Frank Herbert — Dune 2 — Mintuitorul Dunei

Frank Herbert 


Frank Herbert 


Dune 2 - Mântuitorul Dunei 
(1969) 


FRAGMENTE DIN CELULA MORŢII - Interviu cu Bronso 
de Ix. 

Î. Ce te-a determinat să abordezi, aşa cum ai făcut-o, 
istoria lui Muad'Dib? 

R: De ce ţi-aş răspunde la întrebări? 

Î. Pentru că-ţi voi păstra spusele. 

R: Aha! Apelul decisiv la un istoric! 

Î. Deci, eşti dispus să cooperezi? 

R: La urma urmei, de ce nu? Dar n-ai să înţelegi niciodată 
care a fost inspiraţia Analizei mele istorice. Niciodată. Voi, 
Preoţii, aveţi prea mult în joc ca să... 

Î: Ce-ar fi să încerci? 

R: Să încerc? Ei bine, încă o dată... de ce nu? Mi-a reţinut 
atenţia punctul de vedere comun asupra acestei planete, 
care îşi are sorgintea în numele ei popular: Dune. Nu 
Arrakis, atenţie, ci Dune. Istoria se referă la Dune ca la 
planeta-deşert, lumea de baştină a fremenilor. Acest gen de 
istorie se concentrează asupra cutumelor generate de lipsa 
apei şi asupra faptului că fremenii duceau o viaţă 
seminomadă, în distraiele lor care le recuperau cea mai 
mare parte din umiditatea corpului. 

Î. Şi lucrurile acestea nu sunt adevărate? 

R: Sunt un adevăr superficial. A-i ignora dedesubturile 
este ca şi cum... ca şi cum ai încerca să înţelegi planeta mea 
de baştină, Ix, fără a cerceta prin ce este legat numele ei de 
faptul că-i cea de-a noua planetă a soarelui nostru. Nu, nu. 


Nu-i de ajuns să ştii că Dune este o lume bântuită de furtuni 
violente. Nu-i de ajuns să vorbeşti despre pericolul pe care-l 
reprezintă uriaşii viermi de nisip. 

Î. Dar asemenea lucruri sunt esenţiale pentru caracterul 
arrakian! 

R: Esenţiale? De bună seamă. Numai că ele conferă o 
vedere monoculară asupra planetei, întocmai cum Dune 
rămâne lumea unei monoculturi, fiind unica sursă 
universală a mirodeniei geriatrice, melanjul. 

Î: De acord. S-auzim părerea dumitale despre mirodenia 
sacră. 

R: Sacră! Ca tot ce-i sacru, îţi dă cu o mână şi-ţi ia cu 
cealaltă. Prelungeşte viaţa şi-i oferă iniţiatului posibilitatea 
de a-şi întrezări viitorul, dar îl înrobeşte prin dependenţă şi- 
şi pune pecetea asupra ochilor lui, care devin ca ai tăi: 
complet albaştri, fără pic de alb. Ochiul, organul văzului, 
devine ceva lipsit de contrast, permiţând un singur punct 
de vedere. 

Î: Asemenea erezii te-au adus în celula asta! 

R: Preoţii voştri m-au adus în celula asta. Ca toţi preoţii, aţi 
învăţat repede să numiţi adevărul erezie. 

Î. Te afli aici fiindcă ai îndrăznit să susţii că Paul Atreides a 
pierdut ceva esenţial pentru caracterul său uman, înainte 
de a putea deveni Muad'Dib. 

R: Ca să nu mai vorbim despre faptul că şi-a pierdut tatăl, 
aici, în războiul cu Harkonnenii. Sau despre sacrificiul lui 
Duncan Idaho, care şi-a dat viaţa pentru ca Paul şi Doamna 
Jessica să se poată salva. 

Î: lau notă de cinismul dumitale. 

R: Cinismul! Pesemne că asta-i o crimă mai mare chiar 
decât erezia. Din păcate, nu-s deloc cinic. Nu sunt decât 
observator şi comentator. Am văzut ce a fost cu adevărat 
nobil la Paul, când a fugit în deşert împreună cu mama sa 
gravidă. Ce-i drept, pentru el, ea era o povară, nu numai un 
bun preţios. 


Î. Defectul vostru, al istoricilor, este că nu lăsaţi lucrurile 
aşa cum sunt. Dumneata, de pildă, vezi adevărata nobleţe a 
Sfântului Muad'Dib, dar nu te poţi abţine să-i adaugi o 
trimitere cinică. Nu-i de mirare că vă acuză şi Bene 
Gesseritul. 

R: lar voi, Preoţii, pe bună dreptate vă acordaţi interesele 
cu ale Comunităţii Surorilor. Şi ele supraviețuiesc acţionând 
pe ascuns. Ceea ce însă nu pot să ascundă este ca Doamna 
Jessica a fost o iniţiată, educată de Bene Gesserit. Care şi-a 
educat fiul în aceeaşi manieră. Crima pe care-am comis-o 
eu este că am pus în discuţie toate acestea ca pe un 
fenomen, că am dezvăluit contribuţia artelor lor mentale şi 
a programului lor genetic. Vouă nu vă convine să se atragă 
atenţia asupra faptului că Muad'Dib a fost speranţa 
Surorilor de a dispune de un mesia captiv, că a fost Kwisatz 
Haderachul lor înainte de a fi profetul vostru. 

Î:. Dacă mai aveam unele îndoieli cu privire a condamnarea 
dumitale, ai reuşit să le risipeşti. 

R: Nu pot muri decât o singură dată. 

Î: Dar se poate muri în mai multe feluri. 

R: Băgaţi de seamă să nu faceţi din mine un martir! Nu 
cred că lui Muad'Dib i-ar... Spune-mi, Muad'Dib ştie ce 
faceţi voi în aceste temnițe? 

Î: Nu tulburăm Sfânta Familie cu fleacuri. 

R: (râzând) Şi, pentru asta, Paul Atreides s-a luptat să-şi 
găsească adăpost printre fremeni! Pentru asta a învăţat să 
stăpânească şi să călărească viermii de nisip! Am greşit 
când am acceptat să răspund la întrebările voastre. 

Î. Promisiunea mea de a-ţi păstra spusele rămâne valabilă. 

R: Zău? Atunci, ascultă-mă cu atenţie, tu, fremen 
degenerat, tu, Preot care n-ai alt Dumnezeu în afară de tine 
însuţi! Pentru multe ai de dat socoteală. Din cauza unui 
ritual fremen a ajuns Paul să absoarbă prima sa doză 
masivă de melanj, care i-a provocat viziunile preştiente. Din 
cauza unui ritual fremen, acelaşi melanj a trezit-o pe Alia, 
înainte de a se naşte, în pântecul Doamnei Jessica. Te-ai 


gândit vreodată ce-a însemnat, pentru Alia, să vină pe lume, 
în acest univers, ca o fiinţă total conştientă, stăpânită de 
toate amintirile şi cunoştinţele mamei sale? Nu există viol 
mai cumplit! 

Î: Fără melanjul sacru, Muad'Dib n-ar fi ajuns 
conducătorul tuturor fremenilor. Fără experienţa ei sfântă, 
Alia nu ar mai fi Alia. 

R: Fără cruzimea ta oarbă, de fremen, nici tu n-ai fi Preot. 
Ahhh, ştiu ce fel de oameni sunteţi voi, fremenii. Credeţi că 
Muad'Dib vă aparţine fiindcă şi-a ales-o drept tovarăşă de 
viaţă pe Chani, fiindcă a adoptat modul de viaţă al 
fremenilor. Dar, înainte de toate, el este un Atreides, care a 
fost educat de o adeptă Bene Gesserit. Când a ajuns printre 
voi, stăpânea discipline ce vă erau cu totul necunoscute. Aţi 
crezut că v-a adus un nou mod de organizare, că v-a dato 
nouă menire. V-a promis că o să transforme lumea voastră 
stearpă într-un paradis scăldat de ape. Şi, în timp ce vă 
ameţea cu asemenea himere, v-a răpit fecioria! 

Î.: Ereziile dumitale nu schimbă cu nimic faptul că 
Transformarea Ecologică a Dunei se desfăşoară sub ochii 
noştri. 

R: lar eu am comis erezia de a arăta originile acestei 
transformări şi de a dezvălui consecinţele ei. Poate că 
batalia de pe Câmpia Arrakeenului a demonstrat întregului 
univers că fremenii puteau să învingă forţele sardaukarilor 
imperiali, dar a mai demonstrat şi altceva? Când imperiul 
stelar al Familiei Corrino a devenit un imperiu fremen, sub 
domnia lui Muad'Dib, ce altceva s-a schimbat în Imperiu? 
Jihadul vostru n-a durat doisprezece ani, dar ce lecţie a 
însemnat! Astăzi, Imperiul a înţeles escrocheria căsătoriei 
lui Muad'Dib cu Prinţesa Irulan! 

Î: Îndrăzneşti să-l acuzi pe Muad'Dib de escrocherie? 

R: Pentru asta mă veţi ucide, dar nu-i erezie. Prinţesa a 
devenit consoarta lui, dar nu tovarăşa lui de viaţă. Chani, 
iubita lui fremenă, îi este soţie. O ştie toată lumea. Irulan n- 
a însemnat decât accesul la tron şi nimic mai mult. 


Î: Nu-i greu de-nţeles de ce toţi cei ce conspiră împotriva 
lui Muad'Dib se folosesc de Analiza dumitale istorică drept 
argument de raliere! 

R: N-am cum să te conving. Ştiu asta. Dar teza conspirației 
a apărut cu mult înainte de Analiza mea. I-au dat naştere 
cei doisprezece ani ai Jihadului lui Muad'Dib. Asta a dus la 
unirea vechilor grupuri ale Puterii şi a amorsat conspirația 
împotriva lui Muad'Dib. 

Chapter 1 

Atât de bogate sunt miturile legate de persoana lui 
Muad'Dib, Împăratul Mentat şi de cea a surorii sale, Alia, 
încât este greu să desluşeşti adevărata natură a fiinţelor. 
Dar au existat, într-adevăr, un bărbat cu numele Paul 
Atreides şi o femeie care se numea Alia. Asupra cărnii lor s- 
au exercitat efectele spaţiului şi-ale timpului. Şi, chiar dacă 
puterile lor profetice îi situau dincolo de limitele obişnuite 
ale timpului şi ale spaţiului, ei erau de sorginte umană, iar 
experienţele pe care le-au trăit au fost evenimente reale, 
care au lăsat urme reale într-un univers real. Pentru a-i 
înţelege cu adevărat, trebuie să admitem că dezastrul pe 
care l-au cunoscut a fost dezastrul întregii omeniri. lată de 
ce, această lucrare se dedică, nu lui Muad'Dib sau surorii 
sale, ci moştenitorilor lor - nouă, tuturor. 

Dedicaţia din Indexul lui Muad'Dib, aşa cum a fost 
retranscrisă din Tabla Memorium a Cultului Spiritului 
Mahdi. 

DOMNIA Împăratului Muad'Dib a suscitat apariţia mai 
multor istorici decât orice altă epocă din istoria omenirii. 
Cei mai mulţi dintre ei şi-au apărat cu aprigă gelozie 
punctul de vedere personal şi sectar, dar acest lucru este 
cum nu se poate mai grăitor pentru impactul produs de 
acest om, care a stârnit atâtea pasiuni, pe atâtea lumi 
diferite. 

Fireşte, purta în el toţi germenii istoriei, ideali, idealizaţi. 
Născut Paul Atreides în sânul unei Familii Mari dintre cele 
mai vechi, el a beneficiat de complexa educaţie prana-bindu 


primită de la mama sa Bene Gesserit, Doamna Jessica, 
dobândind, astfel, un control total al muşchilor şi al 
sistemului nervos. În plus, era şi mentat. Capacităţile sale 
intelectuale le depăşeau pe cele ale calculatoarelor 
mecanice folosite în trecut şi interzise de religie. 

Dar, mai presus de toate, Muad'Dib a fost Kwisatz 
Hâderach, cel pe care Comunitatea Surorilor Bene Gesserit 
îl căutase pe parcursul a mii de generaţii, prin intermediul 
programului ei de selecţie genetică - Kwisatz Haderach, cel 
care putea fi „în mai multe locuri deodată”, profetul, omul 
prin care Bene Gesseritul spera să controleze destinul 
întregii omeniri. Acest om, Paul Muad'Dib, a devenit 
Împăratul Muad'Dib, încheind o căsătorie de convenienţă 
cu fiica împăratului Padişah pe care îl învinsese. 

Aţi consultat, de bună seamă şi alte studii despre această 
perioadă şi cunoaşteţi faptele principale. Gândiţi-vă, aşadar, 
la paradox, la eşecul implicit din acel moment. 

Desigur, sălbaticii fremeni ai lui Muad'Dib au zdrobit 
forţele Padişahului Shaddam IV - legiunile de sardaukari, 
armatele aliate ale Caselor Mari, trupele Harkonnen şi 
mercenarâi recrutaţi cu banii Landsraadului. Muad'Dib a 
îngenuncheat Ghilda Spațială şi şi-a plasat sora, Alia, pe 
tronul spiritual la care se considera îndreptăţit Bene 
Gesseritul. 

Dar Muad'Dib nu s-a oprit aici. Misionarii Qizaratului său 
au dezlănţuit un război religios printre stele, un Jihad, care, 
deşi n-a durat decât doisprezece ani standard, a reunit cea 
mai mare parte a universului uman sub o singură stăpânire. 

Toate acestea, pentru că deținerea Arrakisului, planeta 
cunoscută mai ales sub numele Dune, îi conferea lui 
Muad'Dib monopolul monedei supreme a Imperiului: 
mirodenia geriatrică, melanjul, otrava care dă viaţă, care 
străpunge Timpul. Melanjul, fără de care Navigatorii 
Ghildei nu puteau să străbată spaţiul. Melanjul, fără de care 
miliarde şi miliarde de cetăţeni ai Imperiului ar fi fost 


condamnaţi la moarte din cauza efectelor suprimării forţate 
a dependenţei de drog. 

Melanjul, fără de care Paul Muad'Dib nu putea fi profet. 

Ştim că acest moment de supremă putere purta în el 
germenul prăbuşirii şi nu putem deduce decât un singur 
lucru: orice divinaţie totală şi precisă este mortală. 

Unii istorici susţin că Muad'Dib a fost victima tuturor celor 
care au complotat împotriva lui: Ghilda, Comunitatea 
Surorilor şi amoraliştii scientişti ai Bene Tleilaxului, cu 
amăgitorii lor Dansatori-Feţe. 

Alţii acordă un rol important spionilor strecuraţi în 
anturajul lui Muad'Dib. Ei pun accentul pe influenţa 
Taroţilor Dunei, care au întunecat puterile profetice ale lui 
Muad'Dib, sau pe faptul că a fost determinat să accepte 
serviciile unui ghola, o fiinţă înviată din morţi şi 
condiţionată pentru a-l distruge. Dar nu trebuie să uităm că 
acest ghola era Duncan Idaho, locotenentul Atreides care-şi 
găsise moartea salvându-l pe tânărul Paul. 

În sfârşit, toate studiile pun în lumină cabala Qizaratului, 
condusă de Korba Panegiristul. Ele ne dezvăluie cu de- 
amănuntul planul lui Korba de a face din Muad'Dib un 
martir şi de a prezenta un fals vinovat în persoana Chaniei, 
concubina sa fremenă. 

Dar care dintre aceste fapte ne poate oferi cu adevărat 
cheia evenimentelor, aşa cum le-a relatat istoria? Niciunul. 
Numai natura mortală a puterii profetice ne permite să 
înţelegem eşecul anei asemenea puteri colosale. 

Să tragem nădejde că alţi istorici vor şti să înveţe ceva din 
această dezvăluire. 

Muad'Dib - O analiză istorică de Bronso de Ix 

Chapter 2 

Nu există separație între zei şi oameni; câteodată se 
amestecă fără deosebire unii cu alţii. 

Pildele lui Muad'Dib. 

NEÎNCETAT, gândurile lui Scytale, Dansatorul-Faţă 
tleilaxu, se întorceau la milă, o milă impregnată de 


reproşuri, care era în totală contradicţie cu natura 
criminală a complotului pe care voia să-l pună la cale. 

Moartea sau nenorocirea lui Muad'Dib nu-mi va aduce 
decât regrete, îşi spunea el. 

Desigur, avea grijă să ascundă aceste gânduri celorlalţi 
conjuraţi. Sentimentele sale erau însă o caracteristică 
tleilaxu: identificarea cu viitoarea victimă. 

Într-o tăcere posomorâtă, stătea oarecum retras faţă de 
ceilalţi. De o bună bucată de vreme, discutau despre 
posibilitatea folosirii unei otrăvi psihice. Cu pasiune, cu 
vehemenţă, dar şi acea politeţe oarbă, coercitivă, la care 
adepţii Marilor Şcoli recurgeau ori de câte ori era vorba de 
probleme care se raportau îndeaproape la dogma lor. 

— Exact când crezi că ai reuşit să-l înjunghii, îţi dai seama 
că nu-i nici măcar rănit! 

Cea care pronunţase aceste cuvinte era Cucernica Maică 
Bene Gesserit, Gaius Helen Mohiam. Ea îndeplinea oficiul 
de gazdă a conjuraţilor, aici, pe Wallach IX. Silueta ei 
ţeapănă, drapată în negru, ocupând un scaun cu suspensie 
în stânga lui Scytale, părea cea a unei cotoroanţe. Îşi 
dăduse gluga abei pe spate şi, sub şuviţele de păr sur, faţa 
ei scofâlcită, cu pielea ca pergamentul era masca unei hârci 
cu ochi vii, încercănaţi, cufundaţi în orbite. 

Conversau în mirabhasa, limbajul emoţiilor subtile, alcătuit 
din grupuri de consoane velare şi alăturări de vocale 
multiple. Edric, Navigatorul Ghildei, răspunse la observaţia 
Cucernicei Maici printr-un fel de reverență vocală, însoţita 
de un surâs batjocoritor - delicioasă expresie a unei politeţi 
dispreţuitoare. 

Scytale îl privi lung pe trimisul Ghildei. Edric plutea într-o 
cuvă cu gaz portocaliu, la câţiva paşi de el, în centrul 
domului transparent pe care Bene Gesseritul îl construise 
anume pentru această întrevedere. Reprezentantul Ghildei 
Spațiale avea o înfăţişare vag umanoidă. Silueta sa 
prelungă ar fi putut să fie cea a unui peste. Fiecare dintre 
mişcările sale lente dădea la iveală înotătoarele picioarelor 


şi membranele uriaşelor lui mâini palmate, în timp ce o 
palida emanaţie portocalie ieşea prin ventilatoarele cuvei, 
împrăştiind sub cupola domului aroma melanjului... Un 
peşte straniu într-un acvariu straniu... 

— Dacă o să continuăm în felul acesta, preţul stupidităţii 
noastre va fi moartea! 

Intervenţia aparținuse celei de-a patra persoane prezente. 
Soţia inamicului comun, Prinţesa Irulan, nu era încă decât 
virtual membră a conspirației. În plus, îşi reaminti Scytale, 
era soţia, dar nu tovarăşa de viaţă a lui Muad'Dib. Stătea în 
picioare, nu departe de cuva lui Edric; înaltă, blondă şi 
frumoasă, purtând cercei de aur şi o splendidă robă din 
piele de balenă albastră, cu o pălărie elegantă, din acelaşi 
material. Degaja un aer de semeţie aristocratică, dar, în 
calmul studiat al fizionomiei, Scytale intuia efectele 
controlului Bene Gesserit. 

Scytale îşi strămută gândurile de la nuanțele limbajului şi 
ale feţelor la cele ale locului în care se aflau. De jur- 
împrejurul domului se înălţau coline acoperite cu petice de 
zăpadă, sclipind în lumina alb-albastră a micului soare aflat 
la zenit. 

De ce tocmai acest loc? Se întrebă Scytale. Rareori se 
întâmpla ca Bene Gesseritul să întreprindă ceva fără un 
anumit motiv. Domul acesta, de pildă: un spaţiu mai 
convenţional, mai strâmt, ar fi trezit claustrofobia 
reprezentantului Ghildei, ale cărui inhibiţii rezultau în mod 
firesc din condiţiile mediului său natural, spaţiul interstelar. 
Pe de altă parte, chiar construcţia acestui dom anume 
pentru el era un fel de a-i arăta cu degetul principala 
slăbiciune. 

Ce-mi vor fi rezervat mie?'se întrebă Scytale. 

— Tu n-ai nimic de spus, Scytale? I se adresă Cucernica 
Maică. 

— Ţii neapărat să mă atragi în această ciorovăială 
absurdă? Foarte bine. Părerea mea este că avem de-a face 


cu un posibil Mesia şi că nu putem să-l atacăm frontal. Dacă 
facem din el un martir, riscăm să ne frângem gâtul. 

Toate privirile se îndreptară spre el. 

— Crezi că ăsta e singurul pericol? Întrebă cu glas 
şuierător Cucernica Maică. 

Scytale ridică din umeri. Pentru această întrunire, alesese 
un corp bondoc, o faţă jovială, rotundă şi banală, cu buze 
groase. Acum, în timp ce-i examina pe ceilalţi trei conjuraţi, 
îşi dădea seama că făcuse o alegere judicioasă - poate din 
instinct. Era un Dansator-Faţă, un cameleon uman şi putea 
să-şi transforme înfăţişarea după voie. Cea pe care o 
adoptase acum îi îndemna pe ceilalţi să-i acorde mai putină 
importanţă. 

— Ei? Îl zori (Cucernica Maică. 

— Degustam tăcerea, răspunse el în cele din urmă. E mai 
bine să nu dăm glas antagonismelor noastre. 

Cucernica Maică schiţă o mişcare de recul şi Scytale fu 
conştient că îl reevalua. Aveau cu toţii un desăvârşit 
antrenament prana-bindu. Erau cu toţii capabili de un 
control al muşchilor şi al nervilor la care puţini oameni 
izbuteau să ajungă. Dar Scytale era un Dansator-Faţă. 
Conexiunile sale nervoase şi musculare nu se asemănau 
prin nimic cu ale celorlalţi şi, în plus, dispunea de 
sympatico, o putere mimetică prin intermediul căreia putea 
să-şi asume nu numai aspectul exterior al unei alte fiinţe, ci 
şi psihismul ei. 

Când consideră că bătrâna Cucernică Maică îşi încheiase 
reevaluarea, Scytale spuse: „Otravă!” cu o intonaţie care 
lăsa de înţeles că numai el cunoştea înţelesul secret al 
cuvântului. 

În cuva sa, reprezentantul Ghildei nu întârzie să 
reacționeze. Vocea îi răsună în fonosfera scânteietoare care 
plutea lângă un colt al containerului, deasupra Prințesei 
Irulan: 

— Vorbeam de otravă psihică, nu fizică. 


Scytale râse. Râsul mirabhasa putea reduce la tăcere un 
adversar şi, în această clipă, nu şi-l înfrână cu nimic. 

Irulan îşi permise un surâs apreciativ, dar pleoapele 
Cucernicei Maici avură o tresărire aproape imperceptibilă 
de mânie. 

— Încetează! Şuieră ea. 

Râsul lui Scytale se curmă brusc. Dar el ştiu că le captase 
atenţia. Edric părea pradă unei furii surde; Cucernica 
Maică, deşi mânioasă, rămânea lucidă şi extrem de atentă; 
iar lrulan era amuzată şi, în acelaşi timp, intrigată. 

— Prietenul nostru, Edric, rosti Scytale, pare a vrea să 
spună că două vrăjitoare Bene Gesserit, experte în 
subtilităţile Comunităţii, ar mai ignora încă adevăratele 
foloase ale trădării. 

Gaius Helen Mohiam îşi întoarse privirea spre colinele 
îngheţate ale lumii Bene Gesserit. Bătrâna începea să 
discearnă elementul vital, îşi spuse Scytale. Asta era bine. 
Cu Irulan însă, era altă problemă. 

— Eşti sau nu eşti cu noi, Scytale? Întrebă Edric. 

Îl privea din cuvă, cu ochi mici şi scăpărători, de rozător. 

— Nu despre lealitatea mea discutăm, replică Scytale. O 
privi fix pe Prinţesă. Te întrebi, desigur, Prinţesă, dacă 
pentru asta ai străbătut atâţia parseci şi ai înfruntat atâtea 
riscuri. 

Irulan încuviinţă cu o mişcare scurtă a capului. 

— 'Te întrebi, continuă Scytale, dacă ai venit aici ca să 
schimbi platitudini cu un peşte umanoid sau să discuţi în 
contradictoriu cu un burtos Dansator-Faţă tleilaxu. 

Strâmbând din nas, Irulan se îndepărtă de cuva lui Edric şi 
de mirosul pătrunzător al melanjului. 

Navigatorul Ghildei profită de moment pentru a înghiţi 
încă o pilulă de drog. Mânca şi respira mirodenie, după 
cum, neîndoios, o şi bea. Nici nu era de mirare, gândi 
Scytale. Melanjul amplifica puterile precognitive ale 
Navigatorilor, îngăduindu-le să piloteze navele Ghildei, la 
viteze supraluminice, prin selectarea acelor linii de viitor 


ale traiectoriei care evitau brice pericol. Acum însă Edric 
presimţea un alt fel de pericol, un pericol pe care preştiinţa 
sa ar fi putut să nu-l întrevadă. 

— Cred că am comis o greşeală venind aici, declară Irulan. 
Cucernica Maică se întoarse spre ea, făcu ochii mari, apoi 
îi închise, într-un mod ciudat de asemănător cu clipirea unei 

reptile. 

Scytale îşi strămută ostentativ privirea de la Irulan înspre 
cuvă, invitând-o pe Prinţesă să împărtăşească punctul său 
de vedere. Nu se îndoia nici o clipă, că, pentru ea, Edric era 
o creatură respingătoare: cu privirea fixă, cu mâini şi 
picioare monstruoase, lopătând alene în gazul care forma în 
jurul lui vârtejuri portocalii. Cu siguranţă că se întreba 
despre practicile lui sexuale, gândindu-se cât de stranie va 
fi fost copularea cu o asemenea făptură. Până şi generatorul 
de câmp, care recrea pentru Edric imponderabilitatea 
spaţiului cosmic, îl separa definitiv de ea. 

— Prinţesă, rosti Scytale, dată fiind prezenţa lui Edric 
printre noi, viziunea profetică a soţului tău nu ar putea să 
desluşească anumite incidente, inclusiv acesta... probabil. 

— Probabil, spuse Irulan. 

Cu ochii închişi, Cucernica Maică încuviinţă: 

— Fenomenul preştiinţei nu-i încă suficient cunoscut nici 
măcar de iniţiaţi. 

— Sunt un Navigator al Ghildei şi stăpânesc Puterea, 
interveni Edric. 

Cucernica Maică redeschise ochii. De data aceasta îl privi 
ţintă pe Dansatorul-Faţă, cercetându-i cu intensitatea 
specifică Bene Gesserit, cântărind amănuntele 
semnificative. 

— Nu, Cucernică Maică, murmură Scytale, nu sunt atât de 
simplu pe cât păream. 

— Noi nu înţelegem această Putere a unei a doua vederi, 
zise deodată Irulan. Asta e clar. Edric susţine că soţul meu 
nu poate vedea, cunoaşte sau prezice evenimentele din 


sfera de influenţă a unui Navigator. Dar până unde se 
întinde această sferă? 

— Există în acest univers, spuse Edric, fiinţe şi lucruri pe 
care nu le cunosc decât prin efectele lor. (Gura sa de peşte 
se transformă într-o fantă îngustă.) Ştiu că au fost aici... 
acolo... undeva. După cum flintele acvatice agită apa şi 
stârnesc contracurenţi la trecerea lor, preştienţii agită 
Timpul. Ştiu unde a fost soţul tău, dar de văzut nu l-am 
văzut, nici pe el, nici pe cei care-i împărtăşesc obiectivele, 
fiindu-i loiali. Acesta-i refugiul pe care un iniţiat îl oferă 
celor ce sunt alături de el. 

— Irulan nu este alături de tine, observă Scytale, 
aruncându-i o privire piezişă Prințesei. 

— Ştim cu toţii de ce conspirația nu poate fi concepută 
decât în prezenţa mea, spuse Edric. 

— Aparent, îndeplineşti anumite funcţii, recunoscu Irulan, 
dar tonul pe care-l folosi s-ar fi potrivit mai degrabă referirii 
la funcţiile unei maşini. 

Perfect! Gândi Scytale. Din acest moment îl vede aşa cum 
e. 

— Viitorul trebuie modelat, spuse el. Reţine această idee, 
Prinţesă. 

Irulan îi aruncă o privire scurtă. 

— Cei care împărtăşesc obiectivele lui Paul, fiindu-i loiali, 
zise ea, anumiţi legionari fremeni, cu alte cuvinte, poartă 
mantia lui. L-am văzut prorocind pentru ei şi am auzit 
strigătele lor de adulaţie pentru Mahdi, pentru slăvitul lor 
Muad'Dib. 

Şi-a dat, în sfârşit, seama, gândi, Scytale, că e pusă la 
încercare, că se află în faţa unei judecăţi de al cărei verdict 
depinde salvarea sau distrugerea ei. Acum vede capcana pe 
care i-am întins-o. 

Vreme de-o clipă, întâlni privirea Cucernicei Maici şi 
constată, cu surprindere, că avuseseră acelaşi gând cu 
privire la Irulan. De bună seamă că Bene Gesseritul o 
pregătise pe Prinţesă, învăţând-o minciuna iscusită. Dar 


venea întotdeauna momentul când o Bene Gesserit nu se 
mai putea bizui decât pe propria ei educaţie, pe instinctele 
ei. 

— Prinţesă, rosti Edric, ştiu ce doreşti cel mai mult de la 
Împărat. 

— Cine nu ştie? Replică Irulan. 

— Doreşti să devii mama şi întemeietoarea dinastiei 
regale, urmă Edric ca şi când n-ar fi auzit-o. Dar, dacă nu ni 
te alături, asta nu se va întâmpla niciodată. Încrede-te în 
oracolul meu. Împăratul s-a căsătorit cu tine din motive 
politice, dar nu te va lua niciodată în patul lui. 

— Oracol prin gaura cheii! Observă Irulan pe un ton 
batjocoritor. 

— Împăratul este soţul concubinei sale fremene, nu soţul 
tău! Replică muşcător Edric. 

— Numai că ea nu i-a dat încă nici un moştenitor, veni 
răspunsul lui Irulan. 

— Rațiunea e prima victimă a oricărei emoţii violente, 
murmură Scytale. 

Sesizase revărsarea de mânie a Prințesei şi dojana lui nu 
întârzie să-şi facă efectul. 

— Nu i-a dat încă nici un moştenitor, reluă Irulan, 
redobândindu-şi controlul vocii odată cu calmul, pentru că îi 
administrez în secret un anticoncepţional. Asta-i genul de 
mărturisire pe care-o aşteptaţi de la mine? 

— Nu-i un lucru pe care Împăratul n-ar putea să-l 
descopere, remarcă Edric, zâmbind. 

— Mi-am pregătit deja toate minciunile, zise Irulan. Ştiu că 
el percepe adevărul, dar există minciuni mai uşor de crezut 
decât chiar adevărul. 

— Decizia îţi aparţine, Prinţesă, spuse Scytale, dar trebuie 
să înţelegi şi de ce parte eşti apărată. 

— Paul are o atitudine corectă fată de mine. Sunt membră 
a Consiliului său. 

— În cei doisprezece ani câţi i-ai fost Prinţesă Consoartă, 
ţi-a arătat vreodată cel mai mic semn de tandreţe? Întrebă 


Edric. 

Irulan clătină din cap. 

— "Ţi-a detronat tatăl cu hoardele lui scelerate de fremeni, 
continuă Edric, s-a căsătorit cu tine ca să-şi legifereze 
pretenţia la tron, dar nu te-a încoronat Împărăteasă. 

Scytale găsi cu cale să intervină: 

— Edric încearcă să te manipuleze pe panta afectivă. 
Interesunt, nu? 

Irulan se uită lung la Dansatorul-Faţă, observându-i 
surâsul obraznic şi ridică din sprâncene. Era perfect 
conştientă acum, îşi dădu seama Scytale, că dacă părăsea 
această întrunire sub presiunea exercitată de Edric, aceste 
clipe aveau să rămână ascunse viziunii profetice a lui Paul 
Muad'Dib. Pe de altă parte, dacă refuza să se implice... 

— Ai cumva impresia, Prinţesă, reluă el, că Edric exercită 
o influentă nejustificată în cadrai conspirației noastre? 

— Am declarat de la bun început, spuse reprezentantul 
Ghildei, că mă voi supune celei mai judicioase opinii. 

— Şi cine decide care-i cea mai judicioasă opinie? Îl 
interpelă Scytale. 

— Vrei ca Prinţesa să plece fără a ni se fi alăturat? Întrebă 
Edric. 

— Vrea ca adeziunea ei să fie sinceră, mormăi Cucernica 
Maică. Vrea să fie sigur că nu va exista riscul unei trădări 
printre noi. 

Scytale observă că Irulan adoptase o atitudine gânditoare. 
Stătea nemişcată, cu mâinile ascunse în mânecile largi ale 
robei. Se gândea, desigur, la momeala pe care i-o 
prezentase Edric: întemeietoarea unei dinastii regale! Şi 
se-ntreba, desigur, ce stratagemă puseseră la cale 
conspiratorii pentru a se apăra de ea. Punea în balanţă, 
probabil, o mulţime de lucruri. 

— Scytale, rosti ea în cele din urmă, se spune că voi, 
tleilaxu, aveţi un ciudat cod al onoarei, că victimele trebuie 
să dispună întotdeauna de o portiţă de scăpare. 

— Dacă se pricep s-o găsească, încuviinţă Scytale. 


— Sunt şi eu o victimă? 

Scytale izbucni în râs. 

Cucernica Maică emise un mârâit. 

Edric interveni cu voce blândă, persuasivă: 

— Prinţesă, n-ai teamă, oricum eşti de-a noastră. Nu 
spionezi Casa Imperială în folosul superioarelor tale din 
Bene Gesserit? 

— Paul ştie că adresez rapoarte învăţătoarelor mele. 

— Dar nu le oferi, astfel, un material de propagandă 
extrem de eficient împotriva împăratului vostru? 

„Vostru”, gândi Scytale. Nu „nostru”... Dar Irulan este o 
prea bună Bene Gesserit ca să nu remarce această cursă. 

— Problema constă în evaluarea puterilor de tot felul şi a 
modului în care pot fi folosite, spuse el, apropiindu-se de 
cuva lui Edric. Noi, cei de pe Tleilax, considerăm că în 
univers există doar un insaţiabil apetit de materie. Energia 
este singurul solid autentic. Şi energia învaţă. Ascultă 
vorbele mele, Prinţesă: energia învaţă. Asta numim noi 
putere. 

— Deocamdată însă nu m-aţi convins că putem să-l 
înfrângem pe Împărat, spuse Irulan. 

— Dar, nu suntem convinşi nici noi înşine. 

— Ori încotro am privi, suntem confruntaţi cu puterea lui. 
El este Kwisatz Haderach, cel care poate fi în mai multe 
locuri deodată. Este Mahdi, a cărui putere asupra 
misionarilor Qizara e absolută. Este mentatul ale cărui 
posibilităţi de integrare la nivel cerebral le depăşeşte cu 
mult pe cele ale marilor calculatoare din trecut. Este 
Muad'Dib, căruia îi ajunge să dea ordin legiunilor fremene 
pentru a devasta planete întregi. Puterile lui vizionare îi 
îngăduie să scruteze viitorul. Şi este purtătorul acelei 
configurații genetice pe care noi, Surorile Bene Gesserit, 
am fi dorit... 

— 'Toate astea ne sunt cunoscute, interveni Cucernica 
Maică. După cum ne este cunoscut faptul că şi 
Monstruozitatea - sora lui, Alia - posedă aceeaşi 


configuraţie genetică. Dar amândoi sunt fiinţe umane. În 
consecinţă, au slăbiciuni. 

— Dar care sunt aceste slăbiciuni? Întrebă Scytale. Va 
trebui să le căutăm în facțiunea religioasă a Jihadului său? 
Poate fi determinat Qizaratul Împăratului să se întoarcă 
împotriva lui? Sau ce-ar fi de spus despre autoritatea civilă 
a Caselor Mari? Ar putea Congresul Landsraadului să facă 
şi altceva decât să depună un protest verbal? 

— V-aş sugera Combine Honnete Ober Advancer 
Mercantiles, spuse Edric, rotindu-se în cuva sa. CHOAM-ul 
se ocupă doar de afaceri iar afacerile urmăresc doar 
profitul. 

— Sau, poate, mama Împăratului, zise Scytale. După câte 
ştiu, Doamna Jessica, deşi se află pe Caladan, păstrează în 
permanentă contactul cu fiul ei. 

— Afurisita aia de trădătoare?! Mârâi Cucernica Maică. 
Îmi vine să mă lepăd de mâinile astea care au educat-o. 

— Conspirația noastră are nevoie de o pârghie, rosti 
Scytale. 

— Suntem mai mult decât nişte conspiratori! Protestă 
Cucernica Maică. 

— Desigur, încuviinţă Scytale. Suntem energici şi învăţăm 
repede. Ceea ce face din noi singura speranţă reală de 
salvare a omenirii. 

Folosise modul verbal de exprimare a convingerii absolute, 
lucru care, la un tleilaxu, putea corespunde, ca în această 
clipă, unei ironii absolute. 

Dar numai Cucernica Maică păru să sesizeze subtilitatea. 

— De ce? Îl întrebă ea pe Scytale. 

Înainte ca acesta să poată răspunde, Edric îşi drese glasul 
şi spuse: 

— Să nu ne pierdem în absurdităţi filosofice. Toate 
întrebările se pot reduce la una singură: „De ce există 
ceva?” Orice întrebare de natură religioasă, economică sau 
politică se rezumă la următoarea: „Cine va exercita 
puterea?” Toate alianțele, corporaţiile, consorţiile aleargă 


după himere dacă nu vizează direct puterea. Orice altceva 
este absurd. Cel puţin aceasta-i concluzia la care ajung cele 
mai multe fiinţe cugetătoare. 

Scytale strânse din umeri - un gest adresat numai 
Cucernicei Maici. Edric răspunsese la întrebarea ei. 
Neghiobul ăsta care-şi dădea aere era principala lor 
slăbiciune. Pentru a se asigura că şi Cucernica Maică 
înţelesese, Dansatorul-Faţă rosti: 

— Educaţia se dobândeşte ascultându-i cu atenţie pe cel 
ce dă lecţii. 

Bătrâna încuviinţă cu o mişcare domoală a capului. 

— Prinţesă, reluă reprezentantul Ghildei, hotărăşte-te! 
Eşti un instrument al destinului, suprema... 

— Păstrează-ţi măgulelile pentru cei care se lasă 
impresionați, îi curmă spusele Irulan. Ceva mai înainte ai 
făcut aluzie la o fantomă, un strigoi prin intermediul căruia 
am putea să-l lovim pe Împărat. Explică-ne. 

— Atreides se va zdrobi singur! Jubilă Edric. 

— Încetează cu şaradele! Se răsti Irulan. Ce e acest 
strigoi? 

— Un strigoi cu totul aparte... Are un corp şi poartă un 
nume. Corpul este cel al unui renumit spadasin, Duncan 
Idaho. Numele... 

— Idaho e mort, zise Prinţesa. Paul l-a deplâns de 
nenumărate ori în prezenţa mea. Idaho a murit la doi paşi 
de el, ucis de sardaukarii tatălui meu. 

— Dar chiar şi învinşi, spuse Edric, sardaukarii tatălui tău 
nu-şi puteau pierde vechea înţelepciune. Să presupunem că 
un comandant sardaukar înţelept l-ar fi recunoscut pe 
celebrul spadasin printre victimele soldaţilor săi. Ce-ar fi 
putut face? Exista un mijloc de a recupera o fiinţă atât de 
prețioasă... dacă se acţiona rapid. 

— Un ghola tleilaxu! Murmură Irulan, aruncându-i o 
privire piezişă lui Scytale. 

Surprinzându-i căutătura, acesta îşi folosi imediat 
facultăţile de Dansator-Faţă. Silueta sa deveni neclară, 


schimbătoare. Înfăţişarea lui se modifică şi, dintr-o dată, se 
prezentă Prințesei sub forma unui bărbat zvelt, cu faţa 
oarecum la fel de rotundă, dar cu un ten mai întunecat şi cu 
trăsături energice. Pomeţii erau mai înalţi sub ochii uşor 
migdalaţi iar părul, negru şi cârlionţat. 

— Un ghola cu această înfăţişare, zise Edric, arătându-l pe 
Scytale. 

— Un ghola sau doar un alt Dansator-Faţă? Întrebă Irulan. 

— Nu, nu un Dansator-Faţă, răspunse Navigatorul. Un 
Dansator-Faţă nu poate rezista unei supravegheri atente şi 
prelungite. Nu... Să presupunem, deci, că isteţul nostru 
comandanţ sardaukar s-a îngrijit să îmbălsămeze cadavrul 
lui Idaho în vederea transportării sale rapide la cuvele 
axolotl. De ce nu? Cadavrul acela încă mai păstra carnea şi 
nervii unuia dintre cei mai redutabili spadasini din istorie, 
un geniu militar care se aflase dintotdeauna alături de 
Atreizi. Ce greşeală ar fi fost să se îngăduie dispariţia 
pentru totdeauna a acestui summum de talente şi priceperi, 
care putea fi recuperat în folosul sardaukarilor! 

— N-am auzit niciodată nici cel mai mic zvon despre una 
ca asta, spuse Ilrulan. Şi am fost una dintre confidentele 
tatălui meu. 

— O, dar tatăl tău fusese deja înfrânt, iar la câteva ore 
după aceea fuseseşi predată noului Împărat. 

— Aşadar, e adevărat? Întrebă Irulan. 

Cu o infatuare greu de suportat, Edric continuă: 

— Aşadar... să presupunem că bravul nostru comandant 
sardaukar, ştiind că trebuia acţionat fără preget, a trimis 
numaidecât cadavrul îmbălsămat al lui Idaho Bene 
Tleilaxului. Să mai presupunem în continuare că atât 
comandantul, cât şi oamenii săi şi-au găsit moartea înainte 
de a fi putut transmite această informaţie tatălui tău, 
căruia, oricum, nu i-ar mai fi fost de folos. N-a mai rămas, 
deci, decât un simplu element fizic: un trup, care a fost 
expediat pe Tleilax. Singurul mijloc de transport era, 
fireşte, un transspaţial. Şi, fireşte, singurii care cunosc 


orice marfă pe care o transportă suntem noi, membrii 
Ghildei. Aflând despre ce este vorba, nu era şi mai înţelept 
să achiziţionăm noi ghola-ul pentru a face din el un dar 
demn de un Împărat? 

— Ceea ce-aţi şi făcut... murmură lrulan. 

Scytale, care-şi reluase înfăţişarea iniţială, spuse: 

— După cum a dat de-nţeles prolixul nostru amic. 

— Cum a fost condiţionat Idaho? Întrebă Irulan. 

— Idaho? Făcu Edric, uitându-se la tleilaxu. Cunoşti vreun 
Idaho, Scytale? 

— V-am vândut o creatură cu numele Hayt, răspunse 
Scytale. 

— Aşa da, Hayt, încuviinţă Edric. Şi de ce ni l-aţi vândut? 

— Pentru că, odată, am reuşit şi noi să creăm un Kwisatz 
Haderach. 

Fata ca o hârcă a Cucernicei Maici se înălţă brusc şi ochii 
bătrânei îl ţintuiră pe Scytale. 

— Nu ne-aţi spus asta! Şuieră ea. 

— Nu ne-aţi întrebat. 

— Cum aţi izbutit să-l păstraţi sub control? Întrebă Irulan. 

— O creatură care şi-a consacrat existenta elaborării unei 
anumite imagini despre sine, răspunse Scytale, va prefera 
să moară decât să devină antiteza acelei imagini. 

— Nu înţeleg, spuse Edric. 

— Şi-a luat singur viaţa, mârâi Cucernica Maică. 

— Fii foarte atentă la ce spun, Cucernică Maică, zise 
Scytale, recurgând la un mod de expresie a cărui 
semnificaţie era: n-ai fost niciodată interesată de sex, n-ai 
fost niciodată dorită şi nici n-ai fi putut să fii. 

Aşteptă ca bătrâna să perceapă clar ce voise să-i 
transmită. Nu trebuia să se înşele nici o clipă asupra 
intenţiilor lui. Dincolo de mânie, Cucernica Maică trebuia să 
admită că tleilaxul, cunoscând imperativele selecţiei 
genetice Bene Gesserit, nu putea profera o asemenea 
acuzaţie. Cu toate acestea, cuvintele sale conţineau o 
insultă grosolană, cu totul nefirească la un tleilaxu. 


Numaidecât, recurgând la modul verbal conciliant al 
limbajului mirabhasa, Edric încercă să aplaneze conflictul: 

— Scytale, ne-aţi spus că ni-l vindeţi pe Hayt fiindcă 
împărtăşiţi punctul nostru de vedere în legătură cu modul 
în care poate fi folosit. 

— Edric, rosti Scytale, ai să taci până când îţi voi îngădui 
eu să vorbeşti. 

În clipa în care reprezentantul Ghildei se pregătea să 
protesteze, Cucernica Maică porunci cu voce seacă: 

— "Taci, Edric! 

Navigatorul avu o tresărire şi se retrase într-un colţ al 
cuvei. 

— Emoţiile noastre trecătoare nu ajută cu nimic la 
rezolvarea problemei care ne frământă, reluă Scytale. Ele 
nu fac decât să ne întunece judecata, fiindcă singura emoție 
care contează este teama ce ne uneşte. 

— Înţelegem, zise Irulan, aruncându-i o privire Cucernicei 
Maici. 

— Trebuie să discernem limitele scutului nostru şi 
pericolul pe care-l prezintă, continuă Scytale. Oracolul nu-şi 
poate asuma riscuri în legătură cu ceea ce nu înţelege. 

— Întortocheate îţi mai sunt căile, Scytale, comentă Irulan. 

Nici nu-şi închipuie cât de întortocheate, gândi el. Când se 
va fi isprăvit toată povestea asta, ne vom afla în posesia 
unui Kwisatz Haderach pe care-l vom putea controla. Iar lor 
nu le va rămâne nimic. 

— Care-a fost originea Kwisatz Haderachului vostru? 
Întrebă Cucernica Maică. 

— Am improvizat pornind de la diverse esențe, absolut 
pure, răspunse Scytale. Răul în stare pură şi binele în stare 
pură. O bestie în stare pură, pe care n-o satisfac decât 
suferinţa şi groaza ce le provoacă, poate fi extrem de 
instructivă. 

— Bătrânul Baron Harkonnen, bunicul Împăratului nostru, 
a fost o creaţie tleilaxu? Întrebă Irulan. 


— O, nu... Dar, câteodată, natura produce fiinţe la fel de 
distrugătoare ca ale noastre. În ceea ce ne priveşte, noi nu 
creăm decât în condiţii care ne permit observaţia. 

— Nu admit să fiu tratat în felul acesta! Interveni brusc 
Edric. Cine e cel care poate s-ascundă această întrunire 
de... 

— Vedeţi? Îl întrerupse Scytale. Care este cea mai 
judicioasă opinie? Cui îi revine ea? 

— Vreau să discutăm despre modul în care trebuie să-l 
oferim pe Hayt Împăratului, insistă Edric. După părerea 
mea, Hayt reflectă vechea morală pe care Atreides a 
dobândit-o pe lumea lui de baştină. Rolul lui Hayt ar fi să-l 
ajute pe Împărat să dezvolte această morală, să definească 
elementele negative şi pozitive ale existentei şi-ale religiei. 

Scytale surâse, privindu-şi rând pe rând tovarăşii, cu 
seninătate. Păreau să fi atins stadiul la care nădăjduise. 
Bătrâna Cucernică Maică îşi folosea emoţiile ca pe o coasă. 
Irulan fusese pregătită pentru o misiune în care eşuase, era 
un rebut Bene Gesserit. Edric nu reprezenta mai mult (dar 
nici mai puţin) decât mâna unui scamator: putea să distragă 
atenţia sau să disimuleze. 

Deocamdată se închisese din nou într-o tăcere posacă iar 
ceilalţi îl ignorau. 

— Trebuie să-nţeleg că acest Hayt ar urma să otrăvească 
psihismul lui Paul? Întrebă Irulan. 

— Oarecum, răspunse Scytale. 

— Şi Qizaratul? 

— Pentru a transforma invidia în duşmănie ajunge o mică 
sugestie, o infimă alunecare de sentimente. 

— Dar CHOAM-ul? 

— Se va ralia părţii care-i aduce profituri. 

— Cum rezolvi cu celelalte puteri? 

— Va fi suficient să invocăm rolul guvernării. Pe cei mai 
puţin puternici ni-i vom alătura în numele moralei şi-al 
progreşului. Cei ce ni se vor opune vor pieri din cauza 
propriilor contradicții. 


— Alia? 

— Hayt este un ghola polivalent. Sora Împăratului se află 
la o vârstă la care poate ceda cu uşurinţă farmecelor unui 
mascul bine ales. Va fi atrasă, deopotrivă, de virilitatea lui şi 
de apţitudinile lui de mentat. 

Cucernica Maică îngădui privirii ei să-i oglindească 
uimirea. 

— Ghola-ul este mentat? Asta-i o iniţiativă periculoasă. 

— Pentru a fi precis, interveni lrulan, un mentat trebuie să 
posede informaţii precise. Ce se va întâmpla dacă Paul o să-i 
ceară să definească motivele pentru care i-l vom fi oferit? 

— Hayt va spune adevărul, răspunse Scytale. Dar asta nu 
are absolut nici o importanţă. 

— Cu alte cuvinte, murmură Irulan, îi lăsaţi lui Paul o 
porţâţă de salvare. 

— Un mentat! Mormăi Cucernica Maică. 

Scytale o privi lung. Înţelegea ura ancestrală care-i 
influenţă reacţiile. Neîncrederea îşi pusese stigmatul pe 
calculatoare încă din zilele de teroare ale Jihadului 
Butlerian, când „maşinile gânditoare” fuseseră înlăturate 
de pe mai tot cuprinsul universului. Vechile emoţii se 
răsfrângeau şi asupra calculatoarelor umane. 

— Nu-mi place zâmbetul tău, rosti brusc Cucernica Maică, 
fulgerându-l cu privirea. Pronunţase cuvintele la modul de 
exprimare a adevărului. 

Folosind acelaşi mod verbal, Scytale replică: 

— Puțin îmi pasă de ceea ce nu-ţi place. Dar suntem 
nevoiţi să conlucrăm. Suntem, cu toţii, conştienţi de lucrul 
acesta. (Se întoarse spre navigatorul Ghildei.) Nu-i aşa, 
Edric? 

— Lecţiile tale sunt dureroase, răspunse Edric. Presupun 
că ai vrut să demonstrezi, nu-i aşa, că nu e cazul să mă 
împotrivesc părerilor unanime ale tovarăşilor mei de 
conspirație... 

— Vedeţi? Făcu Scytale. Ştie să tragă învățături. 


— Numai că eu mai vad şi altele, mârâi Edric. Atreides 
deţine monopolul mirodeniei. Fără ea, eu nu pot să sondez 
viitorul. Fără ea, Surorile Bene Gesserit rămân fără de 
dreptvorbitoare. Avem rezerve, desigur, dar ele nu sunt 
nelimitate. Melanjul e o monedă puternică. 

— Civilizaţia noastră nu funcţionează pe baza unei singure 
monede, spuse Scytale. Astfel, legea cererii şi-a ofertei 
dispare. 

— Te gândeşti să-i smulgi lui Atreides secretul, zise 
Cucernica Maică. De pe o planetă păzită de fremenii lui 
demenţi! 

— Fremenii sunt cuviincioşi, educați şi ignoranţi, spuse 
Scytale. În nici un caz demenţi. Sunt obişnuiţi să creadă, nu 
să ştie. Credinţa poate fi manipulată. Numai cunoaşterea-i 
periculoasă. 

— Şi mie ce-mi va rămâne pentru a întemeia o dinastie 
regală? Întrebă Irulan. 

Cu toţii sesizară anxietatea din glasul ei, însă numai Edric 
zâmbi. 

— Ceva, rosti Scytale. Ceva. 

— Asta înseamnă sfârşitul puterii Atreizilor, decretă Edric. 
— Îmi închipui că şi alţii, mai puţin dotați pentru oracole, 
ar putea să facă această prezicere, comentă Scytale. Pentru 

ei, cum ar zice fremenii, mektub al mellah. 

— A fost scris cu sare”, traduse Irulan. 

Şi, în timp ce ea pronunţa aceste cuvinte, Scytale reuşi să 
înţeleagă ce ofensă îi rezervase lui Bene Gesseritul: o 
femeie frumoasă şi inteligentă, care n-ar fi putut să-i 
aparţină niciodată. Dar, gândi el, poate că o voi copia 
pentru altcineva... 

Chapter 3 

Fiecare civilizaţie trebuie să înfrunte o forţă inconştientă 
care poate împiedica, însela sau anula orice intenţie 
conştientă a colectivităţi. 

Teoremă tleilaxu (nedemonstrată) 


PAUL, se aşeză pe marginea patului şi se apucă să-şi 
descalţe ghetele de deşert. Încălţările degajau mirosul de 
rânced al lubrifiantului de la pompele de călcâi ale 
distraiului. Era târziu. Îşi prelungise obişnuita plimbare 
nocturnă şi cei ce-l iubeau îşi făcuseră griji. Străzile 
Arrakeenului, care-l atrăgeau în fiecare seară şi pe care le 
parcurgea de unul singur, prezentau, ce-i drept, pericol, 
dar era un pericol pe care ştia că-l putea recunoaşte şi 
înfrunta în orice moment. 

Aruncă ghetele într-un colţ al camerei, lângă unicul 
licuriglob şi trecu la izolaţiile distraiului. Pe toţi zeii din 
adâncuri! Ce obosit era! Oboseala, totuşi, nu-i amorţeau 
decât muşchii. Gândurile îi rămâneau perfect limpezi. 
Simţea mereu o poftă intensă de a împărtăşi viaţa de zi cu 
zi a oamenilor din Arrakeen, de a participa la activităţile 
lor... Un împărat nu putea să o facă, dar unui anonim îi era 
cu putinţă. Ce privilegiu formidabil să te poţi strecura 
printre pelerini-cerşetori sau să auzi câte un fremen 
insultând un negustor: „[i-s mâinile umede...!”. 

Paul surâse amintirii acestor clipe, în timp ce-şi dezbrăca 
distraiul. 

Rămase gol, nemişcat, într-o stranie armonie cu lumea 
sa... Dune era astăzi un paradox: o fortăreață asediată şi, în 
acelaşi timp, centrul puterii. Dar oare destinul ineluctabil al 
puterii nu era tocmai acela de a fi asediată? 

Contactul cu țesătura aspră a covorului verde de sub tălpi 
îi readuse în minte nisipul până la glezne de pe străzile 
Arrakeenului. Cărat de vânt peste crestele Scutului de 
Piatră, măcinat şi frământat de nenumărate picioare, se 
transforma în praf, un praf înăbuşitor, care înfunda filtrele 
distraiului şi al cărui miros îl mai simţea şi acum, în ciuda 
trecerii pe sub aspiratoarele de la intrarea în Citadelă. Un 
miros impregnat de amintiri din deşert. 

Alte vremuri... alte pericole. 

Pericolul la care se expunea în cursul plimbărilor lui 
solitare părea cu totul minor în comparaţie cu cel pe care-l 


înfruntase în acele vremuri trecute. Dar, îmbrăcând 
distraiul, îmbrăca şi deşertul. Era ca şi cum distraiul, cu tot 
aparatajul său complex, destinat reciclării apei din 
organism, îi transforma în mod subtil gândurile, orientându- 
le conform unei scheme care era cea a deşertului. Distraiul 
făcea din el un fremen sălbatic, un străin în propriul său 
oraş. Îmbrăcat în distrai, abandona securitatea, regăsea 
violenta şi vechile deprinderi. Pelerinii şi orăşenii plecau 
ochii arunci când treceau pe lângă el. Prudenţi, preferau 
să-i ignore pe ferocii locuitori ai deşertului, să-i lase în 
izolarea lor. Pentru ei, deşertul avea o singură faţă - o faţă 
cu ochii complet albaştri, pe jumătate ascunsă de filtrele 
unui distrai. 

De fapt, singurul pericol era ca, acum, cineva din 
vremurile de odinioară ale sietchului să-l recunoască după 
mers, după privire sau după miros. Dar riscul de a întâlni, 
astfel, un duşman era extrem de redus. 

Un foşnet de draperii şi o revărsare de lumină îi 
întrerupseră reveria. Chani îşi făcu apariţia, purtând 
serviciul său de cafea pe o tavă de platină. O urmau două 
licurigloburi prereglate, care ocupară numaidecât poziţiile 
obişnuite: unul la capul parului, celălalt lângă ea, luminând 
platoul pentru servitul cafelei. 

Mişcările Chaniei aveau un fel de forţă fragilă, reţinută, 
vulnerabilă. Privind-o cum se apleacă deasupra tăvii, Paul 
îşi aminti iar de primele zile. Încă mai exista ceva de 
spiriduş în trăsăturile ei. S-ar fi zis că anii trecuseră fără a- 
şi pune amprenta pe chipul ei. Doar o privire mai atentă ar 
fi desluşit, în colţurile ochilor ei albaştri, lipsiţi de alb, 
ridurile fine pe care fremenii le numeau „brazdele de 
nisip”. 

Un norişor de abur se răspândi când ea ridică, prinzându-i 
de caboşonul din smarald de Hagar, capacul ibricului. Lăsă 
capacul la loc şi Paul înţelese că infuzia nu era gata. 
Privirea lui întârzie pe ibricul de argint a cărui formă evoca 
silueta unei femei gravide. Ibricul era o ghanima, o captură 


care-i revenise de drept în urma unui duel cu cel căruia îi 
aparținuse. Jamis era numele omului pe care îl răpusese... 
Jamis. Stranie formă de nemurire pentru Jamis. Oare se 
gândise Jamis la asta atunci când înţelesese că, pentru el, 
moartea era inevitabilă? 

Chani aranjă ceştile de ceramică albastră - ca nişte 
slujitori în jurul măreţului ibric. Trei ceşti: două pentru cei 
ce avea să bea cafeaua şi una pentru toţi foştii deținători ai 
ghanimei. 

— Încă o clipă, rosti ea. 

Ridică ochii, privindu-l şi Paul se întrebă cum îl vedea ea în 
acest moment. Mai era el oare străinul exotic, zvelt şi 
viguros, dar atât de umflat de apă în comparaţie cu 
fremenii? Mai era, oare, acel Usul cu care se contopise în 
tau-ul fremen, pe când mai erau încă fugari în deşert? 

Paul îşi privi propriul trup. Muşchii rămăseseră prelungi şi 
tari. Doisprezece ani de domnie nu-şi puseseră pecetea 
decât sub forma câtorva cicatrice în plus. Îşi strămută 
privirea spre oglinda de pe o poliţă. Ochii săi, complet 
albaştri, erau acum cei ai unui adevărat fremen, din cauza 
mirodeniei, dar nasul ascuţit păstra caracteristica Atreizilor. 
Chipul din oglindă era demn de nepotul bătrânului Atreides 
care-şi găsise moartea într-o coridă, distrându-şi poporul. 

Îi reveniră atunci în minte cuvintele rostite odinioară de 
bunicul său: „Cel ce guvernează îşi asumă o 
responsabilitate irevocabilă fată de supuşii săi. Eşti păstorul 
unei turme. Asta cere, câteodată, un act de dragoste 
dezinteresată, care-ar putea să pară doar amuzant pentru 
cei peste care domneşti”. 

Oamenii încă îşi mai aminteau de bătrân cu afecţiune. 

Iar eu ce-am făcut pentru numele Atreides? Gândi Paul. 
Am lăsat lupul în mijlocul turmei. Vreme de o clipă, revăzu 
moartea şi violenta comise în numele său. 

— Şi acum, în pat! Spuse Chani pe un ton autoritar, care i- 
ar fi şocat pe supugşii preaplecaţi ai Imperiului. 


EI îi dădu ascultare şi, petrecându-şi mâinile după cap, se 
lăsă legănat de gesturile familiare şi graţioase ale Chaniei. 

În timp ce privirile îi rătăceau prin odaie, se simţi vag 
amuzat de tot ce vedea. Încăperea nu corespundea câtuşi 
de puţin cu ceea ce-şi va fi închipuit poporul că trebuie să 
fie un dormitor imperial. Pe o etajeră din spatele Chaniei, 
pâlpâirea galbenă a licurigloburilor crea jocuri de umbre 
printre bocaluri de sticlă colorată cu conţinuturi diverse: 
ingrediente din farmacopeea desertului, alifii, plante 
aromate, suveniruri... un pumn de nisip din Sietch Tabr... o 
şuviţă de păr a întâiului lor născut... mort de mult... mort de 
doisprezece ani... victimă nevinovată a bătăliei care făcuse 
din tatăl său un Împărat. 

Aroma puternică a cafelei de mirodenie umplu încăperea. 
Paul o adulmecă şi privirea lui poposi pe o cupă galbenă de 
lângă platoul pe care Chani servea cafeaua. Cupa era plină 
cu arahide. Nelipsitul detector de otrăvuri, plasat lângă 
masă, îşi legăna braţele de insectă deasupra cupei. Paul 
simţi un val de mânie. Pe vremea când trăiau în deşert nu 
avuseseră niciodată nevoie de detectoare. 

— Gata cafeaua, zise Chani. 'Ți-e foame? 

Negaţia lui ţâfnoasă fu acoperită de şuieratul puternic al 
unei navete transportoare de mirodenie, care decola din 
portul de lângă Arrakeen. 

Chani îi citi mânia pe chip, dar termină de turnat cafeaua 
şi-i puse o ceaşcă la îndemână. Apoi se aşeză la capătul 
patului şi începu să-i maseze picioarele. Muşchii începeau 
să doară după un mers îndelungat în distrai. Cu voce 
blândă, pe un ton dezinvolt, care nu-l înşela defel pe Paul, 
spuse: 

— Cred c-ar trebui să discutăm despre dorinţa lui Ilrulan 
de-a avea un copil. 

EI o iscodi cu privirea. 

— Irulan nu s-a întors de pe Wallach decât abia de două 
zile, zise. S-a şi legat de tine? 


— N-am discutat niciodată despre frustrările ei, spuse 
Chani. 

Paul îşi concentră dintr-o dată atenţia. O observă pe Chani 
cu acea meticulozitate, acea precizie a manierei Bene 
Gesserit în spiritul căreia, încălcându-şi legământul fată de 
Comunitatea Surorilor, îl educase mama sa. Nu-i făcea 
plăcere să folosească aceste mijloace cu Chani. O parte din 
atracţia ei, din puterea pe care-o avea asupra lui provenea 
tocmai din faptul că rareori avea nevoie să recurgă la ele în 
ceea ce o privea. Chani evita, de obicei, subiectele 
indiscrete. Se conforma, astfel, regulilor fremene de 
politeţe. O interesau, mai degrabă, chestiunile practice, 
îndeosebi cele referitoare la poziţia lui Paul: puterea sa 
asupra Consiliului, loialitatea legiunilor sale talentele şi 
priceperile aliaţilor lui. Memoria ei era un adevărat index 
de nume şi de detalii. Putea să recite lista principalei or 
slăbiciuni ale tuturor inamicilor cunoscuţi; posibila 
dispunere a forţelor oponente, planurile de luptă ale 
conducătorilor lor militari, capacităţile de producţie ale 
industriilor esenţiale. 

Atunci, se întrebă Paul, de ce aborda acum problema lui 
Irulan? 

— 'Ţi-am tulburat gândurile, rosti ea. Nu asta am vrut. 

— Dar ce-ai vrut? 

Ea surâse timid, susţinându-i privirea. 

— Dacă eşti mânios, iubitule, te rog, nu mi-o ascunde. 

Paul se rezemă de tăblia de la capul patului. 

— S-o repudiez? Întrebă el. Mi-e mai puţin utilă acum şi 
nu-mi place deloc ceea ce intuiesc în legătură cu recenta 
vizită pe care-a făcut-o Comunităţii. 

— N-ai s-o repudiezi, spuse Chani, continuând să-i maseze 
picioarele. Mi-ai explicat de nenumărate ori că ea constituie 
legătura ta cu duşmanii, că poţi să le desluşeşti planurile 
prin intermediul acţiunilor ei. 

— Atunci, pentru ce vrei să vorbeşti despre dorinţa ei de-a 
avea un copil? 


— Cred că, dac-ar rămâne gravidă, ar deveni mai 
vulnerabilă. lar duşmanii noştri ar fi descumpăniţi. 

După mişcările degetelor ei, Paul îşi dădu seama cât o 
costase să rostească aceste cuvinte. Simţi cum i se pune un 
nod în gât. Cu blândeţe, îi spuse: 

— Chani, iubita mea, ţi-am jurat că n-am s-o iau niciodată 
în patul meu. Un copil i-ar conferi prea multă putere. Ai 
vrea să-ţi ia locul? 

— Eu n-am nici loc, nici titlu. 

— Ştii bine că nu-i aşa, Sihaya, primăvara mea din deşert. 
Dar de ce această grijă subită pentru soarta lui lrulan? 

— Pentru soarta ta, nu a ei! Dacă ar concepe un Atreides, 
prietenii ei i-ar pune la îndoială loialitatea în ceea ce îi 
priveşte. Cu cât vor avea mai putină încredere în ea, cu atât 
le va fi mai puţin de folos pentru urzelile lor. 

— Un copil pentru Irulan ar putea însemna moartea ta, 
spuse Paul. Eşti la curent cu toate câte se pun la cale aici. 

Avu un gest vag, care îngloba întreaga Citadelă. 

— Trebuie să ai un moştenitor! Rosti ea cu glas înecat. 

— Aha! 

Vasăzică, asta era. Chani nu-i dăruise un copil. Prin 
urmare, altcineva trebuia să i-l dăruiască. De ce nu lrulan? 
Acesta era raţionamentul Chaniei. lar copilul nu putea fi 
conceput decât printr-un act al dragostei, deoarece 
tabuurile Imperiului contra mijloacelor artificiale 
rămăseseră în vigoare. Chani luase o decizie fremenă. 

Paul îi studie chipul, sub această nouă lumină. Într-un fel, îi 
era mai familiar decât propriul său chip. Era un chip pe 
care avusese prilejul să citească tandreţea şi pasiunea, 
suavitatea somnului, frământările spaimei, ale mâniei, ale 
mâhnirii. 

Închise ochii şi imaginea Chaniei alunecă înspre amintiri. 
Chani copilă, sub voalul de primăvară, cântând, trezindu-se 
lângă el... Chani, într-o imagine a cărei perfecţiune încă îi 
mai învăpăia sufletul, după atâţia şi-atâţia ani. Chani, 
zâmbindu-i în aminţâre, mai întâi sfioasă, apoi încordată, ca 


şi când ar fi luptat împotriva viziunii, ca şi când ar fi vrut să 
se smulgă, să fugă. 

Îşi simţi gura uscată. Pentru o clipă, fumul înecăcios al 
unor viitoare dezastre îi umplu nările şi în urechi îi răsună 
un glas care-l îndemna să se retragă... să se retragă... să se 
retragă... 

De atâta amar de vreme privirea sa de profet scruta 
veşnicia, de atâta amar de vreme trăgea cu urechea ia 
frânturi de graiuri străine, spiona pietrele, pândea o came 
ce nu îi aparţinea. Încă din ziua în care devenise conştient 
de telul cumplit căruia îi era sortit, iscodise astfel viitorul, în 
nădejdea de a descoperi pacea. 

Exista o cale, fireşte. O cunoştea... fără să-i cunoască 
esenţa - un viitor pe care-i învățase pe dinafară şi care-i 
dicta invariabil: retrage-te, retrage-te, retrage-te... 

Redeschise ochii şi dădu de expresia hotărâtă a chipului 
Chaniei. Îl privea, nemişcată - chintesenţă a atitudinii 
fremene. Ca adesea, când erau numai ei doi, purta în păr 
năframa albastră nezhoni. În trăsăturile fetei, decizia se 
citea cu uşurinţă, oglindâre a unui mod de gândire 
străvechi, tainic. De mii de ani, femeile fremene îşi 
împărţiseră bărbaţii - nu întotdeauna fără probleme, dar 
într-un chip care făcuse acest lucru indestructibil. Ceva 
care ţinea de această datină, ceva esențialmente fremen se 
petrecea acum cu Chani. 

— Numai tu o să-mi dai moştenitorul pe care-l doresc, rosti 
el. 

— Ai văzut asta? Întrebă ea, accentuând cuvântul pentru a 
nu încăpea nici o îndoială că făcea aluzie la puterile lui 
preşiiente. 

Ca şi în alte rânduri, Paul se întrebă cum ar fi putut să-i 
explice fragilitatea oracolului, viziunea neclară şi 
schimbătoare a liniilor Timpului, care oscilau şi se 
întretăiau fără încetare în urzeala unduitoare a 
posibilităţilor. Suspină, amintindu-şi apa culeasă dintr-un 
pârâu în căuşul palmelor, jucând, scurgându-i-se printre 


degete. Un căuş de apă răcorindu-i faţa... Dar unde ar fi 
putut, să-şi răcorească faţa în aceste viitoruri care se 
întunecau tot mai mult din cauza prea multor oracole? 

— Aşadar, n-ai văzut nimic, spuse Chani. 

Acest viitor, care nu-i era accesibil decât cu preţul unui 
efort ce-l storcea de viaţă, ce altceva ar fi putut să le 
dezvăluie, decât suferinţa? 

Avea sentimentul că se află într-o zonă intermediară şi 
nelocuibilă, un tărâm pustiu, în care emoţiile lui pluteau în 
derivă, împinse, în mod implacabil, spre exterior. 

Chani trase pătura peste picioarele lui şi zise: 

— Mogştenitorul Casei Atreides nu e ceva de lăsat la voia 
întâmplării sau a unei femei. 

Era genul de observaţie pe care-ar fi putut-o rosti mama 
sa, îşi spuse Paul. Şi se întrebă dacă nu cumva Doamna 
Jessica şi Chani comunicau în secret. Într-o problemă ca 
asta, casa Atreides ar fi fost primul lucru la care s-ar fi 
gândit mama sa. Aşa i-ar fi impus condiţionarea Bene 
Gesserit, care rămânea la fel de puternică, chiar dacă 
Doamna Jessica era acum împotriva Comunităţii. 

— Când m-am întâlnit astăzi cu Irulan, ascultai, zise el. 

— Ascultam, recunoscu ea, ocolindu-i privirea. 

Paul îşi concentră gândurile asupra întâlnirii cu Irulan. 
Intrase în salonul familial. Pe războiul de ţesut al Chaniei se 
afla o robă neterminată. În încăpere plutea un miros 
înţepător, ca al viermelui de nisip, un miros greu, care 
domina izul de scorţişoară al melanjului. Cineva vărsase 
esenţă saturată de mirodenie pe un covor ale cărui fibre, de 
asemenea pe bază de mirodenie, fuseseră, pe alocuri, 
dizolvate. Pete uleioase de substanţă coagulată, urât 
mirositoare, rămăseseră pe pardoseala de piatră plastică 
unde se aflase covorul. Fusese pe punctul de a chema pe 
cineva să curețe locul, când Harah, soţia lui Stilgar şi 
prietena cea mai bună a Chaniei, venise să-i anunţe sosirea 
lui lrulan. 


Fusese astfel nevoit să accepte această întrevedere în 
mirosul urât din odaie şi nu se putuse împiedica să nu se 
gândească la superstiţia fremenă cum că mirosurile 
neplăcute prevestesc dezastre. 

Harah se retrase în clipa în care Irulan pătrunse în 
cameră. 

— Bine-ai venit, rosti Paul. 

Irulan purta o robă gri, din piele de balenă. Şi-o strânse 
mai aproape de trup, apoi îşi trecu o mână prin păr. Era 
limpede că tonul lui blând o descumpănise. Se vedea silită 
să renunţe la cuvintele mânioase pe care şi le pregătise, 
cuprinsă brusc de reţineri. 

— Ai venit să-mi dai de veste că Surorile Bene Gesserit şi- 
au pierdut până şi ultima rămăşiţă de moralitate, spuse el. 

— Nu e periculos să mergi cu ridicolul chiar atât de 
departe? Întrebă ea. 

— Ridicol şi pericol: o alianţă dubioasă, comentă el. 

Condiţionarea sa Bene Gesserit renegată îi dezvălui că 
Irulan lupta cu o dorinţă subită de a se retrage. Efortul 
mental pe care ea îl tăcea pentru a rezista dădea în vileag o 
teamă latentă şi Paul îşi dădu seama că misiunea cu care 
fusese însărcinată nu-i făcea lui Irulan nici o plăcere. 

— Pretenţiile lor de la o prinţesă de sânge regal sunt puţin 
cam exagerate, zise el. 

Irulan încremeni dintr-o dată şi Paul înţelese că îşi blocase 
total nervii. O povară cu adevărat grea pentru ea, se gândi 
el. Apoi se întrebă de ce nu întrevăzuse niciodată acest 
viitor posibil. 

Încet, Irulan se destinse. Ajunsese la concluzia că, 
deocamdată, nu avea nici un motiv să cedeze fricii, să bată 
în retragere. 

— Nu prea te mai îngrijeşti de controlul climei, rosti ea 
deodată. Aerul era foarte uscat astăzi şi s-a pornit o furtună 
de nisip. N-ai de gând să mai dai şi puţină ploaie? 

— Nu ai venit să mă vezi ca să-mi vorbeşti despre vreme, 
replică Paul. 


Avea certitudinea că întrebarea ei avusese un dublu sens. 
Încerca Irulan să-i transmită ceva ce educaţia ei Bene 
Gesserit îi interzicea să spună cu voce tare? Aşa s-ar fi zis. 
Se lăsase derutat şi acum trebuia să ajungă cât mai 
degrabă pe un teren solid. 

— Trebuie să am un copil, spuse ea. 

EI clătină din cap, încet. 

— Trebuie! Repetă ea cu voce tăioasă. La nevoie, am să 
găsesc alt tată. Te voi înşela şi te voi sili să dezvălui acest 
lucru. 

— N-ai decât să mă înşeli cât pofteşti, spuse el. Dar copil n- 
o să ai. 

— Cum îţi închipui că vei putea să mă împiedici? 

Cu un surâs senin, Paul răspunse: 

— Poruncind să fii strânsă de gât, dacă va fi nevoie. 

Vreme de câteva secunde, Irulan rămase fără grai şi în 
acel moment, Paul percepu prezenţa Chaniei, undeva, 
îndărătul draperiilor groase dinspre apartamentul lor. 

— Sunt soţia ta, murmură în cele din urmă Irulan. 

— Să lăsăm jocurile stupide. Ai un anumit rol şi atâta tot. 
Ştim amândoi cine este adevărata mea soţie. 

— Aşadar, sunt o soţie de convenienţă şi nimic mai mult, 
spuse ea cu amărăciune. 

— Nu am nici cea mai mică intenţie să fiu crud cu tine. 

— Tu m-ai ales pentru acest rol. 

— Nu eu. Te-a ales destinul. Te-a ales tatăl tău. Te-a ales 
Bene Gesseritul. Te-a ales Ghilda. Şi te-au mai ales o dată. 
În ce scop, lrulan? 

— De ce nu pot avea un copil de la tine? 

— Fiindcă nu pentru acest rol ai fost aleasă. 

— E dreptul meu să fiu mama moştenitorului regal! Tatăl 
meu a fost... 

— Tatăl tău a fost şi este o bestie. Ştim amândoi că nu mai 
avea nimic în comun cu omenirea pe care ar fi trebuit s-o 
conducă şi să o apere. 

— Era mai urât de popor decât tine? Întrebă ea furioasă. 


— Bună întrebare, rosti Paul cu un zâmbet sarcastic în 
colţul gurii. 

— Spui că nu vrei să fii crud cu mine, dar... 

— De-asta n-am nimic împotrivă să-ţi alegi orice amant îţi 
doreşti. Însă vreau să mă-nţelegi bine: un amant, da, dar nu 
şi un copil ilegitim. Oricum, dacă s-ar naşte, l-aş renega. 
Nu-ţi interzic nici o legătură, cu condiţia să rămână 
discretă... şi sterilă. Aş fi neghiob să procedez altfel în 
situaţia de faţă. Bagă însă de seamă să nu te înşeli în 
privinţa acestei generozităţi. În ceea ce priveşte tronul, 
numai eu hotărăsc cine-l moşteneşte, nu Bene Gesseritul 
sau Ghilda. Este unul dintre privilegiile pe care le-am 
câştigat când am zdrobit legiunile de sardaukari ale tatălui 
tău, aici, pe Câmpia de la Arrakeen. 

— Fie pe răspunderea ta, atunci, rosti Ilrulan, întorcându-i 
spatele şi părăsind salonul. 

Paul abandonă amintirea acestei discuţii şi-şi concentră 
din nou atenţia asupra Chaniei, care şedea lângă el. îi 
înţelegea sentimentele contradictorii în legătură cu Irulan 
şi înţelegea decizia ei fremenă. În alte împrejurări, Chani şi 
Irulan ar fi putut să fie prietene. 

— Ce-ai hotărât? Întrebă Chani. 

— Nu va avea copil. 

Cu arătătorul şi degetul mare, Chani făcu semnul 
cristaiului. 

— S-ar putea ajunge şi la asta, recunoscu el. 

— Şi nu crezi că un copil ar rezolva problema pe care o 
reprezintă Irulan? 

— Numai un prost ar putea crede asta. 

— Nu-s proastă, iubitule. 

Mânia puse din nou stăpânire pe Paul. 

— N-am spus asta! Dar ăsta nu-i un roman de dragoste! 
Prinţesa aceea, din apartamentele dinspre hol, este o fiinţă 
reală. A fost crescută în atmosfera intrigilor abjecte ale 
Curţii Imperiale. Pentru ea, a complota este ceva la fel de 
firesc ca a-şi scrie poveştile acelea stupide! 


— Nu sunt stupide, dragul meu. 

— N-or fi. (Îşi stăpâni furia şi o prinse pe Chani de mână.) 
lartă-mă. Dar femeia aia urzeşte tot felul de planuri, unul 
mai viclean ca altul. E suficient să cedezi la una dintre 
ambițiile ei ca să-şi manifeste numaidecât alta. 

Cu glas domol, Chani observă: 

— N-am spus şi eu întotdeauna la fel? 

— Ba da, fireşte. (O privi lung.) Dar atunci ce vrei de fapt 
să-mi spui? 

Chani se întinse lângă el, îşi lipi capul de gâtul lui. 

— S-au pus de acord asupra mijlocului prin care să te 
atace, rosti ea. lrulan miroase de la o postă a decizii 
secrete. 

Paul îi mângâie părul. 

Chani spărsese crusta de zgură. 

Brusc, senzaţia ţelului cumplit fu ca un vânt Coriolis ce se 
dezlănţuise în sufletul lui. I se păru că-i vibrează întreaga 
fiinţă şi că în trupul lui se ivesc cunoştinţe pe care nu le 
dobândise niciodată în stare conştientă. 

— Chani, iubita mea, murmură el, dac-ai şti cât aş da 
pentru a pune capăt Jihadului, pentru a nu mai fi confundat 
cu această divinitate în care m-au transformat forţele 
Qizaratului! 

Ea tremură, lipită de el. 

— Ţi-ar fi de ajuns să ordoni. 

— O, nu... Chiar dac-aş muri în clipa aceasta, numele meu 
ar continua să-i călăuzească. lar când mă gândesc că 
numele Atreides a ajuns să fie legat de tot acest măcel 
religios... 

— Dar tu eşti Împăratul! Tu poţi... 

— Sunt o figură ce împodobeşte prora unei nave. Odată 
transformat în divinitate, aşa-zisul zeu nu mai are 
posibilitatea să refuze divinitatea. 

Un râs amar îi scutură trupul. Simţea viitorul care îl 
înfrunta, de la înălţimea unor dinastii încă neconturate. Îşi 


simţea propria fiinţă respinsă, lamentându-se, smulsă din 
lanţul destinului. Doar numele său subzista. 

— Am fost ales, rosti el. Poate din clipa în care m-am 
nascut... Cu siguranţă, înainte de a avea vreun cuvânt de 
spus. Am fost ales. 

— Atunci... retrage-te. 

Braţul său se încleştă şi mai tare de umerii ei. 

— “Toate la timpul lor, iubito. Trebuie să mai aşteptăm 
puţin. 

În ochii Chaniei apărură lacrimi. 

— Ar trebui să ne întoarcem la Sietch Tabr, zise ea. Avem 
de luptat cu prea multe în cortul acesta de piatră. 

El dădu din cap şi bărbia lui atinse țesătura fină a 
năframei din părul Chaniei. Aroma de mirodenie cu care 
era impregnată îi umplu nările. 

Sietch. Vechiul termen chakobsa: loc de refugiu şi de 
siguranţă la vreme de pericol. Sugestia Chaniei îl făcu să 
jinduiască după priveliştea nesfârşitelor întinderi de nisip, 
după orizonturile deschise unde duşmanul ce se apropia 
putea fi cu uşurinţă reperat. 

— Triburile speră în întoarcerea ta, spuse Chani. Îl vor pe 
Muad'Dib. (Îşi răsuci capul pentru a-l privi.) Tu ne aparţii 
nouă. 

— Aparţin unei viziuni, şopti el. 

Şi se gândi din nou la Jihad, la amestecul genetic care 
acoperea parseci de spaţiu, la viziunea care-i spunea cum 
ar fi putut să-l curme. Trebuia să plătească preţul? Ura, 
atunci, s-ar fi evaporat, ar fi murit cum se stinge un foc, 
tăciune după tăciune, dar... Dar preţul era înspăimântător! 

N-am dorit niciodată să fiu un zeu. Voiam doar să dispar 
asemenea picăturilor de rouă dimineaţa. Voiam să scap de 
îngeri, ca şi de damnaţi... singur... ca din greşeală... 

— Ne vom întoarce în sietch? Insistă Chani. 

— Da, murmură el. 

Şi gândi: Trebuie să plătesc preţul. 

Chani avu un oftat adânc şi se strânse din nou lângă el. 


Am aşteptat prea mult, îşi spuse el. Vedea foarte bine, 
acum, în ce măsură dragostea şi Jihadul îl încolţiseră, 
strângându-l ca în chingi. Şi ce însemna o viaţă, oricât de 
dragă, pe lângă toate cele cărora le-ar fi putut pune capăt 
Jihadul? Ce conta o singură nenorocire faţă de atâtea 
suferinţe, atâtea morţi? 

— Iubitule? Şopti întrebător Chani. 

El puse mâna pe buzele ei. 

Am să cedez, gândi. Am să fug, cât mai am încă forţa s-o 
fac, atât de departe, încât nici pasărea n-o să mă poată găsi. 
Dar era un gând fără noimă, ştia asta. Jihadul avea să-i 
urmărească fantoma. 

Ce putea să răspundă? Cine ar fi putut înţelege? 

Voiam doar să mă întorc şi să spun! Priviţi! Existenţa 
aceasta nu a putut să mă retină! lată! Dispar! Nu voi mai 
cădea niciodată într-o capcană ticluită de oameni. Renunţ le 
religia mea! Această clipă de glorie îmi aparţine! Sunt liber! 

Vorbe goale! 

— Ieri, un vierme imens şi-a făcut apariţia la poalele 
Scutului, spune Chani. Avea peste o sută de metri. Rareori 
mai apar viermi atât de mari pe aici. Probabil că apa-i 
alungă. Oamenii zic că acesta a venit pentru a-l chema pe 
Muad'Dib în deşert. (Îl ciupi de piept.) Să nu râzi! 

— Nu râd. 

Mitul fremen îl fascina, îl subjuga prin persistenta sa. Cu o 
strângere de inimă, simţi că se iveşte ceva, undeva pe linia 
existenţei sale: adab, memoria revendicativă, îi impunea o 
amintire. Era în camera sa din copilărie... camera de 
piatră... pe Caladan. Într-unul dintre primele momente de 
precogniţie, desluşise o imagine... o viziune! Acum, mintea 
sa o întrezărea din nou, se cufunda în viziune prin ceața 
timpului, viziune în viziune. Vedea un şir de fremeni, cu 
mantiile pline de praf. Treceau printr-o falie dintre creste 
de stânci. Purtau un balot alungit, învelit în pânză. Şi Paul, 
în viziune, spunea:"...tu ai fost cea mai minunată... , 

Adab îl eliberă. 


— Eşti atât de tăcut, se nelinişti Chani. Ce se întâmplă? 

Paul avu un frison, se ridică în capul oaselor, ascunzându- 
şi faţa. 

— Eşti supărat că m-am dus până în pragul deşertului, zise 
Chani. 

EI clătină din cap, fără să spună nimic. 

— M-am dus numai pentru că vreau un copil. 

Paul nu putea să vorbească. Forţa brutală a acelei viziuni 
îndepărtate îl încremenise, îl consuma. Telul cumplit! În 
această clipă, întreaga sa viaţă era ca o ramură ce se 
scutură violent după ce şi-a luat zborul o pasăre... lar 
această pasăre era şansa... Liberul arbitru. 

Am cedat ispitei oracolului, gândi el. 

Şi asta putea să însemne că, de aici înainte, viaţa sa era 
sortită unui singur făgaş. Era cu putinţă ca oracolul să 
făurească viitorul? Să-şi fi încurcat viaţa în firele neştiute 
ale posibilităţilor, să fi căzut în capcană încă de la cea dintâi 
premoniţie, victimă a unui viitor-păianjen care continua să 
vină spre el cu fălcile căscate, înfricoşătoare? 

Îi veni în minte o axiomă Bene Gesserit: Folosirea forţei 
brute te face infinit mai vulnerabil la acţiunea unor forţe 
superioare. 

— Ştiu de ce eşti mânios, spuse Chani, atingându-i braţul. 
E adevărat că triburile au revenit la vechile ritualuri şi la 
sacrificii, dar eu nu am participat la ele. 

Paul inspiră adânc, tremurat. 'Torentul viziunii se risipi, se 
preschimbă într-un loc liniştit şi adânc, străbătut de curenţi 
a căror forţă de absorbţie nu mai putea fi atinsă. 

— Te rog, rosti Chani. Vreau un copil, copilul nostru. E un 
lucru atât de îngrozitor? 

Paul îi mângâie mâna de pe braţul lui, cobori din pat. Se 
îndreptă spre balcon, stingând în trecere licurigloburile şi 
depărtă draperiile. Marele deşert nu-şi făcea simțită 
prezenta decât prin mirosurile sale. Nu prea departe, în 
faţă, un zid înalt, lipsit de ferestre, se ridica spre cerul 
nopţii. Lumina lunii juca în frunzişul unei grădini interioare 


- arbori-santinelă cu frunze mari, pline de umezeală. Luciul 
unui eleşteu oglindea stelele. Flori albe păreau să 
strălucească în cuiburi de umbră. Vreme de-o clipă, Paul 
percepu grădina aşa cum ar fi perceput-o un fremen din 
deşert: un loc străin, ameninţător, periculos prin risipa de 
apă. 

Se gândi la Negustorii de Apă, a căror tagmă dispăruse în 
urma cheltuielilor lui generoase. Îl urau. Omorâse trecutul. 
Şi nu erau singurii. Chiar şi cei care se luptaseră pentru 
banii necesari cumpărării apei atât de preţioase îl urau 
fiindcă pusese capăt vechilor obiceiuri. Rezistenţa 
oamenilor nu făcuse decât să crească pe măsură ce planul 
ecologic impus de Muad'Dib schimba faţa planetei. Oare nu 
fusese prea trufaş, se întrebă, crezând că va putea să 
transforme o lume întreagă, făcând să crească orice, unde 
şi cum poruncea el? Şi, chiar de-ar fi reuşit, ce avea să se 
întâmple cu restul universului? Nu cumva va avea soarta 
Dunei? 

Cu o mişcare bruscă, trase la loc draperiile şi opri 
ventilatoarele. În întuneric, se întoarse spre Chani. O simţi 
aşteptându-l. Acverigile ei aveau clinchetul clopoţeilor cu 
care adunau pomeni pelerinii. Se apropie de sunet, întâlni 
braţele ei întinse. 

— Iubitul meu, şopti ea. Te-am mâhnit? 

I se păru că braţele ei se închid în jurul viitorului său şi 
murmură: 

— Nu tu... Oh...nutu. 

Chapter 4 

Apariţia scutului defensiv şi a laserului, a căror 
interacţiune explozivă ameninţă deopotrivă pe atacator şi 
pe apărător, se află la originea evoluţiei actuale a tehnicii 
armamentului. Nu vom insista asupra rolului deosebit al 
armelor atomice. Fireşte, nu ne putem împiedica să 
resimţim o oarecare temere la gândul că orice Familie din 
Imperiul nostru este în măsură să distrugă, graţie 
armamentului nuclear, bazele planetare ale vreo peste 


cincizeci de alte Familii. Dar dispunem, cu toţii, de planuri 
de represalii devastatoare. Ghilda şi Landsraadul pot ţine în 
şah această putere. Ceea ce mă îngrijorează pe mine însă 
este perfecţionarea anumitor oameni, consideraţi ca 
adevărate arme speciale. Acesta este un domeniu practic 
nelimitat, spre care îşi îndreaptă atenţia mai multe puteri. 

Muad'Dib: Conferinţă la Colegiul de Război, din Cronicile 
lui Stilgar. 

ÎN OCHII complet albaştri ai bătrânului care stătea în 
prag mijea acea neîncredere pe care-o manifestau 
întotdeauna oamenii desertului fată de orice străin. Printre 
firele rare ale bărbii se desluşeau cute amare în jurul gurii. 
Nu purta distrai şi era semnificativ faptul că părea să 
ignore acest lucru, fiind, totodată, perfect conştient de 
torentul de umiditate care-i scăpa din casă prin uşa 
deschisă. 

Scytale se înclină şi schiţă salutul conspirației. 

De undeva, din spatele bătrânului, răzbătea sunetul 
tânguitor al unui rebec în disonanţa atonală proprie muzicii 
de semuta. Nimic din atitudinea bătrânului nu dezvăluia 
apatia drogului, semn că viciul era al altui locatar din casă. 
Dar nu viciu atât de sofisticat, într-un loc ca acesta, i se 
părea lui Scytale destul de ciudat. 

— Salutări de departe, rosti el. 

Un surâs animă trăsăturile plate ale feţei pe care o alesese 
pentru această întrevedere. Îi dădu în gând, brusc, că 
bătrânul ar fi putut să recunoască acest chip: câţiva dintre 
fremenii mai bătrâni de pe Dune îl cunoscuseră pe Duncan 
Idaho. Această alegere, pe care o considerase amuzantă, s- 
ar fi putut dovedi neinspirată. Dar acum nu-şi mai putea 
permite să-şi modifice trăsăturile. Nervos, întoarse capul şi 
privi spre capătul străzii. Bătrânul n-avea de gând să-i 
poftească odată în casă? 

— L-ai cunoscut pe fiul meu? 

Era o parte a parolei şi Scytale dădu răspunsul cuvenit, 
fără însă a-şi slăbi vigilenţa. Poziţia în care se afla nu-i 


plăcea deloc. Strada era o fundătură care sfârşea cu 
această casă. Toate casele din jur fuseseră construite 
pentru veteranii Jihadului. Cartierul era o suburbie a 
Arrakeenului, care se întindea, în Bazinul Imperial, până 
dincolo de Tiemag. Fațadele de un cenuşiu mohorât, situate 
de o parte şi de cealaltă a străzii, nu erau marcate decât de 
dreptunghiurile întunecate ale uşilor cu izolaţii şi, ici-colo, 
de inscripţii obscene. La câţiva paşi de casa bătrânului, 
cineva scrisese cu cretă că Beris adusese pe Arrakis boala 
dezgustătoare din cauza căreia îşi pierduse bărbăţia. 

— Mai eşti cu cineva? Se interesă bătrânul. 

— Sunt singur, răspunse Scytale. 

Bătrânul îşi drese glasul. Şovăia încă şi Scytale se sili să-şi 
păstreze răbdarea. Genul acesta de contact nu era lipsit de 
pericole şi poate că bătrânul avea motive întemeiate să 
procedeze aşa. Totuşi, ora era potrivită. Soarele palid se 
afla aproape la zenit iar locuitorii cartierului se închiseseră 
în casele lor pentru a-şi face siesta pe durata cea mai 
fierbinte a zilei. 

Oare noul vecin era cel care-l îngrijora pe bătrân? Se 
întrebă Scytale. Casa alăturată, ştia asta, îi fusese 
repartizată lui Otheym, care odinioară făcuse parte din 
temutele Comandouri ale Morţii, fedaykinii lui Muad'Dib. 
Iar Bijaz, piticul-catalizator, se afla la Otheym. 

Îşi întoarse din nou privirile spre bătrân şi remarcă 
mâneca goală care-i atârna de umărul stâng. Observă şi 
expresia autoritară a chipului său. Bătrânul nu făcuse 
Jihadul cu pedestrimea. 

— Pot să aflu numele vizitatorului meu? 

Scytale îşi înăbuşi oftatul de uşurare. În sfârşit, era 
acceptat. 

— Mă numesc Zaal, răspunse el, folosind numele ce-i 
fusese atribuit pentru această misiune. 

— Numele meu este Farok, zise bătrânul. În Jihad, am fost 
Bashar al celei de-a Noua Legiuni. Nu ştiu dacă asta-ţi 
spune ceva. 


Scytale înţelese ameninţarea ascunsă. 

— Te-ai născut în Sietch 'Tabr, sietchul lui Stilgar. 

Farok se destinse şi făcu un pas lateral. 

— Bun venit în casa mea. 

Scytale pătrunse într-un atrium cufundat în penumbră. 
Pardoseala era alcătuită din dale albastre iar pe pereţi 
sclipeau incrustaţii de cristal. În spatele atriumului se afla o 
curte interioara acoperită. Lumina filtrată avea opalescenţa 
argintie a clarului Primei Luni. Cu un scrâşnet, uşa de la 
strada se închise în izolaţiile de etanşare. 

— Am fost un popor nobil, rosti Farok, deschizându-i 
oaspetelui său calea spre curtea interioară. N-am trăit în 
grabene şi doline... ca acum! Sietchul nostru era ascuns 
cum se cuvine în Scutul de Piatră, deasupra Lanţului 
Habbanya. Viermii ne purtau până-n Kedem, deşertul 
interior. 

— Nu ca acum, încuviinţă Scytale, înțelegând ce-l 
determinase pe bătrân să se alăture conspirației: regretul 
pentru zilele de demult, pentru vechile datini. 

Păşiră în curtea interioară. 

Scytale îşi dădu seama că Farok lupta contra unei intense 
antipatii faţă de vizitatorul său. Fremenii n-aveau încredere 
în ochii lipsiţi de albastrul Ibadului. Erau convinşi că străinii 
de pe alte lumi, cu privirea lor alunecoasă, puteau 
surprinde lucruri pe care n-ar fi trebuit să le vadă. 

Muzica de semuta contenise la intrarea lor. Îi urmă acum 
un acord de baliset, apoi răsunară primele note ale unui 
cântec foarte popular pe lumile Narajului. 

Când ochii i se obişnuiseră cu lumina din curte, Scytale 
observă un tânăr care şedea cu picioarele încrucişate pe un 
divan scund, sub arcadele de pe latura dreaptă. Orbitele lui 
erau două puțuri întunecate. Cu acel straniu instinct al 
orbilor, tânărul începu să cânte exact în momentul în care 
ochii lui Scytale se opriră asupra lui. Cu o voce clară, 
duioasă, intonă: 


„Un vânt a spulberat pământul, A spulberat şi cerul, I-a 
spulberat pe oameni! 

Cine e vântul acesta? 

Copacii, drepţi, neclintiţi, Beau din locul unde-au băut 
oamenii. 

Am cunoscut prea multe lumi, Am văzut prea mulţi 
oameni, Am numărat prea mulţi copaci, Am simţit prea 
multe vânturi”. 

Cuvintele, remarcă Scytale, nu erau cele originale ale 
cântecului. Farok îl conduse până la arcadele de pe partea 
opusă şi arătă spre pernele dispuse pe pardoseala decorată 
cu figuri marine. 

— Pe asta, spuse el, indicând o pernă neagră, rotundă, a 
stat Muad'Dib pe vremea când locuiam în sietch. Acum, 
cinstea îţi revine. 

— Mă simt îndatorat, răspunse Scytale, luând loc. Zâmbi. 
Farok dădea dovadă de înţelepciune. Folosea limbajul 
loialității, deşi asculta cântece cu înţelesuri ascunse şi 
cuvinte care erau tot atâtea mesaje secrete. Cine putea 
nega înspăimântătoarele puteri ale Împăratului tiran? 

Parcă în ritmul cântecului, Farok întrebă: 

— Muzica fiului meu te deranjează? 

Scytale făcu un semn spre perna din faţa lui, îşi rezemă 
spatele de mozaicul rece al unei coloane şi răspunse: 

— Îmi place muzica. 

— Fiul meu, reluă Farok, şi-a pierdut ochii la cucerirea 
Narajului. Acolo a fost îngrijit şi-ar fi trebuit să rămână 
acolo. Cum e acum, nu-l va vrea nici o femeie din rândul 
Poporului. Mi se pare totuşi ciudat să ştiu că am, pe Naraj, 
nepoți pe care probabil că n-am să-i văd niciodată. Tu, Zaal, 
ai fost vreodată pe lumile Narajului? 

— În tinereţe, cu Dansatorii-Feţe din trupa mea, răspunse 
Scytale. 

— Ah, eşti un Dansator-Faţă... Chiar mă şi întrebam, când 
te-am văzut. Chipul tău îmi aminteşte de cineva pe care l- 
am cunoscut mai demult. 


— Duncan Idaho? 

— Exact. Un spadasin în slujba Împăratului. 

— Se zice c-ar fi fost ucis. 

— Da, aşa se zice, încuviinţă Farok. Spune-mi... eşti într- 
adevăr bărbat? Am auzit tot felul de povesti despre 
Dansatorii-Feţe... 

Ridică din umeri. 

— Suntem hermafrodiţi Jadacha, spuse. Scytale. Ne 
schimbăm sexul după voie. În momentul de faţă sunt 
bărbat. 

Farok îşi ţuguie buzele, cu un aer meditativ, apoi întrebă: 

— Pot să-ţi ofer ceva răcoritor? Puţină apă? Un fruct 
glasat? 

— Mi-e suficientă conversaţia noastră, răspunse Scytale. 

— Dorinţa oaspetelui e lege. 

Farok se aşeză pe perna din faţa lui Scytale. 

— Binecuvântat fie Abu d'Dhur, Tatăl Nedesluşitelor Căi 
ale Timpului, rosti Scytale. 

Şi gândi: Iată! I-am spus de-a dreptul că vin din partea 
unui Navigator al Ghildei şi că beneficiez de paravanul 
acestuia. 

— De trei ori binecuvântat, întări Farok, împreunându-şi 
mâinile în poală, după cum cerea ritualul. Avea mâini 
bătrâne, cu vene noduroase. 

— Un obiect văzut de la distanţă nu-şi dezvăluie decât 
principiul, urmă Scytale, arătând astfel că voia să discute 
despre Citadela Împăratului. 

— Ceea ce este sumbru şi rău va rămâne rău oricare-ar fi 
distanţa, replică Farok, dându-i de înţeles să aibă răbdare. 

De ce? Se miră Scytale, dar întrebă: 

— Cum şi-a pierdut fiul tău vederea? 

— Apărătorii Narajului au folosit un arde-piatră. Fiul meu 
s-a aflat prea aproape... Blestemate fie armele atomice! Ar 
trebui interzise şi arde-pietrele. 

— E un mod de a ocoli legea, încuviinţă Scytale. 


Şi gândi: Un arde-piatră pe Naraj! Nu mi s-a spus nimic 
despre asta. Pentru ce mi-o spune bătrânul? 

— Am vrut să-i cumpăr ochi tleilaxu de la meşterii voştri, 
reluă Farok, dar prin legiuni umblă vorba că ochii tleilaxu îi 
înrobesc pe cei care-i acceptă. Fiul meu zicea că ochii-s de 
metal şi, cum trupul e din carne, o asemenea împreunare ar 
fi un păcat. 

— Principiul oricărui obiect trebuie să corespundă 
scopului iniţial, zise Scytale, încercând să readucă discuţia 
la subiectul care-l interesa. 

Buzele lui Farok deveniră două linii subţiri, dar bătrânul 
dădu din cap. 

— Să vorbim deschis despre tot ce doreşti. Va trebui să ne 
încredem în Navigatorul tău. 

— Ai pătruns vreodată în Citadela împăratului? 

— La aniversarea victoriei de pe Molitor. Mi-aduc aminte 
că nici cele mai bune radiatoare ixiene nu reuşeau să 
încălzească piatra aia rece. Noaptea dinainte ne-o 
petrecuserăm pe terasa Templului Aliei. Citadela-i plină de 
pomi... aduşi de pe tot felul de lumi. Noi, Basharii, purtam 
mantiile verzi, de gală, iar mesele noastre fuseseră aşezate 
la loc de cinste. Am mâncat şi-am băut peste măsură. Unele 
lucruri pe care le-am văzut acolo m-au umplut de obidă. 
Veniseră o mulţime de răniţi, care se târau în cârje. Nu cred 
că Muad'Dib al nostru ştie cu adevărat câţi oameni a 
schilodit. 

— Serbarea nu ţi-a fost pe plac? Întrebă Scytale, cu 
gândul la orgiile fremene alimentate cu bere de mirodenie. 

— N-avea nimic de-a face cu acea comuniune de suflet din 
sietchurile noastre. Lipsea tau-ul. Pentru trupă aduseseră 
fete-sclave, dar oamenii îşi petreceau mai tot timpul 
povestindu-şi bătăliile şi rănile. 

— Vasăzică ai fost înlăuntrul acelui morman de piatră, rosti 
Scytale. 

— Muad'Dib ni s-a înfăţişat pe terasă. Ne-a urat: „Norocul 
fie cu noi!” Da, a pronunţat salutul deşertului în acel loc 


blestemat! 

— Ştii unde sunt situate apartamentele private? 

— Undeva, în adâncuri. Departe. Am auzit că Muad'Dib şi 
Chani duc un soi de viaţă nomadă chiar în interiorul 
Citadelei. El îşi tine audientele publice în Sala Mare, dar 
mai are şi-o mulţime de saloane de recepţie şi săli de 
şedinţe, precum şi-o aripa întreagă rezervată gărzii lui 
personale. Sunt, de asemenea, multe săli pentru ceremonii 
şi un sector destinat comunicaţiilor. Mi s-a mai spus că 
undeva, sub fortăreață, ar exista o încăpere în care-i ferecat 
un vierme oprit din creştere, înconjurat de-un sunt plin cu 
apă. Acolo, pare-se, citeşte Muad'Dib viitorul. 

Legendă amestecată cu fapte reale, gândi Scytale. 

— Întregul personal pe care-l cere protocolul 
guvernamental îl însoţeşte pretutindeni, continuă Farok, 
dar el nu are cu adevărat încredere decât în Stilgar şi 
câţiva alţi vechi tovarăşi din primele zile. 

— Nu şi în tine, spuse Scytale. 

— Cred că a şi uitat că exist. 

— Cum părăseşte Citadela? 

— Are la dispoziţie un topter într-o incintă interioară cu 
zid rabatabil. Se spune că Muad'Dib n-ar permite nimănui 
să piloteze un aparat pentru a ateriza în locul acela. Cea 
mai mică greşeală ar prăvăli ornitopterul peste zid, într-una 
dintre afurisitele lui de grădini. 

Scytale dădu din cap. Părea foarte plauzibil. Accesul pe 
calea aerului era o măsură de securitate îndestulătoare. 
Atreizii fuseseră dintotdeauna piloţi de mare clasă. 

— Pentru mesajele distrans, urmă Farok, se foloseşte de 
oameni. Oameni cu traductoare implantate! Ce înjosire! 
Vocea omului trebuie să rămână numai a sa. Nu să poarte 
mesajul altuia, ascuns în sunetul ei. 

Scytale ridică din umeri. loate marile puteri foloseau 
astăzi distransul. Nu se putea şti niciodată ce obstacole s-ar 
fi putut ivi între expeditor şi destinatar. Distransul sfida 
orice analiză criptologică deoarece se baza pe distorsiuni 


subtile ale sunetelor naturale, care puteau atinge o 
extraordinară complexitate. 

— Până şi agenţii lui fiscali folosesc metoda asta, spuse 
Farok. Pe vremea mea, traductoarele de unde erau 
implantate numai animalelor inferioare. 

Dar montantul impozitelor trebuie să rămână secret, 
gândi Scytale. Multe guverne au căzut fiindcă n-au ştiut să 
ascundă poporului veniturile reale pe care le realizau. 

— Ce părere au, în clipa de faţă, cohortele fremene despre 
Jihadul lui Muad'Dib? Sunt potrivnice zeificării împăratului 
lor? 

— Cei mai mulţi nici nu se gândesc la asta. Majoritatea 
consideră Jihadul aşa cum l-am considerat şi eu: ca un prilej 
de experienţe exotice, de aventură, de înavuţire. Coşmelia 
asta în care-mi duc zilele... (Farok arătă cu un gest vag 
curtea)... m-a costat şaizeci de lide de mirodenie. Nouăzeci 
de kontarii într-o vreme, n-aş fi putut nici măcar să-mi 
imaginez asemenea bogăţie. 

Tăcu, clătinând din cap. 

De partea cealaltă a curţii, tânărul orb cântă primele note 
ale unei balade de dragoste. 

Nouăzeci de kontari, gândi Scytale. Ciudat... E o avere, 
fără doar şi poate. „Coşmelia” lui Farok ar fi un adevărat 
palat pe destule alte lumi, dar toate lucrurile sunt relative... 
chiar şi kontarul. Farok o fi ştiind, oare, care-i originea 
acestei măsuri de greutate pentru mirodenie? S-o fi gândit 
vreodată că un kontar şi jumătate reprezenta, într-o vreme, 
limita încărcăturii pe care-o putea căra o cămilă? Puțin 
probabil. Mai mult ca sigur că Farok n-a auzit niciodată de 
cămile sau de Epoca de Aur a Pământului. 

Vorbind într-un ritm straniu de asemănător cu ai 
balisetului la care cânta fiul său, Farok reluă: 

— Aveam un cristai, acverigi pentru zece litri, lancea care 
a aparţinut tatălui meu, un serviciu de cafea şi un clondir 
din sticlă roşie, mai vechi decât amintirile mele. Aveam 
partea mea de mirodenie, dar nu bani. Eram bogat şi nu 


ştiam asta. Mai aveam şi două neveste. Una era modestă şi- 
mi era dragă, cealaltă era proastă şi încăpăţânată, dar avea 
trupul şi chipul unui înger. Eram un Naib fremen. Călăream 
viermele, eram stăpânul leviathanului şi-al nisipurilor. 

Dincolo, balisetul schimbă ritmul. 

— Ştiam destule lucruri, fără a simţi nevoia să mă gândesc 
la ele, continuă Farok. Ştiam că în străfundurile nisipurilor 
există apă, reţinută acolo de Micii Făuritori. Ştiam că 
strămoşii mei sacrificau fecioare lui Shai-hulud... înainte ca 
Liet-Kynes să pună capăt acestei datini. Rău am făcut că i- 
am dat ascultare. Văzusem nestematele din gura viermelui. 
Sufletul meu avea patru porţi şi le cunoşteam pe toate. 

Tăcu iarăşi, îngândurat. 

— Apoi a venit Atreides, cu vrăjitoarea de maică-sa, rosti 
Scytale. 

— A venit Atreides, murmură Farok. Cel căruia îi spuneam 
Usul în sietchul nostru, căci acesta era numele pe care i-l 
dădusem noi. Muad'Dib, Mahdi! Şi când ne a chemat la 
Jihad, am fost unul dintre cei care-au întrebat: „De ce m-aş 
duce să lupt acolo? Nu am rude pe lumile-acelea”. Dar s-au 
găsit destui să-l urmeze: tineri, tovarăşi, prieteni de-ai mei 
din copilărie. Şi când s-au întors... când s-au întors vorbeau 
de vrăjitorie, de puterile neţărmurite ale mântuitorului 
Atreides. Se bătuse cu duşmanii noştri, Harkonnenii. Liet- 
Kynes, care ne promisese paradisul, îi dăduse 
binecuvântarea sa. Se spunea că acest Atreides venise 
pentru a schimba lumea noastră, universul nostru, că avea 
să facă să-nflorească flori de aur în noapte. (Farok ridică 
mâinile, privindu-şi palmele.) Oamenii au arătat spre Prima 
Lună şi au spus: „Sufletul lui se află acolo”. Astfel, a fost 
numit Muad'Dib. N-am înţeles nimic pe atunci. 

Cobori mâinile şi privi spre fiul său. Apoi spuse: 

— Nu gândeam nimic cu capul. Gândeam numai cu inima, 
cu burta şi cu sexul. 

Din nou, ritmul muzicii din fundal se modifică, 
accelerându-se. 


— Ştii de ce m-am înrolat în Jihad? Rosti Farok, fixându-l 
pe Scytale cu ochii săi bătrâni. Am auzit c-ar exista ceva 
care se numeşte mare. E tare greu să crezi că ar putea să 
existe aşa ceva, când ţi-ai dus toată viaţa aici, printre dune. 
Noi n-avem mări. Locuitorii Dunei n-au cunoscut niciodată 
marea. Noi nu avem decât capcanele de vânt. Colectam apa 
pentru marea schimbare pe care ne-o făgăduise Liet- 
Kynes... şi pe care Muad'Dib ne-o oferea cu un gestal 
mâinii. Fireşte, eram în stare să-mi imaginez un qanat - apă 
la suprafaţă, curgând printr-un canal săpat în pământ - şi, 
de aici, puteam să-mi închipui un râu... Dar o mare... 

Farok ridică ochii spre acoperişul translucid al curţii, ca şi 
când ar fi vrut să răzbată cu privirea spre celelalte lumi. 

— O mare, rosti el cu voce joasă, era prea mult pentru 
mintea mea, pentru imaginaţia mea. Cu toate acestea, unii 
dintre cunoscuţii mei de atunci îmi spuneau că văzuseră 
această minune cu ochii lor. Nu-i credeam, dar trebuia să 
mă conving eu însumi. De-asta m-am înrolat. 

Fiul lui Farok făcu să răsune un acord final. Urmă o clipă 
de linişte, apoi începu o nouă melodie, într-un ritm straniu, 
unduitor. 

— Şi până la urmă ai văzut marea? Întrebă Scytale. 

Bătrânul nu răspunse imediat şi Scytale crezu că nu auzise 
întrebarea. Sunetele balisetului se înălţau acum şi coborau 
ca o maree iar Farok părea să respire în ritmul lor. 

— Mai întâi am văzut un amurg, zise el într-un târziu. Doar 
unul dintre artiştii noştri din trecut ar fi izbutit, poate, să 
picteze un asemenea amurg. Avea roşul vechiului meu 
clondir dar mai avea şi auriu... şi albastru. Era pe planeta 
numită Enfeil, cea pe care mi-am condus legiunea la 
victorie. Străbătuserăm o trecătoare dintre munţi, un loc 
atât de încărcat de umezeală, încât abia mai respiram. Şi 
atunci am văzut ceea ce-mi povestiseră cunoscuţii mei: apă. 
Apă cât vedeai cu ochii. Am coborât până la apa aceea. Şi 
am intrat în ea. M-am scufundat în ea şi am băut din ea... 


Era amară şi mi s-a făcut rău. Dar minunea ei... minunea n- 
am s-o uit niciodată. 

Vreme de-o clipă, Scytale împărtăşi sentimentul aproape 
evlavios al bătrânului fremen. 

— Da, m-am scufundat în apa aceea, reluă Farok, 
coborându-şi privirile spre creaturile marine reprezentate 
în mozaicul pardoselii. Şi, nu încape îndoială, cel care a ieşit 
la suprafaţă era deja alt om. Căci, mai apoi, mi s-a părut că 
pot să-mi amintesc de un trecut care n-a existat niciodată. 
Am privit în jur cu ochi care puteau să accepte orice... 
absolut orice. Am zărit în apa aceea un trup - cadavrul 
unuia dintre apărătorii pe care-i masacrasem. Şi, nu 
departe, plutea un buştean, o bucată dintr-un copac mare. 
Dacă închid ochii, parcă-i mai văd şi-acum. Avea un capăt 
înnegrit, probabil că arsese. Şi mai plutea în apă o bucată 
de pânză... O cârpă, o zdreanţă galbenă, murdară... Am 
privit toate astea şi-am înţeles pentru ce ajunseseră acolo. 
Ajunseseră ca să le vad eu. 

Încet, Farok se întoarse şi-l privi în ochi pe Scytale. 

— Universul e nedeterminat, înţelegi? 

E vorbă-lungă, dar profund, gândi Scytale. Apoi spuse; 

— Înţeleg că ai fost puternic impresionat. 

— Tu eşti tleilaxu. Ai văzut nenumărate mări. Eu n-am 
văzut decât una... dar ştiu mai multe despre mare, decât 
Ştii tu. 

Scytale simţi cum îl încearcă un straniu sentiment de 
nelinişte. 

— Maica Haosului s-a născut din mare, zise Farok. Un 
Qizara 'Tafwid era de faţă când am ieşit, ud, din apa aceea. 
El nu intrase în mare. Stătea în nisip... un nisip umed... cu 
câţiva dintre oamenii mei, cărora, ca şi lui, le era frică. Mă 
privea lung şi am citit în ochii lui că ştia că înţelesesem ceva 
ce lui îi era refuzat. Devenisem o creatură marină şi îi era 
frică de mine. Marea m-a vindecat de Jihad şi cred că ela 
observat asta. 


Scytale îşi dădu seama că, între timp, muzica încetase. 
Când anume, n-ar fi putut spune. Faptul că nu remarcase 
când tăcuse balisetul îl tulbură. 

Brusc, ca şi când ar fi continuat să-şi depene amintirile, 
Farok spuse: 

— Fiecare poartă este păzită. Nu există nici o cale de a 
pătrunde în Citadela Împăratului. 

— Tocmai în asta constă slăbiciunea, zise Scytale. 

Farok îşi înaltă capul, mirat. 

— Exista o cale, urmă Scytale. Şi faptul că mai toată lumea 
- inclusiv, să sperăm, Împăratul - gândeşte altfel... este în 
avantajul nostru. 

Tăcu şi, încet, îşi frecă buzele, conştient dintr-o dată de 
stranietatea trăsăturilor pe care le alesese. Muţenia 
balisetului continua să-l intrige. Să fi însemnat că fiul lui 
Farok încetase emisia? Fireşte! Mesajul, condensat, fusese 
transmis pe calea muzicii. Se imprimase în sistemul nervos 
al lui Scytale, de unde putea fi recepționat, mai târziu, prin 
intermediul distransului implantat în cortexul lui. Din acest 
moment devenise un depozit de cuvinte necunoscute, un 
recipient înţesat cu informaţii: situaţia fiecărei celule 
arrakiene a conspirației, fiecare nume, fiecare parolă... 

Cu aceste informaţii vitale, puteau să înfrunte Arrakisul, să 
captureze un vierme de nisip şi să înceapă cultura 
melanjului, undeva, în afara sferei de influenţă a lui 
Muad'Dib. Puteau să vină de hac monopolului şi lui 
Muad'Dib, deopotrivă. Puteau să facă o mulţime de lucruri 
cu informaţiile acestea. 

— Femeia-i aici, spuse Farok. Vrei s-o vezi acum? 

— Am văzut-o. Am studiat-o cu atenţie. Unde-i? 

Farok pocni din degete. 

Tânărul luă rebecul şi trecu arcuşul peste coarde. Muzica 
de semuta îşi începu tânguială. Ca şi când sunetele ar fi 
exercitat o atracţie, o femeie tânără, înveşmântată într-o 
robă albastră, îşi făcu apariţia în spatele muzicianului. Ochii 
ei de Ibad erau înecaţi în ceața narcoticului. Această tânără 


fremenă, dependentă de mirodenie, era acum înrobită de 
un viciu străin lumii ei. Percepţiile sale erau adânc 
îngropate în semuta, legate de extazul muzicii. 

— Fiica lui Otheym, zise Farok. Fiul meu i-a administrat 
narcoticul în nădejdea de a câştiga o femeie din Popor, în 
pofida infirmităţii lui. Dar victoria sa e zadarnică, după cum 
vezi. Semuta i-a luat ceea ce-a vrut să dobândească. 

— Tatăl ei nu ştie nimic? Întrebă Scytale. 

— Nici măcar ea nu ştie. Fiul meu îi strecoară false 
amintiri, pe care ea le foloseşte când trebuie să converseze 
cu cineva. Crede că îl iubeşte. La fel crede şi familia ei. 
Părinţii sunt nemulţumiţi de faptul că fiul meu nu-i un 
bărbat întreg, dar, cu siguranţă, nu se vor opune. 

Muzica se pierdu, încetul cu încetul. 

La un semn al muzicianului, tânăra femeie se aşeză lângă 
el, aplecându-şi capul pentru a asculta ce-i spunea în 
şoaptă. 

— Ce ai de gând cu ea? Întrebă Farok. 

Scytale îşi plimbă din nou privirea dintr-o parte în alta a 
curţii. 

— Mai e şi altcineva în casă? Întrebă. 

— Suntem cu toţii de faţă. Dar nu mi-ai spus ce-ai de gând 
să faci cu ea. Fiul meu vrea sa ştie. 

Ca şi când s-ar fi pregătit să răspundă, Scytale întinse 
mâna dreaptă. Un ac scânteietor ţâşni din mâneca mantiei 
sale şi se înfipse în gâtul lui Farok. Bătrânul nu se clătină, 
nu scoase nici un sunet. În mai puţin de-un minut avea să 
fie mort, dar rămânea perfect nemişcat, paralizat de otravă. 

Încet, Scytale se ridică în picioare şi se apropie de tânărul 
orb. Acesta murmura încă la urechea femeii când îl 
străpunse mica săgeată. 

Scytale o prinse de braţ pe fiica lui Otheym şi, cu blândeţe, 
o făcu să se ridice, în timp ce-şi modifica rapid înfăţişarea. 
Când se uită la el, îl întrebă: 

— Ce este, Farok? 


— Fiul meu e obosit, trebuie să se odihnească, răspunse 
Scytale. Vino. O să ieşim pe uşa din spate. 

— Am stat de vorbă. Cred că am reuşit să-l conving să-şi 
pună ochi tleilaxu. Va fi iarăşi un bărbat ca toţi ceilalţi. 

— Nu asta am spus şi eu de atâtea ori? Replică Scytale. 

În timp ce o conducea către partea din spate a casei, 
constată cu o oarecare mândrie că vocea sa corespundea 
întru totul înfăţişării. Parcă auzea glasul bătrânului fremen, 
care acum era, fără doar şi poate, mort. 

Oftă. Acţionase cu toată bunăvoința iar victimele sale 
cunoscuseră, de bună seamă, pericolul la care se expuneau. 
Acum, trebuia să-i dea o şansă tinerei femei. 

Chapter 5 

Nu în momentul creării lor suferă imperiile de lipsa unui 
scop, ci mai târziu, când sunt ferm stabilite şi când 
obiectivele sunt date uitării şi înlocuite de ritualuri lipsite 
de orice temei. 

Fragment din Spusele lui Muad'Dib de Prinţesa Irulan. 

ALIA îşi dădea seama că această şedinţă a Consiliului 
Imperial avea să fie dificilă. Câteva amănunte îi dezvăluiau 
acumularea de forţe: modul în care Irulan evita s-o 
privească pe Chani, gesturile nervoase ale lui Stilgar, care 
nu contenea să-şi răsfoiască documentele, privirile sumbre 
pe care Paul le arunca lui Korba, Qizara-ul. 

Alia se aşezase la capătul mesei aurii de consiliu, de unde 
putea observa balconul învăluit în lumina prăfoasă a după- 
amiezii. 

Korba, care dialoga cu Paul şi se întrerupsese la sosirea ei 
reluă: 

— Ceea ce vreau să spun, Domnia-ta, este că zeii nu mai 
sunt la fel de numeroşi cum erau odinioară. 

Alia izbucni în râs. Îşi dădu capul pe spate şi gluga neagră 
a mantiei aba lunecă, dezvăluindu-i chipul. Sub părul de 
culoarea bronzului, avea o faţă ovală, cu nasul mic şi gura 
generoasă, cu ochi complet albaştri, lipsiţi de alb. 


Obrajii lui Korba deveniră aproape la fel de portocalii ca 
mantia pe care-o purta. O fulgeră cu privirea pe Alia. Scund 
şi chel, semăna în această clipă cu un pitic furios. 

— Ştii ce se spune despre fratele tău? Întrebă el. 

— Ştiu ce se spune despre Qizaratul vostru, replică ea. Că 
n-aveţi nimic divin, că nu sunteţi decât spionii unui zeu. 

Korba îi aruncă o privire lui Paul, căutând ajutor. Spuse: 

— Suntem trimişii lui Muad'Dib, care trebuie să ştie 
adevărul poporului Său pentru ca poporul să ştie adevărul 
Său. 

— Spioni, repetă Alia. 

Korba tăcu, strângând din buze. 

Paul îşi privi sora şi se întrebă ce motiv avea să-l provoace 
astfel pe Panegirist. Brusc, îşi dădu seama că Alia devenise 
femeie, că nu mai păstra decât o urmă de adolescenţă, atât 
cât să-i sublinieze frumuseţea. Îl surprinse că nu remarcase 
asta până acum. Sora lui avea cincisprezece ani, curând 
şaisprezece. O Cucernică Maică fără experienţă maternă, o 
preoteasă virgină, temută şi venerată de masele 
superstiţioase... Alia a Cuţitului. 

— Nu e nici locul, nici momentul pentru a asculta 
frivolităţile surorii tale, interveni Irulan. 

Paul nu-i acordă nici o atenţie şi-i făcu semn lui Korba. 

— Piaţa e plină de pelerini. Du-te şi cheamă-i la rugăciune. 

— Dar ei le aşteaptă pe Tine, Domnia-Ia, protestă Korba. 

— Atunci, pune-ţi turbanul. De la distanţa asta, nu vor face 
deosebirea. 

Irulan îşi stăpâni iritarea, privindu-l pe Korba care se 
ridica şi părăsea încăperea. Îi veni dintr-o dată gândul 
neliniştitor că, poate, Edric nu era în stare să ascundă de 
Alia acţiunile ei. În fond, ce ştim noi despre ea? Se întrebă. 

Chani, cu mâinile încleştate în poală, îl privi pe Stilgar, 
unchiul ei, aflat de cealaltă parte a mesei. Stilgar era 
Ministrul de Stat al lui Paul. Oare vechiul Naib fremen 
regreta vreodată traiul mult mai simplu pe care-l dusese în 
sietchul său din deşert? Se întrebă ea. Părul lui negru 


începuse deja să încărunţească, dar ochii, sub sprâncenele 
stufoase, rămăseseră la fel de pătrunzători. Privirea lor 
păstra ceva din viaţa sălbatică a Dunei. La fel ca şi urmele 
tuburilor de captare ale distraiului, care i se mai vedeau 
încă în barbă. 

Stilgar observă examenul la care-l supunea Chani şi, 
nervos, îşi roti ochii prin Sala de Consiliu. Apoi şi-i aţinti 
spre balconul unde Korba ridica braţele pentru a 
binecuvânta mulţimea. Soarele proiecta un halou roşu pe 
suprafaţa ferestrei şi, timp de câteva secunde, Stilgar avu 
impresia că Marele Qizara al Curţii era răstignit pe o roată 
de foc. Korba cobori braţele şi iluzia dispăru, lăsându-l pe 
Stilgar pradă unei stranii tulburări. Îl podidi deodată o 
mânie surdă împotriva credincioşilor supuşi care aşteptau 
răbdători în Sala de Audienţe, împotriva acestei întregi 
pompe dezgustătoare care înconjura permanent tronul lui 
Muad'Dib. 

Aproape că sperai ca Împăratul să comită o greşeală, un 
prilej de a-i scoate în evidentă slăbiciunile, îşi spuse Stilgar. 
Era conştient de aparentul sacrilegiu al unui asemenea 
gând, dar nu se putea împiedica să-l nutrească. 

Korba reintră în sală şi, preţ de câteva clipe, înainte ca uşa 
balconului să se închidă în izolaţii, de afară răzbătu 
murmurul mulţimii. 

Urmărit de privirea lui Paul, Qizara-ul îşi ocupă locul la 
stânga împăratului. Chipul său sumbru avea o expresie 
calmă, dar în ochi îi scânteia fanatismul. Savurase 
momentele de putere religioasă. 

— Prezenţa Spiritului a fost invocată, rosti el. 

— Domnul să fie lăudat, spuse Alia. 

Buzele lui Korba se albiră. 

Din nou, Paul îşi observă sora, întrebându-se asupra 
motivaţiilor ei. Inocenţa sa, îşi spuse, era o mască 
înşelătoare. Ca şi el, Alia era un produs al programului de 
selecţie Bene Gesserit. Care vor fi fost, în ceea ce o privea, 
efectele planului genetic vizându-l pe Kwisatz Haderach? 


Nu trebuia scăpată din vedere acea deosebire subtilă: Alia 
se afla încă în uter, când mama ei fusese supusă la 
încercarea otravei din mirodenie. Devenise Cucernică 
Maică odată cu mama ei. Dar aceasta simultaneitate nu 
însemna şi identitate. 

Alia îi spusese despre acea experienţă că, într-o clipă 
terifiantă, se trezise la conştiinţă, că memoria ei absorbise 
nenumăratele vieţi precedente asimilate de mama ei. 

„Am devenit mama, dar şi nenumărate alte femei, îi 
explicase ea. Eram încă informă, un embrion, dar, în acel 
moment, am devenit dintr-o dată o femeie bătrână.” 

Ghicindu-i gândurile, Alia îi surâse şi expresia lui Paul se 
îmblânzi. Cum ar putea reacţiona cineva în prezenţa lui 
Korba, decât prin umor cinic? Se întrebă el. Poate fi ceva 
mai ridicol decât membrul unui Comando al Morţii 
transformat în popă? 

Stilgar îşi foşni hârtiile. 

— Cu îngăduinţa Domniei-Tale, sunt câteva probleme care 
necesită o atenţie urgentă. 

— Tratatul Tupile? Întrebă Paul. 

— Ghilda pretinde că trebuie să semnăm tratatul fără a 
cunoaşte cu exactitate coordonatele Antantei Tupile, spuse 
Stilgar. Poziţia ei e susţinută şi de câţiva delegaţi ai 
Landsraadului. 

— Ce presiuni aţi exercitat? Întrebă Irulan. 

— Cele pe care Împăratul mi le-a recomandat pentru 
această misiune, răspunse Stilgar cu o politeţe glacială, 
care nu ascundea câtuşi de puţin antipatia sa faţă de 
Prinţesa Consoartă. 

— Domn şi soţ ai meu... rosti atunci Irulan, întorcându-se 
spre Paul şi silindu-l astfel s-o bage în seamă. 

Apasă pe calitatea ei titulară fiindcă e Chani de faţă, gândi 
Paul. lată o slăbiciune. În asemenea clipe, nu se putea 
împiedica să împărtăşească antipatia lui Stilgar faţă de 
Irulan, dar o anumită înţelegere îi temperă emoţiile. Ce 


altceva era Prinţesa, decât un pion manevrat de Bene 
Gesserit? 

— Ce este? Întrebă el. 

— Dacă le retragi melanjul... 

Chani clătină din cap. 

— Procedăm cu prudenţă, spuse Paul. Tupile rămâne 
adăpostul Caselor Mari înfrânte. Este planeta ultimului 
refugiu, simbolul securităţii pentru toţi supuşii noştri. E 
suficient să expui adăpostul pentru a-l face vulnerabil. 

— Dacă Tupile poate adăposti oameni, poate adăposti şi 
alte lucruri, mârâi Stilgar. O armată, de pildă, sau primele 
baze ale unei culturi de melanj, care... 

— Oamenii nu trebuie încolţiţi, zise Alia. Mai ales dacă vrei 
să rămână paşnici. 

Îşi dădu seama, cu tristeţe, că se lăsase antrenată în 
disputa pe care o presimţise. 

— Vasăzică, am negociat în van vreme de zece ani, spuse 
Irulan. 

— Fratele meu nu acţionează niciodată în van, replică Alia. 

Irulan puse mâna pe un stilou. Paul remarcă albeaţa 
falangelor încleştate. Prinţesa îşi stăpânea emoţiile prin 
controlul Bene Gesserit: pătrunzătoarea privire lăuntrică, 
respiraţia profundă... Aproape c-o auzea recitând Litania. 

— Şi ce-am câştigat? Întrebă ea în cele din urmă. 

— Am menţinut Ghilda în dezechilibru, răspunse Chani. 

— Dorinţa noastră este să evităm o confruntare deschisă 
cu inamicii noştri, reluă Alia. Nu vrem o baie de sânge. Se 
petrec şi aşa destule măceluri sub flamura Atreizilor. 

Şi ea simte asta, gândi Paul. Era straniu că resimţeau, în 
acelaşi timp, aceeaşi povară a responsabilităţii faţă de acest 
univers idolatru şi violent, împărţit între momente de extaz 
liniştit şi frământări sălbatice. Trebuie oare să-i apărăm de 
ei înşişi? Se întrebă. Se irosesc în nimicuri - existenţe goale, 
vorbe goale. Cer prea mult de la mine. Simţi un nod în gât. 
Câte momente avea să mai piardă? Ce fii? Ce visuri? 
Meritau toate acestea preţul pe care i-l dezvăluise viziunea? 


Cine avea să-i întrebe pe vieţuitorii din viitorul îndepărtat? 
Cine avea să le spună: „Dacă n-ar fi fost Muad'Dib, n-aţi fi 
existat”? 

— N-am rezolva nimic refuzându-le melanjul, spuse Chani. 
Navigatorii Ghildei şi-ar pierde facultatea de a vedea în 
spaţiu-timp. Surorile voastre Bene Gesserit n-ar mai putea 
obţine transa adevărului. O mulţime de oameni şi-ar găsi 
moartea înainte de vreme. Comunicaţiile s-ar întrerupe. Şi 
a cui ar fi vina? 

— N-ar îngădui să se întâmple una ca asta, zise Irulan. 

— Nu? De ce nu? Cine i-ar putea învinui pe membrii 
Ghildei? Ei n-ar mai avea nici o putere, e clar. 

— Vom semna tratatul aşa cum este, interveni Paul. 

— Domnia-Ta, rosti Stilgar, privindu-şi fix mâinile, o 
întrebare stăruie în mintea noastră. 

— Anume? 

— Dispui de anumite... puteri... N-ai putea să localizezi 
Antanta în pofida Ghildei? 

Puteri! Gândi Paul. Stilgar nu era în stare să spună: „Eşti 
preştient. Nu poţi să desluşeşti, în viitor, calea ce duce spre 
Tupile?” 

Ochii lui Paul poposiră pe suprafaţa aurită a mesei. Veşnic, 
aceeaşi problemă: cum să exprimi limitele inexprimabilului? 
Ar fi trebuit să le vorbească de fragmentare, destinul 
natural al oricărei puteri? Cum ar fi putut cineva care n-a 
cunoscut niciodată precogniţia modificată de mirodenie să 
conceapă o formă de percepţie nelocalizată în spaţiu-timp? 
O percepţie fără vector de imagine personal şi fără 
receptori senzoriali... 

Întoarse capul spre Alia, care continua să se uite la Irulan. 
Ea sesiză mişcare, îi întâlni privirea şi dădu din cap, 
arătând cu ochii spre Prinţesă. Aşa era. Orice răspuns ar fi 
dat el, acesta ar fi fost transmis printr-unul dintre 
rapoartele speciale adresate de Irulan Bene Gesseritului. 
Surorile nu renunţaseră niciodată să caute o soluţie pentru 
Kwisatz Haderachul lor. 


Trebuia, totuşi, să-i dea un răspuns lui Stilgar. Ca şi lui 
Irulan, de altfel. 

— Profanii încearcă să-şi reprezinte preştiinţa ca fiind 
supusă unei legi naturale, spuse el. Dar tot aşa de bine s-ar 
putea spune că este ca un mesaj ceresc. Citirea viitorului 
este un act armonios al fiinţei. Cu alte cuvinte, predicaţia e 
o consecinţă naturală a prezentului. Trebuie să-nţelegeţi, 
aşadar, că preştiinţa îmbracă o aparenţă naturală. Dar o 
asemenea putere nu poate fi folosită pornind de la scopuri 
precise. Preştiinţa nu poate servi unor țeluri. Prezentul este 
un val şi o aşchie purtată de un val nu ştie încotro se 
îndreaptă. În oracol nu există cauză şi efect. Aici, cauzele 
devin curenţi, confluenţe, puncte de joncțiune. Cel ce 
acceptă preştiinţa se lasă pătruns de concepte faţă de care 
intelectul simte repulsie. Respingându-le, el se integrează 
procesului şi e subjugat. 

— Deci, nu poţi face nimic? Întrebă Stilgar. 

— S-ar putea să fie de-ajuns încercarea mea de a 
descoperi Tupile pe căile preştiinţei, zise Paul, adresându-i- 
se direct lui lrulan, pentru ca Tupile să-mi fie ascunsă. 

— Haos! Exclamă Irulan. Dar... dar toate astea nu au... 
consistenţă. 

— Am spus că fenomenul nu se supune unei legi naturale. 

— Înseamnă că există limite care îngrădesc ceea ce poţi să 
vezi sau să faci graţie puterilor tale? 

Înainte ca Paul să poată răspunde, Alia interveni: 

— Draga mea lrulan, preştiinţa nu cunoaşte limite. E 
inconsistentă? Consistenţa nu-i un aspect necesar al 
universului. 

— Dar el a spus... 

— Cum ar putea fratele meu să-ţi dea informaţii explicite 
despre limitele unui lucru care nu are limite? Hotarele 
scapă intelectului. 

Proastă iniţiativă din partea Aliei, îşi spuse Paul. Treaba 
asta avea s-o alarmeze pe Irulan, care era dotată cu o 
conştiinţă atât de meticuloasă şi care depindea de valori 


provenite din limite precise. Se uită la Korba, care adoptase 
o atitudine de reverie mistică, ascultând cu sufletul. Se 
întrebă în ce fel avea să exploateze Qizaratul această 
conversaţie. Ceva mai mult mister religios? Ceva mai multă 
venerație? Fără-ndoială! 

— Atunci, vei semna tratatul sub forma în care este acum? 

Paul zâmbi. Pentru Stilgar, problema oracolului era 
închisă. Stilgar urmărea doar izbândă, nu adevărul. Pacea, 
dreptatea şi o monedă solidă, acestea erau ancorele 
universului său. Deocamdată, voia ceva vizibil, real: o 
semnătură pe un tratat. 

— Îl voi semna, zise Paul. 

Stilgar lua alt dosar. 

— Ultimele rapoarte ale comandanților noştri din sectorul 
ixian relatează despre o oarecare agitaţie în vederea unei 
constituţii. 

Bătrânul fremen îi aruncă o privire nepoatei sale, dar 
Chani ridică din umeri. 

Irulan, care închisese ochii şi-şi dusese ambele mâini la 
frunte, adâncită în înregistrare mnemonică, deschise brusc 
pleoapele şi-l privi cu atenţie pe Paul. 

— Confederaţia Ixiană îşi oferă supunerea, explică Stilgar, 
dar negociatorii au ridicat problema sumei totale a 
Impozitului Imperial, pe care... 

— Vor să impună o limită legală voinţei imperiale, îl 
întrerupse Paul. Şi cine să mă guverneze: Landsraadul şi 
CHOAM-ul? 

Stilgar extrase din dosar o notă pe hârtie autodistructivă. 

— Unul dintre agenţii noştri ne adresează această minută 
de la o întrunire a minorităţii CHOAM, spuse el şi, cu voce 
neutră, citi textul cifrat: „Trebuie să ne opunem Tronului în 
încercarea sa de a dobândi monopolul puterii. Trebuie să 
dezvăluim adevărul despre Atreides, despre modul în care 
manipulează prin intermediul legislaţiei Landsraadului, al 
sancţiunilor religioase şi al aparatului birocratic”. 

Puse hârtia la loc, în dosar. 


— O constituţie, murmură Chani. 

Paul îi aruncă o privire scurtă, înainte de a reveni la 
Stilgar. Aşadar, gândi el, Jinadul se clatină... dar nu destul 
de devreme pentru a mă salva. Gândul trezi în el curenţi 
emoţionali. Îşi aminti de primele viziuni ale Jihadului-ce- 
avea-să-vină, de teroarea şi de repulsia pe care le resimţise 
atunci. Între timp, fireşte, avusese viziuni şi mai 
înspăimântătoare. Cunoscuse dezlănţuirea reală a violenţei. 
O trăise. Îi văzuse pe fremeni, mânaţi de puterea lor 
mistică, devastând universul. Jihadul apărea într-o nouă 
perspectivă. În raport cu dimensiunile eternității, nu era 
decât o scurtă convulsie, desigur, dar dincolo de el se aflau 
orori care întreceau tot ce cunoscuse până atunci universul. 

Şi, toate, în numele meu, gândi Paul. 

— Poate că le-am putea îngădui o constituţie formală, 
propuse Chani. Nu-i nevoie să fie ceva autentic. 

— Amăgirea este un instrument al puterii, încuviinţă 
Irulan. 

— Puterea cunoaşte limite, rosti Paul. Iar cei ce-şi pun 
speranţele într-o constituţie sfârşesc întotdeauna prin a 
descoperi acest lucru. 

Korba îşi îndreptă brusc spatele. 

— Domnia-la? 

— Da? 

Şi Paul gândi: Poftim! Iată unul care va fi nutrind destule 
simpatii ascunse pentru o domnie imaginară a Legii. 

— Am putea începe cu o constituţie religioasă, spuse 
Korba. Ceva care să le dea credincioşilor... 

— Nu! Îi tăie vorba Paul. Vom emite un Ordin al Consiliului. 
Înregistrezi, Irulan? 

— Da, Domnia-la. 

Vocea Prințesei era rece. Nu-i plăcea rolul de grefier la 
care se vedea redusă. 

— Constituţiile devin forma supremă a tiraniei, reluă Paul. 
Ele organizează puterea pe scară largă pentru a nu mai 
putea fi răsturnată. Constituţia nu are conştiinţă. Ea este o 


mobilizare a puterii sociale. Îi poate zdrobi, deopotrivă, pe 
cei mari şi pe cei mici, înlăturând orice demnitate, orice 
individualitate. Are un punct de echilibru instabil şi nu 
cunoaşte limite. Eu însă le am pe-ale mele. Din dorinţa de a- 
mi apăra poporul, interzic orice constituţie. Ordin în 
Consiliu, data de astăzi, etcetera etcetera. 

— Şi-n ceea ce priveşte preocuparea ixienilor referitor la 
impozit, Domnia-Ta? Întrebă Stilgar. 

Paul surprinse expresia întunecată a lui Korba înainte de a 
rosti: 

— Ai vreo propunere, Stil? 

— Trebuie să păstrăm controlul impozitelor, Sire. 

— Supunerea Confederaţiei Ixiene la impozitul nostru este 
preţul pe care va trebui să-l plătească Ghilda pentru 
semnătura mea pe Tratatul Tupile, hotărî Paul. 
Confederaţia nu poate face comerţ fără transportul Ghildei. 
Va plăti. 

— Prea bine, Domnia-Ta. (Stilgar scoase un nou dosar şi îşi 
drese glasul.) Raportul Qizaratului referitor la Salusa 
Secundus. Tatăl lui lrulan efectuează cu trupele sale 
manevre pentru operaţii de debarcare. 

Irulan descoperi brusc ceva interesant de examinat în 
palma mâinii stângi. O venă a gâtului începu să-i palpite. 

— Irulan, zise Paul, continui să pretinzi că legiunea tatălui 
tău nu-i altceva decât o jucărie? 

— Ce-ar putea face cu o singură legiune? Replică Prinţesa, 
privindu-l pe sub sprâncene. 

— Ar putea să-şi găsească moartea, de pildă, interveni 
Chani. 

Paul încuviinţă din cap. 

— lar vina ar cădea pe mine. 

— Cunosc câţiva comandanţi ai Jihadului, spuse Alia, care- 
ar sări ca arşi dac-ar afla treaba asta. 

— Dar nu-i decât o forţă poliţienească! Protestă Irulan. 

— Atunci n-are de ce să efectueze manevre de debarcare, 
spuse Paul. Îţi sugerez să introduci, în următoarea notă pe 


care-o vei adresa tatălui tău, o prezentare directă şi 
tranşantă a părerii mele despre poziţia lui delicată. 

Prinţesa lăsă privirea în jos. 

— Da, Domnia-Ia. Sper că, astfel, se va pune punct acestei 
probleme. Tatăl meu ar putea deveni un adevărat martir. 

— Mmmm, făcu Paul, sora mea nu va adresa nici un mesaj 
comandanților la care s-a referit, atâta timp cât nu-i voi fi 
ordonat eu. 

— Un atac îndreptat împotriva tatălui meu ar comporta şi 
alte pericole decât cele militare, zise Irulan. Poporul începe 
să manifeste oarecare nostalgie pentru domnia lui. 

— Într-o zi, ai să mergi prea departe! Rosti Chani pe cel 
mai serios ton ameninţător fremen. 

— Destul! Spuse tăios Paul. 

Dar se gândi la ceea ce spusese Irulan. „O oarecare 
nostalgie... „ Da... era ceva adevăr în vorbele ei. O dată în 
plus, Prinţesa îşi demonstra valoarea. 

— Bene Gesseritul ne-a adresat o cerere oficială, zise 
Stilgar deschizând alt dosar. Surorile solicită o întrevedere 
pentru a discuta problema descendenţei Domniei-Tale. 

Chani privi pieziş dosarul, ca şi când acesta ar fi conţinut o 
armă ucigătoare. 

— Transmite-le scuzele obişnuite, zise Paul. 

— Crezi că e indicat? Întrebă Irulan. 

— Poate că... e momentul să discutăm despre asta, spuse 
Chani. 

Paul scutură cu neînduplecare din cap. N-aveau de unde 
să ştie că asta făcea parte din preţul pe care nu se hotărâse 
încă să-l plătească. 

Dar Chani nu se lăsă. 

— Am fost la zidul rugilor din Sietch Tabr, unde m-am 
născut. Am consultat doctori. Am îngenuncheat în deşert şi 
mi-am trimis gândurile în adâncurile unde sălăşluieşte Shai- 
hulud. (Ridică din umeri.) Zadarnic. 

Nici ştiinţa, nici superstiţia n-au putut s-o ajute, gândi 
Paul. Şi nici eu, care nu i-am spus ce s-ar dezlănţui din clipa 


în care ar apărea un moştenitor al Casei Atreides... Ridică 
ochii şi întâlni privirea plină de compasiune a Aliei. Fu 
cuprins brusc de nelinişte la gândul că surorii sale îi era 
milă de el. Să fi întrevăzut şi ea, acel viitor terifiant? 

— Domnia-la nu poate să nu cunoască pericolele ce-i vor 
ameninţa Imperiul dacă nu va avea un moştenitor, spuse 
Irulan, folosindu-şi facultăţile de persuasiune Bene Gesserit 
ale vocii cu o blândeţe mieroasă. Nu e uşor, fireşte, de 
discutat despre aceste probleme, dar ele trebuie scoase la 
lumină. Un Împărat este mai mult decât un om. Este 
cârmuitorul Împărăției. Dacă moare fără urmaş, s-ar 
dezlănţui conflicte civile. Şi, de vreme ce îţi iubeşti poporul, 
poţi să-i laşi o asemenea moştenire? 

Paul se ridică de la masă şi se apropie de ferestrele 
balconului. Afară, vântul netezea fumul focurilor din oraş. 
Albastrul argintiu al cerului era voalat de căderea de prafa 
serii, venind dinspre Scutul de Piatră. Privirea lui Paul se 
îndreptă spre colosala faleză ce se înălța la sud, apărând 
ţinuturile septentrionale de vântul Coriolis. De ce nu 
dispunea şi sufletul său de o asemenea pavăză? 

În spatele lui, ceilalţi aşteptau în tăcere. Ştiau cât de 
aproape era de mânie. 

Paul simţea presiunea timpului. Încerca să găsească un 
punct central al numeroaselor echilibre, un punct din care 
să poată plăsmui un nou viitor. 

Retrage-te... retrage-te... retrage-te, îşi spunea. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi luat-o pe Chani şi s-ar fi refugiat 
împreună cu ea pe Tupile? Numele i-ar fi rămas. Jihadul ar 
fi găsit noi pivoţi şi mai cumpliţi, iar cel învinuit ar fi fost tot 
el. Simţi cum îl cuprinde deodată frica, frica de a distruge 
tot ce era mai preţios întinzând mâna spre ceva nou, frica 
de faptul că, la cel mai mic zgomot al său, universul ar fi 
putut să se disloce, să se fărâmiţeze fără a-i mai lăsa 
posibilitatea de a recupera ceva. 

Sub balcon, piaţa fusese invadată de un grup numeros de 
pelerini înveşmântaţi în culorile verde şi alb ale hajjului. 


Înaintau agale, ca un şarpe cu inelele dezarticulate, conduşi 
de un ghid din Arrakeen. Priveliştea îi aminti lui Paul că 
Sala de Audienţe era, probabil, deja plină de suplicanţi. 
Pelerinii! Pentru Imperiu, deveniseră o dezgustătoare sursă 
de venituri. Hajjul umpluse căile spaţiului de vagabonzi 
religioşi. Veneau, veneau întruna, fără-ncetare. 

Cum de am pus în mişcare acest mecanism? Se întrebă. 

Dar mecanismul, de bună seamă, se pusese singur în 
mişcare. De-a lungul secolelor, în arhitectura genelor 
apăruse schema acestui spasm, atât de scurt la scara 
timpului. 

Mânaţi de cel mai profund instinct religios, oamenii 
veneau în căutarea unei reînvieri. Pelerinajul se termina 
aici: „Arrakis, locul renaşterii şi al morţii”. 

Fremenii bătrâni şi cârcotaşi spuneau că Paul voia apa 
pelerinilor. 

Dar ce căutau, de fapt, pelerinii? Pretindeau că locul 
acesta era sfânt. Însă nu se putea să nu ştie că universul nu 
poseda nici un Eden, nici un Tupile pentru suflete. Ei 
considerau Arrakisul ca pe un tărâm al necunoscutului, 
unde toate misterele îşi găseau explicaţie. Pentru ei, Dune 
era o verigă de legătură între acest univers şi cel ce urma. 
Iar lucrul cel mai înfricoşător era că, atunci când plecau 
înapoi, păreau satisfăcuţi. 

Ce găsesc ei aici? Se întrebă Paul. 

Adesea, în culmea extazului lor mistic, umpleau străzile 
Arrakeenului, scoțând ţipete ascuţite, ca ale unor păsări 
stranii. De fapt, fremenii îi şi numeau „pasări trecătoare”. 
lar cei care mureau pe Arrakis, puţini la număr, erau numiţi 
„suflete înaripate”. 

Cu un suspin, Paul se gândi că fiecare planetă anexată de 
legiunile sale făcea să se reverse un nou contingent de 
pelerini. Plini de recunoştinţă, veneau spre „pacea lui 
Muad'Dib”. 

Pretutindeni e pace, gândi el. În tot universul... numai în 
inima lui Muad'Dib, nu. 


I se părea că o frântură din el însuşi era cufundată în 
tenebre îngheţate şi nesfârşite. Puterea sa preştientă 
modificase imaginea universului' aşa cum o ştia omenirea. 
El zdruncinase tihna şi siguranţa cosmosului aducând 
Jihadul. Răs-combătuse, răs-judecase şi răs-prezisese acest 
univers uman, dar cu toate acestea avea certitudinea că 
universul îi scapă în continuare. 

Planeta aceasta, pe care hotărâse s-o preschimbe dintr-un 
deşert într-un paradis scăldat de ape, era vie. Îi simţea 
pulsul, un puls la fel de palpabil ca al unui om. lar planeta 
lupta împotriva lui, îi opunea rezistentă, refuza să dea 
ascultare comenzilor lui... 

Mâna Chaniei se strecură într-a sa. Întoarse capul şi-i 
întâlni privirea îngrijorată. Cu ochii ţintă în ochii lui, Chani 
şopti: 

— Iubitule, te rog, nu lupta cu propriul tău ruh. 

I se păru că un şuvoi de emoţii se revarsă în el, urcând din 
mâna Chaniei, înălţându-l, împingându-l la suprafaţă. 

— Sihaya, murmură el. 

— Va trebui să plecăm în deşert. Cât mai curând. 

Paul îi strânse cu putere mâna, apoi se întoarse la masă, 
rămânând în picioare. 

Chani îşi reocupă locul. 

Irulan privea fix dosarele din faţa lui Stilgar. Buzele ei 
erau strânse, încremenite. 

— Irulan se propune ca mamă a moştenitorului imperial, 
spuse Paul. Se uită la Chani, apoi la Irulan, care însă refuză 
să-i înfrunte privirea şi adăugă: Ştim cu toţii că Irulan nu 
mă iubeşte. 

Prinţesa înlemni. 

— Cunosc argumentele politice, urmă Paul. Pe mine însă 
mă interesează argumentele umane. Cred că, dacă Prinţesa 
Consoartă n-ar fi legată de ordinele date de Bene Gesserit, 
dacă n-ar acţiona în propriul ei interes, mânată de setea de 
putere personală, reacţia mea ar putea fi cu totul alta. În 
situaţia de faţă însă mă văd nevoit să-i resping propunerea. 


Irulan inspiră adânc, spasmodic. 

Reaşezându-se, Paul îşi spuse că n-o văzuse încă niciodată 
pierzându-şi în asemenea măsură controlul. Se aplecă spre 
ea şi spuse: 

— Irulan, îmi pare într-adevăr rău. 

Ea înălţă capul şi-l fulgeră cu privirea. 

— N-am nevoie de mila ta! Şuieră. Apoi, întorcându-se 
către Stilgar: Mai sunt şi alte probleme urgente? 

Stilgar, cu privirea aţintită la Paul, răspunse: 

— O ultimă problemă, Domnia-Ia. Ghilda a înaintat o nouă 
propunere pentru deschiderea unei ambasade pe Arrakis. 

— Un specimen de genul celor care cutreieră 
nemărginirea spaţiului? Întreba Korba cu dezgust fanatic în 
glas. 

— Probabil, opină Stilgar. 

— E o treabă la care trebuie să chibzuim cu cea mai mare 
băgare de seamă, Domnia-Ta, zise Korba. Prezenţa unui 
reprezentant al Ghildei aici, pe Arrakis, n-ar fi deloc pe 
placul Consiliului Naibilor. Ghildarii murdăresc până şi solul 
pe care-l ating. 

— Nu ating nici un sol, trăiesc în cuve, replică Paul, fără a 
încerca să-şi ascundă iritarea. 

— Naibii ar putea hotări să se ocupe ei înşişi de această 
problemă, Domnia-Ia, insistă Korba şi, cum Paul îl privea 
ameninţător, adăugă: Sunt fremeni, Domnia-Ta. Ştim foarte 
bine că Ghilda i-a adus pe cei ce ne-au oprimat atâta amar 
de vreme. Şi n-am uitat nici cum ne-a şantajat ani în şir, 
silindu-ne să le dăm mirodenie ca să nu dezvăiuie 
duşmanilor secretele noastre. Ghilda a stors de la noi... 

— Ajunge! Izbucni Paul. Crezi că eu am uitat? 

Ca şi când abia atunci şi-ar fi dat seama de greutatea 
vorbelor sale, Korba bolborosi ceva neinteligibil, apoi 
îngăimă: 

— Iertare, Domnia-Ta. N-am vrut să insinuez că nu ai fi 
fremen. Nu m-am... 


— Vor trimite un Navigator, spuse Paul. Şi e puţin probabil 
ca un Navigator să se hazardeze într-un loc în care-ar 
putea detecta un pericol. 

Irulan, simțind cum i se usucă dintr-o dată gura, de 
spaimă, întrebă: 

— Ai... văzut sosirea unui Navigator pe Arrakis? 

— Bineînţeles că nu am văzut sosirea unui Navigator pe 
Arrakis, răspunse Paul, imitându-i tonul. Dar pot să văd 
unde a fost un Navigator şi încotro se îndreaptă... N-au 
decât să-l trimită. Poate că-mi va fi de folos. 

— Cum porunceşti, se învoi Stilgar. 

Iar Irulan, ascunzându-şi un zâmbet îndărătul mâinii, 
gândi: E adevărat, aşadar. Împăratul nostru nu-i poate 
vedea pe Navigatori. Se orbesc reciproc. Conspirația 
rămâne ascunsă. 

Chapter 6 

Încă o dată, începe drama. 

Împăratul Paul Muad'Dib la urcarea sa pe Tronul Leului. 

DE LA FEREASTRA sa ascunsă, Alia observa marea sală de 
recepţie în care îşi făcuse intrarea delegaţia Ghildei. 

Lumina amiezii se revărsa din luminatoare, ca o ploaie 
argintie, incandescentă, pe mozaicul în ocru, verde şi 
albastru, reprezentând un peisaj mlăştinos. Ici şi colo, 
printre plantele acvatice, o pată de culoare evoca o pasăre 
sau un animal. 

Pe această pardoseală-peisaj, trimişii Ghildei înaintau ca 
nişte vânători printr-o junglă stranie. Siluetele lor, în mantii 
negre, gri şi portocalii, înconjurau, într-o dezordine 
înşelătoare, cuvă transparentă unde Navigatorul- 
Ambasador plutea în gazul lui portocaliu. Cuva aluneca pe 
un câmp degravitaţional, trasă de doi servitori înveşmântaţi 
în gri. Avansa încet, ca un bizar vapor paralelipipedic 
venind la acostare. 

Chiar sub mica fereastră din spatele căreia Alia observa 
scena, Paul luase loc pe Tronul Leului. Purta noua coroană 
de ceremonie, cu emblema peştelui şi a pumnului şi 


îmbrăcase somptuoasa mantie aurită, cu giuvaeruri, a 
afacerilor de stat. În jurul lui, o vagă reverberaţie irizată 
indica prezenţa unui scut personal. Două şiruri de gărzi se 
postaseră de-o parte şi de alta a podiumului pe care se afla 
tronul, la baza treptelor. Stilgar stătea în dreapta lui Paul, 
cu două trepte mai jos, înveşmântat într-o mantie albă cu 
centură galbenă. 

În mod empatie, Alia simţi că Paul era cuprins de aceeaşi 
agitaţie ca şi ea în această clipă, deşi nimeni altcineva n-ar 
fi putut observa acest lucru. Privirea lui Paul era aţintită 
asupra unui personaj îmbrăcat într-o mantie portocalie, 
care păşea în dreapta suitei Ambasadorului, ca o căpetenie 
militară. Cu excepţia ochilor metalici, inexpresivi, chipul său 
cu trăsături plate, părul negru şi cârlionţat, silueta - atât 
cât i se desluşea sub mantie —, mişcările... totul era 
familiar, totul părea să-i strige identitatea. Duncan Idaho. 
Nu putea fi el şi, totuşi, el era. 

Pentru Alia, cu zestrea ei de amintiri absorbite încă de pe 
când se afla în uter, o decriptare rihani fu suficientă pentru 
a străpunge aparenţa, camuflajul. Paul însă, îşi spuse ea, îl 
vedea cu ochii unor amintiri personale, ai tinereţii şi ai 
recunoştinţei. 

Era Duncan Idaho. 

Alia se cutremură. Nu exista decât un singur răspuns: 
această fiinţă era un ghola tleilaxu, reconstituit din carnea 
moartă a originalului. Adevăratul Duncan Idaho murise 
pentru a-l salva pe Paul. Această făptură nu era decât un 
produs al cuvelor axolotl. 

Ghola-ul avea mersul semeţ şi sigur al unui maestru 
spadasin. Se opri în clipa în care se opri şi cuva 
Ambasadorului, la vreo zece paşi de podium. 

Modul de percepţie Bene Gesserit, de care nu putea face 
abstracţie, îi dezvălui Aliei neliniştea lui Paul. Ochii săi nu 
mai erau aţintiţi la personajul ivit din trecut. Ochii nu, dar 
întreaga sa fiinţă privea cu intensitate. Toţi muşchii săi erau 


pregătiţi să reacționeze, când înclină din cap spre 
Ambasador şi rosti: 

— Ni s-a spus că numele dumitale e Edric. Îţi urăm bun 
venit la curtea noastră şi nădăjduim că prezenţa dumitale 
aici va contribui la o mai bună înţelegere reciprocă. 

Navigatorul luă o atitudine de sibarit în mediul său 
portocaliu, îşi strecură o capsulă de melanj în gură, apoi se 
uită la Paul. Minusculul traducător care plutea pe o orbită 
la unul din colţurile cuvei reproduse un fel de tuse, apoi o 
voce răguşită, impersonală, se făcu auzită: 

— Mă înclin în faţa Împăratului meu şi-l rog să primească 
scrisorile mele de acreditare, precum şi un modest dar. 

Un asistent se apropie de Stilgar şi-i remise un rulou, pe 
care fremenul îl studie încruntat înainte de a-l întinde lui 
Paul. Amândoi se întoarseră apoi spre ghola, care aştepta 
calm în fata podiumului. 

— Într-adevăr, Împăratul meu a ghicit care este darul, 
spuse Edric. 

— Îţi acceptăm cu plăcere acreditările, zise Paul. Te rugăm 
să ne lămureşti în privinţa darului. 

Edric se răsuci în cuvă, îndreptându-şi atenţia spre ghola. 

— Omul acesta se numeşte Hayt, rosti el şi pronunţă 
numele literă cu literă. Conform investigatorilor noştri, 
povestea lui este dintre cele mai curioase. A fost ucis aici, 
pe Arrakis... o rană gravă la cap, care a necesitat luni 
întregi de regenerare. Corpul său a fost vândut Bene 
Tleilaxului, ca fiind cel al unui maestru spadasin, adept al 
Şcolii Ginaz. Atenţia noastră a fost atrasă de faptul că ar 
putea fi Duncan Idaho, slujitorul devotat al Familiei Voastre. 
L-am cumpărat, considerându-l un dar demn de un împărat. 
(Edric îşi întoarse privirea spre Paul.) Nu-i Duncan Idaho, 
Sire? 

Neîncrederea şi prudenţa făcură să şovăie glasul lui Paul: 

— Seamănă cu Duncan Idaho. 

Să fi văzut Paul altceva decât mine? Se întrebă Alia. Nu! E 
Duncan. 


Cel numit Hayt rămânea impasibil. Ochii săi de metal 
priveau drept înainte. Atitudinea sa era relaxată. Nu dădea 
nici un semn că ar fi conştient de faptul că făcea obiectul 
discuţiei. 

— Informările noastre cele mai sigure ne îndreptăţesc să 
credem că este Idaho, spuse Edric. 

— Acum se numeşte Hayt, zise Paul. Curios nume. 

— Sire, nu se poate şti de ce sau cum atribuie nume cei de 
pe Tleilax. Oricum, ele pot fi schimbate. Numele tleilaxu are 
prea puţină importantă. 

O creatură tleilaxu, gândi Paul. Aici e problema. Bene 
Tleilaxul n-avea prea multe legături cu natura. În filosofia 
sa, binele şi răul aveau valori dintre cele mai stranii. Oare 
ce vor fi încorporat tleilaxu în carnea lui Idaho, intenţionat 
sau în joacă? 

Paul îi aruncă o privire lui Stilgar. Emoţia superstiţioasă a 
fremenului era vizibilă, la fel ca şi cea a gărzilor fremene 
aflate în sală. În mintea lui Stilgar se perinda, cu siguranţă, 
tot ce cunoştea despre practicile scabroase ale Ghildei, ale 
Bene Tleilaxului şi ale creaturilor ghola. 

Întorcându-se către ghola, Paul întrebă: 

— Hayt... acesta e singurul tău nume? 

Un zâmbet senin apăru pe faţa negricioasă a ghola-ului. 
Ochii metalici se ridicară, îl fixară pe Paul, Privirea rămânea 
însă lipsită de orice expresie, mecanică. 

— Aşa mi se spune, Domnia-Ia: Hay. 

În ascunzătoarea ei, Alia avu un tremur. Era exact vocea 
lui Idaho. Atât de exact, încât fiecare din celulele ei 
reacţionase la percepţia timbrului. 

— Cu voia Domniei-Tale, adăugă ghola-ul, trebuie să 
mărturisesc că-mi face plăcere să-ţi aud glasul. Bene 
Tleilaxul consideră asta un semn că l-am mai auzit... înainte. 

— Dar tu nu eşti sigur, spuse Paul. 

— Nu ştiu nimic despre trecutul meu, Domnia-Ia. Mi s-a 
explicat că nu pot rămâne cu amintiri despre existenţa mea 
anterioară. lot ce subzistă este configuraţia genetică. 


Există însă unghere ce pot corespunde unor lucruri 
odinioară familiare: voci, locuri, mâncăruri, feţe, sunete, 
acţiuni... o sabie în mâna mea, comenzile unui topter... 

Observând încordarea cu care-i privea Navigatorul, Paul 
întrebă: 

— Eşti conştient că persoana ta constituie un dar? 

— Mi s-a explicat, Domnia-la. 

Paul se rezemă de spătar şi-şi lăsă mâinile pe braţele 
tronului. 

Ce datorez eu cărnii lui Duncan? Se întrebă. Duncan a 
murit, salvându-mi viaţa. Dar această creatură nu este 
Duncan, Este un ghola. Totuşi, acest corp şi această minte îl 
învăţaseră să piloteze un topter, astfel încât să aibă 
impresia că aripile aparatului pornesc chiar din umerii săi. 
Şi nu putea să ridice o sabie, fără să-şi amintească lecţiile 
dure ale lui Duncan. Un ghola: O carne plină de false 
impresii, care puteau induce oricând în eroare. Asociaţiile 
cu evenimentele din trecut n-aveau cum să nu persiste. 
Duncan Idaho. Nu tocmai o mască părea să poarte acest 
ghola, ci mai degrabă un fel de voal, o deghizare a 
personalităţii, diferită de ceea ce tleilaxu vor fi putut să 
disimuleze în fiinţa lui. 

— În ce fel ne-ai putea sluji? Întrebă Paul. 

— În orice fel doreşte Domnia-Ta şi pe măsura 
capacităţilor mele. 

Alia fu frapată de atitudinea docilă a ghola-ului. Nu era 
nimic prefăcut. Ceva total inocent răzbătea din făptura 
acestui nou Duncan Idaho. Vechiul Idaho fusese realist, 
fatalist. Ghola-ul nu vădea nimic de acest fel. Ca şi când 
carnea îi fusese complet curățată. Era o suprafaţă noua, 
imaculată, pe care tleilaxu scriseseră... ce? 

Îşi dădu seama, în clipa aceea, de pericolele pe care le 
putea ascunde acest dar. Ghola-ul era o creaţie tleilaxu. 
Tleilaxu dădeau dovadă de o stupefiantă lipsă de inhibiţii în 
tot ce creau. Acţiunile lor erau adesea călăuzite doar de o 
curiozitate fără limite. Pretindeau că pot construi orice 


pornind de le un material uman brut adecvat, diavoli sau 
sfinţi. Vindeau mentaţi-ucigaşi. Reuşiseră să obţină un 
medic asasin care nu era aservit inhibiţiilor Şcolii Suk ce 
interziceau vătămarea unei fiinţe umane. La comandă, 
puteau să furnizeze slugi devotate, jucării erotice pentru 
toate gusturile, soldaţi, generali, filosofi şi, ocazional, chiar 
şi câte un moralist. 

Paul se uită spre Edric şi întrebă: 

— De ce pregătire a beneficiat acest dar? 

— Cu voia Domniei-Iale, răspunse Edric, tleilaxu au găsit 
de cuviinţă să facă din acest ghola un mentat şi un filosof 
zensunnit, gândind că, astfel, îi vor spori şi mai mult 
iscusinţa în mânuirea săbiei. 

— Şi-au izbutit? 

— Nu ştiu, Domnia-Ia. 

Paul chibzui asupra acestui răspuns. Simţul adevărului îi 
spunea că Edric credea sincer că ghola-ul era Idaho. Dar 
mai era şi altceva. Apele Timpului, prin care se deplasa 
Navigatorul, sugerau primejdii nedezvăluite. Hayt. Numele 
tleilaxu avea o rezonanţă periculoasă. Paul se simţi 
îndemnat să refuze darul. În acelaşi moment însă ştiu că nu 
putea lua această hotărâre. Carnea aceasta avea nişte 
drepturi asupra Casei Atreides - lucru pe care inamicul îl 
cunoştea prea bine. 

— Un filosof zensunnit, rosti gânditor Paul, întorcându-şi 
din nou privirea spre ghola. Ai cugetat asupra rolului şi 
motivaţiilor tale? 

— Am, faţă de condiţia mea, o atitudine de smerenie, Sire. 
Mintea mi-a fost curățată de toate imperativele trecutului 
meu de om. 

— Cum ai prefera să te numim? Hayt sau Duncan Idaho? 

— Domnia-Ta poate să mă numească după cum i-e voia, 
căci nu sunt un nume. 

— Dar nu-ţi face plăcere numele Duncan Idaho? 

— Cred că acesta a fost numele meu, Sire. Pare să-şi aibă 
încă locul în mine. Totuşi... trezeşte şi rezonante curioase. 


Un nume, cred, va fi comportând şi destule lucruri 
neplăcute, pe lângă cele plăcute. 

— Şi care este, pentru tine, cel mai plăcut lucru? 

În mod neaşteptat, ghola-ul râse, apoi răspunse: 

— Să descopăr, la alţii, semne care-mi dezvăluie cine am 
fost. 

— Desluşeşti asemenea semne aici? 

— O, da, Domnia-Ta. Omul de colo, Stilgar, se frământă 
între suspiciune şi admiraţie. Era prieten cu cel care-am 
fost, dar, acum, această carne de ghola îi repugnă. Şi 
Domnia-Ta, Sire, l-ai admirat pe cel ce am fost... şii-ai 
acordat toată încrederea. 

— O minte curățată, zise Paul. Cum ar putea o minte 
curățată să ne facă legământ de credinţă? 

— Legământ, Domnia-Ta? Mintea curățată ia decizii în 
prezenţa unor necunoscute, fără cauză şi efect. E acesta un 
legământ? 

Paul se încruntă. Era un răspuns Zensunni. Subtil, criptic, 
întemeiat pe un crez conform căruia activitatea mentală nu 
putea să aibă o funcţie obiectivă. Fără cauză şi efect! 
Concepte ca acesta descumpăneau cugetul. Necunoscute? 
Necunoscutele erau prezente în orice decizie. Existau chiar 
şi în viziunile preştiente. 

— Ai prefera să-ţi spunem Duncan Idaho? Întrebă Paul. 

— Trăim în funcţie de deosebirile dintre noi, Sire. Alege-mi 
Domnia-Ta numele. 

— Atunci, să rămână cel pe care ţi l-au dat tleilaxu, hotări 
Paul. Hayt - un nume care îndeamnă la prudenţă. 

Hayt se înclină şi făcu un pas înapoi. 

Cum de şi-a dat seama că întrevederea s-a încheiat? Se 
întrebă Alia. Eu ştiu asta fiindcă-mi cunosc fratele. Dar n-a 
existat nici un semn care i-ar fi putut da de înţeles acest 
lucru unui străin. S-o fi ştiut acel Duncan Idaho care se află 
înlăuntrul lui Hayt? 

Paul se întoarse către Ambasador: 


— Am rezervat o reşedinţă pentru Ambasadă. Ne va face 
plăcere să avem o întrevedere privată cu dumneata de 
îndată ce ne va fi cu putinţă. Te vom convoca noi. Îţi aducem 
totuşi la cunoştinţă, înainte de a te informa surse neavenite, 
că o Cucernica Maică Bene Gesserit, Gaius Helen Mohiam, 
a fost ridicată de la bordul transspaţialului care a adus 
delegaţia Ghildei. Arestarea s-a făcut la ordinul nostru. 
Prezenţa ei la bordul acestei nave va constitui unul dintre 
subiectele discuţiilor pe care le vom purta. 

Cu un gest al mâinii, Paul îi aduse la cunoştinţă 
Navigatorului că întrevederea luase sfârşit. 

— Hayt, adăugă el, rămâi pe loc. 

Servitorii Ambasadorului se întoarseră şi începură să 
remorcheze cuva spre ieşirea din sală. Edric deveni mişcare 
portocalie în gaz portocaliu - ochi, o gură, membre unduind 
leneş. Paul îl urmări cu privirea până când ultimul membru 
al delegaţiei părăsi încăperea şi uşile înalte se închiseră. 

Am făcut-o, gândi el. Am acceptat ghola-ul. Creatura 
tleilaxu era, fără doar şi poate, o momeală, după cum era, 
probabil şi bătrâna vrăjitoare, Cucernica Maică. Dar venise 
timpul... timpul redutabililor taroţi pe care-i întrevăzuse 
într-una dintre primele viziuni. Blestemaţii de taroţi, care 
tulburau apele Timpului până într-atât, încât preştientul cel 
mai clarvăzător nu mai putea să întrevadă la mai mult de o 
oră în viitor. Dar nu rareori, îşi spuse, peştele fură momeala 
şi-i scapă pescarului. lar taroţii îi puteau fi favorabili la fel 
de bine pe cât îi erau potrivnici. Ceea ce nu putea vedea el, 
nu putea fi văzut nici de alţii. 

Ghola-ul aştepta nemişcat, cu capul înclinat într-o parte. 

Stilgar urcă treptele podiumului, ascunzându-l vederii lui 
Paul. În chakobsa, graiul de vânătoare din vremurile 
trecute ale sietchului, fremenul spuse: 

— Sire, creatura aia din cuvă mi-a dat fiori... Însă acest 
dar!... Alungă.-l, Sire! 

— Nu pot, răspunse Paul în aceeaşi limbă. 


— Idaho e mort, sire! Creatura asta nu e Idaho. Lasă-mă 
să-i iau apa. 

— Ghola-ul e problema mea, Stil. Problema ta este 
prizoniera noastră. Cucernica Maică va trebui să fie păzită 
cu străşnicie de oamenii pe care i-am învăţat cum să reziste 
la artificiile Glasului. 

— Toate astea nu-mi plac, Sire. 

— Voi fi prudent, Stil. Vezi să fii şi tu. 

— Prea bine, Sire. 

Stilgar cobori de pe podium, trecu pe lângă Hayt, 
adulmecându-l şi părăsi sala. 

Răul se cunoaşte după miros, gândi Paul. Stilgar înfipsese 
steagul verde şi alb al Atreizilor pe cel puţin zece lumi, dar 
rămăsese acelaşi fremen superstiţios, impermeabil la orice 
sofisticare. 

Paul se uită cu atenţie la ghola. Darul Ghildei... 

— Duncan, Duncan, murmură el, ce ţi-au făcut? 

— Mi-au dat viaţă, Domnia-Ta, spuse Hayt. 

— Dar în ce scop te-au format şi ni te-au oferit? Întrebă 
Paul. 

Hayt strânse din buze, apoi răspunse: 

— Ca să te distrug. 

Sinceritatea răspunsului îl surprindea pe Paul. Dar un 
mentat zensunnit nici nu s-ar fi putut exprima altfel. Chiar 
dacă era ghola, un mentat nu putea rosti decât adevărul, 
mai ales când acest adevăr pornea din seninătatea 
interioară a zensunnitului. Paul avea în faţa lui un calculator 
uman, ale cărui minte şi sistem nervos puteau să 
îndeplinească funcţiile complexe îndeplinite odinioară de 
mecanismele mai apoi prohibite şi renegate de omenire. 
Mentat şi zensunnit îndemna o dublă garanţie a 
onestităţii... dacă nu cumva tleilaxu inseraseră ceva şi mai 
straniu în acest ghola. 

Pentru ce, de pildă, îl înzestraseră cu ochi mecanici? 
Tleilaxu pretindeau, fireşte, că ochii de metal sunt superiori 


celor adevăraţi. Dar, în acest caz, era de mirare că nu 
recurgeau ei înşişi la asemenea ochi. 

Paul aruncă o privire în direcţia ferestruicii de observaţie 
a Aliei. În clipa aceasta ar fi dorit-o pe sora sa alături de el, 
cu poveţele ei neîmpovărate de sentimentul 
responsabilităţii şi al datoriei. 

Îşi strămută atenţia la ghola. Nu era un dar oarecare. 
Dădea răspunsuri cinstite la întrebări periculoase. 

N-are nici o importanţă că-l ştiu a fi o armă menită să mă 
lovească, îşi spuse. 

— Ce-ar trebui să fac pentru a mă apăra? Întrebă, 
renunțând la pluralul majestăţii, ca şi când i-ar fi adresat 
întrebarea lui Duncan Idaho. 

— Să mă alungi, Domnia-la. 

Paul clătină din cap. 

— Cum înţelegi să mă distrugi? 

Hayt se uită la gărzile care se apropiaseră de podium după 
plecarea lui Stilgar. Se întoarse, îşi plimbă privirea prin 
sală, apoi îşi aţinti din nou ochii metalici asupra lui Paul şi 
dădu din cap. 

— Locul acesta-i potrivit pentru cineva care vrea să stea 
departe de oameni, spuse el. E un loc care te duce cu 
gândul la o asemenea putere, încât nu-l poţi privi cu 
seninătate decât amintindu-ţi că orice lucru e limitat. 
Puterile profetice ale Domniei-Iale te-au îndreptat spre 
acest loc? 

Paul ciocăni cu vârfurile degetelor pe braţele tronului. 
Mentatul căuta informaţii, dar întrebarea lui îl tulburase. 

— Mă aflu aici în urma unor decizii ferme... şi nu neapărat 
datorită celorlalte... facultăţi ale mele. 

— Decizii ferme... Ele călesc viaţa unui om. Un metal nobil 
poate fi decălit încălzindu-l, apoi lăsându-l să se răcească 
încet, fără a-l scufunda în apă. 

— Încerci să-mi abaţi atenţia cu sporovăieli zensunnite? 

— Filosofia Zensunni, Sire, explorează alte căi decât cele 
ale diversiunii şi-ale spectacolului. 


Paul îşi umezi buzele, inspiră adânc şi-şi ordonă gândurile 
conform echilibrului mentatic. Toate răspunsurile erau 
negative. Cei care-i oferiseră darul nu se aşteptau să facă o 
pasiune pentru ghola, neglijându-şi celelalte îndatoriri. Nu, 
nu despre asta era vorba. Dar de ce un mentat zensunnit? 
Filosofie... parabole... contemplaţie... căutare interioară... 
Îşi dădu seama de sărăcia datelor de care dispunea. 

— Avem amândoi nevoie de mai multe informaţii, murmură 
el. 

— Informaţiile necesare unui mentat nu se depun pe el ca 
polenul pe-o mantie când treci printr-un câmp cu flori, 
spuse Hayt. Trebuie să alegi cu grijă fiecare grăunte şi să-l 
examinezi cu lupa. 

— Va trebui să mă înveţi şi pe mine retorica asta Zensunni, 
spuse Paul. 

Ochii metalici avură o scânteiere, apoi Hayt zise: 

— Domnia-la, poate că tocmai asta se urmăreşte. 

Ca să-mi slăbească voinţa cu vorbe şi idei? Se întrebă Paul. 

— Abia când devin acţiuni trebuie să te temi de idei, spuse: 

— Alungă-mă, Sire! Rosti Hayt şi în vocea lui răzbătu grija 
lui Duncan Idaho pentru „Domnişorul” de odinioară. 

Paul se simţi prins în capcana acestei voci. Nu putea să 
alunge vocea aceasta, chiar dacă aparţinea unui ghola. 

— Vei rămâne, hotări el şi vom fi, amândoi, foarte atenţi. 

Hayt se înclină supus. 

Paul îşi înălţă privirea spre mica fereastră în spatele căreia 
se afla sora sa, rugând-o din ochi să-l despovăreze de acest 
dar şi să-i afle secretul. Ghola erau strigoi de speriat copiii. 
Nici măcar nu-i trecuse prin cap că va cunoaşte vreunul. 
Pentru a-l cunoaşte pe acesta, trebuia să-şi depăşească 
sentimentul de compasiune... Şi nu era sigur că va fi în 
stare. Duncan... Duncan... Unde era Idaho în această carne 
pe potriva trupului său? Nu, nu era carne... era un giulgiu 
sub formă de carne! Adevăratul Idaho rămăsese mort pe 
vecie în străfundurile unei caverne arrakiene. Doar fantoma 
lui privea acum prin ochii de metal ai ghola-ului. Două fiinţe 


sălăşluiau la un loc în această carne înviată din morţi. lar 
una dintre ele era o ameninţare ale cărei natură şi putere 
se ascundeau îndărătul unor văluri fără asemuire. 

Închizând ochii, Paul lăsă viziuni vechi să i se cearnă în 
conştiinţă, simțind esenţele dragostei şi ale urii 
învolburându-se într-o mare zbuciumată din care nici o 
stâncă, nici un recif nu se înălţau deasupra haosului. Nu 
exista nici un loc din care să poţi cuprinde cu privirea 
tumultul. 

De ce nu mi l-a înfăţişat nici o viziune pe acest nou Duncan 
Idaho? Se întrebă. Ce ar putea împiedica un oracol să vadă 
în Timp? Alte oracole, de bună seamă... 

Deschise ochii şi întrebă: 

— Hayt, ai darul precogniţiei? 

— Nu, Domnia-la. 

Vocea avea accentul sincerităţii. Fireşte, era posibil ca 
ghola-ul să-şi ignore această abilitate. Dar asta i-ar fi 
distorsionat funcţiile de mentat... Ce ascundeau toate 
acestea? 

Vechile viziuni îl năpădiră iarăşi pe Paul. Trebuia să opteze 
pentru calea cumplită? Deformaţiile Timpului păreau să-l 
indice pe ghola în acel viitor hidos. Era condamnat la acea 
cale, indiferent ce-ar fi făcut? 

Retrage-te... retrage-te... retrage-te... Gândul îi răsuna ca 
un dangăt de clopot în minte. 

Sus, Alia stătea cu bărbia sprijinită în mâna stângă, fără a- 
şi lua privirea de la ghola. Hayt exercita asupra ei o atracţie 
magnetică. Readucându-l la viaţă, tleilaxu îi redaseră 
tinereţea - o pulsaţie, o inocenţă care o atrăgeau. 
Înţelesese rugămintea mută pe care i-o adresase Paul. Când 
oracolele se dovedesc neputincioase, eşti nevoit să recurgi 
la spioni şi la puterile fizice. O uimea, totuşi, dorinţa ei de a 
se preta la această provocare. Mai mult, simţea că dorea să 
se apropie de acest om nou, poate chiar să-l atingă. 

E la fel de periculos pentru mine ca şi pentru Paul, gândi. 

Chapter 7 


Adevărul suferă dacă-i analizat prea mult. 

Vechi proverb fremen. 

— CUCERNICĂ MAICĂ, mă cutremur să te întâlnesc în 
asemenea circumstanţe, spuse Irulan. 

Stătea în pragul celulei, observând interiorul după tipicul 
Bene Gesserit. Era un cub cu latura de trei metri, care 
fusese tăiat cu laserul în roca brună de sub Citadela lui 
Paul. Mobilierul era alcătuit dintr-un singur scaun de 
nuiele, pe care şedea Cucernica Maică Gaius Helen 
Mohiam, o saltea cu o pătură cafenie, peste care erau 
etalate cartonaşe din noul Tarot al Dunei, un robinet cu 
apometru, deasupra unui vas de reciclare şi un closet 
fremen prevăzut cu izolaţii de etanşare. Total era 
promiscuu, rudimentar. Patru licurigloburi zăbrelite în 
colţurile tavanului difuzau o lumină galbenă. 

— I-ai dat de veste Doamnei Jessica? Întrebă Cucernica 
Maică. 

— Bineînţeles, dar nu cred că va ridica un deget împotriva 
fiului ei, răspunse Irulan. 

Privi taroţii. Cărţile arătau că atotputernicii erau surzi la 
rugăminţi. Cartea Marelui Vierme se afla lângă cea a 
Nisipurilor Pustii. Se recomandă răbdare... Era nevoie de 
taroţi ca să ştii asta? 

Afară, un gardian le supraveghea prin ferestruica de 
metasticlă a uşii. Irulan nu se îndoia că întrevederea era 
urmărită şi de alţii, cu alte mijloace. Reflectase îndelung 
înainte de a se încumeta să vină în acest loc. Dar 
neimplicarea comporta alte pericole. 

Înaintea venirii lui Ilrulan, Cucernica Maică nu-şi 
întrerupşese meditaţia prana decât pentru a consulta, când 
şi când, taroţii. Deşi avea presimţirea că nu va mai părăsi 
vie Arrakisul, izbutise, în felul acesta, să dobândească un 
oarecare calm. Oricât de limitate ar fi fost puterile ei 
profetice, apele tulburi nu erau decât ape tulburi. Şi, 
oricum, îi rămânea Litania împotriva Fricii. 


Mai avea încă de evaluat importanta exactă a acţiunilor 
care o aduseseră în această celulă. Bănuieli sumbre i se 
vălureau în minte (iar taroţii păreau să le confirme). Era cu 
putinţă ca Ghilda să fi pus totul la cale? 

Un Qizara în mantie galbenă, cu capul ras pentru portul 
turbanului, o aşteptase pe puntea de recepţie a 
transspaţialului. Avea faţa rotundă, cu pielea tăbăcită de 
soarele şi vântul Arrakisului şi ochi mici, complet albaştri. 
Un steward slugarnic tocmai îi turna într-o cană cafea de 
mirodenie. Qizara-ul ridicase capul, o privise o clipă, apoi 
lăsase jos cana. 

— Eşti Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam? Repetând 
aceste cuvinte în gând, retrăi dintr-o dată întreaga scenă. 
O tresărire de spaimă făcuse să i se contracte gâtlejul. 
Cum de aflase acest zbir imperial de prezenta ei la bordul 

transspaţialului? 

— Ni s-a adus la cunoştinţă că te afli pe navă, spuse 
Qizara-ul. Ai uitat că ţi s-a interzis să mai pui vreodată 
piciorul pe solul sfintei planete? 

— Nu sunt pe solul Arrakisului, replică ea. Mă aflu la 
bordul unui transspaţial al Ghildei, în spaţiul liber. 

— Nu există spaţiu liber. 

Percepu clar, în tonul lui, amestecul de ură şi suspiciune. 

— Muad'Dib domneşte pretutindeni, adăugă el. 

— Destinația mea nu e Arrakisul. 

— Destinația tuturor e Arrakisul, spuse Qizara-ul. 

O clipă, ea se temu că se va apuca să-i recite itinerarul 
mistic al pelerinilor. Transspaţialul adusese câteva mii. 

Dar Qizara-ul scoase din interiorul mantiei o amuletă de 
aur, o sărută, o duse mai întâi la frunte, apoi şi-o lipi de 
urechea dreaptă, părând să asculte. Brusc, vâri amuleta în 
mantie. 

— "Ţi se ordonă să-ţi strângi bagajele şi să mă însoţeşti la 
sol. 

— Dar n-am nici o treabă aici! 


În momentul acela avu bănuiala că Ghilda trădase... sau că 
era victima unei manevre datorate puterilor secrete ale 
Împărâtului sau ale surorii sale. Poate că Navigatorul nu 
fusese în stare să ascundă vederii lui Muad'Dib conspirația. 
Iar Alia, Monstruozitatea, poseda toate facultăţile unei 
Cucernice Maici Bene Gesserit. Cine putea cunoaşte 
rezultatul unirii acestor puteri cu ale fratelui ei? 

— În clipa asta! Se răsti Qizara-ul. 

Totul, în ea, se opunea unui nou contact cu această 
blestemată planetă a nisipurilor. Această planetă, unde 
Doamna Jessica îndrăznise să se întoarcă împotriva 
Comunităţii Surorilor. Această planetă, unde Bene 
Gesseritul îl pierduse pe Paul Atreides, Kwisatz Haderachul, 
produsul final al nenumăratelor generaţii de selecţie 
genetică. 

În clipa asta, se văzu nevoită să încuviinţeze. 

— Fără zăbavă! Insistă Qizara-ul. Când porunceşte 
Împărâtul, toţi supuşii trebuie să-i dea ascultare. 

Aşadar, ordinul fusese dat chiar de Paul! 

Se gândi să adreseze un protest Navigatorului-Comandant 
al transspaţialului, dar îşi dădu seama de inutilitatea acestui 
demers. Ce putea face Ghilda? 

— Împăratul, spuse ea, m-a ameninţat cu moartea dacă voi 
mai pune vreodată piciorul pe Dune. Ai spus-o şi dumneata. 
Obligându-mă să debarc, mă condamni. 

— Destul cu vorba! Porunci Qizara-ul. Aşa a fost sorocit. 

Asta era interpretarea pe care-o dădeau totdeauna 
poruncilor Împăratului, îşi aminti ea. Sorocire! 
Conducătorul sanctificat, a cărui privire putea scruta 
viitorul, vorbise. Ce trebuia să se întâmple avea să se 
întâmple. El văzuse... 

Şi, cu senzaţia exasperantă că fusese prinsă într-o pânză 
de păianjen pe care-o urzise chiar ea, trebuise să se 
supună. 

Iar pânza de păianjen se concretizase în această celulă, 
unde lrulan venise s-o viziteze. Observă că Prinţesa părea 


să fi îmbătrânit întrucâtva de la întâlnirea pe Wallach. 
Grijile îi adăugaseră câteva riduri mărunte la colturile 
ochilor. Ei bine... era timpul să verifice dacă această Soră 
Bene Gesserit avea de gând să-şi respecte jurămintele. 

— Am avut ocazia să locuiesc în condiţii şi mai mizere, 
spuse, ridicând mâinile şi mişcându-şi degetele, ca şi când 
ar fi fost agitată. Vii din partea Împăratului? 

Irulan interpretă imediat mesajul degetelor şi-i dădu 
răspuns pe aceeaşi cale, în timp ce spunea: 

— Nu... Am venit de îndată ce-am auzit că te afli aici. 

— Nu crezi că Împăratul se va mânia? Întrebă Cucernica 
Maică. Şi, din nou, degetele ei se mişcară: grăbite, 
imperative, anxioase. 

— Să se mânie! Ţi-am fost elevă, ca şi mama sa. Crede că-ţi 
voi întoarce spatele, ca ea? 

Şi degetele lui Irulan schiţară scuze, rugăminţi. 

Cucernica Maică oftă. Aparent, nu era decât oftatul unei 
prizoniere care-şi deplângea soarta, dar de fapt era un 
comentariu la răspunsul lui lrulan. Nu putea fi nici o 
speranţă ca preţioasa configuraţie genetică a Împăratului 
Atreides să fie păstrată prin intermediul acestui instrument. 
În pofida frumuseţii sale, Prinţesa era deficitară. În trupul 
care exercita atâta atracţie sexuală trăia o scorpie 
plângăreaţă, care punea mai mult preţ pe vorbe decât pe 
acţiuni. 'Totuşi, Ilrulan rămânea o Bene Gesserit, iar Surorile 
aveau în rezervă anumite tehnici care le permiteau să se 
asigure că şi cei mai slabi vectori ai Comunităţii vor fi în 
măsură să-şi îndeplinească funcţiile. 

Sub camuflajul unei discuţii despre condiţiile de detenţie - 
o saltea mai moale, hrană mai bună —, Cucernica Maică 
puse la lucru întregul arsenal al persuasiunii Bene Gesserit 
şi-şi transmise ordinele: trebuia explorată posibilitatea unei 
încrucişări între frate şi soră. Irulan fu cât pe ce să leşine. 

— Trebuie să mi se lase şi mie o şansă! Pledară degetele 
ei. 

— Ai avut-o! Veni răspunsul Cucernicei Maici. 


Şi bătrâna trecu la precizarea instrucţiunilor. Era 
vreodată Împăratul mânios pe concubina sa? Puterile sale 
făceau din el, cu siguranţă, o fiinţă singuratecă. Cui i se 
putea adresa în nădejdea de a fi înţeles? Surorii sale, 
fireşte. Era la fel de însingurată ca şi el. Această situaţie 
trebuia exploatată. Trebuiau create cât mai. Multe prilejuri 
pentru a-i apropia unul de altul. Trebuiau aranjate întâlniri 
intime. De asemenea, trebuia examinată posibilitatea 
eliminării concubinei. Durerea făcea să dispară barierele 
convenţionale. 

Irulan protestă. Dacă Chani era ucisă, bănuielile aveau să 
cadă, în mod inevitabil, asupra Prințesei Consoarte. În plus, 
mai erau şi alte probleme. Chani trecuse de curând la un 
vechi regim alimentar fremen, presupus a favoriza 
fertilitatea, iar asta elimina orice posibilitate de a-i mai 
administra substanţele anticoncepţionale. Suprimarea 
contraceptivelor avea s-o facă pe Chani şi mai fertilă. 

Cucernica Maică abia reuşi să-şi ascundă furia provocată 
de această veste, în timp ce degetele ei formulau noi 
întrebări. Pentru ce Irulan nu-i comunicase acest lucru încă 
de la începutul întrevederii? Cum putea Irulan să dea 
dovadă de atâta stupiditate? Dacă Chani concepea şi dădea 
naştere unui fiu, Împăratul avea să-l declare moştenitor! 

Din nou, Irulan protestă: cunoştea foarte bine pericolele, 
dar se putea ca genele să nu fie iremediabil pierdute. 

Altă afurisită de stupiditate! Izbucni Cucernica Maică. De 
unde puteau şti ce factori inhibitori sau ce derivații 
genetice putea introduce Chani din cauza originii ei 
fremene? Comunitatea avea nevoie numai de linia pură! Pe 
de altă parte, un moştenitor ar fi reînviat ambițiile lui Paul, 
l-ar fi împins la noi iniţiative de consolidare a Imperiului. 
Nu, conspirația nu putea îngădui să se ajungă la o 
asemenea stare de lucruri. 

Irulan, încercând să se apere, vru să ştie cum ar fi putut-o 
împiedica pe Chani să încerce acel regim fremen. 


Dar Cucernica Maică nu era dispusă să dea dovadă de 
indulgență. Îi transmise lui Irulan instrucţiuni precise 
asupra modului în care trebuia înfruntată aceasta nouă 
ameninţare. Dacă Chani reuşea să rămână însărcinată, 
trebuia să i se introducă un abortiv în mâncare sau în 
băutură; Dacă nu era cu putinţă, nu mai rămânea decât să 
fie asasinată. În nici un caz nu trebuia lăsată să dea naştere 
unui moştenitor al tronului. 

Irulan obiectă că administrarea unui abortiv ar fi fost la fel 
de periculoasă ca un atac deschis contra concubinei. 
Tremura numai la gândul de-a încerca s-o ucidă pe Chani. 

Irulan dădea înapoi din cauza pericolului? Întrebă 
Cucernica Maică şi degetele ei exprimară cel mai profund 
dispreţ. 

Furioasa, lrulan replică prin semne că era conştientă de 
valoarea ei ca agent în casa regală. Erau conspiratorii 
dispuşi să piardă un agent atât de preţios? Erau dispuşi să 
renunţe la ea? Cum sperau, în acest caz, să-l mai poată 
supraveghea îndeaproape pe Împărat? Sau reuşiseră să 
infiltreze un alt agent în Citadelă? Asta era? Aveau de gând 
să se servească de ea în disperare de cauză şi pentru ultima 
oară? 

Într-un război, valorile îşi schimbă raporturile, răspunse 
Cucernica Maică. Cel mai mare pericol era asigurarea 
continuității Casei Atreides printr-o dinastie. Comunitatea 
Surorilor nu putea să-şi asume un asemenea risc. Pericolul 
ar fi vizat nu numai schema genetică Atreides, ci şi Bene 
Gesseritul, ale cărui programe ar fi suferit secole de 
dezordine dacă Paul era lăsat să-şi menţină familia pe tron. 

Irulan înţelegea argumentul, dar nu putea alunga gândul 
că se luase deja hotărârea de a o sacrifica pe Prinţesa 
Consoartă pentru o cauză superioară. Nu cumva erau 
lucruri pe care nu le ştia despre ghola? Tatona ea. 

Cucernica Maică o întrebă dacă credea că Surorile erau 
proaste. Refuzaseră ele vreodată să-i dezvăluie lui lrulan 
tot ce trebuia să ştie? 


Nu era un răspuns, desigur, ci mărturisirea unei 
disimulări, îşi dădu seama Irulan. Cucernica Maică îi dădea 
de înţeles că nu putea să-i spună mai mult decât era nevoie 
să ştie. 

Dar cum puteau avea certitudinea că ghola-ul era capabil 
să-l distrugă pe Împărat? Întrebă Irulan. 

La fel de bine ar fi putut să întrebe dacă melanjul era 
capabil de distrugere, veni răspunsul Cucernicei Maici. 

Era o mustrare cu un mesaj subtil, pricepu Irulan. „Biciul- 
care-dă-lecţii” Bene Gesserit îi arăta că ar fi trebuit să 
înţeleagă de mult asemănarea dintre mirodenie şi ghola. 
Melanjul avea o valoare, dar şi un preţ: obişnuinţa. 
Prelungea viaţa cu anii - cu zecile de ani pentru unii —, însă 
nu era decât un alt mod de-a muri. 

Ghola-ul avea o valoare mortală. 

Mijlocul cel mai sigur pentru a împiedica o naştere 
nedorită, reveni la atac Cucernica Maică, era uciderea 
presupusei mame înaintea concepţiei. 

Fireşte, gândi Irulan. Dacă te-ai decis să cheltuieşti o 
anumită sumă, încerci să obţii cât se poate mai mult. 

Ochii Cucernicei Maiei, întunecaţi de reflexul albastru al 
dependentei de mirodenie, o fixară pe Irulan, măsurând, 
aşteptând, observând amănunte. 

Citeşte în mine ca într-o carte, îşi spuse Irulan, tulburată. 
Ea m-a educat şi a putut să mă observe tot timpul. Ştie că 
mi-am dat seama ce fel de decizie s-a luat. Acum nu mă 
observă decât pentru a vedea cum am să reacţionez. Ei 
bine, ca o Prinţesă şi o Bene Gesserit! 

Izbuti să arboreze un zâmbet, îşi îndreptă spatele şi recită 
în gând primele cuvinte ale Litaniei împotriva Fricii: „Să nu 
mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, 
purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica... , 

Regăsindu-şi calmul, gândi: Fie. Să mă sacrifice. Le voi 
arăta care-i valoarea unei Prinţese. Poate că le voi oferi mai 
mult decât se aşteaptă. 


Schimbară încă două-trei fraze banale, pentru a da un 
sfârşit normal conversaţiei, apoi Ilrulan părăsi celula. 

După plecarea ei, Cucernica Maică se aplecă din nou 
asupra taroţilor, reaşezând cărţile după Schema Focului. 
Obţinu imediat Kwisatz Haderachul Marelui Arcan cuplat 
cu Optul Navelor: sibila orbită şi trădată. Cărţi defavorabile, 
care prevesteau iniţiative neaşteptate din partea 
duşmanilor. 

Lăsă cărţile şi, agitată, îşi reluă locul pe scaun, întrebându- 
se dacă mai era încă posibil ca Irulan să-i distrugă. 

Chapter 8 

Pentru fremeni, ea reprezintă Figura Pământului, o 
semizeiţă al cărei rol este de a proteja treburile de efectele 
violenţei. Ea este Cucernica Maică a tuturor Cucernicelor 
Maici fremene. Pentru pelerinii care vin la ea ca să le redea 
virilitatea sau fecunditatea, ea reprezintă şi o putere, 
antimentat, dovedind că „analiticul” are limite. Ea 
întruchipează tensiunea supremă, este fecioara-prostituată, 
sarcastică, vulgară, crudă, ale cărei capricii sunt la fel de 
devastatoare ca o furtună Coriolis. 

Sfânta Alia a Cuţitului, conform Raportului Irulan. 

CA O SANTINELĂ drapată în negru, Alia stătea nemişcată 
pe platforma sudică a templului ei, Altarul Oracolului, pe 
care fremenii din cohortele lui Paul îl construiseră lângă 
unul dintre zidurile Citadelei. 

Alia ura acest aspect al vieţii sale, dar ştia că nu putea 
abandona templul fără a provoca distrugerea tuturor. Din zi 
în zi, pelerinii erau tot mai numeroşi. Blestemaţi pelerini! 
Se îngrămădeau în faţa portalului inferior, laolaltă cu tot 
felul de negustori, vrăjitori de duzină, ghicitori şi 
prezicători, care se chinuiau să-i imite pe Paul Muad'Dib şi 
pe sora sa. 

Pachetele roşii şi verzi conţinând cărţile de joc ale 
Tarotului Dunei constituiau, observă Alia, marfa de 
predilecție oferită de vânzătorii ambulanți. Problema 
Tarotului continua s-o intrige. Cine introdusese jocul pe 


piaţa Arrakisului? Pentru ce deveniseră taroţii atât de 
populari la timpul acesta şi în locul acesta? Ca să tulbure 
Timpul? Dependenţa de mirodenie conferea o oarecare 
sensibilitate la premoniţie. Predispoziţia fremenilor pentru 
fenomenele stranii era de notorietate. Putea fi considerat 
întâmplător faptul că mulţi dintre ei se îndeletniceau, pe ici 
pe colo, cu divinaţia şi cu interpretarea feluritelor semne? 
Alia hotări să caute răspuns la toate acestea cu primul 
prilej. 

Dinspre sud-est venea o adiere de vânt, un suflu atenuat 
de bariera stâncoasă a Scutului de Piatră, care se 
întrezărea ca o linie portocalie în pâcla de praf fin luminat 
de soarele ce se apropia de asfinţit. Era un vânt cald, 
aproape fierbinte în obrajii Aliei, un vânt care o făcea să-i 
fie dor de nisipuri, de siguranţa spatiilor deschise. 

Ultimii credincioşi coborau acum imensele trepte de piatră 
verde dinspre portalul inferior. Grupuri mici se opreau, pe 
alocuri, în faţa tarabelor cu suveniruri şi amulete sfinte. 
Câţiva pelerini zăboveau să mai consulte câte un vrăjitor 
mărunt. Cu toţii - pelerini, suplicanţi, gură-cască, fremeni, 
negustori - formau un şuvoi unduitor ce se prelingea spre 
marea alee străjuită de palmieri care ducea în centrul 
oraşului. 

Alia îi recunoştea cu uşurinţă pe fremeni după expresia 
încremenită, de venerație superstiţioasă, a feţei şi după 
felul aproape sălbatic în care se ţineau departe de ceilalţi. 
Pentru ea, fremenii erau, deopotrivă, o forţă şi o 
ameninţare. Continuau să captureze viermii uriaşi ai 
nisipurilor, pentru transport, pentru distracţie şi pentru 
sacrificiu. Erau ostili pelerinilor de pe alte lumi, îi tolerau cu 
greu pe orăşenii din grabene şi doline, urcau cinismul pe 
care-l percepeau la vânzătorii ambulanți. Nimeni, nici 
măcar în mulţimea care viermuia împrejurul templului, nu 
s-ar fi încumetat să provoace un fremen. Deşi nu se 
semnalaseră niciodată încăierări cu cuțite în preajma 


locurilor Sfinte, nu rareori se descopereau cadavre... mai 
târziu. 

Praful ridicat de nenumăratele picioare avea un iz de 
cremene, care spori dorul Aliei de întinderile nesfârşite ale 
bledului. Simţul trecutului părea să fi fost redeşteptat în ea 
de venirea ghola-ului. 

În zilele fără probleme dinaintea ascensiunii la tron a 
fratelui ei, cunoscuse bucuria, plăcerea lucrurilor mărunte, 
încântarea unei dimineţi răcoroase sau a unui apus de 
soare... avusese timp pentru toate. Timp... timp... Până şi 
pericolul fusese mai bun pe vremea aceea. Era un pericol 
clar, căruia i se cunoşteau sursele. Nu fusese niciodată 
nevoie, în acele zile trecute, să forţezi limitele preştiinţei, să 
lupţi împotriva unor văluri din ce în ce mai opace ca să 
întrezăreşti frânturi de viitor. 

Bine ziceau fremenii sălbatici: „Patru lucruri nu pot fi 
ascunse: dragostea, fumul, un stâlp de foc şi un om în 
deşert”. 

Cuprinsă brusc de nervozitate, Alia părăsi platforma şi, 
retrăgându-se în umbra Altarului, porni de-a lungul 
balconului care domina profunzimile opalescente ale Sălii 
Oracolelor. Nisipul scrâşnea uşor sub tălpile ei. Suplicanţii 
cărau întotdeauna nisip în Camerele Sacre! Fără a da vreo 
atenţie servitorilor, gărzilor, novicilor şi omniprezenţilor 
sicofanţi ai Qizaratului, apucă pe scara în spirală care urca 
spre apartamentele ei. Odată ajunsă printre divane, 
covoare groase, draperii şi amintiri din deşert, expedie 
amazoanele fremene pe care Stilgar i le impusese drept 
gărzi personale. Mai degrabă, câini de pază! De îndată ce 
amazoanele dispărură, nu fără bodogăneli şi proteste, dar 
temându-se mai tare de ea decât se temeau de Stilgar, Alia 
se dezbrăcă şi, păstrând asupra ei doar cristaiul din teaca 
atârnată de gât, intră în baie. 

Acum, ştia asta, el era aproape - acea siluetă de umbră a 
unui bărbat, pe care-o simţea în viitorul ei, fără însă a putea 
s-o distingă cu adevărat. O formă-umbră, lipsită de carne. 


Neputinţa facultăţilor ei preştiente o exaspera. Îl simţea 
numai în momente neaşteptate, atunci când sonda 
existentele altora. Ori dădea peste silueta aceea înceţoşată 
în locuri întunecate şi pustii, atunci când inocenţa se 
contopea cu dorinţa. Îi ghicea prezenţa undeva, chiar în 
spatele unui orizont care oscila neîncetat şi avea senzaţia 
că, dacă ar fi izbutit să-şi amplifice puterile până la o 
intensitate pe care încă n-o atinseseră niciodată, ar fi putut 
să-l vadă. Pentru că el era acolo - un asalt permanent 
asupra conştiinţei ei: sălbatic, periculos, imoral. 

Intră în cadă şi se lăsă învăluită de aerul cald, saturat de 
umiditate. Baia era o deprindere pe care o preluase de la 
nenumăratele entităţi memoriale ale Cucernicelor Maiei 
care, în mintea ei, erau ca nişte perle înşirate pe un colier 
strălucitor. Apa, apa caldă îi acoperea trupul. Plăcile de 
faianţă verde ornamentate cu peşti roşii alcătuiau o 
ambianţă marină în jurul căzii îngropate. Era atâta apă în 
locul acesta, încât un fremen de pe vremuri ar fi turbat de 
mânie văzând-o folosită doar de plăcerea scăldatului. 

El era aproape. 

Nu, îşi spuse, nu era decât efectul încleştării dintre dorinţă 
şi castitate. Carnea ei dorea un bărbat. Sexul păstra prea 
puţine mistere pentru o Cucernică Maică fremenă care 
prezidase atâtea orgii de sietch. Percepția tau a celorlalte 
euri ale ei putea să-i prezinte orice amănunt spre care-ar fi 
mânat-o curiozitatea. Această impresie de apropiere nu 
putea fi altceva decât chemarea cărnii spre carne. 

Apa caldă provoca o letargie împotriva căreia lupta nevoia 
de acţiune. 

Brusc, Alia ieşi din cadă şi, goală, şiroind de apă, trecu în 
sala de antrenament aflată perete în perete cu dormitorul. 
Era o încăpere dreptunghiulară, cu tavanul format dintr-un 
luminator, plină cu instrumentele - de la cel mai rudimentar 
la cel mai subtil - care îi permiteau unei Bene Gesserit să 
atingă faza ideală de pregătire fizică şi psihică. Se aflau 
acolo amplificatoare mnemonice, morişti digitale ixiene 


pentru întărirea şi sporirea sensibilităţii degetelor de la 
mâini şi picioare, sintetizatoare olfactive, sensibilizatoare 
tactile, câmpuri de gradiente de temperatură, detectoare 
de ticuri pentru combaterea obişnuinţelor detectabile, 
monitoare de unde alfa, sincronizatoare de percepţie 
pentru analiză vizuală... 

Pe unul dintre pereţi scrisese ea însăşi, cu vopsea 
mnemonică şi caractere de zece centimetri, principiul de 
bază al Crezului Bene Gesserit: „Înaintea noastră, 
ansamblul metodelor de învăţământ era contaminat de 
instinct. Noi am învăţat cum să învăţăm. Înaintea noastră, 
cercetătorii dominați de instinct nu posedau decât un 
interval de atenţie limitat - adesea, doar la durata unei 
vieţi. Ei n-ar fi fost în stare să elaboreze proiecte care să 
acopere până la cincizeci de generaţii sau mai mult. lar 
conceptul educaţiei complete a sistemelor muscular şi 
nervos era ca şi inexistent”. 

De cum trecu pragul sălii de antrenament, Alia îşi văzu 
propria reflecţie multiplicată de mii de ori în prismele de 
cristal ale oglinzii de scrimă ce se rotea în centrul 
manechinului-ţintă. Privi sabia lungă, care aştepta în 
suportul ei de lângă manechin şi gândi: Da! Asta am să fac! 
O să mă antrenez până la epuizare.” Să-mi istovesc carnea 
şi să-mi limpezesc mintea! 

Luă sabia în mâna dreaptă, cumpănind-o. Cu stânga, trase, 
cristaiul din teaca agăţată de gât, apoi, cu vârful săbiei, 
apăsă pe butonul de activare a aparatului de exerciţiu. Aura 
câmpului de forţe care constituia scutul defensiv al țintei 
învălui manechinul, respingând lama. 

Prismele scânteiară şi ţinta alunecă spre stânga. Alia îi 
urmări mişcarea cu sabia întinsă, gândind, ca şi în alte dăţi, 
că manechinul părea aproape însufleţit. Dar, desigur, ţinta 
nu conţinea decât servomotoare şi circuite reflectoare 
complexe, calculate pentru a fenta, a distrage atenţia şi a-l 
obliga pe scrimer la concentrare şi vigilenţă. Manechinul 
era un instrument reglat să reacționeze în funcţie de 


reacţiile ei, un anti-eu care se mişca după cum se mişca ea, 
parându-i atacurile, schimbându-şi poziţia, contraatacând. 

În prismele țintei, multe lame păreau s-o atace, dar numai 
una era reală. Alia îi pară dibaci lovitura şi-şi strecură sabia 
cu viteza necesară pentru a străpunge scutul energetic. 
Undeva, printre prisme, se aprinse brusc o lumină roşie... 
distracţie suplimentară... 

Aparatul contraatacă, ceva mai rapid decât înainte, 
reacţionând la punctul marcat. 

Alia execută o paradă şi, abandonând orice prudentă, 
pătrunse în zona periculoasă, lovind şi marcând cu cristaiul. 

Două lumini străluceau dinspre prisme. 

Manechinul îşi spori şi mai mult viteza, avansând pe rotile, 
atras ca un magnet de mişcările săbiei şi corpului Aliei. 

Atac... Paradă... Contră... 

Atac... Paradă... Contră... 

Patru lumini erau aprinse acum şi manechinul devenea din 
ce în ce mai periculos şi rapid, imprevizibil. 

Cinci lumini. 

Sudoarea strălucea pe corpul Aliei. Alia trăia acum într-un 
univers diferit, limitat de atacuri şi riposte, fulgerări de 
lame, reflexe de lumină în prisme. Nu vedea decât ţinta, nu 
simţea decât contactul tălpilor ei goale cu solul. 

Atac... Paradă... Contră... 

Şase lumini... şapte... 

Opt! 

Niciodată nu riscase să meargă până la opt. 

Într-un colţ al minţii îi apăru brusc un sentiment de 
pericol. Aparatul pe care îl înfrunta, acest ansamblu de 
prisme şi relee, nu putea să gândească, nu ştia de 
prudenţă, nu simţea remuşcări. Şi era dotat cu o lamă 
adevărată. Altminteri, exerciţiul n-ar mai fi avut nici o 
valoare. Lama manechinului putea răni, putea ucide. Cei 
mai buni spadasini ai Imperiului nu-şi permiteau niciodată 
să înfrunte ţinta mai departe de şapte lumini. 

Nouă! 


Un sentiment de exaltare supremă puse stăpânire pe Aha. 
Lama adversă şi ţinta nu mai erau decât un vârtej înceţoşat. 
Sabia din mâna ei părea că prinsese viaţă. lar ea devenise o 
anti-ţintă. Nu ea mânuia sabia; sabia o mânuia pe ea. 

Zece! 

Unsprezece! 

Ceva fulgeră pe lângă umărul ei, încetini la atingerea 
scutului țintei, îl traversă şi lovi butonul de dezactivare. 
Luminile se stinseră. Prismele şi ţinta se imobilizară. 

Se întoarse furioasă şi în acelaşi timp conştientă de 
extraordinara precizie cu care fusese aruncat cuțitul. Viteza 
fusese calculată cu cea mai mare exactitate pentru a 
penetra câmpul. Aruncat o idee mai tare, cuțitul ar fi fost 
respins, deviat. 

Şi, pentru a dezactiva aparatul, vârful lamei trebuise să 
atingă un punct milimetric de pe o ţintă cu unsprezece 
lumini aprinse! 

Alia îşi simţi emoţiile şi tensiunile deconectându-se, parcă 
aidoma manechinului. Nu fu deloc surprinsă la vederea 
celui care lansase cuțitul. 

Paul stătea în pragul uşii, cu Stilgar la trei paşi în spatele 
lui. Ochii mijiţi ai fratelui ei scăpărau de mânie. 

Alia îşi dădu seama că era goală, dădu să se acopere, dar 
se răzgândi, găsind amuzantă ideea. Oricum, ceea ce ochii 
văzuseră nu se mai putea şterge. Încet, vâri cristaiul în 
teacă. 

— Trebuia să-mi închipui, rosti ea. 

— Presupun că eşti conştienţa la ce pericol te-ai expus, 
zise Paul. 

Continua să-i studieze emoţiile, observându-i atent chipul 
şi corpul: buzele pline, umede, pielea îmbujorată de efort. 
Imaginea pe care i-o oferea în acest moment Alia era de o 
feminitate descumpănitoare, o feminitate pe care n-o 
asociase niciodată cu persoana surorii sale. Îl încercă un 
sentiment straniu. Corpul acesta nu mai corespundea unui 
cadru familiar pe care-l crezuse imuabil. 


— A fost curată nebunie, mârâi Stilgar, avansând până în 
dreptul lui Paul. 

Cuvintele erau furioase, dar Alia desluşi uimire şi 
admiraţie în glasul şi în ochii fremenului. 

— Unsprezece lumini, rosti Paul, clătinând din cap. 

— Aş fi ajuns la douăsprezece dacă nu te băgai, replică ea, 
apoi, simțind cum păleşte sub privirea lui fixă, adăugă: De 
ce-ar mai fi prevăzute afurisitele astea de aparate cu atâtea 
lumini, dacă nu pentru a le încerca? 

— O Bene Gesserit întreabă despre motivațiile care stau la 
baza unui sistem deschis? Întrebă cu prefăcută mirare Paul. 

— Îmi închipui că n-ai încercat niciodată mai mult de 
şapte! Zise ea, cuprinsă iar de mânie. Privirea lui 
iscoditoare începea s-o irite. 

— O singură dată, spuse Paul. Gumey Halleck m-a surprins 
la zece. Pedeapsa pe care mi-a aplicat-o a fost destul de 
jenantă ca să nu ţi-o pot relata. Şi, dacă tot a venit vorba 
despre lucruri jenante... 

— Data viitoare, poate c-o să catadicsiţi să vă anunţaţi, zise 
ea. 

Trecu pe lângă Paul, în dormitor, îmbrăcă repede o robă 
gri şi începu să-şi perie părul în faţa oglinzii. Se simţea 
sleită, cuprinsă de tristeţe-o tristeţe ca după un act sexual. 
Nu-şi dorea decât să mai facă o baie... şi să doarmă. 

— De ce-aţi venit? Întrebă. 

— Sire, rosti Stilgar. 

O inflexiune ciudată în glasul lui o făcu pe Alia să se 
întoarcă şi să-l privească lung. 

— Oricât de curios ar părea, spuse Paul, ne aflăm aici la 
sugestia lui Irulan. Este încredinţată şi unele informaţii pe 
care le deţine Stil par să confirme faptul, că duşmanii noştri 
pregătesc o tentativă capitală de... 

— Sire! Repetă Stilgar, ceva mai apăsat. 

Paul îi adresă o privire întrebătoare, în timp ce Alia nu-l 
slăbea din ochi pe bătrânul Naib. În momentul acesta, era 
intens conştientă de primitivismul lui. Stilgar credea într-o 


lume supranaturală, aflată la doi paşi de el. O lume care-i 
vorbea într-un limbaj simplu, păgân, risipind orice îndoială. 
Universul natural în care exista Stilgar era aprig, de 
nestăpânit, lipsit de morala comună a Imperiului. 

— Da, Stil, zise în sfârşit Paul. Vrei să-i spui tu de ce-am 
venit? 

— Nu cred că e momentul să discutăm despre asta, 
răspunse Stilgar. 

— Ce nu-ţi convine, Stil? 

Fără a-şi lua ochii de la Alia, Stilgar rosti: 

— Sire... eşti orb? 

Paul se întoarse spre sora sa, năpădit de un brusc 
sentiment neplăcut. Dintre toţi apropiații lui, numai Stilgar 
se încumeta să-i vorbească astfel şi numai când era silit de 
împrejurări. 

— Fata asta are nevoie de un bărbat! Spuse Stilgar dintr-o 
suflare. Dacă nu-şi află pereche şi încă degrabă, n-o să fie 
bine! 

Alia întoarse brusc spatele, simțind cum i se aprinde faţa. 
Cum de i-a reuşit? Se întrebă. Autocontrolul ei Bene 
Gesserit fusese neputincios. Cum de putuse Stilgar să-i 
provoace această reacţie? El nu stăpânea Glasul. Se simţea 
cuprinsă de panică amestecată cu furie. 

— Ascultaţi-l pe marele Stilgar! Spuse ea, rămânând cu 
spatele la ei, conştientă de tonul arţăgos al vocii şi 
incapabilă să-l ascundă. Sfaturi pentru fetele tinere, oferite 
de Stilgar, fremenul! 

— Vă iubesc pe amândoi deopotrivă, aşa că trebuie să 
vorbesc, spuse Stilgar cu un glas plin de demnitate. Dac-aş 
fi fost orb la simţămintele bărbaţilor şi-ale femeilor, n-aş fi 
ajuns niciodată conducător printre fremeni. Pentru asta nu-i 
nevoie de puteri misterioase. 

Paul cântări spusele lui Stilgar, gândindu-se la propria sa 
reacţie, indiscutabil masculină, ceva mai înainte, la vederea 
surorii sale. Da, Alia avusese ceva de femelă în rut, ceva de 
sălbăticiune cuprinsă de frenezie sexuală... De ce intrase 


goală în sala de antrenament? Şi de ce-şi riscase viaţa 
printr-un exces de curaj? Unsprezece lumini aprinse! 
Manechinul-ţintă era un automat, un simulacru, dar purta 
în el toţi fermenţii ororii. Deşi era un obiect al prezentului, 
păstra în structura lui ceva din imoralitatea vremurilor 
trecute. Odinioară, asemenea aparate erau ghidate de o 
inteligentă artificială, de creieri electronici. Jihadul 
Butlerian eliminase toate astea, dar nu izbutise să elimine 
aura de viciu aristocratic care învăluia folosirea acestor 
mecanisme. 

Stilgar avea dreptate, fireşte. Trebuiau să-i găsească Aliei 
un partener. 

— O să am eu grijă, spuse. Alia şi cu mine vom discuta 
despre asta mai târziu... între patru ochi. 

Alia se întoarse şi-şi aţinti privirea asupra fratelui ei. Ştia 
cum îi funcţionă mintea şi înţelegea că problema ei făcea 
obiectul unei decizii de mentat, o decizie care era rezultatul 
nenumăratelor date analizate de calculatorul uman. Era 
ceva inexorabil, asemenea mişcării planetelor. Demersurile 
mentaţilor constituiau o părticică din ordinea universului, 
erau inevitabile şi, adesea, cutremurătoare. 

— Sire, rosti Stilgar, poate c-ar trebui să... 

— Nu acum! Îl întrerupse Paul. Acum avem alte probleme. 

Conştientă că nu-şi putea înfrunta fratele pe terenul 
logicii, Alia îşi alungă din minte ultimele gânduri şi, cu 
luciditate Bene Gesserit, întrebă: 

— Zici că lrulan v-a trimis? 

Şi, brusc, avu sentimentul amenințării conţinute în aceste 
cuvinte. 

— Indirect, răspunse Paul. Informaţia pe care ne-a 
transmis-o confirmă bănuielile noastre: Ghilda este pe 
punctul unei tentative de capturare a unui vierme de nisip. 

— Unul mic, cu care să încerce amorsarea unui ciclu al 
mirodeniei pe o altă lume, completă Stilgar. Ceea ce 
înseamnă că au găsit o lume pe care ei o consideră 
prielnică. 


— Ceea ce înseamnă şi că au complici fremeni pe Dune! 
Spuse Alia. Un străin n-ar reuşi niciodată să captureze un 
vierme! 

— Se-nţelege, încuviinţă Stilgar. 

— Ba nu se-nţelege deloc, protestă Alia. Paul, cu siguranţă 
că tu... 

— Corupţia începe să-şi facă loc, spuse Paul. Ne-am dat 
seama de o bucată bună de vreme. Nu am văzut însă 
niciodată această altă lume şi faptul mă îngrijorează. Dacă 
ei... 

— Asta te îngrijorează? Se miră Alia. Dar asta nu înseamnă 
nimic altceva decât că au reuşit să-i disimuleze poziţia prin 
intermediul Navigatorilor, în acelaşi mod în care-şi 
disimulează celelalte ascunzişuri. 

Stilgar deschise gura, dar nu spuse nimic. Avea dintr-o 
dată senzaţia că idolii lui recunoscuseră o slăbiciune cu iz 
de blasfemie. 

Paul îi ghici gândurile. 

— Există o problemă urgentă, spuse el. Vreau să cunosc şi 
părerea ta, Alia. Stilgar propune să extindem patrularea pe 
întinderea bledului şi să întărim paza sietchurilor. N-ar fi 
exclus să putem detecta o eventuală debarcare şi să 
prevenim... 

— Cu un Navigator care-i călăuzeşte? 

— Acţionează în disperare de cauză, nu? Pentru asta mă 
aflu aici. 

— Dar ce-au văzut ei şi noi nu? Întrebă Alia. 

— Tocmai. 

Alia dădu din cap, amintindu-şi deodată gândurile ei 
despre noul Tarot al Dunei. Îi împărtăşi lui Paul temerile ei. 

— Încearcă să arunce un fel de pătură peste noi, comentă 
el. 

— Cu o repartizare judicioasă a patrulelor, interveni 
Stilgar, am putea împiedica... 

— Nu putem împiedica nimic... la nesfârşit, îl întrerupse 
Alia. 


Nu-i plăcea impresia pe care i-o dădea, în momentul 
acesta, felul în care funcţionă mintea lui Stilgar. Părea să-şi 
fi îngustat câmpul vizual, eliminând esenţialul, omiţând 
lucruri evidente. Nu mai era acel Stilgar pe care-l cunoştea 
ea. 

— Trebuie să ne împăcăm cu gândul că ar putea să 
captureze un vierme, spuse Paul. Dar că ar putea şi să 
declanşeze un ciclu al mirodeniei pe o altă planetă, asta-i o 
problemă cu totul diferită. Pentru aşa ceva le trebuie mai 
mult decât un vierme. 

Stilgar îşi plimbă privirea de la frate la soră. Viaţa din 
sietch îi inoculase o înţelegere intuitivă a fenomenelor 
ecologice şi-şi dădea seama la ce se refereau ei. Un vierme 
captiv nu putea supravieţui fără o bucăţică din Arrakis - 
puţin plancton al nisipurilor, câţiva Mici Făuritori şi aşa mai 
departe. Ghilda avea de rezolvat o problemă complexă, dar 
nu imposibilă. Nesiguranţa lui însă viza alt aspect. 

— Vasăazică, rosti el, viziunile voastre nu pot detecta 
acţiunile Ghildei? 

— Blestem! Izbucni Paul. 

Alia îl privi fix pe Stilgar, conştientă de tumultul sălbatic al 
gândurilor din mintea lui. Fremenul era cramponat de 
miracol. 

Magie! Pentru el, totul era magie! Întrezărirea viitorului 
echivala cu răpirea unui foc terifiant dintr-un cămin sacru. 
Ideea purta în sine atracţia pericolului suprem, a sufletelor 
aventurate, pierdute. Din depărtări informe, periculoase, 
puteai aduce ceva cu formă şi putere. Dar în acest moment 
Stilgar începea să presimtă alte forţe, poate şi mai 
formidabile, dincolo de acel orizont necunoscut. Regina sa 
Vrâjitoare şi Prietenul său Magician dezvăluiau subit 
slăbiciuni primejdioase. 

— Stilgar, spuse Alia, străduindu-se să-l recâştige, tu te afli 
într-o văioagă dintre dune. Eu mă aflu pe creastă. Eu pot să 
văd acolo unde tu nu vezi. Şi, printre altele, văd munţi la 
orizont. 


— Există lucruri care vă rămân ascunse, zise Stilgar. Aţi 
spus-o dintotdeauna. 

— Orice putere e limitată. 

— lar pericolul poate să vină din spatele munţilor. 

— Da, oarecum. 

Stilgar dădu din cap şi privirea sa fixă chipul lui Paul. 

— Dar orice ar veni din spatele munţilor trebuie să 
traverseze dunele. 

Chapter 9 

Guvernarea pe baza unui oracol constituie cel mai 
periculos joc din univers. Nu ne considerăm destul de 
înţelepţi sau destul de cutezători pentru a-l juca. Măsurile 
descrise mai jos şi referitoare la reglementarea unor 
chestiuni de mai mică anvergură reprezintă maximul pe 
care-l concepem noi în materie de guvernare. Pentru 
definirea scopurilor noastre, vom cita Bene Gesseritul, care 
consideră diferitele lumi ca tot atâtea rezerve de gene, 
surse de învăţătură şi învăţători, surse ale posibilului. 
Obiectivul nostru nu este de a conduce, ci de a exploata 
aceste rezerve de gene, de a învăţa şi de a ne elibera de 
toate constrângerile impuse de dependenţă şi de 
guvernământ. 

„Despre Orgie considerată ca Instrument al Puterii”, 
Capitolul Trei din Ghidul Navigatorului 

— ACOLO a murit tatăl Vostru? Întrebă Edric, proiectând 
un fascicul indicator din cuva sa spre locul marcat cu un 
giuvaer pe una dintre hărţile în relief care ornau un perete 
al Salonului de Recepție din Citadela lui Paul. 

— Acolo se află sanctuarul în care i se păstrează craniul, 
răspunse Paul. Tatăl meu a murit în prizonierat la bordul 
unei fregate a Harkonnenilor, nu departe de locul în care ne 
aflăm. 

— A, da! Acum îmi amintesc povestea aceea. Ceva legat de 
o tentativă de asasinare a bătrânului Baron Harkonnen, 
duşmanul său de moarte. 


Sperând să nu trădeze prea mult din teroarea pe care i-o 
inspirau încăperile mici, ca aceasta, Edric se răsuci în 
atmosfera lui portocalie şi-şi îndreptă privirea spre Paul, 
care şedea pe un divan cu dungi gri şi negre. 

— Sora mea l-a ucis pe Baron, rosti cu voce seacă Paul. 
Chiar înaintea bătăliei de la Arrakeen. 

Dar de ce, se întrebă el, omul-peşte redeschidea răni 
vechi, în acest loc şi-n acest moment? 

Navigatorul părea angajat într-o bătălie fără şanse de 
izbândă pentru a-şi stăpâni energia nervoasă. Mişcările 
lente şi fluide de la prima lor întâlnire dispăruseră. Ochii 
minusculi ai reprezentantului Ghildei alergau de colo-colo... 
iscodind, măsurând. Singurul slujitor care-l însoţise până 
aici se retrăsese, nu departe de gărzile aliniate lângă 
peretele din stânga Împăratului lor. Slujitorul îl intriga pe 
Paul. Era o matahală cu gâtul scurt şi gros, cu o faţă 
placidă, inexpresivă. Când intrase în salon, împingând cu un 
ghiont uşor cuva lui Edric pe câmpul ei de suspensie, Paul îi 
remarcase mersul neobişnuit, cu mâinile în şolduri. 

Scytale, i-l prezentase Edric. Scytale, un asistent. 

Dacă aspectul exterior al personajului era imaginea însăşi 
a stupidităţii, ochii îl dădeau de gol. Râdeau la tot ce 
vedeau. 

— Concubina Voastră, spuse Edric, a părut să aprecieze 
spectacolul trupei noastre de Dansatori-Feţe. Sunt bucuros 
că i-am putut oferi acest mic divertisment. M-a încântat mai 
ales reacţia pe care-a avut-o când şi-a văzut propria 
persoană reprodusă simultan de întreaga trupă. 

— Nu exista, parcă, un avertisment în legătură cu 
Navigatorii care aduc daruri? Întrebă Paul. 

Şi se întoarse cu gândul la spectacolul care avusese loc în 
Sala Mare. Dansatorii tleilaxu îşi făcuseră apariţia sub 
forma unei imitații a taroţilor Dunei, alcătuind tablouri vii 
ce evocau vârtejuri de foc şi vechi prevestiri. Apoi veniseră 
la rând domnitorii - regi şi împărați în atitudini rigide, ca 
nişte efigii de pe monede antice, dar cu siluete curios de 


fluide. Şi, în sfârşit, momentul comic: o copie fidelă a feţei 
şi-a corpului lui Paul, reproducerea multiplă a Chaniei, ba 
chiar şi o sosie a lui Stilgar, care se scuturase, mormăind 
furios, în timp ce toată lumea râdea. 

— Darurile noastre sunt oferite cu cele mai bune intenţii, 
spuse Edric. 

— Cât de bune? Făcu Paul. Ghola-ul pe care ni l-aţi dăruit 
consideră că a fost conceput ca să ne distrugă. 

— Să vă distrugă, Sire? Se miră Edric. Poate fi distrus un 
zeu? 

Stilgar, care tocmai, intrase şi auzise ultimele cuvinte, se 
opri brusc şi fulgeră cu privirea şirul de gărzi. După 
părerea lui, se postaseră mult prea departe de Paul. Furios, 
le făcu semn să treacă mai aproape. 

— Nici o grijă, Stil, zise Paul, ridicând mâna. Purtăm o 
discuţie amicală. Ce-ar fi să împingi cuva Ambasadorului 
ceva mai aproape de capătul ăsta al divanului? 

Stilgar, evaluând ordinul, observă că poziţia sugerată ar fi 
interpus cuva între Paul şi mătăhălosul asistent, mult prea 
aproape de cel dintâi, dar... 

— Nici o grijă, Stil, repetă Paul şi făcu semnul care dădea 
ordinului său un caracter imperativ. 

Mişcându-se fără nici o tragere de inimă, Stilgar împinse 
rezervorul de gaz portocaliu mai aproape de divan. Nu-i 
plăcea nici contactul cu acel obiect, nici mirosul apăsător de 
mirodenie din preajma lui. Se postă la un colţ al cuvei, sub 
aparatul prin care se făcea auzit Navigatorul. 

— Să ucizi un zeu, spuse Paul. Foarte interesant. Dar cine 
spune că eu sunt un zeu? 

— Cei care vă venerează, răspunse Edric, privindu-l 
ostentativ pe Stilgar. 

— Aşa crezi dumneata? 

— Ce cred eu n-are nici o importantă, Sire. Dar impresia 
celor mai mulţi observatori este că plănuiţi să vă erijaţi în 
zeu. Şi oricine e tentat să se întrebe: este acesta un lucru 
pe care un muritor şi-l poate permite., în deplină siguranţă? 


Paul îl observă cu atenţie pe Navigator. Era o creatură 
respingătoare ca aspect, dar perspicace. Paul însuşi îşi 
pusese de multe ori întrebarea ridicată de Edric. 
Întrevăzuse însă atâtea posibilităţi în urzeala timpului. 
Zeificarea nu era cel mai tragic dintre destine. Existau 
altele şi mai rele. Dar asemenea explorări nu-i interesau, de 
obicei, pe Navigatori. Ciudat... De ce pusese Edric această 
întrebare? Ce spera să obţină cu insolenţa sa? 

Gândurile lui Paul se succedară cu iuţeala fulgerului. (Era 
o acţiune din umbră a Bene Tleilaxului!) (Recenta victorie 
înregistrată de Jihad la Sembou se răsfrângea asupra 
planurilor lui Edric.) (Diverse concepţii Bene Gesserit îşi 
făceau simțită prezenţa...) 

Un proces înglobând prelucrarea câtorva mii de date se 
inseră în această serie de deducţii în mai puţin de trei 
secunde. 

— Un Navigator pune la îndoială căile preştiinţei? Întrebă 
el, împingându-l pe Edric pe un teren instabil. 

Navigatorul, descumpănit o clipă, îşi reveni repede, cu o 
replică ce părea a fi un lung aforism: 

— Nici un om cu scaun la cap n-ar putea pune la îndoială 
puterile preştiinţei, Sire. Ele au fost cunoscute de oameni 
din cele mai vechi timpuri şi ne influenţează în momente în 
care le bănuim cel mai puţin prezenta. Din fericire, mai 
există şi alte forţe în univers. 

— Superioare preştiinţei? Îl îmboldi Paul. 

— Dacă numai preştiinţa ar exista şi ar fi omnipotentă, 
Sire, ea s-ar anihila de la sine. Căci n-ar cunoaşte alte 
aplicaţii decât cele ce i-ar atrage declinul. 

— Mai intervine şi atitudinea omului, admise Paul 

— Un element precar, în cel mai bun caz şi cu condiţia ca 
halucinaţiile să n-o tulbure. 

— Viziunile mele nu sunt decât halucinaţii? Întrebă Paul, 
cu prefăcută tristeţe în glas. Sau vrei să spui că au 
halucinaţii cei ce mă venerează? 


Stilgar, conştient de creşterea tensiunilor, făcu un pas mai 
aproape de Paul, fără a-l slăbi din ochi pe reprezentantul 
Ghildei. 

— Îmi răstălmăciţi vorbele, Sire, protestă Edric. 

Un straniu ecou de violenţă se răsfrânse din replica sa. 

Violenţă aici? Se întrebă Paul. N-ar îndrăzni! Doar dacă (şi 
aruncă o privire spre gărzile sale) forţele care-l protejau 
erau destinate să-l înlocuiască. 

— Dar mă acuzi că pun la cale să mă erijez în zeu, spuse 
el, drămuindu-şi tonul pentru a fi auzit doar de Stilgar şi 
Edric. Mă acuzi de conspirație? 

Edric îşi arcui gâtul şi-i aruncă o privire piezişă, 
temătoare, lui Stilgar. 

— Poporul se aşteaptă întotdeauna la tot ce-i mai rău din 
partea celor bogaţi şi puternici, Sire. Se spune că-i uşor de 
deosebit un aristocrat deoarece nu-şi dezvăluie decât acele 
vicii care-l fac popular. 

Un freamăt străbătu chipul lui Stilgar. Paul îl observă, 
dându-şi seama de gândurile şi furia înăbuşită care-l 
munceau pe fremen. Cum îndrăznea Navigatorul să-i 
vorbească astfel lui Muad'Dib? 

— Presupun că n-o spui în glumă, zise Paul. 

— În glumă, Sire? 

Paul îşi simţi gura uscată. 1 se păru că era prea multă lume 
în încăpere, că aerul pe care îl inspira trecuse prin prea 
mulţi plămâni. Aroma de mirodenie pe care-o răspândea 
cuva Ambasadorului avea ceva ameninţător. 

— Cine-ar putea să-mi fie complici într-o asemenea 
conspirație? Întrebă el deodată. Te duce cumva gândul la 
Qizarat? 

Edric strânse din umeri, stârnind efluvii portocalii. Brusc, 
nu mai părea să-i pese de prezenţa lui Stilgar, deşi 
fremenul continua să-l fulgere din priviri. 

— Insinuezi că misionarii mei din Sfintele Ordine, toţi 
misionarii mei, propovăduiesc neadevăruri subtile? 


— Ar putea fi doar o chestiune de interes personal şi de 
sinceritate, răspunse Edric. 

Mâna lui Stilgar cobori spre cristaiul aflat sub mantie. 

Paul clătină din cap. 

— Vasăzică mă acuzi de minciună. 

— Nu cred că a acuza este termenul potrivit, Sire. 

Câtă impertinenţă! Gândi Paul. Spuse: 

— Acuzaţie sau nu, dai de-nţeles că episcopii mei şi cu 
mine nu suntem decât nişte briganzi avizi de putere. 

— Avizi de putere, Sire? Se miră Edric şi, din nou, îi 
aruncă o privire piezişă lui Stilgar. Puterea tinde să-i izoleze 
pe cei care au prea multă. Până la urmă, în mod inevitabil, 
pierd orice contact cu realitatea... şi se prăbuşesc. 

— Domnia-Ia! Mârâi Stilgar. Ai pus să fie executaţi oameni 
pentru lucruri mai mărunte! 

— Oameni, da... Dar aici avem un Ambasador al Ghildei. 

— Te acuză de o fraudă strigătoare la cer! 

— Mă interesează cum gândeşte, Stil. Stăpâneşte-ţi mânia 
şi rămâi cu ochii în patru. 

— Cum porunceşte Muad'Dib. 

— Spune-mi, Navigatorule, reluă Paul, cum am putea 
întreţine această ipotetică fraudă pe asemenea distanţe în 
timp şi spaţiu, fără a avea posibilitatea să supraveghem 
fiecare misionar, să cunoaştem cu de-amănuntul tot ce se 
petrece în fiecare templu şi în fiecare capelă a Qizaratului? 

— Ce este timpul pentru Majestatea Voastră? Întrebă 
Edric. 

Stilgar se încruntă nedumerit. Muad'Dib a spus deseori că 
vede dincolo de vălurile timpului, gândi el. Ce vrea, de fapt, 
să spună Navigatorul? 

— Nu crezi că structura unei asemenea înşelătorii ar 
începe să se destrame la un moment dat? Întrebă Paul, 
Neînţelegerile grave, schismele, dubiile, mărturisirile 
vinovate... Nici o fraudă n-ar putea suprima toate astea. 

— Ceea ce nu pot ascunde religia şi interesul personal, 
poate ascunde arta guvernării, spuse Edric. 


— Pui la încercare limitele toleranţei mele? 

— Argumentaţia mea nu are chiar nici o valoare? 

Vrea să ne silească să-l omorâm? Se întrebă Paul. Se oferă 
drept jertfă? 

— Este de preferat cinismul, declară el după o clipă. E 
limpede că pregătirea dumitale include toate vicleşugurile 
guvernării, toate vorbele mincinoase, exprimările în doi peri 
şi cuvintele cu impact imediat. Pentru dumneata, limbajul 
este o armă cu care încerci, acum, să-mi sondezi cuirasa. 

— Cinismul, rosti Edric şi un surâs îi schimonosi gura. 
Atitudinea cinică a cârmuitorilor faţă de religie este notorie. 
Dar şi religia este o armă. Ce fel de armă este religia când 
devine formă de guvernare? 

Paul avu impresia că totul încremenegşte în el, că o 
suspiciune absolută îl năpădeşte. Cui i se adresa Edric? 
Cuvintele sale erau de o abilitate diabolică, cu o 
nemaipomenită putere de manipulare. În plus, erau rostite 
cu o nuanţă de umor liniştit, cu o sugestie de complicitate în 
secret. Întreaga sa atitudine lăsa de înţeles că el şi cu Paul 
erau două fiinţe sofisticate, aparţinând unui univers 
superior, capabile să înţeleagă lucruri inaccesibile 
oamenilor obişnuiţi. Cu un şoc, Paul îşi dădu seama că nu el 
fusese principala ţintă a acestei demonstraţii de retorică. 
Pentru alţii vorbise Ambasadorul - pentru Stilgar, pentru 
gărzile fremene... poate chiar şi pentru mătăhălosul său 
asistent. 

— Am fost investit cu mana religiei, spuse. Nu eu am 
căutat-o. 

Şi gândi: Aşa! Să-l lăsăm pe omul-peşte să creadă că a 
câştigat duelul nostru verbal! 

— Atunci, de ce n-aţi dezavuat-o, Sire? Întrebă Edric. 

— Din cauza surorii mele, Alia, răspunse Paul, privindu-l 
ţintă. Alia e o zeiţă. Şi dă-mi voie să te previn în ceea ce o 
priveşte: te-ar putea ucide dintr-o privire. 

Zâmbetul răutăcios care începuse să unduiască pe buzele 
lui Edric fu înlocuit de o expresie de stupefacţie. 


— Vorbesc cât se poate de serios, spuse Paul, urmărindu-i 
reacţia şi observând totodată gestul aprobator al lui Stilgar. 

Cu voce inexpresivă, Edric spuse: 

— Aţi zdruncinat încrederea pe care am avut-o în 
Majestatea Voastră, Sire. De altfel, sunt sigur că asta aţi şi 
intenţionat. 

— Nu fi niciodată sigur că îmi cunoşti intenţiile, zise Paul şi 
îi făcu semn lui Stilgar că audiența luase sfârşit. 

Când fremenul îl întrebă, printr-un gest, dacă Edric 
trebuia suprimat, Paul răspunse cu un semn negativ, pe 
care-l dublă cu o recomandare imperativă, de teamă ca 
Naibul să nu-şi asume vreo iniţiativă personală. 

Scytale, asistentul lui Edric, se apropie de capătul cuvei şi- 
i dădu un uşor ghiont spre uşă. Când ajunse în dreptul lui 
Paul, se opri şi, întorcându-şi spre el ochii lui râzători, rosti: 

— Dacă Majestatea Voastră îmi permite. 

— Da, ce este? Întrebă Paul, remarcând că Stilgar se şi 
apropiase, gata să intervină. 

— Unii susţin, zise Scytale, că popoarele preferă o 
ocârmuire imperială fiindcă spaţiul e infinit. Oamenii s-ar 
simţi singuri fără un simbol unificator. Pentru cei singuri, 
Împăratul reprezintă o certitudine. Ei pot să se întoarcă 
spre el şi să spună: „lată-l, există. El ne uneşte pe toţi”. 
Poate că şi religia serveşte aceluiaşi scop, Sire. 

Cu aceste cuvinte, Scytale se înclină respectuos şi dădu un 
nou ghiont cuvei lui Edric. Pe când părăseau salonul, 
Navigatorul, cu ochii închişi, imobil în mediul său gazos, 
părea epuizat, cu energia nervoasa secătuită. 

Paul urmări cu privirea silueta lui Scytale, în timp ce 
cuvintele acestuia îi răsunau încă în minte. Un ins cu totul 
aparte, gândi el. Cât timp îi vorbise, păruse să emane un fel 
de personalitate multiplă, ca şi când întreaga moştenire 
genetică a lui Scytale era expusă pe suprafaţa corpului său. 

— Ciudat, spuse Stilgar fără a se adresa cuiva anume. 

Paul se ridică de pe divan în momentul în care uşa se 
închise în spatele reprezentanţilor Ghildei. 


— Ciudat, repetă Stilgar. O venă i se zbătea pe tâmplă. 

Paul diminuă intensitatea lămpilor din salon şi se apropie 
de fereastra ce dădea spre marginea uneia dintre Stâncile 
pe care se înălța Citadela. Jos, departe, străluceau luminiţe 
şi se mişcau nişte mogâldeţe. O echipă de lucrători repara 
faţada templului Aliei, care fusese deteriorată de o tornadă. 

— Usul, spuse Stilgar, ce nesăbuinţă să inviţi creatura asta 
aici! 

Usul, gândi Paul. Numele meu din sietch. Vrea să-mi 
reamintească faptul că, odinioară, a domnit şi asupra mea, 
că m-a salvat din deşert. 

— Pentru ce ai făcut-o? Întrebă Stilgar. 

Vorbise chiar din spatele lui. 

— Pentru date, răspunse Paul. Am nevoie de date 
suplimentare. 

— Nu e periculos să înfrunţi această ameninţare doar ca 
mentat? 

Bună remarcă, gândi Paul. 

Calculul mentatic avea caracter finit. Un limbaj, cu limitele 
sale, nu permitea nici o declaraţie nelimitată. Facultăţile 
unui mentat îşi aveau totuşi, utilitatea lor. I-o spuse şi lui 
Stilgar, invitându-l să-l contrazică. 

— Ceva rămâne întotdeauna pe dinafară, spuse Stilgar. Şi 
e mai bine ca unele lucruri să fie lăsate pe dinafară. 

— Sau pe dinăuntru, zise Paul. 

Şi, pentru un moment, acceptă rezultatul propriilor sale 
concluzii de mentat preştient. Pe dinafară, da. Şi pe 
dinăuntru: acolo se afla adevărata oroare. Cum putea să se 
apere de el însuşi? Nu încăpea îndoială că undeva se pusese 
la cale autodistrugerea lui. Dar această poziţie era 
împresurată de posibilităţi şi mai înfricoşătoare. 


Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul unor paşi grăbiţi 
pe culoar. Korba, Qizara-ul, trecu pragul uşii, siluetă 
întunecată pe fondul luminii puternice de afară. Părea 
mânat de o forţă invizibilă, dar, intrând în penumbra 
salonului, se opri brusc. Ţinea în mâini o mulţime de bobine 
de filament shiga, care sclipeau în lumina ce pătrundea din 
culoar ca nişte nestemate circulare. Apoi mâna unei 
santinele închise uşa şi scânteierea ciudatelor giuvaeruri se 
stinse. 

— Domnia-Ta... eşti aici? Întrebă Korba, încercând să 
străpungă cu privirea obscuritatea din cameră. 

— Ce este? Răspunse Stilgar. 

— Stilgar? 

— Suntem amândoi aici. Ce e? 

— Această audienţă acordată ghildarului mă nelinişteşte. 

— Te nelinişteşte? Întrebă Paul. 

— Domnia-Ta, poporul spune că-i onorezi pe duşmanii 
noştri. 

— Atâta tot? Făcu Paul, apoi arătă spre rolele de filament 
shiga din mâinile Preotului. Astea-s bobinele pe care ţi-am 
cerut să le aduci? 

— Bobi... oh! Da, Domnia-Ia. Bobinele de istorie. Vrei să le 
vizionezi acum? 

— Eu le-am vizionat de mult. Ţi le-am cerut pentru Stilgar. 

— Pentru mine? Se miră Stilgar. 

Îl încercă un resentiment faţă de ceea ce i se părea a fiun 
capriciu din partea lui Paul. Istorie! El venise pentru a 
discuta problemele de logistică legate de cucerirea 
Zabulonului. Fusese împiedicat de prezenţa Ambasadorului 
Ghildei. lar acum... Korba cu lucrări de istorie! 

— Câtă istorie cunoşti tu, Stil? Îl întrebă Paul cu un aer 
meditativ. 

— Domnia-Ta, cunosc numele tuturor lumilor pe care 
poporul nostru s-a aflat de-a lungul migraţiilor sale. Cunosc 
până unde a ajuns Imperiul în... 


— Dar despre Epoca de Aur a Pământului ai auzit 
vreodată? 

— Epoca de aur... a Pământului? 

Stilgar era iritat şi nedumerit. De ce voia Paul să discute 
despre mituri pierdute în negura timpurilor? În timp ce 
mintea lui Stilgar era preocupată de mulţimea problemelor 
referitoare la Zabulon, de calculele mentaţilor de stat- 
major: două sute cinci fregate de asalt cu treizeci de legiuni 
la bord, batalioane de sprijin, cadre de pacificare, misionari 
ai Qizaratului... provizii alimentare (ştia toate cifrele pe de 
rost!), melanj... armament, uniforme, medalii... urne pentru 
cenuşa morţilor... plus tot personalul specializat - 
propagandişti, funcţionari publici, contabili... spioni... şi 
supraveghetori de spioni... 

— Am adus şi un sincronizator de impulsuri, spuse Korba. 

Simţise tensiunea care creştea între Paul şi Stilgar şi nu 
ştia ce sa facă. 

Stilgar clătină încet din cap. Un sincronizator de 
impulsuri? De ce se gândise Paul să-i pună la dispoziţie un 
separator mnemonic pentru un proiector de bobine shiga? 
La ce i-ar fi folosit să extragă numai anumite informaţii din 
nişte prelegeri de istorie? Asta era muncă de mentat! 
Stilgar nu-şi putea alunga niciodată suspiciunea când era 
vorba de folosirea unui proiector şi a accesoriilor sale. 
Treaba asta îi tulbura întotdeauna, copleşindu-l cu un puhoi 
de date pe care mintea lui le sorta mai târziu, 
surprinzându-l cu informaţii de care habar n-avea că le 
deţinea. 

— Sire, am venit pentru calculele legate de Zabulon, spuse 
el. 

— Deshidratează-le! Se răsti Paul, folosind una dintre 
obscenităţile fremene referitoare la o umiditate pe care nici 
un om nu s-ar fi înjosit s-o atingă. 

— Domnia-la! 

— Stilgar, ai nevoie, urgent, de un simţ al echilibrului pe 
care nu l-ai putea dobândi decât prin înţelegerea efectelor 


pe termen lung. Korba a adus aici bruma de informaţii pe 
care ni le-au lăsat butlerienii. Începe cu Genghis-Han. 

— Genghis... Han? Un sardaukar, Domnia-la? 

— O, nu. Cu mult înaintea sardaukarilor... A omorât... vreo 
patru milioane de oameni. 

— Patru milioane? Pesemne că dispunea de un armament 
ieşit din comun. Lasere; probabil, sau... 

— Nu i-a omorât pe toţi el singur, Stil. Omora la fel ca şi 
mine, trimiţându-şi legiunile. Şi mai e un împărat pe care as 
vrea să-l remarci: un oarecare Hitler. Are la activ vreo şase 
milioane de morţi. Destul de bine pentru timpurile acelea. 

— A omorât... tot cu legiunile? 

— Da. 

— Cifrele nu mi se par deosebit de impresionante, Domnia- 
Ta. 

— Ai dreptate, Stil. (Paul se uită la bobinele din mâinile lui 
Korba. Qizara-ul le ţinea de parcă n-ar fi aşteptat decât să 
le dea drumul şi s-o rupă la fugă.). Cifrele... Conform unor 
estimări statistice moderate, eu am omorât şaizeci şi unu de 
miliarde de oameni, am sterilizat nouăzeci de planete şi am 
demoralizat total alte cinci sute. Am exterminat adepţii a 
patruzeci de religii care existau de... 

— Necredincioşi! Strigă Korba. Necredincioşi, cu toţii! 

— Nu, rosti Paul. Credincioşi. 

— Domnia-la glumeşte, spuse Korba cu glas tremurat. 
Jihadul a adus peste zeci de mii de lumi în lumina 
strălucitoare a... 

— În beznă, zise Paul. Vor trebui să treacă sute de 
generaţii pentru ca universul să se refacă de pe urma 
Jihadului lui Muad'Dib. Mi-e greu să-mi imaginez că se va 
găsi vreodată cineva care să mă întreacă. 

Îşi încheie fraza cu un râs sacadat, ca un lătrat. 

— Ce-l amuză pe Muad'Dib? 

— Nu mă amuză. Doar c-am avut dintr-o dată o viziune a 
împăratului Hitler spunând ceva asemănător. Şi fără- 
ndoială c-a spus. 


— Nici un domnitor n-a avut puterea Domniei-Iale, zise 
Korba: Cine s-ar încumeta să te înfrunte? Legiunile 
Domniei-Tale, zise Korba controlează întregul univers 
cunoscut şi... 

— Legiunile controlează, rosti Paul. Mă întreb dacă-şi dau 
seama de asta... 

— Domnia-Ia controlezi legiunile, Sire, interveni Stilgar şi 
din tonul său reieşea limpede că, dintr-o dată, era conştient 
de propria-i poziţie în acest lanţ de comandă, de faptul că el 
însuşi deţinea o putere imensă. 

Considerând că reuşise să îndrepte pe făgaşul dorit 
gândurile lui Stilgar, Paul îşi strămută atenţia la Korba. 

— Pune bobinele pe divan, Korba, spuse el şi, după ce 
Qizara-ul se execută, întrebă: Cum merge recepţia? Sora 
mea se descurcă? 

— Da, Domnia-Ia, răspunse Korba pe un ton reţinut. Şi 
Chani urmăreşte totul din postul de observaţie. Bănuieşte 
că în suita Ambasadorului s-au strecurat şi sardaukari. 

— Sunt sigur că nu se înşeală. Şacalii se adună. 

— Bannerjee, spuse Stilgar, numindu-l pe şeful Serviciilor 
de Securitate, şi-a exprimat temerea că unii dintre ei ar 
putea încerca să pătrundă în zonele interzise ale Citadelei. 

— Şi au încercat? 

— Deocamdată nu. 

— Dar a fost oarecare dezordine în grădinile de protocol, 
spuse Korba. 

— Ce fel de dezordine? Întrebă Stilgar. 

Paul îl privi şi el, întrebător, pe Korba. 

— Străini care se vânturau de colo-colo, călcând în 
picioare plantele, şuşotind prin colţuri... Mi s-au şi raportat 
unele cleveteli. 

— De exemplu? Întrebă Paul. 

— Pe asta se duc impozitele noastre?” După cum mi s-a 
raportat, chiar ambasadorul a rostit aceste cuvinte. 

— Nu-i de mirare, comentă Paul. Erau mulţi străini prin 
grădini? 


— Cu zecile, Domnia-la. 

— Bannerjee a postat gărzi de elită la uşile vulnerabile, 
Domnia-Ia, zise Stilgar. 

În timp ce vorbea se întoarse, îngăduind unicului licuriglob 
rămas aprins în salon să-i lumineze parţial faţa. Poate 
lumina deosebită, poate trăsăturile feţei lui Stilgar treziră 
ceva în adâncul memoriei lui Paul - ceva legat de deşert. 
Dar nu se osteni să clarifice amintirea. Atenţia îi fu atrasă 
de felul în care Stilgar părea să se fi retras în el. Fremenul 
avea o frunte înaltă, cu pielea netedă, care-i oglindea 
aproape fiecare gând ce-i trecea prin minte. lar acum, 
Stilgar era bănuitor, extrem de bănuitor... din cauza 
comportării ciudate a Împăratului său. 

— Nu-mi plac aceste incursiuni prin grădini, spuse Paul. 
Curtoazia datorată oaspeţilor noştri e una, la fel ca şi 
protocolul primirii unui Ambasador, dar asta... 

— Am eu grijă să fie daţi afară, spuse Korba. Chiar acum. 

— Aşteaptă! Ordonă Paul în clipa în care Korba dădea să 
plece. 

În liniştea care se lăsă dintr-o dată, Stilgar îşi schimbă iute 
poziţia, pentru a putea vedea clar fata lui Paul. Acesta 
admiră dibăcia mişcării, complet lipsită de premeditare. 
Fusese o reacţie pur fremenă: viclenie, cu respect pentru 
persoana celuilalt - o mişcare dictată de necesitate. 

— Cât e ceasul? Întrebă Paul. 

— Aproape miezul nopţii, Sire, răspunse Korba. 

— Korba, cred că s-ar putea să fii creaţia mea cea mai 
izbutită. 

— Sire! Exclamă Qizara-ul pe un ton jignit. 

— Mă venerezi? Întrebă Paul. 

— Sire, eşti Paul Muad'Dib, cel care a fost Usul în sietchul 
nostru. Cunoşti devotamentul meu neţărmurit pentru... 

— Ai avut vreodată sentimentul ca eşti un apostol? 

Korba interpretă greşit aceste cuvinte, dar percepu cum 
trebuia tonul întrebării. 

— Împăratul meu ştie că am conştiinţa curată! 


— Shai-hulud să ne apere, murmură Paul. 

În clipa de tăcere care urmă, din spatele uşii se auziră 
paşii cuiva care trecea fluierând pe culoar. Fluieratul încetă 
brusc la ordinul răstit al unei santinele. 

— Korba, cred că vei putea supravieţui poveştii ăsteia, 
spuse Paul şi văzu înţelegerea luminând dintr-o dată chipul 
lui Stilgar. 

— Străinii din grădini, Sire? Întrebă acesta. 

— A, da... Să se ocupe de ei Bannerjee, Stil. Korba o să-i 
dea o mână de ajutor. 

— Eu, Sire? 

Korba părea profund neliniştit. 

— Unii dintre prietenii mei au uitat c-au fost cândva 
fremeni, spuse Paul, adresându-i-se lui Korba, dar vorbind 
pentru Stilgar. Îi vei identifica pe toţi cei bănuiţi de Chania 
fi sardaukari şi vei avea grijă să fie ucişi. Te vei ocupa 
personal de treaba asta. Procedezi cu discreţie şi fără 
complicaţii inutile. Să nu uităm că religia şi guvernarea nu 
se reduc la rostirea de predici şi semnarea unor tratate. 

— Voi face precum a poruncit Muad'Dib, murmură Korba. 

— Şi problema Zabulonului? Întrebă Stilgar. 

— Mâine, răspunse Paul. După ce grădinile vor fi curățate 
de străini, anunţă încheierea recepţiei. Petrecerea s-a 
terminat, Stil. 

— Am înţeles, Domnia-Ta. 

— Sunt convins, spuse Paul. 

Chapter 10 

Aici zace un zeu prăbuşit; 

A căzut ca un bloc de bazalt. 

Noi doar soclul i l-am construit: 

Un soclu îngust şi înalt. 

Epigramă tleilaxu. 

GHEMUITĂ, cu coatele pe genunchi şi bărbia sprijinită în 
pumni, Alia privea cele câteva oase, cu zdrenţe de carne 
uscată, de pe versantul dunei. Era tot ce mai rămăsese din 
trupul unei femei tinere. Capul, mâinile şi cea mai mare 


parte a torsului dispăruseră, devorate de vântul Coriolis. 
Împrejur, pe nisip, se vedeau urmele lăsate de medicii şi 
chestorii lui Paul. Plecaseră cu toţii între timp, cu excepţia 
cioclilor care aşteptau alături de Hayt, ghola-ul, ca Alia să-şi 
termine misterioasa lectură. 
Sub cerul siniliu, scena era învăluită în lumina verde- 
albăstruie caracteristică după-amiezei la aceste latitudini. 
Rămăşiţele femeii fuseseră reperate cu câteva ore mai 
înainte de un curier zburând la joasă altitudine. 
Instrumentele semnalaseră prezenţa unei slabe urme de 
apă într-un loc în care aceasta n-ar fi putut exista. Pilotul 
alertase experţii. Şi astfel se aflase... ce? Că femeia avusese 
în jur de douăzeci de ani, că era fremenă, că se droga cu 
semuta... şi că murise aici, în creuzetul desertului, din 
cauza efectelor unei subtile otrave de origine tleilaxu. 
Moartea în plin deşert era ceva destul de obişnuit. Dar o 
fremenă dependentă de semuta... Acesta fusese motivul 
pentru care Paul o însărcinase pe sora lui să investigheze la 
faţa locului în maniera pe care o învăţaseră de la mama lor. 
Dar Alia îşi spunea acum că nu reuşise nimic, decât să mai 
adauge puţin mister evenimentului prin prezenta ei. Auzi 
scrâşnetul nisipului sub tălpile ghola-ului şi-şi ridică ochii. 
Hayt părea preocupat de evoluţia topterelor de escortă 
care se roteau deasupra lor. 

Teme-te de Ghildă când aduce daruri, gândi Alia. 
Ornitopterul mortuar garase alături de propriul ei aparat, 
lângă un aflorisment stâncos din spatele ghola-ului. Vederea 

aeronavelor aşteptând la sol o făcu să-şi dorească deodată 
să fie cât mai departe de locul acesta, undeva, în văzduh. 
Dar Paul considera că ea ar putea descoperi aici ceva ce le- 
ar fi scăpat altora. Se foi în distrai. După luni şi luni de viaţă 
citadină, veşmântul i se părea străin şi iritant. Îl privi cu 
atenţie pe ghola, întrebându-se dintr-o dată dacă n-ar fi fost 
cu putinţă să ştie ceva important despre această bizară 
moarte. Observă ca o şuviţă din părul lui negru şi cârlionţat 
scăpase de sub gluga distraiului. Îi veni să întindă mâna şi 


să împingă şuviţa la loc. Ca şi când i-ar fi recepționat 
gândul, ghola-ul îşi aţinti asupra ei privirea cenugşie a 
ochilor săi metalici. Cu trupul străbătut de-un fior, Alia 
întoarse capul. 

O femeie fremenă murise aici, ucisă de o otravă denumită 
„gâtlejul iadului”. 

O femeie fremenă care se droga cu semuta. 

Alia nu putea decât să împărtăşească îngrijorarea lui Paul 
în legătură cu această descoperire. 

Echipajul topterului mortuar aştepta răbdător. Rămăşiţele 
nu conţineau suficientă apă pentru a spera să mai 
recupereze ceva. Cioclii n-aveau nici o grabă. Şi erau 
încredinţaţi că Alia, prin cine ştie ce talente gliptografice, 
citea un straniu adevăr în aceste oseminte. 

Dar Alia nu desluşea nimic. 

Nu simţea decât o mânie surdă, undeva, în adâncul fiinţei, 
cunoscând gândurile pe care le nutreau slujitorii. Toate 
astea erau rodul blestematului de mister religios. Nici ea, 
nici fratele ei nu puteau fi consideraţi simpli oameni. 
Trebuiau să fie ceva mai mult. Bene Gesseritul avusese grijă 
să se ajungă la asta, manipulându-i pe strămoşii Atreizilor. 
Şi, mai târziu, mama ei îşi adusese propria-i contribuţie, 
angajându-şi copiii pe calea vrăjitoriei. 

Iar Paul nu făcea altceva decât să perpetueze diferenţa. 

Cucernicele Maici din memoria Aliei se agitară deodată, 
provocându-i fulgerări de mesaje adab: „Calmează-te, 
fetiţo! Eşti ceea ce eşti. Există compensaţii”. 

Compensaţii! 

Îi făcu semn ghola-ului să se apropie. 

Hayt se opri lângă ea. Atent, liniştit. 

— Ce vezi aici? Întrebă ea. 

— S-ar putea să nu aflăm niciodată cine a murit în locul 
acesta, răspunse el. Capul a dispărut, împreună cu dinţii. 
Mâinile... Este puţin probabil ca această femeie să aibă pe 
undeva un dosar genetic care să ne permită identificarea 
prin confruntarea celulelor. 


— Otrava tleilaxu... Nu-ţi spune nimic? 

— Mulţi cumpără otrăvuri tleilaxu. 

— Asta cam aşa-i. lar această carne este de prea mult timp 
moartă pentru a mai putea fi regenerată aşa cum a fost 
regenerat trupul tău. 

— Chiar dacă te-ai încrede în cei de pe Tleilax, încuviinţă 
el. 

Alia dădu din cap şi se ridică în picioare. 

— Putem pleca. 

De îndată ce decolară şi se îndreptară spre nord, Alia 
observă: 

— Pilotezi exact ca Duncan Idaho. 

El îi aruncă o privire iscoditoare. 

— Mi s-a mai spus. 

— La ce te gândeşti în clipa asta? 

— La multe. 

— Nu-ncerca să-mi ocoleşti întrebarea, fir-ai să fii! 

— Ce întrebare? 

Ea îl privi furioasă. 

El îi observă privirea şi ridică din umeri. 

Reacţie tipică pentru Duncan Idaho, gândi ea. Modulându- 
şi glasul şi strecurând în ton o notă acuzatoare, spuse: 

— Voiam doar ca reacţiile tale să răspundă cumva 
propriilor mele gânduri. Moartea acelei tinere mă 
nelinişteşte. 

— Nu mă gândeam la asta. 

— Dar la ce? 

— La emoţiile bizare care mă-ncearcă atunci când alţii 
vorbesc despre cel care poate c-am fost. 

— Poate c-ai fost? 

— Tleilaxu sunt foarte abili. 

— Nu într-atât. Ai fost Duncan Idaho. 

— 'Tot ce se poate. E posibilitatea cea mai probabilă. 

— Vasazică poţi fi emotiv? 

— Într-o oarecare măsură. Mă înflăcărez uşor. Nu mă simt 
întotdeauna în largul meu. Am tendinţa să tremur şi trebuie 


să fac un efort ca să mă stăpânesc. Şi... am viziuni 
fulgerătoare. 

— Ce viziuni? 

— Sunt prea rapide ca să le pot recunoaşte. Fulgerări. Ca 
nişte spasme... aproape amintiri. 

— Şi nu-ţi trezesc curiozitatea? 

— Cum să nu. Curiozitatea îmi dă ghes tot timpul, în pofida 
unei repulsii greu de depăşit. Mă-ntreb mereu: şi dacă nu 
sunt cel care se crede că sunt? Nu-mi place să mă gândesc 
la lucrul acesta. 

— Asta-i tot ce gândeai? 

— Ştii bine că nu, Alia. 

Cum îndrăzneşte să-mi spună pe nume?! Furia dădea ocol 
amintirii proaspete a felului în care-i vorbise: cu rezonanţe 
vibrante, cu o încredere virilă, nonşalantă. Unul din muşchii 
maxilarului începu să-i zvâcnească. Strânse din dinţi, în 
momentul în care el întreba: 

— Nu-i El Kuds, acolo, jos? 

Înclină brusc topterul pe-o aripă, provocându-le un 
moment de panică piloților din escortă. 

Alia privi în jos, spre umbrele care alergau peste 
promontoriul ce domina Pasul Harg. Zări stânca şi piramida 
de piatră care adăpostea craniul tatălui ei. El Kuds... „Locul 
Sfânt. 

— E locul Sfânt, încuviinţă ea. 

— Va trebui să-l vizitez într-o zi. Poate că amintirile mele 
se vor preciza când voi fi aproape de rămăşiţele tatălui tău. 
Alia înţelese subit cât de puternică era dorinţa lui de a şti 

cine fusese. O adevărată obsesie. Privi din nou peisajul de 
dedesubt, faleza la poalele căreia se întindea marea de 
nisip, crestele de culoarea scorţişoarei ce se înălţau ca nişte 
recifuri în faţa valurilor încremenite ale dunelor. 

— Întoarce, zise deodată. 

— Dar escorta... 

— Ne va urma. Rămâi sub acoperirea lor. 

EI îi dădu ascultare. 


— Eşti într-adevăr devotat fratelui meu? Întrebă ea după 
ce el schimbă rata şi escorta îl imită. 

— Sunt devotat Atreizilor, răspunse el cu voce egală. 

Alia surprinse mişcarea abia schiţată a mâinii lui drepte - 
o fărâmă din vechiul salut de pe Caladan. Observă şi 
expresia care i se întipări pe chip în clipa în care privi încă o 
dată în jos, spre gorganul de piatră. 

— Ce te tulbură? Îl întrebă. 

Buzele lui începură să se frământe. Când izbuti în sfârşit 
să vorbească, vocea sa era slabă, nesigură: 

— Ela fost... a fost... 

O lacrimă i se rostogoli pe obraz. 

Vechea emoție fremenă puse stăpânire pe Alia. Ghola-ul 
dădea apă mortului! Instinctual, întinse mâna spre obrazul 
lui şi atinse lacrima. 

— Duncan, şopti ea. 

El părea pironit de comenzile topterului, cu privirea 
aţintită la mormântul de dedesubt. 

— Duncan! Rosti ea mai tare. 

EI îşi scutură capul, întoarse privirea spre ea. Ochii de 
metal străluceau. 

— Am simţit... un braţ... pe umerii mei, murmură el. L-am 
simţit! Era... un prieten. Era... prietenul meu... 

— Cine? 

— Nu ştiu. Cred că era... Nu ştiu. 

Becul radioemiţătorului din faţa Aliei începu să clipească. 
Comandantul escortei voia să ştie pentru ce făceau cale 
întoarsă. Alia luă microfonul şi-i spuse că voiseră să aducă 
un scurt omagiu la mormântul tatălui ei. Ofiţerul îi atrase 
atenţia că orele erau înaintate. 

— Repornim spre Arrakeen chiar acum, zise ea, punând 
microfonul la loc. 

Hayt inspiră adânc şi începu virajul spre nord. 

— Braţul de pe umerii tăi era al tatălui meu, nu-i aşa? 
Întrebă Alia. 

— Poate. 


Vocea lui devenise deodată cea a mentatului care 
calculează probabilitățile şi Alia îşi dădu seama că ghola-ul 
îşi redobândise stăpânirea de sine. 

— Ştii în ce fel mi-am cunoscut tatăl? Întrebă ea. 

— Am 0 oarecare idee. 

— Lasă-mă să-ţi explic clar... 

Îi relată pe scurt despre momentul dobândirii conştiinţei 
de Cucernică Maică înainte de a se fi născut, despre fetusul 
înspăimântat care ştiuse dintr-o dată ce ştiau nenumăratele 
fiinţe înglobate în celulele sale nervoase... şi toate acestea, 
după moartea tatălui ei. 

— Îmi cunosc tatăl aşa cum l-a cunoscut mama mea, urmă 
ea. Cunosc cel mai mărunt detaliu al fiecărei experienţe pe 
care au trăit-o împreună. Într-un anumit sens, sunt mama 
mea. Posed toate amintirile ei, până în clipa în care a băut 
Apa Vieţii pentru a intra în transa transmigraţiei. 

— Fratele tău mi-a explicat câte ceva din toate astea. 

— Ţi-a explicat? De ce? 

— L-am rugat eu. 

— Pentru ce? 

— Un mentat are nevoie de date. 

— Oh... 

Alia tăcu şi-şi lăsă privirea să rătăcească peste întinderea 
Scutului de Piatră - îngrămădire de stânci, prăpăstii şi 
crevase. El îi urmări privirea şi spuse: 

— O zonă foarte expusă... 

— Dar plină de ascunzişuri, zise ea şi-şi întoarse ochii spre 
el. Locurile acestea m-au dus întotdeauna cu gândul la 
mintea umană... cu ascunzişurile ei. 

— Aha! Făcu el. 

— Aha? Ce-nseamnă: Aha? 

Devenise dintr-o dată furioasă, fără să ştie de ce. 

— Ai vrea să ştii ce se ascunde în mintea mea, zise el. Era 
o constatare, nu o întrebare. 

— De unde ştii că n-am reuşit să-ţi descopăr adevărata 
natură folosindu-mi puterile preştiente? 


— Ai reuşit? 

Părea sincer curios. 

— Nu! 

— Sibilele îşi au limitele lor, observă el. 

O spusese cu un aer amuzat şi furia Aliei se mai domuoli. 

— Te amuză? N-ai nici un fel de respect pentru puterile 
mele? 

Întrebarea sună fals în propriile ei urechi. 

— Respect prevestirile şi divinaţiile tale mai mult decât îţi 
închipui, răspunse el. M-am aflat şi eu în mulţimea care 
asistă de obicei la Ceremonialul tău Matinal. 

— Şi? 

— Eşti foarte abilă la interpretarea simbolurilor, spuse el, 
fără să-şi ia ochii de la comenzi. Să zicem că acesta-i un atu 
Bene Gesserit. Dar, ca atâtea alte vrăjitoare, îţi neglijezi 
darurile. 

Pe Alia o fulgeră spaima. Aproape strigă: 

— Cum îndrăzneşti? 

— Îndrăznesc mult mai mult decât au prevăzut cei care m- 
au făcut, zise el. Din cauza acestui fapt rarisim rămân cu 
fratele tău. 

Alia privi sferele de oţel ale ochilor lui: erau lipsite de orice 
expresie umană. Gluga distraiului îi ascundea mazxilarele. 
Gura era fermă, marcată de forţă... şi hotărâre. Din vorbele 
sale răzbătea o intensitate liniştitoare."Îndrăznesc mult mai 
mult... „ O replică demnă de Duncan Idaho. Oare tleilaxu 
construiseră un ghola mai bun decât îşi închipuiseră... sau 
totul nu era decât o stratagemă inclusă în condiţionarea 
lui? 

— Explică-te, ghola! Porunci ea. 

— Cunoaşte-te pe tine însuţi... nu asta-i porunca ta? 
Replică el. 

Din nou, Alia avu impresia că era amuzat. 

— Încetează joaca asta cu vorbele, măi... obiectule! (Puse 
mâna pe cristaiul din teaca agăţată de gât.) Pentru ce ai 
fost oferit fratelui meu? 


— Fratele tău mi-a spus că ai urmărit scena în momentul 
în care i-am fost prezentat. Înseamnă c-ai auzit ce răspuns 
i-am dat la aceeaşi întrebare. 

— Mai răspunde o dată... pentru mine! 

— Ca să-l distrug. 

— Este afirmaţia mentatului? 

— Cunoşti foarte bine răspunsul. După cum cunoşti şi 
faptul că un asemenea dar nu era necesar. Fratele tău 
începuse deja să se distrugă foarte bine de unul singur. 

Ea îi cântări vorbele, fără să-şi ia mâna de pe cuţit. 

Răspunsul era viclean, dar din glas răzbătea sinceritatea. 

— Atunci, la ce bun acest dar? Întrebă. 

— Poate că i-o fi amuzat pe tleilaxu. Şi e adevărat că 
Ghilda m-a achiziţionat pentru a mă oferi în dar. 

— De ce? 

— Acelaşi răspuns. 

— În ce sens îmi neglijez darurile? 

— Cum le foloseşti? 

Replica lui îi risipi îndoielile. Luă mâna de pe armă şi 
întrebă: 

— De ce spui că fratele meu se distruge de unul singur? 

— Oh, vino-ţi în fire, copilă! Unde sunt puterile cu care te 
lauzi? Nu eşti în stare să raţionezi? 

Stăpânindu-şi furia, ea spuse: 

— Raţionează tu pentru mine, mentatule! 

— Foarte bine. 

Hayt aruncă o privire în direcţia escortei, apoi reveni cu 
ochii la rută. Câmpia Arrakeenului începea să se zărească 
dincolo de Scutul de Piatră. Satele din grabene şi doline nu 
se distingeau încă în pâcla de praf, dar oraşul putea fi 
desluşit, strălucind în depărtare. 

— Există o serie de simptome, spuse el. Fratele tău ţine pe 
lângă el un Panegirist oficial care... 

— Care este un dar din partea Naibilor fremeni! 

— Ciudat dar din partea unor prieteni. Pentru ce l-ar 
înconjura nişte prieteni cu osanale şi servilisme? L-ai 


ascultat vreodată cu atenţie pe Panegirist?' „Muad'Dib este 
lumina poporului. Regentul Umma, Împăratul nostru, a 
venit din tenebre pentru a străluci deasupra tuturor 
oamenilor. El e Părintele nostru. El e apa nepreţuită a unei 
fântâni inepuizabile. El revarsă bucuria la care vine să se 
adape întreg universul”. Puah! 

Cu voce domoală, Alia observă: 

— Dacă le-aş spune fremenilor din escorta noastră ce-ai 
zis, te-ar face fărâme de hrănit păsările. 

— N-ai decât să le spui. 

— Fratele meu domneşte după legea naturală a cerului! 

— Nu crezi asta... Atunci, la ce bun o spui? 

— De unde ştii tu ce cred eu? 

O cuprinsese un tremur pe care nici o putere Bene 
Gesserit nu-l putea controla. Ghola-ul avea asupra ei efecte 
pe care nu le prevăzuse. 

— Mi-ai poruncit să raţionez ca mentat, îi aminti el. 

— Nici un mentat nu ştie ce cred eu! (Inspiră de două ori 
adânc, tremurat). Cum îndrăzneşti să ne judeci? 

— Să vă judec? Nu vă judec. 

— Habar n-ai cum am fost educați! 

— Amândoi aţi fost educați pentru a guverna, rosti el. Aţi 
fost condiţionaţi să nutriţi o sete nestăpânită de putere. Vi 
s-a inoculat o cunoaştere subtilă a jocurilor politice, precum 
şi o profundă înţelegere a foloaselor ce se pot trage de pe 
urma războiului şi a ritualurilor. Legea naturală? Ce lege 
naturală? Asta-i un mit care bântuie istoria omenirii. 
Bântuie! Ca o fantomă! Ireal, lipsit de substanţă. Jihadul 
vostru e lege naturală? 

— Palavre de mentat! 

— Sunt un slujitor al Atreizilor şi, ca atare, vorbesc cu 
toată sinceritatea. 

— Slujitor! Atreizii n-au slujitori. Nu au decât discipoli. 

— Iar eu sunt un discipol al conştiinţei, replică el. Încearcă 
să înţelegi asta, copilă şi vei... 

— Nu-mi mai spune copilă! 


Trăsese cristaiul pe jumătate afară din teacă. 

— Retractez, rosti el. 

Îi aruncă o privire, zâmbi şi se concentră din nou asupra 
comenzilor. Structura masivă a Citadelei se distingea clar, 
acum, dominând suburbiile nordice ale Arrakeenului. 

— Există în carnea ta ceva vârstnic, ceva care este mai 
mult decât un copil, spuse el. lar carnea e tulburată de 
ivirea femeii. 

— Nu ştiu de ce mai stau să te ascult, mârâi ea, dar repuse 
cuțitul în teacă. Îşi şterse de robă palmele umede, în timp 
ce toate instinctele ei fremene se revoltau împotriva acestei 
risipe de umiditate. 

— Mă asculţi fiindcă ştii că-i sunt devotat fratelui tău, zise 
Hayt. 'Toate actele mele sunt clare, perfect comprehensibile. 

— Nu e nimic clar în ceea ce te priveşte! Nimic 
comprehensibil. Eşti creatura cea mai complexă din câte 
mi-a fost dat să-ntâlnesc. De unde să ştiu ce vor fi ascuns 
tleilaxu în tine? 

— Din greşeală sau în mod intenţionat, mi-au acordat 
libertatea de a mă forma singur. 

— "Te refugiezi îndărătul parabolelor zensunnite, replică 
Alia. „Înțeleptul se formează singur, prostul trăieşte doar ca 
să moară”. (Îi imită în batjocură tonul:) Discipol al 
conştiinţei! 

— Oamenii nu pot face separație între mijloace şi 
înţelegere. 

— Vorbeşti în cimilituri! 

— Vorbesc minţii care ştie să se deschidă. 

— Am să-i repet toate astea lui Paul! 

— Le-a auzit deja pe cele mai multe. 

Curiozitatea puse brusc stăpânire pe Alia. 

— Cum de mai eşti în viaţă... şi liber? El cum a reacţionat? 

— A râs. Şi mi-a spus: „Poporul n-are nevoie de un contabil 
drept Împărat. El are nevoie de un stăpân, de cineva care 
să-l apere de schimbări”. Dar a admis că distrugerea 
Imperiului ar putea porni de la el. 


— Cum de-a putut să-ţi spună asemenea lucruri? 

— Pentru că l-am convins că-i înţeleg problema şi că sunt 
în măsură să-l ajut. 

— Ce i-ai putut spune ca să-l convingi de una ca asta? 

Hayt rămase tăcut, în timp ce angaja topterul pe panta de 
coborâre spre corpul de pază de pe acoperişul Citadelei. 

— Te-am întrebat ce i-ai spus! 

— Nu-s sigur că-ţi va face plăcere. 

— Lasă-mă pe mine să judec! Îţi ordon să-mi răspunzi 
imediat! 

— Dă-mi voie, mai întâi, să aterizez, spuse el. 

Şi, fără a-i mai aştepta permisiunea, deplie aripile în 
poziţia de aterizare şi reduse regimul turbinei. Ornitopterul 
cobori lin în centrul careului portocaliu de pe acoperiş. 

— Şi acum, vorbeşte! 

— l-am spus ca a te suporta pe tine însuţi este, poate, cea 
mai grea corvoadă din acest univers. 

Alia scutură din cap. 

— Asta e... asta e... 

— O crudă realitate, spuse el, privind gărzile care alergau 
spre ei pentru a-şi ocupa poziţiile de escortă. 

— O crudă absurditate! 

— Problema este aceeaşi pentru cel mai ilustru palatin şi 
pentru cel mai umil dintre servi. Nu poţi recurge la 
serviciile unui mentat sau ale vreunui alt intelect care să ţi- 
o rezolve. Nici un fel de anchetă, nici un fel de martori nu-ţi 
pot da răspuns. Nici un slujitor - sau discipol - nu poate 
bandaja rana. O îngrijeşti tu singur sau continui să 
sângerezi în văzul tuturor. 

Brusc, Alia îi întoarse spatele, conştientă, în aceeaşi 
secundă, că gestul era de natură să-i dezvăluie 
simţămintele. Fără vrăjitorie, fără stratageme, el izbutise 
încă o dată să-i pătrundă până în adâncul sufletului. Cum? 

— Ce l-ai sfătuit să facă? Întrebă ea cu glas abia auzit. 

— Să judece, să impună ordinea. 


Alia îşi îndreptă privirea spre oamenii din escortă. 
Aşteptau răbdători, perfect aliniaţi. 

— Să împartă dreptatea, murmură ea. 

— Nu asta! Rosti el sec. I-am propus să judece şi atâta tot. 
Călăuzindu-se, poate, după un singur principiu... 

— Anume? 

— Să-şi păstreze prietenii şi să-şi distrugă duşmanii. 

— Să judece nedrept, cu alte cuvinte. 

— Ce e dreptatea? Două forţe în conflict. Fiecare s-ar 
putea să aibă dreptate în felul său. Aici trebuie să intervină 
un Împărat, impunând soluţii în spiritul ordinii. Conflictele 
pe care nu le poate împiedica... le rezolvă. 

— Cum? 

— Cât se poate de simplu: decide. 

— Păstrându-şi prietenii şi distrugându-şi duşmanii. 

— Nu asta înseamnă stabilitate? Poporul vrea ordine. De 
orice natură ar fi ea. Oamenii zac în închisoarea poftelor lor 
şi văd că, pentru cei bogaţi, războiul a devenit un sport. lată 
o formă de sofisticare periculoasă. Înseamnă dezordine. 

— Am să-i spun fratelui meu că eşti mult prea periculos şi 
că trebuie să fii distrus, zise Alia întorcându-se şi privindu-l 
în ochi. 

— E o soluţie pe care i-am propus-o deja. 

— Tocmai de-asta eşti periculos. "Ţi-ai stăpânit pasiunile. 

— Nu de asta sunt periculos. 

Înainte ca ea să poată schiţa vreun gest, el se aplecă, îi 
prinse bărbia în mână şi-şi lipi buzele de-ale ei. 

Fu un sărut uşor, scurt. Hayt se retrase şi ea îl privi şocată, 
mai ales că observase şi zâmbetele gărzilor, care continuau 
să aştepte, lângă topter. 

Alia îşi duse un deget la buze. Existase ceva ciudat de 
familiar în sărutul acela. Buzele lui Hayt avuseseră gustul 
unui viitor pe care-l întrezărise cândva. Cu pieptul 
zbătându-i-se, spuse: 

— Ar trebui să pun să fii jupuit de viu! 

— Pentru că sunt periculos? 


— Pentru că îţi permiţi prea multe. 

— Nu-mi permit. Nu iau nimic ce să nu-mi fi fost oferit mai 
înainte. Bucură-te că n-am luat tot ce-mi era oferit. 
(Deschise uşa topterului şi coborî.) Să mergem. Am pierdut 
destul timp. 

Porni cu paşi mari spre domul de acces şi Alia, sărind 
repede de la locul ei, trebui să alerge ca să-l prindă din 
urmă. 

— Am să-i relatez tot ce-ai spus şi tot ce-ai făcut, zise ea. 

— Bine. 

TŢinu uşa, lăsând-o să treacă. 

— Va da ordin să fii executat, rosti ea, pătrunzând în 
interiorul domului. 

— Pentru ce? Pentru c-am luat sărutul pe care-l doream? 

O urmă şi ea se întoarse în momentul în care uşa se 
închise în spatele lui. 

— Sărutul pe care-l doreai?! 

Clocotea de mânie. 

— Foarte bine, Alia. Sărutul pe care-l doreai tu, atunci. 

O ocoli şi se îndreptă către ascensor. 

Ca şi când mişcarea sa i-ar fi amplificat brusc percepțiile, 
Alia avu revelaţia sincerităţii lui. O sinceritate absolută. 
Sărutul pe care-l doream eu, îşi spuse. Aşa este. 

— Sinceritatea ta, ăsta-i pericolul, zise ea, urmându.-l. 

— Iată-te revenită pe calea înţelepciunii, comentă el, fără 
a-şi încetini paşii. Nici un mentat n-ar fi putut să se exprime 
mai clar. Acum, spune-mi ce-ai văzut în deşert. 

Ea îl prinse de braţ, obligându-l să se oprească. Din nou, 
reacţia lui părea s-o fi propulsat la un nivel superior al 
percepției. 

— Nu pot să-mi explic, rosti ea, dar gândul mă duce tot 
timpul la Dansatorii-Feţe. Oare de ce? 

— Ăsta-i motivul pentru care fratele tău te-a trimis în 
deşert, spuse el, dând din cap. Vorbeşte-i despre acest gând 
persistent. 

— Dar de ce tocmai Dansatorii-Feţe? 


— Moarta era o femeie tânără... Dar poate că nici o tânără 
fremenă n-a fost dată dispărută. 

Chapter 11 

Mă gândesc la bucuria de a trăi şi mă întreb dacă voi 
putea pătrunde vreodată înlăuntrul meu, până la rădăcina 
acestei cărni, pentru a-l cunoaşte pe cel care-am fost. 
Rădăcina există. Dacă vreun act de-al meu mi-o va dezvălui, 
asta rămâne ascuns în viitor. Dar toate lucrurile pe care 
poate să le facă un om îmi stau în puteri. Oricare dintre 
actele mele ar putea să izbutească. 

Ghola-ul vorbeşte, Comentariile Aliei. 

ÎNVĂLUIT în mirosul ameţitor al mirodeniei, cufundat în 
transa oracolului, Paul văzu luna deformându-se, devenind 
o sferă alungită, care începu să alunece, să cadă. Cu un 
şuier înfricoşător. Şuierul unei stele care se stinge într-un 
ocean infinit. Luna cădea... cădea... cădea... ca o minge 
aruncată de un copil. 

Şi dispăru. 

Luna nu apusese. Înţelese acest lucru deodată. Luna 
dispăruse. Nu mai era. Pământul se cutremură ca un animal 
care-şi leapădă pielea. Îl cuprinse groaza. 

Paul se ridică brusc în capul oaselor. Rămase nemişcat în 
mijlocul patului, privind fix, cu ochii larg deschişi. O parte a 
mintii lui continua să privească în interior. Cea care privea 
realitatea exterioară recunoscu grilajul de plasmeld de la 
balconul camerei şi Paul ştiu că se afla într-unul din 
turnurile cele mai înalte ale Citadelei. În interior însă, mai 
vedea încă luna căzând. 

Afară! Afară! 

Prin grilajul de plasmeld, care domina Arrakeenul, 
pătrundea lumina orbitoare a amiezii. 

Dincolo, înlăuntru, domnea bezna. 

O adiere parfumată veni dinspre una dintre grădinile 
suspendate. Dar nici un parfum de floare nu putea pune la 
loc luna care căzuse. 


Paul cobori tălpile pe suprafaţa rece a pardoselii şi privi 
prin grilaj. Direct în faţă se vedea arcul grațios al unei 
pasarele construite din aur şi platină cristalizate, 
ornamentată cu rubine de foc de pe îndepărtatul Cedon. 
Pasarela ducea spre galeriile oraşului interior, traversând 
un bazin cu o fântână arteziană şi flori acvatice. Paul ştia că, 
dacă s-ar fi ridicat, ar fi putut să vadă corolele roşii ca 
sângele, plutind pe suprafaţa de smarald a apei. 

Încerca să se agaţe de realitate, dar rămânea încă în robia 
mirodeniei. 

Înfiorătoarea viziune a unei lumi dispărute... 

Viziunea sugeră o monstruoasă pierdere a securităţii 
individuale. 

Poate că întrevăzuse chiar căderea civilizaţiei sale, 
dezechilibrată de propriile ei ambiţii. 

O lună... O lună... o lună care cade. 

Trebuise să absoarbă o doză masivă de esenţă de 
mirodenie pentru a împrăştia norul de mâl stârnit de taroţi. 
Şi tot ce i se arătase fusese o lună căzând, soluţia pe care o 
cunoscuse de la bun început: pentru a pune capăt Jihadului, 
pentru a stinge vulcanul măcelului, trebuia să se 
discrediteze. 

Să se retragă... Să abdice! 

Mireasma de flori care venea de afară îl duse cu gândul la 
Chani. 1 se făcu dintr-o dată dor de braţele ei, de refugiul în 
dragoste şi-n uitare. Dar nici Chani n-ar fi putut face să 
dispară viziunea. Ce-ar fi spus Chani dacă s-ar fi dus la ea 
să-i împărtăşească faptul că se gândea la un anumit gen de 
moarte? Ştiind că sfârşitul era inevitabil, de ce n-ar alege o 
moarte aristocratică? De ce nu şi-ar încheia existenţa 
printr-un măreț gest secret care să disperseze toţi anii 
care-ar mai fi putut să fie? A alege să mori înainte de a-ţi fi 
desăvârşit voinţa de putere nu era o opţiune aristocratică? 

Se ridică, ieşi pe balcon, înălţă ochii spre florile plantelor 
agăţătoare ce atârnau peste marginea acoperişului. Avea 


gura uscată, de parcă s-ar fi întors dintr-un marş 
îndelungat prin deşert. 

Luna... luna... Unde era luna aceea? 

Îşi aminti ce-i relatase Alia despre trupul acelei femei 
descoperite printre dune. O fremenă care se droga cu 
semuta! Totul corespundea, totul se conforma hidoasei 
scheme. 

Nu poţi lua nimic cu forţa de la acest univers, gândi. 
Universul îţi acordă numai ce vrea el. 

Cochilia unei vietăţi din mările Maicii Terra lucea stins pe 
o măsuţă joasă de lângă balustrada balconului. Paul o luă în 
mâini şi, pipăindu-i suprafaţa lucioasă, încercă să alunece 
înapoi în Timp. Nenumărate luni minuscule dansau în 
reflexele sidefii ale cochiliei. Ridică ochii. Pe cer, dâre de 
praf în culorile curcubeului scăpărau sub razele soarelui de 
argint. 

Fremenii mei îşi spun „Copiii Lunii”, gândi. 

Repuse cochilia pe mescioară, păşi de-a lungul balconului. 
Oare acea lună înfricoşătoare oferea vreo speranţă de 
salvare? Încercă să caute un sens în zona comuniunii 
mistice. Se simţea slab, zdruncinat, prins încă în mrejele 
mirodeniei. 

La capătul nordic al abisului de plasmeld, se opri să 
privească structurile mai joase ale clădirilor administrative. 
Terasele şi pasarelele dintre ele erau pline de trecătorii 
Siluetele lor alcătuiau o friză mişcătoare pe fondul 
geometric al uşilor, zidurilor, ţiglelor. Oamenii erau ţigle! 
Clipi şi imaginea îi rămase întipărită, încremenită, în minte. 
O friză. 

O lună care cade şi dispare. 

Avu brusc sentimentul că oraşul care se întindea sub 
privirile lui fusese transpus într-un straniu simbol al 
universului său. Clădirile pe care le contempla acum 
fuseseră ridicate în câmpia unde fremenii săi îi zdrobiseră 
cândva pe sardaukari. Pe locul unde răsunase odinioară 


zgomotul bătăliei domnea acum larma surdă a activităţii 
citadine. 

Continuând să înainteze de-a lungul balustradei, Paul dădu 
colţul. Din acest punct al balconului priveliştea care i se 
înfăţişa era cea a unei suburbii ale cărei construcţii se 
pierdeau m depărtare, printre stânci şi nisipul adus de vânt 
din deşert. În prim-plan, peisajul era dominat de templul 
Aliei. Pe cei două mii de metri ai zidurilor sale, luna, 
simbolul lui Muad'Dib, apărea pe imense tapiserii verde cu 
negru. 

O lună care cade. 

Paul îşi trecu mâna peste frunte şi peste ochi. Oraşul- 
simbol îl apăsa. Îşi dispreţuia propriile gânduri. O asemenea 
şovăială, la altcineva, i-ar fi provocat mânia. 

Îşi detesta oraşul! 

O furie născută din plictiseală mocnea în adâncul fiinţei lui, 
alimentată şi de deciziile pe care nu le putea evita. Ştia pe 
ce potecă ar fi trebuit să se angajeze. O văzuse, doar, de 
atâtea şi-atâtea ori... O văzuse! Într-o vreme... demult, se 
considerase inventatorul unui sistem de guvernământ. Dar 
invenţia lui căzuse în vechile şabloane, ca şi când ar fi fost 
un fel de maşinărie hidoasă dotată cu o memorie elastică. 
Era îndeajuns un moment de slăbire a vigilenţei pentru ca 
formele trecutului să revină. Forte care lucrau în afara 
controlului său, în inimile oamenilor, îl înşelau, îl sfidau. 

Îşi plimbă privirea peste acoperişuri. Câte existenţe libere 
adăposteau, oare? Printre acoperişurile albe, roşii şi aurii 
se zăreau petice verzi de frunziş. Verdele... Darul lui 
Muad'Dib şi ale apei sale. Plante în aer liber... Grădini care 
puteau să rivalizeze cu cele ale legendarului Liban. 

„Muad'Dib iroseşte apa ca un smintit”, spuneau fremenii. 

Din nou, Paul duse mâna la ochi. 

Luna cădea. 

Lăsă mâna jos. Oraşul i se înfăţişa acum parcă mai clar. | 
se păru că percepe în jurul clădirilor aura unei 
monstruoase barbarii imperiale. Edificiile se înălţau, 


enorme şi strălucitoare, sub soarele septentrional. Coloşi! 
În faţa lui se desfăşurau toate extravagantele arhitecturale 
ale unei istorii detracate: terase cu proporţii de mesa, pieţe 
de mărimea unui oraş, parcuri, clădiri cu acareturi, grădini 
reproducând colţuri de natură sălbatică. 

Arta cea mai sublimă se hotărnicea cu inexplicabile 
prodigii ale prostului gust. Câteva detalii îi impresionară, 
totuşi, retina: o arcadă adusă parcă din străvechiul 
Bagdad... un dom de vis dintr-un mitic Damasc... o punte 
boltită, concepută pe lumea cu gravitație scăzută a 
Atarului... Înălţări graţioase şi coborâşuri bizare. Efectul de 
ansamblu era o splendoare fără pereche. 

O lună! O lună! O lună! 

Frustrarea, presiunea inconştientului maselor, iureşul 
omenirii în univers erau ca un gigantic val de maree care 
ameninţa să-l înece. Percepea vastele migrații ce guvernau 
relaţiile umane: vârtejuri, curenţi, fluxuri de gene pe care 
nici un baraj de abstinenţă, nici o epidemie de impotenţă, 
nici un blestem nu le puteau curma. 

În această imensă mişcare, Jihadul lui Muad'Dib nu era 
decât o clipire. Înotând în această maree, Bene Gesseritul, 
entitatea care încerca: să manipuleze genele, era, ca şi el, 
neputincioasă în capcana torentului. Viziunea lunii care 
cădea trebuia măsurată la scara altor legende, a altor 
viziuni din acest univers în care până şi stelele, aparent 
veşnice, pâlpâiau, păleau şi mureau... 

Ce importanţă putea să aibă o biată lună solitară într-un 
asemenea univers? 

De undeva, din adâncurile Citadelei, adâncuri atât de 
îndepărtate încât sunetele se pierdeau uneori în zgomotul 
difuz al oraşului, se auziră armoniile unei rebaba cu zece 
coarde. Era un cântec al Jihadului, o melodie de dor pentru 
o femeie rămasă pe Arrakis: 

Şoldurile ei sunt dune arcuite de vânt, Ochii ei ard ca 
arşiţa verii. 

Cositele lungi îi atârnă pe spate încărcate de acverigi. 


Mâinile mele îşi amintesc pielea ei: 

Parfumul de ambră, mireasma de floare, Pleoapele mi se 
zbat sub amintiri... 

Focul dragostei iarăşi mă arde! 

Un cântec stupid, pentru cei care se pierdeau în 
sentimentalisme! Numai bun de cântat cadavrului pe care-l 
văzuse Alia printre dune. 

O siluetă se deplasă în umbra grilajului de la capătul 
balconului. Paul se răsuci brusc. 

Ghola-ul ieşi la lumină. Ochii săi de metal scânteiau. 

— E Duncan Idaho sau cel numit Hayt? Întrebă Paul. 

Ghola-ul, oprindu-se la doi paşi de el, răspunse: 

— Pe care-l preferă Domnia-la? 

În glasul lui răzbătea o notă de prudenţă. 

— Joacă-ţi rolul de zensunnit, rosti cu amărăciune Paul. 
Insinuare în insinuare! Gândi. Dar ce putea spune sau face 
un filosof zensunnit pentru a schimba măcar o părticică din 
realitatea ce se desfăşura înaintea lor în această clipă? 

— Eşti tulburat, Sire, zise ghola-ul. 

Paul îi întoarse spatele şi privi în depărtare, spre 
meterezele şi turlele cioplite de vânt ale Scutului de Piatră. 
Erau ca o copie ironică a oraşului... Natura însăşi îl sfida! 
lată ce pot construi! Privirea îi poposi pe uriaşa despicătură 
din versantul masivului, crevasa din care se revărsa un râu 
de nisip şi gândi: Acolo! Da, acolo i-am zdrobit pe 
sardaukari! 

— Ce te tulbură, Domnia-Ta? Întrebă ghola-ul. 

— O viziune, murmură Paul. 

— Ahhh... Şi eu am avut viziuni când tleilaxu m-au trezit la 
viaţă. Eram neliniştit, singur... deşi încă nu ştiam cât de 
singur. Viziunile nu mi-au dezvăluit nimic! Tleilaxu mi-au 
spus că era o simplă intruziune a cărnii, o indispoziţie care-i 
afectează deopotrivă pe oameni şi ghola. Atâta tot. 

Paul se întoarse şi scrută ochii ghola-ului, bilele de oţel 
lipsite de orice expresie. Ce puteau să vadă ochii aceia? 

— Duncan... Duncan... murmură el. 


— Numele meu este Hayt. 

— Am văzut o lună care cădea. Pe urmă a dispărut, 
distrusă. Am auzit un şuier cumplit. lar pământul s-a 
cutremurat. 

— Ai băut prea mult Timp, Sire, spuse ghola-ul. 

— Eu fac apel la zensunnit şi-mi răspunde mentatul! 
Foarte bine. Fă să treacă viziunea mea prin filtrul logicii 
tale, mentatule. Analizeaz-o şi redu-o la simple fraze pentru 
un elogiu funebru. 

— Un elogiu funebru! Dar Domnia-Ta fugi de moarte. Nu 
te interesează decât clipa ce va urma. Refuzi să trăieşti în 
prezent. Un augur! Grozavă cârjă pentru un Împărat! 

Brusc, Paul constată că era incapabil să-şi ia ochii de la o 
aluniţă de pe bărbia ghola-ului - o aluniţă de care-şi aducea 
foarte bine aminte. 

— Încercând să trăieşti în acest viitor, urmă ghola-ul, îi 
conferi vreo substanţă? ÎI faci să fie real? 

— Dacă mă angajez pe calea viziunii mele, voi fi viu în acel 
viitor, murmură Paul. Ce te face să crezi că vreau să trăiesc 
acolo? 

Ghola-ul ridică din umeri. 

— Mi-ai cerut un răspuns substanţial. 

— Unde este substanţa, într-un univers alcătuit din 
evenimente? Întrebă Paul. Există vreun răspuns final? Nu 
generează fiecare soluţie noi întrebări? 

— Ai absorbit atât de mult Timp, Sire, încât ai iluzii de 
nemurire. Dar chiar şi Imperiul Domniei-Iale trebuie să-şi 
trăiască traiul şi să moară. 

— Nu-mi vântura pe sub nas altare înnegrite de fum, 
mârâi Paul. Am auzit destule poveşti tragice despre zei şi 
mântuitori. Pentru ce aş avea nevoie de facultăţi speciale ca 
să-mi prevăd ruina, asemenea tuturor celorlalţi? Cel mai 
mărunt servitor din bucătăriile mele ar putea face asta. 
(Clătină din cap.) Luna a căzut! 

— N-ai acordat, de la bun început, nici un răgaz de odihnă 
minţii Domniei-lale, spuse ghola-ul. 


— Aşa mă distrugi? Întrebă Paul. Împiedicându-mă să-mi 
adun gândurile? 

— Poţi să aduni haosul? Noi, zensunniţii, zicem aşa: „Nu 
aduna nimic şi-ai să culegi totul”. Ce poţi să culegi dacă nu 
te aduni pe tine însuţi? 

— Eu sunt chinuit de-o viziune şi tu îmi debitezi aiureli! Se 
înfurie Paul. Ce ştii tu despre precogniţie? 

— Am observat efectele oracolului... l-am văzut pe cei care 
caută semne şi prevestiri pentru destinul lor personal. Se 
tem de ceea ce caută. 

— Dar luna aceea care cade este reală, murmură Paul şi, 
inspirând tremurat, adăugă: Se mişcă... se mişcă. 

— Dintotdeauna, oamenii s-au temut de lucrurile care se 
mişcă de la sine, spuse ghola-ul. Te temi de propriile puteri. 
Lucrurile care cad în mintea Domniei-Iale nu vin de 
nicăieri. Unde se duc după aceea? 

— Mă consolezi cu înţepături, mormăi Paul. 

O iluminare lăuntrică păru să se oglindească pe chipul 
ghola-ului. Pentru o clipă, Paul avu impresia că în faţa lui se 
afla într-adevăr Duncan Idaho. 

— Te consolez cum pot, rosti ghola-ul. 

Paul reflectă asupra acestei reacţii. Resimţea ghola-ul vreo 
durere pe care mintea lui o respingea? Reprima Hayt o 
viziune proprie? 

— Luna mea are un nume, şopti Paul. 

Brusc, încetă să mai lupte, se lăsă năpădit de viziune. Nici 
un sunet nu-i ieşi pe buze, dar întreaga sa fiinţă urla. Nu 
îndrăznea să vorbească, de teamă ca vocea să nu-l trădeze. 
În acest viitor terifiant, aerul era încărcat de absenţa 
Chaniei. Carnea care ţipase în extaz, ochii ei care 
străluciseră de dorinţă, glasul care-l fermecase pentru că 
niciodată nu încercase să-l înşele cu vreun tertip subtil... 
totul dispăruse. Totul se întorsese la nisip şi la apă... 

Încet, Paul se întoarse. Ochii săi poposiră asupra realităţii 
prezentului. În piaţa din faţa templului Aliei îşi făcuseră 
apariţia trei pelerini cu capul ras, purtând mantii galbene, 


murdare. Mergeau repede, cu capetele plecate pentru a se 
feri de vântul puternic. Unul dintre ei şchiopăta cu piciorul 
stâng. Străbătură piaţa, dădură colţul şi dispărură. 

Dispărură, asemenea lunii din viziunea lui. Viziunea care 
continua să-l stăpânească. Ţelul ei cumplit nu-i dădea de 
ales. 

Carnea cedează, gândi el. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce- 
i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O 
vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste 
de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a 
ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea 
spune? Am survenit. Nu sunt, totuşi am survenit. 

Chapter 12 

Nu cerşeşti milă soarelui. 

Opera lui Muad'Dib, din Comentariile lui Stilgar. 

UN MOMENI de incompetenţă poate să fie fatal, îşi spuse 
Cucernica Maică Gaius Helen Mohiam. 

Înainta şontâcăind, aparent calmă, înconjurată de gărzile 
fremene. Unul dintre oamenii din spatele ei, ştia asta, era 
surdo-mut, imun la orice trucuri ale Glasului. Nu încăpea 
îndoială că avea ordin s-o omoare la cea mai mică 
provocare. 

Pentru ce o convocase Paul? Se hotărâse să-şi dea 
verdictul? Îşi amintea de acea zi de demult, când îl 
supusese pe tânărul Paul încercării cu gom jabbarul, care 
avea să i-l dezvăluie pe... copilul Kwisatz Haderach. De pe 
atunci se arăâtase a fi o fiinţă profundă. 

Blestemată fie maică-sa în vecii vecilor! Din cauza ei, Bene 
Gesseritul pierduse controlul acestei linii genetice. 

În timp ce străbătea, sub escortă, culoarele boltite, simţea 
tăcerea care o preceda, ca un mesaj transmis în secret. Paul 
avea să perceapă tăcerea. Avea să ştie de venirea ei înainte 
de a-i fi anunţată. Nu se îndoia că puterile lui le depăşeau 
pe ale ei. 

Afurisitul! 


Blestemă şi povara anilor: durerea din articulaţii, muşchii 
ce-şi pierduseră supleţea, reacţiile care nu mai erau la fel 
de prompte ca odinioară. Avusese o zi lungă, o viaţă lungă. 

Îşi petrecuse întreaga zi încercând zadarnic să-şi 
ghicească soarta în taroţii Dunei. Cărţile se arătaseră 
îndărătnice. 

Escorta dădu un colt şi se angajă pe un altul dintre 
culoarele boltite care păreau să nu mai sfârşească. Sus, în 
stânga, un şir de geamuri triunghiulare din metasticlă 
dezvăluiau un hăţiş de tulpini de vită şi flori indigo, 
cufundate în umbra deasă a după-amiezii. Dedesubt, 
pardoseala era un mozaic reprezentând creaturi acvatice 
de pe planete exotice. Tema apei era omniprezentă. Apa... 
Bogăția... 

Siluete drapate în mantii traversară o intersecţie a 
culoarului, în faţă, aruncând priviri fugare spre escorta 
Cucernicei Maici. Atitudinea lor, încordarea subită arătau 
că o recunoscuseră. 

Cucernica Maică îşi aţinti ochii în ceafa soldatului care 
mergea chiar în faţa ei: carne tânără, cute roz deasupra 
gulerului uniformei. 

Imensitatea acestei fortărețe ighir începea s-o 
impresioneze. Coridoare... coridoare după coridoare... 
Trecură prin fata unei uşi deschise dinspre care răsunau 
sunetele unei muzici blânde şi străvechi, interpretate la 
timbur şi fluier. Cucernica Maică îşi aruncă privirea în 
treacăt şi întâlni ochi fremeni, complet albaştri. Citi în ei 
fermentul revoltelor legendare ce clocoteau în genele 
sălbatice. 

Aceasta era adevărata măsură a poverii ei personale, îşi 
spuse. O Bene Gesserit nu putea să nu fie conştientă de 
gene şi de posibilităţile lor. O încercă un insuportabil 
sentiment de pierdere. Încăpăţânarea stupidă a acestui 
Atreides! Cum putea să le refuze nestematele posterităţii, 
pe care le purta în el? Un Kwisatz Haderach! Născut 
înainte de vreme, ce-i drept, dar real... La fel de real ca 


monstruozitatea de soră-sa... şi necunoscuta periculoasă pe 
care-o reprezenta. O Cucernică Maică sălbatică, lipsită de 
inhibiţiile Bene Gesserit. O Cucernică Maică pe care nici un 
legământ n-o punea în slujba dezvoltării controlate a 
genelor. Avea, neîndoielnic, aceleaşi puteri ca şi fratele ei... 
ba chiar mai multe. 

Dimensiunile Citadelei începeau s-o apese. Culoarele 
acestea n-aveau nici un sfârşit? O înspăimântătoare putere 
fizică impregna acest edificiu. Nici o planetă, nici o 
civilizaţie din întreaga istorie a omenirii nu cunoscuse o 
construcţie atât de imensă - o construcţie între zidurile 
căreia ar fi încăput pe puţin zece cetăţi antice. 

Trecură pe lângă mai multe uşi ovale, cu luminiţe care 
clipeau. Îşi dădu seama că erau instalaţii ixiene de 
transport pneumatic. Atunci, de ce o obligau să parcurgă pe 
jos asemenea distante? Răspunsul începu să i se contureze 
în minte: ca s-o pregătească înaintea primirii la Împărat. 

Era un indiciu mărunt, dar care se corela cu alte semne 
subtile: relativa muţenie şi vocabularul redus al escortei 
sale, umbra de teamă primitivă din ochii gărzilor când îi 
spuneau Cucernică Maică, răceala inodoră a acestor holuri 
şi coridoare... Toate acestea se combinau, dezvăluind multe 
lucruri pe care o Bene Gesserit putea să le interpreteze. 

Paul voia ceva de la ea! 

Îşi înăbuşi un subit simţământ de speranţă. Exista o 
monedă de schimb. O pârghie. Nu mai rămânea decât să-i 
descopere natura şi să-i încerce tăria. Unele pârghii 
clintiseră din loc lucruri mai mari decât această citadelă. 
Civilizaţii se prăbuşiseră la o simplă atingere de deget. 

Şi Cucernica Maică îşi aminti cuvintele lui Scytale: O 
creatură care s-a dezvoltat într-un anumit fel va alege să 
moară mai degrabă decât să se transforme în antiteza ei. 

Treptat şi de-o manieră subtilă, culoarele deveneau mai 
largi, mai înalte. Proporţiile se schimbau, bolțile se 
transformau pe nesimţite. Coloanele crescură, geamurile 
triunghiulare fură înlocuite, încetul cu încetul, de lungi 


deschideri dreptunghiulare. În cele din urmă, Cucernica 
Maică văzu, la cealaltă extremitate a unei uriaşe săli de 
care se apropiau, o uşă dublă. Avu imediat senzaţia că era o 
uşă foarte mare şi se văzu nevoită să-şi înăbuşe o 
exclamaţie în momentul în care simţurile ei antrenate 
calculară adevăratele dimensiuni ale uşii. Cei doi batanţi 
aveau cel puţin optzeci de metri în înălţime şi vreo 
patruzeci în lăţime. 

La apropierea micului grup, giganticele uşi se deschiseră 
încet, într-o linişte desăvârşită, sub acţiunea unui mecanism 
invizibil. O altă realizare a tehnicii ixiene, îşi spuse 
Cucernica Maică în timp ce, împreună cu escorta, trecea 
pragul Marii Săli de Recepție a Împăratului Paul Atreides, 
„Muad'Dib, în faţa căruia orice creatură este infimă”. Acum, 
înţelegea pe deplin temeiul acestei vorbe din popor. 

Examinând locul, fu mai impresionată de detaliile subtile 
ale arhitecturii decât de proporţiile ameţitoare. Spaţiul era 
incomensurabil: o citadelă din timpurile de demult ar fi 
încăput cu siguranţă în această sală. Dar Cucernica Maică 
remarcă îndeosebi echilibrul dintre forţele structurale 
ascunse şi frumuseţe. Armăturile şi grinzile de susţinere ale 
acestor ziduri şi-ale îndepărtatei cupole care le acoperea 
întreceau, de bună seamă, orice se realizase până atunci în 
materie de construcţii. Totul, aici, dovedea un suprem geniu 
ingineresc. 

Fără a lăsa această impresie, sala se îngusta imperceptibil 
spre capătul îndepărtat, refuzând să-l reducă pe Paul, 
aşezat pe tronul imperial, la dimensiuni umane. Astfel, 
pentru un ochi neavizat Împăratul părea, doar prin jocul 
proporţiilor, o fiinţă de câteva ori mai mare decât era în 
realitate. Culorile îşi exercitau şi ele efectul asupra unui 
psihic lipsit de apărare. Tronul verde al lui Paul fusese 
sculptat dintr-un unic bloc de smarald de Hagar. Evoca în 
acelaşi timp regnul vegetal şi culoarea doliului conform 
mitologiei fremene. Şoptea că, acolo, pe tron, se afla cel 
care putea îndolia - un singur simbol pentru viaţă şi 


moarte, reunite într-un joc iscusit al contrariilor. În spatele 
tronului, draperiile alcătuiau o impresionantă cascadă de 
tonalități: portocaliul focului, auriul pământului Dunei şi 
cafeniul deschis al mirodeniei. Pentru un ochi antrenat, 
simbolismul era evident. Pentru profan, culorile acestea 
erau adevărate lovituri de baros. 

Timpul juca un rol important în acest loc. 

Cucernica Maică număra minutele, în timp ce se apropia, 
cu mersul ei şontâcăit, de Prezenta Imperială. Aceasta era 
suficient de îndepărtată pentru ca oricine să aibă timpul de 
a abandona orice resentiment, sub privirea irezistibilă a 
puterii. Puteai începe marşul cel lung către tron ca o fiinţă 
umană plină de demnitate, la capătul lui însă nu mai erai 
decât o insectă. 

Consilierii şi slujitorii, observă Cucernica Maică, îl 
încadrau pe Împărat conform unei dispuneri curioase. 
Garda Imperială era aliniată la baza draperiilor din spatele 
podiumului pe care se afla tronul. Monstruozitatea, Alia, 
stătea în stânga lui Paul, cu două trepte mai jos. Pe treapta 
imediat inferioară, în faţa ei, era postat Stilgar, câinele de 
pază al Împăratului. Iar în dreapta, pe prima treaptă a 
podiumului, stătea ghola-ul, spectrul reîncarnat al lui 
Duncan Idaho. Printre gărzi se aflau mai mulţi fremeni în 
vârstă, Naibi bărboşi, cu urmele filt-cepurilor pe nări şi cu 
cristaiuri la brâu. Câţiva aveau pistoale maula şi chiar 
lasere. Oameni de încredere, fără-ndoială, de vreme ce 
erau lăsaţi cu lasere în timp ce Împăratul purta un scut 
individual, a cărui aură energetică se răsfrângea în jurul 
tronului. O singură descărcare de laser în câmpul defensiv 
ar fi fost de ajuns pentru a transforma întreaga Citadelă 
într-un crater. 

Escorta Cucernicei Maici se opri la zece paşi de podium şi 
gărzile se traseră în lături, lăsând-o singură în faţa lui Paul. 
Bătrâna remarcă abia acum că nici Chani, nici lrulan nu se 
aflau alături de Împărat şi se întrebă care va fi fost motivul 


acestei anomalii. După câte auzise, nu exista audienţă 
importantă la care să nu fie prezente. 

Paul o salută cu o mişcare a capului şi rămase tăcut, 
privind-o. 

Ea hotări să treacă imediat la ofensivă şi spuse: 

— Aşadar, marele Paul Atreides binevoieşte să-i acorde o 
întrevedere celei pe care a surghiunit-o. 

Paul zâmbi în coltul gurii şi gândi: Ştie că vreau ceva de la 
ea. În fond, era inevitabil, îşi spuse. Cunoştea puterile unei 
Cucernice Maici Bene Gesserit. 

— N-am putea renunţa la duelurile verbale? Întrebă el. 

Să fie atât de simplu? Se miră ea, apoi zise: 

— Spune ce vrei de la mine. 

Stilgar tresări şi-i aruncă o privire scurtă lui Paul. Era 
limpede că nu-i plăcuse tonul ei. 

— Stilgar vrea să te expulzez, spuse Paul. 

— Nu să mă ucizi? Făcu ea. Mă aşteptam la o soluţie mai 
radicală din partea unui Naib fremen. 

Stilgar se încruntă, mârâi: 

— Adesea trebuie să vorbesc altfel decât gândesc. Asta se 
numeşte diplomaţie. 

— Atunci, să renunţăm şi la diplomaţie, spuse ea. Era 
neapărat necesar să fiu purtată atâta amar de drum, pe 
jos? Sunt o femeie bătrână. 

— Trebuia să afli cât de crud pot să fiu, ca să-mi apreciezi 
mărinimia. 

— Îţi permiţi asemenea stângăcii cu o Bene Gesserit? 

— Grosolăniile poartă mesajul lor. 

Ea şovăi, cântărindu-i cuvintele. Aşadar... era dispus s-o 
elibereze... cu grosolănie, desigur, dacă ea... dacă ea, ce? 

— Spune ce vrei de la mine, mormăi. 

Alia se uită repede la fratele ei şi făcu semn spre draperiile 
din spatele tronului. Înţelegea raţionamentul lui Paul, dar 
nu era de acord. Avea, în legătură cu treaba asta, un fel de 
precoghniţie sălbatică. Totul, în ea, se împotrivea participării 
la acest târg. 


— Bagă de seamă cum îmi vorbeşti, bătrâno, spuse Paul. 

Mi-a mai spus odată „bătrâno”, pe când era doar un puşti, 
gândi Cucernica Maică. Vrea să-mi amintească amestecul 
meu în trecutul lui? Trebuie să iau încă o dată, acum, 
decizia pe care am luat-o atunci? Simţi greutatea deciziei 
ca pe o povară fizică şi genunchii începură să-i tremure. 
Muşchii cedau, dintr-o dată, fa oboseală. 

— Drumul a fost într-adevăr lung, reluă Paul, şi-mi dau 
seama că te-a obosit. Ne vom retrage în cabinetul meu din 
spatele tronului. Acolo vei putea să stai jos. 

Îi făcu semn lui Stilgar şi se ridică. 

Stilgar şi ghola-ul coborâră spre Cucernica Maică, o 
încadrară şi o ajutară să urce treptele podiumului, 
urmându-l pe Paul în spatele draperiilor. Bătrâna înţelese 
că primirea în Sala Mare nu fusese decât un spectacol de 
ochii gărzilor şi ai Naibilor. Aşadar, se temea de ei. Şi 
acum... acum se arăta binevoitor şi amabil, hazardându-se 
la asemenea stratageme cu o Bene Gesserit. Dar... erau 
stratageme? Simţi o prezentă în spatele ei, întoarse capul şi 
dădu cu ochii de privirea sumbră, ostilă a Aliei. O străbătu 
un fior. 

La capătul unui mic culoar, cabinetul lui Paul era un cub 
de plasmeld cu latura de douăzeci de metri, scăldat în 
lumina galbenă a câtorva licurigloburi şi cu pereţii 
îmbrăcaţi în draperiile portocalii specifice distilcorturilor 
folosite în deşert. O vagă aromă de melanj plutea în 
încăperea mobilată cu divane, perne adânci şi o măsuţă 
joasă pe care se aflau câteva pocale de cristal pline cu apă. 
Locul părea incredibil de strâmt şi înghesuit, după 
gigantica sală. 

Paul o ajută să ia loc pe un divan şi rămase în faţa ei, 
cercetându-i faţa bătrână, brăzdată de riduri adânci, ochii 
adumbriţi care ascundeau atâtea lucruri... Arătă cu mâna 
spre un pocal cu apă. Ea scutură din cap şi o şuviţă de par 
sur îi alunecă pe frunte. 

Cu voce scăzută, Paul spuse: 


— Vreau să cădem la învoială în privinţa vieţii iubitei mele. 

Stilgar îşi drese glasul. 

Alia puse mâna pe mânerul cristaiului din teaca agăţată de 
gât. 

Ghola-ul rămase nemişcat lângă uşă, impasibil, cu ochii săi 
de metal aţintiţi într-un punct situat deasupra capului 
Cucernicei Maici. 

— Ai avut o viziune în care eram amestecată în moartea 
ei? Întrebă ea. 

Rămase cu privirea îndreptată spre ghola, care-i provoca 
un straniu sentiment de nelinişte. Pentru ce se temea de 
ghola, care era o unealtă a conspirației? 

— Ştiu ce anume vreţi voi de la mine, spuse Paul, fără să-i 
răspundă la întrebare. 

Aşadar, n-are decât bănuieli, gândi ea. Lăsă ochii în jos. 
Vârfurile pantofilor depăşeau cu puţin faldurile robei. 
Pantofii negri... roba neagră... purtau urmele detenţiei: 
pete, cute... Înălţă capul şi surprinse scânteierea de mânie 
din ochii lui Paul. Un val de exultare o năpădi brusc, dar îşi 
ascunse emoția strângând din buze şi privind pe sub 
sprâncene. 

— Care ţi-e oferta? Întrebă ea. 

— Puteţi avea sămânţa mea, dar nu şi persoana mea, 
răspunse Paul. Ilrulan repudiată şi inseminată artificial... 

— Îndrăzneşti?! Şuieră Cucernica Maică, fulgerându-l din 
ochi. 

Stilgar făcu o jumătate de pas înainte. 

În mod descumpănitor, ghola-ul zâmbi. Alia îl privi lung. 

— Nu vom discuta despre lucrurile pe care le interzice 
Comunitatea voastră, spuse Paul. N-am de gând să stau la 
poveşti despre păcate, monstruozităţi şi credinţe rămase de 
pe urma Jihadurilor din trecut. Pentru planurile voastre, s- 
ar putea să obţineţi sămânţa mea, dar nici un copil născut 
de Ilrulan nu se va aşeza vreodată pe tronul meu. 

— Tronul tău! Îl zeflemisi ea. 

— Tronul meu. 


— Şi cine va da naştere moştenitorului imperial, în cazul 
ăsta? 

— Chani. 

— Chani e stearpă. 

— Chani e însărcinată. 

Respirația întretăiată preţ de-o fracțiune de secundă trădă 
şocul pe care aceste cuvinte îl produsese asupra Cucernicei 
Maiei. 

— Minţi! Şuieră ea. 

Stilgar se încordă ca un arc, dar Paul îl opri cu un gest al 
mâinii. 

— Sunt două zile de când ştim că poartă copilul meu. 

— Dar Irulan... 

— Numai pe cale artificială. Aceasta-i oferta mea. 

Cucernica Maică închise ochii pentru a nu-i mai vedea 
faţa. Blestem! Să arunci astfel zarurile genetice! Aversiunea 
îi răscolea întreaga fiinţă. Învățăturile Bene Gesserit, la fel 
ca şi Jihadul Butlerian, interziceau un asemenea act. 
Nimeni nu avea dreptul să murdărească cele mai nobile 
aspirații ale omenirii. Nu exista maşină care să funcţioneze 
după asemănarea mintii umane. Nici o vorbă, nici o faptă n- 
aveau voie să insinueze că oamenii ar putea fi prăsiţi 
asemenea animalelor. 

— Decizia îţi aparţine, rosti Paul. 

Ea scutură din cap. Genele... preţioasele gene Atreides, 
asta era tot ce conta! Necesitatea era mai presus decât 
interdicțiile. Pentru Surori, fecundaţia reprezenta mai mult 
decât contopirea dintre spermatozoid şi ovul. Ceea ce se 
urmărea era psihicul. 

Cucernica Maică înţelese abia acum profundele implicaţii 
ale ofertei lui Paul. Acceptând-o, Bene Gesseritul ar fi 
devenit părtaş la un act care, dacă ar fi fost descoperit, ar fi 
provocat o explozie de mânie populară. Poporul n-ar fi 
acceptat niciodată o asemenea paternitate, dacă Împăratul 
o nega. Poate că Bene Gesseritul ar fi obţinut, astfel, genele 
Atreizilor, dar în nici un caz tronul. 


Făcu ochii roată, iscodind fiecare chip. Stilgar: pasiv, în 
aşteptare. Ghola-ul: retras în cine ştie ce cotlon lăuntric. 
Alia: cu ochii la ghola. Şi Paul... Mânie sub o mască 
translucidă. 

— Asta e singura ta ofertă? Întrebă ea. 

— Singura. 

Cucernica Maică îşi îndreptă privirea spre ghola şi-i 
surprinse un uşor freamăt al maxilarelor. Emoţie? 

— Ghola, îl interpelă ea, e verosimilă o astfel de ofertă? Şi, 
dacă da, poate fi acceptată? Răspunde-ne ca mentat. 

Ochii metalici se întoarseră către Paul. 

— Răspunde cum crezi, zise Paul. 

Ghola-ul se uită la Cucernica Maică şi, din nou, o 
descumpăni cu zâmbetul său. 

— Valoarea unei oferte n-o depăşeşte niciodată pe cea a 
lucrului care se vrea cumpărat, spuse el. Schimbul propus 
aici este viaţă contra viaţă. O tranzacţie la cel mai înalt 
nivel. 

Alia îşi îndepărtă o şuviţă de păr arămiu de pe frunte şi 
întrebă: 

— Ce altceva se ascunde în această tranzacţie? 

Cucernica Maică se abţinu s-o privească, dar cuvintele ei îi 
rămaseră ca o văpaie în minte. Da, oferta avea implicaţii 
mult mai profunde. Sora lui Paul era o Monstruozitate, 
desigur, dar nu se putea trece cu vederea statutul ei de 
Cucernică Maică şi tot ce însemna acest lucru. Chiar în 
această clipă, Gaius Helen Mohiam nu mai avea senzaţia că 
era o fiinţă unică, ci suma tuturor celorlalte Cucernice 
Maici din memoria ei. Devenind Preoteasă printre Surori, le 
absorbise pe toate Cucernicele Maici dinaintea ei şi acum 
ele erau treze, atente. Cu siguranţă că la fel se întâmpla şi 
cu Alia. 

— Ce altceva? Rosti ghola-ul. S-ar putea pune întrebarea 
de ce vrâăjitoarele Bene Gesserit n-au recurs la metode 
tleilaxu. 


Gaius Helen Mohiam şi toate Cucernicele Maici prezente 
în ea se cutremurară. Da, tleilaxu făceau lucruri oribile. 
Dacă se înlăturau barierele fecundării artificiale, următorul 
pas n-ar fi fost o iniţiativă tleilaxu? Mutaţia controlată? 

Paul, observând jocul emoţiilor din jurul lui, avu brusc 
impresia că nu-i mai cunoştea pe oamenii aceştia. Era 
înconjurat de străini. Până şi Alia i se părea străină. O auzi 
spunând: 

— Dacă abandonăm genele Atreizilor în voia râului Bene 
Gesserit, cine ştie ce-ar putea rezulta? 

Gaius Helen Mohiam întoarse brusc capul şi-i înfruntă 
privirea. Vreme de-o clipă, fură doar două Cucernice Maici 
împărtăşind acelaşi gând: Ce se află în spatele oricărei 
manevre tleilaxu? Ghola-ul este un produs tleilaxu. El să fi 
strecurat acest plan în mintea lui Paul? S-ar fi încumetat 
Paul să trateze direct cu Bene Tleilaxul? 

Bătrâna îşi luă ochii de la Alia. Era conştientă de propriile 
ei sentimente opuse, de insuficienţele ei. Capcana educaţiei 
Bene Gesserit, îşi reaminti ei înseşi, consta în puterile pe 
care le conferea şi care predispuneau la orgoliu, la vanitate. 
Aceste puteri puteau să-i înşele pe cei ce le foloseau, 
făcându-i să creadă că erau în stare să învingă orice 
obstacol... inclusiv pe cel al propriei lor ignorante. 

Un singur lucru era esenţial în cazul de faţă pentru Bene 
Gesserit: piramida generaţiilor ce culminaseră cu Paul 
Atreides... şi cu monstruozitatea de soră-sa. O decizie 
greşită şi piramida trebuia reconstruită... reluând-o cu 
generaţii în urmă, pe căi paralele, dar cu specimene 
genetice care nu posedau caracteristicile ideale. 

Mutaţia controlată, gândi ea. Oare tleilaxu o practicau cu 
adevărat? Era atât de tentant! Îşi scutură capul. Trebuia să 
alunge asemenea gânduri. 

— Respingi propunerea mea? Întrebă Paul. 

— Chibzuiesc, răspunse ea. 

Şi se uită din nou, la Alia. Hibridul optim pentru această 
femelă Atreides fusese pierdut... ucis de Paul. Cu toate 


acestea, mai exista o posibilitate - o posibilitate care ar fi 
putut reuni caracteristicile ideale într-un vlăstar nou. Paul 
se încumeta să propună Bene Gesseritului căile de prăsilă 
aplicate la animale! Cât de mult era dispus să plătească 
pentru viaţa Chaniei sale? Ar fi mers până la acceptarea 
împerecherii cu propria lui soră? 

Ca să câştige timp, întrebă: 

— Spune-mi, o! Exemplu desăvârşit a tot ce e sfânt: Irulan 
n-are nimic de spus referitor la propunerea ta? 

— Irulan va face precum îi vei spune tu. 

Aşa e, admise în sinea ei Gaius Helen Mohiam. Îşi sumeţi 
capul şi jucă noul gambit: 

— Există doi Atreides. 

Ghicind în parte la ce se gândea bătrâna vrăjitoare, Paul 
simţi că i se urcă sângele la cap. 

— Bagă de seamă ce sugerezi, rosti el. 

— Vrei s-o foloseşti pe Irulan doar ca să-ţi atingi propriile 
scopuri, nu-i aşa? 

— Nu pentru a fi folosită a fost formată? 

lar noi suntem cele care-au format-o şi educat-o, asta vrea 
să-mi spună, gândi Cucernica Maică. Ei bine... Irulan era o 
monedă cu două valori. Mai putea fi cheltuită şi-n alt fel? 

— Vei pune copilul lui Chani pe tron? 

— Pe tronul meu, răspunse Paul. 

Şi aruncă o privire spre Alia, întrebându-se deodată dacă 
ea era conştientă de celelalte posibilităţi ale acestui schimb. 
Alia stătea cu ochii închişi şi întreaga sa fiinţă părea 
cufundată într-o stranie încremenire. Cu ce forţă lăuntrică 
se afla în comunicare? Avu subit impresia că sora sa era pe 
un mal de care el se îndepărta cu repeziciune, târât de 
curent. 

În cele din urmă Cucernica Maică spuse: 

— Problema este prea gravă ca să pot lua singură o 
decizie. Trebuie să-mi consult Consiliul de pe Wallach. Îmi 
îngădui să transmit un mesaj? 


Ca şi când ar avea nevoie de permisiunea mea! Gândi Paul, 
înainte de a răspunde: 

— De acord. Dar să nu dureze prea mult. N-am de gând 
să-mi pierd vremea aşteptând să ajungeţi la o concluzie. 

— Intenţionezi să tratezi cu Bene Tleilaxul? Întrebă pe 
neaşteptate ghola-ul. 

Alia deschise brusc ochii şi-l privi de parcă dăduse buzna 
în mintea ei. 

— N-am luat nici o decizie de acest fel, spuse Paul. Dar voi 
pleca în deşert de îndată ce va fi cu putinţă. Copilul nostru 
se va naşte într-un sietch. 

— Înţeleaptă hotărâre, rosti Stilgar. 

Alia se reţinu să-l privească. Hotărârea nu era deloc 
înţeleaptă. Era o greşeală. Simţea acest lucru cu fiecare 
celulă a trupului. Nu se putea să n-o simtă şi Paul. De ce se 
angaja pe acest făgaş? 

— Bene Tleilaxul şi-a oferit serviciile? Întrebă ea. 

Observă că şi Gaius Helen Mohiam aştepta răspunsul. 

Paul clătină din cap. 

— Nu. 

Apoi, privind către Stilgar: 

— Stil, aranjează tot ce trebuie pentru transmiterea 
mesajului către Wallach. 

— Îndată, Domnia-Ta. 

Paul se întoarse cu spatele şi aşteptă până ce Stilgar 
chemă gărzile şi părăsi cabinetul împreună cu bătrâna 
vrăjitoare. Simţea că Alia voia să-l mai întrebe şi alte 
lucruri. Dar ea se adresă ghola-ului: 

— Mentatule, tleilaxu încearcă să-l abordeze pe fratele 
meu? 

Ghola-ul ridică din umeri. 

Tleilaxu? Se întrebă Paul. Nu... Cel puţin, nu aşa cum îşi 
închipuie Alia. Întrebarea surorii sale demonstra că ea nu 
sesizase alternativele. Evident... viziunile se deosebeau de 
la o sibilă la alta. De ce nu s-ar fi deosebit de la frate la 


soră? În timp ce gândurile îi rătăceau, urechile sale captau 
frânturi de conversaţie: 

—. Trebuie să ştii dacă tleilaxu... 

—. Integralitatea informaţiei este întotdeauna... 

—. Îndoieli serioase în ceea ce priveşte... 

Paul se întoarse şi-şi privi sora. Ştia că Alia vedea acum 
lacrimile din ochii lui şi era nedumerită. Nu-i nimic. 
Nedumerirea era, în acest moment, ca o mângâiere. Apoi se 
uită la ghola şi, în pofida ochilor de metal, îl văzu pe Duncan 
Idaho. Simţi tristeţe şi milă în acelaşi timp. Oare ce vedeau 
acei ochi de metal? 

Există multe feluri de a vedea şi multe feluri de a fi orb, 
gândi el. Îşi aminti o parafrază după un fragment din Biblia 
Catolică Portocalie: Ce simţuri ne lipsesc de nu putem 
vedea o altă lume în jurul nostru? 

Corespundeau aceşti ochi de metat altui simţ decât văzul? 

Alia se apropie de fratele ei, simțind tristeţea care îl 
copleşea. Cu un gest fremen de venerație, atinse o lacrimă 
care se rostogolea pe obrazul lui şi rosti: 

— Nu trebuie să-i jelim pe cei dragi înainte de-a se fi 
săvârşit. 

— Înainte de-a se fi săvârşit, murmură Paul. Spune-mi, 
surioară: ce înseamnă înainte? 

Chapter 13 

— Sunt sătul până-n gât de povestea asta cu zeul şi 
preotul! Crezi că nu-s în stare să văd toată mitologia care s- 
a creat în jurul meu? Reexaminează-ţi informaţiile, Hayt. 
Riturile mele s-au insinuat până în cele mai elementare acte 
omeneşti. Oamenii au ajuns să mănânce în numele lui 
Muad'Dib! Să facă dragoste, să se nască... să traverseze 
strada în numele meu! Nu se mai poate pune o bârnă la 
acoperişul celei mai amărâte cocioabe de pe o lume atât de 
îndepărtată cum e Gangishree, fără a se invoca 
binecuvântarea lui Muad'Dib! 

Cartea Diatribelor, din Cronica lui Hayt 


— ÎŢI ASUMI un risc considerabil părăsindu-ţi postul şi 
venind să mă vizitezi aici, la ora asta, spuse Edric, privindu-l 
din cuva sa pe Dansatorul-Faţă. 

— Superficial şi îngust mai gândeşti, spuse Scytale. Cine a 
venit să te viziteze? 

Navigatorul şovăi, observând mai atent silueta 
butucănoasă, trăsăturile grosolane, pleoapele grele. Era 
încă devreme şi metabolismul lui Edric nu ieşise pe de-a- 
ntregul din ciclul nocturn. 

— Nu asta-i forma care a parcurs străzile? Întrebă Edric. 

— Unele dintre înfăţişările pe care mi le-am ales astăzi n- 
au fost din cele care atrag de două ori privirea, răspunse 
Scytale. 

Cameleonul e convins că o schimbare a înfăţişării îi 
îngăduie întotdeauna să treacă neobservat, gândi Edric cu 
o perspicacitate care nu-l caracteriza. Şi se întrebă dacă, 
prin prezenţa lui, reuşea într-adevăr să ascundă conspirația 
de toate puterile profetice. De sora Împăratului, spre 
exemplu! 

Scutură din cap, învolburând gazul portocaliu din jur şi 
întrebă: 

— Pentru ce ai venit? 

— Darul trebuie determinat să acţioneze mai rapid. 

— Imposibil. 

— Trebuie găsită neapărat o modalitate. 

— De ce? 

— Nu-mi place cum evoluează lucrurile. Împăratul 
încearcă să ne dezbine. A făcut deja o ofertă Bene 
Gesseritului. 

— Oh, asta te îngrijorează? 

— Da, asta! Trebuie să-l determini pe ghola... 

— Voi sunteţi cei care l-aţi conceput, tleilaxule, spuse 
Edric. Nu înţeleg de ce vii să-mi ceri una ca asta. (Făcu o 
pauză şi se apropie de peretele transparent al cuvei.) Sau 
poate că ne-aţi minţit în privinţa lui? 

— Minţit? 


— Ne-aţi spus că-i suficient ca arma să fie îndreptată spre 
obiectiv şi lansată... Atâta tot. Din clipa în care ofeream 
ghola-ul, nu mai aveam nimic de făcut. 

— Orice ghola e vulnerabil la emoţii, zise Scytale. Va fi de 
ajuns să-l întrebi despre existenta lui iniţială. 

— În ce scop? 

— O să-l incite la acte ce vor servi cauzei noastre. 

— E un mentat dotat cu facultăţi speciale în materie de 
logică şi raţionament, obiectă Edric. Ar putea să-mi 
ghicească intenţia... Ca să nu mai vorbim de sora 
Împăratului. Dacă-i va atrage atenţia faptul că eu... 

— Ne serveşti drept paravan, da sau nu? 

— Nu mă tem de oracole, replică Navigatorul, ci de 
judecăţile logice, de spionii reali, de puterile fizice ale 
Imperiului, de controlul mirodeniei, de... 

— Ajunge să-ţi aminteşti că toate lucrurile au un sfârşit, 
zise Scytale, ca să-l priveşti cu calm pe Împărat cu toate 
puterile sale. 

Edric avu o reacţie ciudată. Se contorsionă şi-şi agită 
membrele ca un fel de triton straniu. Scytale luptă cu un 
brusc sentiment de repulsie. Navigatorul Ghildei purta 
obişnuitul colant negru, umflat împrejurul taliei de tot felul 
de recipiente şi rezervoare. Cu toate acestea... când se 
deplasa, dădea impresia de nuditate. Din cauza mişcărilor 
de nataţie, îşi spuse Scytale, şi, o dată în plus, fu conştient 
de fragilitatea raporturilor dintre participanţii la 
conspirație. Nu formau un grup omogen. Şi asta însemna 
slăbiciune. 

Edric îşi domoli agitația şi-l privi pe Scytale prin ceața 
portocalie din cuvă. Se întrebă ce stratagemă păstra în 
rezervă tleilaxul pentru el însuşi, ca să poată ieşi la liman în 
caz de eşec. Dansatorul-Faţă avea reacţii imprevizibile. 
Semn rău. 

Atitudinea şi tonul navigatorului îi confirmau lui Scytale 
faptul că reprezentantul Ghildei se temea de sora 
Împăratului mai mult chiar decât de Împărat. Gândul i se 


repercuta fulgerător în conştiinţă. Neliniştitor. Să fi omis 
ceva important în legătură cu Alia? Putea fi ghola-ul o armă 
suficientă pentru a o distruge, la o adică şi pe soră? 

— Ştii ce se spune despre Alia? Îl iscodi el pe Edric. 

— La ce te referi? 

Omul-peşte începu din nou să se agite. 

— Că niciodată filosofia şi cultura n-au avut un protector 
mai bun, spuse Scytale. Plăcerea şi frumuseţea reunite în... 

— Ce e durabil în frumuseţe şi în plăcere? Întrebă Edric. Îi 
vom distruge pe amândoi Atreizii. Cultura! Ei încurajează 
cultura ca să poată stăpâni mai bine. Frumuseţea! Cea pe 
care o propagă ei nu face decât să-nrobească. Au creat o 
generaţie de ignoranţi cultivați - genul cel mai uşor de 
manipulat. N-au lăsat nimic la voia întâmplării. Lanţuri! 
Pretutindeni au pus lanţuri, au înrobit. Dar cei înrobiţi 
ajung întotdeauna la revoltă. 

— Sora s-ar putea căsători şi avea copii, spuse Scytale. 

— De ce tot vorbeşti de soră? 

— S-ar putea ca Împăratul să-i aleagă un soţ. 

— N-are decât. Oricum, e prea târziu. 

— Nici măcar tu nu poţi plăsmui clipa următoare, îl 
admonestă Scytale. Nu eşti un creator... după cum nu sunt 
nici Atreizii. (Dădu din cap.) Să nu facem greşeala de a 
presupune prea multe. 

— Nu noi suntem cei care-şi bat gura despre creaţie, 
protestă Edric. Nu facem parte nici din gloata care încearcă 
să facă un Mesia din Muad'Dib. Ce-i aiureala asta? Pentru 
ce ridici asemenea probleme? 

— Planeta aceasta, rosti Scytale. Ea ridică problemele. 

— Planetele nu vorbesc! 

— Asta vorbeşte. 

— I-auzi! 

— Vorbeşte despre creaţie. Nisipul pe care-l suflă vântul în 
noapte, asta înseamnă creaţie. 

— Nisipul pe care-l suflă... 


— Când te trezeşti, dimineaţa, prima geană de lumină îţi 
dezvăluie o lume nouă - o suprafaţă virgină care aşteaptă 
să-ţi aşterni urmele. 

Nisip fără urme? Gândi Edric. Creaţie? Se simţi dintr-o 
dată ca paralizat de anxietate. Pereţii cuvei, zidurile 
camerei dimprejur... totul ameninţa să-l împresoare, să-l 
strivească. 

Urme în nisip. 

— Vorbeşti ca un fremen, spuse el 

— Este un punct de vedere fremen foarte instructiv, 
admise Scytale. Pentru fremeni, Jihadul lui Muad'Dib lasă 
urme în univers, după cum paşii lor lasă urme în nisipul 
proaspăt aşternut. Urme care se înscriu în vieţile oamenilor. 

— Şi? 

— Vine altă noapte, zise Scytale. Vântul suflă. 

— Da... Jihadul e pe sfârşite, spuse Edric. Muad'Dib s-a 
folosit de Jihad şi... 

— Nu el s-a folosit de Jihad, îl întrerupse Scytale. Jihadul s- 
a folosit de el. Cred că, dacă ar fi putut, Muad'Dib l-ar fi 
împiedicat. 

— Dacă ar fi putut? Dar n-ar fi trebuit decât să... 

— Mai bine taci! Îl repezi Scytale. Nu se poate pune stavilă 
unei epidemii mentale. E ceva care se răspândeşte 
fulgerător de la o fiinţă la alta, străbătând parsecii. Este 
ceva devastator de contagios. Pentru că loveşte în punctele 
lipsite de apărare, acolo unde se perpetuează rămăşiţele 
altor molime asemănătoare. Cine ar putea s-o împiedice? 
Muad'Dib nu posedă antidotul. E o boală cu rădăcinile 
înfipte în haos. Ce ordine pot răzbate până acolo? 

— 'Te consideri contaminat? Întrebă Edric. 

Se roti încet în fluidul portocaliu. Era nedumerit de spaima 
ce răzbătea din cuvintele lui Scytale. Hotărâse Dansatorul- 
Faţă să se retragă din conspirație? Pentru moment, nu 
putea să arunce nici o privire în viitor, ca să încerce să 
lămurească aspectul. Viitorul devenise o apă mâloasă, 
îmbâcsită de profeţi. 


— Toţi suntem contaminaţi, spuse Scytale, amintindu-şi că 
inteligenţa lui Edric era extrem de limitată. Cum să 
prezinte problema ca Navigatorul s-o înţeleagă? 

— Dar după ce-l vom distruge pe el, contami... 

— Ar trebui să te las în neştiinţa ta. Dar nu-mi permite 
datoria. În plus, ne periclitează pe toţi. 

Edric se răsuci brusc şi-şi îndreptă poziţia cu o zvâcnire de 
picior care-i învălui partea de jos a trupului în volute de gaz 
portocaliu. 

— Ciudate vorbe, rosti el. 

— Toată treaba asta e un butoi cu pulbere, zise Scytale pe 
un ton mai calm. Poate să explodeze dintr-o clipă într-alta. 
Dacă va exploda, fragmentele vor fi proiectate peste secole. 
Nu poţi să-nţelegi asta? 

— Am mai înfruntat noi religii şi înainte, protestă Edric. 
Dacă această nouă... 

— Nu-i doar o religie! Îi tăie vorba Scytale, întrebându-se 
ce părere ar fi avut Cucernica Maică despre asemenea 
carenţe în pregătirea tovarăşului lor de conspirație. O 
guvernare religioasă e cu totul altceva. Plasându-şi peste 
tot Qizaratul, Muad'Dib a dat peste cap vechile funcţii ale 
puterii. Dar nu dispune de nici un serviciu civil, de nici o 
ambasadă. Nu are decât episcopate, insule de autoritate. 
Iar în centrul fiecărei insule se află un om. Oamenii învaţă 
repede cum se câştigă şi se păstrează puterea personală. 
Oamenii sunt invidioşi. 

— După ce-i vom fi dezbinat, îi vom înghiţi unul după altul, 
rosti Edric cu un rânjet de satisfacţie. E de ajuns să retezi 
capul pentru ca trupul... 

— Trupul ăsta are două capete, observă Scytale. 

— Sora... care-ar putea să se căsătorească. 

— Care se va căsători în mod sigur. 

— Nu-mi place tonul tău, Scytale. 

— lar mie nu-mi place ignoranţa ta, Edric. 

— Şi ce-i dacă se căsătoreşte? Ne zdruncină cu ceva 
planurile? 


— Va zdruncina întreg universul. 

— Dar fiinţele astea nu-s unice. Eu însumi posed puteri 
care... 

— Eşti un copil. Tu te împleticeşti, pe când ei aleargă. 

— Nu sunt unici! 

— Uiţi, Navigatorule, că noi am conceput la un moment 
dat un Kwisatz Haderach. Un Kwisatz Haderach este o 
fiinţă plină de spectacolul Timpului. O formă de existenţă pe 
care n-o poţi ameninţa fără a te ameninţa şi pe tine. 
Muad'Dib ştie că vrem s-o atacăm pe iubita lui, Chani. 
Trebuie să ne mişcăm mai repede. Trebuie să intri în 
legătură cu ghola-ul şi să-l condiţionezi aşa cum ţi-am spus. 

— Şi dacă n-am s-o fac? 

— Atunci, vom simţi trăsnetul. 

Chapter 14 

O, vierme cu dinţi fără număr, Poţi tu să negi ceea ce nu 
poate fi lecuit? 

Carnea şi sufletul care te cheamă spre ale tuturor 
începuturilor tărâmuri se hrănesc cu monştri dintr-o 
genune de flăcări! 

Tu nu ai mantie sub care s-ascunzi beţia divinității şi 
văpăia dorinţei. 

Cântecul Viermelui din Cartea Dunei. 

PAUL era lac de apă după cât mânuise cristaiul şi sabia, 
înfruntându-l pe ghola. Acum, stând în faţa uneia dintre 
ferestrele care dominau piaţa templului, încerca să-şi 
imagineze ce se întâmpla cu Chani la clinica. I se făcuse din 
senin rău în cursul dimineţii, în cea de-a şasea săptămână a 
sarcinii. Cei mai buni medici se aflau în acest moment lângă 
ea. Urmau să-i dea de ştire de îndată ce aveau să 
stabilească un diagnostic. 

Nori mohorâţi de nisip fin întunecau cerul deasupra pieţii. 
Fremenii denumeau această stare a vremii „aer murdar”. 

Aşteptare... Lui Paul i se părea că fiecare secundă se 
scurgea chinuitor de încet în trecut, ocolindu-i. 


Aşteptare... Bene Gesseritul nu transmisese încă nici un 
răspuns de pe Wallach. Întârzierea era, de bună seamă, 
intenţionată. 

Avusese viziuni ale acestor momente, dar acum izola 
percepțiile de oracol, preferând să se comporte ca un Peşte- 
în-Şuvoiul-Limpului, care nu înoată încotro i-e voia, ci se 
lasă purtat de curenţi. Destinul nu îngăduia nici o luptă 
acum. 

Îl auzea pe ghola aranjând armele în rasteluri şi verificând 
echipamentele. Cu un oftat, Paul duse mâna la centură şi-şi 
dezactivă scutul. Furnicătura descărcării câmpului îi 
parcurse trupul. 

Va înfrunta evenimentele la întoarcerea Chaniei, îşi spuse. 
Atunci vor avea timp să accepte faptul că lucrurile pe care i 
le ascunsese îi prelungiseră viaţa. Era rău, se întrebă, s-o 
prefere pe Chani unui moştenitor? Dar cu ce drept alegea 
el pentru ea? Gânduri absurde! Cine ar mai fi putut şovăi, 
date fiind perspectivele: minele de sclavi, tortura, regretele 
chinuitoare... şi altele, încă şi mai rele. 

Auzi uşa deschizându-se şi recunoscu paşii lui Chani. 

Paul se întoarse. 

Moartea de om era înscrisă pe chipul Chaniei. Totul, la ea, 
exprima violenţă în clipa aceasta: centura fremenă lată 
care-i încingea roba aurie, acverigile pe care le purta în 
chip de colier, mâna înfiptă în şold (lângă cristaiul care n-o 
părăsea niciodată), privirea aprigă cu care examina 
încăperea. 

Se apropie de Paul, care-şi deschise braţele şi o strânse la 
piept. 

— Cineva, rosti ea printre dinţi, mi-a administrat un 
anticoncepţional vreme îndelungată... înainte să încep noul 
regim. Din cauza asta voi avea probleme cu sarcina. 

— Dar există remedii? 

— Remedii periculoase. Ştiu cine m-a otrăvit! Am să-i iau 
sângele. 


— Sihaya, murmură Paul, strângând-o cu putere pentru a-i 
calma tremurul. Vei naşte moştenitorul pe care ni l-am 
dorit. Nu-i de ajuns? 

— Viaţa mea arde mai repede, zise ea, lipindu-se şi mai 
tare de el. Naşterea îmi controlează acum existenţa. Medicii 
mi-au spus că totul se petrece cu o repeziciune 
înspăimântătoare. Trebuie să mănânc. Cât mai mult. Şi 
trebuie să consum mai multă mirodenie... În băutură, în 
mâncare... Am s-o omor pentru asta! 

El o sărută uşor pe obraz. 

— Nu, Sihaya. N-ai să omori pe nimeni. 

Şi gândi: Irulan ţi-a prelungit viaţa, iubito. Pentru tine, 
ceasul naşterii va fi şi cel al morţii. 1 se păru că durerea 
ascunsă îl goleşte de măduvă, că viaţa i se scurge, ca un 
lichid, într-o urnă neagră. 

Chani se desprinse brusc. 

— Nu i se poate ierta asta! 

— Cine a vorbit de iertare? 

— Atunci, de ce să n-o omor? 

Întrebarea era atât de brutală, atât de fremenă, încât Paul 
abia se abţinu să nu izbucnească într-un râs isteric. 

— N-ar servi la nimic, rosti el. 

— Ai văzut asta? 

Amintirea viziunii făcu să i se înnoade stomacul şi nu izbuti 
să îngaime decât: 

— Ce-am văzut eu... ce-am văzut... 

Fiecare aspect al evenimentelor corespundea unui prezent 
care-l paraliza. Se simţea înlănţuit de un viitor care, prea 
adesea întrezărit, se lipise de el ca un sucub lacom. Gâtlejul 
uscat îl ardea. Fusese vrăjit de propriu-i oracol? Se întrebă. 
Vrăjit, într-atât, încât devenise prada unui prezent 
neîndurător? 

— Spune-mi ce-ai văzut, zise Chani. 

— Nu pot. 

— De ce să n-o omor? 

— Fiindcă aşa îţi cer eu. 


O privi şi văzu că ea îi accepta hotărârea. O accepta aşa 
cum nisipul acceptă apa: absorbind-o şi ascunzând-o. Putea 
exista supunere sub acest înveliş care ardea de mânie? Se 
întrebă. Îşi dădu seama că viaţa din citadelă nu o schimbase 
câtuşi de puţin pe Chani. Pentru ea, aceasta fusese doar o 
scurtă oprire, o haltă unde poposise în cursul lungii 
călătorii alături de bărbatul ei. Nimic din ceea ce ţinea de 
deşert nu-i fusese răpit. 

Chani făcu câţiva paşi şi-l privi pe ghola, care aştepta 
lângă cercul de diamant ce delimita ringul de scrimă. 

— Ai încrucişat sabia cu el? Îl întrebă ea pe Paul. 

— Mi-a făcut bine. 

Ea privi cercul de pe podea, apoi, din nou, ochii metalici ai 
ghola-ului. Spuse: 

— Nu-mi place. 

— Nu-i hărăzit să facă uz de violenţă împotriva mea. 

— Ai văzut asta? 

— Nu, n-am văzut asta! 

— Atunci de unde ştii? 

— Ştiu, fiindcă e mai mult decât ghola. E Duncan Idaho. 

— Reconstituit de Bene Tleilax. 

— Au reconstituit mai mult decât au intenţionat. 

Chani clătină din cap şi un colţ al năframei nezhoni îi 
atinse gulerul robei. 

— Cum poţi să schimbi faptul real că este un ghola? 

— Hayt! Rost Paul. Eşti unealta menită să mă distrugă? 

— Dacă substanţa prezentului se modifică, se modifică şi 
viitorul, spuse ghola-ul. 

— Ăsta nu-i un răspuns! Obiectă Chani. 

Paul ridică glasul: 

— Cum voi muri, Hayt? 

O luminiţă păru să sclipească în ochii artificiali. 

— Se spune, Domnia-la, că vei muri de bani şi putere. 

Chani înţepeni. 

— Cum îndrăzneşte să-ţi vorbească astfel? 

— Mentatul rosteşte adevărul. 


— Duncan Idaho ţi-a fost cu adevărat prieten? 

— Şi-a dat viaţa pentru mine. 

— E trist, murmură Chani, că un ghola nu poate să 
redevină fiinţa originală. 

— Ai vrea să mă converteşti? Întrebă ghola-ul, 
îndreptându-şi privirea spre ea. 

— Ce vrea să spună? Se miră Chani. 

— A converti înseamnă a transforma, a întoarce, răspunse 
Paul. Dar nu există cale de întoarcere. 

— Orice om îşi poartă în el trecutul, zise Hayt. 

— Şi orice ghola? Întrebă Paul. 

— Într-un fel, Domnia-Ta. 

— Atunci, ce-i cu trecutul imprimat în taina cărnii tale? 

Chani observă că întrebarea îl tulburase pe ghola, care îşi 
încleşta şi-şi descleşta pumnii, şi-i aruncă o privire piezişă 
lui Paul, întrebându-se pentru ce îl iscodea astfel. Exista 
vreo cale ca această creatură să redevină omul care fusese? 

— A fost vreodată un ghola care să-şi amintească întocmai 
propriul trecut? Întrebă ea. 

— Au încercat mulţi s-o facă, răspunse Hayt, privind ţintă 
podeaua de la picioarele sale. Nici un ghola n-a putut să 
redevină cel care-a fost. 

— Dar ai vrea să reuşeşti asta, rosti Paul. 

Ochii metalici se înălţară şi-l fixară cu o intensitate 
neobişnuită. 

— Da! 

Cu voce foarte blândă, Paul spuse: 

— Dacă există vreo cale... 

— Carnea asta, zise Hayt, ducându-şi mâna stângă la 
frunte într-un gest curios de asemănător cu un salut, nu 
este cea cu care m-am născut. Ea a fost... re-creată. Numai 
forma e familiară. Un Dansator-Faţă ar putea face acelaşi 
lucru. 

— Nu chiar, îl contrazise Paul. Iar tu nu eşti un Dansator- 
Fată. 

— Aşa-i, Domnia-Ta. 


— Care e proveniența formei tale? 

— Amprenta genetică a celulelor originale. 

— Undeva, spuse Paul, există un ce maleabil care 
păstrează amintirea formei lui Duncan Idaho. Se zice că 
regiunile acestea ar fi fost explorate de cei din vechime, 
înaintea Jihadului Butlerian. Care-i întinderea acestei 
amintiri, Hayt? Ce reţine ea din original? 

Ghola-ul ridică din umeri. 

— Şi dacă n-a fost Idaho? Întrebă Chani. 

— A fost. 

— Poţi să fii sigur? 

— E Duncan Idaho din toate punctele de vedere. Nu pot 
să-mi închipui c-ar exista o forţă capabilă să menţină în 
permanentă această formă, fără nici o clipă de relaxare, 
fără să comită nici o greşeală. 

— Domnia-Ia! Interveni Hayt. Faptul că noi nu putem 
concepe un lucru nu-l exclude din realitate. Există lucruri 
pe care, ca ghola, trebuie să le fac, dar pe care, ca om, nu 
le-aş face. 

Paul se uită la Chani şi spuse: 

— Vezi? 

Ea dădu din cap. 

Paul se întoarse, cuprins de o profundă tristeţe. Trecu de 
la o fereastră la alta, trăgând draperiile. Câteva lumini se 
aprinseră în penumbra bruscă din sală. Îşi strânse mai tare 
centura mantiei şi trase cu urechea la sunetele din spatele 
lui. 

Nimic. 

Se întoarse. Chani stătea încremenită, parcă în transă, cu 
ochii la ghola. 

Hayt părea să se fi retras într-un cotlon lăuntric al fiinţei 
sale, într-un refugiu pe care-l cunoştea doar un ghola. 

Auzind paşii lui Paul, Chani se întoarse. Simţea încă robia 
acestui moment, pe care Paul îl suscitase. Timp de câteva 
secunde, ghola-ul îi apăruse ca o fiinţă umană plină de o 
viaţă intensă. Timp de câteva secunde, nu mai simţise nici 


un fel de teamă de el ci, mai degrabă, afecţiune şi 
admiraţie. Înţelegea acum intenţia lui Paul. Voise ca ea să 
vadă omul din această carne de ghola. 

Se uită lung la Paul. 

— Omul acela, rosti ea, omul acela era Duncan Idaho? 

— Era Duncan Idaho. Şi mai este încă. 

— I-ar fi cruțat, el, viaţa lui lrulan? 

Apa nu s-a infiltrat prea adânc, gândi Paul. Şi răspunse: 

— Dacă i-aş fi ordonat. 

— Nu înţeleg... N-ar trebui să fii mânios? 

— Sunt mânios. 

— Nu pari... mânios. Pari mâhnit. 

EI închise ochii. 

— Da şi mâhnit. 

— Eşti bărbatul meu. Ştiu asta, dar acum nu te înţeleg. 

Brusc, Paul avu impresia că străbătea o cavernă lungă. 

Trupul său se mişca, paşii îl purtau înainte, dar gândurile îi 
rămâneau altundeva. 

— Nici eu nu-nţeleg, murmură el. 

Redeschise ochii şi constată că se depărtase de Chani. De 
undeva, din spatele lui, o auzi spunând: 

— Iubitul meu, n-am să te mai întreb încă o dată ce ai 
văzut. Ştiu doar că-ţi voi da moştenitorul pe care-l dorim. 

El dădu din cap. 

— Am ştiut asta de la bun început. 

O privi atent, dar Chani părea acum foarte departe de el. 
Ea se îndreptă dintr-o dată, îşi puse mâna pe burtă. 

— Mi-e foame. Medicii mi-au spus că trebuie să mănânc de 
trei sau patru ori mai mult decât până acum. Mi-e frică, 
iubitule. Totul merge prea repede. 

Prea repede, gândi el. Fătul ştie că trebuie să se 
grăbească. 

Chapter 15 

Natura temerară a actelor lui Muad'Dib reiese din faptul 
că Ela ştiut de la bun început încotro se îndrepta şi, totuşi, 
nu s-a abătut nici măcar o singură dată de la această 


potecă. Ela arătat clar acest lucru, atunci când a spus: „Vă 
zic că ajung acum la ceasul încercării mele, când se va 
vedea că sunt Servitorul Suprem”. Astfel, El ne uneşte pe 
toţi într-Unui, pentru ca prieten şi neprieten să-L. adore. 
Numai şi numai din acest motiv Apostolii Lui se rugau: 
„Doamne, izbăveşte-ne de celelalte poteci, pe care 
Muad'D'ib le-a acoperit cu Apa Vieţii Lui”. Aceste „celelalte 
poteci” nu pot fi imaginate decât cu cel mai profund 
dezgust. 

După Yiam-el-Din (Cartea Judecăţii) 

MESAGERUL era o femeie tânără. Chipul, numele şi 
familia ei erau cunoscute de Chani. Datorită acestui fapt 
trecuse de Securitatea Imperială. 

Chani nu făcuse altceva decât s-o identifice pentru Ofiţerul 
de Securitate Bannerjee, care aranjase apoi întrevederea 
cu Muad'Dib. Bannerjee se bazase pe instinct şi pe faptul că 
tânăra era fiica unui om care făcuse parte din 
Comandourile Morţii, temuţii fedaykini ai Împăratului, din 
zilele dinaintea Jihadului. Altminteri, probabil că n-ar fi 
plecat urechea la argumentul ei că avea un mesaj pe care 
nu-l putea transmite decât lui Muad'Dib în persoană. 

Fu, bineînţeles, percheziţionată şi examinată înainte de a fi 
condusă în cabinetul lui Muad'Dib. Chiar şi aşa, Bannerjee o 
însoţi personal, cu o mână pe braţul ei şi cu cealaltă pe 
mânerul pumnalului. 

Era aproape de amiază când fu introdusă în cabinet. 
Încăperea era un amestec bizar de elemente caracteristice 
mediului fremen al desertului şi stilului aristocratic al 
Caselor Mari. Trei pereţi erau acoperiţi cu draperii de 
hiereg - tapiserii delicate înfăţişând imagini din mitologia 
fremenă. Al patrulea perete era ocupat de un ecran de 
observaţie, o suprafaţă gri-argintie, în spatele unui birou 
oval pe care se afla un singur obiect: o clepsidră fremenă 
concepută sub forma unui planetariu. Planetariul - un 
mecanism cu suspensie, de provenienţă ixiană - reprezenta 


lunile Arrakisului dispuse faţă de soare în clasicul Triunghi 
al Viermelui. 

De la biroul său, Paul îl privi pe Bannerjee. Ofiţerul de 
Securitate era unul dintre cei care avansaseră în ierarhia 
jandarmeriei fremene datorită inteligenţei şi loialității, în 
pofida originii de contrabandist, atestată de numele său. 
Era un bărbat voinic, aproape gras. Smocurile de păr negru 
ce se legănau deasupra frunţii lui cu pielea smeadă şi 
lucioasă păreau creasta unei păsări exotice. Privirea ochilor 
săi de Ibad avea o fermitate care spunea că ar fi putut să 
întâmpine cu aceeaşi expresie cea mai cumplită atrocitate 
sau cel mai încântător spectacol. Chani şi Stilgar aveau 
încredere absolută în el. Paul ştia că, dacă i-ar fi ordonat s-o 
sugrume pe fata de lângă el în clipa aceasta, Bannerjee n-ar 
fi şovăit nici o clipă. 

— Sire, rosti ofiţerul, aceasta e persoana cu mesajul. 
Doamna Chani mi-a spus că v-a anunţat. 

Paul dădu din cap. 

Destul de ciudat, fata nu se uita la el. Privirea ei era 
aţintită asupra planetariului. O examină cu atenţie. Nu era 
prea înaltă şi avea pielea închisă la culoare. 'Ţesătura 
bogată şi croiala simplă a robei dovedeau un anumit lux. O 
panglică asortată îi strângea părul negru cu reflexe 
albastre. Mâinile îi erau ascunse în mâneci. Încleştate, 
probabil, îşi spuse Paul. Aşa ar fi corespuns personajului. De 
altfel, totul corespundea personajului - inclusiv roba, 
păstrată cu grijă, anume pentru această ocazie. 

Paul îi făcu semn lui Bannerjee să se depărteze. Omul 
şovăi înainte de a-i da ascultare. Fata făcu un pas înainte. 
Se mişcase cu graţie. Ochii ei însă continuau să privească în 
altă parte. 

Paul tuşi uşor. 

Abia atunci fata îşi înălţă privirea şi ochii ei lipsiţi de alb 
exprimară exact gradul corespunzător de venerație. Avea o 
faţă ciudat de mică şi o bărbie delicată. Linia gurii, la fel de 
mici, indica un anumit simţ al rezervei. Ochii păreau 


neobişnuit de mari deasupra pomeţilor oblici. Ceva, în 
trăsăturile ei, arăta că zâmbea rareori. Până şi colţurile 
ochilor aveau o uşoară tentă gălbuie care s-ar fi putut 
datora iritaţiei provocate de praf sau consumului de 
semuta. 

Totul corespundea perfect personajului. 

— Ai cerut să mă vezi, spuse Paul. 

Momentul decisiv pentru forma-fată venise. Scytale crease 
corpul, sexul, vocea, atitudinile... tot ce puterile sale îi 
permiteau să-şi asume. Dar Muad'Dib o cunoscuse pe 
această femeie în zilele sietchului. Desigur, pe atunci ea 
fusese doar o copilă, dar trăiseră experienţe comune. 
Anumite zone ale memoriei trebuiau evitate cu dibăcie. Era 
cel mai dificil rol pe care Scytale îl încercase vreodată. 

— Sunt Lichna, fiica lui Otheym din neamul lui Berk al Dib. 
Vocea era stinsă, dar hotărâtă. Conform uzanțelor, fata 
rostise numele ei, al tatălui şi al familiei. 

Paul dădu din cap. Înţelegea acum de ce se lăsase înşelată 
Chani. Totul era reprodus cu precizie, până şi timbrul vocii. 
Fără educaţia Bene Gesserit, care-l învățase tainele 
Glasului, fără urzeala dao-ului în care-l învăluiau viziunile 
preştiente şi pe el l-ar fi putut înşela acest Dansator-Faţă. 

Acum însă începea să descopere unele imperfecţiuni: fata 
era puţin mai vârstnică decât ar fi trebuit să fie, controlul 
coardelor vocale era exagerat, poziţia gâtului şi a umerilor 
nu era tocmai cea caracteristică subtilei ţinute mândre a 
fremenilor. Oricum, era de admirat roba, perfect aleasă 
pentru autenticitatea statutului social... şi trăsăturile feţei, 
minunat copiate. Era limpede că Dansatorul-Faţă resimțea 
o anumită empatie pentru personajul interpretat. 

— Odihneşte-te în casa mea, fiică a lui Otheym, rosti Paul, 
după datina fremenă. Eşti binevenită, ca apa după un drum 
lung în deşert. 

Urma infimă a unei destinderi lăuntrice îi dezvălui că 
această aparentă acceptare îi dădea încredere vizitatorului. 

— Aduc un mesaj, spuse fata. 


— Mesagerul unui om este ca şi acel om, răspunse Paul. 

Scytale respiră şi mai uşurat. Totul mergea bine. Acum 
urma manevra esenţială. Atreides trebuia condus pe făgaşul 
dorit. Trebuia să-şi piardă concubina fremenă în 
circumstanţe a căror răspundere să-i revină în întregime. 
Vina trebuia să fie numai a lui, a atotputernicului Muad'Dib. 
Trebuia făcut să-şi dea seama de amploarea greşelii sale şi 
determinat să accepte alternativa tleilaxu. 

— Sunt fumul care alungă somnul în puterea nopţii, rosti 
Scytale. 

În codul fedaykinilor, fraza însemna: Aduc veşti rele. 

Paul se strădui să-şi păstreze calmul. Se simţea despuiat. 
Mintea lui era prizoniera timpului, oarbă la orice viziune. 
Oracole puternice îl ascundeau pe acest Dansator-Faţă. Nu- 
i erau cunoscute decât contururile acestor momente. Ştia 
doar ce nu trebuia să facă. Printre altele, nu trebuia să-l 
omoare pe acest Dansator-Faţă. Asta n-ar fi făcut decât să 
precipite venirea acelui viitor pe care trebuia să-l evite cu 
orice preţ. Cumva, trebuia să găsească pe bâjbâite o cale în 
întuneric şi sa schimbe acea schemă terifiantă. 

— S-aud mesajul, spuse el. 

Bannerjee se plasă astfel, încât să poată vedea chipul fetei. 
Aceasta păru să-i observe pentru prima oară prezenţa şi 
privirea ei se opri pe mânerul pumnalului de care erau 
încleştate degetele ofițerului. 

— Nevinovatul nu crede în rău, rosti ea, privindu-l în faţă 
pe Bannerjee. 

Ahhh, iscusită manevră! Gândi Paul. Era exact ce-ar fi spus 
adevărata Lichna. Vreme de-o clipă, avu un gând plin de 
tristeţe pentru fiica lui Otheym, ale cărei rămăşiţe zăcuseră 
în nisipul deşertului. Dar nu era timp pentru astfel de 
emoţii. Se încruntă. 

Bannerjee stătea cu privirea aţintită la faţă. 

— Am ordin să transmit mesajul între patru ochi, zise ea. 

— Pentru ce? Întrebă Bannerjee pe un ton dur, insinuant. 

— Pentru că asta-i dorinţa tatălui meu. 


— Omul acesta mi-e prieten, spuse Paul. Nu sunt şi eu 
fremen? Prietenul meu poate s-audă tot ce aud eu. 

Scytale ezită. Era într-adevăr un obicei fremen... sau doar 
o încercare? 

— Împăratul poate impune propriile lui reguli, admise el. 
lată mesajul: tatăl meu doreşte să mergi la el, împreună cu 
Chani. 

— De ce împreună cu Chani? 

— Este femeia Domniei-Iale şi o Sayyadina. După legile 
triburilor noastre, e o chestiune de apă. Chani trebuie să 
adeverească faptul că tatăl meu vorbeşte ca fremen. 

E clar că în conspirație sunt prinşi şi fremeni, îşi spuse 
Paul. Momentul acesta corespundea perspectivelor 
întrevăzute în viitor. Şi nu avea altă alegere decât să se 
conformeze acestui curs. 

— Despre ce vrea să-mi vorbească tatăl tău? Întrebă. 

— Despre un complot pus la cale împotriva Domniei-Tale... 
Un complot al fremenilor. 

— De ce n-a venit el însuşi? Întrebă Bannerjee. 

Fata răspunse fără să-şi ia ochii de la Paul: 

— Nu poate. Conspiratorii îl supraveghează. N-ar fi apucat 
să ajungă până aici. 

— Atunci, de ce nu ţi-a dezvăluit ţie despre ce-i vorba? 
Continuă Bannerjee. Şi cum de a acceptat să pună în 
pericol viaţa propriei sale fiice într-o misiune ca asta? 

— Amănuntele complotului sunt ferecate într-un distrans 
pe care numai Muad'Dib îl poate deschide. Asta e tot ce 
ştiu. 

— De ce n-a trimis distransul? Întrebă Paul. 

— Pentru că e uman. 

— Bine, în cazul ăsta voi merge... Dar singur. 

— Chani trebuie să meargă cu Domnia-la! 

— Chani aşteaptă un copil. 

— De când refuză o femeie fremenă să... 

— Duşmanii mei i-au administrat o otravă subtilă. Va avea 
o naştere dificilă. Sănătatea nu-i permite să mă însoţească. 


Înainte ca Scytale să le controleze, emoţii stranii se 
perindară pe chipul fetei: frustrare, furie... Fiecare victimă, 
îşi aminti Scytale, avea dreptul la o portiţă de salvare - 
chiar şi o victimă ca Muad'Dib. Dar conspirația nu eşuase. 
Atreides rămânea prins în plasă. Era o creatură care se 
dezvoltase conform unei scheme unice şi mai degrabă s-ar 
fi distrus decât să devină contrariul ei. Aşa se întâmplase cu 
Kwisatz Haderachul tleilaxu. La fel trebuia să se întâmple şi 
cu acesta. Şi, oricum, mai era ghola-ul. 

— Dă-mi voie să-i cer Chaniei să hotărască, spuse. 

— Am hotărât eu, replică Paul. Mă vei însoţi tu în locul lui 
Chani. 

— Trebuie să fie de faţă o Sayyadina de Rit! 

— Nu eşti prietena Chaniei? 

M-a încuiat! Gândi Scytale. Bănuieşte ceva? Nu. Nu-i 
decât prudenţă fremenă. lar anticoncepţionalul este o 
realitate. Ei bine... mai sunt şi alte câi. 

— Tata mi-a spus să nu mă întorc, zise ea şi să-ţi cer 
adăpost. M-a asigurat că n-ai să mă expui la nici un risc. 

Paul dădu din cap. Altă manevră abilă. Nu putea să-i 
refuze adăpostul. Argumentul fetei era supunerea fremenă 
la porunca tatălui. 

— O voi lua cu mine pe Harah, soţia lui Stilgar, spuse el. 
Ne vei explica tu pe unde s-ajungem la tatăl tău. 

— De unde ştii că poţi să ai încredere în soţia lui Stilgar? 

— Ştiu. 

— Eu însă, nu. 

Paul strânse din buze, apoi întrebă: 

— Mama ta trăieşte? 

— Mama mea adevărată s-a dus la Shai-hulud. Mama de-a 
doua trăieşte şi are grijă de tata. De ce? 

— E din Sietch Tabr? 

— Da. 

— Mi-o amintesc. Va îndeplini ea serviciul Chaniei. (Îi făcu 
semn lui Bannerjee.) Pune nişte servitoare s-o conducă pe 
Lichna, fiica lui Otheym, într-unul din apartamente. 


Bannerjee încuviinţă cu o înclinare a capului. Servitoare. 
Termenul codificat care însemna că fata trebuia pusă sub 
pază specială. O apucă de braţ, dar ea se împotrivi. 

— Cum vei ajunge la tatăl meu? 

— O să-i explici lui Bannerjee ce şi cum. E prietenul meu. 

— Nu! E porunca tatei! Nu pot! 

— Bannerjee? Făcu Paul. 

Ofiţerul păru să chibzuiască. Paul îşi dădu seama că omul 
scotocea în memoria enciclopedică datorită căreia ajunsese 
în acest post de încredere. 

— Cunosc eu pe cineva care te va conduce la Otheym, 
Sire, zise el după câteva clipe. 

— Bun, atunci voi merge singur, spuse Paul. 

— Sire, dacă... 

— Asta-i dorinţa lui Otheym, îl întrerupse Paul, ascunzând 
cu greu ironia care-l ardea. 

— Sire! Pericolul e prea mare! 

— Chiar şi un Împărat trebuie să accepte anumite riscuri. 
Hotărârea mea a fost luată. Fă ce ţi-am ordonat! 

Codindu-se, Bannerjee îl conduse pe Dansatorul-Faţă afară 
din încăpere. 

Paul se întoarse spre ecranul opac din spatele biroului. 
Avea impresia că, dintr-o clipă în alta, un bolovan avea să se 
prăvălească din înălţimi. 

Trebuia să-i dezvăluie lui Bannerjee adevărata natură a 
mesagerei? Se întrebă. Nu! Un asemenea incident nu se 
înscrişese niciodată pe ecranul viziunilor sale. În clipa de 
faţă, orice abatere putea dezlănţui violenţa. Trebuia să 
descopere un moment-pivot, un punct din care să poată 
părăsi viziunea. 

Dacă exista un asemenea moment... 

Chapter 16 

Oricare ar fi gradul de exotism atins de civilizaţie, oricare 
ar fi dezvoltările existenţei şi ale societăţii sau 
complexitatea interfeţei om/maşină, există interludii de 


putere solitară în cursul cărora evoluţia omenirii, viitorul ei, 
depind de acţiunile relativ simple ale unor anumiţi indivizi. 

Fragment din Cartea sfântă tleilaxu. 

ÎN TIMP CE TRAVERSA viaductul înalt care lega Citadela 
de Sediul Qizaratului, Paul adăugă mersului său un 
şchiopătat. Deşi umbrele lungi ale crepusculului îl ajutau să 
se ascundă, un ochi ager ar mai fi putut să-l recunoască 
după ţinută. Purta un scut individual, dar nu-l activase, 
consilierii săi fiind de părere că scintilaţiile câmpului 
energetic ar fi putut trezi suspiciuni. 

Aruncă o privire în stânga. Fâşii de nori încărcaţi de nisip 
filtrau amurgul ca şipcile unor jaluzele. Aerul avea o 
uscăciune de hiereg chiar şi prin filtrele distraiului. 

Paul nu era tocmai singur, dar reţeaua Securităţii nu 
fusese niciodată mai rarefiată, de când încetase să mai bată 
străzile noaptea, de unul singur. Ornitoptere echipate cu 
detectoare nocturne planau la altitudine, evoluând aparent 
la întâmplare, dar urmărindu-i deplasarea graţie 
emiţătorului ascuns în veşminte. 

Pe străzile din jur fuseseră dispersaţi oameni cu grijă aleşi. 
Alţii patrulau prin oraş. Cu toţii cunoşteau cum era deghizat 
Împărâtul: îmbrăcăminte fremenă, inclusiv distrai şi ghete 
temag, pielea înnegrită, obrajii deformaţi cu tampoane de 
plasten. Un tub de reciclare îi traversa partea stângă a 
feţei. 

Când ajunse la capătul viaductului, Paul se întoarse şi 
surprinse o mişcare îndărătul grilajului de piatră de la unul 
dintre balcoanele apartamentelor sale. Chani, de bună 
seamă. „Le duci să vânezi nisip în deşert”, îi spusese ea 
înainte de plecare. 

Chani nu înţelegea alegerea amară pe care trebuise s-o 
facă. Alegerea între atâtea suferinţe, gândi el, le făcea până 
şi pe cele mai mici insuportabile. 

Într-o fulgerare înceţoşată şi dureroasă, retrăi momentul 
plecării sale. În ultima clipa, Chani avusese o revelaţie-tau a 
emoţiilor lui, pe care însă o interpretase greşit. Crezuse că 


el simţea ceea ce simţi când te desparţi de fiinţa iubită, 
pentru a te duce să înfrunţi singur un pericol necunoscut. 

Măcar de nu l-aş fi cunoscut, gândi el. 

Părăsi viaductul şi pătrunse în pasajul superior care 
traversa clădirea Qizaratului. În lumina licurigloburilor, 
oamenii alergau cu treburi. Qizaratul nu cunoştea somnul. 
Paul se pomeni examinând firmele de deasupra uşilor, ca şi 
când atunci le-ar fi văzut pentru prima oară: Negustori de 
Noroc... Distilerii Eoliene şi Alambicuri... Perspective 
Profetice... Dovezi de Credinţă... Furnituri Religioase... 
Arme... Propagarea Credinței... 

Mai cinstit ar fi fost Propagarea Birocraţiei, îşi spuse Paul. 

Universul fusese invadat de o categorie aparte de 
funcţionari civili religioşi. Noii convertiți ai Qizaratului 
încercau rareori să-i disloce pe fremeni din posturile-cheie, 
dar pătrundeau în toate interstiţiile. Foloseau melanjul atât 
pentru efectele lui geriatrice, cât şi pentru a arăta că şi-l 
pot permite. Se ţineau la o parte de cei care-i guvernau: 
Împăratul, Ghilda, Bene Gesseritul, Landsraadul, Familiile şi 
chiar Qizaratul. Zeii lor erau Rutina şi Dosarele. Se serveau 
de mentaţi şi de prodigioase sisteme de arhivare. 
Eficacitatea era prima definiţie din catehismul lor, deşi 
făceau paradă de preceptele butleriene. Maşinile, spuneau 
ei, nu puteau fi concepute după asemănarea minţii umane, 
dar fiecare dintre acţiunile lor dezvăluia faptul că, de fapt, 
preferau maşinile şi nu oamenii, statisticile şi nu indivizii, 
vederile generale, abstracte şi nu abordarea personală 
întemeiată pe imaginaţie şi iniţiativă. 

În timp ce ieşea pe rampa de la capătul opus al edificiului, 
Paul auzi clopotele de la Altarul Aliei, care chemau pe 
credincioşi la Ritul de Seară. 

Sunetul evoca un straniu sentiment al permanenţei. 

Templul care se înălța la cealaltă extremitate a pieţei deja 
aglomerate fusese construit de curând. Era contemporan 
cu riturile pe care le adăpostea. Cu toate acestea, situarea 
sa la marginea Arrakeenului, în pragul deşertului, pereţii 


de piatră şi plasten care începuseră deja să fie erodaţi de 
nisipul purtat de vânt, clădirile ce răsăriseră repede de jur- 
împrejur... totul conferea impresia unui loc străvechi, plin 
de tradiţii şi mistere. 

Brusc, Paul se pomeni înghiţit de mulţime. Singura călăuză 
pe care oamenii Securităţii reuşiseră s-o găsească insistase 
să procedeze astfel. Paul acceptase numaidecât, ceea ce nu 
fusese deloc pe placul celor de la Securitate şi, cu atât mai 
puţin, al lui Stilgar. Cel mai mult însă protestase Chani. 

Oamenii care-l înconjurau, înghesuindu-l din toate părţile, 
îi aruncau doar o scurtă privire, după care îşi vedeau de 
drum, dându-i o curioasă impresie de libertate. Ştia că aşa 
fuseseră învăţaţi să se comporte faţă de fremeni. Portul său 
era cel al unui om venit din inima deşertului. Asemenea 
oameni erau iuți la mânie. 

Pe măsură ce se apropia de treptele templului, 
aglomeraţia devenea şi mai mare. Cei care-l îmbrânceau 
din greşeală se pierdeau în scuze rituale: „Iertare, nobile 
domn. N-am nici o vină pentru această impoliteţe”. „Scuzele 
mele, domnia-voastră. E cea mai cumplită înghesuială pe 
care-am văzut-o vreodată”, „Îmi cer iertare cu umilinţă, 
preasfinte cetăţean. M-a împins un bădăran”. 

După câteva clipe, Paul sfârşi prin a nu mai da atenţie 
acestor cuvinte. Nu conţineau nici o emoție, ci doar un fel 
de teamă rituală. Se duse cu gândul la drumul îndelungat 
pe care-l parcursese din zilele copilăriei sale pe Caladan. 
Când făcuse primul pas pe această potecă ce traversa acum 
piaţa înţesată de oameni de pe o planetă aflată atât de 
departe de Caladan? Dar făcuse, într-adevăr, un prim pas 
pe o anumită potecă? N-ar fi putut spune dacă, în vreun 
moment al existentei sale, acţionase dintr-un motiv anume. 
Motivaţiile şi forţele care se înfruntaseră erau complexe, 
poate mai complexe decât oricare altele din istoria omenirii. 
Avea încă sentimentul ameţitor că putea să scape de 
destinul pe care-l desluşea atât de limpede la capătul 
acestei poteci. Dar mulţimea continua să-l împingă înainte 


şi avu dintr-o dată senzaţia năucitoare că rătăcise drumul, 
că nu mai avea nici o influenţă asupra vieţii sale. 

Puhoiul uman urca acum, alături de el, spre portalul 
templului. Larma glasurilor se preschimbă în murmur. 
Mirosul fricii crescu - un miros acru, de transpiraţie. 

În interiorul templului, Acoliţii începuseră serviciul divin. 
Cântarea lor acoperea şoaptele, foşnetul veşmintelor, 
târşâitul picioarelor. Era povestea Locurilor Îndepărtate 
vizitate de Preoţeasă în transa ei sfântă. 


„Ea călăreşte viermele spaţiului! 

Ea ne călăuzeşte printre furtuni spre tărâmurile unde 
vântul adie. 

Iar când dormim lângă cuibul de şarpe, Ea veghează 
asupra vieților noastre. 

Ea ne fereşte de a deşertului arşiţă, În răcoarea unei 
scorburi de piatră. 

Dinţii ei albi strălucesc şi ne arată drumul în noapte. 

Prinşi de cosiţele ei, Ne înălţăm la ceruri! 

Miresme dulci, parfumuri de floare ne învăluie în preajma 
ei.” 

Balak! Gândi Paul în grai fremen. Atenţie! Va poate învălui 
şi mânia ei. 

Porticul templului era străjuit de licurituburi subţiri şi 
înalte, care imitau străvechile lumânări. Lumina lor 
tremurătoare deşteptă în mintea lui Paul amintiri 
ancestrale, deşi ştia că tocmai acesta era scopul vizat. Era 
un cadru atavic, subtil conceput, eficace. El însuşi 
contribuise la toate acestea şi se ura pentru contribuţia lui. 

Împreună cu mulţimea, trecu printre imensele porţi de 
metal şi intră în giganticul naos, o incintă cavernoasă cu 
luminiţe pâlpâind în înalturi şi un altar scăldat în lumină, la 
capătul îndepărtat. În spatele altarului - un simplu bloc de 
lemn negru, încrustat cu motive din mitologia fremenă a 
deşertului-, lumini mascate jucau în câmpul de forţe al unui 
pentascut, creând curcubee. De-o parte şi de alta a acestei 


perdele spectrale, cele şapte rânduri de Acoliţi ofereau o 
imagine sinistră: mantii negre, feţe livide, guri care se 
mişcau la unison. 

Paul trase cu ochiul la pelerinii din jurul său şi-l cuprinse 
dintr-o dată un fel de invidie pentru evlavia lor, pentru 
intensitatea cu care păreau să asculte adevăruri pe care el 
nu le putea auzi. 1 se părea că ei beneficiau aici de ceva ce 
lui i se refuza, ceva în mod misterios tămăduitor. 

Încercă să-şi croiască drum spre altar, dar o mână îi atinse 
braţul. Fulgerător, făcu ochii roată şi întâlni privirea 
iscoditoare a unui bătrân fremen - ochi de Ibad sub 
sprâncene stufoase, ochi care arătau că-l recunosc. Un 
nume ţâşni în mintea lui Paul: Rasir, un tovarăş din zilele 
sietchului. 

Îşi dădu seama că, în această mulţime, era total vulnerabil 
dacă Rasir ar fi vrut să recurgă la violenţă. 

Bătrânul se apropie brusc. Îşi ţinea o mână sub mantia 
ponosită - pe mânerul unui cristai, fără-ndoială. Paul se 
pregăti, atât cât îi stătea în putinţă, să facă faţă unui atac. 
Dar bătrânul se aplecă şi-i şopti la ureche: 

— Facem precum ceilalţi. 

Era parola de recunoaştere a călăuzei. Paul dădu din cap. 

Rasir se retrase şi-şi îndreptă privirea spre altar. 

„Ea vine dinspre Soare-Răsare”, cântau Acoliţii. „Astrul 
zilei e în spatele ei. Totul i se dezvăluie. În văpaia luminii, 
nimic nu scapă ochilor ei - nici cele strălucitoare, nici cele 
întunecate.” 

Tânguirea unei rebaba se înălţă deasupra vocilor, 
dominându-le, reducându-le la tăcere. Brusc, aproape 
electric, mulţimea înaintă câţiva metri. Devenise o masă 
compactă de trupuri care îngreunau aerul cu răsuflarea lor 
încărcată de aroma de mirodenie. 

— Shai-hulud scrie pe nisipul neatins! Strigară Acoliţii. 

Paul îşi simţi propria respiraţie la unison cu a tuturor 
celorlalţi. Din spatele perdelei irizate a pentascutului, un 
cor feminin psalmodie: „Alia... Alia... Alia... „ Vocile se 


înălţară tot mai mult, apoi amuţiră brusc. După câteva clipe 
de linişte, alte voci începură să îngâne: 


„Ea potoleşte toate furtunile... 

Privirea ei ucide vrăjmaşii şi-i chinuie pe necredincioşi. 

Dinspre piscurile Tuono, Unde se ivesc zorii şi curg apele 
limpezi, Umbra ei se întinde. 

În dogoarea verii, Ea ne aduce pâine şi lapte cu 
prospeţime de mirodenii. 

Ochii ei nimicesc toţi duşmanii, Ochii ei alungă asupritorii, 
Ochii ei pătrund toate misterele. 

Alia... Alia... Alia... , 

Încet, vocile se stinseră. 

Paul se simţea scârbit. Ce facem noi, aici? Se întrebă. Alia 
fusese doar o copilă-vrăjitoare, dar anii treceau iar ea 
creştea. Şi gândi: A creste înseamnă a deveni mai periculos. 

Atmosfera mentală din templu îi rodea sufletul. Simţea în 
el acel element care era totuna cu spiritele din jur. Dar 
diferenţele formau o contradicţie mortală. Era cufundat, 
izolat într-un păcat personal pe care n-avea să-l poată ispăşi 
niciodată. Era conştient de imensitatea universului din 
afara templului. Cum ar fi putut un om, cum ar fipututun 
ritual să croiască dintr-o asemenea imensitate un veşmânt 
pe măsura tuturor oamenilor? 

Un frison îi străbătu trupul. 

Universul i se împotrivea la fiecare pas. Îi aluneca printre 
degete şi născocea mii de deghizări pentru a-l înşela. 
Universul nu avea să se supună niciodată formei pe care 
voia să i-o dea el. 

O şoaptă înfiorată străbătu templul, apoi se lăsă o tăcere 
desăvârşită. 

Alia se ivi dindărătul perdelei de curcubee. Purta o robă 
galbenă, brodată cu verde. Galbenul pentru lumina 
soarelui, verdele pentru moartea care dădea naştere vieţii. 
Paul avu dintr-o dată impresia că Alia apăruse pentru el, 
numai şi numai pentru el. Privind peste capetele mulţimii, 


rămase cu ochii pironiţi la sora lui. Era sora lui. Cunoştea 
ritualul şi rădăcinile sale, dar niciodată până atunci nu se 
aflase astfel, în mijlocul pelerinilor, observând-o cu ochii lor. 
Descoperind-o acum, în acest loc cufundat în mister, îşi 
dădea seama că ea făcea parte din universul care i se 
împotrivea. 

Câţiva Acoliţi se apropiară, întinzându-i Aliei un potir de 
aur. Ea luă potirul şi-l ridică. 

În partea lucidă a conştiinţei sale, Paul ştia că potirul 
conţinea cuminecătura oracolului, otrava subtilă a 
melanjului pur. 

Cu ochii aţintiţi asupra potirului, Alia începu să vorbească. 
Glasul ei era ca o mângâiere pentru urechi, învăluitor, 
vibrant, muzical: 

— La început, înlăuntrul nostru eram goi. 

— Neştiutori întru toate, îngână corul. 

— Nu cunoşteam Puterea care sălăşluieşte în tot locul. 

— Şi în tot timpul. 

— Iată Puterea, rosti Alia, înălţând încă puţin potirul. 

— Ea ne aduce bucuria, psalmodie corul. 

Şi suferinţa, gândi Paul. 

— Ea deşteaptă sufletul, grăi Alia. 

— Ea alungă îndoielile, murmură corul. 

— În lumile noastre, pierim. 

— Prin Putere, supravieţuim. 

Alia duse potirul la buze şi bău. 

Spre surprinderea lui, Paul se pomeni ţinându-şi 
răsuflarea, asemenea celui mai umil dintre pelerini. În 
pofida a tot ce ştia despre ceremonie şi despre experienţa 
pe care o trăia Alia, era prins în urzeala tau-ului. Îşi 
amintea prelingerea arzătoare a otravei în organism. 
Simţea din nou acea încremenire a timpului, când conştiinţa 
devenea un firicel de praf cere preschimba otrava. Retrăia 
momentul deşteptării în acea zonă atemporală, unde totul 
devenea posibil. Cunoştea experienţa pe care-o trăia acum 
Alia, dar în acelaşi timp îşi dădea seama că nu o înţelegea. 


Misterul ritualului aşternea un văl peste ochii lui. Alia 
începu să tremure şi căzu în genunchi. 

Laolaltă cu ceilalţi pelerini, Paul expiră. Apoi dădu din cap. 
O parte a vălului începea să se ridice. Absorbit de-o viziune, 
uitase că fiecare viziune aparţine tuturor celor care erau 
încă pe drum, care aveau să vină. Pradă viziunii, treceai 
printr-o zonă de beznă, unde nu puteai să distingi realitatea 
de accidentul inconsistent. Erai însetat de absoluturi care 
n-aveau să fie niciodată. 

Setea de absolut însemna pierderea prezentului. 

Alia se legăna în extazul provocat de transformarea 
mirodeniei. 

Paul avu deodată impresia că o prezentă transcendentală i 
se adresa, spunându-i: „lată! Priveşte! Vezi ceea ce n-ai 
ştiut?” În aceeaşi clipă i se păru că se uită cu alţi ochi, că 
vede imagini şi ritmuri pe care nici un pictor şi nici un poet 
nu le-ar fi putut reproduce. Văzu o lumină orbitoare, de o 
vitalitate şi o frumuseţe neasemuite, care dezvăluia pe de-a- 
ntregul setea de putere... inclusiv a lui. 

Glasul Aliei se înălţă, făcând să răsune naosul: 

— Noapte luminoasă! 

Un geamăt surd străbătu ca un val mulţimea. 

— Nimic nu rămâne ascuns într-o asemenea noapte! Urmă 
Alia. Ce lumină fără seamăn este această beznă? Nici nu te 
poţi uita la ea! Simţurile nu pot s-o perceapă. Cuvintele nu 
pot s-o descrie. (Glasul ei cobori.) Abisul rămâne. E plin de 
lucrurile ce vor veni. Ahhh, ce dulce violenţă! 

Paul simţi că aştepta un fel de semnal personal din partea 
surorii sale. Un gest sau o vorbă, un element mistic, o vrajă, 
o efuziune care să îl învăluie, să-l potrivească asemenea 
unei săgeți într-un arc cosmic. În conştiinţa lui, clipa 
aceasta era ca o picătură tremurătoare de argint viu. 

— Va fi multă mâhnire, psalmodie Alia. Vă amintesc că 
fiecare lucru nu-i decât un început, un început veşnic. 
Există lumi care aşteaptă să fie cucerite. Unii dintre cei 
care îmi aud glasul vor cunoaşte destine măreţe. Veţi lua în 


derâdere trecutul, veţi uita ce vă spun eu acum: în orice 
diferenţă există unitate. 

Alia lăsă capul în jos şi Paul îşi înăbuşi o exclamaţie de 
dezamăgire. Sora sa nu rostise cuvintele pe care le aştepta 
el. Îşi simţi trupul ca pe o cochilie uscată, o carapace 
abandonată de o insectă a deşertului. 

Probabil că mai erau şi alţii care simțeau ceva asemănător, 
îşi spuse el. Percepea o oarecare nervozitate în jur. Undeva, 
în adâncul naosului, la stânga lui Paul, o femeie scoase un 
strigăt nearticulat, ca un țipăt de durere. 

Alia înălţă capul şi Paul avu senzaţia că privirea ei anula 
distanţa care îi despărţea, că ochii surorii sale nu erau 
decât la câţiva centimetri de ai săi. 

— Cine mă strigă? Întrebă Alia. 

— Eu! Răspunse femeia nevăzută. Eu te strig, Alia... O, 
Alia, ajută-mă! Mi s-a spus că fiul meu a fost ucis pe 
Muritan. S-a dus pentru totdeauna? N-am să-l mai văd 
niciodată? 

— Încerci să mergi de-a-ndăratelea în nisip, rosti Alia. 
Nimic nu-i pierdut pentru totdeauna. Totul se întoarce după 
o vreme, dar s-ar putea să nu recunoşti forma schimbată 
care revine. 

— Alia, nu înţeleg! Se jelui femeia. 

— Trăieşti în aer, dar nu-l vezi, replică Alia cu o notă de 
asprime în glas. Eşti o şopârlă? Vorbeşti cu accent fremen. 
Încearcă vreun fremen să-i readucă pe morţi la viaţă? Ce ne 
trebuie de la morţii noştri, în afară de apa lor? 

Înspre centrul naosului, un bărbat înveşmântat într-o 
pelerină roşie, somptuoasă, ridică ambele mâini, dezvelind 
mânecile hainei albe pe care-o purta dedesubt. 

— Alia! Strigă el. Mi s-a propus o afacere. S-o accept? 

— Vii aici ca un cerşetor, răspunse Alia. Cauţi cupa de aur, 
dar nu vei găsi decât un pumnal. 

— Mi s-a cerut să omor un om! Strigă o voce din dreapta - 
o voce gravă, cu accentul sietchurilor. Să primesc? Şi, dacă 
primesc, voi izbuti? 


— Începutul şi sfârşitul sunt unul şi acelaşi lucru, spuse 
tăios Alia. Nu ţi-am mai spus asta deja? N-ai venit aici ca să 
pui această întrebare. Ce anume nu crezi de vii să ridici 
glasul? 

— Astă seară e într-o dispoziţie cumplită, murmură o 
femeie din apropierea lui Paul. Aţi mai văzut-o vreodată atât 
de furioasă? 

Alia ştie că mă aflu aici, gândi Paul. Să fi descoperit în 
viziune ceva care i-a provocat furia? Împotriva mea tună şi 
fulgeră? 

— Alia! Strigă un om aflat chiar în faţa lui Paul. Spune-le 
tuturor afaceriştilor şi laşilor ăstora cât timp va domni 
fratele tău! 

— Te poftesc să descoperi asta de unul singur! Răspunse 
Alia mânioasă. Vorbeşti ca să te afli în treabă! Datorită 
faptului că fratele meu călăreşte viermele haosului ai apă şi 
un acoperiş deasupra capului! 

Cu un gest violent, îşi strânse roba la piept, se răsuci pe 
călcâie şi dispăru îndărătul franjurilor de lumină. 

Acoliţii începură numaidecât cântarea de încheiere a 
ceremoniei, dar ritmul lor era poticnit. Se vedea că sfârşitul 
neaşteptat al ritualului îi lăsase descumpăniţi. Un murmur 
confuz se ridică din mulţime. Tensiunea pe care Paul o 
percepuse mai înainte se transformase acum în nelinişte şi 
nemulţumire. 

— Numai idiotul ăla cu întrebarea lui despre afaceri e de 
vină, mormăi femeia de lângă Paul. Ce ipocrit! 

Ce văzuse Alia? Ce urmă care brăzda viitorul? 

Se întâmplase ceva în această seară. Ceva care tulburase 
ritul oracolului. Mai totdeauna, mulţimea aştepta de la Alia 
răspunsuri la întrebările sale meschine. Oamenii veneau la 
oracol ca nişte cerşetori. Da, ca nişte cerşetori. Paul 
avusese destule prilejuri să-i audă, ascuns dincolo de altar. 
Ce fusese diferit în această seară? 

Bătrânul fremen îl trase de mânecă, făcându-i semn cu 
capul către ieşire. Mulțimea începea deja să se înghesuie 


într-acolo. Paul se lăsă purtat de şuvoi, în timp ce mâna 
călăuzei continua să-l ţină de mânecă. Avea senzaţia că 
trupul său devenise simpla manifestare a unei puteri asupra 
căreia nu mai avea nici un control. Devenise o non-fiinţă, o 
stană de piatră care se deplasa singură. El exista în centrul 
non-fiinţei, lăsându-se condus pe străzile oraşului, urmând 
o cale atât de familiară viziunilor sale, încât inima îi era 
îngheţată de durere. 

Ar trebui să ştiu ce a văzut Alia, gândi. E ceea ce am văzut 
şi eu de atâtea ori. Dar ea nu a plâns... căci a văzut şi 
alternativele. 

Chapter 17 

Creşterea producţiei şi cea a veniturilor trebuie să 
păstreze acelaşi ritm în Imperiul meu. lată, în esenţă, ceea 
ce vreau să ordon. Nu vor trebui să existe dificultăţi în 
privinţa balanței de plăţi între diferitele sfere de influenţă. 
Şi asta, pur şi simplu pentru că aşa ordon eu. [in să insist 
asupra autorităţii mele în acest domeniu. Sunt supremul 
consumator de energie şi voi rămâne astfel, viu sau mort. 
Guvernul meu este economia. 

Împăratul Paul Muad'Dib: Ordin în Consiliu 

— AICI, trebuie să te las, spuse bătrânul Rasir, luându-şi 
mâna de pe braţul lui Paul. E pe dreapta, a doua poartă 
înainte de capăt. Du-te cu Shai-hulud, Muad'Dib... şi 
aminteşte-ţi de vremea când erai Usul. 

Călăuza lui Paul dispăru în noapte. 

Undeva, oamenii Securităţii îl aşteptau pe Rasir pentru a-l 
duce într-un loc unde să-l poată interoga cu de-amănuntul. 
Paul ştia asta, dar nădăjduia că bătrânul va izbuti să le 
scape. 

Stelele străluceau pe cer şi din spatele Scutului de Piatră 
răzbătea lumina difuză a Primei Luni. Dar locul acesta nu 
era deşertul deschis, unde te puteai călăuzi după stele. 
Rasir îl condusese într-o suburbie de construcţie recentă, 
după câte putuse să-şi dea seama Paul. 


Strada era plină de nisip adus de vânt dinspre dunele din 
afara oraşului. Ceva mai încolo, un glob cu suspensie 
răspândea o lumină palidă, care dezvăluia că străduţa era, 
de fapt, o fundătură. 

În aer plutea mirosul fetid al unui distilator de recuperare. 
Conductele erau probabil prost izolate şi o parte 
importantă a umidității se irosea în noapte. Oamenii 
deveniseră incredibil de negilijenţi, îşi spuse Paul. 
Dispunând din belşug de apă, uitaseră zilele de demult ale 
Arrakisului, când un om putea fi omorât doar pentru 
dobândirea unei prime de o optime din apa aflată în corpul 
său. 

De ce şovăi? Se întrebă Paul. E a doua poartă înainte de 
capăt. Ştiam şi fără a mi se spune. Dar... trebuie procedat 
cu cea mai mare precizie. Din cauza asta... şovăi. 

Dinspre casa aflată pe colţ, în stânga lui, răsună brusc 
larma unei dispute. O femeie se certa, probabil, cu soţul ei: 
în aripa nouă a casei pătrundea praf, îi reproşa ea. Credea 
cumva el că apa cade din cer? Pe unde pătrundea praful se 
scurgea umezeala! 

Unii îşi amintesc, gândi Paul. 

Porni spre capătul fundăturii şi vocea furioasă a femeii se 
pierdu în spatele lui. 

Apă din cer! 

Unii fremeni văzuseră această minune pe alte lumi. O 
văzuse şi el şi o dorise pentru Arrakis, dar amintirea apei 
care cădea din cer părea acum să aparţină altei persoane. 
Ploaie, aşa se numea. Brusc, îşi aduse aminte de o furtună 
de pe lumea sa de baştină - cerul Caladanului acoperit de 
nori grei, cenuşii, atmosfera încărcată de electricitate, 
fulgerele, aerul umed, primele picături mari izbind în 
metasticla luminatoarelor... Apa curgând şiroaie... Râul 
umflat şi mâlos, dincolo de livezile de pe domeniul 
Familiei... Pomii cu crengile ude, strălucitoare... 

Piciorul i se poticni într-o movilă de nisip din mijlocul 
străzii şi, preţ de o clipă, Paul se văzu pe el însuşi, copil, cu 


încălţările năclăite, păşind anevoie prin noroi. Apoi se 
regăsi în nisip, în obscuritatea şi aerul plin de praf din 
fundătura în care aştepta Viitorul. Viaţa aridă pe care o 
intuia în jurul lui era ca o acuzaţie. Tu ai făcut asta! Tu ai 
creat această civilizaţie de pândari şi bârfitori cu privirea 
rece, care nu ştiau să rezolve problemele decât recurgând 
la putere... tot mai multă putere... şi urând fiecare dram al 
acestei puteri. 

Sub tălpi, simţi dale de piatră neşlefuită. Le recunoscu. 
Existaseră în viziune. În dreapta, zări conturul întunecat al 
unei porţi, pată neagră în întuneric: casa lui Otheym. Casa 
Destinului. O casă care nu se deosebea de celelalte decât 
prin rolul pe care i-l atribuise Timpul. Straniu, dar acest loc 
avea să rămână în istorie... 

Ciocăni şi poarta se deschise numaidecât, dând la iveală 
un atrium scăldat într-o lumină verde. Din spatele porţii îl 
privea un pitic. Un chip de bătrân pe un corp de copil, o 
apariţie pe care viziunea nu i-o dezvăluise. 

— Ai venit, vasăzică, rosti piticul. 

Se trase în lături. Arbora un fel de zâmbet bucuros şi nu 
părea deloc impresionat. 

— Intră! Intră! 

Paul ezită. Totul corespundea viziunii, cu excepţia piticului. 
Viziunile, deşi rămâneau exacte în raport cu infinitul 
Timpului, puteau conţine asemenea disparităţi. Această 
diferenta îi reda o fărâmă de speranţă. Îşi aruncă privirea 
spre capătul străzii şi lumina sidefie a lunii, care învăluia 
crestele zimţate ale Scutului de Piatră. Luna continua să-l 
obsedeze. Cum avea să cadă? 

— Intră! Repetă piticul. 

Paul trecu pragul porţii. În spatele lui poarta se închise, cu 
bufnitura înfundată a garniturilor de izolare. Piticul trecu 
pe lângă el şi o luă înainte, călcând zgomotos cu tălpile lui 
disproporționat de mari. Deschise portiţa cu grilaj dinspre 
curtea interioară şi spuse: 

— Eşti aşteptat, Sire. 


Sire, gândi Paul. Aşadar mă cunoaşte. 

Fără a-i lăsa timp să-şi continue gândul, piticul dispăru 
într-un pasaj lateral. Speranţa, în Paul, era un vânt-derviş, 
un turbion ameţitor. Înainte spre mijlocul curţii. Era un loc 
întunecos şi sumbru, care mirosea a boală şi a înfrângere. 
Atmosfera i se păru deprimantă. Alegerea unui rău mai mic 
însemna înfrângere? Se întrebă. Cât de departe înaintase 
pe această cale? 

Văzu, în faţă, o arcadă îngustă, luminată. Alungă senzaţia 
unor prezenţe invizibile şi a mirosurilor rău prevestitoare, 
trecu pe sub arcadă şi pătrunse într-o odaie mică. Era o 
încăpere sărăcăcioasă, chiar şi după criteriile fremene, cu 
draperii de hiereg pe numai doi pereţi. Sub cea mai 
frumoasă dintre ele, în faţa lui Paul, un bărbat şedea pe 
nişte perne roşii. Prin uşa deschisă din peretele gol aflat în 
stânga lui Paul se întrezăreau, în penumbră, mişcările unei 
siluete feminine. 

Paul se simţi prizonierul viziunii. Exact aşa trebuiau să se 
prezinte lucrurile. Dar unde era piticul? Unde era 
deosebirea? 

Cu toate simţurile, absorbi camera într-o unică percepţie 
gestalt. Odaia, aşa sărăcăcioasă cum era, dovedea o grijă 
meticuloasă pentru curăţenie. Cârligele şi barele de pe 
pereţii goi dezvăluiau locurile de unde fuseseră luate 
draperii. Pelerinii de pe alte lumi erau dispuşi să plătească 
preţuri enorme pentru obiectele de artizanat fremene, îşi 
aminti Paul. Pentru cei mai bogaţi dintre ei, tapiseriile din 
deşert reprezentau adevărate comori, dovezile cele mai de 
preţ ale hajjului. 

Paul avu senzaţia că pereţii goi şi proaspăt văruiţi îl 
acuzau. lar aspectul uzat al draperiilor rămase, cărora li se 
zărea pe alocuri urzeala, îi amplifică sentimentul de 
culpabilitate. 

În dreapta, pe o etajeră îngustă, se înşirau fotografii cu 
fremeni. Cei mai mulţi erau bărboşi îmbrăcaţi în distraie, cu 
tuburile de captare atârnând în afară. Câţiva, în uniformă 


imperială, pozaseră în faţa unor peisaje exotice de pe alte 
lumi. Fundalul cel mai frecvent era marea. 

Omul care şedea pe perne îşi drese glasul şi Paul îşi 
întoarse privirea spre el. Era Otheym, întocmai cum i-l 
înfăţişase viziunea. Un gât descărnat, ca de pasăre, care 
abia reuşea să susţină un cap mult prea mare. Faţa, 
împărţită în două: partea stângă nu mai era decât o reţea 
de cicatrice încrucişate sub un ochi bolnav, umed; partea 
dreaptă era intactă, iar privirea ochiului complet albastru, 
limpede şi intensă. Bisectoarea acestei feţe era un nas lung 
şi coroiat, ca un braţ de ancoră. 

Perna pe care şedea Otheym era plasată în centrul unui 
covor ros, de culoare brună, în care se mai recunoşteau 
urmele unui desen cu fir de aur şi aţă cafenie. Materialul 
pernei era şi el tocit şi pe alocuri peticit, dar tot ce era 
metal în jurul lui Otheym strălucea de lustru: ramele 
fotografiilor, cadrul etajerei, piedestalul unei măsuţe joase 
aflate în dreapta. 

Paul îşi fixă privirea pe jumătatea intactă a feţei lui 
Otheym şi rosti, ca şi când s-ar fi adresat unui vechi prieten 
şi tovarăş de sietch: 

— Bun noroc, ţie şi sălaşului tău! 

— Aşadar, te revăd, Usul. 

Vocea care pronunţase numele tribal al lui Paul era cea 
tremurătoare şi dogită a unui moşneag. Ochiul vătămat se 
mişca în mod straniu deasupra obrazului ca un pergament 
mototolit. 'Ţepi suri şi rari răzbăteau din păienjenişul 
cicatricelor iar marginea maxilarului era plină de bucățele 
scorojite de piele uscată. Gura se schimonosea la fiecare 
cuvânt, dezvelind dinţi de metal. 

— Muad'Dib răspunde întotdeauna la chemarea unui 
fedaykin, spuse Paul. 

Femeia care se mişcase în încăperea alăturată apăru în 
prag şi zise: 

— Aşa se laudă şi Stilgar. 


Păşi apoi în lumina odăii şi Paul avu impresia că are în faţa 
lui varianta mai vârstnică a Lichnei copiate de Dansatorul- 
Faţă. Paul îşi aminti atunci că Otheym se căsătorise cu două 
surori. Părul acesteia era cărunt, iar nasul încovoiat, de 
vrăjitoare. Degetele mari şi arătătoarele purtau bătăturile 
caracteristice ţesătoarelor. În zilele sietchului, orice femeie 
fremenă s-ar fi mândrit cu asemenea semne. Aceasta însă, 
când observă că-i privea mâinile şi le ascunse repede 
printre faldurile robei de un albastru spălăcit. 

Paul îşi aminti brusc numele ei: Dhuri. Îşi amintea şi chipul 
ei, dar era chipul ei de copil, nu acest chip, pe care-l 
întrevăzuse în viziune. Nota plângăreaţă a vocii îi trezise 
amintirea. Deja de mică vorbea de parcă s-ar fi văicărit. 

— Mă vezi, spuse el. Aş mai fi aici dacă Stilgar n-ar fi de 
acord? (Se întoarse spre Otheym.) Îţi port povara de apă, 
Otheym. Porunceşte. 

Era limbajul direct al fraţilor de sietch. 

Otheym încuviinţă cu o mişcare bâţâită a capului, un efort 
care păru excesiv pentru gâtul plăpând. Ridică o mână 
acoperită de pete hepatice şi-şi arătă obrazul desfigurat. 

— M-am ales cu boala asta scârboasă pe Tarahell, Usul, 
zise el cu glas hârâit. Chiar după victoria aceea când toţi 
am... 

Un acces de tuse îi zgudui trupul. 

— Tribul îi va lua curând apa, rosti Dhuri. 

Se apropie şi rearanjă pernele pe care-şi sprijinea spatele 
Otheym. Apoi îl ţinu de umeri până ce tusea i se potoli. Nu 
era chiar atât de bătrână, observă Paul. Dezamăgirile şi 
amărăciunea erau cele care-i îmbătrâniseră faţa înainte de 
vreme. 

— Am să trimit doctori, zise Paul. 

Dhuri se întoarse spre el, cu o mână în şold. 

— L-au văzut destui doctori, spuse ea. Medici la fel de buni 
ca şi cei pe care i-ai putea tu trimite. 

Privirea îi alunecă fără voie spre peretele gol din stânga. 

Medici care-au costat, gândi Paul. 


Simţi că-l cuprinde nervozitatea. Viziunea continua să-l 
stăpânească, dar îşi făcuseră apariţia mici diferenţe. Cum 
putea să le exploateze? Timpul se depăâna cu variaţii subtile, 
dar ansamblul urzelii rămânea chinuitor de imuabil. Ştia, cu 
terifiantă siguranţă, că dacă ar fi încercat să spargă 
configuraţia care-l împresura în acest moment, rezultatul ar 
fi fost o înspăimântătoare dezlănţuire de violenţă. Puterea 
ascunsă în înşelătoarea scurgere liniştită a Timpului îl 
îngrozea. 

— Spuneţi ce vreţi de la mine, mormăi el. 

— Otheym n-ar putea simţi nevoia să aibă alături un 
prieten, într-un moment ca acesta? Întrebă Dhuri. Se poate 
ca un fedaykin să fie nevoit să-şi încredinţeze carnea unor 
străini? 

Am trăit cu toţii în Sietch Tahr, îşi reaminti Paul. E 
îndreptăţită să-mi reproşeze ceea ce i se pare a fi nepăsare. 

— Voi face tot ce-mi stă în putinţă, spuse el. 

Un nou acces de tuse puse stăpânire pe Otheym. Într-un 
târziu, reuşi să bolborosească: 

— Usul, e vorba de o trădare... Sunt fremeni care 
complotează împotriva ta. 

Continuă să-şi frământe buzele, fără a emite nici un sunet. 
Colţurile gurii i se umplură de bale. Dhuri se aplecă să-l 
şteargă cu un colţ al robei şi Paul citi pe chipul ei mânia pe 
care i-o provoca această risipa de umiditate. 

Paul luptă cu furia neputincioasă care ameninţa să-l 
copleşească. Otheym să-şi sfârşească zilele astfel! Un 
fedaykin avea dreptul la o soarta mai bună! Dar nu era de 
ales - nici pentru un fost membru al Comandourilor Morţii, 
nici pentru Împăratul său. În această odaie, păşeau pe 
tăişul briciului lui Occam. Cel mai mic pas greşit ar fi 
înmulţit ororile - nu numai pentru ei, ci pentru întreaga 
omenire, inclusiv cei care i-ar fi distrus. 

Paul îşi impuse calmul şi se uită la Dhuri. Expresia chinuită 
cu care aceasta îl privea pe Otheym îi întări şi mai mult 
voinţa. 


Chani nu va trebui să mă privească niciodată în felul 
acesta, gândi el. 

— Lichna mi-a vorbit de un mesaj, zise apoi, privindu-l pe 
Otheym. 

— Piticul meu, rosti anevoie Otheym, piticul... L-am 
cumpărat pe... pe... pe o lume... nu maiţin minte. E un 
distrans uman, o jucărie de care s-au descotorosit tleilaxu. 
Piticul a înregistrat tot... toate numele... trădătorilor. 

Amuţi, tremurând. 

— Ai pronunţat numele Lichnei, interveni Dhuri. Când ai 
sosit, ne-am dat seama că a reuşit să ajungă la tine teafără 
şi nevătămată. Dacă te gândeşti la această nouă povară pe 
care Otheym o pune pe umerii tai, Lichna este suma acestei 
poveri. Un schimb cinstit, Usul: ia piticul şi pleacă. 

Paul îşi înăbuşi un fior. Închise ochii. Lichna! Adevărata 
Lichna murise în deşert - un trup distrus de semuta, lăsat 
pradă nisipurilor şi vântului. 

Redeschise ochii şi spuse: 

— Aţi fi putut veni la mine oricând pentru... 

— Otheym s-a ţinut departe ca să se creadă că se numără 
printre cei care te urăsc, Usul. Locul de adunare al 
duşmanilor tăi e casa de la sud de a noastră, în capătul 
străzii. De-asta ne-am mutat aici. 

— Atunci, cheamă piticul şi-o să plecăm cu toţii, zise Paul. 

— Nu m-ai ascultat cu atenţie, spuse Dhuri. 

— Trebuie să-l duci pe pitic într-un loc sigur, interveni 
Otheym cu surprinzătoare fermitate. Numai el are 
înregistrate numele trădătorilor. Nimeni nu bănuieşte că e 
ceea ce este. Ei cred că-l ţin ca să mă distreze. 

— Noi nu putem să plecăm, reluă Dhuri. Numai tu şi 
piticul puteţi părăsi casa. Toţi cei din preajmă ştiu... cât de 
săraci suntem. Le-am spus ca vom vinde piticul. Or să te ia 
drept cumpărătorul lui. E singura ta şansă. 

Paul sondă amintirea viziunii. Părăsise această casă cu 
numele trădătorilor, dar nu văzuse sub ce formă erau 
înregistrate aceste nume. Era limpede, acum, că piticul 


acţiona sub protecţia unui alt oracol. Şi se gândi, în clipa 
aceea, că toate fiinţele vor fi fost purtătoarele unei forme de 
destin, imprimat de scopuri mai mult sau mai puţin 
puternice, de determinările educaţiei şi ale dispoziţiei. Din 
momentul în care Jihadul îl alesese, se simţise împresurat 
de forţele unei mulţimi. Era controlat de scopurile acestor 
forte. Iluziile sale de Liber Arbitru nu erau decât zbaterile 
prizonierului închis în cuşcă. Blestemul lui era că vedea 
cuşca. O vedea! 

Trase cu urechea la liniştea casei. Nu erau decât ei patru: 
Dhuri, Otheym, piticul şi el. 1 se păru că simte mirosul 
spaimei şi-al încordării celor dinăuntru, ca şi prezenta celor 
ce pândeau afară - forţele şale, din topterele care se roteau 
deasupra... şi ceilalţi... dân casa învecinată. 

Am sperat în zadar, gândi el. Dar chiar gândul speranţei îi 
conferi un simţ deformat al speranţei şi-şi spuse că-i mai 
stătea încă în puteri să sesizeze un moment favorabil. Se 
întoarse spre Dhuri. 

— Cheamă piticul. 

— Bijaz! Strigă Dhuri. 

Piticul îşi făcu apariţia, cu un aer contrariat. 

— M-aţi chemat? 

— Bijaz, ai un nou stăpân, zise Dhuri. Se uită la Paul şi 
adăugă: Poţi să-i spui... Usul. 

— Usul, baza coloanei, rosti Bijaz, traducând termenul 
fremen. Cum poate fi Usul baza, când eu sunt bazaconia de 
bază? 

— Aşa vorbeşte el, îl scuză Otheym. 

— Eu nu vorbesc, replică Bijaz. Manevrez o maşină care se 
cheamă limbaj. Scârţăie şi scrâşneşte, dar e numai a mea. 

O jucărie tleilaxu, cultivată şi ageră, gândi Paul. Bene 
Tleilaxul n-ar lepăda ceva atât de preţios. Îl privi lung pe 
pitic, care-i susţinu privirea, cu ochii lui rotunzi, marcați de 
melanj. 

— Ce alte talente mai ai, Bijaz? Întrebă. 


— Ştiu când trebuie să plecăm, răspunse piticul. E un 
talent pe care puţini oameni îl au. Există un moment al 
sfârşitului... şi ăsta-i un bun început. Să-ncepem să plecăm, 
Usul. 

Paul scotoci din nou printre amintirile viziunii. Nu, nu 
exista nici un pitic, dar cuvintele omuleţului se potriveau 
întocmai circumstanțelor. 

— Când mi-ai deschis, mi-ai spus Sire, zise el. Mă cunoşti, 
vasăzică? 

— Ba bine că nu, Sire, răspunse surâzător Bijaz. Eşti mai 
mult decât baza, Usul, eşti Împăratul Atreides, Paul 
Muad'Dib. Şi eşti degetul meu, adăugă el ridicând 
arătătorul mâinii drepte. 

— Bijaz! Se răsti Dhuri. Întinzi coarda! 

— Întind degetul, protestă Bijaz cu voce ascuţită şi făcu 
precum spusese. lată, îl arăt pe Usul! Degetul meu nu e, 
atunci, Usul însuşi? Sau e reflexul unui lucru aflat mai la 
bază? (Îşi apropie degetul de ochi şi-l examină cu un surâs 
batjocoritor, răsucindu-l într-o parte şi-n alta.) Eh! Uite că, 
de fapt, nu-i decât un deget. 

— Aşa bate câmpii adesea; spuse Dhuri pe un ton de 
lehamite. Cred că de-asta s-au descotorosit tleilaxu de el. 

— Sunt de nestăpânit, zise Bijaz şi totuşi... am un nou 
stăpân. Ciudat îmi mai funcţionează degetul! (Îi privi pe 
Dhuri şi Otheym cu ochi dintr-o dată strălucitori.) Slab liant 
ne-a unit, Otheym. Câteva lacrimi şi s-a şi dizolvat. (Se 
răsuci ca un titirez şi se opri cu faţa la Paul.) Ahhh, stăpâne! 
Mult a trebuit să mă mai învârtesc până să dau de tine! 

Paul încuviinţă din cap. 

— O să fii bun cu mine, Usul? Întrebă Bijaz. Sunt o 
persoană, cred că-ţi dai seama. Persoanele se prezintă sub 
tot felul de forme şi dimensiuni. Inclusiv ale mele. Am 
muşchi slabi, dar gura mea e puternică. Sunt uşor de 
hrănit, dar greu de umplut. Goleşte-mă după cum ţi-e voia; 
în mine-i mai mult decât au pus oamenii. 


— N-avem vreme pentru cimiliturile tale stupide, mârâi 
Dhuri. Trebuia să fi fost plecaţi de mult. 

— Vorbesc în cimilituri, ce-i drept, dar nu toate-s stupide. 
A fi plecat de mult, Usul, înseamnă a fi trecut. Nu-i aşa? Dar 
să lăsăm trecutul. Ce zice Dhuri e adevărat iar eu am şi 
talentul de a auzi adevărul. 

— Poţi să percepi adevărul? Întrebă Paul, hotărât, acum, 
să se conformeze viziunii. Orice era preferabil spulberării 
acestui moment şi ivirii unor noi consecinţe. Dar Otheym 
mai avea de rostit câteva cuvinte, altminteri Timpul ar fi 
fost deviat spre făgaşuri şi mai îngrozitoare. 

— Pot să percep clipa, spuse Bijaz. 

Paul observă că piticul dădea semne de nervozitate. Să fi 
ştiut omuleţul ce avea să se întâmple? Era cu putinţă ca 
Bijaz să fie propriu-i oracol? 

— Ai întrebat de Lichna? Rosti subit Otheym, fixând-o pe 
Dhuri cu privirea albastră a ochiului teafăr. 

— Lichna e în siguranţă, răspunse Dhuri. 

Paul lăsă capul în jos, de teamă să nu i se citească pe chip 
adevărul. În siguranţă! Lichna era un pumn de cenuşă în 
adâncul unui mormânt secret. 

— Atunci e bine, zise Otheym, luând gestul lui Paul drept 
un semn de încuviinţare. Măcar un lucru bun, printre 
atâtea rele, Usul. Nu-mi place lumea pe care-o creăm, să 
ştii. Era mai bine pe vremea când ne aflam în deşert 
avându-i duşmani doar pe Harkonneni. 

— Între duşmani şi prieteni linia despărţitoare e câteodată 
subţire ca firul de aţă, zise Bijaz. Când această linie dispare, 
nu mai există nici început, nici sfârşit. Să sfârşim, prieteni. 

Veni lângă Paul şi începu să se legene de pe-un picior pe 
altul, agitat. 

— Ce-nseamnă percepţia clipei? Îl întrebă Paul, trăgând de 
timp, încercând să-l facă să se destăinuiască. 

— Clipa! Rosti repede Bijaz. Clipa înseamnă acum! Acum! 
(Trase de mantia lui Paul.) Acum trebuie să plecăm! 


— Turuie ca o meliţă, dar nu e om rău, spuse cu afecţiune 
în glas Otheym, trăgând cu ochiul sănătos spre Bijaz. 

— Chiar şi o meliţă poate da semnalul de plecare, zise 
Bijaz. La fel ca şi lacrimile. Să plecăm cât mai e timp de- 
nceput. 

— De ce anume te temi tu, Bijaz? Îl întrebă Paul. 

— Mă tem de spiritul care mă caută acum, bolborosi 
piticul. Avea fruntea îmbrobonată de sudoare. Cu faţa 
schimonosită, adăugă: Mă tem de cel care nu gândeşte şi 
care nu vrea alt trup decât al meu - şi acela întors în el 
însuşi! Mă tem de lucrurile pe care le văd şi de cele pe care 
nu le văd. 

Are darul preştiinţei, gândi Paul. Bijaz împărtăşea 
groaznicul oracol; împărtăşea şi destinul oracolului? Până 
unde mergea puterea lui? Era limitată, ca a celor ce se 
cufundau în taroţii Dunei, sau mai vastă? Cât de mult 
văzuse? 

— Bijaz are dreptate, spuse Dhuri. Ar fi bine să plecaţi. 

— Fiecare minut de zăbavă, zise piticul, prelungeşte... 
prelungeşte prezentul! 

Fiecare minut de zăbavă întârzie ceasul culpabilităţii mele, 
gândi Paul. Peste el se revărsase odată suflarea otrăvită a 
unui vierme, îl acoperise ploaia de praf a colţilor lui. Era 
mult de atunci... Dar acum amintirea îi revenea - cu iz de 
mirodenie, de amărăciune. Undeva, simţea asta, viermele 
lui îl aştepta. Viermele uriaş: „Urna deşertului”... 

— Trăim vremuri tulburi, rosti el, răspunzând cu întârziere 
celor spuse de Otheym despre lumea lor. 

— Fremenii ştiu ce au de făcut în astfel de vremuri, spuse 
Dhuri. 

Otheym o aprobă cu o mişcare tremurătoare a capului. 

Paul se uită lung la Dhuri. Nu aşteptase recunoştinţă. 
Pentru el, ar fi fost o povară mai mare decât putea duce. 
Dar amărăciunea lui Otheym şi resentimentul pătimaş pe 
care-l citea în ochii femeii îi zdruncinau hotărârea. Exista 
ceva care să merite un asemenea preţ? 


— Aşteptarea nu foloseşte la nimic, zise Dhuri. 

— Fă ce ai de făcut, Usul, murmură Otheym. 

Paul suspină. Cuvintele din viziune fuseseră pronunţate. 

— Va exista o soluţie, rosti şi el cuvintele pe care trebuia să 
le rostească. 

Se întoarse şi părăsi încăperea. Îl auzi pe Bijaz luându-se 
după el. 

— Lucruri trecute, trecute, bodogănea piticul. Cele 
trecute, treacă pe unde-or putea. Urâtă zi! 


Chapter 18 

Formulările întortocheate ale legalităţii s-au dezvoltat în 
jurul nevoii de a ne ascunde nouă înşine violenţa pe care o 
plănuim împotriva altora. Între faptul de a-i lua unui om o 
oră din viaţă şi acela de a-i lua viaţa nu e decât o deosebire 
de nuanţă. Şi într-un caz şi în celălalt recurgem la violenţă, 
îi consumăm acelui om energia. Eufemisme sofisticate pot 
disimula intenţiile noastre ucigaşe, dar orice folosire a 
puterii împotriva altuia se traduce, în ultimă instanţă, prin 
simplul enunţ: „Mă hrănesc cu energia ta”. 

Împăratul Paul Muad'Dib: Anexă la Ordine în Consiliu. 

PRIMA LUNĂ strălucea deasupra oraşului când Paul ieşi 
din fundătură, învăluit în haloul de energie al scutului. 
Vântul care bătea dinspre munţi ridica fuioare de nisip fân 
şi praf, silindu-i pe Bijaz să-şi ţină mâna pavăză la ochi. 

— Trebuie să ne grăbim! Mormăi el. Repede! Repede! 

— Simţi pericolul? Îl iscodi Paul. 

— Îl cunosc! 

Impresia abruptă a unui pericol iminent fu urmată 
aproape imediat de apariţia, din umbra unei porţi, a unei 
siluete care se îndrepta către ei. 

Bijaz se chirci şi gemu. 

Dar nu era decât Stilgar. Venea călcând apăsat, impetuos, 
avansând ca o adevărată maşină de luptă. Când ajunse în 
dreptul lor, Paul i-l dădu în primire pe Bijaz, explicându-i în 
două vorbe valoarea piticului. Viziunea păru să accelereze 


brusc. Stilgar o luă din loc cu Bijaz. Oamenii Securităţii îl 
încadrară pe Paul. Se auziră ordine scurte şi alţi oameni 
porniră în pas alergător spre capătul fundăturii, către 
clădirea din spatele casei lui Otheym. Alte sacrificii, îşi 
spuse Paul. 

— Vrem să punem mâna pe ei vii, şuieră printre dinţi unul 
din ofiţerii gărzii lui Paul. 

Fiecare cuvânt, fiecare sunet era un ecou direct al viziunii. 
Precizia era desăvârşită: viziune/realitate, tic/tac, ca un 
ceasornic. O formaţie de ornitoptere cobora pe dinaintea 
discului lunii. Noaptea se umplu de gărzi imperiale pornite 
la atac. 

Un şuierat uşor răzbătu dintre zgomotele asaltului. 
Crescu, deveni repede muget, atât de repede, încât 
oamenilor le mai răsuna încă în urechi primul sunet acut 
când o lumină mare, roşie-portocalie, ascunse stelele şi 
înghiţi luna. 

Paul, căruia acest muget-lumină i se arătase încă din 
primele imagini de coşmar ale viziunii, avu un straniu 
sentiment de împlinire. Lucrurile se petreceau întocmai 
cum trebuiau să se petreacă. 

— E un arde-piatră, urlă cineva. 

Strigătul fu preluat din toate părţile. 

— Arde-piatră! Arde-piatră! 

Ştiind că toate privirile se îndreptau spre el, Paul îşi 
acoperi faţa cu braţul şi se aruncă la pământ, lângă bordura 
trotuarului. Bineînţeles, era deja prea târziu. Pe locul unde 
se aflase casa lui Otheym, un stâlp de foc urca, vuind, spre 
cer. Jetul orbitor proiecta de jur-îimprejur o lumină sinistră, 
în care evoluau spectral siluetele oamenilor încleştaţi în 
luptă sau alergând şi ale ornitopterelor bătând în 
retragere: 

Prea târziu. Pentru fiecare dintre cei aflaţi în preajma 
năprasnicei lumini era prea târziu. 

Solul devenea tot mai cald. Larma celor ce alergau încetă 
dintr-o dată. Paul îi auzi trântindu-se la pământ şi 


rămânând nemişcaţi. Îşi dăduseră seama că nu avea niciun 
rost să fugă. Răul cel mare fusese deja făcut. Acum nu mai 
puteau decât să aştepte ca deflagraţia să-şi epuizeze 
potenţialul de energie. Radiațiile pătrunseseră, deja în 
organism şi-şi începuseră opera de distrugere. Cât de 
extinsă avea să fie aceasta, depindea de intenţiile celor ce 
folosiseră cumplita armă, ale celor ce cutezaseră să încalce 
Marea Convenţie. 

— O, zei... un arde-piatră! Se jelui un glas din apropiere. 
Nu... vreau... să... orbesc! 

— Cine ar vrea? Replică tăios un om din cealaltă parte a 
străzii. 

— Tleilaxu or să vândă o grămadă de ochi pe-aici, mârâi 
cineva aflat lângă Paul. Acum ţineţi-vă gura şi aşteptaţi! 

Aşteptară. 

Paul se gândea la consecinţele posibile ale reacției. Dacă 
încărcătura era doar puţin prea mare, putea sa străpungă 
scoarţa până în centrul planetei. Miezul lichid al Dunei se 
afla la o adâncime considerabilă, dar asta-i făcea cu atât 
mai periculos. Presiunile eliberate brutal şi anarhic puteau 
provoca, pur şi simplu, explozia întregii planete, ale cărei 
fragmente ar fi fost proiectate în spaţiu. 

— Cred că începe să dea semne de oboseală, opină cineva. 

— Nu, zise Paul, doar se afundă. Rămâneţi unde sunteţi, cu 
toţii. Stilgar ne va trimite ajutor. 

— Stilgar a scăpat? 

— A scăpat. 

— Pământu-i fierbinte, se plânse un glas. 

— Au îndrăznit să folosească o armă atomică! Rosti 
revoltat altul. 

— Zgomotul descreşte, observă cineva dinspre mijlocul 
străzii. 

Paul, surd la vorbe, se concentră la senzaţia din degetele 
lipite de sol. Simţea vuietul, clocotul din adâncuri... 

— Ochii mei! Urlă brusc un om. Nu mai văd! 


Cineva care a fost mai aproape decât mine, gândi Paul. 
Înălţă capul şi constată că mai putea încă desluşi capătul 
fundăturii, deşi imaginea era înceţoşată. O luminiscenţă 
portocălie plutea deasupra zonei în care se aflaseră casa lui 
Otheym şi cea a vecinului său. Ruinele clădirilor 
înconjurătoare alcătuiau un peisaj schimbător de pete 
întunecate, pe măsură ce bucăţi din ele se desprindeau şi se 
prăbuşeau în puţul din care radia lumina. 

Paul se ridică în picioare. Clocotul din adâncuri încetase. 
În distrai, trupul îi era scăldat în sudoare. Sistemul de 
reciclare al costumului se blocase. Aerul era fierbinte şi 
încărcat de duhoarea sulfuroasă a armei. 

În timp ce-şi privea gărzile care începeau să se ridice de la 
pământ, ceața care-i împăienjenise privirea se preschimbă 
în beznă. Făcu imediat apel la viziunea preştientă pe care o 
avusese despre această scenă şi se orientă spre făgaşul pe 
care Timpuli-l pregătise, ancorându-se atât de perfect, de 
ferm în viziune, încât aceasta n-ar mai fi avut cum să-i 
scape. Şi, deodată, locul în care se afla îi apăru ca o 
proprietate incredibil de vastă şi de variată, unde realitatea 
se contopea cu prevestirea. 

Gemete şi icnete răsunau de jur-împrejurul lui pe măsură 
ce oamenii constatau că-şi pierduseră vederea. 

— Rămâneţi pe loc! Strigă Paul. Ne vin ajutoare! Şi, cum 
agitația nu părea să se potolească, adăugă: Sunt Muad'Dib! 
Vă ordon să rămâneţi pe loc! Ajutoarele sunt pe drum! 

Linişte. 

Apoi, o voce, aşa cum o auzise şi în viziune: 

— E într-adevăr Împăratul? Cine poate să-l vadă? 
Răspundeţi! 

— Niciunul dintre noi nu mai are ochi, spuse Paul. Mi-au 
luat şi mie ochii dar nu şi viziunea. Te văd, acolo, lângă 
peretele ăla murdar din stânga. Ai încredere şi aşteaptă! 
Stilgar vine cu prietenii noştri. 

Câteva clipe mai târziu, văzduhul se umplu de şuieratul 
ornitopterelor. După alte câteva clipe, răsunară zgomote de 


paşi care se apropiau în goană. Paul observă sosirea 
prietenilor săi, ale căror sunete se suprapuneau viziunii. 

— Stilgar! Strigă el, fluturându-şi braţul. Aici! 

— Lăudat fie Shai-hulud! Exclamă Stilgar, alergând către 
el. Nu eşti... 

Amuţi brusc şi viziunea îi înfăţişă lui Paul expresia 
îngrozită a fremenului la vederea ochilor morţi ai 
prietenului, ai Împăratului său. 

— Oh, Domnia-Ia!... Usul... Usul... Usul... 

— Ce-i cu arde-piatră? Întrebă unul dintre însoțitorii lui 
Stilgar. 

— S-a stins, răspunse Paul, ridicând glasul. Arătă cu mâna 
şi ordonă: Duceţi-vă acolo şi daţi-le ajutor celor care s-au 
aflat mai aproape! Împrejmuiţi zona! Pas alergător! 

Apoi se întoarse spre Stilgar. 

— Domnia-Ta... vezi? Întrebă uluit fremenul. Cum de mai 
vezi? 

Paul nu-i răspunse imediat. Întinse mâna şi, atingând 
obrazul lui Stilgar, deasupra măştii distraiului, degetele lui 
dădură de lacrimi. 

— Nu trebuie să-mi dai apa ta, vechiul meu prieten. Nu-s 
mort. 

— Dar ochii... ochii Domniei-Iale! 

— Mi-au răpit lumina ochilor, dar mi-a rămas viziunea. Ah, 
Stil... trăiesc un vis apocaliptic. Paşii mei i se potrivesc într- 
atât, încât cel mai mult mă îngrozeşte gândul că mă voi 
plictisi retrăind întocmai ceea ce am văzut deja. 

— Usul, nu înţeleg, nu înţeleg... 

— Nu încerca să-nţelegi. Acceptă. Mă aflu în lumea care e 
dincolo de aceasta. Pentru mine, acum ele sunt una şi- 
aceeaşi. N-am nevoie de nici o mână care să mă 
călăuzească. Văd fiecare mişcare din jurul meu. Văd fiecare 
expresie a feţei tale. Nu mai am ochi, dar văd. 

Stilgar scutură din cap. 

— Sire, trebuie să le ascundem nenorocirea care te-a 
lovit... 


— N-o ascundem nimănui, Stil. 

— Dar legea... 

— Acum trăim după Legea Atreizilor, Stil. Legea fremenă, 
care cere ca orbul să fie abandonat în deşert, nu se aplică 
decât celor orbi. Eu nu sunt orb. Trăiesc în acel ciclu al 
existentei care este teatrul războiului dintre bine şi râu. Ne 
aflăm într-un moment decisiv al istoriei şi trebuie să jucăm 
rolurile ce ne revin. 

În răgazul de linişte care urmă, auzi glasul stins al unuia 
dintre răniții purtaţi spre toptere: 

— A fost groaznic... Ca o furtună de foc... 

— Niciunul dintre aceşti oameni nu va fi dus în deşert, 
rosti Paul. Auzi ce-ţi spun, Stil? 

— Da, Domnia-la. 

— Li se vor oferi tuturor ochi noi, pe cheltuiala mea. 

— Am înţeles, Domnia-Ta. 

Vocea lui Stilgar era acum plină de venerație. 

— Mă duc la topterul de comandă. Preia comanda, aici. 

— Da, Domnia-la. 

Paul îl ocoli pe Stilgar şi porni prin mijlocul străzii. 
Viziunea îi dezvăluia fiecare mişcare, fiecare obstacol, 
fiecare chip. Din mers, începu să dea ordine, adresându-se 
oamenilor din anturajul său restrâns, strigându-i pe nume, 
adunându-i pe cei care participau în mod obişnuit la luarea 
deciziilor. Percepu spaima care se instala după trecerea lui, 
şuşotelile înfricoşate. 

— Ochii lui! 

— Dar s-a uitat drept la tine, ţi-a spus pe nume! 

Ajuns în dreptul ornitopterului de comandă, Paul îşi 
dezactivă scutul. Urcă la bordul aparatului, luă microfonul 
din mâinile unui ofiţer de comunicaţii înmărmurit şi 
transmise câteva ordine rapide. Apoi, întorcându-se, chemă 
la el un specialist în armament, un reprezentant al noii 
generaţii de tineri ambiţioşi, care nu mai aveau decât vagi 
amintiri despre viaţa în sietch. 

— Au folosit un arde-piatră, spuse Paul. 


După o mică ezitare, omul zise: 

— Aşa mi s-a spus şi mie, Sire. 

— Ştii, desigur, ce-nseamnă asta. 

— Energia nu putea fi decât atomică. 

Paul dădu din cap. Îşi imagina ce gânduri goneau prin 
mintea tânărului din faţa sa. O armă nucleară. Arma 
interzisă de Marea Convenţie. Descoperirea făptaşului ar fi 
atras o acţiune punitivă din partea tuturor Caselor Mari. 
Vechile vrăjmăşii ar fi fost date uitării în fata acestei 
ameninţări şi a redeşteptării spaimelor ancestrale. 

— O asemenea armă nu putea fi construită fără să lase 
urme, zise Paul. Te vei echipa cu toată aparatura necesară 
şi vei descoperi locul în care a fost fabricată. 

— Am înţeles, Sire. 

Cu o privire înfricoşată, omul se depărtă în grabă. 

— Sire, îşi luă inima în dinţi transmisionistul din spatele lui 
Paul. Ochii Domniei-Tale... 

Paul se răsuci, întinse mâna spre staţia de 
radiocomunicaţie şi afişă banda de frecvenţă rezervată 
uzului său personal. 

— Cheam-o pe Chani! Ordonă el. Transmite-i... transmite-i 
că sunt teafăr şi că voi fi curând lângă ea. 

Acum, gândi el, forţele se adună. Şi remarcă mirosul 
puternic al fricii în transpiraţia oamenilor din preajmă. 

Chapter 19 

El a plecat de lângă Alia, Celesta matrice! 

Sfânt, sfânt, sfânt! 

Foc şi nisip laolaltă pe Domnul nostru-i înfruntă. 

Fără ochi, El poate să vadă! 

Un demon asupră-i! 

Sfântă, sfântă, sfântă ecuaţie: 

Rezolvarea ei e martiriul! 

Luna cade, Cântecele lui Muad'Dib. 

DUPĂ ŞAPTE ZILE de activitate febrilă, un calm anormal 
puse stăpânire pe Citadelă. 


În această dimineaţă erau destui oameni pe coridoare, dar 
toţi şuşoteau cu capetele plecate şi umblau abia auzit. Unii 
parcurgeau holurile în grabă, cu un mers ciudat, furişat. 
Apariţia zgomotoasă a unui detaşament care ieşise din 
gardă şi venise să-şi depună armele în rasteluri atrase 
priviri iritate şi încruntări de sprâncene. Nou-veniţii 
sesizară repede atmosfera din interior şi adoptară acelaşi 
comportament. 

Discuţiile despre arde-piatră nu conteneau nici acum. 

— Spunea că focul avea o nuanţă verde-albastră şi 
răspândea duhoare de pucioasă! 

— Elpa s-a tâmpit de tot! Zice că mai degrabă îşi ia zilele 
decât să-şi pună ochi tleilaxu. 

— Să nu mai vorbim despre ochi. 

— Muad'Dib a trecut pe lângă mine şi mi-a spus pe nume! 

— El cum de vede fără ochi? 

— Aţi auzit? Cică unii au început să fugă. Toată lumea se 
teme. Naibii vor să se adune cu toţii la Sietch Makab pentru 
un Mare Consiliu. 

— Ce-au făcut cu Panegiristul? 

— Am văzut când îl duceau spre sala în care ţin sfat Naibii. 
Cine şi-ar fi închipuit una ca asta? Korba arestat! 

Chani se trezise devreme tocmai din cauza liniştii 
neobişnuite. Paul şedea lângă ea, pe marginea patului. 
Orbitele sale goale priveau cine ştie unde, dincolo de 
peretele dormitorului. Carnea distrusă de arde-piatră 
dispăruse sub efectul injecţiilor şi-al unguentelor menite să 
salveze țesuturile sănătoase din jurul orbitelor. Dar Chani 
bănuia că radiaţiile pătrunseseră şi mai adânc. 

Se ridică în capul oaselor şi, în aceeaşi clipă, simţi o foame 
mistuitoare. Începu să mănânce din ce se afla la capul 
patului - pâine de mirodenie şi o brânză grasă. Paul 
întoarse capul şi, arătând spre alimente, rosti: 

— Iubito, nu era chip să fii cruţată de lucrul ăsta. Crede- 
mă. 


Chani îşi înăbuşi cu greu un acces de tremur când îi privi 
orbitele îndreptate spre ea. Renunţase să-i mai ceară 
explicaţii. Se exprima atât de ciudat: „Am fost botezat în 
nisip şi asta m-a costat puterea de a mai crede. Dar cine 
mai face negoţ cu credinţe? Cine mai cumpără? Cine mai 
vinde?” 

Ce voia să spună cu asemenea vorbe? 

În plus, nici nu voia să audă de ochi tleilaxu, deşi îi oferise 
cu generozitate tuturor celor care fuseseră loviți de aceeaşi 
năpastă ca el. 

După ce-şi potoli foamea, Chani cobori din pat şi-l privi mai 
atentă pe Paul, observând imediat semnele oboselii. Riduri 
adânci îi încadrau colturile gurii. Părul negru era zburlit, ca 
după un somn agitat. Avea un aer posomorât, absent. Aşa 
era mereu în ultima vreme, indiferent că era seară sau 
dimineaţă. Se sili să nu-l mai privească şi şopti: 

— Iubitule... iubitul meu... 

Paul întinse braţele, o trase lângă el, pe marginea patului, 
şi-i sărută obrajii. 

— Curând, murmură el, ne vom întoarce în deşertul 
nostru. N-au mai rămas decât puţine lucruri de făcut pe- 
aici. 

Ea se înfioră la auzul tonului irevocabil din glasul lui. 

Paul o strânse mai tare în braţe. 

— Nu te teme de mine, Sihaya. Uită misterul şi acceptă 
dragostea. În dragoste nu există mister. Dragostea vine de 
la viaţă. Nu simţi asta? 

— Ba da, şopti ea. 

Puse o mână pe pieptul lui şi-i simţi bătăile inimii. Spiritul 
ei fremen percepu întreaga intensitate a dragostei lui: 
năvalnică, sălbatică, absolută. O învăluia ca o forţă 
magnetică. 

— Iubita mea, îţi promit un lucru, zise el. Copilul nostru va 
domni peste un imperiu care-l va face să pălească pe al 
meu. Viaţa, arta vor cunoaşte culmi ce... 


— Dar noi suntem aici, acum! Rosti ea, luptând cu un 
hohot de plâns. Şi... simt că nu mai avem... mult timp. 

— Avem 0 veşnicie, iubito. 

— Poate că tu ai o veşnicie. Eu n-am decât clipa de acum. 

— Dar aceasta e veşnicia. 

Îi mângâie fruntea şi ea se strânse toată în el, lipindu-şi 
buzele de gâtul lui. Viaţa plăpândă din pântecul ei tresări. 
Simţi şi Paul. Îşi lăsă mâna pe abdomenul ei şi spuse: 

— Ah, micuţule stăpân al universului! Aşteaptă-ţi clipa. 
Cea de acum îmi aparţine. 

Chani se întrebă de ce continua să vorbească la singular 
despre viaţa din pântecele ei. Să nu-i fi spus nimic medicii? 
Îşi scotoci memoria şi-şi dădu seama, cu mirare, că nu 
discutaseră niciodată despre asta. Nu se putea însă ca Paul 
să nu ştie că va avea gemeni. Ezită. Să-i vorbească? Nu. 
Paul ştia. Cu siguranţă. El ştia totul. Nimic din ceea ce era 
ea nu-i rămăsese necunoscut. Mâinile lui, gura lui... 
Întreaga lui fiinţă o cunoştea. 

Brusc, zise: 

— Da, dragoste. Asta e veşnic... este real. 

Şi strânse cu putere din pleoape, pentru ca vederea 
orbitelor lui goale să n-o azvârle din paradis în infern. 
Oricare ar fi fost magia rihani în care el înscrisese vieţile 
lor, carnea lui rămânea reală, mângâierile lui nu erau iluzii. 

Se ridicară amândoi şi, pe când se îmbrăcau, ea spuse: 

— Măcar dacă poporul ar cunoaşte dragostea ta... 

Dar starea lui de spirit deja se schimbase. 

— Politica nu se construieşte pe dragoste, zise el. Poporul 
nu e interesat de dragoste, care comportă prea multă 
dezordine. Poporul preferă despotismul. Excesul de 
libertate nu generează decât haos. Şi nu putem accepta 
asta, nu-i aşa? Dar cum să împleteşti despotismul cu 
dragostea? 

— Tu nu eşti un despot! Protestă ea în timp ce-şi înnoda 
năframa. Legile tale sunt drepte. 


— Ah, legile... rosti el. Se duse la fereastră şi dădu în lături 
draperiile, de parcă ar fi putut să privească dincolo de 
geam. Ce-i legea? O formă de control? Legea filtrează 
haosul, lăsând să treacă... ce? Acalmia? Legea... idealul 
nostru cel mai elevat şi natura noastră cea mai josnică. Nu 
privi prea îndeaproape legea. Dac-ai s-o faci, vei descoperi 
interpretările raţionalizate, cazuistica legală, precedentele 
comode. Şi vei descoperi acalmia, care nu-i decât un alt 
cuvânt pentru moarte. 

Chani strânse din buze. Nu putea să nege înţelepciunea şi 
clarviziunea lui, dar asemenea ieşiri o înspăimântau. Avea 
impresia că Paul se întorcea împotriva lui însuşi, că se 
războia cu el însuşi. Era ca şi când ar fi luat maxima 
fremenă „Să nu ierţi niciodată, să nu uiţi niciodată” pentru 
a-şi biciui cu ea propriul trup. 

Apropiindu-se la rândul ei de fereastră, privi afară. La 
aceste latitudini protejate, căldura zilei începuse să alunge 
vântul de nord, care picta un cer fals, străbătut de dungi 
gălbui şi fâşii cristaline ce luau forme bizare, vârstate cu 
auriu şi roşu. Înalt şi rece, vântul se izbea de Scutul de 
Piatră făcând să ţâşnească arteziene de praf. 

Paul simţi lângă el căldura trupului ei. Pentru o clipă, lăsă 
să recadă peste viziune perdeaua uitării. Era ca şi când ar fi 
stat nemişcat, cu ochii închişi. Dar Timpul refuza să 
încremenească şi el. Simţi cum îl pătrundea întunericul. 
Fără stele, fără lacrimi. Lipsa vederii dizolvase substanţa, 
nelăsând decât uimirea faţă de modul în care sunetele îi 
condensau universul. Totul, în jur, se sprijinea pe simţul 
auzului, dispărând doar în clipa în care atingea ceva: 
draperia, mâna Chaniei... Se surprinse pândind răsuflarea 
ei. 

Ce se întâmplase cu instabilitatea lucrurilor care erau 
doar probabile? Se întrebă. Mintea îi era împovărată de 
amintiri mutilate. Fiecare clipă a realităţii era însoţită de 
nenumărate proiecţii, lucruri sortite să nu existe niciodată. 


Un eu invizibil, undeva în el, îşi amintea false trecuturi, a 
căror apăsare ameninţa uneori să covârşească prezentul. 

Chani se rezemă de braţul lui. 

Atingerea îl făcu să-şi simtă propriul trup: carne moartă 
purtată de curenţii învolburaţi ai timpului. Era ticsit de 
amintiri ale clipelor în care întrevăzuse eternitatea. A vedea 
eternitatea însemna a fi expus capriciilor ei, a fi copleşit de 
infinit. Falsa nemurire conferită de oracol îşi cerea răsplata: 
Trecutul şi Viitorul deveneau simultane. 

Şi iarăşi, viziunea se înălţă din puţul ei negru şi-l prinse ca- 
n cleşte. Viziunea era vederea lui. Era mecanismul care-i 
punea în mişcare muşchii. Era călăuza lui - cea care-l purta 
spre clipa următoare, spre ora următoare, spre ziua 
următoare... până ce ajungea să se simtă mereu acolo! 

— E timpul să mergem, spuse Chani. Consiliul... 

— Alia poate să-mi tină locul. 

— Ştie ce-i de făcut? 

— Ştie. 

Pentru Alia, ziua începuse cu năvala unui escadron de 
gardă în curtea pentru parăzi de sub ferestrele 
apartamentelor ei. Câteva clipe, urmări fără să înţeleagă 
spectacolul agitaţiei, al strigătelor şi altercaţiilor arogante 
pe care îl ofereau oamenii de jos. Apoi recunoscu 
prizonierul din mijlocul gărzilor: Korba, Panegiristul. 

Se apucă să-şi facă toaleta de dimineaţă, întrerupându-se 
din când în când pentru a arunca priviri pe fereastră. Îl 
observa mai ales pe Korba, încercând să vadă în el aprigul 
războinic bărbos care comandase cel de-al treilea val de 
asalt în bătălia de la Arrakeen. Dar nu reuşea. Nu vedea 
decât un filfizon înveşmântat într-o mantie din mătase de 
Parato, impecabil croită şi deschisă până la talie pentru a 
dezvălui o tunică brodată, împodobită cu nestemate verzi. O 
eşarfă purpurie îi încingea mijlocul iar mânecile tunicii, 
ieşind prin despicăturile largi ale mantiei, erau din catifea 
reiată cu verde şi negru. 


Câţiva Naibi veniseră să urmărească felul în care era 
tratat amicul lor fremen. Protestele lor nu făceau decât să-l 
incite pe Korba să-şi susţină şi mai abitir nevinovăția. 
Privind chipurile fremenilor din curte, Alia se străduia în 
zadar să regăsească amintirea oamenilor de odinioară. 
Prezentul oculta trecutul. Cei pe care-i privea deveniseră 
nişte hedonişti, colecționari de plăceri pe care cei mai mulţi 
oameni nici măcar nu şi le imaginau. 

Privirile lor neliniştite, remarcă Alia, se îndreptau tot 
timpul spre uşa sălii în care avea să aibă loc şedinţa 
Consiliului. Se gândeau, desigur, la Muad'Dib, orb văzător, 
făcând dovada unor noi puteri misterioase. După legile lor, 
orice orb trebuia lăsat în seama deşertului, apa sa fiindu-i 
cedată lui Shai-hulud. Dar Muad'Dib, orbul, îi vedea. În 
plus, aveau oroare de edificii, simțindu-se vulnerabili în 
orice spaţii situate la suprafaţă. Da, într-o cavernă ca 
lumea, săpată în stâncă, ar fi fost mult mai în largul lor. Pe 
când aici... cu acest nou Muad'Dib care aştepta înlăuntru... 

Când se întoarse, pregătindu-se să coboare în Sala de 
Consiliu, dădu cu ochii de scrisoarea pe care o lăsase pe 
măsuţa de lângă uşă. Cel mai recent mesaj de la mama lor. 
În pofida veneraţiei cu care era privit Caladanul, lumea de 
baştină a lui Muad'Dib, Doamna Jessica refuzase cu 
hotărâre ca planeta ei să devină o haltă pe ruta hajjului. 

„Nu mă-ndoiesc că fiul meu este una dintre marile 
personalităţi ale istoriei”, scrisese ea, „dar nu văd în asta o 
scuză pentru a lăsa gloata să mă invadeze”. 

Alia atinse scrisoarea, încercând o stranie senzaţie de 
contact reciproc. Hârtia aceasta se aflase în mâinile mamei 
sale. Scrisoarea era un mijloc de comunicaţie arhaic. Dar 
nici un altul nu-l putea înlocui în ceea ce avea sub aspect 
personal. lar această scrisoare, redactată în graiul de luptă 
al Atreizilor, reprezenta un mijloc de comunicaţie al cărui 
secret era aproape invulnerabil. 

Alia simţea în această clipă acea nebulozitate lăuntrică de 
care avea parte ori de câte ori se gândea la mama ei. Sub 


efectul transformării melanjului, psihismele mamei şi al 
fiicei se contopiseră într-atât, încât uneori se pomenea 
gândindu-se la Paul ca la un fiu pe care ea îl adusese pe 
lume. Alteori, acest conglomerat unitar i-l înfăţişa pe tatăl ei 
ca amant. Mintea Aliei era bântuită de spectre bizare... 
fiinţe posibile. 

În timp ce cobora rampa spre anticamera unde o aşteptau 
gărzile ei amazoane, Alia se gândi la cele scrise de Jessica: 
„Reprezentaţi un paradox mortal. Un guvernământ nu 
poate fi în acelaşi timp religios şi coercitiv. Orice experienţă 
religioasă are nevoie de o spontaneitate pe care legile, în 
mod inevitabil, o suprimă. Dar nu se poate guverna fără 
legi. Până la urmă, legile voastre vor ajunge să înlocuiască 
morala, conştiinţa şi chiar religia în numele căreia credeţi 
că guvernaţi. Ritualul sacru nu poate lua naştere decât din 
proslăviri şi năzuinţe sfinte, care făuresc o moralitate plină 
de semnificaţii. Pe de altă parte, guvernul este un organism 
cultural cu o puternică predispoziţie pentru dubii, întrebări 
şi controverse. Văd venind ziua în care ceremonia va lua 
locul credinţei şi simbolismul va înlocui moralitatea”. 

Aroma cafelei de mirodenie o întâmpină pe Alia când 
pătrunse în anticameră. Patru amazoane în robe verzi luară 
poziţie de drepţi, apoi se plasară în spatele ei, alcătuindu-i 
escorta. Păşeau cu semeţia şi îngâmfarea tinereţii, dar 
privirile lor erau vigilente. Fanatismul întipărit pe feţele lor 
nu era umbrit de nici o altă emoție. Exprima doar acea 
violenţă specifică fremenilor: puteau să ucidă cu sânge 
rece, fără nici un sentiment de culpabilitate. 

Spre deosebire de mine, gândi Alia. Numele Atreides e 
destul de pătat şi fără asta. 

Sosirea ei fusese anunţată. De cum intră în Sala Mică, un 
paj ţâşni să prevină escadronul de gardă. Încăperea, lipsită 
de ferestre, era cufundată în penumbră. Pâlpâirea timidă a 
celor câteva licurigloburi de mică intensitate fu sfâşiată de 
deschiderea bruscă a uşilor dinspre curtea pentru parăzi, 
care lăsară să pătrundă lumina puternică a soarelui de 


afară. În haloul orbitor al cadrului uşii se profilară vag 
siluetele gărzilor care-l încadrau pe Korba. 

— Unde-i Stilgar? Întrebă Alia. 

— E deja în sală, răspunse una dintre amazoane. 

Sala de Consiliu se număra printre locurile de adunare 
cele mai pretenţioase ale Citadelei. Un balcon lung, cu 
şiruri de fotolii confortabile, ocupa una din laturi. De partea 
cealaltă, draperii portocalii încadrau ferestre înalte, care 
dădeau spre o grădină cu o fântână arteziană. La 
extremitatea din dreapta Aliei se afla un singur jilţ masiv, pe 
o estradă. Îndreptându-se într-acolo, Alia privi peste umăr, 
în sus şi văzu că galeria era plină de Naibi. Spaţiul de sub 
balcon, în schimb, era înţesat cu soldaţi din gărzile Casei. 
Stilgar se plimba printre ei, împărțind încă ordine. Nu dădu 
nici un semn c-ar fi remarcat sosirea Aliei. 

Korba fu introdus în sală şi condus spre măsuţa joasă, cu 
câteva perne dispuse pe pardoseală, din faţa estradei. În 
pofida gătelii sale, Panegiristul părea, în aceasta clipă, un 
moşneag posomorât şi somnoros, înfofolit în veşminte de 
parcă s-ar fi pregătit să înfrunte un ger cumplit. Doi soldaţi 
se postară în spatele lui, de o parte şi de alta a pernelor pe 
care se aşezase. 

Stilgar se apropie de estradă în clipa în care Alia luă loc în 
jilţ. 

— Unde e Muad'Dib? Întrebă el. 

— Fratele meu m-a împuternicit să prezidez în calitate de 
Cucernică Maică, răspunse Alia. 

La auzul acestor cuvinte, Naibii de la galerie începură să 
protesteze vehement. 

— Linişte! Strigă Alia şi, cum glasurile amuţiră brusc, 
întrebă: Nu legea fremenă cere ca o Cucernică Maica să 
prezideze când e vorba de o chestiune de viaţă şi de 
moarte? 

Greutatea vorbelor ei se impuse Naibilor, dar Alia avu timp 
să remarce mai multe priviri încărcate de ură. Îşi notă în 
minte numele pentru a le pune în discuţia Consiliului: 


Hobars, Rajifiri, 'Tasmin, Saajid, Umbu, Legg... Nume care 
însemnau părticele din Dune: Sietch Umbu, Depresiunea 
Tasmin, Falia lui Hobars... 

Îşi îndreptă atenţia spre Korba. 

Sesizându-i privirea, Panegiristul înălţă capul şi declară: 

— Protestez! Sunt nevinovat. 

— Stilgar, citeşte învinuirile, rosti Alia. 

Stilgar făcu un pas înainte şi desfăşură un pergament de 
mirodenie. Începu lectura cu o voce solemnă, ca şi când ar 
fi urmărit un ritm numai de el auzit, imprimând fiecărui 
cuvânt o calitate incisivă, clară, onestă: 

—. Că ai conspirat împreună cu trădătorii în scopul de a-l 
distruge pe Domnul şi Împăratul nostru; că te-ai întâlnit şi 
ai urzit în taină cu diferiţi inamici ai Împărăției; că ai... 

Korba clătina din cap cu o expresie de furie îndurerată. 

Alia asculta posomorâtă, cu bărbia sprijinită în pumnul 
stâng, cu capul înclinat în aceeaşi parte şi cu cealaltă mână 
întinsă pe braţul jilţului. Nu mai percepea decât fragmente 
din procedură, chinuită de propriile ei frământări. 

—. O tradiţie venerabilă... sprijinul legiunilor şi al 
fremenilor de pretutindeni... la violenţă cu violenţă, după 
Legea... majestate a Persoanei Imperiale... cu pierderea 
tuturor drepturilor de... 

Absurd, îşi spunea ea. Absurd! Totul era absurd! 

— Drept care cauza se încredinţează judecății, încheie 
Stilgar. 

În tăcerea care urmă, Korba se aplecă brusc înainte, 
apucându-se cu mâinile de genunchi şi întinzând gâtul ca şi 
cum s-ar fi pregătit să sară. 

— N-am trădat nici cu vorba, nici cu fapta jurămintele 
mele de fremen! Strigă el. Cer să fiu confruntat cu cel care 
mă acuză! 

Un protest destul de banal, gândi Alia. 

Dar observă efectul considerabil pe care-l produsese 
asupra Naibilor. Îl cunoşteau cu toţii pe Korba. Era unul de- 
ai lor. Pentru a deveni Naib, trebuise să dea dovezi 


autentice de cutezanţă şi prudenţă fremene. Fără să fie 
strălucit, era un om de nădejde. Sigur, n-ar fi fost capabil să 
conducă un Jihad, dar ar fi făcut perfect faţă, de pildă, ca 
ofiţer de intendenţă. N-avea nimic din calităţile unui 
cruciat, dar rămânea credincios vechii virtuţi fremene: 
Tribul mai presus de orice. 

Aliei îi veniră în minte cuvintele amare ale lui Otheym, aşa 
cum i le reprodusese Paul. Îşi aruncă ochii spre galerie. 
Oricare dintre fremenii de acolo se vedea pe sine în locul lui 
Korba - unii, pe bună dreptate. Dar un Naib inocent era la 
fel de periculos ca unul vinovat. 

Korba ştia şi el asta. 

— Cine mă acuză? Întrebă. E dreptul meu de fremen să fiu 
confruntat cu acuzatorul. 

— Poate că te acuzi singur, rosti Alia. 

Înainte de a se putea controla, Korba lăsă să i se citească 
pe faţă fulgerarea unei spaime mistice. Interpretarea era 
cum nu se poate mai clară pentru toţi cei de faţă: Cu 
puterile ei, Aliei i-ar fi fost de ajuns să-l acuze ea însăşi, 
susţinând că deţine dovezile de pe tărâmul umbrelor, din 
alam al-mythal. 

— Duşmanii noştri au aliaţi fremeni, spuse Alia. Au fost 
distruse rezervoare de apă, au fost aruncate în aer 
ganaturi, mai multe plantaţii au fost otrăvite şi au fost 
jefuite depozitele de mirodenie din numeroase bazine... 

— lar, de curând, a fost sustras din deşert un vierme, care 
a fost dus pe o altă lume! 

Vocea care intervenise le era tuturor cunoscută şi toată 
lumea întoarse capul. Muad'Dib intrase în sală. Trecu 
printre soldaţii din gardă şi se opri lângă jilţul Aliei. Chani, 
care îi însoţise, rămase în spatele estradei. 

— Domnia-Ta, rosti Stilgar, evitând să-l privească pe Paul 
în faţă. 

Paul îşi aţinti orbitele goale spre galerie, apoi către Korba. 

— Ce-i, Korba?... Nici un elogiu? 


Un murmur străbătu balconul. Şoaptele se amplificară, 
deveniră cuvinte, fraze audibile:"”...legea care cere ca 
orbii... datina fremenă... în deşert... cel ce încălcă... , 

— Cine zice că-s orb? Întrebă Paul. Întoarse capul spre 
galerie. Tu, Rajifiri? Văd că ţi-ai pus veşminte aurii astăzi, 
dar ai uitat să-ţi scuturi de praf cămaşa albastră de 
dedesubt. De când te ştiu ai fost neglijent. 

Rajifiri, înspăimântat, ridică cele trei degete menite să 
alunge piaza rea. 

— Îndreaptă-ţi degetele spre tine! Strigă Paul. Ştim unde-i 
piaza rea! Se întoarse din nou către Panegirist: Vina ţi se 
citeşte pe faţă, Korba. 

— Nu, nu vina mea! Poate c-am fost alături de cei vinovaţi, 
dar n-am... 

Amuţi brusc, privind înfricoşat spre balcon. 

Alia se ridică în picioare, cobori de pe estradă şi înaintă 
până lângă masa lui Korba. Se opri la mai puţin de un 
metru de Panegirist şi-l privi lung, fără să rostească nici un 
cuvânt. Sub greutatea privirii ei, Korba se făcu mic. 
Vânzolindu-se, îşi aruncă neliniştit ochii spre galerie. 

— Ale cui priviri le cauţi la balcon? Întrebă Paul. 

— Domnia-Ia nu vezi! Bolborosi îngrozit Korba. 

Paul luptă împotriva unui subit sentiment de milă pentru 
Panegirist. Omul acesta era prins în capcana viziunii, lipsit 
de orice scăpare, ca toţi cei prezenţi. Interpreta un rol şi 
atâta tot. 

— N-am nevoie de ochi ca să te văd, rosti el şi se apucă să 
descrie fiecare mişcare a lui Korba, fiecare tresărire a feţei, 
fiecare privire alarmată şi rugătoare aruncată spre balcon. 

Disperarea puse stăpânire pe Korba. 

Privindu-l, Alia îşi dădu seama că Panegiristul putea să 
cedeze dintr-o clipă în alta. Sus, la galerie şi alţii trebuie că 
erau conştienţi de acelaşi lucru. Cine? Cercetă chipurile 
Naibilor, descoperind câteva semne revelatoare... Îndoieli, 
temeri, incertitudini... vini. 

Paul tăcea. 


Într-o jalnică tentativă de redobândire a demnităţii, Korba 
întrebă: 

— Cine mă acuză? 

— Otheym, răspunse Alia. 

— Dar Otheym e mort! Protestă Korba. 

— De unde ştii? Întrebă Paul. Ai aflat prin intermediul 
reţelei tale de spioni? O, da! Îţi cunoaştem toţi spionii şi 
oamenii de legătură. Ştim cine a adus aici un arde-piatră de 
pe Iarahell. 

— Era pentru apărarea Qizaratului! Se bâlbâi Korba. 

— Aşa a ajuns arma în mâinile trădătorilor? 

— Ne-a fost furată, n-am... Korba se întrerupse, înghiţi în 
sec, privi descumpănit în jur. Toată lumea ştie că am fost 
glasul dragostei pentru Muad'Dib: (Se uită iarăşi spre 
galerie.) Cum poate un mort să acuze un fremen? 

— Otheym a murit, nu însă şi vocea lui! Zise Alia. 

Paul îi atinse braţul, cerându-i să tacă. 

— Otheym ne-a trimis vocea lui, spuse el. Vocea lui ne-a 
dezvăluit toate numele, locurile şi orele de întâlnire, toate 
actele de trădare. Nu ţi se pare că lipsesc cam mulţi Naibi 
din Consiliu, Korba? Unde sunt Merkur şi Fash? Keke 
Şchiopul nu e azi printre noi. Nici Iakim. 

Korba clătină încet din cap. 

— Nu sunt aici, reluă Paul, pentru că au fugit de pe 
Arrakis, cu viermele pe care l-au furat. Chiar dacă eu te-aş 
elibera acum, Korba, Shai-hulud ar avea grijă de apa ta 
pentru rolul pe care l-ai jucat în afacerea asta. De ce nu te 
eliberez? Gândeşte-te la toţi acei oameni care şi-au pierdut 
ochii şi care nu pot să vadă ca mine. Oamenii aceia au 
familii, au prieteni, Korba. Unde crezi că te-ai putea 
ascunde de ei? 

— A fost un accident, se apără Korba. Şi, oricum, pot 
obţine de la tleilaxu... 

— Cine ştie în ce fel înrobesc ochii de metal? Întrebă Paul. 

La galerie, Naibii începură să şuşotească îndărătul 
mâinilor ţinute paravan. Privirile pe care le îndreptau acum 


spre Korba erau pline de răceală. 

— Apărarea Qizaratului, murmură Paul, revenind la 
pretextul invocat de Panegirist. O armă care ori distruge o 
planetă cu totul ori produce radiaţii ] care-i orbesc pe cei 
aflaţi în raza ei de acţiune. Spune-mi, Korba, pe care dintre 
aceste efecte le considerai apte pentru apărare? Intenţiona 
Qizaratul să-i orbească pe toţi cei ce voiau să-l observe? 

— Simplă curiozitate, Domnia-la. Ştiam că Legea Veche 
prevede ca numai Familiile să posede armament atomic, dar 
Qizaratul a dat ascultare... a dat ascultare... 

— A dat ascultare ordinelor tale. Simplă curiozitate, într- 
adevăr. 

— Chiar dacă-i vorba doar de vocea acuzatorului meu, 
trebuie să fiu confruntat! Zise Korba. Un fremen are 
drepturi legitime. 

— E adevărat, Sire, interveni Stilgar. 

Alia îl fulgeră cu privirea. 

— Legea e lege, spuse Stilgar, observându-i protestul. Şi 
începu să citeze Legea Fremenă, însoţind-o cu propriile-i 
comentarii. 

Alia avea bizara impresie că-i auzea vorbele înainte de a le 
pronunţa. Cum putea Stilgar să fie atât de credul? 
Niciodată nu i se păruse Naibul mai conservator, mai supus 
Codului Dunei. Îşi ridica bărbia cu un aer agresiv şi articula 
cuvintele de parcă le-ar fi mestecat. Nu exista chiar nimic în 
el, decât această revoltătoare emfază? 

— Korba e fremen şi trebuie judecat după Legea 
fremenilor, încheie Stilgar. 

Alia se întoarse, privi umbrele care alunecau pe zidul 
grădinii, dincolo de ferestre. Se simţea epuizată, frustrată. 
Povestea asta le luase deja aproape toată dimineaţa. Ce mai 
avea să urmeze? Korba părea mai destins. Atitudinea lui 
striga în gura mare că era victima unui atac nedrept, că tot 
ce făcuse era din dragoste pentru Muad'Dib. Întorcându-şi 
privirile, surprinse pe faţa lui o expresie de aroganță 
vicleană. 


Parcă ar fi recepționat un mesaj, îşi spuse Alia. Se purta ca 
un om la ananghie, care tocmai a auzit strigându-i-se: 
Rezistă! Ajutoarele sunt pe drum! 

Pentru o clipă, fuseseră perfect stăpâni pe situaţie - 
informaţiile pe care le obţinuseră de la pitic, indiciile despre 
implicarea şi a altora în complot, până şi numele 
trădătorilor. Dar momentul decisiv se evaporase. Stilgar? 
Se întrebă ea. Nu, în nici un caz Stilgar. Se întoarse şi-l 
privi pe bătrânul fremen, care-i susţinu privirea fără să 
clipească. 

— Îţi mulţumesc, Stil, spuse Paul, pentru că ne-ai reamintit 
Legea. 

Stilgar îşi înclină capul şi, apropiindu-se, formulă cuvinte 
neauzite, pe care numai Paul şi Alia puteau să le descifreze: 
Scot de la el tot ce ştie şi mai departe am eu grijă. 

Paul încuviinţă din cap şi le făcu semn gărzilor din spatele 
lui Korba. 

— Duceţi-l într-una din celulele secrete, ordonă el. Nici un 
vizitator, în afara consilierului juridic. În calitate de consilier 
juridic îl desemnez pe Stilgar. 

— Lasă-mă să-mi aleg eu consilierul! Strigă Korba. 

Paul se răsuci brusc. 

— Negi cumva echitatea şi discernământul lui Stilgar? 

— Nu, Domnia-la, dar... 

— Luaţi-l! 

Gărzile îl ridicară pe Korba dintre perne şi-l scoaseră din 
sală. 

Cu un nou val de murmure, Naibii începură să părăsească 
balconul. Câţiva servitori îşi făcură apariţia şi traseră 
draperiile în dreptul ferestrelor. O penumbră portocalie 
învălui încăperea. 

— Paul! Rosti Alia. 

— Nu vom da frâu liber violenţei, decât când o vom putea 
controla în totalitate, spuse Paul. Stil, îţi mulţumesc. Ţi-ai 
jucat bine rolul. Sunt sigur că Alia i-a identificat pe Naibii 
aflaţi în cârdăşie cu el. N-aveau cum să-i scape. 


— Aşadar, voi aţi ticluit totul? Întrebă Alia. 

— Naibii n-ar fi crâcnit dacă aş fi ordonat lichidarea lui 
Korba fără nici o altă discuţie, zise Paul. Dar această 
procedură, care nu e tocmai în spiritul Legii Fremene, i-a 
făcut să-şi simtă amenințate drepturile. Care sunt complicii 
lui Korba, Alia? 

— Rajifiri, în mod cert, răspunse ea cu voce scăzută. Şi 
Saajid, dar... 

— Să-i dai lista completă lui Stilgar. 

Alia înghiţi cu greutate. În clipa aceasta, împărtăşea teama 
pe care le-o inspira tuturor Paul. Ştia cum vedea el fără 
ochi, cum le desluşea formele pe fundalul viziunii. Să vezi 
astfel oamenii! Avea impresia că persoana ei nu mai era 
decât o imagine licărind într-un timp sideral, a cărei 
acordare la realitate depindea în întregime de cuvintele şi 
acţiunile fratelui ei. Paul îi ţinea pe toţi în palma viziunii 
sale! 

— Suntem în întârziere cu audiența de dimineaţă, Sire, 
spuse Stilgar. E o grămadă de lume... Unii sunt curioşi... 
alţii se tem... 

— "Te temi şi tu, Stil? 

— Da, răspunse fremenul abia auzit. 

— Eşti prietenul meu, n-are de ce să-ţi fie teamă de mine. 

— Da, Domnia-la. 

— Alia, preiei tu audiența, zise Paul. Stil, dă semnalul. 

Stilgar se supuse. 

Uşile mari se deschiseră şi o mulţime gălăgioasă dădu 
năvală în sală. Primul val fu împins în laturi pentru a 
permite pătrunderea oficialităților. Apoi totul păru simultan: 
gărzi luptând împotriva asaltului suplicanţilor, pledanţi în 
robe de ceremonie agitându-şi documentele oficiale şi 
încercând să-şi croiască drum printre vociferări şi injurii, 
Secretarul de Cancelarie răsărind din mijlocul mulţimii 
printr-o cărare realizată de gărzi şi purtând Lista de 
Preferinţe pe care erau trecute numele celor ce aveau 
permisiunea să se apropie de Tron. Secretarul, pe nume 


Tecrube, erau un fremen uscăţiv, cu craniul ras şi favoriţi 
stufoşi. Se apropie ţanţoş, cu un aer de cinism blazat. 

Alia îi veni în întâmpinare, permițându-i lui Paul să dispară 
împreună cu Chani pe uşa de serviciu din spatele estradei. 
Surprinse curiozitatea nedisimulată cu care Tecrube se uită 
după fratele ei şi, pentru o clipă, fu contrariată. 

— Astăzi voi ţine eu locul fratelui meu, spuse ea. Cheamă 
petiţionarii, unul câte unul. 

— Prea bine, Doamnă, zise 'Tecrube şi se duse să 
orânduiască oamenii. 

— Îmi amintesc de o vreme în care înţelegeai mai repede 
intenţiile fratelui tău, spuse Stilgar. 

— Eram tulburată. Cu tine s-a petrecut o schimbare 
dramatică, Stil. Ce este? 

Stilgar, şocat, îşi îndreptă spatele. O schimbare dramatică? 
Aprecierea i se părea cu totul bizară. Drama era ceva 
echivoc. Dramă era ceea ce făceau artiştii veniţi de pe lumi 
străine, fiinţe de o loialitate îndoielnică şi de o moralitate şi 
mai îndoielnică. Dramă era ceea ce încercau să folosească 
inamicii Imperiului pentru a agita spiritele gloatei. Korba 
abandonase virtuțile fremene şi folosise drama pentru 
cauza Qizaratului. Lucru care avea să-l coste viaţa. 

— 'Te înşeli, spuse el. N-ai încredere în mine? 

Mâhnirea pe care-o percepu în vocea lui îmblânzi expresia 
Aliei, nu însă şi tonul cu care-i răspunse: 

— Ştii că nu-i vorba de neîncredere. Am fost întotdeauna 
de acord cu fratele meu că, odată ce un lucru a intrat pe 
mâna lui Stilgar, nu trebuie să ne mai preocupe. 

— Atunci de ce spui că... m-am schimbat? 

— Te pregăteşti să nu-i dai ascultare fratelui meu, spuse 
Alia. Citesc asta în tine. Şi tot ce sper e ca lucrul ăsta să nu 
vă distrugă pe amândoi. 

Primii pledanţi şi petiţionari se apropiau. Alia se întoarse 
înainte ca Stilgar să-i fi putut răspunde. Dar pe faţa lui 
văzuse întocmai cele scrise de mama ei despre legea care 
ajunge să înlocuiască moralitatea şi conştiinţa. 


„Reprezentaţi un paradox mortal”. 

Chapter 20 

Tibana, un apolog al Creştinismului socratic - născut, după 
toate probabilitățile, pe Anbus IVa trăit între secolele al 
optulea şi al nouălea înainte de Corrino, probabil în 
perioada celei de-a doua domnii a lui Dalamak. Scrierile 
sale, dintre care doar câteva s-au păstrat până în zilele 
noastre, conţin următoarea observaţie: „Inimile tuturor 
oamenilor sălăşluiesc în aceeaşi pustietate. 

Fragment din Dunariul lui lrulan 

— EŞTI BIJAZ, rosti ghola-ul de cum pătrunse în odăiţa 
unde piticul era ţinut sub pază. Numele meu e Hayt. 

Un detaşament întărit, din corpul de gardă, sosise 
împreună cu ghola-ul pentru a prelua schimbul de noapte. 
Nisipul cărat de vântul serii le biciuise obrajii în timp ce 
traversau curtea, făcându-i să strângă din pleoape şi să 
iuţească pasul. Glasurile lor răsunau acum dinspre coridor, 
unde se desfăşura ritualul schimbului de parole şi 
consemne. 

— Nu eşti Hayt, replică piticul, eşti Duncan Idaho. Am fost 
de faţă şi când ţi-au introdus cadavrul în cuvă şi când te-au 
scos de acolo, viu şi gata pentru reeducare. 

Ghola-ul, cu gâtlejul dintr-o dată uscat, înghiţi anevoie. 
Printre draperiile verzi de pe pereţii odăii, licurigloburile îşi 
pierdeau strălucirea gălbuie. Picături de sudoare sclipeau 
pe fruntea piticului. Bijaz părea o făptură ciudat de integră, 
care lăsa să-i transpară prin piele funcţia ce i-o hărăzise 
Bene Tleilaxul. Sub masca de poltronerie şi frivolitate a 
omuleţului se afla o fiinţă puternică. 

— Muad'Dib m-a însărcinat să te interoghez pentru a 
descoperi ce urmăresc tleilaxu să obţină prin intermediul 
tău, declară Hayt. 

— 'Tleilaxu, tleilaxu! Fredonă piticul. Eu sunt tleilaxu, 
nătărăule! Ca şi tine, de altfel. 

Hayt îl privi lung. Bijaz exercita o forţă de atracţie care 
ducea cu gândul la idolii din vechime. 


— Auzi gărzile de afară, nu-i aşa? E suficient să le dau un 
ordin ca să te sugrume. 

— Hei! Hei! Exclamă Bijaz. Ce bădăran te-ai făcut! Şi mai 
zici c-ai venit să descoperi adevărul. 

Hayt constată că nu-i plăceau calmul şi siguranţa din 
comportarea piticului. 

— Poate că nu vreau să descopăr decât viitorul, spuse el. 

— Bine zis. Acum se poate spune că ne cunoaştem. Când 
doi hoţi se-ntâlnesc, n-au nevoie de prezentări. 

— Suntem hoţi, carevasăzică... Şi ce anume furâm? 

— Nu suntem hoţi, ci zaruri. Ai venit aici ca să-mi numeri 
punctele. Iar eu le număr pe ale tale. Şi, când colo, ce văd? 
Ai două feţe! 

— Chiar m-ai văzut în cuva tleilaxu? Întrebă Hayt, 
războindu-se cu o ciudată repulsie. 

— Nu ţi-am zis? Făcu piticul, sărind în picioare. Ce ne-am 
mai luptat cu tine! Carnea nu voia nici de-a naibii să reînvie. 

Hayt avu dintr-o dată impresia că trăia într-un vis 
controlat de o minte străină, că ar putea să uite de sine 
pentru o clipă şi să se piardă în circumvoluţiunile acestei 
minţi. 

Înclinându-şi capul pe-o parte, Bijaz îi dădu ocol agale, 
privindu-l de jos în sus cu o expresie vicleană. 

— Nervozitatea trezeşte în tine vechi şabloane, rosti el. 
Eşti hâitaşul care nu vrea să afle ce hâituieşte. 

— Iar tu eşti o armă aţintită spre Muad'Dib, replică Hayt, 
răsucindu-se pentru a-l urmări pe pitic. Ce trebuie să faci? 

— Nimic! Zise Bijaz, oprindu-se brusc. La o întrebare atât 
de banală nu pot să-ţi dau decât un răspuns la fel de banal. 

— Atunci înseamnă că Alia e ţinta. Aşa e? 

— Pe celelalte lumi i se spune Hawt, Monstrul-Peşte, spuse 
Bijaz. Dar cum de-ţi aud sângele fierbând când îi rosteşti 
numele? 

— Zici că i se spune Hawt, murmură ghola-ul fără să-l 
slăbească din ochi, pândind un indiciu care să-l lămurească 


asupra misiunii piticului. Omuleţul dădea răspunsuri ciudat 
de ermetice. 

— Este fecioara-târfă, spuse Bijaz. E vulgară, e sarcastică, 
e înspăimântător de deşteaptă, e crudă când se vrea blândă 
şi nechibzuită când chibzuieşte, iar când se apucă să 
construiască e la fel de distrugătoare ca o furtună Coriolis. 

— Deci, ai venit ca s-o denigrezi pe Alia, zise Hayt. 

— S-o denigrez? Bijaz se lăsă pe-o pernă de lângă perete. 
Am venit pentru a mă lăsă prins în capcana magnetică a 
frumuseţii ei fizice. 

Şi chipul i se lăţi într-un zâmbet de saurian. 

— Cine o atacă pe Alia, îl atacă pe fratele ei, spuse Hayt. 

— Ăsta-i un lucru atât de clar, încât e greu de văzut. De 
fapt, Împăratul şi sora lui nu sunt decât una şi aceeaşi 
persoană - o fiinţă jumătate mascul, jumătate femelă. 

— Aşa am auzit că spun şi fremenii din inima deşertului. 
Cei care-au reînviat jertfele de sânge închinate lui Shai- 
hulud. Cum de repeţi absurdităţile astea? 

— Tu îndrăzneşti să vorbeşti de absurdităţi? Tu, care eşti, 
în acelaşi timp, om şi mască? Ah, dar uit că zarurile nu-şi 
pot vedea propriile puncte. Iar tu eşti de două ori mai 
zăpăcit, dat fiind că te afli în slujba dublei fiinţe. Simţurile 
nu ţi-s la fel de aproape de răspuns pe cât ţi-e mintea. 

— Le predici bazaconiile astea despre Muad'Dib şi 
gardienilor tăi? Întrebă Hayt cu voce scăzută. Avea senzaţia 
că vorbele piticului îi încâlceau iţele minţii. 

— Ba ei îmi predică mie! Replică Bijaz. Şi se roagă! De ce 
nu? Toţi ar trebui să ne rugăm. Nu trăim cu toţii în umbra 
celei mai periculoase creaţii pe care universul a cunoscut-o 
vreodată? 

— Cea mai periculoasă creaţie... 

— Propria lor mamă refuză să trăiască pe aceeaşi planetă 
cu ei! 

— De ce nu-mi răspunzi de-a dreptul? Întrebă Hayt. Ştii că 
dispunem şi de alte mijloace pentru a te interoga. O să te 
facem noi să răspunzi... Într-un fel sau altul. 


— Dar ţi-am răspuns! Nu ţi-am spus că mitul este real? 
Sunt eu vântul care poartă în pântecul său moartea? Nu! 
Eu sunt făcut doar din vorbe! Vorbe asemeni fulgerului care 
ţâşneşte din nisip spre cerul de smoală. Eu am spus: 
„Stinge lampa! S-a făcut ziuă!” Iar tu continui să ceri o 
lampă ca să găseşti ziua! 

— Joci cu mine un joc foarte periculos, zise Hayt. Ţi-ai 
închipuit cumva că s-ar putea să nu înţeleg aceste concepte 
zensunnite? Urmele pe care le laşi sunt la fel de clare ca 
acelea pe care le lasă o pasăre în noroi. 

Bijaz chicoti. 

— De ce râzi? 

— Pentru că am dinţi şi-aş vrea să n-am. Dacă n-aş avea 
dinţi, nu aş avea din ce să scrâşnesc! 

— Acum ştiu care ţi-e ţinta... Eu. 

— Şi-am nimerit-o în plin! Eşti ditamai ţinta, cum să n-o 
nimeresc? Ei, şi-acum o să-ţi cânt ceva. 

Începu să îngâne o temă tânguitoare, monotonă şi 
obsedanţa, reluând-o întruna şi-ntruna. 

Hayt înţepeni brusc, sub efectul unor dureri ciudate care-i 
parcurgeau şira spinării. Privind fix chipul piticului, 
descoperi doi ochi tineri într-o faţă îmbătrânită. Ochii se 
aflau în centrul unui păienjeniş de riduri albicioase care se 
prelungeau până la adânciturile de sub tâmple. Fiecare 
trăsătură a capului enorm părea să pornească de la gura 
ţuguiată din care ieşeau sunetele acelei tânguieli monotone, 
care deşteptau în Hayt amintiri de rituri străvechi, tradiţii 
folclorice, vorbe şi obiceiuri uitate, înţelesuri pe jumătate 
pierdute în bolboroseli inteligibile. Se petrecea un lucru 
esenţial, vital - o erupție de idei care traversau Timpul. Cele 
mai vechi rămâneau ancorate în cântecul piticului. Totul era 
ca o lumină orbitoare aflată la mare distanţă şi care părea 
să se apropie din ce în ce, răspândindu-se peste veacuri. 

— Ce-mi faci? Întrebă Hayt cu glas sugrumat. 

— Eşti instrumentul la care-am fost învăţat să cânt, 
răspunse Bijaz. Drept care... cânt la tine. Îngăduie-mi să-ţi 


spun numele celorlalţi trădători dintre Naibi. În primul 
rând, Bikouros şi Cahueit. Apoi Djedida, fostul secretar al 
lui Korba. Şi Abumojandis, aghiotantul lui Bannerjee. Chiar 
în clipa asta, oricare dintre ei ar putea fi pe cale să-l 
înjunghie pe Muad'Dib al tău. 

Hayt scutură din cap. 1 se părea cu neputinţă să rostească 
vreo vorbă. 

— Suntem ca fraţii, reluă Bijaz, întrerupându-şi din nou 
melopeea. Am crescut în aceeaşi cuvă: mai întâi eu, apoitu. 

O durere cumplită explodă deodată în ochii de metal ai 
ghola-ului. O ceaţă roşie, pâlpâitoare, se aşternu peste tot 
ce vedea. Hayt avu impresia că i se extirpaseră toate 
simţurile. Nu mai percepea decât durerea şi vălul difuz, 
mişcător, care părea să fie exteriorul. Totul devenise 
accident, implicare aleatorie a materiei neînsufleţite. 
Propria sa voinţă nu mai era decât ceva incert, nestatornic, 
aproape inexistent. 

Cu o claritate născută din disperare, sfâşie vălul înceţoşat 
cu simţul solitar al văzului. Privirea pe care-o aţinti asupra 
lui Bijaz era ca un fascicul de lumină orbitoare, ce 
pătrundea prin straturile succesive din care era alcătuit 
piticul. Brusc, nu mai văzu omuleţul, ci un mercenar 
intelectual, apoi o creatură înrobită de pofte şi dorinţe... 
Strat după strat... până ce nu mai rămase, în cele din urmă, 
decât aspectul unei entităţi manipulate de simboluri. 

— Suntem pe un câmp de luptă, spuse Bijaz. Poţi să 
vorbeşti. 

Răspunzând comenzii, Hayt îşi regăsi glasul: 

— Nu mă poţi sili să-l ucid pe Muad'Dib. 

— Surorile Bene Gesserit spun că nu există nimic stabil, 
nimic echilibrat şi nimic durabil în acest univers, că nimic 
nu rămâne în starea în care se află şi că fiecare zi, uneori 
chiar fiecare oră, aduce o schimbare. 

Hayt se mulţumi să clatine încet din cap. 

— Credeai ca nătângul ăsta de Împărat e prada pe care o 
urmărim, reluă piticul. Cât de puţin îi înţelegi pe stăpânii 


noştri, tleilaxu. Ghilda şi Bene Gesseritul sunt încredințate 
că furnizăm produse artificiale. În realitate, ceea ce 
furnizăm noi sunt unelte şi servicii. Orice poate fi o unealtă: 
sărăcia, războiul... Războiul e deosebit de util deoarece 
acoperă foarte multe domenii. Stimulează metabolismul, 
constrânge guvernele, vehiculează varietățile genetice... 
Vitalitatea sa e fără egal în univers. Numai cei ce recunosc 
valoarea războiului şi îl practică posedă un oarecare grad 
de autodeterminare. 

Cu voce ciudat de calmă, Hayt zise: 

— Bizare gânduri de la unul ca tine. Aproape că încep să 
cred în existenţa unei Providenţe răzbunătoare. Ce 
restaurare va fi dus la crearea ta? Ar fi o poveste 
fascinantă, cu un epilog încă şi mai extraordinar. 

— Minunat! Se bucură Bijaz. Ataci - prin urmare ai voinţă 
şi eşti capabil de autodeterminare. 


— Încerci să trezeşti în mine violenţa, rosti Hayt cu un 
tremur în glas. 

— Încerc, într-adevăr, să trezesc ceva, dar nu violenta. Te- 
am auzit odată spunând că, prin educaţia de care-ai avut 
parte, eşti un discipol al conştiinţei. O anumită conştiinţă 
vreau eu să trezesc în tine, Duncan Idaho. 

— Hayt! 

— Duncan Idaho. Ucigaş de excepţie. Amantul 
nenumăratelor femei. Ostaş şi spadasin. Mâna dreaptă a 
Atreizilor pe câmpul de luptă. Duncan Idaho. 

— Trecutul nu poate fi redeşteptat. 

— Nu poate? 

— E un lucru care încă n-a putut fi realizat! 

— Asta aşa-i, dar stăpânii noştri nu acceptă ideea că un 
lucru nu poate fi realizat. Tot timpul, ei caută unealta 
potrivită, aplicarea judicioasă a efortului, serviciile cele mai 
adecvate pentru... 

— Ascunzi adevăratul tău scop! Ridici un paravan de vorbe 
care nu spun nimic! 

— Există în tine un Duncan Idaho, zise Bijaz. lar el se va 
supune, fie emoţiei, fie examinării lucide, dar se va supune. 
Această conştiinţă va ieşi la iveală printr-un ecran de 
reprimare şi de selecţie, din trecutul întunecat care nu-ţi dă 
pace. Această fiinţă există în tine, asupra ei va trebui să se 
concentreze conştiinţa ta şi ei i te vei supune. 

— Tleilaxu îşi închipuie că mai sunt încă sclavul lor, dar... 

— Linişte, sclavule! Rosti Bijaz cu vocea lui plângăreaţă. 

Hayt rămase încremenit, fără glas. 

— Acum am atins ultima treaptă, zise piticul. Ştiu că şi tu 
simţi asta. Am să-ţi spun cuvintele care te vor manipula... 
Cred că vor constitui o pârghie suficientă. 

Hayt simţea transpiraţia care-i curgea pe obraji, tremurul 
din piept şi din braţe... dar nu putea schiţa nici o mişcare. 

— Într-o zi, urmă Bijaz, Împăratul va veni la tine. Îţi va 
spune: „Ea s-a dus”. Va purta pe chip masca durerii. Va da 


apă mortului, cum zic ei când varsă lacrimi. lar tu vei 
răspunde, cu vocea mea: „Stăpâne! Oh, Stăpâne!” 

Din cauza muşchilor înţepeniţi, Hayt avea impresia că 
maxilarele şi beregata îi luaseră foc. Izbuti totuşi să-şi mişte 
aproape imperceptibil capul dintr-o parte într-alta. 

— Apoi vei spune: „Am un mesaj de la Bijaz”. (Se strâmbă.) 
Bietul Bijaz, cel sărac la minte... bietul Bijaz, tobă doldora 
de mesaje, obiect în folosul altora... loveşte-l şi va produce 
un sunet... (Altă strâmbătură.) Crezi că-s un ipocrit, Duncan 
Idaho! Nu sunt! Şi eu pot să sufăr. Dar a venit momentul să 
înlocuim vorba cu sabia. 

Un icnet de durere zgudui trupul lui Hayt. 

Bijaz chicoti, apoi spuse: 

— Ah, mulţumesc, Duncan, mulţumesc! Cerinţele trapului 
ne salvează. Cum Împăratul are în vene sânge Harkonnen, 
va face ceea ce-i cerem. Se va transforma într-o maşină de 
scuipat vorbe, de muşcat vorbe, al căror sunet va mângâia 
urechile stăpânilor noştri. 

În ochii lui Hayt, piticul apărea acum ca un animal mic şi 
ager, de o răutate şi-o inteligenţă fără seamăn. Sânge 
Harkonnen în venele Atreizilor? 

— Te gândeşti doar la Rabban Bestia, fiara Harkonnen, şi- 
ţi scapără ochii, zise Bijaz. Reacţionezi exact ca fremenii. 
Când cuvintele nu mai ajută, rămâne sabia, nu-i aşa? Te 
gândeşti la ce chinuri ţi-au supus Harkonnenii familia. Ei 
da, prin maică-sa, scumpul tău Paul e un Harkonnen! Şi nu 
ţi-ar fi greu să omori un Harkonnen, nu? 

Un sentiment amar de frustrare îl năpădi pe ghola. Sau 
era mânie? De ce-ar fi fost mânios? 

— Ohhh! Făcu Bijaz, apoi: Ahhh... aaă! Clic-clic! Mesajul 
continuă. Tleilaxu îi propun un târg scumpului tău Paul 
Atreides. Stăpânii noştri îi vor reda iubita. Va fi un fel de 
soră de-a ta... o ghola. 

Hayt simţi deodată că există într-un univers alcătuit doar 
din bătăile inimii sale. 


— O ghola... repetă Bijaz. Iubita lui, reîncarnată. Care-i va 
face copii. Care nu-l va iubi decât pe el. Dacă vrea, vom 
putea chiar să aducem îmbunătăţiri originalului. A mai avut 
cineva vreodată o asemenea şansa de a regăsi ce-a pierdut? 
Se va repezi să încheie târgul. 

Bijaz dădu din cap, lăsând privirea în jos ca şi când ar fi 
ostenit. După câteva clipe însă reluă: 

— Va fi tentat... şi, profitând de tulburarea sa, te vei 
apropia... şi vei lovi! Doi ghola, nu unul! Iată ce vor stăpânii 
noştri! 

Piticul îşi drese glasul, dădu iarăşi din cap şi porunci: 

— Vorbeşte! 

— N-am s-o fac, zise Hayt. 

— O va face Duncan Idaho, replică Bijaz. Descendentul 
Harkonnenilor nu va fi niciodată mai vulnerabil ca în acea 
clipă. Să nu uiţi asta. Îi vei propune îmbunătăţiri demne de 
luat în seamă pentru iubita lui... o inimă nemuritoare, 
poate, sau sentimente mai duioase. Pe când te vei apropia 
tot mai mult de el, îi vei propune un refugiu... pe orice 
planetă îi va pofti inima, în afara Imperiului. Gândeşte-te! 
Iubita lui înviată din morţi. Fericirea şi un loc idilic în care 
să-şi trăiască în tihnă restul zilelor. 

— O ofertă regească, spuse Hayt. Mă va întreba care-i 
preţul. 

— Îi vei spune că trebuie să renunţe la divinitate şi să 
renege Qizaratul. De asemenea, va trebui să se dezică de el 
însuşi, ca şi de sora lui. 

— Atâta tot? Întrebă Hayt cu un rânjet batjocoritor. 

— Va trebui să renunţe şi la pachetul de acţiuni pe care-l 
deţine în CHOAM, fireşte. 

— Fireşte. 

— Şi, dacă nu vei fi încă destul de aproape de el pentru a-l 
lovi, spune-i cât de mult admiră tleilaxu ceea ce i-a învăţat 
el despre posibilităţile religiei. Spune-i că Bene Tleilaxul a 
creat un serviciu de inginerie a religiilor, capabil să 
conceapă religii destinate unor necesităţi specifice. 


— Ingenios, rosti Hay. 

— 'Te crezi liber să mă ironizezi şi să nu faci precum ţi-am 
spus, zise Bijaz, înclinându-şi viclean capul. Să nu negi... 

— Bine le-ai mai reuşit, animal mic! Murmură Hayt. 

— La fel de bine ca tine, replică piticul. Îi vei spune să se 
hotărască repede. Carnea e perisabilă şi cea a iubitei lui va 
trebui să fie conservată într-o cuvă criologică. 

Lui Hayt i se păru că se pierde într-o matrice densă de 
obiecte pe care nu le recunoştea. Piticul părea atât de sigur 
de el! Trebuia totuşi să existe pe undeva o fisură în logica 
tleilaxu. Atunci când îşi construiseră ghola-ul, îl acordaseră 
la vocea lui Bijaz, dar... Dar ce? Logică/matrice/obiect... Ce 
uşor era să iei un raţionament clar drept un raţionament 
corect! Să fi fost logica tleilaxu distorsionată? 

Bijaz zâmbi, cu aerul că asculta o voce ascunsă. 

— Şi acum, spuse el, vei uita. N-o să-ţi aminteşti decât 
când va veni momentul. Împăratul îţi va spune: „Ea s-a 
dus”. Atunci, Duncan Idaho se va trezi. 

Piticul bătu din palme. 

Hayt scoase un mormăit. Avea impresia că fusese întrerupt 
din mijlocul unui gând... sau, poate, al unei fraze. Ce era? 
Ceva despre... ţinte? 

— Îţi închipui că mă zăpăceşti şi că poţi să mă manipulezi, 
zise el. 

— Cum adică? Se miră Bijaz. 

— Eu sunt ţinta ta. Nu poţi să negi asta. 

— Nici nu-mi trece prin cap. 

— Şi ce crezi că-mi poţi face? 

— Un serviciu, răspunse Bijaz. Un simplu serviciu. 

Chapter 21 

Natura continuă a evenimentelor reale nu este iluminată 
cu precizie de puterile preştiente decât în circumstanţe cu 
totul excepţionale. Oracolul nu dezvăluie decât incidente 
izolate ale lanţului istoric. Eternitatea se află în permanentă 
mişcare. Ea îşi exercită influenţa atât asupra oracolului, cât 
şi asupra celui care vrea să-l consulte. Supuşii lui Muad'Dib 


n-au decât să se îndoiască de măreţia lui şi de viziunile lui 
profetice. N-au decât să-i nege puterile. Dar să nu pună 
niciodată la îndoială Eternitatea. 

Evangheliarul Dunei. 

HAYT o privea pe Alia, care ieşise din templu şi traversa 
piaţa, încadrată îndeaproape de gărzile ale căror expresii 
fioroase nu reuşeau să disimuleze cu totul trăsăturile 
îndulcite de traiul îndestulat şi mulţumirea de sine. 

O formaţie de ornitoptere, cu aripile scânteind în soare, 
trecu pe deasupra templului. Aparatele aparţineau Gărzii 
Imperiale şi fuzelajele lor erau marcate cu simbolul 
pumnului. 

Privirea lui Hayt reveni la Alia. Aici, în oraş, nu părea să fie 
în mediul ei, îşi spunea el. Alia aparţinea deşertului, 
spaţiilor vaste, neîngrădite. Îi veni în minte un lucru ciudat 
pe care-l observase la ea: nu s-ar fi zis că gândea cu 
adevărat decât atunci când zâmbea. Fără-ndoială, era o altă 
festă pe care i-o jucau ochii, gândi Hayt, amintindu-şi 
imaginea ei, aşa cum îi apăruse cu ocazia recepţiei în 
onoarea Ambasadorului Ghildei: plină de semeţie, 
înveşmântată într-un alb strălucitor, orbitor - un veşmânt al 
castităţii, contrastând puternic cu robele şi uniformele 
extravagante din jur. O observase din spatele unei ferestre 
de la etaj, în vreme ce străbătea aleile uneia dintre 
obişnuitele grădini interioare cu bazin, fântână arteziană, 
plante şi chioşc alb. 

Un decor nepotrivit... cu totul nepotrivit. Alia aparţinea 
deşertului. 

Hayt inspiră agitat. Alia dispăruse din câmpul său vizual, 
atunci, întocmai cum dispăruse acum. Aşteptă, încleştând şi 
descleştând pumnii. Întrevederea cu Bijaz îl lăsase într-o 
stare de profundă nelinişte. 

Auzi escorta Aliei trecând pe culoar, apoi făcând cale 
întoarsă. Alia intrase în apartamentele familiale. 

Încercă să se concentreze asupra lucrului care-l tulburase 
în legătură cu ea. Felul în care traversase piaţa? Da... 


Mişcările fuseseră cele ale unei făpturi hăituite, fugind de 
un animal de pradă. leşi pe balconul comun şi, după câţiva 
paşi, se opri în penumbra parasolarului din plasmeld. Alia 
stătea nemişcată, sprijinită de balustrada care domina 
templul. 

Îi urmări privirea. Părea să contemple priveliştea oraşului. 
Paralelipipede albe, structuri colorate, mişcare nedesluşită, 
zgomotul vieţii. Vârtejuri de aer fierbinte se înălţau 
deasupra acoperişurilor. La colţul templului, în spaţiul 
delimitat de două contraforturi masive, un băieţel se juca 
de unul singur cu o minge. Mingea sărea când într-o parte, 
când în alta, între cele două ziduri. 

Ca şi Hayt, Alia urmărea din ochi mingea. Încolo şi- 
ncoace... încolo şi-ncoace... La feli se părea că e purtată şi 
ea pe coridoarele Timpului. 

Înainte de a părăsi templul absorbise o doză masivă de 
melanj. Niciodată până atunci nu încercase o cantitate atât 
de mare. Încă nici nu începuse să-şi facă efectul, când Alia 
fusese cuprinsă de spaimă. 

Pentru ce am făcut asta? Se întreba acum. 

Trebuia să aleagă între mai multe pericole. Asta să fi fost? 
Melanjul era singurul mijloc de a străpunge negura pe care 
blestematul de Tarot al Dunei o aşternuse asupra viitorului. 
Exista o barieră. Trebuia doborâtă. Acţiunea ei fusese 
dictată de necesitatea de a vedea încotro se îndrepta fratele 
ei. 

Începu să perceapă senzaţia de iureş, atât de familiară. 
Inspiră adânc şi regăsi o aparenţă de calm, de echilibru, de 
încredere. 

Cel ce posedă vederea secundă tinde spre un periculos 
fatalism, îşi spuse. Din nefericire, nu exista nici un fel de 
levier abstract, nici un calcul al precogniţiei. Viziunile 
viitorului nu puteau fi încadrate în formule. Trebuia să 
pătrunzi în ele, cu riscul vieţii şi al echilibrului mintal. 

O siluetă se ivi din umbra balconului. Ghola-ul! În starea ei 
de suprapercepţie, Alia îl văzu cu o claritate nefirească - 


trăsăturile întunecate, energice, dominate de ochii 
scânteietori de metal. Era, în acelaşi timp, umbră şi lumină 
orbitoare. Purta în el procesul care-i readusese la viaţă 
carnea moartă... şi încă ceva. Ceva de o extraordinară 
puritate... şi inocenţă. 

Inocenţă asediată! 

— Ai fost tot timpul aici, Duncan? Întrebă ea. 

— Trebuie, deci, să fiu Duncan, rosti el. De ce? 

— Nu mă-ntreba pe mine, răspunse ea. 

Şi, privindu-l, îşi spuse că tleilaxu nu neglijaseră nici un 
amănunt la ghola-ul lor. 

— Numai zeii pot să-şi asume fără grijă riscul perfecțiunii, 
urmă ea. Pentru oameni, e un lucru periculos. 

— Duncan e mort, zise el, dorindu-şi ca ea să nu mai 
rostească acel nume. Sunt Hayt. 

Alia se întrebă ce vedeau oare ochii lui artificiali. De la 
această distanţă, putea să observe minuscule puncte negre 
pe metalul lucios. Faţete! Brusc, universul începu să 
licărească în jurul ei, să se legene. Îşi încleştă mâna de 
balustrada încălzită de soare... Melanjul se propaga cu 
repeziciune. 

— Ţi-e rău? Întrebă Hayt. 

Se apropie de ea, fixând-o cu privirea lui de oţel. 

Cine-a vorbit? Se întrebă Alia. Duncan Idaho? Ghola-ul? 
Mentatul sau filosoful zensunnit? Ori, poate, pionul Bene 
Tleilax, mai periculos decât toţi Navigatorii Ghildei? Numai 
fratele ei ştia. 

Din nou, îl privi lung pe ghola. Ceva latent mocnea în el în 
această clipă. Părea saturat de aşteptare şi de puteri mai 
presus de existenţa lor comună. 

— Dinspre mamă, rosti ea, sunt o Bene Gesserit. Ştii asta? 

— Ştiu. 

— Dispun de puterile lor, gândesc ca ele. O parte a fiinţei 
mele e conştientă de caracterul imperios şi sacru al 
programului de selecţie genetică... şi al produselor sale. 


Clipi, simțind cum o parte a conştiinţei ei începe să 
plutească liber în Timp. 

— Se zice că Bene Gesseritul nu abandonează niciodată, 
spuse Hayi. 

O observă cu atenţie, remarcând albeaţa falangelor 
încleştate de balustradă. 

— M-am împiedicat? Întrebă ea. 

Respira adânc şi mişcările ei erau tensionate. Privirea îi 
devenise sticloasă. 

— Când te împiedici, zise el, poţi să-ţi regăseşti echilibrul 
sărind peste obstacol. 

— Bene Gesseritul s-a împiedicat, spuse ea. Acum încearcă 
să-şi regăsească echilibrul sărind peste fratele meu. 
Surorile vor copilul Chaniei... sau al meu. 

— Aştepţi un copil? 

Alia luptă din răsputeri să se încadreze într-o relaţie 
spaţio-temporală cu această întrebare. Un copil? Când? 
Unde? 

— Îl... văd, murmură ea. 

Se depărtă de balustrada balconului şi, întorcând capul, 
văzu că ghola-ul avea o faţă tăiată în sare, două pastile de 
plumb în locul ochilor şi, când se mişcă după ea, o umbră 
albastră. 

— Ce... vezi cu ochii aceia? Întrebă ea în şoaptă. 

— Ce văd orice ochi. 

Cuvintele răsunară ca un dangăt de clopot în urechile ei, 
accelerându-i percepţia. Avea impresia că acoperă întregul 
univers... până departe... departe... prinsă în urzeala 
Timpului. 

— Ai luat o doză mare de mirodenie, spuse ghola-ul. 

— De ce nu pot să-l văd? Bolborosi ea, prizonieră în 
matricea întregii creaţii. Spune-mi de ce nu pot să-l văd, 
Duncan. 

— Pe cine? 

— Pe tatăl copiilor mei. Rătăcesc în ceața taroţilor. Ajută- 
mă... 


Logica de mentat produse un prim calcul şi Hayt spuse: 

— Bene Gesseritul doreşte o împerechere între tine şi 
fratele tău. S-ar închide, astfel, ciclul genetic care... 

Alia scoase un geamăt prelung. 

— Oul din carne, rosti eu glas gâtuit. 

Un ger cumplit o învălui dintr-o dată, urmat de un val de 
căldură infernală. Amantul invizibil din visele ei cele mai 
sumbre! Carnea din carnea ei, pe care oracolul nu putea s-o 
dezvăluie... Avea să se ajungă la asta? 

— Ai riscat să iei o doză care-ar putea fi periculoasă? 
Întrebă Hayt. 

Ceva aflat înlăuntrul lui se lupta să exprime o teroare 
absolută la gândul că o femeie Atreides ar fi putut să moară, 
că ar fi putut să ajungă în situaţia de a se afla faţă în faţă cu 
un Paul care aflase că o membră a familiei regale se... 
dusese. 

— Tu nu ştii ce înseamnă să vânezi viitorul, zise Alia. 
Uneori mă întrezăresc pe mine însămi... dar îmi stau 
singură-n cale. Nu pot să văd prin mine! 

Lăsă capul în piept, clătinându.-l. 

— Câtă mirodenie ai luat? Întrebă el. 

— Natura are oroare de preştiinţă, zise ea, ridicând capul. 
Ştiai asta, Duncan? 

E] îi vorbi calm, cu blândeţe, ca şi când s-ar fi adresat unui 
copil mic: 

— Spune-mi câtă mirodenie ai luat. 

Îşi lăsă mâna stângă pe umărul ei. 

— Cuvintele sunt instrumente atât de grosolane, atât de 
primitive şi ambigue, spuse ea, retrăgându-se de sub 
atingerea lui. 

— Trebuie să-mi spui. 

— Priveşte Scutul de Piatră, Duncan! Porunci ea, întinzând 
mâna. 

Şi, privind ea însăşi încotro arăta, începu să tremure la 
vederea peisajului care explodă într-o viziune de coşmar: 
un castel de nisip distrus de valuri invizibile. Întoarse 


îngrozită ochii şi rămase ca paralizată de chipul ghola-ului. 
Trăsăturile lui se deformau, se schimbau... Era tânăR. 
BătrâN. Iarăşi tânăr. Era viaţa însăşi, trufaşă, infinită. Alia 
dădu s-o rupă la fugă, dar el o prinse de încheietura mâinii. 

— Am să chem un doctor, îi spuse. 

— Nu! Trebuie să am viziunea mea! Trebuie să ştiu! 

— Deocamdată ai să te întorci în camera ta. 

Alia cobori privirea spre mâna lui, în locul unde carnea lor 
era în contact simţea o prezentă electrică, atrăgătoare şi, în 
acelaşi timp, înspăimântătoare. Se smulse brusc din 
strânsoarea lui şi strigă: 

— Nu poţi opri tornada! 

— Ai nevoie de asistenţă medicală! 

— Nu pricepi? Viziunea mea e incompletă! Nu sunt decât 
fragmente. Pâlpâie, apar şi dispar. Trebuie să-mi amintesc 
viitorul. Nu eşti în stare să-nţelegi asta? 

— Ce contează viitorul dac-ai sa mori? Replică el, 
împingând-o cu blândeţe în interiorul apartamentului. 

— Vorbe... vorbe... murmură ea. Nu se poate explica. 
Fiecare lucru prilejuieşte un altul, dar nu există cauză... nici 
efect. Nu putem lăsa universul aşa cum era. Oricât am 
încerca, rămâne un decalaj. 

— Întinde-te aici, îi ceru el. 

Cât e de mărginit! Gândi ea. 

Umbre răcoroase o învăluiră. Muşchii ei erau ca nişte 
viermi care se târau. Sub ea, patul era lipsit de substanţă. 
Numai spaţiul era permanent. Nimic altceva n-avea 
consistenţă. Patul era invadat de trupuri şi toate erau 
trupul ei. Timpul devenise o senzaţie multiplă, saturată. 
Nici o reacţie izolată nu se preta la abstractizare. Era... era 
Timp. Se mişca. Întregul univers aluneca înapoi, înainte, 
lateral. 

— Nu are aspectul unui lucru, încercă ea să explice. Nu se 
poate trece pe dedesubt sau pe lângă el... Nu există nici un 
punct de sprijin. 


Simţi în jurul ei vibrația unor prezenţe. Multe dintre 
aceste prezenţe o ţineau de mână. Îşi privi propria-i carne 
urnindu-se şi urmări un braţ geamăn până în dreptul unei 
feţe fluide: Duncan Idaho! Ochii săi erau... altfel, dar era 
Duncan - copil-bărbat-adolescent-copil-bărbat-adolescent... 
Fiecare trăsătură a feţei sale exprima îngrijorare pentru 
persoana ei. 

— Duncan, nu te teme, murmură ea. 

E] îi strânse mâna cu mai multă putere, dădu din cap. 

— Stai liniştită, spuse. 

Şi gândi: Nu trebuie să moară! Nici o femeie Atreides nu 
trebuie să moară! Îşi scutură violent capul. Asemenea 
gânduri erau în contradicţie cu logica de mentat. Moartea 
era necesară continuității vieţii. 

Ghola-ul mă iubeşte, gândi Alia. 

Şi gândul deveni o piatră de temelie de care se putu 
crampona. Văzu o faţă familiară, pe fundalul unei încăperi 
reale. Recunoscu unul dintre dormitoarele din 
apartamentul lui Paul. 

O persoană stabilă, imuabilă, trebăluia cu un tub în 
gâtlejul ei. Făcu un efort ca să nu vomite. 

— Era şi timpul, rosti o voce în care ea identifică timbrul 
unuia dintre medicii familiei. Trebuia să mă fi chemat mai 
devreme. 

Abia percepu, suspiciunea din tonul medicului. Tubul îi 
părăsi esofagul. Îl întrevăzu - un şarpe subţire, lucitor. 

— Injecţia o s-o facă să doarmă, spuse medicul. Am să 
trimit o servitoare pentru... 

— Rămân eu cu ea, zise ghola-ul. 

— Nu cred că s-ar cuveni! Rosti cu voce seacă medicul. 

— Rămâi... Duncan, şopti Alia. 

El îi mângâie uşor mâna pentru a-i arăta că auzise. 

— Doamnă, începu medicul, ar fi mai bine ca... 

— Nu-mi spune tu mie ce e mai bine, îl întrerupse ea cu 
glas răguşit. Gâtul o durea la fiecare silabă. 


— Doamnă... reluă medicul pe un ton acuzator, Domnia-la 
cunoşti pericolele excesului de melanj. Nu pot să presupun 
decât că cineva ţi-a dat o doză fără... 

— Eşti un prost! Rosti chinuit Alia. Îmi interzici tu 
viziunile? Ştiu câtă mirodenie am luat şi în ce scop. (Îşi duse 
mâna la gât.) Pleacă... Imediat! 

Medicul ieşi din câmpul ei vizual, mormăind: 

— Am să-i dau de ştire fratelui Domniei-Tale. 

Alia îl auzi părăsind camera şi-şi concentră atenţia la 
ghola. Viziunea era acum limpede în centrul percepţiei ei - 
un mediu de cultură din care prezentul creştea spre 
exterior. Iar ghola-ul se mişca în acest joc al Timpului. Nu 
mai avea nimic criptic. Se contura clar pe un fond 
recognoscibil. 

EI este creuzetul, îşi spuse ea. El e pericolul şi salvarea. 

Se cutremură. Ştia că aceasta era viziunea pe care o 
avusese fratele ei. Lacrimi nedorite îi arseră ochii. Scutură 
mânioasă din cap. Nu... fără lacrimi! Lacrimile erau risipă 
de apă. Mai rău, tulburau cursul viziunii. Paul trebuia oprit! 
O dată, o singură dată, traversase hăul Timpului pentru a-şi 
plasa vocea în calea lui. Aici însă totul era prea apăsător, 
prea schimbător... Urzeala Timpului trecea acum prin 
fratele ei aidoma razelor de lumină printr-o lentilă. El se 
afla în focar şi ştia asta. Reunise toate iţele şi nu îngăduia 
nici o variaţie, nici o deviere. 

— De ce? Murmură ea. Din ură? Se răzbună pe limp 
fiindcă îl face să sufere? Asta să fie? Ură? 

Crezând că încerca să-i spună ceva, ghola-ul se aplecă 
deasupra ei. 

— Doamnă? 

— Măcar de-aş putea să cauterizez ceea ce se află în mine! 
Gemu ea. N-am dorit să fiu diferită! 

— Alia, te rog... Linişteşte-te, dormi. 

— Aş fi dorit să fiu liberă, să pot râde, şopti ea şi lacrimile i 
se rostogoliră pe obraji. Dar sunt sora unui Împărat care e 


adorat ca un zeu. Oamenilor le e frică de mine. Niciodată n- 
am dorit să inspir frică. 

EI îi şterse lacrimile. 

— Nu vreau să rămân în istorie, urmă ea. Nu vreau decât 
să fiu iubită... şi să iubesc. 

— Eşti iubită, zise el. 

— Ahhh... credinciosule, mereu credinciosule Duncan. 

— Te rog, nu mai rosti numele ăsta. 

— Dar e numele tău... lar loialitatea este o marfă de 
valoare. Poate fi vândută. Vândută, nu şi cumpărată. 

— Nu-mi place această atitudine cinică. 

— La naiba cu logica ta! Ăsta-i adevărul! 

— Dormi. 

— Mă iubeşti, Duncan? 

— Da. 

— E o minciună dintre acelea... dintre acelea care sunt 
mai uşor de crezut decât adevărul? De ce mi-e frică să te 
cred? 

— 'Ţi-e frică de diferenţele mele, la fel ca şi de-ale tale. 

— Încearcă să fii bărbat, nu mentat! 

— Sunt mentat şi bărbat. 

— Atunci... vei face din mine femeia ta? 

— Voi face cum îmi va dicta dragostea. 

— Şi loialitatea? 

— Şi loialitatea. 

— lată de ce eşti periculos, rosti ea. 

Cuvintele ei îl tulburară. Nu lăsă nimic să-i apară pe chip, 
nu-i tresări nici un muşchi... dar Alia ştiu. I-o dezvălui 
memoria-viziune. Cu toate acestea, avu impresia că o parte 
din viziune îi scăpase, că ar fi trebuit să-şi amintească 
altceva din viitor. Exista o altă percepţie, care nu se 
exercita prin simţuri, ceva care pătrundea în minte de 
nicăieri, ca şi preştiinţa. Deva care sălăşluia în umbrele 
Timpului... Într-o infinită suferinţă. 

Emoţia! Asta era! Emoţia... Apăruse în viziune, nu direct, 
ci ca un produs pornind de la care putea să deducă ce se 


afla dincolo. Fusese stăpânită de emoție. Frica, mâhnirea, 
dragostea... Existau în viziune, reunite într-un singur corp 
epidemic, primordial şi atotputernic. 

— Duncan, nu mă abandona, şopti ea. 

— Dormi... Nu te mai chinui. 

— Trebuie să... trebuie să... El e momeala din propria-i 
capcană. E sclavul puterii şi al terorii. Violenţa... zeificarea 
sunt zidurile care-l ţin prizonier. Va pierde... absolut tot. Va 
fi nimicit. 

— Despre Paul vorbeşti? 

— Îl vor face să se distrugă, spuse ea cu răsuflarea 
întretăiată, încercând să se ridice. E o povară prea mare 
pentru el, o suferinţă prea grea. Ei îl ademenesc, îl 
îndepărtează de dragoste. Crează un univers în care el nu- 
şi va îngădui să trăiască. 

— Cine face toate astea? 

— EI! Oh, nu înţelegi nimic, nimic!... El face parte din plan. 
Şi e prea târziu... prea târziu... prea târziu... 

În timp ce vorbea, simţi cum percepţia descreştea, treaptă 
cu treaptă. În cele din urmă se stabiliză undeva, la nivel 
ombilical. Trupul şi mintea se separară pentru a se reuni 
într-un rezervor de viziuni-relicve... Mişcare... mişcare... 
Percepu un puls - pulsul unui fetus: un copil al viitorului. 
Aşadar, se afla încă sub stăpânirea melanjului, plutea încă 
în derivă, purtată de curenţii Timpului... Ştiu că gustase 
viaţa unui copil care nu fusese conceput încă. Un lucru însă 
era sigur despre acest copil: avea să aibă parte de aceeaşi 
trezire de care avusese ea parte. Înainte de a vedea lumina 
zilei, avea să fie o entitate conştientă, gânditoare. 

Chapter 22 

Există o limită a forţei, pe care nici cei mai puternici n-o 
pot atinge fără să se distrugă. Adevărata artă a guvernării 
constă în evaluarea acestei limite. Întrebuinţarea greşită a 
puterii este păcatul fatal. Legea nu poate fi unealtă a 
răzbunării, după cum nu poate fi nici ostatic, nici bastion 


împotriva martirilor pe care i-a creat. Nu poţi să ameninţi 
un individ şi să te sustragi consecinţelor. 

Muad'Dib despre Lege, Comentariile lui Stilgar. 

ÎN LUMINA DIMINEȚII, Chani contempla deşertul 
încădrat de pereţii înalţi ai faliei de sub Sietch Tabr. Nu 
purta distrai şi, din această cauză, se simţea vulnerabilă 
aici, în împărăţia nisipurilor. Grota prin care se pătrundea 
în sietch era ascunsă undeva, sus, printre Stâncile ascuţite 
ale falezei din spatele ei. 

Deşertul... 1 se părea, acum, că deşertul o urmase 
întotdeauna, oriunde o purtaseră paşii. Nu se întorsese 
acasă... nu, se întorsese pur şi simplu, pentru a privi ceea 
ce nu încetase nici o clipă să fie. 

O contracție dureroasă îi încleştă abdomenul. Naşterea 
era aproape. Lupta să alunge durerea căci, în clipa aceasta, 
voia să fie singură cu deşertul. 

Pământul era încremenit în liniştea zorilor. Umbrele se 
prelingeau încet peste dune şi pe terasele Scutului de 
Piatră. Razele soarelui se ascundeau încă în spatele 
piscurilor iar cerul era de un albastru spălăcit. Întregul 
peisaj se potrivea detestabilului sentiment de cinism care o 
chinuia de când aflase că Paul era orb. 

Ce facem aici? Se întrebă. 

Nu era o hajra, o călătorie de căutare. Paul nu venise să 
caute nimic aici, decât, poate, un loc în care ea să nască. 
Tovarăşii de drum pe care îi adunase erau ciudaţi: Bijaz, 
piticul Tleilaxu; Hayt, ghola-ul, care era un fel de fantomă a 
lui Duncan Idaho; Edric, Ambasadorul Ghildei; Cucernica 
Maică Gaius Helen Mohiam, pe care era limpede c-o ura; 
Lichna, strania fiică a lui Otheym, care nu putea face un pas 
fără ca gărzile să fie cu ochii pe ea; Stilgar, Naibul şi soţia 
lui favorită, Harah... lrulan... şi Alia... 

Şuierul vântului care sufla printre stânci îi însoțea 
gândurile. Deşertul devenise un mozaic în tonuri de galben, 
Ocru şi cenuşiu. 

Pentru ce această ciudată tovărăşie? 


— Am uitat cu toţii, îi răspunsese Paul la întrebare, că, la 
origine, cuvântul „companie” însemna companioni, tovarăşi 
de drum. Suntem o companie. 

— Dar ce valoare au ei pentru noi? 

— Poftim! Exclamase el, întorcându-şi spre ea privirea 
orbitelor goale. Am pierdut acea particularitate curată şi 
unică a vieţii. Dacă un lucru nu poate fi îmbuteliat, ştanţat, 
marcat sau stocat, nu-i acordam nici o valoare. 

Lezată, ea spusese: 

— Nu la asta mă gândeam. 

— Ahh, scumpa mea! Suntem atât de bogaţi dacă-i vorba 
de bani, dar atât de săraci dacă-i vorba de viaţă. Sunt hain, 
încăpățânat, stupid... 

— Ba nu! Nu eşti deloc aşa! 

— Şi asta-i adevărat. Dar mi-s mâinile învineţite de timp. 
Cred... cred că am încercat să inventez viaţa, fără să-mi dau 
seama că fusese deja inventată. 

Şi îşi lipise mâna de pântecul ei. 

Amintindu-şi de gestul lui, îşi duse propriile mâini la 
Rotunjimea abdomenului şi începu să tremure, regretând 
deodată că-i ceruse lui Paul s-o aducă aici. 

Vântul purta mirosuri neplăcute dinspre plantațiile care 
mențineau dunele de la poalele falezei. Nu se putu 
împiedica să nu se gândească la superstiţia fremenă: 
Mirosuri rele, vremuri rele. Se întoarse cu faţa în vânt şi 
văzu ivindu-se, dincolo de plantaţii, un vierme. Se înălţă 
dintre dune ca prova unei corăbii a demonului, îmblăti 
nisipul, adulmecă apa care pentru el era otravă, apoi se 
cufundă în adâncuri, lăsând în urmă-i o movilă lungă de 
Nisip. 

Ca un ecou la teama viermelui, Chani uri în acea clipă apa. 
Apa, care fusese odinioară duhul/suflet al Arrakisului, 
devenise o otravă. Apa era ceva pestilenţial. Numai deşertul 
era sănătos, curat. 

O echipă de lucrători fremeni îşi făcu apariţia ceva mai jos 
de locul în care stătea ea. Oamenii se apucară să urce spre 


intrarea mediană a sietchului şi ea văzu că aveau picioarele 
pline de noroi. 

Fremeni cu noroi pe picioare! 

În pragul grotei de sus, copiii sietchului începură să 
intoneze imnul dimineţii. Glasurile lor cristaline o făcură pe 
Chani să aibă impresia că timpul îşi lua zborul din preajma 
ei ca şoimul care fuge de vânt. Se înfioră. 

Ce furtuni văzuse Paul cu ochii viziunii sale? 

Uneori, i se părea că în el se ascunde un nebun furios, 
sătul de polemici şi ode. 

Observă că între timp cerul devenise un enorm cristal 
cenuşiu vârstat cu vine de albastru, desene bizare 
încondeiate de nisipul purtat de vânt. Spre sud, o linie de 
un alb incandescent îi atrase atenţia. Cunoştea semnul: cer 
alb la sud - gura lui Shai-hulud. Se apropia o furtună. Briza 
îi confirmă îndată avertismentul, pulverizându-i în obraji o 
aversă cristalină de nisip fin. Pala de vânt aduse cu ea şi 
mirosul morţii: miasma apei din qanaturi, vaporii degajaţi 
de nisip, izul de cremene. Apa! Împotriva ei trimitea Shai- 
hulud vântul Coriolis. 

Câţiva şoimi veniră în zbor, căutând adăpostul faliei. Aveau 
culoarea brună a stâncilor, dar aripile erau împestriţate cu 
stacojiu. Chani îi privi îndelung. Ei aveau unde să se 
ascundă. Ea, nu. 

— Doamnă... se stârneşte vântul! 

Se întoarse şi, ridicând capul, îl văzu pe ghola în pragul 
intrării de sus a sietchului. lemerile fremene o năpădiră 
deodată. O moarte curată şi apa trupului în folosul tribului 
erau lucruri pe care le înţelegea. Dar... o fiinţă înviată din 
Morți... 

O nouă pală de vânt încărcată cu grăunţi de nisip îi biciui 
obrajii, îmbujorându-i. Aruncă o privire peste umăr, spre 
înfricoşătoarea panglică de praf care se unduia pe cer. Sub 
furtuna, deşertul căpătase un aspect roşcat, mişcător. 
Fiecare dună părea un val spărgându-se la atingerea 
țărmului. Deşertul era ca acele oceane despre care îi 


povestise Paul. Şovăi, brusc conştientă de vremelnicia 
acestui deşert în eternitate. Confruntat cu veşnicia, 
deşertul nu era decât un cazan în clocot. Talazurile dunelor 
izbeau în piatra falezei. 

Furtuna deveni deodată, pentru Chani, un fenomen 
universal... Toate făpturile se ascunseseră. Deşertul se 
redusese la propriile-i zgomote: răpăitul nisipului în pereţii 
stâncilor, şuieratul rafalelor de vânt, rostogolul unui 
bolovan desprins din faleză... apoi, undeva, în afara vederii, 
un vierme dezgropat de urgia vântului, cufundându-se 
înnebunit îndărăt, în adâncurile uscate. 

Nu era decât un moment, după etalonul cu care viaţa ei 
măsura timpul, dar în acest moment i se păru că întreaga 
planetă era măturată, dispersată, prefăcută în praf cosmic, 
val într-o infinitate de valuri. 

— Trebuie să ne grăbim, răsună vocea ghola-ului chiar 
lângă ea. 

Îi percepu teama din glas, grija pentru siguranţa ei. 

— Peste câteva minute, vântul va fi destul de puternic 
pentru a rupe carnea de pe oase, adăugă el, de parcă era 
necesar să-i explice ei de ce era-n stare furtuna. 

Solicitudinea pe care i-o arăta o făcu totuşi să-şi învingă 
teama de el şi să se lase condusă pe treptele ce urcau spre 
grotă. Traversară şicana mobilă care proteja intrarea şi, în 
spatele lor, servitorii se grăbiră să blocheze izolaţiile de 
etanşare. 

Chani simţi imediat asaltul nenumăratelor mirosuri care, 
pentru ea, erau tot atâtea amintiri despre viaţa în sietch. 
Aroma melanjului, omniprezentă, domina aerul stătut, 
mirosul de trupuri, esterii râncezi ai alambicurilor din 
distileriile de reciclare, emanaţiile iuți ale maşinilor de tot 
felul din ateliere... 

Inspiră adânc. Da, era... acasă. 

Ghola-ul îşi luă mâna de pe braţul ei şi făcu un pas lateral. 
Nemişcat, răbdător, lăsa impresia că se deconectase până 
la următoarea utilizare. Însă... observa. 


Chani şovăia. Se simţea descumpănită, fără să ştie de ce. 
Locul acesta era, cu adevărat, căminul ei. În copilărie, aici 
vânase scorpioni la lumina unui licuriglob. Totuşi... ceva era 
schimbat. 

— N-ar fi bine să mergi în apartamentul Domniei-Tale, 
Doamnă? Întrebă ghola-ul. 

Parcă declanşat de aceste cuvinte, un şir de contracţii 
scurte răscoli abdomenul Chaniei. Făcu un efort pentru a 
nu-şi trăda în vreun fel durerea. 

— Doamnă? 

— De ce se teme Paul în legătură cu naşterea asta? 
Întrebă ea. 

— Îţi poartă de grijă, Doamnă, răspunse ghola-ul. E firesc. 

Ea îşi atinse cu mâna obrazul înroşit de şfichiul nisipului. 

— Nu cumva se teme pentru copii? 

— Doamnă, nu se poate gândi la această naştere fără a-şi 
aminti de faptul că întâiul vostru născut a fost ucis de 
sardaukari. 

Chani îl privi lung: faţă impasibilă, ochi de metal 
indescifrabili. Era ghola-ul, într-adevăr, Duncan Idaho? Îi 
putea fi el cuiva prieten? Şi... ceea ce spusese mai înainte 
era adevărat? 

— Cred că ar trebui să te afli sub supraveghere medicală, 
Doamnă, zise el. 

Din nou, percepu în glasul lui îngrijorarea pentru soarta 
ei. Avu brusc impresia că mintea îi era complet lipsită de 
apărare, că putea fi invadată, dintr-o clipă în alta, de 
percepții zguduitoare. 

— Hayt, mi-e frică, şopti ea. Unde-i Usul? 

— Îl rețin afaceri de stat. 

Ea dădu din cap, gândindu-se la tot aparatul 
guvernamental care îi însoţise într-un adevărat stol de 
ornitoptere. Şi, dintr-o dată, înţelese ce o descumpănea în 
legătură cu sietchul: prezenţa mirosurilor străine. 
Funcţionarii şi consilierii din Citadelă aduseseră aici 
propriile lor mirosuri, mirosuri de mâncăruri diferite, de 


veşminte diferite, de articole de toaletă exotice. Toate 
acestea alcătuiau efluvii abia perceptibile. 

Se strădui să-şi înăbuşe un râs amar la gândul că până şi 
mirosurile se schimbau în prezenţa lui Muad'Dib. 

— Erau probleme urgente, care nu sufereau amânare, 
adăugă ghola-ul, interpretându-i greşit ezitarea. 

— Da... desigur, înţeleg. Am venit şi eu cu roiul acela... 

Amintindu-şi de plecarea din Arrakeen, recunoscu în sinea 
ei, abia acum, că nu crezuse să supravieţuiască voiajului. 
Paul insistase să-şi piloteze el însuşi topterul. Cu orbitele lui 
goale, condusese aparatul până aici. După această 
experienţă, ştia că nimic din ce-ar fi făcut el n-ar mai fi 
putut s-o surprindă. 

O nouă crampă îi sfredeli pântecul. 

Ghola-ul îi observă icnetul înfundat, fălcile încleştate. 

— A venit clipa? O întrebă. 

— A... da, cred că da. 

— Să nu mai zăbovim. 

O prinse de braţ şi o trase în grabă spre capătul grotei. 

Chani îi simţi panica şi spuse: 

— E încă timp. 

El nu păru să fi auzit. 

— Recomandarea Zensurmi în legătură cu naşterea, 
spuse, silind-o să grăbească şi mai mult paşii, este 
aşteptarea lipsită de vreun scop anume, la cea mai înaltă 
tensiune. Nu trebuie să concurezi cu ceea ce se întâmplă. A 
concura înseamnă a te pregăti de eşec. Nu trebuie să te laşi 
prinsă în capcana dorinţei de reuşită. Astfel, vei reuşi pe 
deplin. 

Ajunseră la apartamentul ei. De cum trecură pe sub 
draperii, el strigă: 

— Harah! Harah! Cheamă medicii! A venit timpul! 

Servitorii îşi făcură apariţia în goană. În vânzoleala 
generală din jurul ei, Chani avu pentru o clipă impresia că 
era o insulă de calm... până ce durerile reîncepură. 


Hayt, expediat pe culoar, îşi acordă un răgaz pentru a 
cugeta asupra propriilor acte. 1 se părea că era țintuit într- 
un punct al timpului unde orice adevăr nu putea fi decât 
trecător. Îşi dădu seama că întreaga sa comportare se afla, 
în acest moment, sub imperiul panicii. O panică nu în mod 
direct provocată de posibilitatea morţii lui Chani, ci de 
faptul că, mai târziu, Paul ar fi putut să vină spre el... cu 
chipul îndurerat... ca să-i spună... că iubita lui... se... 
dusese... 

Nu există fum fără foc, cugetă el. Care-i motivul acestei 
panici? 

Facultăţile sale de mentat păreau adormite. Expiră lung, 
tremurat. O umbră psihică trecu pe deasupra lui. Simţi, în 
acea clipă, că aştepta un fel de sunet absolut - pocnetul 
unei crengi în junglă. 

Apoi suspină. Scurt, violent. Pericolul trecuse fără să 
lovească. 

Încet, orânduindu-şi puterile, înlăturând toate inhibiţiile, 
trecu în starea de percepţie mentatică. Forţă, chiar, această 
percepţie. Nu era cea mai bună metodă, dar, cumva, în 
acest moment părea necesară. Prin mintea lui începură să 
se perinde umbre, fantome. Deveni o staţie de tranzit 
pentru fiecare informaţie pe care o deținuse vreodată. 
Creaturi plăsmuite din posibilităţi îi parcurgeau cugetul. El 
le trecea în revistă, compara, judeca. 

Broboane mari de sudoare îi acoperiră fruntea. 

Gânduri nedesluşit conturate se dispersau în beznă - 
necunoscutul. Sisteme infinite! Un mentat nu putea 
funcţiona fără a fi conştient că avea de înfruntat sisteme 
infinite. Cunoaşterea fixă nu putea circumscrie infinitul. 
Pretutindeni nu putea fi încadrat într-o perspectivă finită. 
Pentru moment... el trebuie să devină infinitul... 

Într-un subit spasm gestalt, izbuti. Îl văzu pe Bijaz, şezând 
în faţa lui, iradiind parcă de-un foc lăuntric. 

Bijaz! 

Piticul intervenise cu ceva în psihicul lui! 


Hayt avu impresia că se clatină pe marginea unui abis 
mortal. Îşi proiectă în linie dreaptă calculul mentatic şi văzu 
ce-ar fi putut rezulta din propriile sale acţiuni. 

— O constrângere! Rosti el cu glas gâtuit. Au inserat în 
psihismul meu o constrângere! 

Un curier în mantie albastră, care trecea pe lângă el, îşi 
încetini paşii. 

— Aţi spus ceva, Domnule? 

Fără să-l privească, ghola-ul dădu din cap. 

— Am spus totul. 

Chapter 23 

Un om înţelept, Care-odat' a trăit, Într-un puț cu nisip a 
căzut şi-a orbit! 

Rămas fără vedere, N-a fost deloc mâhnit. 

L-a ajutat viziunea şi-un sfânt a devenit. 

Versuri pentru copii, din Istoria lui Muad'Dib. 

PAUL stătea nemişcat în întunericul de afară. Viziunea îi 
dezvăluia că se lăsase noaptea şi că lumina lunii contura 
silueta mausoleului de pe Piscul Bărbiei, în stânga sa. Locul 
acesta era ticsit de amintiri. Era primul său sietch, cel în 
care el şi Chani... 

Nu trebuie să mă gândesc la Chani, îşi spuse. 

Câmpul îngustat al viziunii îi înfăţişa schimbările 
intervenite în preajmă. În dreapta se afla un pâlc de 
palmieri. Ceva mai departe, linia argintie a unui ganat 
sclipea printre dunele ridicate de furtuna din cursul 
dimineţii. 

Apă în deşert! Îşi aminti de o altă apă, cea a unui râu de pe 
lumea sa de baştină, Caladanul. Pe atunci încă nu înţelegea 
ce comoară reprezenta un curs de apă, chiar şi apa mâloasă 
dintr-un gqanat săpat în deşert. O comoară. 

Omul care apăruse din spatele lui se anunţă cu o tuse 
discretă. 

Paul întinse mâinile şi luă magnetabulatorul pe care era 
prinsă o singură foaie de hârtie metalică. Mişcările sale 
erau la fel de lente ca şi cursul gqanatului. Viziunea continua 


să se desfăşoare, dar lui îi venea din ce în ce mai greu s-o 
urmeze. 

— Iertare, Sire. E Tratatul Semboule... are nevoie de 
semnătura Voastră... 

— Ştiu să citesc! Rosti tăios Paul. 

Iscăli repede Atreides Imper la locul cuvenit şi-i înapoie 
omului tabulatorul, punându-i-l direct în mâna întinsă, 
conştient de spaima pe care o inspira acest simplu gest. 

Omul se grăbi să-şi ia tălpăşiţa. 

Paul îşi reluă poziţia dinainte. Ţinut urât şi arid! Gândi el. 
Şi-l imagină pârjolit de soare, strivit de tăvălugul monstruos 
al arşiţei. Un ţinut al alunecărilor de nisip şi-al hăurilor de 
praf. Un ţinut al demonilor vântului dansând printre stânci, 
împroşcând cristale de ocru. Ținut urât şi arid, dar şi ţinut 
bogat. Imensă întindere de strâmtori şi crevase, pustietăţi 
nesfârşite bătute de vânturi, faleze şi metereze şi stânci 
falnice. 

Ţinut urât şi arid care nu cerea decât apă... şi dragoste. 

Viaţa transforma aceste întinderi mohorâte în forme şi 
mişcări pline de graţie, îşi spuse el. Acesta era mesajul 
deşertului. Îi venea să se repeadă la aghiotanţii masaţi la 
intrarea sietchului şi să le strige în faţă: Dacă tot ţineţi să 
adoraţi ceva, adoraţi viaţa! Adoraţi-i orice manifestare, 
oricât ar fi de neînsemnata! Facem cu toţii parte din 
frumuseţea aceasta! 

Dar nu l-ar fi înţeles. În inima deşertului, erau ei înşişi 
infinite deşerturi. Pentru ei, plantele care creşteau din nisip 
nu însemnau niciodată spectacolul unui balet verde. 

Încleştă pumnii, încercând să pună stavilă viziunii. Ar fi 
vrut să poată fugi de propriu-i cuget. Era o fiară care se 
pregătea să-l devoreze! Percepția zăcea în el... grea, 
umflată de toată viaţa pe care o absorbise, saturată de prea 
multe experienţe. 

Simţind disperarea care-i dădea târcoale, luptă pentru a-şi 
alunga gândurile. 

Stelele! 


Toate stelele acelea care străluceau deasupra lui... Un om 
trebuia să fie pe jumătate nebun ca să-şi închipuie că putea 
stăpâni chiar şi o picătură din volumul nemărginit al 
spaţiului. 

Nu, era de neînchipuit... ca şi numărul supuşilor asupra 
cărora pretindea Imperiul că îşi exercită puterea. Supuşi? 
Adoratori şi duşmani, mai degrabă. Exista printre ei măcar 
unul care să vadă mai departe de nişte credinţe rigide? 
Exista măcar unul care să fi scăpat destinului îngust al 
prejudecăţilor sale? Nici măcar un Împărat nu putea să 
scape. Trăise o viaţă de acaparări, încercase să creeze un 
univers după imaginea sa. Dar universul triumfător îl 
mătura acum cu valurile sale tăcute. 

Scuip pe Dune! Gândi el. Îi dau umezeala mea! 

Mitul acesta pe care îl făurise din manevre complexe şi 
eforturi de imaginaţie, din iubire şi clar de lună, din 
rugăciuni mai străvechi decât Adam, din faleze cenuşii şi 
umbre stacojii, din câinări şi fluvii de martiri... mitul acesta, 
ce epilog avea? Când valurile se vor fi retras, plajele 
Timpului, goale, spălate, n-aveau să mai ofere decât 
infinitatea grăunţilor strălucitori ai amintirii... Aceasta era 
geneza de aur a omului? 

Scrâşnetul unor paşi în nisip îi vesti apropierea ghola-ului. 

— M-ai evitat astăzi, Duncan. 

— E periculos pentru Domnia-la să mă numeşti astfel. 

— Ştiu. 

— Am... am venit să te avertizez, Sire. 

— Ştiu. 

Şi ghola-ul îi explică despre constrângerea pe care i-o 
imprimase Bijaz. 

— Cunoşti natura acestei constrângeri? Întreabă Paul. 

— Violenţa. 

Paul simţi atunci că ajunsese într-un loc care nu încetase 
să-l atragă, încă de la început. Un loc în care se afla în 
suspensie. Jihadul, punând stăpânire pe el, îl plasase pe o 


traiectorie de unde formidabila gravitație a Viitorului n- 
avea să-l mai elibereze niciodată. 

— Duncan nu va recurge la violenţă, murmură el. 

— Dar, Sire... 

— Spune-mi ce vezi în jurul nostru. 

— Domnia-Ia...? 

— Deşertul... Cum e deşertul în noaptea asta? 

— Nu-l vezi? 

— Nu mai am ochi, Duncan. 

— Dar... 

— Nu am decât viziunea, deşi aş vrea să n-o mai am. Mor 
de preştiinţă, Duncan... Ştiai asta? 

— Poate... poate că lucrul de care te temi nu se va 
întâmpla. 

— Cum? Să-mi neg propriul oracol? Cum aş putea s-o fac 
când l-am văzut de mii de ori împlinindu-se? Oamenii cred 
că-i o putere, un dar. E o calamitate! Nu-mi va îngădui să-mi 
las viaţa acolo unde am găsit-o! 

— Domnia-Ta, îngăimă ghola-ul, nu-i... nu se poate... 
Domnişorule, nu trebuie... nu poţi să... 

Glasul i se stinse. 

— Cum mi-ai spus, Duncan? Întrebă Paul, conştient de 
adânca tulburare care-l stăpânea pe ghola. 

— Pentru o clipă, am... 

— Mi-ai spus Domnişorule. 

— Aşa am spus. 

— Aşa mi-a spus întotdeauna Duncan, zise Paul şi, 
întinzând mâna, atinse obrazul ghola-ului. E rezultatul 
instrucției tale tleilaxu? 

— Nu. 

Paul îşi retrase mâna. 

— Atunci? 

— A... pornit din mine. 

— Slujeşti doi stăpâni? 

— Poate. 

— Eliberează-te de ghola, Duncan. 


— Cum? 

— Eşti o fiinţă umană. Fă un lucru omenesc. 

— Sunt un ghola! 

— Dar carnea ta e omenească. În ea este Duncan. 

— Este ceva. 

— De fapt, nu contează ce vei face, spuse Paul. Dar vei 
reuşi. 

— E... preştiinţă? 

— Blestemată fie preştiinţa! 

Paul se întoarse cu spatele. Viziunea se năpustise deodată 
înainte - cu goluri, pe alocuri, dar imposibil de oprit. 

— Domnia-la, dacă ai... 

— Taci! Paul ridică o mână. Ai auzit? 

— Ce să aud, Domnia-la? 

Paul clătină din cap, Duncan nu auzise nimic. Să fi fost 
doar în închipuirea lui, sunetul acela? Dinspre deşert, de 
foarte departe, îşi auzise strigat numele tribal: '„Usul... 
Uuuusssuuullll... , 

— Ce e, Domnia-la? 

Paul nu răspunse. Avea senzaţia că era privit. Ceva, aflat 
acolo, departe, în bezna nopţii, ştia că el era aici. Ceva? Nu, 
cineva. 

— Au fost, cel mai adesea, lucruri minunate, şopti el. Iar, 
dintre ele, tu ai fost cea mai minunată. 

— Ce-ai spus, Domnia-la? 

— E viitorul. 

Acel univers uman, amorf, care-l înconjura, se mişcase. Se 
acordase cu viziunea şi lansase o notă puternică. Poate că 
ecourile-fantome aveau să persiste. 

— Nu înţeleg, Domnia-Ta, spuse ghola-ul. 

— Când rămâne prea multă vreme departe de deşert, zise 
Paul, un fremen moare. Fremenii spun că a murit de „rău 
de apă”. Nu-i ciudat? 

— Foarte ciudat, Domnia-Ia. 

Paul căută printre amintiri, încercând să regăsească 
răsuflarea Chaniei, noaptea, alături de el. Unde să caut 


alinare? Gândi. Nu izbutea să-şi amintească decât imaginea 
ei din ziua plecării lor spre deşert. În timpul micului dejun, 
se arătase agitată, irascibilă. 

— De ce ţi-ai pus haina asta veche? Îl întrebase, văzând 
tunica neagră de uniformă, cu blazonul şoimului roşu, pe 
care o purta sub mantia fremenă. Eşti Împărat! 

— Chiar şi un Împărat are hainele lui preferate, 
răspunsese el. 

Fără vreun motiv explicabil, cuvintele lui o făcuseră să-i 
dea lacrimile. De când o ştia, era a doua oară când vedea 
năruindu-se inhibiţiile ei fremene. 

Şi, acum, în căuşul nopţii, Paul îşi atinse propriul obraz şi-l 
simţi umed. Cine dă umezeală mortului? Se întrebă. Era 
faţa lui şi, totuşi, nu a lui. În bătaia vântului, pielea udă era 
rece ca gheata. Un vis fragil se înfiripă, se destrămă. Ceva îi 
răscolea pieptul... Semnul vreunei boli? Cât de amar, cât de 
slab era acel alt eu care dădea apă morţilor. Nisipul suflat 
de vânt îi înţepă obrajii. Pielea, acum uscată, era iarăşi a lui. 
Dar cui aparţinea freamătul care-i răscolea încă pieptul? 

Atunci, auziră vaierul. Departe, în adâncul sietchului. 
Crescu apoi... tot mai tare... 

O lumină puternică se revărsă brusc dinspre pereţii 
falezei. Cineva dăduse în lături prelatele de izolare. Ghola- 
ul, răsucindu-se văzu un om care alerga spre ei cu un 
zâmbet fără noimă... Nu, nu era zâmbet, era o grimasă de 
durere! Îl recunoscu pe Tandis, un locotenent fedaykin. Îl 
urmau mai mulţi oameni, care amuţiră cu toţii când dădură 
cu ochii de Muad'Dib. 

— Chani... bolborosi Tandis. 

— A murit, murmură Paul. l-am auzit chemarea. 

Se întoarse spre sietch. Cunoştea bine acest loc. Era un 
loc în care nu se putea ascunde. Viziunea sa năvalnică 
lumina întreaga mulţime a fremenilor. Îl văzu pe Tandis, îi 
percepu durerea, spaima, furia... 

— Ea s-a dus, rosti. 


Ghola-ul auzi cuvintele ca şi când ar fi ţâşnit dintr-o 
orbitoare coroană solară. Îi arseră pieptul, şira spinării, 
orbitele ochilor săi de metal. Îşi simţi mâna dreaptă 
coborând spre pumnalul de la centură. Gândurile lui erau 
dislocate, detracate. Era o marionetă agăţată de sfori care 
coborau din acea îngrozitoare coroană de lumină. Se mişca 
la ordinul altcuiva, asculta de voinţa altcuiva. Sforile îi 
smulgeau braţele, picioarele... fălcile. Printre dinţii 
încleştaţi îi ieşi un sunet înspăimântător, neomenesc: 

— Hrrak! Hrrak! Hrrak! 

Pumnalul se ridică să lovească. În aceeaşi fracțiune de 
secundă, ghola-ul îşi regăsi propria voce şi bolborosi 
răguşit: 

— Fugi! Fugi! Domnişorule! 

— Nu vom fugi, rosti Paul. Vom păşi cu demnitate. Vom 
face ceea ce e de făcut. 

Muşchii ghola-ului se blocară dintr-o dată. Trupul lui se 
cutremură, se clătină. 

„Ceea ce e de făcut!” Cuvintele i se iviră în minte 
asemenea unui peşte uriaş care se ridică din adâncuri şi 
iese la suprafaţă. „Ceea ce e de făcut!” Aşa vorbise cândva 
şi bătrânul Duce, bunicul lui Paul. Tânărul domn avea în el 
ceva din personalitatea bătrânului... „Ceea ce e de făcut!” 

Cuvintele se răsfirară deodată în conştiinţa ghola-ului. 
Senzaţia că trăia simultan două vieţi îi acapară percepţia 
interioară: Hayt/ldaho/Hayt/ldaho... Deveni un lanţ imobil 
de existenţă relativă, singulară, solitară. Vechi amintiri i se 
revărsară în minte. Începu să le identifice, să le adapteze 
unei noi înţelegeri, să le integreze într-o nouă conştiinţă. 
Un nou personaj dobândi o formă temporară de tiranie 
lăuntrică. Sinteza păstra încă un potenţial de dezordine, 
dar evenimentele cereau o ajustare de moment. Tânărul 
domn, Domnişorul, avea nevoie de el. 

Şi izbuti. Era Duncan Idaho şi se afla în posesia tuturor 
amintirilor lui Hayt, ca şi cum le păstrase în taină pentru a 
le elibera printr-o strălucitoare cataliză. Coroana 


incandescentă pieri. Constrângerile tleilaxu fuseseră 
înlăturate. 

— Rămâi lângă mine, Duncan, spuse Paul. Voi avea nevoie 
de tine pentru multe lucruri. (Şi, cum Idaho continua să 
rămână încremenit în transă, ridică glasul:) Duncan! 

— Da, eu sunt Duncan. 

— Fireşte că tu eşti! Te-ai regăsit. Acum, trebuie să intrăm. 

Idaho îl urmă. Era, oarecum, ca pe vremuri, dar nu întru 
totul. Abia acum, când se eliberase de tleilaxu, putea 
aprecia ce-i dăduseră. Educaţia Zensunni îi îngăduia să 
depăşească şocul evenimentelor. Facultăţile de mentat erau 
ca o contragreutate. Alungă orice teamă, dominându-i 
sursa. Avu sentimentul că întreaga sa conştiinţă observa 
acum lumea exterioară într-o stare de infinită uimire: 
fusese mort; era viu. 

— Sire, rosti Tandis când se apropiară, femeia aceea, 
Lichna, spune că vrea să-ţi vorbească. I-am poruncit să 
aştepte. 

— Foarte bine, spuse Paul. Naşterea... 

— Am vorbit cu medicii, spuse Tandis, mergând alături de 
el. Ai doi copii sănătoşi şi voinici. 

— Doi? 

Paul se împiedică şi se agăţă de braţul lui Idaho. 

— Un băiat şi o fată, răspunse Iandis. l-am văzut. Sunt o 
mândreţe de prunci fremeni. 

— Cum... cum a murit ea? Întrebă Paul în şoaptă. 

— Domnia-la...? 

— Chani... 

— Sarcina, Domnia-Ta, răspunse cu glas înecat Tandis. 
Medicii mi-au spus că a mers prea repede, că i-a secătuit 
organismul. N-am înţeles ce-au vrut să spună, dar acestea 
au fost cuvintele lor. 

— Du-mă la ea, şopti Paul. 

— Domnia-la...? 

— Du-mă la ea! 


— Într-acolo mergem, Domnia-Ta, răspunse Tandis, apoi, 
aplecându-se mai aproape, întrebă: Domnia-Ta, de ce are 
ghola-ul cuțitul în mână? 

— Duncan, vâră-ţi arma în teacă, spuse Paul. Momentul 
violenţei a trecut. 

În timp ce vorbea, Paul se simţi mai apropiat de sunetul 
vocii sale decât de mecanismul care formase acele sunete. 
Doi copii! În viziunea sa existase doar unul. Totuşi, aceste 
clipe corespundeau întocmai viziunii. Era prezentă o 
persoană care simţea durere şi mânie. Cineva. Percepția lui 
rămânea prinsă sub o cumplită roată de moară care-i 
reproducea viaţa din amintiri. 

Doi copii? 

Din nou, se împiedică. Chani, Chani, gemură gândurile 
sale. Nu exista altă cale. Chani, iubita mea, crede-mă: 
această moarte era, pentru tine, cea mai rapidă... şi mai 
blândă. Ne-ar fi luat copiii ostatici, pe tine te-ar fi expus 
într-o cuşcă, apoi te-ar fi maculat cu moartea mea. Aşa 
însă... aşa, îi distrugem şi ne salvăm copiii. 

Copiii? 

Pentru a treia oară, se împiedică. 

Eu am îngăduit asta, gândi. Ar trebui să mă simt vinovat. 

Dinspre caverna din faţă răzbătură zgomotele confuze ale 
unei mulţimi. Zgomotele deveniră din ce în ce mai puternice 
pe măsură ce ei înaintau. La fel era şi în viziune, exact la fel. 
Da, schema rămânea aceeaşi, chiar şi cu doi copii. 

Chani e moartă. 

Cândva, într-un moment din trecutul îndepărtat pe care-l 
împărtăşise cu alţii, acest viitor posibil ajunsese până la el. 
Îl hăituise şi-l încolţise într-o crevasă ai cărei pereţi, acum, 
se apropiau şi amenințau să-l strivească. Acesta era mersul 
viziunii. 

Chani e moartă. Ar trebui să mă las pradă durerii. 

Dar nu acesta era mersul viziunii. 

— Aţi chemat-o pe Alia? Întrebă. 

— E cu prietenele Chaniei, răspunse landis. 


Paul simţi că mulţimea se trăgea în lături pentru a-i da 
voie să treacă. Tăcerea oamenilor îl preceda ca un val. Pe 
măsură ce avansa, glasurile se stingeau. Un fel de emoție 
încordată punea stăpânire pe sietch. Paul ar fi vrut să-i 
alunge pe toţi aceşti oameni din viziune, dar nu era cu 
putinţă. Îl urmăreau cu feţe curioase şi lipsite de 
compasiune. Erau îndureraţi, da, însă Paul înţelegea 
cruzimea care-i anima. Priveau cum vorbăreţul devine mut, 
cum înțeleptul devine idiot. Clovnii nu treziseră 
dintotdeauna cruzimea? 

Era mai mult decât un priveghi. Era mai puţin decât o 
veghe. 

Paul simţea că sufletul îl implora să-i acorde un răgaz, dar 
viziunea îl târa mai departe. Înainte, încă puţin, gândi. 
Bezna întunericului desăvârşit îl aştepta la câţiva paşi mai 
în faţă, în acel loc pe care durerea şi culpabilitatea îi 
smulseseră din viziune - locul în care cădea luna. 

Se împiedică în clipa apropierii, şi-ar fi căzut dacă n-ar fi 
avut lângă el mâna de fier a lui Idaho. 

— Am ajuns, spuse Tandis. 

— Atenţie la prag, Sire, zise Idaho, ajutându-l. 

Paul simţi o draperie atingându-i în treacăt obrazul. Se 
opri, odată cu Idaho. Percepu încăperea ca şi când i s-ar fi 
reflectat în obraji şi-n urechi. Era o cameră tăiată în stâncă, 
ai cărei pereţi de piatră erau mascaţi cu draperii. 

— Unde e Chani? Întrebă el şoptit. 

— E aici, Usul, răspunse vocea lui Harah. 

Paul avu un suspin întretăiat. Se temuse că trupul fusese 
deja dus în locul în care fremenii recuperau apa cuvenită 
tribului. Acesta era mersul viziunii? Se simţea dintr-o dată 
abandonat în cecitatea lui. 

— Copiii? Întrebă. 

— Sunt aici şi ei, Domnia-la, răspunse Idaho. 

— O minune de gemeni, Usul, spuse Harah. Un băiat şi o 
fată. Vezi? I-am pus aici, într-un leagăn. 


Doi copii, gândi Paul, perplex. În viziune, nu existase decât 
o fiică. Se desprinse de mâna lui Idaho şi merse în direcţia 
din care venise vocea lui Harah. După câţiva paşi se poticni 
într-un obiect. Recunoscu, pe pipăite, un legăn de 
metasticlă. Cineva îl prinse de braţul stâng. 

— Usul? 

Era Harah. Îi conduse mâna în interiorul leagănului. Paul 
atinse o piele fină, o carne fragedă. Şi atât de caldă! Simţi 
coaste, o răsuflare. 

— E fiul tău, murmură Harah, apoi îi mută mâna. lar asta e 
fiica ta... Usul, eşti într-adevăr orb acum? 

Paul ştia ce gândea ea. Orbii trebuie abandonaţi în deşert. 
Triburile fremene nu se împovărau niciodată cu o greutate 
moartă. 

— Du-mă lângă Chani, spuse el, ignorându-i întrebarea. 

Harah îl conduse spre stânga. 

Paul accepta acum faptul că Chani era moartă. El ocupase 
un loc într-un univers pe care nu îl dorea, într-o carne care 
nu era pe măsură. Cu fiecare răsuflare, îşi biciuia emoţiile. 
Doi copii! Se întrebă dacă nu se angajase pe un culoar în 
care viziunea sa n-avea să mai revină. Faptul părea lipsit de 
importanţă. 

— Unde-i fratele meu? 

Vocea Aliei, în spatele lui. Îi auzi foşnetul robei. Apoi simţi 
cum îi trăgea braţul din mâna lui Harah. 

— Trebuie să-ţi vorbesc! 

— Aşteaptă o clipă, spuse el. 

— Nu! E vorba de Lichna! 

— Ştiu... Aşteaptă o clipă. 

— N-ai nici o clipă de pierdut! 

— Am destule. 

— Nu însă şi Chani! 

— Potoleşte-te! Porunci el. Chani e moartă. (Îi astupă gura 
cu palma în clipa în care ea dădu să vorbească.) Ţi-am cerut 
să te potoleşti! (O simţi liniştindu-se şi cobori mâna.) 
Descrie-mi ce vezi, spuse apoi. 


— Paul! 

Furia neputincioasă se război cu lacrimile în glasul ei. 

— Adică nu, lasă! Zise el. 

Se cufundă în liniştea lăuntrică şi deschise ochii viziunii 
asupra acestui moment. Da... rămăsese neschimbat. Corpul 
Chaniei zăcea pe o saltea, în centrul unui cerc de lumină. 
Cineva îi aranjase roba albă în aşa fel încât să ascundă 
sângele naşterii. Dar chipul era cel de la care nu putea 
smulge viziunea. Trăsăturile ei încremenite erau oglinda 
eternității! 

Se întoarse, dar viziunea îl însoţi. Chani se dusese... şi n- 
avea să se mai întoarcă niciodată. Aerul, universul erau 
pustii - totul era pustiu. Asta să fi fost esenţa ispăşirii? Se 
întrebă. Chema lacrimile, dar ele nu voiau să vină. Trăise 
prea multă vreme ca un fremen? Această moarte îşi cerea 
umezeala! 

Unul dintre prunci începu să plângă şi cineva şuşoti, 
liniştindu-l. Sunetul păru să tragă o perdea peste viziune şi 
Paul fu bucuros să se regăsească în beznă. Aceasta-i o altă 
lume, gândi el. O lume în care există doi copii. 

Gândul se născuse din cine ştie ce transă oraculară 
pierdută. Paul încercă să regăsească atemporala dilataţie 
mentală a melanjului, dar percepţia nu-i dădu ascultare. În 
această nouă conştiinţă nu ajungea nici o fărâmă de viitor. 
Pentru că el respingea viitorul. Orice viitor. 

— La revedere, Sihaya mea, murmură. 

Vocea Aliei - dură, imperativă - se făcu auzită în spatele 
lui; 

— Am adus-o pe Lichna! 

Paul se întoarse. 

— Nu e Lichna, rosti el. E un Dansator-Faţă. Lichna a 
murit. 

— Dar ascultă ce are de spus, zise Alia. 

Încet, Paul păşi în direcţia din care se auzea glasul ei. 

— Nu mă miră să te găsesc încă în viaţă, Atreides. 


Vocea semăna cu a Lichnei, dar micile deosebiri arătau că 
persoana care vorbea nu mai era foarte preocupată să 
controleze perfect coardele vocale pe care le folosea. lar 
din ton răzbătea o ciudată notă de onestitate, care-l 
surprinse pe Paul. 

— Nu te miră? Întrebă el. 

— Sunt Scytale, un Dansator-Faţă tleilaxu, şi, înainte de a 
începe orice discuţie, vreau să ştiu un lucru. Cel pe care-l 
văd în spatele tău e un ghola sau e Duncan Idaho? 

— E Duncan Idaho, răspunse Paul. Şi n-am ce discuta cu 
tine. 

— Eu cred că ai, îl contrazise Scytale. 

— Duncan, rosti Paul, vorbind peste umăr, eşti gata să-l 
omori pe acest tleilaxu dacă ţi-o voi cere? 

— Da, Domnia-Ia! Răspunse Idaho şi în tonul său răsună o 
mânie rece, ucigaşă. 

— Staţi! Interveni Alia. Paul, nu ştii ce refuzi. 

— Ştiu foarte bine, replică Paul. 

— Vasăzică e într-adevăr Duncan Idaho al Atreizilor, spuse 
Scytale. Am găsit pârghia! Un ghola poate să-şi recupereze 
trecutul. 

Paul auzi paşi. Cineva îl ocoli prin stânga, atingându-l în 
treacăt. Vocea lui Scytale se auzi apoi din spatele său: 

— Ce-ţi aminteşti din trecutul tău, Duncan Idaho? 

— Totul. Din copilărie şi până azi. Îmi amintesc şi că te-am 
văzut lângă cuvă, când m-au scos din ea. 

— Minunat! Murmură Scytale. Minunat! 

Paul îl auzi mişcându-se în timp ce vorbea. Am nevoie de o 
viziune, gândi. Bezna era acum un handicap chinuitor. 
Percepția Bene Gesserit îl avertiza că Scytale reprezenta o 
ameninţare cumplită, dar creatura tleilaxu rămânea o voce, 
umbra unei mişcări... imposibil de atins. 

— Ăştia-s pruncii Atreides? Întrebă Scytale. 

— Harah! Strigă Paul. Scoate-o imediat de-aici! 

— Rămâneţi pe loc! Şuieră Scytale. Toată lumea! Vă previn 
că un Dansator-Faţă poate fi mai rapid decât vă închipuiţi. 


Cuţitul meu va curma aceste două vieţi înainte de-a apuca 
să mă loviți! 

Cineva atinse braţul lui Paul, trecând în dreapta. 

— Să nu mai faci un pas, Alia! Zise Scytale. 

— Alia! Rosti Paul. Nu! 

— E vina mea, gemu ea. Numaia mea! 

— Atreides! Strigă Scytale. Acum eşti dispus să discuţi? 

Din spate, Paul auzi un blestem scurt, cu vocea joasă, 
răguşită. Era atâta violenţă surdă în glasul lui Idaho, încât 
lui Paul i se tăie răsuflarea. Duncan nu trebuia să cedeze! 
Scytale ar fi ucis copiii! 

— Pentru a încheia un târg, reluă Scytale, trebuie să existe 
ceva de vânzare, nu-i aşa, Atreides? Ai vrea s-o recapeţi pe 
Chani? Putem să ţi-o oferim noi. O ghola, Atreides. O ghola 
cu toate amintirile ei! Dar trebuie procedat repede. 
Cheamă-ţi prietenii şi spune-le să aducă o cuvă criologică 
pentru a prezerva carnea. 

Să aud din nou glasul ei, gândi Paul. S-o ştiu lângă mine. 
Ahhh... aşadar de-asta mi l-au oferit pe Idaho, ca să-mi 
demonstreze până la ce punct poate fiinţa înviată să fie 
aidoma cu originalul. lar acum... o reînviere deplină... la 
preţul lor. Aş deveni, pentru totdeauna, o unealtă tleilaxu. 
Iar Chani... ar fi la fel de încătuşată prin ameninţarea vieţii 
copiilor noştri, lăsată din nou prada urzelilor Qizaratului... 

— La ce presiuni veţi recurge pentru a-i reda Chaniei 
amintirile? Întrebă el, silindu-se să vorbească pe un ton 
liniştit. O veţi condiţiona să... să-şi omoare unul dintre 
copii? 

— Vom recurge la ce presiuni vom găsi noi de cuviinţă, 
răspunse Scytale. Ei, ce zici, Atreides? 

— Alia, rosti Paul, discută tu cu creatura asta. Eu nu pot să 
discut cu ceea ce nu văd. 

— Înţeleaptă soluţie, comentă încântat Scytale. Ei bine, 
Alia, ce-mi oferi în calitate de agent al fratelui tău? 

Paul lăsă capul în jos, cufundându-se în tăcere. Tăcere în 
tăcere lăuntrică. Cu o clipă mai înainte întrevăzuse ceva... 


Ca o viziune, dar nu o viziune. Un cuţit... foarte aproape de 
el. La câţiva centimetri! 

— Dă-mi un mic răgaz de gândire, spuse Alia. 

— Cuţitul meu poate s-aştepte, zise Scytale, dar carnea 
Chaniei, nu. Vezi să fie un răgaz rezonabil. 

Paul îşi simţi pleoapele clipind. Era cu neputinţă... dar aşa 
era! Simţea că... avea ochi! Poziţia lor era stranie iar 
privirea lor rătăcea în toate părţile. Iată-l! Cuţitul 
reapăruse. Cu un şoc care-i tăie răsuflarea, Paul identifică 
ochii. Erau ochii unuia dintre copiii săi! Privea, din leagăn, 
cuțitul aflat în mâna lui Scytale! Lama scânteia la doar 
câţiva centimetri distanţă. Da... şi se vedea pe el însuşi în 
mijlocul camerei, cu capul plecat, nemişcat, inofensiv, 
nebăgat în seamă de nimeni. 

— Ai putea să începi prin a ne ceda toate acţiunile voastre 
CHOAM, sugeră Scytale. 

— Toate? Exclamă Alia. 

— Toate. 

Observându-se cu ochii din leagăn, Paul scoase pe 
nesimţite cristaiul din teaca de la brâu. Evaluă distanţa, 
unghiul. N-avea să i se ofere o a doua şansă. Îşi pregăti 
trupul în Maniera Bene Gesserit, deveni un arc comprimat, 
pregătit să se destindă fulgerător - o stare prajna în care 
toţi muşchii erau echilibraţi într-o unitate perfectă. 

Cristaiul zbură din mâna lui. Fulgerarea lăptoasă se opri 
în ochiul drept al lui Scytale. Capul Dansatorului-Faţă fu 
aruncat cu violenţă pe spate. Mâinile i se smuciră în sus, în 
timp ce trupul se poticni de-a-ndărătelea. Cuţitul lui ricoşă 
în tavan şi căzu zăngănind pe pardoseală. Apoi Scytale se 
prăbuşi cu faţa în jos, mort înainte de-a atinge podeaua. 

Ochii din leagăn îi arătară lui Paul feţele stupefiate care se 
întorceau către el. Apoi Alia se năpusti spre leagăn, se 
aplecă şi el nu mai văzu nimic. 

— Sunt nevătămaţi! Strigă sora lui. Nevătămaţi! 

— Domnia-Ia! Şopti Idaho. Asta era în viziunea Domniei- 
Tale? 


— Nu... (Paul făcu un gest vag cu mâna.) Fie şi aşa. 

— Paul, iartă-mă! Zise Alia. Dar când creatura asta a spus 
c-ar putea... să readucă la... 

— Există preţuri pe care un Atreides nu le poate plăti, 
spuse Paul. Ştii şi tu. 

— Ştiu, suspină ea. Dar am fost tentată... 

— Cine n-ar fi fost? Murmură el. 

Se retrase cu paşi nesiguri, se sprijini de un perete şi 
încercă să înţeleagă ce făcuse. Cum? Cum a fost cu putinţa? 
Ochii din leagăn! Avea senzaţia că se afla în pragul unei 
cutremurătoare revelații. 

„Ochii mei, tată”. 

Forme-cuvinte care licăreau în beznă. 

— Fiul meu! Şopti Paul, neauzit. Eşti... conştient? 

„Da, tată... Uite! 

Năucit, ameţit, Paul se cramponă de perete. Întreaga sa 
viaţă îi trecu dinainte ca într-o fulgerare. Îl văzu pe tatăl 
său. Fu tatăl său. Şi bunicul său. Şi toţi bunicii şi străbunicii 
dinaintea lui. Percepția sa străbătu într-o clipă întreg 
coridorul năucitor al strămoşilor săi pe linie bărbătească. 

„Cum?” întrebă el în gând. 

Forme-cuvinte vagi apărură, păliră şi dispărură, ca şi când 
efortul cerut era prea intens. Paul îşi şterse firicelele de 
salivă din colţurile gurii. Îşi aminti acum de trezirea Aliei în 
pântecul Doamnei Jessica. Dar, de această dată, nu fusese 
vorba nici de Apa Vieţii, nici de un exces de melanj... Sau... 
Asta să fi fost explicaţia foamei pe care o resimţise tot 
timpul Chani? Ori totul nu era decât produsul liniei genetice 
după care tânjea într-atât Cucernica Maică Gaius Helen 
Mohiam? 

Şi Paul se pomeni, dintr-o dată, în leagăn, cu Alia aplecată 
deasupra lui. Îi simţi mâinile, ogoindu-l. Îi văzu faţa, imensă, 
legănându-se deasupra lui. Alia îl întoarse pe-o parte... şi îşi 
văzu tovarăşa de leagăn: o fetiţă cu trupul uscăţiv care era 
moştenirea deşertului şi capul acoperit cu un puf roşcat. 
Fetiţa deschise ochii. Ochii!... Erau ochii Chaniei... şi ai 


Doamnei Jessica: O infinitate de ochi îl priveau prin ochii 
aceia. 

— la uitaţi-vă la ei, se auzi vocea Aliei. Se privesc. 

— La vârsta asta încă nu pot să vadă, spuse Harah. 

— Eu puteam, replică Alia. 

Încet, Paul simţi că se desprinde de acea percepţie infinită. 
Era din nou lângă peretele de care se sprijinise. Mâna lui 
Idaho îi scutura cu blândeţe umărul. 

— Domnia-la? 

— Fiul meu se va numi Leto, ca tata, rosti el, îndreptându- 
şi spatele. 

— Când va veni vremea botezului, spuse Harah, voi sta 
alături de tine, ca prietenă a mamei sale, şi-i voi da acest 
nume. 

— Iar fiica mea, urmă Paul, se va numi Ghanima. 

— Usul! Protestă Harah. Ghanima e un nume de rău 
augur. 

— Un nume care ţi-a salvat viaţa, rosti Paul. Ce dacă Alia 
şi-a râs odinioară de tine numindu-te astfel? Fiica mea este 
Ghanima, captură de război. 

Un zgomot de rotile îi atrase atenţia. Corpul Chaniei era 
scos din cameră. Primele note ale incantaţiei din Ritualul 
Apei se înălţară. 

— Hal yawm! Exclamă Harah. Trebuie să plec. Vreau să fiu 
prezentă la sfântul adevăr şi să stau pentru ultima oară 
lângă prietena mea. Apa ei aparţine tribului. 

— Apa ei aparţine tribului, murmură Paul. Trase cu 
urechea la paşii care se îndepărtau, apoi întinse şi găsi 
braţul lui Duncan Idaho. Duncan, condu-mă în 
apartamentele mele. 

Ajuns în camera sa, îi ceru lui Idaho să plece. Era 
momentul să rămână singur. Înainte însă ca Duncan să-i 
dea ascultare, se auzi un zgomot la uşă, apoi glasul lui 
Bijaz: 

— Stăpâne! 


— Duncan, spuse Paul, lasă-l să înainteze doi paşi. Dacă 
încearcă să se apropie mai mult, omoară-l! 

— Am înţeles, răspunse Idaho. 

— E Duncan? Întrebă Bijaz. E adevăratul Duncan Idaho? 

— Ele, rosti Idaho. Mi-am amintit. 

— Aşadar, planul lui Scytale a reuşit! 

— Scytale e mort, spuse Paul. 

— Eu însă, nu şi nici planul, replică piticul. Pe cuva în care- 
am crescut! E deci cu putinţă! Îmi voi regăsi trecutul... 
toate trecuturile. Nu-i nevoie decât de declanşatorul 
potrivit. 

— Declanşatorul? Făcu Paul. 

— Cum a fost constrângerea de a-ţi lua viaţa, spuse Idaho 
cu glas încărcat de mânie. Calcul mentatic: şi-au dat seama 
că vedeam în Domnia-Ta fiul pe care nu l-am avut niciodată. 
Mai degrabă decât să te asasineze, adevăratul Duncan 
Idaho ar fi acaparat corpul ghola-ului. Dar... s-ar fi putut şi 
să nu izbutească... Spune-mi, piticule: dacă planul vostru ar 
fi dat greş, dacă l-aş fi ucis, ce s-ar fi întâmplat? 

— Oh... În cazul acela am fi negociat cu sora condiţiile de 
salvare a fratelui ei. Dar tranzacţia-i de preferat în 
actualele circumstanţe. 

Paul inspiră adânc, tremurat. Auzea cortegiul funebru 
care, în clipa aceasta, pătrundea în pasajul ce ducea spre 
încăperile din adâncuri, unde se aflau alambicurile morţii. 

— Domnia-Ia, încă nu e târziu, zise Bijaz. Vrei să-ţi revezi 
iubita? Noi o putem readuce la viaţă. Va fi o ghola... dar 
acum reîntruparea va fi perfectă. Sa chemăm servitorii. Să 
aducă o cuvă criologică pentru a conserva carnea tovarăşei 
de viaţă a... 

Acum era şi mai greu, constată Paul. Prima tentaţie 
tleilaxu îi epuizase forţele. Zadarnic! S-o aibă din nou pe 
Chani alături... 

— Fă-l să tacă! I se adresă el lui Idaho, în graiul de luptă 
Atreides. 

Îl auzi pe Duncan îndreptându-se către uşă. 


— Stăpâne! Scânci Bijaz. 

— Dacă ţii la mine, continuă Paul în acelaşi grai de luptă, 
fă-mi o favoare: omoară-l până nu cedez! 

— Nuuuuu!... urlă Bijaz. 

Urletul se curmă într-un horcăit. 

— l-am făcut serviciul, rosti Idaho. 

Paul, înclinând capul, trase cu urechea. Incantaţia 
cortegiului nu se mai auzea. Se gândi la străvechiul ritual 
fremen care avea loc acum în străfundurile sietchului, în 
camera mortuară unde se distila apa recuperată în folosul 
tribului. 

— Nu era altă soluţie, spuse el. Înţelegi, Duncan? 

— Înţeleg. 

— Există lucruri pe care nu le poate îndura nimeni. Am 
rătăcit printre toate viitorurile posibile pe care le-aş fi putut 
crea, până când, în cele din urmă, m-au creat ele pe mine. 

— Domnia-la, n-ar trebui să-ţi... 

— Există, în acest univers, probleme pentru care nu se 
găsesc soluţii, spuse Paul. Nimic. Nu se poate face nimic. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, simţi cum se dizolvă 
legătura sa cu viziunea. Mintea i se chirci, copleşită de 
infinitatea posibilităţilor. Viziunea sa pierdută deveni ca 
vântul, care suflă unde vrea el. 


Chapter 24 

Spunem, despre Muad'Dib, că a plecat într-o călătorie prin 
ţinutul în care paşii nu lasă urme. 

Preambul la Crezul Qizaratului. 

UN DIG DE APĂ separa plantațiile sietchului de nisipul 
deşertului. Ceva mai departe era un pod de piatră, apoi, 
doar deşertul. Promontoriul Sietchului Tabr domina 
noaptea în spatele lui Idaho. Lumina celor două luni 
aşternea un strat argintiu de chiciură pe piscuri. Livada 
sfârşea chiar la marginea apei. 

Idaho se opri dincolo de pod şi privi îndărăt, la crengile 
înflorite care se oglindeau în apă. Reflexii şi realitate... 


Patru luni... Distraiul i se părea uleios la contactul cu pielea. 
Un iz de cremene udă îi invada nările, prin filtre. Vântul 
părea să poarte un râs perfid prin frunzişul livezii. Idaho 
ascultă zgomotele nopţii. În iarba de pe malul apei se 
fugăreau şoareci marsupiali. Un şoim-bufniţă îşi lansă 
ţipătul, dintre Stâncile falezei. Din depărtarea bledului, 
vântul aduse şuierul înfundat al unei dislocări de nisip. 

Întoarse capul în direcţia acelui sunet. 

Nu desluşi nici o mişcare printre dunele scăldate în lumina 
lunilor. 

Tandis fusese cel care-l condusese pe Paul până aici. Apoi 
se întorsese să povestească. Paul pornise de unul singur 
spre inima deşertului. Ca un fremen. 

— Era orb, cu adevărat orb, spusese 'Tandis, ca şi când 
asta ar fi explicat totul. Înainte, avusese viziunea despre 
care ne-a vorbit, dar... acum... 

Tăcuse şi ridicase din umeri. Fremenii orbi erau lăsaţi în 
voia deşertului. Muad'Dib va fi fost Împărat, dar era şi 
fremen. Nu lăsase el cu limbă de moarte ca fremenii să-i ia 
în grijă şi să-i educe copiii? Era fremen. 

Zona din faţă era un deşert-schelet, observă Idaho. Stânci 
prelungi, argintate de luni, se iveau ca nişte coaste 
descărnate la suprafaţa nisipurilor. Dincolo de ele începeau 
dunele. 

N-ar fi trebuit să-l las singur nici măcar un minut, gândi 
Idaho. Ştiam ce are de gând. 

— Mi-a spus că viitorul nu mai avea nevoie de prezenţa lui 
fizică, povestise 'Tandis. Când ne-am despărţit, s-a întors şi 
mi-a strigat: „Acum sunt liber!” 

Fir-ar ei blestemaţi! Gândi Idaho. 

Fremenii refuzaseră să trimită toptere sau cercetaşi. 
Salvarea era contrară datinilor lor ancestrale. 

— Un vierme va veni pentru Muad'Dib, decretaseră ei. Şi 
intonaseră cântecul celor încredinţaţi deşertului, celor a 
căror apă îi revenea lui Shai-hulud: „Maică a Nisipurilor, 
Tată al Timpului, Obârşie a Vieţii, lăsaţi-l să treacă!”. 


Idaho se aşeză pe o stâncă plată şi lăsă privirea să-i 
rătăcească în depărtări. Noaptea părea să fi aşternut o 
pânză de camuflaj peste deşert. Era cu neputinţă de 
desluşit încotro se îndreptase Paul. 

— Acum sunt liber”. 

Idaho repetă cu voce tare cuvintele lui Paul, surprins de 
sunetul propriei voci. Pentru o clipă, dădu frâu liber 
gândurilor, amintindu-şi de ziua în care vizitase cu micul 
Paul o piaţă de peşte, pe Caladan... Scânteierea soarelui în 
valurile mării, bogăţiile adâncurilor scoase la vânzare pe 
tarabe... Îşi aminti şi de Gumey Halleck, cântându-le la 
baliset... Râsete, glume... Ritmuri uitate îi reveniră în minte, 
purtându-i pe culoare iluminate de trecute delicii. 

Gumey Halleck... Gumey avea să-l învinuiască de această 
tragedie. 

Ecourile balisetului se stinseră. 

Îşi aduse aminte de spusele lui Paul: „Există, în acest 
univers, probleme pentru care nu se găsesc soluţii”. 

Se întrebă în ce fel avea să moară Paul, acolo, în largul 
deşertului. Repede, ucis de un vierme? Încet, în văpaia 
soarelui? Unii fremeni din sietch spuseseră că Muad'Dib nu 
avea să moară niciodată, că trecuse în lumea-ruh, unde se 
reuneau toate viitorurile posibile, că, de acum înainte, avea 
să fie prezent în alam al-mythal, rătăcind la nesfârşit şi 
după ce carnea lui va fi încetat să mai fie. 

Va muri, iar eu nu pot face nimic, gândi Idaho. 

Îşi dădu seama, în clipa aceea, că există o oarecare 
eleganţă rafinată în a muri astfel, dispărând fără urmă, cu o 
întreagă planetă drept mormânt. 

Mentatule, gândi, rezolvă-te pe tine însuţi! 

Din senin, cuvinte îi năpădiră memoria. Cuvintele rituale 
ale locotenentului fedaykin care instruise garda desemnată 
pentru paza copiilor lui Muad'Dib: „Va fi datoria solemnă a 
ofițerului comandant... , 

Limbajul insinuant şi emfatic al stăpânirii îl scotea din 
sărite. Acest limbaj îi sedusese pe fremeni. Sedusese pe 


toată lumea. Un om, un mare om murea acolo, departe... în 
timp ce limbajul continua să se insinueze... fără-ncetare... 

Ce se întâmplase, se întrebă, cu acele sensuri pure şi clare 
care înlăturau absurdul? Undeva, în cine ştie ce loc pierdut 
pe care-l crease Imperiul, ele fuseseră încătuşate, închise 
între patru ziduri, pentru ca nu cumva să fie redescoperite 
vreodată din întâmplare. Mintea sa însetată căuta soluţii, 
conform tehnicii de mentat. Modele de cunoaştere păreau 
să strălucească în depărtare... ca părul lui Lorelei 
atrăgându-l pe marinarul vrăjit spre caverne de smarald... 

Cu o tresărire brutală, Idaho se smulse din mrejele 
rătăcirii catatonice. 

Aşa vasăzică! Gândi el. Mai degrabă decât să-mi înfrunt 
eşecul, m-aş lăsa să dispar în mine însumi! 

Momentul însă îi rămase în minte. Analizându-l, avu 
senzaţia că viaţa sa atinsese, pentru o clipă, dimensiunile 
întregii existenţe a universului. Carnea reală rămânea 
condensată şi finită în caverna de smarald a conştiinţei, dar 
viaţa infinită îi împărtăşise fiinţa. 

Se ridică în picioare. Avea sentimentul că deşertul îl 
purificase. Nisipul începea să susure în vânt, ciugulind din 
frunzele livezii. Aerul nopţii era pătruns de mirosul uscat şi 
abraziv al prafului. O pală de vânt făcu să-i fluture, cu un 
pocnet de bici, poalele lungi ale mantiei. 

Undeva, în largul bledului, o maică-furtună făcea ravagii, 
ridicând tornade şuierătoare - uriaşi viermi de nisip aerieni, 
care puteau smulge carnea de pe oase. 

Va deveni tot una cu deşertul, gândi Idaho. Deşertul va fi 
împlinirea lui. 

Era o cugetare zensunnită, ce i se revărsă în minte ca un 
şuvoi de apă limpede. Paul avea să-şi continue marşul, ştia 
asta. Un Atreides nu putea să se lase pe de-a-ntregul în voia 
deşertului, nici când avea deplina certitudine a 
inevitabilului. 

O fărâmă de precogniţie îl atinse în clipa aceea şi Idaho 
văzu că oamenii viitorului aveau să-şi amintească de Paul în 


termeni... marini. Chiar dacă avea să-şi sfârşească viaţa în 
nisip, apa avea să-l urmărească. „Carnea i s-a scufundat”, 
avea să se spună, „dar el a continuat să înoate”. 

În spatele lui, cineva tuşi uşor. 

Se întoarse brusc şi desluşi silueta lui Stilgar, nemişcată, 
pe podul care traversa ganatul. 

— Nu va mai fi găsit, glăsui Stilgar. Dar toţi oamenii îl vor 
fi găsit. 

— Îl ia deşertul... şi-l transformă în zeu, murmură Idaho. 
Cu toate că n-a fost decât un intrus, aici. Un nechemat, 
care-a adus acestei lumi o alchimie străină... Apa. 

— Deşertul îşi impune propriile ritmuri, zise Stilgar. Noi l- 
am întâmpinat, i-am spus Mahdi, Muad'Dib... Şi i-am dat 
numele de taină Usul, Baza Coloanei. 

— Deşi nu se născuse fremen. 

— Ceea ce nu ne-a împiedicat să-l considerăm de-al 
nostru... şi să se dovedească a fi de-al nostru până la urmă. 
(Stilgar se apropie şi puse mâna pe umărul lui Idaho.) Toţi 
oamenii sunt intruşi, vechiul meu prieten. 

— Eşti profund, Stil, nu-i aşa? 

— Destul de profund. Îmi dau seama de dezordinea pe 
care migrațiile noastre au răspândit-o în univers. Muad'Dib 
ne-a dat ceva care nu cunoştea dezordinea. Pentru asta, cel 
puţin, oamenii nu-i vor uita Jihadul. 

— Nu se va da bătut în faţa deşertului, zise Idaho. E orb, 
dar nu se va da bătut. E un om cu principii, un om de 
onoare. A fost educat ca un Atreides. 

— Iar apa lui se va vărsa pe nisip, spuse Stilgar. Strânse 
uşor braţul lui Idaho. Vino!... Alia vrea să te vadă. 

— Alia a fost cu tine la Sietch Makab? 

— Da... Mi-a fost de mare ajutor la strunirea Naibilor mai 
slabi. Acum, îi execută cu toţii ordinele... ca şi mine. 

— Ce ordine? 

— A poruncit ca trădătorii să fie executaţi. 

— Oh... (Idaho făcu un efort pentru a alunga senzaţia de 
ameţeală care-l cuprinsese când îşi ridică ochii spre 


promontoriu.) Care trădători? 

— Ghildarul, Cucernica Maică Mohiam, Korba... şi alţii. 

— Aţi ucis o Cucernică Maică? 

— Am ucis-o chiar eu. Muad'Dib lăsase vorbă să fie 
cruţată. (Ridică din umeri). Dar nu i-am dat ascultare. Alia 
ştiuse asta dinainte. 

Încă o dată, Idaho îşi îndreptă privirile spre deşert. Simţea 
acum că omul întreg, care devenise, era capabil să 
discearnă modelul creat de Paul. Strategia judecății, îi 
spuneau Atreizii în manualele lor de instrucţie. Oamenii se 
subordonează Puterii, dar guvernanţii influenţează 
guvernanţii. Însă, se întrebă el, aveau cât de cât guvernanţii 
idee ce ajutaseră să se edifice aici? 

— Alia... începu Stilgar cu un aer stânjenit, apoi îşi drese 
glasul şi continuă: Alia are nevoie de mângăierea prezentei 
tale. 

— Alia este acum Puterea, murmură Idaho. 

— E vorba doar de o Regenţă. 

— Norocul surâde pretutindeni, cum obişnuia să spună 
tatăl ei, rosti cu voce joasă Idaho. 

— Am încheiat un târg cu viitorul, declară Stilgar. Apoi: 
Vii? Avem nevoie de tine, acolo. (Din nou, păru stânjenit.) Ea 
e... tulburată. Când îşi blestemă fratele, când îl jeleşte. 

— O să vin, promise Idaho. 

Ascultă paşii lui Stilgar, care se depărta, apoi, rămânând 
cu faţa în vânt, ropotul grăunţilor de nisip în țesătura 
mantiei. 

Îşi proiectă percepţia de mentat spre fluxurile 
schimbătoare ale viitorului. Posibilităţile pe care le 
întrevăzu îl năuciră. Paul declanşase un ciclon căruia nimic 
nu-i putea sta în cale. 

Bene Tleilaxul şi Ghilda supralicitaseră prea mult şi 
pierduseră, erau discreditate. Qizaratul fusese zdruncinat 
de trădarea lui Korba şi a altor înalţi dregători. Iar, prin 
ultimul său act, acceptarea senină a datinii strămoşeşti, 


Paul îşi asigurase definitiv loialitatea fremenilor. Lui şi 
Clasei Atreides. Avea să rămână de-al lor, în vecii vecilor. 

— Paul s-a dus! 

Glasul Aliei era stins. Se apropiase pe nesimţite şi acum 
stătea lângă el. 

— A fost nebun, Duncan! 

— Nu spune asta! 

— O va spune întreg universul! 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Pentru numele fratelui meu, nu al lui Dumnezeu. 

Intuiţia zensunnită dilată brusc percepțiile lui Idaho. 
Simţea limpede că Alia nu mai avea nici un fel de viziune. 
Nu mai avusese de când murise Chani. 

— Ciudate vorbe, rosti el. 

— Ciudate? Duncan, i-ar fi fost de ajuns să se abată din 
drum! Ce conta că restul universului s-ar fi năruit în urma 
lui? Acum ar fi fost viu... şi-ar fi avut-o alături pe Chani! 

— Atunci... pentru ce n-a făcut-o? 

— Pentru numele lui Dumnezeu, murmură ea. Apoi, ceva 
mai tare: Toată viaţa lui Paul a fost o luptă pentru a scăpa 
de Jihad şi de zeificare. Acum, în sfârşit, a scăpat. A fost 
alegerea lui! 

— Ah, da... oracolul. (Idaho dădu din cap.) Chiar şi 
moartea Chaniei. Luna care-a căzut. 

— N-am dreptate să spun c-a fost nebun, Duncan? 

Idaho simţi că i se pune un nod în gât. Nu răspunse. 

— Nebun! Izbucni Alia într-un hohot de plâns fără lacrimi. 
El va trăi veşnic, pe când noi va trebui să murim! 

— Alia, nu... 

— E doar jalea, zise ea încet. Doar jalea. Ştii ce trebuie să 
fac pentru el? Trebuie să-i cruţ viaţa Prințesei Irulan. 
Irulan! Dac-ai auzi-o pe ea cum îl jeleşte! Se tânguie, dă 
umezeală mortului... Jură că l-a iubit fără să-şi dea seama. 
Se dezice de Comunitatea Surorilor şi spune că-şi va 
consacra viaţa educaţiei copiilor lui Paul. 

— Şi tu o crezi? 


— E întruchiparea sincerităţii! 

— Ahhh! Făcu Idaho. 

Schema finală se desfăşură în percepţia lui ca un desen pe 
o țesătură. Dezertarea Prințesei Irulan era ultimul pas. 
Deposeda Bene Gesseritul de orice pârghie de manevră 
împotriva moştenitorilor Atreides. 

Alia începu brusc să plângă şi-şi ascunse faţa la pieptul lui. 

— Oh, Duncan, Duncan! El s-a dus! 

Idaho îşi lipi buzele de părul ei. 

— Te rog, şopti el. 

Îşi simţea propria-i durere contopindu-se cu a ei, două 
râuri revărsându-se în acelaşi iaz. 

— Duncan, am nevoie de tine... iubeşte-mă! 

— Te iubesc, rosti el în şoaptă. 

Ea înălţă capul, îi privi chipul scăldat în lumina rece a 
lunilor. 

— Ştiu, Duncan. Dragostea cunoaşte dragostea. 

Cuvintele ei îl făcură să simtă un fior, o senzaţie de 
înstrăinare de vechiul său eu. Venise în acest loc în căutarea 
unui lucru şi găsise cu totul altul. Era ca şi cum, pătrunzând 
într-o încăpere plină de figuri familiare, descoperea prea 
târziu că nu cunoştea pe nimeni. 

Alia se retrase un pas, îl prinse de mână. 

— Vrei să vii cu mine, Duncan? 

— Oriunde mă vei conduce, rosti el. 

Îl conduse înapoi, peste qanat, spre faleza cufundată în 
întuneric şi Locul de Refugiu. 


EPILOG. 

Nici un iz amar de alambic funerar pentru Muad'Dib. 

Nici un dangăt de clopot, nici un ritual sacru menit să 
libereze sufletul de umbrele avare. 

El e nebunul sfânt, Străinul poleit care trăieşte veşnic la 
fruntariile raţiunii. 

Coboară-ţi garda şi el se va ivi! 


Pacea lui sângerie, paloarea lui suverană pătrund în 
universul nostru prin văluri profetice ca un licăr mut... lată! 

Ivit din desişul unei jungle stelare: 

Misterios, mortal, oracol orb, Gheară de felină a profeţiei, 
glas fără moarte! 

Shai-hulud îl aşteaptă pe o limbă de nisip, Unde trec 
perechi ce privesc, ochi în ochi, Al dragostei plictis delicios. 

EI străbate lunga cavernă a timpului, Risipind eul-nebun al 
visului său. 


SFÂRŞIT