cazul de faţă, avem de-a 
face cu forţe atât de periculoase, încât au puterea să te 
distrugă, dimpreună cu toate valorile de care eşti ataşată. 

— Tocmai asta încerc să-nţeleg. Care este greşeala 
târfelor? 

— Ignoră modul în care funcţionează specia, Sheeana. 
Sunt sigură că eşti deja capabilă să simţi asta. Tiranul o ştia 
cu siguranţă. Ce este Poteca sa de Aur dacă nu o viziune a 
forţelor sexuale lucrând pentru a recrea la nesfârşit 
omenirea? 

— Şi târfele nu o creează? 

— Încearcă mai cu seamă să-şi stăpânească lumile prin 
mijlocirea acestor forţe. 

— Se pare că reuşesc. 

— Ahhh! Dar cu preţul căror consecinţe? 

— Nu înţeleg. 

— Ştii ce este Glasul şi în ce fel permite el subjugarea 
multor oameni. 

— Da, dar nu a tuturor. 

— Exact. O civilizaţie subjugată prin Glas vreme foarte 
îndelungată ar sfârşi prin a găsi mijlocul de a opune 
rezistenţă acestei forţe şi de a împiedica orice manipulare 
ulterioară. 

— Vrei să spui că există oameni care ştiu să le reziste 
târfelor? 


— Am văzut semne de netăgăduit. Este unul dintre 
motivele pentru care ne aflăm pe Rakis. 

— Vor veni târfele aici? 

— Mă tem că da. Vor să cucerească centrul Vechiului 
Imperiu, deoarece văd în noi un adversar facil. 

— Şi nu te temi că vor câştiga? 

— Nu vor câştiga, Sheeana. Fii convinsă de asta. Dar ne 
fac un serviciu. 

— Cum aşa? 

Tonul Sheeanei fusese un ecou al stupefacţiei pe care o 
simţise Taraza însăşi auzind cuvintele rostite de Odrade. Ce 
ştia Odrade, de fapt? În clipa următoare, însă, înţelesese şi 
se întrebase dacă lecţia era la fel de clară şi în mintea 
Sheeanei. 

— Centrul e static, Sheeana. Sunt aproape patru mii de 
ani de când batem pasul pe loc. Mişcarea şi viaţa sunt 
„acolo”, cu oamenii din Dispersie care le rezistă târfelor. 
Indiferent ce am face, trebuie să întărim acea rezistenţă. 

Zgomotul unor toptere care se apropiau o readuse brusc 
pe Iaraza la realitatea prezentă; Soseau personalităţile de 
la Keen. Erau încă departe, dar zgomotele răzbăteau la 
distanţe mari în atmosfera limpede a deşertului. 

Metoda pedagogică a lui Odrade era bună, trebuia s-o 
recunoască, gândi Taraza în timp ce scruta cerul în 
căutarea primelor puncte strălucitoare. După toate 
aparențele zburau la mică altitudine şi veneau din partea 
opusă a clădirii. Nu era direcţia normală, dar poate că 
observatorii fuseseră purtaţi într-o scurtă plimbare pe 
deasupra ruinelor de la zidul Tiranului. Mulţi vizitatori erau 
curioşi să vadă locul unde Odrade descoperise stocul de 
mirodenie. 

Sheeana, Odrade, Waff şi Tulushan reintrară în sala de 
şedinţe. Auziseră şi ei topterele. Sheeana ardea de 
nerăbdare să-şi demonstreze puterea asupra viermilor. 
Taraza avu o ezitare. | se părea că distinge un zgomot de 


suprasolicitare în reactoarele aparatelor. Erau topterele 
prea încărcate? Câţi observatori aduceau? 

Primul topter apăru brusc deasupra acoperişului sălii de 
şedinţe şi Taraza observă imediat cabina blindată. Ştiu că 
fuseseră trădate înainte chiar ca primul fascicul de laser să 
ţâşnească din botul aparatului, secerându-i picioarele sub 
genunchi. Se prăbuşi greu lângă un copăcel în ghiveci, cu 
gambele complet secţionate. Un nou fascicul îi tăie oblic 
şoldul. Topterul trecu pe deasupra ei, în mugetul asurzitor 
al reactoarelor auxiliare şi viră la stânga. 

Taraza se agăţă de trunchiul micului arbore, şuntând 
durerea. Reuşi să oprească aproape cu totul sângerarea 
rănilor, dar suferinţa era cumplită. Nu atât de cumplită ca 
agonia mirodeniei, totuşi, îşi aminti sieşi. Gândul acesta o 
ajută un pic, deşi ştia că era condamnată. Auzea acum de 
pretutindeni în jurul muzeului urlete şi zgomote de violenţă. 

Am câştigat! Gândi. 

Odrade ieşi alergând din sala de şedinţe şi se aplecă 
deasupra ei. Taraza nu spuse nimic, dar Odrade arătă că 
înţelesese, lipindu-şi fruntea de tâmpla ei. Era gestul 
milenar al Bene Gesseritului. Taraza începu să-şi deverseze 
viaţa în conştiinţa lui Odrade - Celelalte Memorii, 
speranţele, temerile... Totul. 

Una dintre ele mai avea poate şansa să scape. 

Sheeana privea din interior, unde Odrade îi ordonase să 
aştepte, înţelegea ce se petrecea în grădina de pe terasă. 
Era supremul mister al Bene Gesseritului, după cum bine 
ştia fiecare postulanlă. 

Waff şi 'Tulushan, care părăsiseră sala în momentul 
atacului, nu se mai întorseseră. 

Sheeana simţi un fior de spaimă. 

Brusc, Odrade se ridică şi reintră în goană. Avea un licăr 
sălbatic în ochi, dar mişcările ei erau pline de siguranţă. 
Sărind pe vârfuri, începu să culeagă licurigloburi, 
apucându-le de cordoanele de ancorare şi formând 
mănunchiuri. Puse cordoanele câtorva asemenea 


mănunchiuri în mâinile Sheeanei, care simţi cum devine 
brusc mai uşoară sub efectul câmpului de suspensie. 
Trăgând după ea alte mănunchiuri de globuri, Odrade 
alergă spre capătul încăperii, unde un grilaj din perete îi 
indica locul pe care-l căuta. Cu ajutorul Sheeanei, scoase 
grilajul ce dădea acces la un puț de aerisire. Lumina 
licurigloburilor dezvălui pereţii rugoşi din interior. 

— Ţine globurile apropiate ca să obţii maximum de 
sustentaţie, spuse Odrade. Îndepărtează-le de tine ca să 
cobori. Intră. 

Sheeana înfăşură strâns capetele cordoanelor în jurul unei 
mâini umede de transpiraţie şi se strecură prin 
deschizătură. Îşi dădu drumul să cadă, apoi, brusc 
înspăimântată, trase de cordoane pentru a-şi încetini 
căderea. Lumina de deasupra ei îi arătă că Odrade o urma. 

Ajunse jos, ieşiră într-o sală a maşinilor în care bâzâitul 
ventilatoarelor forma un fundal sonor pentru zgomotele 
violenţelor de afară. 

— Trebuie să ajungem mai întâi în non-spaţiul Tiranului şi 
apoi în deşert, zise Odrade. Toate puţurile instalaţiei de 
aerisire comunică între ele. O să găsim o trecere. 

— Ea a murit? Întrebă în şoaptă Sheeana. 

— Da. 

— Sărmana Maică Superioară. 

— Eu sunt acum Maica Superioară, Sheeana. Cel puţin pe 
moment. (Arătă în sus.) Târfele sunt cele care ne-au atacat. 
N-avem timp de pierdut. 

Lumea-i pentru cei vii. Cine sunt ei? 

Noi am luptat cu bezna ca să răzbatem către alb şi cald. 

Ea a fost vântul, când vântu-mi sta în cale. 

Viu la amiază, pierit-am întru ea. 

Cel ce din carne se înalţă către spirit, cade: 

Cuvântul trece dincolo de lume şi lumina-i tot. 

Theodore Rpethke (Citatele istorice, Dar-es-Balat) 

VOINȚA CONŞTIENTĂ a lui Teg abia dacă interveni la 
transformarea lui în tornadă. Recunoscuse în sfârşit natura 


amenințării pe care o reprezentau Onoratele Matres. 
Această recunoaştere se inseră printre impulsurile 
vijelioase şi imperative cu care-l bombardau noile percepții 
mentatice, aliniate la viteza sporită a reacţiilor sale. 

O ameninţare monstruoasă impunea contramăsuri 
monstruoase. Sânge îl împroşcă din toate părţile în timp ce 
trecea fulgerător de la un etaj la altul al clădirii, 
masacrându-i pe toţi cei pe care îi întâlnea. 

După cum învățase de la profesoarele sale Bene Gesserit, 
marea problemă a univerului uman consta în modul în care 
se efectua procrearea. Parcă auzea vocea primei lui 
învăţătoare, în vreme ce făcea prăpăd prin imobil: „Poţi 
numi asta pur şi simplu sexualitate, dar noi preferăm 
termenul mai aproape de conceptul fundamental: 
procreare. Este un concept cu multiple fațete şi ramificații, 
comandând o energie aparent nelimitată. Sentimentul 
numit « dragoste» nu e decât un aspect minor.” 

Teg zdrobi beregata unui bărbat care-i stătea, încremenit, 
în cale şi găsi în sfârşit postul de comandă al sistemelor de 
apărare ale clădirii, înăuntru nu se afla decât un singur om, 
aşezat în faţa unei console, cu arătătorul mâinii drepte la 
câţiva milimetri de butonul roşu pe care dădea să apese. 

Teg aproape că îl decapită cu muchia mâinii stângi. Trupul 
se răsturnă pe spate cu încetinitorul, în timp ce un şuvoi de 
sânge se revărsa din gâtul căscat. 

Surorile au dreptate să le numească târfe! 

Puteai târi omenirea aproape oriunde prin manipularea 
enormelor energii ale procreării. Puteai incita oamenii să 
întreprindă acţiuni pe care nu le-ar fi crezut cu putinţă. 
Una dintre profesoarele lui o enunţase cât se poate de clar: 
„Această imensă energie trebuie să aibă o supapă de 
evacuare, închisă ermetic devine monstruos de periculoasă. 
Redirecţionată, mătură totul în calea ei. Este marele secret 
al tuturor religiilor.” 

Teg era conştient că lăsase peste cincizeci de cadavre în 
urma lui când părăsi clădirea. Ultima victimă fu un soldat în 


uniformă de camuflaj, care stătea în pragul porţii, probabil 
pe punctul de a intra. 

Pe când alerga printre pietoni şi vehicule ce păreau să 
stea pe loc, Teg avu timp să reflecteze, în ritmul năvalnic al 
gândurilor sale, la ceea ce lăsase în urmă. Era vreo 
consolare, se întrebă, înfăptui că ultima expresie de pe 
chipul bătrânei Onorate Matre fusese una de reală 
surprindere? Putea să se felicite fiindcă Muzzafar n-avea 
să-şi mai revadă niciodată tufa-şarpantă? 

Necesitatea celor pe care le înfăptuise pe durata câtorva 
bătăi de inimă, însă, era mai mult decât evidentă pentru 
cineva care fusese format de Bene Gesserit. Teg învățase 
bine istoria. Existau, în Vechiul Imperiu, numeroase planete 
de paradis. Şi mai multe existau, probabil, la popoarele din 
Dispersie. Oamenii păreau capabili să încerce la nesfârşit 
acest soi de experienţă stupidă. Pe asemenea planete, 
trândăveala era la ordinea zilei. Şmecherii motivau că 
faptul se datora efectului molcomitor alxlimei blânde. Era o 
neghiobie, de bună seamă. Adevăratul motiv consta în 
faptul că, pe astfel de lumi, energiile sexuale circulau în 
deplină libertate. Era suficient ca Misionarii Zeului 
Fracţionat sau ai oricărei alte confesiuni să pătrundă într- 
unul din aceste paradisuri pentru ca violenţa să se 
dezlănţuie automat. 

„Noi, Bene Gesseritul, o ştim cât se poate de bine”, îi 
spusese lui Teg o învăţătoare. „Nu o dată am aprins fitilul 
unor asemenea butoaie cu pulbere, prin Missionaria 
Protectiva.” 

Teg nu se opri din alergat decât când ajunse pe o străduţă 
aflată la vreo cel puţin cinci kilometri de abatorul care 
fusese cartierul general al bătrânei Onorate Matre. Ştia că 
se scursese foarte puţin timp, însă exista ceva mult mai 
important care-i cerea toată atenţia. Nu-i ucisese pe toţi 
ocupanţii imobilului. Supraviețuitorii ştiau acum de ce era 
capabil. Îl văzuseră masacrând Onorate Matres. Îl văzuseră 
pe Muzzafar căzând răpus de mâinile sale. Muntele de 


cadavre şi înregistrările redate cu încetinitorul aveau să 
dezvăluie totul. 

Teg se rezemă de un zid. Avea palma mâinii stângi 
zdrelită. Se lăsă să revină la cadenţa normală în timp ce 
privea sângele ce se scurgea din rană. Culoarea sa era 
aproape neagră. 

Mai mult oxigen? 

Gâfâia, dar nu atât cât s-ar fi cuvenit după eforturile pe 
care le depusese. 

Ce mi s-a întâmplat? 

Ceva datorat ascendenţei sale Atreides, era sigur de asta. 
Situaţia de criză îl îmbrâncise într-o altă dimensiune a 
posibilităţilor umane. Oricare era natura transformării, 
operase în profunzime. Orizontul lui se lărgise, înfăţişându-i 
noi şi numeroase necesităţi. lar oamenii pe lângă care 
trecuse în goană păruseră stane de piatră. 

Am să ajung vreodată să-i consider şi eu gunoaie? 

Asta nu s-ar fi întâmplat decât dacă ar fi îngăduit el, o ştia. 
Dar tentaţia exista şi, pentru o clipă, avu un gând de 
compătimire pentru Onoratele Matres. Marea Tentaţie le 
aruncase în propriul lor gunoi. 

Ce era de făcut acum? 

Principala linie de acţiune i se deschidea, clar, în faţă. 
Exista aici, în Ysai, un om care-i cunoştea cu siguranţă pe 
toţi cei de care avea nevoie leg. Privi de la un capăt la altul 
al străduţei. Da, omul acela nu era prea departe. 

Arome de flori şi ierburi îi ajungeau la nări din susul 
străzii. Se îndreptă într-acolo, conştient că era ghidat exact 
către ce căuta şi că nu-l aştepta nici o agresiune. O oază de 
linişte temporară. 

Câteva clipe mâi târziu ajunse la sursa aromelor. Era o 
portiţă într-un intrând, cu o marchiză albastră pe care se 
puteau citi două cuvinte în limba galach modernă: „Servire 
Personală”. 

Teg intră şi înţelese numaidecât peste ce dase. Existau 
încă pe numeroase lumi din Vechiul Imperiu: localuri în 


care se putea servi masa ca în vremurile apuse, automatele 
fiind excluse atât din bucătării cât şi din saloanele pentru 
clienţi. Cele mai multe erau considerate locuri „şic”. 
Oamenii îşi încunoştiinţau prietenii despre ultima 
„descoperire” cerându-le să nu răspândească vestea. 

„Îţi dai seama că, dacă se află, îmbulzeala o să distrugă tot 
şarmul.” 

Ideea îl amuzase întotdeauna pe 'Teg. Fiecare se grăbea să 
comunice adresa la toată lumea, cu aerul că ar apăra un 
secret. 

Miresme ademenitoare veneau dinspre bucătăria din 
fundul sălii. Un chelner trecu purtând o tavă încărcată cu 
farfurii aburinde şi pâine de bucate cu aspect promiţător. 

O fată îmbrăcată într-o rochie neagră scurtă, cu un şorţ 
alb, se apropie de Teg. 

— Pe aici, domnule. Avem o masă liberă, în colţ. 

Îi ţinu un scaun, cu spatele la perete şi aşteptă ca Teg să 
se aşeze. 

— Va veni imediat cineva să văia comanda, spuse apoi, 
punându-i în faţă o foaie de carton ieftin, îndoită la miloc. 
Meniurile noastre sunt tipărite. Sper să nu vă deranjeze. 

Teg o privi în timp ce se depărta. Chelnerul pe care-l 
văzuse mai înainte se întorcea spre bucătărie, cu tava 
goală. 

Teg ajunsese aici ca şi când picioarele l-ar fi purtat pe o 
rută predeterminată. lar omul de care avea nevoie se afla în 
această sală, mâncând la o masă apropiată. 

Chelnerul se oprise să stea de vorbă cu acel om, despre 
care leg ştia că deţinea cheile următoarelor evenimente. 
Cei doi râdeau. leg examină restul salonului. Doar alte trei 
mese erau ocupate. O femeie între două vârste şedea în 
colţul opus celui în care se afla Teg, ciugulind dintr-un soi 
de patiserie glasată. Purta ceea ce Teg îşi spuse că trebuia 
să fi fost ultimul răcnet al modei actuale: o rochie roşie 
foarte scurtă, foarte colantă şi foarte decoltată în faţă, cu 
pantofi asortaţi. La o altă masă, în dreapta, era o pereche 


tânără. Cei doi n-aveau ochi decât unul pentru celălat. 
Lângă uşă, un bătrân domn distins, îmbrăcat într-o tunică 
maron de modă veche, strânsă pe trup, mânca sobru o 
salată de legume verzi, fără a-şi ridica ochii din farfurie. 

Omul cu care vorbea chelnerul izbucni într-un râs 
răsunător. 

Teg îşi aţinti privirea la ceafa chelnerului. Smocuri de păr 
blond stăteau zburlite ca nişte mănunchiuri retezate de 
iarbă uscată. Sub firele aspre de păr, gulerul era ros. Teg 
cobori privirea. Pantofii chelnerului aveau tocurile uzate. 
Tivul hainei lui negre fusese cârpit. Din spirit de economie? 
Sau din considerente de greutăţi materiale? Oricum, 
mirosurile ce veneau dinspre bucătărie nu sugerau câtuşi 
de puţin parcimonia. Tacâmurile şi vesela erau curate şi 
strălucitoare. Nici urmă de zgârieturi ori fisuri. Doar faţa 
de masă cu dungi albe şi roşii era şi ea, cârpită în câteva 
locuri, însă cu vădită grijă pentru respectarea ţesăturii 
originale. 

Din nou, 'Teg îşi concentră atenţia asupra celorlalţi clienţi. 
Păreau persoane cu dare de mână. Cu siguranţă că nici un 
sărăntoc nu intra să mănânce aici. leg înţelese deodată 
despre ce era vorba. Nu numai că era un local „şic”, dar 
aspectul său fusese anume conceput. Îndărătul acestui 
aspect anodin se afla o minte ingenioasă, care nu lăsa nimic 
la voia întâmplării. Locul acesta era genul de restaurant 
intim unde tinerele cadre cu perspective de viitor îşi invitau 
potenţialii clienţi, pentru a-i impresiona, sau superiorii, 
pentru a le intra în graţii. Mâncarea era, cu siguranţă, 
excelentă iar porţiile, generoase. Teg îşi dădu seama că 
instinctul nu-l înşelase conducându-l aici. Se aplecă 
deasupra meniului, îngăduind abia atunci ca foamea să 
treacă pe primul plan al preocupărilor sale conştiente. lar 
foamea era cel puţin la fel de crâncenă ca aceea care 
stârnise uimirea răposatului Feldmareşal Muzzafar. 

Chelnerul apăru brusc lângă el, cu un platou pe care se 
aflau o casoletă deschisă şi un borcănaş ce răspândea 


mirosul pătrunzător al unui unguent novoderm. 

— Văd că sunteţi rănit la mână, Bashare, rosti el aşezând 
platoul pe masă. Permiteţi-mi să vă pansez înainte de a vă 
lua comanda. 

Teg îi întinse mâna zdrelită şi-l privi cum îi dădea îngrijiri 
cu dexteritate şi competenţă. 

— Mă cunoşti? Întrebă. 

— Da, Bashare. Şi, după cele ce mi-au ajuns la urechi, mi 
se pare destul de ciudat să vă văd în uniformă. Gata. 

Terminase de pansat rana. 

— Ce anume ţi-a ajuns la urechi? Întrebă Teg cu voce 
scăzută. 

— Că vă vânează Onoratele Matres. 

— Tocmai le-am făcut de petrecanie câtorva dintre ele şi 
mai multora dintre cei ce le sunt... Cum le-am putea zice? 

Chelnerul păli, dar răspunse cu glas hotărât: 

— Robi ar fi cuvântul potrivit, Bashare. 

— Ai luptat pe Renditai, nu-i aşa? 

— Da, Bashare. Mulţi dintre noi ne-am stabilit pe urmă 
aici. 

— Am nevoie de mâncare, dar nu pot să-ţi plătesc. 

— Nimeni din cei care au fost pe Renditai nu s-ar gândi să 
vă ceară bani, Bashare. Ele ştiu că aţi venit încoace? 

— Nu cred. 

— Clienţii din momentul acesta sunt obişnuiţi ai localului. 
N-o să vă trădeze niciunul. Voi încerca să vă avertizez dacă 
văd intrând vreo persoană periculoasă. Ce doriţi să serviţi? 

— O mare cantitate de mâncare. Te las pe dumneata să 
alegi. Cam de două ori mai mulţi hidrocarbohaţi decât 
proteine. Fără stimulenţi. 

— Ce înţelegeţi prin o mare cantitate, Bashare? 

— Să-mi aduci de mâncare până când îţi spun eu să te 
opreşti... Sau până când ai sentimentul că am depăşit 
limitele generozităţii dumitale. 

— În ciuda aparenţelor, Bashare, acesta nu-i un local 
sărac. Am lucrat destul aici ca să mă îmbogăţesc. 


Era o confirmare a deducţiilor lui Teg. Aspectul oarecum 
auster al locului se datora unei iniţiative deliberate. 

Chelnerul se îndepărtă şi se opri din nou pentru a schimba 
câteva vorbe cu clientul solitar de la masa centrală. Teg îl 
examină fără sfială după ce chelnerul intră în bucătărie. Da, 
era, cu siguranţă, omul pe care-l căuta. Deocamdată părea 
absorbit de conţinutul farfuriei sale garnisite cu un munte 
de paste făinoase într-un sos verde. 

Numeroase semne arătau că bărbatul trăia fără femeie, 
observă Teg. Gulerul îi era încheiat strâmb, cu bentiţele 
răsucite. Pe mâneca stângă avea pete de sos verde. Mânca 
folosind mâna dreaptă, dar îşi ţinea stânga în faţa farfuriei 
şi în calea picăturilor. Manşetele pantalonilor erau uzate şi 
tivul uneia dintre ele, parţial descusut, atârna în dreptul 
călcâiului. Şosetele erau desperecheate: una albastră, 
cealaltă gălbuie. Asemenea detalii nu păreau să-l preocupe. 
Nici mama, nici vreo altă femeie nu-l întorsese vreodată din 
pragul uşii pe omul acesta pentru a-i atrage atenţia să-şi 
verifice ţinuta. Filosofia lui era afişată în aspectul său 
exterior: „Dacă nu vă place, puţin îmi pasă.” 

În timp ce Teg îl privea, omul ridică brusc capul, cu o 
tresărire, de parcă cineva l-ar fi înghiontit. Ochii săi căprui 
dădură ocol salonului, oprindu-se o clipă asupra fiecărei 
feţe, ca şi când ar fi căutat pe cineva, apoi se concentră din 
nou asupra farfuriei. 

Chelnerul reveni la masa lui Teg cu o supă limpede în care 
înotau şuviţe de gălbenuş de ou şi bucățele de legume verzi. 

— Până vi se pregăteşte restul meniului, Bashare, spuse el. 

— Ai venit direct aici după Renditai? Întrebă Teg. 

— Da, Bashare. Dar am servit sub ordinele dumneavoastră 
şi pe Acline... 

— În divizia a şaizeci şi şaptea Gammu? 

— Exact! 

— Am cruțat o mulţime de vieţi acolo. Atât de partea lor 
cât şi de a noastră. 


Văzând că eg nu se grăbea să mănânce, chelnerul întrebă 
pe un ton mai rece: 

— Doriţi un detector, Bashare? 

— Nu câtă vreme mă serveşti dumneata. 

Vorbise sincer, dar avu impresia că trişează un pic, 
deoarece vederea secundă îi confirma că mâncarea nu 
fusese otrăvită. Chelnerul, mulţumit, dădu să plece. 

— O clipă, îi spuse Teg. 

— Bashare? 

— Omul acela, de la masa din centru... E unul dintre 
obişnuiţii localului? 

— Profesorul Delnay? O, da, Bashare. 

— Delnay. Mda, mi-am închipuit. 

— Profesor de arte marţiale, Bashare. Şi de istoria lor. 

— Ştiu. Când va veni momentul să-mi serveşti desertul, 
întreabă.-l, te rog, pe profesorul Delnay dacă nu vrea să-mi 
ţină tovărăşiei 

— Să-i spun cine sunteţi, Bashare? 

— Nu crezi că ştie deja? 

— Se prea poate, însă... 

— Să nu păcătuim prin exces de prudenţă, zise Teg. Poţi 
să-mi aduci şi restul meniului. 

Interesul lui Delnay părea să fi fost stârnit cu mult înainte 
de a i se fi transmis invitaţia lui Teg. Primele lui cuvinte 
când veni să se aşeze pe scaunul din partea cealaltă a mesei 
Basharului fură: 

— Felicitări. E cea mai remarcabilă performanţă 
gastronomică la care am asistat vreodată. Eşti sigur că mai 
poţi mânca şi un desert? 

— Cel puţin două sau trei. 

— Uimitor! 

Teg gustă o linguriţă din tarta cu miere, apoi decretă: 

— Localul ăsta e un adevărat paradis. 

— De aceea am şi avut grijă să nu-l deconspir nimănui. Cu 
excepţia câtorva dintre prietenii cei mai apropiaţi, desigur. 
Cărui fapt îi datorez onoarea invitaţiei dumitale? 


— Ai fost vreodată... Ăăă... Marcat de o Onorată Matre? 

— Zei milostivi, nu! Nu sunt destul de important pentru 
asta. 

— Aveam intenţia să-ţi cer să îţi rişti viaţa, Delnay. 

— Făcând ce? 

Întrebarea venise fără nici o şovăială. Faptul era liniştitor. 
— Există un loc în Ysai, unde obişnuiesc să se întâlnească 
vechii mei soldaţi. Aş vrea să ajung acolo şi să mă văd cu cât 

mai mulţi dintre ei. 

— Străbătând oraşul în ţinută de gală, cum eşti acum? 

— De orice manieră crezi că poţi aranja dumneata. 

Delnay duse un deget la buza de jos şi se lăsă pe spate, 
privindu-l îngândurat pe Leg. 

— Nu eşti o persoană prea uşor de deghizat, cred că-ţi dai 
seama, rosti el după o clipă. Totuşi, s-ar putea să existe o 
cale... (Dădu din cap.) Da. (Zâmbi.) Dar mă tem că n-o să-ţi 
prea placă. 

— Zi-i, totuşi. 

— Cu ceva umpluturi şi alte câteva modificări... le-am 
putea face să treci drept şef de echipă Bordano. 
Bineînţeles, ai să puţi a canal. Şi va trebui să te prefaci că 
nici nu observi. 

— Ce te face să crezi că asta va merge? 

— La noapte o să fie furtună. E ceva obişnuit în îcesţ 
anotimp. Se pregăteşte subsolul pentru recoltele de la anul. 
Şi se umplu rezervoarele pentru culturile termice, fireşte. 

— Nu-ţi înţeleg raţionamentul, dar, după ce mai mănânc o 
tartă din asta, putem pleca, declară Teg. 

— Locul în care ne vom adăposti de furtună o să-ţi placă 
precis, zise Delnay. Sunt nebun de legat că mă bag în 
chestia asta, să ştii. Dar patronul restaurantului mi-a spus 
să te ajut sau să nu mai calc niciodată pe aici. 

Se înnoptase de-o oră când Delnay îl conduse spre punctul 
de întâlnire. 'Teg, îmbrăcat în piele şi simulând un mers 
şchiopătat, trebui să facă apel la o bună parte din puterile 
lui de mentat pentru a-şi ignora propria duhoare. Prietenii 


lui Delnay îl tencuiseră cu scursori de canal, apoi îl 
spălaseră cu jetul unui furtun. Uscarea cu aer comprimat îi 
lăsase mai tot mirosul pestilenţial. 

Un panou meteo cu afişaj telecomandat, lângă uşa 
localului în care îl introduse Delnay, îi indică lui leg că 
temperatura din exterior scăzuse cu nouă grade în cursul 
orei care trecuse. Profesorul o luă înainte, îndreptându-se 
grăbit spre fundul unei săli aglomerate, plină de zgomotele 
conversaţiilor şi ale paharelor. Teg zăbovi lângă uşă, 
studiind panoul. Viteza vântului atinsese treizeci de 
kilometri. Barometrul era în scădere. Citi inscripţia de 
deasupra panoului: „Informaţii în interesul clientelei 
noastre”. Şi în interesul barului, fără îndoială. Destui clienţi 
pe punctul de a pleca puteau arunca o privire acestor 
informaţii pentru ca apoi să se răzgândească, întorcându-se 
la căldura şi la camarazii de care tocmai se despărţise. 

În fundul sălii se afla un şemineu mare în care ardea un 
foc adevărat de lemne aromatice. 

Delnay reapăru, strâmbă din nas la mirosul lui Teg şi-l 
conduse pe Bashar, ocolind centrul aglomerat al sălii, până 
într-o odăiţă dosnică, învecinată cu o sală de baie. Uniforma 
lui leg, curățată şi călcată, aştepta pe spătarul unui scaun. 

— Mă găseşti lângă şemineu când ieşi, spuse Delnay. 

— În ţinută de gală? 

— Nu prezintă pericol decât pe stradă. 

Delnay se întoarse în sală. 

Când Leg ieşi din odăiţă şi se îndreptă spre şemineu, 
conversațiile grupurilor pe lângă care trecea amuţeau pe 
măsură ce oamenii îl recunoşteau. Murmure parcurgeau 
sala de la un capăt la altul: „E bătrânul Bashar în 
persoană... Da, e chiar leg... Am luptat sub comanda lui, 
ştii? Aş putea să-i recunosc chipul şi silueta dintr-o mie...” 

O mulţime de clienţi se grupase în jurul căldurii atavice a 
focului de lemne. Locul era impregnat de mirosul hainelor 
ude şi al răsuflărilor cu iz de alcool. 


Furtuna să fi fost cea care umpluse astfel taverna? leg 
făcu ochii roată, privind feţele aspre, de veterani, ale 
oamenilor din jur. Nu, orice ar fi zis Delnay, aceasta nu 
putea fi o întrunire obişnuită. Oamenii ăştia se cunoşteau 
între ei şi veniseră aici, cu toţii, dintr-un motiv precis. 

Delnay şedea pe una dintre băncile de lângă şemineu, 
ţinând în mână un pahar plin cu un lichid ehihlimbariu. 

— Ai dat de ştire să se adune oamenii aici, îi spuse Teg. 

— Nu asta voiai, Bashare? 

— Cine eşti dumneata, Delnay? 

— Un tip care are o fermă de iarnă la vreo câţiva kilometri 
spre sud şi amici bancheri dispuşi să-i împrumute ocazional 
câte un vehicul de sol. Dacă vrei să fiu mai precis, sunt ca 
toţi ceilalţi din această sală - unul care abia aşteaptă să se 
descotorosească de jugul Onoratelor Matres. 

Cineva din spatele lui Teg întrebă: 

— E adevărat că aţi ucis azi vreo sută, Bashare? 

Teg răspunse cu voce seacă, fără să se întoarcă: 

— Cifra este cu totul exagerată. Poate să-mi ofere şi mie 
cineva un pahar, vă rog? 

De la înălţimea staturii sale, scrută feţele dimprejur, în 
vreme de unul dintre oameni se grăbi să-i îndeplinească 
dorinţa. După cum se aşteptase, recunoscu în paharul care 
îi fu întins albastrul închis al unei „marinăreşti” daniene. 
Aceşti vechi soldaţi nu-i uitaseră preferinţele. 

Activităţile din sală continuau, dar într-un ritm mai potolit. 
Toată lumea aştepta să-i afle intenţiile. 

Spiritul gregar al naturii umane căpăta un imbold natural 
în asemenea nopţi de stihie, îşi spuse Teg. Strângeţi-vă cu 
toţii în spatele focului de la gura cavernei, membri ai 
tribului! Nici un pericol nu ne paşte, mai cu seamă cât timp 
fiarele văd focul nostru. Oare câte alte întruniri similare 
aveau loc pe întregul Gammu într-o noapte ca asta? Se 
întrebă, sorbind din pahar. Vremea rea favoriza deplasările 
celor ce nu se doreau observați. Şi, de asemenea, îi putea 


reţine prin case pe unii care, altminteri, n-ar fi trebuit să 
rămână la adăpost. 

Teg începu să recunoască unele chipuri din trecut... 
Ofiţeri, simpli soldaţi... De tot felul. Despre mulţi dintre ei 
avea amintiri bune: oameni pe care te puteai bizui. Unii 
aveau să moară în noaptea aceasta. 

Nivelul zgomotului începu să crească în timp ce oamenii se 
obişnuiau cu prezenţa lui. Nimeni nu-l zorea să dea 
explicaţii. Nici asta nu uitaseră despre el. leg se conducea 
numai după propriu-i orar. 

Sunetele râsetelor şi ale conversaţiilor, îşi spuse, trebuie 
că erau aidoma celor ce însoţiseră asemenea întruniri încă 
din epocile pierdute în negura vremii, când oamenii se 
strângeau laolaltă spre a se apăra unii pe alţii. Clinchetele 
de pahare, hohote bruşte şi zgomotoase, câteva râsete 
reţinute... Cele din urmă aparţinând mai cu seamă celor 
conştienţi de puterea lor personală, celor care voiau să 
arate că se puteau amuza şi fără a se da în spectacol prin 
hohote homerice. Delnay era dintre cei ce râdeau reţinut. 

Teg ridică ochii spre tavan. Era tradiționalul plafon jos, cu 
grinzi aparente, menit să dea spaţiului închis impresia de 
vastitate şi, în acelaşi timp, de intimitate. Faptul vădea 
atenţia deosebită acordată psihologiei umane. Era un lucru 
pe care îl remarcase în multe locuri de pe această planetă. 
O grijă de a înăbuşi orice trezire a unei conştiinţe sociale 
indizerabile. Oamenii trebuiau să se simtă mulţumiţi şi în 
siguranţă. Nu erau aşa, de bună seamă, dar nu trebuiau 
lăsaţi să devină prea conştienţi de acest lucru. 

Timp de alte câteva minute, Teg urmări du-te-vino-ul 
personalului care distribuia băuturile - halbe cu bere 
neagră locală, dar şi unele mărci de lux, importate. Pe 
tejgheaua lungă a barului şi pe mesele luminate difuz se 
zăreau boluri cu legume autohtone prăjite şi puternic 
sărate. Procedeul, în mod vădit destinat să sporească setea, 
nu părea să deranjeze pe nimeni. De altfel, era de aşteptat 
într-un loc ca acesta. Berile erau şi ele, zdravăn sărate. Aşa 


fuseseră dintotdeauna. Berarii ştiau cum se întreţine 
reflexul setei. 

Pe alocuri, discuţiile începuseră să devină tot mai 
zgomotoase. Alcoolul îşi exercita magia sa antică. Bacchus 
era prezent! Leg ştia că, dacă lucrurile ar fi fost lăsate să-şi 
urmeze cursul firesc, crescendo-ul ar fi culminat ceva mai 
târziu în cursul nopţii, pentru ca apoi, treptat, treptat, 
nivelul sonor să diminueze. Cineva s-ar fi dus să consulte 
panoul meteo de lângă uşă. În funcţie de ce ar fi citit, sala s- 
ar fi golit dintr-o dată sau ar fi continuat să palpite încă o 
vreme, într-un ritm tot mai molcom. Teg îşi dădu seama, în 
clipa aceea, că era foarte posibil ca în spatele tejghelei de 
bar să existe un dispozitiv menit să falsifice informaţiile 
meteo. O tavernă ca asta n-ar fi putut nesocoti o asemenea 
stratagemă de natură a-i spori câştigul. 

Atrageţi-i înăuntru şi reţineţi-i prin toate mijloacele 
acceptabile pentru ei. 

Patronii acestui local ar fi fost în stare să facă jocul 
Onoratei Matres fără nici cel mai mic scrupul. 

Teg lăsă jos paharul şi rosti cu o voce puternică: 

— Vreţi să-mi acordaţi puţină atenţie, vă rog? 

Liniştea se aşternu dintr-o dată. Până şi personalul de 
serviciu îşi încetă orice activitate. 

— Câţiva dintre dumneavoastră să păzească uşile, urmă 
Teg. Nimeni nu intră şi nu iese până ce nu voi fi ordonat eu. 
Şi uşile din spate, vă rog. 

În timp ce i se executa ordinul, scrută cu băgare de seamă 
oamenii din sală, folosindu-se de vederea secundă şi de 
vechea sa experienţă militară pentru a-i alege pe cei în care 
putea avea cea mai multă încredere. Calea pe care trebuia 
s-o urmeze îi era cât se poate de limpede acum. La liziera 
noii sale vederi se detaşau Burzmali, Lucilla şi Duncan, ale 
căror urgenţe erau uşor de desluşit. 

— Presupun că vă puteţi face rost de arme relativ repede, 
rosti el. 

— Am venit pregătiţi, Bashare! Strigă o voce din sală. 


Teg percepu rezonanţele băuturii, dar şi vechea infuzie de 
adrenalină ce le va fi fost atât de dragă acestor oameni. 

— Vom captura o non-navă, spuse el. 

Sala încremeni. Nici un produs al civilizaţiei moderne nu 
era mai bine păzit. Navele de acest fel nu aterizau decât pe 
terenuri special amenajate sau în locuri tăinuite şi, de 
obicei, decolau imediat. Învelişurile lor blindate erau 
înţesate de arme. Echipajele se aflau în permanentă stare 
de alertă, ori de câte ori se găseau în locuri vulnerabile. Un 
atac făţiş nu avea nici o şansă. Poate doar un vicleşug. Dar 
aici, în această sală, Teg atinsese brusc un alt nivel al 
percepţiei, împins de necesitate şi de genele eratice ale 
ascendenţei lui Atreides. Poziţiile tuturor non-navelor aflate 
pe solul planetei Gammu sau pe orbită îi deveniseră dintr-o 
dată vizibile. Puncte strălucitoare pâlpâiau în vederea lui 
secundă şi, ca un fir şerpuind printre diamante 
scânteietoare, vedea calea spre ieşirea din acest labirint. 

O, dar eu nu vreau să ies, gândi. Impulsul care-l făcea să 
acţioneze, însă, era irezistibil. 

— Mai exact, urmă el, vom captura o non-navă aparţinând 
forţelor din Dispersie. Ale lor sunt printre cele mai bune. 
Dumneata, dumneata şi voi doi, adăugă, desemnându-i pe 
cei pe care-i alesese deja în minte. Rămâneţi aici şi aveţi 
grijă ca nimeni să nu iasă sau să comunice cu cineva din 
afara localului. E mai mult decât probabil că veţi fi atacați. 
Rezistaţi cât mai mult vă va sta în putinţă. Ceilalţi, vă luaţi 
armele şi veniţi cu mine. 

Dreptate? Cine pretinde dreptate? O să ne facem singuri 
dreptate. Aici, pe Arrakis. Victorie sau moarte. Să nu ne 
plângem de nedreptate, atâta timp cât avem arme şi 
libertatea de a le folosi. 

Leto |. 

Arhivele Bene Gesserit. 

NON-NAVA trecu la joasă altitudine pe deasupra 
deşertului rakian, stârnind în urma ei vârtejuri de nisip care 
o împresurară în clipa în care ateriză printre dune. Soarele 


galben-argintiu asfinţea îndărătul unui orizont împăienjenit 
de dracii-de-vânt ai unei lungi zile toride. Non-nava se 
imobiliză pârâind, uriaşă sferă scânteietoare din oţel, a 
cărei prezenţă putea fi detectată de văz şi de auz, dar nu de 
vederi preştiente sau de instrumente cu rază lungă de 
acţiune. Vederea secundă îl încredinţă pe Teg că nimeni nu 
observase sosirea sa. 

— Toate topterele şi maşinile blindate să fie debarcate în 
zece minute, ordonă el. 

În spatele lui, oamenii trecură la treabă. 

— Sunteţi sigur că-s aici, Bashare? 

Vocea era a unuia dintre clienţii barului de pe Gammu, un 
ofiţer de nădejde, care luptase pe Renditai, dar a cărui 
stare de spirit nu mai era cea a cuiva care încearcă să 
reînvie senzațiile tari ale tinereţii. Omul văzuse mulţi dintre 
vechii săi tovarăşi de arme murind în bătălia pe care o 
dăduseră pe Gammu. Ca majoritatea celor ce 
supravieţuiseră pentru a ajunge aici, lăsase acolo o familie 
despre a cărei soartă nu ştia acum nimic. În glasul lui 
răzbătuse o urmă de înverşunare, de parcă omul ar fi 
încercat să se convingă pe sine că fusese amăgit să se lase 
antrenat în această aventură. 

— Or să apară curând, răspunse Teg. Vor sosi pe spinarea 
unui vierme. 

— De unde ştiţi? 

Teg închise ochii. Nu avea nevoie de ei pentru a şti ce se 
întâmpla în jur. Locul acesta semăna cu nenumărate altele 
care-i serviseră drept posturi de comandă: o încăpere 
ovală, plină de instrumente, cu operatorii lor, precum şi de 
ofiţeri aşteptând să-i execute ordinele. 

— Unde suntem? Întrebă cineva. 

— Stâncile alea de la nord, răspunse Teg. Le vedeţi? 
Odinioară făceau parte dintr-o veche faleză înaltă. Locul se 
numea Pasul Vânturilor. Adăposteau un vechi sietch fremen, 
din care azi n-a mai rămas decâl o amărâtă de cavernă în 
care locuiesc câţiva pionieri rakieni. 


— Fremeni, murmură altcineva. Pe toţi zeii! Aş vrea să văd 
şi eu venind viermele ăla. Nu mi-am închipuit în viaţa mea 
că-mi va fi dat să asist la aşa ceva. 

— Iarăşi vreuna dintre faimoasele dumneavoastră 
manevre imprevizibile, nu? Răsună vocea îndârjită de mai 
înainte. 

Ce-ar zice dacă i-aş dezvălui noile mele aptitudini? Se 
întrebă Teg. Ar gândi, fără doar şi poale, că am motive 
ascunse, al căror temei n-ar rezista unei analize serioase. Şi 
ar avea dreptate. Omul ăsta e la un pas de adevăr. Ar 
rămâne loial dacă i s-ar deschide ochii? 

Teg clătină din cap. De fapt, ofiţerul n-ar fi avut de ales. 
Nici unii dintre ei n-aveau altă alegere decât să lupte sau să 
moară. 

Era perfect adevărat, reflectă el atunci, că orice proces de 
rezolvare a unui conflict implica amăgirea maselor. Cât de 
uşor era, în acest caz, să adopţi atitudinea Onoratelor 
Matres! 

Gunoaiele! 

Amăgirea nu era atât de greu de exercitat pe cât îşi 
închipuiau unii. Majoritatea oamenilor doresc să fie 
conduşi. Ofiţerul care vorbise mai înainte nu dorea altceva. 
Faptul se datora existenţei unor profunde instincte tribale 
(sau a unor puternice motivații inconştiente). Reacţia 
normală - atunci începeai să observi uşurinţa cu care erai 
dus de nas - era de a privi împrejur, în căutarea unui ţap 
ispăşitor. Asta căuta acum ofiţerul de adineaori. 

— Burzmali vrea să vă vorbească, anunţă cineva din 
stânga lui Teg. 

— Nu acum, răspunse el. 

Burzmali putea să aştepte. Comanda avea să-i revină 
curând. Până atunci, n-ar fi putut decât să-i distragă 
atenţia. Va avea tot timpul, ceva mai târziu, să se apropie 
periculos de rolul ţapului ispăşitor. 

Ce uşor era să creezi ţapi ispăşitori şi cât de uşor erau ei 
acceptaţi! Mai cu seamă când ştiai că alternativa consta în a 


te considera ori vinovat ori prost ori amândouă. Teg ar fi 
vrut să le strige tuturor celor din jurul lui: „Căutaţi 
păcăleala! Atunci veţi cunoaşte adevăratele noastre 
intenţii!” 

Ofiţerul de transmisiuni din stânga lui Teg anunţă din nou: 

— Lui Burzmali i s-a alăturat acum acea Cucernică Maică. 
Insistă să fie primiţi amândoi. 

— Spune-i lui Burzmali că vreau să se întoarcă şi să stea 
cu Duncan. Să fie cu ochii şi pe Murbella, nu cumva să le 
scape. Lucilla poate să intre. 

Nu-i altă cale, îşi spuse el. 

Lucilla se arăta din ce în ce mai bănuitoare în privinţa 
schimbărilor petrecute cu el. Ar fi fost de neînchipuit ca o 
Cucernică Maică să nu remarce deosebirea. 

Lucilla îşi făcu intrarea, cu un foşnet energic al robei. Era 
furioasă, dar îşi ascundea bine mânia. 

— Vreau o explicaţie, Miles! 

Era o bună intrare în materie, îşi spuse Teg. 

— În legătură cu ce? Întrebă. 

— De ce nu ne-am dus direct la... 

— Pentru că Onoratele Matres şi amicii lor tleilaxu din 
Dispersie deţin majoritatea centrelor strategice de pe 
Rakis. 

— De unde... Cum poţi să... 

— Au ucis-o pe Iaraza, ştiai? 

Asta o făcu să amuţească, dar nu pentru mult timp. 

— Miles, insist să-mi spui... 

— N-avem prea mult timp. Următoarea trecere de satelit 
ne va dezvălui prezenţa la sol. 

— Dar apărările planetare... 

— Sunt la fel de vulnerabile ca orice alte apărări când 
devin statice. Familiile apărătorilor se află aici, jos. la 
ostatici membrii familiilor şi apărătorii sunt la cheremul tău. 

— Dar ce căutăm aici, în plin deşert... 

— Aşteptăm s-o îmbarcăm pe Odrade şi pe fata aceea care 
o însoţeşte. A! Şi viermele lor, desigur. 


— Ce să facem cu un... 

— Odrade ştie ce trebuie făcut cu viermele. Ea e Maica ta 
Superioară, acum. 

— Vasăzică vrei să ne faci nevăzuţi în... 

— O să vă faceţi singure nevăzute! Oamenii mei şi cu mine 
rămânem pe loc pentru a crea o diversiune. 

Ultima sa frază avu darul să aştearnă o tăcere 
înmărmurită în postul de comandă. 

Diversiune... Gândi el. Ce termen nepotrivit... 

Genul de rezistenţă la care se gândise avea să provoace 
isteria Onoratelor Matres, mai ales când aveau să fie făcute 
să creadă că ghola-ul se afla pe Rakis. Nu numai că aveau 
să treacă la contraofensivă, dar aveau să sfârşească prin a 
proceda la sterilizarea întregii planete. Rakisul avea să se 
transforme într-o ruină calcinată. Era puţin probabil că 
vreo făptură, fie ea om, vierme, sau păstrăv de nisip, să 
supravieţuiască. 

— Onoratele Matres încearcă de multă vreme să 
captureze un vierme, spuse el. Nu pricep în ruptul capului 
cum de-au putut fi atât de oarbe în privinţa metodei voastre 
de transplantare. 

— Transplantare? 

Lucilla era năucită. Teg văzuse rareori o Cucernică Maică 
într-atât de dezorientată. Lucilla încerca să pună cap la cap 
lucrurile spuse de el. 

Teg remarcase că Surorile posedau unele aptitudini 
mentatice. Un mentat era capabil să ajungă la certitudini 
rezonabile chiar şi în prezenţa unor date incomplete. În 
orice caz, era convins că el avea să fie de mult imposibil de 
atins de către Lucilla (sau oricare altă Cucernică Maică) în 
momentul în care ea va fi izbutit să pună cap la cap toate 
datele. Şi, atunci, Cucernicele Maici aveau să se 
năpustească asupra progeniturilor sale! Mai întâi aveau s-o 
dea pe Dimela pe mâna Maestrelor Geneticiene, fireşte. 
Apoi avea să vină rândul lui Odrade. Odrade n-avea să 
scape. 


Deţineau acum şi cheia cuvelor axlotl tleilaxu. Nu avea să 
fie decât o chestiune de timp pentru ca Bene Gesseritul să- 
şi înfrângă scrupulele şi să înveţe cum să stăpânească 
această sursă de mirodenie. Care se baza pe un corp uman! 

— Înseamnă că suntem în pericol aici, spuse Lucilla. 

— Există oarece pericol, ce-i drept. Problema cu Onoratele 
Matres este că-s prea bogate. Comit greşelile tuturor celor 
avuţi. 

— Nişte târfe depravate! Şuieră Lucilla. 

— 'Te-aş sfătui să cobori acum la ecluza de intrare, spuse 
Teg. Odrade trebuie să apară dintr-o clipă în alta. 

Lucilla ieşi fără a mai adăuga vreo vorbă. 

— Blindatele sunt debarcate şi desfăşurate, raportă 
ofiţerul de transmisiuni. 

— Anunţă-i pe Burzmali să se pregătească să preia 
comanda la bord, zise 'Teg. Noi o să coborâm curând. 

— Credeţi că toată lumea e dispusă să vi se alăture? 

Era cel ce căuta un ţap ispăşitor. 

— Eu unul am să cobor, răspunse eg. Singur, dacă e 
nevoie. Cei care nu vor să mă însoţească, nu-s obligaţi. 

După asta, aveau să-l urmeze cu toţii, îşi spuse el. 
Presiunea unui pair era un lucru pe care puţini dintre cei ce 
nu erau formaţi de Bene Gesserit puteau să-l sesizeze. 

În postul de comandă se aşternu o linişte pe care nu o 
tulburau decât zumzetul şi ţăcăniturile discrete ale 
instrumentelor. Teg îşi îndreptă gândurile spre „târfele 
depravate”. 

Nu era tocmai corect să le numeşti depravate, îşi spuse el. 
Da, uneori cei bogaţi peste măsură deveneau într-adevăr 
depravaţi. Asta venea din convingerea lor că banul 
(puterea) putea cumpăra absolut orice. Şi de ce n-ar fi avut 
această convingere? Li se confirma zi cu zi. Nu era defel 
greu să crezi în absoluturi. 

Speranţa renaşte veşnic şi alte sforăieli! 

Era ca un fel de credinţă divină. Cu bani, poţi dobândi 
imposibilul. 


În momentul acela venea depravarea. 

Lucrurile nu stăteau chiar aşa în ceea ce le privea pe 
Onoratele Matres. Ele erau, cumva, dincolo de depravare. 
Depăşiseră această fază. Se aflau, acum, mai departe de 
depravare, atât de departe, încât Teg se întreba dacă voia 
cu adevărat să se gândească la asta. 

Cunoaşterea exista însă, inevitabilă noii sale percepții. 
Niciuna dintre aceste femei şi niciunul dintre aliaţii lor n-ar 
fi şovăit o singură clipă să condamne o întreagă planetă la 
tortură, dacă asta ar fi putut să le aducă un profit personal; 
sau daca miza ar fi fost vreo plăcere imaginară; ori dacă 
tortura le-ar fi adus doar câteva zile sau chiar câteva ore de 
viaţă suplimentare. 

Ce plăceri căutau, aşadar? Ce satisfacţii? Erau asemeni 
celor ce se drogau cu semuta? Oricare ar fi fost lucrul ce le 
ţinea loc de plăcere, aveau de fiecare dată nevoie de el în 
cantităţi tot mai mari. 

lar ele sunt conştiente de asta! 

Cât de furioase trebuie că erau în sinea lor! Să se lase 
prinse într-o asemenea capcană! Văzuseră deja totul şi 
nimic nu le era îndeajuns. Nici îndeajuns de bun, nici 
îndeajuns de rău. Pierduseră cu totul simţul moderaţiei. 

Erau însă extrem de periculoase. lar el poate că se înşela 
în legătură cu un anumit lucru. Poate că ele nici nu-şi mai 
aminteau cum fuseseră înaintea hidoasei transformări 
cauzate de acea stranie substanţă cu miros acidulat care le 
colora ochii în portocaliu. Amintirile unor amintiri puteau 
deveni distorsiuni oribile. Orice mentat era sensibilizat la 
pericolele acestei slăbiciuni care exista în el. 

— A apărut viermele! 

Vocea ofițerului de transmisiuni. 

Teg îşi răsuci fotoliul pivotant şi privi proiecția: o imagine 
holo în miniatură a zonei de la sud-vest de navă. Viermele, 
cu ai săi doi minusculi pasageri umani, era un firicel 
unduindu-se în depărtare. 


— Pe Cucernica Maică o conduceţi aici de îndată ce vor 
ajunge lângă navă, ordonă eg. Sheeana, fata care-i cu ea, 
va rămâne jos, cu viermele, ca să-l introducă în cală. Nu 
ascultă decât de ea. Burzmali să fie gata să preia comanda. 
N-o să avem mult timp pentru transferul sarcinilor. 

Când Odrade pătrunse în postul de comandă, respira încă 
anevoie şi exala mirosul de deşert - un amestec de 
mirodenie, silice şi transpiraţie umană. Teg şedea în fotoliul 
său, lăsând impresia că se odihneşte. 'Ținea ochii închişi. 

Odrade crezu mai întâi că-l surprinsese pe Bashar într-o 
atitudine de abandon ce nu-l caracteriza defel. Părea 
pierdut în gânduri. Dar când Teg deschise ochii, observă 
numaidecât schimbarea despre care Lucilla abia dacă 
avusese timp s-o avertizeze la repezeală, după cele câteva 
cuvinte referitoare la transformarea ghola-ului. Ce i se 
întâmplase lui Teg? Aproape că poza în faţa ei, ca şi când ar 
fi provocat-o să citească în el. Stătea cu bărbia uşor 
ridicată, în obişnuita lui atitudine de observare. Faţa 
îngustă, cu păienjenişul ei de riduri fine, nu-şi pierduse 
nimic din agerime. Nasul lung şi subţire, atât de 
caracteristic strămoşilor săi Corrino şi Atreides, părea să 
devină şi mai lung o dată cu vârsta, dar părul sur rămânea 
des iar mica protuberanţă din mijlocul frunţii te făcea să-ţi 
concentrezi privirea... 

La ochii lui! Acolo se vedea schimbarea... 

— Cum de-ai ştiut să ne aştepţi aici? Întrebă Odrade. Noi 
însene habar n-aveam încotro ne duce viermele. 

— Există puţine zone locuite aici, în deşertul meridian, 
răspunse el. Opţiunea jucătorului. Locul ăsta mi s-a părut 
cel mai probabil. 

Opţiunea jucătorului? Odrade cunoştea această expresie 
pe care o foloseau uneori mentaţii, dar n-o înţelesese 
niciodată. 

Teg se ridică din fotoliu. 

— Îţi las nava astă, rosti el. Du-te în locul pe care-l cunoşti 
cel mai bine. 


Planeta Canonicatului? Odrade fu cât pe ce s-o spună cu 
voce tare, dar îşi luă seama gândindu-se la străinii din jur. 
Cine erau, de fapt, aceşti militari pe care-i adunase leg? 
Scurta explicaţie oferită de Lucilla nu o satisfăcea. 

— Suntem nevoiţi să schimbăm întrucâtva planul lui 
Taraza. Spuse Teg. Ghola-ul nu va rămâne aici. Trebuie să 
meargă cu voi. 

Odrade înţelese. Noile talente ale lui Duncan Idaho aveau 
să le fie necesare pentru a le contracara pe târfe. Ghola-ul 
nu mai servea doar drept momeală pentru distrugerea 
Rakisului. 

— Nu va putea să părăsească adăpostul non-navei, fireşte, 
adăugă Teg. 

Odrade încuviinţă cu un gest al capului. Duncan nu era 
protejat contra căutării de către preştienţi... Navigatorii 
Ghildei, printre alţii. 

— Bashare! Se auzi vocea ofițerului de transmisiuni. Am 
fost detectaţi de un satelit! 

— Gata, popândăilor! Strigă Teg. Toată lumea jos! Să vină 
Burzmali. 

O uşă din capătul postului se deschise brusc şi Burzmali 
dădu buzna înăuntru. 

— Bashare! Ce-nseamnă... 

— Nu-i timp! I-o reteză Teg şi-i arătă fotoliul liber. Preiei 
comanda. Odrade o să-ţi spună unde trebuie să mergi. 

Mânat de un imbold pe care şi-l ştia motivat în parte de un 
elan vindicativ, o apucă pe Odrade de braţ, se aplecă şi o 
sărută pe obraz. 

— Fă ceea ce trebuie să faci, fiica mea, murmură el. 
Viermele acela din cală s-ar putea să fie, curând, singurul 
exemplar din univers. 

Odrade pricepu: Teg cunoştea întregul plan al lui Taraza şi 
avea de gând să execute până la capăt ordinele Maicii sale 
Superioare. „Fă ceea ce trebuie să faci”. Asta spunea totul. 

Nu ne aflăm în prezenţa unei noi stări a materiei, ci a unei 
relaţii de puţin timp identificată între conştiinţă şi materie, 


care ne oferă o mai bună şi mai profundă înţelegere a 
mecanismului preştiinţei. Oracolul îşi proiectează un 
univers interior pentru a pune în evidenţă noi posibilităţi 
exterioare, pornind de la forţe ce nu sunt înţelese. Nu este 
nevoie de înţelegerea prealabilă a acestor forţe pentru a le 
utiliza la plăsmuirea universului fizic. Făurarii din vechime 
nu aveau nevoie să înţeleagă complexităţile moleculare şi 
submoleculare ale fierului, bronzului, cuprului, aurului sau 
cositorului pe care le prelucrau. Ei născoceau puteri mistice 
pentru a explica necunoscutul, în vreme ce continau să se 
slujească de forjele şi de ciocanele lor. 

Maica Superioară Taraza. 

Dezbatere în Consiliu. 

STRĂVECHIUL EDIFICIU în care Comunitatea Surorilor 
adăpostea Casa Canonicatului, Arhivele şi birourile 
sacrosanctei sale conduceri supreme producea, noaptea, 
zgomote ce nu erau simple zgomote. Erau semnale pe care, 
în cursul anilor îndelunaţi petrecuţi aici, Odrade învățase să 
le interpreteze fără greş. Zgomotul de adineaori, de pildă, 
acel pârâit înfundat, era protestul unei grinzi de lemn din 
podea, care nu fusese înlocuită de vreo opt sute de ani. Se 
contracta în timpul nopţii, făcând acest zgomot. 

Odrade dispunea de memoria lui Iaraza pentru a comenta 
aceste semnale. Amintirile nu erau încă deplin integrate; nu 
fusese destul timp. Dar când lucra, noaptea, aici, în vechiul 
birou al lui 'Taraza, Odrade consacra întotdeauna câteva 
clipe continuării acestei integrări. 

Dar şi Tar, în sfârşit reunite. Comentariul acesta, uşor 
identificat, provenea de la Taraza. 

Hălăduirea printre Celelalte Memorii echivala cu o 
existenţă, simultană pe mai multe planuri, unele dintre ele 
foarte profunde. Taraza însă rămânea, deocamdată, 
aproape de suprafaţă. Odrade îşi îngădui să coboare un pic 
mai adânc printre vieţile multiple. Curând, recunoscu un 
ego cu o respiraţie distinctă, dar îndepărtată, în vreme ce 
altele îi cereau să se cufunde în experienţele lor totale, 


incluzând mirosuri, senzaţii tactile, emoţii... Toate intacte şi 
la îndemână, în propria ei conştiinţă. 

E tulburător să visezi visele altora. 

Iarăşi Taraza. 

Taraza, care jucase un joc atât de periculos, punând în 
cunâpănă viitorul întregii Comunităţi a Surorilor! Cu câtă 
minuţiozitate stabilise momentul „scurgerii” informaţiei 
care le permisese târfelor să afle că tleilaxu încorporaseră 
puteri miraculoase în ghola-ul lor... Iar atacul asupra 
Citadelei Gammu nu întârziase să confirme faptul că 
informaţia ajunsese la destinaţie. Natura brutală a acelui 
atac, însă, o făcuse pe Taraza să înţeleagă că nu-i rămânea 
prea mult timp. Târfele n-aveau să şovăie în a-şi concentra 
forţele spre distrugerea întregului Gammu... Doar pentru a 
elimina acel ghola. 

Atât de multe depinseseră de eg încă de pe atunci. 

Percepu imaginea Basharului în asamblajul Celorlalte 
Memorii: tatăl pe care nu-l cunoscuse niciodată cu 
adevărat. 

Nici măcar în ultima clipă. 

Scufundarea în rezervorul cu amintiri risca s-o slăbească, 
dar era greu să reziste chemărilor sale ispititoare. 

Se gândi la cuvintele Tiranului: „Înfricoşătorul domeniu al 
trecutului meu! Răspunsurile se împrăştie ca un stol 
speriat, întunecând aerul amintirilor mele inevitabile”. 

Odrade se menținea ca un înotător între două ape. 

Voi fi, mai mult ca probabil, înlocuită, gândi ea. Poate şi 
defăimată. Cu siguranţă că Bellonda n-avea să accepte cu 
una cu două acest transfer al puterii. Dar asta nu conta. 
Supravieţuirea Comunităţii era singurul lucru care trebuia 
să le preocupe pe oricare dintre ele. 

Se smulse din mrejele Celorlalte Memorii şi-şi îndreptă 
privirea spre nişa din perete, unde se contura, în lumina 
slabă a licurigloburilor din încăpere, bustul unei femei. 
Chipul era nedesluşit în penumbra nişei, dar Odrade îl 


cunoştea prea bine: Chenoeh, străjuitoarea simbolică a 
Casei Canonicatului. 

„Aici, doar prin graţia lui Dumnezeu...” 

Fiecare Soră care răzbea prin agonia mirodeniei (cum nu-i 
fusese dat lui Chenoeh) rostea sau gândea acelaşi lucru, 
dar ce însemna el, de fapt? O selecţie atentă şi un 
antrenament meticulos contribuiau la diminuarea 
considerabilă a eşecurilor. Unde era intervenţia lui 
Dumnezeu în toate astea? Dumnezeu nu era, în nici un caz, 
viermele pe care îl aduseseră de pe Rakis. Şi se făcea 
simțită prezenţa lui Dumnezeu doar în succesele 
Comunităţii Surorilor? 

Cad pradă artificiilor propriei mele Missionaria Protectiva! 

Ştia că aceste gânduri şi întrebări erau aidoma celor ce se 
făcuseră auzite în această odaie cu nenumărate prilejuri. În 
zadar! Totuşi, nu s-ar fi putut îndupleca să îndepărteze acel 
bust păzitor din nişa în care se odihnea de atâta amar de 
vreme. 

Nu sunt superstiţioasă, îşi spuse. Nu mă supun nici 
vreunei constrângeri. E o chestiune de tradiţie. Asemenea 
lucruri au o valoare pe care o cunoaştem prea bine. 

Cu siguranţă că niciodată vreun bust al meu nu va fi astfel 
onorat. 

Se gândi la Waff şi la Dansatorii-Feţe, care îşi găsiseră 
moartea, ca şi Miles Teg, în cursul cumplitei distrugeri a 
Rakisului. Dar nu folosea la nimic să deplângă şirul de 
pierderi suferite de Vechiul Imperiu. Mai bine să se 
gândească la posibilităţile de represalii, create de gestul 
nesocotit de violenţă al Onoratelor Matres. 

Teg se gândise la asta! 

Şedinţa Consiliului, ce avusese loc cu puţin înainte, cedase 
în cele din urmă la oboseală, fără a fi ajuns la concluzii 
ferme. Odrade se consideră norocoasă că reuşise să abată 
atenţia Surorilor din Consiliu către câteva dintre aspectele 
imediate la care ţinea toată lumea. 


În primul rând, represaliile. Asta le ocupase o bună bucată 
de vreme. Precedentele istorice conferiseră analizelor 
elaborate de Arhive o formă satisfăcătoare. Grupările 
heteroclite care gravitau în jurul Onoratelor Matres se 
puteau aştepta la câteva şocuri. 

Ixienii aveau să se întindă, cu siguranţă, mai mult decât le 
era plapuma. N-aveau nici cea mai mică idee de felul în 
care urmau să fie striviţi de concurenţa Dispersiei. 

Ghilda avea să fie izolată şi pusă să-şi plătească scump 
melanjul şi produsele tehnologice. Ghilda şi Ix, silite de 
circumstanţe să se alieze, aveau să se prăbuşească 
împreună. 

Păstrăvăresele puteau fi ignorate aproape cu totul. 
Transformate în sateliți ai Ixului, începeau deja să se 
estompeze într-un trecut pe care oamenii erau pe cale să îl 
abandoneze. 

Cât despre Bene Tleilax... Ah, da, tleilaxu! Waff le cedase 
Onoratelor Matres. Nu o recunoscuse niciodată, dar 
adevărul era mai presus de orice îndoială. „Doar o singură 
dată şi cu unul dintre propriii mei Dansatori-Feţe.” 

Odrade avu un surâs trist, amintindu-şi de sărutul amar al 
tatălui ei. 

Voi pune să se facă încă o nişă, gândi ea, pentru a depune 
în ea un al doilea bust: cel al lui Miles Teg, Marele Eretic! 

Bănuielile lui Lucilla cu privire la Teg rămâneau, totuşi, 
tulburătoare. Să fi devenit într-adevăr preştient, în cele din 
urmă şi să fi văzut non-navele? Maestrele Geneticiene erau 
cele care puteau încerca să elucideze această problemă. 

— Ne-am închis în cerc! Acuzase Bellonda. 

Cunoşteau, toate, sensul acestei expresii. Însemna că se 
repliaseră pe o poziţie defensivă, pentru a înfrunta noaptea 
lungă a târfelor. 

Odrade îşi dădu sema că n-o simpatiza deloc pe Bellonda, 
cu râsul acela al ei, care-i dezvelea dinţii mari şi pătraţi. 

Discutaseră mult în legătură cu analiza efectuată pe 
eşantionul celular prelevat de la Sheeana. „Dovada Sionei” 


era prezentă. Sheeana poseda genele ancestrale care o 
făceau indetectabilă de câtre preştienţi şi-i permiteau să 
părăsească ecranul protector al non-navei. 

Duncan, în schimb, era o necunoscută. 

Odrade îşi îndreptă brusc gândurile spre ghola-ul 
prizonier în interiorul non-navei blocate la sol. Se ridică de 
pe scaun şi merse până la fereastra întunecată pentru a 
privi în direcţia îndepărtatului teren de debarcare. 

Putau să-şi asume riscul de a-l lăsa pe Duncan să iasă din 
adăpostul non-navei? Examenele celulare arătau că 
reprezenta un amestec al mai multor ghola Idaho, dintre 
care unii descindeau din Siona. Dar care era influenţa 
originalului? 

Nu. Trebuie să rămână în colivie. 

Dar Murbella? Murbella, care era gravidă! O Onorată 
Matre dezonorată. 

— 'Tleilaxu m-au condiţionat pentru a-mi ucide 
Impregnatoarea, declarase Duncan. 

— Vei încerca s-o ucizi pe târfă? Îl întrebase Lucilla. 

— Ea nu-i o Impregnatoare, răspunsese el. 

Consiliul dezbătuse îndelung posibila natură a legăturii 
dintre Duncan şi Murbella. Lucilla susţinea că nu exista nici 
un fel de legătură şi că amândoi rămâneau adversari 
circumspecţi. 

— Mai bine să nu ne asumăm riscul de a-i lăsa împreună. 
Tehnicile sexuale ale târfelor trebuiau, totuşi, studiate cu 
de-amănuntul. Poate că nu riscau foarte mult dacă aranjau 
o întâlnire între Murbella şi Duncan, în interiorul non-navei. 

Cu toate măsurile de precauţie care se impuneau, fireşte. 

Se gândi, în sfârşit şi la viermele aflat în cala non-navei - 
un vierme ce se apropia de momentul metamorfozei. Un 
bazin plin cu melanj îl aştepta. La momentul potrivit, 
Sheeana avea să-l atragă în baia de melanj şi apă. Păstrăvii 
de nisip ce aveau să rezulte puteau să-şi înceapă apoi lunga 
lor transformare. 


Aveai dreptate, tată. E atât de simplu, când ştii să priveşti 
lucrurile în faţă. 

Nu era nevoie de o planetă cu multe deşerturi, pentru a 
transplanta viermii. Păstrăvii de nisip puteau să creeze 
singuri habitatul indispensabil lui Shai-Hulud. Sigur, nu era 
prea plăcut să te gândeşti la Planeta Canonicatului 
transformată în bună parte într-un deşert, dar nu se putea 
altfel. 

„Testamentul lui Miles Teg”, pe care Basharul îl 
înregistrase în sistemele de memorie submoleculare ale 
non-navei, nu putea fi ignorat. O recunoştea până şi 
Bellonda. 

Casa Canonicatului trebuia să procedeze la o revizuire 
completă a arhivelor sale istorice. Ceea ce aflase Teg 
despre Rătăcite - târfele din Dispersie - impunea o privire 
nouă. 

„Rareori se cunosc numele celor cu adevărat bogaţi şi 
puternici. De obicei, sunt cunoscuţi doar mandatarii lor. 
Arena politică prezintă câteva excepţii, dar nu dezvăluie 
întreaga structură a puterii.” 

Filosoful mentat crease o breşă adâncă în toate ideile lor 
preconcepute. Concluziile lui nu cadrau cu încrederea 
Arhivistelor în inviolabilitatea analizelor lor. 

O ştiam şi noi, Miles, dar nu voiam să admitem. Cred că, 
vreme de câteva generaţii de acum înainte, vom fi, toate, 
teribil de ocupate să scotocim printre Celelalte Memorii. 

Nu se putea avea încredere într-un sistem fix de stocare a 
datelor. 

„Dacă distrugi cea mai mare parte a documentelor aflate 
în circulaţie, de rest va avea grijă timpul.” 

Cât de furioase fuseseră Arhivistele la auzul acestei 
sentinţe proferate de Bashar! 

„Scrierea istoriei este, în bună parte, un proces de 
diversiune. Majoritatea relatărilor istorice deturnează 
atenţia de la influenţele secrete ce s-au exercitat asupra 
evenimentelor relatate.” 


Acesta fusese pasajul care atrăsese adeziunea lui 
Bellonda. Ba chiar o făcuse să întărească: 

— Puținele mărturii care scapă acestui proces restrictiv 
sunt repede puse pe linie moartă prin procedee mai mult 
decât evidente. 

Teg însuşi enumerase unele dintre acest procedee: 
„Distrugerea unui număr cât mai mare de documente. 
Discreditarea mărturiilor celor mai revelatoare, prin 
acoperirea lor de ridicol. Ignorarea lor în centrele de 
învăţământ. Suprimarea citării lor în alte domenii. În unele 
cazuri, extreme, eliminarea autorilor”. 

Fără a mai pune la socoteală procedeul ţapului ispăşitor, 
care i-a dus la pierzanie pe destui mesageri ce veneau cu 
veşti nedorite, gândi Odrade. Îşi aminti de un domnitor din 
vremuri apuse, care ţinea întotdeauna la îndemână o lance, 
pentru a-i ucide pe solii aducători de veşti rele. 

— Posedăm o solidă bază de informaţii pe care să 
întemeiem o mai bună înţelegere a trecutului nostru, 
argumentase Odrade. Nu am ignorat niciodată că ceea ce 
se află în joc cu prilejul oricărui conflict este mijlocul de a 
determina cine va deţine controlul avuţiei sau al 
echivalentului acesteia. 

Poate că nu era tocmai un „ţel nobil”, dar, pentru moment, 
îi putea ţine locul. 

Evit tot timpul problema centrală, gândi ea. 

Trebuia luată o hotărâre în privinţa lui Duncan Idaho şi 
ştiau toate lucrul acesta. 

Cu un oftat, Odrade ceru să i se aducă un topter şi se 
pregăti de scurtul drum până la non-navă. 

Închisoarea lui Duncan era, cel puţin, confortabilă, îşi 
spuse ea când intră în postul de comandă pe care-l ocupase, 
nu demult, Miles Teg. Încă mai rămăseseră semne ale 
prezenţei sale aici. Un mic proiector holostatic, cu o vedere 
a domeniului său de pe Lernaeus - vechiul conac maiestuos, 
pajiştea lungă ce cobora către râu... O trusă de cusut, peo 
mescioară de lângă cuşetă... 


Ghola-ul şedea într-un scaun pliant, contemplând 
proiecția, când îşi făcu intrarea Odrade. Înălţă capul şi o 
privi cu un aer apatic. 

— L-ai lăsat, pur şi simplu, să moară acolo, nu-i aşa? 
Întrebă el. 

— Facem ceea ce trebuie să facem, răspunse ea. Am 
executat ordinul lui. 

— Ştiu pentru ce eşti aici. Dar să nu-ţi închipui că mă vei 
face să mă răzgândesc. Nu sunt armăsarul de prăsilă al 
afurisitelor tale de vrăjitoare. Ai înţeles? 

Odrade îşi netezi roba şi se aşeză pe mărginea cuşetei, în 
faţa lui. 

— Ai văzut înregistrarea pe care ne-a lăsat-o tatăl meu? 
Întrebă ea. 

— Tatăl tău? 

— Miles Teg era tatăl meu. Îţi recomand să revezi ultimele 
sale cuvinte. Ochii săi au fost ochii noştri, acolo, în 
momentul cel de pe urmă. Trebuia să vadă moartea 
Rakisului. „Spiritul primei deşteptări.” Înţelegea importanţa 
dependenţelor şi a buştenilor hotărâtori. 

Văzându-i privirea nedumerită, îi explică: 

— Am rămas prea mult timp prizonieri ai labirintului de 
oracole plăsmuit de Tiran. 

Îi observă brusca încordare a muşchilor, tresărirea ca de 
felină pregătindu-se de atac. 

— N-ai nici o şansă să scapi cu viaţă de pe această navă, 
spuse ea. Şi ştii de ce. 

— Siona. 

— Reprezinţi un pericol pentru noi, dar am prefera să te 
vedem trăind cu folos. 

— În nici un caz n-am să mă împerechez cu cine vreţi voi şi 
mai ales nu cu mucoasa aia de pe Rakis. 

Odrade zâmbi, întrebându-se cum ar fi reacţionat Sheeana 
la acest calificativ. 

— 'Ţi se pare hazliu? O interpelă Duncan. 


— Nu tocmai. Oricum, vom avea copilul Murbellei, fireşte. 
Presupun că va trebui să ne mulţumim cu atât. 

— Am vorbit cu Murbella prin com. E convinsă că va 
deveni Cucernică Maică şi că o veţi primi în Bene Gesserit. 

— De ce nu? Celulele ei au trecut cu succes testul Sionei. 
Sunt sigură că va fi o Soră excelentă. 

— Chiar a reuşit să vă îmbrobodească? 

— Vrei să spui: n-am fost în stare să ne dăm seama că vrea 
să ni se alăture doar până când ne va afla secretele, pentru 
ca apoi să-şi ia tălpăşiţa? Oh, dar ştim asta, Duncan. 

— Şi nu credeţi c-ar putea să vă scape? 

— O dată ce recrutăm pe cineva, Duncan, nu-l mai 
pierdem cu adevărat niciodată. 

— Pe Doamna Jessica n-aţi pierdut-o? 

— S-a întors la noi în cele din urmă. 

— Pentru ce te-ai deplasat, de fapt, până aici? 

— M-am gândit că ai dreptul la o explicaţie în legătură cu 
planul Maicii Superioare. Scopul final era distrugerea 
Rakisului. Ceea ce urmărea ea cu adevărat era 
exterminarea aproape în întregime a viermilor. 

— Pe toţi zeii din adâncuri! Pentru ce? 

— Reprezentau o forţă oraculară care ne ţinea în robie. 
Acele perle ale conştiinţei Tiranului amplificau menţinerea 
în robie. El nu prezicea evenimente, le crea. 

Duncan arătă spre podea. 

— Dar atunci ce-i cu... 

— Acela? E unul singur, acum. Înainte de a apuca să se 
reproducă în suficiente exemplare spre a mai exercita vreo 
influenţă, omenirea va fi înaintat îndeajuns pe propria ei 
cale pentru ca el să n-o mai poată ajunge. Vom fi prea 
numeroşi în momentul acela, prea diversificaţi şi 
independenţi. Nici o forţă nu va mai putea cârmui de una 
singură viitorul nostru. Lucrul acesta nu se va mai întâmpla 
niciodată. 

Odrade se ridică. 

Apoi, văzând că Duncan rămâne tăcut, spuse: 


— În limitele care ne sunt impuse şi pe care sunt sigură că 
le înţelegi, te-aş ruga să te gândeşti serios la modul de viaţă 
pe care vei vrea să-l duci. În ceea ce mă priveşte, îţi promit 
că te voi ajuta pe cât îmi va sta în putinţă. 

— De ce ai face asta? 

— Pentru că strămoşii mei te iubeau. Pentru că tatăl meu 
te iubea. 

— Dragoste? Vrăjitoarele ca tine nu-s în stare să simtă aşa 
ceva! 

Odrade îl privi în tăcere timp de aproape un minut 
încheiat. Părul lui vopsit, observă, reîncepuse să crească 
negru la rădăcină şi să facă din nou cârlionţi, mai ales pe 
ceafă. 

— Simt ceea ce simt, rosti ea în cele din urmă. lar apa ta e 
a noastră, Duncan Idaho. 

Văzu efectul pe care vechea admonestare fremenă îl 
produse asupra lui, apoi se întoarse şi trecu pragul uşii 
deschise de gărzi. 

Înainte de a părăsi nava, cobori în cală pentru a mai privi o 
dată viermele ce zăcea nemișcat pe patul său de nisip 
rakian. Balustrada din spatele căreia îl observa se situa la 
vreo două sute de metri deasupra monstrului captiv. În timp 
ce-l măsura cu privirea, împărtăşi un râs tăcut cu Iaraza, 
care se integra tot mai mult înlăuntrul ei. 

Noi suntem cele care au avut dreptate, iar Schwangyu şi 
partizanele ei s-au înşelat. Noi ştiam că el dorea să plece de 
acolo. Nici nu putea dori altceva, după ceea ce a făcut. 

Cu voce tare, adresându-se atât ei însăşi cât şi 
observatorilor postați în preajmă pentru a semnala 
momentul în care metamorfoza viermelui avea să înceapă, 
murmură: 

— Acum îţi cunoaştem limbajul. 

Era un limbaj fără cuvinte, un limbaj alcătuit din ritmuri şi 
mişcări de dans, adaptate unui univers de ritm şi de dans. 
Te puteai exprima în acest limbaj, însă nu-l puteai tălmăci în 
vorbe. Pentru a-i înţelege semnificaţia, trebuia să trăieşti 


experienţa, dar chiar şi atunci semnificaţia se schimba sub 
ochii tăi. „Ţelul nobil” era, în ultimă instanţă, o experienţă 
incomunicabilă. Dar în momentul acesta, când privea pielea 
aspră, insensibilă la dogoare, a acestui vierme din deşertul 
rakian, Odrade ştia ce avea înaintea ochilor: dovada de 
netăgăduit a ţelului nobil. 

Se aplecă peste balustradă şi, cu voce blândă, strigă: 

— Hei, bătrâne vierme! Ăsta a fost planul tău? 

Nu primi nici un răspuns, dar, desigur, nici nu aşteptase cu 
adevărat să primească răspuns. 


SFÂRŞIT