Jack Whyte — [Ordinul Templierilor] 02 Codul onoarei 02

aia WANNE 


Volumul 2 


virtual. J2 tofect. eu 


JACK WHITE 


Seria: Ordinul Templierilor 


CODUL ONOAREI 


Volumul 2 
Original: Standard of Honor (2007) 


Traducerea din limba engleză: 
ANA-VERONICA MIRCEA 


Y 
virtual-project.eu 


N 


NEMIRA 
2009 


INSULELE SICILIA ȘI CIPRU 


1190-1191 
1. 


Călătoria pe mare din Marsilia până în Sicilia fusese 
mizerabilă pentru toată lumea, iar André o făcuse printre egalii 
săi, novicii Templului, cei mai neînsemnaţi dintre cei mai 
neînsemnațţi, găzduiţi în pântecele unei corăbii vechi, cu miros 
dezgustător, pentru a trăi în penitenţă, murdărie și sărăcie în 
fiecare clipă a șederii lor în acel loc, cu excepţia unei singure ore 
pe zi, când li se îngăduia să urce pe punte, pentru o gură de aer 
curat și pentru exerciţii. 

Teoretic, lui și camarazilor lui li se cerea ca, sub punte, să-și 
petreacă timpul în rugăciune, ascultând lecturi din Sfânta 
Scriptură și din Regula Templului și recitând și memorând 
articole și fragmente din ele. Însă, în realitate, tot fraţii care ar fi 
trebuit să se ocupe de lectură aveau rău de mare, nefiind în 
stare să stea pe un scaun și să citească, cu capul aplecat, în 
iadul fetid al punţii de jos, care se legăna în toate părțile. Cei 
mai mulţi dintre bărbaţii de la bord își petreceau timpul 
gemând, vomând și râgâind și nu reușeau să-și găsească locul 
din cauza suferinţei. 

Cu toate că fusese cruțat de partea cea mai rea a acesteia, în 
momentul când ancorară la Messina, Andre de St Clair nu mai 
purtase o discuţie raţională, cu un suflet de om, de câteva 
săptămâni. lar când i se permise, în cele din urmă, să meargă 
pe țărm, la comanderia ordinului din Messina, plecă fără să aibă 
idee unde și-ar fi putut găsi tatăl. Ştia, însă, că Sieur Robert de 
Sable, comandantul flotei regale, era omul său de legătură, 
stabilit de membrii consiliului la Aix, în Provence, omul care 
urma să-l călăuzească în tot ce avea să întreprindă în Outremer, 
în folosul ordinului; știa, totodată, că de Sable avea să-i poată 
spune unde putea să-l găsească pe Sieur Henri. Ca urmare, cu 


acordul fratelui Justin, se îndreptă direct către locul unde se afla 
amiralul flotei regale. 

Așa ajunse să cineze în seara aceea în refectoriul imensei 
clădiri rechiziţionate pentru personalul administrativ al armatei 
și al flotei, împreună cu tatăl său și cu regele Richard însuși. 

Suveranul era agitat - prea mult timp petrecut pe mare, zise 
el, și prea multă viaţă monahală, alături de prinți, regi și fețe 
bisericești. Sieur Henri zâmbi auzindu-l, dar nu spuse nimic și 
Richard se întoarse pe jumătate către el. 

— Zâmbește dacă vrei, Henri, dar citesc în ochii tăi că știi 
exact despre ce vorbesc. A fost destul de rău pe mare, iar de 
când am acostat mă sufoc întruna, înconjurat de preoți 
plângăcioși și de episcopi behăitori. Jur pe surâsul lui Hristos, 
prea multă tămâie poate înfunda plămânii unui om, făcându-l să 
gâfâie fiindcă nu poate să respire. Pe coaiele Domnului, cred c- 
aș fi înnebunit acolo, pe mare, dacă mai rămâneam închiși pe 
corabie încă o singură zi. Oameni clătinându-se și borând peste 
tot și mirosul vomei amenințând să pângărească orice fărâmă 
de mâncare. Dar acum, mulțumesc bunului lisus, rugăciunile și 
pălăvrăgelile par să fi rămas, pentru un timp, în urma noastră. 
Simt nevoia să mă urc în șa, să las aerul proaspăt al lui 
Dumnezeu să-mi curețe sarea din păr și din plămâni și să uit o 
vreme de tâmpenia afacerilor de stat... Oh, știu că sunt 
necesare și vrednice de laudă, dintr-o mie de motive, și că le 
dau tuturor scribilor și clericilor un motiv să respire, dar, Henri, 
sunt îngrozitor de plictisitoare. Nu ești de acord? Așa! Caii mei 
au fost debarcaţi acum câteva zile și mai-marele grajdurilor 
spune că și-au revenit după călătorie și sunt gata să fie călăriţi, 
de aceea plec în zori la o partidă de vânătoare, ca s-aduc carne 
proaspătă, fără duhoare de vomă, pentru noi toţi. Veniţi și voi 
doi, ce spuneți? 

Cei doi bărbaţi se multțumiră să dea din cap, fără ca măcar să 
se uite unul la celălalt. Odată ce Richard Plantagenet își pusese 
în gând un asemenea lucru, nu avea rost să încerci să protestezi 
sau să nu fii de acord. 

Vânătoarea mersese bine și, către amiază, întregul grup - 
zece bărbaţi, în afară de servitori - se achitase cu bine de 
sarcină, când Richard hotărî să se oprească și îi conduse înapoi, 
spre Messina. Însă făcuseră mai puţin de jumătate din drum, 
când se confruntară cu semnele unor necazuri stânjenitoare. Un 


4 


mesager apăru în galop, cu calul suflând din greu, cu respirația 
tăiată, pentru a-l înștiințţa pe Richard că Filip al Franţei se 
întorsese la Messina și îl chema pentru a sta neîntârziat de 
vorbă. Ceea ce îl năuci pe regele Angliei, pentru că Filip August 
plecase spre Outremer cu două zile înainte, în toiul unei 
dezlănţuiri de ranchiună, invidiind, probabil, felul în care se 
îngrămădiseră sicilienii să întâmpine sosirea flamboaiantă a lui 
Richard, la două zile după ce a lui trecuse neobservată. Insă 
Filip, binecunoscut pentru predispoziția sa la răul de mare, 
navigase pe o furtună violentă la numai câteva ore după 
plecare, iar corabia lui avariată avusese nevoie de aproape două 
zile ca să se târască înapoi, la Messina, unde suveranul Franței 
bătea acum din picior cu nerăbdare, așteptând întoarcerea lui 
Richard. 

Acesta înjură pe șoptite, apoi se întoarse spre Sieur Henri, 
care călărea alături de el. 

— Să-l ia naiba pe omul ăsta! N-o să scap niciodată de 
toanele lui? Credeam c-a plecat la drum în siguranţă și c-am 
scăpat de grijă o vreme, dar acum s-a întors, scâncind și 
văicărindu-se că nimeni nu-i arată respectul pe care îl cere. 
Neghiobul ăsta afurisit pur și simplu nu știe că nu poţi să ceri 
respect, că trebuie să-l câștigi. Ducă-se la Hades. 

Henri păstră tăcerea, știind foarte bine că Richard nu făcea 
altceva decât să-și exprime frustrarea și nu avea nevoie de 
niciun comentariu din partea lui, iar regele, irascibil, continuă, 
înfierbântându-se pe aceeași temă, fără să-i treacă prin cap că 
Henri nici măcar nu era cu gândul acolo. 

— Pe șezutul sacru al Domnului. Ca și cum n-aș avea destule 
pe cap fiind nevoit să mă ocup de Tancred, neobrăzatul ăla de 
rege idiot al Siciliei. Asta-i un motiv serios pentru ca un monarh 
să-și blesteme soarta. Regele Tancred! Tancred beţivul, Tancred 
pișăciosul, Tancred tâlharul. Blestemat să fie sufletul lui de hoţ, 
o să-i pun matele la uscat și o să fac din ele corzi pentru noua 
mea arcubalistă. 

Se uită din nou la Sieur Henri. 

— N-o să am odihnă până când nu-i vin de hac prostului ăluia 
fără obraz și până nu-i dau ceea ce merită. l-a furat surorii mele 
regatul, a aruncat fundul ei regesc într-o închisoare de-a lui și 
acum refuză să-i dea înapoi zestrea, asupra căreia n-are nici cel 
mai mic drept. Jur pe Dumnezeu, m-am gândit la mai multe 


5 


moduri în care să-i spintec măruntaiele, dar acum nu pot s-o fac, 
nu înainte de a-l consola pe capriciosul meu văr Capet. Filip cel 
august, într-adevăr... Am văzut vaci mai auguste decât franțuzul 
ăsta sclivisit. 

Când își dădu seama că Andre îl fixa cu privirea, Sieur Henri 
refuză, cu prudenţă, să întâlnească ochii fiului său. Tancred 
pusese mâna pe tron cu doi ani în urmă, după moartea regelui 
William cel Bun, soțul surorii lui Richard, Joanna Plantagenet. 
Urcându-se pe tron, nu își închipuise că Richard avea s-ajungă 
vreodată în Sicilia, în indiferent în ce împrejurare. Tancred o 
întemnițase pe Joanna și luase în stăpânire zestrea ei 
substanţială. Se grăbise să o elibereze cu câteva zile înainte, 
imediat după sosirea neașteptată a fratelui ei, dar dăduse greș, 
cu ostentație, în privinţa înapoierii dotei, iar Richard se pregătea 
să îndrepte lucrurile. Aproape imediat după debarcare, trimisese 
câteva escadroane din forțele sale de elită, din Anglia și din 
Aquitania, să ocupe câteva poziţii sigure, atât ofensive, cât și 
defensive, încercuind Messina. În același timp, printr-o mișcare 
surprinzătoare și iute ca fulgerul, luase în stăpânire o mănăstire 
puternic fortificată din La Bagnara, situată în partea opusă a 
strâmtorii Messina, unde lăsase o garnizoană și unde o instalase 
pe sora sa Joanna, în siguranţă și bine apărată. Ținea deja în 
mână nouă zecimi dintr-un fait accompli, iar ultimul lucru de 
care avea nevoie acum era o nouă belea, precum reapariția 
nerăbdătorului Filip al Franţei. 

Când zidurile cetăţii Messina începură să se contureze în 
depărtare, vânătorii întâlniră un grup de yeomeni de-ai lui 
Richard, care discutau zgomotos, cu aprindere, fiind, evident, 
foarte agitaţi. Se părea că tensiunile din oraș se dezlănțuiseră în 
dimineața aceea sub forma unei ostilități pe faţă între oștenii 
englezi și negustorii sicilieni. Prin tradiţie, sicilienilor nu le 
plăceau niciun fel de străini și nu făceau niciun secret din 
aversiunea lor. Îi ponegreau pe soldaţii englezi, numindu-i „cozi 
lungi” și sugerând, fără a se osteni să fie subtili, că fiecare 
dintre ei ascundea o coadă de drac sub veșminte. lar în 
dimineața aceea, devreme, un oștean englez se certase cu un 
brutar din pricina preţului și a greutăţii unei franzele, iar 
mulțimea din jur se ridicase împotriva lui, călcându-l în picioare 
până l-au omorât, într-o demonstraţie de ură care căpătase în 
curând proporţiile unei revolte de stradă, în timpul căreia 


6 


fuseseră măcelăriți mai mult de douăzeci de oșteni englezi, ale 
căror leșuri au fost aruncate apoi în latrine publice, ca o insultă 
suplimentară. 

Richard își flutură mâna spre Sieur Henri, făcându-i semn să 
rămână alături de el, și dădu pinteni calului, pornind-o către 
cetate, dar, cu mult înainte de a ajunge la destinaţie, începură 
să le iasă în cale oșteni angevini în număr din ce în ce mai mare. 
Spuneau că englezii, cei care scăpaseră teferi din revolta de 
dimineaţă, fuseseră alungaţi din cetate și locuitorii orașului 
încuiaseră porţile în urma lor, pentru a-i ţine afară. Grifonii - 
porecla insultătoare dată de englezi localnicilor - umpleau acum 
crestele zidurilor strigând injurii și batjocorindu-i pe yeomenii 
englezi, pe care Richard și grupul său îi vedeau agitându-se 
derutațţi în spaţiul din afara porţilor. 

Când se apropiară de locul desfășurării scenei, lui Andre îi fu 
limpede că yeomenii englezi din acel grup, în jur de o sută, erau 
puși pe răzbunare și nu mai așteptau decât un conducător care 
să-i regrupeze pentru un atac, așa că, fapt destul de firesc, se 
adunară în jurul lui Richard imediat ce acesta se apropie. lar 
regele nu intenţiona să se afunde și mai adânc în curentul de 
emoţii care îi tulbura oamenii. Se ridică în scări și scoase un 
strigăt, solicitându-le atenţia, apoi aşteptă până când amuţiră. 
Când fu singur că erau numai ochi și urechi, își scoase sabia și 
se așeză din nou în șa, cu magnifica armă ridicată. 

— Cunoașteţi cu toţii această sabie, le spuse, menținându-și 
vocea destul de joasă încât să fie nevoiţi să-și încordeze auzul 
ca să-l poată asculta. Credeţi c-o s-o mânjesc suportând 
insultele acestor bădărani și o să-i las lama să-și piardă luciul 
fiindcă nu e întrebuințată? O să-i învăţăm pe acești grifoni să-și 
controleze apucăturile, flăcăi, fiţi siguri de asta, dar trebuie s-o 
facem în felul meu... în felul în care sunt constrâns s-o fac. 
Pentru niște bărbaţi vânjoși și bravi ca voi, e simplu să se avânte 
în luptă strigând, cu mâinile goale, dar eu sunt nevoit să 
gândesc și să mă port ca un rege, să privesc totul din punctul de 
vedere al unui monarh. Așa că iată ce trebuie să facem. 

Mătură cu privirea mulţimea care îl fixa acum îndelung, 
întâlnind, pentru un răstimp, oricât de scurt, ochii fiecărui om. 
Niciunul nu se clinti și nici nu scoase vreun sunet, iar el se ridică 
din nou în scări și, de data asta, își înălță vocea cu mai multă 
putere. 


— Pe străzile din Messina sunt azi englezi morţi. E adevărat? 

Un urlet puternic, izvorât dintr-o sută de gâtlejuri, îi dădu 
dreptate, iar el sfâșie tăcerea șfichiuind aerul când își cobori 
sabia. 

— Atunci, pe barba atotputernicului Dumnezeu, vor fi 
răzbunaţi, până la ultimul. Ucigașii lor nu vor rămâne 
nepedepsiţi. Messina și cetăţenii ei atinși de turbare vor plăti 
scump pentru fiecare englez dat astăzi pradă morţii pe străzile 
sale sau eu nu sunt Richard al Angliei! O să fac dreptate. Noi o 
să facem dreptate! Jur în faţa voastră că așa va fi. 

Preţ de câteva clipe, se stârni un haos de aprobări 
zgomotoase, iar Richard nu se uită nici măcar o singură dată 
către membrii grupului său de vânători în timp ce aștepta, 
răbdător, domolirea acelui tumult. In schimb, se concentră, 
apreciind cu precizie momentul când zgomotul începu să se 
stingă, și își ridică braţele, cerând să i se acorde atenţie, în 
vreme ce se instala din nou tăcerea. 

— Între timp, vă cer încrederea, cer înțelegerea voastră. Stau 
aici ca rege al Angliei, iar voi, oameni buni, sunteţi englezi și vă 
aflaţi aici cu un scop pe care aţi jurat să-l îndepliniţi. Țara Sfântă 
a Domnului Dumnezeu vă așteaptă, gemând sub picioarele 
hoardelor păgâne. Gândiţi-vă la asta. E datoria noastră sacră, 
față de Dumnezeul nostru, să intrăm în lupta cu sarazinii având 
fiecare om teafăr, și orice soldat pe care îl vom pierde la 
jumătatea drumului, pe ici, pe colo, înseamnă o sabie mai puţin 
printre cele ridicate în numele Domnului. Am putea asalta 
Messina aici, astăzi, dar porțile sunt încuiate și zidurile sunt 
pline de bărbaţi gata să ne ţină piept, iar noi nu avem nimic de 
care să ne folosim, nicio scară, nimic. lar ei, pe de altă parte, ne 
vor primi cu torente de săgeți și de sulițe, cu pietre, cu ulei 
clocotit. Am pierde prea mulţi oameni și nu ne-o putem permite. 
Dar vă jur, pe măruntaiele lui Hristos, că mâine o să fie altceva. 
Seara aceasta va fi pentru discuţii, dar, dacă nu se vor dovedi 
raţionali și nu-și vor cere iertare pentru ceea ce au făcut astăzi, 
la venirea dimineţii ne vom afla din nou aici, însă pregătiţi așa 
cum se cuvine, iar Messina și locuitorii ei vor vărsa lacrimi 
amare pentru nebunia zilei de astăzi. Atunci o să bem sânge de 
grifon. 

Așteptă iarăși să se domolească strigătele înainte de a 
continua. 


— Dar trebuie să știți, pe drept cuvânt, le spuse, că n-am 
dorinţa de a mai vărsa niciun alt strop de sânge englez aici, în 
Sicilia, dacă acest lucru se poate evita. 

Ultima voce care bombănea se stinse în timp ce îi înțelegeau 
sensul cuvintelor. 

— Orice om care rămâne, zăcând fără suflare, pe insula 
Sicilia, rosti el, într-o liniște deplină, arătând către ascultătorii 
săi amuţiţi, e un om pierdut fără folos pentru marea și sfânta 
noastră încercare. Așa că iată ce vreau să faceţi acum. Vreau să 
vă întoarceți cu toţii, până la ultimul om, în tabăra voastră și să 
așteptați o veste de la mine. O să vă trimit vorbă în zori despre 
ceea ce se petrece. lar pe drum povestiţi-le tuturor celor pe care 
îi întâlniți ce v-am spus eu și întoarceţi-i cu voi odată. Mai presus 
de orice, aveţi încredere în mine și în vorbele pe care le-am 
rostit. Acum plecați și Domnul fie cu voi. 

Rămase locului și îi privi pe yeomenii dezamăgiţi, retrăgându- 
se, fără tragere de inimă, în direcţia taberei lor. Numai după ce 
ultimul om dispăru din vedere se întoarse către zidurile cetăţii 
Messina, cu furia întipărită pe chip. Dar pentru Andre era tot 
atât de limpede că se hotărâse să-și ţină pornirile în frâu. 
Richard scrută cu privirea locul din faţa lui, observând spaţiul 
larg, deschis, care îl despărțea de porţile enorme. Trecu apoi în 
revistă șirurile de tarabe dese, abandonate, aflate de-o parte și 
de alta ale acestora, înainte de a-și înălța fruntea, privind 
siluetele înghesuite pe coama zidurilor. În cele din urmă, începu 
să vorbească. 

— Mă apropii de porţi, ca să vorbesc cu căpitanul gărzii - 
presupunând că există unul. Până și o gloată ca asta trebuie să 
aibă un șef la poarta principală. Henri, tu și Andre veniţi cu 
mine, așa cum o să vină și Baldwin, dar nu înaintăm direct, prin 
spaţiul deschis. Ar însemna să ispitim soarta, invitând la atac 
vreun nebun fără pic de creier. Haideţi, o să ne lăsăm caii aici, 
sub copertina asta mare, maronie, unde vor fi feriţi de săgeți, și- 
o să ne continuăm drumul la adăpostul tarabelor - atât cât ni-l 
pot oferi. Patru e un număr potrivit. Un sol și escorta lui. Un om 
în plus ar putea fi o provocare și nu e un moment bine ales 
pentru provocări inutile. Ceilalţi rămân aici, cu caii, și așteaptă 
întoarcerea noastră. 

Descălecară sub copertina amplă pe care o părăsiră apoi 
pentru a se îndrepta către porţi, mergând cu prudenţă printre 


9 


mesele, cotigile și dughenele din piaţă, conștienți că, pe măsură 
ce se apropiau de poartă, erau din ce în ce mai vulnerabili în 
față unui atac de pe zidurile de deasupra. Însă nimeni nu îi 
brutaliză, nici nu îi stânjeni, și ajunseră curând în fața intrării, 
înaintând către arcada porții, unde canaturile erau blocate, sus, 
de bolta înaltă, proeminentă, de deasupra buiandrugului. 

Totuși, în câteva momente, deveni evident că, acolo, nici 
Richard, nici altcineva nu puteau face nimic. Bariera înaltă din 
lemn de stejar, fără niciun element aparte, rămase închisă în 
fața strigătelor sale și nimeni nu răspunse cererii lui de a 
deschide și de a discuta. Regele vorbea, literalmente, cu un zid, 
expunându-se riscului, cât se poate de real, de a părea neghiob 
și incapabil. Cu fața apropiată de lemnul ușilor, trase aer cu 
putere pe nas, apoi dădu scurt din cap, acceptând inevitabilul. 

— Asta e. Nu putem face nimic aici, așa că va trebui să ne 
întoarcem. Henri și André, mergeţi în frunte. Eu vă urmez, iar 
Baldwin o să ne păzească spatele. 


— Da, alteţă. 
Andre aruncă o scurtă privire către Richard înainte de a se 
întoarce și ochii i se opriră o clipă asupra lui Baldwin de 


Bethune, însoţitorul permanent al regelui și garda lui de corp. 
Credincios firii sale, uriașul cavaler taciturn din Anjou nu rostise 
în ziua aceea niciun cuvânt pe care să-l fi auzit Andre și nu 
spuse nimic nici acum, mulțumindu-se să-și tragă sabia din 
teacă. Andre o scoase și el pe a sa, îl zări, cu coada ochiului, pe 
tatăl său făcând același lucru, apoi ieși în văzul celor de 
deasupra porţilor și deschise drumul înapoi, pornind, printre 
tarabele din piaţă, către locul unde își lăsaseră caii și pe ceilalți 
membri ai grupului. 

Avu pentru prima dată senzaţia existenței unui pericol abia 
când pătrunseră în labirintul tarabelor. Trecuseră prin același loc 
când se îndreptaseră spre porţi, însă acum ceva se schimbase. 
Strânse mai tare sabia și înaintă cu mai multă prudenţă, cu ochii 
mișcându-se fără încetare, cercetând jocul de umbră și lumină 
dintre tarabe și dintre copertinele din jurul lor. Cu sabia în mână, 
tatăl său mergea paralel cu el, la doi pași distanţă spre dreapta 
și cu o jumătate de pas în urmă, iar Richard era aproape în 
spatele lui Andre, fiind despărţit de el de aproape un pas. Andre 
știa, fără să se uite, că Baldwin trebuia să vină după Richard, 
mergând  de-a-ndăratelea, cercetând din priviri înălţimea 


10 


zidurilor pe care le lăsaseră în urmă, în căutarea oricărei 
ameninţări. Presimţirile rele i se intensificară. Ceva nu era așa 
cum ar fi trebuit. 

Dădu să vorbească, să-i prevină cumva pe ceilalţi, și tocmai 
începuse să-și răsucească umărul, când licărul unei mișcări din 
stânga sa îi atrase atenţia. Se întoarse imediat într-acolo, 
strângând cu mai multă putere mânerul sabiei, dar nu era nimic 
de vazut. Doar o tarabă goală, ca toate celelalte, cu excepția 
faptului că avea, în spate, un perete de pânză neagră. Dar, când 
ochii i se obișnuiră cu întunericul, desluși o altă mișcare în 
umbră și reacţionă instinctiv când își dădu seama la ce se uita: 
un bărbat, îmbrăcat în întregime în negru, pe punctul de a 
slobozi o săgeată dintr-o arbaletă. Țipă și își înălţă brusc sabia, 
îndreptând-o în lateral cât de repede putu, ca să-l prevină pe 
Richard și să-l împingă înapoi, dar știa că era prea târziu. Pe 
urmă auzi un zăngănit răsunător și primi în cap o lovitură 
puternică, zguduitoare. O clipă văzu lumini licărind și se simţi 
azvârlit într-o parte și în el însuși, apoi nu mai știu nimic. 

La mult timp după întâmplare, când extazul și entuziasmul 
păliseră și se simţi în sfârșit în stare să se gândească la asta, 
Andre de St Clair se strădui să pună cap la cap șirul de fapte 
care îl aduseseră acolo unde era în dimineaţa aceea, în poziţia 
exactă care îi permisese să salveze viaţa regelui în furnicarul de 
insule pline de gunoaie ce despărţeau tarabele înghesuite în 
spaţiul din faţa zidurilor înalte, inexpresive, ale cetăţii Messina. 
Știa că dacă s-ar fi aflat cu treizeci de centimetri mai încolo, într- 
o parte sau într-alta, față de locul în care stătuse în acel 
moment crucial, nu ar fi putut face ceea ce făcuse, iar Richard al 
Angliei ar fi murit acolo, pe pământul presărat cu resturi de 
mâncare din piaţa pustie. 

(J 

André de St Clair avu nevoie de ceva timp ca să-și recapete 
cunoștința și, când o făcu, se pomeni pe un tărâm al suferinței, 
cu mâna și brațul drept în flăcările unei dureri crâncene. Sabia 
lui repezită în sus intersectase cu precizie traiectoria săgeţii 
ucigașe de arbaletă și vârful acelui proiectil metalic nimerise 
exact în centrul lamei, cam la o lăţime de palmă distanţă de 
mânerul în formă de cruce, înclinând sabia cu putere înapoi, 
pentru a-l pocni pe rege în piept și peste umăr, făcându-l să se 
rostogolească la pământ. În timpul acelei mișcări violente de 


11 


răsucire, sabia lui Richard zvâcnise în exterior, purtată de un 
gest reflex, și lovise cu forţă ceafa lui Andre, ameţindu-l. 

Propria lui sabie fusese distrusă în urma impactului, lama 
răsucită și deformată pe toată lungimea fiind imposibil de 
reparat, iar săgeata din oțel masiv, slobozită de la nu mai mult 
de treizeci de metri, făcuse o gaură în oţelul călit al lamei 
groase de doisprezece milimetri. Izbit cu forța deplină a sabiei 
deviate de săgeată, regele își pierduse pentru o vreme 
cunoștința, iar zalele cămășii ușoare, singura armură pe care o 
purtase în timpul vânătorii, i se presaseră de piept, învineţindu-i 
carnea. Din nefericire, se părea că braţul drept al lui Sieur 
Andre, degetele și încheietura se rupseseră, răsucite de izbitură, 
refacerea lor fiind destul de improbabilă. 

La câteva clipe după atac, Richard și micul său grup erau 
înconjurați de ceilalți participanţi la vânătoare și, la scurt timp 
după aceea, locul era înțesat de oșteni englezi. Când Baldwin se 
reîntoarse, purtând pe umăr trupul fără cunoștință al celui care 
fusese cât pe ce să devină asasin, Richard și Andre erau deja 
puși pe tărgi și duși, cu o căruţă, în cortul regelui, unde medicii 
acestuia se apucară imediat de lucru, ca să le aline suferinţele 
suveranului și apărătorului său. 

Baldwin terminase rapid  interogatoriul  prizonierului, 
simplificat de faptul că individul nu era nicidecum un erou și nu 
suporta durerea, mai ales când îi era provocată, cu sânge rece 
și sistematic, de cineva precum uriașul cavaler din Anjou. 
Potenţialul ucigaș mărturisise imediat, dezvăluind în amănunt 
cele întâmplate. Se dovedise a fi un soi de sergent, în slujba lui 
Tancred. Aflase cumva că regele Siciliei și Richard erau la cuțite 
și, drept urmare, se hotărâse, fără să stea pe gânduri, să-l 
elimine pe cel de al doilea, care ameninţa fericirea monarhului 
său. 

Medicii hotărâră, în cele din urmă, că, de fapt, braţul lui de St 
Clair nu era rupt. Dar căzură de acord că fusese foarte afectat și 
că Andre avea să-l poată folosi din nou abia după câteva 
săptămâni sau poate chiar luni de zile. Fiecare os și fiecare 
tendon al palmei, încheietura mâinii și cotul, ba chiar și umărul, 
fuseseră puternic răsucite și încordate, nu suficient pentru a i se 
rupe articulațiile, dar destul de aproape de asta, pentru ca 
impunătorii doctori ai regelui să se încrunte cu gravitate și să 
clatine din cap. Au fost de acord că mâna avea să se 


12 


învineţească spectaculos - deja începuse să se înnegrească - și 
niciunul dintre ei nu voia să facă speculaţii asupra duratei în 
care aveau să se facă simţite efectele, dar erau absolut de 
aceeași părere, afirmând că singurul leac eficient pe care îl 
puteau oferi era timpul, oricât de mult avea să fie necesar, așa 
că prinseră braţul cavalerului într-un înveliș rigid de aţele, fixând 
încheieturile, astfel încât să nu poată fi mișcate înainte ca ei 
înșiși să considere că o asemenea încercare putea fi făcută. 
Apoi, pentru că rănitul avea dureri mari și pentru că însuși 
regele îi era îndatorat peste măsură, îi administrară o doză de 
opiu suficientă pentru trei zile. 
e 

Când Andre de St Clair deschise în sfârșit din nou ochii, 
simțindu-se cu mintea întreagă, tatăl său stătea la căpătâiul 
patului, uitându-se la el cu privirile pierdute. Andre încercă să se 
ridice în capul oaselor, dar descoperi că nu putea să-și 
clintească niciun mușchi, singurul rezultat al efortului său fiind 
un mormăit, care l-a făcut pe Sieur Henri să revină în prezent. 
Maestrul de arme se îndreptă în scaun, apoi se aplecă, 
încruntându-se îngrijorat. 

— Andre? Ţi-ai revenit? Clipi nedumerit. Te-ai trezit? 

Tânărul se sili să se destindă, fără ca nici măcar să încerce să- 
și miște capul. Când mormăise închisese ochii, iar acum zăcea, 
imobil, controlându-și respiraţia și întrebându-se dacă vocea 
avea să refuze să se supună voinţei sale, așa cum o făcuseră 
mușchii. Dar, când se simți pregătit, își mișcă pe îndelete limba, 
agitând cei câţiva stropi de salivă din gura uscată și înghiţindu-i, 
apoi vorbi: 

— Tată? Ce faci aici? Clipi și se uită în jur, realizând că nu era 
în clădirea comanderiei Templului. Unde mă aflu? 

— Ești în încăperile personale ale regelui Richard, în infirmeria 
lui. 

— De când sunt aici? 

Sieur Henri trase adânc aer în piept, apoi dădu din cap, ca și 
cum ar fi fost mulţumit de ceva anume, dar nu făcu nicio 
încercare de a răspunde la întrebarea fiului său. 

— Perfect, spuse, în schimb. Eşti bine. Știam că așa o să fie. 
Medicii regelui au avut grijă să-ţi aline durerile și te-au ţinut 
drogat. Dar ţi-au scos atelele alaltăieri. Acum ești doar bandajat. 


13 


Andre numără în gând până la cinci, reţinând informaţiile 
primite. 

— Și de când sunt aici? 

— Au trecut patru zile de când ai fost... rănit. Ţi-ai petrecut 
trei dintre ele fără cunoștință, legat de un suport construit 
special pentru tine, sub îndrumarea lui Lucien de Amboise, mai- 
marele medicilor regelui. O soluţie surprinzătoare. Te-a ţinut 
complet ridicat, suspendat în aer, cu niște scripeţi. N-am mai 
văzut niciodată așa ceva. 

— Am delirat? 

Andre se simţi brusc doborât de teama că ar fi putut dezvălui 
ceva în timpul bolii, toate gândurile despre Ordinul de Sion și 
despre secretele sale care i se învârtejeau prin minte, dar tatăl 
său își înălță sprâncenele a mirare. 

— Să delirezi? Nicidecum. Ai fost ca mort aproape tot timpul... 
cel puţin aproape în tot timpul pe care l-am petrecut eu aici, și 
am stat cu tine în cea mai mare parte a ultimelor trei zile, cu 
îngăduinţa regelui Richard. 

— Și acum sunt drogat? 

— Nu. Maestrul Lucien a fost de părere că trebuie să te 
trezești de la sine... Henri se uită în jur, ușor surprins... cam pe 
la ora asta. A spus pe la jumătatea dimineţii și chiar așa e. Cum 
te simţi? 

— Nu mă pot mișca. 

— Nu, nu poţi, fiindcă mai ești încă legat, ca să nu faci vreo 
mișcare greșită. Cum te simţi, în afară de asta? 

— Mai bine decât înainte. Îmi amintesc că am vomat... Aveam 
o durere îngrozitoare. Și îmi aduc aminte că nu eram în stare să 
gândesc limpede... că am avut viziuni stranii și că am auzit 
zgomote ciudate. Acum îmi e mai bine și mă simt ușurat să aflu 
că nu sunt paralizat. Așa am crezut când m-am trezit. Altfel mă 
simt bine. Poţi să dezlegi frânghiile astea? 

— Nu sunt frânghii, sunt curele de piele. Dar cred că e mai 
bine să le ţii până hotărăște maestrul Lucien că pot fi scoase. 
Henri tăcu o clipă, apoi întrebă, cu glasul plin de uimire: Cum ai 
făcut asta? 

— Hmm? Ce să fac? 

— Ceea ce ai făcut în piaţă. Cum ai putut să fii atât de iute, să 
ridici sabia așa, exact acolo unde trebuia să fie? 


14 


Andre își răsuci ușor capul pe pernă, până când reuși să se 
uite drept spre tatăl său, așteptându-se să-l vadă zâmbindu-i, în 
semn că îl tachina, dar chipul lui Sieur Henri nu trăda nicio urmă 
de amuzament, așa că acum fu rândul lui să se încrunte. 

— Te referi la cum am parat săgeata? N-am putut. N-am făcut 
asta, tata, nu intenţionat. Așa s-a nimerit... a fost pură 
întâmplare. M-am mișcat, încercând să strig ca să vă previn și 
să-i fac semn lui Richard să se arunce la pământ, dar am fost 
prea lent... mult, mult prea lent. Ce face regele? 

Henri își lăsă capul într-o parte, mijindu-și ochii de parcă ar fi 
reflectat asupra spuselor fiului său, apoi murmură: 

— Alteța Sa e perfect sănătoasă și toată lumea crede că 
datorează această sănătate faptului că tu i-ai apărat trupul 
regesc în timpul atacului. 

Andre clătină ușor din cap, rotindu-și-l cu grijă dintr-o parte în 
alta a pernei. 

— Nu e așa. l-o datorează Fortunei, zeița romană a norocului, 
fiindcă a fost un noroc că m-am aflat acolo și m-am mișcat 
atunci când am făcut-o. N-am văzut săgeata venind. A fost trasă 
de la mai puţin de treizeci de pași și abia dacă l-am zărit pe 
omul care a slobozit-o... Ce s-a întâmplat cu el, a fost prins și 
ucis? 

— Prins, dar nu ucis. Era un dobitoc și a acționat de unul 
singur, gândindu-se că avea să fie răsplătit de Tancred. Baldwin 
l-a prins și Richard l-a iertat, i-a dat cinci monede de argint, 
răsplătindu-l, în aparență, pentru că e un ţintaș jalnic, și l-a lăsat 
să plece. Regele a ieșit din povestea asta bine văzut de toată 
lumea, atât de sicilieni, cât și de ai noștri, prin faptul că l-a iertat 
pe individ și n-a dat importanţă încercării lui. Dar, uite ce e... 

Andre așteptă, dar, văzând că tatăl său nu mai zicea nimic, 
întrebă: 

— Ce să fie, tată? Ce voiai să spui? 

Sieur Henri ridică din umeri. 

— Voiam... voiam să spun ceva care pare să fie lipsit de sens, 
dar cred că trebuie spus oricum. Tu ești convins... Șovăi, apoi se 
avântă. Da, tu ești convins că ai salvat viaţa regelui din 
întâmplare. Inţeleg asta. Dar nu sunt de acord. N-ai fi putut face 
ce ai făcut dacă n-ai fi fost pregătit s-o faci, dacă nu ţi-ai fi 
impus-o. Ai făcut-o fiindcă erai gata să o faci, gata să reacţionezi 
la orice ar fi urmat. Cred asta cu aceeași tărie cu care crezi tu în 


15 


explicaţia ta, iar faptul că și Richard, o crede, așa cum o cred și 
ceilalţi, e chiar mai important. Dacă te dai acum jos din pat și 
declari că totul n-a fost decât o întâmplare și că acțiunea ta e 
lipsită de orice merit, o să-ţi faci un mare deserviciu, fiule. 

— De ce? Mi se pare că e corect să o fac... să spun adevărul. 

— Poate că e corect, dar, în cazul ăsta, e o prostie. Gândește- 
te unde ne aflăm și ce te așteaptă. 

Cuvintele își atinseră ţinta, dar într-un mod pe care Sieur 
Henri nu putea să-l înţeleagă. 

— Vită-te la oamenii care te înconjoară, Andre, în această 
strădanie a noastră. Câtă corectitudine vezi? Câte noblețe sau 
câtă integritate? Eu cred că nu prea multă. Nu așa cum am fost 
noi doi obișnuiți să privim aceste însușiri. Clătină din cap, 
frustrat. Uite, îţi vorbesc ca un tată care te iubește și nu am în 
minte nimic altceva, chiar dacă ai impresia că spun lucruri fără 
sens. Andre, niciunul dintre noi nu-și poate permite să neglijeze 
un avantaj sau să renunţe la el, când i se oferă. Fiecare dintre 
noi e singur în mijlocul unei oștiri prea mari pentru a fi numărată 
om cu om, mergând împotriva alteia, despre care unii spun că 
ne e superioară numeric, așa cum firele de nisip din deșert sunt 
mai numeroase decât pietrele... Tu ai ocazia de a-ţi îmbunătăţi 
situația, poate ocazia de a trăi mai mult decât camarazii tăi și a 
supraviețui în mod onorabil războiului care ne așteaptă - cu 
toate că asta este, ca întotdeauna, în mâinile lui Dumnezeu. Ai 
salvat viața regelui! N-are importanţă că tu crezi c-a fost o 
întâmplare. Și faptul că te aflai acolo a fost o întâmplare. 
Richard stătea exact în acel loc, exact în momentul acela, dintr- 
o întâmplare. lar arbaletrierul sicilian l-a recunoscut pe bărbatul 
care mergea prin piaţă ca fiind regele Angliei tot din întâmplare. 
Dar fapt este că, atunci când s-a îndreptat spre inima de leu a 
acestuia, săgeata individului a întâlnit și a străpuns lama sabiei 
tale, i-a găurit metalul. Dacă sabia n-ar fi fost acolo, săgeata ar 
fi despicat inima lui Richard și i-ar fi ieșit prin spinare. Asta. E. 
Adevărul! Și acest adevăr poate lucra în folosul tău. Fiind 
recunoscut drept salvatorul regelui, o să ieși în evidență față de 
alţii. Faima iuțelii și a îndemânării tale o să ţi-o ia întotdeauna 
înainte, avertizându-i pe cei care-ţi sunt mai prejos să te trateze 
cu respect. Dar asta numai dacă nu dai în vileag ce crezi tu că s- 
a întâmplat. Nimeni nu dă nicio ceapă degerată pe un cavaler ca 


16 


oricare altul, care a dat cu piciorul norocului ce i-a surâs pentru 
o clipă. 

— Da, tată, te-am înțeles... 

Tonul fu suficient pentru a întrerupe avertismentele tatălui 
său, care amuţi, privindu-l și așteptând să vorbească. Andre se 
gândi la ceea ce îl aștepta de fapt în Outremer, se gândi cum i 
se putea ușura misiunea dacă oamenii îl priveau așa cum 
spusese Sieur Henri. 

— Bine, bine, atunci așa să fie. M-ai convins și m-am hotărât. 
N-o să mai vorbesc despre fapte întâmplătoare. Tăcu, apoi 
zâmbi. Și ce-o să urmeze acum? Model de perfecțiune sau nu, 
încă mai sunt cea mai jalnică făptură din lume: un novice din 
Ordinul Templului. 

Tatăl său surâse. 

— Da, poate, dar n-o să mai dureze mult. Cred că, după asta, 
greutățile vor fi mai ușor de suportat. 

Intins pe spate, Andre ridică sardonic dintr-o sprânceană. 

— Crezi? S-ar putea ca fratele Justin, maestrul novicilor, să nu 
fie impresionat de noua mea faimă... Crezi c-o să mai rămânem 
mult aici, în Sicilia? 

— Păi, ieri aș fi făcut pariu că n-o să mai stăm mult. Richard a 
băgat de-a binelea spaima în Tancred și în gloatele lui și sunt 
sigur că se gândise că o ședere îndelungată la Messina, cu Filip 
smiorcăindu-se și văicărindu-se la cea mai măruntă contrazicere 
imaginabilă, n-are niciun farmec. Dar totul s-a schimbat azi- 
dimineaţă, odată cu primirea unor vești îngrozitoare. Barbarossa 
e mort, oștirea i s-a risipit. Întreaga lume e derutată. Acum mă- 
ndoiesc c-o să mai plecăm de aici până în primăvară. 

Pentru câteva clipe, Andre rămase fără grai. Frederic 
Barbarossa, care deținuse titlul de Sfânt Împărat Roman vreme 
de trei decenii, era un leviatan printre oameni, acum îmbătrânit, 
dar nu cu mult mai puţin în formă și gata de luptă decât fusese 
când pretinsese tronul imperiului, cu treizeci și cinci de ani în 
urmă. La șaizeci și ceva de ani, avusese suficientă putere și 
influență pentru a aduna o armată de două sute de mii de 
oameni și a o conduce el însuși, îndreptându-se spre Outremer 
pe uscat, pe drumul Constantinopolului. Era, după orice 
standard, o legendă, un nume cu adevărat demn de a fi invocat. 

— A murit Barbarossa? Cum? Ce s-a-ntâmplat? Vrei să spui că 
Saladin l-a învins? 


17 


Tatăl său clătină din cap. 

— Nu, nicidecum. Barbarossa n-a ajuns în Țara Sfântă. Se 
pare că s-a-necat pe undeva, în apropiere de Bizanţ, când 
traversa un râu de munte, așa se spune. A căzut de pe cal, fiind 
în armură, în apa ca gheaţa. Armura l-a tras la fund și era deja 
mort când l-au scos. Știi, era bătrân. Se spune că l-a ucis șocul... 
apa rece... 

— Sfinte lisuse! 

Vocea lui Sieur Henri era acum mai fermă. 

— Am primit vestea azi-dimineaţă, adusă de o corabie sosită 
dinspre Cipru. Era plină cu oamenii lui Barbarossa - de rang 
înalt, baroni și conți, seniori și cavaleri, cu toţii în drum către 
casă. Se pare că armata a început să se împrăștie chiar din clipa 
morții bătrânului. Nimeni n-a fost destul de puternic, sau n-a 
fost acceptat de ceilalţi, din punct de vedere politic, încât să 
regrupeze forțele și să le ţină laolaltă. La o lună după eveniment 
- după moartea lui - armata dispăruse cu desăvârșire. Erau 
peste două sute de mii și s-au risipit în cele patru vânturi, până 
ce s-a ales praful. 

— Dar fiul lui, șvabul, Frederick? Ce s-a-ntâmplat cu el? Nu e 
posibil să fi abandonat pur și simplu leșul tatălui său și să fi 
fugit. Povestea nu se poate rezuma la ceea ce spuneai. 

Sieur Henri ridică din umeri. 

— Se pare că nimeni nu știe nimic precis. Nimeni nu știe nici 
măcar dacă vreo parte a armatei și-a continuat marșul spre 
Outremer și nimeni nu pare dornic să creadă asta. 

— Hm. Nimeni de pe corabia aia nu vrea să spună altceva. 
Dacă Frederick de Șvabia sau oricare dintre ceilalți comandanţi 
e în drum spre Palestina, cei aflaţi acum la bord, precum și toți 
ceilalți care au fugit către casă, nu pot să pară decât niște lași, 
nu crezi? 

O vreme nu mai vorbi niciunul, fiecare meditând asupra 
semnificației acelor noutăţi, până când Andre spuse: 

— Asta schimbă totul. 

— Cum adică totul? 

— Ei, nu totul... Dar modifică, fără îndoială, presiunile politice 
pentru care și-au făcut atâtea griji Richard, Filip și papa. 
Barbarossa fiind mort, amenințarea ortodoxiei răsăritene la 
adresa guvernării papale din lerusalim slăbește în mod simţitor, 


18 


iar asta se preschimbă, de-a dreptul, într-un răgaz ce ne va 
permite nouă și oștirilor noastre să ne tragem sufletul. 

— Nu te pot urmări. În Outremer nu se schimbă nimic. Conrad 
de Montferrat continuă să fie cu cuțitul la beregata regelui Guy, 
încercând să-i ia locul. 

— Da, dar zelul o să-i scadă considerabil când o să audă de 
moartea vărului său imperial. Atât timp cât mișcările lui au avut 
în spate ameninţarea puterii lui Barbarossa, s-a ţinut ţanţoș. 
Cred că, fără el, o să fie mult mai înclinat către compromisuri 
decât până acum. Oricum, sunt sigur că, odată ce în Outremer o 
să se afle că Barbarossa a murit și că armata i s-a împrăștiat, 
Guy și partizanii lui se vor simţi suficient de încurajați ca să-și 
menţină poziţiile, așteptându-l pe Richard, indiferent cât ar 
dura. De aceea nu găsesc nicio fisură în raţionamentul tău. 
Probabil c-o să rămânem aici toată iarna și-o să plecăm din nou 
pe mare la primăvară. Ceea ce o să dea naștere unui întreg șir 
de complicaţii noi, dar nici eu, nici tu, nici altcineva nu putem 
face nimic ca să schimbăm toate astea, așa că n-avem decât să 
le acceptăm. 

Sieur Henri se ridică. 

— Aş face bine să plec. În ultima vreme m-am ocupat prea 
mult de propriile mele griji. Și probabil că regele o să vrea să 
stăm de vorbă, acum, după ce-a chibzuit asupra veștilor primite. 
Dacă se hotărăște să stăm aici până la primăvară, o să fiu 
nevoit să m-apuc de construirea unor adăposturi de iarnă pentru 
toată afurisita asta de oaste. Sfinte lisuse, o să fie o treabă dată 
naibii, în locul ăsta uitat de Dumnezeu. Tu rămâi în pat și 
gândește-te că trebuie să te-nsănătoșești. Rămâi cu bine, ne 
vedem mâine. 

e 

Vătămările mâinii și ale încheieturii lui Andre se lecuiră abia 
după zece zile suficient pentru a-și putea încleșta pumnul, dar, 
chiar și atunci, degetele și oasele mâinii continuară să fie prea 
slăbite, așa că nu putea să strângă ceva cu putere. Antebraţul, 
cotul și umărul i se refăcuseră complet, ajungând la o culoare 
aproape normală, dar palma încă mai era înfricoșătoare la 
vedere, fiind o masă de vânătăi multicolore. 

In cea de a cincisprezecea zi după ce fusese rănit, își dădu în 
sfârșit picioarele jos din pat, proptindu-și-le cu fermitate pe 
podea, apoi se ridică, ajutându-se de un baston solid pe care îl 


19 


ținea în mâna stângă. Se opri o clipă, legănându-se ușor până 
când reuși să-și controleze din nou echilibrul, apoi respiră 
adânc, făcu un pas și se îndepărtă de pat. Sau cel puţin asta 
încercă să facă, dar picioarele nu i se clintiră și se prăbuși drept 
în faţă, ca un buștean, având nevoie de ajutor ca să ajungă din 
nou pe patul de campanie. 

Peste alte trei zile, mergea cu ușurință, dar avu nevoie de 
încă o săptămână pentru ca mâna să-i redevină destul de 
vânjoasă ca să ţină din nou sabia cu o oarecare forță și abia 
atunci se socoti că era timpul să iasă de sub supravegherea 
maestrului Lucien și să se reîntoarcă printre camarazii săi, 
novicii, care își începuseră instruirea în lipsa lui. În dimineaţa 
zilei plecării, regele în persoană deschise ușa încăperii în care 
Andre lua micul dejun în compania altor doi cavaleri și se aplecă 
înăuntru. 

— Poftim, îi spuse lui Andre, o să ai nevoie de asta. 

Își înălță mâna, strecurându-și-o în interior, și aruncă spre 
Andre, care tocmai se ridica în picioare, o sabie lungă aflată în 
teacă. El prinse arma și o ţinu cu braţul întins, văzând că era 
înfășurată într-o centură groasă, dar flexibilă. Se întoarse către 
Richard, dar regele plecase deja, lăsând ușa să se trântească în 
spatele lui. Andre se uită pe rând la comesenii lui și observă că îl 
priveau ca niște bufniţe, pe sub sprâncenele înălțate. Ridică din 
umeri și zâmbi, oarecum rușinat. 

— Am pierdut-o pe cealaltă, spuse, apoi desfășură centura din 
jurul tecii și scoase sabia. 

Era magnifică, darul unui rege, și și-o apropie de ochi ca să 
admire licărul luminii, jucând, într-o învălmășire de forme, de-a 
lungul acelei lame superbe. Ornamentele nu erau nici prea 
complicate, nici ostentative, ci pur și simplu splendide prin 
fiecare detaliu, până și pielea groasă a tecii fiind prelucrată și 
reliefată cu subtilitate, cu stratul interior, din piele de oaie, 
răzuit până nu îi mai rămăsese decât o umbră de puf. Își aduse 
aminte de sabia pe care o avusese înainte, o armă utilă, lipsită 
de pretenţii, care îl servise onorabil ani de-a rândul și își dădu 
seama că tocmai primise una care valora de o sută de ori mai 
mult. Era o sabie demnă de un rege, dată în dar de un rege. Nu 
avea nici cea mai mică mustrare de cuget fiindcă o acceptase, 
căci știa că urma să-i fie de mare folos în vremurile care îl 
așteptau. 


20 


Reîntors la datorie, necesitatea imperioasă de a recupera 
terenul pierdut, ajungându-i din urmă pe ceilalţi, îl acapară în 
curând, iar mâna rănită i se revigoră cu repeziciune în timpul 
antrenamentelor zilnice de luptă. Zilele i se umplură iarăși, chiar 
mai mult decât oricând, cu ritualurile monastice și cu orele 
canonice din rânduielile ordinului, iar atunci când nu se ruga era 
preocupat pe de-a-ntregul de instrucţie, perfecţionându-și 
abilităţile de luptător și recăpătându-și puterea braţului cu care 
mânuia sabia. Zilele, săptămânile și lunile se scurgeau fără ca 
Andre să fie cu adevărat conștient de trecerea lor și, cu mult 
mai important, fără să aibă cu adevărat conștiința existenței 
lumii de dincolo de zidurile comandamentului Templului. La 
vremea respectivă, știu că fuseseră Crăciunul și Boboteaza, dar 
numai datorită impactului liturgic al acestora asupra rutinei 
zilnice a novicilor. lar apoi pierdu din nou noţiunea timpului, 
până la începutul postului Paștilor, în primele zile din luna 
martie a anului 1191, când activităţile obișnuite ale novicilor se 
întrerupseră, pentru o perioadă de trei zile de rugăciuni intense 
și de ajunare, numită pustnicie. În acest răstimp, novicilor nu li 
se cerea nimic altceva decât să se roage și să mediteze în 
liniștea pocăinţei, stând tot timpul în genunchi, cu excepţia 
câtorva ore în care le era îngăduit să doarmă. 

În dimineaţa când ieșiră din izolare, imediat după utrenie și cu 
mult înainte ca primele raze ale aurorei să lumineze cerul, Andre 
fu chemat de fratele Justin. 

Cu conștiința curată cu desăvârșire, știind că nu greșise cu 
nimic, se prezentă imediat în fața maestrului novicilor, bănuind 
și sperând că era vorba de ceva legat de Ordinul din Sion. 
Fratele Justin părea la fel de irascibil și de intolerant ca 
întotdeauna, dar nu rosti niciun cuvânt insultător, mulțumindu- 
se să dea din cap către el și să-l informeze, fără niciun 
preambul, că i se ceruse să-l trimită imediat la Sieur Robert de 
Sable, care era găzduit în interiorul cetăţii Messina. 

André, căruia îi veni brusc o idee, se uită în jos, la tunica 
murdară pe care o purta de câteva luni. 

— Să plec așa cum sunt, frate, îmbrăcat așa? 

Justin se încruntă. 

— Da, așa, bineînţeles că așa. Cum altfel vrei să pleci? Sieur 
Robert știe că ești un novice al Templului, iar tu n-ai nimic de 
ascuns. Dacă te-ai îmbrăca altfel și ai fi recunoscut, asta ar 


21 


putea stârni genul de întrebări pe care nu vrem să le pună 
lumea. Dar ia un cal din grajduri. De Sable ar putea avea o altă 
treabă pentru tine. Poftim. Îi întinse un mic sul de pergament pe 
care îl strânsese tot timpul în mână. Dă-i-l mai-marelui 
grajdurilor și o să primești un cal acceptabil. Dacă te întreabă 
cineva unde te duci și de ce, spui că te-am trimis cu un mesaj 
către tatăl tău. Asta scrie în pergament. Acum du-te și, 
indiferent ce ţi-ar cere Sieur Robert, fii prudent. 
e 

În ziua aceea, Sieur Henri de St Clair reuși să se-ntoarcă în 
încăperile sale abia către amiază, liber pentru moment, fiind 
surprins și încântat când își găsi fiul în sala de primire, cocoțat 
pe bancheta de lemn plasată de-a lungul peretelui, unde stătea 
în permanenţă de pază Tomas, secretarul devotat al maestrului 
de arme, ferindu-l de cei care i-ar fi putut irosi timpul. Tatăl și 
fiul nu mai stătuseră de vorbă de câteva săptămâni și Sieur 
Henri nu pierdu vremea, grăbindu-se să-l conducă pe Andre în 
camera sa și să închidă ușa în urma lui. 

— Ce s-a-ntâmplat, tată? Pari îngrijorat. 

— Sunt. De ce-ai venit? Bineînţeles că mă bucur să te văd, dar 
știu că ai venit dintr-un motiv anume, destul de grav ca să 
justifice faptul că ţi s-a-ngăduit să faci vizite în această etapă a 
instruirii tale. 

Andre înălţă din sprâncene, cu un gest spectaculos. 

— Cum de știi așa ceva? Detaliile instruirii noastre ar trebui să 
fie secrete. 

— Da, ca multe alte lucruri. Stai jos. 

În timp ce André îi dădea ascultare, așezându-se pe unul 
dintre cele două scaune de lângă singura masă mare de lucru 
din încăpere, Sieur Henri continuă: 

— Am mulți prieteni, fiule, așa cum se cade pentru un om în 
vârstă, iar unii sunt templieri. Întâmplarea a făcut ca, acum 
câteva zile, după cină, să împart un urcior de bere cu unul dintre 
ei, timp în care am discutat despre multe lucruri, unul dintre 
acestea fiind instruirea ultimului grup de novici. Știa, desigur, că 
te numeri printre ei și a încercat pur și simplu să mă consoleze 
fiindcă n-aveam să te văd prea curând. Işi privi fiul cu atenţie. 
Așa că dă-i drumul, spune tot. Ce te-a adus aici? 

— Evreii, tată. 


22 


Andre rostise cuvântul fără ocolișuri, intenţionat, urmărind 
efectul pe care l-ar fi putut avea asupra tatălui său, dar, 
indiferent la ce se așteptase, nu avu parte de nimic. Sieur Henri 
se mulțumi să se uite chiorâș și se așeză de partea cealaltă a 
mesei. 

— Ce-i cu ei? 

— De aceea sunt aici. 

— Vorbești fără sens, fiule. _ 

— Nu, tată, mă tem că are sens, cel puţin în ochii mei. Iți 
aduci aminte când am vorbit ultima dată despre evrei și despre 
părerea regelui în privinţa lor? Andre nu așteptă răspunsul 
tatălui său. Am venit încoace direct de la Sieur Robert de Sable 
și toată povestea e presantă. A trimis după mine în dimineaţa 
asta și m-a scutit de îndatoririle pe ziua de azi, pur și simplu 
pentru a-ţi transmite, prin mine, temerile lui serioase pentru 
siguranţa ta. 

— Ei, bine, spuse Sieur Henri după ce Andre tăcuse, îi sunt 
recunoscător lui Sieur Robert, așa cum se cuvine, fiindcă e 
preocupat de siguranța și de bunăstarea mea, dar cred că 
faptele și purtările mele nu au nimic de-a face cu el și nu ar 
trebui să-i reţină atenţia. Așa că fii bun și transmite-i asta, odată 
cu mulțumirile mele, firește. 

— Nu, tată, cu tot respectul, n-o s-o fac. Ești obtuz, Sieur 
Robert nu are de gând să te dojenească pentru o purtare 
nepotrivită. Își face griji pentru tine fiindcă e convins, cu toată 
sinceritatea, că e în interesul oștilor noastre și al acţiunii în care 
ne-am antrenat. Te-ar fi putut preveni prin alte mijloace, dar a 
preferat să se folosească de mine din mai multe motive, dintre 
care cel mai puţin important e faptul că îi sunt prieten. Insă 
problemele care îl îngrijorează sunt cu mult mai presus decât 
orice prietenie. 

Sieur Henri se încruntă ușor. 

— Ce fel de probleme? 

— Tactica, ambițiile, politica și comploturile. William Marshall, 
mareșalul Angliei, și Humphrey, baronul de Sheffield. 

Sieur Henri se sprijini cu un cot de marginea mesei, bătându- 
se cu două degete peste buzele țuguiate. 

— Explică-mi. 

— Chiar e necesar, tată? Nu mi s-a părut o mare filosofie 
astăzi dimineaţă, când am primit explicaţii. Richard e regele 


23 


Angliei, fiind, în același timp, duce de Aquitania și Normandia și 
conte de Anjou, Poitou și Bretania și stăpânul altor teritorii, 
dintre care niciunul nu este englez și care și-au trimis oamenii 
să ducă la bun sfârșit această însărcinare care este eliberarea 
Outremerului. Tu ești, ca titlu, maestrul de arme al regelui, dar, 
în realitate, ești maestrul de arme al seniorului tău, Richard, 
duce de Aquitania, persoana ta fiind astfel simbolul identităţii și 
al speranţelor oricărui oștean din trupele lui și ale regelui Filip 
care nu e englez. Dacă ajungi în dizgrație și ești îndepărtat, 
atunci William Marshall o să-ţi ia locul și oștirea o să ajungă, în 
întregime, sub controlul englezilor. Și nu putem îngădui să se- 
ntâmple asta. 

Sieur Henri dădu încet din cap, încuviințând fără să cedeze. 

— Înţeleg de ce îl îngrijorează asta, dar ce e cu baronul de 
Sheffield? _ 

— Mă surprinde că mă-ntrebi. II cunosc pe omul ăsta, tată. E 
un porc grosolan și murdar, lipsit de onoare și nedemn de rangul 
de cavaler, ca să nu mai vorbim de cel de baron. Datorită unei 
persoane care, după spusele sale, e, fără dubiu, demnă de 
încredere și bine informată, a ajuns la urechile lui Robert că 
drumurile tale s-au încrucișat cu ale acestui dobitoc... și că, de 
fapt, ai fost pe punctul de a-ţi încrucișa sabia cu el. 

Sieur Henri scutură brusc din cap. 

— Nu e adevărat. Nu-mi place individul, dar nu am niciun 
conflict deschis cu el. 

— Poţi să fii sigur de asta, tată? El e de aceeași părere? Sieur 
Robert a auzit că Humphrey și-a îndreptat atenţia asupra ta, 
nemulţumit fiind, din cauza unui oarecare evreu, pe nume 
Simeon, de aici, din Messina. Se pare că acest Simeon e un 
personaj bine-cunoscut în cetate, negustor, dar nu și cămătar, și 
care s-a făcut nevăzut, împreună cu familia lui, într-un moment 
nepotrivit, nemaifiind zărit de atunci. 

— Un moment nepotrivit pentru cine? 

— Pentru Sheffield. Cui altcuiva i-ar păsa? Humphrey îi urăște 
pe evrei cu înverșunare, s-a consacrat acestei uri. E unul dintre 
acele lucruri - de fapt, cel mai semnificativ dintre ele - care îi 
îngăduie să continue să fie prieten cu Richard, dacă aici e vorba 
de prietenie. Se pare că Humphrey are datoria - nerecunoscută 
fățiș - de a face rost de evrei pentru spectacolele cu care își 
distrează Richard oaspeţii la cină. După spusele informatorului 


24 


lui Sieur Robert, acest Simeon a fost ales pentru un asemenea 
amuzament, după o altercaţie cu unul dintre prietenii lui 
Humphrey, din cauza unei datorii. Dar a dispărut, așa cum îţi 
spuneam, împreună cu familia lui. Numele tău a fost rostit în 
legătură cu dispariția, pomenindu-se ceva despre un 
avertisment asupra vizitei nocturne a oștenilor din slujba 
baronului de Sheffield. Humphrey a dat crezare raportului și i l-a 
prezentat regelui. Din fericire pentru noi toţi, regele era... 
preocupat și n-a avut timp să-l asculte. Aflând totul de la spionii 
săi, Sieur Robert s-a hotărât să intervină, oferind o explicaţie 
nesolicitată a purtării tale, care contrazicea întrutotul povestea 
auzită de Humphrey. Baronul, care îi e profund îndatorat lui 
Sieur Robert și care nu avea de unde să știe că amiralul flotei te 
cunoaște, s-a încrezut în vorbele lui, așa că nu vor mai exista 
niciun fel de urmări. Dar Sieur Robert vrea să știi ce s-a 
întâmplat și, cu toate că nu-și permite să-ți spună cum să te 
porți, te imploră ca pe viitor să fii măcar ceva mai prevăzător. 

Sieur Henri rămase tăcut câteva clipe lungi, meditând asupra 
spuselor lui André, apoi trase aer adânc și dădu din cap, 
coborându-și bărbia în piept și strângându-și buzele între 
vârfurile a două degete. În cele din urmă, își ridică privirea. 

— Așa să fie. Recunosc. Am acţionat cu nesăbuinţă, deși 
atunci n-am avut impresia asta. Pe viitor o să fiu mai... prudent. 
Dar grija pentru poziţia mea politică a fost într-adevăr singurul 
motiv care l-a împins pe prietenul tău să acţioneze astfel? 

— Cum de te poţi îndoi, tată? Gândește-te ce consecinţe 
putea avea. 

— M-am gândit, are dreptate. Și, privind din punctul ăsta de 
vedere, responsabilităţile mele sunt mai ample și mai complexe 
decât mi-am închipuit. De acum înainte, o să fiu mai atent. 

— Nu, tată. Dacă nu te superi, aș vrea ca, pe viitor, să nu te 
mai implici în nicio poveste cu evrei. Tot ce îi înconjoară e plin 
de primejdii și o intervenţie e, practic, o nebunie. 

— Da, dar numai pentru că regele nostru preferă să fie așa. 

— Regele nostru și episcopii lui. Biserica trece asta cu 
vederea. 

— Fiule, Biserica o susține. Dar oare trebuie ca oamenii 
obișnuiți, oamenii de bine, să se ascundă cu capul în nisip și s-o 
treacă și ei cu vederea, dându-și aprobarea tacită faţă de niște 
atrocități ce l-ar scârbi pe bunul lisus, în care am fost învăţaţi să 


25 


credem? Clătină din cap, cu hotărâre, o singură dată. Nu-mi cere 
să fac asta, Andre. Nu se potrivește nici cu firea mea, nici cu 
simțul onoarei, așa că să nu mai discutăm despre asta. Tu ai 
transmis mesajul, iar eu l-am ascultat cu atenţie. Ziceai, adăugă 
după o ezitare, că prietenul tău ţi-a povestit că regele era 
preocupat și n-a auzit raportul lui Sheffield, dar ţi-a spus și ce îl 
preocupa? Când s-a întâmplat asta? 

— Nu știu, tată. Nu m-am gândit să întreb, eram prea 
îngrijorat din cauza consecinţelor faptelor despre care îmi 
vorbea. Dar acum, când îmi aduc aminte de urgenţa trădată de 
cuvintele lui Sieur Robert, am impresia că s-a întâmplat cu 
foarte puţin timp în urmă. 

— Hmm. În ultimele câteva zile. Trebuie să fi fost atunci. Se 
întrerupse brusc, privindu-și fiul dintr-o parte. Ai auzit de 
confesiunile despre sodomie? Nu, văd că n-ai auzit. Probabil că 
viaţa în izolare are multe avantaje. Căzu o clipă pe gânduri, apoi 
continuă. Cu mai puţin de trei săptămâni în urmă, Richard s-a 
hotărât, din motive pe care nu le știu decât el și Dumnezeu, să 
se spovedească, recunoscând că are apucături nefirești. S-a 
închis, împreună cu un întreg sobor de episcopi, într-o capelă de 
aici, din Messina, care e proprietatea unui nobil local, și acolo, în 
mijlocul norilor de tămâie, a făcut o mărturisire deplină, 
presupusă a fi publică, a dependenţei sale de sodomie, 
implorând iertarea lui Dumnezeu și a Sfintei Biserici și rugându- 
se fierbinte să i se dea puterea de a rezista ispitei și de a se 
lecui, începând din clipa aceea, de obiceiurile lui desfrânate, 
nelegiuite și împotriva firii. Amin. 

— Doamne Sfinte! Nu glumești, nu-i așa? Chiar a făcut-o? 

— Da. La început, m-am gândit că de aceea trebuie să fi fost 
atât de preocupat, încât n-a reușit să dea atenţie raportului lui 
Sheffield, însă apoi mi-am amintit că istoria cu Simeon s-a 
petrecut după aceea. Așa că, atunci când a vorbit despre 
preocuparea care îl acapara pe Richard, de Sable trebuie să se fi 
referit la evenimente din ultima săptămână. Adică la sosirea lui 
Alienor, de acum patru zile. 

— Sosirea lui Aliénor? Ducesa Aliénor, mama regelui? E aici, în 
Sicilia? 

— Da. A venit alaltăieri și, de atunci, locul ăsta bâzâie ca un 
stup. Tu și camarazii tăi novici sunteţi probabil singurii oameni 
din Sicilia care nu știu nimic. 


26 


— Dar de ce? Ce face aici? Credeam că s-a întors în Anglia. 

— Nu, și nici n-are de gând. S-a stabilit din nou în Aquitania, la 
Rouen și uneori la Chinon, orașe pe care le-a-ndrăgit 
întotdeauna. A venit doar ca să-i aducă lui Richard un dar. 

— Un dar. Cu vocea lipsită de inflexiuni și chipul lipsit de 
expresie, Andre încerca să dea un sens celor auzite. Ce fel de 
dar ar fi putut-o îndemna să vină până în Sicilia, ca să-l aducă ea 
însăși? 

— Darul pe care avea de gând să-l caute pentru el când am 
văzut-o ultima dată. O soţie. 

Cuvintele căzură ca niște cărămizi într-un lac liniștit și niciunul 
dintre cei doi bărbaţi nu mai spuse nimic, vreme îndelungată. 

— O... soţie... 

Vocea lui Andre era acum mult mai coborâtă, înăbușită 
intenţionat, iar răspunsul tatălui său fu rostit cu un glas pe 
măsură, cu o prudenţă desăvârșită, cu toate că ușile de lemn 
masiv din spatele lui erau foarte bine închise. 

— Da, din Navarra, de la sud de Pirinei. Prinţesa Berengaria. 
Aliénor a fost la curtea tatălui ei, i-a cerut personal mâna și a 
avut succes. Regele Sancho o să fie un aliat puternic al lui 
Richard. Are o experienţă îndelungată în lupta cu maurii, acolo, 
în Spania. 

— Da, dar... Regele ăsta, Sancho i-ai spus? Nu știe ce... cum 
este Richard? Ce se speră să se realizeze prin asta și cum a 
reacționat Richard? 

— Se pare că foarte bine, spre marea surpriză a multora. O 
sincronizare întâmplătoare, presupun, luând în considerare că 
de curând a fost absolvit de mârșăvia vechilor sale obiceiuri. Cu 
toate astea rămase convenabil în urmă, sunt sigur că se simte 
renăscut și dispus la un nou mod de convieţuire și că e dornic să 
devină tată. Dar, sincer vorbind, un suflet neiertător s-ar putea 
întreba dacă monarhul nostru n-a auzit cumva, cu vreo lună în 
urmă, că mama lui e pe drum încoace, urmând să-l viziteze 
târând după ea o logodnică, și dacă nu cumva s-a hotărât să se 
pregătească așa cum era necesar. 

— Da, poate c-a auzit. Asta nu m-ar surprinde. Dar, pentru 
numele lui Dumnezeu, tată, ideea în sine! Tu îl cunoști pe 
Richard mai bine decât mine. Așa că o să dăm crezare acum, cu 
toții, datorită unor simple vorbe de binecuvântare și iertării 


27 


primite într-o capelă plină de episcopi, imaginii publice 
amăgitoare a unui Richard Plantagenet însurat și pater familias? 

— N-are importanţă dacă tu sau eu credem sau nu asta, 
Andre. Te asigur că se va face. Anglia o să aibă o regină și, 
poate, în timp, un prinţ de coroană, iar regele o să fie considerat 
bărbat. Nimeni nu contestă faptul că un moștenitor reprezintă 
prima prioritate a lui Richard, fiind mai presus de alte 
responsabilităţi. Dacă nu reușește să aibă un fiu, tronul o să-i 
revină nevolnicului său frate loan. Până și eu, care am petrecut 
mai puţin de o lună în Anglia și sunt complet lipsit de dorinţa de 
a mă reîntoarce - până și eu știu că asta e o perspectivă pe care 
nimeni nu-și dorește s-o ia în considerare. 

— O, zei! Andre clătina din cap. Asta e regele care n-a vrut să 
aibă nicio femeie la ospăţul de încoronare? lar acum se 
înconjoară cu femei de bună voie. Aliénor, Joanna și cealaltă, 
cum o cheamă, Berengoria? Mamă, soră și soţie. Or să-l scoată 
din minţi. 

— O cheamă Berengaria și am înțeles că e o fiinţă liniștită, 
sfioasă și... fără pretenţii. 

— Fără pretenţii? Sper că e așa, fiindcă, pe toţi sfinţii, o să-i 
prindă bine. 

— Pe lângă asta, Aliénor se întoarce din nou acasă peste 
câteva zile - de fapt, pleacă mai întâi la Roma, apoi la Rouen. 
Richard se asigură de asta fără să piardă timpul. lar Joanna 
poate fi destul de maleabilă, dacă știi cum s-o iei. In lipsa mamei 
ei, n-o să facă niciun fel de necazuri. În plus, o să-i ţină de urât 
sărmanei mirese după plecarea soțului ei la război. 

— Și când o să fie nunta? _ 

— Nu în timpul postului, pe atâta lucru putem conta. Insă, 
după aceea, cine știe? Ceremonia se va ţine aici, deși mă 
îndoiesc că Filip August o să participe, și există numeroși 
episcopi consacraţi pregătiţi pentru asta, salivând la gândul 
predicii pompoase din momentul în care Richard Plantagenet va 
fi readus în lumea sexului tradiţional. Dumnezeu să ne aibă pe 
toți în paza Sa. 

— O să participi? 

— Sigur că da, ca maestru de arme, n-o să am de ales. Dar tu 
o să fii cavaler templier până atunci, așa că n-o să ţi se ceară să 
fii de faţă. 

Andre zâmbi scurt. 


28 


— Poate că nu, dar trebuie să așteptăm și vom vedea. Cum 
suportă Filip toate astea, la drept vorbind? Ai idee? Trebuie să 
se fi pierdut cu firea, acum, când iubitul i se însoară și, în același 
timp, surorii lui i se dă cu piciorul, în ciuda jurămintelor pline de 
evlavie care promiteau contrariul. 

— Da, după cum era de așteptat, nu e în culmea fericirii. Dar 
Filip a fost rege toată viaţa lui, așa că e pragmatic. O să înveţe 
cum să trăiască suportând realitatea. 

— Da, fără îndoială... și irealitatea deopotrivă. Făcu o 
grimasă. Atunci, asta e. Nu ne stă în putere să facem nimic, așa 
cum spuneai. Dar îmi promiţi c-o să fii mai prudent când o să 
mai ai de-a face cu torţionarii evreilor? Răspunse la gestul 
aprobator al tatălui său și se ridică în picioare. Atunci e perfect. 
Mă întorc la Sieur Robert și-i spun asta, apoi trebuie să mă duc 
înapoi, la comandament. Rămâi cu bine, tată. Sper să ne 
revedem curând. 

Făcu un pas înainte ca să-și îmbrăţișeze părintele, dar Sieur 
Henri își încleștă mâinile de braţele lui, sub umeri, privindu-l în 
ochi cu stăruință. 

— Când ţi se încheie noviciatul? Când o să te alături ordinului? 

El zâmbi. 

— Adevărul e că nu știu, tată. Nu ni se spun astfel de lucruri. 
Nu renunţă la strictețe nici măcar pentru a ne înștiința dacă vom 
fi primiţi în ordin. Dar îţi garantez că asta, ca și nunta regelui, nu 
se va întâmpla înainte de Paști, pentru că nu se poate face în 
timpul postului. Între timp, mă frământ uneori din pricina 
legămintelor... Zâmbetul i se lărgi în timp ce se uita în ochii lui 
Sieur Henri și cavalerul mai vârstnic nu apucă să formuleze 
întrebarea care îi stătea pe limbă înainte ca el să continue: Cu 
sărăcia și cu supunerea e destul de simplu. Sunt părți ale vieţii 
pe care le-am ales deja, dar castitatea mă îngrijorează, fiindcă 
nu o prefer... 

Vorbea pe un ton glumet, dar umorul căpătă o tentă amară 
când văzu că tatăl său îi lua spusele în serios. Se strâmbă și îi 
luă din nou mâna, strângând-o într-ale lui. 

— A fost o glumă, tată. O glumă proastă, acum îmi dau 
seama, dar încercam să te fac să zâmbești. Trebuie să plec. 
Rămâi sănătos până la următoarea noastră întâlnire. Și nu uita, 
niciun alt risc prostesc în privinţa evreilor. Nu-ţi pot interzice să 
riști, dar prostiile se pot ţine sub control, nu-i așa? Adio. 


29 


2. 


În cea de a zecea zi a lunii aprilie din anul 1191, care se 
întâmplă să cadă în Joia Mare, Sieur Henri de St Clair, 
bucurându-se de senzaţia că puntea corăbiei se înălța sub 
picioarele sale, se simțea gata să creadă că încă mai erau șanse 
să iasă din el un marinar. Cerul era senin, azuriu, apa era 
netedă, calmă, iar vântul ușor, suficient pentru a umfla pânzele 
de deasupra și din spatele lui, părea să mâne flota uriașă a lui 
Richard ca pe o turmă de oi. La vreo opt sute de metri distanţă 
de prova vasului personal de război al regelui, locul unde se afla 
Sieur Henri, un șir de șaizeci și patru de alte corăbii se întindea 
într-o parte și într-alta, părând să umple marea de la un orizont 
la celălalt, însă el știa că acestea nu reprezentau decât o mică 
parte a flotei. Vasul pe care se afla el însuși, o galeră lungă, 
lucioasă, purtată atât de vâsle, cât și de pânze, cu flamura 
regală a Angliei fluturând pe catarg, făcea parte dintr-o 
subdiviziune a flotei alcătuită din zece corăbii identice, fala și 
bucuria maritimă a lui Richard. Fuseseră construite respectând 
cu exactitate detaliile concepute de el însuși, împreună cu Sieur 
Robert de Sable, comandantul flotei. 

Fiind proiectate de la bun început ca vase de luptă, fiecare 
dintre cele zece galere fusese construită asigurându-i-se 
independenţa. Fiecare transporta câte treisprezece ancore, 
anticipând nevoia neașteptată, imperioasă și poate chiar 
frecventă de a tăia cablul de ancorare și de a fugi, plus trei 
cârme de rezervă, o velă suplimentară și un echipaj de 
cincisprezece oameni, condus de un căpitan sau de un 
comandant. Fiecare avea și câte treizeci de vâsle, plus trei 
greemente, și putea găzdui o sută de oameni înarmaţi, cu 
echipamentul complet. Erau corăbii lungi, zvelte, având la prova 
câte un pinten ascuțit, pentru a izbi vasele dușmane, și înaintau 
cu ajutorul a două rânduri de vâsle. Erau construite ca să 
scufunde mult în apă, având însă destulă forță și rezistență 
pentru a face față cu ușurință valurilor înalte. Rapide, mobile, 
agresive, aveau ca prim scop apărarea restului acelei flote 
imense. 

Cu o lună înainte, fiind prinse într-o furtună puternică între 
Dartmouth și Lisabona, pe prima porţiune a traseului lor, cele 


30 


zece corăbii se răzlețiseră și una dintre ele fusese pierdută. 
Acum, cinci dintre cele nouă rămase, inclusiv cea a regelui, 
alcătuiau al optulea front, cel din ariergardă, al flotei de două 
sute nouăsprezece vase încărcate la capacitatea maximă, care 
ducea spre Outremer întreaga armată a lui Richard. Celelalte 
patru se deplasau în afara formaţiei, călăuzind șirurile de 
corăbii. Cele șaizeci și patru de vase aflate în faţa liniei din 
ariergardă alcătuiau al șaptelea front, iar înaintea lor se 
întindeau alte șase, ce ieșeau din câmpul vizual al lui Henri, 
fiecare fiind tot mai îngust și conţinând tot mai puţine corăbii, 
ajungându-se astfel ca primul, avangarda, să fie alcătuit din 
numai trei vase masive, impresionante, numite dromoane, lente 
și uneori stângace, dar robuste și întotdeauna demne de 
încredere - cu o bună navigabilitate, acesta era cuvântul pe 
care Sieur Henri îl auzise pronunţat, cu mult respect, la adresa 
lor, de către de Sable. 

Lui Henri i se spusese că oricine ar fi putut să se avânte în 
zbor deasupra mării, ca o pasăre, ar fi văzut formaţia lor ca pe 
un triunghi gigantic reliefat pe suprafaţa Mediteranei. Era posibil 
să fie cel mai mare grup de vase strânse laolaltă, după Războiul 
Troian. 

De St Clair auzea, în spatele lui, vocea regelui înălțându-se 
într-o ușoară zeflemea și îi era ușor să-și imagineze zâmbetele 
forțate, nesigure, de pe chipul lui de Sable și de pe ale celorlalți 
ofițeri ai flotei strânși în jurul monarhului, pe puntea de la pupa. 
Se considera norocos fiindcă nu trebuia să ia parte la adunare. 
Cu toate că lucrurile păreau să meargă bine în ziua aceea, 
nimeni, nici măcar un singur om din grupul respectiv, nu-și 
putea permite să facă un pariu în privinţa duratei acelui calm 
relativ. Richard era ca un urs mâniat de aproape două 
săptămâni, de pe 13 martie, când Filip August avusese o criză 
de furie, aparent ofensat de posibilitatea de a se pomeni faţă în 
față cu femeia numită Berengaria, „târâtura bovină din 
Navarra”, cum o numea el, care o compromisese și o 
deposedase pe surioara lui, Alais. Faptul că Berengaria nu o 
întâlnise niciodată și nu o cunoștea pe sora lui și că nu avea nici 
cea mai mică legătură cu căderea în dizgrație a acesteia nu 
avea nicio importanţă pentru Filip, care se lăsa în voia capriciilor 
sale, dând frâu liber irascibilităţii și geloziei. Dar, în culmea 
furiei, alimentându-și pasiunile prin propriile explozii de violenţă, 


31 


dezorientase pe toată lumea dând ordin să i se adune flota 
venețiană, care aștepta în larg, și mobilizând, pentru îmbarcare, 
întreaga oaste a Franței și toate forţele aliate acesteia. Apoi 
ridicase pânzele, pornind spre Țara Sfântă, fără să sufle niciun 
cuvânt nimănui, cu excepţia persoanelor din cercul său, și fără 
să se consulte cu omologul său englez, celălalt comandant al 
campaniei. 

Luat prin surprindere, ca toţi ceilalţi, Richard nu avusese de 
ales, fiind nevoit să acționeze așa cum o cerea situaţia creată, 
abandonând orice alt plan și dând, la rândul său, ordinul de 
mobilizare a trupelor, pentru a fi îmbarcate cât mai curând cu 
putinţă. Alternativa de a nu intra în acţiune, lăsându-l așadar pe 
Filip să facă exact ce-și dorea, adică să sosească în Outremer ca 
salvator al lerusalimului, în propriul său ritm și în propriile sale 
condiţii, era pur și simplu de neconceput. Acum, când 
Barbarossa, conducătorul Imperiului German, murise, nu putea 
exista decât un singur salvator al lerusalimului: Richard 
Plantagenet. 

Așa că mobilizarea poruncită de regele Angliei se 
transformase din harababură în haos, fiind începută pe 
neașteptate și prost organizată, în ciuda experienţei și a 
priceperii lui Robert de Sable. Vreme de mai multe zile, nimic nu 
păruse să meargă fără piedici și nimeni nu acţionase cu o 
originalitate lăudabilă: oamenii fuseseră întâi îmbarcaţi pe 
corăbiile încărcate pentru ca apoi să fie descărcate iarăși, din 
pricina balastului neechilibrat sau a proviziilor nepotrivite - apa 
necorespunzător depozitată sau mâncarea și alte provizii 
insuficiente pentru a hrăni echipajul, soldaţii și vitele atât de 
mult timp cât ar fi fost necesar. Portul Messina și toate golfurile 
minuscule întinse pe câteva mile în susul și în josul coastei 
fuseseră reduse la un haos desăvârșit zile de-a rândul, 
dificultăţile din timpul transporturilor sporind cu repeziciune și 
făcând loc unor probleme noi, pe măsură ce se rezolvau. 

Totuși, în cele din urmă, flota își regăsise ordinea și, în 
dimineaţa aceea, în Joia Mare, ridicaseră în sfârșit pânzele, 
grupurile de corăbii ce pluteau în deplinătatea splendorii lor 
oferindu-le un spectacol superb sicilienilor cuprinși de venerație, 
înșiraţi pe vârfurile stâncilor pentru a le vedea îndepărtându-se. 
Dumnezeu și sfinţii Săi îi zâmbiseră oștirii engleze în ziua 
plecării și, după ce își ocupaseră poziţiile relative unul față de 


32 


celelalte, cele două sute nouăsprezece vase care purtau trupele 
lui Richard navigaseră către sud-est în cea mai mare parte a 
timpului, călăuzite de ordinele date de Sieur Robert și transmise 
întregii flote. A doua zi era Vinerea Patimilor și de Sable 
apreciase că aveau să ancoreze în Creta la timp pentru a 
celebra mesa de Înviere din Duminica Paștilor. 

Până atunci, prințesa Berengaria fusese instalată pe unul 
dintre cele trei dromoane din prima linie, însoțită de doamna sa 
de companie și viitoarea sa cumnată, Joanna, fosta regină a 
Siciliei, și împărțind siguranţa oferită de imensa corabie cu cea 
mai mare parte a lingourilor de aur din vistieria de război a lui 
Richard, aflată în paza unui contingent puternic din garda 
personală a regelui. Știind că logodnica și sora lui aveau un 
adăpost confortabil și sigur, Richard se considera îndreptăţit ca, 
la o distanţă de trei mile în urma doamnelor și, cu siguranţă, în 
afara vederii lor, să se bucure de un oarecare grad de libertate, 
alături de prietenii săi și de însoțitorii aleși. Nicio mirare că 
regele era bine dispus, se gândi, cinic, de St Clair. 

— Sieur Henri! Cum de ai obţinut privilegiul de a sta aici, 
singur, admirând frumusețea flotei noastre? 

El recunoscu vocea și se răsuci până ce putu să-i zâmbească 
prietenește lui Sieur Robert de Sable, fără să-și ia cotul de pe 
balustrada navei. Comandantul flotei se desprinsese din grupul 
regelui, care continua să discute zgomotos la pupa, și se 
apropiase de provă. 

— Bună ziua, Sieur Robert. Mi-am câștigat privilegiul ăsta, așa 
cum îi spui, pe câmpurile de paradă de la Messina, mișcând cu 
iuțeală de colo-colo un număr imens de oameni în armură, 
asudaţi și nespălaţi, grupaţi în formaţii de instrucţie, până când 
nu mai erau buni de nimic altceva decât să cadă pe paturile lor 
de campanie și să doarmă ca morţi, spre marea ușurare a 
comandanților responsabili de purtările și de sănătatea lor. 
Acum suntem pe mare și așa ceva nu mai e posibil, de aceea mi 
se îngăduie să mă odihnesc și să mă refac, recăpătându-mi 
puterile secătuite și pregătindu-mă să le folosesc din nou după 
debarcare. 

— Și la asta te gândeai când am venit eu încoace? 

De St Clair zâmbi din nou și clătină din cap. 

— Nu, de fapt mă gândeam că aș fi aproape mulțumit de viaţa 
de marinar, dacă ar fi întotdeauna așa. 


33 


— Da, firește, Sieur Henry, nu mă îndoiesc. Dacă ar fi așa, am 
găsi marinari cu ușurință, dar tristul adevăr - pe care oamenii 
mării și neguțătorii încearcă zadarnic să-l ascundă - e că, pentru 
fiecare zi ca asta, s-ar putea să avem douăzeci din celălalt soi, 
când lumea pare să se întoarcă în întregime cu susul în jos, 
inundată de vârtejuri de apă sărată și de vomă și zguduită de 
vânturi reci, furtunoase, precum acelea care ne-au împrăștiat ca 
pe niște frunze uscate în drum spre Lisabona, anul trecut, de 
înălţare. 

Sieur Henri dădu din cap și se răsuci, îndreptându-și privirea 
spre soarele ce începuse să coboare către orizontul vestic. 

— Atunci trebuie să-i mulțumiți Domnului pentru zile ca asta. 

— Da, și eu chiar o fac, de fiecare dată când am parte de câte 
una. Dar nu-mi îngădui niciodată să fiu prea încântat. Nu mă 
încred niciodată în vreme, Sieur Henri. Niciodată. Nici măcar 
atunci când cerul e albastru și fără nori cât văd cu ochii. Totul se 
poate schimba într-o clipă, trecând de la zâmbete la urlete mai 
repede decât toanele unei femei îndărătnice. 

De St Clair ridică dintr-o sprânceană. 

— Dar azi, cu siguranţă, n-ai aceeași senzaţie. E o zi perfectă. 

— Da, chiar așa, tocmai de aceea nu-mi inspiră încredere. 
Suntem abia la început de aprilie, Sieur Henri. Abia am ieșit din 
iarnă, iar vara e la câteva luni depărtare. Crede-mă, dacă 
vremea asta ţine toată noaptea, o să fiu recunoscător. Dacă 
rămâne așa încă două zile, o să fiu încă și mai recunoscător - și 
profund mirat. lar acum, dacă mă ierţi, mă duc să-mi reiau 
îndatoririle. 

Redevenind comandantul flotei regale, de Sable dădu 
politicos din cap și se îndepărtă, chemându-l cu un semn din 
deget pe Sieur Geoffrey de Besanceau, căpitanul corăbiei 
regale, pentru a se îndrepta, împreună cu el, spre pupa, unde, 
stând aplecat, timonierul se sprijinea de roata cârmei. Sieur 
Henri se uită în urma lor, a celor doi bărbaţi, care, dovedit lucru, 
erau cei mai importanţi din întreaga flotă, și nu văzu nicio ironie 
în faptul că simțea o undă de recunoștință fiindcă, în calitate de 
maestru de arme, responsabilităţile lui erau mult mai puţin 
împovărătoare decât ale lor. Se răsuci în loc, privind din nou 
înainte, către frontul larg de corăbii, ce părea neschimbat. 
Observă, cu nepăsare, că regele Richard amuţise, singurul 


34 


zgomot care atrăgea atenţia fiind acum șuierul uniform al 
vâslelor ce propulsau galera. 

Pe unul dintre vasele din față, cineva strigă ceva și sunetul 
călători, limpede, pe deasupra apei, deși cuvintele erau de 
neînțeles. De St Clair se întrebă, în treacăt, dacă el se afla prea 
departe ca să le poată desluși sau dacă fuseseră rostite într-o 
limbă pe care nu o știa. Presupuse că explicaţia era cea de a 
doua, pentru că era vorba despre coloana vertebrală a unuia 
dintre cele mai mareţe planuri ale sale, ca maestru de arme. 
Insista mereu, nu numai pe lângă Richard, ci și pe lângă ceilalți 
regi aliaţi și pe lângă toţi comandanții intermediari dispuși să-l 
asculte, asupra necesităţii crescânde de comunicare laconică și 
exactă. 

Arabii - Henri îi privea întotdeauna mai întâi ca arabi și apoi 
ca sarazini, numele la modă ce li se atribuia - aveau două mari 
avantaje, sublinia el cu fiecare ocazie. In primul rând, erau tot 
atât de mulţi precum firele de nisip din deșert, adunându-și 
luptătorii dintr-un teritoriu enorm, care se întindea începând din 
Arabia, Siria, din imensitatea Babilonului și din Persia, coborând 
spre Palestina și mergând către delta Nilului, pentru a cuprinde 
Egiptul și teritoriile din nordul Africii învecinate acestuia. 
Rapoartele care spuneau că Saladin aduna o oaste de o sută de 
mii de oameni deveniseră o banalitate. Și se părea că aveau un 
izvor nesecat, capabil să dea naștere unor noi mulţimi de 
războinici imediat ce oștirile de mai înainte, care își făcuseră 
datoria așa cum o înțelegeau ele, începeau să se risipească pe 
drumul către casă, pentru ca oștenii să-și revadă familiile și să 
se îngrijească de treburile lor înainte de a face cale-ntoarsă. 

Însă cel de al doilea și cel mai mare avantaj pe care îl aveau 
arabii asupra francilor era că vorbeau, cu toţii, aceeași limbă, iar 
de St Clair se pomenea minunându-se întruna de asta. Indiferent 
din ce colţ al lumii islamice ar fi venit, vorbeau cu toții araba, 
limbă pe care cei mai mulţi știau și s-o scrie și s-o citească. 
Firește că existau anumite diferențe regionale, dar numai în 
limba vorbită, și niciuna dintre acele variaţiuni nu era o piedică 
în calea comunicării fluente. Limba scrisă era, bineînțeles, 
aceeași, în întreg imperiul sarazin. De St Clair își pierdea uneori 
speranţa că avea să reușească vreodată să aducă importanţa 
acestui fapt tulburător, nemaiîntâlnit, în atenţia comandanților 
franci. În ochii lor, sarazinii erau păgâni, așadar barbari, 


35 


întotdeauna nedemni de a fi luați în seamă altfel decât din 
nevoia de a fi înfruntaţi în luptă și distruși. Cui îi păsa că 
vorbeau o singură limbă? Ce importanță putea avea asta? 
Pentru urechile creștine, civilizate, graiul lor nu era decât o 
bolboroseală. 

Această indiferență plină de aroganță și de ignoranță îl 
adusese pe de St Clair de multe ori în pragul furiei. Își spunea 
adesea, în intimitatea gândurilor sale, că acelor neghiobi li se 
părea lipsit de importanţă până și faptul că propriii lor oameni 
nu erau adesea în stare să discute între ei. Imposibilitate ce nu 
ținea numai de diferenţele grosolane, care îi împiedicau pe 
francezi să stea de vorbă cu nemţii, cu englezii, cu danezii sau 
cu italienii. Era mult mai rău și mult mai grav: un francez din 
Paris era pur și simplu incapabil să se-nţeleagă cu un marinar 
din Marsilia și numai câţiva marsiliezi știau limba oc, vorbită în 
Languedoc. Același lucru se petrecea în Anglia și în oricare alt 
loc din creștinătate - oamenii din regiuni diferite ale aceleiași 
țări se puteau rareori înțelege unii cu alții. 

Henri mormăi, dezgustat, și își alungă ideea din minte. Era un 
șir de gânduri vechi și inutile, care nu-i produceau nimic altceva 
decât frustrare și ranchiună. Dar își îngădui să-și aducă aminte 
de prietenul său demult pierdut, Torquil, un mercenar danez. 
Deși niciunul dintre ei nu înțelesese vreodată limba celuilalt, 
savuraseră împreună multe aventuri, până când Torquil căzuse, 
în cele din urmă, răpus de o săgeată de arbaletă trasă la 
întâmplare, la poalele Alpilor, într-o încăierare murdară, 
neînsemnată. Torquil, un mare mâncău, vestit pentru talentul 
său de a căuta prin gunoaie, ar fi fost în stare, cum se spune, să 
găsească de-ale gurii și într-un sicriu gol, iar cea mai măreaţă 
dintre loviturile sale fusese „capturarea” unui purcel „rătăcit” în 
timpul asediului cetăţii Le Havre, într-unul dintre numeroasele 
războaie purtate de regele Henric al Angliei cu fiii săi răzvrătiți. 
Purcelul sugea când îl înhăţase Torquil, laptele scroafei i se mai 
scurgea încă prin colţul gurii, iar mirosul de friptură de porc 
continua să readucă în amintirea lui Henri viziunea acelei nopţi 
și gustul suculent al acelei cărni, prima pe care el și prietenii lui 
o mâncau după mai bine de o lună. Acum, când se gândea la 
asta și rememora totul, simţi primele împunsături răscolitoare 
ale foamei și se duse să-și caute raniţa, unde își păstra rațiile: 
un cârnat condimentat din belșug, câteva batoane de brânză de 


36 


capră, un vas cu măsline în saramură și o pâine încă proaspătă. 
Mâncă de unul singur, la prova galerei, privind apusul soarelui și 
remarcând scăderea bruscă a temperaturii, imediat ce dispăru 
lumina zilei. La scurt timp după aceea, în întunericul tot mai 
dens, bău niște apă și se întinse pe punte, unde se înfășură într- 
o pătură și se lipi de parapetul vasului, fiind ferit de răcoarea 
nopţii de aprilie și fără să se afle în drumul cuiva care ar mai fi 
trecut pe acolo. 

Adormi în legănarea blândă a valurilor și, când se trezi, încă în 
întuneric, își dădu imediat seama că se modificase ceva, dar avu 
nevoie de câteva clipe ca să înțeleagă în ce consta schimbarea. 
În primul rând, se făcea simțită liniștea, mai densă, mai 
profundă, decât în momentul când adormise, dar spulberată, 
imediat ce o conștientizase, de voci scăzute și de zgomotul 
mișcărilor altor bărbaţi care începeau să se agite și să se 
trezească, pentru a se revărsa iarăși, transformată în tăcerea 
deplină a unei totale lipse de mișcare. In timp ce dormea, cineva 
agăţase de un suport de deasupra capului său un felinar aprins 
și flacăra avea o formă perfectă, o frunză aurie de foc străveziu, 
înconjurată de un halou scânteietor, lipsit până și de cea mai 
firavă pâlpâire. În timp ce stătea cu ochii în sus, către ea, 
privind-o cu tot mai multă uimire, realiză că și mișcarea 
liniștitoare a punţii de sub el, legănarea care îl adormise, 
dispăruse cu desăvârșire. De undeva, de dedesubt, de pe 
puntea vâslelor, se auzi un trăncănit sonor, urmat de un șir de 
blesteme, înjurături și alte sunete, mai greu de recunoscut, care, 
pe măsură ce asculta, deveniră tot mai puternice și mai 
diversificate. În cele din urmă, frecându-se la ochi cu încheietura 
mâinii, se ridică în șezut și se uită în jur, simțind în inimă o 
teamă nedefinită. 

Instinctul îl îndemnă să privească mai întâi cerul, căutând 
semne de vreme rea, dar acolo, sus, nu zări nimic ameninţător. 
Întregul firmament părea lipsit de nori, având o tentă difuză de 
roz și de violet, iar cele câteva stele încă vizibile păleau cu 
repeziciune în lumina zorilor. Își dădu seama că aceasta venea 
din spatele lui și se ridică în picioare, întorcându-se către est 
exact în clipa când creștetul strălucitor al soarelui bomba linia 
orizontului în cel mai îndepărtat punct. Priveliștea era de o 
frumusețe uluitoare, fără cusur, și Henri își aminti că era Vinerea 
Patimilor, ziua în care slăvitul Mântuitor fusese crucificat pentru 


37 


mântuirea omenirii. În momentul acela, i se păru că, în 
dimineaţa care începea, toate auspiciile erau favorabile pentru 
rasa umană. Se răsuci încet spre stânga, către corpul vasului, ca 
să vadă dacă mai remarcase cineva splendoarea răsăritului și 
constată, ușor surprins, că de-a lungul copastiei se înșirau două 
rânduri de oameni, privind cu toţii înainte, în tăcere. După o 
clipă în care zâmbi și văzu că nimeni nu-i răspunse, își dădu 
seama că nu se uitau nicidecum la el sau la soarele ce se înălța, 
ci fix înaintea corăbiei, către sud. Dezorientat, le urmări privirile 
cu gura deschizându-se a uimire, pentru că se uitase într-acolo 
înainte și nu fusese în stare să vadă ceea ce era acum atât de 
izbitor de evident. 

Suprafaţa apei era ca de sticlă, netulburată nici măcar de cel 
mai mic val, de nicio umbră de mișcare, iar pe ea erau întipărite, 
pretutindeni, copii perfecte ale vaselor ce pluteau deasupra, 
nemișcate. Nicăieri nu se clintea nimic, nici măcar zborul unei 
păsări de apă nu tulbura deplina perfecţiune a priveliștii. Pe 
urmă, undeva, la pupa vasului, cineva tuși, și sunetul marcă 
sfârșitul tăcerii respectuoase care îi luase pe toţi în stăpânire. 
Începură să vorbească și să se foiască, primele încercări de a se 
pune în mișcare transformându-se din vorbe în fapte. 

Sieur Henri își strânse pătura și și-o îndesă în raniţa pe care o 
așeză apoi la loc sigur, sub copastie, înainte de a o lua către 
pupa, unde căpitanul Besanceau se sfătuia cu câţiva dintre 
ofițerii săi. În timp ce se apropia de puntea din spate, toboșarul 
navei luă poziţia de drepţi și prinse să lovească pielea bine 
întinsă a tobei într-un ritm constant, strident. Era, evident, o 
invitaţie de un anumit fel. Sieur Henri presupuse că urma să-i 
răspundă comandanții celorlalte patru galere din ultimul rând. 

— Ai mai văzut vreodată așa ceva, maestre de arme? 

Vorbitorul, care venise, neobservat, din spatele lui de St Clair, 
se numea Montagnard și era unul dintre ofiţerii săi, 
comandantul celor o sută de oameni încartiruiţi pe galeră. După 
părerea lui Sieur Henri, era un individ bizar, taciturn, care lăsa 
să treacă zile de-a rândul fără să spună niciun cuvânt de prisos, 
pentru a rupe apoi pe neașteptate tăcerea, vorbind cu fluiditate 
și trădându-și personalitatea bogată, complicată. Era clar că se 
afla într-una dintre acele zile. 

— Vorbești despre vreme? Nu, niciodată. E aproape nefiresc. 
Ce se-ntâmplă, ai idee? 


38 


— Nu mai avem vânt. 

— Da, văd asta. Dar e ceva obișnuit? Cât durează? 

— Nu e neobișnuit. Mi s-a mai întâmplat o dată, în golful 
Biscaya, când încercam să intrăm în portul La Rochelle, iar 
vântul s-a oprit brusc și n-a mai suflat două zile. E o experienţă 
înfricoșătoare, are ceva aproape religios, pentru că e de 
neînțeles. Nimeni nu știe de ce se întâmplă și cât ţine. Dare 
ciudat, nu-i așa? Arătă cu o mișcare a capului către locul unde 
cei doi comandanţi era adânciţi în conversaţie. Până și pe ei îi 
întoarce pe dos, ceea ce nu se-ntâmplă cu mare ușurință. Știi ce 
se spune despre asta, nu-i așa? 

— Nu, ce se spune? 

— Că Dumnezeu își ţine răsuflarea. Montagnard se întoarse ca 
să-l privească în faţă pe Sieur Henri. Și ce se-ntâmplă când îţi ţii 
răsuflarea? Mai curând sau mai târziu, sufli din nou. Chiar dacă 
ești Dumnezeu. Și, în funcţie de cât de mult te-ai abținut, când 
dai drumul aerului din piept, s-ar putea s-o faci cu mare putere. 

— Vrei să spui c-o să fie furtună? 

— Nu neapărat, dar s-ar putea. Între timp, suntem printre 
puţinii oameni din flotă care se pot mișca. Avem vâsle. Ceilalţi 
sunt nevoiţi să stea și să aștepte, pur și simplu, să reînceapă să 
bată vântul. Oricum, asta o să le facă plăcere preoţilor. 

— Ce motiv de bucurie au? 

— Privește-n jur, maestre de arme. E Vinerea Patimilor și e o 
zi frumoasă, fără nicio boare de vânt... un cadru perfect pentru 
a le reaminti oamenilor cât de vulnerabili și cât de în voia sorții 
sunt, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu. Priveşte, fiecare 
corabie a acestei flote va răsuna, astăzi, de venerație pentru 
Preaslăvitul lisus. Tine minte ce-ţi spun, până la apusul soarelui 
o să auzi imnuri înălțându-se din toate părțile. 

Henri zâmbi și era gata să răspundă, când observă o mișcare 
în apă și se apropie de copastie, urmărind bărcile cu vâsle care 
veneau dinspre celelalte patru galere. Câteva clipe mai târziu, 
prima dintre acestea se opri alături de corabie și pasagerul ei, 
un comandant de galeră, se urcă pe punte și se alătură grupului 
din jurul lui Sieur Robert, urmat în curând de cei trei omologi ai 
săi. Nu rămaseră prea mult la bord și, peste o jumătate de oră, 
toate cele patru galere din ultimul rând prinseră să înainteze, ca 
niște câini ciobănești, către vasele încremenite din față, 
împărțindu-le sfaturi și încurajări camarazilor lor mai puţin 


39 


norocoși, pe când vâsleau pe lângă ei. Numai galera lui Richard, 
care era, totodată, și nu din întâmplare, galera comandantului 
flotei, rămăsese în urmă, formând o ariergardă alcătuită dintr-un 
singur vas. Când vâslașilor li se spuse să se oprească, de St Clair 
înţelese imediat că de Sable prefera să fie singur acolo, unde 
putea anticipa orice lovitură a mării, mai degrabă decât în 
mijlocul flotei, unde se putea afla într-un uriaș dezavantaj în 
cazul unei răsturnări a norocului. 

Montagnard plecase, nu se mai vedea nicăieri atunci când 
maestrul de arme se uită în jur, în căutarea lui, și, când se răsuci 
către pupa, apucă să zărească spatele lat al lui de Sable în 
vreme ce comandantul flotei dispărea în cabina sa, lăsând pe 
punte o linişte neobişnuită. Marinarii tăcuţi trândăveau 
pretutindeni, unii dintre ei privind în gol, alții stând așezați sau 
culcaţi, cu ochii închiși, pe marginile punţii. Sieur Henri zâmbi 
ușor și dădu din cap pentru sine. Vedea că era momentul să 
aștepte și să dea dovadă de răbdare, pentru că niciunul dintre ei 
nu putea face nimic pentru a modifica răstimpul în care își ţinea 
Dumnezeu răsuflarea. 

Acea Vineri a Patimilor deveni cea mai lungă zi pe care o 
trăise vreodată Sieur Henri, pentru că, în lumea minusculă a 
corăbiei pe care era captiv, nu exista absolut nimic care i-ar fi 
putut abate mintea de la faptul că pierdeau atâta vreme fără să 
poată face nimic. Moţăi un timp, dar se sătură în curând și de 
asta și plictiseala îi deveni atât de intensă, încât, atunci când, la 
o oră după amiază, cei trei episcopi de la bord ieșiră pe puntea 
de la pupa, escortaţi de acoliţii lor, și începură să oficieze slujba 
din Vinerea Patimilor, diversiunea i se păru cu adevărat 
binevenită. Fu imediat limpede că nu toată lumea de pe corabie 
putea asista la ceremonie în același timp, dar câţiva dintre 
ofițeri încropiră la repezeală un plan cu ajutorul cărora oamenii 
puteau ieși pe punte, în grupuri de câte douăzeci o dată, pentru 
a-și petrece câte un sfert de oră rugându-se, primind Sfânta 
Impărtășanie și respirând aerul proaspăt al lui Dumnezeu înainte 
de a se întoarce în paturile înghesuite care reprezentau singurul 
lor adăpost. Ceva mai târziu, adeverind prorocirea lui 
Montagnard, vocile începură să se înalțe în rugăciune și în 
cântec din toate părţile, unele venind de pe corăbii ușor de 
identificat, în timp ce altele erau simple vibrații ale aerului, 
eterice, pâlpâind în depărtare. Apoi, în cea de-a treia oră a 


40 


după-amiezii, se așternu din nou liniștea, la fel de profundă 
precum cea care îi învăluise în restul zilei. lisus era mort și 
lumea avea să rămână într-un întuneric al spiritului până în zorii 
celei de a treia zile, când Invierea urma să proclame mântuirea 
universală. 

Sieur Henri de St Clair se simţi gâdilat pe ceafă de o adiere 
firavă. Aţipise iarăși, sprijinit de copastie, în vârful din față al 
punţii, și senzaţia aceea, prima mișcare a aerului din întreaga zi, 
îl trezi instantaneu, așa că își îndreptă spatele, întinzându-se cât 
era de lung și întrebându-se ce se întâmplase. Pe urmă auzi, în 
spatele său, voci din ce în ce mai puternice și tropăiturile unor 
picioare în fugă, iar cineva îl dădea deoparte cu cotul, pentru a 
se așeza în locul lui. Bărbatul se aplecă încordat înainte, 
uitându-se drept în faţă, către orizont, după care mormăi „Oh, 
rahat!” și se răsuci pe călcâie, întorcându-se în goană spre pupa 
și strigându-l pe Besanceau, comandantul navei. Henri îl privi 
îndepărtându-se și observă că îl priveau și ceilalţi, cu toţii, apoi 
se răsuci, dornic să vadă ce zărise omul care reacționase în acel 
mod. 

Dar nu desluși nimic, nimic altceva în afară de ceea ce părea 
o ușoară îngroșare deasupra liniei orizontului, ca și cum cineva 
ar fi plimbat de-a lungul ei un cărbune, trasând un hotar 
tremurat între mare și cer și lăsând câte o pată pe alocuri. Işi 
îngustă ochii și se uită cu mai multă atenţie, având pentru o 
clipă impresia că linia mâăzgălită era purpurie. Nu mai simţea 
nicio mișcare în aer și liniștea era la fel de profundă. Pe urmă, 
sus, în vârful catargului uneia dintre corăbiile din faţă, un steag 
prinse brusc viaţă și se zbătu de câteva ori înainte de a se 
domoli, atârnând tot atât de flasc ca înainte. Sieur Henri simţi că 
inima începea să-i bată cu mai multă putere și o neliniște 
nedefinită îi răscoli stomacul. In larg era ceva, știa asta, iar 
strigătul care se auzea acum în spatele său, tot mai puternic, 
întări ceea ce simţea. 

Linia purpurie de la orizont se îngroșa văzând cu ochii, 
putându-se curând discerne forma unui șir de nori ce înaintau. O 
altă pală de vânt se stârni și pieri cu repeziciune, numai pentru 
a fi urmată, peste câteva minute, de o alta, care suflă cu mai 
multă tărie și pentru mai mult timp. Henri urmări în tăcere trei 
marinari care coborâră complet vela mare și o pliară cu băgare 
de seamă înainte de a o lega strâns de verga care o susţinea și 


41 


pe care o imobilizară, la rândul ei, fixând-o zdravăn de catarg. 
Ceva mai târziu, stomacul i se strânse iarăși când îl văzu pe 
toboșar ocupându-și locul din centrul vasului și pe vâslași 
instalându-se, câte șapte pe fiecare parte, așteptând semnalul 
pentru a-și începe truda. Semnalul veni și ei se încovoiară 
asupra vâslelor, mânuindu-le fără încetare în timp ce se luptau 
cu inerția galerei, pe care o puseră în mișcare cu o încetineală 
chinuitoare. Viteza crescu repede și sarcina vâslașilor păru să 
devină mai ușoară. 

Henri prinse cu coada ochiului o mișcare de la pupa și aruncă 
o privire într-acolo, zărindu-l pe Richard în persoană, strălucitor 
în costumul complet de zale și în tunica stacojie, stând cu 
picioarele depărtate, în dreapta și ușor în spatele lui Robert de 
Sable, cu braţele sale groase încrucișate la piept. In stânga lui 
Robert de Sable stătea Sieur Geoffrey Besanceau, încruntându- 
se atât de cumplit, încât i se schimonosiseră trăsăturile, și 
răsucind în aer un pumnal, pe care îl făcea să se dea peste cap 
și îl arunca din nou în sus, ori de câte ori îi recădea în palma 
deschisă. Nu îl privea nici măcar pentru o clipă, dedicându-și 
întreaga atenţie întunecimii ce se îndesea. 

O ușă care dădea în adăpostul oștenilor se deschise și 
oamenii începură să iasă pe puntea îngustă, evident atrași de 
zgomotul activităţii, după o zi atât de tăcută. Spaţiul minuscul 
de pe punte se aglomeră, iar înghesuiala ameninţa să stea în 
calea conducerii sistematice a vasului, așa că oamenilor li se 
ordonă să se întoarcă la locurile lor. Când ultimul dintre ei părăsi 
puntea, cu nemulţumirea citindu-i-se clar pe chip, Henri se 
apropie de rege, care îl primi cu destulă căldură, dar fără să 
pară dornic de o conversație inutilă. De St Clair îl cunoștea 
suficient de bine ca să se ghideze după astfel de semne, așa că 
se mulțumi să stea acolo în tăcere până când Robert de Sable îi 
remarcă prezența. 

— Henri, spuse el, arcuindu-și unul dintre colţurile gurii într-un 
zâmbet amuzat. Îţi aduci aminte ce-am vorbit ieri, despre faptul 
că nu mă-ncred în vreme? 

— Da, îmi aduc foarte bine aminte. Linia aia de acolo e ceea 
ce îmi închipui eu? 

— Da, este, dacă îţi închipui că se pregătește să ne facă 
necazuri. E un front de furtună care se apropie cu rapiditate. 

— Cât de repede? 


42 


O altă arcuire în colțul buzelor. 

— În cel mult treizeci de minute... și în jumătate din timpul 
ăsta, în cel mai rău caz. 

— Ce putem face? 

— Nimic, prietene. Am făcut deja tot ce se putea. Am trimis 
vorbă, în toată flota, să se pregătească, în după-amiaza de azi, 
pentru orice: uragan, furtună, o simplă ploaie. Când ajunge aici 
chestia asta care se apropie, fiecare căpitan răspunde de 
echipajul și de nava lui și, dacă face cum i s-a poruncit, o să fie 
la fel de pregătit cum e și cel de alături. E posibil să fie o vijelie 
de scurtă durată sau un șir de asemenea vijelii, deși norii sunt 
prea întinși pentru asta și, oricum, de aici nu avem cum să ne 
dăm seama. Nu putem decât să așteptăm și să-nfruntăm ceea 
ce urmează. Niciun om nu e destul de experimentat când vântul 
bate cu putere și marea începe să se zbuciume, umplându-se de 
spumă. Nu putem decât să ne străduim să menţinem provele 
către crestele valurilor și să ne rugăm. Ar trebui să-ncepi să te 
rogi de pe acum, prietene, și, fiindcă ești un om al uscatului, ar 
fi bine să găsești un loc ferit, lângă găurile de scurgere a apei de 
la provă, și să te legi zdravăn ca să nu fii clintit din loc. Ridicaţi 
vâslele! 

Ultimele două cuvinte răsunară cu putere și insistenţă, un 
strigăt de comandă, și vâslele se săltară în grabă în poziţie 
verticală, cu apa șiroind în josul lor în timp ce legănarea corăbiei 
se schimbă dintr-odată. 

— Aha, zise de Sable, ca pentru sine însuși, uite că-ncepe. 

Puntea se înclinase puternic, fără niciun avertisment, ridicând 
prova, în aer, și de Sable întinse mâna după ceva de care să se 
prindă, fluturându-și-o pe cealaltă către căpitanul corăbiei, în 
vreme ce aceasta cobora din nou. Vâslele reintrară în apă, iar 
comandantul flotei i se adresă din nou lui de St Clair, de data 
asta fără să-l privească. 

— Acum pleacă, Henri, grăbește-te, și fă cum ţi-am spus - 
leagă-te zdravăn și ţine-te bine. Sire, ar trebui să faceţi același 
lucru. 

— Ce, să mă leg într-un cotlon? Nu, o să-mi leg o frânghie în 
jurul mijlocului și o s-o ancorez de copastie, dar rămân aici, cu 
tine. Richard se uită la de St Clair. Dar tu, Henri, trebuie să faci 
ce-ţi cere Robert. Nu mai ai puterea din tinereţe, iar eu am 


43 


nevoie de tine în Outremer. Du-te la loc sigur. Nu vreau să te 
văd aruncat peste bord. Du-te. 

Sieur Henri se întoarse în locul unde își lăsase raniţa și se legă 
lângă ea, prinzându-se temeinic de copastie cu o bucată scurtă 
de frânghie, în apropierea uneia dintre găurile din partea 
laterală a vasului, care permiteau ca apa aruncată peste bord 
de valuri să se scurgă înapoi, în mare. Abia avu timp să strângă 
ultimul nod înainte ca furtuna să se dezlănţuie asupra lor și, din 
momentul acela, viețui într-un iad plin de ţipete, de vânt-și-apă, 
pierzând măsura timpului, nemaiștiind nici dacă era zi sau 
noapte, nici orice altceva dintre lucrurile care fac viața omului 
raţională și atrăgătoare. Își dădea seama că norii își schimbau 
din când în când culorile și, la un moment dat, se pomeni lovit 
dureros de o grindină cât pietrele de prundiș, care se strânse 
grămadă în locurile adăpostite de pe punte, formând mormane 
de gheaţă sfărâmată. Pe urmă, stropii de ploaie îi urzicară faţa, 
zburând în șiruri orizontale, biciuiți de vânt, iar, ceva mai târziu, 
își dădu seama că temperatura scăzuse brusc și că hainele lui 
ude leoarcă îngheţaseră, transformându-se parcă în niște 
scânduri negeluite. Se gândi că era posibil să fi leșinat în clipa 
aceea, nemaiavând habar cât timp trecuse, dar, în cele din 
urmă, își reveni ca să descopere că era azvârlit dintr-o parte 
într-alta, cu capul îndurerat izbindu-se violent de parapet la 
fiecare legănare a corăbiei. Hainele continuau să-i fie reci ca 
gheaţa, dar acum era destul de multă lumină ca să poată vedea 
că în cutele tunicii avea straturi groase de zăpadă proaspătă. Pe 
urmă îl năpădi o spaimă nedeslușită, neașteptată, când simţi 
ceva balansându-se către el și își pierdu din nou cunoștința. 

Se trezi după o vreme, când furtuna continua să urle în jurul 
lui, și pluti între conștienţă și inconștiență, dându-și întrucâtva 
seama, undeva, într-un ungher al minţii, că stihia părea să se 
domolească. Îşi reveni iarăşi când simţi cum îi strângea cineva 
fața în mâini, apropiindu-i obrajii și clătinându-i ușor capul. 
Deschise ochii și îl văzu pe unul dintre membrii echipajului 
aplecat asupra lui, privindu-l cu atenţie. 

— Ah, trăiește, murmură omul. Cu tăietura asta din cap, albită 
și deschisă într-un asemenea hal, nu eram sigur... Ei, atunci, 
bătrâne, haide să tăiem frânghiile astea și să vedem dacă te 
putem ridica în picioare. 


44 


Era în Duminica Paștilor, către sfârșitul după-amiezii, și, dacă 
vreun preot oficia mesa sau aducea mulțumiri fiindcă scăpaseră 
din furtună, atunci o făcea în intimitate și în tăcere, în indiferent 
ce loc i s-ar fi părut potrivit după dezastru. Sieur Henri de St 
Clair știa că era încă viu, dar nu era conștient de nimic altceva 
care să fi avut vreo importanţă și nu se hotărâse încă dacă 
trebuia să fie recunoscător fiindcă supravieţuise sau să regrete 
pentru că pierduse ocazia de a muri în timpul furtunii, ca să 
scape de durerile, de junghiurile și de amărăciunea care îl 
asaltau acum. 

Era așezat pe un colac de frânghie, holbându-se la îmbinarea 
dintre bordajele laterale ale vasului de la provă. Avea cel puțin 
două coaste fisurate sau rupte și durerea îl împiedica să stea în 
picioare sau să se aplece peste copastie, așa că era silit să 
rămână acolo, neizbutind să vadă nimic pe deasupra 
parapetelor de lemn din faţa lui. Avea spatele proptit de alţi doi 
colaci de frânghie, mai mici, așezați în echilibru peste primul, și 
se silea să ignore atât durerea din coaste, cât și neajunsul de a 
nu putea vedea nimic, concentrându-se în schimb asupra 
puţinelor informaţii pe care reușise să le adune până atunci. 
Bărbatul care îl găsise printre găurile de scurgere, pe jumătate 
mort, știuse cine e și chemase pe cineva în ajutor pentru a-l 
duce la pupa, unde alţii îi îngrijiseră rănile - Henri n-avea idee 
cine erau, dar îi strânseseră bine coastele cu o centură și 
pansaseră strâns, cu o bucată de pânză, tăietura din tâmpla 
dreaptă, înainte de a-l trimite înapoi, sprijinit între cei doi 
marinari, pentru a se instala acolo unde își petrecuse cea mai 
mare parte a ultimelor două zile, în cel mai din față punct de la 
prova, unde nu stătea în calea nimănui. 

Pierduseră douăzeci și unu de oameni. Aflase, cu exactitate, 
măcar atâta lucru, trăgând cu urechea când cineva, despre care 
presupusese că era Besanceau, primea un raport despre 
numărul victimelor, pe puntea de la pupa, în timp ce lui i se 
pansau rănile. Işi imaginase că oamenii lipsă erau de-ai săi, 
oameni de uscat, cum era și el, neobișnuiţi să se afle pe mare, 
în timp ce era rezonabil să presupună că echipajul galerei putea 
supraviețui unei furtuni. Pe lângă asta, acum își aducea aminte 
că acel echipaj era de numai cincisprezece marinari. Insă, dacă 
era adevărat că toţi oamenii lipsă erau ai lui, însemna că 
pierduseră a cincea parte din oștenii îmbarcaţi pe nava aceea 


45 


fără să fi avut ocazia de a da măcar o luptă împotriva 
dușmanului. Gândul îl deprimă, așa că se răsuci, foarte încet și 
cu mare dificultate, uitându-se peste umăr, către un alt bărbat, 
care stătea rezemat de parapetul provei, privind dincolo de el. 

— Hei, mormăi Henri, atrăgându-i atenţia. Ce vezi acolo? 

Celălalt îl măsură din cap până-n picioare, apoi se uită din nou 
peste copastie. 

— Nimic, mormăi el. Un ocean pustiu. Nu se zărește nicio 
navă, nicăieri, cu excepţia unei epave, destul de aproape ca să 
poată fi văzută, întoarsă cu susul în jos și trăgându-și după ea 
catargul. Probabil că sub ea a rămas aer, care o ţine la 
suprafaţă... Se răsuci din nou, cu capul aplecat, și se uită la 
Henri pe sub sprâncenele negre, groase. 

— Cum te simţi? Sper că mai bine decât arăţi. Eşti bandajat ca 
o lebădă împăiată. Cine ești, oricum? 

Henri se întoarse încet, ajungând iarăși să privească spre 
înainte și sperând să găsească o oarecare alinare. 

— Mă numesc de St Clair, bolborosi, trăgându-și răsuflarea și 
aproape gâfâind din cauza efortului făcut ca să se miște. Mi-au 
spus că am niște coaste rupte și îi... aah!... îi cred. Vino aici, 
unde te pot vedea, vrei? 

Celălalt traversă puntea, găsind un loc unde să se poată 
sprijini cu cotul de copastie și se uită în jos, spre Henri, dând din 
cap cu milă. 

— Coastele rupte nu sunt o plăcere. Și eu mi-am rupt două 
anul trecut, în Cipru. Am alunecat pe o platformă unsuroasă, 
când căram un sac, și am căzut peste un țăruș. Am avut nevoie 
de două luni ca să mă vindec. Mi se spune Deget-Vânăt. Sunt 
unul dintre văslași. 

Ridică un deget aproape violet și Henri nu își dădu seama 
dacă acea culoare nefirească era un semn din naștere sau 
urmarea unei răni vechi, dar, înainte de a apuca să întrebe, 
Deget-Vânăt continuă. 

— De St Clair, ei? Maestrul de arme? Acel de St Clair? 

— Da, acela. Mă poţi ajuta să ajung undeva de unde să pot 
privi în afară? Nu sunt în stare să mă mișc singur - sunt prea 
strâns legat, cum spuneai. 

— Să vedem. 

Bărbatul numit Deget-Vânăt își îndoi genunchii, lăsându-se pe 
vine și apucându-l pe Henri de subsuori, pentru a-l sălta apoi 


46 


ușor, încordându-și cu putere coapsele. De St Clair își tinu brusc 
respiraţia, dar simţi o durere surprinzător de ușoară, iar apoi nu 
mai fu conștient de nimic altceva decât că privea apele pustii 
din jur. Se uită în toate părțile și singurul lucru pe care îl zări fu 
epava despre care îi vorbise Deget-Vânăt. 

— Mulţumesc, spuse, în cele din urmă. Poţi să mă lași jos din 
nou. 

Când ajunse iarăși pe scaunul lui improvizat, proptit pe 
frânghii, își îngădui, pentru o clipă, să se întrebe ce s-o fi 
întâmplat cu fiul său, dar avea prea puţin de câștigat făcând-o, 
așa că inspiră adânc, apoi expulză aerul cu putere înainte de a i 
se adresa din nou lui Deget-Vânăt. 

— Ce e cu regele, e teafăr? 

Celălalt ridică dintr-o sprânceană, ca și cum ar fi fost surprins 
de întrebare. 

— Sigur că e teafăr. De ce să nu fie? Ar fi în stare să umble și 
pe apă. S-a legat de balustrada de la pupa și a ţinut de cârmă, 
alături de timonier, în timpul furtunii. Nu e de mirare că oamenii 
lui îl privesc așa cum o fac. E ca un zeu. 

— Da, încuviinţă Henri, dând din cap. Uneori poate fi magnific, 
cu mult mai presus decât un om obișnuit... Așa că, ce-o să 
facem acum, ai idee? 

Deget-Vânăt zâmbi și își ridică din nou degetul de culoare 
bizară. 

— Ți-am spus, sunt vâslaș. Nu-mi cere mie sfaturi. Mie mi se 
spune unde să merg, și când, și cât de repede. Aș face bine să 
mă întorc la post. 

Se îndreptă de spate, gata de plecare, dar Henri îl opri cu o 
fluturare a mâinii. 

— Dacă se întâmplă să-l vezi pe Sieur Robert de Sable când te 
întorci acolo, te rog să-i transmiţi respectele mele, să-i spui 
unde mă aflu și că aș vrea să-i vorbesc, când poate găsi o clipă 
liberă. 

Vâslașul își lăsă capul într-o parte. 

— Eu? Să mă duc nepoftit la de Sable și să-i adresez cuvântul, 
așa, pur și simplu? Ar pune să fiu aruncat peste bord. 

— Nu, n-o s-o facă. Rostește numele meu - Sieur Henri de St 
Clair - când te apropii și spune-i că te-am trimis la el. Uite, dă-mi 
voie să... 


47 


Își căută punga pe bâjbâite, dar vâslașul îi prinse mâna cu o 
mișcare iute. 

— Nu vreau banii tăi, maestre de arme. O să-i spun ce-ai zis, 
iar tu rămâi cu bine. 

Plecă fără niciun alt cuvânt. 

Sieur Henri își încovoie spatele cu prudenţă, încercând să se 
sprijine de colacii de frânghie rezistentă într-o poziție ceva mai 
comodă. Incă nu-și îngăduise să se gândească la semnificaţia 
pustietăţii de dincolo de parapetul vasului, dar acum încercă să 
vizualizeze puterea catastrofală a furtunii și să se întrebă câte 
corăbii se scufundaseră, dispărând pur și simplu în valuri și 
luându-și cu ele echipajul și pasagerii. Descoperi cu repeziciune 
că nu avea niciun chef pentru asemenea întrebări și niciun 
mijloc prin care să-și controleze salturile și alunecările 
imaginației, neașteptate și întristătoare, așa că se bucură când 
vocea lui de Sable îi abătu atenţia. 

— Ei, maestre de St Clair. Eşti grav rănit? Am văzut când erai 
pansat pe puntea de la pupa, dar atunci n-am avut timp nici 
măcar s-o traversez și să aflu ce ţi s-a întâmplat. 

— Nu mi s-a întâmplat nimic rău, Sieur Robert. Nimic grav, 
adică. O lovitură în cap și câteva coaste rupte... Mă bucur să văd 
că arăţi atât de bine. Și-am auzit că regele a fost cârmaci în 
timpul furtunii. 

— Pe toată durata ei. 

Sieur Robert își împreună mâinile, apăsându-și palmele așa 
cum făcea adesea Richard. Acum zâmbea larg și clătina din cap 
cu admirație. 

— A înfruntat furtuna cu sângele rece al unui marinar bătrân, 
care-a văzut tot ce poate arunca Neptun în lupta împotriva lui. A 
fost cu adevărat uimitor. N-aș fi crezut dacă n-aș fi văzut totul 
cu ochii mei. Regele s-a legat de suportul catargului și a stat la 
cârmă, alături de timonier, ore în șir. Dacă n-ar fi făcut-o, am fi 
fost, cu siguranță, într-o încurcătură mult mai mare. Am crezut 
că suntem morţi cu toţii când pereţii cabinelor soldaților au 
început să se spargă sub loviturile talazurilor... Ştiai asta? 

— Da, am auzit când se dădea raportul. Am pierdut douăzeci 
și unu de oameni. 

— Chiar așa, valurile i-au măturat peste bord când 
suprastructura în care se aflau a cedat și s-a înclinat în afară. 
Ne-am rotit, dezechilibraţi de greutatea părții în cădere, și n-am 


48 


mai fost niciodată atât de aproape de a ajunge cu flancul pe 
direcţia valurilor. Numai forța dezlănțuită a lui Richard și 
îndemânarea cârmaciului ne-au salvat. Eu am fost azvârlit de un 
val într-o gaură de scurgere și de acolo l-am văzut luptându-se 
să aducă prova pe direcţie. Se uită în jur, asigurându-se că nu-l 
mai auzeau și alţii, și adăugă, după ce se convinsese că nu 
trăgea nimeni cu urechea: tu și cu mine, Henri, ar trebui să 
cădem acum în genunchi, să-i mulțumim regelui nostru și să-i 
cerem iertare pentru că-i găsim, atât de des, atâtea cusururi. 

— Amin, spuse Henri, dând din cap. 

De Sable se sprijinise de balustrada dinspre prova, astfel încât 
Henri să-l poată vedea, ridicându-și privirea să-și răsucească 
trupul. Își luă ochii de la el pentru o clipă, uitându-se către 
orizont, apoi scoase un fornăit, pe jumătate mormăială, pe 
jumătate râs amar. 

— Vremea... Prietene, a fost ceva la care nu ne-am fi așteptat, 
ceva desprins parcă din coșmarurile noastre. N-am mai trăit 
niciodată așa ceva. O furtună ca asta îi poate face pe cei mai 
aventuroși și cutezători marinari să rămână acasă, în siguranţa 
de pe uscat, pentru totdeauna. 

Henri auzi câteva ordine strigate în spatele lui, urmate de 
tropăitul unor pași în fugă, de scârţăitul unor frânghii rigide 
deasupra capului și înapoia cefei sale, de mormăiturile ritmice 
ale oamenilor care le trăgeau de pe ambele laturi ale punţii și de 
scâncetul acelorași frânghii când treceau prin scripeţi. 

— Ne pregătim să mărim viteza, îi explică de Sable, ridicăm 
pânzele ca să putem pleca în căutarea celorlalți. 

— Care ceilalți? întrebă Henri, aducându-și aminte de apele 
pustii din jur. Câţi oameni și câte corăbii am pierdut, ai idee? 

— l-am pierdut pe toţi, Henri. De Sable își flutură mâna, într- 
un gest larg, către orizont. Au dispărut cu toţii, împrăștiați 
precum cenușa-n vânt. O s-avem nevoie de zile-ntregi ca să-i 
adunăm iarăși pe toți. 

Henri făcu ochii mari. 

— Ca să-i adunăm...? Vrei să spui c-o să-i găsim? N-au fost 
nimiciţi cu toţii? 

Acum era rândul chipului lui de Sable să exprime 
surprinderea. 

— Nimiciţi? Dumnezeule mare, nu, n-au fost nimiciţi. S-ar 
putea să-i fi pierdut pe câţiva dintre ei, din cauza ciocnirilor și a 


49 


altor accidente, dar e de așteptat atunci când ai corăbii atât de 
multe și de îngrămădite, la vreme de furtună. Una plutește în 
derivă, cu catargele rupte și răsturnată cu fundul în sus, destul 
de aproape ca s-o putem vedea, dar celelalte au fost, pur și 
simplu, împrăștiate și îndepărtate de vânt și de talazuri. Henri, 
sunt corăbii construite de oameni care cunosc, iubesc și urăsc 
marea în aceeași măsură. Sunt proiectate ca să-nfrunte 
furtunile, supravieţuindu-le până și celor atât de îndelungate și 
de violente cum a fost aceasta. Indiferent unde s-ar afla, vor 
găsi cel mai apropiat țărm și vor începe să se regrupeze. 

Incercând să-și imagineze scena, Henri se simțea ușor 
buimăcit, dar, dacă de Sable nu greșea, ar fi trebuit ca totul să 
se desfășoare dincolo de orizont. 

— Unde e cel mai apropiat țărm? 

— De locul în care ne aflăm? Sieur Robert ridică din umeri. În 
momentul de faţă, presupunerea ta poate fi tot atât de 
apropiată de adevăr ca a mea. Dar o să-ţi pot răspunde cu 
ușurință când vom reuși să aflăm unde suntem acum. Vântul ne- 
a deviat de la curs. Cel puţin atâta lucru e sigur. Dar încercăm 
să ne dăm seama cât de departe și în ce direcţie. Își ridică 
palma deschisă, oprind următoarea întrebare a lui Henri. Când a 
izbucnit furtuna, ne aflam în marea lonică și navigam către est 
prin sud, din Sicilia spre Creta. Asta a fost acum două zile. 
Pentru că mergem către est, direct spre soarele care se înalță, 
știm că, în momentul de faţă, coasta Africii se află la tribord, dar 
nu știm la ce distanță. Dar, mulţumită aceluiași raţionament, 
știm că atât coasta Greciei, cât și insulele sale sunt în faţa 
noastră, așa că vom continua să mergem către sud-est, pe 
cursul pe acum, până ce vom vedea pământul. Dacă avem 
noroc, o să ajungem în Creta, însă, repet, am punea ajunge în 
oricare insulă din arhipelag. Dar oricare dintre ele va sluji la fel 
de bine scopurilor noastre, de vreme ce din oricare putem 
ajunge în Creta în câteva zile. Ezită, apoi schiță un zâmbet 
nesigur. Bineînţeles că e posibil ca vântul să ne fi împins înapoi 
și ca primul pământ pe care îl vom zări să fie din nou Sicilia. 
Numai timpul ne-o va spune. Până atunci, marinarul cu ochii cei 
mai ageri e sus, pe verga în cruce, uitându-se în toate direcţiile. 
O să zărească în curând pământul și, din clipa aceea, soarta 
noastră se va schimba în bine. 

Sieur Henri dădu din cap. 


50 


— Mulţumesc. Mă gândesc adesea că nu există ceva mai rău 
decât lipsa informaţiilor pe baza cărora să iei o hotărâre. Și, 
apropo de informaţii, pot să te-ntreb pe care vas se afla fiul 
meu? Mă gândeam că trebuie să fi murit și e o mare ușurare să 
te aud spunând că nu e așa. 

— Pot să-ți spun că era pe a patra corabie a templierilor și că 
toate patru erau plasate în linia a doua, chiar în spatele celor 
trei dromoane ale regelui. Nimeni nu poate ști unde se află 
acum. lar eu trebuie să mă-ntorc la postul meu. Stai comod? Ai 
nevoie de ceva? 

Sieur Henri clătină din cap și îi mulţumi politicos 
comandantului flotei, apoi se lăsă cu grijă pe spate, rezemându- 
se de frânghii, și închise ochii, simțind răcoarea brizei ușoare ce 
îi ciufulea părul alinându-l și adormindu-l în timp ce, în jurul lui, 
zgomotul activităților de la bordul corăbiei revenea la 
intensitatea normală. Ultimul său gând limpede dinainte de a 
adormi fu că regelui nu i-ar fi fost pe plac dacă vreunul dintre 
cele trei dromoane imense ar fi avut necazuri, pentru că 
transportau cele mai mari comori ale sale: vistieria de război, 
sora și pe viitoarea regină. 

e 

La câteva ore după ce începuseră căutarea, marinarul din 
vârful catargului zări prima corabie rătăcită, departe, către 
orizontul sudic, iar de Sablé ordonă imediat să fie interceptată. 
Era un vas pântecos de transport și se legăna într-o parte și-ntr- 
alta ca o scroafă bătrână, dar, oricât de dizgraţios ar fi fost, 
supraviețuise furtunii în stare bună și își schimbă cursul imediat 
ce văzu galera venind sub vânt către el. După încă o oră, găsiră 
încă o corabie, apoi încă una, și, la sfârșitul zilei, ajunseră să fie 
urmaţi de douăzeci. Unele se descurcaseră mult mai bine decât 
altele, dar câteva erau într-o stare foarte proastă, iar de Sable le 
tinu laolaltă în timpul nopţii și nu mai apăru niciun semnal de 
alarmă. 

În ziua următoare, corăbiile s-au înmulţit, apărând tot mai 
mulți supraviețuitori, al căror număr crescu până la mai bine de 
șaizeci. Trei zile mai târziu, menținându-și cursul către est, 
zăriră pământ exact în faţa lor și, în după-amiaza aceea, sosiră 
în Creta. În momentul acela, erau peste o sută de vase, inclusiv 
șapte din cele opt galere rămase și, în timp ce se pregăteau să 
arunce ancorele la poalele muntelui Ida, observatorii din 


51 


vârfurile catargelor raportau că, în fiecare minut, soseau, din 
toate direcţiile, alte și alte corăbii. Însă niciuna nu putea oferi 
informaţii despre locul unde se găseau cele trei dromoane. 

Richard își arătă îngrijorarea și Sieur Henri nu se îndoi că era 
sinceră, dar se pomeni întrebându-se, cinic, dacă monarhul nu 
se temea cumva mai mult de pierderea lăzilor cu bogății, decât 
de cea a soţiei și a surorii, și își puse aceeași întrebare când 
regele trimise în cercetare toate cele opt galere recuperate, 
patru pentru a căuta în insulele de coastă înșirate de-a lungul 
țărmului, către nord-vest și către nord, pe când celelalte 
străbăteau marea către est, în direcţia Ciprului. 

Sieur Henri se simţi ușurat fiindcă putea să plece de la bord și 
să meargă pe uscat, în Creta, pentru simplul motiv că avea 
posibilitatea să se întindă pe un pat rezistent de campanie, în 
marele beneficiu al mușchilor îndureraţi ai pieptului său. Pe 
urmă rămase la pat trei zile, din nou la insistenţele doctorului lui 
Richard, dându-i organismului său timp să-și revină, până când 
regele îi dădu de știre că plecau către insula Rhodos, unde 
acostaseră majoritatea corăbiilor pe care nu le găsiseră. Știind 
că șederea la pat îi făcuse bine, se simţi suficient de refăcut ca 
să se ridice și să se foiască încoace și încolo și merse până în 
port, parcurgând aproape opt sute de metri, înainte de a simţi 
prima împunsătură de durere. 

În ziua următoare navigară fără niciun incident către Rhodos, 
unde găsiră restul flotei așteptându-i. Reunirea le oferi prilejul 
unei sărbătoriri modeste, odată ce se convinseră că nu fuseseră 
iremediabil pierdute decât șapte vase din cele două sute 
nouăsprezece - fără a lua în considerare dromoanele. Henri de 
St Clair stătu din nou la prova galerei regale în timp ce se 
apropiau de străvechiul port din extremitatea nordică a insulei, 
vestit în lumea întreagă pentru farul său uriaș și, în timp ce 
corabia pătrundea în apele adăpostite din radă, ochii i se 
plimbară, neobosiţi, printre cele o sută și ceva de vase care îi 
așteptau, căutând patru dintre ele, recent construite, aflate în 
proprietatea Ordinului Templului, dar, în absenţa unui semn 
distinctiv, nu reușea să le deosebească de restul acelei colecții 
în stare deplorabilă. Andre trebuia să fie undeva, acolo, în 
pădurea de catarge, știa asta, dar n-avea idee cum ar fi putut 
aranja o întâlnire. Era încrezător în faptul că urmau să rămână în 
Rhodos pentru încă o săptămână, pentru că întreaga flotă 


52 


trebuia să se reaprovizioneze și fiindcă multe corăbii suferiseră 
stricăciuni serioase și trebuiau reparate înainte de a putea 
pleca, indiferent încotro. Așa că, pe moment, se concentră 
asupra propriilor sale responsabilităţi, ocupându-se de stabilirea 
unui program zilnic de instrucţie, care avea să ferească un 
număr imens de oameni de trândăvie și de ispite, oferindu-le o 
îndeletnicire profitabilă. 

Singura dificultate rămasă, întotdeauna demnă de luat în 
seamă, implica descoperirea și achiziţionarea unui teren de 
instrucţie, sau poate a mai multora, destul de mari pentru a se 
potrivi cu numărul oștenilor și situate suficient de aproape atât 
de tabăra principală a trupelor, cât și de port, pentru ca 
deplasările constante dinspre și înspre acestea să fie relativ 
simple. Își anunţă ofiţerii instructori să se adune, apoi, după ce 
trecu în revistă priorităţile fiecăruia dintre ei, îi trimise pe toţi, în 
grupuri de câte doi, să cutreiere ţinuturile din jur, în căutarea 
unor locuri potrivite. 

Când, în cele din urmă, aleseseră trei zone largi drept terenuri 
de instrucţie, răsunetul picioarelor în marș prinse să se audă 
pretutindeni, în vreme ce miile de pedestrași găzduiţi de flotă se 
îndreptau către unităţile în care li se ordonase să se încadreze. 
Călăreţii trebuia să se prezinte în alte locuri și la alte ore ale 
zilei, timp în care majoritatea cailor mai erau încă daţi jos de pe 
navele nou sosite. În acest fel, perioada de adaptare era 
depășită, continuitatea era asigurată și noutatea se preschimba 
cu iuțeală în rutină. 

Zece zile mai târziu, în timp ce Richard și o parte dintre 
baronii lui englezi inspectau cavaleria pe unul dintre cele trei 
terenuri de călărie puse la punct de Henri, un mesager își făcu 
apariţia în galopul calului și îi dădu de știre regelui că două 
dintre galerele trimise în căutarea prinţesei Berengaria fuseseră 
văzute întorcându-se dinspre est, cu pânzele sus și cu vâslele în 
acţiune, și că era de așteptat să ajungă în port într-o oră. 
Richard abandonă imediat inspecția și insistă ca Henri să-l 
însoţească, pentru a fi de față în cazul că ar fi trebuit luată pe 
loc vreo hotărâre. 

Până în momentul sosirii celor două galere în vecinătatea 
docurilor se scurseră mai degrabă două ore, dar comandantul 
sări de la provă imediat ce ajunse destul de aproape și se 
îndreptă direct către locul unde așteptau Richard și escorta sa. 


53 


Prinţesa Berengaria și regina Joanna se aflau în siguranță, 
raportă el, dar corăbiile lor, poate din cauză că erau cele mai 
mari din întreaga flotă, ajunseseră în ochiul furtunii și fuseseră 
purtate către sud, mai departe decât oricare dintre celelalte, 
ajungând, în clipa în care vânturile se domoliseră în sfârșit, în 
largul apelor insulei Cipru. Cele trei dromoane rămăseseră tot 
timpul împreună, dar, când se apropiau de portul Limassol, de 
pe coasta sudică, unul dintre ele eșuase, cu multe pierderi de 
vieți, în recife, în stâncile unde se spunea că se întrupase 
Afrodita. 

Două dintre corăbiile uriașe erau intacte și încărcătura lor 
prețioasă se afla în siguranță, dar graba comandantului galerei 
se datora sorții celei de a treia. Conducătorul Ciprului, raportă 
el, era un bărbat pe nume Isaac Comnenus, un bizantin care se 
autointitulase împărat, dar care, în cazul acela, se purtase, mai 
degrabă, ca o căpetenie de bandiți. Richard îl întrerupse cu o 
fluturare a mâinii. 

— Oprește-te aici. Ce vrei să spui cu asta - căpetenie de 
bandiți? Vorbește deslușit, fiindcă e important. Lasă deoparte 
cuvintele alese și înfloriturile și povestește-mi, ca un bărbat, ce 
s-a întâmplat și ce-a făcut acest Comnenus. 

Comandantul își drese glasul și avu nevoie de două încercări 
ratate înainte de a-și recăpăta graiul și de suficientă încredere în 
sine pentru a vorbi clar. 

— A fost meschin, sire. Supușii lui au jefuit și au despuiat 
morţii aduși pe țărm după ce-a eșuat corabia și, odată ce 
valurile s-au domolit și au descoperit că puteau ajunge la epavă 
mergând pe uscat, supraviețuitorii au fost aduși pe insulă și 
închiși, ca prizonieri, dându-li-se prea puţin ajutor și fiind trataţi 
cu nepăsare. lar când au descoperit că la bord erau lăzi cu aur, 
au fost cuprinși de nebunie. Oricum, împăratul Comnenus și 
oamenii lui au apărut înainte de a aduce prea mult pe mal și au 
confiscat totul... 

Vocea i se stinse și rămase tăcut, încruntându-se. 

— Ce e, omule? Mai e ceva, nu? Ce s-a-ntâmplat cu doamnele 
mele de pe celelalte corăbii? 

— Sunt bine, alteţă, doar că... 

— Le-a făcut vreun rău? 

— Nu, sire. Dar mai întâi nu le-a îngăduit să vină pe uscat. Le- 
a ameninţat cu închisoarea dacă acostează pe țărmurile lui. Apoi 


54 


s-a răzgândit, când i-a trecut prin minte că și la bordul celorlalte 
două vase s-ar putea afla aur, însă cele două doamne au hotărât 
apoi că dromoanele lor sunt un loc mai sigur decât oricare altul. 
Deși își spune împărat, individul ăsta nu are o oaste demnă de 
un asemenea nume și nicio corabie. Dar, sire, mai este ceva... 

— Incă? In clipa aceea, chipul lui Richard se înnegură. Ceea ce 
mi-ai povestit este deja prea mult. Am câteva lucruri pe care 
trebuie să i le spun acestui Comnenus când o să ne-ntâlnim, 
fiindcă nu pare să se poarte ca un monarh creștin, ca să nu mai 
vorbim de un împărat. Ce-ar mai putea fi? 

— Vicecancelarul vostru, sire. 

— Nevington. Ce-i cu el? A murit? 

— Da, alteţă. S-a înecat când a eșuat corabia și a fost unul 
dintre cei aduși la țărm de valuri. 

Richard se încruntase ușor, dar fruntea i se netezi. 

— Sigiliul! E la loc sigur? 

Ca vicecancelar al Angliei, lordul Nevington purta întotdeauna 
marele sigiliu la gât, agăţat de o panglică, având datoria de a-l 
păstra tot timpul asupra sa, astfel încât, dacă regele avea de 
semnat și de sigilat un document important, de orice tip, sigiliul 
să se afle la îndemână, gata să fie folosit. 

— Cei care l-au găsit i l-au luat fără să știe ce era, dar 
Comnenus a pus stăpânire pe el și acum îl ţine la gât. 

— Pe coaiele Domnului, omule, spune-mi că-ți baţi joc de 
mine! Vocea lui Richard se înălțase într-un urlet de furie. Vrei să 
zici că... că imbecilul ăla împuţit și ghebos a pus acum mâna și 
pe marele sigiliu al Angliei, pe lângă aurul pe care l-am adus ca 
să-mi plătesc oamenii? 

Marinarul abia dacă dădu din cap, privindu-l cu ochi mari. 

— Atunci, pe lisus cel viu, o să poruncesc să i se taie scrotul 
acestui nemernic și să mi se facă din el o pungă în care să 
păstrez sigiliul de acum înainte! Se răsuci brusc către de St 
Clair. Henri, pune lucrurile în mișcare astăzi, acum. Poruncește 
să se ridice imediat tabăra și cere-i unuia dintre ofițerii tăi să-l 
găsească pe Robert de Sable și să-l trimită la mine, în camerele 
mele. Vreau ca flota să fie încărcată până mâine seară, ca 
fiecare om, fiecare cal și fiecare ungher din cală să fie pregătit 
de plecare a doua zi, la ora fluxului. Mergem în Cipru, să-l 
învăţăm pe acest împărat puricos, adulmecător de prohaburi, 


55 


că, atunci când s-a hotărât să fure de la noi, și-a ales o victimă 
nepotrivită în persoana lui Richard Plantagenet. lar tu... 

Regele arătă spre comandantul galerei, care își îndreptă 
spatele, pregătindu-se să-i ţină piept. 

— Te-ai descurcat bine, ai venit încoace atât de repede și atât 
de bine informat. Am în continuare nevoie de tine. Nu-ţi lăsa 
echipajul să coboare la țărm în noaptea asta, pentru că trebuie 
să plecaţi din nou mâine dimineaţă, înaintea noastră, a tuturor. 
Vă întoarceți imediat în Cipru, tu și galera de acolo, cea care te- 
a însoţit, și conduci cele patru corăbii cu templieri, pe care ţi le 
dau în grijă. Cavalerii Templului îmi vor apăra sora și logodnica 
până la sosirea noastră. Și poţi să le promiţi oamenilor tăi, în 
numele meu, că li se va îngădui să petreacă o vreme pe țărm și 
că vor primi bani pe care să-i cheltuiască acolo, drept răsplată 
pentru sarcinile în plus pe care le pun pe umerii lor. 

Își roti privirile asupra micului grup de nobili care îl însoțeau și 
îi făcu semn unui cavaler tânăr, un blond superb, ce ar fi putut fi 
descris cu ușurință drept o frumusete. 

— D'Yquiem, dacă vrei, transmite-i mareșalului Templului 
respectele mele și întreabă-l dacă poate avea bunăvoința de a 
mă vizita, în camerele mele, peste nu mai mult de o oră. 

Tânărul îl salută cu eleganţă și se grăbi să facă stânga- 
mprejur, plecând să-și îndeplinească misiunea, iar Richard dădu 
brusc din cap și îi concedie pe toți ceilalţi cu o fluturare a mâinii 
înainte de a o porni cu pași mari către clădirea pe care și-o 
alesese drept reședință personală. 


3. 


Jean Pierre Tournedos se născuse într-o familie de neguțători, 
care deținea o flotă modestă, de câteva vase de transport, și, la 
vârsta de douăzeci și șase de ani, fusese invitat să se alăture 
Ordinului Templului, ca frate auxiliar, și să-și dedice cunoștințele 
și talentul excepţional, la un preţ corespunzător, conceperii și 
construirii prototipului unei corăbii care să-i permită ordinului în 
expansiune rapidă să nu mai depindă de bazele sale de pe 
uscat. Lucrând împreună cu un mic grup, Tournedos proiectase 
un vas imens, ce putea transporta atât oameni, cât și marfă, 


56 


inclusiv animale. Dar corabia aceea era unică datorită faptului 
că avea menirea de a găzdui un echipaj extrem de disciplinat de 
călugări-soldaţi, deprinși să trăiască într-o austeritate dusă până 
la penitenţă, în cabine înghesuite, care n-ar fi fost pe placul unor 
marinari obișnuiți. Manevrat de oameni atât de disciplinaţi și de 
supuși față de rânduielile bisericești, vasul era, totodată, 
utilizabil ca navă de război, ori de câte ori ar fi fost necesar, 
având trei rânduri de vâsle, platforme de luptă și un pinten 
metalic la provă. | se făcuseră, de asemenea, modificări 
specifice, ce îi ofereau posibilitatea de a avea, din când în când, 
rolul unei ambarcaţiuni monastice, cu toate că acest concept, de 
corabie mănăstirească, era acum tot atât de revoluționar 
precum fusese, cu nouăzeci de ani în urmă, cel de călugăr- 
soldat. 

Pentru că respectarea Regulii avea o importanţă deosebită în 
cadrul vieții de zi cu zi a confreriei, în corpul vasului fusese 
creat, chiar sub puntea vâslelor, un spaţiu suplimentar, pentru 
ca fraţii să se poată aduna ca să se roage împreună sau ca să 
oficieze slujbe. Era un loc strâmt, enervant, lipsit de orice 
confort, unde un bărbat nu putea sta în picioare, fără să-și plece 
fruntea, decât pe culoarul din mijloc, numai că era folosit de 
oameni care nu căutau tihna fizică și sufereau cu bucurie în 
numele Domnului, făcând penitență. Culoarul central era 
singurul loc de acces. Fraţii intrau pe acesta, apoi se târau sau 
se cocoţau în ungherele ce le fuseseră rezervate pe flancuri, 
unde dormeau noaptea, sau stăteau așezați în restul timpului, și 
unde îngenuncheau uneori, în timpul rugăciunilor și al lecturilor 
din orele canonice. Încăperea avea o destinaţie ieșită din 
comun, într-un moment în care fiecare centimetru de la bord era 
preţios, dar fusese considerată necesară pentru bunăstarea 
spirituală și trupească a călugărilor ce formau echipajul corăbiei. 

În anii scurși de atunci, se construiseră încă trei vase-surori, 
iar alte cinci se aflau în lucru, după același proiect, alcătuind 
ceea ce templierii numeau acum escadra mediteraneeană, 
având drept bază portul Brindisi, situat pe cel mai proeminent 
promontoriu a Italiei continentale. Pretoratul Brindisi, unul dintre 
primele construite de Ordinul Templului în Italia, începuse să 
capete, în ultimii ani, o importanță semnificativă pentru 
interesul în creștere manifestat de confrerie pentru navigaţie, 
căci era situat la o distanţă ușor de parcurs pe mare faţă de 


57 


ciorchinele de șantiere navale aflate acolo, după cum spuneau 
unii, încă de pe vremea romanilor. Corăbiile pe care le 
construiau erau scumpe și foarte apreciate. 

Acum comandant al escadrei, Tournedos navigase către sud- 
vest, de la Brindisi la Messina, ca să se alăture imensei flote 
adunate de Richard al Angliei pentru expediţia în Țara Sfântă, 
iar în Messina îi întâmpinase, la bordul propriului său vas, pe 
membrii seniori ai ultimelor forțe trimise spre întărirea ordinului 
în Outremer, printre aceștia aflându-se și câţiva dintre templierii 
cu cele mai înalte ranguri din întreaga creștinătate, cu toții 
nerăbdători să inspecteze corăbiile despre care auziseră atât de 
multe. În același timp, aduseseră la bord cea mai proaspătă 
recoltă de întăriri, inclusiv pe cei din urmă dintre cei mai 
neînsemnaţi oameni ai Templului - ultimul contingent de recruți 
aflați pe nivelul inferior și de novici. 

Tournedos stătea acum pe puntea de la pupa vasului său, 
privind scena din jur. Ancoraseră în dimineaţa aceea, după ce 
pătrunseseră în Limassol purtaţi de apele în creștere ale 
fluxului, și deasupra lui se înălța, semeaţă, insula Cipru, cu 
dealurile sale colțuroase, ce păreau să nu ofere nici măcar iluzia 
unei prietenii sau a unui adăpost. Privind peisajul și portul, 
Tournedos, care reușise cumva, în decursul tuturor anilor 
petrecuți pe mare, să nu mai viziteze până atunci insula decât 
de două ori, decise că, oricât de frumoasă ar fi fost, nu îl atrăgea 
câtuși de puţin. 

Întoarse capul și se uită spre dreapta, unde două vase 
masive, cele două dromoane pe care fusese trimis să le 
găsească și să le protejeze, stăteau la o distanţă de vreo patru 
sute de metri de corabia lui, dar nu mai aproape de țărm decât 
ea, făcând-o să pară de dimensiuni insignifiante. Între el și 
dromoane, o barcă ce se apropia cu iuţeală de acestea, purtată 
de vâsle și având la pupa un tânăr remarcabil, despre a cărui 
existență nu știuse nimic până în ziua precedentă și care privea 
drept înainte, spre rampa de urcare coborâtă de pe unul din 
vasele mari, în așteptarea sosirii sale. Absent, Tournedos își 
scărpină obrazul acoperit de barbă cu vârful degetului, apoi se 
răsuci din nou, uitându-se la rada aflată departe, în spatele său, 
unde își făcuseră apariţia trei nou-sosiţi. li trecu încă o dată în 
revistă, poate pentru a șasea oară de când fusese avertizat de 
apropierea lor, căutând simboluri care l-ar fi putut ajuta să-i 


58 


identifice. Erau corăbii creștine, ușor de deosebit de galerele 
joase și zvelte ale piraţilor musulmani, și veniseră dinspre est, 
poate chiar din Outremer, ceea ce ar fi explicit de ce nu reușea 
să le descopere identitatea. Fornăi, știind că într-o oră sau puțin 
mai mult avea să afle cine erau și se întoarse, privind cu ochi 
mijiţi clădirile înalte și înghesuite din jurul apelor portului 
Limassol. 

judecând după ceea ce i se povestise lui Tournedos, aşa- 
numitul împărat al acelui loc, Isaac Comnenus, greșise mizând 
pe o șansă minoră de a obţine un avantaj, transformând-o într- 
un dezastru care plana, amenințător, asupra sa și a 
compatrioților săi. Având ocazia clară de a obţine favoruri și 
aplauze când supraviețuitorii unei furtuni puternice fuseseră 
aduși de vânt în portul lui, căutând ajutor, Comnenus preferase, 
în schimb, să le amenințe, să le sfideze și să le insulte pe 
viitoarea regină a Angliei și pe însoţitoarea ei, fosta regină a 
Siciliei, aducând astfel o jignire de nesuportat bărbatului 
neîndurător care era logodnicul celei dintâi și fratele celei de a 
doua. Richard al Angliei, omul din ce în ce mai bine cunoscut 
drept Inimă-de-Leu, se afla mult mai aproape decât își 
imaginase ghinionistul și prost informatul Isaac, care acum 
trebuia să plătească pentru neghiobia și lăcomia sa. Flota lui 
Richard, purtând întreaga lui oaste, urma să sosească la 
Limassol a doua zi și, acest lucru odată petrecut și oștenii odată 
debarcaţi, viaţa avea să devină nemaipomenit de interesantă 
pentru toţi locuitorii regiunii, dar mai cu seamă pentru 
autointitulatul împărat al Ciprului. 

e 

Andre de St Clair stătea în picioare, agitat, ţinându-se în 
echilibru pe vârfuri, gata să sară imediat ce bărbatul de la prova 
bărcii în care se afla i-ar fi dat semnalul. In apropierea lui, cu 
toate că spațiul ce îi despărţea își modifica neîncetat lățimea, 
înălțimea și înclinarea, platforma oblică se legăna în mod 
periculos, susținută de lanţuri suspendate și prevăzută cu șipci 
de lemn de care să-ţi sprijini picioarele, urcând astfel cu mai 
multă ușurință pe suprafaţa ei abruptă. Andre înghiţi în sec, cu 
greutate, și își îndoi degetele, trăgând din nou cu coada ochiului 
către timonierul de la pupa, care mânuia cârma cu îndemânare 
și fără niciun efort. 


59 


— Așteaptă, mormăi bărbatul uriaș, continuând să ţină de 
cârmă cu aceeași putere, fără să-și ia ochii de la capătul 
platformei suspendate. Nu pleacă nicăieri fără tine... Așteaptă... 
Așteaptă... Acolo... Acum! 

Andre sări și picioarele i se proptiră ferm pe rampă, în timp ce 
mâna stângă i se agăţă, cu putere, de lanţul ce servea drept 
balustradă. Slobozi zgomotos aerul din piept, dar fără să-și 
modifice expresia feţei, apoi se uită înapoi, spre cârmaciul 
bărcii, dând din cap a mulţumire. Când își dezlipi din nou 
privirile de el, ridicându-și ochii, corabia, cea mai mare din câte 
văzuse vreodată, se lăsă pe-o parte, pe creasta unui val, 
conturându-se deasupra lui, iar el își simţi stomacul gata să i se 
ridice în gât. Înghiţi din nou în sec, silindu-l cu hotărâre să 
coboare, și se concentră asupra ascensiunii pe suprafaţa 
abruptă, asigurându-se că, înainte de fiecare alt pas, își proptea 
bine cizmele pe șipcile încrucișate, pentru că rampa de lemn era 
udă și alunecoasă și nu avea nicidecum dorința să cadă în apă 
purtând un costum complet de zale. La jumătatea înălțimii 
peretelui lateral imens și bombat al dromonului, unde rampa se 
îndoia deasupra ei înseși pentru un al doilea segment al 
urcușului, descoperi o platformă plată, suspendată între trepte, 
și se opri o clipă, asigurându-se că, în clipa apariţiei pe punte, 
avea să arate prezentabil. Richard nu îi atrăsese în mod explicit 
atenţia în această privință, nu cu atât de multe cuvinte, dar 
pomenise despre platforma de la jumătatea urcușului și 
remarcase că părea să fie locul potrivit pentru o pauză, când 
puteai să verifici, înainte de a ajunge pe punte, dacă înfățișarea 
ta era... corespunzătoare. Regele păruse să-i dea de înţeles că 
doamnele erau făpturi capricioase, influențate de aparente într- 
o foarte mare măsură, iar Andre acţionase în consecinţă. 

In vreme ce își aranja îmbrăcămintea, o voce cicălitoare, 
izvorâtă de undeva, dintr-un cotlon al minţii sale, murmură ceva 
despre păcatul trufiei și despre indecenţa scandaloasă a oricărui 
frate templier ce avea de-a face cu femeile, indiferent cărei 
categorii i-ar fi aparţinut ele. Știa că, din momentul când avea 
să-și facă ultimele legăminte, urma să i se ceară să renunţe la 
orice contact, cu orice femeie. Insă, pe moment, era mulţumit 
să-și aducă aminte că deocamdată nu era cavaler al Templului; 
încă mai trebuia să ţină cont de dorinţele seniorului său, ducele 
Richard, căruia era obligat să i se supună; iar pe viitor avea să 


60 


găsească destul timp pentru penitenţă și jertfă de sine. Așa că 
își răsuci umerii și își aranjă mantia până când ajunse să atârne 
într-o poziţie confortabilă, timp în care observă și el cele trei 
vase care pătrunseseră în rada portului. Nu-l recunoscu pe 
niciunul, dar nici nu se aștepta la asta. Cunoștinţele lui despre 
corăbii și despre navigaţie începeau cu a ști numele punţii ce i 
se întindea la un moment dat sub picioare și aici se și terminau. 
Era conștient că toți ochii experimentați de pe toate vasele din 
radă aveau să fie atrași de nou-veniţi, urmând să fie sau 
întâmpinați cu braţele deschise, sau alungaţi. Dar asta nu făcea, 
oricum, parte din preocupările lui de moment. 

Mantia i se așeză, în sfârșit, pe umeri așa cum trebuia și el 
reîncepu să urce, ajungând iute la poarta din vârful rampei, 
unde îl aștepta un grup de cinci demnitari în straie strălucitoare, 
trei dintre aceștia fiind mult mai bogat înveșmântaţi decât 
ceilalţi și toţi cinci privindu-l de parcă ar fi dat cu ochii de un 
şobolan ce se tara, cățărându-li-se pe punte. Andre știa că unul 
dintre cei trei cu haine mai scumpe trebuia să fie Sieur Richard 
de Bruce, ofițerul englez de origine normandă care conducea 
grupul celor trei dromoane. Cât despre ceilalți doi, bănuia că 
erau căpitanii celorlalte două corăbii, iar cei cu veșminte mai 
puţin bogate ar fi trebuit să fie locotenenţi seniori. O inspecţie 
rapidă a punţii îl lămuri că nu se vedea nicio femeie. Se grăbi să 
înainteze, trecând dincolo de poarta pe care i-o ţinea deschisă 
un marinar. Acţionă din instinct, alegându-l pe bărbatul cel mai 
înalt și cu cel mai trufaș aer din grup, și luă poziţia de drepţi, 
salutând în același timp. 

— Sieur Richard de Bruce? Vă aduc urările de bine ale regelui 
Richard, precum și salutările lui scrise, pentru logodnica sa, 
prințesa Berengaria, și pentru iubita sa soră Joanna, regina 
Siciliei. Mă numesc Andre de St Clair și sunt un cavaler din 
Poitou, vasal al lui Richard, atât în calitatea sa de duce de 
Aquitania, cât și în cea de conte de Poitou. 

Trecând cât mai rapid cu putinţă peste prezentări și peste un 
schimb de amabilităţi, de Bruce, tipul marinarului plin de sine 
care îl călca pe nervi pe de St Clair, îl informă cu vorbe 
trunchiate, oficiale, că doamnele se retrăseseră în încăperile lor 
pentru masa de prânz și că el avea să le aducă la cunoștință 
sosirea lui Sieur Andre. Apoi, gesticulând cu mâna în care ţinea 
scrisoarea regelui, îi ceru unuia dintre locotenenţii seniori ca, 


61 


între timp, să îl conducă pe oaspete într-un loc adăpostit de pe 
puntea din spate, din afara suprastructurii, unde putea sta pe o 
banchetă, adunându-și gândurile în intimitate, în timp ce 
aștepta să fie invitat pentru a vorbi cu doamnele. Amintindu-și 
de sfaturile lui Richard, Andre nu mai spuse nimic, mulțumindu- 
se să salute, formal, cu o înclinare a capului, să le întoarcă 
spatele lui de Bruce și grupului său și să meargă pe urmele 
locotenentului ce zâmbea cu superioritate până în punctul 
indicat, unde rămase în picioare, cu ochii la cele trei corăbii nou- 
sosite, și încercă să alunge furia provocată de acea primire 
insultătoare amintindu-și conversaţia pe care o avusese cu 
Richard Plantagenet. 

Regele îl invitase pe puntea de la pupa a galerei sale - un loc 
de unde se părea că nu puteau fi auziţi de urechi indiscrete. 
Acolo se așezase, numai în cămașă, foindu-se, preocupat. Avea 
nevoie, explicase el, de cineva căruia să-i încredinţeze o misiune 
și nu se putea încrede în oricine, fiindcă multora le-ar fi putut 
trece prin gând să-l trădeze. 

— Și pe urmă mi-am adus aminte de tine, spusese regele, 
rugându-te în singurătatea chiliei tale sărăcăcioase de la bordul 
uneia dintre corăbiile templierilor. Faţa i se despicase într-un 
zâmbet și își înălţase glasul. Știu că braţul cu care mânuiești 
sabia ţi s-a vindecat, până acum, destul de bine, dar genunchii 
te mai ajută, după ce i-ai îndoit, rugându-te atât de multă vreme 
pe o podea de lemn? 

Nu așteptase un răspuns - pe care era clar că nici nu-și 
închipuia c-o să-l primească - ci atacase direct subiectul, 
spunând că avea să-l trimită pe Andre, împreună cu escadra 
Templului, la Limassol, în Cipru. Richard și ceilalți urma să 
sosească la ora fluxului, peste o zi sau mai multe. 

— Limassol e locul unde s-au oprit dromoanele mele, cu toată 
încărcătura lor: viitoarea nevastă, sora și vistieria de război. 
Toate se află acolo, la bunul plac al unui împărat dement. 

— Împărat, seniorul meu? 

— Da, un nebun meschin care guvernează Ciprul, un bizantin 
care-a uzurpat tronul, ameninţă siguranţa femeilor mele și a pus 
mâinile lui de tâlhar pe marele sigiliu al Angliei, pe care îl poartă 
la gât, ca pe o podoabă. Plec într-acolo să-l smulg din rădăcini și 
să-l arunc afară din Cipru, direct în mare, cu un șut în fundul lui 
împuţit. Trebuie să acționez cu iuțeală, iar mareșalul Templului, 


62 


Etienne de Troyes, a fost de acord să-mi împrumute cele patru 
corăbii rapide ale sale - bineînțeles că numai după ce am 
pomenit despre pericolul în care se află vistieria noastră de 
război și despre modul în care campania noastră în Țara Sfântă 
s-ar scurta drastic. În ceea ce-i privește, templierii, obligaţi de 
îndatoririle lor, le vor apăra pe doamne - le vor apăra până la 
moarte - și vor păstra o distanţă sacră faţă de ele, înspăimântați 
de posibilitatea de a fi pângăriţi. 

André, trebuie să-mi fac întotdeauna griji din pricina celor cu 
care tratez. În mijlocul acestor transformări radicale, 
posibilitatea de a se ivi trădarea și duplicitatea, alianțele 
secrete, clandestine, și comploturile este uriașă. Știu că numai 
Filip, de unul singur, e în stare să plătească pe oricine și oricât, 
ca să încerce să împiedice căsătoria plănuită de mama între 
Anglia și Navarra. lar el e numai unul dintre dușmanii pe care îi 
am printre prieteni. În privinţa asta, în ochii mei trebuie să fie 
suspect până și mareșalul Templului, pentru că i-a jurat credinţă 
papei, iar suveranul pontif ar fi încântat să găsească o 
modalitate pentru a lăsa Anglia fără moștenitor și, în consecinţă, 
la mila Franţei, a lui Filip Capet și a aliatului său nesmintit, 
Sfânta Mamă Biserica. Roma încă nu m-a iertat pentru că tata a 
păcătuit omorându-l pe Thomas Becket. lar Filip n-o să mă ierte 
niciodată fiindcă l-am respins... mai întâi pe el și apoi pe 
amărâta aia de soră-sa. 

Oftase. 

— Nu pot lua de bun cuvântul nici unui alt om în privinţa celor 
petrecute sau a ceea ce se petrece de fapt, fiindcă sunt 
implicate niște mize atât de importante, încât mă întreb 
întotdeauna dacă mi se spune adevărul sau dacă oamenii n-au 
fost cumva corupți pentru a mă atrage într-o cursă. Tu n-ai face 
așa ceva. Nu-ţi stă în fire. Luă două suluri sigilate de pe colțul 
opus al mesei și i le aruncă pe rând lui Andre. Astea sunt pentru 
Joanna și pentru prinţesa Berengaria. Al Joannei are sigiliul 
însemnat cu vârful penei. Vreau să le duci imediat pe dromonul 
lor și să-l dai pe fiecare, personal, doamnei pentru care a fost 
scris. Nu te încrede în nimeni altcineva pentru asta. Fă-o tu 
însuţi. Cere o audienţă la ambele doamne în numele meu, apoi 
rămâi cu ele și așteaptă răspunsurile lor, pentru că le-am pus 
întrebări diferite și le-am dat clar de înțeles că o să mă bazez 
serios pe exactitatea răspunsurilor. 


63 


N-o cunosc bine pe prințesă, dar sora mea, Joanna, nu s-a 
lăsat niciodată prostită de nimeni, nici măcar atunci când era o 
puștoaică. E într-adevăr urmașa mamei ei, mai mult decât 
oricare dintre fraţii și surorile noastre. Dacă în preajma ei e ceva 
putred, Joanna trebuie să-l fi dibuit până acum și să fi văzut ce e 
de făcut. Trebuie să aibă informaţii și păreri de neprețuit pentru 
mine. Și tu știi să scrii și să citești, îmi aduc aminte de asta cu 
mare plăcere. Îți triplează și îți împătrește valoarea în cazul 
nostru. Ascultă cu atenţie ceea ce are de spus Joanna, apoi 
notează tot ce ţi se pare important. 

Andre avea să fie, totodată, purtătorul unei scrisori pentru 
Sieur Richard de Bruce, pe care regele îl descrise drept „un 
marinar priceput și un bun comandant, dar distant, ostil și 
disprețuitor”. De Bruce urma să primească instrucţiuni pentru a- 
i înfățișa lui Andre un raport complet și o evaluare detaliată a 
situaţiei din Cipru și pentru a-i face rost de bani, despre care 
regele credea că i-ar fi fost necesari ca să dea mită în schimbul 
obţinerii unor informații. 

— Când ajung în Limassol, vreau să fii acolo, așteptându-mă. 
Ne vom retrage împreună și o să-mi povești tot ce-o să afli între 
timp. Totul, Andre. E limpede? Ai înţeles exact ce îţi cer? 

Andre dădu din cap. 

— Și acum, pe măruntaiele sacre ale Domnului, trebuie să 
mă-ntâlnesc cu episcopii, care ţin să se roage, firește, pentru 
sănătatea viitoarei mele mirese. Se întrerupse și un zâmbet de o 
răutate diabolică îi schimbă cu desăvârșire expresia feței. Iți 
mărturisesc ţie, dar n-am să le-o spun niciodată lor, că azi- 
noapte m-am gândit la siguranţa logodnicei mele. Dacă cineva 
ar fi necinstit-o și mi-ar fi înapoiată gravidă, ar fi profitabil și m- 
ar scuti de o mulţime de neplăceri, nu crezi? Clipi ca o bufniţă și 
zâmbetul îi păli, fără să dispară. Nu, s-ar părea că nu crezi. 
Foarte bine. Pleacă, Sieur André, și ține-ți gura închisă, urechile 
ciulite și mintea trează. 

El îl salutase și plecase, străduindu-se, cu bărbăţie, să 
ascundă șocul provocat de remarcile cinice făcute de Richard 
despre siguranţa miresei sale și spunându-și că regele nu 
vorbise serios. 

Fiind în sfârșit chemat, Andre fu condus la pupa imensei 
corăbii, unde un paznic bătu într-o ușă, dându-se apoi în lături. 
Tânărul trecu în locul lui când ușa se deschise spre interior și un 


64 


străjer în armură îl studie cu atenţie, după care se dădu, la 
rândul său, la o parte și îi făcu semn să intre. Ușa era joasă și 
Andre îi trecu pragul fiind nevoit să-l înghesuie pe străjer, care 
își trase burta și se făcu cât mai mic cu putință în timp ce 
oaspetele se strecura pe lângă el. Odată intrat, Andre realiză, cu 
uimire, că pătrunsese într-o încăpere minusculă și că tavanul jos 
abia dacă îi permitea să stea drept. Era și întunecoasă, singura 
lumină naturală având forma unui grilaj de raze strălucitoare ce 
pătrundeau printr-o  ferestruică de deasupra capetelor, 
așternând pe podea o alternanță de pătrate și făcând ca 
umbrele să pară, prin comparaţie, și mai întunecate. Cele 
câteva lămpi fumegânde pe care le zări, montate în suporţi 
fixaţi de grinzile corăbiei, reușeau într-o prea mică măsură să 
împrăștie întunericul. Mai degrabă simţi decât văzu două siluete 
umane, feminine, încadrându-l de o parte și de alta, și numără 
încă trei în colţul întunecat din dreapta și alte două în stânga. 
Două femei stăteau la o masă mică, pe care se aflau resturile 
unei mese simple. Din atitudinea lor, își dădu seama că îl 
priveau deopotrivă, așa că făcu o plecăciune adâncă și li se 
adresă amândurora. 

— Mă rog să fiu iertat, doamnelor, pentru că nu știu care 
dintre domniile voastre este una și care este cealaltă, iar lumina 
de aici e foarte slabă. Mă numesc Andre de St Clair, cavaler de 
Poitou, și vă aduc salutări și vești scrise din partea seniorului 
meu, regele Richard, care m-a trimis aici în grabă, cu făgăduiala 
că el însuși se află pe drum, împreună cu restul flotei, și va fi 
aici mâine, pentru a vă vorbi chiar el. 

— O-la-la! Richard și-a făcut rost de un om inteligent. 

Vorbise femeia din dreapta lui și ceva din tonul vocii ei, o 
anumită forță a maturității care nu era de așteptat din partea 
unei prințese tinere, îl făcu să pună rămășag cu sine însuși că 
aceea era Joanna Plantagenet. Fixă îndelung, cu priviri 
încordate, ungherul întunecos în care se afla ea și se hotărî să-și 
asume mai degrabă riscul de a părea idiot, decât să stea așa, 
tăcut și neclintit, ca un băietan stângaci. Zâmbi, arătându-și 
dinţii, și înălţă dintr-o sprânceană. 

— Inteligent, doamnă? Pot să-ntreb ce vă face să credeţi 
asta? 

— Ei, șiretenia cu care ai scăpat din capcana de a fi nevoit să 
ghicești cine este fiecare dintre noi, fiindcă n-ai fi putut găsi 


65 


răspunsul acestei ghicitori fără să ne jignești, pe una sau pe 
amândouă. De St Clair ai spus? Ești rudă cu Henri de St Clair, 
fostul maestru de arme al mamei? 

— Da, doamnă. E tatăl meu. 

— Atunci te cunosc, te cunosc, încă de când erai copil. Vino 
mai aproape. 

El se supuse, ușurat fiindcă îi ghicise corect identitatea și, în 
acest timp, Joanna își ridică vălul subţire, de culoare închisă, 
care îi ascundea trăsăturile și chipul ei ieși la iveală, aproape 
strălucind în semiobscuritatea din jur. Și Andre o ţinea minte din 
copilărie, pentru că era cu câţiva ani mai vârstnică decât el și, 
de când era un ţânc și până când crescuse destul de mare ca să 
poată fugi și să se poată ascunde, ea și prietenele ei îl folosiseră 
fără milă în jocurile lor, ori de câte ori li se ivea ocazia. Pe 
vremea aceea, nu se gândise niciodată la ea găsind-o 
atrăgătoare, dar acum realiză că probabil fusese, el fiind pur și 
simplu prea mic ca să-și dea seama. Acum văzu că chipul ei 
avea o expresie uluitoare și își reaminti, vag, că, înainte de a se 
mărita, bărbaţii spuneau că e frumoasă, dar cuvântul care îi 
venise lui în minte imediat ce o văzuse fără văl fusese putere. 

Purta o coafă' albă, care îi ascundea părul și îi sublinia 
conturul feței, iar vălul de deasupra acestuia, acum dat peste 
cap, era prins cu un pieptene bogat împodobit. Încadrată de 
marginile coafei, fruntea era lată, înaltă și fără riduri - știa că ea 
abia împlinise treizeci de ani, era cu câţiva ani mai tânără decât 
fratele ei, Richard - iar sprâncenele și genele de un auriu palid îi 
umbreau albastrul profund al ochilor, sub care se conturau 
pometii înalţi, sculpturali, nasul drept, puternic, și gura mare, 
expresivă. Dar ridurile îi împânzeau discret colțurile ochilor și ale 
buzelor și Andre își aminti că auzise spunându-se despre ea că 
avusese o căsătorie fericită, cu toate că soțul ei mult mai 
vârstnic nu izbutise s-o lase grea cu un fiu. Acum era văduvă de 
mai mulţi ani. 

Toate acestea îi trecură prin gând în vreme ce ea îi făcea 
semn să se aplece ca să-l vadă mai bine și realiză că îi studia 
chipul cu aceeași atenţie cu care îl cerceta el pe al ei. Dar 
Joanna dădu apoi foarte ușor din cap și pielea de pe obraji și de 


1 Acoperământ de cap confecţionat dintr-o țesătură fină, ce ascundea în același timp 
obrajii, bărbia și gâtul, purtat de femei în primele secole ale celui de al doilea mileniu 
și care s-a păstrat până de curând ca veșmânt monahal (n. tr.). 


66 


sub ochi păru să i se netezească, de parcă și-ar fi întins-o, 
cumva, în mod intenţionat. 

— Îmi aduc aminte de tine. Erai un băieţel foarte drăguţ și ai 
devenit un bărbat foarte frumos. 

În glasul ei era ceva, o anumită inflexiune, care îl izbi pe 
Andre, părându-i-se stranie, dar o trecu cu vederea în timp ce 
ea continua să vorbească. 

— N-ai mai întâlnit-o pe viitoarea mea soră, nu-i așa? 
Berengaria, acesta este Sieur Andre de St Clair, unul dintre... 
prietenii lui Richard. 

Remarcă din nou acea notă bizară din vocea ei, foarte 
apropiată de dispreţ, dar, de data asta, în timp ce se răsucea ca 
să-i zâmbească Berengariei, sensul aluziei se revărsă asupra lui, 
făcându-l să se îmbujoreze, umilit, începând de la ceafă. 
Înlemni, zâmbetul îi pieri de pe buze, apoi îşi îndreptă furios 
spatele, insulta îmboldindu-l să treacă peste prudenţă. 

— Doamnă, mă confundați, mârâi, ofensat fiindcă exista 
cineva care să-l creadă unul dintre filfizonii efeminaţi din jurul 
regelui. Fratele vostru este seniorul meu, iar eu, vasalul său 
loial. Mă onorează, din când în când, cu încrederea sa și nu mă 
simt insultat dacă vede în mine un prieten. Dar nu sunt unul 
dintre... acei prieteni ai lui. 

Accentul pus pe cuvântul prieteni nu lăsa loc pentru o 
interpretare greșită a spuselor sale și o văzu pe Joanna 
Plantagenet trăgându-se brusc înapoi, ca și cum s-ar fi aflat în 
faţa unei ameninţări neașteptate. Abia atunci, adică prea târziu, 
deveni conștient de cutezanța și de duritatea răspunsului său la 
comentariul Joannei și se gândi că era cu putinţă să-i fi 
interpretat greșit vorbele, dar răul fusese deja făcut. Se pregăti 
să facă faţă mustrărilor ei, dar, preț de câteva clipe, ea nu 
scoase nicio vorbă, mulțumindu-se să-l studieze cu atenţie, ușor 
încruntată. 

Pe urmă se îndreptă în scaun. 

— lartă-mă, Sieur Andre. 

Surprins de calmul și de stăpânirea de sine cu care 
reacţionase ea, Andre se înclină din talie, cu palma deschisă pe 
piept. 

— Am dat deja totul uitării, doamnă. 


67 


Fosta regină îl privi din nou cu un aer meditativ, lăsându-și 
capul ușor într-o parte, după care și-l înclină, într-un gest 
aprobator. 

— Atunci așa să fie. Berengaria, o luăm de la-nceput. Ti-l 
prezint pe Sieur Andre de St Clair, un cavaler din Aquitania aflat 
în serviciul fratelui meu și, fără îndoială, un bărbat care merită 
toată încrederea și tot respectul... Sieur André, aceasta este 
prințesa Berengaria de Navarra, viitoarea soţie a ducelui 
Richard, seniorul tău și fratele meu. Îți vorbesc despre el 
numindu-l duce cu gândul că rangul său de rege al Angliei 
înseamnă prea puţin în ochii tăi... 

Lăsă fraza neterminată, iar Andre se înclină din nou, de data 
asta în fața prinţesei, venindu-i totuși ușor să răspundă 
zâmbetului Joannei. 

— Vă jur, doamnă, că, dacă fratele vostru ar fi fost regele 
Aquitaniei, rangul său ar fi fost mai înalt, dar nu ar fi avut nicio 
influență asupra respectului și a loialității mele, care nu ar fi fost 
mai presus decât cele de care sunt conștient și pe care i le dedic 
acum, când nu e decât duce. Se întoarse din nou către prințesă 
și se plecă în fața ei, lăsându-se pe genunchiul drept. Prinţesă, 
trebuie să cer iertare Alteţei Voastre pentru vorbele pe care abia 
le-am rostit. Titlul de rege al Angliei purtat de viitorul vostru soţ 
poate să nu însemne foarte mult pentru mine, în calitate de 
cavaler din Aquitania și din Poitou, dar voi fi fericit să vă jur 
credinţă când veţi deveni atât regină a Angliei, cât și ducesă de 
Aquitania. 

Acum fu rândul prinţesei Berengaria să-și ridice vălul și să-l 
lase să-i studieze chipul și, în timp ce o făcea, cu sânii înălțându- 
se în urma brațelor care se ridicau, Andre deveni conștient de 
plinătatea și de forma lor pe deplin conturată, încercând apoi să- 
i ignore. Aproape că simțea privirea Joannei sfredelindu-l, 
cântărindu-i reacţia față de ceea ce vedea, și se concentră din 
toate puterile ca să nu-și dezlipească ochii de mâinile prinţesei, 
care își aranja faldurile vălului în jurul capului. Dar, în același 
timp, mintea îi fu copleșită la gândul că o femeie atât de 
generos dăruită cu frumuseţe se irosea pentru un bărbat ca 
Richard Plantagenet și i se părea atât o fărădelege, cât și un 
păcat faptul că trupul acela atât de plin de feminitate avea să îi 
repugne regelui, care se înconjura, tot timpul, de bărbaţi tineri, 
cu mușchi subţiri, de o frumuseţe spilcuită. Și, imediat după 


68 


aceea, îl nedumeri și începu brusc să-l preocupe ideea că era 
posibil ca Berengaria să bănuiască și să accepte pur și simplu 
ceea ce o aștepta, ca regină a unui bărbat ce nu dorea nicio 
femeie. 

__ Prinţesa, care îi zâmbea acum, înclină din cap cu bunăvoință. 
Insă, înainte de a-i adresa fie și numai un singur cuvânt, se 
întoarse către străjerul care rămăsese în picioare, cu spatele 
către ușa cabinei, pretinzând că nu dădea atenţie celor ce se 
petreceau în jurul său. 

— Lasă-ne singuri, dacă vrei. Așteaptă afară. Aruncă o scurtă 
privire cercetătoare către celelalte trei femei, înghesuite în 
colțul opus. Și voi vă puteţi retrage, doamnelor. Vă chemăm 
dacă o să avem nevoie de ceva. 

Străjerul își îndreptă spatele și salută, apoi așteptă ca 
doamnele de onoare să iasă înaintea lui, lăsându-le pe femeile 
de sânge regal în întunecimea cabinei, singure cu André, care 
rămăsese îngenuncheat la picioarele prințesei. Când ușa se 
închise de-a binelea în spatele gărzii care se îndepărta, aceasta 
răspunse la zâmbetul lui André. 

— Messire de St Clair, ești mai mult decât binevenit aici, ca 
prieten și confident al logodnicului meu, Richard, și nu e necesar 
să te supui suferinței de a sta în genunchi. Ridică-te, messire. 
Oare nu spuneai, când ai intrat, că ești purtătorul vorbelor scrise 
trimise de rege? 

Vocea ei avea un vag accent străin, o cadență stranie, dar nu 
supărătoare, a vocalelor, și lui Andre îi trecu prin minte că el nu 
călătorise niciodată dincolo de Pirinei, în Navarra, regatul tatălui 
ei. Ştia că poporul Berengariei trăia de sute de ani purtând un 
război neîncetat cu maurii musulmani din sudul ţării și că acea 
stare de urgenţă continuă făcuse ca perspectiva alianţei cu 
regele Sancho al VI-lea al Navarrei să fie atât de atrăgătoare, 
încât mama lui Richard să mijlocească personal căsătoria. 

— Am spus, doamnă. Îmi cer iertare. Le am aici, în pungă. 

Se ridică în picioare și se scotoci în săculeţul de la brâu, 
scoțând cele două mici suluri și privindu-le cu ochii mijiţi în 
lumina slabă, înainte de a i-l întinde fiecăreia dintre femei pe cel 
care îi era adresat, iar ele le deschiseră imediat. Cu un zâmbet 
absent, Berengaria își flutură mâna către spaţiul din spatele lui 
André. 


69 


— Simte-te în largul tău, Sieur Andre, în vreme ce le citim. În 
spatele tău e un scaun comod, pe care eu îl folosesc adesea... 
Nu durează mult. 

El își plecă supus capul, se apropie de scaunul pe care i-l 
indicase prinţesa și, în timp ce se răsucea ca să se-așeze, o văzu 
pe Joanna grăbindu-se să-și coboare ochii asupra scrisorii. Ar fi 
vrut să-i răspundă cu un zâmbet, dar ea nu mai dădu niciun 
semn că ar fi fost conștientă de prezenţa lui, așa că André își 
concentră din nou atenţia asupra prinţesei Berengaria, mulțumit 
fiindcă ochii i se obișnuiseră pe deplin cu întunericul din 
încăpere și putea să o vadă clar, dar cu mult mai încântat 
pentru că avea ocazia să o studieze pe îndelete în timp ce citea 
scrisoarea lui Richard, care părea să fie lungă și importantă. 

Ce ar putea spune Richard Plantagenet, fie și în scris, ca să 
atragă bunăvoința și curiozitatea cuiva ca tine? se minună, 
uitându-se îndelung la o buclă minusculă de păr negru care se 
strecurase în afara coafei pentru a se ondula acum, 
încântătoare, pe pielea obrazului stâng, și, parcă simţindu-i 
privirea, Berengaria își ridică absentă mâna, fără să-și ia ochii 
de la pagina pe care o citea, și îndesă bucla rebelă sub inul alb, 
ascunzând-o vederii. 

Păr negru, se gândi el apoi, văzând cât de puternic se reliefau 
sprâncenele ei pe tenul de o paloare întunecată. Păr negru și 
ochi de o culoare atât de închisă, încât păreau să fie, și ei, negri 
ca smoala. Oricum, în momentul acela, când ea citea, ochii 
priveau în jos și el nu vedea decât mișcarea genelor dese, 
curbate, ce păreau să se sprijine direct pe obrajii fără cusur. 

Regina lui Richard, conchise apoi André, avea o frumusețe pe 
care nu o mai întâlnise niciodată, în toate peregrinările lui 
erotice de pe teritoriul natal. Era vibrantă, se hotărî el, purta 
promisiunea vie a unor desfătări imense, iar culoarea nefamiliar 
de închisă a tenului îi dădea un aer straniu, ce sugera alte 
ținuturi, cu o climă mai caldă. Cunoscuse multe femei cu părul și 
ochii întunecaţi, așadar nu culoarea era cea care o făcea atât de 
deosebită; de fapt, gândindu-se mai bine, își dădu seama că nu 
întâlnise decât patru femei care puteau fi numite pe bună 
dreptate blonde, cu părul auriu și ochi de un albastru strălucitor; 
patru, din... Se opri, neplăcut surprins fiindcă nu putea spune un 
număr, nici măcar pentru a-l folosi el însuși. Patru din cât de 
multe? Cât de multe femei cunoscuse, mergând până la un 


70 


oarecare grad de intimitate? Sau câte cunoscuse cel puţin atât 
de bine cât să se simtă atras de ele? Foarte puţine, știa asta, și 
se apucă să le numere, pornind-o înapoi, de la Eloise de 
Chamberg, care murise în pădure, pe domeniul tatălui lui, într-o 
zi ce determinase, indirect, intrarea sa în rândurile templierilor. 
De câteva își aducea aminte foarte bine și cu ușurință, inclusiv 
de cele patru cu părul de culoarea inului, dar, descoperi el cu 
aceeași surprindere, de niciuna dintre ele nu-și amintea cu prea 
multă plăcere. Apoi, când Berengaria se mișcă din nou, lăsând în 
jos scrisoarea, își abandonă gândurile, concentrându-se asupra 
ei. 

Prinţesa nu merse atât de departe, încât să privească în 
direcţia lui. Buzele sale, pline și roșii, se țuguiaseră puţin, 
observă el acum, iar pielea de la colţurile ochilor i se încreţise 
ușor în vreme ce privea în gol, în depărtări zărite numai de ea 
însăși. Absentă, își râcâi delicat, cu vârful unui deget, materialul 
corsajului, chiar sub proeminenţa neașteptată a sânilor, 
atrăgându-i, din nou, fără să vrea, atenţia asupra feminităţii ei 
debordante. Oare știa, era posibil să știe că viitorul ei soț 
îndrăgea bărbaţii? Și, dacă știa, era posibil să se amăgească, 
închipuindu-și că l-ar fi putut schimba? 

De fapt, Andre nu avea niciun fel de experiență în privinţa 
unor astfel de lucruri și, din punct de vedere moral, nu judeca, 
sub acest aspect, pe nimeni, îi putea accepta cu ușurință pe unii 
dintre acești bărbaţi ca prieteni sau camarazi, ignorându-le fără 
dificultate înclinațiile, în timp ce prefera să îi evite cu 
desăvârșire pe alţii, cu aceleași apucături - care păreau să fie 
mai mulţi decât cei pe care îi suporta - găsind că tratau oamenii 
cu mult mai puţină toleranţă decât se așteptau să li se acorde 
lor înșiși. Oricum, în general vorbind, era mulțumit să-și trăiască 
viaţa și să-i lase pe ceilalţi să și-o trăiască pe a lor. Însă propriile 
sale observaţii îi dezvăluiseră, mai presus de orice alt argument, 
că astfel de bărbaţi aveau tendinţa de a se aduna, căpătând un 
aer înfloritor datorită atracției ce îi lega, și că pentru femei 
aveau mai puţin timp, sau chiar deloc. Văzuse, de asemenea, 
destul de mulţi ajunși la o vârstă suficient de înaintată pentru a 
dovedi că nu era vorba despre un obicei de care să te poți 
lepăda. Nu era un stadiu prin care să treci, pentru a-l da apoi 
uitării. Andre era convins că această stare - nu cunoștea niciun 
alt cuvânt mai sugestiv - era permanentă, invariabilă, și bănuia 


71 


că dragostea unei femei, oricât ar fi fost de pătimașă și de 
fidelă, nu avea puterea de a schimba lucrurile. Nu se îndoia că 
Richard avea să-și facă datoria, căpătând un moștenitor de la 
Berengaria, dar nu se îndoia nici că, aceasta odată dusă la bun 
sfârșit, avea să se distreze în continuare alături de prieteni, 
lăsându-și soția să se dedice creșterii copilului. Ştia că asta era 
soarta multor femei. 

Se încruntă nedumerit de aparenta lipsă de griji a Berengariei, 
deși era vorba de ceva care avea, evident, puterea de a 
distruge. Oare era într-adevăr fericită, neavând habar de toate 
astea? Sosise de curând, dintr-un cămin bine apărat, judecând 
după tot ce auzise el însuși, cu toate că acest gând îi stârnea o 
agitaţie stânjenitoare în minte, trezind amintirea palidă a 
murmurelor care circulaseră cu câţiva ani în urmă despre o 
legătură romantică între Richard și Sancho, fratele ei. Alungă 
gândul și o luă de la început. 

Era nou-sosită și nu venise în contact cu prea mulți străini, iar 
gândurile despre viitoarea ei căsătorie nu fuseseră profanate. 
Nimeni n-ar fi îndrăznit să riște aducând o asemenea ofensă. Nu 
împotriva lui Richard Plantagenet și nu în șoapte strecurate pe 
furiș. Cine altcineva ar fi îndrăznit să-i spună, cu excepţia 
Joannei, acţionând, cu altruism, ca prietenă, viitoare soră și 
sfătuitoare? 

În plus, aici era vorba despre o soţie care era, în același timp, 
regină, născută și crescută cu datoria ei întotdeauna prezentă în 
minte, iar datoria unei suverane era să dea naștere unor fii, așa 
cum datoria regelui era de a-i zămisli. Richard declarase în 
public că avea să renunţe la apucăturile sale desfrânate și 
împotriva firii pentru a aduce pe lume un moștenitor al tronului 
Angliei și, graţie respectului deosebit pe care îl nutrea pentru 
monarh, ca erou, și faptului că îl privea în această lumină, lui 
Andre îi era ușor să-și închipuie că așa avea să fie. 

Joanna, care nu terminase încă de citit, i se adresă: 

— Fratele meu spune că trebuie să mă-ncred în tine fără 
rezerve... Se uită la Berengaria, peste masă. Ţi-a spus și ţie 
același lucru, Berry? 

Prințesa dădu din cap și Joanna se reîntoarse încet către 
Andre, privindu-l cu ochi mari, dintr-o parte. 

— Mă întreb dacă-ţi dai seama ce omagiu colosal îţi aduce 
astfel. N-am auzit niciodată că fratele meu ar mai fi spus asta 


72 


despre altcineva. Probabil că ești un tânăr remarcabil și cu totul 
aparte, Sieur Andre de St Clair... Dar avem multe de vorbit, așa 
că să-ncepem. Richard mi-a pus mai multe întrebări despre cele 
petrecute de la sosirea noastră și vrea să-mi auzi răspunsurile. 
Nu pot decât să presupun că i-a cerut și Berengariei același 
lucru. 

— Așa este, încuviinţă prinţesa. 

— Ei, bine, preferi să discuţi cu fiecare dintre noi, între patru 
ochi, sau rămânem toţi trei, împreună? 

— Probabil că împreună ar fi cel mai bine, doamnă, dacă nu 
aveți nimic împotrivă. Stăm confortabil și e puţin probabil să fim 
deranjaţi sau spionaţi. Arătă către ferestruica deschisă de 
deasupra capetelor lor. Dar trebuie să spun că numai dacă vă 
păstraţi vocile scăzute. Asta dă către puntea de deasupra și 
sugerez că e bine să ne purtăm ca și cum acolo, sus, ar fi 
instalat un spion cu urechile cât toate zilele și cu mâinile pâlnie 
la fiecare. Doamnă Joanna, vrea Alteța Voastră să vorbească 
prima? 

Rămaseră acolo toţi trei, discutând pe șoptite, în timp ce 
modelul desenat de razele soarelui se târa pe dușumeaua 
cabinei și, când păli în cele din urmă, spre a se pierde în 
neființă, Andre ceru ajutorul celor de pe punte și își întrerupseră 
conversaţia până ce în interior fură aduse și aprinse lumânări și 
lămpi noi. Când plecă, întorcându-se pe corabia lui, de St Clair 
avea multe lucruri la care să se gândească și se apucă imediat 
să noteze tot ce vorbiseră. În noaptea aceea, se îndreptă spre 
patul său extenuat și adormi cu gândul la cele două regine, 
contemplând cu ochii minţii, separat, frumuseţea aparte a 
fiecăreia dintre ele și regretând, poate pentru prima oară, că 
statutul de templier urma să stea, în curând, între el și orice 
ocazie de a petrece cu nevinovăție și plăcere un răstimp în 
compania femeilor. 

e 

Galera lui Richard sosi abia a doua zi, către sfârșitul dimineții 
și, când își făcu apariția, era însoțită de alte două, dar, la 
orizontul din spatele lor, nu se zărea nimic care să indice că i-ar 
fi urmat și restul flotei. André se urcă în barca pe care i-o pusese 
la dispoziție Tournedos și o porni spre corabia regelui, imediat 
ce aceasta își coborâse ancora, dar, înainte de a ajunge la 
destinaţie, văzu că o barcă mai mare, lansată de unul dintre 


73 


cele trei vase necunoscute pe care le zărise venind cu o zi în 
urmă, i-o luase înainte, așa că îi șopti cârmaciului să păstreze 
distanța între ei și străini. Ambarcaţiunea acestora era o barcă 
cu pânze, de dimensiuni medii, vopsită în roșu și în verde-închis, 
și avea la bord opt vâslași. La pupa era o platformă pe care 
aveau loc zece bărbaţi, pentru că Andre îi numără, iar aceștia 
erau, cu toţii, cavaleri în armuri complete, purtându-și 
însemnele heraldice, el nerecunoscând niciunul dintre ele. 

Curiozitatea i se stârni pe deplin, pentru că, privindu-i pe 
cavalerii necunoscuţi urcând la bordul galerei regelui, i se păru 
că aveau un aer ce sugera o luptă îndelungată: scuturile lor, 
puţinele pe care le întrezări, păreau ciudat de vechi și de uzate, 
aproape ponosite, parcă folosite peste măsură, iar zalele arătau, 
și ele, ca și cum ar fi fost frecate, fiind aproape șlefuite, ceea ce 
îl intrigă. Și blazoanele erau decolorate, în culori spălăcite, 
murdare. Îi privi în timp ce se înghesuiau pe puntea galerei, 
părând să acapareze fiecare centimetru de spaţiu disponibil, și îi 
ceru cârmaciului bărcii sale să se îndepărteze ceva mai mult și 
să aștepte. 

Pe urmă, timpul se scurse cu încetineală, dar, la câteva 
secunde după ce ultimul membru al grupului urcase la bord, 
ambarcaţiunea care îi adusese se îndepărtă ușor, făcând loc 
unei bărci mult mai mici, care apăruse din partea cealaltă a 
galerei, și care înaintă încet, în așteptarea unui alt pasager, de 
data acesta unul care pleca. Andre se îndreptă de spate când îl 
zări pe bărbat apropiindu-se de parapetul lateral al navei și 
recunoscu chipul sever, încruntat și întotdeauna acru al unuia 
dintre cei mai cunoscuţi și mai puţin simpatizaţi compatrioți ai 
săi, Etienne de Troyes, Maestrul Templului din Poitou și cel mai 
mare în rang dintre templierii care luau parte la expediţie. De 
Troyes cobori în barcă fără să se uite în jur, apoi se așeză la 
pupa și își trase pe cap gluga mantiei în timp ce singurul vâslaș 
trăgea cu putere la rame, îndepărtându-se de galeră. 

Trecuse aproape o oră când cei zece vizitatori din grup 
reveniseră în barca lor, conduși de Richard în persoană, care 
rămase să-i privească până ce ambarcaţiunea se puse în 
mișcare. Andre știa că regele îl văzuse, dar așteptă să se uite în 
direcţia lui și să-l cheme cu un semn, înainte de a-i întoarce 
spatele. 


74 


Talazurile stârnite de furtună se domoliseră demult, dar 
marea continua să fie agitată, iar valurile, suficient de 
imprevizibile pentru ca Andre să calculeze greșit sincronizarea 
saltului din barcă înspre plasa de pe partea laterală a galerei. 
Când sări, flancul bărcii se afundă și el se prăbuși pe o mică 
distanţă, agățându-se de plasa atârnată și evitând în ultima 
clipă căderea în apă. Se urcă la bordul corăbiei regale cu 
picioarele ude leoarcă de la genunchi în jos și, din cauza apei 
care i scurgea printre ele, își lăsă pe punte urmele noroioase ale 
tălpilor în timp ce se îndrepta către pupa, unde Richard îi dicta 
acum ceva unui cleric. În spatele lor zăbovea un cârd gălăgios 
de ofițeri, de gură-cască și de linge-blide care îl priveau pe de St 
Clair apropiindu-se, fără a-și ascunde disprețul faţă de 
înfățișarea lui murată. El își păstră figura inexpresivă și îi ignoră 
pe toți, căci prezenţa regelui îl silea să nu cedeze impulsului de 
a-și duce mâna la mânerul sabiei. 

Richard îl urmări venind către el și înălță zeflemitor din 
sprâncene la vederea dârei umede, dar nu spuse nimic despre 
asta, mulțumindu-se să ridice un deget, cerând, fără cuvinte, 
alte câteva minute în care să-și termine treburile cu omul 
Bisericii. Cu o voce atât de scăzută, încât, dacă ar fi fost curios, 
Andre ar fi trebuit să-și încordeze auzul ca să-i deslușească 
spusele, călugărul îi citi regelui ceea ce scrisese și, după ce 
ascultă totul, acesta din urmă dădu din cap și îi îngădui să plece. 

— Andre. Ai informaţiile pe care ţi le-am cerut? 

— Da, alteţă. 

— Excelent. Își ridică vocea, făcându-se auzit de mulţimea din 
spatele său. Lăsaţi-ne singuri, cu toţii, fiindcă aveţi deja destule 
lucruri despre care să vorbiţi, iar unii dintre voi au multe de 
făcut. Dar asiguraţi-vă că, începând de acum și până ce termin 
cu Sieur Andre, aici de faţă, nu vă zăresc decât la o distanţă 
destul de mare ca să nu-mi închipui că trageţi cu urechea sau că 
ne auziţi întâmplător. Plecaţi. Staţi așa! Întinse mâna, oprindu-i 
tocmai când se puseseră în mișcare. Percy, ţi-ai primit 
instrucţiunile și vreau să le transmiţi acum oamenilor tăi, astfel 
încât să fie totul gata când sosește escadra aflată în urma 
noastră. Nimeni nu coboară pe uscat înainte de a da eu 
semnalul, dar, când o s-o faceți, vreau să meargă totul ca uns. 
Neuville, tu trebuie să te ocupi de instalarea și de paza cortului 
meu. Debarcă-ţi imediat străjerii de pe dromoane și convinge-te 


75 


că sunt acoperiţi cum se cuvine de arcași și de arbaletrieri, apoi 
ocupă colina aia, de acolo, din dreapta, cea care domină plaja și 
poarta principală a cetăţii. Așa-numitul împărat al acestui loc 
jalnic s-ar putea afla deja dincolo de porți, și e bine să fii sigur 
că asta nu ne poate da bătăi de cap. Și tu, messire de 
Richmond. la barca regală și traversează golful peste o oră, dar 
nici măcar cu un minut mai devreme sau mai târziu, iar apoi, 
după exact încă un ceas, ia-i la bord și du-i pe toţi pe uscat, 
având grijă ca regele Guy să fie în siguranţă și fără să te 
grăbești prea tare, astfel încât, în clipa când pune piciorul pe 
pământ, tabăra noastră regală să fie pregătită și bine păzită. 
Neuville, asta ar trebui să-ţi ofere trei ore, începând din acest 
moment. lar acum plecați cu toţii și lăsaţi-mă să discut cu Sieur 
Andre. 

În timp ce membrii anturajului său se împrăștiau, bombănind 
unul către altul și nu puţini dintre ei aruncându-i lui de St Clair 
priviri care mergeau de la simpla curiozitate până la suspiciune 
și ostilitate făţișă, regele îi făcu acestuia semn să înainteze și îi 
arătă singurul scaun aflat lângă masă, alături de al său. 

— Vino, stai jos și povestește-mi. Grosul flotei o să-ntârzie cel 
puţin încă o zi sau două - avem în cârd prea mulţi puișori răniți 
și prea multe găini bătrâne, care nu mai sunt bune de nimic. Dar 
o escadră alcătuită din cele mai rapide vase, pe care se află 
elita oștirii, va fi aici la căderea nopţii. Își roti privirile prin portul 
ce se întindea în faţa lor. Așadar, fiindcă în oraș nu văd nicio 
clădire mistuită de flăcări, pot să presupun că străjerii mei încă 
mai sunt pe dromoane și că cele două doamne sunt nevătămate 
și bine sănătoase? 

— Intocmai, alteţă, și așteaptă cu nerăbdare să vă reîntâlniţi. 

— Și creatura aia, Comnenus, le-a ameninţat în vreun fel sau 
le-a făcut vreun rău? 

— Nu, nu direct. Doamna Joanna nu își pierde niciodată 
cumpătul și e un judecător fin al bărbaţilor și al motivelor lor. Ea 
a fost cea care a dat o interpretare primelor acţiuni ale lui Isaac 
și, imediat ce a început s-o abordeze cu gesturi împăciuitoare și 
cu invitaţii la țărm, a hotărât că e mai sigur și mai prudent să 
păstreze distanţa între el și tot ce se mai află la bordul celor 
două dromoane rămase. 

— Bravo pentru Joanna. Dar nu pot să-mi închipui decât că de 
Bruce ar fi ajuns, după capul său, la aceeași concluzie, dacă ea 


76 


n-ar fi fost aici. Ezită, privindu-l pe Andre. Nu ești de aceeași 
părere? 

— Nu, alteţă, cu tot respectul, nu sunt. În dimineaţa asta, am 
stat de vorbă pe îndelete cu comodorul și mi-a lăsat impresia 
clară că nu e de acord cu ordinele reginei. Crede că, dacă ar fi 
avut libertatea de a accepta invitaţia iniţială la tratativele 
propuse de Comnenus, ar fi obţinut multe, fără să treacă la 
ostilități. Consideră atitudinea surorii voastre ca pe un amestec 
în treburile lui și ca pe o sfidare a autorităţii sale. 

— Hmm. Și tu crezi că are dreptate, că s-ar fi putut înţelege 
prietenește cu acest Comnenus? 

— Nu, alteţă. La sosirea corăbiilor, bizantinul nesocotise deja 
cererea noastră de ajutor și încercase să ne împiedice să-i 
folosim portul. Atunci ne-a despuiat morţii și s-a făcut stăpân 
peste bogăţiile noastre din vasul eșuat pe stânci. Abia a doua zi, 
după ce a presupus că pe dromoanele care au supraviețuit sunt 
și mai multe comori, a devenit împăciuitor. N-are nicio corabie 
cu care să ne atace vasele, iar oastea lui nu e destul de bine 
organizată ca să pună la cale un asalt cu baza pe uscat. Așa că 
n-avea de ales, trebuia să-ncerce să pună mâna pe navele 
noastre prin înșelăciune. Sora voastră n-a greșit făcând ce a 
făcut. Nimeni nu poate spune cu adevărat ce s-ar fi întâmplat 
altminteri, dar ar fi fost posibil ca acum să fi existat niște ostatici 
de sânge regal și o vistierie de război păstrată ca răscumpărare. 

— Da, nu am prea multe îndoieli că așa ar fi stat lucrurile. 
Cuvintele sunară ca un mormăit adânc. Vorbește-mi despre 
Comnenus. Până acum n-am auzit decât zvonuri și relatări la 
mâna a doua. Presupun că tu ai adunat informații nemijlocite. 

— Da, alteță, atâtea câte am putut găsi. De St Clair se lăsă pe 
spătarul scaunului, cu bărbia sprijinită pe vârful turlei închipuite 
din degetele lipite, punându-și gândurile în ordine și fiind doar 
vag conștient de frigul care îi cuprindea picioarele în cizmele 
grele și ude. E un individ bizar. Am descoperit imediat asta - 
bineînţeles că e un tiran și unii zic că e nebun. E detestat de 
foarte mulţi - nu e doar o simplă antipatie - dintre propriii săi 
supuși, pe care îi tratează cu sălbăticie. E bizantin, știam asta, 
dar se pare că unul dintre unchii lui a fost într-adevăr împărat la 
Constantinopol. Sau cel puţin așa jură Isaac. A venit aici acum 
cinci ani, de la Constantinopol, și a reușit, aproape imediat - se 
pare că nimeni nu știe exact cum - să smulgă întreaga insulă de 


77 


sub controlul imperiului. Se pare că, pe lângă presupusele sale 
legături cu familia imperială, această ispravă i-a dat ideea să se 
autointituleze împărat. Așa cum spuneam, se pare că toată 
lumea îl urăște, dar el se agaţă de putere cu o mână de fier și cu 
pumnul înzăuat. Propriul său popor vorbește despre lăcomia lui 
de avar și despre trădarea lui, iar cruzimea sa pare incredibilă. 
Azi-dimineaţă, de Bruce, care a aflat totul, înainte, de la o serie 
de oameni din Limassol, mi-a povestit că multe dintre cele mai 
prospere și mai avute familii de pe insulă au fugit dincolo de 
mare de când a preluat el puterea, cu șase ani în urmă. lar 
ceilalți au rămas numai fiindcă nu pot pleca. Sunt legaţi de 
averea pe care o au aici și trăiesc într-o stare de disperare 
permanentă, din cauza pretențiilor ridicate de lăcomia lui Isaac 
și pentru că proprietăţile le sunt devastate. 

— Omul ăsta pare să fie un monstru, mârâi Richard, fără să-și 
dea seama că ascultase, probabil, o înșiruire a propriilor sale 
metode de a strânge taxe pentru susţinea războiului din 
Outremer. 

Oricum, de St Clair nu remarcă nicio umbră de ironie. 

— Asta nu e nimic, adăugă el. Se pare că își ameninţă ofițerii 
și servitorii cu atâta răutate, ocărându-i și pedepsindu-i la tot 
pasul, încât îl urăsc cu toţii, aproape până la ultimul om. 

— Atunci de ce nu-l ucid? N-are niciun sens. Neghiobul nu știe 
nimic despre conducerea unui popor? Ce nebunie poate împinge 
un om - un conducător de orice soi - să abuzeze tocmai de 
oamenii de care are cea mai mare nevoie ca să-și pastreze 
puterea? E clar că individul și-a pierdut minţile stând în fruntea 
imperiului lui de pe insulă. Uită-te la absurditatea asta, cu 
dromoanele. Chiar și-a imaginat, măcar și pentru un singur 
moment, că n-o să vină nimeni pe urmele unor asemenea 
comori rătăcite? Și-a închipuit, fie și numai cât ai clipi din ochi, 
că vor veni să le caute niște becisnici și niște imbecili? Omul 
ăsta e un idiot. 

— Poate că da, poate că nu, răspunse de St Clair. Se spune - 
și foarte multă lume crede în adevărul acestor vorbe - că, în 
prima sa tinerețe, pe când era, după toate aparențele, un 
oștean puternic și deosebit de priceput, a plecat la război în 
Armenia, în oastea Imperiului Bizantin, a fost făcut prizonier și 
vândut apoi ca rob. Povestea, care nu e dată uitării, deși Isaac 
vorbește foarte rar despre asta, spune că a petrecut apoi mulți 


78 


ani pe pământ străin, tot timpul încătușat în lanțuri grele, pentru 
că era atât de puternic și atât de răzvrătit. În urma acestei 
experienţe, a rămas cu o ură turbată, profundă și neînduplecată 
împotriva oamenilor din vest, cum suntem noi - el ne spune 
latini - care l-au ţinut în lanțuri trei ani. Tăcu, apoi adăugă: Asta 
ar explica prima lui reacţie, lipsită de ospitalitate, în faţa 
descoperirii a două corăbii latine ciudate, ancorate lângă țărmul 
lui și cerând ajutor. 

— Da, ai putea spune așa și înclin să cred că e cu putinţă... 
dar asta nu mă face mai puţin nerăbdător să-l fac zob pe 
nemernic, așa cum aș strivi un păianjen. Ce altceva ai mai aflat? 
Cum a-nceput toată povestea? 

Andre ridică din umeri. 

— Din întâmplare și într-un mod nicidecum neobișnuit, din 
câte am putut afla. În cele din urmă, furtuna s-a domolit când a 
ajuns aici, în Cipru, dar dromoanele au fost purtate, tot drumul, 
de vânturi puternice. De Bruce crede că asta s-a întâmplat 
datorită porţiunilor verticale ale vaselor. Părţile lor laterale 
foarte lungi și suprafețele de la pupa au fost ca niște pânze, 
prinzând în plin vântul, așa cum n-ar fi putut s-o facă altă 
corabie, și, în consecinţă, corpurile lor mari au fost deplasate 
mai departe și mai repede decât oricare altele. Dacă e așa cum 
mi s-a spus, au văzut insula în zorii celei de a treia zile a furtunii, 
când vânturile și valurile trecuseră de punctul de culme, dar mai 
erau încă foarte puternice. Dromoanele fuseseră deja purtate 
mult prea aproape de țărm și cel aflat la o distanță mai mică de 
uscat a fost împins în bancurile de nisip din apele puţin adânci 
pe care insularii le numesc stâncile Afroditei. Odată ajuns acolo 
și fiind puternic înţepenit, s-a sfărâmat sub izbiturile valurilor și 
ale vântului și niciunul dintre celelalte vase n-a avut cum să-l 
ajute. Printre stânci, valurile erau atât de dezlănţuite, încât, 
dintre oamenii de la bord, foarte puţini au supraviețuit ca să 
ajungă la mal. În zilele următoare, pescarii din zonă și insularii 
au coborât pe țărm, așa cum obișnuiesc, ca să salveze tot ce 
pot. Insă pe epavă au găsit aur, iar vestea a ajuns la urechile lui 
Comnenus. Ni s-a povestit că, la început, el n-a aflat prea multe, 
doar că valurile aduseseră pe plajă și printre stânci monede de 
aur, dar asta a fost de-ajuns ca să-l stârnească. A văzut marele 
nostru sigiliu la gâtul unui pescar și l-a confiscat, fără să știe ce 
era. Apoi, ceva mai târziu, oamenii lui s-au scufundat și i-au 


79 


spus că au găsit cufere și lăzi pline cu aur în epava de pe fundul 
mării. 

Se pare că, peste câteva ore, s-a dus vestea că încă două 
corăbii, niște vase uriașe aduse de vânt dinspre vest, sosiseră la 
Limassol și cereau îngăduința să acosteze. Pentru Isaac, 
„dinspre vest” însemna „latini”, așa că a trimis imediat vorbă că 
refuză să primească în port navele străine. In același timp, i-a 
întemnițat pe toți supraviețuitorii de pe epavă. Abia mai târziu, 
după ce le-a pus tot felul de întrebări localnicilor care văzuseră 
totul, a avut ocazia să cântărească bine lucrurile și a început să- 
și dea seama că acele două corăbii imense despre care 
povesteau  ciprioţii că le văzuseră îndepărtându-se erau, 
probabil, cele din Limassol și că era, așadar, posibil ca la bordul 
lor să se afle și mai multe bogății. Prima lui reacţie a fost să 
plece în grabă la Limassol pentru a sechestra cele două vase - 
asta ne-a povestit-o chiar unul dintre căpitanii aflaţi în slujba lui. 
Dar n-a îndrăznit să se-ndepărteze de epavă înainte de a se 
convinge că fusese recuperată întreaga comoară. Nu are 
încredere în nimeni și nu se-așteaptă ca vreunul dintre oamenii 
lui să dea dovadă de loialitate sau de onoare, de vreme ce 
acestea lipsesc din purtarea lui față de ei. Așa că a așteptat, 
vorbind cu patos în nerăbdarea lui, până ce a fost recuperat și 
ultimul bănuţ și foarte mulţi i-au remarcat neliniștea. S-a întors 
la Limassol peste câteva zile, numai ca să afle că nu avea 
puterea de a întreprinde ceva împotriva celor două dromoane. | 
se spusese că erau niște corăbii imense, dar, fiindcă nu văzuse 
niciodată un vas mai mare decât o barcă de pescuit - dromonul 
de pe stânci se făcuse arșice înainte de sosirea lui acolo - nu 
avea de unde să știe ce se înțelegea, de fapt, prin „imens”. Și-a 
dat imediat seama că nu avea nimic cu care să amenințe acele 
monstruozităţi. 

Richard îl asculta cu atenţie, încruntat, și Andre continuă. 

— În momentul acela, după ce și-a trecut în revistă toate 
opţiunile, a devenit conciliant, oferindu-le oaspeţilor neașteptaţi 
prietenia, ajutorul și ospitalitatea sa. Ca să-i câștige încrederea, 
i-a trimis înainte vorbă lui de Bruce, spunându-i că el nu se afla 
în Limassol, că fusese reţinut în interiorul insulei, cu niște treburi 
la Nicosia, și asta ar fi mers dacă planul nu i-ar fi fost zădărnicit 
chiar de oamenii lui, care ne-au povestit tot ce știau. De Bruce a 
aflat imediat, cu exactitate, când s-a întors Comnenus de la 


80 


epavă și a știut, cu aceeași precizie, ce anume fusese recuperat 
de pe corabia scufundată și ce se întâmplase cu supraviețuitorii 
și cu trupurile morților. 

— Stai puţin. Spui că oamenii lui Comnenus i-au povestit lui 
de Bruce toate astea? Atunci de ce el n-a fost de acord cu 
hotărârea Joannei? Trebuie să-și fi dat seama că ea avea 
dreptate. 

— Nu, alteţă, a considerat că ea e femeie, că înţelege prea 
puţin adevărurile războiului și intrigile politice... 

— Pe măruntaiele lui Dumnezeu, omule! Joanna a fost regină 
domnitoare ani întregi. Și încă în Sicilia! Ştie mai multe despre 
intrigile politice decât o să-nveţe vreodată de Bruce. 

De St Clair dădu din cap. 

— Da, probabil că așa este. Dar de Bruce, ca să nu-l 
nedreptăţim, a crezut că putea trata cu Comnenus de pe poziţii 
de forţă. Cipru e lipsit de orice putere navală și tot ce poate 
pune în calea unei oștiri e într-o stare jalnică, e o gloată 
neinstruită, fără pic de mândrie și de curaj. Oricât de incredibil 
ar suna, pe toată insula nu există niciun cavaler. Impăratul i-a 
gonit pe toţi în alte ţinuturi, de teamă că ar fi putut complota ca 
să-l detroneze. Pe scurt, de Bruce credea că și-ar fi putut 
impune cu ușurință superioritatea. 

— Nu de pe un vas, n-ar fi avut cum. Ar fi trebuit să debarce 
mai întâi. 

— Da, alteță, iar asta ar fi fost cu putinţă. Avea la bord o 
întreagă companie din garda voastră - sau cel puţin două treimi 
dintr-o companie. Două sute de bărbaţi disciplinaţi. Crede că ar 
fi putut cuceri tot Ciprul cu ajutorul lor, pentru că Isaac ar fi fost 
părăsit de oamenii lui. 

Cu capul lăsat într-o parte, Richard părea să aibă îndoieli. 

— Poate... sau poate că nu. Oricum, n-are importanță. Joanna 
a pus piciorul în prag. Și apoi? 

— Cam asta e tot, alteță. Ar mai fi câte ceva, dar e 
nesemnificativ și va ieși la iveală ca răspuns la întrebările 
voastre, pe măsură ce le veţi pune. Cel puţin pentru moment, 
asta e tot ce am aflat. 

Richard se scărpină gânditor în barbă, apoi dădu din cap, cu 
fermitate. 

— Așa să fie. Te-ai descurcat bine, ai aflat tot ce trebuia să 
știu. Acum pot lua o hotărâre, ceea ce n-aș fi avut cum să fac cu 


81 


un ceas în urmă. Dacă aș vrea, într-o oră mi-aș putea lansa 
forțele împotriva acestui împărat neghiob, cu sânge de slugă, 
având un motiv întemeiat și o convingere solidă. Toate 
multumirile mele pentru asta. Acum du-te să mănânci ceva și-o 
să discutăm din nou mai târziu, după ce-o să am timp să mă 
gândesc la tot ce mi-ai spus. Nu, așteaptă. Prinţesa 
Berengaria... cum ai găsit-o? Adică în ce dispoziţie era? Era...? 

— Prinţesa era bine, alteță, sănătoasă și veselă. Vă va aștepta 
astăzi plină de speranțe. 

— Da, într-adevăr. Era... Ce părere ai despre ea? Nu e 
încântător s-o privești? 

— S-o priveşti... Da, alteţă, așa este. Încântătoare. Va fi o 
mireasă minunată și o regină maiestuoasă. 

— Va fi... Va fi, cu siguranţă. Încă o dată, recunoștinţa mea îţi 
aparţine, messire de St Clair. Deocamdată, rămas-bun. 


4. 


Andre de St Clair se așteptase, fără rezerve, ca regele să 
lanseze imediat un atac împotriva lui Isaac Comnenus, dar 
Richard nu făcu nimic de acest gen, dovedindu-și, în schimb, 
judecata sănătoasă și stăpânirea de sine. Chiar la începutul 
acelei după-amiezi îi trimise lui Comnenus o scrisoare concepută 
cu ajutorul unui sobor de episcopi și uimitor de moderată, ţinând 
cont de provocarea pe care o primise. Dacă Isaac îi elibera pe 
supraviețuitorii dromonului distrus, împreună cu toate bunurile 
lor, și îi înapoia lui Richard avuţiile care îi aparţineau, inclusiv 
marele sigiliu al Angliei, care îi era nefolositor oricui altcuiva, 
atunci regele nu avea să mai facă niciun pas pe calea 
ostilităţilor împotriva Ciprului și a împăratului său, ci avea să 
ridice pânzele, pornind din nou spre Palestina cu toate forțele 
sale, pentru a nu se mai întoarce niciodată. 

Și, în timp ce era predată scrisoarea, regele Guy al 
lerusalimului fu adus la țărm fără niciun incident și instalat în 
imensul cort regal al lui Richard, la un kilometru și jumătate față 
de porţile cetății, pe un deal foarte bine păzit. Restul corăbiilor 
din avangarda forțelor lui Richard se iviră la orizont, urmând să 
sosească negreșit înainte de căderea nopţii, așa cum se 


82 


prevăzuse. Dar, chiar înainte ca vasele din flotă să-și fi coborât 
ancora în diversele locuri ce le fuseseră destinate, sosi 
răspunsul lui Comnenus la scrisoarea lui Richard și, în timp ce 
mesagerul însărcinat să o înmâneze vâslea către galera celui din 
urmă, Isaac în persoană își făcu apariţia pe plajă, în faţa 
orașului. Defilă el însuși în fruntea unei adunături zdrențăroase 
de oșteni, care înălțară baricade transportabile înaintea porţilor, 
gest interpretat de Andre, care privea de pe puntea corăbiei 
sale, fără să știe nimic despre scrisoarea regelui, drept sfidare și 
provocare. 

Și chiar asta era. 

Răspunsul lui Isaac la scrisoarea împăciuitoare a regelui era 
atât de tăios și de o aroganță atât de nerușinată, încât, citindu-l, 
sfetnicii lui Richard nu putură decât să clatine din cap și să 
murmure ceva despre demenţa evidentă a individului. Nu avea 
să-i elibereze pe captivi, spunea Comnenus, și nu voia să 
înapoieze nici măcar o singură monedă de aur. Intrușii latini, 
adăuga el, îi lezaseră reputaţia invadându-i teritoriile și 
amenințându-l, ca și cum nu ar fi fost demn de respectul lor, 
provocându-i mânia și determinându-l să le confiște bunurile. 
Acum trebuiau să accepte umilinţa și pierderile binemeritate. 
Declara că se aștepta să nu mai audă nimic altceva despre ei, 
cu excepţia veștii despre plecarea lor în viitorul apropiat, și le 
reamintea că se cuvenea să fie recunoscători fiindcă le 
trimisese un răspuns, deoarece, de obicei, niciun împărat nu 
avea bunăvoința de a duce tratative cu un simplu rege. 

Mai târziu, mai mulţi îi povestiră lui Andre că Richard făcuse 
ochii mari, șocat, în timp ce cancelarul citea răspunsul cu voce 
tare, apoi izbucnise într-un râs hămăit, sălbatic, și poruncise ca 
pe plaja unde se desfășura parada lui Comnenus să fie debarcaţi 
trei sute de oșteni, acoperiţi de două sute de arcași și 
arbaletrieri. 

Debarcară într-o oră și, cu toate că înaintară cu destul curaj în 
întâmpinarea lor, apărătorii lui Isaac nu mai întâlniseră niciodată 
până atunci ceva atât de înfiorător și de eficient precum rafalele 
dense ale ploii de săgeți revărsate asupra capetelor lor de 
oamenii lui Richard de pe corăbiile ancorate în apropierea 
țărmului. Apărătorii, printre care Isaac însuși, se împrăștiară în 
grabă, alergând înapoi, în și prin orașul din spatele lor, și 
abandonând câmpul de luptă în faţa oștenilor lui Richard. 


83 


Pe toată durata serii și în restul nopţii, regele dădu prioritate 
debarcării cailor săi de luptă. O parte dintre aceștia petrecuseră 
mai bine de o lună pe mare și niciunul nu se afla într-o stare 
destul de bună pentru a fi călărit, și mai ales pentru a fi 
încălecat într-o bătălie, dar, în dimineaţa aceea, cu mult înainte 
de răsăritul soarelui, se răspândi vestea că Richard căuta 
voluntari - patruzeci - care să-l însoțească în zori, în șaua 
calului, de-a lungul coastei, către Kolossi, la o depărtare de opt 
kilometri, unde se presupunea că sfârșiseră prin a se opri, cu o 
seară înainte, Isaac și oamenii lui. 

Imediat ce auzi vestea, strigată către străjerul de la provă de 
santinela de pe dig, Andre, care stătuse pe punte aproape toată 
noaptea, agitat și neizbutind să adoarmă, plecă în căutarea 
comandantului corăbiei, pentru a-și invoca dreptul de a 
răspunde la cererea de voluntari a lui Richard, ca vasal al 
acestuia. Însă Tournedos, abia ridicat de pe patul de campanie 
ca să-ntâmpine ziua, clătină din cap, tăgăduindu-și, în calitate 
de căpitan al vasului, autoritatea de a aproba o asemenea 
cerere a unui cavaler. Îl trimise, în schimb, la ofiţerul senior al 
Templului aflat la bord. 

Andre nu schimbase niciodată vreo vorbă cu acesta, un 
cavaler cu faimă, care se bucura de popularitate, pe nume 
Antonio del' Aquila, dar îl văzuse de multe ori de când se 
îmbarcase pe corabie. Îl găsi pe puntea lungă de la pupa, 
sprijinindu-se de copastie în preajma fratelui sergent care păzea 
cârma și discutând cu glas tainic cu un alt cavaler, cu chipul 
întunecat. Era clar că erau preocupaţi, dar, cu toate că era 
nervos, încruntându-se fiindcă fusese întrerupt, și că nu-și lua 
ochii de la bărbatul cu care stătea de vorbă, templierul ascultă 
cererea lui de St Clair. Dar în final îl refuză scurt, concediindu-l 
prin tonul vocii. 

Uimit de fermitatea refuzului, Andre îi contestă dreptul de a 
nu-i da îngăduinţa. Insistă cu încăpățânare asupra faptului că 
încă nu se legase de confrerie prin jurământul de supunere, 
nefiind așadar obligat să accepte și să se supună unui ordin care 
nu era o comandă directă. 

Del' Aquila, care, în comunitatea templierilor era numit, cu 
afecțiune, doar Aquila, fusese pe punctul de a-și relua 
conversaţia întreruptă, întinzând mâna ca să-și prindă 
prietenește camaradul de umăr, dar se opri și se îndreptă ușor 


84 


de spate, scuzându-se faţă de celălalt bărbat prin ridicarea unui 
deget înainte de a se răsuci ca să-l înfrunte pe cel care îl 
provoca. Lumina pâlpâitoare a unei lămpi fixate de un perete 
despărțitor îi arunca umbre pe chip și Andre se aștepta să-i vadă 
printre ele mânia. În schimb, Aquila îl privi calm preţ de câteva 
clipe, fără să trădeze nicio emoție. Era un bărbat tânăr, un 
luptător în cea mai bună formă, și Andre aprecie că trebuia să fi 
avut treizeci și doi sau treizeci și trei de ani. Avea barba deasă, 
roșcată, părând neagră în lumina sumbră dinaintea zorilor, și o 
purta tunsă scurt, cât să treacă de marginea glugii de zale. Pe 
tunica lui albă se contura, în faţă și în spate, crucea roșie, cu 
partea de jos prelungă, a Templierilor din Outremer, însă, în 
colțul din stânga sus delimitat de aceasta, între piept și umăr, se 
vedea și cea neagră, cu brațe egale și evazate, care fusese 
blazonul iniţial al ordinului înainte de a i se fi atribuit crucea 
roșie, reliefată, ce simboliza Sângele lui Hristos. Foarte puţini 
bărbaţi purtau ambele însemne și toţi aceștia erau cavaleri care 
se distinseseră în luptă, făcând, așadar, ca ordinul să fie 
remarcat. 

Aquila îl fixă pe de St Clair cu ochii mijiţi, mușcându-și ușor 
buza de sus, apoi trase adânc aer în piept și se întoarse spre 
celălalt cavaler. 

— Îmi cer iertare, signor Loranzo, dar trebuie să mă ocup de... 
asta. Dacă vrei să mă aștepți în cabina mea, o să mă-ntorc 
imediat ce-o să fie cu putinţă. 

Cel căruia i se adresase făcu o plecăciune adâncă și se 
îndepărtă, iar Aquila îi chemă pe Andre curbându-și degetul 
arătător. 

— Vino. Să facem o plimbare împreună. 

Pe urmă întrebă, în timp ce Andre mergea pe lângă el, 
potrivindu-și pasul după al lui: 

— De ce vrei să pleci călare, alături de Richard? 

— Ducele e seniorul me... 

— Știu asta, messire de St Clair, dar de ce vrei să pleci călare, 
împreună cu el? 

Andre clipi, ușor surprins fiindcă Aquila îi știa numele, dar 
răspunse: 

— E datoria mea, ca vasal al său. 


85 


— Nu, ca vasal ești dator să te supui poruncilor lui. Dar acum 
n-a dat niciuna. A cerut voluntari. Așadar, îngăduie-mi să te- 
ntreb din nou: De ce vrei să pleci călare, alături de el? 

— Ca să... 

Andre tăcu, conștient că era în căutarea unei minciuni care 
să-i justifice cererea, apoi zâmbi împotriva dorinței lui și se dădu 
bătut. 

— Ca să simt din nou un cal între picioarele mele. 

— După ce ai stat atât de mult pe mare, asta vrei să spui. 

Aquila nu se uitase la el și nu-i văzuse zâmbetul. 

— Da. 

— Crezi că ești singurul care vrea asta? 

— Nu, nu... 

— Întocmai. 

Se  întorseseră, trecuseră prin faţa cârmei scoase din 
funcțiune, iar acum înaintau încet de-a lungul marginii din 
dreapta a punţii de la pupa, știind că erau auziţi de urechile și 
văzuţi de ochii străjerului de lângă timona din spatele lor, dar, 
când ajunseră în cel mai îndepărtat punct de omul care îi privea, 
Aquila se opri, răsucindu-se către de St Clair, astfel încât 
ajunseră să stea aproape nas în nas și, în acest timp, îl strânse 
de încheietura mâinii și se încruntă, ca și cum ar fi mârâit furios 
către el, după care își cobori spectaculos vocea. 

— Nu te mișca. Nu-ţi dezlipi privirea de chipul meu. Ascultă 
ce-ţi spun. Ascultă, așa cum ne ascultă alţii pe noi! Să 
presupunem că îţi îngădui să pleci călare, cu seniorul tău. 
Probabil c-o să călărești vreo opt kilometri, pe un animal care s- 
ar putea dovedi în stare să reziste pe această distanţă, după ce 
a petrecut o lună pe mare. Și s-ar putea să te întâlnești cu acest 
împărat cipriot și cu liota lui de nebuni, după care s-ar putea să 
te lupţi cu ei. Dar e la fel de posibil să ajungi în spinarea unui 
bidiviu mai puţin potrivit pentru o asemenea situaţie, pe un 
teren dubios, luptându-te cu niște oameni a căror dibăcie, deși 
ridicolă, poate fi, uneori, ucigătoare. Ilmaginează-ţi că unul 
dintre acei oșteni stângaci ar fi destul de norocos, încât să te 
doboare de pe cal și să te omoare din întâmplare. 

Tăcu, lăsând cuvintele să plutească între ei, fără ca nici măcar 
să fi clipit vreodată din ochii pironiţi într-ai lui Andre. 

— Și iată-te, continuă, cu vocea abia mai puternică decât o 
șoaptă fierbinte, Sieur Andre de St Clair, mort pe un petic 


86 


necunoscut de pământ, în mijlocul a nicăieri, fără să fi realizat 
nimic și transformând toate cele prin care ai trecut în ultimul an 
într-un eșec, într-o irosire a timpului și a eforturilor. Și nu numai 
a timpului tău și a strădaniilor tale, ci a eforturilor tuturor celor 
care și-au dat silinţa, în toată această perioadă, alături de tine, 
pregătindu-te pentru sarcina ce ţi-a fost încredinţată spre a o 
duce la bun sfârșit în Outremer. 

Se opri, văzând nedumerirea și apoi înţelegerea înflorind în 
ochii lui Andre, și ridică dintr-o sprânceană în timp ce dădea din 
cap, confirmându-i ceea ce văzuse. 

— Comandanții noștri de aici, spuse, cu voce mai sonoră, au 
hotărât deja, cu mult înainte de această solicitare de voluntari 
din partea lui Richard, că, așa cum se întâmplă întotdeauna, 
problemele Templului trebuie să fie mai presus decât cele ale 
unui simplu rege. Misiunea noastră, datoria căreia ne-am 
consacrat, este să ajungem vii în Țara Sfântă și să reîntregim 
puterea și sângele războinic pierdute de ordinul nostru sacru în 
bătăliile din ultimii ani. Sleirea rezervelor noastre e serioasă și 
continuitatea existenţei noastre e pusă în primejdie, așa că nu 
ne putem îngădui să pierdem, ba nici chiar să riscăm, nici măcar 
viața și sănătatea unui singur om înainte de a ajunge față în faţă 
cu Saladin și cu furnicarul hoardelor lui. Soarta creștinătății, pe 
pământul lui Hristos, poate depinde de fiecare dintre oamenii 
noștri sau numai de unul singur dintre noi... Și cine poate ști 
care va fi acel singur om? Așadar, rămânem la bordul corăbiilor 
noastre sau, după debarcare, în mijlocul comunităţii noastre. 
Avem grijă să ne păstrăm teferi și ne ferim să fim angajaţi în 
asemenea încăierări lipsite de importanţă, meschine și pline de 
orgoliu, în care pot pieri, fără niciun folos, oameni valoroși. M-ai 
înțeles? 

Singurul lucru pe care îl pricepuse Andre cu adevărat până în 
momentul acela era că întâlnise încă o dată, pe neașteptate, un 
frate din Ordinul de Sion care cunoștea scopul secret al 
călătoriei sale în Outremer. Pricepuse, totodată, fără nicio 
umbră de îndoială, și mesajul lui Aquila, iar acum nu avea nici 
cea mai mică dificultate în a vedea temeinicia motivelor 
ascunse sub refuzul cererii sale și înţelegerea acestora îl făcu să 
se simtă deopotrivă nesăbuit și egoist. Pălăvrăgeala despre 
soarta creștinătății, care depindea de Ordinul Templului, nu 
fusese nimic mai mult decât atât - vorbe goale, destinate oricui 


87 


ar fi putut trage cu urechea. Adevăratul mesaj pe care îl primise 
Andre îi spunea că era supravegheat și păzit tot timpul, chiar și 
de sine însuși, de către fraţii îngrijoraţi din confreria Sionului. 
Respiră adânc, apoi își înălţă privirea și dădu din cap. 

— Da, frate Aquila, am înţeles... totul. Și îmi pare rău fiindcă 
ţi-am atras atenţia asupra unui subiect atât de lipsit de 
importanţă. larta-mă. 

— Nu e nevoie, pentru că nu s-a săvârșit niciun rău. Dar, de 
acum înainte, rămâi la bord atâta vreme cât Richard nu te 
solicită direct. 

Andre reuși să zâmbească și își înclină capul. 

— Pot să fac chiar mai mult decât atât pentru dumneata, 
señor del’ Aquila, pentru că am purtat această discuţie cu mine 
însumi, în alte împrejurări. O să-l însoțesc pe regele Richard 
numai când o să mă cheme în calitate de senior căruia îi sunt 
vasal, așadar ca duce de Aquitania. Altminteri o să rămân aici și 
n-o să risc prostește. Nu datorez credinţă regatului Angliei. 

Chiar în timp ce ei stăteau de vorbă, Richard și grupul său o 
porniseră deja călare către vest, în direcţia orașului Kolossi, și, 
auzindu-i plecând, căci era încă prea întuneric ca să-i poată 
vedea, Andre nu se simţi chinuit nici măcar de cel mai mic 
regret. Dojana lui Aquila îi reamintise ce priorităţi îi conduceau 
acum viața și își petrecu restul dimineţii ocupându-se de armele 
sale, în special de arbaletă, pe care o curăţă de sarea și de 
rugina depuse în lunile dinainte, petrecute pe mare, curăţându- 
și și lustruindu-și apoi stocul de săgeți și asigurându-se că 
arcurile de rezervă ale arbaletei erau în bună stare, uscate și 
ferite de umezeală. 

După masa de prânz, ispitit de priveliștea și de zgomotul din 
poligonul unde alţi arbaletrieri amenajaseră locuri de tragere și 
instalaseră ţinte, se duse la țărm însoţit de alţi doi cavaleri și își 
petrecu o oră exersând, până ce Richard și oamenii lui se 
reîntoarseră din expediţie, încărcaţi cu pradă. Povestea 
incursiunii lor pline de succes se răspândi cu iuțeală, fiind 
ascultată cu mare bucurie. Găsiseră tabăra lui Isaac nepăzită, cu 
toţi cei dinăuntru dormind duși, fără ca vreunuia să-i fi trecut 
prin minte că inamicul i-ar fi putut urmări în noaptea aceea. 
Richard atacase imediat și bătălia care urmase fusese, de la bun 
început, o retragere în debandadă, fiindcă dușmanii săriseră din 
culcușuri cuprinși de panică și scăpaseră cu fuga, alergând către 


88 


dealuri, fără a face efortul de a-și lua hainele sau armele și fără 
a lupta ca să se apere. Isaac dispăruse, se presupunea că fugise 
odată cu gloata și zvonurile spuneau că se îndreptase spre 
interiorul insulei, traversând munţii Troodos, din nord, în drum 
spre Nicosia, aflată la o sută zece kilometri distanță, iar Richard 
era foarte bine dispus. Era duminică, 12 mai, sărbătoarea 
Sfântului Pancras din anul 1191, și ziua avea să se dovedească 
a fi memorabilă nu numai pentru înfrângerea nefericitului 
Comnenus, ci și din ale motive, primul fiind apariţia restului 
flotei, ivită la orizont cu mult mai devreme decât fusese 
prevăzut. 

Când află despre sosirea acesteia, Andre ascultase deja mai 
multe versiuni ale evenimentelor dimineţii și era în drum către 
barca sa de pe plajă când își auzi numele strigat de o voce 
familiară și îl văzu pe rege în persoană venind călare pe urmele 
lui. Avea obrajii colorați și era vizibil încântat de sine însuși. Sări 
din șa și își aruncă un braţ în jurul umerilor lui Andre, trăgându-l 
cu putere și fără efort în jos și către pieptul său și strângându-l 
de parcă s-ar fi luat la trântă. 

— Mi-ai lipsit în dimineaţa asta, începu el, înainte de a-și 
îndepărta braţul. Am crezut c-o să mi te alături când am cerut 
voluntari, dar pe urmă am văzut că figura ta nu era singurul chip 
de templier care lipsea din mulţime. Niciunul dintre voi n-a venit 
cu mine. De ce? Templul are un mesaj pe care dorește să mi-l 
transmită? 

Andre zâmbi cu tristeţe, încordându-și umărul drept, care, la 
mai multe luni după vindecarea rănii, continua să fie uneori 
sensibil. 

— Da și nu, alteţă. Am încercat să vin, dar mi s-a adus aminte, 
așa cum li s-a reamintit tuturor celorlalți care au cerut 
permisiunea, că, în această expediţie, prima mea datorie este 
aceea de a reconsolida prezenţa ordinul nostru în Outremer. Mi 
s-a atras atenţia că o moarte lipsită de glorie și de sens, 
pricinuită de un măscărici pe un câmp neînsemnat de luptă din 
Cipru, ar aduce mult prea puţine beneficii Templului, pe când, 
prin prezența mea în Țara Sfântă, aș putea înfăptui lucruri 
mărețe în numele lui Dumnezeu. 

— Ha! Hohotul de râs confirmă că, în ziua aceea, nici măcar 
politica ordinului nu-i putea spulbera lui Richard buna dispoziţie. 
Pe când propria mea moarte lipsită de glorie și de sens, în 


89 


aceeași aventură, n-ar avea absolut nicio importanţă pentru 
Templu! Pe coaiele Domnului, aroganţa acestor oameni e de 
necrezut. Ezită, întrerupându-se pentru o fracțiune de secundă. 
Dar rămăi în continuare vasalul meu, nu-i așa? Ai depus cumva 
vreun legământ cât am fost plecat? Il văzu pe Andre negând cu 
o mișcare a capului și zâmbetul i se lărgi. Atunci e minunat, 
fiindcă astăzi, înainte ca flota să intre în port și înainte ca 
Dumnezeu să poată pretinde întreaga ta loialitate, îţi cer să 
înfăptuiești lucruri mărețe în numele meu, flăcăule. 

Cu zâmbetul încă la locul lui, se uită în jur aproape pe furiș, ca 
un băieţel care pune la cale o șotie, apoi îl prinse pe Andre de 
mânecă și îl trase într-o parte, până ce ajunseră să stea alături 
în adăpostul unghiului dintre două șuri de lemn, fără pereţi 
laterali. 

— Îţi cer să faci ceva pentru mine, de unul singur și chiar 
acum, câtă vreme hotărârea continuă să-mi răsune în minte. 

— Firește, alteţă. Despre ce e vorba? 

Regele îl privi în ochi, păru să șovăie, apoi se avântă, rostind 
vorbele cu atâta grabă, încât cădeau, învălmășite, una peste 
alta. 

— Trebuie să pui mâna pe o barcă. 

— S-a făcut deja, alteță. Am una aici, în apropiere. 

— Bun. Atunci ia-o și du-te la dromoanele din golf. Prezintă-te 
în faţa logodnicei mele și dă-i de știre că ea și cu mine ne vom 
căsători astăzi, în seara asta, înainte de ora cinei. La momentul 
potrivit, o să trimit o escortă pentru ea și pentru sora mea. Intre 
timp, ea trebuie să se îmbrace și să se pregătească. Are la 
dispoziție câteva ore pentru asta - două, cel puţin, sau poate 
chiar trei. Am vorbit deja cu fratele Nicolas, capelanul meu, pe 
drumul de întoarcere de la Kolossi. El va conduce ritualul nunții, 
e privilegiul lui, și face chiar acum pregătirile necesare pentru 
restul ceremoniei. O să folosim capela Sfântului Gheorghe, 
Omorâtorul de Balauri, din castelul Limassol, care ne aparţine 
deja, iar soborul episcopilor de pe diversele noastre domenii - îi 
avem aici pe episcopul din Evreux și pe un altul, din Bayonne, și 
pe câţiva arhiepiscopi - o va numi și o va unge oficial ca regină 
a Angliei și îi va pune coroana pe frunte imediat ce vom fi soț și 
soție. Spune-i ei toate astea. Și avertizeaz-o pe Joanna să se 
asigure că totul e așa cum trebuie să fie. Cere-i să-și aducă 
femeile ei și pe ale Berengariei ca să stea, ca un gard viu, între 


90 


regină și preoţii severi și posomorâţi... Și convinge-te că omul lui 
de Sable, Coutreau, e anunţat câte femei merg la țărm, fiindcă 
trebuie să găsească un mod potrivit de a le aduce - o barcă cu 
pânze, ca să fie stabilă, și cu o copertină care să le apere de 
vânt părul și acoperămintele capetelor și să le păstreze hainele 
uscate în timpul traversării. N-o să-mi facă niciun bine dacă vor 
fi aduse într-una cu vâsle, prin vânt și prin ploaie, ca să apară 
aici ca niște pui uzi leoarcă, în mijlocul păunilor îngâmfaţi care 
se vor aduna imediat ce-o să se răspândească vestea. 

Se opri brusc, apoi îl strânse iarăși pe Andre de umăr și 
cleștele degetelor lui sfredelitoare îi pătrunse chiar și prin 
cămașa de zale de sub tunică. 

— Ai înţeles ce ţi-am spus? 

— Da, alteţă. 

Andre turui la iuţeală instrucţiunile pe care le primise, le 
enumeră succint în folosul regelui, gândindu-se întruna că totul 
prinsese contur foarte repede, fără niciun avertisment, și 
întrebându-se de ce trebuia să fie așa. Postul se terminase 
demult, iar obișnuita perioadă de după post, propice nunţilor, 
răstimpul Paştilor, cu toate conotaţiile sale legate de renaștere, 
reînviere și fecunditate, trecuse fără comentarii, mulțumită 
furtunii și împrăștierii flotei. Logodna se putea prelungi acum la 
nesfârșit, fără să atragă nimic mai mult decât o ridicare din 
sprâncene, de vreme ce urgenţa campaniei din Outremer 
eclipsa orice altceva și devenea din zi în zi tot mai presantă. Așa 
că, se minună André, de ce se grăbea atât de tare Richard să-și 
celebreze nunta, în intervalul unei singure zile? Cu o zi în urmă, 
după vizita făcută de Andre prinţesei, nu pomenise nimic despre 
asta. Căsătoria devenise pe neașteptate un imperativ, se 
întrebă el, pentru că regele, călare pe creasta valului înalt al 
victoriei asupra tiranului de pe insulă, simţea nevoia să facă 
saltul cât se afla în plin zbor, înainte de a-și pierde cu totul 
curajul? Căută semnele panicii și ale disperării în purtarea lui 
Richard și descoperi că putea să deslușească dovezile 
amândurora, deși erau reduse la tăcere și ţinute puternic în 
frâu. 

Fără să aibă habar că Andre îl studia cu atenţie, Richard 
vorbea iarăși. 

— Bine. Spune-i doamnei mele c-o să fie splendid. Aici, în 
Limassol, există o mănăstire, o confrerie a benedictinilor, și mi 


91 


s-a zis că știu să cânte minunat de frumos, așa că o să avem 
muzică și lumină - pachete mari de lumânări albe din ceara cea 
mai fină - și o abundență de nori unduitori de tămâie 
înmiresmată. Spune-i asta, ca nu cumva să creadă că nu are 
parte de o nuntă demnă de o regină. Asigură-te că e convinsă 
de contrariu... Muzică și lumină și tămâie, ca să ameţească 
toate simţurile... și un ospăț nupţial care va urma, să fie sigură 
de asta, vaci și oi și porci se învârt deja în frigare, iar peștele și 
orătăniile se pregătesc acum, în vreme ce stăm de vorbă... 
Regele se întrerupse, cu chipul dintr-odată plin de îndoială, și se 
uită peste umăr. Cel puţin așa cred... Am cerut să... Se răsuci 
iute înapoi, către André. Așa să fie. Du-te și fă ce ţi-am poruncit. 
Mai am și alte lucruri de care să mă ocup, și alţi oameni pe care 
trebuie să-i instruiesc. Grăbește-te. Avem puţin timp de pierdut 
și nicio secundă de irosit. 

Înainte ca Andre să-și încheie salutul, Richard plecase, se 
aruncase în șa și își întorsese scurt calul, dându-i pinteni și 
năvălind către și prin mulţimea de pe plajă, pe care o împrăștie 
fără să-i pese dacă punea pe cineva în primejdie. Andre se duse 
să-și caute barca. 

De data asta, sosirea sa nu era așteptată pe dromon și, după 
ce căpitanul bărcii sale strigă către cei de pe punte, el fu nevoit 
să aștepte în tăcere până când cineva îi aruncă, în sfârșit, o 
scară de frânghie, apariţia sa fiind, evident, considerată prea 
lipsită de importanţă ca să justifice coborârea rampei grele de 
acces. Se văzu silit să stea, stânjenit, în barca lui care tresălta, 
până când cei doi vâslași manevrară mica ambarcaţiune cu 
mare îndemânare, unul dintre ei reușind să agaţe vâsla între 
două trepte ale scării atârnate, pe care o înclină, astfel încât 
Andre s-o poată prinde. Se apucă de părţile laterale cu 
amândouă mâinile și se lăsă pe spate, ca să prevină deformarea 
scării, se uită în sus, la peretele bombat al vasului imens, și se 
întrebă cum avea să urce până pe punte în costumul său 
complet de zale. 

— Mulţumirile mele, strigă, peste umăr, către șeful văslașilor. 
Dacă nu mă-nec, n-o să lipsesc mult. 

Cel puţin, când ajunse la nivelul punţii era uscat și se consolă 
cu ideea că numai oamenii lui, aflaţi dedesubt, îl văzuseră 
târându-se în mod nedemn în timp ce se trăgea în susul 
peretelui lateral, dar era furios fiindcă fusese pus în situaţia să-și 


92 


asume riscul de a cădea în mare, neobservat de nimeni de la 
bord. Pe punte, un marinar îi îngădui să intre, deschizând poarta 
din parapetul navei, iar doi ofițeri se întoarseră spre el, lăsându-i 
impresia de nepăsare și insolență și studiindu-l în timp ce se 
apropia. Unul dintre aceștia, cel mai mare în grad, judecând 
după tresa de pe tunică, deschise gura, dând să spună ceva, dar 
Andre își întinse brusc mâna către el, aproape lovindu-l în nas cu 
baza palmei. 

— la poziţia de drepţi când vorbeşti cu un mesager al regelui, 
bădăran prost-crescut, mârâi el. Îl reprezint aici pe Richard al 
Angliei în persoană și sunt purtătorul veștilor pe care le trimite 
logodnicei sale și surorii sale Joanna, regina Siciliei. Oare și 
suveranul ar fi fost silit să-ţi suporte insolenţa și lipsa de respect 
la sosirea sa aici? Ar fi fost nevoit să urce la bord trăgându-se în 
sus cu forţa braţelor? Ignoră paloarea crescândă a nefericitului 
ofițer și se îndesă, neîndurător, în faţa lui. Fii sigur c-o să-l 
informez asupra acestei posibilități când mă întorc la el, chiar în 
după-amiaza asta. Și să nu mai pierzi nicicând din vedere faptul 
că asta nu e și n-o să fie niciodată corabia ta. E corabia unui 
rege, a regelui Richard. Intoarse brusc capul într-o parte și își 
îndreptă un deget către cel de-al doilea ofițer, mai tânăr. Tu! 
Idiotule! Inchide gura aia băloasă și cheamă-l pe Sieur Richard 
de Bruce aici, în clipa asta. Acum! 

Urlă ultimul cuvânt, retezând scurt încercarea omului de a-i 
răspunde, iar acesta se răsuci pe călcâie și dispăru în fugă prin 
ușa din peretele de la pupa. Andre rămase privind în urma lui, 
fără să facă vreun efort pentru a-și destinde trăsăturile crispate. 

— Domnule... Messire... 

— Taci! Ai avut ocazia să vorbești când mă apropiam de vas, 
dar ai preferat să te ţii deoparte și să mă insulţi prin tăcere, în 
loc să-ţi oferi ajutorul și să fii politicos. Acum o să afli cum e 
când umbli în zdrenţe ude și gâfâi deasupra unei vâsle ca un 
marinar de rând, așa că poţi începe să te pregătești. 

Ușa din spatele bărbatului îngrozit, care rămăsese cu gura 
căscată, se deschise și apăru comodorul de Bruce, mutându-și 
curios privirea de la unul la altul, ceea ce îi dădu de înțeles lui 
Andre că ofiţerul mai tânăr îi povestise deja ce se întâmpla. 

— Messire de St Clair, spuse el, ușor încruntat. Nu mă 
așteptam să te revăd. 


93 


— Evident. Așa cum nu se aștepta nici maimuţoiul dumitale 
favorit, aici de faţă. Vreau ca omul ăsta să fie degradat și 
eliberat din funcţie acum, pentru trândăvie și lipsă de respect, 
insolenţă crasă la adresa unui mesager al regelui și /ese 
majesté, insultă la adresa regelui însuși. Se grăbi să ridice 
mâna, cu palma deschisă spre exterior, prevenind protestele 
celuilalt. Fă cum îţi spun, messire de Bruce. Te previn, nu 
încerca să mă duci cu vorba sau să-i scuzi purtarea. Nu e făcut 
să fie ofiţer, de niciun fel, nici măcar ofiţer al navei și, dacă i-aș 
fi comandant, aș pune să fie biciuit și obligat să intre în 
rândurile marinarilor de rând. Ai, așadar, grijă ca, în această 
privinţă, dorinţele mele să fie duse la îndeplinire. Mă aștept să le 
văd înfăptuite înainte de a pleca de aici, ceea ce ar trebui să se- 
ntâmple peste nu mai mult de o oră, și am de gând să-i prezint 
regelui Richard însuși un raport al celor petrecute. 

— Nu am o asemenea autoritate la bordul acestei corăbii, 
messire. Căpitanul vasului... 

— Atunci nu ești comodorul acestor dromoane? 

— Ba da, sunt, dar... 

— Fără niciun dar, messire de Bruce. Fie comanzi, fie n-o faci. 
Ce să-i spun regelui Richard despre asta? 

Umerii lui de Bruce se gârboviră ușor. 

— Foarte bine, o să-i dau instrucţiuni căpitanului. Dar, Sieur 
Andre, acest om e locotenent senior al vasului. 

— Doamne, a fost? Cum au căzut vitejii?. Acum, dacă vrei, 
trimite-le vorbă doamnelor Berengaria și Joanna că aștept aici, 
cu un mesaj urgent de la rege. 

De Bruce își îndreptă spatele și înclină scurt din cap. 

— Bineînţeles. Imediat. Se întoarse spre ofițerul condamnat și 
îi aruncă o privire de gheaţă. Tu, domnule, așteaptă-mă în 
cabina mea. 

În timp ce ambii bărbaţi plecară, lăsându-l pe punte numai pe 
ofițerul mai tânăr, extrem de supus și de deprimat, Andre se 
întoarse cu spatele și se uită către prova îndepărtată a corăbiei, 
fiind conștient că marinarul care îi deschisese poarta stătea, 
țeapăn, în poziţie de drepţi, privindu-l fix, cu fața lipsită de 
expresie. Aș vrea să știu ce crezi despre asta, își spuse, 
începând să se întrebe dacă nu cumva fusese prea aspru cu 
locotenentul, ţinând morţiș să-și arate furia și, în același timp, s- 


? Cartea a doua a Regilor 1:19 (n. tr.). 
94 


o alunge. Însă îndoiala nu dură decât o clipă, fiindcă știa că 
avusese dreptate - își aduse aminte cu cât dispreț rânjise 
individul cu o zi înainte, când urcase pentru prima oară la bord. 
Atunci nu fusese vorba efectiv de o ofensă, dar atitudinea de 
intoleranță batjocoritoare fusese vizibilă și, după cum realiză 
acum Andre, de neuitat. Și-l scoase pe ofițer din minte chiar în 
clipa când ușa din spatele lui se deschise și de Bruce reapăru, 
spunându-i că doamnele aveau să-l primească imediat. 
e 

Andre de St Clair se minunase de la bun început de hotărârea 
subită a regelui de a se căsători imediat și se gândise chiar 
atunci, în timp ce îl asculta pe Richard vorbind despre coruri de 
călugări, despre mănunchiuri de lumânări și despre un sobor de 
episcopi și arhiepiscopi, că solicitarea neașteptată a tuturor 
acestora avea să le facă greutăţi enorme celor implicaţi, de la 
bucătari până la majordomi și la intendenţi, pentru că mai toți 
trebuie să fi fost luaţi prin surprindere, așa cum i se întâmplase 
lui însuși, de hotărârea impetuoasă și imperioasă a monarhului. 
Totuși, era complet nepregătit pentru furtuna de neîncredere și 
de proteste pline de furie și pasiune declanșată în mijlocul 
femeilor de pe dromon la auzul veștilor sale. Se dezlănțui asupra 
lui din senin și îl lăsă clătinându-se, cu gura căscată și începând 
să-și dea seama, fără a reuși s-o înţeleagă, că, în ochii femeilor 
din familia lui Richard, se lăsase lingușit pentru a comite, 
împotriva lor, o mârșăvie enormă. Nu avea importanţă că nu era 
decât un simplu mesager, care nu putea fi acuzat de 
complicitate sau de fărădelegea în sine; cineva trebuia să 
suporte atacul mâniei lor colective, iar el era cel mai la- 
ndemână și cel mai potrivit destinatar al acelei indignări feroce. 

Mai târziu avea să-și dea seama, cu recunoștință, că partea 
cea mai rea fusese scurtă, numai pentru că femeile nu mai 
avuseseră timp de pierdut cu el, odată ce gravitatea situației în 
care se aflau începuse să se facă simțită. Se lăsaseră cuprinse 
de frenezia pregătirilor, dându-l repede uitării. De St Clair se 
pomenise într-un vârtej de zgomote stârnite de panică, în 
mijlocul unui viscol turbat de veșminte femeiești care păreau să 
ia locul aerului și, câteva clipe mai târziu, fusese dat afară din 
cabină. 

Deși oarecum năucit, reușise să afle ceea ce îl interesa cel 
mai mult: din grupul ce lua parte la ceremonie făceau parte 


95 


nouă femei, care trebuiau transportate cu barca cu pânze a lui 
de Sable. Prinţesa avea să le aducă pe bătrâna ei dueña, care îi 
fusese doică în copilărie, și pe alte două doamne mai tinere din 
Navarra; Joanna avea să fie însoţită de Maria, bătrâna ei 
doamnă de companie și slujitoare, și de trei femei din Sicilia, 
două văduve și una nemăritată, care îi fuseseră doamne de 
onoare pe când era regina de drept a Siciliei. 

Se îndreptă către ieșirea de pe flancul navei, observând abia 
când ajunse acolo că rampa fusese scoasă în afară, fiind așezată 
unde trebuia, și vederea ei îi aduse aminte de celălalt lucru pe 
care îl pusese în mișcare. In dreptul porții stătea același marinar 
și Andre îi ceru să anunţe echipajul bărcii sale că avea să 
sosească în curând. Apoi se întoarse spre tânărul locotenent 
care îl privea cu prudență, stând pe vârfuri. 

— Cheamă-l pe Sieur Richard pentru mine. 

— Da, Sieur André. 

Răspunsul veni tot atât de rapid ca la o paradă, iar 
locotenentul se răsuci cu promptitudine pe călcâie, pentru a 
transmite invitaţia. Sieur Richard de Bruce ieși din cabina sa 
peste câteva clipe, cu o figură rigidă, și veni drept către Andre, 
care dădu scurt din cap. 

— Ce-ai făcut cu celălalt individ? 

— L-am închis în cabina lui, Sieur Andre. 

— Nu e suficient. Lasă-l fără tunică, pune-l în lanțuri și ține-l 
sub pază, în văzul lumii, în colțul de acolo, ca să aștepte 
verdictul regelui. Neghiobului dumitale plin de sine n-o să-i 
strice să vadă o vreme lumea prin ochii celor mai puţin norocoși 
decât el. E necesar să i se aducă aminte că, fiind un ofițer ca 
oricare altul la bordul uneia dintre corăbiile regelui, rangul lui nu 
e cu mult mai înalt decât al brutelor pe care le comandă și că 
nu-și poate îngădui să ofenseze pe nimeni, cu atât mai puţin pe 
cineva care, la un moment dat, s-ar putea afla în situația de a se 
răzbuna. Apropo, cum îl cheamă? 

— De Blois, Sieur André. 

De St Clair înălță brusc din sprâncene, însă apoi zâmbi. 

— Chiar așa ai spus? O rudă de-a lui a făcut tot ce i-a stat în 
puteri ca să mă omoare, cu puţin timp în urmă. N-a reușit, 
bineînţeles, dar îmi displăcea, indiscutabil, să-l știu în preajma 
mea. lar acum mi se pare interesant că acest individ e un alt de 
Blois. Trăsături de familie, Sieur Richard... Trăsături de familie. 


96 


Andre îl lăsă pe comodor privind lung în urma lui și se duse 
drept spre poarta pe care i-o ţinea deschisă marinarul. Barca îl 
aștepta la baza rampei și, de data asta, sări la bord cu ușurință 
și se așeză la pupa, în timp ce vâslașii o răsuceau, îndepărtând- 
o de dromon. Și acolo învăţă Andre o altă lecţie despre 
stranietatea ghildei marinarilor. Îl întrebă pe căpitanul bărcii, 
care era timonierul, dacă avea idee de unde ar fi putut începe 
să-l caute pe contele de Coutreau, locțiitorul comandantului 
flotei, și omul își roti privirea asupra vaselor adunate laolaltă, 
apoi arătă, fără nicio ezitare, către una dintre corăbiile sosite de 
curând. 

— E acolo, messire, mormăi el, la bordul acelei corăbii 
engleze. 

— De unde știi? întrebă Andre, cu adevărat uluit, iar 
timonierul uriaș zâmbi larg și se bătu cu degetul peste o nară. 

— Stindardul, messire, steagul ăla care e acolo, din vârful 
catargului, mai sus decât toate celelalte, cu trei triunghiuri verzi 
pe fond alb și cu două vârfuri identice. E stindardul 
comandantului flotei. Se mută odată cu el, de pe o corabie pe 
alta, așa că toţi ceilalţi știu, oricând, unde se află. Triunghiurile 
verzi sunt ale locţiitorului, așadar comandantul nu e acolo. 
Triunghiurile de pe steagul lui sunt albastre. Altminteri, 
stindardul e identic. 

Andre era impresionat, cum era și firesc. 

— Tu spui că e așa, făcu el, dar se întâmplă la fel 
întotdeauna? 

— Întotdeauna, messire. Fără greș. Unde merge comandantul 
flotei, acolo merge și steagul lui și e urcat în vârful catargului. 
Nu e nimic altceva decât o judecată sănătoasă, messire, dacă 
ne gândim bine. În vremuri grele, în război, când au nevoie de 
îndrumări sau de porunci, oamenii se uită la catargele corăbiilor, 
în căutarea vasului-amiral, cel pe care flutură stindardul 
comandantului. El e acolo și de acolo vin ordinele. 

— Cerule, asta da inspiraţie. Cine s-a gândit la asta? 

Timonierul lăsă capul în jos, lovindu-se din nou peste nară. 

— Cineva mai deștept decât mine, messire... și cu câțiva ani 
mai bătrân. Nu cred că a existat o vreme când, pe mare, 
lucrurile să nu fi stat așa. După cum spuneam, nu e decât o 
judecată sănătoasă, nu-i așa, când te gândești la asta? 


97 


— Da, ai dreptate, așa e. Chipul lui Andre se deschise încet 
într-un zâmbet. Aceeași judecată sănătoasă care îi ţine pe 
bărbaţi departe de femei când se apropie momentul căsătoriei... 
Acum du-mă direct la comandantul flotei. 

(J 

Mai mulți membri de rang înalt ai Ordinului Templului luară 
parte la nunta regală din seara aceea, asistând la căsătoria și 
încoronarea noii regine, și, după toate relatările, ceremonia fu 
plină de măreție, cu mănunchiuri de lumânări ce făceau ca aerul 
din capelă să devină auriu în timp ce fumul de tămâie se înălța 
în valuri. Călugării din nu mai puţin de cinci mănăstiri 
psalmodiară, alături de cei din creștinătatea apuseană, 
rugăciuni cum nu mai fuseseră auzite până atunci în Cipru. 
Numeroșii episcopi prezenţi, gătiţi, cu toţii, cu veșminte 
împodobite de cele mai fine giuvaieruri și însoţiţi de cortegiile 
lor de acoliţi în straie somptuoase, transformară scena într-o 
dezlănţuire de culori și de țesături, iar mireasa și doamnele din 
suita ei, în ciuda înștiinţării târzii pe care o primiseră și a 
splendorii alaiurilor de clerici, izbutiră, totuși, să atragă, cu 
strălucirea lor, ochii tuturor mirenilor prezenţi și, fără îndoială, 
pe ai multor feţe bisericești. 

Andre și camarazii săi nici măcar nu auziră cântările 
călugărilor. Aproape ca toţi cei din portul Limassol, care nu luau 
parte la celebrarea căsătoriei din ziua aceea, așteptau sosirea 
flotei. Aveau de îndeplinit sarcini împărţite cu câteva ore înainte 
ca prima corabie să intre în port și, pentru ei, după-amiaza și 
seara zburară pe fundalul unei trude inumane, istovitoare, care 
se prelungi cu mult în orele întunecate ale nopţii. Munciră alături 
de alții, în grupuri, deși templierii formară propriile lor echipe de 
lucru și se ţinură departe de oricine altcineva, și fiecare formaţie 
primi o misiune aparte de la oficialii responsabili de dispunerea 
ordonată a navelor care soseau și a încărcăturilor lor. 

In noaptea aceea, când se duseră la culcare, oamenii recrutaţi 
iniţial să lucreze la docuri, fie ei localnici mobilizați sau oșteni și 
marinari aleși la întâmplare, erau, cu toţii, epuizați și nesăbuiţi 
din cauza lipsei de odihnă, calmul le fusese pus din greu la 
încercare și, în port, nu doar o singură încăierare se lăsă cu 
vărsare de sânge. Insă munca impusă de debarcare continuă, 
fiind preluată de echipe odihnite. 


98 


De St Clair se trezi, ca de obicei, pentru rugăciunile de 
dimineaţă, dar dormise foarte puţin în ultimele treizeci și șase 
de ore, așa că nu se simţi vinovat după aceea, când își găsi un 
colț ferit și se ghemui ca să se culce iarăși, neobservat, în timp 
ce camarazii lui se apucau de corvezile zilnice. Se trezi înviorat, 
cu vreo oră înainte de amiază, află că ziua fusese declarată de 
odihnă și de sărbătoare în cinstea căsătoriei regelui, apoi, atras 
de vocile sonore și de aroma delicioasă a cărnii fripte în 
apropiere, se îndreptă spre partea laterală a corăbiei și văzu 
câteva zeci de bărbaţi adunaţi în jurul unui mănunchi de focuri 
la care se gătea pe plaja din preajmă. Pe o capră de lemn pusă 
în nisip fusese fixat un butoi cu bere și la vederea lui, stând sub 
soarele strălucitor, gura i se uscă, făcându-l să tânjească după 
gustul răcoros al lichidului strecurat sub limbă. Se duse în 
cabina ce îl adăpostea, aproape goală la ora aceea a zilei, își 
scoase platoșa de zale și, pentru prima oară după mai multe 
săptămâni, își puse o tunică simplă și niște pantaloni. Apoi, 
bucurându-se ca un băietan fiindcă era fără armură, o porni pe 
țărm cu pași mari, drept către focuri și către sărbătoarea în plină 
desfășurare. Se servi cu o cană cu bere, cineva îi tăie o 
ciozvârtă de carne dintr-unul din cele trei animale puse în 
frigări, iar el o strecură între două felii groase de pâine 
proaspătă și plecă în căutarea unui loc unde să se așeze, și să 
mănânce în tihnă. Găsi un buștean destul de mare pentru ca doi 
oameni să poată sta alături, lângă foc, înfulecând și ascultând. 

In jurul lui se vorbea despre ospăţul de nuntă din noaptea 
precedentă și despre sosirea forțelor din Outremer, în cele trei 
corăbii care îl transportau pe regele Guy, împreună cu escorta 
sa alcătuită din înalți demnitari și dintr-o sută șaizeci de 
cavaleri. Andre aproape că nu mai acorda atenţie discuţiilor 
despre nuntă, știind că avea să afle, în curând, toate 
amănuntele, însă cele despre oaspeţii din Outremer îl interesau 
într-o foarte mare măsură, deoarece, cu o zi înainte, zărise 
câţiva cavaleri și fusese impresionat de chipurile lor aspre și 
istovite. Nu putea să-și imagineze de ce Guy, regele de drept al 
lerusalimului, își părăsise ţara în timp de război, însoţit de atât 
de mulţi cavaleri gata de luptă, în afara cazului în care fusese 
expulzat într-un mod ce sfida orice capacitate de înţelegere, 
dar, în prima jumătate de oră de la sosirea sa în zona focurilor la 
care se gătea pe plajă, află mai multe despre această situaţie 


99 


decât ar fi aflat într-o săptămână petrecută oriunde altundeva, 
pentru că, printr-un adevărat noroc din punctul lui de vedere, 
bărbaţii adunaţi acolo făceau parte din garda personală a lui 
Richard. De aceea erau, inevitabil, la curent cu mai multe 
informaţii demne de crezare decât însoțitorii de origine nobilă ai 
regelui, fiindcă se aflau în jurul lui Richard în toate împrejurările 
publice, oficiale și pe jumătate confidenţiale, fiind în mod firesc 
consideraţi demni de încredere și ignoraţi, dar nu daţi uitării, de 
către oamenii asupra cărora vegheau. 

Primul lucru pe care îl înțelese din tot ceea ce auzea fu că 
Filip al Franţei, odată debarcat la Acra, se hotărâse să-l susțină 
pe Conrad de Montferrat împotriva lui Guy de Lusignan în 
privinţa pretențiilor lor contradictorii la coroana Regatului 
lerusalimului. Asta îl surprinse cu adevărat pe Andre, pentru că 
membrii propriei sale confrerii îi spuseseră clar, cu câteva luni în 
urmă, că de Montferrat era atât vărul, cât și vasalul lui 
Barbarossa, Sfântul Impărat Roman, și că ambii aderaseră la 
ramura răsăriteană, ortodoxă, a creștinătății. Amândoi își 
făcuseră publică  devoţiunea, reîntărind puterea Bisericii 
Ortodoxe în regatul și în cetatea lerusalimului, iar declaraţiile lor 
identice creaseră panică și fuseseră apoi condamnate de 
papalitatea de la Roma, având drept rezultat sprijinul acordat cu 
frenezie de suveranul pontif, care pusese la cale actuala 
campanie a francilor de recucerire a Cetăţii Sfinte. lar Filip era 
unul dintre cei doi conducători ai acesteia. Barbarossa murise și 
oștirea lui nu mai era o ameninţare la adresa ambițiilor Romei, 
dar dacă trecuse pe față de partea lui Conrad de Montferrat, 
opunându-se pretenţiei legitime a lui Guy de Lusignan asupra 
Regatului lerusalimului, regele Franţei îi dădea, intenţionat, 
papei cu tifla... ceea ce însemna, printr-o asociere directă de 
idei, că îl includea pe Richard, aliatul și egalul său oficial, în 
această sfidare. Andre știa că Filip făcuse, astfel, o greșeală 
majoră, pentru că îl silea pe regele Angliei să facă o alegere și 
să-și ia un angajament care nu părea să-i fie de folos nimănui. 

In ceea ce îl privea, Andre nu îl compătimea prea mult pe 
regele Guy pentru situaţia în care ajunsese, pentru că de 
Lusignan nu se potrivea cu imaginea monarhului grandios, mai 
ales când trecutul său era comparat cu al lui Richard. Guy 
demonstrase, iarăși și iarăși, cu o repetitivitate deprimantă, că 
inconsecvența lui nu avea limite și că era incapabil să păstreze, 


100 


pe orice durată de timp, o poziţie sau o opinie care să-i aparţină 
în exclusivitate și care să nu fie influențată de părerile nimănui. 
Însă, în ciuda acestui fapt și cu toate că purtarea lui deplorabilă 
nu contribuise cu nimic la întărirea propriei poziţii, pretenţia lui 
Guy la coroană era legitimă, deși, fără îndoială, fragilă. 

Pretendentul necontestat la coroana Regatului Ierusalimului, 
sau a Regatului Latin, cum era numit acum de cea mai mare 
parte a lumii, fusese soţia lui Guy, Sibylla, sora și singura 
moștenitoare în viață a regelui Baldwin al VI-lea, Regele Lepros. 
Nimeni nu pusese la îndoială dreptul de succesiune la tron al 
Sibyllei după moartea singurului moştenitor de parte 
bărbătească al fratelui său, nepotul ei bolnăvicios care nu 
supraviețuise copilăriei, dar toată lumea fusese ultragiată de 
consortul ales de ea. Il preferase pe Guy de Lusignan, amantul 
ei de atunci, pentru a-i sta alături la guvernare și îl obligase pe 
patriarhul vârstnic al lerusalimului să îl încoroneze nu ca simplu 
prinţ consort, ci ca rege legitim, de drept. Baronii ei și întreaga 
nobilime a regatului fuseseră scandalizaţi, pentru că vedeau în 
Guy un intrus, un aventurier și un oportunist nerușinat. 

El sosise în regat cu ceva timp înainte, un necunoscut din 
Franța, presupus de obârșie nobilă, dar cu un trecut nebulos, 
umbrit de zvonuri, și reușise cumva, în ciuda acestui fapt, să 
intre în grațiile baronilor locali suficient de mult pentru a-i 
convinge să-l numească regent al tânărului moștenitor minor. 
Regența sa nu avusese nimic spectaculos și, în singura ocazie 
când fusese nevoie de o demonstraţie de forță în faţa 
sarazinilor, într-un loc numit Tubania, Guy nu făcuse altceva 
decât să fugă, evitând confruntarea. Bufoneria aceea îl costase 
regența, deși nevârstnicul moștenitor murise la scurt timp după 
întâmplare, făcând ca povestea suspendării să fie interpretabilă, 
însă de Lusignan își pierduse și credibilitatea în ochii baronilor 
din regat. 

Andre înghiţi ultima îmbucătură de mâncare, își șterse 
grăsimea de pe buze cu dosul unei mâini înainte de a bea berea 
până la fund și se întoarse apoi către cel mai apropiat dintre 
vecinii săi, un bărbat subţire, cu barba complet rasă, nasul 
coroiat și faţa suptă, de parcă i-ar fi lipsit buzele și dinţii. Omul 
avea umeri prea laţi și se așezase alături de Andre în tăcere, cu 
numai câteva clipe înainte, iar acum ataca, sârguincios, o halcă 
groasă și suculentă de carne de porc. La început, nu dădu 


101 


nimănui nicio atenţie, dar, când Andre îl salută, se uită spre el și 
mormăi, apoi își îndesă îmbucătura într-o falcă. Andre observase 
că nu-și adusese nimic de băut. 

— Gustos porc, spuse omul. Ai mâncat? 

Vorbea cu greutate, abia deschizând gura, astfel încât părea 
să aibă un accent - Andre n-avea idee din ce regiune era - 
apăsat și nazal, dar, cel puţin, cuvintele erau inteligibile și se 
simţi mulțumit, fiindcă șansele de a găsi, la prima încercare, pe 
cineva din mijlocul acelei oștiri imense cu care să poată sta 
nemijlocit de vorbă erau mai mici decât oricând. Işi stăpâni un 
râgâit și clătină din cap. 

— Nu, cred că am mâncat carne de capră, dar a fost bună. 
Când s-a anunțat ziua de odihnă? Am auzit despre asta abia 
când m-am trezit și mi-a mirosit a carne friptă, cu vreo oră în 
urmă. 

Vecinul lui îi răspunse fornăind. 

— La miezul nopţii. 

— Dar oamenii care descarcă vasele? 

— Ce-i cu ei? Cineva trebuie să le descarce. Eu am muncit ieri 
toată după-amiaza și a trebuit să fac de strajă azi-noapte. Te-am 
văzut și pe tine acolo, cu o echipă de templieri, nu-i așa? Ești 
unul dintre ei? 

— Da, mormăi André, un novice, cel mai mărunt dintre cei 
mai neînsemnațţi. Nu sunt încă templier, dar nu mai sunt niciun 
necunoscut oarecare, așa că n-am niciun avantaj, în nicio 
privinţă. Işi săltă cana goală. Mă duc să-mi mai iau niște bere. |i 
aduc și ţie? 

Celălalt se uită în jur, ca și cum ar fi fost surprins descoperind 
că nu avea nicio cană, apoi dădu să se ridice. 

— Vin cu tine. 

— Nu, o să ne pierdem locurile. Stai aici și termină-ţi friptura. 

Când se întoarse, noul lui camarad terminase de mâncat și se 
uita, îmbufnat, la focul din faţa lui. Andre îi întinse berea și se 
așeză din nou lângă el. 

— E interesant că regele Guy a trebuit să se-ntoarcă aici, 
bătând atâta cale de unde ne-am fi așteptat noi să fie, tocmai 
când se știa că suntem pe drum ca să-i venim în ajutor. Nu 
crezi? 

— Interesant? Soldatul din gardă ridică din umeri. Nu. Adică... 
cred că e interesant dacă te sinchisești de asta. Dar cui îi pasă? 


102 


În plus, nu mergem acolo ca să-l ajutăm pe el. Ne ducem să-i 
dăm pe sarazini afară din ţara lui Dumnezeu, nu-i așa? S-o luam 
înapoi, pentru Biserică... Clătină din cap. Nu pot găsi prea multe 
lucruri care să-mi spună că îl ajutăm, când mă gândesc la asta... 
dacă mă gândesc la asta... Nu e deloc cine știe ce rege, dacă 
vrei să știi părerea mea. Adică, băiatul nostru, Richard, el e un 
rege. Arată ca un rege, e îmbrăcat ca un rege, se poartă ca un 
rege. Așa te aștepți să fie un rege... un luptător. Un bătăuș, 
înţelegi ce vreau să spun? Cineva care știe ce e al lui și care îţi 
zboară capul de pe umeri chiar și numai dacă tragi cu coada 
ochiului într-acolo. Asta e un rege. Celelalte personaje... Păi, 
vreau să spun, uită-te la Filip... Sau mai bine nu. Eu mai degrabă 
n-aș face-o. Te uiţi la el și vezi imediat un rege? Eu cred că nu. 
Oh, știm cu toţii că e rege... și vorbește ca un rege, poartă haine 
frumoase, dar e prea afectat. E prea... nu știu ce e, nu știu care 
e cuvântul potrivit, dar e prea cumva după gustul meu. Cumva 
cum n-ar trebui să fie, dar este. Fără îndoială că ar pune să fii 
ucis în pat sau înjunghiat pe o alee întunecoasă dacă i-ai sta în 
drum, dar nu te-ar înjura niciodată în față înainte de a-ţi frânge 
gâtul cu mâinile goale, așa cum ar face Richard... lar acest rege 
Guy e din același aluat, din câte am auzit. 

— Ce-ai auzit? Și cum te cheamă, apropo? 

— Nickon... Nich'las, de fapt, dar Nickon mi se spune. Dar ţie 
cum îţi zice? 

Andre îi spuse și el dădu din cap. 

— Da, păi, André, din câte mi s-a povestit, Guy ăsta, regele 
ăsta al lerusalimului, arată ca și cum ar ști să se bată, dar nu se 
duce prea des la luptă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Nu-s 
prea mulţi oameni care să aibă încredere în felul cum conduce... 
El poartă vina pentru marea bătălie de la Hattin, unde au fost 
măcelăriți cei din ordinul tău și ospitalierii și unde au primit cu 
toţii un picior în fund, fiind alungaţi din lerusalim. Se spune că a 
pierdut totul mergând numai pe mâna lui, fiindcă nu-și 
deosebește curul de cot și n-a fost în stare să se hotărască dacă 
să se oprească și să lupte sau să fugă și să se ascundă... 
Oricum, unul dintre grangurii pe care i-a adus cu el vorbea 
alaltăieri cu regele - cu regele nostru - iar eu eram de strajă, 
chiar acolo, aproape de ei. Și omul ăsta, un mare baron din 
lerusalim, spunea că Guy a fost cel care a pus la cale asediul 


103 


cetății Acra, acum doi ani, și că de-atunci încoace le dă de lucru 
oamenilor lui Saladin. 

Își lăsă capul pe umăr, uitându-se la Andre dintr-o parte. 

— A fost prins și ţinut prizonier de bătrânul Saladin în 
persoană, știai asta? 

Andre își țuguie buzele, clătinând din cap, iar celălalt dădu 
solemn din al său. 

— Ei, bine, a fost, pentru mai mult de un an... Nu uita, să fii 
prizonier și rege nu e probabil tot una cu a fi prizonier și un 
simplu gentilom asudat, fiindcă Saladin l-a lăsat să plece după 
asta, cu condiţia să-i promită că n-o să mai lupte niciodată 
împotriva lui. Așa că Guy a făgăduit și a plecat, iar pe urmă a 
început să-și adune imediat o oaste... Ei, o promisiune făcută 
unui păgân fără Dumnezeu nu e valabilă, nu-i așa? Mai ales 
când a fost făcută prin... știi tu... 

— Constrângere. 

— Întocmai. Oricum, i-a luat ceva timp, dar până la urmă a 
strâns oștirea și a asediat Acra... Nickon clătină din cap, 
privindu-l pe Andre pieziș. Ai auzit de Acra, nu-i așa? Ştii ce e? 

— Da... și nu. Îmi amintesc c-am auzit câte ceva, dar e mult 
de-atunci și n-am dat prea mare atenţie. Pe vremea aia nici nu 
mă gândeam că o s-ajung vreodată acolo. Așa că povestește-mi 
despre Acra. De ce e atât de importantă? 

— Păi, e un port, nu-i așa? Unul dintre locurile pe care le-a 
invadat și le-a înghiţit Saladin imediat după Hattin. Singura 
cetate pe care n-a pus mâna a fost Tyrul, un alt port, aflat mai 
departe, spre nord, pe care l-ar fi cucerit la fel de ușor dacă n-ar 
fi fost Conrad de Montferrat. N-am mai auzit niciodată de el 
până ieri, dar pe urmă am aflat o mulţime de lucruri despre 
nemernicul ăsta. O să-ţi povestesc. E neamț, un soi de baron 
sau de mare nobil, unul dintre oamenii lui Barbarossa, și s-a- 
ntors în Țara Sfântă din întâmplare... Se opri. Ei, nu din 
întâmplare, nu tocmai, dar nimeni de acolo n-a știut c-o să vină 
și-a apărut chiar în mijlocul portului Tyr, cu o flotă de corăbii 
pline de cavaleri și de oșteni, tocmai în ziua în care conducătorii 
cetăţii erau gata s-o predea. Conrad i-a oprit, și încă repede, iar 
rezultatul a fost că Saladin s-a retras... Nimeni nu știe de cea 
dat înapoi, dar a făcut-o, imediat. Le-a întors spatele, a 
mărșăluit către sud și a cucerit, în schimb, Acra... Și oștirea lui o 


104 


are încă în stăpânire, deși sunt sub asediu de doi ani, iar regele 
Guy e cel care a început asediul. 

Andre își încreți fruntea. 

— Ei, stai puţin... Înţeleg toate astea, dar ce au a face cu 
dușmănia dintre Conrad și Guy? 

— Nimic, bătrâne... și totul. Îmi dau seama de ce ești încă 
novice. Conrad și Guy sunt două pisici care se luptă pentru 
același șoarece... Șoarecele e Regatul Ierusalimului, iar în Țara 
Sfântă nu se întâmplă nimic care să nu fie influenţat de asta. 
Conrad a navigat spre Tyr din întâmplare și l-a salvat. Acum e 
marchiz de Tyr. Guy a navigat spre Outremer și i-a regulat 
regina - deși pe atunci nu era regină - și acum e regele 
lerusalimului. Conrad e invidios. Regatul e mai mare decât un 
port mic și prăpădit și îl vrea pentru el. Și, ţinând cont de ce îi 
spunea grangurul ăla ieri regelui, s-ar putea ca, într-una din 
zilele astea, să îl capete... Înțelegi, el aduce argumente - și sunt 
o mulţime de oameni care îl susţin - spune că Guy e rege numai 
fiindcă soţia lui, această Sibylla, era regină de drept. Sibylla a 
murit anul trecut... nu mai e. Prin urmare, după părerea lui 
Conrad și a celor care vor să-l vadă pe tron, Guy nu mai are 
dreptul la coroană. 

— Dar a fost încoronat legal, nu-i așa? 

Bărbatul din gardă se răsuci și se uită la Andre pe sub 
sprâncenele înălțate, ridicându-și braţele într-un gest invocator. 

— Nu știu. Cineva a uitat să mă invite la încoronare. 

— Da. Ei, bine, a fost, de către bătrânul arhiepiscop patriarh al 
lerusalimului. 

Nickon își țuguie încet buzele, ceea ce era cu atât mai 
impresionat, cu cât la el nu se putea vorbi de buze, gura lui 
nefiind nimic mai mult decât o despicătură orizontală. Poate 
tocmai din această cauză reuși, totuși, să-și exprime enormul 
scepticism și, când Andre dădu să-i ceară o lămurire, el ridică o 
mână și își clătină lent capul dintr-o parte într-alta. 

— Pune-ţi o întrebare, flăcăule... Chiar ești convins că lui 
Montferrat și amicilor lui le pasă, măcar pentru o clipă, de ceea 
ce e posibil să fi făcut un episcop senil acum cinci ani? Acolo, 
flăcăule, e în joc un regat. Acţiunea unui episcop, fie el patriarh 
sau nu, nu reușește să ţină piept, nici măcar pentru o singură 
clipă, presiunii tuturor acestora... Tăcu și fața i se încreţi într-un 
rânjet. lar asta ţi-o pot spune cu siguranţă, pentru că l-am auzit 


105 


pe baronul din Ierusalim zicând același lucru, cuvânt cu cuvânt, 
ieri, în faţa regelui Richard, după ce regele a spus ce-ai spus și 
tu despre încoronarea lui Guy... Vezi tu, nu le pasă ce e legitim. 
Nu-i interesează decât să-l instaleze pe Conrad pe tron și să-l 
azvârle pe Guy în deșert. De când a pus pentru prima oară 
piciorul pe pământul din Tyr și a auzit ce s-a întâmplat la Hattin, 
de Montferrat se străduiește să-l sape pe Guy și să-i ia locul. Nu 
s-a oprit niciodată, nici măcar pentru o secundă... Când s-a 
eliberat din mâinile lui Saladin și s-a dus la Tyr, primul lucru pe 
care l-a făcut Guy a fost să ceară de la Conrad cheile cetății, 
pentru că el era regele și cetatea aia era tot ce mai rămăsese 
din regatul lui. Bineînţeles că nu le-a primit. Conrad l-a acuzat, 
chiar atunci și acolo, de lașitate, i-a spus că nu e bun de nimic și 
că, prin înfrângerea rușinoasă de la Hattin, și-a pierdut dreptul 
de a se mai numi rege. Și, la scurt timp după aceea, i-a întors 
spatele, a pretins regatul pentru el însuși și l-a izgonit din oraș. 
Nu s-a sfiit să ceară astfel coroana. Deja se transformase dintr- 
un nimeni în marchizul de Tyr, așa că pasul către regalitate nu i 
s-a părut o pretenţie prea mare. 

Pe urmă, în loc să plece - pentru că, de fapt, n-avea unde să 
se ducă - Guy a rămas pur și simplu în afara Tyrului și s-a 
străduit să-și strângă o armată dincolo de ziduri, iar Conrad n-a 
făcut nimic ca să-l descurajeze... de fapt, i-a trimis oameni, 
fiindcă în cetate avea mai mulţi decât putea hrăni. În cele din 
urmă, Guy a adunat vreo șapte sute de bărbaţi, cei mai mulți 
dintre ei fiind templieri și mulţi venind chiar din Tyr, printre care 
și Marele Maestru al Templului, de Rid-nu-mai-știu-cum. 

— Gerard de Ridefort. 

— Da, el... și asta a schimbat lucrurile, fiindcă odată ce Guy a 
obținut sprijinul templierilor, alţii s-au lăsat duși de val și i s-au 
alăturat, așa că a avut în curând câteva mii de oameni sub 
arme, cu toţii nerăbdători să plece la luptă, și în august au 
pornit în marș către sud și au început asediul cetăţii Acra. La 
puţin timp după aceea, temându-se să nu-și piardă avantajul 
asupra lui Guy, Conrad a lăsat o parte dintre oamenii lui să 
participe la asediu. El și Guy au reușit să coopereze o vreme și, 
spre lauda lui, Guy s-a ţinut cu adevărat tare pe poziţie într-o 
ciocnire serioasă cu forțele lui Saladin, în afara orașului. Insă 
oastea s-a împărţit curând în două tabere - oamenii lui Guy 


106 


împotriva oamenilor lui Conrad - și așa a rămas pentru mai bine 
de un an... 

— Și? E mai mult decât atât. O simt în vocea ta. 

— Da, mai este... Pe urmă a apărut regele Filip, cu jumătatea 
lui de oaste... S-a întâlnit cu amândoi de mai multe ori, i-a pus în 
balanță unul împotriva altuia și l-a ales pe Conrad. De aceea e 
regele Guy aici. A hotărât că nu poate aștepta să vină Richard la 
el, pentru că Filip le-a spus tuturor că regele Angliei e mai 
interesat să-și piardă vremea cu prietenii decât să ajungă în 
Țara Sfântă. Așa că Guy i-a lăsat pe Filip și pe Conrad în fata 
cetății Acra și a pornit-o încoace, pe mare, însoțit de floarea 
cavalerilor săi, sperând să-l convingă pe Richard că e necesar să 
se grăbească spre Acra și să pună șaua pe Filip. 

— Și crezi c-o să izbutească? 

— Adică să-l convingă pe rege? Nickon se strâmbă. Sfetnicii 
regelui Richard s-ar putea să-ţi spună c-o va face... Eu, unul, 
cred c-a făcut-o deja, pentru că Richard a ascultat cu mare 
atenţie tot ce i-a povestit, iar când au încheiat discuţia i-a dăruit 
haine noi și o armură... Hainele vechi ale lui Guy erau niște 
zdrenţe, iar zalele îi ruginiseră și se făceau bucăţi. l-a mai dat și 
o mie cinci sute de livre, în monede de argint, plus diverse alte 
lucruri de preț, înlocuind astfel ce a pierdut... Acum, eu sunt în 
slujba regelui de mulţi ani și nu l-am văzut niciodată făcând așa 
ceva pentru cineva care nu-i place sau pe care n-are de gând 
să-l ajute. 

— Hmm. Și, bizuindu-te pe această familiarizare și pe 
experienţă, ce crezi c-o să facă acum? 

Nu mai primi niciodată un răspuns, pentru că, tocmai când 
punea întrebarea, își făcu apariţia unul dintre prietenii lui 
Nickon, apropiindu-se de focul lor în grabă, cu pași mari, pentru 
a aduce o veste care îi făcu pe amândoi să sară în picioare. 
Isaac Comnenus, le povesti el, își trimisese solii la Richard, 
cerând pace și o rezolvare a neînțelegerilor, iar regele, grăbit ca 
de obicei, fusese de acord cu un armistițiu și făgăduise să-l 
întâlnească pe împărat în afara porților orașului Limassol, la 
jumătatea după-amiezii. Regele avea să iasă călare, cu toată 
pompa, iar Nickon și camarazii lui erau chemaţi imediat la 
datorie, pentru a-l escorta, în armurile complete de paradă. |n 
câteva clipe, Nickon dispăruse în direcția porţilor cetăţii, iar 
Andre era din nou singur, gândindu-se la tot ce discutaseră și 


107 


încercând să decidă ce trebuia să facă în continuare. Știa că nu- 
și dorea să scape întâlnirea dintre regele lui și Isaac Comnenus, 
așa că se întoarse la bordul corăbiei, își luă arbaleta, pentru 
cazul că ar fi avut timp să se antreneze către sfârșitul zilei, apoi 
plecă, pe jos, cu ea și tolba cu săgeți legănându-i-se agăţate de 
umăr, către locul stabilit, un platou ceva mai înalt de pe câmpia 
situată în vestul porţilor și la mică distanţă de acestea. 


5. 


André de St Clair sosi în locul ales pentru întâlnire la timp 
pentru a-și găsi un punct bun de observaţie, în vârful unui 
bolovan imens, solitar, aflat destul de aproape ca să zărească 
ambele părți apropiindu-se, văzând și auzind tot ce se petrecea. 

Isaac sosi primul, în ceea ce se presupunea a fi deplina și 
impresionanta sa splendoare, călare pe un armăsar magnific, 
care îl făcu pe Andre să înalțe admirativ din sprâncene. Dar, 
când își făcu apariţia, călărind un bidiviu superb, pe măsura 
celuilalt, Richard era gătit atât de somptuos, cu arme și 
giuvaieruri de aur și cu veșminte neprețuite, splendid lucrate, 
încât împăratul cipriot rămase mut în fața măreției lui și se simți 
atât de rușinat, încât căzu efectiv în genunchi înaintea regelui 
englez. 

Faptele se derulară cu repeziciune. Cu multă umilinţă, Isaac 
cerși iertarea pentru greșelile sale. Oferi, cu modestie, toate 
castelele din Cipru pentru găzduirea oștenilor lui Richard și 
promise să participe la campania francilor trimițând cavaleri, 
arcași călare și pedestrime. Oferi cincisprezece mii de livre în 
aur în compensarea banilor pe care îi furase de pe epava 
dromonului și se oferi să o predea pe singura sa fiică drept 
ostatică, garantându-și astfel purtarea favorabilă în viitor. Încă 
dispus să fie mărinimos, din indiferent ce motive, Richard 
acceptă capitularea lui Isaac cu eleganţă, apoi, chemându-l pe 
căpitanul gărzii sale, ordonă înapoierea imediată a magnificului 
și uriașului cort capturat din tabăra abandonată a împăratului de 
la Kolossi. Cei doi monarhi pecetluiră încetarea ostilităţilor cu un 
sărut împăciuitor și Richard se întoarse în castelul din Limassol, 
în timp ce Isaac rămase să supravegheze înălțarea cortului său 


108 


imens în locul unde se parafase înțelegerea. Andre îl lăsă acolo 
și o porni către poligonul arcașilor, gândindu-se că, pentru 
cineva care, în asemenea privinţe, avea reputaţia unui bărbat 
violent și impulsiv, Richard îl tratase nemaipomenit de bine pe 
împăratul cipriot. 

Înainte de a ajunge la poligon, îi tăie calea unul dintre 
cavalerii regelui, un filfizon tânăr, care îi porunci, pe un ton 
răstit, să se prezinte imediat în fața acestuia, apoi îi întoarse 
spatele și se îndepărtă, lăsându-l să se ducă singur la castel. 
Lezat de manierele grosolane ale bărbatului mai tânăr, André 
fluieră zgomotos în spatele lui și, când acesta se răsuci spre el, îi 
ceru să respecte uzanţele, îl mustră cu asprime pentru 
atitudinea arogantă și agresivă, apoi ceru să i se spună unde 
dorea regele să-l întâlnească. Răspunsul fu, așa cum se 
așteptase, că trebuia să meargă în apartamentele suveranului, 
dar, când îl auzi, îl ajunsese din urmă pe tânărul cavaler trufaș, 
fiind la o distanţă de la care îl putea înșfăca de gleznă. Îl prinse 
cu putere și îi smuci piciorul din scara calului, apoi își vâri palma 
deschisă a celeilalte mâini sub talpa expusă a cizmei și împinse 
cu forţă, drept în sus. Luat prin surprindere, cavalerul zbură din 
șa și se prăbuși cu zgomot la pământ, unde rămase întins, 
icnind, fără să-și poată recăpăta răsuflarea. Înainte de a apuca 
măcar să-nceapă să-și revină, de St Clair stătea, ameninţător, 
deasupra lui, apăsându-l ușor, dar hotărât, cu talpa cizmei pe 
beregată și fluturându-i cu delicateţe deasupra nasului vârful 
pumnalului scos din teacă. 

— Ei, domnule, murmură Andre, cuvintele lui rostite cu voce 
joasă fiind perfect audibile. E dureros de limpede că trebuie să ţi 
se vorbească despre bunele maniere, despre buna purtare și 
despre modestia și îngăduinţa de care trebuie să dai dovadă așa 
cum se cuvine. Ești un cavaler tânăr și nesăbuit, care se uită la 
un om ca mine, îmbrăcat cu o tunică simplă și cu pantaloni, și 
nu vede nimic demn de admirat, nimic remarcabil, nimic care să 
arate că aș merita să mi se cultive prietenia sau măcar să mi se 
arate puţin respect. Vârful pumnalului lovi ușor, dar cu precizie, 
în șaua nasului. Asta, domnule, din cauză că ești un neghiob 
care mai are multe de învăţat și, evident, prea puţină minte 
pentru ca să reţină ceva. Andre vâri vârful lamei într-o nară și 
trase ușor în sus, ridicând întregul trup al bărbatului prăbușit. 
Acum, domnule Ignoranţă, ascultă cu luare-aminte ce-ţi voi 


109 


spune. Și eu sunt cavaler, de mai multă vreme, cu mai multă 
experiență și având, probabil, o poziţie mai sus-pusă decât tine. 
Ceea ce te face să fii cu atât mai nătâng, fiindcă nu ești în stare 
să-ţi dai seama de asta fără să-ți atragă cineva atenţia. Numele 
meu e Andre de St Clair. Ține-l minte. Sunt un angevin din 
Poitou, vasal al regelui Richard, și am fost făcut cavaler de el 
însuși, cu cinci ani urmă. Așa că, dacă seniorul meu o să mă mai 
cheme vreodată, trimițându-te pe tine în căutarea mea, asigură- 
te că îmi vorbești cu respectul cuvenit, ca nu cumva să te 
preschimb într-un ghebos, cu un șut care să-ți aducă între umeri 
fundul de om prost-crescut. M-ai înțeles, frumușelule? Apăsă 
vârful cuțitului mai tare în nară. Ai priceput? 

Era clar că omul voia să dea din cap cu înfocare, darnu o 
putea face fără să-și taie nasul, așa că Andre îl mai ţinu astfel 
câteva secunde, înainte de a se retrage, lăsându-l să se ridice în 
picioare. 

— Îţi dai seama că nu te-am întrebat cum te cheamă? adăugă 
el. Pentru că nu mă interesează. Dar așa poţi ști că n-o să 
povestesc mai târziu despre asta. Mulțumește-te cu atât și nici 
măcar nu te gândi să-ţi iei revanșa. M-am făcut înțeles? Fiindcă, 
dacă încerci, Dumnezeu mi-e martor c-o să-ți fac multe 
necazuri. Acum întoarce-te la rege și spune-i că trebuie să mă- 
mbrac, dar o să fiu în apartamentele lui într-o oră. Pleacă! 

(J 

— Ce i-ai făcut tânărului de Dorville? 

Trecuse mai mult de o oră de când sosise în apartamentele 
regelui și, judecând după aluziile voalate pe care le făcuse din 
când în când Richard, fără a continua însă să le urmărească, 
Andre bănuise că întrebarea ar fi putut să apară, într-o formă 
sau alta, așa că izbuti să-și păstreze privirea nevinovată și 
chipul lipsit de expresie. 

— De Dorville, alteță? Nu cunosc pe nimeni cu numele de 
Dorville. Ar trebui? 

— Ştii al naibii de bine despre ce vorbesc. Cavalerul pe care l- 
am trimis să te cheme. 

— A, individul ăla. N-am făcut altceva decât să-i dau o mică 
lecţie de umilință, alteţă. Ar fi fost păcat să nu tragă niciun folos. 

— Umilinţă. De Dorville. Cum ai făcut asta? Și să nu-ţi treacă 
prin cap să mă minţi. Vreau s-aud adevărul. 


110 


— N-am făcut altceva, alteţă, decât să subliniez că, după 
părerea mea, merit mai mult respect decât mi-a arătat. 

— Și unde stătea el în timp ce subliniai asta? 

— Era întins pe spate, alteță, la picioarele mele. Avea mărul 
lui Adam sub călcâiul meu. 

— Ce ţi-a făcut cea mai mare plăcere în acest timp? 

— Mutra lui, alteţă, când și-a dat seama unde se afla. 

— Hmm. Şi ce ţi-a plăcut cel mai puţin la el? 

— Mirosul, alteţă. Era prea... frumos, prea feminin. 

— O să am grijă să și-l schimbe. Și eu o s-o fac cu plăcere. Știi 
că nu e de-al nostru? 

Andre se încruntă. 

— Nu e de-al nostru? Nu înțeleg. 

— Nu văd de ce-ai înţelege, dar e unul dintre oamenii lui Filip, 
născut și crescut în Vexin, în vreme ce provincia se afla sub 
stăpânirea tatălui meu. Cred că l-a detestat pe tata, pe bătrânul 
leu, chiar mai mult decât mine. Oricum, când Filip a șters-o în 
grabă, a fost lăsat aici, în chip de mesager și de om de legătură 
între noi și Franţa, dacă va fi nevoie. E trufaș, are tendinţa să... 
critice mult prea multe. Pare să creadă că tot ce facem și tot ce 
avem nu se ridică la înălţimea pretențiilor pe care le-ar impune 
el, dacă ar avea ocazia. Însă e foarte tânăr. Uneori îmi cade greu 
la stomac, dar e plăcut să-l privești. Ei, am nevoie de tine, ca să 
le duci pe doamne la vânătoare mâine dimineaţă. 

Andre rămase neclintit, descumpănit de ceea ce auzise și pus 
în situația de a nu fi în stare să dea un răspuns, însă apoi își 
regăsi graiul, mintea lui reîncepu să judece și clătină din cap. 

— Nu, alteță, îmi cer iertare, dar asta n-o pot face... Ca novice 
al ordinului, îmi este interzis să mă aflu în prezenţa femeilor. E o 
opreliște subliniată cu tot dinadinsul, e una dintre cele mai 
stricte rânduieli ale confreriei. E suficient să n-o respect ca să nu 
mai fiu admis. 

— Da, s-ar putea. Dar asta te-ar nemulţumi cu adevărat? Am 
destule de făcut ca să te ţin ocupat în folosul meu o veșnicie, nu 
trebuie să spui decât un cuvânt. 

— Nu, alteţă, asta nu se poate... deși îmi dau seama că până 
și rostirea unui asemenea lucru e de neiertat. Dar nu pot 
renunţa la poziția mea de acum și să rămâi cu onoarea 
neștirbită, sunt deja angajat, cu toate că nu sub jurământ, dar 
îmi dau seama limpede că mă aflu la un pas de a mă dedica 


111 


ordinului pe de-a-ntregul. În plus, nu vă înţeleg împotrivirea. A 
fost ideea voastră să mă alătur templierilor. 

— Da, așa e. Dar asta s-a întâmplat înainte de a avea ocazia 
să pun în balanţă totul - iar blestemaţii ăia de popi erau încă în 
viață. Totul s-a schimbat între timp și acum am nevoie de tine. 

Andre dădu să clatine din cap, dar Richard își ridică mâna într- 
un gest poruncitor. 

— Ajunge, nu mai spune nimic. Glumeam, nimic altceva, deși, 
poate, nu întrutotul. Poate glumeam numai pe jumătate. Și 
poate te puneam la încercare... Ingăduie-ți un răgaz în care să 
te gândești bine. Mai e până când o să ţi se ceară să depui 
legămintele oficiale, iar asta înseamnă că mai ai vreme să te 
răzgândești, dintr-un motiv temeinic și suficient de puternic. 
Între timp, am, totuși, nevoie de tine ca să duci doamnele la 
vânătoare mâine dimineaţă. Îți pot obţine o dispensă specială, 
prin de Troyes, maestrul ordinului din Poitou, și am s-o fac. N-ai 
de ales în privinţa asta, Andre, nu e o rugăminte, e o poruncă. 
Nu mai pot suporta să fiu înconjurat tot timpul de femei... o să- 
nnebunesc. Joanna a hotărât că vrea să meargă la vânătoare, 
iar eu o cunosc pe sora mea. N-o să-nceteze să mă piseze până 
nu se face după placul ei, dar eu vreau să plece și s-o ia cu ea 
pe soţia mea, Berengaria. Mi s-a spus că se pricepe la vânătoare 
- călărește ca un bărbat și ucide ca o vulpe, exact ca Joanna. 
Cred c-o să te simţi bine în prezenţa lor, odată ce-o să-ţi înfrângi 
îndărătnicia monahală, și așa trebuie să fie... M-am oferit să-mi 
trimit gărzile să le-nsoţească, dar Joanna nici nu vrea s-audă. 
Vrea un bărbat cu care să poată sta de vorbă, un bărbat cu 
destul creier, cum zice ea, care să meargă și să vorbească în 
același timp, fără să se poticnească în prepuţ. Important este că 
nu vrea niciun fel de gărzi. Vrea pur și simplu să vâneze, fără 
pompă, fără alai, fără să-și facă prezenţa vizibilă. Vrea să se- 
mbrace ca un vânător, așa cum face întotdeauna, și să nu fie 
recunoscută drept femeie de nimeni care o vede de la mai mult 
de zece pași. Se pare că Berengaria o să facă același lucru. 
Joanna mi-a povestit că are o armură de vânătoare. Tot sora 
mea spune, iar eu sunt de acord, că n-au nevoie de o escortă 
numeroasă. Dar, pe de altă parte, Berengaria e soția mea, 
regina Angliei, și n-o pot lăsa să umble prin sate neînsoţită, la 
mila Domnului. Trebuie să meargă cineva cu ea, cineva demn 
de încredere și responsabil, în caz că apare vreo urgenţă sau se- 


112 


ntâmplă vreun accident. Ridică din umeri. Așa că tu ești în mod 
firesc alegerea mea, ca gardă a miresei mele. 

Andre își depărtă braţele, protestând. 

— Dar de ce eu, alteţă? Trebuie să fie... 

— Joanna te-a cerut anume pe tine, André, și asta încheie 
discuţia. Probabil că i-ai făcut o impresie nemaipomenită. 

— Imposibil. Am stat în compania Alteţei Sale și a doamnei 
Berengaria mai puţin de o oră. 

Regele schiță un zâmbet, încreţindu-și colțurile ochilor. 

— Tânărul meu prieten, pentru o femeie timpul ăsta e 
suficient ca să țeasă comploturi și ca să-și facă planuri. li dau de 
știre surorii mele că o aștepți la grajduri, în zori. O să fii acolo, 
nu-i așa? 

— Bineînţeles c-o să fiu, alteţă, dacă insistaţi. 

— Excelent, chiar insist. Și o să iei cina cu noi în seara asta. E 
oricum timpul să-l cunoști pe regele Guy și să-i întâlnești pe unii 
dintre cavalerii săi. O să-i găsești pe gustul tău. Sunt din același 
aluat cu tine, Andre, oameni de onoare, sinceri, care nu se tem 
să spună ce gândesc. Pe lângă asta, diseară va veni la masă și 
tatăl tău. L-am trimis acum câteva zile la Famagusta, în fruntea 
unui grup de cercetași înarmaţi, dar s-a întors azi după-amiază. 
O să vrea să te vadă, după cum și tu o să vrei să-l vezi, așa că 
seara asta o să vă facă plăcere. Ne vedem la masă. 

e 

Poate că Richard l-o fi văzut pe André la masa din seara 
aceea, dar el n-avea de unde s-o ştie, deoarece nu schimbară 
nici măcar un cuvânt unul cu altul. Oricum, era prea mult 
zgomot ca să poţi sta de vorbă fără să țipi și aveai de făcut 
cunoștință cu prea mulţi oameni. Lui Andre îi plăcură aproape 
toți cavalerii latini pe care îi întâlni și întrebă dacă vreunul dintre 
ei auzise de curând ceva despre Sieur Alexander Sinclair, 
templierul. Trei persoane își aduceau aminte de Alex, mai mult 
sau mai puţin limpede, dar niciuna nu-și amintea să-l fi văzut 
după bătălia de la Hattin. Andre își ascunse dezamăgirea și 
continuă să pună întrebări, dar nu despre Alex Sinclair, ci despre 
tot ce credea că ar fi avut legătură cu Saladin, cu sarazinii și cu 
modul lor de a purta războaie. Mâncă bine, fiind la masa regelui, 
dar fu cumpătat la băutură, fiindcă nu voia să scape niciun 
cuvânt din ceea ce se vorbea în jur. Descoperi că era fascinat de 
oamenii aceia și de răspunsurile pe care i le dădeau, pentru că 


113 


erau, cu toții, veterani ai războaielor din deșert și luptaseră față 
în faţă cu dușmanul. 

Se duse să-l caute pe tatăl său ceva mai târziu, în acel 
moment al serii când băutura începea să dicteze sonoritatea și 
tăria contrazicerilor, a dezbaterilor și a certurilor făţișe ce erau 
în plină desfășurare pretutindeni, dar Sieur Henri nu era de găsit 
nicăieri și Andre presupuse că se strecurase pur și simplu afară, 
retrăgându-se în camerele lui, mulţumit fiind că, la ora aceea a 
nopţii, atât prezenţa, cât și absenţa lui treceau neobservate. În 
ciuda faptului că era maestru de arme, Sieur Henri fusese 
întotdeauna, indiscutabil, o fire dificilă și, în general, evita să 
iasă în evidenţă în ocazii ca aceea, când se afla permanent în 
pericol să fie doborât de lovitura neașteptată a vreunui beţivan 
înfierbântat peste măsură. 

Acum, fiind treaz și privind în jur cu detașare, Andre decise că 
tatăl său era un bărbat deștept, iar exemplul lui, demn de 
urmat. În plus, își reaminti el, trebuia să se trezească devreme, 
să le ducă pe cele două regine la vânătoare, deși se gândea că 
ar fi preferat mai degrabă să-i intre spini în ochi decât să fie 
obligat să le-nsoţească. Ştia, fără să aibă nevoie de nicio clipă 
de gândire, că o asemenea îndeletnicire avea să-i 
nemulțumească pe camarazii lui, indiferent cât de trâmbiţată și 
de bine cunoscută tuturor ar fi fost dispensa acordată de 
Etienne de Troyes. După cum aflase destul de repede, pentru 
Ordinul Templului femeile erau un blestem. Până și scurta lui 
întâlnire cu reginele Joanna și Berengaria, acea simplă discuţie 
purtată ca urmare a insistenţei regelui fusese remarcată și în 
niciun caz privită cu ochi buni. Nici ieșirea de a doua zi nu avea 
să treacă neobservată, știa asta, dar nu avea de ales. Părăsi 
banchetul tocmai când doi cavaleri începeau să se-nvârtească 
unul în jurul altuia, cu săbiile scoase din teacă, într-un spaţiu 
eliberat în grabă. 

Era o noapte frumoasă și, când ieși pe porţile cetăţii, 
îndreptându-se către port, lăsase în urma lui zgomotele 
zaiafetului. Dar în faţă i se ridicau alte voci puternice și auzi din 
nou zăngănitul oțelului lovit de oţel, mai stăruitor decât în sala 
de ospeţe. Acolo, cavalerii se luptau de dragul întrecerii, într-o 
încăierare organizată, căci altfel nu și-ar fi scos săbiile în 
prezența regelui. Bărbaţii spre care se îndrepta nu se împiedicau 
de asemenea opreliști și, după toate probabilitățile, nici nu știau 


114 


unde s-ar fi putut afla suveranul, nici nu se sinchiseau de asta. 
judecând după zgomote și după înjurăturile aruncate în toate 
părţile, putea spune că avea să curgă sânge, în curând și, 
probabil, din belșug. Mai știa și că luptătorii erau oșteni și că, 
dacă se apropia de ei, avea să fie obligat să intervină, ca ofiţer 
și cavaler. lar la ora aceea a nopții ar fi fost curată nebunie să 
înfrunte niște pedestrași oarecare, furioși și beţi. Numai un 
neghiob s-ar fi expus unui asemenea risc; un ofiţer necunoscut, 
fără escortă, singur în întuneric, ar fi fost o ţintă irezistibilă 
pentru un zurbagiu mânios și deziluzionat. 

Se opri, ascultând și scrutând întunericul dinaintea lui. Era 
destul de aproape ca să audă ce se întâmpla, dar prea departe 
ca să vadă sau ca să fie văzut. Ezită încă o clipă, apoi se hotări 
și se îndepărtă de zgomotele încăierării, iar după câteva 
secunde își dădu seama că mergea către platoul unde se 
întâlniseră Richard și Isaac Comnenus ceva mai devreme, în 
aceeași zi. In timp ce recunoștea locul, forma impunătoare a 
cortului imperial al lui Isaac îi apăru în faţa ochilor, luminată de 
torțele gărzii lui Richard, care îl înconjuraseră, asigurând liniștea 
și siguranţa fostului dușman. 

Știind că, dacă își continua drumul, avea să fie somat și să i 
se ceară parola, se întoarse iarăși și o luă către plajă, căci 
zgomotul luptei era acum mai slab, venea din stânga lui, de la 
mare distanţă, și continua să se îndepărteze. Luna plină se ivi 
din spatele unui nor, inundând cu lumina ei întreaga câmpie și 
făcând ca totul să se vadă aproape tot atât de deslușit ca ziua, 
așa că zări în față pădurea de catarge din port, profilându-se pe 
cer. Ceva se mișcă la marginea câmpului său vizual, în direcţia 
cortului lui Isaac, și el se uită în direcţia aceea, dar nu mai 
observă nimic. Știind că atenţia îi fusese atrasă de ceva aflat 
acolo, se opri, intrigat, și rămase o vreme neclintit, cu privirea 
încordată, cu un picior ridicat, proptit pe un bolovan înalt, cu 
genunchiul îndoit servindu-i drept sprijin pentru cot, curios să 
vadă dacă, indiferent despre ce ar fi fost vorba, mișcarea avea 
să se repete. Dar asta nu se întâmplă și, în timp ce stătea acolo, 
aplecat înainte și nemișcat, apăru unul dintre oamenii din garda 
lui Richard, făcându-și rondul. Işi văzu de drum cu un aer 
solemn, fără nici cea mai mică pauză în care să verifice dacă era 
totul era în ordine, și dispăru în curând din vedere, în spatele 
unei ridicături a solului. 


115 


Apoi, cu o clipă înainte ca Andre să-și îndrepte spatele și să se 
pună din nou în mișcare, o siluetă ţâșni din umbra unei grămezi 
de pietre și o porni în grabă, dar pe furiș, direct către el. 
Indiferent cine ar fi fost, omul aproape că alerga, ghemuindu-se, 
fugind apoi dintr-un petic de umbră în următorul și întorcându- 
se ca să se uite peste umăr la fiecare câţiva pași. Andre nu se 
clinti. Rămase aplecat, cu ochii la bărbatul care alerga, 
întrebându-se la ce era martor și fiind conștient că, dacă s-ar fi 
ridicat și fugarul l-ar fi văzut, ar fi fost nevoit să-l urmărească și 
l-ar fi putut pierde. Dar cine putea fi și ce făcea? 

Era clar că venea din cortul lui Isaac Comnenus, fiind tot atât 
de clar că se străduia din toate puterile să nu fie văzut de garda 
regelui. Probabil că era unul dintre ciprioţii lui Isaac, chibzui 
Andre, fiindcă niciunul dintre oștenii lui Richard nu ar fi avut 
îndrăzneala de a risca să-și înfurie regele făcând vreun gest 
nesăbuit împotriva împăratului insulei. Pe de altă parte, dacă 
vreunul dintre oamenii lui Richard, văzând în Isaac o ameninţare 
mai mare decât era în realitate, se gândise să scape de el? Nu 
era o idee chiar atât de stranie. Lui Richard i se întâmplase ceva 
asemănător în piaţa din Sicilia. Andre realiză că era posibil ca 
Isaac Comnenus să zacă deja mort în cort, ucis de omul care 
alerga acum drept către el, neavând habar că se afla acolo. 

Luna dispăruse din nou în spatele unui nor și noaptea părea 
mai întunecoasă decât fusese înainte. Andre se ridică și se 
repezi să taie calea celuilalt, moment în care auzi zgomotul 
aerului tras cu surprindere în piept, urmat de alunecarea rapidă 
a lamei smucite din teacă și apoi de șuierul sabiei rotite cu 
putere. Nu apucă să-și scoată arma și numai reflexele îi salvară 
viaţa. Se aruncă la pământ, ghemuindu-se și rostogolindu-se 
când plonjă sub lama ce șfichiuia aerul și trântindu-și 
adversarul, căruia îi mătură picioarele de sub el. Când îl simţi pe 
celălalt zburând prin aer, se răsuci, proptindu-se în umeri, și se 
aruncă în picioare, scoțându-și în același timp pumnalul. 

Adversarul său ateriză cu bine, fără să dea drumul armei, și 
se ridica deja, cu o mână proptită de pământ și cu cealaltă, cea 
cu sabia, întinsă ca să-și ţină echilibrul. Andre fandă către el, 
vrând să-i secere cu o lovitură de picior braţul în care se 
sprijinea și să-l doboare din nou la pământ, dar celălalt era ca o 
pisică, iute și puternic, și trase sabia spre el și în jos, într-o 
lovitură ca de coasă, care ar fi tăiat orice i-ar fi stat în cale. Din 


116 


fericire, Andre sesizase pericolul și își schimbase direcţia, 
aruncându-se înapoi în loc să sară înainte, și vârful sabiei trecu 
pe lângă genunchiul său drept, ratându-l cu o lăţime de palmă. 
Se azvârli iarăși către spadasin, trecându-și pumnalul în mâna 
stângă, și, imediat ce călcâiul său stâng atinse pământul, făcu 
un alt salt, fandând drept spre gâtul potrivnicului și încercând 
să-i secere picioarele cu piciorul său drept, pe care îl roti după 
ce și-l repezise înainte. Aproape că reușise, dar adversarul se 
retrăgea deja, dintr-o săritură, așa că lovitura îl nimeri în gleznă, 
făcându-l să se clatine, și, când își recăpătă echilibrul, Andre își 
ținea sabia în mână. 

Zăngănitul lamelor îi atrase pe oamenii gărzii, care apărură 
alergând dinspre cort, și la vederea lor fugarul își înteţi 
eforturile. Se lansă într-o rafală de lovituri parate cu greu, apoi 
făcu un pas înainte și izbi cu umărul în pieptul lui Andre, care 
dădu înapoi împleticindu-se și căzu pe spate, cu sabia sărindu-i 
din mână. Aruncând o privire grăbită către gărzi, ca să se 
asigure că erau încă destul de departe, celălalt schimbă poziţia 
sabiei, ridicând-o cu amândouă mâinile deasupra capului și 
îndreptând-o în jos, ca pe o suliță, gata s-o înfigă în pieptul lui 
Andre, căruia i-ar fi străpuns cămașa de zale. Dar, când o 
săltase în punctul maxim și șovăia, fixându-și ținta, mânerul de 
fier al pumnalului lui de St Clair, azvârlit de la pământ cu toată 
puterea, îl lovi în gât, strivindu-i mărul lui Adam și doborându-l 
ca pe un bou izbit cu satârul. 

Peste câteva clipe, trei dintre gărzi sosiră în fugă la faţa 
locului și se aplecară, cu armele scoase, asupra celor doi bărbaţi 
căzuţi pe spate, iar când Andre dădu să se ridice, unul dintre ei 
făcu un pas înainte și îi puse vârful sabiei la gât. El se lăsă jos și 
ridică mâinile. 

— Nu sunt înarmat. Mă numesc de St Clair. Sieur Andre de St 
Clair din Poitou, vasal al regelui Richard. Aveţi printre voi un 
sergent pe nume Nickon. El mă cunoaște. E de serviciu acum? 

— Da, mârâi unul dintre bărbaţi, cu o privire feroce. Și ce-i cu 
asta? 

— Duceţi-mă la el. Dar lăsaţi-mă să mă uit mai întâi la 
individul ăsta. 

Se ridică încet în picioare și gărzile se apropiară, cu armele 
pregătite. Andre se aplecă asupra fugarului căzut și întinse 
mâna, căutându-i pulsul sub osul maxilarului. l-I simţi și i se păru 


117 


puternic și constant, apoi luna apăru iarăși și el văzu faţa omului 
care încercase să-l omoare și care era posibil să-l fi ucis pe Isaac 
Comnenus. Mai uluit ca niciodată, se ridică în picioare și 
îndepărtă, obosit, săbiile amenințătoare ale gărzilor. 

— Haideţi, spuse. Trebuie să vorbesc imediat cu Nickon. Unul 
dintre voi n-are decât să mă ţină sub ameninţarea sabiei dacă 
simţiţi nevoia să vă asiguraţi că nu fug, dar ceilalţi doi trebuie 
să-l păzească pe omul ăsta cu atenţie. Bănuiesc că l-a ucis pe 
împăratul Ciprului, cel pe care trebuia să-l ocrotiți. L-am văzut 
trecând printre patrulele voastre ca și cum n-ar fi existat și 
venea dinspre cort. Așa că, până aflăm ce făcea acolo, ţineţi-l 
aici, la pământ și sub pază. Legaţi-l dacă încearcă să plece. Și 
acum unul dintre voi să mă ducă la Nickon. 

Îl găsiră pe acesta din urmă în mijlocul camarazilor lui, în toiul 
unei discuţii aprinse, și Andre fu ușor surprins să constate că 
bărbatul pe care îl luase drept un simplu membru al gărzii avea 
evident un rang mai înalt și mai multă autoritate decât ceilalţi, 
care așteptau să-i îndrume în privinţa a indiferent despre ce o fi 
fost vorba. De St Clair le întrerupse disputa și îl trase pe Nickon 
deoparte, apoi se lansă în relatarea suspiciunilor legate de 
prizonierul său. Dar furia și incredulitatea de pe chipul celuilalt îi 
șterseră curând orice urmă de încredere în propriile bănuieli, 
așa că amuţi, aproape la jumătatea unui cuvânt. 

— Isaac nu e mort, spuse Nickon. A fugit călare, însoţit de toți 
oamenii lui, și-au pornit-o în galop către munți. În drum au dat 
peste doi dintre străjerii mei și l-au ucis pe unul dintre ei, unul 
dintre cei mai buni. Flăcăii mei se uitau în față, nu s-ar fi 
așteptat niciodată să fie loviți din spate... și, mai ales, nu de cei 
asupra cărora vegheau. Nu știu ce se petrece, dar nemernicul 
ăla de cipriot o să moară înecat cu propria lui fiere dacă mai dau 
vreodată ochii cu el. 

Andre arătă cu degetul mare peste umăr. 

— Am un prizonier acolo, un cavaler francez. L-am prins când 
fugea de gărzile tale, venind dinspre cortul ăsta. Doi dintre 
oamenii tăi îl păzesc și vreau să nu-l slăbiţi din ochi și să-l duceţi 
direct la rege. Știu cine e, dar asta n-o să ne ajute dacă fuge. O 
să dispară în munţi la fel de repede și cu tot atâta ușurință ca 
Isaac și s-ar putea să nu-l mai prindem niciodată. Indiferent ce s- 
o fi întâmplând aici, omul ăsta deţine cheia misterului, așa că 


118 


Richard o să vrea să-l interogheze. Între timp, aţi căutat în cort? 
Ești sigur că Isaac a dispărut? 

Nickon mormăi, un sunet ce trăda un dezgust deplin. 

— Da, sunt sigur. Incă n-am avut timp să căutăm așa cum ar 
fi trebuit, ticălosul a fugit cu numai câteva minute înainte să 
apari tu aici, dar am trimis imediat oameni în cort, să vadă ce s- 
a întâmplat. Ilnăuntru nu e niciun leş și nicio urmă de sânge, dar 
nu știu ce altceva ar putea fi acolo sau ce-or mai fi lăsat în 
urmă. Tot ce știu e că au plecat și, judecând după viteza pe care 
o aveau, nu cred că se mai întorc. Spui că acest cavaler pe care 
l-ai prins e francez? 

— Da, e unul dintre oamenii lui Filip, lăsat aici ca să păstreze 
legătura cu regele. 

— Atunci am face bine să-i târâm fundul la Richard cât mai 
curând cu putinţă și să lăsăm pe seama călăilor să afle ce căuta 
aici. 

Nickon se întoarse spre unul dintre subordonații săi și începu 
să dea ordine pe un ton răstit, cerând ca toţi oamenii să se 
adune, lăsând la fața locului numai patru, pentru a păzi de hoți 
magnificul cort pe care Richard avea să-l recupereze cu 
încântare. 

Regele era furios. Îl ascultă uluit pe André povestind cum îl 
văzuse și cum îl prinsese pe cavalerul francez și ridică din 
sprâncene când de St Clair îi descrise cum încercase de Dorville 
să-l ucidă. Abia atunci ceru ca francezul să fie adus în faţa lui, 
sub pază, și Andre, retras în partea din spate a sălii de audienţe, 
într-un colţ de unde putea vedea și auzi totul, simţi că pe rege 
nu-l trăgea inima să creadă nimic rău despre omul acela. Totuși, 
pe măsură ce avansa ancheta, devenea tot mai clar că 
agresivitatea și disprețul prizonierului puneau din greu la 
încercare răbdarea monarhului, notorie pentru cât de puţin 
dura, chiar și în cele mai fericite cazuri. 

În cele din urmă, Richard și-o pierdu definitiv. 

— Pe coaiele Domnului, mă iei drept un idiot, domnule? tună 
el, după un răspuns sarcastic la o întrebare simplă. Îţi închipui 
că râzi de mine? Ei bine, pe fericirea lui lisus, o să afli că nu-mi 
place să fiu luat în râs de filfizoni care-o fac pe grozavii. Pocni 
din degete către căpitanul gărzii, aflat în așteptare. Du-l în 
subterane și stoarce-i răspunsurile la întrebările pe care i le-am 


119 


pus. Vezi dacă fierul roșu o să-i dezlege limba mai repede decât 
vorbele politicoase. 

De Dorville nu rezistă mult înainte de a-și schimba atitudinea. 
O singură întâlnire cu vătraiul încins pus pe umărul său se 
dovedi a fi singurul lucru necesar pentru a-i spulbera aroganţa, 
iar simpla ameninţare cu desfigurarea mijlocită de același vătrai 
îl determină să înceapă să vorbească. Spre lauda lui, așa cum 
avea s-o sublinieze mai târziu, în faţa lui André, însuși Richard, 
se putea spune că era convins de succesul acţiunilor sale și de 
imposibilitatea de a i se zădărnici eforturile, așa că nu vedea la 
ce i-ar fi folosit să se lase desfigurat și mutilat după consumarea 
faptelor. Ca urmare, odată ce izbuti să-și revină și să se 
înfășoare în zdrenţele demnităţii sale ferfeniţite, deveni de o 
sinceritate deplină în privinţa celor săvârșite, arătându-se chiar 
mândru fiindcă le dusese la bun sfârșit. 

Ajunsese la Isaac la adăpostul întunericului, mărturisi el, și îi 
spusese că Richard îi jucase o farsă și că intenţiona să se 
întoarcă în miez de noapte, când susținătorii împăratului ar fi 
dormit duși, pentru a-i aresta pe toți înainte de a-l pune în 
lanţuri. O făcuse mizând deliberat pe bine cunoscuta spaimă a 
lui Isaac de a nu fi înlănţuit, știind că era suficient să audă 
cuvântul „lanţuri” pentru a pierde din vedere orice altceva în 
strădania sa de scăpa cu fuga. 

De Dorville pretinse că acţionase, pur și simplu, din proprie 
iniţiativă. Unica lui intenţie fusese de a-și ajuta seniorul, pe 
regele Filip August, să-și îndeplinească planurile din Outremer, 
în privinţa lui Conrad de Montferrat. Se gândise că, angajându-l 
pe Richard într-o luptă consumatoare de timp și amânând astfel 
plecarea flotei engleze, i-ar fi oferit lui Filip răgazul de a-și 
îndeplini ţelurile. Acţionase fără să fi avut vreun complice, spuse 
cavalerul francez, stăruind asupra faptului că regele Franţei nu 
știa absolut nimic despre ceea ce pusese el la cale. 

Richard ascultă totul cu bărbia proptită în palmă, rezemându- 
și cotul de braţul scaunului, și, când de Dorville termină de 
vorbit, rămase așa, gândindu-se la cele auzite. In cele din urmă, 
își îndreptă spatele și își privi prizonierul pe sub sprâncenele 
încruntate, cu bărbia acum în piept. 

— Așadar, mârâi el într-un târziu, cu voce ameninţător de 
scăzută, mi-ai răsplătit ospitalitatea cu ipocrizie, în folosul 
seniorului tău... și m-ai aruncat într-un război pe care nu-l 


120 


voiam. Atunci, așa să fie. Cât va dura războiul, o să-ţi petreci 
timpul în lanţurile cu care l-ai ameninţat pe Comnenus. În două 
rânduri de lanţuri, așa mă gândesc, ca răsplată a curtoaziei tale 
și ca simbol al recunoștinţei mele. Își ridică bărbia, studiind 
reacția lui de Dorville cu ochii mijiţi. Îţi imaginezi că-mi bat joc 
de tine, nu-i așa, cu vorbele astea despre recunoștință? Nu e 
adevărat. Dacă nu ţi-aș fi recunoscător, acum ai fi în drum spre 
locul de execuţie. Așa cum stau lucrurile, m-am hotărât să fiu 
blând și să-ți îngădui să trăieşti ceva mai mult. Faţa i se 
deschise într-un mic zâmbet. Mi-ai oferit un motiv perfect pentru 
a pune mâna pe armăsarul evreului. El e mult prea urât pentru a 
fi stăpânul unei asemenea creaturi magnifice, după care tânjesc 
de când am zărit-o prima oară. 

— Alteță? interveni unul dintre bărbaţii aflaţi în apropierea lui 
Richard, cu vocea ridicată a protest. 

Regele îi aruncă o privire. 

— Ce e, Malbecque? 

— Alteță, Isaac Comnenus nu e evreu. E bizantin. 

Chipul regelui prinse să se învăpăieze de furie. 

— Nu e evreu? Isaac nu e evreu? Eşti nebun, messire 
Malbecque? Bineînţeles că e evreu. Ai întâlnit vreodată vreun 
Isaac care să nu fie? Să-ţi fie rușine chiar și numai fiindcă ai 
sugerat una ca asta. Sigur că e evreu. Am știut-o de când am 
dat cu ochii de el pentru prima dată. Pe el scrie evreu, peste tot, 
începând cu nasul coroiat și cu părul creț și sârmos. Dar asta n- 
are nicio importanţă. Când a venit aici, a devenit un uzurpator, 
punând mâna pe tron, pe care i-l iau eu acum. Pământul e fertil 
și o să ne hrănim bine oștile. lar birurile pe care le aduna pe 
vremuri Isaac vor veni acum în ajutorul strădaniilor noastre 
mărețe și insula însăși va fi o bază excelentă de plecare pentru 
incursiunile în Outremer. lată motivul recunoștinţei și al îndurării 
mele, jupâne de Dorville: mi-ai pus în mâini atâtea bogății pe 
care nu le-aș fi putut dobândi, pe temeiuri legale, prin nicio altă 
cale. Așa că meditează asupra tuturor acestora în temnița ta. 
Gândește-te la ce ne-ai oferit, mie și oștenilor mei, dându-ne 
puterea de a încurca și de a zădărnici planurile seniorului tău 
într-o mai mare măsură decât înainte. Pocni din degete. Luaţi-l 
de-aici și ţineţi-l departe de ochii mei. Și nu uitaţi, cătușe la 
mâini și lanţuri de fier la glezne, câte două rânduri din fiecare. 
Plecaţi. 


121 


În timp ce prizonierul și escorta lui ieșeau, Richard ceru 
întrunirea unui consiliu de război, alcătuit din toţi sfetnicii săi, și 
îl ceru lui Sieur Henri ca, în calitatea sa de maestru de arme, să 
trimită curieri care să le dea de știre să se prezinte imediat. Apoi 
se întoarse către celelalte persoane de vază aflate în jurul său, 
iar Andre profită de ocazie ca să se retragă în tăcere. Richard 
părea adâncit în conversaţia cu unul dintre baronii englezi mai 
în vârstă, iar Andre luă poziţia de drepţi, făcu o plecăciune 
adâncă în direcţia monarhului și se răsuci pe călcâie, dând să 
plece. După nici măcar trei pași se opri brusc, când Richard îl 
strigă pe nume. 

— Alteță? 

Regele veni drept la el și îi puse mâna pe umăr, apoi se 
aplecă, șoptindu-i pe un ton confidenţial: 

— Am auzit că e posibil ca mâine dimineaţă să plouă torențial. 
O spune unul dintre vânătorii mei, și știu că i se întâmplă rareori 
să greșească într-o asemenea privinţă. Ai face bine să iei cu tine 
o căruţă și niște corturi. 

— Alteță? Lui Andre îi venea greu să-și creadă urechilor. Vreţi 
să spuneţi c-o să plec la vânătoare, după toate astea, când 
suntem în stare de război? 

— Sigur că da. Ce altceva ai vrea să fac? Mă-ndoiesc c-o să- 
ncepem vreun asalt mâine dimineață, în pădurile unde-o să 
vânațţi voi. Isaac n-are armată, dă-mi voie să ţi-o amintesc, iar 
eu bănuiesc c-o să fugă spre Nicosia, cu toate că e posibil s-o ia 
spre est, în speranța c-o să găsească la Famagusta câteva 
dintre corăbiile lui. Mâine dimineaţă o să trimit într-acolo o 
escadră de galere, care îl vor aștepta, dacă apare. Oricum ar fi, 
n-o să reprezinte niciun pericol pentru tine și pentru femeile 
aflate în grija ta... Ceea ce îmi aduce aminte c-o am aici pe fiica 
lui Isaac, ca ostatică, în urma propriilor lui insistenţe. Trebuie să 
mă gândesc ce fac cu ea. 

Cugetă la asta vreme de patru sau cinci secunde, apoi 
abandonă ideea cu o mişcare nerăbdătoare a mâinii. 

— N-are importanţă. Intre timp, asigură-te c-o să iei cu tine 
corturi și o căruţă care să le transporte, împreună cu orice 
altceva ţi-ar mai putea fi de folos, inclusiv însoțitori în plus și 
servitori, pentru cazul că veţi rămâne acolo mai mult decât e 
prevăzut. Dacă plouă cu găleata și femeile se udă leoarcă, îţi 
pot face viaţa mai mult decât mizerabilă. Usucă-le, ţine-le la 


122 


căldură, instalează-le confortabil, hrănește-le bine... După o 
pauză ce ajunse să pară ameninţător de lungă, regele adăugă: 
Și reţine-le acolo cât de mult poți. 

Lui Andre îi zvâcni stomacul, fiindcă, în timp ce Richard 
continua să vorbească, simţea mirosul belelelor care veneau 
către el. 

— Vei dobândi recunoștinţa mea pentru fiecare oră în plus pe 
care poţi să mi-o câștigi. O, și am vorbit cu marele maestru 
adjunct, cu de Troyes. Inţelege situaţia în care mă aflu și, de 
vreme ce nu ţi-ai depus încă jurământul către ordin, a fost de 
acord cu cererile mele în ceea ce te privește, așa că poți pleca 
având conștiința împăcată. lată că se-ntoarce tatăl tău, așa că 
acum te las să te retragi. Am multe de vorbit cu el înainte de 
sosirea celorlalţi și toată povestea s-ar putea transforma într-o 
discuţie îndelungă. Bucură-te că poţi să te ţii departe. Mergi cu 
bine. 

In bătu pe Andre pe umăr și îl lăsă să-și vadă de drum, iar 
tatăl și fiul își zâmbiră și se salutară din mers. 

Câteva clipe mai târziu, Andre, din nou singur, deveni încă și 
mai deprimat când încercă să analizeze vălmășagul de 
presimţiri sumbre care îl chinuiau, prima și cea mai supărătoare 
dintre ele izvorând direct din conflictul loialităţilor impuse de 
obligaţiile sale față de rege și faţă de Ordinul din Sion. Nu-și 
făcea niciun fel de probleme în privinţa confreriei templierilor, 
căci apartenenţa sa la aceasta nu era nimic altceva decât un 
veșmânt protector ce îi ușura misiunea încredințată de 
camarazii săi. Însă se simţea vinovat faţă de Richard, seniorul 
lui, căruia nu-i putea îngădui să bănuiască nimic, niciodată, 
despre adevăratele sale loialităţi. 

Și apoi, cugetă el, mai era și povestea cu femeile lui Richard, 
la care începuse să se gândească în ultimele zile și care îi 
umplea sufletul cu pustietăți găunoase, răsunătoare, și cu valuri 
de ispite și de speranţe. Nu se simțea cu adevărat vinovat 
pentru asta, dar, cumva, avea impresia că așa ar fi trebuit, 
pentru că cele două femei i se păreau atrăgătoare, fiecare în 
felul ei, iar ceva din interiorul lui îl avertiza, șuierând, 
pomenindu-i despre înșelarea încrederii. 

Insă cui i-ar fi înșelat încrederea dacă, de fapt, ar fi mers mai 
departe, urmând acele imbolduri, pe moment și în mare parte 
fără formă și fără scop, care prinseseră de curând să plutească 


123 


alene în adâncurile minţii sale? Cui i-ar fi trădat încrederea dacă 
s-ar fi lăsat în voia atracției către prinţesa Berengaria, acum 
regină? Cu siguranţă nu lui Richard. Se îndoia că regelui i-ar fi 
păsat prea mult, presupunând că s-ar fi sinchisit cumva. Și 
admiraţia lui ar fi fost oare o înșelare a încrederii Berengariei, 
suportată cu greu, ba chiar respinsă, de un soț cu porniri 
nefirești și luată în râs de restul lumii? Înainte de a o întâlni, 
auzise că nu era cu adevărat frumoasă și era dispus să admită 
că, după câte își amintea, când o văzuse prima oară se gândise 
că o asemenea părere era îndreptăţită. Insă apoi devenise 
conștient, cu o iuţeală uimitoare, de anumite lucruri - surâsul ei, 
moliciunea pielii, chipul fără cusur - și nu mai ţinea minte când 
se răzgândise, considerând-o o frumusețe, căci nu fusese nevoie 
de zile ca să-și dea seama, ci doar de câteva ore. 

Adevărul era același și în privinţa reginei Joanna. Nu găsea că 
înșală încrederea cuiva când se gândea că ar fi cuprins-o cu 
plăcere în braţele sale, îmbrăcată sau dezbrăcată. Femeia aceea 
era văduvă și regină, poate ușor trecută de treizeci și cinci de 
ani, ar fi spus el cu câteva zile în urmă, judecând după ceea ce 
știa despre femei, dar, cu siguranţă, nu era încă bătrână și nu 
era răspunzătoare faţă de niciun bărbat pentru acţiunile ei. 

Realiză dintr-odată că meditaţia în care își îngăduise să se 
piardă îl excitase și își îndreptă spatele, își trase umerii înapoi și 
își clătină capul dintr-o parte într-alta, de parcă ar fi încercat să 
se scuture de gânduri, așa cum își scutură un câine blana de 
apă. Era un viitor cavaler templier și, indiferent cât de puţină 
importanţă ar fi dat el însuși acestui titlu, existau anumite 
considerente ce trebuiau luate în seamă și pe care nu le putea 
ignora. Era vorba despre onoare. Dacă era să devină templier, 
atunci i se cerea să facă legăminte. Două dintre acestea erau 
variante ale celor pe care le depusese deja când se alăturase 
Ordinului din Sion: legământul de supunere deplină faţă de 
Marele Maestru și de superiori, plus acela de a nu deţine, ca 
persoană, niciun fel de bunuri materiale, ci de a pune totul în 
comun cu fraţii săi. Numai cel de al treilea legământ era cu 
desăvârșire nou pentru el și acela, legământul de castitate, îl 
îngrijora cel mai mult. Dacă ar fi fost lăsat să aleagă după bunul 
său plac, nu l-ar fi făcut niciodată. Dar, dacă era silit să îl 
depună, atunci trebuia să trăiască respectându-l, iar asta făcea 
ca meditaţiile lui stupide în privința doamnelor din familia regală 


124 


să fie de neconceput. Apoi, străduindu-se cu hotărâre să-și 
golească mintea de orice gânduri de acest fel, o porni către port 
și către corabia pe care era încartiruit. 


6. 


Zorii erau cenușii și apăsători, cu nori groși ce umpleau cerul 
de la un orizont la altul, însă cele două regine se aflau la grajduri 
la ora stabilită, însoţite, fiecare, de câte un singur hăitaș și, 
după cum promisese Richard, îmbrăcate așa cum se cuvenea 
pentru ziua ce le stătea înainte, fiind, practic, de nedeosebit de 
bărbaţii ce le înconjurau. La ora aceea a dimineţii, se și purtau la 
fel ca bărbaţii, mișcându-se în tăcere, cu chipuri lipsite de 
expresie, ferindu-se de orice prezenţă inoportună până ce 
îndepărtară pe deplin aburii somnului, obișnuindu-se cu noua zi. 

Andre le privea morocănos în timp ce se foiau de colo-colo, 
amândouă verificându-și șeile și evitând să-l privească în ochi, și 
se pomeni admirându-le fără să vrea puterea de a se lăsa 
absorbite de îndeletnicirile lor și priceperea cu care inspectau 
cataramele şi legăturile, curelele de piele ale harnașamentului și 
ale scărilor. În dimineaţa aceea, până și feminitatea puternică și 
inconfundabilă a Berengariei era invizibilă, dată deoparte, odată 
cu obișnuitele capcane femeiești, cu flirtul, cu zorzoanele și 
volănașele, cu voalurile și rochiile bogate pe care le purtau când 
nu erau nimic altceva decât niște femei. În dimineaţa aceea, 
amândouă erau, fără îndoială, aristocrate, fiicele taţilor lor, 
arogante și încrezătoare în propriile puteri, născute pentru 
vânătoare și simțindu-se întrutotul confortabil în cizmele grele, 
înalte până la genunchi, în pantalonii de călărie, în tunicile de 
piele și în mantiile simple, lipsite de orice strălucire, din lână 
groasă, cernită, care le acopereau în întregime. Fiecare ducea o 
tolbă de săgeți și câte un arc scurt și greu de vânătoare, agăţat 
de-a curmezișul umerilor ascunși sub mantie, și avea drept 
însoțitor un hăitaș a cărui datorie era să care sulița și celelalte 
arme, dar niciuna dintre ele nu părea să dea vreo atenţie acelor 
slujitori tăcuțţi. 

Căruţa cu patru roţi rechiziționată de Andre în noaptea 
precedentă, ca urmare a instrucțiunilor regelui, stătea pe 


125 


drumul de lângă grajduri, având înhămaţi doi cai puternici, de 
povară. Acoperită cu un coviltir boltit, din piele fină, tăbăcită, 
bine întinsă peste cercurile fixate de părțile sale laterale, căruţa 
era plină cu corturi strâns rulate, confecţionate din piele și din 
mai multe straturi de pânză groasă, și cu suluri voluminoase pe 
care Andre nu le trecuse încă în revistă, dar bănuia că în cele 
mai multe se aflau păturile suplimentare pe care le ceruse. In 
căruță erau și câteva cufere și, cu toate că nu știa nimic despre 
conţinutul lor, își închipuia că erau lucrurile celor două femei, pe 
care le luau cu ele pentru orice eventualitate. Tot acolo se aflau 
trei dintre servitorii de casă ai Joannei, cel mai vârstnic dintre 
aceștia fiind intendentul ei de mulţi ani, un sicilian cu înfățișare 
sinistră cunoscut numai sub numele de lanni, care îi dădea lui 
Andre senzaţia că el avusese ideea să ia cuferele. O altă căruță, 
mai mare, de data asta trasă de patru cai, stătea alături și 
găzduia o echipă de măcelari, supravegheată de un bucătar cu 
experienţă. Acel al doilea vehicul și echipajul său aveau menirea 
de a transporta și a de a pregăti vânatul, curățând animalele, 
jupuindu-le, tranșând carnea și chiar gătind o parte, dacă ar fi 
fost necesar să hrănească întreaga trupă. 

Grupul de vânătoare avea să meargă mai întâi până la 
intrarea în întinderea împădurită împrejmuită cu gard și 
rezervată pentru folosinţa personală a lui Isaac, parcurgând 
aproape cinci kilometri. Începând de acolo, puteau fie să 
călărească, fie să meargă pe jos, în funcţie de condiţii și de 
vânatul disponibil, ce varia de la animale mici, cum erau iepurii 
și căprioarele, până la cerbi mari, mistreți și chiar urși. Andre se 
îndreptă spre Sylvester, maestrul de vânătoare, care stătea de 
unul singur, făcând o ultimă inspecţie a pregătirilor, plimbându- 
și de fiecare dată ochii asupra tuturor și netrecând cu vederea 
nici măcar un singur amănunt din lista pe care, după numeroșii 
ani în care condusese asemenea partide de vânătoare, o avea 
bine întipărită în memorie. 

— Gata? întrebă Andre și vânătorul dădu din cap, fără a simţi 
nevoia să vorbească. Andre îi răspunse cu același gest. Precum 
spui. Atunci, să mergem. Crezi c-o să plouă zdravăn? 

Sylvester o porni spre ușa largă a grajdului și Andre îl însoți, 
gândindu-se că vânătorul își merita reputaţia de om tăcut, dar, 
când ajunseră lângă ușa deschisă, acesta se sprijini cu o mână 


126 


de peretele ce o mărginea și se aplecă, cu ochii la cerul 
plumburiu. 

— Necazul cu niște nori ca ăștia, spuse el cu voce scăzută, e 
că nu poţi spune întotdeauna ce-au de gând să facă. Sunt groși, 
așa că n-avem prea multe șanse ca soarele să apară printre ei... 
cel puţin nu înainte de amiază. Însă sunt înalţi, așa că, în 
următoarea oră, nu va ploua. Totul depinde de ce fac zeii 
vânturilor. Dacă ei hotărăsc că trebuie să sufle în direcția 
potrivită, o să putem vâna toată după-amiaza sub razele 
soarelui. Dacă bat în direcţia cealaltă, o să ne umplem de apă 
încercând să ne-ntoarcem acasă. Aruncă o privire spre André. 
Presupunerile tale sunt la fel de bune ca ale mele. Dar 
vânătoarea e a ta. 

Andre mormăi și se uită peste umăr, convingându-se că în 
urma lor nu venea nimeni care să asculte ce vorbeau. 

— Ei bine, n-a existat niciodată opţiunea de a nu pleca. 
Regele a hotărât că nu vrea să se-mpiedice de doamne astăzi, 
așa că să-ncepem. 

— Messire de St Clair, vrei să anulezi ieșirea noastră de 
astăzi? 

Vocea era a Joannei și răsuna limpede din interiorul grajdului, 
distantă și poruncitoare. Andre se întoarse spre ea cu o mișcare 
lină, silindu-se să zâmbească larg în tot acest timp. 

— Nu, doamnă, vorbeam doar despre vreme cu maestrul 
Sylvester. Suntem gata cu toţii, iar vremea e în mâinile lui 
Dumnezeu, cum și trebuie să fie, așa că încălecaţi, vă rog, și s-o 
pornim la drum. 

Câteva secunde mai târziu, tropăiau cu toţii pe drumul pavat 
cu bolovani ce ducea spre poarta cetăţii, grupul principal fiind 
alcătuit din Joanna, Berengaria și cei doi hăitași, însoțiți de 
Andre și Sylvester. In urma lor, prezentă mai mult de dragul 
protocolului și al aparenţelor decât pentru a le asigura protecţia, 
călărea escorta alcătuită din oșteni, un detașament de 
doisprezece sulițași în armură, conduși de un sergent, plus un 
stegar ce purta flamura personală a lui Richard, cu leul ridicat în 
două picioare. lar după aceștia, în ariergardă, veneau cele două 
căruţe, cu echipajele lor de măcelari și servitori. În timp ce 
mergeau de-a lungul grajdurilor, îndreptându-se către poartă, 
Andre arunca fără încetare priviri în toate părțile, căutând 
semnele unei activităţi războinice, dar, cu toate că zări oșteni 


127 


făcându-și de lucru ici și colo, nu simţi nimic din acea așteptare 
care era semnul pregătirilor pe scară largă pentru război, sau 
chiar pentru o singură bătălie, așa că trase repede concluzia că, 
dacă erau în perspectivă anumite evenimente majore, nu aveau 
să se petreacă decât în ultima parte a zilei. Încetă să se mai uite 
după semnale de alarmă și își concentră atenţia asupra 
îndeletnicirii sale din momentul acela. 

Pe la jumătatea dimineţii, vânătoarea era în toi, iar Andre 
fusese deja impresionat de abilităţile celor două femei. La 
câteva minute după ce începuseră vânătoarea, în timp ce 
umblau prin pădure, străbătând încet și în tăcere neclintirea 
ceţoasă a unui crâng umed de rouă, Joanna înlemni dintr-odată, 
reducându-și însoțitorii la tăcere cu o fluturare bruscă din 
încheietura mâinii. Ghemuit în spatele și în dreapta ei, Andre 
întorsese ușor capul, să vadă ce făcea Sylvester, care 
încremenise la jumătatea unui pas și acum se uita la el cu o 
expresie ce spunea clar că nu avea idee ce simţise sau ce 
văzuse Joanna. Însă, aproape în aceeași clipă, în liniștea deplină, 
un cerb magnific se ridicase în picioare din pâlcul de tufișuri 
scunde unde păscuse până atunci și rămăsese așa, ascultând, 
cu capul înclinat către nord, în partea opusă vânătorilor, și cu 
trupul în poziţie de luptă. Erau în spatele și ușor în lateralul 
animalului, aflat la nici patruzeci de pași de Joanna, care mergea 
în fruntea tuturor. Andre începu să-și audă bătăile propriei inimi 
în timp ce se străduia să rămână nemișcat, apoi simţi o 
gâdilătură într-o nară, ca prim semn al unui strănut. 

Joanna, realiză el, înaintase cu o săgeată în arcul din mâna 
stângă, ținând-o la locul ei cu degetul arătător, iar acum, cu o 
încetineală infinită și cu o infinită răbdare, începea să ridice 
arcul în poziţie de tragere. Părea să dureze o eternitate, iar 
cerbul stătea în același loc, privind în partea cealaltă, în 
semiprofil, cu botul în vânt, adulmecând aerul în căutarea 
oricărui semn de primejdie. Andre se uită din nou la Sylvester și 
observă că vânătorul se încruntase ușor și se uita în jos, spre 
picioarele Joannei. Işi roti privirea, curios să vadă ce zărise 
celălalt bărbat, și își dădu seama că și sora regelui se oprise la 
jumătatea unui pas. Intre timp înălţase arcul, dar stătea într-un 
echilibru precar, cu piciorul drept acolo unde ar fi trebuit să se 
afle stângul, așa că nu putea să-l încordeze. Dar, chiar în 
momentul când realiza că ea nu avea cum să tragă, Joanna reuși 


128 


ceea ce el ar fi spus, pe moment, că era imposibil: își îndreptă 
lin spatele, făcu un pas înainte cu piciorul stâng, apăsă pe 
lemnul curbat al arcului cu braţul stâng întins și trase încet de 
coardă înapoi, până ce îi atinse obrazul. Cerbul tresări și dădu să 
se-ndepărteze dintr-un salt, din cauza zgomotului pe care îl 
auzise, dar săgeata era deja în zbor. Lovi cu putere pieptul 
animalului, sub încheietura umărului, și îi străpunse inima, 
făcându-l să se prăbușească exact acolo unde se afla. Andre nu 
reuși nici măcar să se adune ca s-o felicite pe Joanna pentru 
ceea ce făcuse. Rămase locului, holbându-se la ea cu gura 
căscată, iar ea îi întoarse privirea înălțând cu ironie din 
sprâncene, ca și cum ar fi spus: „Ei, ai văzut?” 

Peste vreo oră, fu martorul unei alte demonstraţii de 
virtuozitate, de data asta din partea Berengariei, când un iepure 
mare ieși din ascunzătoare pe neașteptate. Nu știuseră că se 
afla acolo, fiindcă în momentul respectiv luau urma unui mistreț, 
iar iepurele apăruse brusc, ţopăind pe picioarele lui puternice 
din spate și sărind cu sprinteneală dintr-o parte în alta în timp ce 
căuta un loc sigur, traversând în goană capătul opus al 
luminișului în care intraseră. Prinţesa îl văzuse prima și se răsuci 
cu ușurință, urmărindu-l, cu arcul deja încordat, apreciindu-i 
durata și direcţia săriturilor și, când își dădu seama ce se 
întâmpla, Andre chibzui, încă o dată, că era prea târziu. Dar ea 
lansă ușor săgeata, care nimeri iepurele în mijlocul unui salt, 
străpungându-l cu precizie și trimițându-l de-a rostogolul la 
pământ, cu o jumătate de secundă înainte de a fi ajuns la 
adăpost, în iarba înaltă de la liziera copacilor. 

La scurt timp după aceea, aproape de amiază, Sylvester 
sugeră să se oprească și să mănânce. Pierduseră urma 
mistreţului pe terenul stâncos și se bucurau să facă o pauză și 
să se-nfrupte din coșurile cu pâine, fructe și carne rece pe care 
li le pregătiseră bucătarii. Cerul continua să fie acoperit de nori 
înalţi, întunecați, și Sylvester le întrebă pe cele două femei dacă 
doreau să mai vâneze sau dacă se săturaseră și erau gata să se- 
ntoarcă acasă. Nu era loc pentru discuţii. Nu plecau de acolo, 
spuse Joanna, înainte de a putea lua cu ei un mistreţ frumos. Se 
uită la Berengaria, așteptând o confirmare, și ea încuviinţă dând 
din cap, cu toată atenţia concentrată asupra fripturii reci de 
fazan pe care o ţinea cu amândouă mâinile. Andre privea și 


129 


asculta totul, mulţumit că nu trebuia să spună nimic și foarte 
surprins de cât de mult se bucura de expediția aceea. 

Ploaia începu când se pregăteau să reia vânătoarea, mai întâi 
ușoară, o răpăială despre care toată lumea crezu că avea să 
înceteze curând, dar nu se întâmplă așa, și, pe măsură ce trecea 
timpul aversa se înteţi, devenind în curând un neajuns 
supărător. Se afundaseră în inima codrului, pe un teren deluros, 
și vâjâitul ploii prin acoperișul de ramuri de deasupra lor era 
asurzitor, dar masa frunzișului oprea apa, schimbându-i direcţia, 
astfel încât, în loc să cadă pe solul pădurii sub forma unor 
picături normale, avea tendinţa de a bălti pe suprafeţele late ale 
frunzelor, revărsându-se apoi de pe una pe alta și sporindu-și 
forța și volumul până ce ajungea să curgă în șuvoaie, trecând 
până și prin țesătura de lână aspră, acoperită cu un strat de 
ceară, a mantiilor lor de vreme rea. La un moment dat, Andre se 
aplecă spre Sylvester și îi strigă în ureche: 

— Tu ai fost cel care i-a prezis lui Richard c-o să plouă 
torențial? 

Vânătorul își duse la gură palmele făcute căuș și strigă la 
rândul său, acoperind zgomotul ploii: 

— Da, dar nu m-am gândit la asta. N-am mai văzut ceva atât 
de cumplit de ani de zile. La vreo opt sute de metri în fața 
noastră e o peșteră, săpată în stânca din vârful unei râpe pline 
de grohotiș. Am dat peste ea acum câteva săptămâni, prima 
oară când am venit să vânez aici. E un chin să urci până acolo, 
dar e mare, interiorul e uscat și putem aprinde un foc, dacă nu 
sunt urși înăuntru. 

— Foc? Găsim lemne? 

— Probabil. Depinde cine-a mai fost în grotă de curând. 
Localnicii o folosesc drept adăpost de sute de ani și cei mai 
mulți fac o provizie de lemne de foc înainte de a pleca. Când am 
descoperit locul, am găsit și o stivă de lemne. Ridică din umeri. 
Bineînțeles că unii folosesc până și ultima așchie și nu pun 
înapoi nici măcar un băț. Vrei să facem o-ncercare? 

— Condu-ne. Crezi că e suficient de mare? 

— O, este, e mult mai mare decât s-ar părea când o priveşti 
de afară, fiindcă intrarea abia dacă are trei pași și e, într-adevăr, 
foarte îngustă în comparaţie cu spațiul dinăuntru, aproape de 
zece ori mai lat. Și e adâncă, cu plafonul înalt. Sunt trei încăperi 
mari, legate între ele, înșirate una după alta, ca mărgelele pe 


130 


aţă. Prima e cea mai mare, cu deschidere în afară. În cea din 
spate e ceva lumină în timpul zilei - un soi de strălucire care 
coboară de undeva, de sus, ca o rază palidă de soare - iar în cea 
din mijloc e întotdeauna întuneric. 

Andre îi zâmbi vânătorului. 

— Ca o rază palidă de soare... Îmi place asta. Să sperăm că 
azi nu sunt urși înăuntru. 

Se apropiară de gura peșterii cu mare grijă, croindu-și drum 
cu atenţie în susul râpei înșelătoare, acoperite de grohotiș, apoi 
se pregătiră cu toţii, potrivindu-și săgețile în arcuri, gata de 
tragere, iar Sylvester azvârli câteva pietre în caverna 
întunecoasă, oprindu-se după fiecare pentru a auzi zgomotele 
care ar fi trădat existența unor locatari. Nu apăru nimic și niciun 
sunet nu tulbură bezna tăcută de dincolo de intrare. In cele din 
urmă, Sylvester intră încet, ţinând la nivelul taliei o arcubalistă 
grea, cu arcul tensionat, încărcată pentru tragere, și se opri în 
cadrul deschiderii, luminat din spate, invitând orice animal s-ar 
fi aflat înăuntru să sară asupra lui. Rămase acolo cât ai număra 
până la zece, apoi își îndreptă ușor spatele și dispăru în 
întuneric. 

Câteva minute mai târziu, odată convinși că niciun animal nu 
stătea la pândă în cotloanele îndepărtate ale celor trei grote 
înlănţuite, întinse pe o distanță de cel puţin șaizeci de pași în 
adâncimea stâncii, cei doi bărbaţi stăteau iarăși alături, de data 
asta privind dezlănţuirea ploii. În spatele lor, în prima peșteră, îl 
auzeau pe unul dintre ceilalți vânători tăind lemnele uscate 
pentru a le transforma în așchii, în timp ce un altul se străduia 
cu răbdare să facă focul, cu cremene, amnar, scoarță de copac 
tăiată în fâșii subțiri și iarbă. Cele două femei se duseseră în cea 
mai îndepărtată dintre peșteri, cea slab luminată, unde 
Sylvester le arătase o crăpătură în sol, deasupra unui torent 
subteran, care le oferea o latrină naturală și confortabilă. Le 
lăsase împreună, să facă orice ar fi simţit nevoia. 

— Ştii cât de departe suntem de căruțe? îl întrebă Andre. 

Sylvester arătă către dreapta, în josul râpei cu grohotiș. 

— La vreo opt sute de metri, dacă mergi în partea aia, direct 
printre tufișuri, și dacă traversezi o albie abruptă, prin care 
curge un torent, dar e greu s-o faci pe ploaia asta. Arătă cu o 
zvâcnire a mâinii către stânga, spre drumul pe care veniseră. Pe 
de altă parte, dacă vrei să te-ntorci pe acolo, există un drumeag 


131 


pe care se poate merge cu ușurință - s-ar putea să-ţi amintești 
că l-am traversat la un moment dat - și care șerpuiește spre 
locul unde ar trebui să se afle acum. La o distanță de doi 
kilometri și jumătate, poate trei. 

— Un drumeag pe care se merge cu ușurință? Destul de ușor 
pentru ca să poată ajunge aici căruțele, dacă le călăuzește 
cineva? 

— Da, cel puţin până la baza râpei, însă, după aceea, dacă e 
nevoie de ceva, trebuie cărat în spate în susul pantei. 

— Pentru asta sunt buni oștenii, atunci când nu merg la luptă. 
Cred c-ar trebui să trimitem după căruţe. 

Sylvester se răsuci încet și îl privi. 

— Păi, de ce vrei asta? 

Andre îl privi drept în ochi. 

— Pentru că ploaia nu dă niciun semn că ar avea de gând să 
se domolească și avem cu noi două doamne. Poate că nu arată 
a doamne, așa cum sunt îmbrăcate, și nici nu s-au purtat ca 
niște femei până acum, fiindcă niciuna dintre ele nu s-a plâns de 
nimic, dar, mai degrabă mai curând decât mai târziu, necazurile 
făcute de vremea asta vor răzbate dincolo de calmul lor, care, 
până acum, a fost admirabil. Ploaia s-ar putea liniști în scurt 
timp - o va face cu siguranţă, e imposibil s-o ţină așa la nesfârșit 
- dar, în caz contrar, trebuie să fim pregătiţi pentru orice s-ar 
putea întâmpla. lar eu cred că una dintre posibilităţi este ca 
doamna Joanna să nu se răzgândească, fiind hotărâtă să 
rămânem aici până când ucide un mistreț. In cazul ăsta, o să 
trebuiască să ne petrecem noaptea în grotă. 

— Regele n-ar fi încântat, mormăi Sylvester, dar Andre clătină 
din cap. 

— Nu știu, prietene, dar cred că acum s-ar putea să te-nșeli. 
Tu însuţi i-ai dat ideea asta lui Richard, ieri, când i-ai spus că e 
posibil ca astăzi să plouă cu găleata, de aceea am adus cu noi o 
căruță plină de corturi și de pături. Regele s-a gândit că s-ar 
putea să ne împotmolim din cauza vremii și mi-a poruncit să mă 
asigur că aduc tot ce e necesar pentru ca doamnele să nu fie 
ude și să stea la căldură, instalate confortabil. În privinţa asta se 
încrede în noi amândoi, fără rezerve. Avem destui oșteni ca să 
le-apărăm și am adus un bucătar, care să hrănească pe toată 
lumea. Așa că sunt obligat să-l trimit pe cel mai bun dintre 
oamenii tăi în căutarea căruțelor și a însoţitorilor lor, pentru a le 


132 


aduce aici cât mai curând posibil. O să-i dau de știre reginei cum 
stau lucrurile. Ezită. Apropo, cea de-a treia grotă, din fund, cea 
cu latrina. Acolo există vreun curent de aer ascendent? Am 
putea aprinde un foc fără să ne sufocăm de moarte? 

Sylvester ridică din umeri. 

— Nu știu. Nu m-am întrebat niciodată. Am folosit întotdeauna 
vatra din prima peșteră. 

— Hmm. Bine, o s-o aflăm în curând. În plafonul ăla trebuie să 
fie un soi de coș. Dacă lumina poate intra, fumul trebuie să 
poată ieși pe aceeași cale. 

e 

Ploaia torențială nu încetă până la mijlocul după-amiezii, iar 
temperatura scăzu brusc, într-o asemenea măsură, încât te 
simţeai mai degrabă ca în Anglia, într-o zi de iarnă, decât oricum 
altcumva te-ai fi așteptat să te simţi în Cipru. Pe urmă începu să 
bată vântul, înteţindu-se mai întâi treptat, pentru a se 
transforma apoi într-o vijelie și, mai târziu, într-o dezlănţuire 
cumplită, ucigătoare, așa cum niciunul dintre ei nu mai văzuse 
vreodată. În pădurea de sub peretele lor de stâncă, copacii erau 
smulși cu totul din rădăcini și zburau prin aer, în timp ce alții, 
mai bătrâni și mai bine înfipţi în pământ, erau zguduiţi și rupţi în 
bucăţi de forța furtunii, ramificaţiile șubrezite erau sfâșiate, 
crengile, mari și mici, preschimbându-se în arme zburătoare. 
Cuprinși de spaimă, dar simțindu-se prea uzi, prea obosiţi și 
prea mizerabil pentru a le păsa cu adevărat de cauzele ce 
stârniseră fenomenul, nu îi găsiră nicio explicaţie și nici măcar 
nu încercară să o facă. Când se săturară să privească dezastrul, 
își concentrară întreaga energie ca să se șteargă, să-și usuce 
hainele și să stea la căldură. 

Căruţele sosiseră și fuseseră descărcate cu mult înainte de a 
se stârni vântul, fiecare bărbat în putere din grup primind 
sarcina de a urca încărcătura în susul râpei înșelătoare, din 
argilă alunecoasă și bolovani, de sub stâncă și de a o stivui în 
prima grotă, unde ardea acum un adevărat foc de tabără. După 
ce totul fusese adus sus în siguranţă, Andre îi trimisese din nou 
afară, de data asta ca să găsească un loc adăpostit unde să 
ascundă căruțele și caii și ca să adune apoi lemne de foc, pentru 
a face față frigului ce devenea tot mai pătrunzător. El îi însoţise, 
așa cum făcuse și Sylvester, lăsând în urmă un singur bărbat 
mai vârstnic, din echipa bucătarului, pentru a fi la dispoziţia 


133 


doamnelor, dacă aveau nevoie de ceva. Asta se petrecuse tot 
înainte de a simţi atacul vijeliei și încă mai adunau grămezi de 
vreascuri când o trombă sălbatică de vânt, rece ca gheața, îl 
luase pe sus pe unul dintre ei, azvârlindu-l în josul râpei 
stâncoase și lăsându-l la pământ fără cunoștință, cu un braț rupt 
și cu capul sângerând după ce se izbise de o piatră. Asta îi 
făcuse să înceteze brusc cu strânsul lemnelor și să înceapă să 
transporte ceea ce adunaseră în interiorul sigur al peșterii, cât 
de repede le stătea în puteri. 

Nu se punea problema să-și continue vânătoarea pe o 
asemenea vreme și nici măcar să facă drumul înapoi, către 
Limassol, pentru că văzuseră cu toţii, cu ochii lor, cât de 
puternic era vântul. În schimb, de St Clair ceruse ca toată lumea 
să se ocupe de pregătirile pentru noapte în peșteră. Cei 
doisprezece oșteni fuseseră puși imediat la treabă, începând să 
construiască un zid înclinat, din pietre și prundiș, de-a lungul 
intrării înguste a grotei, pentru a devia rafalele de vânt care 
pătrundeau urlând înăuntru. Culmea acestuia era la o distanţă 
cât jumătate din înălțimea unui bărbat față de partea superioară 
deschizăturii, dar ajungea destul de sus și era suficient de 
rezistent pentru a reduce forța cumplită a vântului la un nivel 
suportabil. În spatele zidului, pe un inel larg din jurul vetrei 
centrale - podeaua peșterii principale avea, cu ușurință, treizeci 
de pași lungime și aproape tot atâţia în lăţime - instalaseră 
patru corturi de piele ca încăperi pentru dormit, în care aveau să 
fie feriţi de rafalele de vânt care încă mai năvăleau din când în 
când în peșteră. Nu reușiseră să bată ţăruși în solul stâncos, dar 
izbutiseră totuși să ridice corturile, pe care le ancoraseră solid, 
legând frânghiile de pietre grele și, în timp ce se petreceau 
toate acestea, bucătarul și oamenii lui se ocupau de o pulpă de 
căprioară, pusă în frigare deasupra unui al doilea foc. 

Sylvester poruncise să fie aprins, de asemenea, câte un foc 
mai mic în grota centrală și în cea din spate, iar acesta din urmă 
ardea frumos și bine, așa cum își imaginase că avea să se- 
ntâmple, în timp ce acela din încăperea din mijloc a trebuit să 
fie stins imediat, fiindcă fumul lui îi trimisese pe toți afară, în 
furtună. Odată ce se dovedise că peștera din spate putea să fie 
încălzită și ventilată, le oferi reginelor posibilitatea să aleagă 
între a dormi în încăperea principală, împreună cu restul 
grupului, într-unul dintre cele patru corturi, sau de a se culca 


134 


singure, în ultima grotă. Nu fu surprins când ele optară pentru a 
doua variantă, pentru că lanni, intendentul, muncise deja din 
greu încropind lângă foc paturi și scaune din grămezile de 
corturi pliate și de pături și transformase, în general, locul 
pentru a se potrivi nevoilor celor două femei, mergând până la a 
aprinde lumânări groase în sfeșnice așezate lângă pereţi și 
punând să se instaleze mese portabile, cu trei picioare, ca 
lavabouri, cu urcioare cu apă caldă pentru spălat. 

Andre se înclină în faţa reginelor și le spuse că le va trimite 
mâncare caldă, imediat ce avea să fie gata, dar, când se 
întoarse să plece, Berengaria îl chemă înapoi și îi mulţumi, cu 
toate că el n-ar fi putut spune pentru ce anume. Politeţea ei îl 
uimi, fiindcă abia dacă schimbaseră zece vorbe toată ziua, dar 
făcu o ușoară plecăciune în semn de recunoștință și îi mulțumi 
la rândul său, fiind apoi cu adevărat surprins când Joanna îi ceru 
să se așeze o clipă, fiindcă aveau mai multe lucruri despre care 
să-i vorbească și despre care să-l întrebe. 

Cineva pusese patru bolovani înalţi până la genunchi în fața 
focului făcut de Sylvester lângă peretele din spate, acolo unde 
fumul se înălța iute, drept în sus, dispărând în înălțimi fără să 
deranjeze, iar doi dintre aceștia fuseseră transformați în scaune 
prin simpla adăugare a câte unui teanc de materiale groase. 
Andre se gândi că acestea ar fi putut fi corturi de piele 
împăturite, dar, tocmai când se uita la ele, unul dintre oamenii 
lui lanni veni cu un alt morman de umplutură, pe care îl așeză 
pe un alt bolovan, apăsându-l ca să-i dea formă. Andre dădu din 
cap, mulțumindu-i astfel omului, și traversă încăperea într-acolo, 
uitându-se întrebător la regina Joanna, care îi întoarse privirea 
fără nicio fereală, după care se așeză vizavi de el, încrucișându- 
și picioarele înveșmântate în cizme și pantaloni de piele și 
înconjurându-și un genunchi cu degetele împletite. 

Efectul acelei simple mișcări îl izbi de Andre drept sub coșul 
pieptului, tăindu-i răsuflarea. Le privise pe cele două regine 
începând din zori și se gândea că se obișnuise cu faptul că erau 
femei îmbrăcate bărbătește, numai că toată ziua purtaseră 
mantii grele de lână și toată lumea, inclusiv el însuși, se 
concentrase asupra altor lucruri, ceea ce spulberase impactul 
înfățișării lor. Însă acum își așternuseră alături mantiile și 
platoșele de piele purtate la vânătoare și amândouă găsiseră 
timp să-și perie părul, dar nu avuseseră și răgazul să-și schimbe 


135 


cu totul hainele, iar acum nu purtau decât niște tunici ușoare, 
lungi până la genunchi, semănând mai degrabă cu acelea 
îmbrăcate peste armură, deasupra pantalonilor bufanţi care le 
conturau, șocant, formele picioarelor și ale șoldurilor, astfel 
încât, ridicându-și genunchiul protejat de armură și strângându-l 
așa cum o făcea, Joanna Plantagenet îl făcuse să devină 
conștient de existenţa trupului ei. Indepărtându-și repede 
privirea, se simţise cu atât mai nenorocit, pentru că regina 
Berengaria, la fel îmbrăcată - deși lui îi veni instantaneu în gând 
cuvântul dezbrăcată - se îndrepta spre el, aplecându-se ușor 
înainte și reliefându-și astfel forma și plinătatea sânilor. 

Andre închise din instinct ochii, simțind năvala caldă a 
sângelui ce îi împurpura chipul târându-i-se în susul obrajilor, 
dar, când îi redeschise, avu impresia că niciuna dintre femei nu 
observase nimic nelalocul lui. 

— M-ai impresionat astăzi într-o foarte mare măsură, messire 
de St Clair, spuse limpede Joanna. Misiunea pe care ai primit-o e 
o obligaţie care i-ar fi putut fi atribuită cu ușurință altcuiva. Știu 
asta pentru că eu sunt cea care, din motive egoiste, a cerut să-ți 
fie încredinţată. Dar te-ai achitat admirabil, cu mare răbdare și 
fără nicio încruntare din sprâncene, fără nicio plângere, deși 
însărcinarea s-a dovedit a fi mult mai primejdioasă și mai 
îndelungată decât și-ar fi închipuit oricare dintre noi. Ţi-ai făcut 
datoria și ţi-ai îndeplinit obligaţiile de minune, iar fratele meu va 
afla asta direct de la mine. Sora mea e de aceeași părere și își 
va uni vocea cu a mea. Și îţi mulțumim acum pentru tot ceea ce 
ai făcut astăzi pentru noi. 

— A fost datoria mea, doamnă, așa cum spuneaţi, dar a fost, 
totodată, și o plăcere. Pot să... pot să întreb de ce m-aţi cerut pe 
mine? 

Joanna aruncă o privire grăbită spre Berengaria, apoi se uită 
din nou la de St Clair, înclinându-și puţin capul într-o parte cu o 
cută firavă conturată între sprâncene când se încruntă ușor, a 
iritare, sau poate că nu era decât nedumerire. 

— Pentru că m-am gândit că ai o minte, domnule, și că ai 
putea fi capabil de o conversaţie inteligentă, așa că de ce îmi 
pui în primejdie această părere cu o întrebare atât de 
prostească? Cuta dintre sprâncene i se adânci când văzu lipsa 
de înţelegere din privirea lui. Cred... Își îndreptă spatele. Sieur 
Andre, sunt sigură că nu ţi-a scăpat faptul că majoritatea 


136 


cavalerilor ca tine abia dacă mai sunt în stare să lege două 
cuvinte odată ce se epuizează subiectele legate de exerciţii 
fizice, instrucție, omoruri și război. Fratele meu spune că tu 
citești și scrii fluent. E adevărat? 

— Este, doamnă. 

— Atunci chiar și numai acest lucru te deosebește de așa- 
numiții tăi egali. Sunt conștientă de ani de zile de un adevăr 
cumplit, dar l-am auzit exprimat încă o dată de episcopul 
Charles de Beaulieu, cu mai puţin de o lună în urmă, și m-a 
șocat iarăși: nici măcar un singur cavaler din două sute, aleși la 
întâmplare, nu știe să citească și să scrie. Și nici măcar nu le 
pasă! De fapt, îi iau în râs pe oamenii care o pot face și, din 
motive evidente, cei mai mulţi aceștia sunt clerici, nevoiţi să 
citească și să scrie pentru a-și îndeplini obligaţiile. Și astfel, 
prăpastia dintre cavaleri și clerici e adâncită cu o stupiditate 
îndărătnică. Messire de St Clair, faptul că ești un om cu știință 
de carte te definește ca fiind diferit de mulțimea celor din tagma 
ta și face pe oricine să creadă că e posibil să fii capabil să 
discuţi și despre altceva în afară de război și de bătălii - despre 
subiecte pe care o femeie ca mine, sau ca sora mea regală aici 
de faţă, s-ar putea bucura să audă vorbindu-se și să vorbească 
ea însăși. De aceea te-am cerut pe tine. 

— Înţeleg. André dădu din cap. Și înţeleg și de ce v-a supărat 
întrebarea mea. lertaţi-mă, doamnă, pentru că n-am gândit 
limpede. Cu toată sinceritatea, nu mi-a trecut niciodată prin cap 
că abilitatea mea de a scrie și de a citi ar putea fi considerată o 
trăsătură admirabilă. M-am ales prea multă vreme cu injurii din 
pricina ei, așa că am hotărât că, în zilele noastre, e mai bine să 
păstrez secretul în această privinţă. Se întrerupse. Aţi spus că 
sunt anumite lucruri despre care vreţi să-mi vorbiţi și să-mi 
puneţi întrebări. Vă stau la dispoziţie. 

— Ah, dacă ai fi fost... 

Chipul nu-i trăda gândurile și, pentru o clipă, Andre se strădui 
să înțeleagă sensul comentariului ei, așa că scăpă ceea ce îi 
spunea în continuare, devenind conștient de faptul că Joanna 
vorbea abia când realiză că își ridicase interogativ vocea și că 
acum ea era cea care se holba la el, așteptând un răspuns. Se 
grăbi să-și concentreze din nou atenţia asupra ei. 

— Îmi cer iertare, doamnă, dar am fost distrat pentru o clipă 
și vorbele voastre mi-au scăpat. 


137 


— Mă întrebam dacă Richard e sau nu îngrijorat fiindcă n-am 
reușit să ne întoarcem la Limassol în seara asta. Voiam să aflu 
dacă te-ai gândit să trimiţi un om ca să-i dea de știre că suntem 
teferi, dar că vom rămâne aici până se potolește furtuna. 

— Ah. Nu, n-am trimis pe nimeni. Luă o creangă de pe podea 
și o azvârli brusc în foc. Fratele vostru e destul de inteligent ca 
să-și dea seama că vremea e neprielnică, de neîndurat sub cerul 
liber, și va intui c-o să găsim un loc unde să așteptăm încetarea 
furtunii. 

— Da, încuviinţă Joanna, dând din cap. Dar... 

— Pe lângă asta - Andre, privind fix focul, nici măcar nu-și 
dăduse seama că ea reîncepuse să vorbească - orice om care 
umblă singur pe o asemenea vreme și printr-un loc atât de 
sălbatic e în mare primejdie de a fi ucis sau rănit - aruncat de 
vânt de undeva, de pe vreo stâncă, sau omorât de un copac în 
cădere. Dacă aș fi trimis pe cineva și ar fi fost rănit, nu ne-am fi 
ales cu nimic, în afară de pierderea unui om valoros, și am fi fost 
nevoiți să ne-ntoarcem din nou aici, în căutarea lui sau a leșului 
său. S-ar putea ca nimeni din Limassol să nu știe unde ne aflăm 
acum, dar mâine, la vremea când vor putea trimite un grup în 
căutarea noastră, o să fim bine sănătoși, plecaţi spre casă, și îi 
vom întâlni pe drum. 

Joanna dădu din cap, acceptându-i logica, apoi vorbiră o 
vreme despre lucruri lipsite de importanță, până când unul 
dintre oamenii bucătarului își drese glasul la intrarea în încăpere 
și îi anunţă că mâncarea era gata și că avea să fie servită peste 
câteva clipe. Andre se grăbi să se ridice și le lăsă pe cele două 
femei să se pregătească pentru masă, întorcându-se în grota 
principală pentru a li se alătura lui Sylvester și celorlalți 
vânători. 

Fusese o zi lungă și obositoare și, când își simţiră burţile pline, 
niciunul nu mai păru dornic să se îndepărteze de foc, deși câţiva 
cutezară să iasă ca să se ușureze. În jurul flăcărilor, conversaţia 
era, în cel mai bun caz, sporadică și, în curând, capetele 
începură să coboare în piept, iar, ici și colo, oamenii prinseră să 
se retragă în corturi, ferindu-se din calea rafalelor ocazionale de 
vânt care încă mai dădeau buzna în peșteră, șuierând și izbindu- 
se de bolțile înalte de deasupra capetelor lor. Nu trecu prea mult 
timp înainte de a începe să audă primele sforăituri prelungi și, 
când se surprinse moţăind, cuprins de căldura focului, Andre se 


138 


strădui să se ridice în picioare, luă două braţe de așternuturi și 
se întoarse în încăperea unde se aflau reginele. 

Tuși ca să le dea de știre că se afla în afara grotei lor, apoi le 
spuse că avea să stea de strajă acolo, dormind de-a curmezișul 
intrării, pentru a se asigura că nimeni din peștera exterioară n-o 
să fie tentat să hoinărească în miez de noapte. Ştia că 
probabilitatea de a se petrece un astfel de lucru era forte mică, 
dar își făcu patul pe podea, dintr-un start dublu de corturi de 
piele împăturite, își așeză alături sabia scoasă din teacă, coiful și 
mănușile din zale și, peste hainele sale de vânătoare din piele, 
se înfășură în pături călduroase, înainte de a se întinde. Peste 
câteva secunde, auzi zgomotul unor lemne aruncate pe focul 
femeilor, apoi câteva șoapte scurte, și lanni ieși din grotă, păși 
cu băgare de seamă peste el, cu o lumânare în mână, și îi ură 
noapte bună, din mers și pe șoptite. 

Pe urmă, Andre rămase o vreme întins, ascultând sunetul 
discuţiei celor două regine. Nu putea să deslușească nici măcar 
un singur cuvânt, deși nici nu își dădea cu adevărat silinţa, și se 
întreba ce făceau și cum arătau în vreme ce se pregăteau să 
intre în pat. Dar adormi în curând, în ciuda viziunilor sale 
senzuale. 

e 

Se trezi într-un val de panică, înconjurat de o lumină galbenă, 
pâlpâitoare, străduindu-se să se ridice și să se întindă, în același 
timp, după sabie. Nu știa unde se află, ci doar că o mână îi 
acoperise, în somn, nasul și gura. Inainte de a reuși să se ridice 
și să strige, mâna străină îl apăsă mai tare, strângându-i nările 
și trăgându-l pe spate, iar o voce tăioasă îi șuieră în ureche, 
cerându-i să stea liniștit. Era o voce de femeie, iar el își aminti 
dintr-odată unde se afla și vederea i se limpezi, așa că îi văzu 
fața aproape lângă a lui și înlemni brusc. Joanna îl privea cu ochi 
mari, parcă plini de spaimă. Andre se relaxă, iar ea îl eliberă 
imediat și se trase înapoi, ducându-și mâinile între sâni și 
respirând adânc, tremurător. 

— Doamnă, spuse el, acum ridicându-se cu repeziciune în 
șezut, dar păstrându-și vocea scăzută și întorcându-și capul ca 
să scruteze culoarul din spatele lui. Ce este? Ce se petrece? 

Ea își flutură mâna și clătină din cap, iar de St Clair realiză că 
îngenunchease alături de el, ca să-l trezească, dar că acum se 
retrăsese, așezându-se pe călcâie și privindu-l cu ochi mari, cu 


139 


mâna încă zvâcnindu-i, neliniștită, deasupra sânilor. Observă că 
acum purta haine femeiești, deși erau veșminte de noapte. 
Voluminoase și discrete, îi ascundeau trupul de ochii lui, 
făcându-l, totuși, să devină brusc conștient că se afla acolo, 
catifelat și feminin, și destul de aproape ca să-l atingă dacă ar fi 
întins mâna. În timp ce îi treceau prin minte toate acestea, ea 
încetă să-și mai fluture degetele și mâna îi rămase nemișcată, 
cu palma înălţată către el, trăgând încă o dată aerul adânc în 
piept. 

— Dumnezeule, m-ai speriat, messire, nu mă aşteptam să te 
trezești atât de violent... sau atât de zgomotos. Pentru o clipă, 
m-am gândit c-o să aduci pe toată lumea aici, în fugă, să vadă 
dacă n-am fost cumva ucise în somn. 

De St Clair se săltă mai sus, găsindu-și o poziție mai 
confortabilă, și simţi răcoarea nopţii când păturile îi căzură de 
pe umeri. Acum se trezise de-a binelea, dar își frecă ochii cu 
degetele, îndepărtând ultimele rămășițe ale somnului în timp ce 
Joanna începea să vorbească iar. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, Sieur Andre. Pur și simplu, n-am 
izbutit s-adorm. N-am vrut s-o deranjez pe sora mea, 
Berengaria, așa că m-am gândit să văd dacă nu ești atât de bun 
încât să stai o vreme de vorbă cu mine. Am făcut din nou focul... 

Uluit, dar flatat, de St Clair ieși din pături și se apropie de foc, 
unde, în următoarele câteva minute, se străduiră amândoi din 
greu să treacă peste stânjeneala pe care o simțeau din cauza 
celor petrecute. Berengaria nu se clintise, așa că se părea că nu 
făcuseră prea multă gălăgie, dar de St Clair se ridică oricum și 
se duse fără zgomot până în grota din mijloc, cu o lumânare în 
mână. Nu întâlni pe nimeni și nu auzi nimic altceva decât vântul 
de dincolo de intrarea din faţă, așa că reveni curând lângă foc, 
unde ședea Joanna. 

Stătură de vorbă, pe șoptite, mai bine de o oră, timp pe care 
Andre îl savură pe deplin, fiindcă Joanna începu prin a-l întreba 
cum i se părea Guy de Lusignan, atât ca monarh, cât și ca om, 
și, după ce el îi făcu pe plac spunându-și părerea, îi răspunse 
împărtășindu-i-o pe a ei, care se deosebea cu desăvârșire de tot 
de auzise vreodată despre acel subiect. Ca femeie, spuse ea, se 
simţea atrasă de el, pentru că reprezenta întruchiparea atât de 
multor lucruri pe care le căuta o femeie la un bărbat: înalt și 
bine clădit, însă păstrând proporţii pe placul ochiului, i se părea 


140 


comparabil cu fratele ei, deși nu era la fel de musculos. Avea o 
dantură superbă, sublinie ea, albă și uniformă, fără lipsuri, fără 
goluri care să atragă atenţia și fără nicio stricăciune vizibilă. 
Totodată, zise ea, își păstra părul negru și barba curate și le 
avea tunse cu grijă, ceea ce era suficient de neobișnuit ca să fie 
remarcat, pielea era bronzată și plăcută la vedere, iar partea din 
spate a degetelor și a palmelor, precum și încheieturile mâinilor 
erau acoperite cu smocuri fine de păr negru, ondulat, care 
atrăgeau atenția și pe care multe dintre semenele ei le găseau 
atrăgătoare, ba chiar ispititoare. 

Trecuse prin încercări grele în ultimii câţiva ani, îi spuse ea lui 
Andre, însă hainele lui, deși decolorate și zdrenţuite, fuseseră 
păstrate cu grijă și erau curate. Bineînțeles că Richard îi oferise 
veșminte noi, potrivite cu statutul său regal, dar, chiar și așa, 
starea în care se aflau cele vechi vorbea de la sine. Era un 
bărbat pretenţios, care făcea eforturi ca să păstreze aparențele. 
Dar toate acestea fiind spuse, atracţia pe care o simţise, ca 
femeie, faţă de el, fusese pur superficială. 

— Dacă m-ar fi izbit, trecând dincolo de suprafaţă, dacă mi-ar 
fi plăcut cu adevărat, în profunzime, nu mi-aș fi petrecut timpul 
studiindu-l cu atenţia cu care am făcut-o. Dar, cu cât l-am 
cercetat mai îndeaproape, cu atât mai puţin mi-a plăcut ce-am 
observat. E o fire slabă. Pentru că am crescut alături de fratele 
meu Richard și am petrecut apoi mai mulţi ani ca soţie a 
iubitului meu William, înțeleg și recunosc puterea. Observ și 
lipsa ei, cu multă ușurință. În profunzime, nobilul nostru Guy nu 
e un bărbat pe care să te poţi bizui. Motiv pentru care și-a 
dobândit, bineînțeles, proasta reputaţie de care au căutat să se 
folosească, împotriva lui, mai întâi neamţul Montferrat și acum 
Filip August... Se întrerupse și răsuflă adânc, șuierător. Dar, cel 
puţin pe moment, el e regele legitim, ceea ce e... incomod, ca 
să nu spun mai mult, pentru iubitul meu frate. 

Vorbise privind focul, dar acum întoarse capul și se uită drept 
în ochii lui Andre. 

— Înţelegi de ce spun asta? Ai discutat cu cineva despre 
substratul politic al acestei povești? 

— Vorbiţi despre politica religioasă? Da, am făcut-o. Dar nu 
izbutesc să mă conving că are atât de multă importanţă cum 
par să fie convinși toţi ceilalți. 


141 


— Nu...? Joanna îl privi lung, uimită. Nu pot să cred că te-am 
auzit spunând așa ceva. Nu crezi că are importanţă? Atunci, nu 
crezi în Dumnezeu? 

De St Clair râse, nestingherit. 

— Cred, firește, dar ceea ce se află în joc acolo, în această 
dispută dintre de Lusignan și de Montferrat, n-are nimic de-a 
face cu Dumnezeu. E o luptă între două grupuri de oameni - 
două grupuri foarte mari, neîndoielnic - ai căror membri susțin, 
în totalitate, că venerează același Dumnezeu. Dar un grup își 
spune Biserica Ortodoxă Răsăriteană și e condusă de un 
arhiepiscop patriarh, iar celălalt se numește Biserica Romano- 
Catolică și are în frunte un papă. Fiecare jură, invocând întreaga 
autoritate a Cerurilor pentru a-și demonstra dreptatea, că deţine 
singurul mijloc corect și incontestabil de a dobândi mântuirea. Și 
amândouă doresc să guverneze pământul pe care a trăit lisus, 
pentru că amândouă cred că e sacru și că pot dobândi un tezaur 
lumesc avându-l sub control. Credeţi că sunt cinic, doamnă? 

Ea îl privise tot timpul cu ochii mijiţi, dar acum râse și clătină 
din cap cu un soi de admirație. 

— Nu, spuse, lungind cuvintele, nu cinic, nu tocmai. Dar cred 
că ești un bărbat foarte periculos. 

— De ce, doamnă? Nu sunt decât un simplu cavaler. 

— Da, dar un simplu cavaler cu propriile lui idei și cu propriul 
său mod de a privi niște lucruri de care majoritatea oamenilor 
nu ajung să fie conștienți niciodată. De aceea, messire cavaler, 
ești nemaipomenit de periculos pentru oamenii care vor să te 
porți așa cum cred ei că se cuvine. Ce crezi c-o să facă fratele 
meu în situaţia asta? 

— Cred că e deja angajat, doamnă. L-a recunoscut pe Guy și i- 
a oferit mijloace de trai și susținere. Nu pot să spun că ar fi 
făcut-o cu tot atât de multă plăcere dacă Filip nu s-ar fi repezit 
să stea în spatele lui de Montferrat, dar zarurile au fost acum 
aruncate. Știu că, înainte de asta, regele a fost sub o 
constrângere din ce în ce mai mare din partea Romei - episcopii 
și arhiepiscopii se ţin de el ca o molimă, așa cum știți - pentru a 
apăra interesele papalității în Outremer, și mai ales în Ierusalim, 
dacă îl vom recâștiga vreodată. Dar această schimbare a lui 
Filip, care vine în sprijinul lui de Montferrat și al taberei 
ortodoxe, pare să îl atace înadins pe papă și asta mă surprinde, 


142 


fiindcă n-aş fi crezut că regele Franţei are destul curaj sau că e 
destul de insolent ca să-i sfideze fățiș dorinţele și autoritatea. 

Joanna dădu pur și simplu din cap. 

— Ai dreptate, sau ești foarte aproape de adevăr. Poate că a 
ajuns la un anume gen de înţelegere cu Biserica Răsăriteană din 
Constantinopol. Aș fi foarte uimită să descopăr că printre 
susținătorii ortodoxiei se ţes mai puţine intrigi decât printre ai 
Romei. Rămase o clipă tăcută, apoi adăugă: De ce zâmbești? 
Am spus ceva amuzant? 

Zâmbetul lui de St Clair se lăţi. 

— Nu, doamnă, n-a fost nimic amuzant. Ceea ce mă amuză 
este că n-am întâlnit încă niciun bărbat care să susțină ceea ce 
tocmai aţi rostit. În general vorbind, se tem cu toţii mult prea 
mult de Biserică și de puterea ei pentru a cuteza să afirme 
asemenea lucruri. Sunt întrutotul de acord, dar am fost surprins 
când v-am auzit spunându-vă părerea, atât și nimic mai mult, și 
nu m-am putut împiedica să nu zâmbesc. 

— Hmm. Stai mai mult timp în preajma mea, Sieur Andre. O 
să te aduc în curând la podea, cu răsuflarea tăiată, ţinându-te 
de coastele îndurerate de atâta râs. Unul dintre cele mai triste 
lucruri din viaţa unei femei e că nimeni nu te crede în stare nici 
să gândești, nici să ai măcar o părere. Până și fratele meu 
Richard împărtășește această convingere - una dintre puţinele 
percepții tipic masculine în privinţa femeilor pe care le are pe 
deplin în comun cu restul neamului bărbătesc. lar ambele 
Biserici, atât cea Răsăriteană, cât și cea Apuseană, sunt 
conduse de bărbaţi și în folosul bărbaţilor. Prin urmare, ce 
altceva poate să facă o femeie decât să-și menţină părerea și să 
și-o exprime atunci când are ocazia? 

Andre dădu din cap, încuviințând. 

— Da, așa este, indiferent ce l-ar fi îndemnat pe Filip să treacă 
de partea lui Conrad trasează o linie despărțitoare solidă între 
cele două facțiuni, așa că Richard stă acum, neclintit, în tabăra 
lui Guy. Deși, îndrăznesc eu să spun, o să susţină că regele 
lerusalimului stă într-a lui... 

Înainte ca Joanna să fi putut răspunde, în patul din spatele lor 
se auzi un sforăit bubuitor, așa că se întoarseră amândoi pentru 
a o vedea pe Berengaria, care, cu ochii strâns închiși și trăgând 
aerul printre buze cu acel zgomot scos de orice om adormit, se 
răsuci cu fața către ei și se afundă apoi din nou în somn, cu 


143 


părul despletit ascunzându-i în mare măsură partea de sus a 
feței și cu gâtul dezgolit vizibil în adâncitura de sub marginea 
păturii. 

— Crezi că aceste linii vor rămâne la locul lor odată ce sosim 
în Outremer? 

Joanna se uita din nou la el și de St Clair ridică din umeri. 

— Cred, doamnă, că asta o să depindă într-o foarte mare 
măsură de Saladin și de echilibrul de forțe pe care o să-l găsim 
acolo. Dacă sarazinii ne vor ataca în forță și în scurt timp, atunci 
efectul ar putea fi unirea oștilor noastre într-un întreg eficient. 
Dar dacă Saladin va începe fie și numai să bănuiască 
neînțelegerile care ne copleșesc acum - și omul ăsta n-a ajuns 
sultan al islamului fiind un neghiob cu orbul găinilor - o să-și ţină 
oamenii departe și-o să ne lase să ne nimicim între noi. Și o s-o 
facă, o să ne lase în seama noastră, creștini contra creștini, 
ortodocși împotriva romano-catolicilor, în voia ciorovăielilor 
mărunte, a invidiilor josnice și a politicii lăcomiei. Să ne rugăm 
să nu descopere niciodată cum stau lucrurile. 

— Eu o s-o fac, pentru că o să fiu acolo, așa că nu trebuie să 
ai dubii în privința asta. S-ar putea să mă rog chiar și pentru 
tine. Nu pentru că aș fi cine știe ce femeie credincioasă. Cred că 
îți semăn mult prea mult, pentru că am o rațiune și prefer să 
gândesc de una singură pentru mine însămi, iar asta nu e pe 
placul unui număr surprinzător de mare de oameni. Șovăi, apoi 
adăugă, cu un ușor surâs: Din câte știu eu, s-ar putea să nu fie 
nici măcar pe placul lui Dumnezeu. In orice caz, s-ar putea să 
mă rog pentru tine. 

De St Clair schiță un zâmbet. 

— O să vă fiu recunoscător, doamnă. 

— Oh, nu spune așa ceva, Sieur Andre. Pentru o vreme, m-am 
gândit să te seduc... și pentru asta mi-ai fi fost cu adevărat 
recunoscător. Până la urmă, am ajuns la concluzia că îmi placi, 
așa că prefer să te las cu destinul tău, care ar putea fi deja 
suficient de complicat ca să te năucească, fără să mai fie nevoie 
să-mi aduc contribuţia la coruperea ta. 

— Eu... 

Andre rămase cu gura căscată, privind cu ochi din ce în ce 
mai mari, în timp ce ea îi zâmbea alene, savurând alternanţa 
emoţiilor și a reacţiilor pe care el nu izbutea nici să le 
controleze, nici să înceapă să le înțeleagă. Câteva clipe, fu 


144 


convins că nu o auzise bine, până când îi privi chipul și ochii îi 
spuseră altceva. Joanna își duse mâna la gură, reprimându-și 
râsul, și, când el păru să se poată stăpâni și să-și fi înfrânt 
nevoia de a spune ceva, de teamă să nu sune stupid, îi vorbi din 
nou, cu voce înceată și blândă. 

— Așadar, nu mă întrebi la ce m-am referit când am spus că 
te las cu destinul tău complicat? 

El o privea acum încruntat și clătină din cap, gestul fiind 
aproape inobservabil. 

— Nu, doamnă, cred că nu. 

— Deci ești conștient de faptul că ai un destin? 

— Doamnă, toți bărbaţii au câte unul. 

— Nu, Sieur Andre, nu e așa. Nu, cu siguranţă. Toţi bărbaţii - 
cei mai mulţi dintre ei - au o soartă care îi așteaptă, dar foarte, 
foarte puţini au un destin. Destinele schimbă calea popoarelor și 
a imperiilor, Andre. Cred că tu ai un astfel de destin. Și cred că 
și iubitul meu frate are unul, în propriul său stil întortocheat. 

— Îmi cer iertare, doamnă, dar habar n-am despre ce vorbiti. 

— Știu. De aceea te găsesc atât de atrăgător. 

Privirea Joannei era atât de directă, atât de provocatoare, 
încât de St Clair descoperi că nu putea s-o susţină și își întoarse 
ochii în altă parte, cu gândurile pline de furie și fără să-și dea 
seama că se uita spre Berengaria. 

— i se pare frumoasă, nu-i așa? 

Avu nevoie de câteva secunde pentru ca sensul cuvintelor 
Joannei să răzbată în mintea lui, făcându-se înțeles, fiindcă 
privise chipul reginei adormite fără să-și dea seama ce făcea, iar 
acum se crispă și își îndreptă umerii. 

— Cred că nu v-am auzit bine, doamna mea. 

— Nu sunt doamna ta, Andre. Aș putea să mă culc cu tine și 
m-aș putea bucura de tine, așa cum te-ai putea bucura și tu de 
mine, dar n-o să pot fi niciodată doamna ta. Dar Berengaria ar 
putea și probabil că va fi, deși în taină și fără niciun fel de zarvă. 

În tăcerea care urmă, Andre își auzi bătăile puternice ale 
inimii și, când Joanna i se adresă din nou, i se păru că în vocea 
ei se simţea un zâmbet. 

— Ti-ar plăcea să împărți patul cu o regină, Sieur Andre? Tăcu 
din nou, de data asta pentru mai puţină vreme. Haide, messire, 
e timpul să scrâșnești din dinţi și să nu-ţi mai îngădui să roșești. 
Poţi să te culci cu noi amândouă, nu e nevoie să spui decât un 


145 


cuvânt. Pe urmă am fi toți trei mulţumiţi de soarta noastră și 
viața ar curge lin înainte, netulburată nici măcar de un singur 
val. 

Andre nici nu îndrăznea să încerce un răspuns, pentru că se 
temea, deși era încă departe de a fi convins, că regina Siciliei își 
pierduse minţile, iar tunetul propriului puls îi răsuna asurzitor în 
urechi. Stătea nemișcat, fără să facă efortul de a o privi, iar ea 
se aplecă și îl prinse de încheietura mâinii, smucindu-l. 

— André, uită-te la mine. Uită-te la mine și ascultă-mă! Uită-te 
la mine! 

Andre își întoarse ochii către ea cu o încetineală dureroasă și 
descoperi că îl privea încruntată. 

— Sfinte lisuse, spuse Joanna, mai mult pentru sine decât 
pentru el. Ești chiar mai inocent decât mi-am închipuit. Nu e 
bine să ţi se-ngăduie să ieși singur, fără pază. Andre, ascultă- 
mă, și dacă n-ai auzit în viaţa ta nimic despre femei, atunci 
trebuie să auzi asta. 

ÎI strângea acum de încheietură cu amândouă mâinile, de 
data asta destul de tare ca să-i provoace durere, și el tresări și o 
privi în ochi. 

— Mă urmărești? Bine. Acum ascultă ce-ţi spune o femeie 
care nu are nici cea mai mică dorinţă de a te amăgi și o regină 
care n-are nevoie să te mintă. Berengaria e a ta, o poţi lua. Și pe 
mine, de asemenea, dar, în ceea ce mă privește, nu e vorba 
decât de plăcere. Pe de altă parte, pentru tine și Berengaria 
sunt mult mai multe în joc. Trebuie să fii tatăl fiului ei, al 
moștenitorului lui Richard. 

În timp ce el reușea să sară în picioare, ea se repezi în faţa lui 
și îl împinse la loc, jos. 

— Ascultă-mă, prostule! Crezi că te-aș lua în râs într-o 
asemenea privinţă? E o realitate. Richard a făcut planul, a 
aranjat totul cu mare grijă și nici tu, nici altcineva nu puteţi face 
nimic care să schimbe lucrurile. Dacă va fi nevoie, se va folosi 
de toată puterea sa, ca senior, profitând de credinţa pe care i-o 
datorezi fiindu-i vasal, pentru a-ţi porunci s-o faci și, dacă o să 
refuzi să-i îndeplinești dorințele, te va trata în consecinţă. 
Crede-mă, știu despre ce vorbesc, iar tu îl cunoști pe fratele 
meu destul de bine ca să știi că nimic nu poate să-i stea în cale 
când își pune ceva în minte, așa, ca acum. Richard nu se teme 
de papă, de episcopi sau de preoţii sâcâitori și nu există niciun 


146 


alt monarh în viaţă care să-i poată forța mâna sau să-l poată 
face să se răzgândească. 

Văzând privirea din ochii lui, tăcu și își flutură mâna într-o 
parte, ca și cum ar fi vrut să alunge astfel de gânduri, și 
continuă cu voce mai blândă: 

— Dar, crede-mă, nimic din toate astea nu e atât de sumbru 
cum l-au făcut să pară vorbele mele. Și nici n-o să fie neplăcut, 
cel puţin în ceea ce o privește pe sora mea Berengaria. Işi 
răsfiră degetele și respiră adânc. În noaptea nunţii, Richard a 
luat-o pe Berengaria în patul lui, de faţă cu toți cei care trebuiau 
să se afle acolo ca martori, dar nu a făcut nicio încercare de ao 
poseda. Nu e fecioară și nici nu era de așteptat să fie, dar e 
virgină în ceea ce îl privește pe soţul ei, pentru că Richard e 
bărbatul unui bărbat, iar asta înseamnă că regina lui nu va fi 
femeia nici unui bărbat, cel puţin nu oficial, pentru tot restul 
vieții ei. 

— E scandalos! A fost adusă în Sicilia, pentru a se cununa cu 
el, chiar de mama lui. Cum e posibil ca Aliénor să nu cunoască 
viciile fiului ei? 

Joanna făcu ochii mari. 

— Cine a spus că nu le cunoaște? Eu? 

— Nu, dar... 

— Nu există niciun „dar”, Sieur Andre. Mama nu se lasă 
prostită de nimeni și nu există niciun lucru pe care să nu-l 
cunoască despre fiii ei... sau despre fiicele ei, în această 
privinţă. A știut foarte bine ce face. 

— Și cum a putut să-i facă una ca asta acestei femei tinere? 

Naivitatea întrebării aduse în vocea Joannei o notă ridicată de 
iritare. 

— A putut s-o facă pentru că această femeie tânără e fiica 
tatălui ei, obligată să se supună dorințelor lui, în acest caz și în 
oricare altul. Tatăl ei e regele Navarrei, iar fiul lui Alienor e 
regele Angliei și conducătorul unui imperiu care include și 
Gasconia. Mama a pus la cale o alianţă perfectă unindu-l pe 
Richard cu Berengaria, una dintre acele dovezi de logică și de 
iniţiativă datorita cărora a fost renumită, toată viaţa, pentru 
puterea ei de pătrundere în miezul problemelor politice. Richard 
are necazuri în Gasconia, dar n-are timp să se ocupe de ele. 
Toată regiunea e un cuib de iscoade, de bandiți trădători. Işi 
spun latifundiari și nobili, dar nu sunt altceva decât niște tâlhari, 


147 


lipsiţi de orice fărâmă de dragoste pentru Aquitania și mai ales 
pentru fratele meu și pentru Casa lui, fie că aceasta se cheamă 
Plantagenet sau Poitiers. lar la răsărit de Gasconia se află 
Toulouse, un dușman al acesteia și al lui Richard deopotrivă. 
Acest simplu fapt, ostilitatea dintre Toulouse și Gasconia, e 
singurul lucru care împiedică izbucnirea unei rebeliuni a ambelor 
puteri împotriva teritoriilor lui Richard și a autorităţii sale. Dar 
mama noastră, care știe să privească în viitor, a născocit ceva 
care sa-ndepărteze ameninţarea. 

Se întrerupse, adunându-și gândurile, apoi continuă, cu voce 
mai puternică. 

— În ziua în care s-a însurat cu Berengaria, Richard i-a dăruit 
pământurile și toate proprietăţile sale din Gasconia. Îl văzu pe 
de St Clair crispându-se ușor, șocat. Granița sudică a Gasconiei 
coincide cu frontiera de nord a teritoriilor guvernate de tatăl 
Berengariei. E un bărbat sănătos, robust, un rege puternic, cu o 
oaste la fel de puternică, cu experiență, ţinută pe câmpul de 
bătălie ani de zile, în luptele împotriva maurilor musulmani din 
Granada, aflată la sudul regatului său. lar acum, când fiica lui 
deţine titlul de stăpână a Gasconiei, Sancho se va strădui să se 
asigure că aceasta și Navarra sunt unite împotriva dușmanului 
comun, Toulouse, domesticindu-i, ca urmare, pe bandiții gasconi 
în numele fiicei sale și ridicând o stavilă solidă între Aquitania 
angevină și orice ameninţare din partea vecinilor ei de la răsărit. 
Trebuie să admiţi că totul e logic. Nu crezi? 

De St Clair dădu din cap. 

— Da, este, e admirabil, dar nu... 

— Ba da, sigur că da, Sieur Andre. Datoria și responsabilitatea 
regală scuză orice fapte necesare pentru bunăstarea regatului. 
Berengaria a acceptat întotdeauna asta. În plus, e... mulţumită 
de sine însăși. Așa a descris mama puterea Berengariei de a 
trece peste orice i-ar face - sau, mai corect spus, orice nu i-ar 
face Richard. Mama a știut întotdeauna ceea ce știu foarte 
puţini bărbaţi, și anume că orice femeie, oricât ar fi de neglijată 
sau de maltratata, poate, dacă are voinţă și dorință, să 
găsească alinare aproape oriunde. Dar, chiar și așa stând 
lucrurile, fratele meu nu e întrutotul lipsit de conștiință. Înainte 
de a se culca în patul lor nupţial, i-a spus copilei cum va fi viaţa 
lor și i-a mai spus și că el n-o să aibă nimic împotrivă dacă ea o 
să-și satisfacă dorinţele cu discreţie, cu un bărbat în care poate 


148 


avea încredere, care să păstreze tăcerea. Joanna făcu o pauză 
spectaculoasă. Apoi a mers chiar mai departe. l-a spus că, dacă 
o să se-ntâmple să rămână însărcinată, o să accepte copilul și-o 
să pretindă că e al lui. Și te-a ales pe tine pentru asta. 

— Cum? M-a... ales? Nu. Nu, e imposibil. E de neconceput. 
Refuz să cred așa ceva. i 

— De ce, pentru numele lui Dumnezeu? De ce, André? Il 
cunoşti pe fratele meu. Știi cine e și ce e. De ce ți se pare atât 
de greu de crezut? Eu am știut-o de acum câteva săptămâni, 
după felul în care te scotea în evidenţă oriunde ne întorceam 
privirea. 

— Dar... Dar... Andre se lăsă pe spate în scaunul lui. E 
dezgustător, doamnă! Să sugerezi că regele s-ar gândi vreodată 
ca altcineva, ca să nu mai spunem că e vorba de mine, să 
zămislească un fiu pentru el. Cum de v-aţi gândit la asta, tocmai 
voi, care îl cunoașteți mai bine decât mine, când o lume 
întreagă știe că e întrutotul capabil să se achite el însuși de 
această datorie? Trebuie să vă reamintesc că fratele vostru are 
deja un fiu? 

— Ah! Micuţul și celebrul Filip, desigur! Joanna se trase în sus 
până ce ajunse să-și ţină spatele drept și se uită ţintă la flăcări, 
cu fața de nepătruns. Prinţul bastard. Nenorocirea regelui 
Franței... Nu, messire, nu e nevoie să-mi aduci aminte de 
născocirea asta. Copilul există, dar nu e fiul lui Richard 
Plantagenet mai mult decât sunt eu. E o amăgire, o făcătură 
menită să ajungă la urechile omului de rând. Dar aș fi crezut că, 
până și cu ochii unui naiv, poţi vedea dincolo de acest vicleșug. 

— Daţi-mi o explicaţie, dacă vreţi. 

— Vreau. M-ai întrebat cu o clipă înainte cum se face că eu, 
care îl cunosc mai bine decât tine, pot chiar și numai să insinuez 
că fratele meu ar fi în stare de așa ceva. Ei, bine, pot s-o 
insinuez fără ezitare, pentru că îl cunosc într-adevăr pe fratele 
meu mai bine decât ai putea tu ajunge să-l cunoști vreodată. Te- 
a ales pe tine pentru că făcuse deja același lucru înainte, cu 
succes, pentru copilul din Cognac, tânărul Filip Plantagenet. Işi 
ridică mâna, cu palma deschisă în afară, ca să-i impună tăcerea. 
Te rog, gândește-te la asta o clipă, înainte de a mă dispreţui 
pentru că am spus-o. Gândește-te doar o clipă. incepu să 
numere pe degete. Gândește-te la obligaţiile unui monarh, 
Andre. Prima și cea mai importantă dintre ele este să aducă pe 


149 


lume un urmaș, pentru ca spiţa sa să-și continue existenţa fără 
să fie ameninţată, garantând astfel siguranța regatului și a 
poporului său. Poporul reprezintă regatul, orice regat, iar regele 
depinde de bunăvoința lui. Un suveran care nu izbutește să aibă 
un moștenitor e de nesuportat, motiv pentru care atâtea 
căsătorii regale durează foarte puţin. Când urmașii sunt fete, 
regina suportă greutatea eșecului. Când nu există niciun 
moștenitor, e declarată stearpă și e repudiată. Regele nu e 
niciodată vinovat - în afara cazului în care preferințele lui 
sexuale sunt atât de aberante, încât nu poate fi tată. lar eu îţi 
sugerez că ăsta trebuie să fie un gând greu de suportat pentru 
un bărbat cu firea și ambițiile fratelui meu. 

Joanna lăsă cuvintele să plutească între ei câteva clipe înainte 
de a continua. 

— După cum sunt sigură că știi deja, Richard are nevoie să fie 
privit ca un model de perfecțiune - neînfricat și de neînfrânt în 
luptă, gata să râdă, să bea, să se ia la trântă și să se bată cu 
oricine, la un simplu semn cu capul sau cu ochiul. Și, atunci 
când joacă rolul regelui jovial al Angliei, arată lumii întregi un 
chip surâzător, plin de bunăvoință. Dar este un rege care se 
fereşte de compania femeilor, care se înconjoară de bărbaţi 
tineri, frumoși și efeminați, care s-a împreunat cu regele Franţei 
de când erau niște băietani, astfel încât, în Franţa, flirtul și 
necontenitele lor certuri din gelozie au ajuns demult subiectul 
unor glume răsuflate, iar vestea despre ele amenința să se 
răspândească printre oamenii simpli din Aquitania, din Anjou și 
din alte părţi. Bineînțeles că preoții au fost cei care au pus capăt 
tuturor acestora. Regelui s-ar putea să nu-i pese ce cred 
oamenii din popor, dar Biserica știe mai bine. Așa că a fost pus 
la cale un șiretlic, nu numai pentru oamenii de pe domeniile lui 
Richard din Franţa, ci și pentru cei din Anglia, care aveau să fie 
supușii lui într-o bună zi. Yeomenii din Anglia, cum își spun ei, 
vor ca regele lor să fie erou atât în pat, cât și pe câmpul de 
bătălie, iar a fi erou în pat înseamnă, în sensul dat de acești 
oameni de origine umilă, a seduce femeile și a aduce pe lume 
copii. Mi s-a spus despre clasele de jos, mai ales despre cele din 
Anglia, că nu au niciun pic de înțelegere față de adevărata frăţie 
a bărbaţilor, la care visează și pe care a adoptat-o Richard, sau 
faţă de inefabila dragoste dintre războinicii de origine nobilă pe 
care au savurat-o oameni precum Alexandru și Cezar. Așa că, 


150 


pentru a închide gurile rele, anumiţi sfetnici, ca să le spunem 
așa, au pus înadins la cale o așa-zisă aventură a lui Richard cu o 
tânără din Cognac - o regiune destul de îndepărtată de locurile 
prin care umbla el de obicei pentru a servi admirabil scopului 
propus - care s-a concretizat prin nașterea unui băieţel frumos, 
care a stârnit vorbe din belșug. 

— Dar el a făcut-o. 

Joanna aproape că zâmbi. 

— Oare? Nu, dragul meu André, mă tem că, în privinţa asta, 
trebuie să te dezamăgesc. Cineva - habar n-am cine - a spus 
cândva că lupul nu-și poate schimba năravul. Năravul fratelui 
meu e tot atât de statornic. De ce crezi că aventura a fost 
aranjată așa de departe de casă? Dacă Richard și-ar fi dorit, pur 
și simplu, să se culce cu o fetișcană, n-ar fi trebuit decât să 
pocnească din degete, oriunde, și s-ar fi îmbuibat cu femei care 
i s-ar fi oferit cu dragă inimă, leșinate de dorinţă. Dar nu așa s- 
au petrecut lucrurile. Anumite persoane au făcut mari eforturi ca 
să găsească o femeie potrivită, de familie bună, o văduvă 
tânără, săracă, cu care au stabilit o înțelegere. Ducele avea să 
fie văzut cu ea în public, acordându-i o atenţie măgulitoare, un 
timp destul de îndelungat pentru ca să intre în gura lumii. 
Bârfele aveau să se întețească, dar doamna urma să primească 
o compensație generoasă pentru toate neplăcerile pe care i le- 
ar fi putut pricinui și, între timp, când ducele nu era în preajmă, 
pentru a se amuza împreună în intimitate, avea să se bucure de 
o distracţie apreciabilă, deși secretă, în compania unui tânăr 
cavaler de origine ireproşabilă și cu o înfățișare extrem de 
plăcută. Când avea să rămână gravidă, ceea ce urma să se- 
ntâmple, cu siguranţă, tânărul cavaler avea să se facă nevăzut, 
multumit și mai mult decât generos plătit pentru serviciile sale, 
iar ea avea să spună că ducele Richard e tatăl copilului. În 
schimb, ducele urma să-i facă daruri, sub formă de clădiri, 
terenuri și bani, și să recunoască bucuros paternitatea, numind 
copilul moștenitor al proprietăţilor sale. A ieșit bine, din toate 
punctele de vedere. Femeia e acum bogată și independentă, e 
mama plină de sine a unui copil recunoscut, iar Richard are un 
simbol viu al virilităţii, al sexualităţii și al dragostei sale pentru 
femei, cu care să facă paradă în faţa mulțimilor ori de câte ori 
are chef. 


151 


— Dar adevăratul tată? Richard nu se teme că, într-o bună zi, 
și-ar putea face apariţia, dezvăluind cele întâmplate? 

Joanna zâmbi iarăși. 

— Tu ai face-o, dacă ai fi în locul lui? Cu se s-ar alege, în afară 
de a pierde tot ce ar putea deţine la momentul respectiv, 
inclusiv capul? Pe lângă asta, bietul om a murit în bătălia de la 
Hattin. 

De St Clair se afundă în gânduri, mușcându-și ușor interiorul 
buzei. În cele din urmă, își ridică ochii spre ea. 

— Cred ce-mi spuneţi, doamnă. Povestea pare logică. Amuţi 
din nou, mușcându-și buza și chibzuind, apoi se îmbățoșă dintr- 
odată. Dar chiar și așa, dacă totul se dovedește a fi adevărat, 
nu-mi dau seama de ce ducele - regele - ar vrea să mă facă 
părtaș la repetarea unui asemenea plan. 

— Ei, haide, Sieur Andre, ești prea modest și, de data asta, nu 
te prinde. Privește lucrurile din punctul de vedere al fratelui 
meu. Ești exact ceea ce îi trebuie: tânăr, energic, perseverent, 
corect și legat de el prin legile vasalităţii și ale datoriei, iar 
obârșia ta e pură și strămoșii tăi sunt fără cusur. Richard ar fi 
mai mult decât fericit să vadă posesiunile sale și numele său 
asociate, printr-un descendent al străvechii Case de St Clair, cu 
o stirpe fără pată, Dumnezeu mi-e martor că s-a declarat atât de 
sătul de a lui, încât a ajuns s-o deteste. 

De St Clair se holbă la ea surprins, cu ochii mari. 

— Ce vreţi să spuneţi cu asta? 

— Exact ceea ce am zis. Richard a spus de multe ori, iar o 
dată l-am auzit cu urechile mele, că sângele lui, sângele sacru, 
regal, moștenit de la ambii noștri părinţi, i-a stricat și mânjit 
întreaga viață. Cum a spus, care au fost vorbele lui? Lasă-mă să 
mă gândesc... A, da, uite ce-a zis: „Sângele din venele mele e 
un amestec pregătit, fiert și apoi scuipat în iad, e aceeași 
mizerie otrăvitoare și necurată care îl animă pe fratele meu loan 
- fie să putrezească de viu. Mai bine să piară odată cu mine, 
oriunde și oricând se va întâmpla, și Anglia să fie guvernată, 
după moartea mea, de un sânge proaspăt, fără cheaguri.” 

Așteptă răspunsul lui vreme îndelungată. Ceva, o pietricică 
sau un ciot rășinos, plesni în inima focului și sfărâmăturile i se 
împrăștiară, sărind în toate părţile, dar de St Clair păru să nu 
bage de seamă. În cele din urmă, ea îl îmboldi, parcă temându- 
se că n-avea să mai vorbească niciodată. 


152 


— Ei? Ce părere ai? 

Andre răsuflă precipitat și se întoarse spre ea. 

— Mi se pare de neconceput și, totuși, demn de crezare. Și... 
mai presus de toate, găsesc că e înfricoșător. Dar... Tăcu, își 
prinse tâmplele în mâini, apăsându-le cu putere, cu ochii strâns 
închiși, apoi își lăsă din nou braţele în jos. Totul mi se pare greu 
de înţeles, doamnă, ăsta e purul adevăr. Cred cu toată 
sinceritatea... Spuneaţi cu adevărat că, dacă mă hotărăsc să mă 
apropii de regină, o să se culce cu mine și nici ea, nici regele nu 
se vor înfuria? 

— Spun mai mult decât atât, prietene. Dacă îi faci un fiu, va fi 
recunoscut la naștere și va fi încoronat rege al Angliei la timpul 
potrivit. Asta ţi-o pot făgădui. 

De St Clair înghiţi în sec. 

— Și dacă... fac asta, acest /ucru, așa cum îmi propuneţi... o 
să fiu primit și de voi, doamnă? 

Ea îl privi cu ochi mari, sinceră și gravă, fără nicio urmă de 
amuzament. 

— Bineînţeles c-o să fii. N-am spus așa? O să cadă în sarcina 
mea să vă fiu doamnă de companie, însoţitoarea mai vârstnică a 
reginei, devenită, prin căsătorie, sora ei mai mare și doamna ei 
de onoare, aflată tot timpul în prezenţa ei regală. Sunt văduvă, 
văduva vârstnică a unui rege, și se presupune că sunt secătuită 
fizic, epuizată. Dar am treizeci și patru de ani și mă aflu în plină 
floare a feminităţii mele. Nu-mi trebuie o iubire eternă, sau un 
tinerel cu ochi strălucitori, suferind din dragoste și plin de 
ardoare, care să mă măgulească pretinzând că leșină la 
picioarele mele, însă am mare nevoie de desfătare trupească, 
fără complicaţii. Păstrează-mă astfel cu zâmbetul pe buze și o 
să-ţi fiu cea mai bună prietenă, pentru că nimănui n-o să-i 
treacă nici prin vis că te-ai împreunat cu regina Angliei în 
dormitorul pe care-l împărțea cu regina Siciliei. O să trăiești ca 
un sultan, în propriul tău serai, cu două regine încoronate drept 
odalisce ce ţi se oferă de bunăvoie. 

— Și... spuneţi că Berengaria știe toate astea? 

— Da. Încă nu e pe deplin hotărâtă să treacă la fapte și crede 
că tu încă nu știi nimic... dar înclină deja către tine și te privește 
cu ochi plini de încântare. 

Liniștea deveni mai adâncă, așternându-se iarăși în timp ce 
Andre de St Clair se străduia să-și păstreze expresia de 


153 


nepătruns a feţei și să-și stăpânească greata care îl răscolea, 
stârnită nu de perspectiva de a avea două amante regale, ci de 
nepăsarea absolută, crudă și nesimţitoare referitor la onoarea 
sa, de care dădeau dovadă Richard Plantagenet și sora lui. 
Conștient că trebuia să vorbească și să acţioneze cu o prudenţă 
deosebită de atunci înainte, păstră din nou tăcerea în timp ce își 
număra bătăile inimii și, când ajunse la douăzeci, își îndreptă 
spatele și își drese glasul. 

— Ei, bine, doamnă, spuse el, trebuie... trebuie să mă 
gândesc la asta. Plănuisem... plănuisem să fac alte lucruri, total 
diferite, cu viaţa mea în campania care urmează. Am de gând să 
mă alătur cavalerilor Templului... sau aveam, până în momentul 
de faţă. Acum nu știu ce am de făcut în privinţa asta, în afară de 
a medita peste noapte și de a hotărî cu ce să-ncep. Pentru că nu 
știu cum am putea ajunge în... în această stare pe care aţi 
descris-o. Nu se poate întâmpla nimic atâta vreme cât mai sunt 
încă novice în Ordinul Templului. Va trebui să mă eliberez - și, 
din fericire, nu am făcut încă legămintele - și să mă dedic din 
nou intereselor fratelui vostru. După aceea, presupun, lucrurile 
pot fi făcute să decurgă mult mai lin. 

— Da, pot merge așa. 

Vocea Joannei abia dacă se auzea mai tare decât răsuflarea în 
timp ce se sprijinea de el, trăgându-i faţa către gura ei flămândă 
și acoperindu-i buzele cu ale sale. El se înfioră și tremură, 
convulsiv, fremătând dintr-odată de o dorinţă nestăpânită, de 
care nu fusese conștient până în clipa aceea, și începuse deja să 
se lase deasupra ei când cineva tuși și fornăi tare în caverna din 
mijloc, făcându-i să se despartă, speriaţi. Andre sări în picioare, 
își trase sabia și intră cu pași mari în cealaltă încăpere, unde 
auzi urina împroșcând un perete în timp ce se ușura unul dintre 
oșteni, încă pe jumătate adormit. In depărtare, dincolo de grota 
dinspre exterior, noaptea era tăcută, iar vuietul vântului se 
domolise, în sfârșit. 

Reveni în încăperea din spate și îi ură doamnei Joanna noapte 
bună, apoi se întoarse în patul său, furios pe sine însuși și 
întrebându-se dacă era un prost atât de mare precum își 
imagina, fiindcă nu o posedase acolo și atunci, când i se ivise 
ocazia. Dar abia ce formulase întrebarea în cuvinte, când realiză 
că șocul îl determinase să acţioneze așa cum se cuvenea, 


154 


salvându-i astfel onoarea, în ciuda celor mai rele dintre intențiile 
sale. 

Cu mâhnire în suflet, se întinse în patul lui improvizat, 
gândindu-se la perfidia prinților, sigur că nu avea să mai 
adoarmă tot restul nopţii. Apoi, un chip bine cunoscut îi apăru 
brusc în minte, ca un licăr de lumină reflectată de un lac 
îndepărtat, grăbindu-i bătăile inimii, și zâmbi pe neașteptate, 
amuzat, în pofida a orice, de modul în care se transformă 
adesea absurditatea în realitate. Știa unde trebuia să se ducă, în 
primul rând, și zâmbi din nou. Câteva clipe după aceea, începu 
să sforăie. 


7. 


— Ah, aici erai, de St Clair. În ce cotlon al lui Hades ai stat? 

Vocea venea dinspre ușa deschisă și Andre se ridică în 
picioare, întorcându-se, gata să-nfrunte apariţia care își târșâia 
picioarele apropiindu-se de el fără să-l privească. Fratele Justin, 
maestrul novicilor, studia cu ochii mijiţi pergamentul pe care îl 
ținea în mână, dar fusese orbit când pășise peste pragul ușii, 
trecând de la lumina strălucitoare a soarelui la întunecimea în 
care îl aștepta Andre, iar acum lovi frustrat manuscrisul și privi 
în jur cu ochi de miop, până când îl zări pe de St Clair în partea 
opusă a holului de la intrare. 

De o parte și de alta a lui de St Clair stăteau doi clerici despre 
care se presupunea că lucrează din greu la transcrierea unor 
documente, dar amândoi ascultau cu aviditate, cu capetele 
înclinate pentru a prinde toate nuanțele vocii și toate 
accentuările, fiindcă știau că se punea ceva la cale. Andre 
intrase valvârtej cu ceva timp înainte și ceruse ca doi dintre 
colegii lor să plece, separat, pe urmele maestrului novicilor, 
pentru a-l aduce acolo cât mai curând cu putinţă. Cei doi 
încercaseră să protesteze, spunând că nu aveau timp pentru 
așa ceva, dar asta îl înfuriase pe de St Clair, care își scosese 
sabia lungă din teacă și îi făcuse să i se supună, plecând în fugă. 
Niciunul nu se întorsese încă, dar cel căutat era acolo, știind, 
fără îndoială, că era așteptat de cavalerul de St Clair. 


Ochii lui Justin se adaptau cu iuţeală, fapt dovedit de vorbele 
pe care le adresă clericilor, cu vocea plină de sarcasm. 

— Continuaţi-vă munca, fraţilor, spuse el. Lucrarea Domnului 
nu se încheie niciodată, iar a voastră nu îngăduie nicio 
întrerupere. De St Clair, vino cu mine. 

Andre îl urmă pe călugărul arțăgos de-a lungul unui coridor 
îngust, până în încăperea cu pereţi de piatră pe care și-o 
însușise acesta pentru uzul său personal. În timp ce deschidea 
ușa, pătrunzând înăuntru, bărbatul mai vârstnic arătă cu degetul 
mare către un taburet înalt, așezat alături de o masă lungă de 
lucru, de sub ferestrele înalte, boltite. 

— Stai jos. 

Justin se duse în capătul opus la mesei, luă trei misive mici, 
strâns rulate, și începu să vorbească în timp ce le rupea sigiliile 
și le trecea, la repezeală, conţinutul în revistă. 

— Vărul tău a apărut în Acra, viu și aparent nevătămat, deși 
unii dintre fraţii lui templieri par să fie de altă părere. Vestea a 
ajuns la noi acum două zile printr-un mesager de pe corabia 
unor neguţători în drum spre Malta. Am trimis oameni în 
căutarea ta încă de alaltăieri noapte, așa că știu că n-ai fost nici 
în castel, nici la bordul corăbiei din port și nici măcar în 
Limassol. O parte dintre cunoscuţii mei ar numi asta dezertare 
și, în cel mai bun caz, e dovada unei lipse de responsabilitate. 
Unde-ai fost? 

— Am avut o însărcinare. M-am ocupat de treburile regelui. 

Fratele Justin lăsă cu grijă jos cele trei misive, se îndreptă de 
spate, arătându-și întreaga înălțime, și privi pentru prima oară 
drept la de St Clair. În vocea acestuia era ceva nou, care îi izbise 
imediat urechile, și Justin i se adresă acum fără grabă, pe un ton 
calm, bine cumpănit. 

— Și de când este oricare dintre treburile regelui mai 
importantă decât cele ale ordinului tău? 

— N-a fost niciodată, frate. Și nu e nici acum. De aceea mă 
aflu aici. 

Fratele Justin scoase din mânecă o bucată de pânză 
zdrenţuită, greu de descris, și o folosi ca să scuture firimiturile 
de pe roba albă, ponosită și pătată, bine întinsă peste pântece, 
apoi, având evident nevoie de mai mult timp de gândire, își 
șterse și colțurile gurii, atrăgând atenţia asupra nasului său 
borcănat și bălțat și a buzei atârnânde de jos, înainte de a 


156 


îndesa jerpelitura înapoi, de unde o scosese, și de a da încet din 
cap. 

— Încă nu mi-ai spus unde ai fost și, ca maestru al novicilor, 
insist s-o aflu. 

— Am fost la vânătoare, la vreo cincisprezece kilometri de 
oraș, în pădurile lui Isaac Comnenus. leri ne-a prins furtuna și 
am petrecut noaptea într-o peșteră. Ne-am întors în dimineaţa 
asta, la scurt timp după răsăritul soarelui. 

Justin îl privea ciudat. 

— Treburile regelui te-au trimis la vânătoare fără el? Mi se 
pare bizar. L-am văzut pe rege azi-noapte, aici, în castel. 

— Nu mă îndoiesc că l-ai văzut. N-a mers cu noi. M-a trimis să 
le escortez pe soţia și pe sora lui, doamnele Berengaria și 
Joanna, care se descurcă excelent la vânătoare, sunt mai 
pricepute decât mulţi bărbaţi pe care îi cunosc. 

Fratele Justin se înfioră brusc și se uită în jur, frecându-și un 
braţ cu mâna. 

— E frig aici, murmură el. Mi-ar trebui un foc. Indiferent cât de 
puternică e căldura zilei, zidurile de piatră o ţin acolo, afară, și 
lasă încăperile astea mari în frig. Acum câteva clipe, am simţit 
clar cum scădea din nou temperatura... Își ridică privirea către 
bolta în cruce de deasupra. Știu că sunt multe lucruri pe care 
vrei să mi le povestești, Sieur Andre, dar mai întâi trebuie să 
lămurim o mică problemă. Să cred că ţi-ai petrecut noaptea într- 
o peșteră, cu regina Berengaria și cu regina Joanna? Singur cu 
două femei, dacă nu putem la socoteală câţiva vânători? 

— E greu de spus că am fost singuri, frate Justin. Acolo erau 
douăzeci și șase de oameni, în afară de cele două regine. 

— Douăzeci și șase. Și câţi dintre aceștia erau femei? 

— Singurele femei au fost cele două regine, dar până și ele 
erau îmbrăcate bărbătește. 

— Ințeleg. Și această... expediţie are ceva de-a face cu faptul 
că m-ai căutat acum? 

— Totul. 

— Atunci e limpede că ai multe să-mi spui. Dar, înainte de 
asta și cât timp mai am încă o voce cu care să vorbesc, vrei să 
mă întrebi ceva? 

— Da, frate. Unde-a fost vărul meu atât de multă vreme? 


157 


— În închisoare, în mâinile sarazinilor. A fost la Hattin și a 
reușit să scape cu viaţă, dar numai pentru a fi luat prizonier la 
scurt timp după aceea. 

— Atunci de ce n-am aflat-o mai curând? S-au știut numele 
celor mai mulţi dintre cei uciși sau luaţi în captivitate, nu-i așa? 

— Da, dar se pare că vărul tău și-a schimbat numele - 
întreaga identitate, de fapt. Ştia că Saladin îi executase pe toţi 
templierii și pe toţi ospitalierii prinși la Hattin, așa că n-a spus că 
e templier. Când a fost luat prizonier, bătălia se încheiase 
demult și a avut timp să scape de tot ce l-ar fi putut da de gol. A 
preluat chiar numele și rangul celui mai bun prieten al său, un 
alt scoţian care i-a fost tovarăș de joacă în copilărie, un om pe 
nume Lachlan Moray, care era tot cavaler și care a murit la 
Hattin, dar care nu făcea parte din niciun ordin militar. 

— Așadar Alex s-a lepădat de Templu? 

— Da, pentru a face un mult mai mare bine Ordinului nostru 
din Sion. 

— Cum de știi asta? 

— Pentru că misiva pe care am primit-o îmi era adresată mie, 
nu Templului. Nu era scrisă de un templier. 

— Inţeleg... Și, prin urmare, presupun că nu mi se va îngădui 
să aflu nimic despre acest mult mai mare bine de care și-a dat 
el seama? 

— N-am spus așa ceva. De fapt, o să afli totul despre asta, 
precum și despre misiunea și îndatoririle lui Sieur Alexander faţă 
de confrerie. Dar, mai întâi, vreau să știu ce neliniști te-au adus 
aici, în căutarea mea. Până acum, n-ai venit niciodată direct la 
mine, așa că, de ce s-o fi făcut acum? Mărturisesc că sunt foarte 
curios. 

De St Clair îi povesti totul, fără să omită absolut nimic, și, preţ 
de o oră și mai bine, Justin stătu, fascinat, cu ochii la buzele lui, 
fără să scape nicio nuanţă a istorisirii. Când bărbatul mai tânăr 
tăcu, în sfârșit, niciunul dintre ei nu mai încercă, pentru multă 
vreme, să scoată vreun cuvânt. Intr-un târziu, Justin fu cel care 
rupse tăcerea. 

— Hmm, mormăi el, apoi adăugă, după o scurtă pauză: Păi, 
atunci, ce cauţi aici? De ce nu ai mers, pur și simplu, mai 
departe, luând ceea ce ţi s-a oferit? In momentul de față, n-ai 
depus niciun legământ și nu ţi-ai asumat nicio obligaţie care să 
te-mpiedice s-o faci. Mulţi bărbaţi ar fi în stare de orice ca să 


158 


capete ceea ce ţi se oferă ţie. N-ai refuzat această onoare, nu-i 
așa? 

Andre se încruntă. 

— Nu, n-am refuzat-o. Nu încă, dar... 

— Atunci de ce-mi povestești mie asta, pentru numele lui 
Dumnezeu? Ce te face fie și numai să șovăi? 

— Ai folosit tu însuţi cuvântul care mă oprește. 

— Da? De data asta se încruntă Justin. Și care-a fost cuvântul 
ăsta? 

— Onoare, frate. E un ideal, o realitate pe care o preţuiesc 
foarte mult, mai ales de când se pare că, în zilele noastre, a 
căzut în dizgrație și nu mai e în uz. 

— Ah... Onoarea, înțeleg. Da, onoarea poate fi un 
inconvenient. 

De St Clair clătină din cap. 

— Nu sunt de acord, frate Justin. Cred că onoarea nu e 
niciodată un inconvenient, iar absenţa ei, în orice situaţie, îmi 
repugnă. În tot ce ţi-am descris aici nu văd niciun fel de onoare, 
nu există nici cea mai mică urmă. 

— Așa că n-o să accepţi, asta vrei să spui? 

— Da. Asta e. 

— Atunci ai stabilit, pentru alţii, legi foarte stricte. 

— Nu, n-am făcut-o. Legile pe care le pot stabili sunt numai 
pentru mine, numai eu trebuie să le urmez. Nu mă aştept ca alții 
să le accepte. Legile sunt ale mele, după cum și onoarea este a 
mea. 

Justin strânse din buze și dădu din cap. 

— Ești un om bun. Atunci așa să fie. Nu mă așteptam la mai 
puţin din partea ta și ai întregul meu sprijin. Dar, spune-mi, de 
ce nu te-ai dus direct la de Sable? Ține foarte mult la interesele 
tale și are un rang mai mare decât mine în confrerie. Și, 
totodată, mai multă influență în astfel de probleme. 

De St Clair începuse să clatine din cap imediat ce auzise 
numele lui de Sable. 

— N-am cutezat. Sieur Robert e un om bun, îl cunosc bine și 
cred că are încredere în mine, dar e prieten apropiat cu Richard 
- sunt prieteni de ani de zile. Sunt chiar și rude, un fel de veri. 
N-am îndrăznit, pur și simplu, să îmi asum un asemenea risc 
într-o astfel de privinţă. E prea periculos... Nu fiindcă m-am 
gândit că m-ar putea trăda în faţa regelui. Știu că n-ar face 


159 


niciodată asta, dar s-ar putea trăda pe sine însuși, din neatentie, 
și s-ar putea distruge singur arătându-și dezacordul, într-un fel 
sau altul. Și onoarea lui are legi severe și e păzită cu stricteţe, 
de aceea s-ar putea să-i fie greu să-și ascundă dezgustul față de 
modul în care o tratează Richard pe regină. Nu mi-aș putea-o 
ierta dacă ar fi ucis din cauza unui lucru pe care i l-am povestit 
eu, când nu era nevoie s-o fac. 

— Hmm. Probabil că ai dreptate. E prea periculos. N-o să știm 
niciodată cu certitudine dacă te înșeli sau nu, dar avem și alte 
posibilităţi și cred că ai făcut o alegere corectă... S-a întâmplat 
ceva? 

De St Clair se încruntase. 

— Nu, doar că nu pari să fii surprins de nimic din tot ce ţi-am 
povestit. 

— Ar trebui? Vrei să spui că ar trebui să fiu șocat și 
scandalizat de venalitate și poftele trupești, de desfrâul acestor 
oameni? Ce te face să crezi asta? Frate Andre, am intrat în 
confreria noastră când aveam optsprezece ani, așa cum ai făcut 
și tu, și, de atunci, am studiat fără odihnă ca să avansez în 
interiorul ordinului și ca să găsesc adevărata cale de a mă 
apropia de Dumnezeu. Și cele mai multe lucruri pe care le-am 
învățat pleacă de la prăpastia creată între Dumnezeu și oameni 
când vechea noastră cale s-a pierdut, odată cu distrugerea 
lerusalimului din vremea romanilor, după moartea lui lisus și a 
fratelui său lacov. Pe urmă, așa cum ne spun învățăturile 
noastre străvechi, omenirea a rămas pribegind prin pustiu, 
încercând zadarnic să găsească o cale spre Dumnezeu 
călăuzindu-se după pașii rătăciţi ai unor simpli oameni, tot atât 
de muritori, de slabi și de neghiobi precum aceia care îi urmau, 
indiferent cât de măreţe ar fi fost numele și titlurile pe care și le- 
au acordat singuri; Odată dezgoliţi de evlavie, în firea noastră 
nu mai rămâne decât natura umană, neputincioasă, fragilă și 
egoistă. Așa că nu sunt surprins. Misiunea mea e să găsesc un 
mod de a folosi cele pe care mi le-ai povestit, astfel încât să fie 
de folos scopurilor confreriei noastre. De aceea mă bucur că ai 
venit întâi la mine, pentru că sprijinul pe care trebuie să-l 
căutăm acum se găsește în chiar Ordinul Templului, iar de Sable 
încă nu face parte din el. 

De acum înainte trebuie să te ţinem aici, unde Richard nu 
poate ajunge la tine, dar asta ne poate oferi, în cel mai bun caz, 


160 


un răgaz vremelnic, de vreme ce încă te mai poate căuta, ca 
vasal al său. Putem spera că, în zilele următoare, toată atenţia o 
să-i fie absorbită de această poveste absurdă, cu Isaac 
Comnenus, dar singura soluţie eficientă de a-l împiedica să te 
atingă e să te primim, oficial, în rândurile cavalerilor Templului. 
Pentru asta, va trebui să-i convoc pe o parte dintre membrii 
confreriei, cât mai curând cu putință. 

— Adică să mă primiţi numai pe mine, fără ceilalţi novici? 
Cum s-ar putea face asta? 

— În grabă și în taină, fiindcă suntem constrânși. Și nu numai 
că se poate face, dar se poate face foarte repede. Există o 
rațiune, avem un motiv. Tot ce ne mai trebuie e un număr 
suficient de cavaleri pentru a oficia ceremonia. 

De St Clair făcu o grimasă. 

— Raţiune și motiv. Simpla intenţie de a mă salva din 
ghearele regelui, în ceea ce privește o escapadă despre care nu 
putem pomeni, e suficientă pentru a ne oferi și una, și alta? Cum 
o să te justifici în faţa celorlalți? 

— Cu ușurință. În primul rând, regele n-are nimic de-a face cu 
toată povestea. Să-ţi fie limpede de la bun început și să nu dai 
niciodată uitării asta. Ți-am spus că, după toate probabilitățile, 
vărul tău e viu și nevătămat, însă mai mulţi dintre fraţii lui 
templieri par să fie de altă părere. Nu e prima oară când Sieur 
Alexander îi nemulţumește pe ceilalţi cavaleri, punându-le 
uneori măsura faptelor sub semnul întrebării și luându-i alteori 
în zeflemea. A fost întotdeauna tăios, acest văr al tău, tăios și 
neînduplecat în corectitudinea sa, dar a greșit de foarte puţine 
ori, un fapt care, în vreme ce i-a înfățișat întotdeauna numele 
într-o lumină bună, nu l-a ajutat să fie îndrăgit de egalii săi mai 
înclinați către compromisuri. lar acum s-a întors din captivitatea 
printre sarazini, susținând cu ardoare învinuirea de 
incompetență și corupție, existente chiar în sânul ierarhiei 
ordinului templierilor, alături de alte idei care nu-l ajută să fie 
privit cu drag de confrații săi, și, atunci când i-au contestat 
spusele - am înțeles că au făcut-o fără niciun fel de 
menajamente - a dispărut din nou, în deșert. Ceilalţi templieri 
de acolo spun că a fost mituit și ademenit de Saladin și de 
credințele lui păgâne și vor să-i ia rangul și să-l scoată din 
rândurile ordinului, urmând ca apoi să-l surghiunească și să-l 
excomunice. 


161 


— Sfinte lisuse! O pot face? 

— Da, dacă văd în asta o necesitate. Sunt călugări creștini - 
oameni ai lui Dumnezeu, având de aceea dreptul de a pedepsi 
fără milă păcatele sau neglijarea îndatoririlor. O pot face, să nu 
te amăgești niciodată în privinţa asta. 

— De când e liber? A fost răscumpărat? 

— Nu. După cum spun misivele, a fost eliberat ca urmare a 
unui schimb de prizonieri. Dar, chiar dacă toate astea sunt așa 
cum se spune, deține informaţii de care noi, cei din confrerie, 
avem mare nevoie, informaţii pe care a fost trimis să le adune 
cu ani în urmă și a trecut foarte multă vreme de când nimeni din 
consiliul confreriei n-a mai discutat cu el, față în față. Alexander 
Sinclair nu se încrede în nimeni, judecând după aparențe, și nici 
n-a făcut-o vreodată. Acum avem un om pe care să-l trimitem la 
el, un om din interiorul Templului, în care va fi înclinat, din 
instinct, să aibă încredere. Voi doi aţi fost cândva prieteni, așa 
că se va încrede în tine cu mai multă ușurință decât în cineva pe 
care nu l-a văzut în viaţa lui. De aceea tu vei fi cel înaintat în 
grad și trimis să-l readucă în ordin, unde ar putea fi cercetat de 
egalii săi templieri. Cel puţin acesta va fi scopul aparent al 
iniţierii și al trimiterii tale urgente la Acra - cerințele ordinului și 
datoria ta de a veni în întâmpinarea lor și de a le duce la 
îndeplinire, ceea ce presupune o dispensă specială, o iniţiere 
rapidă și o ridicare în grad, ca urmare a legăturilor tale de 
familie și a fostei tale prietenii cu Alexander Sinclair. Bineînţeles 
că rămâne de văzut dacă o să-l convingi sau nu să se întoarcă 
pentru a fi judecat. Oricum, pe scurt, adevărata ta ţintă nu are, 
per se, nimic de-a face cu Templul. În realitate, misiunea ta este 
restabilirea comunicării între el și Consiliul Guvernator al 
confreriei, recuperarea și transmiterea informaţiilor pe care le-a 
obținut Alexander pentru noi. 

— Și în ce constau aceste informaţii? 

Justin zâmbi, o contorsionare ce dădu trăsăturilor sale lipsite 
de farmec un aer șiret și răutăcios. 

— Dacă aș putea răspunde la întrebarea asta, messire de St 
Clair, n-ar mai fi nevoie să te trimit să baţi tot drumul până la 
Acra într-o asemenea grabă, nu-i așa? 

— Hmm. Cum rămâne cu legămintele - unde o să le fac? 

— Ai făcut deja două dintre ele, cu niște diferențe 
neînsemnate. O să le repeţi, pur și simplu. Eu o să fiu cel care o 


162 


să te călăuzească în această parte a ceremoniei, așa că o să-ţi 
pun cuvintele pe buze și tu o să-mi răspunzi, pur și simplu. 
Ceilalţi sunt, în marea lor majoritate, niște ignoranțţi. Nimeni 
care nu face parte din confreria noastră n-o să-și dea seama că 
există o diferenţă în privinţa vorbelor din cele două legăminte. 

— Nu-mi fac nicio grijă din pricina lor. Cel de al treilea mă 
îngrijorează. 

Fratele Justin înălţă din ambele sprâncene. 

— Legământul de castitate? Dar ai făcut deja o alegere în 
privinţa asta, când te-ai hotărât să le refuzi pe cele două regine. 
În curând, peste numai câteva săptămâni, o să fii în Acra - sau 
în afara zidurilor ei - și crede-mă când îţi spun că, printre fiicele 
credincioșilor în Allah, o să ai foarte puţine ocazii în care să-ţi fie 
amenințată castitatea. lar la aceasta se vor adăuga, firește, 
îndemnurile la castitate din Regula ordinului... Nu, o să-ţi faci 
legămintele în cadrul ceremoniei de acceptare, iar apoi poţi să 
nu te mai gândești la ele niciodată. Va oficia de Troyes, în 
calitatea sa de membru senior al ordinului de aici, din Cipru. 

— De Troyes? El nu face parte din confreria noastră. 

— Nu, nu face, mulțumesc lui Dumnezeu. E întruchiparea a 
ceea ce ne trebuie în situaţia de faţă, în materie de onestitate și 
de credibilitate. Nici măcar Richard Plantagenet nu va îndrăzni 
să-l provoace pe Marele Maestru interimar al Templului de aici, 
din Cipru. Seniorul de Troyes e un sanglier du Temple, un 
mistreț al Templului, pe care nu-l interesează nimic altceva din 
viață decât ordinul, organizarea și ritualurile sale. De aceea el o 
să oficieze iniţierea ta, pentru că, după ce-o să-i explic situaţia, 
o să vadă imediat că e nevoie să te urce pe o corabie, în ideea 
că ai putea scăpa mult iubitul său Templu de ameninţarea cât 
se poate de reală care pare să fie vărul tău. 

— Cum poţi fi sigur c-o să te creadă întrutotul, fără să pună 
nimic la îndoială? Avem puţine lucruri pe care să ne bizuim, cu 
excepţia unor simple zvonuri. 

— Zvonuri şi imaginaţie, frate Andre, nu trebuie să 
nesocotești niciodată puterea imaginaţiei. Oamenii ca de Troyes 
n-au nici măcar un strop. Vieţile lor sunt serbede și aride, legate 
de nimicurile zilnice ale unei existenţe banale. Trăiesc într-o 
lume fără culoare, așa că, ori de câte ori întâlnesc pe cineva ca 
tine sau ca mine, care avem puterea de a rosti cuvinte 
convingătoare, de a contura și de a descrie imagini 


163 


cuprinzătoare cu gândul și cu vorba, se lasă înșelaţi cu ușurință. 
Când o să-mi închei discuţia cu Etienne de Troyes, o să fie 
convins că vărul tău e o amenințare mai mare la adresa 
Templului decât Saladin în persoană și o să-i pară rău de timpul 
pierdut ca să te iniţieze, primindu-te printre cavalerii templieri, 
atât de mare va fi nevoia lui de a te vedea în drum spre Acra. Pe 
urmă, cât o să mai fie încă stăpânit de entuziasm, o să-l trimit la 
regele Richard, cu vestea ridicării tale în rang și a plecării. 

De St Clair lăsă capul în jos. 

— E evident că tu crezi în ceea ce spui, așa că aș fi îndărătnic 
dacă aș continua să mai am vreo îndoială. Când se vor întâmpla 
toate astea? 

— Imediat ce pot face toate aranjamentele. Azi e a 
cincisprezecea zi a lunii mai. Va trebui să mă consult cu alți 
membri ai confreriei noastre înainte de a stabili o anumită dată, 
dar totul se va petrece imediat după aceea, dacă pot aduna 
destule persoane. 

— Așadar, cât de mult ar însemna asta? 

— Până mâine. E aproape sigur că-n noaptea de mâine o să 
putem trece la fapte. 

Andre dădu din cap. Iniţierile aveau loc întotdeauna noaptea. 

— O să-mi pot vizita tatăl înainte de a pleca? 

— Nu, fiindcă nu mai poţi părăsi acest loc înainte de a fi 
depune legământul de templier. Dar Sieur Henri poate veni să te 
vadă aici, dacă izbutește să-și facă timp. O să te primim mâine 
noapte și o să pleci la drum a doua zi, așa că ar fi cel mai bine 
să-i trimiţi vorbă să vină în vizită mâine. Și nu uita să-l previi să 
nu-i spună nimic regelui. Tăcu, apoi adăugă: Lasă asta. Osă mă 
ocup eu însumi. Te mai tulbură și altceva? Pari... îngrijorat. 

De St Clair ridică din umeri. 

— Ceremonia, presupun. Înălţarea. N-am idee la ce să mă 
aștept. E complicată? 

Păru indiscutabil ușurat când îl văzu pe maestrul veteran la 
novicilor lăsându-se pe spate pe taburetul său și zâmbindu-i 
larg. 

— E o ceremonie secretă, messire de St Clair. Știi asta. Dar nu 
e o inălţare. Crede-mă pe cuvânt, dacă vrei, și fii încredinţat că 
n-are nimic complicat sau semnificativ. 

Justin se ridică și traversă încăperea, apropiindu-se de un 
dulap lipit de perete, căruia îi deschise o ușă, pentru a scoate o 


164 


sticlă plată, cu fundul neted, și două cupe din corn. Turnă două 
porţii generoase de lichid auriu din sticla pe care o astupă și o 
puse la loc înainte de a închide iarăși dulapul. Aduse cupele la 
masă. 

— Mied, spuse, întinzându-i lui Andre una dintre ele. 
Dumnezeu l-a creat pentru asemenea momente. 

Sorbiră amândoi, cu priviri laudative, iar Justin se așeză din 
nou. 

— În primul rând, adu-ţi aminte cum a luat naștere ceremonia 
asta. La început, au fost nouă Fraţi Fondatori și toţi făceau parte 
din confreria ordinului, singurul ordin care exista pe atunci - 
Ordinul Renașterii din Sion. Prin propriile lor forţe, fondatorii au 
dus la bun sfârșit misiunea ce li se încredinţase, dezgroparea 
comorilor ordinului, transformând astfel în faptă renașterea care 
îi dăduse numele. Pe urmă s-a numit, simplu, Ordinul din Sion, 
cu toate că, spre deosebire de renaștere, lucrarea sa e departe 
de a fi deplină. Luă încă o înghiţitură. Firește că, atunci când s- 
au întors în Europa aducând ceea ce găsiseră, au izbutit să-i 
impresioneze și să-i înspăimânte pe toţi membrii din ierarhia 
superioară a Bisericii, astfel încât, în strădania lor de a-i împăca 
pe fraţi și de a păstra taina din jurul descoperirii, i-au copleșit cu 
laude și cu aclamații pe bărbaţii care își spuneau Oștenii Săraci 
ai lui lisus Hristos, dar erau cunoscuţi de toţi ceilalți sub numele 
de cavaleri ai muntelui Templului. lar recruții au început curând 
să se-mbulzească în jurul stindardului lor, cerând să se alăture 
ordinului noilor cavaleri, cum îl numea sfântul Bernard. Și așa a 
luat fiinţă ordinul templierilor. Dar niciunul dintre novicii care se 
îngrămădeau acum în jurul muntelui Templului nu era membru 
al Ordinului din Sion, iar discreţia celor nouă Fraţi Fondatori era 
bine cunoscută, cu toate că, atâta vreme cât confreria era 
secretă, nimeni nu știa ce implică. Astfel, pur și simplu din 
nevoia de autoapărare și de protecţie a frăţiei, Hugues de 
Payens și cei opt prieteni ai săi au născocit un nou ritual, menit 
să-i mulțumească pe cei care cereau o iniţiere, niște însemne 
secrete și niște ritualuri tainice. Au decretat că toate iniţierile 
aveau să se facă noaptea, în întuneric, și au inventat ceremonii 
noi din nimic, ceremonii care s-au preschimbat, de atunci, în 
tradiţii, fiind respectate aproape cu venerație. Nouăzeci de ani 
de celebrare le-au făcut să pară pline de semnificaţii 
amenințătoare, dar au început prin a fi niște absurdităţi și tot 


165 


absurdităţi au rămas. Șovăi. Nu uita că, spunând asta, nu am 
nicidecum intenţia de a-i respinge, fără pic de respect, pe toți 
fraţii mei templieri. Poate că n-au știință de carte și nu i-a 
învăţat nimeni bunele maniere așa cum s-ar fi cuvenit, dar mulţi 
dintre ei, inclusiv Mistreţii Templului, și-au devotat vieţile 
credinţei și și-au făcut o vocaţie din a o dobândi, deși în sensul 
bisericesc, creștin. Ceea ce este demn de o mare admiraţie, 
chiar și în ochii noștri, care le observăm eroarea dintr-un punct 
de vedere străvechi și privilegiat. Putem să considerăm că sunt 
călăuziți pe căi nepotrivite, dar nu ne putem gândi la ei ca la 
niște neghiobi, de vreme ce sinceritatea lor e mai presus de 
orice îndoială, iar greșeala lor e cea care a sleit lumea. Tu, frate, 
ai fost suficient de norocos pentru a fi înălțat în Ordinul de Sion, 
ai muncit și ai învăţat cu sârguinţă pentru a face fiecare pas de 
pe calea către statutul tău de acum. In Ordinul Templului nu vei 
regăsi nimic din această strădanie și nimic care să-i semene. 
Ritualurile prin care vei trece sunt, într-o foarte mare măsură, 
lipsite de sens și întreaga muncă pe care trebuie s-o depună un 
bărbat pentru a urca în rang ţine de pregătirea ostășească - 
instrucţie și luptă. Ești deja expert în aceste domenii, de aceea, 
crede-mă, nu ai de ce să te temi de ritualurile de iniţiere. In 
clipa în care vei pătrunde în Camera Consiliului pentru 
începerea ceremoniei, vei fi trecut deja prin toate încercările 
care ţi s-au pregătit, și acceptarea ta va fi garantată. Ritualul din 
Cameră e o simplă confirmare, în beneficiul congregației 
Templului. Vor exista și alte ritualuri, la care poţi lua parte din 
când în când, când se ivește ocazia, dar și acestea vor fi 
secrete, ascunse sub izolarea Templului, fiind cunoscute numai 
de frații noștri. 

Își înălțţă cupa în semn de salut, Andre îi răspunse și băură 
amândoi, până la fund, lichidul dulce, arzător, apoi Justin râgâi 
zgomotos și se ridică în picioare. 

— lar de-acum încep să mă ocup de aranjamente. O să-l trimit 
pe unul dintre frați la tatăl tău, ca să-l invite aici mâine, pe la 
mijlocul după-amiezii, avertizându-l să nu spună nimic nimănui 
și mai cu seamă regelui. Crezi c-o asta o să-i impună să păstreze 
tăcerea? 

— Da, frate Justin, i-o va impune. 


În după-amiaza următoare, André de St Clair era în curtea 
povârnită a castelului, unde se antrena din greu de o oră, 
învârtindu-și sabia și crestând stâlpul vertical pentru instrucție, 
până ce începuse să creadă că n-avea să mai fie niciodată în 
stare să-și miște brațele, când fu abordat de un frate sergent, 
care îl anunţă că fratele Justin dorea să-l vadă imediat. 

Îl găsi pe maestrul novicilor acolo unde îl lăsase în ziua 
precedentă, aplecat asupra mesei lungi din camera sa, și, în 
clipa când dădu cu ochii de el, știu că nu mersese totul așa cum 
plănuiseră. 

— Ce e? începu el. Ce s-a întâmplat? De Troyes n-a fost de 
acord cu ideea ta? 

Privirea pe care i-o aruncă fratele Justin era pe jumătate 
furioasă, pe jumătate nedumerită. 

— Ce tot spui acolo? Nu, de Troyes a fost întrutotul de acord. 
În privinţa asta, totul e sub control. Dar tatăl tău n-o să vină să 
te viziteze. 

— De ce? A spus c-o să fie aici la mijlocul după-amiezii. 

— Da, așa a spus, dar asta a fost înainte de a izbucni nebunia 
din oraș. 

— Ce nebunie? Ce se petrece? 

— Nu știi? Da, e clar că nu. Ei, bine, nu e nimic neobișnuit. 
Seniorul tău și-a amintit, pur și simplu, încă o dată că el îi urăște 
pe evrei, așa că acum oștenii întorc orașul cu susul în jos, 
scoțându-i de oriunde îi găsesc. 

— Pe cine scot afară, pe evrei? În Limassol nu e niciunul. 

— Evrei sunt peste tot, messire de St Clair, dacă vrei să-i cauţi 
cu atenţie, dar persecuția împotriva lor e o crimă în ochii lui 
Dumnezeu. Cineva a stârnit această ultimă nebunie la un 
moment dat, înainte de amiază, dar nu știu despre ce-a fost 
vorba. Știu doar că povestea l-a aţâțat pe Richard, care a 
poruncit să fie întemnițați toți evreii din Cipru. Și, de vreme ce e 
convins că Isaac Comnenus e evreu, a scos toată oastea și a 
adunat-o pe una dintre plajele dintre porţile cetăţii și port, 
pregătindu-se să pună mâna pe el. E, într-adevăr, o nebunie. 
Oricum, ca maestru de arme, tatăl tău e în mijlocul 
evenimentelor, dar și-a găsit timp să trimită vorbă și să-ţi ureze 
succes în cazul când n-o să vă vedeţi înainte de plecarea ta spre 
Acra. 

— Cum de știe că plec la Acra? 


167 


— l-am cerut omului meu să-i spună, ca explicaţie pentru 
dorinţa ta de a-l vedea azi. 

— Și de ce ești furios din pricina asta? 

— Furios? Nu sunt furios. Sunt pur și simplu frustrat fiindcă nu 
reușesc să dau de unii dintre oamenii care aș fi vrut să ia parte 
la ceremonia din noaptea asta. Putem s-o oficiem, așa că să fii 
pregătit la o oră după căderea întunericului, dar vor lipsi cinci 
sau șase dintre cei care aș fi vrut să fie acolo. A, bine, o să stăm 
cu toţii de vorbă după asta. lar mâine o să pleci spre Acra pe o 
galeră rapidă, una dintre cele mai bune ale ordinului, având 
asupra ta mesaje pentru ofițerul senior al Templului de acolo și 
cred că acesta este, în momentul de faţă, însuși mareșalul, un 
cavaler din Languedoc cu care ai în comun numele de botez, 
Andre. Se numește Andre de Lallieres, din Bordeaux. Asta îţi 
spune ceva? 

— Nu, ar trebui? 

— Mă gândeam c-ar fi posibil să-l cunoști. E unul dintre ai 
noștri. Înălţat în aceeași zi cu mine, iar familia lui face parte 
dintre clanurile iniţiale. Fii pregătit pentru la noapte. O să fii 
chemat de doi cavaleri. 

— Cum trebuie să mă-mbrac? 

— Exact așa ca acum. Cu giulgiul tău de fecioară. Ei ţi-l vor 
scoate și te vor înveșmânta oficial după iniţiere. Acum du-te și 
lasă-mă să fac ceea ce am de făcut între timp. 

Restul zilei se scurse cu o încetineală ce i se păru lui de St 
Clair de necrezut, dar trecu în cele din urmă, iar el începu să 
aștepte cu nerăbdare imediat ce asupra cetăţii se lăsă 
întunericul. 

Opt ore mai târziu, în zorii zilei de 17 mai, stătea pe unul 
dintre digurile din port, flancat de doi cavaleri ale căror 
veșminte nu erau atât de noi și de frapante ca ale sale. Purta o 
tunică de un alb desăvârșit, cu cruce roșie și strălucitor de nouă, 
niciodată îmbrăcată până atunci, tunica templierului cu drepturi 
depline. Aceasta acoperea un costum de zale atât de nou încât 
era ţeapăn, aidoma cizmelor grele, tot nou-nouţe, înalte până la 
genunchi, care îi protejau picioarele. Gluga de zale ce îi ocrotea 
capul îi crea o senzaţie stranie, ca și cum s-ar fi strâns întruna, 
dar coiful pe care îl purta deasupra ei părea solid și comod. 
Propria sa sabie, darul lui Richard, îi atârna de mijloc, iar în 
spatele lui stătea servitorul său personal, un frate sergent trecut 


168 


în serviciul lui în acea dimineaţă, pe timp nelimitat, și a cărui 
principală îndatorire era să-l păstreze atât pe Sieur André, cât și 
armura, echipamentul și armele sale personale în cea mai bună 
stare și oricând gata de luptă. De St Clair se întinse și își 
încovoie umerii sub strânsoarea neobișnuită a platoșei. De când 
intrase în rândurile novicilor nu mai purtase un costum întreg de 
zale și, în timp ce privea cum se apropie barca trimisă să-l ia, se 
întrebă de cât timp avea să fie nevoie ca să se obișnuiască 
iarăși cu asta. 

Barca se izbi de dig la mică distanţă de picioarele sale și 
Andre se întoarse spre însoțitorii săi, luându-și rămas-bun în 
timp servitorul său încărca la bord cele două cufere cu lucrurile 
lor, pe urmele cărora urcă și el. Fratele Justin, neobișnuit de 
strălucitor într-o tunică albă curată și în costumul lucios de zale, 
îi ură drum bun, iar celălalt cavaler, Etienne de Troyes în 
persoană, îi atârnă de gât cilindrul de piele tare ce conţinea 
misivele, apoi se îndreptă de spate într-un salut protocolar și îi 
ură noului cavaler succes deplin în misiunea din Țara Sfântă. 
Mica barcă fu împinsă de lângă dig și cârmi către galera care 
avea să-l ducă pe Andre de St Clair în Outremer, împreună cu 
mesajele pe care le purta asupra sa. 


8. 


Creeee... 

Țipătul strident, îndepărtat, atrase ochii lui Andre de St Clair 
către șoimul care atârna deasupra lui, la o înălţime imposibilă, 
ca un grăunte de praf plutind pe albastrul desăvârșit al cerului 
dimineții. Neclintit, cu capul aplecat mult spre spate, Andre îl 
privi lăsându-se, în tăcere, în voia curenților ce îl susțineau 
acolo, sus, urcând și plutind lin pe perna de aer apăsată ușor, 
dar ferm, pe aripile larg deschise. În timp ce o privea ţinându-și 
respiraţia, forma întunecată se modifică și se năpusti în jos, 
descriind un arc larg, până ce aripile prinseră să i se agite iarăși, 
urcând-o cu ușurință înapoi, la înălţimea de mai înainte. 

— Cât de mare crezi că e creatura aia? 

Vocea venea din spatele lui și Andre clătină din cap. 


— Greu de spus, răspunse el. Sus nu e nimic cu care s-o 
compari, nici măcar vreo altă pasăre. Ar putea avea aripi tot 
atât de ample ca deschiderea braţelor tale, privită de aici, sau 
ar putea să fie de două ori mai mică și la numai jumătate din 
distanţa la care ni se pare că se află. 

— Crezi că e posibil s-o controleze cineva? 

— Mă îndoiesc. De St Clair nu-și dezlipea ochii de zburătoarea 
din zare. Cei mai mulţi șoimari își ţin păsările cu glugă până ce 
văd vânatul și le eliberează abia atunci, trimițându-le direct 
către pradă. Sunt făpturi sălbatice și se întorc în sălbăticie dacă 
li se ivește ocazia, indiferent cât ar fi de bine antrenate. De 
aceea șoimarii le păzesc cu atâta gelozie. Nu le place să-i vadă 
pe ucigașii lor neprețuiți zburând liberi de colo-colo un timp prea 
îndelungat. 

— Vorbind despre timp, suntem aproape la amiază și se pare 
că am căzut de proști. 

De St Clair își desprinse privirea de șoim și se ridică în 
picioare în scări, întinzându-și brațele deasupra capului și 
numărând rar, cu voce tare, până la douăzeci. Apoi își încovoie 
umerii și își întinse orizontal braţele, ţinându-și gâtul nemișcat în 
timp ce se răsuci încet, de mai multe ori, dintr-o parte într-alta, 
trăgându-și pe rând fiecare cot către spate, cât mai mult cu 
putință și mârâind ușor la fiecare efort. Acestea odată încheiate, 
își roti capul, exagerat de mult, de trei ori spre dreapta și de alte 
trei ori spre stânga, pentru ca abia apoi să smucească de hățuri 
și să răspundă la comentariul celuilalt. 

Erau în data de 30 mai a anului 1191, iar el se afla de-acum în 
Acra de zece zile, în timpul cărora făcuse cercetări în privinţa 
locului în care se găsea vărul său, Sieur Alexander Sinclair, 
explicând cine era el însuși și oferind o recompensă substanţială 
oricui ar fi putut mijloci o întâlnire între ei doi. Procedase astfel 
fără nicio îndoială și fără teama că i-ar fi putut contesta cineva 
dreptul de a face ceea ce credea de cuviinţă. Scrisoarea pe care 
o adusese din partea lui de Troyes le explica succint ofiţerilor 
Templului care coordonau asediul cetăţii Acra că de St Clair se 
afla în Outremer într-o misiune specială în beneficiul ordinului și 
trebuia să se bucure de o cooperare deplină și de tot ajutorul pe 
care îl cerea. Acum schiță o jumătate de zâmbet și vorbi peste 
umăr. 


170 


— N-am căzut de proști, Harry. Poate numai eu, nu și tu. Ai 
venit aici la invitaţia mea, pentru a-mi ţine companie, iar în asta 
nu e nimic prostesc. Firește, cu excepţia cazului în care te 
consideri un prost fiindcă mi-ai acceptat invitaţia. E posibil ca 
gazda noastră să fi întârziat, pur și simplu, din cauza unui fapt 
neașteptat. Ni se întâmplă tuturor, din când în când. 

Zâmbea când își răsuci calul în loc, până ce putu să-l vadă pe 
bărbatul din spatele său, dar Sieur Harry Douglas nu era într-o 
dispoziție potrivită pentru a-i întoarce zâmbetul. Stătea 
încruntat, dezaprobând tot ce avea legătură cu expediţia aceea, 
pe care o considera neautorizată și care presupunea un risc 
inutil. 

În dimineaţa aceea, cu mult înainte de răsărit, fără să spună 
nimănui despre plecarea lor și despre locul unde se duceau, își 
părăsiseră camarazii, care își aveau tabăra într-o oază numită 
de ei Jappir, aflată la o distanţă de numai o oră de mers călare 
de liniile asediatorilor Acrei. Pornind de acolo, călăriseră către 
interiorul continentului, iar acum pătrunseseră deja adânc într- 
un teritoriu ostil, parcurgând mai bine de cincisprezece 
kilometri, și aveau în faţă un peisaj pe care Harry nu și l-ar fi 
imaginat niciodată înainte să dea cu ochii de el. Erau înconjurați 
de un ocean de stânci, o câmpie întinsă de bolovani cu 
marginile netezite, rotunjite, de toate formele și dimensiunile, 
unii mari cât o casă, alţii cât un castel, iar alţii, pietricelele din 
acel tablou, abia atingând dimensiunile unor care cu fân, sau ale 
unor colibe țărănești. Oricare putea ascunde un grup de bărbaţi, 
iar Harry și Andre nu aveau destui ochi pentru a privi printre ele, 
supraveghindu-le așa cum ar fi trebuit. Era tot ce putea face 
Harry ca să reziste tentaţiei de a-și mișca întruna calul, pentru a 
putea scruta orizontul fără încetare. 

Își îmboldi bidiviul cu genunchii și călări încet în jurul unui 
grup de pietroaie masive ce încorona vârful unui deal minuscul, 
cel mai înalt punct de pe o distanţă de câţiva kilometri. Păreau 
să nu fie mai mult de șase, dar ocupau cu precizie centrul micii 
coline și erau îngrămădite laolaltă, de parcă ar fi fost adunate și 
așezate acolo de un uriaș. Erau, totodată, destul de mari ca să 
fie vizibile de departe, cel mai semeţ dintre ele ridicându-se 
mult mai mult decât capul lui Harry, ca un monolit conic, 
sculptat de nisip, de peste două ori mai înalt decât era el, în 
șaua calului. 


171 


— Poţi să râzi cât vrei, de St Clair, spuse, cu voce scăzută, 
cercetând orizontul din priviri, dar nu-mi place nimic din toată 
povestea asta. Cred că ești nebun fiindc-ai venit aici, iar eu sunt 
și mai nebun fiindcă te-am însoţit. Mă simt bine în prezenţa ta și 
uneori ești un nemernic amuzant, dar asta, asta e demenţă 
curată. Acolo s-ar putea afla acum legiuni întregi de jivine 
împuţite, privindu-ne din spatele fiecărei stânci pe care o vedem 
sau poate chiar ochindu-ne, și n-am reuși să le zărim înainte de 
ne omori. Hai să plecăm, pentru numele lui Dumnezeu. Chiar 
dacă am fi încercuiți din toate părțile, așa am avea măcar iluzia 
că ne putem salva fugind printre pietroaie. 

Andre de St Clair clătină din cap cu blândețe. 

— Nu mă-ndoiesc că s-ar putea să ai dreptate, prietene. lar 
Dumnezeu și toți sfinţii știu că talentul tău de a-ţi păstra pielea 
lașă întreagă și de neatins e legendar. Dar eu cred că arfio 
greșeală să plecăm atât de repede. Bărbatul pe care am venit 
să-l întâlnim aici ar putea avea, așa cum spuneam, motive 
perfect întemeiate pentru a fi în întârziere. 

— Numești asta a întârzia? S-au scurs cu câteva ore mai mult 
decât la o simplă întârziere. 

— O oră, Harry, în cel mai rău caz. Nu mai mult de atât. Noi 
am ajuns mai devreme. 

— Ei, mă bucur cel puțin că nu l-ai numit Sinclair. 

Andre îi aruncă o privire grăbită. 

— Asta ce vrea să-nsemne? 

— Individul ăsta ar putea fi oricine. Chiar și un bandit 
musulman, care speră să ne ia prizonieri pentru răscumpărare. 
N-avem nicio dovadă că e omul pe care-l cauţi. 

— Nu, n-avem. Dar n-avem nici vreo dovadă că n-ar fi. Așa că 
o s-așteptăm. Și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să vedem. 

Trase de hăţuri și își îmboldi calul, apropiindu-l de marginea 
dealului, iar Harry înaintă ca să i se alăture, privind lung 
asemănarea sinistră a numeroaselor stânci din acea întindere 
stranie a deșertului. De St Clair își arcui din nou trunchiul, 
ridicându-și coatele îndoite la înălțimea umerilor și trăgându-le 
către spate. 

— Jupâne Douglas, spuse el, acum am de gând să cobor din 
șa, ca să-mi întind picioarele și să aștept stând o vreme 
confortabil. Ar trebui să faci același lucru. Și, între timp, 


172 


gândește-te la altceva despre care să vorbim... ceva plăcut și 
optimist. 

Celălalt nu răspunse, dar amândoi descălecară și își făcură de 
lucru slăbind chingile șeilor, ca să le ofere animalelor un scurt 
răgaz. 

— Oameni buni, nu v-a învăţat nimeni că nu trebuie să lăsaţi 
niciodată garda jos? 

Vocea venea exact din spatele lor, de atât de aproape încât 
vorbitorul nu fusese nevoit să strige, și cei doi se întoarseră cu o 
asemenea iuțeală, bâjbâind după arme, încât oricine i-ar fi văzut 
ar fi râs de consternarea lor. Harry Douglas reacţionă mai 
repede decât de St Clair. Sabia lui ieși din teacă în momentul 
când își încheia mișcarea de răsucire și o ridică pe jumătate, 
pentru atac, înainte ca semnificaţia imaginii pe care o avea în 
fața ochilor să capete sens. Andre nu reușise să își păstreze atât 
de bine echilibrul la auzul vocii străinului și fu nevoit să-și 
schimbe rapid poziţia picioarelor înainte de a se răsuci pe 
călcâie, iar mâna abia apucase să i se încleșteze pe mânerul 
sabiei când realiză peste ce dăduse cu ochii și își îndreptă 
imediat spatele. Nu lăsă arma din mână - absurditatea unui 
asemenea comportament naiv îi fusese vârâtă în cap cu ani în 
urmă - dar simţi încordarea împrăștiindu-se tot atât de repede 
cum apăruse și își roti privirea în toate părțile, în căutarea altor 
oameni. Dar nu văzu niciunul. Bărbatul din faţa lor era singur. 

— Cine ești? 

Harry puse întrebarea înainte ca de St Clair să fi avut timp s-o 
formuleze. 

Străinul abia dacă se osteni să-i arunce o privire. 

— Cine aș putea fi? Pe cine vă așteptați să găsiţi aici, atât de 
departe în inima deșertului și la această oră a zilei? Sunt 
Alexander Sinclair. 

Era tot ce trebuia să spună și Andre își simţi inima tresăltând 
cu ușurare în piept, fiindcă nu se îndoise de identitatea nou- 
venitului, ci de propria sa capacitate de a-și recunoaște vărul 
după atâţia ani. Acum își dădu seama că, poate, ar fi recunoscut 
chipul, așa schimbat cum era, dar glasul, profund și cu o 
rezonanţă neobișnuită datorită accentului scoţian, rămăsese 
același și era de neconfundat. Insă, înainte de a scoate vreun 
cuvânt, privirea străinului se mută de la Harry către el. 


173 


— Tu ești tânărul Andre, asta o pot spune. Îţi ţin minte ochii și 
strâmbătura minusculă a nasului. Dacă n-ai fi pomenit despre ea 
în mesajul pe care mi l-ai trimis, nu ţi-aș fi răspuns niciodată. 
Acum n-am prea multe legături cu oamenii. 

De St Clair zâmbi, simțindu-se cuprins de euforie, pentru că, 
după sosirea în Outremer, auzise prea puţine vorbe bune despre 
omul acela și începuse să creadă că era posibil ca vărul lui să fi 
întors cu adevărat spatele tuturor lucrurilor cu care avusese 
cândva de-a face. Insă acum, la câteva clipe de când îl avea din 
nou în faţa ochilor, știa, în adâncul inimii sale, că Alec Sinclair nu 
era nici măcar cu o iotă mai prejos decât fusese întotdeauna, că 
nu se schimbase deloc. Era înalt și uscăţiv, cu ochii negri, cu 
chipul supt, cu picioare lungi, cu umeri laţi, puternici. Barba 
cenușie ca fierul era tunsă scurt și, laolaltă cu marginile glugii 
strâmte de zale pe care o purta sub coif, îi scotea în evidenţă 
liniile adânc dăltuite ale feței. Era îmbrăcat în costumul complet 
al unui cavaler templier senior, cu cruce neagră cu braţe egale 
brodată în stânga a pieptului, în partea de sus a tunicii albe, cu 
cruce prelungă, roșie, în faţă și pe spate. Zalele platoșei și ale 
glugii sale aveau aspectul lucios despre care Andre aflase deja 
că era urmarea anilor petrecuţi în uscăciunea deșertului, unde 
erau frecate și lustruite de nisipul purtat de vânt, și purta o 
sabie cu lama lungă, legată cumva astfel încât să-i atârne pe 
spate, între umeri. Din acea singură privire, observă că și 
jambierele lui Sinclair era diferite, lungi mai degrabă până la 
gleznă decât până la pulpă și evazate de la genunchi în jos, 
astfel încât puteau fi purtate pe deasupra cizmelor de călărie, 
grele și cu talpa groasă. 

— Atunci mă bucur că am scris mesajul așa cum am făcut-o, 
zise el, ca răspuns, încă păstrându-și zâmbetul larg. Dar n-a fost 
vorba de nicio subtilitate. M-am gândit, pur și simplu, că era 
posibil să ţii minte întâmplarea. Mă bucur că ne-am întâlnit, 
vere. A trecut mult timp, atât de mulţi ani. Și salută-l pe cel mai 
bun prieten al meu, unul dintre compatrioţii tăi, Harry Douglas. 
Harry, acesta e vărul meu, Sieur Alexander Sinclair. 

Întinse braţul și Alec i-l prinse cu o mână fermă, zâmbind cu 
ochii uimitor de strălucitori și de calzi pe care Andre și-i amintea 
atât de bine. Insă acesta din urmă își răsuci brațul cu o mișcare 
subtilă și strânse în amândouă mâinile sale mâna lui Alec, care, 
cu excepţia unei clipe când în ochi îi licări surprinderea, nu se 


174 


trădă prin nicio altă reacţie, dar răspunse cu strânsoarea 
pereche a confreriei. Apoi se întoarse spre Harry, cu care dădu, 
de asemenea, mâna, de data asta inițiind el strângerea, la care 
nu primi niciun răspuns. 

— Mă bucur că ne-am întâlnit, Sieur Harry Douglas, spuse. Ai 
idee despre ce vorbim, prietenul tău de aici și cu mine? 

Când Harry clătină din cap, Sinclair râse, un singur sunet 
adânc, din fundul gâtului, înghiţit înainte de a apuca să se audă 
pe de-a-ntregul. 

— Ciocul ăsta al lui, îi spuse. Cu strâmbătură cu tot. Asta i-am 
făcut-o eu, într-o după-amiază de vară, când era prea mic ca să 
fie în stare și de altceva decât să fie rănit. M-am întors în pripă, 
să văd ce face, și el era acolo, chiar în spatele meu. Coada lăncii 
pe care o ţineam sub braț l-a lovit dintr-o parte când m-am 
răsucit și i-a strivit nasul de obraz. Ceea ce a reprezentat o 
îmbunătăţire însemnată, fiindcă de pe când era un băieţel avea 
o figură prea drăgălașă, dar eu am fost chinuit de vinovăţie 
pentru cel puţin o oră. Făcu o pauză teatrală. Ei, a părut să fie o 
oră. Dar, cinstit vorbind, e posibil să fi fost mai puţin. 

Tăcu, se uită de la unul la celălalt și adoptă o expresie mai 
sobră. 

— Trebuie să fi auzit, fără îndoială, cât de schimbat sunt de 
când m-am întors din captivitatea printre păgâni. 

Li se adresase amândurora, dar se uita la Andre, care dădu 
din cap, întorcându-i cu sinceritate privirea. 

— Așa e, am auzit niște caraghioslâcuri, dar, după cum vezi, 
nu ne-au împiedicat să venim în căutarea ta. 

— Da, și dacă aș fi fost sigur că tu erai cel care mă căuta, nu 
v-aș fi adus atât de departe în deșert ca să ne vedem. Dar am 
învăţat că, în zilele noastre, foarte puţini oameni sunt demni de 
încredere, iar eu n-am fost, de la bun început, din cale afară de 
încrezător. Pornind de la modul în care era scris mesajul, m-am 
gândit că era posibil să fii cel care spuneai că ești, dar n-am mai 
auzit nimic despre tine de la ultima noastră întâlnire, de acum 
mai bine de doisprezece ani. Nu era imposibil să-i fi istorisit 
povestea cuiva care să fi avut ideea de a profita de ea casă mă 
scoată din ascunzătoare. Și mai era posibil să te fi folosit cineva 
împotriva mea. Dar iată-te aici în carne și oase, un cavaler al 
Templului, și îmi dau seama că ai rămas același flăcău pe care l- 
am cunoscut și care mi-a plăcut. Ce mai face doamna, mama 


175 


ta? N-am încetat niciodată să-i fiu recunoscător pentru felul în 
care m-a adoptat în anul acela. 

— A murit acum câţiva ani, dar și-a amintit întotdeauna de 
tine cu drag. Te pomenea adesea, chiar și după ce trecuseră ani 
de la plecarea ta. Dar tata e bine sănătos și, așa vârstnic cum 
este, vine în Outremer împreună cu Richard, fiind maestrul său 
de arme. De ce, întrebă el, înainte ca vărul său să fi putut 
reacţiona, ar fi vrut cineva să te scoată din ascunzătoare, Alec? 
Și, fiindcă a venit vorba, de ce te ascunzi? 

— Oh, e o poveste lungă, potrivită pentru un alt moment și 
pentru un alt loc. Dar mă întristează vestea despre mama ta. 
De-asta te-ai ostenit atât ca să mă găsești? Are vreo legătură 
cu... problemele de familie? 

— Da. 

— Presupun că vrei să stăm de vorbă ca niște oameni din 
familii prietene. 

— Oh, da, într-o foarte mare măsură. Am multe să-ți 
povestesc. Dar, înainte de asta, trebuie să-mi spui cum ai reușit 
să te furișezi lângă noi fără niciun zgomot. 

— Fără niciun zgomot? Voi doi făceați atâta gălăgie, încât aș fi 
putut ajunge în spatele vostru călare, însoţit de o trupă întreagă, 
fără să mă auziţi. 

— Poate că am făcut gălăgie câteva clipe, dar unde ai stat 
până atunci? De unde-ai apărut? 

Alec Sinclair zâmbi. 

— Eram ascuns, privindu-vă și ascultându-vă. În apropiere, 
așa cum ai bănuit, dar să mă ierți dacă n-o să vă spun exact 
unde anume. Însă o să-ţi mărturisesc că am ales acest loc 
pentru că îmi oferea posibilitatea de a mă ascunde și dea vă 
ține sub observație. 

Vărul său îi cântări o clipă vorbele, privind meditativ în jur, 
apoi dădu din cap. 

— De acord. Dacă secretul ar fi fost al meu, nici eu nu l-aș fi 
dezvăluit. 

— Și, vorbind despre secrete, se amestecă Harry Douglas, știu 
că aveți anumite lucruri de discutat - probleme confidenţiale de 
familie, care nu mă privesc - așa că vă las să staţi de vorbă. 
Acum, că ești aici, sunt gata să cred că nu ne pândesc niciun fel 
de jivine ticăloase, așteptând să ne atace. O să scot șeile de pe 
cai și o să-i hrănesc cu niște ovăz, apoi o să fac o plimbare 


176 


printre stânci, încercând să dau de urma calului dumitale, Sieur 
Alexander, fiindcă-mi închipui că n-ai venit până aici pe jos, 
îmbrăcat complet în armură. Dacă mă rătăcesc, o să fluier cât 
mai tare, așa că vă rămân îndatorat dacă vă ţineţi câte o ureche 
ciulită. Așadar, în ce parte să-ţi caut calul? 

Sinclair își înălță mâna, un gest lent, elaborat, arătând spre 
nord, iar Harry dădu din cap, în semn că înţelesese și vru să se 
îndepărteze, conducând cei doi cai, dar Sinclair îl opri iarăși. 

— Știu că ești în regatul ăsta de o bună bucată de vreme, dar 
mă-ndoiesc că ai mai fost vreodată a'ci. Umblă cu grijă printre 
stânci. Ține ochii larg deschişi, păstrează-ți cumpătul și nu-ţi 
vâri mâinile goale în nicio deschizătură. Locul ăsta e un 
adevărat paradis pentru vipere. 

Harry dădu din cap. 

— Multe mulțumiri. Promit c-o să-mi ţin mâinile acolo unde le 
pot vedea tot timpul. 

e 

— Pare să fie un om de treabă, spuse Alec Sinclair, când Harry 
dispăru dincolo de un pietroi, ducând de frâu cei doi cai. Dar e 
scoțian, așa că n-ar trebui să fiu surprins. Totuși, nu vorbește ca 
un scoţian. 

— E un om de treabă, în toate privinţele, răspunse André, cu 
voce scăzută, și nu e omul nimănui, ceea ce e mult mai 
important și pare să nu fie ceva obișnuit pe aici. Fraţii templieri, 
cavaleri și sergenţi deopotrivă, par să-l venereze într-un fel, iar 
asta îl stânjenește și, cel mai adesea, evită prezenţa oricui. Din 
câte am auzit, a fost întotdeauna tăcut, dar acum e unul dintre 
cei mai vestiți cavaleri din Outremer și asta nu-l ajută să se 
simtă mai în largul lui. 

Sieur Alexander arătă către doi bolovani mici, apoi își întinse 
mâna peste umăr și trase sabia uriașă pe care o purta în spate. 

— N-am putea vorbi stând jos? Sunt în picioare de câteva ore. 
Sper c-o să mă ierți fiindcă am scos sabia, dar nu mă pot așeza 
când e la locul ei. 

Păși într-o parte și sprijini cu grijă sabia cu lamă lungă de o 
piatră, în poziţie verticală. 

— E o armă care face impresie. Nu cred c-am mai văzut alta 
ca ea. 


177 


— Atunci n-ai fost niciodată în Scoţia. E o sabie lată, cu două 
tăișuri, și se poate mânui cu oricare dintre mâini. Acolo e ceva 
obișnuit. 

— Lama trebuie să aibă un metru și jumatate. 

— E cu siguranţă destul de lungă ca să ţină tăunii la distanţă 
când o rotești deasupra capului. 

Andre râse și studie din nou lama impresionantă, măsurându-i 
lăţimea cu palma în zona de sub mânerul în cruce. 

— Despre ce vorbeam? 

— Despre prietenul tău. Spuneai că nu se simte în largul lui. 
De ce? 

Andre își încrucișă braţele la piept. 

— Păi, e călugăr, și unii dintre ei își fac o religie din a se simţi 
stingheriţi. Dar, dacă e să mă gândesc serios la un motiv realist, 
aș zice că se simte vinovat fiindc-a scăpat din dezastrul de la 
Hattin. Cu câteva zile înainte de luptă, se afla la izvoarele din La 
Safouri, împreună cu restul oștirii, dar a fost trimis cu niște 
misive către garnizoana din Ascalon în noaptea dinainte ca de 
Chatillon și amicii săi să-l convingă pe regele Guy să părăsească 
oaza și s-o pornească drept spre Tiberias. lar cei mai mulţi 
dintre prietenii lui au sfârșit apoi prin a-și pierde viața. 

— Și crezi că el se simte vinovat fiindcă a supraviețuit? Atunci 
ar trebui să stau de vorbă cu el. Am fost acolo în ziua aia și 
crede-mă când îţi spun că Harry n-are de ce să se mustre fiindcă 
a avut norocul de a se afla în altă parte. Dar cum de-a ajuns în 
Acra? 

— Pentru că a ieșit din Ascalon croindu-și drum cu sabia, chiar 
înainte de căderea cetăţii, și și-a petrecut următoarele luni 
familiarizându-se cu pământul Palestinei, pe care l-a străbătut 
uneori călare, dar cel mai adesea pe jos. Întreaga regiune era un 
haos, fiindcă, după Hattin, musulmanii deveniseră invincibili, iar 
ai noștri abia dacă puteau aduna o oaste de călăreți. Toate 
cetăţile din Regatul Latin au fost cucerite, după cum știi, și se 
pare că Harry s-a aflat întotdeauna acolo, de obicei în inima 
luptei. A fost rănit de câteva ori, dar a scăpat cu viaţă de fiecare 
dată, iar lumea a început să spună că e invulnerabil. Intr-o 
vreme când nu exista nicăieri niciun ofițer senior, care să facă 
un plan de luptă sau să preia comanda, oamenii s-au adunat în 
jurul lui Harry, obligându-l să le fie comandant, cu toate că el 


178 


nu-și dorea așa ceva. Și, în cele din urmă, a condus pe drumul 
către Tyr o mică oaste istovită și zdrențăroasă. 

— Ştii cu cât timp în urmă s-a întâmplat asta? 

— Nu, dar Harry îţi poate spune. Trebuie să fi fost la vreo 
jumătate de an după Hattin. 

— Da, cel puţin. Așa că a ajuns la Tyr. Probabil că, după atât 
timp, i-au sărbătorit sosirea. 

— Mi s-a povestit că au încercat, pentru că însoțitorii săi îl 
ridicau în slăvi oriunde se opreau și Dumnezeu știe că, în zilele 
acelea, francii aveau nevoie de eroi... în primul rând, de eroi 
cuceritori, dar, în lipsa acestora, și de eroi sfidători. Mai ales în 
Tyr. 

Alec Sinclair dădu din cap. Din întreaga Țară Sfântă, Tyrul 
rămăsese singura cetate aflată în stăpânirea creștinilor, singurul 
loc care nu căzuse încă în mâinile sarazinilor, și, în săptămânile 
și lunile de după Hattin, rămășițele oștilor creștine o umpluseră, 
revărsându-se în interiorul ei. Conrad de Montferrat, baronul 
neamt care smulsese cetatea din ghearele lui Saladin cu o clipă 
înainte de a fi pierdută pentru totdeauna, o condusese 
impunând o disciplină de fier și chiar pretinzând suzeranitatea 
asupra templierilor supraviețuitori adăpostiţi acolo, fapt ce 
spunea de la sine cât de jos căzuse steaua Templului după 
Hattin. 

— La Tyr erau mai puţin de o sută de templieri - cavaleri și 
sergenţi - la sosirea lui Harry, iar printre însoțitorii lui nu se 
aflau decât încă trei. Insă Gerard de Ridefort se afla deja în 
cetate. 

— Și nu pe deplin mulțumit de situație, din câte am înțeles. 

— Așa s-ar părea. 

Nu era nevoie ca vreunul dintre ei să spună mai multe despre 
acest subiect. De Ridefort, un coleric notoriu, intolerant în cea 
mai mare parte a timpului, fusese redus, în Tyr, la o neputinţă 
ce dădea în clocot, căci detesta, cu amărăciune, atât 
subordonarea sa față de Conrad, cât și faptul că asta îl obliga să 
accepte ordinele neamţului și să i se supună cu umilință, sub 
ameninţarea expulzării din cetate, împreună cu toţi cavalerii lui. 
In mintea sa, Marele Maestru nu se îndoia câtuși de puţin că de 
Montferrat l-ar fi alungat fără ezitare, împreună cu congregația 
lui, la primul semn de nesupunere sau de împotrivire, și le-o 
spusese templierilor săi. Nu făcea niciun secret nici din măsura 


179 


în care îl scârbea faptul că el însuși, ca întruchipare a Ordinului 
Templului, nu putea face nimic pentru a opune rezistenţă sau 
pentru a schimba starea lucrurilor, căci rămăsese fără întreaga 
ierarhie de comandă, fără a mai vorbi de pierderea a patru 
cincimi dintre oamenii săi, în timpul și după încheierea bătăliei 
de la Hattin. Se limita la a privi și la a aștepta să vină vremea 
lui, neputincios, cu chipul îndârjit și scrâșnind din dinţi, conștient 
de toate acestea. 

De Montferrat era un nou-venit în Regatul Latin, un neamt 
devotat, în primul rând, Sfântului Imperiu Roman, sau, cu alte 
cuvinte,  Constantinopolului și creștinătății ortodoxe. Prin 
extensie și fără prea mare greutate în identificarea subtilităţilor 
implicate, în viziunea lui, ordinul militar ideal era cel al 
cavalerilor teutoni, înfiinţat de împăratul Frederic Barbarossa, 
ceea ce însemna că alte ordine, respectiv ospitalierii și 
templierii, erau inferioare și mai puţin apropiate de perfecţiune. 
În ochii lui Conrad, era corect și indicat ca acești cavaleri teutoni 
să reprezinte viitoarea putere și protecţie a prezenţei creștine - 
fiind limpede înţeles că era vorba de creștinătatea ortodoxă - în 
Regatul Latin. Și, credea el, având la dispoziţie un timp suficient, 
Regatul Latin se putea transforma, foarte bine, în Regatul 
German sau Teuton. Între timp, era hotărât să alunge din 
lerusalim lacoma și ambiţioasa creștinătate papală sau romano- 
catolicismul, cum i se spunea acum, inacceptabil din punct de 
vedere politic, care trebuia silit să se întoarcă la Roma, luându-și 
cu sine cavalerii și adepţii franci. Și nici templierilor, nici 
ospitalierilor, ambii inextricabil legaţi de Biserica Romano- 
Catolică prin ite încurcate, nu avea să le mai fie permis, după 
aceea, să acţioneze în Outremer. 

— Moartea lui Barbarossa trebuie să fi fost un șoc pentru 
Conrad, spuse meditativ Sinclair, iar vărul său dădu din cap. 

— Da, și încă unul supărător. 

— Pe de-a-ntregul. Judecă din punctul lui de vedere, dacă ţi-l 
poţi imagina. El e aici, bine instalat pe tronul pe care și l-a 
ridicat singur, așteptând sosirea vărului său, împăratul, cu o 
oaste de cinci sute de mii de oameni, suficient de puternică 
pentru a-i permite lui să dea oricui cu tifla, începând cu Saladin 
și terminând cu Richard Plantagenet și cu Filip August al Franţei. 
Probabil că se simţea atotputernic, invincibil... Apoi se aude 
tropot de copite și apare un călăreț frânt de oboseală, 


180 


aducându-i vestea că lumea i s-a făcut țăndări: împăratul e 
mort, puternica lui armată s-a împrăștiat, toate speranţele și 
promisiunile nu mai sunt altceva decât fum purtat de vânt. Alec 
clătină din cap, cu un aer întrebător. Eu nu știu cum m-aș fi 
adaptat unei asemenea răsturnări de situaţie, unei răsturnări de 
o asemenea amploare. Dar, pe de altă parte, eu nu sunt Conrad 
de Montferrat. Totuși, oricine ai fi, să te prăbușești atât de 
repede de pe înălțimi în adâncuri... După care, abia ce căzuse la 
pământ, când e zguduit de o altă lovitură: Saladin îl eliberează 
pe de Lusignan. Sincronizarea celor două evenimente e 
incredibilă. 

— Da, așa este - incredibilă, în adevăratul sens al cuvântului. 
Mă îndoiesc c-a fost o coincidenţă, Alec, indiferent cât de mulţi 
oameni ar spune-o. Saladin nu e prost. L-a eliberat pe Guy 
punându-l să jure că n-o să mai ridice niciodată armele 
împotriva islamului. Toată lumea o știe și toată lumea râde de 
sultan, crezându-l un neghiob fiindcă habar n-avea că un creștin 
nu poate fi legat printr-un jurământ făcut unui păgân, sub 
constrângere. Dar gândește-te o clipă la asta, dacă vrei. Saladin 
se luptă cu noi de mulți ani și a negociat de multe ori cu ofiţerii 
noștri de rang înalt și cu potentaţi. Chiar crezi că e atât de idiot 
încât să nu-și dea seama de disprețul plin de sarcasm cu care îl 
privește pe el și pe ai lui fiecare franc? Nu uita, vorbim despre 
omul care a unit întreaga lume islamică, din Siria până în Egipt, 
alăturând și contopind două califate și adunând, probabil, cea 
mai mare oaste care a fost strânsă, de unul singur, de oricare 
alt bărbat din istorie - e mai presus decât Xerxes sau Darius, ba 
poate chiar și decât Alexandru. Nu crezi că are mai mult sens să 
crezi că sultanul ăsta, văzând că în Tyr există, în persoana lui de 
Montferrat, un pericol la adresa supremaţiei sale, s-a gândit că e 
în avantajul lui să-l elibereze pe regele Guy, știind, cu 
certitudine, că acesta o să-și încalce imediat cuvântul, pornind-o 
către singura cetate rămasă în mâinile creștinilor, unde avea să- 
i ceară lui Conrad să-i înapoieze tronul și toate celelalte 
privilegii? 

Alec Sinclair zâmbi, cu privirea pierdută în depărtări. 

— Da, are sens, nici măcar nu mi-am închipuit vreodată 
altceva. Și a mers perfect, nu-i așa? Peste câteva zile, Guy și 
Conrad se mușcau reciproc de beregată. 


181 


— Dar nu pentru prea multă vreme. Vântul s-a schimbat și 
fumul focului aprins de Saladin a început să i se-ntoarcă în nas 
când Conrad l-a alungat din cetate pe Guy, care s-a îndreptat 
spre sud, ca s-asedieze Acra. l-a luat pe templieri cu el, sub 
comanda lui de Ridefort, iar asta mă aduce la sfârșitul poveștii 
lui Harry. 

— Sfârșitul poveștii lui Harry? Sinclair își sprijini o gleznă de 
genunchiul celuilalt picior și se prinse de ea cu amândouă 
mâinile, lăsându-se pe spate. Cum adică? Harry e încă alături de 
noi. 

— E adevărat, dar așteaptă să termin. Fiind omul care este, 
de Ridefort a văzut un avantaj imens și imediat în înălțarea în 
rang a lui Harry în cadrul Ordinului Templului. Harry se bucura 
de popularitate printre fraţi și era tot atât de bine cunoscut și de 
îndrăgit și printre ceilalți oșteni, așa că de Ridefort s-a gândit să- 
| plaseze într-una dintre poziţiile-cheie rămase libere după 
pierderile de la Hattin. l-a spus ce hotărâse și Harry l-a refuzat 
cu eleganță, dar foarte ferm. Nu își dorea o asemenea distincţie, 
a zis el și, când de Ridefort n-a vrut să-i accepte refuzul, s-a 
dovedit a fi tot atât de încăpățânat, nelăsându-se intimidat să se 
răzgândească. l-a spus Marelui Maestru că e călugăr, și s-a 
alăturat ordinului ca să fie un simplu călugăr, atât și nimic mai 
mult, respectând rânduielile monahale ale Templului și 
căutându-și mântuirea într-o viaţă de rugăciune și de înfăptuire 
a îndatoririlor sale. 

— Harry a câștigat disputa, evident. 

— Da, așa e. De Ridefort și-a ieșit din fire, dar n-a avut ce 
face. Confruntându-se cu simplitatea atitudinii lui Harry și în 
lumina dezbaterii publice pe care o iniţiase el însuși fără să se fi 
gândit vreodată că avea să se lovească de un refuz, nu a avut 
de ales. Așa că, poate pentru prima oară în viaţa lui de templier, 
a acceptat ceea ce nu putea schimba. Dar a anunţat, în termeni 
lipsiţi de echivoc, că îl socotea pe Sieur Harry Douglas vinovat 
de încălcarea legământului său de supunere... 

— Ceea ce era adevărat. 

— ... poate, dar e discutabil - precum și de neglijență în 
privința interesului pentru bunăstarea ordinului și, în esenţă, 
nedemn de respectul deosebit pe care i-l arătau atât de mulţi 
oameni care fuseseră induși în eroare. 

— Cuvinte aspre, dar sună a de Ridefort. Era răzbunător. 


182 


— Răzbunător? Poate, nu l-am cunoscut, dar am impresia că, 
de când am venit aici, am auzit vorbindu-se despre el mai mult 
decât despre oricine altcineva. | se atribuie multe însușiri 
negative - neîndurător, fără simţul umorului, lipsit de înţelegere, 
arţăgos, rebel - dar acum cred că toate astea erau urmările 
firești ale convingerilor lui severe. Era un titan printre oameni și 
un conducător inspirat, înfocat, atras de extreme, iar cea mai 
puternică dintre pasiunile sale era devotamentul față de religie, 
fiind chiar mai presus decât cel față de Templu. Nu i-a suportat 
de bunăvoie niciodată pe neghiobi și nu a tolerat niciodată vreo 
ameninţare la adresa a ceea ce credea, cu toată sinceritatea, că 
este regatul lui Dumnezeu pe pământ, iar, în acești termeni, 
onestitatea lui era nemărginită. 

Alec Sinclair își privi calm vărul, cu chipul lipsit de expresie, 
apoi dădu încet din cap. 

— Da... Ei, așa cum spuneai, nu l-ai cunoscut. 

Vorbise pe un ton tot atât de inexpresiv cum îi era și chipul, 
iar Andre nu putu decât să clipească nedumerit, întrebându-se 
dacă fusese mustrat, în timp ce el continuă: 

— Și cum l-a schimbat moartea Marelui Maestru pe prietenul 
tău? Trebuie să fie altfel acum, când nu mai e dezaprobat. 

— Nu, Harry a rămas același. A trăit izolat luni de zile, în 
mijlocul confreriei templierilor, pentru că la început l-au mustrat 
mulți, temându-se că, dacă n-ar fi făcut-o, și-ar fi atras mânia lui 
de Ridefort, iar în octombrie, când acesta a fost ucis, Harry a 
descoperit că prefera să rămână singur, mulţumit cu propria sa 
companie. Știa cine îl ocolise înainte și nu dorea să se 
însoțească din nou cu oamenii aceia, pur și simplu fiindcă nu se 
mai temeau de Gerard de Ridefort. Apoi, la sosirea mea, am 
reușit cumva să ne împrietenim și de atunci suntem foarte 
apropiaţi. 

— Când ai venit? 

— Acum zece zile. 

— Hmm. Ştii că am auzit despre moartea lui de Ridefort în 
momentul respectiv. Pe vremea aia încă mai eram prizonier, dar 
vestea despre uciderea Marelui Maestru al Templului s-a 
răspândit în lumea sarazinilor și a fost sărbătorită peste tot. Știu 
că a fost executat, decapitat, n-am reușit niciodată să aflu cum 
a fost prins. Când am fost eliberat murise demult și atunci mă 
preocupau alte lucruri. 


183 


— Ei, s-a întâmplat exact așa cum te-ai fi așteptat să fie 
capturat: în miezul lucrurilor. 

Andre se ridică, îndreptându-se spre sabia lui Alec, proptită de 
un bolovan. 

— Îmi dai voie? 

Când scoţianul dădu din cap, luă sabia în mână, ţinând în fața 
ochilor lama lungă, sclipitoare și privind-o în timp ce vorbea. 

— In ziua aia a fost o luptă, una sălbatică, dar nu de 
asemenea proporţii încât să poată fi numită o bătălie, pentru că 
a izbucnit pe neașteptate, în afara zidurilor cetăţii Acra - mai 
degrabă un conflict spontan decât o înfruntare strategică. Și, 
ceea ce este destul de straniu, a fost singura luptă de acest soi 
despre care am auzit că a fost condusă în mod strălucit de Guy, 
care s-a remarcat. 

Făcu un pas într-o parte, învârtind încet sabia și cântărind-o în 
mână pentru a-i simţi greutatea și a o menţine în echilibru. 

— Incă și mai straniu, Conrad era acolo în ziua aceea și cei doi 
au reușit să coopereze cu eficienţă. Era 4 octombrie 1189 și țin 
minte data numai fiindcă atunci a murit Gerard de Ridefort. 

De St Clair zâmbi cu tristeţe, apoi puse sabia la loc, așa cum 
fusese, proptită de piatră. 

— Frumoasă armă, spuse, așezându-se din nou. 
Comportamentul clasic al lui de Ridefort, continuă apoi, o șarjă 
directă, frontală, împotriva unui dușman superior numeric - ba 
nu, împotriva unui număr copleșitor de călăreţi inamici. Era a 
treia oară, dintre cele consemnate pe timpul cât a fost Mare 
Maestru al Templului, când a lăsat deoparte orice fărâmă de 
simț al realităţii, cu credinţa oarbă că Dumnezeu avea să apere 
persoana și dreptatea lui, și și-a aruncat oamenii într-o luptă 
sinucigașă, evident fără sorţi de izbândă. Așa cum s-a întâmplat 
și în cele două ocazii precedente, musulmanii și-au desfăcut 
formaţiile și s-au revărsat în jurul lor, fără să cedeze nicio palmă 
de pământ și niciun avantaj, mulţumindu-se să se dea în lături și 
să tragă săgeți în cavalerii care șarjau, trecând pe lângă ei, și 
să-i înăbușe cu fum pe cei rămași. lar de Ridefort a supravieţuit 
din nou. Scăpa cu viaţă întotdeauna. Și a fost luat prizonier. 
Numai că, de data asta, sarazinii l-au executat imediat. 

— Sic transit gloria mundi. 

— Ceva de genul ăsta. Nu era pe placul tău, nu-i așa? 


184 


— De Ridefort? Alec Sinclair își ţuguie buzele, dezgustat. Nu 
era pe placul meu, nu aveam încredere în el, nu puteam să-l 
sufăr. De-a lungul anilor, m-a costat prea mulţi prieteni buni, din 
cauza îndărătniciei, a încăpăţânatei lui siguranțe de sine și a 
fanatismului. N-ai decât să-i spui poezie, dar eu o numeam 
imbecilitate neobrăzată și persistentă. Individul era un Mistreţ 
desăvârșit al Templului. În capul lui nu se năștea niciun gând 
care să nu aibă legătură cu Templul, cu gloria, dictatele, 
dogmele și nevoile sale și cu momentul când avea să-i impună 
din nou, lui însuși, să facă o baie. E o potecă foarte îngustă pe 
care să-ţi străbaţi viaţa. Își plesni coapsele cu palmele. Vasăzică 
ai venit aici cu treburi de-ale consiliului. Când și unde ai fost 
înălțat? 

— La a optsprezecea aniversare, la fel ca tine. La o adunare 
din Tours, în casa unuia dintre membrii consiliului. 

— Și când te-ai hotărât să te alături Templului? 

Andre își flutură o mână. 

— N-am făcut-o niciodată... nu cu adevărat. Hotărârea a fost 
luată în numele meu, de către regele Richard. 

— De el însuși, de Inimă-de-Leu? Sunt impresionat. 

— Nu trebuie să fii. Sunt vasalul lui. Și asta e o poveste lungă, 
care rămâne pe altă dată. Acum, altceva e mai important, am 
niște mesaje pentru tine - numeroase informaţii și instrucțiuni, 
așa cred. Sunt în coburi, o să ţi le dau când se-ntoarce Harry. 

— Ai idee la ce se referă? 

— Da și nu. Sunt din partea consiliului. Când am devenit 
templier am primit o mulţime de misive, unele pentru 
comandorul Regatului Ierusalimului, de la superiorii săi din 
Franţa, dar cele mai multe sunt pentru tine. In exterior arată la 
fel, așa că trebuie să am mare grijă să nu le încurc. Oricum, ale 
tale sunt însemnate în limba arabă. Mi-am petrecut mult timp 
învățând cu minuţiozitate limba arabă. 

— Vorbești araba? 

Uimirea din vocea lui Sinclair merita toate neplăcerile și 
eforturile lui Andre, care își îngădui un mic zâmbet. 

— Foarte puţin. Înţeleg mai bine decât vorbesc, dar vorbesc 
oarecum... mizerabil, așa mi s-a spus. 

— Și ai învăţat-o acolo? 

— Da, de la o serie de profesori remarcabili, majoritatea din 
Poitiers și câţiva din Marsilia. 


185 


Alec Sinclair schimbă imediat limba în care i se adresa. 

— Atunci spune-mi ce-ai învățat. 

— Multe lucruri, despre foarte multe subiecte. Coranul, 
desigur, mai întâi de toate, cuvintele lui Allah și ale profetului 
său, fără de care nimic din lumea arabă n-are sens. Apoi foarte 
multe despre diversitatea și complexitatea societăţii islamice și 
despre diferitele elemente care o compun. Și pot să mă pronunt, 
cu autoritate și din orice punct de vedere, asupra diferenţelor 
dintre sectele șiită și sunnită. 

— E uimitor. Sinclair zâmbise în timp ce-l asculta, dar acum 
vorbea cu voce joasă, plină de seriozitate. Vere, jur că asta e, 
probabil, cea mai îngrozitoare arabă pe care am auzit-o 
vreodată, chiar și vorbită de un templier ferenghi. Așadar, de ce 
te-au trimis să mă cauţi? Adică, de ce te-au trimis pe tine, și nu 
pe altcineva? 

— Pentru că membrii consiliului știau că suntem veri și că ne 
cunoaștem. Și, fiindcă nimeni nu mai auzise nimic despre tine 
de foarte multă vreme, exista temerea întemeiată că ai fi putut 
fi mort. Am înţeles că ţi-au fost încredințate anumite chestiuni 
de mare importanță pentru confrerie și că le-ai urmărit mai 
mulţi ani, până la întreruperea pricinuită de război și de 
dispariția ta. Misiunea mea era să te găsesc și să intru în 
posesia informaţiilor pe care le-ai obţinut, pentru a le transmite 
apoi consiliului. 

— Dacă asta e tot ce ţi s-a cerut, atunci nu era nevoie să- 
nveţi limba arabă. Ce știi despre informaţiile pe care le strâng? 

— De fapt, nimic. Absolut nimic. 

Sinclair îl privi cu atenţie, apoi se uită în altă parte. 

— Atunci de aici lipsește ceva... ceva despre care nu știe 
niciunul dintre noi. Cât de mari sunt aceste misive pe care mi le- 
ai adus? Sunt grele? Voluminoase? 

— Sunt grele, dacă ţii cont că nu sunt altceva decât niște 
mesaje scrise. Și se află în două tocuri mari, ambele pline. 

— Aha. Și ce trebuia să faci cu ele în eventualitatea că aș fi 
fost mort? 

— Să le citesc și apoi să încerc să-ţi continui misiunea. 

— Atunci ar fi trebuit s-o iei de la capăt, de la începutul 
începuturilor. Eu mă ocup de asta de ani întregi. Chiar și vorbind 
araba, tot n-ai fi reușit să faci nimic. 


— Poate că nu, dar aveam - am - o listă de nume, trei cu 
totul, ale unor oameni cu care se știe că ai colaborat în trecut. 
Trebuia să iau legătura cu ei și să încerc să-ţi reconstruiesc 
munca, cu speranţa că aveam să găsesc eventualele rapoarte 
pe care le-ai fi lăsat în urmă... în ascunzători. 

— Hmm. 

Acel singur sunet era o respingere, poate disprețuitoare, dar 
Sinclair luase o hotărâre. 

— Atunci am face cel mai bine să luăm tocurile tale cu misive 
și să ne despărțim. Se pare că am mult de citit și cred că e cu 
atât mai bine, cu cât încep s-o fac mai repede. Vrei să fluieri 
după prietenul tău? O să vă-nsoţesc pe drumul de întoarcere cât 
de mult cu putință, dar o să vă părăsesc înainte de a ne apropia 
de tabăra de la Acra, fiindcă nu vreau să fiu văzut. După ce-o să 
citesc totul și-o să înțeleg ce mi se cere, o să-ţi trimit misivele 
înapoi, să le citești și tu. Cred că, dacă trebuie să-ți asumi riscul 
de a fi ucis împreună cu mine, e cazul să știi ce-ncercăm să 
facem. Deși n-avem mare lucru de câștigat făcând speculaţii în 
această privinţă, presupun că, în orice caz, amândurora ni se 
cere ceva. O să-ţi trimit instrucțiuni legate de locul următoarei 
noastre întâlniri. N-o să mai fie atât de greu de ajuns și atât de 
departe. Acum cheamă-l pe Harry. 

(J 

Pentru un kilometru şi jumătate sau chiar doi, cei trei 
discutată tot felul de banalități, apoi se afundară într-o tăcere 
plăcută și, pentru o vreme, nu se auzi nimic altceva decât 
tropotul copitelor și scârțăitul șeilor de piele, iar de St Clair se 
pomeni gândindu-se la absenţa sunetului căpestrelor metalice. 
Niciunul dintre ei nu avea așa ceva. Acesta fusese unul dintre 
primele lucruri care îi atrăseseră atenţia după ce sosise acolo. 
Sunetele călătoreau foarte departe prin aerul deșertului și, în 
primele zile ale războiului de cucerire, mulţi cavaleri muriseră 
prostește, din cauza zornăitului unui căpăstru. Fu adus la 
realitate de zgomotul făcut de prietenul său Douglas, care își 
drese glasul înainte de a începe să vorbească. 

— Pot să-ţi pun o întrebare, Sieur Alexander? Una la care n- 
am niciun drept să-ţi cer un răspuns? 

Alec îi aruncă o privire amuzată. 


187 


— Adică una impertinentă? Poţi s-o pui, dar, dacă o să sune 
ameninţător sau formal, s-ar putea să nu-ţi răspund. Intreabă- 
mă, oricum. 

— Unul dintre primele lucruri pe care ni le-ai spus astăzi, 
despre faptul că nu știai dacă să te-ntâlnești cu noi sau nu a 
fost... Ei, de fapt ai spus câteva lucruri care de atunci nu-mi mai 
dau pace, dar ai început prin a susţine că, în zilele noastre, 
foarte puţini oameni mai sunt demni de încredere și că te-ai 
gândit că povestioara despre nasul lui Andre ar fi putut fi 
folosită drept momeală, pentru a te scoate din ascunzătoare. 

— E adevărat. Așadar, ce vrei să mă-ntrebi? 

Harry își ridică brațele, într-un gest de exasperare. 

— Eşti călugăr, ca mine și ca André, aici de față. Toţi trei 
suntem templieri, ceea ce înseamnă că, în afara curajului de a 
ne înfrunta dușmanii, deţinem puţine lucruri ce ar putea stârni 
îngrijorarea sau invidia camarazilor noștri, care sunt la fel de 
săraci ca noi, fiindcă au depus aceleași legăminte. Spuneai că 
fraţii tăi templieri îţi vor răul? Și, dacă nu ei, atunci cine 
altcineva? Așteaptă, așteaptă... Se domoli și o luă de la început. 
Ceea ce vreau să te întreb, messire Sinclair, este de ce un 
cavaler respectat, ca tine, un veteran care a luptat aici ani 
întregi, trebuie să se teamă atât de mult de ai săi, încât să simtă 
nevoia să trăiască de unul singur, ascunzându-se. Asta e 
întrebarea mea. 

— Întrebarea asta n-are un răspuns scurt, Harry, spuse într-un 
târziu Sinclair. Da, printre fraţii mei templieri sunt unii care, 
chiar dacă nu-mi vor răul, cu siguranță nu-mi vor binele. lar în 
această oaste nu sunt numai călugări lipsiţi de ambiţii, care au 
făcut legământ de sărăcie și, indiferent dacă vrei sau nu să mă 
crezi, eu am motive excelente și ușor de justificat pentru a trăi 
singur, într-o ascunzătoare. Nu e o foarte mare diferenţă faţă de 
modul de viață pe care ni l-am ales, dacă îţi oferi un răgaz 
pentru a te gândi la asta. Trăiesc singur, așa că, în ceea mai 
mare parte a timpului, sunt la adăpost de ispite. Pe de altă 
parte, duc un trai foarte simplu, hrănindu-mă cu ce pot găsi, 
făcând schimburi în natură sau, rareori, cultivând câte ceva și 
am vreme din belșug pentru rugăciune și pentru meditaţie, în 
această vale a plângerii în care locuim. De fapt, nu duc atât o 
viaţă de călugăr, cât una de anahoret... de adevărat sihastru. 


Tăcu, lăsându-i pe cavalerii mai tineri să cugete asupra 
spuselor lui înainte de a continua: 

— Multe dintre necazurile pe care le-am avut în ultima vreme 
au fost generate de faptul că am fost ţinut prizonier de sarazini. 
Probabil că ați auzit până acum vorbindu-se de asta și, de fapt, 
v-am mai spus-o chiar eu însumi, nu-i așa? 

— Da, încuviinţă Andre, dând din cap. 

— Ei, pe scurt, asta e pricina necazurilor mele. 

— Captivitatea ta? se miră Andre. lartă-mă, dar cred că am 
înţeles greșit. Cum e posibil ca faptul că ai fost prizonier să-ţi 
facă acum probleme? Te-ai convertit la islam? 

Glumea pe jumătate, dar își luă un aer descumpănit și Alec 
surâse. 

— Nu, nu m-am convertit... nu tocmai. Dar e ceva aproape tot 
atât de condamnabil. Mi-au plăcut unele părți ale captivităţii 
mele. 

Andre se uită într-o parte, spre Harry, parcă vrând să se 
asigure că și el auzise același lucru. 

— Ţi-a plăcut? Captivitatea? 

— Unele părți ale ei. 

— Și care ar fi astea? 

— În primul rând oamenii, ţăranii sarazini obișnuiți, femeile, 
copiii și bătrânii. Când noi, francii, ne gândim la ei, în ansamblu 
- și o facem rar, pentru că atenţia noastră e captată de bărbaţi, 
de oșteni - îi privim ca pe niște nomazi, ca pe niște rătăcitori, 
fără locuinţe permanente. Dar nu sunt nomazi cu toții. judecând 
după gusturile localnicilor, satul în care am fost ţinut era 
prosper, iar tribul trăia acolo de pe vremea bunicului emirului 
lor, crescând, în condiţii normale, destule capre și cultivând 
destule grâne pentru a-și duce traiul și pentru a obţine un mic 
surplus, destinat negoțului. lar satul era construit deasupra unor 
izvoare subterane și cultivau mulţi curmali, care erau sursa 
bunăstării și a permanenţei sălașelor lor. Odată ce m-am 
obișnuit să mă aflu acolo, fiindu-mi imposibil să evadez, am 
descoperit că îmi plăceau din ce în ce mai mult. Le înţeleg și le 
vorbesc limba și, cu toate că niciunul dintre ei n-o știa, asta m-a 
ajutat foarte mult să pricep cine erau și cum trăiau. Eram 
prizonier, așa ca era firesc să mă pună la muncă, în cea mai 
mare parte la o muncă de rob, deși nu se deosebea prea mult 
de ceea ce făceau ei înșiși. Toată lumea din sat muncește într- 


189 


un fel sau altul, fiindcă acolo nu e loc pentru trântori. La început 
mă supravegheau îndeaproape, erau bănuitori și ostili și se 
temeau, probabil, că aș fi putut să-mi pierd minţile și să-i ucid 
pe toți într-o noapte când dormeau și bărbaţii lor erau plecați la 
război. Dar, pe măsură ce a trecut timpul și și-au dat seama că 
munceam bine și că nu eram o ameninţare pentru nimeni, au 
început să facă mici gesturi prietenești - un castron cu supă în 
plus, încă o îmbucătură de pâine sau de hummus?. Unul dintre 
bătrâni, pe care-l ajutasem cândva din proprie iniţiativă să care 
o povară grea, mi-a cioplit o pernă de lemn, o pernă numai 
pentru mine. Şi, când a părut să fie timpul potrivit, mi-am 
îngăduit să „învăţ” limba lor, repetând anumite cuvinte cu voce 
tare și cu multă atenţie și străduindu-mă din greu să le fac să 
sune corect, dar cu un ușor accent străin. Imi aduc aminte că m- 
am simţit cât se poate de vinovat, pentru că ei erau încântați, 
cu toții, de eforturile mele și, mai ales, de faptul că voiam chiar 
și să le-nvăț limba. Erau foarte dornici să mă ajute și, după 
câteva luni, puteam să stau de vorbă cu ei. La început trebuia 
să am grijă să nu mă dau de gol „învăţând” prea mult și prea 
repede, dar disciplina pe care mi-am impus-o s-a dovedit de 
mare folos și, în curând, am fost în stare să pălăvrăgesc despre 
aproape orice, deși am susţinut că nu știu absolut nimic despre 
Coran. La urma urmelor, eram un ferenghi, un străin și un 
creștin. Și, în cele din urmă, am fost eliberat și m-am întors aici, 
la Acra. Atunci am dat pentru prima dată de belea. 

Era rândul lui Harry să pună o întrebare. 

— Cum? De ce? Ce-ai făcut? 

— Nu cine știe ce. N-am fost niciodată prea vorbăreţ, așa că 
am ascultat ce spuneau alţii, n-am fost de acord cu o parte 
dintre cele auzite - de fapt, cu cea mai mare parte - și am 
mărturisit-o. lar fiecare cuvânt pe care l-am rostit a fost repetat 
și răstălmăcit până când a ajuns de nerecunoscut, fiindu-mi apoi 
azvârlit în faţă, ca învinuire. Au spus că fusesem pervertit de 
dușmani, că eram un iubitor de sarazini, că nu mi se mai putea 
acorda încredere și că ar fi trebuit să fiu izolat, ţinut departe de 
creștinii cumsecade, care ar fi putut fi influenţaţi și corupți de 
convingerile mele eretice. 

— Eretice? Asta a fost cuvântul folosit? 

Sinclair mârâi, dezgustat. 


3 Pastă din năut, susan, zeamă de lămâie și usturoi (n. tr.). 


— Bineînţeles că l-au folosit. Dar neghiobul care a făcut-o nici 
măcar nu știa ce-nseamnă. Știa doar că îl auzise rostit, într-o 
manieră impresionantă, de un preot care voia să sperie pe 
cineva. Ştii să citeşti, Harry? Ştii să scrii? 

Cel întrebat se strâmbă. 

— Da, știu să-mi scriu numele și să-l citesc. Dar nimic altceva. 

— Atunci ești mai bun decât alţi o sută dintre camarazii tăi. 
Andre știe să citească și să scrie, asta mi-e clar, pentru că știa 
deja când l-am întâlnit prima dată, iar atunci nu avea decât zece 
ani. Dar, în privinţa asta, Andre e o raritate printre cei care nu 
sunt clerici. Majoritatea cavalerilor nu știu să citească. Nici 
măcar unul dintr-o sută n-are știință de carte. 

Se întrerupse o clipă și, când își reluă spusele, o făcu într-o 
cadență oratorică, aleasă în mod intenţionat, astfel încât, pe 
măsură ce continua să vorbească, vocea îi devenea tot mai 
sonoră și mai răspicată, până ce ajunse să declame, cu glasul 
răsunându-i pe deasupra urechilor ascuţite ale calului. 

— Cavalerii nu au nevoie nici să citească, nici să scrie. Nu au 
timp de pierdut cu asemenea lucruri. Sunt pregătiţi numai 
pentru război și pentru luptă și nu vor ști nimic altceva, pe tot 
timpul vieţii lor. Însă, oameni fiind, sunt prea nătângi ca să 
recunoască sau ca să accepte imensitatea propriei ignorante, 
așa că, în speranţa că vorbele lor vor suna a înțelepciune și că 
vor părea inteligenţi, îi citează și îi răstălmăcesc pe cei mai buni 
decât ei și, din nefericire mult prea des, pe egalii lor întunecaţi 
la minte, umplând văzduhul cu emanaţiile găunoase ale unei 
ignoranțe belicoase izvorâte din citatele greșit memorate de 
neghiobi și de inculţi. Acesta e totalul general, suma 
contribuţiilor la existenţa noastră aduse de majoritatea 
bărbaţilor din această oaste. Și ni se cere să credem că 
deasupra tuturor se află cei mai buni dintre ei... cei care pun la 
punct strategiile ostășești și modelează convingerile. Dar 
rezultatul e jalnic fiindcă și aceștia, în marea lor majoritate, sunt 
tot cavaleri, nicidecum mai bine informaţi sau mai educați decât 
subordonații lor. Făcu o pauză teatrală, apoi reluă cu o voce 
mult mai coborâtă, sobră. Și apoi vin clericii, în urma tuturor, 
dar având o putere de necrezut - preoții, teologii, așa-numitele 
fețe bisericești. Cred că aceștia, mai degrabă decât toţi ceilalți, 
puși laolaltă, sunt adevărații făcători de rele ai vremurilor 
noastre. Ignoranţa lor e de o altă natură. Perfizi, cruzi și 


191 


despotici, sunt mistuiţi de propria vanitate și sunt, mult prea 
des, tot atât de tragic de orbi și de bigoţi precum cei mai 
ignoranţi dintre adepții lor. 

Harry Douglas îl privea cu ochii rotunzi, plini de respect și de 
spaimă, cu buzele ușor întredeschise, ca și cum ar fi fost gata să 
vorbească, dar nu și-ar fi putut mișca fălcile, ceea ce, pentru 
câteva clipe, fu pe deplin adevărat. Pe urmă își regăsi graiul și 
reuși să întrebe: 

— Le-ai spus lor asta? Le-ai spus-o preoților? 

Colţurile gurii lui Alec se ridicară într-un început de zâmbet. 

— Nu, nu le-am spus-o. Mă crezi smintit? N-am făcut altceva 
decât să remarc, cu voce tare, că, deși am trăit câţiva ani în 
mijlocul dușmanilor, nu l-am văzut pe niciunul dintre ei mâncând 
carne de om, împreunându-se împotriva firii ori cu animale sau 
însoţindu-se cu bună știință cu demoni pentru a invoca 
înfrângerea magică a oștilor creștine. Am spus că, în multe feluri 
surprinzătoare și care lămuresc lucrurile, purtarea sarazinilor în 
casele lor e uluitor de asemănătoare cu a creștinilor noștri, 
pentru că își iubesc copiii și își cinstesc bătrânii, își îndeplinesc 
îndatoririle față de ţară, le plătesc biruri celor care îi guvernează 
și își părăsesc de bunăvoie familiile, plecând la război atunci 
când sunt chemaţi. Și, spunând acestea, am refuzat să-mi 
schimb părerile sau mărturia. Ridică din umeri. Asta a fost 
suficient ca să-i ultragieze și ca să fiu exclus din societatea 
camarazilor mei, așa-zis civilizaţi. Așa se face că am plecat, cu 
aproape trei luni în urmă. 

— Ai vrea să te întorci acum, împreună cu noi? 

O altă ridicare din umeri. 

— Nu, cred că nu. Stau singur de o vreme aproape mai 
îndelungată decât cea pe care am petrecut-o în tabără după ce 
m-am întors și descopăr că prefer să fie așa... Pe lângă asta, nu 
sunt cu desăvârșire singur, am prieteni care vin să mă vadă din 
când în când. Privi în jur. Uitaţi-vă, am ieșit. Asta mă uimește 
întotdeauna, repeziciunea acestor schimbări. 

Era adevărat, ieșiseră brusc din platoul plin de bolovani și 
acum erau pe întinderea de nisip a deșertului, nemărginită și 
presărată, ici și colo, la intervale foarte mari, cu tufe prăfuite, de 
mult uscate, printre care cea mai masivă pietricică vizibilă nu 
depășea dimensiunile degetului mare al mâinii unui om. În fața 
lor, poate la un kilometru și jumătate distanţă, începeau să se 


192 


înalțe pantele unor dune, dar, în locul unde se aflau, sub 
copitele cailor nu era nimic altceva decât pământul gol, un lut 
nisipos, iar în spate aveau, aproape ca un zid compact, un șir de 
bolovani, care alcătuiau un hotar atât de uniform și de drept, 
încât fiecare dintre ei părea dăltuit de mâna omului. De St Clair 
se simţi dintr-odată expus și vulnerabil, pe deplin conștient de 
spaţiul deschis din jurul său, și se îndreptă involuntar în șa, 
lăsându-și mâna să cadă pe mânerului sabiei și întinzându-și un 
picior în față ca să atingă scutul ce îi atârna de oblânc. Alături 
de el, în aceeași clipă, Harry Douglas făcu exact același lucru, 
iar Alec Sinclair zâmbi în sinea lui, își îndreptă privirea înainte, 
către dunele îndepărtate, părând un nor coborât către linia 
orizontului, apoi smuci de hăţuri, îndemnându-și bidiviul s-o 
pornească în galop. 

În spatele lui, Harry dădu pinteni calului ca să-l ajungă din 
urmă și, în vreme ce i se alătura, urmat de Andre, strigă: 

— De ce îţi displac atât de mult episcopii și preoţii? Adică, nici 
eu n-am o părere prea grozavă despre ei, dar dumneata pari să- 
i detești cu adevărat. 

Sinclair abia dacă îl privi în timp ce îi răspundea, strigând la 
rândul lui. 

— M-ai înţeles greșit. N-am spus episcopi și preoţi. Am spus 
fețe bisericești. E mult mai cuprinzător. 

Harry își struni calul fără să-i avertizeze și rămase pe loc, 
încruntat, până când ceilalţi doi îi opriră pe ai lor și făcură cale- 
ntoarsă către el. 

— Care e diferenţa? întrebă, când sosiră. 

Sinclair nu făcu nicio încercare de a-și întoarce din nou 
armăsarul, așa că rămaseră toţi trei într-un triunghi, cu capetele 
cailor întâlnindu-se în mijloc. 

— Ai văzut vreodată un mușuroi de furnici, Harry? îl întrebă 
Sinclair. Unul năruit? E o priveliște haotică, cu mii de insecte 
alergând în toate părţile, încercând să recupereze și să salveze 
toate lucrurile care li se par importante. 

— Da. Știu despre ce vorbești. 

— Oamenii sunt ca furnicile. Sunt ființe sociale și există 
anumite lucruri de care au nevoie și anumite lucruri pe care vor 
să le capete cu orice preț. lar unul dintre acestea, unul dintre 
cele mai importante, este simțul ordinii și al esteticii. E o parte a 
naturii umane - impulsul de a ordona și de a înfrumuseţa. Se 


193 


manifestă în tot ceea ce facem. Și nu e nicăieri mai adevărat 
decât în privinţa venerării Domnului. lar Dumnezeu poate fi 
atotștiutor și atotputernic, dar treburile Sale de aici, de pe 
pământ, sunt conduse și organizate de oameni, așa cum au fost 
întotdeauna. La început a fost Dumnezeu și, când primul om a 
devenit conștient de existenţa Lui, primul preot a făcut un pas 
înainte, pentru a interpreta voinţa Unuia în faţa celuilalt. Nu se 
știe dacă mâna preotului s-a întins din întâmplare sau nu, dar, 
de atunci încoace, toţi preoţii au trăit datorită generozităţii 
omului obișnuit. In siguranţa caselor noastre din Franţa și din 
Anglia, avem tendinţa să ne gândim la fețele bisericești 
incluzându-i în această categorie pe papă, pe arhiepiscopii, 
episcopii și preoţii lui. Puţini dintre noi se gândesc că în Est, la 
Constantinopol, există o altă Biserică, de asemenea creștină, 
diferită de cea din Roma, însă organizată și condusă de preoți 
precum cei ai Romei. Creștinismul romano-catolic și cel ortodox 
- același Dumnezeu, din toate punctele de vedere, dar diferit în 
fiecare din cele două zone, pentru că fețele bisericești care 
guvernează cele două Biserici au credinţe diferite și 
interpretează în moduri diferite voinţa și dorinţele Creatorului. 
De aceea avem prieteni creștini și presupuși aliaţi care 
venerează același Dumnezeu și se ucid unii pe alţii din cauza 
acestor diferenţe în care cred cu adevărat, călăuziţi de fețele 
bisericești spre care își ridică ochii, așteptând îndrumare. 
Suntem învăţaţi că Dumnezeu e îndurător, dar feţele bisericești 
nu au nevoie să fie. Sarcina lor este să schimbe lumea după 
credințele lor personale. Își privi ascultătorii, întorcându-și ochii 
de la unul la celălalt. Cam atât despre creștinism și despre 
presupusa lui unitate. Dar uitaţi-vă și la islam. Diferă cu ceva? 
Nu, cu nimic, nu în sensul despre care vorbesc acum, pentru că 
este condus tot de fețe bisericești. Își spun imami și mollahi, mai 
au și o serie de alte nume, dar sunt preoţi și episcopi sub toate 
înfăţișările după care îi putem recunoaște, prin aceea că se 
străduiesc să controleze minţile și purtările din timpul vieţii 
semenilor lor și trăiesc de pe urma bunăvoinţei și a bunăstării 
oamenilor obișnuiți. Și, în lupta lor pentru putere din vremea 
începuturilor, au cultivat și ei divergențele. Abia ce fusese 
anunţată moartea profetului Mahomed, că discipolii săi au și 
prins să se încaiere, neînțelegându-se asupra succesorului său, 
care urma să dețină controlul puterii în cadrul islamului. Și ţineţi 


194 


minte cuvântul „control”. O să-l auziţi rostit, în timpul 
negocierilor cu feţe bisericești, de atât de multe ori, încât o să 
fiți impresionați. Așa că astăzi avem, în islam, musulmani șiiți și 
sunniţi, pregătiţi să sară unii la beregatele altora cu orice ocazie 
și având cu toţii convingerea, dobândită la insistenţele feţelor 
bisericești, că Allah e mare, așa precum și Mahomed este 
profetul Său, însă ceilalţi, fie ei șiiți sau sunniţi, au pervertit 
dorințele lui Dumnezeu, devenind astfel dușmani ce trebuie 
afurisiți și nimiciţi în numele Lui sfânt. Musulman șiit și 
musulman sunnit, creștin romano-catolic și creștin ortodox. 
Fanatism, suspiciune și vărsare înspăimântătoare de sânge 
înrădăcinate în toţi patru și patru grumaze încovoiate sub 
călcâiele fețelor bisericești. Vreţi să aflaţi mai multe despre 
convingerile mele, sau am spus destul de multe, ca să vă 
provoc, probabil, să cugetaţi voi înșivă la toate astea? Se uită 
din nou de la unul la altul. E suficient? Minunat. Poate că noi trei 
o să ne mai întâlnim sau n-o să ne mai întâlnim din nou cu toţii, 
dar, dacă o să se mai întâmple vreodată, o să vă rog să nu-mi 
îndreptaţi din nou gândurile către suavele feţe bisericești. Ne 
vedem de drum? Mai avem încă mult de mers. 
e 

A doua zi, Alec Sinclair odată găsit și prima parte a 
cercetărilor odată încheiată, Andre vorbi cu noul său prieten, 
Harry Douglas, rugându-l să-l călăuzească într-un tur al 
construcțiilor asediului, care erau imense, cu mult mai presus 
decât orice își imaginase el vreodată. In prima săptămână a 
șederii în Outremer, atenţia îi fusese concentrată asupra căutării 
vărului său rătăcitor, așa că nu își acordase cu adevărat timp 
pentru a studia situaţia din acel moment. Insă acum privea 
amploarea activităţilor cu un respect amestecat cu spaimă. 

Acra era asediată deja de doi ani și atacul își pierduse de 
multă vreme entuziasmul și elanul începuturilor, transformându- 
se într-o rutină mistuitoare, cu perioade îndelungi de plictiseală 
comune tuturor formelor de război poziţional și cu ciocniri 
înspăimântătoare, ocazionale și de scurtă durată între cele două 
forțe vrăjmașe. lar amploarea construcţiilor impuse de asediu 
era atât de mare, încât Andre înţelesese cu greu complexitatea 
strategiilor ambelor părţi. Acra însăși, aflată acum în mâinile 
unei garnizoane înverșunate de oșteni sarazini, era una dintre 
cele mai vechi porți ale Palestinei. Construită de fenicieni, cu 


195 


sute de ani în urmă, și devenită prosperă, se dezvoltase sub 
forma unei comunităţi poliglote, extraordinar de bogată, ce 
atrăgea negustorimea și corăbiile ei din toate colțurile lumii și, 
înainte de a fi fost cucerită de Saladin, în 1187, fusese renumită, 
ca unul dintre cele mai vestite locuri unde se ducea un trai 
îmbelșugat. 

Toate acestea se schimbaseră sub dominaţia musulmană. 
Belșugul dispăruse peste noapte, bisericile creștine fuseseră 
lăsate fără cruci și fară clopote, moscheile fiind remobilate și 
redeschise, iar armata sarazină cuceritoare își îndreptase 
imediat atenţia asupra zidurilor și a altor fortificaţii ale cetăţii, la 
care lucra de patru ani. 

Apoi, după doi ani, când sosise prima armată a francilor, sub 
comanda lui Guy de Lusignan, lucrurile primiseră un nou impuls. 
Flota creștină, alcătuită în special din vase de luptă genoveze și 
din Pisa, pe lângă care corăbiile cu o singură pânză și galerele 
arabe păreau pitice, preluase imediat controlul apelor din jurul 
cetăţii și instaurase o blocadă navală, lăsând în seama lui Guy și 
a micii sale armate sarcina de a izola partea dinspre uscat a 
cetăţii, ceea ce era mai ușor de spus decât de făcut. 

Cetatea Acra avea o formă aproximativ triunghiulară, fiind 
construită pe un promontoriu ca un cârlig, cu axa nord-sud ușor 
înclinată către nord-est și sud-vest, astfel încât avea marea la 
vest și la sud și se fălea atât cu un port interior, cât și cu unul 
exterior, cel dintâi fiind apărat de un lanţ masiv, ce putea fi pus 
în calea vaselor care ar fi încercat să intre, înspre uscat, cetatea 
era protejată de două ziduri înalte, paralele, întărite cu turnuri 
de pază și cu bastioane, cele din urmă fiind plasate destul de 
aproape unele de altele pentru a permite susținerea unui tir 
încrucișat, nimicitor, împotriva asediatorilor. Zidurile fuseseră 
înălțate de templieri și de ospitalieri, omniprezenți în oraș în anii 
de dinaintea bătăliei de la Hattin. În primele zile ale asediului, 
atacatorii franci ajunseseră să aprecieze măiestria cu care 
fusese construite și învățaseră foarte repede că era curată 
nebunie să-ncerci o atragere în luptă a dușmanului lansând un 
atac direct. În loc de asta, își instalaseră mașinile de asediu și 
catapultele și își concentraseră tirul asupra acelui punct al 
fortificațiilor care era cel mai puternic și, în același timp, cel mai 
vulnerabil, un colț proeminent, în unghi drept, din nord-est, ţinut 
sub control dintr-un turn înalt, cunoscut sub numele de Turnul 


196 


Blestemat. Însă, în timp ce își începeau asediul, erau extrem de 
conștienți că aveau spatele vulnerabil, întreaga lor ariergardă 
fiind expusă unui atac dacă sultanul și-ar fi adus oștile în 
ajutorul cetăţii. 

În momentul acela, îi explică Douglas lui de St Clair, se 
gândiseră la șanțul de apărare și, pentru mai bine de un an, 
latinii lucraseră la construirea unui canal lat, fortificat, ce pornea 
de pe țărm, întinzându-se pe o distanţă de trei kilometri și 
jumătate, pentru a izola orașul, împiedicându-l să primească 
ajutor dinspre continent. Oastea lui Saladin apăruse, pâlc după 
pâlc, la puţin timp după aceea, dar nu reușise să le facă față 
asediatorilor latini, care stăteau, în siguranţă, în partea dinspre 
interior a șanțului lor, atacând Acra dintr-o parte și apărându-se 
de atacul lansat de sultan împotriva lor din cealaltă. Insă Saladin 
își instalase propria blocadă în partea dinspre continent a 
șanțului, dispunând pe o distanţă de cinci kilometri numeroși 
oșteni, care zădărniceau majoritatea încercărilor francilor de a 
se aproviziona. Proviziile puteau fi debarcate numai ocazional de 
pe corăbii, pentru că intersecţia dintre șanț și plajă era foarte 
îngustă, iar forțele sarazine concentrate acolo erau întotdeauna 
în alertă, gata să depisteze orice încercare de a aduce ceva la 
țărm. Hrana și echipamentele reușeau uneori să spargă blocada, 
dar niciodată în cantităţi îndestulătoare și niciodată destul de 
des. Totuși, după spusele lui Harry Douglas, în ultimele luni 
începuseră să se scurgă într-acolo, de pe toate pământurile 
creștine, tot mai multe întăriri, îngroșând rândurile asediatorilor, 
care știau că garnizoana cetăţii răbda de foame și nu avea să 
mai reziste mult timp. 

Pe 20 aprilie 1191, Filip August al Franţei debarcase la Acra și 
preluase comanda generală a asediului de la nepotul său, 
prinţul Henri de Champagne. Își stabilise foarte repede cartierul 
general în faţa Turnului Blestemat, își adăugase propriile mașini 
de asediu la aglomerarea masivă de catapulte, trebușete* și 
mangonele” aflate deja pe poziţie, și își înconjurase propriile 
piese de artilerie cu fortificaţii din fier și pietre. 


4 Tip de catapultă care arunca proiectile în special pe deasupra zidurilor, cu ajutorul 
unei contragreutăți (n. tr.). 

5 Tip de catapultă care arunca proiectilele cu mai puţină precizie, cu o viteză mai 
mare și pe o traiectorie mai joasă decât trebuşetul, folosită pentru dărâmarea 
zidurilor (n. tr.). 


197 


În ziua aceea, cocoţaţi în cel mai înalt punct al meterezului de 
pământ care apăra șanțul și întorși cu faţa către Acra, Andre și 
Harry priveau catapultele francezilor aruncând, neîndurătoare, 
cu bolovani de dimensiunea unui cal în zidurile Turnului 
Blestemat - numit astfel, zise Henry, deoarece legenda spunea 
că acolo fuseseră bătuţi cei treizeci de arginţi primiţi drept plată 
de luda Iscarioteanul. Insă atenţia lui de St Clair fu atrasă de 
altceva, de o mașinărie cu aspect bizar, un fel de cilindru lung, 
tăiat în două și așezat de-a lungul pe pământ, cu capătul din 
partea opusă lor sprijinit de zidul turnului ce se contura 
ameninţător deasupra. 

— Ce e chestia aia, de acolo? întrebă, arătând cu degetul. 

Harry se uită cu ochii mijiţi, neînţelegând la început despre ce 
vorbea, dar apoi scoase un sunet hârjâit. 

— A, aia. E ceea ce se numește o pisică. 

— Pisică. Evident că e o mașină de asediu de un anume fel, 
dar ce face? 

— Nu știi ce e o pisică? N-ai mai văzut niciodată una? Există 
încă de pe vremea lui Cezar, într-o formă sau alta. 

Andre clătină din cap. 

— Am auzit de ele, dar n-am văzut niciodată una. E primul 
asediu la care iau parte. 

— Ei, funcţionează la fel ca vechile formaţii de țestoase pe 
care obișnuiau să le folosească romanii pentru a se feri de 
rafalele de săgeți trimise asupra lor. Mașinăria asta e o jumătate 
de cilindru blindat, pus pe roţi. Dacă te uiţi cu atenţie, le poți 
vedea înșirate la baza zidurilor. Partea de deasupra e din metal 
neted, destul de dur ca să respingă orice ar fi aruncat sau ar 
cădea pe el, inclusiv focul grecesc, amestecul ăla gelatinos de 
smoală și petrol care se lipește de orice și arde cu o violență 
nemaiîntâlnită în natură. În interior, sub acoperiș, grupurile de 
săpători le duc în locul dorit, exact lângă ziduri, apoi sapă 
dedesubt, slăbind fundaţiile construcţiei. 

— Dă rezultate? 

Harry săltă din umeri. 

— Teoretic, da, și le-am văzut având efect de mai multe ori, în 
trecut, dar nu și aici. Oamenii ăștia sapă de luni de zile, au 
început cu mult înainte de sosirea lui Filip și până acum n-au 
avut nici cea mai neînsemnată reușită. 

— Hmm. 


De St Clair se răsuci, privind spre dreapta, către stindardul 
Franței, ce atârna, pleoștit, deasupra cortului lui Filip. Nu mișca 
nimic, nu se zărea nimic care să indice că regele s-ar fi aflat 
acolo, așa cum arăta prezenţa steagului. 

— Asta-mi aduce aminte de ceva, spuse el. Guy a sosit în 
Cipru cu câteva zile înainte de plecarea mea. Avea o escortă 
alcătuită dintr-un număr impresionant de cavaleri și de nobili, 
dar era foarte nefericit din pricina lui Filip. 

— Îmi pot imagina. 

— Poţi? Atunci spune-mi de ce. Unii dintre cavalerii săi mi-au 
povestit că Filip a preferat să-l sprijine pe Conrad împotriva lui în 
privinţa asta, a tronului lerusalimului. Știu că vestea i-a întors pe 
dos pe Richard și pe susţinătorii lui, dar eram foarte ocupat în 
momentul respectiv - atunci am fost primit în ordin - și n-am 
avut nici timpul, nici ocazia potrivită pentru a afla ce s-a 
întâmplat. Tu știi ceva? 

— Nu prea multe. Eram aici când s-a petrecut totul, dar, 
fiindcă nu mă număr printre intimii nici unuia dintre eroii 
principali, știu foarte puţine despre ceea ce e în joc, nimic 
altceva decât pălăvrăgeala din adăposturile ostașilor, plus 
părerile a doi cavaleri pe care îi respect. Harry tăcu, gândindu- 
se la ceva, apoi continuă: Ştii, probabil, că pretenţia lui Guy la 
tron se întemeiază pe căsătoria lui cu Sibylla? Da, ei, bine, când 
ea murit, a pierit și monarhia lui Guy. Oh, de atunci încoace se 
agaţă de tron vorbind despre toate meritele lui... dar, dacă te 
gândești bine, ăsta e singurul lui merit. Insă adevărul e că Guy 
nu se mai poate numi rege, pentru că următorul moștenitor 
legitim al regatului este sora Sibyllei, Isabella, iar ea e măritată 
de ani de zile cu un bărbat pe care, dacă ar fi vrut, l-ar fi putut 
numi deja rege, având toate drepturile. Humphrey de Toron. 
Numele îţi spune ceva? 

De St Clair clătină din cap. 

— Ei, bine, e fiul vitreg al lui Reynald de Chatillon. 

— Aha! Uite un nume care mi-e cunoscut. Cel pe care l-a 
decapitat Saladin? Care era numit Templierul Pirat? 

— Chiar el. Saladin l-a decapitat cu mâna lui, plătindu-i o 
datorie îndelung întârziată. Omul ăla era o rușine pentru toate 
principiile pe care le susţine Templul. 

— Și fiul lui vitreg o să fie regele lerusalimului? 


— Oh, Doamne, nu. Ferească-ne cerul. E o rușine mai mare 
decât a fost vreodată însuși Reynald. Nu e bun de nimic, e un 
laș lipsit de onoare, s-a făcut deja de câteva ori de ocară și, ca 
să pună capac la toate, mai e și un sodomit care a lăsat cu 
nerușinare să se afle asta, fapt care ar putea fi ignorat în 
privinţa oricui altcuiva, dar nu și a unui om însurat cu o regină 
domnitoare. 

— Oh... 

Andre se hotări să nu spună nimic despre ceea ce îi venise în 
gând în privinţa unui personaj similar, și el însurat cu o regină, 
multumindu-se să întrebe: 

— Și individul ăsta e soţul reginei Isabella? 

— Nu, a fost soțul ei, până de curând. Prin grija lui Conrad de 
Montferrat. Nu știu cum a reușit sau cât de mult l-a costat - 
probabil că s-a scobit până în fundul pungii - dar a anulat 
căsătoria. Fiind o căsătorie regală, trebuie să fi fost vorba de 
niște mite substanțiale, minuţios pregătite, deși nu poţi să nu te 
întrebi unde-o fi găsit Conrad atâţia preoţi și episcopi corupți ca 
să reușească una ca asta. 

Așteptă să vadă dacă de St Clair reacţionează la sarcasmul 
lui, dar acesta nu dădu niciun semn. 

— Oricât ar fi costat, rezultatul a fost rapid și eficient. 
Indiscrețiile lui Humphrey și purtările lui urâte în public erau 
suficient de cunoscute pentru ca nimeni să nu fie surprins când 
a aflat că, în cele din urmă, căsătoria a fost anulată. Așadar, 
Humphrey de Toron nu mai e însurat cu regina lerusalimului, 
însă Conrad de Montferrat va fi, imediat ce se pot aranja 
lucrurile. 

— Ah! Şi probabil că Guy a aflat totul înainte de a pleca în 
căutarea lui Richard? 

Harry înclină adânc din cap. 

— Asta l-a făcut să plece. Vestea a sosit vineri, iar Guy a 
plecat de aici, împreună cu toţi susținătorii lui, sâmbătă, înainte 
de a se crăpa de ziuă. Au luat-o spre coastă și e clar c-au găsit o 
galeră care să-i transporte. 

— Au găsit trei și au venit să-l caute în Cipru fără să piardă 
timpul. Dar acum știi ce s-a mai întâmplat, în legătură cu 
această căsătorie iminentă? 

— De unde să știu? Sunt călugăr, Andre, templier, ca și tine. 
Potentaţii și regii nu-mi cer părerea când iau o hotărâre. 


200 


— Da, dar ce spun prietenii tăi? E un subiect interesant, bun 
pentru speculații. Ai auzit ceva, cu siguranță. 

— Absolut nimic, doar că nu s-a celebrat încă. Cei doi 
îndrăgostiți n-au reușit să-și împace călătoriile cu îndatoririle... 
și se pare că trebuie să fie amândoi de față pentru ca nunta să 
poată avea loc. 

— Nu, nu e așa. Nu și când se implică Biserica. Se poate face 
prin împuternicire, dacă preoții care oficiază sunt suficient de 
influenţi. lar patriarhul lerusalimului, care ar oficia în cazul unei 
asemenea uniri, ar putea s-o facă. Conrad ține de ritul 
răsăritean, știu asta. Presupun că se poate spune același lucru și 
despre regina Isabella. Respiră scurt. Am de gând să aflu mai 
multe despre povestea asta, pare mult mai importantă decât 
mi-am închipuit. 

Se uită încă o dată în jur, apoi își strânse prietenul de umăr. 

— Harry, îți mulţumesc că m-ai adus aici, dar acum sunt 
nevoit să mă întorc în tabără. Trebuie să stau de vorbă cu mai 
multe persoane. 

Nu aminti nici că una dintre persoanele în cauză era 
templierul senior aflat la comandă, nici că scrisorile sale de 
acreditare erau suficient de impresionante ca să-i garanteze 
sprijinul acestuia și, oricum, Harry plecase deja pe drumul de 
întoarcere, mulțumit de explicaţiile primite. 

e 

Se scurse o săptămână, timp în care Andre nu primi nicio 
veste de la vărul lui, dar rarele și neînsemnatele încăierări îl 
ținură ocupat, impunând ca el și fraţii lui templieri să patruleze 
în diverse puncte, de-a lungul zidurilor cetăţii. Pe urmă, într-o 
dimineaţă, imediat după utrenie, când se îndrepta spre 
refectoriul taberei pentru un mic dejun alcătuit din miez de nucă 
tocat și apă, cineva își încleștă mâna pe umărul lui drept, iar el 
se răsuci pe călcâie, pomenindu-se alături de vărul său. 
Deschise gura, dând să spună ceva, dar Sinclair îl opri cu un 
gest. 

— Noi doi trebuie să stăm de vorbă, imediat, și n-am nici cea 
mai mică dorință de a mă afla în compania pe care e foarte 
probabil s-o găsim acolo unde mergi tu, așa că vino cu mine, să- 
ți găsim un cal. Am mâncare suficientă pentru amândoi și o să 
fiu cu atât mai încântat cu cât o să plecăm mai repede de-aici. 


201 


Andre se supuse fără nicio vorbă, conștient că mai mulţi 
dintre bărbaţii din jur aruncau priviri nemulțumite către Sinclair, 
și, cu toate că încercară să nu atragă atenţia, mergând cu ochii 
în jos, nu reușiră să treacă neobservaţi. Cineva își înălță glasul, 
fluierând batjocoritor și anunțând că printre ei se afla un iubitor 
de sarazini, și, peste câteva clipe, cei doi veri înaintau prin 
mijlocul unui potop de insulte. Andre își duse din reflex mâna 
spre mânerul sabiei, dar Sinclair îl prinse de cot, șoptindu-i să-și 
vadă de drum și să nu spună nimic. Ceea ce avu efectul unei 
vrăji, până când un bărbat voinic ca un taur se așeză intenţionat 
în calea lor și se îndesă în Alec, împingându-l cu umărul. Andre 
se încordă când văzu ce avea de gând celălalt, dar, înainte de a 
putea interveni în vreun fel, Alec își întinse braţul spre el, 
făcându-l să-și piardă pentru o clipă echilibrul când îl împinse 
într-o parte, apoi preluă greutatea umărului celuilalt bărbat cu al 
său, după ce se proptise atât de bine pe picioare încât abia dacă 
se legănă ușor în urma ciocnirii. Pe urmă sări înapoi și în lături, 
ridicându-și mâinile într-un gest împăciuitor, ca și cum el ar fi 
fost cel care dăduse peste zdrahon. 

— lartă-mă, frate, spuse, cu palmele încă în sus. 

Celălalt clipi nedumerit, apoi chipul i se înnegură de furie. 

— Tu să nu-mi spui mie frate, renegatule, mârâi el, apoi se 
aplecă și înaintă ezitând, cu braţele depărtate, gata de trântă. 

Ultimul lucru la care se aștepta în momentul acela era o 
ripostă rapidă. Mâinile lui Alec Sinclair se întinseră brusc și îl 
înșfăcară pe bădăran de pieptul tunicii, trăgându-l cu putere și 
dezechilibrându-l, iar omul se prăvăli cu faţa în jos, izbindu-se 
de bordura plată de oţel a coifului său, în timp ce el își repezea 
capul înainte. Pe urmă îi dădu drumul, lăsându-l să urle de 
durere, ducându-și amândouă mâinile spre chipul strivit, în timp 
ce el făcea din nou un pas înapoi, ridicându-și genunchiul la 
piept și răsucindu-se ușor, pentru a izbi apoi violent cu piciorul, 
astfel încât călcâiul cizmei sale nimeri în stomacul celuilalt, sub 
coșul pieptului, ceea ce transformă într-o absurditate rolul 
protector al platoșei de zale. 

Andre rămase cu gura căscată, uluit de iuțeala pedepsei, însă 
își reveni și privi în jur, în defensivă, numai ca să vadă că 
brutalitatea incidentului îi șocase pe toți ceilalţi, în aceeași 
măsură în care era șocat el însuși. Erau, cu toţii, templieri și 
călugări, iar violența împotriva unui frate era scandaloasă. 


202 


Insultele erau cu totul altceva, fiind aparent acceptabile, dar 
agresarea unui frate era o violare a preceptelor Templului și 
punea în primejdie sufletul nemuritor. Cu toate acestea, Sieur 
Alexander Sinclair fusese provocat și atacat. Nu reacţionase 
decât atunci când fusese ameninţat că atacul avea să continue, 
iar faptul că o făcuse atât de repede și de eficient nu trecuse, cu 
siguranţă, neobservat. 

De data asta, nimeni nu mai încercă să se pună în calea celor 
doi veri care mergeau spre șirurile de cai, iar ei nu scoaseră 
niciun cuvânt înainte de a găsi bidiviul lui Alec, plus un altul, 
pentru Andre, și de a o porni călare, luând-o pieziș în direcția 
dunelor din sud-estul mașinilor de asediu și rămânând destul de 
aproape de propriile linii pentru a avea certitudinea rezonabilă 
că se aflau la adăpost de patrulele sarazine, dar scăpând cu 
desăvârșire de ameninţarea de a fi întrerupţi de unul de-ai lor. 

— De ce le displaci atât de mult? 

Pentru o clipă, de St Clair se gândi că vărul său n-avea de 
gând să-i răspundă, dar Alec se uita pur și simplu în jur, 
cercetând locul. 

— E de-ajuns, murmură, aproape pentru sine însuși, apoi se 
apucă să scoată mâncarea și băutura. 

Săpă cu piciorul în versantul unei dune, făcând o adâncitură 
destul de largă ca să-i cuprindă șoldurile, îngăduindu-i să stea 
confortabil, cu șalele sprijinite de ridicătura de nisip, și, imediat 
ce înțelese despre ce era vorba, Andre îl imită. Alec se duse apoi 
la coburi și scoase câteva pachete bine învelite înainte de a se 
întoarce ca să aștearnă pe nisipul dintre ei o bucată de pânză 
simplă, pe care stivui niște pâine surprinzător de proaspătă, felii 
de carne rece care părea de capră sau de miel, un cornet cu 
sare, un borcan mic cu măsline în ulei cu mirodenii și o ploscă 
plină cu apă. 

— Nu sunt pe placul lor fiindcă sunt speriaţi, spuse el, în cele 
din urmă. Se tem de ceea ce aș fi putut să fac, de ceea ce aș fi 
putut să învăţ, de ceea ce aș putea să știu sau chiar și de ceea 
ce s-ar putea să nu știu. Nu duc lipsă de niciunul dintre lucrurile 
de care le-ar putea fi teamă. 

— Dar sunt călugări, Alec, sunt fețe bisericești. 

Pentru asta se alese cu o scurtă privire piezișă, plină de 
scepticism, și roși imediat, aducându-și aminte de discuţia pe 
care o avuseseră înainte. 


203 


— Ei, înţelegi ce vreau să spun. Ar trebui să știe mai bine că 
nu trebuie să se-ndoiască de un frate, judecându-l după niște 
vorbe-n vânt. 

Alec îl privi uluit. 

— Asta-i primul lucru cu adevărat stupid pe care te aud 
spunându-l de când ai venit aici, vere. Ar trebui să știe mai 
bine... Cum ar putea să știe? N-au cum să înveţe altceva și 
nimeni nu vrea să-i înveţe altceva. Andre, oamenii ăștia sunt 
călugări numai cu numele. O știi și tu. Și sunt departe de ceea 
ce numesc eu feţe bisericești. Din cauza asta, supunerea lor față 
de rigorile monahale se reduce la a asista la slujbe ziua și 
noaptea și la a murmura la nesfârșit Pater noster între ele. Cei 
mai mulți sunt convinși că mântuirea lor depinde de uciderea 
musulmanilor și de cele o sută cincizeci de Pater pe care le spun 
într-o zi, cu toate că nu știu să numere... Cum ţine un om care 
nu știe să numere socoteala celor o sută cincizeci de repetiţii ale 
unei rugăciuni? Răspunsul sincer e că n-o ţine, așa că, pur și 
simplu, nu se oprește niciodată, preferând să spună câteva 
rugăciuni în plus, din evlavie, decât să riște să spună prea 
puține, săvârșind astfel un păcat. Sunt oameni simpli, Andre, 
ignoranţi, fără imaginaţie. Cred ceea ce li se spune că trebuie să 
creadă, se poartă așa cum li se spune să se poarte și sunt 
convinși, pe deplin și fără nicio speranţă de a se răzgândi, că în 
capul niciunuia dintre ei nu se poate naște o idee bună de ceva. 
Își închipuie că ideile și opiniile, laolaltă cu planurile și cu 
instrucţiunile, vin de sus, că sunt dincolo de experienţa lor. De 
aceea ascultă ceea ce li se spune și se poartă în consecință, 
pentru că niciunul nu ar îndrăzni vreodată să pună la-ndoială 
ceea ce vine de deasupra lor. Așa se face c-au auzit că sunt 
rebel, că am păreri ce contrazic viziunea ordinului asupra 
lucrurilor și, știind că pentru asta ar trebui să fiu pedepsit, sunt 
nedumeriți când văd că nu m-a pedepsit nimeni. lar din această 
nedumerire iau naștere frica și panica. 

— Și te atacă, în loc să păstreze tăcerea și să se gândească 
dacă nu cumva artrebui să fie de acord cu tine? 

— Da, cam așa ceva. 

— Atunci povestește-mi despre musulmani. Cu ce păreri ai 
supărat pe toată lumea? 

Alec Sinclair dădu din cap, apoi își făcu de lucru cu mâncarea, 
mestecând pe îndelete, fără a încerca să mai scoată vreo vorbă 


204 


înainte de a se sătura și a lăsa apa din sticlă să-i împingă 
ultimele îmbucături în stomac. Andre, care terminase în același 
moment, se lăsă pe spate în fotoliul lui de nisip și își sprijini 
mâinile pe pântec. 

— A fost gustos. Mulţumesc. Așadar, ai de gând să-mi 
povestești? 

— Sigur că da. Cred că musulmanii sunt oameni, aidoma 
nouă, cu aceleași nevoi, dorinţe, îndatoriri și responsabilități, 
deși le dau o altă interpretare. 

— După cum ai mai spus. Dar această opinie nu pare destul 
de radicală ca să stârnească îngrijorarea care se așterne pe 
fețele fraţilor tăi când te privesc. 

Sinclair dădu iarăși din cap. 

— S-o ducem atunci spre pasul următor. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Ce să ducem, către ce pas 
următor? 

— Părerea mea. S-o trecem dincolo de gândurile obișnuite, 
despre oamenii simpli, s-o privim din acel punct de vedere pe 
care o să ţi-l sugerez. O să fac lucrurile mai ușor de-nţeles. Sunt 
aici de mai bine de zece ani... de fapt, mă apropii mai degrabă 
de douăzeci. 

Işi scoase coiful și slăbi legăturile care îi fixau gluga de zale. 
Și-o împinse spre ceafă, apoi își scărpină apăsat scalpul de sub 
părul scurt. Apoi se foi, răsucindu-și fesele în nisip până ce își 
găsi o poziţie mai confortabilă, apoi se lăsă pe spate și își 
încleștă mâinile la ceafă. 

— Așa! E mult mai bine. Acum să ne-ntoarcem la istorie. 
Ocupam o poziţie de mijloc în confreria noastră, exact ca tine, 
ceea ce însemna că îmi însușisem, în anumite domenii specifice, 
o parte din învăţăturile ordinului, suficiente pentru a-mi da 
posibilitatea de a merge mai departe, construind pe temelia 
lucrurilor pe care le știam. Exact ca tine, am învățat limba 
sarazinilor înainte de plecare, având drept profesori oameni de o 
mare cultură, arabi cu toţii, cu care aveau multe în comun 
consilierii noștri seniori, cu știință de carte, din confrerie. Aș fi 
putut pleca în Outremer singur, chiar atunci, dar asta ar fi 
însemnat să acţionez, începând din acel moment, pe cont 
propriu, fără niciun sprijin, la mii de kilometri depărtare de casă. 
Consiliul s-a gândit că era mult mai simplu pentru mine să intru 
în Ordinul Templului, unde acţiona deja, în taină, o reţea bine 


205 


consolidată a confreriei. Așa că m-am alăturat ordinului și am 
venit încoace și, de atunci până în momentul în care am fost 
capturat la Hattin, m-am ocupat de misiunea mea principală... 
Masyaf e un nume care îţi spune ceva? 

— Nu. Ar trebui? 

— Probabil că nu, dar acolo m-a trimis mai întâi confreria, 
după ce am ajuns în Outremer. M-am alăturat unui grup de 
templieri care trebuiau să devină garnizoana fortăreței Safita, 
pe care templierii o numesc Castelul Alb. E în Siria, la nord-est 
de Tyr. Aveam instrucţiuni să mă stabilesc acolo și să-l caut apoi 
pe Rashid al-Din Sinan, printr-un om de legătură din orașul 
Masyaf. 

— Sinan? Numele ăsta mi-e cunoscut. Nu €e...? 

— Bătrânul din Munţi. Da, el este. Imamul cultului numit 
Asasinii. 

— Pe sprâncenele Domnului! De ce ţi s-a cerut să iei legătura 
cu el? În ce scop? 

— Cu mai multe scopuri. Există mai multe domenii în care 
imamul și ordinul nostru străvechi au interese comune și, nu în 
ultimul rând, în cele care pot să pară, în ochii unora ca tine și ca 
mine, mistere indescifrabile, din vremuri vechi. Rashid al-Din 
Sinan se mândrește fiindcă e un soi de mistic, un clarvăzător și, 
în același timp, un ascet. Totodată, se presupune că e un om 
cucernic și e, evident, neîndurător, iar reputaţia lui îl sperie până 
și pe Saladin, care era să moară de două ori de mâna unui 
Asasin, cu multă vreme în urmă, și care mai e încă în viaţă doar 
datorită unor întâmplări fericite și a unui noroc chior. Nu știu 
cum a luat confreria pentru prima dată legătura cu Sinan, dar 
relaţia durează de mai bine de patruzeci de ani... 

— lar ţie ţi s-a cerut să-l cauţi. 

— Da, întocmai. Jacques de Saint Germain, omul principal de 
legătură al consiliului cu Sinan pentru mai bine de douăzeci de 
ani, murise de curând, iar eu eram înlocuitorul lui. Sinan știa că 
vin, așa că nu mi-a fost greu să dau de el, mai ales cu ajutorul 
templierilor. 

— Nu te pot urmări. 

— Atunci cască bine urechile, flăcăule, fiindcă e clar că în 
cunoștințele tale există goluri imense. Asasinii sunt o grupare 
înspăimântătoare, care ţine întregul Outremer în robia spaimei. 
Dar, acum patruzeci de ani, căutând să-și extindă puterea și 


206 


influența asupra unui nou teritoriu, au întrecut măsura și l-au 
ucis pe regele Raymond al II-lea de Tripoli. Drept represalii, 
templierilor li s-a dat mână liberă să acţioneze împotriva lor, 
pornind din bazele pe care le aveau la Castelul Roșu și la 
Castelul Alb, și au făcut prăpăd în rândurile populaţiei locale, 
până când Sinan a fost nevoit să ceară pace. Și, începând de 
atunci, Asasinii le plătesc în fiecare an templierilor un tribut 
greu, în schimbul dreptului de a-și dirija propriile treburi. 

— Dar sunt musulmani... cum de poate Templul să ducă astfel 
de tratative cu dușmanul? 

— Pentru că ei nu sunt dușmanul. Interpretezi greșit lucrurile. 
Ei sunt șiiţi. Șiiţi ismaeliţi, descendenţi ai persanilor. Sunt 
inamicii de moarte ai lui Saladin și ai adepților lui sunniţi, dar 
orice dușmănie pe care ar putea-o simţi împotriva noastră e pur 
și simplu întâmplătoare. Rashid însuși, bătrânul, s-a născut la 
Basra, în Irak, dar a venit în Siria ca dai, ca imam al cultului, cu 
puţin înainte de asasinarea lui Raymond de Tripoli. Fapt care ar 
fi trebuit să fie una dintre primele mișcări prin care să-și impună 
autoritatea, dar, așa cum au ieșit lucrurile, n-a fost decât o 
greșeală scump plătită. La scurt timp după aceea, între el și 
Templu s-a stabilit o relaţie. Cele două organizaţii au multe în 
comun, dacă stai să analizezi acest lucru. Ambele sunt societăți 
închise, cu ritualuri secrete, oficiate în taină, departe de ochii și 
de urechile profanilor. Și ambele sunt alcătuite din asceţi, în 
toate sensurile cuvântului. Și, într-un fel de a spune, amândouă 
sunt dedicate morții - dedicate unor idealuri înalte, pompoase, 
iar membrii lor sunt gata să moară bucuroși în luptă, pentru a le 
apăra. Nici uneia nu i-a fost prea greu să aprecieze obiectivele 
celeilalte. 

Se lăsă tăcerea și, când Andre realiză că vărul lui nu mai avea 
nimic de adăugat, întrebă: 

— Și de aceea nu-ţi mai acordă încredere fraţii tăi, din cauza 
asocierii cu Asasinii? 

— Nu, pe rănile Domnului! Niciunul dintre ei nu știe asta. 
Legătura aceea a fost o relaţie personală, o afacere clandestină, 
pe care n-am savurat-o în mod deosebit. S-a încheiat când am 
fost luat prizonier de oamenii lui Saladin. N-am mai stat de 
vorbă cu Bătrânul de atunci, deși acum va trebui s-o fac, după 
cum o să vezi când o să citeşti ordinele pe care le-am primit. Ți- 
am povestit asta ca să-ţi faci o idee despre cât de multe am 


207 


învăţat și despre cât de multe lucruri... și cât de puţine știu de 
fapt. Adevărul e că mi-am făcut un prieten printre musulmani 
când am fost captiv în mijlocul lor, un prieten apropiat, poate cel 
mai bun pe care l-am avut vreodată. E omul care m-a prins, cel 
care m-a luat prizonier, deși lucrurile nu sunt atât de simple 
precum par. Numele lui e Ibn al-Farouch, e un emir din garda 
personală a lui Saladin. Zâmbi când văzu uimirea așternându-se 
pe chipul vărului său. E o poveste lungă, dar cred că s-ar putea 
să găsești că merită s-o asculţi, dacă ai timp. 

Andre se uită în jur. 

— Se pare că n-am nicio obligaţie urgentă, care să mă 
împiedice să te ascult. 

Pe urmă, timp de o oră și mai bine, Andre rămase locului, 
fascinat, în timp ce Alec începu prin a-i spune povestea bătăliei 
de la Hattin și a pierderii prietenului său, Sieur Lachlan Moray, 
vorbindu-i apoi despre sarazinul rănit și despre capturarea sa de 
către grupul venit în căutarea lui al-Farouch, conducătorul 
dispărut. Pe urmă ascultă cu aviditate când Sinclair îi descrise 
viaţa dusă printre sarazini și admiraţia și respectul faţă de 
dușmani și față de modul lor de viaţă, dobândite în cele din 
urmă, împotriva voinţei lui. 

— Au cu mult mai multe decât noi, încheie Alec. După cum mi 
se pare mie, au tot ce avem și noi, absolut totul, într-o mult mai 
mare măsură, și par să aprecieze asta mai mult decât noi. 
Trăiesc, fără îndoială, într-un ţinut aspru și cei mai mulţi dintre 
ei își petrec cea mai mare parte a vieţii într-un cort, nu sub un 
acoperiş trainic. Dar chiar și asta le permite să fie mult mai 
curați. Işi iau corturile și se mută în alt loc ori de câte ori o 
doresc, în vreme ce ţăranii noștri de acasă își construiesc o 
cocioabă într-un loc sordid și rămân acolo ani de-a rândul, trăind 
în propria lor împuţiciune și împărțindu-și sălașul cu porcii și cu 
vitele. lar când tânjesc să înalțe clădiri frumoase, adepții 
profetului par să le construiască din lumină și din aer, 
prinzându-le laolaltă în liniile graţioase, răsucite și ușoare ca 
fulgul ale pietrei și ale marmurei. Cu totul altfel decât stivele 
noastre de granit greu, întunecoase, umede și fără ferestre. Și 
sunt curati, Andre. Sarazinii sunt curaţi, într-un mod pe care noi, 
creștinii, nu-l vom putea înţelege niciodată. Cuvintele profetului 
au pus asupra lor, ca pe o povară, obligaţia de a se purifica 
ritualic cel puţin o dată pe săptămână și înaintea tuturor 


208 


sărbătorilor religioase. Nu văd niciun păcat în curăţenia de care 
noi, acasă, ne ferim ca de ciumă. In lumea creștină, curăţenia e 
privită ca o formă de destrăbălare păcătoasă, ca o ispită a 
diavolului, care te conduce direct către preacurvie și către toate 
păcatele trupești. Oricum, după întoarcerea mea în libertate și 
în compania civilizată a fraţilor mei, m-am convins că duhoarea 
puternică și respingătoare a jegului de pe trupurile nespălate și 
împuţiciunea pantalonilor murdari pledează cu  înfocare 
împotriva oricărei ispite de a păcătui de bunăvoie cu purtătorul 
unor asemenea mirosuri. 

Pe urmă căzu în muțenie și Andre rămase tăcut o vreme, 
gândindu-se la vorbele lui și la înţelesul lor. Apoi se surprinse pe 
sine însuși când revărsă un potop de cuvinte despre care nu 
știuse că existau în mintea lui, așteptând să fie rostite. 

— Sunt întrutotul de acord cu tine, spuse, atrăgând privirea 
ușor surprinsă a vărului său. Ridică din umeri. Știu că, dacă o să 
ajungă la urechile fraților noștri templieri, acest adevăr n-o să- 
mi prea ajute să mă apropii de locul unde mă așteaptă 
osanalele, dar și mie îmi place să fac baie, deși acum ţin asta în 
secret. M-am obișnuit cu baia cât am stat în sudul regiunii 
Provence, luând lecții de la profesorii mei arabi, în vila unuia 
dintre seniorii consilieri ai Ordinului din Sion. Profesorii erau 
musulmani, până la ultimul, așa cum sunt sigur că au fost și ai 
tăi, la momentul respectiv, dar, de vreme ce în credințele 
ordinului nostru nu există nimic legat de creștinism, nu exista 
nicio contradicţie care să-i împiedice să-și urmeze propriile 
obiceiuri și să-și ducă viaţa respectând prescripţiile Coranului. 

Zâmbi, amintindu-și ceva din trecutul îndepărtat. 

— Cel mai vârstnic dintre ei, un bărbat învățat pe care am 
ajuns curând să-l respect pentru înţelepciunea lui, a fost 
deranjat de duhoarea mea când am sosit pentru a-mi începe 
studiile și, odată ce și-a chemat servitorii cerându-le să vadă 
dacă în camerele sale nu se strecurase cumva vreun ţap plin de 
balegă, am început să-mi dau seama că s-ar fi putut să miros 
urât. El a continuat, atrăgându-mi cu mare răbdare atenţia că, 
deoarece făceam parte din confrerie și nu eram creștin decât cu 
numele, îmi puteam îngădui să mă port ca un om civilizat când 
mă aflam pe o proprietate a ordinului, ceea ce însemna că 
puteam să fac baie fără a mă teme de represalii, având apoi 


209 


fericirea de a nu-mi sili prietenii să strâmbe din nas și să sufere 
din pricina duhorii pe care o împrăștiam. 

Alec îl ascultase cu mare atenţie, cu o mână așezată de-a 
curmezișul pieptului, susținând cotul celeilalte în timp ce își 
scărpina alene nasul cu vârful degetului. 

— Profesorul ăsta. Spui că era cel mai bătrân din grup? E 
cumva posibil să-l fi chemat Sharif Al-Qalanisi? Știu că sunt 
puţine șanse... 

— Da! Cum de-ai...? 

— Pentru că a fost și profesorul meu, în același loc, în 
Provence. In vila Providence, locuinţa lui Gilbert, maestrul de St 
Omer, strănepot de frate al lui Godefroy de St Omer, unul dintre 
cei nouă fondatori ai Templului. Al-Qalanisi trebuie să aibă acum 
aproape șaptezeci de ani, pentru că avea peste cincizeci când l- 
am cunoscut eu. Ce mică e lumea asta, în care ne-nvârtim, nu 
crezi? lartă-mi entuziasmul, dar ai descris o experienţă pe care 
am trăit-o și eu cândva, până în cel mai mic amănunt. Și apoi te- 
a încurajat să faci baie zilnic? 

— Da. lar eu i-am urmat invitaţia, așa că, într-o jumătate de 
an, timp în care am învăţat limba arabă, m-am obișnuit cu 
plăcerea băii într-o asemenea măsură, încât reîntoarcerea la 
duhorile și la murdăria creștinilor a fost aproape de nesuportat. 
Nu-mi venea să cred că toată lumea putea. Duhoarea prietenilor 
mei îmi tăia din când în când răsuflarea, așa că m-am deprins în 
curând să-i evit, iar Sharif  Al-Qalanisi, Dumnezeu să-l 
binecuvânteze, m-a învățat o metodă de a mă păstra rezonabil 
de curat, sau măcar suportabil de murdar. După cum știi, există 
anumite ocazii în care îmbăierea unui creștin e considerată 
demnă de laudă, fiind chiar obligatorie - îmi vin în minte 
sărbătoarea Paștilor și zilele dedicate unor sfinţi importanţi - așa 
că, una peste alta, se poate face câte o baie în fiecare anotimp, 
dacă se dorește. Dar asta e numai o parte a strădaniilor. Chiar 
dacă fac baie, foarte puţini oameni își spală și hainele în același 
moment. Acest mic adevăr, pe care mi l-a împărtășit Sharif Al- 
Qalanisi, mi-a permis să mă îmbăiez ori de câte ori mi s-a ivit 
ocazia și am păstrat un set de veșminte convenabil de urât 
mirositoare și de pătate de sudoare pe care să le port în 
compania camarazilor mei novici. Dar, când eram singur, 
puteam să îmbrac haine cu miros la fel de proaspăt și de pur 
precum al aerului de pe dealuri într-o dimineață răcoroasă. 


210 


Dădu din cap cu vehemenţă. Singurele păcate pe care i le poate 
asocia curățeniei un om întreg la minte sunt ipocrizia și neștiința 
din pricina cărora îi neagă creștinii importanţa. Spune-mi, 
așadar, în ce alte privințe consideri că ne mai sunt superiori 
sarazinii? 

— Superiori faţă de ceea ce avem noi? Eşti sigur că vrei să 
auzi asta? 

— Nu, consideră că am discutat deja... Noi facem parte din 
Confreria din Sion, o lume de sine stătătoare, numai a noastră. 
Vreau să știu prin ce altceva crezi că le mai sunt superiori 
sarazinii semenilor lor creștini. 

— Ah, înțeleg. Există o diferență. Să mă gândesc. Ei, am 
putea începe cu onoarea - adevărata onoare - care are trăinicie, 
valoare, își merită numele și, în zilele noastre, se întâlnește 
rareori printre creștini. În lumea sarazinilor există din 
abundență, în timp ce, printre francii de astăzi, de la regi până 
la soldaţii de rând, onoarea nu mai e decât un cuvânt rostit de 
nemernici ca să-i înșele pe oameni. Pe urmă vine integritatea, 
înrudită îndeaproape cu onoarea, prin aceea că nu pot exista 
una fără de cealaltă. Urmează fidelitatea, față de idealuri, de 
legăminte, de învoieli și de bunele intenţii - bune cu adevărat. 
Nu includ virtuțile ostășești, pentru că nu sunt decât niște 
simple ritualuri, în ceea mai mare parte afișate de neghiobi fără 
minte - curajul, eroismul, statornicia, mila și compătimirea, cu 
toate că includerea ultimelor două pare dezgustătoare. Dar 
toate acestea pot fi adoptate sau abandonate, în focul luptei, de 
bărbaţii din ambele tabere, fără s-o știe nimeni. Nu, cred că o să 
mă limitez la onoare, integritate și fidelitate. Printre sarazini se 
întâlnesc toate trei laolaltă mai des decât printre francii creștini. 

De St Clair dădu din cap. 

— Acum vorbește-mi despre altceva, care mă surprinde. Spui 
că ai descoperit toate acestea și că ai făcut-o fără să vrei, în 
vreme ce ai fost prizonier pe pământurile sarazinilor, dar ai 
intrat în contact cu islamul și cu fiii musulmani ai profetului încă 
de la sosirea ta aici. Nu ţi-ai dat seama de asta mai înainte? 
Trebuie să fi bănuit că așa stau lucrurile. 

— Nu, nu e adevărat. Inainte de a fi fost capturat, legăturile 
mele cu islamul au fost sporadice și n-am intrat în legătură cu 
sarazinii. Am tratat numai cu Asasinii, care sunt șiiţi, originari 
din Persia. Și, mai mult decât atât, am avut de-a face direct cu 


211 


Rashid al-Din, Bătrânul din Munţi, iar el nu e un om alături de 
care să-ți fie drag să te afli. Asasinii sunt neînduplecaţi și lipsiţi 
de simţul umorului, ca fanaticii, sunt neîndurători și incapabili de 
milă. Seamănă foarte mult cu perechea lor de aici, cu templierii. 
În toţi anii în care am avut legături cu Bătrânul și cu favoriţii săi, 
i-am tratat cu prudenţă și m-am așteptat ca relaţiile noastre să 
se întemeieze pe adevăr, iar înțelegerile, pe exactitate justiţiară. 
Nu le-am pus niciodată la îndoială fidelitatea față de șeful lor și 
faţă de învoielile pe care le-au făcut cu noi, dar nu m-am gândit 
niciodată la vreunul dintre ei în termenii onoarei și ai integrităţii, 
așa cum înţeleg eu aceste lucruri. S-ar putea să deţină propriile 
variante ale amândurora, prin însăși firea lor, dar nu exista 
nimic care să mă facă s-o recunosc pe vreuna dintre ele. Abia 
după ce m-am trezit printre sarazini și am ajuns să-l cunosc pe 
Ibn al-Farouch, a început să se rărească și să-mi cadă pe de ochi 
vălul care mă orbea. 

— Așa că te-ai întors și le-ai luat apărarea când ai auzit că 
sunt vorbiţi de rău. 

— Da, ori de câte ori erau ponegriţi pe nedrept. 

— Hmm. Atunci nu e de mirare că ești privit chiorâș. Și spui că 
n-ai mai avut de-a face cu Asasinii și cu șeful lor de când ai fost 
capturat, cu patru ani în urmă? 

— Nu, absolut deloc. 

— Știu că ai rămas în viaţă? 

— Știu, pentru că am avut grijă s-o afle, în săptămâna care a 
trecut. De aceea n-ai primit nicio veste de la mine. Misivele pe 
care mi le-ai adus spuneau limpede că trebuie să îmi reînnoiesc 
relaţia cu ei, așa că m-am ocupat imediat de asta. Dar omul 
meu de legătură s-a mutat, cu doi ani în urmă, și, odată ce am 
aflat unde a plecat - o sarcină simplă, în sine - a fost nevoie de 
trei zile de lingușiri și de explicaţii până când a acceptat să dea, 
măcar, ochii cu mine. Pur și simplu, nu credea că eram eu. Era 
cât se poate de sigur că murisem la Hattin, pentru că făcuseră 
rost de o listă cu numele tuturor cavalerilor franci supraviețuitori 
și a răscumpărărilor primite și bineînţeles că numele meu nu se 
număra printre ele. A trebuit să-i dau o explicaţie convingătoare 
a faptului că, în momentul când am fost luat prizonier de al- 
Farouch, mi-am schimbat numele din Sieur Alexander Sinclair, 
cavaler al Templului, în Sieur Lachlan Moray, un simplu cavaler 


212 


scoțian, pentru că Saladin îi executa pe templieri și nu-mi mai 
vedeam niciun viitor dacă s-ar fi aflat că eram unul dintre ei. 

— Bătrânul mai trăiește? 

— Oh, da. E viu și nevătămat și tot atât de viclean ca 
întotdeauna. Trebuie să-l întâlnesc poimâine. Era la Kahf, Cuibul 
Vulturului, fortăreața lui preferată, inaccesibilă, din munții 
nordici, însă acum a plecat deja pe drumul de întoarcere și va 
ajunge aici, în apropiere, la o distanță ușor de parcurs călare, 
până mâine noapte. 

— Ce-o să-i spui? El continuă să plătească tribut Templului? 

Alec își îndreptă spatele și se întinse. 

— N-am idee ce-o să-i spun. El trebuie să-mi spună ce se 
așteaptă s-audă. Rashid al-Din Sinan nu e omul cu care să porți 
cu ușurință o conversație inutilă. Da, încă mai plătește tribut 
Templului. Dar, înainte de a-ţi povesti mai multe lucruri care să 
aibă în continuare sens... 

Inălță o mână, cu arătătorul ridicat într-un ordin mut de a 
asculta în tăcere, și din depărtare se auzi, înălțându-se limpede 
în aerul deșertului, ceva care părea să fie zgomotul unei lupte. 
Săriră amândoi în picioare și își scuturară nisipul de pe haine, 
privind spre caii ce așteptau liniștiți. 

— la misivele cu tine, spuse Sinclair. Sunt în coburii mei. 
Citește-le la noapte, apoi vino să ne-ntâlnim aici, mâine la 
aceeași oră. O s-aduc din nou mâncare. Dar, între timp, o să afli 
ce e în joc și o să-nţelegi când o să-ţi explic ce-am de gând. 
Acum să vedem ce-i cu toate strigătele alea. 

Vacarmul deveni sensibil mai puternic pe măsură ce se 
apropiau de spatele frontului și, în cele din urmă, ajunseră într- 
un loc de unde putură să vadă că întreaga oștire era în picioare, 
strigând și privind către nord-est, în timp ce călăreţi înarmaţi 
alergau de colo-colo, în toate direcţiile, ovaţionând și urlând, tot 
ce aducea a disciplină fiind abandonat cu desăvârșire. 

— Ce se-ntâmplă acolo? strigă Andre. Vezi ceva? 

Alec Sinclair se ridicase în picioare în scări, umbrindu-și ochii 
cu mâna în timp ce scruta cu atenţie orizontul îndepărtat, și 
rămase nemișcat multă vreme, înainte de a se așeza din nou în 
șa. 

— Richard al Angliei, spuse, întorcându-se către vărul său. 
Sosește, în sfârșit. Văd stindardul lui enorm fluturând, în faţa a 
orice altceva. Oastea engleză e acolo, acoperind orizontul cu o 


213 


umbră superbă, cât de departe vezi cu ochii. O umbră imensă, 
întinsă. E pe drum de multă vreme și, aici, nu puţini spuneau că 
n-o să mai vină niciodată, dar iată c-a apărut. Probabil că au 
acostat în susul coastei, la Tyr, au plecat în marș de acolo, și-au 
făcut tabăra în primele ore ale zilei de ieri și au plecat pe ultima 
porţiune a drumului încoace cu mult înainte de răsărit, căci 
soarele nu e sus nici măcar de două ore. Spuneai că sunt peste 
o sută de mii de oameni. Ai exagerat? 

Andre trase ușor de frâu. 

— Nu, nicidecum. De ce aș fi avut nevoie s-o fac? Dacă aduni 
oștenii francezi ai lui Filip cu cei ai aliaţilor săi - Burgundia, 
Flandra și Bretania - cu englezii și cu angevinii lui Richard, 
totalul se apropie de o sută patruzeci de mii, după spusele 
tatălui meu. O sută patruzeci de mii de bărbaţi, cu armele și 
materialele lor de război, cu cai și cu vite, plus servitorii și 
vivandierele. Flota care i-a transportat numără mai mult de 
două sute douăzeci de corăbii mari și pe niciuna dintre ele n-a 
rămas vreun centimetru neocupat. 

— Excelent. Atunci o să vedem lucrurile începând să se miște 
mult mai repede aici, imediat ce se vor instala și vor avea timp 
să-și dezmorțească mușchii. Păsările răpitoare tânjesc după 
sânge. Acra n-o să mai reziste mult și, odată căzută, legenda 
invincibilităţii lui Saladin o să-și piardă pentru totdeauna 
strălucirea. 

Alec se uită din nou în depărtare, către activitatea febrilă din 
șanț, apoi se aplecă și scoase tocurile cu misive din coburi. 

— la-le și asigură-te că ai timp să le citeşti la noapte, 
indiferent cât de nebunească o să fie sărbătorirea sosirii lui 
Richard. Lectura lor e mai importantă decât orice altceva îţi poţi 
imagina că ţi s-ar cere să faci. Mestecă-le și rumegă-le bine. O 
să le discutăm în amănunt mâine, înainte de a mă duce la 
întâlnirea cu Rashid al-Din. Am primit instrucţiuni ca, de acum 
înainte, să discut cu Sieur Robert de Sable, dacă a sosit aici 
odată cu grosul oștirii, și e cel mai bine s-o fac de unul singur. 
Dacă-l găsesc, o să-i transmit salutările tale, dar nu trebuie să 
atragem atenţia nedorită a nimănui, căutându-l amândoi. Acum 
rămâi cu bine și vino să ne întâlnim mâine aici, în acest loc, 
chiar dacă între timp va fi ocupat de unul dintre corpurile de 
oaste aflate acum pe drum. Asta n-ar trebui să se-ntâmple. Totul 
a fost deja instalat pe terenul plat din sud-vestul șanțului, dar 


214 


știi cum e cu oștile. De acum până mâine pe vremea asta, vreun 
flăcău sclipitor s-ar putea gândi să înalțe chiar aici cortul unui 
general. Dar tot aici o să ne-ntâlnim și noi, fiindcă nimeni n-o să 
ne cunoască și nimănui n-o să-i pese cine suntem, și o să 
plecăm în altă parte dacă o să fim nevoiți. 

Andre își flutură mâna și, cu gândul la umbra ce se apropia, își 
privi vărul dând pinteni calului și îndepărtându-se către aceasta 
din urmă, apoi îndesă tocurile în coburi și își întoarse bidiviul în 
direcția grajdurilor. Ştia că se făceau planuri pentru următoarele 
săptămâni sau chiar luni, când trebuiau găsite adăposturi pentru 
surplusul enorm de oameni și de materiale adus de sosirea lui 
Richard, și că în partea de sud-vest, unde se afla acum calul 
său, se pregătise ridicarea unui adevărat oraș, a unei rețele de 
alei printre taberele pedestrimii, călărimii, geniștilor, inginerilor 
și ale celorlalte diverse categorii de războinici care alcătuiau 
uriașa oştire. In după-amiaza aceea, hotărî el, avea să privească 
desfășurarea măreței sosiri ferindu-se din calea tuturor. Seara 
avea să citească misivele lui Alec, iar ziua următoare n-avea 
decât să-și poarte singură grija. 

Işi îmboldi calul întrebându-se ce se petrecea în minţile 
comandanților garnizoanei din Acra în timp ce priveau cerul 
pătat de norii de praf ridicaţi de armata lui Richard, care se 
apropiau întruna. 


9. 


Noaptea se scursese relativ în liniște, odată ce primele apariţii 
și împrăștieri haotice ale corpurilor de oaste fuseseră luate sub 
control, eveniment ce se întinsese pe durata întregii zile și a 
câtorva ore bune de întuneric. lar entuziasmul se domolise în 
cele din urmă și vocile stridente, sâcâitoare, ale sergenţilor care 
făceau ordine se împuţinaseră și se stinseseră încetul cu încetul, 
pe măsură ce ultimele unităţi ale forțelor nou-sosite erau 
întâmpinate și conduse în locurile unde aveau să-și instaleze 
tabăra, cel puţin pentru câteva săptămâni. 

Andre de St Clair își astupase urechile cu ceară albă, fină, și 
petrecuse peste patru ore, dintre care două la lumina lumânării, 
citind și recitind conținutul celor două tocuri cu misive pe care le 


215 


adusese de dincolo de mare pentru vărul său. Acum avea 
senzaţia că înţelesese majoritatea lucrurilor care i se cereau 
atât lui Alec, cât și lui însuși, dar ceea ce mai trebuia să afle nu 
îi putea fi dezvăluit decât de vărul său, așa că aștepta cu 
nerăbdare reluarea discuţiei lor întrerupte. Reuși să lipsească de 
la utrenie, făcând presupunerea corectă că activităţile din ziua și 
noaptea precedentă aveau să determine o lipsă generală de 
entuziasm faţă de rugăciunile din miez de noapte, și, cu o oră 
înainte ca pe cer să apară primele semne prevestitoare ale 
dimineții, se îndreptă către locul unde se aflau caii și își alese 
unul. Pe urmă o porni către deșert, călărind sub lumina palidă a 
ultimelor stele întârziate până ce ajunse la locul întâlnirii, unde 
descălecă și își deșeuă bidiviul, după care îl priponi de un ţăruș 
lung, de fier, din cei folosiți pentru corturi, astfel încât să nu 
plece prea departe, și îi agăţă sub bot o traistă în care pusese o 
mână de ovăz. Pe urmă îl lăsă să ronţăie bucuros și își săpă un 
scaun în nisip. 

O oră mai târziu, când soarele răsărise demult, deveni evident 
că se petrecuse ceva care îl reţinea pe Alec și Andre se hotărî să 
mai aștepte încă o jumătate de oră înainte de a se întoarce în 
cortul lui. Gândul de a pleca în căutarea vărului său era lipsit de 
sens, fiindcă n-avea nici cea mai mică idee de unde ar fi putut 
să înceapă și nu putea nici măcar să ghicească în ce fel se 
schimbase amplasamentul general al taberei după ce i se 
adăugaseră, peste noapte, o sută de mii de oameni. Insă nu-și 
dorea să rămână de unul singur acolo, mai mult timp, fiindcă 
simțea dogoarea soarelui înteţindu-se și nu se gândise să aducă 
nimic care i-ar fi putut servi drept adăpost, socotind că aveau 
să-și termine repede discuţia, după care se puteau întoarce 
amândoi la indiferent ce ar fi avut de făcut. 

Netezi cu o mână o porţiune dreptunghiulară de nisip și 
înfipse în centru un pumnal, cu mânerul în jos, închipuind un 
cadran solar. Pe urmă se lăsă pe spate și privi umbra care se 
târa încet către linia pe care o trasase pentru a marca scurgerea 
unei jumătăţi de oră. Odată ce umbra și linia se intersectară, 
mai așteptă câteva minute, apoi se ridică, își puse pumnalul în 
teacă și așeză şaua pe calul răbdător. l-o azvârlise în spate și îi 
strângea chingile când auzi un zgomot care se apropia și își 
ridică privirea ca să dea cu ochii de faţa sobră a lui Alec. 


— Ei, fii bine-venit, messire cavaler al Tristei Figuri. Nu te-ai 
grăbit să ajungi. Unde-ai fost? 

Continua să lucreze sub greabănul calului, ocupându-se tot de 
chingi, însă, când ironia lui rămase fără răspuns, se îndreptă de 
spate și privi chipul vărului său, pe care nu se zărea nicio urmă 
de căldură. 

— Alec? Pentru numele lui Dumnezeu, omule, ce s-a- 
ntâmplat? Arăţi de parcă ai fi pierdut tot ce-aveai mai de preț. 
Ce s-a-ntâmplat? A păţit ceva de Sable? 

Alec Sinclair izbuti să clatine din cap, dar mișcarea avea ceva 
straniu, de parcă ar fi fost amorţit sau stânjenit, într-un fel sau 
altul. Apoi își trecu piciorul peste șa și se lăsă să alunece pe 
pământ cu o mișcare fluidă, regăsindu-și cu ușurință echilibrul. 
Dar continua să aibă privirea pierdută. 

— De Sable e bine sănătos. M-am despărţit de el cu puţin 
timp în urmă. Vino, stai jos. 

Trecu pe lângă Andre cu picioarele ţepene și se instală în 
adâncitura din nisip unde îl așteptase el. Tânărul simţi neliniștea 
răsucindu-i-se violent în stomac, bătu calul pe crupă și se duse 
să se așeze alături de vărul său. 

— Alec, spune-mi ce te întristează. Te-ai dus să-l cauţi pe de 
Sable ieri, așa că de ce te-ai întâlnit cu el astăzi? 

— leri n-am reușit să-l găsesc. Avea prea multe de pus la 
punct. Dar mi-am adus aminte că mi-ai povestit despre intrarea 
lui în Ordinul Templului, așa că am lăsat vorbă la comanderie, 
cerând să fie informat, la întoarcere, că îl căutasem. A trimis 
după mine azi-dimineaţă și, de atunci, ne-am petrecut timpul 
împreună. 

Alec își îndreptă spatele și respiră adânc, iar Andre văzu că 
vărul lui părea oarecum chinuit, cu ochii bântuiţi de ceea ce știa. 
Însă, înainte de a apuca să spună ceva, Alec se aplecă la iuţeală 
și îl prinse cu amândouă mâinile de tunică, trăgându-l lângă el, 
într-o îmbrăţișare. 

— André... Tatăl... tatăl tău e mort. 

Înăbușite și aproape de nedeslușit, cuvintele trecură peste și 
prin Andre, fără niciun efect. Le auzi și o fărâmă minusculă a 
minţii sale le descifră înţelesul, dar semnificaţia lor nu avea 
absolut nicio influenţă asupra sa. Era pe deplin conștient de 
neplăcerea provocată de poziţia în care îl trăsese Alec și simțea 
zalele de pe umărul împlătoșat al acestuia săpându-i dureros în 


217 


pielea feţei. Ba se simţea chiar ușor stânjenit de intimitatea 
acelei îmbrăţișări neașteptate, gândindu-se că ar fi fost 
compromiși dacă i-ar fi văzut cineva, dar cuvintele pe care le 
auzise n-aveau niciun înţeles pentru el. Tatăl său murise. Știa că 
ăsta trebuia să fie un lucru important, dar avea fața apăsată în 
umărul vărului său, în hainele și pe armura vărului său și realiză 
că acesta avea parfumul tatălui lui, același parfum îndrăgit și de 
neconfundat care îl caracteriza pe Sieur Henri de St Clair, și, în 
clipa aceea, într-un răstimp ce nu putea cuprinde decât o 
jumătate de bătaie de inimă, barierele căzură și auzi ce îi 
spunea Alec. 

Pe urmă, mult mai târziu, avea să își aducă aminte că Sinclair 
îl privea solemn, cu îngrijorare în ochii larg deschiși, povestindu- 
i cum fusese pândit și doborât Sieur Henri, împreună cu doi 
dintre tinerii săi ofiţeri, în timp ce se întorceau într-o noapte la 
locuința lor, venind dintr-un han bine cunoscut din Famagusta, 
unde puneau la punct amănuntele realizării unei forțe mixte de 
atac, cavalerie și pedestrime, ce urma să fie condusă a doua zi 
de Guy de Lusignan împotriva oștirii lui Isaac Comnenus. 
Agresorii nu fuseseră identificaţi și cu atât mai puţin capturați, 
dar existau numeroase dovezi că atacul fusese pus la cale de 
unul dintre grupurile de hărțuire bine organizate care operau la 
poalele dealurilor din nordul cetăţii. 

Sieur Henri de St Clair se achitase pe deplin de toate 
obligaţiile față de suzeranul său, pe care îl slujise cu atâta 
credinţă de-a lungul întregii sale vieţi. El și cei doi ofițeri care îl 
însoțiseră fuseseră înmormântați cu toate onorurile ostășești, 
spuse Alec, și regele Richard în persoană participase la funeralii, 
însoţit de o escortă alcătuită din lorzi și baroni de pe toate 
domeniile pe care le deţinea pe cuprinsul creștinătății, printre 
care se numărase și Sieur Robert de Sable. Arhiepiscopul de 
Auxienne se rugase pentru sufletele eroilor măcelăriți, iar 
Richard al Angliei însuși îi adusese elogii maestrului său de arme 
și povestise că de la Sieur Henri dobândise cea mai mare parte 
a cunoștințelor sale despre purtarea războaielor. 

În clipele de luciditate din cursul următoarelor zile, André știu 
că toate acestea puteau fi motive de fală și de plăcere în niște 
momente necunoscute din viitor, dar, în prezent, când simţea în 
toată ființa sa un gol cavernos, erau lipsite de orice sens. 


Când se reîntoarseră în tabără, Alec Sinclair, îngrijorat de 
starea vărului său, căută cel mai bun ajutor medical cu putinţă, 
pentru că Andre căzuse într-o melancolie adâncă, din care 
refuza să se lase desprins. Și, lucru ce nu era neobișnuit pentru 
populaţia francă din Outremer, care, în mare parte, trăia acolo 
de generaţii, preferă să apeleze la serviciile unui medic 
musulman, pe care îl cunoscuse cu mai mulţi ani în urmă, deși 
nu era dispus să povestească unde și cum. Adevărul era că Saif 
ad-Din Yildirim, presupus a fi văr primar cu unul dintre aliaţii de 
încredere ai lui Saladin, era, de fapt, șiit și aliat al Asasinilor. 

Yildirim îl trecu imediat pe Andre de St Clair pe un regim de 
hrană lichidă și de narcotice puternice, menit să-l ţină în pat, 
adormit, în cea mai mare parte a timpului. Reacţia lui Sieur 
Andre față de moartea tatălui său nu avea nicio explicație 
logică, spuse el, dar întâlnise cazuri similare printre 
coreligionarii săi și era sigur că efectele aveau să dispară 
curând, înlăturate de somn și de odihnă. Și, așa cum era de 
așteptat, Alec descoperi că avusese dreptate. 

Yildirim întrerupse administrarea narcoticelor în dimineaţa 
celei de a patra zile scurse de la primele simptome stranii ale lui 
Andre, care se trezi la ora obișnuită, înainte de răsăritul soarelui, 
fără să-și aducă aminte că fusese bolnav. Când Alec îi puse 
întrebări, își aminti că primise vestea, părând copleșit și 
întristat, dar se purtă ca oricare alt tânăr la pierderea unui 
părinte iubit. 

Ceva mai târziu, în aceeași zi, Andre își căută vărul în noul 
adăpost al acestuia, aflat în apropierea cortului templierilor, 
imensul cort cu stindard ce le servea cavalerilor din tabără drept 
comanderie  deplasabilă. Cu o săptămână înainte, Sieur 
Alexander Sinclair ar fi refuzat să stea atât de aproape de 
centrul de comandă al Templului, însă motivul acestei schimbări 
profunde de dispoziţie era simplu: stindardul personal al lui 
Sieur Robert de Sable se ridica acum chiar alături de cortul 
templierilor. Cu mult mai puţin împodobit decât vecinul său 
impozant, fusese înălțat cu câteva zile înainte, când Sieur 
Robert se retrăsese oficial din funcţia de comandant al flotei 
regelui Richard și își acceptase noua poziţie, cea de Mare 
Maestru ales al Ordinului Templului lui Solomon. Alec îl căutase 
pe de Sable imediat ce auzise de sosirea veteranului și îi oferise 
fără întârziere și fără rezerve serviciile sale personale, pentru că 


219 


se cunoșteau de mai bine de două decenii și fuseseră înălțaţi în 
Confreria din Sion în cadrul aceleiași ceremonii, într-o noapte 
caldă de august, în preajma străvechiului oraș Carcassonne. De 
Sable îl îmbrăţișase pe Sinclair plin de entuziasm și îl inclusese 
imediat în statul său major. lar acest fapt, luat în considerare în 
mod aparte, reprezentase sfârșitul lipsei de popularitate a lui 
Alec. 

Când intră, Andre îl găsi pe acesta din urmă lucrând cu 
sârguinţă, privind încruntat scrisoarea pe care o compunea. Se 
așeză și așteptă în liniște până când vărul său termină de scris 
și se lăsă pe spătarul scaunului. 

— Se pare că îţi sunt dator vândut, vere. Mi s-a spus că, în 
această parte a lumii, nu există niciun doctor mai bun și mai 
renumit decât Saif ad-Din Yildirim. 

Alec pocni din degete într-un gest de respingere. 

— Prostii. Nu-mi datorezi nimic. Ești singura mea rudă de aici 
și egoismul meu insistă să-ţi port de grijă, de vreme ce nu ești 
decât un copil. Yildirim e un vechi prieten și a fost încântat să-mi 
facă acest serviciu. Cum te simţi acum? Opiul din leacurile pe 
care ţi le-a dat are vreun efect neplăcut? 

Andre zâmbi. 

— Niciunul. Dar am senzaţia că-mi amintesc niște vise pe care 
mi-aș dori acum să le cercetez mai îndeaproape. Căpătă o 
expresie serioasă. Dă-mi voie să te mai întreb din nou ceva, 
Alec, doar o singură dată și pentru propria mea liniște, pur și 
simplu ca să mă asigur că memoria îmi funcţionează așa cum ar 
trebui. Greșesc cumva având convingerea că tatăl meu a fost 
omorât noaptea, în timp ce se întorcea către locul unde fusese 
găzduit, după ce mâncase la un han, împreună cu doi prieteni? 

— Cu doi subordonați. Au fost uciși cu toţii, de niște 
necunoscuţi. Înclinăm să credem că au fost mai mulţi, fiindcă 
altfel era puţin probabil să fie omorâţi toţi trei. Vârsta tatălui tău 
s-ar putea să fi fost un dezavantaj într-o luptă lungă, dar cei 
care îl însoțeau era ofiţeri încă în serviciu, veterani cu 
experiență, printre cei mai buni în meseria lor de oșteni. Nu 
puteau fi doborâți cu prea multă ușurință. Prin urmare, au fost 
mai mulţi asasini și trebuie să fi pus la cale o ambuscadă. Dar n- 
avem cum să aflăm câţi au fost. 

— Și știi când s-a-ntâmplat? La cât timp după plecarea mea 
din Cipru? 


220 


— Hmm. De Sable a spus c-o să-ntrebi asta. La trei zile după 
ce ai părăsit Limassol. Tatăl tău s-a îmbarcat pe o corabie cu 
destinația Famagusta, chiar în ziua plecării tale, înainte de a miji 
zorii, și a ajuns în aceeași seară. Era în Famagusta de două zile 
când s-a petrecut incidentul. 

— Deci eu încă mă mai aflam pe mare... Să-nţeleg că regele 
în persoană a fost acolo și a vorbit la înmormântarea tatei? 

— A fost. S-a dus la Famagusta ca să ia parte la funeralii, 
împreună cu multe alte persoane, printre care și un arhiepiscop. 

— Da, cred că prezenţa regelui i-ar fi făcut plăcere bătrânului. 
Îţi sunt recunoscător, vere, pentru bunăvoință. Respiră 
zgomotos și își îndreptă trupul. De fapt, am venit aici, în după- 
amiaza asta, fiindcă noi doi n-am terminat discuţia despre 
anumite lucruri. N-am pomenit deloc despre materialele pe care 
mi le-ai dat, dar eu le-am studiat în întregime, pe toată durata 
nopţii. lar astăzi mi-am petrecut o altă oră repetând tot ce-am 
reținut și acum sunt pregătit să stăm de vorbă despre ele, dacă 
o dorești. Se întrerupse, dar nu mai mult de o clipă. Îmi aduc 
aminte că trebuia să te-ntâlnești cu imamul, cu Rashid, în ziua 
în care au sosit veștile despre moartea tatei. Intâlnirea a fost un 
succes? 

— N-a avut loc. Imediat ce-am aflat ce s-a întâmplat cu tatăl 
tău, am trimis un mesaj prin care explicam că nu mă pot întâlni 
cu Rashid al-Din în ziua aceea și am cerut să stabilim o altă 
întâlnire. El a fost destul de curtenitor și a acceptat, deși 
adevărul e că nu prea avea de ales, dar nu despre asta e vorba. 
Întâlnirea e încă înaintea noastră și n-am avut nimic de pierdut, 
cu excepţia câtorva zile, într-un moment în care timpul nu e 
presant. 

— Atunci îmi pare rău fiindcă necazurile mele personale s-au 
pus de-a curmezișul misiunii tale. Primește scuzele mele pentru 
neplăcerile provocate. N-am făcut-o dinadins. 

— Cum? Fața lui Alec se destinse într-un zâmbet și el se holbă 
la figura serioasă a vărului său. Mă iei în râs? Te aștepți să cred 
că habar n-ai ce s-a întâmplat aici în ultimele câteva zile? André, 
te iubesc foarte mult, dar acum întreci măsura. Tăcu, șovăi când 
era pe punctul de a deschide din nou gura, apoi zâmbetul i se 
șterse de pe buze. Chiar nu știi ce s-a petrecut, nu-i așa? Andre, 
faptul că n-am izbutit să mă-ntâlnesc cu Rashid al-Din n-are 
nicio legătură cu tine. Chiar dacă ai fi fost perfect sănătos, tot 


221 


nu l-aș fi putut întâlni... Îţi aduci aminte de eclipsă? Nu? Deloc? 
Ei, bine, s-a petrecut una, în după-amiaza zilei care a urmat... 
indispoziţiei tale. În toiul unei încăierări serioase dintre un grup 
numeros de călăreţi de-ai lor și un număr egal dintr-ai noștri, 
Dumnezeu a tras o draperie în faţa soarelui. A durat trei ore, din 
primul până în ultimul moment, și a băgat frica de Hristos în 
oamenii noștri. Noi, cei din confrerie, știam, desigur, ce se 
întâmpla, pentru că toţi cărturarii ordinului au învăţat cum să 
prevadă asemenea evenimente, și nici sarazinii n-au fost 
surprinși, dar oștenii noștri de rând și sergenţii habar n-aveau de 
nimic, așa că au căzut pradă panicii, convinși că însuși 
Dumnezeu îi lipsea de lumina Lui. De atunci așteptăm, cu toții, 
pe marginea prăpastiei. Acra se clatină, vere, e pe punctul de a 
cădea. O știe toată lumea, de mai bine de o lună. Nu mai 
durează decât atât cât pot îndura oamenii, apoi va ceda, iar 
garnizoana cetăţii trăiește deja de mai multe luni din te miri ce, 
sfidând toate probabilitățile. Oricine are un strop de minte știe 
că asediul s-a încheiat, numai că realitatea e alta. lar de patru 
zile, de la eclipsă încoace, Richard negociază cu trimișii lui 
Saladin și nimeni nu se așteaptă ca actuala stare de lucruri să 
mai dureze doar o zi sau cam așa ceva. S-ar putea să crezi că 
te-ai îmbolnăvit ca prin farmec, dar ai avut foarte puţin de 
suferit. Pe de altă parte, Richard e grav bolnav. Doctorii numesc 
suferinţa lui /eonardia și vin cu tot felul de explicaţii savante 
pentru asta, dar adevărul e că n-au nici ce-a mai mică idee ce 
nu-i în regulă cu el. Îi cad smocuri de păr, îi putrezesc gingiile și 
dinţii i s-au slăbit destul de mult ca să-i mişti cu vârful degetului. 
E dat peste cap. Însă, cu toată boala lui, duce tratative cu 
Saladin, căutând să pună capăt acestui război. Negociază tot 
felul de variante, dar niciunul nu e înclinat să facă concesii. Dar, 
cel puţin, nu moare nimeni atât timp cât durează negocierile. Ce 
rost ar fi avut să discut cu Rashid al-Din în răstimpul ăsta? Am fi 
pus niște deșertăciuni unele peste altele. Așa că așteptăm 
amândoi să vedem ce-o să se întâmple în Acra. 

— Și ce crezi c-o să se-ntâmple? 

— Ține minte ce-ţi spun, odată ce cade cetatea, situaţia o să 
redevină cea dinainte de război. Ospitalierii se vor întoarce la 
spitalul lor, ai noștri vor reintra în posesia castelului templierilor, 
iar administratorii din slujba regelui vor reîncepe să se ocupe de 
fundamentele puterii regale. 


222 


— Și Saladin? Să nu-mi ceri să cred că s-ar putea oferi ca 
ostatic, pentru a garanta buna comportare a poporului său. 

— Nici prin vis nu mi-a trecut. Saladin nu poate face decât 
ceea ce fac întotdeauna comandanții - o să negocieze un statut 
favorabil pentru sine și pentru apropiații săi și o să-și lase 
supușii în voia sorții... cel puţin pe aceia care nu se pot apăra 
singuri. 

— Ești prea aspru, nu crezi? Despre Saladin n-am auzit nimic 
care să dea de-nțeles că i-ar putea abandona pur și simplu pe 
oamenii din Acra, după ce-au apărat eroic cetatea atâta vreme. 

Sinclair ridică din umeri. 

— Poate că e așa, poate că nu e. Totul o să depindă de 
pretenţiile lui Richard. Dac-o să pună piciorul în prag, Saladin n- 
o să aibă de ales, o să fie nevoit să-i facă pe plac. Asta n-o să 
ducă la niciun comportament eroic, dar în război nu e neobișnuit 
ca învinșii să moară. Uită-te ce ni s-a-ntâmplat nouă la Hattin. 

— Hmm. Presupun că ai dreptate și că numai timpul o să ne 
spună ce-or să decidă comandanții. Dar ăsta n-ar fi un moment 
potrivit ca să continuăm discuţia despre misivele pe care mi le- 
ai dat să le citesc? 

— Ba da, vere. Nu există niciun moment mai potrivit decât cel 
de față, pentru că, atunci când ai sosit, mă pregăteam pentru 
următorul pas în această privinţă. Cât de bine te simţi, sincer 
vorbind? 

Andre aproape că zâmbi. 

— Suficient de bine pentru orice m-ai pune să fac. Astăzi, 
ceva mai devreme, m-a cuprins o scurtă slăbiciune, dar acum 
mă simt la fel de bine ca întotdeauna. 

— Atunci așa să fie. Alec se ridică în picioare. Vino cu mine. O 
să ne oprim la grajduri și de acolo... Se întrerupse și-l măsură pe 
Andre de la cizme până la coif. Cred c-o să am tot ce-ţi trebuie. 
Dar, mai întâi de toate, caii și ceva de-ale gurii, de la bucătăria 
de campanie. Tu alegi doi bidivii buni, rezistenți, iar eu mă duc 
după mâncare. 

— Și băutură. Nu uita să aduci apă. 

— O să mă prefac că n-am auzit asta. la caii. Vin și eu în 
câteva minute. 

— Cât o să lipsim? N-ar trebui să anunţăm pe cineva? 

— Da, pe de Sable. l-am spus unde plec. O să-i trimit vorbă de 
la bucătărie că te-am luat cu mine. 


223 


— Am mai fost pe-aici. E drumul pe care am luat-o, împreună 
cu Harry, când am venit să te-ntâlnim în deșertul cu stânci. 

— Ai dreptate, vere. E chiar același drum și mergem exact în 
același loc. De-acum, marginea întinderii de stânci ne poate 
apărea în faţa ochilor în orice clipă. 

— De ce mergem acolo, Alec? 

— Pentru că am un motiv bun, care-o să aibă sens și pentru 
tine, când o să-ţi explic totul. Îți aduci aminte cât de intrigaţi aţi 
fost, în prima zi când am venit aici, fiindcă am putut să m- 
apropii fără să m-auziţi? 

— Da, mi-aduc foarte bine aminte. Ai spus că făceam atât de 
multă gălăgie, încât n-aveam cum să te-auzim. Și ai mai spus și 
că stăteai acolo de ore-ntregi. 

— Am spus? Chiar am spus-o? Asta a fost... 

— A fost o neglijenţă, asta a fost, pentru că mi-a dat de 
gândit. Aș pune rămășag că ai o ascunzătoare în apropiere. 
Acum câteva momente, m-ai măsurat de sus până jos și-ai spus 
că ai tot ce-mi trebuie, dar, de atunci, nu ne-am oprit, iar coburii 
tăi par să fie goi. Nu ai nicio altă povară în afară de mâncarea și 
de apa pe care le-ai adus. Așa că orice ne-ar mai putea fi 
necesar trebuie să se afle acolo unde mergem. Și mai e ceva 
demn de luat în considerare, faptul că, atâta vreme cât locul 
ăsta ţi se pare potrivit din mai multe motive, toate atârnă mai 
greu în balanță dacă ai în apropiere o ascunzătoare, de unde îi 
poți spiona pe cei care vin să te-ntâlnească. 

Alec Sinclair rânji. 

— Bine gândit, flăcăule. Ajungem imediat acolo și-o să vezi cu 
ochii tăi. 

Călăriră în tăcere până ce zăriră vârful înalt al monolitului din 
centrul porțiunii golașe unde se întâlniseră prima oară și, când 
se apropiară, Alec îi atrase atenţia că un delușor cu o cunună de 
stânci era o înălţime naturală de pe care orice observator putea 
să vadă clar ce făceau cei aflaţi pe culme. Insă, înainte de a 
ajunge lângă locul gol din mijloc, Alec îl călăuzi în lateral, 
urmând o potecă atât de greu vizibilă, încât abia dacă se 
distingea printre pietroaie, care îi purtă dincolo de movilă și apoi 
în jurul ei, până în partea din spate. Sinclair se opri la umbra 
unei aglomerări de bolovani și își conduse calul în direcţia 
acesteia, lăsându-l să înainteze către o zonă unde părea că o să 


224 


se izbească de suprafața laterală a unei stânci. Însă acolo 
descălecă, prinse strâns animalul de frâul din fâșii împletite de 
piele și îl făcu să cotească scurt către stânga și să coboare apoi, 
urmărind marginea abruptă a ceea ce părea să fie o groapă 
foarte largă. 

Urmându-l îndeaproape, Andre văzu că era într-adevăr o 
groapă, cu laturile netezite de-a lungul erelor în care oamenii 
coborâseră pe o potecă îngustă, dar accesibilă, ce se afunda 
șerpuind în spirale strânse, pentru a dispărea ceva mai jos. 
Mergea cu grijă, ţinându-se după Alec, și se pomeni în curând 
într-un coridor natural, un șanț săpat în stâncă de vânturi sau de 
ape, deschis către cer. Se aflau, probabil, la vreo zece pași sub 
nivelul solului și văzduhul albastru de deasupra capetelor lor 
avea conturul aproape rotund, în spatele lui André, ascunsă în 
umbră, era intrarea într-o grotă ce se dovedi a fi prima dintr-un 
șir care culmina într-un spaţiu larg, înalt, bine luminat, cu 
podeaua din nisip uscat. Vatra din centru părea să fi fost 
întrebuințată vreme de secole și în întreaga încăpere se 
încrucișau fascicule luminoase, ce păreau să pătrundă înăuntru 
direct, ca prin niște ferestre. 

— Uimitor, nu-i așa? 

Alec Sinclair lăsă lângă vatră pungile pe care le adusese și își 
conduse calul într-unul dintre colţurile opuse ale peșterii imense, 
unde începu să-l deșeueze. 

— Când am văzut locul ăsta prima oară m-am simţit exact 
cum te simţi tu acum. Mi s-a tăiat răsuflarea și am rămas fără 
grai. Încă mă mai cutremur când îmi aduc aminte, dar m-am 
obișnuit cu el și acum e nevoie de cineva ca tine, care intră aici 
pentru prima dată, ca să-mi amintesc ce sentiment copleșitor 
inspiră. 

— Cum l-ai descoperit? 

— Nu l-am găsit eu. A trebuit să mi-l arate cineva, așa cum ţi 
l-am arătat eu ţie. În cazul meu, a fost Ibrahim, omul meu de 
legătură cu Bătrânul. Luă șaua de pe cal și o duse lângă vatră. 
Lasă asta, spuse, fluturându-și mâna ca să abată atenţia lui 
Andre de la șaua lui. Vino să vezi ceva. 

Andre îl urmă, cățărându-se pe o pantă abruptă, și își scoase 
partea de sus a trunchiului printr-o gaură din acoperiș. Era mai 
largă decât părea să fie și aveau loc destul ca să poată sta în 
picioare, unul lângă celălalt. 


225 


— Trebuie să te străduiești să urci fără zgomot, spuse Alec, 
dar merită efortul, nu crezi? 

Andre nu putu să-i răspundă, neizbutind decât să stea cu gura 
căscată de uimire. Capul îi ieșea în afară printr-o gaură din 
pământ, fiind înconjurat aproape complet de pietroaiele din 
grupul central care domina colina minusculă unde stătuse 
împreună cu Harry, așteptându-l pe Sinclair, și putea să vadă 
perfect totul, direct prin crăpăturile de la baza aglomerării de 
bolovani. 

— Ai stat aici tot timpul. Ai auzit fiecare cuvânt. 

— Fiecare silabă. Am fost impresionat de generozitatea cu 
care mi-ai găsit scuze pentru întârziere. 

Andre se lăsă în jos și se întoarse la calul său pe jumătate 
deșeuat. Își termină treaba, își trase șaua și pătura lângă vatră, 
apoi traversă încăperea, către o ladă înaltă de lemn de lângă 
perete. 

— Ce e înăuntru? 

— Balegă uscată de cal, dar și de cămilă. O strângem pentru 
foc. Nu avem cu ce altceva să-l facem... decât cu balegă de 
cămilă și de cal. La vreo cincisprezece kilometri de aici există un 
filon de antracit - un cărbune dur, lucios, care dă multă căldură 
- și, ori de câte ori ne-o permite timpul, aducem și așa ceva. Dar 
cel mai adesea ardem balegă. 

— Dar aici? 

Andre stătea acum în faţa a două cufere de lemn, cu 
balamale ornate, și, în timp ce vorbea, Alec se aplecase deja 
asupra unuia dintre acestea. 

— Haine, pentru o grămadă de scopuri. Ceea ce reprezintă 
următoarea noastră prioritate. Scoate-ţi armura. E timpul să 
luăm în considerare culorile protectoare ale peisajului. Săltă 
capacul unuia dintre cufere, scoțând la iveală o multitudine de 
straie strălucitor colorate. Ar trebui să fii un musulman arătos. Ai 
mai purtat vreodată haine sarazine? 

— De două ori, acasă, pentru foarte puţin timp - îţi dai seama 
în ce măsură aș fi atras atenţia. Am înțeles, în principiu, de ce 
este nevoie și cum se combină diversele veșminte. 

— Excelent, atunci să-ncepem. Dezbracă-te și o să te-ajut să- 
ți pui noile haine. Ibrahim ar trebui să ajungă aici foarte curând. 

— Ibrahim e deja aici, Almania. 


226 


Cuvintele în limba arabă fuseseră rostite chiar lângă urechea 
lui Andre și el se răsuci pe călcâie atât de repede, încât fu cât pe 
ce să cadă pe solul accidentat. 

— Cum de...? bolborosi, coborându-și mâna către mânerul 
pumnalului. 

Nu-și putu materializa gândul, pentru că văzu smocurile 
buclate de păr de pe dosul unei mâini maronii lângă propria 
falcă, simţi latul unei lame apăsându-se cu hotărâre în sus, în 
pielea moale de sub bărbia sa, și știu, fără nicio îndoială, că 
lama aceea avea o muchie foarte ascuţită. Işi lăsă capul pe 
spate, cedând în fața apăsării oțelului până când pielea gâtului i 
se întinse, tensionându-se, apoi rămase neclintit, cu privirea 
fixată pe chipul bărbatului care ajunsese pe nesimţire în spatele 
lui și care îl privea acum pieziș, zâmbind sardonic și 
provocându-l să se miște. 

Străinul purta un coif înalt, conic, din oţel strălucitor, de care 
atârna o vizieră din verigi fine, tot de oţel, care îi proteja faţa 
fără să-i stânjenească vederea, și își ţinea bărbia ridicată 
aproape tot atât de mult ca Andre, cu trupul ușor curbat spre 
spate, compensând încordarea braţului întins cu care îl silea să 
stea pe vârfuri. Sub zalele vizierei, tenul străinului era de un 
maroniu intens, întunecat, astfel încât contururile și umbrele 
feței păreau negre, și tot atât de întunecațţi erau și ochii de sub 
sprâncenele stufoase. Mustaţa și barba erau atât de negre, încât 
păreau să aibă sclipiri albastre și, cu toate că acum avea gura 
închisă, Andre îi văzuse scânteierea albă a dinţilor atunci când 
zâmbise. De St Clair știa că omul acela era periculos; înalt, 
uscăţiv, cu umeri laţi. Nu putea să vadă mare lucru sub linia 
umerilor, dar bănui că era îmbrăcat în negru din cap până-n 
picioare. 

— Ibrahim! Jur că ești din ce în ce mai bun, te-ntreci pe tine 
însuţi. De data asta, abia dacă te-am auzit venind. 

— Nu m-ai auzit deloc, Almania. Ochii întunecaţi nu se 
desprinseră de Andre nici măcar o clipă, nici chiar în timp ce 
stăpânul cuţitului vorbea cu Alec. Eram deja aici când mi-ai 
rostit numele. Cine e acest ferenghi? 

— E vărul meu, Andre de St Clair. Se uită la Andre și vorbi 
iarăși în limba lor. Andre, salută-l pe Ibrahim al-Khusai, legătura 
mea cu forţele lui Rashid al-Din Sinan. O altă schimbare rapidă a 


227 


limbii, și acum i se adresa lui Ibrahim în arabă: Andre e cel 
pentru care am cerut ajutorul lui Saif ad-Din. 

Alec nu făcu nicio aluzie la pumnalul de sub bărbia lui Andre, 
iar acesta văzu că arabul își mijește ochii. 

— Cel care și-a pierdut tatăl? 

— Chiar el. 

Ibrahim fornăi scurt, pe nas, și lăsă lama în jos. Făcu un pas 
înapoi și își puse pumnalul la loc, în teacă. 

— Aceasta e o năpastă pe care n-ar trebui s-o îndure niciun 
om, dar, prin voia lui Allah, ni se întâmplă tuturor. Eu mi-am 
pierdut tatăl cu nici două luni în urmă, fie ca Allah să zâmbească 
amintirii lui, și întristarea abia dacă mi-a fugit din măduva 
oaselor. Se întoarse spre Alec. Dar tu nu m-ai auzit venind, 
Almania, fii sincer. 

Andre profită de ocazie ca să-l studieze pe Asasin din cap 
până-n picioare, constatând că avusese dreptate să presupună 
că era îmbrăcat în întregime în negru, însă peste veșmântul său 
exterior, lung, purta o tunică până la genunchi, din cea mai fină 
împletitură de zale pe care o văzuse vreodată. Peste aceasta 
avea o platoșă din oțel strălucitor, ce se potrivea cu coiful, iar de 
centură îi atârna un iatagan superb, cu lama lungă. 

Continua să se uite sfidător la Alec, care se mulțumi să-și 
aplece ușor capul, respingând subiectul, ca fiind lipsit de 
importanţă. 

— Adevărul e că nu ascultam, prietene, pentru că nu era 
necesar să te aud venind. Dar, sincer vorbind, ţi-am mirosit 
prezența în clipa când am intrat în grota principală. Ti-am mai 
spus și înainte, poate că-ţi amintești, că scorţișoara, în 
cantitățile în care o consumi, are o aromă foarte ușor de 
recunoscut. Tu ești obișnuit cu ea și de aceea n-ai cum să-ţi dai 
seama cât de puternic îţi e mirosul, dar, ţinând cont cu ce te 
ocupi, asta te-ar putea costa viaţa. 

Ibrahim nu-l mai asculta, fiind evident că mai auzise totul și 
că mai fusese plictisit cu aceleași vorbe, și se uita acum lung la 
Andre, măsurându-l din cap până-n picioare din priviri. 

— O să-l ajut să se-mbrace ca un bărbat. Întoarse din nou 
capul către Alec. Spune-i să-și scoată hainele. 

— Spune.-i-o singur. Vorbește limba ta. 

Ibrahim își îndreptă spatele, tresărind surprins. 

— Vorbești araba? 


228 


— Nu prea bine, dar o vorbesc, răspunse André, în aceeași 
limbă. Am învăţat-o chiar înainte de a pleca încoace din ţara 
mea de baștină, pentru că fraţii noștri de acolo, care sunt aliaţii 
imamului vostru, Rashid al-Din, s-au gândit că e înţelept să vă 
deprind din timp limba de la mai mulți cărturari străluciți ce 
trăiesc acum printre ei, punându-și cunoștințele în comun cu ale 
confreriei noastre. 

— Așa să fie. Acum, la treabă. Dă-ţi jos hainele, te rog. 

Andre își scoase armura și restul veșmintelor, iar Ibrahim îi 
împărtăși apoi tot ce trebuia să știe despre straiele musulmane, 
arătându-i cum să-l folosească și cum să-l potrivească pe fiecare 
în parte, astfel încât efectul final să fie o senzaţie de lejeritate și 
de confort deplin. Încheie prin a-i arăta templierului cum să-și 
pună acoperământul cu falduri pentru cap, numit keffiyeh, și 
cum să și-l fixeze, trăgând banda de prindere și strângând-o în 
poziția cuvenită, după care își examină opera cu un ochi critic 
înainte de a da din cap, satisfăcut. 

— Așa trebuie să stea, mormăi el. Simţi că e acolo? 

— Acum da, dar nu știu dac-o să rămână acolo sau nu. 

N-ar fi putut explica de ce se hotărâse să nu spună că 
îmbrăcămintea aceea îi era deja cunoscută, nici de ce continua 
s-o facă pe neștiutorul. 

— O să fiu alături de tine, din clipa asta și până când dăm 
ochii cu oamenii cu care e stabilit să ne-ntâlnim. În momentul 
acela, ar trebui să știi cum să-ţi porţi hainele. Nu e greu. Copiii 
noștri se descurcă. Se întoarse spre Alec, care privise totul. 
Haide, Almania, ar trebui să fim deja pe drum. 

În timp ce își înșeuau caii, Andre i se adresă din nou lui Alec, 
în limba franceză. 

— Ce nume e ăsta pe care ţi-l dă? Almania? 

— E numele unui trib germanic, alamanii. El crede că 
înseamnă englez și îmi spune așa de mulţi ani. Am încercat să-i 
explic care e diferenţa, dar nu-i acordă nicio atenţie, așa că îl 
las, pur și simplu, în pace. Se pare că în arabă nu există niciun 
nume pentru Scoţia sau pentru scoțieni. 

— Unde mergem acum? întrebă el. 

Ibrahim îi conducea pe drumul de ieșire din grote. 

— Suntem soli, ducem mesaje unor grupări interesate, dar 
nimănui în mod special. Nu era cu adevărat nevoie să ne- 
nsoțești, însă cred că e timpul să te facem cunoscut oamenilor 


229 


cu care trebuie să avem de-a face. Bătrânul însuși s-ar putea 
afla printre ei sau nu, pentru că la el mergem la urmă, dar nu 
vom ști decât în momentul respectiv dacă acceptă sau nu să te 
primească. Așa că gândește-te la această călătorie ca fiind 
orientativă, pentru a-i întâlni pe acești oameni, pentru a vedea 
unde locuiesc și pentru a observa cum tratează cu noi. 

Ibrahim călărea înaintea lor și dispăruse printre bolovani la 
scurt timp după ce porniseră la drum, dar acum îl zăriră 
întorcându-se și trăgând de hăţuri când îi mai despărțeau vreo 
sută de pași, așteptându-i să-l prindă din urmă. Alec continuă: 

— O să ţi se pară interesant, pentru că n-o să semene cu 
nimic altceva din tot ce-ai mai întâlnit în Outremer. Ne-ar tăia 
bucuroși beregatele cât ai clipi, dar n-or s-o facă, deoarece știu 
că ne aflăm sub protecția imamului lor, Rashid al-Din. N-au idee 
de ce trebuie să fie așa, dar acceptă asta și, de vreme ce nu 
suntem sunniţi, dar suntem oameni ai Cărţii, ne tolerează, 
indiferent cât de mult sau de puţin ar înțelege motivele 
prezenței noastre aici. Mai știu - habar n-am de unde și în ce 
măsură, dar au ajuns s-o afle - și că, deși părem a fi templieri, 
suntem totuși diferiți de orice alţi cavaleri ai Templului cu care 
au mai avut de-a face. Unele lucruri pur și simplu nu sunt 
menite să fie știute sau înţelese, iar acesta e unul dintre ele. 

li făcu cu mâna lui Ibrahim când ajunseră aproape în dreptul 
lui, dar continuă să-i vorbească lui Andre în franceză: 

— Așa c-o să-i găsești pe cei mai mulţi dintre ei curtenitori, 
chiar dacă nu tocmai prietenoși, dar nu uita niciodată cine sunt 
acești oameni, Andre, și să nu-ţi treacă niciodată prin cap să ai 
încredere în ei. Sunt Hashshashin. Asasinii. Confreria noastră o fi 
având conotaţii secrete, comune cu alte lor, dar noi, ca simpli 
fraţi, nu avem nimic în comun cu ei. Ferește-te de ei tot timpul. 

Trecu pe nesimţite din nou la limba arabă, pentru că văzuse 
umerii lui Ibrahim tresărind la auzul numelui Hashshashin. 

— Ibrahim, iartă-mi, prietene, lipsa de politeţe de care dau 
dovadă vorbind în limba noastră ferenghi, dar vărului meu, aici 
de față, încă i se pare mai ușor să asculte și să înveţe ceea cei 
se spune în limba lui, decât ce aude într-a voastră. li povesteam 
despre istoria frăţiei voastre și despre izbânzile pe care le-a 
obținut de la sosirea lui Rashid al-Din în Siria, cu patruzeci de 
ani în urmă, dar acum mi-am dat seama că tu ești mult mai în 
măsură decât mine să vorbeşti despre intenţiile și năzuințele 


230 


acestei frăţii și că lui o să-i fie de mare folos să te-asculte 
lămurind toate astea în limba ta. Vrei să ne faci onoarea de a-mi 
instrui vărul prezentând lucrurile din punctul tău de vedere? 

În ciuda aerului său plictisit, nemulțumit, Ibrahim se arătă mai 
mult decât dornic să-i facă pe plac. In următoarele două ore, le 
vorbi fără încetare și își surprinse ambii ascultători dovedindu-se 
coerent și bine informat, cu păreri bine definite și credinţe 
completate cu observaţii analitice și chiar filosofice în privinţa 
izbânzilor pe care reușiseră să le dobândească el și poporul lui 
șiit în lupta împotriva califatului sunnit, personificat de această 
dată de însuși sultanul Saladin, care ceruse nimicirea frăţiei 
Asasinilor. Drept răzbunare, le povesti el, Saladin fusese de trei 
ori însemnat pentru a fi dat morții și, în primele două rânduri, 
scăpase printr-un noroc chior. Dar la cea de a treia încercare, 
dusă la îndeplinire de Ibrahim în persoană, urmând sfaturile lui 
Rashid al-Din, izbutiseră să capete ceea ce nu le aduseseră 
eșecurile. Cu acea ocazie, sultanul se trezise pentru a găsi pe 
pernă, la căpătâiul său, clătite calde și un pumnal al Asasinilor. 
Mesajul nu putea avea decât un înțeles: sultanul nu era în 
siguranţă nicăieri, nici măcar în propriul cort, sub ocrotirea gărzii 
personale și în mijlocul legiunilor sale. 

Din ziua aceea, Saladin căpătase obiceiul de a dormi într-un 
chioșc sigur, din lemn, construit în mod special, pe care îl lua cu 
el pretutindeni, și nu mai lansase niciodată vreo chemare la 
luptă împotriva lui Rashid al-Din și a adepților săi. 

Cu mult înainte de a-și încheia Ibrahim spusele, lăsaseră în 
urmă stâncile și întinderea plată din jurul lor și intraseră în 
regiunea muntoasă din nord, pentru a ajunge, târziu, către 
sfârșitul după-amiezii, când umbrele deveneau din ce în ce mai 
întunecate, într-un sat de pe înălţimi. Așezarea era mare și 
neobișnuit de prosperă, judecând după un comentariu mormăit, 
ca pentru sine, de Alec, care bănuia că bogăţia din jur provenea 
numai din jafuri. Ibrahim li-l prezentă oficial pe Andre căpeteniei 
și sfatului său, înainte de a se așeza să cineze împreună cu ei. În 
tot timpul mesei, bărbaţii vorbiră destul de deschis și nu dădură 
niciun semn vizibil de ostilitate la adresa străinilor din mijlocul 
lor, dar mai târziu Alec avea să-i spună lui Andre că observase 
diferențele dintre oamenii aceia și cei din satul condus de 
prietenul Ibn al-Farouch, unde stătuse în prizonierat. Observă că 
acolo nu exista nicio urmă de umor, în niciun stadiu al 


231 


discuţiilor. Totul era extrem de monoton și de serios, cu tente de 
duritate și de tragedie. Nimeni nu râdea și nu remarcă nici 
măcar un singur zâmbet în jurul vetrei și al mesei de cină. 

Cei trei oaspeţi dormiră sub cerul liber, înfășuraţi în pături 
care să-i apere de frigul nopţii, și erau în picioare și deja departe 
la scurt timp după răsăritul soarelui, mergând din nou către 
nord. Așa cum promisese, Ibrahim inspectă înfățișarea lui Andre 
înainte de plecare și îi dădu un aspect plăcut smucind de câteva 
ori scurt de material pentru a-i face o serie de cute, explicând 
între timp ce urmărea să obţină. lar în zorii celei de a doua zile, 
discuţiile cu Rashid al-Din, Bătrânul din Munţi, se încheiaseră și 
Andre și Alec se aflau în drum spre casă, fără să le pese ce ar fi 
putut crede un observator ocazional despre cele mai subtil puse 
la punct amănunte ale straielor lor. 

În noaptea precedentă, exact înainte de căderea întunericului, 
Andre îl văzuse pe Rashid al-Din în persoană și fusese văzut de 
acesta, dar nu se întâlnise cu marele om, dacă mare era 
cuvântul potrivit pentru a-l descrie. Îl însoţise pe Alec până la 
locul întâlnirii, sub tonurile de auriu strălucitor, de maro și de 
portocaliu lucios ale cerului din faptul serii, însă apoi se trăsese 
deoparte și așteptase afară, după ce una dintre străji ridicase 
braţul, cerându-i să nu intre. Gestul nu-l luase prin surprindere, 
căci Alec îi explicase deja că s-ar fi putut și să fie, și să nu fie 
poftit înăuntru după ce el avea să-l lămurească pe Bătrân cine 
era și ce căuta acolo. Nu exista nicio cale, spusese Alec, de a 
prevedea cum avea să reacționeze imamul, fiindcă, în astfel de 
cazuri, lui Rashid al-Din îi făcea plăcere să fie cunoscut drept un 
om cu toane și cu dispoziții schimbătoare. Era posibil să-l invite 
pe André, în aceeași măsură în care se putea să n-o facă. 

În cazul lor, imamul nu făcu niciuna, nici alta. Andre stătea de 
o parte a ușii, la o distanţă de câţiva pași de traseul străjilor, 
când atenţia îi fu atrasă de o ușoară vânzoleală, stârnită chiar în 
prag. Imediat ce soarele coborâse dincolo de piscul din spatele 
lor, se lăsase frigul, pentru că se aflau sus, în munţi, în 
fortăreaţa de pe culme numită Cuibul Vulturului, și el abia se 
înfășurase în mantie, ferindu-se de aerul rece al nopţii. Apoi, 
auzind în spate o mișcare bruscă, se răsucise încet, pentru a 
vedea că era privit de un bărbat despre care știa că nu putea fi 
altcineva decât Rashid al-Din. 


O parte din această certitudine își avea rădăcinile în faptul că 
remarcase instantaneu încordarea străjerilor la apariţia acelui 
bărbat, întreaga lor atitudine exprimând veneraţia și neliniștea 
cu atâta claritate, încât trupurile păreau să li se întindă, 
lăsându-se spre spate, pentru a se feri de omul apărut în 
mijlocul lor. Apoi deveni conștient de însăși prezenţa acestuia și 
de neclintirea ce atârna asupra lui, ca o umbră. Aidoma 
majorităţii membrilor frăţiei Asasinilor, era îmbrăcat complet în 
negru, dar, în cazul lui, culoarea părea un atribut personal și 
trecea dincolo de beznă; bărbatul radia întuneric și, în timp ce îl 
privea, în mintea lui Andre se contură un gând: și răceala 
gheții... întuneric și răceala gheții. 

Realiză că nu știa cum să reacționeze, cum să se poarte. Simţi 
o încordare nervoasă la baza gâtului și, pentru o clipă, se gândi 
că poate ar fi trebuit să facă o plecăciune, dar alungă ideea 
imediat ce îi venise și își impuse să rămână drept și neclintit. 
Dacă nu avea să fie invitat înăuntru, ci doar privit și studiat de 
parcă ar fi fost un butuc, un prizonier necunoscut sau un rob, 
atunci nu voia să dea nimănui satisfacția de a-l vedea umilindu- 
se, așa că își îndreptă umerii și răspunse împietrit privirii reci, de 
vasilisc, a omului care se holba la el. Chipul acestuia era plat, 
aproape fără trăsături, ascuns în cea mai mare parte de o barbă 
deasă, sârmoasă, cenușie ca fierul, cu două fuioare albe pornind 
din marginile exterioare ale nărilor pentru a se împreuna sub 
bărbie. De sub hălăciugile gemene, groase și cu vârf ale 
sprâncenelor, ochii sticloși și opaci îl priveau goi, inexpresivi și 
impenetrabili. Îi aminteau de ochii șerpilor, pe deplin inumani și 
lipsiţi de căldură, și le susţinu hotărât privirea, refuzând până și 
să clipească în timp ce își detalia în gând impresia pe care i-o 
făcuse deja omul acela, fără să fi rostit un singur cuvânt și fără 
să fi dat niciun semn că îl lua în considerare. 

Era vorba, mai presus și înainte de orice altceva, despre 
aroganță, ușor de recunoscut după felul în care își ţinea al-Din 
capul, ba chiar și după cel în care îi atârnau capetele turbanului 
negru, încadrându-i faţa, de parcă ar fi fost aranjate de cineva 
dornic să obţină exact acel efect. Intoleranța era prezentă, în 
aceeași măsură, în arcuirea buzelor și în grosolănia inertă a 
pungilor care atârnau sub ochii inexpresivi și neînduplecațţi. Știa 
că mai era și orgoliul, cu toate că nu zărea niciunul dintre 
semnele sale, așa cum mai erau și vanitatea monstruoasă - 


233 


negată și repudiată, fără nicio îndoială, dar existând sub 
aparenţa umilinței fără chip - și disprețul sarcastic faţă de orice, 
în afară de sine însuși. Andre de St Clair decise, acolo și atunci, 
că nu-i plăcea Rashid al-Din, Bătrânul din Munţi al Asasinilor, și 
că nu nutrea nici cea mai mică dorinţă de a avea de-a face cu el, 
sub niciun motiv, nici măcar din supunere faţă de Consiliul 
Ordinului din Sion. In timp ce gândul acesta i se înfiripa în minte, 
cel care i-l inspirase se întoarse încet și dispăru fără grabă de 
partea cealaltă a ușilor închise de străjeri în urma lui, cu respect 
și cu vădită ușurare. 
e 

O oră mai târziu, Alec ieși din casa unde se desfășurase 
întâlnirea, încruntându-se ca pentru sine în timp ce dădea de 
urma lui Andre, care se încălzea lângă focul făcut de străji în 
curte, iar prima sa întrebare, pusă în franceză, fu despre Rashid 
al-Din. 

— Când i-am spus cine ești, a ieșit să te privească. L-ai văzut? 

— Cum aș fi putut să nu-l văd? A stat la mai puţin de cinci 
pași de mine, privindu-mă fix. 

— Și ce impresie ţi-a făcut? 

André se uită în jur. În curte erau acum peste douăzeci de 
oameni și cam jumătate dintre ei se adunaseră în jurul focului. 

— Oare vreunul dintre oamenii ăştia vorbește franţuzește? 

— Nu știu. E foarte puţin probabil. 

— Cu siguranţă nu mai puţin probabil decât e să vorbim noi 
arăbește. 

Alec răspunse cu un zâmbet scurt, abia schițat, însoţit de o 
clătinare a capului. 

— E cu totul altceva, vere, crede-mă. Noi le-am învăţat limba 
ca să le putem vorbi, urmărindu-ne propriile țeluri. Ei n-au astfel 
de interese. Sunt oameni simpli, neștiutori de carte în marea lor 
majoritate, coboară rar de pe aceste înălțimi și, pe lângă toate 
acestea, mai sunt și habotnici. Ne dispreţuiesc, pe noi și tot ce 
reprezentăm. Ne văd ca pe niște păgâni fără niciun Dumnezeu, 
blestemați pe vecie pentru refuzul nostru de a crede în Allah și 
în profetul Lui. De ce ar dori să se mânjească învățând limba 
noastră scârboasă, de necredincioși? Oamenii ăștia nu vorbesc 
și nici nu înţeleg franceza, să fiu al naibii dacă te mint. 

— Atunci o să-ţi spun ce cred despre Bătrânul din Munţi. Cred 
că se încadrează perfect printre fețele tale bisericești. E un 


234 


idolatru și, în același timp, un fanatic de talia unui Nero sau a 
unui Tiberius, mistuit de dragostea de sine și convins că oamenii 
nu pot spera să-și câștige mântuirea decât prin mijlocirea lui, 
așa că o să facă tot ce-i stă în puteri ca să stârnească un război, 
urmărindu-și propriile hotărâri și propriile ţinte. E plin de 
siguranţă de sine, de intoleranţă și de ură. Predică fanatismul și 
vărsarea de sânge, în numele lui Dumnezeu. Și-a pierdut minţile 
din cauza nevoii de a-i face pe alţii să lupte, nebunește, pentru 
zeii lor și pentru propriile ambiţii. L-am detestat din prima clipă 
și simpla perspectivă de a duce tratative cu el, indiferent când și 
indiferent în ce scop, mă îngreţoșează. In afară de asta, mi s-a 
părut cât se poate de impresionant, o față inexpresivă, în sensul 
inuman al cuvântului. 

Alec ridică dintr-o sprânceană. 

— Ei, e clar că ţi-a făcut o impresie puternică. Mă întreb ce 
părere și-a făcut el despre tine. 

Andre încercă, fără succes, să-și ascundă un rânjet scurt. 

— Cred în prima impresie, vere, și mi s-a întâmplat foarte rar 
să mă călăuzească pe un drum greșit. Cât despre părerea lui 
despre mine, nu există ceva de care m-aș putea sinchisi mai 
puţin. Despre ce-aţi discutat? 

Alec păstră tăcerea pentru câteva clipe, parcă întrebându-se 
dacă voia sau nu să-l contrazică pe André, dar, în cele din urmă, 
ridică din umeri și răspunse cu o voce dezgustată. 

— Despre mai multe decât aș fi vrut. Primul lucru pe care l-am 
aflat a fost că am călcat într-o mizerie despre care nici nu știam 
că există. N-am făcut un lucru pe care știe orice neghiob că 
trebuie să-l faci - n-am comparat ceea ce am înţeles eu cu 
realitatea, înainte de a mă repezi să trec la acţiune, și m-am 
plasat într-o poziţie dezavantajoasă pentru că nu știam tot ce ar 
fi trebuit să știu. Și, așa cum se întâmplă întotdeauna, neajunsul 
ăsta m-a dat înapoi tocmai când ăsta era ultimul lucru de care 
aveam nevoie. Blestem! Încă mai sunt furios, deși adevărul e că 
nu mă pot învinovăți decât pe mine însumi. 

— Cum adică? N-am idee despre ce vorbești. 

— Conrad și templierii... De Montferrat și de Ridefort. Am avut 
motivele mele să cred că nu e bine să-i pomenesc laolaltă, unul 
dintre ei fiind acum mort, dar, imediat ce am adus vorba, Sinan 
s-a înfuriat și am știut că greșisem ceva. Așa cum era de 
așteptat, mi-a spus întreaga poveste, iar eu am fost luat 


235 


complet prin surprindere. N-are importanţă că eram încă 
prizonier atunci când s-a petrecut totul, pentru că, înainte de 
orice altceva, eu fac negoț cu informații și ar fi trebuit să știu 
mai bine că nu e cazul să săvârșesc asemenea greșeli. 

— Tot nu-mi dau seama despre ce vorbești. 

— Știu. Știu că nu... Dar nu vreau să discutăm despre asta 
chiar acum. Mi-e foame și-mi miroase a friptură de capră. Hai să 
găsim ceva de-ale gurii și un loc unde să putem mânca, stând 
de vorbă între patru ochi, apoi o să-ţi povestesc totul despre 
dezastru. 

Ceva mai târziu, revigoraţi de carnea friptă de capră și de 
feliile de pâine proaspătă, împinse în stomac de apa rece dintr- 
un pârâu din apropiere, cei doi franci se instalară lângă un foc 
ce dădea să se stingă și îl ațâţară, readucându-l la viaţă. Nimeni 
nu le dădu nicio atenţie și, în cele din urmă, Alec Sinclair se 
îndreptă de spate și își scutură firimiturile de pe haine înainte de 
a începe să vorbească. 

— Am aflat despre Conrad că s-a pus mișelește în calea lui 
Rashid, cu câteva luni înainte ca eu să fi fost eliberat din 
captivitate. Bătrânul e încă atât de furios, încât nici măcar nu 
mai îngăduie să se rostească numele lui Conrad, iar eu am 
sfârșit prin a părea un prost. Se pare că una dintre corăbiile lui 
Sinan, încărcată cu tot soiul de comori, a fost silită să caute 
adăpost la Tyr în timpul unei furtuni violente de iarnă, stârnită 
de timpuriu în anul acela. Mi s-a spus că, în asemenea situaţii, 
există niște protocoale care controlează lucrurile și că legile 
sanctuarului oferit de porturi corăbiilor pe care le adăpostesc 
sunt tot atât de stricte precum acelea ale sanctuarului oferit de 
biserici păcătoșilor, însă, dintr-o serie de cauze, în cazul despre 
care vorbim, Conrad le-a nesocotit. Cu ceva timp înainte, din 
motive personale, Conrad hotărâse să nu răspundă la chemarea 
la arme lansată de Richard al Angliei tuturor bărbaţilor din 
Outremer, fie ei cavaleri sau nu. Asta o știm cu toţii, dar am 
reușit cumva să nu-i dăm atenţia cuvenită, deoarece Conrad e 
neamt, rudă cu Barbarossa, și e proaspăt înălţat la rangul de 
conte de Tyr, dar nu și-a consolidat încă poziţia. Templierii 
părăsiseră cetatea cu mult înainte de a se petrece toate 
acestea, asediau deja Acra, alături de Guy de Lusignan, luându- 
și și tezaurul de război, ceea ce înseamnă că de Montferrat 
rămăsese fără cea mai importantă sursă de venituri. In 


236 


momentul acela se străduia și să-i facă impresie bună lui Filip al 
Franţei, ceea ce era o strădanie costisitoare. Insă știa că între 
regele Franţei și cel al Angliei nu mai rămăsese nicio urmă de 
dragoste și căuta să întoarcă asta în avantajul său. Numai că, la 
vremea respectivă, Conrad era aproape ruinat, fapt ce avea 
foarte mare importanţă, iar în portul său se afla o corabie arabă 
plină-ochi cu bunuri de valoare. Așa că a pus stăpânire pe vas și 
l-a ucis pe căpitan. Ei, bine, când a aflat ce se întâmplase, 
Rashid al-Din a trimis soli la Conrad, explicându-i cine este el - 
un prinţ șiit - și cerând să i se înapoieze nava, împreună cu 
încărcătura și cu echipajul, în baza vechiului principiu care 
spune că dușmanul dușmanului meu e prietenul meu. Conrad l-a 
refuzat și solii s-au întors acasă umiliți. Și nu mai e nevoie să 
spun că Sinan n-a primit nimic înapoi. A fost o pierdere 
considerabilă pentru Asasini, care s-au străduit să se asigure că 
nicio aluzie la eșecul lor nu avea să se strecoare până la 
urechile lui Saladin, amuzându-l. În momentul în care am fost eu 
eliberat, povestea corăbiei capturate fusese demult lăsată în 
umbră de alte evenimente. Însă, oricum, ar fi trebuit s-o știu. 
Am fost delăsător, n-am săpat destul de adânc înainte de a 
trece la o acţiune pe care aș fi putut s-o regret. 

— Dar ce-ai fi putut să descoperi și cum ai fi putut ști unde să 
cauţi? 

— Ar fi trebuit să caut acolo unde trebuie s-o fac înainte de a 
întreprinde orice altceva. La fraţii noștri din Confreria din Sion 
aflaţi aici, la puţinii preocupaţi de astfel de lucruri. Dacă aș fi 
făcut-o, aș fi aflat totul despre acel episod. 

— Așadar... În afară de prejudiciul adus orgoliului tău, dacă 
am înţeles bine, misiunea ta n-a avut prea mult de suferit. Am 
dreptate? 

— Oh, da. Conrad e un om mort. Numai că, pur și simplu, încă 
n-o știe. Nimeni nu și-l face dușman de moarte pe Rashid al-Din, 
pentru a supravieţui ca să povestească asta. Conrad e acum sub 
fatwa$. Moartea lui a fost hotărâtă, au fost desemnați și ucigașii. 
N-au mai rămas de ales decât modul în care va muri și 
momentul potrivit. 

— Atunci, misiunea ta e îndeplinită. Ti-ai atins ţinta fără să 
miști măcar un deget. Se-ntâmplă rar în ziua de azi. 


ê Hotărâre de condamnare la moarte (n. tr.). 


Sinclair își lăsă capul într-o parte și își privi vărul cu un aer 
sobru. 

— Da, spuse el. Cred că e adevărat, cu excepţia faptului că nu 
putem stabili momentul când se va întâmpla, ceea ce ar putea fi 
un dezavantaj. Tăcu o clipă. Noi doi n-am discutat niciodată 
despre acest aspect al ordinelor care mi-au fost trimise. Ce-ai 
simţit când ai citit instrucţiunile din misive? Vrei să-mi spui ceva 
despre asta? Există ceva ce ai prefera mai degrabă să nu faci? 

— Păi, zise Andre cu voce meditativă, recunosc că am fost 
demoralizat fiindcă ţi s-a cerut, și încă de către propriul nostru 
consiliu, să pui la cale o eliminare - nu, hai să-i spunem pe 
nume - o crimă. N-am devenit nici cavaler, nici călugăr, pentru a 
primi asemenea însărcinări. Însă apoi am privit lucrurile în 
profunzime și, crede-mă, vere, când îţi spun că am cugetat 
asupra acestui lucru, de la un capăt la altul, în multe ocazii și că 
am ajuns să-l înţeleg și din alte puncte de vedere decât cel 
dictat de propria mea aversiune. lar asta s-a petrecut, desigur, 
cu mult înainte de a simţi mirosul lui Rashid al-Din. În joc sunt 
mult mai multe decât viaţa unui singur om, înţeleg asta. 
Continuitatea existenţei creștinătății în Țara Sfântă e cea care 
se află într-adevăr în pericol... și chiar dacă oastea lui Richard o 
să triumfe asupra lui Saladin, susținând creștinismul, însăși 
forma de practicare a acestuia, esenţa lui, o să se afle în centrul 
unor dispute dintre facțiunile rivale, romană și bizantină, tot atât 
de dureroase precum cele despre adevărata cale a islamului, 
dintre sunniţi și șiiţi. Acum, nefiind creștin, toată povestea n-ar 
trebui să mă preocupe câtuși de puțin, și nici n-o face, cu 
excepţia faptului că ordinul nostru străvechi are nevoie de 
mantia tăinuitoare oferită de creștinismul romano-catolic și, în 
mod special, de Ordinul Templului, pentru a-și continua lucrarea 
secretă. lar, ca frate loial din ordin și ca învățăcel care deprinde 
cunoștințele sale, cred în importanţa acestei lucrări și am jurat 
să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a sprijini desăvârșirea ei 
finală, îndepărtând vălul de minciuni, vechi de o mie de ani, de 
pe ochii oamenilor și îngăduindu-le să vadă și să înţeleagă 
Adevărata Cale a împărăției lui Dumnezeu, așa cum a fost 
înfățișată de lisus și de ucenicii săi în Adunarea lerusalimului. În 
acest scop, o să duc tratative cu Asasinii sau cu oricine altcineva 
care ne poate ajuta să ne îndeplinim misiunea. Și, pe de altă 
parte, înseamnă că îmi pot impune măcar să iert, dacă nu să 


238 


duc la îndeplinire, uciderea contelui de Tyr, pentru că, după 
moartea împăratului Barbarossa, Conrad de Montferrat 
reprezintă singura ameninţare la adresa romano-catolicismului 
din Outremer. Insurându-se cu Isabella, chiar dacă n-o să devină 
regele domnitor al lerusalimului, o să consolideze poziţia cultului 
ortodox în această parte a lumii, făcându-l să devină mai 
puternic ca niciodată, și o să înlocuiască Ordinul Templului cu 
Ordinul Cavalerilor Teutoni, slăbind puterea cavalerilor din Apus, 
atât templieri, cât și ospitalieri, și reducându-i la tăcere în 
viitorul regat. Și, făcând asta, deposedând Templul, va distruge 
munca ordinului nostru și va întrerupe, poate pentru încă un 
mileniu, desfășurarea misiunii noastre sacre. Și firește că va 
deveni rege al lerusalimului imediat ce se va însura cu Isabella. 

— lar noi nu putem face altceva decât să ne rugăm ca fatwa 
să-l ajungă înainte de nuntă, murmură Sinclair. 

— Poate. Dar, așa cum spuneai tu, vere, nu putem controla 
asta. lar Rashid al-Din n-are niciun interes să susțină vreun plan 
de-al nostru, nu-i așa? Așteptă ca Sinclair să dea din cap, apoi 
adăugă: Dar răspunde-mi la o întrebare: e adevărat că, pentru 
Asasini, uciderea rituală a unor persoane oficiale, în locuri 
publice, este unul dintre modurile preferate de a răspândi 
teroarea sub propria lor semnătură? 

— Este. 

— Și este adevărat că, stabilind oficierea căsătoriei cu Isabella 
cât mai curând cu putință, Conrad ar avea un foarte mare 
avantaj? 

— Da. Ce încerci să sugerezi? 

— Incă nimic. Și, atunci, când va avea loc, această căsătorie 
va fi un mare eveniment festiv? 

— O nuntă regală? Bineînţeles. 

— Păi, atunci spune-mi de ce nu te-ai duce la Rashid al-Din 
să-i povestești cum stau lucrurile cu Conrad de Montferrat și cu 
planul lui nemaipomenit de ambițios de a consolida poziţia 
creștinătății sub propria domnie, ca rege al lerusalimului? Și, 
odată ajuns acolo, de ce nu te-ai oferi să-l înștiințezi în 
permanenţă pe imam asupra tuturor mișcărilor lui Conrad și a 
mersului planurilor sale de căsătorie? Fiind informat, Rashid ar 
putea să-și trimită oamenii, la momentul potrivit, pentru a se 
răzbuna, provocând cel mai mare prăpăd cu putinţă în cel mai 
favorabil moment, adică omorându-l pe Conrad tocmai când va 


239 


fi pe punctul de a se însura cu regina și de a pune mâna pe 
coroana lerusalimului. Ei bine, asta ar fi o afirmare a puterii 
frăţiei Asasinilor și ar servi perfect intereselor noastre. 

— Cum adică perfect? 

— Păi, dacă nunta nu ar avea loc, din indiferent ce motiv, ar fi 
foarte bine și n-ar mai trebui să ne facem nicio grijă. 

— Dar, în cazul ăsta, Rashid al-Din o să-l ucidă oricum pe 
Conrad. 

— Probabil că da, dar, cel puţin, în asemenea condiţii, 
hotărârea va fi a lui, nu a noastră. 

Alec rămase încremenit, privindu-l pe vărul său cu o venerație 
ce îl împiedica până și să clipească, cu mâna dreaptă înțepenită 
la jumătatea drumului către nasul pe care voia să și-l scarpine, 
însă apoi își lăsă degetele să-i cadă pe obraz, atingându-și 
buzele cu vârfurile lor, și clătină din cap. 

— Asta, maestre de St Clair, e o stratagemă demnă de un 
papă. E inspirată - de o splendoare desăvârșită, plină de 
simplitate. Perfectă! 

Se plesni cu palma peste genunchi și se săltă în picioare, 
dominându-l cu înălțimea sa pe André. 

— Unde te duci? 

— Inapoi. In bârlogul leului. Mă duc să întreb dacă mă poate 
primi acum, imediat, fiindcă am să-i împărtășesc ceva de o 
foarte mare importanţă. Ştie că plecăm mâine dimineaţă și 
curiozitatea n-o să-i îngăduie să ne lase să părăsim acest loc 
fără să stoarcă de la noi tot ce știm. Așteaptă-mă aici. N-ar 
trebui să dureze mult. 

Se întoarse în mai puţin de o jumătate de oră și, în timp ce se 
apropia, aruncă un pumnal magnific împodobit, astfel încât să 
poată fi prins de André. 

— E al tău, deși Bătrânul mi l-a dat mie, ca dovadă a înaltei 
sale aprecieri. Am neglijat să-i spun că tu ești, de fapt, acela pe 
care îl preţuiește acum atât de mult. Bucură-te de el, fiindcă e 
sigur că l-ai dobândit pe merit în noaptea asta. Mânerul e dintr-o 
piatră numită lapislazuli, iar lama e din bronz, nu din aur, dar ai 
putea să jupoi și să tranșezi cu ea o cămilă bătrână, fără să se 
tocească. Asta, băiete, e o armă demnă de un șeic. Poart-o cu 
mândrie. lar acum sunt sigur că trebuie să fii la fel de ostenit ca 
mine, iar mâine plecăm la drum dis-de-dimineaţă, așa că hai să 
ne căutăm păturile. 


240 


— Vin. Vin. Dar ce-a spus când i-ai dezvăluit planul nostru? 

— Nimic, nici măcar o singură vorbă, dar, de fapt, nemernicul 
de sodomit bătrân mi-a zâmbit... unul dintre cele mai 
înfiorătoare lucruri pe care le-am văzut vreodată. M-a ascultat 
fascinat și, când am terminat, s-a dus și a adus pumnalul, 
special pentru mine, apoi mi l-a dat cu mâna lui. l-a plăcut 
planul tău, vere. Și acum noi ţinem hăţurile. Ne-am câștigat 
dreptul la un somn bun. Haide. 

— Bucuros, dar pe ăsta nu-l pot primi. 

Andre înălță pumnalul, cu mânerul său albastru cu auriu întins 
înspre Sinclair, care își încrucișă braţele la piept, cu degetele 
ascunse la subsuori. Andre se încruntă. 

— Haide, e al tău, nici nu poate fi vorba de altceva și, așa cum 
spuneai, e o armă demnă de un șeic. De ce nu-l vrei? 

— Pentru că nu-mi aparține. L-ai câștigat cu ideea ta 
minunată. Eu n-am făcut altceva decât să-i întind bătrânului 
momeala. Și apoi, eu am deja un pumnal pe care-l îndrăgesc. 

Își duse mâna la centură, în dreptul șalelor, și scoase o armă 
mult mai frumoasă decât cea dăruită de Rashid al-Din. Era un 
hanger magnific împodobit, cu lama încovoiată, cu mânerul și cu 
teaca aurită gravate în filigran de argint bătute în nestemate 
lustruite, roșii, verzi și albastre. 

— Nu l-am mai văzut până acum. 

— Sigur că nu. Îl ţin ascuns, fiindcă altfel ar însemna să-l 
pierd. Felul în care arată ia în râs orice legământ de sărăcie și 
stârnește lăcomia oricui l-ar zări. Însă eu nu-l păstrez pentru 
valoarea sa în bani, fiindcă în ochii mei asta nu înseamnă nimic. 
l-a aparținut cândva unui tânăr pe nume Arouf, fratele soţiei lui 
Ibn al-Farouch, omul care m-a luat prizonier. L-am găsit pe Arouf 
mort, în deșert, după Hattin, și am păstrat hangerul pe care l-am 
găsit asupra lui. L-am întâlnit pe al-Farouch, el l-a recunoscut și, 
mai târziu, când am devenit prizonierul lui, mi l-a luat. Apoi, 
odată ce am devenit prieteni și m-a eliberat, mi l-a dat înapoi, 
ca amintire a timpului petrecut împreună, iar eu îl păstrez 
pentru a cinsti acea prietenie pe care nu m-aș fi așteptat s-o 
descopăr. Așa că păstrează-ţi pumnalul, iar eu o să-l păstrez pe 
al meu, ascunzându-le pe amândouă de ochii lacomi ai avarilor. 


241 


10. 


În zilele de după reîntoarcerea lor la datorie, cei doi veri se 
despărțiră, știind că era posibil să rămână astfel, până ce 
următoarele acțiuni ale ofensivei în plină desfășurare aveau să 
ajungă sub un control deplin. 

Din nefericire, nimeni nu știa de cât timp avea să fie nevoie. 
Cei doi monarhi, Richard și Filip, zăceau amândoi, doborâţi de 
leonardia, pe care oștenii o numeau scorbut. Richard se afla 
într-o stare mult mai rea decât cea în care îl adusese 
nenorocirea pe Filip și, probabil fiindcă de data asta putea să 
vadă că, din punct de vedere fizic, arata mai bine și era mai 
atrăgător decât rivalul său englez, căruia îi cădeau smocuri de 
păr și ai cărui dinţi putrezeau și se clătinau vizibil, regele Franţei 
se lupta cu boala într-un stil ce nu îi era caracteristic și se 
pregătea cu frenezie să atace Acra cu propria oștire, punând 
capăt asediului o dată pentru totdeauna, prin eforturile sale, 
fără ajutorul altcuiva. Cea mai mare parte a flotei lui Richard, 
care nu se mai afla acum sub comanda lui de Sable, era încă 
blocată la Tyr, nereușind să ridice pânzele din cauza vânturilor 
aducătoare de necazuri, periculoase, cunoscute sub numele de 
Arsuf, împotmolită în apropierea coastei, împreună cu mai mult 
de jumătate din oastea sa normandă. Filip voia să profite de 
avantaj și să-și însușească întreaga glorie pe care o putea 
dobândi la Acra, atâta vreme cât rivalul său era încă bolnav și 
înainte de a sosi întăririle din Tyr, așa că purta lupta singur, 
izbind fără încetare în Turnul Blestemat din colţul fortificațiilor 
cetăţii, în timp ce se zvonea - întreaga campanie din Outremer 
părea să se desfășoare pe baza zvonurilor - că Richard era încă 
în pat, dar negocia, fără niciun rezultat, condiţiile predării cetăţii 
cu emisarii lui Saladin. 

Însă, după cum susținea un raport primit de André de la 
Ibrahim și transmis apoi lui Alec, Saladin juca propriul său joc și, 
prin urmare, era încântat să câștige timp petrecându-și zilele și 
săptămânile supraveghind sosirile și plecările fără noimă ale 
solilor trimiși de ambele oștiri. Se părea că sultanul aștepta, din 
zi în zi, sosirea unei flote de la Cairo și a unei oști despre care se 
presupunea că ar fi fost pe drum, pe uscat, dinspre Bagdad, 
convins că apariţia oricăreia dintre ele era suficientă pentru a 


242 


îndepărta și a dezarma forțele lui Filip, oprind atacurile sale 
asupra Acrei. Alec îi duse vestea direct superiorului său, Sieur 
Robert de Sable, Marele Maestru ales al Ordinului Templului, 
numai pentru a vedea că era lăsată deoparte, fiind considerată 
lipsită de importanţă pentru planul general al desfășurării 
evenimentelor. 

În noaptea aceea, după ce cină împreună cu vărul său pentru 
prima oară după mai mult de o săptămână, Alec îi împărtăși 
veștile lui Andre, în vreme ce stăteau amândoi pe culmea valului 
de pământ ce domina șanțul de apărare, cu ochii la pustietatea 
liniștită a deșertului de dincolo de el. 

Fuseseră dezamăgiţi la sosirea în locul acela, fiindcă își 
aduseseră arbaletele, în speranța că aveau să găsească în ce să 
tragă. Însă terenul de dincolo de șanț, împânzit de călăreţi 
sarazini cu numai câteva ore mai devreme, era acum gol și 
dezolant, iar armele zăceau, nefolosite, pe nisipul de la 
picioarele lor. 

Înciudat de cele aflate de la vărul său, de St Clair se răsuci și 
îl privi pieziș. 

— Nu e important să știm ce plănuiește Saladin? Asta e curată 
nebunie. 

— Nu, nu e adevărat. Și eu am reacţionat așa, dar Sieur 
Robert mi-a spus că aveau deja informaţia asta și că planurile s- 
au făcut luând-o în considerare. Spunea că, între timp, se ocupă 
de ceva mai important. 

— Cum ar fi? 

— Cipru. 

— Nu înțeleg. 

— Nici nu mă surprinde... Richard vrea să vândă Cipru 
templierilor. 

— Să-l vândă? Ce soi de nebunie mai e și asta? Cipru e un /oc, 
e o insulă. Nu poţi să vinzi un loc. 

— Ba firește că poţi, dacă e al tău și dacă îţi permiţi să ceri un 
preț care să merite osteneala. Și s-ar putea să-ţi aduci aminte 
că Richard a pus stăpânire pe Cipru când l-a detronat pe idiotul 
de Comnenus și a preluat controlul așa-numitului său imperiu. 
Nu mai vrea locul ăla și încearcă să i-l vândă unui cumpărător 
convenabil... Ordinului Templului. 


243 


— Și de ce, în numele a tot ce înseamnă o judecată 
sănătoasă, crede că templierii ar putea fi, chiar și pe departe, 
interesaţi de o asemenea idee nesăbuită? 

Alec Sinclair își privi vărul francez înălțând din sprâncene, 
rotunjindu-și ochii și  țuguindu-și buzele într-o expresie 
caraghioasă. 

— Poate pentru că e de părere că sunt cât se poate de dornici 
să intre în posesia unui asemenea loc. Poate fiindcă e de mulţi 
ani prieten apropiat cu noul Mare Maestru, de la care a aflat că 
ordinul tânjește după o bază de operaţiuni stabilă și trainică, 
ferită de amestecul regilor creștini și al papilor și destul de 
apropiată de Țara Sfântă pentru a servi drept punct de plecare 
în viitoarele războaie și campanii. Și poate din cauză că lăzile 
din vistieria lui de razboi sunt goale, iar el știe că ordinul ar fi 
încântat să plătească un preţ suplimentar pentru un loc exact ca 
acela pe care vrea el să-l vândă... Crezi că toate motivele astea 
sunt suficiente? 

Andre clătină din cap cu un aer jalnic de uimire, ca și cum s-ar 
fi mirat că își îngăduia să fie surprins. 

— Și negocierile se desfășoară acum, în timp ce noi stăm de 
vorbă? 

— Nu, s-au încheiat. S-a ajuns la o înţelegere, vânzarea a avut 
loc. g 

— Înţeleg. Ei, presupun că are un oarecare sens. Îmi poti 
spune care a fost prețul? 

— Da. Eu pot să ţi-l spun. Dar tu nu i-l mai poți spune nimănui 
altcuiva. De acord? 

André dădu din cap. 

— O sută de mii de monede de aur - bezanţi bizantini. 
Patruzeci de mii pentru început, ca acont, și câte zece mii pe an, 
vreme de șase ani, după ce își consolidează autoritatea acolo. 

Andre fluieră încetișor. 

— Richard s-a descurcat bine... Patruzeci de mii de bezanţi de 
aur reprezintă o recompensă minunată pentru o investiţie făcută 
cu mai puţin de trei luni în urmă, care, în primul rând, nu l-a 
costat nimic. Și de cât timp o să aibă Templul nevoie ca să-și 
consolideze autoritatea pe insulă, așa cum spuneai? 

— Se pare că nu de prea mult. Sunt gata să se mute imediat. 
Mi s-a ordonat s-o pornesc imediat într-acolo, pe mare, ca să 


244 


caut locuri potrivite pentru viitorul nostru cartier general și să-i 
dau raportul lui de Sable. Plec poimâine. 

— Chiar o să pleci? De unde-o să-ncepi? O să treci prin 
Famagusta? Dacă da, mi-ar plăcea să găsești mormântul tatei și 
să te ocupi de el în locul meu. Poţi să faci asta? 

— Ei, haide, vere, nici măcar nu e nevoie să mi-o ceri. 
Bineînţeles c-o s-o fac. Și, chiar dacă drumurile mele n-or să 
treacă pe acolo, o să mă duc oricum, pe cont propriu. Fii sigur 
de asta. Acum să vorbim despre tine: Cu ce te ocupi zilele 
astea? 

Andre rânji. 

— Cu treburi ostășești, cu ce altceva? De când am dat de 
urma ta, mi-am pierdut poziţia privilegiată. Atâta vreme cât am 
putut spune că sunt trimisul oficial care îl caută pe Alexander 
Sinclair, aveam privilegiul de a veni și de a pleca după bunul 
plac. Acum, după ce ai fost găsit și te afli în siguranță, am 
redevenit un oștean oarecare, deși am rang de cavaler... Acum 
sunt un simplu templier din oaste, care are în subordine un 
escadron de patruzeci de fraţi sergenţi din Anjou, ceea ce 
înseamnă că mi se îngăduie să mă trezesc pentru a lua parte la 
rugăciunile din timpul nopţii și, pe deasupra, în calitatea mea de 
șef de escadron, am libertatea de a comanda patrulările zilnice 
din sectorul inamic aflat în fața poziţiei noastre avansate din 
sud-est și, uneori, în jurul ei. Dar n-am timp să mă plictisesc. 
Flăcăii lui Saladin ne atacă în fiecare zi, sunt hotărâți să 
străpungă șanțul și uneori nu putem face nimic altceva decât 
să-i ţinem la distanţă. 

Sinclair își lăsă capul într-o parte. 

— Ai spus flăcăii lui Saladin... așa te gândești la ei? Fără 
răutate? 

— Fără răutate? Cred că da. Atunci când mă gândesc la ei, 
nu-mi trece prin cap decât că se află, pur și simplu, acolo, ca 
firele de nisip și ca scorpionii, că fac parte din peisaj. E sigur că 
nu-i urăsc fiindcă sunt păgâni sau fii nesătui, băutori de sânge, 
ai unor demoni. Din câte am putut să-mi dau singur seama, pe 
lângă ceea ce mi-ai povestit tu, sunt oameni foarte asemănători 
cu noi, în afara faptului că au o altă credință. Sunt bărbaţi, așa 
cum suntem și noi, cu problemele și cu necazurile lor, pe care 
le-am înţelege și le-am recunoaște dacă le-am afla. Ce te-a făcut 
să mă-ntrebi asta? 


245 


Alec mormăi și se ridică. 

— Nu știu. Poate speranţa c-o să te aud spunând ceea ce-ai 
spus. Mai ales că nu-i urăști. Aici e atât de ușor să te lași cuprins 
de ură și sunt prea mulţi cei care o fac, de ambele părți. Işi 
strânse centura din jurul mijlocului și se întinse, ridicându-se pe 
vârfuri. Vere, poţi să-mi spui care-i deosebirea dintre lisus și 
Mahomed? 

De St Clair rânji din nou. 

— Nu, nu pot, dar am senzaţia c-ai de gând să-mi spui tu. 

— Nu, eu nu, pentru că nu știu. E o problemă prea profundă 
pentru mine. Însă, deși nu sunt creștin în sensul propriu-zis al 
cuvântului, ca om, l-aș susţine totuși pe lisus, pentru că, după 
părerea mea, diferenţa dintre cei doi ţine de putere, de felul în 
care au căutat-o în timpul vieţii lor. lisus n-a făcut-o. Niciodată. 
El a trăit așa cum a crezut de cuviinţă și oamenii au fost cei care 
l-au transformat apoi într-o zeitate. Dar Mahomed? Profetul a 
avut de-a face cu puterea de la bun început, căutând să 
controleze minţile și acţiunile altora în numele lui Dumnezeu. 
Poate c-o fi fost cu adevărat inspirat de Allah, prin puterea sa 
divină, dar asta e dincolo de posibilitatea mea de a mă 
pronunţa. Tot ce pot spune, din punctul meu de vedere, ca 
observator al comportamentului omenesc, este că nu am 
încredere în muritorii care pretind că se află într-o relaţie 
personală cu Dumnezeu, că Dumnezeu le cere să-i învețe pe 
alţii ce să creadă și cum să se poarte. Și mi se pare edificator 
faptul că niciunul dintre aceștia, fie ei sultani, emiri, califi, papi, 
cardinali, patriarhi, arhiepiscopi sau episcopi, nu pare niciodată 
să ajungă în sapă de lemn. Și, fir-ar să fie, încă mai mi-e foame. 
Poţi să crezi așa ceva? 

— Nu se poate. Am mâncat abia acum o oră. Eşti agitat la 
gândul apropiatei tale călătorii în Cipru și asta îţi dă senzaţia de 
foame. 

— S-ar putea să ai dreptate, vere, însă, cu toate acestea, aș fi 
în stare să mai mănânc ceva acum. la-ţi arma și hai să facem o 
plimbare, să ne dezmorţim picioarele. 

Aproape că se întorseseră în punctul de plecare când Alec 
Sinclair se opri și îi întinse arbaleta sa lui Andre, pentru a-și 
îndesa apoi degetele mari ale mâinilor sub marginile laterale ale 
platoșei, arcuindu-și spatele înapoi, până ce aproape că i se 
atinseră omoplaţii. 


246 


— Mâine e prima zi din iulie, spuse după aceea, cu un 
mormăit. Mă aștept să fie orice altceva în afară de o lună 
plictisitoare și să se-ntâmple multe cât o să fiu în Cipru. Aproape 
că mi-aș dori să nu plec. 

— Cât o să lipsești, ai idee? 

— Nu. S-ar putea să am nevoie cel puţin de o lună pentru 
ceea ce am de făcut, sau poate c-o să dureze mai mult. Nu 
trebuie să mă grăbesc și nici nu mi-o cere nimeni. E mai bine să 
faci toate pregătirile preliminare în amănunt și să iei de la- 
nceput o hotărâre corectă, decât să faci treabă de mântuială, ca 
să vezi cum e trimis altcineva să curețe mizeria pe care ai lăsat- 
o în urmă și să-ţi corecteze greșelile, nu crezi? 

— Nu te contrazic câtuși de puţin. 

Alec Sinclair își ridică ochii spre cer, apoi întinse din nou mâna 
după arbaletă, ridicând-o cu putere și sprijinindu-i mânerul de 
umăr. 

— Ai grijă de tine în lipsa mea, vere, și încearcă să nu te lași 
ucis. O să te caut imediat ce mă-ntorc și nu-mi doresc să te 
găsesc zăcând rănit printre ospitalieri. Ştii, sunt rivalii noștri și 
devin foarte îngâmfaţi ori de câte ori unul dintre noi e nevoit s- 
ajungă în grija lor. Dumnezeu știe că suntem bucuroși să-i avem 
alături de noi, dar uneori pot fi enervant de trufași. Rămâi cu 
bine, vere. 

Cei doi bărbaţi se îmbrăţișară cu stângăcie, așa îmbrăcaţi în 
armuri cum erau, apoi plecară în direcţii diferite, Sinclair 
întorcându-se în cortul său aflat alături de al templierilor și de 
stindardul lui Robert de Sable, iar de St Clair în locul lui de 
încartiruire din șirurile de corturi care îi adăposteau pe fraţii 
sergenţi. 

e 

În ziua de 8 iulie, la șase zile după plecarea lui Sinclair spre 
Cipru, opt dintre sergenţii lui Andre fură uciși în timpul unei 
ciocniri cu o hoardă hotărâtă de geniști sarazini. Oamenii aceia 
munciseră, fără îndoială, toată noaptea, fără să facă nici cel mai 
mic zgomot, pentru a umple o porţiune îngustă a șanțului cu 
legături de nuiele - mănunchiuri groase de tulpini de pipirig, 
care semănau cu niște bețe, aduse de la o mare distanţă, de 
vreme ce o asemenea plantă nu era de găsit nicăieri în regiunile 
din jurul Acrei. Își încheiaseră misiunea când nu se iviseră încă 
zorii, apoi se ascunseseră pe terenul de dincolo de șanț, stând 


247 


întinși, la vedere, dar fiind camuflați de straiele lor de culoarea 
nisipului, până ce se schimbase garda, chiar înainte de a se 
crăpa de ziuă. Apoi, când nimeni nu se aștepta, atacaseră ca 
niște djinni, sărind din ascunzătoare și dând năvală în număr 
foarte mare, pentru a traversa podul îngust pe care îl 
construiseră, în timp ce însoțitorii lor îi urmau în grabă, 
aducându-le caii. 

Șiretlicul aproape că reușise și surpriza ar fi fost deplină, dacă 
n-ar fi existat două mici amănunte care să-i deruteze. Unul 
dintre acestea fusese un tânăr turcopol, care, supărat de niște 
crampe la stomac, nu putuse să doarmă și plecase să se plimbe 
prin întunericul dinaintea zorilor, împiedicându-se și căzând în 
genunchi exact în locul unde noul pod de pipirig atingea muchia 
șanțului din partea lui. Abia venindu-i să-și creadă ochilor, se 
ridicase și dăduse imediat alarma, atrăgând atenţia unor 
ospitalieri călare care se îndreptau spre sud, către locul unde 
trebuiau să patruleze. 

Sarazinii atacară imediat ce arcașul alarmase tabăra, dar 
ospitalierii erau destul de aproape de capătul podului ca să 
ajungă acolo înaintea lor, împiedicându-i să pătrundă în poziţiile 
ocupate de franci. Însă era o luptă strânsă și ciocnirea luă în 
curând proporţii, transformându-se într-o încăierare puternică, 
cu pierderi grele de ambele părţi. De St Clair și escadronul lui de 
patruzeci de oameni se îndrepta spre nord, în același timp cu 
ospitalierii care mergeau spre sud, însă auziseră zarva tot mai 
puternică din spatele lor și se întorseseră, șarjând cu un zgomot 
asurzitor și angajându-se în luptă. Mai târziu, de St Clair avea 
să-și aducă aminte cum, la sosire, avusese impresia că 
numărase peste o sută de dușmani care traversaseră șanțul, 
ajungând pe partea lor, unii călare, dar cei mai mulți pe jos, și 
că printre aceștia din urmă erau arcași sarazini de elită, ale 
căror săgeți trase de aproape se adăugau norului lansat 
împotriva francilor din arcurile și arbaletele de dincolo de șanț. 

Îl văzuse pe primul sergent, locţiitorul său, doborât în primele 
clipe, ucis de o săgeată imensă care îl străpunsese, trecând prin 
armură și făcându-l să zboare de pe cal, apoi, înainte de a apuca 
să reacționeze, alţi doi oameni de-ai săi căzuseră chiar în faţa 
lui, aruncați peste capetele cailor când animalele se prăvăliseră 
pe burtă. Un braţ se întinse înspre el, împingând o lance lungă, 
ușoară, iar el o îndepărtă lovind cu mâna către spate, apoi izbi 


248 


în jos cu sabia sa lungă, pentru a-și spinteca agresorul. Drept în 
față, doi călăreţi veneau spre el din direcţii diferite, amândoi 
înveșmântaţi în robele verzi ale martiriului, și, pentru că nu 
putea face nimic altceva, se ridică în scări, săltându-și 
armăsarul masiv pe picioarele din spate, pentru a izbi mortal, cu 
potcoavele mari, din oţel, animalele mai mici ce se apropiau. 
Dar, chiar în clipa în care bidiviul uriaș se înălța, un pedestraș 
alergă sub pieptul lui și îl înjunghie în inimă cu o suliță lungă, 
trimiţându-l la pământ de-a rostogolul, astfel încât de St Clair 
abia izbuti să nu fie strivit dedesubt, eliberându-și picioarele din 
scări, aruncându-se cu agilitate spre spate și împingând cu o 
mână în șaua grea pentru a se avânta într-un salt cu boltă, ca 
un om fără armură. Dar zalele și platoșa lui cântăreau peste 
patruzeci de kilograme și căzu pe spate imediat ce atinse 
pământul cu călcâiele, răsucindu-se apoi cu violenţă pe o parte 
și abia izbutind să nu scape sabia din mână când greutatea 
enormă a calului mort zgudui pământul, prăvălindu-se alături de 
el. 

Se îndepărtă rostogolindu-se frenetic, știind că doi posibili 
ucigași se înălțau ameninţători deasupra lui, dar numai unul 
dintre aceștia îl atacă. Andre se răsuci disperat, parând o 
lovitură necruțătoare, ce îi amorți braţul, apoi privi licărirea 
arcului descris de iataganul strălucitor care zvâcni din nou, gata 
să-i ia viaţa. Dar, înainte ca mișcarea să aducă arma în punctul 
cel mai de sus, zări dâra fulgerătoare a unei săgeți de arbaletă 
înfipte în carne și omul cu iataganul dispăru, trântit pe spate de 
moartea de martir pe care și-o căutase. 

Gâfâind și aproape suspinând, de St Clair rămase întins, 
liniștit, privind în sus și, pentru o clipă, incapabil să se 
clintească. Auzea în jur cacofonia bătăliei, gemetele și 
mormăiturile, blestemele și tipetele sfâșietoare ce însoțeau 
întotdeauna zăngănitul armelor și alte sunete de luptă, dar, pe 
moment, stătea acolo, singur, trăgându-și răsuflarea și 
întrebându-se dacă era în stare să se pună în mișcare când avea 
să sosească momentul unei asemenea încercări. Se încordă, își 
săltă ușor capul și se uită în jur, nereușind să vadă nimic în 
dreapta din pricina leșului calului, însă pe urmă mârâi și se 
rostogoli pe jumătate, străduindu-se întâi să se ridice în capul 
oaselor și apoi în picioare, poziţie în care se clătină ușor, 
îndoindu-și și dezdoindu-și degetele de pe mânerul sabiei. O 


249 


ghioagă sarazină, cu ţepi, zăcea pe pământ, la picioarele sale, 
iar el se aplecă și o culese cu mâna stângă, ţinând-o lejer și 
cumpănind-o în palmă, până când ajunse să o simtă, mlădioasă, 
elastică și, totuși, susținând greutatea capului cu ţepușe 
primejdioase, care îi făcea plăcere. Avu senzaţia unei mișcări, în 
dreapta, și se răsuci brusc, pentru a da cu ochii de doi slujitori 
bărboși ai lui Allah care alergau în salturi, ocolind obstacolele în 
timp ce se repezeau spre el, în strădania de a se întrece unul pe 
altul. Spre surprinderea sa, vederea lor îl umplu de bună 
dispoziţie și respiră adânc, rânjind în timp ce se pregătea să-i 
întâmpine. 

Bărbatul din dreapta câștigă cursa, își prinse iataganul cu 
amândouă mâinile, îl ridică deasupra capului și, strigând exaltat 
numele lui Allah, îi cobori lama spre ţeasta necredinciosului, dar 
Andre o opri cu muchia sabiei sale, apoi îl pocni pe sarazin cu 
ghioaga din mâna stângă, dăruindu-i uitarea, înainte de a se 
întoarce, lăsându-se într-un genunchi, pentru a-i îngădui celui 
de-al doilea agresor să nimerească drept în sabia lui întinsă, 
trăgându-se singur în ţeapă. Când simţi greutatea omului 
sprijinită în vârful lamei, se împinse în sus, ridicându-se în 
picioare, răsuci sabia cu sălbăticie și o retrase apoi dintr-o 
smucitură, eliberând-o înainte de momentul în care carnea 
celuilalt avea să se strângă în jurul ei, blocând oţelul. 

Auzi în spate sunet de trompete și tropot tot mai puternic de 
copite, pe măsură ce soseau întăriri, strigând numele lui Richard 
și al Sfântului Gheorghe, și îi văzu deodată pe sarazini fugind, 
traversând podul improvizat care fusese cât pe ce să rupă liniile 
francilor. Aruncă o privire peste umăr, către leșul calului, apoi 
alergă din toate puterile, grăbindu-se să ia arbaleta și tolba cu 
săgeți agăţate de oblâncul șeii, însă cea dintâi căzuse sub 
animalul pe care nu reuși să-l clintească nicicum. ln momentul 
în care se îndreptă de spate și o porni din nou către șanț, lupta 
se încheiase. Ultimul sarazin se retrăsese, ieșind chiar și din 
bătaia celei mai puternice arbalete și cineva din primele rânduri 
ale grupului de ospitalieri dăduse deja foc podului, folosindu-se 
de o sticlă cu foc grecesc. Privind fumul învolburat și vâscos și 
flăcările unduitoare ce se înălțau din șanț, de St Clair se simţi 
dintr-odată teribil de istovit; spaima și euforia luptei dispăruseră 
și, în urma lor, pe deplin secătuit de energie și destins cu 


250 


desăvârșire, s-ar fi putut întinde liniștit să se odihnească pe 
nisip. 

În loc de asta, plecă să-și caute un nou locțiitor, indiferent 
cine ar fi fost acesta, acum, când primul sergent murise. Il găsi 
cu ușurință în persoana unui bărbat numit de camarazii săi Le 
Sanglier, Mistreţul Sălbatic, care era, în mod firesc, cel ce urma 
să fie înălțat în grad și căruia îi ceru apoi să facă o numărătoare 
oficială a oamenilor rămași în escadron. Atunci descoperi că 
aveau opt morţi, douazeci la sută din efectiv, și zece răniți, 
dintre care unul destul de grav ca să amenințe creșterea 
numărului de pierderi la nouă oameni. 

Primi raportul fără comentarii, apoi, cu o figură îndârjită, se 
duse să-și aleagă un alt cal dintre cei cinci care le 
supraviețuiseră călăreţilor lor. Se săltă în șa, descoperind cu 
surprindere că simţea o durere profundă în partea stângă, și 
văzu coloane de fum negru pătând cerul, departe, la sud de 
Acra, părând să se înalțe de dincolo de mare. li ceru Mistreţului 
să adune oamenii în formaţie și să-i pregătească pentru 
începerea patrulării în zona care le fusese repartizată pentru 
ziua aceea, apoi își întoarse calul și o porni înapoi, galopând 
către un mic grup de cavaleri englezi ce se holbau la fumul de la 
orizont. 

— Ce arde? îi întrebă, în timp ce se apropia. 

Unul dintre cavaleri dădu scurt din cap, recunoscându-l, și, la 
rândul său, Andre își aminti că îl întâlnise în cortul lui Richard. 

— S-ar zice că e Haifa. Englezul părea complet dezinteresat și 
ridică din umeri. Nu-mi dă prin cap ce altceva ar putea fi. E în 
partea opusă a golfului și de aici până acolo nu mai e nimic 
altceva, dacă Saladin nu-și arde cumva întreaga flotă pe mare. 

— Am atacat Haifa? 

— Pe măruntaiele Domnului, cu siguranţă nu. Avem destul de 
lucru aici, ne chinuim să dărâmăm Acra. 

— Atunci cine ar vrea să ardă Haifa? Nu poate fi decât 
Saladin, dar de ce-ar arde el un oraș pe care îl are în stăpânire? 
Cavalerul englez se strâmbă și ridică batjocoritor din umeri. 

— Cine poate ști ce e în mintea unui om ca ăsta? Poate că 
vrea să-l ferească de noi. Și, dacă-l arde, planul îi reușește cu 
siguranţă, nu-i așa? 

De St Clair tăcu o clipă, gândindu-se la ce-i spusese. 


251 


— Probabil că ai dreptate, Deniston. Acra trebuie să fie mai 
aproape de înfrângere decât credeam noi. E posibil ca Saladin 
să-și închipuie că avem de gând să atacăm Haifa după căderea 
Acrei. E atât de aproape și e port, cu ape adânci și locuri sigure 
de ancorare, fără epave. Pentru asta ar trebui să ştie că Acra o 
să se predea foarte curând - poate azi sau poate mâine. 

— Ei, haide. De unde-ar putea s-o știe? Am avut grijă ca locul 
ăsta să fie mai izolat decât o mănăstire de călugăriţe 
cisterciene. Nimic nu intră, nimic nu iese, nici măcar veștile... 
mai ales veștile. Asta înseamnă asediu. 

De St Clair rânji. 

— Spune-mi, lord Deniston, știi să-noți? 

— Să înot? Adică în apă? 

— Da, ca peștii. Arabii o fac. Există înotători care intră și care 
ies din Acra în fiecare noapte lăsată de Dumnezeu. Crede-mă. 

— N-ai decât s-o crezi tu, mârâi ţâfnos cavalerul englez și le 
aruncă o privire însoţitorilor săi, asigurându-se că erau martori 
la încercarea de a-l manevra făcută de acel francez idiot. N-am 
mai auzit o asemenea nerozie. Intră și ies înot, într-adevăr. Ha! 

De St Clair nu putea mărturisi că un Asasin șiit îl asigurase că 
așa stăteau lucrurile, așa că se mulțumi să ridice din umeri, 
păstrându-și zâmbetul pe buze, și adăugă: 

— Mai și zboară, intrând și ieșind. 

— Zboară? Zboară? Un alt apel la martori. Omul ăsta e nebun. 

— Nu sarazinii, Deniston. Păsările. Porumbeii. Trimit porumbei 
dintr-o parte într-alta, cu mesaje. Am fost asigurat că porumbeii 
sunt musulmani înfocați, că zboară direct de la o moschee la 
alta, din minaret în minaret. Ridică un deget a avertizare. Nu 
uitaţi asta și păziţi-vă. Cu bine. 

Își întoarse calul și îi dădu pinteni înainte ca vreunul dintre 
cavalerii englezi să fi găsit ceva de spus. 

Se îndreptă direct către locul unde îl aștepta ceea ce mai 
rămăsese din escadronul său. 

Mistreţul îl salută în timp ce se apropia. 

— Suntem prezenţi cu toţii, messire. Douăzeci și doi de 
sergenţi buni de luptă. Încă zece se află în grija ospitalierilor, 
dintre care unul pe moarte, trei trebuie să rămână în îngrijire, 
iar alţi șase sunt așteptați să revină poimâine la datorie. 

Andre dădu din cap, în semn că luase la cunoștință, în timp ce 
prin minte i se învârteau o grămadă de gânduri. Redus aproape 


252 


la jumătate, escadronul său nu era capabil, la drept vorbind, să- 
și îndeplinească misiunea de patrulare în ziua aceea, pentru că 
regulamentul referitor la forța de luptă și la efective era foarte 
clar. La toate incursiunile, numărul călăreţilor trebuia să fie 
suficient de mare pentru a descuraja atacurile întâmplătoare. Un 
escadron de patruzeci de oameni îi intimida pe dușmani, ceea 
ce nu se putea spune despre unul de douăzeci. 

— Ne întoarcem la corturi, sergent, și ne regrupăm. Am fost 
greu loviți și suntem prea puţini ca să ieşim călare fără să 
punem în pericol caii. Sunt sigur c-ai aflat până acum că sunt 
mai valoroși decât noi. Fiecare cal pierdut ne reduce șansele de 
victorie. Ai grijă de asta, dacă vrei, și trimite-l pe stegarul 
escadronului să mă-nsoțească. Dau raportul la comanderia de 
campanie și cer înlocuirea oamenilor pierduţi azi. O să am 
nevoie și de o listă cu numele morţilor, dar nu imediat, doar 
dacă nu cumva ai și făcut-o. O ai? 

— În minte, messire, dar nu e scrisă. 

— Da, bine, ai grijă să-mi trimiţi un exemplar când e gata... 
înainte de a-ţi îndeplini îndatoririle pe ziua de astăzi. 

Mistreţul salută, iar Andre își întoarse calul, îndreptându-se 
către  comanderia de campanie, aflată la o distanţă 
considerabilă. 

În jurul imensului cort al templierilor care o găzduia era foarte 
mult zgomot și agitația era în toi, cavalerii, nu toţi templieri, 
alergând în toate direcţiile. De St Clair știa că, deși violentă și cu 
pierderi numeroase, lupta în care se angajaseră oamenii săi 
fusese doar o ciocnire minoră, ce nu putea stârni o asemenea 
activitate intensă. Indiferent care ar fi fost cauza, fu nevoit să 
stea la rând înainte de a putea vorbi cu ofiţerul senior de 
serviciu. Acesta, un bărbat din Poitou, pe nume Angouleme, îi 
ascultă raportul și cererea de întăriri, apoi notă ceva înainte de 
a-și ridica ochii spre el. 

— Ajunge zilei răutatea ei’, ne spune Sfânta Scriptură. Se 
pare că atât voi, cât și ospitalierii v-aţi descurcat foarte bine. V-a 
costat scump, dar am auzit deja că oamenii voștri au doborât 
câte cinci dușmani pentru fiecare mort de-al nostru. Pierderea a 
jumătate din efectiv într-o acțiune îndreptățește odihna chiar și 
într-o astfel de zi. Azi, Filip pare să nu aibă cu mult mai mult 
noroc decât voi. Du-te și poruncește-le oamenilor tăi să stea 


4 Evanghelia după Matei 6:34 (n. tr.). 
253 


liniștiți pe moment, dar să fie cu ochii-n patru, dacă va fi cumva 
nevoie de ei. Între timp, o să trimit un alt escadron să patruleze 
în locul vostru. 

Andre salută și se răsuci pe călcâie, gata de plecare, însă apoi 
ezită și se întoarse. 

— lartă-mă, dar ai spus că regele Filip e în acţiune chiar 
acum, în timp ce stăm noi de vorbă? 

— Da, atacă din nou Turnul Blestemat. Inginerii au raportat că 
au șubrezit întreaga temelie și că se poate prăbuși în orice clipă, 
așa că a lansat un alt atac, ca să-i ţină pe dușmani ocupați. Dar 
mi se spune că au pierderi grele. Următorul, vino încoace. 

De St Clair ieși din cort, își găsi stegarul așteptându-l și îl 
trimise să-i spună Mistrețului să lase oamenii să se odihnească 
în restul zilei. Asta odată rezolvată, plecă în căutarea unui punct 
avantajos de observaţie, de unde să privească atacul francezilor 
împotriva Turnului Blestemat, numai ca să descopere că 
acţiunea se încheiase deja, cu toate că - sau poate pentru că - o 
porţiune întinsă din zidul turnului, de vreo nouă metri lățime, se 
prăbușise, formând mormane de moloz, printre care apărătorii 
cetății mișunau înnebuniţi, părând - din locul de unde îi urmărea 
el - o colonie de furnici al cărei mușuroi avea stricăciuni grave. ÎI 
văzu pe Filip întorcându-se la cortul lui, deplasarea regelui fiind 
vizibilă de la un kilometru și jumătate distanţă, datorită 
stindardului său, pe care erau brodaţi inconfundabilii crini ai 
Franţei. 

Ușor dezamăgit fiindcă acţiunea propriu-zisă îi scăpase, Andre 
se înălţă în scări și își lăsă privirea să cuprindă tabloul din faţa 
lui, poposind pe cortul lui Richard al Angliei, cu propriul său 
blazon imposibil de confundat. Se spunea că e încă bolnav, 
chinuit de abcese urâte, de căderea părului, de șubrezirea 
dinţilor și de gingiile putrezite, însă se presupunea că era, de 
asemenea, pe deplin angajat în stabilirea termenilor de predare 
a garnizoanei din Acra. Gândul îl făcu pe Andre să strâmbe din 
nas. Tabăra era inundată de zvonuri contradictorii, dar dintre 
acestea ieșeau în evidenţă cele referitoare la Richard și la 
atitudinea lui în privinţa capitulării. Se spunea, de asemenea, că 
refuza cu fermitate să discute termenii cu sarazinii, mai degrabă 
poruncind, în loc să o ceară, predarea necondiționată însoţită de 
eliberarea imediată a tuturor prizonierilor franci și de înapoierea 
grabnică a tuturor posesiunilor, incluzând printre acestea nu 


254 


numai Adevărata Cruce, ci și toate orașele și cetăţile capturate 
de la creștini după Hattin. 

Dacă acesta era adevărul - și, cunoscându-l pe Richard, Andre 
era pregătit să creadă că ar fi putut fi - atunci era o nebunie de 
genul celor duse la extrem, pentru că nu-i îngăduia lui Saladin 
să-și păstreze nici poziţia, nici demnitatea. Acceptând aceste 
condiţii severe, sultanul s-ar fi sinucis, din punct de vedere 
politic, religios și social, și până și de St Clair, nou-venit cum era, 
putea să vadă stupiditatea unor asemenea pretenţii impuse lui 
Saladin. Un bărbat ca acesta prefera mai degrabă să moară 
decât să trăiască dezonorat, așa cum voia să-l oblige Richard. 
Nu avea să accepte condiţiile regelui Angliei. 

Chiar în timp ce îi treceau prin minte toate acestea, Andre era 
convins că nu se înșela și că Richard Plantagenet știa foarte bine 
ce face. El era Regele Războinic, Lumina Strălucitoare a 
Creștinătăţii, era monarhul Inimă-de-Leu, Paladinul Angliei și 
Oșteanul Salvării Bisericii Romano-Catolice. N-avea să se 
împace niciodată cu o pace ambiguă, negociată. Personalitatea 
lui Richard cerea nici mai mult, nici mai puţin decât o victorie 
totală. Își adusese noul regat în sapă de lemn ca să suporte 
cheltuielile acelui război și intenţiona să-și însușească fiecare 
fărâmă de glorie disponibilă... dar nu obţineai cine știe ce triumf 
acceptând o semicapitulare a unui păgân înfrânt. De aceea, 
regele se străduia din răsputeri pentru a-l determina pe sultan 
să-și arunce toate forțele într-un război total - un război pe care 
Richard era convins că n-avea cum să-l piardă. 

Așadar, cam atât despre onoare și despre dăruirea cu care se 
străduia regele Angliei să-și joace rolul, cugetă Andre, cu 
amărăciune, acum sigur că analiza lui era corectă. Pe lângă 
flacăra vie a nevoii regelui de glorie personală și de aclamații, 
drepturile, vieţile și speranțele tuturor compatrioţilor săi puteau 
fi folosite, iar el avea, din toate punctele de vedere, puterea de 
face tot ce era necesar pentru a-și atinge scopurile. Era gata să-l 
înfrunte pe Saladin până la moartea ultimului oștean din ambele 
tabere. 

Privirea îi fu atrasă de altă mișcare, prea îndepărtată ca s-o 
poată identifica, dar bizară, o sclipire de un galben feminin 
proiectată pe pereţii cortului regal. Berengaria? Sau poate 
Joanna? Se gândi la amândouă, având viziunea ochilor celor 
două ce îi răspundeau cu o privire neclintită și zâmbi în sinea lui, 


255 


deși cu nervozitate, întrebându-se ce crezuseră despre dispariţia 
lui neașteptată din Limassol. 

Era ciudat, medită el acum, dar nu pentru prima oară, că, din 
ziua aceea, nu mai auzise nici măcar un singur cuvințel din 
partea nimănui din tabăra lui Richard. Era adevărat că stătuse 
de vorbă cu de Sable, dar foarte pe scurt și numai despre 
generalități. De Sable era mult prea preocupat de numeroasele 
sale îndatoriri ca să aibă timp pentru o discuţie stupidă despre 
prietenul său regele, povestind dacă fusese sau nu nemultumit 
de unul dintre favoriţii săi neînsemnați. Era adevărat și că el 
însuși nu făcuse nicio încercare de a intra în legătură cu seniorul 
său după sosirea acestuia în Outremer. Unii ar fi putut numi asta 
abandonare, dar un glas firav din adâncurile minţii lui Andre îi 
vorbea în șoapte discrete, răzvrătite, despre loialitate și 
responsabilitate. Sieur Henri de St Clair renunţase la toate, 
părăsind locul unde se retrăsese în mod onorabil, pentru a se 
pune din nou în slujba regelui său, într-un ţinut straniu, 
străduindu-se să se adapteze unor noi îndatoriri și să capete 
deprinderi noi la o vârstă când majoritatea bărbaţilor de seama 
lui muriseră deja de bătrânețe și, în adâncurile fiinţei lui Andre, 
sălășluia ceva care insista, cu o forţă neînduplecată, că Richard 
era cel căruia i-ar fi revenit responsabilitatea de a-l înștiința 
personal pe fiu de moartea bătrânului loial. Înainte de aceasta - 
și adevărul îl surprinse fiindcă, până atunci, nu îi trecuse 
niciodată prin minte un asemenea gând - Andre știuse că nu 
avea să facă niciun efort pentru a se apropia de rege. Cât 
despre cele două femei, soţia și sora, se mulțumi cu o 
strâmbătură tristă, pe jumătate zâmbet, pe jumătate suspin, 
gândindu-se că scăpase cu bine din situația creată, în ciuda unei 
alte voci mărunte, de la hotarele raţiunii lui, care bombănea cu 
jale, articulând șoapte pline de regret. 

Mormăi fără cuvinte, un sunet pornit din străfundul pieptului, 
apoi trase aer adânc în plămâni și încercă să-și golească mintea 
de astfel de gânduri, smucind cu putere de hăţuri și îmboldindu- 
și calul cu genunchii pentru a-l întoarce, pornind-o înapoi, spre 
escadronul său, unde, în următoarele câteva zile, se strădui să- 
și domolească sentimentele vagi, confuze, de vinovăţie în 
privinţa lui Richard și a loialității, conducându-și și instruindu-și 
oamenii cu mână forte, fără nicio cruţare. 


Dar peste patru zile, pe 20 iulie, cetatea se predă și totul păru 
să se schimbe cât ai clipi. Moralul întregii oștiri se îmbunătăţi 
puternic și toată lumea își recăpătă brusc entuziasmul, 
nerăbdătoare să capete o misiune concretă, pentru a putea apoi 
să povestească despre ceea ce făcuse în momentul căderii 
Acrei. 

Andre, care nu voia să ia parte la toate acestea, se pomeni, 
totuși, în mijlocul evenimentelor, fiind eliberat de îndatoririle 
sale de șef de escadron pentru a fi avansat în grad, devenind 
comandantul unei trupe de o sută de călăreţi însărcinaţi cu 
păstrarea ordinii în timpul capitulării. A doua zi, asistă alături de 
noii săi camarazi la retragerea arabilor înfrânți, ce părăseau 
cetatea pe care o apăraseră un timp atât de îndelungat. 

Mulțimea care se îngrămădea să privească evacuarea era 
imensă: toţi oștenii din armata francilor care nu se aflau la 
datorie veniseră să se uite cum oastea învinsă părăsea cetatea. 
Dar toţi cei care se așteptaseră să-i vadă pe păgâni târșâindu-și 
picioarele într-o procesiune de indivizi zdrențăroși și 
demoralizaţi avură parte de o dezamăgire. Dușmanii ieșiră pe 
poartă într-o coloană lungă, mergând cu capul sus, plini de 
demnitate, astfel încât simpla lor apariţie înlătură dorinţa 
francilor care asistau la eveniment de a ovaționa sau chiar de a- 
și bate joc de ei. În loc de asta, îi priviră într-o tăcere adâncă, cu 
o nuanţă de respect, și nimănui nu îi trecu prin minte să-i insulte 
în timp ce se îndepărtau. 

Andre de St Clair privi exodul simțind în piept dogoarea unui 
sentiment vecin cu mândria, fiindcă știa că vărul său Alec ar fi 
fost mândru de modul în care își acceptau bărbaţii aceia 
înfrângerea, fără regrete și fără niciun respect pentru cuceritori. 
După ce trecu și ultimul dintre ei, nemailăsând în urmă decât 
ostaticii rămași ca garanţie pentru Richard, ofiţerul ce comanda 
trupa lui Andre dădu semnalul prestabilit și oștenii se plasară în 
spatele coloanei de arabi, formând patru rânduri alăturate de 
câte douăzeci și cinci de călăreți. Îi însoţiră pe cei daţi în grija lor 
până dincolo de liniile asediatorilor, apoi îi lăsară să-și croiască 
singuri drum prin deșert, liberi să plece oriunde. 

e 

— Are cineva idee ce căutăm aici, stând în soare, de parcă am 

fi niște idioţi? 


257 


Aflat în fruntea propriului escadron, la o distanţă de două 
lungimi de cal față de primul rând, Andre de St Clair auzi clar 
întrebarea - venise dinspre cele trei rânduri lungi de cavaleri din 
fața lui - dar nu încercă să răspundă și nici măcar să se 
gândească la un răspuns potrivit. Atenţia îi era atrasă de un alt 
fapt, care îl deranja într-un mod mult mai personal. Ceva, o 
creatură, i se târa pe pielea de pe coaste, sub braţul drept, și 
mâncărimea stârnită de mișcarea aceea înceată era aproape de 
nesuportat. Păduche sau gândac, nu știa ce este și nici nu-i 
păsa. Se concentra numai asupra imposibilității de a se 
scărpina, de a-l prinde, de a-i opri într-un fel înaintarea, fiindcă 
între insectă și degetele sale erau mai multe straturi de haine 
împuţite, de căptușeală din bumbac, de zale și de platoșă. Nu 
mai făcuse baie de cinci săptămâni, iar acum se simţea copleșit 
el însuși de propria duhoare. Ajunsese aici după cinci săptămâni 
de patrulare neîncetată prin deșert, cinci săptămâni în care apa 
fusese raţionalizată cu strictețe, cinci săptămâni de plictiseală 
care te scotea din fire în vreme ce hăituiai prin pustiu grupări- 
fantomă ce rămâneau imposibil de încolţit, fiind zărite în puţine 
rânduri și atacând uneori la căderea nopții sau înainte de a se 
crăpa de ziuă, când făceau victime și dispăreau în întinderea 
nesfârșită de dune. Bărbaţii din spatele lui, Escadronul Roșu, 
erau la fel de sătui ca el însuși de o asemenea viaţă. 

După o tăcere care, retrospectiv, păru lungă, o altă voce, tot 
din faţa lui, răspunse întrebării retorice. 

— Pentru că suntem idioţi, frate. Asta n-ar trebui să te mire. E 
chemarea noastră. Știi asta. De-asta am făcut legământ de 
sărăcie, de castitate și de supunere - pur și simplu ca să putem 
sta aici, sub soarele deșertului, lefteri, fără nimic care să ne 
aparţină, cocându-ne în propria sudoare și plecându-ne în faţa 
capriciilor unui bastard dement și nemilos, a cărui menire e să 
născocească tot felul de căi prin care să ne pună la încercare 
sufletul nemuritor. De-aia ești aici, alături de noi, ceilalți... 
pentru că ești templier. 

— Liniște! auzi apoi Andre. Nu îngădui să se vorbească astfel 
în front. N-aveți niciun pic de rușine? Aduceţi-vă aminte cine 
sunteți și care vă sunt îndatoririle. Dacă mai aud așa ceva, din 
partea oricui, o să am grijă ca vinovatul să fie zidit câteva zile, 
ca să aibă timp să cugete asupra insultelor aduse lui Dumnezeu 
și ordinului nostru sacru. 


258 


Vorbitorul era Etienne de Troyes și niciunul dintre cei care îl 
auziseră nu se îndoi, nici măcar pentru o clipă, că mareșalul fără 
pic de umor avea să-și ducă la îndeplinire ameninţarea. 
Disciplina interioară și pedepsele aplicate de Templu pentru a 
păstra curăţenia cugetului și a dobândi mântuirea fraţilor erau 
gândite, astfel încât să fie o piedică în calea păcatului, dorindu- 
se să fie crunte, să constrângă firile îndărătnice, și nu era ceva 
neobișnuit ca un frate rebel sau arțăgos să fie zidit, literalmente, 
fiind închis în spatele unui perete de cărămidă într-un loc strâmt 
și întunecos, pentru o săptămână sau chiar mai mult, fără să 
primească nimic altceva decât un vas cu apă în vreme ce 
medita asupra căilor către îngăduinţă, repunere în drepturi și 
mântuire. 

Grupul de cavaleri se cufundă din nou în tăcere și în 
nemișcare. Un cal necheză și lovi cu copita, stârnind o serie de 
reacţii similare din partea celorlalţi, căci toţi stăteau de prea 
mult timp în același loc. Animalul aflat exact în faţa lui de St 
Clair își săltă coada și el îl privi înălțând un morman de balegă 
ce aburi puţin sub arșița soarelui. Se aplecă ușor înainte, ca să 
se uite în stânga, unde șirurile de ospitalieri în robe negre 
ocupau flancul opus al frontului francilor și se întrebă dacă ei 
știau mai bine decât templierii de ce se aflau acolo. și scosese 
oamenii din tabără înainte de a se ivi zorii, fără a le putea da alt 
ordin în afara celui de a se pune în mișcare - nicio destinaţie, 
nimic de dus la îndeplinire, ceea ce, ca fapt în sine, era ceva 
neobișnuit - și merseseră întruna, până când ajunseseră în acel 
loc dezolant, unde se opriseră și se desfășuraseră în formaţie de 
luptă. 

Ospitalierii se aflau în stânga liniilor, pe pantele mai joase ale 
dealului numit Tel Aiyadida, ce marca hotarul estic al teritoriul 
pe care, tot avansând, îl ocupaseră forțele creștine. Templierii 
stăteau, ca de obicei, de partea dreaptă, flancurile fiind unite 
prin diverse contingente ale oștirii laice, formând un front care 
se întindea pe mai bine de opt sute de metri. In faţa lor, spre 
sud-est, drumul către Nazaret era, practic, invizibil, pierzându-se 
în strălucirea orbitoare a soarelui amiezii și având în stânga, 
aparent la jumătatea distanţei până la orizont, un alt deal, Tel 
Keisan. Pe acesta din urmă nu se zărea nicio mișcare, dar era 
teritoriu inamic, apărat cu strășnicie, după cum o știau 


259 


templierii, de nenumăratele și aparent inepuizabilele regimente 
de beduini africani, în robe negre, ale lui Saladin. 

În ariergardă sună o trompetă, urmată curând de tropotul 
copitelor unui cal în galop și de apariţia unui mesager care 
aducea vestea că regele Richard se apropia dinspre Acra, însoţit 
de o oaste numeroasă, și toţi cei prezenţi - peste douăsprezece 
mii de călăreţi - se răsuciră în șa ca să îl vadă sosind pe Inimă- 
de-Leu, anticipând faptul că oștirea numeroasă despre care li se 
vorbise trebuia să fie pedestrimea pe care o lăsaseră în urmă, la 
Acra. 

Era și nu era. Pedestrimea era acolo, în plină forță, dar ca 
escortă a unei coloane imense de sarazini prizonieri, care 
mergeau în mijloc, legaţi fedeleș, unduind printre dune precum 
un șarpe uriaș. În fruntea lor, capul reptilei, se afla Richard, în 
toată splendoarea sa, călare pe magnificul armăsar auriu pe 
care îl luase, adică îl furase, de la Isaac Comnenus. Era îmbrăcat 
superb, ca de obicei, cu cea mai fină dintre armurile sale aurite, 
peste care purta straie regești de purpură, de un roșu aprins 
combinat cu auriu. În spate se îmbulzea suita lui personală, 
treizeci de filfizoni și de papiţoi de toate soiurile, incluzând, ca 
întotdeauna, și câţiva cavaleri și luptători ridicaţi în slăvi, cărora 
nimeni nu le putea pune la îndoială bărbăţia fără să-și riște 
viața. Călăreau cu toţii la vreo cincizeci de pași înaintea grosului 
avangărzii, relativ feriți de praful stârnit de pe drum, mai puţin 
de cel pe care îl ridicau ei înșiși. Apoi, în ordine, venea întreaga 
falangă a gărzilor regale, mergând în șiruri de câte doisprezece 
și fiind condusă de un grup de toboșari ce impuneau ritmul 
constant, nu foarte energic, al marșului. In spatele lor, bine 
păzită din ambele părţi, venea coloana de prizonieri, cu gleznele 
legate astfel încât puteau să meargă târându-și picioarele, dar 
le era imposibil să întindă pasul. 

Când îi văzu ivindu-se, Andre își simţi stomacul răscolit de o 
senzaţie nedefinită și aruncă o privire grăbită către coastele 
dealului Tel Keisan, neștiind ce se aștepta să zărească acolo, dar 
fiind conștient de ceva aparte, de un presentiment ce îl 
îngreţoșa. Dar pantele păreau să fie pustii și încordarea lui spori, 
fiindcă știa că adevărul era altul. Dușmanii se aflau acolo. Pur și 
simplu nu ieșeau la vedere. Se răsuci iarăși, urmărind din nou 
coloana ce se apropia și încercând să aprecieze numărul 
prizonierilor. Rândurile erau de câte zece oameni, cu câte doi 


260 


paznici de fiecare parte, formând un șir de paisprezece, și el 
numără zece rânduri riguros egale ce veneau în urma primului, 
înainte de a se da bătut din cauza înaintării coloanei și a norilor 
de praf. Deasupra tuturor atârna o pâclă deasă, stârnită de 
târșâitul atât de multor picioare, și rândurile în mișcare 
deveneau de nedeslușit, pierzându-se în vălătucii opaci ce se 
înălţau în văzduh. Presimţirile rele i se înteţiră. Întoarse capul și i 
se adresă cavalerului din dreapta, aflat în fruntea formaţiei sale, 
Escadronul Albastru, un englez taciturn, fără pic de umor, căruia 
Andre nu-i știa adevăratul nume, pentru că toată lumea se 
referea la el, chiar și atunci când i se adresa direct, spunându-i 
Nas. Aveau un motiv întemeiat să-l poreclească astfel, pentru 
că, ori de câte ori i se punea o întrebare, chiar și în limba 
franceză, era cel mai probabil ca el să răspundă întrebând, la 
rândul său, în engleză: „Cine știe?”8 Și, pe lângă asta, nasul lui 
era spectaculos de stâlcit, spart și strâmbat cu mulți ani în urmă 
de o lovitură de bâtă care ar fi trebuit să-i zdrobească țeasta, 
dar își greșise ţinta. 

— Ce se petrece, Nas? Și nu cumva să spui „cine știe”. Am 
patrulat în permanenţă în ultimele cinci săptămâni și am revenit 
în tabără abia azi-noapte, așa că n-am idee ce s-a mai 
întâmplat. De ce-au adus prizonierii atâta drum, până aici? E 
clar că Richard vrea să-i folosească într-un anumit scop. Ai idee 
care ar putea fi? Ai auzit vreun zvon? Ceva, cât de cât? 

Nas îi întoarse privirea, apoi își lăsă capul în jos. 

— Sunt prizonierii din Acra... aproape trei mii, capturați când 
a căzut cetatea și păstraţi ca zălog până când Saladin își va 
respecta făgăduiala de a elibera prizonierii lui - oamenii noștri - 
și de a ne înapoia Adevărata Cruce. Ridică din umeri, 
deschizându-și braţele. Asta trebuie să fie. Nu mă pot gândi la 
altceva. Saladin a fost foarte tăcut în ultima vreme și n-a făcut 
cine știe ce eforturi ca să-și îndeplinească promisiunile. Dar 
probabil că acum vine să ne-ntâlnească, urmând să facă 
schimbul de prizonieri. 

— Atunci de ce nu dă niciun semn? De ce suntem singuri aici? 

Nas mormăi din fundul gâtului. 

— Cine știe? Ai face mai bine să-l întrebi pe Richard. Regii și 
sultanii au obiceiurile lor, după cum am observat. Nu-mi cer mie 
sfatul și nici eu nu le dau vreunul. 


3 who knows?: knows se pronunţă la fel ca nose („nas”) (n. tr.). 


În următoarea jumătate de oră sau chiar mai mult, Andre privi 
coloana ce șerpuia către centrul primei linii, observând că până 
și veteranii din cele două ordine monastice se alăturau corului 
de aclamații entuziaste care întâmpină sosirea regelui Angliei. 
Richard era într-o formă excelentă, nemaipăstrând nicio urmă a 
recentei sale bătălii cu scorbutul, fluturându-și mâna și 
zâmbindu-le tuturor celor din jur în timp ce se apropia de linia 
întâi. Odată ajuns, își scoase sabia cu mâner de aur, lucrat cu 
migală, și o roti deasupra capului, iar oastea din faţa lui se 
deschise, îngăduindu-i să treacă printre oameni, împreună cu 
grupul însoţitorilor săi. Priveliștea trezi o agitaţie plină de 
bănuieli în sânul tuturor unităţilor care alcătuiau frontul de 
luptă, pentru că prizonierii, deși aflaţi sub o escortă puternică, 
erau acum, teoretic, dincolo de orice i-ar fi putut reține și se 
apropiau de liniile inamice, conduși de Richard și fiind tot mai 
aproape de libertate cu fiecare pas. Dar nu se întâmplă nimic. 
Apariţia coloanei de captivi nu primi niciun răspuns vizibil de pe 
pantele dealului Tel Keisan și Andre se pomeni întrebându-se 
cât de mult avea să se mai bucure de îngăduinţa de a înainta. 

Intrebarea nerostită primi răspuns aproape imediat ce o 
formulase în gând, pentru că Richard, aflat acum la vreo sută de 
pași distanţă de locul unde stătea Andre, ridică o mână 
deasupra capului și făcu un semn circular, după care se trase 
deoparte, împreună cu escorta sa, lăsând loc pentru ca falanga 
de gărzi din spate să ducă la îndeplinire o serie de ordine pe 
care era clar că le primiseră din timp. Gărzile se opriseră pe o 
întindere de teren plat, aflată cam pe la mijlocul distanței dintre 
cele două dealuri, Tel Aiyadida și Tel Keisan, iar acum se 
despărţeau în două și se roteau, întorcându-se ca să încadreze 
prizonierii. În același timp, paznicii care merseseră pe flancurile 
coloanei de ostatici începură să-i deplaseze pentru a alcătui 
șiruri şi blocuri distincte,  mânându-i, împingându-i și 
numărându-i până când primul rând ajunse să fie format dintr-o 
sută de oameni, fiecare fiind capătul unei coloane de câte zece, 
ceea ce însemna un total de o mie de bărbaţi, oricare dintre ei 
aflându-se la o depărtare de doi pași față de cei mai apropiaţi 
vecini din faţă și din spate, precum și de cei din lateral. Soarele 
strălucea cu răutate și nu exista nicăieri niciun adăpost, niciun 
loc care să ofere o ușurare, iar oastea adunată aștepta, asudând 
și având grijă să nu-și atingă de armuri pielea neprotejată. Și, 


262 


ici-colo, pe întreaga întindere a armatei francilor, câte un om se 
clătina și cădea, răpus de căldura chinuitoare. 

Odată completat, blocul de prizonieri avea ceva impresionant, 
își spuse de St Clair, continuând să se întrebe de ce se ostenea 
Richard atât de mult și în ce scop, pentru că, în coloana iniţială, 
mai erau încă de două ori pe atâţia oameni. Dar nimeni nu se 
clinti și nimeni nu scoase nicio vorbă până când sergenţii nu 
începură să aducă următorul rând de prizonieri la locul cuvenit, 
pentru a forma un al doilea bloc, de asemenea de o mie de 
oameni. Cineva din spatele lui André, din propriul său escadron, 
prinse să mormăie ceva, iar el se răsuci în șa și se răsti, 
cerându-i să înceteze și având mare grijă să nu se uite cu 
atenție, pentru ca nu cumva să vadă cine fusese. Pe urmă nu 
mai vorbi nimeni și timpul continuă să se târască alene, 
suferinţele sporind cu fiecare minut. lar Andre devenea din ce în 
ce mai conștient că în faţa lor nu se vedea nici urmă de Saladin 
sau de vreun alt sarazin. 

Ceva mai târziu, după ce toţi prizonierii fuseseră aranjaţi în 
blocuri, un sergent senior îl înștiinţă pe rege, care, după aflarea 
veștii, se îmbufnă pentru o clipă. Apoi dădu din cap și se 
îndreptă în șa. Își înălță cu mult deasupra capului sabia lungă, 
cu mânerul în culori strălucitoare, și o roti, dând un alt semnal 
prin acea mișcare circulară. Un grup de toboșari ieși cu 
promptitudine în faţă și începu să lovească tobele în ritm 
sacadat. Pe măsură ce bătăile deveneau tot mai răsunătoare, 
din ariergardă se desprinseră coloane cvadruple de arbaletrieri, 
luând poziţie în spatele prizonierilor. Pentru că se ocupase 
împreună cu tatăl său de alcătuirea acelor formaţii, Andre știa 
că fiecare coloană număra câte două sute de oameni și își simţi 
umerii crispându-se când intui ce era posibil să urmeze, dar, 
chiar și atunci când văzu primele săgeți împlântându-se pe 
tăcute în spatele prizonierilor legați și neajutoraţi, nu izbuti să-și 
creadă ochilor. 

Captivii se prăbușeau în șiruri, ca brazdele de grâne în faţa 
secerilor. După primele clipe de neliniște și de nesiguranță, 
prizonierii din primele rânduri înțeleseră ce se petrecea în 
spatele lor, astfel încât panica izbucnită se răspândi ca focul 
grecesc în bătaia unui vânt puternic. Captivii rupseră rândurile și 
încercară s-o ia la fugă. Dar nu puteau să alerge, aveau 
picioarele prea strâns legate și nu izbuteau decât să se 


263 


împleticească stângaci și să cadă, strigând către Allah și 
implorându-i ajutorul. 

Richard Plantagenet stătea, călare, în stânga, cu avangarda 
sa strânsă ciorchine în jur, privind masacrul în plină desfășurare 
cu chipul lipsit de expresie, ca și cum ar fi urmărit un roi de 
albine afumat până la căderea în nesimţire, pentru ca să poată 
fi adunată mierea. Pe urmă, undeva, în dreapta lui Andre, un 
templier întors cu faţa spre carnaj începu să-și lovească ritmic 
scutul cu sabia, de două ori cu mânerul și o dată cu latul lamei, 
în măsura de trei pătrimi, acompaniindu-și cuvintele sacadate: 

— Pen-tru Cruce, pen-tru Cruce, pen-tru Cruce... 

Scandarea acompaniată de lovituri ca de ciocan fu preluată 
cu repeziciune de vecinii săi și se răspândi în rândurile 
templierilor până ce se păru că o rostea toată lumea, deși nu o 
făceau cu toţii. În ziua aceea, printre templieri, chipul lui Andre 
nu era singurul întunecat de consternare și de neîncredere în 
ceea ce-i vedeau ochii, însă nu era vorba decât de o minoritate 
neînsemnată. Când psalmodierea aceea căpătă amploare, 
devenind inteligibilă pentru regele care privea totul, acesta își 
ridică din nou sabia deasupra capului, de data asta ţinând-o de 
lamă, astfel încât mânerul de aur se transformă în simbolul 
Crucii, fiind imediat proslăvit de creștini, iar glasurile ce scandau 
deveniră și mai puternice în vreme ce erau uciși ultimii 
musulmani. 

Când se încheie totul, sarazinii fiind morţi până la unul, 
Richard semnaliză din nou și arbaletrierii se regrupară, 
întorcându-se cu pași iuți în poziţia lor iniţială. După aceea, 
întreaga oaste făcu stânga-mprejur, pornind-o pe drumul către 
Acra și lăsând peisajul împestrițat cu destui oameni uciși pentru 
a sătura toţi vulturii, pe o rază de câţiva kilometri. Andre de St 
Clair călărea printre ai săi fără să se uite nici în stânga, nici în 
dreapta și fără să facă vreo încercare de a vorbi cu cineva, 
înspăimântat până în adâncul sufletului nu numai de 
dimensiunea păcatului la care fusese martor, ci și fiindcă 
făptașul era același om care, cu câţiva ani înainte, reacţionase 
memorabil, îngrozit și ultragiat de vestea că Saladin executase o 
sută de prizonieri după victoria sarazinilor de la Hattin. Dar, 
când zgomotele inconfundabile ale triumfului și ale celebrării 
prinseră să înflorească în jurul lui, din toate părțile, nu mai izbuti 
să ignore ceea ce se petrecea și se întoarse, holbându-se, cu 


264 


ochii goi, la spectacolul oferit de cavalerii cu feţe sobre, 
solemne, care se clătinau ca niște beţivi, lăsându-se în voia 
euforiei de a fi ucis atât de mulţi păgâni, pentru gloria eternă a 
lui Dumnezeu. 

e 

— Două mii șapte sute de oameni, Alec. Atâţia erau... Două 
mii șapte sute... mai mulţi de atât, ca să spunem adevărul... mai 
mulţi decât cele șapte sute, dar fără să ajungă la opt... 
Măcelăriţi ca niște animale și lăsaţi să se umfle și să 
putrezească sub soarele deșertului. 

— Hmm. Alec Sinclair își păstră faţa lipsită de expresie și 
vocea fără inflexiuni. Ei, bine, odată măcelăriți, nu mai exista 
niciun alt loc unde să fie lăsaţi, vere, cel puţin nu în timpul zilei. 
Nu e nimic mai bun decât soarele deșertului, sub care să se 
umfle și să putrezească. Nu încerc să tratez cu ușurință niciunul 
dintre amănuntele pe care mi le povestești. E vorba doar de 
simplul fapt că o minte raţională refuză să accepte astfel de 
atrocități... Ce-ai făcut în timp ce se întâmpla asta? 

— Nimic. N-am făcut nimic. Eram... nu pot să spun cum eram 
sau la ce mă gândeam. Eram amortit, îngrozit, nu-mi venea să 
cred. Dar mi-e rușine să spun că n-am făcut nicio mișcare ca să 
opresc totul. 

Trăsăturile lui Sinclair se schimonosiră într-un soi de zâmbet 
strâmb. 

— Cum ai spus, vere? Ţi-a fost frică să ieși în față și să-l 
denunţi pe regele Angliei drept un măcelar ucigaș, numai pentru 
că era înconjurat de câteva mii dintre oștenii lui turbaţi, care 
omorau cu mare entuziasm mii de alţi oameni? Ţt-tt, omule, e 
groaznic! 

Zâmbetul schițat îi dispăru de pe buze și întoarse capul, 
cuprinzând cu privirea locul unde se aflau, alături o vatră de foc 
goală, la cincisprezece pași de cortul lui Andre. Nu aveau parte 
de nicio intimitate, pe lângă ei foindu-se, fără încetare, un șuvoi 
constant de cavaleri și de sergenţi, într-un du-te-vino impus de 
toate însărcinările imaginabile. În trecere, unul dintre ei dădu 
din cap către Alec, recunoscându-l, fără să manifeste niciun fel 
de interes supărător, iar el îi răspunse cu același gest, 
mormăind ceva de neînțeles. Se uită din nou în jur, asigurându- 
se că nu le acorda nimeni atenţie, apoi se întoarse din nou spre 
André, cu o figură sobră. 


265 


— A fost primul lucru pe care l-am auzit azi-noapte, când am 
coborât de pe corabia care m-a adus din Cipru și care a plecat 
imediat înapoi, așa că acolo se va afla poimâine despre cele 
întâmplate. L-am auzit pe episcopul de Bayonne instruindu-l pe 
căpitan să răspândească glorioasa veste la întoarcerea sa în 
Cipru. 

— Ce-ai auzit, ce-a spus? 

— Că Richard a obţinut o mare victorie morală asupra lui 
Saladin, executând ostaticii care garantau acţiunile sultanului. 
Că l-a învăţat pe păgân unde îi e locul și l-a pedepsit aspru - dar 
așa cum se cuvenea - pentru încercarea de a-și încălca 
jurământul în privinţa înapoierii Adevăratei Cruci. Și știu că toți 
ceilalți care l-au auzit pe episcop au fost de părere că e o mare 
victorie și o lecţie morală care se impunea. 

— A fost crimă, Alec - crimă la o scară pe care nu mi-aş fi 
putut-o imagina. Crimă în toată puterea cuvântului, 
premeditată, fără nicio milă, un păcat de moarte. Dacă există 
într-adevăr un iad cu foc și pucioasă, așa cum cred creștinii, 
atunci Richard Plantagenet și-a câștigat ieri un loc aparte, în 
adâncurile lui, pentru că în dogma creștină, oricât de mult ar fi 
falsificat-o logica preoțească, nu există nimic care să justifice 
cumva fapta acestui om. Același care a jurat în public, cu 
evlavie, în numele lui Hristos cel Viu, Dumnezeul lor îndurător, 
să înapoieze poporului Mântuitorului blajin Țara Sfântă a 
Domnului. 

Alec Sinclair dădu din cap. 

— Seniorul tău nu e un personaj plin de noblețe, cum ar vrea 
să-l creadă întreaga lume, nu-i așa? 

— Da, nu este... 

— lar noi avem acum de vorbit despre lucruri la fel de 
importante, dar trebuie să mergem în altă parte. Aici sunt mult 
prea multe urechi. la-ţi arcubalista și ceva care să ne slujească 
drept ţintă și-o să găsim un loc unde să ne exersăm abilităţile și 
unde să nu ne poată auzi nimeni. 

La scurt timp după aceea și la vreo opt sute de metri distanţă 
de hotarul taberei aglomerate, de St Clair înfipse o suliță lungă 
cu vârful în pământ, la poalele unei dune. Iși legase pumnalul, 
cu tot cu teacă, la o distanţă de un cap faţă de partea de sus, ca 
pe o bară transversală, și pusese deasupra o pătură de pe cal, 
sugerând astfel dimensiunile și forma unui bărbat înalt și 


266 


subţire, impresie ce fusese întărită adăugând, în capătul suliţei, 
un coif vechi, crăpat și ruginit. Când fu satisfăcut de aspect și 
sigur că obiectul putea fi recunoscut, de la distanţă, drept o 
simplă ţintă, încălecă și se îndepărtă, împreună cu Alec, până la 
vreo sută și douăzeci de pași, unde descălecară și își deșeuară 
caii înainte de a le trece peste cap traistele cu mâncare, în care 
se afla câte o mână de ovăz. Abia după ce se ocupaseră de 
animale, își luară arbaletele și se apropiară de linia de tragere, 
săpată de Alec cu călcâiul în nisip. 

De fapt, niciunul nu-și adusese arcubalista, din simplul motiv 
că era o armă prea puternică pentru un asemenea exerciţiu 
improvizat, de vreme ce toate săgețile trase de la o distanţă 
atât de mică aveau să fie pierdute, dispărând în nisipul dunei 
din spatele țintei. Işi aduseseră în schimb arbaletele, mai mici și 
pentru a căror mânuire era nevoie de mai puţină forță și de mai 
multe dintre abilităţile care îi interesau. Folosind acele arme, de 
la o asemenea distanţă, exista cel puţin posibilitatea recuperării 
săgeţilor lansate. Andre trase primul, privind zborul săgeţii cu un 
ochi critic și, după ce o zări căzând la mică distanţă de ţintă, își 
modifică ușor poziţia corpului și trase încă o dată, mormăind 
satisfăcut când o văzu nimerind de această dată în coada suliței, 
din care ricoșă. 

Vărul său urmări lovitura, apoi luă, la rândul său, poziţia de 
tragere și făcu exact același lucru, cu singura excepţie că a 
doua sa săgeată ricoșă în stânga tintei, în loc să ajungă în 
dreapta, cum se întâmplase cu a lui Andre. 

— Ei, foarte bine, spuse acesta, îndesându-și arma sub braţ, 
ne-am dovedit îndemânarea. Am lovit amândoi ţinta și se pare 
că n-avem spectatori. Și, chiar dacă am avea, nimeni n-o să vină 
destul de aproape ca să ne audă, așa că acum putem sta de 
vorbă? 

— Putem. 

Cu capul în jos, Sinclair făcu stânga-mprejur, pornind-o spre 
şaua lui, care zăcea pe coasta unei mici movile de nisip. Işi 
sprijini o cizmă de partea din spate a șeii și propti arbaleta de 
vârful ei ridicat, încrucișându-și mâinile pe corpul armei. Andre îl 
urmă în tăcere, mulțumindu-se să privească și să aștepte, știind 
că, indiferent ce urma să spună vărul său, nu avea să fie nici 
lipsit de importanţă, nici spontan. 


— Am simţit... Alec se întrerupse, evident cântărindu-și 
cuvintele. Astăzi am simţit, în tine, o inversare, vere, ceva care 
azi nu mai era acolo la fel ca înainte, sau, poate mai exact spus, 
ceva era acolo așa cum n-a mai fost până acum. A 

Andre păstră tăcerea, așteptând ca vărul său să continue. Işi 
dădea seama că, indiferent ce ar fi încercat să-i spună, lui Alec îi 
venea greu să găsească vorbele potrivite, pentru că pronunţa 
cuvintele cu o mai mare grijă, dându-și mai multă osteneală 
decât de obicei. Franceza lui era fluentă și o vorbea fără efort, 
dar originea scoțiană și locul unde crescuse se întrezăreau 
dincolo de accentuarea cuvintelor și a vocalelor, pe care le 
pronunţa scurt și clar, însă așa cum n-ar fi făcut-o niciun om 
născut pe teritoriul Galiei. 

— Poate că sunt aici, în Outremer, de prea mulţi ani, continuă 
Alec după încă un moment de gândire. M-am învăţat să trăiesc 
de unul singur, ca un anahoret, departe de alţi oameni, de 
creștini, dacă înţelegi ce vreau să spun, și să-mi ţin sub control 
propria consacrare, așa cum am fost învățat. Ca urmare, e 
evident că n-am fost expus acelui gen de schimbări pe care toți 
cei veniţi odată cu tine de dincolo de mare par să le considere 
firești. Nu e vorba despre schimbările ușor de scos în evidenţă, 
care pot fi identificate cu ușurință. Presupun, de fapt, că mă 
refer mai degrabă la diferenţele ce ţin de morală, la niște 
schimbări ale modului de înţelegere și de acceptare. Acum, când 
sunt conștient de ele, îmi dau seama că, dintre acestea, cele 
mai multe trebuie să se fi petrecut de când am plecat din Scoţia 
și, cu siguranță, de când am părăsit lumea creștină pentru a 
veni încoace. Sunt, mai mult decât orice altceva, schimbări de 
atitudine și de percepere, așa cred - modificări ale modului în 
care privesc și în care văd oamenii lucrurile în ziua de astăzi. Se 
întrerupse din nou, clătinând din cap. E clar că n-ai idee la ce se 
referă vorbele mele bombastice și nu pot să te condamn pentru 
asta. 

Trase aer în piept și lăsă să-i scape un oftat, ciupindu-se de 
șaua nasului. 

— Îngăduie-mi să încerc altfel. Vorbesc despre adevărurile pe 
care le-am învățat noi doi de la fraţii noștri din Ordinul de Sion, 
când am fost înălțaţi în rândurile confreriei - adevărurile care ni 
s-au adus la cunoștință, neschimbate de când au fugit din 
lerusalim străbunii noștri, cu o mie două sute de ani în urmă, 


268 


pentru a scăpa de mânia Romei și de adevărul măsluit și 
nelegiuit pe care li l-ar fi impus romanii. Și acum iată-ne, suntem 
aici, tu și cu mine, după mai mult de un mileniu, întorși pe 
străvechiul nostru pământ, încă înfruntând mânia Romei și noua 
versiune romană, actualizată, a adevărului. Noi, toţi cei din 
confrerie, ne-am legat cu jurământ să facem anumite lucruri, să 
respectăm anumite convenţii și să ne supunem anumitor legi 
din vechime, pe care să le susţinem și care ne vor ajuta să ne 
ducem întotdeauna la îndeplinire îndatoririle și misiunile ca niște 
oameni de onoare. lar legile și făgăduințele au rămas 
neschimbate, așa cum erau în primele zile ale ordinului. Dar 
uită-te la presupusul nostru model, Biserica Romei. André, în 
interiorul ei, nimic nu e imuabil. Absolut nimic. Totul - fiecare 
misiune, fiecare obligaţie, fiecare element al crezului lor - e 
negociabil și supus schimbărilor, după bunul plac al oricui se 
întâmplă să poarte sceptrul puterii la un moment dat. Uită-te nu 
mai departe de începuturile Ordinului Templului, cu nouăzeci de 
ani în urmă. Până atunci, vreme de o mie de ani, simpla idee că 
niște preoți sau călugări ar putea ucide alți oameni atrăgea 
anatema. Dar apoi - și se știe sigur că sugestia a venit din 
partea ordinului nostru - preoţii au găsit o cale de a face o 
schimbare majoră în această privință, spre marele lor avantaj, 
ca întotdeauna, și n-a fost decât o problemă simplă, de 
rearanjare a câtorva priorităţi și de reordonare a câtorva criterii, 
ca să se supună voinței lui Dumnezeu, așa cum a fost exprimată 
și interpretată de preoţii săi. Mi se pare evident, că, în cadrul 
Bisericii Romei, nimic nu e absolut... Acum mă poţi urmări? 

De St Clair dădu din cap. 

— Da, cu ușurință, dar n-am idee unde vrei să ajungi. 

Un zâmbet firav îndulci expresia severă de pe chipul lui 
Sinclair. 

— Nici eu n-am idee, dar cred că e timpul să găsim amândoi 
ceva nou, spre care să ne îndreptăm. Tu mi-ai adus totul în fața 
ochilor, atrăgându-mi atenţia, când ai dat glas tulburării - și 
dezgustului - stârnite de modul în care și-a tratat Richard 
prizonierii musulmani. 

De St Clair abia dacă reacţionă la vorbele sale, mulțumindu-se 
să răspundă cu o ușoară clătinare a capului și reușind să-și 
păstreze vocea scăzută și calmă. 


269 


— Dezgust e un cuvânt prea blând pentru ceea ce am simţit. 
Nimic din ce sunt în stare să spun nu se poate nici măcar 
apropia de ceea ce aș vrea să exprim. În sinea mea, știu cum s- 
o fac și mai știu și că, într-o bună zi, totul o să răbufnească, 
purificându-mă și eliberându-mă. Sau cel puţin așa sper. Dar 
între noi doi nu trebuie să existe nici lucruri greșit înţelese, nici 
minciuni. Richard nu și-a tratat prizonierii musulmani într-un fel 
sau altul. l-a măcelărit fără niciun avertisment, iar sângele lor 
încă neînchegat acoperă, gros, locul masacrului. l-a ucis cu 
miile, fără niciun alt motiv decât dorinţa de a-și alunga 
plictiseala și de a-i arăta lui Saladin că e furios și că nu-i 
tolerează purtarea. 

— E seniorul tău, vere. 

— Nu, vere, nu este. Nu se mai bucură de acest statut, așa 
cum a plănuit el însuși, de când am devenit templier. O știi, 
pentru că și tu ai rămas fără senior, în același mod. A fost ideea 
lui Richard să mă alătur Templului și, atunci când mi-a sugerat- 
o, a știut că asta va însemna pierderea serviciilor și a loialității 
mele de vasal. Așa s-a nimerit. În privinţa mea, Richard 
Plantagenet nu mai poate ridica niciun fel de pretenţii. Dar până 
și aici a acționat cu ipocrizie, căutând să-l influențeze pe tata, 
pentru a i se alătura în Marea Aventură... Și nu pentru că ar fi 
avut nevoie de el. Henri de St Clair nu avea niciun fel de abilități 
nemaipomenite, mai presus de alte altora, pe care Richard al 
Angliei să nu le fi putut găsi altundeva. Nu, banalul adevăr e că 
regele a visat peste noapte, sau a preluat, sau a încropit cumva 
ideea că Sieur Henri de St Clair trebuie să meargă cu el la 
război, ca o pavăză perfectă împotriva amenințării de a fi însoţit 
de William Marshall de Anglia, om de încredere al tatălui său, 
care i-ar fi fost băgat pe gât, ca maestru de arme. Și, odată ce 
ideea i s-a-nfipt în minte, tata n-a mai avut, împotriva ei, nicio 
putere... 

Sinclair trebuie să fi observat că își schimbase expresia feței. 

— Ce e? Ce s-a-ntâmplat? 

De St Clair puse stavilă întrebărilor lui Alec cu palma ridicată. 

— Mi-am amintit, pur și simplu, că, atunci când a venit în casa 
tatei, împreună cu de Sable, pentru a-i vorbi bătrânului, 
convingându-l să-l însoțească, își alesese deja o cale. Se 
hotărâse deja ca Robert de Sable să fie Mare Maestru al 
Templului și Richard o știa. Și, dacă e să spunem adevărul, e 


270 


posibil să iasă la iveală că Richard s-a aflat, cumva, în spatele 
acestei numiri. Asta nu m-ar surprinde, cu siguranţă. Dar chiar și 
așa... Dacă știa că prietenul lui, Robert, urma să fie Mare 
Maestru, atunci trebuie să se fi gândit și că el, unul, fiind 
Richard, avea să-l poată controla, mizând pe recunoștinţa lui, pe 
faptul că s-ar fi simţit îndatorat... iar asta înseamnă, că e posibil 
să fi crezut că, de voie, de nevoie, întregul Ordin al Templului 
avea să intre sub influenţa sa. Dacă e așa, atunci și-a judecat 
cât se poate de greșit omul, pentru că Robert de Sable nu se 
lasă dus de nas de nimeni, fie el papă, rege sau împărat. E Mare 
Maestru al Templului de nici trei luni și și-a dovedit deja 
independenţa, cât se poate de clar. Însă e, în același timp, un 
membru al confreriei noastre străvechi, devotat până în măduva 
oaselor, cinstit și foarte demn de încredere, iar Richard n-o să 
bănuiască asta niciodată. N-o să afle niciodată cui îi datorează 
credinţă și cui îi este cu adevărat loial îndrăgitul lui prieten. Dar, 
aici și acum, asta nu ne e nouă de niciun folos. 

Işi mușcă buza de jos câteva clipe, înainte de a se apleca, 
așezându-se pe șaua de la picioarele sale. 

— Așadar, spuse apoi, privind în sus, către Sinclair, încotro o 
luăm acum, tu și cu mine? 

Alec Sinclair își lăsă arbaleta pe jos, apoi se instală pe propria 
șa. 

— N-am idee, așa că ţi-aș fi recunoscător pentru orice 
sugestie. 

— Hmm... Păi, vorbind în numele meu, nu am nici cea mai 
mică dorinţă de a mă mai afla în preajma lui Richard sau a oștirii 
sale. M-aș putea mulțumi să levitez o vreme în afara 
evenimentelor, dar mă îndoiesc că astfel m-aș simţi satisfăcut. 
Ceea ce îmi doresc cu adevărat e să mă aflu la mai multe luni 
distanţă de locul ăsta, să pun între el și mine lăţimea mării, să 
mă întorc în casa mea din Poitou, dar asta e, evident, o 
imposibilitate. Așa că, între timp, am de gând să mă las absorbit 
de îndatoririle de aici, slujind Templul în orice calitate 
considerată potrivită pentru mine. 

— Și ce se-ntâmplă când o să ne întoarcem la luptă? Ce-o să 
faci atunci? 

Andre își ridică surprins ochii. 

— O să lupt. Ce altceva aș putea face? 

— Nu vezi nicio contradicție în asta? 


271 


— În luptă? De ce? Sunt un cavaler din oştire. Toată viaţa mea 
am fost învăţat să lupt, așa cum ai fost învăţat și tu. 

— Da, poate, vere, dar, faţă de tine, eu am avut la dispoziţie 
zece ani în plus în care să cântăresc adevărurile. 

— Ce adevăruri? Ce vrea să-nsemne asta? 

Alec Sinclair mormăi, apoi zâmbi într-o parte. 

— Nu știu, vere. Nu știu ce vrea să-nsemne. Pur și simplu, mi 
s-a părut ciudat că, la un moment dat, poţi să fii atât de furios, 
pe bună dreptate, pentru măcelărirea celor trei mii de 
musulmani, pentru ca, în clipa următoare, să vorbești cu 
seninătate despre uciderea altora. Asta, pentru mine, e o 
contradicţie. 

— Nu, Alec, nu este. leri s-a săvârșit o atrocitate - o crimă, 
pur și simplu, victimele au fost legate cu funii și apoi doborâte 
cu săgeți. Pe când eu vorbesc despre război, despre lupta 
dreaptă, corp la corp. 

— Ceea ce se întâmplă rareori, și asta în cel mai bun caz. Cel 
mai adesea ucizi de la distanță, cu obiectele astea. 

Arătă către arbaletele pe care le aduseseră pentru 
antrenament, iar Andre ridică din umeri. 

— Așa o fi, dar ambele părţi au posibilitatea să învingă și să 
scape cu viaţă, dacă nu chiar nevătămate. 

— Totuși lasă în urmă mulţi morţi, să se umfle și să 
putrezească sub soarele deșertului... 

Ochii lui de St Clair se îngustară. 

— Mă iei în râs. De ce? 

— Nu te iau în râs, vere, nicidecum. Pun doar la îndoială 
adevărul a ceea ce pari să crezi tu, fiindcă eu cred că, în esenţă, 
nu crezi deloc așa ceva. 

De St Clair întinse degetul spre faţa vărului său. 

— Vere, chestia asta ar părea obscură și confuză până și în 
țara ta împădurită. 

Își duse mâna la spate și trase coburii până ce și-i putu așeza 
pe genunchi, apoi căută într-unul dintre ei și scoase un pachet 
înfășurat într-o bucată de pânză, pe care începu s-o desfacă. 

— Potârnichi de nisip, spuse el. Seamănă mult cu cele de 
acasă, doar că sunt mai mici. Dar azi-noapte am mituit un 
bucătar și am cumpărat patru, la un preţ scandalos. Dacă aș fi 
știut că vii azi, aș fi-ncercat să fac rost de opt. Uite, ia. Avem 
chiar și niște sare, în bucata de mătase răsucită de acolo. 


272 


Mâncară mulţumiţi, în tăcere, până când Alec întrebă: 

— Ce crezi despre Filip al Franţei? O să-și revină, după ce a s- 
a făcut de ocară, abandonând lupta? 

Andre clătină din cap. 

— Filip nu vede nimic demn de ocară în ceea ce a făcut și 
nimeni n-o să pună asta la-ndoială. S-a ridicat de pe patul de 
suferinţă, a luptat cu vitejie pentru cucerirea Acrei și a Turnului 
Blestemat și toată lumea l-a aclamat, iar apoi, la câteva zile 
după ultimele lui strădanii, cetatea a căzut. Ca urmare, poată să 
susțină că atacul lui a fost încununat de succes, fapt ce se poate 
dovedi, și că și-a îndeplinit misiunea. Apoi, poate argumenta el, 
Richard a fost cel care a provocat toate necazurile alianţei, 
fiindcă a pus stăpânire pe prada luată din Acra, inclusiv pe 
pământurile cucerite, și a refuzat să le-mpartă cu altcineva, ca 
și cum numai lui i-ar reveni meritele pentru asediul de doi ani al 
Acrei și pentru căderea cetăţii. Nu l-a ofensat numai pe Filip, ci 
chiar și pe arhiducele de Austria, ultimul supraviețuitor și cel 
mai puternic vasal al lui Barbarossa din Țara Sfântă. Ca să nu 
mai pomenim că și-a înstrăinat toată nobilimea din Outremer, 
ale cărei domenii, confiscate după bătălia de la Hattin, au fost 
acum recucerite pentru a fi confiscate iarăși, de nou-venitul 
impertinent din Anglia. Filip o să susţină că, din cauza aroganței 
și lăcomiei lui Richard, capul încoronat al Franţei nu mai poate 
continua să stea în Outremer, acest lucru fiind de neconceput, 
mai ales în lumina bolii lui Filip, prelungită, bine cunoscută 
tuturor și însoţită de căderea părului și a dinţilor. Nu uita, el a 
părăsit Țara Sfântă aproape de unul singur. Nu și-a adunat pur și 
simplu oamenii ca să plece. Și-a lăsat armata în urmă, să lupte 
sub comanda ducelui de Burgundia, și nimeni nu se poate 
plânge de alegerea făcută... Nu. Filip va fi considerat un erou de 
către toţi cei care vor auzi despre faptele lui de vitejie; fără să- 
ndure dubioasa plăcere de a-l întâlni și studia. 

Sinclair dădu din cap, părând să fi căzut pe gânduri. 

— Și adevărul ascuns? De ce a plecat de fapt, Andre? După 
părerea ta. 

— Din cauza lăcomiei și a politicii. Cred că a început să-și 
pună la cale plecarea de când a fost ucis de Flandra în faţa 
zidurilor Acrei, la începutul lui iunie. 

— De Flandra? Vorbești despre Jacques d'Avesnes, alsacianul 
ăla? Așa se numea? 


273 


— Nu, d'Avesnes e cavaler de Alsacia, unul dintre vasalii lui 
de Flandra, și e viu și nevătămat. Vorbeam despre contele de 
Flandra în persoană și nu cred că i-am auzit vreodată numele 
întreg sau i l-am uitat. Era un bărbat uimitor, după cum spune 
toată lumea, extraordinar de puternic, charismatic și de neuitat 
pentru oricine l-a cunoscut. 

— Și ce-are a face asta cu Filip, în afară de faptul că îi era 
vecin și aliat? 

— Nimic, în aparență, dar moartea lui neașteptată are o 
importanţă enormă pentru Filip, dacă nu pierzi din vedere c-a 
murit fără să aibă niciun moștenitor. Dintre provinciile stăpânite 
de Flandra fac parte Artois și Vermandois și, acolo de unde vin 
eu, se știe că Filip jinduia după ele - ca și după Flandra însăși, 
cu Alsacia și cu restul Belgiei pe deasupra, pentru că toate îi 
aparțineau contelui - încă de când a urcat pe tronul Franţei, 
acum aproape douăzeci de ani. Faptul că toate aceste ținuturi 
puteau fi disputate și erau lipsite de un conducător, în timp ce el 
era blocat aici, trebuie să-l fi sâcâit peste măsură. lată de ce 
cred c-a început să facă pregătiri pentru întoarcerea acasă din 
clipa când a fost ucis de Flandra... iar dintre pregătirile astea 
face parte asaltul lui eroic asupra Turnului Blestemat la care au 
asistat atâţia martori și care a fost ridicat în slăvi. Cred că a 
plănuit și a dus toate astea la îndeplinire cu destulă pricepere, 
asigurându-se c-o să ajungă acasă aproape tot atât de repede 
ca vestea despre moartea regretabilă a contelui, urmând ca, 
apoi, Casa regală Franţei să se miște cu iuțeală pentru a se 
ocupa de apărarea comitatului, menţinând ordinea la hotarul de 
nord al ţării sale. Poate că Filip n-o fi cel mai grozav oștean din 
lume, dar stă alături de cei mai abili administratori. Fiindcă a 
venit vorba, adăugă de St Clair, cu voce scăzută, nici măcar nu 
te-am întrebat despre îndatoririle tale din Cipru. Au fost 
administrative, nu-i așa? 

— Da, așa au fost, într-un fel. A trebuit să caut și să obţin un 
loc potrivit pentru cartierul general al celor care vor fi trimiși 
acolo, ca să pună bazele activităţilor noastre de pe insulă. 

— Presupun că, spunând „ale noastre”, vorbești despre 
Templu... sau e implicată și confreria? 

— Nu, absolut deloc. Sinclair negase apăsând cuvintele. În 
aceste momente, de Sable și cu mine suntem singurii membri ai 


274 


confreriei implicaţi și nu cred că există planuri de schimbare a 
acestui fapt. 

— Și ai găsit un loc potrivit? 

— Da, în apropiere de Nicosia, într-unul dintre castelele lui 
Comnenus, după cum era de așteptat. Un grup premergător, de 
luare în stăpânire, alcătuit din douăzeci de cavaleri și dintr-o 
companie de sergenţi a plecat ieri într-acolo. La întoarcere, am 
trecut pe lângă ei, pe mare, dar nu i-am văzut. Probabil că așa e 
mai bine. 

— De ce? 

— Pentru că au început deja ciorovăielile și nu vreau să m- 
amestec în niciuna dintre ele. Nici de Sable nu și-o dorește, 
numai că el nu prea are de ales. E Marele Maestru și vânzarea a 
fost posibilă datorită lui, ca urmare a prieteniei cu Richard. Dara 
primit niște instrucţiuni precise de la consiliu, în privința 
lucrurilor care trebuie făcute. Nu exact ce trebuie făcut, dar 
destul de rigide ca să stârnească deja confuzie. 

— Nu te pot urmări. Credeam că Marele Maestru are puteri 
depline în ordin. Vrei să spui că nu-i adevărat? De unde știi 
asta? 

— Știu pentru că mi-a povestit de Sable, în dimineaţa asta, 
când am stat de vorbă cu el, la întoarcere. Fraţii seniori și-au 
exprimat grava îngrijorare faţă de evoluţia recentă a lucrurilor, 
iar el a acceptat să se lase călăuzit de părerea lor comună, în 
această singură ocazie. Ordinul n-a avut niciodată o bază 
proprie sigură, de sine stătătoare, și fraţii sunt neliniștiţi de 
teamă să nu se facă vreo greșeală la începutul unui drum atât 
de important pe ape necunoscute, pentru că probabilitatea de a 
o săvârși ar putea fi enormă - mult mai mare decât și-au 
imaginat vreodată cei mai mulţi oameni. 

— Cum așa? 

— Gândește-te Andre. Gândește-te ce e la mijloc. 

Andre înălță dintr-un singur umăr, ca și cum și-ar fi arătat 
lipsa de interes. 

— Nu e nevoie să mă gândesc. Mi-ai povestit deja: o bază de 
operaţiuni independentă, de sine stătătoare, aflată destul de 
aproape de Outremer pentru a reprezenta un punct de plecare 
pentru următoarele noastre activități, bine consolidat, 
multilateral și, în același timp, destul de îndepărtat de 
creștinătate ca să fie ferit de amestecul unor regi și preoți 


275 


curioși, băgăcioși. Înţeleg din ce cauză e atât de atras ordinul. 
Oricine ar înțelege. 

— Ah, dar te înșeli. Pricepi ce vreau să spun? Partea cea mai 
importantă ţi-a scăpat, în întregime. 

Andre se încruntă ușor, apoi își lăsă capul în jos, resemnat. 

— Foarte bine, atunci luminează-mă. Ce anume îmi scapă, 
mai exact? 

— Scopul acestei acţiuni, vere. Vezi tu, noi doi, ca simpli 
oameni, privim lucrurile încadrându-ne în dimensiunile gândirii 
umane. Insă ordinul găsește aici o oportunitate mult mai 
măreaţă - nu doar înfiinţarea unei baze de operaţiuni, ci a unui 
întreg stat independent! O ţară insulară proprie, ușor de apărat 
și de guvernat, al cărei conducător să nu dea socoteală decât în 
fața Templului. Asta e viziunea lor și au de gând să-și 
transforme visul în realitate. 

— Pe Dumnezeu cel viu! E într-adevăr un plan măreț, pentru o 
sută de mii de bezanţi de aur. 

— Nu uita că n-au plătit decât patruzeci de mii. Restul se va 
achita în viitor. 

— Da, dar chiar și așa, asta e... e aproape de neînțeles. Și 
Robert de Sable o să guverneze? 

— Ca Mare Maestru, da, atâta vreme cât deţine titlul. Dar cred 
că face o greșeală, încă de la bun început, acceptând să împartă 
cu alţii o parte a puterii sale, indiferent care ar fi aceea și 
indiferent pentru cât de puţin timp, chiar și în vederea 
îndeplinirii unui plan atât de grandios. Cred că, făcând-o, a 
osândit la moarte întreaga acţiune, pentru că prea mulţi indivizi 
mediocri, a căror voce n-ar trebui să se facă auzită în asemenea 
cazuri, au deja opinii contradictorii și se împart în diverse 
tabere. Acum avem facţiuni, apărute aproape peste noapte, 
care se pizmuiesc fățiș și se ceartă pentru bani. În plus - și eu 
par să fiu singurul care își dă seama de asta - ordinul n-are pic 
de respect pentru ciprioţi, cu care trebuie să împartă insula. Nici 
vorbă de asta. Vorbesc deja despre impunerea brutală a unor 
biruri și despre transformarea localnicilor în slugi ale noastre, 
dar nimeni n-a scos niciun cuvânt despre vreun efort de a și-i 
face prieteni sau de a-și asigura sprijinul sau loialitatea lor. lar 
locul nu e în posesia ordinului decât de câteva săptămâni, nici 
măcar de o lună. Jur că e o aventură sortită eșecului, ține minte 
vorbele mele. 


276 


Se opri, remarcând poziţia capului lui Andre, apoi se îndreptă 
de spate și se uită și el în aceeași direcţie. 

— Vine cineva și nu e unul dintre ai noștri. 

Alec Sinclair se ridică în picioare, umbrindu-și ochii cu mâna 
ca să-i ferească de strălucirea orbitoare a soarelui, și observă 
curând silueta unui om călare pe un măgar, care se apropia 
mergând pe creasta dunei din stânga lor. Mormăi și-și înălță un 
braţ, cât putu mai mult. 

— E Omar, spuse. 

Lăsă braţul în jos, iar silueta care se îndrepta spre ei, aflată 
încă destul de departe, dar suficient de aproape pentru ca Alec 
s-o recunoască drept un personaj familiar, un palestinian bătrân, 
care își câștiga cu greu existenţa cărând apă, se opri și rămase 
nemișcată cât ai număra până la zece, după care Sinclair își 
ridică din nou braţul, iar bătrânul trase de hățurile măgarului, 
care se răsuci în loc, făcând cale-ntoarsă.. 

— Ce-a fost asta? întrebă Andre. 

— O invitaţie. Trebuie să mă-ntâlnesc cu Ibrahim diseară, la 
locul nostru dintre stânci. Are ceva pentru mine, probabil vreun 
mesaj pe care să i-l transmit lui de Sable. Vrei să mă-nsoțești? 

— Dacă vreau? Sigur că da. Dar nu-nţeleg ce s-a petrecut aici. 
Cum a știut bătrânul Omar unde să te găsească și de unde-a 
știut că erai tu, de la o distanţă atât de mare? 

— Dacă stai să te gândești bine, nu sunt prea multe locuri 
unde m-aș putea afla. Și m-a cunoscut după haine. 

— Nu te ţine de glume, frate scoţian mincinos, și spune-mi 
adevărul, exclamă Andre, pentru că Alec era îmbrăcat întocmai 
ca el însuși, în tunica albă cu cruce roșie a cavalerilor războinici, 
fiind, din acest punct de vedere, identic cu oricine altcineva din 
comunitatea templierilor. 

Sinclair rânji. 

— A știut-o când mi-am ridicat prima oară braţul. Nimeni nu l- 
ar mai fi întâmpinat astfel. Dacă ar fi avut nevoie de el, și-ar fi 
fluturat mâna sau i-ar fi făcut un alt semn. Pe urmă, după ce mi 
l-am coborât, el a numărat până la zece și eu mi-am ridicat 
braţul din nou, confirmând că am înţeles mesajul, care spune că 
Ibrahim o să m-aștepte diseară, sau cel mult până mâine la 
amiază, dacă n-o să pot ajunge în seara asta. 

— Și cum ai înţeles mesajul? Spune-mi. 

Vărul său se strâmbă, ridicând ușor din umeri. 


277 


— Urgenţa reiese din faptul că Omar a venit aici, în căutarea 
mea. Dacă n-ar fi fost nicio grabă, s-ar fi mulțumit să aștepte, 
pur și simplu, până ne-am fi întâlnit în tabără. Faptul că era 
îmbrăcat așa cum ai văzut îmi spune că Ibrahim are să-mi 
transmită ceva din partea altor oameni. Omar are două keffiyeh- 
uri, unul negru și unul alb. Când apare purtându-l pe cel negru, 
o face ca să-mi dea de știre să mă-ntâlnesc cu Ibrahim cât pot 
de repede. Dacă își fixează keffiyeh-ul negru cu o bandă albă, 
înseamnă că e vorba de o oarecare urgenţă, care impune un 
răspuns mult mai prompt. Pe de altă parte, keffiyeh-ul alb 
înseamnă că întâlnirea e foarte urgentă, iar banda neagră care îl 
fixează îmi spune că Ibrahim are de transmis un mesaj. E într- 
adevăr foarte simplu. Codul a fost născocit cu ani în urmă. Mi s- 
a povestit că era la fel și pe vremea primilor templieri, din 
timpul vieții lui Hugues de Payens. 

Îți ridică privirea spre cer, apreciind înălţimea la care se afla 
soarele. 

— Suntem aproape la jumătatea după-amiezii. Am face bine 
să ne-ntoarcem imediat în tabără. Va trebui să am o scurtă 
întâlnire cu de Sable, să-i spun unde mergem și că e cazul să 
ne-așteptăm la un mesaj din partea lui Rashid al-Din. Între timp, 
tu poţi să cauţi cai odihniţi, să-i înșeuezi și iei niște ovăz pentru 
traistele lor - suficient pentru trei zile, în caz c-o să avem 
greutăţi. Și pentru noi e nevoie de provizii pe trei zile, pentru 
aceeași eventualitate. 

— Și cum ne-mbrăcăm? Cu armuri sau în costumul 
localnicilor? 

Alec Sinclair schiță gestul islamic care însemna sa/a'am, 
atingându-și pieptul și fruntea în semn de salut. 

— Unul dintre cele mai mari progrese făcute de primele oști 
sosite aici din creștinătate, cu mulţi ani înainte să se fi născut 
vreunul dintre noi, a fost descoperirea faptului că oamenii din 
partea locului știu cum să se îmbrace în pustiu mai bine decât ar 
putea s-o știe vreodată un nou-venit. O să călătorim 
înveșmântaţi ca localnicii și n-o să ne tulbure nimeni. Când ești 
gata, adu totul în cortul tău și caută-ţi înlocuitorul, ca să 
comande escadronul în lipsa ta. Ne întâlnim acolo. N-are rost să 
ne dăm importanţă făcând pregătiri sub nasul camarazilor mei 
din statul-major. Se uită din nou la cer. Să zicem, peste o oră. 

Andre dădu din cap. 


— Perfect, dar nu uita că trebuie să-mi povestești ce-ai găsit 
în Cipru. 

— N-o să uit. Cum aș putea? O s-avem o grămadă de timp pe 
drum. 

Dădură pinteni cailor în aceeași clipă și o porniră către tabără, 
fără să se mai obosească să ia și ţinta lor improvizată. 

e 

Când își puse un picior în scară și și-l avântă pe celălalt pe 
deasupra spinării calului, Andre de St Clair intră în ultima etapă 
a vieţii sale de cavaler al Templului fără să bănuiască în niciun 
fel ce anume i se așternea înainte, dar, așa cum avea să audă 
spunându-se de o mie de ori în timpul anilor pe care îi avea în 
față, omului nu îi este dat să cunoască amănuntele destinului 
său, iar ceea ce îi este scris poate fi aflat abia când începe să se 
petreacă. Ceea ce era scris să i se întâmple lui, din după-amiaza 
aceea înainte, începuse deja să se petreacă, dar el nu o aflase 
încă. Misiunea de a-i transmite această informaţie îi fusese 
încredințată prietenului și vărului său, Alexander Sinclair. 

Era către începutul celei de a patra ore a după-amiezii când 
lăsară tabăra în urma lor, pornind către imensul spaţiu deschis 
al deșertului. De la căderea Acrei trecuseră șase săptămâni, iar 
Saladin și forțele sale se retrăseseră de multă vreme spre sud, 
către lerusalim și către cetăţile de pe coastă, ceea ce însemna 
că o mare parte a pericolului în care te aflai călătorind în 
împrejurimile Acrei dispăruse. Călăriră, totuși, în tăcere primii 
câțiva kilometri, fiecare dintre ei scrutând când și când 
orizontul, ca să se asigure că nu erau pândiţi sau urmăriţi. Pe 
urmă, după ce merseră cale de vreo două ore, când soarele în 
coborâre se apropia de ultima treime a călătoriei sale zilnice pe 
boltă, urcară pieptiș pe una dintre cele mai înalte dune pe care 
le traversaseră și văzură profilându-se pe orizontul din faţa lor 
linia frântă, zimţată, ce marca începutul întinderii de stânci din 
jurul destinaţiei lor. 

— Ştii, spuse de St Clair, spărgând tăcerea ce se așezase între 
ei încă de la plecare, mintea mea se tot întoarce în locul ăsta 
încă de când l-am văzut prima oară, pentru că îmi amintește de 
ceva, iar acum mi-am dat seama de ce anume. 

Alec se răsuci în șa și îl privi întrebător. 

— Locul ăsta ţi-a adus aminte de ceva? Cel de aici, dintre 
dune, sau stâncile din față? 


279 


— lartă-mă, vorbeam despre stânci. Despre câmpul cu 
bolovani. 

— Da, așa mi-am închipuit și eu. Păi, asta mă miră, fiindcă eu 
unul n-am mai văzut altceva care să-i semene și am stat pe-aici 
cu zece ani mai mult decât tine. De ce anume ar fi putut să-ţi 
amintească? 

— De un alt loc... alt câmp cu bolovani. 

— Povestește-mi despre el, despre locul ăla. Unde se află? 

— În Franţa, la sud de Paris, în estul principalului drum către 
Orleans. E un loc numit Fontainebleau și nu-mi pot aduce 
aminte cum de am ajuns acolo, dar m-am pomenit, într-o bună 
zi, într-o pădure magnifică, întinsă în jurul meu, în toate 
direcţiile, pe o distanţă de câţiva kilometri, și acolo, în mijlocul 
ei, întocmai ca aici, am găsit un câmp plin de pietroaie uriașe, 
ca astea, bolovani netezi, rotuniiţi, de niște dimensiuni care îţi 
tulbură mintea. Bolovani pretutindeni, preschimbând oamenii în 
pitici firavi și sumeţindu-se asupra a toți și a toate în tăcere, 
fiind pur și simplu acolo, copleșind privitorii cuprinși de 
venerație... 

— Exact ca aici. 

— Da, dar într-un alt fel, fiindcă acel câmp de stânci din 
Franța se înalță în mijlocul pădurii, așa că, pretutindeni, oricât 
de departe vezi cu ochii, bolovanii se iau la întrecere cu copacii, 
pur și simplu ca să atragă privirile, și câștigă în cele mai multe 
cazuri. Acolo nu există poteci, nu e simplu să te strecori printre 
stânci, decât poate pe vreo cărare croită de animalele când și 
când hăituite de vânători, pe care au străbătut-o cerbii sute de 
ani de-a rândul. Și, totuși, printre cele mai întinse și dese pâlcuri 
de copaci, pot fi găsite luminișuri, iar într-unul dintre ele se află 
o grotă... o peșteră foarte asemănătoare cu cea de aici, prin 
aceea că a fost formată din grupuri de pietroaie uriașe, stivuite 
unele peste altele și roase de stihiile dezlânţuite, vreme de mii 
și mii de ani. E adâncă și uscată, pe de-a-ntregul ferită de 
vânturi și de ploi. Foarte asemănătoare cu adăpostul vostru de 
aici și, totuși, cu totul diferită. 

După această revărsare de cuvinte, Sinclair rămase o vreme 
tăcut, apoi trase de frâul calului și se uită gânditor la Andre. 

— Ne-am lămurit că Sharif Al-Qalanisi a fost profesorul tău de 
limba arabă, așa cum a fost și al meu. Dar, spune-mi, ce altceva 
te-a mai învăţat? Te-a călăuzit prin lumea gândirii filosofice? 


280 


— Da, a făcut-o. Ai vreun motiv s-o bănuiești, sau n-a fost 
decât o presupunere inspirată? 

— Niciun fel de presupunere, vere. Ceea ce ai descris este 
exact genul de imagine-în-oglindă care l-ar fi fascinat pe Al- 
Qalanisi. Acum gândește-te ce te-ar fi întrebat el, știind că ai 
remarcat asemănarea și că ai recunoscut paradoxul? 

— Vere, nu sunt sigur c-am recunoscut vreun paradox. 

— Prostii, sigur c-ai făcut-o. Două câmpuri cu stânci, identice 
în privința conţinutului, și totuși deosebindu-se unul de celălalt 
precum cerul de pământ, unul în deșertul arid, celălalt într-o 
pădure, printre copaci cu scoarţa albă și frunze de un verde 
palid, primul negând însăși apariţia vieţii în eternitatea nisipului 
neînsuflețit, celălalt celebrând asaltul necontenit al lumii vii, ce 
mișună în jurul și printre grămezile singuratice de prundiș, cu 
globuri de piatră împrăștiate ca niște spori de mușchi. Și, între 
acestea două, tu ești singura legătură. Aici, undeva, se ascunde 
un mesaj. Cum crezi că ar fi descâlcit Sharif Al-Qalanisi un astfel 
de mister? 

De St Clair se uită pieziș la vărul său, înclinându-și capul într-o 
parte. 

— N-am idee. Lasă-mă să mă gândesc o vreme și, dacă o să 
găsesc un răspuns, o să ţi-l spun. 

Sinclair nu mai adăugă nimic și, în următorul răstimp, 
înaintară cu greu, călărind hotărâți, în tăcere, către linia 
amenințătoare de bolovani ce marca hotarul întinderii de stânci, 
dar, când ajunseră exact la margine, Andre își struni calul 
înainte de a pătrunde între ele și, în spatele lui, Alec făcu același 
lucru. 

— Mi-a trecut prin minte o idee uluitoare, spuse cel mai tânăr 
dintre veri, una care nu mi-ar fi venit niciodată dacă nu am fi 
ajuns astăzi aici și dacă nu m-ai fi îndemnat să mă gândesc la 
lucruri pe care altminteri nu le-aș fi luat în considerare. Două 
câmpuri cu stânci, așa cum spuneai, vere. Radical diferite și, 
părând, totuși, unul și același. Primul, de la începutul vieţii mele 
de bărbat, din tinereţea mea, a lăsat în urmă amintiri și ecouri 
ce răsună înăuntrul fiinţei mele, destul de tare ca să fie 
dureroase. Pare mănos și verde, luxuriant și plin de promisiuni. 
Celălalt, locul străin care nu adăpostește, pentru mine, nicio 
imagine, nicio amintire, niciun ecou, e un tărâm al nuanţelor de 
cenușiu și cafeniu aspru, mohorât. Uscat și fără viață, e plin de 


281 


pietre neclintite, necruțătoare, și de rămășițele zbârcite, stoarse 
de sevă, a ceea ce ar fi putut fi, cândva, vise demne de a fi 
îndeplinite. Într-o parte, tinereţea mea. Într-un ţinut frumos și 
verde, presărat cu promisiuni, cu voluptate. Plantele cresc 
oriunde m-aș uita, dar toate sunt copaci, cu frunze palide, 
bolnăvicioase. Nicio floare, nimic bun de mâncat, numai 
copaci... cu rădăcini cioturoase, uscate, răsucite, întinzându-se 
întruna, și înconjurați, sufocați, acoperiţi de nimic altceva decât 
de pietre, de bolovani a căror rezistenţă sfidează orice. Pe de 
altă parte, maturitatea, într-un loc arid, nemilos, cu stâncile 
ascunse, la fel ca în Franţa, în profunzimea sa, dar fără să fie 
mascate de vegetaţie, cu suprafețele roase de vânturi și 
lustruite de nisipul răscolit în bătaia lor. Nicio floare, nimic bun 
de mâncat, dar nici măcar un copac care să-ncerce să ascundă 
bolovanii sub rădăcinile lui răsucite. Două adevăruri posibile, 
aparent similare. Dar numai unul e veritabil. 

Se scurse mult timp, în tăcere, înainte ca Alec Sinclair să-și 
rostească întrebarea. 

— Care? 

Andre de St Clair își răsuci ușor capul și îl privi în ochi. 

— Spune-mi tu, vere, fiindcă eu n-am idee. 

Râseră amândoi și dădură pinteni cailor, punându-i în mișcare 
pentru a înainta din nou într-o liniște prietenoasă. Unul dintre ei 
o spulberă iarăși, acesta fiind, încă o dată, Alec Sinclair. 

— Incă nu ne-am hotărât ce facem în continuare. Richard are 
de gând să o pornească spre sud, peste mai puţin de o 
săptămână, pe vechiul drum de pe coastă, să-l atragă pe 
Saladin în luptă și să cucerească lerusalimul, înfrângându-i pe 
sarazini o dată pentru totdeauna. A dat deja porunci pentru 
desfășurarea forțelor în bătălie - templierii în avangardă, 
susținuți de turcopoli, apoi oștenii din țara de baștină a lui 
Richard, bretonii, angevinii și poitevinii lui. Pe urmă vin 
normanzii și englezii, apărând stindardul de luptă, iar francezii 
vor alcătui ariergarda, sprijiniți de ospitalieri și de cavalerii din 
Outremer. Noi doi trebuie să ne alegem un drum înainte de a 
începe totul. 

— Vere, spui lucruri fără sens. Dacă templierii se vor afla în 
avangardă, acolo vom și noi. 

Mai merseră o vreme în tăcere. 


— Fir-ar să fie, izbucni apoi Alec, nu există niciun alt mod de 
a-ţi spune asta. Nu iese la iveală fără să vorbesc! Când am fost 
în Cipru, am făcut un drum la Famagusta, să văd mormântul 
tatălui tău, așa cum îţi promisesem. L-am găsit cu ușurință și m- 
am rugat pentru ca sufletul lui să se odihnească în pace, dar, 
când m-am întors la Limassol, am auzit o poveste pe care nu mi- 
a venit s-o cred, așa că am făcut cercetări. Acolo există un 
evreu pe nume Aaron bar Melel. Îl cunoști? 

— Nu, nu cunosc niciun evreu cu numele ăsta sau cu orice alt 
nume și, cu siguranţă, nu în Limassol. Ar fi trebuit să-l cunosc? 

— Da, ar fi trebuit. Numele lui mi-a fost dat de un om de 
legătură - un om de-al lui Rashid al-Din care locuiește în 
Limassol de ani de zile, ca spion. M-a întrebat despre numele 
meu, vrând să știe prin ce diferă de St Clair, care îi era familiar. 
După ce i-am explicat că fostul maestru de arme îmi era unchi, 
a fost foarte tulburat și mi-a povestit versiunea lui despre 
moartea tatălui tău. Când am refuzat să-l cred, mi-a spus cum 
să dau de omul ăsta, Aaron, pe care l-am căutat chiar a doua zi. 
N-a fost greu să-l găsesc... iți aduci aminte că mi-ai povestit 
despre o acţiune de purificare a orașului, îndreptată împotriva 
evreilor și desfășurată cu câteva zile înainte de plecarea ta? 

— Da, îmi aduc aminte. M-a costat ultima vizită pe care ar fi 
putut să mi-o facă tata. 

— Da. Ei, acest Aaron era unul dintre evreii căutaţi, alături de 
toată familia lui, soția, fiul și fiica. l-am cunoscut soţia și i-am 
văzut fata. E o frumusete. Fiul lui a murit, ucis în timpul 
purificării. Avea cincisprezece ani. Însă Aaron, soţia lui, Leah, și 
fiica lor au fost salvaţi și ascunși de un cavaler franc. Evreul mi-a 
spus numele lui, Sieur Henri de St Clair, maestrul de arme al 
Angliei. l-a salvat înainte de a începe necazurile, dar n-am idee, 
pentru că nici Aaron nu știa, de unde a aflat tatăl tău, dinainte, 
ce urma să se petreacă. Nu știu nici ce s-a întâmplat cu băiatul - 
dar Sieur Henri i-a scos pe furiș din Limassol, ducându-i într-un 
sat de pescari de pe coastă, unde au stat până când au aflat că 
Richard o pornise iarăși la drum, ca să vină încoace. Atunci s-au 
întors la Limassol, să-și jelească fiul și să-și refacă vieţile. Insă, 
în momentul dispariţiei familiei, cineva i-a vorbit lui Richard 
despre tatăl tău. Henri trebuie să fi fost văzut făcând ceea ce 
făcuse sau poate c-a fost trădat de vreunul dintre oamenii pe 
care i-a angajat. Indiferent cine i-a dat de știre lui Richard, a 


283 


împlântat sabia adânc și a răsucit-o. A dat raportul cu o răutate 
absolută și într-un moment ales cu grijă, probabil când era beat 
- vorbesc despre Richard. Presupun că s-a-nfuriat aflând despre 
trădarea tatălui tău. În momentul acela, Sieur Henri plecase deja 
la Famagusta, așa că haidamacii lui Richard au fost trimiși acolo 
să se ocupe de el, fiind instruiți să facă în așa fel încât totul să 
pară un atac întâmplător al grupurilor de hărțuire cipriote. Și 
toată lumea a crezut că asta li s-a întâmplat, în noaptea aceea, 
tatălui tău și însoţitorilor săi. Dar ucigașii au spus povestea la 
beție, când s-au întors în Limassol, iar prietenul meu șiit i-a 
auzit. În momentul acela, se aflau în taverna lui. Un hangiu 
învaţă repede să-și țină gura bine închisă, iar el îl știa pe Sieur 
Henri numai din auzite - la urma urmelor, era maestrul de arme 
al regelui Richard - așa că n-a spus nimic, nimănui, până când 
n-am ajuns să vorbim despre numele meu, moment în care mi-a 
povestit tot ce știa. 

Tăcu și aşteptă ca Andre să reacționeze într-un fel sau altul, 
dar bărbatul mai tânăr se mulțumea să călărească de parcă ar fi 
dormit în șa, cu trupul mișcându-i-se firesc, în ritmul pașilor 
calului. Sinclair presupuse că îl asculta, așa că adăugă: 

— Am întrebat în toate părţile, dar n-am reușit să aflu nimic 
despre bărbaţii pe care mi-i descrisese Suleiman. Așa se 
numește omul meu de legătură, Suleiman. N-aveam de gând să- 
i rostesc numele, dar asta nu face niciun rău, nimănui. 
Bineînțeles că plecaseră, cu toţii, odată cu Richard, așa că, în 
momentul când am debarcat eu în Cipru, trebuie să fi fost aici, 
în Outremer, de câteva săptămâni. Își desfăcu braţele, ridicând 
din umeri. Ceea ce înseamnă că n-avem niciun mijloc potrivit 
pentru a afla cine au fost. Chipurile lor s-ar putea zări prin cei o 
sută, sau câţi or fi fiind, de bădărani nerozi care își fac fără 
întrerupere veacul în jurul lui Richard, așteptându-i poruncile. 

Privi din nou în altă parte. 

— N-am reușit nici măcar să aflu dacă Richard i-a trimis 
intenţionat acolo sau dacă nu cumva s-au împuternicit singuri să 
ducă la îndeplinire dorinţele lui greșit formulate, așa cum au 
făcut bătăușii tatălui său în Anglia, în privința lui Thomas 
Becket. N-ar fi imposibil, pentru că incidentul pare să fie una 
dintre amintirile favorite ale lui Richard despre tatăl lui. O 
pomenește des, ori de câte ori dorește să sublinieze că nu e 
prudent să scoţi pe cineva din fire, așa că e posibil ca ucigașii să 


284 


fi acţionat pe cont propriu, așteptându-se să-i facă plăcere și să- 
i câștige recunoștinţa. Dar, oricare ar fi adevărul, acum nu 
există niciun dubiu că Richard știe atât ce a făcut, cât și de ce 
se face vinovat. De-asta n-ai primit nicio veste din partea lui de 
când a sosit aici. Fără îndoială că nu s-a simţit în stare să te 
privească-n ochi. 

Ultimul comentariu primi din partea lui de St Clair un răspuns 
dat cu voce calmă, pe un ton prozaic. 

— Oh, ba da, Alec, ar fi fost în stare să mă privească-n ochi. 
să nu te-ndoiești de asta. Richard Plantagenet ar fi fost capabil 
să mă privească-n ochi, să-mi zâmbească și să mă facă să mă 
simt bine-venit, în vreme ce de pe mâini îi picura sângele tatălui 
meu. Dragostea lui de sine e atât de monstruoasă, încât se 
poate convinge că e nu e în stare să facă niciun rău. Ştii, cândva 
l-am iubit pe omul ăsta... aproape tot atât de mult cum îmi 
iubeam tatăl. El m-a făcut cavaler și aveam pentru el o 
admiraţie aparte, îl priveam ca pe un paladin. Insă apoi, puţin 
câte puţin și rând pe rând, am început să-l văd așa cum e în 
realitate. Toată dragostea și toată admiraţia, tot respectul, toată 
loialitatea și supunerea pe care m-am simţit, ani de zile, 
privilegiat să i le datorez au început să capete gust de oțet și de 
cenușă și, în adâncul sufletului, mă simţeam din ce în ce mai 
scârbit, pe măsură ce descopeream tot mai multe dovezi ale 
perfidiei și ale egoismului său fără margini. Și totul a culminat 
când am văzut cu câtă nerușinare a ucis prizonierii sarazini. 
După asta și după tot ce am îndurat fiind de faţă, nici măcar 
vestea că mi-a omorât tatăl, care l-a slujit cu credință, nu mă 
mai impresionează, nu-mi trezește sentimente pătimașe. Cred 
că a făcut-o, dar nu sunt surprins și, dacă e să-mi cercetez cu 
atenţie inima, s-ar putea chiar să descopăr că o bănuiam - deși 
știu că nu e așa. Andre își privi vărul în ochi. L-am jelit pe tata și 
am reușit să mă-mpac cu gândul c-a fost ucis. Vestea că a fost 
omorât de un prieten răzbunător și nerecunoscător nu schimbă 
prea mult lucrurile. Crima rămâne crimă. 

De St Clair tăcu, iar Alec Sinclair nu făcu nicio încercare de a 
întrerupe tăcerea, fiindcă știa că trebuia să mai urmeze și 
altceva. Și, în cele din urmă, Andre aproape că zâmbi, 
adăugând: 

— Dar acum înțeleg ce voiai să spui când mormăiai că trebuie 
să ne hotărâm ce vom face în continuare. Ai vreo idee? 


285 


— Da, am câteva. la-o înainte. Te voi urma. 

Ajunseseră în mijlocul întinderii de stânci, în apropierea 
vârfului ascuţit ce marca acoperișul cavernei și de St Clair își 
îmboldi ușor calul, conducându-l spre stânga și intrând pe 
poteca pe jumătate ascunsă ce ajungea în groapa adâncită 
către intrarea în grotă. Alec îl urmă, vorbind cu ochii în ceafa lui 
în timp ce coborau. 

— Prima și cea mai evidentă alegere pe care o putem face, 
amândoi, e să ne facem nevăzuţi în deșert și să trăim printre 
aliaţii noștri șiiţi. Nu ne-ar fi greu, din niciun punct de vedere, 
pentru că ne bucurăm de ajutorul Marelui Maestru. Poate să 
pretindă, pur și simplu, că e necesar ca acţiunile noastre de 
observatori clandestini să se desfășoare în afara taberei. Și nici 
măcar n-ar fi nevoit să mintă, fiindcă nimeni n-o să-l întrebe 
despre ordinul căruia îi datorăm loialitate, așa cum îi datorează 
și el însuși. N-ar trebui decât să-i lase pe ceilalţi să presupună, 
ceea ce vor face cu siguranţă, că însărcinările noastre sunt în 
folosul Templului. Nimeni n-o să se gândească vreodată să-i 
pună la îndoială hotărârea, pentru că amândoi vorbim perfect și 
fluent araba și ne putem amesteca printre sarazini fără să fim 
priviţi drept ceea ce suntem în realitate. 

— Da, dar dacă facem asta, o să fim nevoiţi să trăim printre 
oamenii lui Sinan. Nu cred că aș putea duce o astfel de viață, 
Alec. Te poţi imagina petrecându-ţi întreaga viaţă alături de 
Rashid al-Din, cu privirea lui aspră, încruntată și ostilă, pironită 
asupra ta la fiecare mișcare, și știind întotdeauna că, până și 
atunci când el însuși nu te poate vedea, are o sută sau măcaro 
duzină de spioni, care îi povestesc tot ce spui și tot ce faci? Nu, 
iartă-mă, vere, dar propunerea asta nu mă entuziasmează. La 
ce altceva te-ai mai gândit? 

Ajunseseră la groapă, dar niciunul dintre ei nu făcuse nicio 
mișcare ca să descalece în timp ce vorbeau despre 
Hashshashin. Acum Andre cobori din șa și Alec i se alătură, 
ținându-și calul de căpăstru. 

— Păi, spuse Sinclair, am putea dezerta, plecând pur și simplu 
în deșert, în căutarea vechiului meu prieten Ibn al-Farouch, al 
cărui prizonier am fost. 

Andre se întoarse spre el, înălțându-și o sprânceană, într-o 
expresie batjocoritoare. 


286 


— Ei, uite o soluţie minunată, din cale-afară de merituoasă. 
Sunt surprins c-ai reușit s-o născocești atât de repede, după 
eșecul ultimei tale idei. Sugerezi c-ar trebui să ne predăm ca 
prizonieri și s-așteptăm să fim măcelăriți, pe neașteptate, ca 
răzbunare rapidă pentru ceea ce le-am făcut noi fraţilor lor? E o 
propunere care-ţi taie pur și simplu răsuflarea. 

— Vorbesc serios. Și n-am fi în niciun pericol. Ca emir, 
prietenul meu Ibn are puterea de a ne apăra și de a ne oferi 
adăpost printre oamenii lui. Cred că te-ai bucura de asta. Are o 
fată, Fatima, care trebuie să fi împlinit de-acum aproape 
cincisprezece ani, de o frumuseţe desăvârșită. Cred că ţi-ar 
plăcea și că ai fi și tu pe placul ei. 

— Alec, ai uitat c-am făcut niște legăminte? 

— Poţi fi ascet și în mijlocul sarazinilor, vere, dacă asta îţi 
dorești. Emirul are un frate, pe nume Yusuf, care îi e foarte 
apropiat, iar acest Yusuf al-Farouch e un om cucernic și un 
cărturar, fiind binecuvântat, totodată, cu o inteligență 
deosebită, cu simţul umorului și cu un suflet milos. E mollah, dar 
un mollah deosebit de oricare altul pe care l-ai putea întâlni. Și 
pe el ţi-ar plăcea să-l cunoști. Așa că, ce zici, mergem să-l 
căutăm pe al-Farouch? 

De St Clair se holba la el cu ochi mari. 

— O faci pe prostul cu mine, nu-i așa? Alec, spune-mi că 
glumești. 

Alec Sinclair ridică din umeri. 

— Da, glumesc. M-am gândit că nu ţi-ar face rău să zâmbești 
și să te răsfeți câteva clipe cu niște gânduri plăcute. Un prost 
poate fi foarte amuzant... M-am gândit și că ai putea să fii mai 
puţin preocupat decât până acum de aceste discuţii despre 
legăminte, pedepse, vinovăţie și consecinţe și să poţi să râzi o 
clipă sau două. Mi se pare că pierzi din vedere un mic amănunt, 
faptul că nici tu, nici eu nu suntem creștini. Și nu e bine să uiţi 
asta, vere. Începi să vorbești ca un păcătos chinuit de vinovăţie 
și dominat de preoți, când tu ești, de fapt, un frate privilegiat și 
iluminat din Ordinul din Sion. Gata cu vinovăția, vere. E un 
concept lipsit de sens. 

— Nu mă gândeam la vinovăţie, Alec. Sunt mult mai 
preocupat de onoare și de modul în care se face nevăzută aici, 
ca apa de pe o piatră netedă, lăsată în soare. 


— Ah, onoarea! Ei, onoarea e o monedă de aur, adesea 
poleită tot cu aur de oamenii care vor s-o apropie de 
perfecțiune. Vorbește-mi despre onoare, Andre. Spune-mi cât de 
des am văzut-o noi doi pusă în practică aici, de câte ori am 
văzut că e respectată și... Haide, uită-te la asta. 

Alec bâjbâi în mica lui pungă și scoase un ban de aur, îl ridică 
pentru ca Andre să-l poată vedea, apoi îl aruncă în sus cu un 
bobârnac, făcându-l să se rostogolească în aer și prinzându-l în 
pumnul strâns. 

— Asta e un bezant de aur, bătut la monetăria sultanului. Fac 
prinsoare pe el că nu-mi poţi înșira, aici și acum, numele a 
douăzeci de oameni de onoare, cu adevărat respectabili, din 
oastea din care facem parte. Printre atâţia bărbaţi, ar trebui să 
se afle mult mai mulţi, dar tu nu trebuie să-mi spui decât 
douăzeci de nume - ale unor asemenea oameni cumsecade pe 
care-i cunoşti personal. Incepând de acum. Și fii atent la picioare 
în timp ce te gândești la asta. 

li întoarse spatele și o porni agale în josul potecii care șerpuia 
pe marginea gropii, iar Andre îl urmă, adâncit în gânduri și 
conducându-și cu grijă calul, care mergea în spatele lui. 

— Banul tău e în siguranţă, spuse, după ce ajunseră cu bine 
jos. M-am gândit temeinic și am găsit numele a șapte bărbaţi - 
opt, dacă îl includ pe Robert de Sable, și de ce n-aș face-o? 
Așadar, pot numi opt, toţi fiind cunoscuţi de-ai mei, iar trei sunt 
fraţi sergenţi din Ordinul Templului, oameni cinstiţi, de onoare, 
dar lipsiţi de autoritate și fără o poziţie socială. Pentru asta mi-e 
rușine. 

— Pentru asta? Nu e vina ta. Onoarea ta este numai a ta, 
ceea ce e adevărat pentru fiecare dintre oamenii pe care i-ai 
numit. Asta e partea fantastică a onoarei, vere. Există în noi 
înșine, își creează propriul cod de legi pentru fiecare dintre noi și 
fiecare e constrâns să trăiască între hotarele impuse de ea. Oh, 
o să mă auzi vorbind despre onoarea Templului, despre onoarea 
trupelor lui sau despre onoarea ordinului, dar toate astea sunt 
cele mai depline absurdităţi ilustrate vreodată în cuvinte. 
Lucrurile nu pot avea onoare. Numai oamenii au și fiecare dintre 
ei poartă povara onoarei sale. lar ea se face simțită prin 
conștiința noastră și prin hotărârile pe care le luăm când ne 
aflăm la ananghie, în momentul când fiecare trebuie să traseze 
o linie în nisip și să rămână în spatele ei. Vere, codul tău de legi 


288 


s-ar putea să nu coincidă cu al meu, dar, într-o lume în care 
niciun om nu poate minţi în fața lui însuși sau în fața lui 
Dumnezeu, onoarea ta îţi aparţine, e în sinele și în sufletul tău, 
în aceeași măsură în care onoarea mea îmi aparţine. 

Andre de St Clair respiră prelung și adânc. 

— Foarte bine, atunci, spuse el. Care e următoarea ta 
propunere? 

— Propun să intrăm în grotă și să-l salutăm pe Ibrahim. 
Probabil că ne așteaptă. În afară de asta, nu mai am nicio 
propunere. 

— Am eu, dar numai una singură. 

— Care anume? 

— Ne întoarcem la Acra și mergem spre sud, către lerusalim, 
împreună cu armata. E cel mai raţional lucru pe care l-am putea 
face, așa mi se pare mie, și, în acest timp, vom găsi răgazul și 
ocazia de a discuta despre dilema noastră cu fratele Justin, care, 
acum, după ce toți novicii lui au fost primiţi în ordin, ca fraţi, are 
alte însărcinări. Și, firește, cu Marele Maestru, cu de Sable. Am 
vrut să te-ntreb asta mai demult, ai idee câţi oameni din 
confreria noastră se mai află aici, în Outremer, în afară de noi? 

— Nu, dar trebuie să fie mai mulți. 

— Sunt. Mult mai mulţi. Aș presupune că sunt cel puţin 
patruzeci, dar, din câte îmi dau seama, nimeni nu se agită prea 
mult ca să-i adune. N-am ţinut nicio adunare aici, în Țara Sfântă, 
fapt care mi-a atras atenţia și mi s-a părut o greșeală, fiindcă 
presiunea altor evenimente n-ar trebui să influențeze existenţa 
neîntreruptă a ordinului, în totalitatea sa. Așa că o să-i sugerez 
Marelui Maestru să ia în calcul ideea de a forma un soi de 
confrerie specială a fraţilor noștri din rândurile templierilor și să 
se asigure că ne putem aduna fără știrea membrilor de rând. 
Asta nu ţi-ar plăcea? Ar trebui să fie ușor de făcut și ne-ar oferi 
ceva asupra căruia să ne concentrăm în restul acestei campanii, 
dăruindu-ne timpul și gândurile adevăratelor noastre îndatoriri și 
eliberându-ne de nebunia lucrurilor mai puţin importante. Ce zici 
de ideea mea? 

Alec Sinclair dădu din cap, o dată și apoi încă o dată, 
subliniindu-și acordul. 

— Imi place. Ne întoarcem la Acra, stăm de vorbă cu Marele 
Maestru și ne îndreptăm spre lerusalim cu oastea lui Richard, 
dar, pe drum, ne adunăm, reconstituindu-ne confreria. E o idee 


289 


excelentă. Ştiam că poţi concepe ceva, vere, și mi-ai dovedit-o. 
Acum haide să-i urăm uimitorului Ibrahim o zi bună și să luăm în 
primire misivele lui. 

Insă Ibrahim nu era acolo. Fusese, îi așteptase o vreme, apoi 
lăsase un mesaj, scris pe o bucată de pergament așezată pe o 
piatră plată din mijlocul grotei, sub colţul coliviei unui porumbel, 
unde era imposibil ca Alec să n-o vadă. Deasupra coliviei era 
tubul de piele ce adăpostea misivele. În scrisoare, Ibrahim 
spunea că stătuse acolo o zi întreagă și că nu mai putuse să-l 
aștepte. Documentele, spunea el, erau pentru fidai-ul francilor, 
acesta fiind cuvântul folosit de Hashshashin pentru a se referi la 
un senior local, reprezentant al Ordinului de Sion, adică, în 
momentul acela, la Robert de Sable. Alec era rugat ca, după ce 
lua misivele, să pună o mărgică în tubuleţul legat de piciorul 
porumbelului și să elibereze pasărea. Andre se uită cu atenţie la 
vărul său, care scoase dintre faldurile căptușelii pungii sale o 
mărgică minusculă, de un roșu strălucitor, și o lăsă să cadă în 
micul cilindru de metal. 

— Eu sunt singurul care folosește mărgele roșii. Am o pungă 
plină și ţin întotdeauna câteva asupra mea. Imediat ce-o s-o 
vadă, Ibrahim o să știe c-am găsit mesajul, care se află în 
siguranţă, și că totul e pe mâini bune. 

Eliberă porumbelul imediat ce ieșiră din grotă, îi urmări zborul 
până ce dispăru din vedere, apoi se întoarse spre vărul său. 

— Acum, la Acra, iar mâine, dacă aceasta este voinţa lui 
Dumnezeu, pornim către sud, spre lerusalim, alături de Richard, 
și, cu binecuvântarea lui Robert de Sable, pe timpul drumului 
întărim puterea ordinului nostru în Outremer. la-o înainte, vere. 


11. 


În ziua următoare, André de St Clair avu motiv să-și aducă 
aminte de observaţiile vărului său în privinţa castităţii și a 
ascetismului, pentru că, înainte ca oștirea să-și ridice tabăra și 
să-și înceapă marșul către sud, se pomeni aproape faţă în faţă 
cu sora lui Richard, Joanna Plantagenet. Uriașa armată se 
pusese în mișcare cu multe ore înainte de răsăritul soarelui, 
când clopotele și trompetele heralzilor regelui îi ridicaseră pe 


290 


toți din paturile lor, ca să-și înceapă pregătirile pentru o zi ce se 
anunţa lungă și istovitoare, ziua de duminică, 24 august 1191, 
sărbătoarea Sfântului Bartolomeu. În ziua aceea, din pricina 
pregătirilor de plecare, renunțaseră la rugăciunile de utrenie, 
dar nimeni nu îi împiedicase pe preoţi și pe episcopi să ţină 
Sfânta Mesă pretutindeni, așa că ecourile rugăciunilor 
psalmodiate se auzeau din toate părţile, călătorind dintr-un loc 
într-altul și revărsându-se unul asupra altuia, pentru a da 
naștere unui sunet ce aducea cu bâzâitul unui stup uriaș de 
albine. 

Ducându-și în mână coiful de oţel și cu gluga de zale 
desfăcută pentru a-și dezgoli capul, Andre îl căuta pe Alec 
croindu-și drum dintr-o grămadă de credincioși într-alta și 
reușind să pară pios și atent în timp ce evita cu abilitate să se 
oprească, dar, când ajunse într-o zonă unde torţele erau mai 
dese decât oriunde altundeva, deveni conștient că mirosul de 
tămâie era mai intens, lumina mai puternică și hainele 
credincioșilor, inclusiv ale celor nu mai puţin de trei episcopi 
oficianţi, cu mult mai bogate decât tot ce văzuse până atunci. 
Se uită în stânga și remarcă înghesuiala de tunici curate, cu 
cruci roșii pe albul strălucitor, și îl recunoscu, printre ele, pe 
Sieur Robert de Sable, de neconfundat în mantia lui splendidă 
de Mare Maestru, făcută dintr-o țesătură groasă de lână albă, cu 
crucea simplă, neagră, cu braţe egale, pe piept și pe spate. Alec 
era alături de el și Andre schimbase direcția, luând-o într-acolo, 
când văzu că regele stătea de partea cealaltă a lui de Sable și le 
zări, în stânga lui Richard, pe cele două regine, Berengaria și 
Joanna Plantagenet, în spatele cărora se înghesuiau toate 
doamnele din suita lor. 

Din cauza unghiului sub care se apropiase de grupul regelui, 
niciunul dintre membrii acestuia nu îi remarcase sosirea, însă 
ceva din direcția locului unde se oprise îi atrase atenţia Joannei, 
care întoarse capul și se uită drept la el. Andre nici măcar nu 
apucase să-și plece fruntea, așa că se mulțumi să-și lase ochii în 
jos, sperând că, de la distanţa la care se afla ea, chipul lui se 
pierdea în marea de fețe ce îi despărțeau. Continuă să privească 
în jos cât ai număra până la cinci, pe deplin de conștient de 
încetineala cu care se scurgea timpul, apoi își ridică din nou 
ochii pentru a descoperi că ea încă îl mai fixa, cu o ușoară 
încruntare. Impunându-și să nu-și clintească niciun mușchi și să 


291 


nu reacționeze în niciun alt mod, fiindcă știa că, altminteri, ea s- 
ar fi concentrat mai intens asupra lui, își cobori din nou cu 
încetineală privirea și numără încă o dată până la cinci, apoi 
până la zece, recitându-și o litanie a motivelor din care nu era 
de așteptat ca ea să-l recunoască: nu-l văzuse niciodată în 
uniformă completă de templier și, atunci când îl mai întâlnise, 
fusese bărbierit, cu părul lung și încâlcit, așa cum se cuvenea 
să-l poarte un novice fără niciun rang, în timp ce acum era tuns 
scurt și avea o barbă deasă. După părerea lui, era puţin probabil 
ca ea să-l ţină minte, însă era limpede că avea ceva care i se 
părea ei cunoscut, chiar dacă nu izbutea să-și dea seama de 
unde. Işi săltă din nou ochii, fără grabă, și simţi un val de 
ușurare când văzu că Joanna nu se mai încrunta la el, deși 
fruntea ei era tot încreţită și privirea i se plimba, alunecând pe 
alte chipuri din jurul lui. O urmări, dorindu-și apoi ca ea să se 
uite în altă parte, ceea ce regina făcu în curând, întorcându-se 
către altarul din faţa ei. Andre se gândi că era mai bine să plece 
și să-și găsească un alt loc, pe margine, fiind hotărât să lase pe 
mai târziu discuţia cu Alec. _ 

Insă nu plecă imediat. Increzător în faptul că nu fusese 
recunoscut și că Joanna nu avea cum să-l redescopere în 
îmbulzeală, se urcă pe un bolovan din apropiere și se uită la cele 
două regine, dintre care niciuna nu părea să fi avut câtuși de 
puțin de suferit din cauza privaţiunilor traiului într-o tabără 
ostășească. In special Berengaria arăta superb: maiestuoasă și 
calmă, radioasă și evident mulțumită, nu trăda nici prin cel mai 
mic semn faptul că era soţia unui bărbat al cărui dezinteres faţă 
de femei era subiectul glumelor și al bârfelor publice. Studiind-o 
și observându-i valul de roșeață din obraji, Andre avu impresia 
că îi văzuse privirea alunecând într-o parte, către un tânăr 
chipeș din gardă care stătea vigilent alături, cu aproape un pas 
în faţa ei, și se uită cu mai multă atenţie la acesta din urmă, 
remarcându-i poziția dreaptă, neclintită, fruntea înălțată și 
ardoarea sfidătoare cu care declara, prin ţinuta lui, că își făcea 
cu devotament datoria de oștean în garda reginei. 

Amuzat, dar nicidecum surprins, Andre își mută privirea către 
locul unde stătea Joanna, ieșind în evidență tot atât de mult ca 
și cum ar fi fost singură, cu toate că se afla în mijlocul mulțimii. 
Joanna Plantagenet, se gândi el, nu pentru prima oară, era o 
femeie remarcabilă, încântătoare. Era ușor de văzut că nici ea 


292 


nu ducea lipsă de dragoste fizică sau de atenţie, deși, oricât ar fi 
încercat, nu putea găsi nimic care să-i sugereze dacă deţinătorul 
favorurilor ei se număra printre cei adunaţi acolo și cine anume 
era. Descoperi că îi era uluitor de ușor să zâmbească din pricina 
propriei sale curiozităţi și să accepte ideea că el însuși s-ar fi 
putut bucura de acele farmece, pentru a o respinge apoi. După 
o ultimă privire prelungită asupra siluetei zvelte, drepte, cu sâni 
obraznici și cu rochia strâns drapată pe talie și șolduri, își 
întoarse confuz gândurile către ascetism, dacă nu chiar spre 
castitatea deplină, și se hotărî să revină în locul unde ar fi 
trebuit de fapt să se afle. 

Cu mintea atât de preocupată de dorinţele cărnii, Andre 
aproape că uitase de o altă privire pe care își dorea s-o evite și, 
înainte de a se da jos de pe piatra pe care se cocoţase, simţi, 
mai degrabă decât văzu, ochii regelui pironiţi asupra lui. Nu 
avea să afle niciodată dacă răceala de gheaţă din privirea rea a 
lui Richard era o expresie a ranchiunei monarhului sau a propriei 
sale conștiințe că îl înșelase și îl dezamăgise pe suveran - după 
ce tatăl său îl prevenise să n-o facă niciodată - în privința 
Berengariei. Știindu-se oarecum în siguranță datorită distanţei 
ce îi separa, susţinu privirea lui Richard preț de o clipă, 
simțindu-se plin de curaj în tot acel răstimp și fiind, pe de altă 
parte, conștient de o spaimă adâncă, născută dintr-o îndoială 
sâcâitoare asupra obligaţiilor sale faţă de omul care fusese 
cândva eroul său, în ciuda a tot ce aflase între timp despre el. 

Regele fu cel care își întoarse primul ochii în altă parte, 
lăsându-l pe Andre să se realăture camarazilor săi cu senzaţia 
dezgustătoare că fusese izgonit pentru totdeauna, la bine și la 
rău. 

Imediat după încheierea slujbei, strângerea taberei se 
transformă într-o adevărată nebunie, în timp ce miile de corturi 
erau culcate la pământ și împăturite după același tipic, pentru a 
fi încărcate în convoiul de bagaje. Imensele mașini de asediu 
fuseseră demontate și fixate pe platformele lor de transport cu 
câteva săptămâni înainte, după predarea cetăţii, iar oastea de 
geniști și de ingineri fusese ocupată în ultimele câteva zile, când 
le plasase pe poziţie, ca să fie pregătite pentru marșul către 
sud. Le puseseră în mișcare în ziua precedentă, așa că acum se 
aflau la câţiva kilometri înaintea oștirii ce avea să le urmeze. 
Intre punctele de adunare ale diverselor unităţi și portul Acra 


293 


era, de asemenea, un intens du-te-vino, în vreme ce barjele 
trase la chei erau încărcate cu provizii și cu arme, fiind pregătite 
pentru călătoria în josul coastei, pe un traseu paralel cu al 
trupelor ce aveau să înainteze pe străvechiul drum construit de 
legiunile romane cu mult înainte de vremurile cezarilor. Dar, în 
cele din urmă, încărcară totul, trupele intrară în formaţie, 
demontară ultimele părți ale taberei, astupară latrinele și, în 
puternicul răsunet de alamă al trompetelor, primele rânduri ale 
oștirii se întoarseră în direcţia cuvenită, pășind pe drumul către 
lerusalim. 
e 

Două zile mai târziu, după un marș lent și monoton, prin care 
acoperiră mai puţin de cincisprezece kilometri, mergând doar 
cât ţinea răcoarea dimineţii și ferindu-se de soarele după- 
amiezii, Andre de St Clair se întâlni, în sfârșit, cu vărul său. Se 
hotărâse să stea departe de Alec pe toată durata marșului și să-l 
lase pe el să-l caute când avea să-și găsească timp, pentru că 
exista în permanenţă pericolul de a da de Richard în preajma 
cortului templierilor și a cortului personal al lui de Sable și nu-și 
dorea să cocheteze cu posibilitatea unei întâlniri întâmplătoare 
cu fostul său senior. Nu știa cum ar fi reacţionat dacă s-ar fi aflat 
față în față cu ucigașul tatălui său, fie el rege sau nu. Așa că 
Alec fu cel care îl găsi pe Andre, stând singur pe pământ, în 
apropierea propriului cort, în preajma sa neaflându-se niciunul 
dintre membrii escadronului său și neavând niciun vecin la o 
distanță mai mică de șase metri, ceea ce reprezenta un grad 
ridicat de intimitate în mijlocul unei oștiri de zeci de mii de 
oameni. 

— Am adus vin, spuse Alec, în loc de salut, aruncând un 
burduf plin în mâinile întinse în grabă de Andre și apoi uitându- 
se surprins în jur. Unde ţi-e escadronul? Ti-ai pierdut toți 
oamenii? 

— Nu, dar m-au făcut să-mi pierd răbdarea. Sunt pe aici, pe 
undeva, antrenându-se. l-am spus primului meu sergent, Le 
Sanglier, să-i pună să instaleze ţinte și să exerseze trasul cu 
arbaleta, până la cină. Au trecut aproape două săptămâni de 
când s-au antrenat ultima dată și pare să fi trecut de două ori 
mai mult timp de când am avut parte de o clipă numai pentru 
mine, fără să mă asurzească vocile lor. De ce crezi că oștenii par 
să nu fie în stare să vorbească încet? Oricum, îţi mulţumesc 


294 


pentru ăsta. Nici măcar nu te-ntreb de unde l-ai furat, dar o să-l 
beau în sănătatea ta. 

Destupă burduful cu vin și îl duse la buze, apoi sorbi îndelung 
înainte de a i-l înapoia lui Alec. 

— Ei, continuă el, în cele din urmă, suntem singuri, așa că, 
spune-mi ceva, numai pentru urechile mele, pentru că tu ești 
omul care cunoaște informaţii secrete. Unde mergem și ce- 
avem de gând? 

— Ne îndreptăm spre Arsuf. Ai auzit până acum de orașul 
ăsta? 

— Nu. Tu ai auzit, înainte să ţi se spună că e destinația 
noastră? 

— Da, dar numai fiindcă am fost acolo o dată. E un port 
străvechi, aflat la vreo sută de kilometri de Acra. Și am spus 
străvechi, nu doar vechi. Grecii care l-au construit îl numeau 
Apollonia. E, totodată, și un oraș întărit, nu prea mare, dar ușor 
de apărat, protejat de o fortăreață din gresie, acum în ruine, în 
partea de pe uscat. E unul dintre locurile cucerite de oamenii lui 
Saladin după bătălia de la Hattin. Richard vrea acum să-l 
recucerească și să-l folosească drept bază pentru a ataca Jaffa, 
un alt port, mai mare, aflat la zece kilometri sud de Arsuf. Odată 
ce pune stăpânire pe aceste două porturi, ca adăpost sigur 
pentru barjele cu provizii, poate să înainteze pe uscat, cale de 
optzeci de kilometri, până la Ierusalim. 

— Hmm. Și oastea lui Saladin unde e? Instinctul îmi spune că 
s-ar putea să apere lerusalimul, dar noi suntem încă departe, 
așa că, în stadiul ăsta, de ce s-ar obosi? 

— Saladin e aici. Așa cum spuneai, acum lerusalimul nu e în 
pericol. Sultanul e deasupra noastră, pe dealurile din faţă, 
aproape la vedere, urmărindu-ne înaintarea până când o să 
considere că poate să ne atace. 

— Ce dealuri sunt astea? Nu par prea înalte, cu excepţia 
unuia singur. 

— Nici nu sunt. Cel mare se numește muntele Carmel. 

— Ei, ăsta e un nume pe care l-am mai auzit. Muntele Carmel. 
E aproape de locul unde mergem? 

— Da, e chiar lângă ţinta noastră. 

— Și crezi că Saladin o să ne-atace de acolo, de deasupra? 

— Cu siguranţă, dar n-o să aștepte până ajungem la Carmel. 
Imediat ce intrăm între dealuri, când drumul urcă și coboară din 


295 


creastă-n creastă, o să ne atace cu toate forțele, dar după un 
plan clar de luptă - grupuri mici și îndârjite de asalt, năpustindu- 
se separat de pe culmi, pe tot frontul nostru de marș, lovind tot 
ce poate fi lovit, oriunde îl pot găsi. Vor tăbări asupra noastră, 
provocând cât mai multe pagube și stârnind cât mai multă 
debandadă cu putinţă, apoi ne vor întoarce spatele și vor fugi 
înainte de a ne putea regrupa pentru un contraatac. 

— Și nu putem face nimic ca să-i oprim? 

— Ba da, putem să dăm bir cu fugiţii și să ne-ntoarcem la 
Acra, dar tot n-avem siguranţa că n-or să ne urmărească. Așa că 
e la fel de bine să forțăm înaintarea. 

— Dar sper c-o să ne mișcăm mai repede decât până acum. 

— Nu. Alec clătină din cap și aproape că zâmbi. În asemenea 
momente mă pomenesc admirându-l pe Richard... ca general. 
Ca strateg, vreau să spun. Cred că aici e inspirat. judecă la rece, 
e cumpătat, raţional și își face planuri clare dinainte. Politica lui 
de înaintare lentă, în condiţii bune, e perfectă. Marș în orele 
răcoroase ale dimineții, odihnă în după-amiezile fierbinţi și lungi, 
fără să ne măcinăm nervii și fiind pregătiţi pentru orice, 
neafectaţi de căldură și gata să ripostăm cu iuţeală și în forță, 
indiferent cum ne-ar lovi dușmanii. Dacă o să continue cu 
tactica asta, o să fie cu un pas înaintea lui Saladin. Da, pentru 
niște oameni ca noi, deprinși să se ducă pretutindeni călare, 
șase-șapte kilometri pe zi pare o încetineală fatală, dar știi la fel 
de bine ca mine că iuţeala deplasării unei oștiri e determinată 
de mersul celor mai încete unităţi ale sale, care, în cazul nostru, 
sunt mașinile de asediu. Ținând seama de ele, cred că o să fim 
norocoși dacă o să putem rămâne la șase-șapte kilometri pe zi. 
Dacă drumul construit de romani n-ar fi fost păstrat, cât de cât, 
în stare bună, viteza noastră ar fi putut să scadă la jumătate. Și 
nici nu putem pleca lăsând aceste mașini în urmă, zăcând pe 
marginea drumului, fără a risca să le vedem, pe viitor, folosite 
împotriva noastră. Așa că o să mergem înainte, împotrivindu-ne 
ispitei de a ne năpusti asupra vrăjmașului. 

— De când e ceva vrednic de plâns într-o șarjă împotriva 
dușmanului? 

Alec Sinclair se uită în ochii vărului fără cea mai mică urmă de 
ironie în voce sau în privire. 

— De când Gerard de Ridefort i-a condus pe templieri într-o 
șarjă către distrugerea totală, la Hattin, cu patru ani în urmă. De 


296 


când și-a pierdut toţi oamenii, o sută șaizeci de templieri, plus 
un grup de ospitalieri, cu numai o lună înainte de asta, 
năpustindu-se în josul dealului, către patru mii de călăreţi 
sarazini, la izvoarele din Cresson. Și de când două mii de 
pedestrași franci au năvălit spre moarte, în aceeași zi cu 
templierii lui Ridefort, la Hattin. De fiecare dată când șarjăm 
împotriva acestui dușman, suntem copleșiți numeric și înfrânți, 
pentru că oamenii lui Saladin știu exact cum să anihileze 
superioritatea cavaleriei creștine. Acum, de Ridefort e mort și 
tot așa sunt și tacticile lui. În ziua de azi, n-o să mai vezi niciun 
atac nebunesc împotriva forței mobile a arcașilor călare. Se opri 
brusc, aplecându-și capul. Ascultă. Ce-a fost asta? 

Zgomotul se auzi din nou, un val de sunete metalice, de 
trompetă. 

— Fir-ar să fie, mi-am închipuit eu. Sunt chemaţi ofițerii. 
Trebuie să plec. 

Se ridică în picioare și îi aruncă iarăși burduful cu vin lui 
Andre. 

— Păstrează-l. O să-ţi prindă bine. Ziua de mâine o să semene 
cu cea de azi, dar în dimineața următoare începem să urcăm 
dealurile și atunci vor începe să băzâie tântarii, coborând de pe 
culmi, așa că să ai oamenii pregătiţi. Cineva din statul nostru 
major a sugerat ca unităţile de arbaletrieri să meargă cu câte o 
săgeată în armă, însă sfatul a fost respins. Eu unul cred că a 
avut dreptate și, dacă aș fi în locul tău, le-aș spune oamenilor 
mei să fie gata pentru orice, imediat ce intrăm între dealuri. Dar, 
așa cum spuneam, asta o să se-ntâmple abia poimâine. O să- 
ncerc să ne întâlnim din nou până atunci. 

In timp ce vorbea, în depărtare răsună din nou chemarea 
trompetelor și el salută ducându-și la piept pumnul strâns. 

— Acestea fiind spuse, ţine-ţi capul jos între timp. Acolo sunt 
îngreţoșător de mulţi sarazini. 

(J 

Prorocirea lui Alec Sinclair se adeveri. A doua zi, după ce 
străbătură alți şase sau şapte kilometri fără să zărească vreun 
arab și fără să fie deranjati în vreun fel, oștirea își așeză tabăra 
la mică distanţă de poalele muntelui Carmel și, în dimineața 
următoare, când prinseră să urce primele pante, începură 
hărţuielile, care se ţinură lanţ pe tot timpul zilei și al nopții, 
făcând ca toată lumea să fie încordată și să rămână trează, 


297 


agitându-se, fiindcă niciodată nu se putea ști din ce parte avea 
să vină următorul atac. Dușmanii coborau de pe culmi într-o 
liniște uluitoare - ceea ce se întâmpla mai ales noaptea - în 
grupuri ce se puteau desfășura cu ușurință, alcătuite din câte 
treizeci sau patruzeci de arcași în armuri lejere, călare pe cai din 
Yemen, vânjoși și foarte siguri pe picioare. Se întâmpla foarte 
rar să te poţi pregăti pentru a ţine piept asaltului lor, pentru că 
făceau foarte puţin zgomot înainte de a da năvală, apărând ca 
din senin și împrăștiind haosul și teroarea printre cei atacați, 
șarjând, învârtejindu-se și ucigând, pentru a se retrage apoi 
înainte ca potrivnicii lor aflaţi în defensivă să aibă cu adevărat 
ocazia de a se regrupa și de a contraataca. 

Însă deveni în curând evident că atacurile nu erau, nici pe 
departe, atât de întâmplătoare precum lăsau impresia. La scurt 
timp după asalturile de la începutul primei zile a campaniei - 
pentru că se dovediră a face parte dintr-o campanie bine 
planificată - începu să se contureze un tipar. In zilele următoare, 
pe măsură ce devenea tot mai clar, acesta stârni consternare 
printre franci, mai ales la nivelul comandanților, unde Richard și 
din ce în ce mai frustraţii săi aliaţi începeau să-și dea pe de-a- 
ntregul seama că, așa cum stăteau lucrurile, nu aveau, efectiv, 
nici cum să contraatace, nici cum să dejoace planul sarazinilor. 

Un plan simplu, executat cu o eficienţă admirabilă. Uciderea 
unui cavaler franc sau a unei alte ființe umane era un surplus 
ocazional. Tinta principală a fiecărui raid asupra unei unități era 
rezerva de cai masivi de luptă crescuţi de englezi, flamanzi și 
germani, acele animale imense călărite de cavaleri în timpul 
bătăliilor. Francii erau scandalizaţi de uciderea animalelor lor 
fără apărare, iar episcopii și arhiepiscopii erau de-a dreptul 
turbaţi, agitându-și clopotele, cărțile sfinte și lumânările în timp 
ce invocau moartea, chinurile eterne ale iadului și proferau cele 
mai îngrozitoare blesteme la adresa păgânilor nerușinaţi, ce se 
înjoseau adâncindu-se atât de jalnic în samavolnicie. Dar, cu 
prima ocazie când reușiră să se așeze alături, stând de vorbă, 
Alec Sinclair îi spuse vărului său Andre că sarazinii nu făceau 
altceva decât să fie practici și demni de admiraţie. Spera, spuse 
el, că, dacă s-ar fi aflat în locul arabilor, ar fi fost destul de 
inteligent ca să descopere necesitatea ce dăduse naștere 
strategiei lor, pentru a face același lucru. De St Clair fusese lovit 
de o săgeată cu nicio jumătate de oră în urmă - ricoșase din 


298 


manșeta mănușii lui de zale, fără nicio altă urmare neplăcută în 
afara unei amorțeli trecătoare a mâinii - și nu se aștepta să 
audă pe cineva din tabăra lui vorbind astfel, așa că își spuse 
părerea pe șleau. 

— Știu că-i admiri pe dușmanii noștri, vere, dar e nevoie să-i 
și aclami? Pentru numele lui Dumnezeu, ce e atât de minunat în 
a omori caii cu sutele? 

— Totul, dacă asta se potrivește nevoilor tale. Să-ţi văd 
încheietura. Poţi să strângi sabia-n mână? 

— Pot să strâng în mână tot ce e necesar. Încheietura și braţul 
meu n-au păţit nimic. Aici e vorba de faptul că mă simt ultragiat. 

— Pfui! Privești lucrurile ca un călăreț, Andre, și ai, oricum, o 
slăbiciune pentru caii de rasă. Sarazinii ar avea exact aceleași 
sentimente dacă am trage în caii lor. Dar judecă totul din punct 
de vedere practic. Dușmanii sunt stânjeniţi de cavalerii noștri, 
acum chiar mai mult decât cu patru ani în urmă, la Hattin, 
pentru că armurile noastre, atât zalele, cât și platoșele, sunt mai 
durabile și mai grele decât înainte și se îmbunătățesc tot timpul. 
Cel mai adesea, săgețile lor nu ne mai pot străpunge zalele - 
dovadă este rezistenţa mănușii tale - iar caii noștri, magnificii 
noștri cai de luptă și de povară, fac ca ai lor să pară plăpânzi și 
ridicoli. Un armăsar de-al nostru poate fi de trei sau chiar de 
patru ori mai mare decât unul de-al lor și e el însuși o armă, 
fiindcă a fost antrenat toată viața lui ca să azvârle din copitele 
cu potcoave de oțel, lovind orice ajunge destul de aproape 
pentru a fi ucis sau schilodit. De aceea, când ne așezăm în linie, 
genunchi lângă genunchi, nimic nu ne poate sta în cale. Asta e 
forța noastră pe care, dacă e folosită așa cum se cuvine, nu o 
pot înfrânge sau nu o puteau înfrânge până acum... Însă mă tem 
că, în cele din urmă, și-au dat seama că puterea noastră cea 
mai mare este, de fapt, slăbiciunea noastră cea mai mare. Caii 
noștri, aduși atâta amar de drum, tocmai de acasă, de dincolo 
de mare, sunt de neînlocuit. Aici, fiecare valorează de zece ori 
greutatea lui în aur pentru că de atât, sau chiar de mai mult, ar 
fi nevoie ca să aducem un alt cal în locul celui mort. Și fiecare 
animal ucis lasă un cavaler fără cal, care nu ne poate fi de folos 
așa cum ar trebui, pentru că niciun om nu e în stare să lupte 
bine, ca pedestraș, îmbrăcat ca un cavaler franc, cu platoșă și 
Zale, sub dogoarea soarelui din deșert. Nu e cu putinţă. De 
aceea, făcând ceea ce fac acum, sarazinii dau dovadă de o 


299 


logică fără cusur. Omorându-ne caii, ne pot înfrânge pe câmpul 
de bătălie, lăsându-ne fără puterea de a lupta. 

De St Clair ascultase crispat cuvântarea lui Alec și acum 
păstra tăcerea, cu gura ușor întredeschisă și cu o privire 
chinuită, care trăda că înţelese tot ce se ascundea în spatele 
spuselor celuilalt. 

— Alungă-ţi încordarea de pe chip, vere, zise Alec. Viitorul nu 
e chiar atât de sumbru cum pari să crezi... Când ne-am văzut 
ultima oară, ţi-am lăsat mai mult de jumătate de burduf de vin. 
L-ai băut pe tot? 

Andre scutură din cap, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn 
uşor. 

— Vinul? Nu, încă îl mai am. Nu beau prea des de unul singur. 
Vrei? 

— O, nu, eu nu. Mă întrebam doar dacă e posibil să-l păstrezi 
până se evaporă în căldura din deșert... Bineînţeles că vreau. 
Unde e? 

— Așteaptă. 

De St Clair se duse în cortul său, ieși peste câteva clipe 
aducând burduful și i-l aruncă lui Alec, care îl ridică și îl cântări 
în mână, înainte de a se uita din nou la vărul său, nevenindu-i să 
creadă. 

— N-ai băut nici măcar un strop. 

— Nu, și trebuie să-mi fii recunoscător, fiindcă altminteri nu 
te-ai mai fi putut bucura acum de el. 

Se așeză în același loc unde stătuse înainte și îl privi pe Alec 
săltând burduful și trimiţându-și în gură un jet de vin, fără să 
împrăștie nicio picătură. 

— Ziceai că viitorul nu e chiar atât de sumbru precum pare. 
Ce-ai vrut să spui cu asta? 

Sinclair își șterse buzele cu dosul mâinii și îi aruncă burduful 
înapoi. 

— Ne-am dat seama ce urmăresc. Asta voiam să spun. lar 
faptul că o știm face parte din apărarea noastră. Așa că, 
începând de mâine, n-or să mai găsească ţinte ușoare, 
împrăștiate prin taberele noastre sau în jurul lor. În schimb, 
dacă vor fi dornici să riște ca să ne omoare cai, vor fi nevoiţi să 
pătrundă în locuri bine păzite, alese tocmai pentru siguranţa 
oferită, în mod natural, de poziţia lor, sau pentru imposibilitatea 
de a te strecura acolo pe furiș. lar dintre acei câţiva care vor 


300 


izbuti să ajungă în preajmă, în orice zi sau în orice noapte, nu 
vor scăpa prea mulți cu viaţă. Până mâine, la ora așezării 
taberei, toată lumea o să cunoască noua rânduială și vor fi 
ocupate noile posturi de pază. Am ales deja iscoade care știu de 
ce avem nevoie și care vor pleca mâine dimineaţă, înaintea 
tuturor unităţilor, în grupuri de câte trei, în căutarea unor locuri 
potrivite de popas. 

— Câţi cai am pierdut de la începutul campaniei? 

— Asta depinde de cel cu care discuţi. De Troyes crede că 
sunt în jur de o mie. Dar el vede întotdeauna jumătatea goală a 
paharului. Cred că exagerează. Am impresia că e vorba despre 
cinci sute, plus sau minus câteva duzini. 

— Cinci sau șase sute, atunci. Asta înseamnă o herghelie 
imensă de cai... și o mare rezervă de carne, ţinând seama de 
lipsa de hrană proaspătă, deși, pe căldura asta, carnea se strică 
foarte repede. 

— Oh, o mâncăm destul de repede. O parte dintre cavaleri au 
început să vândă carne și era cât pe ce să izbucnească, aproape 
peste noapte, un război în sânul oștirii, dar Richard a dat o 
proclamaţie, anunțând că orice cavaler care le donează 
oamenilor săi carnea propriului cal va primi gratis altul în loc. 

— Sfinte lisuse! Asta trebuie să-l coste o sumă frumușică. 

— Fără îndoială, dar a pus capăt tocmelilor, care s-ar fi putut 
sfârși urât. Oricum, dacă putem păstra în viaţă caii rămași, n-o 
să ducem lipsă de carne. 

— Da, cu nutrețul și cu apa e tot mai bine. Am observat că 
terenul din jur e în schimbare, vegetaţia e mai bogată și mai 
verde. 

— Așa e, și după ce o să ocolim muntele Carmel și-o să ieşim 
în câmpia Sharon, o să fie și mai verde, cu apă din belșug. Acolo 
sunt bălți, tot felul de sălbăticiuni, vânat de tot soiul și animale 
mari de pradă. Sunt lei cât caii și leoparzi de mărimea unui om. 
E frumos. Am mai fost o dată acolo, imediat după ce am sosit în 
Outremer, cu mult înainte de Hattin, când regatul era înfloritor, 
și mi s-a părut ca-n paradis. Atunci am văzut orașul Arsuf. 

— Și ai văzut lei? 

Alec simţi înfiorarea din glasul vărului său și râse. 

— Da, am văzut, și încă unul pe care-o să-l ţin minte până-n 
mormânt, un mascul monstruos, în floarea vârstei, cu o coamă 
neagră imensă, care se legăna în vânt când mergea. l-am auzit 


301 


răgetul înainte de a-l vedea și, atunci, mi s-au slobozit 
intestinele. Acolo am văzut câteva animale nemaipomenite, pe 
care cei mai mulţi oameni nu le văd niciodată. Păsări mari, care 
nu pot să zboare, dar aleargă mai repede decât un cal, niște 
animale frumoase, semănând cu pisicile, care pot întrece în fugă 
păsările astea și despre care se spune că sunt cele mai iuți 
viețuitoare de pe pământ, și niște jivine ciudate, scârboase, 
numite hiene, care mănâncă stârvuri, se furișează târâș prin 
noapte, precum niște demoni la pândă, și au fălcile atât de 
puternice, încât pot mușca un bărbat în putere, strivindu-i ţeasta 
ca pe un ou. Mă pun chezaș c-o să vedem câteva dintre ele, 
pentru că mișună pretutindeni, chiar și la lumina zilei, și, atâta 
vreme cât ţine războiul și lasă în urmă leșuri de oameni și de 
cai, animalelor ăstora le merge foarte bine. 

Mai mulți dintre sergenţii seniori ai lui Andre se adunaseră în 
jurul celor doi veri și ascultau cu aviditate, cu ochii scânteind. El 
se uită la cel mai voinic și zâmbi. 

— Ai auzit, Mistreţule? Bălţi și multă apă. Greu de crezut așa 
ceva despre locul ăsta, nu? 

— Greu de crezut sau nu, e adevărat, spuse din nou Alec. Dar 
nu cred că v-ar plăcea să vă scăldaţi în apele alea. Știţi ce e un 
crocodil? 

Andre clătină din cap, dar omul căruia i se spunea Mistreţul 
ridică mâna. 

— Eu cred că știu. Nu e un soi de șopârlă uriașă? 

— Da, chiar asta e. O șopârlă imensă care poate crește până 
la lungimea a doi bărbaţi înalţi, cu dinţii cât degetele tale și cu 
fălci cât braţul - cu care poate tăia un om în două. Nu știu dacă 
e adevărat sau nu, dar am auzit că jivinele astea nu-și pot goli 
necurățeniile, cum fac altele, așa că după ce mănâncă fie un 
om, fie un animal, zac paralizate pe malul apei până când digeră 
hrana, iar alţi șerpi li se strecoară în gură și le mănâncă 
rămășițele din stomac. De aceea, un om devorat de o asemenea 
bestie e mâncat de șerpi de două ori. Țineţi-vă departe de apă, 
prieteni. 

— Ajunge, vere, o să-i faci pe ofiţerii mei să nu mai poată 
dormi la noapte din cauza acestor povești. Haide, te conduc 
către cortul tău. Voi, ceilalţi, pregătiţi-vă de culcare, fiindcă, 
până mă-ntorc eu, o să sune stingerea. 


302 


Alte cinci zile se scurseră în timp ce înaintau încet, dar 
constant, și, la încheierea lor, raidurile împotriva cailor 
încetaseră cu desăvârșire, iar oamenii se deprindeau din ce în 
ce mai mult să vadă petice de apă și animale stranii, exotice, 
oriunde s-ar fi uitat. Moralul era ridicat, disciplina domnea în 
interiorul diverselor contingente ale oștirii, precum și în relaţiile 
dintre ele, iar un anume simţ nedefinit al anticipaţiei devenea 
tot mai puternic, hrănit fără încetare de izvorul clocotitor și 
nesecat al zvonurilor și al vorbelor în vânt: Saladin își masa 
forțele, pregătindu-se să-i atace în timpul marșului; sultanul își 
concentra forțele în pădurea din jurul orașului Arsuf, către care 
se îndreptau ei, și avea să dea foc copacilor la vederea lor; 
Saladin aduna arcași și numeroase căruţe pline cu săgeți din 
întreg imperiul, suficient de multe pentru a întrece furtuna de 
săgeți de la Hattin, și avea de gând să oprească înaintarea 
francilor sub ploaia lor necontenită. Indiferent dacă zvonurile 
aveau sau nu un sâmbure de adevăr, oștenii nu se puteau îndoi 
de ceea ce vedeau cu ochii lor, căci zăreau călăreți de-ai 
sultanului pretutindeni, întotdeauna în afara bătăii arcurilor și 
prea departe pentru a fi ajunși cu ușurință, dar erau acolo și nu 
păreau să se sperie de mărimea armatei francilor. 

În noaptea aceea, își așezaseră tabăra pe coastă, la o distanţă 
de zece kilometri nord de Arsuf, lângă gura de vărsare a unui 
fluviu și având în spate, în partea dinspre uscat, o mlaștină 
întinsă, de netrecut, așa că se simțeau mai în siguranţă și se 
temeau de atacuri mai puţin decât de obicei. Andre se hotărî 
atunci să plece în căutarea vărului său, asumându-și riscul de a 
se pomeni față în faţă cu Richard. 

Nu văzu nici urmă de rege, dar îl găsi pe Alec stând la o masă 
pliantă și citind un document la lumina unui candelabru cu patru 
braţe. Sinclair se uită în sus, pe faţă îi apăru un zâmbet de bun 
venit, apoi se ridică repede în picioare și îi făcu semn unui copist 
așezat la masa de vizavi să ia pergamentul pe care îl citise. 
leșiră în aer liber peste câteva minute și Andre râse pe 
înfundate în timp ce se îndepărtau cu iuțeală de cele două 
corturi mari care dominau centrul taberei principale. 

— Sergenţii mei se gândesc tot timpul la vorbele tale, vere, la 
poveștile despre fabulosul crocodil, și voiam să te întreb, la 
următoarea noastră întâlnire, unde ai auzit istoriile despre 
asemenea creaturi. Dar, între timp, le-am văzut cu ochii mei. Mă 


303 


îndoiesc c-am mai întâlnit vreodată ceva care să arate atât de 
demonic ca aceste jivine, când se târăsc în josul malurilor 
noroioase și se lasă să alunece în apă. Sunt pe de-a-ntregul 
dezgustătoare! 

— Da, sunt urâte și te bagă-n sperieţi. Alec șovăi, legănându- 
se pe picioare în vreme ce se uita în jur, apoi arătă spre stânga. 
Haide pe acolo, prin partea aia. Aproape că greșisem drumul, 
dar acolo e un intendent-șef care îmi e îndatorat, pentru trei 
antilope enorme săgetate în dimineaţa asta pe marginea 
drumului, pe care i le-am adus proaspete, și mi-a ajuns la 
ureche că ar avea un burduf de vin de rezervă printre provizii. 

Călăuzindu-se după mirosul de pâine coaptă în cantități 
imense într-un șir lung de cuptoare de lut transportabile, 
încărcate și descărcate din căruţe în fiecare zi a marșului, îl 
găsiră cu ușurință pe intendentul profund recunoscător pentru 
serviciul făcut de Alec. leși la iveală că avea nu numai un burduf 
cu vin disponibil, ci chiar și cupe, o masă și două scaune, într-un 
cort mic, păstrat pentru folosul său personal, iar abia ce se 
așezaseră cei doi veri, că el reapăru, aducând o tavă cu pâine 
proaspătă și cu felii groase de carne rece. 

Când terminară de mâncat, Sinclair râgâi și se șterse la gură 
cu dosul palmei. 

— Asta a fost exact ce-mi trebuia, mormăi el. Acum spune-mi 
ce-i cu tine. De ce-ai venit să mă cauţi în după-amiaza asta? 

— Fiindcă n-aveam nimic de făcut și simţeam nevoia să vin. 
De ce mă-ntrebi? 

— Din curiozitate. Sinclair își șterse din nou buzele, de data 
asta cu mai multă grijă, ciupindu-le colţurile cu două degete, ca 
să-ndepărteze orice firimitură răzleaţă. Pentru că, atunci când ai 
sosit, mă pregăteam să plec în căutarea ta. Documentul pe care 
îl citeam conţine tot ce-mi aduc aminte că s-a spus ceva mai 
devreme, la o adunare a ofițerilor. Am o misiune pentru tine, 
dacă vrei s-o accepţi. Nu-ţi pot cere s-o faci. Șovăi, apoi ridică 
din umeri, cu gândul la ce spusese. Ei, cred că aș putea, dar n-ar 
avea sens, pentru că, odată ce te-aș pierde din vedere, n-ai 
avea obligaţia s-o duci la îndeplinire. 

— Despre ce e vorba? Dar, înainte de a-mi răspunde, spune- 
mi altceva. Poate fi îndeplinită? 

— Adică vrei să știi dacă o să te coste viața? Vere, acum, 
când tatăl tău e mort, tu ești toată familia mea. N-am nicidecum 


304 


dorinţa de a te pierde. E nevoie de un vorbitor de limba arabă - 
de cineva care se poate mișca printre dușmani fără să fie 
remarcat și identificat drept unul de-ai noștri. Avem destui, cei 
mai mulţi fiind arabi, dar n-am încredere să-i încredințez nici 
unuia dintre ei o însărcinare atât de... secretă. Voiam s-o fac eu 
însumi, dar de Sable a aflat și mi-a interzis asta. Se pare că, în 
privinţa mea, are pentru mâine alte planuri. 

— Cum ar fi? 

— Comanda flancului drept al templierilor. 

— Bine. Perfect. Omul ăsta dă dovadă chiar de mai mult simţ 
practic decât m-aș fi așteptat. Spune-mi ce vrei să fac. 

— Ne aflăm la zece kilometri distanţă de Arsuf. Trebuie să te 
duci acolo ca iscoadă, ca să fim absolut siguri că n-a fost ocupat 
de oamenii lui Saladin. 

De St Clair se încruntă. 

— Ce importanţă mai are asta acum? Am bătut atâta drum ca 
s-atacăm orașul. Vrei să spui că nimănui nu i-a trecut prin cap c- 
ar putea fi ocupat? E de necrezut. 

— Așa e, și nu despre asta vorbesc. Vreau să spun că lucrurile 
par să se fi schimbat radical faţă de ceea ce ne aşteptam să 
găsim aici. Încă de acum trei zile, dușmanul face mișcări mari de 
trupe, schimbându-le poziţia, iar astăzi totul a putut fi văzut sub 
forma unor manevre pe care nici măcar nu-și dă osteneala să le- 
ascundă. Richard e acum convins că au de gând să ne înfrunte 
mâine, față în față, și să-ncerce să ne provoace, ca s-acceptăm 
lupta în condiţiile impuse de ei. Saladin are mare nevoie de o 
victorie ca să se mai poată bucura de încredere, iar unii spun că 
disciplina trupelor lui și controlul asupra lor au avut de suferit 
după ce a căzut Acra... și pentru că a căzut Acra. Așa că Richard 
e de părere c-am ajuns atât de departe cât ne putea lăsa 
Saladin s-ajungem fără luptă. De aceea, în noaptea asta, ne-am 
făcut tabăra aici, cu spatele către mlaștină, la adăpost de un 
atac dintr-acolo. Și tot din acest motiv prezența călăreţilor 
sarazini a devenit atât de vizibilă în jurul nostru. Richard crede 
că, de-acum înainte, ne vor hărțui tot mai mult, fără încetare, 
indiferent cât de puţin ne-am dori să facem jocul sultanului. Nu 
există nicio îndoială că el ne provoacă în speranța că vom 
repeta prostia pe care a făcut-o atât de des de Ridefort, 
năpustindu-ne zadarnic asupra cetelor lui de luptători care se 
scurg de colo-colo, la fel de amăgitoare ca fumul dus de vânt. 


305 


Dar Richard n-o să facă așa ceva, o să vezi. Nu se lasă provocat. 
Are de gând să fie foarte prudent de acum înainte. 

— Ințeleg. Și în ce constă această precauţie deosebită de care 
vrea să dea dovadă? 

— Inaintare în formaţii disciplinate, fără niciun răspuns la 
provocările vrăjmașului până când nu consideră Richard însuși 
că e momentul potrivit. Ordinul de marș va fi schimbat imediat, 
ne despărțim în cinci părți. 

— Cum? 

— Templierii rămân în frunte, așa că, în ceea ce ne privește, 
schimbările nu sunt mari. Dar o să ne unim cu trupele de 
turcopoli, care se mută din centru către noi, ceea ce nu poate fi 
decât în avantajul nostru. 

Andre dădu aprobator din cap, pentru că turcopolii erau 
oșteni excelenți, recrutați dintre localnici și antrenați pentru a 
pune în practică tacticile cavaleriei ușoare și iuți a sarazinilor. 

— Și în urma noastră? 

— Vasalii lui Richard din Aquitania, Poitou și Anjou și oastea 
din Bretania. L-a pus pe Guy în fruntea lor. 

— Guy de Lusignan? 

_ — Chiar el. Se pare că devine un strateg din ce în ce mai bun. 
In spatele lor, adică în centru, sunt acum normanzii și englezii, 
cu stindardul principal de luptă. lar în ariergardă sunt francezii, 
susținuți de ospitalieri și de o amestecătură pestriță, de nobili 
sirieni urmaţi de oștenii lor. Acolo comandă Henri de 
Champagne, care e însoţit de Jacques d'Avesnes, așadar nu se 
poate spune că ariergarda duce lipsă de o șiră a spinării. 

— Asta înseamnă patru corpuri de oaste. Spuneai că vor fi 
cinci. 

— Da, al cincilea o să fie mic, dar extrem de vizibil. Richard 
însuși și ducele de Burgundia, însoţiţi de cavaleri aleși pe 
sprânceană, dintre cei mai renumiţi din toate unităţile. O să fie 
un grup foarte mobil, care-o să călărească înainte și înapoi, pe 
toată lungimea frontului de înaintare, ivindu-se pretutindeni ca 
să-ntărească rândurile și să dea ajutor. 

— Și, dacă toate astea sunt adevărate, de ce trebuie să 
meargă cineva la Arsuf? 

— Pentru că am făcut un drum de o sută de kilometri, de ţinta 
noastră nu ne mai despart decât alţi zece și, dacă de acum 
înainte o să fim nevoiţi să luptăm pentru fiecare palmă de 


306 


pământ, așa cum bănuiește Richard, atunci sosirea la Arsuf 
capătă o mare importanţă, iar ultimul lucru pe care ni-l dorim 
este să ajungem acolo și să dăm peste fortificaţii puternice, 
ridicate pentru a ne sta în cale. De aceea e nevoie să trimitem 
înainte pe cineva care să vadă cum stau lucrurile și să-ntoarcă 
să ne dea de știre. Dacă orașul e deja ocupat și fortificat, o să 
acceptăm situaţia și n-o să facem niciun secret din asta. Pe de 
altă parte, dacă nu este, am putea trimite o forță specială care 
să-l ocupe înainte de sosirea noastră, împiedicându-l pe Saladin 
să-l ia în stăpânire. 

— Când trebuie să plec? 

— Ideal ar fi s-o faci imediat și să-ţi petreci noaptea pe drum 
și ar fi bine să-ţi iei un însoțitor, un om în care să ai încredere. 
Știi pe cineva potrivit? 

— Da, pe tine, dar tu nu poți veni. Dintre toţi ceilalţi pe care i- 
aș alege, niciunul nu vorbește limba arabă și nici măcar unul 
dintre ei n-ar putea trece drept altceva decât ceea ce este: un 
franc. Așa că va trebui să plec doar eu. Sunt băiat mare de- 
acum și n-o să fie prima dată când îmi întind pătura, singur sub 
stele. 

— Ar fi bine să iei, oricum, pe cineva cu tine, măcar pe prima 
parte a drumului, pentru c-o să vrei să capeți înfățișarea unui 
sarazin înainte de călători printre ei, dar n-o să-ţi dorești să 
umbli prin mijlocul mulţimii de aici îmbrăcat precum închinătorii 
lui Allah. Așa că o să-ți iei haine și arme arabe, precum și orice 
altceva ţi-ar mai trebui și-o să te schimbi imediat ce te- 
ndepărtezi cu bine de oastea noastră. Ai tot ce-ţi trebuie? 

— Nu, nu aici. Am îmbrăcămintea arabă, dar mi-am lăsat 
armele sarazine și armura alături de ale tale, în grota dintre 
stânci. 

— Hmm. Du-te la Conrad, armurierul. O să-ţi dea tot ce-i ceri, 
din rezervele capturate. 

— Așa o să fac, dar n-am nevoie de niciun însoțitor dacă pot 
lua un animal de povară. O să iau un catâr arab. Pe urmă o să- 
mi pot căra armura cu mine, fiindcă, drept să-ţi spun, n-aș risca 
să galopez mâine prin tabără, poate chiar în toiul unei lupte, 
îmbrăcat ca un luptător musulman. 

Alec Sinclair se strâmbă. 


307 


— Aici ai dreptate. Foarte bine, ia catârul și poartă-ţi cu tine 
echipamentul. Dacă o să fii prins cu el, o să dai deja de belea, 
așa că nu e mare diferenţă. 

— Un gând plăcut... Iti mulţumesc că mi-ai atras atenţia. Când 
vrei să fiu înapoi? 

— Mâine, pe la amiază. Așa o să ai timp să găsești dimineață 
un loc în preajma orașului și apoi, dacă nu are deja o 
garnizoană, o să poţi rămâne pe poziţie, convingându-te că nu 
se face nicio mișcare organizată pentru a fi luat în stăpânire în 
timpul aceleiași diminețţi. Bineînţeles că, dacă îl găsești ocupat, 
tot ce trebuie să faci e să apreciezi forța garnizoanei și să te- 
ntorci la noi cât mai curând cu putinţă. Drumul de întoarcere o 
să fie mai scurt și pot să te asigur că n-o să-ţi fie greu să ne 
găsești. Cum ajungi în mijlocul nostru o să fie o altă poveste, dar 
o să ne dai de urmă cu ușurință. 

— Da, am înțeles ce vrei să spui. Atunci aș face mai bine să 
plec. 

— Și, revenind la subiectul pe care l-ai adus în discuţie, 
despre a trece drept altcineva decât în realitate, asigură-te că 
pleci călare pe un cal arab, nu pe unul belgian. 

— Ei, bine, vere, recunoștința mea e copleșitoare. Dacă nu ți- 
ar fi trecut asta prin gând, aș fi putut călări liniștit printre 
sarazini, fără să bănuiesc că mă dau singur de gol. Iți doresc să 
ai parte de un somn bun la noapte și, dacă mâine ajungi la 
strâmtoare, poartă-ţi de grijă. Rămâi cu bine. 

a 

André de St Clair se aplecă, aproape stând în picioare în scări, 
în vreme ce-și îmboldea calul să urce în liniște ultima și cea mai 
abruptă parte a pantei, iar catârul îl urmă fără să protesteze. 
Străbătuseră aproape doi kilometri suind neîncetat către culmea 
aflată acum la nicio sută de pași înaintea lor, iar Andre își plimbă 
ochii de-a lungul ei, dintr-o parte într-alta, în căutarea oricărui 
semn de mișcare. Având forma a trei sferturi de cerc, ca o 
margine de castron spart, muchia povârnișului era golașă, bine 
conturată și lipsită de vegetaţie, și Andre se întrebă o clipă ce îi 
dăduse naștere, pentru că, dedesubt, valea semăna într-adevăr 
cu un castron larg, iar el era cocoţțat sus, pe latura stângă a 
spărturii, având marea în spate, cu un kilometru mai jos de 
punctul în care se afla, întinzându-se, imensă, de la nord către 
sud, și pierzându-se, în ambele direcţii, într-o ceaţă ușoară. Nu 


308 


avusese intenţia să se caţăre pe creastă și ajunsese atât de sus 
numai fiindcă terenul însuși îi călăuzea pașii. Acum își dorea 
numai s-o traverseze, împreună cu animalele sale, părăsind 
coama aceea îngustă, cu marginea abruptă, pentru a ajunge pe 
fâneaţa povârnită din stânga, unde intenţiona să călărească 
paralel cu creasta, rămânând sub ea, însă fiind cu mult 
deasupra oricui s-ar fi putut afla la poalele pantei. 

Portul Arsuf rămăsese cu vreo patru kilometri în urma lui și 
era părăsit când ajunsese acolo, la puţin timp după răsăritul 
soarelui, el și calul său fiind singurele făpturi vii pe care le 
puteai auzi sau zări cât vedeai cu ochii. Cetatea străveche, cu 
zidurile ei din gresie, era lipsită de acoperiș, stând descoperită 
la bunul plac al vremii, și își putuse da seama, dintr-o singură 
privire, că nu fusese făcută nicio încercare de a o transforma 
într-un loc mai sigur sau de a o readuce într-o stare în care ar fi 
fost ușor de apărat. Rămăsese totuși locului vreme de patru 
ceasuri, supunându-se ordinelor primite, și, la un moment dat, 
chiar se dusese călare până în pădurea din spatele orașului, 
conștient că aceasta se întindea pe mai mulţi kilometri, dar 
reamintindu-și și zvonurile șoptite, care vorbeau despre o 
ambuscadă și despre tăierea copacilor. Înaintase peste un 
kilometru pe o potecă bine conturată, până să tragă concluzia 
că acolo nu se afla nimic și că zvonurile nu fuseseră, până la 
urmă, nimic altceva decât zvonuri. Apoi, stând din nou lângă 
zidurile orașului în timp ce ziua înainta către amiază, îi devenise 
limpede că, dacă Saladin avusese vreun plan de-a aduce o 
garnizoană în fort, îl amânase probabil prea mult, pentru că, 
până și înaintând tot atât de încet ca de obicei, cu nici măcar un 
kilometru într-un ceas, oștirea creștină ar fi trebuit să ajungă, pe 
la mijlocul după-amiezii, la mai puţin de o oră distanţă. Firește, 
cu excepția cazului în care n-avea să mai ajungă niciodată. 

Convins că făcuse ceea ce se aștepta din partea lui, de St 
Clair sărise din nou în șa și o pornise către nord, călăuzindu-și 
catârul împovărat către oastea în mișcare, apoi, când ajunsese 
în cel mai apropiat punct al pantei ce suia spre culmea înaltă, își 
scosese calul de pe drum, îmboldindu-l către dreapta, și 
începuse să urce. 

Acum, când nu-l mai despărțea de creastă decât o distanţă 
puțin mai mare decât înălțimea lui, trase de hățuri și se aplecă 
în șa, mângâindu-și calul cu palma pe gât până când bidiviului i 


309 


se domoli răsuflarea. Descălecă și conduse ambele animale, pe 
rând, de-a lungul a ceea ce se dovedi o fâșie de teren foarte 
îngustă, abruptă și înșelătoare, înclinată înspre ravena strâmtă 
care contura culmea, apoi încălecă din nou și își croi drum către 
ridicătura de pământ din faţa lui, care îi ascundea vederii valea 
de dedesubt. Coasta de deal ce i se așternea înainte cobora lin 
pe o distanţă de vreo sută de pași, apoi urca spre o altă culme, 
de data asta mai scundă, dincolo de care nu se zărea decât 
cerul. Își îmboldi cu blândeţe calul în susul celei de a doua pante 
și, de data asta, în timp ce se apropia de creastă, deveni 
conștient de existența unui sunet straniu și de nerecunoscut, 
înălțându-se și coborând în depărtare. Curios, dădu pinteni 
calului cu mai multă grabă și animalul urcă în goană în vârful 
următoarei coame, pentru a-i aduce înaintea ochilor o priveliște 
ce îi tăie răsuflarea, lăsându-l să se holbeze cu gura deschisă la 
scena de dedesubt, fără să-i treacă prin cap că ar fi putut să fie 
observat. 

Pe fundul văii se desfășura o bătălie, dar, încă din prima clipă 
când încercă să o cuprindă în întregime cu privirea, își dădu 
seama că, în esență, avea ceva dezechilibrat. Avu nevoie de 
câteva momente pentru a se obișnui cu noua perspectivă, 
fiindcă se uita în jos, cu senzaţia că o făcea de la o înălțime 
uriașă, și totul părea bizar, diferit. Totuși, după câteva clipe își 
dădu seama despre ce era vorba și înţelegerea veni într-o 
străfulgerare, deși era o dezamăgire. Potopit de un val crescând 
de neîncredere, văzu că, pentru prima oară într-o viaţă trăită în 
războaie, Richard făcuse o greșeală grosolană. 

Era clar că mișcările de trupe musulmane pe care le 
observase dimineața, cu sute de călăreţi urcând pe pantele 
împădurite, se transformaseră într-un atac al lui Saladin, care 
pornise de acolo. 

Oastea francilor stătea exact sub de St Clair, oștenii fiind cu 
spatele către mare, și, din locul unde se afla, lui nu-i venea să-și 
creadă ochilor văzând cât erau de îngrămădiţi unii într-alţii și cu 
câtă sălbăticie îi atacau, de deasupra, oamenii sultanului, 
trăgând cu arcurile și cu arbaletele în masa lor densă, atât de 
repede pe cât le puteau reîncărca. Inghesuiala de jos era atât de 
mare, încât cei de pe înălţimi n-aveau nevoie să ochească. Orice 
săgeată, oricând de neglijent ar fi fost trasă, își găsea o ţintă, iar 


310 


scuturile înălțate ale cavalerilor franci formau un soi de acoperiș 
care îi apăra de ploaia lor torențială. 

În stânga lui de St Clair, drumul roman, drept și îngust, se 
întindea înspre terenul de dincolo de mlaștină, unde își 
petrecuse noaptea oastea lui Richard, iar el putea să vadă că 
era deschis, că nu se zărea nici urmă de capcană sau de 
ambuscadă care să împiedice retragerea francilor într-acolo. 
Însă în partea cealaltă, spre sud, la o distanţă de vreo opt sute 
de metri de locul unde își opriseră înaintarea, drumul dispărea 
într-un tunel de copaci și se deslușeau destul de multe leșuri, de 
oameni și cai, pentru a demonstra că musulmanii atacaseră 
venind din partea aceea, înșirându-se la ieșirea din tunel și 
printre copacii de deasupra văii pentru a pune stavilă în calea 
oștirii lui Richard. 

De unde se afla, totul părea mărunt și înghesuit, dar Andre de 
St Clair știa că oastea francilor, aparent atât de mică și de 
îngrămădită când o priveai de sus, era cea mai mare oştire 
străină adunată în acele locuri de la romani încoace și că era 
înconjurată, din trei părţi, de o forţă care, numeric, o depășea cu 
mult. Trupele francilor erau atât de îndesate unele într-altele, 
încât o parte dintre diversele contingente păreau blocuri solide 
de culoare, cel mai ușor de deosebit fiind masa albă cu pete 
roșii a templierilor din stânga lui de St Clair, avangarda care 
acum devenise partea dreaptă a șirului, și cea compactă a 
ospitalierilor înveșmântaţi în negru, din ariergardă, acum 
preschimbată în capătul stâng al liniei. Intre ele se zăreau 
albastrul și auriul cavalerilor francezi, dar ordinele militare ale 
Templului și ale ospitalierilor se detașau clar, ca falange masive 
de culoare. 

Încă de la începutul acestei deplasări de la Acra spre 
lerusalim, Richard susţinuse cu insistenţă că nu avea să facă 
aceleași greșeli care îi osândiseră la pieire predecesorii, în 
timpul întâlnirilor lor nefericite cu Saladin. Avea un mare respect 
pentru sultanul kurd și era hotărât să-și conducă oștile ferindu- 
se de toate neghiobiile și de păcatul dezlănţuirilor impulsive 
care i-ar fi putut da comandantului sarazin un avantaj 
nejustificat, iar, în ochii lui, cea mai mare și cea mai însemnată 
slăbiciune a oștilor france se dovedise a fi, în ultimii anii, 
obiceiul lor de a se năpusti în grabă asupra dușmanului și de a 
socoti ce aveau de pierdut abia după luptă, când îngrozitorul 


311 


preț fusese deja plătit și trecut pe răboj. Richard nu-și făcea 
nicio iluzie în privinţa acelor tactici și a originii lor. Luaseră ființă 
direct din aroganţa încăpăţânată și înverșunată a templierilor și 
a ospitalierilor, care refuzau pur și simplu să creadă că ar fi 
putut exista vreodată o împrejurare în care ei înșiși, avându-l 
întotdeauna pe Dumnezeu, neclintit, de partea lor și mereu 
prezent în rugăciunile lor, să fie nevoiţi măcar să șovăie înainte 
de a se arunca în luptă cu vrăjmașul, pe viaţă și pe moarte. 
Faptul că acest vrăjmaș știa exact cum să le stârnească 
atacurile și apoi cum să le evite și să dezlănţuie prăpădul asupra 
creștinilor sinucigași părea să nu aibă nicio importanţă pentru 
comandanții celor două ordine, odată aflați pe câmpul de luptă. 
Ei căutau gloria - în primul rând propria glorie și apoi, 
întâmplător, mult mai măreaţa glorie a lui Dumnezeu. 

Richard fusese hotărât să pună frâu acelui zel și își ţinuse din 
scurt toţi subordonații. Luptase, toată viaţa lui, cu dușmani 
nemiloși, hotărâți și ambiţioși, începând încă de pe când era un 
băietan, și pe niciunul dintre ei nu-l respectase mai mult decât 
pe Saladin. De aceea, din momentul în care părăsiseră Acra, 
insistase în privinţa unei înaintări lente, necontenite, ținându-și 
cu strictețe cavalerii sub control, în formaţii compacte, 
defensive, pe care le credea invulnerabile în faţa atacului 
musulman. 

Însă acum, de acolo de unde privea de St Clair, se părea că 
regele îi ţinuse prea aproape unii de alţii, căci cavaleria lui era 
atât de înghesuită, încât oamenii nu aveau loc de manevră și 
nici măcar destul loc ca să se regrupeze. Înconjuraţi din toate 
părţile de propria pedestrime și sub atacul neîntrerupt al 
săgeților slobozite de pe pantele de deasupra, nu puteau decât 
să stea grupaţi, având în spate o râpă ce cobora abrupt către 
mare, și să aștepte să fie ciopârţiţi. Armurile lor erau cele mai 
bune din lume, făcându-i invulnerabili, dar aveau întotdeauna și 
câteva puncte slabe și oricine se putea expune, accidental, 
acelei grindini necontenite de săgeți. 

Pe urmă, chiar în timp ce privea într-acolo, sub ochii lui St 
Clair se desfășură o altă etapă a atacului, când o falangă masivă 
de nomazi din deșert, înveșmântați în negru și numiţi beduini - 
aprecie în grabă că erau cel puţin cinci sute - ieși din 
ascunzătoarea sa dintre copacii de pe înălțimi, lansând un atac 
feroce asupra forțelor strâns grupate ale ospitalierilor din 


312 


ariergardă, din marginea stângă a frontului francilor. Nevenindu- 
i să-și creadă ochilor, de St Clair îi văzu pe cavalerii ospitalieri 
înghesuiți încă și mai tare decât până atunci, lucru pe care nu l- 
ar fi crezut posibil, iar liniile protectoare ale pedestrimii din faţa 
formației lor unduiră și se frânseră. 

— Atacaţi-i! Dezlănţțuiţi-vă, altfel sunteți morți! 

Striga din toate puterile, urlând către niște oameni care nu 
puteau nici să-l audă, nici să-l vadă, dar, chiar în timp ce arunca 
spre cei de jos blesteme și îndemnuri, își dădea seama că nu era 
nimic de făcut. Scena era pregătită pentru o baie de sânge. 
Prima linie de beduini șarjă, apropiindu-se de marginea 
formaţiei din ariergardă, apoi călăreții traseră de hățuri și săriră 
din șa, pentru a se năpusti, ca un bloc compact, către ceea ce 
identificaseră, din motive numai de ei știute, drept cea mai 
slabă parte a frontului dușman. În vreme ce înaintau ca un 
tăvălug, rotindu-și iataganele înfricoșătoare, de St Clair își putea 
imagina chipurile lor sălbatice, întunecate. Dintre toți războinicii 
musulmani, francilor le plăceau cel mai puţin beduinii, de care 
se temeau cel mai mult. 

Andre nu-și dăduse seama că descălecase, dar acum se 
trăgea de haine, rupându-și straiele arăbești până când rămase 
înveșmântat numai în bucata de stofă de lână albă de miel care 
înfășură șalele cavalerilor Templului. Se apropie de catâr, 
mișcându-se încet, ca să nu sperie acel animal răbdător, și se 
îmbrăcă iarăși în veșmintele de templier, încheind cu tunica albă 
cu cruce roșie și mișcându-se mai iute acum, după ce hotărâse 
să moară alături de ai lui - concentrându-se cu înverșunare să 
nu irosească timpul, nici măcar pentru a arunca o privire către 
scena de dedesubt. Așa că, preocupat fiind de curelele și 
șnururile cămășii de zale și ale platoșei, scăpă primele momente 
cruciale din ceea ce se întâmpla în continuare jos și abia când își 
îndreptă spatele ca să-și treacă peste cap cureaua sabiei, 
așezându-și-o de-a curmezișul pieptului, realiză că se schimbase 
ceva. Acum pe deplin în alertă, își îndesă hainele și armele 
musulmane în cutiile de piele din spinarea catârului, apoi se 
repezi spre cal și se urcă în șa, cu ochii aţintiţi asupra scenei de 
dedesubt, unde văzu o modificare care îl ului. 

Indiferent ce se petrecuse, își dădea seama că pornise de la 
cavalerii ospitalieri, care ieșiseră din împrejmuire, năvălind 
printre rândurile propriei pedestrimi aflate în defensivă, pentru 


313 


a-i ataca pe beduini, dintre care majoritatea descălecaseră între 
timp. Dar asaltul dezlănţuit nu se limita la ospitalieri, căci de St 
Clair privea, fascinat, cavaleria francilor, care ataca pe întreaga 
lungime a frontului, unduind într-un val - văzând ce se petrecea, 
nu găsi niciun alt cuvânt mai potrivit - un val imens, de neoprit 
care acoperi totul, tălăzuind spre dreapta, unde templierii 
șarjară către dușmanii evident nepregătiţi pentru așa ceva, dacă 
judecai după felul în care își frânseră și își retraseră rândurile 
din faţa atacului. Era limpede, chiar și de la distanţa de la care 
se uita de St Clair, că situaţia se schimbase complet, pe 
neașteptate. 

Sarazinii, atât de triumfători și de încrezători cu câteva clipe 
înainte, se clătinau și se învârtejeau nedumeriţi, neizbutind să 
se apere în faţa a ceea ce trebuie să li se fi părut o revărsare 
absolută, de nestăvilit, a cavaleriei grele. De St Clair nu știa ce 
se întâmplase cu șirurile de pedestrași aflate între cavaleri și 
sarazini, dacă fuseseră călcaţi în picioare sau reușiseră să se 
strecoare printre călăreţi, dar forțele francilor se regrupau cu 
fiecare secundă. Apoi, falanga de beduini care atacase 
ariergarda se spulberă, pur și simplu, când oamenii rupseră 
rândurile și o luară la fugă în toate părţile, ferindu-se de caii 
masivi ai ospitalierilor ce îi atacau. Dar cavalerii nu lăsau pe 
nimeni să scape. Spaima și frustrarea pe care fuseseră nevoiţi 
să le îndure vreme de atâtea ceasuri aveau ca urmare o orgie a 
poftei de sânge și de măcel. In fața poziţiilor pe care le 
ocupaseră, căsăpeau oameni cu miile, în timp ce nebunia se 
răspândea către sud, spre dreapta frontului, iar sarazinii fugeau 
cuprinși de o panică deplină și de spaimă, lăsându-și sultanul 
lipsit de orice putere de a-i opri sau măcar de a încerca să-i 
regrupeze. 

Acum, de St Clair putea să audă orice schimbare a sunetelor 
ce se înălţau de dedesubt și știa că, din punctul lui de observaţie 
ce îi permitea să vadă până departe, era martorul celei mai 
ample debandade din istoria războaielor din Regatul Latin. 
Grupurile masive de călăreți se împărțeau în mănunchiuri, 
urmărindu-i pe sarazinii ce fugeau spre pădurea din sud, însă, 
înainte de a apuca să intre între copaci, primele rânduri fură 
oprite și prinseră să se foiască în toate părțile, începând deja să 
se regrupeze. Avea să afle mai târziu că Richard în persoană îi 
ținuse în frâu, fiind conștient chiar și în acele clipe de lecţiile 


314 


învăţate în trecut din urmăririle prea pline de zel ale vrăjmașilor 
puși pe fugă, și avea să audă numeroase istorisiri despre 
eroismul regelui Angliei din timpul celei mai grele părţi a luptei 
de după spargerea încercuirii, fără s-o pună la îndoială, nici 
măcar pentru o secundă, pe niciuna dintre ele. Însă pe moment 
stătea de unul singur, călare, privind din înălțimea culmii oștenii 
ce se adunau de-a lungul drumului, refăcându-și formaţiile de 
marș, și realiză că erau gata să o pornească, în ordine, către 
sud, spre Arsuf, destinaţia stabilită. În clipa aceea, simțindu-se 
neobișnuit de radios datorită victoriei, dădu pinteni calului și 
începu să coboare dealul, urmat de catâr, pentru a li se 
realătura camarazilor săi. 
e 

O jumătate de oră mai târziu, frustrat și incredibil de 
nerăbdător, continua să se afle deasupra oștirii răsfirate, 
mergând într-o direcţie greșită și neavând cum să îndrepte 
lucrurile. Descoperise adevărul unei vechi zicale a oamenilor 
muntelui - că e mult mai greu să cobori de la o mare înălțime 
decât ţi-a fost să urci până acolo. Felul în care se înclina coasta 
dealului îl obliga, pur și simplu, să meargă întruna către nord, 
înspre dreapta. Alternativa, înaintarea încăpăţânată către sudul 
aflat în stânga, era, pur și simplu, prea primejdioasă pentru a fi 
luată în considerare. Cele două animale pe care le conducea nu- 
| lăsau să se îndoiască de nechibzuința unei asemenea intenţii, 
oprindu-se și refuzând, cu picioarele înțepenite, să meargă către 
orice punct al pantei râpoase dinspre sud și, cu toate că nu era 
deprins să observe astfel de lucruri, ajunse să vadă, în 
adevăratul sens al cuvântului, că, pe coasta aceea de deal, totul 
cobora îndreptându-se evident către dreapta. Așa că strânse din 
dinţi și se concentră, uitându-se cu atenţie pe unde călca și 
impunându-și să analizeze tot ce zărea întâmplându-se 
dedesubt, în loc să-și îngăduie să se înfurie, fără folos, mai mult 
decât o făcuse deja. 

Era clar că se luase hotărârea de a lăsa corpul principal de 
oaste să meargă spre sud, pe drumul către Arsuf, și de St Clair 
recunoscu, în sinea lui, că, indiferent cine era responsabil - 
presupunea că Richard - făcuse alegerea corectă, pentru că 
poziția pe care o ocupau în acel moment era, evident, imposibil 
de apărat, fiind prea întinsă și prea strâmtă, o fâșie îngustă de 
pe coasta dealului, situată între drum și mare. După presiunea 


315 


sub care fuseseră ţinuţi în acel loc, nu era de mirare că nu 
aveau nicidecum intenţia de a mai rămâne acolo, nici măcar o 
clipă în plus, așa că aproape întreaga oaste, regrupată și 
redispusă în formaţii bine delimitate, șerpuia cu fermitate pe 
drumul înspre sud, înaintând mult mai repede decât o făcuse 
după plecarea din Acra, simțindu-se în siguranţă fiindcă știa că 
sarazinii n-aveau să revină prea curând pentru a-i atrage în 
luptă. 

Până în locul unde dispărea sub copacii ce dominau intrarea 
în pădure, drumul era plin până la refuz de bărbaţi în marș, iar 
cea mai lată fâșie de pământ dintre acesta și mare fusese 
transformată într-o zonă întinsă de regrupare, unde comandanții 
de corpuri de oaste și ofițerii își organizau unităţile pentru a se 
alătura exodului, ocupându-și poziţiile din spatele șirurilor de 
oameni în mers, imediat ce spaţiul o permitea. Andre putea să-și 
dea seama că totul se desfășura în mod eficient și că evacuarea 
se făcea lin, iar cel mai semnificativ și mai izbitor lucru pe care îl 
observa în vreme ce se apropia de câmpul de bătălie era 
numărul mare de pierderi de vieţi omenești, mai ales din rândul 
sarazinilor. 

Oriunde s-ar fi uitat, păreau să fie mii de oșteni musulmani 
morţi și răniţi și, pe când îi cerceta cu privirea, văzând cum 
fuseseră secerați în șiruri, în minte i se formă o imagine pe care 
și-o amintea din copilărie, imaginea unui lan de grâu din 
preajma casei tatălui său din Poitou, pe care o ţinea minte dintr- 
o după-amiază din vremea culesului, când toată lumea încetase 
munca pentru a se așeza la masa de prânz în mijlocul șirurilor 
de grâu cosit, dar neadunat, încă nelegat în snopi și nestivuit, 
dar trasând forme bine conturate pe miriște. Printre victime 
văzu foarte puţine leșuri de franci, ceea ce îl surprinse, fiindcă 
acum se afla deasupra capătului stâng al frontului, aceea fiind 
poziția din ariergardă a ospitalierilor, ale căror trupuri în alb și 
negru puteau fi observate cu ușurință privind de sus, dar i se 
păru că, pentru fiecare ospitalier sau alt franc pe care îl vedea 
căzut, putea să numere zece sau chiar mai mulţi musulmani. 

Ajunse într-o zonă a pantei unde terenul își modifica 
înclinarea obișnuită și izbuti, pentru scurtă vreme, să își 
îndrepte calul înspre sud, înapoi, către câmpul de luptă. Apoi, pe 
neașteptate, se pomeni la o distanţă de la care te puteai face 
auzit de pe drum, unde fraţii mireni din Ordinul Ospitalierilor 


316 


făceau ceea ce știau cel mai bine, adică îngrijeau răniții. Mai 
mulți călugări-luptători, în veșminte negre, călăreau în sus și în 
jos, în echipament complet, supraveghind, în general, toate 
eforturile depuse și organizând grupuri de pedestrași care îi 
separau pe cei încă în viaţă de morți și pe creștini de 
musulmani, pentru a-i duce apoi pe francii răniţi într-un loc liber 
de pe marginea drumului, iar pe sarazini într-o zonă mai 
îndepărtată, dar mai apropiată de mare. Acolo, jos, Andre zări 
mai mulţi fraţi ospitalieri, care îi îngrijeau pe musulmani în 
aceeași măsură în care aveau alţii grijă de cei din tabăra lor. 

— Tu, de-acolo! Templierule! Rămâi pe loc. 

De St Clair struni calul și văzu că bărbatul care vorbise, sau 
mai degrabă strigase, era un ospitalier flancat de doi 
arbaletrieri, iar fiecare dintre aceștia îndrepta spre el câte o 
arcubalistă masivă. Lăsă hăţurile să cadă pe grumazul 
animalului și ridică mâinile. 

— Vino jos. Încet. 

Andre își cobori brațele și îmboldi calul, înaintând pieziș, pe 
cel mai ușor traseu de coborâre, cât se poate de conștient de 
arcubalistele îndreptate spre el. Cavalerul își închipuia, probabil, 
că de St Clair era un dezertor sau un laș care își căutase 
adăpost în susul pantei pentru a nu fi ucis și, atâta vreme cât 
rămânea la această impresie, n-ar fi avut remușcări dacă 
poruncea să fie omorât fără milă. În cele din urmă, ajunse pe 
drum și se apropie de ospitalier. 

— Cine ești și ce făceai acolo, sus? Ai grijă ce spui. 

Andre nu încercă nici să zâmbească, nici să fie agresiv. 

— Andre de St Clair, și încercam să ajung înapoi, la unitatea 
mea. Am fost trimis azi-noapte de către Marele nostru Maestru, 
de Sable, în recunoaștere la Arsuf, să mă asigur că n-a fost 
ocupat. M-a trimis fiindcă vorbesc limba arabă și pot trece drept 
musulman. Hainele și armele pe care le-am folosit sunt aici, în 
cutiile de pe catâr. Poţi să te uiţi, dacă vrei. 

— Și Arsuf e ocupat? 

— Nu, nu e. Dar acum nu mai contează. Oamenii lui Saladin 
nu se vor opri din fugă decât după ce vor trece cu mult de Arsuf. 

— Hmm. Ospitalierul arătă spre catâr cu o mișcare a capului. 
Vreau să văd ce e în cutii. 

Câteva minute mai târziu se uita, încruntat, la scutul sarazin 
rotund pe care îl ţinea în mână. 


317 


— Da. Păi, presupun că e cazul să te cred, de St Clair, dar 
trebuie să te trimit la superiorul meu, Sieur Piere de St Julien. Tu 
ai fi făcut la fel cu mine, dacă lucrurile ar fi stat invers. 

— Așa e. Unde-l găsesc? 

Ospitalierul se întoarse spre bărbatul din dreapta lui, care își 
lăsase demult arcubalista în jos. 

— Du-l la de St Julien. Se uită din nou la Andre. Domnul fie cu 
tine, de St Clair, și noroc. 

Își înălță mâna într-un gest scurt și îi întoarse spatele, 
începând deja să strige la câţiva bărbaţi care lucrau în 
apropiere. 

Cavalerul numit de St Julien dădu crezare poveștii lui Andre și 
mai repede decât celălalt. In timp ce îi verifica superficial 
bagajele, pe lângă ei trecu un grup de brancardieri, cărând, pe 
tărgi improvizate, cinci ospitalieri răniţi. 

— Câţi oameni aţi pierdut? îl întrebă Andre. 

De St Julien își schimonosi buzele. 

— Nu chiar atât de mulţi pe cât am crezut. Marele nostru 
Maestru s-a dus să-i vorbească regelui Richard, implorându-l să 
ne lase să atacăm, dar a fost refuzat. Dacă am dat năvală, a fost 
fiindcă unul sau doi cavaleri n-au mai putut suporta, așa că au 
ieșit din formaţie... Și toţi ceilalţi s-au luat după ei. S-a 
întâmplat, pur și simplu, și, în clipa aia, toată lumea li s-a 
alăturat. Nu știu cum au stat lucrurile în restul frontului, dar m- 
aș mira să fi pierdut mai mult de cincizeci de oameni - cavaleri 
și pedestrași la un loc. 

— Atunci înseamnă c-aţi scos din luptă câte zece sarazini 
pentru fiecare om pierdut. 

— Oh, mai mulţi, pentru că, în momentul când am rupt 
rândurile, ai noștri erau mai mult decât furioși. N-au arătat 
niciun strop de milă, n-au cruțat pe nimeni. Tot ce mișca în fața 
lor a căzut la pământ. Ah! Au găsit ceva acolo. Să ai parte de 
noroc, messire templier. 

Apoi, Andre de St Clair merse de-a lungul drumului fără să 
mai fie sâcâit și, pe întreaga distanță, fu uimit de numărul mult 
prea departe de musulmani morți și răniţi care îl acopereau, cu 
leșurile stivuite, în multe locuri, în mormane înalte. Membrii 
echipelor însărcinate să curețe urmele carnajului nu aveau nimic 
să-i spună și nu vorbeau între ei. Erau deja apatici, cu priviri 
posomorâte, îngroziţi până la muţenie de munca aceea cumplită 


318 


și repetitivă pe care o făceau și de starea trupurilor ciopârțite și 
sfâșiate în bucăţi de care se ocupau, înconjurați de sunetele și 
duhorile omenești de după o nenorocire de nedescris. Din când 
în când, se întâmpla să treacă pe lângă câte un mort care ieșea 
în evidenţă ca fiind o persoană aparte, datorită hainelor și 
însemnelor pe care le purta. Dar, cel mai adesea, Andre era 
șocat de asemănarea tuturor și de patetica lipsă de demnitate a 
stivelor vârfuite de leșuri scoase de pe drum. Văzuse atât de 
multe trupuri fără cap și atât de multe capete, braţe și picioare 
fără trup, încât se gândea că ar fi fost posibil să nu mai fie 
niciodată în stare să stea în șa și să învârtă o sabie și, în 
momentul când prin minte îi trecea un asemenea gând, ceva 
întrezărit cu coada ochiului îi atrase atenţia, așa că trase de 
hățuri ca să se uite mai îndeaproape. 

Însă, privind din nou masacrul din jur, nu-l mai izbi nimic care 
să i se pară ieșit din comun. Printre trupurile căzute erau, 
pretutindeni, oameni în viaţă; îi vedea pe unii mișcându-se și le 
auzea gemetele și plânsetele, iar undeva, aproape dincolo de 
registrul sunetelor pe care le putea desluși, cineva scotea ţipete 
demente, înnebunit de durere. Dar, indiferent ce îi atrăsese 
privirea, nu se mai zărea, iar el și-l scoase din gând, apucând 
hăţurile, gata să-și vadă de drum. 

În momentul acela, străbătuse deja întregul front de luptă, iar 
echipele care curățau drumul nu ajunseseră încă atât de 
departe. Zona prin care călărea fusese partea dreaptă a 
frontului, ocupată de templieri și de turcopolii care îi susțineau, 
și de St Clair nu realizase niciodată până atunci cât de mult 
semănau aceștia din urmă cu dușmanii lor, pentru că nu aveau 
o uniformă, și, de multe ori, privind trupurile împrăștiate, nu 
putea spune de ce parte luptase fiecare. Dar, când era pe 
punctul să se întoarcă și să plece, văzu din nou o mișcare, o 
pâlpâire de un galben strălucitor, ceva mai sus de locul spre 
care privise înainte, chiar în faţa liniei de copaci de deasupra lui. 
Își încordă privirea, uitându-se cu stăruinţă într-acolo și știind ce 
vedea, dar neizbutind să spună de ce avea o semnificaţie pentru 
el. 

Era drapelul unei formaţii de luptă sarazine, echivalentul 
culorilor purtate de fiecare dintre formațiunile francilor, dar, în 
timp ce acestea aveau culorile lor aparte, stindardele tuturor 
sarazinilor erau galbene: steaguri mari, în coadă de rândunică, 


319 


în capătul unor bețe lungi și subţiri, deosebindu-se unele de 
altele prin blazonul folosit de fiecare unitate pentru a se 
identifica, identificându-și în același timp și comandantul. 
Stindardul se mișcă din nou, nu fluturând în vânt, ci zguduit de o 
mișcare neuniformă, ca și cum cineva s-ar fi foit atingându-l și 
făcându-l să zvâcnească încoace și încolo și, desfășurându-se, 
dezvălui blazonul pe care îl purta, câteva semiluni negre, cu 
vârfurile îndreptate spre dreapta. 

Andre simţi o tresărire în stomac când își aduse aminte de 
discuţia purtată într-o seară, cu câteva luni în urmă, când 
Sinclair îi descrisese steagul prietenului său al-Farouch. 

— Ține minte, îi spusese, dacă te pomenești copleșit numeric 
sau în pericol de a fi înfrânt, nu te repezi să-ți cauţi moartea, 
pentru că ea nu aduce nimic bun, în afară de a-i cufunda pe 
neghiobi în uitare. Pleacă mai bine în căutarea vieţii. Uită-te 
după un escadron pe a cărui flamură sunt cinci semiluni și 
predă-te comandantului ei. E Ibn. Spune-i că mă cunoști, că ești 
vărul meu, și-o să găsească pentru tine un lanţ confortabil. 

Cinci semiluni negre, spusese Sinclair, cu vârfurile îndreptate 
spre dreapta. Privirea pe care o aruncase spre steag fusese prea 
fugară ca să le poată număra. Văzuse doar un grup, poate că 
erau cinci, dar ar fi putut fi, la fel de bine, șase sau șapte, și știa 
că nu putea pleca mai departe dacă nu-și satisfăcea 
curiozitatea, așa că-și întoarse calul în loc și îl îmboldi să urce pe 
deal, unde stindardul galben stătea acum pleoștit, nemișcat. 

Printre hoiturile de cai arabi și creștini măcelăriți zăceau trei 
templieri, în plină vedere, cu trupurile lor în tunici albe cu cruce 
roșie amestecate printre leșurile unor sarazini și înconjurate de 
altele. Dădu pinteni calului și se apropie, privind cu atenţie 
cadavrele cavalerilor, în căutarea vreunui chip cunoscut, și își 
simţi părul de pe ceafă zbârlindu-se când văzu că mortul căzut 
deasupra celorlalți doi nu fusese doborât de un iatagan sarazin, 
ci fusese înjunghiat în gât cu o sabie creștină lungă, dreaptă. 
Lama era încă acolo, înfiptă în gluga de zale de pe capul 
mortului. Singura întrebare din mintea lui Andre era de ce îl 
lovise un cavaler creștin, intenţionat și mortal, pe unul dintre 
fraţii lui, în toiul unei lupte pe viaţă și pe moarte cu sarazinii. 

Cavalerul căzuse în genunchi și murise acolo, cu partea din 
față a tunicii îmbibată în propriul sânge, iar bărbatul care zăcea 
sub el, precum și unghiul sabiei care îi ucisese, îl împiedicaseră 


320 


să se prăbușească în faţă. Cu inima bătându-i acum mai repede, 
Andre descălecă și se apropie de templierul îngenuncheat. li 
trase capul pe spate și îi privi faţa neînsufleţită. Era un 
necunoscut. Îl împinse cu putere și leșul se prăvăli pe o parte, 
rostogolindu-se dincolo de trupurile de sub el. 

Următorul bărbat zăcea cu fața în jos, deasupra celui de sub 
el, acoperindu-i capul și umerii, dar cel de dedesubt înfipsese 
sabia ucigașă, ce îi fusese smulsă din mână de greutatea 
cadavrului căzut după ce îl împinsese Andre. De St Clair se 
aplecă, prinse al doilea leș de marginile răscroiturilor pentru 
braţe ale platoșei și îl săltă în sus, rostogolindu-l ca să vadă, din 
nou, o figură necunoscută. Fusese ucis cu săgeți de arbaletă, 
dintre care trei îi ieșeau cu câţiva centimetri în afara pieptului. 
Când se întoarse spre al treilea cavaler, Andre scânci ca un copil 
și căzu în genunchi, cu faţa încreţindu-i-se în timp ce se uita, 
printre braţele întinse, la chipul fără viaţă al vărului său Alec. 

Mai târziu, n-avea să-și poată aminti cât timp rămăsese acolo, 
îngenuncheat și năucit, dar stătu așa, legănându-se încet înainte 
și înapoi și privind, chinuit de neputinţa de a-și crede ochilor, 
sângele ce izvora încet din tăietura sinistră a armurii din partea 
stângă a pieptului vărului său. 

Și abia apoi, foarte, foarte încet, își făcu loc în mintea lui 
ideea că morții nu sângerează. 

Scânci din nou, izbit de revelaţie, apoi își întinse mâinile 
pentru a prinde fața lui Alec în căușele palmelor și, la atingerea 
lui, ochii acestuia se deschiseră. 

— Vere, șopti Alec Sinclair. De unde-ai apărut? 

Andre stătea pur și simplu așa, aplecat, privind lung faţa 
vărului său, palidă și brăzdată de riduri adânci, rigide, cu o tentă 
albăstruie. Ştia că trebuia să spună ceva, să răspundă cumva 
vorbelor cu care fusese întâmpinat, dar limba îi înțepenise în 
gură. 

— Unde e al-Farouch? 

Stranietatea întrebării îl izbi pe de St Clair, făcându-l să-și 
recapete pe deplin luciditatea, și degetele i se încordară mai 
tare pe bărbia vărului său. 

— Ce-ai spus? Cine să fie? 

— Ibn al-Farouch. Era aici, cu puţină vreme în urmă. Unde-a 
plecat? 


321 


Andre se trase înapoi, sprijinindu-se pe pulpe, dar rămase 
aplecat, față în faţă cu Sinclair, încă strângându-i bărbia în 
mână. 

— Alec, ce tot spui? Al-Farouch nu e aici. 

— Sigur că e. Ce e ăla, dacă nu drapelul lui? 

Andre își ridică privirea, urmărind-o pe a vărului său, și văzu 
flamura galbenă, în coadă de rândunică, cu cele cinci semiluni 
negre ale sale. 

— Repede, Andre, ridică-mă, repede. Ridică-mă. 

Insistența din glasul lui Alec primi un răspuns prompt din 
partea lui de St Clair, care îngenunche în spatele lui și îl prinse 
ușor de subsuori, ridicându-l cu cât de multă grijă putea. 

— Cum e? întrebă. Te doare? 

— Da, dar nu foarte tare. Cred că e posibil să stau peste al- 
Farouch și, dacă e așa, el nu poate să respire, așa că ridică-mă 
și trage-mă deoparte. Și vreau să te uiţi la el... Alec se 
întrerupse, trăgându-și răsuflarea, apoi continuă. Ușor acum, 
vere. Ridică-mă drept în sus și fă un pas spre stânga. Poţi? 

— Da, pot, răspunse de St Clair, dar, în timp ce își îndrepta 
spatele, împingând greutatea inertă a trupului în armură al lui 
Alec cu coapsele, cu putere, dar fără smucituri, chinul de a fi 
mișcat, chiar și atât de ușor, smulse un țipăt greu, de protest, 
din gâtlejul cavalerului rănit. 

Andre înlemni înainte de a se ridica în întregime, așa că 
rămase ghemuit, cu greutatea lui Alec părând să sporească în 
braţele sale și ajungând, pe moment, insuportabilă. 

— Alec, șuieră el, strecurând cuvintele printre dinţii încleștați. 
Alec, mă auzi? 

Nu primi niciun răspuns și știu că vărul său leșinase de 
durere. Se încordă iarăși, trase aer adânc în piept, expirând 
zgomotos, apoi inspiră încă o dată, trăgând aer în plămâni cu 
toată puterea de care era în stare, și se îndreptă cu iuțeală, 
săltându-l pe Alec cât mai mult posibil și făcând doi pași înapoi, 
cu cea mai mare grijă. 

Il întinse pe cavalerul rănit pe o porțiune plată de teren cu 
toată delicatețea de care era în stare, apoi îi folosi pumnalul 
pentru a reteza, cu furie, curelele și șnururile care fixau armura. 
Recunoscător fiindcă vărul său nu putea simţi nimic, îl mișcă 
fără mustrări de conștiință, întorcându-l pe toate părţile în timp 
ce îi tăia cămașa de zale, hainele, căptușeala și întăriturile lor, 


322 


până când văzu pielea și sângele vâscos care ieșea din rana de 
pe piept. Indiferent ce îi străpunsese armura, fusese masiv și 
ascuţit, așa că Andre bănui că era vorba de o secure de luptă 
azvârlită cu putere, pentru că trecuse atât prin platoșă, cât și 
prin cămașa de zale, îndesând bucăţi de metal în spintecătura 
din carne. Andre se rugă ca rana să nu fie mortală, dar bănuia 
că vărul său avea mai multe coaste zdrobite și nu avea cum să- 
și dea seama cât de întinsă era vătămarea suferită de Alec 
dedesubtul lor. 

Când simţi că nu mai putea face nimic, se ridică în picioare și 
se uită înapoi, către nord, căutând uniforma inconfundabilă, în 
alb și negru, a ospitalierilor, dar niciunul dintre ei nu se zărea 
încă, și îngenunche iarăși lângă vărul său, descoperind că 
acesta își recăpătase din nou cunoștința. Imediat ce ajunse 
destul de aproape, Alec îl prinse de braţ. Vârfurile degetelor se 
înfipseră adânc. 

— Sfinte lisuse, asta a durut, vere. Am leșinat? Cred că da... 
Am avut dreptate? Ibn era sub mine? 

Andre de St Clair clătină din cap. 

— Nu știu, Alec. N-am avut când să mă uit. Zăceai peste 
cineva, peste un sarazin, dar de unde aș putea să știu cine e? 

— O amuletă agăţată de gât cu un lănţișor de argint. Argint 
masiv... Amuleta e verde... Culoarea preferată a profetului... Are 
o amuletă? Du-te să vezi. 

Andre se îndepărtă și se uită la omul peste care căzuse Alec, 
dar fu nevoit să întindă mâna și să caute înainte de a-i găsi ceva 
la gât. Totuși, nu avu nevoie decât de câteva secunde, după 
care îngenunche încă o dată lângă Sinclair. 

— Da, murmură el. O amuletă sculptată, dintr-o piatră de un 
verde palid, prinsă de un lanţ din argint masiv. 

— Jad, vere, se numește jad... Trăiește? 

— Nu, vere, nu mai trăiește. Am verificat cu atenţie și nu i-am 
găsit nicio urmă de puls. Prietenul tău e mort. Ce s-a-ntâmplat 
aici? 

Pentru o clipă, Alec Sinclair arătă ca și cum ar fi fost, de fapt, 
gata să râdă, însă răsuflarea i se opri apoi în gât și scoase un 
hârâit, evident neizbutind să respire în timp ce se lupta cu 
durerea rănilor. Andre îi simţi degetele întărindu-și strânsoarea 
și apoi destinzându-se, încă ferme, dar acum fără panică. 


— Când ne-am repezit la atac, l-am văzut aici. Aproape că nu 
mi-a venit să cred. 

Tăcu, respirând cu greutate, iar Andre rămase în așteptare, 
fără a încerca să-l grăbească în vreun fel. 

— Era el, descălecat, exact în fața mea, cu fruntea 
sângerându-i, așa că trebuia să-și șteargă sângele din ochi cu 
încheietura mâinii. Alături era calul lui, Duh Alb, mort... Încă o 
pauză, umplută cu respiraţii chinuite, apoi: Abia dacă mai avea 
în jur vreo șase oameni din gardă și, când l-am zărit eu, un 
cavaler de-ai noștri se repezea să-l ucidă, dar n-a fost atent și 
una dintre gărzi l-a nimerit cu o lovitură de iatagan zburându-i 
capul... Pe urmă am văzut alţi doi sau trei templieri năpustindu- 
se ca să-l dea gata pe Ibn. Nu purta nimic care să arate că e 
emir, dar în ţinuta lui era, ca întotdeauna, ceva care îi trăda 
rangul... 

Tusea îl întrerupse pe neașteptate și Andre îl susţinu în timp 
ce întregul trup i se cutremura de durere, chinuit de ravagiile 
tusei revărsate prin gura dintr-odată plină de sânge vâscos. În 
cele din urmă, când criza cedă, de St Clair îl lăsă din nou pe 
pământ. 

— Așteaptă-mă aici, Alec. Ospitalierii sunt prin apropiere. Mă 
duc să caut unul și-l aduc încoace. 

Dar, când încercă să plece, descoperi că Sinclair îl ţinea strâns 
de încheietura mâinii, neîngăduindu-i să se îndepărteze. Alec 
scuipă o gură de sânge și vorbi din nou, cu vocea încă 
puternică, dar hârâindu-i în gât. 

— Nu te agita în privinţa ospitalierilor, vere. Nu mă pot ajuta. 
Cu mine s-a terminat. Acum ascultă. Ascultă-mă... Vrei să m- 
asculţi? 

Andre dădu din cap, încuviințând fără cuvinte, și Sinclair 
continuă. 

— S-ar putea să auzi lumea vorbind despre mine... despre 
ceea ce am făcut... și probabil, în gura lor, o să sune ca o faptă 
rușinoasă... Și poate că așa a și fost, pur și simplu nu mai știu. 
Sigur e că n-am plănuit s-o fac... N-am știut că voiam sau că 
puteam să fac așa ceva. Dar eram acolo și tot acolo era și Ibn al- 
Farouch, gata să fie trântit la pământ. Nu știu ce m-a apucat, 
dar dintr-odată el era în genunchi, sabia îi dispăruse, iar eu am 
sărit de pe cal și stăteam deasupra lui, încercând să-l apăr, așa 
cred... poate să-l iau prizonier... Știu că asta aveam de gând, că 


324 


l-aș fi putut răsplăti pentru bunătatea lui faţă de mine... Dar 
nimeni nu voia să ia prizonieri. Toată lumea avea o poftă 
nebună de sânge. Am încercat să-i resping pe cavalerii noștri, să 
pretind că era prizonierul meu, dar un templier m-a lovit și m- 
am trezit dintr-odată luptând pentru viața mea, împotriva 
oamenilor mei. Doi dintre ei s-au năpustit în același timp, unul 
având o secure, și m-a lovit cu toată puterea. Pe al doilea l-am 
ucis cu sabia. Și pe urmă ai venit tu... Spui că Ibn e mort. 

— Da, Alec, e mort. 

— Vrei să-mi aduci amuleta lui? 

Când o avu în mână, o privi și mormăi, cutremurându-se de 
durere, apoi i-o întinse lui Andre, care o luă și o cântări în palmă, 
fără niciun cuvânt. 

— Fă ceva pentru mine, vere, spuse Alec, într-o șoaptă 
răgușită. Când se termină totul, vrei să găsești o cale de a i-o 
trimite fratelui lui Ibn? Își trase din nou răsuflarea, brusc, 
sorbind aerul cu un șuierat. Sfinte lisuse, asta doare. Dar, 
mulțumesc lui Dumnezeu, nu din cale-afară... Îl cheamă Yusuf. 
Yusuf al-Farouch... locuiește într-un sat de lângă Nazaret. Tăcu 
și își tinu îndelung respiraţia înainte de a continua. Același 
Nazaret din care spun fraţii noștri creștini că a venit lisus... Are o 
oază... și acolo cresc niște... niște curmale minunate. 

— Știu. Îmi aduc aminte că mi-ai povestit. Fratele lui e mollah, 
nu-i așa? Se uită la amuletă, iar Alec nu-i răspunse imediat. 
Alec, fratele lui e... 

Dar ochii lui Alec erau încremeniți și larg deschişi, întorcându-i 
privirea fără să-l mai vadă. 

— Frate? Te simţi bine? Te pot ajuta? 

Întrebarea părea să fi venit după câteva secunde, dar, când 
se uită în sus, dând cu ochii de ospitalierul în mantie neagră 
aplecat deasupra lui, Andre știu că timpul trecuse fără știrea sa. 
Aruncă încă o privire către Alec, a cărui expresie era 
neschimbată, apoi întinse o mână către ospitalier. 

— Mă poți ajuta, dacă vrei. Mă tem c-am înţepenit aici, fiindcă 
mi-am pierdut simţul timpului. 

Când fu din nou în picioare, îi mulțumi ospitalierului cu o 
înclinare din cap, apoi arătă către silueta neclintită de pe 
pământ. 

— Omul ăsta mi-a fost rudă și cel mai bun prieten. Era vărul 
meu, fiul fratelui mai mare al tatei. Și cred c-aș vrea să-l îngrop 


325 


separat. Poate acolo, jos, lângă mare, de unde sufletul lui ar 
putea privi peste apă, către casă. Ai o lopată pe care aș putea-o 
folosi? 

Făcuse două drumuri și muncise câteva ore din greu ca să-și 
încheie sarcina autoimpusă, dar acum, sprijinindu-se într-o 
lopată cu coada lungă, Andre de St Clair stătea pe un petic de 
nisip ferm, cu câţiva pași mai sus de linia mareei înalte, săpate, 
an după an și flux după flux, de apele Mediteranei. In faţă, la 
picioarele lui, era un mormânt lat și adânc, săpat cu trudă și 
destul de larg pentru a cuprinde două trupuri așezate alături, iar 
în spatele lui zăceau leșul lui Sieur Alexander Sinclair și cel al 
prietenului său, emirul Ibn al-Farouch. Se întoarse către trupurile 
fără viaţă, îl prinse pe Alec Sinclair de sub umeri și îl trase, 
așezându-l de o parte a gropii. Apoi îl târî pe al-Farouch, 
întinzându-l de partea cealaltă. După ce îi văzu pe amândoi la 
locul potrivit, se ridică și le vorbi, explicându-le că s-ar fi bucurat 
dacă ar fi fost în stare să îi trateze cu mai multă demnitate, dar 
că nici onoarea lui, nici a lor nu aveau să fie pătate de 
mijloacele pe care era silit să le folosească el, de unul singur, 
pentru a-i culca în mormânt. Pe urmă le spuse rămas-bun, în 
numele Dumnezeului pe care îl aveau în comun, deși fiecare îl 
venera sub alt nume, și, acestea odată rostite, trecu dintr-o 
parte într-alta, rostogolindu-i, mai întâi pe Sinclair și apoi pe al- 
Farouch, în mormântul deschis. După care munci mai puţin de o 
oră pentru a umple la loc groapa, îndesând și bătătorind nisipul, 
apoi periindu-l și împrăștiind deasupra pietre, pentru a ascunde, 
cât de bine era în stare, faptul că acel mormânt era proaspăt. 

În cele din urmă, când terminase totul și soarele era gata să 
apună, se așeză lângă mormânt, cu picioarele încrucișate, și 
întinse mâna după bucata de pânză galbenă care stătuse întinsă 
pe nisip, trăgând-o mai aproape. Era stindardul cu cinci semiluni 
care îi atrăsese atenţia la începutul după-amiezii, iar pe el 
stăteau trei obiecte. Primul era amuleta de jad pe care 
făgăduise să i-o trimită mollah-ului Yusuf al-Farouch. Al doilea 
era pumnalul magnific dăruit lui Alec Sinclair de Ibn al-Farouch, 
iar cel de-al treilea, pumnalul emirului, pe care Andre îl luase de 
la locul său, de pe șalele acestuia, unde știa că avea să-l 
găsească din ceea ce îi povestise Alec, cu câteva luni înainte. 
Acum, ţinând în fiecare mână câte unul dintre pumnale așezate 


326 


în teci, se aplecă și începu să vorbească, de parcă morţii de la 
picioarele sale l-ar fi putut auzi foarte bine. 

— Cineva mi-a citit, cândva, o evanghelie din Noul Testament, 
în care se spunea: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu 
are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”?. Mi-a plăcut 
întotdeauna să meditez la asta, însă acum mă întreb dacă 
dragostea a fost mai mare pentru că prietenul despre care 
vorbim era un dușman. Dar, fie cum o fi, messire Sinclair, asta ai 
făcut tu și, pentru asta, onoarea ta nu va avea de suferit. Și nici 
a ta, emirule al-Farouch, pentru că ai fost iubit astfel. Și, după 
cum mi-ai spus-o atât de des, vere, onoarea e tot ce avem.E 
singurul lucru care ne deosebește de animale și, mai ales, de 
animalele deghizate în oameni... Dar cine îi va scrie legile când 
oamenii ca tine, oamenii cu adevărat de onoare, vor fi dispărut 
cu toţii? O altă întrebare pe care ai pus-o și la care ai răspuns 
deopotrivă. Dar ai stat de vorbă despre asta cu emirul? Mă 
întreb dacă ai făcut-o. Pentru că, firește, răspunsul e același. Ne 
facem propriile noastre legi, fiecare dintre noi, și fiecare trebuie 
să rămână credincios deosebirilor hotărâte de el însuși. Nu te- 
am cunoscut niciodată, emirule al-Farouch, dar mi-aș fi dorit să 
fi fost așa. Vărul meu mi-a povestit multe despre tine și te-a 
descris drept un om de o onoare absolută. Ceea ce te face 
aproape unic, de ambele părți ale abisului ce îi desparte pe ai 
tăi de ai noștri. Tu ești musulman, sarazin, arab, închinător al 
Dumnezeului unic și adevărat pe care voi îl numiţi Allah. 
Aceasta este casa ta, iar lerusalimul e Cetatea Sfântă a 
profetului tău, Mahomed, care s-a urcat la ceruri de pe stâncă. 
Crezând asta, ai crezut și că erai privilegiat fiindcă puteai să 
lupti în apărarea acestei cetăţi și ai făcut-o cu mare și neștirbită 
onoare. Prietenul tău de acolo, cel întins alături de tine, 
venerează același Dumnezeu, Unic și Adevărat, pe care noi îl 
numim, simplu, Dumnezeu. Însă strămoșii lui au venit, ca și ai 
mei, din aceeași Cetate Sfântă a lerusalimului. Nu erau creștini, 
ci evrei, și îl numeau pe Dumnezeul lor lehova, iar casa Lui, 
Templul Lui, era în lerusalim, sub locul unde se înalță acum 
Domul Stâncii. Și amândoi aţi murit în război, luptând unul 
împotriva altuia, pentru a avea acest loc sacru în stăpânire. Și 
pentru ce? Pentru onoare? A cui onoare? Cu siguranţă nu a lui 
Dumnezeu, sau a lui Allah, sau a lui lehova, pentru că acest 


3 Evanghelia după loan, 15:13 (n. tr.). 
327 


gând este, prin el însuși, o blasfemie. Dumnezeu nu are niciuna 
dintre necesitățile unui om, iar onoarea e un atribut omenesc. 
Și, atunci, pentru a cui onoare se poartă aceste războaie? Și 
cum poate exista onoare în măcelărirea unor oameni pentru a 
stăpâni un loc sfânt? Pot să dau un răspuns, în locul vostru, al 
amândurora. Nu există niciun fel de onoare în acest război. Nu 
există onoare printre regi și printre principi, printre papi și 
printre patriarhi, printre califi și viziri, sau oricum altcumva vreţi 
să le spuneţi celor care poartă titluri. Toţi aceștia sunt oameni și 
toţi sunt corupți, lacomi, vulgari și călăuziţi de setea de putere. 
Noi avem misiunea de a lupta pentru poftele lor și, ca niște 
sărmani neghiobi, o facem cu bucurie, iarăşi și iarăși, 
răspunzând chemării la datorie și aliniindu-ne ca să murim 
neobservaţi de aceia care ne-au trimis la război. Ei, bine, 
prieteni, v-am îngropat împreună pentru că aţi murit împreună, 
iar acum vă las împreună. leri am primit un avertisment, vere, 
ca să-mi păzesc spatele. Am vrut să-ţi vorbesc despre asta 
noaptea trecută, dar tu m-ai trimis la Arsuf. Pe urmă, aș fi vrut 
să stăm de vorbă la noapte, dar tu ai murit în brațele mele. Așa 
că o să-ţi povestesc acum și-o să te las să te cugeți mai mult 
asupra onoarei. Se pare că am fost recunoscut, cu câteva zile în 
urmă, de unul dintre cei care mi-au omorât tatăl. Mă aflam în 
apropierea lui și a prietenilor lui, iar el și-a închipuit, greșind, 
firește, că eram în căutarea unor dovezi împotriva lor. Cel care 
mi-a povestit totul e un bărbat pe care nu-l mai văzusem 
niciodată, dar se pare că a avut el însuși necazuri din pricina 
acelor oameni, indiferent cine ar fi. Nu a dat niciun nume, mi-a 
spus doar că ar trebui să mă feresc de „zurbagiii lui Richard”, 
cum i-a numit el, și să-mi păzesc spatele, fiindcă au de gând să 
mă ucidă, ca să mă reducă la tăcere. În esenţă, vere, asta nu 
mă îndeamnă să mă întorc să lupt și să mor, ucigând oameni de 
treabă, cum e emirul nostru de aici, nici de dragul ambițiilor 
personale ale lui Richard, nici la chemarea lui, așa că nu știu 
unde să plec acum, dar voi încerca să mă conving cu ochii mei 
că mollahul Yusuf primește amuleta emirului. Așa că acum vă 
spun, amândurora, adio. Vă las aici, învăluiţi în onoarea 
voastră... O să te plâng, vere Alec, și o să mă bucur fiindcă te- 
am cunoscut. Dar nu încă. Nu încă. Pentru asta e încă prea 
devreme. Dar voi plânge, pentru tine, pentru tata și pentru toți 


328 


neghiobii cumsecade care mor în jurul nostru, pretutindeni. 
Dumnezeu să-i odihnească! Adio. 

Sieur Andre de St Clair înfășură cele două pumnale și amuleta 
emirului în faldurile galbene ale stindardului acestuia și se ridică 
în picioare, îndesându-și pachetul sub tunică și înfășurându-se în 
mantie, pentru a se feri de răcoarea serii, în timp ce se îndrepta 
către calul său și către catâr, care pășteau, nepăsători, unul 
lângă altul. Printre copaci pâlpâiau lumini, acolo unde ospitalierii 
se străduiseră, toată după-amiaza, să amenajeze niște locuri 
unde să poată trata răniții, și nu era lipsă de oameni care să se 
foiască în toate părțile, stând liniștiți de vorbă unii cu alţii, acum, 
când partea cea mai rea a acelui moment de răscruce trecuse și 
când cele mai crude dezlănţuiri ale zilei fuseseră date uitării. 
Prinse de frâu ambele animale, calul și catărul, și le conduse 
încet în susul pantei ce urca spre vechiul drum roman, unde 
încălecă pe iapa arabă și o porni către nord, trăgând după el 
catârul. 

— Mergi spre nord, frate. Arsuf e la sud de noi. 

Andre se răsuci în șa și îl privi pe bărbatul care îi vorbise din 
întunericul de sub copacul din apropiere. Era îmbrăcat în negru 
din cap până-n picioare și el îi zâmbi: 

— Ești cavaler? 

— Nu, frate, nu sunt decât un simplu călugăr ospitalier. Mă 
lupt să ţin oamenii în viață. 

— Fie să-ţi meargă bine și să fii norocos în meșteșugul tău, 
frate. Eu mă îndrept spre nord, mă întorc la Acra. 

— Te întorci la Acra? N-o să lupti la lerusalim? 

— Nu, frate, n-o să lupt nici la lerusalim, nici pentru Ierusalim. 
Am terminat cu lupta. O să plec, în șaua calului, în căutarea unui 
câmp cu stânci, unde să meditez și să m-apropii de Dumnezeul 
meu. Pe urmă, dacă El va dori s-ajungem a ne cunoaște mai 
bine unul pe altul, cine știe? S-ar putea chiar să mă duc să 
trăiesc printre păgâni. Nu poate fi mai periculos decât să îmi duc 
traiul unde o fac acum, printre fanaticii ce cred în Dumnezeu... 

Se întrerupse și zâmbi zărind expresia de pe faţa călugărului 
înalt, pe care îl vedea acum limpede, în lumina lunii ce se înălța. 
| se făcu milă de el. 

— lartă-mă, frate, îi spuse. A fost o zi lungă și, în anii ce vor 
veni, am de călătorit departe. Adio și Dumnezeu să te 
binecuvânteze. 


Fără nicio altă vorbă, dădu pinteni și se îndepărtă în trapul 
calului, trăgând catârul după el, iar călugărul rămase holbându- 
se în urma lui, cu privirea pironită pe silueta înaltă, 
înveșmântată în alb, cu crucea roșie ca sângele între umeri, 
până ce o pierdu din vedere printre copacii înșiruiţi pe marginea 
drumului. 


330 


MULȚUMIRI 


În anul 2005, tocmai când trecusem cu adevărat la partea cea 
mai dificilă a cercetărilor în vederea scrierii acestei povești, am 
primit în dar două cărţi, de la două prietene adevărate: Sharan 
Newman mi-a trimis o publicaţie franțuzească, intitulată Les 
sites Templiers de France - Siturile templiere din Franţa - scrisă 
de Jean-Luc Aubarbier și Michel Binet și publicată de Editions 
Quest-France, iar Diana Gabaldon mi-a trimis o bijuterie de 
carte, numită /storicii arabi ai cruciadelor, de Francisco Gabrieli, 
ediţia Barnes & Noble, din 1993, a clasicei compilaţii italiene din 
1957 a comentariilor și introspecţiilor arabe referitoare la 
cruciadele privite „din cealaltă parte”. Ambele cărți s-au dovedit 
a fi nepreţuite pentru mine în intervalul ce a urmat, permiţându- 
mi să deslușesc conexiuni și nuanţe pe care altminteri ar fi fost 
posibil să nu le sesizez niciodată, așa că doresc să-mi exprim 
recunoștinţa față de ele. 

Este cu adevărat uluitor cât de multe cărți, articole, referate și 
tratate există despre cavalerii templieri, iar o parte majoră a 
deciziei asupra materialelor folosibile ca referință este 
dificultatea de a reuși să îţi dai seama, la o primă vedere, care 
sunt corecte din punct de vedere istoric, care sunt demne de 
încredere și care sunt pure speculaţii. Deosebirile sunt uneori 
evidente, dar m-am pomenit, de mai multe ori, călătorind în 
direcţii pe care nu le anticipasem niciodată. Firește, ca scriitor 
de ficțiune, astfel de rătăciri tangenţiale pot face parte 
integrantă din voiaj și, în această poveste a mea, am 
împrumutat din câteva dintre ele. Însă, în general, m-am hotărât 
să mă bazez pe bunul-simţ, așa că mi-am limitat lecturile 
ulterioare la lucrări a căror provenienţă este îndeobște 
acceptată. M-am gândit, de asemenea, să includ și o 
bibliografie, dar apoi am decis că e mult mai simplu să 
menţionez aici jumătatea de duzină de cărţi extraordinare pe 
care le-am folosit cel mai mult. Acestea sunt: 


The Knights Templar (Cavalerii Templieri), Stephen Howarth, 
1982, republicată în 1993 de Barnes & Noble. 


Bible and Sword: England and Palestine from the Bronze Age 
to Balfour (Biblia și sabia: Anglia și Palestina din Epoca Bronzului 


331 


până la Balfour), Barbara Tuchman, New York, University Press, 
1956, republicată în 1984 de Ballantine Books. 


The New Knighthood: A History of the Order of the Temple 
(Noua condiție a cavalerilor. o istorie a Ordinului Templului), 
Malcolm Barber, Cambridge University Press, 1994. 


The Templars (Templierii), Piers Paul Read, Phoenix Press, 
2001. 


Warriors of God: Richard the Lionheart and Saladin in the 
Third Crusade (Războinicii lui Dumnezeu: Richard Inimă-de-Leu 
și Saladin în a treia cruciadă), James Reston jr., Anchor Books, 
2001. 


The Templars: Knights of God (Templierii. Cavalerii lui 
Dumnezeu), Edward Burman, Destiny Books, 1996. 


Ca de obicei, sunt încă o dată extrem de conștient de 
recunoștinţa pe care o datorez echipei de producţie de la 
Penguin Group. Sunt oameni pe deplin demni de încredere și pe 
care te poți bizui întrutotul - ceea ce nu înseamnă întotdeauna 
același lucru - și, chiar și atunci când biciuiesc umerii mei 
trândavi, reușesc să o facă destul de subtil și cu suficientă 
delicateţe și eleganță pentru ca durerea să-mi fie cumva 
diminuată de hârtia fină, roz, pe care o folosesc ca să acopere 
tepii metalici... Și, printre cei de la Penguins se află, ca asociați 
ai lor, două modele de perfecțiune: Catherine Marjoribanks, 
redactorul meu, și Shaun Oakey, uimitorul meu corector... niște 
oameni extraordinari, amândoi. Tuturor, mulțumirile mele. 


Sfârșit 


virtual-project.eu 


333