A. E. Van Vogt — Imperiul Atomului

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


IMPERIUL AIOMULUI 


UN NOU PROMETEU VA FURA SECRETELE ZEILOR 
NUCLEARI 


CAPITOLUL 1. 

SAVANŢII JUNIORI vegheaseră toată ziua lângă funiile 
clopotelor, pregătiţi în orice clipă să vestească evenimentul. 
Veni însă noaptea, aşa că schimbară câteva glume 
răutăcioase pe seama presupuselor motive pentru care 
naşterea întârzia. Avură totuşi grijă să nu fie auziţi din 
întâmplare de vreun senior sau un iniţiat.; 

De fapt, copilul mult aşteptat venise pe lume la câteva ore 
după revărsatul zorilor. Era un băiat plăpând şi bolnăvicios; 
în plus, mai avea câteva trăsături care o îngroziseră pe 
Camerista Şefă. După ce mama lui, Lady Iania, se trezi şi 
ascultă scâncetele jalnice, comentă cu acrime: 

— Cine-a speriat stârpitura asta mică? Se pare că nici n-a 
făcut bine ochi şi se şi teme de viaţă. 

Savantul Jogquin, cel care asistase la naştere, socoti vorbele 
ei rău-prevestitoare. Hotărâse să nu o lase să vadă micul 
monstru până a doua zi, aşa că trebuia să acţioneze rapid 
pentru a preveni un dezastru. Trimise în grabă mai multe 
sclave să facă roată în jurul copilului, poruncindu-le să stea 
cât mai aproape una de alta, ca un paravan împotriva 
radiaţiilor nefaste din dormitor. 

Aflată în pat, cu trupul firav rezemat de perne, Lady Tania 
privi cu surprindere - apoi cu îngrijorare - alaiul straniu ce 
înainta cu greu spre uşă. Mai născuse patru copii, aşa că îşi 
dădea seama că ceea ce vedea era cu totul neobişnuit în 
astfel de ocazii. Era o fiinţă cu limba ascuţită, iar prezenţa 
unui savant în încăpere nu o impresiona. Spuse furioasă: 


— Ce se întâmplă aici, Jogquin? 

Savantul se întoarse neliniştit spre ea. Oare chiar nu 
înţelegea că orice vorbă nesăbuită rostită în acele momente 
nu putea decât să-i aducă micuţului alte nenorociri? 
Observă cu groază că femeia se pregătea să vorbească din 
nou; atunci îşi luă inima în dinţi, implorând în gând zeii 
atomici. 

Din trei paşi ajunse lângă pat şi acoperi gura Taniei cu 
palma. După cum era de aşteptat, uimită de ceea cei se 
întâmpla, femeia nu reacţionă imediat. Îşi reveni însă în 
câteva clipe şi începu să se zbată fără convingere; tocmai 
atunci coşul se înclină şi, peste braţul lui Joquin, Tania îşi 
văzu pentru prima oară copilul. 

Furtuna din privirile azurii se stinse. Abia atunci bărbatul 
îşi ridică cu blândeţe palma de pe buzele ei şi se retrase 
încet în spatele coşului. Rămase acolo, înfricoşat de propria 
lui îndrăzneală. Cum dinspre pat nu porni nici un fulger 
verbal, avu din nou sentimentul că procedase în modul cel 
mai potrivit. O plăcută căldură interioară puse stăpânire pe 
el şi din acel moment deveni convins că intervenţia lui 
salvase situaţia - în măsura în care mai putea fi salvată. 
Copleşit de autoadmiraţie, aproape că uită de copil. 

Se dezmetici atunci când Lady Tania întrebă cu o voce 
primejdios de calmă: 

— Cum s-a întâmplat? 

Joquin se stăpâni la timp să nu ridice nedumerit din umeri, 
ceea ce ar fi fost o greşeală de neiertat. Înainte de a apuca 
să spună ceva, femeia vorbi din nou, de această dată ceva 
mai tăios: 

— Desigur, ştiu că zeii atomici sunt cauza. Dar când s-a 
întâmplat? 

Joquin era prudent. Savanţii templieri aveau o bogată 
experienţă în privinţa mutaţiilor atomice; suficientă ca să 
ştie că zeii acționau la întâmplare şi că nu putea fi stabilită 
nici o regulă pe baze statistice. Totuşi, mutaţia nu putea 
avea loc după ce embrionul împlinea o lună în pântecele 


mamei, aşa că momentul transformării putea fi delimitat cu 
aproximaţie. Asta însemna că totul se petrecuse până în 
ianuarie 533 D. B., dar în nici un caz mai devreme de... 

— Făcu o pauză, încercând să-şi amintească data naşterii 
celui de-al patrulea copil al Lady-ei Tania; termină calculul 
cu voce tare: 

— Cu siguranţă nu înainte de 529 După Barbarism! 

Femeia privi copilul, de data aceasta cu mai multă atenţie. 

Joquin i se alătură fară să scoată un cuvânt. Constată 
surprins cu câtă superficialitate îl cercetase prima oară. 
Acum impresia lui era şi mai proastă. Băiatul avea un cap 
enorm pentru trupul debil, dar cele mai vizibile diformităţi 
le prezentau umerii şi braţele. Umerii coborau de la gât 
într-un unghi ascuţit, în aşa fel încât trunchiul era aproape 
triunghiular. Braţele arătau torsionate, ca şi cum oasele - 
împreună cu muşchii şi pielea - ar fi fost complet răsucite. 
Se părea că, pentru a arăta cum se cuvine, ar fi trebuit ca 
fiecare mână să fie mai întâi descolăcită. Pieptul copilului 
era turtit de-a binelea, iar sub pielea întinsă se ghiceau 
toate coastele. Din coşul pieptului pornea o țesătură de 
oase care cobora mult mai jos decât ar fi fost normal. 

Asta era tot. Dar era destul pentru Lady Tania, care abia 
îşi stăpânea emoția. Joguin îi ocoli privirea, bănuind la ce se 
gândea. Cu câteva zile înainte de naştere ea făcuse 
greşeala să se laude într-o publică adunare că cinci copii îi 
vor asigura un ascendent atât asupra surorii sale, Chrosone 
- care avea doar doi - cât şi faţă de fratele vitreg, Lord 
Tews, căruia acritura de nevastă-sa îi dăruise trei urmaşi. 
Acum însă avantajul va fi de partea lor, pentru că celelalte o 
vor ajunge din urmă sau chiar o vor depăşi în tihnă, de 
vreme ce ea nu va mai putea avea copii normali. 

Desigur, vorbele răutăcioase pe seama ei nu vor întârzia 
să apară, iar riscul unor complicaţii era imens. 

Joguin citea toate acestea pe chipul femeii, în timp ce Lady 
Tania continua să privească cu înverşunare copilul. Spuse 
grăbit: 


— Acesta este stadiul cel mai rău, Lady. Adeseori, după 
câteva luni sau caţiva ani, rezultatul este considerabil mai... 
Satisfăcător. 

Fusese cât pe ce să zică „omenesc”. Aşteptă înfrigurat ca 
ea să-şi ridice ochii asupra lui. Într-un târziu, femeia 
întrebă: 

— Bunicul copilului a fost pe aici? 

— Lordul Conducător a văzut copilul la câteva minute 
după ce s-a născut, încuviinţă Joquin. Singura lui observaţie 
a fost că ar trebui să mă feresc pe cât posibil din calea 
excelenţei voastre atunci când veţi fi afectată. 

Ea nu se grăbi să răspundă, dar ochii i se îngustară şi mai 
mult. Chipul” uscăţiv se înăspri, apoi deveni de-a dreptul 
ameninţător. In cele din urmă îl fixă cu privirea pe savant. 

— Cred că îţi dai seama că numai o neatenţie într-unul 
dintre temple este de vină. 

Joguin se gândise deja la această posibilitate. O privi 
îngrijorat. Niciodată nu se făcuse nimic pentru „copiii 
zeilor”, dar devenea clar că cei din familia Linn vor privi 
ceea ce se întâmplase acum drept un caz special. 

— Zeii atomici sunt de nepătruns, rosti încet savantul. 

Se părea că femeia nu-l auzise, pentru că vocea ei tăioasă 
continuă: 

— Băânuiesc că acest copil va trebui nimicit. Dar te asigur 
că în cel mult o lună vor cădea mai multe capete „savante” 
decât a văzut cineva vreodată. 

Lady Tania Linn, nora Lordului Conducător, nu era deloc o 
persoană plăcută atunci când se înfuria. 

Nu a fost deloc greu să se descopere cauza mutaţiei. In 
vara precedentă, plictisită de vacanţa petrecută la una 
dintre moşiile familiei de pe coasta de vest, Tania revenise 
pe neaşteptate în capitală. Soţul ei, Generalul Imperiului, 
Creg Linn, tocmai începuse lucrările de extindere a 
Palatului Hill. Cum nici sora ei, care locuia în celălalt capăt 
al oraşului, şi nici soacra sa vitregă, aroganta soţie a 
Lordului Conducător, nu catadicsiră să-i facă vreo invitaţie, 


Tania se văzuse nevoită să se mute într-unul dintre 
apartamentele Palatului Municipal. 

Clădirea, deşi aflată în proprietatea statului, nu mai 
servise ca reşedinţă de mulţi ani. De pe vremea ridicării 
construcţiei, oraşul se întinsese tot mai mult, astfel că în 
jurul palatului începuseră să se înghesuie o puzderie de 
case de negustori şi magazine. Din cauza lipsei de 
prevedere a generaţiilor anterioare, proprietatea nu 
includea şi terenurile din jurul palatului, iar confiscarea lor 
ar fi fost considerată o măsură lipsită de înţelepciune. Dar 
cea mai supărătoare urmare a neînţelegerii la timp a 
importanţei deosebite a acelui teritoriu era alta: existenţa 
templului savanților, care se înălța la adăpostul uneia dintre 
aripile palatului. Vecinătatea lui îi pricinuise Lady-ei Tania 
multe necazuri cu o vară înainte. La preluarea reşedinţei 
constatase că singurul apartament locuibil se găsea pe 
aceeaşi parte cu templul, iar trei dintre cele mai frumoase 
ferestre dădeau spre zidurile oarbe, plumburii, ale 
edificiului. 

Savantul fondator al templului făcuse parte din grupul 
Raheinl, ostil familiei Linn. Anunţarea amplasării templului 
în apropierea palatului iscase multe controverse în oraş. 
Faptul că cei trei acri de teren erau disponibili făcea ca 
afrontul să fie şi mai evident, iar acest lucru nu a fost uitat 
niciodată. 

Oamenii Lordului Conducător au descoperit, după o primă 
investigaţie, că o mică porţiune a peretelui de plumb al 
templului era radioactivă. Nu au reuşit însă să determine 
cauza acestor scurgeri, pentru că, în punctul respectiv 
grosimea peretelui era cea prescrisă. Cert este că l-au 
informat pe stăpânul lor de cele constatate. Înainte ca cea 
de a doua zi de la naşterea copilului să se fi încheiat, se 
pregătea luarea unei hotărâri importante. 

Cu puţin înainte de miezul nopţii, savantul Jogquin a fost 
convocat şi pus la curent cu desfăşurarea evenimentelor. Fu 
nevoit din nou să-şi ia inima în dinţi. 


— Stăpâne, se adresă el direct Lordului Conducător, eşti 
pe cale să faci o mare greşeală, mânat de o supărare pe 
care, o înţeleg. Savanţii alcătuiesc un grup care, având 
întregul control al distribuirii energiei atomice, şi-a 
dezvoltat propriul mod de gândire; de aceea nu vor vedea 
cu ochi buni pedepsirea unor greşeli întâmplătoare. 
Părerea mea este că ar trebui să laşi băiatul în viaţă şi să te 
sfătuieşti cu Consiliul Savanţilor. Eu le voi recomanda să 
demoleze templul din proprie iniţiativă şi sunt convins că 
vor fi de acord. 

După ce-şi termină pledoaria, Joguin privi cu atenţie 
figurile din faţa lui. Şi „înţelese că greşise dând dovadă de 
atâta îndrăzneală. În încăpere se aflau doi bărbaţi şi trei 
femei. Bărbaţii erau Lordul Conducător - grav şi uscat, şi 
rotofeiul Lord 'Tews - singurul fiu al Lady-ei Lydia din prima 
căsătorie. Lordul 'Tews îndeplinea funcţia de General al 
Imperiului în absenţa lui Lord Creg, soţul Taniei, plecat pe 
Venus să se războiască cu venusienii. 

Femeile de faţă erau Lady Tania, aflată încă în pat, sora ei, 
Chrosone, şi soţia Lordului Conducător, Lady Lydia, soacra 
vitregă a celor două femei mai tinere. Lady Tania şi sora ei 
erau certate, deşi păstrau indirect legătura prin Lord Tews. 
Acest individ reuşea să-şi îndeplinească rolul de 
intermediar cu multă naturaleţe, inteligenţă şi - cel puţin 
aşa i se părea lui Joguin - cu adevărată plăcere. 

Plin de speranţă, Joquin privi spre Lady Lydia, căutând pe 
chipul şi în atitudinea ei un semn cât de mic al intenţiilor 
sale. O considerase întotdeauna drept o femeie cu un 
potenţial nefast imens. Datorită ei întregul comportament al 
familiei Linn se modificase. Era o femeie de vârstă mijlocie, 
distinsă şi cu trăsături plăcute, dar mai primejdioasă decât 
un şarpe. Pe măsură ce intrigile ei perfide se întinseseră ca 
o caracatiţă, cuprinzând treptat întreaga clasă 
conducătoare, fiecare dintre persoanele cu care avusese 
de-a face învățase, în felul ei, cum să-i ţină piept. Contra- 
intrigi, planuri, vigilenţă permanentă, conştiinţa pericolului 


nebănuit care poate ameninţa sau lovi în orice clipă - acesta 
a fost preţul. Starea de încordare continuă a dăunat mult 
familiei Linn. Cu timpul, otrava a pătruns şi în ceilalţi. 
Crispaţi şi furioşi, nemulţumiţi şi răzbunători, se aflau cu 
toţii în această încăpere, cu gânduri ascunse, dar urmărind 
scopuri previzibile; şi aceasta numai din cauza femeii mai în 
vârstă. 

Şi totuşi, de la soţia Lordului Conducător nădăjduia Joguin 
să obţină un indiciu despre finalitatea hotărârilor luate. 
Înaltă şi zveltă, arătând deosebit de bine pentru vârsta ei, 
femeia se afla la originea oricărei nenorociri. Dacă avea o 
părere - şi ea avea întotdeauna o părere - însemna că 
începuse deja jocurile de culise. Presupunând că reuşise să- 
şi convingă soţul - înclinat întotdeauna spre compromis - să 
ia hotărârea dorită de ea, se putea spune că scena era 
pregătită pentru dezastru. 

Deşi presimţea după comportarea lor că fusese convocat 
doar din raţiuni psihologice, Jogquin încerca să ia în serios 
faptul că fusese consultat. Amăgirea lui nu dură însă mult. 
Avea impresia că îi ascultaseră pledoaria doar pentru a 
îndeplini o simplă formalitate, fără a acorda cât de cât 
atenţie vorbelor lui. Lord Tews îşi privi mama. Pe chipul lui 
bucălat era întipărit un zâmbet vag. Femeia îşi cobori 
pleoapele pe jumătate, ca şi cum nu ar fi dorit să i se 
citească gândurile. Cele două surori se uitau la Joquin cu 
feţele încremenite. Lordul Conducător puse capăt 
încordării, expediindu-l pe savant cu un gest scurt. 

Joguin părăsi înfiorat încăperea. Pentru o clipă se gândi 
să-i prevină pe savanții templieri, aflaţi în pericol. Abandonă 
repede această idee, considerând-o lipsită de sorţi de 
izbândă. Bănuia cănu i se va permite să trimită nici un 
mesaj în afara palatului. In cele din urmă se retrase în 
camera lui, dar nu reuşi să adoarmă. Când se trezi, temutul 
petic de hârtie pe care şi-l imaginase toată noaptea se şi 
afla afişat în faţa consiliului militar, pentru a fi citit de toată 


lumea. Palid, Joquin îl citi dintr-o răsuflare. Formularea era 
simplă şi fără rezerve. * 

Se stipula că toţi savanții de la templul Raheinl urmau să 
fie spânzurați înainte de apusul soarelui. Proprietatea avea 
să fie confiscată, iar clădirea rasă de pe faţa pământului. 
Cei trei acri de teren ocupați de templu - preciza decretul - 
vor fi transformați într-un parc. 

Nu era foarte clar dacă acest parc va fi adăugat 
proprietăţilor Palatului Municipal al familiei Linn, deşi 
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor avea să confirme 
acest lucru. Decretul purta semnătura inconfundabilă a 
Lordului Conducător. Joquin înţelese, citindu-l, că din acel 
moment se declarase un veritabil război împotriva 
savanților templieri. 

CAPITOLUL II. 

SAVANTUL ALDEN nu era un om care să aibă presimţiri. 
Şi fără îndoială nu avea niciuna în timp ce, învăluit în 
strălucirea dimineţii, se îndrepta agale spre templul 
Raheinl. Soarele răsărise. O boare de vânt sufla de-a lungul 
Bulevardului Palmierilor care se desfăşura în apropierea 
noii sale locuinţe. Mintea îi era bântuită de o învălmăşeală 
plăcută de amintiri frumoase şi de bucuria tihnită că un 
simplu savant provincial a reuşit în numai zece ani să 
devină savantul-şet al templului Raheinl. 

Doar un păcat îi umbrea amintirile, şi acesta era chiar 
adevăratul motiv al promovării sale rapide. Cu mai mult de 
unsprezece ani în urmă, mărturisise altui junior că, după 
părerea lui, din moment ce zeii atomului destăinuiseră 
speciei umane unele dintre secretele puterii mecanice, ar fi 
meritat osteneala de a-i convinge, prin metode 
experimentale, să dezvăluie şi altele. Şi că, la urma urmei, 
s-ar putea să existe o fărâmă de adevăr în legendele despre 
oraşe şi planete în care ar scăpăra puterea şi lumina 
atomică. Fără să vrea, Alden se cutremură la amintirea 
acestui crâmpei din viaţa lui. Cu timpul a înţeles grozăvia 
blasfemiei sale. Şi atunci când, a doua zi, celălalt junior l-a 


informat sec că îi povestise totul savantul ui-şef, a fost 
convins că toate speranţele i s-au năruit. 

Surprinzător, s-a întâmplat că acest moment a fost 
începutul unei noi faze în cariera lui. În mai puţin de o lună 
a fost convocat pentru prima dată la o discuţie particulară 
cu un savant aflat în inspecţie, Jogquin, care locuia în palatul 
clanului Linn. 

— Politica noastră, spusese atunci Joquin, este să 
încurajăm tinerii ci>o gândire mai flexibilă. Ştim că ideile 
radicale sunt proprii tinereţii şi că, pe măsură ce un om 
înaintează în vârstă, ajunge la un echilibru între eul lăuntric 
şi cerinţele lumii. Cu alte cuvinte - încheiase învățatul, 
zâmbindu-i - eşti liber să ai propriile idei, dar păstrează-le 
pentru tine. 

La puţin timp după această discuţie, Alden a fost trimis pe 
coasta de est. De acolo, un an mai târziu, a ajuns în capitală. 
Trecând anii şi devenind mai puternic, el descoperi că 
radicalismul era mult mai puţin răspândit printre tineri 
decât lăsase să se înţeleagă Joquin. Perioada ascensiunii 
sale l-a făcut conştient de nesăbuinţa vorbelor rostite 
odinioară. În acelaşi timp, simţea o anume mândrie pentru 
acele cuvinte şi avea sentimentul că ele îl făceau „altfel” 
decât ceilalţi savanţi, superior lor. Ca şef, descoperi că 
radicalismul era singurul criteriu după care mai-marii lui 
judecau un candidat la promovare. Erau luate în 
considerare numai acele recomandări care cuprindeau o 
doză de gândire neconvenţională din partea aspirantului, 
oricât de neînsemnată ar fi fost abaterea de la norme. 
Aplicarea acestei reguli avu şi un efect fericit. La început, 
soţia lui, nemulțumită să fie în templu puterea din spatele 
puterii, se declarase unicul judecător al celor ce urmau să 
fie promovați. Tinerii poeţi ai templului o vizitau când Alden 
nu era prin preajmă şi îi citeau, între patru ochi, cântecele 
lor. 

Când însă şi-au dat seama că promisiunile ei nu însemnau 
mare lucru, vizitele au încetat. Alden a dobândit linişte în 


casă şi nevasta deveni subit mult mai aifectuoasă.». 

Se dezmetici din reverie din cauza strigătelor şi a 
murmurelor ce răzbăteau din mulţimea aflată în faţa lui. 
Observă că oamenii forfoteau în jurul templului Raheinl. 

— Un accident? Se întrebă Alden, absent. 

Înaintă grăbit, încercând să se strecoare prin îmbulzeală. 
Brusc, se înfurie, pentru că gloata adunată acolo nu părea 
deloc dispusă să-i facă loc. Oare nu-şi dădeau seama că era 
un savant-şef? Zări străjerii palatului îmboldindu-şi caii de-a 
lungul mulţimii, la numai câteva zeci de picioare de el şi 
deschise gura, pregătindu-se să-i cheme în ajutor. Dar văzu 
ceva ce îi opri cuvintele în gât. Până atunci fusese atent 
doar la clădirea templului; încercând să înainteze, mătură 
cu privirea parcul înconjurător. 

Cinci dintre tinerii poeţi ai Rosamindei atârnau spânzurați 
de crengile unui copac aflat în capătul îndepărtat al curţii 
templului. Într-un alt copac zdravăn din apropierejse mai 
zbăteau încă spasmodic şase juniori şi trei savanţi. În timp 
ce Alden încremenise, se auziră ţipetele înfiorătoare a patru 
iniţiaţi, cărora tocmai li se puneau laţurile de gât. Strigătele 
încetară în clipa în care căruţa în care stăteau se urni de 
sub ei. ” 

Învăţatul Alden se împletici prin mulţimea din faţa 
templului Raheinl ca şi cum ar fi avut picioare din aluat. 
Clătinându-se ca un beţiv, se ciocnea de oameni, fără să fie 
pe deplin conştient de ceea ce i se întâmpla. Nu era singura 
persoană din mulţime într-o stare de şoc atât de evidentă, 
altfel ar fi fost cu uşurinţă remarcat şi târât spre 
spânzurătoare. Dar execuțiile luaseră gloata prin 
surprindere. Fiecare nou spectator care se apropia curios 
să vadă ce se întâmplă îşi manifesta groaza în felul său. 
Femeile leşinau. Mai multor bărbaţi li se făcuse greață, în 
vreme ce alţii, impresionați, rămăseseră cu ochii 
împăienjeniţi. 

Pe măsură ce se apropia de una dintre marginile mulţimii 
fremătânde, mintea începu să-i lucreze cu febrilitate. Văzu 


o poartă deschisă; se năpusti dincolo de ea şi - aceasta era 
noua senzaţie pe care o simţi în picioare - pluti printre 
tufişuri. Într-o clipă îşi dădu seama că se afla pe teritoriul 
Palatului Municipal al Lordului şi Lady-ei Creg Linn. 

Fu momentul cel mai teribil al dimineţii. Prins în cursă şi, 
culmea, de bunăvoie. Se prăbuşi la adăpostul unui arbust 
ornamental, pe jumătate leşinat de frică. Încetul cu încetul 
băgă de seamă că în faţa lui se găsea un corp de clădire 
prelung şi nu prea înalt. Un pâlc de copaci i-ar fi putut servi 
drept paravan pentru a ajunge acolo. Înţelegea că nu se 
putea întoarce în siguranţă pe drumul pe care venise, dar 
nici nu îndrăznea să rămână în acel loc. Se ridică hotărât în 
picioare şi... Avu noroc. Pentru că se dezmetici stând 
ghemuit în ceea ce părea a fi un hambar lung şi îngust, 
învecinat cu grajdurile. 

Nu părea o ascunzătoare prea grozavă. Spaţiul era atât de 
strâmt, încât numai făcând un tunel prin maldărul de fân de 
lângă uşa cea mai îndepărtată de grajduri reuşi să se simtă 
în siguranţă. Abia se pitise, când una dintre uşile grajdului, 
aflată la câţiva păşi în dreapta lui, se deschise. O furcă din 
fier licări stins, apoi dispăru încărcată cu un snop de fân. Cu 
o lovitură de picior, grăjdarul trânti nepăsător uşa, după 
care se auziră paşi îndepărtându-se. Alden, care abia mai 
avea curaj să respire, nu făcu nici o mişcare. locmai se 
pregătea să scoată capul din ascuzătoare când bang! Se 
deschise o altă uşă şi altă furcă se umplu cu fân, apoi se 
făcu nevăzută. 

Câteva minute mai târziu fu tulburat de o altfel de 
apariţie. O sclavă tânără şi un băiat de la grajduri se opriră 
dincolo de bariera şubredă din lemn care despărţea 
porţiunea ocupată de fân de restul grajdului. Flăcăul, cu 
siguranţă un tânăr recrut şi nu un sclav, întrebă: 

— Unde dormi? 

— In pavilionul de la apus al sclavilor, răspunse fata cu o 
voce” şovăitoare. 

— În care pat? 


— Al treilea. 

— Pe la miezul nopţii am să mă strecor până la tine. 

— E împotriva regulamentului, zise fata tremurând. 

— Nu-ţi fă probleme în privinţa regulilor! Se răsti soldatul. 
Pe curând! 

Bărbatul ieşi fluierând. Fata rămase nemişcată - sau cel 
puţin Alden nu auzi nimic; pe urmă răsună zgomotul unor 
paşi. Tânăra şopti sacadat, ca şi cum i-ar fi spus ceva noului 
venit. Dar savantul aflat în ascunziş nu reuşi să le 
desluşească înţelesul. Imediat însă se auzi glasul altei femei. 

— E pentru a doua oară de săptămâna trecută, când a 
sosit. Prima dată am folosit-o pe Ella în loc - se pare că n-a 
observat în întuneric, iar ea o face de bunăvoie - dar 
trebuie să punem odată capăt la toată povestea asta. Voi da 
de ştire oamenilor. 

Se despărţiră, plecând în direcţii diferite. 

Alden, care se simţise scandalizat de comportarea cătanei 
de la prairiuri» îndi 1 «fel de ofensat: 

]J'O 

— La naiba cu nenorociţii de sclavi! Ăştia de fapt 
complotează împotriva cetăţenilor. 

Era uimit, pentru că gândul implica o cunoaştere a felului 
în care sclavii se apărau de tratamentul greu de suportat la 
care erau supuşi din partea stăpânilor. Auzise el câte ceva 
până atunci despre cum unii proprietari de sclavi 
deveniseră deosebit de prudenţi ca urmare a asasinatelor 
din ultimul timp. Şiiată că acum avea dovada, chiar şi 
parţială, că ceea ce părea doar o legendă sângeroasă era 
adevărat. 

Îşi spuse cu evlavie: 

— Trebuie să ridicăm nivelul moral al proprietarilor şi - 
ochii i se îngustară - să folosim forţa pentru a nimici 
organizaţia secretă a sclavilor. Nu putem tolera aşa ceva. 

Furia îi dispăru dintr-o dată atunci când o uşă se deschise 
Ia vreo sută de picioare depărtare. Se chirci instinctiv, 
lăsând baltă problema sclavilor. 


În ciuda şocurilor nervoase, până la amiază mintea începu 
să-i funcţioneze din nou. Reuşi chiar să-şi explice cum de 
scăpase raziei în urma căreia fuseseră capturați ceilalţi. Cu 
numai două săptămâni în urmă se mutase la noua reşedinţă 
de pe Bulevardul Palmierilor. Soldaţii îl căutaseră probabil 
la vechea adresă, iar apoi fuseseră nevoiţi să traverseze 
oraşul până la casa cea nouă, unde au ajuns după plecarea 
sa. 

Pe un asemenea firav eşafodaj se baza salvarea lui. Alden 
se înfioră, apoi, încetul cu încetul, mânia puse stăpânire pe 
el; acea mânie teribilă, adunată strop cu strop, a celui care 
se simte persecutat pe nedrept. Era o furie care îi dădea 
noi puteri, aşa că în cele din urmă fu în stare să gândească 
cu mintea limpede la ce avea de făcut. Evident, nu putea 
rămâne pe teritoriul Palatului Municipal. Mici amintiri 
întâmplătoare îi veneau în ajutor, lucruri pe care le 
observase cu ani în urmă, fără să le acorde atunci vreo 
importanţă. Îşi aduse aminte că la fiecare câteva nopţi mari 
cantităţi de fân erau introduse pe porţile palatului. 
Judecând după spaţiul gol din jur, era timpul pentru 
aprovizionare. Trebuia deci să părăsească hambarul înainte 
de venirea serii. 

Începu sa-şi croiască drum prin şira de fân spre dreapta. 
Pe partea aceea se afla o poartă prin care, în timpul unei 
plimbări, zărise grajdurile. Dacă s-ar strecura afară pe uşa 
din capăt şi ar ocoli grajdul, apoi prin acea poartă... Numai 
dacă ar găsi un alt rând de haine... Sigur, trebuiau să 
atârne pe undeva, prin grajd, nişte haine de lucru... Poate 
nişte straie femeieşti, având în vedere că purta părul lung, 
cum obişnuiau savanții. 

Găsi ceea ce căuta în dreapta grajdului, în colţul destinat 
vacilor de lapte. Fără să mai fie deranjat de cineva, Alden se 
găti cu unul dintre veşmintele pe care lăptăresele şi-l trag 
peste hainele bune atunci când îşi fac munca. 

După tulburările din anul precedent, pricinuite de familia 
Linn, Palatul Municipal îşi reluase cu repeziciune rolul său 


de centru agricol, industrial şi religios. Porţile erau păzite 
de gărzi, dar acestea nu se obosiră să bage în seamă sclava, 
mai degrabă durdulie, care ieşi hotărâtă, ca şi cum ar fi 
avut de îndeplinit cine ştie ce poruncă a stăpânului. 
Eradupă-amiază târziu când Alden se apropia de templul 
Covis, pe un drum lăturalnic. Devenise din ce în ce mai 
nervos, pe măsură ce silueta cenuşie a clădirii se desena tot 
mai cfciră în faţa lui. Li era teamă ca tocmai acum, când 
salvarea era la doi paşi, să nu se întâmple ceva neprevăzut. 
Ciocăni timid la una dintre intrările tainice din spate şi 
aşteptă tremurând. 

Uşa se deschise brusc; reacţionă imediat şi păşi înăuntru, 
trecând valvârtej pe lângă juniorul care înmărmurise în 
umbra coridorului neluminat. Numai după ce smuci uşa din 
mâna celuilalt şi o închise - în aşa fel încât rămaseră 
amândoi într-un întuneric de nepătruns - îndrăzni Alden să- 
şi dezvăluie identitatea în faţa tânărului mut de uimire. 

CAPITOLUL III. 

MEDRON LINN, Lordul Conducător, se plimba pe o stradă 
din oraşul Linn. leşirile lui aventuroase în oraş deveniseră 
din ce în ce mai rare în ultimii ani, dar era la fel de curios şi 
de emoţionat ca în trecut. Urmărea, ca întotdeauna, un 
anume scop. Doar aşa îşi putea justifica timpul şi efortul 
cheltuite. 

Era însoţit, ca de obicei, de un număr de gardieni, 
pregătiţi în mod special pentru aceste escapade private; 
asemenea unor soldaţi aflaţi în permisie, ei îşi croiau drum 
în urma sau înaintea lui, prefăcându-se că nu-i interesează 
câtuşi de puţin personajul uscăţiv, palid, cu chipul împietrit, 
a cărui poruncă oricât de neînsemnată devenea lege atât pe 
Pământ, cât şi în întinse teritorii de pe alte planete. 

Lordul Conducător căuta zonele pieţelor cele mai 
aglomerate, cu mărfurile lor sclipitoare. Vederea atâtor 
culori îi amintea de zilele tinereţii, când toată această parte 
a oraşului nu era decât o zonă posomorâtă şi cenuşie, iar 
produsele negustorilor erau de calitate îndoielnică. 


Comercianţii au cam bodogănit nemulţumiţi, şi chiars-au 
înfuriat atunci când, în primele zile ale venirii sale la 
putere, decretase că proprietăţile cele mai bune vor fi 
acordate numai celor care se angajau să le zugrăvească şi 
să le îngrijească, dar care se şi obligau să ofere doar 
mărfuri de mâna întâi la.- Vânzare. Criza de atunci trecuse 
ca urmare a concurenţei, Clădirile viu colorate luaseră locul 
dughenelor de odinioară, iar calitatea mai hună a 
mărfurilor a coincis cu o mai mare varietate a acestora. 

Acum, Lordul Conducător Linn era nevoit să-şi croiască cu 
greu drum prin mulţimea de cumpărători şi negustori. 
Pieţele erau înţesate cu oameni de la munte şi de dincolo de 
lac, precum şi cu obişnuita grămadă de gură-cască, veniţi 
de pe alte planete. Nu avu nici o problemă în a lega o 
conversaţie în acea după-amiază. 

Se adresa numai acelor oameni care nu dădeau vreun 
semn că ar recunoaşte în bărbatul nebărbierit, îmbrăcat în 
straie soldăţeşti, pe cârinuitorul Imperiului. Nu i-a trebuit 
mult să se asigure că cei peste o mie de oameni, trimişi 
special pentru a convinge poporul de justeţea hotărârii sale 
privind recentele execuţii prin spânzurare, făceau o treabă 
excelentă. Nu mai puţin de şapte dintre ei se apropiară de 
el, iar cu trei intră chiar în vorbă. Toţi trei tăcură abile 
remarci propagandistice. Iar cei cinci ţărani, trei negustori 
şi doi muncitori cu care schimbă după aceea câteva cuvinte, 
răspunseseră observaţiilor sale critice la adresa Lordului 
Conducător cu lozincile pe care, evident, le auziseră de la 
oamenii lui. 

Era mulţumitor, îşi spuse, că prima criză pe care o 
provocase se sfârşea atât de bine. Imperiul Linn se afla la 
numai o generaţie după prelungitul război civil care 
instalase la putere clanul Linn. Perceptorii săi considerau că 
încasările din impozite erau încă scăzute. Una dintre cauze 
consta în sărăcirea ţării de către temple. Savanţii înrobiseră 
poporul într-un fel care, după părerea Lordului Conducător, 
nu avea corespondent în istorie. 


Anumite ritualuri ale templelor erau de natură hipnotică, 
iar cei care le oficiau - pregătiţi în mod special - reuşeau să 
sugereze auditoriului valoarea exactă a contribuţiei dorite. 
Mii de femei, mai ales, erau atât de subjugate de 
stratagemele folosite, încât chiar templierii fuseseră nevoiţi 
să introducă de urgenţă anumite restricţii pentru ca ele să 
nu-şi doneze întregul avut. Bărbaţii, adesea plecaţi la 
război, nu erau la fel de obsedaţi. Folosindu-se de aceste 
venituri uriaşe, templele izbuteau să întreţină un număr 
imens de savanţi, seniori, juniori şi iniţiaţi. Această 
adevărată armată de slujitori ai templelor devenise atât de 
impresionantă, încât aproape fiecare familie avea cel puţin 
o rudă care se „pregătea” să ajungă un savant. 

Lordul Conducător era conştient, fără să fi fost nevoie ca « 
Lady Lydia să-l convingă de acest lucru, că trebuia acţionat 
cât mai curând pentru a destrăma această ciudată 
dominație hipnotică. Până atunci însă, presiunile asupra 
economiei continuau, iar prosperitatea şi bunăstarea nu 
puteau avea decât creşteri modeste. În oraşul Linn 
comerţul se înviorase, dar în alte oraşe, care nu beneficiau 
de scutirile de taxe de aic” progresele erau mai modeste. 

În acea perioadă erau în curs de desfăşurare mai multe 
războaie de cucerire, dintre care trei pe Venus, împotriva 
triburilor venusiene. Ţelul pe care şi-l stabilise - unificarea 
întregului Sistem Solar - cerea ca expedițiile să continue, 
indiferent de preţ. Ceva, credea Lordul Conducător, trebuia 
sacrificat. Ceva important! Şi se oprise asupra templelor, ca 
fiind singurele şi adevăratele rivale ale cârmuirii în privinţa 
veniturilor anuale dobândite. 

Lordul Conducător se opri în faţa tarabei unui negustor de 
ceramică. Bărbatul avea trăsăturile caracteristice celor din 
Linn şi era cu siguranţă un cetăţean, pentru că altfel nu s-ar 
fi putut ocupa de afaceri. Doar părerile cetăţenilor îl 
interesau. Cel din faţa lui tocmai era pe cale să vândă ceva. 
În timp ce aştepta răbdător la rând, Lordul Conducător se 
gândi din nou la problema templelor. Neîndoielnic, savanții 


nu reuşiseră încă să-şi recâştige prestigiul pierdut în urma 
războiului civil. Cu puţine excepţii, îl sprijiniseră pe Raheinl 
până în ziua în care acesta fusese capturat şi ucis. Atunci 
savanții se oferiseră cu promptitudine şi în masă să depună 
jurământul de credinţă faţă de noul regim, iar el nu se 
simţise suficient de puternic pentru a refuza. Dar nu uitase 
nici o clipă că adevăratul monopol pe care îl aveau savanții 
asupra energiei atomice fusese cât pe ce să restaureze 
republica coruptă. lar dacă ei ar fi reuşit, cel executat ar fi 
fost el. 

Afacerea negustorului dădu greş. Se întoarse îmbufnat 
către noul client potenţial, dar chiar în acel moment Lordul 
Conducător băgă de seamă că un trecător se oprise şi îl 
privea, ca şi cum l-ar fi recunoscut şi nu-i venea să creadă. 
Fără să mai spună o vorbă negustorului, făcu stânga 
împrejur şi se îndepărtă grăbit de-a lungul străzii, jn umbra 
l e 

Ouiuigutul. 

Când reveni într-un târziu la palat, mulţumit că poziţia sa 
părea invulnerabilă, Lordul Conducător era aşteptat de 
membrii Consiliului Savanţilor. 

Nu se anunţa o întrunire prea agreabilă. Erau de faţă doar 
şase din cei şapte membri ai consiliului. Cel de-al şaptelea, 
poetul şi istoricul Kourain, şe îmbolnăvise şi avea febră, 
după cum îl informă Joquin. In realitate, suferise un atac de 
prudenţă acută' la aflarea veştii execuțiilor din acea 
dimineaţă şi plecase într-un pelerinaj pe la templele mai 
îndepărtate. 

Dintre cei şase, cel puţin trei păreau convinşi, după 
expresia feţelor lor, că nu vor mai ieşi vii din palat. Ceilalţi 
trei erau: Mempis, cronicarul războaielor - un bătrân 
cărunt de aproape optzeci de ani, dar încă foarte energic; 
logicianul Teear, maestrul în aritmetică - despre care se 
spunea că dobândise unele dintre informaţiile sale 
complicate despre numere chiar de la zei; şi în sfârşit, 


Joquin, sfătuitorul —cel care de ani de zile era omul de 
legătură între guvernanţi şi ierarhia templierilor. 

Lordul Conducător îşi examină auditoriul cu o privire 
batjocoritoare. Izbânzile obţinute de-a lungul anilor îi 
creaseră o expresie răutăcioasă, pe care nici chiar 
sculptorii nu o puteau evita în statuile comandate, fără să 
afecteze asemănarea dintre model şi replică. Avea înjur de 
cincizeci de ani şi, în ciuda subţirimii sale, se ţinea foarte 
bine. Începu cu un atac rece, chibzuit şi devastator la 
adresa templului Raheinl. Încheie această primă fază a 
cuvântării adăugând: 

— Mâine voi merge în faţa Patronatului pentru a explica 
acţiunea mea împotriva templului. Sunt încredinţat că ei îmi 
vor accepta argumentele. 

Spunând acestea, faţa lui fu luminată pentru prima oară 
de un zâmbet vag. Cei prezenţi ştiau la fel de bine ca el că, 
servil, Patronatul nu îndrăznea nici măcar să clipească în 
problemele politice fără încuviințarea lui. 

— Sunt sigur de aceasta, continuă el, şi pentru că am de 
gând ca, în acelaşi timp. Să prezint o cerere benevolă din 
partea templelor pentru reorganizarea lor. 

Spectatorii, până atunci tăcuţi, începură să se agite. Cei 
trei resemnaţi îşi ridicară ochii în care licărea o vagă 
speranţă. Unul dintre ei, cel de vârstă mijlocie, Horo, spuse 
plin de zel: 

— Excelenţa voastră se poate bizui pe noi... 

Se opri pentru că Mempis îl privea aspru, cu ochii 
scăpărând de furie. Dădu înapoi, dar treptat curajul îi 
reveni. La urma urmei, îşi spusese părerea. Lordul 
Conducător trebuia să afle că el era dispus să coopereze. 
Trăise experienţa copleşitoare a celui care reuşeşte să-şi 
salveze viaţa în ultima clipă. 

Joquin interveni curtenitor: 

— După cum începuse să spună Horo, vom fi fericiţi să 
acordăm celor spuse de dumneavoastră o respectuoasă 
ascultare. 


Lordul Conducător rânji sinistru. Acum urma partea cea 
mai importantă, aşa că îşi reluă meticulos expunerea. 
Guvernul - arătă el - era în sfârşit pregătit pentru a împărţi 
templele în patru grupuri separate, aşa cum doreau de mult 
timp savanții. (Era pentru prima oară când aceştia auzeau 
despre un asemenea plan, dar niciunul nu comentă). După 
cum au susţinut dintotdeauna savanții - continuă Lordul 
Conducător - era ridicol să fie veneraţi în aceleaşi temple 
toţi cei patru zei atomici: Uranium, Plutonium, Radium şi 
Ecks. Ţinând cont de aceasta, savanții se vor separa în 
patru organizaţii distincte, împărțind în mod egal templele 
existente între cele patru grupuri. 

Fiecare grup se va dedica. Slujirii unui singur zeu şi a 
însuşirilor acestuia, deşi vor continua, bineînţeles, să-şi 
îndeplinească activităţile practice privind furnizarea puterii 
convertite a zeilor tuturor celor care aveau nevoie de ea, în 
conformitate cu regulile stabilite de guvern. La conducerea 
fiecărui grup se va afla nu un consiliu al egalilor, cum 
prevăzuse sistemul de organizare a templelor de până 
atunci, ci un şef pentru care trebuia stabilit un titlu 
corespunzător rangului. Cei patru şefi urmau să fie numiţi 
pe viaţă de către un comitet reunind delegaţi ai guvernului 
şi ai templelor. 

Mai erau şi altele, dar ele reprezentau amănunte. 
Consiliului i se acordase astfel un ultimatum. Şi Joguin nu-şi 
făcea iluzii. Patru categorii de temple, luptându-se pentru 
aderenţi, fiecare dintre ele condusă de câte un savant 
ambițios, răspunzător probabil doar în faţa Lordului 
Conducător, ar fi pus capăt pentru totdeauna speranţelor 
pe care le nutriseră cei mai luminaţi dintre savanţi. El unul 
privise templele ca pe nişte lăcaşuri ale învăţăturii şi 
avusese propriile vise legate de rolul pe care acestea 
trebuiau să-l joace în viitor. Acum se ridică nerăbdător, de 
teamă ca nu cumva unul dintre consilierii înfricoşaţi să i-o ia 
înainte. Spuse cu gravitate: 


— Consiliul va fi încântat să examineze propunerea 
dumneavoastră, şi se consideră privilegiat să aibă în fruntea 
guvernului un conducător care îşi dedică timpul său atât de 
preţios planurilor privind prosperitatea templelor. Nimic nu 
poate... 

Nu se aşteptase să reuşească să obţină o amânare. Şi nici 
nu reuşi. Fu întrerupt brusc. Lordul Conducător interveni 
pe un ton definitiv: 

— De vreme ce mâine voi înştiinţa personal Patronatul, 
Consiliul Savanţilor este poftit călduros să rămână în palat 
pentru a pune la punct detaliile reorganizării. Este de 
aşteptat ca acest lucru să dureze oricât între o săptămână 
şi o lună, sau poate chiar mai mult, aşa că v-am repartizat 
câte un apartament spre folosinţă. 

Bătu din palme. Uşile se deschiseră. Câţiva oameni din 
garda palatului pătrunseră înăuntru. Lordul Conducător le 
porunci: 

— Conduceţi-i pe aceşti onorabili domni la camerele lor. 

Şi astfel a fost întemnițat Consiliul Savanţilor. 

După patru zile, copilul era încă în viaţă. Motivul principal 
era că Tania nu se putea hotări. 

— Am dus povara sarcinii şi am suportat chinurile naşterii; 
nici o femeie nu poate uita aşa ceva cu uşurinţă. Şi apoi... 

Aici se opri. Adevărul era că, în pofida nenumăratelor 
dezavantaje, bănuia anumite foloase de pe urma unui fiu pe 
care zeii îl modelaseră într-un mod atât de neobişnuit. 
Insistenţele lui Joquin îşi făcuseră efectul şi în privinţa 
aceasta. Savantul consacră cea mai mare parte a celei de-a 
patra dimineţi subiectului. 

— Este o greşeală, spuse el, ca cineva să-şi închipuie că 
toţi copiii zeilor sunt idioţi; nu e altceva decât o vorbă 
neghioabă a prostimii care fugăreşte pe stradă aceste 
sărmane creaturi. În loc să li se ofere posibilitatea să înveţe, 
sunt supuşi unor constrângeri atât de mari încât e de 
mirare cum de unii dintre ei reuşesc să ajungă la 
demnitatea şi înţelepciunea maturității. 


Argumentele lui Jogquin luară apoi o notă mai personală. 
Continuă cu blândeţe: 

— La urma urmei, este un Linn. În cel mai rău caz, puteţi 
să faceţi din el un ajutor de nădejde, care nu va simţi 
aceeaşi nevoie să se îndepărteze pentru a-şi trăi viaţa, cum 
s-a întâmplat cu ceilalţi copii, cu cei normali. Păstrându-l cu 
discreţie în umbră, puteţi avea cel mai bun dintre slujitori: 
un fiu devotat. 

Joquin ştia când să se oprească. În clipa în care ghici după. 
Uşoara îngustare a ochilor femeii că argumentele îi dădeau 
de gândit, se hotări să-i lase un răgaz ca să-şi înfrângă 
ultimele îndoieli. Se retrase tiptil. După câteva minute îşi 
relua munca de convingere, însă de data aceasta faţă de 
Lordul Conducător. 

Privirea importantului personaj era aţintită asupra lui 
Joquin, în timp ce acesta îşi urma peroraţia. Treptat, 
expresia amuzată a Lordului Conducător deveni 
nedumerită. După câteva clipe îl întrerupse: 

— Bătrâne, întrebă el politicos, care e cauza pentru care 
aperi dreptul la viaţă al acestei pocitanii? 

Joquin avea mai multe motive; dacă unul dintre ele era 
aproape pur personai, cei mai important era presimţirea că 
păstrarea în viaţă a băiatului ar putea fi un avantaj - fie şi 
neînsemnat - pentru temple. Raționamentul lui era simplu. 
Naşterea copilului precipitase o criză pe care moartea sa 
nu ar fi făcut decât să o accentueze. Dimpotrivă, dacă 
rămânea în viaţă, argumentele reacției feroce a celor din 
clanul Linn puteau fi contestate într-o oarecare măsură. 

Nu avea de gând să dezvăluie motivul special, şi nici să 
pomenească deocamdată speranţele sale legate de copil. 
Spuse în schimb: 

— Niciodată până acum un copil al zeilor nu a fost ucis în 
mod intenţionat. Întotdeauna s-a considerat că zeii au 
anumite intenţii necunoscute atunci când creează făpturi 
umane monstruoase. Oare putem îndrăzni ca de această 
dată să „verificâm” dacă lucrurile stau aşa sau nu? 


Era un argument care-l făcu pe celălalt bărbat să 
privească încremenit de uimire. Numeroasele războaie pe 
care le purtase Lordul Conducător îl puseseră adesea în 
contact cu gânditori progresişti şi sceptici de pe mai multe 
planete şi ajunsese să privească zeii ca pe un mijloc de a-şi 
păstra controlul asupra rebelilor. Nu se îndoia întru totul de 
existenţa acestora, dar avea îndoieli în privinţa puterilor lor 
supranaturale. 

— Chiar crezi ceea ce spui? Întrebă el. 

Întrebarea îl făcu pe Joquin să se simtă stânjenit, căci 
existase o perioadă în viaţa lui când nu crezuse în nimic. Şi 
totuşi, încetul cu încetul devenise pe jumătate convins că 
teribila forţă invizibilă dezvoltată de cea mai măruntă 
substanţă radioactivă nu putea avea altă explicaţie. 
Răspunse prudent: 

— În călătoriile mele din tinereţe am văzut triburi care 
venerau zei ai ploii, zei ai apelor, zei ai copacilor şi diferiţi 
zei ai animalelor. Am întâlnit şi rase mai avansate, unele 
dintre ele aici pe Pământ, a căror zeitate era o fiinţă 
invizibilă atotputernică, care trăia undeva în spaţiu, într-un 
loc numit paradis. Toate aceste lucruri le-am studiat, şi în 
acelaşi fel am ascultat varianta fiecărui grup în privinţa 
începutului Universului. Una dintre „legende susţine că noi 
toţi am apărut din gura unui şarpe. Nu am văzut un 
asemenea şarpe. O altă poveste spune că o mare revărsare 
de apă a inundat planeta, deşi nu ştiu cum ar fi fost posibil 
aşa ceva cu apa existentă. O a treia poveste zice că bărbatul 
a fost creat din lut, iar femeia din bărbat. 

Privi spre ascultătorul lui. Lordul Conducător încuviinţă 
din cap: 

— Continuă. 

— Am văzut pameni care se închinau focului şi am văzut 
oameni care adorau apa. Apoi, la fel ca mulţi alţii înaintea 
mea, am străbătut văile în care se spune că sălăşluiesc zeii 
noştri. Am descoperit urmele lor pe fiecare planetă: vaste 
întinderi dezolante, având multe mile adâncime şi lăţime. Şi 


în aceste zone am zărit, de la adăpostul unor ziduri de 
plumb, focurile incredibil de strălucitoare care ard cu furie 
veşnică în străfundurile Pământului. Cu adevărat, am gândit 
atunci, zeii Uranium, Radium, Plutonium şi Ecks sunt cei 
mai puternici zei ai Universului. Cu siguranţă, mi-am zis, 
nimeni cu mintea întreagă n-ar îndrăzni vreodată să facă 
ceva care să îi supere. 

Lordul Conducător, care în timpul peregrinărilor sale 
întâlnise astfel de sălaşuri ale zeilor, spuse doar: 

— Hmm! 

Nu mai avu timp pentru alt comentariu. Dintr-un loc care 
părea foarte aproape, răbufni o bubuitură mai răsunătoare 
decât orice tunet pogorât vreodată din cer. Jumătate de 
minut mai târziu urmă un vuiet atât de puternic şi de furios, 
încât palatul se cutremură din temelii. Pauza de după aceea 
nu aduse şi liniştea. Din toate părţile se auzeau vibraţiile 
geamurilor în mii de sunete. Şi atunci, tumultul fu acoperit 
de o a treia explozie, urmată imediat de o a patra. 

Ultima avu un impact atât de copleşitor, încât deveni 
evident pentru oricine că sfârşitul lumii era aproape. 

CAPITOLUL IV. 

CÂND ALDEN INTRĂ în marele templu Covis, în 
dupăamiaza celei de-a treia zile de după naşterea copilului 
familiei Linn, era un om istovit şi flămând. Dar era, de 
asemenea, un om vânat, măcinat de toate gândurile unui 
fugar. Se prăbuşi în scaunul oferit de junior. În timp ce 
tânărul încerca să priceapă ce se întâmplă, Alden îi porunci 
să nu spună nimănui nimic despre prezenţa lui acolo, în 
afară de Horo, savantul-şetf al templului Covis. 

— Dar Horo nu este aici, îngăimă juniorul. Tocmai a plecat 
spre palatul Conducătorului. 

Alden se apucă în grabă să-şi lepede hainele femeieşti. 
Oboseala îl părăsi într-o clipă. „Nu e momentul”, gândi cu 
subită voioşie. Asta însemna că, până la întoarcerea lui 
Horo, el era savantul senior al templului. Pentru un om care 
trecuse prin toate emoţiile acelei după-amiezi, era ca o 


amânare a sentinţei. Porunci 'să i se aducă mâncare. Luă 
apoi în stăpânire cabinetul lui Horo şi puse întrebări. 

Pentru început află singura explicaţie făcută publică până 
la acea oră în legătură cu execuțiile de la templul Raheinl. 
Alden chibzui asupra argumentelor oficiale toată seara şi, 
pe măsură ce se gândea, devenea tot mai furios. Era 
conştient că ideile sale păreau oarecum radicale, dacă nu 
chiar eretice; cu toate acestea, paradoxal, se simţea rănit 
că zeii au fost atât de profund jigniţi în templele lor. Într-un 
fel, ştia cu cer titudine - fără ca acest lucru să fie o dovadă 
de necredinţă 

— Că zeii nu îşi vor arăta nemulţumirea din proprie voinţă. 
Gândurile unui fugar duceau, în mod automat, spre astfel 
de convingeri practice. Înainte să se însereze de-a binelea, 
studia încă toate posibilităţile. 

Din timpuri imemoriale, zeii favorizaseră anumite procese. 
Ofiţeri-comandanţi şi alţi deținători legali de nave spaţiale 
aduceau în temple lingouri de fier. După desfăşurarea 
ceremonialului şi efectuarea plăţii, fiera! Era păstrat vreme 
de o zi în apropierea substanţei divine neacoperite. Peste 
patru zile - câte una pentru fiecare zeu. 

— Energia substanţelor se transfera lingourilor, care erau 
apoi transportate la bordul navelor; acolo, printr-un scurt 
ritual, erau depuse în nişte incinte metalice care puteau fi 
meşteşugite de orice muncitor metalurgist, iar prin 
utilizarea a ceea ce era cunoscut drept o celulă 
fotoelectrică, o altă născocire folosită de foarte multă 
vreme, la fel ca focul, sabia, sulița şi arcul, se putea începe 
sau opri la comandă o serie de explozii controlate. 

Atunci când aveau suficiente incinte metalice de acest fel, 
Chiar şi cele mai mari nave construite vreodată de om se 
puteau înălța ca şi cum greutatea lor ar fi fost neînsemnată. 
De la începutul lumii, substanţa divină era păstrată în 
temple în patru încăperi separate. lar cea mai străveche 
învăţătură din istorie spunea că dacă zeii sunt apropiaţi 
prea mult devin deosebit de furioşi. 


Alden cântări cu grijă mici cantităţi din fiecare tip de 
substanţă divină, apoi trimise patru juniori să aducă o 
incintă metalică din grota de testare în grădina din spatele 
templului, în acel moment îşi dădu seama că şi celelalte 
temple trebuiau să se alăture acestui protest. Aflase că şase 
din cei şapte membri ai Consiliului învăţaţilor se aflau încă 
la palat şi bănuia că situaţia lor nu era deloc uşoară. 

Se apucă să le scrie din cabinetul înzorzonat al lui Horo 
celor rămaşi la conducerea templelor în absenţa 
consilierilor, poruncindu-le să facă acelaşi lucru ca şi el. Le 
descrise în amănunţime planul său, încheind cu precizarea: 
„Miezul zilei va fi momentul protestului nostru”. Trimise 
apoi fiecare scrisoare printr-un mesager junior. 

Nu avea nici o îndoială. Până a doua zi la prânz 
introdusese grăunţele de uranium, radium, plutonium şi 
ecks în sistemul de comutare fotoelectrica. De la o distanţă 
la care i se păru că se află în siguranţă apăsă butonul care 
acţiona cumutatorul. În clipa în care teribila substanţă se 
contopi cu „pila”, se declanşă o explozie impresionantă. 
Urmară imediat alte trei detunături. Doar două temple 
ignoraseră apelurile fugarului. Prima explozie spulberă 
jumătate din templul Covis şi lăsă în urmă un morman de 
rămăşiţe de zidărie şi piatră. 

Nu fu găsită în viaţă nici o fiinţă omenească în vreunul 
dintre cele patru temple. Din Alden nu mai rămăsese nici 
măcar o bucată de carne sau o picătură de sânge. 

Pe la ora două, cete pestriţe se agitau la poalele colinei pe 
care se înălța palatul. Gărzile palatului, credincioase 
stăpânului, le ţinuseră piept cu greu, dar în cele din urmă 
se retraseră în spatele porţilor. 'Toţi slujitorii Conducătorului 
se pregăteau de asediu. 

Jumătate de oră mai târziu, când hărmălaia ajunsese la 
culme, Jogquin, care dăduse o raită prin oraş, se strecură 
prin tunelul secret care ducea în palat şi ceru permisiunea 
să se adreseze mulţimii. Lordul Conducător îl privi 
îndelung, scrutător. În cele din urmă încuviinţă. Gloata se 


repezi spre porţi când acestea se deschiseră, dar lăncierii 
reuşiră să-i ţină la distanţă. Joquin îşi croi drum în afară. 
Deşi avea o voce mai degrabă piţigăiată, esplanada care se 
deschidea în faţa colinei era atât de ingenios construită, 
încât permitea unui vorbitorsăse adreseze mulţimii printr-o 
serie de megafoane. 

Primul lui gest a fost să-şi scoată pangilicile din păr, 
iăsându-l să se reverse pe umeri. Gloata începu să strige: 

— Savantul! E un savant! 

Joguin ridică mâna. lar liniştea care se lăsă, fu pentru el o 
dovadă că revolta era pe cale să se stingă. Mulțimea putea 
fi controlată. 

În ceea ce-l privea, nu-şi făcea iluzii asupra unui eventual 
atac al acestei adunături asupra palatului. Ştia că deja 
fuseseră trimişi porumbei călători cu mesaje către cele trei 
legiuni care îşi aveau tabăra dincolo de zidurile oraşului. 
Curând, acea forţă disciplinată avea să mărşăluiască pe 
străzi, precedată de unităţi de cavalerie alcătuite din soldaţi 
din provincie, al căror zeu era o legendară pasăre uriaşă, 
numită Erplen. Era important ca mulţimea să fie 
împrăştiată înainte ca acei ucigaşi bine pregătiţi să-şi facă 
intrarea în scenă. 

— Cetăţeni din Linn, spuse el, cu o voce sigură, hotărâtă, 
aţi fost astăzi martori la o dovadă grăitoare a puterii zeilor. 
La cuvintele lui, mulţimea răspunse cu strigăte şi vaiete. 

Apoi se lăsă din nou liniştea. Jogquin continuă: 

— Dar nu aţi înţeles cum se cuvine mesajul pe care ni l-au 
transmis aceste semne. 

De această dată, doar tăcerea întâmpină vorbele sale. 
Reugşise să-i stăpânească. 

— Dacă zeii, continuă el, l-ar fi considerat vinovat pe 
Lordul Conducător, atunci ar fi putut să distrugă la fel de 
uşor palatul lui, aşa cum au făcut cu propriile temple. Nu 
Lordul Conducător şi faptele sale i-au supărat pe zei. Ştim 
că în ultima vreme anumiţi savanţi au încercat să împartă 
templele în patru grupuri separate, în aşa fel încât fiecare 


grup să slujească doar pe unul dintre cei patru zei. Acesta, 
şi numai acesta este motivul furiei care i-a cuprins astăzi pe 
zei. 

Se auziră strigăte: 

— Dar şi templul tău a fost distrus! 

Joquin ezită. Nu-i plăcea să facă pe martirul. Văzuse două 
dintre scrisorile trimise de Alden - cele adresate templelor 
care nu i-au urmat instrucţiunile - şi le distrusese cu mâna 
lui. Nu reuşea să-şi explice cum de apropierea pur 
mecanică a substanţelor divine produsese exploziile. Dar de 
un lucru era, totuşi, convins. Zeii nu protestaseră faţă de 
faptul că erau slujiţi în acelaşi templu. Şi atâta timp cât 
această situaţie era singura care permitea savanților să 
rămână puternici, atunci ceea ce se petrecuse putea fi calea 
prin care zeii arătau că dorinţa lor era aceeaşi. 

Joquin fu nevoit să admită că raţionamentul său părea o 
formă de sofism. Dar nu era momentul să-şi piardă 
încrederea. Înclină din cap spre cei care strigaseră, apoi 
privi spăşit spre cer. 

— Prieteni, spuse el cu gravitate, mărturisesc că am fost 
printre cei care susțineau slujirea separată. Am crezut că 
zeii ar fi fost -mulţumiţi să fie veneraţi fiecare în templul 
său. Recunosc că m-am înşelat. 

Se răsuci pe jumătate spre paiat, unde ştia că îl ascultă 
urechi mult mai importante decât oricare dintre cele din 
mulţimea de dedesubt şi spuse: 

— Sunt încredinţat că fiecare om care, la fel ca mine, a 
crezut în erezia separării, s-a convins acum, ca şi mine, că 
nici cei patru zei şi nici slujitorii lor nu vor mai permite în 
viitor o asemenea blasfemie. Şi acum, înainte de a se 
întâmpla alte necazuri, mergeţi la casele voastre cu toţii. 

Le întoarse spatele şi intră păşind măsurat în curtea 
palatului. 

Lordul Conducător era un om care înţelegea întotdeauna 
cazurile de forţă majoră. 


— Mai rămâne să-mi răspunzi la o singură întrebare, i se 
adresă el într-un târziu. Care este adevăratul motiv pentru 
care vrei ca fiul nurorii mele să rămână în viaţă? 

Joquin răspunse cu simplitate: 

— Dintotdeauna mi-am dorit să văd ce s-ar întâmpla dacă 
un copil al zeilor ar primi o educaţie şi îngrijire normale. 

Asta a fost tot ce a spus. Dara fost de-ajuns. Lordul 
Conducător şedea cu ochii închişi şi reflecta asupra acestei 
eventualităţi. Într-un târziu încuviinţă, încet, din cap. 

ÎNCĂ DIN FRAGEDĂ COPILĂRIE, Clane simţise necontenit: 
„Nu sunt dorit! Nimeni nu mă iubeşte!” 

Ostilitatea părinţilor faţă de el se reflecta şi în felul cum 
era tratat de sclavele însărcinate să-i poarte de grijă. Se 
întâmpla uneori ca micul mutant să nu aibă pe nimeni în 
preajmă ore în şir. lar atunci când îngrijitoarele îşi aduceau 
aminte de el şi îl găseau tăvălindu-se în leagănul ud şi plin 
de mizerie, nu prea dădeau dovadă de răbdare. 

Mâinile lor, deşi capabile de mângâiere, deveneau 
oarecum aspre atunci când îl atingeau. Miile de dovezi de 
brutalitate transmise muşchilor şi nervilor lui erau primele 
lucruri pe care le aflase despre lumea înconjurătoare, 
începuse de mic să se ascundă şi continuă să o facă şi după 
ce învăţă să meargă. 

Ciudat, atunci când deprinse primele cuvinte, pentru un 
timp se petrecu în viaţa lui o schimbare. Cu candoare îi 
dezvăluise lui Jogquin câteva lucruri din care acesta pricepu 
în sfârşit că sclavii nesocoteau poruncile primite. Cele 
câteva întrebări puse cu ocazia fiecărei vizite făcură ca, în 
cele din urmă, sclavii obraznici să fie biciuiţi pentru faptele 
sau comentariile lor nechibzuite. Fie bărbaţi sau femei, 
acesta a fost preţul pe care l-au plătit pentru a afla că şi 
copilaşii neajutoraţi cresc şi pot da în vileag felul în care 
sunt trataţi. 

Cu toate acestea, creşterea puteri i de înţelegere a 
tânărului a avut şi dezavantaje. Între trei şi patru ani, Clane 
a observat cât era de diferit faţă de ceilalţi. Îngrozitor de 


diferit. Între patru şi şase ani sănătatea lui suferi cădere 
după cădere, dar bătrânul savant izbuti de fiecare dată - cu 
greu, ce-i drept - să-l pună pe picioare. Curând după aceea, 
Joquin înţelese că pentru ca băiatul să supravieţuiască era 
nevoie de o acţiune mai hotărâtă. 

— Ceilalţi copii sunt vinovaţi, îi spuse Joquin Lordului 
Conducător într-o zi, palid de furie. Îl chinuie. Le este 
ruşine cu el. Ei strică tot ceea ce încerc eu să fac. 

Şeful clanului Linn îl privi nedumerit pe templier. 

— Ei bine, şi mie îmi este ruşine cu el, mi-e ruşine numai la 
gândul că am un asemenea nepot. Tare mă tem, Joquin, că 
experienţa ta se va sfârşi cu un eşec, adăugă el. 

Fu rândul lui Joquin să-l privească mirat. În cei şase ani 
care trecuseră de la criza templelor, părerea lui despre 
Lordul Conducător devenise mult mai bună. Ajunsese să 
vadă în el pe cel mai mare administrator civil din istorie, 
începând cu vremurile legendare. Pe lângă aceasta i se 
părea că întrezărea uneori, dincolo de aparenţa mohorâtă, 
țelul urmărit de marele bărbat: unificarea Imperiului. Pe 
deasupra era şi omul care devenise aproape complet 
obiectiv în faţa vieţii. Acum asta conta. Pentru a-l salva pe 
Clane avea nevoie de cooperarea cârmuitorului din Linn. 
Probabil că Lordul Conducător mirosise că vizita lui Joquin 
avea un scop anume, pentru că zâmbi prefăcut: 

— Şi ce vrei de la mine? Să-l trimit în provincie, unde să 
poată fi crescut în izolare de sclavi? 

— Asta i-ar fi fatal, răspunse Joguin. Sclavii de rând 
dispreţuiesc mutanţii în aceeaşi măsură ca liberţii, cavalerii 
sau patronii. Sănătatea trebuie să-i fie asigurată aici, în 
oraş. 

Celălalt deveni nerăbdător. 

— Atunci du-l la temple, acolo unde te poţi ocupa deel 
după pofta inimii. 

— Templele sunt pline de iniţiaţi şi juniori gălăgioşi, spuse 
Joquin. 


Lordul Conducător se încruntă. Joguin şovăia, ceea ce 
însemna că cererea lui urma să fie greu de îndeplinit. Toată 
povestea devenea supărătoare. 

— Tare mă tem, bătrâne, zise Lordul Conducător cu 
gravitate, că nu-ţi dai seama care e problema. Băiatul este 
ca o plantă de seră. Nu poţi creşte copii în felul ăsta. Ei 
trebuie să fie în stare să înfrunte asprimea şi greutăţile 
vieţii între semeni, chiar dacă sunt tineri. 

— Dar ce altceva, izbucni Jogquin, sunt aceste palate decât 
nişte sere în care odraslele voastre cresc ferite de asprimea 
şi greutăţile traiului de dincolo? 

Bătrânul savant arătă cu mâna spre fereastra deschisă 
prin care se vedea o parte din ceea ce era în acel moment 
capitala lumii. Conducătorul zâmbi în semn de recunoaştere 
a justeţei comparaţiei. Următoarele lui cuvinte fură la 
obiect: - 

— Spune-mi ce vrei! Eu îţi voi spune dacă se poate sau nu. 

Joguin nu mai ezită. Îşi exprimase obiecțiile şi reuşise 
astfel să evite principalele alternative, aşa că înţelese că era 
vremea să explice clar ceea ce dorea. Şi făcu întocmai, pe 
scurt. Clane trebuia să obţină un refugiu pe domeniul 
palatului. Un sanctuar al său în care ceilalţi copii să nu 
poată intra, sub ameninţarea unei anumite pedepse. 

— Ştiu că v-aţi adus aici, la palat, toţi nepoţii de parte 
bărbătească, arătă Joquin. În plus, mulţi alţi copii - fii de 
prizonieri, căpetenii aliate şi protectori —sunt crescuţi aici. 
Faţă de mulţimea aceasta de băieţi normali, frumoşi, cruzi 
şi insensibili, cum numai băieţii pot fi, Clane este lipsit de 
apărare. De vreme ce toţi dorm în aceeaşi încăpere, el nici 
măcar nu se poate adăposti într-o cameră a lui. Sunt de 
acord să continue să mănânce şi să doarmă împreună cu 
ceilalţi, dar cred că ar trebui să aibă un loc al lui, pe care să 
nu îl împartă cu nimeni. 

Joguin se opri cu sufletul la gură, cu vocea gâtuită de 
emoție. Era conştient de îndrăzneala pretențiilor lui. 
Ceruse, nici mai mult, nici mai puţin, decât impunerea de 


restricţii unor ţânci aroganţi şi obraznici, care peste 
douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani urmau să devină 
viitorii mari bărbaţi din Linn - protectori, generali, 
căpetenii militare, poate chiar Lorzi Conducători. Şi pentru 
ce? Pentru ca sărmanul nenorocit să aibă şansa să 
dovedească dacă are sau nu minte. 

Privi figura încruntată a Lordului Conducător. Inima îi 
îngheţă. Se înşela însă din cauza expresiei. Nu avea cum să 
ştie că nici nu putea găsi un moment mai prielnic pentru 
cererea lui. Cu o zi înainte, plimbându-se prin împrejurimile 
palatului, Lordul Conducător se trezise urmărit de o ceată 
de ţânci obraznici şi gălăgioşi. Nu se întâmpla pentru prima 
oară, şi această amintire îl posomori. Îşi ridică hotărât 
privirea şi zise: 

— Ticăloşii ăştia mici ar avea nevoie de disciplină. O astfel 
de restricţie le-arprindebine. Ocupă-te de refugiul tău, 
Joquin. Te voi sprijini un timp. 

Palatul Conducătorului se afla pe Colina Capitolină. 
Întreaga zonă era amenajată cu măiestrie. Povârnişurile 
fuseseră terasate şi întărite, apoi acoperite cu verdeață şi 
arbuşti în aşa fel încât bătrânii ca Joquin cu greu mai 
puteau recunoaşte măgura stearpă de odinioară. 

În partea de apus a zonei se înălța o stâncă. Ca să ajungi 
în vârful ei trebuia mai întâi să urmezi o cărare îngustă şi 
abruptă, iar apoi să urci nişte trepte tăiate direct în piatra 
dură. 

Când Joquin o luase în primire, stânca aceasta era golaşă. 
Sub directa lui îndrumare şi în mare grabă, o mulţime de 
sclavi căraseră pământ, iar grădinarii plantaseră tufe, iarbă 
şi tlori, astfel încât acum exista o pavăză împotriva soarelui 
dogoritor; verdeaţa te îmbia la plimbare, iar ambianța era 
plăcută şi plină de culoare. Ridică un gard din fier pentru a 
împiedica accesul curioşilor dinspre poteca din apropiere. 
La poartă postă un paznic înalt de şase picioare şi şase ţoii 
şi lat pe măsură. Alegerea lui nu era întâmplătoare, pentru 
că bărbatul avea un atu: cu vreo patru ani înainte, nevasta 


îi născuse un „copil al zeilor”. Uriaşul era un individ vesel şi 
deosebit de prietenos, care prin prezenţa lui impunătoare 
în faţa porţii înguste izbutea şă-i împiedice pe puştii din ce 
în ce mai zgomotoşi să-l urmărească pe Clane dincolo de 
gard. După ce „cuibul” fu astfel pregătit şi restricţiile 
stabilite, ceilalţi copii bodogăniră şi îşi strigară 
nemulţumirea câteva săptămâni la rând. Ore în şir dădeau 
târcoale în jurul porţii, îl necăjeau pe paznic şi proferau 
ameninţări în direcţia stâncii. Până la urmă răbdarea 
nemăsurată a paznicului şi calmul lui imperturbabil i-au 
convins să renunţe. Şi aşa, după multă vreme, băieţelul 
sperios îşi găsi în sfârşit liniştea, începu să scape de 
amintirea violenţei iminente, ba chiar trăia pentru prima 
oară sentimentul siguranţei. Din acel moment nu îl mai 
băgară în seamă. Nimeni nu se mai juca 
împreunăcuel,dardeşi această indiferenţă era şi ea o 
dovadă de cruzime, cel puţin era o atitudine pasivă. Putea 
să-şi trăiască propria viaţă. 

Mintea lui - acel amestec complex şi gingaş de emoţii, atât 
de chinuit şi speriat până atunci —începu să se trezească 
din întunericul în care plutise. Joquin îl ajută cu abilitate. II 
învăţă câteva poezii simple, îipovesti băiatului despre fapte 
eroice şi bătălii grandioase şi îi depănă câteva dintre 
poveştile cele mai obişnuite cu zâne. Îi dădu primele 
lămuriri cu privire la atmosfera politică de la palat - 
informaţii alese cu grijă, dar întotdeauna corecte. Insistă tot 
timpul, cu multă convingere, asupra faptului că a te fi 
născut mutant era un lucru deosebit, special şi important. 
Oricine putea fi o fiinţă omenească obişnuită, dar puţini 
erau aleşii zeilor atomici. 

Joguin ştia că exista un pericol în a modela ego-ul unui 
Linn astfel încât să se considere superior chiar şi faţă de 
membrii propriei familii. 

— Îşi va cunoaşte limitele curând, pe măsură ce va înainta 
în vârstă. Lucrul cel mai important acum este că, la opt ani, 
mintea lui a devenit suficient de puternică pentru a înfrunta 


ocările cele mai grosolane şi mai greu de suportat venite 
din partea celorlalţi băieţi. Când încearcă să le răspundă, 
încă se mai bâlbâie şi bolboroseşte ca un idiot, ca să nu mai 
vorbim cât de jalnic se poartă atunci când întâlneşte un 
necunoscut; dar dacă nu este luat prin surprindere, a 
învăţat să se con-' troleze, rămânând tăcut. Aş vrea - 
încheie Joquin - să-i daţi ocazia să se obişnuiască şi cu vizite 
din partea dumneavoastră. 

Era o cerere mereu reînnoită, dar întotdeauna respinsă. 
Refuzurile îl îngrijorau pe Joquin. Care se apropia de 
optzeci de ani. Adesea se simţea tulburat gândindu-se la 
ceea ce se va întâmpla după moartea lui. Pentru a se 
asigura că şocul nu va fi dezastruos, începu să atragă 
sprijinul unor vestiți dascăli, poeţi şi istorici. După ce erau 
la început convinşi cu argumente, deveneau unul câte unul 
profesori plătiţi ai băiatului. Savantul îi supraveghea cu 
stricteţe, îndepărtându-i grabnic pe cei care, într-un fel sau 
altul, păreau să nu aprecieze cum se cuvine importanţa 
întreprinderii lui... 

Educaţia băiatului se dovedi a fi atât de costisitoare, încât 
nici ajutoarele băneşti ale Lordului Conducător - bunicul lui 
- sau ale Lordului Creg - tatăl lui - nu reuşeau să acopere 
onorariile oamenilor faimoşi angajaţi de Jogquin. Ba chiar, 
atunci când Jogquin muri, cu puţin înaintea celei de-a 
unsprezecea aniversări a lui Clane, activele lichide ale 
proprietăţii, rămase după reținerea cheltuielilor de 
înmormântare, abia dacă au ajuns pentru plata mărunţilor 
legatari testamentari. 

Lăsase un milion de sesterţi care urma să fie împărţit între 
iniţiaţii şi seniorii diferitelor temple. Prietenii apropiaţi 
primiseră cinci milioane de sesterţi, alte două milioane 
fuseseră destinate unor istorici şi poeţi pentru terminarea 
lucrărilor începute, iar cinci strănepoţi moşteniseră câte un 
milion de sesterţi fiecare. 

Astfel fu împărţită aproape întreaga avere existentă. 
Pentru supraviețuirea numeroaselor ferme şi întreţinerea 


imensei moşii până la culesul recoltei viitoare, rămăseseră 
doar cinci sute de mii de sesterţi. Cum pe toate acestea, la 
care se adăugau o mie de sclavi, le moştenise Clane, urmă o 
scurtă perioadă în care noul proprietar fu la un pas de 
faliment, fără ca el să o ştie. 

Situaţia i-a fost adusă la cunoştinţă Lordului Conducător, 
care avansă un împrumut din vistieria personală pentru 
depăşirea dificultăţilor. Mai luă şi alte măsuri. Când auzi că 
sclavii lui Joquin erau' nemulţumiţi la gândul că slujeau un 
mutant, îşi trimise spionii printre ei pentru a afla cine erau 
instigatorii, apoi spânzură drept pildă pe cei patru 
răzvrătiți, îi ajunse la urechi şi că strănepoţii lui Joquin, 
care se aşteptaseră să primească ei domeniul, trecuseră la 
ameninţări împotriva „uzurpatorului”. Lordul Conducător le 
confiscă imediat părţile lor de moştenire şi îi trimise pe toţi 
cinci să se alăture armatelor Lordului Creg aflate pe 
punctul de a lansa atacul hotărâtor asupra planetei Marte. 

După ce făcu toate acestea, bătrânul cârmuitor uită cu 
desăvârşire de nepotul lui. Deveni din nou curios abia vreo 
doi ani mai târziu, când, într-o dimineaţă, îl zări trecând pe 
sub fereastra cabinetului său. 

În după-amiaza aceleiaşi zile porni spre refugiul de pe 
stâncă pentru a-i face o vizită celui mai straniu vlăstar 
născut vreodată în familialinn. 

CAPITOLUL VI. 

CÂND AJUNSE la poalele stâncii, gâfâia. Faptul îl făcu să 
se înfioare. 

— Pe toţi zeii atomici, gândi el, am început să îmbătrânesc. 

Avea şaizeci şi trei de ani, peste două luni urma să 
împlinească şaizeci şi patru. 

Părea din ce în ce mai surprins. Şaizeci şi patru. Privi în 
jos la trupul său. „Picioarele unui om bătrân”, îşi spuse, nu 
ca ale unui bărbat de şaizeci şi patru dar, oricum, se vedea 
că trecuse de floarea vârstei. 

— Creg a avut dreptate, gândi copleşit. A venit şi pentru 
mine vremea s-o las mai moale. Când luptele de pe Marte se 


vor încheia, gata cu războaiele, în afară de cele de apărare. 
Va trebui să-l numesc pe Creg moştenitor şi Lord 
Cânducător Asociat. 

Era însă un subiect de meditaţie mult prea grav pentru 
acel moment. Gândul la succesiune îl făcu să-şi amintească 
ce căuta acolo. Unul dintre nepoţii lui se afla în apropiere 
împreună cu un profesor. Putea auzi murmurul baritonal al 
bărbatului şi răspunsurile sporadice ale băiatului. Glasul 
părea cât se poate de uman, chiar normal. 

Posomorât, Lordul Conducător reflectă la cât de 
neînsemnat era clanul Linn în imensitatea Lumii. Toţi cei din 
neamul lui trebuiau să lupte, după puteri, pentru păstrarea 
supremaţiei de către familia domnitoare. Chiar şi celor mai 
săraci cu duhul, chiar şi mutanţilor trebuia să le stabilească 
îndatoriri potrivite cu posibilităţile lor. Il mâhnea să 
constate că, tocmai acum, când se apropia de perioada cea 
mai singuratică a vieţii sale, nu se putea bizui decât pe cei 
de acelaşi sânge cu el. Dar chiar şi pe ei nu-i ţinea laolaltă 
decât ambiția neobosită care îl măcina pe fiecare în parte. 

Bătrânul zâmbi într-un fel care era mai degrabă o grimasă 
dispreţuitoare şi răutăcioasă. Forma bărbiei şi a gurii 
trădau câte ceva din asprimea acestui om. Avea înfăţişarea 
bărbatului care biruise în sângeroasa bătălie de la Atium, 
cea care îl făcuse stăpân peste Linn; surâsul amar era al 
celui care asistase la hăcuirea cu securile a lui Raheinl de 
către soldaţii săi. „A fost un adevărat bărbat”, îşi aminti el, 
încă uimit după aproape treizeci de ani că această 
căpetenie a adversarilor a putut fi atât de încăpăţânată. „Ce 
l-o fi împins să refuze toate propunerile mele? Era pentru 
prima dată în istoria războiului civil când se făcea o 
asemenea încercare. Eu ceream împăcarea. El dorea lumea 
întreagă, iar eu nu, cel puţin nu în felul acela, dar nu am 
avut de ales; trebuia să-mi salvez viaţa. De ce vor unii totul 
sau nimic?” 

Cu siguranţă, Raheinl trebuie să fi înţeles vanitatea 
intenţiilor lui atunci când Aştepta rece şi calm ca securea 


să-l lovească. Probabil că ştia, de asemenea, că nimic nu îl 
mai poate salva; soldaţii, care,luptaserăşi sângeraseră 
riscându-şi vieţile, nu puteau arăta milă duşmanului lor de 
moarte. Dar chiar în această situaţie, Raheinl primise o 
dovadă de milă. Conducătorul îşi amintea cu claritate cum 
făcuse alegerea călăilor. Le poruncise ca prima lovitură să 
fie fatală. Gloata cerea să fie torturat, dorea un spectacol. / 
s-a părul că l-a primit, dar în realitate în faţa, lor a fost tăiat 
în bucăţi un cadavru. 

Imaginile execuţiei marelui Raheinl au împietrit pentru 
totdeauna sufletul Lordului Conducător. Niciodată nu s-a 
considerat părtaş la crimă. Mulțimea era ucigaşul. 
Mulțimea, cu furia ei stupidă, cu forţa numărului, pe care 
nimeni nu o poate ignora fără a risca viaţa lui şi a întregii 
familii. 

Mulțimea, cu setea ei primitivă de sânge, îl îngrozise eh 
rar şi atunci când o dispreţuia şi o folosea cu dibăcie pentru 
atingerea propriilor scopuri. Era de-a dreptul oribil să-şi 
aducă aminte că niciodată în viaţa lui nu acţionase fără să 
ţină seama, într-un fel sau altul, de gloată. 

Se născuse într-o lume devastată de lupta dintre două 
puternice grupări duşmane. Nu avea nici o importanţă 
căreia dintre cele două grupări i te alăturai. Când una 
dintre ele se afla la putere, încerca să ucidă, să discrediteze 
sau să exileze pe toţi membrii fiecărei familii aparţinând 
părţii adverse. In asemenea perioade, copii din multe case 
nobile erau prinşi cu arcanul şi târâţi pe străzi, apoi 
aruncaţi în râu. Mai târziu, dacă te numărai printre cei care 
scăpau cu viaţă, trebuia să începi o luptă continuă pentru a 
obţine puterea şi un oarecare control în gruparea din care 
făceai parte. Se formau tabere în interiorul fiecărui grup, 
tabere care recurgeau la asasinate pentru eliminarea 
rivalilor la şefie. Crima şi perfidia înfloreau., Învingătorii 
acestei încurcate bătălii pentru supravieţuire deveneau 
nişte duri. 


Lordul Conducător Linn reuşi cu greu să se desprindă din 
mrejele amintirilor şi începu să urce treptele săpate în 
stânca din faţa lui. Creasta avea o lungime de douăzeci de 
picioare şi o lăţime cam tot de atâta. Sclavii lui Jogquin o 
acoperiseră cu brazde de sol fertil din care răsăriseră 
grațios nişte arbuşti plini de flori, dintre care doi aveau 
acum cincisprezece picioare. 

Mutantul şi profesorul stăteau în scaune joase, la umbra 
celui mai înalt dintre arbori şi erau atât de absorbiți de 
discuţia lor încât nu şi-au dat seama imediat de prezenţa 
Lordului Conducător. 

— E foarte bine până aici, tocmai spunea profesorul, am 
căzut de acord că slăbiciunea planetei Marte este sistemul 
de alimentare cu apă. Nu e de mirare că marţienii au 
ridicat temple în care se închină apei cu aceeaşi venerație 
cu care noi ne închinăm zeilor atomici. O altă chestiune ar fi 
- continuă Nellian - să stabilim în ce fel ne poate fi de folos 
această slăbiciune a planetei Marte. Canalele sunt atât de 
largi şi de adânci încât nu pot fi, de exemplu, otrăvite, nici 
măcar pentru un timp. 

— Judecând la nivel macrocosmic, răspunse băiatul, este 
adevărat. Lumea moleculară oferă puţine posibilităţi, în 
afara forţelor pe care corpul omenesc le poate pune în 
valoare. 

Lordul Conducător ciuli urechile. Oare auzise bine? Era 
posibil ca un băiat de treisprezece ani să vorbească aşal 
Fusese cât pe ce să păşească în faţă şi să se arate celor doi; 
acum însă aştepta, uimit şi curios. 

Clane continuă: 

— Necazul cu tatăl meu e că are prea multă încredere. Nu 
înţeleg de ce îşi închipuie că cel care îi zădărniceşte 
războiul este ghinionul. Dacă aş fi în locul lui, aş cerceta 
mai cu grijă posibilităţile de trădare şi aş fi mai atent la 
cercul sfătuitorilor mei. 

Nellian zâmbi: 


— Vorbeşti cu hotărârea pe care ţi-o dă vârsta. Dacă 
vreodată vei ajunge pe un câmp de luptă, te vei convinge că 
nici o idee preconcepută nu se potriveşte cu realitatea. 
Teoriile confuze se prăbuşesc de obicei în faţa potopului de 
săgeți şi sulițe sau în lupta cu săbiile şi securile. 

Băiatul continuă netulburat: 

— Nu au izbutit să afle adevăratele cauze ale exploziilor 
navelor spaţiale care transportau apa. Joquin ar fi fost în 
stare să înţeleagă ce s-a petrecut. 

Această convorbire, deşi purtată la un nivel gramatical 
ridicat, devenea, după părerea Lordului Conducător, destul 
de copilărească. Păşi înainte şi tuşi. 

La auzul zgomotului, profesorul se întoarse cu seninătate 
şi, când văzu cine era vizitatorul, se ridică în picioare cu 
demnitate. Reacţia mutantului fu mult mai promptă, deşi 
mai săracă în mişcări. La primul zgomot el întoarse capul. 
Atât. Rămase un timp nemişcat în această poziţie, fără ca 
expresia calmă şi liniştită să i se schimbe în vreun fel. 
Lordul Conducător avu astfel timp să-şi privească pe 
îndelete nepotul pe care nu îl mai văzuse aproape din ziua 
în care se născuse. 

Capul băiatului arăta cât se poate de uman. Avea nasul 
deosebit şi fin conturat al celor din neamul Linn, precum şi 
ochii albaştri ai familiei. Şi mai era ceva. Frumuseţea 
delicată a mamei se regăsea oarecum pe chipul lui. Gura 
semăna cu a ei, la fel urechile şi bărbia. Faţa, întregul cap, 
iradiau o frumuseţe omenească, aproape angelică. Şi 
trăsăturile lui umane nu se limitau la această parte a 
corpului. Dar restul avea, în mare parte, ceva neomenesc. 
În general, silueta era asemănătoare cu a oricărui alt om. 
Trunchiul, spatele, braţele şi picioarele - toate se aflau la 
locul lor, dar într-un fel straniu. 

Pe Lordul Conducător îl bătu gândul că dacă băiatul ar 
îmbrăca o robă vătuită de profesor sau de învăţat şi dacă 
braţele i-ar fi ascunse de pliuri —palmele arătau normale - 
nimeni nu ar fi reuşit decât cel mult să ghicească adevărul. 


Nu exista nici un motiv ca acest chip să nu poată fi bătut pe 
una dintre cele mai mari monede de argint sau de aur şi să 

circule printre seminţiile cele mai îndepărtate şi mai nobile. 
Trăsăturile angelice ale feţei lui Clane puteau foarte bine să 
impresioneze inimile multor străini. 

„Mulţumesc zeilor, îşi spuse nu pentru prima oară Lordul 
Conducător, că nu are patru mâini şi patru picioare”. 

Abia apucă să-şi termine gândul, că băiatul ieşi din starea 
de încremenire. (Atunci înţelese şi Lordul Conducător că 
Clane fusese pur şi simplu paralizat în locul în care se afla). 
Acum, transformarea era un spectacol uimitor... Chipul fără 
cusur începu să se schimbe, să se schimonosească. Ochi'j 
deveniră ficşi şi goi, gura se contractă şi-şi pierdu forma, 
întreaga înfăţişare se prăbuşi într-o formă de idioţenie 
groaznică la vedere. Încet, deşi nu dură prea mult, trupul 
băiatului părăsi“ scaunul şi el se opri pe jumătate ghemuit 
în faţa bunicului. Începu să scâncească, apoi să 
bolborosească. 

De lângă el, Nelâian zise cu asprime: 

— Clane, vino-ţi în fire! 

Cuvintele sunară ca o poruncă. [ipând slab, băiatul se 
năpusti înainte, ocolindu-l pe Lordul Conducător. Odată 
ajuns în capul scării abrupte de piatră, porni să coboare 
valvârtej, aproape zburând, spre pământul aflat la mai bine 
de douăzeci de picioare dedesubt. Apoi dispăru de-a lungul 
potecii. 

După câteva clipe de tăcere, Nellian întrebă liniştit: 

— Pot să vorbesc? 

Lordul Conducător observă că profesorul nu i se adresa 
folosindu-i titlurile, şi buzele lui schiţară un zâmbet. Un 
antiimperialist. Un moment mai târziu se simţi îngrijorat - 
republicanii ăştia erau încăpăţânaţi - dar se mulţumi să 
încuviinţeze cererea cu o mişcare a capului. 

Nellian spuse: 

— S-a purtat la fel şi cu mine, atunci când Jogquin m-a adus 
pentru prima oară să-i fiu profesor. Este o întoarcere la o 


anumită stare emoţională pe care a trăit-o pe când era copil 
Mic. 

Lordul Conducător nu răspunse. Privea peste oraş. Era o 
zi ceţoasă, aşa că aburul depărtării ascundea cartierele 
mărginaşe. De la înălţimea aceasta păreau că se dizolvă în 
pâclă, iar clădirile şi pământul deveneau imateriale. Şi 
totuşi, dincolo putea zări râul şerpuitor şi satele, în parte 
acoperite de vălul de ceaţă. În apropiere se distingeau 
scobiturile amfiteatrelor, golite acum, când un război 
colosal decima resursele umane ale întregului Pământ, a 
cărui populaţie ajunsese la incredibila cifră de şaizeci de 
milioane de locuitori. Numai în timpul vieţii lui numărul 
oamenilor se dublase. 

Era înfricoşător şi minunat în acelaşi timp, ca şi cum toată 
omenirea, cu ochii aţintiţi spre un viitor luminos, şi-ar fi 
încordat puterile pentru atingerea aceluiaşi ţel, 
deocamdată încăvascuns dincolo de orizontul îndepărtat. 

Lordul Conducător îşi întoarse privirile spre stâncă. Fără 
să se uite la Nellian, întrebă: 

— La ce se gândea oare când a spus că fiul meu, Lord 
Creg, ar trebui să se păzească de trădarea din jurul lui? 

Nellian ridică din umeri. 

— Deci aţi auzit? Trebuie să vă previn că ar fi într-un mare 
pericol dacă asemenea remarci ar ajunge la urechile 
anumitor persoane. Sincer să fiu, nu-mi dau seama de unde 
îşi obţine informaţiile. Ştiu însă că are o mare înclinare spre 
intrigile de palat şi politică. Este foarte ascuns. 

Lordul Conducător se încruntă. Înţelegea foarte bine 
această discreţie. Oamenii care aflau prea multe despre 
planurile altora aveau toate şansele să sfârşească asasinați. 
După o mică ezitare. Conducătorul întrebă: 

— Ce a vrut să zică despre navele spaţiale care transportă 
apa şi care explodează înainte de aterizare? Ce ştie el 
despre asemenea lucruri? 

A fost rândul celuilalt să şovăie. În cele din urmă, Nellian 
răspunse: 


— A amintit despre asta de mai multe ori. În ciuda 
reţinerilor sale, băiatul simte nevoia unei companii şi e 
dornic să impresioneze, aşa că uneori îşi mărturiseşte 
gândurile oamenilor în care are încredere, cum sunt eu. 

Profesorul îl privi cu siguranţă pe Lordul Conducător. 

— Desigur, toate aceste informaţii nu ajung mai departe. 

Marele om se înclină uşor: 

— Îţi sunt recunoscător, spuse el oftând. 

După o pauză, Nellian continuă: 

— A pomenit de mai multe ori despre incidentul de la 
templul Raheinl care a avut loc pe vremea când s-a născut, 
atunci când patru temple au sărit în aer. Am dedus că 
Joguin îi povestise câte ceva despre asta şi că probabil tot 
Joquin a lăsat la proprietatea lui unele documente secrete, 
la care băiatul a avut acces. Vă amintiţi, poate, că de la 
moartea lui Joquin, a făcut trei vizite la acea reşedinţă. 

Lordul Conducător îşi aminti vag că Nellian îi ceruse în 
câteva rânduri permisiunea. 

— Cred că nu mai este nevoie să vă spun, continuă Nellian, 
că indiferent de starea lui emoţională, modul de a gândi al 
băiatului este deosebit de matur, asemănător unui tânăr de 
cel puţin nouăsprezece ani. 

— Hmm, mormăi Lordul Conducător, apoi deveni mai 
hotărât. Trebuie să îl vindecăm de această slăbiciune. Sunt 
mai multe metode. (Zâmbi, ca unul care îşi aminteşte). În 
război, când doream să vindecăm pe cineva de frică, îl 
expuneam la divecse pericole în timpul luptei. Putea să fie 
ucis, bineînţeles, dar dacă supravieţuia, dobândea treptat 
încredere în sine şi curaj. La fel, un orator trebuie ca mai 
întâi să-şi exerseze controlul glasului şi apoi să vorbească 
necontenit pentru a câştiga siguranţă şi elocvenţă. 

Buzele Conducătorului se încordară într-un rictus, semn 
că merita. 

— Nu prea avem cum să îl iniţiem în război. Din păcate, 
soldaţii privesc mutanţii ca pe nişte aducători de ghinion. 
Cred însă că vorbirea în public ar putea fi soluţia cea mai la 


îndemână, prin mutarea lui la unul din templele mai. 
Îndepărtate. Aflat la adăpostul togii de învăţat, ar putea 
rosti incantaţiile zilnice, mai întâi singur, apoi în prezenţa 
învăţaţilor, iniţiaţilor şi juniorilor, iar în cele din urmă în 
public. Voi face pregătirile pentru ca această experienţă să 
înceapă chiar de mâine. Nu va fi nevoie să locuiască la 
templu. După o vreme, poate anul viitor, vom stabili pentru 
el o locuinţă separată şi îi vom asigura câteva sclave tinere, 
atrăgătoare. Mă gândesc la nişte fete micuţe, blânde şi 
sfioase, care să nu-şi dea aere. Le voi alege eu însumi şi le 
voi instrui personal. 

Adăugă sec: 

— Pot fi vândute apoi în regiunile mai îndepărtate. Lordul 
Conducător tăcu şi privi întrebător spre Nellian: 

— Ce părere ai de acest plan, pentru început? 

Profesorul încuviinţă prudent: 

— Excelent, excelent. Mă bucur să vă văd atât de 
preocupat de soarta copilului. 

Lordul Conducător fu mulţumit. 

— Vreau să mă informezi la - chibzui o clipă - fiecare trei 
luni. 

Tocmai când dădea să să întoarcă, privirea îi fu atrasă de 
ceva pe jumătate ascuns în tufele de la marginea stâncii. 

— Ce-i aia? Întrebă. 

Nellian păru stingherit. 

— Păi, răspunse, păi, este o..., hm, un aparat pe care l-a 
montat Joquin. 

Stânjeneala profesorului îl miră pe Conducător. Se 
îndreptă într-acolo şi privi obiectul. Era o ţeavă de metal 
care dispărea undeva jos, dincolo de marginea stâncii. Deşi 
aproape complet acoperită de plante agăţătoare, mici 
licăriri răzbăteau ici-colo de-a lungul peretelui abrupt, până 
la poalele stâncii. Se dădu înapoi şi începu să cerceteze 
capătul ţevii, când auzi vocea răguşită a unei femei: 

— Sărută-mă, mai sărută-mă! 


Lordul Conducător acoperi capătul conductei cu un smoc 
de iarbă, apoi se ridică, amuzat. 

— Ei, fir-ar să fie, mormăi el. O instalaţie de ascultat până 
jos, într-unui din locurile de întâlnire din curtea palatului. 

Nellian spuse: 

— Mai este una şi în partea cealaltă. 

Lordul Conducător se pregăti din nou de plecare, când 
observă caietul de notițe de lângă tub. II ridică, apoi îl 
răsfoi. Toate paginile erau albe, ceea ce părea curios, dar 
descoperi o sticluţă cu cerneală şi un toc ascunse în acelaşi 
loc în care găsise caietul. 

Deveni dintr-o dată foarte interesat. Luă călimara şi îi 
scoase dopul. Privi cu atenţie cerneala, apoi o mirosi. In 
cele din”urmă, zâmbind, astupă sticluţa şi o puse înapoi în 
iarbă. 

În timp ce cobora pe cărare, se gândea: 

— Joquin a avut dreptate. Mutanţii ăştia pot fi normali, 
chiar supernormali. 

CAPITOLUL VII. 

LA VREMEA ACEEA, războiul marțian împlinise doi ani şi 
deja se dovedise cea mai costisitoare campanie militară 
întreprinsă vreodată. Chiar de la început, când era în 
stadiul pregătitor, dăduse naştere la dispute înverşunate. A 
porni la război sau nu - aceasta fusese întrebarea care timp 
de trei ani scindase grupul conducătorilor în două tabere 
adverse. Lordul Creg Linn, tatăl lui Clane şi fiul Lordului 
Conducător, desemnat General-Şet al expediției, a fost din 
prima clipă şi fără rezerve împotriva războiului. 

Ajunsese în oraş cu trei ani în urmă, venind de pe Venus cu 
iahtul spaţial personal, însoţit de cea mai mare parte a 
statului său major. Petrecuse apoi câteva luni discutând în 
contradictoriu cu cei din familia lui şi cu diverşi protectori 
influenţi. 

— A sosit vremea, le spunea el ascultătorilor, ca Imperiul 
să-şi păstreze cu stricteţe hotarele actuale. Dintr-un simplu 
oraş-stat am ajuns acum să dominăm întregul Pământ, cu 


excepţia câtorva teritorii muntoase. Patru dintre cele 
unsprezece continente insulare de pe Venus sunt aliate cu 
noi. Şi nu avem de ce să ne temem de sateliții locuiţi ai lui 
Jupiter atâta timp cât pe ei trăiesc doar barbari. Este 
adevărat că marţienii continuă să-şi cârmuiască planeta 
într-un mod cam brutal, dar ar fi mai înţelept să nu ne 
amestecăm. Triburile pe care le-au învins se răscoală 
împotriva lor cu regularitate şi asta Ie va da de lucru o buna 
bucată de timp. Aşa că ei nu reprezintă nici o ameninţare 
pentru noi, iar acesta trebuie să fie singurul nostru criteriu 
pentru orice război în viitor. 

Dacă rapoartele spuneau adevărul, mulţi patroni şi 
cavaleri erau convinşi de temeinicia acestei argumentaţii. 
Dar când Lordul Conducător se arătă favorabil războiului îşi 
schimbară părerea, cel puţin în mod public. 

Soţia Lordului Conducător, Lydia, şi Tlews, fiul Lydiei dintr- 
o căsătorie anterioară, erau cei mai aprigi susţinători ai 
invaziei. Argumentul lor, preluat apoi şi de Lordul 
Conducător, era că marţienii aleseseră singuri războiul prin 
refuzul categoric de a întreţine legături comerciale şi de 
altă natură cu restul Sistemului Solar. Cine putea şti ce se 
punea la cale, ce armate se pregăteau în secret sau câte 
nave spaţiale se construiau pe o planetă care de mai bine 
de doisprezece ani nu primise nici un vizitator? 

A fost un argument hotărâtor. Remarca seacă a Lordului 
Creg că vinovată pentru aceasta ar putea fi metoda folosită 
de Imperiu la invadarea insulei venusiene Cimbri nu i-a 
făcut să se răzgândească pe partizanii războiului. Metoda 
fusese simplă şi ucigătoare. Neamul Cimbri, un trib 
deosebit de bănuitor, acceptase cu greu să primească 
musafiri. Au devenit neliniştiţi, când, după câteva luni, peste 
treizeci de mii de bărbaţi tineri şi voinici ajunseseră pe 
msulă, singuri sau în grupuri. Neliniştea lor era justificată. 
Într-o noapte, vizitatorii se adunară în trei din cele mai mari 
oraşe cimbriene şi atacară toate obiectivele importante. 


Până în zori, o sută de mii de locuitori fură masacrați, iar 
insula cucerită. 

Generalul care comandase expediţia fusese Lord Tews. La 
insistenţele mamei sale, Patronatul, ruşinat, aprobase 
sărbătorirea victoriei. 

Era deci de aşteptat ca partizanii cuplului Lydia-lews să 
privească remarca lui Creg drept o dovadă de invidie. S-a 
sugerat că vorbele lui erau nedemne pentru un bărbat atât 
de ilustru. S-a dat chiar de înţeles, cu viclenie, că de fapt 
războaiele conduse de el au fost nesfârşit de lungi, ceea ce 
era semnul unei naturi exagerat de prudente. Unii au mers 
atât de departe încât au susţinut că, în realitate, el nu ar 
avea încredere în capacitatea armatelor din Linn şi că aşa 
ceva nu era decât o critică josnică la adresa militarilor, iar 
singura concluzie care se putea trage fu că, la urma urmei, 
nu era decât un laşi. 

Pentru Lordul Creg, care se încăpăţâna să rămână la 
părerea lui, cel mai mare şoc a venit atunci când a 
descoperit că până?] Tania, soţia lui, îi sprijinea pe 
adversari. A fost atât de furios încât imediat i-a trimis o 
cerere de divorţ. Lady Tania, al cărei singur motiv în 
susţinerea războiului era convingerea că acesta ar netezi 
cariera soţului ei şi, implicit, propria ei poziţie socială ar 
deveni mai înaltă, suferi o cădere nervoasă. O săptămână 
mai târziu îşi revenise aproape complet, dar starea de spirit 
în care se afla o făcu să pornească în trăsură spre cartierul 
general al soţului ei, situat în afara oraşului. Ajunsă acolo la 
ora mesei, se târi în faţa lui în genunchi şi îl rugă să o ierte, 
în prezenţa a sute de înalţi ofiţeri. Uluit, Creg o conduse în 
grabă printr-o uşă din apropiere, şi astfel se împăcară. 

Din acea perioadă data transformarea Lady-ei Tania. 
Aroganţa îi dispăru. Renunţă la cele mai multe dintre 
activităţile sociale, dedicându-se căminului. Frumuseţea ei 
mândră, aproape orbitoare, deveni una demnă. 

Şi astfel, într-o dimineaţă de primăvară timpurie, îşi sărută 
soţul, ca o soţie iubitoare şi grijulie, urându-i drum bun, 


apoi privi cum iahtul se îndepărta în viteză pentru a se 
alătura impresionantei flotile de nave spaţiale mobilizate în 
cealaltă parte a Pământului, unde era prevăzută decolarea 
spre Marte. 

Navele spaţiale —ca de altfel toate instrumentele, armele 
şi mijloacele de transport şi de luptă cunoscute din vechime 
- aveau limitele lor. Erau cele mai rapide nave deţinute de 
om, dar cât de rapide, nimeni nu fusese vreodată în stare să 
spună. La vremea invaziei planetei Marte, convingerea cea 
mai răspândită era că navele spaţiale puteau atinge 
incredibila viteză de o mie de mile pe oră în spaţiul lipsit de 
aer. Cum călătoria spre Marte necesita între patruzeci şi o 
sută de zile - în funcţie de poziţiile din acel moment ale 
celor două planete - distanţa minimă până la Marte era 
estimată la un milion de mile. 

Multe minţi luminate considerau această cifră greşită. 
Pentru că, dacă ar fi fost corectă, ar fi însemnat că unele 
dintre stelele mai îndepărtate s-ar fi aflat la sute de 
milioane de mile depărtare. Această idee părea însă atât de 
ridicolă, încât i-a făcut pe mulţi să se îndoiască de iscusinţa 
şi deşteptăciunea savanților templieri. 

O navă spaţială lungă de o sută cincizeci de picioare putea 
transporta numai două sute de oameni într-o călătorie spre 
Marte cu durata şi şaizeci de zile. Deşi avea suficient loc 
pentru mult mai mulţi pasageri, rezerva de aer impunea 
această limitare. Aerul putea fi purificat doar pentru un 
timp, folosindu-se anumite chimicale. 

Două sute - acesta era numărul de oameni îmbarcaţi în 
fiecare navă aparţinând primei flote care părăsi Pământul. 
In total plecară cinci sute de nave, a căror destinaţie era 
marele deşert cunoscut sub numele de Mare Cimmerium. 
Un canal lat de o milă despica în două deşertul, iar de 
fiecare parte a canalului pustietatea era împinsă înapoi cale 
de câte o sută de mile de o vegetaţie abundentă ce-şi trăgea 
seva din miile de înguste canale auxiliare. Oslin, unul dintre 
cele mai importante cinci oraşe ale marţienilor, se afla într- 


o vale întinsă, în locul în care canalul şerpuia precum un 
râu sinuos. 

Într-un fel, canalele erau nişte râuri. În timpul primăverii, 
apa din ele curgea neîntrerupt de la nord la sud, pe urmă 
încetinea treptat, până când, pe la mijlocul verii, curgerea 
se oprea. Se ştia din rapoartele spionilor că populaţia 
oraşului Oslin depăşea cu mult un milion de locuitori. 
Cucerirea lui ar fi fost o lovitură devastatoare pentru 
marţieni şi un succes fără egal pentru învingători. 

Flota ajunse pe Marte conform programului, toate navele - 
cu excepţia uneia - încadrându-se în intervalul stabilit de 
patruzeci şi opt de ore. La miezul nopţii celei de-a doua zile, 
navele porniră în lungul canalului spre oraş, câte zece în 
rând. Odată ajunse la locul stabilit, aflat la vreo cinci mile 
depărtare de periferia oraşului, şirurile de nave coborâră 
printre tufişuri sau în câmp deschis. Începură imediat să 
descarce toţi soldaţii, majoritatea cailor şi suficient 
echipament şi hrană pentru o perioadă îndelungată. 

Au fost şase ore periculoase. În timpul descărcării, navele 
erau deosebit de vulnerabile la eventualele atacuri ale unui 
anume tip de nave de asalt, prevăzute cu lungi berbeci 
metalici, capabili să străpungă plăcile subţiri din care erau 
confecţionaţi pereţii exteriori. Dacă o navă atacatoare 
reuşea să surprindă un transportor în aer, cei aflaţi la bord 
erau pierduţi. Apropiindu-se dintr-o parte, agresorul 
perfora una dintre plăcile din partea de sus, apoi răsturna 
transportorul pe spate. Cum nava nu era prevăzută cu 
propulsoare la partea superioară, de obicei se prâăbuşea ca 
o piatră. Încercările repetate de a monta propulsoare şi la 
partea de sus a navelor, identice cu cele aflate dedesubtul 
lor, nu au făcut decât să producă arsuri radioactive! 
echipajelor şi pasagerilor, iar instalarea unor blindaje de 
plumb suplimentare nu a dat nici un rezultat. 

Din fericire, cele şase ore trecură fără nici un atac. La 
două ceasuri de la venirea zorilor, armata porni spre oraş, 
urmărind traseul canalului. După o oră de marş, avangarda 


ajunse pe culmea unui deal ce domina o întinsă vale în care 
se zăreau licărind luminile din Oslin. Opriră, cabrându-şi 
caii. Începură să se învârtă în cerc. În mare grabă, un 
mesager porni înapoi pentru a-i raporta lui Lord Creg un 
lucru necrezut: în vale îşi avea tabăra o armată marțiană 
atât de imensă, încât corturile şi acareturile se pierdeau 
undeva în zara. 

Generalul veni în galop să arunce o privire. Cei din 
preajma lui povesteau mai târziu că niciodată nu l-au văzut 
mai liniştit ca atunci când contempla întreaga vale. Deşi se 
poate ca speranţele lui într-o victorie rapidă să se fi năruit 
în chiar acel moment. Armata din faţa lor - fără îndoială, 
principala forţă marțiană - număra în jur de şase sute de 
mii de oameni şi era comandată de însuşi Regele Winatgin. 

Lordul Creg tocmai luase hotărârea să atace numaidecât, 
când o flotilă de nave de atac duşmane trecu fulgerător 
peste deal şi descărcă un potop de săgeți asupra grupului, 
rănind aproape cincizeci de soldaţi. Generalul-Şef scăpă 
nevătămat, dar lucrul acesta era departe de a reprezenta 
un succes. Imediat dădu ordinele necesare. 

Planul lui era simplu. Regele Winatgin şi statul său major 
aflaseră-cu siguranţă că urma un atac. Dar nu era suficient 
că ştiau, ci trebuia să înştiinţeze o armată dispersată într-o 
tabără ce se desfăşura pe o suprafaţă întinsă. A fost motivul 
pentru care Creg nu ezită să înceapă lupta. Atacatorii erau 
într-o inferioritate de unu la şase. Apărarea fu nesigură şi 
stângace la început, dar deveni curând mai hotărâtă, în 
special datorită superiorității numerice. Mai târziu s-a aflat 
că o sută de mii de marţieni au fost ucişi sau răniţi, iar mica 
armată a celor din Linn pierduse treizeci de mii de oameni, 
morţi, prizonieri sau dispăruţi. Şi când văzu că nu reuşise 
să înainteze până după-amiaza târziu, Lordul Creg ordonă 
retragerea. 

Dar necazurile lui erau departe de a se fi încheiat. Pe când 
trupele dădeau înapoi de-a lungul apelor verzui ale 
canalului, o ceată de cinci mii de călăreţi - care până atunci 


făcuseră manevre undeva la distanţă - le căzu în spate, 
tăindu-le retragerea spre tabără şi îndepărtându-i de canai, 
înspre deşert. 

Căderea întunericului salvă armata de la alte pierderi. Îşi 
continuară marşul până după miezul nopţii, când se, 
cufundară într-un somn fără vise. Lordul Creg însă nu avu 
parte de odihnă. Cu ajutorul focurilor transmise mesaje 
către navele aflate în spaţiu. O sută dintre ele cercetară cu 
prudenţă terenul şi apoi descărcară mai mult echipament şi 
alte provizii. Era de aşteptat ca nave de atac să încerce să 
le hărţuiască, dar nu se întâmplă nimic, aşa că până la 
venirea zorilor reuşiră să se îndepărteze fără nici un 
incident. Cu repeziciune, întunericul nopţii cedă locul 
luminii strălucitoare a zilei. 

Noile materiale de război le prinseră bine în acea zi. 

Duşmanul îi hărţui ceasuri întregi, dar pentru Lord Creg 
devenise evident că Regele Winatgin nu se pricepea să 
profite de superioritatea numerică a trupelor lui. Manevrele 
marţienilor, stângace şi greoaie, fură dejucate cu uşurinţă, 
aşa încât spre seară, la adăpostul cavaleriei care rămase să 
ţină în loc armata duşmană, oastea generalului izbuti să se 
desprindă din încercuire. 

În acea noapte, armata din Linn avu în sfârşit parte de 
binemeritata odihnă. Lordul Creg începu să spere din nou. 
Îşi dădea seama că, la nevoie, putea să-şi îmbarce trupele şi 
să părăsească planeta, fără alte pierderi. Era o perspectivă 
tentantă, care se potrivea cu convingerea lui intimă că ar fi 
avut puţine şanse de izbândă. 

Dar înţelese cu regret că nu se putea pune problema 
întoarcerii în Linn. Întregul oraş l-ar fi considerat 
discreditat ca general. La urma urmei, el alesese locul 
atacului, chiar dacă fusese împotriva acestei campanii. Şi 
mai era ceva. Gurile rele ar fi spus că el, care se opusese 
războiului, a pierdut dinadins această bătălie. Nu, hotărât, 
nu se putea întoarce în Linn. Şi apoi, trebuia oricum să 
aştepte până la sosirea celei de-a doua flote cu încă o sută 


de mii de oameni, care avea să sosească în următoarele 
două săptămâni. 

Două săptămâni? În cea de-a patra zi apa din şanţurile 
înguste ca nişte panglici care făceau legătura cu canalul, 
aproape secase. Spre seară, soldaţii se încăierau pe nisipul 
mişcător de sub picioarele lor. În faţă, cât vedeai cu ochii, 
nu era altceva decât întinderea roşiatică a deşertului. 
Trebuia să mai existe un canal undeva, spre răsărit, la vreo 
nouăsprezece zile de mers, dar Lordui Creg nu îndrăzni să 
pornească într-o expediţie atât de riscantă pentru armata 
lui. Şaptezeci de mii de oameni aveau nevoie de multă apă. 

Era pentru prima oară în cariera militară a lui Creg când 
rămânea fără rezerve de apă. Problema deveni şi mai gravă 
când unsprezece dintre cele douăsprezece nave spaţiale 
trimise în căutarea preţiosului lichid explodară chiar înainte 
să ajungă în tabără, revărsând asupra deşertului şi a 
nefericiţilor aflaţi dedesubtul lor un şuvoi de apă opărită. A 
Douăsprezecea navă reuşi să aterizeze, dar cum apa aflată 
la bord începuse să dea în clocot, fu salvată în ultima clipă 
numai pentru că cei din echipaj acţionară dopul pneumatic, 
lăsând lichidul fierbinte să se scurgă în nisip. 

Comandantul, aproape copt, ieşi clătinându-se din cabina 
de control şi îi raportă Lordului Creg: 

— Am făcut întocmai cum ne-aţi ordonat, domnule. Am 
aruncat toată încărcătura şi apoi ne-am cufundat cu nava în 
apă, folosind-o ca pe un rezervor. Imediat a început să se 
înfierbânte. 

Aici trase o înjurătură, după care continuă înciudat: 

— Sunt blestemaţii aceia de zei ai apelor, la care se 
închină marţienii. Ei trebuie să fi făcut asta. 

— Prostii! Spuse Lord Creg. 

Apoi porunci ca patru ofiţeri să-l escorteze înapoi la navă. 

Era o măsură de precauţie inutilă. Ceilalţi soldaţi 
susțineau acelaşi lucru. Zeii marţieni ai apelor şi canalelor 
făcuseră apa să fiarbă şi astfel navele explodaseră. Într-o 
cuvântare aspră şi repezită, Lordul Creg încercă să 


convingă legiunile aflate de faţă că nu se putea întâmpla 
nimic din cauza unui lichid inofensiv, transportat în 
rezervoarele obişnuite ale navelor. 

O voce îl întrerupse: 

— Atunci de ce nu aduceţi apă în ele? 

Remarca fi întâmpinată cu ovaţii. Explicaţia care a urmat - 
anume că partea principală a navelor nu poate fi pusă în 
primejdie în acest fel - n-a mai convins, probabil, pe nimeni. 

În cea dea şaptea zi, armata începu să sufere de sete. 
Lord Creg era conştient că nu-şi putea permite să aştepte 
sosirea celei de-a doua flote. Aşa că se hotări pentru un 
plan Ia care sp gândise atunci când optase pentru Oslin ca 
ţintă a atacului. 

Chiar în acea noapte chemă jos două sute de nave şi îşi 
îmbarcă oamenii, câte trei sute cincizeci de fiecare. Bănuia 
că spioni marţieni puseseră mâna pe uniformele unora 
dintre linnienii ucişi şi dădeau târcoale taberei, aşa că nu 
dezvălui nici măcar statului său major destinaţia, înainte ca 
navele să fie gata. 

Planul lui se baza pe o observaţie făcută în tinereţe, când 
vizitase planeta Marte. În timpul unei călătorij de-a lungul 
canalului Oslin zărise un oraş numit Magga. În acest oraş, 
aşezat între cele mai abrupte şi stâncoase culmi de pe 
Marte, se putea ajunge pe uscat numai prin patru trecători, 
toate uşor de apărat. Cu douăzeci de ani în urmă exista 
acolo o garnizoană, dar Lord Creg considera, pe bună 
dreptate, că oamenii săi o puteau zdrobi cu uşurinţă, dacă 
nu fusese între timp întărită. Mai era un lucru în favoarea 
lui, deşi la vremea aceea nu avea cum să îl ştie. Regele 
Winatgin nu credea, în pofida informaţiilor primite, că 
principala forţă invadatoare din Linn fusese deja învinsă. 
Aşteptându-se la apariţia unei armate numeroase, el 
continua să păstreze grosul trupelor proprii în apropiere de 
Oslin. 

Magga căzu imediat după miezul nopţii. Până dimineaţa 
soldaţii erau pregătiţi de asediu, având la îndemână 


suficiente rezerve de apă. A doua flotă, care sosi după o 
săptămână, se stabili tot în Magga, şi astfel expediţia fu 
salvată. 

Importanţa acestei victorii defensive nu a fost niciodată 
apreciată cum se cuvine în Linn, nici măcar de urmaşii sau 
apologeţii Lordului Creg. Tot ceea ce înțelegeau cetăţenii 
era că armata, înghesuită într-un orăşel situat pe un canal 
oarecare, era iremediabil pierdută, din moment ce o asedia 
o forţă superioară cu mai mult de şase la unu. Chiar şi 
Lordul Conducător, care în campaniile sale militare cucerise 
multe poziţii la fel de inaccesibile, îşi întrebă în secret fiul 
dacă se aflau în siguranţă. 

Cu excepţia câtorva incursiuni, armata rămase în Magga 
toată vara şi iarna următoare. A rezistat asediului de-a 
lungul întregului an care a urmat, în vreme ce Lord Creg 
cerea încontinuu încă două sute de mii de oameni unui 
Patronat care refuza să trimită noi trupe într-o acţiune 
considerată ca sortită eşecului. Totuşi, într-un târziu, Lordul 
Conducător a înţeles că Creg nu avea de gând să renunţe şi 
a intervenit personal pentru întăriri. Patru noi legiuni se 
aflau în drum spre Marte în ziua în care Lordul Conducător 
păşea gânditor pe cărăruia ce cobora de la sanctuarul 
nepotului său mutant. 

CAPITOLUL, VIII. 

LORDUL CONDUCĂTOR nu a fost prea surprins atunci 
când, două săptămâni mal târziu, Nellian i-a înmânat un 
mesaj din partea lui Clane. In scrisoare se spunea: 

Bunicului meu. 

Prea Distinse Lord Conducător, Regret nespus de mult că 
nu am fost în stare să-mi controlez emoţiile atunci când m- 
aţi vizitat. Permiteţi-mi să Vă mărturisesc că sunt mândru 
de onoarea pe care mi-aţi făcut-o şi că vizita dumneavoastră 
mi-a schimbat părerile în multe privinţe. Înainte de sosirea 
dumneavoastră la cabană nu eram pregătit să-mi asum 
obligaţiile ce decurg din apartenenţa la familia Linn. De 
astăzi însă am hotărât să mă arăt demn de numele pe care 


îl port şi care, datorită domniei voastre, a ajuns atât de 
ilustru. 

Primiţi aşadar omagiile pe care le datorez distinsului meu 
bunic, cel mai mare om care a trăit vreodată. 

Umilul vostru admirator şi nepot, Clane. 

Scrisoarea conţinea în felul ei o notă melodramatică, iar 
Lordul Conducător avea serioase rezerve în privinţa 
catalogării sale drept cel mai mare om al tuturor timpurilor. 
Nu “ra nici măcar al doilea ci, în cel mai hun caz, al treilea. 

— Copile, gândi el, ai uitat de unchiul meu, generalul între 
generali şi de adversarul lui, uluitorul personaj căruia i s-a 
acordat dreptul de a fi sărbătorit înainte de a împlini 
douăzeci de ani şi pentru care s-a aprobat folosirea 
cuvântului „mare” după numele său când era încă tânăr. I- 
am cunoscut pe amândoi, aşa că ştiu unde mi-e locul. 

Cu toate acestea, în ciuda risipei de laude, scrisoarea îl 
mulţumise pe Lordul Conducător. Dar în egală măsură îl şi 
intrigase. Răzbătea din ea un anumit ton, ca şi cum cineva 
suficient de puternic ar fi luat o hotărâre importantă. 

Puse scrisoarea la un loc cu corespondenţa de familie, 
deschizând o rubrică nouă: CLANE. Apoi uităcu desăvârşire 
de ea. Şi*o reaminti însă o săptămână mai târziu, când soţia 
îi arătă două mesaje: unu! Dintre ele adresat ei, iar celălalt, 
o scrisoare nesigilată pentru Lordul Creg, pe Marte. Atât 
mesajul cât şi scrisoarea erau din partea lui Clane. Deşi 
sobră de obicei, Lydia era amuzată. 

— lată aici ceva ce te-ar putea intiresa, spuse ea. Lordul 
Conducător citi mai înainte mesajul adresat ei. Era o 
chestiune banală. 

Prea graţioasei mele bunici. 

Distinsă Doamnă, Pentru a nu-l împovăra cu cererea mea 
pe soţul dumneavoastră bunicul meu - va rog călduros să 
faceţi în aşa fel ca scrisoarea alăturată să-i parvină prin 
curier diplomatic tatălui meu, Lordul Creg. După cum veţi 
vedea, este vorba despre o rugăciune pe care o voi face la 
templu săptămâna viitoare pentru victoria lui asupra 


marţienilor în această vară. O capsulă metalică purtând 
atingerea metalelor divine Radium, Uranium, Plutonium şi 
Ecks va deschide această ceremonie, Urmând ca ea să fie 
trimisă tatălui meu cu următorul transport poştal. 

Cu deosebit respect, al dumneavoastră Clane 

— Ştii, zise Lydia, când am primit-o, pentru o clipă nici nu 
mi-am dat seama cine este Clane. Aveam impresia că a 
murit. Dar se pare că este cât se poate de viu şi a crescut 
mare. 

— Da, răspunse absent Lordul Conducător, da, creşte. 

Tocmai studia rugăciunea pe care Clane o trimisese 
Lordului Creg. Avea sentimentul ciudat că era aici ceva ce 
nu putea înţelege. De ce fusese nevoie să fie transmisă 
Lydiei? De ce nu direct lui? 

— Este evident, spuse Lady Linn, că scrisoarea trebuie 
trimisă, de vreme ce este vorba de o închinare din partea 
templului. 

Asta aşa era, pricepu Lordul Conducător. Nimic nu fusese 
lăsat la voia întâmplării. Trebuia să trimită scrisoarea. 
Trebuia să trimită bucăţica de metal reprezentând omagiul 
zeilor. 

Dar ae ce toate acestea fuseseră dirijate spre Lydia? Reciti 
rugăciunea dar nu găsi nimic deosebit în afară, poate, de 
banalitatea ei. Era atât de comună, de neimportantă, genul 
de rugăciune care îi făcea pe soldaţii bătrâni să se întrebe 
pentru ce luptă ca proştii. Rândurile erau rare, cu spaţii 
mari între ele, şi asta dintr-o dată îi atrase atenţia. 

— Ei bine, zise zâmbind, o voi lua şi o voi pune în curierul 
diplomatic. 

Imediat ce intră în cabinetul lui, aprinse o lumânare şi 
plimbă scrisoarea deasupra flăcării. În două minute, 
cerneala invizibilă începu să iasă la iveală în spaţiile dintre 
rânduri. Câte şase rânduri de scris mărunt, înghesuite între 
fiecare două rânduri ale rugăciunii. Citi uimit câteva 
explicaţii însoţite de instrucţiuni precise şi amănunțite. Era 
un plan de atac pentru armatele de pe Marte, cu un 


caracter - mai degrabă magic decât militar. Se făceau 
câteva referiri indirecte la aruncarea în aer a templelor cu 
mulţi ani în urmă şi se dădea de înţeles că se puteau 
aştepta la ceva complet diferit din partea zeilor. 

La sfârşitul scrisorii era lăsat u? Spaţiu pentru semnătura 
lui. Nu semnă imediat, dar după ce chibzui un timp îşi 
scrise numele pe hârtie, o puse în plic şi aplică marele 
sigiliu. Apoi se lăsă pe spate, chinuit din nou de aceeaşi 
întrebare: De ce Lydial. 

Până la urmă nu îi trebui prea mult timp ca să înţeleagă 
amploarea intrigilor care zădărniciseră acţiunile lui Lord 
Creg în ultimii trei ani. 

— Atât de aproape? Gândi el sumbru. 

Atât de aproape, chiar în familia lui. Unele dintre intrigi au 
fost probabil urzite în locurile de întâlnire aflate la şaizeci 
de picioare sub refugiul de pe stânca unde un copil al zeilor 
stătea cu urechea lipită de o ţeavă metalică, ascultând 
şoaptele conspiratorilor şi consemnându-le cu cerneală 
simpatică în paginile unui caiet aparent neînceput. 

Lordul Conducător avea cunoştinţă că soţia lui uneltise 
fără încetare în spatele său. Se căsătorise cu ea pentru ca 
în acest fel opoziţia să aibă un reprezentant abil în 
conducere. Era fiica uneia dintre cele mai nobile familii din 
Linn, ai cărei bărbaţi muriseră luptând pentru Raheinl. De 
fapt, doi dintre ei fuseseră prinşi şi executaţi. Când ea avea 
nouăsprezece ani şi era deja măritată şi cu un copil, Lordul 
Conducător pusese la câle cu soţul ei ceea ce avea să fie 
considerat drept cel mai scandalos divorţ urmat de o nouă 
căsătorie din istoria Imperiului Linn. Lordul Conducător 
fusese nepăsător. Tocmai uzurpase numele oraşului şi al 
Imperiului Linn în favoarea familiei safe. Următorul pas 
trebuia să fie vindecarea a tot ceea Ce lumea întreagă 
numea rănile nevindecabile ale războiului civil. Căsătoria cu 
Lydia urmărise acest lucru şi fusese o mişcare înţeleaptă. 

Ea era supapa de siguranţă pentru toate răbufnirile 
explozive ale forţelor opoziţiei. Mulțumită manevrelor ei, el 


ştia Ia ce să se aştepte şi proceda în aşa fel încât toată 
lumea să fie mulţumită. Prefăcându-se că îi urma sfaturile, 
numise sute de administratori capabili din tabăra adversă, 
adusese în serviciul guvernului soldaţi şi patroni din tabăra 
adversă pe care îi însărcinase cu supravegherea 
populațiilor greu de stăpânit ale Pământului sau cu 
guvernarea coloniilor solare, în ultimii zece ani tot mai 
mulţi patroni aprobaseră legile lui în Patronat fără obiecţii. 
Se amuzau puţin de faptul că încă îşi mai citea discursurile. 
Ridiculizau formulele lui originale cum ar fi: „Mai repede 
decât puteţi voi găti sparanghelul”; „Vorbele mă obosesc, 
domnilor”; „Să fim mulţumiţi de pisica noastră”. Şi altele. 
Dar mereu, în ultima decadă, toate pornirile partizane se 
topiseră în interesul general al Imperiului. lată atunci când 
agenţii îl informaseră despre unele comploturi, 
investigaţiile ulterioare dovediseră că în ele nu erau 
implicaţi oameni sau familii importante. 

Niciodată nu o învinuise pe Lydia pentru faptele ei. 
Aflându-se în opoziţie, nu putea face altfel, tot aşa cum nici 
el nu izbutise, cu ani în urmă, să se ţină departe de 
ambițiile politice ale grupului căruia îi aparţinea. Dacă celor 
mai înfierbântaţi conducători ai opoziţiei li s-ar fi părut că îi 
„trădează” rămânând prea neutră, Lydia ar fi fost asasinată. 

Nu, nu îi reproşa ceea ce făcuse până atunci. Dar de data 
asta era altceva. Armate imense fuseseră decimate din 
cauza intrigilor ei, numai pentru a se dovedi că Lordul Creg 
este mai puţin vrednic decât Lordul Tews. Lordul 
Conducător înţelese că şi tu aţi a devenise primejdioasă. Cel 
mai important lucru - gândi el - era salvarea lui Creg, care 
era gata să-şi înceapă ofensiva. În acelaşi timp, trebuia să 
aibă grijă să nu o alarmeze pe Lydia şi pe acoliţii ei. Nu se 
îndoia că aceştia găsiseră o metodă pentru a-i intercepta 
corespondenţa cu Creg. Oare să-i împiedice? N-ar fi fost 
prea înţelept. 

Totul trebuia să pară cât se poate de normal şi obişnuit. 
Dacă ei s-ar fi speriat, exista riscul unor tentative nesăbuite 


de a-l asasina pe Lordul Conducător. Or, era evident că 
atâta timp cât armata Lordului Creg rămânea intactă, 
grupul nu ar fi îndrăznit nici o acţiune radicală. 

Trebuia să permită ca sacul de scrisori, cu mesajul lui 
Clane înăuntru, să ajungă în mâinile lor, la fel cum probabil 
se întâmplase cu întreaga corespondenţă de până atunci. 

Dacă scrisoarea ar fi fost deschisă, era de aşteptat o 
încercare de asasinare a lui Clane. Aşadar, ce era de făcut? 

Lordul Conducător postă gardieni în toate locurile de 
întâlnire din curtea palatului, inclusiv în cele două de la 
poalele stâncii pe care se afla refugiul lui Clane. Motivul 
oficial pentru prezenţa gardienilor era afişat peste tot, la 
vedere: 

M-am săturat să întâlnesc la tot pasul cupluri indecente 
preocupate cu sărutatul. Acest lucru nu numai că este de 
prost gust, dar a devenit atât de frecvent încât necesită 
măsuri hotărâte. Gardienii vor fi retraşi într-o săptămână 
sau două. Mă bizui pe bunul sim! al fiecăruia, mai ales al 
femeilor, pentru ca în viitor aceste scene să nu mai aibă loc. 

O săptămână sau două, pentru a-l proteja pe Clane până la 
ceremonia de la templu. 

Şi-ar fi dorit să vadă ce avea de gând să facă băiatul cu 
metalul pe care intenţiona să-l trimită pe Marte, dar cu 
siguranţă prezenţa lui era imposibilă. A doua zi după 
ceremonie, Lordul Conducător vi bi cu Nellian: 

— Cred că ar fi bine să facă o călătorie pe Pământ, spuse 
el. La întâmplare, fără un traseu anume. Să plece cât mai 
curând. Chiar mâine. Incognito. 

Atât în privinţa lui Clane. Cât despre el, făcu o vizită 
prietenească în tabăra regimentului de gardă, în afara 
oraşului. Pentru soldaţi a fost o zi de neuitat. A pus la bătaie 
un milion de sesterţi, în sume mici, dar împărţite cu 
dărnicie. Au avut loc concursuri de călărie, alergări şi 
întreceri de tot felul, cu premii pentru câştigători; chiar şi 
învinşii care se străduiseră cât de cât au fost încântați să 
primească recompense în bani. 


Una peste alta, a fost o zi bună. La plecare, ovaţiile îl 
însoţiră până când ajunse la poarta Marţiană. Ar fi fost 
nevoie de cel puţin câteva săptămâni, dacă nu luni, pentru 
ca afecțiunea trupelor, dobândită cu această ocazie, să se 
stingă. 

Cu toate aceste măsuri de prevedere puse în aplicare, 
Lordul Conducător expedie corespondenţa şi aşteptă 
urmările. 

Era nevoie ca grupul Lydiei să lucreze cu repeziciune. Un 
cavaler goli sacul poştal. Un alt cavaler şi un patron trecură 
în revistă scrisorile şi le împărţiră în două categorii. Una 
dintre grămezi, de departe cea mai voluminoasă, fu 
introdusă la loc în sac. Lord 'Tews începu să o cerceteze pe 
cealaltă, extrăgând câteva zeci de scrisori pe care i le trecu 
mamei lui. 

Lydia le examină una câte una, înmânându-le”pe cele care 
trebuiau deschise unuia dintre cei doi sclavi, cunoscători în 
folosirea chimicalelor. Aceşti sclavi erau cei care îndepărtau 
sigiliile. 

Cea de-a şaptea scrisoare pe care o luă era cea de la 
Clane. Lydia privi scrisul de mână de pe plic, apoi citit 
numele expeditorului pe partea cealaltă şi zâmbi. 

— Spune-mi, întrebă ea, mă înşel eu sau soldaţii privesc 
piticii, mutanţii şi alte pocitanii de felul ăsta ca pe nişte 
purtători de ghinion? 

— Chiar aşa, spuse unui dintre cavaleri. Dacă vezi aşa ceva 
în ziua bătăliei înseamnă dezastru, iar orice contact cu ei 
aduce nenorocire. 

Lady Lydia râse. 

— Onorabilul meu soţ este complet dezinteresat de 
asemenea fenomene psihologice. De aceea ar trebui să 
vedem dacă armata Lordului Creg va aprecia cum se cuvine 
mesajul de la fiul lui mutant. 

Aruncă scrisoarea spre sac. 

— Pune-o înăuntru. Am văzut deja conţinutul. 


Trei sferturi de oră mai târziu curierul poştal îşi continuă 
drumul spre navă. 

— Nimic important, îi spuse Lydia fiului ei. Tatăl tău vitreg 
pare mai preocupat în ultimul timp de păstrarea şi întărirea 
moralei în incinta palatului. 

Lord 'Tlews era gânditor. 

— 'Tare-aş vrea să ştiu de ce a crezut de cuviinţă să-i 
mituiască ieri pe soldaţii din legiunea de gardă. 

Dar ceea ce-i surprinse şi mai mult pe conspiratori se 
petrecu în ziua următoare, când Lordul Conducător 
convocă cele două Camere ale Patronatului în sesiune 
comună. Imediat după ce auzi vestea, Lady Lydia se înfiinţă 
în cabinetul lui şi încercă să afle despre ce era vorba. 
Bărbatul însă scutură din cap şi zâmbi, după care îi spuse 
cu aparentă nevinovăție: 

— Draga mea, va fi o surpriză plăcută pentru toată lumea. 
Trebuie să-mi îngădui şi mie o mică plăcere ca aceasta. 

Câteva zile mai târziu, la ora când începea sesiunea 
specială, spionii ei nu reuşiseră încă să găsească un indiciu 
despre subiectul care urma să fie dezbătut. Atât ea cât şi 
Lordul 'Tews făcuseră cercetări, străduindu-se să tragă de 
limbă pe unii lideri ai Patronatului, în speranţa că vor 
obţine, după cum se exprimase Lydia, „o informaţie cât de 
mică”. Dar după felul stângaci în care i se puneau şi ei 
întrebări, aceştia erau la fel de neştiutori ca şi dânsa. 
Pentru prima dată după mulţi ani avu neplăcuta experienţă 
de a se afla în loja ei din sala Patronatului, fără să cunoască 
dinainte ce urmează să se întâmple. 

Sosi şi momentul hotărâtor. Privindu-şi soţul trecând 
printre rânduri şi urcându-se la tribună, avu un acces de 
îndoială şi exasperare şi îl trase de mânecă pe Lord Tews, 
şoptindu-i cu furie: 

— Ce are de gând? Toată povestea asta a devenit o 
nebunie. 

Tews nu răspunse. 


Lordul Conducător Medron Linn începu în stilul formal 
consacrat: 

— Excelenţele voastre, membri ai familiei mele, distinşi şi 
înţelepţi lideri ai Patronatului, venerabili patroni şi nobilele 
lor familii, Cavaleri ai Imperiului şi doamnele lor, 
reprezentanţi ai vrednicului popor al Imperiului Linn - am 
plăcerea să vă anunţ o hotărâre care, sunt sigur, va întruni 
- deplina voastră adeziune... 

Toată lumea era înfiorată. În sală se auzi un murmur, apoi 
încetă. Lydia închise ochii, tremurând de nelinişte. 
Cuvintele soţului ei însemnau că nu vor fi nici un fel de 
dezbateri sau discuţii. Patronatul urma să voteze mai târziu, 
dar după felul în care Lordul Conducător începuse 
prezentarea hotărârii sale, aceasta avea să devină cu 
siguranţă lege. 

Tews se aplecă spre mama lui: 

— Bagă de seamă, spuse, nu-şi citeşte discursul. 

Lydia nu observase. Ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva. 

Spionii ei aflaţi printre slujitorii casei îi raportaseră de mai 
„multe ori că nu reuşiseră să găsească nici un fel de hârtii 
aruncate, ciorne ale discursului sau însemnări, nicăieri în 
apartamentul sau cabinetul Lordului Conducător. 

De pe podium. Medron Linn continuă: 

— Nu este deloc uşor pentru un om atât de activ cum am 
fost eu să înţeleagă că anii se adună unul după altul. Dar se 
pare că nu este nici o îndoială că am îmbătrânit şi că astăzi 
sunt mai puţin robust din punct de vedere fizic decât eram 
în urmă cu zece ani, sau chiar cu zece luni. lată de ce cred 
că a venit timpul să-mi numesc succesorul - şi prin asta nu 
înţeleg doar un moştenitor, ci un ajutor în guvernare, care 
va fi Lord Conducător Asociat cât timp mai rămân eu în 
funcţie şi pe deplin Lord Conducător după retragerea sau 
moartea mea. Cu aceste gânduri în minte, am bucuria să vă 
anunţ că am ales pentru acest rang important pe 
preaiubitul meu fiu, Lordul Creg, a cărui îndelungată şi 


onorabilă carieră s-a îmbogăţit în ultimii ani cu mai multe 
izbânzi importante. 

Enumera unul după altul succesele de la începutul carierei 
lui Lord Creg. Apoi continuă: 

— Prima lui mare reuşită în campania marțiană, începută 
atât de nefavorabil, a fost atunci când a izbutit să-şi salveze 
armata de la un dezastru ireparabil datorat nefericitei 
coincidenţe care l-a pus faţă în faţă în momentul aterizării 
cu forţe inamice superioare. Este un adevărat miracol că a 
reuşit să-şi conducă armata într-un punct din care în 
curând poate porni ofensiva şi putem să fim siguri că de 
această dată va obţine victoria care doar întâmplător i-a 
scăpat în urmă cu doi ani. 

Făcu o pauză, apoi, în timp ce Lydia asculta cu ochii acum 
deschişi, resemnată în faţa dezastrului, spuse cu hotărâre: 

— Ii acord acum fiului meu, Lord Creg, dreptul de a 
conduce alături de mine întregul Imperiu Linn şi îi confer 
titlul de Lord Conducător Asociat. Acest titlu, deşi inferior 
celui pe care îl port, nu este cu nimic mai prejos sub aspect 
administrativ, atâta timp cât un fiu îşi cinsteşte şi îşi 
respectă tatăl. 

Lordul Conducător se opri şi zâmbi mohorât, într-un fel 
ciudat pentru faţa lui veşnic încruntată, apoi continuă: 

— Sunt încredinţat că veţi împărtăşi cu mine aceste 
fericite veşti şi că veţi îndeplini grabnic - chiar v-aş sugera 
ca aceasta să fie ziua şi aceasta ora - formalităţile legale ale 
întrunirii, în aşa fel încât să-l putem înştiinţa în ajunul 
bătăliei decisive pe fiul meu de onoarea pe care i-o acordă 
Imperiul. „? „, Făcu o plecăciune şi cobori de pe podium. Se 
pare că audiența avu nevoie de câteva clipe pentru a 
înţelege că terminase, căci liniştea rămase deplină. Dar 
când în cele din urmă au izbucnit, aplauzele au fost cu atât 
mai frenetice şi au ţinut până când ela părăsit marea sală 
de marmură. 

CAPITOLILIX. 


LORD CREG citi-cu uimire scrisoarea lui Clane. Nu-i fu 
greu să priceapă că rugăciunea băiatului servise ca pretext 
pentru transmiterea unui mesaj mult mai important. Faptul 
că un asemenea şiretlic fusese necesar îi dădea fiori. 
Stratagema folosită conferea documentului o greutate pe 
care, în mod normal, el nu ar fi acordat-o unui plan atât de 
nebunesc. 

Important era că nu cerea decât schimbări minore în 
dispunerea trupelor. Intenţia lui era să atace. Planul 
anticipase acest lucru şi adăugase un factor psihologic greu 
de crezut. Totuşi, amintirea exploziei celor unsprezece nave 
umplute cu apă venea în sprijinul lui; un fenomen încă 
neexplicat după doi ani. 

Creg cântări îndelung afirmaţia din scrisoare cum că 
prezenţa armatei Regelui Winatgin la Oslin nu fusese 
întâmplătoare, ci urmare a uneltirilor până atunci 
nedezvăluite din Linn. 

„Am stat asediat aici vreme de doi ani”, gândi el furios, „şi 
am fost nevoit să duc un război defensiv numai din cauză că 
mama mea vitregă şi dolofanul de fii-su doresc să pună 
mâna pe putere!” 

Se imagină pe el mort şi pe Lord Tews devenind Lord 
Conducător. Părea o perspectivă îngrozitoare. Brusc se 
hotări şi porunci să vină un savant templier detaşat pe 
lângă armată, un om recunoscut pentru cunoştinţele sale 
vaste despre Marte. 

— Care este viteza apelor canalului Oslin în această 
perioadă a anului? 

— Cam cinci mile pe oră, veni răspunsul. 

Creg făcu un calcul. Asta însemna înjur de o sută treizeci 
de mile într-o zi marțiană. Ar fi fost îndeajuns o treime, 
poate chiar mai puţin. Dacă acea capsulă metalică, purtând 
atingerea zeilor, va fi aruncată în apă la douăzeci de mile la 
nord de oraş, efectul ei, oricare ar fi fost acela, se va 
produce chiar în momentul declanşării atacului la care ei 
chibzuise îndelung. O acţiune atât de neînsemnată nu putea 


încurca în vreun fel planul ofensivei. În ciuda furiei reuşi să 
se liniştească. 

Armata încă se mai pregătea pentru atac când sosi de pe 
Pământ ştirea despre numirea lui Creg în funcţia de Lord 
Conducător Asociat al Imperiului. Proaspătul avansat 
înştiinţă ostaşii printr-un comunicat plin de modestie. 
Reacţia trupelor îl uimi. Peste tot pe unde trecea, venirea 
lui era anunţată în gura mare şi însoţită de urale 
dezlănţuite. Ştia de la ofiţerii săi de informaţii că oamenii 
apreciaseră sângele rece cu care îi eliberase din încercuire, 
la puţin timp după sosirea pe Marte. Dar acum simţea pe 
deplin afecțiunea generală care îl înconjura. 

În trecut observase în diverse ocazii prietenia pe care unii 
ofiţeri o inspirau oamenilor din subordine. Pentru prima 
dată însă devenise el însuşi obiectul acestui sentiment 
camaraderesc, ceea ce-l făcea să nu regrete toţi anii plini 
de privaţiuni petrecuţi pe câmpul de luptă, toată străduinţa 
lui de a-şi păstra integritatea în mijlocul corupţiei generale. 
Ca prieten şi sfătuitor, ca General-Şef şi bărbat de arme, 
Lordul Conducător Creg Linn se adresă oamenilor lui într- 
un comunicat special, emis în zorii zilei atacului: 

Soldaţi din Linn, a sosit ceasul victoriei noastre. 

Avem forţe suficiente şi arme din belşug pentru a izbândi 
în orice acţiune ne-am propune. In aceste clipe dinaintea 
bătăliei decisive, să ne amintim încă o dată că țelul suprem 
al luptei noastre este un Sistem Solar unificat, un singur 
popor, un singur Univers. 

Noi nu suntem murdăriţi de corupţia care mânjeşte 
adesea lupta pentru atingerea ţelurilor nobile. Scopul 
nostru este victoria imediată şi zdrobitoare. Dar să nu uitaţi 
că victoria este întotdeauna rodul hotărârii neclintite a 
celor tineri combinată cu iscusinţa războinicilor veterani. 

Lată ce de vă sfătuiesc, pentru viaţa voastră şi pentru 
victorie: fiţi hotărâți în tot ceea ce veţi întreprinde şi nu daţi 
înapoi niciodată! Ca ostaşi, vom închina victoria noastră 
zeilor atomici. 


Fie ca urările mele de bine să vă însoţească în luptă! 

Creg Linn, Lord Conducător. 

Cea de-a doua bătălie de la Oslin nu a stat nici o clipă sub 
semnul îndoielii. Când se treziră în dimineaţa luptei, 
locuitorii oraşului priviră cu groază cum pe canalul lat de o 
milă şi pc ioate canaiele afluente aie acestuia se scurgeau, 
puhoaie de apă clocotită. Aburii se ridicau peste oraş în nori 
denşi. La adăpostul lor, nave spaţiale zburau în picaj 
deasupra clădirilor, iar mii de soldaţi se revărsau pe străzi. 
Abia trecuseră câteva ore şi capitularea armatelor Regelui 
Winatgin luase o asemenea amploare, încât familia Regală 
nu mai avea nici o şansă să se salveze. Înspăimântat, 
monarhul ceru protecţia unui ofiţer din Linn, care ii 
conduse sub escortă la Lordul Conducător Asociat. 
Căpetenia biruită se aruncă la picioarele lui Creg; apoi, ca 
un semn de bunăvoință a cuceritorilor, privi înlănţuit de pe 
o înălţime, alături de cel care îl capturase, prăbuşirea 
puterii militare marţiene. 

Într-o săptămână se predară toate regiunile, cu excepţia 
unui teritoriu muntos, bine întărit. Marte era cucerită. În 
toiul serbărilor care avură loc în zilele următoare, într-un 
amurg, o săgeată otrăvită porni din umbra unei clădiri din 
Oslin şi străpunse gâtul lui Lord Creg. Muri în chinuri 
groaznice o oră mai târziu, fără ca ucigaşul să poată fi găsit. 
Trei luni după aceea, când vestea morţii sale ajunse în Linn, 
ambele tabere acţionară rapid. Lydia îi executase pe cei doi 
sclavi chimişti şi pe curier la câteva ore după ce aflase de 
victoria lui Creg. Acum trimise asasini pentru a-i ucide pe 
cei doi cavaleri şi pe patronul care asistaseră la 
deschiderea corespondenţei. În acelaşi timp, îi porunci lui 
Tews să părăsească oraşul şi să plece la una dintre 
proprietăţile lui îndepărtate. 

În clipa în care gărzile Lordului Conducător sosiră să-l 
aresteze, tânărul speriat se afla pe drum cu nava lui 
personală. Această salvare de ultim moment i-a domolit 
Conducătorului accesul de furie iniţial. Treptat, pe măsură 


ce se scurgea prima zi, în el creştea o sinceră admiraţie 
pentru soţia sa. Înţelese că nu-şi putea permite să pună în 
pericol relaţiile lui cu ea, mai aies acum, când marele Creg 
murise. Ajunse la concluzia că ea n-ar fi fost cu siguranţă în 
stare să ordone asasinarea lui Creg. Probabil vreun 
complice speriat, temându-se pentru propria piele, 
acţionase de unul singur; iar Lydia, cu o înţelegere 
desăvârşită a situaţiei, pur şi simplu acoperise totul pentru 
ochii lumii. Dacă ar fi rupt relaţiile cu ea în acei moment, 
putea fi fatai pentru soarta Imperiului. Hotărârea lui era, 
deja luată atunci când soţia apăru cu întreaga suită după ea 
pentru a-şi exprima în mod oficial condoleanţe le. Cu lacrimi 
în ochi, îi luă mâna într-a lui. 

— Lydia, spuse, este un moment teribil pentru mine. Ce 
măsfătuieşti? 

Ea propuse o combinaţie înt're funeralii oficiale şi 
sărbătorirea triumfală a victoriei. Adăugă: 

— Din nefericire, lews este bolnav şiwnu va putea fi 
alături de noi. Se pare că este vorba despre o boală care s- 
ar putea să-l ţină departe pentru o perioadă îndelungată. 

Lordul Conducător crezu că recunoaşte în aceste cuvinte o 
abandonare, cel puţin pentru un timp, a ambițiilor ei în 
privinţa lui lews. Era de fapt o concesie extraordinară, nu 
absolut necesară - după părerea lui - pentru păstrarea 
întregii afaceri departe de gura lumii. 

Se aplecă şi îi sărută mâna. În timpul funeraliilor păşiră 
împreună în urma sicriului. În sinea lui însă continua să fie 
îngrijorat în privinţa viitorului. Nu se putea împiedica să-şi 
repete întrebarea: „Şi acum?” Era un fel de agonie a 
nehotărârii unui om conştient de limitele pe care le aduce 
cu ea bătrâneţea. 

Mintea lui încă mai căuta cu frenezie o soluţie când 
privirea îi căzu asupra unui băiat purtând toga cenuşie de 
savant. Cum tânărul mergea alături de profesorul Nellian, 
nu-i fu greu să-l recunoască pe nepotul său, Clane. 


În acel moment, pentru Lordul Conducător - care continua 
să păşească în urma sicriului strălucitor cu rămăşiţele fiului 
său ucis - locul expresiei chinuite de pe chipul împietrit fu 
luat de un aer gânditor. Nu că şi-ar fi putut pune prea multe 
speranţe într-un mutant, dar îşi amintise vorbele spuse 
odată de Joquin, pe când încerca să-l convingă să lase 
băiatul în viaţă. „De el va depinde ce se va întâmpla mai 
târziu”, îi spusese răposatul savant templier. Şi adăugase o 
prezicere - cum că Clane „îşi va câştiga propriul lui loc în 
galeria oamenilor iluştri din Linn”. 

Deşi îndurerat şi disperat din cauza pierderii suferite, 
Medron Linn zâmbi înverşunat. Pregătirea băiatului trebuia 
să conți nue, dar, ca schimbare, era nevoie să se pună 
accentul pe dezvoltarea emoţională. 

Chiar dacă abia ajunsese la pubertate, venise probabil 
vremea pentru Clane să descopere că femeile erau nişte 
fiinţe arzând de emoţii, periculoase şi totuşi încântătoare. 
Experienţa cu femeile ar putea determina acel echilibru 
între minte şi trup pe care o existenţă super-intelectualizată 
l-a zdruncinat. 

CAPITOLUL X 

— FAMILIA DEGLET, devenită mai târziu Linn, spuse 
profesorul Nellian elevului său, Lordul Clane Linn, a 
pătruns în afacerile comerciale bancare într-un fel foarte 
simplu, în urmă cu o sută cincizeci de ani. 

Era o zi călduroasă de vară, la câteva săptămâni după 
funeraliile Lordului Creg. Cei doi stăteau sub un copac 
falnic, în curtea moşiei pe care Clane o moştenise de la 
Joquin. În loc să răspundă, băiatul de paisprezece ani 
aproape că se ridică de la locul lui şi privi în lungul 
drumului care ducea spre Linn, aflat la optzeci de mile 
depărtare. La orizont se zărea un nor de praf şi pentru o 
clipă văzu o scânteiere, ca şi cum razele soarelui s-ar fi 
reflectat pe o suprafaţă metalică. Ar fi putut fi o roată în 
mişcare, dar distanţa era încă prea mare pentru a distinge 
amănuntele. 


Clane înţelese brusc acest lucru, pentru că se aşeză înapoi 
în scaun. Începu să comenteze cele spuse de Nellian. Era 
sau nu adevărat că întemeietorul familiei stătea Ia colţ de 
stradă şi împrumuta bani trecătorilor în schimbul unor 
suveniruri, cum ar fi bijuteriile şi inelele? 

— Sunt convins, încuviinţă dând din cap bătrânul, că 
strămoşul tău a fost un cămătar iscusit şi că se pricepea la 
metale rare şi la pietre preţioase. Dar curând după aceea s- 
a mutat într-o dugheană. 

Băiatul chicoti. 

— O cămăruţă de lemn, în care ploua şi sufla vântul... 

— Totuşi, continuă profesorul, izbutise să dobândească o 
locuinţă mai demnă şi povestea spune că. După ce şi-a putut 
permite să cumpere sclavi, a ridicat mai multe construcţii 
de calităţi diferite, folosindu-le pentru afaceri pe rând şi 
schimbându-şi hainele în funcţie de locuinţa aleasă pentru 
ziua respectivă. Astfel, în cursul aceleiaşi săptămâni putea 
întâlni oameni cu poziţii sociale diferite: într-o zi împrumuta 
bani unui muncitor în dugheana de lemn, iar în ziua 
următoare trata o afacere mai importantă cu familia unui 
cavaler care îşi ipoteca pământul sau casele în schimbul 
sumei necesare păstrării unui nivel de trai pe care altfel nu 
şi-l putea permite. Strămoşul tău cunoştea absurditatea 
acestei false mândrii, aşa că a profitat cu sânge rece de pe 
urma ei. Cu timpul a dobândit case şi moşii —dar şi 
duşmani, din rândul celor care îşi puneau la bătaie 
proprietăţile, amăgindu-se că în câteva luni îşi vor putea 
plăti datoriile. 

Nellian se opri şi privi întrebător spre elev. Spuse: 

— După expresia feţei talfe îmi dau seama că ceea ce ţi-am 
povestit te-a pus pe gânduri, tinere. 

Aşa era. Clane rămase tăcut şi clătină uşor din cap, căzut 
în meditaţie. După un timp răspunse: 

— Cred că orgoliul a fost întotdeauna cauza decăderii 
oamenilor,şi imperiilor. 


Dar mai era ceva. Îşi aminti de tendinţa lui de a rămâne ca 
paralizat în prezenţa anumitor persoane. Să fi fost acesta 
felul său de a-şi apăra mândria? 

Îi explică lui Nellian neliniştea sa: 

— După câte văd, îmi pot păstra cumpătul în asemenea 
situaţii, dacă îmi impun să nu mă las dominat, dar ceva din 
mine scapă de sub control. Şi atunci ajung să-mi fie milă de 
propria-mi persoană, dar nu reuşesc să-mi fac faţă mie 
însumi. 

Clatină din cap, apoi, parcă amintindu-şi ceva, ridică ochii 
şi privi în depărtare pe.-lte dealurile verzi şi vălurite, acolo 
unde în mijlocul norului de praf se zărea în bătaia soarelui o 
licărire metalică neîntreruptă. Îşi scutură capul, pentru că 
încă nu putea desluşi despre ce e vorba, apoi spuse 
nemulţumit: 

— Mă întreb dacă nu cumva am făcut-o atât de des încât 
acum nu mai pol să mă controlez. 

— Dar o faci din ce în ce mai bine, se grăbi să intervină 
Nellian. 

— Este adevărat. 

Băiatul încuviinţă şi se simţi uşurat. Pentru o clipă uitase 
de progresele pe care le tăcuse în ultimul timp. 

— Sunt ca un soldat care devine veteran cu fiecare luptă 
căreia îi supravieţuieşte. (Se încruntă). Din păcate, sunt 
anumite bătălii pe care nu le-am purtat încă. 

Nellian zâmbi încurajator. 

— Trebuie să continui să lupţi pentru a îndeplini o serie de 
angajamente, aşa cum ai hotărât împreună cu Joquin, cu 
mult timp în urmă. Şi având în vedere un raport pe care l- 
am primit recent, este o conduită pe care bunicul tău o 
împărtăşeşte. 

Clane se uită Ia el curios. 

— De ce I-ar fi preocupat pe bunicul meu aşa ceva în 
ultimul timp? 

Pe faţa prelungă, zbârcită a profesorului apăru o expresie” 
glumeaţă: 


— Este o situaţie legală, spuse el. 

— Legală? 

— Statutul tău, reluă Nellian cu blândeţe, s-a schimbat din 
momentul în care tatăl tău a fost confirmat Lord 
Conducător Asociat. 

— Oh, deci asta e! (Sub roba largă de templier pe care o 
purta, Clane ridică dispreţuitor din umeri). Este un mic 
interes de natură practică aici. Ca mutant, eu sunt un fel de 
cocoşat al familiei, tolerat din cauza legăturii de sânge. 
Când voi fi mare va trebui să fac pe intrigantul în culisele 
puterii. In cel mai bun caz aş putea îndeplini rolul unei 
legături preoţeşti între temple şi guvern. Viitorul meu 
promite să fie monoton şi sterp. 

— "Totuşi, spuse Nellian, ca unul dintre cei trei fii ai 
Lordului Conducător Asociat Creg Linn, tu ai în interiorul 
guvernului drepturi legale, de care va trebui să ţii seama, 
fie că îţi place sau nu. Încheie cu asprime: Şi dă-mi voie să-ţi 
spun, tinere, că dacă atitudinea aceasta negativă reflectă 
sentimentele tale adevărate, atunci atât Joquin cât şi eu ne- 
am pierdut timpul cu tine de pomană. În atât de tulburele 
stat Linn ori vei ajunge acolo unde-ţi este locul, ori vei muri 
de mâna unui asasin înainte de a ajunge major. 

Băiatul spuse cu răceală: 

— Bătrâne, continuă-ţi lecţia de istorie. 

Nellian surâse cu tristeţe. 

— Într-un anume fel, perspectivele tale sunt asemănătoare 
cu cele pe care le-a avut strămoşul tău despre care 
discutam. Tu, dispreţuitul mutant. El, dispreţuitul cămătar. 
Trebuie să recunoşti că obstacolele pe care le-a avut el de 
depăşit erau însemnate, poate mai dificile decât cele care-ţi 
stau ţie în faţă. Şi totuşi, fiule, vorbim despre bărbatul care 
a înfiinţat familia Linn. Dacă privim viitorul tău, vedem doar 
piedici. Dacă analizăm însă cariera lui, vom remarca 
uşurinţa cu care acest bărbat îndrăzneţ a profitat de lipsa 
de rațiune a oamenilor. Vezi tu, o parte însemnată din 
familiile înstărite care împrumutaseră bani de la el nu au 


folosit împrumuturile la nimic altceva decât la satisfacerea 
pretențiilor pentru încă un timp. Şi, bineînţeles, atunci când 
se ruinară dădură vina nu pe nesăbuinţa lor, ci pe tânărul, 
şiretul Govan Deglet, care se mulţumi să mai angajeze 
câţiva gardieni personali şi puse stăpânire pe proprietăţile 
lor. Când abia împlinise treizeci de ani, devenise atât de 
bogat încât îşi permise chiar să treacă în revistă familiile 
patronilor scăpătaţi şi să facă o cerere în căsătorie care a 
indignat pur şi simplu capetele aristocratice ale vremii. Dar 
patronul Senner era un om realist, aşa că, pentru a se salva 
de la dezastru, acceptă un contract de căsătorie prin tare 
frumoasa lui fiică, Piccarda Senner, ajunse în patul 
faimosului cămătar şi deveni mama copiilor lui - ceea ce, 
fiindcă veni vorba, a regretat toată viaţa ei. li numea pe 
aceştia, inclusiv pe stră, stră, străbunicul tău, pui de sclavi. 

Figura preluijgă a băiatului se schimonosi într-un zâmbet 
ironic. 

— Dacă era atât de pornită împotriva lui, nu pot să cred că 
el a fost tatăl copiilor. Nu uita, Nellian, că în perioada 
şederii mele la palat am fost martor ani de zile la adulterele 
faimoaselor doamne de la curte, toate soţii respectabile în 
aparenţă, dar dispuse să. Aibă o aventură după alta. Nu am 
auzit ca vreuna dintre ele să excludă posibilitatea ca 
sarcina pe care a purtat-o într-un moment anume să nu fie 
meritul soţului ei. Nu are nici o importanţă, desigur, dacă 
noi, cei din familia Linn, suntem descendenţii direcţi ai lui 
Govan Deglet. I-am moştenit averea, iar înrudirea cu familia 
Senner a adus onorabilitatea copiilor. Dar... Ridică din 
umeri. 

Nellian zâmbea. 

— Govan cunoştea femeile aristocrate şi moralitatea lor. 
Şi-a supravegheat soţia în permanenţă; şi în cele din urmă, 
pentru că era o femeie pasională, s-a resemnat la gândul că 
singura ei posibilitate rămânea soţul. 

Profesorul se ridică în picioare. 


— Tinere, spuse el, cred că va trebui să încheiem aici 
această lecţie. În câteva minute bunicul tău, Lordul 
Conducător, va fi aici. 

— Bunicul meu! 

Clane se ridicase, tremurând. Într-o clipă toată siguranţa 
de sine dispăruse. Se calmă cu un efort teribil, apoi întrebă: 

— Ce vrea? 

— Aduce o pereche de tinere sclave marţiene, capturate. 
De curând, care vor fi amantele tale. Nişte fete foarte « 
frumoase, după cum mi s-a spus. 

+ Se opri. Nu mai avea cine să-l asculte. 

Pentru Clane, vorbele lui Nellian se topiseră în sunete fără 
sens, şi apoi... 

Totul dispăru! 

După un timp - poate chiar în acea seară - se trezi 
ghemuit pe pardoseala dormitorului său, în timp ce o fată 
înspăimântată îl cerceta cu privirea din patul lui. Striga 
isterică: 

— Nu vreau! Puteţi să mă omorâţi. Dar el nu e normal. Nu 
vreau! 

De undeva se auzi glasul îngheţat al Lordului Conducător: 

— Duceţi-o afară şi biciuiţi-o. Dar aveţi grijă să nu-i 
vătămaţi pielea. 

În următorul moment în care Clane deveni conştient, fata 
era aplecată asupra lui. 

— Săârmană creatură! Eşti la fel de nenorocit ca şi mine, 
nu-i aşa? De ce nu vii în pat? Trebuie să scăpăm odată de 
asta. 

Compasiunea pe care o simţi în vocea ei îl copleşi. Nu 
putea suporta mila, indiferent din partea cui ar fi venit ea. 

Avu apoi senzaţia trecerii timpului, punctată de 
numeroase fantezii erotice, care ar fi putut fi adevărate, 
deşi nu păreau astfel. În aceste jocuri ale închipuirii el era 
violent şi nesăţios, iar fata timidă şi plină de delicateţe. 

Urmară alte imagini, în care uneori mai apărea o fată. 
Undeva acolo îl auzi pe Nellian spunând: 


— Este uimitor pentru mine. Nu bănuiam că trupul 
bărbatului poate avea un asemenea potenţial erotic. 

Şi astfel, pe măsură ce se scurgeau lunile, totul continua 
să fie un vis. Îşi amintea că numele primei fete era Selk. 
Niciodată nu a reţinut numele celei de-a doua - sau, dacă 
erau mai multe, numele lor - nici măcar în închipuire. 

Şi asta” pentru că, de fapt, nu mai era interesat de nimic 
în afară de Selk. De aici veni şi prima lui trezire dureroasă 
la realitate. Bunicul lui îl dojenea; şi una din frazele acelei 
dăscăleli îl urmări multe zile. Fraza era: „. Fiule, dacă o vrei 
pe ea şi numai pe ea, va trebui să te modifici după calităţile 
ei...” 

Clane avea impresia clară că în sinea lui îi dădea dreptate 
Lordului Conducător şi că se va modifica. 

Când îşi reveni, se afla la masă împreună cu Nellian. Se 
opri în timp ce muşca dintr-o bucată de carne şi probabil o 
făcu într-un anume fel, pentru că profesorul se opri şi el, iar 
după o clipă, îl întrebă: 

— Vrei să-mi spui ceva, Clane? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Aş vrea să continuăm discuţia începută cu o zi în urmă, 
spuse el, despre strămoşul meu, Govan. Ce poţi să-mi spui 
despre copiii lui? 

Nel 1 ian suspină uşurat şi în minte ticlui pe dată o 
scrisoare către Lordul Conducător: „Excelenţă, după un an 
şi opt luni se pare că Lord Clane şi-a revenit din dezastrul 
emoţional produs de acomodarea cu o companie feminină. 
Creierul este, într-adevăr, un mecanism foarte ciudat”. 

Cu voce tare însă, începu: 

— Stră, stră, străbunicul tău, Govan Deglet, a fost bancher 
şi patron. Deschisese filiale în toate oraşele mai 
importante... 

Mai exista însă o persoană - ce-i drept, mai în vârstă —, 
preocupată de istoria familiei Deglet, devenită Linn. 

După asasinarea lui Creg, Lordul Tews trăia de şapte ani 
în Awai, în mijlocul oceanului. Deţinea o mică proprietate pe 


cea mai întinsă insulă a arhipelagului şi, după ce căzuse în 
dizgrație, mama lui îi sugerase că ar fi mai bine să se 
retragă acolo decât la una dintre reşedinţele somptuoase 
de pe continent. Om prevăzător şi perspicace, lews 
apreciase cum se cuvine valoarea sfatului. Dacă spera să 
rămână în viaţă, trebuia să joace rolul celui care îşi pune 
cenuşă în cap. 

La început stratagema i s-a părut atrăgătoare, chiar 
nostimă. In Linn, Lydia, care îşi bătuse capul să găsească o 
explicaţie, declarase că fiul ei —plictisit şi obosit de politică 
- hotărâse să setetrcigă pentru a trăi în meditaţie dincolo 
de apele otrăvite. Atât de plauzibile'şI. de'convingătoare 
erau suspinele ei, aerul obosit cu care îşi descria 
simţămintele, ca şi cum ar fi dorit şi ea să scape de toate 
îndatoririle ce ţineau de poziţia sa, încât povestea a fost 
crezută multă vreme. 

Patroni, guvernatori şi ambasadori din Linn, care plecau în 
nave spaţiale pentru a ajunge pe continentele de dincolo de 
ocean, făceau escale ca să-şi prezinte omagiile fiului Lydiei 
ca şi cum ar fi fost un lucru de la sine înţeles. Treptat însă 
începură să înţeleagă că, de fapt, el căzuse în dizgrație. O 
dizgrație teribilă, primejdioasă şi disperată. 

Răceala afişată de Lordul Conducător de câte ori era 
pomenit numele lui Tews devenise cunoscută în cele din 
urmă printre administratorii şi politicienii de pretutindeni. 
Din acel moment, oamenii se dovediră deosebit de 
pătrunzători. Şi-au amintit că Tews părăsise în grabă oraşul 
în momentul în care sosise de pe Marte vestea asasinării 
Generalului Lord Creg, fiul Lordului Conducător. La vremea 
plecării lui, faptul trecuse neobservat. Acum era reanalizat 
şi se trăgeau concluziile. La scurt timp, navele care 
transportau înalte-oficialităţi guvernamentale renunţară să 
mai facă obişnuitele escale pe insulă - şi altfel încetară şi 
vizitele de curtoazie. 

Izolarea îl afectă profund pe Tews. Deveni deosebit de 
atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul săuv Constată cu 


uimire că locuitorii insulei înotau în ocean. În apele care 
fuseseră otrăvite în timpuri străvechi de către zeii atomului! 
Oare apa nu mai era ucigătoare? Notă acest lucru care îi 
putea fi cândva de folos, apoi interesul lui se îndreptă 
asupra numelui cu care insularii botezaseră imensul ocean. 
Passfic. Locuitorii se mutaseră mai în interiorul insulei 
pentru a scăpa de vaporii apelor otrăvite şi uitaseră vechile 
denumiri. 

Făcu supoziţii în privinţa vechimii civilizaţiei care suferise 
un dezastru atât de mare încât - urmare a retragerii de pe 
țărmurile oceanului infestat radioactiv - numele originare 
ale întinderilor de apă se pierduseră o dată cu trecerea 
vremii. Cât de mult trecuse? Putea doar să presupună: mii 
de ani. 

Într-una din zile îi scrise mamei: „După cum bine ştii, 
acesta nu este un subiect care să mă fi preocupat vreodată. 
Dar astăzi, pentru prima oară mă simt tulburat de unele 
ipoteze privind începuturile culturii noastre. Oare nu ar fi 
bine ca în loc să ne lăsăm angrenaţi în intrigi fără de sfârşit, 
să încercăm să desluşim trecutul, pentru a descoperi ce 
forţe distrugătoare s-au abătut cu mult timp în urmă asupra 
acestei planete? Ce mă deranjează este faptul că acei care 
au acţionat împotriva Pământului erau pregătiţi, se pare, să 
distrugă întreaga planetă. Atâta cruzime mă face să am o 
imagine cu totul nouă faţă de până acum şi, chiar dacă nu 
este decât o supoziţie, încep să privesc viitorul cu un 
sentiment de nelinişte. Vom ajunge oare ca lupta dintre 
grupurile dornice de putere să întreacă orice măsură, până 
când lumea întreagă va fi zdruncinată de nebunia lor?” 

Într-o altă scrisoare mărturisea: „Dintotdeauna m-a 
nemulţumit că armele noastre sunt atât de primitive. Am 
fost dispus să accept legendele străvechi în care se spune 
că au existat felurite tipuri de arme de foc. După cum bine 
ştii, cultura noastră prezintă un paradox bizar. Avem 
maşinării atât de migălos construite, încât sunt protejate 
împotriva oricărei pierderi de aer în timpul călătoriilor 


interplanetare. Cunoştinţele despre metale care fac acest 
lucru posibil sunt o moştenire din Linn, cetate căreia nimeni 
nu a fost în stare vreodată să-i descopere întemeietorii. Pe 
de altă parte, armele noastre sunt arcul cu săgeți şi sulița. 
Părerea mea de acum este că acestor născociri le-a urmat, 
în zilele de aur, înlocuirea cu arme complet noi, care au fost 
schimbate la rândul lor. Asta ar însemna că armele 
intermediare pur şi simplu lipsesc din cultura noastră; arta 
fabricării lor s-a pierdut. Ultimele invenţii cu siguranţă că 
erau mult mai dificil de fabricat —bănuiesc eu —şi astfel 
meşteşugul nu s-a mai putut transmite din tată-n fiu, aşa 
cum s-a întâmplat cu ştiinţa metalelor. Ştim că, chiar şi în 
epoca barbară, templele erau deţinătoarele cunoştinţelor 
de fabricaţie. Se pare că cineva le-a ascuns în scopul 
păstrării lor în siguranţă. Mai ştim, de asemenea, că încă de 
timpuriu templele s-au opus oricăror acţiuni războinice, 
încât este foarte posibil ca slujitorii lor să fi distrus în mod 
intenţionat orice informaţie în legătură cu producerea 
armelor”. 

Printre altele,lews făcu propriile lui cercetări amănunțite 
în privinţa ascensiunii familiei Linn, începând de la Degâet. 
Pe când Clane studia aceeaşi istorie, Tews descoperi că 
Deglet Cosan, fiul întemeietorului familiei, fusese îndepărtat 
din Linn de către duşmanii clanului său. Exilat oficial şi cu 
toate proprietăţile - inclusiv băncile - confiscate de către 
Patronat, el se mulţumi să se retragă pe Marte; de acolo, 
folosindu-se de instituţia bancară pe care o înființase - una 
din multele filiale aflate în străinătate - „reveni” în Linn prin 
subsidii lipsite de orice bănuială şi îşi reluă afacerile. La fel 
ca mulţi oameni şireţi înaintea lui, prevăzuse exilul; prin 
urmare, atunci când îi ocupaseră proprietăţile, complotiştii 
găsiseră doar o mică parte din comoara pe care se aşteptau 
să pună mâna. 

Nu au avut încotro şi au recurs la impozite. Acestea însă se 
dovediră atât de apăsătoare, încât oamenii de afaceri 
începură să dorească revenirea lui Cosan Deglet. Dorinţa - 


după cum observă 'Tews în cercetările sale - era abil 
stimulată de pe Marte chiar de către Cosan. La momentul 
oportun, reprezentanţii poporului îl invitară oficial pe Cosan 
să se întoarcă din exil, dejucară o tentativă de schimbare a 
guvernului prin forţă şi îl instalară pe exilat drept Lord 
Conducător ales. 

Lecţia nu a fost uitată de către patronii care au ocupat 
ulterior funcţia de Lord Conducător. Chiar şi atunci când 
oficial era doar patron, Cosan era consultat în dese rânduri 
şi nici o hotărâre importantă nu se lua fără aprobarea lui. 

Timp de treizeci de ani, el a fost adevăratul Conducător 
din Linn. Tews îşi aminti de o vizită făcută la vechiul palat în 
care locuise Cosan. Devenise o clădire comercială, dar o 
placă aflată la intrare avea gravată inscripţia: 

Trecătorule, Aceasta a Joşi odată casa lui Cosan Deglet, în 
care nu numai un mare bărbat, ci însăşi înţelepciunea şi-a 
avut sălaş. 

Preocuparea de a se instrui şi afacerile bancare fuseseră 
secretele puterii lui Deglet. Era concluzia lui Lord Tews. În 
momentele cheie, interesele bancare ale familiei generau o 
asemenea forţă irezistibi lă, încât orice rezistenţă era 
înfrântă. De-a lungul ascensiunii lor, înclinația arătată 
pentru colecţionarea operelor de artă şi apropierea faţă de 
oamenii învăţaţi le-au adus respect şi admiraţie, ceea ce i-a 
ferit de urmările periculoase ale unor greşeli de judecată 
întâmplătoare. 

În timpul lunilor nesfârşite de studiu şi de singurătate care 
au urmat surghiunului său, Lordul Tews a reflectat îndelung 
asupra celor doi factori. Treptat, el deveni deosebit de critic 
la adresa vieţii pe care o dusese în Linn. Începu să vadă 
toată nebunia şi obtuzitatea în mijlocul cărora trăise. Citea 
din ce în ce mai uluit scrisorile mamei, din care reuşea să-şi 
facă o imagine despre preocupările ei. Era o înşiruire 
nesfârşită de înşelătorii, conspirații şi crime, descrise într- 
un cod simplu, bazat pe folosirea unor cuvinte cu alt sens 


decât cel originar, şi care era cunoscut doar de el şi mama 
sa. 

Uimirea i se transformă în dezgust, iar dezgustul îl făcu să 
înţeleagă pentru prima oară măreţia familiei Deglet - Linn 
în comparaţie cu adversarii lor. „Trebuie făcut ceva cu ' 
adunătura aceea de pungaşi şi ticăloşi!” hotări Tews. „Iatăl 
meu vitreg, Lordul Conducător, a luat o măsură hotărâtă, 
cea mai potrivită în acel moment”. 

Avu o intuiţie profundă. Nu se putea continua în acest fel. 
Calea către unificarea Universului nu putea fi perpetuarea 
deţinerii puterii absolute de către un singur om sau o 
familie. Bătrâna republică nu fusese niciodată posibilă din 
cauza dezbinării. Dar acum, după zeci de ani de patriotism- 
farăde-partid sub regimul Lordului Conducător, ar fi fost 
posibilă reinstaurarea republicii prin singura metodă cu 
sorţi de izbândă. Drept garanţie, membrii familiei trebuiau 
să devină din nou pricepuţi în afacerile bancare. 

Tews se decise: „Dacă voi putea vreodată să mă întorc în 
Linn, țelul mei va fi să realizez aceste lucruri”. 

Şi lunile continuară să se scurgă încet. 

În felul obişnuit, Nellian îi adusese la cunoştinţă lui 
Medron Linn că: „. În două luni nepotul dumneavoastă, 
Lordul Clane Linn, se va instala cu toată suita sa într-un 
apartament al templului lui Joquin şi îşi va relua studiile 
pentru a obţine titlul de învăţat”. 

Bătrânul fu surprins când un trimis special sosi două zile 
mai târziu cu o mică navă spaţială folosită pentru zborurile 
rapide în jurul Pământului. Mesagerul aduse profesorului 
invitaţia de a lua parte împreună cu Lordul Conducător la o 
conferinţă ce urma să aibă loc la Palatul Capitolin. „Dacă 
este posibil”, spunea invitaţia, „vino împreună cu mesagerul 
şi te vei reîntoarce acasă înainte de căderea serii”. 

Înţelept, Nellian consideră invitaţia drept o poruncă. În 
mai puţin de două ore fu introdus la Medron Linn. Observă 
că pe faţa zbârcită şi obosită a acestuia era întipărită o 


anume spaimă; trase un jilţ în apropierea unei ferestre ce 
dădea spre grădină. 

Lordul Conducător era aşezat în faţa ferestrei, dar scaunul 
nu era decât un popas temporar în agitația sa. Mai mult se 
învârtea în jurul-lui decât stătea pe el. Măsura în lung şi în 
lat încăperea, se oprea pentru o clipă în faţa îndrumătorului 
lui Clane, apoi o lua de la capăt. Din când în când se aşeza 
pe scaun, dar imediat se ridica şi îşi relua plimbarea, 
neobosit. 

În aceste condiţii discutară despre viitorul Lordului Clane 
Linn, în vârstă de şaisprezece ani. 

— Cel mai important obiectiv pe care îl avem, spuse 
Medron Linn, nu, pentru prima dată, este să împiedicăm 
forţele - hm - ostile, să-l strângă de gât. 

Auzind remarca, Nellian păstră o tăcere discretă. Nu se 
îndoia nici o clipă cine erau aceste „forţe ostile”. Lady Lydia, 
soţia lui Medron Linn, reprezenta pericolul principal. 

Lordul Conducător se opri din nou. Chipul lui luase o 
expresie gânditoare. 

— Familia noastră a fost una foarte ciudată, zise el furat de 
amintiri. Mai întâi a existat cămătarul, apoi iscusitul Cosan 
Deglet, care de unul singur a reuşit să aducă neamului 
nostru cel dintâi titlu de Lord Conducător. Peste Parilee cel 
Bătrân putem trece repede. Slăbiciunile lui au permis 
întărirea forţelor din opoziţie. Dar prima criză în lupta 
pentru controlul templelor s-a petrecut în timpul lui Parilee 
Degilet şi a fratelui său, Loran. Aceşti oameni nu prea au 
fost iubiţi din cauză că se purtau aspru cu prostimea şi 
ignoranţii şi pentru că fiecare, în felul lui, băgase de seamă 
ceea ce până atunci trecuse neobservat - puterea din ce în 
ce mai mare a templelor. Politicienii - preoţi, manipulând cu 
uşurinţă masa credincioşilor, se amestecau tot mai mult în 
treburile statului, de obicei într-un mod nerealist şi 
mărginit, interesaţi doar de extinderea supremaţiei 
templelor. Atât Parilee cât şi Loran, ca o politică deliberată - 
nu am nici o îndoială în această privinţă - au purtat 


războaie care aveau ca scop secundar îndepărtarea de 
temple a unui mare număr de bărbaţi şi în acelaşi timp 
apropierea lor de o filosofie soldăţească, aflată întrucâtva în 
contradicţie cu preceptele promovate de temple. Grupurile 
care mai târziu i s-au alăturat lui Raheinl s-au bucurat în 
permanenţă de sprijinul deschis sau ascuns al savanților 
templieri, aşa că este un mare merit al lui Loran - tatăl meu 
- şi al fratelui său că au fost în stare să-şi păstreze puterea 
şi prestigiul chiar dacă mulţi îi urau - în timp ce forţele de 
temut île templelor complotau împotriva lor. Pentru a 
înţelege mai bine problemele cu care s-au confruntat, 
trebuie să ţii seama că în tinereţe au fost exilați vreme de 
aproape cincisprezece ani, până când au trecut binişor de 
treizeci. In acei cincisprezece ani a existat o lege în Linn 
care pedepsea cu moartea pe oricine ar fi sugerat măcar să 
li se dea voie să se întoarcă celor doi Deglet. Mulţi prieteni 
ai familiei noastre au fost spânzurați sau decapitaţi sub 
această învinuire. 

Lordul Conducător rămase încruntat un timp şi păru 
chinuit încă de amintirea morţii celor executaţi cu atât de 
mult timp în urmă. După câteva clipe se scutură, ca şi cum 
ar fi alungat aceste gânduri, şi spuse: 

— Parilee şi Loran au revenit în Linn cu ocazia revoltei 
şefilor armatei, cu mai mult de şaizeci de ani în urmă; erau 
oameni aspri şi dezagreabili. Au refuzat să aibă încredere în 
mulţimea isterică ce i-a ovaţionat la sosire. Într-o atmosferă 
încărcată de crime şi asasinate, au reuşit să păstreze 
puterea 

— O dată ce au obținut-o - printr-un control neîndurător, 
dar legal. Parilee era generalul strălucit, Loran 
administratorul subtil, aşa că era de aşteptat ca furia 
duşmanilor familiei să se reverse mai ales asupra lui. Ca fiu 
al lui Loran am avut deseori ocazia să-i observ metodele. 
Erau dure, dar necesare, şi nu a fost o surpriză când, în 
ciuda măsurilor de prevedere luate, a fost asasinat. Un 
unchi al celor doi a rămas la conducere până când Parilee s- 


a întors de pe Venus în fruntea mai multor legiuni şi a 
reinstaurat în forţă puterea familiei noastre, preluând 
funcţia de Lord Conducător. Una din primele lui griji a fost 
să mă cheme la o discuţie şi să-mi arate ce va urma. Aveam 
şaptesprezece ani, eram singurul urmaş direct pe linie 
bărbătească şi ceea ce mi-a spus m-a speriat. Presimţise că 
nu mai avea mult de trăit, pentru că era chinuit de prea 
multe dureri, iar asta însemna că eu aveam să fiu doar un 
adolescent în momentul în care criza care se anunţa s-ar fi 
declanşat. Şi astfel, la numai şaptesprezece ani, m-a învestit 
Lord Conducător Asociat, stabilindu-mi dreptul legal la 
putere. Aveam douăzeci şi doi de ani când a murit şi în 
câteva luni răscoala prevăzută de el a avut loc. Din cauza 
neaşteptatei lipse de loialitate a unei părţi din armată, 
revolta s-a dovedit mult mai periculoasă decât bănuiserăm 
noi. Aşa că a fost nevoie de opt ani de război civil pentru a 
depăşi acest impas. 

Bătrânul şi istovitul Conducător făcu o pauză, apoi spuse: 

— Dacă este posibil, trebuie să împiedicăm ca un 
asemenea dezastru să se repete atunci când mi-o veni 
vremea. De aceea este vital să ne folosim de serviciile 
fiecărui membru al familiei. Chiar şi Clane trebuie să joace 
un rol important. 

Nellian, care aşteptase răbdător să vadă unde vroia să 
ajungă, îl întrebă: 

— La ce vă gândiţi în ceea ce-l priveşte? 

Lordul Conducător şovăi; apoi, inspirând adânc, spuse cu 
hotărâre: 

— Nu putem aştepta până când acei bătrâni savanţi de la 
templu îi vor desăvârşi pregătirea. De la moartea lui Joguin 
* nu prea este văzut cu ochi burii, ceea ce îmi aminteşte 
aceeaşi împotrivire dintotdeauna şi vechile intrigi. Aş vrea 

să-l întrebi pe Clane dacă se simte în stare să îmbrace 
imediat mantia de Savant-Şef şi să devină astfel membru al 
ierarhiei interne a templului. 

— La şaisprezece ani! Bâigui Nellian. 


Şi asta a fost tot ce a reuşitsă spună pentru o vreme. 

De fapt, nu vedea nimic rău în propunerea ca la 
şaisprezece ani cineva să devină unul dintre conducătorii 
templierilor. Sistemul drepturilor de familie era la fel de 
înrădăcinat în el cum era şi în Lordul Conducător. Dar, ca 
vechi discipol şi sprijinitor al templului, se simţea 
nemulţumit de scopul urmărit prin această acţiune de 
folosire a lui Clane pentru a subordona templele familiei 
Linn. 

Se gândea neliniştit: „Ditcă educaţia pe care i-am dat-o a 
fost eficientă, nu va fi în întregime un susţinător al 
intereselor familiei sale, ci va privi rolul iui în temple ca 
având propria lui greutate şi importanţă”. Totuşi, era doar o 
posibilitate. Clane avea propria lui trufie. 

În cele din urmă, Nellian spuse cu voce tare: 

— Excelenţă, din punct de vedere intelectual, băiatul este 
pregătit. Emoţional însă... 

Clătină din cap. 

Lordul Conducător, care se aşezase pentru scurt timp, se 
ridică din jilţ şi înaintă până în faţa profesorului, unde se 
opri privindu-l de sus: 

— Pe toţi zeii atomici, trebuie să treacă şi prin experienţa 
asta. Şi spune-i din partea mea că n-o să-i permit să o aibă 
doar pe fata aia, Selk, ca amantă. Nu-i pot îngădui ca în 
această etapă să se îndrăgostească nebuneşte de vreo 
femeie. Asta nu înseamnă că îi pretind să renunţe la ea; pur 
şi simplu trebuie să existe şi altele. Şi mai transmite-i că 
atunci când va pătrunde în templul lui Joguin, de astăzi în 
zece zile, va intra ca Savant-Şef şi doresc să se comporte ca 
atare. 

Făcu stânga-împrejur, ca şi cum ar fi pus capăt discuţiei; 
apoi se întoarse şi adăugă: 

— Vom mai vorbi despre primejdia unui asasinat. Până 
atunci, sfătuieşte-l să se ferească din calea Lydiei. Asta este 
tot. Poţi pleca. 


Se răsuci din nou şi de această dată părăsi încăperea cu 
paşi mari. 

După trei luni, Nellian primi o a doua invitaţie la Palatul 
Capitolin; de această dată, Lordul Conducător părea mai 
puţin încordat. 

— Am auzit tot felul de lucruri despre băiat, zise el. Dar 
prefer informaţii directe. Ce e cu metodele de vindecare 
folosite în templul lui? 

Profesorul se posomori. 

— Este vorba despre o practică destul de condamnabilă, 
spuse el cu răceală. Totuşi, Lord Clane m-a asigurat că nu 
are decât un scop pur experimental, şi că îi serveşte drept 
observaţie ştiinţifică. 

Lordul Conducător, care măsura încăperea în lung şi în lat, 
se opri şi privi în jos spre bătrânul dascăl, ale cărui 
sprâncene stufoase erau încruntate în semn de 
dezaprobare, îşi aminti că Nellian era un fost republican, cu 
anumite vederi politice. De vreme ce simpatizanţii 
republicani se alăturaseră practicilor primejdioase ale 
templelor în privinţa manipulării maselor, nemulţumirea lor 
legată de asemenea probleme i se părea Lordului 
Conducător inacceptabilă. Erau chestiuni care ţineau de 
competenţa templelor şi numai a templelor. 

Deschise gura să spună ce gândea, apoi se răzgândi şi 
întrebă cu blândeţe: 

— Spune-mi ce se întâmplă şi cu ce anume nu eşti de 
acord. 

Nellian vorbi înfierbântându-se: 

— Nepotul dumneavoastră a fost interesat întotdeauna de 
ritualurile templelor şi de efectul acestora asupra 
oamenilor. Aşa că, experimental, a adus în templul lui 
Joguin, pe care, cum ştiţi, îl conduce, o maşinărie foarte 
complicată, descoperită în urma unor săpături mai vechi. 
Această maşinărie are mai multe cadrane şi din momentul 
în care a fosti nstalată s-a dovedit a fi un obiect care inspiră 
o venerație superstiţioasă. Spre uimirea mea, nepotul 


dumneavoastră a anunţat credincioşii că îi va vindeca pe 
bolnavi şi pe betegi, dar mai întâi trebuie să fie cercetaţi cu 
ajutorul maşinăriei. Asta înseamnă pur şi simplu că 
persoana bolnavă priveşte în timp ce o serie de ace 
indicatoare sunt potrivite în prezenţa lui, după cum se 
pretinde, pentru a-i stabili radiaţia vindecătoare. Eram 
acolo când l-am auzit pe Lord Clane spunându-i unui individ 
că din acel moment, fiecare senzaţie pe care o va simţi în 
trup se va datora maşinăriei şi că puterea vindecătoare a 
acesteia va fi resimţită zi şi noapte. 

Bătrânul cărturar făcu o pauză, înfiorându-se, apoi 
continuă: 

— Excelenţă, mă doare să văd cum nepotul 
dumneavoastră abuzează de veneraţia pe care oamenii o 
poartă templului. Atât cinism este foarte supărător. 

Lordul Conducător se făcu că nu observă tonul critic şi. 
Întrebă: 

— Ei bine, şi rezultatele? Nu cred poveştile care îmi ajung 
la ureche când ele sunt prea favorabile. Această - hm - 
maşină... Îi vindecă pe bolnavi şi pe răniţi? 

— Sigur că da. (Nellian devenise nerăbdător). Dar 
excelența voastră nu vede esenţialul. A profita de credinţa 
în temple pentru nişte scopuri atât de pământeşti este 
categoric un - căută cuvântul - sacrilegiu. 

Medron Linn îl privi curios: 

— Din ceea ce mi-ai spus am înţeles că Clane a îmbogăţit 
posibilităţile de folosire a ritualurilor stimulative din temple. 
După părerea ta, la ce ar trebui utilizate ele? 

Nellian era ferm. 

— Doar în scopuri pur spirituale. Pentru a insufla femeilor 
şi bărbaţilor de rând un mai mare respect pentru zei. De 
vreme ce oamenii sunt influenţabili, trebuie să aibă o cauză 
fundamentală, apropiată de însăşi originea divină a vieţii. 
Să foloseşti acest lucru pentru a vindeca suferinţele cărnii... 

Se cutremură, clătinând din cap, apoi spuse hotărât: 


— Începând cu noul an nu voi mai rămâne părtaş la un 
asemenea experiment. 

Linn se plimbă înainte şi înapoi prin faţa ferestrei, 
străduindu-se să-şi ascundă un zâmbet. În cele din urmă se 
opri şi întrebă liniştit: 

— Spune-mi, Clane îndeplineşte toate aceste ritualuri fără 
nici un sprijin? Mi se pare o întreprindere destul de 
anevoioasă pentru o singură persoană. 

Profesorul clătină din cap, dintr-o dată mai binevoitor. 

— La început a făcut-o, dar după cum ştiţi, de mult timp a 
devenit un fel de protector al altor mutanţi asemenea lui. A 
ales câţiva dintre cei mai inteligenţi şi i-a învăţat ritualurile 
legate de maşinărie. Aşa că acum ei sunt cei care se ocupă 
de asta, îndelung, iar nepotul dumneavoastră se 
mulţumeşte să viziteze templul o dată pe săptămână. Ce e 
bun în toată povestea este faptul că oamenii au început să-şi 
schimbe părerea despre mutanţi. Va dura mult probabil 
până cândschimbarea să-i cuprindă pe toţi cei din păturile 
de jos, atât timp cât Linn este plin de cinici şi zeflemişti. Dar 
este un progres continuu spre toleranţă, la o scară mică, 
desigur. Trebuie să existe, totuşi, alte căi pentru a dobândi 
bunăvoința faţă de mutanţi. 

— Tu ce-ai propune? Întrebă prietenos Lordul Conducător. 

— Nu am acum nici o idee, spuse Nellian morocănos, dar 
fără îndoială că se va găsi un procedeu care să ne 
folosească. 

Celălalt bărbat încuviinţă gânditor, apoi spuse pe un ton 
grav: 

— După cum ştii, Nellian, am un mare respect pentru tine. 
Dar sunt atât de preocupat de problema acestui mutant, 
încât aş aprecia foarte mult dacă vei tolera activitatea 
nepotului meu şi în acelaşi timp te vei gândi la alte metode 
pentru atingerea aceluiaşi scop, care este acceptarea 
mutanţilor de câtre marea masă a oamenilor... Să nu ne 
facem probleme în privinţa atitudinii claselor înalte... 
(Termină insinuant): Imediat ce vei pregăti o metodă 


alternativă, vino ia mine şi dacă ea se va dovedi aplicabilă, 
îţi voi acorda tot sprijinul meu pentru a o pune în practică. 

Nellian încuviinţă posomorât: 

— Cum doriţi, excelenţă. Nu aş vrea să par prea rigid; de 
fapt sunt recunoscut pentru spiritul meu tolerant, dar asta 
este prea mult pentru un om cu principii. Voi plănui o 
asemenea metodă, după cum mi-aţi cerut, şi vă voi 
prezenta-o la timpul cuvenit. Vă doresc toate cele bune, 
domnule. 

Medron Linn strigă după el: 

— Spune-i lui Clane să nu se arate când soţia mea e prin 
preajmă! 

Profesorul se opri din drumul spre uşă şi se întoarse cu 
gravitate: 

— Prea bine, excelenţă! 

Lordul Conducător adăugă cu prefăcătorie: 

— Cât despre maşinăria care vindecă cel puţin o persoană 
în douăzeci şi patru de ore, singurul meu regret este că nu 
sunt şi eu influenţabil. Mi-ar prinde bine puţină candoare în 
această perioadă a vieţii. 

Nellian răspunse: 

— Atunci de ce nu veniţi la templu într-un fel mai obişnuit, 
domnule? Sunt încredinţat că zeii pot aduce alinare chiar şi 
celor mai nobile minţi. 

— Aici nu putem fi de acord, veni sardonică replica. Este 
un lucra cunoscut de toată lumea că zeii atomici sunt 
interesaţi doar de ignoranţi, de nevinovaţi, de credincioşi şi, 
desigur, de slujitorii lor fideli, savanții templelor. La 
revedere, domnule. 

Se răsuci pe călcâie şi părăsi ţeapăn încăperea. 

CAPITOLUL XI. 

ÎNTR-O ZI, în timp ce se plimba pe o stradă din Linn însoţit 
de Selk, sclava marțiană, şi urmat cu discreţie la cincizeci 
de paşi de un gardian, Clane dădu peste un tânăr artist 
care picta. Se opri. 


Bărbatul le zâmbi o clipă prietenos, apoi continuă să 
lucreze cu mişcări îndemânatice la pânza din faţa lui. 
Pictura consta într-un amalgam vesel de culori ce se dorea 
o reflectare surprinzătoare a străzii şi a clădirilor din jur. 
Clane, a cărui educaţie estetică era mai ales de natură 
religioasă, fu uimit. 

— Cât costă? Întrebă el. 

— Cinci sute de sesterţi. 

Mutantul plăti jumătate din sumă, apoi spuse: 

— Când pictura va fi gata, adu-mi-o acasă. 

Îşi scrise numele şi adresa pe o hârtie şi i-o înmână 
tânărului, care când o citi ridică din sprâncene, însă fără să 
comenteze. 

Sosi la reşedinţa din oraş a lui Clane în după-amiaza zilei 
următoare, împreună cu o brunetă focoasă şi cu un tânăr 
ţeapăn, neânsoţit. Toţi trei se dovediră simpatici, iubitori de 
pictură şi dispuşi să discute în amănunt despre ce ar trebui 
ea să reprezinte. Clane se simţi cu ei în largul său, aşa că se 
hotări pe loc să le propună să rămână la cină. 

Pe când aşteptau ca masa să fie pregătită şi servită, 
prezenţa fetei îl captivă. Se mişca necontenit, aducând 
băuturile pe care le alesese de la bar şi pe care le pregătise 
cu mâna ei. Refuzase să fie servită de vreun sclav. 

— Nu cred în sclavie, proclamă ea, indiferentă, în faţa 
celortrei sclavi. Mi se pare opractică abominabilă şi 
barbară. 

Clane nu spuse nimic. li erau cunoscute argumentele 
împotriva sclaviei, dar ştia cât de delicat din punct de 
vedere politic era un asemenea subiect. Aşa că se mulţumi 
să-şi observe în continuare musafira. Băgă de seamă că ea 
cerceta atentă toate ţesăturile costisitoare şi mobila 
rafinată. Fata tocmai ridicase colţul unui covor minunat şi îl 
pipăia cu admiraţie, când deveni conştientă de privirea 
ţintuită asupra ei. 

Se întoarse şi spuse: 


— Trebuie să lămurim un lucru, ca să nu existe nici în 
obstacol între noi. Tu eşti mutantul Linn? 

EI simţi că îngheaţă... pe loc. Dar era prea multă căldură 
în felul ei de a fi pentru ca paralizia să nu cedeze. Încuviinţă 
cu o mişcare a capului şi pentru prima dată în viaţă îşi 
descrise nenorocirea cu voce tare: 

— Zeii atomici m-au însemnat cu un piept debil, cu braţe 
răsucite şi umeri meschini. 

— Şi asta te deranjează? Întrebă ea. Pe mine nu. 

Înainte să apuce Clane să răspundă, se anunţă că masa 
era pregătită. De vreme ce urma să fie servită de sclavi, 
Clane era curios să-i vadă reacţia. Dar, chiar dacă ea 
observase paradoxul, nu arătă în nici un fel. Era evident că, 
deşi îşi spusese punctul de vedere, nu era pregătită să 
forţeze un deznodământ imposibil. 

În timpul mesei se dovedi că singuraticul era compozitor. 

— Dacă doreşti, spuse el/ voi compune o piesă în onoarea 
acestui eveniment şi ţi-o voi dedica. 

Clane deveni interesat. 

— Ce instrumente vor fi necesare pentru a interpreta 
lucrarea? Întrebă el. 

— Coarde. 

— Atunci compune-o, zise Clane. Voi fi fericit să ţi-o 
cumpăr şi să aduc aici o orchestră de coarde care să cânte 
pentru noi. 

— Să-mi plăteşti pentru asta?! Spuse tânărul. (Părea 
scandalizat.) 

Fata se grăbi să intervină: 

— Oh, putem să încropim o orchestră, dar cred că ar fi 
nemaipomenit dacă i-ai plăti lui Medda. E atât de naiv când 
e vorba de bani! Ai lui sunt negustori şi, de când tatăl său l- 
a dezmoştenit din cauză că s-a făcut muzician, pretinde că 
banii nu au nici o importanţă. 

Medda o privi ameninţător, apoi se întoarse spre Clane: 

— Excelenţă, spuse el, această fată are o voce deosebit de 
plăcută, o înfăţişare atrăgătoare şi se pricepe să ciupească 


o mulţime de instrumente de coarde. Dar nu a învăţat încă 
să-şi vadă doar de treburile ei. 

Fata nu-l luă în seamă. I se adresă lui Clane: 

— Cam cât i-ai plăti pentru o lucrare de zece minute care 
să inspire forţă, entuziasm şi sensibilitate? 

Clane zâmbi: 

— Ce-aţi spune de cinci sute de sesterţi? 

Fata bătu din palme. 

— S-a făcut, zise ea. Medda, vei avea din ce să mănânci o 
lună. 

Medda bâigui ceva, dar nu păru nemulţumit. Căzu de 
acord în cele din urmă să predea compoziţia peste o 
săptămână. 

Mai târziu, când se pregăteau de plecare, fata întârzie în 
hol şi îi spuse lui Clane: 

— Am auzit că duci o viaţă foarte studioasă, înconjurat de 
oameni în vârstă şi sclavi. Ce-ar fi dacă ai cunoaşte mai 
mulţi dintre tinerii artişti, pentru a afla ce creează oamenii 
din zilele noastre, nu numai ce au creat cu o sută de ani în 
urmă? 

Această idee mijise deja în mintea lui Clane. Nu căzuse în 
greşeala de a minimaliza importanţa trecutului, dar seara 
fusese o surpriză plăcută pentru el. Înainte de a apuca să 
răspundă, fata vorbi din nou, pe un ton mai potolit: 

— Există câţiva tineri grozav de talentaţi printre artiştii 
din oraş, precum şi câteva foarte talentate şi atrăgătoare 
fete, eu fiind una dintre ele. 

Zâmbi şi făcu un pas înapoi, pentru ca el s-o poată privi 
mai bine. 

Avea o personalitate atât de neaşteptată şi emana atâta 
prospeţime, încât Clane rămase descumpănit de 
comportarea ei. Vorbi în cele din urmă, cu efort: 

— Deosebit de atrăgătoare... 

Ea surâse de plăcere şi spuse: 

— Sunt convinsă că fetele vor dori să faci parte din grupul 
nostru. Dar avem o regulă, excelenţă, la care nu renunţăm 


pentru nimeni. Cât timp eşti de-al nostru, sclavele nu au ce 
căuta. La revedere! 

Se răsuci pe călcâie şi păşi uşor dincolo de poartă, unde 
aşteptau însoțitorii ei. Apoi cei trei porniră de-a lungul aleii 
luminate de torţe. 

Rămas singur, Clane îşi cântări musafirii. Bănuia că 
întâlnise reprezentanţii unei colonii nevoiaşe de artişti şi 
mai credea că cineva care le-a oferit întâmplător cinci sute 
de sesterţi ar fi bine venit în rândurile lor. 

Îşi putea permite să se încurce cu aşa ceva? Teoretic, ca 
Savant-Şef, trebuia să fie o persoană cu existenţă ascetică. 
Dar „mutantul Linn”, al cărui ţel principal era să 
dobândească puterea de a-şi stăpâni propriul 
comportament, ar fi meritat să-şi dea osteneala de a deveni 
- zâmbi ia absurditatea termenului - un patron al artelor. 

Tânărul îşi făcuse din evitarea Lydiei o problemă de 
conduită pe care o respecta grijuliu şi conştiincios. Când ea 
se afla la reşedinţa din Linn, Clane îşi petrecea timpul la 
locuinţa din provincie, pentru a evita să fie văzut de către 
soţia Lordului Conducător. Doar atunci când ea se retrăgea 
la unul dintre palatele mai îndepărtate, revenea la casa lui 
din oraş. 

Ţinându-se la adăpost, putea aprecia deschis pericolul pe 
care ea îl reprezenta pentru el. Niciodată în timpul anilor 
de dinainte de a deveni major nu simţise cu adevărat teama 
de Lady Lydia. Pur şi simplu ştia ce este în stare şi acţiona 
în consecinţă. 

Fusese o perioadă de studiu pentru el. Epuizase toate 
sursele de învăţătură, atât de la temple, cât şi din biblioteca 
lui Joguin. "Toţi marii cărturari pe care îi invitase la el acasă 
se treziseră „prădaţi” unul câte unul de ideile şi învăţătura 
lor, cel puţin de atât cât erau dispuşi să dezvăluie. Printre 
multe alte lucruri interesante pe care le aflase în acele 
ocazii fusese şi faptul că una dintre cele mai mari 
depozitare de cunoştinţe din întregul Imperiu era biblioteca 
bunicului său de la Palatul Capitolin. 


Acolo - i se spusese - ar fi putut obţine multe cărţi vechi, 
de negăsit în altă parte, adunate de agenţi vreme de o sută 
de ani din tot Sistemul Solar, special pentru familiile Deglet 
şi Linn. După cel care îi dăduse informaţia, unele dintre 
cărţi nu fuseseră citite niciodată în timpul vieţii vreunuia 
dintre trăitorii de atunci. Şi asta din cauză că Lordul 
Conducător şi le rezervase pentru bătrâneţe, nădăjduind că 
atunci va avea timp să-şi desăvârşească învăţătura. După 
cum era de aşteptat, în cazul cuiva atât de ocupat cum era 
el, vremea aceea nu mai venise. 

Clane aşteptă până când Lady Lydia părăsi oraşul pentru 
una dintre obişnuitele ei perioade de odihnă. Apoi îşi 
schimbă reşedinţa în Linn şi ceru Lordului Conducător 
permisiunea de a citi cărţile rare. Marele bărbat, al cărui 
interes în asemenea probleme se topise treptat până ce 
dispăruse aproape cu totul, îşi dădu acordul. Şi astfel, 
Clane, împreună cu trei sclavisecretari (doi bărbaţi şi o 
femeie), intrară zilnic vreme de câteva săptămâni în 
biblioteca palatului. Clane citi despre credinţele unei 
perioade de tranziţie a istoriei. În orice caz, cărţile fuseseră 
scrise după legendara epocă de aur, dar înainte ca toate 
amănuntele unei asemenea perioade de înflorire să fie 
şterse ca nişte minciuni lipsite de sens. 

Cărţile nu aduseră decât puţine informaţii în plus faţă de 
ceea ce aflase deja, dar autorii lor istoriseau cele transmise 
din tată în fiu, cale de generaţii, prin negura timpului. 
Poveştile indicau o anumită direcţie, întărindu-i convingerea 
că se afla pe un drum care conducea la descoperiri poate şi 
mai valoroase decât cele pe care le făcuse până acum. 

Într-o zi, pe când se afla cufundat în lectura unei cărţi şi îşi 
ridicase privirea să-şi odihnească ochii, o văzu intrând în 
bibliotecă pe bunica lui vitregă. Pentru prima dată află de 
întoarcerea ei în oraş. 

Pentru Lady Lydia întâlnirea a fost la fel de neaşteptată ca 
şi pentru Clane. Aproape că uitase de existenţa lui. Se 
întorsese în Linn din cauza unui raport al medicului soţului 


ei, din care reieşea că Lordul Conducător era suferind. 
Acest raport o făcuse să înţeleagă că nu mai avea timp de 
pierdut, dacă dorea să-l convingă pe bătrân de necesitatea 
chemării lui Tews din exil.- 

Era pentru prima oară când îl vedea pe Clane în 
circumstanţe favorabile. Purta cu simplitate roba de lucru 
cuvenită unui savant al templului, veşmânt foarte eficient în 
a-i ascunde diformităţile fizice. 

Cutele pânzei îi mascau atât de dibaci braţele 
contorsionate încât mâinile lui normale apăreau din falduri 
ca şi cum ar fi fost prelungirile fireşti ale unui trup sănătos. 

Pelerina se continua în partea de sus cu o fâşie îngustă, nu 
lipsită de bun gust, înfăşurată în jurul gâtului şi care servea 
pentru a disimula umerii teşiţi şi diformitatea pieptului. Mai 
sus de guler, chipul lui Lord Clane se înălța cu toată 
mândria unui mic senior. 

Avea o figură care ar fi făcut orice femeie să-l privească de 
două ori; era de o frumuseţe delicată şi cu o piele deosebit 
de curată. Lydia, care nu îl mai văzuse pe nepotul soţului ei 
decât de departe - Clane avusese grijă de asta - îşi simţi 
inima cuprinsă de teamă. 

„Pe Uranium!” gândi ea. „lată un alt mare bărbat. Ca şi 
cum nu aş avea destul de furcă să-l aduc pe Tews din exil.” 

Greu de crezut că moartea unui mutant ar fi putut fi 
necesară. Dar dacă mai spera ca lews să moştenească 
Imperiul, atunci trebuia să aibă grijă într-un fel sau altul de 
toţi ceilalţi descendenţi direcţi. Privindu-l, ea adăugă 
această nouă rubedenie pe lista celor mai primejdioase 
neamuri ale suferindului Lord Conducător. 

Băgă de seamă că şi Clane o privea. Faţa i se schimbase: 
înţepenise şi îşi pierduse ceva din aspectul plăcut. Asta îi 
aduse în minte lucrurile pe care le auzise despre el, şi 
anume că era instabil din punct de vedere emoţional. Era o 
perspectivă interesantă. Se îndreptă spre el cu un zâmbet 
vag întipărit pe faţa prelungă şi mândră. 


Clane încercă să se ridice în picioare de două ori, după ce 
Lydia se oprise în faţa lui. Nu izbuti. Culoarea îi dispăruse 
din obraji şi chipul îi era şi mai schimonosit, pământiu şi 
nefiresc, în aşa fel încât se risipise şi ultima formă de 
frumuseţe. Buzele lui se zbăteau în încercarea de a vorbi, 
dar nu răzbătea decât o bolboroseală de neînțeles. 

Lydia observă că tânăra secretară sclavă era aproape la fel 
de agitată caşi stăpânul ei. Fiinţa îi aruncă o privire 
rugătoare şi în cele din urmă reuşi să îngaime: 

— Pot vorbi, Excelenţa Voastră? 

Rămase de-a dreptul şocată. Sclavii nu aveau voie să 
vorbească decât atunci când li se vorbea. Nu era doar o 
regulă ce depindea de capriciile proprietarului, ci însăşi 
legea pământului, şi oricine putea reclama o asemenea 
încălcare ca pe un delict, primind jumătate din amenda 
care i se aplica ulterior stăpânului sclavului. Ce o uluise însă 
pe Lady Lydia era că tocmai ea trebuia să fie victima unei 
experienţe atât de degradante. Era aşa de înmărmurită 
încât tânăra avu timp să spună, suspinând: 

— Trebuie să-l iertaţi. Este stăpânit de o criză de paralizie 
nervoasă şi nu se poate mişca sau vorbi. Vederea ilustrei 
sale bunici l-a luat prin surprindere... 

Atât reuşi să spună. Lydia îşi regăsise glasul. Izbucni: 

— Ce păcat că sclavii nu păţesc acelaşi lucru. Cum de 
îndrăzneşti să mi te adresezi? 

Se opri, reuşind cu greu să se stăpânească. Nu i se 
întâmpla prea des să-şi iasă din fire şi nu avea intenţia să 
scape situaţia de sub control. Sclava se îndoi, ca şi cum ar fi 
fost lovită cu o violenţă mai mare decât puterea ei de a 
îndura. 

Lydia o privi curioasă cum se înmoaie. Nu putea fi decât o 
singură explicaţie pentru îndrăzneala cu care sărise în 
ajutorul stăpânului ei. Era probabil una dintre amantele lui 
favorite. Şi cel mai bizar lucru era că sclava însăşi părea să 
fie mulţumită de această legătură, pentru că altfel nu ar fi 
fost atât de neliniştită din cauza lui. 


Se pare, gândi Lydia, că ruda mea, mutantul, ştie să fie 
atrăgător în pofida diformităţilor lui şi că aici nu este cazul 
unei tinere sclave forţate de împrejurări. 

I se păru că momentul trebuia speculat. 

— Cum te numeşti? Întrebă ea. 

— Selk, răspunse femeia, gâtuită de emoție. 

— Oh, o marțiană deci! 

Războiul marțian, încheiat cu câţiva ani înainte, asigurase 
şcolilor de pregătire a sclavilor câteva sute de mii de băieţi 
şi fete, voinici şi arătoşi. 

Planul Lydiei deveni clar. Va avea grijă ca fata să fie 
asasinată, ceea ce va face ca mutantul să simtă pentru 
început o teamă cumplită. Asta urma să-l ţină deoparte 
până când ea va reuşi să obţină aprobarea pentru 
întoarcerea din exil a lui Tews, şi preluarea puterii supreme 
de către acesta. La urma urmei, nu putea fi atât de 
periculos. Era de neconceput ca un mutant demn de dispreţ 
să devină vreodată Lord Conducător. Trebuia doar 
îndepărtat pe termen lung, pentru că altfel susţinătorii 
clanului Linn vor încerca să-l folosească împotriva lui 'lews 
şi a ei. 

Aruncă o ultimă privire spre Câane. Zăcea nemişcat, cu 
ochii holbaţi şi faţa palidă, lipsită de viaţă. Nu făcu nici o 
încercare să-şi ascundă disprețul în timp ce, foşnindu-şi 
rochia, se răsuci şi se îndepărtă, urmată de doamnele de 
companie şi sclavele personale. 

Sclavii erau adesea pregătiţi să devină asasini. Avantajul 
folosirii lor era că nu puteau depune mărturie în faţa 
tribunalului: nici pentru, nici împotriva celui acuzat. Dar 
Lydia descoperise că, dacă ceva nu mergea cum trebuie, 
dacă o criză lua naştere ca urmare a unei tentative de 
omor, un sclav asasin nu dovedea aceeaşi hotărâre în 
depăşirea obstacolelor. Sclavii dădeau înapoi din cauza 
celui mai neînsemnat motiv, iar apoi se întorceau 
justificându-se cu cele mai fantastice poveşti. Lydia folosea 
foşti cavaleri şi odrasle ale unor familii care îşi pierduseră 


rangul pentru că sărăciseră. Asemenea oameni erau mânaţi 
de dorinţa disperată de a face rost de bani, iar atunci când 
dădeau greş, ea reuşea cel puţin să afle care erau motivele. 

Nu putea suporta să nu fie la curent cu tot ce se întâmplă. 
De mai bine de treizeci din cei şaizeci de ani pe care îi 
adunase, mintea îi devenise un burete nesăţios să soarbă 
toate amănuntele. Aşa că fu mai mult decât intrigată când 
cei doi cavaleri angajaţi să o ucidă pe Selk, tânăra sclavă a 
nepotului ei vitreg, îi raportară că nu reuşiseră să dea de 
urma fetei. 

— Nu există în clipa de faţă la reşedinţa din oraş o 
asemenea persoană aflată în serviciul Lordului Clane. 

Cel care îi dădu ştirea, un tânăr zvelt pe nume Meerl, 
vorbise cu acel amestec de îndrăzneală şi respect pe care 
asasinii nepăsători îl afişau atunci când se adresau 
notabilităţilor. 

— Doamnă, continuă el făcând 6 plecăciune şi zâmbind, 
cred că aţi fost păcălită. 

— Lasă-mă pe mine să gândesc, răspunse Lydii) cu 
asprime. Tu eşti doar sabia sau cuțitul şi braţul care le 
mânuieşte. Nimic aftceva. 

— Şi mintea care loveşte, completă Meer. 

Lydia abia auzi. Replica ei fusese aproape reflexă. Pentru 
că... Oare era posibil? Era posibil să fi înţeles Clane ce avea 
ea de gând? 

Era uluită de promptitudinea cu care acţionase ca urmare 
a unei simple bănuieli. Lumea era plină de oameni care nu 
dădeau doi bani pe intuiţia lor. Dacă Clane îi dejucase 
planul în mod conştient, atunci era mult mai periculos decât 
crezuse. Trebuia să-şi pregătească următoarea mişcare cu 
mai multă grijă. 

Observă că cei doi bărbaţi se mai aflau încă în faţa ei. Îi 
privi încruntată. 

— Ei bine, ce mai aşteptaţi? Ştiaţi că dacă daţi greş nu 
vedeţi nici un ban. 


— Distinsă doamnă, răspunse Meerl, nu noi am dat greş, ci 
dumneavoastră. 

Lydia şovăi, atinsă de precizia împunsăturii. Nutrea pentru 
acest asasin un soi de respect amestecat cu invidie. 

— Jumătate din sumă! Spuse ea. 

Azvârli spre ei o pungă cu bani, care fu înhăţată cu 
dibăcie. Bărbaţii făcură grăbiţi câte o plecăciune ţeapănă, 
lăsând să li se vadă pentru o clipă albul dinţilor şi să se 
audă zăngănitul armelor. Apoi se răsuciră pe călcâie şi 
dispărură valvârtej dincolo de draperiile groase care 
ascundeau uşa pe unde intraseră. 

Lydia rămase singură cu gândurile ei, dar nu pentru mult 
timp. Se auzi o bătaie în uşă şi intră una dintre doamnele de 
companie, ţinând în mână un plic sigilat. 

— Doamnă, în timp ce eraţi ocupată a sosit asta. 
Sprâncenele Lydiei se arcuiră pentru o clipă văzând că 
scrisoarea era de la Clane. O citi, cu buzele strâns lipite. 

Distinsei mele bunici. 

Onorată doamnă, Îmi cer sincer iertare pentru jignirea şi 
supărarea pe care le-am produs domniei-voastre ieri în 
bibliotecă. Nu pot invoca decât că slăbiciunea mea nervoasă 
este bine cunoscută în familie şi că, atunci când sunt 
copleşit, îmi este peste puteri să mă controlez. 

Îmi cer totodată iertare pentru că sclava mea a îndrăznit 
să vă vorbească. Prima pornire a fost să v-o trimit pentru a 
fi pedepsită. Dar apoi mi-am dat seama că trebuie să fiţi 
îngrozitor de ocupată, iar ea abia dacă merită atenţia 
dumneavoastră. Drept pentru care am vândut-o în 
provincie unui neguţător de mână de lucru, aşa încât va 
avea timp să-şi regrete obrăznicia. 

Cu reînnoite şi umile scuze, rămân Al dumneavoastră 
supus nepot, Clane. 

Deşi nu-i făcea plăcere, Lady Linn fu nevoită să admire 
scrisoarea. Acum nu va mai putea afla dacă fusese păcălită 
sau dacă ieşise victorioasă. 


„Bănuiesc, gândi ea acră, că ar fi foarte costisitor să verific 
dacă nu cumva a trimis-o la moşia lui de la (ară, unde să 
aştepte până când voi uita cum arată. Poate că totuşi ar 
trebui s-o fac”. 

Se opri, cântărind dificultăţile. Ar fi trebuit să trimită în 
cercetare pe cineva care o văzuse pe fată. Dar pe cine? Îşi 
ridică ochii. 

— Dalat! 

Femeia care adusese scrisoarea tresări. 

— Da? 

— Cum arăta sclava aia4ânără pe care am găsit-o ieri în 
bibliotecă? 

Dalat se zăpăci. 

— Păi... hm, nu cred că am băgat de seamă, 
Domniavoastră. Blondă, parcă... 

— Blondă! Explodă Lydia. Asta-i bună, tâmpito! Tânăra 
avea cea mai neobişnuită claie de păr auriu pe care am 
văzut-o, şi tu n-ai băgat de seamă?! 

Dalat îşi revenise. 

— Nu sunt obişnuită să rețin înfăţişarea sclavilor, răspunse 
ea. 

— leşi afară! Spuse Lydia. 

Vorbise însă pe un ton plictisit, fără iritare. De această 
dată pierduse. 

În cele din urmă ridică din umeri. La urma urmei nu 
fusese decât o primă încercare. Problema ei cea mai 
importantă era aducerea lui Tews înapoi în Linn. Lord 
Clane, singurul mutant născut vreodată în familia Lordului 
Conducător, mai putea aştepta. 

Dar amintirea eşecului tot nu-i dădea pace. 

VO 

CAPITOLUL XII. 

LORDUL CONDUCĂTOR devenise de câţiva ani un om 
suferind, pe care nimic nu-l mai mulțumea. La şaptezeci şi 
unu de ani ochiul stâng îi era aproape orb, dar vocea îi 
rămăsese puternică. Avea un glas baritonal tunător, care 


băga spaima în inimile criminalilor atunci când ocupa 
scaunul de înalt Judecător - o îndatorire pe care, din cauza 
naturii ei sedentare, o prefera din ce în ce mai des pe 
măsură ce treceau lunile din anii declinului său. 

Munca mai avea şi o altă caracteristică. Odată, după ce se 
pronunţase într-o anumită cauză, deşi adversarii încă se 
mai ciondăneau, îşi abătu gândul la problema mult mai 
presantă a viitorului familiei. 

— Adevărul este, hotări el într-o după-amiază, că trebuie 
să-i văd eu însumi pe toţi tinerii familiei pentru a-mi da 
seama în ce măsură au stofă de Lord Conducător. 

Conştiincios, îl incluse şi pe mutant printre cei pe care 
planificase să-i viziteze. 

În acea noapte făcu greşeala să rămână prea mult timp pe 
balcon fără o pătură. Răci şi petrecu toată luna următoare 
în pat. În timp ce zăcea neajutorat pe spate, resimţind cu 
intensitate slăbiciunea trupului care îi amintea că mai avea, 
în cel mai bun caz, doar câţiva ani de trăit, Lordul 
Conducător decise în sfârşit că nu mai putea amâna 
alegerea succesorului său. In ciuda antipatiei lui pentru 
Tews, începu să o asculte pe soţia sa, la început în silă, apoi 
ceva mai interesat. 

— Aminteşte-ţi, repeta ea o dată şi încă o dată, visul tău de 
a lăsa posterităţii lumea unită într-un singur imperiu. Doar 
nu o să devii sentimental în ultima clipă. Lorzii Jerrin şi 
Draid sunt încă prea tineri. Jerrin este, fară îndoială, cel 
mai sclipitor din generaţia lui. Va fi cu siguranţă un viitor 
Lord Conducător şi trebuie să-l treci ca atare în testamentul 
tău. Dar nu încă. Nu poţi lăsa soarta Sistemului Solar în 
mâinile unui tinerel de douăzeci şi patru de ani. 

Lordul Conducător se agită îngrijorat. Observase că în 
argumentaţia ei nu pomenise nimic despre cauza exilului lui 
Tews. Ştia că era suficient de abilă pentru a nu lăsa nici cea 
mai neînsemnată inflexiune a vocii să trădeze că pentru ea 
conta, emoţional, dincolo de orice argument logic, faptul că 
Tews este fiul ei. 


— Mai sunt, desigur, continuă Lydia, unchii băieţilor din 
partea mamei, amândoi administratori pricepuţi, dar lipsiţi 
de voinţă. (Făcu o pauză). Şi apoi ar mai fi fiicele tale şi 
ginerii, cu copiii lor. 

— Lasă-ipeei. 

Lordul Conducător, slăbit şi cufundat în perne, dădu cu 
lehamite din mână ca şi cum ar fi îndepărtat această 
sugestie. Nu îl interesau cei de mâna a doua. 

— Dar l-ai uitat.pe Clane, spuse în cele din urmă. 

— Un mutant! Spuse Lydia surprinsă. Vorbeşti serios? 

Lordul Linn rămase tăcut. Din păcate, o ştia prea bine. 

Dar făcuse această sugestie cu un motiv clar. Dorea să 
obţină o amânare. Îşi dădea seama că era forţat inexorabil 
să-l aleagă drept succesor al său pe durduliul ei fiu din 
prima căsătorie. 

— Dacă ai în vedere numai rudele tale de sânge, insistă 
Lydia, nu va fi decât un nou caz de succesiune dinastică atât 
de răspândit printre monarhiile tributare nouă şi la barbarii 
de pe Aiszh, Venus şi Marte. Din punct de vedere politic, un 
asemenea lucru ar fi de neînțeles. Dacă totuşi nu vei fi atât 
de părtinitor, actul tău ar fi o dovadă supremă de 
patriotism. 

Nu există nici un alt mijloc de a convinge lumea într-un 
mod definitiv şi fără de tăgadă că nu pui nimic mai presus 
decât interesele ei. 

Bătrânul ticălos, deşi avea mintea slăbită de boală şi. 
Bătrâneţe, nu se lăsa uşor convins. Ştia şi el că pe la colţuri 
se vorbea că Lydia îl modela pentru planurile ei ca pe o 
bucată de plastilină. Niciuna dintre părerile de genul acesta 
nu-l deranja prea mult. Propaganda neobosită a duşmanilor 
precum şi. Bârfele clevetitorilor îi sâcâiseră urechile timp 
de aproape cincizeci de ani, dar el devenise imun la 
flecăreală. 

Până la urmă, argumentele Lydiei şi disperarea lui că nu 
are de ales au contribuit doar în parte la luarea hotărârii. 
Factorul neaşteptat, dar decisiv, a fost vizita făcută la 


căpătâiul său de cea mai tânără dintre fiicele pe care le 
avea din prima căsătorie. Ea îi ceru acordul pentru divorţul 
de actualul soţ şi permisiunea de a se căsători cu exilatul 
Tews. 

— Întotdeauna, îi mărturisise ea, l-am iubit pe Tews, numai 
pe Tews şi doresc să mă alătur lui în exil. 

Era o perspectivă atât de uluitoare, încât de această dată 
bătrânul se lăsă amăgit. Nu avea de unde să ştie că Lydia se 
străduise două zile să o convingă pe prevăzătoarea Gudrun 
că era singura ei şansă de a deveni prima doamnă din Linn. 

— Altfel, îi explicase Lydia, vei rămâne doar o rudă 
oarecare, dependentă de toanele soţiei Lordului 
Conducător în exerciţiu. 

Linn nu bănuise nimic din aranjamentul de culise. 

Fata lui căsătorită cu Lord Tews! Posibilităţile ce se 
deschideau» dezmorţiră sângele din vine. Era prea în 
vârstă, desigur, pentru a avea alţi copii, dar va fi pentru 
Tews ceea ce Lydia fusese pentru dânsul, o reprezentantă a 
opoziţiei, un element de sprijin perfect pentru propriul său 
grup politic. Fiica lui! 

„Trebuie, gândi el, să merg să văd ce gândeşte Clane. Dar 
între timp pot trimite după Tews”. 

Nu spuse nimic cu voce tare. Nimeni în familie în afara lui 
nu avea habar de cantitatea enormă de cunoştinţe pe care 
de mult răposatul savant al templului, Jogquin, o transmisese 
lui Clane. Lordul Conducător preferase să păstreze secrete 
aceste informaţii. Era la curent cu predilecţia Lydiei pentru 
asasinii plătiţi şi nu dorise să-l expună pe Clane la un 
pericol şi mai mare din partea ei. 

II privea pe mutant ca pe o nebănuită forţă de stabilitate 
în haosul care era de aşteptat să urmeze dispariţiei lui. 
Scrise o scrisoare prin care îl invita pe Tews să se întoarcă 
în Linn. Şi o săptămână mai târziu, când reuşi să se dea jos 
din pat, îl vizită pe Clane la locuinţa sa din suburbiile de la 
apus ale oraşului. Rămase acolo peste noapte şi când reveni 
a doua zi trecu la concedierea mai multor oameni -cheie pe 


care Lydia îi strecurase în diverse funcţii administrative, în 
timpul când din cauza bolii nu avusese ştiinţă de 
problemele aşa-zis urgente pentru care i se ceruse 
semnătura. 

Lydia nu reacţionă, deşi remarcase desfăşurarea 
evenimentelor. O vizită la Clane, urmată de acţiunea 
împotriva oamenilor ei. Chibzui asupra întâmplării vreme 
de câteva zile şi apoi, cu o zi înainte'de sosirea lui Tews, se 
hotări să facă prima ei vizită la locuinţa nu prea arătoasă a 
Lordului Clane Linn, îngrijindu-se să nu fie aşteptată. 

Pe drum, îi trecu prin minte că nu prea avea motive să fie 
mulţumită de situaţia în care se afla. O mulţime dintre 
planurile ei erau, pe cale de a se îndeplini şi totuşi iat-o 
mergând să-l întâlnească pe Lord Clane, un element 
complet necunoscut. Privind lucrurile în acest fel, se simţea 
uimită. Ce pericol putea reprezenta pentru ea un mutant? 
Se întreba pentru a nu-ştiu-câta-oară. 

Chiar dacă aceste gânduri o înfuriau, în adâncul ei ştia că 
are dreptate. Simţea c%. Wd e ceva. Bătrânul nu s-ar fi 
deranjat niciodată pentru un fleac. El era gri liniştit - acea 
linişte dată de plictiseală, ori nerăbdător de-a binelea. De 
obicei, tinerii îl scoteau din sărite, iar dacă Clane făcea 
excepţie, atunci trebuia să existe un motiv. 

De la distanţă, reşedinţa lui Clane părea modestă. Se 
zăreau în prim - plan tufişuri şi un pâlc compact de arbori, 
desfăşurat în faţa conacului pe o lungime de peste opt sute 
de picioare. Clădirea răsărea din spatele unui desiş de pini 
şi brebenei. Pe măsură ce ajunse mai aproape, Lydia 
observă că era o construcţie cu trei niveluri, mult mai mică 
decât palatele celorlalţi membri ai familiei Linn. Purtătorii 
de lectică urcară gâfâind o colină, traversară pe sub un 
plăcut umbrar şi ajunseră în scurt timp la un gard scund şi 
masiv pe care nu-l zăriseră de jos. Lydia, întotdeauna 
prudentă în prezenţa obstacolelor militare, porunci să fie 
lăsată jos. 


După ce cobori simţi o adiere uşoară, răcoroasă, în locul a 
ceea ce până atunci nu fusese decât aerul nemişcat şi 
înăbuşitor al unei zile fierbinţi de vară. Atmosfera era 
încărcată de o mireasmă plăcută de verdeață. 

Păşi cu grijă de-a lungul împrejmuirii, remarcând că, deşi 
vizibilă din apropiere, era cu dibăcie ascunsă vederii din 
stradă de un gard viu foarte des. Recunoscu materialul din 
care era făcută clădirea; era aidoma celui din care se 
construiau templele savanților, numai că nu părea să fie şi 
placat cu plumb. Aprecie gardul la trei picioare înălţime şi o 
grosime în jur de trei şi jumătate. Era scund şi turtit, iar din 
punct de vedere defensiv părea inutil. 

„Când eram tânără, gândi ea, chiar şi eu aş fi putut sări 
peste el”. Se întoarse la lectică, agasată că nu putea 
înţelege rostul gardului, căci nu-i venea să creadă că fusese 
construit fără nici un scop. Dar deveni şi mai contrariată 
când descoperi, la o sută de picioare mai încolo de-a lungul 
aleii, o deschizătură aparent nepăzită în perete. Un minut 
mai târziu, purtătorii lecticii o transportau printr-un tunel 
alcătuit din arbuşti împletiţi şi copaci falnici, care dădea 
spre un spaţiu larg, înverzit. Abia aici începea adevărata 
surpriză. 

— Opriţi! Porunci ILsdy Lydia. 

Un amestec de pajişte şi grădină se desfăşura în faţa ei, 
începând din dreptul copacilor. Era învățată să măsoare din 
ochi aşa că, fără să stea pe gânduri, aprecie întinderea pe 
care o putea cuprinde cu privirea la cincisprezece acri. Un 
pârâiaş subţire şerpuia traversând în diagonală pajiştea. Pe 
maluri fuseseră. Construite zeci de căsuțe pentru oaspeţi, 
scunde şi îngrijite, fiecare dintre ele bucurându-se de 
umbra copacilor, în dreapta se înălța conacul, o clădire de 
formă pătrată. În capătul îndepărtat al proprietăţii se aflau 
cinci nave spaţiale, dispuse ordonat una lângă alta. Peste 
tot se zăreau oameni. Bărbaţi şi femei, singuri sau în 
grupuri, şedeau pe scaune, se plimbau, Jucrau, citeau, 
scriau, desenau şi pictau. Lydia se îndreptă prudentă spre 


un pictor care îşi avea şevaletul la câţiva iarzi mai încolo. 
Nu era obişnuită să nu fie băgată în seamă. 

I se adresă cu voce tăioasă: 

— Ce-i asta? (Arătă cu mâna la agitația din jur.) Ce se 
întâmplă aici? 

Tânărul ridică nepăsător din umeri. Gânditor, adăugă o 
trăsătură de penel peisajului pe care îl picta, apoi, fără să 
ridice ochii, spuse: 

— Doamnă, vă aflaţi în inima Universului. Aici se 
zămisleşte şi se toarnă în tipare, pentru folosul public, 

* gândirea şi doctrina Imperiului. O dată născute, ideile sunt 
răspândite în mase şi devin ale întregii naţiuni, ale 
Sistemului Solar. Să fii invitat aici constituie o onoare 
inegalabilă, înseamnă că opera ta ca savant sau artist a 
primit recunoaşterea supremă, mai importantă decât cea 
pe care ţi-o pot asigura puterea şi banii. Doamnă, oricine 
sunteţi, fiţi bine venită în centrul intelectual al lumii. Nu aţi 
fi ajuns aici dacă nu aveaţi meritul unor realizări deosebite. 
Cu toate acestea, vă implor, nu-mi spuneţi despre ce este 
vorba până diseară, când voi fi fericit să vă stau la 
dispoziţie. Şi acum, femeie venerabilă şi merituoasă, vă 
urez o zi bună. 

Lydia se retrase gânditoare. Primul ei impuls, acela de a 
pune ca tânărul să fie despuiat şi biciuit, cedă în faţa 
dorinţei neaşteptate de a rămâne incognito cât mai mult 
timp posibil, pentru a putea explora acest surprinzător 
salon în aer liber. 

Era un univers de necunoscuţi. Nu văzu nici o figură pe 
care să o ştie. Acei oameni, oricare ar fi fost realizările lor, 
nu făceau parte dintre celebrităţile Imperiului. N-a întâlnit 
nici măcar un patron şi, dintre bărbaţii prezenţi, unul 
singur purta insigna de cavaler. Iar când se apropie de el, 
înţelese după simbolul religios care însoțea aceste însemne, 
că era din provincie. Stătea în apropierea unei fântâni din 
care ţâşnea un amestec special de apă şi fum. Era un 
spectacol frumos fumul care se ridica neîntrerupt într-un 


norişor. În momentul în care se opri lângă fântână, observă 
că briza răcoroasă încetase şi simţi un val de căldură care îi 
reaminti arşiţa din oraşul aflat la poalele colinei. Lydia se 
apropie de bărbat, preocupată să obţină cât mai multe 
informaţii. 

— Sunt nouă aici, zise ea încercând să pară fermecătoare. 
Funcţionează de mult acest centru? 

— De vreo cinci ani, doamnă. La urma urmei, tânărul 
nostru prinţ nu are decât douăzeci şi patru! 

— Prinţ Se miră Lydia. 

Cavalerul, un individ cu trăsături aspre, îşi ceru scuze. 

— Vă rog să mă iertaţi. Este un vechi cuvânt de prin 
părţile mele şi desemnează un conducător de origine 
nobilă. Am descoperit, în diversele mele călătorii prin 
genunile în care sălăşluiesc zeii atomici şi unde odată 
existau oraşe, că acest nume are o origine legendară. Aşa 
rezultă din cărţile vechi pe care le-am găsit între ruinele de 
acolo. 

Lydia era uluită: 

— Ai coborât într-unui dintre celebrele lăcaşuri ale zeilor, 
unde ard focurile eterne? 

Cavalerul chicoti: 

— După cum am văzut, unele dintre ele sunt mai puţin 
eterne decât celelalte. 

— Şi nu te-ai temut că vei fi vătămat? 

— Doamnă, ridică el din umeri, am trecut de cincizeci de 
ani. De ce m-aş mai teme dacă sângele meu este uşor atins 
de suflarea zeilor? 

Lydia şovăi, curioasă. Dar se abătuse de la intenţiile ei. 
„Prinţ!” repetă ea încruntată. Folosit pentru Clane, titlul 
avea o rezonanţă care o deranja. Era mai degrabă uimitor 
că existau oameni care îl priveau ca pe un conducător. Ce 
se întâmplase oare cu vechile prejudecăţi în privinţa 
mutanţilor? 

Tocmai se pregătea să vorbească din nou, când privirea i 
se opri asupra fântânii arteziene. 


Zvâcni înapoi, uluită. Apa bolborosea. Un nor de aburi se 
înălţă deasupra. Uitându-se la tromba care ţâşnea din 
fântână, înţelese că nu era vorba de fiim şi apă. Era pur şi 
simplu apă fiartă aburindă. Apă care mugea, clocotea şi se 
agita. Era mai multă apă fierbinte decât văzuse ea vreodată 
Ia o sursă artificială. Îşi aminti de oalele afumate în care 
sclavii îi încălzeau zilnic apa de care avea nevoie şi simţi un 
ghimpe de invidie faţă de faptul că cineva îşi putea permite 
luxul şi extravaganţa de a avea o fântână cu apă fiartă chiar 
în curte. 

— Dar cum a făcut? Întrebă sufocată de mirare. A captat 
un îzvor subteran fierbinte? 

— Nu, doamnă, apa vine de la pârâiaşul de colo. (Cavalerul 
arătă cu mâna.) Este adusă aici prin conducte de ceramică, 
după care pleacă spre fiecare casă de oaspeţi. 

— Se folosesc cumva cărbuni încinşi? 

— Deloc, doamnă. (Cavalerul devenise din ce în ce mai 
mulţumit de el însuşi.) Este o deschizătură dedesubtul 
fântânii; dacă doriţi puteţi să vă convingeţi. 

Lydia acceptă. Era fascinată. Îşi dădea seama că nu de 
asta venise, însă pentru moment scopul ei avea o 
importanţă secundară. Privi curioasă cum cavalerul ridică 
din pardoseală un capac, apoi se aplecă lângă el să poată 
privi în interior. Avu nevoie de câteva clipe pentru a se 
putea obişnui cu lumina slabă dinăuntru, dar în cele din 
urmă reuşi să vadă temelia masivă a fântânii şi ţeava groasă 
de şase ţoii la care era legată. Lydia se îndreptă încet. 
Bărbatul trânti sec capacul, apoi se întoarse spre ea. Îl 
întrebă: 

— Dar cum funcţionează? 

Cavalerul ridică din umeri. 

— Unii spun că zeii apelor de pe Marte au fost prietenoşi 
cu prinţul încă de pe vremea când l-a ajutat pe tatăl lui să 
învingă în războiul cu marţienii. Vă amintiţi că apele 
canalelor, clocotind furioase, i-au zăpăcit pe marţieni în 


timp ce erau atacați. Şi mai sunt alţii care spun că zeii 
atomici îl sprijină pe mutantul lor favorit. 

— Oh! Răbufni Lydia. 

Mai auzise vorbe de felul acestora. Niciodată în viaţă nu-i 
pasase de părerea zeilor despre faptele ei. Şi nu avea de 
gând să înceapă acum. Deveni gravă şi-l privi cu severitate 
pe bărbat. 

— Nu fi naiv, zise ea. Un bărbat care a îndrăznit să 
pătrundă în sălaşurile zeilor trebui să dea dovadă de mai 
multă judecată şi să nu repete asemenea poveşti pentru 
fete bătrâne. 

Omul rămase cu gura căscată. Înainte ca el să poată spune 
ceva, femeia se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre lectică. 

— Spre conac! Le porunci ea sclavilor. 

O depuseră în faţa intrării principale a reşedinţei înainte 
ca ea să-şi dea seama că nu aflase totuşi secretul 
extraordinar de preţios al fântânii cu apă fierbinte. 

II luă pe Clane prin surprindere. Intră în locuinţă în stilul 
ei impetuos. În momentul în care un sclav alergă spre 
apartamentul stăpânului pentru a-i anunţa sosirea, era deja 
prea târziu. Se ivi în uşă când Clane tocmai întrerupsese 
cercetarea unui corp pe care îl diseca. Spre marea ei 
dezamăgire, de această dată el nu mai încremeni cuprins 
de unul dintre spasmele lui emoţionale. Ar fi dorit să se 
întâmple acest lucru, pentru că planul ei era să cerceteze 
laboratorul pe îndelete, fără a fi deranjată. Dar Clane se 
apropie. 

— Distinsa mea bunică! Spuse el şi îngenunche pentru a-i 
săruta mâna, apoi se ridică, plin de graţie şi naturaleţe. 

— Nădăjduiesc, continuă el cu aparentă nerăbdare, că veţi 
avea timp şi bunăvoință pentru a-mi vizita locuinţa şi a-mi 
urmări munca. Amândouă sunt la fel de interesante. 

Felul lui de a se purta era atât de omenesc şi de 
îndatoritor, încât Lydia fu puţin descumpănită, ceea ce tiu 
prea i se întâmplase până atunci. Alungă iritată această 
stare. Din primele cuvinte îşi explică vizita. 


— Voi fi bucuroasă să-ţi admir casa. Intenţionam de multă 
vreme să te vizitez, dar am fost atât de ocupată... (oftă). 
Îndatoririle guvernării sunt o adevărată povară. 

Figura lui plăcută afişă o expresie înţelegătoare. O mână 
delicată arătă spre cadavrul de care acele degete subţiri se 
ocupaseră până atunci. Glasul catifelat o informă că scopul 
disecţiei era să cerceteze modul de aşezare a organelor, 
muşchilor şi oaselor. 

— Am operat pe mutanţi decedați, zise Clane, pentru a-i 
compara cu organismele normale. 

Lydia nu prea înţelegea rostul acestor cercetări. La urma 
urmei, fiecare mutant era diferit, după felul în care fusese 
însemnat de zei. Îi spuse acest lucru. Ochii albaştri 
strălucitori ai lui Clane o fixară meditativi. 

— Este bine cunoscut faptul, spuse el, că rareori mutanţii 
depăşesc vârsta de treizeci de ani. Era normal aşadar, 
continuă el zâmbind sfios, de vreme ce mă despart doar 
şase ani de această cumpănă, ca problema să mă preocupe. 
Joquin, acel pătrunzător savant bătrân care din nefericire 
nu mai trăieşte, pretindea că moartea este rezultatul 
tensiunilor interne, generate de felul în care mutanţii sunt 
trataţi de către semenii lor. El credea că dacă tensiunile ar 
putea fi eliminate, aşa cum s-a întâmplat în general în cazul 
meu, o viaţă normală ar duce şi la o dezvoltare normală a 
inteligenţei. Sau, altfel spus, el considera că dacă unui 
mutant i se acordă o şansă, el va fi în stare să-şi pună în 
valoare posibilităţile, care pot fi mai mici sau mai mari în 
comparaţie cu ale celorlalte fiinţe umane. 

Clane zâmbi. 

— Până acum, zise el, nu am observat nimic neobişnuit în 
ceea ce mă priveşte. 

Lydia îşi aminti de fântâna clocotindă şi simţi că o trec fiori 
reci. „Aiuritul ăla bătrân, Joquin!” gândi ea înfuriindu-se. 
„De ce n-am fost mai atentă la ceea ce făcea? A creat o 
minte diabolică în mijlocul nostru, la doi paşi de vârful 
puterii conducătoare a Imperiului.” 


Posibilitatea unui imens dezastru era mare. „Moartea, 
gândi ea, la câteva ore după ce pleacă bătrânul pe lumea 
cealaltă; este singura soluţie! Nu e de glumit cu creatura 
asta.” 

Din acel moment nu o mai interesară decât posibilităţile de 
acces ale asasinilor în încăperile locuinţei. De parcă i-ar fi 
ghicit gândurile, după un scurt tur al laboratorului - din 
care ea nu reţinu mai nimic - Clane o invită să viziteze toate 
camerele. Atenţia i se ascuţi. Scotoci cu privirea în căutarea 
uşilor, cercetă ferestrele şi observă mulţumită că peste tot 
pardoseala era acoperită de covoare. Meerl va fi în stare să 
acţioneze fără zgomot. 

— Dar dormitorul tău? Întrebă ea în cele din urmă. 

— Ajungem şi acolo, răspunse Clane. E jos, în vecinătatea 
laboratorului. Dar mai este ceva ce aş vrea să-ţi arăt. La 
început nu eram hotărât dacă s-o fac, dar acum, zâmbi el 
angelic, sunt! 

Coridorul care ducea din sufragerie în dormitor era 
suficient de larg pentru a funcţiona ca anticameră. Pereţii 
erau acoperiţi cu draperii de sus până jos, ceea ce era 
ciudat. Lydia nu se putu abţine; ridică una dintre draperii şi 
privi în spatele ei. Peretele era călduţ precum cenuşa şi era 
construit din aceeaşi piatră ca templele. II privi 
întrebătoare pe Clane. 

— Am în casă câteva metale divine. Desigur, nu risc nimic. 
Mai este un coridor care leagă laboratorul de dormitor. 

Lydia se bucură când descoperi că uşa dormitorului nu 
avea nici un fel de zăvor sau încuietoare. În timp ce îl urma 
pe Clane prin anticamera ce ducea în laborator, chibzui 
asupra acestei constatări. Era de aşteptat ca lipsa lui de 
prevedere să nu dureze la nesfârşit. Asasinii trebuiau să 
acţioneze înainte ca el'să devină bănuitor; cu cât mai 
repede, cu atât mai bine. Din păcate, gândi ea, nu se putea 
întâmpla nimic mai înainte ca Tews să fie confirmat 
moştenitor al tronului. Băgă de seamă că Clane se oprise în 
dreptul unei cutii întunecate. 


— Gelo Greeant, îi explică el, mi-a adus asta după una 
dintre călătoriile lui în împărăţia zeilor. Voi păşi înăuntru, 
iar domnia voastră veţi privi de acolo, prin sticla aceea 
fumurie. Veţi rămâne uimită. 

Lydia se conformă, curioasă. Pentru câteva clipe, după ce 
Clane păşise înăuntru, sticla rămase întunecată. Apoi 
începu să licărească slab. Făcu un pas înapoi la vederea 
acelei sclipiri ciudate, dar reamintindu-şi cine era, îşi reluă 
locul. Apoi ţipă. 

Dincolo de ecranul de sticlă se zărea imaginea unui 
schelet. Se mai distingeau umbra inimii pulsând şi conturul 
plămânilor contractându-se şi dilatându-se. În timp ce 
privea încremenită, un braţ al” scheletului se mişcă, 
apropiindu-se de ea, apoi se retrase. În cele din urmă 
creierul ei paralizat înţelese. 

Avea în faţa ochilor alcătuirea internă a unei fiinţe 
omeneşti. A lui Clane. Brusc deveni interesată. Clane. In 
grabă, ochii ei începură să cerceteze structura osoasă. 
Observă coşul pieptului care-i adăpostea inima şi plămânii 
şi grosimea deosebită a claviculelor. Privirea ei alunecă în 
jos spre rinichi, dar era prea târziu. Imaginea pâlpâi, apoi 
dispăru. Clane ieşi din cutie. 

— Ei, întrebă el satisfăcut, ce părere aveţi despre micul 
meu dar din partea zeilor? 

Formularea o uimi pe Lydia. Tot drumul spre casă nu se 
gândi decât ia ea. Dar din partea zeilor! Într-un anume fel 
era. Zeii atomici transmiseseră mutantului lor o metodă de 
a se vedea pe sine, pentru a-şi studia propriul trup. Dar ce 
urmăreau ei prin asta? Avea sentimentul că dacă zeii într-a 
devăr existau şi dacă, după cât se părea, îl ajutau pe Clane, 
atunci zeitățile Atomului se amestecau la fel ca în vremurile 
legendare în treburile oamenilor. 

Senzaţia de slăbiciune care o copleşise nu-i arăta decât o 
singură ieşire, răsunând în mintea ei ca un răpăit de tobă: 
Ucide! Şi cât mai curând. Curândl? 


Dar zilele treceau şi menţinerea stabilităţii politice îi 
absorbea toată atenţia. Cu toate acestea, în mijlocul unei 
mulţimi de probleme, ea nu uită de Clane. 

Mesajul prin care Lordul Conducător îl invita pe Tews să 
se întoarcă din exil ajunse cu aceeaşi navă care purta şi o 
scrisoare din partea mamei sale. Suna ca şi cum ar fi fost 
scrisă în mare grabă, dar cuprindea o explicaţie a felului în 
care se obținuse rechemarea lui. 

Preţul îl uimi pe 'lews. 

Cum, gândi el, să mă însor cu Gudrun! 

Avu nevoie de o oră întreagă pentru a-şi calma nervii 
îndeajuns cât să poată analiza propunerea. Planul lui, hotărî 
într-un târziu, era prea important ca să renunţe la el din 
cauza dezgustului faţă de o femeie al cărei interes pentru 
bărbaţi privea mai ales cantitatea, decât calitatea. Şi nu se 
punea problema vreunei legături cu o altă femeie. În urmă 
cu şapte ani, soţia lui, care descoperise că exilul din Linn 
poate fi definitiv, îl convinsese repede pe tatăl ei să-i declare 
divorţaţi. Ei da, era liber să se însoare. 

Revenirea lui Tews a fost un triumf pentru abilitatea 
diplomatică a mamei lui şi un moment înălţător pentru el 
însuşi. Nava ateriză în piaţa coloanelor şi acolo, în faţa unei 
imense mulţimi care ovaţiona, fu întâmpinat de Lordul 
Conducător şi de întregul Patronat. Parada desfăşurată apoi 
a fost deschisă de o unitate de cavalerie de cinci mii de 
călăreţi în straie sclipitoare, urmată de zece mii de 
pedestraşi, o mie de genişti şi o mulţime de maşinării 
pentru aruncat greutăţi şi pietre în timpul asalturilor. 
Urmau Lordul Conducător, Lydia şi lews, cei trei sute de 
patroni şi şase sute de cavaleri ai Imperiului. Cortegiul era 
încheiat de o nouă unitate de cinci mii de cavalerişti. 

De la tribuna care se prelungea din clădirea Patronatului, 
Lordul Conducător, cu vocea lui pătrunzătoare neatinsă de 
vârstă, ură bun venit fiului său vitreg. Toate minciunile care 
se spuseseră până atunci despre motivele exilului lui Tews 
erau acum confirmate în mod oficial şi solemn. Se retrăsese 


pentru a medita. Plecase dezgustat de înşelăciunile şi 
prefăcătoria guvernanţilor. Revenise doar la rugăminţile 
repetate ale mamei sale şi ale Lordului Conducător. 

— După cum ştiţi, încheie Lordul Conducător, cu şapte ani 
în urmă mi-am pierdut succesorul firesc, în timpul celei mai 
mari biruinţe din istoria Imperiului, cucerirea marţienilor. 
Astăzi, când mă aflu în faţa voastră fără a mai fi tânăr, fără 
puterea de a mai purta întreaga povară a conducerii 
militare şi politice, este o nemărginită bucurie pentru mine 
să vă comunic cu convingere şi hotărâre: cel căruia vă cer 
să-i acordaţi încrederea voastră este un simplu şi modest 
membru al familiei mele, fiul iubitei mele soţii Lydia. Pe 
soldaţi îi asigur că nu este o dovadă de slăbiciune. 
Amintiţivă de Cimbri, cucerită datorită priceperii lui pe 
vremea când nu avea decât douăzeci şi cinci de ani. Mă 
adresez în special trupelor aflate la ananghie pe Venus, 
acolo unde căpetenii trădătoare au îndemnat triburile 
sălbatice din provinciile venusiene insulare la o răscoală 
fără succes. Spun „fără succes” pentru că în curând 'lews 
va ajunge acolo cu cea mai numeroasă armată pusă pe 
picioare în Imperiu de pe vremea războiului cu Marte. 
Îndrăznesc să fac o profeție. Presimt că în mai puţin de doi 
ani căpeteniile venusiene vor atârna de aceleaşi frânghii pe 
care le folosesc ei acum ca să-şi spânzure prizonierii. 
Preziccă acela care va izbuti pedepsirea lor va fi Lordul 
Conducător Asociat, generalul Tews, pe care îl desemnez 
acum în mod oficial moştenitorul şi succesorul meu, şi în 
numele căruia îi avertizez pe toţi cei care pun la cale 
prăbuşirea Imperiului: iată-l pe cel care vă va zădărnici 
planurile! 

Uluit, 'Tews, căruia Lydia îi povestise despre proporţiile 
victoriei pe care o obținuse pentru el, păşi înainte ca să 
răspundă uralelor şi să spună câteva cuvinte. „Nu prea 
multe”, îl prevenise mama sa. „Fii evaziv.” Dar Lord Tews 
avea alte gânduri. Îşi calculase cu grijă toate acţiunile 
viitoare şi, pe lângă răsunătoarele fraze de acceptare a 


funcţiei de conducător militar care i se oferise şi pe lângă 
promisiunea că răsculații de pe Venus vor avea parte de 
soarta pe care le-o promisese Lordul Linn, mai dorea să 
declare ceva. Declaraţia lui privea titlul de Lord Conducător 
Asociat cu care fusese învestit. 

— Sunt încredinţat, se adresă el mulţimii, că veţi fi de 
acord cu mine că titlul de Lord Conducător aparţine numai 
celui dintâi şi celui mai mare bărbat din Linn. lată motivul 
pentru care cer - şi aceasta devine o obligaţie pentru 
membrii guvernului - să fiu numit Lord Consilier. Ar fi o 
bucurie pentru mine să fiu consilier, atât Lordului 
Conducător, cât şi Patronatului, şi aceasta este calitatea în 
care doresc să fiu cunoscut de azi înainte poporului 
măreţului Imperiu Linn. Vă mulţumesc pentru că m-aţi 
ascultat şi acum vă asigur că timp de trei zile vor avea loc 
jocuri în amfiteatre şi întreaga perioadă se va servi 
mâncare pe cheltuiala mea în tot oraşul. Mergeţi şi 
petreceţi, şi fie ca zeii atomici să vă aducă noroc. 

La un minut după ce el îşi încheiase cuvântarea, Lydia era 
încă îngrozită. Să fi fost 'Tews nebun să refuze titlul de Lord 
Conducător? Strigătele entuziaste ale mulţimii o liniştiră 
puţin şi, treptat, în timp ce îi urma pe Iews şi pe bătrân de- 
a lungul promenadei care lega tribuna de palat, începu să 
priceapă isteţimea proaspătului Lord Consilier. Ei da, va fi 
un adevărat scut împotriva acuzațiilor aduse de cei care 
întotdeauna se străduiau să ridice masele împotriva 
guvernării absolute a celor din familia Linn. Era evident că 
îndelungatul exil, în loc să-i întunece mintea, mai degrabă i- 
o ascuţise. 

Pe măsură ce zilele treceau, transformarea lui lews ieşea 
tot mai mult la iveală. Chiar şi Lordul Conducător ajunsese 
să aibă păreri de rău. Restricţiile pe care le impusese fiului 
său vitreg în timpul şederii lui în Awai i se păreau acum, 
când privea în urmă, mult prea nedrepte şi severe. Nu ar fi 
trebuit, de exemplu, să-i fi permis soţiei lui Tews să 


divorţeze, ci ar fi fost mult mai bine dacă insista ca ea să-l 
însoţească. 

Ajunse la concluzia că nu mai avea decât o singură soluţie. 
Grăbi căsătoria lui Tews cu Gudrun şi apoi îi expedie în luna 
de miere pe Venus, având grijă să fie însoţiţi şi de un sfert 
de milion de oameni, în aşa fel încât viitorul Lord 
Conducător să alterneze dragostea cu războiul. 


După ce rezolvă astfel principalele probleme, Lordul 
Conducător se dedică unei vieţi domestice liniştite, 
gândindu-se la căile şi mijloacele prin care să-şi poată pune 
ceilalţi urmaşi la adăpost de planurile criminale pe care 
fără îndoială le urzea Lydia. 

Mult prea curând însă, în ciuda precauţiilor lui şi ale 
doctorului personal, Lordul Conducător ajunse la capătul 
drumului. Zăcea între perne în pat, trăindu-şi ultimele 
ceasuri. Toate încercările făcute de doctorul palatului, 
inclusiv o baie rece ca gheaţa, unul dintre leacurile sale 
favorite, dădură greş în a-l pune pe picioare pe bărbatul 
atins de boală. In câteva ore era înştiinţat întregul Patronat 
şi toţi conducătorii statului fură invitaţi să vegheze la 
căpătâiul muribundului. Lordul Linn introdusese cu câţiva 
ani înainte o lege care prevedea că nici un cârmuitor nu va 
fi lăsat să moară în singurătate. 

Era o măsură prin care încerca să prevină otrăvirile, 
deosebit de frecvente în acea perioadă, dar care, în timp ce 
privea mulţimea ce se înghesuia dincolo de uşile deschise 
ale dormitorului şi asculta murmurul potolit al vocilor, i se 
părea acum oarecum nedemnă. 

Făcu un semn spre Lydia. Ea se apropie uşor şi încuviinţă 
dorinţa lui ca uşa să fie închisă. Câţiva dintre cei prezenţi în 
încăpere se priviră întrebător în timp ce ea îi gonea, dar 
glasul stins al Lordului Conducător îi îndemnă să se 
grăbească, aşa că în cele din urmă ieşiră. Trecură vreo zece 
minute până când se goli camera. Lordul Conducător privi 
cu tristele spre soţia lui. Avea de îndeplinit o obligaţie 
neplăcută şi atmosfera îngreunată de iminenţa morţii făcea 
ca lucrurile să pară şi mai falnice. Începu fără nici un fel de 
pregătire. 

— In ultimii ani ţi-am dat de înţeles adesea despre 
temerile pe care le-am avut privind sănătatea rudelor mele. 
Reacţiile tale nu m-au făcut decât să mă îndoiesc că în inima 
ta a mai rămas ceva din sentimentele şi delicateţea care, se 
presupune, ar aparţine femeilor. 


— Ce vrei să spui? Zise Lydia. 

În mintea ei licări pentru prima oară gândul a ceea ce va 
urma. Spuse cu ipocrizie: 

— Dragul meu soţ, ţi-ai pierdut minţile? 

Lordul Conducător continuă calm: 

— De această dată, Lydia, nu-ţi voi mai vorbi într-un limbaj 
diplomatic. Îţi cer să nu-ţi pui în aplicare planurile de a-mi 
asasina rudele după ce voi muri! 

Formularea era neaşteptată pentru femeie. Culoarea îi 
dispăru din obraji şi deveni palidă ca moartea. 

— Eu? Respiră ea greu, să-ţi omor neamurile? 

Acum apoşi, ochii odinioară cu luciri de oţel o priviră fără 
milă. 

— Am reuşit să-i pun pe Jerrin şi Draid la adăpost de 
încercările tale. Se află la comanda unor armate puternice, 
iar în testamentul meu am lăsat instrucţiuni clare în ceea ce 
priveşte viitorul lor. Ceilalţi băieţi, judecătorii, sunt astfel 
protejaţi într-o oarecare măsură. Femeile, în schimb, nu au 
tot atâta noroc. Fiicele mele cred că sunt în siguranţă. Cea 
mare nu are copii şi nici ambiţii. Dar Gudrun este acum 
soţia lui Tews. Vreau să-mi promiţi că nu vei încerca să-i faci 
vreun rău, şi că în acelaşi timp te vei abţine să acţionezi 
împotriva celor trei copii ai mei din prima căsătorie. Vreau 
ca legământul tău să includă şi copiii celor trei veri ai mei 
şi, în sfârşit, aş dori să-mi făgăduieşti că nu te vei atinge de 
Lady Tania, de cele două fiice ale ei şi de fiul ei, Lord Clane. 

— Clane! Bâigui Lydia. 

Mintea începuse să-i lucreze încă în timp ce el vorbea. 
Trecuse peste imensa insultă care i se adusese, peste toate 
celelalte nume, dar se oprise la aceasta. Il pronunţă din 
nou, de această dată mai tare: 

— Clane! 

Ochii îi erau precum două ape învolburate. Privi spre soţul 
ei cu înverşunare. 

— Şi ce te face să crezi că eu, pe care mă consideri în 
stare de astfel de crime, voi putea să-mi ţin făgăduielile 


făcute unui om mort? 

Bătrânului îi reveni dintr-o dată culoarea în obraji. 

— Pentru că tu, Lydia, răspunse el încetişor, eşti mai mult 
decât o mamă care-şi protejează odrasla. Eşti un 
conducător a cărui înţelepciune politică şi inteligenţă au 
făcut posibilă adevărata unitate a Imperiului pe care Tews îl 
va moşteni. În străfundul tău eşti o femeie cinstită, şi dacă 
îmi faci o promisiune, cred că o vei respecta. 

Ea simţi că el într-adevăr spera aceasta. Aşa că redeveni 
calmă. Îl privi cu ochi strălucitori, conştientă cât de 
neînsemnată era puterea muribundului, oricât de disperat 
se străduia el să obţină asigurări privind îndeplinirea 
dorințelor legate de urmaşii lui. 

— Foarte bine, dragul meu, îl linişti ea, îţi promit ceea ce 
doreşti. Iţi garantez că nu voi omori pe niciunul dintre” cei 
pe care i-ai pomenit. 

Lordul Conducător o privi deznădăjduit. Înţelese că nu o 
convinsese câtuşi de puţin. Pentru a ajunge la onestitatea 
acestei femei - era încredinţat că avea aşa ceva! 

— Nu trebuia să conteze pe sentimentele ei. Abandonă 
tactica imediat. 

— Lydia, spuse el, nu-l înfuria pe Clane încercând să-l 
ucizi. 

— Să-l înfurii! Izbucni Lydia. 

Vorbise tăios pentru că nu se aşteptase la o asemenea 
ripostă. Îşi fixă uimită soţul, ca şi cum nu era sigură să 
auzise corect. Repetă cuvintele rar, ascultându-le de parcă 
le-ar fi căutat un înţeles secret. 

— Să-l înfurii? 

— Cred că îţi dai seama, începu Lordul Coducător, că mai 
ai cincisprezece douăzeci de ani de viaţă de suportat după 
moartea mea, în cazul în care îţi drămuieşti forţele. Dacă îţi 
vei cheltui aceşti ani încercând să cârmuieşti lumea prin 
Tews, vei fi repede şi pe de-a-ntregul înlăturată. Asta este 
ceea ce nu înţelegi încă, şi te sfătuiesc să te reorientezi. 
Trebuie să-ţi ascunzi puterea în spatele altcuiva. Jerrin nu 


va avea nevoie de tine, iar Draid are nevoie doar de Jerrin. 
Tews se va putea dispensa de tine şi o va face. Dintre 
bărbaţii importanţi rămâne Clane. El îţi poate fi de folos. 
lată de ce prin dânsul vei fi în măsură să-ţi păstrezi 
puterea. 

Privirea ei îi fixase buzele tot timpul în care vorbise. 
Ascultase cum vocea lui se stingea încetul cu încetul, până 
când nu se mai auzi nimic. În tăcerea care se lăsă între ei, 
* Lydiei i se păru că în sfârşit înţelege. Clane fusese acela 
care vorbise prin bunicul său aflat pe moarte. 

Era doar încercarea perfidă a lui Clane de a se folosi de 
eventualele ei temeri pentru propriul viitor. Acelaşi Clane 
care îi dăduse peste cap planurile în privinţa sclavei Selk 
încercase acum, cu disperare, să o împiedice să-şi pună în 
aplicare planurile. Care-l vizau pe el. 

În timp ce-l privea pe bătrânul care-şi dădea ultima 
suflare, undeva în adâncul fiinţei ei râdea. Cu trei luni 
înainte, după ce remarcase semnele prăbuşirii soţului ei, 
insistase ca lews să fie rechemat de pe Venus, iar Jerrin să 
fie numit în locul lui. Puterea ei de anticipație dădea acum 
roade şi totul se potrivea mai bine decât se aşteptase. Mai 
era cel puţin o săptămână până când nava spaţială a lui 
Tews urma să aterizeze în Linn. In această săptămână, 
văduva Lydia va avea puterea întreagă. 

Nu era exclus să fie nevoită să renunţe la planurile ei în 
privinţa unora dintre membrii familiei. Aceştia cel puţin 
erau oameni. Dar Clane, străinul, creatura neomenească, 
trebuia distrus cu orice preţ. Avea la dispoziţie o săptămână 
în care, dacă era nevoie, putea folosi trei legiuni şi o sută de 
nave pentru a-i zdrobi pe el şi pe zeii care-l creaseră. 

Discuţia lungă şi tensionată storsese şi ultima picătură de 
viaţă a Lordului Conducător. Cu zece minute înainte de 
apusul soarelui, uriaşa gloată strânsă afară văzu 
deschizându-se porţile palatului şi pe Lydia ieşind rezemată 
de braţele a doi patroni bătrâni, urmată de o mulţime de 


nobili. Vestea morţii celui care fusese cel dintâi Linn din 
Linn se răspândi într-o clipă. 

CAPITOLUL, XIII. 

LYDIA se trezi alene în dimineaţa zilei ce urmă morţii 
Lordului Conducător. Se întinse şi căscă încântată, 
desfătându-se în aşternutul curat şi răcoros. Apoi deschise 
ochii şi privi în tavan. Soarele strălucitor pătrundea prin 
ferestrele deschise, iar Dalat se foia la capătul patului. 

— Aţi cerut să fiţi trezită devreme, distinsă doamnă, spuse 
ea. 

Glasul femeii avea o notă de respect pe care Lydia nu o 
remarcase niciodată până atunci. Cumpăni în minte, 
reflectând asupra diferenţei aproape insesizabile. Şi bmsc 
îşi aminti. Linn murise. Pentru o săptămână era nu numai 
legal, dar şi de facto, Conducătorul oraşului şi al statului. 
Nimeni nu ar fi îndrăznit să se opună mamei noului lider - 
hm, Lordul Consilier Tews. Se ridică entuziasmată în capul 
oaselor. 

— A sosit vreo veste de la Meerl? 

— Niciuna, doamnă. 

La auzul răspunsului se posomori. Cu asasinul ei de 
încredere avea o legătură pe care la început o acceptase în 
silă, dar apoi, dându-şi seama că e folositor, i se dedicase cu 
o bunăvoință zâmbitoare. Avea intrare liberă în dormitorul 
Lydiei la orice oră din zi sau din noapte. Şi era surprinzător 
că tocmai el, căruia îi încredinţase o asemenea misiune 
importantă, nu raportase încă nimic. 

Dalat vorbi din nou: 

— Cred, doamnă, că ar trebui să-i spuneţi totuşi..., că nu 
este înţelept din partea lui ca pachetele care îi sunt 
destinate, să ajungă aici, la dumneavoastră. 

Lydia sări din pat, uimită şi furioasă. 

— Cum, obrăznicătura a făcut asta? Arată-mi pachetul! 

Sfâşie mânioasă ambalajul şi se trezi în mână cu un bol 
plin cu cenuşă. De gâtul vasului era legat un bilet. Curioasă, 
îl întoarse şi citi: 


Doamnă, Asasinul trimis de dumneavoastră era prea 
umed. 

Zeii atomici, o dată aţâţaţi, devin violenţi în prezenţa 
umezelii. 

Uranium, din partea Consiliului Zeilor. 

Trosc! Zgomotul vasului prăbuşit pe pardoseală o trezi din 
amorţeala care pusese stăpânire pe ea. Cu ochii larg 
deschişi privi spre grămăjoara de cenuşă amestecată acum 
cu cioburi de ceramică. Cu degetele crispate se aplecă şi 
ridică biletul. De această dată îi atrase atenţia nu conţinutul 
notei, ci semnătura: Uranium. 

A fost ca un duş cu apă rece. Privirea goală fixa cenuşa 
celui care fusese Meerl, cel mai de încredere asasin al ei. Îşi 
dădu seama că moartea lui o afecta mai mult decât cea a 
soţului. Bătrânul se ţinuse tare vreme îndelungată. Cât timp 
în trupul lui mai existase puţină vlagă, avusese şi puterea să 
mai facă schimbări. Când murise, ea răsuflase uşurată 
pentru prima oară în ultimii ani, ca şi cum i s-ar fi luat o 
piatră de pe suflet. 

Dar acum o altă povară părea să-i ia locul. Respirația îi 
deveni sacadată. Împrăştie cenuşa cu piciorul ca şi cum i-ar 
fi negat importanţa în viaţa ei. Cum putuse Meerl să 
eşueze? Meerl cel prudent, cel dibaci, Meerl îndrăzneţul, 
curajosul şi puternicul! 

— Dalat! 

— Da, doamnă. 

Cu ochii mijiţi şi buzele strânse, Lydia chibzui la acţiunea 
pe care o avea în vedere. Dar nu dură mult timp. 

— Cheamă.-l pe colonelul Maljan. Spune-i să vină imediat! 

Pentru a omori un anume om avea la dispoziţie o 
săptămână. Şi venise timpul să pună piciorul în prag. 

Ajunse cu lectica până la poalele colinei pe care îşi avea 
reşedinţa Lordul, Clane. Era acoperită cu un văl des şi 
folosise drept cărăuşi nişte sclavi care nu apăruseră 
niciodată cu ea în public; lectica, veche şi banală, aparţinea 
uneia dintre doamnele ei de companie. Ochii care pândeau 


din spatele acestei excelente deghizări străluceau de 
emoție. 

Dimineaţa era neobişnuit de fierbinte. De pe deal, dinspre 
casa lui Clane, suflau rafale de aer cald. După puţin timp 
văzu că soldaţii aflaţi la o sută de yarzi în faţă se opriseră, 
întrucât popasul lor se prelungea, deveni intrigată. Tocmai 
se pregătea să coboare din lectică, dar îl văzu pe Maljan 
venind spre ea. Ofiţerul cu ochi întunecaţi şi nas coroiat era 
teribil de transpirat. 

— Doamnă, spuse el, nu putem să ne apropiem de gard. Se 
pare că arde. 

— Dar nu văd flăcări. 

— Nu este un foc obişnuit. 

Lydia era uimită să-l vadă pe bărbat tremurând de spaimă. 

— Se întâmplă ceva supranatural acolo sus, continuă el. 
Nu-mi place. 

Ea cobori din lectică, simțindu-se cuprinsă de fiorii 
înfrângerii. 

— Eşti idiot? Rosti muşcătoare. Dacă nu poţi trece de 
gardul ăla, paraşutează oamenii dincolo cu navele spaţiale. 

— Am şi trimis după ele, răspunse ofiţerul, dar... 

— Dar! Spuse Lydia fără să mai aştepte. Voi merge sus 
pentru a arunca eu însămi o privire la gardul ăla. 

Urcă, dar se opri brusc în locul în care soldaţii, căzuţi la 
pământ, respirau cu greutate. Căldura o copleşise deja. 
Ajun sese în punctul în care numai putea răsufla. Simţi că 
plămânii i se usucă pe dinăuntru. Într-o clipă gâtul începu 
să o usture, parcă i-ar fi luat foc. Se adăposti în spatele unei 
tufe, dar fără folos. Frunzele erau ofilite şi întunecate. Se 
retrase după o movilă. Se ghemui acolo, prea înspăimântată 
pentru a putea gândi. Băgă de seamă că Maljan urca, 
încercând să răzbată până la ea. Ajunse, gâfâind, dar dură 
câteva clipe până să fie în stare să vorbească. Arătă cu 
mâna în sus. 

— Navele, îngăimă el. 


Le priviră trecând la joasă înălţime pe deasupra copacilor. 
Se înclinară în momentul în care depăşiră gardul, apoi 
dispărură din vedere, afundându-se dincolo de arborii câre 
ascundeau conacul lui Clane. Nu mai puţin de cinci nave 
trecură peste împrejmuirea reşedinţei. Lydia observă că 
sosirea lor îi făcu pe soldaţi să se împrăştie neajutoraţi 
peste tot în jurul ei. 

— Spune-le oamenilor să coboare, porunci ea răguşită, 
dând semnalul uneia dintre cele mai precipitate retrageri. 

Strada de la poala colinei era încă aproape pustie/ Câţiva 
trecători se opriseră să privească din curiozitate, dar se 
îndepărtară atunci când gărzile postate în drum le cerură 
să se împrăştie. Acţiunea trebuia să rămână cât mai 
discretă. 

Aşteptă. Nu răzbătea nici un sunet de dincolo de copaci, 
unde dispăruseră navele. Era ca şi cum ele s-ar fi prăbuşit 
într-un abis al tăcerii. Trecu jumătate de oră, când deodată 
se ivi una dintre nave. Lydia îşi ţinu respiraţia, apoi privi 
cum maşinăria se îndrepta spre ei, plutind peste copaci şi 
aterizând în mijlocul drumului. Dinăuntru ieşi un bărbat în 
uniformă. Maljan îi făcu un semn şi se grăbi spre el. 
Discuţia care urmă fu foarte aprigă. În cele din urmă 
Maljan se întoarse şi, fără nici o tragere de inimă, se 
apropie de Lydia. Spuse cu voce joasă: 

— Casa este apărată de o barieră de căldură care o face 
inexpugnabilă. Dar au vorbit cu Lordul Clane. Vrea să 
discute cu dumneavoastră. 

Ştirea o făcu să chibzuiască îndelung. Era conştientă că 
impasul în care se afla putea dura câteva zile. 

Dacă aş reuşi să mă apropii de el, gândi ea fără remuşcări, 
şi să mă prefac că-i ascult propunerile... 

Planul părea să funcţioneze perfect. In timp ce naya o 
trecu dincolo de împrejmuire, căldura iradiată de pereţii 
casei se domoli până la o temperatură suportabilă. Şi - 
incredibil! 


— Clane fu de acord ca ea să fie însoţită înăuntrul casei de 
o gardă personală de doisprezece soldaţi. Pe când intra, avu 
pentru prima dată un sentiment straniu. Nu era nimeni prin 
preajmă, nici un sclav, nu se vedea nici o mişcare. Se 
îndreptă înspre dormitor, încetinind cu fiecare pas. Simţi un 
fel de admiraţie răutăcioasă. 1 se părea de necrezut ca el să 
se fi pregătit atât de scrupulos încât să-şi fi îndepărtat toţi 
sclavii. Deşi i s-ar fi potrivit. Niciodată în relaţiile dintre ei 
de până atunci, el nu făcuse vreo greşeală. 

— Bunico, eu nu m-aş apropia mai mult! 

Ea se opri brusc. Văzu că ajunsese la mai puţin de un yard 
de coridorul care ducea spre dormitorul lui. Clane se afla la 
celălalt capăt şi părea să fie singur şi fără apărare. 

— Încă un pas, spuse el, şi vei muri pe loc. 

Ea nu vedea nimic neobişnuit. Coridorul era aşa cum şi-l 
amintea. Draperiile fuseseră îndepărtate de pe pereţi, 
lăsând să se vadă piatra de templu de dedesubt. Şi totuşi, 
stând acolo, simţi o căldură vagă, stranie şi totodată 
mortală. Reuşi cu mare greutate să îndepărteze acest 
sentiment. 

Deschise gura pentru a da comanda, dar Clane vorbi 
primul. 

— Bunico, să nu faci nimic nesăbuit. Gândeştt-te bine 
înainte de a sfida puterea atomului. Nu ai înţeles nimic din | 
“ea ce s-a întâmplat astăzi? Te-ai putut convinge că pt cei 
iubiţi de zei nu-i poate distruge nici un muritor. 

Sumbră, femeia părea hotărâtă să-şi atingă scopul. 

— Ai greşit proverbul, spuse ea. Cine este iubit de zei 
moare tânăr. 

Şi totuşi, şovăi din nou. Ce o uimea era că el continua să 
stea acolo, la mai puţin de treizeci de picioare distanţă, 
neînarmat, neapărat, cu un vag zâmbet pe buze. „Ce trans 
formare”, gândi ea. „Cum reuşise să-şi învingă boala de 
nervi! Şi ce chip minunat, atât de liniştit, atât de 
încrezător!” 

Încrezător! Era p6sibil ca acolo să fi fost zei? 


Era posibil? 

— Bunico, te previn, nu te mişca. Dacă trebuie să-ţi 
dovedeşti că zeii vor lovi în numele meu, trimite-ţi soldaţii. 
Dar nu te mişca. 

Se simţea slabă, cu picioarele paralizate. Sentimentul de 
vinovăţie care se revărsase asupra ei, convingerea că el nu 
minţea, se amestecau cu hotărârea de a nu da înapoi. 

Şi totuşi, trebuia! 

Îşi dădea seama de nebunia acestei indecizii. Într-o clipă 
înţelese că nu ea era persoana capabilă de o sinucidere 
conştientă. Aşadar, cedarea, renunţarea, acceptarea real 
ităţii. Deschise gura să ordone retragerea, când se petrecu 
imprevizibilul. 

Niciodată nu s-a putut afla ce l-a împins pe acel soldat să 
acţioneze. Poate că devenise nerăbdător. Poate sperase 
într-o avansare. Oricare ar fi fost motivul, el strigă pe 
neaşteptate: „Am să vi-l înhaţeu pe nenorocitul ăsta!” şi se 
repezi înainte. Reuşi să facă câţiva paşi dincolo de Lydia şi 
începu să se dezintegreze. Se boţi precum un sac gol. În 
locul în care se aflase mai înainte, acum cobora alene o 
pulbere de cenuşă. Imediat se simţi o explozie de căldură. 
Vârtejul fierbinte o atinse în treacăt pe Lydia, care sărise 
într-o parte, dar îi lovi pe soldaţii din spatele ei. Se auziră 
câteva urlete şi schelălăieli oribile, după care urmă o 
hărmălaie cumplită. O uşă se trânti cu zgomot şi femeia 
rămase singură. Ridică privirea şi observă că aerul de pe 
coridor era încă incandescent. Rămase prudentă în locul 
unde se afla şi strigă: 

— Clane! 

Răspunsul veni imediat: 

— Da, bunico! 

Preţ de câteva clipe ea ezită, trăind toată agonia unui 
general pe cale să se predea. Într-un târziu, întrebă 
încetişor: 

— Ce vrei? 


— Să se termine cu atacurile împotriva mea. Cooperare 
politică deplină, dar fără ca oamenii să afle, cel puţin atâta 
timp cât ne va sta în putere. 

— Oh! 

Începu să răsufle mai uşurată. Se temuse că îi va pretinde 
recunoaşterea publică. 

— Şi dacă nu sunt de acord? Întrebă ea în cele din urmă. 

— Moartea! 

Vorbise încetişor. Dar femeia nici măcar nu se gândea să 
se îndoiască. 1 se acordase o şansă. Dar mai era ceva. Un 
lucru de o importanţă enormă. 

— Clane, țelul tău final este să ajungi Lord Conducător? 

— Nu! 

Răspunsul venise prea repede. Simţi un fior de 
neîncredere, o convingere maladivă că o minţise. Dar peste 
o clipă se bucură că el negase. Într-un fel, asta îl' obliga. 
Parcurse cu gândul toate posibilităţile situaţiei, apoi se 
întoarse la necesitatea momentului. 

— Prea bine, spuse suspinând. Accept. 

După ce se întoarse la palat, trimise un asasin să 
îndeplinească o misiune esenţială împotriva singurului 
martor care ştia că Lady Lydia suferise o mare înfrângere. 
După-amiază târziu, i se aduseră la cunoştinţă două lucruri. 
Vestea minunată că Tews sosise mai devreme decât era 
aşteptat şi că se afla deja în drum spre palat, şi ştirea 
conform căreia colonelul Maljan zăcea mort pe una dintre 
alei, cu un cuţit înfipt în rinichi. 

Abia atunci îşi dădu seama că se afla în exact acea poziţie 
pe care răposatul soţ i-o recomandase pentru propria ei 
siguranţă şi bunăstare. Revelația acestui lucru o fâicu să 
lăcrimeze. 

Pe piatra de mormânt a Lordului Conducător, poporul din 
Linn îi adusese un omagiu de care nu se bucurase nimeni 
până atunci: 

MEDRON LINN PĂRINTE AL IMPERIULUI. 

CAPITOLUL XXIII. 


ÎN ÎNALTELE CERCURI guvernamentale şi militare din 
Linn şi de pe Venus, suitei de bătălii purtate cu triburile de 
venusieni din cele trei insule nu i se spunea pe nume: 
război! Din motive de propagandă era fluturat cu fiecare 
ocazie cuvântul „rebeliune”. Era o amăgire necesară. 
Inamicul se bătea cu încrâncenarea unui popor care 
cunoscuse sclavia. Pentru a trezi în rândul soldaţilor o furie 
şi o ură la fel de intense, nimic nu se potrivea mai bine ca 
acest cuvânt: „rebel”. 

Oamenii pare înfruntaseră pericole teribile în expediţii şi 
marşuri, cu greu şi-ar fi putut înfrâna gândul că toate 
necazurile se datorau trădătorilor Imperiului. Lordul Jerrin, 
un om de o remarcabilă onestitate, care aprecia un 
adversar îndrăzneţ şi ingenios, nu făcuse deocamdată nici o 
încercare de a stăvili această părere greşită. Ştia cu 
claritate că cei din Linn erau asupritorii şi uneori suferea 
cumplit că atât de mulţi oameni trebuiau să moară pentru 
perpetuarea acestei înrobiri. Dar îşi dădea totodată seama 
că nu exista altă soluţie. 

Venusienii erau cea de-a doua rasă periculoasă din 
Sistemul Solar, fiind depăşiţi doar de cei din Linn. Cele două 
popoare se războiseră între ele vreme de trei sute cincizeci 
de ani, şi până la sosirea cu patruzeci de ani în urmă a 
armatelor lui Raheinl în Uxta - cea mai importantă insulă 
din Venus - nu se înregistrase nici o victorie mai 
importantă. Tânărul geniu militar avea doar optsprezece 
ani pe vremea bătăliei de la Casuna Marsh. A urmat 
cucerirea rapidă a altor două insule, dar adepţii lui, orbiţi, 
provocară un război civil care luă sfârşit după aproape opt 
ani prin executarea lui Raheinl de către Lordul Conducător. 
Ultimul dădu dovadă de multă cruzime, capturând alte 
patru insule puternic întărite ale venusienilor. In fiecare 
dintre ele instală câte un guvern, reînvie vechile graiuri şi 
interzise limba comună, reuşind astfel să-i facă pe insulari 
să se considere popoare diferite. 


Trecură ani buni până când, pe neaşteptate, aceştia 
organizară o răscoală şi cuceriră cele mai mari oraşe din 
cele cinci insule mai importante. Descoperiră atunci că 
Lordul Conducător fusese mai abil decât bănuiseră ei. 
Punctele întărite nu se aflau în oraşe, cum îşi închipuiseră şi 
cum raportaseră spionii lor. Centrele puterii celor din Linn 
se găseau răspândite într-o mulţime de mici fortărețe care 
împânzeau mlaştinile. Aceste forturi nu păruseră până 
atunci decât nişte posturi de pază neînsemnate, menite mai 
curând să descurajeze tâlharii decât răscoalele. Şi nici un 
venusian nu îşi bătuse capul să le numere. Citadelele 
impozante din oraşe, atacate sistematic, se dovediră a fi 
doar nişte ziduri pustii. În momentul în care venusienii se 
regrupară ca să asedieze forturile din mlaştini, era prea 
târziu pentru ca ocupanţii lor să mai poată fi luaţi pe 
nepregătite. Erau deja pe drum întăriri de pe Pământ. Ceea 
ce trebuia să fie o răsturnare a situaţiei dintr-o singură 
lovitură deveni un război nesfârşit. Încetul cu încetul, îi 
copleşi sentimentul îngrozitor al inutilităţii încercării lor. 

Luni de-a rândul, menghina armelor de oţel întreţinută de 
flotile spaţiale şi alte nave mai mici, se închise vizibil în jurul 
zonelor tot mai restrânse pe care încă le controlau. Hrana 
devenea din ce în ce mai puţină şi în anul acela se aştepta o 
recoltă slabă. Bărbaţii erau înverşunaţi şi agitaţi, femeile 
plângeau tot timpul şi îşi dezmierdau copiii, atinşi şi ei, la 
rândul lor, de atmosfera generală de teamă. 

Teroarea ducea la cruzime. Prizonierii din Linn erau 
spânzurați de stâlpi, cu picioarele atârnând Ia câteva 
degete de pământ, feţele schimonosite de moarte ale 
victimelor fixau feţele deformate de ură ale ucigaşilor. Cei 
în viaţă ştiau că plata pentru toate acestea va însemna 
moarte şi violuri. Nu făceau decât să-şi arvunească propria 
moarte. 

Problema era mult mai încâlcită decât părea la prima 
vedere. Cu vreo şase luni înainte, ajunseseră la urechile 
Lordului Consiliertews veşti despre perspectiva unui triumf 


apropiat pentru Jerrin. Cântărind situaţia, el înţelese că o 
victorie importantă ar putea seduce sentimentele mulţimii. 
Propriile lui planuri liberale - Ia care îşi spunea că nu 
renunţase - puteau fi în pericol. După. Ce chibzui îndelung, 
îşi aminti că Jerrin îi ceruse întăriri, cu mai mult de un an în 
urmă. La vremea aceea, lews considerase inoportun să 
grăbească sfârşitul războiului venusian, dar acum, 
meditând, îi veni o idee. Arătându-se în mod public deosebit 
„de preocupat de soarta lui Jerrin, înainta Patronatului 
cererea de noi trupe, adăugând recomandarea ca măcar 
trei legiuni să fie trimise pentru a sprijini „trupele noastre 
hărţuite de un inamic abil şi perfid”. * 

Ar fi putut adăuga - dar nu o făcu - şi că el însuşi 
intenţiona să predea întăririle şi să participe în acest fel la 
victorie. Patronatuln-ar fi îndrăznit să-i refuze un triumf 
asemănător celui deja plănuit pentru Jerrin. Discută despre 
proiectul călătoriei cu mama sa, Lady Lydia, iar aceasta, 
respectând înţelegerea politică pe care o avea cu Clane, îi 
transmise mutantului informaţia la timp. Lydia nu avu 
sentimentul că îşi trădează fiul. Nici nu intenţiona aşa ceva. 
Dar ştia că vestea plecării lui 'Tews pe Venus ar fi devenit 
curând de notorietate publică, aşa că, plină de sarcasm, îl 
anunţă pe Clane cu două săptămâni înainte ca 'lews să fie 
gata de plecare. 

Reacţia lui o descumpăni. Chiar a doua zi ceru o audienţă 
la 'Tews. Şi acesta, care adoptase o atitudine binevoitoare 
faţă de nepotul fostului Lord Conducător, nu se gândi să-i 
refuze lui Clane permisiunea să organizeze o expediţie pe 
Venus. 

Deşi surprins, când expediţia plecă o săptămână mai 
târziu îşi spuse că, la urma urmei, era un lucru folositor. 
Prezenţa lui Clane pe Venus îl va stingheri pe Jerrin. 
Naşterea unui mutant cu douăzeci şi cinci de ani în urmă în 
familia domnitoare Linn făcuse senzaţie. Existenţa lui mai 
potolise superstiţiile privind asemenea monştri umani, dar 
sentimentele prostimii erau mai degrabă amestecate. În 


condiţiile specifice de pe Venus prejudecățile puteau câştiga 
teren şi soldaţii ar fi putut intra în panică, la gândul 
ghinionului care loveşte o armată ai*cărei oşteni zăresc un 
mutant în ajunul bătăliei. 

Îi împărtăşi gândurile sale Lydiei, adăugând: —Voi avea 
ocazia să descoper dacă Jerrin a fost implicat în vreun fel în 
cele trei comploturi împotriva mea pe care le-am dejucat în 
ultimul an. Şi dacă da, mă voi putea folosi de prezenţa lui 
Clane. 

Lydia nu spuse nimic, dar falsitatea raţionamentului o 
tulbură. Şi ea uneltise odată împotriva lui Clane. De câteva 
luni se îndoia de pornirea ei de mamă iubitoare care o 
făcuse să conspire pentru a-l aduce pe Tews la putere. Sub 
conducerea lui 'Tews, guvernul scârţâia din toate 
încheieturile, în timp ce el, nehotărât şi greoi, pretindea că 
urmăreşte, să instaurezeo cârmuire mai liberală. Planurile 
lui de schimbare erau mult prea vagi. Pricepută ea însăşi în 
ale strategiei, i se părea că poate recunoaşte cu uşurinţă un 
ipocrit în formare. 

„începe să guste din dulceaţa puterii”, gândi ea, „şi îşi dă 
seama că a dat prea mult din gură. Perspectivele o făceau 
să se simtă neliniştită. Era normal ca un politician să-i 
păcălească pe alţii, dar un politician care se păcălea pe sine 
însuşi devenea o ameninţare. Din fericire, nimic din ceea ce 
ar fi riscat să ajungă periculos nu se putea întâmpla pe 
Venus. Propriile ei investigaţii o convinseseră de faptul că în 
conspiraţiile împotriva lui Tews nu fuseseră implicate familii 
importante. În plus, Jerrin nu era omul care să intre în 
controverse politice. Sosirea lui 'Tews îl va nemulţumi. Va 
înţelege ce urmăreşte, dar nu va face nimic. 

După plecarea lui 'Tews şi a celor trei legiuni ale sale, se 
dedică plină de conştiinciozitate îndatoririlor de rutină, 
guvernând în numele lui. Intenţiona să ia unele măsuri în 
scopul reinstaurării unui control mai ferm asupra 
Patronatului şi mai avea în vedere cam o sută de persoane 
care trebuiau lichidate. 


I n toată perioada crizei de pe Venus, viaţa în Linn îşi urmă 
cursul obişnuit. 

CAPITOLUL XV. 

LA ÎNCEPUT, pământul de dedesubt nu era decât o umbră 
care abia se ghicea în ceaţă. Pe măsură ce navele spaţiale 
ale expediției Lordului Clane Linn parcurgeau cele două mii 
de mile ale atmosferei, imaginile se limpezeau. Munţii, 
aducând mai degrabă cu nişte hărţi decât cu teritoriile 
reale, începeau să prindă contur. Marea nesfârşită de la 
nord se pierdea la orizont, dincolo de mlaştini, dealuri şi 
păduri. Decorul devenea tot mai sălbatic. Craterul se alia 
chiar în faţă - o imensă gaură neagră în câmpia lungă şi 
îngustă. 

Navele aterizară în nord-est, pe” o pajişte verde, la 
jumătate de milă de buza craterului. În jur de şase sute de 
bărbaţi şi femei, dintre care trei sute sclavi, ieşiră din 
ambarcaţiuni şi începură descărcarea unei mari cantităţi de 
echipament. Până la lăsarea întunericului fură ridicate 
locuinţe pentru Clane şi cele trei sclave care îl însoțeau, 
pentru doi cavaleri, trei învăţaţi templieri şi cinci cărturari 
fără legătură cu vreo organizaţie religioasă. Li se adăugă 
un ţarc pentru sclavi, în timp ce ambele companii de soldaţi 
îşi ridicară tabăra, făcând un semicerc în jurul taberei 
principale. 

Fură postate santinele, iar navele spaţiale se retraseră la o 
înălţime de aproape cinci sute de picioare. O mulţime de 
focuri întreţinute de sclavi de încredere luminară 
întunericul tot timpuj nopţii. Zorile veniră fără să se fi 
petrecut vreun incident. Încetul cu încetul în tabără 
începură activităţile unei noi zile. Clane însă nu rămase să 
le îndrume. Imediat după micul dejun caii fură înşeuaţi, iar 
el, împreună cu douăzeci şi cinci de bărbaţi, între care o 
duzină de soldaţi, se îndreptară spre sălaşul zeilor aflat în 
apropiere. 'Toţi însoțitorii erau oameni simpli, necredincioşi, 
dar abia făcură câteva sute de yarzi când Clane observă că 


unul dintre călăreţi era neobişnuit de palid. Îşi mână calul 
spre el. 

— Ţi-a căzut greu micul dejun? Îl întrebă cu blândeţe. Mai 
bine du-te înapoi în tabără şi odihneşte-te. 

Cei mai mulţi dintre cei rămaşi să continue drumul îl 
priviră cu invidie pe norocos cum dispărea la trap dincolo 
de tufişuri. 

Monotonia peisajului începu să se rupă. În locul pe care îl 
traversau, pământul ena brăzdat de răni adânci care 
coborau pieziş spre crater, încă ascuns privirilor în spatele 
copacilor. 'Tăieturile erau drepte, ca şi cum cu mult timp în 
urmă nişte obiecte de neoprit s-ar fi năpustit cu putere 
dinăuntrul craterului sub unghiuri diferite, fiecare zgâriind 
pământul întâlnit, pe măsură ce ţâşneau din străfundurile 
iadului. 

Clane avea propria lui teorii în privinţa craterelor: un 
conflict atomic într-o civilizaţie infinit superioară. Bombele 
atomice generaseră un adevărat şoc acolo unde căzuseră, 
pentru ca în timp puterea lor să slăbească, lovindu-se de 
puterea pământului, a betonului şi a oţelului marilor oraşe. 
Vreme de secole rămăşiţele avuseseră o acţiune 
distrugătoare. Cât trecuse de atunci? Nimeni nu ştia. Fra 
de părere că dacă s-ar fi pul ut determina poziţia stelelor di 
n acea perioadă, o estimare a intervalului de timp ar fi 
devenit ptâsibilă. Oricum, el titbuie să fi fost foarte mare, 
pentru că mai mulţi oameni pe care îi cunoştea vizitaseră 
cratere asemănătoare pe Pământ, fără să fi avut de suferit 
în vreun fel. 

Focurile zeilor erau pe cale să se stingă. Era timpul ca 
oameni inteligenţi şi îndrăzneţi să înceapă să le exploreze. 
Cei care aveau să ajungă primii urmau să se bucure de 
comori. Majoritatea craterelor de pe Pământ eraihocuri 
pustii, năpădite de buruieni şi tufişuri. Câteva ascundeau în 
străfunduri ruine, clădiri pe jumătate îngropate, fragmente 
de ziduri, hrube misterioase. Oamenii iscoditori care se 
aventuraseră înăuntrul lor scoseseră la iveală ciudate 


alcătuiri mecanice, unele evident distruse, dar altele încă în 
stare de funcţionare; ele dovedeau un meşteşug mai presus 
decât toate cunoştinţele savanților templelor. Acest crater 
de pe Venus, de care tocmai se apropiau, înflăcărase 
întotdeauna imaginaţia exploratorilor. Ani de zile vizitatorii, 
ascunşi în spatele scuturilor de plumb sau al pereţilor de 
beton, cercetaseră prin periscoape adâncurile tulburătoare. 
Oraşul necunoscut care existase acolo fusese ridicat în 
măruntaiele pământului, pentru că fundul genunii era 
protejat cu o mulţime de diguri din beton, prevăzute cu 
găuri întunecate care păreau să conducă spre adâncimi şi 
mai îndepărtate. 

Clane se trezi din reverie. Un soldat din faţa lui. Scoase un 
strigăt, îşi struni calul şi arătă înainte. Clane dădu pinteni 
calului şi urcă pe colina în vârful căreia se oprise omul. 
Smuci şi el hăţurile. Dedesubt se zărea un taluz uşor 
înclinat, acoperit de iarbă, lung de vreo sută de picioare. 
Apoi urma un perete scund de beton. 

Dincolo se afla craterul. 

Mai întâi dădură dovadă de prudenţă. Folosiră adăpostul 
oferit de perete ca pe o barieră împotriva radiaţiilor ce ar fi 
putut veni de jos. Cu excepţia lui Clane. El stătea drept, în 
picioare încă de la început, scrutând prin ochelari 
priveliştea de dedesubt. Treptat, renunţară şi ceilalţi la 
orice reţinere, aşa că în cele din urmă cu toţii, în afara celor 
doi pictori, se proţăpiseră pe buza craterului şi priveau cu 
uimire cel mai vestit dintre sălaşurile zeilor. 

Nu era o dimineaţă prea limpede. O pâclă subţire 
ascundea cea mai mare parte a fundului craterului. Dar cu 
ajutorul ochelarilor se puteau distinge totuşi contururi vagi 
în abisul nesfârşit, până la aproape şapte mile adâncime. 

În toiul dimineţii ceața se împrăştie şi razele soarelui lui 
Venus pătrunseră în hău, scoțând în evidenţă fiecare 
amănunt pe care distanţa nu îl făcea inaccesibil. Pictorii, 
care deja schiţaseră liniile principale, se puseră serios pe 
treabă. Fuseseră aleşi pentru priceperea lor în desenarea 


hărților şi Clane, atent, văzu că făceau treabă bună. Propria 
lui răbdare, dobândită de-a lungul vieţii singuratice, era 
mai mare decât a lor. Întreaga zi cercetă fundul craterului 
prin ochelari, comparând ceea ce vedea cu desenele care 
prindeau viaţă pe planşetă. 

Târziu după-amiază, munca era încheiată, iar rezultatul 
mulţumitor. Găsiseră nu mai puţin de ţrei trasee pentru a 
părăsi craterul în caz de urgenţă. Poziţia fiecărui copac şi a 
fiecărei grote de dedesubt fii însemnată cu precizie, în 
raport cu ceilalţi copaci şi cu celelalte văgăuni. Hărțile, 
desenate la scară, conţineau până şi aliniamentele de 
arbuşti. 

Noaptea trecu şi ea fără nici un eveniment. În dimineaţa 
următoare, Clane semnaliză uneia dintre navele spaţiale să 
coboare şi imediat după micul dejun el, cei doi învăţaţi 
templieri, un cavaler, trei pictori, doisprezece soldaţi şi 
cincisprezece membri ai echipajului urcară la bord. Nava 
plană fără să atingă pământul. Apoi, câteva minute mai 
târziu, trecu peste marginea craterului şi porni în jos. 

Nu încercară să aterizeze, ci doar plutiră în căutarea unor 
zone radioactive. Făcură câteva ocoluri, zburând între cinci 
sute de picioare şi periculoasa înălţime de numai două sute 
de picioare. Nava eră singurul lor mijloc pentru detectarea 
prezenţei energiei atomice. Cu mult timp în urmă se 
descoperise că atunci când o navă spaţială trecea pe 
deasupra alteia, cea dintâi suferea o scădere bruscă a forţei 
motrice, ceea ce ar fi dus imediat la prăbuşirea ei. Totuşi, în 
cazul navelor spaţiale, viteza obişnuită era atât de mare, 
încât suprapunerea lor nu putea fi decât foarte scurtă. Aşa 
că nava afectată reuşea să se redreseze cu repeziciune şi 
să-şi continue drumul. 

Savanţii militari făcuseră mai multe încercări pentru a 
folosi metoda la doborârea navelor duşmane. Încercările 
erau însă limitate de faptul că pentru o navă care reuşea să 
păstreze cel puţin cinci sute de picioare înălţime deasupra 


sursei de energie efectul resimţit era atât de neânsemnat, 
încât nu reprezenta vreun pericol. 

De două ori nava loi* intră în astfel de picaje datorate 
prezenţei radioactivităţii; dar reveniră de câte uri a fost 
nevoie pentru a determina limitele exacte ale suprafeţelor 
şi a le trece pe hărţi, în vederea stabilirii mai întâi a celei 
mai periculoase zone, apoi a zonei cu pericol mediu şi, în 
cele din urmă, a zonei de siguranţă. Ultima operaţie 
depindea de intensitatea semnalului, dar ziua se sfârşi 
înainte ca această fază a muncii lor să se încheie. Abia în 
ziua următoare, către prânz, fură definitivate toate 
detaliile. Pentru că era prea târziu ca să încerce o aterizare, 
se întoarseră în tabără şi petrecură după-amiaza 
odihnindu-se după oboseala acumulată. 

Se luă hotărârea ca la prima coborâre pe fundul craterului 
să participe o sută de oameni, având laei provizii pentru 
două săptămâni. Locul aterizării fu ales-de Clane după ce se 
sfătui cu cavalerii şi învățații. De sus, părea a fi o 
construcţia imensă de beton, cu pereţii şi acoperişul 
intacte; dar avantajul cel mai important era apropierea ei 
de unul dintre traseele pe care oamenii puteau evacua 
craterul la nevoie pe propriile Jor picioare. In preajmă se 
mai găseau şi o mulţime de deschideri-ca nişte văgăuni. 

Nava spaţială ajunse jos fără probleme, iar capacul 
pneumatic fu deschis imediat. Pregătindu-se să coboare, 
Clane avu sentinftentul unei linişti desăvârşite. Trecu 
dincolo de pragul navei şi păşi pentru prima dată pe un 
teren pe care până atunci nu-l văzuse decât de la distanţă. 
Imediat, ceilalţi oameni începură să se strecoare afară în 
urma lui şi freamătul plăcut al activităţii învioră starea de 
încremenire dimprejur. Aerul dimineţii răsuna de larma 
celor o sută de oameni care respirau, se mişcau, se agitau şi 
descărcau proviziile. 

La mai puţin de o oră după ce călcase pentru prima dată 
pe pământul moale din fundul craterului, Clane privea cum 
nava spaţială se desprindea de sol şi se ridica în viteză până 


la înălţimea de cinci suttmle picioare. Ajunsă acolo, începu 
să patruleze înainte şi înapoi, deasupra capetelor 
exploratorilor. 

Şi de această dată lucrară pe îndelete. Ridicară corturile 
şi, luară severe măsuri de pază. Alimentele fură adăpostite 
în spatele unui stâlpdebeton. Cu puţin înaintea amiezii, 
după un dejun grăbit, Clane, un cavaler, un învăţat templier 
şi şase soldaţi părăsiră tabăra şi se îndreptară spre 
„clădirea” care, printre altele, îi atrăsese în acest loc. 
Văzută de aproape nu semăna deloc cu o clădire, ci mai 
degrabă cu un adăpost din metal şi beton, o rămăşiţă a ceea 
ce fusese odată un adăpost ridicat de oameni în 
străfundurile pământului, un monument al zădărniciei 
căutării siguranţei prin mijloace mecanice în locul celor 
intelectuale şi morale. Ruina îl mâhni pe Clane. Dăinuia 
acolo de un mileniu; mai întâi, într-un ocean de energie 
dezlănţuită, apoi într-o linişte copleşitoare, aşteptase 
întoarcerea omului. 

După părerea lui, marele război avusese loc cu 
aproximativ opt mii de ani în urmă. Avea suficiente date 
provenind din alte cratere în ceea ce< privea tipul de 
calendar folosit de strămoşi pentru a presupune că, după 
cronologia lor, actualul Linn exista în anul 12.000 AD. 

Se opri să cerceteze o poartă întredeschisă, apoi porunci 
unor soldaţi să o împingă. Nu reuşiră să o urnească; dându- 
i la o parte, Clane se strecură cu băgare de seamă dincolo 
de pragul ruginit al uşii. Pătrunse într-un hol îngust care 
continua vreo opt picioare până la altă uşă. Una încuiată, de 
această dată. Pardoseala era din beton, dar uşa era 
metalică. Clane şi cavalerul - un bărbat voinic, cu ochii 
negri - izbutiră cu greu să o deschidă, făcând-o să scârţie 
din toate încheieturile. 

Se opriră uluiţi. Interiorul nu era întunecos, aşa cum se 
aşteptau, ci vag luminat. Licăririle de lumină veneau de la o 
mulţime de globuri aflate pe tavan. Globurile nu erau 
transparente, ci acoperite cu un strat opac de culoare 


arămie. Nu mai văzuseră ceva asemănător nici în Linn, nici 
în altă parte. După un moment de stinghereală, Clane se 
întrebă dacă nu cumva luminile se aprinseseră când 
forţaseră ei uşa. 

Schimbară câteva cuvinte, apoi închiseră uşa. Nu se 
întâmplă nimic. O deschiseră din nou, dar luminile nici 
măcar nu pâlpâiră. Cu siguranţă că ardeau de secole. 

Cu un mare efort Clane îşi stăpâni pornirea de a da jos 
imediat acele comori pentru a le lua cu el în tabără. 

Liniştea mormântală, atmosfera încărcată de povara anilor 
îi reaminti că nu era cazul să se pripească. Era primul care 
ajunsese aici. Încet, aproape şovăind, îşi mută privirea din 
tavan asupra încăperii. O masă stricată zăcea într-un colţ. 
În faţa ei era un scaun cu un picior frânt şi cu fundul spart, 
în colţul învecinat se găsea un morman de moloz din care 
răsărea ceva ce părea a fi un mănunchi de coaste ale unui 
schelet prăfuit. Rămăşiţele unei fiinţe omeneşti tronau în 
vârful unei lungi vergele metalice, în încăpere nu se mai 
zărea nimic altceva. Clane păşi înainte şi trase vergeaua de 
sub schelet. Deşi foarte uşoară, mişcarea fu prea mult 
pentru acea alcătuire de oase. Tigva şi coastele se 
prefăcură în pulbere; o păclă alburie învălui pentru o clipă 
camera, apoi se depuse pe pardoseală. Se dădu înapoi cu 
grijă, după care, cu bagheta metalică încă în mână, ieşi în 
holul îngust şi de acolo afară. 

Decorul se schimbase. Lipsise cel mult cincisprezece 
minute, dar în acest timp se petrecuse o transformare. 
Nava spaţială cu care venise continua să patruleze 
deasupra lor. Dar o a doua navă se pregătea să aterizeze în 
apropierea taberei. 

Se aşeză pe pământ în larma produsă de trosnetul 
arbuştilor zdrobiţi şi de şuieratul vârtejului de aer iscat la 
contactul cu solul. O uşă se deschise şi, în timp ce Clane se 
îndrepta spre tabără, trei oameni coborâră din navă. Unul 
dintre ei, îmbrăcat în uniformă de aghiotant al Marelui Stat 
Major, îi înmână o mapă de corespondenţă. Înăuntru se afla 


o singură scrisoare. Era un mesaj din partea fratelui său 
mai mare, Lordul Jerrin, Generalul Suprem al armatelor din 
Linn aflate pe Venus. In testamentul defunctului Lord 
Conducător, Jerrin fusese desemnat să devină părtaş la 
guvernare la împlinirea vârstei de treizeci de ani, urmând 
să se ocupe de administrarea planetelor. Puterea lui în Linn 
trebuia însă subordonată celei a lui Tews. Scrisoarea era 
tăioasă: „Am fost informat despre sosirea ta pe Venus. 
Trebuie neapărat să-ţi spun că prezenţa unui mutant aici, 
într-un punct critic al războiului împotriva rebelilor, este 
menită să producă un efect dăunător. Mi s-a adus la 
cunoştinţă că solicitarea ta pentru această expediţie a fost 
încuviinţată personal de către Lordul Consilier Tews. Dacă 
nu ştii motivele pentru care lews ţi-a acordat permisiunea, 
înseamnă că nu înţelegi posibilele nenorociri care ar putea 
lovi ramura noastră din familie. Este dorinţa şi porunca mea 
să te întorci neîntârziat pe Pământ. 

Jerrin.” 

* Când îşi ridică ochii dc pe scrisoare, Clane îl văzu pe 
comandantul navei care adusese mesajul făcându-i semne 
mute. Se îndepărtă câţiva paşi şi îl luă pe căpitan deoparte. 

— Nu am vrut să vă îngrijorez, spuse bărbatul, dar poate 
este mai bine să vă aduc la cunoştinţă că azi-dimineaţă, la 
puţin timp după ce aţi coborât în crater, am observat un 
grup numeros de oameni călare, la câteva mile spre nord- 
vest. 

Nu păreau să aibă intenţia de a se îndrepta în această 
direcţie, dar s-au împrăştiat în grabă când am trecut pe 
deasupra lor, ceea ce dovedeşte că sunt rebeli venusieni. 

Clane stătu o clipă încruntat, apoi clătină din cap în semn 
de încuviinţare. Se întoarse şi intră în cortul lui spaţios, 
hotărât să-i scrie fratelui său un răspuns care să potolească 
criza dintre ei, cel puţin până când adevărata criză, mai 
gravă, cea care îl adusese pe Venus, avea să-i spulbere 
nemulţumirea legată de prezenţa lui. 


Această criză urma să se abată pe neaşteptate asupra lui 
Jerrin cam peste o săptămână. 

CAPITOLUL XXIII. 

TEWS îşi stabili reşedinţa în palatul de mult răposatului 
împărat venusian Heerkel, tocmai în partea opusă a 
oraşului faţă de cartierul general militar al lui Jerrin. Era o 
greşeală dintre cele care uimesc şi urnesc istoria. 
Nesfârşita perindare a generalilor şi ofiţerilor revărsaţi 
înspre şi dinspre Mered îl lăsa rece. Câţiva indivizi mai 
ageri la minte remarcaseră absurditatea acestor deplasări 
interminabile de-a lungul oraşului, dar mulţi dintre ei erau 
atât de grăbiţi, încât cu greu şi-ar fi îngăduit răgazul unei 
întrevederi ceremonioase cu Conducătorul lor. 

Se pregătea un război greu. Ofiţerilor li se părea de la sine 
înţeles că atitudinea lor este justificată. Se simțeau departe 
de atmosfera fastuoasă şi nepăsătoare din Linn. Doar câţiva 
avuseseră ocazia să călătorească pe Pământ şi pricepuseră 
indiferența totală a populaţiei faţă de războiul de pe Venus. 
Pentru cei de acasă era o problemă de frontieră 
îndepărtată. Asemenea lupte avuseseră loc neîntrerupt încă 
din vremea copilăriei lor, doar că de fiecare dată scena era 
pentru o vreme alta. 

Izolarea permanentă îi întări lui 'lews bănuielile avute la 
sosire. Şi îl înfioră. Nu-şi dăduse seama cât de răspândită 
era nemulţumirea. Conspirația trebuie că ajunsese într-un 
stadiu avansat, atât de avansat încât mii de ofiţeri erau la 
curent cu ea şi nu riscau să fie prinşi alături de cel care - 
hotărâseră ei - urma să piardă. Probabil că privind în jur la 
imensele armate aflate sub comanda lui Jerrin îşi dădeau 
seama că nimeni nu l-ar fi putut învinge pe bărbatul care 
dobândise loialitatea atâtor legiuni alcătuite din soldaţi de 
prim rang. 

Era nevoie de o acţiune rapidă, hotărâtoare, considera 
Tews. Când Jerrin îi făcuse o vizită de curtoazie la o 
săptămână după sosire, rămăsese uimit de răceala cu care 
Tews îi refuzase cererea ca întăririle să fie trimise pe front 


pentru ofensiva finală împotriva armatelor venusiene 
împotmolite în mlaştini. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi după ce veţi obţine victoria 
pe care o aşteptaţi? Întrebă Tews, observând mulţumit 
iritarea celuilalt. 

Mai mult decât tonul, subiectul întrebării îi veni în ajutor 
lui Jerrin, aflat în încurcătură. Îşi făcuse multe planuri 
legate de apropiatul moment al izbânzii, iar după o clipă 
înţelese că adevăratul motiv al sosirii lui 'Tews pe Venus era 
discutarea aspectelor politice ale victoriei. De vreme ce 
bătrânul hotărâse să-i încredinţeze lui Tews puterea, acesta 
nu era decât felul în care noul conducător încerca să-şi 
îndeplinească atribuţiile. 

Jerrin schiţă pe scurt ideile lui: executarea tuturor 
căpeteniilor răspunzătoare de uciderea prizonierilor, luarea 
în sclavie a tuturor celor care participaseră direct la 
comiterea crimelor. Dar toţi ceilalţi vor fi cruţaţi, fără a fi 
maltrataţi în vreun fel, ba chiar li se va permite să se 
întoarcă la casele lor. La început, fiecare insulă va fi 
administrată ca o colonie separată, dar chiar din această 
primă fază se va reintroduce limba comună şi va fi permis 
comerţul liber între insule. Cea de-a doua fază, în care s-ar 
fi intrat peste cinci ani şi care urma să fie făcută cunoscută 
dinainte, consta în autorizarea unor conduceri locale în 
fiecare insulă, deşi acestea vor rămâne teritorii ale 
Imperiului şi vor suporta trupe de ocupaţie. A treia etapă, 
prevăzută să înceapă peste alţi zece ani, presupunea 
organizarea unei administrații centrale venusiene pentru 
toate insulele, cu un sistem de guvernare federal. 

Bineînţeles, acest sistem nu permitea existenţa unor trupe 
proprii şi urma să fie înglobat în structura Imperiului. 

Cinci ani mai târziu putea începe a patra şi ultima etapă. 
Toate familiile care dovedeau timp de douzeci de ani 
ascultare şi loialitate puteau solicita cetăţenia linno- 
venusiană, cu toate privilegiile şi drepturile care decurgeau 
din ea. 


— Se uită uneori, spuse Jerrin, că Linn a început ca un 
oraş-stat care a cucerit oraşele vecine şi şi-a consolidat 
puterea asupra lor prin extinderea treptată a cetăţeniei. Nu 
văd nici o piedică în aplicarea acestui sistem cu succes şi în 
cazul planetelor. Tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, 
spuse în încheiere, arată că sistemul supunerii absolute 
folosit în ultimii cincizeci de ani a fost un eşec total. A venit 
timpul să aplicăm metode de guvernare mai progresiste. 

În agitația care-l cuprinsese în timp ce asculta aceste 
proiecte, Tews aproape că se ridicase în picioare. Avea în 
sfârşit imaginea completă. Răposatul Lord Conducător 
lăsase prin testament administrarea planetelor în grija lui 
Jerrin; şi acesta nu era altceva decât planul lui Jerrin de a 
transforma moştenirea într-un puternic bastion militar, 
capabil la nevoie să-şi extindă stăpânirea până şi în Linn. 

Tews zâmbi îngheţat. Nu încă, Jerrin, gândi el, mai sunt 
doar Conducătorul absolut, iar trei ani de-acum încolo ceea 
ce hotărăsc eu e lege. Şi apoi, planurile tale ar putea 
stânjeni decizia mea de a restabili republica atunci când va 
sosi momentul. Sunt convins că tu, cu toată aiureala asta 
liberală, nu ai nici o intenţie să reinstaurezi ordinea 
constituţională. Şi acesta este țelul care trebuie atins cu 
orice preţ. 

Spuse însă cu voce tare: 

— Voi examina cu atenţie recomandările voastre. Dar de 
azi înainte doresc să-mi fie aduse la cunoştinţă toate 
avansările în grad. NToate ordinele pe care le emiteţi 
pentru ofiţerii de pe câmpul de luptă vor fi trimise aici 
pentru avizare, iar eu le voi transmite mai departe. Încheie 
cu un aer tranşant. Motivul pentru toate acestea este că 
vreau să mă familiarizez cu poziţiile actuale ale trupelor şi 
cu numele celor aflaţi la comandă. Asta este tot. A fost o 
plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. La revedere, 
domnule. 

Prima mutare fusese una radicală. Şi era doar începutul. 
Pe măsură ce începură să sosească ordinele şi documentele, 


Tews le cercetă cu sârguinţa unui arhivar. Mintea lui 
obişnuită cu studiul hârţoagelor, ca şi scopul aţâţător 
urmărit, făceau fiecare amănunt să pară important şi 
interesant. Era familiarizat cu războiul venusian. Cu doi ani 
mai înainte locuise într-un palat la câteva sute de mile mai 
departe şi avusese funcţia de Comandant-Şef, atribuită 
acum lui Jerrin. Aşa că nu era necesar să studieze situaţia 
chiar de la început. Nu trebuia decât să se familiarizeze cu 
schimbările survenite în ultimul an şi jumătate. Şi, deşi erau 
numeroase, nu-i fu greu deloc. 

Reuşise încă din prima zi să-şi atingă obiectivul principal: 
înlocuirea ofiţerilor îndoielnici cu alţii, din ceata de 
lingugşitori pe care o adusese cu sine din Linn. Tews simţise 
mustrări de conştiinţă pentru această acţiune, dar o 
considera justificată din motive de forţă majoră. Din 
moment ce avea de-a face cu ofiţeri ce conspirau împotriva 
lui, era nevoit să meargă şi el pe căi ocolite. Cel mai 
important era să se asigure că armata nu era folosită 
împotriva lui, Lordul Consilier, moştenitorul legal al 
Imperiului Linn, singurul om care nu era mânat de scopuri 
autocratice şi egoiste. 

O altă măsură de prevedere a fost modificarea poziţiilor 
unora dintre trupele lui Jerrin. Ea privea în special legiunile 
pe care Jerrin le adusese cu el de pe Marte şi care, 
probabil, îi erau dintre cele mai loiale. Era de dorit ca el să 
nu le cunoască poziţia în următoarele câteva săptămâni 
critice. 

În cea de-a douăsprezecea zi, primi de la un spion 
informaţia pe care o aştepta. Jerrin, care plecase cu două 
zile în urmă într-o inspecţie a frontului, şe întorcea în 
Mered. Tews nu avu decât o oră la dispoziţie. Încă pregătea 
punerea în scenă pentru discuţia ce avea să urmeze, când 
fu anunţat Jerrin. 'Tews le zâmbi curtenilor adunaţi în 
preajma sa. 

Spuse cu voce tare: 


— Transmite-i excelenţei sale că pentru moment sunt 
ocupat, dar dacă mai aşteaptă puţin voi fi încântat să-l 
primeasc. 

Remarca, împreună cu surâsul plin de subinţeles care o 
însoţi, stârni un murmur de uimire în încăpere. Din 
nenorocire, Jerrin nu avusese răbdare să aştepte 
transmiterea mesajului şi păşea deja spre mijlocul încăperii. 
Nu se opri până când nu ajunse în faţa lui Tews. Ultimul îl 
privi alene, cu obrăznicie. 

— Ei bine, ce e? 

Jerrin vorbi liniştit: 

— Este o îndatorire neplăcută, distinse Lord Consilier, să 
vă aduc la cunoştinţă că va fi nevoie să evacuez neîntârziat 
toţi civilii din Mered. Ca urmare a unui şir de neglijenţe din 
partea unor anumiţi ofiţeri aflaţi în prima linie, venusienii 
au izbutit să facă o breşă în nordul oraşului. Se vor da lupte 
în Mered înainte de venirea zorilor. 

Câteva dintre doamne şi nu puţini dintre domnii aflaţi de 
faţă lăsară să le scape ţipete îngrijorate, apoi se iscă o 
mişcare generală spre ieşiri. Un răcnet al lui lews opri 
dizgraţioasa panică. Se lăsă pe spate în jilţul său şi rânji. 

— Nădâjduiesc că ofiţerii neglijenţi au fost pedepsiţi cum 
se cuvine, spuse el. 

— Treizeci şi şapte dintre ei au fost executaţi. lată o listă 
cu numele lor, o puteţi cerceta pe îndelete, răspunse Jerrin. 

Tews zvâcni în picioare. 

— Executaţi! 

Avu deodată teribila bănuială că Jerrin nu ar fi executat cu 
uşurinţă nişte, oameni care se aflaseră sub comanda lui 
timp mai îndelungat. Smulse cu un gest repezit sigiliul de 
pe document şi parcurse în fugă rândurile cu privirea. 

Fiecare dintre numele scrise acolo era al unuia dintre 
adepţii săi, unul dintre cei pe care el însuşi îi numise în 
ultimele douăsprezece zile. 

Ridică ochii încet şi se uită ţintă la tânărul din faţa lui. 
Privirile li se întâlniră şi se înfruntară. Ochilor albaştri şi 


reci;ţi lui 'Tews, încărcaţi de ură, le răspundea 
dispreţuitoare lucirea metalică din ochii cenuşii şi 
neînduplecaţi -ai lui Jerrin. 

— Excelenţă, spuse ultimul cu voce calmă, una dintre 
legiunile mele marţiene a fost măcelărită. Tot ceea ce am 
plănuit şi am clădit cu răbdare şi trudă în tot acest ultim an 
s-a prăbuşit. Cred că cei care se fac vinovaţi de dezastru ar 
face mai bine să părăsească planeta şi să se întoarcă la 
viaţa de huzur din Linn. Dacă nu, se va întâmpla exact 
lucrul de care se tem atât de mult. 

Înţelese pe loc că riscase o declaraţie primejdioasă. 
Vorbele lui îl fticură pe 'lews să înţepenească. Pentru o 
clipă, figura sumbră a acestuia se schimonosise de furie, 
dar, graţie unui efort teribil, reuşi să se stăpânească. 

Se ridică. 

— Având în vedere gravitatea situaţiei, spuse el, voi 
rămâne în Mered şi mă voi ocupa personal de toate trupele, 
până la noi ordine. Veţi preda imediat cartierul general 
ofiţerilor mei. 

— Dacă ofiţerii dumneavoastră, răspunse Jerrin, se 
apropie de cartierul meu general, vor fi alungaţi cu biciul. 
Şi asta este valabil pentru oricine ui'n această parte a 
oraşului. 

Se răsuci pe călcâie şi părăsi încăperea. Încă nu ştia cum 
va rezolva teribila criză care apăruse. 

CAPITOLUL XVII. 

CLANE petrecuse cele trei săptămâni în care frontul 
venusian se prăbuşea explorând miile de orificii care se 
deschideau în pereţii craterului. Şi, deşi ameninţarea 
cetelor de venusieni nu se materializă, pentru mai multă 
siguranţă îşi mută întregul grup pe fundul craterului. Fură 
instalate posturi de pază pe cele trei trasee principale care 
duceau în adâncuri, iar două nave spaţiale supravegheau în 
permanenţă împrejurimile şi craterul însuşi. Aceste măsuri 
de prevedere, deşi nu erau suficient de liniştitoare, ajutau 
destul de mult. Orice tentativă a unor atacatori de a cobori 


să ia cu asalt tabăra ar fi fost o acţiune atât de complicată, 
încât ar fi rămas îndeajuns timp pentru a îmbarca toţi 
oamenii în nave şi a părăsi locul. 

Acesta nu era singurul avantaj. După o jumătate de secol 
de stăpânire a celor din Linn, venusienii, deşi venerau o 
divinitate a mării numită Submerne, respectau şi zeii 
atomici. Era îndoielnic că ei ar fi riscat să aducă divinității o 
ofensă încercând să pătrundă într-unui dintre lăcaşurile 
zeilor. Aşa că cei şase sute de oameni aflaţi în prăpastie 
erau protejaţi de restul lumii nu numai de inaccesibilitatea 
pereţilor verticali ai craterului, ci şi de factorul psihologic. 

În fiecare zi, una dintre navele spaţiale se deplasa la 
Mered, iar când revenea în străfundul genunii, Clane urca 
la bord, ciocănind rând pe rând la fiecare uşă. Întotdeauna 
era primit cu băgare de seamă, fie de către un bărbat, fie 
de către o femeie, şi cu fiecare avea o discuţie confidențială. 
Spionii lui nu se vedeau niciodată unul cu altul. Întotdeauna 
reveneau în Mered pe înserat şi coborau câte unul în 
diferite puncte ale oraşului. 

Spionii nu erau cu toţii mercenari. Existau oameni din cele 
mai înalte pături sociale ale Imperiului care îl priveau pe 
mutantul Linn ca pe succesorul firesc al Lordului 
Conducător. Pentru ei, lews era mai degrabă un locţiitor 
provizoriu şi urma să fie îndepărtat la momentul potrivit. 
Mereu, astfel de indivizi aparţinând tot altor grupuri, îşi 
schimbau atitudinea după ce îl întâlneau pe Clane şi 
deveneau pentru el preţioase surse de informaţii. Clane 
însă îşi cunoştea locul mai bine decât aceşti binevoitori. 
Oricât de bună impresie făcea oamenilor inteligenţi, 
realitatea era că un mutant nu putea deveni cârmuitorul 
Imperiului. Abandonase cu mult timp în urmă asemenea 
ambiţii, concentrându-se asupra a două obiective politice 
majore. 

Mai trăia încă, ba mai mult, se afla chiar într-o poziţie 
privilegiată, numai pentru că familia lui era una dintre cele 
mai puternice din Linn. Deşi nu avea prieteni printre 


rubedeniile lui, ele îl tolerau datorită legăturii de sânge. 
Avea tot interesul ca ei să deţină în continuare funcţii înalte. 
Când se aflau la ananghie, era nevoit să facă tot ce-i stătea 
în putere pentru a le veni în ajutor. Acesta devenise primul 
lui obiectiv. 

Cel de-al doilea era să participe într-un fel la toate 
mişcările politice importante care aveau loc în Imperiul 
Linn, ceea ce ţinea de o ambiţie care nu credea că i se va 
împlini vreodată. Îşi dorea să ajungă general. După cum i se 
părea lui privind dinafară, războiul era, în aspectele sale 
practice, crud şi lipsit de inteligenţă. Din fragedă copilărie 
studiase strategia şi tactica, în intenţia de a reduce confuzia 
la un punct cât mai mic... La un punct în care bătăliile să 
poată fi câştigate prin ceva mai mult decât printr-o 
manevră iscusită şi norocoasă. 

Sosi în Mered a doua zi după ciocnirea dintre 'Tews şi 
Jerrin şi îşi stabili reşedinţa într-o casă pe care o alesese cu 
mult timp în urmă pentru el şi suita lui. Acţionase cât mai 
discret, dar nu-şi făcea iluzii că venirea sa va trece 
neobservată. Ceilalţi erau şi ei diabolic de inteligenţi, 
întocmai ca el însuşi, cu toţii întreţineau armate de iscoade. 
Toate planurile care depindeau de păstrarea unor secrete 
purtau meteahna fragilităţii. lar faptul că uneori ele 
izbuteau, dovedea mai degrabă că adversarul nu fusese 
suficient de abil. Era una dintre bucuriile vieţii să fii în stare 
să duci la îndeplinire toate pregătirile necesare pentru o 
astfel de întreprindere, în văzul şi auzul inamicului. 

Fără să se grăbească, se apucă să facă tocmai acest lucru. 

CAPITOLUL XXIII. 

CÂND TEWS FU INFORMAT despre descinderea lui Clane 
în Mered, la aproape o oră după ce ea avusese loc, 
evenimentul nu-i prea trezi interesul. Mult mai importante 
erau. —Sau aşa păreau —veştile care soseau neîntrerupt 
din alte surse şi care priveau dispunerea trupelor lui Jerrin 
pentru apărarea oraşului. Ceea ce îl uimea pe Tews era 


faptul că unele dintre aceste informaţii veneau chiar de la 
Jerrin, sub forma unor copii ale ordinelor pe care le dăduse. 

Oare încerca el să restabilească relaţiile, prefăcându-se să 
nu-şi dea seama că avusese loc o ruptură? Era o manevră 
neaşteptată şi nu putea însemna decât că deja criza 
începuse înainte ca Jerrin să fie pregătit. Tews surâse cu 
răceală la acest gând. Acţiunea lui hotărâtă aruncase 
opoziţia într-o zăpăceală generală. Nu va fi nici o problemă 
să ocupe a doua zi dimineaţă cartierul general ai lui Jerrin 
cu cele trei legiuni ale sale şi astfel să pună capăt rebeliunii. 

Până la ora trei, Tews transmisese toate dispoziţiile 
necesare. Pe la patru, o iscoadă cu totul speciala, aliată în 
slujba sa - fiul scăpătat al unui cavaler - îi raportă că Lord 
Clane trimisese un mesager la Jerrin, solicitându-i o 
“întrevedere în acea seară. Aproape imediat alţi spioni îl 
informară despre activitatea care avea loc Ia reşedinţa lui 
Clane. Printre alte lucruri, mai multe obiecte rotunde, 
învelite în pânză, fuseseră transportate din nava spaţială în 
casă. Mai mult de o tonă de praf fin de cupru, aflat în saci, 
ajunsese într-o dependinţă din beton. In sfârşit, un cub 
dintr-un material asemănător celui folosit la construcţia 
templelor fusese descărcat cu grijă. Probabil că era nu 
numai greu, ci şi foarte fierbinte, pentru că sclavii care îl 
duseseră în casă folosiseră frânghii şi mănuşi căptuşite cu 
azbest. 

Tews chibzui asupra celor aflate; lipsa lor de sens îl 
îngrijora. Îşi aminti dintr-o dată poveştile confuze pe care le 
auzise în legătură cu mutantul, poveşti cărora nu le 
acordase nici o atenţie până atunci. Nu era momentul în 
care să-şi asume riscuri. Ordonă ca o escortă de cincizeci 
de oameni să-l însoţească şi porni spre reşedinţa din Mered 
a lui Clane. 

Priveliştea îl uimi pe 'Tews când privi locul pentru prima 
oară. Nava spaţială, despre care i se spusese că a plecat, 
era din nou acolo. O nacelă, de felul celor atârnate sub nave 
atunci când era necesară transportarea urgentă a unui 


mare număr de soldaţi, se găsea suspendată cu un cablu 
gros agăţat de traversa cea mai de jos. În spaţiu, nacelele 
erau folosite numai pentru transportul mărfurilor. Acum se 
afla pe sol şi în jurul ei mişuna o mulţime de sclavi. Tews 
izbuti să vadă cc făceau numai după ce se apropie. 

Fiecare om avea agăţat în jurul gâtului un sac de pânză cu 
pulbere de cupru, iar un soi de soluţie chimică era folosită 
pentru a acoperi cu praful de cupru carcasa 
semitransparentă a nacelei. 

Tews, o matahală dolofană cu ochi albaştri, pătrunzători, 
cobori din lectică. Dădu fără grabă târcoale nacelei, dar cu 
cât se uita mai mult, cu atât operaţiunea i se părea mai de 
neînțeles. Şi, curios, nimeni nu-i acorda nici un pic de 
atenţie. Se aflau acolo doi gardieni, dar probabil că nu 
primiseră nici un fel de instrucţiuni în privinţa spectatorilor. 
Stăteau tolăniţi în diverse poziţii, fumau, îşi spuneau glume 
deocheate, fără să pară câtuşi de puţin conştienţi că în 
preajma lor se afla Lordul Consilier al Imperiului Linn. 

Tews nu încercă să-i lămurească. Încurcat şi nehotărât, 
păşi incet spre casă. Din nou, nimeni nu făcu efortul de a-i 
ieşi în cale. In holul imens dinăuntru, o mulţime de savanţi 
templieri stăteau la taclale şi se amuzau. Îi aruncară o 
privire curioasă, dar nu părură să-şi dea seama că nu era 
de-al lor. 

Tews întrebă calmr 

— Lordul Clane e înăuntru? 

Unul dintre savanţi se întoarse pe jumătate şi încuviinţă 
peste umăr, familiar: 

— Îl găseşti în cabinet, lucrează la binecuvântare. 

Mai erau savanţi şi în camera de zi. Când îi văzu, lews se 
posomori înăuntrul lui. Venise pregătit pentru o acţiune 
hotărâtă, dacă era nevoie. Dar n-ar fi fost înţelept să-l 
aresteze pe Clane de faţă cu atât de mulţi savanţi templieri. 
Şi în plus, erau prea multe gărzi. Deşi nu vedea nici un 
motiv pentru arestare. Totul părea să facă parte din 
pregătirea unei ceremonii religioase. Il găsi pe Clane în 


cabinet, o încăpere de mărime mijlocie care dădea într-un 
patio. Clane stătea cu spatele la el, concentrat profund 
asupra unui cub din materialul de construcţie al templelor. 
După descrierea făcută de iscoadele sale, 'lews îl 
recunoscu: era obiectul greu şi „fierbinte” pe care sclavii 
năduşiseră cărându-l cu atâta grijă de la nava spaţială. Pe 
masă, lângă „cub”, se aflau şase emisfere dintr-o substanţă 
arămie. Nu apucă să le cerceteze îndeaproape, căci Clane 
se întoarse să vadă cine a intrat. Se îndreptă zâmbitor. 

Tews rămase pe loc, privind întrebător. Tânărul se apropie. 

— Nădăjduim cu toţii, spuse el, că această baghetă, pe 
care am descoperit-o în craterul cu lăcaşul zeilor, este 
legendara baghetă de foc. După cum spune povestea, o 
condiţie esenţială era ca mânuitorul ei să fie curat la suflet, 
şi dacă această condiţie era îndeplinită, zeii puteau găsi de 
cuviinţă ca, în anumite împrejurări, să activeze bagheta. 

Tews încuviinţă cu gravitate, apoi arătă cu mâna spre 
obiect. 

— Este o bucurie pentru mine, spuse el, să te găsesc 
preocupat de aceste chestiuni religioase. Consider ca 
deosebit de important faptul că un membru alilustrei 
noastre familii a dobândit un rang înalt în ierarhia 
templelor, şi vreau să te asigur că indiferent ce se va 
întâmpla facu o pauză plină de subinţeles indiferent ce se 
va întâmpla, te poţi bizui pe mine ca protector şi prieten. 

Se întoarse la palatul Heerkel, dar fiind prevăzător din fire 
şi ştiind prea bine că nu toţi oamenii sunt atât de curaţi la 
suflet pe cât pretind, îşi instrui spionii să fie cu ochii în 
patru la orice acţiune subversivă. 

Aflase la timpul cuvenit că Clane fusese invitat la cină de 
către Jerin, dar că acesta îl primise cu aceeaşi afectare rece 
care caracteriza de mult timp relaţiile dintre cei doi fraţi. 
Unul dintre sclavii care serveau la masă, mituit de o 
iscoadă, mărturisise că la un moment dat, în timpul cinei, 
Clane insistase ca o sută de nave spaţiale să fie retrase din 


patrulare pentru a li se încredința o altă misiune, pe care 
sclavul nu o prea înţelesese. 

Mai auzise ceva despre străpungerea liniei frontului la 
nord-est, dar informaţia era atât de confuză, încât Lordul 
Consilier nu se mai gândi la ea până când, la scurt timp 
după miezul nopţii, fu trezit din somn de strigătele 
disperate ale oamenilor şi de zăngănitul de arme care 
răzbătea prin uşa dormitorului său. Înainte de a apuca să 
facă altceva decât să se ridice în capul oaselor, uşa se izbi 
de perete şi o mulţime de soldaţi venusieni năvăliră în 
încăpere. 

Frontul de nord-est fusese într-adevăr străpuns. 

Era a treia noapte a captivităţii lui, noaptea execuţiei. 
Tews se înfioră când gaznicii veniră să îl ia la o oră după 
lăsarea întunericului. Il conduseră afară, unde bezna era 
străpunsă de luminile unor focuri. Urma să fie primul. După 
ce trupul său va fi ridicat în laţ, douăzeci de mii de 
venusieni vor ridica în ştreang zece mii de soldaţi din Linn. 
Era de aşteptat ca zvârcolirile şi chinurile să dureze încă 
zece minute, sau chiar mai mult. 

Tews privea în jur cu ochii împăienjeniţi; noaptea nu 
semăna cu nici o alta pe care o trăise. Nenumărate focuri 
ardeau pe tot întinsul câmpiei. În apropiere se zărea stâlpul 
înalt de care avea să fie spânzurat. Ceilalţi se înşirau 
imediat după acesta, rânduri-rânduri. Stâlpii erau plantați 
la mai puţin de cinci picioare, unul de altul, distanţa dintre 
rânduri fiind de zece picioare, pentru ca focurile de tabără 
ce trebuiau să lumineze scena să poată să încapă. 

Nenorociţii se aflau la locul execuţiei, cu mâinile şi 
picioarele legate, cu funiile în jurul gâturilor. 

Tews nu reuşea să distingă decât primul rând. Întreg acest 
şir de victime era alcătuit de ofiţeri; cu toţii erau liniştiţi. 
Unii stăteau de vorbă cu cei de lângă ei, dar când Tews fu 
condus alături, tăcură imediat. 

Niciodată în viaţa lui nu mai văzuse Tews o asemenea 
descurajare cuprinzând atât de multe figuri deodată. Se 


auziră strigăte de groază şi gemete de disperare. Lordul 
Consilier nu se aşteptase să fie recunoscut, dar era posibil 
ca oamenii să fi fost preveniţi în legătură cu identitatea lui. 
În realitate, barba nerasă de trei zile şi noaptea cu umbrele 
tremurătoare ale focurilor nu puteau să le ofere deplină 
siguranţă. Toţi tăcură când urcă pe eşafod. Însuşi Tews 
rămase liniştit şi palid în timp ce funia îi era potrivită în 
jurul gâtului. La vremea lui poruncise şi el ca mulţi să fie 
spânzurați. Era o senzaţie diferită şi înfiorătoare să fii 
victimă şi nu judecător. 

Sentimentul de furie care îl încerca provenea din 
înţelegerea faptului că nu s-ar fi aflat acolo dacă ar fi crezut 
posibila o schimbare. Dimpotrivă, fusese convins că Jerrin 
îşi va păstra poziţiile în faţa duşmanului şi că legiunile sale 
vor prelua controlul de la Jerrin. 

Undeva în adâncul lui crezuse în onestitatea lui Jerrin. 
Încercase să-l umilească în aşa fel încât să-i răpească 
onorurile cuvenite acestui tânăr cu care nu dorea să 
împartă conducerea statului. Mânia lui neputincioasă îl 
făcuse să ajungă repedejncredinţat că în realitate Jerrin 
complotase împotriva sa. Învălmăşeala din mintea lui avea 
să crească pentru încă un motiv: în acel moment privi 
întâmplător în jos şi acolo, lângă platformă, împreună cu un 
grup de căpetenii venusiene, îl văzu pe Clane. 

Şocul resimţit fu enorm. 'lews se holbă la silueta subţire a 
tânărului şi crezu că are, în sfârşit, imaginea clară a ceea ce 
se petrecea. Existase o înţelegere perfidă între Jerrin şi 
venusieni. Observă că mutantul era înveşmântat în roba de 
învăţat templier şi că purta în mână „bagheta de foc”, lungă 
de patru picioare. Asta îi aminti ceva. Uitase cu totul de 
binecuvântarea cerului. Privi în sus, dar întunericul era de 
nepătruns. Dacă nava şi nacela se aflau undeva acolo, ele 
erau învăluite în beznă, invizibile şi inaccesibile. 

Se uită din nou în jos spre mutant şi îşi luă inima în dinţi 
pentru a-i vorbi, dar înainte de a apuca să spună ceva, 
Clane zise: 


— Excelenţă, să nu ne pierdem timpul cu acuzaţii 
reciproce. Moartea dumneavoastră nu ar face decât să 
reînvie războiul civil în Linn. Este ultimul lucru pe care îl 
dorim şi în această noapte v-o vom dovedi, în ciuda 
îndoielilor pe care le aveţi. 

Tews se abţinu. Cântări iute şansele de salvare. Nu exista 
niciuna. Dacă navele spaţiale ar fi încercat să debarce 
trupe, venusienii nu ar fi avut decât să tragă de funii şi să-i 
spânzure pe prizonierii înlănţuiţi, iar apoi să-şi întoarcă 
imensa armată ca să respingă atacurile disperate lansate 
de puzderia de nave spaţiale. Pentru această manevră erau 
fără îndoială pregătiţi; de vreme ce era singura speranţă 
posibilă şi ea nu se putea îndeplini, însemna că vorbele lui 
Clane nu erau decât o amăgire. 

Se dezmetici brusc din gânduri pentru că împăratul 
venusian, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu figura 
încruntată, tocmai urca scările platformei. Aşteptă câteva 
minute până când, treptat, peste mulţimea uriaşă se lăsă 
liniştea, apoi se apropie de grupul de megafoane din faţă şi 
vorbi în limbajul comun venusian. 

— Fraţi venusieni, spuse el, în această noapte a răzbunării 
tuturor crimelor pe care Imperiul Linn le-a făptuit 
împotriva noastră, avem cu noi un trimis al Generalului- 
Conducător al ticăloşilor noştri inamici. A venit cu o ofertă, 
aşa că vreau să vină aici sus, să v-o spună ei însuşi, pentru 
ca să-i puteţi râde şi voi în nas, cum am făcut şi eu. 

Din întuneric se auzi strigătul mulţimii: 

— Spânzuraţi-l! Spânzuraţi-l şi pe el! 

Tews îngheţă la auzul urletelor furioase, dar fu nevoit să 
admire dibăcia căpeteniei venusiene. Era omul căruia 
supuşii îi puseseră de multe ori la îndoială priceperea în 
luptă. Faţa lui avea trăsăturile fioroase şi îndârjite ale unui 
general preocupat, care ştia ce înseamnă critica. Ce ocazie 
era acest război pentru câştigarea sprijinului maselor! 

Clane urcă treptele. Aşteptă până se făcu din nou linişte, 
apoi spuse cu o voce surprinzător de puternică: 


— Zeii atomici ai Linn-ului, ai căror trimis sunt, s-au 
săturat de acest război. li chem să-l oprească ACUM. 

Împăratul venusian se repezi spre el. 

— Nu asta e ceea ce vroiai să spui, strigă. le voi... 

Se opri. Pentru că apăruse soarele. 

Apăruse soarele! De mai multe ore, acesta coborâse 
dincolo de orizontul roşu ca focul al mării de nord. Acum, 
dintr-un salt, răsărise pe cer deasupra capetelor tuturor. 

Scena iminentelor execuţii se contură clar ca în miezul 
zilei. Toţi stâlpii spânzurătorilor, cu victimele alături de mii 
de spectatori venusieni, câmpia vastă şi îndepărtatul oraş 
de coastă - acum vizibil - totul era scăldat într-o lumină 
orbitoare. 

Umbrele începeau în partea cealaltă a câmpiei. Poziţia 
oraşului putea fi ghicită numai datorită uşoarelor reflexii 
luminoase. Marea de la nord şi munţii din sud rămăseseră 
ca şi până atunci în beznă. 

Zărind zonele întunecate, 'Tews înţelese că nu soarele se 
afla pe cer, ci o incredibilă minge de foc, un izvor de lumină 
care, pentru acea milă cubică de spaţiu în care se aflau, 
egala soarele în intensitatea strălucirii. Zeii din Linn 
răspunseseră la chemarea care le fusese adresată. 

Gândul îi iu întrerupt aici. Se auzi un strigăt pornit din 
zecile de mii de piepturi, un strigăt mai neomenesc şi mai - 
teribil decât orice alt sunet pe care 'lews îl auzise până 
atunci, în cl era spaimă, disperare şi o profundă venerație. 
Bărbaţi şi femei laolaltă se lăsară în genunchi. În acea clipă, 
conducătorul venusian resimţi măsura înfrângerii. Cu un 
urlet teribil se repezi spre zăvorul trapei pe care stătea 
Tews. Cu coada ochiului, Tews îl zări pe Clane înălţând 
bagheta de foc. 

Fără nici o urmă de flacără, împăratul se... Iopi. 

Tews nu a reuşit niciodată după aceea să înţeleagă ce s-a 
petrecut de fapt în acel moment, deşi a păstrat în memorie 
imaginea unei fiinţe umane transformându-se literalmente 
într-o substanţă lichidă. Aceasta se prelinse pe platformă şi, 


arzând lemnul, lăsă în urmă o gaură. Imaginea fusese atât 
de teribilă, încât Tews închisese ochii, neândrăznind să 
admită că ceea ce văzuse fusese adevărat. Când în cele din 
urmă privi iar, navele spaţiale coborau din văzduh. Pentru 
venusienii deja prosternaţi, apariţia neaşteptată a cincizeci 
de mii de soldaţi din Linn în mijlocul lor păru probabil un 
miracol la fel de mare ca şi celelalte două la care fuseseră 
martori. 

O întreagă armată de rezervă a fost capturată în acea 
noapte şi, cu toate că luptele de pe celelalte insule au 
continuat încă multă vreme, cucerirea marii insule Uxta s-a 
încheiat în câteva săptămâni. Cuvântul lui Clane se dovedi 
mai presus de orice îndoială. 

O săptămână mai târziu, într-o după-amiază noroasă, 
Clane se afla printre personalităţile originare din Linn care 
asistau la plecarea flotilei de nave ce avea să-l însoţească pe 
Lordul Consilier 'Tews înapoi pe Pământ. Tews sosise 
împreună cu suita sa şi, în timp ce urca pe platformă, un 
grup de iniţiaţi templieri izbucni într-o incantaţie 
paroxistică. Lordul Consilier se opri şi ascultă preţ de un 
minut, cu un zâmbet vag în colţul buzelor. 

Întoarcerea pe Pământ - sugerată discret de către Clane - 
îl mulțumea întru totul. Va duce cu el primele veşti despre 
victoria asupra venusienilor; va avea răgazul să înăbuşe 
toate zvonurile despre faptul că însuşi Lordul Consilier a 
fost capturat în mod umilitor; şi, peste toate, va fi cel care 
va insista pentru acordarea tuturor onorurilor triumfale lui 
Jerrin. 

Se mira că în ultimul timp uitase de recunoscuta lui 
iscusinţă pentru asemenea lucruri. Pe când se urca la 
bordul navei amiral, iniţiaţii începură să psalmodieze din 
nou. Era evident că zeii atomici erau şi ei mulţumiţi. 

CAPITOLUL XXIII. 

ÎN PRIMA LUI CUVÂNTARE adresată Patronatului, după 
întoarcerea de pe Venus, Tews spuse printre altele: „Deşi 
pare greu de crezut, Imperiul Linn nu mai are acum 


nicăieri duşmani de temut. O dată ce adversarii noştri de pe 
Marte şi Venus au fost învinşi definitiv în ultimele două 
decenii, ne găsim într-un moment unic, istoric: suntem 
singura mare putere din Univers. Ne aşteaptă o lungă 
perioadă uc pace şi reconstrucţie”. 

Când reveni la palat, ovaţiile Patronatului îi mai răsunau 
încă în urechi, iar dispoziţia sa era una optimistă. Iscoadele 
îl informaseră deja că patronii îi acordau cele mai mari 
merite pentru victoria de pe Venus. La urma urmei, războiul 
trenase ' multă vreme înaintea sosirii sale acolo. Apoi brusc, 
aproape peste noapte, luase sfârşit. Concluzia era că 
strălucitoarele lui calităţi de conducător îşi aduseseră o 
contribuţie hotărâtoare. Nu-i trebuia prea multă 
perspicacitate lui Tews pentru a înţelege că, în asemenea 
condiţii, putea să-şi permită generozitatea de a-i acorda 
laurii triumfului lui Jerrin fără a pierde nimic din onorurile 
cuvenite sieşi. 

În pofida propriilor cuvinte rostite în faţa Patronatului, pe 
măsură ce săptămânile se scurgeau paşnice, deveni treptat 
surprins de adevărul vorbelor sale: nu aveau duşmani. Nu 
exista nici o ameninţare. Deşi părea greu de crezut, 
Universul aparţinea Imperiului Linn şi, în postura de Lord 
Consilier, puterea lui se răsfrângea acum asupra mai multor 
supuşi decât i se întâmplase vreodată unui om. Aşa vedea 
Tews lucrurue. 

Desigur, avea să fie un conducător devotat - se grăbea să- 
şi repete asta, nerecunoscându-şi vanitatea. Imagina 
construcţii imense care să reflecte gloria Imperiului Linn şi 
anii de aur ai cârmulirii Tews. Închipuirea era atât de nobilă 
şi însufleţitoare, încât multă vreme s-a mulţumit să se 
îmbete cu aceste planuri magnifice, fără să acţioneze 
concret în vreun fel. 

Fu informat curând despre întoarcerea lui Clane de pe 
Venus. La puţin timp după aceea, primi un mesaj din partea 
mutantului: 

Excelenței Sale, Lordului Consilier Tews. 


Preaonorate unchi, Aş dori să vă vizitez pentru a vă pune 
în temă cu concluziile mai multor discuţii purtate cu fratele 
meu, Jerrin, şi care privesc anumite potenţiale ameninţări 
la adresa Imperiului. Deşi nu pare foarte important, suntem 
amândoi preocupaţi de preponderența sclavilor printre 
cetăţenii Pământului şi suntem nemulţumiţi de lipsa noastră 
de informaţii legate de situaţia actuală a populațiilor de pe 
sateliții lui Jupiter şi Saturn. 

De vreme ce acestea reprezintă singurele pericole ale 
momentului, cu cât mai repede vom examina fiecare aspect 
al problemelor, cu atât vom fi mai siguri că destinul 
Imperiului Linn va putea fi controlat printr-o acţiune 
inteligentă şi nu va depinde în viitor de hazard, care de 
multe generaţii a reprezentat elementul principal al 
guvernărilor. 

Al dumneavoastră supus nepot, Clane. 

Scrisoarea îl irită pe Tews. 1 se părea obraznică. Îi 
reamintea că autoritatea lui în Linn, ca şi viitorul pe care îl 
plănuia pentru Imperiu, nu erau complete., şi că în realitate 
aceşti nepoți puteau cere anumite compromisuri în stare să 
facă să pălească măreţia pe care, evident, numai el o 
întrezărea. Cu toate acestea, răspunsul lui fu diplomatic: 

Dragul meu Clane, Mi-a făcut plăcere să aflu veşti de la 
tine şi imediat ce mă voi întoarce din munţi voi fi bucuros să 
te primesc şi să discutăm în întregime toate problemele. Am 
dat instrucţiuni diverselor departamente să adune 
informaţii, în aşa fel încât atunci când ne vom întâlni, vom 
putea sta de vorbă pe date reale. 

Tews, Lord Consilier. 

Dăduse într-adevăr acele instrucţiuni şi chiar ascultase o 
scurtă informare din partea unui ofiţer care era „expert” în 
ceea ce priveşte condiţiile de pe sateliții planetelor Jupiter 
şi Saturn. Aceştia erau locuiţi de triburi aflate în diverse 
stadii de culturi barbare. Rapoarte recente, întocmite în 
urma chestionării primitivilor sosiți de acolo şi a 
comercianților care vizitaseră anumite porturi de 


destinaţie, indicau că vechile confruntări bazate pe intrigaşi 
crimă continuau între căpeteniile triburilor în lupta pentru 
supremație. 

Uşurat, deşi era dinainte convins că situaţia n-ar putea fi 
decât cea descrisă, 'Tews plecă în vacanţă la munte, însoţit 
de o suită de trei sute de curteni şi cinci sute de sclavi. Încă 
se afla acolo o lună mai târziu, când sosi un al doilea mesaj 
din partea lui Clane: 

Prea distinse Lord Consilier Tews, Răspunsul domniei 
voastre la mesajul meu mi-a adus o mare uşurare. 
Îndrăznesc să apelez în continuare la bunăvoința voastră, 
rugându-vă să cereţi şefilor de departament să afle 
numărul celor care se găsesc acolo şi poziţia lor. Motivul 
acestei întrebări este descoperirea că mulţi dintre agenţii 
mei de pe Europa, cel mai mare satelit al lui Jupiter, au fost 
executaţi pe neaşteptate în urmă cu un an şi că în realitate 
toate informaţiile pe care le deţin despre acel teritoriu se 
bazează pe rapoarte care, pe lângă că sunt vechi de mai 
bine de doi ani, sunt şi foarte vagi. Se pare că, în urmă cu 
cinci ani, un nou conducător a început să unifice Europa; 
iar rapoartele agenţilor mei —am constatat cercetând 
informaţiile furnizate - au devenit mai puţin clare cu fiecare 
lună. Bănuiesc că am fost victima unei propagande bine 
puse la punct. Dacă este aşa, faptul că cineva a fost atât de 
şiret încât să-mi anihileze canalele de informare mă 
îngrijorează. 

Acestea sunt doar presupuneri, desigur, dar cred că ar fi 
înţelept ca oamenii dumneavoastră să facă o anchetă, având 
în vedere că actualele noastre surse de informare nu 
inspiră încredere. 

Al dumneavoastră credincios servitor şi nepot, Clane. 

Pomenirea „agenţilor” lui Clane îl făcu pe Tews să-şi 
reamintească fară plăcere că trăia într-o lume de spioni. 

„Îmi închipui”, gândi el dezgustat, „că şi acum se face 
propagandă împotriva mea, pentru că mă aflu în vacanţă. 
Oamenii n-au de unde să ştie ce planuri grandioase în 


folosul statului pun la cale împreună cu sfetnicii mei, în 
această aşa-zisă călătorie de plăcere”. 

Se întrebă dacă, în cazul în care ar da o serie de declaraţii 
publice despre viitorul măreț al Imperiului, nu arpune 
stavilă criticilor. 

Starea de iritare nu îl părăsi toată ziua; după ce reciti 
scrisoarea lui Clane, ajunse Ia concluzia că era de preferat 
o apropiere calmă şi diplomatică. Trebuia să fie în 
permanenţă pregătit pentru orice eventualitate. 

Aşa că dădu instrucţiunile necesare şi după ce îl informă 
pe Clane despre aceasta, începu să reflecteze serios la ce 
avea să se întâmple peste şase sau opt luni, când 
întoarcerea lui Jerrin urma să fie întâmpinată triumfal. 
Perspectivele nu mai păreau la fel de mulţumitoare ca 
atunci când el însuşi revenise de pe Venus. Nepoţii lui erau 
înclinați din ce în ce mai mult să se amestece în problemele 
de stat şi într-adevăr aveau amândoi dreptul legal de a fi 
consilierii guvernului. In conformitate cu legea, fiecare 
dintre ei avea un vot în Consiliul Imperiului, cu toate că 
niciunul nu putea influenţa direct administraţia. 

„Presupun”, recunoscu în silă Tews, „că Clane ar avea 
acest drept, dar parcă mama spunea odată că: < acela care 
îşi exercită drepturile întotdeauna este un prost.>,, Râse, 
strâmbându-se. 

În acea noapte, cu puţin înainte de a merge să se culce, 
Tews avu o clipă de inspiraţie. „Mă cuprinde din nou 
neîncrederea - aceleaşi nelinişti care nu-mi dădeau pace 
când eram pe Venus. Cred că nu-mi prieşte atmosfera asta 
afurisită de la palat”. 

Se credea incapabil de gânduri josnice, meschine, şi dacă 
le tolera altora - îşi spunea el - o făcea fără tragere de 
inimă şi numai datorită influenţei pe care o puteau ei avea 
asupra statului. 

Simţul datoriei - aceasta era adevărata lui vocaţie, era 
convins! El îl silea să fie prevăzător, ba chiar să recurgă la 
intrigi şi urzeli, deşi era revoltat de orice uneltire. 


Convingerea integrităţii sale fundamentale îl linişti pe 
Tews. „La urma urmei”, îşi spuse, „s-ar putea ca întâmplător 
să mă mai înşel, dar nu greşesc dacă rămân cu ochii în 
patru la orice ameninţare, de oriunde ar veni ea. Chiar şi un 
mutant, cu ceva cunoştinţe ştiinţifice şi arme, este un 
subiect pe care, ca protector al statului, trebuie să-l iau în 
seamă”. 

Chibzuise deja îndelung la armele pe care văzuse că le 
folosise Clane ]5e Venus. Şi, după câteva zile, ajunse la 
concluzia că trebuia să acţioneze. Spunânau-şi că nu are de 
ales, îi comunică în cele din urmă lui Clane: 

Dragul meu nepot, Deşi nu ai considerat necesar să soliciţi 
protecţia pe care rangul şi importanţa muncii tale o 
îndreptăţesc, sunt convins că vei fi bucuros să afli că Statul 
este pregătit să-şi asume grija faţă de materialele pe care 
le-ai recuperat din sălaşurile zeilor şi din alte locuri 
străvechi. 

Cel mai sigur loc pentru asta este reşedinţa ta din Linn. În 
acest sens am aprobat fondurile necesare pentru a 
transporta în oraş tot echipamentul pe care îl deţii la 
proprietatea de la ţară. O unitate de gardă va sosi acolo în 
mai puţin de o săptămână cu mijloace de transport 
potrivite, iar o altă unitate de gardă va primi în aceste zile 
misiunea de a asigura paza reşedinţei din oraş. 

Căpitanul gărzii, care va fi direct răspunzător în faţa mea, 
va îndeplini, bineînţeles, toate condiţiile necesare 
continuării activităţii tale. 

Este o plăcere pentru mine, dragă Clane, să-ţi asigur 
această protecţie costisitoare, dar meritată. 

Peste un timg nu prea îndepărtat aş vrea să-mi acorzi 
favoarea de a-mi arăta personal materialele, pentru a avea 
o imagine a comorilor pe care le ai în colecţia ta, în scopul 
găsirii unor viitoare întrebuinţări pentru binele general. 

Cu urări cordiale, Tews, Lord Consilier „Cel puţin”, gândi 
Tews, după ce expediase mesajul şi dăduse ordinele 
necesare unităţilor militare, „asta va face pentru moment 


ca tot materialul să se afle într-un singur loc. Mai târziu, 
poate avea loc oricând un control mai sever, deşi sper să nu 
fie cazul, desigur”. 

Înțeleptul cârmuitor se gândea la orice situaţie 
neprevăzută. Chiar şi activitatea rudelor sale cele mai 
apropiate trebuia studiată amănunţit. 

Află curând că Clane nu opusese nici o împotrivire şi că 
materialele fuseseră transportate în Linn fără probleme. 

Se mai găsea încă în palatul de la munte al familiei Linn 
când sosi o a treia scrisoare de la Clane. Deşi redactată 
foarte concis, era un document public de o deosebită 
importanţă. Introducerea suna aşa: 

Unchiului nostru, Lordul Consilier. 

Noi, Lorzii Jerrin şi Clane Linn, am ajuns la părerea că 
preponderența sclavilor în Linn a devenit periculoasă şi 
deoarece sclavia nu are ce căuta într-un stat sănătos, îi 
propunem Lordului Consilier Tews ca în timpul guvernării 
sale să emită drept regulă generală pentru generaţiile 
viitoare următoarele principii: 

1. Toate fiinţele umane care respectă legile au dreptul 
săhotărască libere asupra propriei persoane. 

2. In cazurile în care acest lucru nu poate fi îndeplinit 
acum, el va fi înfăptuit în etape succesive, dintre care 
primele două vor intra în vigoare imediat. 

3. Prima etapă prevede că nici un sclav nu va mai fi 
pedepsit fizic decât ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti. 

4. Cea de-a doua etapă prevede că ziua de lucru a sclavilor 
nu va depăşi în viitor zece ore pe zi. 

Celelalte etape schiţează o metodă de eliberare treptată a 
sclavilor, în aşa fel încât după douăzeci de ani doar 
incorigibilii vor fi „neliberi”, iar toţi aceştia vor fi 
supravegheați chiar de stat, pe baza unor legi prin care 
fiecare va fi tratat „în mod individual”. 

Tews citi documentul uimit şi amuzat în acelaşi timp. Îşi 
aminti o altă vorbă a mamei sale: „Nu-ţi bate capul cu 
idealiştii. Gloata le va tăia gâtul la momentul potrivit”. 


Dar buna dispoziţie îl părăsi curând.11 Băieţii ăştia îşi 
bagă nasul în problemele de stat chiar şi în Linn, unde, 
orice, s-ar spune, nu este domeniul lor „. În timp ce făcea 
pregătirile pentru întoarcerea în oraş - vara fiind pe 
sfârşite —Tews se gândea încruntat la „ameninţarea asupra 
statului” care, i se părea lui, creştea cu o viteză 
îngrijorătoare. 

În cea de-a doua zi după revenirea în Linn, primi o altă 
scrisoare de la Clane. De data aceasta solicita o audienţă 
pentru a discuta „acele probleme privind apărarea 
Imperiului despre care departamentele dumneavoastră au 
adunat informaţii”. 

Ceea ce îl scotea din sărite cel mai mult pe Tews în privinţa 
scrisorii era că mutantul nu-i oferea nici măcar răgazul 
necesar să se liniştească după sosire. Era adevărat, 
problema restabilirii lui nu-l privea pe Clane, dar era o 
chestiune de respect faţă de funcţia pe care o îndeplinea. 
Dacă a ajuns până aici, îşi spuse Tews negru de furie, 
insistența lui Clane prezintă toate semnele unei insulte 
deliberate. Trimise o scurtă notă de răspuns, care preciza 
simplu: 

Dragul meu Clane, Te voi încunoştiinţa de îndată ce mă voi 
mai elibera de problemele presante ale guvernării. Te rog 
să aştepţi mesajul meu. 

Tews. 

În acea noapte adormi liniştit, convins că a pus în sfârşit 
piciorul în prag, şi că era şi timpul. Se trezi o dată cu vestea 
dezastrului. Singurul semn fusese o licărire rece, metalică, 
pe cerul dimineţii. Invadatorii se năpustiseră asupra 
oraşului Linn cu trei sute de nave spaţiale. Probabil că 
spionaseră în prealabil, căci luară cu asalt porţile cele mai 
bine păzite şi principalele cazărmi din oraş. Din fiecare 
navă debarcaseră două sute de oameni ciudaţi Ia înfăţişare. 

— Şaizeci de mii de soldaţi! Exclamă Lordul Consilier Tews 
după ce studie rapoartele. 


Dădu dispoziţii pentru apărarea palatului şi trimise un 
porumbel călător cu un mesaj către cele trei legiuni care îşi 
aveau tabăra în afara oraşului, poruncind ca două dintre ele 
să atace de îndată ce vor fi gata. Se aşeză apoi, palid dar 
liniştit, să privească spectacolul de la una dintre ferestrele 
care dădeau spre întinderile ceţoase ale domeniului Linn. 

Totul era confuz şi ireal. Majoritatea navelor invadatoare 
dispăruseră în spatele clădirilor masive. Câteva se aflau la 
vedere, dar păreau părăsite. Era greu să-şi dea cineva 
seama de luptele îndărijite care se purtau în apropiere. La 
nouă sosi un mesager trimis la Lady Lydia: 

Dragă fiule, Ai aflat noutăţi? Cine ne atacă? Este un asalt 
restrâns sau se încearcă invadarea Imperiului? Ai luat 
legătura cu Clane? 

Îi 

Primul prizonier fu adus. Înăuntru tocmai când Tews, 
încruntat, citea sugestia nesuferită de a cere sfatul rudei 
sale. Mutantul era ultima persoană pe care şi-ar fi dorit să o 
vadă. Prizonierul, un bărbos uriaş, mărturisi cu mândrie că 
era de pe Europa, unul dintre sateliții lui Jupiter, şi că nu se 
temea nici de oameni, nici de zei. Statura omului şi 
îndrăzneala lui îl uimiră pe 'Tlews. Dar concepţia sa naivă 
despre viaţă îl înveseli. Următorii prizonieri aveau aceleaşi 
trăsături fizice şi mentale. Şi aşa, cu mult înaintea amiezii, 
Tews obţinu o imagine îndeajuns de exactă a situaţiei. 

Era vorba despre o invazie barbară de pe Europa. În mod 
evident scopul ei era jaful. Dar dacă nu acţiona repede, în 
Linn ar fi fost devastate, în câteva zile, comori adunate de-a 
lungul secolelor. De pe buzele lui 'Tews porniră câteva 
porunci sângeroase. Toţi prizonierii să fie trecuţi prin sabie. 
Să le fie distruse navele, armele, hainele. Să nu rămână nici 
o urmă a prezenţei lor care să întineze oraşul etern. 

Dimineaţa trecea încet. 'Tews se hotări să facă o inspecţie 
în oraş, escortat de cavaleria palatului. Renunţă însă la 
acest plan, gândindu-se că dacă s-ar afla în mişcare ar fi 
imposibil să primească rapoarte de la căpeteniile sale. Din 


acelaşi motiv nu putea nici să-şi transfere cartierul general 
într-o clădire mai puţin bătătoare la ochi. Înainte de prânz 

sosi şi ştirea îmbucurătoare că două dintre cele trei legiuni 
atacau în forţă la porţile principale. 

Vestea îl linişti. Mai destins, începu să se gândeascăja 
cauzele care făcuseră posibil tot ceea ce se întâmplase. Îşi 
aminti cu amărăciune că departamentele sale obţinuseră 
informaţii pe care - îndemnat de Clane - le ceruse cu luni în 
urmă. Convocă în grabă mai mulţi experţi şi ascultă sumbru 
în timp ce îi raportară pe rând ceea ce aflaseră. 

Erau o mulţime de informaţii. Europa, marele satelit al lui 
Jupiter, fusese locuit în vremuri străvechi de triburi care se 
războiau cu înverşunare. Se spunea că atmosfera vastă a 
satelitului fusese creată artificial de învățații din Epoca de 
Aur, cu ajutorul zeilor atomici. Ca orice atmosferă 
artificială, conţinea din abundență teneol, un gaz care 
permitea pătrunderea luminii Soarelui, dar nu lăsa prea 
multă căldură să se piardă în spaţiu. 

Cu cinci ani în urmă, călătorii începuseră să aducă 
informaţii despre un conducător numit Czinczar cate lupta 
cu înverşunare să unească toate triburile rivale într-o 
singură naţiune. Pentru o vreme, teritoriul fusese atât de 
plin de pericole încât comercianții aterizau doar în anumite 
porturi de intrare. Informaţiile pe care le primiseră 
susțineau că tentativa de unificare a lui Czinczar eşuase. 
Contactele deveniseră apoi şi mai dificile. Acum, în timp ce 
asculta, deveni limpede pentru Tews că noul conducător 
izbutise de fapt în încercarea lui şi că toate informaţiile 
contrare erau doar propagandă. Czinczar descoperise cu 
abilitate sursele de informare şi le păcălise, consolidându-şi 
în acelaşi timp poziţia printre forţele barbare de pe planetă. 

Czinczar. Numele avea o rezonanţă sinistră, ca o 
plesnitură violentă de bici, ca un zornăit aspru, metalic. 
Dacă un asemenea om şi susţinătorii lui reuşeau să ducă cu 
ei doar o mică parte dintre bogăţiile lui Linn, întregul 
Sistem Solar ar fi răsunat la auzul isprăvii. Guvernul 


Lordului Consilier 'Tews ar fi putut să se prăbuşească atunci 
ca un castel din cărţi de joc. 

Tews şovăia. Avea în minte un plan care ar fi funcţionat 
mai bine pus în aplicare la adăpostul întunericului. Dar asta 
ar fi însemnat să le lase atacatorilor la dispoziţie câteva ore 
bune pentru jaf. Hotări să nu mai întârzie şi trimise ordin 
celei de-a treia legiuni - încă în aşteptare - să pătrundă în 
tunelul care ducea la palatul central. 

Ca măsură de prevedere şi în intenţia de a distrage atenţia 
căpeteniei inamice, îi transmise un mesaj lui Czinczar prin 
intermediul unui ofiţer barbar capturat. În el arăta cât de 
nebunesc ar fi fost un atac de pe urma căruia ar ti putut 
decurge represalii sângeroase chiar asupra Europei 
şlsugeră că nu era timpul pierdut pentru o retragere 
onorabilă. În toate aceste planuri, un singur lucru era 
greşit. Czinczar concentrase o mare parte a trupelor sale 
cu scopul de a captura familia imperială şi stătea în 
expectativă, căutând confirmarea bănuielii că Lordul 
Consilier se găsea în interiorul palatului. Prizonierul 
eliberat care îi transmise mesajul lui Tews îl convinse de 
prezenţa acestuia înăuntru. 

În urma atacului în forţă care avu loc, întregul palat 
central fu cucerit şi toţi cei aflaţi înăuntru capturați; soldaţii 
care reuşiseră să pătrundă prin pasajul secret fură prinşi. 
Oamenii lui Czinczar turnară tot gazul găsit în marile 
rezervoare ale palatului în tunelul înclinat şi îi dădură foc. 
Astfel îşi găsi sfârşitul o legiune întreagă, în acea noapte, o 
sută de nave spaţiale barbare aflate în aşteptare aterizară 
în spatele soldaţilor din Linn care asaltau porţile, iar în zori, 
când barbarii din interiorul oraşului lansară un atac, cele 
două legiuni rămase fură măcelărite. 

Despre toate acestea însă Lordul Consilier nu află nimic. 
Tigva lui ajunsese cu o zi înainte în mâinile giuvaergiului 
favorit al lui Czinczar pentru a fi placată cu aur din Linn şi 
turnată în cristal spre a celebra cea mai mare biruinţă a 
secolului. 


CAPITOLUL XXIII. 

PENTRU LORDUL CLAN! LINN. Adâncit în verificarea 
socotelilor proprietăţii sale de la ţară, vestea căderii 
oraşului Linn produse un soc deosebit. Cu câteva excepţii 
nesemnificative, toate materialele atomice se găseau în 
Linn. Dădu liber curierului nechibzuit care strigase 
noutatea în gura mare de cum intrase pe uşa de la 
contabilitate. Apoi se aşeză la biroul său. Gândindu-se că 
pentru moment ar fi mai bine sa accepte, aşa cum erau, 
cifrele privitoare la situaţia proprietăţii, prezentate de 
sclavii contabili. 

Aruncând o privire prin încăpere, după ce anunţase 
amânarea controlului registrelor, j se păru că cel puţin unul 
dintre sclavi arăta vizibil uşurat. Îl chemă fără întârziere în 
faţa lui. Avea un fel neînduplecat de a se purta cu sclavii, 
sistem moştenit împreună cu moşia de la de mult răposatul 
său mentor, Joguin. 

Cinstea, hărnicia, loialitatea şi o atitudine pozitivă erau 
răsplătite prin condiţii mai bune, program de lucru mai 
scurt, mai multă libertate de acţiune, după treizeci de ani 
dreptul de a se căsători, iar după patruzeci libertatea 
deplină. Lenevia, precum şi alte obiceiuri proaste - cum ar 
fi fost înşelătoria - erau pedepsite printr-o serie de 
retrogradări succesive. În afară de schimbarea legii 
pământului, Clane nu reuşise până atunci să imagineze un 
sistem mai bun, atât timp Cât sclavia exista. In ciuda 
rezervelor sale, aplică şi acum preceptul lui Joguin valabil 
pentru situaţia în care lipseau probele vinovăţiei. Îi spuse 
bărbatului, pe nume Oorag, ce anume îi trezise bănuielile şi 
îl întrebă dacă erau îndreptăţite. 

— Dacă eşti tfinovat şi mărturiseşti, spuse el, vei fi 
retrogradat numai cu o treaptă. Dacă nu mărturiseşti şi mai 
târziu vei fi dovedit vinovat, vor urma trei retrogradări, 
ceea ce, după cum bine ştii, înseamnă muncă fizică. 

Sclavul, un om voinic, ridică din umeri şi răspunse rânjind: 


— După ce Czinczar vă va veni de hac vouă, celor din 
neamul Linn, tu vei munci pentru mine. 

— La munca câmpului, rosti scurt Clane, vreme de trei 
luni, zece ore pe zi. 

Nu era momentul să dea dovadă de milă. Într-un imperiu 
aflat în stare de război, acţiunile severe deveneau necesare. 
Orice ar fi putut fi interpretat drept slăbiciune risca să 
producă un dezastru. 

În timp ce gărzile conduceau sclavul afară, acesta apucă 
să arunce peste umăr o ultimă insultă: 

— Mutant blestemat, când Czinczar va ajunge aici, ai să 
capeţi ceea ce meriţi. 

Clane nu răspunse. 1 se părea îndoielnic că noul cuceritor 
fusese trimis de soartă ca să-i pedepsească pentru faptele 
lor pe toţi ticăloşii din Linn. Ar fi luat prea mult timp. 
Alungă din minte acest gând şi se îndreptă spre uşă. Acolo 
se opri şi se întoarse cu faţa spre cei câţiva sclavi de 
încredere aşezaţi la mesele lor de lucru. 

— Să nu faceţi nimic nesăbuit, spuse calm şi răspicat. Dacă 
nutriţi sentimente asemănătoare cu cele exprimate de 
Oorag, ar fi mai bine să vă abţineţi. Pierderea unui oraş în 
urma unui atac prin surprindere nu este importantă. 

Şovăi pentru o clipă. Îşi dădea seama că apela la 
instinctele lor de conservare, dar raţiunea îi spunea că în 
situaţiile de criză oamenii nu ţin seama întotdeauna de 
toate posibilităţile. 

— Sunt încredinţat, spuse în încheiere, că nu e o mare 
bucurie să fii sclav, deşi există şi avantaje: siguranţa 
economică, deprinderea gratuită a unui meşteşug. Dar 
vorbele prosteşti spuse de Oorag sunt o dovadă că, dacă 
sclavii tineri ar avea posibilitatea de a face cum îi taie capul, 
ei ar provoca în cadrul comunităţii doar scandaluri, dacă nu 
adevărate revolte. Din păcate este cât se poate de adevărat 
că oamenii de rase diferite nu pot învăţa decât treptat să 
trăiască împreună. 


leşi mulţumit că făcuse tot ce se putea face într-o 
asemenea situaţie. Nu avea nici un fel de îndoială că în 
actul de nesupunere al lui Oorag se arătase în miniatură 
întreaga problemă a unui imperiu bazat pe sclavie. Dacă 
Czinczar reuşea să cucerească un teritoriu important pe 
Pământ, ar fi urmat automat o revoltă a sclavilor. Erau prea 
mulţi sclavi, mult prea mulţi pentru siguranţa Imperiului 
Linn. 

Afară văzu primii refugiaţi. Coborau în apropierea 
hambarelor principale cu o puzderie de scutere aeriene viu 
colorate. Clane privi o clipă spre ei, încercând să-şi 
imagineze plecarea lor din Linn. Uimitor era faptul că 
aşteptaseră până în dimineaţa celei de-a doua zile. Pur şi 
simplu oamenilor nu le venise că creadă că oraşul lor se afla 
în pericol deşi, desigur, primii fugari zburaseră în alte 
direcţii, departe de împrejurimile moşiei. 

Se eliberă hotărât din mrejele reveriei. Chemă un sclav şi 
îl trimise în întâmpinarea noilor veniţi cu o poruncă pentru 
garda lui personală. 

— Spuneţi-le celor care au mijloace de transport rapide să 
meargă mai departe. Aici, la doar optzeci de mile depărtare 
de Linn, vom avea grijă doar de cei veniţi pe jos. 

Plin de energie, se duse la reşedinţa lui oficială şi-l 
convocă pe ofiţerul comandant al trupelor. 

— Vreau câţiva voluntari, explică el, mai ales oameni cu o 
profundă credinţă religioasă, care să fie pregătiţi ca în 
această a doua noapte de după invazie să zboare în Linn şi 
să-mi aducă tot echipamentul transportabil din laboratorul 
meu. 

Planul lui, aşa cum îl descrise. Celor aproape patruzeci de 
voluntari, era simplitatea întruchipată. În confuzia creată 
de cucerirea unui atât de mare oraş, vor trece probabil mai 
multe zile până când armata barbară va reuşi să ocupe 
toate reşedinţele importante. Era de aşteptat ca în acele 
prime zile să nu acorde importanţă unei case adăpostite - 
aşa cum era cazul - de o adevărată barieră de copaci. 


Dacă din nefericire locuinţa ar fi fost deja ocupată, era 
probabil atât de slab păzită încât un grup de oameni 
îndrăzneţi va reuşi cu uşurinţă să-i lichideze pe străini. Şi în 
acest fel să-şi îndeplinească obiectivul. 

— Vreau să vă fac să înţelegeţi importanţa acestei misiuni, 
continuă Clane. După cum ştiţi, fac parte din ierarhia 
templierilor. Mi s-au încredinţat metale divine şi 
echipament sacru, inclusiv materiale aduse chiar din 
sălaşurile zeilor. Ar fi un dezastru dacă aceste relicve 
preţioase ar fi pângărite de mâini murdare. lată de ce vă 
cer ca, în cazul în care printr-o nenorocire aţi fi capturați, 
să nu dezvăluiţi adevăratul scop al prezenţei voastre acolo. 
Spuneţi că aţi venit să salvaţi proprietatea stăpânului 
vostru. Mărturisiţi chiar că aţi fost nebuni să vă sacrificați 
pentru un asemenea iucru. 

Işi aminti de unitatea de pază a lui Tews, aşa că adăugă: 

— S-ar putea ca echipamentul să fie păzit de soldaţi din 
Linn; în acest caz, daţi comandantului gărzii această 
scrisoare. 

Li înmâna documentul căpeteniei voluntarilor. Era o 
autorizaţie semnată de Clane şi purta sigiliul cu însemnele 
rangului său. După moartea lui 'lews, o asemenea hârtie nu 
putea fi ignorată. 

După ce oamenii plecară să se pregătească pentru 
misiune, Clane trimise una dintre navele spaţiale personale 
către cel mai apropiat oraş, Goram, pentru a.afla de la 
comandantul de-acolo - un prieten de-ai lui - ce fel de 
acţiune de răspuns se pregăteşte împotriva invadatorilor. 
„Autorităţile din toate localităţile”, întrebă el, „cunosc 
mijloacele şi măsurile de acţiune prevăzute pentru astfel de 
situaţii urgente, sau este nevoie să li se explice legile de la 
început?” 

Răspunsul sosi în cel mai scurt timp posibil, adică în mai 
puţin de patruzeci de minute. Generalul îşi punea trupele 
sub comanda lui Clane şi îl informa că trimisese mesageri 
către toate oraşele principale de pe Pământ, în numele 


„Excelenței sale Lordul Clane Linn, succesorul în rang pe 
Pământ al nobilului Tews, fostul Lord Consilier, care şi-a 
pierdut viaţa în fruntea trupelor apărând oraşul Linn de 
atacul prin surprindere, sălbatic şi criminal lansat de o 
hoardă barbară de bestii cu chip omenesc, în încercarea de 
a distruge cea mai avansată civilizaţie care a existat 
vreodată”. 

Mai erau şi altele, scrise în acelaşi stil, dar Clane nu fu 
uimit de excesul de cuvinte goale, ci de oferta în sine şi de 
implicaţiile ei. O armată pe cale de a fi organizată în numele 
lui! 

După ce reciti mesajul, se îndreptă încet spre oglinda 
imensă din baia de alături şi îşi privi imaginea. Era îmbrăcat 
cu arătoasa togă de conferenţiar a savanților templieri. Ca 
toate veşmintele pe care le purta, şi faldurile acesteia 
ascundeau vederii „diferenţele” sale. Un privitor ar fi 
trebuit să dea dovadă de multă perspicacitate pentru a 
observa grija cu care era înfăşurată pelerina în jurul 
gâtului, croiala bogată ce masca diformitatea trupului de la 
gât în jos, precum şi, mânecile foarte strâmte la încheietura 
mâinilor. 

Ar fi fost nevoie de trei luni pentru a-l înştiinţa pe Lordul 
Jerrin, aflat pe Venus, şi de patru pentru a i se da de ştire 
Lordului Draid, pe Marte, întrucât ambele planete se aflau, 
faţă de Pământ, de partea cealaltă a Soarelui, iar un 
răspuns de la ei trebuia aşteptat un timp de aproape două 
ori mai îndelungat. Numai un membru al familiei 
domnitoare putea nădăjdui să primească sprijinul 
diferitelor tabere existente în Imperiu. Din partea iudelor 
apropiate ale Lordului Consilier nu se primise încă nici un 
semn. Şi apoi, acestea erau femei. Nu rămânea deci decât 
Lordul Clane. Fratele mai mic al lui Jerrin, nepotul 
răposatului Lord Conducător. Pentru 

1S1 

Următoarele cel puţin şase luni, el era acela care urma să 
îndeplinească funcţia de Lord Conducător în Linn. 


Dupămiaza zilei a doua a invaziei se scurgea încet, 
începură să sosească nave uriaşe, pline cu soldaţi. Până la 
lăsarea întunericului, peste o mie de oameni se aflau în 
tabăra ce se întindea de-a lungul drumului spre oraşul Linn 
şi pe malul râului. Mici vehicule ca nişte săgeți şi nave 
spaţiale obişnuite planau deasupra, în timp ce patrule de 
pedestraşi erau mobilizate să supravegheze împrejurimile 
proprietăţii. 

Drumurile însă erau pustii. Era prea devreme să-şi facă 
* apariţia mulţimea din Linn, despre care scuterele aeriene 
trimise în recunoaştere raportaseră că se refugiase din 
oraşnl cuceritprinporţilecareân toiul după-amiezii 
rămăseseră încă deschise. 

Cu o oră înainte de a se înnopta, patrulele aeriene 
raportaseră că porţile se închideau una câte una şi că 
puhoiul de refugiaţi se subţia în apropierea oraşului 
întunecat până la o şuviţă firavă. In timpul ultimei ore, pe 
cer nu se mai zărise nici un scuter transportând refugiaţi. 
Părea evident că oamenii care îşi puteau permite asemenea 
maşini costisitoare ori se aflau deja în siguranţă, ori 
aşteptaseră prea mult în speranţa sprijinului vreunui 
membru absent al familiei. 

La miezul nopţii, voluntarii porniră cu zece scutere şi o 
navă spaţială în periculoasa misiune încredinţată. Ca un 
prim gest al proaspăt dobânditei autorităţi, Clane Ie spori 
forţele, adăugând o sută de soldaţi din armata regulată. 
Privi plecarea navelor întunecate, apoi se grăbi să-i 
întâlnească pe generalii care reuşiseră să sosească. La 
intrarea sa, doisprezece bărbaţi se ridicară în picioare... 
Salutară, apoi rămaseră în poziţie de drepţi. 

Clane se opri brusc. Îşi propusese să fie calm, sobru; 
încercase chiar să se convingă în sinea lui că ceea ce se 
întâmpla era firesc. Dar ceea ce trăia părea cu totul altfel. 
Era copleşit de o emoție terifiantă pe care o cunoştea prea 
bine. O simţea copleşindu-i sistemul nervos ca odinioară: 
acea panică primejdioasă, copilărească, produsul zilelor 


oribile în care nu era decât un mutant chinuit. Muşchii feţei 
i se contractaseră. De trei ori înghiţi în sec. Apoi, cu un gest 
scurt, răspunse la salut. Se îndreptă grăbit spre capul 
mesei şi se aşeză. 

Clane aşteptă până luară loc cu toţii, apoi le ceru scurte 
rapoarte despre trupele disponibile. Îşi notă cifrele 
comunicate de fiecare în parte pentru provincia sa, apoi 
adună coloanele. 

— Fără patru provincii, din care abia urmează să primim 
informaţii - anunţă el - avem un total de optsprezece mii de 
soldaţi instruiți, şase mii de rezervişti parţial instruiți şi cam 
cinci sute de mii de civili apți. 

— Excelenţă, spuse prietenul său, Morkid, Imperiul Linn 
are sub arme, în condiţii normale, o oaste de un milion de 
oameni. Pe Pământ, se ştie, forţele cele mai numeroase sunt 
staționate în jurul sau în interiorul oraşului Linn, iar ele au 
fost anihilate. Aproape patru sute de mii de oameni se află 
încă pe Venus şi ceva mai mult de două sute de mii pe 
Marte. 

Clane, care adunase în minte aceste date, spuse grăbit: 

— Nu rezultă un milion de oameni. 

Morkid încuviinţă cu gravitate. 

— Pentru prima oară după mulţi ani, efectivele sunt sub 
cele obişnuite. Cucerirea planetei Venus părea să elimine 
toţi inamicii potenţiali ai Imperiului, iar Lordul Consilier a 
crezut de cuviinţă că este momentul să facă economii. 

— Înţeleg, murmură Clane. 

Se simţea istovit şi neputincios, ca un om care descoperă 
dintr-o dată că nu poate merge singur. 

CAPITOLUL XXIII. 

LYDIA cobori cu greutate din lectică, conştientă cât de 
bătrână şi neatrăgătoare le părea barbarilor care rânjeau 
în curte. Nu era însă prea îngrijorată. Îmbătrânise de multă 
vreme, iar imaginea pe care o regăsea în oglindă nu o mai 
şoca. Lucrul important era că întrevederea pe care o 
solicitase primise consimţământul lui Czinczar, după ce la 


insistenţele lui, ea renunţase la pretenţia de a i se acorda 
un salvconduct. 

Bătrâna zâmbi cu tristeţe. Nu mai dădea doi bani pe 
alcătuirea de piele şi oase care era trupul ei. Simţea o 
oarecare uşurare la gândul că probabil mergea în 
întâmpinarea morţii. În pofida vârstei şi a dezamăgirii de 
sine, acceptase acest compromis fără tragere de inimă. Dar 
Clane îi ceruse să-şi asume acest risc. Se simţea surprinsă 
că preluarea funcţiei de Lord Conducător de către Clane nu 
o mai înspăimânta. Avea motivele ei să îl considere pe Clane 
apt pentru aşa ceva. Continuă să meargă încet pe 
coridoarele familiare, pe sub bolțile sclipitoare şi prin 
încăperile în care străluceau comorile familiei Linn. Peste 
tot erau tinerii bine clădiţi şi bărboşi care veniseră de pe 
îndepărtata Europă ca să cucerească un imperiu despre 
care ştiau doar din auzite. Privindu-i, se simţea îndreptăţit;! 
Pentru toate acţiunile pline de cruzime pe care le 
întreprinsese pe vremuri. Pentru bătrâna neîndurătoare ei 
nu erau decât personificarea haosului împotriva căruia 
luptase toată viaţa. 

Intrând în sala tronului, gândurile negre i se risipiră. Privi 
în jur cu ochi scrutători, căutându-l pe conducătorul 
misterios. Nu se afla nimeni pe tron sau în apropierea 
acestuia. Grupuri de bărbaţi stând de vorbă erau 
împrăştiate peste tot. Într-unui dintre grupuri zări un 
bărbat tânăr, înalt şi zvelt, diferit de ceilalţi din încăpere. 
Toţi purtau barbă, doar el era proaspăt ras. 

Când o văzu, încetă să mai asculte ceea ce spunea unul 
dintre însoțitorii lui. Schimbarea fu atât de evidentă încât 
peste întregul grup se lăsă tăcerea. Liniştea cuprinse apoi 
şi celelalte grupuri. După mai puţin de un minut, toţi 
bărbaţii din încăpere se întorseseră spre ea, privind-o şi 
aşteptându-şi căpetenia să vorbească. Lydia aşteptaşi 
ea,cercetându-l iute. Czinczar nu era un om chipeş, dar 
înfăţişarea lui inspira forţă, ceea ce întotdeauna face ca un 
bărbat să fie atrăgător. Şi totuşi nu era îndeajuns. Lumea 


barbarilor era plină de bărbaţi puternici. Lydia, care se 
aştepta la nişte calităţi deosebite, era intrigată. 

Chipul lui părea mai degrabă senzual decât brutal, ceea ce 
era neobişnuit. Dar asta nu putea fi o explicaţie pentru 
faptul că era stăpânul absolut al acestei hoarde imense şi 
nedisciplinate. 

Bărbatul înaintă spre ea. Spuse: 

— Doamnă, aţi cerut să vă primesc. 

Din acel moment Lydiaştiu care era puterea lui. Niciodată 
până atunci nu mai auzise o voce baritonală atât 
de profundă, atât de plăcută şi de poruncitoare în acelaşi 
timp. Îl transforma. Înţelese deodată că se înşelase în 
privinţa înfăţişării lui. Se aşteptase la o frumuseţe bine 
definită. Acest bărbat era însă minunat. 

Simţi primii fiori de teamă. O asemenea voce... O 
asemenea personalitate... 

Avu o viziune în care acest bărbat convingea Imperiul Linn 
să-i îndeplinească voinţa. Masele erau hipnotizate. 

Marii bărbaţi căzuţi în admiraţie. Se desprinse de sub 
puterea vrăjii cu un efort de voinţă. Întrebă: 

— Tu eşti Czinczar? 

— Eu sunt Czinczar! 

Confirmarea hotărâtă îi dădu Lydiei un nou răgaz, deşi mai 
scurt. De această dată îşi veni în fire mult mai repede. Se 
regăsi complet. Ochii i se îngustară. Îl privea pe marele 
bărbat cu ostilitate din ce în ce mai mare. 

— Se pare că ceea ce doream să obţin în urma acestei 
vizite nu se va îndeplini, spuse ea înţepată. 

— Bineînţeles, încuviinţă Czinczar şi ridică nepăsător din 
umeri. 

Nu o întrebă care era acel lucru. Părea indiferent. Rămase 
politicos în picioare, aşteptând ca ea să termine ce avea de 
spus. 

— Până să te văd, continuă Lydia înverşunată, îmi 
închipuiam că eşti doar un general iscusit. Dar pot să-mi 
imaginez deja clipa când vei cobori în mormânt. 


Din partea celorlalţi bărbaţi din încăpere se auzi un 
murmur. Czinczar îi linişti cu un semn. Spuse: 

— Doamnă, asemenea remarci sunt jignitoare pentru 
ofiţerii mei. Spuneţi despre ce este vorba şi apoi voi hotări 
ce voi face cu dumneavoastră. 

Lydia încuviinţă, dar bagă de seamă că nu spusese despre 
el însuşi că s-ar fi simţit ofensat. Oftă înăbuşit. Avea acum în 
minte imaginea acestui om - şi asta o descuraja. De-a lungul 
istoriei, asemenea conducători naturali fuseseră ridicaţi de 
către mulțimile dezorientate. Purtau în ei hotărârea de a 
cârmui sau a muri. Faptul că de multe ori viaţa le era scurtă 
nu însemna mare lucru. Influenţa lor asupra mulțimilor era 
imensă. Un astfel de om putea fi în stare, chiar aflat în 
chinurile morţii, să tragă după el dinastii cu existenţe 
îndelungate. Il ucisese deja pe conducătorul legal din Linn 
şi lovise Imperiul, făcându-l să se zguduie din temelii. E 
drept, totul fusese obţinut printr-o lovitură militară 
riscantă, dar istoria accepta asemenea accidente fără 
remuşcări. 

Lydia spuse încet: 

— Voi fi cât mai concisă, de vreme ce, fară îndoială, ai mari 
ambiţii politice şi plănuieşti alte campanii militare. Mă aflu 
aici la cererea nepotului meu, Lordul Clane Linn. 

— Mutantul! Răspunse Czinczar, înclinând capul. 

Remarca lui era evazivă, o constatare şi nu un comentariu. 

Lydia simţi un şoc lăuntric aflând că informaţiile lui 
Czinczar despre grupurile conducătoare îl priveau şi pe 
Clane, care încercase să rămână în umbra vieţii politice din 
Linn. Nu îndrăzni să analizeze ce putea însemna aceasta. 
Continuă liniştită: 

— Lordul Clane este un învăţat templier, aşa că de mulţi 
ani este preocupat de experienţele ştiinţifice cu caracter 
umanitar. Din păcate, cea mai mare parte a echipamentului 
său se află aici, în Linn. (Lydia ridică din umeri). Pentru tine 
şi pentru oamenii tăi nu are nici o valoare, dar ar fi o mare 
pierdere pentru civilizaţie dacă va fi distrus sau mutat 


accidental. lată de ce Lordul Clane te roagă să-i permiţi să 
trimită nişte sclavi la reşedinţa sa din oraş pentru a-i 
transfera aceste instrumente ştiinţifice la locuinţa de la 
ţară. In schimb... 

— Da, reluă Czinczar. În schimb... 

Tonul lui era uşor batjocoritor, iar Lydia avu deodată 
senzaţia că se juca într-un fel cu ea; nu se afla însă în 
situaţia de a acorda atenţie unui asemenea lucru. 

— În schimb, continuă, te va răsplăti în metale preţioase şi 
bijuterii la orice preţ rezonabil pe care îl vei stabili. 

După ce încheie, respiră adânc şi aşteptă. Pe chipul 
căpeteniei barbare se întipărise o expresie meditativă. 

— Am auzit despre experienţele Lordului Clane cu 
aşanumitele - şovăi o clipă - metale divine din Linn. Unele 
dintre poveşti sunt foarte ciudate. Intenţionez ca de îndată 
ce voi scăpa de îndatoririle militare să cercetez acest 
laborator. (Continuă pe un ton hotărât.) Puteţi să-i 
transmiteţi nepotului dumneavoastră că micul lui şiretlic 
pentru recuperarea celor mai preţioase comori din întregul 
Imperiu Linn nu a avut nici o şansă de la bun început. În 
primele minute ale atacului, cinci nave spaţiale au coborât 
pe proprietatea Lordului Clane pentru a se asigura că acele 
arme misterioase nu vor fi folosite împotriva flotei mele şi 
consider că a fost un mare ghinion că el însuşi era plecat la 
ţară în acel moment. Puteţi să-i mai spuneţi că nu am fost 
surprinşi de tentativa pe care a desfăşurat-o la miezul 
nopţii acum două zile pentru a recupera echipamentul şi că 
temerile lui de bună seamă sunt îndreptăţite. 

Încheie: 

— Simt o mare uşurare ştiind că cea mai mare parte a 
echipamentului său se află în siguranţă în mâinile noastre. 

Lydia nu spuse nimic. Fraza „puteţi să-i transmiteţi...” 
avusese un efect profund asupra ei. 

Nu crezuse că fusese atât de încordată. I se părea că, dacă 
ar vorbi, ar da de gol propriul ei sentiment teribil de 


uşurare. Puteţi să-i transmiteţi... Nu exista decât o singură 
interpretare. 1 se va permite să plece. Continuă să aştepte. 

Czinczar înaiotă până ajunse în faţa ei. Ceva din originea 
barbară, atât de bine mascată până atunci, interveni în felul 
lui de a fi. Umbra unui zâmbet batjocoritor, disprețul faţă 
de decădere al bărbatului puternic, sentimentul sincer al 
superiorității faţă de sofisticarea Lydiei. Vorbele lui arătau 
că era conştient că dădea dovadă de milă. Spuse: 

— Bătrâno, te las să pleci pentru că mi-ai fost de mare 
ajutor atunci când ţi-ai manevrat fiul astfel încât să devină - 
cum îşi spunea? 

— Lord Consilier. Acea mişcare - şi numai aceea! 

— Mi-a creat ocazia pe care o aşteptam pentru a ataca 
marele Imperiu Linn. 

Zâmbi. 

— Poţi pleca, purtând cu tine gândul acesta. 

Pentru câteva clipe, Lydia condamnă sentimentalismul 
acţiunii prin care îi oferise lui 'Tews puterea absolută. Dar 
era cu totul altceva să înţelegi că departe, în spaţiul 
interplanetar, un om analizase această mişcare ca pe un 
adevărat dezastru pentru Imperiul Linn. leşi, fără să mai 
spună vreun cuvânt. 

Czinczar urca fără grabă colina, îndreptanflu-se spre 
împrejmuirea scundă şi amenințătoare care se înălța în faţa 
reşedinţei din Linn a lui Clane. Se opri în dreptul 
fortificaţiei - recunoscând materialul de construcţie al 
templelor, din care era alcătuită - apoi porni gânditor mai 
departe. Cu acelaşi interes de mai devreme cercetă fântâna 
ţâşnitoa re cu apă clocotită. In cele din urmă, îi făcu semn 
să se apropie inginerului care condusese construcţia 
navelor spaţiale ce îi purtaseră armata pe Pământ. 

— Cum funcţionezi? Îl întrebă. 

Constructorul cercetă fără grabă temelia fântânii. Era un 
om durduliu, faimos pentru că spunea glume atat de 
deocheate încât până şi cei mai tari bărbaţi se înfiorau de 
ruşine. Se aranjase deja într-unui dintre cele mai mari 


palate din oraş, împreună cu trei fete pe care şi le făcuse 
amante şi cu o sută de sclavi, bărbaţi şi femei, toţi din Linn. 
Era u n om mulţumit, fără să se lase încorsetat în viaţa lui 
de trufie sau orgolii deşarte. Descoperi deschizătura de la 
baza fântânii şi se lăsă în genunchi în praf, ca un muncitot 
de rând. Nu fu singurul. Czinczar îngenunche lângă el, fără 
să-i pese că purtarea lui îi scandaliza pe nobilii din Linn 
care făceau acum parte din suita de sclavi care îl însoțea. 
Cei doi priviră prin deschizătură. 

— Material de construcţie pentru temple, spuse 
constructorul Meewan. 

Czinczar încuviinţă. Se ridicară în picioare fără alte 
comentarii, pentru că acest subiect ii discutaseră îndelung 
în tot timpul ultimilor ani. Când ajunseră în casă - câteva 
minute mai târziu - căpetenia şi însoţitorul său ridicară 
draperiile greoaie care acopereau pereţii coridorului ce 
ducea în laboratorul principal. Caşi împrejmuirea 
exterioară, zidurile păreau încălzite de o sursă internă. 

Material de construcţie pentru temple! Din nou nu 
schimbară nici o vorbă. Pătrunseră în laboratorul propriu- 
zis. De data aceasta se priviră uluiţi unul pe celâ'alt. 
Încăperea era considerabil mai mare faţă de dimensiunile 
iniţiale, deşi ei nu ştiau acest lucru. O bună porţiune dintr- 
un perete fusese îndepărtată, iar suprafaţa spărturii — 
acum complet astupată 

— Era încă grosolană şi nefinisată. Era însă doar un cadru 
general. Pe aproape fiecare metru pătrat al imensei 
pardoseli se aflau maşinării opace şi transparente, 
mecanisme mari şi mici, unele aparent întregi, pe când 
altele, doar fragmente. 

Pentru o clipă aveai sentimentul că nu ştii la ce să te uiţi 
mai întâi. Czinczar înaintă curajos, trecând în revistă mai 
multe dintre obiectele transparente, cu o privire care 
încerca să reţină caracteristicile formelor şi construcţia 
interioară. La început nu se arătă în nici un fel interesat de 


o cercetare mai amănunţită. Dar deodată prinse cu coada 
ochiului o mişcare. 

O licărire. Se aplecă şi privi atent într-un cufăr mai mult 
lung, de forma unei racle, parţial transparent. Admiră 
căptuşeala luxoasă şi viu colorată. Dar interiorul se curba în 
jos, dând naştere unui canal îngust. De-a lungul canalului se 
rostogolea o sferă luminoasă. Se deplasa încet şi într-un 
minut ajunse la capătul cutiei. 

Acolo se opri şi făcu o pauză, ca şi cum - la fel de lipsită de 
grabă - ar fi meditat asupra următoarei mişcări, pentru ca 
apoi să-şi reia prudentă drumul înapoi. 

Mişcarea aparent lipsită de noimă îl fascină pe Czinczar. 
Întinse mâna cu băgare de seamă, apropiindu-o la un deget 
de sferă. Nu se întâmplă nimic. Se dădu înapoi şi îşi ţuguie 
buzele. Deşi atacase în felul acela oraşul Linn, nu era el 
omul care să rişte. Făcu semn unui gardian. 

— Adu un sclav, îi spuse. 

La porunca lui un fost nobil din Linn, transpirând prin toţi 
porii, întinse mâna şi atinse sfera mişcătoare. Degetul lui 
pătrunse ca şi cum acolo nu ar fi existat nimic. 

Bătrânul se retrase uluit. Dar neînduplecatul Czinczar nu 
terminase cu el. Degetul tremurător penetră încă o dată 
sfera, cu mai puţină teamă. Şi sfera se rostogoli în el, prin 
el, dincolo de el. Czinczar dădu sclavul la o parte şi începu 
să-l privească gânditor. Probabil că gândurile i se citeau pe 
chip, pentru că bărbatul gemu îngrozit: 

— Stăpâne, nu înţeleg nimic din ceea ce am văzut. Nimic. 
Nimic. 

— Omorâţi-l! Ordonă Czinczar. 

Se întoarse încruntat spre maşinărie. 

— Trebuie să fie ceva, spuse cu o notă de încăpățânare în 
glas, trebuie să existe un motiv anume pentru mişcările 
astea, pentru... Existenţa ei. 

Jumătate de oră mai târziu încă o mai cerceta. 
CAPITOLUL XXII 


„NUMAI DI-AŞ FI ÎN STARE...”, îşi repeta Clane întiuna. 
Dar ştia că nu putea risca. Nu încă. 

| usese de acord cu un anume cinism ca soldaţii trimişi de 
Lordul Tews sa mute echipamentul său în Linn. Acesta 
includea şi cel mai preţios dintre toate obiectele găsite, o 
sitvă care se deplasa încoace şi încolo într-o cutie în formă 
de raclă; era o descoperire din Epoca de Aur, care îl 
zguduise până în adâncul fiinţei sale. 

Datorită sferei energetice nu şovăise să lase pe mâna lui 
Tews toate relicvele acelei străvechi şi minunate culturi. 

Nu avea nevoie decât să ajungă în apropierea sferei 
pentru ca, folosindu-i modul de funcţionare, să se pună de 
acord cu ea. 

După aceea putea fi controlată mental de la distanţă. 
Puterile ei stranii acționau aproximativ trei zile. Într-un 
moment greu de stabilit al zilei a treia ea înceta să mai 
„răspundă” atunci când o „chema”. 

Era nevoie ca în perioada aceea să o viziteze din nou în 
timp ce se afla în racla ei şi, prin contact direct, să 
restabilească raportul. 

După modul în care procedase Tews i se păruse evident că 
Lordul Consilier nu intenţiona să-l despartă de 
echipamentul său. Aşa că păstrarea sferei la reşedinţa lui 
din Linn, sub pază, nu avea nici o importanţă. 

Dar oricâte griji ar fi putut să-şi facă. Nu se aşteptase ia 
un atac atât de important încât oraşul Linn să fie cucerit 
printr-o singură acţiune rapidă. 

Şi astfel, arma care ar fi putut pune capăt războiului nu se 
mai afla în puterea lui decât dacă reuşea să ajungă în 
preajma ei printr-o stratagemă iscusită. 

Totuşi, nu se simţea încă atât de disperat. 

De fapt, nici forţele din Linn nu erau încă suficient de 
puternice pentru a putea să tragă foloase de pe urma unui 
miracol. 

Deşi nu înceta să se gândească - într-un fel de agonie 
mentală - la posibilităţile de a ajunge în Linn şi în proprii 


casă, se dedică enervantei îndeletniciri de a pregăti o 
armată de luptă. 

Printre militarii din Linn circula o zicală care spunea: dacă 
un recrut. În prima lună de instrucţie este aruncat în luptă, 
pricinuieşte moartea camarazilor săi deja instruiți; în a 
doua lună, împiedică retragerile devenite necesare din 
cauza lui; în cea de-a treia lună, devine numai bun pentru a 
se lăsa omorât în prima bătălie. 

Urmărind un grup de recruți după câteva săptămâni de 
instrucţie, Clane constată cu disperare câtă dreptate avea 
zicala. Pentru a dobândi iscusinţa necesară tragerii cu arcui 
era nevoie de o conlucrare perfectă între minte şi trup. 
Deprinderea luptei cu sabia cerea o mare capacitate de 
colaborare cu ceilalţi camarazi. lar lupta cu lancea era pur 
şi simplu o artă în sine. 

Planul pe care La înfăţişat în acea noapte întreguiui Stat 
Major era o încercare de a ascunde slăbiciunile pe care le 
avea. Se baza pe hotărârea fermă de a folosi oameni inapţi 
în iinia întâi a trupelor de apărare. Dădu şi o dispoziţie în 
privinţa celor neinstruiţi: 

— Să nu:'orţaţi antrenamentele. Scoateţi-i în aer liber şi 
învăţaţi-i elementele de bază în mânuirea armelor. Mai întâi 
arcul cu săgeți, apoi lancea şi la urma sabia. 

Târziu în noapte, după întâlnire, examină rapoartele, 
privitoare la oraşele Nouris şi Gu!F, care căzuseră, practic 
fr.r;i luptă. În timpul atacului barbarilor, sclavii se 
răsculaserăpur şi simplu şi îşi uciseseră stăpânii. Un raport 
suplimentar al statului major recomanda execuţia în masă a 
tuturor sclavilor valizi. 

Clane trimise mesageri să-i convoace pe conducătorii 
comercianților şi pe industriaşi la o conferinţă matinală, 
după care merse la culcare, preocupai de problema 
sclavilor. 

La ora zece deschise adunarea, informându-i pe cei o sută 
de reprezentanţi ai negustorilor că armata recomandase 
exterminarea sclavilor bărbaţi. 


Cuvintele lui produseră o reacţie imediată. 

Un bărbat spuse: 

— Excelenţă, dar este imposibil! Nu putem distruge o 
asemenea avuţie. 

Asta părea să fie atitudinea generală, cu două excepţii. 
Amândoi erau tineri. Unul dintre ei luă cuvântul: 

— Domnilor, este o acţiune necesară. 

Celălalt spuse: 

— Pierea mea este că această criză face posibil un 
important act progresist. 

Amândoi fură huiduiţi de negustorii înfuriaţi. 

Clane păşi în faţă şi ridică mâna. Când se făcu linişte 
începu: 

— Nu este vreme pentru jumătăţi de măsură. Trebuie să 
adoptăm una sau alta dintre soluţii. 

Urmă o serie de discuţii aprinse între grupurile de 
negustoriân cele din urmă, un purtător de cuvânt zise 
curtenitor: 

— Excelenţă, negustorii aflaţi de faţă sunt de acord să se 
promită sclavilor libertatea. 

Pentru o clipă ce păru nesfârşită, Clane scrută rânjetele 
auditoriului, apoi le întoarse brusc spatele şi părăsi 
încăperea. In acea după-amiază pregăti un buletin special: 

LIBERTATE PENTRU TOŢI SLUJITORII LOIALI. 

Din ordinul excelenţei sale, Lordul Clane Linn, Conducător 
ai Imperiului, ssvant templier, protejat al zeilor atomici, se 
decretează următoarele pentru totdeauna: 

SALUTĂRI tuturor acelor bărbaţi şi femei care au servit 
Imperiul cu simplitate şi folos, ispăşind păcatele 
conducătorilor care i-au târât în războaie nesăbuite, 
împotriva intereselor Imperiului Linn, cel ocrotit de zei! 
lată şansa libertăţii absolute pe care o meritaţi, graţie 
comportării voastre din ultimii ani! 

Imperiul a fost atacat de ur invadator crud şi barbar. 
Domnia terorii nu poate fi însă decât temporară, deoarece 
duşmanului i se va opune o forţă de neînfrânt. O armată de 


un milion de oameni se află pe drum dinspre Marte şi 
Venus, iar aici pe Pământ o forţă irezistibilă, însumând 
peste două milioane de oameni, este deja gata de luptă. 

Inamicul numără mai puţin de şaizeci de mii de soldaţi. 
Acestei armate neînsemnate, care a obţinui o victorie de 
moment printr-un atac surprinzător şi josnic, s-au grăbit să 
i se alăture un grup de bărbaţi şi femei nechibzuiţi. Toate 
femeile, în afară de cele care”se fac vinovate de crime 
deosebite, vor fi cruţate. In ceea ce-i priveşte pe bărbaţii 
care au trecut de partea duşmanului, nu au decât o singură 
şansă: să părăsească neîntârziat oastea barbară şi SĂ SE 
PREZINTE LA TABERELE DE CONCENTRARE enumerate 
la sfârşitul acestei proclamaţii. Taberele nu vor fi păzite, dar 
săptămânal se vor face apeluri nominale. Fiecărui om a 
cărui prezenţă va fi constatată cu regularitate în urma 
acestor apeluri, i se garantează libertatea deplină din 
momentul în care inamicul va fi biruit. 

Pentru cei care vor continuă să dea dovadă de 
nesupunere, pedeapsa este moartea. 

Acelor bărbaţi şi femei care, cu credinţă, nu au încetat să- 
şi îndeplinească îndatoririle stabilite, eu, Lord Clane, în 
calitate de Lord Conducător, al Imperiului Linn, le 
poruncesc următoarele: 

Toate. Femeile şi copiii vor rămâne la reşedinţele lor 
actuale, continuând să slujească la fel ca până acum. 

Toţi bărbaţii se vor prezenta în faţa stăpânilor lor şi le vor 
cere: „Doresc să urmez propunerea Lordului Clane. Daţi-mi 
hrană pentru o săptămână să pot ajunge şi eu la una dintre 
taberele de concentrare”. 

După ce aţi făcut acest lucru şi ati primit proviziile, porniţi 
imediat. NU ÎNTÂRZIAŢI* NICI MĂCAR O SINGURĂ ORĂ. 

Dacă dintr-un motiv oarecare stăpânul vostru nu este 
acasă, luaţi-vă singuri de mâncare şi plecaţi fără 
permisiunea lui. Nimeni nu vă va putea împiedica să 
părăsiţi oraşul. 


Orice bărbat din categoria celor vizaţi de acest ordin care 
va fi găsit ascunzându-se într-un oraş după douăzeci şi 
patru de ore de la publicarea acestei proclamaţii, devine 
suspect de trădare. 

Pedeapsa este moartea. 

Penau a fi în siguranţă, mergeţi într-o tabără de 
concentrare şi prezentaţi-vă regulat la toate apelurile 
nominale. Dacă tabăra este atacată de barbari, împrăştiaţi- 
vă prin păduri sau în munţi şi adăpostiţi-vă, ori îndreptaţi-vă 
spre o altă tabără. Toate taberele vor fi aprovizionate 
corespunzător cu hrană. 

Toţi cei de bună-credinţă îşi vor dobândi astfel libertatea la 
sfârşitul războiului. Vor obţine imediat dreptul de a se 
căsători. Se va permite colonizarea unor teritorii încă 
nepopulate. După cinci ani vor beneficia de toate drepturile 
cetăţeneşti garantate imigranţilor străini. 

Acesta este sfârşitul sclaviei în Imperiul Linn! 

FIŢI ÎNŢELEPŢI - FIŢI PRUDENŢI - FIŢI LIBERI. 

Documentul avea punctele iui slabe, fără îndoială. Înainte 
de a-l emite, Clane pierduse mult timp evidenţiindu”i 
meritele în faţa unui grup de ofiţeri cuprinşi de îndoială. i 
ignorase pe negustori; erau prea corupți pentru a mai fi 
interesat de părerea lor. Arătase că ar fi fost practic 
imposibil să fie ţinut secret un ordin general de execuţie în 
masă. Cei mai mulţi dintre sclavi ar fi fugit pentru a scăpa, 
devenind într-adevăr primej dioşi. Recunoscuse că 
prociamaţia - deşi el intenţiona să-şi respecte fiecare 
promisiune inclusă în ea - era plină de minciuni. Numai în 
oraşul Linn trecuseră de partea lui Czinczar un milion de 
sclavi, mulţi dintre ei soldaţi instruiți. Czinczar îi putea 
folosi pentru apărarea oricărui oraş cucerit, păstrându-şi 
astfel propria armată gata de luptă. Morkid fusese cel care, 
pe un ton sarcastic şi hotărât, pusese capăt discuţiilor după- 
amiaza târziu. 

— Domnilor, explicase el, se pare că nu pricepeţi că şeful 
nostru, deşi a spulberat dintr-o s'ingură lovitură toate 


iluziile şi speranţele noastre deşarte, a înţeles cu 
clarviziune înseşi cauzele care ne-au adus în această 
situaţie. In urma acestei discuţii nu poate tăgădui nimeni că 
nu avem de ales. (Ridică glasul). În aceste momente, când 
dezastrul pare iminent, ne putem considera norocoşi că 
avem în fruntea noastră un conducător genial, care ne-a 
arătat singura cale militară care ne poate aduce victoria. 
Domnilor - vocea îi răsună ceremonios —vi-l prezint pe 
Lordul Clane Linn, noul Lord Conducător! 

Uralele nu conteniră minute în şir. 

CAPITOLUL XXIII. 

CLANE urmări bătălia de la Goram dintr-o navă de 
patrulare cu care zbura de la o poziţie întărită la alta. 
Escadrilele dușmane se străduiau fără încetare să se 
apropie de el, dar aparatul lui era mai rapid şi mai 
manevrabil. 

Au încercat chiar să ajungă deasupra lui - truc bine 
cunoscut în confruntările navelor spaţiale. Dar scurge” a de 
energie aşteptată nu avu loc. Mica navă nici nu se înclină, 
ceea ce ar fi trebuit să fie efectul minim produs atunci când 
două surse de energie atomică se suprapun pe verticală. 

Eforturile lor îl îngrijorară pe Clane. Czinczar era cu 
siguranţă conştient că adversarul său avea mai multe 
cunoştinţe despre metalele divine decât el sau tehnicienii 
lui. Dar ar fi fost regretabil dacă şi-ar fi dat seama din ceea 
ce se petrece cu mica navă că la bordul ei se afla însuşi 
Clane. Îşi dorise să asiste Ia această bătălie şi, în ciuda 
pericolelor, o urmări minut cu minut. 

Lupta era aspră, mult mai aspră decât se aşteptase, mai 
ales că alte patru oraşe căzuseră în ultimele patru 
săptămâni. Recruţii neinstruiţi luptaseră cu sălbăticie 
pentru vieţile lor. Săgeţile făcuseră multe victime în 
rândurile atacatorilor. Suliţele, mânuite cu stângăcie, dar şi 
cuhsperare, pricinuiseră multe răni şi uneori chiar moarte. 
Cel mai rău era însă când se ajungea la lupta cu săbiile. O 
dată ce scăpau de armele cu care puteau fi atacați de la 


distanţă, barbarii voinici şi puternici îi dovedeau cu uşurinţă 
pe adversarii lor mai slabi. 

Prima linie căzuse nimicită. Intră în luptă cea de-a doua 
linie. Trupele de rezervă ale barbarilor înaintară. Stolurile 
de săgeți pornite în întâmpinarea lor întunecară cerul, 
decimând rândurile atacatorilor. Urletele de durere, 
blestemele, gemetele disperate ale răniților, agonia 
soldaţilor din Linn, hăituiţi şi seceraţi de moarte, toate 
ajungeau la urechile celor aflaţi în mica navă rapidă. 
Apărătorii încercau din răsputeri să rămână grupaţi. Aşa 
sunau instrucţiunile: retragerea ordonată spre pieţele din 
centrul oraşului, pregătite să facă faţă timp îndelungat unui 
atac prin surprindere. 

Retregându-se, navele spaţiale urmau să aterizeze în 
ultima clipă pentru a îmbarca armata încolţită - dar teoretic 
intactă - alcătuită din civilii robuşti de odinioară. După o 
lună şi jumătate de instrucţie, erau mult prea preţioşi ca să 
fie sacrificați într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Cu siguranţă că Czinczar, numărându-şi oamenii după 
fiecare bătălie, trebuia să fi avut deja propriile îndoieli. In 
general, armata lui sporea zilnic, graţie sclavilor lipsiţi de 
remuşcări. Dar cu cât armata era mai numeroasă, cu atât 
controlul ei devenea mai dificil. 

Soarta bătăi iei şi a oraşului era totuşi pecetluită. La 
lăsarea întunericului, focurile victoriei îşi înălţau vâlvătăile 
pe toate străzile principale. Fumul se încolăcea spre cer, iar 
flăcările sângerii dansau în întuneric. Locuitorii, care trăiau 
acum primele clipe ale ocupaţiei barbare, nu aveau cum să- 
şi închipuie că recunoaşterea în silă a înfrângerii 
reprezenta un posibil punct de cotitură în desfăşurarea 
războiului. 

Sosise momentul să se decidă când, unde şi în ce condiţii 
forţa principală din Linn urma să dea bătălia hotărâtoare 
pentru controlul planetei. Şi mai trebuia, de asemenea, 
luată o altă hotărâre legată de încercarea, deosebit de 
riscantă, de a ajunge în apropierea sferei luminoase. Clane 


se înfioră. Îşi strânse neliniştit mantia în jurul umerilor 
nevolnici. 

Încă mai chibzuia asupra căilor ce puteau fi folosite când 
sosi cu un mesaj un nobil din Linn, eliberat de barbari. 

Scrisoarea conţinea o scurtă întrebare din partea lui 
Czinczar: „le-ai gândit vreodată, dragul meu Lord Clane, 
cum a fost posibil ca civilizaţia Epocii de Aur să fie distrusă 
în întregime?” 

Era o problemă la care Clane meditase nu de puţine ori. 
Dar niciodată nu i-a trecut prin gând că un barbar de pe 
îndepărtatul satelit al lui Jupiter ar putea cunoaşte 
răspunsul. 

Îl întrebă pe nobilul eliberat, un cavaler a! Imperiului, de 
vârstă mijlocie, care era situaţia în Linn. Răspunsurile nu 
păreau înbucurătoare. Numeroşi sclavi se răzbunaseră pe 
foştii lor stăpâni. Multe femei de rang înalt fuseseră reduse 
la statutul de prostituate. 

În privinţa noutăţilor de la reşedinţa lui din Linn, află că 
Czinczar a i nvitat în mod publ ic savanţi templieri să se 
ocupe de „anumite relicve care au aparţinut Lordului 
Clane”. 

Interesat, Clane întrebă: 

— Chiar a menţionat numele meu? 

— Era scris acolo, veni răspunsul, iar omul ridică din 
umeri. L-am citit în timpul uneia din ieşirile mele în curtea 
palatului. 

Clane se gândi la toate acestea mult timp după ce discuţia 
se încheiase. Bănuia că nu este decât o capcană, deşi 
Czinczar nu avea de unde să ştie cât de valoroasă era sfera. 

Dacă barbarul ar privi înăuntrul ei pri ntr-un tub, ar 
rămâne uimit de ceea ce exista „înăuntru”. Dar tot nu i-ar fi 
putut fi de folos. 

Totuşi, chiar presupunând că era vorba de o capcană, nu 
avea de ales. Din punctul lui de vedere, era esenţial să 
ajungă în. Propierea sferei. Trebuia oare să-şi asume riscul? 


Îşi cântărea încă şansele, când un alt nobil eliberat sosi cu 
un nou mesaj de la Czinczar. ” „Aş dori să port o discuţie cu 
tine şi să-ţi arăt un anume obiect cum - cred eu - nu ai mai 
văzut. Poţi găsi o cale pentru ca o astfel de întâlnire să fie 
posibilă?” 

Lord Clane prezentă mesajul la întrunirea din dimineaţa 
următoare a Statului Major. Cu toţii respinseră o asemenea 
întâlnire, dar căzură de acord că era necesară trimiterea 
unui răspuns oficial căpeteniei barbare. 

Mutantul, care avea motivele lui să pară cât mai sigur pe 
sine, redactase deja o scrisoare. O citi în faţa ofiţerilor 
prezenţi: 

Către căpetenia barbară, Czinczar: 

Încercarea laşă de a Obține îndurarea pentru crimele 
voastre împotriva umanităţii, apelând la mine personal, este 
zadarnică. Părăsiţi această planetă împreună cu forţele 
voastre barbare. Numai supunerea imediată vă mai poate 
salva, pe voi şi Europa, de la distrugere. Fiţi cu băgare de 
seamă! 

Clane, Lord Conducător Interimar. 

Mesajul a fost aprobat şi transmis printr-un ofiţer barbar 
prizonier. Clane începu imediat să facă ultimele pregătiri 
pentru lansarea unui atac asupra oraşului Linn. 
Posibilitatea unui asemenea asalt fusese discutată de 
nenumărate ori!A cartierul general. Cu toţii fură nevoiţi să 
recunoască faptul că era mai degrabă vorba despre o 
simulare. Generalii credeau că o debarcare ar putea să 
provoace confuzie printre apărătorii oraşului şi asta i-ar fi 
dat armatei imperiale posibilitatea să recucerească oraşele 
cheie mai îndepărtate, ceea ce trebuia să fie adevăratul 
obiectiv. Căzuseră de acord ca trupele de asalt să fie 
retrase din Linn în noaptea următoare zilei atacului. 

Clane era mulţumit. Porni spre Linn în ziua premergătoare 
atacului cu un scuter din care descărcă într-un loc izolat un 
măgar şi o căruţă plină cu zarzavaturi. Ultimele 
douăsprezece mile le parcurse mergând agale pe lângă car. 


Îmbrăcat cu straiele cenuşii ale unui iniţiat templier, nu 
ieşea în evidenţă între numerogşii cărăuşi, aşa că nu avu 
vreo problemă. Armata de sclavi care apăra oraşul Linn era 
atât de imensă, încât trupele lui Czinczar căutaseră să 
stabilească în grabă, pentru a preveni foametea, o scurgere 
normală de alimente dinspre provinciile învecinate spre 
capitală. 

Cercetaşii raportaseră de mai multă vreme că porţile 
oraşului erau deschise. 

Clane pătrunse în Linn fără ca vreunul dintre foştii sclavi, 
care acum păzeau acea poartă, să îl împiedice. Odată ajuns 
dincolo de ziduri, atrăgea şi mai puţin atenţia; în timp ce se 
îndrepta spre reşedinţa lui, nimeni nu păru să se întrebe cu 
ce treabă străbătea străzile. Urcă dealul şi ajunse la 
intrarea furnizorilor, unde singurul soldat barbar aflat de 
pază îi permise să treacă, cu căruţă cu tot, printr-o 
deschizătură a gardului scund. 

Conştiincios, ca şi cum ar fi avut de îndeplinit o afacere 
oarecare, se îndreptă spre intrarea de serviciu şi lăsă 
zarzavaturile în grija a două femei. Întrebă: 

— Cine-i de serviciu astăzi? e 

I se dădu numele unui barbar: 

— Gleedon! 

— Unde e? Întrebă Clane. 

— În birou, bineînţeles... pe acolo. 

Femeia mai în vârstă arătă spre holul principal care ducea 
către încăperea centrală unde se aflau depozitate cele mai 
multe dintre maşinăriile şi obiectele preţioase. 

Pătrunse în camera vastă şi băgă de seamă că în 
apropierea fiecărei intrări se aflau soldaţi barbari. Văzu de 
asemenea că recipientul conţinând sfera luminoasă se 
găsea în mijlocul încăperii. 

Sfera cenuşie, licărind vag, de parcă pâlpâia înăuntrul ei o 
flăcăruie, se rostogolea înainte şi înapoi... 

Putea să se apropie şi să o atingă, în treacăt. 


Fără să pară grăbit, păşi înainte şi străpunse cu degetul 
suprafaţ? Subţire a sferei, apoi, fără să se oprească, îşi 
conţinut drumul spre cabinet. 

În acel moment fu teribil de tentat să forţeze norocul. 
Dacă ar acţiona imediat şi ar pune stăpânire pe casă, ar 
putea obţine controlul deplin al cutiei... 

Dar dacă proceda în continuare conform planului, iar cutia 
era mutată în alt loc pe care să nu-l poată găsi în timpul 
celor trei zile pentru care sfera era activată... Se înfieră, 
refuzând să se gândească la o asemenea eventualitate. 

Fusese impresionat de mesajele lui Czinczar. Căpetenia 
barbară deţinea informaţii importante. Cumva, cândva, 
pusese mâna pe un obiect atât de valoros încât renunţase la 
orice mândrie, încercând să stabilească o întâlnire. 

Orice acţiune nechibzuită putea face ca lucrul acela să fie 
pierdut pentru totdeauna. 

În timp ce traversa încăperea, mutantul îşi repetă asta în 
gând. O clipă mai târziu intră în cabinet, unde îi explică 
ofițerului barbar aflat acolo că venise pentru slujba de 
îngrijitor al relicvelor zeilor atomici. 

Matahala se ridică în picioare, îl privi chiorâş, lăsă să-i 
scape un semn că l-a recunoscut, apoi chemă doi soldaţi de 
pe coridor. Abia atunci spuse:; Lord Clane Linn, eşti arestat! 
Îi porunci apoi unuia dintre soldaţi: 

— Adu o funie şi legaţi-l! Cu umilinţă, mutantul se lăsă 
legat. 

CAPITOLUL XXIII 

A? 

IN CLIPA în care primi vestea, Czinczar porni spre Linn. 
Fu întâmpinat pe acoperişul palatului central de Meewan. 
Faţa rotofeie şi bonomă a grăsanului era toată numai 
zâmbet. 

— Teoria dumneavoastră s-a confirmat, spuse admirativ. 
Aţi presupus că va risca în momentul hotărâtor al invaziei: 
ei bine, azi dimineaţă a sosit. 

— Povesteşte-mi cum l-aţi prins. 


Glasul lui minunat arăta multă răbdare. Chipul straniu 
păstră o expresie meditativă în timp ce asculta descrierea 
amănunţită a celuilalt. Curiozitatea lui părea inepuizabilă. 
Când povestea luă sfârşit, începu să pună o întrebare după 
alta. Fiecare răspuns năştea o altă întrebare. Într-un târziu, 
pe un ton plângăreţ, Meewan întrebă şi el: 

— Excelenţă, nu mă îndoiesc că oamenii noştri au încercat 
să prezinte capturarea lui în cea mai bună lumină, pentru a- 
şi scoate în evidenţă meritele. Ei pretind că l-au înhăţat în 
timp ce intra în clădire, înainte de a apuca să facă ceva sau 
să atingă ceva. De vreme ce sunt doar o adunătură de 
pungaşi, eu unul mă îndoiesc că s-a întâmplat chiar aşa. Dar 
ce importanţă are? Vă nelinişteşte ceva? 

Asta îl făcu pe Czinczar să ezite; nu băgase de seamă cât 
de încordat era. „La urma urmei”, gândi el, „situaţia era 
destul de simplă”. Lansase public o invitaţie către ioţi 
savanții templieri să se prezi nte pentru a lua în grijă 
„anumite relieve din metale divine”, care intraseră în 
posesia cuceritorilor. Fusese o ofertă abilă, concepută în 
cuvinte meşteşugite, menită'să câştige încrederea generală 
a învinşilor, dar şi să-l împingă pe savantul templier spre 
propria lui distrugere. Singura promisiune, formulată cât se 
poate de precaut, era că în schimbul asigurării „protecţiei 
relicvelor”, experimentele puteau continua ca şi cum nu ar 
fi fost stare de război. 

„Zeii”, se spunea cu făţărnicie în invitaţia lui Czinczar, 
„sunt deasupra certurilor mărunte ale omenirii”. 

Se părea că măcar unul dintre scopuri fusese atins. 
Mutantul însuşi se prezentase pentru slujbă. Czinczar 
chibzui prevăzător asupra tacticii de. Urmat. În cele din 
urmă spuse: 

— Aduceţi-l aici! Nu putem risca să-l lăsăm să pună 
stăpânire pe ceva din casa asta. Ştim prea puţin, iar el mult 
prea mult. 

În timp ce aştepta, cercetă bagheta energetică - unul 
dintre puţinele instrumente în stare de funcţionare pe care 


le găsise în casă. Făcea parte dintre acei oameni care nu 
credeau în adevărurile definitive. Faptul că funcţionase în 
urmă cu o săptămână nu însemna neapărat că era încă 
utilizabilă. Făcu o încercare, îndreptând-o printr-o fereastră 
spre coroana unui copac apropiat. Nu se auzi nici un'sunet, 
nu se zări nici o dâră de lumină, dar partea de sus a 
arborelui se prăbuşi pe cărarea de dedesubt. Czinczar trăi 
satisfacția omului raţional a cărui logică se dovedeşte 
corectă. Nu era o stare necunoscută pentm el. Din tinereţe, 
de când îndeplinea funcţia de copist de mesaje, într-un ţinut 
îndepărtat, şi până în zilele ascensiunii la putere, nu riscase 
decât atât cât era necesar, nici mai mult, nici mai puţin. 
Chiar şi acum nu putea băga mâna-n foc că magicianul 
atomic. Lord Clane, nu îl va învinge printr-un şiretlic decisiv. 
Reflectă câteva minute asupra acestui lucru. Apoi porunci 
să-i fie adusă o cutie din gheţăria palatului. Conţinutul 
cutiei făcuse tot drumul de pe Europa împachetat în 
gheaţă. 'Iocmai arăta unor sclavi unde să aşeze obiectul, 
când un ofiţer năvăli în sala tronului,” gâfâind. 

— Excelenţă! Strigă el. Sute de nave spaţiale! Suntem 
atacați! 

O clipă mai târziu, în timp ce privea pe fereastră navele 
care aterizau, Czinczar înţelese că presupunerile lui, deşi 
confuze, se adevereau. Apariţia lui Clane în oraş făcea parte 
dintr-un plan care acum îşi urma cursul fatal. Dar era o 
mare plăcere să ştie că însuşi Lord Clane căzuse în cursă. 

Renunţă să privească bătălia, pe care oricum nu o putea 
urmări în detaliu din interiorul palatului. Nici nu-şi puse 
măcar problema, aşa cum făcuse 'lews cu câteva luni în 
urmă, că ar fi fost nevoie ca ofiţerii lui să ştie unde se află în 
prima fază a luptei. Dădu în grabă câteva instrucţiuni ca 
pachetul de la gheaţă să-l urmeze, după care scrise un bilet 
pentru Meewan. Apoi porni pe cărare cu o numeroasă 
escortă spre cartierul general al armatei de rezervă, aflat în 
centrul oraşului. 


Deşi barbarii constituiau „inima” lor, trupele de rezervă 
erau alcătuite în majoritate din sclavi, ca şi principala forţă 
de apărare a oraşului. Sosirea lui Czinczar provocă o 
explozie de entuziasm. Ovaţiile continuară multă vreme 
după ce elintră în clădire. 

Discută despre situaţia existentă cu unii dintre 
ofiţeriisclavi, care păreau calmi şi'âncrezători. După 
estimările lor, în primul val aterizaseră aproximativ şaizeci 
de mii de soldaţi ai Imperiului. Faptul că era exact numărul 
barbarilor care invadaseră iniţial oraşul nu părea să le 
treacă prin minte sclavilor. Dar coincidenţa îi atrase imediat 
atenţia lui Czinczar. Se întrebă dacă era destinată să aibă 
un înţeles f simbolic. Eventualitatea îi facu sarcastic. Nu 
simbolurile, ci săbiile vorbesc limbajul victoriei. 

Pe măsură ce după-amiaza se scurgea, atacul celor din 
Linn era oprit peste tot. Cutia din care încă picura apă sosi 
de la. Palat pe îa trei. Întrucât nu părea să mai existe vreo 
ameninţare imediată, Czinczar trimise un sol după Meewan. 
La trei şi jumătate Meewan îşi făcu apariţia, zâmbind larg. | 
Era urmat de câţiva sclavi din Linn care purtau o lectică 
închisă. În ea se afla, cu mâinile şi picioarele legate, Lordul 
Conducător Interimar al Imperiului. După ce lectica fu pusă 
jos şi sclavii se retraseră, se lăsă o linişte mormântală. 

Clane îl cercetă pe conducătorul barbar cu multă 
curiozitate. Părerea Lady-ei Lydia despre acest bărbat îl 
impresionase mai mult decât consimţea să rtcunoască. 
Întrebarea era dacă puternicul şi chipeşul geniu militar 
putea fi făcut să intre în panică la gândul existenţei Zeilor 
atomici! Să fie înfricoşat acum, în următoarea jumătate de 
oră! Din fericire, pentru prima oară în cariera lui de savant 
atomic, avea în spatele său cea mai teribilă armă constniită 
vreodată de vrăjitorii din vremurile legendare. Băgă de 
seamă că expresia impersonală de pe chipul celuilalt se 
preschimba într-una dispreţuitoare. 

— Pe toate grotele zeilor, spuse Czinczar dezgustat, voi cei 
din Linn sunteţi toţi la fel - nişte slăbănogi! 


Clane nu spuse nimic. Privise adesea în oglindă ceea ce 
vedea acum Czinczar: un tânăr firav, cu o faţă palidă, cu 
trăsături feminine şi... Ei bine, nu putea schimba nimic. 

Expresia jui Czinczar se modifică din nou. Deveni dintr-o 
dată ironic. Întrebă curtenitor: 

— Mă adresez oare Lordului Clane Linn? Nu am făcut nici 
o greşeală? 

Clane nu putea lăsa să-i scape prilejul. Spuse liniştit: 

— Nu e nici o greşeală. Am venit în Linn numai periâru a 
discuta cu tine cât timp durează lupta. Aşa că iată-mă! 

Probabil că răspunsul suna caraghios venind din partea 
unuia legat fedeleş, cum era el. Gardienii din preajmă 
hohotiră, iar Meewan chicoti. Doar Czinczar nu părea 
amuzai. Vocea lui fermecătoare deveni fermă ca oţelul. 

— Nu am timp să mă joc cu vorbele şi nici nu îmi place. 
Văd că te bizui pe ceva anume pentru a te salva şi bănuiesc 
că asta are legătură cu ştiinţa ta în ale energiei atomice. 

Răsuci ostentativ între degete bagheta energetică. 

— Aşa cum văd eu lucrurile, te putem ucide oricând, într-o 
clipită. 

Clane clătină din cap. 

— Te înşeli. Vă este imposibil să mă ucideţi. 

Se auzi zgomot din direcţia lui Meewan. Inginerul se 
apropie; spuse ameninţător: 

— Czinczar, omul ăsta nu merită îndurare. Dă-mi voie să-i 
dau una peste mutră, să vedem dacă zeii lui atomici îi apără 
de umilinţă. 

Czinczar îi făcu semn să se dea deoparte. Privi în jos, spre 
prizonier, cu ochi neobişnuit de strălucitori. 

Repeziciunea cu care încordarea se instalase în. Încăpere 
îl uimea. Şi, de necrezut, prizonierul era acela care îşi 
crease avantaj... „Imposibil să mă ucideţi!” Printr-o singură 
frază îi provoca să încerce. 

Pe fruntea îngândurată a lui Czinczar apăru o cută. 
Avusese grijă să-l trateze pe Clane în limitele bunului simţ 
nu pentru că ar fi presimţit un dezastru. Dar acum era 


nevoit să recunoască în sinea lui că reacţiile acestui om 
erau anormale. Cuvintele rostite de Clane păreau sincere şi 
încărcate de o convingere care nu mai putea fi ignorată. 
Scopul urmărit de el când invadase Imperiul Linn putea fi în 
pericol. 

Spuse grăbit: 

— Vreau să-ţi arăt ceva. Nimeni nu va încerca să te ucidă 
până nu vei vedea acest lucru. În ceea ce te priveşte, nu 
face nimic nechibzuit, nu acţiona în nici un fel, oricare ar fi 
puterea pe care o ai, până nu vei vedea, atent şi cu 
discernământ, despre ce e vorba. 

Băgă de seamă că Meewan îl privea uiuit. 

— Puterea! Exclamă inginerul şi vorbele lui sunară ca o 
ocară. Puterea iui! 

Czinczar îl ignoră. Era secretul său şi nu putea întârzia 
nici o clipă. Ordoni: ţ - Gărzi, puneţi cutia aici! 

Mustea încă de apă când o aduseră. În urma ei, pe covorul 
scump, rămase o dâră murdară, iar în locui unde o aşezară 
se lăţi imediat o băltoacă. Trecu ceva timp până când. 
Opintindu-se, câţiva oameni reuşiră să-i ridice capacul. 
Chiar. Şi paznicii de ia uşile îndepărtate îşi lungiră gâturile 
să-i vadă * conţinutul. Un murmur de groază puse capăt 
aşteptării tensionate. 

Ceea ce se găsea înăuntru avea cam opt picioare lungime. 
Lăţimea era însă greu de apreciat, pentru că trupul părea 
să fie pliat în aşa fel încât dădea impresia unei dimensiuni 
considerabile. Era evident că murise cu puţin înainte să fi 
fost împachetat în gheaţă. Acolo, în cutia lui, arăta 
proaspăt, ca şi cum încă mai trăia; părea să privească cu 
ochii goi, neomeneşti, spre ornamentele tavanului. 

— De unde îl ai? Întrebă Clane într-un târziu. 

— A fost găsit pe unui dintre sateliți, la câteva ore după 
reperarea unei nave ciudate. 

— Cât a trecut de atunci? Întrebă mutantul pe un ton 
calm. 

— Doi ani părtiânteni. 


— Se pare că oricine a fost în acea navă a dispărut între 
timp. 

Czinczar dădu din cap. 

— Nişte mineri au găsit cu şapte ani în urmă un corp la fel 
cu acesta pe un meteorit. 

Mutantul studie îndelung ciudata creatură. Într-un târziu, 
ridică privirea şi ochii lui îi întâlniră pe ai lui Czinczar, 
întrebă încet: 

— Care este teoria ta? 

— O rasă neomenească, cu bogate cunoştinţe ştiinţifice. 
Brutali şi neprietenoşi, pentru că există informaţii din unele 
zone îndepărtate de pe Europa despre distrugeri 
neaşteptate, care m-au nedumerit până la descoperirea 
acestui corp... Mă întreb dacă nu e vorba despre o a doua 
vizită în Sistemul Solar. Nu pot să-ţi relatez prescurtat tot 
raţionamentul logic la care am ajuns, dar concluzia mea 
este că civilizaţia Epocii de Aur a fost nimicită cu ocazia 
primei vizite. 

Clane spuse: 

— Mă bucur că mi-ai arătat descoperirea ta, dar care este 
motivul pentru care ai făcui-o? 

Czinczar inspiră adânc. Şi făcu cea <ie-a doua mutare 
care ar fi putut preveni catastrofa sugerată de toate 
acţiunile şi felul de a fi ale acestui prizonier neobişnuit. 
Zise: 

— Ar fi o greşeală gravă din partea noastră dacă ne-am 
distruge armatele unui altuia. 

— Apelezi la clemenţă? 

Era prea mult. Barbarul rânji arătându-şi dinţii. 

— Nu apelez decât la bun-simţ, răspunse el. 

— Imposibil, zise Câane. Oamenii au nevoie de răzbunare. 
În caz de victorie, nu se vor mulţumi decât cu moartea ta. 

Cuvintele îl făcură pe Meewan să arunce o înjurătură. 

— Czinczar! Strigă el, ce-i cu prostiile astea? Niciodată nu 
te-am văzut aşa. Nu pot sluji un om care acceptă dinainte 


înfrângerea. Am să-ţi arăt eu ce-am să fac cu acest... 
Acest... (Se hotări dintr-o dată). Gărzi, băgaţi o suliță în el! 

Nu mişcă nimeni. Soldaţii se uitau stânjeniţi la Czinczar, 
care încuviinţă cu răceală: 

— Daţi-i drumul! Şi eu vreau să ştiu dacă poate fi ucis. 

Nu îndrăzni niciunul. Ori ordinul nu fusese rostit destui de 
convingător, ori ceva din încordarea căpeteniei se 
transmisese şi celorlalţi. Se priveau neîncrezători, când 
Meewan smulse o sabie de la unul dintre ei şi se răsuci spre 
cel înlănţuit. 

A fost tot ce a apucat să facă. În iccul în care se atlase 
acesta era doar o sferă luminoasă. Se auzi vocea lui Clane: 

— Încearcă să foloseşti bagheta energetică împotriva mea. 

Făcu o pauză. 

— Încearcă! Nu vei păţi nimic. 

Czinczar ridică bagheta şi apasă butonul «le activare. Nu 
se întâmplă nimic... Ba da! Sfera luminoasă deveni mai 
strălucitoare. 

Glasul lui Clane întrerupse tăcerea apăsătoare. 

— Tot nu crezi în zei? 

— Sunt surprins, răspunse Czinczar, că nu te temi când 
superstiţiile se răspândesc mai mult decât cunoştinţele. 
Noi, aşa-numiţii barbari, zise el cu mândrie, te dispreţuim 
pentru încercările tale de subjugare a spiritului uman. 
Suntem libercugetători şi toată energia ta atomică nu va 
reuşi până ia urmă să ne convertească. (Ridică din umeri). 
Cât despre felul în care controlezi sfera, pot spune că nu 11 
înţeieg. 

Reugşise în sfârşit să-l scoată pe mutant din calmul lui 
glacial. 

— Tu chiar nu crezi în zeii atomici? Întrebă Clane, parcă 
nevenindu-i să creadă. 

— Gărzi, răsună glasul lui Czinczar, atacaţi-l din toate 
părţile! 

Sfera de lumină pâlpâi, dar nu păru să facă vreo mişcare. 
Gardienii nu mai erau. 


— Acum crezi? Întrebă Clane. 

Barbarul arăta palid şi îmbătrânit. Dar clătină încăpățânat 
din cap. 

— Am pierdut războiul, mormăi el. Numai asta recunosc. 
Tu hotărăşti dacă vei purta mantia care mi-a căzut de pe 
umeri. (Ilzbucni). Dar spune-mi, pe toţi zeii tăi, ce-i sfera 
asta? 

— Cuprinde întregul Univers sideral. 

Czinczar încruntă din sprâncene şi se aplecă în faţă ca şi 
cum ar fi încercat să priceapă. 

— Care Univers? Întrebă în cele din urmă. 

— Dacă priveşti înăuntru printr-un tub. Îi explică răbdător 
Ciane, vei vedea stele. Este ca o fereastră deschisă spre 
spaţiu... Numai că nu este o fereastră. Este însuşi 
Universul. 

Căpetenia barbară părea sincer zăpăcită. 

— Acest Univers? Spuse el cu nn aer neputincios. 

Clane încuviinţă, dar nu comentă, Nu-i fusese nici lui uşor 
să înţeleagă un lucru atât de profund, cu toate explicaţiile 
scrise pe care le avusese la îndemână. 

Czinczar scutură din cap. 

— Vrei să spui că Pământul este acolo, înăuntru? Arătă cu 
degetul sfera care continua să licărească. 

— Este o repiezentare cvadridimensională, răspunse la fel 
de răbdător Clane. Înţelegea starea de confuzie a celuilalt. 
Nu era momentul să insiste. 

După un timp, barbarul miji ochii şi îndrăzni: 

— Cum poţi avea un obiect mai mare într-unui mai mic? 

Tonul lui cerea o explicaţie logică. Cl-me ridic? Din umeri. 

— Atunci când micimea sau mărimea sunt doar iluzii 
datorate punctelor de vedere, problema nu mai există: 

La auzul răspunsului, Czinczar se îndreptă încruntat. 

— Mi-am închipuit, spuse el, că ajunşi în acest punct al 
relaţiilor noastre nu vei spune decât adevărul. Se pare că 
nu eşti pregătit să-mi explici serios ce este cu arma asta a 
ta. Nu pot crede asemenea baliverne. 


Clane clătină din cap, dar nu spuse nimic. Folosise 
singurele argumente pe care le avea, dar se lovise de 
realismul greu de zdruncinat al celuilalt. Nu îl învinuia pe 
barbar. El însuşi izbutise numai treptat să accepte ideea că 
materia şi energia erau diferite de ceea ce percepea trupul 
prin simţuri. Dar acum venise momentul să acţioneze, să 
forţeze, să convingă. Lanţurile căzură ca şi cum nici n-ar fi 
existat. Se ridică în picioare în timp ce cea mai prețioasă 
dintre comorile tuturor timpurilor pulsa acum deasupra 
capului său, într-un ritm perfect acordat mişcărilor lui. 

Czinczar spuse cu încăpățânare: 

— Ar fi o eroare de neiertat să ucizi vreun bărbat în 
putere, fie el sclav sau altceva. 

Clane zise: 

— Zeu cer capitularea absolută. 

Czinczar răbufni furios: 

— Neghiobule, îţi ofer întregul Sistem Solar! Monstrul 
ăsta din cutie nu ţi-a schimbat câtuşi de puţin părerea? 

— Ba da. 

— Dar atunci... 

— Nu cred în învoielile privind o guvernare în comun. Îl 
lămuri Clane. 

Urmă o pauză. Apoi Czinczar zise: 

— Ai ajuns departe... Pentru unul care odinioară se folosea 
de puterea atomică doar pentru a rămâne în viaţă. 

— Da, am ajuns departe, recunoscu Clane. 

Czinczar se uită posomorât la ceea ce se afla în cutie. 

— Adevărata ameninţare pentru Linn este acolo. Promiţi 
că vei candida pentru funcţia de Lord Conducător? 

— Nu pot promite nimic, răspunse Clane. 

Cei doi bărbaţi se priviră. Aproape se înțelegeau unul pe 
celălalt. Czinczar întrerupse tăcerea: 

— Îţi predau necondiţionat, zise el oftând, ţie şi numai ţie, 
toate trupele mele... cu speranţa că vei avea curajul şi 
înţelepciunea să nu te sustragi de la niciuna dintre 
îndatoririle tale de Protector al Sistemului Solar. Era un rol 


—încheie el inutil, cu un aer mâhnit - pe care iniţial speram 
să-l joc eu. 

Într-o încăpere bine păzită dintr-un cartier mărginaş din 
Linn, un sâmbure de energie se rostogolea liniştit înainte şi 
înapoi, de-a lungul unui jgheab îngust. Părea neînsemnat, 
dar asta era doar o amăgire a simţurilor omeneşti. Cărţile 
în care era descris, precum şi cei care scriseseră acele 
cărţi, nu cunoşteau decât o parte din secretele lui. 

Ştiau că în microuniversul din interior pulsau o mulţime de 
forţe negative. Reacţiona la razele cosmice şi la energia 
atomică precum un burete nesăţios. Nici o energie 
submoleculară eliberată în prezenţa lui nu-i putea scăpa. 
lar momentul în care atingea propria masă critică putea 
genera o reacţie în lanţ în orice obiect cu care intra în 
contact. 

Avea un singur neajuns de care oamenii se foloseau în felul 
lor lacom. Imita gândirea. Sau cel puţin aşa părea. Aşa 
părea. 

Marea întrebare pe care şi-o punea Clane, şi înaintea lui 
strămoşii, după observarea acestei caracteristici 
remarcabile, era: însemna oare că... Omul stăpâneşte 
Universul, sau Universul stăpâneşte omul? 


SFÂRŞIT