Dan Dobos — [Abatia] 01 Abatia

MILLENNIUM EPIC 


DAN DOBOS 


PREMIUL VLADIMIR COLIN 2006 


EDIŢIE REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ 


Dan Doboş 
Abația 


1 


Rimio de Vassur se întreba ce semnificaţie ar fi 
putut avea dimensiunile sălii în care îl aştepta pe Abate. 
Văzuse încă de pe orbită zidurile gigantice ale Fortăreţei 
profilându-se precum un contur neregulat în Câmpia 
Pannoniei şi se aşteptase să fie primit într-o sală imensă, 
luminată prin vitralii şi cu pereţii acoperiţi de fresce, cu 
mii de lumânări al căror fum parfumat să se ridice stâlp 
până la bolțile arcuite gotic. Acum era surprins. În loc de 
o asemenea încăpere imensă, stătea într-o cameră cu 
puţin mai mare decât sala de mese a navei imperiale 
care îl adusese pe Pământ, cu mobilier auster şi pereţi 
cenuşii, afumaţi pe la colţuri. Rimio era un războinic prea 
încercat pentru a nega faţă de el însuşi că făcuse, încă 
de la început, greşeala asupra căreia îl avertizase Kasser. 
„Nu încerca să-ţi imaginezi Abația ca pe o mănăstire 
precum cele din istoria Vechii Terre. Oamenii aceia îi 
urăsc pe creştini, deşi spun că se călăuzesc după 
învăţăturile Sfântului Augustin.” 

Aterizase într-un soi de piaţă, despre care crezuse 
că este punctul central al Abației, şi fusese întâmpinat de 
o delegaţie de călugări îmbrăcaţi în rase scurte şi 
încălţaţi cu sandale, purtând bărbi lungi şi părul împletit 
în cozi. Aerul lor medieval era estompat însă de armele 
moderne care le atârnau ostentativ la şold. Rimio 
zâmbise privindu-i cum aţintesc spre el un fel de 
halebarde şi adresă un gând de admiraţie celui care 
inventase uniforma călugărilor în aşa fel încât să le 
confere un aer monahal, dar, în acelaşi timp, să arate 
tuturor că adevărata putere a Abației venea de fapt de la 


tehnologia avansată. Rimio ştia că i-ar fi putut lesne 
ucide pe toţi şi chiar se gândise să înceapă cu un călugăr 
mai îndrăzneţ care îl împunsese în coaste cu arma sa 
ascuţită. Pâcla violenţei plutise în aer pentru o clipă, dar 
se risipise imediat ce conducătorul grupului a recunoscut 
sigiliul Împăratului pe scrisorile sale de acreditare. 
Drumul până în sala în care se afla acum îl parcursese 
călare. 

Aştepta de mai bine de jumătate de oră, timp 
suficient pentru ca un om antrenat precum Vassur să 
realizeze că mişcările sale erau studiate prin instalaţii 
disimulate în pereţi. Un cerc metalic imens, care atârna 
din tavan, servea deopotrivă drept suport pentru 
lumânări şi, probabil, paravan pentru instalaţiile care îi 
pândeau toate mişcările. Vassur zâmbi subţire şi îşi 
întoarse imperceptibil bărbia spre uşă. 

Era obişnuit să aştepte. Ba era chiar convins că 
asta ştia cel mai bine, că asta fusese lecţia supremă pe 
care o deprinsese în cei trei ani petrecuţi pe orbita lumii 
botezate, din comoditate, Z, de către funcţionarii 
imperiali. Fiindcă era răbdător, ochii săi putuseră vedea 
acolo unde nimeni nu pătrunsese, apoi mintea sa 
desluşise tainele acelei lumi ciudate, pe care nici Kasser, 
şi nici Bella al VIl-lea nu le bănuiau. Chiar şi cele mai 
ascunse năzuinţe ale lui Vassur izvorau din credinţa sa 
că aşteptarea este doar rareori inutilă. „Fii prada ta! 
Gândeşte ca ea!” îl învățase un maestru tactician. Vassur 
nu reuşise însă niciodată să gândească precum o 
victimă. Preferase să se transforme într-un prădător care 
controlează mintea vânatului, aducându-l exact acolo 
unde îl aşteaptă el. Era convins că pânda e esenţa 
vânătorii şi deopotrivă cea mai palpitantă parte a ei, 
fiindcă îţi dă şi răgazul să observi. 

Vassur ştia însă că virtutea răbdării nu e preţuită 
îndeajuns în Imperiu şi nici nu dorea să o cultive în mod 
exagerat la cei din jur. Începu să bată uşor cu degetele în 
masă, urmând ritmul inegal al unui vechi cântec 


soldăţesc de pe Alderbaraan. Ca şi cum atât ar fi 
aşteptat, uşile din partea opusă a încăperii s-au deschis 
şi în încăpere au pătruns trei bărbaţi înveşmântaţi în 
robe cafenii. Cel din centru, un bărbat osos, înalt şi cu o 
barbă albă şi impunătoare, avea ochi cenuşii. Îşi sprijinea 
mâna pe un toiag, dar felul în care îşi încorda muşchii 
palmei arăta că băţul era mai degrabă o armă decât un 
sprijin. „Abatele are chip de asasin”, gândi Vassur, 
reprimându-şi gestul reflex de a-şi duce mâna de 
centură. Rasa simplă, largă, era strânsă în talie cu o 
sfoară împodobită cu ciucuri aurii, singura podoabă a 
bătrânului. 

— Aduc mesajul de pace al împăratului nostru, 
slăvit fie-i numele şi neamul! rosti Vassur cea mai 
radicală dintre formulările acceptate în Imperiu atunci 
când venea vorba de Bella al VII-lea. 

— Fie după cum ţi-e spusa, răspunse Abatele, 
alegându-şi cuvintele astfel încât să poată însemna orice. 
Oriunde altundeva, chiar şi pe Vechea Terra, dar în afara 
zidurilor Abației, un asemenea răspuns l-ar fi îndreptăţit 
pe Vassur să îl execute fără şovăire pe Abate. 

Vassur îşi aducea bine aminte expresia întipărită 
pe faţa lui Kasser atunci când îi spusese că pleacă în 
Abaţie. „E singurul loc din universul cunoscut unde 
puterea imperială nu te poate ajuta cu nimic.” Dăduse 
atunci un răspuns dibaci, spunând că tocmai de aceea 
este important să meargă în Abaţie, dar zădărnicia şi 
tristeţea de pe chipul tatălui împăratului său îl 
urmăriseră tot drumul până pe Pământ. Semn de 
ghinion. 

— Sunt trimis de Majestatea Sa imperială şi 
doresc... Abatele îi reteză vorbele cu un gest scurt. 

— Majestatea Sa ştie că nu acceptăm ambasadori! 

— Scopul meu nu e defel acela de a media 
contacte diplomatice, domnule... 

— Formula corectă de adresare e Sfinţia Ta. 


Vassur ieşi din dreptul mesei, pentru a avea o mai 
mare libertate de mişcare. Intenţia lui evidentă îl făcu 
însă pe unul dintre însoțitorii Abatelui să se interpună 
între el şi stăpânul său. 

— Cu riscul de a vă mânia, trebuie să vă atrag 
atenţia că „Sfinţia Ta” e o formulare cam impersonală şi 
că, rostită de un necredincios ca mine, ar putea căpăta 
lesne accente jignitoare. 

— Cu atât mai bine! Atunci problema pe care o 
reprezinţi va fi soluţionată mai repede de fraţii-ostaşi. 

— Violenţa nu e întotdeauna cea mai bună opţiune 
în cazul musafirilor. Ca să nu mai spunem că e şi cea mai 
nepoliticoasă dintre modalităţile de a trata un oaspete. 

Abatele râse gros: 

— Eşti cam impertinent pentru o slugă. Ai avut 
stăpâni toleranţi, ceea ce e un semn de nepricepere mai 
clar chiar decât îndrăzneala de a te trimite aici. Tânărul 
nostru împărat e impetuos... 

— Şi ce e rău în impetuozitate, Sfinţia Ta? 

— Îşi poate pierde servitorii cei mai destoinici 
pentru scopuri despre care ar fi trebuit să ştie că nu le va 
putea atinge niciodată. 

Încordând fiecare fibră a fiinţei sale, Vassur rosti 
agale: 

— Numai Dumnezeu se teme de propria-i 
nemărginire. Oamenii tind spre ea. Moartea mea nu e 
importantă. 

Un inițiat! 

— Faptul că ştii prima noastră dogmă şi că o 
răsuceşti în folosul dumitale nu poate fi decât o dovadă a 
unei  dibăcii oarecare. Noi apreciem aici lucrurile 
construite pe temelii mai trainice. 

Vassur ştia că primul moment dificil trecuse. La fel 
de bine ştia însă că îşi folosise singurul atu, deşi 
adevărata discuţie nici nu începuse. 


— Sfinţia Ta... Nu am să mă las în nici un fel atras 
în capcana unei confruntări din care ştiu că nu am cum 
să ies învingător. Nu asta este intenţia mea. 

— Şi, aş spune, nici nivelul abilităţilor tale... 

— Mulţumesc, Sfinţia Ta, înclină Vassur capul şi-şi 
duse mâna la inimă. 

Se lăsă o tăcere grea. Şi Vassur, şi Abatele ştiau că 
acela care va vorbi primul urma să aibă un uşor 
dezavantaj. Barba Abatelui se ridica în ritmul respirației 
greoaie. 

— Numele meu e Rimio de Vassur şi sunt quint în 
armata Maiestăţii Sale Bella al Vil-lea. Aceste scrisori vă 
pot convinge de toate funcţiile mele. 

Dă-mi, Doamne, tărie să-ţi desluşesc semnele! 

— Deşi sunt convins că nu fac decât să repet 
lucruri pe care le ştiţi, trebuie să invoc codicilul Tratatului 
de la Eridani, prin care se stabileşte statutul coloniilor 
independente printre care şi Abația... 

— Nu te poţi referi la el, clătină blând Abatele din 
cap. 

— Vă gândiţi cumva să denunţaţi Tratatul? 

— Nicidecum, dar a face apel la clauza favorii 
istorice, la numai patru sute de ani de la semnarea 
tratatului, e o superficialitate care mă face să mă 
gândesc cu încredere la viitorul Abației noastre, 
înconjurată acum de duşmani atât de slabi. O dată ce îi 
voi împlini împăratului tău dorinţa, nu va mai avea nimic 
în virtutea căruia să negocieze. De fapt, ideea asta a 
favorii istorice a fost proastă pentru Curtea Imperială 
încă de la început. 

— Cum aşa? se miră Vassur. 

— A poseda o resursă unică înseamnă să te laşi 
pradă unei dileme profunde: să o foloseşti pentru a-ţi 
asigura un avantaj, sau să consideri simpla ei existenţă 
ca o resursă în sine, nesfârşită, pe care să o foloseşti 
apoi cu înţelepciune. E o opţiune complicată. E ca şi cum 
Dumnezeu ţi-ar da să alegi între o viaţă de o clipă, dar 


densă şi virtuoasă, şi una de o veşnicie, dar petrecută în 
îndoială şi desfrâu. Călugării augustinieni au învăţat să 
dea soluţii la asemenea dileme, dar au fost vânaţi pentru 
înţelepciunea lor. Mântuirea, soldatule! Asta ar trebui să 
cauţi împreună cu împăratul tău! Mântuirea Dumnezeului 
vostru... Dar ochii vă sunt roşii de necredinţă şi de ură 
împotriva acelora care au descoperit calea Domnului şi a 
Sfântului Augustin. Între Abaţie şi dinastia Boszt, trecutul 
a pus o povară de ură atât de veche încât nimeni nu-i 
mai cunoaşte originea. 

Vassur privi ţintă în ochii cenușii ai Abatelui. 

— Ideea aceasta întreţinută de Abaţie, a unei 
inamiciţii... 

— Să nu cutezi! tună Abatele, lovind cu palma în 
masa de lemn. Vassur nici nu clipi, ba simula chiar un 
semn de plictiseală, încordându-şi sprânceana stângă. 

La ce mă aşteptam? E un quint! 

— Domnul Dumnezeul nostru a clădit zidurile 
Fortăreţei plămădind tărie din sufletele martirilor care s- 
au jertfit pentru învăţăturile Sfântului Augustin cel Nou. 
Câţi dintre fraţii mei nu şi-au găsit oare sfârşitul în faţa 
infanteriei imperiale?! 

— Asta a fost acum mai bine de patru sute de ani, 
înainte de Tratatul de la Eridani. Bella VII apreciază... 

— Numai trădarea! Asta este ceea ce a apreciat 
întotdeauna dinastia Boszt! 

Vassur simţea că e nevoie să frângă cumva furia 
Abatelui, care ameninţa să-i piardă pe amândoi. 
Aghiotanţii săi dădeau deja semne de nervozitate. Unul 
privea într-un punct fix, aflat în spatele lui Vassur, unde 
avea camuflată probabil o armă care putea fi folosită de 
la distanţă, iar celălalt îşi mişca nervos degetul mic al 
mâinii stângi. Vassur zâmbi şi se întrebă ce s-ar întâmpla 
dacă i-ar ucide pe toţi trei. Fusese una dintre opţiunile pe 
care i le prezentase împăratului, dar finalitatea unui 
asemenea act le-ar fi dat doar un avantaj ambiguu. 
Nimeni nu ar fi ştiut că au făcut apel la favoarea istorică, 


dar nici nu ar mai fi putut intra în Abaţie câteva 
generaţii. Era o remiză defavorabilă pentru ambele părţi, 
de vreme ce posibilitatea de a lua locul Abatelui în 
virtutea faptului că îl învinsese în luptă era foarte vagă. 

Rimio îngenunche şi rosti formula consacrată: 

— Invoc clauza  favorii istorice din  codicilul 
Tratatului Eridani. Sunteţi datori să mă ascultați! 

Abatele îi făcu semn cu mâna lui Vassur să se 
oprească. Avea nevoie de un moment de reculegere, de 
rugăciune. 

Învaţă-mă Doamne şi desluşeşte-mi căile pentru a 
Te sluji cât pot de bine! Povara Duhului Tău îmi sfâşie 
palmele  netrebnice şi-mi gârboveşte umerii firavi, 
Doamne. Dă-mi acum putere, fiindcă semnele le-am 
desluşit! lar tu, Sfinte Augustine, învaţă-mă cum să fiu 
ostaş al Apocalipsei şi voi muri cu numele tău pe buze! 

— Acum poţi vorbi, Vassur, zise bătrânul într-un 
târziu. 

— Doresc să mă primiţi Ucenic în Abaţie. 

Primul a început să râdă aghiotantul din dreapta 
Abatelui, cel care privea fix în spatele lui Vassur. 
Încurajat, celălalt îl urmă şi începu să scoată un soi de 
nechezat caraghios. 

— Va trebui să-i ierţi pe fraţii mei, străinule. 
Cererea ta li se pare modestă numai pentru că sunt 
soldaţi obişnuiţi cu duşmanii care te privesc în faţă. Eu 
însă mă tem că ascunzi ceva, deşi mi-e greu să-mi dau 
seama ce anume. 

Ca şi cum nici nu i-ar fi ascultat, Vassur ceru răstit: 

— Doresc să ştiu care este poziţia oficială a Abației 
în privinţa cererii Maiestăţii Sale imperiale! 

Ridicând toiagul ca pe un sceptru, Abatele rosti 
solemn: 

— Înainte de a ne onora obligaţiile, trebuie să te 
previn că Ucenicia se dobândeşte abia după un studiu 
smerit şi îndelungat al învățăturilor Sfântului Augustin cel 
Nou. Dar chiar şi această trudnică muncă nu poate 


începe înainte ca fraţii-ostaşi să se lămurească dacă eşti 
capabil să-i aperi atunci când îţi va veni rândul să păzeşti 
zidurile, de aceea va trebui să te lupţi cu ei. Nu aş putea 
să spun care dintre aceste încercări e mai periculoasă, 
fiindcă a-l blasfemia pe întemeietor înseamnă să te expui 
execuţiei instantanee a fratelui-profesor, chiar dacă ceea 
ce spui izvorăşte din neştiinţă, şi nu din rea-voinţă. Ai 
toate şansele să nu ajungi niciodată Ucenic, darămite 
Frate. Poate că ai să mori înainte să ajungi prin propriile- 
ţi forţe într-o postură care să te facă să ai acces la 
secretele noastre. Fiindcă ăsta este țelul tău ultim, nu-i 
aşa, Vassur? 

Soldatul îşi destinse trăsăturile feţei într-un gest 
repetat de mii de ori în faţa oglinzii. 

— A te înşela în privinţa tintei înseamnă a te înşela 
şi cu privire la felul în care trebuie ea lovită, Sfinţia Ta... 
înainte de a mă primi în Abaţie şi de a accepta favoarea 
istorică, vă spun că sunt guint în armata Maiestăţii Sale. 
Asta înseamnă că pot fi deopotrivă comandant suprem şi 
soldat, că pot fi furia unui crucişător, dar şi alunecos 
precum un spion, că ştiu lucruri pe care alţii nici măcar 
nu le bănuiesc şi că am ucis deja cu mâinile mele mai 
mulţi oameni decât ai să apuci Sfinţia Ta să vezi în 
întreaga viaţă. Dar nu aceste lucruri sunt cele care mă 
fac să fiu încrezător în destinul meu. Viaţa mea a devenit 
de multă vreme atât de clară, încât despărţirea de 
învelişul de carne nu poate fi decât un eveniment fără 
prea mare importanţă. Nu mi-e frică să mor. 

Abatele zâmbi: 

— Nimeni nu se roagă mai sârguincios decât noi în 
întreg Universul. Incantaţiile noastre au să te însoţească 
pe drumul spre Dumnezeu, unde vei fi judecat pentru 
faptele tale. Accept favoarea istorică, dar cu condiţia de 
a-mi spune care e cu adevărat țelul tău. 

— Nu există o asemenea prevedere în tratat... 

— Nici momentul ăsta în care stăm unul în faţa 
celuilalt şi în care ştim că viaţa oricăruia dintre noi s-ar 


putea sfârşi imediat nu a mai existat vreodată şi de 
aceea el nu e o boală pentru care sa ştii vreun leac. 
Spune-mi! se răsti Abatele, aşteptând ca guintul să dea 
înapoi. 

Vassur înghiţi cu greutate, simulând frica: Fătarnic 
şi periculos precum un şarpe veninos! 

— Într-o zi voi deveni Abate! Pe căi cinstite, 
dovedind că sunt cel mai bun. 

Doamne, Dumnezeule, slugile întunericului se 
dezlănțuie năprasnic. Dă-mi putere! 

— Fie, Rimio de Vassur, vorbi într-un târziu Abatele. 
Mi se pare corect. Peste o oră va avea loc testul de luptă 
şi, dacă îl treci, vei fi tuns sub numele de Rim. Urmează-l 
pe Aloim; el te va duce în chilia ta, ca să te reculegi 
înaintea încercării. 

Vassur se întoarse fulgerător şi văzu că în spatele 
lui se strecurase pe nesimţite un călugăr tânăr şi bucălat, 
ceva mai înalt decât el, dar cu carnea puhavă a acelora 
obişnuiţi mai mult cu cărţile decât cu meşteşugul 
armelor. 

Spre el privea aghiotantul Abatelui. Cine ştie de 
când stă acolo?! Ar fi putut să mă omoare! 

leşind din încăpere, Vassur îşi aţinti privirile pe 
tatuajul circular de pe ceafa călugărului. 

Ar fi putut să mă omoare! 

Când îi văzu aproape de uşă, Abatele strigă cu 
voce pătrunzătoare: 

— Anunţă-l pe stăpânul tău că voi face tot ce îmi 
stă în putinţă să suprim sursele voastre de comunicare! 

Vassur se mulţumi să încline din cap. În această 
privinţă avea câteva surprize pentru Abate. Işi reluă apoi 
mersul molcom şi privirea fixă din ceafa călugărului. 
Culoarele înguste abia dacă permiteau trecerea a trei 
oameni. 

Dibaci... Pot fi blocate oricând, gândi Vassur când 
observă că o simplă masă din lemn putea obtura întregul 
culoar. Pereţii erau acoperiţi în întregime cu basoreliefuri 


care înfăţişau scene de luptă. Zări chiar silueta Abatelui 
într-unul din ele, în care era înfăţişat predicând unei 
mulţimi aflate în spatele lui. 

Drăguții de părinți au descoperit cum enoriaşii pot 
deveni soldați şi apoi ucigaşi. Arta de a-i transforma pe 
preoți în generali cred însă că e mai aproape de mine, 
zâmbi Rimio mulţumit şi îşi păstră această expresie până 
în clipa în care Aloim îi indică fără vorbe că ajunseseră la 
chilia lui. Păşi cu grijă şi îşi încordă simţurile. Totul părea 
să fie în regulă: 

— Nu suntem ucigaşi, frate Rim! rosti Aloim dintr- 
odată. 

— Asta rămâne să vedem, ridică Vassur din umeri, 
privindu-l curios pe tânăr. 

Aloim făcu o plecăciune la limita politeţii şi închise 
uşa grea, din lemn. Vassur nu-i dădu satisfacția de a auzi 
zăvorul şi se aşeză pe pat. Era o împreunare ciudată de 
scânduri, cum nu mai văzuse niciodată. Pipăi 
neîncrezător ceea ce părea a fi salteaua. Era de fapt un 
sac în care, după urmele vagi de miros, părea că se află 
păr natural de animale. Oriunde altundeva în Imperiu, un 
asemenea artefact ar fi costat o avere. 

Vassur se lămuri repede că există şi un revers al 
acestei încântătoare şi cazone aplecări a călugărilor spre 
tradiţiile terrane: mănăstirea funcţiona alimentându-se 
de la un generator primitiv de curent electric. De aceea, 
singurul aparat care părea capabil să folosească energia 
electrică era o lampă cu incandescenţă, aflată pe 
noptiera  grosolană care se găsea într-o poziţie 
nefirească, depărtată de pat. 

Vassur căută în mica desagă şi scoase ceea ce 
semăna foarte mult cu un abnnan, un fruct din Centauri. 
Coaja netedă şi violacee a fructului în formă de semidisc 
nu lăsa însă să se vadă că fusese tratat genetic astfel 
încât să fie sensibil la orice fel de oscilaţii cu care ar fi 
putut opera un echipament de supraveghere. Aşa după 
cum presimţise, abnnanul rămase violaceu, ceea ce 


însemna că mişcările lui nu erau urmărite cu nici un fel 
de dispozitiv electric. Muşcă cu poftă, încercând să-şi 
ascundă greaţa pe care i-o provoca gustul de carne 
crudă al abnnanului. In mod natural era foarte dulce, însă 
tratat genetic devenea de-a dreptul scârbos. 

Vassur se întinse pe pat şi începu să studieze 
pereţii. Unul dintre ocupanţii anteriori ai chiliei fusese un 
artist talentat. Imaginase pe tavan un basorelief în care o 
creatură imensă, cu trup solzos, sodomiza un cavaler în 
armură, prăbuşit lângă burta spintecată a calului său. Nu 
înţelegea ce dorea să reprezinte întreaga scenă, dar îşi 
dădea seama că multitudinea detaliilor ar fi putut lesne 
disimula un orificiu prin care să poată fi spionat. 

Pradă unei hotărâri bruşte, Vassur scoase din 
desagă o consolă clasică de comunicaţii şi începu să îşi 
redacteze liniştit raportul către Curtea Imperială. Încheie 
cu o formulare uşor zeflemitoare la adresa călugărilor, 
pentru că era convins că ei îi vor intercepta mesajul, fără 
a-l putea însă modifica. La scurt timp după confirmarea 
transmisiei, Aloim apăru din nou în cadrul uşii: 

— E momentul să te lupti, străine. Domnul să fie cu 
tine! 

— Dumnezeul meu e şi al vostru. Mi-e greu să-ți 
înţeleg altfel vorbele... 

— Nu înţelegi încă, dar nu-i nimic. Vom fi drepţi cu 
tine, în ciuda Profeţiei)! 

— Ce vrei să zici? 

— Se spune că zidurile Abației nu pot fi dărâmate 
decât cu un ciocan dăltuit din chiar pietrele lor. 

— Şi ce să însemne aceste cuvinte, frate? 

— Exact ceea ce sugerează înşiruirea lor. 

— Chiar crezi că am venit aici nepregătit? 

— Nu am trufia asta, Rim! Ştiu că eşti un quint... 

— Şi-atunci, ce vrei să-mi spui? . 

— Nimic, frate, vorbele mele se doreau o oglindă în 
care să-ţi priveşti chipul înaintea luptei. lar dacă pe lângă 


faţa ta vei vedea şi măreţia credinţei, atunci nu pot fi 
decât bucuros. 

Inainte de a pătrunde în ceea ce părea a fi o curte 
interioară, străjuită de pereţi înalţi de piatră din care 
răsăreau neregulat balcoane de diferite mărimi şi stiluri, 
Vassur încercă să se liniştească. Nu se temea de 
confruntarea fizică, ci de urmările ei. Îndelungata şi 
apriga sa experienţă militară îl învățase că, de cele mai 
multe ori, moartea venea nu ca urmare a violenţei în 
sine, ci ca o consecinţă a alegerii greşite a modului şi a 
momentului în care era folosită forţa. 

Aloim îl împinse cu fermitate în interiorul curţii şi 
apoi se retrase repede. Zăvor greu. Vassur se aşeză în 
apropierea uşii prin care intrase, într-o perfectă poziţie 
de lotus. incepu să aştepte. 

Orbitase câteva săptămâni deasupra Abației şi 
urmărise antrenamentele marţiale ale călugărilor. 
Majoritatea lor erau cu mult sub nivelul minim cerut la 
recrutarea pentru Forţele Imperiale. Asta dacă nu cumva 
ceea ce văzuse el era tocmai un paravan destinat 
indiscreţilor de pe orbită... Bieţii monahi nu aveau cum 
să-l doboare într-o asemenea luptă nici dacă s-ar fi 
adunat cu toţii. De altfel, Abația nu-şi garantase 
niciodată prin forţă status quo, ci prin refuzul colaborării 
ulterioare cu orice provincie autonomă care ar fi 
participat la o invazie îndreptată împotriva ei şi prin 
ameninţarea cu distrugerea definitivă a tehnicilor de 
însămânţare a Lumilor Agricole, dacă era atacată de 
Gărzile Imperiale. Mai exista, desigur, şi legenda care 
spunea că Abația nu-şi elimina niciodată toate mijloacele 
prin care ar fi putut controla şi, eventual, distruge 
populaţiile de clone de pe Lumile Agricole, dar nimic nu 
lăsase să se vadă acest lucru în istoria ordinului 
augustinian. In ciuda reputației lor războinice, călugării 
se luptau cu adevărat doar cu hoardele de barbari care 
bântuiau Câmpia Pannoniei şi care, de multe ori, mai 


erau împuţinate şi de Forţele Imperiale cantonate pe 
Vechea Terra. A 

Vassur privi spre balcoane. Incepuseră să se umple 
de curioşi, să foşgăie de rase gri şi cafenii. 

Care să fie diferența? 

Inregistra cu coada ochiului căderea unei batiste, 
undeva în stânga. Neîndemânare sau provocare? 
Ţesătura cădea însă într-un mod natural, aşa că nu o luă 
în seamă. Un murmur uşor, şi privirile celor din jur îi 
dădură să înţeleagă că într-un balcon din spatele său 
apăruse Abatele. Rămase nemişcat. 

Aşa după cum anticipase încă de la început, 
oponentul său i-a apărut din faţă. Era un bărbat între 
două vârste, cu bărbia proeminentă şi ochii albaştri. 
Inainta încet, fără grabă, sigur pe el. Păşea elastic, iar 
muşchii picioarelor, care i se iţeau de sub rasa scurtă, îi 
spuneau lui Vassur mai multe decât ar fi vrut proprietarul 
lor. Avea în faţă un luptător de nivel mediu, cu fixuri în 
ceea ce priveşte loviturile, probabil pentru cele laterale. 
Bătăturile şi hipertrofierea unor grupe de muşchi îi 
arătau că omul avea probleme şi cu echilibrul în condiţii 
de viteză. Cât despre rana de la piciorul drept... Ar fi 
refuzat să meargă în orice misiune cu un om care fusese 
rănit atât de grav. Crezând că a adunat destule informaţii 
pentru o primă impresie, quintul se ridică. 

— Sunt Rimio de Vassur şi... 

— O să-ţi încredinţezi viaţa în mâinile Domnului! 

— Viaţa mea a fost dintotdeauna în mâinile 
Domnului. De vreme ce sufletul meu e doar vremelnic pe 
această lume şi nu şi-a uitat niciodată calea spre Cetatea 
lui Dumnezeu. 

Un strigăt de uimire străbătu asistenţa. Stie 
Dogmele! Cine e omul ăsta?! 

— A fura vorbele Sfântului Augustin e simplu, 
străine. Nu eşti primul care pune mâna pe o carte din 
Abaţie. Doi asemenea hoţi... 


— Calea trufiei se poate frânge brusc, frate, 
răspunse Vassur. Ţi-am arătat cum putem renunţa la 
violenţă şi totuşi să-L mulţumim pe Domnul Dumnezeul 
nostru. 

— Aşa să fie? Atunci de ce toată fiinţa ta ţipă după 
violenţă? 

Călugărul sări în aer cu piciorul înainte într-un gest 
atât de stângaci încât Vassur reuşi în timpul eschivei să îi 
smulgă unghia unui deget. Deşi pradă unor dureri atroce, 
călugărul nu schiţă nici o grimasă. 

Măcar e bărbat! Sau poate că e drogat cu ceva! 

— De ce mă cauţi acolo unde nu sunt? întrebă 
zeflemitor Vassur. 

Fără vorbă, călugărul atacă din nou, de data 
aceasta atât de jalnic, încât Vassur nici măcar nu se 
obosi să riposteze. A treia oară însă, de teamă că va fi 
acuzat că nu vrea să lupte, Vassur simula un atac pe 
dreapta, ezită preţ de o clipă, destul pentru ca 
adversarul său să creadă că e vorba despre o fentă, apoi 
îşi continuă mişcarea. Pumnul său explodă în plexul 
călugărului, care se prăbuşi pe nisipul fin al curţii. 

— Este ăsta, Sfinţia Ta, un test al milei, sau poate e 
felul vostru de a mă umili? Sfinţia Ta! Sunt un quint. 
Insăşi ideea că pot fi înfrânt într-o asemenea luptă eo 
jignire pentru mine! 

Cu vocea sa inconfundabilă, Abatele răspunse de 
pe balcon: 

— O să-ţi trimitem atunci pe cel mai bun dintre 
luptătorii noştri. De vreme ce eşti un Aspirant genial, 
trebuie să ne lămurim... 

— Nu o face, Sfinţia Ta! Vom porni lucrarea noastră 
cu vieţi omeneşti pe conştiinţă. 

— A cui conştiinţă, spionule? 

— Nu sunt spion, Sfinţia Ta. Vreau doar... 

Vassur nu apucă să îşi termine fraza că în curte 
intrară alţi patru luptători care se năpustiră simultan 
asupra lui. Vassur îl întâmpină pe unul din ei şi îl folosi ca 


să ajungă cu spatele la zid. Corpul călugărului zăcea în 
nisip, cu gâtul într-o poziţie nefirească. Ceilalţi îşi priviră 
tovarăşul şi, ca la un semn, scoaseră din rasele largi 
cuțite lungi şi încovoiate. Lor li se alătura imediat şi 
primul adversar al quintului. 

Kindjale. Urăsc armele astea. 

Unul dintre călugări scuipă în direcţia lui Vassur şi 
apoi îşi puse limba pe lama cuţitului. O boabă de sânge 
roşu înflori pe metalul lucitor. Pradă unei furii reci, 
quintul smulse fulgerător lama de accun, pe care o avea 
în teaca disimulată sub pielea mâinii stângi. Metalul 
lichid vibra subsonic, dându-i încredere. Vassur porni un 
gest larg, perfect, fluid şi rotund, trecând lama prin 
beregăţile atacatorilor. Timpul era suspendat. Nu exista 
decât el şi arma lui, în timp ce conştiinţa sa privea 
întreaga scenă dintr-un colţ al arenei. Arcul descris de 
lama de accun se încheie în teacă. Nici un ochi omenesc 
nu distinsese clar ceea ce s-a întâmplat. 

Se lăsă o tăcere de început de lume. Capetele celor 
patru călugări se prăbuşiseră în nisip, în timp ce trupul 
unuia rătăcea încă bezmetic, împroşcând pereţii cu 
sânge. 

— Sfinţia Ta! Aloim mi-a spus că o să fiţi cinstiţi! Ce 
aspirant ar fi putut trece un asemenea test? Asta e un 
asasinat, nu o încercare! 

Cu glasul greu de supărare, Abatele rosti din jilţul 
său: A 

— Incercarea nu e niciodată aceeaşi! După cum 
nimeni nu a fost admis în Abaţie numai fiindcă s-a luptat. 
Adevăratul examen este cel al Tezelor Sfântului Augustin 
cel Nou. 

— Şi-atunci, de ce a trebuit să lupt eu aici? 

— Pentru că te-ai gândit dintotdeauna la încercarea 
asta ca la o luptă şi am decis să-ţi dăm ceea ce ai dorit. 

— Deşi ştiai că sunt un guint/ 

— Poate că doream să aflăm ce e un quint... 

— Şi crezi că ai aflat? întrebă Vassur batjocoritor. 


— Nu. Dar am aflat că împăratul tău şi-a irosit 
degeaba favoarea istorică. Nu-ţi vei atinge niciodată 
scopurile! Eşti un războinic prea vechi ca să mai poţi afla 
vreodată cu adevărat calea blândă a lui Dumnezeu, 
spionule. Nu vei sta niciodată pe tronul Sfântului 
Augustin! 

Abatele bătu cu sceptrul în podeaua lojei sale şi 
spuse apoi cu voce adâncă: 

— De mâine vei fi tuns ca Ucenic, sub numele de 
Rim. Vei fi trup din Abația noastră şi ţi se va garanta un 
tratament egal cu al celorlalţi. 

Vassur înclină din cap şi se întrebă ce s-ar fi 
întâmplat dacă l-ar fi lăsat pe primul călugăr să aleagă 
disputa teologică. Poate că abia atunci ar fi aflat ce e un 
quint. Zâămbi unui gând fugar când îl revăzu pe Aloim. 

Doamne, Dumnezeule, ţine-mă de mână când 
privesc în genune şi dă-mi putere să lovesc în Anticrist. 
Şi fa Apocalipsa Ta să nască Lumea nouă, Doamne! 


2 


Durerea poate fi înțelepciune, fiindcă numai 
suferința te poate face să întelegi de ce tu, nemernic şi 
infinit scârbavnic, ai fost cruțat de Domnul Dumnezeul 
Tău, în timp ce acela care ar fi trebuit să îşi conducă 
poporul în veac, spre tărâmul promis, a urcat la ceruri 
înainte să-şi fi împlinit menirea. Loveşti cu pumnii în 
țărână şi, dacă ai îndrăzni, i-ai ridica şi spre cer, ca să 
ameninţi. Sau ca să implori... 

Nu o faci. Nu eşti puternic. Nu eşti aidoma celui 
care putea să afle calea poporului său, să-l scoată din 
nevoie şi să-i arate credința adevărată... 

Ce-o să faci acum? Ceilalţi se uită la tine cu durere, 
dar desluşeşti în ochii lor şi speranţa. Trăsnetul acela 
care a lovit dealul în timp ce erai cu Ustin, cu Mântuitorul 
neamului tău, căutând grația Dumnezeului vostru şi 
calea de urmat, a fost voia divină care l-a ridicat la cer... 

— Ce dracu' e bălmăjeala asta, omule?! întrebă 
Crey privind lung spre fratele Kalator, trimisul Abației. 

— E tot ceea ce vă poate oferi sonda voastră 
primitivă. Dacă o să căutaţi în anexa a şasea a 
contractului nostru, o să vedeţi că Fratele-Supraveghetor 
al însămânţării a recomandat folosirea unei sonde 
hipnotice de construcţie... 

— Care costa cam jumătate din întregul program! 
spuse pe un ton plângăreţ şi frângându-şi mâinile 
guvernatorul Crey. De unde să iau atâţia bani? L-am ucis 
pe ăla care părea că le este conducător, m-am luat după 
călugării ăştia care ziceau că ştiu ce fac şi uite cu ce m- 


am ales! Cu bâlbâielile unui... unui... Apostol. Ce mă fac 
acum? 

Vorbise privind la hubloul larg prin care se vedea o 
stea verzuie, de parcă ar fi întrebat o divinitate aflată 
undeva între apele alburii ale planetei Praxtor, ultima 
Lume Agricolă a provinciei autonome Sagittarius. Dacă 
însămânţarea dăduse greş, nu mai avea altă soluţie 
decât să ceară ajutorul Curţii Imperiale şi să-şi asume 
consecinţele legate de independenţa celor treizeci şi 
două de state ale provinciei. 

— Nu se poate să mă fi păcălit în halul asta, auzi! 
Nu se poate! Sonda asta trebuie să funcţioneze! 

— Dar nu e nici o păcăleală, domnule. Înțelegerea 
monologului interior al unui Apostol necesită timp, dar nu 
e un lucru foarte complicat în sine. Unul dintre asistenții 
mei va rămâne aici, pe staţia orbitală, oricât timp este 
nevoie pentru a vă instrui... 

Crey îl privi cu speranţă pe călugăr: 

— Vrei să spui ca aveţi un om capabil să înţeleagă 
ce spune clona aia nefericită? 

— Desigur... 

— Păi unde e omul ăla? Adu-l! Hai să vedem ce ne 
spune. Poate că e deja momentul să facem vreo 
minune... 

„Tâmpit! Vrea să facă repede minuni! Doamne 
Dumnezeule, cât de mare e lucrarea Ta şi cum toţi idioţii 
ăştia de birocraţi nu sunt în stare sa o vadă!” 

Te privesc cu ochi plini de speranță. Ei ştiu că 
Ustin, Mântuitorul lor, s-a jertfit acolo, pe munte, pentru 
ca tu să desluşeşti calea. A urcat la dreapta Tatălui ca să 
te călăuzească. li ştii dintotdeauna, deşi nici unul dintre 
părinţii voştri nu v-a putut spune de unde a venit. Sunteti 
copiii pribegi ai Câmpiei, răsfățaţi de soare şi de pomii 
grei de fructe. 

Crey se agita de parcă ar fi descoperit un asteroid 
de ergoniu chiar în curtea Palatului administrativ de pe 
Sagittarius. 


— Uite! Se întoarce acum pe deal! E momentul să 
facem o minune! Să-i dăm o revelaţie, ceva! Sau nu! 
Ştiu! Mai bine o viziune paradisiacă! 

Cu un gest scurt şi deloc politicos, Kalator îl 
împinse din faţa consolei centrale şi se aşeză în postul de 
control. Momentul era, într-adevăr, delicat şi ultimul 
lucru de care avea nevoie acum era surescitarea unui 
neprofesionist. 

Ştia că pe locul aproximativ în care lovise raza 
laser care îl omorâse pe Mântuitor, se afla un izvor 
circular, cu margini de piatră, pe care îl inspectase cu 
numai două zile înainte. Forma lui perfect circulară îl 
inspirase şi pusese în apă o colonie de bacterii ale căror 
produşi de metabolism erau glucide simple. De-acum 
apa trebuia să aibă o tentă lăptoasă şi să fie dulce. 

Laak, Apostolul, se îndrepta cu hotărâre spre locul 
în care îi murise mentorul. Trebuia făcut atent asupra 
izvorului şi apoi supus primelor tehnici de sugestie. 
Kalator atinse în grabă câteva butoane ale consolei şi, 
din imensa staţie spaţială, se desprinse un proiectil 
minuscul. 

„Atâta vreme cât ai credință, Dumnezeu este cu 
tine”, obişnuia să spună Ustin, înainte să se fi ridicat la 
cer înconjurat de nimbul acela de lumină albă. lar 
credința lui fusese neţărmurită de vreme ce în locul 
martiriului, Dumnezeu a făcut să apară o fântână 
strălucitoare, ale cărei ape strălucesc în noapte şi taie 
trepte în cer. Il vezi pe Ustin cum urcă spre Domnul 
Dumnezeul tău şi te simţi din nou plin de speranță. Íti 
face semn din mâini şi iți arată fântâna. Priveşti şi tu. 
Apele ei par să se întunece pe măsură ce sufletul lui 
Ustin, cuibărit până acum câteva clipe în căuşul lor, se 
ridică la cer. Dar apa aceea nu mai e apă! Dumnezeu a 
binecuvântat locul în care l-a ridicat la El pe cel mai bun 
dintre voi şi l-a transformat într-un izvor de lapte dulce, 
ceva ce nu a mai văzut nici măcar Guulun cel hoinar, 
care a cutreierat Câmpia în căutarea Zeilor. 


Priveşti la fântâna aceea şi te intrigă forma ei 
rotundă. Dintotdeauna ti-a plăcut discul soarelui şi 
siluetele celor trei Luni şi te-ai întrebat nu o dată dacă ar 
fi să nu fii om, atunci ce ţi-ai dori să fii. Și răspunsul 
fusese întotdeauna cerc. Pentru că el e inceputul şi 
sfârşitul, e stabil şi nu poate fi răsturnat, nu poate fi 
apucat de nici un fel, e începutul tuturor formelor şi 
înțelepciunea tuturor învățaților. 

Te aşezi pe marginea izvorului şi îl mai admiri o 
dată înainte de a adormi. Şi, fără să ştii de ce, îti vin în 
minte ultimele cuvinte pe care ţi le-a spus Ustin: 
„Trebuie să îl ajutăm pe Dumnezeul nostru să se 
mântuiască. Trebuie să-l construim o casă, care ne va fi 
şi nouă cetate deopotrivă...” Nu ai înțeles atunci ce voia 
să-ți spună, dar acum simţi că eşti aproape. Numai dacă 
pleoapele nu ar fi aşa de grele. 

— Doamne, Dumnezeul meu, de ce îmi pui 
răbdarea la încercare într-un mod atât de crud? Din 
cauza sondei ăsteia adunate din orbitele cu deşeuri, era 
să adoarmă înainte să termin pregătirea pentru inserţia 
visului profetic, tună Kalator, abia respirând din pricina 
emoţiei. 

Crey îl privea pierit, fără să înţeleagă ceva nici din 
monologul interior al Apostolului, şi nici din tot ceea ce 
mormăise călugărul la diverse microfoane. 

— Gata! L-am pierdut, nu-i aşa?... L-am pierdut! 
Monahul se întoarse cu o lentoare pe care şi-o ura fiindcă 
ştia că îl chinuie pe minusculul guvernator, dar pe care 
nu şi-o putea înfrâna. 

— Nu am dat greş, pentru că Abația e întâia 
unealtă a Sfântului Augustin cel Nou, întâi Stătătorul de-a 
dreapta Tatălui. lar lucrarea sfântă nu poate fi 
zădărnicită de nesimţirea unui nemernic care nu înţelege 
necesitatea... 

— Aşa! Spurcă-mă, înjură-mă, trage-mi palme! 
Spune-mi însă că totul e în regulă! Vieţile a cinci miliarde 
de... 


Neîncercând să-şi disimuleze în nici un fel 
disprețul, Kalator spuse: 

— O dată cu inserţia primului vis profetic, misiunea 
mea s-a încheiat şi declar însămânţarea un succes. Ba 
chiar, din motive pe care nu le stăpânesc îndeajuns şi în 
privinţa cărora îl voi consulta pe Prea Fericitul Abate 
Radoslav al IX-lea, se pare că pe Praxtor vom avea parte 
de una dintre cele mai rapide dezvoltări din analele 
Abației. O să vă rog să semnaţi de luare în primire. 

Crey îl privea consternat pe călugăr. 

— Nu se poate să pleci tocmai acum! Eşti puternic, 
ştii de toate... Şi n-ai făcut nici turul sistemului nostru 
solar... Avem un hotel orbital care... 

Impasibil, Kalator continuă pe un ton egal. 

— Conform contractului încheiat cu Abația, până la 
prima generaţie postecleziastică beneficiaţi de asistenţa 
noastră. Pentru prima decadă, ea va fi asigurată de 
Fratele Isidor, care va rămâne aici pe staţie şi va avea 
grijă să nu faceţi nici o greşeală. De asemenea, atât eu, 
cât şi Prea Fericitul Radoslav vom veghea de departe la 
bunul mers al lucrării. 

Crey era încă neîncrezător. Îl privi pe Isidor. Faţa lui 
prelungă, trădând încă urmele inconfundabile ale 
tinereţii, nu îi inspiră prea multă încredere. 

— Mărite Kalator, poate, totuşi, dacă aţi mai zăbovi 
o săptămână, măcar până se termină chestia asta cu 
visul profetic, despre care aţi tot pomenit! zise repede 
guvernatorul. 

— Procedura de care vorbeşti se desfăşoară deja. 
Şi, dacă asta te face să te simţi mai bine, află că, din 
acest moment, nici măcar prezenţa mea nu ar putea 
îndrepta o însămânţare greşită. 

Se face că Ustin e din nou lângă tine. Te simţi 
ciudat, fiindcă ştii că visezi, dar nu poți trata ceea ce ţi se 
întâmplă cu detaşarea cu care s-ar cuveni să o faci cu un 
vis. Ustin îţi vorbeşte calm, fără încetare, despre lucruri 
pe care nici nu ti le-ai fi putut imagina. Ii spune că țelul 


poporului tău nu va fi niciodată atins atâta vreme cât 
oamenii vor hoinări prin Câmpie. iți vorbeşte despre 
Construcţii şi cum se fac ele, despre câmpuri mănoase şi 
despre domesticirea marilor yaki, despre cum şi când 
trebuie culese fructele rotunde de possil şi mai ales 
despre ofrandele pe care trebuie să le aduci lui 
Dumnezeu în Templul pe care îl vei ridica în jurul 
fântânii. 

E înțelept Ustin. Toate astea, împreună cu 
multumirea lui Dumnezeu, ar putea fi un țel pentru 
poporul tău, începutul unui drum, o călătorie pe lungul 
cerc al vieţii, care are să se sfârșească acolo unde a 
început totul, o dată cu mântuirea Domnului şi cu aflarea 
celui mai mare secret al existenței: Geneza. Fiindcă 
nimic nu e mai important pentru tine decât să ştii de 
unde a venit poporul tău şi de ce părinții voştri nu-şi 
aminteau nici unul din şefii născut vreodată... 


3 


Zarul cumpăni o clipă pe o cută a pledului şi apoi 
începu să se rostogolească. Răsuflările celor patru 
bărbaţi se opriseră. 

Micul fragment de os se mai roti de două ori şi apoi 
se linişti: şase. 

— Nu se poate!... Nu se poate să fii atât de 
norocos! 

— Dumnezeu priveşte numai spre tine, Stin! Şi nu 
te lasă să pierzi niciodată! 

Câştigătorul, un tânăr cu faţa smeadă şi părul lung 
şi negru, îşi privi tovarăşii cu o satisfacţie nedisimulată: 

— Fraţilor, nu eu am inventat jocul ăsta, după cum 
nu eu am avut ideea să jucăm pe miza asta. Voi aţi vrut- 
o, şi Dumnezeu v-a dat un semn al neţărmuritei Sale 
înţelepciuni, arătându-vă că păcatul jocurilor de noroc şi 
acela al trufiei sunt oricum rele în sine, darămite atunci 
când se combină într-o asemenea provocare. 

— Etete, ce vorbe mari! Ce te-a apucat? Că doar de 
fiecare dată ne baţi şi niciodată nu ai refuzat miza... 

— Păi cum să o refuz, Jeremiah? De ce să o refuz? 
Doar am câştigat-o! se miră Stin privindu-l contrariat în 
ochi pe bondocul care tremura morfolind zarurile în 
mână. 

— Da, dar Xentya înseamnă foarte mult pentru 
mine şi eu am fost atât de aproape! De două ori am fost 
la egalitate şi numai a treia dată... 

Stin îşi privi prietenul cu luare-aminte. Trăsăturile 
cunoscute, rotunde şi molcome, erau scăldate într-o 
sudoare abundentă, care trăda surescitarea lui Jeremiah. 


Pentru un moment, Stin se gândi să renunţe la dreptul de 
a fi în seara aceea cu Xentya, dar alungă eventualitatea 
asta din minte ca pe un semn de neînţeleasă slăbiciune. 

— Dar, Jeremiah, nu spune oare însuşi Domnul 
Dumnezeul nostru „şi pedepsi-voi pe aceia care refuză să 
se amestece şi ţin scârbavnicul obicei al monogamiei”? 

— Ba da, Stin, răspunse pierit Jeremiah. 

— Şi nu mai stă oare scris în Cartea Dintâi că 
primul temei pentru care un bărbat poate avea o femeie 
este dacă o câştigă într-o confruntare cu tovarăşii săi? Ai 
pierdut, Jeremiah. Nu trebuia să joci zaruri! 

— Dar nu e normal ca tu să câştigi de fiecare dată! 
Aşa ceva nu se poate! 

— Mă acuzi cumva că am trişat? întrebă Stin cu o 
voce brusc îngroşată. 

— Spuneam doar că nu e normal ca tu să câştigi de 
fiecare dată. Noi mai avem şi noroc, şi ghinion, uneori 
pierdem, alteori câştigăm. Nu însă şi când jucăm cu tine. 

Stin sări în picioare şi, înainte ca vreunul dintre 
ceilalţi să poată interveni, îşi înfipse mâinile în beregata 
lui Jeremiah şi îl trânti cu spatele de trunchiul unui copac. 

— Ascultă, scârnăvie, şuieră Stin printre dinţi. 
Nimeni nu e vinovat pentru norocul meu, iar eu cu atât 
mai puţin. Dacă vrei, ne putem lupta, te poţi întrece cu 
mine la fugă sau la ridicat greutăţi, putem să ne punem 
şi minţile la încercare adunând boabele de grâu din 
baniţele cele mari! Mereu te voi învinge! Nu ştiu de ce 
sunt mereu mai bun, dar nu e treaba mea să pun la 
îndoială căile Domnului! 

jeremiah se prăbuşi în praf, tuşind şi frecându-şi 
gâtul. Faţa i se învineţise şi arăta caraghios. Imediat s-a 
găsit cineva să râdă, dând tonul celorlalţi. 

Aranjându-şi straiele simple, Stin îl mai privi o dată 
pe bondoc. 

— Şi, chiar aşa! Ce te face să crezi că vreuna dintre 
fete vrea să fie cu tine, Jeremiah? Cu un om care nu 
câştigă niciodată!? 


Ca şi cum însuşi Dumnezeu ar fi aranjat umilinţa lui 
Jeremiah, din penumbra unui copac se desprinse silueta 
inconfundabilă a Xentyei. Fata era înaltă şi blondă, avea 
sânii mari, era blândă şi caldă precum nisipul de pe 
malul râului într-o zi de vară. Stin ştia. Mai fusese cu ea 
şi se iubiseră până la epuizare, îl înţelegea şi pe 
Jeremiah. Şi el se despărţise cu greu de Xentya şi, dacă 
nu ar fi fost sfaturile înțelepte ale Măriei, poate că ar fi 
căzut deja în păcatul monogamiei. 

Cartea nu era defel explicită în privinţa acestei 
interdicții. Citise de zeci de ori versetele şi, în afara unei 
predici a Sfântului Augustin cel Nou, nu găsise nici o 
referire la monogamie. E drept însă că, în pilda sa către 
barbarii din primul Templu, Augustin  înfierase 
monogamia ca fiind cea mai rea dintre relele care pot 
pândi fiinţa omenească, o închisoare din care nu pot 
evada copiii nenăscuţi. „Un bărbat nu poate avea copii 
cu o singură femeie, căci pruncii lor nu se vor deosebi 
defel unul de altul şi nu vor servi Lucrării Domnului. 
Amestecaţi-vă sângele şi numai aşa îl veţi afla pe Mesia, 
speranţa de mântuire a Domnului Dumnezeul nostru! lar 
cel ce va nesocoti învăţătura mea să piară de sabia 
celorlalţi!” 

Stin nu înţelesese de la început această predică şi 
fusese nevoie de toată răbdarea şi priceperea Măriei ca 
să îi pătrundă adevăratele sensuri. Femeia îi explicase 
că, în neţărmurita Lui înţelepciune, Dumnezeu zămislise 
deja în cetatea Lui cerească toţi oamenii care se vor 
naşte vreodată, deci şi pe aceia care se vor transforma în 
sfinţi, fiindcă vor duce o viaţă virtuoasă. Aceştia îşi 
aşteaptă însă părinţii potriviţi şi nu pot cobori în cetatea 
lumească decât dacă cei aflaţi deja pe Pământ încearcă 
să afle perechea care va fi binecuvântată cu un 
asemenea copil. lar dintre sfinţi se va alege arhanghelul 
care îl va apăra pe Dumnezeu în ultima Sa bătălie, atunci 
când Domnul va fi confruntat cu frica Sa cea de pe urmă, 
fiindcă îşi va fi aflat propria-l nemărginire. 


Trebuia să recunoască în sinea lui că regula nu se 
putea aplica desigur în Satul lor, în care Ciuma le făcuse 
pe toate fetele să nu poată zămisli prunci. Dar, aşa cum 
îi explicase Măria, mântuirea lor putea veni din clipă în 
clipă şi sfinţii părinţi, care erau înţelepţi şi munceau zi şi 
noapte, ar fi putut găsi oricând un leac împotriva 
cumplitei boli care îi ţinea departe de restul lumii. Şi 
atunci trebuia să fie pregătiţi. 

Măria obişnuia să spună că sfinţii părinţi le 
dăduseră aproape totul şi nu le ceruseră în schimb decât 
o viaţă cucernică. Stin îşi dădea seama că toate 
alimentele şi hainele necesare pentru ca ei să-şi poată 
duce viaţa în mod normal costau enorm o comunitate de 
călugări săraci cum era aceea a Abației augustiniene. 
Intr-o zi, în turnul de lângă poarta mare se urcase însuşi 
Abatele, un bărbat falnic, cu o barbă albă şi cu o privire 
rece. Le explicase că s-ar putea să nu poată ieşi 
niciodată din Satul lor fiindcă numai Dumnezeu ar fi 
putut lumina minţile celor mai învăţaţi dintre fraţi, ca 
aceştia să descopere leacul Ciumei. Ca să-l îmbuneze 
însă pe Dumnezeu, să se roage, să stea cuminţi în Satul 
lor, şi să nu se depărteze de imensele purificatoare de 
aer care îndepărtau miasmele ce otrăveau aerul Vechii 
Terre. 

Stin auzise că sfinţii părinţi adunaseră în Sat copii 
timp de mai bine de doi ani şi le creaseră condiţii pentru 
a putea supravieţui. Ştia că, fără sprijinul Abației, el şi 
toţi ai lui ar fi murit demult. Trăind, plăteau totuşi tributul 
imposibilității de a părăsi Satul... 

Xentya îl ducea în coliba ei. Înainte de a intra, Stin 
privi cerul senin şi se întrebă, ca de atâtea alte daţi, cum 
e să te poţi plimba liber printre stele, să cauţi aventuri 
printre sisteme neexplorate, să speri că poate vei fi 
primul om care va întâlni o fiinţă de pe altă lume. Evită 
privirea dojenitoare a Xentyei şi închise uşa. Trupul fetei 
era exact aşa cum şi-l aducea aminte. Când mâna lui 
întâlni sfârcul delicat al sânului, fata gemu uşor şi îşi lăsă 


capul pe spate, întinzând-şi gâtul lung şi alb. Stin atinse 
uşor cu buza locul în care pulsa o venă şi fata gemu din 
nou. Cu o singură mână îi smulse haina şi se opri o clipă 
să admire trupul gol al fetei. Sentimentul că unirea lor 
avea să rămână pe veci stearpă îl chinuia fiindcă, deşi nu 
o spusese nimănui, crezuse mereu că Xentya ar putea fi 
mama unui înger. Mâinile fetei se mişcau din ce în ce mai 
îndrăzneţ: ciupeau, mângâiau, zgâriau, explorau. Unghia 
degetului mic al Xentyei tocmai cobora apăsat pe şira 
spinării când Stin auzi zgomotul sirenei şi sufletul său se 
închirci, chinuit de o presimţire grea. 

— Jeremiah, şopti Stin şi, strângându-şi în fugă 
puţinele veşminte, se năpusti spre poarta mare. 

Dincolo de gard, doi călugări-ostaşi îl ţineau cu 
greutate pe Jeremiah. Bondocul se zbătea şi ţipa cuvinte 
neinteligibile. Tovarăşii lui Stin priveau resemnaţi. Ştiau 
ce avea să urmeze. Alvin se întorsese cu spatele, Matteo 
strângea un stâlp din gard de parcă s-ar fi luptat cu 
cineva, iar Israel îşi abandonase cartea şi privea întreaga 
scenă cu ochii săi bulbucaţi, în care nu se putea desluşi 
nimic. Xentya ajunse şi ea lângă gard şi probabil că asta 
văzu Jeremiah când, cu forţa disperării, reuşi să îl 
doboare pe unul dintre fraţii-ostaşi şi să se întoarcă spre 
ea. 

— Pentru tine mor, Xentya! 

Mişcarea fusese însă o capcană pentru a-l deruta şi 
pe cel de-al doilea călugăr, fiindcă Jeremiah se întoarse 
spre el şi îl lovi scurt. Stin înregistrase lucirea scurtă a 
oţelului şi ştia cum lupta Jeremiah. Nu fu surprins de 
şuvoiul de sânge care ţâşnea din gâtul călugărului. 
Apărut ca de niciunde însă, la câţiva metri de Jeremiah, 
un alt călugăr ridică o arbaletă. Îl strigă pe bondoc şi 
acesta se întoarse să-şi privească moartea. Săgeata 
străbătu ochiul lui Jeremiah şi ieşi prin ceafă. Era mort 
înainte de a atinge solul. Calm, călugărul împunse 
încetişor cadavrul cu piciorul şi apoi se îndepărtă. 


Stin auzi tropotitul cailor cu câteva minute înainte 
ca Abatele să urce în turn. Se aştepta ca un asemenea 
eveniment să se soldeze cu o altă predică. Toate 
încercările de evadare avuseseră acelaşi rezultat: un 
discurs furios al Abatelui şi diminuarea pentru o vreme a 
raţiilor de hrană şi de vin. 

De data aceasta, Abatele părea preocupat. 
Cuvintele sale nu sunau prea războinic. Lui Stin i se 
părea că desluşeşte în ele semnele unei preocupări 
adânci. 

—... nu o să se întâmple! Ne-am asumat o 
responsabilitate în faţa Domnului Dumnezeului nostru şi 
vom întoarce turmei toate oile rătăcite. Trebuie însă să 
înţelegeţi că nu putem nicicum să acceptăm ca întreaga 
Abaţie să fie expusă Ciumei. Aveţi răbdare. Aşteptarea 
voastră se va termina curând... 

— Când, popo, când? se auzi o voce, probabil 
aceea a lui Bogumil. 

— Atunci când Domnul Dumnezeul nostru va hotărî 
că a sosit vremea potrivită. Rugăciunile voastre vor fi de 
mare ajutor fraţilor noştri care, de ani lungi, se chinuie să 
găsească leacul pentru boala voastră. 

— Şi până-atunci aşteptăm să ne măcelăriți, aşa 
cum a făcut-o criminalul acela cu Jeremiah? insistă 
Bogumil. 

Abatele privi în jos spre călugărul arcaş. 

— Fratele Rim este în cea de-a doua zi de pază şi 
n-a învăţat încă faptul că voi sunteţi nişte săteni paşnici 
şi nicidecum soldaţii cu care este el obişnuit să se lupte. 
Pe de altă parte însă, ordinele către el au fost clare. Nu 
trebuie să vă lase să ieşiţi cu nici un preţ. Şi nici nu 
trebuie să vă permită să îl contaminaţi. A urmat ordinele 
superiorilor săi... 

— Pe dracu'! E un criminal. Uitaţi cum se mişcă, ce 
îndemânare are! Pentru numele lui Dumnezeu, ai văzut 
ce figură avea când a tras cu arbaleta? 


— E adevărat că aptitudinile militare ale... hmmm... 
lui Rim sunt superioare celor ale fraţilor şi ale voastre, 
dar să nu uităm că şi sufletul unui călugăr s-a ridicat la 
ceruri, ca să stea de-a dreapta Sfântului Augustin cel 
Nou. Jeremiah m-a dezamăgit. 

Un murmur de uimire străbătu mulţimea: „Ştie cum 
îl cheamă!” 

— Vă cunosc pe toţi, copiii mei. Mai bine decât vă 
puteţi imagina. Pentru că voi sunteţi Lucrarea ultimă a lui 
Dumnezeu, însărcinarea noastră cea mai importantă, 
rosti Abatele cu glas tunător. 

Stin nu îşi putea lua ochii însă de la cel pe care 
Abatele îl numise Rim. Nu era un călugăr obişnuit. Era 
proaspăt tuns şi avea un fel ciudat de a şedea nemişcat. 
Işi concentra privirile şi văzu cum trăsăturile feţei lui Rim 
erau dăltuite parcă în piatră. 

Parcă stă la pândă! Parcă e un hultan care stă la 
pândă! 

Stin se hotărî să se ferească din calea acestui frate 
ostaş. Privi peste mulţime şi întâlni ochii Măriei. Şi ea îl 
căuta. Porni spre stejarul unde se întâlneau de obicei. 

Măria nu avusese Ciumă. Deşi trupul ei zvelt nu o 
arăta deloc, era ceva mai în vârstă şi făcea parte din 
grupul de femei care le fuseseră mame pe timpul 
copilăriei. Acceptase benevol să se infecteze numai 
pentru a putea avea grijă de ei. După ce copiii 
crescuseră, multe dintre femeile acelea formaseră o 
comunitate la marginea Satului şi îşi petreceau cea mai 
mare parte a timpului împreună. Ciuma îşi luase şi dintre 
ele obolul de suflete... Măria fusese cea care îl crescuse 
pe Stin şi, din punctul ei de vedere, încă îl mai creştea de 
vreme ce spunea mereu că rolul unei mame nu se 
încheie imediat ce copilul poate tăia singur un copac ca 
să-şi construiască o colibă numai a lui. Vorbeau adesea, 
şi Stin aprecia, fără să ştie exact de ce, învăţăturile pe 
care le deprindea de la Măria, iscodind-o în acelaşi timp 
despre noutăţile pe care i le mai dădeau călugării. Măria 


era şi un fel de ambasador al fraţilor printre săteni şi 
strângea toate petiţiile către Abate. Mâna Măriei zăbovi 
în părul negru şi des al lui Stin. 

— Te simţi vinovat? 

— Nu ştiu? Ar trebui? 

Femeia se ridică şi privi spre cerul înalt, de vară. 

— Să ştii că toate se întâmpla cu un scop, Stin. 
Dumnezeu ne-a orânduit pe fiecare pentru a duce la bun 
sfârşit lucrarea Lui. El ştie încă de la început ce urme 
trebuie să lăsăm prin viaţă şi de aceea ne înzestrează 
diferit încă de la naştere. 

— Ce vrei să spui? 

— Că eu, de pildă, am fost mamă pentru copiii 
altora, pentru că nu i-am putut avea pe-ai mei. 

— Nu mi-ai vorbit niciodată despre ceea ce-ai fost 
înainte să vii aici, în Abaţie. 

— Şi nici nu am să o fac. L-aş mânia pe Dumnezeu 
cu trecutul meu de pierzanie. 

Stin se încruntă uşor, gândindu-se de câte ori mai 
avuseseră această discuţie. Niciodată nu aflase nimic 
despre trecutul Măriei. Când fusese mai mic, sperase că 
ea este cu adevărat mama lui şi că se jertfise pentru el, 
dar că nu vrea să-i spună lucrul ăsta ca să nu-i amărască 
pe ceilalţi copii. Crezuse asta pentru că, de când se ştia, 
se simţise diferit faţă de tovarăşii săi din sat. Chiar şi în 
aceste momente, Măria se comporta altfel faţă de el, dar 
acum ştia că ea vedea în el copilul pe care nu-l avusese 
nicicând. 

— Nu mă simt vinovat, să ştii! Jeremiah a căpătat 
ceea ce a căutat. L-am învins în luptă... 

— Nu ţi se pare că eşti laş? Te ascunzi în dosul 
norocului, a forţei şi a îndemânării tale, numai ca să nu 
te implici în viaţa celorlalţi. 

Stin rămase cu gura căscată. Măria vorbise cu o 
furie pe care nu o mai auzise niciodată. Ştia că Jeremiah 
fusese crescut tot de ea, dar nu-şi închipuise că îl iubise 
atât de mult. Nu i-o arătase niciodată. 


— Nu înţeleg! La fel mi-a spus şi Jeremiah. Nu ştiu 
ce vreţi de la mine! De acord, o să pierd câteva jocuri, o 
să... 

Măria lovi cu piciorul în pământ, stârnind praful. 

— Nu înţelegi, nu-i aşa? Nu vrei să înţelegi, 
continuă femeia, aranjându-şi nervos baticul negru care 
îi acoperea şi părul grizonat şi fruntea, până jos spre 
sprâncene. Poate că ai dreptate şi ar fi trebuit să-ţi 
vorbesc deja despre învăţăturile Sfântului Augustin, 
despre forţa şi voinţa de a face bine, despre destinul pe 
care trebuie să îl aibă orice popor, despre cetatea lui 
Dumnezeu. 

— N-am auzit de toate astea! 

— Nici nu aveai cum. Ele aparţin Sfântului Augustin 
cel creştin, şi nu celui căruia i se închină călugării. 

— Şi toate astea mă vor ajuta să înţeleg ce vrei de 
la mine? 

— Nu, Stin, te vor ajuta să îţi asumi un lucru pe 
care îl ştii deja şi din cauza căruia Jeremiah zace acum cu 
capul zdrobit în colbul din faţa porţii. A fi aşa cum eşti tu 
înseamnă şi să îţi asumi responsabilităţi, nu numai 
posibilitatea de a avea orice femeie doreşti! 

Din privirea pe care i-o întoarse Stin, Măria îşi dădu 
seama că tânărul nu înţelesese nimic din ceea ce 
vorbise. 

— Doamne Dumnezeule, dă-mi putere şi 
înţelepciune, spuse ea îndepărtându-se. 

— Să ştii că nu e drept! strigă Stin în urma ei. Nu e 
drept să mă tulburi cu cuvinte cărora eu nu le înţeleg 
sensul şi apoi să pleci fără să mi le explici. Vreau să îţi 
dau ascultare şi cred că ai dreptate. Intotdeauna ai avut! 
Dar acum eşti nedreaptă! 

Măria se opri şi se întoarse doar pe jumătate: 

— O să facem aşa, Stin. Mai întâi o să înveţi ce e 
lipsa pentru a putea aprecia belşugul. Mâine nu o să 
mănânci nimic... 

Stin se trânti la rădăcina stejarului. 


— Sigur, de parcă asta ar rezolva ceva! Jeremiah e 
mort, eu nu o să mănânc... Atâta pagubă. Cossel o să se 
îndoape mâine şi cu porţia mea şi o să creadă că 
Dumnezeu îl apreciază în mod deosebit! 


4 


Kasser îşi privea fiul cu un amestec de milă, 
neîncredere şi presentimente care îl chinuiau de câteva 
luni bune, de când se întorsese Vassur din campanie. 
Amel, fiul său, degaja o senzaţie de forţă masculină pe 
care el nu o avusese niciodată şi de care ar fi ştiut să 
profite în situaţii delicate precum Tratatul de la 
Alderbaraan sau tentativa de lovitură de palat de aici, de 
pe Tengys, de acum treizeci de ani. Motivele de invidie 
se opreau însă la înfăţişare, pentru că ajunsese să 
regrete din ce în ce mai des că abdicase în favoarea 
fiului său. Amel se dovedea un monarh impulsiv, cu o 
apetenţă deosebită pentru violenţa la scară universală. 

— Amel, fiul meu, m-ai chemat? 

— Aş prefera să-mi spui Bella, tată! 

Prin pomenirea numelui oficial, Bella al VIl-lea, se 
dorea probabil fixarea termenilor în care avea să se 
poarte discuţia. Kasser rămăsese membru în Consiliul de 
Coroană şi, deşi părerea sa nu ar fi putut schimba mare 
lucru, Bella nu era încă în postura de a ignora total 
opiniile bătrânului său tată. 

Împăratul avea pe masă numeroase filme şi hârtii. 
Deasupra trona însă una care purta însemnele personale 
ale lui Vassur. 

—O să discutăm mâine în consiliu acţiunile 
quintului nostru, tată, care îmi raportează că s-a integrat 
în corpul de pază al Abației şi că are deja cel puţin două 
direcţii de investigaţie. 

Kasser lăsă tăcerea să îşi stânjenească fiul. 


— Aş dori să ştiu părerea ta despre planurile 
noastre înainte de a ne prezenta mâine în consiliu, 
pentru consemnare. Sfatul tău este foarte important 
pentru mine. 

Pe naiba, gândi Kasser care încuviinţă mut din cap, 
încăpăţânându-se să tacă. 

Bella aşteptă preţ de câteva clipe, apoi se ridică şi 
începu să se plimbe nervos prin micul cabinet care îi 
servea drept încăpere de lucru şi de unde avea o 
privelişte minunată asupra instalaţiilor imense care 
făceau din Klemplant cel mai mare spaţioport al 
universului cunoscut şi, totodată, sursa puterii 
incontestabile a împăratului. 

— Nu poate exista decât un singur motiv pentru 
care eşti atât de rezervat, tată. 

— Şi care să fie acesta, fiule? 

— Invidia de a nu fi avut curajul să valorifici tu 
însuţi descoperirea zeţilor. 

Kasser zâmbi cu amărăciune. Ţinuse într-adevăr 
secretă timp de mai bine de zece ani descoperirea 
planetei zeţilor fiindcă îi fusese frică exact de ceea ce 
dorea să facă acum fiul său. Îi omorâse cu mâinile lui pe 
cei doi exploratori care îi prezentaseră raportul. Zeţii nu 
erau numai prima rasă inteligentă întâlnită de omenire, 
ci şi cheia spre eliminarea dominaţiei seculare a Abației 
în domeniul atât de sensibil al fabricării religiilor 
lucrative. Bella era al treizeci şi doilea monarh din 
dinastia Boszt care ar fi trebuit să recunoască 
suveranitatea absolută a Abației în interiorul propriilor 
ziduri, ca urmare a şantajului perpetuu exercitat de 
călugării  augustinieni: independența în schimbul 
continuării însămânţării Lumilor Agricole. 

Z şi fiinţele sale ar fi putut lesne rezolva problema 
pe care o reprezentase dintotdeauna Abația. Chiar dacă 
ar fi fost să se gândească la presupusa implicare a 
ultimului Abate în răscoalele de pe Tengys, şi tot ar fi 


trebuit să aprobe planul fiului său. Şi totuşi simţea că 
trebuie să-l domolească pe Amel. 

— Vorbeşte gura fără tine, fiule, când spui 
asemenea enormităţi. Uiţi probabil că a avea o înfăţişare 
războinică nu e acelaşi lucru cu a fi un luptător adevărat. 
E o confuzie care ar putea să te ducă la pierzanie în 
împrejurări complicate. 

— Spune-mi atunci! Învaţă-mă! De ce te opui 
încercării mele de a înlocui clonele de pe Lumile Agricole 
cu colonii de zeţi? 

Kasser trase aer în piept şi răspunse cumpănindu-şi 
cu grijă vorbele, fiindcă ştia că avea una dintre puţinele 
ocazii care îi mai rămăseseră de a schimba cursul 
istoriei. 

— Toate lucrurile vechi, fiule, au resurse nebănuite. 
lar Abația este unul dintre primii piloni pe care s-a clădit 
ordinea politică pe care tu ai moştenit-o de la mine. În 
Imperiu există şase sute şaizeci şi patru de Lumi Agricole 
care hrănesc patru sute treizeci şi cinci de confederaţii şi 
domenii familiale. Ce te face să crezi că Senatul va fi de 
acord cu planurile tale? Ţin să-ţi aduc aminte că familia 
Kallys, de pildă... 

— De ce să nu fie de acord? Toată lumea ştie că 
onorariile pretinse de Abaţie pentru însămânţarea unei 
noi Lumi Agricole au crescut de trei ori numai în ultimele 
două secole. Dacă am reuşi să descifrăm modul de 
alcătuire a unor viruşi pentru Z, am înlocui... 

Kasser tăie vorbele fiului său cu un gest hotărât: 

— Vei înlocui un monopol cu altul. Că doar nu o să- 
mi spui acum că, imediat ce vei fura ştiinţa călugărilor în 
a face viruşi generatori de religii şi vei găsi o cale prin 
care să îi comanzi pe zeţi, te vei grăbi să împărtăşeşti 
tuturor descoperirile tale! 

— Evident că nu! 

— Şi atunci ce propui consiliului? Să înlocuiască un 
mecanism care merge bine de peste treizeci şi şase de 
generaţii şi hrăneşte cinci sute de miliarde de oameni 


întinşi pe trei sute de parseci cu ipotetica ta rasă de 
extratereştri, despre care nimeni nu ştie nimic? Kasser 
era conştient că exagera. Zeţii trăiau în colonii imense, 
guvernate de o matcă, singurul individ inteligent. Se pare 
că matca îşi comanda lucrătorii prin infecţii succesive, 
sintetizând viruşi adecvaţi nevoilor sale proprii. Putea de 
pildă să îşi infecteze, selectiv, o sută de mii de lucrători 
cu un virus care nu numai să îi facă pe aceştia să îi 
construiască o fortificaţie gigantică, dar să şi conţină 
planurile construcţiei. Kasser ştia că trei sute de mii de 
zeţi, infectați cu virusul potrivit, ar fi putut transforma în 
grânar o jumătate de planetă în numai doi ani. Nu era 
nevoie de cine ştie ce alte dovezi pentru a accepta că 
zeţii sunt muncitori superiori oricărei comunităţi de clone 
importate din Abaţie, care începea să funcţioneze cel mai 
devreme la a cincea generaţie. 

— Nu e adevărat! protestă Bella. Zeţii sunt 
speranţa noastră... Kasser se întoarse cu spatele într-un 
gest pe care nici măcar faptul că era tatăl împăratului nu 
putea să îl scuze. Bella îşi înghiţi vorbele de uimire. 

— Ascultă, Amel! Am să-ţi spun o singură dată, 
încălcând tot ceea ce eu însumi am clădit ca regulă în 
această Curte Imperială. Şi de aceea te rog să mă asculţi 
atent. Abația nu e un adversar pe care să îl dobori într-o 
viaţă. Călugării de acolo ştiu despre manipularea 
genetică, despre clonare şi realizarea de viruşi mult mai 
multe decât va afla tot restul Universului în următorii 
şase sute de ani! Nu cer nimic decât propria 
prosperitate. Nu poţi să ataci pur şi simplu o asemenea 
parte a istoriei noastre. Îl cunosc pe Abate. E un om cu 
multe resurse, un filozof desăvârşit, un strateg minunat 
şi unul dintre cele mai deschise spirite ale timpurilor 
noastre. A-ţi închipui că el va sta cu mâinile în sân când 
tu încerci să-i iei monopolul asupra Lumilor Agricole este 
o greşeală copilărească, de care îmi este mie ruşine, 
pentru că nu credeam că te-am învăţat atât de prost. Cui 
va servi ca principalele două forţe ale Imperiului să se 


lupte între ele? Gândeşte-te că, aşa cum tu încerci să 
răpeşti Abației ceea ce îi aparţine de atâta vreme, şi 
călugării ar putea să aspire la tron! 

— Asta chiar că e o prostie! De asta ţi-a fost frică în 
toţi anii ăştia? 

— Nu, Amel! Mi-a fost frică să împing omenirea pe 
marginea unui război căruia eu unul nu-i văd rostul! Te 
comporţi superficial. Ai citit dogmele Abației? Ştii oare că 
fraţii augustinieni se consideră urmaşii unui gânditor 
care susţine că menirea oricărei comunităţi umane este 
să-şi salveze Dumnezeul când va veni lupta sfârşitului 
lumii? Oare chiar nu înţelegi câtă violenţa ar putea stârni 
ei?... 

— Sunt nişte ţărani proşti! Vassur îi poate omori pe 
toţi... 

— Asta crezi tu acum! Să ştii însă că violenţa poate 
îmbrăca multe forme, unele dintre ele fiind şi cele mai 
rele coşmaruri ale mele, motivele pentru care am 
preferat să îi ignor pe zeţi şi posibilităţile pe care ni le-ar 
putea oferi. 

Bella se aşeză din nou la masă şi îşi cufundă 
privirea în hârtii. 

— Uite, aici ne deosebim, tată! Eu cred că 
eliberarea pământurilor de obârşie ale strămoşilor noştri 
merită orice dezlănţuire de violenţă! 

Kasser îşi îngustă ochii. Povestea originii dinastiei 
Boszt în Câmpia Pannoniei nu era nouă. Înşişi călugării o 
preluaseră cu entuziasm şi o amplificaseră până când ea 
devenise din legendă un fapt istoric. Se pare că, înainte 
de a pleca de pe Vechea Terra, familia Boszt locuise 
undeva în Câmpia Pannoniei şi călugării reuşiseră să 
întocmească un arbore genealogic regresiv studiind ADN- 
ul mitocondrial al mai multor împărați, fapt care dovedea 
adevărul legendei. Motivele fraților  augustinieni 
rămăseseră pentru totdeauna un mister, provocarea 
orgoliilor imperiale nefiind o întreprindere tocmai lipsită 
de pericole. Periodic, în Klemplant ajungea la putere câte 


un împărat care dorea să recupereze pământurile 
strămoşilor săi, dar nici unul nu apelase la acţiuni făţişe 
împotriva Abației, deşi mulţi analizaseră serios această 
posibilitate. 

— Amel, băiete, să ştii că nici o fărâmă din osul 
nimănui nu merită irosirea unei resurse atât de 
importante precum favoarea istorică pe care o aveam ca 
atu în relaţiile noastre cu Abatia. 

— Asta o să spui mâine la consiliu, tată? Kasser îşi 
plecă fruntea în pământ. 

— Nu. Asta ţi-am spus în calitate de părinte şi de 
consilier. Părerea mea oficială o vei afla mâine. 

— Şi ea va fi defavorabilă acţiunilor mele! 

— Tot ce se poate. Nu ştiu încă nimic din ceea ce 
doreşti. Dacă o să-mi răspunzi cum trebuie la întrebări, 
poate că voi merge alături de tine. 

Bella zâmbi amar. 

— Ştim amândoi însă că, după cele ce ţi-am spus 
astăzi, nu vei fi niciodată de acord cu planurile mele. 

Kasser închise uşa, lăsându-l pe tânărul împărat să 
citească pentru a treia oară raportul lui Vassur, quintul 
lor din Abaţie. 

„Înălţimea ta, nu îţi ascund că misiunea de aici e 
de departe cea mai grea pe care mi-a încredinţat-o 
vreodată dinastia Boszt. Mi-e teamă chiar că perioada 
prea lungă în care am fost condiţionat pentru violenţă 
mi-a afectat în parte capacităţile de quint. Am ucis deja 
şase oameni, pe cinci dintre ei într-o luptă pe care am 
crezut-o iniţial ca fiind un criteriu de consacrare. A fost 
însă evident un test pe care nu l-am trecut, o primă 
lecţie pe care mi-a servit-o Abatele. M-au pus să car 
trupurile învinşilor mei şi să le îngrop pe un gorgan, 
undeva în Abaţie. Doi dintre cei pe care i-am omorât 
erau puştani, iar ceilalţi abia dacă deprinseseră primele 
mişcări corecte de scrimă. Muşchii lor erau moi şi 
neformaţi şi probabil că în armata noastră nici nu ar fi 
fost recrutaţi vreodată. Nu ştiu ce învăţăminte vrea 


Abatele să trag din toate astea. E posibil chiar să fi dorit 
să-mi arate că nu aş fi fost niciodată acceptat ca Ucenic 
în Abaţie dacă nu aş fi venit să îi cer favoarea istorică, 
dar e la fel de posibil ca violenţa să-i fi scăpat şi lui de 
sub control. 

Abația nu e nici pe departe locul tihnit pe care ni-l 
închipuiam în serile când plănuiam întreprinderea 
noastră. Deunăzi a trebuit să ucid un nefericit care 
evadase dintr-un fel de carantină primitivă în care 
călugării ţin o comunitate de vreo mie de oameni. Am 
temeiuri serioase să cred că e rezervorul lor de clone, 
dar, desigur, asta nu e decât o presupunere. Abatele a 
lăudat destoinicia cu care am omorât fugarul care, 
înainte de a-l ajunge eu, apucase să doboare două gărzi. 
De la înmormântarea uneia am venit chiar înainte de a 
începe să vă scriu aceste rânduri. 

Aştept cu încredere veşti de la înălţimea Ta şi 
închei sperând că sistemul nostru de comunicare nu va fi 
descoperit prea curând, pentru că nu sunt foarte 
nerăbdător să apelăm la celelalte talente ale mele. Rimio 
de Vassur” 

Bella împături foaia fină de hârtie pe care i-o 
adusese operatorul cornului secret cu Vechea Terră. 
Urmau vremuri interesante şi, aşa cum obişnuia să spună 
Ursula după ce mai inventa câte o poziţie nouă în pat, în 
viaţă trebuia să îţi pară rău după lucrurile pe care nu le- 
ai făcut şi nicidecum după cele pe care le-ai întreprins. 


5 


Aloim era întins pe patul modest din chilia Abatelui 
şi încerca din răsputeri să nu se lase dominat la rândul 
său de sentimentul de frică pe care îl simţea venind 
dinspre bărbatul masiv, care stătea aplecat asupra cărţii 
de rugăciuni. Radoslav se ruga întotdeauna după ce 
făceau dragoste. O făcea din obişnuinţă, deşi ştia că 
Aloim poate să-i străpungă zidul dogmatic al meditaţiei 
aparente şi să pătrundă până la natura fundamental laică 
a celor mai intime resorturi ale gândirii sale. De multe 
ori, îl mustra şi îl conjura să se roage şi el. Aloim, la 
adăpostul chiliei Stareţului, prefera însă să răspundă de 
fiecare dată că este cu mintea alături de rugăciunea 
Abatelui către Dumnezeu şi Sfântul Augustin cel Nou, dar 
nu îngenunchea niciodată. 

Se întrebase de nenumărate ori de ce stătea în 
umbra Abatelui şi mai ales de ce nu profita de felul în 
care l-ar fi putut manipula. Şi răspunsul care se 
conturase în cei aproape şase ani de când era sfetnicul 
personal al Stareţului nu se putea referi decât la 
recunoştinţă. Aloim fusese un copil chinuit. Prima sa 
amintire era aceea a unui şef de clan barbar din Câmpie 
care îl ţinea deasupra unui cazan care clocotea, în timp 
ce o femeie, probabil mama lui, răsufla din greu cu faţa 
afundată în pantalonii lui de piele. Imaginea aceea îl 
urmărea mereu, tulburându-l profund pentru că, în ciuda 
amintirii clare, nu ştia ce se întâmplase cu mama lui şi 
cum ajunsese să cutreiere Câmpia Pannoniei cu familia 
aceea de ţărani scăpătaţi, pribegi şi nu foarte prietenoși. 


Îşi descoperise puterile la pubertate şi crezuse că 
ele sunt un dar de la Dumnezeu. Putea percepe 
instantaneu sentimentele care îi animau pe cei cu care 
vorbea sau pe care îi observa. Neştiutor, s-a repezit să 
folosească darul lui pentru a seduce o fată. Scârba pe 
care o citise în gândurile ei atunci când făcuseră 
dragoste pentru prima dată îl împiedicase să mai atingă 
vreodată o femeie. Cu timpul, a devenit un adolescent 
tăcut, temut de ceilalţi pentru că obişnuia să pună 
întrebări înfricoşătoare şi fiindcă părea să poată desluşi 
cele mai ascunse secrete ale sufletelor omeneşti. El nu 
avusese curaj însă niciodată să vorbească sincer despre 
înzestrarea sa. 

ÎI învinuiau de deochi sau îl chemau să mai 
exorcizeze câte o femeie posedată şi el împlinea ritualuri 
pe care le inventa pe loc, distrându-se. In realitate, 
puterile lui Aloim nu erau chiar atât de mari. Îi era 
imposibil să sugestioneze pe cineva să întreprindă ceva 
sau să-i citească vreo amintire. Singura împrejurare când 
reuşea să intre efectiv în mintea unui om era atunci când 
se apropia pe nesimţite de cineva, blocându-i atenţia. 
Aşa făcuse şi cu veneticul de la Curtea Imperială. Ce se 
mai speriase când îl văzuse în spatele lui! Ştia că mintea 
lui Rim fusese dominată pentru scurt timp de viziunea 
propriei morţi. 

Bătuse la porţile Abației într-un moment de derută, 
când trebuise să ucidă fiindcă familia lui se pregătea să-l 
ofere unei hoarde de barbari în schimbul libertăţii. Fugise 
preţ de câteva nopţi şi ştia că, dacă nu ar fi fost primit de 
călugării augustinieni, ar fi murit. lar Abația nu i-ar fi 
devenit casă fără sentimentul de atracţie irezistibilă pe 
care îl simţise dinspre Stareţ atunci când îl întâlnise 
pentru prima oară. Amestecat cu ura faţă de femei şi cu 
disperarea fugii din Câmpie, sentimentul acela sfârşise 
prin a-l transforma în homosexualul convins care era 
astăzi. 


La început, Abatele îndurase cu stoicism frazele în 
care îi reproşase că îl doreşte şi îi spusese că doctrina 
augustiniană nici nu dezavua homosexualitatea şi nici nu 
propovăduia castitatea, că sentimentele sale erau o 
lucrare a Domnului, iar atracţia dintre ei ar fi putut fi 
temelia unei deveniri sortite de însuşi Dumnezeu. Aloim 
ştia că Abatele vedea în el nu numai un amant, ci şi un 
aliat puternic în lucrarea destul de complicată a 
conducerii celor douăsprezece mii de călugări care 
constituiau ordinul augustinian, şi apelase adesea la 
serviciile sale de empat, oferindu-i în schimb tot ceea 
visase vreodată: o viaţă în care să nu facă nimic altceva 
decât să studieze emoţiile celor din jur. Şi totuşi de ce 
nu-şi folosea puterile asupra Abatelui, pentru a-şi 
accelera ascensiunea în ierarhia mănăstirii? Nici măcar 
sieşi nu-şi putea da un răspuns cu adevărat cinstit. 
Fiindcă recunoştinţa începea totuşi să nu mai fie o 
motivaţie suficientă. 

— La ce te gândeşti, Aloim? Nu cumva la vreo 
clonă tinerică sau la vreo femeiuşcă din acelea care au 
venit ieri să muncească în spălătoriile noastre? 

— Rade, Rade! Cui servesc cuvintele astea? Ştii că 
nici măcar eu nu concep că aş putea fi şi al altcuiva... Şi 
asta deşi, în ultima vreme, mintea ta e din ce în ce mai 
întunecată. Îţi ascunzi gândurile de mine şi asta mă 
sperie. 

Abatele se aşeză la rândul său pe pat, făcând 
scândurile să scârţâie lung. 

— Mi-e teamă, Aloim... 

— Asta ştiu. Aş fi mai liniştit însă dacă ai putea să- 
mi spui de ce anume te temi? Ce poate să fie atât de 
cumplit, încât să te sperie dincolo de vorbe? Doar nu ţi-ai 
întâlnit nemărginirea înaintea Dumnezeului tău! 

Abatele îşi netezi barba lungă, privind într-un punct 
fix, la încheietura a două scânduri din podea. 

— Am fost slab cu tine, Aloim. Ar fi trebuit să 
primeşti consacrarea abia după ce vei fi trecut de un 


examen teologic mult mai riguros. Atunci poate că m-ai fi 
putut înţelege. Aşa însă... câteodată mă blestem că nu 
am puterea să te biciuiesc pentru erezie. Nu eşti 
credincios deloc! 

Aloim scoase un hohot de râs gros: 

— Rade, am mai avut discuţia asta de mii de ori! 
De ce să fiu credincios din moment ce nici măcar tu nu 
pari să fii printre aceia care mai preţuiesc cu adevărat 
aiurelile astea cu sfinţi şi dumnezei. Ştii la fel de bine ca 
şi mine că eşti conducătorul celei mai mari afaceri din 
univers, care a pornit pe vremuri sub o mască de 
religiozitate, dar care nu i se mai potriveşte astăzi decât 
ca pavăză împotriva ochilor indiscreţi. Insuşi sistemul de 
recrutare a fraţilor se clatină... 

— Ce vrei să spui? 

— L-ai primit pe Rim... 

— Am fost nevoit! Împăratul ... 

— Dar pe mine?! Lucrurile nu mai sunt la fel de 
stricte ca odinioară şi nu trebuie să fii cine ştie ce popă 
rafinat în dogme ca să constaţi asta. Ajunge să priveşti în 
ce fel s-au schimbat în ultimii două sute de ani 
basoreliefurile şi vitraliile ca să înţelegi că fraţii noştri nu 
mai sunt nici pe departe atât de religioşi. lar eu ştiu prea 
bine toate lucrurile astea, nu trebuie să le deduc. ŞI 
atunci, te întreb, la ce bun? 

Abatele privise podeaua pe tot timpul tiradei lui 
Aloim. 

— Uneori e de ajuns o singură conştiinţă cu 
adevărat religioasă pentru a arunca lumina adevărată 
asupra lumii. 

Aloim aşeză o mână pe umărul bătrânului său 
prieten. 

— Aşa este! Dar oare, dacă tu ar trebui să fii acea 
conştiinţă, nu eşti oare cam prea înfricoşat pentru ca eu 
să cred că lucrurile decurg exact aşa cum a plănuit 
Sfântul Augustin cel Nou? 


Starețul ştia că Aloim are dreptate şi îşi dori să 
poată să împartă cu cineva povara pe care o purtaseră 
pe umeri ceilalţi cincizeci şi nouă de înaintaşi. Tânărul 
din faţa lui nu era defel potrivit însă pentru asta şi, 
pentru un moment, se gândi chiar că Rim, trimisul 
împăratului, aşa rudimentar şi violent cum era, ar fi putut 
fi persoana cea mai bună cu care să se sfătuiască, de 
vreme ce chiar de la el pornea vârtejul de care se temea. 
Işi alungă însă repede acest gând. 

— Mi-e frică de sfârşit, Aloim, spuse Abatele 
deodată, surprinzându-l până şi pe tânărul său amant. 
Mi-e teamă că ne apropiem de Armaghedon, bătălia în 
care va trebui să luptăm pentru Domnul Dumnezeul 
nostru. 

Aloim sări în picioare şi începu să gesticuleze. 

— Ei nu! Să nu mă iei iarăşi cu prostia aia despre 
menirea fiecărei societăţi de a transcende propria istorie 
pentru a-L salva pe Dumnezeu! N-am înţeles niciodată 
chestia asta şi am renunţat să mai încerc. 

— Nu ai vrut să asculţi... 

— Ba am ascultat de nenumărate ori şi tot n-am 
înţeles! Dacă vrei, pot să-ţi şi recit din Cartea Dintâi 
versetele în care Sfântul Augustin cel Nou primeşte 
iluminarea felului în care trebuie să dezvolte gândirea 
Sfântului Augustin din Hippona! 

— Şi ce spun versetele alea? întrebă slab Abatele. 

— Că bătălia sfârşitului lumii se va petrece atunci 
când Hristos va cobori a doua oară pe Pământ ca să îl 
învingă pe anticrist şi să conducă omenirea într-o epocă 
de aur. 

— Da, dar ce anume ar putea stârni bătălia asta? 

— Păi aici e şi toată neînţelegerea mea! Cum poate 
Dumnezeu să-şi atingă propria-l nemărginire? Cum se 
poate ca el să fie peste tot deodată şi totuşi să se 
întâlnească cu ceva sau cu cineva în care el să nu fie. 

Aloim are ochii în lanțuri. E sclavul darului său şi de 
aceea nu poate vedea. lartă-l, Doamne! 


Abatele zâmbi şi schiţă un gest împăciuitor. În 
fond, Aloim nici nu ar fi trebuit să fie iniţiat în această 
ultimă şi capitală taină, rezervată Abaţilor. El însuşi 
demonstrase predecesorului său că a înţeles bine în care 
moment Dumnezeu îşi va fi atins nemărginirea şi abia 
apoi fusese desemnat ca succesor la stăreţie. 
Confirmările intuiţiilor sale, adunate de generaţii întregi 
de călugări şi de iniţiaţi, fuseseră însă de-a dreptul 
fabuloase. Încă mergea cu inima strânsă în imensa 
bibliotecă, locul primelor sale revelații ca Abate. 

Era ciudat cum toţi fraţii şi novicii credeau că 
esenţa secretelor Abației se concentra în jurul 
Alambicului de Dumnezei şi a funcţionării sale, neglijând 
istoriile. De-a lungul vremurilor, Abaţii fuseseră obligaţi 
să acţioneze cu hotărâre extremă împotriva unor fraţi 
prea curioşi. Deşi pedeapsa spionării clădirii în care se 
afla Alambicul era moartea, se găsea mereu câte un grup 
de fraţi care să încerce să afle mai mult decât ar fi 
trebuit să ştie. Biblioteca însă nu era niciodată atacată. 
În urma ultimului asemenea incident, Abatele căutase în 
arhive şi văzuse că accidentele de acest tip se 
înmulţeau. lar acest lucru era un semn în sine că 
fundamentele seculare ale Abației se năruiau încet, dar 
sigur, fără ca el să se poată hotărî în privinţa căii de 
urmat. 

Radoslav se simţise dintotdeauna un caracter ales. 
Numirea sa în funcţia de Abate aproape că nu-l mirase. A 
conduce însă armatele Domnului în Armaghedon era o 
misiune de o importanţă în faţa căreia până şi credinţa 
sa tremura ca o frunză în vânt. 

— Singura mea grijă, Aloim, este ca nu cumva să 
scapi asemenea vorbe şi în alte împrejurări decât cele în 
care împărţim chilia. 

— Fii fără grijă, Rade! 

— Mi-aş dori să pot fi cum zici. Semnele însă sunt 
fără putinţă de tăgadă şi mi-e teamă să nu înşel 


încrederea pe care Domnul Dumnezeul nostru se pare că 
a investit-o în mine... 

Aloim făcu doi paşi iuți şi prinse faţa Abatelui în 
palmele sale fine: 

— De ce anume ţi-e teamă, Rade? Lasă-mă să te 
ajut! 

Abatele îi îndepărtă blând mâinile şi vorbi pierit: 

— În ultima vreme s-au întâmplat lucruri care îmi 
arată că istoria se schimbă, că se apropie momentul în 
care scopul ultim al Abației va fi atins. 

— Şi care este acest scop? 

— Nimeni nu-ţi poate spune asta, Aloim. Trebuie să 
înţelegi singur. Altfel, se poate ca imaginea văzută să nu 
fie cea adevărată. 

— Vorbeşti în dodii... 

— Se prea poate. Sunt obosit. Veştile zilei de azi nu 
au fost tocmai fericite. 

Aloim privi prin fereastra îngustă şi zăbrelită care 
dădea dincolo de zidurile Abației. Se înnoptase şi cerul 
era senin. Şi el fusese unul dintre cei care îi dăduseră 
veşti proaste Abatelui. In dimineaţa aceea zăbovise 
pentru câteva ore în faţa porţii principale a Satului de 
Clone.  Profitase de vizita unui frate-cantor, care 
declamase versete din Cartea a doua, folosindu-se de 
instalaţia de amplificare din turn. Ca de obicei, clonele se 
adunaseră curioase pentru a asculta ceea ce aveau de 
spus cei pe care îi considerau salvatorii lor. Printre ei nu 
se aflase Stin, şi tocmai de aceea Aloim încercase să 
sondeze pe ceilalţi. Existaseră momente în care trebuise 
să se îndepărteze pentru ca valul de furie care i se 
transmitea din sat să nu-l facă să sufere fizic. Clonele 
erau furioase şi, fără putinţă de tăgadă, printre ele exista 
un agitator. Lipsa lui Stin îl făcuse să sugereze că tocmai 
el ar putea fi cel care aprinde spiritele împotriva 
regimului concentraţionar impus de călugări. Deşi nu 
putea fi nicidecum sigur, îi spusese Abatelui de 
presimţirile sale. Obţinuse un răspuns în doi peri şi acum 


ezita să continue discuţia. Decise că nu avea mare lucru 
de pierdut. 

— De ce crezi că Stin nu poate fi agitatorul din 
Satul de Clone? Chiar tu mi-ai spus că e un individ 
special, spre care trebuie să-mi îndrept atenţia. 

Abatele schiţă o grimasă plictisită: 

— Te asigur că Stin este de cealaltă partea a 
baricadei. Mai mult, el se va strădui să-l găsească şi să-l 
anihileze pe agitator. Dacă un asemenea agitator 
există... 

— Dar de unde poţi fi atât de sigur? 

— Dacă ţi-aş explica, ar trebui să fac apel la 
credinţă şi tocmai asta este ceea ce îţi lipseşte ţie. 

— Hai să încercăm totuşi! 

— Ştii bine că nu îţi pot dezvălui prea multe... 

— Într-o zi, lipsa asta de încredere o să mă supere 
şi atunci o să... 

— O să înţelegi că am secrete faţă de tine tocmai 
ca să te apăr. N-aş vrea să atârni din nou deasupra unui 
cazan care fierbe! 

Vorbele Abatelui parcă se rostogoliră cu zgomot pe 
podea. Aloim simţi în ele o determinare împotriva căreia 
învățase că nu e bine să lupte. Ultima confruntare se 
încheiase cu o lună de detenţie şi de post negru, în 
tainiţele de sub Bibliotecă. Încă avea cicatrice din cauza 
muşcăturilor de şobolani. 

— Nu te supăra, Rade! Ştii bine că întrebările mele 
nu au alt scop decât să-ţi uşureze povara... 

Uneori am senzația că poate citi şi gândurile, nu 
doar sentimentele. Sau poate că sunt cu adevărat 
neajutorat... 

Ca întotdeauna când dorea să ascundă adevărata 
natură a lucrurilor, Abatele se aplecă asupra unui 
exemplu. 

— Aloim!? Te-ai întrebat vreodată unde se 
întâlneşte gândirea Sfântului Augustin, episcopul de 
Hippona, cu cea a întemeietorului Abației noastre? 


Tânărul ridică din umeri. 

— Ştii bine că las deliciul unor asemenea dantelării 
teologice în seama celor mai învăţaţi. 

— Ei bine, din multitudinea celor care ar fi de spus, 
o să-l amintesc pe acela care ar trebui să te 
mulţumească şi care este în sine un mare secret. 

Spre marea mirare a Abatelui, fiorul de încântare 
care îl străbătu pe Aloim fu foarte evident. 

Doamne, mă pui oare la încercare cu băiatul ăsta? 

Prefăcându-se că nu a văzut nimic, Abatele 
continuă amuzat, ştiind că Aloim nu va înţelege oricum 
mare lucru. 

— Ce-ai spune dacă Domnul Dumnezeul nostru ar 
şti dinainte care dintre sufletele care ajung pe Pământ 
sunt sortite mântuirii? 

Aloim râse scurt: 

— Aş zice că e tare plicticos să fii Dumnezeu! 

— Asta e o observaţie a cărei subtilitate nu-i 
reduce cu nimic caracterul blasfemiator. Ştii că nu-mi 
place să vorbeşti aşa! Sfântul Augustin din Hippona 
credea că Dumnezeu ştie dinainte dacă ne vom mântui şi 
care va fi destinul sufletului nostru. Să spunem că, din 
motive pe care nu ţi le pot dezvălui, eu ştiu că Stin 
urmează să aibă un destin exemplar, care să-l 
transforme în sfântul de care avem nevoie pentru a 
însămânţa o Lume Agricolă. 

— Asta înseamnă că eşti Dumnezeul Satului de 
Clone? 

— Da. Arta practică a dumnezeirii este arma 
noastră cea mai puternică, pilonul care susţine bolta sub 
care Abația a devenit ceea ce este în prezent. 

Abatele ştia că în acest punct al discuţiei, un spirit 
mai ascuţit decât cel al lui Aloim ar fi putut reconstitui 
cele mai intime resorturi ale funcţionării Abației. Era însă 
liniştit, fiindcă îl cunoştea bine pe tânăr. 

— Nu înţeleg, Rade. Mi-ai dat cărţi în care am citit 
că un om poate căpăta în multe feluri puteri 


dumnezeieşti asupra supuşilor săi. Faraonii vechiului 
Egipt au fost primii care au descoperit... 

— Da. Dar întotdeauna aplicarea forţei brute 
pentru a controla vieţile supuşilor nu a dus nicăieri. 

— Şi minciuna e mai bună? Bietele clone cred că 
sunt bolnave şi de aceea nu au voie să iasă din Sat! 

— Nu e o minciună, Aloim. E o iluzie, o graniţă 
dumnezeiască menită să ne facă să ne atingem 
scopurile... 

Aloim dădu din mână a lehamite. La urma-urmei, 
trebuia să recunoască faţă de sine însuşi că nu-i prea 
pasă de clonele din sat şi că ultimii ani fuseseră cei mai 
buni din întreaga sa viaţă. Măcar şi pentru faptul că 
aproape uitase cum e să-ţi fie foame. Nu avea sens să-l 
supere pe Abate. Dar nu se putea abţine să nu întrebe: 

— Şi totuşi, nu înţeleg... Dacă tu te poţi transforma 
în Dumnezeu, cum faci ca Satul să funcţioneze aşa cum 
a prezis episcopul Augustin, ăla creştinul? Mi-ai descris 
un mecanism fără nici un punct de sprijin! 

— Credinţa,  Aloim! Credința  nestrămutată că 
liberul-arbitru e doar o aparenţă de libertate. Eu, 
Dumnezeul Satului de Clone, cred în Stin. Şi, în acest fel, 
el e sortit să devină ceea ce i-am hărăzit eu, spuse 
repede Abatele, încercând din răsputeri să-şi reprime un 
sentiment de teamă despre care ştia că poate fi citit 
repede de Aloim. 

— Păi şi nu-l mânii pe Dumnezeu, substituindu-te 
Lui? 

— Nu. Fiindcă, pe de o parte, eu nu lucrez cu 
suflete umane, ci cu copiile unor suflete dispărute, şi 
pentru că Sfântul Augustin cel Nou a rezolvat această 
dilemă. Dacă mântuirea noastră nu depinde de ceea ce 
facem în timpul vieţii, înseamnă că suntem liberi să 
întreprindem orice ne îndeamnă bunul-simţ. Inclusiv să 
fim Dumnezeu pentru făpturile inferioare. 

Aloim îl privi în ochi pe Abate, fără să încerce să-şi 
mascheze intenţia clară de a afla ce simte. 


— Ba nu! Asta e o şmecherie de-a voastră, de-a 
Abaţilor. Simt asta! Mă păcăleşti, deşi nu pot să-mi dau 
seama cum... 

— Ştiam că o să ajungem aici! Ti-am spus încă de 
la început că argumentul meu face apel la credinţă, iar tu 
nu vei înţelege. 

— Pe naiba! Pur şi simplu nu funcţionează! Trebuie 
să mai fie ceva în legătură cu Stin ăsta care să-l facă atât 
de special încât tu să ştii dinainte că va avea un destin 
special. Nu se poate să fie de-ajuns numai faptul că e 
clonă, iar tu crezi în destinul lui! 

Dumnezeule, semnele pe care mi le dai sunt din ce 
în ce mai clare! Dă-mi însă şi putere şi ajută-mă ca 
iubirea mea pentru Aloim să nu mă orbească atunci când 
va veni momentul să-l trimit spre tine! 


6 


„Sire, cererea Voastră mă pune în situaţia de a 
improviza şi de a lua decizii bazate şi pe alte criterii 
decât cele ale logicii, înainte de toate vă previn că, dacă 
evenimentele vor lua cursul prevăzut de înălţimea 
Voastră, va fi imposibil să neglijăm rolul norocului şi al 
întâmplării în desfăşurarea lor. Sfatul meu este să 
încercaţi să evitaţi confruntarea cu părintele Vostru, mai 
ales că, în calitatea mea de observator desemnat al 
planetei Z, trebuie să amintesc că întreprinderea noastră 
ar putea fi zădărnicită de multe aspecte care, 
deocamdată, nu ne sunt clare. Dintre acestea, două ar fi 
de menţionat pentru a decide dacă urmează să le luaţi în 
seamă în judecata înălţimii Voastre. Primul se referă la 
absenţa oricărei garanţii a faptului că viruşii pe care vom 
reuşi să-i producem vor avea efect pe termen scurt şi 
vom putea înlocui cu zeţi clonele de pe Lumile Agricole. 
Ca orice domeniu în care operează necunoscutul 
inovației ştiinţifice, încercarea mea de a deprinde arta 
augustiniană a manipulărilor genetice s-ar putea să nu 
fie încununată de succes, în ciuda faptului că, aşa după 
cum ştiţi, încerc să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă...” 

Rim se opri din dictare. Călugării îi luaseră consola 
de comunicaţii, aşa că acum era nevoit să se folosească 
de dispozitivul implantat sub pielea capului, care îi 
înregistra vorbele şi apoi le transmitea conform unui cod 
bine stabilit cu operatorii psi de pe planeta-far, Kyrall. 
Impăratul fusese prea ocupat pentru un dialog. 

Zeţii ar fi putut reprezenta soluţia optimă pentru 
înlocuirea populațiilor de clone pe care le furniza Abația. 


Dar Rim se îndoia că o aşa sarcină gigantică ar fi putut fi 
îndeplinită într-o singură viaţă de om. Când Bella al VII- 
lea îl trimisese să observe lumea Z, încercase să se 
eschiveze. Situaţia complicată de pe Sagittarius şi 
războiul din districtul Centauri ar fi putut fi oricând 
argumente pentru care i-ar fi putut cere împăratului să 
nu se despartă de unul dintre cei cinci quinți ai săi. 
Adevăratul motiv era însă boala incurabilă a lui Rajji, 
maestrul de la care învățase, în ani grei de ucenicie, tot 
ceea ce trebuie să ştie un quint. Dar tocmai maestrul 
său, aflând despre ce este vorba, îl îndemnase să plece. 
Dăduse ascultare ordinului şi Rajji murise în timp ce el se 
afla departe, studiind rasa de extratereştri. Despărțirea 
de el era amintirea cea mai vie din întreaga viaţă a lui 
Rim şi o rememorase de sute de ori în timp ce cutreiera 
singur câmpiile întinse de pe Z. 

Zeţii... Creaturile nu păruseră să-i mai dea nici o 
atenţie după o primă încercare de a-l captura care se 
soldase cu câţiva morţi printre lucrători. Işi vedeau de 
treburile lor şi, în această privinţă, Rim trebuia să se 
recunoască impresionat: mereu aveau câte ceva de 
întreprins, iar realizările lor erau pe măsura hărniciei, 
deşi scopul şi utilitatea lor erau de multe ori obscure 
pentru mintea omenească. 

Cutreierase timp de aproape cinci zile într-o 
ambarcaţiune improvizată o reţea de canale al căror 
scop evident era acela de a iriga o suprafaţă imensă pe 
care zeţii cultivau o plantă uleioasă din care, în stup, 
extrăgeau un fel de esenţă pe care o consumau cu mare 
plăcere. 

Dimensiunile gigantice ale lucrărilor erau însă 
întrecute de măreţia digului cu care zeţii reuşiseră să 
zăgăzuiască un fluviu imens, creând un lac de câteva 
milioane de kilometri pătraţi. Erau muncitori excelenți şi 
numai după o observare atentă îţi puteai da seama că 
acele creaturi cu şase picioare nu sunt inteligente şi nici 
măcar independente pe deplin. 


O săptămână întreagă, Vassur înconjurase cu 
glisorul său câteva edificii cu adevărat gigantice, turnuri 
fără o utilitate aparentă, înalte de până la doi kilometri. 
Clădirile păreau abandonate, dar inginerii care le 
construiseră nu aveau egal pe tot cuprinsul Imperiului. 
Structura lor de rezistenţa părea formată din armături 
metalice, împletite cu o ştiinţă ciudată, într-o logică 
ternară, pe care nu o mai întâlnise niciunde. 

Abia când a aterizat pe terasa celui mai înalt dintre 
turnuri şi-a dat seama că masivul muntos din dreapta lui 
nu e natural, ci un imens trunchi de piramidă, o încercare 
neterminată parcă de a reconstitui piramidele Egiptului 
antic. Pe suprafaţa perfect plată care acoperea 
construcţia, Rim a descoperit însă semne dintre cele mai 
ciudate. Unele erau evident pictograme destinate unor 
vizitatori din cer, dar pe sute de hectare se înghesuiau şi 
grupuri de două şi trei linii, într-un alfabet bizar, pe care 
computerele navei nu au reuşit să-l descifreze. 

Pentru un om, ceea ce creau zeţii părea la fel de 
ciudat ca şi înfăţişarea lor. Erau fiinţe masive, cam de 
mărimea unui elefant pământean, sau mai degrabă a 
unui aggran de pe Sagittarius. Cele mai mari exemplare 
cântăreau mai bine de zece tone vechi şi, cu toate 
acestea, lucrurile pe care le făceau dovedeau o migală şi 
o îndemânare surprinzătoare pentru nişte animale de 
dimensiuni atât de considerabile. Zeţii aveau şase 
membre, toate dotate cu un sistem apucător extrem de 
eficace, dar care diferea de la un picior la altul. Unul 
dintre membre, evident mai mic, părea să fie înzestrat cu 
o sensibilitate aparte. Cei mai mulţi zeţi îl acopereau cu o 
împletitură din fibre uscate şi Rim observase că Îl 
foloseau atunci când aveau nevoie de precizie. Zeţii 
puteau să-şi utilizeze două, trei sau chiar patru membre 
deodată la munci dintre cele mai complexe şi, în repaus, 
se sprijineau pe două picioare, de obicei pe cele din 
partea capului. 


Pe Z, totul avea o simetrie ternară. Trei sexe, trei 
perechi de membre, câte trei receptori pentru lumină, 
vibrații sonore şi miros, orientate în cele trei direcţii ale 
spaţiului... Primele rapoarte ale  xenobiologilor 
avansaseră ipoteza conform căreia tocmai această 
concepţie tridimensională îi împiedicase pe zeţi să-şi 
formeze o cosmologie valabilă şi să accepte că te poţi 
deplasa la infinit într-o direcţie, fără să fii nevoit să te 
mişti şi pe celelalte două. Deocamdată, aceasta era 
unica explicaţie, şi ea tare şubredă, pentru lipsa lor de 
interes în privinţa zborului şi a călătoriei spaţiale. 
Desigur, toate acestea erau însă doar presupuneri, de 
vreme ce nimeni nu apucase să vadă vreodată o matcă, 
adevărata depozitară a inteligenţei zeţi-lor, şi să încerce 
să intre în contact cu ea. 

Îi trebuiseră lui Rim mai bine de trei săptămâni 
pentru a vedea intrarea în primul stup. De altfel, era 
destul de greu să crezi că nişte creaturi care se 
asemănau mai mult cu un elefant pământean cu şase 
membre ar fi putut fi atât de asemănătoare insectelor. 
Cu toate acestea, rapoartele făcute de xenobiologi cu 
decenii în urmă, când Z fusese vizitată pentru prima 
dată, arătau că lucrătorii, deşi aveau un sistem nervos 
extrem de bine dezvoltat şi se înmulţeau trisexuat, erau 
incapabili de orice inițiativă lucrativă. Ei erau însă 
coordonaţi în realizarea giganticelor lucrări care umpleau 
Z, prin infecţii succesive cu viruși care păreau că poartă 
cu ei şi informaţia a ceea ce trebuia să construiască sau 
să întreprindă. Comenzile erau date de matcă, o creatură 
pe care Vassur nu reuşise însă să o vadă, fiindcă zeţii se 
opuseseră cu furie încercării sale de a pătrunde într-o 
clădire imensă, unde bănuia că se află partea centrală a 
stupului şi regina. Rim renunţase după ce se văzuse silit 
să se refugieze în glisor şi să facă uz de armamentul 
greu montat pe fuselaj pentru a scăpa din încercuire. 
Muriseră atunci mai bine de treizeci de zeţi. 


Amintirile de pe Z nu erau însă legate numai de 
violenţă şi de solitudinea impusă de secretul în care 
trebuia cercetată planeta, într-o zi găsise un câmp întins, 
plin de sculpturi imense. Erau reprezentări de toate 
felurile, dar majoritatea aveau în prim-plan o creatură 
greoaie şi bondoacă despre care Rim şi-a dat seama 
imediat că trebuie să fie matca. După câteva săptămâni 
a găsit un basorelief imens care înfăţişa încleştarea 
dintre două regine, asistată de o mulţime de lucrători 
care păreau să nu ia parte la confruntare. Aceste două 
descoperiri îl făcuseră şi mai curios să vadă mătcile, dar 
nici una dintre stratagemele sale nu l-a dus în interiorul 
vreunui edificiu. Ar fi putut lesne să omoare o întreagă 
familie şi apoi să caute matca, dar îi era frică să intervină 
atât de brutal, fiindcă un asemenea act de violenţă ar fi 
putut compromite contactul dintre cele două specii. 
Plecase cu senzaţia că, indiferent cât de potriviţi păreau 
zeţii pentru a înlocui clonele Abației pe câmpurile Lumilor 
Agricole, până nu se stabilea un contact cu o matcă, 
întreprinderea era mult prea riscantă pentru a putea fi 
pusă în practică. Bella al Vll-lea fusese însă de altă 
părere şi îl trimisese în Abaţie să studieze felul în care 
pot fi manipulaţi viruşii, iar el îşi adusese aminte că e 
militar. Împăratul spera să înveţe cum se pot crea viruşi 
complecşi, de genul celor emişi de matcă, pentru a 
infecta apoi lucrătorii în funcţie de interesele sale. 

„Al doilea element pe care merită să-l aveţi în 
vedere este precaritatea temporară a poziţiei mele în 
Abaţie. Deocamdată nu am reuşit nici măcar să fiu primit 
în clădirea garnizoanei deşi, formal, fac parte dintre 
fraţii-ostaşi. Când i-am întrebat, călugării augustinieni au 
pomenit ceva de un fel de ritual de iniţiere, care nu e 
lupta pe care am dus-o la acceptarea mea ca novice. Se 
pare însă că, după reprezentaţia pe care am dat-o pe 
câmpul de luptă, nici unul nu se grăbeşte să iniţieze 
ritualul acela. Intenţionez ca mâine să mă plâng Abatelui. 
Scopul meu imediat este garda de noapte, care mi-ar 


permite să investighez comunitatea aceea de clone, care 
cred că va reprezenta şi începutul, dar şi sfârşitul 
cercetărilor mele. 

Coroborând informaţiile vagi pe care le am, se pare 
ca Abația deţine multe clădiri păzite. Deunăzi l-am auzit 
pe un frate vorbind despre Consistoriul de Suflete şi pe 
altul de Mormântul Aleşilor. Deocamdată nu îmi dau 
seama ce s-ar putea ascunde sub aceste denumiri. La 
lecţia de religie de astăzi dimineaţă, Abatele a mai vorbit 
şi despre tainiţele aflate sub Bibliotecă. Din păcate nu 
am reuşit nici o clipă să scap de impresia că vorbele lui 
îmi erau adresate mai mult mie, ca o invitaţie. Mi-e 
teamă că, dacă voi încerca să intru acolo, mă pândesc 
capcane mortale. 

Îmi  închei misiva către înălţimea  Voastră 
manifestându-mi încrederea pe termen lung în lucrarea 
noastră şi afirmând că, dacă sfatul meu are vreo 
importanţă, el ar fi unul care îndeamnă la o discreţie 
totală în ceea ce priveşte lucrurile pe care dorim să le 
întreprindem.” 

Vassur închise micul înregistrator şi simţi în ţeastă 
vibraţiile vagi ale cornului. Ca întotdeauna când îl 
folosea, avea o senzaţie neplăcută. Ştia că Bella nu îi va 
da ascultare şi se va grăbi să se confrunte cu tatăl său, 
într-o scenă de coşmar pe care omenirea o joacă iar şi 
iar, începând de la Oedip. Dacă ar fi fost religios, s-ar fi 
rugat. Cum nu o făcuse însă niciodată, preferă să se 
întrebe dacă alegerea conducătorilor pe baza unei legi 
falice mai era în măsura să răspundă exigenţelor unor 
vremuri pe care le simţea în schimbare. 

Adormi în timp ce privea basorelieful ciudat de pe 
tavanul chiliei sale şi întrebându-se cine va fi fost 
cavalerul care împărtăşise o asemenea soartă crudă. 


7 


Smerenie până la lacrimi! Fiindcă numai o imensă 
smerenie poti simţi, după ce ai întrezărit viziunea 
cuprinzătoare a fratelui Ustin, căruia de-acum nu poți să- 
i spui altcumva decât Mântuitorul. Anii pe care i-ai 
petrecut lângă el te pun în încurcătură pentru că, deşi au 
fost indelungați şi binecuvântați de o prietenie strânsă şi 
de discuții nesfârşite, Ustin nu ti-a dezvăluit în timpul 
întregii sale vieți atâtea minuni câte ţi-a picurat în vis, în 
timpul nopții trecute. Şi, cu toate astea, poruncile lui par 
atât de logice, atât de simple, impregnate cumva de 
grația divină! 

Munca e sfântă, spune Mântuitorul. Munca îti va 
salva neamul şi îl va face să dăinuie în veac şi poate vă 
va spune şi de unde au venit părinții voştri. Ce poate fi 
mai frumos decât unirea pe care o aduce un tel măreț? 
Ce altceva i-ar putea uni pe fraţii tăi, răspândiți în 
Câmpie şi ocupati să nu facă nimic? Templul o să fie 
întâia lucrare închinată lui Dumnezeu şi priveliştea ei va 
fi măreață. 

Fratele Isidor îşi îndreptă bărbia ascuţită către 
guvernatorul Crey, încercând să priceapă substratul 
întrebării omuleţului, care se agita perpetuu, tulburându- 
i concentrarea şi meditaţia pioasă. 

— Te-am întrebat de ce nu încep să construiască 
încă! E o întrebare simplă şi trebuie să-mi răspunzi! Uite, 
am căutat aici, în contractul nostru cu Abația, şi am găsit 
o clauză în care se zice foarte clar că trebuie să-mi 
explici tot ceea ce faci. Vreau să ştiu! 


— Ca noi toţi, guvernatorule Crey. Mi-e teamă însă 
că înţelegerea profundă a ceea ce se petrece cu 
adevărat pe o Lume Agricolă este doar la îndemâna 
Abaţilor. Eu vă pot prezenta nişte detalii despre forma... 

— Doamne, ce mă poţi enerva! De ce nu vorbeşti 
omeneşte? Foloseşte propoziţii scurte şi clare şi încearcă 
să nu uiţi că, într-un fel, eşti slujbaş în administraţia 
Sagittarius. 

— Mi-e teamă că aici interpretaţi în favoarea 
domniei voastre contractul. Voi încerca totuşi să vă 
răspund la toate întrebările, în măsura în care veţi reuşi 
să le formulaţi clar. 

Crey sări de pe fotoliul larg în care se cufundase şi 
începu să se plimbe prin cabină. Mergea aplecat şi cu 
mâinile la spate privindu-şi papucii. Se opri brusc şi îl 
întrebă pe Isidor: 

— Pe voi, acolo la mănăstirea aia a voastră... vă 
învaţă să vă şi bateţi? Adică lupte din astea, corp la 
corp? 

Surprins, tânărul călugăr clătină din cap într-un 
gest care ar fi putut însemna orice. 

— Nu contează! Fiindcă eu oridum o să-ţi trag un 
şut în gură fiindcă mă enervezi. 

Ca şi cum ar fi vrut să-şi pună în aplicare 
ameninţarea, Crey făcu doi paşi spre călugăr care 
rămase însă neclintit, stăpân pe sine dar şi pe 
învăţăturile deprinse cu preţul multor cicatrici de la frații- 
ostaşi. Guvernatorul se opri în faţa lui Isidor. 

— Da. 

— Ce da? 

— Ne învaţă să ne luptăm. Dar lecţiile despre 
confruntările fizice sunt mult mai puţine şi mai uşoare 
decât cele în care încercăm să deprindem metodele prin 
care să ne ferim de asocierile cu persoane impulsive. 

Cuminţit brusc de stăpânirea de sine a călugărului, 
Crey mormăi în barbă: 

— Totuşi trebuie să-mi spui ce urmează! 


— Asta aşa este, încuviinţă Isidor. De pildă, acum, 
Apostolul Laak îşi adună forţele şi va trece la o etapă 
extrem de importantă... 

— Suntem în pericol? 

— Nu, nicidecum! Momentul e important mai mult 
pentru religia populaţiei de clone, decât pentru întreaga 
noastră lucrare... 

Crey flutură din mâini într-un gest disperat, menit 
să-l oprească pe Isidor. Gura îi era încleiată într-o 
prăjitură cu cremă de melasă şi nu putea vorbi. Intr-un 
târziu, reuşi să articuleze: 

— Nu înţeleg de ce insişti asupra caracterului 
religios al întreprinderii noastre. 

Isidor, rotunji un cerc cu degetele împreunate ale 
mâinii stângi. 

— Pentru că aşa este. Domnul Dumnezeul nostru... 

— Lasă-mă cu gogoşile astea! La câţi bani v-am 
dat, măcar aveţi bunul-simţ şi nu mă ameţiţi cu 
bolboroselile voastre de babe. Uite cum înţeleg eu 
lucrurile: pentru nenorociţii ăia de jos, clone sau nu, 
religia e importantă pentru că urmează să le dea un scop 
în viaţă. Şi pentru noi e importantă pentru că, ştiind 
dinainte ce fel de religie vor fi construit, o vom folosi şi 
vom beneficia de ofrandele lor. Dar între noi, aici la 
centrul de control, ce sens are să ne prefacem că 
asistăm la o minune dumnezeiască când ştim amândoi 
că totul este numai o înşelătorie profitabilă pentru 
ambele părți. Întotdeauna am spus că voi, fraţii 
augustinieni, sunteţi făţarnici. 

Isidor ascultase cele spuse de Crey fără nici o 
mişcare, dar roşeaţa uşoară care îi pusese stăpânire pe 
chip arăta revolta sa profundă împotriva vorbelor 
scundului guvernator. 

— Pe toţi dracii din adâncuri! O să-mi spui acum ce 
urmează. Auzi, chiar acum! 

La fel de calm ca şi mai înainte, Isidor începu să 
vorbească pe un ton egal. Urma ceea ce în Manualul 


Însămânțării se numea „Primul Incident Tehnologic”. 
Populaţia de clone, mobilizată de Laak, urma să se apuce 
de muncă în încercarea extrem de grea de a construi 
inima a ceea ce ar fi trebuit să fie primul templu. După 
ce clonele se vor fi chinuit îndeajuns, Laak avea să 
primească un vis profetic în care îi apare Ustin, 
Mântuitorul neamului său, care îi dezvăluie locul unde se 
află depozitul de unelte. Pentru început, clonelor aveau 
să li se dea cuțite, topoare, hârleţe, fierăstraie, furci şi 
greble ca să-şi poată duce la bun-sfârşit munca. 

— Interesant, mormăi Crey. Dar când vor începe să 
muncească pentru noi? 

— Chiar şi într-o desfăşurare excepţională de 
evenimente, aşa cum se anunţă cea de pe Praxtor, 
Abația nu deţine înregistrări ale vreunor ofrande 
substanţiale înainte de a doua generaţie ecleziastică. 

— Şi asta ce vrea să însemne? 

— Că ofrandele se aduc cel mai probabil de nepoţii 
maturi ai clonelor actuale. În plus, până atunci, sperăm 
că şi populaţia va creşte semnificativ, aşa încât să 
ajungem la cel puţin două sute de mii de indivizi apți de 
muncă. Dacă şi cel de-al treilea accident tehnologic... 

— Şi ăsta ce mai e? 

— Momentul în care le veţi da maşini agricole 
moderne. 

— Bine, dar al doilea accident din ăsta cum zici, 
când... 

— Se va întâmpla peste o generaţie şi le veţi da 
clonelor primele animale care să le ajute la câmp. 

— Aha, zi mai departe. 

— Spuneam deci că, abia după cel de-al treilea 
incident tehnologic, este foarte probabil ca producţia 
agricolă să ajungă la parametrii proiectaţi şi la un optim 
în ceea ce priveşte suprafaţa ogoarelor de pe Praxtor. 

— Bine, omule, şi asta ce înseamnă? Cât mai avem 
de aşteptat? 

— 60, poate 70 de ani standard... 


— Enorm! Crezi oare că Sagittarius poate rezista 
atât în faţa asaltului tâlharilor de vaaleeni, care ne-au 
exclus de pe toate pieţele de minereuri pe o rază de trei 
parseci? 

Isidor îşi ridică privirea şi o pironi în ochii 
guvernatorului. 

— Nu e vina noastră. Trebuia să fi început mai 
devreme. La ce v-ar folosi acum ca o populaţie de 2.000 
de oameni, răzleţiţi în grupuri mici peste Câmpie, să se 
apuce să cultive cereale? Producţia ar fi oricum 
insignifiantă, iar sporul natural s-ar prăbuşi. 

Crey pluti uşor cu scaunul până la fereastra 
imensă, dominată de priveliştea alburie a planetei. 

— Ce stupid! Sunt prizonierul propriului meu timp! 
Mai devreme nu mi-a stat în putere să înfiinţez o Lume 
Agricolă şi, dacă rezultatele ei vor fi cele pe care le 
aştept, voi fi prea bătrân să mă mai bucur de ele. lar 
prezentul e guvernat de Edictul Korona. Mai bine m-aş 
apuca eu însumi de arat câmpurile alea. Mă declar clonă 
şi trec la treabă. 

Isidor  zâmbi cu  condescendenţă. Avea un 
sentiment ciudat, de milă, faţă de micul guvernator. 

Ştii că întâia zidire care ar trebui să slăvească 
înălțarea Mântuitorului tău trebuie să imbrace izvorul cu 
apă dulce pe care Domnul Dumnezeul tău l-a făcut să 
apară pe locul în care l-a jertfit pe Mesia. Pe acel loc ar 
trebui să se înalțe un edificiu măreț. E ciudat, dar îl ai 
clar în minte: se sprijină pe piloni făcuți din trunchiurile 
copacilor şi este acoperit cu crengi împletite meşteşugit. 
În imaginea din mintea ta dăinuie mai ales cum ar trebui 
construite îmbinările, dar şi un meşteşug ciudat, prin 
care din lemnul copacilor se pot obține platforme netede, 
numai bune pentru construcție. Nu ştii de unde cunoşti 
toate astea, dar presupui că ele nu sunt decât o altă fată 
a revelațiilor pe care ti le trimite în fiecare noapte Ustin 
şi care au ajuns să te facă să te temi de somn. Noapte 
trecută ţi-a vorbit despre copii. „Ei sunt singura bucurie 


adevărată a neamului nostru, cei care vor duce mai 
departe Lucrarea sfântă cu care abia începem să ne 
îndeletnicim. Spune-le tuturor cuvântul Domnului 
Dumnezeului nostru, care vrea ca poporul nostru ales să 
crească. Şi mai ales adună grupurile răzlețite pe Câmpie! 
Fă să fim din nou numeroşi, ca în clipa în care Domnul 
ne-a adus în Câmpie. Fii conducătorul lor şi zideşte-mi 
Templul, fiindcă în jurul lui se va construi Lucrarea 
Domnului şi se vor rândui cu toţii spre Mântuire. ” 


8 


Răcoarea nopţii îi făcea bine lui Rim. De când 
venise pe Vechea Terra se simţea mereu transpirat şi 
lipicios din cauza căldurii umede care domnea peste 
Câmpia  Pannoniei.  Privi cerul senin. Constelații 
necunoscute lui luceau din înalt. Preţ de câteva clipe, 
încercă să se concentreze pentru a afla unde este 
Antares, steaua în jurul căreia gravita planeta lui natală. 
Renunţă însă imediat. Casa şi copilăria erau lucruri la 
care se gândea de obicei cu căldură, şi sentimentul, 
acela îl făcea să se simtă superficial. Rim rămăsese 
sclavul experienţelor iniţiatice, refuzând cu încăpățânare 
să-şi schimbe părerile pe care şi le forma atunci când era 
pus pentru prima dată într-o situaţie nouă. Incă mai 
simţea un soare mic înflorindu-i în piept când se gândea 
la Fanya, prima lui iubită. Avea şaisprezece ani şi ea doar 
paisprezece şi se sărutaseră după un concurs sportiv. 
Credea şi acum că sărutul acela fusese cea mai intensă 
experienţa erotică din viaţa lui. Şi asta deşi fusese 
cantonat preţ de trei ani pe Orion IV, planeta bordel... 

La fel, experienţa întâlnirii cu maestrul său fusese 
de-ajuns pentru a umple o viaţă şi pentru a trasa un 
drum la capătul căruia îl aşteptase guintaratul. şi 
amintea perfect de primul soldat pe care îl ucisese în 
luptă, prima dată când prizase feery/ şi încrederea în sine 
pe care o căpătase atunci... Maestrul îi încurajase 
gândirea individualistă, întărind firul ei: „A avea o femeie 
e acelaşi lucru cu a avea un milion, a comanda doi 
oameni e la fel de complicat cu a conduce un miliard, 
după ce ai spus prima minciună, restul nu mai 


contează... Numai lupta e mereu altfel. Violenţa este 
singurul criteriu care poate descătuşa monotonia 
invariantelor unei vieţi adevărate.” Bătrânul Rajji avea 
multe asemenea pilde care, ca un făcut, îi veneau în 
minte exact atunci când avea mai multă nevoie de ele. 
inconştient la început şi apoi amplificat de 
implanturile sale neuronale, auzul lui Rim percepu 
strigătul unei femei. Venea dinspre Abaţie, şi nu dinspre 
Satul de Clone deci, teoretic, nu ar fi trebuit să îl 
intereseze. Misiunea lui de pază se referea la clone şi 
nicidecum la ceea ce se întâmpla în chiliile fraţilor. Şi 
totuşi strigătul se repetă, de data asta mai ascuţit şi 
trădând parcă mai multă durere. Cu mersul său elastic, 
Rim se îndreptă spre sursa sunetelor, o îngrămădire 
ciudată de arbuşti, un fel de labirint vegetal despre a 
cărui utilitate se întrebase şi peste zi. Pe măsură ce se 
apropia de tufişuri, strigătele femeii se auzeau din ce în 
ce mai bine. Erau ritmice şi punctate de găfâiturile unui 
bărbat. Realizând ce se petrece, Rim dădu să se întoarcă 
la locul său de pază, când auzul său antrenat îi semnaliza 
că la scenă mai asistau cel puţin încă doi bărbaţi. Curios, 
împinse tufişurile şi văzu doi călugări violând o femeie. 
Auzind zgomot, cel de-al treilea, care părea doar să 
savureze spectacolul, se întoarse spre Rim şi păli. 

— Ce dracu' faceţi aici? Ce-aveţi cu ea? 

Fără ca măcar să se sinchisească de intervenţia lui 
Rim, unul dintre cei doi violatori întrebă scurt: 

— Tu eşti, străinule? Rim parcă îţi spune! 

Fără măcar să-şi încetinească ritmul mişcărilor, 
celălalt călugăr scoase un sunet gutural. 

— Mmaaaaaahhhh. Ce dracu' nu-ți vezi tu de 
treaba ta? Rim era deja cu mâna la cingătoare, dar îşi 
aminti că ultimele sale confruntări cu fraţii se soldaseră 
cu mai mulţi morţi decât ar fi fost necesar. Ceva îi 
semnaliza însă că lucrurile care se petreceau acolo nu 
erau în regulă. O rază de lună poposi pe chipul chinuit al 
femeii care aproape că nu mai putea respira şi îi întări 


convingerea că nu asista nicicum la o partidă oarecare 
de sex, ci la un viol. 

— Femeia asta este de acord cu ce faceţi? întrebă 
Rim. 

— Sfinte Augustine! Doar e Măria! Cine dracu' o 
întreabă ! vreodată pe Măria dacă o vrea? 

— Vrei să spui că... 

Cel de-al treilea călugăr îi puse o mână în piept lui 
Rim şi-i vorbi cu blândeţe. 

— Nu te amesteca! Te asigur că faci o mare 
greşeală! Prea Fericitul Radoslav ştie... 

— Că violaţi aici femeia asta fără apărare? Tonul 
vocii lui Rim sunase ameninţător. 

— Oarecum... Adică nu e nevoie să-i ceri voie ca 
să... Ştii tu... E Măria! 

Rim înghiţi în sec şi încercă să se controleze. Faţa 
femeii îl atrăgea însă ca un magnet. Ochii negri, imenşi, 
păreau rugători. 

— Incetaţi! strigă el deodată. 

— Ei nu, că asta-i bună! izbucni unul dintre violatori 
şi se desprinse de victima sa. 

Eliberată, femeia îi strigă lui Rim: 

— Salvează-mă, frate! De aproape o oră trec prin 
toate chinurile ladului! 

— Ce curvă nenorocită! strigă şi cel de-al treilea 
călugăr şi îşi însoţi vorbele cu o lovitură în obrazul femeii. 

Intr-o fracțiune de secundă, raţiunea lui Rim notă 
cu tristeţe că avea să dea iarăşi tribut violenţei. 

Rim puse mâna pe cel mai apropiat dintre călugări 
şi acesta încercă să-şi elibereze braţul printr-o schemă 
rotativă clasică. Quintul îi văzu axila expusă şi, într-un 
gest reflex, îşi proiectă degetele dure precum oţelul într- 
o lovitură fulgerătoare. Unghiile pătrunseră prin carne, 
apucară de tendon şi traseră. Urletul de durere al 
călugărului era neimportant pentru că Rim trebuia să se 
apere de furia unui atac simultan din părţi. Sări exact 
atât cât era necesar pentru a lovi simultan bărbiile celor 


doi călugărilor. La aterizare, singurul sentiment al lui Rim 
era că pe Vechea Terra nu se afla nici un cunoscător 
adevărat, în măsură să aprecieze graţia cu care lovise. 

Sălbatici. 

Spre marea uimire a lui Rim, călugării nu se dădură 
bătuţi după prima ciocnire. Deşi mâna dreaptă-i şiroia de 
sânge, primul dintre ei se năpusti spre quint, sperând să- 
| dărâme sub greutatea trupului său masiv. Rim fanda 
spre dreapta, dar acolo îl aştepta un alt atac. Pară însă 
fără probleme lovitura de pumn a celui de-al doilea 
călugăr şi, tocmai când se pregătea să răspundă pe 
lângă braţul întins al atacatorului său, realiză că unul 
dintre călugări se deplasase destul de mult în lateral. 

Mintea antrenată a lui Rim pricepu instantaneu că 
fratele-ostaş se pregătea să folosească o armă lans- 
proiectil de un fel oarecare şi sări cât putea de sus. 
Şuieratul proiectilului veni imediat, ca o confirmare. 

Arbaletă! Ce copil! 

În timp ce ateriza, Rim ştia că proiectilul 
declanşase un mecanism de luptă pe care îl deprinsese 
atât de bine încât doar cu greu îl mai putea controla. 
Maestrul Rajji îl învățase că implantul neural nu făcea doi 
bani fără o voinţă adevărată, în măsura să îl folosească 
la adevărata lui valoare şi că, deci, nu era un fel de a 
trişa în luptă. „Să spunem că e un pariu cu viaţa”, zisese 
el imediat după operaţie, folosind cuvinte al căror înţeles 
Rim îl desluşea abia acum. Anii lungi în care învățase 
însă să controleze complicata serie de sinapse 
predefinite, care controlau muşchi din întregul său corp 
pentru realizarea a două sute treizeci şi trei de rutine de 
luptă, avuseseră şi partea lor proastă. Rim era probabil 
cel mai bun luptător al Imperiului, învingea întotdeauna, 
dar ajunsese să nu mai poată controla felul în care 
obținea victoria. Atacul cu proiectile era cel mai eficace 
dintre stimulii care îl transformau pe Rim într-o colosală 
maşină de luptă. 


Abia ce făcuseră contact cu pământul, că picioarele 
sale se şi lansară într-un dans drăcesc, acompaniate 
parcă de zvâcnetul surd al lamei de accun. Ca orice alt 
martor al luptelor lui Rim, Măria văzu doar o umbră care 
se agită şi apoi corpurile însângerate ale călugărilor 
căzând descăpăţânate. 

— Aaah, strigă Măria, făcându-l pe Rim să tresară. 

— S-a întâmplat ceva? Te-am lovit? 

Femeia tremura ca varga, gâfâia şi abia dacă mai 
reuşea să rostească vorbele corect: 

— Trebuie să mergem la Abate! Prea Fericitul 
Radoslav trebuie să afle de asta. Imediat! Altfel suntem 
pierduţi. Dacă ne găsesc ceilalţi... 

— Suntem în perfectă siguranţă. 

— Aşa crezi? 

Măria sări în picioare şi se apropie atât de mult de 
Rim, încât quintul putu să îi simtă respiraţia grea. 

— N-am mai văzut un luptător ca tine, dar te asigur 
că nu vei putea să scapi de două sute de arbaletieri. 

Ba pot. Dar nu te-aş putea salva pe tine. 

Rim încuviinţă din cap şi porni repede pe urmele 
femeii. In cinci minute intrară într-un pavilion micuţ din 
spatele consistoriului. La uşă stătea un călugăr care le 
aruncă o privire de gheaţă. Ochii lui zăboviră puţin pe 
pieptarul pătat cu sânge pe care Rim îl purta peste rasa 
regulamentară a novicilor. 

— Vrem să-l vedem pe Abate! spuse Măria cu voce 
autoritară. 

— Ştii bine că nu poate fi deranjat la ora asta! veni 
răspunsul pe un ton gâjâit. 

— Prea Fericitul Radoslav mi-a spus că mă va primi 
la orice oră şi sunt sigură că, dacă te vei gândi, vei vedea 
că şi ţie ţi-a spus acelaşi lucru. 

— Aşa este. Dar în instrucţiunile mele nu a fost 
niciodată vorba să vii însoţită. Mai ales de el! De altfel, 
nu ştiu dacă asta nu e chiar strict... 


— Ascultă, poponar nenorocit! Am să intru la Stareţ 
şi discuţia asta o să înceteze înainte să ne ducă pe 
amândoi la pierzanie! Du-te şi trezeşte-l fiindcă altfel... 
Măria se opri gâfâind. 

— Altfel ce? 

Rim făcu un pas lateral şi îşi încrucişa braţele peste 
piept, zâmbind uşor. După musculatura gâtului ştia că 
bărbatul din faţa lui este un războinic încercat. 
Înfrângerea lui nu ar fi putut veni decât dacă era atacat 
prin surprindere sau dacă ar fi făcut vreo greşeală. Asta 
i-ar fi folosit însă dacă s-ar fi luptat cu oricine altcineva în 
afara unui quint. Şi asta chiar şi în lipsa lamei de accun, 
care nu putea fi folosită în spaţii închise. Era prea 
periculos. O făcuse de două ori, dar nu dorea să repete 
încercarea. 

— Te asigur că şi Abatele vrea să ştie că am fost 
atacat şi că am omorât trei dintre tovarăşii tăi, vorbi Rim 
într-un târziu. 

— M-au violat şi omul ăsta, pe care nu-l cunosc, m- 
a salvat! 

Ochii călugărului se măriră şi, ca şi cum aceste 
ultime argumente ar fi contat mai mult decât insistenţele 
iniţiale ale Măriei, se întoarse repede şi porni pe un 
coridor în întunericul căruia dispăru imediat. După trei 
minute se întoarse cu Abatele pe urmele sale şi se 
retrase apoi în colţul camerei. 

— Doamne, de ce mă pui la încercare cu asemenea 
acte de prostie?! De ce ai omorât încă trei dintre fraţii 
noştri? 

— Fraţii tăi violau cu bestialitate această femeie 
care mi-a implorat ajutorul. Nu am dorit să îi omor, ba 
chiar i-am tratat cu blândeţe la început, dar apoi au 
încercat să mă ucidă cu o arbaletă, de felul celei pe care 
o agită pe sub rasă şi nenorocitul tău de paznic, neştiind 
că, procedând astfel, Dumnezeu îi ţine viaţa în palmă 
chiar în acest moment şi se pregăteşte să strângă 
pumnul. 


Abatele îl fulgeră cu privirea pe călugăr. 

— Aici numai eu comand cine şi când moare! 

— Sfinţia Ta, a omorât nouă oameni în numai o 
săptămână, în ritmul acesta ne va ucide pe toţi, unul 
câte unul... 

— Violenţa e un tărâm periculos, în care mulţi se 
avântă crezând că îi cunosc adevărata esenţă, rosti rar 
Rim. Un guint învaţă să se ferească de o asemenea trufie 
încă de la începutul iniţierii sale. lar după ce a ajuns ceea 
ce trebuie să fie, viaţa lui e o perpetuă lecţie de blândeţe 
adresată celor din jur. 

— Halal  blândeţe! strigă călugărul, încercând 
zadarnic să-şi ascundă nodul din gât. Ce vrea să zică cu 
asta? 

— Că ne poate ucide pe toţi înainte ca noi să ne 
dăm seama ce se întâmplă, spuse Abatele. 

— Înseamnă că e periculos, că trebuie... 

— N-aş zice. Eu cred mai degrabă că îndemânarea 
lui în a ucide oameni este o slăbiciune. 

Rim îşi miji ochii. 

— Cum aşa, Sfinţia Ta? 

Fu rândul Stareţului să zâmbească: 

— Pentru că, dacă mai ucizi vreun frate de-al 
nostru, o să consider gestul tău ca o agresiune a Curţii 
imperiale împotriva Abației şi... 

— Şi o să declanşezi un bombardament orbital 
asupra mănăstirii ăsteia, fiindcă supuşii tăi mă provoacă 
mereu. Şi asta este o negare a Favorii Istorice de care 
împăratul meu nu va întârzia să afle. Vorbeşte, femeie, şi 
spune cum s-au petrecut lucrurile! se întoarse Rim către 
Măria. 

— Mi-e teamă, Sfinţia Ta, că străinul are dreptate. 
A fost provocat să-i omoare, deşi sunt convinsă că, dacă 
fraţii ar fi ştiut de ce e în stare, ar fi fugit mâncând 
pământul. S-a petrecut ceva magic. 


Abatele se aşeză pe un scaun modest. Barba îi era 
încâlcită, iar ochii roşii şi împăienjeniţi de somn. Alcool? 
Neurostimulente? 

— Rimio de Vassur, slujitor imperial! O să trec cu 
vedere acest nou incident violent în care ai fost implicat. 
De asemenea, mâine dimineaţă voi da ordine clare ca 
nimeni să nu te mai atingă decât sub rezerva pedepsei 
cu excomunicarea. [i se recunoaşte dreptul la 
autoapărare... Orice altă crimă pe care o înfăptuieşti în 
Abaţie va fi însă pedepsită cu moartea. 

Abatele făcu o pauză şi continuă pe un ton domol. 

— Şi nu te amăgi că abilităţile tale de luptător te 
pot salva din mâinile a douăsprezece mii de călugări 
hotărâți. 

Văzând zâmbetul subţire al lui Rim, Abatele 
continuă amuzat la rându-i. 

— lar dacă ne poţi învinge pe toţi, atunci nu o să 
mai rămână nici un suflet de la care să storci informaţii. 
Şi misiunea ta va fi un eşec. 

— Promit, Sfinţia Ta, să mă abţin pe viitor, dacă nu 
sunt provocat. 

Abatele se ridică cu greutate de pe scaun, ţinându- 
se cu mâna de spate şi gemând uşor. Se preface. Şi e 
jalnic. 

— Eşti liber să pleci acum! Eu o să ascult povestea 
sorei Măria ca să aflu cum s-a putut întâmpla grozăvia 
asta. Poţi să te întorci la postul tău. Parcă eşti de gardă 
la lazaretul nostru... 

Rim încuviinţă scurt din cap şi o mai privi încă o 
dată pe femeie ca să-şi întipărească în minte trăsăturile 
ei. Era hotărât să o mai caute, din motive pe care nu 
avea curaj să le analizeze. Trânti uşa în urma lui. Era 
felul său de a avea ultimul cuvânt. Dar şi un zgomot 
puternic menit să disimuleze direcţia în care dorea să-şi 
îndrepte paşii. Reflexe de militar. 


Cartea zbură prin aer şi, dacă Măria nu s-ar fi ferit, 
probabil că ferecăturile greoaie de aur i-ar fi spart 
buzele. 

— Târfă nenorocită! Te-a excitat sângele? Asta a 
fost, nu? Ei, eşti satisfăcută acum? 

Femeia începu să râdă cu hohote groase, 
nestăpânite. 

— Să fi văzut cum i-a bătut. A fost colosal! M-a 
înfierbântat! Chit că masturbarea nu e chiar în stilul 
meu... Părinte, n-am mai avut aşa un orgasm de când am 
făcut-o amândoi în altar! 

Abatele nu se obosi să o contrazică. Ştiau amândoi 
că asemenea lucru nu se întâmplase. 

— A fost atât de drăguţ! Tocmai îi provocasem pe 
ăia trei la o partidă şi se comportau ca vai de capul lor. 
Unul era terminat după numai jumătate de oră! lar 
Dumnezeu mi-a trimis un bărbat adevărat, nu ca fătălăii 
ăia de călugări, care n-au reuşit nici măcar să îi 
clintească un fir de păr din cap. Păcat însă că s-a 
desfăşurat totul atât de repede. Dacă se mai juca 
puţintel cu ei, sunt si... 

Abatele se întoarse spre călugărul paznic şi, fără 
vorbe, îi indică să părăsească încăperea. Fratele-ostaş 
ieşi din cameră şi se postă afară, în faţa uşii grele. Sigur 
că nu mai poate fi auzit de nimeni, Radoslav rosti cu glas 
aspru, ameninţător. 

— Eşti rezultatul a două generaţii de muncă. Sute 
de fraţi savanţi au muncit să aranjeze condiţiile în care 
să creşti şi mai ales ceea ce trebuie să devii. 

Sărind de pe scaunul ei, Măria se opri pe masă, în 
patru labe. Rasa largă lăsa să i se vadă sânii mari, cu 
sfârcuri groase. 

Scârbos. Şi când te gândeşti că militarul ăla e 
aproape îndrăgostit... 

— Şi nu mi-ai repetat tu, părintele, că nu v-am 
înşelat niciodată aşteptările? Nu sunt eu oare tot ceea ce 
aţi dorit de la mine? Cine e de vină că sunt aşa cum sunt, 


dacă nu împuţiţii ăia de fraţi-savanţi care mă sâcâie cu 
întrebările lor şi îmi împuie capul cu fel de fel de sfaturi. 
Şi nu mai spune oare Sfântul Augustin că n-ai cum să 
păcătuieşti pe lumea asta decât faţă de oameni? Mie nu- 
mi pasă de oameni. Sunt cu milioanele în Câmpie! la de 
acolo şi completează-ţi haita de psihopaţi! 

Abatele ştia că Măria are dreptate. Dar asta nu 
schimba cu nimic esenţa periculoasă a celor întâmplate. 

Doamne Dumnezeule, semnele se învolburează şi 
calea e din ce în ce mai întunecată, chiar şi pentru 
lumina unei credinţe nețărmurite. 

— Cel pe care tocmai l-ai numit bărbat adevărat 
este un spion pe care Imperiul m-a obligat să îl primesc 
în Abaţie. Dintre toţi oamenii din Univers, el este ultimul 
care ar fi trebuit să afle că exişti. 

Abatele povesti pe scurt istoria venirii lui Rim şi a 
acceptării sale ca ucenic. Îi spuse şi că misiunea lui 
evidentă era să smulgă cât mai multe dintre secretele 
Abației şi mai ales pe acela al creării religiilor lucrative cu 
ajutorul viruşilor. 

Pe măsură ce bătrânul povestea cu voce egală, de 
pe faţa femeii se ştergea mina obraznică pe care o 
arborase la început. 

— Sfinte Augustine, dar oare cu ce-am greşit să ne 
trimiţi un asemenea om? 

Abatele desenă un cerc în aer cu degetele 
împreunate. 

— Adevărat zici! Şi pe mine mă preocupă lucrul 
ăsta. Din păcate însă, tainele mi se refuză. 

— Va trebui să o trimiţi pe sora mea din Abaţie. 
Pentru o vreme... 

— Ba dimpotrivă! 

Măria duse o mână la gură într-un gest de mirare 
supremă. 

— Doar nu vrei... 

— Ba da. E vrerea Domnului nostru şi a Sfântului 
Augustin. Faptul că el te-a descoperit e un semn divin. Şi, 


fiindcă este un guint, probabil că nu e cu nimic mai 
prejos decât Stin. Dacă împăratul foloseşte împotriva 
noastră un asemenea om, nu putem nicicum să ne 
permitem luxul de a nu face apel la una dintre cele mai 
redutabile şi mai tainice arme de care dispunem. Ai 
văzut ce privirea avea? 

Măria încuviinţă mut. 

— E gata îndrăgostit de voi... 

— Vieţile noastre sunt în mâinile Domnului. Ne-am 
născut din imaginaţia lui Bogumil şi sfârşim prin a fi 
miresele Sfântului Augustin cel Nou. 

Chipul Abatelui arăta o oboseală fără margini. 

— Ce-mi spui despre Stin? 

— Nimic. Totul merge bine. Mâine încep să-i predau 
primele învățături ale Sfântului Augustin din Hippona. O 
să fie pregătit atunci când vei avea nevoie de el. 

— Cei din Alderbaraan par să aibă nevoie de o 
nouă Lume Agricolă destul de curând. Urgentează, te 
rog, educaţia lui... 

— Cum spui, Sfinţia Ta! Dar să ştii că nu ai fost 
niciodată atât de aproape de blasfemie ca acum. Străinul 
ăsta nu e nicicum un Mântuitor! Nu-l compara cu Stin! 

Măria ieşi din încăpere cu paşi înceţi şi Abatele auzi 
uşa închizându-se chiar în momentul în care începea să 
urce scările. 

Doamne Dumnezeule, simt Armaghedonul tău 
aproape. Ştiu că e o trufie să cred că, dintre toți iluștrii 
mei înaintaşi, m-ai ales tocmai pe mine să sun goarna 
Armaghedonului, dar semnele sunt atât de clare! Nu se 
poate ca Rim să se fi întâlnit cu Măria altfel decât cu un 
scop pe care numai Tu poţi să-l întrevezi. 

Măria mai avea o soră geamănă şi identică din 
punct de vedere genetic, fiindcă erau amândouă clonele 
primei fiice a Prea Fericitului Bogumil, stareţul care 
condusese mănăstirea cu două generaţii în urmă. Măria 
originală murise în cea mai sălbatică dintre şarjele 
barbarilor din ultimele trei sute de ani. Tatăl său decisese 


că trebuie să o readucă la viaţă şi atunci apăruse primul 
cuplu de Marii. Spre disperarea lui Bogumil, fraţii-savanţi 
îi aduseseră înapoi doi copii în loc de unul, fiindcă se 
temuseră ca una dintre clone să nu moară la naştere. 
Fetitele fuseseră însă amândouă sănătoase. Bogumil 
alesese una dintre ele pentru a fi crescută în iatacurile 
sale, iar pe cealaltă o mutase în cea mai sigură temniţă 
din Abaţie: Satul de Clone. 

Voința Domnului a fost ca fetele să crească fără să 
afle una de cealaltă. Cea din Satul de Clone excela într- 
un comportament libertin în timp ce cealaltă, crescută în 
canoanele stricte ale credinţei, era o doamnă 
desăvârşită. Din păcate însă, clona Mântuitorului a ales 
să o iubească dincolo de orice rațiune tocmai pe fiica lui 
Bogumil, şi relaţia dintre ei s-a dezvoltat strâmb din 
pricina caracterului uşuratic al Măriei. Văzându-se pus în 
situaţia de a rata o întreagă populaţie de clone din cauza 
unei iubiri nefericite, Bogumil o ucisese pe Măria din 
Satul de Clone şi îşi introdusese în loc cealaltă fiică, 
împărtăşindu-i toate secretele Abației. Virtuţile celei de-a 
doua Marii nu au întârziat să-şi facă efectul şi, în numai 
opt luni, Alambicul de Dumnezei a rodit din plin. 

Fraţii-savanţi au descoperit curând ce armă 
redutabilă creaseră şi au început să o perfecţioneze. De 
atunci se  specializaseră şi aveau la dispoziţie în 
permanenţă cel puţin un cuplu de Marii. Una era o târfa 
perfectă, iar cealaltă întruchiparea virtuţii. Apoi 
dezvoltaseră o sumă de teste şi împrejurări în urma 
cărora alternau subtil contactul Mântuitorului din Satul 
de Clone cu una sau cu alta dintre Marii. Înzestrate cu o 
inteligenţă drăcească, femeile deveniseră catalizatorul 
care ameliorase timpul mediu de maturare a populaţiei 
de clone, asigurând bunăstarea prezentă a Abației. Toate 
acestea aveau însă un preţ: Măriile ştiau aproape tot ce 
se putea şti despre tehnologia cu care Abația îşi distila 
religiile lucrative. Nici nu se putea gândi la 


eventualitatea în care Rim ar fi reuşit să o facă pe una 
dintre Marii să spună chiar şi jumătate din ceea ce ştia. 

După trei generaţii de asemenea cupluri de clone, 
Abația fusese cât pe ce să exploateze comercial 
descoperirea sa. Fiindcă fraţii-savanţi constataseră că 
Măriile posedau o infinită forţă de seducţie atunci când 
erau folosite judicios în raport cu personalitatea celui 
care trebuia atacat astfel. Ce bărbat ar rezista invitaţiei 
unei călugăriţe, rostite pe un ton lasciv, de a o viola 
sălbatic? Şi dacă există un asemenea bărbat, nu ar 
capitula el oare în faţa unei târfe care îl îndeamnă să se 
roage împreună cu ea? Cuplul Măriilor era una dintre cele 
mai puternice arme ale Universului cunoscut şi, de 
aceea, primul edict al lui Radoslav fusese interdicţia 
folosirii ei în alte scopuri decât acela al maturării 
populaţiei de clone. 

Timpurile se schimbau însă. Dacă Imperiul îşi 
trimisese arma sa cea mai de temut, un quini, Starețul 
era convins că şi Abația avea dreptul de a folosi loviturile 
sale cel mai puternice. 

Femeia pe care o salvase Rim de la moarte avea să 
se întoarcă în Satul de Clone, pentru că Stin era într-o 
perioadă în care trebuia culpabilizat. Schimbul se făcea 
nu prin Biserica Alambicului, ci printr-o cabană pe sub 
care era săpat un tunel. 

Ultima generaţie de Marii avea însă ceva schimbat. 
Pentru a preveni o inexplicabilă tendinţă spre 
temperarea exceselor şi a uniformizării caracterelor celor 
două clone, fraţii-savanţi creaseră o dependenţă 
genetică de sex pentru una din ele şi o puternică latură 
emoţional-religioasă pentru cealaltă. Rezultatele se 
îmbunătăţiseră, femeile devenind mai eficiente în 
modelarea personalităţii tânărului Mesia. In schimb, erau 
mult mai greu de controlat. Trebuia să îşi schimbe mai 
des rolurile şi aveau nevoie de mai mult timp liber, una 
pentru interminabile şi savante orgii, iar cealaltă pentru 
post negru şi meditaţie. Abatele se întreba care dintre 


ele era mai de încredere. Personal o prefera pe cea 
dependentă de sex. Era mai simpatică... 


9 


Consiliul de Coroană era fantoşa care ar fi trebuit 
să demonstreze Universului întreg că destinele a peste 
1200 de miliarde de oameni şi clone erau conduse de un 
organism colectiv, în realitate însă, se menținea un stătu 
quo ciudat. Reprezentanţii celor şapte familii ducale nu 
votaseră niciodată împotriva voinţei împăratului deşi, 
teoretic, ele ar fi putut să contracareze voturile lui, ale 
celor cinci quinti imperiali şi a celuilalt membru al familiei 
domnitoare, care îl seconda, conform statutului, pe 
suveran, în Consiliu. De mai bine de două sute de ani 
însă, nici un guint nu mai participase la şedinţe, 
semnarea procurii în favoarea împăratului pentru votul în 
Consiliu devenind un fel de ceremonial la învestirea sa. 
Cu alte cuvinte, Bella avea şase voturi pentru sine şi pe 
cel al tatălui său, şi asta era de-ajuns pentru a bloca 
practic orice iniţiativă care nu convenea dinastiei Boszt. 
Şi mai exista şi precedentul de neuitat al familiei 
Williams, care votase, cu mai bine de două secole în 
urmă, împotriva voinţei împăratului. În mai puţin de zece 
ani se transformase din familie ducală în clan pribeag, 
pierzându-şi planeta ca urmare a unui atac fulger a 
forţelor armate imperiale, conduse de toţi gu/nț/;. 
Evident, existase un pretext oarecare, dar el fusese atât 
de insignifiant încât istoria nici măcar nu-l înregistrase. 

În condiţii normale, Bella al VIl-lea nu ar fi avut de 
ce să se teamă de şedinţa unui Consiliu de Coroană. 
Desigur că oportunitatea punerii în discuţie a unei 
chestiuni atât de delicate, precum cea a zeţilor, era în 
sine o problemă. Diferendul cu tatăl său şi veştile nu 


foarte liniştitoare care îi parveniseră din Abaţie îl făceau 
să fie îngrijorat. 

Se îmbrăcase cu o uniforma simplă, fără grade, dar 
plină de însemne subtile, menite să arate oricui 
adevărata structură a puterii imperiale. Peste piept purta 
o diagonală cu o reprezentare a celor şase cercuri care 
simbolizau stelele de la care începuse ascensiunea 
dinastiei Boszt. Pe umărul stâng avea cinci grupuri de 
câte cinci ţinte din platină strălucitoare, o aluzie foarte 
clară la devotamentul necondiţionat de care se bucura 
din partea guinților. Implicaţiile militare ale acestei 
alianţe erau mai evidente chiar şi decât cea a 
brelocurilor minuscule care atârnau la brăţara de pe 
mâna dreaptă: un cerc pentru Abaţie şi un fulger pentru 
planeta-far Kyrall, două teritorii independente, dar care 
juraseră credinţă Imperiului. Lângă aceste două mici 
figurine se legăna, pentru prima dată, şi simbolul antic 
corespunzător literei Z, dar care era atât de discret, încât 
Bella se îndoia că vreunul din delegaţii familiilor ducale îl 
observase. 

— Nu vă ascund că şedinţa de astăzi a Consiliului 
de Coroană va fi una cu adevărat istorică, pentru că ea 
este menită să marcheze începutul schimbării uneia 
dintre cele mai vechi rânduieli din Imperiu: populaţiile de 
clone cu care exploatăm Lumile Agricole. Tocmai din 
pricina acestei importanţe, vă previn încă de la început 
că, după ce veţi fi votat, urmează să fiți condiţionaţi 
hipnotic pentru păstrarea secretului absolut asupra celor 
discutate. 

Krog, delegatul familiei Saalun, îşi muşcă buza şi 
privi repede spre Han, singurul moştenitor al casei Lee. 
Acesta însă rămăsese cu ochii pironiţi la Bella, la fel ca şi 
Cullele Mwan. Singur, John Robertson scoase un sunet 
care ar fi putut însemna orice, dar care era evident că-i 
masca uimirea. Până şi bătrânul Caadarick Mustersson 
părea că renunţase la proverbiala sa moliciune şi privea 
cu ceva mai multă viaţă la împăratul său. Ca şi cum Bella 


ar fi spus cine ştie ce banalitate, Kasser sorbi uşor din 
sucul de mere care îi ţinea de la o vreme loc devin. 

— Măria Ta, vorbele pe care tocmai le-am auzit ne 
pun pe gânduri, vorbi Han într-un final. Pe de o parte, 
ştim că nu obişnuieşti să faci glume despre lucruri atât 
de serioase, iar pe de alta, Abația mi se pare nu doar mai 
eficientă ca oricând, ci şi mai puternică decât a fost 
vreodată. Banii pe care emisarii ei... 

Bella zâmbi, încercând să îşi întipărească pe chip o 
condescendenţă despre care până şi el ştia că nu poate 
părea decât o minciună pentru cei care îl cunoşteau cât 
de cât. 

— Istoria, domnilor, e hărăzită acelora care pot 
privi dincolo de ea! De altfel, cam asta repetă mereu şi 
Abatele. Vă asigur că avem nu numai toate mijloacele, 
dar şi motive mai mult decât suficiente să transformăm 
Abația în ceea ce ar fi trebuit să fie ea dintotdeauna: un 
lăcaş modest de preoţi săraci şi supuşi. 

Krog îşi drese glasul şi rosti cu voce cumpănită: 

— Înălţimea Ta, nimeni nu va fi în această încăpere 
atât de făţarnic încât să nu accepte că una dintre cele 
mai mari frici ale oricărei unităţi administrative a 
Imperiului este fie că nu va avea destui bani, fie că va fi 
refuzată de Abaţie când va avea nevoie de o nouă Lume 
Agricolă. De asemenea, nu e un secret pentru nimeni că 
ritmul de un set de clone la douăzeci de ani pentru 
fiecare district este de-a dreptul nesatisfăcător în prezent 
şi nu poate fi considerat pe termen lung decât ca o 
stavilă în dezvoltarea unei omeniri cu adevărat 
cuprinzătoare. 

— Vorbeşti cu îndreptăţire, nobile Krog. Ba chiar aş 
vrea să generalizez cele spuse de tine, înclină împăratul 
cu mulţumire din cap. Singura resursă finită a omenirii 
este în acest moment forţa de muncă... 

— Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o 
în ultima vreme, izbucni Kasser în râs. Oamenii, dacă 
sunt atât de dornici de a se întinde, ar trebui să facă 


exact ceea ce au făcut strămoşii noştri. Să colonizeze 
planete şi să le muncească ei înşişi. Nu forţa de muncă 
ne lipseşte, fiule, ci sârguinţa. Am uitat cu toţii cum se 
ară un ogor şi cum se taie copacii falnici din păduri, cum 
se cresc vitele... Singura resursă limitată e voinţa! 

— Pui la îndoială Edictul Korona? întrebă scurt 
împăratul. 

— Nicidecum! Spun doar că interdicţia de a munci 
fizic se referă tocmai la limitarea unei explozii 
incontrolabile a ritmului în care creşte omenirea. Spun că 
marele Korona a dorit ca noi să depindem de Lumile 
Agricole tocmai pentru a nu păţi cu întreaga Galaxie 
ceea ce am păţit pe Terra înaintea primelor colonizări. 
Dar fiindcă ştia că la conducerea Imperiului vor veni şi 
oameni ca tine, a preferat să dea planului său un aspect 
dogmatic, de regulă care trebuie numai urmată, fără 
prea multă judecată. Dacă omenirea vrea să se extindă, 
o poate face şi fără distrugerea Abației. Ce vrei tu, Bella, 
e cu totul altceva. 

Uimiţi de spusele bătrânului Kasser, reprezentanţii 
familiilor ducale îşi plecară capetele privind în direcţii 
care nu le-ar fi putut oferi nimic interesant de văzut. 

— O să trebuiască să-l scuzaţi pe tatăl meu. E 
tulburat astăzi, fiindcă ştie deja ce urmează să vă 
împărtăşesc. Probabil că tocmai acest lucru îi devoalează 
esenţa retrogradă, absolut de înţeles având în vedere 
vârsta sa. Schimbarea e un atribut al tinereţii, tată! 

— La fel e şi nesăbuinţa, mormăi Kasser. 

— Se prea poate, dar ce-ar fi să-i lăsăm pe 
onorabilii noştri invitaţi să decidă singuri asupra a ceea 
ce doresc eu să le propun? 

Bătrânul dădu din mână a lehamite şi se ridică de 
la masă, aşezându-se pe pervazul ferestrei ca să 
privească imensele crucişătoare şi nave de transport 
care pluteau pe orbite joase. 

Bella începu să povestească despre lumea zeţilor. 
Planul său era simplu: izolarea unei familii de zeţi şi apoi 


manipularea felului în care matca îşi controla lucrătorii 
pentru ca aceştia să întreprindă exact lucrările dorite de 
stăpânii Lumii Agricole. Pentru a se face mai bine înţeles, 
Bella folosi proiectorul holografic din centrul mesei de 
Consiliu pentru a prezenta înregistrările realizate de 
primii descoperitori ai planetei şi apoi de Rimio de 
Vassur. Edificiile uriaşe, numărul imens şi extraordinara 
îndemânare a lucrătorilor zeţi, cifrele demografice 
trucate cu grijă pe baza unei „dinamici a apariţiei de noi 
stupi”, dar în special încrederea neţărmurită care părea 
să îl anime pe împărat îi convinseră repede pe membrii 
Consiliului de Coroană. Când Bella încheie prezentarea 
proiecției economice a primelor rezultate ale unei 
asemenea schimbări, reprezentanţii familiilor ducale 
erau deja convinşi, deşi păreau temători. Fără să poată 
sesiza adevăratele dimensiuni ale amănuntelor care nu 
le erau dezvăluite, bănuiau că nu li se spune totul. 

— lnălţimea Ta, este de aşteptat ca aceste regine 
să fie inteligente? în sensul uman al cuvântului? Pentru 
că dacă va fi aşa, înseamnă că avem primul contact al 
omului cu o civilizaţie extraterestră. 

— Acesta este şi motivul pentru care am convocat 
acest Consiliu de Coroană, care nu va fi deloc formal, 
fiindcă intenţionez să nu-mi iau pe umeri povara 
singulară a hotărârii destinului omenirii într-un moment 
atât de important. Da, se pare că mătcile sunt inteligente 
şi vă cer acordul să le folosesc pentru înlocuirea 
populațiilor de clone de pe Lumile Agricole. Conştiinţa lor 
de sine, presupusă deocamdată de noi, fiindcă nu am 
ajuns la nici o asemenea regină, este şi motivul pentru 
care investigaţiile noastre au fost discrete şi hmmm, 
întinse pe mai bine de cinci decenii... 

Han Lee fluieră uşor. 

— Să înţelegem că tatăl înălţimii Voastre ştia de 
aceşti zeţi? 

— Evident. Au fost descoperiţi în timpul domniei 
lui, dar a ţinut acest lucru secret dintr-o pornire pe care, 


deşi nu o apreciez, o înţeleg perfect. Revoluţia pe care o 
vor produce zeţii în cadrul civilizaţiei umane va fi poate 
cea mai importantă din istorie. Rasa umană se va putea 
de-acum dedica exclusiv artelor şi inovației ştiinţifice. 

— Da, da! Sau statului degeaba, trândăvelii 
îmbelşugate, adevărata vocaţie a supuşilor tăi, izbucni 
Kasser. 

— Nu te înţeleg, tată! Situaţia este la fel! Lumile 
Agricole... 

— Sunt prea puţine! Şi de aceea oamenii nu se 
înmulţesc peste măsură! 

Bella ridică mâinile în sus, într-un semn de 
neputinţă. 

— Înţeleg că în familia imperială domneşte un 
dezacord în privinţa căii de urmat, vorbi sâsâit Caadarick 
Mustersson. 

Kasser îşi îndreptă spinarea, îl privi cu dispreţ pe 
bătrânul blond care spusese o platitudine îngrozitoare şi 
începu să se plimbe prin încăpere, lăsându-se dus de 
obişnuinţa anilor lungi în care ţinuse asemenea 
cuvântări. 

— Nu voi intra defel în amănunte, domnilor, ci voi 
accepta reproşul fiului meu. Sunt, într-adevăr, bătrân, şi 
asta mă face să văd lucrurile altfel. Bella spune că le 
percep mai înfricoşătoare decât sunt ele de fapt. Eu spun 
că le văd în adevărata lor profunzime. „Cine are 
dreptate?” o să vă întrebaţi. Tinereţea sau experienţa? 
N-aveţi decât să priviţi în propria voastră conştiinţă. Până 
atunci însă, aş vrea să vă atrag atenţia asupra unor 
puncte slabe ale planului imperial, care pot transforma 
toate cele proiectate de fiul meu într-un dezastru cu 
dimensiuni galactice. 

Abația nu e o adunătură de scursori care se prefac 
religioase, ci o instituţie care a reuşit să-şi impună 
punctul de vedere politic şi să-şi câştige o bunăstare 
economică de invidiat. Reacţia unei asemenea forţe 
confruntate cu dispariţia este imprevizibilă. Nu putem şti 


ce au pregătit călugării augustinieni în cincizeci şi nouă 
de generaţii. Armele lor pot fi cumplite! Abația e prea 
veche ca să dispară fiindcă am găsit nişte furnici cu trup 
de elefant. Dacă la acest lucru mai adăugăm şi 
fanatismul religios al călugărilor, mi-e teamă că vă veţi 
război multe veacuri cu Abația. 

— Asta e problema mea! Un bombardament 
orbital... 

— Nu va arăta decât că nu ai înţeles nimic din ceea 
ce încerc să-ţi spun. Chiar crezi că armele cele mai 
redutabile ale Abației sunt „depozitate” în Câmpia 
Pannoniei a Vechii Terre? Chiar crezi că pot fi distruse cu 
o bombă? 

Cullele Mwan, care se trăgea de barba albă ce 
contrasta frumos cu chipul său negru, vorbi pentru prima 
dată. 

— Înălţimile Voastre! De ce să nu examinăm planul 
concret al împăratului nostru şi să ne spunem părerea 
asupra fiecărui pas? În felul acesta poate că vom 
înţelege şi noi câte ceva şi poate că vom putea fi şi de 
ajutor. 

— Aşa este! se repezi Bella. 

— Nu veţi face decât să vă pierdeţi în amănunte, 
fără să vedeţi esenţa a ceea ce doreşte să întreprindă. 

Tăcerea celor şapte delegaţi îl făcu pe Kasser să 
bată în retragere şi să se cufunde într-o tăcere furioasă. 

— Primele două etape ale planului s-au desfăşurat 
cu succes, în prima, am cartografiat, după cum aţi putut 
vedea, planeta Z şi am făcut o evaluare a populațiilor de 
zeţi. După estimările noastre, într-o primă etapă putem 
înfiinţa cel puţin o sută de Lumi Agricole. 

Bella savura rapiditatea cu care lăcomia se 
instalase pe feţele celor din jur. O sută de Lumi Agricole? 
Şi cele mai sărace districte şi-ar fi putut permite o Lume 
Agricolă proprie. Abația diminuase drastic numărul de 
însămânţări seculare pentru ca preţul acestora să nu 
scadă. 


— Concomitent, se lucrează la studiul atent al 
viruşilor care stau la baza comenzilor pe care le emite 
matca spre lucrătorii ei. Savanţii noştri au izolat deja 
câteva secvenţe esenţiale ale informaţiei şi pot în mare 
măsură crea viruşi care să ne facă să ne atingem scopul. 
Producţia unor asemenea viruşi şi testarea lor este 
îngreunată, din păcate, de faptul că metodele noastre de 
manipulare genetică sunt încă destul de primitive. 
Această consideraţie, dar şi necesitatea absolută a unui 
control oarecare asupra Abației în decursul 
evenimentelor viitoare, m-au făcut să trec la cea de-a 
doua etapă a planului meu, şi anume aceea de a-l 
introduce pe Rimio de Vassur în inima Abației. 

Un murmur străbătu încăperea: 

— Nu or să accepte niciodată un quint în citadela 
lor... 

— Ba chiar au făcut-o... 

— Spune-le cu ce preţ! strigă Kasser. Bella îşi privi 
tatăl cu o expresie îngheţată. 

— Distinsul meu părinte vrea să vă spun că am 
făcut uz de o prevedere secretă a tratatului nostru cu 
Abația, care spunea că un împărat are voie să ceară o 
favoare, dar numai una, pe parcursul întregului tratat, 
împotriva căreia Abatele nu se poate opune, cu condiţia 
să nu i se ceară distrugerea sau înstrăinarea Abației, a lui 
însuşi sau a vreunui frate din ordinul călugărilor 
augustinieni. 

Krog vorbi cu precauţie: 

— Să înţelegem că pentru schimbarea clonelor de 
pe Lumile Agricole aţi uzat de cea mai puternică armă pe 
care o aveaţi împotriva Abației? întreba John Robertson. 

Împăratul schiţă un gest vag: 

— Şi tatăl meu mi-a reproşat că am renunţat la un 
imens avantaj tactic, cerând Abației să-l accepte pe 
Vassur. Poate că aşa este... Dar la ce bun o armă pe care 
nu o foloseşti niciodată? Un argument istoric pentru 
decizia mea e însăşi Vechea Terra. Timp de optzeci şi doi 


de ani, de la primul bombardament nuclear, cu toţii au 
păstrat bomba ca pe o descurajare. La ce le-a folosit? 
Planeta e un deşert radioactiv. Avantajele tactice au 
prostul obicei de a se perima în timp. Până la urmă, toată 
lumea a construit bomba şi descurajarea nu a mai avut 
nici un sens. Eu unul prefer acţiunea... lar folosirea 
Favorii Istorice îmi aparţine numai mie. Cullele Mwan se 
foia pe scaun, aşa că toată lumea se întoarse spre el: 

— Nu doream să zic ceva neapărat, spuse repede 
bărbatul, văzând că toate privirile sunt îndreptate spre 
el. Dar dacă ar fi să zic, mi-e teamă că ar trebui să mă 
alătur seniorului Kasser şi să spun că folosirea unui 
asemenea favor e o chestiune complicată şi îndrăzneață. 
Mai ales că nu avem nici o garanţie... 

— Garanţie? Ai înnebunit? Încercăm să schimbăm 
destinul omenirii, şi tu vrei garanţii? întrebă Bella. 

— Universul se poate schimba în multe feluri, din 
moment ce mintea ta a decretat că trebuie să se 
schimbe, strigă Kasser. Unul din ele ar fi eliminarea 
Edictului Korona. În cei nouă sute de ani de când se 
aplică, nu s-a înregistrat vreo mărire semnificativă a 
ritmului dezvoltării tehnologiei! 

Bella lovi violent în masă, şi în sala de consiliu se 
lăsă imediat o tăcere grea. 

— În Abaţie am trimis un quint. Doi se află pe Z şi 
ceilalţi mă păzesc. Nu se poate ca planul nostru să nu 
reuşească. De aceea o să vă spun care ar trebui să fie 
restul etapelor. După ce Vassur va fi deprins destule 
cunoştinţe sau va fi răpit un călugăr destul de competent 
pentru a ne putea ajuta la sinteza viruşilor de pe Z, o să 
denunţăm unilateral tratatul de pe Eridani şi vom 
declanşa un bombardament orbital asupra Abației pentru 
a o împiedica să se opună colonizării cu zeţi a viitoarelor 
noastre Lumi Agricole. De asemenea, misiunea lui Vassur 
este şi de a afla mecanismul prin care se produce 
însămânţarea Lumilor Agricole pentru ca, în cazul în care 
alternativa zeţilor eşuează, să ne putem continua 


existenţa... Luând însă asupra noastră clonarea 
populațiilor. 

Krog privi spre ceilalţi şase reprezentanţi ai 
familiilor ducale şi apoi vorbi în felul său, măsurându-şi 
cu grijă vorbele: 

— Înălţimea Ta, înainte de a vota ceea ce pare a fi 
cea mai importantă schimbare în istoria omenirii de la 
Edictul Korona, avem o solicitare. Dat fiind faptul că ai 
prevăzut şi posibilitatea unui eşec, întreaga acţiune pare 
menită mai mult să elimine fizic Abația decât să ne dea 
Lumi Agricole mai multe şi mai productive. De aceea, 
trebuie să te rugăm să ne răspunzi sincer la o întrebare: 
toată desfăşurarea asta de forţe şi nebunia care va urma 
are vreo legătură cu faptul că în Câmpia Pannoniei sunt 
înmormântați strămoşii voştri? 

Bella privi spre Kasser şi răspunse zâmbind: 

— Niciodată nu aş antrena întreg Imperiul într-o 
aventură al cărei scop final să fie recuperarea unui 
deşert în care sunt îngropate pe undeva rămăşiţele unor 
oameni despre care nimeni nu ştie nimic. Nu! Dorinţa 
mea de a schimba universul izvorăşte din necesitatea de 
a ne extinde într-un ritm superior celui de acum! 

Cât de senin minti, fiule! 

— Atunci cred că putem consemna unanimitatea... 

— Ba nu, îl întrerupse Kasser. E de datoria mea să 
mă opun planurilor fiului meu. Şi fiindcă sunt un Boszt şi 
nu voi cuteza niciodată să mă împotrivesc defacto 
capului familiei mele, o s-o fac acolo unde se poate. Pe 
tărâmul ideilor. Eu sunt împotrivă! 

Şi cine te crede, tată? Niciodată nu ai fost 
spectator la trecerea timpului! Vin vremuri interesante. 


10 


Stin o privea cu neîncredere pe Măria. 

— Peste câteva ore se împlinesc două zile de când 
nu am mâncat nimic. Orice urmă de vinovăţie pentru 
soarta lui Jeremiah, dacă o fi existat vreuna, a dispărut 
demult. E adevărat că nu mai simţisem niciodată 
senzaţia de foame, dar acum o ştiu, nu-mi place şi nu 
văd ce rost are să mai continuăm jocul ăsta. 

Femeia oftă adânc, îl privi în ochi şi se întrebă, ca 
întotdeauna când trebuise să-i dea lecţii, de unde izvora 
izbitoarea vocaţie mesianică a tânărului. Era lihnit, dar 
căuta rosturi. 

— Nu poţi aprecia belşugul fără să cunoşti lipsa! 

— Şi la ce mi-ar folosi să apreciez belşugul, de 
vreme ce nu văd nici o noimă în a cunoaşte lipsa? Ştii 
bine că trăim într-un spaţiu închis şi că soarta noastră 
este pecetluită. Sfinţii părinţi ne-au dat dintotdeauna tot 
ceea ce am avut nevoie şi nu cred că ne vor lăsa 
vreodată să murim de foame. 

Copile, cum îmi arăţi tu cât de searbădă imi este 
propria viață, inchisă între pereții Abației. De unde ştii 
care îți sunt nevoile, de vreme ce trăieşti într-un ţarc? 

— La fel, nu cred că fraţii augustinieni vor reuşi să 
facă un medicament care să ne scape de boală, aşa încât 
să ieşim de aici ca să devenim oameni liberi. La ce mi-ar 
folosi să mă obişnuiesc cu rânduielile unei lumi în care se 
poate să nu ajung niciodată? Mi-e foame! 

Măria îşi ascunse grimasa cu un gest vag cu mâna. 
Avea ades senzaţia că îl subestima pe Stin. 


— Poţi mânca oricând. Am aici nişte merinde 
pregătite pentru tine. Dar de ce să nu încerci să vezi ce 
înseamnă adevărata lipsă, adevărata senzaţie de foame? 
De ce să nu-ţi afli limitele? Te înfricoşează cumva? 
Numai lui Dumnezeu îi e frică de propria-l nemărginire... 

Stin medita câteva clipe şi mormăi apoi în barbă: 

— Nu văd de ce să mă supun unor cazne pentru o 
vină care nu este a mea! 

— Aşa să fie oare? Eşti tu cu totul nevinovat de 
moartea lui Jeremiah? Trufia ta nemărginită de a o avea 
pe Xentya ţi se pare mai întemeiată decât gestul simplu 
de a nu mânca timp de câteva zile? Ce fel de judecată 
mai e şi asta? 

— Una care se călăuzeşte după legile care 
domnesc aici în sat! Copil! Impetuos şi minunat copil! Nu 
numai că eşti sortit să te jertfeşti, dar îti construieşti 
singur şi altarul! 

— Înseamnă că legile sunt strâmbe! 

— Nu se poate! Ele au fost stabilite de Abate şi... 

Stin tăcu brusc, realizând că, de fapt, călugării nu 
le spuseseră niciodată că trebuie să urmeze vreo 
rânduială anume, în afara interdicţiei categorice de a 
provoca prin luptă sau în orice alt fel moartea sau 
suferinţa unui aproape. În rest, regulile după care se 
ghidau oamenii din sat erau inventate de ei sau păreau 
atât de fireşti, încât nimeni nu le pusese vreodată la 
îndoială. Chiar şi puţinele legi care păreau că sunt 
inspirate de călugări, cum era aceea a evitării 
monogamiei, nu erau defel impuse, în sensul existenţei 
unei forţe care să vegheze respectarea lor, cât erau mai 
ales subinţelese în urma predicilor ţinute de prelați în 
turnul din faţa porţii mari. Tânărul realiză că trăiau în 
absenţa totală a oricăror reguli. 

— Ai plănuit asta! Nu se poate să fi pus totul la cale 
acum! E prea complex! Revelația asta... 

Măria încuviinţă din cap. 


— Desigur. Nimic din ceea ce fac nu este 
necunoscut Abatelui, care a decis că de-acum sunteţi 
destul de maturi pentru a vă putea împărtăşi credinţa 
augustiniană despre cetatea pământească şi despre 
felurile în care trebuie rânduite lucrurile în ea. 

— Şi de ce m-ai ales tocmai pe mine ca să-ţi începi 
lecţiile? 

— Fiindcă, dintre toţi, Stin, tu aceşti acela pe care 
eu şi Abatele te apreciem cel mai mult. Prea Fericitul 
Radoslav îşi pune mari speranţe în tine. 

— Că o să fac ce anume? 

— Dumnezeu a vrut ca tu să fii un caracter ales, iar 
ceea ce vei înfăptui e deocamdată o taină cerească. Noi 
nu ştim, dar nu ne îndoim că vei avea ceva de spus de-a 
lungul existenţei tale în cetatea pământească. 

Stin se ridică şi începu să umble agitat prin coliba 
lui. 

— Bine, dar... părinţii ar putea... trupele lor... sau 
să nu ne mai permită... 

— Nu înţeleg nimic, Stin. Încearcă să vorbeşti 
coerent, spuse Măria. 

Rosti cu calm cuvintele despre care ştia că îl vor 
face pe tânăr să tacă pentru o lungă perioadă de timp, 
prea ocupat să facă faţă şuvoiului de gânduri pe care i-l 
declanşase. Efectul vorbelor se instala aproape imediat şi 
abia după ce Stin căpătă privirea aceea pierdută, care o 
făcea aproape să înnebunească, Măria începu să-i 
explice filozofia Sfântului Augustin din Hippona. 

Dumnezeu, în marea sa înţelepciune, ştie ce destin 
vor avea oamenii, o dată ajunşi în cetatea pământească. 
El ştie că, prin uzanţa liberului arbitru, majoritatea 
oamenilor sunt damnaţi şi că, indiferent de ce-ar face, ei 
nu vor putea niciodată să-şi obţină mântuirea. Dar asta 
nu înseamnă defel ca oamenii trebuie să-şi petreacă 
viaţa într-o stare de umilă decrepitudine, confundându- 
se cu animalele. Nu! Cetatea pământească, deşi este 
doar un răgaz vremelnic în drumul spre Cetatea 


Cerească, trebuie să fie dominată de legi clare, iar 
oamenii trebuie să-şi asume un conducător, fiindcă 
scopul ultim al oricărei societăţi omeneşti este acela de a 
trece dincolo de istorie şi de a-l salva pe Dumnezeul ei 
când va veni vremea Ultimei Lupte. 

Existaseră desigur şi societăţi în care conducătorul 
era unsul lui Dumnezeu, dar ele sfârşiseră prin a 
decădea până la limita inferioară a existenţei, fiindcă 
persistaseră în transmiterea familială a puterii, calea cea 
mai scurtă pentru un popor de a sfârşi prin a fi condus de 
un dement sau de un incapabil. Conducătorii trebuie 
aleşi în funcţie de faptele lor, şi nu de familia în care s-au 
născut. 

— Îmi spuneai odată ca asta se cheamă politică, 
acolo sus, printre stele. 

— Da, Stin. Tot ceea ce înconjoară alegerea unui 
conducător în lumea de afară se înscrie, într-un fel sau în 
altul, în ceea ce se numeşte politică. 

— Adică voi spuneţi că eu ar trebui să inventez 
politica aici, în sat? 

Sfinte Augustine! Ai milă şi fă ca frații-savanţi să 
nu-şi fi greşit socotelile! Stin pare să fie altceva decât ar 
trebui să fie! 

Măria înghiţi cu greutate, lăsând, spre ciuda ei, săi 
se citească tulburarea de pe chip. 

— Da, ne-am dori să poţi face asta... 

— Bine, dar de ce tocmai eu? 

— Aşa a vrut Dumnezeu! 

— Când m-a făcut pe mine ceea ce sunt sau când 
v-a trimis vouă gândul de a mă folosi? 

— Folosi? E un cuvânt care mă întristează, rosti 
repede Măria. 

— De ce? Nu spune el oare un adevăr? 

— Sfinţii părinţi respectă dincolo de orice fiinţa 
omenească. 


— Ei, se pare că pe mine nu mă respecta chiar atât 
de mult. Poate că nu sunt destul de om pentru a aduna 
întreg respectul lor! 

Dumnezeule! Dă-mi grația Ta şi fă să ies cu bine 
din această încercare! Fiindcă deşteptăciunea băiatului 
ăstuia nu poate fi, Doamne, decât o încercare pentru 
păcătoasa de mine! 

Femeia se ridică la rândul ei şi îl forţă pe tânăr să 
se aşeze pe un scaun. Mulțumită că avea acum un 
ascendent asupra lui, Măria începu să vorbească repede, 
temându-se parcă să nu fie întreruptă. 

— Sfântul Augustin a răspuns la întrebările tale cu 
mult înainte ca noi să ne fi născut! El spunea că în 
cetatea pământească trebuie să domnească ordinea şi 
că toţi oamenii trebuie să dea ascultare unui conducător. 
lar acest şef nu e dat de Dumnezeu, nu e hotărât din 
ceruri, ci e acela care poate şi care vrea să facă bine 
semenilor săi. A putea fără să vrei, a vrea fără să poţi nu 
ajută la nimic. Sfinţia Sa Radoslav şi cu mine credem că 
tu poţi şi vrei să-i ajuţi pe semenii tăi. De aceea te-am 
ales. Într-adevăr însă, dacă e să priveşti lucrurile din 
punctul tău de vedere, atunci Dumnezeu a vrut să fii 
ceea ce eşti, adică acela spre care noi ne îndreptăm 
speranţele că poţi conduce... 

Stin clătină din cap violent şi întinse un deget spre 
femeie. 

— Dar de ce drept acum s-a ivit necesitatea ca 
fraţii mei să fie conduşi? Ne descurcam bine şi fără un 
şef care să ne spună ce să facem. Trăim bine şi, dintr-o zi 
în alta, fraţii-savanţi vor termina munca şi vor... 

— Mai devreme te îndoiai de eventualitatea asta! 

— Ceea ce cred eu nu e neapărat necesar să se şi 
întâmple. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că suntem sortiţi 
să nu mai ieşim niciodată de-aici. Dar ăsta poate fi şi un 
sentiment de disperare, izvorât din răstimpul îndelungat 
petrecut în Sat. Ce cred eu nu are nici o importanţă, 


fiindcă realitatea e că, în Abaţie, se lucrează pentru un 
leac. Nu se poate să nu îl descopere, luminaţi de ştiinţa... 

Tânărul se opri, sesizând tăcerea Măriei. 

— Sau poate nu? 

Întrebarea lui Stin pluti câtăva vreme în aer. 
Văzând înţelegerea supremă cum pune stăpânire pe 
chipul tânărului, Măria încuviinţă uşor din cap. 

— Au încercat, Stin, să ştii că s-au străduit. Se pare 
însă că virusul cu care aţi fost infectați este unul militar, 
dezvoltat înainte de ultimul război, şi pentru care ştiinţa 
Sfântului Augustin nu are putere. Ei nu au renunţat şi, 
într-un fel sau în altul, se poate ca până la urmă să vă 
vindece. Atâta doar că după rezultatele de săptămâna 
trecută, lucrul acesta a devenit destul de puţin probabil. 
lată de ce a sosit momentul să vă organizaţi într-o 
comunitate... O să aveţi multă vreme de stat împreună. 
lar tu, Stin, eşti singurul care îi poţi conduce şi îi poţi 
îndruma spre calea adevărată a credinţei augustiniene, 
aceea de a vă împlini menirea şi de a-l sluji pe 
Dumnezeu. Va trebui să-i înveţi politica, să le fii exemplu 
şi, mai ales, va trebui să găseşti tu însuţi puterea de a fi 
ceea ce trebuie să fie un conducător pentru ei. Stin 
privea spre femeie cu ochii în lacrimi. 

— De ce am fost oare blestemaţi? 

— Puteaţi fi la fel de bine morţi precum părinţii 
voştri. Viaţa e un dar pe care nu trebuie niciodată să-l 
desconsideraţi. Spre deosebire de foame, viaţa nu poate 
fi păcălită. Nu poţi să mori un pic pentru ca apoi să o 
apreciezi pe deplin! 

— Ba da! Tu însăţi mi-ai spus de un Mesia creştin... 

— Numele lui nu e bine să fie rostit în Abaţie. 
Pentru că, în ciuda apropierii Sfântului Augustin din 
Hippona de creştinism, tot ceea se poate vedea astăzi pe 
Vechea Terra s-a petrecut fiindcă religia creştină conţine 
în ea sâmburele unei lipse profunde de apărare. „Să nu 
ucizi!” spuneau ei. 

— Aşa spun şi fraţii augustinieni. 


— Da, dar ei se şi conformează acestei porunci! 
Jumătăţile de măsură în care a excelat creştinismul în 
privinţa puterii de viaţă şi moarte au ros ca un vierme şi 
i-au transformat în victime sigure. Călugării augustinieni 
nu ucid niciodată oameni. Ei acceptă însă că acela care 
vrea, la rândul lui, să ucidă nu e om, ci fiară turbată, şi e 
de datoria celor puternici să îl vâneze. Creştinii refuzau 
să îi omoare chiar şi pe aceia care le decapitau copiii şi îi 
omorau cu miile. Era felul lor de a fi credincioşi. De aceea 
au şi inventat povestea cu acel Mesia reînviat. Nu te 
amăgi, copile, moartea nu e foame. Viaţa nu are grade 
de comparaţie, exceptând poate împrejurarea în care 
consimţi că a sosit vremea să mori. Dar chiar şi-atunci 
trebuie să fii sigur că o faci pentru un scop măreț, pentru 
Domnul Dumnezeul tău sau pentru cei care te urmează. 
Asta trebuie să fie prima învăţătură pe care o să o 
împărtăşeşti tuturor. 

Stin tăcu, prelungind liniştea până când Măria simţi 
cum nervii îi sunt întinşi precum coardele unei harpe 
antice. 

Asta suntem cu toții! O harpă mânuită de Stin. 
Chiar şi Abatia e prinsă în capcana asta mortală. Ce 
noroc că singura melodie pe care ştie să o interpreteze a 
fost scrisă demult, de Sfântul Augustin cel Nou! 

— Bine, dar de ce nu vine un călugăr să ne 
conducă? 

— Fiindcă nu va fi niciodată unul de-al vostru şi nu 
va şti cu adevărat cum să facă bine. 

Tânărul plecă privirea şi spuse: 

— Am să încerc. Dar o să trebuiască să stai de-a 
dreapta mea! 

— Nu voi pleca niciodată de lângă tine, Stin. 

— Şi atunci de ce să nu ne conduci tu? 

— Fiindcă mie Dumnezeu mi-a hărăzit alt rol. 

— Şi o să mă înveţi? 

— Desigur, atât cât îmi stă în putere şi atât cât mă 
va lumina Dumnezeu. Fiindcă nu trebuie să uiţi niciodată 


că scopul ultim al oricărei comunităţi de oameni este de 
a-l păzi Dumnezeu de frica sa cea mai mare: atingerea 
propriei nemărginiri. Acesta este sensul ascuns al 
existenţei, pe care va trebui să-l impui fraţilor tăi. 

— Şi cum trebuie să încep? 

Femeia luă în palme faţa tânărului şi îl sărută uşor 
pe frunte: 

— Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe un 
conducător este să ia de pe umerii poporului său povara 
cunoaşterii. 

— Va trebui deci să ţin pentru mine ceea ce mi-ai 
spus? 

— Poate pentru totdeauna. Dormi acum. Somnul îţi 
va da putere. lar când te trezeşti, mănâncă tot ceea ce 
ţi-am adus în coş. Acum ai de deprins lipsuri mai 
importante decât cel al hranei. 

Măria îşi uni degetele, desenă un cerc în aer în 
direcţia tânărului şi apoi ieşi din colibă. O dată ajunsă pe 
pietrişul aleii care ducea spre propria ei locuinţă, 
respiraţia îi deveni gâfâită pe măsură ce realiza cât de 
aproape fusese să-l piardă pe Stin. Nu se pregătise 
îndeajuns, şi clona manifestase un nivel de înţelegere 
pentru care avea să facă un scandal monstru în vizita ei 
următoare la Abate. Ştia că în cel puţin două privinţe 
victoria ei fusese norocoasă şi incompletă. Stin aproape 
că se îndoise de natura sa strict umană, intuind într-un 
fel faptul că era clonă. Dar acest lucru nu era nimic în 
comparaţie cu faptul că fusese cât pe ce să descâlcească 
firul dogmatic al caracterului său ales. Măria se întreba 
cât va mai dura până când Stin va pune semnul egal 
între Abate şi Dumnezeu, de vreme ce amândoi îl 
aleseseră pentru ceea ce avea să urmeze. Şi cum va 
reacţiona atunci oare? 

Plutim în necunoscut. Vremurile se schimbă. 
Scripturile nu vorbesc de vreo clonă care să se fi maturat 
atât de repede. lar noi suntem parte a acestei 
transformări. 


Dacă lucrurile se vor desfăşura conform planurilor, 
în cel mult şase luni, Alambicul de Dumnezei va rodi şi 
misiunea ei se va fi terminat. Şi ştia că partea cea mai 
grea trecuse. Întotdeauna găsise de-a dreptul injurios la 
adresa Dumnezeului ei faptul că etapele practice ale 
manipulării politice erau cu mult mai uşor de înfăptuit 
decât cele în care clonele trebuia convinse că Dumnezeu 
însuşi doreşte ca ele să întreprindă un lucru sau altul. 

Îi părea rău de Stin. Într-un fel, chiar îl simţea ca pe 
un fiu excepţional. Îl legănase încă de mic, îi oblojise 
rănile, îl învățase primele deprinderi practice. Şi asta de 
la o vârstă la care sora ei mai obişnuia să se joace cu 
păpuşi din lemn în praful din faţa pavilionului fraților- 
savanţi. Femeia scuipă cu ciudă în direcţia unui cărăbuş 
care zbura greoi în calea ei. Viaţa era o prostie... 

Cum de laşi, Doamne, asemenea nedreptăți pe 
lume? Cum de îngădui ca oamenii să fie atât de diferiți? 
Ai văzut cum mi-a pus toate întrebările cu putință, dar nu 
s-a îndoit nici o clipă că oamenii il vor urma? Asta să fie, 
Doamne, esența dumnezeirii, chemarea de care vorbesc 
Scripturile? Şi dacă da, de ce eşti atât de zgârcit cu ea? 


11 


Abatele obişnuia adeseori să se reculeagă lângă 
zarzărul din piața centrală a Citadelei, înainte de lecțiile 
de teologie pe care le ţinea ucenicilor. In dimineaţa 
aceea nu se grăbea, deşi ştia că, în amfiteatrul 
bibliotecii, novicii îl aşteptau, pregătindu-se pentru ceea 
ce ei credeau a fi o culme a activităţii lor, pentru care 
trebuia să mobilizeze şi ultimul strop de concentrare de 
care erau în stare. 

Privi spre copacul firav, care înflorise mereu, dar nu 
rodise niciodată. Il plantase în prima săptămână a 
pontificatului său. Din sâmburele pus atunci în pământ 
se ridicase un vlăstar timid, care necesitase îngrijiri încă 
din primele luni. Clima din Câmpia Pannoniei nu-i pria. 
Din superstiție, Abatele refuzase ajutorul fraţilor-savanţi, 
care l-ar fi putut transforma într-un copac falnic, plin de 
fructe parfumate. Ajunsese să creadă că soarta sa 
depindea într-un fel mistic şi magic totodată de cea a 
zarzărului şi, după ce timp de ani de zile fusese trist din 
cauza aparentei fragilităţi a copacului, Abatele începuse 
să se simtă îmbărbătat de încăpăţânarea cu care acesta 
se agăța de viaţă. 

Işi îndreptă oasele bătrâne şi se rezemă de 
spătarul băncii de piatră. Nu se grăbea... Răbdarea era şi 
ea o virtute dumnezeiască şi trebuia deprinsă înainte ca 
blazarea care se instalează o dată cu înaintarea în vârstă 
să o facă să îşi piardă sensul. Dar nu numai lecţia 
aşteptării îl împiedica pe Abate să plece spre amfiteatru, 
ci şi gândurile negre care îl podidiseră în timp ce 
coborâse în tainiţele bibliotecii. 


Semnele sfârşitului erau din ce în ce mai evidente. 
Lucruri fără precedent se întâmplau şi asta nu numai 
pentru că în Abaţie sosise Rim, ci pentru că însuşi timpul 
părea să fi ajuns la un nod dincolo de care nu-şi putea 
continua curgerea decât modificându-se profund. Ordinul 
se dezvoltase cu conştiinţa clară că îşi va înceta 
existenţa o dată cu bătălia ultimă, o dată cu 
Armaghedonul care va însoţi a doua venire a lui Mesia pe 
Pământ. lar el era atât de departe de a afla taina cea de 
pe urmă, secretul care îi măcinase pe toţi cei cincizeci şi 
nouă de înaintaşi... 

Exista o legendă care spunea că undeva, în 
tainiţele bibliotecii, era ascunsă o scriere veche care 
istorisea viaţa şi patimile Sfântului Augustin cel Nou. Ea 
ar fi trebuit să conţină şi dezlegarea misterului care îi 
chinuise ani de-a rândul pe Abaţi: cine fuseseră cei o mie 
de oameni pe care fraţii augustinieni îi clonau la 
nesfârşit, atât în Satul de Clone, cât şi ca primă generaţie 
de copii pentru Lumile Agricole? Conducătorii Abației 
speraseră întotdeauna ca misiunea lor pe Pământ să nu 
se termine înainte de a afla această ultimă taină. Nimeni 
nu făcuse însă nici un progres, iar biblioteca aproape că 
fusese dărâmată şi reconstruită la loc în mai multe 
rânduri pentru a se descoperi manuscrisul. Degeaba. 

De-a lungul generaţiilor, încercaseră să trezească 
sentimentul religios strict necesar pe Lumile Agricole şi 
altor populaţii de clone. Edictul Korona nu numai că 
permitea, dar chiar încuraja acest lucru. Nici o asemenea 
adunare de oameni nu evoluase în civilizaţia teocratică 
de care aveau nevoie oamenii, pe când Satul de clone 
construit după preceptele şi cu resursele Sfântului 
Augustin cel Nou nu greşea niciodată. Misterul 
provenienţei materialului genetic al clonelor 
augustiniene deopotrivă cu acela al funcţionării 
Alambicului de Dumnezei erau, fără îndoială, şi motivul 
pentru care Abația îşi menținea monopolul în domeniul 
producerii de locuitori pentru Lumile Agricole. lar dacă 


despre Alambic se ştia tot ce se putea şti încă de acum 
mai bine de patru sute de ani, misterul identităţii clonelor 
rămăsese un fel de provocare a Abaţilor. Radoslav avea 
senzaţia că el va fi ultimul conducător al Abației, deşi era 
încă departe de elucidarea misterului. Dar însăşi esenţa 
Armaghedonului era ascunsă în originea clonelor! lar el 
nu desluşea nimic deocamdată. Era îngândurat şi 
mohorât. 

Abatele păstra încă în palma dreaptă amintirea 
asprimii îndoielnice a scoarţei zarzărului pe care îl 
mângâiase la plecare. Întră în sala de prelegeri şi îi văzu 
pe novici privindu-i cu un amestec de teamă şi respect, 
despre care ştia că paralizează de cele mai multe ori 
înţelegerea şi raţiunea. Îl remarcă pe Rim la una dintre 
mese, dar nu îi dădu vreo atenţie specială. Pe Aloim, care 
se aşezase în spatele spionului imperial, nici nu-l privi, de 
frică să nu compromită acţiunea iscoadei sale. 

Abatele trasă un cerc cu mâna asupra novicilor, 
unindu-i pe toţi întru graţia Domnului său. 

— Despre ce vreţi să vorbim astăzi? întrebă 
Abatele. 

— Despre funcţionarea Lumilor Agricole, Sfinţia Ta! 
se grăbi Rim să ofere un subiect. Mă interesează... 

— Degeaba! Nu vei putea afla din această lecţie 
mai multe decât ştii deja, zâmbi Abatele. 

— Trufia, Sfinţia Ta, e un păcat pe care până şi 
creştinismul înapoiat îl stigmatiza. Nu vei putea spune 
niciodată ceea ce ştie un quint... 

— Nici tu nu eşti modest, frate Rim. Quintul înclină 
din cap, aprobând fără vorbe. 

— De acord! Şi ce-ai vrea să ştii, spionule? întrebă 
Abatele. 

— Mai întâi, ar fi interesant de aflat de ce numai 
Abația a izbândit în încercarea de a forma o populaţie 
care să poată fi folosită pe Lumile Agricole. 

Tainele au un fel al lor de a se insinua în minţile 
tuturor acelora care calcă dincolo de zidurile Abației. Sau 


poate Tu, Doamne, îl luminezi pe acest venetic. Este el 
alesul Tău, Doamne? 

Radoslav se prefăcu gânditor pentru câteva clipe, 
dar îşi întrerupse repede tăcerea. 

— Edictul Korona spune totul... 

— Da, dar Korona a trăit după ce primele Lumi 
Agricole funcționau. Ba aş putea spune chiar că existenţa 
Lumilor Agricole din sectorul Centauri l-a inspirat în 
opera sa filozofică. Teza lui despre unicitatea modalităţii 
de control total asupra unei populaţii e desprinsă parcă 
din preceptele Sfântului Augustin cel Nou. 

— Korona a fost un apropiat al Ordinului nostru. Nu 
e nimic de ascuns aici. 

— Dar nici nu vă lăudaţi prea des cu asta, nu-i aşa? 
Pentru că, dacă aţi face-o, v-ar întreba mai multă lume 
cum reuşiţi să înrobiţi planetele numai făcând asupra lor 
un cerc cu mâna, precum acela pe care l-ai trasat 
adineauri. 

— Ai dreptate, spionule! Dar nu şi înţelepciune. 
Pentru că, dacă ai judeca adevăratele opţiuni ale 
controlului asupra unei populaţii oarecare, ai vedea că 
aceea aleasă de noi e singura modalitate posibilă. 

Rim se încruntă şi rosti repede. 

— Ce vrei să spui, Sfinţia Ta? Luminează-ne, că 
doar de aceea am venit la şcoală. 

Abatele se întoarse pentru o clipă cu spatele la 
novici şi porni proiectorul holografic, făcând să apară un 
superb cerc albăstrui la câţiva centimetri de tavanul înalt 
al sălii. 

— Cercul,  spionule. Noi  propovăduim religia 
cercului, aceea fără început şi fără sfârşit, cea echilibrată 
şi fără de excese, cea stabilă şi deopotrivă egală şi cu ea 
însăşi, dar şi cu tot ceea ce conţine. Ştiu însă că doreşti 
ceva mai concret, aşa că voi încerca să analizez pe rând 
opţiunile. Dar mai bine zi-mi tu, spionule, cum poate fi 
controlată o populaţie? 

— În primul rând, prin forţă. 


— E interesant că începi aşa, zâmbi Abatele. La 
urma-urmei, eşti ceea ce eşti şi nu vei putea niciodată să 
te desprinzi de a privi lucrurile prin prisma violenţei. Eşti 
însă iertat, pentru că la fel au judecat oamenii timp de 
două milenii, alegând Inchiziția în locul unirii 
consensuale. Când fraţii mei înaintaşi au fost puşi în 
situaţia de a controla o lume, s-au gândit prima dată la 
religie, fiindcă erau oameni credincioşi în învăţăturile 
Sfântului Augustin. 

— Şi când s-a întâmplat asta? 

— Demult... Ştiai că, de fapt, prima Lume Agricolă 
a fost construită de fraţii-savanţi pentru a oferi adăpost 
unei comunităţi de călugări franciscani care doreau să se 
îndeletnicească cu meditaţia într-o sărăcie absolută? 
Fraţii augustinieni au dorit să le fabrice o populaţie care 
să îi hrănească. Mult mai târziu a apărut Korona, cu 
tratatele sale despre creativitate şi despre inferioritatea 
clonelor, şi lucrurile au început să se schimbe. 

— Forţa rămâne totuşi oricând o opţiune! se 
încăpăţâna Rim. 

— Faptul că istoria a uitat numele celor care s-au 
chinuit să înrobească popoare prin forţă, iar Lumile 
Agricole există încă, este un răspuns la întrebarea pe 
care o naşte afirmaţia ta. Acţiunea omenească nu se 
deosebeşte cu nimic de celelalte forţe din univers: 
sfârşeşte prin a-şi epuiza repede energia şi lasă loc 
reacţiunii. 

— Mai există şi politica! Este cel mai folosit 
instrument de a controla un popor. 

— Desigur! Numai că este o unealtă nesigură. Şi, 
dacă vrei argumente, priveşte într-o oglindă. Nu noi am 
trimis un spion la Curtea Imperială, ci o forţă politică 
opresoare simte nevoia de a ne spiona... Cine e mai 
tare? Decide tu, spionule! 

— Rosteşti vorbe periculoase, Sfinţia Ta! spuse 
quintul mijindu-şi ochii. 


Ce criminal perfect, Doamne! Ce n-aş da să fiu 
pentru o clipă în locul Tău şi să desluşesc ce îi rezervă 
viața acestei fiare. 

— Poate sunt iritat de stupiditatea unora dintre 
novicii mei, rosti calm Abatele. 

— Politica e un dat de la Dumnezeu! Până şi ateii 
Universului civilizat acceptă asta. 

— Amin! Adevărat grăieşti. Sfântul Augustin din 
Hippona spunea asta. Doar că un conducător politic 
trebuie să fie legitim, pe de o parte în faţa propriilor 
electori, fiindcă poate şi vrea să îi conducă, şi pe de altă 
parte în faţa lui Dumnezeu. Şi ce conducător politic poate 
fi legitim în faţa lui Dumnezeu din moment ce 
guvernarea sa, care ţine fatalmente de politică şi se 
impregnează cu neadevărurile pe care doresc masele să 
le audă pentru a se simţi în siguranţă sau valoroase, este 
în esenţă o minciună? Politica e şi ea un cerc, spionule. 
Dar e un cerc vicios. lar dacă te ridici deasupra ei, vezi 
că este de fapt o spirală descendentă, care sfârşeşte prin 
evenimente care zguduie din temelii lumea respectivă. 

Ai să spui că şi pe Lumile Agricole există o 
oarecare formă de organizare care seamănă cu politica. 
Se poate... Numai că, fiind subordonată credinţei, o 
putem reduce până în limitele sale cele mai rudimentare, 
care presupun fundamentarea în termeni omeneşti a 
ascultării pe care clonele o dau apostolilor. 

Rim încuviinţă din cap. Era evident că, aşa cum el l- 
ar fi putut înfrânge dintr-o singură răsuflare în luptă pe 
Abate, ar fi putut ieşi învingător dintr-o dispută 
ideologică. Intrase însă în joc şi trebuia să meargă până 
la capăt. 

— Un popor mai poate fi condus şi prin acţiuni 
economice. 

— Asta da! Aici ai mare dreptate. Noi înşine am 
avut dese controverse în primele generaţii ale Abației 
privind acest lucru. Unii dintre predecesorii mei au dorit 
să controleze ei exporturile Lumilor Agricole, pe care să 


le revândă mai apoi. Era în vremea în care Kyrall nu 
fusese descoperită si comunicațiile erau încă tributare 
vitezei luminii. Ei bine, a fost un experiment nefericit... 

— De ce? 

— E mult de povestit şi e dureros pentru noi. 
Ajunge doar să spun că înrobirea omului faţă de valorile 
materiale este indiscutabil superioară celei obţinute prin 
religie. Atâta doar că, de multe ori, ea capătă o viaţă în 
sine şi perverteşte scopul final... 

— Nu înţeleg, se plânse Rim. 

— Obligă un om să muncească la nesfârşit pentru 
aerul pe care îl respiră şi vei constata că la a treia 
generaţie ori a inventat un substitut, ori a învăţat să se 
lipsească de el. Şi asta încă nu e nimic, pentru că tu te 
lupti deja de cel puţin o generaţie cu tot soiul de gherile, 
auzi Rim o voce în spatele său. 

— Vezi, până şi Aloim ştie, zâmbi Abatele. 

Rim privi în spate şi îl recunoscu pe călugărul 
tinerel care avea prostul obicei de a-i sufla mereu în 
ceafa. li zâmbi şi el, întrebându-se dacă ştie că se joacă 
periculos cu propria-i moarte. 

— Bine, acceptă Rim, dar trebuie să mai fie şi alte 
metode... 

— Absolut, încuviinţă Abatele. O populaţie mai 
poate fi controlată prin mijloace magice, prin 
condiţionare genetică, prin manipularea informaţiilor şi, 
evident, prin religie. Dar exact asta facem noi pe Lumile 
Agricole. Combinăm aceste patru elemente în realizarea 
celei mai perfecte orânduiri. Te asigur de fericirea 
clonelor noastre. Muncesc cu spor, sigure de mântuire, 
cu credinţa întărită pe ici pe colo de câte vreun miracol, 
o jucărie oarecare... 

Rim păstrase cel mai puternic argument pentru 
ceea ce credea că va fi finalul discuţiei. 

— Dar dacă populaţiile ar fi conduse autoritar de o 
entitate dincolo de orice îndoială, despre care toată 
lumea să fie convinsă că are ca unic scop binele 


poporului? Dacă un asemenea conducător le-ar cere 
oamenilor să muncească, atunci ei n-ar crâcni... 

— Şi cine să fie această conştiinţă? Nu ai decât 
două variante. Fie îţi imaginezi o maşină, de mii de ori 
mai înţeleaptă ca un om, ori pe însuşi Dumnezeu. Noi l- 
am ales pe Dumnezeu, reprezentat prin fiul său, 
Augustin cel Nou. Şi asta pentru că oamenii nu se vor 
identifica niciodată cu nimic din ceea ce nu poartă 
pecetea omenescului. Indiferent cât de omeneşti şi cât 
de bine intenţionate ar fi acţiunile acelei entităţi. 

Abatele îşi încheie vorbele privind atent în ochii lui 
Aloim. Acesta clipi repede de două ori, semnalizându-i că 
Rim e gata să ridice problema pe care o aşteptau cu 
atâta încântare. 

— Ştiu ce vrei să mă întrebi, spionule. 

— Mă îndoiesc. 

— Am putea pune un pariu? 

— Pariu? Adică să mizăm pe ceva? 

— Da. 

— Un quint nu-şi provoacă niciodată norocul. Nu 
joc jocuri de noroc. lţi promit în schimb ca, la rândul 
meu, să-ţi răspund sincer la o întrebare. 

— E o ofertă bună, Vassur. Sper că eşti om de 
onoare şi vei recunoaşte dacă am dreptate. 

— Desigur, rânji quintul. 

— Tocmai fiindcă eşti om de onoare, doreşti să mă 
întrebi unde e morala acţiunilor noastre. lar eu o să 
răspund acestei întrebări chiar înainte ca tu să-mi spui 
dacă am câştigat pariul. Morala, spionule, e un atribut 
creştin. lar noi nu numai că nu suntem creştini, dar le şi 
dispreţuim învăţăturile. Avem, desigur, propriile noastre 
credinţe şi emitem propriile noastre judecăţi de valoare 
asupra comportamentului unui om. Dar morala aceea de 
care este impregnat tot Imperiul, şi care e, fără îndoială, 
o rămăşiţă a creştinismului de dinaintea Ultimului Război, 
nu ne umbreşte minţile. Rim izbucni în râs şi începu să 
aplaude. 


— Bravo, Sfinţia Ta. Ai folosit şiretlicul ăsta ca să 
îmi dai o adevărată lecţie de teologie augustiniană. 

— Ce vrei să spui? 

— Că nu doream defel să întreb despre morală, 
Sfinţia Ta, în schimb, erai tare nerăbdător să dai 
răspunsul asta. 

— Şi atunci... 

— Sunt om de onoare. Ne-am înţeles numai să-ţi 
spun dacă ai avut dreptate. Cum spuneam şi mai 
devreme, niciodată nu poţi şti la ce se gândeşte şi ce ştie 
un quint. Nu asta doream să te întreb. 

Abatele se întoarse şi plecă cu paşi repezi din 
încăpere, urmat îndeaproape de suita sa, în care se 
amestecase şi Aloim. Când ajunseră în micul său cabinet 
de lucru, Radoslav se întoarse spre Aloim cu priviri 
acuzatoare. 

— Minte, Rade. A minţit cu seninătate. Se gândea 
exact la ceea ce ai spus tu. 

— Şi atunci de ce... a zis ceea ceazis. 

— Pentru că, aşa imorali cum ne considerăm, se 
pare că suntem nişte heruvimi pe lângă un quint. Ne-am 
făcut jocurile greşit şi trebuie să o chemi repede pe 
Măria. Informaţiile pe care le ai... 

— Dar sunt culese de ilustrul Canaan! A plătit pe 
ele... protestă slab Abatele. 

— Nu au nici o valoare. Tot ceea ce ştim despre 
quinți e fals. Sau, mă rog, cel puţin partea cu 
extraordinarul lor simţ moral. Poate că, de când ilustrul 
Canaan a obţinut informaţiile, i-au ameliorat. Nu mai au 
slăbiciunea aceea milităroasă a asumării cuvântului dat. 
Cheam-o pe Măria! Trebuie să-l lucreze imediat. 

— Să-l lucreze... Ce vorbe sunt astea? 

— Unele care descriu exact ceea ce are de făcut 
jumătatea noastră de armă. 

— Cheam-o la mine. 


leşind cu paşi măsuraţi din bibliotecă, Rim încerca 
să se convingă că soluţia pe care i-o indica logica trebuie 
să fie cumva incompletă. 

Nu se poate să fie empat. Trebuie să existe o altă 
explicație pentru faptul că Abatele a ştiut la ce mă 
gândeam. 


12 


E uimitor de câte feluri pot fi uneltele! Propriile tale 
gânduri slujesc scopurile lui Dumnezeu, la fel cum 
Soarele răsare în fiecare zi pentru a-l împlini vrerea. Dar 
uneltele pe care vi le-a dat vă fac să deveniți mai 
capabili de a urma calea devenirii întru slava Domnului 
Vostru. Ai acum lame lucitoare cu care să tai copacii 
pentru coloanele templului, ai cazmale ascuţite pentru a 
săpa în jurul fântânii, ai cuie şi ciocane pentru şipcile 
înguste... Harron s-a apucat chiar să şlefuiască o piatră 
cu o bucată de metal aspru şi speră să-i poată da chipul 
lui Ustin. Şi celelalte unelte pe care ni le-ai trimis, îl ajută 
foarte mult. L-ai binecuvântat şi aştepţi cu înfrigurare să 
vezi dacă poate modela piatra la fel cum face cu lutul. 
Sigur că unele unelte îti sunt încă străine. Nu ştii la ce-ar 
putea folosi băţul acela terminat cu trei țepuşe. Cât 
despre roată... Doamne, ce revelație! Nu ştii ce anume L- 
a făcut să o amestece printre unelte, dar e evident că 
doreşte să îi impodobiţi cu ea templul fiului Său... 

— E cam prost! izbucni Crey, care învățase deja 
binişor să citească pe monitorul sondei montate în cutia 
craniană a lui Laak. Nu-şi dă seama la ce e bună roata! 

Gânditor, Isidor rosti cu încetineală: 

— Am comandat deja pe Kyrall un canal direct cu 
fratele Kalator. Aştept legătura dintr-un moment în altul. 

Guvernatorul începu să se agite, frângându-şi 
mâinile: 

— E grav? l-am pierdut? Ce poate fi atât de 
neaşteptat încât să trebuiască să ceri ajutorul Abației? 


La rândul său, pradă unei agitaţii evidente, tânărul 
călugăr se ridică de pe scaunul său şi începu să meargă 
prin cabina îngustă, ciocnindu-se de Crey, dar neluând în 
seamă acest lucru. _ 

— Se cheamă blocaj mental. In visul profetic de 
acum două nopţi i-am transmis cum se utilizează 
principalele unelte şi ce se poate construi cu ele. De 
aceea, ştie de pildă despre coloanele templului. Se pare 
însă că partea în care ar fi trebuit să înveţe ce este un 
car a fost bruiată sau, pur şi simplu, nu i-a intrat în cap. 

— Să nu spui nimic! exclamă guvernatorul. Atâţia 
bani am avut! Nu cumpăr altă sondă! 

— Oricum e prea târziu. Mi-e greu să cred că i-am 
mai putea face vreo operaţie lui Laak. Problema e că, în 
momentul în care a văzut roţile, a crezut că sunt 
însemnele noii sale religii. Ba acum e chiar convins că 
roţile atestă apartenenţa divină a uneltelor. E periculos 
să-l contrazicem chiar acum. 

— De ce? Mai pui o dată înregistrarea aia cu roata 
şi gata! spuse Crey pe un ton plângăreţ. 

— Nu e chiar aşa! Chiar dacă îl vom convinge pe el, 
e greu de prevăzut ce s-ar putea întâmpla cu ceilalţi. A 
schimba un simbol atât de important cu o unealtă care 
se târâie prin praf ar putea crea confuzii majore şi i-ar 
putea submina autoritatea lui Laak. 

— Nu prea cred! 

— Şi totuşi, e simplu. Orice Mântuitor e legat într- 
un fel intim de simbolurile sale. Coborârea roții în praful 
Câmpiei ar putea sugera unora că Mesia ar trebui să ia 
acelaşi drum. Şi cum Ustin e deja mort, se prea poate ca 
soarta crudă să fie împărtăşită de Laak. Şi abia atunci i- 
am pierdut. 

— Nu se poate, îşi duse Crey mâna la gură. Cred că 
ai dreptate... Deşi nu ai de unde să fii sigur. Fiindcă nu 
toate roţile sunt la fel! Poate că îl facem să viseze alt fel 
de roată... 


— Nici eu nu sunt foarte sigur! Tocmai de aceea 
trebuie să mă sfătuiesc cu fratele Kalator. 

Ai tăiat cincizeci şi patru de copaci din pădure ca 
să-i foloseşti drept stâlpi pentru acoperişul Templului. 
Cincizeci şi patru... Atâţia ani avea Profetul atunci când s- 
a înălțat.. 

Te gândeşti deja ce să faci când templul va fi gata. 
Ai văzut în vis o grădină superbă care înconjoară lăcaşul 
Fiului lui Dumnezeu. Următorul pas pentru poporul tău va 
fi să mute în apropierea Templului florile colorate ale 
Câmpiei şi arbuştii pitici de la liziere. Asta va fi treaba 
bărbaților, care vor trebui să care brazde de pământ. 
Femeile se vor îndeletnici cu ceea ce vei construi imediat 
ce se va fi ridicat acoperişul: cuptorul. Ai visat că dacă 
lutul pe care îl modelează Harron ar fi ars, atunci el s-ar 
întări şi ai putea construi şi vase de păstrat şi de băut 
apa, dar şi minunate decorațiuni pentru Templu. Ştii ce ai 
de făcut şi de aceea te simţi mai aproape de Dumnezeu. 

Crey privea spre stele. Ştia că fereastra sa era 
orientată spre Vechea Terra, deşi Soarele era o stea mult 
prea mică pentru a fi văzută de pe orbita lui Praxtor. 
Guvernatorul suferise o decepţie imensă când Isidor se 
încurcase în manipularea viselor profetice ale Apostolului 
Laak. Pentru prima dată de la începutul formării Planetei 
Agricole, era cât pe ce să arunce masca de stupiditate 
superficială cu care se afişa în faţa călugărilor 
augustinieni şi să ia măsuri în stilul său propriu. În ultima 
discuţie cu Isidor se abţinuse doar cu greu să nu revină 
la vocea sa aspră, obişnuită să comande. Când luase 
decizia de a cumpăra o populaţie agricolă pentru una 
dintre planetele sale de tip M, Sagittarius folosise 
aproape toate rezervele bugetare. Pe termen scurt, 
unele deficite puteau fi mascate, alte lipsuri puteau fi 
compensate printr-o propagandă bine mascată. E greu 
însă să minţi cinci miliarde de oameni care toată ziulica 
se îndeletnicesc numai cu politica şi cu artele... 


Crey scoase de sub pernă un mnemocub şi 
proiectă pe tavan un text încurcat, scris într-o limbă 
străveche. Banii economisiţi prin cumpărarea unei sonde 
hipnotice ceva mai ieftine îi investise în plata unor spioni 
kaareelieni, care îi aduseseră o copie a unui manual furat 
acum multe generaţii din Abaţie. Crey ştia că este 
acelaşi text după care încerca să se ghideze şi Isidor. 
Numai că tânărul călugăr se dovedise incapabil să facă 
faţă unor situaţii limită, cum fusese şi defecţiunea sondei 
hipnotice. Nu trebuia să fii specialist pentru a realiza că, 
în lipsa roții, clonele se vor căzni mult şi bine până vor 
transporta materialele de construcţie până la templu. Ca 
să nu mai vorbim de cei care vor muri striviţi sub 
buştenii grei. Isidor dăduse greş, iar Kalator era 
departe... Simţea că asupra umerilor săi apăsa 
responsabilitatea de a învăţa tot ceea ce ştia Isidor. 

Crey era încrezător. În fond, ce trebuia să înveţe 
oamenii aceia? Politica, administraţia şi religia. Se părea 
că erau deja destul de bigoţi. Guvernatorul vedea asta 
fără să aibă nevoie de părerile altora. Cât despre 
celelalte două subiecte, credea că ştie mult mai multe 
decât tânărul călugăr. 

Ştia că manipularea unei religii neformate încă pe 
deplin putea avea efecte dintre cele mai nefaste. Istoria 
consemnase câteva cazuri în care, scăpate de sub 
controlul autorităţilor lor, Lumile Agricole trebuiseră să 
fie pârjolite, sau chiar reduse la pulbere cosmică. Crey 
studiase însă toate aceste eşecuri şi ştia unde greşiseră 
fiecare dintre cei care încercaseră să ia Abației controlul 
asupra dezvoltării religiei. 

Simţea că el va reuşi, măcar şi fiindcă nu prea avea 
de ales. Predecesorul lui amânase mult prea mult 
construirea unei noi Lumi Agricole. Dacă Primul Beneficiu 
nu venea în maximum treizeci de ani standard, era clar 
pentru oricine că sectorul Sagittarius urma să fie declarat 
ca inapt de a se mai autoadministra şi va fi permisă 
împărţirea lui între vecini. Crey nu avea nimic de pierdut, 


dar ştia să nu se grăbească. Avea să preia controlul, dar 
numai la momentul potrivit. Şi mai era şi celălalt plan... 

Meditaţia guvernatorului se termină brusc, în 
zgomotul unei bătăi uşoare în uşă. Abia ce avu timp să 
închidă proiectorul. 

— Am vorbit cu fratele Kalator. Spune că putem 
relua visul profetic, făcând deosebirea între cerc şi roata 
cu spiţe. 

Fără un cuvânt, Crey cobori din pat şi îl urmă pe 
Isidor la consolă. Avusese dreptate. Şi asta era bine de 
ştiut fiindcă avea presimţirea că va fi silit în curând să 
preia frâiele formării populaţiei de clone. 

Trufia e un păcat de moarte. Cum ai crezut că ai 
înțeles şi cum ti-ai închipuit că Domnul Dumnezeul Tău 
poate greşi amestecând uneltele scârbavnice cu sfântul 
cerc? Ţi-ai sfâşiat carnea cu unghiile când ai înțeles că 
roțile nu erau defel simboluri divine, ale unei sfințenii pe 
care o cauţi şi pentru poporul tău. Rotile acelea erau 
împărțite, aşa cum Dumnezeu nu face niciodată cu 
învățăturile Sale. Cercul lui Ustin e întreg, fără început şi 
fără sfârşit, şi nu despărțit în sectoare! Poate de aceea ai 
muncit fără preget la construirea carelor. Acum e mai 
simplu să cari buştenii din pădure şi, după muncă, unii 
dintre fratii tăi se inhăma la care şi se întrec ducând în 
ele fetele cele mai frumoase. Priveşti spre cer, îl vezi pe 
Ustin de-a dreapta Tatălui şi înţelegi de ce, în nimicnicia 
ta, ai rămas pe Pământ în timp ce ei sunt în ceruri. 
Mântuirea e deopotrivă promisiune şi destin. 


13 


Întrebarea lui Kasser stăruia încă în mintea 
împăratului. 

Ce avea să facă acum când el i se opusese în cel 
mai elocvent fel cu putinţă şi votase împotriva voinţei 
sale? Era un act fără precedent, care, deşi era disimulat 
deocamdată sub condiţionarea hipnotică pe care o 
impusese asupra delegaților, nu putea să fie ascuns mult 
timp. Adevărul era că nu ştia ce să facă şi alese calea 
sincerităţii pentru ceea ce presimţea că avea să fie o 
nouă dispută cu tatăl său. 

— Nu ştiu ce să zic. Respectul pentru tine mă 
împiedică să iau măsurile care s-ar impune dată fiind 
atitudinea ta. Ştiu însă că aş umple-o de tristeţe pe 
mama şi... 

— Mama ta e o femeie curajoasă, care suferă 
oricum de pe urma purtării noastre. Dacă mă vei 
executa, va plânge după mine; dacă mă vei lăsa în viaţă, 
îşi va jeli fiul slab şi temător. 

Bella VII îşi privi tatăl cu curiozitate. 

— Mă provoci? Crezi că sângele tău va putea opri 
felul în care istoria se schimbă? E o dovadă de stupidă 
vanitate, mai ales când vine din partea ta. Nici chiar 
moartea noastră nu ar mai putea opri tăvălugul pe care l- 
am pornit, tată! 

— L-am pornit? Adică eu şi cu tine? Nu cred că mă 
poţi face în vreun fel parte la aventura asta ata! 

— Ba da, tată. Tu ai pornit totul atunci când ai 
decis să ţii ascunsă descoperirea zeţilor. Secretul de care 
te-ai înconjurat arată că ai fost încă de la început 


conştient că este posibil ca zeţii să înlocuiască clonele 
Abației, dar, dintr-un motiv care până la urmă nu 
interesează pe nimeni, ai ales să nu acţionezi. 
Respectăm opţiunea ta. Dar acum eu sunt împărat, şi 
decizia e numai şi numai a mea. Nu poţi nega însă că ai 
întrevăzut şi tu calea pe care am apucat eu şi quintii mei. 

Kasser îşi trecu degetele mâinii drepte prin barba 
rară şi roşietică. 

— Şi crezi că decizia mea a fost una bazată pe 
frică? 

— Am copilărit în casa ta, zâmbi Bella. Încă îmi mai 
aduc aminte de episodul ambasadorilor de pe Orion, de 
incidentul Beltegeuse şi de multe alte prilejuri în care ai 
fi putut fi ceva mai curajos. 

Kasser ştia că, privite dinafară, evenimentele şi 
deciziile din timpul domniei sale puteau părea acelea ale 
unui monarh slab. Atâta doar că pe el nu-l interesase 
niciodată gloria personală sau aceea a dinastiei Boszt, ci 
păstrarea vieților omeneşti. Lăsase adeseori mândria 
familiei sale să fie uşor ştirbită numai pentru a nu da 
amploare unor incidente care s-ar fi putut termina 
sângeros. În cazul ambasadorilor de pe Orion, de pildă, 
purtarea acestora fusese de-a dreptul insultătoare. 
Veniseră într-o dimineaţă şi, nerespectând uzanţele, 
anunţaseră că în guadrantul lor fusese descoperit un 
asteroid de aproape cinci tone, vechi, alcătuit în 
proporţie de 85% din austral, preţiosul combustibil care 
făcea posibilă călătoria la viteze superluminice. Dacă ar 
fi fost adevărat, Orion ar fi putut lesne deveni cea mai 
importantă planeta din univers. Kasser ştia însă că 
australul se formează natural în condiţii atât de speciale, 
încât probabilitatea de a găsi un asemenea asteroid era 
practic nulă. Ordonase forţelor apărării orbitale să caute 
cu atenţie şi, după o luptă care rămăsese anonimă, 
garnizoana de pe Tengys neutralizase o flotă mică de 
vase oriohiene, pregătite să atace capitala Imperiului. 
Socoteala fusese simplă. Dacă împăratul şi-ar fi trimis 


forţele armate ca să recupereze pentru el o asemenea 
comoară, atunci capitala şi el însuşi ar fi rămas fără 
apărare, şi Orion ar fi putut da o lovitură de palat. Eşecul 
acestui plan rămăsese însă secret şi Kasser nu vedea de 
ce ar fi trebuit să spună cuiva adevăratul motiv pentru 
care îi lăsase pe ambasadori să plece fără să li se 
clintească nici măcar un singur fir de păr. Impăratul ştia 
că acasă, pe Orion, îi aştepta priveliştea cruntă a 
leşurilor tuturor membrilor familiilor lor. 

— Poate că de multe ori am acţionat mai greu, 
recunoscu Kasser, dar niciodată nu am pus în pericol 
viaţa supuşilor mei loiali. Şi, mai mult, am căutat 
întotdeauna să văd ce se poate ascunde dincolo de 
aparenţe. Un adevărat conducător nu trebuie să se lase 
manipulat în nici un fel. 

Cu o Voce binevoitoare, Bella îl întrebă pe tatăl 
său: 

— Şi atunci, care au fost motivele pentru care nu ai 
acţionat împotriva Abației, tată? 

— Amel, Amel... Poate că ai dreptate. Poate că mi-a 
fost frică într-adevăr. Cred însă că Abația a fost un 
duşman pe care nu am îndrăznit să-l provoc, fiindcă am 
simţit dintotdeauna că nu voi putea şti niciodată nici 
măcar jumătate din ceea ce este de aflat despre ordinul 
călugărilor augustinieni. 

— Mi-ai mai spus asta. Şi mi-ai pomenit şi de 
vechimea Abației, de fanatismul fraţilor... 

— Da, dar nu e numai asta, se grăbi Kasser să ÎI 
întrerupă pe fiul său. Gândeşte-te numai la originile 
Abației. A luat naştere imediat după Ultimul Război, încă 
înainte de colonizare. Sfântul acela, Augustin cel Nou, se 
prea poate să fi trăit în timpul războiului. Nu poţi şti ce 
fel de om a fost şi care sunt adevăratele fundamente ale 
religiei lui. Şi mai sunt şi clonele... Ştii bine că Abația nu 
permite niciodată accesul la prima generaţie de clone. 
Nu ştim cine sunt, de unde provin. După o generaţie de 
împerecheri aleatorii, e greu să mai reconstitui zestrea 


genetică a populaţiei iniţiale. Studiile noastre arată însă 
destul de clar că pe Lumile Agricole se folosesc cam 
aceleaşi seturi de clone. Dar informaţiile noastre nu pot fi 
acceptate pe deplin fiindcă ştii prea bine că nimeni nu a 
putut vreodată să studieze cu adevărat Abația. Nu ştim 
cum lucrau călugării acum douăzeci de generaţii, de 
pildă. 

Bella ar fi surâs dacă n-ar fi ştiut că gestul său ar fi 
spulberat momentul efemer de linişte pe care îl avea cu 
tatăl său. Toate temerile lui erau prosteşti. Ce conta ale 
cui fuseseră clonele, din moment ce era un fapt dovedit 
acela că doar foarte puţine dintre caracteristicile 
adultului se păstrau de la original la clonă. Împăratul 
deosebea aici chiar şi un paradox amar. El credea că 
omul este ceea ce îl face mediul în care se dezvoltă şi de 
aceea, când era singur, îşi permitea să se îndoiască de 
faptul că originalele ar fi fost superioare clonelor printr- 
un dat al firii, printr-o lege universală. Poate tocmai 
fiindcă crescuse lângă un tată slab de înger şi fricos, 
devenise ceea ce era. 

— ... ŞI nici nu vom şti vreodată. Religia asta a lor, 
a Sfântului Augustin cel Nou... 

— E o deviaţie de la creştinismul iluminat al 
secolului XXI, tată. Nu e nici un mister aici. 

— Aşa am crezut şi eu, Amel. Şi chiar i-am spus 
Abatelui că îl consider creştin, indiferent de ceea ce îmi 
va spune el. Ştii ce mi-a răspuns? 

Bella tăcu, fără să ofere tatălui său satisfacția unui 
răspuns negativ. 

— Mi-a zis că, într-adevăr, între religia lui şi 
creştinism există multe asemănări, în special în 
aspectele exterioare ale cultului. Abatele susţine însă că 
întemeietorul Abației a fost primul care a înţeles că lisus 
nu a fost defel un personaj istoric, că nu a fost niciodată 
om şi că a reunit de-a lungul anilor în carnea sa mai 
mulţi profeţi minori. Din această extraordinară plămadă 
a ieşit mai apoi lisus Hristos. Spre deosebire de 


Mahomed sau de Buddha, nimeni nu poate spune cu 
exactitate care a fost viaţa lui lisus, şi de aici izvorăsc 
diferenţele între credința fraţilor  augustinieni şi 
creştinismul luminat. 

— Foloseşti cuvinte complicate, pentru un concept 
neclar... Kasser oftă din rărunchi. 

— Abatele voia să spună că lisus a fost doar un 
zeu, şi nu om şi, de aceea, a doua venire a sa pe Pământ 
nu va fi nicicând posibilă, fiindcă el nu va putea fi redus 
niciodată la un înveliş de carne. Un profet care a fost însă 
om, aşa precum Sfântul Augustin cel Nou, se va putea 
întoarce... 

— Hai că baţi câmpii! De unde a ajuns acum acest 
sfânt Augustin şi profet? 

— Aşa îl consideră ei. 

— Prostii, flutură din mâini Bella VII. Se prefac a fi o 
sectă creştină, dar în realitate nu urmăresc decât propria 
lor bunăstare printr-o comportare lipsită de orice onoare! 

Kasser se repezi să spună ceva, dar se răzgândi la 
fel de repede văzând întipărită pe chipul fiului său 
expresia aceea de îndărătnicie pe care învățase demult 
să nu mai încerce să o învingă. 

— Se pare că nu vom fi niciodată de acord în 
privinţa Abației. 

— Aşa se pare. Şi e trist, încuviinţă Bella. 

— Şi ce e de făcut? 

— Nu ştiu ce vrei tu să faci! Eu aştept veşti de la 
quinții mei... Bătrânul îşi adună forţele şi rosti dintr-o 
suflare. 

— Lasă-mă să zbor până pe Pământ! 

— O să faci zece ani. Până atunci se prea poate ca 
lucrurile să se fi clarificat demult. 

— Vreau să îmi dai o navă supraluminică şi pe cel 
mai bun operator de comunicaţii pe care îl ai. 

— Pe legea mea! Ce te-a apucat? În primul rând că 
asta ar însemna să ne reducem cu cinci la sută rezervele 
de austral şi, în al doilea rând, Abatele nu te-ar primi... 


— Nu vreau să mă duc la Abaţie! 

— Şi atunci? 

— Vreau să fiu aidoma ţie. Să dau şi eu o dată 
dovadă de curaj în urmărirea unui ţel, a unei intuiţii. 

Linguşelile astea ieftine îmi fac scârbă. 

Planul lui Kasser era simplu şi urma să speculeze 
singura slăbiciune a Abației de care Kasser se convinsese 
de-a lungul timpului. 

— Călugării augustinieni venerează cercul. 
Întregul... 

— Trebuie să recunosc că aici îi înţeleg. Cercul e 
frumos, minunat de simplu... Am auzit de fii care îşi 
definesc taţii ca fiind cercuri. 

Kasser ignoră zeflemeaua. 

— Da, fiule, dar în viaţă nu toate lucrurile sunt 
simple. Aşa cum în geometrie există forme care nu pot fi 
cuprinse nicicum într-un cerc, la fel, ghidându-te după 
teologia augustiniană, nu vei putea înţelege niciodată 
absolut totul. Şi asta cu atât mai puţin cu cât eşti mai 
implicat în afacerile Abației. Cercul este o figură 
autosuficientă. Am ştiut asta dintotdeauna. E atât de 
stabil încât nu va avea nicicând nevoie de puncte de 
sprijin. E atât de simetric încât va fi în permanenţă etalon 
absolut de perfecțiune. Şi totuşi... Abatele este 
condiţionat să caute rezolvări ale propriilor probleme în 
incinta Abației şi în scrierile teologilor augustinieni. El nu 
va accepta nicicând faptul că soluţia la propriile dileme 
ar putea veni şi din altă parte decât de la Abaţie. lar asta 
este o slăbiciune. 

— Teoria ta are toate şansele de a fi adevărată, 
acceptă cu calm împăratul. 

— Dacă Abația va îndrepta asupra noastră nişte 
arme, vechi, şlefuite în timp, atunci răspunsul nostru 
trebuie să fie pe măsură. Numai trecutul ne poate 
dezvălui cine a fost cu adevărat Sfântul Augustin şi cum 
s-au pus bazele Abației. O dată ce înţelegi geneza unui 
lucru, ştii de unde să începi să-l distrugi. 


— Bine, asta am înţeles... Dar de ce ai nevoie deo 
navă superluminică şi de un operator de comunicaţii? 

Timp de mai bine de o oră, Kasser încercă să se 
prefacă din răsputeri că nu observă satisfacția care se 
întipărea treptat pe chipul fiului său, care înţelegea că 
urma să scape de cea mai importantă piedică în calea 
planului său. Bătrânul dorea să debarce pe Vechea Terra 
împreună cu o grupă de soldaţi de elită şi să cutreiere 
vastele câmpuri radioactive care înconjurau Abația, 
ferindu-se de triburile barbare, dar şi de spionii 
călugărilor augustinieni. Spera să poată găsi urme ale 
Sfântului Augustin cel Nou, măcar şi în credinţele 
nomazilor, pentru a înţelege mai bine felul în care putea 
fi anihilată Abația. 

Ştia că întreprinderea lui era plină de riscuri, 
existând pericolul de a fi descoperit de iscoadele 
Abatelui. Putea servi, desigur, pretextul unui pelerinaj 
de-o viaţă, menit să regăsească rămăşiţele strămoşilor 
săi, dar era greu de crezut că Abatele ar fi acceptat că 
sosirea pe Vechea Terra a doi oameni atât de importanţi 
pentru dinastia imperială, precum Kasser Boszt şi Rimio 
de Vassur, era doar o coincidenţă. 

— Şi care sunt şansele să descoperi ceva? întrebă 
împăratul. 

— Practic nule! Vom investiga un teritoriu imens, 
plin de ruine tehnologice, căutând lucruri atât de mici 
sau de subtile încât să nu poată fi văzute de pe orbită şi 
să fi scăpat atâtor generaţii de călugări. 

— Mi se pare o investiţie destul de mare pentru un 
scop învăluit în negura norocului, strâmbă din nas cu 
şiretenie Bella. 

— lar eu îţi spun că e singura noastră şansă de a 
lupta cu arme egale acelora ale Abației. Dacă tot 
porneşti războiul ăsta, trebuie să aflu cine a fost sfântul 
acela şi de unde a luat materialul genetic al primelor 
clone. În fond, misiunea mea nu se va deosebi prea mult 
de cea a lui Vassur. 


Prefăcându-se că acceptă cu greutate, împăratul 
clătina din cap. 

— Pe de o parte, aş dori să mai am un as în 
mânecă, mai ales dacă se va ajunge la o confruntare... 

— Asta e mai mult decât probabil. Gândeşte-te, 
investeşti numai o grupă de soldaţi de elită şi 
combustibilul pentru o călătorie superluminică. Atât. 

— Şi un operator, şi... viaţa ta... 

Kasser zâmbi trist. 

— Intr-o zi, făţărnicia ta ne va costa scump pe toţi. 

— Se prea poate, dar există şi cuvinte care trebuie 
spuse indiferent ce crezi cu adevărat. Fie! Pregăteşte-te 
de plecare. la-ţi cu tine toţi oamenii de care ai nevoie şi 
pe cel mai bun operator. Eu am să dau ordinele necesare 
şi pe Kyrall, pentru ca veştile să-mi fie aduse la 
cunoştinţă imediat. Succes, tată! Fie ca expediţia ta să 
ne ajute să schimbăm lumea. 

Kasser se înclină adânc şi ieşi cu demnitate, 
lăsându-l pe Bella cu senzaţia că nu îl va mai vedea 
niciodată. impăratul nu credea defel în planurile tatălui 
sau. A-ţi imagina că el ar putea găsi în câteva luni ceea 
ce Abația nu găsise timp de atâtea generaţii era o iluzie. 
Şi, chiar dacă ar fi aflat ceea ce dorea să afle, cum ar fi 
putut fi aceste cunoştinţe o armă împotriva călugărilor? 
Bella zâmbi pustietăţii din cabinetul său de lucru. Istoria 
însăşi îl invita să o posede. Oamenii şi lucrurile se aşezau 
singuri în locurile pe care el le desenase în minte. 

Adio, tată! În felul meu, să ştii că te-am iubit. Fără 
tine ca exemplu n-aş fi ajuns niciodată ceea ce sunt 
astăzi. 


14 


Rim epuizase demult toate experienţele senzoriale 
pe care statutul său de quint i le putea oferi şi ştia că la 
începutul antrenamentelor sale fusese manipulat cu 
îndemânare de maestrul său. 

Vei fi stăpânul Timpului. Căderea unei frunze va 
însemna o veşnicie pentru tine, după cum veşnicia va fi 
senină precum căderea unei frunze. 

Implanturile neurale îi permiteau într-adevăr să-şi 
accelereze propriul timp. Viteza pe care o puteau căpăta 
mişcările sale în orice confruntare îi asigura o victorie 
fulgerătoare în lupta corp la corp. Nu putea însă încetini 
timpul. 

Zâmbi dimineţii mohorâte amintindu-şi de prima 
discuţie în care Rajji acceptase că spusele cu care îl 
convinsese să apuce pe calea guintaratului, deşi nu erau 
mincinoase, lăsau să se înţeleagă o biunivocitate care nu 
funcţiona şi în realitate. „Există doar două împrejurări, 
Rimio, în care un om doreşte ca o clipă să nu se mai 
termine. Prima e aceea a agoniei, iar cealaltă este 
apropierea iubirii. Pentru un gquint însă, ambele sunt la fel 
de dăunătoare. lar amputarea asta brutală a unei întregi 
laturi a timpului tău e poate primul sacrificiu pe care 
trebuie să îl conştientizezi.” 

Acum însă, Rim dorea ca timpul să îngheţe. O 
vedea pe Măria venind înspre el şi îl încerca o senzaţie 
ciudată. Rajji se înşelase. Timpul ar mai trebui oprit şi 
atunci când eşti nehotărât, când simţi că ai nevoie de un 
răgaz de gândire. Quintul simţea că apropierea femeii va 
deschide o breşă în universul lui. Învăţase să fie sincer cu 


el însuşi şi ştia că aşteaptă cu mult prea multă dorinţă 
întâlnirea cu ea. Febrilitatea îi era însă domolită de 
conştiinţa faptului că o asemenea trăire îl face slab, îi 
anulează câteva dintre avantajele strict necesare într-o 
misiune atât de delicată şi de periculoasă precum era 
cea din Abaţie. 

Ziua dezvăluia mai mult din înfăţişarea femeii 
decât apucase el să vadă în holul Abatelui. Era înaltă, 
zveltă, probabil ceva mai în vârstă decât Rim, dar anii nu 
îi estompaseră cu nimic aerul distins şi calm. Faţa 
smeadă îi era întinsă şi lină, cu trăsături uniforme şi nu 
foarte pronunţate. Chipul ei era totuşi puternic, într-un 
fel greu de definit. Părul lung şi negru îi era strâns simplu 
la spate, subliniindu-i profilul. Sub rasa largă, ochiul 
antrenat al guintului putea deosebi trupul fusiform, 
aproape slab, dar pe care îl bănuia plin de vigoare, dacă 
era să judece după muşchii gambei. Măria nu era deloc 
slabă ca o fetiţă... 

„Duşmanul cel mai mare al quinţilor, băiete, este 
oracolul care se autoîmplineşte. Mulţi dintre noi au sfârşit 
groaznic pentru că şi-au închipuit că pot controla nu 
numai ritmul curgerii timpului, ci şi cursul evenimentelor. 
lar unii dintre ei, cei cu adevărat geniali, chiar erau în 
stare să influenţeze cursul evenimentelor. Dar ia aminte, 
Rimio! Un univers pe care îl faci cu propria ta minte e 
unul comod, pentru care noi, quinții, nu suntem pregătiţi 
şi în care principala noastră calitate nu valorează doi 
bani. Fereşte-te să schimbi timpul, Rimio. Foloseşte 
curgerea apei, dar abţine-te să bei!” 

Femeia era încă departe şi mintea lui Rim s-a 
cutremurat pentru o clipă în faţa eventualităţii în care 
Măria nu venea de fapt spre el. Privi în jur. S-ar fi putut 
duce în grădini, sau poate că mergea spre pavilionul care 
adăpostea administraţia Abației. Poate mergea să se 
întâlnească cu altcineva. La urma-urmei, poate că era 
doar în trecere pe acolo, sau poate că... 

— Bună ziua, războinicule! 


— Bună ziua, se înclină Rim curtenitor. 

— Manierele dumitale ar putea seduce iremediabil 
o femeie dincolo de zidurile Abației, Rim. Eşti un amestec 
periculos de galanterie şi vitejie. 

— Periculos, doamnă? 

— Hmm, indiferent cât de mult îmi place să îmi 
spui aşa, nu sunt defel doamnă. Nimeni nu îmi spune 
altfel decât Măria. Fraţii-savanţi mă ţin pe lângă dânşii cu 
condiţia să învăţ bine catehismele şi să îi ajut la 
curăţenia din laboratoare. 

— O doamnă poate fi... 

— Se vede că eşti un obişnuit al Curţii imperiale. 

— De ce? 

— Fiindcă nu eşti dispus să accepţi că lucrurile sunt 
uneori exact aşa cum par. Nu căuta o doamnă în fiinţa 
mea, cavalerule. Sunt doar Măria. 

Rim privi în ochii adânci, umbriţi de gene lungi. 

— Bine, Măria... Se pare că ţi-ai revenit destul de 
uşor din... 

Femeia îi evită privirea, preferând să se uite 
undeva peste umărul lui. 

— Arta uitării, Rim, e una dintre virtuțile pe care le- 
a propovăduit Sfântul Augustin. 

— Să uiţi de propria suferinţă? 

Măria îşi scoase mâinile din buzunarele largi ale 
rasei. Işi analiză degetele de parcă ar fi văzut pe ele 
dezlegarea cine ştie cărei taine universale. 

— Sfântul Augustin ne-a învăţat că suferinţele nu 
deschid nicicum lacătele împărăției Cerului. De aceea e 
mai bine să le uităm pentru a nu cădea în păcatul trufiei 
sau în acela al răzbunării. Suferinţa are sens numai dacă 
durează o clipă. 

Măria căută pe chipul bărbatului urmele unei 
înţelegeri. Trăsăturile quintului erau însă neclintite. 

— Dar nu despre Sfântul Augustin cel Nou am dorit 
să-ţi vorbesc. 

Rim ridică dintr-o sprânceană: 


— Atunci? 

— Doream să-ţi mulţumesc. Aseară am uitat. Eram 
agitată şi apoi Sfinţia Sa... 

— Nu face nimic. Oricum, după toate cele ce s-au 
petrecut, îmi doresc să nu fi trecut pe-acolo. 

Măria îşi duse o mână la gură. 

— De ce spui asta? 

— Pe de o parte fiindcă astăzi de dimineaţă a fost 
cât pe ce să ripostez unui frate care m-a scuipat în obraz, 
ceea ce ar fi însemnat poate chiar moartea mea... 

Ce frumos minți, quintule. Ca un bărbat adevărat. 

—... Şi apoi, de vreme ce nu doreşti să-ți 
reaminteşti ceea ce a fost, gestul meu şi violul lor sunt 
deopotrivă neimportante. Femeia se înroşi şi îşi ridică din 
nou privirile spre el. 

— N-am spus asta! Încercam doar să-ţi explic cum 
vreau să uit de tot ceea ce s-a întâmplat. 

Aproape amuzat, Rim spuse: 

— E ciudat... Noi, guinții, suntem obişnuiţi să 
ucidem. Arareori suntem puşi în situaţia de a salva pe 
cineva. Asta, desigur, dacă nu este vorba de vreun atac 
asupra familiei imperiale. 

— A fi ceea ce sunt şi a crede ceea ce cred nu a 
fost tocmai o opţiune pe care s-o fi ales din nenumărate 
variante. Poate, că par stupidă, superficială. Poate că aşa 
şi sunt, dar fraţii au fost singura mea scăpare de 
hoardele din Câmpie... 

Măria se aşeză simplu, pe iarbă. Rim o urmă, 
fiindcă presimţea că urma o poveste. 

Aştia să fie quinţii? Îmi mănâncă deja din palmă! 

Femeia începu să depene o poveste în care ea 
fusese salvată de un raid al unor cercetaşi ai Abației din 
sclavia unei bande de tâlhari care o puneau să se 
prostitueze împreună cu alte câteva fete. Crescuse în 
Câmpie, dar acceptase imediat ordinea şi preceptele 
Abației, o dată ce îi fusese dat să le cunoască. lar cea 
mai mare ruşine a ei era că, uneori, redevenea Măria cea 


din Câmpie, năvalnică şi năbădăioasă, liberă şi fără 
credinţă. De stările acelea, care erau cel mai mare secret 
al ei, încerca să scape. 

— Şi îmi încredinţezi mie cel mai mare secret al 
tău? întrebă Rim zâmbitor. 

— Ce taine s-ar putea ascunde în spatele unor ochi 
de slujnică? Ş-apoi, dacă n-ai fi fost tu, poate că astăzi 
nici n-aş mai fi fost printre cei care pot face confesiuni. 

În momentul acela, o bubuitură asurzitoare zgudui 
zidul Fortăreţei. Rim se ridică instantaneu şi privi spre 
locul de unde venise zgomotul. Era la aproape o 
jumătate de kilometru depărtare, judecând după fumul 
gros care se ridica de-a lungul zidului, începu să alerge, 
încercând să îşi domolească implanturile şi să fugă 
normal. Avea destul timp să mediteze asupra celor spuse 
de Măria. Era o femeie misterioasă. Mirosul transpiraţiei 
ei trădase faptul că minţise de la un capăt la altul al 
povestirii, care era totuşi una bine închegată, şi de aceea 
Rim nu se îndoia că cineva din anturajul ei împărtăşise 
cu adevărat acea soartă. 

Când ajunsese la mai puţin de o sută de metri de 
locul exploziei, văzu o nouă deflagraţie. Reflex, vizualiza 
unda de şoc. Era una sferică, clasică probabil pentru un 
explozibil pe bază de destindere gazoasă. Inainte de a fi 
lovit, se ghemui şi atacă frontul de gaze fierbinţi cu o 
viteză şi dintr-un unghi care îi permiseră să limiteze la 
maximum arsurile, dar şi să rămână în picioare. Prin 
praful gros, Rim văzu că zidurile, despre care legenda 
spunea că sunt inexpugnabile, se crăpaseră binişor, 
lăsând loc să pătrundă un om călare. Privi repede în jur şi 
îşi scoase lama de accun din teaca ei subcutanată. Era 
singurul apărător al Abației în acel moment şi nu se 
îndoia că prin breşa zidului vor apărea imediat şi 
atacatorii. Se opri preţ de o clipă, insesizabilă pentru 
ceilalţi şi, fără să ştie exact de ce, trasă cu degetele 
împreunate un cerc în aer. Apoi se concentra şi, 
răspunzând prompt comenzilor sale mentale, câmpurile 


magnetice care modelau lama de metal lichid se subţiară 
până la nivelul a câtorva zeci de atomi. 

— Sfinte Augustine, sunt ostaşul tău! strigă Rim, 
râzând aproape în hohote. 

Ocupă imediat breşa, tocmai la timp pentru a tăia 
practic în două trupurile a doi războinici. Purtau armuri 
dintr-un metal bizar şi moale şi aveau tatuaje pe tot 
capul, care era epilat. Până să înţeleagă ce anume se 
întâmplă, alţi cinci războinici muriră încercând să îl 
doboare pe călugărul singuratic ce răsărise în spărtura 
obţinută atât de greu. Un zgomot metalic îi atrase 
atenţia lui Rim. Undeva, în stânga, la mai bine de o sută 
de metri, un tun cu proiectile explozive se pregătea să 
tragă din nou. Păşi dincolo de zid şi începu să-şi croiască 
drum printre barbarii care atacaseră Abația. Erau mult 
prea mulţi pentru a-i ucide pe toţi, dar atâta vreme cât 
se mişca mai repede decât puteau ei sesiza nu era 
îngrijorat de soarta bătăliei. Ştia ce vedeau ceilalţi: un 
ghem de umbre din care ieşea când şi când câte o 
sclipire violetă. Şi mai erau desigur şi vibraţiile subsonice 
ale lamei care semănau o teroare profundă, suverană. 

În mai puţin de trei secunde ajunsese lângă tun şi 
ucisese servanţii. Nu avea însă cum să manevreze un 
obiect atât de greu la viteza cu care se mişca. O bună 
parte a antrenamentului unui quint trebuia să îi confere 
un echilibru perfect, aşa încât mişcările să necesite cât 
mai puţină energie. De altfel, dacă s-ar fi lovit de tun în 
timp ce se mişca atât de repede, probabil că ar fi murit. 
Şi era singurul fel în care ar fi putut muri în confruntarea 
aceea. Pentru o vreme, se mulţumi să apere tunul de cei 
care doreau să îl repună în funcţiune, trasând un cerc cu 
raza de zece metri în corpul compact al atacatorilor. 
Vedea groaza întipărită pe feţele lor şi era convins că 
barbarii erau gata să fugă când un laser de mare putere 
lovi la câţiva metri de el. instinctiv, se aruncă spre locul 
de unde se trăsese, într-un unghi în care ţintaşului i-ar fi 
fost greu să îl nimerească şi încercă să folosească timpul 


astfel câştigat pentru a se lămuri cine trage. Erau 
călugării. Rim zâmbi. Avea noroc. 

Quintul îşi mai domoli mişcările, retracta lama de 
accun şi îşi scoase pumnalul. Dorea să fie văzut, singur în 
mijlocul gloatei de atacatori. Barbarii nu îi mai acordau 
însă nici o atenţie. 

Erau prea grăbiţi să se retragă din calea unei arme 
pe care ştiau că nu o pot înfrânge. 

Și uite-aşa, un pericol minor, dar recunoscut de 
toată lumea, poate pune pe fugă o gloată de ţărănoi 
care, fără să ştie, se impotriveau unei arme cu adevărat 
mortale. E în asta un învățământ profund, care zice 
multe despre natura curajului. 

Barbarii abia dacă se mai zăreau la orizont când 
lângă Rim ajunseră aproape două sute de călugări 
înarmaţi. Spre marea surpriză a guintului, erau conduşi 
de Abate. 

— Sfinţia Ta! Te expui inutil, îl zeflemisi Rim. În 
fuga lor, barbarii ar putea lansa vreun blestem care să îţi 
tulbure digestia în noaptea asta! 

Bătrânul cobori sprinten de pe cal şi fără să dea 
vreo atenţie spuselor lui Rim îl bătu uşor pe umăr. 

— Ai făcut o treabă bună. 

— Ce noroc pe Abaţie că exact în ziua în care, după 
cincizeci şi nouă de generaţii, zidurile ei au cedat, s-a 
nimerit să fie un quint imperial prin preajmă. 

Abatele începu să râdă în hohote, urmat repede şi 
de ceilalţi călugări. 

— Chiar ai crezut legenda aceea care spune că 
zidurile nu au fost pătrunse niciodată? Nu mă aşteptam... 

— Aşa se ştie peste tot... 

— Au existat câţiva strămoşi ai împăratului tău 
care au decis că e bine să născocească povestea asta. 
De fapt, de multe ori, luptele cu barbarii s-au purtat în 
interiorul Abației. De cinci ori a trebuit chiar să ne 
regrupăm în afara zidurilor şi să atacăm apoi. Noi 
înţelegem legenda asta în mod figurat, simbolic... 


Rim înghiţi cu stoicism spusele Abatelui. 

— E drept că toate astea s-au întâmplat demult. 
Probabil că au mai descoperit undeva un tun abandonat 
şi au decis să-şi mai încerce încă o dată norocul. E bine 
că ai fost acolo... 

— Puteam foarte bine să mă ţin deoparte. 

— Şi să pierzi ocazia de a lua contact cu singurii 
duşmani ai Abației? Rim, flăcăule, pe cine vrei tu să 
păcăleşti? 

Prefăcându-se jignit, guintul protestă: 

— E trist dacă asta crezi... Pentru a supune şi 
eventual nimici câteva hoarde de barbari, nu e nevoie de 
un quint. Dacă aş fi vrut să ştiu ceva despre ei, aş fi 
trimis un detaşament... 

— Hmmm, aşa simplu e? îşi scarpină Abatele 
barba. E ciudat atunci cum de Alteța Sa imperială m-a 
tratat de atâtea ori cu refuz când i-am cerut o forţă 
expediţionară care să pună ordine în Câmpie. 

— Ştii bine că Vechea Terra este sub administraţia 
Centauri! Şi mai ştii că, la câţi bani are Abația, o armată 
de mercenari i-ar stârpi pe feciorii ăştia de lele. 

Înseninat, Abatele reveni brusc la un ton ceva mai 
conciliant. 

— Ţi-am promis, spionule, un tratament corect. 
Ceea ce ai făcut astăzi e un act de mare curaj şi de 
ataşament faţă de Abaţie. De aceea nu îţi voi nega un 
drept care ţi se cuvine. Date fiind toate astea, dar şi 
judecând după numărul morţilor de aici, eşti numit 
locotenent în garda fraţilor-ostaşi. Aici, în Câmpie, se 
încheie noviciatul său! 

Rim îşi miji ochii, ca şi cum lumina soarelui l-ar fi 
deranjat: 

— Păi, în ritmul asta, îţi iau locul în mai puţin de un 
an... 

— Niciodată, locotenente. Îmi dai dovezi în fiecare 
zi că doctrina augustiniană îţi va fi imposibil de pătruns. 


Abatele încalecă şi porni împreună cu suita lui spre 
Abaţie. Rim zăbovi pentru o clipă, privind în urma lor. 
Când se depărtase destul pentru ca Rim să nu îi vadă 
chipul, Abatele lăsă să i se întipărească pe faţă 
sentimentul care îl muncea. Mânia lui era un strigăt mut. 
Îi era frică. 

Doamne Dumnezeule, dacă până azi m-aş mai fi 
putut îndoi de Lucrarea Ta, acum mi-e limpede. Fiindcă 
Geneza spune clar: zidurile fortăreței nu pot fi dărâmate 
decât cu alte bucăţi de zid. Şi ce a fost, Doamne, pieptul 
spionului altceva decât o cărămidă din zidul Abației? 


15 


Stin o aştepta pe Măria mai nerăbdător ca 
niciodată. Ideea lui era îndrăzneață şi poate tocmai de 
aceea avea îndoieli crunte. In săptămâna care trecuse de 
la discuţia în care înţelesese că trebuie să devină 
conducătorul comunităţii în care trăia, viaţa lui se 
schimbase în multe privinţe. Şi asta nu pentru că 
autoritatea lui, pe care şi-o asumase a doua zi faţă de 
toată lumea, ar fi fost pusă la îndoială de cineva. Ceilalţi 
plecaseră ochii în pământ şi acceptaseră că de-acum 
avea să fie conducătorul lor, că avea să judece litigiile şi 
să le organizeze viaţa. Stin încă se mai întreba însă câţi 
dintre  tovarăşii săi din sat descifraseră adevărata 
semnificaţie a acestei schimbări. Nu ştia ce-ar fi trebuit 
să-şi dorească: ca nimeni să nu fi realizat că erau 
condamnaţi, pentru ca misiunea să-i fie mai uşoară, sau 
ca unii dintre ei să înţeleagă şi să împartă cu ei povara 
cumplitei detenţii? 

În ultimele zile privise foarte atent viaţa comunităţii 
sale şi observase lucruri la care până atunci nici măcar 
nu se gândise. Era indiscutabil că exista un grup de 
bărbaţi care profitau de statutul lor şi, deşi nu recurgeau 
la violenţă, se sustrăgeau de la munci, având însă 
invariabil privilegiul de a alege ce e mai bun. Dar cum să- 
i fi descoperit Stin până atunci de vreme ce aceştia erau 
chiar prietenii săi cei mai buni şi tovarăşii cu care 
obişnuia să-şi petreacă o mare parte a timpului? 

Măria îi dăduse o carte scrisă de Sfântul Augustin 
din Hippona. O citise deja în întregime şi acum relua 
pasajele care i se păreau mai sugestive. Era, fără 


îndoială, o lectură interesantă şi utilă. De pildă, încă din 
prima seară, adică înainte de a se autoproclama lider, 
Stin înţelesese că autoritatea lui trebuia enunțată ca fiind 
una care derivă direct din voinţa călugărilor augustinieni. 
Poate şi de aceea, nimeni nu se grăbise să-l conteste. 
Aşa cum conducătorii de odinioară trebuia să fie legitimi, 
dovedind că pot şi că doresc să fie utili comunităţii din 
funcţia pe care o ocupau, la fel şi Stin era convins acum 
că are toate însuşirile necesare unui conducător. Cu 
toate acestea tovarăşii lui nu numai că nu ar fi putut 
aprecia capacităţile sale, fiindcă nu mai fuseseră conduşi 
niciodată, dar nici măcar nu aveau cum să cunoască 
adevărata natură a încercării la care erau supuşi. De 
aceea, Stin se gândise că într-o asemenea situaţie de vid 
politic absolut, cineva trebuia să facă o alegere, 
manifestându-şi liberul arbitru. Desigur, cel mai bine ar fi 
fost ca Dumnezeu însuşi să se pronunţe în această 
chestiune delicată, dar cum nu aveau timp de o 
asemenea aşteptare, decisese că şi substitutul lui 
Dumnezeu pe Pământ, Abatele, poate oricând alege în 
locul Lui. Aşadar spusese oamenilor că a fost numit şef 
de Abate, iar Măria întărise spusele lui. Simţea însă că 
nu-şi duce logica până la capăt şi că undeva în mintea lui 
s-a realizat o conexiune subtilă. 

In zilele următoare însă, pe măsură ce aprofunda 
învăţăturile Sfântului Augustin din Hippona, Stin începea 
să se îndoiască din ce în ce mai mult că oamenii 
secolului al IV-lea de pe Vechea Terra erau aidoma 
tovarăşilor lui. Nu îndrăznea încă să ia în calcul 
posibilitatea ca marele teolog creştin să se fi înşelat. Îi 
era frică de ceea ce ar fi putut spune Măria. 

Il munceau tot felul de întrebări, despre ceea ce 
este bine, despre ceea ce ar trebui să fie definit ca fiind 
rău, dar mai ales despre măsurile care ar fi trebuit luate 
pentru a îndrepta răul. Violenţa era, fără îndoială, o 
opţiune pe care o menţionase şi Sfântul Augustin, dar el 
unul nu înţelegea de ce, în toată cartea aceea mare, nu 


se pomenea nimic despre cealaltă opţiune, despre 
cunoaşterea fragmentară. „Despre minciună adică?” îl 
întrebase Măria când îi împărtăşise temerile sale. Stin 
protestase, dar până la urmă fusese nevoit să accepte că 
la asta se gândea. 

Arhitectura gândurilor sale era extrem de simplă: 
chiar dacă oamenii sunt sortiţi, încă dinainte de a se 
naşte, unii pentru mântuire, alţii pentru damnare, liberul- 
arbitru care le călăuzeşte vieţile fiind de fapt o iluzie, 
poate că nu e necesar să li se repete în fiecare zi acest 
lucru. Omul e o fiinţă slabă. A-I lipsi de un scop, de o 
cauză care să îi motiveze existenţa, îi poate provoca o 
stare de neputinţă şi de lehamite a cărei utilitate Stin nu 
o înţelegea deloc. Şi asta cu atât mai mult cu cât tot 
Sfântul Augustin spunea că oamenii şi societatea lor 
trebuie să facă în aşa fel încât să atingă scopul lor ultim, 
de a-l salvgarda pe Dumnezeul lor. Şi cum să îndeplineşti 
o asemenea măreaţă lucrare, de vreme ce preoţii şi 
conducătorii îţi repetă în permanenţă că, indiferent de 
cât de bun ai fi, indiferent de ce anume ai întreprinde, 
mântuirea ta nu va veni în timpul vieţii şi cu atât mai 
puţin după moarte? Era, fără îndoială, o contradicţie... 
Sau poate nu. Era o cale pe care Stin era hotărât să nu o 
urmeze. 

Măria bătu încetişor în uşă şi apoi pătrunse în 
coliba lui Stin cu paşi mici. Se aşeză repede pe un scaun, 
ferindu-se să stea în faţa ferestrei. 

— De ce îţi este frică? E normal să ne consultăm... 

— Stin, nu-ţi fă iluzii. Sunt aproape ca o mamă 
pentru voi toţi. Mulţi oameni care sunt gata să accepte 
fără crâcnire un conducător pot deveni fiare sălbatice 
dacă observă că mama îl favorizează pe unul dintre fraţii 
lor. 

— Nu pretind că înţeleg ce spui. Dar vorbeşti 
despre lucruri pe care nu le cunosc şi deci nu am să te 
contrazic. Şi, oricum, ceea ce am eu să-ţi spun e mult 
mai important... 


— Mă îndoiesc. 

Stin o privi surprins pe Măria. În lumina slabă, 
profilul ei uscăţiv se proiecta fantomatic pe perete. 

— Nimic nu este mai important, dragă Stin, decât 
fundamentele puterii tale în sat. Eşti într-o perioadă 
foarte delicată şi nimic nu trebuie lăsat la voia 
întâmplării. Nimic din ceea ce facem noi aici nu e 
necinstit... Cu toate astea însă, e mai bine ca despre 
întâlnirile noastre să ştie cât mai puţină lume. 

— Exact despre asta aş dori şi eu să-ţi vorbesc, 
rosti Stin cu însufleţire. 

— Nu te-ai răzgândit, spuse femeia pe un ton trist. 

— Nu! Şi pe măsură ce mă gândesc mai mult, cu 
atât îmi dau seama că am mai multă dreptate. De ce să 
le spun tuturor că sunt condamnaţi să rămână în sat? 
Oare nu ar fi mai bine să le explic că, dimpotrivă, 
mântuirea noastră este aproape şi că noua organizare 
doreşte doar să îi pregătească pentru momentul în care 
vor merge în Câmpie la familiile lor...? 

— Familiile pe care nu le-au avut niciodată... 

— Şi ce contează? În ochii lor, familiile astea 
echivalează cu fericirea... 

Sfinte Augustine, cum te naşti tu numai pentru a-ți 
mântui la nesfârşit tovarăşii şi ca să mori în această 
groaznică încercare! 

— Poate că ai dreptate, acceptă Măria. Dar dacă 
află? Sau, mai bine zis, ce-ai să te faci când eliberarea 
voastră o să întârzie? 

— Nu ştiu... Sper că voi fi devenit destul de înţelept 
atunci pentru a găsi o soluţie. 

Măria dădu din cap pentru a-şi masca deruta. 
Gândi pentru câteva clipe la cele spuse de sora sa, care 
fusese salvată de spionul imperial de la un viol pe care 
chiar ea îl implorase. Nu îi plăcea cum se precipitau 
lucrurile. Pe de o parte, Stin părea mai aproape de a 
atinge stadiul Alambicului mai devreme decât orice altă 
clonă dinaintea lui, în timp ce ochii lui Rim nu prevesteau 


nimic bun. Nu ştia de ce, dar presimţea că prezenţa 
spionului imperial într-un moment atât de delicat precum 
rodirea de Dumnezeu nu avea să aducă nimic bun. 

— Nu despre toate astea voiam să vorbim, Măria. 

— Şi-atunci? 

Stin se aşeză pe laviţa care îi ţinea loc de pat, 
adunându-şi picioarele sub el. Tăcu pentru câteva clipe, 
concentrându-se la mărul pe care îl luase din coşul 
Măriei. Muşcă apoi brusc şi zgomotos din fruct. 

— M-au pus să judec un caz... 

— Un caz? Cum adică un caz? 

Stin flutură din mâini, mestecând disperat, ca să 
poată vorbi mai repede. 

— Da! Alicia şi Benedict mi-au copt-o pe-asta. Nu le 
convine deloc că m-au ales pe mine să fiu conducător. 

— E normal şi e chiar bine. Nici un şef nu poate să 
dea măsura adevăratelor sale calităţi fără oameni care 
să îi pună la îndoială deciziile. E foarte bine că nu te-ai 
transformat într-un zeu... 

Grăind către incestuosul Villcor, Sfântul Augustin 
cel Nou a spus: „lar minciuna vă va însoţi de-a pururi, 
căci ea nu va mai fi un păcat, ci doar alinare a sufletelor 
pierdute, binecuvântare pentru păcătoşi şi izvor de viaţă 
lungă şi senină înaintea damnării ultime.” Tu mă înveți, 
Sfinte! Şi-ţi mulțumesc! 

— Ce vrei să zici cu asta? Poate era mai bine să fi 
devenit zeu. Poate ar fi fost mai ascultători şi nu ar fi 
trebuit să... _ 

— Crede-mă pe cuvânt. Inainte de a ne naşte noi, 
oamenii epuizaseră de mult toate argumentele... 

Stin sări până în mijlocul încăperii, speriind-o pe 
Măria. 

— Oamenii, oamenii! Oamenii nu au trăit niciodată 
în condiţii care să semene măcar şi pe departe cu cele 
din satul meu. |ţi repet, eu nu prea îl cred pe sfântul ăsta 
al tău, Augustin! 


— Să nu vorbeşti aşa! spuse repede Măria 
ducându-şi mâna la gură. 

— Ba am să spun! Sfântul Augustin cel Nou nu a 
avut defel dreptate să se dezică de cele propovăduite de 
înaintaşul său, episcopul de Hippona. Uite, lisus Hristos e 
un exemplu. 

Dă-mi, Doamne, putere şi îndrumă-l pe fiul Tău cel 
rătăcit să găsească drumul adevărat al credinței! 

— Abatele ar fi tare supărat... 

— Da?! Şi de ce mă rog? 

— Ordinul augustinian are o istorie încărcată în 
legătură cu relaţiile cu creştinii. E mult de povestit. 

— Şi, ce? Dacă nişte proşti s-au căsăpit acum mai 
bine de două mii de ani, asta înseamnă că trebuie să 
negăm toate învăţăturile religiilor vechi? 

— Defel. Budiştii de pildă susțineau că fiecare lucru 
are sufletul său şi că... 

— Lasă-i pe ăia! Revino la lisus. Uite, eu, chiar în 
noaptea asta, sunt în măsură să îl apreciez, fiindcă aş 
dori să fac o minune ca alui. 

Măria încercă din răsputeri să îşi stăpânească un 
zâmbet. Abatele o prevenise cu mulţi ani în urmă că 
geniul Sfântului Augustin cel Nou este tocmai echilibrul 
căii pe care o alesese întemeietorul. „Să minţi e una, să 
creezi o întreagă realitate e cu totul altceva” spusese 
Sfântul Augustin cel Nou. lar Măria se chinuise ani întregi 
să înţeleagă la ce se referise. Nici nu-şi imaginase că toţi 
anii ei de trudă intelectuală aveau să fie rezumaţi de Stin 
într-o singură frază. Aşa că se pregăti să o audă, 
deschizându-şi mintea. 

— Vreau să-mi aduci trei coşuri cu prune până 
mâine dimineaţă. Am mare nevoie de ele pentru a putea 
să le demonstrez tuturor nu numai că sunt în stare să îi 
conduc, ci şi să le arăt genul de putere pe care aş dori să 
o exercit. 


Măria pretinse o clipă că nu înţelesese... Sora ei 
adora sexul. Ea era dependentă de provocările minţii. 
Care era mai vicioasă? Greu de zis... 

Planul lui Stin era magistral. Alicia şi Benedict îl 
chemaseră să soluţioneze o chestiune care în esenţă 
părea destul de simplă. Ei strânseseră prune în toată 
ziua precedentă şi adunaseră cinci coşuri pline. Problema 
era că ar fi trebuit să culeagă împreună cu Saffer, care 
căzuse însă bolnav, pradă unor fierbinţeli ciudate, care 
fuseseră puse de toată lumea în legătură cu boala de 
care credeau cu toţii că suferă. Saffer pretinsese şi el 
măcar un coş cu prune, pentru a le usca pentru iarnă, 
dar Alicia şi Benedict refuzaseră să-i dea, fiindcă Saffer 
nu îi ajutase deloc. La rândul său însă, acesta susţinea că 
cei doi culeseseră toate prunele şi că el şi le-ar fi putut 
culege şi singur, peste o zi sau două, când se va fi 
însănătoşit, de vreme ce îngrijiseră copacii împreună 
timp de aproape un an. Conflictul era mai degrabă unul 
simbolic din moment ce nici unul dintre locuitorii Satului 
nu avea cum să moară de foame, ei fiind cu toţii hrăniţi 
de fraţii augustinieni. 

Stin era conştient că soluţia cea mai elegantă ar fi 
fost să lase prunele celor doi şi să stabilească exact cine 
stăpânea copacii aşa încât, în anul următor, să nu se mai 
confrunte cu această problemă. Nu ştia însă cum ar fi 
putut împărţi cinci copaci la trei oameni şi simţea cumva 
instinctiv că a începe o sarabandă a înstăpânirilor peste 
diversele lucruri din Sat ar fi însemnat nu numai mari 
probleme pentru el, ci ar fi fost dezaprobată şi de fraţii 
augustinieni care dezavuau proprietatea şi le repetaseră 
de nenumărate ori că a te pretinde stăpân chiar şi peste 
un fir de iarbă era un act fără sens. 

— Şi vrei să înmulţeşti prunele... De aceea mi-ai 
cerut încă trei coşuri şi mi-ai vorbit de Hristos? 

— Sigur că da! E o idee foarte bună. Mâine i-aş 
putea spune lui Saffer că îi dau trei coşuri cu prune, 
lăsându-le pe celelalte cinci celor care le-au cules. În 


felul asta, el ar avea ceva mai multe decât oricare dintre 
ei. 

— Şi ce judecată ar fi asta? 

— Judecata mea! Nu trebuie să fie nici logică, şi 
nici măcar dreaptă. Ei vor şti desigur că eu... 

— Vei suporta din raţia proprie efortul ăsta... 

— Fie şi-aşa! Adu-mi însă prunele! 

— Am să-i rog pe fraţii de la intendenţă, dar spune- 
mi măcar mie... De ce tocmai trei coşuri? 

— Pentru că Saffer şi toţi ceilalţi vor trebui să ştie 
că oricine suferă pentru ceea ce este, oricine este lovit 
de molimă şi se simte nefericit va avea în mine un aliat şi 
un prieten. 

Măria zâmbi cu căldură. Ar fi putut spune cel puţin 
cinci motive pentru care soluţia aleasă de Stin nu era 
bună şi avea să ducă la incredibile tensiuni. Dar nu era 
rolul ei acela de a spune adevărul. Scormonind în 
adâncul sufletului ei constată că diletantismul politic al 
lui Stin chiar o reconforta. Poate că tânărul nu era cu 
adevărat atât de iscusit. Faptul că se sacrificase pentru 
prima dată pe sine pentru ceilalţi, renunțând la hrana în 
schimbul „minunii” sale, o făcu să se gândească la 
sorocul scurt pe care îl mai avea la dispoziţie pentru a-l 
transforma într-un Mesia puternic. 

— Fie. Am să-ţi aduc prunele, deşi nu sunt de acord 
cu ideea ta. 

— Ura voastră faţă de creştini v-a orbit de tot. E o 
idee înţeleaptă. Şi, din câte ştiu eu, înmulţind pâinile, 
lisus nu a făcut dreptate, ci a dat de mâncare poporului 
său. Eu sunt undeva deasupra lui. 

Măria îl privi din prag: 

— Şi tu chiar crezi că evreul ăla a înmulţit cu 
adevărat pâinile? 

— Probabil că nu! Dar ce importanţă mai are asta? 
A rămas în istorie. Şi el, şi pilda lui. 

Femeia preferă să se întoarcă şi să zâmbească 
întunericului. Scopul scuză întotdeauna mijloacele. lar 


lumea ei nu era decât o încrengătură de mijloace dintre 
cele mai murdare pentru atingerea unor scopuri care se 
împleteau, neînţelegându-se niciodată asupra unei ordini 
de priorităţi. Şi prin ochiurile acestei ţesături ample, în 
care zăceau încurcate destinele tuturor oamenilor din 
Abaţie, Măria vedea lumina lui Dumnezeu. 


16 


Când simţi pentru prima dată pământul zguduindu- 
se sub picioare, Abatele gândi pentru o clipă că sfârşitul 
se dezlănţuie cu o furie divină. Zgomotul unei vaze vechi 
care căzu de pe raftul de deasupra biroului său aduse 
însă repede o nuanţă profană în dezlănţuirea sălbatică în 
care se amestecau strigăte şi zăngănit de ferestre, 
sunete de paşi grei şi scârţâitul grinzilor de lemn. 

Cutremur. 

— Cutremur! auzi Abatele strigătul lui Aloim pe 
coridor. Mormăind o rugăciune, Radoslav se adăposti sub 
arcada de piatră cenuşie care despărţea formal biroul 
său în două încăperi perfect egale. Privi cu atenţie la uşă 
gândindu-se că, pentru cineva ceva mai naiv decât el, 
faţa primului om care avea să pătrundă în cabinet ar fi 
putut constitui un prilej extraordinar de a-şi evalua 
prietenii. Uşa întârzia însă să se deschidă, iar tremurul 
pământului părea că nu se mai sfârşeşte. Văzu o 
crăpătură îngustă cum brăzdează în zig-zag tencuiala 
tavanului, lăsând în urmă nori minusculi de praf. 

Când cutremurul încetă, ochii Abatelui erau 
scăldaţi în boarea reţinută a unor lacrimi amare. 

Mulțumescu-ți Jie, Doamne, şi ţie, Sfinte 
Augustine, că mi-ați mai arătat o dată cine sunt 
adevărații mei prieteni şi că m-ati încredințat că nu mi- 
am irosit viaţa închinând-o vouă. Mulţumesc şi fiindcă m- 
ați binecuvântat şi cu o nouă dovadă a micimii omeneşti. 
Inima mea va fi mai uşoară când va lua deciziile pe care 
cu toții ştim că se apropie. 


Abatele se aşeză din nou la masa de scris, 
îndepărtând cu muchia palmei firele de praf care 
căzuseră din tavan. Trase spre el o carte şi îşi potrivi 
ochelarii, blestemându-şi încăpăţânarea cu care refuza 
operaţia simplă care i-ar fi redat perfecțiunea vederii. 
Abia dacă citise o frază, când uşa cabinetului său se 
dădu de perete. Uitându-şi amărăciunea, ridică repede 
privirile, sperând să îl vadă pe Aloim. În locul feţei 
bucălate a tovarăşului său, ochii Abatelui dădură de 
chipul congestionat al Măriei. 

— Eşti teafăr? 

— Da, n-am nimic, răspunse Abatele cu o voce 
stinsă. O să trebuiască însă să chem pe cineva să 
curețe... 

— Sfinte Augustine! Când am văzut că nu eşti în 
fața Pavilionului am crezut... Nu ştiu ce-am crezut... 

Abatele privi la trupul mărunţel al Măriei. Ştia că în 
faţa lui se afla „victima” violului, cea pe care o scăpase 
Rim. Şi asta nu pentru că o trimisese cu o seară în ajun 
pe cealaltă Mărie să ducă nişte prune în Satul de Clone, 
unde Stin părea să fi pornit pe drumul fără întoarcere al 
Alambicului, ci pentru că ştia că din cele două femei 
numai aceea care dăduse buzna în biroul lui ar fi avut 
curajul să urce până acolo. Cu toate astea, amândouă îl 
iubeau la fel de mult. Era pur şi simplu una dintre 
diferenţele acelea care, conduse cu măiestrie, 
transformau perechea de clone în cea mai puternică 
armă erotică a galaxiei. 

Gândi pentru o clipa că, dacă evenimentele care 
păreau să se învârtejească în acele momente nu aveau 
să ducă distrugerea Abației, vremurile când ordinul 
augustinian avea să fie condus de o femeie nu erau prea 
departe. Şi Abatele nu avea nici o îndoială că prima care 
avea să acceadă la scaunul pe care stătea el va fi una 
dintre Marii. Printre călugări erau destui heterosexuali, 
iar presupunerea că arma Măriilor avea să se întoarcă în 


cele din urmă şi împotriva stăpânilor ei era o chestiune 
de logică şi de smerenie. 

Ouăle! Dumnezeule, trebuie să ajung la Ouă! 

Bărbatul privi la faţa Măriei, congestionată încă din 
cauza grabei cu care urcase scările. 

Și de ce nu, Doamne!? De ce nu? Poate că ăsta e 
semnul divin al grației Tale, poate că asta ai vrut să-mi 
spui împletindu-mi gândurile. 

— O să trebuiască să mergi cu mine. 

— Unde? 

— Intr-un loc despre care, dacă vei îndrăzni să 
povesteşti altcuiva decât sorei tale, nici măcar quintul nu 
te va putea salva. 

— Etete... Şi cine o să-l împiedice? Încă puţin şi îl 
am la degetul cel mic. Gândeşte-te că încă nu l-am... 

— Să taci! tună Abatele. 

Glasul său răsună atât de tare, încât femeia 
încremeni şi căpătă brusc o paloare cadaverică. 

— Rade, ce te-a apucat, glumeam... 

— Ceea ce vei vedea nu poate fi nici măcar pentru 
tine subiect de glumă. Vino! 

Strângându-şi sutana în jurul trupului, Abatele ieşi 
din cabinetul său şi porni pe coridoare ca o furtună. Abia 
dacă îi aruncă o privire fugară lui Aloim care bolborosea 
ceva cu capul în pământ şi ieşi în curte unde fluieră 
scurt. Unul dintre fraţi îi aduse calul şi se repezi să mai 
înşeueze unul pentru Măria. Urmă un galop nebun, în 
timpul căruia gluga Abatelui căzu pe spate lăsând pletele 
sale albe să-i fluture pe umăr. Era o privelişte 
neobişnuită pentru fraţi, dar călugării augustinieni erau 
obişnuiţi să nu se apropie niciodată de asemenea lucruri 
stranii. „Toate lucrurile sfinte se cunosc deja. Nu vă 
amăgiţi! Noul poate fi bun, dar niciodată cucernic” 
spusese Sfântul Augustin înainte de a muri. Îl văzură pe 
Abate, dar nu-l observară, mulţumiţi în sinea lor să 
exercite una dintre învăţăturile elementare ale Abației. 


Din punctul său de pază, Rim îl văzu şi el pe Abate, 
urmat îndeaproape de Măria, dar se gândi că probabil 
cutremurul provocase rănirea vreunui frate important 
sau vreun accident în laborator, aşa că nu dădu prea 
multă importanţă galopului celor doi. 

Cât de frumos călărea! 

Ajunşi în clădirea bibliotecii, Abatele şi Măria se 
pierdură repede în păienjenişul de coridoare mici care 
transforma subsolul într-un adevărat labirint. Măria 
auzise că unui frate bibliotecar îi trebuia mai bine de 
zece ani pentru a şti unde se află fiecare volum. Cât 
despre zvonurile că nimeni nu reuşise niciodată să facă 
un plan exact al bibliotecii, fiindcă dimensiunile 
coridoarelor nu se potriveau cu cele ale zidurilor 
exterioare, credea că sunt doar scuze ale unor arhitecţi 
incompetenţi. Cum să stai zece ani într-un nenorocit de 
subsol şi să nu-i cunoşti toate secretele? 

Se uită la cărţi în loc să privească la pereţi. N-ar 
mai putea reface drumul înapoi. 

Curând ajunseră la ceea ce părea ţinta goanei lor. 
Era un perete ca oricare altul, care înfăţişa un basorelief 
bizar. Trei bărbaţi erau răstigniţi pe trei cruci, în timp ce 
o mulţime eterogenă părea să aplaude de undeva de la 
poalele unui gorgan. 

— lisus? Creştinul? 

Abatele mormăi aprobator şi apoi puse două 
degete la gura Măriei, arătându-i că trebuie să tacă. 
Ascultară o vreme liniştea. Nimic nu părea să se mişte în 
catacombele de sub bibliotecă. 

— În nomine Augustini, in nomine Dei, rosti 
deodată Abatele şi Măria auzi un bâzâit scurt, provenind 
de la un obiect tehnologic, care nu se potrivea deloc în 
peisajul arhaic şi încleştat parcă în lumina torţei 
puturoase pe care Abatele o folosise ca să-şi lumineze 
drumul. Mişcările Abatelui îi atraseră Măriei atenţia 
asupra capului bărbatului crucificat în stânga lui lisus. 


Chipul se retrăsese, şi, în locul lui, se putea vedea 
licărirea slabă şi verzuie a unui... 

— Scaner de retină? Care are configuraţia ta în 
memorie? întrebă femeia. 

— Uneori, tehnologia este singura modalitate de a 
păstra un secret. Vocea, retina... 

— Pot fi lesne imitate! 

Ideea asta era poate cea mai ingenioasă dintre 
capcanele puse acolo timp de generaţii întregi de Abati. 
Încuietorile intrau în funcţiune numai dacă asupra lor 
acţiona un om care nu le mai deschisese niciodată. De 
aceea, Abaţii trebuia să îşi schimbe vocea de fiecare 
dată şi, mai ales, după fiecare vizită în Camera Ouălor, 
luau un medicament care le modifica aleatoriu retina. In 
felul acesta, imitarea vocii şi a retinei lor nu ar fi dus la 
nici un rezultat. Dar ăsta era un secret pe care Măria nu 
avea să-l afle decât dacă avea să-i ia locul. 

Abatele râse uşor şi rosti din nou, cu glas subţire. 

— În nomine Augustini, in nomine Dei. 

Întregul perete culisă şi bărbatul se grăbi să 
pătrundă în deschizătura îngustă şi întunecată. O trase 
fulgerător pe Măria la adăpostul unei nişe săpate 
grosolan în perete. Femeia simţi un uşor curent de aer pe 
lângă obrazul stâng. Un fâsâit sonor se sfârşi într-un 
ropot sec. 

Abatele ieşi din firidă şi vorbi fără grijă. 

— Mi-aş fi dorit ceva mai spectaculos. 

— Ce vrei să zici? 

— Ştii că nu apreciem prea mult tehnologia. Scopul 
scanerelor de la intrare este doar acela de a adormi 
vigilenţa cuiva venit să caute încuietori sofisticate. 

— Ce vrei să spui? 

— Un om care ştie intrarea în lăcaşul în care ne 
păstrăm Ouăle este deja destul de periculos. Scopul 
nostru nu e defel să-l lăsăm să plece, ci mai degrabă să 
înmormântăm acest secret. O dată cu el. De aceea, 
dincolo de uşă există un aparat vechi, născocit de cel de- 


al cincilea Abate, care poate dezlănţui asupra intrusului 
tot felul de arme pe care le alege absolut la întâmplare. 
Săgeţile otrăvite care ţi-au şuierat pe lângă ureche sunt 
doar cele mai inofensive dintre ele. Uneori e o jerbă de 
flăcări, alteori un gaz mortal... 

— Un gaz? 

— Da, în firidă era o mască... 

— O mască! Doar o mască? Şi ce? Doreai să te 
sinucizi? Abatele zâmbi: 

— Deloc. Probabil că aş fi folosit-o eu, şi noi nu am 
mai fi avut conversaţia asta. Cruţându-te, Dumnezeu mi- 
a dat de ştire că alegerea mea nu e greşită. Timpurile se 
schimbă, Măria. 

Tocmai am avut dovada acestui lucru... 

— Spune-mi, ce faceţi cu cadavrele? 

— Care cadavre? 

— Ale intruşilor. 

— Aaa, până acum nu a fost nici unul. Nimeni nu a 
trecut de încuietori. 

Femeia căscă gura de uimire. 

— Te întrebi ce înseamnă asta? Să zicem că nici 
unul dintre înaintaşii mei nu a dat greş când şi-a ales 
succesorul. Sper să nu o fac nici eu. 

Abatele dispăru pentru câteva clipe şi, fără veste, o 
lumină puternică inundă ceea ce se dovedi a fi o sală 
imensă, care se întindea, probabil, sub întreaga 
bibliotecă. 

— Sfinte Augustine! Ce sunt astea? Abatele trase 
aer în piept. _ 

— Stai! Nu-mi spune! Întâi vreau să ştiu dacă au 
mai fost văzute de vreun om care nu a ajuns Abate! 

Radoslav se încruntă: 

— Desigur... 

— Şi ce s-a întâmplat cu ei? 

— Unii au devenit Abaţi... 

— Da... 


— Alţii... Ei bine, va trebui să afli singură cine 
anume a mai văzut Ouăle fără a deveni Abate. 

— Ce vrei să spui? 

Nimic. E un nonsens. Dar e un nonsens care te va 
urmări toată viața aşa cum mă urmăreşte pe mine 
misterul originii clonelor. 

— Lasă-mi şi mie nişte secrete. Ştiu că vrei 
certitudini, dar crede-mă că nici măcar eu nu le am pe 
acelea pe care le cauţi tu. Nu cred că nu înţelegi măcar şi 
în parte cât de importante sunt momentele astea. Nu-l 
ispiti pe Dumnezeu să mă facă să resimt păreri de rău. 

Măria se aşeză pe o treaptă, privind mut la 
întinderea sălii, în rânduri ordonate stătea o mulţime de 
schelete metalice care sprijineau containere ovoide, 
strălucitoare. Încăperea degaja un aer paradoxal de 
vechime infinită, dar şi de perfectă conservare. Lipsa 
oricărui fir de praf, luminile puternice, dar bine camuflate 
în tavan, şi strălucirea cromată a Ouălor transformau 
sala într-un fel de replică tehnologică a ceea ce Măria 
credea că trebuia să fi fost, pe vremuri, sălile tezaurelor. 

După ce îşi obişnui privirea cu simetria 
strălucitoare a încăperii, femeia văzu că, de-a lungul 
zidurilor goale, se mai găseau câteva zeci de postamente 
negre, care păreau inutile. 

— Rade, ce sunt astea? 

— Ouăle... 

Nedumerită, Măria îi aruncă o privire întrebătoare. 

— „celelalte... 

Fără un cuvânt, Abatele atinse un mic panou de 
lângă intrare şi obiectele despre care femeia crezuse că 
sunt postamente îşi adeveriră menirea. Deasupra lor 
înfloriră hologramele în mărime naturală a câtorva zeci 
de bărbaţi. Toţi purtau rasa călugărească, barbă şi... 

— Au toţi însemnele de Abaţi! exclamă Măria. 

— Da, ăsta e sanctuarul nostru, al celor care ne 
sacrificăm pentru a conduce Abația. 


Femeia strâmbă din nas şi dădu din mâini de parcă 
s-ar fi luptat cu o insectă invizibilă. 

— Şi, când te chinuieşti să ne conduci, te ajută 
cumva să ştii că o să rămâi aşa, o sculptură de lumină, 
pentru veşnicie? 

Abatele ignoră tonul sarcastic al Măriei şi începu să 
se plimbe printre Ouă, privind cu atenţie. 

— Ajută-mă mai bine să vedem dacă nu s-a stricat 
vreunul. Măria ridică din umeri: 

— Şi cum aş putea să ştiu care este stricat de 
vreme ce nu ştiu cum ar trebui să arate şi la ce folosesc? 

— Te uiţi după deosebiri, replică sec Abatele, fără 
să ofere amănuntele după care tânjea femeia. 

Măria începu să se plimbe printre structurile 
metalice. Păreau formate din două părţi, una dintre ele 
semăna foarte mult cu un sistem primitiv de propulsie, în 
timp ce cealaltă părea un fel de nacelă al cărui scop era 
să ocrotească un lucru extrem de mic. li împărtăşi 
Abatelui părerile ei. 

— Ai dreptate, în esenţă. Ouăle sunt sonde spaţiale 
automate. Au într-adevăr un sistem de propulsie clasic, 
bazat pe reacţie, o capsulă protectoare şi, bineînţeles, un 
mic motor superluminic... 

— Asta nu se poate! Ştii bine că o asemenea 
avuţie... O asemenea cantitate de austral... 

Abatele clătină din cap,  nemulţumi de 
superficialitatea femeii. 

— Uiţi că Abația este o instituţie foarte veche. 
Poate că înaintaşii noştri au strâns australul într-un timp 
în care producţia şi comerţul nu erau supravegheate atât 
de atent de Imperiu. Poate că au folosit ceea ce odată se 
numea clarviziune şi înţelepciune. 

— Asta ar însemna că sunt cu adevărat foarte 
vechi. Dar la ce folosesc? 

— Ele sunt deopotrivă arma noastră cea de pe 
urmă, dar şi menirea pe care trebuie să ne-o împlinim. 

— Nu înţeleg. 


— Fiindcă nu priveşti cu atenţie, rosti solemn 
Radoslav, de parcă ar fi ţinut o predică. 

Măria se aplecă asupra unei sonde şi încercă să o 
privească din toate unghiurile. Nimic nu părea să o 
deosebească de oricare alta. Sări pe o treaptă şi numără 
Ouăle. Erau douăzeci şi două de rânduri a câte treizeci 
de nave. 

— Mă dau bătută. Nu văd nimic! anunţă după un 
timp femeia. Am greşit oare, Doamne? Să fie lucrarea Ta 
atât de tainică încât să se refuze chiar şi celor care ar 
trebui să o înfăptuiască? Abatele se ridică de pe treptele 
pe care şedea şi se apropie de Măria. Cu degetele 
adunate, trasă un cerc deasupra unui ou şi apoi, bătu pe 
partea inferioară a carcasei sale lucitoare. 

— Citeşte aici. 

Măria se aplecă şi văzu o plăcuţă minusculă, prinsă 
în patru şuruburi, pe care scria Rând IV. 

— Asta e o Planetă Agricolă, nu-i aşa? 

— Da. E cea de-a trei sute cincizeci şi doua planetă 
pe care am însămânţat-o. 

— Cum poţi şti cu atâta exactitate? 

— Simplu, suntem pe al unsprezecelea rând, iar 
ăsta e al douăzeci şi doilea ou... 

— Vrei să spui că sunt în ordine? Că imediat după 
ce însămânţăm o planetă mai construim un ou din ăsta? 
se miră Măria. 

Abatele zâmbi şi începu să povestească. Sfântul 
Augustin cel Nou nu se îndoise niciodată că momentul în 
care Abația trebuia să îşi ducă la îndeplinire misiunea 
cea de pe urmă, să-şi salveze Dumnezeul de propria-l 
nemărginire, avea să vină într-un târziu. Şi el era convins 
că numai o a doua întoarcere a unui Mesia ar putea să-l 
ajute pe Dumnezeu să treacă de această încercare. 
Tocmai de aceea se gândise să pună bazele celei mai 
cuprinzătoare religii inventate de om. Fărâmiţarea 
planetară, dar şi donarea la nesfârşit a fiinţelor umane îl 
făcuseră însă să se gândească la un mântuitor care să 


vină deodată în mai multe locuri. Să fie unul şi, în acelaşi 
timp, peste tot. Aceasta fusese ideea care stătuse la 
baza înfiinţării Abației şi a confecţionării Ouălor. Acelaşi, 
şi totuşi peste tot. Un adevărat fiu al lui Dumnezeu. 

— Vrei să spui că pe nava asta se află o parte 
dintre germenii cu care am însămânţat, acum cine mai 
ştie câte sute de ani, planeta Rând IV? 

Abatele încuviinţă tăcut din cap. 

— Şi la ce-ar putea folosi ei? 

Radoslav ridică din umeri şi făcu o grimasă din care 
femeia înţelese că nu avea de gând să îi explice. Măria 
ştia desigur care erau mecanismele de însămânţare ale 
unei Lumi Agricole. O dată colectaţi din Alambicul de 
Dumnezei, germenii erau răspândiţi deasupra unei Lumi 
Agricole unde prima generaţie de clone ajunsese la 
maturitate. Acolo, viruşii îşi alegeau cea mai potrivită 
gazdă, întotdeauna numai una, şi trezeau în ea 
caracterul mesianic al clonei care intrase în Alambic. De 
pe o staţie orbitală se comanda apoi moartea clonei 
infectate pentru a o martiriza şi a oferi imaginea unui 
Mesia care s-a jertfit pentru binele alor săi. Prin 
intervenţii şi minuni bine calculate, Abația reușea apoi să 
trezească o religie  lucrativă, bazată pe mitul 
Mântuitorului ucis, care transforma clonele într-un fel de 
sclavi pe plantațiile cui avea destui bani pentru a plăti o 
asemenea operaţiune delicată. 

Dar o a doua însămânțare? La ce-ar putea servi? 

— Nu pretind că înţeleg. 

— Nici nu e nimic de înţeles, Măria. Trebuie să 
crezi. Sfântul Augustin a spus clar: „Şi mântui-v-oi pe 
Domnul Dumnezeul meu, chemându-l pe Mesia a doua 
oară printre noi!” Nu e treaba noastră să înţelegem. 
Credinţa e cheia care sparge lacătele acestui mister. 

Pradă unei iluminări bruşte, femeia se aşeză direct 
pe pardoseala incredibil de curată. Începu să vorbească 
pentru sine: 


— Înseamnă că atunci când un Abate va crede că a 
venit sfârşitul lumii, când va crede că Dumnezeu şi-a 
atins propria-l nemărginire şi tremură de frică într-un 
ungher, o să slobozească toate Ouăle astea şi o să strice 
Lumile Agricole. Atunci întreg Universul se va transforma 
în haos şi... 

— Asta e o interpretare simplistă, zise Abatele. 
Deşi trebuie să recunosc că e destul de exactă. Nimeni 
nu poate şti cu certitudine ce se va întâmpla o dată cu 
eliberarea Ouălor. De altfel, ca să fiu sincer, nici măcar 
nu ştiu dacă vor fi capabile să treacă de noile apărări 
planetare ale Lumilor Agricole. Tehnologia a evoluat... 

— Vorbeşti de parcă aş fi ultimul plod din Satul de 
Clone. 

— Chiar asta şi eşti... 

— Da? întrebă Măria mânioasă. Şi atunci de ce m-ai 
adus aici? 

Abatele o privi în ochi până când femeia roşi: 

— Pentru că din cele şase sute şaizeci şi şase de 
ouă, nu mai e liber decât unul, pentru că, pentru prima 
dată în ani lungi, cred că e momentul ca Abația să fie 
condusă de o femeie, pentru că numai tu îl poţi învinge 
pe spionul imperiului, dar mai ales pentru că sunt 
convins că nici unul dintre voi nu va mai apuca să-mi ia 
scaunul. Războiul ăsta, Măria, îl simt aproape. Dumnezeu 
îşi ţipă teama în fiecare rugăciune de-a mea. 

— Şi cum? Cum şi-a atins el nemărginirea? 

— Asta ar vrea să ştie şi ei, spuse Abatele arătând 
spre holograme. Adevărul e că nu avem idee. Nici cum, 
nici de ce... Dar simt că Armaghedonul e aproape şi 
încerc să înrolez în oastea Domnului cât mai mulţi soldaţi 
destoinici. O să mai venim aici... Ne-am luat cu vorba şi 
nu am verificat temeinic. Acum trebuie însă să mergem. 
Mai avem mai puţin de două minute până când se 
opreşte orice alimentare cu energie şi aerul este evacuat 
din cameră. 


Ca şi cum ar fi fost obişnuită de când lumea cu 
scările acelea, Măria porni în tăcere spre ieşire. În urma 
ei, Abatele aruncă încă o privire înainte de a porni 
manual secvenţa de izolare a camerei. Ultima licărire de 
lumină îi permise să se mai uite o dată la racla de aur din 
cel mai îndepărtat colţ al subsolului. Măria nu văzuse 
pletele Sfântului Augustin. Ce semn să fie ăsta, Doamne? 


17 


Kasser ştia că nu avusese niciodată strălucirea 
necesară unui monarh peste Galaxie, iar felul lui eficient, 
dar tainic de a soluţiona conflictele erodase puternic 
respectul pe care numele dinastiei Boszt îl inspira în 
Imperiu. lar precedenta sa experienţă, şi singura dealtfel, 
în relaţia cu Abatele era unul dintre argumentele pe care 
fiul său, Bella VII, i le-ar fi putut lesne servi, dacă l-ar fi 
cunoscut. 

Se întâlnise o singură dată cu Radoslav, în urmă cu 
mai bine de patruzeci de ani, cu ocazia unui jubileu al 
dinastiei Boszt. Spre marea surpriză a tuturor, Abatele 
răspunsese invitaţiei, călcând un obicei care dura de 
veacuri. Având în vedere că era un soi de guvernator 
peste un protectorat, conform etichetei, numele său 
figura pe lista de invitaţi a oricărui eveniment important, 
dar, de mai bine de treizeci de generaţii, nici un Abate nu 
venise în planeta-capitală. Radoslav încălcase însă acest 
obicei. Toată seara, Kasser se temuse că Abatele va face 
cine ştie ce anunţ sau că va provoca vreun incident. 
Orele se scurseseră foarte încet şi îşi amintea că, atunci 
când îi venise rândul să toasteze în cinstea dinastiei 
Boszt, se ridicase el însuşi şi bâiguise câteva cuvinte prin 
care, destul de nepoliticos, îi pusese în vedere că 
participau la un moment de bucurie, pe care ar fi 
regretat nespus să-l vadă stricat. Abatele înclinase scurt 
din cap şi spusese doar câteva fraze, care i se 
întipăriseră în minte lui Kasser, de parcă ar fi fost arse 
acolo cu o sondă psi. „Faptul că şi Dumnezeu se teme de 
propria-l nemărginire, înălţimea Ta, nu înseamnă că 


oamenii sunt feriţi de această spaimă. Şi nu pot decât să 
mă înclin în faţa destinului exemplar al dinastiei Boszt, 
alcătuită din oameni care se feresc cu maximă 
înţelepciune să-şi atingă limitele.” Kasser nu era sigur ce 
dorise să spună Abatele, dar simţise că vorbele lui erau 
un fel de zeflemea. Înţelesul obscur al acelor fraze îl 
urmărise ani buni după aceea, rănindu-l poate chiar mai 
mult decât conştiinţa faptului că, din cauza fricii cu care 
privise întâlnirea cu el, Abatele căpătase un ascendent 
imens asupra lui. 

Prin hublou se vedea Vechea Terra. Era un glob 
cenuşiu, acoperit de nori care se vălătuceau sălbatic. 
Numai undeva, deasupra Oceanului Pacific, soarele 
strălucea. Se întrebase adeseori ce fusese atât de special 
la planeta aceea pentru ca oamenii să se nască acolo? 
Sau poate că tocmai asta contribuise la expansiunea 
rasei umane, poate tocmai mediocritatea unei planete 
care fusese dintotdeauna o închisoare îi determinase pe 
oameni să zboare. Sau poate că totul fusese un noroc... 
Dacă oamenii nu ar fi descoperit pe Lună asteroidul acela 
de austral pur, probabil, că nu ar fi pus niciodată la punct 
motoarele cu hiperpropulsie. Şi, având în vedere cât de 
rar era australul în Univers, norocul acela părea mai 
degrabă opera unui Dumnezeu binevoitor decât o 
întâmplare. 

Şi totuşi, de ce oamenii? De ce nu împărtăşiseră şi 
zeţii un asemenea destin cosmic? Kasser îşi amintea 
exact frământările prin care trecuse atunci când, într-un 
suflet, un quint îi dăduse vestea contactului cu o 
civilizaţie non-umană. Se întâmpla destul de des ca pe 
planete îndepărtate să fie descoperite comunităţi care 
pierduseră la un moment dat contactul cu restul 
umanităţii, dar o rasă inteligentă... Kasser se zbătuse 
mai bine de doi ani până să ia decizia de a-i cere 
quintului respectiv să moară, ducând cu el în mormânt 
secretul. Fusese un sacrificiu inutil, de vreme ce nu 
avusese puterea să ceară şi celorlalţi patru acelaşi lucru. 


Imediat după ce crescuse îndeajuns, fiul său devenise 
destul de abil pentru a pune cap la cap ceea ce nu ştiau 
quintii despre moartea celuilalt pentru a afla adevărul. 

Ştia de ce îl frământaseră zeţii atâta vreme, iar el 
sfârşise prin a lua o decizie pe care toată lumea o 
considera nefericită. Era prea preocupat de desăvârşirea 
celuilalt proiect al său şi aştepta să vadă pe ce drum va 
apuca omenirea în condițiile în care bariera 
comunicaţiilor interstelare dispăruse ca prin farmec. Cu 
doar trei ani înainte de descoperirea zeţilor, realizaseră 
primele comunicaţii instantanee cu ajutorul psiacului de 
pe Kyrall. Aceea fusese o descoperire cu adevărat 
senzaţională, o unealtă al cărei loc fusese evident încă 
de la început. Întârzierea folosirii ei ca urmare a 
incertitudinilor induse de zeţi în viaţa Imperiului ar fi fost 
cu adevărat o crimă. 

Până la psiac, comunicațiile în galaxie fuseseră 
tributare vitezei luminii sau micilor nave de transport 
care aveau puterea de a face salturi în hiperspaţiu, dar al 
căror cost era prohibitiv chiar şi pentru administraţia 
imperială. Kyrall se dovedise însă o planetă aparte, unde 
modul lui rezervat de acţiune se pliase perfect pe un 
teren extrem de dificil. În loc să încerce să supună 
uscatul, dominat de paradoxale fiinţe telepate şi de 
câteva triburi de oameni care păreau să se fi adaptat 
vieţii de acolo, Kasser ordonase construirea psiacului în 
mijlocul oceanului. De acolo, profitând de puterile pe 
care le conferea minţii umane o ciupercă omniprezentă 
pe Kyrall, un grup de operatori înzestrați cu aptitudini 
telepatice putea intra în contact instantaneu cu orice 
punct al galaxiei. Avea nevoie doar de un medium căruia 
să îi transmită mesajele şi din mintea căruia să le 
extragă pe cele care trebuiau trimise mai departe. In 
scurt timp, în toate centrele districtuale luase fiinţă un 
departament de comunicaţii psi, care asigura Imperiului 
o coeziune pe care acesta nu o mai avusese niciodată. 


Oamenii erau din nou o comunitate unită, ca pe vremea 
Vechii Terre. 

Kyrall era un far galactic, o planetă de o importanţă 
atât de mare încât erau foarte puţini aceia care ştiau 
unde este situată. Şi asta nu neapărat fiindcă ea ar fi 
putut fi cucerită în vreun fel, ci pentru a descuraja 
înfiinţarea unui psiac care să nu fie controlat de 
administraţia imperială. 

Deşi era departe de a funcţiona fără cusur, psiacul 
de pe Kyrall se dovedea a fi o unealtă extrem de 
folositoare. lar tehnicile de comunicare se îmbunătăţeau 
pe zi ce trece, mai ales pe baza greşelilor. Kasser îşi 
aducea aminte cum mai bine de zece mii de soldaţi 
imperiali muriseră într-o ambuscadă numai pentru că 
operatorul psi al flotei se îndrăgostise de o fată de pe 
Kyrall şi îi susura poezii în loc să afle cât mai repede ceea 
ce era de transmis. Bătrânul spera ca operatorul pe care 
i-l dăduse fiul său, un flăcăiandru cu pielea smeadă, 
evident spion, să nu facă vreo prostie. Deşi nu avea nici 
un motiv să îl creadă incompetent, Kasser îl privise încă 
de la început cu neîncredere. 

— lnălţimea  Voastră, aştept să îmi daţi 
coordonatele pentru asolizare. Aş sugera să mergem la 
garnizoana noastră... 

— Şi să alertăm toată planeta? Nu-ţi fie frică! Nu o 
să-ţi solicit să debarci cu mine! 

Vorbele lui Kasser făcură ca tot sângele din obrajii 
căpitanului să se scurgă înspre inimă, dar numai pentru a 
reveni apoi în forţă şi a-i da o paloare stacojie. 

— Nu pentru mine mă tem, înălţimea Voastră... 

Dacă ai şti, brav ostaş, cât de puține sunt lucrurile 
de care merită să ne mai temem! 

Kasser îşi îmblânzi privirea şi începu să îi explice. 

— Ştiu de ceva vreme că Vechea Terra este doar 
aparent sub controlul nostru. Contrabandiştii de artefacte 
tehnologice de dinaintea Ultimului Război şi oamenii 
Abației au împânzit toate astroporturile mai importante. 


O navă cu hiperpropulsie va atrage imediat atenţia. Or 
eu tocmai asta încerc să evit. 

Kasser dorea să ascundă faptul că nici măcar el nu 
ştia prea bine ce avea de făcut. Ajunsese pe Vechea 
Terra, ştia că ar trebui să caute slăbiciuni ale ordinului 
augustinian, dar habar nu avea de unde să înceapă, de 
vreme ce Abația însăşi era un teritoriu de care trebuia să 
se ferească pentru a nu zădărnici misiunea quintului. 

— Spune-mi, căpitane, dacă ar fi să cauţi obiecte 
sau informaţii foarte vechi, de unde ai începe? 

— Probabil de la un muzeu, răspunse pilotul fără 
ezitare. Kasser clătină din cap. Populaţia Vechii Terra 
trăia doar din exportul unor antice artefacte tehnologice 
şi, bineînţeles, de pe urma relaţiilor, firave ce e drept, cu 
Abația şi cu garnizoana imperială. Uneori însă, 
artefactele se vindeau foarte bine. Chiar Kasser avusese 
pe vremuri în biroul său ceea ce i se spusese că esteo 
bujie, un fel de generator de scântei pentru un motor 
primitiv. Cel de la care o cumpărase pe un preţ neruşinat 
îl asigurase că este de mare valoare, fiind una dintre 
puţinele asemenea artefacte care mai păstra încă sigla 
originală „Champion” şi avea, în acelaşi timp, şi învelişul 
de ceramică intact. 

Căpitanul avea dreptate, la urma-urmei, în 
necunoscutul în care plutea, orice direcţie părea la fel de 
bună ca oricare alta. 

— Să vină la mine operatorul de comunicaţii, ceru 
Kasser scurt. 

In câteva minute, în uşa strâmtă a cabinei sale 
apăru chipul somnoros al tânărului. 

— Trebuie să trimit neapărat un mesaj... 

— lnălţimea Voastră, ştiţi că nu se poate. Dacă aş fi 
fost măcar pe-aproape de o conectare, nu mi-aş fi permis 
să dorm. 

Biet copil! 

— Asta spui tu. Dar să ştii că nu-mi place faţa ta! 


— Înălţimea Voastră, nu înţeleg ce-am făcut ca să 
merit asemenea vorbe. Protocolul psiacului e foarte 
clar... 

— Nu mă plictisi, băiete! Chiar eu l-am întocmit. Şi 
de aceea ştiu foarte bine că pe Kyrall ar trebui să fie şi 
un operator care să urmărească urgenţele. 

— Mă îndoiesc că s-ar putea concentra asupra 
mea. Nici măcar nu ştie că exist. 

— Atunci poate că ar fi momentul să încerci să îl 
atenţionezi de prezenţa noastră aici. Du-te la postul tău 
şi începe procedura standard de apelare. 

Cu chipul schimonosit de furie, tânărul se grăbi să 
iasă din cabină. Kasser începu să aştepte. 

Ce mândru ai fi de mine, fiule! Numai dacă m-ai 
putea vedea acum! 

Minutele începură să se scurgă încet. Fostul 
împărat ştia că nu aveau nici o şansă să contacteze un 
operator de pe Kyrall. Teoretic, lucrurile ar fi trebuit să 
stea aşa cum spusese el, dar până şi Kasser ştia că 
oamenii din psiac nu putuseră fi niciodată convinşi să 
muncească la ore fixe. Abia dacă reuşeau să asigure 
transmisiile regulate.  Urgenţele erau întotdeauna 
ignorate. 

După patru ore, bătrânul ieşi echipat din cabina sa, 
îşi pusese o uniformă uşoară şi practică, fără însemne, 
armată cu o țesătură metalică în măsura să îl apere de 
orice cuţit sau proiectil prin transformarea energiei 
cinetice direct în căldură, pe care o evacua prin 
radiatoarele de pe gambe. Fluieră într-un fel ciudat şi, 
din cabinele alăturate lui, apărură doi bărbaţi identici. 
Mos şi Mas, sfetnicii de încredere ai împăratului. Nu mai 
erau tineri, dar tocmai aparenta lor fragilitate era cea 
mai aprigă armă a lor. Erau încă războinici de temut, 
specialişti în toate tipurile de armament. 

Fără vorbe, cei doi deschiseră uşa de la postul de 
comunicare. Tânărul smead era concentrat în fotoliul 
său, cu firul de la electrod spânzurându-i neglijent pe 


frunte. Mas lovi scurt, şi capul operatorului căzu în piept. 
Kasser luă pulsul tânărului. Nu murise, dar starea de 
epuizare nervoasă indusă de cele patru ore de eforturi şi 
lovitura lui Mas aveau să-l facă incapabil în următoarele 
două zile să comunice cu psiacul. 

— Alteță, lasă-mă să-l omor. Nu vom fi în 
siguranţă... 

— Nu tăia toate punţile, Mas. Mai ales într-un 
univers în care, în curând, nu te vei mai afla niciunde în 
siguranţă, rosti împăratul regretând că vorbele acelea nu 
aveau să fie consemnate vreodată. 

Mişcându-se cu o coordonare ruptă parcă dintr-un 
balet bizar, cei trei bărbaţi îşi croiră drum spre sala 
motoarelor. În urma lor rămâneau trupuri inerte. Unele 
vieţi erau cruţate. Altele... Ajunşi în sala motoarelor, Mos 
şi Mas scoaseră repede un container pe care îl montară 
imediat în camera de hiperpropulsie. În numai un minut, 
preţiosul austral se scurse în container şi cei trei plecară 
spre docul navetelor. Abia când micul vehicul pătrunse 
hotărât în atmosfera Vechii Terre, Kasser vorbi din nou. 

— Du-ne undeva în Câmpia Pannoniei, Mos. 

— Cum doriţi, Alteță. Cred că de-acum nu are mare 
importanţă unde anume ne îndreptăm. 

— Inveţi repede, Mos... 

Kasser zâmbi cu condescendenţă. Poate că nu ştia 
exact de unde să înceapă. Dar, încă înainte de a porni la 
drum, ştiuse că o informaţie atât de prețioasă precum 
aceea pe care o căuta el nu putea fi plătită decât cu ceva 
la fel de valoros. lar australul era de departe cel mai 
important lucru din Univers. Aflând de o asemenea 
avere, în curând toţi contrabandiştii aveau să se 
năpustească să îi aducă orice cere. lar el asta aştepta, 
fiindcă nu ştia ce caută de fapt. 

— Să dea Dumnezeu să se termine cu bine toate 
astea! 

— Credeam că ne-am înţeles, Mas. 

— Alteță? 


— Toate astea nu au cum să se termine cu bine. Ce 
sperăm noi aici este să limităm efectele unui rău care e 
deja făcut, spuse Kasser care se lupta cu un nod din gât. 

— Da. Şi ne expunem practic oricui ar fi în stare să 
ucidă pentru o încărcătură de austral. Adică tuturor 
terranilor! 

Kasser râse scurt. 

— Stăm bine, Mos! Stăm bine! Nu cred că sunt mai 
mult de zece milioane de asemenea oameni pe Vechea 
Terra. 

— Şi asta înseamnă că stăm bine? 

— Bineînţeles! Gândeşte-te că peste patruzeci şi 
opt de ore, când îşi va reveni operatorul, ne vom 
împotrivi unei armate formate din trei miliarde de soldaţi 
şi cinci quinti. Încă stăm bine. 

Mos clătină din cap şi afişă zâmbetul unui om care 
se chinuieşte să fie optimist. 

— Patru quinti, alteţă. Unul e chiar aici, pe Terra, şi 
nu ştie de noi. 

— Cine ştie, prietene, poate că el e primul de care 
trebuie să ne ferim. 


18 


În urmă cu câteva zile, oamenii tăi au terminat de 
înălțat acoperişul templului. Este acum o construcţie 
înaltă, sprijinită pe cincizeci şi patru de trunchiuri groase. 
Cei mai ageri au fixat, ajutându-se de nişte ace mici de 
fier, impletitura de frunze uscate care vă foloseşte acum 
de acoperiş. În centrul Templului se află izvorul, din apa 
căruia beti cu toții şi vă simtiti mai aproape de Ustin şi de 
Dumnezeu. E tare bine în Templu şi poate că asta este şi 
marele tău semn de întrebare. Fiindcă oamenii s-au 
grăbit să se adăpostească, încă de la prima ploaie sub 
acoperişul Domnului. „Blasfemie!” au strigat câțiva, în 
timp ce cei mai mulţi au replicat că Dumnezeu însuşi 
trimisese ploaia şi că, de vreme ce nici un trăsnet nu a 
lovit Templul, înseamnă că stropii grei au fost un semn, 
menit să îi facă să intre în casa Lui. 

Și Laak era gata să accepte că în casa Domnului 
este binevenit oricine ştie să îl slujească. Dar de ce 
trimisese atunci Dumnezeu vântul acela, care a şuierat 
rece printre copaci şi i-a îmbolnăvit pe cei mici şi pe 
bătrâni? „E semn că trebuie să punem stavilă şi vântului” 
s-au grăbit mulţi să spună. Imediat şi fără a putea fi 
opriți, cei mai tineri au întins planşe de lemn între stâlpi 
şi au creat un fel de perete prin care cruzimea rafalelor 
îngheţate nu mai răzbătea. Ştii că asta este soluţia şi că 
Templul nu va fi nicicum terminat până când izvorul în 
care s-a preschimbat sufletul lui Ustin nu va fi complet 
izolat de Câmpie, într-un edificiu care să poată fi văzut şi 
de cei mai îndepărtați dintre fraţii care preferau să 


cutreiere întinderile ierboase în loc să se alăture lucrării 
Domnului. 

Deşi inima ţi se cutremură, ştii că necredincioşii vor 
trebui opriți să bea apă din izvor... De vreme ce nu îl 
recunosc pe Ustin şi nici lucrarea voastră. Te vei opune 
şi, la nevoie, vei folosi din nou ghioaga... 

— Ai cuvântul meu de onoare că, dacă pleci acum, 
o să mă judec cu Abația în toate instanţele galactice şi o 
să înving. Şi sunt absolut convins că împăratul abia 
aşteaptă un motiv ca să plaseze o garnizoană 
suplimentară pe Vechea Terra. Poate că îşi vor instala 
corturile chiar în piaţa centrală a Abației. 

Isidor privi faţa hotărâtă a guvernatorului Crey şi se 
întrebă dacă îl mai văzuse vreodată atât de nervos. 
Probabil că nu... Se hotărî totuşi să încerce o poziţie de 
forţă. Dacă lucrurile luau o întorsătură proastă, ar fi putut 
oricând motiva că acesta era modul oficial în care trebuia 
să reacționeze. 

— Nu _ v-aţi respectat contractul. Controlul 
meteorologic cădea în sarcina administraţiei! strigă 
Isidor. 

— Aiurea! Molima aia a fost de natură virală şi asta 
o ştii foarte bine. Am dovezi clare! Pur şi simplu au făcut 
gripă! Or, în paragraful opt, alineatul şaisprezece, din 
capitolul îndatoririlor scrie clar că ocrotirea populaţiei de 
clone de virusuri străine procesului de însămânţare este 
sarcina voastră exclusivă. 

— Dacă nu ar fi fost atât de frig, nu s-ar fi 
îmbolnăvit! Ce vină avem noi că vă zgârciţi până şi la 
sateliții meteorologici? 

— Ba nu ne zgârcim deloc. A fost o ploaie de 
meteoriți şi doi dintre sateliți au fost avariaţi. Asta e mai 
degrabă vina Dumnezeului ăla la care te tot închini decât 
a noastră. 

Isidor cumpăni încă o dată. Ştia că districtul 
Sagittarius avea mare nevoie de Praxtor. „Niciodată să 
nu subestimezi puterea disperării!” îl învățase cu mulţi 


ani în urmă Kalator. lar administraţia Sagittarius avea şi 
ea dreptate într-un fel. Nu ştia cum şi de ce, dar clonele 
făcuseră într-adevăr gripă. Şi asta era inadmisibil înainte 
de prima generaţie ecleziastică. 

Işi dorea mult să poată vorbi cu profesorul şi 
duhovnicul lui, dar nu avea cum. Şi data trecută când îl 
contactase, mesajul din partea lui Kalator se încheiase cu 
avertismentul că, folosind nejustificat una dintre cele trei 
sonde pe care le avea în buget, irosise o cantitate de 
austral care s-ar fi putut dovedi prețioasă mai târziu. li 
venea tare greu ca la numai două luni standard să mai 
trimită o sondă şi să ceară din nou instrucţiuni. Probabil 
că ar fi fost demis şi s-ar fi întors în Abaţie acoperit de 
ruşine. Crey nu trebuia să ştie toate astea şi de aceea 
Isidor era hotărât să cedeze. Avea însă să o facă cu 
greutate. 

— Acţiunea voastră a fost nesăbuită! 

Crey îşi îngustă ochii şi întrebă cu şiretenie. 

— Explică-mi, înţeleptule călugăr! Luminează-mă! 
Cum am greşit eu salvându-ţi pielea sfântă de pe rugul 
care ar fi fost ridicat deja şi te-ar fi aşteptat cu nesaţ în 
Abaţie dacă ai fi ucis clonele? 

Isidor clătină din cap, calm. 

— Nu moartea mea ai dorit să o împiedici, ci 
propria ta discreditare! 

— Pentru o asemenea acţiune nu am nevoie de 
aprobarea nimănui! In mintea ta de călugăr chiar nu 
poate încăpea faptul că eu îi apăr pe toţi locuitorii 
provinciei, că sunt ales de toţi şefii celor treizeci şi două 
de state ca să le reprezint interesele? Crezi oare că în 
încercarea de a salva unsprezece miliarde de oameni o 
să ne împiedicăm de un călugăraş care recită texte de 
doi bani...? 

Ceva nu e în regulă. Se petrec schimbări şi în tonul, 
şi în atitudinea lui. Vorbeşte altfel... Ca un om care ar fi 
căpătat brusc un avantaj. 


— A pune medicamente în apa izvorului a fost o 
iniţiativă gravă. A o face fără să mă consuli a fost o 
inepţie. Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla?! Cine ştie ce 
alte prostii mai pui la cale, spuse călugărul bătând în 
podea. 

Crey pufni dispreţuitor: 

— Spune-mi tu! 

— Ce să spun? 

— Ce s-ar fi putut întâmpla. 

— Păi nu e nevoie să mă gândesc prea mult. 
Minunile au un mod logic de a curge... 

— Şi asta nu a curs logic? A venit molima, şi apa 
din izvorul sfânt i-a salvat... 

— Şi dacă surprindeau momentul în care aţi pus 
medicamentele?! 

— Eşti de-a dreptul naiv! De pe o orbită joasă, am 
trimis câteva proiectile cu medicamente în izvor. A fost 
extrem de simplu. 

— Prin acoperiş?! strigă Isidor oripilat. 

— Da. Proiectilele erau însă foarte subţiri; nici nu 
se văd găuri în rogojinile alea pe care ei le cred acoperiş. 

— Dar dacă, deviate de acoperiş, seringile astea ar 
fi căzut alături? Ar fi văzut şi... Isidor se opri cu mintea 
înceţoşată de nenorocirile pe care le-ar fi adus contactul 
clonelor cu asemenea artefacte tehnologice. 

Crey zâmbi cu condescendenţă şi privi spre tavanul 
sălii de consiliu a staţiei orbitale. 

— Am ştiut încă de la bun-început că Sfântul 
Augustin cel Nou, care veghează asupra lucrărilor 
Abației, nu o să permită o asemenea nenorocire! intona 
guvernatorul de parcă ar fi cântat un imn. 

— Nu huli! Nu-ţi foloseşte la nimic! Nu mă poţi 
înjosi pe mine jignindu-l pe Sfântul Augustin. 

— Dar spun exact ceea ce gândesc. Fiindcă, ştii, o 
altă întrebare îmi zumzăie în minte. Cum se face totuşi 
că oamenii ăia au făcut gripă? De unde au luat-o? Asta 
ori e o neîndemânare groaznică din partea voastră, ori e 


o încercare la care vă supune Sfântul sau poate chiar 
Dumnezeul vostru. Gândeşte-te la asta! 

Isidor se gândise foarte intens, dar nu-şi putuse 
explica unde anume greşiseră fraţii care sterilizaseră 
Praxtor. Şi, pe măsură ce Crey devenea din ce în ce mai 
vehement, realiza şi el că indiferent de cât de frig ar fi 
fost, virusul nu ar fi trebuit să apară. Şi totuşi, el ucisese 
zece oameni până când situaţia să se amelioreze atât de 
brusc încât el să realizeze că asupra clonelor se 
acţionase din exterior. Îl întrebase într-o doară pe Crey 
dacă ştia ceva, iar mărturisirea guvernatorului fusese 
una dintre cele mai mari surprize din viaţa lui. 

Se certaseră groaznic, iar Isidor avusese nevoie de 
toată puterea sa de stăpânire pentru a nu-i stâlci faţa 
micuţului guvernator, îi explicase că minunile nu erau un 
lucru de care să se poată abuza, pe care să le utilizeze în 
orice chestiune minoră. In plus, o asemenea desfăşurare 
de evenimente, survenită într-un moment atât de delicat 
şi într-o privinţă atât de importantă precum sănătatea 
clonelor, ar fi putut devia procesul religios în zone mai 
greu controlabile, neexplorate de Abaţie. Ultimul lucru de 
care avea nevoie Isidor era să se abată de la manuale şi 
să improvizeze într-un caz atipic, chiar de la prima sa 
însămânţare. Crey îl ignorase însă şi îi repetase de 
nenumărate ori că el salvase situaţia şi că, deşi 
recunoştea că îşi asumase câteva riscuri, era convins că, 
fără acţiunea lui, amândoi ar fi avut mult mai multe 
probleme. 

— Un lucru trebuie să fie clar. Esenţa rea a 
acţiunilor tale a fost aceea că nu m-ai consultat, îi spuse 
Isidor lui Crey pe un ton împăciuitor. 

Guvernatorul făcu o grimasă a plictis. 

— Am vrut să avem discuţia asta după ce situaţia 
era rezolvată. Ştiam că nu vei fi de acord, că te vei codi 
şi că vei căuta în cărţi diferite precedente. Or noi nu 
aveam timp. 


Isidor înghiţi cu greutate. Şi cuvintele pe care le 
avea în minte, şi nodul care i se pusese în gât când 
realizase în sfârşit că guvernatorul, pe care îl crezuse un 
omuleţ superficial, era de fapt cu totul altceva. 

Semnele pe care ţi le dă Domnul Dumnezeul tău 
sunt mai mult decât clare şi ştii acum că numai aceia 
care vor veni din când în când să se închine în Templul 
Lui vor trăi să-şi ducă la împlinire menirea. Cum altfel ai 
putea explica veştile înfricoşătoare venite de la marginile 
Câmpiei, care spun că zeci de oameni, odinioară 
tovarăşi, au ignorat mesajele pe care Ustin şi însuşi 
Dumnezeu ţi le-au revelat şi au murit cuprinși de 
fierbințeală? Şi cum altfel ar putea fi înțeleasă 
vindecarea celor care au bătut în porţile Templului 
cerşind îndurare şi care, în numai câteva zile, s-au pus pe 
picioare, devenind totodată şi cei mai devotați slujitori ai 
Domnului. E limpede: Dumnezeu vrea ca toți copiii săi să 
se adune în jurul Templului, care să devină centrul lumii 
voastre. 

În timp ce ultimii rătăciţi se întorceau la tine, 
tovarășii tăi au terminat de zidit pereții. Au folosit pietre 
pentru temelii, aşa cum te-a învățat în vis Ustin, şi apoi 
plăci mari de lemn, pe care le-au strunjit cu uneltele pe 
care însuşi Dumnezeu le-a trimis. Mai rău a fost atunci 
când au terminat, fiindcă în Templu era o beznă absolută 
şi flăcările focurilor nu ajungeau pentru ca oamenii să se 
poată descurca. Fumul devenea repede inecăcios. 
Shanya avusese însă ideea de a face câteva spărturi în 
Ziduri ca să iasă fumul şi să intre lumina. 

Faptul că altcineva avusese revelația asta te-a pus 
pe gânduri, dar, în lipsa altui semn, ai ajuns să crezi că 
aşa a voit Dumnezeu şi, după zile de meditaţie, te-ai 
convins chiar că desluşirea către alți semeni a căilor 
Domnului nu poate fi decât o binecuvântare pentru tine, 
care, oricum, nu erai în postura de a-l cere socoteală. 

Priveşti cu mândrie şi totuşi cu oarece neincredere 
la ziduri. Pe alocuri s-au afumat şi nu mai sunt frumoase. 


Lemnul a început să se scorojească... Simti că trebuie să 
deprinzi ceva nou, să faci ceva cu suprafețele acelea 
cenușii, care par nemărginite şi totodată atât de 
strâmte... 

Crey zâmbea din nou întunericului din cabina sa. 
Arta divinaţiei se dovedea mai simplă decât crezuse. Se 
descurcase admirabil şi dovedise că Abația avea imense 
rezerve de inocenţă în ceea ce priveşte natura umană. 
Moartea sensibiliza întotdeauna minţile slabe... 

Ştia ce dorise să îi reproşeze Isidor. Nu faptul că nu 
se sfătuise cu el îl durea pe tânărul călugăr. Sufletul său 
era mai degrabă pârjolit de frica monumentală ca nu 
cumva populaţia de clone să intre într-un stadiu al 
dezvoltării despre care el să nu ştie nimic. Crey intuise 
încă de la început că ordinul augustinian era adeptul 
căilor de mijloc, al potecilor bătătorite. Abația era o 
instituţie prea veche pentru a mai păstra chiar şi un mic 
strop de fantezie. Teama ei că va ajunge în situaţia de a 
lua decizii instantanee şi, mai ales, îngrozitoarea şi 
mercantila frică de eşec paralizau judecata călugărilor. 
Crey era în schimb adeptul soluţiilor curajoase. Aşa 
fusese mereu şi era convins că aşa ajunsese şi 
guvernator. 

Fusese relativ simplu să trimită pe planetă o 
capsulă cu viruşi de gripă. Sateliții meteorologici erau 
departe de a se fi stricat, dar nu dorise să rişte nimic. Pe 
vreme călduroasă, gripa nu e la fel de eficientă. Bănuise 
că, inducând o molimă al cărui remediu se află în 
Templu, clonele vor crede că Dumnezeu apără numai 
locul din jurul izvorului tămăduitor şi puţinii răzleţi din 
Câmpie, posibili adversari politici ai apostolului Laak, fie 
vor fi murit, fie se vor fi convertit la protoreligia lui. Era 
un calcul care lui i se părea elementar. Nu înţelegea de 
ce nu fusese folosit până acum de Abaţie. Singurul 
argument de care pomenise pe departe Isidor se referea 
la posibilitatea  descompletării zestrei genetice a 
populaţiei prin dispariţia atât de timpurie a unor întregi 


linii de sânge. Dar, pe de altă parte, Crey ţinea chiar 
acum în mână micul proiector, care afişa pe tavanul curb 
al cabinei sale un capitol anost din Manualul 
însămânţțării. Acolo se afirma limpede că o pierdere de 
până la 20% din clone poate fi suportată fără riscuri 
majore. 

Crey prefera să pună pe seama neştiinţei şi lipsei 
de fantezie refuzul Abației de a trece clonele prin cel mai 
simplu şi mai eficace sistem de generare a religiilor: 
lupta cu moartea. 

Undeva în adâncul minţii sale simţea însă că îi 
scapă ceva, că Abația escamota ceva extrem de bine, că 
avea un scop de care se simţea foarte aproape, dar pe 
care nu putea să-l desluşească încă pe deplin fiindcă nu- 
şi imagina ce interes puteau avea călugării augustinieni 
în a-şi prezerva toate liniile genetice iniţiale. 

Micul guvernator era însă liniştit. Primul 
experiment îi reuşise pe deplin, atât pe planetă, cât şi pe 
staţia orbitală. Nu se aşteptase ca tânărul călugăr să se 
dea atât de uşor bătut. Şi aici mizase însă pe lăcomie. 
Era felul lui de a se răzbuna pe reproşurile perpetue ale 
lui Isidor, care ar fi dorit o sondă mai eficace pentru 
controlul viselor lui Laak. Când venea vorba despre banii 
lor, călugării deveneau însă extrem de chibzuiţi. A lăsa 
numai trei sonde hiperluminice pentru un interval de 
cinci generaţii era un act de o zgârcenie rară, mai ales că 
Abația încasase în avans plata pentru însămânţare, şi 
banii aceia ar fi ajuns lesne pentru o mie de sonde. Dacă 
întreg Universul ar fi avut combustibil pentru o mie de 
sonde... 

Pentru o clipă, Crey se întrebă dacă nu cumva 
Abația avea acces la comunicațiile derulate de 
administraţia centrală prin intermediul  planetei-far 
Kyrall. Alungă însă repede din minte această 
eventualitate. Între dinastia Boszt şi Abaţie exista o 
rivalitate tradiţională, greu de ignorat pentru ambele 


părţi. Ordinul augustinian nu ar fi riscat deconspirarea 
corespondenţei, apelând la un serviciu imperial. 

Guvernatorul privi pe hublou şi i se păru că stelele 
sclipesc vesel. 


19 


— Spune-mi cum e să fii aşa ca tine? întrebă Măria, 
aţintind asupra lui Rim limpezimea dezarmantă a unei 
priviri curioase. 

— Ce vrei să ştii? 

Femeia zâmbi şi mestecă repede îmbucătura de 
măr pe care o luase imediat după ce întrebase. 

— Am făcut cercetări. Şi pe Abate l-am întrebat 
cine eşti. 

— Interesant. Şi ce ţi-a spus? 

— Că eşti un fel de supersoldat imperial care 
doreşti să îi iei locul, devenind mai bun decât el. 

Rim se înclină uşor. Plecăciunea corpului era 
pentru îndrăzneala femeii. Cea a minţii preţuia curajul 
Abatelui. A dezvălui fraţilor adevăratul scop al şederii 
sale în Abaţie ar fi putut avea consecinţe imprevizibile. 
Quinţii erau obişnuiţi ca diverse grupuri de oameni să se 
pună spontan sub conducerea lor. 

— In esenţă, are dreptate. Dar, ca de obicei, a uitat 
un amănunt, că am de gând să fiu cinstit. Voi juca după 
regulile voastre... 

Râsul Măriei era cristalin şi Rim găsi în el un 
abandon seducător în faţa veseliei. Oricine putea râde în 
acest fel nu avea cum să fie o persoană complicată sau 
ascunsă. 

— Atunci o să pierzi. Nu o să devii nicicând Abate, 
spuse Măria brusc preocupată de pulpa mărului pe care îl 
mânca. 

— E foarte posibil... 


— Trăiesc de multă vreme aici şi ştiu. Nimeni nu a 
reuşit să ajungă Abate decât după ani lungi de penitenţă 
şi după câteva călătorii în Câmpie... Nu ştiu de ce, dar 
simt că tu nu ai atâta timp. Şi nici vârsta potrivită... 

Rim încercă să-i dea Măriei o vârstă. Ar fi putut 
avea treizeci şi cinci de ani, sau poate mai mulţi... Era 
evident însă că mai putea avea copii şi că fusese 
obişnuită cu munca grea. Palmele ei bătătorite şi tenul 
bronzat arătau că îşi petrecea mult timp muncind în 
grădini. De altfel, asta şi spusese Măria despre ea. 
Muncea în laboratoarele fraţilor savanţi şi apoi în 
grădină. Şi totuşi, ochiul antrenat al lui Rim putea desluşi 
ceva artificial în corpul Măriei, o tinereţe nenaturală... 

„A vedea lucruri care nu există e primul semn al 
dragostei” îi spusese odată Rajji. Se referise însă la o 
planetă pe care trebuia să o cucerească, dar pe care elo 
găsise seducătoare. 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. Cum e să fii quint? 

Rim zâmbi. 

— Cum e să fii Măria? 

Femeia se aşeză pe iarbă şi privi în sus spre cerul 
cenuşiu. 

— Nu ştiu. Eu nu sunt o persoană atât de 
importantă încât să mă fi gândit vreodată că merită să- 
mi înregistrez sentimentele. lau fiecare zi pe rând... 

— Am observat asta. Nu te-a afectat prea tare 
episodul acela... 

Femeia se înnegura. 

— Ti-am mai spus. E felul meu de a mă apăra. 
Violul acela... 

— Nu la viol mă refeream. Ci la felul în care au 
sfârşit cei trei... 

— Îşi meritau soarta, rosti femeia pe un ton 
sumbru. 

— Ciudat. Nu credeam că o adeptă atât de ferventă 
ca tine a doctrinei augustiniene poate fi atât de 
nemiloasă. 


Măria îi întoarse din nou în ochi privirea aceea 
dincolo de care Rim credea, ba nu, ştia că nu se poate 
ascunde nimic rău. 

— Nu e chiar cum spui. Şi nu sunt deloc bucuroasă 
pentru tine. Poate că ar fi bine să ajungi Abate într-o zi şi 
să aduci un suflu nou în ordinul nostru. Dar dacă vei 
continua să ignori tot ceea ce încearcă fraţii-teologi să te 
înveţe, mi-e teamă că nu vei face decât să-ţi iroseşti 
talentele şi anii... 

Rim rămase gânditor. Era adevărat că nu reuşea 
încă să deosebească religia neo-augustiniană de cea a 
vechilor creştini. Dar, pe de altă parte, nici nu reuşea să 
se convingă că misiunea lui depindea într-o asemenea 
măsură de această înţelegere încât să se îngrijoreze. 

Măria îi explică şi abia atunci el îşi aduse aminte că 
şi Abatele îi vorbise odată despre moarte ca fiind una din 
deosebirile esenţiale dintre scrierile Sfântului Augustin 
cel Nou şi cele din tradiţia augustiniană clasică. Era 
meritul întemeietorului Abației acela de a fi înţeles că, de 
vreme ce liberul arbitru e iluzoriu, iar mântuirea nu poate 
fi obţinută indiferent de faptele pe care le făceai în 
timpul vieţii, atunci ordinea din cetatea Omenească 
trebuia să fie una dictată de îndatorirea supremă a 
omenirii, aceea de a-şi mântui Dumnezeul, păzindu-l de 
propria-l nemărginire şi mai ales luptând alături de El şi 
de Mesia în ceasul Armaghedonului. În faţa unui 
asemenea scop măreț, vieţile oamenilor nu prea contau 
de vreme ce dispariţia fizică a unor indivizi nu putea 
pune în pericol scopul unic. Călugării erau darnici cu 
moartea. 

Rim gândi că o asemenea lege, care încuraja 
crima, contravenea tuturor normelor imperiale, care, 
teoretic cel puţin, ar fi trebuit să prevaleze în faţa celor 
ale Abației. 

— Vrei să spui că nu vă pedepsiţi criminalii fiindcă 
au luat viaţa cuiva? 


— Bineînţeles că da. lar pedeapsa e numai una! 
Moartea. Atâta doar că nu îi jelim pe morţi. Şi nici nu ne 
bucurăm pentru ei. Dar asta ar trebui să-ţi fie destul de 
familiar ţie... Moartea nu are nici o importanţă de vreme 
ce adevărata menire a omului e în Cetatea Cerească. 

Rim ridică dintr-o sprânceană. 

— Tot Imperiul ştie că ucenicia unui quint începe 
într-un magazin riussian de amintiri. 

— Tot Imperiul ştie doar ce vrem noi să ştie. 
Adevărul e că nimeni nu poate prevedea ce va conţine 
pregătirea unui quint. Nici măcar maestrul său. 

— Da, dar se spune că... ridică din umeri Măria. 

— Ştiu ce se spune, o întrerupse brutal Rim. Că ne 
duc acolo şi ne lasă pe mâna neguţătorilor... Tu ce mai 
ştii? 

Femeia îşi linse buzele cu surescitare. 

— Am auzit că acolo vi se aplică o tehnică 
inventată cu multe secole înainte de primul Exod Stelar, 
pentru băieţii din magazinele de dulciuri. Se zice că vi se 
dau atâtea amintiri câte puteţi absorbi deodată. Şi dintre 
cele mai grozave, din acelea stocate în simbionţi care 
stau ascunşi în cele mai adânci tainiţe ale pădurilor de pe 
Riuss. Se zice că vă năpustiţi să absorbiți atât de multe 
încât sfârşiţi prin a nu mai fi tentaţi niciodată să simţiţi 
ceva... 

Rim rămase tăcut câteva clipe amintindu-şi 
pădurile incredibile de pe Riuss. Nu se mai gândise 
demult la anii adolescenţei sale. 

— Ştii destule lucruri... Realitatea e însă cu mult 
mai puţin spectaculoasă... 

Măria îl privi întrebătoare. 

— Quinti devin cei care refuză să se acopere pe tot 
corpul de simbionţi. 

Femeia rămase cu gura căscată. 

De ce am senzaţia că dă acestui lucru mai multă 
importanță decât ar trebui? Ce e cu femeia asta? 


— De ce am senzaţia că asta nu era o informaţie 
pentru urechile oricui? întrebă femeia într-un târziu, ca şi 
cum i-ar fi citit gândurile. 

— Pentru că aşa şi este. 

— Şi atunci, de ce...? 

— Pentru că doresc şi eu ceva în schimb. 

— Crezi că deţin secrete atât de valoroase încât să 
compenseze...? 

— Nu, deloc. Vreau doar să ştiu ce e cu 
împrejmuirea aceea dincolo de care trăiesc tinerii pe 
care îi păziţi... 

— Aaa, Satul de Clone? Măria zâmbi. 

— Cred că pot să-ţi spun. La urma-urmei pot 
oricând să susţin în faţa Abatelui că m-ai ameninţat. 

Rim rânji într-un fel pe care femeia nu-l găsi deloc 
agreabil. 

— L-am întrebat şi eu mai demult pe fratele 
Abggar, superiorul consistoriului ştiinţific, ce se întâmplă 
cu tinerii aceia şi de ce nu pot fi lăsaţi în libertate. Mi-a 
spus că sunt bolnavi de o boală contagioasă extrem de 
virulentă, care se ia prin contact direct şi că îi ţine într-un 
fel de carantină. 

Dezamăgit, Rim clătină din cap... 

— Asta am dedus şi eu după numai cinci minte de 
privit. M-am întrebat însă de ce le zice toată lumea clone. 

— Fiindcă sunt clone!... 

Fu rândul lui Rim să rămână cu gura căscată. 

— Cum adică? Spuneai că au fost adunaţi din 
Câmpie pentru că erau bolnavi. 

— Da, dar asta s-a petrecut acum multe generaţii. 
Vezi tu, boala lor pare să se agraveze când ajung în jurul 
vârstei de treizeci de ani şi, în numai doi ani, mor cu toţii. 
Deşi lucrează la asta de mai bine de două sute de ani, 
fraţii-savanţi nu au fost în stare să obţină un antidot al 
bolii. De aceea îi clonează mereu, îi îmbolnăvesc din nou 
şi speră să îi poată salva. 

Rim scuipă dezgustat. 


— Bine, dar asta e o chestie perversă chiar şi 
pentru nişte oameni care dispreţuiesc viaţa umană, aşa 
cum o faceţi voi. 

— Nu e chiar aşa. Vezi tu, soldatule, noi suntem 
convinşi că există un număr finit de sfinţi. Ar fi mare 
păcat ca, din cauza nepăsării omeneşti, să pierdem 
vreunul. Înţelegi? 

— Nici o iotă. 

— Şi eu am fost nedumerită la început. Abggar mi- 
a explicat însă mai demult. Boala de care suferă aceşti 
oamenii îi transformă, în ultimul stadiu al existenţei lor, 
în nişte morţi vii. Se comportă de parcă sufletul li s-ar 
scurge încet-încet şi sfârşesc prin a nu mai fi decât nişte 
învelişuri de carne. Când lucrul ăsta s-a întâmplat pentru 
prima dată, călugării s-au întrebat ce face sufletul atâta 
vreme cât corpul său pare să mai trăiască. Se pare că 
mulţi dintre fraţi au ales să creadă că există o şansă, 
mică e drept, ca sufletele acestor oameni să se piardă în 
răstimpul în care carnea lor moare şi să nu mai ajungă 
nicicând în Cetatea Cerească. Or noi nu ne putem 
permite să pierdem vreun suflet, de vreme ce acela care 
ne va conduce în Armaghedon nu a fost încă găsit. De 
aceea, au ales să îi cloneze la nesfârşit pentru a-i putea 
vindeca. Aşa vor avea şansa unei morţi fireşti şi le vor 
putea valorifica sufletele. 

— E un joc. Nu aveţi de unde şti, chiar acceptând 
că toată aiureala asta cu sufletele e adevărată, că 
indiferent câte clone îi faceţi unui individ, sufletul său se 
va regăsi în fiecare din ele? 

— Asta e una dintre primele învățături ale 
întemeietorului. „Creează învelişul potrivit din care şi 
sufletul va veni negreşit şi ori de câte ori va fi nevoie să îl 
anime.” Ceea ce fac fraţii în Satul de Clone nu e cruzime. 
E bine ca Satul să existe. E o dovadă clară că nici măcar 
Dumnezeu nu e infailibil atunci când omul îşi pune în 
minte să îl înşele. 

În mintea lui Rim, câteva lucruri se legară repede. 


— Virusul. Virusul care i-a infectat era distilat aici, 
în Abaţie, nu-i aşa? 

Măria dădu din cap. 

— Nu ştiu... Chiar nu ştiu. 

Şi îi întoarse din nou ochii aceia limpezi şi sinceri, şi 
Rim renunţă la întrebarea care îi stătea pe buze. 


20 


Aloim intră vesel în chilia Abatelui. Pe faţa tânărului 
călugăr era întipărită o satisfacţie care stârni curiozitatea 
lui Radoslav. 

— De ce eşti aşa de bucuros? 

— De ce n-aş fi? Afară e o vreme excepţională, mă 
simt sănătos şi încrezător în viitor, aş putea jura că din 
icoana de pe hol mi-a zâmbit însuşi Sfântul Augustin cel 
Nou. 

Abatele surâse şi el, cu amărăciune, întrebându-se 
dacă superficialitatea lui Aloim sau propriile nesiguranţe 
îl fac incapabil să se bucure alături de tânărul său amant. 
Iniţierea Măriei fusese un impuls de moment şi ştia că 
declanşase un şir de evenimente care nu avea cum să 
mai fie oprit. Dacă nu ar fi devenit ea însăşi 
conducătoarea Abației, Măria ar fi trebuit ucisă, şi, o dată 
cu ea, şi sora ei. Renunţarea la o asemenea armă nu 
putea fi însă trecută cu vederea de Consiliul Ecumenic şi 
atunci ar fi trebuit să spună tuturor ce greşeală făcuse. 
Nici o scriptură nu interzicea femeilor să conducă Abația. 
Lucrul acesta nu se întâmplase însă niciodată, şi Abatele 
ştia mai bine decât oricine că şi precedentele aveau felul 
lor pervers de a se transforma în blasfemie şi apoi în 
păcat capital. 

Realiză abia prea târziu că îşi lăsase mintea să 
hoinărească liber în prezenţa lui Aloim. Întoarse repede 
privirea şi expresia feţei tânărului îi confirmă instantaneu 
că starea lui de spirit se modificase simţitor. Ochii lui 
Aloim ardeau cu ură. 


— De ce te gândeşti în felul ăsta la Măria? La care 
dintre ele? ceru tânărul să ştie cu un glas imperativ. 

— Prostule! Doar nu-ţi închipui... 

— Ştiu sigur ce era în capul tău. Te gândeai la 
Măria cu speranţă şi, în acelaşi timp, cu dragoste. Şi era 
şi teamă în mintea ta! Ce înseamnă toate astea? 

Abatele îşi îndreptă spatele şi îşi încorda muşchii 
picioarelor. Simţea violenţa plutind în aer şi dorea să fie 
pregătit. Indiferent cât de mult îl iubea pe Aloim, Abația 
trebuia să fie mai presus. 

— Te asigur că nu e nimic pentru care să te 
îngrijorezi! Ştii bine preferinţele mele... 

— Nu mă interesează cu cine decizi să ţi-o tragi! 
strigă Aloim, pradă unei furii incredibile. Nu dragoste 
fizică era în mintea ta pentru Măria. Era speranţă, şi 
încredere, şi frică deopotrivă. 

Dacă ar fi îndrăznit, Abatele ar fi răsuflat uşurat. 
Ştia însă că tânărul putea interpreta semne cu mult mai 
subtile decât un simplu oftat, aşa încât decise să se 
prefacă furios. 

— Pot să ştiu de ce adopţi tonul ăsta? Oare 
apropierea dintre noi ţi-a orbit judecata? Ce speri să obţii 
vorbind astfel? 

Ca şi cum vorbele Abatelui l-ar fi înmuiat într-un 
butoi cu apă rece, Aloim îşi îngustă ochii şi rosti cu glas 
mieros: 

— Şi oare ce crezi că aştept de la tine? 

Abatele se întrebase de multe ori, într-adevăr, care 
era motivul statorniciei pe care o manifesta Aloim faţă de 
el. Mai avusese amanți. Unii nu apucaseră nici măcar 
dimineaţa. Vreo doi încercaseră chiar să-l asasineze, iar 
unul aproape că reuşise. Cu mult timp în urmă, un tânăr 
precum Aloim aproape că îl convinsese să fugă 
împreună, în Câmpie... Nici unul nu zăbovise lângă el 
atâta vreme ca Aloim. Abatele era însă destul de bătrân 
pentru a şti că răspunsul la asemenea întrebări 


complicate implica de obicei pricinuirea unei dureri 
însemnate. 

— Nu ştiu... Spune-mi tu! 

Tânărul se apropie şi întinse mâna încet, până când 
arătătorul său atinse fruntea Abatelui. 

— Te-ai gândit vreodată cum e să fii ca mine? 

— De multe ori. 

— Dar ţi-ai dorit vreodată să fii ca mine? 

Radoslav plecă privirea. Acum îl putea lăsa pe 
Aloim să citească fără frică în mintea lui. Răspunsul la 
această întrebare nu era clar nici pentru el. Îl invidiase 
de multe ori pe Aloim pentru puterea lui de a şti ce simt 
oamenii cu adevărat. In acelaşi timp însă, nu-şi putea 
imagina o lume fără minciună, în care să se confrunte 
întotdeauna cu ceea ce aveau de spus ceilalţi. Anii 
îndelungaţi în care fusese Abate îi moleşiseră mintea şi 
se surprindea din ce în ce mai mult ascunzându-se de 
adevăr în spatele autorităţii sale. işi aminti că citise 
undeva că pe Vechea Terra, chiar înainte de Ultimul 
Război, mandatele conducătorilor erau limitate la unul 
singur, nu mai lung de patru ani. Fusese o regulă 
înţeleaptă. 

— Nu ştiu ce să zic, răspunse într-un târziu Abatele. 
Bănuiesc că afecțiunea mea pentru tine ar trebui să-ţi 
ajungă ca răspuns... 

Aloim pufni nervos: 

— Rade, nu încerca să îndrepţi asupra mea arme 
de care tu însuţi m-ai învăţat cum să mă feresc. Tactica 
asta de a arunca răspunsul înspre mine nu o să te ajute 
de data asta. 

Și totuşi, cât eşti de vulnerabil. 

— Nu înţeleg ce vrei de la mine... murmură 
Abatele. 

— Să-mi spui dacă ai râvnit vreodată la puterile 
mele. 


— Au fost momente în care mi-am dorit să ştiu 
ceea ce simt alţii. Şi asta nu numai pentru mine, ci şi ca 
să pot conduce mai bine Abația... 

Uite, ţi-am dat ce ai dorit, nesăbuitule! Cui o să-i 
servească acum întrecerea? 

— Înseamnă că aş fi un bun Abate! strigă Aloim. 

— Ştiu ce vrei să spui! tună Abatele. Slăbiciunea 
mea pentru tine nu mi-a întunecat chiar de tot judecata! 
Te înşeli însă dacă îţi închipui că apropierea noastră va fi 
de-ajuns ca să-mi iei locul. 

Aloim păru pentru o clipă descumpănit de felul în 
care sunase rostirea de către Abate a celei mai tainice şi 
totodată ambigue ambiţii ale sale. Nu îndrăznise până 
atunci să o enunţe nici măcar în mintea sa. Francheţea 
Abatelui îl făcu să sesizeze că mersese destul de 
departe. Sondă disperat mintea bătrânului în căutarea 
violenţei. Ca niciodată însă, poate din cauza emoţiei, 
poate din pricina vreunei puteri secrete a Abatelui, nu 
putea afla nimic. 

— Ţi-e frică, Aloim. Nu mai vezi nimic... Asta pentru 
că baţi la uşi deschise! Eşti precum răpitorii aceia din 
istoria Vechii Terre care nu puteau vedea decât prada în 
mişcare. Tu nu poţi percepe decât gândurile pe care 
cineva doreşte să şi le-ascundă. E o mare slăbiciune, 
Aloim. De aceea nu sunt sigur că vreau să fiu ca tine. 

Zâmbind, bătrânul se aşeză în jilţul din faţa 
ferestrei, locul său obişnuit pentru meditaţie. 

Aloim îşi scutură capul, mişcându-şi pletele... 

Sfinte Augustine, ce păr! lartă-mi slăbiciunea căci 
din ea izvorăşte păcatul pe care sunt pe cale să-l comit. 

— Ai recunoscut! se bâlbâi Aloim. Ai recunoscut că 
un Abate cu puterile mele ar fi de un deosebit folos 
Abației. 

— Desigur... Darul tău ar fi de folos oricărui 
conducător. Ba chiar unii dintre ei ar putea să-l 
folosească pentru a îndeplini voia celor mulţi... Nu ştiu de 


ce însă mi se pare că tu, Aloim, eşti mai degrabă aplecat 
să-ţi foloseşti puterile pentru eliminarea adversarilor... 

Tânărul clătină din cap. 

— E nedrept să faci o asemenea presupunere! 

— E treaba mea să fac presupuneri. Le spun 
inspiraţii divine. Aloim tăcu. Abatele îl lăsă să se cufunde 
în amărăciunea a ceea ce el credea că e o înfrângere şi, 
când simţi că liniştea din încăpere începea să zumzăie, 
vorbi încet, dar cu glas aspru. 

Avea să îi acorde lui Aloim o şansă. La urma-urmei, 
Măriile nu erau cu nimic mai bune decât tânărul lui 
amant pentru a-i succeda la conducerea Abației. li spuse 
că avea să îi dea şanse egale cu ale Măriilor în a-i urma 
la conducerea Abației. 

— De fapt, discuţia asta nici nu ar trebui să aibă 
loc. Eşti încă tânăr şi în putere şi ne vei mai conduce 
mulţi ani de-acum înainte, protestă făţarnic Aloim, după 
ce Radoslav termină ce avea de spus. 

— Nu e niciodată prea devreme să-ţi scrii 
testamentul. 

— Poftim? 

— E o veche vorba terrană. Nu-ţi bate capul. 

Aloim deveni încrezător şi, după câteva proteste 
formale, îl întrebă direct: 

— Să înţeleg că vrei să pui la cale un fel de 
întrecere între mine şi Marii pentru a-l alege pe acela 
care îţi va succeda? 

Abatele îl privi fix, concentrându-se într-un punct 
aflat în centrul frunţii tânărului. Ce ironie! Dorea un 
concurs. Abatele se întrebase de multe ori de ce 
persistau oamenii în a-şi imagina că alegerea liderilor se 
baza întotdeauna pe un fel de întrecere? El unul simţea 
că, şi dacă nu ar fi fost atât de ataşat doctrinei Sfântului 
Augustin, ar fi crezut că nu se poate ajunge în postura de 
a conduce oameni decât dacă soarta îţi este predestinată 
încă de la naştere. Conducătorii sunt oameni bizari, care, 
deşi preţuiesc mai mult decât ceilalţi liberul-arbitru, fug 


precum orbii să-şi împlinească destinul. lar Aloim era un 
alt exemplu trist în acest sens. Dacă succesiunea ar fi 
fost cu adevărat o luptă, o întrecere, Măriile l-ar fi 
sfârtecat pur şi simplu. In plus, Abatele era un mare 
amator de istorie terrană. Ştia că Ultimul Război avea 
drept cauză profundă tocmai întrecerea asta între liderii 
rataţi, cursă stupidă numită pe vremuri democraţie. Îşi 
iubea prea mult Abația pentru a face această greşeală. 

Dădu să îi explice şi lui Aloim toate astea, dar se 
opri brusc. Tânărul nu părea pregătit pentru asemenea 
gânduri. 

— Deşi eu nu o văd ca pe o întrecere, am să-ţi dau 
aceeaşi şansă ca şi lor. Am să-ţi împărtăşesc cel mai bine 
păstrat secret al Abației. Te-ai întrebat vreodată care 
este zestrea genetică pe care o reproducem mereu în 
Satul de Clone? 

— Ştii bine că da. Te-am întrebat şi pe tine. 

— lar eu nu ţi-am răspuns pentru că asta este 
provocarea ultimă a unui Abate. Nici noi nu ştim care au 
fost oamenii pe care i-a selecționat Sfântul Augustin cel 
Nou. Ştim în schimb cine sfârşeşte primul prin a se jertfi 
şi a ajunge direct în Alambicul de Dumnezei. 

— Ce vrei să spui cu „primul”? 

— La fiecare recoltă, invariabil, o singură clonă îşi 
asumă rolul de salvator al celorlalte şi îşi încheie viaţa 
jertfindu-se pentru ceilalţi. E clona Sfântului Augustin ce 
Nou. 

Aloim căscă gura, ochii îi ieşiră din orbite şi 
bolborosi ceva care semăna cu o rugăciune. Se împletici 
cu greu până ajunse să se aşeze pe pat şi aproape că se 
prăbuşi pe salteaua subţire. 

— Vrei să spui câ...? 

— Vreau să spun că Sfântul Augustin e mereu 
printre noi în feluri pe care nu le putem înţelege. Dar 
faptul că e mereu acela care însămânţează Lumile 
Agricole, numai pentru ca, o dată întrupat acolo, să se 


jertfească din nou, ne dă puterea şi speranţa, ne face să 
fim ostaşii lui de-a pururi. 

— Dar, dar... E o blasfemie! Să-l jertfeşti mereu... 
bolborosi Aloim. Pe frunte îi înfloriseră broboane de 
sudoare. 

— Sfântul Augustin cel Nou şi clonele sale nu fac 
decât să parcurgă, de sute de ori, acelaşi drum. Destinul 
fixat de însuşi Dumnezeu atunci când l-a trimis pe lume. 
Poate şi de aceea religia noastră e atât de puternică. 
Suntem în posesia singurului sfânt care nu încetează să 
facă minuni, mereu şi mereu, aproape ca o maşină. 

— Şi de unde îl clonati? 

— Într-un loc în care nu vei ajunge prea curând, 
sau nu vei ajunge niciodată dacă nu îmi vei succeda, 
există o raclă în care avem pletele Sfântului Augustin cel 
Nou. De acolo, o dată cu fiecare nouă populaţie de clone, 
luăm câte un fir şi-l clonăm pe Mesia. Pletele Sfântului 
Augustin sunt într-un fel singura şi cea mai solidă temelie 
a Abației. 

Aloim rămase tăcut câtăva vreme, cântărind 
implicaţiile celor spuse de Abate şi mai ales felul în care 
ar fi putut face ca informaţia aceea să fie folosită cât mai 
eficient în favoarea sa. 

— Şi le-ai zis asta şi Măriilor? 

— Ele au avut alt indiciu. i-am spus că nu cred că 
succesorul meu trebuie stabilit printr-o întrecere. Să 
spunem că aveţi şanse egale acum. 

Faţa tânărului se înnegura. 

— Dar mai am atâtea de aflat! Cum faci ca 
Augustin, cel care se jertfeşte aici, să se întrupeze exact 
pe o Planetă Agricolă şi apoi să se jertfească din nou, 
acolo? Ce se mai află lângă racla cu pletele Sfântului 
Augustin? Nu se poate ca ăsta să fie singurul secret! 

Abatele zâmbi cu o tristeţe fără margini. Ştia că 
pierduse o fiinţă dragă. 


— Nu insista, Aloim. Ai exact ceea ce-ai dorit, o 
întrecere în care ai şanse egale cu ceilalţi. Mă întreb însă 
dacă îţi dai seama că e o întrecere în trei? 

— Ce vrei să spui? 

— Rim pare cel puţin la fel de capabil ca oricare 
dintre voi să devină Abate. 

— M-ai întrebat dacă nu cred că un Abate cu 
calităţile tale ar putea duce ordinul nostru spre menirea 
sa ultimă, aceea de a-l apăra pe Dumnezeu de propria-l 
nemărginire. Te-ai gândit însă vreun moment cum ar fi 
să avem un Abate cu calităţile lui? 

Bătrânul lăsă această perspectivă să se învârtă în 
mintea lui Aloim şi continuă pe neaşteptate: 

— Ai să-mi spui că nu are credinţă. Nici voi n-aveţi, 
aşa cum poate nici eu nu am destulă. In cazul lui însă 
mai există şansa de a-l converti, de a-l aduce pe calea 
Sfântului Augustin. Voi... 

— Deocamdată accept ceea ce mi-ai spus. Dar, ca 
să fiu convins că îmi spui adevărul, trebuie să-mi 
răspunzi la o ultimă întrebare. 

— Spune! îl îndemnă Abatele cu un gest larg. 

— De ce tocmai acum şi tocmai tu te-ai gândit să 
revoluţionezi succesiunea abaţilor? 

Bătrânul zâmbi din nou, ridicându-şi privirea la cer. 
Ştia că Aloim ar fi simţit orice nuanţă de minciună din 
vorbele sale. Era mulţumit. Nu numai că putea spune 
adevărul, dar urma să zică un lucru care îl va fi eliberat 
de o tensiune groaznică. 

— Aloim, băiete, îţi spun toate astea pentru că sunt 
convins că voi fi ultimul Abate. 


21 


Rim nu mai avea nici o îndoială în ceea ce privea 
importanţa Satului de Clone, dar ezita încă să pătrundă 
în el. Analizase cu mare atenţie împrejmuirea înaltă şi 
găsise cel puţin trei locuri prin care ar fi putut să se 
strecoare cu uşurinţă înăuntru, fără a fi văzut de cineva. 
Oricum, în noua sa postură de locotenent, nu avea cum 
să fie oprit de gărzi indiferent unde ar fi mers prin Abaţie. 
Rim presimţea însă că lucrurile nu ar fi stat tocmai 
paşnic dacă ar fi fost surprins sărind gardul Satului de 
Clone. 

Exista desigur pericolul ca boala despre care îi 
vorbise Măria să fie adevărată şi contagioasă, deşi el se 
îndoia de întreaga povestire a femeii. De fapt, chiar 
senzaţia aceea că se depune foarte mult efort pentru a-l 
îndepărta de Satul de Clone îl făcuse să se gândească la 
felul în care ar fi putut pătrunde acolo. 

De la înălţimea foişorului de pază în care stătuse 
aproape întreaga zi, Rim analizase Satul de Clone. Era 
construit în jurul unei clădiri ciudate, care părea extrem 
de veche şi care contrasta prin masivitate cu barăcile 
umile în care stăteau clonele. incercase să-l întrebe pe 
unul dintre fraţi, care părea să aibă o atitudine ceva mai 
binevoitoare faţă de el, ce adăpostea bastionul acela, dar 
singurul răspuns pe care îl primise fusese o privire 
răutăcioasă şi un comentariu care încerca să îi sugereze 
că nu se poate afla totul despre Abaţie în doar două luni. 

Furia care îl cuprinse la amintirea momentului în 
care trebuise să facă faţă aroganţei celuilalt îi dădu 
ultimul imbold de care avea nevoie. Sări în picioare şi se 


îndreptă cu mersul său felin către cel mai apropiat dintre 
locurile pe unde ştia că poate pătrunde în Satul de Clone. 
Escaladă gardul şi, din vârful lui, sări departe între 
tufişuri. Ateriza ghemuit şi se rostogoli cât mai departe 
de sursa zgomotelor inevitabile pe care le făcuse în 
cădere. Ascultă încordat, cu mâna pregătită să scoată 
lama de accun. Precauţiile lui erau însă zadarnice. 
Nimeni nu părea să fie pe-afară. Se adăposti repede în 
umbra primei colibe care îi ieşi în cale. Cu precauţii 
infinite, privi înăuntru. La umbra unei lămpi de veghe 
putu să desluşească siluetele contorsionate în somn a 
doi bărbaţi care dormeau în paturi diferite. 

Pe măsură ce înainta spre ţinta expediției sale, 
devenea din ce în ce mai sigur pe el însuşi. Îşi îndreptă 
umerii şi îşi reluă mersul său obişnuit, încercând să 
prindă toate sunetele din jurul său. Nu se auzea nimic 
suspect. Noaptea liniştită şi călduţă îşi striga pacea prin 
vocea răzleaţă a vreunei păsări. Gândi pentru o clipă că 
strigătul acela ar fi putut fi un semnal, de vreme ce el nu 
cunoştea cum ar fi trebuit să cânte păsările pământene, 
dar elimină repede această eventualitate. 

Clădirea nu era foarte mare. Semăna cu ceea ce 
credea el că trebuie să fi fost o veche biserică terrană. 
Căută preţ de minute bune o altă intrare în afara uşii 
grele de lemn prinsă în bare groase de fier. Tocmai se 
pregătea să încerce să deschidă încuietoarea grea care 
fereca uşile înalte, când dinăuntrul bisericii auzi glasuri şi 
paşi care se îndreptau spre el. Cu o mişcare care ar fi 
scăpat oricărui ochi omenesc ce s-ar fi întâmplat să 
privească, Rim sări ireal de sus, se prinse de o grindă şi 
se ascunse, în întunericul unei prelungiri a acoperişului, 
acolo unde cupola se termina cu un fel de copertină 
precum un cozoroc, menit probabil să apere uşile de 
ploaie. Exact când terminase să se adăpostească, auzi 
zgomotul unei chei şi apoi un scârţâit uşor. Uşa era 
întredeschisă. 

Erau doi bărbaţi, şi după voce păreau beţi. 


— Auzi, crezi că or să vină toate trei astăzi? Că eu 
am cam băut şi... 

Restul frazei se pierdu într-un zgomot gutural care 
se dorea probabil un hohot de râs. 

— Lasă, Dimir, că doar noi le dăm lor de băut. O să 
facă ce-o să le spunem noi. lţi spun eu însă că după ce-o 
s-o vezi pe-aia mută... 

— E mută? 

— Nu, dar în mod sigur a învăţat-o mama ei că nu e 
bine să vorbeşti când ai ceva în gură. Hai mai bine să 
aranjăm pledurile alea. E al dracului de frig în căsoaia 
asta, nu ştiu de ce. Anul trecut m-am zbenguit cu Ursula 
până am făcut pneumonie... Mă tot întrebam eu de ce 
curva dracului nu voia să stea ea jos. Da' nu-mi pare rău. 
In seara aia i-am... 

Vocile se depărtară până când începură să răsune 
dintr-un loc pe care Rim îl presupunea a fi undeva în 
partea cea mai depărtată a clădirii. Era evident că 
bărbaţii pe care îi ascultase mai devreme erau călugări 
augustinieni. Nu îi văzuse însă intrând în biserică şi asta 
însemna fie că rămăseseră acolo încă de cu seară, fie că 
între clădirea aceea şi Abaţie exista un tunel secret. Opta 
imediat pentru cea de-a doua soluţie şi cumpăni preţ de 
câteva clipe dacă ar fi meritat să încerce să îi ucidă pe 
cei doi pentru a putea explora apoi tunelul. Zvonul unor 
paşi furişaţi îl făcu însă să privească iarăşi in jos. Izvorâte 
parcă de niciunde, trei siluete feminine se strecurară pe 
uşa întredeschisă. 

Rim zâmbi fugar. Abația era un exemplu superb 
despre felul în care funcţiona cea mai veche şi mai 
eficientă dintre toate înşelătoriile cu scop militar: a 
prezenta un lucru necunoscut ca şi cum ar fi unul banal. 
Ştiuse încă de la început că Abația nu era defel un loc 
care să semene, măcar şi pe departe, cu ceea ce 
desemna numele ei. În ciuda perseverenţei cu care 
călugării augustinieni insistau asupra caracterului sacru, 
postcreştin, al ordinului lor, nu era nimic religios în ceea 


ce făceau ei. Rim credea chiar că, dacă Dumnezeu ar fi 
putut fi violat în cele mai intime resorturi ale fiinţei lui, 
probabil că ordinul augustinian era entitatea cea mai 
aproape de această performanţă din întreg Universul 
cunoscut. Deşi ştiuse încă de la început la ce să se 
aştepte, Rim acţionase greşit în cazul violului Măriei şi se 
simţea uimit de orgia care se desfăşura în biserica de 
sub el. 

Şi mai simţea ceva. Viermele îndoielii care îi rodea 
sufletul făcându-l să se întrebe dacă Măria îl minţise cu 
privire la boala clonelor sau pur şi simplu era şi ea parte 
a unei înşelătorii mai cuprinzătoare. 

Fără zgomot, guintul se prelinse pe lângă unul 
dintre stâlpii de susţinere şi se strecură la rândul lui în 
clădire. În centru, luminat palid de câteva luminări, se 
găsea un fel de altar făcut din piatră cenușie, fără nici un 
ornament. In partea de sus era sculptat un bărbat cu 
barbă, care avea gravat un cerc pe frunte. Trunchiul 
bărbatului se transforma însă într-un fel de masă, în care 
era săpat conturul unui om. In acel contur stătea una 
dintre femei, oferindu-se unui călugăr care se cufundase 
cu capul între picioarele ei. Celalalt călugăr era ocupat să 
smulgă hainele de pe o altă femeie care i se opunea 
numai în măsura în care gesturile lui o împiedicau să bea 
dintr-un recipient de pământ ars. A treia femeie se 
depărtase binişor şi bea fără să se oprească, aruncând 
însă în acelaşi timp priviri furişe celor două cupluri. 

Convins că ceilalţi nu au timp de el, Rim începu să 
analizeze pereţii plini de obişnuitele basoreliefuri din 
Abaţie, numai că bărbatul de pe altar apărea în mai toate 
din ele în chip de mântuitor. 

Sfântul Augustin cel Nou? 

In rest, în afara stranelor care ocupau pereţii 
laterali şi în dosul cărora se ascunsese Rim, uriaşa 
încăpere era goală şi lipsită total de orice altă sursă de 
lumină. In cel mai depărtat capăt însă se putea vedea 
cum o lespede imensă de piatră descoperea capătul unui 


tunel. Rim clătină din cap. Avusese dreptate. Biserica 
aceea comunica printr-un pasaj secret cu una dintre 
clădirile Abației, probabil cu biblioteca. Rim se concentra 
asupra vorbelor celor cinci. 

— Cum te cheamă, frumoasa mea? 

— Alidaria, voinicule... Dar de ce vrei să ştii cum 
mă cheamă? 

— Fiindcă mama mi-a spus să nu mă culc niciodată 
cu necunoscute, spuse cu glas îngroşat de băutură unul 
dintre călugări. Femeile râseră şi ele, în timp ce celălalt 
bărbat era prea ocupat să o posede pe cea care stătea 
pe altar. 

— Alidaria, măi fato, ştii tu ce păcătoşi sunt ăia doi 
de-acolo? Ştii tu că necinstesc însuşi Alambicul de 
Dumnezei? 

Rim deveni brusc atent. O asemenea denumire nu 
putea fi purtată decât de ceva cu adevărat important. 

— Dacă e să mă asculţi pe mine, ei bine, piatra aia 
parcă ar fi făcută pentru îndeletnicirea ălora doi, dar l-am 
auzit de nu ştiu câte ori pe însuşi Abatele nostru spunând 
că este extrem de importantă pentru Abaţie, că fără ea... 

Rim întoarse fulgerător capul spre uşă, ducând 
mâna la sabie. Auzul său amplificat de implanturile 
neurale îi semnaliza că cineva se apropie pe furiş de 
biserică. Evalua repede distanţa şi intră instantaneu în 
modul de luptă. Se năpusti pe lângă uşă şi văzu la câţiva 
metri depărtare un tânăr lipit de ziduri. Ştia că din cauza 
întunericului ar fi fost greu de văzut chiar şi dacă s-ar fi 
mişcat normal, aşa încât reuşi să arunce o privire 
intrusului. Figura lui i se întipări în minte. N-avea timp 
însă să vadă care va fi urmarea incidentului pe care îl 
presimţea. Fără a ieşi din modul de luptă fugi înapoi şi 
trecu precum o umbră peste gard. Adormi cu gândul la 
ce ar fi putut reprezenta Alambicul de Dumnezei. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, auzi bătăi în uşa chiliei 
sale. Sări în picioare şi aşa cum era, complet gol, 


deschise brusc uşa. Speriat de furia mişcării, Aloim 
aproape că se lipi de peretele opus al culoarului. 

— Rados... Abatele, vreau să spun... vrea să te 
vadă. 

Fără nici o vorbă, Rim începu să se îmbrace, 
aruncându-i tânărului, din când în când, câte o privire 
piezişa. 

Nu e numai sperietura... Probabil ca e homosexual. 
Și îi spune pe nume Abatelui... Ce moşneag pişicher! 

Abatele stătea în fotoliul său favorit şi privea la 
dimineaţa mohorâtă când Rim intră şi îşi înclină foarte 
puţin capul, pentru a rămâne apoi tăcut în mijlocul 
biroului. În spatele său, Aloim îşi făcea de treabă, 
aranjând nişte cărţi pe un raft. 

Într-una din zilele astea o să moară, dacă se 
încăpățânează să mai stea în spatele meu. 

— Un eveniment extrem de grav s-a petrecut 
aseară în Satul de Clone, începu Abatele pe un ton 
obosit. 

Rim ridică sprâncenele... 

— Dacă vă închipuiţi că am vreun amestec... 

— Nu te repezi, îl întrerupse Abatele. Doi dintre 
călugării noştri, însărcinaţi cu căratul hranei, au fost 
găsiţi morţi în biserică... Probabil asasinați... 

Rim tăcu, întrebându-se dacă e bine să spună ce 
ştia de la Măria despre Satul de Clone. 

— După cum cred că ţi-au spus fraţii noştri, clonele 
din Sat au o boală extrem de gravă, un soi de 
degenerescentă genetică declanşată o dată cu atingerea 
vârstei de treizeci de ani. Boala nu se ia decât prin 
contact direct. De-a lungul anilor am stabilit că e 
imposibil să se transmită altfel. Cu alte cuvinte, te poţi 
plimba liniştit prin Satul de Clone atâta vreme cât nu dai 
mâna cu vreun locuitor de-al său. 

— E ciudat, spuse Rim. Întâi pentru că nu mi-a spus 
nimeni şi apoi pentru că nu aţi reuşit să îi daţi de capăt. 
Doar sunteţi cei mai iscusiţi biologi ai Imperiului! 


— Mda, aşa poate părea pentru un străin. Odată, 
când voi avea timp, o să-ţi explic ce alte roluri mai 
îndeplineşte pentru noi Satul de Clone. Cert este însă că 
deocamdată trebuie să ştii că folosim biserica ca pe un 
soi de ecluză. Clonele au datoria să o încuie seara, noi 
intrăm printr-un tunel care pleacă din subsolul bibliotecii 
şi lăsăm acolo toate lucrurile de care au nevoie clonele. 
Fraţii noştri părăsesc imediat biserica şi, în zori, clonele 
vin să-şi ia alimentele şi hainele. Aşa ar trebui să fie... 

În biroul Abatelui se lăsă o tăcere grea. 

— Noaptea trecută, se pare că fraţii însărcinaţi cu 
aprovizionarea au decis în chip cu totul inexplicabil să 
încingă o orgie. Şi asta deşi ştiau că orice contact cu 
clonele este mortal... Actul lor e peste puterea mea de 
înţelegere. 

Abatele se opri, lăsând impresia că meditează. 

— Să înţeleg că au murit din pricina bolii...? 

— Nicidecum. Au fost asasinați. Amândoi au gâtul 
frânt. La fel şi o femeie. 

Rim ar fi zâmbit dacă şi-ar fi putut permite acest 
lux. Teoria Abatelui stătea cumva în picioare, dar, dacă 
lucrurile fuseseră într-adevăr aşa cum spunea el, părea 
foarte puţin probabil ca în decursul generaţiilor în care 
ordinul augustinian recrease clonele doar pentru a 
încerca să le vindece să nu se fi produs nici o 
contaminare accidentală. La urma urmei, singurul 
simulacru de ecluză era o biserică veche şi un tunel prin 
care oricine putea intra. Începea să fie din ce în ce mai 
convins că, în Sat, clonele nu erau deloc bolnave. Se 
hotări însă să facă jocul Abatelui până la capăt. 

— Atunci, pericolul la care aceşti nesăbuiţi au 
expus întreaga  Abaţie este imens. Dacă se 
îmbolnăveau...? 

— De generaţii trăim cu spaima asta, spionule, şi 
nu am reuşit niciodată să o risipim. De aceea, m-am 
gândit să te pun pe tine responsabil peste anchetă, să 
descoperi cine este ucigaşul şi, pe de altă parte, să te 


gândeşti la o modalitate mai eficientă de a ne feri de 
asemenea contaminări. O să ţi se dea tot ceea ce o să 
ceri. Aloim va fi răspunzător de asta. Aştept raportul tău 
în cel mult două săptămâni. 

Ce pui la cale, Sfintia Ta? E prea simplu! Rim 
aprobă în tăcere şi ieşi din biroul Abatelui. 

— Şi eu ce să înţeleg din asta? se grăbi Aloim să 
şoptească imediat ce Rim închisese uşa. 

— Nimic. Nu e treaba ta să înţelegi. 

Abatele îşi ridică privirile spre tavan. Era greu să 
spui de multe ori unde era guintul. În schimb, era tare 
simplu să spui unde nu este. Aloim venise în urmă cu 
câteva zile cu ideea de a-l urmări pe Rim. Era o 
întreprindere complicată, dar la ea concurau cu plăcere 
toţi fraţii. Mai bine de o oră, în noaptea trecută, Rim 
lipsise din Abaţie. Singurul loc în care s-ar fi putut afla 
era deci Satul de Clone. lar evenimentele de acolo nu 
aveau cum să fie străine de el. 

Bătrânul îşi freca mulţumit palmele.. Totul se 
brodise perfect. Stin năvălise în toiul orgiei exact în 
momentul în care în biserică intrau trei fraţi-ostaşi 
împreună cu Măria, trimişi de Aloim care înţelesese că 
trebuie să apere Alambicul de privirile indiscrete ale 
quintului. Turbaţi de furie şi căutându-l pe Rim, călugării 
îi executaseră scurt, cu mâinile goale, pe cei doi fraţi şi 
omorâseră şi clonele. Măria îl liniştise pe Stin spunându-i 
că acela era preţul care trebuie plătit pentru ca semenii 
lui să creadă în continuare că boala pe care o aveau se 
putea vindeca. Nimeni nu îl văzuse pe Rim, dar Abatele 
nu se îndoia că el fusese martor măcar la o parte din 
evenimente. 

— Pot totuşi să ştiu de ce l-ai însărcinat cu ancheta 
asta? 

— E simplu, zâmbi Abatele. Am vrut să îi dau şi lui 
un avantaj, aşa cum ţi-am dat şi ţie. Ti-am spus că nu mă 
pot opri să cred că poate fi un Abate destoinic. 

— Dar va intra la Alambic şi... 


— Ţi-am spus că sunt convins că a făcut-o deja. 

— Nu poţi fi însă sigur! 

— Credinţa, Aloim, are încă multe secrete pentru 
tine. Calea pe care am apucat-o e clară. Dumnezeu 
însuşi îndreaptă lucrurile spre Armaghedon. Crede-mă! A 
fost acolo. Şi e mai bine să afle ce vrem noi să afle decât 
să continue să cerceteze singur, rosti Radoslav cu glas 
obosit. 

— Dar va afla ce e Alambicul, repetă disperat 
Aloim. 

— Nici măcar eu nu ştiu prea bine ce e Alambicul, 
în afara unei pietre sculptate. Dacă va afla mai mult de 
atât, poate că într-adevăr merită să vă conducă după ce 
eu nu voi mai fi, zâmbi Abatele. 


22 


Cei trei bărbaţi se strecurau în umbra clădirilor 
dărăpănate din ceea ce fusese odinioară un oraş falnic. 
Se îndreptau spre o zonă în care scanerele lor indicau o 
activitate foarte intensă a unui grup destul de mare de 
oameni. Până acolo însă trebuia să fie atenţi la orice 
umbră. Clădirile abandonate şi pe jumătate dărâmate 
puteau ascunde absolut orice. Le era frică tocmai de 
ceea ce ar fi putut scăpa scanerelor. 

— Sire, nu-mi place deloc planul ăsta! Oraşul ne 
limitează opţiunile. 

Kasser privi spre Mos şi se gândi că în îngrijorarea 
bătrânului soldat era mai multă grijă pentru el decât 
văzuse vreodată în ochii fiului său. 

— Apreciez cunoştinţele tale tactice, Mos, dar 
trebuie să recunoşti că ele sunt cumva clasice. Incă 
dinaintea erei spaţiale, oamenii ştiau că a te baricada 
înseamnă să pierzi iniţiativa şi, implicit, războiul. Trăim 
vremuri în care trebuie să fim mai subtili. Bieţii terrani nu 
au cum să ne rănească în vreun fel... 

Mas îşi drese vocea încetişor. 

— Hmmm, nu cred că la prăpădiţi precum cei de- 
aseară se referea Mos. 

Kasser îşi întoarse capul şi îşi privi celălalt tovarăş. 
Taciturn ca de obicei, era probabil cel mai eficient om pe 
care îl cunoscuse vreodată. Ca şi Mas abandonase, din 
motive despre care nu îi  vorbise niciodată, 
antrenamentul de quint. Dacă îl întrebai despre tinereţea 
lui, spunea doar că e tare norocos fiindcă a apucat să 
trăiască. 


— Vă e frică de Vassur? Credeţi că îşi va părăsi 
Abația ca să vină după noi? 

Mos încuviinţă din cap. 

— Asta e avantajul de a cunoaşte tacticile, se grăbi 
Kasser să îl liniştească. De unde ştii că nu mizez tocmai 
pe faptul că ne va căuta? 

— Nimeni nu-şi poate dori să fie vânat de un quint, 
rosti Mos cu conştiinţa faptului că rostise un truism 
perfect. 

Fostul împărat îşi permise un hohot scurt de râs, pe 
care şi-l termină însă în barbă, pentru a nu vedea privirile 
pline de reproşuri pe care nu se îndoia că i le aruncă 
tovarăşii săi, dar care erau ascunse de întuneric. 

— Problema voastră e că v-aţi obişnuit cu adversari 
care nu vă sunt pe măsură. Cred că îi cunosc bine pe 
quinti şi vă asigur că noi trei formăm un grup pe care 
orice quint se va gândi de două ori înainte de a-l ataca. 

— De ce? 

— Fiindcă eu unul sunt un Boszt, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi va ezita îndeajuns când va fi să mă 
omoare pentru ca voi să-l puteţi omori mai întâi. 

— Mda, murmură Mos. Bun plan. Ce te faci, Sire, 
dacă ne omoară pe noi primii şi abia apoi se îndreaptă?... 

Hohotul de râs al lui Kasser stârni de această dată 
nu numai ecouri. De după un colţ se auzi sunetul sec al 
încărcătorului unei arme cu proiectile. Se aruncară 
instantaneu la pământ şi se rostogoliră la adăpostul unui 
demisol dezafectat. Aşteptară înfriguraţi să se deschidă 
focul asupra lor. Liniştea nopţii era tulburată doar de 
zgomotul îndepărtat al unei muzici bizare. 

— Hai să mergem, spuse Mos într-un târziu. 
Probabil că ni s-a părut. 

— Am stat ascunşi, ca nişte babe fricoase, se 
plânse Kasser. _ 

Folosiseră scoate-ochi. Incă de la plecare se 
puseseră de acord că arma aceea era probabil cea mai 
potrivită pentru Vechea Terra. Ea consta în nişte 


proiectile autonome, de forma unor ace din oţel care, o 
dată lansate, se opreau în ochii adversarilor. Erau 
interzise în Imperiu, dar Mos şi Mas ţinuseră foarte mult 
să le ia cu ei fiindcă erau siguri că ultimul lucru la care s- 
ar fi aşteptat oamenii Câmpiei erau asemenea proiectile. 

Mos lansase asupra unui grup de călăreţi care se 
vedeau în zare peste o sută de asemenea proiectile. 
Căzuseră ireal de repede de pe caii care continuaseră să 
alerge, câţiva dintre ei ajungând chiar să fie prinşi de 
Mas. Animalele se prăpădiseră însă în vadul de sub un 
pod dărâmat, acolo unde îi atacase un trăgător 
singuratic. Mos îl văzuse o secundă prea târziu şi raza 
laser tăiase picioarele tuturor celor patru cai pe care îi 
luaseră. Mas era de părere că avuseseră noroc. Ştiind o 
parte din ceea ce avea să le rezerve viitorul, Kasser nu 
se grăbea să îi împărtăşească părerea. 
` Intrară în magazinul de artefacte pe uşa principală. 
Il găsiseră cu greu, după ce rătăciseră preţ de mai bine 
de o oră printr-o regiune ceva mai civilizată a oraşului, în 
care se mai foloseau încă aeroglisoare iar iluminatul 
stradal aproape că funcţiona normal. 

In câteva secunde, pe o uşă din spate năvăliră 
câţiva bărbaţi înarmaţi care se opriră însă privind ţintă la 
containerul pe care Kasser îl ţinea la vedere. 

— Sper că recunoaşteţi semnul ăsta! strigă Kasser 
punând degetul sub cele trei triunghiuri luminoase care 
semnalizau în întreaga Galaxie australul. Un singur foc 
de armă şi jumătatea asta de planetă ajunge dincolo de 
Centauri... 

— Şi de unde ştim că nu ne minţi? se răsti un 
bărbat cu înfăţişarea războinică. 

— Puteţi risca, domnilor... Deşi mă îndoiesc că veţi 
apuca să trageţi. Tovarăşii mei sunt renumiţi pentru 
iuţeala lor de mână. 

— Cred că îţi dai seama că nu mai poţi acum să 
părăseşti planeta cu australul la tine. Chiar dacă eu... 


— Nici nu intenţionez să o fac! Australul ăsta e 
recompensa pentru cel care îmi aduce un artefact 
valoros. 

Destinzându-se şi ieşind din întunericul în care se 
ascunsese până atunci, un bărbat înalt, cu părul lung şi 
alb, gol până la brâu şi care purta în mâini un fazor 
ridicol de mic în comparaţie cu trupul lui imens, păşi spre 
cei trei. 

— Sunt Alarik şi, dacă aveţi într-adevăr nevoie de 
artefacte, aţi găsit locul cel mai nimerit. Mai ales că aveţi 
şi ce oferi în schimb. 

Alarik se dovedi o gazdă perfectă, dar şi un 
negociator de forţă. Timp de trei zile încercară zadarnic 
să îl convingă să adune cât mai mulţi neguţători de 
artefacte. 

— Nu e drept şi nici înţelept să facem aşa ceva, tot 
repeta el. 

— Mi-e teamă însă că asta e ultima mea decizie, îl 
anunţase într-un târziu, exasperat, Kasser. 

— Bine, dar de ce să inviţi o întreagă planetă să te 
asasineze pentru averea pe care o porţi în container? 
Chiar dacă eu nu aş putea să fac rost de ceea ce ai 
nevoie, e mai înţelept să mă laşi pe mine să negociez. Nu 
m-ar bănui nimeni, protestă Alarik. 

— Îţi spun pentru ultima dată. Nu ştiu exact ce 
caut. 

— Nu ai nici măcar un indiciu? 

Kasser clătină din cap. 

— Şi atunci cum vei şti că ai găsit ceea ce cauţi? se 
miră pământeanul. 

— Pur şi simplu voi şti. 

Alarik se plângea tot timpul şi povestea cum 
oamenii săi de încredere îl informau că toţi aventurierii 
din Câmpie porniseră spre magazinul lui, de parcă 
dugheana aceea ar fi devenit centrul Universului. Atraşi 
de comoara care se nimerise să ajungă în Câmpie şi 


mobilizați de vestea care se răspândea cu repeziciune, 
toţi şefii de clanuri se pregăteau să ia oraşul cu asalt. 

— Nu-ţi face griji, îi spuse Kasser lui Alarik, când 
acesta veni într-un suflet să îi anunţe că, pe străzile din 
nord, se ridicaseră deja baricade pentru ca nu cumva 
containerul cu cea mai prețioasă substanţă din Univers 
să iasă din oraş. 

— O să-i alunge armata imperială... 

— Cum aşa? dori să ştie Alarik, căruia îi pierise 
toata paloarea de pe faţă. 

— Doar nu crezi că am australul de pe vreun 
asteroid pe care l-am moştenit de la tata... De fapt, tata 
mi-a lăsat toţi nenorociţii de asteroizi ai Universului. 

— Atunci pot să ştiu şi eu de unde...? 

— L-am furat împreună cu Mos şi cu Mas de pe o 
navă imperială. 

Alarik se prăbuşi pe un scaun. Ceea ce păruse la 
început o lovitură norocoasă se transforma încet-încet în 
coşmarul vieţii sale. 

— Armata imperială nu va întârzia să ne caute ca 
să recupereze ce e al ei, spuse Mas, deşi nu era foarte 
clar cui anume se adresa. Probabil operatorul psiacului 
şi-a revenit deja. 

Kasser zâmbi subţire. 

— După cum vezi, scumpule Alarik, în loc să-ţi 
cheltui toţi banii înţesând locul ăsta cu fel de fel de arme 
jalnice, ai face mai bine să îi chemi pe colegii dumitale la 
o licitaţie. La cea mai mare licitaţie de pe Vechea Terra. 

— Bine, dar măcar un procent, ca organizator... 
Kasser sări în picioare şi spuse pe un glas şuierat: 

— Uite ce e! Din motive pe care nu le cunoşti, 
suntem cu toţii în pericol, iar lăcomia ta e de-a dreptul 
supărătoare. Nu mă sili să mă dispensez de serviciile 
tale! 

Dregându-şi glasul, Mas vorbi din nou, cu un ton 
impersonal, de parcă nu s-ar fi adresat cuiva anume: 


— Contrabandiştii ne-ar putea fi de mare ajutor. 
Dacă vine armata şi trebuie să ne apărăm australul, 
atunci va fi nevoie de cât mai mulţi luptători... 

In mai puţin de două ore, spaţiul restrâns al 
magazinului era înţesat de figuri dintre cele mai ciudate. 
Ciungi siniştri şi fiinţe superbe, produse ale celor mai noi 
tehnici de inginerie genetică, femei şi bărbaţi se 
înghesuiau deopotrivă să vadă cum pot pune mâna pe 
austral. 

Kasser se urcă pe o masă pentru a-i putea privi pe 
toţi. 

— Domnilor şi doamnelor, am să fiu scurt, ca să nu 
vă împiedic să plecaţi cât mai repede şi să căutaţi ceea 
ce doresc în schimbul australului... 

— Alarik ne-a spus că nu ştii ce vrei... se auzi o 
voce din mulţime. 

— Gazda noastră a fost un pic cam neclară, dar 
asta e poate şi vina mea. Doresc moaşte ale Sfântului 
Augustin. Aduceţi cât mai multe şi, atunci când le voi 
vedea, voi şti cu siguranţă de care anume am nevoie. 

Rumoarea din sală deveni asurzitoare. Ofertele se 
întretăiau în aer, într-un vacarm din care Kasser prindea 
cu greu propoziţii disparate. Anticipase efectul acela, 
dată fiind adevărata industrie de falsificare a moaştelor 
Sfântului Augustin care înflorise pe Terra. Pe vremea 
când încă mai era împărat, primise o informare din 
partea garnizoanei sale staționate pe Vechea Terra în 
care se spunea că serviciile vamale orbitale reuşiseră să 
confişte, în numai şase luni, 415 degete ale Sfântului 
Augustin, 1943 de dinţi, 72 de mâini şi chiar trei mumii 
bărbăteşti intacte, toate pretinse a fi ale Sfântului 
Augustin. Tot ceea ce spera acum Kasser era că, fiind în 
concurenţa unii cu alţii, contrabandiştii să ofere în 
schimbul australului moaşte adevărate. 

Ca de obicei, Mos nu era foarte încântat de un 
asemenea plan pe care el unul îl găsea plin de abordări 
greşite. 


— De unde ştii, Sire, că nu ne vor asasina chiar 
aici? De unde ştii că vei putea deosebi cu adevărat ceea 
ce cauţi? 

— Nu ştiu, Mos. Sper însă să mă descurc. Oricum, 
alternativele nu sunt prea luminoase. Crede-mă. 

— Şi de armată cum scăpăm? 

— Garnizoana din Câmpie nu va mişca nici un 
deget. 

— De unde ştii? 

— E în procedurile militare standard. Nu se 
amestecă niciodată în misiunea unui quint. 

— Eşti convins, Sire, că Vassur ne va căuta? 

— Sunt absolut sigur de asta. Chiar dacă nu ar 
recunoaşte în ruptul capului, Bella— ştie toate noţiunile 
de tactică din lecţiile pe care i le-am predat eu însumi. ÎI 
va trimite pe Vassur. 

Mos părea în continuare nemulţumit. 

— Bine, să presupunem că reuşim să găsim 
artefactul pe care îl căutăm, că reuşim să ne salvăm şi 
de quint... După aceea ce facem? 

Kasser îi întoarse bătrânului ostaş o privire plină de 
căldură: 

— După cât socotesc eu acum, dacă găsim într- 
adevăr ceea ce căutăm, natura acelui obiect ne va spune 
ce e de făcut. Acesta va fi artefactul nostru... 

Mos clătină dezaprobator din cap, dar nu mai spuse 
nimic. Nici nu era nevoie. Kasser ştia că nimic nu Îl 
enervează mai tare pe tovarăşul sau decât să se 
încreadă într-o judecată a cărei logică nu o putea 
pătrunde. 


23 


Chipul micuţului guvernator bătea în verzui. 

— Vrei să spui că după toate chinurile astea, după 
investiţiile incredibile şi în tensiunea fantastică în care 
sunt condamnat să stau, trebuie să privesc şleahta asta 
de neisprăviţi cum se transformă într-o ceată de zugravi? 

În ciuda furiei oficialului de pe Sagittarius, sau 
poate tocmai din cauza ei, Isidor se simţea aproape 
euforic. În privinţa viruşilor de gripă şi a acţiunilor 
nesăbuite ale guvernatorului, fusese silit să se 
resemneze cu o postură de frustrantă pasivitate. Acum 
însă, toate atuurile erau de partea sa. In procesul de 
formare a Lumilor Agricole, etapa artistică era de o 
maximă importanţă. 

— Excelenţă, aşa după cum sunt sigur că puteţi 
afla din prospectul extins pe care l-aţi primit la semnarea 
contractului, etapa artistică... începu Isidor. 

— E o prostie sfruntată, de care o să asculte aceia 
care au banii şi timpul să o facă, ţipă Crey cu glas gâtuit. 

— „este de o importanţă crucială şi intensitatea cu 
care este ea trăită de populaţia de clone va da mai apoi 
măsura... Crey îşi duse mâinile la urechi cu un gest 
teatral. 

— Nu vreau să mai aud nimic! Pur şi simplu nu se 
poate aşa ceva! De ce să piardă timpul şi să deseneze 
tot felul de prostii? În plus, Edictul Korona spune clar: 
„îndeletnicirile artistice sunt recomandate oamenilor.” 
Oamenilor, popo! Nu clonelor. Tu chiar nu înţelegi? 
Despre asta e vorba în toată aventura noastră în care 
încercăm să-i facem pe ăia de jos să muncească pentru 


noi! Avem sute de miliarde de pictori pe planete. Cu 
cultivatorii de cartofi stăm mai prost! 

Isidor îşi reluă zâmbetul şăgalnic şi dispreţuitor. 

— Cu toate astea, nu am ce să fac. Aici nu maie 
vorba de o simplă aventură care se poate întâmpla să fie 
norocoasă. Abația nu ştie nici o modalitate prin care 
poate implementa religia Sfântului Augustin fără 
experienţa artistică. Pur şi simplu trebuie să aşteptăm. 

Crey se sufocă de furie, iar Isidor se grăbi să 
profite. 

— De cele mai multe ori, operele clonelor le întrec 
în profunzime pe cele ale oamenilor. Dar o asemenea 
judecată e nu numai greu de argumentat, ci mai ales e 
cumplit de greu de acceptat... Singurul lucru pe care vi-l 
pot spune ca să vă mai îmbunez este că etapa asta nu 
durează niciodată prea mult. E intensă, dar se termină 
repede. 

Ştiai că lăcaşul Domnului nu poate fi tărâm al 
întunericului. In vremea în care Molima pustia câmpurile 
şi toți ai tăi s-au strâns în jurul Templului pentru a găsi 
adăpost şi alinare, ai resimţit puterea Domnului tău şi ai 
fost mândru că ai stat vremelnic alături de Fiul Lui, care 
s-a înălțat la ceruri. 

Ai simțit că Templul e neterminat, că măreția lui 
trebuie desăvârşită şi pentru ochii acelora care nu 
pătrund la fel de lesne ca tine chemarea Dumnezeului 
tău. 

L-ai chemat atunci pe Eliis şi l-ai rugat să privească 
Templul cu ochii săi puri de copil. 

„Ce vezi, bunule Eliis, la Templul nostru?” 

El te-a privit întrebător şi apoi a răspuns fără 
teamă: 

„E urât, slăvite Laak” „Şi dacă ar fi să schimbi ceva 
în casa Domului tău, Eliis, ce ai face?” l-ai întrebat cu cât 
de multă blândeţe ai putut. 


„AŞ face nişte găuri rotunde în pereti pentru a lăsa 
soarele să intre şi aş schimba culorile folosind argilă din 
malul râului.” 

Isidor îşi ţinea capul în mâini. Trebuia să 
recunoască, măcar şi în faţa oglinzii, că guvernatorul se 
dovedea un ins mult mai abil decât se aşteptase. Şi cu 
mult mai periculos. O parte a minţii sale îl îndemna să ia 
legătura cu Abația, în ciuda faptului că în acest fel nu ar 
fi făcut decât să consacre un eşec de care nu era defel 
mândru. Pe de altă, parte trebuia să recunoască 
oarecum bucuros că acţiunile lui Crey nu numai că nu se 
soldaseră cu nici o catastrofă, dar scurtcircuitaseră etape 
întregi de evoluţie, fără a lăsa urme vizibile. 

Deşi întreaga sa pregătire, care durase mai bine de 
zece ani, fusese menită să îl convingă în primul rând că 
religia Lumilor Agricole era un ansamblu extrem de 
delicat de întâmplări şi de predispoziţii genetice în care 
efectele se puteau ivi la generaţii depărtare de o cauza 
minoră, nu reuşise niciodată să fie de acord cu asta. Se 
confesase şi fratelui Kalator, mărturisindu-şi neputinţa de 
a pune de acord stricteţea care trebuia manifestată în 
conducerea însămânţării cu doctrina Sfântului Augustin 
cel Nou, care punea mare preţ pe predestinarea omului 
pe Pământ. Dacă Dumnezeu era atât de sigur ce va face 
fiecare om şi veghea ca liberul-arbitru să fie doar o iluzie, 
de ce oare era atât de important să nu se abată de la 
Manualul insămânţării? 

Întâmplările care  grăbiseră stingerea etapei 
artistice nu erau în măsură să rezolve dilema lui 
teologică. Ba chiar o adânceau, în ciuda disputei violente 
care urmase constatării că, fără ştirea lui, Crey ordonase 
colorarea unui întreg mal de argilă. 

„Am vrut să le dau unelte mai bune. O culoare 
potrivită nu e cu nimic deosebită de o greblă mai bună. 
Sau de un car mai uşor de tras. Nu văd de ce...” 

Isidor îl întrerupsese, amintindu-i că se înţeleseseră 
ca el să nu mai intervină în nici un fel în viaţa clonelor. 


Crey îi râsese în nas şi îi spusese că nu avea decât să se 
grăbească să îl înştiinţeze pe Abatele său despre 
îndrăzneala lui. Rânjind, adăugase răspicat că Abatele 
avea să afle şi de gripă, şi de felul în care el alesese să 
treacă sub tăcere incidentul acela. Isidor realiză atunci 
că un compromis nu e niciodată ceea ce pare şi că 
politicienii sunt ultimii oameni cu care merită să faci 
asemenea înţelegeri. 

Coloranţii artificiali pe care Crey îi trimisese în 
malul de argilă grăbiseră împlinirea artistică a câtorva 
clone, care acoperiseră relativ repede pereţii interiori şi 
pe cei exteriori ai Templului cu fel de fel de fresce, care 
de care mai stângace, dar în faţa cărora semenii lor 
zăboveau ore întregi, unii dintre ei având o atitudine pe 
care doar ochiul experimentat al lui Isodor o putea 
deosebi de religiozitatea adevărată. 

Modul excepţional în care se făcea implementarea 
religiei nu soluţiona însă problema lui Isidor. Işi aducea 
aminte de un proverb al unui popor străvechi de pe 
Vechea Terra: „Ceea ce s-a întâmplat o dată s-ar putea 
să nu se mai întâmple, dar ceea ce s-a întâmplat de două 
ori se va mai întâmpla măcar o dată.” Crey îi nesocotise 
autoritatea de două ori. Şi tot de două ori, el nu avusese 
curajul să facă ceea ce trebuia şi să ia legătura cu fratele 
Kalator, sau poate chiar direct cu Abatele. Era foarte 
posibil ca micul guvernator, încurajat de succesele 
aparente pe care le înregistrase până acum, să încerce 
să intervină chiar mai brutal în ingineria religiei cercului. 

Se gândise desigur la ceea ce ar fi putut spune 
oficialilor Abației dacă ar fi venit în control. Definiţia 
noţiunii de intervenţie era destul de vagă, mai ales în 
domeniul mijloacelor. Ceea ce făcuse Crey era în mod 
clar un amestec în treburile Abației şi, conform 
contractului, Isidor ar fi trebuit să fie deja în drum spre 
Vechea Terra, dar faptul că nici un funcţionar nu fusese 
expus contactului cu clonele ar fi putut fi un argument 
puternic în favoarea deciziei sale de a continua. La urma- 


urmei, Crey făcuse minuni ca la carte, care semănau 
incredibil de bine cu modul în care, dacă, ar fi avut voie, 
ar fi interpretat şi el în mod creativ Manualul 
însămânțării. Atâta vreme cât clonele nu aveau cum să 
realizeze că sunt manipulate, procesul putea continua în 
linişte. Şi oricine trebuia să accepte că atât injectarea în 
fântâna a leacului bolii, cât şi colorarea malului de 
pământ pentru grăbirea încheierii etapei artistice 
fuseseră acţiuni foarte eficiente. 

Atunci de unde provenea neliniştea care îi otrăvea 
acum somnul? Isidor nu îndrăznea să răspundă acestei 
întrebări. Auzise că singura pedeapsă pentru ratarea 
însămânţării era moartea. Oricum, pentru o scurtă 
perioadă, putea să stea liniştit. Urma Etapa Acoperişului 
şi, aici, o mică intervenţie orbitală era strict necesară. 
Poate că, dacă îl va implica mai mult pe Crey, îi va mai 
ostoi cheful de a face minuni pe cont propriu. 
„Dumnezeu! Toţi ne visăm Dumnezeu într-un fel sau în 
altul. lar aici pe orbită noi avem un fel de bazar de 
minuni. Minuni ieftine, minuni spectaculoase, minuni 
mincinoase... Alegerea lor e una dintre puţinele ocazii în 
care omul îşi poate manifesta cu adevărat liberul- 
arbitru.” 

Oamenii nu au renunţat foarte uşor la pictarea 
pereților chiar şi când nu mai rămăsese nici un loc pentru 
a desena. Se stârniseră chiar discuţii aprinse când unele 
dintre desenele mai vechi şi mai stângace au fost 
înlocuite de altele noi. 

Ţi-ai dat însă seama că timpul desenelor a trecut şi 
că trebuie să dai un alt scop poporului tău. L-ai implorat 
pe Ustin cel ridicat la ceruri să-ți dea un semn despre 
ceea ce ar fi mai bine să faci. lar el ţi s-a arătat în vis, 
tânăr şi frumos, şi ti-a zis să încerci să construieşti o 
scară către cer, un acoperiş frumos pentru Templu. Te-a 
învățat cum să dobori arborii cei mari, ca să-i îmbini şi 
apoi cum să arzi în cuptoare de lut, plăcuțe pe care 
femeile le fac din argila pe care o scot bărbații lor din 


malul râului. Plăcile acelea sunt uşoare şi nu lasă ploaia 
să treacă iar Ustin ţi-a spus că sunt numai bune pentru 
noul acoperiş ce va să vină. 

Ai avut apoi visul acela în care ţi s-a arătat însuşi 
Dumnezeu care ţi-a spus că acoperişul trebuie să se 
termine cu un fel de cameră în care va pogori el însuşi ca 
să se întâlnească cu cei mai buni dintre voi şi unde 
aşteaptă ca şi voi, din când în când, să-i lăsați daruri şi 
ofrande. Pe cât a părut de simplă în vis construirea 
foişorului acela, pe atât de complicată se dovedeşte ea 
acum. Dacă ai fi ştiut că trebuie să îl construieşti, ai fi 
început cu copaci mai groși. Ai incredere însă, eşti 
convins că Domnul Dumnezeul tău te va îndruma. 

Crey era mândru. Pentru a doua oară îl învinsese 
pe tânărul călugăr chiar la propriul său joc. Şi nu avea 
defel în minte modul în care reuşise să-l împiedice să 
comunice cu Abația. Nu. Asta intra oarecum în abilităţile 
sale de om politic. Orice intrigă era inutilă dacă nu îşi 
conţinea şi resursele confidenţialităţii, învățase acest 
lucru chiar înainte-de a intra în politică. 

Era cu adevărat mulţumit de el pentru că reuşise 
să interpreteze în mod creator cele citite în Manualul 
însămânțării, pe care îl cumpărase la un preţ atât de 
mare de la contrabandişti. Privi spre tavanul cabinei sale, 
acolo unde mnemocubul proiector făcea să se alinieze 
cuminţi cuvintele din capitolul următor, din Etapa 
Acoperişului. 

Nu avea sens să se amestece în acest moment. 
Simţea că încă o intervenţie de-a sa l-ar fi aruncat pe 
Isidor în pragul nebuniei, acolo unde nu l-ar mai fi putut 
controla. Şi nici nu prea avea de ce să-şi facă prea multe 
probleme. Clonele urmau să construiască un acoperiş de 
ţiglă pentru Templu. In carte scria că acest lucru va face 
cerul să pară un teritoriu ceva mai accesibil în timp ce 
foişorul din vârful lui trebuia să se constituie într-un prim 
punct de contact în care trebuia să fie cultivată ideea 
unui Dumnezeu mercantil... 


„Dumnezeu mercantil”, Crey fusese întotdeauna un 
admirator al vechilor umanişti pământeni. Nu avea cum 
să nege desigur un sistem politic în care ajunsese la vârf, 
dar medita de multe ori că devenirea Lumilor Agricole nu 
era tocmai corectă, încă dinainte de Edictul Korona, în 
Imperiu circula ideea că, aşa cum primii păstori au 
început să aibă grijă de animale şi apoi chiar să le 
prăsească pentru propriile nevoi, şi omenirea confruntată 
cu provocările timpurilor moderne poate crea fiinţe care 
să muncească pentru ea. Şi de ce să creezi porci şi gâşte 
când poţi crea direct păstorii lor, care mai apoi să-ţi ofere 
degeaba toată munca lor? 

Crey rânji gândindu-se ce i-ar putea spune Abatelui 
dacă acesta ar fi aflat că începuse să facă minuni de 
capul său. De vreme ce nimeni nu interzicea să creezi 
clone care să-ţi muncească ogoarele, de ce ar fi fost 
interzis să creezi un călugăr care să-ţi împlinească 
nevoile? Spirala aceasta era întreruptă în mod arbitrar la 
clone... El însuşi putea să fie o clonă care crede în religia 
ciudată a politicii şi care acţionează probabil sperând în 
miracolele unor altor oameni care stau undeva şi mai 
sus, totul într-un... într-un cerc... Ciudat. Asta era şi 
semnul la care se închinau clonele de jos. 

Guvernatorul cobori din pat şi stinse proiectorul. 
Ştia ce trebuie făcut. Mai întâi avea de gând să plece 
pentru o vreme de pe staţia orbitală, atâta vreme cât 
clonele urmau să construiască acoperişul. Odată revenit 
însă dorea să facă din foişorul acela nu embrionul 
schimburilor, ci supapa eficientă prin care avea de gând 
să îşi salveze federaţia de la faliment. 

Era atât de aproape de reuşită, încât nu avea voie 
să rateze. Fiindcă nu grâne şi fructe dorea Crey de la 
clone. Situaţia financiară era mult prea disperată pentru 
ca el măcar să lase iluzia propagandistică a bunăstării o 
dată cu primele recolte de Lumea Agricolă... Altceva 
dorea Crey. Ceva atât de secret încât îi era frică până să 
se şi gândească la lucrul acela. Şi, pentru ca 


administraţia lui să poată exploata în linişte resursa 
aceea, nu mai avea nevoie decât de câţiva paşi 
minusculi. 

Crey privi stelele şi, pentru prima dată în ultimii 
ani, i se păru că deosebeşte între ele chipul mamei lui 
care zâmbeşte. Ştia că e pe drumul cel bun. 


24 


Măria înghiţi în sec. Sora ei îi povestise despre 
experienţa pe care o avusese împreuna cu Abatele şi că 
acesta lua serios în considerare să le lase să-i succeadă 
la conducerea ordinului augustinian. Dar sora ei fusese 
construită pentru a plăsmui în minte asemenea poveşti. 
Şi, chiar dacă istorisirea ei se adeverea, şi tot nu avea de 
unde să ştie că patima pe care o punea în tot ceea ce 
face nu o influenţase şi o lăsase să creadă că se poate 
aştepta un asemenea destin, fără ca acesta să le fie în 
fapt accesibil. 

Sau poate că eu sunt cea construită să fiu 
neiîncrezătoare şi soarta noastră e cu mult mai ilustră 
decât pot eu să îmi închipui acum. 

O discuţie lungă şi sinceră cu sora ei şi cu Abatele 
era acum absolut necesară. Ea una nu era deloc 
convinsă că, fie şi împreună, i-ar fi putut stăpâni pe 
călugări şi, mai mult, că ar fi putut duce mai departe 
menirea pe care Sfântul Augustin cel Nou o lăsase între 
zidurile Abației şi pe care o purtaseră în piept, generaţie 
după generaţie, cei cincizeci şi nouă de Abaţi. Indiferent 
cât de critică era cu ea însăşi, nu putea să nu se 
gândească la faptul că în ultima vreme se petreceau în 
jurul ei lucruri cu adevărat extraordinare, despre care nu 
mai citise niciodată în analele Abației. Unul dintre ele o şi 
reţinea în sat, făcând imposibilă discuţia cu sora ei şi cu 
Abatele. 

Măria mângâie uşor ceafa asudată a Xentyei şi 
primi în loc de o mulţumire o privire caldă. Tânăra voma 
absolut tot ceea ce mânca şi nu se liniştea decât târziu, 


spre prânz. Stin venise să o cheme cu câteva zile în 
urma, spunându-i că Xentya se simte foarte rău. 
Ingrijorarea lor era întemeiată. Ciuma putea lovi oricând 
şi ştiau prea bine că, îndată ce primul dintre ei avea să 
moară, nici ceilalţi nu mai aveau mult de trăit. 

Măria crezuse că fata mâncase ceva stricat şi îi 
săpunise zdravăn pe toţi cei care răspundeau de 
distribuirea şi de prepararea hranei, ba chiar scrisese o 
scrisoare  Abatelui, pe care i-o citise şi lui Stin, 
plângându-se de calitatea îndoielnică a hranei şi 
amintind în treacăt învăţăturile de milostenie ale 
Sfântului Augustin cel Nou. _ 

Se lămurise abia în cea de-a treia zi. Incercase 
atunci să îi dea Xentyei câteva linguri de supă... 

— Ce ciudat, Măria, spusese fata cu ochii aţintiţi 
asupra lingurii. Simt cum miroase a metal. N-ai una de 
lemn? 

Măria nu fusese niciodată însărcinată. De fapt, spre 
deosebire de sora ei, nici nu prea avusese multe ocazii 
de a rămâne însărcinată. Cu toate acestea însă, era 
femeie şi văzuse mulţi prunci venind pe lume. Şi multe 
burţi rotunjindu-se an după an, la servitoarele cu care 
obişnuia să-şi mai petreacă uneori scurtele răgazuri 
dintre îndeletniciri. O privise cu atenţie pe Xentya şi îi 
pusese o mâna pe pântece. 

— Ai simţit ceva ciudat în ultimele zile? 

Fata a clătinat din cap. 

— Nimic? Chiar nimic? 

— Nu ştiu, rosti stins fata care simţea cum în 
stomac i se naşte un alt val de vomă. 

— Dar sânge ai văzut? 

Xentya o privise cu ochi mari iar faţa ei se destinse 
şi, indiferent cât de mult se lupta cu gândul acela, Măria 
nu se putu abţine să nu asemuiască liniştea aceea 
aşternută peste chipul fetei cu resemnarea care îi 
cuprindea pe muribunzi înaintea sfârşitului. 

— De unde ştii? întrebase ea. 


— Pur şi simplu ştiu. O femeie sfârşeşte prin a şti 
lucrurile astea. 

— Nu, nu am mai văzut sânge. Dar am crezut... 

— Ce ai crezut, Xentya? 

— Nu ştiu ce am crezut... Poate că m-am 
îmbolnăvit. Am crezut că Ciuma m-a lovit pe mine mai 
întâi, că Sfântul Augustin mă pedepseşte. 

— Şi ce păcate ai fi putut avea tu, fetiţă, atât de 
teribile încât... Fata îşi ascunsese ochii în pernă şi, după 
mai bine de un minut, când o privi din nou pe Măria, 
durerea îi revenise în orbitele adâncite de boală; 
paradoxal, lucrul ăsta aproape că o bucură pe femeia 
mai în vârstă. 

— De aproape un an nu m-a mai atins nimeni în 
afară de Stin... Măria îşi duse mâna la gură. 

— Ştiu că e un păcat, începuse fata să plângă, 
numai că nu am făcut-o cu intenţie... Pur şi simplu aşa s- 
a întâmplat. Şi eu... Vorbele îi fură curmate de un nou 
acces violent de vomă. 

— Mi-a plăcut, mărturisise ea într-un târziu. 

Măria o mângâiase pe frunte şi spusese poate cele 
mai duioase vorbe de care se simţea atunci în stare, deşi 
gândurile sfârşeau toate prin a duce direct la catastrofă. 

— O să-ţi treacă, fetiţo. Şi chinurile astea se vor 
sfârşi în cel mai minunat lucru pe care îl poate face o 
femeie. Eşti însărcinată... 

Nu ştiu cum, nu ştiu dacă e doar un accident 
genetic, o minune dumnezeiască sau doar amenințarea 
sfârşitului, dar sunt sigură că întregul Univers clocoteşte 
la naşterea acestui copil. 

Măria o mai mângâie încă o dată pe fată şi simţi 
cum, sub palma ei, pielea catifelată se înfioară uşor. In 
noaptea trecută reuşise să trimită la analize o mostră din 
urina Xentyei şi călugării dăduseră verdictul pe loc. Era 
într-adevăr însărcinată. Adevărata surpriză era însă că, în 
loc să fie mâniat, Abatele se mulţumise să recite psalmul 
în care Sfântul Augustin cel Nou  prevesteşte 


Armaghedonul. Tot el o liniştise şi pe sora ei care ceruse 
eliminarea imediată a Xentyei. 

Nu se simţea deloc în siguranţă. Nu ştia cum să 
facă să îi spună lui Stin şi, mai ales, nu ştia ce să creadă. 
Teoretic, toate clonele erau sterile, asta fiind şi una 
dintre firavele dovezi concrete ale bolii lor inexistente. 
Probabil că în cazul Xentyei intervenise o mutație 
genetică provocată de o clonare imperfectă. Sau poate 
că era o minune. Cel mai probabil era însă că, din 
neglijenţă, cineva schimbase o clonă pentru Lumile 
Agricole, capabilă de procreere, cu una din Sat, care nu 
ar fi trebuit să fie fertilă. 

Strângându-şi vestmântul larg pe lângă trupul 
subţire, Măria ieşi din coliba Xentyei. 

Sfinte Augustine, dacă pruncul acela e lucrarea ta, 
atunci dă-le gândurile cele bune. lar dacă nu... roagă-L 
pe Domnul Dumnezeul nostru să ne aibă în pază. 

Femeia păşi hotărât până în centrul satului, acolo 
unde clonele montaseră de curând, la cererea lui Stin, un 
fel de tribună de la care să li se poată adresa mai uşor. 
Ca de obicei, Stin era prin preajmă, vorbind cu oamenii. 
Măria zâmbi. Tânărul ei protejat visa acum să îi convingă 
pe ceilalţi să organizeze în fiecare zi câte o slujbă, la care 
să se roage împreună şi să implore vindecarea... 

Măria îl prinse de mână pe Stin şi mai mult îl târî cu 
ea la tribună, ignorându-i mai întâi întrebările şi mai apoi 
protestele. O dată ajunşi sus, îl puse să sufle în cornul 
care semnaliza o adunare importantă şi aşteptă să se 
adune clonele. Vorbi apoi: 

— S-a întâmplat un miracol. Domnul Dumnezeul 
nostru a coborât graţia Sa divină asupra noastră şi a 
înfăptuit o minune. 

— Au găsit leacul? se auzi întrebător o voce din 
mulţime. Măria dădu să răspundă, dar vocea ei fu repede 
acoperită de zarva pe care o făceau clonele. Chiar şi Stin 
o prinsese de mână şi o scutura, întrebând-o dacă nu 
cumva şi-a pierdut minţile anunțând o asemenea minune 


fără să îl consulte pe el mai întâi. Disperată, Măria suflă 
din nou în corn. Se lăsă o tăcere grea. Clonele simţiră 
imediat că dacă ar fi avut într-adevăr motiv de bucurie, 
Măria nu s-ar fi grăbit să le tulbure fericirea. 

— Nu, nu e vorba de asta. Dar s-a întâmplat un 
lucru care ne arată că s-ar putea ca izbăvirea voastră să 
vină curând. Xentya o să nască un copil. 

Măria cumpănise cuvintele astea o zi întreagă. Se 
gândise să le spună că fata e însărcinată, dar îşi dorea ca 
toată lumea să înţeleagă cât mai repede cu putinţă ce se 
întâmplă. Sterilitatea femeilor din Satul de Clone fusese 
întotdeauna asociată cu Ciuma. 

Zarva se instaura din nou; era însă un vuiet diferit 
de primul. Din când în când, se auzeau strigăte. Unele 
erau fără îndoială izbucnite din bucurie, dar cele mai 
multe erau de mânie. 

Sunetul cornului readuse din nou tăcerea. Stin o 
privea cu ochi acuzatori. 

— Cred că toţi fraţii mei sunt nerăbdători să ştie 
cum a fost cu putinţă una ca asta. Se ştie că Ciu... boala 
noastră ne împiedică să avem copii. 

— Aşa este şi nu ştiu ce explicaţie să vă dau, 
recunoscu cinstit Măria. 

— E o minune! Ne-ai spus deja! se auzi o voce din 
mulţime. 

— Se prea poate, dădu aprobator din cap Măria. 
Dar la fel de bine se poate ca trupul Xentyei să fi găsit 
modul în care să producă leacul. Singur şi înaintea 
fraţilor-savanţi. 

Se auzi zgomotul unei uimiri de genul celor 
provocate de fraze care aruncă o perspectivă nouă 
asupra unei întregi existenţe. 

— Înseamnă că ne putem aştepta cu toţii să ne 
însănătoşim! se auzi aceeaşi voce din mulţime. 

— Aşa este, acceptă încă o dată Măria. Cu toate 
astea, nu trebuie să vă faceţi speranţe prea mari până 


când nu vom afla exact ce anume a vindecat-o pe 
Xentya. 

— Nu-i adevărat, vorbi Stin cu un glas răsunător. 
Aceasta este tocmai dovada că trebuie să sperăm în 
continuare, că izbăvirea noastră este aproape. 

— Şi acum ce-o să se întâmple cu Xentya? Copilul 
ei o să se nască aici, sau îl veţi scoate? 

Măria îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

— Abatele a cugetat îndelung la problema asta şi a 
decis că nu se poate să riscăm o altă viaţă. Xentya s-a 
vindecat, dar nu avem de unde şti că odrasla ei va fi şi 
ea imună la Ciumă. De aceea, copilul se va naşte în 
Abaţie, vegheat de cei mai iscusiţi dintre fraţii-savanţi. 

— Asta înseamnă că Xentya e liberă să plece dintre 
noi? Că o puteţi lua chiar acum? g 

Măria se temuse de întrebarea aceea. Intr-un 
târziu, privind spre Stin, spuse destul de încet pentru a 
putea fi auzită doar de cei care stăteau în primele 
rânduri. 

— Această decizie este una a conducătorului 
vostru. Numai de el depinde când anume va putea să 
plece Xentya din sat. 

Toţi ochii erau aţintiţi acum asupra lui Stin. La 
rândul său, tânărul privea spre clone. 

— Am să urmez exemplul ilustrului Radoslav şi o să 
meditez şi eu un timp la această chestiune. N-aş vrea să 
o pun în pericol nici pe Xentya, nici pe copilul ei, şi nici 
chiar liniştea noastră. 

— Aşa e, Stin, se auzi din mulţime vocea lui 
Murellius, despre care toată lumea ştia că e ager la 
minte şi că îi plac paradoxurile. Fiindcă, uite, acum avem 
cu toţii un paşaport de ieşire. Cine mai face un copil... 

— Să dea Sfântul Augustin cel Nou să avem cu toţii 
un asemenea permis de trecere, strigă Stin. 

— Păi, Augustin ăla de care zici tu, a şi dat unul! îl 
zeflemisi Murrelius. 


Sfinte Augustine, ai în grijă pe bietul Stin, căci 
încercarea asta e peste puterile unui Abate, darămite 
peste aceea a unui tânăr care abia învaţă ce e politica! 

— Foloseşti cuvinte care parcă ar dori să ascundă 
ceva, viclene Murellius, se răsti Stin. 

— Teamă îmi e, conducătorule, că ascunziş pentru 
cuvintele mele nu pot fi decât limitele unor minţi înguste. 
Ce e de neînțeles în vorbele mele? îl zeflemisi din nou 
Murellius. 

— Să spună ceilalţi atunci dacă au înţeles ceva, 
zise Stin făcând un gest larg. 

— E simplu, strigă şi Benedict. De vreme ce până şi 
noi ştim că e nevoie de doi oameni pentru a concepe un 
copil, e clar că printre noi mai este cel puţin încă un om 
sănătos. Un bărbat... 

Gura lui Stin se deschise şi apoi se închise într-un 
gest spasmodic. Mărul lui Adam îi tremura de parcă 
tânărul înghiţise un şoarece care se zbătea acum să iasă. 

— Se prea poate, Benedict. Se prea poate... O să o 
întreb pe Xentya... 

— De ce s-o întrebi, nobile conducător? sări de la 
locul ei Alicia. Ne amintim cu toţii cum şi mai ales pentru 
ce a murit Jeremiah. 

O să mai pierdem o clonă! Păcat. Nu-mi place 
sângele. Sora mea ar fi fost în culmea încântării. 

— Vrea cineva să rostească vreo acuzaţie? se răsti 
Stin. 

— Nu e deloc o acuzaţie, Stin. Atâta doar că toată 
lumea ştie că în ciuda poruncilor Sfântului Augustin cel 
Nou, în ultimele luni, Xentya nu a fost cu nimeni 
altcineva decât cu tine! 

Stin trase aer în piept şi întrebă calm: 

— Şi ce vină am eu în toate astea? Eu unul nu am 
fost numai cu ea. Dacă e cineva păcătos, atunci e ea, şi 
nu eu. 


— Întocmai, conducătorule. Tu, în schimb, se 
nimereşte să fii cel sănătos dintre noi. Şi îmi este tare 
greu să cred că Măria nu ţi-a spus dinainte lucrul ăsta... 

Femeia îl prinse uşor de cot pe Rim, silindu-l să 
tacă. 

— Acuzaţia ta, Benedict, e prostească. Ştiţi cu toţii 
că n-aş pune niciodată pe vreunul din voi mai presus de 
celălalt. 

— Aşa să fie, femeie? strigă batjocoritor şi 
Murrelius. Chiar acum asta faci. Eşti împreună cu Stin 
deasupra noastră. 

— Eu niciodată... se bâlbâi femeia. 

Dintr-o singură mişcare fluidă, Stin sări de la 
tribună şi se aruncă asupra lui Murellius. Surprins şi deloc 
obişnuit cu luptele, tânărul încercă să riposteze, dar 
încasă lovitura de pumn a lui Stin direct în figură. Căzu 
ca fulgerat, cu gâtul peste rădăcina unui copac iar capul 
îi rămase într-un unghi nefiresc. 

E mort. Doamne Dumnezeule, câtă mânie a pus în 
lovitură! 

Stin înţelese şi el imediat că tocmai îşi omorâse 
unul dintre cei pe care i-ar fi dorit supuşi. Simţi cercul 
celorlalţi cum se strânge în jurul lui. Ochii lui Benedict 
scuipau scântei. 

— Ucigaşule! 

— Aşa crezi? răcni Stin. Aşa mă crezi? Ei bine, 
gândeşte-te de ce v-am ascuns cine e tatăl copilului! 
Gândeşte-te bine, Benedict, fiindcă altfel vei sfârşi 
precum scârbavnicul tău tovarăş. 

Stin mai avea un pas şi s-ar fi năpustit şi asupra lui. 
Se opri însă la auzul cornului. 

— După cum vedeţi, acum sunt singură la tribună. 
E trist ce a făcut Stin, dar o meritaţi cu prisosinţă. Cu 
toţii. O să-i spun Abatelui exact care a fost situaţia. 

Clonele începură să vocifereze. 

— V-a ascuns că el este tatăl copilului până când a 
aflat ce a hotărât Abatele. Vrea să rămână cu voi, aici, 


deşi are toate şansele să fie sănătos. Nu vrea să vă 
părăsească. Se jertfeşte pentru voi! lar voi nu aţi găsit 
altceva de zis decât să îl acuzaţi dimpreună cu mine. 
Mergeţi în colibe şi gândiţi-vă la lipsa voastră de suflet! 

Ca şi cum le-ar fi poruncit însuşi Dumnezeu, 
clonele începură să se îndepărteze. Benedict vocifera 
încă, dar lângă el stătea doar Alicia. Măria cobori cu greu 
pe scările improvizate ale tribunei şi se apropie de Stin. 
Ştia că nu putea risca să se întâlnească cu el într-o 
colibă. Intimitatea relativă pe care le-o oferea piaţa 
centrală era un compromis excelent între frica ei faţă de 
reacţiile lui Stin şi necesitatea de a nu fi auziţi de urechi 
indiscrete. Până când ajunse lângă el, nu se mai afla 
nimeni preţ de câteva zeci de metri în jurul trupului 
neînsufleţit al lui Murrelius. 

— N-am vrut, hohoti Stin. Nu credeam că îl pot 
omori. 

— Probabil că nici el... 

— De ce nu mi-ai spus? Chiar crezi că sunt 
sănătos? întoarse Stin spre femeie un chip plin de 
lacrimi. 

— E destul de puţin probabil. Aşează-te şi hai să ne 
prefacem că ne rugăm la căpătâiul mortului. 

Ceea ce părea un priveghi se prelungi sub stejar 
mai bine de oră. Măria plecă repede după ce îi spuse lui 
Stin să se gândească la ceea ce dorise să îi transmită 
Sfântul Augustin prin copilul care se va naşte din 
pântecele Xentyei. Era el alesul care îi putea izbăvi pe 
toţi fraţii lui? 

Stin ştia însă că, punându-şi pe umeri pecetea 
morţii lui Murrelius, se legase definitiv de Sat, indiferent 
dacă era sau nu sănătos. Cuvintele Măriei îl salvaseră de 
la moarte. Minţise cu o seninătate de care el unul nu ar fi 
crezut-o niciodată în stare şi poate că minciuna aceea îl 
salvase de la pedeapsa celorlalţi. În acelaşi timp îl şi 
legase de Sat. Nu era însă trist. Se simţea mai degrabă 
uşurat că avea ce să ofere în schimbul neînchipuitei sale 


mânii distrugătoare. Nu se simţise vinovat de moartea lui 
jeremiah, dar se simţea îngrozitor ştiind că a curmat 
viaţa unui semen cu mâinile sale. Culpa era o povară 
care i se părea zdrobitoare. 

Intr-un târziu alese să creadă că Dumnezeu însuşi îl 
făcuse pe Murrelius să cadă peste rădăcina aceea şi 
făcuse în aşa fel încât el să se jertfească pentru binele 
celorlalţi. Şi ce alt scop ar fi putut avea Dumnezeu în 
minte decât acela ca el să organizeze cetatea 
pământească, aşa cum îi spusese odată Maria, de a-i 
învăţa pe toţi ceilalţi să trăiască într-o societate cu legi şi 
cu norme, aşa încât, dacă vor avea vreodată ocazia să 
părăsească Satul, să nu se trezească într-o lume pe care 
să nu o cunoască deloc. 

Nu se îndoia că e sănătos, dar, pe de altă parte, îi 
devenise clară şi menirea pe care i-o rezervase 
Dumnezeu. Şi, ca prin farmec, o dată cu jertfa propriei 
libertăţi, toate îndoielile dispărură şi înţelese cât de 
norocos era fiindcă îşi găsise un scop în viaţă. lar scopul 
lui era să se sacrifice pentru ceilalţi, pentru a-i izbăvi şi a- 
i face cetăţeni mândri ai cetăţii pământeşti şi apoi ai 
celei cereşti. 

Nu departe de locul în care Stin avea revelaţia 
menirii lui în viaţă, Abatele o privea gânditor pe Măria, 
care tocmai făcuse schimb cu sora ei pentru a-l putea 
informa pe Abate de ultimele evenimente. 

Radoslav părea obosit. Se mulţumi să spună că îi 
pune pe fraţii-savanţi să vadă în ce măsură puteau 
recrea accidentul care dusese la fertilitatea Xentyei. Era 
de părere că sarcina aceea şi felul în care putea ea grăbi 
devenirea Mântuitorului era cea mai importantă 
descoperire de la clonarea Măriilor, de acum trei 
generaţii. Când femeia întrebă însă ce sens putea avea 
evenimentul acela tocmai în momentele în care întreg 
Universul părea să se schimbe în jurul lor, Radoslav o 
concedie cu un gest scurt. Abia când ajunse în pragul uşii 
îl auzi mormăind ceva despre faptul că îi spusese deja că 


era ferm convins că se apropia Armaghedonul şi că acum 
nu ajungea să fii necredincios ca să nu vezi semnele, 
trebuie să fi fost şi orb. Dumnezeu îşi întâlnea undeva 
propria-l nemărginire. 


25 


Doar arareori visele Abatelui întregeau poveşti de 
care să-şi aducă aminte cu plăcere când se trezea. De 
cele mai multe ori visa că a uitat să-şi spună rugăciunile 
înainte de culcare sau că Abația era invadată de barbarii 
din Câmpie. 

De data asta era altfel. Într-un mod ciudat, ştia 
exact cine este şi că doarme. Visul se petrecea de parcă 
ar fi privit un film al cărui actor principal era el însuşi. 
Putea să-şi controleze acţiunile dar, în acelaşi timp, se 
vedea pe sine însuşi de undeva de deasupra. 

Moartea-mi e aproape. Numai când sunt în preajma 
morții, oamenii se privesc din ceruri pe ei înşişi. 

Abatele-actor nu era însă la fel de pesimist precum 
Abatele-spectator. Părea mai degrabă pătruns de o 
febrilitate ciudată, un soi de tremur lăuntric. Se grăbea 
undeva. 

Abatele se văzu intrând în bibliotecă şi apoi ocolind 
de câteva ori prin tainiţele de acolo. Într-un târziu ajunse 
în faţa unui basorelief care îl înfăţişa pe Hristobal, cel de- 
al patrulea Abate, primind ceva chiar din mâinile 
Sfântului Augustin cel Nou. Visul se termină brusc, cu o 
imagine cuprinzătoare a feţei sculptate. Iluminarea întru 
credinţă, pe care artistul o săpase în trăsăturile acelui 
Abate de demult, era atât de intensă încât Radoslav simţi 
că ea trebuie să mai aibă şi o altă însemnătate decât 
aceea a atingerii Sfântului Augustin cel Nou. 

Sudoarea îi şiroia de pe gât şi o simţea scurgându- 
se uşor printre pectorali şi oprindu-se acolo unde ar fi 
trebuit să urce pe pântecele lui bombat. Percepția aceea 


atât de clară a propriului corp îi semnaliza că se trezise 
de-a binelea. Işi aruncă pătura de pe el şi îşi puse tălpile 
goale pe podeaua de piatră şlefuită. Răcoarea îi făcu 
bine. Se îmbrăcă călduros şi porni agale spre Bibliotecă. 

Era o noapte rece chiar şi după standardele Noii 
Terre. 

E bine. Se mai răresc barbarii din Câmpie. 

Privi cerul sticlos. Undeva deasupra se vedea 
strălucirea stației imperiale de luptă, ameninţarea 
constantă care plutea deasupra lor de mai bine de 
treizeci de generaţii. Abatele ştia că ajungea ca imensa 
structură spaţială să se prăbuşească pur şi simplu peste 
Abaţie pentru ca întreaga strădanie a ordinului 
augustinian să se transforme în fărâme. Nu era nevoie de 
armament... Ştia că eventualitatea unui atac asupra 
Abației fusese analizată serios de câteva ori, dar frica 
Imperiului de incapacitatea propriilor savanţi avusese 
ultimul cuvânt. Ba chiar, odată, trupele imperiale 
măcelăriseră o ceată de barbari mai hotărâți care 
ocupaseră aproape în întregime Abația. Dar asta fusese 
demult. 

In comparație cu frigul de afară, răcoarea 
constantă din subsolul Bibliotecii păru o binecuvântare. 

Radoslav ştia exact unde se afla basorelieful pe 
care îl studiase. Intra în datoria fiecărui Abate să 
cunoască la perfecţie subteranele Bibliotecii. Şi asta nu 
numai pentru a intra în Camera Ouălor, ci şi pentru că, la 
fel cum Hristobal încercase să îşi sape în piatră propriile-i 
frici, tot aşa o făcuseră probabil şi mulţi alţi înaintaşi de- 
ai săi. 

Fiecare a pus să fie sculptat câte un basorelief. Eu 
nu am încă nici o idee. Şi ăsta e un semn, Doamne? 

Abia când ajunse chiar în faţa basoreliefului, 
Radoslav aprinse mica lanternă electrică pe care o purta 
mereu în buzunar. Nu avea nevoie de ea pentru a se 
descurca pe coridoare; spera în schimb să îl ajute să 
tălmăcească semnificaţia visului său. Nu-şi făcea iluzii. 


Ştia că, de cele mai multe ori, visele nu erau decât 
expresia unor temeri din copilărie sau a evenimentelor 
de peste zi. În ultimele luni nu reuşea însă să îşi scoată 
din minte că Domnul Dumnezeul lui, de care nu se îndoia 
nici o clipă, avea să îi trimită un vis profetic, cam în felul 
în care făceau ei cu apostolii de pe Lumile Agricole. 

Basorelieful nu se schimbase cu nimic. Era exact 
aşa cum şi-l amintea din anii lungi în care, după ce 
fusese confirmat ca Abate, se plimbase pe coridoarele 
înguste. Tehnica era destul de primitivă şi respecta 
convențiile clasice. Era singurul basorelief din epoca 
aceea care nu folosise cioburi de sticlă, oglinzi, sau chiar 
mici lămpi electrice. Probabil că fratele Hristobal fusese 
un Abate sobru şi un bărbat adevărat, mai degrabă 
soldat vrednic decât slujitor smerit al Sfântul Augustin. 
Nici nu se putea să fi fost altfel în zilele acelea în care 
Abația era doar un ordin postcreştin oarecare şi nu 
ajunsese încă la producţia de clone la nivel planetar. 

Privi din nou la faţa lui Hristobal şi simţi cum este 
cuprins de o furie clocotitoare. 

— Ce simplă trebuie să fi fost viaţa ta, Abate! 
Duşmanii erau duşmani, credinţa era una şi dreaptă iar 
amintirea Sfântului Augustin cel Nou era proaspătă. 
Poate că tu ştiai şi de unde provin clonele şi ce se va 
întâmpla o dată cu a doua venire a lui Mesia. Poate că 
ştiai chiar şi când anume îşi va atinge Dumnezeu propria- 
| nemărginire. Te invidiez, Abate! 

Cuvintele lui Radoslav se stinseră uşor în ecouri 
depărtate. Nu se întâmplă nimic. 

— Ce prost sunt! Moşneag nebun, care umblă 
noaptea prin tainiţe! Oare la ce mă aşteptam? La vreo 
minune? La vreo iluminare? Are oare timp Sfântul 
Augustin de mine, aşa cum avea timp să-i încredinţeze 
secretele sale fratelui Hristobal? Nu! Noi trebuie să ne 
descurcăm singuri. Şi ştim că în felul ăsta Domnul 
Dumnezeul nostru ne pune la încercare. Dar oare nu ar fi 


mai bine ca El să ne zică măcar când anume începe şi, 
mai ales, când ia sfârşit încercarea? 

Brusc, înfricoşat de spusele sale, Abatele căzu în 
genunchi: 

— lartă-mă, Doamne! Ştiu ca sunt păcătos, dar 
ajută-mă să pricep toate cele ce mi se întâmplă. Am 
nevoie de un semn. Măcar o singură dată în viaţa mea, 
ajută-mă să fiu sigur! Numai ca să-ţi fiu oştean mai bun 
îţi cer asta şi nu ca să-mi satisfac o vanitoasă dorinţă de 
a pătrunde în intimitatea Ta! Călăuzeşte-mă, Doamne! 

Nici de data aceasta basorelieful rece nu se 
schimbă deloc. O lacrimă căzu de pe obrazul Abatelui pe 
pardoseala prăfuită. Radoslav se ridică din genunchi şi se 
apropie de basorelief. 

— iți vorbesc ţie, Sfinte Augustine, stătător la 
dreapta Domnului. Măcar ţie, deprins odinioară cu 
greutăţile lumeşti, măcar ţie fie-ţi milă şi arată-mi calea 
de urmat. Tot ceea ce mi se întâmpla mă face să cred că 
se apropie clipa Armaghedonului şi totuşi nu pot fi sigur. 
Tu ştii ce ar însemna să mă înşel asupra acestui moment 
şi să dezlănţui asupra Universului furia lui Mesia cel venit 
a doua oară! Te implor... Ba nu, nu te implor, te conjur! 
Dumnezeul nostru are nevoie în egală măsură şi de 
mine, şi de tine. Vorbeşte odată, blestematule! 

In culmea furiei, Radoslav lovi cu pumnul în chipul 
sculptat al Sfântului Augustin cel Nou şi apoi se prăbuşi 
la pământ. Aproape că leşină din cauza vorbelor pe care 
le rostise. Se ghemui ca un foetus pe pardoseala rece şi 
începu să bolborosească rugi. Se aştepta ca mânia divină 
să se pogoare din cer şi să îl trăznească acolo, pe loc. 
Ecourile se stinseră însă precum toate celelalte, şi 
Abatele începu să creadă că doar durerea pe care o 
simţea în pumnul cu care lovise basorelieful era 
pedeapsa pe care un Dumnezeu înţelegător, sau poate 
un Dumnezeu nepăsător i-o lăsase pentru blasfemia sa. 
Işi ridică uşor ochii şi aruncă sculpturii o privire printre 
gene. Şi ceea ce văzu aproape că îi taie răsuflarea. 


Capul Sfântului Augustin se crăpase puţin, lăsând 
să se vadă că e alcătuit din alt material decât cel al 
restului basoreliefului. Chiar şi acest lucru ar fi putut 
însemna ceva pentru Radoslav în circumstanţe normale. 
Dar noaptea aceea ieşea din tiparele obişnuitelor 
revelații pe care Dumnezeu le aştepta de la Abaţi pentru 
bunul mers al Ordinului. Printr-o crăpătură mai groasă, 
Radoslav văzu licărirea slabă a ceea ce părea a fi o 
oglindă. Cu degete tremurânde, începu să lărgească 
spărtura dorind parcă să nu uite nici o clipă că sapă în 
capul sfântului său. Pe măsură ce gaura se lărgea, 
Abatele trebui să accepte că dincolo de basorelief nu era 
o oglindă, ci altceva, un material vechi, asemănător cu 
plasticul. Ţinea lanterna în gură şi de aceea aburii pe 
care-i scotea respiraţia lui înfruntau precum focul unui 
iad silueta Sfântului Augustin, care aproape că rămăsese 
fără cap. 

După aproape jumătate de oră în care lăsase în 
perete şi câteva bucăţi din carnea degetelor sale, 
Abatele ajunse să ţină în mâini un disc. Ştia doar cu 
aproximaţie cum trebuie folosit, dar nu se îndoia că el 
conţinea o scrisoare de demult. Işi dădea seama acum că 
Hristobal nu fusese soldatul fericit pe care şi-l închipuise. 
Şi cum ar fi putut fi, de vreme ce făcuse o blasfemie 
poate mai mare decât el şi dorise să se adreseze cuiva 
care ar fi avut nebunia de a sparge capul Sfântului 
Augustin cel Nou? 

Se grăbi să ajungă în Camera Ouălor. Acolo, într-un 
colţ, existau câteva maşinării, unele dintre ele la fel de 
vechi ca şi Abația. Scopul lor era să permită citirea 
documentelor vechi, scrise pe vremea când Abaţii îşi mai 
dădeau osteneala să lase urmaşilor lor fel de fel de 
mărturii sau de gânduri. Radoslav nu fusese niciodată un 
împătimit al maşinăriilor acelora, fiindcă crezuse mereu 
că sarcina Abației e aceea de a scruta viitorul, fără a 
crede prea mult în dogma creştină care spune că doar 


cunoscând cu adevărat trecutul vei şti ce-ţi rezervă 
timpurile viitoare. 

Discul se potrivi perfect intr-una dintre fantele celui 
mai vechi calculator al Abației. Işi aducea vag aminte că 
citise undeva despre aparatul acela. Supravieţuise 
Ultimului Război şi fusese proiectat cu o sursă atomică 
independentă, practic inepuizabilă. Ar fi trebuit să 
păzească un mare siloz nuclear. Calculatorul ajunsese 
însă în Abaţie pe căi neştiute, aşa cum erau de fapt toate 
evenimentele care precedaseră înfiintarea ordinului 
augustinian. 

Din corpul maşinăriei răsări un panou cu cristale 
lichide, de un primitivism sublim prin eficienţa sa. 
Abatele zâmbi o clipă, gândindu-se că unul din motivele 
pentru care ştiinţa oamenilor evolua atât de greu era 
acela că lucrurile importante sau eficiente fuseseră 
inventate cu multă vreme în urmă. 

Ecranul se lumină şi Radoslav se trezi privit de 
figura unui bărbat relativ tânăr, cu ochi albaştri şi păr 
grizonat, cu o bărbie pătrată şi rasă până la sânge şi cu 
un nas deformat care părea să fi fost rupt de mai multe 
ori. 

— Te salut, Abate! Eu sunt Hristobal. Dar dacă eşti 
Abate şi eu n-am greşit, cred că ştii deja cine am fost. 

Chipul de pe ecran de schimonosi în ceea ce ar fi 
trebuit să fie un hohot de râs. 

— lată că doar îţi imaginai că mă cunoşti. N-ai 
crezut niciodată, probabil, că vreun alt Abate poate avea 
o minte atât de perversă încât să profaneze icoana 
Sfântului Augustin. 

Radoslav ştia cuvântul icoană. Desemnase, timp de 
secole întregi pe Vechea Terra, picturile religioase. Cu 
toate acestea era sigur că ordinul augustinian nu crease 
niciodată asemenea picturi. 

— Am să fiu scurt, fiindcă nu are nici un rost să 
încerc să te conving tocmai pe tine că ordinul nostru a 
intrat în anul Armaghedonului. Dacă tu, sau oricine 


altcineva, aţi putut lovi în capul Sfântului Augustin, e clar 
că se apropie sfârşitul şi că vine vremea judecății de 
apoi. M-am gândit de aceea că ti-ar fi de folos câteva 
dintre gândurile mele. 

Cadrul se lărgi şi imaginea lăsă să se vadă silueta 
întreagă a lui Hristobal. Era îmbrăcat într-un combinezon 
mulat pe corp, la cingătoare îi atârnau arme ciudate, iar 
pe unul dintre epoleţi străluceau câteva trese. Bărbatul 
începu să se mişte prin ceea ce Radoslav recunoscu a fi 
un colţ din Camera Ouălor. 

— Sunt convins desigur că te întrebi, mai ales în 
situaţia ta, cum se face că Dumnezeu şi-a atins propria-l 
nemărginire, grăbind clipa în care noi şi Mesia îl vom 
salva. Mi-am petrecut jumătate din viaţă încercând să 
răspund misterului ăstuia. După cum probabil vezi, nu 
am putut niciodată să fiu numai Abate. In adâncul 
sufletului meu am rămas un soldat devotat, un soldat 
care ar face orice ca să-şi apere stăpânul, darămite 
Dumnezeul. Nu mă îndoiesc de căile Domnului meu, dar 
vreau să-l înarmez soldaţii şi cu arme care să fie 
eficiente în cetatea pământească, şi nu numai în cea a 
cerurilor. 

Imaginea se fixă din nou pe chipul lui Hristobal. 

— lţi spuneam că m-am gândit mult... Două sunt 
împrejurările în care Dumnezeul nostru îşi poate întâlni 
nemărginirea. Aşa cred: eu şi, dacă tu ştii deja lucrurile 
astea, poţi pleca chiar acum... N-ai plecat? Află atunci că 
singurul lucru îndeajuns de straniu, şi îndeajuns de străin 
gândului omenesc încât să-L facă pe El să se teamă e 
momentul în care oamenii vor întâlni semeni inteligenţi 
pe vreo planetă, aiurea în Univers. Dacă am dreptate, 
atunci avem, în camera în care sper că stai, arma 
potrivită pentru a-l face pe Dumnezeul nostru să 
izbândească în lupta cu Dumnezeul străin. Dar dacă nu ai 
încă ştiinţă ca omenirea să se fi întâlnit cu alte fiinţe 
inteligente, atunci înseamnă că te afli în situaţia cealaltă, 
în care omul însuşi e pe cale să se schimbe atât de 


radical încât Dumnezeul cu care a fost până acum 
aidoma să se simtă stingher şi părăsit. Şi atunci e tot 
treaba celor O Mie de Voluntari să pună ordine... N-am 
să-ţi spun mai mult, din teama de a nu mă judeca greşit. 
Ştiu că părerile mele pot să nu aibă nici o valoare în 
vremurile în care trăieşti tu. Dacă e aşa, sper ca măcar 
ideea că frământările tale au mai fost împărtăşite şi de 
altcineva să te facă să găseşti calea şi să conduci 
armatele Domnului Dumnezeului nostru spre ultima 
biruinţă. 

Bărbatul de pe ecran schiţă semnul cercului în aer 
şi apoi imaginea dispăru. 

Radoslav rămase multă vreme țintuit pe scaun. 
Extratereştri? Omenirea renunţase de mai bine de 
treizeci de generaţii să mai creadă că, după opt sute de 
ani de explorare spaţială, va mai întâlni vreodată vreo 
inteligenţă neumană. Cât despre oameni... Ei nu se 
schimbaseră. Insuşi faptul că Satul de Clone, care rodea 
mereu şi mereu aceeaşi oameni, satisfăcea încă nevoile 
tuturor! Lumilor Agricole era o dovadă că fiinţa umană nu 
se schimbase mult. Să se fi înşelat Hristobal? Să-şi fi 
petrecut viaţa în deşert? Radoslav se îndoia. Chestiunea 
necesita ore lungi de meditaţie. 

inchise cu grijă Camera Ouălor şi ieşi din 
subteranele bibliotecii. Intre timp, zăpada se aşternuse 
de două palme. Nori veniţi dinspre munte se 
învolburaseră şi turnau fulgi gri peste Abaţie. Paşii 
Abatelui desţeleniră o cărare către propriul pavilion. 
Undeva, foarte aproape de locuinţa sa, Abatele văzu 
urmele unor paşi care nu păreau să urmeze vreuna din 
potecile pe care le ştia. Privi mai atent şi i se păru că 
desluşeşte silueta lui Rim. Spionul îl văzu şi el şi porni 
spre Abate. 

— Bună seara, Sfinţia Ta. [i-a tulburat cineva 
somnul? 

— Da, spionule. Am visat urât. Am visat despre 
extratereştri. 


— Să înţeleg că ţi-a jucat imaginaţia vreo festă şi 
te-ai visat în lupanarele planetei-capitală? 

— Nu,  spionule. Eu am visat  extratereştri 
adevăraţi. Neoameni... 

— Hmm. Ce ciudat, Sfinţia Ta. Şi eu am asemenea 
vise în ultima vreme. 

Bărbaţii se despărţiră fără să se salute, fiecare 
zâmbind unui gând ascuns. 


26 


Ca şi planeta zeţilor, Kyrall nu-şi dezvăluise 
adevăratul potenţial. Aşa gândea Rim şi, dacă părerea 
asta ar fi ajuns vreodată la cunoştinţa împăratului, 
probabil că ar fi putut fi acuzat de trădare, de vreme ce 
nici unul dintre quinți nu avea voie să pună la îndoială 
deciziile administraţiei imperiale. Spionul simţea însă că 
dorinţa de a păstra monopolul asupra comunicaţiilor 
instantanee  mărginea eforturile de cercetare ale 
extraordinarei planete Kyrall, lăsând loc unei politici 
aproape mistice, pe care el o vedea însă foarte aproape 
de a fi urmată şi faţă de Z. impăratul nu părea curios să 
afle de ce anume ciuperca de pe Kyrall reuşea să 
amplifice cu atâta putere gândurile oamenilor, 
aruncându-le instantaneu la sute de ani lumină 
depărtare. Psiacul, comunitatea operatorilor de pe Kyrall, 
era doar o enclavă, un mic teritoriu cucerit al unei 
planete care părea că-i tolerează aşa cum suporta el 
rosătura unei sandale prea strâmte. La fel, împăratul îl 
convocase înainte ca el să-şi fi terminat cercetările 
asupra planetei Z şi trebuise să-şi utilizeze întreaga 
voință de care se simțea capabil pentru a nu-i spune în 
faţă că este hazardată presupunerea că muşuroaiele 
zeţilor ar putea înlocui comunităţile de clone atâta vreme 
cât nimeni nu luase contact cu organismul care îi 
controla pe lucrători. Rim credea însă ca ştie şi care era 
motivul administraţiei imperiale de a ignora adevărata 
natură a organismelor inteligente de pe Z. Era foarte 
simplu să presupui că sunt inferioare, că se pretează 
sclaviei... Dar dacă nu era aşa? 


Quintul încercă să-şi golească mintea de asemenea 
gânduri în aşteptarea comunicaţiei directe cu împăratul. 
Cu numai jumătate de oră înainte, dispozitivul de 
avertizare neurală pe care îl avea implantat în scalp îi 
semnaliza iminenţa unui contact mental cu Kyrall. Nu se 
îndoia că împăratul avea să-i traseze noi sarcini, sau 
dorea să afle noutăţi fără să mai aştepte ca ele să 
parcurgă drumul obişnuit. Ca şi ceilalţi quinti, Rim era el 
însuşi un operator perfect de comunicaţii la distanţă, 
numai că existau doar câţiva oameni în întreg Universul 
care ştiau lucrul acesta. 

Surâse uşor, încercând să-şi răspundă la întrebarea 
care-i strălucise pentru o clipă în minte: ce ar fi spus 
Măria, dacă ar fi ştiut că poate lua legătura oricând cu 
Kyrall şi de acolo oriunde în Galaxie? Probabil că ar fi pus 
această abilitate extraordinară pe seama faptului că era 
quint. Aşa şi trebuia să facă. Oamenii erau încurajați să 
creadă că guinții imperiali erau fiinţe cu puteri aproape 
supranaturale, atent selecţionate şi educate şi supuse 
apoi unui antrenament aproape mistic. În mare parte, 
aceste lucruri erau adevărate, dar în ceea ce-l privea, 
capacitatea de a fi medium, pentru un operator, de pe 
Kyrall, nu era înnăscută. Fusese nevoie de o selecţie din 
peste două sute de operatori până la găsirea unuia cu 
caracteristici psihice destul de apropiate de ale sale, 
astfel încât să se poată realiza o comunicare perfectă 
între ei. Cel puţin zece dintre operatori suferiseră traume 
permanente ale creierului după ce intraseră în contact 
direct cu mintea lui Rim. Îşi amintea perfect ce simţise 
când aflase acest lucru şi nu dorea să mai retrăiască 
asemenea momente. 

Era ciudat, dar şi profund omenesc. Semenii săi 
erau mult mai dispuşi să creadă că abilitatea lui de a 
comunica direct cu Kyrall era doar una dintre capacităţile 
sale supranaturale decât să-şi imagineze modul concret 
în care se realizase acest lucru. Oamenii preferau 
întotdeauna să creadă în soluţii magice decât să accepte 


că cineva ar fi putut alege o soluţie atât de costisitoare 
precum menţinerea a câte unui operator în psiac pentru 
fiecare quint imperial. 

Cel cu care intra în contact era de fapt o femeie. Se 
numea Alaana şi, de fiecare dată când conversaţia cu 
împăratul lâncezea, îi plăcea să exploreze, pe cât de 
delicat putea, mintea ei. Era o fiinţă blândă, care suferea 
fantastic de dorul unui bărbat. Ştia că şi ea poate, într-o 
anumită măsură, să-i cutreiere gândurile, şi nu dorea să 
ofere nimănui un asemenea avantaj asupra lui, nici 
măcar ei, deşi ştia că, dacă ar fi aflat ceva cu adevărat 
periculos, nu l-ar fi trădat niciodată. lIncercă să-şi 
golească mintea de orice gând, umplând-o cu amintirile 
vii ale celor mai sângeroase lupte pe care le purtase. Ştia 
că Alaana era îngrozită şi scârbită de violenţă şi nu se va 
grăbi să-i spioneze gândurile. Chiar înainte ca senzaţia 
vagă de vertij care însoțea toate comunicările cu Kyrall 
să se instaleze, Rim se întrebă ce avea de fapt de 
ascuns. 

— Eşti acolo? 

— Da, înălţimea Ta. 

Se adresase cu înălţimea Ta, deşi ştia că de fapt 
gândul său avea să fie transmis de Alaana operatorului 
imperial şi abia apoi lui Bella al VIl-lea. Protocolul cerea 
însă ca discuţia să aibă loc de parcă psiacul nu ar fi 
existat. 

— Am veşti foarte neliniştitoare să-ţi dau. Trebuie 
să părăseşti Abația! 

— Înălţimea Ta, misiunea mea aici face progrese 
remarcabile. Am chiar senzaţia că Abatele ia pentru 
prima dată în serios eventualitatea ca eu să-i succed... 

— Are atâta încredere în tine? 

— Nu. Încă îmi spune „spion”... Dar e evident că se 
gândeşte ce ar putea înfăptui o persoană ca mine 
aşezată în scaunul său, dacă m-ar putea convinge să nu 
mai fiu slujitorul înălţimii Tale. 


= Şi? 


— Ştiţi bine, Sire, că aşa ceva e imposibil. 

— Mă bucur să aud asta. Nu mă pot abţine 
niciodată să-mi ofer plăcerea de a mă şti slujit temeinic 
de quinții mei. Mai spune-mi cum stai. 

— Am descoperit deja ceea ce pare a fi o primă 
minciună legată de Satul de Clone. Am pătruns în el... 

— Asta a fost curată nesăbuinţă... 

— Uneori, pe câmpul de bătălie, e nevoie de decizii 
îndrăzneţe şi rapide. În plus, aveam indicii... 

— Cine ţi le oferise? Putea fi pus să te înșele. 

— Am motivele mele să cred că a fost sincer şi că a 
spus mai mult decât a intenţionat. De altfel, sunt singur 
acum că Satul de Clone e doar locul în care călugării îşi 
desfăşoară unul din experimentele lor genetice şi că 
boala care-l înconjoară nu este decât minciuna care le 
face pe clone să nu dorească să evadeze. 

— Am înţeles. Şi ce-ai făcut în Sat? 

— Am studiat... Am încercat să studiez artefactul 
pe care ei îl denumesc „Alambicul de Dumnezei”. Nu ştiu 
deocamdată ce este, dar e clar pentru mine că e foarte 
important. Sper să am ocazia să-l mai examinez... 

— Da, da, bine. Din păcate însă, evenimente 
excepţionale petrecute aici la castel mă fac să îţi dau 
altă însărcinare. 

— Sire, v-am spus că mi-ar fi foarte dificil să 
părăsesc acum Abația. Pretextul ar trebui să fie extrem 
de bine ales şi deocamdată nu am nici o idee cum 
anume l-aş putea convinge pe Abate să fac o călătorie 
spaţială până la Curte... 

— A, dar nu e vorba de aşa ceva... 

Impăratul îi povesti pe scurt modul în care tatăl 
său, Kasser, fugise de pe nava de transport, luând în 
acelaşi timp şi încărcătura de austral. 

— Inălţimea Sa Kasser Boszt e pe Pământ? 

— Da. 

Rim încercă să evalueze rapid toate implicaţiile 
acestei veşti. II cunoştea bune pe Kasser şi nu se îndoia 


de temeinicia motivului care-l făcuse să întreprindă o 
acţiune atât de îndrăzneață şi care nu-i stătea deloc în 
fire. 

— Ştim cumva unde este? 

— Tocmai faptul că ştim exact m-a făcut să te 
contactez. E doar la câteva sute de kilometri de tine, în 
cel mai mare oraş al Pannoniei. Aş putea desigur să 
trimit trupele din garnizoana noastră de pe Pământ să-l 
aducă, dar nu vreau să stârnesc vreun conflict cu Abația 
tocmai când te afli acolo. Prefer să te duci tu, să-l găseşti 
şi să-l predai apoi soldaţilor noştri. 

— Sire, sentimentele mele sunt amestecate. Nu mă 
pot exprima violent faţă de un membru al familiei 
imperiale. Nu văd cum... 

— Ai nevoie numai de un ordin direct, pe care ţi-l 
dau acum. Prin ceea ce a făcut, tatăl meu a dovedit nu 
numai lipsă de ataşament faţă de Imperiu, ci a şi 
dezonorat dinastia Boszt. 

— Sunt cuvinte aspre, Sire. 

— Imi pare rău că nu te pot vedea, Vassur. Pentru 
că ezitările tale nu au sens. Şi aş vrea să mă conving că 
vorbesc cu un quint imperial. Evident că tatăl meu mi-a 
lăsat un mesaj în care îmi spune că vrea să elucideze o 
dată pentru totdeauna misterul originilor dinastiei 
noastre. Bineînţeles că, atâta vreme cât e încă în viaţă, 
toate posesiunile Casei Imperiale sunt ale lui, în vreme 
ce mie îmi revine doar administrarea lor. Îţi spun însă că 
a furat australul şi că scopul lui este tocmai zădărnicirea 
eforturilor tale. 

— N-am ştiu asta, înălţimea Voastră. 

— Tatăl meu pare convins de faptul că dacă Abația 
se va simţi cu adevărat ameninţată, va dezlănţui 
deasupra Universului o armă teribilă, crescută şi îngrijită 
în anii lungi în care a fost singurul furnizor de clone 
pentru Lumile Agricole. Nu înţeleg de ce crede asta cu 
atâta tărie... Dar nu mai are nici o importanţă. Te asigur 
că va face tot ce-i stă în puteri să te împiedice să afli 


secretul clonelor şi al religiei care permite subjugarea lor. 
Vreau să te duci, să-l capturezi şi să-l predai garnizoanei 
imperiale. În cel mai rău caz, va trebui să-l omori. 

Rim trase adânc aer în piept. Era convins că tatăl 
împăratului era doar un om în care lama sa de accun ar fi 
cântat la fel cum o făcuse când străbătuse mii de alte 
corpuri. Cu toate acestea, îşi dădea seama că era un 
precedent periculos şi că împăratul era conştient de asta. 
Odată ce un quint omora un Boszt, se deschidea o cale 
nouă în Univers. 

— Vassur, te rog să crezi că ştiu exact ce gândeşti 
acum. Trăim însă vremuri complicate care au nevoie de 
oameni simpli şi îndrăzneţi ca să le descurce. Trebuie să 
ai încredere în mine. Aştept veşti cât mai curând. 

Rim se pregăti pentru întreruperea contactului, dar 
senzaţia de vertij întârzia să dispară. Incercă să-şi 
golească mintea, într-un gest reflex de supărare, fiindcă 
realiză imediat ce i se întâmpla. Dacă mintea sa ar fi fost 
un glas, atunci gândul lui ar fi fost răcnet. 

— Alaana! 

— Nu te supăra, Rim, e important. Trebuie să-ţi zic 
asta. 

— De ce? 

— M-au pus să te sondez cât mai adânc. Urmează 
să le spun dacă eşti schimbat în vreun fel, dacă ai 
gânduri ascunse. 

— Ştii că e ilegal ceea ce faci acum. Amintirea 
acestei conversații e sortită să rămână mereu ascunsă, 
altfel te-ar omori. 

— Şi ce-ţi pasă? 

— Nu au timpul necesar procedurilor prin care să 
mi se aleagă un alt operator. 

— Am să le zic că eşti neschimbat. 

— Ai să le zici? 

— Da. Aşa am să le zic. 

— Nu eşti convinsă... 


— Nu ştiu ce anume, dar ţi se întâmplă acolo un 
lucru cu adevărat extraordinar. Mintea ta e aceeaşi. Ai 
aceleaşi gânduri, îmi blochezi accesul cu aceleaşi 
amintiri ucigaşe. Nu e nimic schimbat... Atâta doar că 
gândurile tale arată precum mobilele dintr-o cameră în 
care se face curat. Sunt adunate într-un ghem, de parcă 
ar dori să-şi schimbe ordinea, prioritatea. În rest, eşti 
acelaşi. 

— Nu m-am schimbat deloc. Îmi cunosc şi datoria şi 
locul în Univers. 

— Sunt convinsă de asta. Atâta doar că eu sunt 
mai sensibilă decât alţii la genul ăsta de schimbări. Am 
vrut doar să te previn că nu are încredere totală în tine. 

— Nici eu nu aş avea. 

— Da, dar tu eşti crescut ca să te îndoieşti... 

Comunicarea se întrerupse brusc, iar Rim îşi pironi 
privirile pe basorelieful de pe tavanul chiliei sale. Ce 
anume putea fi atât de subtil, atât de insidios, încât 
Alaana să perceapă o schimbare în mintea sa? Încercă să 
se analizeze cu cât mai multă obiectivitate. Să fi fost 
oare ambiția de a deveni Abate? Putea să aibă vreo 
legătură cu grija pentru zeţi? Sau poate cu Măria? 

Rim ştia că nici unul dintre guinţii care-l 
precedaseră nu fusese o maşină şi încerca să păstreze în 
minte ceea ce maestrul său îl învățase, şi anume faptul 
că urmarea unui destin rectiliniu e o alegere care trebuie 
făcută în fiecare zi. Se mai îndoise de împăratul lui şi 
până atunci, dar, când venise momentul, nu se dăduse în 
lături de la nimic pentru a-i duce la îndeplinire ordinele. 
Se întrebă care puteau să fie motivele pentru care 
Kasser alesese să-l înfrunte pe fiul său. Bella pomenise 
ceva despre convingerea bătrânului că Abația deţinea o 
armă supremă. Medita pentru câtva timp la această 
eventualitate. Abatele nu părea genul de persoană care 
să dezlănţuie în mod conştient un război galactic. Simţea 
însă că o asemenea decizie nu avea cum să depindă 
numai de un singur Abate. Era posibil ca ea să se fi 


perpetuat ca o tradiţie de la întemeietorii Abației. Era 
chiar foarte probabil, de vreme ce călugării augustinieni 
încercau din răsputeri să se ţină de câteva ritualuri vechi 
şi moduri de organizare specific militare, fără a părea 
însă să le înţeleagă esenţa. Erau ca o armată ai cărei 
soldaţi nu mai purtaseră demult nici o bătălie şi care 
deveniseră un fel de ţărani. Rim nu se îndoia însă că 
primii călugări constituiseră un corp militar de temut. 

Încercarea la care era supus acum avea să fie un 
test foarte dificil. Kasser Boszt nu era numai un membru 
al familiei imperiale, ci şi un adversar de temut. Ştia 
exact care sunt capacităţile unui quint şi era foarte 
probabil să ştie şi ce trebuie să facă pentru a se apăra. 

Simţi cum la marginea subconştientului său 
înfloreşte un gând difuz. Da, Kasser era un adversar 
redutabil. Înfruntarea cu el nu avea cum să aibă un 
câştigător dinainte stabilit... 

Abandonă însă acest gând, conştient că avea 
treburi mult mai importante de făcut. Pentru a putea 
pleca din Abaţie, avea nevoie de un pretext. 

Bella al VII-lea privi cu atenţie spre tânărul cu ochi 
adânci care-i servise drept operator. Băiatul părea să 
aibă o discuţie aprinsă cu Alaana. 

— Înălţimea Ta, operatoarea din psiac nu e de 
acord cu ceea ce spui. Susţine că nu e nimic schimbat în 
atitudinea quintului. 

— Băiete, tinereţea ta te face să nu înţelegi exact 
ce-am vrut să spun. Eu nu susţin că ar fi ceva schimbat, 
ci doar întreb dacă a perceput vreo diferenţă. 

— Ea zice că nu. 

— Mulţumeşte-i şi lasă-mă singur. 

Împăratul se ridică şi parcurse cu paşi mici spaţiul 
care-l despărţea de biroul său de lucru. Se cufundă în 
scaun şi porni holograma care înfăţişa harta oficială a 
Imperiului său. În faţa ochilor îi licăriră imediat milioane 
de luminiţe. Cele verzi erau planete locuite, cele galbene 
erau Lumile Agricole, punctul acela mov din centrul 


Galaxiei era Kyrall şi, undeva departe, chiar la marginea 
Imperiului, strălucea roşietic planeta Z. 

Veştile de la cei doi quinti care încercau să 
elucideze ciclul de viaţă şi comportamentul social al 
zeţilor nu erau foarte liniştitoare. Era obişnuit cu eficienţa 
de limbaj a guinţilor. În ultimul raport pomeniseră de 
pagube consistente. Bella ştia ce înseamnă asta în 
limbajul lor. Probabil că pe câteva mii de kilometri pătraţi 
exista acum pe Z un pustiu radioactiv. Qu/nţii susțineau 
că fuseseră atacați de nişte maşinării zburătoare care nu 
semănau cu nimic din ceea ce văzuseră până atunci. 
Erau primitive, dar apariţia lor fusese o surpriză totală. ŞI 
nu doriseră să rişte nimic. Cu toate astea, Bella încercă 
să-şi păstreze optimismul. Găsiseră o matcă, unul din 
organismele despre care se presupunea că îi conduce pe 
lucrătorii care îl entuziasmase atât de tare pe împărat. 
Era un organism gigantic, acoperit de nenumărate 
organe de simţ, care părea că ieşise din adăpostul său 
subteran tocmai pentru a putea fi studiat. Refuzase să 
coopereze. Refuzase să emită chiar şi cel mai mic 
semnal către quinti. Reuşiseră, în schimb, să preleveze 
câteva mostre de ţesuturi, care, aşa după cum se 
aşteptase, se dovediseră profund deosebite de cele ale 
lucrătorilor. Mostrele erau în drum spre laboratoarele 
administraţiei imperiale, dar, din câte reuşiseră quintii să 
analizeze, funcționalitatea celulelor era foarte 
asemănătoare cu cea umană. Exista un compus chimic 
uriaş care părea să stocheze informațiile necesare vieții 
inteligente. Problema era că substanța aceea părea atât 
de complexă încât cercetarea ei, pentru a putea fi 
manipulată în felul în care Bella era convins că 
manipulează Abația informaţiile genetice pentru a-şi crea 
propriile religii, avea să se dovedească un lucru extrem 
de dificil. Era nevoie de timp şi, dintr-un motiv pe care nu 
şi-l putea explica, Bella era convins că tocmai răgazul 
unei asemenea cercetări avea să-i lipsească. 


27 


Privind la Mos care-şi ştergea baioneta de sângele 
unui traficant ce devenise prea insistent, Kasser credea 
că momentul în care va simţi primele semne de 
descurajare era destul de aproape. Planul nu fusese prea 
bine socotit încă de la început. Era sigur acum că, dacă 
artefactul pe care-l căuta ar fi existat în Câmpie, i-ar fi 
fost oferit cu siguranţă, dar se părea că timpul scurs de 
la înfiinţarea Abației fusese prea lung pentru ca barbarii 
să-şi mai aducă aminte sau să păstreze obiecte ale 
vremurilor acelea. 

— Ce crezi despre toate astea, Mos? întrebă 
Kasser. 

— Se pare că în vremea aceea oamenii gândeau cu 
totul altfel. Sau poate că sfântul ăsta Augustin cel Nou nu 
a fost o persoană atât de importantă încât să-şi genereze 
duşmani pe măsură, care să-i fure secretele şi să le 
păstreze pentru momentul în care să-l poată lovi. Cu 
toate astea, a fost un plan bun. Mai ales că încă n-am dat 
greş. Coada de afară se îngroaşă cu fiecare oră. 

— Alţi proşti, alte prostii, murmură din colţul lui 
Mas, mai puţin optimist decât tovarăşul său. 

Kasser trebuia să fie de acord că în ultimele două 
zile magazinul lui Alarik se transformase într-un fel de 
ospiciu. Se obişnuise cu felul bizar în care ordinele 
pseudo-religioase din jurul Abației transformau genetic 
fiinţele umane. Dar ajunsese să se întrebe de ce nimeni 
nu se preocupa şi de îmbunătăţirea creierelor 
pământenilor. 


Se înghesuiseră spre el cu fel de fel de moaşte: un 
canin al Sfântului Augustin, care se dovedise de plastic 
spre încântarea posesorului său, care afirmase că dinţii 
aceia erau la modă în urmă cu două mii de ani. Mai 
primise şi două monede, care nu aveau nimic 
extraordinar, dar care se părea că fuseseră în circulaţie 
în vremurile Sfântului Augustin. Proprietarul lor spunea 
că ştia un şaman undeva în munţi care putea citi 
gândurile celor care puseseră mâna pe asemenea 
obiecte. Şi asta era bine pentru că el jura că familia lui le 
avea de şaizeci de generaţii, când un strămoş le primise 
din mâna Sfântului Augustin. 

Nu lipsiseră nici artefactele greţoase: o mână 
mumificată, care păstra pe unul din degete un inel a 
cărui decoraţiune era un cerc cu încrustaţii într-o limbă 
veche, un borcan cu formol în care era un ochi uman 
conservat, despre care proprietarul lui spunea că are 
însuşiri magice şi că aparținuse Sfântului Augustin, ba 
chiar şi un cristal bizar, galben, despre care aflase că era 
urina Sfântului Augustin pietrificată undeva în munţi. 

Unii dintre neguţători recunoşteau imediat că pur şi 
simplu nu era în firea lor să lase ocazia dobândirii unei 
încărcături de austral să treacă pe lângă ei fără a încerca 
să pună mâna pe ea. Alţii aveau poveşti savante, arbori 
genealogici întocmiţi cu grijă, istorisiri coerente care ar fi 
putut justifica posesia unor obiecte care să aibă legături 
cu Sfântul Augustin. 

— Eu zic că ar fi meritat să ne aplecăm cu mai 
mare atenţie asupra celor spuse de popă, bombăni Mas. 

— Severus e un şarlatan, protestă Alarik. Poveştile 
lui nu s-au verificat niciodată. Nu trebuie să aveţi 
încredere în el. În plus, când aţi stârnit tot tărăboiul ăsta, 
aţi spus că doriţi artefacte şi nu poveşti. Oamenii ar 
putea deveni nervoşi dacă vă răzgândiţi. 

— Ei şi? îi întoarse Mos o privire fioroasă 
proprietarului. Te asigur că ne putem descurca liniştit cu 


cei din faţa magazinului. Povestea bătrânului ăla avea o 
noimă şi nimeni nu mă poate lămuri de contrariu. 

Kasser îl privi gânditor pe bătrânul soldat. 

— Şi eu l-am crezut, numai că putem verifica 
spusele sale şi după ce vom fi încheiat târgul pentru 
vreun artefact. Atunci vom fi scăpat şi de povara 
australului care înfierbântă imaginaţia unora. 

Bătrânul împărat nu era însă foarte convins că vrea 
să verifice ceea ce spusese arătarea aceea bizară care 
intrase în magazinul lui Alarik fără să le ofere nimic. 
Fusese nevoie de un dram de noroc şi de inspiraţia lui 
Mos care insistase ca bătrânului călugăr să i se dea 
ocazia să spună ce avea de spus. 

Se numea Severus şi pretindea că undeva, la 
poalele unor munţi îndepărtați şi nu prea înalţi, avea 
uitate într-un cufăr dintr-o colibă o mulţime de 
documente despre care îşi aducea aminte că bunicul său 
le căpătase de la un moşneag ciudat, care susţinea că 
este ultimul membru al unei societăţi religioase secrete 
care se opunea Abației. Povestea era învăluită în mister 
şi şchiopăta în multe locuri, dar vorbea despre un fel de 
frăţie milenară al cărei scop era zădărnicirea uneltirilor 
Abației, care rezerva omenirii un sfârşit dramatic. 
Severus susţinea că toată moştenirea acestei societăţi se 
afla în coliba bunicului său uitată de vreme undeva 
departe. 

Alarik protestase şi îi spusese lui Kasser că Severus 
se lăudase o viaţă întreagă că el este ultimul membru al 
acestui ordin secret şi că grozăviile pe care le spunea 
ajunseseră să fie de râsul tuturor celor care se puteau 
dispensa de o farfurie cu mâncare în schimbul unei 
distracţii de o seară. Severus nu era nici călugăr şi nici 
moştenitorul vreunor secrete pământene vechi, ci fusese 
toată viaţa lui un vagabond al marelui oraş. 

Bătrânul slinos protestase şi el. Era adevărat că 
întreaga sa viaţă susţinuse că e călugăr şi că luptă 
împotriva Abației, dar asta numai pentru că era singur şi 


nici măcar în cele mai nebuneşti vise ale sale nu sperase 
că se va putea alia vreodată cu nişte oameni atât de 
puternici încât să aibă asupra lor o încărcătură de 
austral. 

Kasser fusese nehotărât şi îi lăsase pe Mos şi pe 
Mas să-l dea afară. Dar chiar când părăsea magazinul, 
mai mult purtat pe braţele vânjoşilor soldaţi decât de 
bună voie, Severus strigase ceva care-l pusese pe 
gânduri: „Dar taina voastră care e? Ce s-a întâmplat de 
aţi ajuns să oferiţi o avere pentru nişte lucru pe care le 
ştie aici, pe Pământ, oricine?” Vorbele astea ar fi putut 
însemna orice. Inclusiv că bătrânul avea acces la exact 
acelaşi gen de informaţii care-l făcuse pe Kasser să 
adopte o soluţie disperată, ca şi cum întregul Univers ar 
mai fi avut doar câteva săptămâni de trăit. li spusese că 
aveau să se mai revadă. 

— Eşti tare viclean, rânji Alarik. Nu mă aşteptam să 
spui asta. 

— Ce anume? se miră Kasser. 

— Vrei să te duci şi să-l înghesui puţin pe Severus. 
Ar trebui să fie simplu. Părerea mea e să încerci cu o 
femeie. Nu ai nevoie de mai mult pentru a-l face să-ţi 
spună tot ce ştie. 

Kasser aprobă scurt din cap şi făcu semn să îl lase 
în interiorul magazinului pe următorul negustor. 

Era o femeie mărunţică, cu faţa smeadă, ascunsă 
pe jumătate de un batic gros, pe care Kasser îl credea 
din lână veritabilă. Zdreanţă aceea ar fi fost o avere 
oriunde în Univers, dacă autoritatea planetară ar fi 
permis exportul ei. 

— Spune, femeie. Ce mi-ai adus? 

— Înălţimea Ta, am o familie mare undeva în 
Câmpie şi m-am grăbit... 

— Nu plictisi înalții oaspeţi cu tânguielile tale, se 
răsti Alarik. Arată ce ai de arătat! 

Femeia se fâstăci şi se cufundă într-o muţenie 
încăpăţânată. Fu nevoie de gestul lui Kasser de a o 


prinde uşor de braţ pentru a începe să vorbească din 
nou. 

— Merge vorba că oferiţi un preţ bun pentru orice 
obiect care v-ar putea ajuta să distrugeţi Abația. 

— Nu e chiar aşa. Noi vrem să află doar cine a fost 
Sfântul Augustin. 

— Ce ne pasă nouă cine a fost el? Ştim cine sunt 
urmaşii lui. Nişte haini care ne fură copiii din Câmpie şi 
care se distrează vânându-ne. 

Kasser privi spre Alarik, căutând confirmarea celor 
spuse de femeie. Pământeanul încuviinţă din cap. 

— Nu am venit să vă aduc nimic. Familia mea e 
prea săracă pentru a păstra obiectele de la o generaţie la 
alta, darămite pentru a avea lucruri de acum două mii de 
ani. Vreau însă să vă spun că tatăl meu obişnuia să-mi 
povestească despre vremurile când un strămoş de-al 
nostru a pribegit vreme de doi ani, prin munţi, împreună 
cu Sfântul Augustin. Povestirile sunt pline de înflorituri. 
Eu una cred că toate vindecările miraculoase şi actele de 
milostenie au fost adăugate de strămoşii meu doar 
pentru a face povestea mai frumoasă. Cum ar putea un 
om sfânt să inspire hoarda de criminali din Abaţie? Nu. 
Sfântul Augustin a fost un nimeni, un aventurier 
oarecare, care a avut norocul să dea peste ceva pe care 
numai el l-a înţeles şi să-şi clădească astfel puterea. 
Fiindcă el n-a fost decât un umil frizer. 

— Frizer? exclamă Mos. Om care taie părul altor 
oameni? Femeia încuviinţă din cap. Mos şi Mas începură 
să râdă. 

Kasser nu-şi putu stăpâni nici el un zâmbet. 

— Şi la ce ne foloseşte povestea ta, femeie? Crezi 
oare că poţi discredita Abația în ochi noştri? Ştim exact 
cine sunt călugării augustinieni şi ce le poate pielea. 
Crede-mă, nici nu-ţi poţi imagina cât de... 

— Dar trebuie să mă credeţi şi înălțimile Voastre! 
Pe tot întinsul Câmpiei, unei perne făcute din păr de om i 
se spune perna Sfanţului Augustin. Călugării cred că e 


modul nostru de a vorbi despre ei, dar noi ştim că nu e 
aşa. Sfântul Augustin a fost un frizer. Nu se poate ca 
informaţia asta să nu vă folosească la ceva. 

Pradă unei inspiraţii subite, Kasser scoase din 
buzunar câteva monede din aur şi le puse în mâna 
femeii. Mos clătină din cap. Nu-i plăcea deloc să opereze 
micul generator care transforma în aur mai toate 
metalele întâlnite pe Pământ. Era secretul lor şi Kasser 
era convins că de fapt aparatul acela era mai valoros pe 
Pământ, unde încă se mai accepta aurul, decât orice 
încărcătură de austral cu care pământenii oricum nu 
aveau ce face. 

Femeia scutură din cap şi bolborosi: 

— Nu, nu, nu pot accepta pomană. 

— Dar mi-ai spus că ai venit fiindcă sunteţi săraci. 

— Chiar şi aşa, familia mea nu a acceptat pomana 
nimănui. Numai mândria ne-a mai rămas. 

— Femeie, îi oboseşti pe înălțimile Lor cu 
asemenea fandoseli? Ai înnebunit? ţipă Alarik. la naibii 
banii ăştia şi du-te şi cumpără de mâncare. 

— De ce strigi la ea? întrebă Kasser calm. Mie îmi 
plac oamenii mândri. Poate de aceea te dispreţuiesc pe 
tine atât de mult. 

Faţa lui Alarik deveni imobilă iar el făcu câţiva paşi 
rapizi până în spatele tejghelei. Mos şi Mas îşi 
depărtaseră şi ei mâinile de corp, gata oricând să apuce 
una din nenumăratele arme disimulate în combinezoane. 

— la banii, femeie. Or să-ţi folosească, vorbi blând 
Kasser. lar dacă nu vrei să iei de pomană, dă-mi baticul 
acela de pe cap. E din lână adevărată şi te asigur că pe 
lumea de unde vin eu valorează cu mult mai mult decât 
banii pe care ţi i-am dat. 

Pradă unei frământări atroce, femeia vorbi poticnit: 

— Înălţimea Ta, nu se cade să merg acasă fără 
maramă. Sunt femeie măritată. Ar râde lumea de mine. 
Asta dacă aş mai ajunge acasă şi n-aş fi confundată cu 
vreo prostituată. Cere-mi altceva! 


Kasser privi la fiinţa jalnică a femeii. Nu se putea 
gândi la nici un obiect de care ea s-ar fi putut despărţi. 

— Dă-mi tu... 

Ca şi cum atâta aşteptase, femeia scoase de la gât 
o amuletă bizară prinsă cu un lănţişor. O spirală făcută 
dintr-un material strălucitor, în capătul ei cel mai de sus 
era prinsă printr-o urechiuşă simplă de un lanţ subţire ce 
părea din aur. Era un fleac, o podoabă, dar Kasser era 
bucuros că putea ieşi onorabil din încurcătură. 

— Mulţumesc. 

— Înălţimea Ta, vorbi din nou Alarik, poţi să te 
superi pe mine, dar trebuie să-ţi atrag atenţia că te 
jecmăneşte. Ceea ce ţi-a dat e o augustină de duzină, o 
bijuterie simplă, pe care femeile o primesc înainte de a 
naşte primul lor copil. E un obicei răspândit în câmpie, 
dar augustină asta e doar una de duzină, lucrată 
neîngrijit şi nici măcar nu e completă. 

Fostul împărat privi spre femeie. 

— Javră! strigă ea către Alarik. Aveam de gând să-i 
dau şi al doilea lănţişor. Atâta doar că-l scot mai greu. 

Făcându-i semn lui Mos să fie mai atent la 
proprietarul magazinul, Mas se trase şi el mai aproape. 

— Ce-i asta, femeie? 

— E o bijuterie pe care mi-a dat-o mama. Toate 
femeile din Câmpie au aşa ceva. 

Bătrânul soldat luă cel de-al doilea lănţişor din 
mâinile femeii şi-l trecu prin urechiuşă din partea de jos a 
spiralei. Imediat, în mâna lui pâlpâi o lumină bizară. 
Speriat, Mos aproape că scăpă amuleta pe podea. 

— Ei, viteazule, vezi că avem şi noi pământenii 
secretele noastre? hohoti Alarik. Las' că-ţi spun eu ce e şi 
ai să înţelegi... E o joncțiune trimetalică, un fel de 
baterie, care generează o mică descărcare spiralată, 
care se opune spiralei de metal. 

Pradă unei agitaţii nebune, Kasser luă amuleta din 
mâna soldatului său. Trecu din nou cel de-al doilea 


lănţişor metalic şi văzu într-adevăr cum spirala de metal 
este dublată de una strălucitoare, albastru-verzuie. 

— Şi ce semnifică, femeie, o asemenea amuletă? 

— Noi credem că primul lanţ şi spirala sunt femeia, 
iar cel de-al doilea lanţ e bărbatul. Lumina care se naşte 
la împreunarea lor e speranţa că vor avea copii sănătoşi. 
De aceea le primim cu câteva zile înainte de a naşte. 

Kasser simţea că artefactul acela putea avea o 
semnificaţie mai adâncă. Luă mâna femeii în mâinile 
sale, strânse pumnul ei mic în jurul monedelor şi o 
conduse spre ieşirea din magazin. 

— Alarik, de ce ziceai că amuleta asta e de duzină? 
întrebă el după ce femeia dispăru în stradă. 

— Pentru că e făcută într-o manufactură şi nu 
respectă tradiţia. Vedeţi, cele adevărate sunt făcute de 
înşişi călugării augustinieni... Mă rog, de cei care 
părăsesc Abația. Ei reuşesc să găsească o asemenea 
combinaţie de metale încât spirala luminoasă nu se 
deosebeşte aproape deloc de cea reală. O dublează doar 
cu o strălucire rece prin care poţi să-ţi treci degetul. Vă 
pot oferi cel puţin zece amulete originale, mai 
frumoase... 

— Vreau să văd şi eu una, spuse scurt Kasser. 

Într-adevăr, piesele lui Alarik erau mult mai 
frumoase, lucrate meşteşugit. Fostul împărat se opri 
asupra uneia în care, atunci când era băgat şi cel de-al 
doilea lanţ, rezulta o minunată spirală aurie ce părea 
holograma defazată a celei de metal. 

— De ce le denumiți augustine? 

— Nu ştiu. Presupun că au fost făcute prima dată 
de călugării augustinieni, sau ceva de genul ăsta. Aş 
putea spera să vă vând contra unei sume 
corespunzătoare augustina asta? 

Fără vorbe, Kasser îi aruncă o cantitate 
impresionantă de aur. Mos şi Mas oftară la unison. 

— Cred că treaba noastră aici s-a încheiat, exclamă 
Kasser. 


— Cum? Nu daţi nimănui australi? 

— Ba da, Alarik. Ţi-l lăsăm ţie şi te numim... 
ministrul nostru şi te lăsăm pe tine în locul nostru să 
cauţi acel artefact care l-ar putea distruge pe Sfântul 
Augustin. O să mai trecem noi pe la tine. 

Faţa negustorului se schimonosi de groază, dar şi 
de lăcomie. 

— Nu-mi puteţi face asta. Or să mă sfâşie! 

— Nu cred. E mult mai probabil să devii o persoană 
foarte importantă. Dar uite, fiindcă nu vreau să te 
jignesc, o să iau şi de la tine ceva în schimbul australului. 
Dă-mi o augustină şi o bucată de hârtie. 

Alarik se execută imediat, neîncetând însă să 
bombănească. Kasser scrise câteva rânduri pe bucata de 
hârtie, împături în ea augustină şi le închise pe 
amândouă în containerul cu austral. 

— O să te contactez mai târziu să-ţi spun ce să faci 
cu astea. Ai şanse reale să poţi păstra australul pentru 
tine. 

— Nu se poate să pleci... 

— Ohoho, şi încă cum! hohoti Kasser. 

Privind în ochii stăpânului său, Mos duse fulgerător 
mâna la centură şi scoase cel mai greu laser pe care-l 
avea. În secunda imediat următoare, cei trei bărbaţi 
treceau printr-o gaură imensă din zidul din spatele 
prăvăliei lui Uarik, ale cărei margini încă fumegau. 
Începură să alerge şi preţ de zece minute auziră că sunt 
urmăriţi. Într-un târziu, se pierdură printre clădirile 
ruinate şi se simţiră destul de în siguranţă pentru ca să-şi 
găsească un adăpost. 

— Înălţimea Ta, ultimul lucru pe care l-aş face ar fi 
să-ţi pun la îndoială judecata. Dar, să laşi o încărcătură 
de austral pentru o bijuterie din care există zeci de mii 
de exemplare... 

Kasser zâmbi întunericului. 

— Oricum nu mai puteam menţine multă vreme 
australul. Vassur a pornit probabil deja spre el. Cât 


despre spirală, trebuie să vă obişnuiţi să gândiţi altfel 
decât restul lumii. 

— E cam târziu, înălţimea Ta, suntem bătrâni, zise 
Mos pe un ton şăgalnic. Lămureşte-ne! Ce să însemne 
spiralele alea două? 

— Să presupunem că primul lanţ şi spirala 
reprezintă un om... Dar dacă cel de-al doilea nu e doar 
un principiu fertilizator...? Dacă e un eveniment? 

— Nu-nţeleg, se plânse Mas. 

— Nici eu nu sunt prea sigur de gândurile mele. Mi 
se pare însă că bijuteria asta e efortul disperat pe care l- 
a făcut cineva pentru a atrage atenţia că ordinul 
augustinian poate transforma clonele sale în ceva cu 
totul deosebit, nemaivăzut. 

Mos şi Mas hohotiră la unison, ceea ce îi dădu fiori 
reci lui Kasser care nu vedea nici un motiv de râs. 

— Bine, dar asta ştim de veacuri. Întreaga 
civilizaţie umană se bazează pe capacitatea Abației de a 
produce clone atât de tâmpite încât să creadă că 
Dumnezeu le cere să muncească pentru el. 

— Ai dreptate, Mos, încuviinţă fostul împărat. Dar 
niciodată până acum nu am avut vreun indiciu despre 
ceea ce va face Abația atunci când, aşa cum le place 
tuturor călugărilor augustinieni să spună, va trebui să 
lupte în Armaghedon. 

— Mie chiar nu-mi place cuvântul ăsta, bolborosi 
Mas. Kasser râse scurt. 

— Ţi-am spus că e pentru binele tău să nu te mai 
amăgeşti că lucrurile pot fi întoarse din drumul lor. Se va 
dezlănţui în curând cea mai mare dintre furiile pe care le- 
a cunoscut Universul. Şi chiar dacă nu ne dăm seama, 
Abația va juca un rol crucial. 

— Cum anume? Dublând o spirală? 

Kasser preferă să tacă. Gândul care-i încolţea în 
minte era de-a dreptul teribil, mult prea înfricoşător 
pentru a şi-l mărturisi chiar şi sieşi. Şi, deocamdată, 
ideea aceea era la adăpost în mintea lui, ascunsă de 


puterea de pătrundere a unor oameni care nu-şi băteau 
capul să se gândească la faptul că tot ceea ce sunte 
scris undeva într-o spirală în fiecare celulă a corpului lor. 
Şi, undeva şi mai adânc, un sentiment de deja vu îl 
sâcâia din ce în ce mai tare. Simţea că se află în faţa 
unei probleme pe care o mai rezolvase odată, demult, în 
tinereţe. Artefactul îi aducea aminte de ceva... 

— Măcar dacă nu ai fi scris bazaconiile alea pe 
hârtia din container. Dacă face cumva şi ne ia urma? 

— Bileţelul acela, Mas, e cea mai bună şansă pe 
care o avem ca Vassur să nu ne urmărească. 


28 


Cum să înțeleg, Doamne, tânguirile lemnului? Am 
înălțat acoperişul aşa cum m-ai povățuit şi acum aştept 
în foişor să vii şi să-mi arăţi calea în continuare. Să ştii, 
Doamne, că mi-e mai greu ca niciodată să-i tin pe copiii 
Tăi în Templu. Se poate ca stâlpii pe care i-am folosit să 
fi fost prea subțiri, se poate să Te fi supărat Doamne 
pentru că nu am dus la îndeplinire poruncile tale într-un 
timp destul de scurt, sau destul de bine... Acum însă, 
Doamne, am nevoie de călăuzirea Ta, fiindcă stâlpii 
trosnesc din toate încheieturile şi îi sperie pe ai mei care 
nu mai vor să intre în Templu. Ai milă, Doamne, şi 
povățuieşte-mă ce e de făcut. 

In somptuosul său birou de pe Sagittarius, Crey 
citea cu oarecare îngrijorare raportul lui Isidor. Plecase 
de câteva luni de pe orbită, dar asta nu-l împiedica să 
ştie exact ce anume se întâmplase. El fusese cel care îi 
sugerase lui Laak să acopere Templul cu ţiglă făcută 
dintr-o argilă pe care tot el o indicase. Isidor nu se 
împotrivise, ba chiar păruse încântat că poate să îl lase 
să participe la o asemenea decizie, sperând probabil că 
acest lucru îi va potoli elanul pentru un alt gen de 
iniţiative. 

Ar fi trebuit să se gândească la asta. Plăcile acelea 
de lut ars ieşiseră cam grele pentru a putea fi susţinute 
de arborii pe care îi folosiseră drept coloane. Consultase 
câţiva ingineri care, după ce se miraseră de greutatea 
specifică a ţiglelor, îi dăduseră ceva speranţe. Poate că 
după ce lemnul se va fi uscat, întreaga structură se va 
stabiliza. Daca va rezista însă până atunci. 


Crey nu era însă foarte îngrijorat. Putea să-i 
sugereze oricând lui Laak să întărească stâlpii de lemn 
cu tije din oţeluri speciale. Incă o minune, încă o 
inspiraţie şi Templul va fi salvat. 

„Mă vor venera pentru asta” nu-şi putu reţine 
guvernatorul un zâmbet. 

Nu vedea nici un motiv pentru care să nu fie 
bucuros. Toate mergeau aşa după cum plănuise el şi mai 
erau doar câteva luni până când Sagittarius urma să aibă 
primele beneficii de pe urma norocului extraordinar pe 
care îl avusese cu doar câţiva ani in urmă. Cât despre 
el... Se anunțau vremuri interesante. 

Un clinchet scurt îl anunţă că membrii consiliului 
erau pregătiţi şi îl aşteptau pentru întrunire. Trase adânc 
aer în piept. Lucrurile ajunseseră într-un punct în care nu 
mai putea să ţină doar pentru sine planurile care priveau 
Lumea Agricolă. Era conştient că ceea ce intenţiona să 
facă avea să complice lucrurile, să le facă mai riscante, 
dar nu mai putea ţine doar pentru el faptul că Federaţia 
lor era pe care să devină cea mai puternică din întreg 
Imperiul. Savura pentru o clipă felul exemplar în care se 
comporta, ca un conducător veritabil, ataşat poporului 
său. Zâmbi din nou, cu conştiinţa faptului că dacă ar fi 
putut ţine comoara aceea doar pentru el, ar fi făcut-o 
fără nici o şovăire. 

Consiliul era format din zece membri, reprezentanţi 
ai planetelor, îi era cu toţii credincioşi şi ştiau că slujbele 
lor destul de bănoase depindeau nemijlocit de aprecierea 
lui. În condiţii normale, le-ar fi putut împărtăşi orice 
secret fără frica de a fi trădat. Orice secret pălea însă în 
faţa planurilor sale. Amintindu-şi de o superstiție veche, 
păşi cu dreptul în Sala de Consiliu. 

Şedinţa începu cu o informare plictisitoare asupra 
ultimelor rezultate economice ale Federaţiei, care, ca de 
obicei în ultimii ani, erau absolut catastrofale. Avu totuşi 
răbdare ca vorbitorul să termine şi apoi, când să se 


treacă la următorul punct al discuţiei, se ridică în picioare 
şi începu să vorbească cu glas măsurat. 

— Prieteni, nu e un secret pentru nimeni că din 
pricina felului în care a fost condusă Federaţia înainte ca 
noi să venim la putere, resursele noastre sunt din ce în 
ce mai puţine. Tocmai de aceea, în ultimii doi ani am 
creat un plan secret... 

— Secret?... se încruntă Kerbal, reprezentantul 
celei mai bogate planete a Federaţiei. 

— Tot ceea ce ţine de austral trebuie să fie secret. 
Altfel, ne vom trezi cu toţi aventurierii Galaxiei pe cap, ca 
să nu mai vorbim de garnizoana imperială, care va dori şi 
ea partea ei. 

Crey savura zarva care se stârni imediat după 
cuvintele sale. Vorbeau cu toţii deodată, punându-i 
întrebări, dorind să ştie cât mai multe. 

În Univers, australul se găsea exclusiv în asteroizi. 
Existau câteva centuri din care  prospecţiunile 
sistematice ale Imperiului reuşeau să descopere câteva 
sute de kilograme pe deceniu. Nu era un material greu 
de rafinat sau de exploatat. Pur şi simplu era foarte rar. 
În ciuda cercetărilor amănunțite, pe nici una din 
planetele pe care pusese omul piciorul nu se întâlnise 
nici măcar vreun atom de austral. Pentru un motiv 
obscur, combustibilul pentru călătoriile superluminice 
părea să existe doar pe asteroizi. Oamenii se 
convinseseră cu multă vreme în urmă de acest lucru, aşa 
încât a spune că eşti în căutarea unei mine de austral pe 
o planetă devenise un fel de zicală populară care 
desemna plastic zădărnicia. 

Uimirea lui Crey fusese nemărginită, când, cu doi 
ani în urmă, doi tineri geologi îi spuseseră că pe Praxtor 
există un zăcământ care conţinea mai bine de zece tone 
de austral. Asta însemna cam toată producţia de 
combustibil din istoria omenirii. Oricine avea o asemenea 
bogăţie, se putea considera cel mai puternic om din 
Univers. După ce geologii suferiseră accidente 


regretabile, Crey se gândise cum poate să influenţeze 
comunitatea de clone, sădită acolo cu câteva zeci de ani 
în urmă, pentru a exploata zăcământul. Legile imperiale 
erau foarte clare. Toate veniturile şi mărfurile care 
depăşeau graniţele unei planete trebuiau impozitate. 
Excepţie făceau doar produsele pe care Lumile Agricole 
le furnizau Federaţiilor de care aparţineau. Crey ştia că 
nu e nevoie să raporteze administraţiei imperiale 
descoperirea sa. Dacă o privea prin prisma zăcământului 
de austral de pe Praxtor, legea impozitului imperial părea 
de-a dreptul stupidă. Cei care o făcuseră însă plecaseră 
de la premisa că australul nu se poate găsi decât pe 
asteroizi care, împreună cu toate corpurile cereşti cu 
diametrul mai mic de o sută de kilometri erau, prin lege, 
proprietatea Curţii Imperiale. Timp de mai bine de o mie 
opt sute de ani, reglementarea aceea asigurase Curţii 
Imperiale controlul total al australului, e drept, în limitele 
unei cote obligatorii pe care trebuia să o vândă în fiecare 
deceniu oricărei federaţii solicita o anumită cantitate de 
combustibil. 

Era o rânduială milenară, care funcţionase fără 
greş... Până acum. Crey era convins că, exploatând cu 
clone zăcământul de austral, se înscria perfect în legile 
Imperiului şi că Federaţia Sagittarius nu încălca nici o 
reglementare. Acest lucru avea desigur să devină de o 
importanţă redusă în momentul în care primele sute de 
kilograme de austral aveau să poată fi distilate în 
rafinăria pe care Crey o disimulase cu mare grijă pe unul 
din sateliții naturali ai Praxtorului. 

Toate astea depindeau însă de ardoarea cu care 
clonele de pe Praxtor aveau să-şi venereze Dumnezeul şi 
de priceperea lor în a coace ţigle din preţiosul minereu. 

Fiindcă asta urmărea Crey. Nici cea mai eficientă 
Lume Agricolă din Univers nu ar fi putut scăpa Federaţia 
Sagittarius de la un crah financiar răsunător. Dar nu 
cartofii sau grânele îl interesau pe Crey, ci doar ţiglele 
micuţe, care conţineau preţiosul minereu. lar pe astea 


aproape că le obținuse, manipulând desigur pe tânărul 
trimis al Abației, un călugăr lipsit de experienţă. 

Membrii Consiliului îl ascultară în tăcere şi apoi, 
privind unul la altul, îi dădură întâietate lui Kerbal. 

— Domnule, dacă lucrurile stau într-adevăr aşa 
cum spuneţi, sunteţi poate cel mai important conducător 
pe care l-a avut Federaţia noastră vreodată. Posibilităţile 
care ni se deschid sunt imense. Putem ataca planeta- 
capitală sau putem pur şi simplu să vindem australul 
tuturor acelora care vor să plece dincolo de graniţele 
Universului cunoscut... Există însă un lucru care mă 
nelinişteşte. = 

Crey deveni brusc atent. Il cunoştea de multă 
vreme pe Kerbal şi aprecia foarte mult ştiinţa lui de a fi la 
curent cu tot ceea ce e important. 

— Unul din spionii mei din Klemplant susţine că nu 
cu mult timp în urmă Bella al VIl-lea a avut o şedinţă de 
Consiliu de Coroană foarte importantă... Atât de 
importantă încât a fost nevoie de ştergerea hipnotică a 
memoriei delegaților. Cu toate astea, se zvoneşte că au 
discutat ceva legat de Lumile Agricole şi de iminenta lor 
transformare. Nu se ştie în ce... Nu se ştie cum... Cert 
este însă că împăratul pare să fi pornit deja pe un drum 
la sfârşitul căruia Lumile Agricole nu vor mai fi ce au fost. 

Crey bătu uşurel cu degetele în masă. 

— Vestea asta, de care nu mă îndoiesc nici o clipă, 
nu face decât să ne arate că dacă discuţiile din Consiliul 
de Coroană nu au putut rămâne secrete, nici ceea ce 
vorbim noi nu va fi o taină pentru prea multă vreme. Am 
să plec imediat spre Praxtor pentru a grăbi cu orice preţ 
exploatarea zăcământului. Am chiar o idee drăguță de 
minune pe care să le-o ofer clonelor pentru ca ele să ne 
dea în schimb ţiglele cu austral. Nu e timp de pierdut... 

Kerbal îl privi cu atenţie, lăsând impresia evidentă 
că mai are de spus ceva. 

— Te ascult, îi spuse Crey. 


— Ce se va întâmpla cu Praxtor? Ştim cu toţii că 
alterarea procesului însămânţării poate duce la dezordini 
inimaginabile... 

— Cui îi pasă? O să se omoare clonele alea acolo... 

— Şi credeţi că Abația o să îngăduie aşa ceva? Crey 
rânji feroce şi lovi cu pumnul în masă. 

— Dacă măcar unul dintre voi ar veni cu mine să 
vadă umilinţele la care am fost supus de un călugăraş 
oarecare, numai pentru că el are autoritatea Abației în 
spate, o să înţelegeţi de ce prima care va gusta din noua 
noastră putere va fi preoțimea augustiniană. Să încerce 
doar să ridice doar vreun deget şi jur pe ce am mai sfânt 
că din Vechea Terra n-o să rămână decât o centură de 
asteroizi! 

— Şi totuşi... 

— Nu-ţi bate capul, Kerbal. Aveţi treburi mai 
importante. Trebuie să ne construim cât mai repede o 
flotă puternică de nave a căror propulsie să poată fi 
schimbată cu uşurinţă. Cu o asemenea escadrilă vom fi 
curând stăpânii Universului. 

— lar dumneavoastră... 

— Eu? Eu am propriul meu război. Ultima dată când 
am fost în Klemplant la Curte, nu mi-a plăcut deloc cum 
am fost tratat. 

Privind în pământ dar cu o voce fermă, Kerbal 
spuse din nou: 

— Să ştiţi, domnule, că mie îmi este frică de 
Abaţie... _ 

— Da, ţie şi altor câţiva nerozi. iți repet, l-am jucat 
pe degete pe călugăraşul ăla. Chiar dacă şefii lui sunt de 
sute de ori mai iscusiţi, şi tot nu se pot pune cu noi... 

— Cum spuneţi, domnule. 

— Cred că înţelegeţi acum de ce voi fi silit să aplic 
aceeaşi procedură ca la Consiliile de Coroană. La ieşirea 
din sală veţi fi hipnotizaţi şi nu vă veţi mai aduce aminte 
de nimic. Veţi şti doar ce aveţi de făcut... 


Să crezi în puterea cercului. Asta ţi-a zis Domnul 
Dumnezeul tău şi te-ai gândit că, de fapt, vrea să-ți 
spună că tot ceea ce dai ţi se va întoarce după un timp şi 
că tot ceea ce iei, rupi de fapt din tine însuți. Dumnezeu 
e centrul şi e cercul, e peste tot şi peste toate, e mai 
mult decât vei putea înțelege vreodată. 

Visele din ultima vreme îti devin din ce în ce mai 
confuze. Domnul Dumnezeul tău iţi vorbeşte despre felul 
în care trebuie El iubit, despre jertfa fiului Său Ustin, 
despre semnificaţiile minunate ale cercului. Te învaţă că 
dacă îi vei strânge pe toți ai tăi într-un cerc, atunci ei vor 
fi ocrotiţi de toate cele rele; iţi spune că dacă vei face 
semnul cercului asupra omului bolnav, El va şti că 
trebuie să-şi coboare blândețea asupra lui şi-l va 
vindeca. lar dacă vei face semnul cercului în jurul burților 
umflate ale femeilor, copiii care se vor naşte vor fi 
sănătoşi şi vor întregi viața cetăţii tale. Vor pune viață 
după viaţă pentru ca noi toți să nu fi trăit degeaba. 

Visele sunt înălțătoare, dar Doamne, îti lipsesc 
îndrumările acelea care să te facă să poţi rândui mai 
lesne lucrurile de fiecare zi. Acoperişul Templului e prea 
greu. Copacii care îl sprijină au fost prea subțiri şi stau să 
se rupă. Nimeni nu mai intră în Templu şi chiar şi ție îti 
trebuie un mare efort de voință pentru a urca din când în 
când în foişor şi a aştepta acolo gratia divină. 

Te gândeşti dacă Domnul Dumnezeul tău te va lăsa 
să arunci plăcile arse şi să îi clădeşti un acoperiş din 
frunze. Ştii că nu va fi la fel de frumos, dar măcar 
Templul va rămâne în picioare. Templul, cu toate 
picturile lui, cu fântâna tămăduitoare, Templul care e 
doar centrul cercului în care încerci să-i strângi pe ai tăi. 
Aştepți o iluminare şi ea întârzie să vină, iar disperarea 
creşte în sufletul tău şi priveşti cu groază cum e pe cale 
să-ți acopere credința. 

Isidor îl aştepta pe Crey chiar la ieşirea din sasul 
navetei. 


— Ai o faţă care-ţi trădează nerăbdarea, zâmbi 
guvernatorul privind la chipul agitat al călugărului. 

— Am greşit undeva. 

— Noi doi? Împreună? 

— Da... Adică nu... Nu ştiu cine a greşit. Cert este 
însă că acoperişul Templului stă să cadă. Şi asta îl agită 
foarte tare pe apostol. Aproape că nu mai răspunde la 
nici o comandă. Am tot încercat să-l îmbărbătez, i-am 
trimis vise pline de noţiuni obscure de teologie, care să-i 
ţină mintea ocupată. Îţi dai seama însă că e greu să 
meditezi la semnificaţia cercului în momentul în care îţi 
cade un acoperiş de câteva tone în cap... 

Crey îl privi gânditor. 

— Şi ce vină am eu? A fost pur şi simplu o 
întâmplare neprevăzută. De unde să fi ştiut tu sau oricine 
altcineva că lemnul pe care îl vor folosi va fi de esenţă 
moale?... 

— M-am uitat în cărţi. Să ştii că nu am găsit nici o 
menționare a vreunui acoperiş din argilă arsă. Poate că 
n-a fost o idee atât de bună. 

Obrajii micuţului guvernator se înroşiră, semn că e 
pe cale să explodeze. 

— Popo, am fost amândoi de acord că tăbliţele alea 
sunt o găselniţă nemaipomenită. Am reuşit să producem 
cu ele prima diviziune a muncii. l-am separat în mai 
multe comunităţi care muncesc individual... Chiar tu 
spuneai că avem rezultate excelente. 

Isidor bolborosi încurcat: 

— Da, dar uite că nu ne-am gândit la structura de 
rezistenţă. Nici nu vreau să iau în consideraţie 
eventualitatea în care Templul se va prăbuşi. Clonele nu 
au cum să interpreteze asta în favoarea noastră. Mi-e 
teamă că religia lor se va transforma în cu totul altceva 
şi că nu vor mai munci niciodată pentru voi. 

Dacă şi-ar fi putut permite luxul, Crey ar fi zâmbit. 

— O să înlocuim acoperişul... O să facem o 
minune... 


— Nu ştiu de ce nu-mi place cum sună asta, se 
plânse Isidor. 

— Îţi faci prea multe griji. O să le dăm doar câteva 
rezervoare de plastic-spumă, o să-l facem pe nenorocitul 
ăla să viseze cum se folosesc şi o să construim cel mai 
trainic acoperiş cu putinţă. 

— Plastic-spumă? Dar ăsta e un material cu care ei 
ar trebui să lucreze cel mai devreme peste cinci 
generaţii. Ce le-am putea spune? De unde vine ea? 

— L-a dat Dumnezeu ca să... 

— Ca să ce? 

Crey bătu din palme ca şi cum ar fi avut o idee 
extraordinară. 

— Uite! Doamne, ce inspiraţie! Să-i trimitem un vis 
în care să-i spunem că acoperişul lui e atât de frumos, 
încât Dumnezeu însuşi şi-L doreşte, pentru casa Sa din 
ceruri. Le dăm plasticul-spumă şi le luăm ţiglele. Şi, ca 
totul să fie complet, le zicem că acoperişul casei lui 
Dumnezeu e mult mai mare decât cel al Templului lor şi 
că mai avem nevoie de câteva sute de mii de ţigle. In 
felul ăsta, vor fi ocupați, iar tu vei putea să te 
concentrezi să-i transformi în nişte oameni profund 
religioşi. 

— Ştii bine că interpretările astea largi pe care le 
dai Manualului însămânțării nu prea sunt pe gustul meu. 

— Foarte bine, dădu din mână Crey, eu am vrut 
doar să te ajut. Nu-ţi mai dau nici un sfat, fiindcă mă vei 
acuza apoi că am cine ştie ce gânduri ascunse. Dacă însă 
nu-mi dai Lumea Agricolă pe care am plătit-o, te asigur 
însă că vei avea probleme mari. 

Isidor veni până lângă Crey şi-l privi în ochi. 

— Ameninţi Abația... 

— Nu. Deloc. Doar avem un contract. Şi acolo scrie 
clar ce se întâmplă în cazul în care eşuaţi. 

Călugărul îşi prinse tâmplele în mâini. 


— Ştii că ţiglele alea ar putea fi privite drept Prim 
Beneficiu. Ar fi atât de ciudat încât Abația ar trimite 
imediat un Inspector. 

— Hai, că aici eşti chiar paranoic. Cum pot fi nişte 
plăcuţe de lut ars Prim Beneficiu? Nici unul din miliarde 
de locuitori ai Federaţiei Sagittarius nu se hrăneşte cu 
aşa ceva. 

— Şi-atunci, ce-o să facem cu ele? 

— O să le încarc într-o navetă şi-o să le arunc 
undeva în spaţiu. Cei doi se despărţiră mergând fiecare 
spre cabina lui. 

Crey se aşeză pe pat şi porni vechiul mnemocub 
care-i afişa pe tavan copia furată din Manualul 
însămânţării. 

Isidor în schimb se aşeză la masa de lucru şi începu 
să compună o scrisoare lungă către Abate. Nu mai avea 
acum nici o îndoială, iar teatrul pe care-l jucase pentru a- 
i adormi vigilenţa lui Crey fusese pe alocuri atât de 
evident încât se temuse că guvernatorul va deveni 
bănuitor. Era evident că Federaţia Sagittarius avea alte 
gânduri cu Praxtor decât acela în a-l transforma în 
grânar. Desigur că nu-şi dădea încă seama care sunt 
aceste planuri. Era însă convins că nici un stat nu putea 
renunţa aruncând în spaţiu Primul Beneficiu. Primele 
produse care veneau de pe o Lume Agricolă constituiau 
oriunde în Univers un prilej de mare bucurie. Fie că era o 
pernă de lână, fie că era un sac cu boabe, fie că era un 
ulcior de lut, Primul Beneficiu era întotdeauna respectat 
şi prețuit. lar când lucrurile nu stăteau aşa, adevăratele 
intenţii ale administraţiei erau cu siguranţă mult mai 
complicate şi trebuiau aduse la cunoştinţa Abatelui. 

Isidor scrise până târziu, sigila raportul şi folosi şi a 
doua sondă cu austral. Ştia că dacă se înşelase, serviciul 
şi poate chiar viaţa lui aveau să înceteze în curând. 


29 


Prin fereastra rotundă a chiliei, lumina se strecura 
cu teamă, făcându-l pe Abate să zâmbească. Dumnezeu 
era într-adevăr peste tot, de vreme ce putea fi deosebit 
şi între amănuntele simple cum ar fi forma unei ferestre. 
Geamul reprezenta o problemă teologică în sine. Era el 
sferic pentru că fraţii-constructori doriseră să îl facă aşa 
din respect pentru simbolul ultim al Abației, sau era doar 
o coincidenţă orchestrată de însuşi Dumnezeu? Radoslav 
nu se iluziona. Ştia ca majoritatea ferestrelor din Abaţie 
erau rotunde, dar, pe de alta parte, oare nu însuşi 
Dumnezeu le trimisese lor revelaţia sensurilor cercului şi 
făcuse ca ei să dorească să facă asemenea ferestre? 
Radoslav continua să zâmbească, amuzat că se lăsase 
prins într-unui dintre paradoxurile cu care înaintaşul său 
obişnuia să-şi încuie Novicii în cadrul ceremoniilor de 
consacrare. 

Privi la cele două Marii. Asemănarea lor era 
perfectă, iar alăturarea lor era un spectacol care se 
putea doar rareori contempla. De obicei, una din ele era 
în Satul de Clone, veghind asupra lui Stin. Intre ele, Aloim 
părea pierdut, nu atât pentru că era destul de mic pentru 
un bărbat cât mai ales fiindcă femeile subliniau lipsa lui 
de masculinitate. 

— N-am să vă ascund că înainte de a continua 
întrecerea la care ştiţi că am hotărât să vă supun, 
trebuie să vă spun câteva lucruri despre care aş dori să 
fiu sigur că le-aţi înţeles. 

— Dacă iar începi cu bălmăjelile alea despre 
Augustin şi despre cetatea... vorbi tărăgănat Aloim. 


— Ai să taci! tună Abatele, încercând în acelaşi 
timp să-şi închipuie un balaur furios. Aici, băiete, nu ne 
mai jucăm. Îţi aduc aminte că tu însuţi ai stârnit acest 
concurs şi că îţi vei urma soarta până la capăt! 

Tânărul privi fără teamă spre Abate, dădu a 
lehamite din mână şi tăcu. 

— Ce doreşti de la noi? întrebă una din Marii. Ştii că 
nu ar trebui să fim aici amândouă. 

— Cine oare ştie asta mai bine decât mine? se răsti 
Radoslav. Fiţi însă fără grijă, oamenii au un dar deosebit 
nu numai de a nu căuta, dar nici măcar de a nu observa 
lucruri despre care ei cred că sunt imposibile. 

Cealaltă femeie luă un măr din fructieră. Era 
pipernicit şi aproape deshidratat, aşa că muşcă din el 
fără prea mult entuziasm. 

— Între Sfântul Augustin din Hippona şi 
întemeietorul ordinului nostru nu au existat prea mari 
deosebiri de vederi, începu Abatele cu vocea unui 
profesor care ţine o prelegere. 

— Doamne, ai milă, murmură Aloim ridicând 
privirea spre cer. 

Abatele continuă ca şi cum nu ar fi observat 
enervarea crescândă a lui Aloim. 

— Creştinul susţinea că întreg neamul omenesc a 
căzut în păcat prin Adam, că indiferent ce am face, 
drumul nostru e scris de Dumnezeu care ne neagă 
liberul-arbitru, că sfinţi vor ajunge doar unii dintre noi, 
cunoscuţi dinainte, şi că rolul omului pe pământ, în ciuda 
acestor lucruri, este să păstreze o rânduială dreaptă. 

Una din femei, cea pe care Rim o salvase de la viol, 
îl întrerupse pe Abate. 

— Asta e o lecţie sau un examen, Rade?... 

— Cine ştie? Poate că dacă mă veţi asculta, veţi 
reuşi să treceţi examenul învățând ceva. Sfântul 
Augustin cel Nou, continuă Abatele, a avut revelaţia 
faptului că rezervorul de suflete putea fi revalorificat prin 
clonarea la infinit a unor indivizi, dar a negat cu hotărâre 


damnare apriorică a neamului omenesc. Omul are 
misiunea istorică de a răscumpăra păcatul originar 
salvându-şi Dumnezeul de propria-l nemărginire. Până 
atunci, desigur că Dumnezeu ne va nega liberul-arbitru, 
că tot ceea ce vom face se va înscrie în ordinea pe care 
El a pus-o în lume. După aceea însă... 

Aloim izbi pe podea creionul pe care îl tot frământa 
în mâini. 

— Rade, eu unul ţi-am spus. Cred că sunt potrivit 
pentru a deveni Abate numai pentru calităţile mele. 
Niciodată nu am crezut prea mult în... 

— Şi-atunci, cum vrei să devii Abate? întrebă una 
dintre Marii privindu-i cu ochi limpezi. 

— Tocmai pentru că am puterile pe care le am ştiu 
că nimeni nu mai crede cu-adevărat. Ne învârtim pur şi 
simplu pe aici, facem o mulţime de bani, trăim cât de 
bine se poate trăi pe planeta asta blestemată... Să nu-mi 
spui mie că el crede. Să nu-mi spuneţi nici măcar că voi 
credeţi! Vă simt pe toţi. Şi ştiţi ce emanaţi când vă 
gândiţi la Sfântul Augustin cel Nou? Stinghereală. Nu 
mânie. Nu credinţă. Nici măcar indiferenţă. Nu! Percep 
stinghereala pe care v-o trezeşte trădarea zilnică în care 
trăiţi. Aşa că să nu-mi vorbiţi mie de credinţă. 

Abatele ştia că întrucâtva Aloim avea dreptate. 
Chiar şi aşa însă, erau adevăruri care era mai bine să 
rămână nespuse. 

— Aloim, prea multe depind de Abaţie şi de felul în 
care însămânţează Lumile Agricole. Nu putem... 

— Perfect de acord, exclamă tânărul ridicându-şi 
mâinile spre tavan. Atâta doar că vă cer să nu ne mai 
prefacem măcar sfinţi atâta timp cât suntem între noi. 

Femeile îl priveau cu o expresie gânditoare, iar 
simultaneitatea aceea le conferea o asemănare 
halucinantă. 

— Cred că ar fi mai bine să îl ascultăm pe 
Radoslav, spuse într-un târziu una dintre ele. 


Aloim se lăsă să cadă în fotoliul adânc de lângă 
fereastră şi se cufunda într-o tăcere îmbufnată. 

— Am să vă rog astăzi să-mi spuneţi ce credeţi 
despre adevăr, în lumina învățăturilor Sfântului Augustin, 
spuse Abatele după ce lăsă tăcerea să sape câteva 
îndoieli în sufletele celorlalţi. 

Cei trei priviră unul la celălalt. 

— De vreme ce liberul-arbitru e iluzoriu, poate că şi 
minciuna e permisă. Indiferent ce ar şti un om, indiferent 
ce ar face... 

— Aşa e, se grăbi Aloim să aprobe. Ce sens are să-i 
spui unui om de pildă că urmează să moară în curând, de 
vreme ce el oricum nu poate schimba lucrul ăsta? 

— Exact, îl aprobă una dintre Marii. Stin mi-a ţinut 
şi el deunăzi o prelegere interesantă despre minciună. 
Concluziile lui erau asemănătoare, numai că se refereau 
la conducerea politică pe care încearcă el să o pună în 
practică acolo în Sat. Şi el a încercat să mă convingă de 
utilitatea minciunii. 

— Şi Rim minte de-ngheaţă apele, completă 
cealaltă Mărie. Abatele îi privi pe rând şi apoi barba i se 
mişcă într-un fel despre care se ştia că ascunde un 
zâmbet. 

— Ei bine, am dat fiecăruia dintre voi câte un 
indiciu extrem de important, am împărtăşit secrete pe 
care nici un Abate nu le-a zis vreodată unor fraţi. Şi v-am 
spus şi de ce am făcut-o: nu cred că vremurile vă vor mai 
permite să îmi urmaţi la conducerea Abației. Semnele 
sunt mult prea evidente. 

Aloim dădu iarăşi din mână, iar Măriile se 
încruntară la unison. 

— Semnele sunt clare. Dar ele ţin desigur de acea 
credinţă în care Aloim nu are încredere şi pe care mi-o 
neagă. Poate că ăsta e destinul tău, băiete. Eu însă îl am 
pe al meu... 


Abatele se opri preţ de o clipă privind o crăpătura 
fină din tencuiala tavanului, care îi aducea aminte de 
cutremur. 

— Astăzi am luat hotărârea să vă rog să vă 
împărtăşiţi secretele pe care vi le-am spus fiecăruia. În 
funcţie de răspunsurile pe care le veţi da... 

Aloim se ridică în picioare: 

— Stai aşa! Vrei să zici că eu va trebui să le spun 
lor despre Sfântul Augustin? 

— Nu. 

Radoslav savura pentru câteva clipe expresia 
nedumerită care se întipărise pe faţa tânărului. 

— Poţi să le minţi, poţi să le zici orice! Am spus 
doar că, în funcţie de răspunsurile pe care o să vi le daţi 
unul altuia, o să decid dacă a venit vremea să vă 
împărtăşesc şi ultima mea revelaţie. 

Abatele făcu un gest larg şi privi spre Marii. 

— Începeţi voi. 

— De ce? întrebă repede cea mai aprigă dintre ele. 
E clar că primul care vorbeşte are un avantaj... 

Privirea Abatelui o făcu să tacă pentru o clipă. 
Începu apoi să povestească cum intrase ea cu Abatele în 
catacombele bibliotecii, despre Sala Ouălor şi despre cea 
de-a doua însămânţare care avea să fie ultima lucrare a 
Abației. Aloim asculta fascinat. 

Radoslav se gândea că nu e nevoie să fii telepat 
pentru a şti ce gândeşte un om la un moment dat. Pe 
Aloim, de pildă, succesiunea de expresii ale feţei îl dădea 
de gol. Se perindau în sufletul lui şi bucuria, şi supărarea, 
ba poate chiar şi un pic de îngâmfare, trădată de 
zâmbetul acela strâmb... 

Măria îşi încheie simplu povestirea, spunând că e 
convinsă că există multe taine în Abaţie pe care nu le 
cunoaşte încă. 

Aloim tăcu preţ de câteva clipe, după care începu 
să vorbească repede. 


— Ei bine, mie mi-a spus doar că Stin, la fel ca 
toate clonele care au sfârşit în Alambicul de Dumnezei, 
este de fapt clona Sfântului Augustin cel Nou şi că 
materialul genetic care ne permite să îl clonăm se află în 
pletele sale. Dacă ar fi să mă avânt într-o presupunere, 
probabil că locul în care sunt păstrate pletele astea e 
chiar Sala Ouălor. 

— Vrei să spui că Stin... se repezi Măria. 

— Nu vreau şi nici nu spun nimic. Se prea poate ca 
Aloim să te fi înşelat. 

— Jocul asta e de-a dreptul bolnav, dădu a 
lehamite din mână Aloim. Poate că, într-adevăr, ai 
înnebunit şi e vremea să fii înlocuit. 

Abatele resimţi din plin vorbele amantului său şi se 
întrebă dacă nu cumva exagerase cu jocul său. Hotări 
însă să le ofere ceva în compensatie. 

— Vă întrebaţi desigur de ce nu e şi Rim printre 
noi. 

— Ne întrebăm, desigur... îngână zeflemitor Aloim. 

— Ei bine, continuă Abatele fără să îl ia în seamă, 
unele... hmm, evenimente petrecute în ultimele zile m-au 
făcut să cred că el se afla deja în posesia unui avantaj 
care îl poate situa mult înaintea voastră... 

— Aiurea, pufni Măria. Ştii, credeam că un quint ar 
trebui să fie capabil să-şi controleze emoţiile. A fost de- 
ajuns să îl las trei ore în compania surorii mele şi apoi, ca 
din senin, să intru în încăpere în locul ei. Mi-am atins ca 
din întâmplare un sân de braţul lui. A tresărit de parcă |- 
aş fi ars cu acid. 

— Şi eu aş fi tresărit, mormăi Aloim privind cu 
oarecare dezgust la sânii femeii, care se zbăteau liber pe 
sub tunică, lăsând să se ghicească o formă nu foarte 
frumoasă. 

— O fi fiind el un soldat fenomenal, poate că se 
mişcă într-adevăr foarte repede, poate că e şi un pic 
telepat... deşi asta nu prea o cred. Nu văd însă ce 


avantaj ar putea el avea faţă de noi, încheie Măria 
muşcând zdravăn dintr-un alt măr. Zi-ne, Rade! 

Abatele gândi că în întreaga sa viaţă trecuse prin 
multe încercări dintre cele mai înfricoşătoare. De multe 
ori se aflase la doar câteva secunde de moarte, trebuise 
să ia hotărâri în urma cărora muriseră mii de oameni. 
Nici chiar soluţia finală aplicată clonelor din Sate, după 
ce rodea Alambicul, nu era un moment cu care să se 
mândrească. Ajunsese însă în ultimul timp să creadă că 
adevărata încercare a vieţii sale era singurătatea în care 
trebuia să-şi ia deciziile. Nu se iluziona. Abația nu mai 
era ceea ce fusese acum treizeci de generaţii. Probabil 
că dacă ar fi fost convinşi că pot distila viruşii 
Însămânţării, călugării săi nu ar fi ezitat nici o clipă să îl 
ucidă. Tocmai de aceea nimeni nu cunoştea tot ceea ce 
trebuia ştiut despre însămânţare. Tocmai de aceea nu 
putea avea încredere deplină decât în el însuşi. El însă 
împărtăşise aceste secrete. Şi totuşi... Dacă interpretase 
greşit semnele? Dacă trufia lui de a crede că trăieşte în 
miezul unor timpuri interesante îl orbise? Dacă se înşela, 
cei din faţa lui, poate fiinţele la care ţinea cel mai mult, 
aveau să piară în chinuri groaznice... 

— Vreţi să ştiţi care este provocarea cea de pe 
urmă a unui Abate? întrebă Radoslav într-un târziu. 

— Nu prea, dar dacă tot ai început... bombăni 
Aloim. 

— Ştim cu toţii care este menirea noastră. Să-l 
salvăm pe Dumnezeu de propria-l nemărginire. Pentru 
asta ne pregătim de zeci de generaţii. Pentru asta 
adunăm bogății inestimabile. De unde vom şti însă dacă 
Dumnezeul nostru ne vrea soldaţi? 

Spre marea surpriză a lui Radoslav, nu se găsi 
nimeni care să facă vreun comentariu răutăcios. Cei trei 
păreau a gândi adânc. 

— Spuneai ceva de nişte semne pe care le 
primeşti. Ziceai chiar că sunt atât de clare pentru tine 
încât nu încape nici o îndoială că tu vei fi ultimul Abate. 


— Aşa e, Măria, dar siguranţa absolută e o mare 
trufie. De aceea, am şi momentele mele de îndoială. 

Aloim se ridică în picioare şi începu să vorbească 
pe un ton serios. 

— Nu se poate ca în atât timp Abaţii să nu fi ajuns 
la vreo concluzie. 

Radoslav zâmbi. 

— Ohoho! Şi încă la câte! Am citit odată că, în 
timpul celei de-a treizecea generaţii, Ouăle erau cât pe 
ce să fie lansate după ce Abatele din vremurile acelea 
crezuse că Dumnezeu îşi atinsese nemărginirea în 
momentul în care îl acceptase în fruntea ordinului pe el, 
care se credea un mare păcătos. Au fost şi câţiva care au 
crezut cu tărie că Armaghedonul va porni atunci când 
credinţa în Dumnezeu va deveni atât de rară încât abia 
dacă va mai dăinui şi în Abaţie. E limpede însă că toate 
aceste explicaţii sunt superficiale. 

Radoslav îşi mângâie cu un gest scurt barba 
impunătoare. 

— Nu cu multă vreme în urmă, am avut şansa 
extraordinară de a putea citi un... document scris de unul 
dintre primii Abaţi. E foarte vechi şi datează de pe 
vremea în care explorarea spaţială era încă în plin avânt, 
probabil după descoperirea motoarelor cu austral. El era 
convins că Dumnezeu îşi va fi atins nemărginirea atunci 
când omul va întâlni prima rasă inteligentă de 
extratereştri. 

— Prostii! exclamă una dintre femei. Căutăm de 
atâta vreme... 

— Nu te grăbi. Gândeşte-te cât de bine se 
potriveşte. Sfântul Augustin cel Nou era în această 
privinţă adeptul fervent al înaintaşului său din Hippona. 
Nu scria el „şi uitându-se în ochii oamenilor Dumnezeu 
se va vedea veşnic pe sine”? Creştinii credeau că 
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. 

— Bine, dar versetul acela, pe care îl ştie orice 
Ucenic, se referă la deosebirea omului de animale. E 


doar un fel metaforic de a desemna inteligenţa, zise 
tânărul călugăr. 

Abatele îl aprobă pe Aloim încuviinţând scurt din 
cap. 

— Ai dreptate. De două mii de ani, aşa se învaţă în 
Abaţie. Şi totuşi. Să presupunem că ar exista o rasă de 
extratereştri. Cine i-ar fi făcut? 

— Fără îndoială că Dumnezeu, exclamă una dintre 
Marii cu glas aprins. 

— Se prea poate. Dar de ce să se fi chinuit el să 
înzestreze cu inteligenţă şi har două fiinţe diferite? De 
unde se recrutează îngerii şi de unde demonii? Care este 
menirea ultimă a acelei colectivităţi? De ce există? Ştiu... 
îndoielile mele se datorează faptului că nu cunosc prea 
bine teologia creştină, dar nu se poate să nu vedeţi şi voi 
că o altă rasă inteligentă nu poate fi creată de 
Dumnezeu. lar o dată ce acceptăm lucrul acesta e 
evident că fiinţele acelea sunt creaţia altei forţe... care 
trăieşte acolo unde Domnul Dumnezeul nostru nici măcar 
nu poate ajunge. Eu unul sunt convins că... 

— Dar n-are nici un sens! îl întrerupse Aloim. 
Absolut nici unul! Dacă e aşa, înseamnă că toate 
semnele pe care le deosebeşti... 

Tânărul se opri sesizând deodată implicaţiile 
revelaţiei Abatelui. 

— Vrei să spui, reluă el cu voce nesigură, că există 
chiar şi cea mai mică posibilitate ca atuul acela de care 
vorbeai în cazul lui Rim să fie tocmai faptul că el ştie 
de... 

Abatele clătină afirmativ din cap. 

— V-am spus încă de la început că nu ştiu ce să 
cred... 

În clipa aceea, în cameră pătrunse ca o furtună 
fratele Kalator care privi scurt spre cele două Marii. Deşi 
ştia de existenţa lor, nu le văzuse niciodată împreună. Işi 
reveni iute din şoc şi ceru pe un ton imperativ: 

— Lăsaţi-ne singuri. 


Abatele privi spre tovarăşul său. În vremuri 
normale nu ar fi ezitat nici o clipă să-l desemneze ca 
urmaş al său la conducerea Abației. Era un teolog 
desăvârşit, un economist de geniu şi în general un bun 
conducător. Poate că tocmai fiindcă era prea bun nu-l 
plăcea însă prea mult. 

— Sfinţia Ta, începu Kalator după ce rămaseră 
singuri. Am primit o a doua sondă de pe Praxtor. 

— A doua, îşi ridică Abatele o sprânceană stufoasă. 
A doua în doar câteva luni. Mai are doar una. Eşti sigur 
că tânărul acela... 

— Isidor... 

— ...aşa, Isidor, e în toate minţile? 

Călugărul îl privi cu ochi pătrunzători şi apoi, fără 
vorbe, extrase din mâneca largă a rasei sale simple un 
lector standard de mesaje. Din micul cub de metal 
arămiu începu să se audă imediat vocea lui Isidor. 
Tânărul povestea felul în care la început mai timid şi apoi 
din ce în ce mai insidios Crey manipulase devenirea 
clonelor. Vorbea fără rezerve şi despre succesele pe care 
le obținuse şi despre etapele pe care clonele de pe 
Praxtor le depăşiseră mult mai repede decât în 
procedurile standard ale Abației. Şi totuşi, refuzul 
Primului Beneficiu era un indiciu clar că acolo se 
petreceau lucruri care necesitau atenţia imediată a 
Abației. 

Kalator îşi strâmbă gura într-un rictus dezaprobator 
când văzu zâmbetul care se lăţise pe faţa lui Radoslav. 

— Niciodată nu m-ai plăcut prea mult, frate, 
continuă să zâmbească Abatele. 

— Asta nu e drept, Sfinţia Ta. Şi nici adevărat. Vă 
respect şi vă admir... Aş putea recita din cartea Sfinţiei 
Tale... 

— Nu aşa, clătină Abatele din cap. Mă refeream la 
amiciţia care ar fi putut exista între noi. 

— Credeam că pentru asta îl aveţi, pe Aloim, Sfinţia 
Voastră... 


Zâmbetul lui Radoslav se topi ca prin farmec. 

— Poţi să pleci, frate Kalator. 

— Şi chestiunea Praxtorului? E de o maximă... 

— Poţi să pleci. Problema asta te depăşeşte. Nu am 
nici o îndoială că trebuie să aplicăm soluţia cea mai dură 
cu putinţă. 

Celălalt bărbat făcu doi paşi înapoi, de parcă 
vorbele Abatelui fuseseră un pumn pe care îl primise în 
figură. 

— Nu se poate să vorbeşti serios! murmură el. 

— Ba te asigur că, din motive mult mai subtile şi 
mai temeinice decât îţi poţi tu închipui, o să aplic cea de 
a doua însămânţare pe Praxtor. 

— Dar e fără precedent... 

— Şi vremurile pe care le trăim sunt speciale. O să 
aştepţi ordinele mele. Pregăteşte-te! 

Abatele îl concedie cu un gest scurt. Rămas singur 
în cameră, scoase dintr-un sertar un cilindru de oţel 
perfect finisat. Erau acolo germenii cu care însămânţase 
cu doar câţiva ani în urmă planeta Praxtor. Din motive 
care abia acum îi apăreau în adevărata lor lumină, 
amânase de multe ori echiparea încă a unui Ou. Era 
vremea acum să o facă. Şi să testeze dacă sfârşitul lumii 
sale era într-adevăr aproape. Planeta aceea din federaţia 
Sagittarius era un loc la fel de bun ca oricare altul pentru 
ca să poată trage cu ochiul măcar la natura 
Armaghedonului. 

Contractele standard de însămânţare erau extrem 
de clare, în cazul în care Abația avea suspiciuni că în 
procesul de formare a clonelor se exercitau influenţe 
străine, îşi rezerva dreptul de a distruge întreaga 
populaţie a Lumii Agricole. Nu scria însă în contract şi 
cum o putea face. 

Doamne Dumnezeule, dacă nici refuzul Primului 
Beneficiu nu mai e un semn, înseamnă că am înnebunit 
cu adevărat aşa cum mi-a spus Aloim şi că trebuie să mă 
iei la Tine! Eu nu mai am însă timp de aşteptat. Destinul 


meu e în mâinile Tale Doamne. Şi dacă Tu o să-l ţii strâns 
în mâini pe al meu, eu o să încerc să-l schimb pe-al Tău, 
Doamne! 


30 


Oare zetii or fi mâncând mere? 

Lui Rim, întrebarea i se părea de-a dreptul 
caraghioasă. In ritmul sacadat al calului care galopa, 
gândurile sale deveniseră un fel de ceasornic antic, 
măsurând fiecare pas cu o corelaţie nouă. Se gândea la 
zeţi. Dar şi la Măria. Era convins că femeia începea să 
creadă că el s-a îndrăgostit de ea. Şi trebuia să 
recunoască, măcar şi faţă de el însuşi, că dacă deceniile 
de educaţie militară nu l-ar fi împiedicat să iubească la 
fel ca oricare alt bărbat, probabil că Măria ar fi fost 
femeia vieții lui. Putea fi deopotrivă ingenuă şi 
cutezătoare, putea mobiliza în favoarea ei o inteligenţă 
drăcească, dar şi cele mai înduioşătoare dintre naivităţi. 
Nu mai era tânără, dar corpul ei păstra o naturaleţe 
seducătoare prin micile sale imperfecţiuni. 

Simţea în buzunarul pantalonilor cum mărul se 
loveşte de coapsa sa. Ciudat fruct. Atât de banal pentru 
un pământean, atât de exotic pentru un cetăţean al 
Imperiului, obişnuit cu pepenii de Tuus, zemoşi şi 
aromaţi, cu perele cristaline de Alderbaraan, cu strugurii 
imenşi de pe Zyrix 3... Şi totuşi mărul părea să fie pe 
Pământ un fruct de care se leagă multe legende, părea 
să fie iubit în pofida gustului său mai degrabă acru şi a 
cojii adesea zbârcite. 

Cu numai câteva ore în urmă privise asfinţitul 
alături de Măria de pe dealul care străjuia Satul de Clone. 
Femeia ţinuse neapărat să-i povestească despre vechea 
credinţă creştină a păcatului originar, împărtăşită cu 
fervoare de altfel şi de Sfântul Augustin cel Nou. 


— Damnarea, îi spusese ea, a venit din partea 
şarpelui şi a lovit acolo unde omenirea e mai slabă: în 
sufletul femeii. Crezi că pe tine te-ar putea ispiti mărul 
acesta? 

Spionul zâmbise larg. 

— Nu în felul în care te gândeşti tu că aş putea fi 
ispitit. 

— Şi totuşi, Sfântul Augustin crede că suntem 
condamnaţi la a fi mereu păcătoşi, cedând ispitei. Chiar 
şi aceia dintre noi care sunt virtuoşi au de ispăşit vina 
primordială de a fi muscat din măr şi de a-l fi înşelat pe 
Dumnezeu. Şi atunci la ce bun să fii virtuos? 

Rim îi servi atunci una din dilemele care se 
născuseră în minte lui în vreme ce studiase puţinele 
texte creştine pe care le considerase semnificative. 

— De ce oare o fi creat Dumnezeu mărul dacă e 
atât de periculos? 

— Pentru a-l pune pe om la încercare. 

— Dar şarpele viclean ce rost a avut? 

— La fel. 

— Interesant... Dar oare de vreme ce tot 
Dumnezeu, îi crease pe acei primi oameni şi le rezervase 
un destin clar, de sub spectrul căruia nu puteau evada, 
eşecul din Grădina Edenului nu a fost el oare programat? 
Oare nu ştia Dumnezeu încă de la început că omul va 
cădea în păcat? 

— Ba e posibil să fi ştiut. Nu sunt un teolog prea... 

— Şi atunci, o întrerupsese Rim, nu există o 
oarecare posibilitate ca Dumnezeu să ne fi creat tocmai 
pentru a ne damna? Nu cumva nu ne-a acordat nici o 
şansă? 

Măria tăcuse preţ de câteva clipe şi apoi vorbise cu 
glas măsurat. 

— Cum îţi spuneam... nu sunt un teolog prea bun. 
Am mai prins şi eu de pe la fraţii-savanţi, dar cred că 
tocmai aici este şi diferenţa dintre gândirea Sfântului 
Augustin din Hippona şi aceea a Sfântului Augustin cel 


Nou. Dacă episcopul nu a putut niciodată să iasă din 
aceasta dilemă, abia înaintaşul nostru a reuşit să 
înţeleagă faptul că destinul nostru, care nu poate ieşi de 
sub spectrul păcatului originar, trebuie să se supună 
simetriei care pare a fie cea mai însemnată însuşire a 
dumnezeirii. Păcatul originar va avea un corespondent 
pozitiv. Şi acesta va fi momentul în care omul îşi va salva 
Dumnezeul de propria-l nemărginire. 

— Pentru mine, vorbele astea nu prea au sens. Nu 
reuşesc să înţeleg defel cum anume o forţă care a creat 
întreg Universul şi îl conţine ar putea vreodată să-şi 
atingă marginile. 

Rim îşi aducea perfect de bine aminte că Măria îi 
întorsese o privire în care strălucise un gând ascuns, pe 
care spionul l-ar fi asociat cu violenţa dacă nu ar fi ştiut 
că era greu să întâlnească vreodată o fiinţa mai paşnică 
decât ea. 

— Poate că răspunsul la întrebarea asta e deja în 
tine. Şi poate că, fiind ceea ce eşti, ştii mai bine decât 
noi unde se poate sfârşi Dumnezeu. 

Spionul preferase să creadă că Măria se referise la 
faptul că e guint. Îi spusese odată că nu prea îl considera 
fiinţă umană şi că nu era sigură dacă însuşirile lui erau 
binefacere sau blestem. Nu îndrăznea să se gândească la 
eventualitatea în care Abatia aflase despre descoperirea 
zeţilor, deşi vorbele prevenitoare ale lui Kasser îi erau 
încă proaspete în memorie: „Ordinul augustinian e cea 
mai veche organizație din Univers. Puterea lui nu trebuie 
neglijată, fiindcă armele lor pot fi dintre cele mai 
neaşteptate!” 

Calul nu dădea încă semne de oboseală. Probabil 
că fratele care i-l dăduse chiar vorbise serios când îi 
spusese că e unul dintre cei mai buni ai Abației. Vântul îi 
strivea de obraji fulgii aceia cenuşii a căror cădere leneşă 
părea că nu se opreşte niciodată. Senzaţia era vag 
cunoscută. Imediat îşi aduse aminte. Z! Acolo, pe vremea 
celei mai lungi expediţii, îl mai bătuse un asemenea 


vânt; expediţia aceea în care nu reuşise să ia contact cu 
matca. Ştia că doi quinti imperiali fuseseră trimişi să îi ia 
locul. Nu se îndoia că, fiind doi, aveau să izbândească. 

Scrută câmpia care părea paşnică. Işi amplifică 
pentru o clipă vederea, dar nu desluşi decât curgerea 
dezlânată a fulgilor. În depărtare, putea mai mult ghici 
luminile oraşului, deşi ar fi putut fi lesne păcălit de 
propria sa dorinţă de a ajunge cât mai repede, pentru a 
se putea apoi întoarce în Abaţie. Motivul pe care îl 
dăduse Abatelui pentru excursia sa nocturnă nu fusese 
unul prea bun. 

Se întreba dacă zeţii vor fi avut şi ei la rândul lor un 
Mesia care să îi mântuiască. Dacă sunt creaţia aceluiaşi 
Dumnezeu... Nu, hotărât lucru, nu puteau fi. Şi atunci 
cum ar putea arăta mântuitorul unei asemenea rase? Işi 
imagină credinţa lucrătorilor că într-o zi va veni o matcă 
mai bună, care să le arate calea... calea spre ce? Spre 
împliniri măreţe, spre opere nemaiîntâlnite. Nu, ăsta ar fi 
fost mai degrabă un conducător politic. Atunci poate că 
doar mătcile au conştiinţă şi deci mântuitorul ar trebui să 
fie unul de-al lor. Şi ce ar trebui să facă? Să le unească, 
să le dea sentimentul de colectivitate, despre care el era 
convins că lipseşte. De altfel, aparenta lipsă de 
interconectare a diverselor teritorii dominate de câte un 
muşuroi părea să fie singura imperfecţiune de pe Z. 
Recunoscu că nu era simplu să creezi religii. Poate 
tocmai de aceea începea să-i aprecieze din ce în ce mai 
mult pe călugării augustinieni. 

Imediat ce văzu licărirea de lumină, creierul lui Rim 
intră în modul de luptă, accelerându-i mişcările. Se 
aruncă la pământ şi se ridică apoi în picioare cu mult 
înainte ca armăsarul său, lovit în plin de o încărcătură 
energetică, să atingă pământul, mort încă din alergare. 
Privi spre locul din care venise atacul. Era gol. Probabil 
că fusese doar o armă de asalt comandată de cineva 
care se afla în apropiere. 

Ba chiar foarte aproape! 


Alergând pe cât de repede putea, Rim se aruncă 
asupra celor trei oameni pitiţi în spatele unui tufiş. Lama 
de accun tăie adânc în beregata unuia dintre ei, iar 
degetele sale se înfipseră în ochii celui de al doilea 
atacator. Înainte să-şi dea seama ce se întâmplă, al 
treilea bărbat zăcea la pământ privindu-şi îngrozit 
genunchii sfărâmaţi de loviturile lui Rim. 

— De ce m-aţi atacat? mugi spionul. 

— Alarik, Alarik a fost. El ne-a convins să venim. 

— Şi cine e Alarik? 

Bărbatul întinse o mână tremurândă spre corpul 
descăpăţânat al primului agresor. Mintea lui Rim fu 
cuprinsă de un asurzitor strigăt de nemulţumire care nu 
făcu însă să tresară nici o fibră pe faţa spionului. 

— Ştiţi cine sunt? 

Gâfâind şi încercând instinctiv să se îndepărteze 
târâş de arătarea care îi sfârtecase prietenii, 
pământeanul începu să bolborosească: 

— Au venit doi oameni care aveau ceva... ceva de 
mare preţ pe care l-au încredinţat lui Alarik. Apoi au 
plecat... âăă... adică au fugit, dar a doua zi i-au trimis 
vorbă că singurul om mai puternic decât ei şi care ar 
putea să-i ia lucrul acela preţios va veni singur şi 
noaptea, dinspre Abaţie. De două nopţi stăm aici. El 
credea că dacă te va omori, va putea păstra... ceea ce 
căpătase. 

lar eu l-am ucis. Şi acum nu mai pot afla unde a 
ascuns australul. In mod evident, ăsta a fost planul lui 
Kasser. 

Rim nu avea nevoie de descrierile cuiva sau de 
vreo altă informaţie pentru a putea găsi o încărcătură de 
austral. Imediat după ce ieşise din Abaţie luase legătura 
prin intermediul micului emiţător pe care îl avea sub 
pielea scalpului cu staţia orbitală imperială. De acolo i se 
transmitea mereu un vector bazat pe intensitatea 
radiaţiei australului. Ştia că metalul era undeva în faţa 


lui, în oraşul care se profila doar cu o idee mai întunecat 
decât celelalte umbre ale nopţii. 

Scurtă suferinţele celui de-al treilea bărbat şi porni 
pe jos, cu paşi egali, spre umbrele fantomatice ale 
oraşului. Ştia ce i se întâmplase. Bătrânul Kasser, pentru 
care trebuia să-şi recunoască slăbiciunea, îi dăduse un 
semnal foarte clar că ştia exact cu cine trebuie să se 
lupte. Anticipase că Rim îşi va ucide adversarii, făcând, 
astfel o importantă greşeală tactică. Pe vremea când 
fusese împărat, Kasser nu trimisese niciodată guinții 
singuri în misiuni pentru că spunea mereu că nu sunt 
adaptaţi luptei solitare. La prima vedere, o asemenea 
idee părea de neînțeles, dar Kasser avusese întotdeauna 
felul său subtil de a-şi demonstra afirmaţiile. Rim primise 
lovitura în plin şi ştia că bătrânul repurtase deja o primă 
victorie. 

Paşii săi iuți şi egali îl purtară pe ulițele pustii ale 
periferiei.  Spionul era conştient că din unghere 
întunecate era privit de ochi duşmănoşi. De două ori, 
aproape că intră în modul de luptă când, pe lângă urechi, 
îi fluierară proiectile convenţionale. Se speriase, crezând 
că ar fi putut trage asupra lui cu gloanţe-căutătoare, dar 
se dovedi că locuitorii oraşului erau doar nişte pungaşi 
de rând, care nu aveau habar nici cine este şi nici ce 
trebuie să facă, ci îşi încercau norocul cu un trecător 
singuratic. 

Când semnalul de la staţia orbitală deveni atât de 
puternic încât piuitul său pătrunzător ajunse să îi 
întrerupă firul gândurilor, Rim văzu că în faţa clădirii în 
care se afla containerul cu austral îl aştepta o întreagă 
armată. Erau şi multe femei, ceea ce îi arăta soldatului 
că de data asta aveau să fie folosite arme ceva mai 
precise şi mai sofisticate. Evalua situaţia în grabă. Putea 
străbate în fugă spaţiul dintre întunericul des al zidului 
sub care se afla şi intrarea în magazin, în mai puţin de o 
secundă. Ceva îi spunea însă că nu trebuie să se 
grăbească. Din câte aflase de la echipajul navetei cu 


care venise Kasser, australul era stocat într-un container. 
Exista posibilitatea ca acesta să fi fost programat să se 
autodistrugă prin telecomandă şi, în acest caz, nici 
măcar viteza lui de quint nu ar fi fost de-ajuns pentru a 
scăpa cu viaţă. Ar fi putut dezamorsa evident capsa, dar 
dacă informaţiile sale erau corecte, atunci Kasser era 
însoţit de Mos şi de Mas, doi bătrâni soldaţi a căror 
imaginaţie putea face containerul foarte greu de 
neutralizat. 

Explozia australului nu era însă un proces care să 
poată fi controlat. O dată iniţiată descompunerea 
nucleară a australului, era posibil ca o bucată zdravănă 
de Pământ să fie aruncată undeva dincolo de Proxima 
Centauri. lar un asemenea eveniment nu avea cum să-l 
cruţe nici pe Kasser, care nu putea fi prea departe. Nu 
aceasta era natura amenințării pe care o simţea. 

Îi mai privi o dată pe femeile şi pe bărbaţii care 
patrulau în jurul intrării în ceea ce părea a fi un loc în 
care se vindeau artefacte terrane. lşi ascuţi auzul şi 
ascultă conversaţia lor. 

— Ce crezi că o să vină? Vreun regiment imperial? 
întrebă un ins bărbos, a cărui siluetă se topea în faldurile 
unei pelerine soioase. 

— Mă îndoiesc, hohoti o femeie. După experienţa 
pe care au avut-o când au încercat ultima dată să treacă 
fluviul... 

— Ar putea desanta, proasto! 

— Da, da! Şi-apoi cum să plece? Mă aştept mai 
degrabă să trimită o trupă de şoc, formată din 
supersoldaţi... 

Vorbele femeii stârniră hohotele de râs ale 
celorlalţi. 

— De unde şi până unde supersoldaţi? Majoritatea 
lor sunt crescuţi pe planete unde gravitația e de două ori 
mai scăzută. Abia dacă se mişca pe Pământ, îi răspunse 
primul bărbat. Eu cred că o să desanteze în apropiere... 


— Ba pe dracu'! Ai uitat ce ţi-a spus Aranus? Că i-a 
auzit pe ciudaţii aceia doi vorbind despre un quint! 

— Zi mai bine că abia aştepţi să vezi aşa un 
bărbat! N-are de unde să vină nici un quint. Şi ştii de ce? 
Fiindcă sunt cinci în tot Universul ăsta imens! lar ca să 
aduci unul aici într-un timp atât de scurt şi apoi să-l duci 
înapoi de unde-a plecat e nevoie de două încărcături de 
austral. Cine ar folosi două încărcături de austral pentru 
a recupera una singură? Bella nu e prost. 

— Dar poate crede că australul e monopolul lui şi 
lucrul ăsta e mai important... 

— Tăceţi dracului din gură, exclamă deodată un 
bărbat care stătuse aplecat până atunci deasupra unui 
aparat. Am aici ceva bizar... Se pare că în spatele zidului 
e un om care nu s-a mişcat de minute bune. Parcă ar sta 
la pândă... _ 

Quintul nu aşteptă reacţia celorlalţi. Invăţase în 
timp că, pentru a ataca o grupă de oameni care ştiau că 
vii, orice moment era la fel de bun ca oricare altul. 
Oricum nu erau în stare să i se împotrivească. Adevărata 
dilema o constituia pentru Rim oportunitatea unui atac. 
Şi, dacă era cu adevărat sigur pe el, uneori îşi mai 
permitea şi luxul pândei, care era după gusturile lui cea 
mai palpitantă parte a vânătorii. 

Işi trase din mânecă lama de accun. Simţea cum 
câmpurile magnetice alimentate direct din electricitatea 
statică a corpului său erau extrem de puternice, ceea ce 
făcea ca tăişul lamei să nu aibă mai mult de treizeci de 
atomi. Ocoli elegant un prim grup de bărbaţi pornit în 
căutarea lui, fără a le face vreun rău. Femeia care 
vorbise celorlalţi spunându-le că se aşteaptă la vizita 
unui quint se nimeri în calea lui şi fu tăiată practic în 
două, cu o lovitură elegantă. După două piruete şi un 
salt, Rim ajunse chiar în faţa intrării. Bărbatul care îl 
descoperise începuse să se ridice de pe scaunul său, 
căutându-se în buzunar. Gesturile lui erau extrem de 
încete pentru ritmul în care Rim trăia în modul de luptă. 


Cu toate acestea, era evident că omul acela era pregătit 
pentru înfruntarea cu un quint. Riscă puţin şi se opri 
până când gestul bărbatului se termină. Mâna se retrase 
din buzunar purtând o cutie metalică. 

Muşte de Alderbaraan! De unde naiba le-a luat? 
Kasser? Fără îndoială. 

Deşi nu semănau defel cu muştele care îl făcuseră 
pe om să inventeze cuvântul acela, gângăniile aveau 
reputaţia de a se mişca de zeci de ori mai repede decât 
un om. În mediul lor natural deveneau adevărate 
proiectile vii şi, după împerechere, goneau până 
întâlneau un animal cu sânge cald în trupul căruia se 
adânceau precum un glonte. Insecta murea acolo, dar 
progeniturile ei aveau un mediu excelent de dezvoltare. 

Se credea despre muştele de Alderbaraan că pot fi 
o ameninţare pentru quinti. De fapt, legenda aceasta 
fusese ţesută pe parcursul a generaţii întregi chiar de 
către  quinţii imperiali. Existaseră cazuri în care, 
confruntaţi cu o moarte inevitabilă, unii dintre înaintaşii 
lui intraseră ostentativ în luptă şi se sinuciseseră 
înfigându-şi în corp muşte de Alderbaraan, numai pentru 
a alimenta legenda. 

Rim privi cu milă la bietele zburătoare dezorientate 
de întuneric. Erau trei. Una porni cu fâlfâituri încete de 
aripi spre cadavrul femeii, o a doua se înfipse în gâtlejul 
bărbatului şi începu să-şi croiască loc acolo, iar a treia îl 
fixă pe Rim. Quintul prinse cu mare uşurinţă insecta, o 
strivi între degete şi apoi, cu un gest rapid, o îndesă în 
nara stânga a bărbatului. Avusese o moarte frumoasă. 
Nu mulţi războinici aveau privilegiul de a se lupta cu un 
quint. 

Rim pătrunse în magazin şi văzu imediat 
containerul. Era încadrat de patru luptători cu înfăţişare 
fioroasă. Spionul zâmbi larg şi îşi permise mai bine de o 
zecime de secundă pentru a-i observa. Pământenii 
rămăseseră încă la ideea că un bărbat urât devine 
înspăimântător, iar lucrul ăsta putea deveni un avantaj în 


luptă. Lui Rim figurile brute ale luptătorilor de acest fel 
nu îi trezeau însă decât milă. Se juca preţ de trei 
secunde cu ei şi îi lăsă pe toţi fără picioare, de la 
genunchi în jos. Se opri din mişcare abia după ce puse 
mâna pe containerul cu austral. Privi tabloul însângerat 
şi admiră tăietura perfectă a lamei de oţel lichid. 
Mulţumit, porni să refacă drumul invers, evitând de 
această dată să se mai atingă de cineva. Dispăru în 
întuneric înainte ca apărătorii australului să-şi dea seama 
ce s-a întâmplat. 

Rim îşi păstră modul de luptă până când ajunse 
departe în câmpie. Se opri la limita dincolo de care 
consumul energetic risca să îi compromită metabolismul 
pentru următoarele câteva zile şi trimise apoi semnalul 
spre staţia orbitală. In doar câteva minute lângă el cobori 
o navetă în care pătrunse imediat. 

încredința containerul unui inginer care se grăbi să 
îl deschidă. 

— Pare în ordine, spuse el repede. Nici măcar nu 
au... Ce-i asta? 

Rim tresări şi se ridică în picioare. Rapiditatea 
gestului său îi descumpăni pe toţi cei din încăpere, care 
nu mai văzuseră niciodată un quint în acţiune. Rim 
înşfacă din mâinile inginerului ceea ce părea că îl 
îngrijorează. Când văzu ce anume îl neliniştise, reveni la 
un ritm normal al mişcării. Ţinea în mâini o foaie de 
hârtie din care căzu ceea ce părea o bijuterie ieftină. Era 
o notiţă scrisă de Kasser şi adresată lui. Citi calm cele 
câteva rânduri, apoi împături foaia. Dădu ordine 
soldaţilor să îl lase la un kilometru de Abaţie. 

Parcurse încet drumul până la impresionanta 
poartă a fortăreței, gândindu-se la ceea ce îi scrisese 
Kasser. Fostul împărat era convins că în momentul în 
care el va fi citit scrisoarea, Alarik avea să fie mort din 
cauza neîndemânării lui Rim. Quintul resimţi din nou 
usturimea înfrângerii. 


Dacă te hotărăşti să ne vânezi, să ştii că nu suntem 
dintre aceia care cred în muşte de Alderbaraan. E mai 
bine însă pentru toată lumea să iţi dedici energiile 
descifrării semnificației bijuteriei pe care ţi-am dat-o. 

Rim nu avea nici cea mai mică intenţie de a-l 
urmări pe Kasser. Misiunea lui fusese expusă clar şi se 
achitase de ea aşa cum făcea întotdeauna. În plus, în 
mintea lui începea să se contureze din ce în ce mai clar 
ideea că un om care este atât de subtil încât dă altuia 
muşte de Alderbaraan numai pentru a transmite un 
mesaj din care să se înţeleagă că va lupta fără scrupule, 
nu e un adversar care să fie provocat fără motive. 

Răsuci în mâini augustina şi pătrunse în Abaţie. 
Parola din seara aceea era incertitudine. 


31 


Nicicând nu se simţise Stin mai singur. Începea să 
realizeze cât de mult îi lipsea Xentya. Nu pusese 
niciodată la îndoială legile augustiniene care condamnau 
monogamia pentru vina de a împiedica apariţia tuturor 
sufletelor. Se simţea însă tare nefericit. Când dorul de 
fata cu şolduri fine şi cu glasul domol aproape că îl 
sufocă, încercă să-şi spună că, de fapt, tânjeşte după 
copilul lui nenăscut, după minunea pe care Dumnezeu i-o 
dăruise şi apoi i-o luase înapoi atât de repede. 

Nici Măria nu părea dornică să îl ajute să treacă 
peste durerea de a-i fi pierdut pe Xentya şi pe copilul ei. 
Ori de câte ori aducea vorba despre ei, devenea brusc 
rigidă şi evita subiectul. O singură dată îi spusese că 
natura a ceea ce se întâmplase prin apariţia copilului era 
atât de delicată încât până şi cei mai învăţaţi călugări ai 
Abației nu ştiau încă felul în care trebuia ea interpretată. 

Stin avea însă o părere. El credea că Dumnezeu le 
demonstrase  fraţilor-savanţi că se depărtaseră de 
credinţă şi că o boală putea să fie şi de altă natură decât 
trupească. De vreme ce nu conta felul în care trăieşti, 
poate că Dumnezeu le trimisese un semn călugărilor 
augustinieni că le rezervase, lui Stin şi fraţilor lui, o 
soartă aparte, aceea de a trăi în Satul acela pentru 
totdeauna, departe de restul lumii, ispăşind o vină care 
nu era a lor, dar de care nu puteau scăpa. Era convins 
că, dacă exista un leac, atunci el se afla în credinţă, în 
credinţa lui, poate, şi nu în cercetările ştiinţifice care 
păreau să-i fi orbit pe fraţii-savanţi. 


Dar nu numai lipsa Xentyei contribuia la 
singurătatea lui. După ce îl omorâse pe Murellius, ceilalţi 
îl ascultau fără crâcnire. Şi lucrurile mergeau, într- 
adevăr, mult mai bine. Fiindcă se trezise într-o noapte cu 
coliba inundată de apa de ploaie, Stin îi mobilizase pe 
toţi ai lui şi săpaseră în Sat şanţuri, care permiteau apei 
să se scurgă în pârâu. Munciseră cu toţii, fără să 
crâcnească. Observase chiar că Benedict se străduia să 
îşi ducă la bun-sfârşit îndatoririle şi evita să îl privească 
în ochi. 

Când făcuseră, în prima zi, o pauză pentru a-şi 
împărţi mâncarea, Stin se trezise că rămăsese singur. 
Stătea sprijinit de trunchiul unui copac singuratic, la 
adăpost de arşiţa neobişnuită a soarelui. Ştia că jinduiau 
cu toţii la locul lui şi îi invită să se înghesuie în răcoarea 
relativă. Clătinaseră politicos din cap. Într-un târziu, ieşi 
şi el de sub copac şi se aşeză la soare. Nimeni nu se 
grăbi însă să îi ia locul. Şi asta îl tulbură pe Stin, chiar 
mai mult decât singurătatea. 

Tânărul auzi paşi pe aleea care ducea spre coliba 
lui. Nu trebuia să se ridice din pat ca să ştie că venea 
Măria. După ritmul în care călca pe pietre putea spune 
chiar că nu prea se grăbea. Nici el nu era foarte bucuros 
de venirea ei. Dorea să fie singur. 

Femeia intră în colibă şi îl privi cu mila întipărită pe 
chip. Pentru câteva momente, Stin se bucură de 
compasiunea ei, apoi îşi dădu seama că persoana lui era 
demnă de milă din atâtea puncte de vedere încât era 
greu de presupus că Măria se gândea la aceleaşi lucruri 
ca şi el. 

— Mi-au zis că nu ai mai ieşit din colibă de trei zile. 
Nici mâncarea... începu femeia cu glas stins. 

— Ei şi? Ce-ţi pasă? 

— Ce vorbă e asta? 

— Una care izvorăşte din suflet. Te-am întrebat de 
nenumărate ori. De ce-ţi pasă de mine, de noi toţi? 

Măria se posomori. 


— Ţi-am mai explicat. Viaţa mea... 

— lar eu nu am înţeles niciodată, o întrerupse din 
nou Stin. Mi-ai povestit că erai tânără când noi eram 
copii aici, că a rămâne în Sat şi a deveni purtătoare a 
Ciumei a fost alegerea ta... Dar nu mi-ai spus niciodată 
ce simţi pentru noi. Suntem oare copiii tăi sau doar nişte 
bolnavi pe care îi îngrijeşti? De ce ai ales să rămâi? 

Sfinte Augustine, de ce mă pui la o aşa încercare?! 
Mă simt ispitită să-i spun băiatului ăsta că nu e decât un 
experiment care se repetă la fiecare douăzeci de ani. O 
merită mai mult decât oricare altă copie de-a lui care a 
trăit în ultimii două mii de ani! Ce bărbat deosebit 
trebuie să fi fost, Augustine! Nu mi-ar fi stricat nici mie o 
tăvăleală cu tine. Şi poate că aş fi făcut un copil... 
Hmmm, ce copil ar fi fost acela, Doamne? 

Măria nu răspunse imediat, ci se aşeză pe pat 
lângă Stin. 

— Venisem să-ţi aduc veşti bune... Dar dacă vrei 
mai degrabă să ne sfădim, să ne amărâm zilele cu certuri 
fără sens... 

Vorbele femeii rămaseră în aer, sperând că Stin se 
va răzgândi şi va renunţa la întrebarea lui. Tăcerea 
tânărului se prelungi însă până când Măria hotărî că 
poate nu e tocmai întâmplător că se nimerise ea în coliba 
lui Stin, şi nu sora ei mai răbdătoare. 

— Ştii că Sfinţia Sa, Abatele, mi-a trimis o mulţime 
de cărţi. Şi asta încă de când am acceptat să rămân aici 
cu voi. Din ele am aflat câteva lucruri înfricoşătoare şi, 
deşi mă blestem aproape în fiecare zi pentru nebunia de 
a-mi închipui că mintea mea poate găsi sensuri acolo 
unde amândoi sfinţii Augustin în care credem au dat 
greş, sunt momente în care mă întreb cum au putut fi 
atât de orbi. Simt că întrebarea ta porneşte din aceeaşi 
orbire ca a lor. Oare de ce e sădit în sufletul bărbaţilor să 
nu-şi poată închipui un conducător altfel decât ca un 
bărbat ambițios şi puternic? 

Stin o privi nedumerit. 


— Ce legătură are asta cu...? 

Măria dădu a lehamite din mână. 

— Nici măcar nu înţelegi. Poate că eu nu am trăit 
viaţa unei femei adevărate... 

Și Doamne, cât adevăr e în spusele astea. Sunt la 
fel de nenorocită ca şi el. De fapt sunt doar o jumătate 
de om! 

— ... dar te asigur că, fie şi aşa, ştiu că grija pentru 
un alt suflet nu e o treabă pe care să o faci atunci când 
ai chef! A creşte un copil, la fel ca a conduce o cetate, nu 
e o obligaţie de care să poţi fugi, de care să te ascunzi 
pur şi simplu în coliba ta, pretinzând că a dispărut o dată 
cu zgomotul uşii închise cu furie. O femeie ştie lucrurile 
astea. Spre deosebire de un bărbat. 

Stin se ridică în capul oaselor. 

— Îţi repet că nu înţeleg ce legătură au toate astea 
cu ceea ce te-am întrebat eu! ridică el vocea. 

— Au, băiete. Au! Pentru că nu voi îndrăzni 
niciodată să spun că îmi doresc să fiu mama voastră. Nu 
mă simt în stare să nu închid din când în când uşa colibei 
mele şi să mă odihnesc. M-ai întrebat de ce am ales să 
stau cu voi. Acum ştii. Nu m-am crezut niciodată în stare 
să suport responsabilitatea unei alte vieţi. Mi-a fost frică 
de eşec... Nu am avut niciodată copii pentru că nu mi-am 
putut promite că o să le aparţin. Am ales să vă am pe voi 
fiindcă, rămânând în Sat, nu aveam de ales. Trebuia să 
fiu mereu cu voi. Era singurul fel în care mă puteam 
apropia de împlinirea unei femei. Şi atunci te întreb: ce 
răspuns vrei să îţi dau la întrebarea ta? Acela pe care aş 
dori sau acela pe care pot să ţi-l dau? Mie îmi este 
indiferent, fiindcă amândouă sunt pe jumătate 
mincinoase. 

Stin o cuprinse în braţe pe Măria. Simţea trupul 
femeii gâfâind la pieptul său şi fu năpădit de regretul de 
a o fi supărat. 

— Spune-mi ce zic sfinţii despre asta. Şi mai zi-mi 
de ce simţi că îi contrazici. 


Fără vorbe şi ştergându-şi o lacrimă care i se 
scursese pe obraz chiar şi spre uimirea ei, Măria îl luă de 
mână pe Stin şi ieşiră din colibă. Merseră până la uşa cea 
mai apropiată şi femeia bătu încetişor. Ilnăuntru locuiau 
trei tineri cu care Stin nu avusese niciodată prea multe în 
comun, dar care se mulţumeau acum să îl asculte şi 
încercau să îi intre în voie. 

— Îi cunoşti pe oamenii ăştia, Stin? 

— Desigur. Sunt Avrum, Palles şi Bizor. 

— Îi cunoşti pe oamenii ăştia, Stin? 

— Ţi-am spus... 

Tânărul mai privi încă o dată la feţele lor 
contrariate. Ştia cine sunt, ştia că unul dintre ei, Avrum 
parcă, fusese prieten bun cu Murellius şi probabil îl ura 
acum de moarte. Dar cam atât. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Avrum spuse fără să- 
şi ridice privirea din pământ: 

— De unde să ne ştie? Suntem mulţumiţi dacă ne 
lasă în pace şi nu ne omoară. Incă de mici... 

— Stai aşa, strigă Stin. Nu sunt atât de prost încât 
să mă las ademenit în capcana asta. Ştiu o mulţime 
despre voi. Ştiu, în primul rând, ce înseamnă să trăieşti 
în Sat, ştiu ce înseamnă să speri că odată vei fi liber. 
Impart aceeaşi mâncare şi acelaşi foc cu voi. Poate că nu 
ştiu foarte multe, dar ştiu ceea ce trebuie să ştiu. 

Măria îl privi mulţumită şi, fără o vorbă, ieşi din 
colibă. In praful drumului, trei tinere se jucau cu un pumn 
de pietricele rotunde, care păreau şlefuite de ele. 

— Dar pe ele le cunoşti? întrebă Măria. 

Una dintre ele roşi puternic şi îl privi în ochi. Sigur 
că ştia cine este. O chema Arania şi fusese prima fată cu 
care făcuse dragoste. 

— De ce mă întrebi tocmai despre ele? 

— Nu ştiu. Te întreb fiindcă mi-au ieşit în cale... 

— Nu prea te cred. Le cunosc. 

— Bine, atunci te întreb pentru motivul pe care şi 
tu şi eu îl ştim la fel de bine. 


— Da, o cunosc pe fata asta. Ne-am iubit de multe 
ori. 

— Şi te gândeşti la ea la fel cum te gândeşti la 
Avrum de pildă? 

— Bineînţeles că nu... 

— Şi dacă ar fi să alegi... cine ar trebui să moară 
dintre ei doi...? 

— Probabil că aş opta pentru, Avrum. 

— De ce? 

— Pentru că e bărbat... 

— Şi ce dacă? Îţi reamintesc că ne aflăm aici în Sat, 
unde femeile nu pot face copii. Ele nici nu pot munci la 
fel de mult ca bărbaţii, nici nu pot... 

Stin zâmbi larg. 

— Ajunge! înţeleg ce vrei să faci! Vrei să-mi 
demonstrezi că a fi conducător înseamnă să îi cunoşti 
foarte bine şi pe cei la care ţii şi pe cei care îţi sunt 
indiferenți. 

— Nu, Stin... Ceea ce doresc eu să-ţi spun este că o 
femeie ar fi răspuns că nu ar dori să moară nimeni... 

— Nu e drept, exclama Stin! Nu mi-ai spus că pot 
să aleg. 

— Dar nici tu nu te-ai gândit să mă întrebi. Te 
asigur că dacă ai fi fost femeie, probabil că ai fi ales 
soluţia mea. Şi, poate că ai fi preferat să te jertfeşti pe 
tine numai pentru ca să trăiască amândoi. De asemenea 
gânduri mi-e teamă, Stin, fiindcă ele nu sunt defel în 
concordanţă cu cele ce au gândit Sfântul Augustin din 
Hippona sau patronul Abației. 

Discuţia lor se prelungi până târziu în noapte, iar 
Măria îi explică cum Sfântul Augustin, creştinul din 
Hippona, credea că aceia care diriguiesc cetăţile trebuie 
să se conducă după morală şi dreptate, adică să facă 
numai lucruri bune. Cine să le spună însă care sunt 
lucrurile cu adevărat bune, întrebase Stin. Aflase că, în 
vremurile acelea, asta era relativ simplu de aflat şi 
rămăseseră aşa atâta vreme cât cele zece porunci găsite 


de primii creştini inspiraseră toate sistemele de 
guvernământ ale Terrei. Tot ceea ce nu contravenea nici 
uneia dintre cele zece porunci era permis. Orice altceva 
era rău. 

Sfântul Augustin cel Nou trebuise să discearnă ce 
este bine de ceea ce este rău în lipsa poruncilor creştine, 
în care nu credea deloc. Şi atunci el inventase o singură 
poruncă. Porunca de pe Urmă, o frază care însuma 
întregul său crez: „E menirea omului să-l apere pe 
Domnul Dumnezeul lui de propria-l nemărginire şi el e 
liber să facă orice pentru împlinirea acestui destin de 
vreme ce tot ceea ce face e dinainte ştiut.” 

Stin asculta liniştit istorisirile Măriei, înfiorându-se 
la gândul distanţei imense care se săpase brusc între el 
şi ceea ce crezuse până atunci că poate fi o mamă. O 
admirase pe Măria încă de când era copil, dar teoria 
aceea a ei despre supremaţia femeilor era o prostie. Era 
conştient că nu ştie prea multe despre lumea de afară, 
dar nu-şi amintea să-i fi povestit cineva despre bunele 
intenţii ale barbarilor din Câmpie. La ei, femeile jucau un 
rol important. Atât cât înţelegea el lumea, blândeţea nu 
era nicăieri o opţiune politică. lar dacă deosebirea asta 
de vederi izvora din diferenţele existente între femei şi 
bărbaţi, atunci pentru el era clar că femeile nu numai că 
nu sunt apte pentru a conduce o societate, dar nu ar 
trebui să acceadă nici măcar accidental în asemenea 
funcţii. 

Crima pe care o înfăptuise el doar cu câteva zile în 
urmă era un exemplu clar. Dacă Murrelius ar mai fi trăit, 
atunci probabil că ar fi continuat să otrăvească minţile 
tuturor cu minciuni sfruntate. Şi nu ar mai fi realizat 
niciodată şanţurile, şi nici nu ar mai fi domnit liniştea 
printre ei. Poate că s-ar fi împărţit chiar în două tabere şi 
ar fi pornit o confruntare violentă. Crima aceea fusese 
necesară, chiar dacă survenise întâmplător. Era genul 
acela de acţiune pe care îl avusese în vedere Sfântul 


Augustin cel Nou când dăduse porunca de pe urmă şi 
care n-ar fi putut fi dus la îndeplinire de o femeie. 

Măria vorbi mult, dar Stin nu o mai ascultă. Trebuia 
să se sfătuiască cu altcineva. 

Se înnoptase de-a binelea când, ca o umbră, Stin 
se strecură lângă gardul Satului. Fără să ştie, folosi exact 
locul pe unde trecuse şi Rim în explorarea sa nocturnă. 
Cuvintele Măriei îl făcuseră să înţeleagă că femeia nu îi 
mai putea asigura echilibrul necesar pentru ca el să 
poată crea în Sat o adevărată cetate pământească în 
spirit augustinian. Avea nevoie de cineva mai înţelept, de 
un bărbat. De un tată? De aceea se hotărâse să ajungă la 
Abate şi să-i ceară chiar lui părerea. Sări cu destulă 
greutate şi abia din a doua încercare ajunse în copacul 
de lângă gard şi cobori apoi de partea cealaltă. Aşteptă 
câteva clipe, pregătit pentru orice, inclusiv pentru 
momentul în care viaţa lui avea să se încheie. Nu auzea 
nici un zgomot pe care să nu-l fi cunoscut: nici paşi, nici 
cântecul vreunei păsări venite de departe. Făcu doi paşi 
şi aproape că îndrăzni să-şi îndrepte umerii când auzi din 
spatele său o voce. 

— Ai sărit destul de bine pentru un om care nu a 
avut parte de nici un antrenament adecvat. 

Tresărind puternic, Stin se întoarse spre locul de 
unde părea să fi venit cuvintele acelea. Nu desluşea 
nimic în întuneric. 

— Mai sus! 

Ridică ochii şi văzu un bărbat care părea că stă 
extrem de confortabil atârnând de o creangă a copacului 
prin care coborâse doar cu câteva secunde mai devreme. 
Realiză că trecuse la numai câţiva centimetri de el şi nu 
îşi dăduse seama că bărbatul trebuie să fi stat în poziţia 
aceea încă dinainte de a se fi apropiat el de gard. Nu 
înţelegea însă cum putuse să rămână atâta vreme 
atârnat de mâini. 

— Exerciţiu, spuse simplu bărbatul lăsându-se să 
cadă şi venind până la doi metri de Stin. Te întrebi 


desigur cum am putut să te aştept în poziţia aceea. Te 
asigur că mi-ar fi fost la fel de simplu să stau în mâini 
dacă aşa aş fi fost camuflat mai bine. 

— Nu e nevoie să încerci să mă înspăimânţi cu 
calităţile tale. Sunt deja extrem de speriat, rosti Stin cu 
voce înceată. Cine eşti? 

— Numele meu e Rimio de Vassur. Sunt locotenent 
în gardă şi însărcinat oficial cu ancheta privind moartea 
călugărilor din Biserica Alambicului de Dumnezei. 

— Te ştiu. Tu l-ai omorât pe Jeremiah. 

— Am omorât destul de mulţi oameni în ultima 
vreme. Cine era Jeremiah? 

— Un prieten drag. A încercat, la fel ca şi mine, să 
evadeze... 

— Aaa, mi-aduc aminte, zâmbi Rim. A fugit fiindcă 
îi luasei iubita. 

— Xentya nu era iubita lui! strigă Stin făcând un 
pas spre Rim. Quintul intră instantaneu în modul de luptă 
şi îşi trase lama de accun. Incă de când îl văzuse că 
încearcă să sară peste gard hotărâse că nu-l va omori. 
Nu ştia de ce, dar toată lumea părea să privească clona 
aceea cu un deosebit interes şi era conştient că uciderea 
ei putea să zădărnicească chiar şi propria sa misiune. Nu 
putea însă ignora total Ciuma. Credea cu adevărat că 
aceste clone nu suferă de nici o boală, dar nu dorea să-şi 
rişte viaţa. Se apropie de tânăr şi îi desenă cu vârful 
lamei sale un cerc perfect pe mijlocul frunţii. Apoi se 
depărta rapid, aşa încât tot ceea ce văzu Stin fu cum 
quintul se trage înapoi. 

Uimit, tânărul îşi duse mâna la frunte şi simţi 
usturimea rănii deschise. 

— Să nu mai încerci niciodată să te apropii de 
mine. Te-aş fi putut ucide. 

— Poate că asta şi căutam! strigă Stin uimit şi 
furios în acelaşi timp. 


— Eşti doar un băieţandru plin de ifose. De aceea 
am să te las să te caţeri înapoi în copac şi de acolo să 
mergi în coliba ta din Sat. 

— Nu pot. Trebuie să merg şi să vorbesc cu 
Abatele! 

— Asta nu se poate. Sfinţia Sa nu poate să rişte să 
se contamineze de Ciumă. 

— Ştii bine că toată povestea asta cu boala noastră 
e scornită. Şi chiar dacă ar fi aşa, eu sunt tatăl copilului 
pe care îl va naşte curând Xentya, femeia pe care au 
luat-o din Sat. 

— Nu cred că Sfinţia Sa Radoslav m-ar fi minţit în 
legătură cu boala voastră, vorbi Rim cu atâta convingere 
încât aproape că se uimi pe sine însuşi. 

— lar eu îţi repet... 

— Singurul lucru pe care poţi să mi-l mai spui 
înainte de a sări gardul e cum se face că eşti prezent 
mereu în cele mai delicate momente ale Satului? 
Spuneai de mine că ţi-am omorât un prieten? Zilele 
trecute şi tu ai procedat la fel... 

— A fost un accident, şopti Stin. 

— Foarte rău. Uciderea unui adversar e un lucru 
mult prea important pentru a putea fi lăsat la întâmplare. 
Trebuia să pui mai multă pasiune. Ai fi ucis mai elegant. 

Stin gândi că, dacă nu avea să ajungă să 
vorbească  Abatelui, măcar ideile lui căpătaseră o 
confirmare din partea unei alte persoane. Una care nu 
părea nici cultă şi nici educată, dar care avea în schimb 
avantajul de a fi văzut lumea adevărată. 

— Răspunde-mi, te rog! insistă Rim. De ce eşti atât 
de important pentru Abaţie? 

— Sunt un fel de... un fel de conducător al Satului. 

— Te-a ales cineva? 

— Într-un fel... De fapt nu m-a ales nimeni şi nici nu 
mă ascultă chiar toţi. 

— Nici după ce le-ai arătat că nu eziţi să-ţi omori... 
Quintul se opri. Auzea ropotul copitelor a trei cai care se 


îndreptau spre ei. Erau încă departe şi scrâşni din dinţi 
când şi dădu seama că fusese la rândul său spionat. 

— Cred că ţi se va îndeplini dorinţa, zise Rim după 
o pauză lungă. 

— Ce vrei să zici? se miră Stin. 

— Cred că Sfinţia Sa vine spre noi. Şi asta nu face 
decât să-mi confirme că eşti cineva cu totul special. 
Altfel Radoslav nu s-ar fi ostenit să străbată atâta cale 
într-o noapte friguroasă ca asta. 

Acum tropotitul cailor se auzea clar chiar şi pentru 
Stin, care rămase la o distanţă sigură de quint. 

— Vassur! 

Strigătul Abatelui se auzi distorsionat de goana 
calului, sunând tremurat. 

— Să nu îndrăzneşti să-l atingi! răsună din nou 
vocea lui Radoslav. 

Rim nu era însă atent la el. În lumina pâlpâitoare a 
unei lămpi cu ulei, o putea vedea pe Măria călărind în 
dreapta Abatelui; la stânga era Aloim. Femeia se opri 
însă la o distanţă de unde nici un om nu o putea vedea, 
trăgându-se în umbra întunecată a unui copac. 

Ce caută Măria în anturajul Abatelui? Cum de era 
noaptea lângă el? 

Când cei doi bărbaţi ajunseră lângă ei, Radoslav îşi 
struni calul aşa încât animalul se aşeză între quint şi Stin. 
Abatele cobori de cealaltă parte şi privi pătrunzător spre 
cicatricea circulară de pe fruntea clonei. 

— Stin... 

— Sfinţia Ta, eu doream doar... 

— Nu contează ce ai dorit. Ai înfăptuit astăzi o 
mare prostie care a pus în pericol nu numai viaţa ta, ci şi 
pe a multor altora. Te rog să te întorci în Sat. 

— Eu vreau totuşi să te întreb despre... 

— Tot ceea ce vrei să ştii ţi se va explica. Mâine 
dimineaţă o să spui Măriei... 

— Ea nu mă înţelege! Spune că... încercă tânărul 
să explice. 


— Îţi repet. Du-te în Sat şi ajută-ne să facem ca 
nesăbuinţa ta să treacă neobservată. Eşti singura 
noastră speranţă, Stin, ca în Sat să domnească ordinea 
sfântă, lăsată pe pământ de Sfântul Augustin. 

Clona privi pentru o clipă în jos şi apoi, fără să 
spună o vorbă, începu să se caţere anevoie în copac. Işi 
primise răspunsul chiar atunci şi nu mai avea nevoie de 
altul. 

Abia când Stin se pierduse în întunericul dintre 
colibe, Abatele se întoarse şi privi pătrunzător către Rim. 

— Puteai să-l ucizi... 

— Puteam. 

— Dar n-ai făcut-o. De ce? 

— Nu mă ameninţa în nici un fel. l-am spus şi lui. 
Era doar un băieţandru plin de ifose. Aş fi vrut însă să 
vorbesc mai multe cu el. Sunt încă însărcinat cu ancheta 
în cazul orgiei... 

— N-am uitat asta, spionule. Văd însă că îţi place. 
Nu eziţi să faci pânde... 

— Pânda, Sfinţia Ţa, e cea mai mare pasiune a 
mea. Nu m-a dezamăgit niciodată. Intotdeauna e ceva de 
văzut pentru un ochi exersat. 

Abatele încalecă destul de greu. 

— Cicatricea aia rotundă o să fie greu de înţeles 
pentru ceilalţi, spuse el într-o doară. 

— Nu era un semn doar pentru el... 

— Ce vrei să spui? ridică Abatele o sprânceană. 

— Uneori oamenii uită cât de preţioase sunt 
lucrurile. Şi de aceea e nevoie de asemenea situaţii în 
care să se gândească la chipul pe care l-ar avea lumea 
fără ele. E limpede pentru mine că tânărul ăsta e 
important pentru voi. Ceva îmi spune că dacă voi afla şi 
motivul, atunci o mare parte din misiunea mea aici se va 
fi împlinit. 

Aloim oftă. Abatele îşi întoarse calul şi plecă fără să 
spună vreun cuvânt. 


Măria nu e ceea ce am crezut până acum, iar Aloim 
mă spionează. 

Rim îşi reluă locul de pândă în copac şi începu să 
se gândească din nou la zeţii lui. li lipseau. Ducea dorul 
siguranţei absolute pe care o degajau. Deodată însă, un 
gând ajunse la suprafaţa conştiinţei sale şi explodă cu 
puterea unei încărcături atomice. 

Nu de mine s-a ascuns Măria! De clonă s-a ascuns! 

Implicaţiile acestei revelații îl împiedicară să 
doarmă tot restul nopţii. 


32 


Aşa după cum le spusese Alarik, Severus nu fusese 
prea greu de găsit. După ce rătăciseră două zile prin 
împrejurimile oraşului, ascunzându-se în şopronul unui 
crescător de animale ciudate, despre care Kasser aflase 
că sunt oi, Mos se aventurase singur în oraş şi angajase o 
prostituată care să-l aducă pe bătrân până la ei. Femeia 
fugise însă cu banii şi îl lăsase pe bătrânul soldat să se 
descurce pe alte căi. Şi cum Mos nu era un campion al 
imaginaţiei, şi-a tras boneta pe ochi, şi-a învăluit mai 
bine în jurul corpului o pelerină cumpărată de la o tarabă 
de vechituri şi a început să cutreiere prin oraş. 

Soldatul s-a convins curând că pe Terra funcţiona 
încă proverbul acela care spune că atunci când mergi pe 
stradă şi crezi că eşti văzut de toată lumea, de fapt, 
nimeni nu are ochi pentru tine. A căpătat destul de 
repede curajul de a intra într-un fel de local unde se 
servea mâncare caldă şi unde chiar se ospătase pe 
săturate, resimţind, e drept, o oarecare mustrare de 
conştiinţă la gândul că împăratul lui şi Mas nu pot mânca 
decât alimente sintetizate sau varietatea aceea bizară şi 
fadă de produse lactate cu care îi servea stăpânul stânii. 
Ascultă povestirea unui bătrân care se jura că fusese de 
faţă când, mişcându-se cu viteza fulgerului, un om l-a 
omorât mai întâi pe Alarik, apoi i-a măcelărit pe toţi cei 
care apărau australul, inclusiv pe bărbatul acela căruia 
străinii îi strecuraseră muşte de Alderbaraan. Mos zâmbi 
în barbă, împăratul avusese din nou dreptate. 

Soldatul aştepta de multă vreme vestea că un 
quint fusese învins în luptă. Kasser îi repetase de 


nenumărate ori că un asemenea lucru era imposibil. Era 
nevoie de câteva zeci de mii de oameni într-o incintă 
închisă ermetic, dar chiar şi atunci nu se ştia dacă nu 
cumva guintul i-ar fi ucis pe toţi înainte de a cădea 
epuizat din cauza efortului. Ştia de asemenea că arhivele 
imperiale arătau că toţi guinții muriseră după ce 
implanturile lor neurale începuseră să se degradeze 
rapid şi iremediabil. Sfârşeau repede. În numai două 
săptămâni, creierul lor nu mai era în stare să răspundă 
nici măcar la stimulii luminoşi. Şi totuşi, Mos spera să 
afle de un asemenea eveniment care să îl facă să se 
simtă răzbunat pentru momentul acela de infinită 
umilinţă când, privind la el şi fără să îl întrebe nimic, un 
maestru îi spusese că nu e potrivit nici măcar pentru 
aspirantură. 

Mos stătuse în local destul de mult pentru a-l 
vedea apărând pe Severus. Părea sub influenţa unor 
substanţe care îi alterau capacităţile motorii, pentru că 
se clătina vizibil şi rostea vorbe fără sens. 

Când bătrânul trecuse pe lângă masa lui, cu un 
gest calm, dar ferm, Mos îl silise să se aşeze alături de el 
şi îl lăsase să îi vadă chipul. Trăsăturile acestuia se 
limpeziseră, năuceala de pe faţa lui lăsând locul unei frici 
care îi paraliza pentru scurtă vreme şi glasul. Mos îi dădu 
lui Severus să mănânce şi apoi, fără să rostească o vorbă 
şi supraveghind atent câţiva bărbaţi care începuseră să 
se uite cu prea mult interes la ei, Mos părăsise localul, 
sprijinindu-l pe bătrân. 

O dată ajunşi la stână, Severus căzu într-un somn 
adânc, acompaniat de un sforăit gros, sonor. Se trezi 
abia a doua zi dimineaţă şi îi privi năuc pe cei trei. 

— Aha! răcni el bucuros. V-aţi dat seama cine sunt 
cu adevărat! Scoateţi australul! 

Fără o vorbă, Mas îşi extrase cel mai lung dintre 
pumnale şi îşi plimbă degetul peste tăişul lui strălucitor. 

— Ce? Crezi că mă sperii cu scobitoarea aia? Păi 
eu... Când au venit să mă... Paişpe... începu să se bâlbâie 


Severus, părând că nu se hotărăşte ce întâmplare 
înfricoşată dintr-un trecut glorios ar trebui să 
povestească. 

Lovitura de pumn a lui Mos îi explodă însă în figură 
şi îl trimise la pământ. 

— Ai să răspunzi numai la ce te întreabă înălţimea 
Sa. Adus brusc la sentimente mai bune, Severus 
încuviinţă din cap. Kasser îi mulţumi mut lui Mos şi apoi 
întrebă: 

— De ce eşti îmbrăcat de parcă ai fi călugăr? Ai 
vreo legătură cu Abația? 

— Serenissime! înălţimea Ta! Sigur că am o 
legătură cu Abația. Sunt ultimul luptător din neamul celor 
care s-au opus călugărilor augustinieni încă de pe 
vremuri. Străbunicul meu... 

— Ştiu... a întâlnit un om care i-a predat toate 
secretele... 

— Exact, prea mărite, se ploconi vagabondul. 

— Bine, dar de ce lupti împotriva lor...? 

— Sunt asupritori, stau pe grămezi de bani în timp 
ce poporul din Câmpie nu are nici măcar ce mânca. O 
dată, când au fost inundaţii mari, au închis porţile şi zeci 
de mii de oameni au fost luaţi de ape pentru că nu s-au 
putut adăposti acolo, pe gorganul acela unde îşi ţin 
clonele. 

— Vorbeşti prostii. Evenimentele astea s-au 
petrecut de curând. Altul trebuie să fi fost motivul pentru 
care a luat fiinţă acum două mii de ani o frăţie care să 
lupte împotriva călugărilor augustinieni. 

Severus îşi ridică privirea până când o întâlni pe 
aceea a lui Kasser. Ochii lui scânteiau. 

— Luminăţia Ta, se vede că eşti un om înţelept! 

— Cum aşa? râse Kasser. 

— Pentru că mă întrebi a doua oară, în numai trei 
zile, ceva ce nu pot spune. 

Tăcerea lui Kasser ţinu loc de cerere pentru 
lămuriri. 


— Sire, străbunicul ne-a lăsat cu limbă de moarte 
adevărata poveste a întâlnirii sale cu călugărul. De fapt, 
dorise să-i fure cufărul, iar omul acela, bătrân şi bolnav, 
nu numai că nu se opusese, dar păruse chiar bucuros. Se 
pare că emoția atacului îl adusese în pragul morţii, 
fiindcă a apucat să mai zică numai că în cufăr există 
documentele ordinului său secret, care ne vor aduce 
cândva mulţi bani dacă le vom păstra şi le vom da cui le 
cere, pentru a le folosi împotriva Abației. De aceea m-am 
grăbit să vin la înălțimile Voastre când am auzit de 
austral... 

— Înţeleg. Dar nu aţi aflat care era motivul pentru 
care necunoscutul acela lupta împotriva Abației? 

— Nu! pufni Severus agitându-şi mânecile largi ale 
sutanei. Adică a zis el ceva... Dar pentru patru generaţii 
din familia mea fraza, aceea n-a avut nici un sens. Am 
păstrat-o însă cu sfinţenie în memorie. A zis aşa: „Abația 
trebuie nimicită fiindcă umple lumea cu atei...” 

Kasser medita o clipă şi recunoscu apoi cu un glas 
aproape vesel: 

— Asta e într-adevăr o prostie. 

— Aşa ne-am gândit şi noi. Poate că or fi tâmpite 
clonele alea, dar numai lipsite de credinţă nu se poate să 
fie numite, hohoti gros bătrânul. 

— Poate se referea la faptul că împărtăşesc o 
credinţă strâmbă, presupuse Mos. 

— Da, se prea poate. Dar e greu de crezut că ar 
putea exista o organizaţie secretă care să se opună 
Abației, dar care să se bazeze pe argumentul unei secte 
eretice. Trebuie să fie cu totul altceva... 

Severus se ridică şi întrebă cu glas sfios. 

— Acum pot sa plec? 

— Bineînţeles că nu, râse Kasser. Trebuie să ne 
duci în locul unde spuneai că se află documentele. 

Bătrânul îi privi cu şiretenie. 

— Am motivele mele să nu mă grăbesc să ajung 
acolo. Să zicem că sunt nişte prieteni cu care n-aş vrea 


să mă întâlnesc înainte de a avea nişte bani pe care îi 
datorez. 

— O să mergi cu noi, zise ferm Mos. 

— Ba n-o să merg, protestă energic Severus. Pe 
legea mea că nici măcar întreaga dinastie Boszt nu mă 
poate... 

Mas sări asupra lui Severus şi se opri cu tăişul 
cuţitului aproape de gâtul lui. 

— De ce ai pomenit numele asta? scrâşni soldatul. 
De unde ştii? 

Speriat, bătrânul reuşi doar cu greu să îngaime. 

— Ce să ştiu? Că omul acela face parte din familia 
imperială? Dacă n-ar fi fost gestul energic al lui Kasser, 
cuțitul lui Mos şi-ar fi îndeplinit misiunea. 

— Toată lumea ştie că numai dinastia Boszt are 
austral. 

— Ţi-am spus că l-am furat... 

— Da? Şi ce-ai făcut apoi? In loc s-o ştergi cu 
propulsia standard până în cel mai apropiat sistem stelar 
şi să vinzi acolo australul, ai rămas aici. E clar că eşti de- 
al lor. De altfel şi în oraş am auzit zvonul ăsta. Kasser îşi 
privi camarazii în ochi. Omul acela era foarte periculos, 
dar deocamdată se putea dovedi mai preţios dacă era 
păstrat în viaţă. 

— Cum ajungem la documentele alea? Zi-ne şi o să 
te lăsăm să pleci. 

Severus se ridică cu greutate, aranjându-şi straiele 
ponosite de parcă ar fi fost cine ştie ce veşminte 
scumpe. 

— Sigur, bate-ţi-l pe Severus! Avea dreptate 
străbunicul meu când zicea că nu poţi avea încredere 
într-un Boszt! Niciodată n-au fost oameni de onoare. l-au 
jignit pe cei slabi. 

— De parcă tare mulţi Boszt cunoscuse, râse Mas. 

— Se pare că citise asta într-unul dintre 
documentele din cufăr... 


Cei trei bărbaţi rămaseră împietriţi. Se ştia de 
multă vreme că Abația pretindea că întocmise harta 
genetică a dinastiei Boszt şi toate dovezile indicau faptul 
că Ladislau, primul duce Boszt de Eccius, era nepotul 
unui emigrant pământean. Înaintaşul acela glorios nu 
lăsase însă nici o istorie despre familia sa, adâncind un 
mister în judecarea căruia nu trebuia pierdut din vedere 
faptul că Abația avea numai de câştigat afirmând că 
dinastia nu e mai veche decât ea şi că îşi avea originile 
în câmpiile Vechii Terra. 

— Deci hârtiile au fost citite... spuse Kasser într-un 
târziu. 

— Nu toate, nu toate! Bătrânul a murit înainte de 
a-l învăţa pe tata să citească... Bunicul era aproape orb şi 
nu deosebea literele. Apoi noi nu am mai dat importanţă. 

Pradă unei tensiuni extreme, Kasser se repezi 
urlând la Severus. 

— Unde sunt blestematele alea de documente? 

Cuvintele fură rostite cu atâta tărie, încât bătrânul 
se trase înapoi, se împiedică şi căzu pe spate. 

— La munte... îngropate sub o colibă. Acolo a stat o 
soră de-a mea... Dar ea nu ştie!... 

— Unde anume? Pe unde trebuie să o luăm ca să 
ajungem acolo? 

— Intrebaţi de Piatra Arsă. E la două zile de mers 
călare... Să fiţi însă atenţi la trecători, fiindcă sunt păzite 
de tot felul de oameni care cred că munţii sunt ai lor și li 
se cuvine un fel de tribut... Cei de care mă feresc şi eu... 

Kasser privi spre Mos şi încuviinţă din cap. 

— Poţi să pleci, bătrâne. O să găsim singuri locul 
de care zici. 

— Dar nu mă miluiţi cu nimic? La urma-urmei, v-am 
zis tot ce ştiam... 

Kasser scoase un pumn de aur din buzunar şi i-l 
aruncă lui Severus, care se grăbi să strângă mica avere 
de pe pământul bătătorit care ţinea loc de podea. Abia 
când se depărtase la mai bine de un kilometru, Mas 


ridică pe umăr laserul său şi îl tăie pe bătrânul vagabond 
în două jumătăţi perfect egale. 


33 


Nu se poate ca nimeni să nu remarce cât de mult 
te asemeni cu Dumnezeul Tău. Eşti conştient desigur că, 
dacă El ar fi fost altfel, probabil că nu tu ai fi fost cel ales 
pentru Revelații, dar nu se poate să-ți reprimi total 
sentimentul de fericire care te-a cuprins când ţi-a spus, 
în vis, despre felul în care trebuia reconstruit acoperişul. 
Simti că, dacă Dumnezeul tău ar fi fost mai puțin înclinat 
spre lucrurile practice, spre meseriile de tot felul, aşa 
cum le numise unul dintre semenii tăi, l-ai fi venerat la 
fel de mult, dar iubirea nu ar fi fost la fel de sinceră. Nu l- 
ai fi simțit la fel de aproape. 

Nu înţelegi, desigur, felul în care e vrăjită piatra 
aceea care e mai întâi închisă într-un tub de metal şi 
care apoi arată ca un fel de spumă, dar uşurinţa cu care 
se pot face din ea panouri mai uşoare decât frunzele, dar 
mai rezistente decât lemnul, nu poate fi decât o minune 
dumnezeiască. Folosind o asemenea substanță mirifică, 
oamenii tăi au reclădit în doar trei zile acoperişul, iar 
arborii care servesc de coloane nu se mai îincovoaie 
acum sub greutatea țiglelor de lut. 

Și mai ştii că Dumnezeul tău e bun şi te respectă. 
Nu a dorit să iți dea de pomană acoperişul acela, ci ti-a 
cerut ceva care stă în puterea voastră să dați: țiglele 
vechiului acoperiş. Nu ştii ce vrea să facă din ele, nu 
înţelegi la ce i-ar putea folosi tăblițele acelea 
sfărâmicioase de vreme ce El are asemenea minunate 
materiale. De aceea crezi că nu vrea să te jignească, că 
vrea să îl simiti aproape, ca pe unul din voi, că 
participarea lui binevoitoare la zidirea Templului nu face 


decât să unească un cerc în care profanul cel mai umil se 
întâlneşte cu sferele înalte ale dumnezeirii. Toţi într-un 
cerc perfect, într-o credință pe care o simți în stare de 
orice. 

Când pătrunse în sala mare a staţiei orbitale, Isidor 
ştia deja că se întâmplase ceva rău. Fusese educat să nu 
se iluzioneze şi să nu aştepte niciodată la nimic bun de la 
viaţă, aşa încât nu se îndoia asupra naturii nemulțumirii 
lui Crey. Tensiunea era însă la cote atât de înalte încât se 
simţea ameninţat fizic şi decise că nu avea altă şansă 
decât atacul. 

— Protestez energic... începu călugărul cu un glas 
ascuţit. Crey aruncă cu zgomot pe podea mnemocubul 
pe care îl ţinea în mâini şi strigă la rândul său: 

— la, chiar protestează, popo! Numai asta ne lipsea 
acum! Nişte proteste din partea unui mincinos trădător! 

Isidor rămase câteva clipe descumpănit de vorbele 
guvernatorului, dar reluă cu îndârjire. 

— Eu nu am trădat pe nimeni, de vreme ce 
singurele interese pe care le reprezint sunt cele ale 
Abației. 

— Serios? Ultima dată când am tăinuit noi despre 
ceea ce încercăm să înfăptuim aici pe Praxtor ai fost de 
acord că metodele nu tocmai desprinse din manual pe 
care le-am folosit necesită o oarecare alianţă... Cu alte 
cuvinte am fost amândoi de acord că... 

— Acordul acela a fost o greşeală, spuse Isidor cu 
glas hotărât. La vremea aceea nu am ştiut nici natura, şi 
nici gravitatea a ceea ce încerci să faci. 

Crey se ridică de pe scaunul său şi veni până 
aproape de Isidor. Ca şi cum ar fi dorit să sublinieze 
diferenţa de înălţime dintre ei, se băgă chiar sub nasul 
călugărului şi privi în sus. 

— Spune-mi ce i-ai scris Abatelui! plesni ca un bici 
vocea guvernatorului. 

— Eu nu i-am... 


Crey pocni cu tocul cizmei sale înflorate de 
podeaua de oţel. 

— N-ai pic de ruşine, popo! Toată viaţa mea am 
crezut că voi, călugării, în general oamenii religioşi, aveţi 
un simt moral aparte, că nu minţiţi. 

— Nu şi călugării augustinieni. Noi credem că orice 
este permis de vreme ce concură la menirea noastră 
ultimă, cea... A 

— Da, da, da... am citit şi eu ceva într-o carte. Il 
feriţi pe Dumnezeul vostru de propria-l nemărginire. Ce 
frumos! Ce înşiruire de vorbe fără nici un sens! pufni 
Crey. 

— Nu huli, spuse încet Isidor. 

— Dar tu nu huleşti? Nu eşti oare tu acela care, în 
disprețul nu al unei fiinţe ascunse undeva printre stele, ci 
al propriilor noştri ochi, negi că ai trimis un mesaj 
Abației? Nu eşti tu acela care, dacă vom deschide acum 
magazia, ne vei spune că acolo se află două sonde cu 
austral, şi nu una singură, aşa cum am putea vedea cu 
toţii? Asta cum se cheamă oare? 

Isidor trăgea de timp prin toate tertipurile de care 
se simţea în stare. Deosebea în atitudinea lui Crey şi 
altceva decât mânie. Guvernatorul părea gata să rişte 
absolut totul în disputa aceea pe care nu o înţelegea pe 
deplin. Privirile îi căzură pe mnemocubul aruncat pe jos 
şi îngheţă. Işi ridică ochii spre Crey care îi văzuse 
spaima. 

— L-ai recunoscut? întrebă calm guvernatorul. 

— A aparţinut unui Abate respectat şi a fost furat 
acum mai bine de douăzeci de generaţii în timpul unei 
schisme... Ni se predă la şcoală cum putem să îl 
recunoaştem... Nici măcar nu v-aţi dat osteneala să îl 
modificaţi, să îl camuflaţi cumva. 

— Aaa, contrabandiştii de la care l-am cumpărat 
uitaseră de el. Nimeni nu le ceruse vreodată aşa ceva. 
Sunt convins că nici nu credeau că poate fi folosit. 

Isidor schiţă semnul cercului asupra lui Crey. 


— Nu meriţi să te ierte Dumnezeu, spuse el cu glas 
adânc. 

— Bine, păstrează-ţi prostiile astea pentru minţi 
mai simple, cum sunt cele ale clonelor de sub noi. 

— În tot timpul ăsta am crezut că eşti un fel de 
ales, că Dumnezeu te-a desemnat pentru a duce Abația 
într-o noua etapă. Unele dintre realizările tale... 

— Ei, m-am descurcat şi eu, râse guvernatorul. 

— ... au fost cu adevărat remarcabile. Am crezut că 
ele sunt un semn divin, dar, de fapt, nu erau decât modul 
în care mintea ta pervertită şi-a bătut joc de Manualul 
însămânțării. Dumnezeu nu o să îngăduie asta. 

— Ei nu! dădu din mâini Crey, de parcă ar fi vrut să 
alunge o muscă supărătoare. O să îngăduie. Că dacă 
îndrăzneşte să întreprindă ceva împotriva mea, am să-i 
arăt propria-l nemărginire. 

Oamenii din suita guvernatorului începură să râdă 
gros. 

— Lasă asta, continuă Crey. la spune-ne mai bine 
ce i-ai scris Abatelui. 

Hyam cel istet s-a zbătut preț de câteva zile şi apoi 
te-a întrebat dacă ar putea să folosească materialul care 
mai rămăsese de la construcția acoperişului pentru a 
clădi câteva adăposturi mai mici. | le-ai dat, dar ai 
păstrat şi o rezervă... Acum, lângă Templu, apăruseră 
trei construcții ciudate, în care era însă foarte bine de 
dormit atunci când ploaia scălda câmpia. De atunci însă 
nu ai mai scăpat de Hyam, care te roagă să pui o vorbă 
bună pe lângă Dumnezeu, fiindcă e convins că ar putea 
realiza un Templu mai frumos dacă ar avea destulă 
spumă de aceea care se împietrea cu vremea. 

Cei mai harnici, dar lipsiţi de fantezie, s-au mutat în 
jurul malului de unde extrag nisipul acela din care 
femeile coc apoi tăblițele de lut. Se pare că ei sunt 
preferații lui Dumnezeu, de vreme ce El iţi apare în vis 
cel puțin o dată pe săptămână şi iți porunceşte să îi 
încurajezi să-şi continue munca. Tinerii spun că dacă stai 


destul de târziu în noapte poți vedea un car de foc din 
care coboară nişte creaturi strălucitoare care încarcă din 
foişor darurile voastre pentru El. Şi uneori se aud şi voci. 
Noaptea este însă a Domnului Dumnezeului tău. Nu poți 
să-l trădezi. 

Mai sunt şi cei care gătesc mâncarea. Asta e de 
departe cea mai plicticoasă şi mai complicată dintre 
toate treburile. Fiindcă a creşte legume nu e o treabă 
tocmai uşoară. Uneori porcii sălbatici vin şi strică 
straturile, alteori vânătorii se întorc fără pradă, fiindcă n- 
au avut de noroc. Ştii însă că sunt cu totii oameni pe care 
te poti baza şi care se lasă mai degrabă lipsiți de hrană 
pe ei înşişi decât să nu-i îndestuleze pe ceilalţi. 

Ordinea asta are însă şi relele ei. O femeie tânăra... 
nu mai ştii cum o cheamă... stă şi îngrijeşte toată ziua un 
fel de cerc din flori de câmp. Le-a răsădit acolo şi acum 
au înflorit. Spune că frumuseţea aceea e atât de deplină 
încât nu poate fi decât dumnezeiască. Nu înţelegi în ce 
fel poate fi folositoare frumusețea, dar ea ţi-a adus 
aminte că şi cei doi pictori nu fac decât să înfrumuseţeze 
pereții Templului şi toată lumea respectă ceea ce fac. Ar 
mai fi desigur şi Sirin. El e de departe cel mai ciudat. A 
decis că misiunea lui este aceea de a-i apăra pe ceilalți. 
Deocamdată, câmpia nu îi pusese în pericol. Animalele 
erau blânde şi semenii tăi nu muriseră decât căzând din 
copaci sau striviţi sub construcțiile eşuate. El insistă însă 
că trebuie să fie... soldat... da... aşa îşi zicea. 

L-ai întrebat de ce alesese tocmai îndeletnicirea 
aceea. Și puternicul Sirin a răspuns că simte că undeva 
în străfundurile ființei sale mai trăieşte un om şi că acela 
îi porunceşte să devină soldat. Ştii că asta e o idee 
interesantă. Şi vorbele astea ti-au sunat cumva 
cunoscute. Când le-ai auzit, ai simţit că le înţelegi dincolo 
însă de orice rațiune, ca şi cum ar fi numit ceva de care 
ai fost convins toată viaţa, fără insă să o ştii prea bine. 
Sirin va fi soldat. Le-ai spus asta şi celorlalți, şi ei au 
acceptat. 


Crey holbă ochii cât cepele şi pentru prima oară în 
viaţa lui avu senzaţia clară că a comis o prostie imensă, 
care ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi gândit măcar şi un 
singur minut asupra acelui detaliu. 

— la mai zi-mi, popo! Ce e chestia asta cu Primul 
Beneficiu? Isidor întoarse capul încercând să nu-l 
privească în faţă. 

Ştia însă că nu mai are nici un sens să se 
împotrivească. Faptul că apucase să vadă mnemocubul 
cu copia furată a Manualului Însămânţării arăta că 
intenţiile lui Crey în ceea ce îl priveşte sunt cumplite. 
Aproape că nu mai conta ce anume spune. 

— Dacă ai fi avut răbdare să citeşti... 

— Ştiu manualul ăsta nenorocit aproape pe de rost. 
E scris prost şi conţine o mulţime de inepţii. Nu scrie 
nicăieri nimic despre... Primul Beneficiu. 

— Ai fi putut fi mai deştept, răsuci fără să ştie 
Isidor un cuţit în sufletul lui Crey. Trebuia să te gândeşti 
la asta. De obicei, primele produse obţinute de pe o 
Lume Agricolă sunt semnalul unor adevărate sărbători 
populare. Chiar şi cele mai sărace sau mai rezervate 
dintre administrații ţin măcar câte o recepţie oficială. lar 
tu? Tu ce-ai făcut? Mi-ai spus că ai aruncat tăbliţele 
alea... 

Guvernatorul încercă să se apere: 

— Dumnezeule! Dar sunt nişte ţigle! Nimeni nu are 
ce face cu ele. Cum să mă fi prezentat în faţa oamenilor 
care aşteaptă grâne cu nişte plăcuţe de lut ars? Cred că 
nici măcar unui sfânt ca tine ele nu i-ar ţine de foame. 

Isidor clătină din cap. 

— Pentru un om cu adevărat flămând, speranţa 
belşugului poate fi mai gustoasă decât cea mai elaborată 
mâncare. 

— Vorbeşti în dodii. Dar de-acum răul e făcut... Ce- 
ar mai putea face Abatele tău? 

Călugărul zâmbi larg. 


— Sfinţia Sa Radoslav e un om tare înţelept, 
renumit pentru perspicacitatea lui. El se va întreba 
desigur ce anume te-a făcut să arunci Primul Beneficiu. 
Eu unul recunosc că nu înţeleg, dar el va desluşi cu 
siguranţă motivul tău. 

Crey începu să-şi maseze bărbia cu putere. Pe 
chipul lui se vedea că era muncit de gânduri negre. 

— Să înţeleg deci că numai atât i-ai scris? Că am 
renunţat la nenorocitele alea de tăbliţe?... 

— Nu chiar, murmură Isidor. Mai era ceva. Crey 
ridica din umeri arătând că aşteaptă. 

— Mi-am permis să îi sugerez Abatelui că, de fapt, 
nici măcar nu ai aruncat ţiglele alea, ci le ţii aici pe 
undeva numai pentru tine. 

Crey se ridică de pe scaun şi veni până în 
apropierea lui Isidor. Era doar cu puţin mai înalt decât 
călugărul care stătea pe un scaun destul de incomod. 

— Şi de ce aş fi făcut eu una ca asta, după părerea 
ta? 

— Nu ştiu. E clar însă că nu poţi să arăţi nimănui 
plăcuţele alea. Motivul nu ţi-l cunosc, dar eu unul nu am 
nici o îndoială că doreşti ca existenţa ţiglelor alea să 
rămână un secret. 

Crey începu să râdă. 

— Ai dreptate. M-ai prins. Nici nu ştii câtă dreptate 
ai. Aşa este! Eu vreau să nu ştie nimeni de ele. Eşti 
foarte isteţ şi probabil că aşa este şi Abatele tău, încheie 
guvernatorul devenind brusc serios. 

Crey începu să se rotească în jurul scaunului lui 
Isidor. 

— Nu e oare țelul vostru ultim să-l ajutaţi pe 
Dumnezeu, atunci când îşi va fi atins propria-l 
nemărginire? 

— Ba da, dar nu văd ce legătură poate avea asta 
Cu... 

— Şi cum se numeşte bătălia aceea finală pe care 
voi o veţi duce cu cei răi? 


— Armaghedonul, bâigui Isidor. 

— A, da, Armaghedonul. Te-ai gândit vreodată că 
bătălia asta ar putea fi altceva decât v-aţi imaginat voi? 

— Nu... Nu înţeleg. 

— Uite, am să-ţi spun eu cum stau lucrurile. Ţiglele 
acelea conţin austral într-o concentraţie fantastic de 
mare. Am deja atâta combustibil încât în numai trei ani 
voi deveni cel mai puternic om din Univers, pentru că voi 
putea lovi instantaneu în oricine. 

Isidor îşi duse mâna la gură. 

— Doamne! Ce-am făcut! 

— Ce-ai făcut? lţi spun eu ce-ai făcut! L-am adus pe 
Dumnezeul tău în faţa limitelor sale. Pentru că 
Sagittarius nu va folosi australul doar pentru a-şi asigura 
hegemonia, ci va explora mereu, reluând tendinţa 
naturală a oamenilor de a coloniza lumi noi. Vom deveni 
infiniţi şi atunci vom fi atât de mulţi şi de depărtaţi unul 
de altul că nu vom mai avea un singur stat, un singur 
împărat, o singură limbă şi, de ce nu, un singur 
Dumnezeu! Lui Isidor îi căzuse capul în piept. Mormăia 
ceva în barbă. 

— Te rogi? 

— Da. 

— Foarte bine faci, fiindcă în faţa ordinului tău s-a 
stârnit cea mai mare furtună din Univers. Primul meu 
adversar este Abația. Dumnezeul vostru o să mă 
privească în ochi şi o să vadă acolo un loc unde nici 
măcar el nu poate ajunge. 

— Ba or să te distrugă într-o clipită. 

Crey zâmbi viclean. 

— Recunoşti deci că Armaghedonul de care aţi tot 
vorbit vreme de generaţii începe acum? 

— Se prea poate. Nu ştiu... clătină din cap Isidor. 

— Ei bine, eu ştiu, hohoti Crey. Şi mai ştiu că în 
orice bătălie câştigă de obicei acela care are iniţiativa. 
De aceea am să lovesc eu primul. 


Guvernatorul scoase din faldurile hainei sale un 
pumnal şi îl împlântă fulgerător între omoplaţii 
călugărului. 

Ca şi cum s-ar fi aşteptat la aşa ceva, Isidor se 
întoarse către el şi, cu ultimele puteri, murmură: 

— Or să te distrugă, nebunule!... 

Personalitatea dublă a lui Sirin pare că se 
accentuează pe zi ce trece. leri l-ai văzut trecând pe 
lângă tine şi vorbindu-şi în barbă, dar folosind cuvinte de 
parcă ar fi conversat cu altcineva. L-ai întrebat dacă se 
simte bine şi el ţi-a spus că nu s-a simțit niciodată mai 
puternic. Apoi a vrut să iți arate o figură de luptă şi s-a 
mişcat atât de repede, încât nici nu ti-ai dat seama ce a 
făcut. În numai o clipă însă te-ai trezit la pământ cu el 
deasupra ta, ținând un țăruş ascuţit, gata să i-l implânte 
în piept. 

Ţi-ai dat atunci seama că se întâmplă ceva ciudat 
cu el şi l-ai întrebat dacă nu a pățit ceva ieşit din comun 
în ultimele zile. lar el ti-a răspuns abia după ce ai insistat 
mult, amenințându-l chiar că te vei ruga la Dumnezeu să 
fie pedepsit. Într-un târziu te-a condus într-o văioagă 
adâncă. Acolo zăcea pe jumătate îngropat în nisip un fel 
de ou metalic. Pe singura lui parte expusă spre cer sufla 
printr-o ţeava, din când în când, un fel de ceața ciudată. 

Te-ai mâniat la culme. Sirin nu avea nici un drept 
să țină doar pentru el o asemenea minune. Se poate ca 
în recipientul acela care părea că fierbe pe dinăuntru să 
fi fost cine ştie ce lucru important, care să îi ajute să-L 
serviţi mai bine pe Domnul Dumnezeul Vostru. Ati cărat 
cu greu oul acela strălucitor până în Templu, unde i-ai 
adunat pe toți. 

Stai acum cu una dintre uneltele pe care meşterii 
le-au folosit pentru acoperiş şi încerci să deschizi oul. Il 
laşi pe Sirin. El pare mai puternic. In sfârşit, după o 
ultimă lovitură, oul se sparge exact în două. Înăuntru 
este doar un lichid ciudat. II guşti. E dulce... le dai şi 


celorlalți sperând că e un leac Dumnezeiesc. Nu mori, 
dar mintea ta... Mintea ta... Laak! Cine naiba e Laak?! 


34 


Abatele nu mai credea în vise. Ştia că încă de acum 
şaizeci de generaţii, de când Sfântul Augustin cel Nou 
începuse primele experimente de sugestionare prin 
somn, în Abaţie visele nu mai puteau fi creditate cu vreo 
importanţă. Fără sondele implantate apostolilor de pe 
Lumile Agricole, religiile acelea nu ar fi avut nici o şansă. 
Chiar şi Stin, poate cea mai inteligentă şi mai 
impetuoasă dintre clonele Sfântului Augustin, un tânăr 
pentru care nutrea sentimente aproape de evlavie, avea 
să se transforme într-o marionetă docilă imediat ce Măria 
îi va fi implantat sonda prin care să i se poată controla 
visele. Se gândi cine anume i-ar fi putut implanta lui o 
sondă psi. Nu era cazul, desigur, dar medita o clipă 
asupra avantajelor pe care le-ar fi avut cineva care i-ar fi 
putut controla visele. Fruntea i se încreţi. Probabil că 
fiecare om din Univers ar fi avut de câştigat dacă el n-ar 
fi avut visul în urma căruia găsise mesajul Abatelui din 
vechime. 

Ziua aceea fusese una agitată. Încercase mai bine 
de două ore să scape de fratele Kalator, care insista să 
meargă el însuşi pe Praxtor pentru a rezolva conflictul 
despre care le scrisese Isidor. Radoslav nu se îndoia că 
bărbatul acela înalt şi uscăţiv ar fi putut tranşa în 
favoarea Abației aproape orice dispută militară sau 
politică din întregul Univers. Nu îi putea însă împărtăşi şi 
lui toate motivele care îl făceau să nu îi permită o 
asemenea acţiune. Motivele! Ah, motivele! De-a lungul 
anilor, mulţi dintre înaintaşii săi păruseră înţelepţi, 
aproape atinşi de graţia divină în ceea ce priveşte 


desluşirea viitorului, numai pentru că folosiseră 
informaţii pe care ceilalţi abaţi le transmiseseră în secret, 
din generaţie în generaţie. Şi cum să-i fi spus el lui 
Kalator că, din punctul lui de vedere, timpul Abației se 
terminase? 

Ştia că ouăle fuseseră construite de cel de-al 
treilea abate, după indicaţiile directe ale Sfântului 
Augustin. Nimeni nu ştiuse vreodată de ce înaintaşul 
acela misterios alesese să construiască şase sute şaizeci 
şi şase de asemenea sonde. Din scrierile primilor abaţi se 
puteau desprinde desigur câteva ipoteze. Nu-i ajunsese 
australul pentru mai multe, sala în care urma să fie 
păstrate nu permitea stocarea mai multor sonde... 
Existau chiar şi voci care spuneau că era posibil ca 
Abatele acela din vechime să nu fi avut destui bani 
pentru mai multe Ouă. Pirinnus, Abatele care-l 
consacrase pe Radoslav, îi spusese înainte de a muri că 
nu ar vrea defel să fie în pielea lui fiindcă era de aşteptat 
ca Ouăle să se termine exact în timpul mandatului său. 
Şi chiar aşa fusese. Teoretic, ultimul Ou, cel de-al şase 
sute şaizeci şi şaselea, ar fi trebuit încărcat cu germenii 
care realizaseră însămânţarea fructuoasă de pe Praxtor. 
Asta numai după ce Isidor ar fi spus că totul este în 
ordine. Dar n-a fost să fie, şi coincidenta asta între primul 
eşec al Abației după câteva secole de însămânţări 
reuşite şi terminarea stocului de Ouă moştenit din 
vechime nu putea fi decât un semn dumnezeiesc. Sosise 
momentul ca Abația să dezlănţuie asupra Universului 
aceeaşi furie pe care omenirea părea că o acumulase 
împotriva ei. 

Ca orice mister, ca orice cale dumnezeiască, 
enigma Ouălor era complicată de existenţa celui de-al 
şase sute şaizeci şi şaptelea. Sonda aceea fusese 
construită cu doar câteva sute de ani în urmă, ca parte a 
unui experiment. Fuseseră trei, iar două dintre ele 
reuşiseră să pătrundă chiar şi prin cele mai dense apărări 
planetare. Abatele care ordonase construirea lor se 


gândise să le echipeze cu arme atomice, el unul având 
îndoieli în ceea ce priveşte eficienţa unei a doua 
însămânţări ca armă mortală împotriva întregului 
Univers. Nu se putea şti cu siguranţă, dar era foarte 
probabil ca tocmai acţiunile lui să fi dus la impunerea 
monopolului dinastiei Boszt asupra australului. Planul lui 
fusese abandonat, iar Abația se reîntorsese la credinţa că 
Dumnezeu le-a arătat calea cea dreaptă încă din 
vechime şi Ouăle se vor dovedi eficiente în Armaghedon. 

Abatele stătea în faţa celei de-a şase sute şaizeci şi 
şaptea sonde, întrebându-se ce menire i-ar fi rezervat 
însuşi Dumnezeu dacă El ar fi avut nevoie de asemenea 
instrumente pentru a-şi impune vrerea. Radoslav nu se 
îndoia că scopul tuturor Ouălor era acela de-a aduce 
întreaga omenire pe calea dreptei credinţe. Privită din 
acest punct de vedere, oportunitatea momentului 
dezlănţuirii  Armaghedonului nu mai avea nici o 
importanţă. A avea o perspectivă dreaptă asupra lui 
Dumnezeu şi a vrerii sale era o stare care nu putea 
surveni nici prea devreme, nici prea târziu. Oricând se va 
fi instalat, acest lucru era de salutat... 

Era convins că Dumnezeu nu face nimic la 
întâmplare. Sonda aceea trebuia să aibă o noimă, trebuia 
să servească unui scop. Nici chiar creatorul ei nu 
acţionase probabil în virtutea liberului-arbitru. Viaţa lui 
fusese un mesaj pentru aceia care vor trăi 
Armaghedonul. Dar oare ce dorise să spună? 

Radoslav se aşeză pe jos, apoi se întinse pe 
pardoseala rece, făcând din corpul său o cruce. Se 
întreba cât mai are de trăit. Fiindcă, în noaptea visului, 
lansase una dintre sonde către Praxtor. Da. Făcuse ceea 
ce şaizeci de Abaţi înaintea lui nu îndrăzniseră sau nu 
fuseseră nevoiţi să facă. Semnele erau însă clare: spionul 
din Abaţie, discul cu mărturia despre extratereştri, 
revolta de pe Praxtor... Şi acestea erau doar faptele. 
Doar evenimentele vizibile pe care le-ar fi ignorat poate, 


dacă n-ar fi simţit din tot sufletul său că sosise timpul 
Armaghedonului. 

De-a lungul vremii, mulţi Abaţi se întrebaseră care 
ar fi putut fi natura exactă a armei pe care o reprezentau 
Ouăle. Sfântului Augustin lăsase scris într-una dintre 
epistolele sale secrete că a doua însămânţare avea să 
provoace a doua venire a lui Hristos. In acest punct, 
concepţiile Sfântului Augustin cel Nou se apropiau de 
cele ale Sfântului Augustin din Hippona. Vechii adoratori 
ai lui lisus credeau că Mesia al lor se va pogori din ceruri 
pentru a-i ajuta în bătălia finală, în bătălia împotriva 
răului. Urma să fie Armaghedonul evenimentul care ar fi 
trebuit să-i distrugă pe cei răi, momentul din care lumea 
ar fi devenit ceva atât de minunat încât ei credeau că nu 
şi-o pot nici măcar imagina. Sfântul Augustin cel Nou era 
mai pragmatic. Pe el nu-l interesa viitorul, ci doar 
devoţiunea pentru domnul Dumnezeul său. El credea că 
Mesia trebuie silit să se întoarcă pentru ca, împreună cu 
oamenii, să-l apere pe Dumnezeu, tatăl lui, de propria-l 
nemărginire. Asta spuneau scripturile. 

Era evident însă că, dincolo de discursul său 
religios, Sfântul Augustin cel Nou pregătise un proces 
pământean de inoculare, o infecţie sublimă care, într-un 
fel sau în altul, ar fi trebuit să trezească conştiinţa 
Sfântului Augustin cel original într-una din clonele Lumii 
Agricole, să-l redea adică pe Mântuitor poporului din care 
s-a ridicat. Cum anume ar fi putut viruşii aceia, 
îngrămădirile acelea de atomi despre care doar cu greu 
se putea spune că formează un organism în viaţă, să 
realizeze o asemenea întreprindere sublimă, nu ştia 
nimeni însă. 

Dacă ar fi fost să emită o părere personală, 
Radoslav ar fi spus că a doua însămânţare însemna 
trezirea în mintea clonelor a unor amintiri şi convingeri 
uitate de mult timp. Încă de tânăr, fusese fascinat de 
multitudinea de feluri în care, în Abaţie, motivului 
geometric al spiralei i se adăugau diferite părţi 


secundare. Scara cea mare a bibliotecii era o spirală de 
marmură neagră care, de la ultimul nivel, continua 
inexplicabil cu o porţiune construită dintr-o piatră de un 
alb lăptos. Mai erau desigur şi augustinele, bijuteriile 
care se vindeau în Câmpie şi care, pe lângă spirala de 
platină, făceau să lumineze încă una, opusă. Primii 
călugări obişnuiau să-şi poarte părul împletit în cozi şi 
acest obicei devenise obligatoriu... Probabil că încă mai 
era vreun hrisov vechi în care se spunea că toţi călugării 
trebuie să aibă cozi, dar acum el nu mai era respectat de 
nimeni. Şi ce poate fi altceva o coadă împletită din fire 
de păr decât împreunarea a trei spirale, care se sprijină 
una pe alta întru alcătuirea unei structuri cu mult mai 
rezistente decât fiecare luată în parte? Chiar şi pletele 
Sfântului Augustin, relicva din care îşi luau materialul 
genetic pentru a-l clona la nesfârşit pe Mântuitorul lor, 
erau împletite într-o coadă neagră şi frumoasă. Toate 
acestea păreau amănunte, dar, dacă te gândeai că 
Dumnezeu a ales ca tot ceea ce este şi mai ales tot ceea 
ce va deveni un om să fie scris într-o structură spiralată, 
care, se găseşte în fiecare dintre celulele sale, atunci 
toate astea căpătau un alt sens. Radoslav nu se îndoia 
că, însămânţate a doua oară, Lumile Agricole aveau să 
se umple de indivizi care să fie cu mult mai mult decât 
oamenii obişnuiţi. Fiinţei lor urma să i se adauge ceva 
sau să i se devoaleze amintiri vechi, care stătuseră 
ascunse în sufletul lor timp de milenii în aşteptarea 
momentului potrivit. 

Radoslav simțea  răcoarea  pardoselii care-i 
pătrunsese prin rasa de aba groasă şi-i dădea fiori pe şira 
spinării. Era exact aceeaşi senzaţie pe care o avusese 
atunci când se trezise, doar cu câteva nopţi înainte, după 
ce vorbise în vis cu Domnul Dumnezeul lui. Se făcea că 
îşi contempla caisul din curtea Abației. Micul pom era 
mai încărcat de flori decât îl văzuse vreodată în realitate. 
Şi asta îl umplea pe Radoslav de o bucurie pe care nu o 
poţi simţi decât în vise. Deodată, lângă el, pe bancă, se 


aşeză un om despre care Abatele ştiu încă de la bun- 
început că e forma pe care a luat-o Dumnezeu pentru a-i 
vorbi. 

— E frumos copacul ăsta. Mi-a plăcut întotdeauna 
cum s-a încăpățânat să trăiască. 

— Da, Doamne, la fel ca Abația. 

— Radoslav, aţi fost în toţi anii ăştia singurul 
meterez al credinţei adevărate, locul în care am putut să 
mă odihnesc şi să-mi adun puterile risipite după Exod. A 
venit însă vremea. 

Oriunde îmi întorc privirile văd numai lucruri 
stranii: oameni care muncesc şi nu pot face nimic altceva 
toată viaţa, oameni care huzuresc, oameni care 
explorează şi găsesc lucruri surprinzătoare, oameni care 
conduc şi au visuri pe care nu le înţeleg... Oriunde mă 
uit, văd numai stranietate. 

— Aşa să fie, Doamne? Semnele pe care mi le 
trimiţi sunt clare, dar merită oare omenirea asta, aşa 
imperfectă cum e ea, să treacă prin pârjolul pe carei l- 
am pregătit? 

— Nu ştiu unde am greşit când v-am făcut. Se pare 
că undeva am scăpat prea multă cumpătare. Nu, nu! Nu 
spune nimic! Nu în fiecare dintre voi. Lăsat singur, omul 
e fiinţa aceea schimbătoare pe care mi-am dorit-o 
mereu. Când sunteţi mai mulţi însă... deveniți temători. 
Responsabili. Deveniţi prea asemănători mie şi asta mă 
nelinişteşte fiindcă nici eu nu am certitudini absolute. 
Oamenii sunt puternici. Vor supravieţui, nu-ţi fă griji. O 
să fie o lecţie, Radoslav. Uneori profesorii trebuie să fie şi 
aspri. Fă ce trebuie să faci! 

Silueta dispăruse apoi, iar Abatele se trezise pradă 
unui puternic sentiment de frustrare. Visul acela fusese 
mult prea explicit, fusese genul de profeție pe care ar fi 
plăsmuit-o orice ucenic arunci când punea mâna pentru 
prima dată pe o sondă psi. Se aşteptase ca Dumnezeul 
lui să fie o fiinţă mai subtilă, să funcţioneze undeva într- 
un plan atât de înalt încât el să se chinuie să îl atingă. ŞI 


să-l doară. În schimb, visase un Dumnezeu care-i vorbise 
despre pomul vieţii, poate cel mai vechi şi mai banal 
simbol spiritual omenesc, şi aproape că-i dăduse ordin să 
înceapă Armaghedonul, recunoscându-şi imperfecţiunea. 
Să fie acesta Dumnezeu? Dacă da, atunci merită o 
asemenea fiinţă simplă ceea ce pregăteşte el întregii 
omeniri? lar dacă nu, dacă apariţia aceea din vis era doar 
strigătul lui disperat, dacă era doar nevoia lui absolută 
de a avea fie şi cea mai timidă confirmare că a apucat pe 
calea cea dreaptă, de ce îngăduie Dumnezeu Cel 
adevărat una ca asta? Evenimentele care aveau să vină 
nu-i priveau doar pe oameni, ci şi pe El. 

Se ridicase totuşi din pat şi mersese cu hotărâre 
până în sala Ouălor. Acolo pregătise sonda pentru 
Praxtor. Introdusese micul container cu austral la locul lui 
şi apoi, folosind cea mai nouă ediţie a hărţii galactice, 
introdusese coordonatele planetei în memoria micului 
vehicul spaţial, pe care îl purtase apoi în braţe, 
chinuindu-şi oasele bătrâne, până în curtea Abației. Abia 
ce ieşise din clădirea bibliotecii şi apăsase repede 
comenzile de lansare, ştiind că, dacă apuca să aibă 
măcar şi cea mai mică îndoială, nu ar mai fi putut să ia 
hotărârea aceea cumplită şi L-ar fi trădat pe Domnul 
Dumnezeul său. Nicicând nu fusese Radoslav mai 
aproape de moarte. În jurul oului de metal strălucitor, 
aerul începuse brusc să strălucească. Speriat, s-a 
aruncat înapoi în clădire şi a închis uşa tocmai la timp 
pentru a vedea, prin crăpăturile lemnului vechi, cum o 
lumină orbitoare străluceşte preţ de o clipă şi apoi 
dispare, de parcă sursa ei s-ar fi ridicat repede spre cer. 
Era convins că sonda ajunsese deja la destinaţie. 
Armaghedonul probabil că începuse undeva, într-un 
punct anonim al Federaţiei Sagittarius. Locul în care 
Dumnezeu îşi întâlnea nemărginirea avea acum un punct 
de simetrie în germenele Armaghedonului. 

Acum însă trebuia să hotărască cum anume să 
folosească ultima sondă şi cea mai perfecționată dintre 


toate. Se ridică de pe podea şi merse până în faţa 
maşinăriei. Era cu mult mai mare decât celelalte şi spera 
din tot sufletul că toate detaliile acelea, care o făceau să 
semene mai degrabă cu măruntaiele unui orologiu 
stricat, aveau rolul lor bine definit şi că încă mai 
funcționau. Deschise la întâmplare unul dintre celelalte 
ouă şi, cu germenii luaţi de acolo, pregăti o supă 
biologică, un amestec special creat pentru a păstra 
viruşii. Acum sonda aceea era un ou ca oricare altul. Sau 
nu! Nu ca oricare altul. Nu avea încă o destinaţie. 

Primul lui gând fu să o aţintească spre planeta- 
capitală. Nu ştia ce efect ar fi putut avea acolo, dar era 
convins că o lovitură în inima Imperiului avea să se 
dovedească decisivă. Ştia însă că apărarea orbitală de pe 
Tengys nu putea fi străpunsă de un obiect de o 
asemenea dimensiune. Chiar ieşirea din hiperspaţiu a 
sondei avea să fie detectată imediat de senzorii 
perfecţionaţi ai flotei imperiale şi probabil că navele care 
asigurau liniştea lui Bella VII ar fi distrus obiectul acela 
necunoscut înainte chiar de a apuca să afle ce este. Nu, 
nu era o destinaţie bună. 

Radoslav porni cu paşi târşâiţi spre ieşirea din 
Camera Ouălor. Făcea ceea ce anii lungi în care trebuise 
să ia decizii complicate îl învăţaseră că e mai bine. 
Amâna hotărârea până când avea să fie sigur de ea. Işi 
continuă drumul pe coridoarele complicate ale subsolului 
bibliotecii, iar afară aerul răcoros al dimineţii îl făcu să se 
simtă ceva mai optimist. Se gândi pentru o clipă că în 
nici o scriptură, ba nu, în nici o scriere religioasă a 
omului nu se pomenea de eventualitatea în care omul 
pierdea înfruntarea finală, lăsându-l pe Dumnezeu pradă 
Diavolului. Poate că, pur şi simplu, o asemenea 
eventualitate nu există. 

Radoslav văzu de departe un călăreț care se 
îndrepta spre el. 


— Sfinţia Ta, într-un sfert de oră avem o 
comunicare directă cu Bella al Vil-lea. Operatorul 
imperial de pe Kyrall aşteaptă. 

Kyralll 

— Ştii cumva ce vrea împăratul? 

— Fratele Aloim mi-a spus doar sa vă transmit că e 
urgent şi că el crede că ar trebui să vorbiţi cu împăratul, 
care pare destul de agitat. 

Radoslav încalecă pe calul mesagerului şi, în 
câteva minute, ajunse în biroul său unde îl văzu pe Aloim 
şi pe operatorul psi al Abației. Nu îi plăcea metoda aceea 
de comunicare în care trebuia să vorbească cu un om 
prin intermediul altor trei. El credea că un secret nu 
poate fi menţinut dacă-l cunosc atâţia oameni, iar pe de 
altă parte, conversațiile atât de importante încât să 
merite efortul de a le purta prin intermediul planetei-far 
nu puteau fi decât secrete. 

— Înălţimea sa Bella al VII-lea... începu operatorul. 

— S-a prezentat el aşa? rosti tăios Abatele. 

— Nu, dar ştiu cine vă adresează cuvintele şi am 
presupus... 

— Lasă presupunerile. Spune-mi numai ce are de 
zis. Operatorul înghiți în sec şi-şi închise ochii 
concentrându-se. 

— Ne informează că pe Vechea Terra a aterizat de 
curând o navetă care-i avea ca pasageri pe tatăl 
împăratului, Kasser, însoţit de doi soldaţi. Aceşti trei 
oameni sunt acum duşmani înverşunaţi ai Curţii 
imperiale, iar Bella al VIl-lea vrea să vă prevină că gestul 
de a le oferi adăpost sau sprijin de orice fel va fi 
considerat unul de război şi va atrage după sine acţiuni 
militare neîntârziate. Cum însă Curtea Imperială nu se 
îndoieşte de loialitatea Abației, nu crede că asemenea 
măsuri vor fi necesare. 

— Asigură-l pe împărat că vestea asta este o 
noutate absolută pentru noi şi că nu avem nici o intenţie 


de a tulbura relaţiile cordiale dintre noi, rosti Abatele 
după o clipă de gândire. 

— Bella al Vil-lea vă mulţumeşte şi-şi exprimă 
aprecierea pentru felul în care facilitaţi trimisului său, 
Quintul Rimio de Vassur, desfăşurarea misiunii sale 
speciale. Vă urează sănătate şi toate cele bune. 

Privind la expresia epuizată de pe fata 
operatorului, Aloim gândi cu voce tare: 

— Oamenii aceea trebuie să fie foarte preţioşi. 
Oare ce anume i-a făcut să fugă? Am să-l întreb pe 
Vassur. Sau nu! Mai bine o să-l... sondez, surâse Aloim. 

Kyrall. 

— Şi de ce-or fi venit tocmai aici? continuă Aloim. 
Să fie oare vorba despre vechea înfruntare dintre Kasser 
şi fiul său privind originile dinastiei lor? 

Abatele constată cu o oarecare întârziere că 
vorbele lui Aloim îi fuseseră adresate lui. 

— Nu ştiu, dar e neapărată nevoie să vorbim cu ei. 
Trimite toţi fraţii-ostaşi de care dispui să-i caute şi să-i 
poftească în Abaţie. 

— Păi spuneai... dădu neîncrezător din cap Aloim. 

— Nu are nici o importanţă ce i-am spus 
împăratului. Doar nu voiai să ne trezim asediați, sau, mai 
rău, atacați de pe orbită. Nu se poate însă să-l lăsăm pe 
bătrânul Kasser singur în Câmpie. 

— Ei, nu cred eu că-i chiar atât de neajutorat. Cine 
ştie cine sunt tovarăşii lui? Dacă ştiu să se lupte măcar 
pe jumătate cât guintul nostru, atunci e mai probabil să 
rămână câmpia fără nomazi decât să păţească bătrânul 
acela ceva, gândi Aloim cu voce tare. 

— Flecăreşti ca o babă. [i-am spus să-i trimiţi pe 
fraţii-ostaşi să-i caute şi să-i poftească aici. 

Privindu-l jignit pe Abate, Aloim începu să se mişte 
spre uşă. Ajuns în prag se întoarse însă şi întrebă: 

— Şi ce-ai să te faci dacă împăratul află că le oferi 
sprijinul Abației? 


— Îţi tot repet, de mai bine de o lună, că Universul 
nu mai are regulile pe care le ştiai tu. Nu mai contează. 

— Eu cred că întotdeauna contează să ai în minte 
cel puţin o cale prin care să te poţi pune la adăpost de 
furia unui regiment imperial, bombăni Aloim, care plecă 
fără să aştepte însă răspuns la această ultimă remarcă. 

Abatele se adânci în fotoliul său şi privi afară spre 
dimineaţa mohorâtă. Caisul său era doar un vreasc 
uscat. Dar chiar şi aşa, trunchiul lui firav continua să 
înfrunte vântul rece, de toamnă târzie. 

Kyrall. Acum avea o destinaţie. Un punct la fel de 
bun ca oricare altul, dar ales de Dumnezeu prin 
stranietatea pe care o lăsase să existe acolo. Ultima 
sondă avea să plece spre Kyrall. 


35 


— Ai căzut în cea mai banală capcană 
pământeană. Trebuia să întrebi mai întâi... hohoti Măria. 

Rim răsucea în mâini augustina, neînţelegând de 
ce Măria nu dorise să o accepte. 

— Aici, pe Pământ, mamele oferă această bijuterie 
doar fiicelor care urmează să le nască un nepot. Mă tem 
că în cazul nostru... 

— lartă-mă, nu am vrut să te jignesc, rosti Rim cu 
glas egal, controlându-şi emoția. 

— Am ajuns să te cunosc şi ştiu că nu ai făcut-o cu 
răutate. Crede-mă însă că orice femeie s-ar afla în locul 
meu, ar fi un pic mâhnită. 

— Măria, am de multe ori senzaţia că în tine trăiesc 
două sau poate chiar mai multe fiinţe... 

Ochii femeii se rotunjiră a mirare. Gândurile îi 
fugeau nebuneşte şi, pentru o clipă, se temu chiar de 
violenţă. Privirea visătoare a lui Rim o linişti însă imediat. 

— Câteodată eşti tot ceea ce şi-ar putea dori un 
bărbat normal... 

— Normal? 

— Da. Unul care să nu fie legat de... datorii. 

— lar alteori? 

— Alteori eşti misterioasă şi mi se pare că în 
spatele acestor ochise ascund cu totul altfel de gânduri 
decât cele pe care le rosteşti. Gânduri rele, gânduri 
mincinoase. 

Rim privi spre iarba pe care stătea. Era uscată şi 
rară şi lăsa să treacă printre firele ei firave răcoarea 
pământului. Se gândi câţi oameni stătuseră înaintea lui 


exact pe pământul acelei planete, vorbind exact despre 
aceleaşi lucruri, simțind exact ceea ce simţea el acum. 
Dacă era ceva cu adevărat neliniştitor la Vechea Terra, 
atunci probabil că lucrul acela era senzaţia de micime pe 
care o resimțea oricine se gândea la istoria omenirii. 
Măreţia aceea nu avea să o aibă vreodată Z. lar lucrul 
ăsta punea cele două lumi într-o relaţie ierarhică din care 
zeţii nu aveau cum să iasă decât sclavi. 

— De ce spui aşa ceva? Ştii bine că-ţi pot răspunde 
la orice întrebare, zise Măria încetişor. 

Rim zâmbi trist. 

— Întrebările pe care le pune un guint nu sunt 
niciodată cele la care te aştepţi. 

— Nu mă aştept la nimic, fiindcă nu am nimic de 
ascuns. 

— Aşa să fie? se întrebă Rim. 

Măria se ridică de pe pământ, făcu doi paşi 
încercând să se depărteze şi apoi se întoarse cu faţa spre 
el. Avea lacrimi în ochi. 

— Dacă ai ceva de spus, spune! 

— Nu-mi plac lucrurile pe care nu le înţeleg. Nu am 
fost căsătorit niciodată, nu am avut prea multe femei şi 
toată educaţia mea şi disciplina pe care mi-o impun mă 
fac să încerc să evit întotdeauna dragostea. Cu toate 
astea, nu pot să nu mă gândesc că, dacă n-aş fi fost ceea 
ce sunt, aş fi făcut orice ca să te am. 

Vorbele sunaseră atât de trist încât Măriei i se 
cutremură, sufletul. Ştia că sora ei, cu care făcuse 
schimb doar cu câteva ore în urmă, se jucase cu nervii lui 
Rim apelând la câteva trucuri chimice dezvoltate de 
Abaţie pentru situaţiile extreme, când religiile rămase de 
izbelişte trebuia reparate prin potenţarea vieţii sexuale. 
Rim fusese practic scăldat în feromoni, dar nu 
reacţionase în nici un fel. Sora ei plecase nedumerită şi 
frustrată în Sat şi o lăsase pe ea să primească augustina 
şi toată tristeţea lui. 


Dacă aş fi fost o femeie normală, şi eu aş fi făcut 
orice ca să te am. 

— Te-am văzut în seara aceea în care Abatele şi 
Aloim au venit să salveze clona care evadase. De ce-i 
însoţeai? întrebă brusc Rim. 

Femeia gândi puţin, blestemându-şi sora pentru 
actul acela necugetat. Vorbea cu Abatele când Aloim se 
năpustise în camera lor spunându-le că nu ştie unde se 
găsesc nici Rim, şi nici Stin. Nu era nevoie să fii empat ca 
să-ţi dai seama ce gândeşte Aloim. Alergaseră într-un 
suflet, sperând că pot ajunge la timp pentru a salva ce se 
mai putea salva. Erau conştienţi că, pentru Rim, clona 
Sfântului Augustin putea fi nu numai o pradă uşoară, ci şi 
punctul care ar fi încheiat misiunea lui în Abaţie. Sora ei 
îşi dăduse seama prea târziu că nu avea ce căuta 
împreună cu cei doi. Dintre două rele, alesese răul cel 
mai mic. Işi dăduse seama că Rim o văzuse şi alesese să 
se oprească pentru a nu-l speria şi pe Stin, care n-ar fi 
înţeles de fel cum se face că ea putea fi deodată şi în 
sat, şi afară. 

— Nu pot să-ţi răspund la întrebarea asta, spuse 
într-un târziu Măria. 

— Atunci poate îmi spui de ce te-ai ascuns. 

— N-am vrut să mă vezi. 

— Ştii bine că ochii mei văd la fel de bine noaptea 
ca şi ziua şi că sunt mult mai ageri decât ai unui om 
normal. Ştiai că te-am văzut. Îţi aminteşti când stăteam 
pe metereze şi mă puneai să privesc albinele din florile 
Câmpiei? Nu cred că puteai să uiţi atât de uşor 
momentul ăla. 

Da! Nu aveam cum să-l uit! Numai că n-am fost eu, 
ci sora mea, care s-a jucat cu tine, te-a atins ca din 
întâmplare şi tu ai tresărit ca un arc, iar ea a povestit 
apoi şi a râs gros, spunându-mi că aproape a avut un 
orgasm când şi-a imaginat cum ar fi să o posezi la viteza 
cu care lupti... 

— Nici asta nu pot să-ţi spun, şopti femeia. 


— Atunci zi-mi de ce m-ai minţit în tot timpul ăsta, 
izbucni Rim. 

Măria suspină adânc. 

— Eşti străin, ce-ai fi vrut să fac? Adu-ţi aminte că 
ai venit aici cu gândul de a ne fura secretele. 

— Asta e şi acum misiunea mea, dădu spionul din 
cap ca şi cum ar fi vrut să scape de o insectă. 

— Da, dar acum noi nu mai suntem siguri ce vei 
face cu secretele acelea. Simţim că te-ai schimbat. ŞI 
unii dintre noi chiar se întreabă cum ar arăta Ordinul 
dacă ar avea în fruntea lui un om cu... însuşirile tale. 

Rim îşi încreţi fruntea şi o scrută pe femeie. 

— Ştii bine că asta nu se poate decât dacă 
împăratul îmi ordonă să o fac. Şi nu cred că ar fi bine 
pentru voi. Eu unul nu pot să nesocotesc un ordin direct. 
Nu există nimic în întreg Universul care să mă facă să Îl 
trădez pe împărat. Nimic altceva în afara propriei mele 
morţi. 

Vorbeşti frumos, soldatule, dar asta rămâne de 
văzut. Întotdeauna armele vechi sunt cele mai eficace. 

Rim se ridică şi el şi începură să meargă cu paşi 
înceţi. 

— Spui că ţi-ai schimbat părerea despre mine? În 
ce fel? întrebă quintul. 

— Am realizat ce fiinţă superbă poţi fi. Noi, aici, în 
Abaţie, apreciem foarte mult... realizările ingineriei 
celulare. Odată, acum multe generaţii, şi fraţii noştri au 
încercat să realizeze un quint... 

— Un quint? se miră Rim. 

— Nu chiar. Pe vremea aceea doreau o persoană 
care să aibă o parte din însuşirile pe care le ai tu. Au 
eşuat... 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu exact. Cred că au vrut să-i amplifice 
viteza mişcărilor şi nu au reuşit decât să-i crească viteza 
cu care raţiona. S-a sinucis, şopti Măria simplu. 


Rim o privi pe femeie cu o expresie de uşor 
amuzament. 

— Povestea asta ar putea fi lesne luată drept o 
insultă în unele dintre cazărmile în care mi-am petrecut 
eu tinereţea. Quinţii au un echilibru emoţional perfect! 
Noi nu înnebunim nici măcar din dragoste. 

— Desigur. lar asta arată că, indiferent cât de 
iscusit eşti ca soldat, din punctul de vedere al bunelor 
maniere eşti doar un novice. Nu e frumos să spui aşa 
ceva unei doamne, surâse Măria. 

— Doamna nu e nici ea ruptă din Soare... Minte 
aproape de fiecare data când mă vede. 

Sfinte Augustine, tine-mă şi umbreşte-i judecata, 
fiindcă niciodată n-am fost prea iscusită la genul ăsta de 
minciuni! 

— Şi ce-ai vrea să-ţi spun? Că sunt fiica lui 
Radoslav? Că ştii că el n-a fost mereu homosexual? Că 
moartea mamei l-a făcut să fie aşa? Uite, acum ţi-am 
spus, izbucni femeia. 

Rim se holbă la Măria. Avea sens. Un asemenea 
secret ar fi justificat ceea ce se întâmplase în noaptea în 
care se întâlnise cu clona fugară. Dacă Măria era o 
persoană atât de importantă, oare de ce poziţia ei era 
atât de umilă în Abaţie? Ceva nu era în regulă. Mai privi o 
dată la ochii femeii. Păreau sinceri şi nici paloarea nu 
părea să i se fi schimbat. 

— Bine, şi-atunci de ce?... 

— De ce sunt doar ajutorul fraţilor-savanţi? 

— Da, cred că asta am vrut să întreb. 

— Mama m-a născut undeva, în câmpie. A fost 
asasinată însă de îndată ce a venit cu mine în Abaţie, 
identitatea părinţilor mei e un mare secret. De altfel, se 
prea poate ca Sfinţia Sa..., tata, să fi ales să aibă numai 
amanți bărbaţi pentru ca nimeni să nu încerce măcar să 
caute... 

— Şi totuşi, o întrerupse Rim. În noaptea în care te- 
am salvat de la viol, reacţia lui... 


— Reacţia lui a fost să te lase să trăieşti. Nu prea 
se întâmplă asemenea lucruri şi numai el ştie cât a 
trebuit să lupte cu habotnici precum Kalator pentru ca să 
nu te asasineze prin somn. Şi ce-ai fi vrut să facă? Răul 
se produsese deja, iar vinovaţii erau morţi. La ce ar fi 
folosit deconspirarea identităţii mele? 

Deşi nu găsea nici o hibă în logica femeii, povestea 
ei îi părea lui Rim prea simplă pentru a fi adevărată. 
Semăna mai degrabă cu dramele epice atât de gustate la 
Curtea Imperială, decât cu o situaţie care ar fi putut 
exista în austera şi autoritara Abaţie. Decise însă că nu 
avea de ce să o contrazică pe Măria. 

— Cred că eşti sinceră, deşi să ştii că explicaţia 
asta nu e de-ajuns pentru a înţelege ce s-a întâmplat în 
noaptea aceea. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu. Am să-l întreb pe Abate. Aş vrea să ştiu, 
în primul rând, de ce este clona aceea atât de 
importantă pentru voi. Ştiu că pare un fel de conducător 
al Satului, dar nu înţeleg de ce este atât de importantă 
încât însuşi Abatele să se teamă pentru ea. In plus, dacă 
e să dau crezare instinctelor mele, nu cred că de mine 
te-ai ferit atunci, ci mai degrabă de el. Ştiai prea bine că 
eu te-am văzut deja. 

Femeia îl privi în ochi. De răspunsul la întrebarea 
aceea depindea starea în care Rim avea să fie pe 
parcursul  săptămânilor viitoare, care  prevesteau 
modificări radicale în structura Abației. De felul în care 
avea ea să-l pregătească depindea speranţa Abației de a 
putea ascunde mecanismul prin care funcţiona Alambicul 
de Dumnezei şi întregul proces al însămânţării. Tocmai 
se pregătea să-i dea un răspuns îndelung ticluit când, din 
spate, auzi vocea lui Aloim. 

— Ehehei, ia te uită! Măria şi spionul. Ce secrete îi 
mai vinzi, femeie? 

Rim duse instinctiv mâna spre lama de accun, apoi 
fu năpădit de valul roşu al furiei când realiză că 


reacţionase instinctiv ca să o apere pe Măria de cuvintele 
jignitoare ale amantului oficial al Abatelui. Implicaţiile 
gestului său necontrolat erau foarte adânci, iar quintul 
nu-şi aducea aminte să fi fost vreodată mai aproape de 
a-şi pierde controlul. 

— Vorbeşti prostii, Aloim. Tocmai doream să-i 
mulţumesc lui Rim că a avut înţelepciunea de a-l 
menţine în viaţă pe Stin, zise calm femeia. 

Călugărul se apropie de ei atât de mult, încât 
simţiră amândoi mirosul greu de parfum pe care îl 
emana părul său proaspăt tuns. 

— Aha! Şi bănuiesc că i-ai explicat şi cum vă jucaţi 
voi de-a Dumnezeu în Satul de Clone. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, îl fulgeră Măria cu 
privirea. Până la un punct, Rim este oaspetele nostru, iar 
Radoslav ne-a rugat să-i acordăm ospitalitate. 

— lar tu, ospitalieră ca întotdeauna, te-ai grăbit... 

Palma stângă a Măriei fulgeră obrazul lui Aloim. 
Călugărul se înroşi, strânse pumnul şi încercă să o 
lovească la rândul lui, dar braţul său firav se opri în 
contra furioasă pe care i-o opuse guintul. Plesnetul 
puternic pe care îl auziră toţi trei nu putea fi decât 
sunetul pe care-l făcuseră două dintre falangele lui Aloim 
când se rupseseră. 

— Ah! Lacheu imperial! Dacă aş putea, ţi-aş scoate 
măruntaiele şi le-aş arunca la câini, strigă Aloim cu ură. 

— Tu şi probabil încă vreo două milioane de 
prieteni de-ai tăi, zâmbi guintul care realiză imediat că 
vorbele acelea de bravadă fuseseră inutile şi că, 
inconştient, furnizase ordinul de mărime al unei armate 
capabile să-l învingă. Nu era o informaţie vitală, dar 
faptul că o pierduse din vedere arăta că dorea cu orice 
preţ să o impresioneze pe Măria. 

— O aperi degeaba! Ascultă-mă pe mine! Ea o să 
te ducă la pierzanie. Există decât o singură fiinţă... Sau 
nu, două fiinţe care îţi pot zădărnici misiunea pe care ţi-a 


dat-o împăratul. lar ea e una dintre ele. Deşi ar putea fi 
la fel de bine şi cealaltă... 

Rim se încruntă şi dădu drumul cu greu pumnului 
călugărului. 

— Vorbeşti în dodii. Deşi mi-aş dori să ai dreptate, 
fiindcă dacă numai Măria mi se poate opune, înseamnă 
că misiunea mea printre voi e ca şi încheiată, surâse 
spionul. 

Quintul încerca să potrivească în cap toate 
sensurile posibile ale vorbelor lui Aloim. Atât lecţiile din 
tinereţe, cât şi vasta lui experienţă îi arătau că, dintr-un 
motiv sau altul Aloim vroise să-i facă rău Măriei, făcând 
aluzie la un secret, la o taină adevărată. Se întrebă ce ar 
fi putut însemna asta de vreme ce, doar cu câteva 
minute înainte, Măria îi destăinuise un alt secret, unul 
cumplit. Să nu fi ştiut Rim că Măria e fiica Abatelui? lar 
dacă nu ştia, era pentru că taina fusese păstrată, sau 
pentru că povestea fusese inventată atunci de Măria 
pentru a-l păcăli pe el? Sau poate că Aloim ştia secretul 
Manei, dar dorise s-o lovească într-un punct şi mai 
sensibil? „O fiinţă, poate două” — ce să însemne asta? 

— Ar fi mai bine să te retragi, îi spuse el 
călugărului. 

Cu faţa schimonosită de durere, dar şi de ură, 
Aloim le aruncă o ultimă privire întunecată. 

— O să vă las singuri. Ştiu că uneltiţi împotriva 
mea, dar sunt convins că nu veţi apuca să faceţi nimic. 
Sunteţi sortiţi să vă distrugeţi unii pe alţii! Ah, numai 
dacă v-aţi putea simţi gândurile unul altuia, aşa cum o 
fac eu! Am să-i spun şi Abatelui că nu respectaţi regulile 
jocului. 

Privind cum se îndepărtează Aloim, Rim întrebă 
şoptit: 

— E cumva nebun? 

— Tatăl meu nu mi-a spus de ce, dar Aloim crede 
că noi trei participăm la un fel de întrecere sortită a 


desemna cine va fi noul Abate. E o prostie, dar el pare să 
o creadă cu înverşunare. 

— Şi chiar crede că ar fi bun de Abate? E tânăr, e 
repezit, e... 

— E şi empat. 

În mintea lui Rim se declanşa o serie de 
raționamente scurte în urma cărora multe dintre 
evenimentele trecutului apropiat se clarificară dincolo de 
orice dubiu. O slugă care putea citi gândurile altora era 
instrumentul care explica de ce misterele Abației puteau 
fi ţinute de Radoslav atât de departe de mintea 
iscoditoare a lui Rim. 

— Vrei să spui că ştie ce gândim? 

— Nu, nicidecum. Citeşte doar emoţiile. Ştie când 
eşti supărat, când vrei să-i ascunzi ceva... De fapt, în 
general, simte orice minciună. 

Rim îşi notă în minte să mediteze dacă ar putea 
tolera în imediata lui apropiere un om cu asemenea 
însuşiri. Chiar dacă percepţia lui se reducea la 
sentimente, pericolul era mare. Cu o singură vorbă, 
Măria pecetluise soarta tânărului călugăr. Trebuia doar 
să schiţeze un plan bun pentru a nu fi descoperit. Genul 
ăsta de activitate era însă specialitatea lui şi nu avea 
sens să irosească acum timp preţios gândindu-se la asta. 

— Să ştii că ideea concursului nu mi se pare deloc 
stupidă. Probabil că Abația este singura entitate politică 
din Univers în care conducătorii nu sunt aleşi printr-un 
concurs oarecare. 

Măria zâmbi privindu-l şiret. 

— Se prea poate, dar Abația este şi cea mai veche 
entitate politică a Imperiului. Poate că tocmai genul ăsta 
de despotism luminat ne-a ţinut în viaţă şi ne-a apărat 
preţ de şaizeci de generaţii. Secrete precum cele ale 
noastre nu se pot păstra într-un sistem în care orice om 
îndeajuns de iscusit poate ajunge să le cunoască. 

— Nu prea are logică ceea ce zici. Singură ai spus 
astăzi că există călugări care se întreabă cum ar fi dacă 


eu aş deveni Abate. Or, dacă eu am reuşit în numai 
câteva luni să le câştig încrederea... 

— O, dar ei nu au nici o importanţă, îl întrerupse 
Măria. Pe Abate trebuie să-l convingi. Aşa a fost 
dintotdeauna. 

— Inţeleg. De aceea ai spus că ideea concursului e 
prostească. 

— Da. Tata nu ar accepta niciodată ca un om atât 
de apropiat de împărat, precum eşti tu, să ajungă să ne 
afle secretele şi, cu atât mai puţin, să conducă ordinul. 

Femeia se întoarse către Rim, îi luă mâinile în ale 
sale şi îl întrebă direct: 

— Vrei să ştii cum ne însămânţăm Lumile Agricole? 

— Nu am ascuns niciodată că ăsta e scopul final al 
misiunii mele aici. 

— Te-ai gândit însă vreodată, tu sau împăratul tău, 
că s-ar putea ca nici noi să nu ştim prea bine? Că s-ar 
putea ca însămânţarea să fie un proces dumnezeiesc, în 
care rolul nostru să fie doar unul simplu, de gardieni? 

Rim cântări pentru o clipă spusele femeii. 

— Tot ar mai rămâne câteva mistere. Câteva 
lucruri simple, care nu au cum să fie opera Dumnezeului 
vostru. 

— Zi-mi unul! 

Rim ezită câteva momente, ştiind că era în faţa 
celei mai bune ocazii de a căpăta un răspuns aproape 
sincer la o întrebare. Se hotărî greu. 

— Uite, eu cred că materialul genetic pe care-l 
folosiţi pentru popularea cu clone a Lumilor Agricole este 
cel al clonelor din sat. E adevărat? 

— Eşti un om inteligent, Rimio de Vassur. Chiar şi 
aşa însă există lucruri pe care nu le vei înţelege, pentru 
că nu e nimic de înţeles în ele. Sunt lucruri pe care, dacă 
le diseci, până la urmă dai de miezul incandescent al 
credinţei. 

— Nu mi-ai răspuns. 


— Ba da. Ce ar putea să-ţi spună o biată slujnică a 
fraţilor-savanţi? Şi eu cred acelaşi lucru, dar nimeni nu 
mi-a confirmat presupunerea asta. 

Sper, Doamne, ca furtuna Ta să izbucnească în 
curând. Fiindcă altfel probabil că tocmai am făcut cea 
mai mare greşeală din viața mea! 


36 


Kasser nu şi-ar fi imaginat niciodată că la numai o 
zi de la bătălia crâncenă din defileu, care îl costase pe 
Mas două degete de la mâna dreaptă, smulse de un colţ 
de stâncă desprins de tirul unui laser greu, avea să uite 
cu totul evenimentele acelea fioroase. 

Ştiuseră că sunt urmăriţi încă de când văzuseră 
munţii în zare. Senzorii lor indicau două grupuri de 
atacatori care se ţineau la un kilometru distanţă. Dacă îţi 
încordai vederea, puteai uneori să îi zăreşti, atunci când 
se mai rărea ceața aceea murdară care ţinea loc de zi pe 
Vechea Terra. O vreme speraseră că grupurile ar putea 
acţiona separat, dar pe măsură ce ei se apropiau de 
intrarea în defileu constataseră că nu e aşa. Nu 
apucaseră să întrebe pe nimeni unde s-ar fi putut afla 
Piatra Arsă, fiindcă toţi aceia care le-ar fi putut ieşi în 
cale avuseseră grijă să îi ocolească de la distanţă. Nu se 
îngrijoraseră. Ştiau că trebuie să ajungă la munte şi, 
deocamdată, nu întâlniseră nici măcar o colină, darămite 
o ridicătură care să merite numele de munte. Nici pietre 
nu se prea vedeau... 

Severus pomenise însă ceva despre o trecătoare 
periculoasă şi cei trei bărbaţi se gândiseră mai degrabă 
la felul în care urma să o străbată decât la coliba cu 
secrete ascunse sub duşumea. 

Abia în cea de-a treia zi văzuseră munţii şi 
ajunseseră o dată cu înserarea la intrarea în gura 
defileului. Kasser privi cu admiraţie locul. Era o locaţie în 
care un tactician profesor şi-ar fi putut educa învăţăceii 
despre avantajele terenului. Trecătoarea nu era lungă, 


nu avea mai mult de trei sute de metri, în schimb, peo 
porţiune de mai bine de o sută de metri era lată doar cât 
să încapă trei oameni mergând în flanc. Pereţii abrupți ar 
fi fost o joacă de copii dacă Mos şi Mas ar fi fost avut 
echipamentul standard al infanteriei. Plecarea lor, 
oarecum pripită, îi lăsase însă descoperiţi. Nu se 
gândiseră că, încercând să desluşească misterele unei 
câmpii, vor fi nevoiţi să se caţere pe un munte. 

Porniseră încă de dimineaţă şi înaintaseră exact 
până la locul în care ştiură că vor fi atacați. Şi poate că 
soldaţii încercaţi ai Imperiului ar fi fost ceva mai eficienţi 
dacă asupra lor nu s-ar fi prăvălit cea mai surprinzătoare 
armă cu putinţă. O ploaie de bolovani. Mos şi Mas 
sacrificaseră la iuţeală două încărcături energetice 
complete pentru construirea unui scut din câmpurile de 
forţă îngemănate ale armelor. Fusese o pierdere care îi 
pusese într-o situaţie oarecum dificilă, dar care le 
salvase viaţa. Mos şi Mas, deşi nu se mişcau cu viteza 
unui quint, puteau ţinti cu succes în şase puncte într-o 
singură secundă. Dacă ar fi fost atacați cu arme lans- 
proiectil sau laser, pământenii n-ar fi avut nici o şansă. 
Aşa însă trebuiseră să se prefacă morţi sub stânci, şi abia 
când grosul atacatorilor se apropiase se dezlănţuise 
iadul. 

Kasser nu mai participase de foarte mult timp la o 
luptă. De fapt, o singură dată luase parte la o înfruntare 
armată, scurtă, cu ocazia unui atentat rezolvat iute de 
quinti pe vremea când era împărat. Lupta aceea durase 
cu puţin peste cincisprezece secunde şi de aceea acum i 
se părea totul un adevărat război. Mos şi Mas reuşiseră 
să-i anihileze şi pe fugari într-un târziu, după mai bine de 
jumătate de oră în finalul căreia fuseseră nevoiţi să 
folosească proiectile căutătoare. Insistaseră apoi să 
cerceteze cadavrele şi se opuseseră cu destulă lipsă de 
respect atunci când Kasser sugerase că ar fi bine să-şi 
continue călătoria. Reflexele soldăţeşti nu aveau să piară 
niciodată din fiinţa lor. Nu găsiseră nimic care să le 


indice că inamicii lor ar fi putut fi spioni imperiali şi abia 
după ce se convinseseră de acest lucru plecaseră mai 
departe. 

Mai departe e un fel de a zice pentru că, urmând 
cărarea care ieşea din defileu, la numai o oră, văzuseră o 
stâncă ascuţită, de un gri închis. Nu arăta să fi fost arsă, 
sau, poate că dacă fusese vreodată ţinta unui laser greu, 
acest eveniment se petrecuse cu multă vreme în urmă. 
Poate că ar fi trecut liniştiţi pe lângă ea dacă, la un 
moment dat, Mos nu le-ar fi atras atenţia asupra unui 
grup de trei locuinţe primitive, construită din bârne. Se 
apropiaseră de cea din mijloc şi deschiseseră uşa cu 
mare grijă. Dinăuntru răzbătu un miros stătut care le 
arătă că de multă vreme nu mai locuise nimeni acolo. Se 
apucaseră imediat de săpat şi, după numai câteva 
secunde în care Mos şi Mas scoseseră scândurile putrede 
ale duşumelei, găsiseră acolo unde le spusese Severus 
un fel de cutie din aluminiu, închisă cu o încuietoare 
care, din pricina construcţiei ei primitive, cedă eforturilor 
lor de a o deschide după ce folosiră un laser la 
intensitate minimă. După cum se aşteptau, înăuntru erau 
hârtii. Mos şi Mas se repeziseră la ele fără să observe că 
fostul împărat nici măcar nu se grăbise. Curând se 
întorseseră cu feţe nedumerite spre Kasser. Înscrisurile 
erau atât de vechi, încât nu înțelegeau ce scrie. 

Bătrânul suveran zâmbise atunci mulţumit. Îşi 
petrecuse ani lungi studiind cele mai vechi forme de 
comunicare. Fără a i se spune niciodată în faţă, ştia că 
obiceiul ăsta îi atrăsese disprețul întregii Curți. La un 
moment dat circulase şi un banc care sugera într-un fel 
cam obscen că singurul petic de Imperiu pe care îl 
cunoaşte cu adevărat suveranul era biblioteca. Dar asta 
fusese cândva. 

— Ce-aţi mai descoperit, Sire? întrebă Mas care îşi 
examina cu o curiozitate aproape morbidă cioturile 
degetelor. 


Kasser îi aruncă o privire pierdută, întrebându-se 
dacă era bine să le dezvăluie măcar şi o mică parte din 
informaţiile care îl împiedicaseră să doarmă toată 
noaptea trecută. Gândi că toate deceniile pierdute în 
biblioteca imperială nu valorau nici cât o oră din timpul 
petrecut în coliba aceea, în care studiase documentele 
transmise după moarte de Tretor Rhett, ultimul Mare 
Maestru al unui ordin secret care se opusese timp de 
secole Abației, organizând răzmeriţe şi asmuţind triburile 
nomade ale Câmpiei împotriva călugărilor din ordinul 
augustinian. Frontul Adevăratei Biserici, aşa cum se 
numise organizaţia aceea, avusese un ţel simplu dar 
paradoxal: distrugerea Abației din pricina esenței 
antireligioase a aşezământului augustinian. La început, 
Kasser nu înţelesese cum se poate aşa ceva de vreme ce 
Abația era singurul loc din Univers în care religia mai 
juca încă un rol activ în conducerea colectivităţii. 
Căutase mai bine de două ore şi citise apoi povestea 
celor O Mie de Voluntari. 

Peticul acela de hârtie îi atrăsese atenţia încă de 
când deschisese cufărul, pentru că era închis ermetic 
între două folii de plastic translucid, pentru a nu se 
deteriora. Îl ignorase o vreme. Părea să fie o tăietură din 
ceea ce Kasser ştia că se numise pe Pământ o gazetă, un 
ziar care apărea zilnic şi în care erau publicate ştirile. 
Undeva, într-un colţ, era scris cuvântul Herald, urmat de 
câteva cifre: 20.08.2088. Kasser bănuia că este vorba 
despre o dată deşi, dacă nu se înşela, însemna că bucata 
aceea de hârtie avea o vechime mai mare de 2000 de 
ani, ceea ce o făcea să fie mai veche şi decât dinastia 
Boszt, şi decât Abația. Părea să fie o mărturie de pe 
vremea Ultimului Război, deşi nu putea fi foarte sigur de 
asta. Analizase multă vreme hârtia ca atare, fără să se 
concentreze asupra conţinutului. Evită momentul acela 
nu numai pentru că limba, deşi fusese una destul de 
răspândită pe vremea aceea, iar el o studiase îndelung, 
părea destul de greoaie, ci şi fiindcă îi era frică de ceea 


ce ar fi putut afla. lar temerile lui se dovediseră mai mult 
decât întemeiate. 

Le povestise lui Mos şi Mas ce aflase despre cei O 
Mie de Voluntari, despre cruciada lor împotriva religiei şi 
despre identitatea presupusă a Sfântului Augustin. După 
toate cele citite în numai câteva minute, credinţa 
fundamentală a Frontului Adevăratei Biserici nu mai 
părea o gogoriţă. Dacă fondatorul Abației fusese într- 
adevăr ceea ce scria acolo, dacă rezervorul de clone al 
Abației era zestrea genetică originală a celor O Mie de 
Voluntari, iar presimţirea pe care o avea în legătură cu 
semnificaţia augustinei se adeverea, atunci nu mai 
încăpea nici o îndoială că Abația deţinea cu adevărat cea 
mai importantă armă din Univers, că după ce ea va fi 
declanşat atacul, întreaga omenire se va schimba 
radical. Chiar şi descoperirea zeţilor părea insignifiantă în 
comparaţie cu o asemenea desfăşurare de evenimente. 

Credea că ştie care este natura armei de care 
dispunea Abația şi pe care o dezvoltase pe ascuns preţ 
de două milenii. Acest lucru nu îl mulțumea defel. Chiar 
dacă presupunerile sale se dovediseră adevărate, în 
chestiunea aceea ar fi preferat să se înşele. În ceea ce 
priveşte însă celelalte două evenimente la care găsise 
referiri, şi acestea erau în măsură să îl pună pe gânduri. 

— Ştii, Mos, poate că religia asta a cercului are cu 
adevărat o noimă. Poate că e un semn lăsat de cineva 
pentru ca noi să aflam când timpul însuşi urmează să se 
schimbe şi să intre într-o noua etapă. 

— Înălţimea Ta, eu sunt soldat, nu filozof... Mie mi- 
a plăcut povestea aia cu băieţii supăraţi pe Doamne- 
Doamne. Pardon, erau şi fete. Uite, aia e o adunătura din 
care mi-ar fi plăcut să fac parte. 

— Cred că vei avea ocazia să-i întâlneşti destul de 
curând. 

— Cum adică? 

Kasser  zâmbi şi schimbă subiectul lăsând 
întrebarea soldatului să plutească în aer. 


— Îţi mai aduci aminte că le-am spus că unul din 
motivele pentru care dorim să venim aici este să găsim 
originile adevărate ale dinastiei Boszt? 

— Desigur. 

— Într-un fel nu a fost chiar o minciună... Chiar mi- 
am dorit să descopăr... 

— Să nu-mi spuneţi că din cufărul ăsta minunat, 
îngropat într-o mizerie de colibă unde putea căuta 
oricine, au ieşit două dintre cele mai mari mistere ale 
Universului. 

— Două? hohoti Kasser. Trei! Trei, soldatule... 

Cei doi îl priviră circumspecţi. Kasser era conştient 
că toate cele pe care le citise îl zdruncinaseră, şi 
tovarăşii săi îl întrebaseră în două rânduri dacă nu cumva 
dorea să doarmă puţin. Cui îi ardea însă de somn, de 
vreme ce asistau la dezlănţuirea celei mai puternice 
furtuni de care avusese parte omenirea? Incepu să 
vorbească domol, cu voce joasă: 

— L-am suspectat întotdeauna pe Bella că doreşte 
să distrugă Abația pentru a transforma câmpia asta într- 
un vast monument închinat înaintaşilor din dinastia 
Boszt. 

— Eu n-am înţeles niciodată cearta asta a 
înălțimilor voastre, zise Mos. Pe vremea când mergeam 
eu la şcoală, am învăţat că primul Boszt pomenit de 
istorie a fost un baron care s-a îmbogăţit de pe urma 
prospecţiunilor geologice de pe Loonga, unde a găsit un 
zăcământ impresionant de quartz rezonator. 

— Ai dreptate. Aşa spun şi hrisoavele noastre. 
Nimeni nu ştie de unde a venit acel Bogannus Boszt. Eu 
însumi am căutat decenii întregi o urmă de-a sa, pe care 
s-o fi lăsat în istorie. 

Și am făcut-o fiindcă ştiam că dacă nu voi putea 
contrazice Abația, mai devreme sau mai târziu avea să 
se ajungă la o confruntare pentru nenorocita asta de 
Câmpie! 

Mos puse o mână pe umărul stăpânului său. 


— Te simţi bine, înălţimea Ta? 

— Da. Mă gândeam cât de evident poate fi 
adevăratul motiv pentru care Abația a pretins acum 
câteva sute de ani că, analizând ADN-ul nostru, a ajuns 
la concluzia că strămoşii noştri au trăit în Pannonia. Nu a 
analizat nimic. Ştia pur şi simplu că aşa este. 

Mos şi Mas făcură ochii mari. Kasser le aruncă în 
faţă o legătură de hârtii plastifiate şi o viziocarte. 

— Uite. E scris aici. Puteam să caut încă douăzeci 
de ani vreo referinţă despre Bogannus Boszt. Nu aveam 
cum să găsesc vreuna, fiindcă el însuşi avusese mare 
grijă să ascundă întregul său trecut. 

— Şi ce putea fi atât de groaznic? se miră Mas. 

— Nu ştiu dacă a avut premoniţia că va întemeia o 
dinastie, dar ştiu că ne-a scutit de o mare bătaie de cap. 
Trădarea se uită greu şi nu e o referinţă prea bună 
pentru o familie imperială. 

— Dar pe cine a trădat? 

Kasser trase aer în piept şi apoi îl eliberă cu un 
pufhet prelung. 

— Din câte se scrie aici în cronica oficială a 
Frontului Adevăratei Biserici, Bogannus a fost şeful 
acestei mişcări până în momentul în care, în schimbul 
unei încărcături de austral, şi-a trădat toţi tovarăşii care 
au fost masacrați de călugării augustinieni. Au existat 
numai doi supraviețuitori care au reuşit să ţină în viaţă 
Frontul, dar el nu a mai putut niciodată să revină la forţa 
iniţială, să organizeze atacuri armate şi să adune 
informaţii despre călugării augustinieni. 

Se lăsă o tăcere grea. 

— Înseamnă că Abația a lansat ideea că aveţi 
rădăcini aici doar pentru a vă pune în gardă cum că ştie 
ea exact cine a fost Bogannus. 

— Cine a înţeles vreodată Abația cu adevărat? Au 
crezut probabil că şi noi ştim de Bogannus. Cine ştie ce-o 
fi fost în mintea acelui Abate, acum trei sute de ani... zise 
Kasser cu un ton uşor trist. Aceste informaţii vor fi făcute 


cunoscute numai fiului meu. În rest, va trebui să vă rog 
să păstraţi secretul, rosti el deodată, pe un ton milităros. 

Cei doi soldaţi aprobară dând din cap în tăcere. 

— Poate că toată povestea asta nu e decât o 
scorneală bine pusă la punct a Abației, exclama Mos. Eu 
nu prea cred în cufărul asta. E prea simplu să conţină 
toate răspunsurile care contează în Univers. 

— Şi totuşi, adu-ţi aminte că din el am aflat şi 
originea Abației. Crezi că ar spune cineva o asemenea 
poveste...? 

— Cine spune că e adevărată? Ea pare logică, 
desigur. Se poate să fi existat un asemenea grup în 
Ultimul Război. De aici însă şi până la a spune că Lumile 
Agricole nu sunt decât oceane de clone... 

Kasser făcu un semn scurt cu mâna, întrerupându-l 
pe soldat. 

— Mai e ceva. 

— Da, aprobă Mas. Aţi pomenit de trei secrete la 
început. 

— Se pare că motivul pentru care Bogannus a 
părăsit Frontul Adevăratei Biserici atât de repede a fost 
acela că reuşise să pună cap la cap o metodă de 
inginerie celulară prin care ar fi reuşit să creeze o fiinţă 
care ar fi semănat foarte mult cu un quint al zilelor 
noastre. 

— Ei, asta chiar că nu o mai cred! exclamă Mos. 
Aici se ştie totul cu mare exactitate. Istoria guinților e 
cunoscută de orice copil de şcoală şi în ea nu intervine 
nici Abația, nici dinastia, ci doar un biolog de geniu şi un 
norocos care a reuşit să înţeleagă modul în care 
funcţionează un simbiont de pe Alderbaraan, pentru ca 
apoi să realizeze primele grefe nervoase funcţionale. Aici 
nu e nimic de inventat. 

Kasser îi întoarse lui Mos acelaşi zâmbet trist pe 
care îl avusese şi cu câteva minute mai înainte. 

— Dar cine a spus că a dat cuiva planurile? Fiul lui 
Bogannus a ajuns duce după ce a ţinut piept de unul 


singur, preţ de o noapte întreagă, asediului armatei 
federale... Poate că a distrus apoi planurile. 

Uimiţi de implicaţiile acestor vorbe, cei doi se 
aşezară direct pe duşumea, gândind în tăcere. Ca şi cum 
liniştea care se lăsase în colibă, ar fi fost un semnal, 
bătrânul împărat realiză că nu mai putea sta treaz nici o 
secundă. Adormi şi visă zeţi. 

Când se trezi, cei doi tovarăşi ai săi erau cufundaţi 
într-o partidă încrâncenată dintr-un joc tridimensional de 
bile, pe care nici în ruptul capului nu acceptaseră să-l 
lase pe navă. 

Kasser se foi, sperând că vreunul din ei se va 
întoarce să îi pregătească ceva de mâncare. Spre marea 
sa uimire, cei doi nu se clintiră. 

— Ce faceţi? întrebă circumspect Kasser. 

— Pierdem vremea, râse scurt Mos. 

— Oare n-ar fi timpul să mâncăm ceva? 

Ca la un semn, cei doi se întoarseră spre Kasser. 

— Sire, cât ai dormit, ne-am gândit mult şi am 
ajuns la concluzia că toate cele pe care le-ai aflat nu pot 
rămâne uitate în valea asta. Ele trebuie să ajungă la 
împărat. Indiferent cum e Bella, domnia lui pare cu mult 
mai blândă decât ceea ce ne aşteaptă dacă Abatia... 

Mos lăsă cuvintele să plutească în aer. 

— Ai dreptate. Intotdeauna aţi ştiut exact cine 
sunteţi, indiferent de ce vi se va fi întâmplat. Aveţi un 
dar înnăscut pentru a identifica priorităţile... 

Mas zâmbi chinuit. După grimasa de pe faţa lui, era 
evident că mâna îl durea foarte tare. 

— Mulţumim, Sire. 

— O să mă apuc chiar acum să dictez o scrisoare... 

— Nu cred că avem vreme de asta, spuse Mos, 
arătând-i cu degetul ecranul detectorului. Erau 
înconjurați de aproape o sută de oameni care păstrau o 
distanță de câteva zeci de metri de colibă. Singura cale 
de ieşire părea cea spre defileu, dar după ceea ce 
păţiseră acolo cu o zi în urmă, nici unul dintre ei nu era 


dispus să mai treacă prin el prea curând. Mas se ridică în 
picioare şi vorbi în felul acela repezit, cu care împăratul 
se obişnuise de atâta vreme: 

— Daţi-mi documentele, Sire. Cele originale, 
referitoare la dinastie. Eu voi rămâne în colibă în timp ce 
înălţimea Voastră şi cu Mos veţi încerca să-i distrageţi. 
Dacă ies din încercuire, sunt sigur că voi găsi drumul 
spre garnizoana imperială, ca să pot preda hârtiile. 

Kasser îl privi lung. Nu-i plăcuseră niciodată 
sacrificiile, iar pe acesta simţea că-l urăşte încă dinainte 
de a se fi gândit îndeajuns la el. Conform legilor 
imperiale, Mas era un dezertor şi tot ceea ce putea spera 
era ca, în cel mai bun caz, să ajungă miner pe un 
asteroid. Pentru toată viaţa. Asta dacă nu aveau să-l 
execute pe loc. 

— Bine, dar eu nu sunt soldat. Nu-l voi putea apăra 
pe Mos... Sunt prea mulţi. 

— Cred că veţi fi chiar mai iscusit decât el în a crea 
o diversiune, înălţimea Voastră. O să vedeţi. Acum, dați- 
mi documentele! 

Kasser alese de sub laviţa sub care dormise hârtiile 
care povesteau despre primii quinti şi despre Bogannus. 
Pe aceea în care se vorbea despre cei O Mie de Voluntari 
şi-o îndesă însă la piept, într-un buzunar secret. 

— Mult noroc. Ţi-aş strânge mâna dacă n-aş şti că 
te doare aşa de rău, spuse Kasser întorcându-se repede 
spre Mos. 

Ura despărţirile. Ca şi sacrificiile. De fapt, ura tot 
ceea ce i se întâmplase în ultima zi. 

— Să mergem, zise bătrânul împărat într-un târziu. 
Privind apoi spre Mos, întrebă: 

— De ce zice că voi fi mai bun ca tine pentru o 
diversiune? Zâmbind ştrengăreşte, Mos deschise uşa şi 
ieşi din colibă cu paşi măsuraţi. Kasser îl urmă încordat, 
cu câte o armă în fiecare mână. Abia făcură câţiva paşi 
când se aprinse o lumină intensă. Văzu în faţa lor câteva 


zeci de oameni. Erau toţi îmbrăcaţi la fel. Rasele 
călugăreşti nu lăsau să încapă nici un dubiu. 

Abația îi găsise. Zâmbi unui gând fugar şi se 
năpusti înainte spre cel pe care anii lungi de experienţă 
într-ale administraţiei îl indicau ca fiind şeful călugărilor. 

— Protestez energic... Ba nu protestez, am să te 
bat, se maimuţări Kasser, apropiindu-se ameninţător de 
bărbatul în rasă preoțească, în timp ce făcea ultimii paşi, 
constată cu durere că nu-i venise încă nici o idee aşa 
încât, disperat, se aruncă pur şi simplu, cu gesturi 
stângace, încercând să-i care pumni călugărului 
nedumerit. Minutul în care îl imobilizară trebuie să-i fi 
ajuns lui Mas ca să evadeze. Spre marea supărare a lui 
Kasser, călugării îi comunicară că urmează să meargă pe 
jos până la Abaţie. Şapte zile... 


37 


Ca mai toţi tovarăşii lui din Satul de Clone, Stin nu 
prea era obişnuit cu dimineţile călduroase. Ziua aceea 
era însă neobişnuit de însorită pentru clima de pe 
Vechea Terra. 

Deşi era toamnă târziu, căldura îl moleşea pe Stin, 
care stătea rezemat de stejarul sub care îl omorâse pe 
Murellius. 

O văzu pe Măria de departe şi se grăbi să îi iasă în 
întâmpinare. Două fete îl priviră lung, plecară ochii în 
pământ şi se grăbiră să se retragă din calea lui. Fu cât pe 
ce să se oprească şi să le întrebe de ce fug de el. Ştia 
însă că nu aveau ce să-i răspundă şi de aceea întrebarea 
i se păru fără rost. 

De îndată ce putu desluşi trăsăturile Măriei, îşi 
dădu seama că avea să primească o veste bună. Femeia 
râdea cu toată faţa, deşi nu zâmbea deloc, o mimică 
bizară pe care Stin se obişnuise însă să o vadă adesea 
arborată de Măria. 

— Xentya a născut un băiat de toată frumuseţea. 
Are aproape patru kilograme şi fraţii-savanţi s-au grăbit 
să-i facă testele. Ei zic că nu e nici o îndoială: copilul e al 
tău. 

Stin ştia că ar fi trebuit să se bucure. De mulţi ani, 
țelul lui şi al celorlalţi prizonieri din Sat era să scape de 
acolo şi să ducă o viaţă normală, undeva în Câmpie. 
Acum însă, când era confruntat cu cea mai omenească 
dintre bucuriile posibile, vedea că viaţa nu-l învățase nici 
măcar să se bucure precum oamenii normali. Nu văzuse 
niciodată un copil mic... Măria îi povestise odată, plină de 


nostalgie, că în primii doi ani de viaţă sunt tare 
năstruşnici şi frumoşi, fiinţe pe care îţi este imposibil să 
nu le iubeşti. Oameni mici, perfect formaţi, care 
gânguresc şi pe care îţi vine să-i strângi la piept toată 
ziua. 

Avea desigur amintiri din copilăria fragedă, dar ele 
se înceţoşau cumva ori de câte ori încerca să coboare 
dincolo de vârsta de patru ani. lar Măria îi spusese că un 
copil mic e cu totul altceva. 

Stin era tată. Dar n-avea habar ce înseamnă asta. 

Pentru o clipă îi fulgeră prin minte că ar trebui să 
se simtă tare prost fiindcă nu-şi iubea copilul. Dar ce era 
de iubit? Un prunc pe care nu ştiuse că-l concepuse şi pe 
care nu avea să-l vadă niciodată? Gândurile sale se 
îndreptau mai degrabă spre Xentya şi spre suferinţele 
naşterii, despre care tot Măria îi povestise. 

— Nu eşti bucuros? îl întrebă femeia. 

— Nu ştiu ce să zic. Simt indiscutabil ceva, dar 
parcă în sufletul meu e mai multă ciudă decât dragoste. 
Aş vrea să fiu cu ei... 

— Ştii că nu se poate. Ai o responsabilitate aici, 
zise Măria care porni încet spre coliba lui Stin. Tânărul 
rămase o vreme în urma ei, apoi se grăbi să o ajungă. 

Pe drum întâlniră câţiva tineri care se traseră şi ei 
în lături, lăsându-i să treacă. Nici unul nu ridică privirile 
şi, în afara unor saluturi îngăimate neclar, nu le adresară 
nici un cuvânt. 

Dacă nu se termină curând, or să-l omoare ai lui! 

Tocmai când se gândea că nimeni nu avea să le 
spună vreo vorbă, la doar câţiva metri de coliba lui Stin, 
un grup de trei tinere se postaseră în mijlocul aleii. 
Păreau stânjenite, dar una dintre ele făcu un pas în faţă 
frângându-şi mâinile. Stin o ştia. Era Urella, una dintre 
prietenele Xentyei. 

— Măria, ştiu că tu poţi afla de soarta prietenei 
noastre. E bine? Mai trăieşte? E vindecată? 


Măria se întoarse spre Stin şi-i făcu semn că el era 
cel care ar fi trebuit să răspundă la întrebare. Tânărul îşi 
încrucişa braţele peste piept şi se întoarse ostentativ să 
privească livada de pruni desfrunzită. 

— Xentya e bine. A făcut un băiat sănătos şi se 
pregăteşte să plece în Câmpie, spuse Măria dând să 
treacă de cele trei tinere. 

— Dar ce-au spus călugării? E sănătoasă? Dar 
copilul? Măria privi din nou spre Stin. Ştia că ascultă şi 
că, dacă avea să înceapă să le explice fetelor ce se 
întâmplase cu adevărat cu Xentya, el ar fi putut auzi tot, 
iar misiunea ei din ziua aceea ar fi fost zădărnicită. 

— E sănătoasă, spuse Măria. Mă rog, atât de 
sănătoasă pe cât poate fi o lehuză. Naşterea a decurs 
normal, iar copilul se simte bine. Deocamdată. 

— Ce vrei să zici? întrebă una dintre fete. 

— Nimic, dacă va fi ceva de aflat, o să v-o spun la 
timpul potrivit, răspunse Măria încercând din nou să 
plece. 

— Mai stai puţin, o opri Urella, apucând-o delicat de 
braţ. Am vrea să te mai întrebăm ceva, zise ea privind pe 
furiş spre Stin, care nu-şi modificase însă poziţia şi părea 
adâncit în contemplarea liniei orizontului. 

— Ce-i? 

— Au stabilit cumva dacă e copilul lui Stin? 

— Ce vă pasă? 

Cele trei se priviră una pe cealaltă, îndemnându-se 
reciproc să vorbească. Incepură să şuşotească, iar una 
din ele o înghionti în coaste pe Urella. Fata chicoti. 

— Noi ne gândeam... adică nu ne gândeam, ziceam 
doar aşa... se codi fata. 

— A spune fără să gândeşti e o mare prostie, fetiţă, 
spuse scurt Măria. 

— Ei bine, ne gândeam că poate mai multe fete 
sunt sănătoase, precum Xentya... 

Dacă şi-ar fi putut permite, Măria ar fi râs din toată 
inima. Era evident unde dorea să ajungă. 


— Stau însă şi mă gândesc, continuă tânăra, la 
eventualitatea că mai multe dintre noi suntem 
sănătoase, dar dintre băieţi s-a vindecat doar Stin. Mă 
gândeam că, dacă l-ai convinge să... Fata se opri 
şovăitoare. 

— Să... se prefăcu Măria că nu înţelege. 

— Ei bine, dacă l-ai ruga să se culce cu noi, poate 
că am constata că şi noi suntem vindecate şi am putea 
să plecăm, precum Xentya, în Câmpie. 

Vorbele fetei îl şocară atât de tare pe Stin, încât se 
întoarse spre ea cu un gest violent care se termină însă 
în momentul în care pieptul lui atinse palma întinsă a 
Măriei. 

Speriată, Urella spuse repede: 

— Chiar şi Sfântul Augustin a spus că nu trebuie să 
avem un singur soţ, ci cât mai mulţi pentru a face copii 
cât mai diferiţi. Da, da, aşa a spus, iar voi doi ar trebui să 
fiţi primii care să-i respectaţi învăţăturile. 

Stin dădu şi el să spună ceva, dar Măria îi acoperi 
gura cu aceeaşi palmă cu care-l oprise cu câteva 
momente mai devreme. 

— O invidiaţi degeaba pe Xentya, spuse Măria. 
Viaţa ei se va scurge într-o singurătate searbădă. Voi ar 
fi trebuit să aflaţi de-acum că singura cale adevărată de 
a pleca din Sat e ca Domnul Dumnezeul nostru să se 
milostivească de noi toţi. Nu e ciudat cum v-aţi repezit 
toţi să scormoniţi în cele mai mizere cotloane ale minţilor 
voastre? Nu e uluitor cum nici unul dintre voi nu s-a 
gândit, fie şi măcar pentru o clipă, că băiatul care s-a 
născut astăzi ar fi putea fi fiul lui Dumnezeu? 

Măria le lăsă fetelor timp să învârtă în minte 
această întrebare. 

— Sfântul Augustin nu spune nimic despre vreun 
fiu al lui Dumnezeu, zise una dintre ele. 

— Ba spune, fetiţo, fiindcă pe fiul lui Dumnezeu îl 
aşteptăm de două mii de ani în Abaţie pentru a ne duce 


menirea până la capăt, pentru a-l salva pe Dumnezeul 
nostru de propria-l nemărginire. 

— Şi vrei să spui că?... se avântă Urella. 

— Ceea ce vreau eu să spun este că vă trebuie 
credinţă. Copilul este probabil al lui Stin. Nu ştiu. Nu s-au 
făcut încă testele, dar dincolo de doi tineri care se 
iubesc, atunci când se naşte un copil e şi mâna lui 
Dumnezeu. Un duet de gâfâituri pe întuneric nu e 
îndeajuns pentru a face să apară pe lume miracolul unei 
fiinţe noi. Suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu. lar în ceea 
ce-l priveşte pe băiatul Xentyei, numai nişte minţi 
murdare şi înguste ca ale voastre nu văd că, în condiţiile 
speciale din Sat, Dumnezeu s-a străduit la naşterea lui cu 
mult mai mult decât o face pentru alţi copii. Poate că Stin 
s-a înveşnicit prin carnea fiului său, dar n-ar fi putut-o 
face niciodată dacă Domnul Dumnezeul său n-ar fi 
permis un asemenea miracol. Asta e mântuirea pe care 
trebuie să o căutaţi. Credinţa vă va elibera! Credeţi întâi 
şi de-abia pe urmă luaţi-l pe Stin în patul vostru. 

În timpul în care vorbise Măria, trăsăturile Urellei 
se ascuţiseră într-un zâmbet răutăcios. 

— Fie cum spui! O să ne rugăm la Dumnezeu să ne 
scape de Ciumă. Dar să ştii că nu înţeleg nici de ce nu-l 
poţi convinge să se culce cu noi, deşi i-o porunceşte 
însuşi Sfântul Augustin cel Nou, şi nici cum poţi să crezi 
că Xentya s-a mântuit prin credinţă? Dacă a existat 
cineva printre noi care să fi crezut mai puţin în 
învăţăturile Sfântului Augustin, atunci ea este. Dispreţuia 
bolboroselile astea... religioase. Poate că fratele meu, 
Murellius, avea dreptate. Stin se crede cu adevărat prea 
bun pentru noi. 

Fata privi spre tânăr, care stătea cumva într-o 
parte, oferindu-i privirilor numai profilul. 

— De ce nu pleci? E clar că eşti sănătos. Chiar atât 
de mult îţi place să o faci pe şeful pe-aici? 

Stin se întoarse şi o arse cu o privire rea. Deschise 
gura să spună ceva, dar se răzgândi, trase adânc aer în 


piept şi porni cu paşi hotărâți spre casă. Una dintre fete 
se împletici şi ajunse fără să vrea în calea lui, iar Stin o 
îmbrânci atât de tare încât fata se întinse pe burtă la 
câţiva metri depărtare. Măria îşi reprimă dorinţa de a 
vedea dacă tânăra nu s-a lovit prea rău şi se luă după 
Stin. Întră cu el în colibă şi închise uşa. 

— Mă urăsc cu toţii! Am eşuat! Nu am reuşit să le 
fiu conducător. Nu mă înţeleg, nu mă iubesc şi, uite, nici 
măcar nu mă mai respectă. Cred că vor veni zile grele, 
Măria. 

Femeia scoase cu gesturi tacticoase un recipient 
de metal şi-l aşeză pe masă. Apoi merse până la o poliţă 
de unde luă două căni de lut, pe care le umplu cu un 
lichid roşietic. 

— Asta e vin, surâse Măria privind spre Stin. Aici, 
pe Vechea Terra, e o tradiţie la fel de veche ca însăşi 
omenirea ca, atunci când se naşte un copil, cei apropiaţi 
să ciocnească un pahar de vin. 

Curios, tânărul luă cana şi mirosi lichidul din 
interior. Avea un parfum ciudat, pe care nu-l mai 
întâlnise niciodată. 

— Mi-ai povestit odată despre vin. Mi-ai spus că te 
face să fii mai vesel şi că, o dată ce te înfrăţeşti cu el, e 
greu să-l mai laşi deoparte. 

— N-ai să păţeşti nimic de la un pahar, zâmbi 
Măria. Şi apoi, chiar dacă ai să te ameţeşti puţin, avem 
de sărbătorit două evenimente. 

— Două? se miră Stin. 

Măria aprobă din cap şi-şi înmuie buzele în vin. 
Simţi gustul dulce acrişor cum îi dezmiardă cerul gurii şi 
îşi aduse aminte că Abatele îi povestise odată că citise 
într-o carte despre mândria cu care vechile mănăstiri 
creştine ofereau oaspeţilor vinul făcut de călugării lor. 
Licoarea aceea costase enorm de mult şi fusese un hatâr 
pe care Abatele îl făcuse bombănind şi spunând că el 
însuşi n-a mai băut vin de mai bine de douăzeci de ani. 
Strugurii nu erau tocmai des întâlniți pe Vechea Terra. 


Stin răsuci cana în mână, apoi o aşeză cu grijă pe 
masă. 

— Spune-mi, chiar crezi că băiatul Xentyei ar putea 
fi al lui Dumnezeu? 

— Cred exact ce le-am spus şi lor. 

— Da, dar eu m-am gândit imediat la creştinul 
lisus, cel pe care îl venera Sfântul Augustin din Hippona. 
El era fiul lui Dumnezeu. 

Măria îl aprobă din cap, în tăcere. 

— Cum se poate una ca asta? 

— Nu ştiu. Ar fi trebuit să-l rugăm pe ultimul creştin 
să ne scrie o explicaţie, încercă ea să glumească. 

— Da, dar nu se poate să nu vezi similitudinea. 
Copilul ăsta poate fi într-adevăr fiul lui Dumnezeu. Vreau 
să zic... Nu în carne şi oase, ci ca spirit. Uite, nici nu se 
născuse şi o eliberase pe mama sa. La numai o oră după 
ce a venit pe lume, mă poate elibera pe mine... Poate va 
creşte, îşi va urma soarta hărăzită de Dumnezeu şi ne va 
salva pe toţi. 

Femeia mai luă o înghiţitură de vin. Îi plăcea la 
nebunie şi simţea cum obrajii încep să-i ardă. 

— Poate că n-o să dureze chiar atât de mult, 
bolborosi ea. 

— Ce anume? 

— Să vă salveze. 

Sfinte Augustine şi Doamne Dumnezeule, ajutati- 
mă să am puterea să vă implinesc voia. Şi dati-mi măcar 
un semn că nu ne înşelăm cu toții şi punem la cale 
pierzania celui mai ales dintre noi. 

Măria începuse să depene povestea pe care o 
stabilise cu Abatele. 

— Mi-au spus că la numai jumătate de oră după ce 
se născuse micuțul, unul dintre fraţii-savanţi a năvălit în 
cabinetul Abatelui, pretinzând că a găsit leacul Ciumei. 

— Şi e adevărat? se repezi Stin. 

— Da, rosti Măria pe un ton care îi semnaliza 
tânărului că vindecarea lor avea un preţ teribil. El susţine 


că din sângele bebeluşului poate distila un leac care să 
vă vindece pe toţi... 

— Dar asta ar însemna... băiatul... ce-o să zică 
Xentya?... Nu se poate! strigă Stin pradă unei agitaţii 
cumplite. 

— Da, aşa e. Se pare că bebeluşul trebuie lăsat să 
mai crească, fiindcă chiar şi dacă ar scoate tot sângele 
din el şi tot nu ar avea acum cantitatea îndestulătoare de 
leac pentru a vă salva pe toţi. Au să-l mai ţină doi-trei ani 
şi abia apoi... 

Stin se ridică de pe scaun şi începu să se plimbe 
agitat prin colibă. 

— E o nemernicie. Cum să-i facă aşa ceva? Nu se 
poate să-l ucidă cu sânge rece, de parcă ar fi pasărea pe 
care urmează să o mănânce la cină. 

— Gândeşte-te ce spui! Nu numai că aţi putea 
deveni liberi, dar Ciuma ar putea fi înfrântă pentru 
totdeauna. Cine ştie câte sute de milioane de oameni 
mai suferă de ea în întreg Universul. Dacă medicamentul 
o să funcţioneze, fraţii-savanţi îl vor înţelege şi vor crea 
un leac... 

— Da, dar el va muri, exclamă Stin cu furie. Ce fel 
de eliberare e asta, dacă pentru ea trebuie să moară o 
fiinţă nevinovată? se tângui Stin care se întreba dacă nu 
cumva durerea surdă pe care o resimțea nu era dragoste 
de tată. 

Măria preferă să nu răspundă la întrebarea asta şi 
mai luă o înghiţitură de vin. Acum obrajii ei ardeau de-a 
binelea. 

— Nu se poate să nu mai fie o cale... ziceai ceva de 
două evenimente. 

Măria zâmbi trist. 

— Păi sunt două: naşterea şi moartea micuţului 
pentru salvarea voastră. Lasă, nu te amări, poate că asta 
este menirea lui, poate că aşa a lăsat Dumnezeu. 

Acum, Doamne, dă-i gânaul cel bun! 


— Nu se poate. Trebuie să mai fie o cale! scrâşni 
Stin din dinţi. Măria îşi ridică ochii spre acoperişul colibei, 
de parcă ar fi mulţumit cerului. 

— Ai dreptate, mai e una. Fraţii-savanţi spun că e 
foarte probabil ca substanţa care a vindecat-o pe Xentya 
şi care s-a transmis şi micuţului să fie produsă de fapt de 
corpul tău. Se poate ca leacul pe care l-am căutat atâta 
amar de vreme să curgă de ani buni prin venele tale. Ei 
cred că s-a transmis pe cale sexuală Xentyei care a 
rămas însărcinată, şi apoi micuţului. Teoretic, i-ai putea 
vindeca pe toţi! 

Stin se aşeză din nou la masă şi bău cana de vin 
dintr-o înghiţitură. 

— Chiar crezi? Oare să mă fi binecuvântat 
Dumnezeu cu o ocazie atât de clară de a le demonstra 
tuturor că gândurile mele i-au avut doar pe ei în centrul 
lor, că n-am vrut decât să fac bine? 

Femeia ridică din umeri şi îşi termină şi ea cana cu 
vin. Privi atent spre tânăr. Narcoticul uşor pe care i-l 
strecurase amplifica efectul alcoolului deşi, după toate 
evidenţele, vinul şi-ar fi făcut şi singur treaba. Trecuse 
doar un minut de când Stin băuse tot şi se vedea clar 
cum aproape că i se închid ochii. 

— Gândeşte-te ce vorbeşti, băiete. Nimeni nu 
poate garanta că vei mai trăi după ce-ţi vor fi luat destul 
sânge pentru a separa medicamentul. 

— Cui îi pasă? dădu Stin a lehamite din mână. 
Oricum viaţa mea e... E terminată. Nimeni nu mă 
iubeşte. Nici măcar tu, hohoti tânărul aţintind spre Măria 
o privire sticloasă de om beat. 

Cuprins de o însufleţire bruscă, Stin începu să 
meargă în jurul mesei şi să recite cu glas tare o poezie 
pe care-l învățase Măria când era copil. Era povestea 
unui câine neascultător care sfârşise rău. 

La al treilea tur al mesei se împletici atât de tare, 
încât fu nevoit să se aşeze înapoi pe scaun. Măria îl ajută 
să meargă până la pat şi îl întinse acolo. 


— Ce trebuie să fac? Vreau să-i vindec pe toţi, 
chiar dacă asta o să mă omoare. 

— Stin, gândeşte-te bine, şopti Măria cu lacrimi în 
ochi. 

— Nu prea pot acum, se învârte totul cu mine. 

— E vinul. Nu erai obişnuit. 

— Da, dar să ştii că-i înţeleg pe aceia care nu mai 
pot scăpa din mrejele lui. Îmi place. 

Tânărul îşi scăpă capul într-o parte şi începu 
imediat să sforăie sonor. 

Măria îl veghe preţ de câteva minute, până când 
antidotul alcoolului pe care se grăbise să-l ia după ce 
adormise Stin îşi făcu pe deplin efectul. Avea acum 
mintea limpede şi obrajii nu-i mai ardeau. Scoase din 
faldurile mantiei largi un dispozitiv care semăna mult cu 
o armă laser. Îl lipi de tâmpla stângă a lui Stin şi apăsă 
pe un buton. Când acul minuscul atinse pielea capului 
tânărului, acesta se trezi brusc şi, cu o voce straniu de 
corectă, o întrebă ce face. Speriată, Măria îi răspunse că 
îi ia câteva probe pentru ca fraţii-savanţi să se poată 
lămuri dacă sângele lui conţine într-adevăr leacul Ciumei. 
Stin o aprobă şi adormi la loc, instantaneu. Măria se 
grăbi şi ea să termine procedura de instalare a sondei 
psi. 

Nimeni din Abaţie nu înţelegea cu adevărat cum 
funcționau sondele psi. Dar călugării augustinieni le 
foloseau din plin. Prin ele controlau visele premonitorii 
ale apostolilor de pe Lumile Agricole şi sădeau îndoieli în 
mintea clonelor sortite Alambicului. 

Femeia aşteptă până când auzi un ţiuit uşor în 
urechea ei stângă, acolo unde călugării îi ascunseseră un 
receptor mai mic decât vârful unui ac. Era semnalul că 
sonda funcţionează şi că misiunea ei era încheiată. 

Ştia ce avea să urmeze. Chinuit de visele profetice 
şi crezând sincer că numai jertfa lui îi putea salva pe 
semenii săi de la moarte, Stin avea să se urce de bună 
voie în Alambicul de Dumnezei. lar maşinăria aceea care 


funcţiona după principii de nimeni înţelese avea să 
distileze câţiva viruşi modificaţi cu care Abația urma să 
însămânţeze o altă Lume Agricolă. Stin nu avea să 
moară. Spiritul lui de devoțiune, dragostea faţă de 
Dumnezeu şi faţă de semeni erau conservate în viruşii 
aceia care aveau să-şi caute, într-o Lume Agricolă, gazda 
potrivită pentru a trezi la viaţă un alt Stin. 

Femeia se aşeză lângă patul în care tânărul 
dormea cu sforăituri zgomotoase. Se spunea că atunci 
când mori, întreaga viaţă ţi se perindă prin faţa ochilor. 
De parcă situaţia aceea bizară în care se pomenise ar fi 
inversat rolurile, prin mintea Măriei începură să clipească 
amintiri vechi: Stin la şase ani rupându-şi mâna când 
căzuse din copac, la opt ani când învățase alfabetul, la 
şaisprezece ani, când se culcase prima dată cu o fată. De 
o parte şi de alta a nasului femeii curgeau lacrimi. Nu 
ştia de ce plânge. Gândindu-se la Rim şi la eventualitatea 
desprinsă de orice noimă a realităţii în care ea i-ar fi 
putut purta copiii, care să o facă să se simtă cu adevărat 
împlinită. leşi din coliba lui Stin cu conştiinţa faptului că 
închidea uşa aceea pentru ultima oară. Nepăsătoare la 
ochii pe care-i simţea în preajmă, femeia ridică un pumn 
spre cer, mormăind un blestem. Timpul o aruncase în 
cea mai crudă dintre înfruntările istoriei, iar ea nu era 
nici măcar o fiinţă întreagă. Era doar o jumătate de 
femeie, blestemată să aibă sufletul întreg. 


38 


De parcă în mintea lui ar mai fi existat cineva care 
îşi făcuse un obicei din a-l contrazice, Rim nu mai ştia ce 
să creadă. Era conştient că atunci când Măria se apropia 
de el, când îi vorbea, când îi simţea mirosul delicat al 
părului, reflexele sale încetineau şi parcă nu mai era 
soldatul acela de care se temea tot Universul. Nu era 
dragoste. Implanturile sale neurale nu ar fi permis 
creierului să  sintetizeze substanțele asociate cu 
sentimentul acela. | se explicase încă din anii tinereţii că, 
la fel ca şi ura, dragostea era doar o intoxicație a 
creierului. O farsă pe care oricine va fi creat fiinţa umană 
o jucase în veac omenirii. 

Cu toate astea, nu simţise pentru nici o altă fiinţă 
nevoia de ocrotire cu care se confrunta atunci când era 
Măria prin preajmă. Nesăbuitul Aloim, atunci când o 
jignise, fusese mai aproape ca niciodată de moarte. lar 
acest lucru îi semnala lui Rim că în mintea lui ceva nu 
mai funcţiona cum trebuie. Era adevărat că Aloim îşi 
pecetluise soarta; nu avea cum să-l lase în viaţă. Motivul 
condamnării sale era însă cu totul altul. Cu toate 
acestea, abia aştepta să-l omoare, şi nerăbdarea asta 
era cumva legată şi de felul în care se comportase faţă 
de Măria. 

Femeia îi spusese că Aloim e empat, că poate citi 
emoţiile oamenilor, dar Rim nu era dispus să rişte. Quinţi; 
se  temuseră întotdeauna de puterile mentale 
supranaturale. Unele dintre cele mai dureroase lupte ale 
lor se petrecuseră cu asemenea oameni. Era o lege 
nescrisă a oricărui quint aceea de a ucide tăcut, discret, 


orice fiinţă telepată, indiferent de cât de slabe erau 
puterile sale. Singurii care erau iertaţi de vina de a putea 
spiona gândurile erau operatorii psiacului. De altfel, nu 
de puţine ori, cei mai înverşunaţi dintre inamicii lor se 
ascundeau în psiac, rămânând toată viaţa acolo într-un 
stătus quo mulţumitor pentru ambele părţi. Îşi pierdeau 
libertatea, fiind condamnaţi să rămână veşnic pe Kyrall, 
dar rămâneau totuşi în viaţă. 

Cu toate astea, motivul care fusese cât pe ce să-l 
omoare pe Aloim era jignirea pe care o adusese Măriei. 
Quintul simţea că e gata să se piardă în țesătura 
complicată de minciuni şi adevăruri pe care i-o serveau 
cei din jurul său. Şi nu ştia decât un singur fel în care ar fi 
putut să grăbească îndeplinirea misiunii, aşa încât ea să 
se încheie cât încă Măria nu-i alterase de tot puterea de 
a alege. 

li spusese că e fiica Abatelui, dar îi venea greu să 
creadă. Separase în minte trăsăturile esenţiale ale feţelor 
celor doi şi nu găsise nici o asemănare. Nici măcar unul 
dintre cele douăzeci şi şase de puncte definitorii pentru 
chipul unui om nu corespundea la cei doi. La o relaţie 
tată-fiică, acest lucru era atât de improbabil, încât nici nu 
merita luat în seamă. larăşi minţise, aruncând în felul 
ăsta o umbră de îndoială şi asupra mărturisirii parţiale a 
faptului că tinerii din Satul de Clone reprezentau probabil 
zestrea genetică iniţială a tuturor Lumilor Agricole. 

Quintul bătu la uşa Abatelui şi abia după ce păşi în 
cabinet îşi dădu seama că, preocupat de gândurile sale, 
nu se întrebase nici o clipă ce anume îl făcuse pe 
Radoslav să-l cheme la el. 

— la loc, spionule, îl invită Abatele cu un gest larg. 

Rim clătină din cap şi rămase ostentativ în picioare, 
în mijlocul încăperii. 

— Ştii, începu Radoslav zâmbind, am ajuns la 
concluzia că nu e cine ştie ce de capul vostru, al 
quinților. 

Rim zâmbi subţire: 


— Ce te face, Sfinţia Ta, să spui asemenea vorbe? 

— Ei... nu neg că sunteţi adevărate maşini de 
luptă, n-am uitat reprezentaţia aceea sângeroasă pe 
care ai dat-o în Câmpie... Dar un soldat e mai mult decât 
o furie care ucide. Trebuie să fie şi tactician, şi spion, şi 
general... Mi-e teamă că tu eşti doar un mecanism foarte 
perfecţionat pentru ucis. 

— Nu pot decât să mă bucur că mă judecaţi în felul 
ăsta. Sunt într-adevăr bucuros că vă înşelaţi atât de 
amarnic. 

Abatele hohoti, ridicându-şi privirile spre tavan, 
acolo unde o crăpătură fină îi aducea aminte de ziua 
halucinantă a cutremurului. 

— Parcă te-am însărcinat cu anchetarea a ceea ce 
s-a întâmplat cu cei doi fraţi ai noştri care au murit în 
biserica Alambicului. 

— Aşa este, Sfinţia Ta. 

— Şi? Poţi să-mi spui la ce rezultate ai ajuns? Ai 
vreun suspect? 

Rim tăcu o clipă, cântărindu-şi cuvintele. 

— Sunt convins că însărcinarea asta a vrut mai 
degrabă să-mi demonstreze cât de puţin cunosc Abația şi 
cât de nepotrivit sunt ca să-ţi iau locul. Deşi regret să o 
spun, trebuie să recunosc că a reuşit. Nu am nici un 
suspect, nu ştiu cum s-a făcut de fraţii aceia au ajuns să 
creadă că-şi pot risca viaţa pentru o simplă orgie. 

Abatele continuă să-l privească zâmbitor. 

— Ei, uite, tocmai de aceea cred că nu eşti decât 
un soldat prost. S-ar putea să mă înşel, dar după câte mă 
duce pe mine mintea, doi oameni care sunt gata să 
moară pentru o femeie oarecare e clar că acţionează sub 
imboldul nebuniei. Şi cine oare dintre cei pe care îi 
cunoşti poate manipula gândurile? Cine le poate citi, cine 
le ştie înainte chiar ca ele să-ţi fie clare ţie însuţi? 

— Aloim... 


— Desigur. Aloim. Nu-ţi ascund că am şi alte 
motive pentru a-l suspecta, dar raţionamentul acesta îţi 
era perfect accesibil... 

— Abia aseară Măria mi-a spus... Abatele dădu a 
lehamite din mână. 

— Abia aseară... Trebuia să-ţi dai seama! Dar poate 
că, aşa după cum ţi-am spus, nu eşti în stare să fii un 
soldat adevărat. Poate că nu eşti decât o maşină 
eficientă de ucis. Are şi statutul ăsta avantajele lui. 

Rim tăcu, lăsându-l pe Abate să continue. 

— Măria mi-a spus că ţi-a destăinuit secretul 
nostru. Cum îl vei folosi? 

— In nici un fel. Chiar dacă ar fi adevărat că îţi este 
fiică, ceea ce mă cam îndoiesc, lucrul ăsta nu m-ar putea 
ajuta în nici un fel să aflu tainele însămânţării. lar 
discuţia asta, după mintea mea de soldat prost, e cel mai 
puternic argument pentru asta. Cred că tocmai îţi 
condamni la moarte propriul amant. De ce ţi-ai iubi mai 
mult fiica? 

Radoslav se încruntă privindu-i scrutător pe 
bărbatul acela care stătea în faţa lui şi despre care ştia 
că-l putea omori în mai puţin de o sutime de secundă. Ce 
s-ar fi ales atunci de Ouă, de Abaţie, de Armaghedon? 
Dumnezeu era însă mare. Nu avea cum să lase să se 
întâmple aşa ceva. 

— De ce m-ai chemat? întrebă într-un târziu Rim, 
pe un ton plictisit. 

— Ca să-ţi salvez onoarea. [i-am spus cine e 
vinovat. Acum nu mai rămâne decât să-l prinzi pe Aloim. 

Rim privi nedumerit spre bătrân. 

— Păi trebuie să fie pe-aici pe undeva. 

Abatele clătină din cap. 

— A ieşit din Abaţie înaintea zorilor şi a pornit spre 
oraş. Sunt sigur că dacă îţi vei folosi, hmmm... calităţile 
tale speciale îl vei ajunge înainte să se piardă printre 
ruine. Dacă nu ai reuşit să fii cine ştie ce investigator, 
încearcă măcar soldat să fii! 


Uşa trântită cu putere de Rim scoase un pocnet 
sec, care-l făcu pe Abate să tresară. 

Trădătorul! 

Dacă nu ar fi ştiut că Armaghedonul urma să se 
dezlănţuie din clipă în clipă, Abatele ar fi fugit el însuşi în 
oraş, să trăiască acolo anonim. In ciuda atitudinii 
dispreţuitoare pe care o avea faţă de Rim, spionul 
reuşise să afle mai toate tainele Abației în doar câteva 
luni. Era un om cu adevărat excepţional şi nu putea să 
nu-l compare cu Aloim. 

Trădătorul! 

Măria îi povestise cum Aloim aproape că-i spusese 
lui Rim că mai are o soră geamănă şi că fusese nevoită 
să inventeze la iuţeală o minciună pe care, cu cât o 
analiza mai mult, cu atât îşi dădea seama că era mai 
greu de crezut. Abatele nu ştia cum gândesc quintii, dar 
în anii lungi ai vieţii sale învățase că e greu să te 
îndrăgosteşti de cineva care te minte mereu. Aloim se 
lăsase pradă mâniei şi trufiei sale nemăsurate. Incercase 
să trişeze în jocul pe care el îl organizase pentru 
succesiunea următorului Abate. lar asta nu putea fi 
iertat, indiferent cât de mult l-ar fi iubit pe Aloim. In 
ultimele săptămâni, tânărul se îndepărtase de el, îşi 
pierduse candoarea şi supuşenia cu care îl făcuse să se 
îndrăgostească pe vremuri de el. lar acum, fusese gata 
să desconspire cea mai puternică armă a Abației. Aşa 
ceva nu se putea ierta. 

Rim se întoarse abia pe înserat. Înaintea lui, legat 
de şaua unui cal, se bălăngănea Aloim a cărui faţă arăta 
că încercase să se opună quintului. O şuviţă de sânge 
închegat i se prelingea din tâmpla stângă, iar respiraţia îi 
era grea, şuierată, semn că avea cel puţin o coastă 
ruptă. Cei doi ajunseră în faţa pavilionului şi quintul îl 
ridică aparent fără efort pe Aloim şi-l purtă în braţe până 
în cabinetul Abatelui. Privind scena de la balcon, 
Radoslav se întrebă dacă nu cumva demonstraţia aceea 
voia de fapt să arate forţa lui Rim, sau pur şi simplu 


trebuia numai să mascheze faptul că bietul Aloim nu se 
mai putea ţine pe picioare. Avea să afle în curând. 

Uşa se dădu în lături smucit, de parcă ar fi parcurs 
în sens invers, cu aceeaşi viteză, traiectoria pe care o 
avusese când quintul o trântise, la plecare. 

— M-am gândit că-l vrei viu, zise Rim sec. 

— Uite că, până la urmă, nu eşti chiar un soldat 
prost. Oricum însă, nu era treaba ta să îl omori. 

Rim zâmbi fugar. 

— A încercat să se lupte cu mine. E un tip curajos. 

— E disperat. Şi ce-a făcut? A aruncat cu pietre? 

— Nu, rosti Rim simplu. M-a provocat la un fel de 
meci de box. 

Amuzaţi amândoi, bărbaţii priviră spre trupul inert 
al lui Aloim. 

— Şi-acum ce-o să se întâmple cu el? întrebă Rim. 

Cu paşi mari, Abatele merse până în spatele 
biroului şi deschise un sertar. De acolo extrase o seringă 
hipodermică pe care începu s-o rotească distrat între 
degete. 

— Noi, aici, în Abaţie, obţinem întotdeauna 
mărturisiri complete. Nu condamnăm pe nimeni fără a fi 
siguri că e vinovat. Pentru a evita însă minciunile, ne 
ajutăm de serul ăsta, o mică minune pe care fraţii noştri 
savanţi au pus-o la punct cu multă vreme în urmă, 
pornind de la o reţetă cunoscută încă de pe vremea 
Războaielor Mondiale. li ajută pe oameni să spună 
adevărul. 

Rim dădu să plece, dar Abatele îl întoarse din 
drum. 

— De ce fugi? Trebuie să-ţi mai repet că eşti încă 
însărcinat cu ancheta asta? Ai nu numai dreptul, ci şi 
obligaţia să stai aici. Poate că va trebui să vorbeşti 
celorlalţi fraţi despre tragedia asta, zise Abatele înfigând 
cu un gest scurt seringa în gâtul lui Aloim. 

Ca şi cum în venele lui s-ar fi scurs cine ştie ce 
elixir, Aloim deschise ochii şi găsi destulă putere pentru a 


se ridica în capul oaselor. Cei doi bărbaţi îl priviră în 
tăcere, fiecare cu gândurile lui, dar amândoi uimiţi de 
sticlirea ciudată a ochilor tânărului. Faţa lui tumefiată era 
aproape de nerecunoscut, dar ochii, ochii păreau două 
vietăţi de sine stătătoare gata să muşte pe oricine ar fi 
avut nesăbuinţa să se apropie. 

Abatele tresări când Aloim scoase primul sunet. Era 
mai mult un muget, un tremur lăuntric care izbucnise 
prin laringe făcând aerul să vibreze. Rim îşi duse mâna 
instinctiv spre lama de accun. Gestul ăsta aproape că-l 
făcu să fie bucuros. Era încă quint imperial. Atunci când 
Măria nu se afla lângă el, era Rimio de Vassur, soldatul 
temut în tot Imperiul. 

— Rade, Rade, am crezut că vrei să mă pedepseşti, 
dar tu, în schimb, îmi dai putere. Nu ştiu ce mi-ai făcut, 
dar... N-am mai simţit niciodată aşa... O, ce deasă e 
mintea ta, câte gânduri se învârtesc în ea! Hehehe, 
credeam că ai fost mereu homosexual, dar uite văd aici 
nişte amintiri cu fete. Erai neastâmpărat pe vremea aia... 
Rade, dar camera asta ce e? Nu mi-ai arătat-o niciodată. 
Ce sunt toate chestiile astea lucitoare? Şi mai ales unde 
e situată încăperea? A, sub bibliotecă? Poate c-o să merg 
acolo, văd că se intră greu. Dar... 

— Taci! tună Abatele. Radoslav se întoarse apoi 
spre Rim şi-l întrebă disperat. Ce crezi că se întâmplă? 

— Se pare că serul ăla, indiferent ce-o fi fost în el, 
i-a amplificat puterile într-atât încât îţi poate citi nu 
numai gândurile, ci şi amintirile. Nici nu termină bine de 
rostit aceste cuvinte, că atenţia lui Aloim se şi îndreptă 
asupra lui. 

— Ah, ce minte splendidă ai, gquintule! O minte 
precum un munte înalt. Solidă, previzibilă şi mai ales 
proptită pe ici pe colo de stânci aduse din alte părţi. 

Rim se gândi să îl omoare atunci pe loc, dar îşi 
aminti că Abatele îl prevenise că dacă avea să mai facă 
încă o victimă în Abaţie atunci, într-un fel sau în altul, 
misiunea lui avea să se încheie. Ezită, fascinat de 


momentul acela în care o minte total străină îi putea citi 
gândurile, putea desluşi ceea ce este el cu adevărat. 
Quintul se trezi că tânjeşte după un verdict, după o 
sentinţă pe care el însuşi n-o putuse da niciodată. 

— Zeti... Ăştia ce-s? Amintirile despre ei sunt foarte 
puternice... Şi recente... mamă, ce urâţi sunt! Dacă 
împăratul tău te-a trimis să stai printre ei atâta vreme 
înseamnă că eu unul, care am suportat doar violurile lui 
Rade, am fost norocos... Dar de ce au şase picioare? 
Mamă... Şi barajul ăsta tot de ei e construit? Şi câmpurile 
astea cui... 

— Taci! tună la rândul său Rim, incapabil încă să-l 
omoare pe tânăr. 

— Bine. Cu tine nu mă mai pun... Oricum îmi simt 
sfârşitul aproape şi vreau să mor împăcat. Vreau să aflu 
şi ultimul mister al Abației. 

Întorcându-şi privirea aceea sticloasă spre 
Radoslav, se concentra asupra feţei bătrânului. Fără 
veste, călimara cu cerneală de pe birou i se răsturnă 
Abatelui în poală. 

— A, uite că pot să fac şi asta, spuse Aloim pe un 
ton de copil care tocmai descoperise o jucărie nouă. Oare 
unde-şi ţine gquintul ăsta lama? Lasă. O să-mi spui 
acuma, Rade... Da, da, tu o să-mi spui, că n-am chef să 
caut prea mult prin amintirile tale... Cine ştie peste ce 
femei scârboase mai dau acolo... O să-mi zici ce e cu 
Alambicul ăla de Dumnezei? Dacă înţeleg şi asta, pot să 
fiu Abate în locul tău. 

Rim văzu cum chipul Abatelui se schimonoseşte, 
într-o încercare dramatică de a-şi ţine gura închisă. Ochii 
lui Aloim păreau însă că îi privesc de peste tot şi Abatele 
latră scurt, evident fără voia lui: 

— Nu ştiu, e lăsat aşa de Sfântul Augustin. Noi doar 
colectăm seminţele vieții.. 

— Etete... atâţia morţi şi atâta zarvă pentru o 
piatră despre care nimeni nu ştie cu adevărat cum 
funcţionează, râse nebuneşte Aloim. 


Părând că şi-a recăpătat oarecum controlul asupra 
propriei sale minţi, Abatele strigă la Rim: 

— Omoară-l, omoară-l chiar acum! E un ordin. Nu 
te teme! 

Rânjind ca o fiară sălbatică, Aloim se ridică în 
picioare. 

Rim realiză atunci că mintea acelui om trecuse de 
orice barieră pe care omenirea şi-o imaginase vreodată. 
Ştia sigur că rupsese în cel puţin trei locuri picioarele lui 
Aloim. Pur şi simplu nu avea cum să mai păşească. 

— Eşti uimit, nu-i aşa, soldăţelule? Rămâi aşa până 
când am să-ţi smulg şi inima din piept. Da, da, cu mâinile 
goale... Ba nu, mai întâi am să te pocnesc în cap... 

Un tom greu se desprinse uşor de pe raftul din 
spatele lui Rim şi porni cu viteză spre quint. Simţind 
curentul de aer şi văzând privirea fixă a lui Aloim, quintul 
îşi trase lama de accun şi intră în modul de luptă. Se feri 
cu uşurinţă de proiectilul improvizat de tânărul călugăr şi 
se întoarse apoi să îl spintece. Ceea ce văzu îi tăie însă 
răsuflarea. Aloim flutura din mână, mişcându-se la fel de 
repede ca el. Rim atacă scurt şi Aloim reuşi, deşi 
stângaci, să se ferească. Quinţii nu aveau nevoie să 
cunoască scheme elaborate de scrimă sau luptă corp la 
corp. Viteza cu care se mişcau era întotdeauna de-ajuns. 
Cu toate că, pentru prima dată în viaţa lui, quintul avea 
un adversar cu însuşiri care le egalau pe ale lui, 
experienţa sa de luptă se impunea destul de repede. 
Călugărul era neînarmat şi, după trei secunde de mişcări 
mai iuți decât ar fi putut percepe ochii Abatelui de pildă, 
Aloim începu să încetinească. Obosea. Lama de accun îi 
pătrunse deasupra nasului între ochi. Corpul îi căzu 
teapăn şi, imediat după ce viaţa se scurse din el, îşi 
pierdu tonicitatea bizară care păruse să îl ţină în picioare 
în timpul luptei. 

— Dumnezeule, ce-a fost asta? întrebă Abatele 
într-un târziu. Gâfâind, Rim îi întoarse întrebarea. 


— Tu mă întrebi pe mine? Spune-mi mai bine ce i- 
ai injectat. Indiferent ce-a fost în seringa aceea, e 
evident că i-a provocat starea asta supraomenească. 

— Mi s-a părut mie sau se mişca la fel de repede ca 
şi tine? Quintul clătină din cap, analizându-şi opţiunile. 
Pentru prima dată în istoria lor, quintii întâlniseră un 
adversar pe măsură. Fusese un accident şi ieşise 
învingător, dar faptul că o fiinţă umană reuşise să se 
mişte la fel de repede ca ei trebuia să ajungă imediat la 
cunoştinţa celorlalţi. lar o logică elementară spunea că 
Abatele era ultimul om din Univers care ar fi trebuit să 
cunoască secretul ăsta. 

— Sfinţia Ta, vorbesc fără ascunzişuri. Având în 
vedere ceea ce s-a petrecut în camera asta, ar trebui ca 
numai unul din noi să iasă viu. lar dacă serul pe care îl ai 
te poate transforma... 

— Mă transformă pe naiba. Îţi repet că nu ştiu ce s- 
a întâmplat. E evident că i-a amplificat capacităţile pe 
care le avea în stare latentă. Te asigur că era un ser 
absolut obişnuit. Oamenii îl cunoşteau încă dinainte de 
Ultima Confruntare. E o unealtă atât de primitivă, încât 
nici nu a mai fost folosită după inventarea sondelor psi... 

— E înspăimântător, spuse Rim încetişor. Ţi-a 
smuls secretul Alambicului... 

— Noroc că nu era nici un secret de aflat, pufni 
supărat Abatele. 

— N-aş zice... Pentru mine, unul, e evident că acolo 
începe însămânţarea planetelor şi, o dată ce voi fi aflat 
cum anume funcţionează Alambicul ăla, voi putea pleca, 
scutindu-vă pe toţi de-o grijă. 

Agitat, Abatele veni până în faţa guintului. 

— Chiar crezi că mai contează? Nu-ţi dai seama că 
doar cu câteva minute în urmă am avut amândoi 
confirmarea faptului că asupra întregului nostru Univers 
se va dezlănţui o furtună din care nici Abația, şi nici 
Imperiul nu vor putea ieşi învingătoare? Aud strigătele cu 
care naştem un alt soi de oameni. Chiar nu poţi vedea 


asta? Ce crezi că era arătarea care îl poseda pe Aloim? 
Era ea oare o plăsmuirea Domnului Dumnezeului nostru? 

— Am fost educat să fiu un om al prezentului, îmi 
ţin cuvântul dat şi îmi fac datoria faţă de împărat. Asta 
sunt eu. Nu văd pericolul de care vorbeşti, zise calm Rim. 

Abatele se întoarse cu spatele. 

— lar zeţii ăia de care a pomenit? Sunt 
extratereştri? 

Rim fu din nou tentat să scoată lama de accun. Se 
opri însă, ştiind că, dacă l-ar fi omorât pe Abate chiar 
atunci, furtuna care doar părea să bântuie minţile 
bătrânului ar fi început cu siguranţă. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

— Ba ştii. Sunt fiinţe cu şase picioare, destul de 
inteligente pentru a construi edificii impresionante şi 
lanuri... 

Abatele tăcu preţ de câteva secunde, apoi îşi duse 
mâna la gură. î 

— Vreţi să ne înlocuiţi clonele! Da, asta e! lţi 
mulţumesc, Doamne, că m-ai luminat. Bella vrea să 
înlocuiască clonele cu nişte animale. Dumnezeule, asta e 
nemărginirea de care Te-ai temut încă de când Adam cel 
nemernic a păcătuit prima dată! zise Abatele căzând în 
genunchi. 

Fără a spune nimic, Rim trânti pentru a doua oară 
uşa de la cabinetul Abatelui. Din neatenţie, călcase în 
balta de sânge care se scursese din rana lui Aloim. 

Contemplând urmele însângerate care ieşeau din 
camera în care se afla, Abatele găsi că imaginea aceea 
putea ilustra însăşi menirea Abației, reunind păcatul, 
crima, dar şi credinţa care le va birui pe amândouă. Işi 
chemă gărzile, care priviră stupefiate la trupul lui Aloim. 

— A încercat să mă omoare, spuse Radoslav 
simplu, răspunzând întrebărilor lor mute. Luaţi-l de-aici şi 
chemaţi-o pe Măria să curețe. Numai ea va fi în stare să 
spele mizeria asta. 


39 


Când simţi o altă viată cum se naşte în tine, una 
paralelă, pe care ştii că ai trăit-o în alte timpuri, ceea ce 
te uimeşte cel mai tare nu e repeziciunea cu care aderi 
la identitatea aceea diferită. Adevărata povară e cea a 
cunoaşterii care se revarsă peste tine şi te zdrobeşte 
într-un ungher al propriului tău suflet. Şi prăvălirea asta 
se opreşte numai pentru a lăsa loc furiei. Care nu e nici 
ea mai uşor de suportat. 

De sus, Laak îi vedea pe tovarăşii săi cum îl 
privesc. Arătau cumva altfel. Ochii bărbatului se 
încordară în căutarea acelui amănunt generalizator care 
să îl facă să înţeleagă ce anume se schimbase. Poate era 
liniştea înstăpânită peste comunitatea lor imediat după 
ce deschiseseră în Templu capsula care semăna atât de 
mult cu un ou. Laak zâmbi. Un ou venit din cosmos putea 
fi considerat drept un dar dumnezeiesc. Asta dacă 
credeai în Dumnezeu. Dacă nu, atunci oul era un punct 
numai bun din care să porneşti preschimbarea 
cosmosului... 

Transformarea fusese ca şi instantanee pentru el. 
În numai două ore, memoria originală îi revenise. Acum 
îşi aducea aminte. Era Boit Johansson, colonel în Corpul 
celor O Mie de Voluntari. Ştia desigur că fiinţa aceea 
umană în care se redeşteptase nu era carnea lui 
originală. Înţelegea că fusese clonat cumva, undeva în 
viitor, şi că, într-un fel sau în altul, oul îi produsese atât 
lui, cât şi colegilor săi trezirea unor memorii ancestrale. 
Sarah Clyne, specialista lor în biologie, spunea că nu 
avea toate aparatele necesare, dar că, după părerea ei, 


cineva modificase ADN-ul lor original şi găsise şi o 
metodă de a le stoca personalitatea şi cunoştinţele într-o 
parte a moleculei de AND, rămasă de obicei 
neexploatată şi care devenise brusc activă o dată cu 
expunerea lor la efectele, probabil bacteriologice, ale 
oului. Acum erau din nou Corpul celor O Mie de Voluntari. 

Te uiţi cu uimire la simbolul cercului şi acum 
întelegi de ce îl venerai atât. E simplu să trăieşti pe un 
cerc. Nu are început şi nici sfârşit şi în el nu încape fuga 
aceea care iți chinuie acum mintea, goana după ultimul 
gând original. Şi oricât te-ai strădui, oricât ai chinui noua 
ta identitate, ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti este că 
ai dat probe de sânge şi că apoi cineva ţi-a tăiat părul 
pentru ca să se potrivească mai bine cornul. Restul e 
întuneric. 

Johansson privi spre soarele al cărui crepuscul 
bătea uşor în verzui. Îşi amintea de un alt asfinţit, de o 
altă ultima seară, pierdută undeva la poalele unor munţi. 

De jos, ceilalţi îi aşteptau tăcuţi hotărârea. Nu era 
uşor să mori a doua oară. Dar cine poate şti cu adevărat 
cum e să trăieşti a doua oară? Nici vieţile lor nu erau 
apărate de spectrul nefiresc sub care păreau că îşi 
trăiesc prezentul. Poate că halucinaţia asta, în care se 
trezise în pielea unui fel de maniac religios sub un soare 
verzui, nu era decât felul în care Dumnezeu se răzbuna 
pe el pentru păcatele vieţii anterioare. Dar nu. Nu exista 
Dumnezeu. Dumnezeu murise. Duhoarea pe care o 
emana întreg Universul nu putea fi produsă decât de un 
hoit imens ca al lui. 

Mă auziti acolo sus?! Íi întrebi şi ştii că acum cască 
ochii la monitorul care e legat cumva de orice ar fi lucrul 
acela pe care ti l-au implantat în cap. Nu reuşesc să te 
controleze decât când dormi. Atunci îti trimit fel defel de 
vise prosteşti. Astă noapte, de pildă, te-au chinuit cu 
secvența aceea în care Dumnezeu însuşi îți poruncea să 
munceşti pentru îndestularea Lui. lar Dumnezeu voia să 
continuaţi munca aceea la făcutul cărămizilor de argilă, o 


muncă prostească, îndobitocitoare. Te-ai trezit şi ai avut 
pentru puţină vreme senzația că în capul tău nu e numai 
Laak şi Boit Johansson, ci şi o altă persoană. Ai dorit să le 
vorbeşti, dar nimic nu ţi-a dat a înțelege că încă te mai 
ascultă. Şi totuşi asta trebuie să fie, probabil că îti 
ascultă gândurile. 

Statura imensa a lui Ştefan Bârna se deosebeşte 
de a celorlalţi. Şi pe Pământ, când începuse să adune 
primii Voluntari, intransigenţa lui faţă de religiile de orice 
fel era renumită. Gurile rele spuneau că şi-ar fi părăsit 
mama în mâinile barbarilor pentru vina de a-l fi botezat 
creştin cândva. După câte îl cunoscuse el, se putea ca 
povestea aceea să fie adevărată, dar asta nu avea nici o 
importanţă, de vreme ce sentinţele pe care le dădea 
Bârna erau întotdeauna de o precizie înspăimântătoare. 
El fusese cel care sugerase că planeta aceea cu soare 
verde este un fel de colonie de muncă forţată, fără 
gardieni, în care disciplina era păstrată de o oligarhie 
religioasă al cărei scop era probabil să îi facă să 
muncească din greu pentru cei care îi înrobiseră în acest 
mod perfid. 

Nu trebuie să fi fost Voluntar ca să înţelegi furia pe 
care o stârnise o asemenea presupunere. Pentru mia 
aceea de atei care plecaseră hotărâți să-şi dea viaţa 
pentru idealul lor şi sfârşiseră prin a se trezi după o 
sclavie probabil milenară pe o planetă care semăna cu 
Pământul de dinainte de Hristos, condiţia lor de şerbi era 
cel mai adânc coşmar imaginabil. 

Boit încercase să îi liniştească, să le spună că e 
foarte posibil ca lucrurile să nu fie chiar aşa. Dar nimeni 
nu îl ascultase, şi el nu reuşise să-şi dea seama dacă 
tovarăşii lui erau sensibili la faptul că explicaţia aceea 
rezolva toate enigmele planetei şi ale originii lor incerte, 
sau mai degrabă se bazau pe amintirile celorlalte profeţii 
făcute de Barna. Doar el fusese cel care le prevestise că 
aveau să fi atacați în tabăra lor din munţi şi îl demascase 
mai apoi pe primul lor şef ca fiind agent al Vaticanului. 


Cât de mult ţi-ai dori să afli destinul celorlalți! E 
limpede că există o forță imensă care a plănuit trezirea 
voastră şi care v-a rezervat o menire importantă. Care să 
fie oare? Sau nu. De fapt, ştii că nimeni nu şi-ar fi dat 
atâta osteneală dacă nu ar fi vrut să vă pună să faceți 
ceea ce ştiţi cel mai bine: să luptati împotriva lui 
Dumnezeu. Te întrebi însă dacă eşti singur în Univers... 
Dacă nu cumva sub alţi sori, poate albaştri, poate mov, 
se află alti Boit Johansson aşteptând şi ei să fie treziti de 
un ou. Misiunea lor, care să fie oare? 

Aşteptarea se prelungea prea mult. Johansson ştia 
că nu are cum să le mai pună multă vreme răbdarea la 
încercare. Câţiva Voluntari îşi frecau mâinile deja 
nervoşi, privind la el cu sentimente amestecate. Aveau 
dreptate. Era, fără voia lui, un spion, cel mai îngrozitor 
spion cu putinţă. 

Nu-şi recăpătaseră cu toţii identitățile iniţiale. Unii 
existau chiar în dublu exemplar. lar cei mai tineri, născuţi 
pe planetă, se părea că îşi aleg o personalitate la 
întâmplare. Cineva venise cu ideea că salvatorul lor, cel 
care pusese la cale trezirea, trebuia căutat printre cei 
care lipseau, printre cei O Mie de Voluntari care nu se 
regăsiseră în nici o clonă de pe planetă. Ideea se 
dovedise greşită pentru că erau cu toţii acolo, toţi o mie, 
ba chiar mai mulţi, manifestând însă acelaşi dor de a 
desfiinţa orice purta chiar şi cea mai mică fărâmă de 
religiozitate. 

Vladimir Şestov, rusul cu ochi spălăciţi, credea că 
materialul lor genetic nu putuse fi recuperat decât de un 
apropiat, cu puţin timp înainte ca ei să moară. Era ciudat 
că ultima lor amintire nu era aceea a momentului în care 
dăduseră probe de sânge pentru a verifica pentru ultima 
dată dacă nu purtau vreo infecţie latentă în organism. 
Fiolele acelea ar fi fost cel mai bun material genetic cu 
putinţă. Dar dacă ar fi fost donați pornindu-se de la 
mostrele acelea de sânge, era greu de explicat de ce 
ultima amintire precisă era aceea a tânărului deşirat care 


le îndepărtase părul de pe diferite zone ale capului 
pentru a le fixa mai bine dispozitivele de comunicaţii. 
Băieţandrul acela, Augustin, după cum îşi aducea aminte 
Johansson, nu avea cum să fi pus la cale un plan atât de 
gigantic. Şi-l amintea bine. Părea mai degrabă nătâng şi 
nu fusese selecționat pentru  detaşamentele de 
combatanți fiindcă era foarte neîndemânatic. Trebuie să 
fi fost altcineva. 

Misterul era total, de vreme ce nici unul dintre ei 
nu purta amintirea felului în care muriseră. Nu ştiau dacă 
îşi îndepliniseră misiunea sau dacă se pierduseră undeva 
înainte de a ajunge pe pământul sfânt. Nu ştiau nici 
măcar dacă nu cumva îmbătrâniseră şi muriseră cu mii 
de ani în urmă, iar ceea ce li se întâmpla acum era doar 
o festă macabră pe care le-o juca cineva. 

Te întrebi, şi o faci mai mult ca să te audă ei, cei 
care te spionează şi iţi trimit vise, care poate fi dovada 
ultimă a credinței? Ce anume poate dori un Dumnezeu 
de la supuşii săi pentru ca să se declare convins de 
iubirea lor? Viaţa, desigur. 

Dumnezeule, sau oricine vei fi fiind Tu, Cel care 
stai ca un hoț şi Îmi contempli gândurile, Te-ai gândit 
vreodată cum e să mori fiindcă ştii în felul ăsta că şi o 
parte din Dumnezeu moare cu tine? Nu pot îngădui să 
mai fiu iscoada ta. Nu pot îngădui să mă mai foloseşti ca 
pe o păpuşă. Mi-e frică. Dar nu că am să mor. In 
momentul în care voi fi murit mă voi trezi într-o altă 
ființă, sub un alt soare, subiect al unei alte glume la fel 
de sinistre. 

Johansson deschise larg mâinile şi sări din foişorul 
pe care chiar el, pe vremea când se credea Laak, îl 
construise pentru a-i aduce Dumnezeului său ofrandele. 
Mulţi dintre cei care formau mulţimea ce îl privea căzând 
plângeau. Ştiau că pierd un tovarăş de nădejde, un 
conducător adevărat. lar jertfa lui, menită să-i pună la 
adăpost de influenţele oricui va fi fost acela care îi 


adusese pe planeta aceea, arăta că doar cu greu şi-ar fi 
putut găsi printre ei un conducător mai bun. 

Bârna veni până aproape de corpul neînsufleţit al 
lui Boit Johansson. Dădu să-l atingă, dar îşi retrase mâna 
schiţând cel mai gingaş gest pe care-l făcuse vreodată în 
viaţa lui. Apoi ridică ochii spre cer şi le strigă celorlalţi: 

— E timpul, prieteni. Acum nu mai au ce face şi o 
să trebuiască să aterizeze pe planetă. Refaceţi formaţiile 
standard şi apoi echilibraţi-le pentru lupta corp la corp. 
Serviciul de pază începe din acest moment. Aştept să vă 
comportaţi vrednic de apartenenţa voastră la Corpul 
celor O Mie de Voluntari. Şi încercaţi să vă dezmorţiţi 
oasele. O să ne fie greu la început, până punem mâna pe 
câteva arme adevărate. 

— Şi apoi? întrebă Şestov. 

Bârna se întoarse spre el zâmbind: 

— Apoi vom face tot ceea ce ştim mai bine, pentru 
a afla cine şi de ce şi-a bătut joc de sufletele noastre, 
tulburându-ne odihna. 

— A sărit! Tâmpitul ăla chiar a sărit! strigă Crey în 
culmea furiei. 

Operatorul sondei psi îl trezise încă în urmă cu 
câteva ore, înainte ca populaţia de clone să o ia razna. 
Semnalele pe care le primea din creierul apostolului Laak 
deveniseră brusc incoerente şi imposibil de interpretat. 
Încercase să-i trimită un vis în care să-l determine să reia 
munca, dar clona rezistase şi chiar se trezise, scoțând 
sonda psi din parametrii săi de funcţionare. 

Cu nici două ore în urmă, bărbatul acela înţelesese 
că are ceva implantat în cap, ceea ce pentru Crey era un 
mister total. 

Chiar şi pentru oamenii care ştiau ce este şi cum 
funcţionează o sondă psi, prezenţa ei putea rămâne 
multă vreme ascunsă. lar clona aceea înţelesese în 
numai două ore, deşi era evident că nu avea cum să ştie 
că are implantat un asemenea dispozitiv. 


Operatorul sondei îi spusese chiar că Laak 
începuse să vorbească cu ei, adresându-li-se ca şi cum ar 
fi fost o altă persoană, un anume Boit Johansson. Crey nu 
înţelegea ce anume putea să fi produs o asemenea 
mutație în mintea acelui apostol. 

Cercetase mnemocubul cu ajutorul Manualului 
însămânțării, dar nu găsise nici o referinţă cu privire la o 
asemenea desfăşurare de evenimente. Se gândise 
insistent chiar să pună în aplicare planul unui locotenent 
care analizase situaţia cu mintea plină de muşchi a 
militarului şi decisese că trebuia să declanşeze imediat 
un bombardament orbital distrugător. Crey ezitase însă, 
nu pentru că ar fi ţinut cine ştie ce la clonele alea, ci 
pentru că în zăcământ mai erau câteva tone de austral. 
Era lucru ştiut acela că radiaţiile puternice impurificau 
zăcămintele de austral până la concentraţii la care 
combustibilul nu mai putea fi extras. 

— Ce facem, domnule? întrebă Purundi, căpitanul 
micii garnizoane orbitale. 

— Pe legea mea, luaţi câteva arme uşoare, câteva 
lopeţi şi urcaţi-vă în navetele de desant. Luaţi şi 
transportorul, şi excavatoarele! Avem de recuperat 
câteva tone de nisip. 

— Domnule, începu operatorul psi, chiar înainte de 
a muri, omul acela, Laak, părea că tocmai asta îşi 
doreşte. 

— Normal. Voia să-şi vadă Dumnezeul. 

— Nu cred, domnule... 

— Şi ce crezi că ar putea face oamenii aceia de jos 
împotriva unor soldaţi înarmaţi cu cel mai eficient 
armament de infanterie al momentului? 

— Nu ştiu, domnule, dar păreau că s-au 
transformat dintr-o dată într-un fel de corp militar de 
elită... 

— Prostii, îl întrerupse Crey. Şi chiar dacă ar fi aşa. 
Ce-au să facă? Au să oprească laserele noastre cu 
pieptul gol? Pregătiţi-vă de desant. 


Când porni cu celelalte trei navete spre Praxtor, 
Crey avu un presentiment. Nu putea însă uita ultimele 
cuvinte ale lui Isidor şi avertismentul lui. Nu avea însă de 
ales. Nu putea lăsa pe planetă cea mai mare bogăţie a 
Universului. Nu conta cât austral pusese deja deoparte. 
Ceea ce mai rămăsese acolo era o cantitate pur şi simplu 
mult prea mare pentru ca el să o abandoneze. 


40 


Ochii Abatelui se opriră asupra ferestrei deschise. 
Aerul răcoros al nopţii de toamnă târzie se amesteca într- 
o prospeţime minunată cu fumul aromat al candelelor 
din capela micuță care îi servea drept lăcaş personal de 
rugăciune. Cerul era surprinzător de senin, aşa cum 
fusese şi în zilele precedente. Stele sclipeau puternic, 
făcându-l să se întrebe dacă ochii lui Dumnezeu nu 
lăcrimau cumva la gândul că în încăperea aceea avea să 
se săvârşească probabil penultimul act al unei ere în 
care fusese adulat şi apoi hulit şi sfârşise prin a fi ignorat 
de aproape toţi oamenii. Pe un perete se afla icoana 
Sfântului Augustin, o pictură veche şi afumată, care 
căpăta parcă viaţă, însufleţită de luminile înşelătoare 
care o străbăteau. Podeaua din lemn negeluit era 
murdară şi păstra numeroase urme de paşi. Singurul 
artefact tehnologic din încăpere era monitorul unei sonde 
psi, care picura puţin albastru în semiîntunericul capelei. 

Cei trei bărbaţi care îl însoțeau în cameră aveau 
întipărite pe feţe expresii diferite. Kalator era ca 
întotdeauna extrem de serios şi, privind la trăsăturile 
sale aspre, te puteai lesne întreba dacă nu cumva 
Dumnezeu nu îi jucase o festă trimiţându-l să-şi trăiască 
mare parte a vieţii într-o vreme în care adevărata sa 
vocaţie, cea de fanatic religios, nu impunea atâta 
violenţă câtă şi-ar fi dorit. Pertus era indiferent, la fel 
cum îşi impunea să fie ori de câte ori trebuia să se afle 
prin preajma Abatelui. Nici acum nu înţelegea de ce 
Radoslav îi fusese preferat pentru a conduce Abația. Ura 
pe care i-o purtase de multă vreme se transformase de-a 


lungul anilor într-un fel de dispreţ pe care şi-l exterioriza 
afişând masca indiferenţei. Cel de-al treilea bărbat era 
un frate abia trecut de Noviciat, care urma să opereze 
sonda psi. Şi-apoi, peste doar câteva zile, să moară într- 
un accident tragic, aşa cum păţiseră sute de operatori 
înaintea lui, jertfindu-şi viaţa pentru a asigura discreţia 
care trebuia să domnească în jurul lucrării ultime a lui 
Dumnezeu. 

— Slăvit fie numele tău, Sfinte Augustine. Venim 
iarăşi să ne adăpăm la izvorul înţelepciunii tale, spuse 
deodată Abatele. 

— Venim, răspunseră cei trei. 

— Dă-ne nouă, încă o dată, măsura sfinţeniei tale şi 
fă ca din Alambicul pe care ni l-ai lăsat să apară un alt 
Mesia, pentru o altă lume, un nou conducător, pentru o 
altă legiune a Domnului Dumnezeului nostru. 

— Să apară! incantară din nou călugării. 

— Şi mai dă-ne şi puterea de a străbate genunea 
pentru a ne împlini menirea, ca să-L salvăm pe Domnul 
Dumnezeul nostru de propria-l nemărginire. 

— Să-L salvăm, veni răspunsul celorlalţi, încheind 
invocarea graţiei divine. 

Ritualul acela scurt îl bine dispuse pe Abate care, 
întorcându-se spre ceilalţi, zise scurt: 

— Mare prostie... 

— Ce anume? întrebă nesigur Kalator. 

— Cântecul ăsta. Nu înseamnă nimic. E doar un 
ritual. 

— Pe care ordinul nostru, cel care te-a pus în 
fruntea lui, îl păstrează de cincizeci şi nouă de generaţii, 
pentru fiecare însămânţare, se răsti Kalator. 

— Ei şi? în Imperiu există oameni care se 
căsătoresc, repetând aceeaşi prostie pe care Adam a 
făcut-o când a acceptat-o pe Eva. De cinci mii de ani! 

— Eşti şi creştin acum... 

— Mă  plictiseşti, dădu Radoslav din mână 
întorcându-se spre operatorul sondei. Să-i dăm drumul. A 


adormit deja? Tânărul se întoarse spre Abate şi clătină 
negativ din cap. Uimit de ieşirea Abatelui, Kalator insistă: 

— Nu înţeleg ce te-a apucat. leri te-ai aliat cu 
asasinul ăla împotriva unuia de-ai noştri, fără să poţi să 
ne explici... 

— Să vă explic? Dar de când dau Abaţii socoteală 
cuiva? Niciodată nu m-am subordonat Consiliului 
Ecumenic. 

— „iar acum mânjeşti cel mai tainic şi mai sfânt 
ritual al Abației, continuă Kalator de parcă nu l-ar fi auzit. 
Cum poţi să spui asemenea lucruri? Ce anume s-a 
schimbat în mintea ta de nu ţi-a mai rămas nimic sfânt? 

— Privesc la voi amândoi şi-mi vine să râd. Unul ar 
fi putut fi Abate în locul meu, şi altul mi-ar fi putut urma. 
Ce ghinion pe voi să trăiţi în vremurile în care Dumnezeu 
mi-a poruncit să-i trezesc oastea! zise Abatele 
dispreţuitor. 

Radoslav se cufundă apoi în tăcere, lăsându-i pe 
cei doi să analizeze informaţia pe care le-o dăduse. Fără 
a fi la fel de introduşi în tainele Abației, Pertus şi Kalator 
ştiau destule pentru a sesiza semnificaţia spuselor 
Abatelui. 

— Indiferent ce crezi că se va schimba în viaţa 
noastră, nu ai dreptul să vorbeşti aşa, spuse într-un 
târziu Kalator. Mă întreb chiar dacă nu cumva iei decizii 
pripite tocmai pentru că nu eşti în stare să-ţi alegi un 
succesor. 

Abatele pocni cu toiagul în podea. 

— Succesor? Chiar nu înţelegi că nu va mai exista 
un alt Abate? Ţi-am spus-o foarte clar. 

— Dar nu mi-ai zis şi motivele, se încăpăţâna 
Kalator. 

— Îţi repet ceea ce ţi-am spus mereu. Dorinţa ta de 
a înţelege îţi sufocă credinţa. Pur şi simplu, am decis să 
nu mai existe Abaţie. Şi am făcut-o pentru că Dumnezeu 
însuşi mi-a poruncit să fac asta. Mi-a arătat semnele şi 


m-a blagoslovit cu înţelepciunea necesară. Zici că eşti un 
om smerit, Kalator. Ce alte dovezi mai vrei? 

Simţind că disputa dintre cei doi s-ar fi putut 
prelungi la infinit, operatorul sondei psi tuşi uşor. 

— E pregătit acum, zise el tulburat fiindcă îi 
întrerupsese. Ceilalţi trei bărbaţi se apropiară de el şi 
priviră ecranul sondei. Stin visa un câmp imens de flori 
albe, prin care se plimba fără ţintă. Abatele zâmbi când 
văzu felul în care Stin se închipuia pe sine însuşi în visul 
acela. Era cu mult mai bătrân şi avea o barbă mare, până 
la brâu. 

— În ce-o să-l întrupăm, Sfinţia Ta? 

— Hmm, ezită Abatele. Poţi să proiectezi imaginea 
unui copil? O fetiţă de vreo trei ani, îmbrăcată într-o 
rochie albastră. Şi blondă! Să fie blondă. 

Operatorul începu să mânuiască asiduu comenzile 
sondei şi lângă Stin apăru ca din neant exact ceea ce 
solicitase Abatele, în partea stângă a monitorului, câteva 
indicatoare oscilară frenetic, semn că, deşi dormea 
adânc, Stin se speriase. 

— Cine eşti? o întrebă Stin pe fetiţă. 

— Sunt orice vrei tu. 

— De unde vii? 

— De nicăieri. Sunt peste tot. 

Abatele îi dicta răspunsurile operatorului care le 
şoptea la rândul său într-un fel de microfon. Filtrate în 
acest fel, ele ajungeau prin gura fetiţei direct în mintea 
adormită a lui Stin. 

— Şi ce vrei de la mine? întrebă Stin pe un ton 
răstit. 

— Nimic, am totul. 

— Şi atunci de ce eşti aici? 

— Ţi-am spus că sunt peste tot. Mă poţi întreba 
însă de ce am ales să mă arăt abia acum. 

— Bine, îi făcu Stin pe plac. De ce te văd? 

— Pentru că nu eşti destul de vrednic să înţelegi. 
Ţi-am spus că am totul, că sunt peste tot... Şi cu toate 


astea, nu ştii încă cine sunt. Dacă ai fi crezut cu 
adevărat, n-ai fi avut nevoie să vezi corpul ăsta care nu-i 
al meu. 

— Doamne? 

— Chiar şi celor mai vrednici dintre fiii mei le 
trebuie ceva timp să mă recunoască atunci când iau 
chipul acesta, zâmbi fetiţa. Eşti iertat! 

— lartă-mă, Doamne! Nu m-am aşteptat. 

— La ce? râse fetiţa. Când toată lumea crede că 
eşti un moşneag cu barbă, preferi să fii o fetiţă în rochie 
albastră. Dacă vrei, e mai... estetic. 

— Ce-am făcut, Doamne, să merit această 
întâlnire? 

— Ce-ai făcut? Doar ce a trebuit. Dar ce vei 
înfăptui... Abia asta te va face unic! Am să-ţi dau voie să 
alegi... 

— Doamne, ezită Stin, Măria mi-a zis că nimeni nu 
are de ales. Că vieţile noastre sunt stabilite dinainte, că 
ne ştii toate păcatele şi toate virtuțile încă din leagăn. 

Fetiţa zâmbi şi, la gestul repezit al operatorului, 
făcu să dispară florile pe o porţiune mare a pajiştii în 
mijlocul căreia apăru o bancă de piatră. 

— Stai jos. 

Stin se conformă imediat, de parcă vreun şef 

militar fioros, şi nu o fetiţă care vorbea uşor peltic, i-ar fi 
poruncit să se aşeze. 
_ — Nu ti-au spus însă şi că poţi alege să devii înger. 
Inaintaşul tău, Sfântul Augustin din Hippona, credea că 
soarta oamenilor e pecetluită. N-am reuşit niciodată să-l 
conving că, de fapt, există o alegere pe care nici măcar 
eu nu o pot nega fiecăruia: aceea de a se mântui şi dea 
deveni înger. Chiar şi cei sortiti de mine să se 
mântuiască nu o pot face dacă nu doresc. Augustin 
credea că eu pot mâna oamenii de-a lungul vieților lor 
precum o piatră într-un jgheab. Şi nici nu voia să creadă 
că există oameni care să refuze mântuirea. Era convins 
că scopul oricui trebuie să fie acela de a deveni înger. 


— Şi nu e aşa? 

— Evident că nu, râse cristalin fetiţa. Unii găsesc că 
e plictisitor să mă slujească. Alţii mă urăsc... Asta a 
înţeles-o Sfântul Augustin cel Nou. Sunt atât de puţini cei 
care aleg mântuirea, încât cu timpul am ajuns să-i ignor 
până şi eu. Poate de aceea îi iubesc atât de mult pe 
călugării augustinieni. Ei întrupează de mai multe ori 
acelaşi suflet, oferindu-i şansă după şansă pentru a se 
mântui... 

— Şi eu, Doamne? 

— Tu? Ai acum de ales. Poţi să fii în continuare 
şeful comunităţii tale, să o faci cu pricepere, să 
îmbătrâneşti respectat de toţi, sau te poţi jertfi pentru ca 
din sângele tău fraţii augustinieni să poată prepara 
leacul. Mâine, pentru prima şi ultima dată în viaţă, ai de 
ales. Fă cum crezi, dar ţine minte, mâine, când treci pe 
lângă biserică şi pe lângă Alambic, că i-ai putea salva pe 
toţi. Să nu uiţi asta nici o clipă. 

De pe monitorul sondei dispăru mai întâi banca, 
apoi câmpul de flori şi, într-un târziu, şi fetiţa. Operatorul 
dădu câteva comenzi şi, urmărind câteva cifre, le spuse 
celorlalţi că Stin dormea adânc. 

— Ai fost tare bun, Rade. Pentru o clipă era să mă 
convingi şi pe mine, zâmbi Pertus. 

Abatele se înclină primind laudele cu modestie. 

— Eu tot nu înţeleg de ce a trebuit să ne zici 
chestiile alea la început. Ce anume te face să crezi că 
Dumnezeu şi-a atins nemărginirea? insistă Kalator. 

— N-ai înţelege nimic dacă ţi-aş explica. E vorba de 
oameni şi de credinţă. Credinţă nu ai. [i-am zis deja că 
încerci să explici mult prea multe. Cât despre ştiinţa ta în 
a aprecia oamenii, eşecul tânărului aceluia, Isidor, spune 
multe. 

— Nu m-ai lăsat să mă duc să îndrept lucrurile eu 
însumi, mugi Kalator. 

— Sunt şi lucruri care nu pot fi îndreptate decât de 
un Abate, îi tăie Radoslav orice răspuns. 


Cu un gest scurt, îi concedie pe cei trei şi se aşeză 
în genunchi sub icoana Sfântului Augustin. 

Rim plecă cu pas grăbit de sub fereastra deschisă. 
Bănuise că o întâlnire la nivel atât de înalt era un 
eveniment pe care nu trebuia să-l scape. Şi avusese 
dreptate. Se părea că Abatele şi ceilalţi hotărâseră acolo 
soarta clonei cu care şi el se întâlnise cu numai câteva 
seri înainte. Aşa se explica şi importanţa acelui tânăr, pe 
care veniseră să-l ocrotească. Avea o sondă psi şi 
încercau să-l manipuleze. 

Simţi deodată senzaţia inconfundabilă a contactului 
cu Alaana, operatorul lui de pe Kyrall. Işi încetini paşii şi 
se aşeză singur, în întuneric, pe trunchiul unui copac 
tăiat de curând. 

— Alaana, ce vrei? 

— Ce-a fost asta? 

— Nu ştiu la ce te referi. 

— leri, toţi cei din psiac am simţit un strigăt 
îngrozitor. L-am simţit, înţelegi? De parcă cineva ar fi 
turnat plumb topit în creierele noastre. Venea de pe 
Vechea Terra. Nu se poate să nu ştii nimic. 

— A fost ăăâă... un accident. Unui călugăr i s-a 
injectat un ser preparat după o reţetă străveche şi a 
căpătat puteri mentale extraordinare. Se mişca... se 
mişca la fel de repede ca mine. 

— Dumnezeule, strigă Alaana în mintea lui Rim. 

O parte a conştiinţei pe care quintul nu i-o refuzase 
niciodată fusese aceea a capacităţilor sale. Alaana ştia 
exact cum luptă Rim. 

— Ei, n-a fost decât un soldat neinstruit, nu ajunge 
să te mişti foarte repede pentru a birui un quint. 

— Nu de asta m-am mirat. Pur şi simplu, conştiinţa 
lui ne-a invadat pe toţi, aici, în psiac. A fost ceva 
nemaivăzut... Vreau să spun că nici cei mai talentaţi 
operatori nu au reuşit vreodată nici a suta parte din ce a 
înfăptuit el. Era acolo, în minţile noastre. 


— Era un om cu calităţi telepatice latente. Abatele 
a vrut să-l silească să spună adevărul, i-a injectat un ser 
şi s-a întâmplat ceea ce ai putut simţi şi tu. 

— Gata, spuse Alaana, nu mai am cum să-l amân 
pe Bella. 

— Bella? 

— Da, doar nu credeai că mi-aş fi permis să te 
contactez de capul meu... Ba credeai! Vassur, ce naiba 
se întâmplă cu tine? Când ai devenit atât de sensibil la 
cei din jur? 

— Lasă asta şi zi-mi ce vrea împăratul. 

In mintea lui Rim, vocea caldă a Alaanei căpătă un 
ton automat, semn că ea intrase în modul de transmisie 
şi că reflecta exact ceea ce avea de spus împăratul. 

— Vassur! Ce veşti îmi dai? 

— Foarte bune, Măria Ta. Mâine se va desfăşura 
ceremonia prin care Abatele va obţine de la o clonă 
virusul acela cu care trezeşte la viaţă religiile din Lumile 
Agricole. Plănuiesc să joc şi eu un rol în ceremonia asta. 
Cred că dacă voi înţelege cum funcţionează Alambicul... 

— Alambicul? Asta ce mai e? 

— O piatră bizară pe care se jertfesc clonele. 
Probabil că ascunde multă tehnologie sub aparenţa 
aceea monolitică. Oricum, am de gând să aflu prin 
constrângere tot ceea ce nu voi desluşi cu mintea mea. 

— Ascultă! Mai am o misiune pentru tine... 

— Înălţimea Voastră, momentul e dificil... 

— Nu mă întrerupe. 

— Da, dar zeţii, dacă am putea face ca Alambicul 
acela să funcţioneze şi pentru ei şi dacă am înţelege... 

— Ce să înţelegem? Tu va trebuie să înţelegi că 
dacă nu mă asculţi s-ar putea să nu mai fie nici un 
Univers care să aibă nevoie de zeţii tăi. Unul dintre 
soldaţii cu care a evadat tatăl meu s-a predat 
garnizoanei noastre de pe Vechea Terra numai ca să-mi 
poată trimite o scrisoare. Ceea ce scrie acolo tatăl meu e 
de-a dreptul înfricoşător. El crede că Abatele are 


posibilitatea de a redeştepta pe toate Lumile Agricole 
personalităţi de mult timp uitate în fiinţa clonelor şi mai 
ales pe aceea de a face ca un mântuitor să coboare 
printre ei. Tata e convins că toate clonele de pe Lumile 
Agricole se vor transforma. Chiar şi dacă transformarea 
asta va consta numai în refuzul lor de a mai munci, şi tot 
se va produce cea mai adâncă modificare în structura 
omenirii de la descoperirea propulsiei hiperluminice. 
Bătrânul se teme însă de ceva mai rău. 

— Adică? 

— Nu a fost foarte explicit. A pomenit ceva de un 
detaşament de Voluntari din timpul Ultimului Război. El 
crede că aceste clone se vor transforma într-un fel de 
supersoldaţi. 

— Nu cred că Abația va face asta. Ar însemna să-şi 
semneze propria condamnare la moarte. 

— Tocmai asta e misiunea ta. Să vezi dacă nu 
cumva călugării au început să plece şi dacă nu poţi 
observa semnele vreunei strămutări iminente. 

— Am să veghez, înălţimea Ta. 

— Şi mai e ceva. Tot tata mi-a scris că a rezolvat şi 
misterul originii dinastiei Boszt. N-a vrut însă să-mi dea 
mai multe detalii. Dacă te întâlneşti cu el, încearcă să-i 
smulgi secretul ăsta. Inainte de a-l pedepsi conform legii, 
cu moartea. 

— Înălţimea Voastră, nu cred că voi putea... 

— O să poţi, guintule! Trebuie să poţi. 

Legătura mentală cu Kyrall se întrerupse, lăsându-l 
năucit pe Rim. Până la urmă, bătrânul Kasser avusese 
dreptate. Abația deţinea o armă teribilă. Dar unde ar fi 
putut să o ascundă? Quintul recapitula în minte toate 
ascunzătorile pe care le bănuise. Nu. Nu era bine... 
Pentru a declanşa o armă pe fiecare din Lumile Agricole, 
Abația ar fi trebuit să trimită acolo un semnal, sau poate 
chiar un obiect. Era evident că nu putea fi vorba însă de 
nave spaţiale. Nimeni n-ar fi avut atâta austral încât să 
poată trimite de pe Pământ sonde hiperluminice către 


toate Lumile Agricole. Probabil că va acţiona printr-un 
semnal, asupra unor capcane plantate pe fiecare dintre 
Lumile Agricole înainte de a fi populate cu clone. Trebuia 
deci să privească mai atent la aparatura de comunicaţii. 

Se ridică de pe buştean şi porni către chilia lui 
strâmtă. Nu era prima dată când auzea din gura Abatelui 
aluzii mai mult sau mai puţin clare la sfârşitul iminent al 
lumii. Chiar şi în seara aceea, Radoslav se certase cu 
ceilalţi doi exact pe această temă. Părea convins că 
nimeni nu îi va mai succeda la cârma Abației. Işi încorda 
toate simţurile, se concentra la maximum şi se opri din 
mers. Nimic din ceea ce putea el percepe nu anunţa 
catastrofa pe care o presimţea Abatele. Poate că se 
înşela. 


41 


Crey nu era cine ştie ce războinic, dar hotărâse să 
coboare şi el pe Praxtor fiindcă simţea că soldaţii lui 
ezitau. Nu erau obişnuiţi să se lupte cu civilii şi păreau 
inhibaţi de legile imperiale stricte care interziceau 
debarcarea de trupe pe orice Lume Agricolă. Crey 
avusese nevoie de întreaga sa putere de convingere 
pentru ca puţinii soldaţi de pe staţia orbitală să se 
echipeze de luptă şi să se îmbarce în patru navete de 
desant. Prezenţa lui printre ei avea mai mult rolul unei 
garanţii juridice care îi asigura că nu vor fi judecaţi altfel 
decât şeful lor. 

Scanerele indicau că toate clonele se strânseseră 
în Templu. Primul imbold al lui Crey atunci când auzise 
vestea asta fusese să ordone distrugerea lor imediată. 
Se oprise însă gândindu-se că, dacă populaţia de clone 
ar fi supravieţuit şi după ce încărca întregul zăcământ de 
austral, administraţiei imperiale i-ar fi fost infinit mai 
greu să dovedească ceea ce se întâmplase cu Isidor şi cu 
operaţiunea de însămânţare. Guvernatorul nu avea nici o 
îndoială că planul lui va reuşi. Primise rapoarte foarte 
încurajatoare de pe staţia unde se făcea rafinarea 
australului. Avea deja câteva sute de încărcături 
standard, obţinute din exploatarea cărămizilor pe care le 
făcuseră clonele, dar dorea să treacă de o mie. Cu o 
asemenea bogăţie, putea ataca oriunde în galaxie cu o 
forţă copleşitoare. Şi, mai ales, se asigura că nimeni nu 
avea să rişte o ripostă instantanee în cazul în care 
Sagittarius devenea ea însăşi ţintă. 


Crey învățase prin lecţii dure că un plan de rezervă 
are întotdeauna şi părţile sale folositoare. De aceea 
cruţase clonele care, aşa cum arătau şi acum scanerele, 
se înghesuiseră în Templu. 

Se roagă. 

Unul dintre soldaţi îi făcu semn cu mâna, 
întrebându-l mut ce să facă. 

— O să aterizăm acolo, în Câmpie, şi o să lăsăm 
transportorul să se aşeze cât mai aproape de zăcământ, 
spuse Crey. 

— Domnule, nu-mi place liziera aceea. Eu zic să nu 
ne apropiem prea tare de ea. 

— Acum chiar că eşti nebun... Nardar? Nardar te 
cheamă, nu? 

— Da, domnule. 

— Bine, Nardar. Trebuie oare să repet fiecăruia 
dintre voi că avem de-a face cu o populaţie de clone 
înapoiate, care abia ce-au descoperit focul? De ce crezi 
că ne-ar putea ataca? 

— Nu ştiu, domnule. Sunt foarte mulţi. Aproape o 
mie cinci sute. 

— Cu armamentul nostru poţi neutraliza mai multe 
zeci de mii de asemenea ţărani... 

— Da, domnule, dar asta ar însemna să recurgem 
la un măcel groaznic. 

În ciuda balansului puternic al navetei, Crey reuşi 
să se ridice în picioare şi se apropie de soldat. 

— Uite ce e, Nardar. Am o veste proastă pentru 
tine. Indiferent cum se va încheia misiunea asta, 
Universul se va umple în curând de măceluri. Ne 
aşteaptă vremuri grele, şi, peste doar un an, cele câteva 
mii de clone, pe care nici măcar nu ştim dacă va trebui 
să le omoram aici, ni se vor părea o cantitate neglijabilă. 
Oare cum îţi voi putea da vreodată ordinul de a distruge 
o planetă dacă tu eziţi în faţa unei populaţii înarmate 
cu... ce? 

Soldatul îl privi în ochi fără teamă. 


— Sper să nu ajungem niciodată la asta, domnule. 
Cât despre populaţiile primitive, istoria Vechii Terre e 
plină de asemenea conflicte câştigate... 

Crey răcni atât de tare încât acoperi urletul 
motoarelor. 

— Dacă nu încetezi cu defetismul ăsta, ai cuvântul 
meu că te voi executa pe loc. Şi voi da astfel şi un semn 
privind hotărârea mea de a încheia în linişte cea mai 
simplă misiune pe care aţi avut-o până acum. 

Cele patru navete coborâră lângă lizieră, formând 
un pătrat perfect. Soldaţii se revărsară din ele şi ocupară 
poziţii defensive. După câteva clipe în care priviseră cu 
atenţie maximă ecranele scanerelor portabile, soldaţii se 
destinseră şi începură să comunice cu transportorul care 
plutea încă la limita superioară a atmosferei. Se părea că 
erau singuri şi clonele stăteau în continuare închise în 
Templu. După câteva minute, silueta imensă a navei- 
cargo acoperi soarele şi apoi ateriza cu zgomot şi praf la 
poalele unui deal, unde erau abandonate lopeţi şi roabe 
primitive şi de unde clonele extrăgeau nisipul ce purta în 
el preţiosul austral. 

Din cala imensei maşinării, coborâră două utilaje 
imense, complet robotizate, dar conduse de operatori 
umani aflaţi în cabina transportorului. Coloşii scârţâiră pe 
şenilele lor vechi şi începură să muşte din deal 
desprinzând bucăţi imense de sol pe care le transportau 
apoi cu zgomot undeva, în măruntaiele lor. 

Crey privea când la soldaţi, când la giganticele 
excavatoare, şi întreba din minut în minut dacă se 
apropia de ei vreuna din clone. Se părea însă că poporul 
lui Laak nu era defel interesat de ceea ce se petrece în 
imediata apropiere a Templului, iar Crey se întreba dacă 
asta era o dovadă de laşitate sau numai demonstra 
prostia clonelor. Spre guvernator se îndreptă un bărbat 
care nu purta uniformă şi avea mâinile murdare. Era 
inginerul răspunzător de cele două utilaje miniere. 


— Domnule, estimez că avem de săpat vreo două 
ore. Nu putem încărca tot zăcământul în calele şenilelor. 
O să trebuiască să descărcăm o dată în transportor şi 
apoi să ne întoarcem. 

Lui Crey nu-i plăcu vestea asta. Fusese vorba ca 
maşinile alea să coboare, să-şi facă treaba, să se urce în 
transportor şi-apoi să plece cu toţii de pe planeta aia 
blestemată. Mai privi o dată aparatele de supraveghere 
şi apoi se consolă cu gândul că schimbarea asta de 
planuri nu făcea decât să-i demonstreze că exista mai 
mult austral decât se aşteptase. Ceea ce, până la urmă, 
era minunat. 

— Nardar, du-te până în apropierea Templului şi 
încearcă să vezi ce fac acolo clonele. 

Soldatul începu să alerge şi se apropie rapid de 
Templu. Îl ocoli până când ajunse în faţa uşilor pe care le 
găsi însă închise. Dinăuntru auzea voci. 

— Ce să fac, domnule? întrebă soldatul prin radio. 

— Vită-te înăuntru, răspunse sec Crey. 

— Ar fi bine să mă acopere cineva. N-aş vrea să mă 
arăt aşa, singur, în faţa lor. 

— Eşti exasperant! N-am văzut în viaţa mea un 
soldat mai fricos ca tine, exclamă guvernatorul. Bine, 
hai, cheamă-ţi oamenii, urlă Crey în corn. 

Încă trei soldaţi i se alăturară. Când grupul se 
reuni, Nardar păşi spre intrarea în Templu şi împinse cu 
putere uşa. Rămase însă pironit locului, şi cu un semn, îi 
chemă şi pe ceilalţi. De la distanţa la care se afla, Crey 
nu-şi dădu seama prea bine ce se întâmplă. 

— Ce mama naibii!? auzi guvernatorul în cască. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Domnule guvernator... ăăă... eu şi colegii mei 
credem că e ceva necurat la mijloc. 

— Da, ştiu. Mi-o tot spui încă de pe orbită. Pe legea 
mea, dacă nu am de gând să te opresc odată şi pentru 
totdeauna, tună Crey. 


— Nu, domnule. Chiar e ceva în neregulă. Nu sunt 
mai mult de două sute de clone aici, iar jumătate dintre 
ele sunt copii. Unii nici nu ştiu să meargă, interveni un alt 
soldat. 

— Nu se poate, murmură Crey care privi spre 
excavatoare. După felul în care se mişcau monştrii de 
oţel, se vedea clar că aveau o încărcătură aproape 
completă. Înainte ca Crey să poată da un ordin inteligibil 
celor patru soldaţi de lângă Templu, văzu cum una dintre 
şenile începu să se întoarcă greoi pentru a merge spre 
transportorul a cărui cală se deschidea ca o gură 
monstruoasă. 

— Domnule! Domnule guvernator, trebuie să 
vedeţi asta. Crey se năpusti asupra soldatului care păzea 
naveta cea mai apropiată de lizieră. Pe ecranul 
scanerului său termic apăreau două puncte foarte bine 
conturate. 

— De unde au venit? 

— Nu ştiu. Au apărut pur şi simplu. 

Crey îşi încorda privirea în direcţia pe care i-o 
indica aparatul. Vegetaţia înaltă nu-i permitea să vadă 
prea departe. Exact în momentul în care era cât pe ce 
să-şi îndrepte atenţia din nou asupra australului, i se 
păru că vede două siluete albicioase. Privi mai atent şi 
nu-i veni să creadă. Spre ei se îndreptau două tinere 
foarte frumoase şi care nu purtau absolut nici un 
veşmânt. 

— Ce... Ce-i asta, domnule? întrebă soldatul. 

— Ştiu şi eu? Au înnebunit două clone. Ştii tu cum 
sunt femeile. Ajunge să vadă o uniformă şi gata, nu mai 
gândesc limpede, încercă Crey să-şi ascundă 
îngrijorarea. 

Fetele veneau cu paşi fermi, dar fără să se 
grăbească. Din când în când îşi spuneau una alteia câte 
ceva şi izbucneau în râs. Când parcurseseră deja 
jumătate din drumul de la lizieră până la navă, Crey îi 
ordonă soldatului: 


— Du-te şi le alungă! Spune-le să se întoarcă de 
unde-au venit. 

— Două sute optzeci şi doi, auzi Crey în cască 
raportul lui Nardar. În Templu sunt doar două sute 
optzeci şi doi de oameni. Unde naiba or fi restul? 

Auzind întrebarea soldatului, Crey simţi un imbold 
subit de a ordona retragerea imediată. Privi însă spre 
şenilele greoaie care îşi descărcau calele în transportor, 
cu trupurile lor imense pe jumătate ieşite în afară. Se 
întoarse apoi spre soldatul care trebuia să le alunge pe 
femei şi duse binocilul la ochi. 

De parcă cele două clone ar fi fost înarmate şi 
periculoase, pe măsură ce se apropia de ele, soldatul 
începu să ezite. Într-un târziu se opri, la vreo doi metri în 
faţa lor, şi Crey îl auzi cum le spune: 

— Inapoi! Plecaţi de-aici! 

Fetele dădură din cap că nu înţeleg şi se apropiară 
şi mai tare. 

— Am ordine clare să vă ţin la distanţă. Nu mă siliţi 
să folosesc forţa! 

Nici nu terminase bine de rostit aceste cuvinte, că 
una dintre fete se ghemui fulgerător iar cealaltă sări pe 
ea ca de pe o trambulină şi lovi puternic cu vârful 
piciorului în beregata soldatului. Uimit la culme, acesta 
nici nu apucă să mai spună ceva, că se şi prăbuşi la 
pământ, o dată cu atacatoarea sa. 

Crey apăsă butonul roşu care îi punea în alertă 
maximă pe toţi soldaţii săi, dar ca şi cum clicul acela l-ar 
fi transportat în altă lume văzu că soldaţii săi sunt atacați 
din toate părţile. Crey îşi scoase de la şold laserul, se 
înţepeni pe picioare şi ochi liniştit în direcţia celor două 
femei care-l doborâseră pe soldat. Ştia acum şi de ce 
erau dezbrăcate. Stratagema aia veche de când lumea îl 
făcuse pe bietul bărbat să ezite, să le considere 
neajutorate. Acum probabil că-l omorâseră pentru că nu 
mai vedea ca soldatul să opună vreo rezistenţă. Raza 
fâşâi scurt, decupând întreg umărul stâng al celei mai 


apropiate clone. Guvernatorul nu mai apucă însă să 
tragă şi a doua oară. Cealaltă femeie luă pistolul 
soldatului şi făcu un salt în iarba înaltă, într-un loc în care 
se putea ascunde.. Trei secunde mai târziu, o rază laser 
şuieră pe lângă Crey făcându-l să creadă că nu ajungea 
să găseşti trăgaciul unei arme pentru a o putea folosi. 
Suflul exploziei din spatele lui îl făcu să-şi dea seama 
imediat cât de greşit judecase. Nu în el trăsese femeia 
aceea, ci în navetă. Nervos la culme, Crey se aruncă în 
spatele unui mic dâmb şi începu să tragă frenetic în 
direcţia clonei. 

— Domnule! Sunt peste tot. Nu mai rezistăm! 

Crey recunoscu vocea lui Nardar şi-şi întoarse 
fulgerător binoclul spre Templu. Apăruţi şi ei ca din 
pământ, aproape o sută de bărbaţi încărcau... arcuri? 
Clonele acelea îi atacau cu arcuri! Deşi nu-i venea să 
creadă, săgețile din lemn îi transformau pe soldaţii săi în 
arici, scuturile individuale fiind construite în aşa fel încât 
să respingă radiaţiile şi proiectilele metalice. Nimeni nu 
mai aruncase săgeți în soldaţi de mai bine de trei mii de 
ani. In timp ce trăgea la întâmplare, pe deasupra capului, 
guvernatorul îi văzu pe cei patru soldaţi de lângă Templu 
prăbuşindu-se, transformați în marionete gigantice, pline 
de ţepi. Pradă unei furii reci, Crey se ridică pe dâmb, îşi 
încorda privirea şi emise un fascicul laser lung care 
decapita o linie întreagă de douăzeci de arcaşi. Abia 
atunci observă Crey culoarea uniformă a hainelor 
clonelor. Realiză imediat şi de ce scanerele lor nu 
indicaseră nimic. Cineva avusese ideea genială de a 
acoperi hainele cu un strat subţire din substanţa pe care 
chiar Crey le-o trimisese pentru construcţia acoperişului. 
In lipsă de altceva, guvernatorul folosise o spumă perfect 
izolatoare termic. Scanerele nu aveau cum să sesizeze 
prezenţa unor oameni care nu emanau nici un pic de 
căldură. Dar cum de-şi dăduseră seama? Crey decise că 
avea să se gândească la asta mai târziu şi urlă în 
dispozitivul de comunicaţii. 


— Retrageţi-vă imediat! Abandonaţi şenilele. 

Ca şi cum ordinul lui fusese auzit de clone, dintr-o 
extremă a malului nisipos începură să curgă râuri de 
clone. Soldaţii realizară imediat că, încă de dimineaţă, 
stătuseră îngropate în încăperi decupate în mal cu mult 
înainte de a ateriza ei. Surpriza dispăruse însă. Numai ca 
clonele de lângă Templu reuşiră să mai arunce în aero 
navetă, cu armele furate de la soldaţi, înainte ca grupul 
lor să fie măturat de tirul sistematic al infanteriei de pe 
Sagittarius. Crey le ordonă soldaţilor lui să se regrupeze 
jumătate în jurul transportorului şi cealaltă jumătate 
lângă navetele rămase întregi. Disciplinaţi, soldaţii îi 
urmară ordinele şi, după numai câteva secunde, 
guvernatorul se trezi în mijlocul unui grup care era gata 
să se îmbarce la bordul celor două navete de desant care 
le mai rămăseseră. Abia când se strânseră toţi la un loc, 
guvernatorul realiză că uitase de femeia cu care se 
luptase la început. Şi nu mai apucă să-şi dea seama dacă 
gândul acela îi fusese stârnit de zgomotul familiar al 
razei laser care îi tăia în două tovarăşii sau fusese un fel 
de premoniţie. Urlă lung în cască, neputând să nu-şi 
privească trupul tăiat în două. Muri repede. 

Deşi pe staţia orbitală nu exista zi sau noapte, 
Bârna simţea că trecuseră mai bine de două zile de când 
cuceriseră complexul. După luptele grele de pe planetă, 
reuşiseră să-l ia prizonier pe unul dintre piloții 
transportorului cu care urcaseră, cu toţii, până pe orbită. 
Şi aici avuseseră loc lupte care îşi luaseră partea lor de 
jertfe. Din mai bine de o mie, acum nu mai rămăseseră 
decât vreo patru sute. Chiar şi aşa însă, micuța staţie 
orbitală abia dacă putea recicla aerul pentru toţi, 
darămite să le ofere provizii de apă şi de mâncare. 
Situaţia lor era oarecum disperată, pentru că singurul lor 
prizonier, pilotul transportorului, refuza să coopereze şi 
se dovedea un ins destul de rezistent la torturi. 

Nici unul dintre ei nu-şi dădea seama cum 
funcţiona memoria ancestrală, dar spectacolul readucerii 


lor la viaţă era de-a dreptul înduioşător. Vedeau feţe 
cunoscute, îşi aminteau imediat de fapte de arme trăite 
împreună, de poveri de sânge pe care le aveau unii 
pentru ceilalţi, căpătate pe când luptau pe Pământ ca să 
îşi salveze vieţile. Printre ei erau ingineri de geniu, 
soldaţi admirabili, medici extraordinari, cam tot ce şi-ar 
putea dori o armată să aibă din punct de vedere uman. 
Poate de aceea se şi descurcaseră atât de repede cu 
aparatura nouă care-i înconjura. Principiile erau probabil 
diferite, dar, atâta vreme cât dormiseră ei, se părea că 
omenirea nu inventase vreun fel revoluţionar de a da 
comenzi. Şi chiar când nu înțelegeau, calculatorul central 
al staţiei era foarte bucuros să le ofere toate explicaţiile. 
Abia îşi putea stăpâni furia pe care o resimțea când se 
gândea la destinul lui de pe planetă. Îşi dădea seama că 
fusese un sclav manipulat în cel mai dureros mod posibil 
pentru el. Şi nu numai pentru el... 

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Şestov se apropia 
de el cu o faţă cruntă. 

— N-o să-ţi vină să crezi ce-am citit în mnemocubul 
asta... 

— De unde ştii că e un mnemo...? 

— Scrie pe el. Vezi? E atât de vechi încât mai e 
scris cu caractere latine. E un fel de manual... 

— Asta e bine. Trebuie să învăţăm multe lucruri 
despre lumea asta în care ne-am trezit. 

— Nu cred că avem ce învăţa din porcăria asta, 
zise cu scârbă Şestov, aruncând mnemocubul pe podea. 
E o înşiruire de tehnici incredibil de perfide prin care o 
populaţie de clone neştiutoare e înrobită prin religie şi 
pusă să muncească pentru Dumnezeul lor, care nu e 
decât un nemernic care stă şi se îmbuibă cu roadele 
muncii lor. 

Şestov nu-şi pierduse, nici după două mii de ani, 
modul răspicat de a vorbi şi ideile foarte bine definite cu 
care îi convinsese aproape pe toţi să formeze Corpul 
celor O Mie de Voluntari. 


— Stai, stai că nu-nţeleg. Vrei să spui că ceea ce ni 
s-a întâmplat nouă nu e un experiment? Nu e o excepţie? 

— Nu. Am căutat în arhivele staţiei. Există încă 
şase sute şaizeci şi cinci de Lumi Agricole. 

— Lumi Agricole? 

— Da, Bârna. Şase sute şaizeci şi cinci de Şestov, 
şase sute şaizeci şi cinci de Bârna, toţi muncind ca vitele 
de povară şi închinându-se la un Dumnezeu mincinos. Se 
pare că trăim într-un Imperiu întins pe jumătate din 
Galaxie. 

Bârna încercă să-şi găsească o exclamaţie potrivită 
pentru uimirea pe care o simţea. Nu o găsi însă destul de 
repede şi, pe măsură ce mintea lui sesiza dimensiunile 
gigantice ale Universului în care se trezise, uită să se mai 
mire. 

— Şi cum se călătoreşte între stele? întrebă Bârna. 

— Aici e partea frumoasă... Haela a descoperit că 
motoarele cu hiperpropulsie, cele care depăşesc viteza 
luminii, folosesc un combustibil foarte rar. 

— Să înţeleg că suntem condamnaţi să coborâm pe 
planetă şi să trăim acolo? zise trist Bârna. 

Şestov culese de pe jos mnemocubul şi începu să-l 
arunce distrat în aer, prinzându-l mereu cu o clipă înainte 
de a atinge podeaua. 

— Haela zice că dimpotrivă. Se pare că nemernicii 
ăştia de pe orbită tocmai de aceea ne-au pus să le facem 
ţiglele pentru acoperiş. De aceea au riscat şi debarcarea, 
deşi ştiau că s-a întâmplat ceva cu noi. Nisipul pe care-l 
extrăgeau din mal se pare că e cea mai mare rezervă de 
combustibil de felul ăla existentă în Univers. 

— Şi cum a aflat Haela toate astea? 

— Intrebând. E uluitor ce poate să facă dintr-un 
computer cooperant curiozitatea unei femei. 

Bârna surâse uşor. 

— Dacă te-ar auzi, ţi-ar poci mutra. 

— Şi asta încă ar fi bine. Ştii, de când i-a tăiat pe 
tipii ăia în două cu laserul, nu s-a mai despărţit de arma 


aia. O întoarce pe toate părţile şi e fericită de parcă şi-ar 
fi găsit dragostea de-o viaţă. 

Ambii bărbaţi tăcură pentru o vreme. Pe Pământ, 
Haela fusese cea mai îndemânatică dintre cercetaşii lor. 
Cu două doctorate în psihologie şi cu o fire rebelă, fata 
aceea brunetă şi subţire lăsase întotdeauna impresia că 
e ca un arc a cărui destindere poate produce energia 
unei supernove. Fără arma ei, despre care înţelesese 
imediat cum trebuie folosită, probabil că ar fi fost acum 
cu toţii îngropaţi în dealul de unde constructorii acelei 
staţii scoteau minereul lor preţios. 

— Oricum nu înţeleg multe lucruri, zice Şestov. De 
ce dracu', a trebuit să inventeze o metodă atât de 
complicată pentru a săpa în dealul ăla...? Cum 
funcţionează Imperiul ăsta, din moment ce comunicațiile 
sunt încă subluminice? 

— Astea sunt ultimele mele preocupări, îl 
întrerupse Bârna. Adevărata problemă e că începe să ne 
fie foame şi trebuie să luăm o hotărâre. 

— Vrei să ne întoarcem? Mai devreme sau mai 
târziu vor descoperi că i-am omorât şi vor lansa un 
bombardament devastator, probabil chiar de-aici, de pe 
orbită. N-am avea nici o şansă. 

— Şi aici ce şansă avem? Aceea de a muri de sete 
peste vreo două zile? Ţi se pare că staţia asta e mai uşor 
de apărat decât Satul? Pe planetă am avut noroc. Nu 
cred c-o să se mai întâmple. 

Tăcerea se lăsă din nou în încăperea mică în care 
panourile de comandă străluceau discret, adresând 
operatorilor întrebări mute la care aşteptau însă 
răbdătoare răspuns. 

— Şi ce-ai vrea să facem? întrebă Şestov. 

Bârna ştia exact ce dorea să facă. Planurile lui nu 
se schimbaseră de pe vremea când îl ajuta pe Johansson, 
pe Pământ. Dorea să distrugă orice formă de religie din 
Univers. Acum însă ştia că are nevoie de aliaţi, iar 
clonele făcute cu materialul lor genetic şi ţinute în 


sclavie pe sute de Lumi Agricole puteau fi o armată 
teribilă. Cu ea ar fi vrut să dezlănţuie asupra Universului 
întreg bătălia pe care se părea că nu mai apucase să o 
poarte pe Pământ. Dorea să fie un soldat al Omului. Să-i 
nimicească pe toţi aceia care inventau zei numai pentru 
a le deveni apoi preoţi şi pentru a-i asupri pe ceilalţi. Işi 
simţea întreagă mânia, aşa cum fusese ea odinioară, pe 
vremea când înţelesese pentru prima dată ce anume 
adusese lumea lui dragă, Pământul, pe marginea 
prăpastiei. Dorea să fie şeful unei armate de atei. 

— Ar trebui să găsim combustibil din ăla şi nave cu 
care să ajungem pe cea mai apropiată planetă locuită. 

Şestov îl privi în ochi şi îi citi măreţia planurilor. 

— Oamenii noştri se vor acomoda repede cu 
armele astea noi. Se pare că viitorul tihnit i-a cam 
moleşit pe contemporanii noştri. O să le dăm măsura 
exactă a ceea ce înseamnă să fii soldat. 

— Fără combustibil şi nave însă, viziunea mea în 
care voi trezi pe fiecare Lume Agricolă, câte un Corp al 
celor O Mie de Voluntari nu se va înfăptui niciodată. 

Multe zile după discuţia aceea, Bârna medita dacă 
nu cumva evenimentele acelea fuseseră puse la cale 
totuşi de un Dumnezeu care dorea să-i arate că-i 
atotputernic. Lucrurile se potriviseră prea bine, urma o 
ordine nefiresc de favorabilă pentru ei. Nici nu terminase 
bine de rostit frazele acelea că în încăpere dăduse buzna 
Haela, care-i întrebase pe un ton suav: 

— Ce-aţi zice dacă v-aş spune că de partea cealaltă 
a planetei e o staţie similară cu asta care prelucrează 
austral? Combustibil pentru navele superluminice! 

— N-am spune nimic, îi răspunsese Bârna. 

— Normal, râsese Haela. Atunci vă spun eu. Treceţi 
la posturi pentru că, în jumătate de oră, ne cuplăm cu 
staţia aceea. Dacă o cucerim, vom deveni cei mai bogaţi 
oameni din Univers. Australul de acolo, zice computerul 
navei, ne va face cea mai redutabilă forţă armată a 
Imperiului. 


Cei doi bărbaţi se uitaseră unul la altul şi ştiură că 
fiecare se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu exista 
undeva printre stele. lar dacă exista cu adevărat, 
probabil că avea chipul Haelei. Calea le era deschisă. 


42 


Aşteptarea se prelungea dureros. Se scurseseră 
deja două ore de când, în loja secretă din biserica 
Alambicului, Abatele aştepta jertfa lui Stin. Lângă el, pe 
un scaun identic, stătea Kasser care se plictisise şi el să 
mai întrebe ce anume caută acolo. Se obişnuise cu 
statutul lui de prizonier şi, în lipsa lui Mos, ştia că nu 
poate avea nici o şansă în faţa celor doi călugări înarmaţi 
care păzeau intrarea. 

Bătrânul împărat privise o vreme la Marii. Erau şi 
ele acolo, privind îngrijorate când spre Alambic, când 
spre uşa pe unde ar fi trebuit să apară Stin. Nu se 
îndoiau că tânărul avea să se jertfească pentru ceea ce 
el credea că va fi mântuirea Satului său, găsirea unui 
leac pentru boala ce-i ţinea prizonieri pe semenii lui. Se 
întâmplase de atâtea ori în ultimii două mii de ani, mereu 
la fel, mereu cu succes, şi asta numai pentru că Stin era 
clona Sfântului Augustin cel Nou, mereu dispus la 
sacrificiu pentru semenii săi. 

Abatele se întrebase nu o dată ce păcate lăuntrice 
şi ancestrale apăsau asupra acelei combinaţii genetice 
unice pentru ca, indiferent de câte ori era clonată, fiinţa 
aceea să sfârşească prin a se jertfi. Existau diferenţe, 
bineînţeles. De pildă, Stin cel de astăzi era cea mai 
tânără dintre clonele care aveau să atingă vreodată 
Alambicul. Arhivele Abației pomeneau şi de situaţii în 
care Stin fusese adus mai mult cu forţa, dar sfârşise în 
Alambic, destul de convins de gestul său pentru ca viruşii 
distilaţi acolo să permită o însămânţare. Era mereu 
cuprins de un puternic sentiment religios. 


— Ăsta e modul tău de a mă tortura? întrebă 
Kasser într-o doară, fără să se aştepte însă la vreun 
răspuns. 

Abatele se întoarse spre el şi-l fixă cu ochi cenușii 
şi crânceni. 

— Dinastia Boszt nu merită ceea ce fac eu acum. 
M-am gândit însă că, într-un eveniment care va schimba 
faţa Universului, trebuie să vă dau şi vouă o şansă. Deşi 
nu meritati. 

— Ne judeci după un înaintaş despre care noi nici 
măcar n-am ştiut până de curând, bombăni Kasser în 
barbă. 

— Vom asista imediat la actul unui tânăr care nu 
are amintiri deloc. Şi, cu toate astea, acţiunile lui sunt 
previzibile. Ceea ce suntem, ceea ce facem ne e scris de 
însuşi Dumnezeu. Strămoşul acela despre care vorbeşti 
există în fiecare dintre voi şi v-a înscris de-a lungul unei 
sorţi în care trebuie să vă luptaţi cu noi. Dar nu e vina 
voastră. Aşa a vrut Dumnezeu. Nu poţi însă spune că de- 
a lungul vremurilor v-aţi omorât iubindu-ne... 

— Bine, nu îţi contrazic încrederea în Dumnezeul 
tău. Spune-mi însă de ce sunt aici. 

Abatele oftă adânc, privi spre Marii şi apoi clipi 
nervos. 

— Dacă lucrurile se vor desfăşura aşa cum cred eu, 
va trebui să-l convingem pe quintul imperial să nu-şi 
ducă misiunea la bun-sfârşit. Altfel, asupra Universului 
întreg se va dezlănţui o furie greu de oprit. 

— Cred că exagerezi. 

Abatele privi cu reproş spre Marii, de parcă ar fi 
vrut să le spună: „Vedeţi, îmi bat gura de pomană.” 

— Uite ce cred eu, continuă Abatele. Undeva, 
Dumnezeu şi-a întâlnit nemărginirea. Şi din locul acela 
au plecat creaturi ale răului, care au inspirat Curtea 
Imperială să ne atace. Eu unul cred că e vorba despre un 
eveniment legat de un contact cu extratereştrii, cu o 
rasă inteligentă... lar paloarea de pe faţa ta nu face 


decât să mă convingă că am dreptate. Nu putem să-l 
lăsăm singur pe Domnul Dumnezeul nostru într-o 
asemenea încercare. Nu secretele Abației sunt aici în joc, 
ci fiinţa Lui. 

Kasser îşi înghiţi nodul din gât, întrebându-se cum 
aflase Abatele de contactul cu extratereştrii. Era sigur că 
Vassur nu se trădase şi că, de asemenea, ordinul 
augustinian nu avea cum să aibă un spion atât de iscusit 
la Curtea Imperială. Treptat însă, gândurile începură să i 
se aşeze într-o ordine clară şi spaima din sufletul lui 
crescu până când el se simţi mic, mic de tot. 

— Vrei să zici că venirea lui Vassur...? 

— Venirea lui Vassur în Abaţie e doar un eveniment 
neînsemnat. E felul în care Dumnezeu vesteşte 
începerea Armaghedonului. Timp de şaizeci de generaţii 
ne-am pregătit pentru clipa în care el îşi va fi atins 
nemărginirea. E momentul în care trebuie să fim soldaţi 
în oastea lui. Şi tocmai asta ne vesteşte Rim al vostru. lar 
noi nu avem voie să-l dezamăgim. 

— Şi ce-o să faceţi? 

— O să-i trezim în toate clonele noastre pe 
adevărații soldaţi ai Apocalipsei. 

— Dar asta e groaznic, protestă Kasser. Lumile 
Agricole n-or să mai funcţioneze şi... 

— Foamea, dragul meu împărat, e ultimul dintre 
pericolele unui asemenea război. Noi ne cultivăm hrana 
aici, în Abaţie, de două mii de ani. Şi, te asigur, n-am 
devenit nici creaturi inferioare, şi nici nu am hămesit 
vreodată. 

— Şi în ce se vor transforma clonele? 

— Asta e partea frumoasă. Nimeni nu ştie. Ele vor 
deveni ceea ce a vrut Sfântul Augustin atunci când a fost 
inspirat de Dumnezeu să construiască Alambicul la care 
ne uităm. Nici eu nu ştiu. 

Kasser dădu să mai întrebe ceva, dar în biserică 
intră Stin. Era singur şi păşea încet, de parcă abia ar fi 
început să meargă. Ajunse cu greu lângă Alambic şi se 


aşeză în genunchi lângă el, cu fruntea rezemată de 
piatra rece. Una dintre Marii suspină adânc. Abatele 
întoarse spre ea o privire mustrătoare. Cu gesturile unui 
om care ştia că dacă nu acţionează repede nu va mai 
avea apoi curaj să facă ce şi-a propus, Stin îşi aruncă 
toate hainele şi rămase gol lângă Alambic. Avea un trup 
subţire, care păstra încă pecetea tinereţii. Se ridică până 
pe lespede şi se întinse apoi liniştit în căuşul de forma 
unui om în care sfârşiseră sute de clone înaintea lui. 

— Doamne Dumnezeule, ia-mi sângele şi salvează-i 
pe-ai mei! Nu vreau răsplată pentru gestul meu. 
Conştiinţa mântuirii lor e pentru mine împlinirea 
supremă. 

Abatele îl lăsă să-şi termine vorbele şi apoi acţiona 
un buton. Din lespede apărură imediat câteva braţe 
mecanice din care în trupul lui Stin se înfipseră ace. 
Sângele lui începu să curgă spre  măruntaiele 
Alambicului. 

Deşi ştia că acel moment este vârful de ac în care 
se sprijinea viitorul Universului, Abatele îşi luă un răgaz 
scurt pentru a admira extraordinara lucrare a Domnului 
său. Alambicul nu pornea niciodată dacă în el se găsea o 
persoană nepotrivită. Analiza ADN, ar fi putut rosti 
scepticii. El însă prefera să creadă că Dumnezeu pornea 
maşinăria aceea numai pentru cei pe care îi alesese El 
însuşi cândva, la începutul lumii. 

Fraţii-ostaşi îl apucară pe Kasser de umeri şi fără 
vorbe îl conduseră pe scări în jos până în preajma uşii. 
Acolo îl opriră pentru a-i da întâietate Abatelui care, cu 
un gest brusc, pătrunse în sala din biserica Alambicului şi 
se apropie apoi cu paşi mari de Stin. Tânărul pierduse 
deja foarte mult sânge şi nu mai putea să vadă nimic în 
jurul lui. 

Kasser se apropie şi el şi, cu glas şoptit, îl întrebă 
pe Abate: 

— E mort? 


— Nu încă, răspunse Radoslav. Alambicul distilează 
din sângele lui viruşii cu care putem însămânţa o altă 
populaţie de clone. 

In momentul acela, Kasser realiză că asista la 
ritualul cel mai tainic al Abației, la procesul la care 
visaseră timp de milenii toţi cei care contestaseră 
întâietatea  Lumilor Agricole create de călugării 
augustinieni. 

— De ce mi-arăţi toate astea? Ar trebui să fie 
secrete. 

— Fiindcă am nevoie de ajutorul tău. Fiindcă 
oricum nu mai contează. Dacă eşuăm acum, o să fie 
ultima însămânţare. lar dacă reuşim în ceea ce avem de 
făcut, tot ultima însămânţare va fi. Dumnezeu ne-a închis 
o uşă astăzi. 

— Nu-nţeleg ce vrei să zici. 

— Aşteaptă. 

Kasser îşi dădea perfect seama că Abatele aştepta 
acţiunea quintului. Acesta fusese trimis aici cu o misiune 
clară şi se părea că momentul acela era cel mai nimerit 
pentru a o îndeplini. Nu avea cum să lipsească. Kasser se 
întreba încă de când îi pomenise Abatele, în ce anume ar 
fi putut să se transforme clonele de pe Lumile Agricole şi 
de ce ar fi putut ele deveni atât de periculoase pentru 
întregul Univers. Deodată, pradă unei inspiraţii stranii, 
Kasser îl întrebă pe Abate: 

— Spune-mi, aţi reuşit vreodată să transmiteţi şi 
amintiri cu viruşii voştri? 

Radoslav îl privi surprins şi păru că meditează 
câteva clipe. 

— Da. Dar asta ar contraveni credințelor noastre. 
Noi vrem să trezim conştiinţa religioasă a clonelor 
acţionând asupra psihicului lor în mod natural, şi nu 
inducându-le false amintiri. Teoretic însă, putem. 

— Suntem pierduţi... 

— De ce? 


— Te-ai gândit vreodată că la un moment dat 
clonele de pe Lumile Agricole ar putea să recapete 
memoria originală, a celor care au furnizat materialul 
genetic iniţial? 

— Da. Abaţii au scris lucrări despre asta încă acum 
patruzeci de generaţii. 

— Şi chiar nu vedeţi ce s-ar întâmpla? Nu-nţelegeţi 
cum vor reacţiona când vor pricepe că au fost sclavii 
unei religii? Dumnezeule, e vorba de cei O Mie de 
Voluntari! 

Abatele nu reacţiona în nici un fel şi clipi din ochi, 
netulburat. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti. 

În mintea lui Kasser, totul deveni limpede. Undeva, 
pe parcursul istoriei ei, Abația uitase cine furnizase 
materialul genetic iniţial pentru clone. Frontul Adevăratei 
Biserici ştia însă ce sunt clonele şi de aceea susţinea că e 
ultimul bastion care îl apără pe Dumnezeu. Nici în cele 
mai negre gânduri ale sale, Kasser nu-şi închipuise că 
Universul va avea parte de furia a câteva miliarde de 
oameni, antrenați ca soldaţi excepţionali şi care 
descoperă brusc că au dus o viaţă în sclavie, legaţi fiind 
tocmai de ceea ce urau cel mai mult: religia. 

— Trebuie să... începu Kasser, dar spusele lui fură 
întrerupte de furia cu care se deschise uşa bisericii. Cu 
paşi mari, Rim pătrunse înăuntru şi spuse pe un ton 
aproape vesel: 

— Bună dimineaţa tuturor. 

Patru fraţi-ostaşi se repeziră spre el. Kasser ştia 
cum luptau quinții. Văzu obişnuita ceaţă şi apoi, în doar 
două secunde, privi cum podeaua se umple de sângele 
atacatorilor. 

— Ei, Rade, parcă aveam o înţelegere. Dacă mă 
mai ataca cineva, asta înseamnă că îmi negi Favoarea 
istorică. Ce să înţeleg din eroismul nesăbuiţilor ăstora? 

— Ce vrei, spionule! Înţelege ce vrei, rosti Abatele 
pe un ton stins. Oricum nu mai contează. 


Fără să le mai adreseze vreun cuvânt, guintul 
merse spre Alambic şi, scoțând la iuţeală o seringă 
micuță, luă probe din sângele lui Stin şi apoi folosi o altă 
seringă în care luă din lichidul albastru care se aduna 
într-un flacon la baza Alambicului. 

— Acum am tot ce-mi trebuie şi nu o să vă mai 
perturb meditaţia cu prezenţa mea. Sunt sigur că 
savanții de la Curtea Imperială, având sângele ăsta şi 
viruşii, vor putea lesne găsi o cale de a face legătura 
între ele, rosti Rim pe un ton curtenitor. 

— N-o să-ţi folosească la nimic, spuse Abatele. 
Însămânţarea nu e un act mecanic. Cel care îşi dă 
sângele trebuie să o facă având conştiinţa că se 
jertfeşte, crezând în Dumnezeu. Altfel nu funcţionează. 

— Astea sunt prostii popeşti de-ale tale. Chiar nu 
cred că mai am răbdare să le-ascult. 

Radoslav clătină din cap şi apoi întrebă cu tristeţe: 

— De ce? 

În momentul acela, în biserică se năpusti Măria. 
Fără a da vreo atenţie vreunuia dintre cei trei bărbaţi sau 
cadavrelor de pe pardoseală, femeia se aruncă lângă 
trupul neînsufleţit al lui Stin şi începu să plângă în 
hohote. Rim o privi preţ de câteva momente şi apoi se 
întoarse spre Abate. 

— Cred că pot să-ţi spun de-acum. Am descoperit o 
lume... O lume minunată. Acolo trăieşte o specie de 
extratereştri care trebuie infectați doar cu un anumit fel 
de viruşi pentru a îndeplini cele mai gigantice sarcini. Am 
văzut lucruri uimitoare înfăptuite de ei... Nu mănâncă 
prea mult, nu au problemele oamenilor... Dar ce spun 
eu? întreabă-l pe el. 

Abatele îşi mută privirile, uimit, spre Kasser. 

— Aşa este. Dacă vor reuşi vreodată să sintetizeze 
viruşii cu care să-i controleze pe zeţi, Lumile Agricole cu 
clone umane vor dispărea în cel mult două decenii. Pur şi 
simplu zeţii sunt mult mai buni decât oamenii. Şi sunt 
controlaţi prin viruşi care poartă şi informaţii. 


— Vezi, popo, nu avem nevoie de credinţa ta. 
Poate că la oameni funcţionează aşa cum zici, la zeţi 
însă... Hai să zicem că sunt convins că nu e nevoie să te 
crezi fiul lui Dumnezeu ca să poţi... 

— Ce să poţi? urlă Măria, făcându-l pe quint să se 
întoarcă spre ea. În toate lunile astea am crezut c-ai 
înţeles. Am sperat că o să redescoperi ce înseamnă să fii 
om şi nu o maşină infernală de luptă. După toate câte ti- 
am oferit, Rade era gata chiar să-ţi cedeze locul lui. Cum 
poţi să fii atât de prost încât să crezi că tehnologiile 
noastre se pot aplica şi unor bestii oarecare? Noi suntem 
experţi în oameni şi în credinţă. Nu-ţi dai seama că 
planul vostru n-o să funcţioneze niciodată? 

Rim se apropie doi paşi de Măria. Faţa ei 
descompusă de plâns îl impresionase foarte puternic. 
Ştia însă că nu putea să-şi rateze misiunea chiar la 
sfârşit. Cele două flacoane urmau să ajungă la Curtea 
Imperială. 

— Îmi pare rău că nu sunt ceea ce ai crezut, dar îţi 
reamintesc că nu te-am minţit niciodată nici cu privire la 
intenţiile, şi nici cu privire la motivațiile mele. 

— Dar am crezut... la un moment dat am crezut că 
mă iubeşti, şopti Măria. 

Quintul zâmbi amar. 

— i-am repetat de-atâtea ori. Un quint nu poate 
iubi. Abia ce terminase de spus cuvintele acelea că 
Vassur se întoarse brusc şi rămase împietrit. In spatele 
său, la doar un metru, o altă Mărie, identică, îmbrăcată la 
fel, îl privea cu ochi înlăcrimaţi. Uimirea pe care o resimţi 
quintul îi paraliza pentru o clipă viteza de reacţie. In 
mintea lui se învârtejeau atâtea fapte, atâtea amintiri 
care acum nu-şi mai găseau locul. Două Marii! Le vorbise 
oare pe rând, sau asta, a doua, apăruse acum pentru 
prima dată? Ce festă perversă îi jucase Abația? 

Se întoarse să mai privească încă o dată spre 
prima femeie şi uită pentru o clipă de cealaltă. lar asta a 
fost cea dintâi şi ultima greşeală a guintului. Un pumnal 


bine ascuţit se înfipse undeva, la baza craniului, şi îl făcu 
să cadă în braţele primei femei. O privi în faţă pe Măria şi 
apoi, cu ultimele puteri, se smulse şi merse până la 
Alambic. Căzu peste trupul lui Stin, încercând să spună 
ceva. Un fir subţire de sânge se prelinse şi se uni cu cel 
al clonei. Cu o ultimă zvâcnire, Rim îşi întoarse faţa spre 
Abate. Trăsăturile sale, care până atunci nu exprimaseră 
decât uimire, îngheţară sinistru. 

— Nenorocito, l-ai ucis, strigă Măria. 

— Şi ce-ai fi vrut, să-l las să plece? Ai uitat oare 
cine eşti? Şi ce obligaţii ai? Ai uitat de planul nostru? îi 
strigă sora ei. ` 

Kasser privea uimit la cele două femei. Işi 
imaginase multe feluri în care putea fi omorât un quint, 
dar niciodată nu se gândise că sfârșitul i-ar putea veni de 
la o femeie. Teoretic, quinții erau imuni la iubire... Şi era 
clar că indiferent ce simţise Vassur pentru una dintre 
femeile alea, sau pentru amândouă, îi încetinise 
reflexele. 

— Nu, strigă Abatele, pornind vijelios spre femeia 
de lângă Stin. Bătrânul se împiedică însă în rasă şi căzu, 
nereuşind să o împiedice. Apăsând puternic de cuțitul pe 
care-l scosese din Rim, Măria îşi tăia obrajii, hohotind de 
plâns. Era evident că cicatricile alea nu aveau să dispară 
niciodată. Măriile nu mai erau la fel. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Abatele fără a se 
mai ridica de jos. 

— Nu vreau să fiu ca ea. Dacă asta e soarta pe 
care ne-o rezervaţi, dacă aşa trebuie să seducem 
bărbaţii, atunci eu nu pot fi parte a unei asemenea arme. 

Cu faţa şiroind de sânge, Măria începu să alerge 
spre uşă şi dispăru din biserică. 

— E nebună, spuse simplu cealaltă Mărie care porni 
în fugă după sora ei. 

Rămaşi singur, Kasser şi Radoslav se priviră în 
tăcere, nehotărându-se nici unul să vorbească. Fostul 
împărat se întreba dacă acum, că ameninţarea quintului 


dispăruse, Radoslav va mai declanşa alterarea Lumilor 
Agricole. Era evident că decizia asta muncea şi gândurile 
Abatelui. 

— Chiar e adevărat? 

— Ce? 

— Tot ce a spus quintul. 

— Da. Zeţii sunt nişte muncitori excelenți. Nici că 
se poate o rasă mai potrivită pentru a ne hrăni. 

Abatele ridică ochii spre cer. Văzu încă bolta 
scundă a bisericuţei. Ar fi vrut ca Dumnezeu să-i poată 
vorbi. Ar fi vrut să fie sigur. Ar fi vrut ca Rim să nu fi 
murit şi să fi plecat la Curtea Imperială pentru ca 
ameninţarea lui să fi fost clară. Dumnezeu însă tăcea cu 
încăpățânare. 

— Tu ce zici? O să fie Universul ăsta cu zeţi mai 
bun decât ceea ce trăim acum? 

Kasser îşi aduse aminte de scurta perioadă în care 
observase o comunitate de pe o Lume Agricolă undeva, 
în inima Galaxiei. Oamenii aceia păreau fericiţi. 
Munceau, aveau un fel de troc cu Dumnezeul lor, mureau 
fără a purta pe umeri povara cunoaşterii. Dar erau ei 
superiori zeţilor? La întrebarea asta simţea că nu are 
răspuns. 

— Nu ştiu, Sfinţia Ta. Eşti de mai multă vreme în 
contact cu Dumnezeul tău şi trebuie să ştii mai bine ca 
mine. Ceea ce ştiu însă este că dinastia Boszt a riscat şi 
a pierdut. Felul în care o să-i pedepseşti... e numai 
alegerea ta. 

Cei doi bărbaţi străbătură împreună coridorul care 
ducea spre subteranele bibliotecii. leşiră apoi în piaţa 
centrală a Abației şi se opriră pe banca de lângă cais. 
Copacului îi făcuseră bine zilele însorite, iar puţinele sale 
frunze păreau să fi înverzit din nou, în ciuda toamnei 
târzii. Fără vorbă, Abatele începu să mângâie ramurile. 
Deodată, privirea îi fu atrasă de o boabă mică şi verde. O 
privi atent. Nu, nu încăpea nici o îndoială. Era un mugure 
de floare. Şi-atunci un lucru îi deveni clar: dacă un pom 


atât de mic putea înflori a doua oară, învingând toamna, 
dar şi pe oamenii care nu îi dădeau nici o şansă, atunci 
probabil că şi clonele de pe Lumile Agricole meritau să se 
nască a doua oară şi să afle cine au fost. Fără să 
privească spre el, îi zise lui Kasser: 

— E greu să renunţi la două mii de ani în care te-ai 
pregătit să-L salvezi pe Dumnezeu de propria-l 
nemărginire. lar zeţii ăia... Pur şi simplu nu pot să-i 
trădez pe toţi cei care m-au precedat. Imi pare rău. 

Kasser ar fi vrut să poată spune ceva, dacă nu 
inteligent, măcar măreț. Realiză însă că nu era nimeni 
prin preajmă să consemneze ceea ce ar fi putut spune. 
De aceea se mulţumi să murmure: 

— Bine-ar fi ca Dumnezeul tău să existe. O să 
avem mare nevoie de el!