Renee Ahdieh — [The Wrath and the Dawn] 01 Urgia si zorile

URGIA. SI ZORILE 
i Ahdieh , SE 


RENEE AHDIEH 


Seria: The Wrath and the Dawn 
Volumul 1 


URGIA ȘI ZORILE 


Original: The Wrath and the Dawn (2015) 


Traducere de: 
IRIS MANUELA ANGHEL 


y 


virtual-project.eu 
d ai 
k 
æ EPICA 
2016 


VP - 


Cândva, avut-am mii și mii de năzuințe, 
Dar toate pe loc se contopiră 


În dorința-mi nebună ca pe tine să te cunosc. 


Jalal al-Din Rumi 


VP-3 


Prolog 


Revărsarea zorilor nu avea deloc să le surâdă. 

Cerul, învăluit într-o aureolă argintie, tristă și apăsătoare, nu 
lăsa loc de îndoială. 

Un tânăr stătea, împreună cu tatăl său, pe terasa de pe 
acoperișul palatului de marmură. Priveau cum razele palide ale 
soarelui de dimineață se luptau să străpungă, încet, dar 
neșovăitoare, întunericul nopții. 

— Unde e? întrebă tânărul. 

— N-a mai ieșit din cameră de când a dat ordinul, îi răspunse 
tatăl lui, fără să-și îndrepte privirea spre el. 

Tânărul își trecu mâna prin părul ondulat, trăgând adânc aer 
în piept și dându-l apoi afară. 

— Oamenii vor porni răzmeriţe pe străzile orașului. 

— lar tu îi vei pune numaidecât pe fugă, îi aruncă tăios tatăl 
lui, în lumina mohorâtă a zorilor. 

— Numaidecât? Nu crezi că mamele și taţii, indiferent de 
obârșie sau rang, se vor lupta să-și răzbune copiii? 

Tatăl își întoarse, în sfârșit, privirea spre fiul lui. Avea ochii 
adânciţi în orbite, de parcă o povară lăuntrică îi trăgea înspre 
străfundurile sufletului său. 

— Ba se vor lupta. Asta ar trebui să și facă. lar tu vei avea 
grijă ca totul să fie doar un foc de paie. Îți vei face datoria faţă 
de suveranul tău. Ai înțeles? 

— Am înţeles, îi răspunse tânărul, ușor șovăitor. 

— Generale al-Khoury! 

Tatăl își întoarse capul spre soldatul care stătea în spatele lor. 

— Da? 

— S-a rezolvat. 

Îi răspunse dând aprobator din cap, iar soldatul se îndepărtă. 

Cei doi bărbaţi își ridicară din nou privirile spre cer. 

Așteptând. 

Un strop de ploaie căzu pe suprafaţa aridă de sub picioarele 
lor, dispărând printre pietrele cafenii ale terasei. O altă picătură 
se lovi de balustrada de piatră înainte de a se pierde în neant. 

În scurt timp, ploaia începu să cadă cu repeziciune. 


VP - 4 


— lată și dovada de care aveai nevoie, spuse generalul, cu 
glasul gâtuit de durere. 

— Nu va putea să ţină piept, tată, îi răspunse tânărul, după o 
clipă de tăcere. 

— Ba va putea. E puternic. 

— Nu l-ai înţeles niciodată pe Khalid. Nu e vorba de putere. Ci 
de fapta în sine. Consecințele acestor fapte îl vor distruge cu 
totul - din omul care a fost cândva va deveni doar o umbră, o 
nălucă. 

— Crezi că am vrut să se ajungă aici? îl întrebă generalul, 
tresărind înfiorat. Mi-aș da și viața ca să împiedic toate astea. 
Dar nu avem de ales. 

Tânărul clătină din cap și își șterse picăturile de ploaie ce i se 
prelingeau pe bărbie. 

— Refuz să cred asta. 

— Jalal... 

— Trebuie să existe o altă cale. 

Spunând acestea, tânărul se îndepărtă de balustradă și cobori 
treptele, făcându-se nevăzut. 

În tot orașul, fântânile, secate de atâta amar de vreme, 
începuseră să se umple cu apă. Rezervoarele, crăpate și 
pârjolite de soare, străluceau în bătaia ploii, readucând speranța 
și bucuria în ochii oamenilor din Rey. Se năpustiră cu toţii pe 
străzi, înălțându-și spre cer chipurile surâzătoare. 

Neștiind preţul pe care-l plăteau. 

Și, închis între pereţii palatului de marmură și piatră, un băiat 
de optsprezece ani stătea singur în fața unei mese din lemn de 
abanos care lucea frumos. 

Ascultând răpăitul ploii. 

Singura lumină din cameră i se reflecta în ochii de culoarea 
chihlimbarului. 

O lumină împrejmuită de întuneric. 

Își puse coatele pe genunchi și își rezemă fruntea în mâinile-i 
împreunate. Închise apoi ochii, iar cuvintele îi răsunau în urechi, 
perspectiva unei vieți cu rădăcini în credinţe străvechi. 

A uneia în care va trebui să-și ispășească păcatele. 

O sută de vieți în schimbul celei pe care ai curmat-o. O viaţă 
luată la fiecare ivire a zorilor. De vei da greș, fie și o singură 
dată, îți voi răpi tot ce-ti dorești. Îți voi răpi şi orașul. 

Și voi curma alte mii și mii de vieți. 


VP-5 


e Gânduri despre aur și voaluri de mătase 


Nu se purtau deloc cu blândeţe. Și de ce ar fi făcut-o? 

La urma urmei, nu se așteptau s-o mai găsească în viață a 
doua zi de dimineaţă. 

Cu o crudă nepăsare, slujnicele îi periau părul lung până la 
brâu al Șeherezadei, cu piepteni din fildeș, și îi ungeau brațele 
arămii cu pastă din lemn de santal. 

Șeherezada o privea pe una dintre ele cum îi presăra umerii 
goi cu foițe de aur ce captau lumina soarelui în amurg. 

O boare de vânt flutura perdelele fine de mătase ce străjuiau 
pereţii camerei. Parfumul dulce al florilor de portocali pătrundea 
în încăpere prin paravanele din lemn sculptat, care duceau spre 
terasă, amintindu-i de libertatea pe veci pierdută. 

A fost hotărârea mea. Gândește-te la Shiva! 

— Nu port coliere, spuse Șeherezada în clipa în care o altă 
slujhică se pregătea să-i pună la gât un șirag imens de 
nestemate. 

— Trebuie să-l purtaţi, stăpână. Este un dar de la calif. 

Șeherezada îi aruncă micuţei slujnice o privire pe cât de 
uimită, pe atât de amuzată. 

— Și dacă nu vreau să-l port? Ce-o să facă? O să mă omoare? 

— Vă rog, stăpână! Eu... 

— Bănuiesc că nu este momentul cel mai potrivit pentru acest 
subiect, spuse Șeherezada, oftând adânc. 

— Da, stăpână. 

— Mă cheamă Șeherezada. 

— Știu, stăpână, îi răspunse slujnica, evitându-i, stânjenită, 
privirea înainte de a o ajuta să-și pună mantia aurie. 

Pe când cele două servitoare îi puneau pe umeri veșmântul 
greoi, Șeherezada privea rezultatul trudei lor în oglinda din faţa 
ei. 

Cosițele-i negre ca noaptea îi străluceau ca o piatră lustruită 
de obsidian, iar ochii căprui îi erau conturaţi cu kohol negru și 
pulbere de aur. Fruntea îi era împodobită cu un rubin în formă 
de lacrimă de mărimea degetului ei mare; lacrima-i pereche, 
prinsă de un lanț subțire, îi încingea brâul gol, dansând 


VP-6 


graţioasă pe mătasea șalvarilor ei. Mantia era țesută din pânză 
de damasc deschisă la culoare și cusută cu fir de aur și argint, 
dând naștere unor modele complexe, ce deveneau tot mai 
haotice odată ce faldurile atingeau pământul. 

Arăt ca un păun poleit cu aur. 

— Toate arată atât de ridicol? întrebă Șeherezada. 

Cele două slujnice îi evită din nou privirea, vădit stânjenite. 

Sunt convinsă că Shiva nu arăta ridicol... 

Chipul Șeherezadei căpătă dintr-odată o expresie aspră. 

Shiva ar fi fost frumoasă. Frumoasă și puternică. 

Gândul o făcu să-și înfigă unghiile în palme, lăsând în carne 
urmele unor semiluni micuţe - dovezile unei voințe de fier. 

La auzul unei bătăi timide în ușă, Șeherezada și cele două 
slujhice ale ei își întoarseră privirile - cu  respiraţiile 
fremătătoare. 

In ciuda dârzeniei sale descoperite de curând, inima 
Șeherezadei începu să-i bată năvalnic în piept. 

— Pot să intru? întrebă tatăl ei, rupând tăcerea cu glasul lui 
duios, presărat cu tonalități rugătoare și scuze tacite. 

Șeherezada trase adânc aer în piept, apoi îl dădu afară încet... 
și cu grijă. 

— Baba, ce cauţi aici? întrebă ea cu blândeţe, dar și cu multă 
băgare de seamă. 

Jahandar al-Khayzuran intră în cameră, târșâindu-și picioarele. 
Barba și tâmplele îi erau ușor ninse, iar nuanțele ochilor săi 
căprui se îngemănau și fremătau ca valurile mării în mijlocul 
unei furtuni. 

In mână ţinea un boboc de trandafir, ale cărui petale aveau 
vârfurile zugrăvite într-o gamă fascinantă de roșu și mov. 

— Unde e Irsa? îl întrebă Șeherezada, cu glasul cuprins de 
spaimă. 

— A rămas acasă, îi răspunse tatăl ei, zâmbind amar. N-am 
lăsat-o să vină cu mine, în ciuda faptului că s-a luptat cu 
îndârjire și mânie până în ultima clipă. 

Măcar dorința asta mi-a îndeplinit-o. 

— Ar trebui să stai cu ea. Are nevoie de tine în seara asta. Te 
rog să faci asta pentru mine, baba! Să faci ce-am vorbit. 

li cuprinse apoi mâna liberă într-ale sale și o strânse cu 
putere, implorându-l astfel să urmeze planurile pe care i le 
înfăţișase cu câteva zile în urmă. 


VP - 7 


— Nu... nu pot, copila mea. 

Jahandar își lăsă capul în pământ, iar umerii fragili începură 
să-i tremure sub imperiul suspinelor. 

— Șeherezada..., îngăimă el. 

— Trebuie să fii puternic. Pentru Irsa. Îţi promit că totul o să 
fie bine, îl încurajă Șeherezada, mângâindu-i chipul brăzdat de 
riduri și ștergându-i lacrimile de pe obraz. 

— Nu pot. Gândul că acum ai putea să vezi ultimul apus de 
soare... 

— Nu va fi ultimul. ÎI voi vedea și pe cel de mâine. Îţi jur asta. 

Jahandar încuviinţă din cap, fără ca vorbele ei să-i fi alinat 
însă suferința. 

— E ultimul trandafir din grădină, spuse el apoi, oferindu-i 
bobocul pe care îl ţinea în mână. N-a înflorit încă, dar am vrut 
să-ţi aduc o amintire de acasă. 

Ea îi zâmbi și îi întinse mâna ca să ia trandafirul, dragostea 
dintre ei depășind graniţele simplei recunoștințe, dar el o opri. 
Când Șeherezada înţelese motivul, încercă să protesteze. 

— Nu. Măcar așa aș putea să-ți alin suferința, amintindu-ţi de 
casă, murmură el în barbă, privind trandafirul cu chipul încruntat 
și crispat. 

Una dintre slujnice începuse să tușească în pumn, pe când 
cealaltă scruta podeaua cu privirea. 

Șeherezada aștepta răbdătoare. Știind prea bine ce avea să 
vadă. 

Trandafirul începuse să-și desfacă petalele, trezit parcă dintr- 
odată la viață de o mână invizibilă. In timp ce bobocul se 
transforma într-o floare magnifică, răspândea în aer un parfum 
dulceag și plăcut... de o savoare aparte... apoi, însă, deveni 
ameţitor. Și copleșitor. Petalele începură să-și schimbe culoarea, 
căpătând o nuanţă ruginie și mohorâtă în locul rozului intens și 
strălucitor pe care-l avusese în primele clipe de viață. 

Și, cât ai clipi, floarea se ofili. 

Jahandar privea dezamăgit cum petalele uscate ale 
trandafirului cădeau pe dalele albe de marmură de la picioarele 
lor. 

— Imi pare... nespus de rău, Șeherezada, spuse el, cu lacrimi 
în ochi. 


VP-s 


— Nu te mai necăji! Nu-i voi uita niciodată frumuseţea-i 
efemeră, baba, îi răspunse ea, punându-și brațele de jur 
împrejurul gâtului său și trăgându-l cât mai aproape de ea. 

Işi lipi apoi gura de urechea lui și îi murmură atât de încet, cât 
numai el să o audă: 

— Du-te la Tariq, așa cum mi-ai promis! la-o pe Irsa și plecați 
de-ndată! 

El încuviinţă din cap, cu ochi scăpărători. 

— Te iubesc, copila mea. 

— Și eu te iubesc. Și îmi voi ţine promisiunile. Pe toate. 

Copleșit de durere, Jahandar își privi în tăcere fiica mai mare. 

Cineva bătu la ușă, cu insistenţă și hotărâre. 

Șeherezada își întoarse capul, legănându-și pe frunte rubinul 
roșu ca sângele. Își îndreptă umerii și își ridică bărbia ascuțită. 

Jahandar se retrase într-un colț, ascunzându-și chipul în mâini 
în clipa în care fiica sa porni spre ușă. 

— Imi pare rău..., nespus de rău, îi șopti ea, înainte de a trece 
pragul ca să li se alăture gărzilor aflate în fruntea alaiului. 

Jahandar se prăbuși în genunchi și izbucni în lacrimi în timp ce 
Șeherezada dispăru după colț. 

Insoţită de hohotele de plâns ale tatălui ei, ce răsunau încă pe 
holurile pustii, picioarele Șeherezadei refuză s-o mai poarte prin 
labirintul de coridoare al palatului. După câţiva pași, se opri pe 
loc, cu genunchii tremurând pe sub șalvarii largi de mătase. 

— Stăpână? spuse, pe un ton plictisit, unul dintre soldaţi. 

— Poate să mai aștepte, îi răspunse Șeherezada, cu respiraţia 
întretăiată. 

Soldaţii își aruncau priviri întrebătoare. 

Copleșită de lacrimile ce amenințau să-i brăzdeze obrajii, 
Șeherezada își duse mâna la piept. Fără să-și dea seama, 
strânse cu degetele colierul imens de aur, încrustat cu 
nestemate, pe care îl purta la gât. Era greu și simţea că o 
sufocă. La fel ca un laţ împodobit cu pietre preţioase. Își înfășură 
degetele de jur împrejurul șiragului, gândindu-se pentru o clipă 
să și-l smulgă de la gât. 

Mânia îi alina rănile. Îi era un adevărat prieten. 

Shiva! 

Cea mai bună prietenă a sa. Confidenta ei. 


VP-9 


Își strânse degetele de la picioarele încălțate în sandale 
împletite cu fir de aur și își îndreptă din nou umerii. Fără să 
rostească vreun cuvânt, porni din nou. 

Soldaţii își aruncau din nou priviri întrebătoare. 

Când ajunse în faţa ușilor duble, din lemn masiv, ce duceau 
spre sala tronului, Șeherezada simţi cum inima îi bătea 
nebunește în piept. Ușile se deschiseră cu un zgomot strident, 
iar ea își pironi privirea asupra țintei ei, ignorând totul în jurul 
său. 

La capătul sălii imense, stătea Khalid Ibn al-Rashid, califul din 
Khorasan. 

Suveranul suveranilor. 

Monstrul din coșmarurile mele. 

Cu fiecare pas pe care îl făcea, Șeherezada simţea cum, sub 
imperiul mâniei, sângele îi zvâcnea prin vene, iar țelul ei prindea 
tot mai mult contur. Îl scruta cu ochii ei sfredelitori și hotărâți. 
Alura lui semeaţă îl distingea cu totul de oamenii din suita sa și, 
cu cât se apropia mai mult de el, cu atât detaliile înfățișării sale 
se configurau mai clar. 

Era înalt și zvelt, având constituţia unui tânăr călit în lupte. 
Avea părul negru și drept, pieptănat cu multă grijă, într-o 
manieră ce-ţi sugera dorința de a impune ordine în toate 
aspectele vieţii. 

În timp ce se îndrepta spre tron, continua să-l înfrunte cu 
privirea, refuzând să se supună, chiar și în faţa suveranului ei. 

El ridică ușor din sprâncenele-i dese, ce-i străjuiau ochii de un 
cafeniu deschis. În bătaia anumitor raze de lumină, semănau cu 
ochii unui tigru zugrăviți în nuanțele chihlimbarului. Profilul său 
putea constitui, din diverse unghiuri, modelul ideal pentru 
penelul magic al unui pictor. În tot acest răstimp, rămase 
încremenit ca o stană de piatră, scrutând-o cu o privire la fel de 
iscoditoare. 

Avea chipul dăltuit parcă în piatră; și ochi sfredelitori, ce-ţi 
pătrundeau în suflet. 

Atunci, îi oferi mâna. 

Și exact în clipa în care Șeherezada voi să i-o cuprindă într-a 
sa, își aminti că trebuie să se închine în faţa lui. 

Mânia clocotitoare ameninţa să-i spargă zăgazurile inimii, 
colorându-i obrajii într-o nuanţă fermecătoare de roșu. 

Când privirile li se întâlniră din nou, el clipi. 


VP - 10 


— Soţia mea, îi spuse apoi, dând din cap. 

— Regele meu, îi răspunse ea. 

Voi apuca să văd cum soarele apune și mâine. Nu am voie să 
fac greșeli. Jur că voi apuca să văd cât mai multe apusuri de 
soare. 

Și te voi ucide. 

Cu mâinile mele. 


VP - 11 


e Numai una 


Un șoim plutea pe cerul înnegurat, purtat de o rafală de vânt, 
ținându-și aripile întinse și ochii aţintiţi asupra pâlcului de 
arbuști. 

În clipa în care observă primele semne de viaţă, aproape 
imperceptibile, pasărea răpitoare își strânse aripile pe lângă 
corp și se năpusti asupra prăzii ca un fulger cu pene cenușiu- 
albastre și gheare ucigătoare. 

Țipând și încercând să se ascundă printre arbuști, ghemul 
îmblănit nu avu nici măcar o șansă de scăpare. Curând, se auzi 
un tropot de cai, tot mai aproape, stârnind în urma lor un nor de 
praf. 

Doi călăreţi se opriră la o distanţă respectabilă de șoim și de 
prada lui. 

Mângâiat de razele calde ale soarelui, primul călăreț, ce 
mergea pe un murg al-Khamsa, negru și strălucitor, întinse 
braţul stâng și începu să fluiere încet și domol. 

Șoimul îi ieși în cale, ţintuindu-l cu ochii săi gălbui. Apoi, dădu 
din aripi și se așeză pe brațul lui, înfigându-și cu putere ghearele 
în manșeta din piele - mankalah - pe care călăreţul o purta de la 
încheietură până la cot. 

— Să te ia naiba, Zoraya! Am mai pierdut un rămășag, 
mormăi cel de al doilea călăreț, ocărând pasărea. 

Șoimarul îi zâmbi lui Rahim, prietenul său din copilărie. 

— Nu te mai văicări atâta! Nu e vina ei că nu ești în stare să 
înveţi nici măcar o singură lecţie de vânătoare. 

— Ai noroc că sunt un prost. Altfel, cine te-ar fi suportat atâta 
amar de vreme, Tariq? 

— În cazul ăsta, poate că ar trebui să n-o mai mint pe mama 
ta, lăudânduc-ţi inteligenţa ieșită din comun, îi răspunse Tariq, 
râzând în barbă. 

— Firește. Eu am minţit-o vreodată pe mama ta? 

— Nerecunoscătorule! Du-te și ia prada! 

— Nu sunt servitorul tău. Du-te și ia-o singur! 

— Bine. Ţine-o pe Zoraya! spuse Tariq, întinzându-și braţul, pe 
care stătea răbdător șoimul. 


VP - 12 


Când pricepu că stăpânul ei i-o pasa lui Rahim, Zoraya își înfoi 
penele și scoase un țipăt de protest. 

Rahim se retrase speriat. 

— Afurisita asta de pasăre mă urăște. 

— Pentru că își dă seama de caracterul omului, îi răspunse 
Tariq, zâmbind. 

— Și are un temperament... de milioane, bombăni Rahim. E 
mai rea decât Șazi, pe cuvântul meu. 

— Altă fată cu gusturi extraordinare... 

Rahim își dădu ochii peste cap: 

— Cred și eu că îţi convine asta, nu? ripostă acesta, având în 
vedere că singurul lucru pe care îl au amândouă în comun ești 
tu. 

— Faptul că o consideri așa pe Șeherezada al-Khayzuran ar 
putea fi motivul pentru care devii adesea „beneficiarul” mâniei 
sale. Te asigur că Zoraya și Şazi au mai multe lucruri în comun, 
nu doar pe mine. Acum, nu mai pierde timpul și coboară odată 
de pe cal ca să ne putem întoarce acasă! 

Continuând să mormăie, Rahim cobori de pe iapa lui sură, din 
rasa Akhal-Teke, a cărei coamă strălucea ca vasele lustruite de 
cositor în bătaia soarelui din deșert. 

Tariq scruta întinderea nemărginită de nisip și arbuști uscați 
ce străjuiau orizontul. Valuri fremătătoare de căldură se ridicau 
dintr-o mare de argilă și pământ roșiatic, creionând pe cer pete 
de alb și albastru. 

Punând prada Zorayei în desaga din piele agăţată de șa, 
Rahim se urcă din nou pe cal, dovedind graţia și măiestria unui 
nobil care a deprins arta călăriei de la o vârstă fragedă. 

— Cât privește rămășagul de mai devreme..., spuse Rahim, 
lăsând apoi cuvintele suspendate în aer. 

— Nici vorbă, mormăi Tariq, văzând privirea hotărâtă de pe 
chipul prietenului său. 

— Asta pentru că știi că o să pierzi. 

— Ești un călăreț mult mai bun decât mine. 

— Dar tu ai un cal mult mai iute. Doar ești fiul unui emir. În 
plus, am pierdut deja un rămășag astăzi. Dă-mi șansa să 
echilibrez balanţa! insistă Rahim. 

— Cât timp o să mai jucăm aceste jocuri? 

— Până o să te bat. La fiecare în parte. 


VP - 13 


— Atunci, nu vom mai conteni niciodată să le jucăm, îi 
răspunse Tariq în glumă. 

— Ticălosule! ripostă Rahim, reprimându-și un zâmbet și 
apucând hăţurile calului. Pentru asta, nici n-o să încerc să joc 
cinstit, continuă el, îmboldindu-și iapa cu călcâiele și luând-o 
apoi în direcţie opusă. 

— Prostule! îi aruncă Tariq, râzând și eliberând-o pe Zoraya, 
care își luă zborul spre înaltul cerului. 

Apoi, se aplecă peste gâtul armăsarului și scoase un clic cu 
limba. La auzul semnalului, calul își scutură coama și fornăi. 
Tariq trase de hățuri, iar murgul arab se ridică pe picioarele din 
spate și porni apoi în galop, stârnind un vârtej de praf și 
grohotiș. 

Mantia albă a lui Tariq - rida’ - flutura în bătaia vântului, iar 
gluga ameninţa să-i alunece de pe cap, în ciuda șnurului din 
piele cu care era legată. 

După ce ocoliră ultima dună, în fața ochilor li se iviră, 
înălțându-se din nisipuri, o fortăreață cu ziduri de apărare, din 
piatră cafenie și mortar cenușiu, și turnuri boltite, încununate cu 
spirale din cupru, atinse pe alocuri de patina turcoaz a vremii. 

— Vine fiul emirului! strigă o santinelă în clipa în care Rahim 
și Tariq se apropiară de porţile ce se deschiseră de-ndată în faţa 
lor. 

Servitori și muncitori deopotrivă fugeau cu toţii din calea lor 
când Rahim trecu precum fulgerul printre porţile de fier, urmat 
îndeaproape de Tariq. Un bătrân scăpă din mâini un coș plin cu 
fructe kakit. Omul se aplecă, bombănind, ca să culeagă fructele 
portocalii, ce fugeau, încăpăţânate, care încotro. 

Fără să-și dea seama de haosul pe care îl creaseră, cei doi 
tineri nobili traseră de hăţurile cailor, oprindu-se în apropiere de 
centrul curții interioare, ce ducea în mai multe direcţii. 

— Cum e să fii învins de un prost? întrebă Rahim în zeflemea, 
privindu-și prietenul cu ochii lui de un albastru intens. 

Tariq schiţă un zâmbet în colțul gurii înainte de a cobori din șa 
și de a-și scoate gluga ride?. Işi trecu apoi mâna prin părul 
ondulat și răvășit de vânt. Grăunţi de nisip îi intrară atunci în 
ochi, obligându-l să clipească des. 


1 Kaki este fructul unui arbore exotic, cu pulpa moale și dulce, având aspectul unei 
tomate. 


VP - 14 


Chicotelile înăbușite ale lui Rahim răsunau de undeva din 
spatele lui. 

Tariq deschise ochii. 

Servitoarea, care stătea înaintea lui, își întoarse iute privirea 
în altă parte, cu obrajii îmbujoraţi. Tava cu cele două pocale din 
argint pline cu apă începu să-i tremure în mâini. 

— Îţi mulțumesc, îi spuse Tariq, zâmbind și luând un pocal. 

Obrajii ei îmbujoraţi deveniră stacoijii, iar tava începu să 
tremure și mai tare. 

Rahim se apropie cu pași greoi. Luă celălalt pocal și îi mulţumi 
fetei dând din cap înainte ca aceasta s-o rupă la fugă. 

— Tare neghiob mai ești! îi spuse Tariq, înghiontindu-l cu 
putere. 

— Cred că sărmana fată e pe jumătate îndrăgostită de tine. 
După o altă dovadă jalnică a „talentului” cu care stăpânești arta 
călăriei, ar trebui să mulțumești destinului pentru frumusețea cu 
care te-a înzestrat. 

Tariq îl ignoră și se întoarse ca să privească împrejurimile. La 
dreapta sa, se afla bătrânul servitor, care aduna, gârbovit, 
fructele kaki împrăștiate pe caldarâm. Tariq se așeză într-un 
genunchi și începu să-i dea o mână de ajutor bătrânului să pună 
fructele într-un coș. 

— Vă mulţumesc, sahib, spuse omul, făcând o plecăciune, 
înclinându-și capul și atingându-și fruntea cu degetele mâinii 
drepte. 

Tariq îl privea cu ochi fremătători, ce licăreau în umbra 
întunericului. Nuanţele lor argintii se împleteau cu tonalităţile 
cenușii ale zgurii și cu genele-i negre ca abanosul, ce-i străjuiau 
pleoapele. Fruntea îi conferea un aer de severitate, care se 
topea sub căldura zâmbetului său cuceritor. Barba nerasă de o 
zi îi acoperea maxilarul puternic, scoțându-i și mai mult în 
evidenţă simetria perfectă a trăsăturilor. 

ÎI salută pe bătrân din cap, răspunzându-i cu același gest 
respectuos. 

Strigătul răsunător al Zorayei, care spulberă în clipa aceea 
liniștea văzduhului, îi dădu de înţeles că pasărea cerea să i se 
acorde atenţie imediată. Tariq clătină din cap cu o falsă iritare și 
o chemă la el printr-un fluierat. Șoimul se năpusti din înaltului 
cerului, scoțând un țipăt înspăimântător, care puse pe fugă alţi 
oameni din curte. Ea se așeză din nou pe brațul întins al lui 


VP -15 


Tariq, protejat de manka/ah, și începu să-și facă toaleta în timp 
ce el o ducea la adăpostul ei ca să-i dea să mănânce. 

— Nu crezi că pasărea asta e puţin cam... răsfăţată? întrebă 
Rahim, privind șoimul, care înghiţea lacom, aproape fără să mai 
respire, o bucată întreagă de carne uscată. 

— E cel mai bun vânător din regat. 

— Sunt convins că afurisita asta de pasăre ar ieși basma 
curată din orice împrejurare. Asta e intenţia ta? 

Înainte ca Tariq să-i poată răspunde, unul dintre cei mai 
apropiaţi sfătuitori ai tatălui său își făcu apariţia sub arcada ce 
ducea spre vestibul. 

— Sahib! Emirul vă solicită prezenţa. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă Tarig, privindu-l încruntat. 

— Am primit vizita unui sol din Rey nu cu mult timp în urmă. 

— Asta-i tot? protestă Rahim. O scrisoare de la Şazi? Dar 
pentru asta nu e nevoie de o întrevedere oficială. 

Tariq continuă să-l studieze pe sfătuitorul tatălui său, 
scrutându-i liniile adânci ce-i brăzdau fruntea și degetele-i 
strâns împletite. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Vă rog, sahib, să mă însoţiţi! insistă sfătuitorul. 

Rahim îi urmară pe Tariq și pe consilierul tatălui său în 
vestibulul cu coloane din marmură și străbătură apoi împreună 
galeria în aer liber, cu fântâna ei din mozaic. În mijlocul 
acesteia, trona un leu din bronz aurit din gura căruia ţâșnea un 
șuvoi de apă, ce se revărsa într-un pârâiaș. 

Când intrară în sala de oaspeţi a palatului, îi găsiră pe Nasir 
al-Ziyad, emirul uneia dintre cele mai puternice și mai bogate 
fortărețe din Khorasan, stând cu soţia lui în faţa unei mese 
scunde. Bucatele zăceau neatinse în faţa lor. 

Chipul mamei lui Tariq purta urmele lacrimilor pe care le 
vărsase ceva mai devreme. 

Când îi văzu, se opri brusc. 

— Tată? 

Emirul oftă adânc și-și îndreptă, abătut, ochii spre fiul său. 

— Tariq, am primit o scrisoare din Rey astăzi. De la 
Șeherezada. 

— Dă-mi-o! îi cerut el pe un ton domol, dar tăios. 

— Mi-a trimis-o mie. O parte ţi se adresează și ţie, dar... 


VP - 16 


— Cum de s-a întâmplat asta? murmură mama lui Tariq, 
izbucnind în lacrimi. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Tariq, din ce în ce mai 
imperativ. Dă-mi scrisoarea! 

— E prea târziu. Nu mai e nimic de făcut, îi răspunse emirul, 
oftând din rărunchi. 

— Mai întâi Shiva. Apoi, sora mea, copleșită de durere, și-a 
luat..., îngăimă, înfiorată, mama lui Tariq. Și acum Șeherezada? 
Cum de s-a întâmplat așa ceva? Și de ce? continuă ea, printre 
suspine. 

Tariq înlemni pe loc. 

— Ştii foarte bine de ce, îi răspunse emirul, în șoaptă. Din 
cauza Shivei. Pentru Shiva a făcut asta. Și pentru noi toţi. 

Auzindu-i spusele, mama lui Tariq se ridică brusc de la masă 
și fugi din cameră, plângând în hohote. 

— O, Doamne, Şazi! Ce-ai făcut? murmură Rahim. 

Tariq rămase încremenit ca o stană de piatră, cu chipul lipsit 
de orice expresie. 

Emirul se ridică în picioare, îndreptându-se către fiul său. 

— Fiule... 

— Dă-mi scrisoarea! repetă Tariq. 

Cu o tristă resemnare în ochi, emirul îi întinse sulul. 

Scrisul atât de familiar al Șeherezadei acoperea întregul 
pergament, dezvăluind același ton imperativ și hotărât ca 
întotdeauna. Când ajunse la pasajul ce îi era adresat în mod 
direct, Tariq renunţă să mai citească. Scuzele. Regretele 
provocate de trădarea ei. Recunoștinţa manifestată față de 
puterea lui de înţelegere. 

Gata! Până aici! Nu putea să îndure mai mult. Nu și din partea 
ei. 

Strânse în pumn marginea papirusului. 

— Nu mai e nimic de făcut, repetă emirul. Nunta are loc 
astăzi. Dacă va reuși să... dacă... 

— Oprește-te, tată! Te implor! 

— Trebuie s-o spun. Indiferent cât de dureroase sunt, 
adevărurile trebuie spuse. Și mai trebuie să facem față acestei 
situaţii, ca o familie unită. Mătușa și unchiul tău n-au reușit să 
treacă peste pierderea Shivei și uite unde a dus moartea fiicei 
lor! 

Tariq închise ochii. 


VP - 17 


— Chiar dacă Șeherezada va reuși să supraviețuiască, noi nu 
mai putem să facem nimic pentru ea. Totul s-a terminat. Trebuie 
să acceptăm acest lucru, indiferent cât de greu ni se pare. Știu 
ce simţi pentru ea; și te înțeleg pe deplin. Dar timpul vindecă 
toate rănile. Vei realiza la un moment dat că poţi găsi fericirea și 
alături de altcineva - că mai sunt și alte femei în lume. Cu 
timpul, vei înțelege asta, spuse emirul. 

— Nu e nevoie. 

— Poftim? 

— Am înţeles deja. Și încă prea bine. 

Emirul îl privea cu uimire pe fiul său. 

— Îţi înţeleg argumentele. Pe toate. Acum trebuie să le 
înţelegi și tu pe ale mele. Știu că există și alte femei pe lume. Și 
că este posibil să găsesc un crâmpei de fericire alături de o altă 
fată. Cu timpul, orice se poate întâmpla. 

— Bun, îi răspunse emirul, încuviinţând din cap. Așa e cel mai 
bine, Tariq. 

Rahim îi privea, împietrit de uimire. 

— Dar trebuie să mai înţelegi un lucru, continuă Tariq, cu 
ochii scăpărând scântei. Indiferent câte femei îmi vei presăra în 
cale, natura a zămislit doar o singură Șeherezada. 

Spunând acestea, azvârli scrisoarea și, întorcându-se pe 
călcâie, deschise ușile cu putere. 

Rahim schimbă o privire îngrijorată cu emirul înainte de a 
porni după Tariq. Apoi ieșiră amândoi în curte, unde Tariq 
porunci să le fie aduși caii. Rahim păstră tăcerea până la sosirea 
animalelor. 

— Care e planul? îl întrebă el pe un ton domol. Ai măcar 
vreunul? 

— Nu trebuie să vii cu mine, îi spuse Tariq, după o clipă de 
tăcere. 

— Acum, cine e prostovanul dintre noi doi? Crezi că ești 
singurul care o iubește pe Șazi? Sau care a iubit-o pe Shiva? 
Poate că nu suntem rude de sânge, dar vor fi mereu familia 
mea. 

— Îți mulţumesc, Rahim-jan, îi răspunse Tariq, întorcându-se 
spre prietenul său. 

— Nu-mi mulțumi încă! ripostă Rahim, zâmbindu-i de sus, căci 
era mai înalt decât Tarig. Avem în continuare nevoie de un plan. 


VP - 18 


Spune-mi, ce-o să facem? îl întrebă din nou Rahim, ușor 
șovăitor. Măcar putem să facem ceva? 

— Cât timp suveranul din Khorasan respiră, întotdeauna îmi 
va sta în putință să fac ceva, îi răspunse Tariq, încleștându-și 
maxilarul și punându-și mâna stângă pe mânerul iataganului 
prins la brâu. Și asta știu să fac cel mai bine. 


VP - 19 


e Vălul care desparte 


Șeherezada era singură în odaia ei și se afla în mijlocul unui 
divan înțesat cu perne tesute în culori vii și strălucitoare. Patul 
era străjuit de un voal subţire ca pânza de păianjen, care flutura 
la cea mai ușoară adiere. Își ţinea genunchii la piept, iar 
degetele încleștate de jur împrejurul gleznelor. 

lar ochii căprui îi erau aţintiţi asupra ușilor. 

În poziţia asta petrecuse o bună parte din noapte. De fiecare 
dată când încerca să se aventureze într-un alt loc, își simțea 
nervii întinși ca un arc, gata să explodeze. 

Unde e oare? 

Oftă din rărunchi și-și strânse și mai tare mâinile în jurul 
genunchilor. 

În curând, spaima cu care se lupta în ultimele ore avea s-o 
doboare cu puterea unui ciocan care cade pe o nicovală. 

Dar dacă nu va veni la mine în noaptea asta? 

— O, Doamne! murmură ea, rupând tăcerea apăsătoare. 

Atunci, i-am amăgit pe toți. Și mi-am încălcat ultima 
făgăduială. 

Șeherezada clătină din cap. Bătăile năvalnice ale inimii îi 
răsunau cumplit în urechi, iar respiraţia îi era tot mai greoaie. 

Nu vreau să mor. 

Gândurile-i sinistre îi tulburau liniștea sufletească, împingând- 
o tot mai mult în ţinuturile nemărginite ale terorii - teroare pe 
care, până acum, reușise s-o ţină în șah. 

Cum va supraviețui baba dacă voi fi ucisă? Și Irsa? 

Dar Tariq? 

— Încetează! se trezi zicând cu glas tare, în întunericul 
ameninţător. 

Poate că era o prostie, dar simțea nevoia să rupă cumva 
tăcerea chinuitoare, fie doar și pentru o clipă. 

Işi apăsă tâmplele cu mâinile, încercând să-și stăvilească 
spaima... 

Și s-o ţină adânc ferecată în zăgazurile de fier ale inimii ei. 

In acea clipă, ușile se deschiseră cu un scârțâit ușor. 


VP - 20 


Șeherezada își puse mâinile de-o parte și de alta pe salteaua 
moale. 

Un servitor intră în cameră, aducând lumânări parfumate din 
lemn de agalloch și ambră cenușie?, care răspândeau un parfum 
delicat și o lumină difuză; după câteva clipe, intră și o slujnică, 
aducând o tavă cu mâncare și vin. Servitorii lăsaseră tăvile și 
lumânările prin cameră și plecaseră fără să-i arunce nici măcar 
o privire Șeherezadei. 

Puțin mai târziu, califul din Khorasan apăru în prag. 

Ezită ușor, de parcă s-ar fi gândit la ceva anume, apoi intră în 
cameră și închise ușile. 

În lumina palidă a lumânărilor, ochii săi ca de tigru păreau și 
mai distanţi, dar și mai vicleni. Umbrele întunericului, ce i se 
plimbau pe chip, îi scoteau și mai mult în evidenţă trăsăturile-i 
tăioase. 

Expresia impenetrabilă. Rece și amenințătoare. 

Șeherezada își împleti degetele pe sub genunchi. 

— Am aflat că tatăl tău a fost unul dintre vizirii tatălui meu, 
spuse el, cu glas domol și plăcut - aproape... prietenos. 

— Da, sayyidi. A fost unul dintre sfătuitorii tatălui Domniei 
Voastre. 

— Și acum este custode de bibliotecă. 

— Da, sayyidi. Are în grija sa textele străvechi. 

— Ce schimbare de funcţie! spuse el, privind-o scrutător. 

— Așa e, îi răspunse Șeherezada, stăvilindu-și iritarea. N-a 
fost un vizir de rang înalt. 

— Înţeleg. 

Nu întelegi nimic. 

Il privea la fel de iscoditor, sperând ca mozaicul de culori din 
ochii ei să nu-i trădeze gândurile-i năvalnice. 

— De ce te-ai oferit sa-mi fii soţie, Șeherezada al-Khayzuran? 

Ea nu-i răspunse. 

— Ce te-a determinat să faci o nebunie ca asta? continuă el. 

— Poftim? 

— Poate că te-ai lăsat ispitită de perspectiva de a fi soţia unui 
rege. Sau poate de speranţa zadarnică de a cuceri inima unui 


? Agalloch este un lemn rășinos care produce un fum aromatic, iar ambra cenușie 
este o substanță aromatică de culoare cenușie cu aspect de ceară, formată în 
intestinul unor specii de cașalot. 


VP - 21 


monstru, în ciuda tuturor pericolelor, spuse el, cu un glas lipsit 
de emoție, privind-o cu intensitate. 

Șeherezada simțea cum inima îi bătea nebunește în piept. 

— Nu nutresc iluzii deșarte, sayyidi. 

— Și atunci de ce te-ai oferit să-mi fii soție? De ce ești atât de 
dornică să-ţi irosești viaţa la șaptesprezece ani? 

— Am șaisprezece, sări ea, aruncându-i o privire piezișă. Și nu 
văd ce importanţă mai are. 

— Răspunde-mi! 

— Nu. 

— Îți dai seama că, pentru o replică precum aceasta, ţi-ai 
putea pierde capul, spuse el, după o clipă de tăcere. 

Ea își strânse cu putere degetele în pumn, înfigându-și 
unghiile în carne. 

— Nu mă surprinde să aud acest lucru, sayyidi. Dar, dacă vreţi 
cu adevărat răspunsuri, moartea mea nu vă va fi de niciun folos. 

O umbră îi întunecă chipul pentru o clipă, zăbovindu-i ușor în 
colţul gurii. Dispăru însă prea repede ca să-i ofere vreun indiciu. 

— Da, cred că ai dreptate, îi răspunse apoi, adâncit din nou în 
gânduri. 

Se retrăgea în cochilia lui, ascunzându-și chipul aspru în 
spatele unui văl. 

Nu! 

Șeherezada se ridică din pat și făcu un pas spre el. 

Când își îndreptă privirea spre ea, aceasta se apropie și mai 
mult. 

— Ți-am spus să nu-ţi imaginezi că tu vei fi cea care va reuși 
să rupă lanţul. 

— lar eu v-am răspuns că nu nutresc iluzii deșarte, ripostă ea, 
scrâșnind din dinţi. În nicio privinţă. 

Continuă să se îndrepte spre el, fără să șovăie vreo clipă, 
până când ajunse în faţa lui. 

— Soarta îţi este deja pecetluită, spuse califul, ţintuind-o cu 
privirea. Nu mă aştept să-mi oferi... mai mult de-atât. 

Ca răspuns, Șeherezada încercă să-și desprindă de la gât 
colierul încrustat cu nestemate. 

— Nu, o opri el. Lasă-l! spuse apoi, atingându-i gâtul cu 
degetele-i șovăitoare. 


VP - 22 


Simţindu-i atingerile tulburător de familiare, Șeherezada își 
înăbuși repulsia și dorința de a se năpusti asupra lui cu toată 
durerea și mânia de care sufletul îi era plin. 

Nu face vreo prostie! Vei avea doar o singură șansă. Nu o 
irosi! 

Acestui rege-băieţandru, acestui criminal... nu-i va mai 
permite să distrugă alte familii. Să distrugă prietenii și să curme 
vieți pline de amintiri și de visuri ce nu se vor mai împlini 
niciodată. 

Își ridică, semeaţă, bărbia, simțind în gură un gust amar. 

— De ce te afli aici? o întrebă el în șoaptă, cu ochi sfredelitori, 
ca ai unui tigru. 

Ea îi răspunse, schițând un zâmbet sardonic în colţul gurii. 

Și își contopi mâna cu a lui. 

Încet și cu grijă. 

Își desprinse apoi mantia grea de pe umeri și o lăsă să-i cadă 
la picioare. 

e 

Irsa stătea călare pe iapa ei bălţată în apropiere de clădirea 
care găzduia cele mai vechi și mai obscure texte din Rey. 
Biblioteca oraşului fusese cândva un edificiu grandios, 
împrejmuit cu coloane și pietre dăltuite cu măiestrie, ce 
proveneau din cele mai renumite cariere din Tirazis. De-a lungul 
anilor, însă, faţada se înnegrise, neiertată fiind de patina vremii, 
iar stihiile naturii săpaseră crăpături adânci în zidurile ei, 
astupate cu neglijenţă - cele mai vizibile dintre ele - în perioada 
lucrărilor de restaurare. Timpul mușcase nemilos din fiecare 
muchie a clădirii, iar strălucirea și gloria de odinioară se 
pierdură înecate în nuanţe de cenușiu și maroniu. 

Când caii înhămați la căruţa din spatele ei începură să se 
agite nerăbdători, tulburând liniștea adâncă de dinaintea zorilor, 
Irsa își întoarse capul, cerându-și scuze din priviri. Deschise gura 
ca să-l liniștească pe tânărul vizitiu, dar vocea-i spartă o obligă 
să-și dreagă glasul înainte de a putea rosti cuvintele. 

— Îmi pare rău, îi spuse ea în șoaptă, după ce tuși discret. Nu 
știu de ce durează atâta. Sunt convinsă că va veni în curând. 

lapa își răsuci urechea stângă în clipa în care Irsa se mișcă în 
șa. 

— Nu e treaba mea, coniţă. Atâta timp cât îmi plătiţi toată 
suma stabilită. Dar dacă tatal Domniei Voastre vrea să ieşim pe 


VP - 23 


porţile orașului înainte de ivirea zorilor, ar trebui să plecăm în 
curând. 

Irsa încuviință din cap, simțind un alt nod în stomac la auzul 
cuvintelor lui. 

În scurt timp, avea să părăsească orașul copilăriei sale - 
orașul în care trăise paisprezece ani. Astfel, la adăpostul nopţii, 
fără vreo clipă de răgaz, puse toate lucrurile de valoare în 
căruţa cu coviltir din spatele său, știind că viaţa ei nu avea să 
mai fie niciodată aceeași. 

Dar n-o mai interesa nimic din toate astea. Cel puţin, nu 
acum. 

Singurul lucru la care se gândea - motivul vocii gâtuite și al 
nodului din stomac - era Șeherezada. 

Sora ei mai mare, încăpăţânată și despotică. 

Prietena ei curajoasă și loială. 

Ochii i se umplură din nou de lacrimi, chiar dacă jurase să nu 
mai verse nici măcar una singură. Copleșită de frustrare, îţi 
șterse obrajii roșii cu dosul palmei. 

— S-a întâmplat ceva, coniță? întrebă vizitiul, cu compasiune 
în glas. 

Firește că se întâmplase ceva. Dar, dacă voiau să se ferească 
de ochi iscoditori, atunci vizitiul nu trebuia să afle nimic. 
Șeherezada fusese cât se poate de categorică în această 
privinţă. 

— Nu, nu s-a întâmplat nimic, mulțumesc. 

Acesta dădu din cap, afișând apoi din nou o mină complet 
dezinteresată. 

Irsa își îndreptă atunci gândurile spre călătoria ce-i aștepta. 
Timp de trei zile, aveau să străbată ţinuturi întinse până ce 
aveau să ajungă în Taleqan, fortăreaţa familiei lui Tariq. Scutură 
din cap, perplexă; după tot ce se petrecuse, numai Șeherezada 
ar fi avut îndrăzneala de a-i trimite acasă la iubitul ei din 
copilărie. Ori de câte ori gândul o ducea la Tariq și la familia lui, 
o cuprindeau sentimente de îngrijorare... 

Dar și de regrete. 

Scoase un suspin adânc și-și aţinti privirea asupra hăţurilor. 
Calul ei bălţat își flutură coama sub o rafală puternică de vânt. 

— Ce tot face atâta timp? întrebă Irsa, fără să i se adreseze 
cuiva anume. 


VP - 24 


Ca la un semn, parcă, ușa grea din lemn de la intrarea 
lăturalnică a bibliotecii se deschise, iar tatăl ei, cu chipul 
acoperit cu o glugă, păși în noapte. 

Tinea ceva în brațe, strâns lipit la piept. 

— Baba! S-a întâmplat ceva? 

— Îmi pare nespus de rău, draga mea. Nu s-a întâmplat nimic. 
Totul e în ordine. Putem să plecăm acum, murmură Jahandar. A 
trebuit... să văd dacă toate ușile sunt încuiate. 

— Ce e aia? întrebă Irsa. 

— Hmm? îngăimă Jahandar, îndreptându-se spre calul său și 
căutându-și desaga. 

— Ce ţii acolo? 

— Nimic important. O carte care mi-a plăcut în mod deosebit, 
îi răspunse el, fluturându-și mâna cu un gest nepăsător. 

— Am bătut tot drumul până aici doar pentru o carte, baba? 

— Doar pentru una, copila mea. Pentru una singură. 

— Trebuie să fie o carte cu totul și cu totul deosebită. 

— Toate cărțile sunt deosebite, draga mea. 

— Ce carte e aceea? 

Jahandar puse cu multă grijă în desagă volumul vechi și legat 
în piele și se urcă apoi în șa, făcându-i semn vizitiului să 
purceadă la drum. 

Micuța caravană porni spre destinaţie, străbătând străzile încă 
adormite ale orașului Rey. 

Irsa își îmboldi calul astfel încât să ajungă lângă armăsarul 
negru al tatălui ei. Când Jahandar o privi, zâmbind cald, ea îi luă 
mâna într-a sa, căutând aceeași siguranţă pe care i-o oferea la 
rândul ei. 

— Totul va fi bine, draga mea copilă, îi spuse el, pierdut în 
gânduri. 

Irsa încuviinţă din cap. 

Nu îi scăpă însă faptul că tatăl ei nu îi răspunse la întrebare. 


VP - 25 


e Muntele de Adamant: 


În clipa în care Șeherezada își contopi mâna cu a lui, simţi 
cum un val de răceală puse stăpânire pe ea. Avea senzaţia că 
suferise o dedublare, devenind acum doar un simplu martor la 
tot ce se petrecea în jurul ei. 

Din fericire, nu încercă să o sărute. 

Și nici durerea nu dăinui - căci își pierdu mintea în iureșul 
binecuvântat al gândurilor ei. Părea că nici el nu savurase 
momentul. Plăcerea, dacă avu parte de ea, fu superficială și de 
moment, lucru care îi conferi Șeherezadei o oarecare satisfacţie. 

Când totul se termină, el se ridică din pat, fără să rostească 
vreun cuvânt, și dădu la o parte voalul fin de mătase ce-i 
împrejmuia. 

Ea îl privi cum se îmbrăca, observându-i gesturile clare și 
precise, ca ale unui soldat, dar și broboanele strălucitoare de 
sudoare, ce i se prelingeau pe spate, și mușchii flexibili, ce i se 
arcuiau la cea mai mică mișcare. 

Era mult mai puternic decât ea. Nu exista nicio îndoială în 
privinţa asta. Ar fi fost un combatant imbatabil pentru ea. 

Dar n-am venit ca să mă lupt. Ci ca să înving. 

Se ridică și ea în capul oaselor și se întinse să-și ia roba - 
shamla - de pe taburetul din apropiere. Işi strecură braţele pe 
mânecile lucioase din brocart ale veșmântului și își încinse 
mijlocul cu cordonul argintiu al acestuia, apoi îl urmă pe calif. In 
timp ce ocolea divanul, faldurile brodate ale robei se răsuceau 
de jur împrejurul ei ca un derviș în mijlocul unei sama. 

Califul se îndreptă spre măsuţa scundă din colțul camerei, 
înconjurată de perne moi și pufoase, ţesute în culori vii și 
strălucitoare precum ale nestematelor. 

Își turnă niște vin, păstrând în continuare tăcerea. Șeherezada 
trecu pe lângă el și se așeză pe pernele ce împrejmuiau masa. 

Tava era plină de fructe, alune și legume aromate - fistic, 
smochine, migdale, struguri, castraveciori, sos condimentat de 
gutui și un amestec de ierburi proaspete. Intr-o parte, se afla un 
coșulet cu lipii înfășurat în pânză de in. 


3 Rocă foarte dură (ca diamantul), impenetrabilă. Pop. diamant. 
VP - 26 


Încercând să-l trateze cu aceeași indiferentă subtilă, 
Șeherezada luă un ciorchine de strugure de pe tavă și începu să 
mănânce. 

Califul o scrută cu privirea câteva clipe chinuitoare, apoi se 
așeză și el pe perne. Continuă să bea vin în timp ce Șeherezada 
înmuia bucăţi de lipie în sosul dulce și picant de gutui. 

Când nu mai putu să îndure tăcerea apăsătoare, îţi aţinti ochii 
asupra lui, ridicând ușor din sprâncene. 

— Nu mâncaţi, sayyidi? 

Acesta trase adânc aer în piept și strânse, îngândurat, din 
ochi. 

— Sosul este delicios, continuă ea, într-o manieră relaxată. 

— Nu ești speriată, Șeherezada? murmură el atât de încet, că 
aproape nici nu-l auzi. 

— Vreţi să fiu speriată, sayyidi? îl întrebă ea, punând lipia pe 
masă. 

— Nu. Vreau să fii sinceră. 

— Dar cum veți ști dacă spun sau nu adevărul, sayyid? 
continuă ea tirul întrebărilor, cu un zâmbet pe buze. 

— Nu te prea pricepi să minţi. Doar îţi imaginezi că o faci, îi 
răspunse el, luând de pe tavă un pumn de migdale. 

Șeherezada îl privi cu un zâmbet și mai larg pe chip. Un 
zâmbet primejdios. 

— lar Domnia Voastră nu știți să citiţi gândurile oamenilor. 
Doar vă imaginaţi că o faceți. 

El își înclină ușor capul, dezvăluindu-și mușchii maxilarului ce- 
i zvâcneau cu putere. 

— Ce dorești de fapt? o întrebă apoi, la fel de încet, că 
Șeherezada abia reuși să deslușească talcul întrebării. 

Își șterse firimiturile de pe mâini, încercând să câștige timp ca 
să-și conceapă următoarea capcană. 

— Moartea mă așteaptă în zori. Corect? 

El îi răspunse, dând din cap o singură dată. 

— Și vreţi să știți de ce m-am oferit să vă fiu soţie, nu-i așa? 
continuă ea. Ei bine, sunt dornică să... 

— Nu! Nu vreau să intru în acest joc cu tine. Urăsc 
manipulările. 

Șeherezada Îşi pecetlui buzele,  înăbușindu-și furia 
clocotitoare. 


VP - 27 


— Poate că ar trebui să petreceţi mai puţin timp dispreţuind 
un astfel de joc și mai mult clădindu-vă răbdarea necesară ca 
să-l câștigați. 

După ce rosti cuvintele, rămase fără suflare în clipa în care îl 
văzu pe calif încremenind ca o stană de piatră. Acesta își 
încleștă atât de tare mâinile până când încheieturile degetelor i 
se albiră. 

Șeherezada îl privea cu sufletul la gură, într-un iureș de 
gânduri și sentimente, cum începea, încetul cu încetul, să se 
relaxeze. 

— Îndrăzneţe cuvinte pentru o fată care mai are doar câteva 
ore de trăit, îi spuse el, cu un glas rece ca gheața. 

Ea se ridică în capul oaselor și-și trase peste umăr părul negru 
ca abanosul. 

— Vă interesează sau nu regulile jocului, sayyidi? 

Profitând de tăcerea lui, preferă să meargă mai departe, 
ascunzându-și mâinile-i tremurânde în faldurile shamlei. 

— Sunt dornică să vă răspund la întrebare, sayyidi. Dar mai 
întâi, aș vrea să vă cer o mică favoare..., continuă ea, lăsând 
cuvintele suspendate în aer. 

— Încerci să-ţi vinzi viaţa pe lucruri de nimic? o întrebă el, cu 
o umbră de cruzime și amuzament. 

Ea izbucni în râs - un râs metalic ca dangătele de clopot. 

— Viaţa îmi este oricum pecetluită. Mi-aţi spus asta foarte 
clar. Poate că ar trebui să trecem peste acest aspect și să ne 
concentrăm asupra problemei de faţă. 

— Fără doar și poate! 

— Aş vrea să vă spun o poveste, continuă Șeherezada, după o 
clipă de tăcere, în care încercă să-și domolească freamătul 
lăuntric. 

— Poftim? întrebă califul, trădându-și, pentru prima oară, 
sentimentele. 

Esti uimit? Nu va fi pentru ultima oară, Khalid Ibn al-Rashid, 
de asta te asigur! 

— O să vă spun o poveste. lar Domnia Voastră o veţi asculta. 
După ce o voi termina, o să vă răspund la întrebare, îi explică 
ea, așteptându-i reacţia. 

— O poveste? 

— Da. Îmi acceptaţi condiţiile, sayyidi? 


VP - 28 


Califul se rezemă într-un cot, cu o expresie indescifrabilă pe 
chip. 

— Bine. Sunt de acord. Poţi să începi, spuse el, rostind 
cuvintele ca pe o provocare. 

Si o accept, monstrule ce ești! Din toată inima. 

— Aceasta este povestea lui Agib, un marinar sărman, care a 
trebuit să piardă tot ce avea ca să pornească în aventura 
cunoașterii de sine. 

— O poveste despre moralitate? Să înţeleg, așadar, că încerci 
să-mi dai o lecție? 

— Nu, sayyidi. Încerc să vă cuceresc. Mi s-a spus că un bun 
povestitor poate să capteze atenția publicului doar cu o singură 
propoziţie. 

— Atunci, ai dat greș. 

— Doar pentru că sunteți cumplit de dificil. Și pentru că nu mă 
lăsaţi să termin. Așadar, Agib era un hoţ - cel mai iscusit din 
Bagdad. Putea să-ţi fure direct din mână un dinar de aur, chiar 
sub ochii tăi, și să-l jefuiască, la adăpostul întunericului, chiar și 
pe cel mai precaut călător. 

Califul își înclină, îngândurat, capul. 

— Dar era plin de el. Și cu cât faptele sale deveneau mai 
îndrăznețe, cu atât trăda mai multă aroganță. Asta până într-o 
zi, când fu prins în timp ce îl jefuia pe un emir bogat, lucru care 
era să-l coste viața. Cuprins de spaimă, o luase la fugă pe 
străzile Bagdadului, căutând cu disperare un refugiu. Când 
ajunse în port, aflase că o corabie avea să ridice ancora în 
curând. lar căpitanul mai avea nevoie de încă un om ca să-și 
întregească echipajul. Convins fiind că soldaţii emirului aveau 
să-l găsească dacă nu va părăsi orașul, Agib se oferise să plece 
în călătorie. 

— Mai bine, spuse califul, cu o umbră de surâs pe buze. 

— Mă bucur că îmi încuviinţaţi povestea, sayyidi. Pot să 
continui? îl întrebă apoi, cu un zâmbet tăios, încercând să nu 
cedeze ispitei de a-i arunca în față conţinutul pocalului. 

El dădu aprobator din cap. 

— Primele zile la bord fuseseră un calvar pentru Agib. Nu era 
marinar și nici nu călătorise prea mult pe mare; drept urmare, 
se simţea rău mai tot timpul. Ceilalţi membri ai echipajului își 
băteau, fățiș, joc de el și îi încredințau cele mai umilitoare 
sarcini ca să-i dea de înţeles că prezenţa lui era complet inutilă. 


VP - 29 


Respectul pe care Agib și-l câștigase ca hoţ, devenind cel mai 
iscusit bandit din Bagdad, nu avea nicio valoare în această 
lume; la urma urmei, nu putea să fure de la camarazii săi. Căci 
nu avea unde să fugă și nici unde să se ascundă. 

— O adevărată enigmă, spuse califul. 

Șeherezada îi ignoră ironia subtilă și-și continuă povestea. 

— După o săptămână petrecută pe mare, izbucni o furtună 
cumplită. Valuri imense izbeau corabia, care își pierduse busola 
și începuse să plutească în derivă. Dar nu aceasta fusese cea 
mai cumplită tragedie care se abătuse asupra lor: căci, două zile 
mai târziu, când apele se mai liniștiseră, căpitanul nu mai fusese 
de găsit. Marea îl înghiţise în valurile ei înspumate. 

Șeherezada făcu o pauză. Aplecându-se să ia un strugure, își 
aruncă în fugă o privire peste umărul califului spre paravanele 
decorative ce duceau spre terasă. Erau încă învăluite în mantia 
nopții. 

— Membrii echipajului intraseră în panică. Pluteau fără ţintă 
pe apele mării, fără să știe cum să cârmuiască nava. Începură 
să se certe, neștiind cui să încredințeze rolul de căpitan. 
Absorbiţi de lupta pentru putere, marinarii nu observară fâșia de 
pământ ce apăruse la orizont. Agib fusese primul care le-o 
arătase. Semăna cu o insuliță în mijlocul căreia se înălța un 
munte. La început, mateloţii fuseseră cuprinși de bucurie. Apoi, 
însă, un marinar bătrân le murmură ceva, sădind din nou 
spaima în sufletul lor. 

Califul o asculta, cu ochii lui de culoarea chihlimbarului ațintiți 
asupra ei. 

— Dumnezeu să ne păzească! exclamă el. Căci acesta este 
Muntele de Adamant. Înţelegând cumplitul adevăr din spatele 
acestor cuvinte, marinarii începură să ţipe cu toţii într-un glas. 
Agib întrebă de ce era muntele atât de înspăimântător, că 
oameni în toată firea tremurau de frică la vederea lui. Bătrânul 
marinar îi explicase că Muntele de Adamant era învăluit într-o 
vrajă întunecată, era ca un imens magnet, care atrăgea 
corăbiile spre el din cauza fierului din carenă. Odată ce corabia 
se afla în aria sa, muntele avea să scoată, cu puterea lui, toate 
cuiele navei, scufundând-o astfel pe fundul apei și aruncându-i 
pe cei de la bord în valurile mării, unde aveau să-și găsească 
sfârșitul. 


VP - 30 


— În loc să piardă timpul plângându-și de milă, poate că ar fi 
trebuit să pornească în direcţie opusă, spuse califul, pe un ton 
sec. 

— Exact asta îi sfătuise și Agib. Toţi marinarii apucară vâăslele 
și începură să le mânuiască cu disperare ca să dispară din raza 
blestemată a muntelui, dar era prea târziu. Odată ce monstrul 
întunecat avea să apară în depărtare, nu mai puteai face nimic. 
Erai deja prins în mrejele sale. Astfel, în ciuda tuturor eforturilor 
lor, corabia se apropia tot mai mult și tot mai repede de umbra 
muntelui. Și în scurt timp, un zgomot înspăimântător se auzi din 
adâncurile carenei. Corabia începu să se clatine înfiorător, de 
parcă greutatea întregii lumi îi atârna la proră. Marinarii priveau 
îngroziţi cum cuiele se desprindeau din scheletul de lemn al 
navei. Scândurile începură să cadă una câte una, iar corabia se 
dezmembră ca o jucărie călcată în picioare de un copil. Agib se 
prăbuși și el, împreună cu camarazii lui, în valurile mării, 
împletindu-și țipetele și vaietele de durere cu ale lor. g 

Șeherezada ridică pocalul și întinse mâna ca să ia vinul. Işi 
ascunse uimirea în clipa în care califul i-l umplu fără să 
rostească vreun cuvânt. 

Marginile paravanului din spatele lui începură să se lumineze. 

— Agib se agăţă de pupa corăbiei - singura parte rămasă 
intactă. În haosul general, observă cum o oală grea, din fier, 
trecu pe lângă el, îndreptându-se spre munte. Folosindu-și 
mâinile iscusite, care-l ajutaseră cândva să devină cel mai bun 
hoț din Bagdad, Agib înhăță oala și se lăsă purtat pe apele 
întinse ale mării. Greutatea vasului din fier îl trăgea însă la fund, 
iar el se lupta să rămână la suprafaţă, căutând deznădăjduit 
ceva de care să se agate. Gemetele camarazilor săi, care se 
înecau pretutindeni în jurul lui, îl determinau să caute cu și mai 
multă frenezie. Când găsi o bucată ruptă din catargul principal, 
se agăţă de ea cu braţul liber, în timp ce continuă să ţină oala 
cu înverșunare. 

— E agil, n-a stat prea mult pe gânduri, spuse califul, cu 
chipul înduioșat de tragedia eroului din poveste. Speră că oala îl 
va duce direct spre insulă. 

— Exact, îi răspunse Șeherezada, zâmbind. După multe ore, 
instinctele lui Agib îl ajutară să pună piciorul pe pământ. Păși, 
epuizat și tremurând de frică, pe coasta întunecată a Muntelui 
de Adamant. Leșină la umbra acestuia, unde zăcu timp de mai 


VP - 31 


multe ore. Se trezi la ivirea zorilor și porni să caute mâncare și 
apă. Realiză, însă, în curând că acesta era un loc al morţii și al 
pustiirii - nu se zărea nici urmă de viaţă în jurul lui, iar apa era 
la fel de „bogată” ca și speranţțele-i deșarte în acest ţinut pustiu 
și uitat de Dumnezeu. Copleșit de disperare, se prăbuși pe un 
maldăr de pietre, realizând că moartea îl pândea din nou. Când 
pietrele începură să se miște sub el, un potir mic, din metal, ieși 
la lumină. Era vechi și uzat, mușcat pe margini de timpul 
nemilos. 

O lumină albăstruie și palidă se strecură în clipa aceea printre 
dantelăria paravanului, trezind la viaţă siluete înspăimântătoare. 

— Agib studie potirul. Era acoperit de un strat de nisip și 
noroi. Se duse pe mal ca să-l curețe. Când apa înlătură mizeria, 
își dădu seama că potirul era presărat cu anumite semne ce Îi 
erau complet necunoscute. Îl privi în bătaia soarelui, dar 
picăturile de apă îi umbreau suprafaţa, așa că îl șterse cu 
mâneca... 

Acum, marginile  paravanului erau scăldate în lumina 
strălucitoare a zorilor. Razele de soare străbăteau dantelăria de 
lemn și se întindeau pe podeaua de marmură ca niște filoane de 
aur. 

Inima Șeherezadei bătea năvalnic, gata parcă să-i iasă din 
piept. 

— Și potirul începu să-i tremure în mână. Din adâncurile sale, 
ieși o dâră de fum, care începu să se înalțe, șerpuitor, spre cer, 
prefăcându-se apoi într-un nor de fum fără foc. Agib scăpă, 
înspăimântat, potirul din mână și se prăbuși pe malul presărat 
cu pietricele negre. Fumul deveni tot mai dens până când, în 
mijlocul lui, se contură o umbră. 

Califul se aplecă spre ea. 

— Umbra se materializă... și începu să râdă. 

Șeherezada se oprit în clipa aceea. 

Zorile îl scăldau pe calif în toată gloria lor înspăimântătoare. 

— De ce te-ai oprit? o întrebă el. 

Ea își întoarse ochii spre terasă. Califul îi urmări privirea. 

— Poţi s-o spui până la capăt, îi zise el. 

Șeherezada trase, cu grijă, aer în piept. 

— Mi-e teamă că acest lucru nu este posibil, sayyidi. 

— Poftim? 

— Abia am început-o. 


VP - 32 


— Termină povestea, Șeherezada! îi porunci el, privind-o 
printre gene. 

— Nu. 

El se ridică, cu eleganță, în picioare, căci era întruchiparea 
graţiei desăvârșite. 

— Așadar, acesta a fost planul tău de la bun început, nu-i așa? 

— Despre ce plan vorbiţi, sayyidi? 

— O manevră iscusită. O tactică prin care încerci să amâni 
execuţia... Începi o poveste pe care nu ai de gând s-o mai 
termini, spuse el, cu glasul ameninţător. 

— Ba vreau s-o termin - mâine-seară. Dacă acest lucru se va 
întâmpla sau nu, depinde doar de Domnia Voastră, îi răspunse 
ea, privindu-l stăruitor și încleștându-și pumnii printre faldurile 
shamlei. 

— Ai spus că ai înțeles că viaţa îţi este pecetluită. Am stabilit 
asta de la bun început. _ 

Șeherezada se ridică și ea în picioare. Işi îndreptă umerii și-și 
înălță, semeață, bărbia fermecătoare. 

Când începu să vorbească, își presără glasul cu aceleași 
tonalități caustice ca acelea din vocea califului. 

— Toate vieţile noastre sunt pecetluite, sayyidi. Întrebarea e 
când se va întâmpla acest lucru. lar eu aș mai vrea încă o zi. 

El o privea cu ochi sfredelitori. Chipul îi părea și mai 
ameninţător sub imperiul mâniei clocotitoare. 

Cineva bătu o dată în ușile camerei. 

— O singură zi, murmură ea. 

El o scrută de sus până jos cu ochii lui ca de tigru, 
măsurându-și adversarul și cântărindu-și opţiunile. 

Câteva clipe înfricoșătoare trecură învăluite într-o tăcere 
apăsătoare. 

N-o să mă înjosesc în fața lui, cerându-i îndurare. 

Tăcerea le fusese spulberată de o altă bătaie în ușă, mult mai 
ușoară de această dată. 

Șeherezada făcu un pas înainte, cu ochii ei căprui aţintiţi 
asupra califului. 

El se trase un pas în spate, apoi porni spre ușă. 

Nu. Te rog! Oprește-te! 

Când ajunse în prag, se opri, fără să se întoarcă însă spre ea. 

— Una singură, încuviinţă el, în cele din urmă, rostind 
cuvintele pe un ton insondabil, înainte de a ieși din cameră. 


VP - 33 


Când ușile se închiseră în urma lui, Șeherezada se prăbuși pe 
podea și-și lipi obrazul încins de marmura rece. 

Chiar și descătușarea iureșului de lacrimi implica un efort 
prea mare. 


VP - 34 


e Despina și Rajputanul: 


Tava scoase un zgomot strident, când slujnica o puse pe 
masă. 

Șeherezada sări din pat, încă buimacă de somn. Se frecă la 
ochi cu mâna. Dâre de kohol și fard auriu îi rămaseră întipărite 
în palmă. 

— Sunteţi atât de mică și de fragilă pentru valurile mari pe 
care le-aţi creat, spuse o voce melodioasă. 

— Poftim? întrebă Șeherezada, aţintindu-și ochii, cârpiţi încă 
de somn, asupra celei care vorbise. 

— Am spus că sunteţi atât de mică și de fragilă pentru valurile 
mari pe care le-aţi creat. 

O fată durdulie, cam de vârsta ei, se apropie de divan și dădu 
la o parte perdelele fine de mătase ale baldachinului. Avea 
pielea deschisă la culoare și părul bogat, în nuanţe de cafeniu 
deschis, ca ale mierii, strâns în creștetul capului după moda 
elenă. Ochii de un albastru strălucitor ca Marea Egee erau 
frumos conturaţi cu kohol de mâna măiastră a unui expert. 
Buzele-i senzuale, vopsite cu carmin și ceară de albine, îi erau 
încremenite într-o grimasă fermecătoare. Roba, din pânză albă 
de in, îi scotea în evidenţă formele rotunde și apetisante. Pe 
brațul stâng purta o brățară groasă din argint. 

Inlăturând starea de somnolenţă, Șeherezada încercă să 
afișeze un dram de demnitate. 

— Am auzit de prima dată ce-ai spus. 

— Și atunci de ce m-aţi pus să repet? 

— Pentru că nu știu cine ești și de ce te tot învârţi pe aici, 
făcând afirmaţii ridicole cu noaptea în cap, îi ripostă 
Șeherezada. 

Fata izbucni în râs - un râs zdravăn și sănătos. 

— Cred că încep să înţeleg de ce-aţi stârnit valuri atât de 
mari. Şi nu v-aţi trezit deloc cu noaptea în cap. Căci e deja ora 
prânzului. 


4 Rajputul - castă de proprietari de pământ organizaţi în clanuri patriarhale, întâlnite 
mai ales în centrul și nordul Indiei. 


VP - 35 


Fata deschise paravanele dantelate, dezvăluindu-i soarele de 
amiază, care veghea de pe un cer senin și azuriu. 

Șeherezada bătu în retragere din faţa șuvoiului de lumină. 

— V-am adus de mâncare. Ar trebui să mâncaţi ceva. Sunteţi 
atât de mică și de fragilă, repetă fata. 

— Nu reușesc să înțeleg de ce constituţia mea a devenit dintr- 
odată atât de importantă. 

— Pentru că o fată firavă și plăpândă nu poate face faţă unei 
confruntări de lungă durată și cu atât mai puţin s-o și câștige. Și 
mi-ar plăcea să vă văd învingătoare. 

Punându-se imediat în gardă, Șeherezada îţi trase genunchii 
la piept și afișă o mină lipsită de orice expresie. 

— Învingătoare? 

— Pe Zeus, sunteţi cumplit de ciudată! Da, stăpână, mi-ar 
plăcea să vă văd învingătoare. Adică, mi-ar plăcea să vă văd în 
viață. Nu mă dau în vânt după povești morbide în care fete 
tinere își găsesc sfârșitul în floarea vârstei după toanele 
suveranului nostru. Domniei Voastre îi plac acest gen de 
povești? 

Șeherezada o scrută o clipă cu privirea, apoi își puse 
picioarele goale pe marmura rece și se ridică din pat. 

Ai grijă! 

— Nu, nici mie nu-mi plac, îi răspunse ea. 

— Sunteţi mai înaltă decât mi-am imaginat, îi spuse apoi fata, 
cu zâmbetul pe buze. Dar prea slabă, deși am văzut cazuri și 
mai grave. Aveţi câteva forme apetisante acolo unde trebuie. 
Sunt convinsă că arătaţi uluitor atunci când sunteți gătită. 

— Îmi cer scuze că te întreb, dar cine ești? vru să știe 
Șeherezada. 

— Despina. Servitoarea Domniei Voastre... atâta timp cât veți 
reuși să rămâneţi în viaţă. 

— N-am nevoie de servitori. 

— Mi-e teamă că acest lucru nu depinde de voinţa Domniei 
Voastre, îi ripostă Despina, cu un zâmbet și mai larg pe buze, 
privind-o cu ochii ei albaștri, ce scăpărau scântei, de parcă ar fi 
provocat-o să răspundă impertinenţei sale. 

Șeherezada ezită, adâncită în gânduri. 

— Te-a trimis, așadar, ca să stai cu ochii pe mine? 

— Da, îi răspunse Despina, cu același zâmbet generos afișat, 
dezvăluindu-și dinţii albi. 


VP - 36 


— Și ești o iscoadă bună? 

— Cea mai bună. 

— Dar o iscoadă bună își ascunde identitatea. 

— Spionii iscusiţi nu trebuie s-o facă. 

Șeherezada nu se putu abţine să nu zâmbească. 

— Ești arogantă. 

— Ca și Domnia Voastră, draga mea stăpână Șeherezada. Dar 
eu nu o văd ca pe o meteahnă. Căci, fără un dram de aroganță, 
cine ar încerca imposibilul? 

Șeherezada stătea în fața Despinei. 

Fata era cu jumătate de cap mai înaltă decât ea și degaja prin 
toți porii încredere și siguranţă. Despina întruchipa o forță pe 
care te puteai baza - totul trăda acest lucru - de la roba ce-i 
venea impecabil la trăsăturile-i fermecătoare. 

Dar ochii îi atraseră atenţia mai mult decât orice altceva. 

Căci avea privirea iscoditoare și sfredelitoare a unui vânător. 

Și era oglinda ei. 

M-a avertizat că e o iscoadă. De ce-a făcut-o oare? 

— Nu doriți să mâncaţi ceva? Sau vreţi să vă înfometați cu 
bună știință? Dacă așa stau lucrurile, n-aveţi decât să vă duceţi 
planul la bun sfârșit, căci refuzul de a mânca va ucide un mic 
drăcușor ca Domnia Voastră mult mai repede decât o va face 
califul. 

— Acesta este cel mai frumos și, în același timp, cel mai urât 
compliment pe care mi l-a făcut cineva, îi spuse Șeherezada, cu 
un zâmbet sec. 

— Cu plăcere, îi răspunse Despina, învârtindu-se pe călcâie 
într-un nor de falduri albe și răspândind în aer un parfum de 
iasomie. 

Șeherezada o urmă la masa din colț pe care se afla o tavă 
încărcată cu bunătăţi: lipii /lavash, o rotiţă de brânză de capră, 
înfășurată într-un strat de dulceaţă, un ceainic și o jumătate de 
rodie, ale cărei seminţe străluceau precum granatele în bătaia 
razelor de soare. Ceaiul de cardamom fierbea la foc mic într-un 
ibric din argint, bogat ornamentat. 

Despina ridică capacul ceainicului și începu să pregătească 
ceaiul, punând un cub de zahăr cristal într-o ceșcuţă de cristal. 

Când se așeză pe perne, Șeherezada rupse o bucăţică de 
lavash. 


VP - 37 


Servitoarea o privea printre gene în timp ce îi turna de sus 
ceaiul, ce cădea în ceșcuţă ca un firicel subţire. 

— Am vorbit cât se poate de serios când v-am spus că îmi 
doresc să câștigați acest război, stăpână, zise ea, cu precauţie 
în glas. 

— Te rog să-mi spui Șeherezada! 

— Șeherezada, repetă Despina, zâmbindu-i. 

Ea îi răspunse în aceeași manieră. 

Ai grijă ce faci)! 

O oră mai târziu, cu ajutorul Despinei, Șeherezada se spălă și 
se îmbrăcă cu alte veșminte minuţios ţesute din mătase și 
damasc. O diademă subțire din argint, încrustată cu perle și 
safire mici și albastre, îi împodobea fruntea. La gât purta un alt 
colier făurit după modelul diademei. Brățările subțiri, împodobite 
cu diamante, zornăiau cu fiecare mișcare a mâinii. 

— Am voie să ies afară? întrebă ea, în clipa în care Despina îi 
aplica pe gene ultimele înflorituri cu kohol. 

— Poţi să te plimbi cât vrei prin palat atâta timp cât te 
însoțește rajputanul, îi răspunse ea, încuviințând din cap. 

— Rajputanul? 

Despina strânse din ochi, cu o expresie în care ironia se 
împletea cu compasiunea. 

— Califul este atât de îndrăgostit, încât ţi l-a dăruit pe unul 
dintre membrii gărzilor sale personale. 

— Nu-mi ajunge o iscoadă, mai am nevoie și de un călău gata 
să ducă execuția la bun sfârșit? ripostă Șeherezada, strângându- 
și mâinile în pumni. 

— Mai mult sau mai puţin. 

Că îl urăsc pe acest om e puțin spus. 

— Cine este rajputanul? întrebă ea, pe un ton sec. 

— La un moment dat, fusese poreclit Biciul din Indostans?. Este 
cel mai bun spadasin din Rey, poate chiar din întreg Khorasanul. 
Este devotat cu trup și suflet ta/warului. Un singur spadasin din 
Rey îi egalează talentul, dar nici măcar acesta nu l-a învins 
vreodată pe rajputan. 

Informația mi-ar putea fi de folos în viitor. 

— Și cine este cel de al doilea spadasin de renume din Rey? 


5 Indostan sau Peninsula Indostan este vechiul nume dat regiunii sub-continentului 
indian, care cuprinde: India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Insulele Maldive, Bhutan 
și Nepal. 

VP - 38 


— Aveam mai multe pretenţii de la tine, îi răspunse Despina, 
încruntându-se. 

— Poftim? 

— Credeam că ești mai bine informată. 

— Îmi pare rău că n-am adus cu mine lista celor mai buni zece 
spadasini din Khorasan, îi ripostă Șeherezada. 

— Cred că nu oricine are acces la informaţiile astea, cu atât 
mai puţin o tânără al cărui tată este doar un simplu bibliotecar. 
Nu o găsești afișată pe ziduri pentru ochii profanilor. 

— Tata este custode de bibliotecă și unul dintre cei mai 
inteligenţi oameni din câţi cunosc, îi răspunse Șeherezada, cu o 
privire tăioasă. A fost unul dintre vizirii fostului calif, iar acum 
are în grija sa textele străvechi din bibliotecă. 

— Am auzit că, după moartea soției sale, și-ar fi pierdut 
minţile și a fost decăzut din funcţie. Așa a ajuns bibliotecar. 

Nu trebuie să-mi pierd cumpătul. Este evident că încearcă să 
mă provoace. Dar de ce? 

Șeherezada preferă să păstreze tăcerea pentru a-și redobândi 
controlul. Se juca cu colierul greu, din argint, pe care îl purta la 
gât, dispreţuindu-i greutatea. 

— Mai vrei să știi, așadar, cine este cel de al doilea spadasin 
de renume din Rey? întrebă Despina, schimbând tactica. 

— Las-o baltă! Nu mai contează. 

— Cel de al doilea spadasin de renume din Rey este Khalid Ibn 
al-Rashid. Suveranul suveranilor, spuse Despina, cu un zâmbet 
atotștiutor pe buze. 

Auzind acestea, Șeherezada simţi cum inima i se strânge în 
piept. Marii spadasini erau și niște strategi de excepţie. 
Observau imediat chiar și cele mai subtile șiretlicuri. 

lar acest lucru implica un alt obstacol. Dacă avea s-o 
bănuiască de trădare, îi va fi și mai greu să-i urzească moartea 
și să-l prindă pe picior greșit. 

— Nu are nicio importanță, repetă ea, înghițind în sec. 

— Poate că nu are pentru tine. Dar mi-am imaginat că ai vrea, 
oricum, să știi. 

În ce joc vrea oare să mă atragă? 

— Ţi-ai imaginat greșit, spuse Șeherezada, îndreptându-se 
spre ușile odăii și trăgând de mânere. 

Nici nu trecu bine de prag că o figură mătăhăloasă i se și ivi în 
cale. Avea pielea de culoarea cuprului lustruit și o privea de sus 


VP - 39 


pe Șeherezada, cu capul înfășurat într-un turban minuţios 
realizat. Braţele goale îi scoteau la iveală mușchii puternici, iar 
barba neagră și ascuţită era tăiată cu grijă exact sub bărbie. O 
țintuia cu niște ochi întunecați ca noaptea, cruzi și scrutători ca 
cei ai unui prădător. 

— O, da! Tu trebuie să fii... Îmi pare rău, dar cum te cheamă? 
îngăimă Șeherezada. 

— Ți-am spus - el este rajputanul, interveni Despina, aflată în 
spatele ei. 

— Dar trebuie să aibă și el un nume, îi șopti Șeherezada peste 
umăr. 

— Dacă are, eu nu i-l știu. 

Oftând adânc, vădit iritată, Șeherezada făcu câţiva pași și-și 
înfruntă din nou posibilul călău. 

— Eu sunt Șeherezada, îi spuse ea, întâlnindu-i privirea 
întunecată. 

El o ţintui un timp cu ochii lui feroce, apoi se dădu la o parte 
din calea ei. 

Când trecu pe lângă el, îi zărit sabia lungă - ta/warul - 
strălucind amenințătoare în bătaia soarelui de amiază. 

Așadar, bruta asta mută este singurul spadasin care poate să- 
mi înfrângă dușmanii... 

Cum voi reuși atunci să-i găsesc punctul slab lui Khalid Ibn al- 
Rashid, cu toate iscoadele astea în jurul meu, care îmi urmăresc 
fiecare mișcare? 

Oftă îndelung. 

S-ar putea să am o problemă serioasă. 


VP - 40 


e Lecţia de tras cu arcul 


Palatul fusese construit cu aproape trei sute de ani în urmă de 
un rege înzestrat cu darul extravaganţei. În anii ce-au urmat, 
mai fuseseră adăugate și alte aripi pentru a lărgi construcţia de 
marmură și calcar. Acestea se întindeau ca niște afluenţi ai unui 
râu, îndreptându-se în zare spre o destinaţie necunoscută. 

Era ușor să te rătăcești într-un loc ca acesta. 

— Cum ajung în curte? o întrebă Șeherezada pe Despina, 
după ce cutreierase coridoarele strălucitoare timp de o jumătate 
de oră. 

Despina își înclină capul într-o parte, adâncită în gânduri. 

— Bănuiesc că nu va fi nicio problemă. Nimeni nu ţi-a interzis 
în mod expres să ieși afară. 

Șeherezada își reprimă dorinţa de a-i da un răspuns tăios, în 
timp ce Despina făcu cale întoarsă pe un coridor, luând-o apoi 
spre dreapta. Rajputanul le urma îndeaproape, afișând o 
atitudine la fel de rigidă și de implacabilă ca și expresia de pe 
chipul său. După câteva minute petrecute în tăcere, ajunseră la 
o galerie construită în aer liber, prevăzută cu o serie de uși 
duble și boltite, ce duceau spre curţile interioare. 

Un servitor le deschise primele uși și le lăsară să treacă. 
Șeherezada intră într-o curte cu terase, construite sub forma 
unor trepte imense. Prima dintre aceste terase era presărată cu 
copaci înfloriţi printre care se afla și un aviariu împrejmuit cu 
grilaje lucrate cu multă migală. Stâlpii solizi din lemn de salcâm 
erau acoperiţi cu un strat subțire de var alb și ancoraţi cu pivoți 
din bronz lustruit. larba luxuriantă, de un albastru-verzui, 
creștea în voie printre pietrele de granit ale pavajului. 

Șeherezada trecu pe lângă aviariu și privi cu admiraţie paleta 
coloristică pe care păsările o ofereau din belșug: privighetori, 
sticleți, ciocârlii, canari... 

Un țipăt strident se auzi în clipa aceea de undeva din spatele 
ei. Când se întoarse, văzu un păun umblând ţanţoș pe pajiște, 
etalându-și cu eleganţă coada în formă de evantai, în nuanțele 
malachitului și ale aurului. 


VP - 41 


Șeherezada se apropie de el. Păunul se opri pe loc și o privi cu 
intensitate, apoi își strânse „evantaiul” și o luă la fugă. 

— Plin de el. Și pus pe fugă, spuse ea, râzând singură. 

— La cine te referi? o întrebă Despina. 

Șeherezada clătină din cap. 

— Te referi cumva la bărbaţi? insistă ea, râzând zgomotos. 

Preferând să nu răspundă, Șeherezada străbătu pajiștea și se 
îndreptă spre treptele ce duceau la următoarea terasă. Grădina 
de aici exploda de flori albe de portocali și de smochine verzi, ce 
atârnau greoaie de crengile lor, așteptând momentul pârguirii. 

Zăbovi puţin aici ca să se desfete cu aromele îmbătătoare. 

Despina o privea îngândurată. 

— Ce încerci să faci? întrebă ea, cu suspiciune în glas. 

Șeherezada își puse mâna la ochi ca să se ferească de soare 
și să vadă mai bine umbrele ce se mișcau pe întinderea de nisip 
și piatră de la picioarele lor. 

— Dacă îmi spui ce tot pui la cale, aș putea să te ajut, se oferi 
Despina. 

— Nu pun nimic la cale. Caut ceva. 

— Ce cauţi? 

— O servitoare care să nu mai pună atâtea întrebări. 

Despina începu să chicotească. 

Șeherezada grăbi pasul, coborând în fugă ultimele trepte. 
Când se apropie de intrare, rajputanul mormăi ceva nemulţumit. 

Carevasăzică, nu e mut. 

— Sunt ferm convinsă că n-ar trebui să fii aici, murmură 
Despina. 

— Ai spus că pot să merg oriunde, atâta timp cât mă însoțește 
rajputanul, îi reaminti Șeherezada. 

— Dar nu cred că și-a închipuit cineva că o să ajungi pe 
terenurile de instruire. 

Șeherezada scruta cu ochii ei ageri marea de chipuri 
bărbătești, care se concentrau asupra artei scrimei, aruncau cu 
lancea și își perfecţionau loviturile mortale cu o armă în formă 
de topor, cunoscută sub numele de tabarzin. 

Nu e aici. 

— ÎI cauţi pe calif? o întrebă Despina. 

— Nu. 


VP - 42 


Dar îmi imaginez că cel de-al doilea spadasin de renume din 
Rey se va antrena la un moment dat astăzi... dacă vrea să-și 
mențină titlul. 

lar eu trebuie să-i descopăr punctul slab ca să-l pot distruge. 

— Mincinoaso! îi spuse Despina, cu un rânjet pe buze. 

— De fapt, am venit aici pentru că vreau să..., îi răspunse 
Șeherezada, uitându-se de jur împrejur până când ochii îi căzură 
pe ceva ce cunoștea prea bine. Vreau să învăţ să trag cu arcul. 

— Poftim? exclamă Despina. 

Ignorând-o, Șeherezada se îndreptă spre panoplia de arme. 

Rajputanul îi blocă calea cu braţul, privind-o cu o umbră 
amenințătoare în ochii negri ca onixul. 

Șeherezada se înarmă cu răbdare, apoi îi aruncă aceeași 
încruntătură războinică. 

— Vrei să mă înveţi să trag cu arcul? Întotdeauna mi-am dorit 
să învăţ această artă. 

El clătină din cap. 

— Nu mi se va întâmpla nimic, protestă ea, prefăcându-se 
îmbufnată. Oricum, de mâine, nu va mai trebui să-mi porți de 
grijă. Te rog să-mi îndeplinești această mică favoare! 

— Poate că nu pentru tine își face griji, spuse Despina, pe un 
ton caustic. 

Șeherezada încercă să-i evite braţul imens cât un mamut. 
Când îi dejucă din nou intenţia, ea își ţugui buzele, prefăcându- 
se din nou bosumflată. 

— Chiar trebuie să fii atât de dificil? îl întrebă ea pe un ton 
aspru. 

— Nu e dificil. Așa e el în mod normal, spuse o voce 
melodioasă de bărbat, ce venea din spatele lor. 

Despina și Șeherezada se întoarseră amândouă pe călcâie și 
dădură cu ochii de privirea amuzată a unui tânăr cu părul bogat, 
în nuanțele mahonului, și cu o expresie caldă și prietenoasă pe 
chip. 

Rajputanul rămase perplex. 

— Nu v-aș putea fi eu de folos? își oferi străinul ajutorul, cu un 
zâmbet pe buze. 

— Sper că da, îi răspunse Șeherezada, cu un surâs 
fermecător. Eu sunt... 

— Știu cine sunteţi, stăpână. Toată lumea din palat știe cine 
sunteți, spuse el, făcându-i cu ochiul Despinei. 


VP - 43 


Ea îi evită privirea răutăcioasă, îmbujorată toată la faţă. 

Flirtează, nu glumă! 

— Atunci, aveţi un avantaj decisiv în faţa mea, domnule, îi 
spuse Șeherezada. 

— Eu sunt Jalal, se prezentă el și făcu o plecăciune. 

— Este căpitanul gărzilor și fiul generalului Aref al-Khoury... 
shahrban-ul din Rey, explică Despina, pe un ton formal. 

— Nu vă lăsaţi păcălită de titlul pompos, stăpână! Sunt o 
persoană lipsită cu totul de importanţă, chiar dacă tatăl meu se 
bucură de cel mai înalt rang la curtea califului din Khorasan. 

— Atunci, împărtășim același statut jalnic, căci nici eu nu sunt 
o persoană prea însemnată, spuse Șeherezada. 

— Mă îndoiesc, draga mea stăpână Șeherezada. Mă îndoiesc 
cu tărie, protestă Jalal, cu un zâmbet generos, care îi lumină și 
mai mult chipul prietenos și deschis. 

Rajputanul mormăi din nou, vădit nemulţumit. Mânia lui 
stăruitoare îi reaminti Șeherezadei motivul conflictului lor. 

— Aţi vrea să mă învăţaţi să trag cu arcul, căpitane al-Khoury? 
îl întrebă ea. 

— Depinde de câteva lucruri. În primul rând, aş dori să 
renunţațţi la formulele de politețe și să-mi spuneţi Jalal. Și în al 
doilea rând, Khalid nu trebuie să descopere rolul pe care l-am 
jucat în acest „complot”. 

Khalid? Îi spune pe nume? 

— Sunt de acord cu aceste condiţii. Cu dragă inimă. Dacă le 
accepţi și tu, pe amândouă. 

Jalal se aplecă spre ea cu un gest conspirativ. 

— Atunci, urmează-mă, Șeherezada! 

Ea izbucni în râs. Despina își încrucișă brațele pe pieptul 
voluptuos. 

— Nu e deloc o idee prea bună, o preveni ea, scrutându-i cu 
ochii ei albaștri chipul poznaș al lui Jalal. 

— Pentru cine? Pentru tine sau pentru mine? ripostă 
Șeherezada. Căci mie mi se pare o idee foarte bună să-mi 
petrec ultima zi din viață făcând exact ce mi-am dorit să fac 
întotdeauna. 

Despina oftă resemnată și porni pe urmele Șeherezadei și ale 
lui Jalal, alături de rajputan, a cărui antipatie era la fel de făţișă 
ca și iritarea sa, în ciuda privirii dojenitoare pe care i-o aruncă 
căpitanul gărzilor. 


VP - 44 


Jalal o conduse pe Șeherezada în fața panopliei de arcuri. 
Câteva tolbe cu săgeți stăteau agățate de o bară de oțel, având 
stabilizatoarele din pene de gâscă vopsite în culori strălucitoare 
pentru o mai ușoară recunoaștere. Șeherezada scoase o 
săgeată dintr-o tolbă. Avea vârful bont, deoarece era destinată 
tragerilor la ţintă. Îndoi apoi săgeata, cu gesturi cât mai firești 
cu putință, ca să-i aprecieze flexibilitatea. 

Nu e prea flexibilă. 

— Ai mai tras cu arcul? o întrebă Jalal, dovedind o agerime 
surprinzătoare pentru un tânăr aparent doar vesel și lipsit de 
griji. 

— Nu chiar, îi răspunse ea, pe un ton indiferent. 

— Atunci, pot să te întreb ce faci cu săgeata? 

— Sunt doar curioasă, îi răspunse ea, ridicând din umeri și 
punând săgeata înapoi în tolbă. 

Mai luă apoi încă o săgeată cu pene de altă culoare. Și o 
supuse aceluiași test. 

Mult mai bună. 

Scoase apoi tolba cu săgeți de pe bara de fier. 

— Se pare că învăţăturile mele nu-ţi sunt de niciun folos, 
comentă Jalal, pe un ton afectat. 

— Nu, nu..., îngăimă ea, încercând cu disperare să-și ascundă 
greșeala. Un văr... mi-a spus cândva că este mult mai ușor să 
tragi cu săgeți mai puţin rigide dacă nu ai o constituţie solidă. 

— Înţeleg, spuse Jalal, cu suspiciune în glas. Și ce te-a mai 
învăţat... acest văr al tău despre arcuri? 

— Nimic. Comentariul despre săgeți l-a făcut în treacăt. 

— Desigur. În treacăt, îi răspunse, cu o privire și mai 
îndoielnică. 

Studie iute arcurile expuse în panoplia de arme. Când puse 
mâna pe un arc înalt și plat, îi aruncă peste umăr o privire 
Șeherezadei. 

Ea îi zâmbi. 

Continuând s-o privească cu intensitate, își mută mâna pe un 
arc mult mai mic, ale cărui capete se îndepărtau de arcaș atunci 
când era întins. 

Arcul recurbat. 

Șeherezada își reprimă zâmbetul, refuzând să cadă pradă 
încercărilor lui de a o atrage în cursă cu ajutorul armei ei 
favorite. 


VP - 45 


— Ai preferinţe? o întrebă el. 

— Ce consideri tu că e mai bun. 

— Cred că acesta se pretează scopului nostru, spuse el, dând 
aprobator din cap. 

Cu un zâmbet atotcunoscător pe buze, luă arcul recurbat de 
pe raft și se îndreptă spre ţintele poziționate la o depărtare de 
cincizeci de pași. 

În timp ce îl urma, Șeherezada realiză nechibzuinţa de care 
dăduse dovadă atunci când își trădase cunoștințele în trasul cu 
arcul. 

Ce-am făcut e bun făcut. Dar, pe viitor, va trebui să fiu mult 
mai atentă. 

Își strânse atunci părul negru și ondulat într-un coc la ceafă. 
Apoi, își scoase mantia greoaie și i-o dădu Despinei. O boare 
ușoară de vânt îi mângâia abdomenul și braţele-i goale. Bluza 
argintie pe care o purta avea un decolteu pătrat și mâneci 
foarte scurte. O eșarfă de mătase, de un albastru cobalt, îi 
încingea mijlocul, măturând pământul cu vârfurile ei brodate și 
încrustate cu perle. Condurii argintii ridicau nori de nisip cu 
fiecare pas pe care îl făcea. 

Șeherezada își puse tolba pe umăr, iar Jalal îi întinse arcul 
recurbat. 

O mulţime de spectatori curioși începură deja să se adune 
într-o parte. Despina și rajputanul stăteau în faţă, afișând 
aceleași priviri neliniștite și dezgustate. 

Șeherezada își strânse picioarele în timp ce se lupta să 
poziţioneze o săgeată pe coarda arcului. 

Gesturile ei stângace nu erau însă destul de convingătoare. 

Încercând să-și dovedească nepriceperea, Șeherezada trase 
de săgeată, cu mâinile-i tremurătoare și nesigure, lovind varga 
subțire de lemn a arcului de mânerul acestuia. 

— E bine? îl întrebă ea pe Jalal. 

— Nu. Nu e bine deloc, îi ripostă el. Dar știi deja asta, nu-i 
așa? 

— Nicidecum. 

— Eşti sigură? 

— Ai de gând să mă înveți sau nu? insistă ea. 

El izbucni în râs. 

— Pune-ți piciorul stâng în față și depărtează-l aproximativ la 
o lăţime de umăr! 


VP - 46 


Ea îl ascultă fără să crâcnească. 

— Acum, ţine arcul mai ușor și lasă-ţi coatele în jos! Folosește 
cătarea poziționată pe mâner! 

Șeherezada zâmbi aproape batjocoritor. Nu mai avea nevoie 
de cătare încă de la treisprezece ani. Tariq se dovedise un 
dascăl extrem de iscusit. 

— Odată ce ţi-ai potrivit cătarea, trage de săgeată cât poţi de 
mult și apoi dă-i drumul! 

Când eliberă săgeata, aceasta porni spre ţintă, dar se prăbuși 
la pământ, cam la douăzeci de pași de destinaţia ei. 

Șeherezada se uită la Jalal. El o privea la fel de suspicios. 

— „Nărul” tău nu ţi-a explicat ce înseamnă forţa de tragere? 

Ea clătină din cap. 

— Am ales acest arc pentru că implică o forță de tragere mai 
mică, îi explică el, oftând adânc. Bănuiesc că acesta este și 
motivul pentru care ai preferat un anumit gen de săgeți. Asta 
înseamnă că arcul și săgeata te vor ajuta în tandem să lansezi 
săgeata fără să implici prea multă forță fizică. Un lucru extrem 
de benefic pentru un arcaș firav ca tine. 

— Așadar, forţa de tragere depinde de constituţia arcașului? 

— Cred că depinde mai mult de viteză și precizie. Dacă nu vei 
irosi prea multă energie fizică atunci când tragi o singură 
săgeată, îţi va fi mult mai ușor să poziţionezi alta într-un timp 
cât mai scurt. Pe de altă parte, dacă nu te vei încorda prea mult, 
vei reuși să nimerești ţintele cu și mai multă precizie. 

— Are sens ce spui, încuviinţă Șeherezada. 

— Firește, îi răspunse el, zâmbindu-i cu subinţeles. 

Ignorându-i tonul presărat cu sensuri ascunse, luă altă 
săgeată din tolbă. După ce o poziţionă pe coarda arcului, își 
aţinti privirea asupra lui. 

— Cred că îl cunoști bine pe calif, începu ea. 

Cuvintele ei îi șterseră ușor veselia de pe chip. 

— II cunosc pe Khalid de când era mic. 

— Sunteţi prieteni buni? 

— Nu. 

— Am înţeles. 

Trase de săgeată și apoi îi dădu drumul. De data aceasta, se 
apropie mai mult de ţintă, dar sfârși tot îngropată în nisip. 

— Sunt mai mare decât el, cu doi ani. Eu și fratele lui, Hassan, 
am crescut împreună; eram foarte apropiaţi. Când Hassan a 


VP - 47 


murit, am încercat să-i întind mâna lui Khalid, dar... n-a 
acceptat-o, continuă Jalal, ridicând din umeri. 

— Imi pare rău, spuse Șeherezada, întorcându-se cu faţa spre 
el. 

— De ce îţi pare rău? 

— Nu e ușor să-ţi pierzi cel mai bun prieten. Cel puţin, nu cred 
că e. 

— Îţi mulțumesc pentru cuvintele tale frumoase. Dar Khalid și- 
a pierdut fratele mai mare. lar tatăl său a murit în anul următor. 
Și din cauza întâmplării cumplite cu mama lui... a ajuns pe tron 
la paisprezece ani. Avea doar paisprezece ani și era complet 
singur. Mai departe, cred că știi ce s-a întâmplat. 

Nu-mi pasă. S-a transformat într-un monstru și nu are iertare. 
A avut patru ani la dispoziție ca să învețe legile guvernării și să 
devină un suveran în adevăratul sens al cuvântului. Cât privește 
ce s-a întâmplat mai departe... 

Când Jalal observă expresia de pe chipul Șeherezadei, făcu un 
pas spre ea. 

— Te rog să mă înţelegi! Nu-i caut... scuze, îi spuse el, cu 
glasul domol. 

Șeherezada îi întoarse spatele și înșfacă cu furie o altă 
săgeată din tolbă. Se opri în clipa în care își dădu seama că o 
poziţionase perfect pe coarda arcului, cu precizia unui arcaș cu 
experienţă și nicidecum cu stângăcia unui învățăcel. 

— Îmi pare rău, dar acum sunt ferm convins că mi-am 
câștigat dreptul de a-ţi cere o favoare, Șeherezada, îi spuse 
Jalal, râzând. 

— Și de ce crezi asta? îl întrebă ea, în barbă. 

— Pentru că tăcerea mea are un preţ. 

— Poftim? îngăimă ea, clipind nedumerită. 

El mai făcu un pas. 

— Nu știu ce încerci să-i faci lui Khalid, dar ești prima 
persoană care îl tulbură după atâta amar de vreme. Și cred că 
trebuie să-l mai tulbure cineva din când în când. 

Șeherezada îi întâlni privirea scrutătoare, ţinând încă săgeata 
strâns lipită de gât. 

— Și care e favoarea pe care vrei să mi-o ceri? Căci nu o văd 
pe nicăieri. 

— Khalid nu mi-e prieten. Dar nici dușman. Îmi este doar 
suveran. Imi amintesc de băiețandrul de odinioară... blând și 


VP - 48 


generos, înzestrat cu o minte strălucitoare și iscoditoare. Un 
suflet rătăcitor. Nu-l mai recunosc în pielea acestei făpturi 
ciudate, cu aripile frânte, în care s-a transformat acum - și de 
care m-am săturat. Mă ajuţi să îndrept lucrurile, Șeherezada? 

Ea îl privi într-o tăcere apăsătoare, întrebându-se de unde 
izvora această încredere oarbă. O încredere complet stranie, 
împărtășită de un băiat cu un trecut sângeros și de o fată cu 
intenţii criminale. 

Jalal o privea scrutător, cu chipul lui ars de soare lipit aproape 
de al ei. 

În clipa aceea, Despina își făcu apariţia, ca o vijelie, printre 
mulțimea de curioşi, cu ochii cuprinși de spaimă. Când 
Șeherezada descoperi izvorul spaimei ei, simţi cum rămâne fără 
suflare. 

Căci, în fața lor, se afla califul din Khorasan, care îi privea cu o 
expresie rece și calmă. 

Ca liniștea de dinaintea furtunii. 


VP - 49 


> m. 


e La lumina unei singure lumânări 


Auzindu-i suspinul, Jalal aruncă o privire peste umăr. Bucuria 
îi pieri de pe chip, înlocuind-o apoi cu o umbră de sfidare. 

— Cred că nu vom mai reuși să îndeplinim nimic din ce-am 
stabilit mai devreme. 

— Nici eu nu cred, îi răspunse ea, cu ochii săi căprui aţintiţi 
asupra dușmanului ei cu privirea ca de chihlimbar. 

— Dar sper să ne continuăm discuţia ceva mai târziu, îi spuse 
Jalal, înclinându-se în fața ei și îndepărtându-se ușor. 

Califul străbătu distanța dintre ei. Purta o robă albă, qamis, 
din cea mai fină pânză de in și șalvari gri, sirwal/. O sabie cu 
vârful ascuţit, ce îi era complet necunoscută Șeherezadei, îi 
atârna de eșarfa neagră, tikka, prinsă la brâu. Intruchipa, ca 
întotdeauna, antipodul tuturor lucrurilor pe care ea le considera 
calde și frumoase în lume. _ 

Toţi cei prezenţi în curte încremeniră la ivirea sa. În dreapta 
lui, se afla un domn mai în vârstă, ale cărui alură și înfățișare 
semănau izbitor cu cele ale lui Jalal. La stânga era flancat de un 
bărbat vădit iritat, care ţinea în mâini un vraf de papirusuri. 
Suita era întregită de un grup de soldați și gărzi de corp. 

Pentru o clipă extrem de primejdioasă, Șeherezada cochetă 
cu ideea de a-și îndrepta săgeata asupra califului. De la distanţa 
aceea, știa că putea să-l nimerească. Dar vârful săgeţii era bont 
- căci era destinată doar tragerilor la ţintă. 

S-ar putea să nu reușesc să-l ucid. 

Așa că lăsă arcul jos. 

Nu merită să risc. 

În timp ce îl vedea apropiindu-se, își dorea cu disperare să 
pună stavilă bătăilor năvalnice ale inimii. Dacă voia să-l 
cucerească, trebuia mai întâi să-și stăpânească teama pe care 
monstrul i-o provoca. Și asta cât mai repede cu putinţă. 

Califul se opri la câţiva pași în fața ei. 

Și își îndreptă atenţia spre Jalal. 

— Căpitane al-Khoury! spuse el, cu glasul periculos de domol. 

— Sayyidi, îi răspunse Jalal, făcând o plecăciune înaintea lui. li 
arătam reginei noastre cum să tragă cu arcul. 


VP - 50 


— Asta am văzut. Aș vrea să știu și de ce. 

— Pentru că l-am rugat eu, interveni Șeherezada, pe un ton 
puţin cam prea impetuos. 

El își aţinti ochii asupra ei, cu chipul lipsit de orice expresie. 
Ea îl privea cum o scruta din cap până în picioare, observându-i 
veșmintele vaporoase, lipsa mantiei, părul strâns superficial la 
spate și... tolba cu săgeți ce-i atârna pe umăr. 

— Atunci, îţi adresez ţie întrebarea, spuse califul. 

Șeherezada își încleștă maxilarul și îi răspunse pe un ton 
trufaș și sfidător: 

— Imi trebuie un motiv? 

— i-am cerut o explicație. Nu un motiv. 

— Au același înțeles. 

— Nu neapărat. 

— Ba eu aș zice că da. Indiferent din ce perspectivă priviţi 
lucrurile, răspunsul e cât se poate de simplu - am vrut să învăţ 
să trag cu arcul, iar Jalal a acceptat să mă înveţe, îi explică ea, 
simțind cum șuvițe rebele de păr i se desprind din cocul 
superficial. 

— Jalal? repetă califul, ridicând din sprâncene - singura lui 
reacţie în faţa cutezanţei ei și a lipsei de etichetă. 

— Da, Jalal, îi răspunse ea, dându-și după ureche o șuviţă 
neascultătoare, ce-i cădea pe faţă. 

— Și ce-ai învăţat de la Jalal? 

— Poftim? exclamă ea, uluită de interesul pe care califul i-l 
acorda. 

— Dacă te-a învăţat să tragi cu arcul, înseamnă că ai ce să ne 
arăţi. Asta dacă nu e un dascăl foarte prost. 

Jalal izbucni în râs. 

— Dacă vă mai amintiţi, sayyidi, cred că v-am învăţat câte 
ceva când eraţi copil. 

— Jalal-jan! îşi mustră shahrban-ul fiul, cu chipul consternat. 

— Deși trasul cu arcul n-a fost niciodată punctul meu forte, 
continuă califul. 

— Domnia Voastră a spus-o, sayyidi. Nu eu, ripostă Jalal, 
zâmbind. 

— Jalal! Gata! spuse shahrban-ul, pe un ton aspru. Vorbești cu 
suveranul nostru! 

Jalal se înclină în faţa califului, deși supunerea sa trăda încă o 
umbră de ironie. 


VP - 51 


— Ei bine? insistă califul, îndreptându-și din nou ochii asupra 
Șeherezadei. 

Ea îi susținu privirea iscoditoare. Apoi, fără să mai rostească 
vreun cuvânt, poziţionă din nou săgeata pe coarda arcului, 
ezitând pentru o clipă să tragă. 

Își dorea cu disperare să-i arate cât de bine stăpânea această 
artă și să le demonstreze privitorilor că era un arcaș de 
excepţie, de care ar fi trebuit să se teamă. Voia, de asemenea, 
să onoreze talentul de dascăl al lui Tariq, răbdarea și iscusinţa 
pe care i le arătase atâta amar de vreme și care acum dădeau 
roade din plin. 

Când îl rugase pentru prima oară, la vârsta de unsprezece ani, 
s-o înveţe să tragă cu arcul, era convinsă că fiul de doisprezece 
ani al unui emir puternic avea să ignore rugămintea unei copile 
prostuţe. În vara aceea, însă, petrecută în deșert, ţinând un arc 
simplu în mână, se îndrăgostise pentru prima oară de Tariq 
Imran al-Ziyad. De candoarea și umorul lui proaspăt și 
înviorător. De zâmbetul lui fermecător și mucalit. Firește, nu 
fusese decât un foc de paie la vremea respectivă, dar amintirile 
acelea prețioase erau cele care îi confereau putere ori de câte 
ori simţea cum întunericul pogoară asupra ei. 

Căci nimic nu se aseamănă cu frumusețea primei iubiri. 

Gândul o făcu să închidă ochii. 

Tariq! 

Nu. Astăzi nu este o zi potrivită ca să-ți dezvălui talentele 
ascunse. 

Trase adânc aer în piept. 

Dar nici nu trebuie să pari nevolnică. 

Ținându-și ochii încă închiși, ridică arcul și întinse coarda. 

Nu avea nevoie de cătare. Ştia exact care avea să fie 
destinaţia săgeții. 

Încă de la treisprezece ani, se baza doar pe instinct și pe 
capacitatea ei de a scruta împrejurimile cu privirea. 

Elimină încet aerul din plămâni. 

Când deschise ochii, lansă săgeata. Aceasta se îndreptă spre 
țintă, urmând o traiectorie spiralată perfectă. 

Și se înfipse exact acolo unde își dorise. 

— Uluitor! În ciuda faptului că n-ai folosit cătarea, ai reușit să 
nimerești ţinta, spuse Jalal, pe un ton sec. Aproape. 


VP - 52 


— Asta pentru că ești un profesor foarte bun, îi răspunse ea, 
veselă. 

Un nor trecător pe cer părea să arunce umbra unui zâmbet pe 
buzele califului. 

— Serios? murmură Jalal. 

— Aproape, adăugă ea, cu un zâmbet pe buze. Oricum, am 
nimerit ţinta... sau, cel puţin, i-am nimerit un picior. 

— O lovitură remarcabilă dacă ai fi făcut-o intenţionat. 

— Am stabilit deja că n-am folosit cătarea. Dar cred că m-am 
descurcat destul de bine, nu-i așa? 

— Ce părere aveţi, sayyidi? întrebă Jalal. Regina noastră a 
trecut testul valorii Domniei Voastre? 

Era o întrebare neobrăzată din partea lui. Șeherezada simţi 
cum obrajii îi iau foc în clipa în care își aţinti ochii asupra 
califului. 

El se mulțumea să urmărească, tăcut și detașat, modul în 
care interacționau. 

— A ratat ţinta, spuse el, în cele din urmă. 

Șeherezada îl privea printre gene. Când șuvița rebelă de păr îi 
căzu din nou pe față, o dădu după ureche cu un gest exagerat 
de vehement. 

— Poate că suveranul meu ar dori să-mi arate cum ar trebui 
să procedez în mod corect? spuse ea, pe un ton glacial, 
oferindu-i apoi califului arcul și o săgeată. 

Aceleași sentimente indescifrabile îi umbri pentru o clipă 
profilul tăios. 

lar Șeherezada descoperi că era tot mai curioasă să afle ce 
gânduri se ascund dincolo de chipul său misterios. 

Nu are nicio importanță ce gândește. Nicicând nu va avea. 

N-ar trebui să aibă nici cea mai mică importanță. 

El se îndreptă spre ea și îi luă armele din mână. Când 
degetele li se atinseră pentru o clipă, califul ezită ușor înainte de 
a se retrage. Când se îndepărtă, o umbră îi învălui ochii precum 
unui tigru, iar chipul îi afișa aceeași expresie insondabilă. Fără 
să rostească vreun cuvânt, fixă săgeata pe coarda arcului. 

Șeherezada îi privea poziţia corpului. Işi unduia cu precizie 
trupul zvelt, trăgând de săgeată și îndoind arcul recurbat până 
când vârfurile acestuia nici nu se mai observau. 

Scoase aerul din plămâni în timp ce-și fixă ţinta cu ajutorul 
cătării. 

VP - 53 


Șeherezada își stăvili dorinţa de a zâmbi. 

Folosește cătarea. 

Săgeata ţâșni spre destinaţia ei, urmând o traiectorie 
spiralată și înfigându-se în ţintă, dar nu în centrul ei. 

Lăsă apoi arcul jos. 

— Nu e rău, sayyidi, spuse Jalal, cu un zâmbet pe buze. 

— O lovitură acceptabilă, îi răspunse califul, în barbă. Din care 
nu pot să fac un titlu de glorie, adăugă el, înapoindu-i arcul 
Șeherezadei, fără să-i întâlnească însă privirea. 

Apoi, se întoarse cu gândul să plece. 

— Sayyidi? îl strigă ea. 

Califul se opri pe loc, fără să se întoarcă însă cu faţa. 

— Poate că aţi dori să... 

— ÎI las pe Jalal să te înveţe tot ce vrei. E un arcaș mult mai 
iscusit decât mine. 

Șeherezada scăpără scântei de mânie la gândul că dușmanul 
ei de moarte își imagină că ea și-ar dori ceva de la el. Cu 
excepţia morții sale. 

— Bine, ripostă ea, tăios. 

Califul făcu câţiva pași, apoi se opri din nou. 

— Șeherezada! 

— Da? 

— Ne vedem diseară. 

Ea înșfacă mânioasă o săgeată din tolbă și o fixă pe coardă. 

Doamne, cât îl disprețuiesc! De parcă ar și avea ce să mă 
învețe în arta trasului cu arcul!... E doar un băiețandru care încă 
mai folosește cătarea! Tariq l-ar face praf. Al doilea spadasin de 
renume din Rey! Ha, ha! 

O umbră de îndoială îi tulbură gândurile, iar Șeherezada 
încercă s-o ignore. 

e 

Jahandar privea pânza cortului care se agita în bătaia vântului 
rece al nopţii. 

Stătea întins pe o parte și asculta. Aștepta. 

În clipa în care răsuflarea domoală a Irsei îl convinse că fiica 
lui căzuse într-un somn adânc și odihnitor, dădu păturile la o 
parte și se ridică încet în capul oaselor. 

Ea se mișcă ușor în celălalt capăt al cortului, iar el încremeni 
pe loc. Când se întoarse cu spatele spre tatăl ei, Jahandar 
răsuflă ușurat și se ridică în picioare. Dezmorţindu-și cu grijă 


VP - 54 


mădularele, înlătură oboseala unei zile întregi petrecute pe 
drum. 

Mergând cu pași domoli, Jahandar ajunse la desagă. 

O desfăcu, cât mai încet cu putinţă, și scoase din ea volumul 
cu coperţi uzate din piele. Inima începu să-i bată nebunește în 
clipa în care simţi la piept căldura cărții. 

Puterea uluitoare a paginilor aflate acum în mâinile sale... 

Se îndreptă spre un colț al cortului și așeză vechiul manuscris 
pe un cufăr cu haine. Apoi, aprinse o singură lumânare. 

Și trase adânc aer în piept. 

Coperta cărții era zdrenţuită și ilizibilă. Marginile îi erau roase 
de trecerea nemiloasă a timpului, iar paginile îi erau ferecate cu 
un lacăt ruginit. 

Privi îndelung cartea veche și înnegrită de vreme, ce zăcea 
sub ochii lui. 

Dacă avea să pornească pe această cale... 

Inchise ochii și înghiţi în sec. Gândul îi zbură la soţia lui aflată 
pe patul de moarte, unde zăcea cu răsuflarea întretăiată și 
cerșea încă o clipă de viaţă pe care s-o petreacă alături de 
copilele ei. 

II rugase cu disperare pe Jahandar s-o salveze din ghearele 
bolii neîndurătoare. 

Simţise din nou gustul amar al neputinței pe care-l trăise 
atunci când îi ţinuse în brate trupul fără vlagă. 

Și al nevolniciei covârșitoare cu care își privise fiica mai mare 
aruncându-se în braţele unui monstru cu doar două seri în urmă. 

Avea să îndrepte lucrurile, indiferent de preţul pe care avea 
să-l plătească. Dacă Șeherezada reușise să treacă cu bine de 
noaptea trecută, va face tot ce-i va sta în putinţă să fie demn de 
fiica lui. lar dacă nu reușea... 

Strânse cu putere în mână cotorul cărții. 

Nu! Nu se va mai lăsa copleșit de umbrele îndoielilor. 

Jahandar scoase de la gât lanţul lung de argint, de care atârna 
o cheie neagră. Se aplecă deasupra cărţii și introduse cheia în 
lacăt. Când coperţile se deschiseră în faţa lui, o lumină argintie 
țâșni din paginile ei. jJahandar atinse prima pagină... 

Și-și stăvili un strigăt. 

Căci pagina îi arse mâna. 

Dar nu mai conta. 

Işi ascunse degetele în mânecă și încercă din nou. 


VP - 55 


Textul era scris într-un dialect timpuriu al limbii ciagataie. 
Taâlmăcirea ei avea să fie un proces istovitor și migălos, chiar și 
pentru un om învăţat ca Jahandar. Și cu atât mai mult cu cât 
lucra sub presiunea covârșitoare a timpului. 

Dar nici asta nu mai conta. 

Inima îi bătea, gata parcă să-i iasă din piept, în clipa în care 
apropie lumânarea de lucrarea sa. 

Pentru copilele lui avea să urnească și munţii din loc. 

De data aceasta, nu avea să mai dea greș. 


6 Limba ciagatai sau vechea uzbecă a fost o limbă turcică formată în sec. XIII-XIV în 
baza dialectelor turcice vorbite în Valea Ferganei, în sud-estul Uzbekistanului. 


VP - 56 


e Aladin și lampa fermecată 


În seara asta, Șeherezada știa cu siguranţă că avea să vină la 
ea, mai devreme sau mai târziu. 

Apariţia lui Khalid, în orele târzii ale nopţii, nu mai era o 
surpriză pentru ea. 

Servitorii, care aduseră mâncarea și vinul, nu văzuseră nici 
urmă de Șeherezada în cameră. Califul fusese cel care o găsi 
stând pe terasă și privind o intrare lăturalnică, străjuită de mai 
multe havuzuri”. 

Nu se întoarse când îl auzi venind. Se rezemă de balustradă și 
își zâmbi sieși. 

El șovăi ușor, după care se apropie de ea. 

O semilună îi veghea din înaltul cerurilor, reflectându-se în 
apa strălucitoare din bazinele fântânilor. 

— Deși nu-i vezi, ador parfumul florilor de portocali..., creează 
un tablou plin de frumusețe și de viață, începu ea. 

El nu îi răspunse imediat. 

— Îţi plac florile de portocali? 

— Da. Dar, mai presus de orice, prefer trandafirii. Tata are o 
grădină superbă de trandafiri. 

Califul își îndreptă privirea spre ea și îi studie profilul în bătaia 
razelor de lună. 

— Cred că un tată, care iubește atât de mult florile, s-a opus... 
unei fapte ca asta. 

— Cred că un suveran, care speră să câștige dragostea 
supușilor săi, n-ar trebui să le execute fiicele la ivirea zorilor, 
spuse Șeherezada, cu ochii aţintiţi în continuare în fața ei. 

— Dar cine spune că sper să câștig dragostea supușilor mei? 
ripostă califul, pe un ton placid. 

Auzindu-i cuvintele, Șeherezada se întoarse spre el și-l ţintui 
cu privirea. 

— Și eu care am crezut, în tot acest timp, că sunteți un om 
inteligent, spuse ea, imitându-i, în derâdere, tonul rece al 
glasului. 

Ironia ei subtilă nu-i scăpă califului. 


7 Bazin, fântână arteziană. 
VP - 57 


— Și eu care am crezut, în tot acest timp..., că nu vrei să 
mori, îi răspunse el, cu o grimasă în colţul gurii. 

Șeherezada îi aruncă o privire piezișă. 

Apoi, izbucni în râs. 

Vântul îi purtă sunetele în noapte, umplând aerul cu râsul ei 
cristalin ca un clinchet de clopoțel. 

Califul își trădă pentru o clipă uimirea, ascunzând-o însă apoi 
sub voalul gândurilor sale întunecate. 

— Sunteţi foarte ciudat, spuse Șeherezada, după ce râsul i se 
pierdu în umbra nopţii. 

— Nici tu nu ești mai prejos, Șeherezada al-Khayzuran. 

— Dar eu o știu prea bine. 

— Și eu sunt conștient de asta. 

— Dar eu nu pedepsesc pe nimeni. 

— Îi invidiez pe cei care văd lumea ca tine, îi spuse el apoi, 
oftând adânc. 

— Îmi daţi de înțeles că sunt nătângă? îl întrebă ea, 
stăvilindu-și cu greu mânia. 

— Nu. Vezi lucrurile la fel cum îţi trăieşti și viaţa. Fără teamă. 

— Nu e adevărat. Mi-e teamă de foarte multe lucruri. 

— De ce ţi-e teamă? o întrebă el, cu o privire iscoditoare. 

Și în clipa aceea, ca și când noaptea i-ar fi prevestit ce va să 
vină, un vânt puternic se abătu asupra lor, fluturându-i părul 
lung și negru al Șeherezadei. Șuviţele îi biciuiau chipul, 
ascunzându-i trăsăturile. 

— Mi-e teamă de moarte, îi răspunse ea, printre șuierăturile 
de vânt. 

Și mi-e teamă că aș putea pierde acest război în fata ta. 

El o privea stăruitor în timp ce rafalele de vânt se stingeau 
încetul cu încetul... încetând să se mai joace cu părul 
Șeherezadei. 

Când totul se domoli, o șuviţă rebelă de păr - cea care o 
necăjise ceva mai devreme - îi intră în ochi. Ridică mâna ca s-o 
dea la o parte, dar... 

Dar el i-o prinse într-a sa și îi dădu, cu blândeţe, șuvița după 
ureche. 

Umbra îndoielii își făcu din nou apariţia, bântuindu-i gândurile. 

— Spune-mi de ce ai venit aici! o rugă el, cu glasul domol, 
aproape implorator. 

Am venit ca să înving. 


VP - 58 


— Trebuie să-mi promiteţi că nu mă veţi ucide, îi răspunse ea, 
în șoaptă. 

— Nu pot să fac asta. 

— Atunci, nu mai e nimic de spus. 

(J 

La fel ca și în prima noapte, Șeherezada își descoperi cu 
uimire capacitatea de a se detașa de realitate. 

Și îi era, din nou, recunoscătoare, pentru că nu încercase, nici 
măcar o dată, s-o sărute. 

Recunoștinţa se împletea însă cu nedumerirea. 

Se sărutase uneori cu Tariq - îmbrăţișări furate printre 
umbrele turnurilor boltite. Aceste întâlniri clandestine îi făceau 
întotdeauna inima să freamăte de emoție. Căci puteau fi oricând 
descoperiţi de vreun servitor; sau și mai rău, Rahim ar fi putut 
să-i vadă sărutându-se... și ar fi mustrat-o fără milă, așa cum 
făcuse din clipa în care și-a asumat rolul fratelui pe care 
Șeherezada nu l-a avut niciodată. 

Astfel, deși se simţea recunoscătoare pentru că nu trebuia să 
sărute un criminal, i se părea ciudat faptul că soțul ei refuza să 
înfăptuiască acest act, cu atât mai mult cu cât nu i se părea atât 
de intim ca... alte lucruri. 

Șeherezada se gândi deodată că voia să afle, totuși, motivul. 
lar curiozitatea ei creștea cu fiecare clipă care trecea. 

Încetează ! Nu are nicio importanță. 

In loc să se ridice din pat și să se îmbrace, urmându-i 
exemplul, Șeherezada mai zăbovi un timp, strângând la piept, 
cu brațele ei lungi și subțiri, o pernă mare, în nuanțele 
strălucitoare ale cornalinei. 

Văzând că nu îl însoțea la masă, califul o ţintui cu privirea. 

— Nu mi-e foame, îi spuse Șeherezada. 

El respiră adânc, mișcându-și umerii în ritmul respirației. 

Se așeză apoi în celălalt capăt al divanului, stând cât mai 
departe cu putință unul de altul. 

Ce ciudat! 

Șeherezada se întoarse pe o parte, cufundându-se printre 
pernele de mătase. Gleznele arămii îi atârnau pe marginea 
divanului. 

Califul își îngustă ușor ochii de culoarea chihlimbarului, 
privind-o printre gene. 


VP - 59 


— Ai vrea să-ţi depăn povestea în continuare? îl întrebă ea. 
Luminăţia Ta? 

— Aproape am crezut că ai uitat de regulile de adresare. 

— Poftim? 

— Ai uitat cine sunt, Șeherezada? 

— Nu... sayyidi, îi răspunse ea, clipind nedumerită. 

— Atunci, lipsa etichetei se împletește, în cazul tău, cu 
sentimentul că ai fi în siguranță. 

— La fel cum apatia și amărăciunea se împletesc cu 
personalitatea Domniei Voastre, îi răspunse ea, privindu-i umerii 
ce se ridicau și se lăsau odată cu ritmul respirației. 

— Spune-mi cum de îţi permiti să-mi vorbeşti în felul acesta? 

— Cineva trebuie s-o facă, ripostă ea, fără șovăire. 

— Și crezi că acest „cineva” trebuie să fii tu? 

— Cred că trebuie să fie cineva care nu se teme de Domnia 
Voastră. Și, deși mă simt... neliniștită când ne aflăm împreună, 
cu cât explorez mai mult lumea Domniei Voastre, cu atât am 
mai puţine motive să mă tem. 

Nici nu rostise bine cuvintele, că și realizase adevărul care se 
ascundea dincolo de ele. În singura zi petrecută alături de soţul 
ei, nu văzuse nici urmă din monstrul însetat de sânge pe care și- 
| imaginase. 

De această dată, umbra care îi învălui chipul pentru o clipă 
nu-i trădă doar uimirea, ci și deznădejdea. Totul dispăru curând 
sub masca deșertăciunii ce-i învăluia mereu trăsăturile. 

— Nu știi nimic, pară el lovitura. 

— Aveţi dreptate, îi răspunse ea, izbucnind aproape în râs. Nu 
știu nimic. N-aţi vrea să mă luminaţi, sayyidi? 

Îi oferea un pahar de vin otrăvit, menit să-l îmbete și să-i 
răsucească cuțitul în rană până avea să sângereze de moarte. 

Menit să-i expună slăbiciunile. 

Dă-mi, te rog, frânghia cu care să te spânzur! 

— Termină povestea lui Agib, Șeherezada! 

Momentul fusese, astfel, irosit. 

Deocamdată. 

Și își reluă firul povestirii, zâmbindu-i din celălalt capăt al 
divanului. 

— Umbra ce luase naștere în norul albastru de fum se 
materializă... și izbucni în râs. 

Califul începu să se relaxeze. Și se întinse pe pat. 


VP - 60 


— Agib se târî câţiva pași mai departe, din ce în ce mai 
înspăimântat. Râsul devenea tot mai răsunător, invadând ţărmul 
de la poalele Muntelui de Adamant. Agib își acoperi faţa cu 
mâinile-i tremurânde. Și umbra prinse tot mai mult contur, 
prefăcându-se într-un duh pleșuv, cu urechile ascuţite și 
împodobite cu aur. Avea pielea albicioasă și acoperită cu semne 
scrise într-o limbă pe care Agib nu o recunoștea. Când duhul 
deschise gura ca să vorbească, Agib văzu că avea dinţii ascuţiţi 
ca vârful unui brici. 

Șeherezada își puse o pernă sub gât și își încrucișă gleznele. 
Când îi surprinse privirea cu care îi scruta picioarele goale, 
căscă ochii mari, iar califul își mută privirea în altă parte. 

Ignorându-și obrajii încinși, își continuă povestea: _ 

— Agib era convins că avea să-și găsească sfârșitul. Işi 
împreună mâinile și își închise ochii, rugându-se în tăcere ca 
duhul să pună capăt, iute și fără durere, unei vieţi mizerabile. 
Când acesta începu să vorbească, cu un glas ce zguduia până și 
pământul pe care călcau, cuvintele erau ultimul lucru pe care 
Agib se aștepta să le audă din gura lui - și asta din numeroase 
motive. „Ce dorește stăpânul meu să mă întrebe?” spuse duhul. 
Agib îl privea împietrit și fără grai. Duhul repetă cuvintele. „Să 
te întreb? îngăimă Agib, în șoaptă. Despre ce vorbești, duh al 
potirului?” Duhul începu din nou să râdă și îi răspunse: „Aceasta 
a fost prima din cele trei întrebări pe care stăpânul poate să mi 
le pună. Are voie numai și numai trei întrebări. Acum, au mai 
rămas doar două. Întrebările despre care vorbesc sunt cele pe 
care stăpânul Potirului din bronz poate să i le pună Duhului 
Atotcunoscător, ce sălășluiește în potir. Deţin răspunsurile 
tuturor întrebărilor - legate de trecut, prezent și viitor. Alege-le 
cu grijă, căci - odată ce le vei pune pe toate trei - nu-mi vei mai 
fi stăpân!” 

Auzind acestea, califul zâmbi, ca pentru sine. 

— Agib sări în picioare, încă neîncrezător. Dar mintea ascuţită 
a unui hoţ începea să-și spună deja cuvântul, ajutându-l să 
înţeleagă într-o clipită că nesăbuinţa lui îl costase deja o 
întrebare prețioasă. Încetă, așadar, să mai vorbească fără rost 
ca să nu mai cadă pradă trucurilor oratorice ale duhului înțelept 
ce-i stătea în cale. Își formulă cu grijă întrebarea în minte și abia 
pe urmă o îmbrăcă în cuvinte: „Duh al Potirului de bronz, 
stăpânul tău vrea să știe cum poate să scape de pe insula asta 


VP - 61 


și să ajungă în ţinuturile natale fără ca vreun necaz să se abată 
asupra lui”. Duhul zâmbi răutăcios, apoi se înclină în faţa lui 
Agib. Arătându-i muntele cu capul, spuse: „Pe vârful Muntelui de 
Adamant se află îngropată o barcă înzestrată cu şuruburi de 
alamă. Trage-o la mal și pornește la drum, călăuzindu-te după 
cea mai strălucitoare stea - a treia în univers - de pe bolta 
cerului! După douăzeci de zile și nopţi, vei pune piciorul pe 
meleagurile natale”. „Am cerut, clar și răspicat, ca niciun necaz 
să nu se abată asupra mea în timpul călătoriei, insistă Agib, cu 
multă prudenţă. Nu-mi amintesc însă să-mi fi spus, în răspunsul 
tău, unde găsesc mâncare și apă.” Duhul începu din nou să 
chicotească. „Stăpânul învață mai repede decât mulţi alţii. Te 
voi îndruma spre un pârâu neștiut de nimeni, aflat în partea de 
vest a insulei. Cât despre merinde, te sfătuiesc să prinzi și să pui 
la uscat cât mai mult pește pentru călătorie.” 

— Pare mult prea ușor, interveni califul. Duhul nu e demn de 
încredere. 

— Niciun duh nu e demn de încredere, după părerea mea, 
sayyidi, îi răspunse Șeherezada, râzând. In următoarele zile, 
Agib urmase sfaturile duhului. Aduse barca la mal și o încărcase 
cu provizii pentru călătorie. În cea de a treia noapte, în bătaia 
unei luni pline, pornise la drum, ascunzând Potirul de bronz într- 
o desagă pe care o ţinea la picioare. Timp de zece zile, călători 
în tihnă. Asta îi dădu încredere că totul va decurge bine... că 
norocul îi surâde din nou. Și începu să se întrebe ce să-i mai 
ceară, pentru ultima oară, duhului. Unde se află bogăţiile lumii? 
Sau cum să cucerească inima celei mai frumoase femei din 
Bagdad? 

Șeherezada se opri o clipă, oferind șansa cuvintelor să 
producă efectul scontat. 

— Și apoi... barca începu să scârțâie din toate încheieturile, 
iar apa sărată pătrundea în voie înăuntru. Agib descoperi, 
înfricoșat, că șuruburile de alamă se desprindeau la capete, iar 
apa își croia drum prin punctele de îmbinare. Cuprins de spaimă, 
încercă să scoată apa cu mâinile goale. Când înţelese că 
eforturile sale erau în zadar, luă potirul și a începu să-l frece cu 
disperare. Duhul își făcu apariţia și se așeză liniștit pe prora 
înclinată a bărcii. „Ne scufundăm! ţipă Agib. „M-ai încredinţat că 
voi ajunge acasă fără ca vreun necaz să se abată asupra mea.” 
Duhul îl privea nestingherit, de parcă n-ar fi avut nicio grijă pe 


VP - 62 


lume. „Poţi să-mi pui o întrebare, stăpâne”, îi răspunse el. Agib 
se uită disperat de jur împrejur, întrebându-se dacă acum era 
momentul să-i pună ultima - și cea mai prețioasă - întrebare. 
Atunci, văzu la orizont catargul unei alte bărci - un vas mult mai 
mare. Se ridică în picioare și începu să-și fluture mâinile prin 
aer, ţipând cu disperare ca să atragă atenţia echipajului. Când 
vasul se îndreptă spre el, Agib strigă triumfător, iar duhul zâmbi 
malitios înainte de a se face din nou nevăzut în potirul său. Agib 
urcă la bordul corăbiei, copleșit de recunoștință, cu hainele 
zdrențuite și chipul ars de soare, ascuns sub o barbă răvăşită. 
Dar când colo, ce să vezi?... 

Califul ridică din sprâncene. 

— Când stăpânul corăbiei ieși pe punte, Agib descoperi cu 
stupoare că era nimeni altul decât emirul..., omul ai cărui soldaţi 
îl vânaseră prin tot Bagdadul și-l obligaseră să se aventureze în 
această călătorie blestemată. Atunci, se gândi pentru o clipă să 
se arunce în mare, dar, când emirul îi zâmbi cu căldură și îl primi 
cu brațele deschise la bordul vasului său, își dădu seama că 
înfățișarea sa neîngrijită constituia o mască perfectă, ce-l ajuta 
să fie de nerecunoscut. Ajunse astfel să mănânce la masa 
emirului, împărțind merindele și băutura, de parcă nici n-ar fi 
știut cine e stăpânul corăbiei. Bătrânul emir era un amfitrion 
desăvârșit, umplând pocalul oaspetelui său cu propria-i mână și 
desfătându-l cu povești petrecute pe mare. Odată cu trecerea 
timpului, când apusul se contopea în noapte, Agib află că emirul 
ridicase pânzele cu câteva săptămâni în urmă și pornise în 
căutarea unei insule în mijlocul căreia se înălța un munte 
misterios. Undeva pe această insulă, se afla ascuns un potir 
înzestrat cu puteri magice, care putea să răspundă la orice 
întrebare din lume - legată de trecut, prezent și viitor. 

Califul se rezemă într-un cot și o privea cu căldură în ochi. 

— Auzind acestea, Agib încremeni pe loc. Căci emirul nu 
putea să vorbească decât despre potirul care zăcea în desaga 
lui. Prefăcându-se că nu știe absolut nimic, îl întrebă pe emir de 
ce se hotărâse să pornească într-o aventură atât de 
primejdioasă, cu atât mai mult cu cât se afla în amurgul vieţii. 
Ochii emirului se umplură de tristeţe. El mărturisi că pornise pe 
mare în căutarea muntelui negru și a potirului său tainic doar 
dintr-un singur motiv. Cu câteva săptămâni în urmă, îi fusese 
furat un lucru extrem de prețios - un inel ce-i aparținuse iubitei 


VP - 63 


sale soţii. Era tot ce mai avea de la ea și îl considera averea sa 
cea mai de preț. Un hoţ iscusit de pe străzile Bagdadului îi 
furase podoaba chiar de pe mână și se pierduse în mulțime la 
adăpostul unei umbre. Încă din ziua aceea, emirului îi apărea în 
vis, în fiecare noapte, năluca soţiei sale moarte, și știa că 
trebuia să recupereze inelul, indiferent de preţul pe care avea 
să-l plătească. Dacă duhul potirului avea să-i spună unde se află 
bijuteria, va reuși să confere tihna spiritului neliniștit al soţiei 
sale și să cinstească astfel amintirea dragostei lor. 

— Așadar, întrebarea pe care voia să i-o pună unui duh 
atotcunoscător se referea la o simplă dovadă de dragoste? 
interveni califul. 

— O simplă dovadă de dragoste? Dar iubirea reprezintă o 
forţă prin esenţa ei, sayyidi. În numele dragostei, oamenii și-au 
închipuit lucruri inimaginabile... și au atins adesea imposibilul. 
Nu i-aș lua puterea în derâdere. 

— Dar nici nu fac asta, îi răspunse califul, susținându-i privirea 
scrutătoare. Îi deplâng însă rolul pe care îl joacă în povestea 
asta. 

— Vă mâhnește însemnătatea pe care emirul o acordă iubirii? 

— Mă simt doborât de importanţa covârșitoare pe care o are 
în viaţa noastră, îi răspunse el, după o scurtă pauză. 

— E de înţeles, spuse Șeherezada, cu un zâmbet trist pe buze. 
Dacă nu chiar previzibil. 

— Îți închipui că știi deja foarte multe după doar o zi și două 
nopţi petrecute împreună, regina mea, ripostă el, înclinând 
capul într-o parte. 

Șeherezada îi evită privirea și începu să se joace cu colţul 
pernei roșii pe care o ţinea în braţe. Își simţea obrajii îmbujoraţi. 

Regina mea? 

Stânjenit de tăcerea ei, califul începu să se agite. 

— Aveţi dreptate, murmură Șeherezada. N-ar fi trebuit să 
spun asta. 

El trase adânc aer în piept. 

O tăcere stranie se lăsă între ei. 

— lar eu n-ar fi trebuit să te întrerup. Îmi pare rău, îi șoptit el. 

Șeherezada își înfășură printre degete ciucurele stacojiu al 
pernei. 

— Te rog să continui, îi spuse el. 

Ea își ridică privirea și dădu din cap. 


VP - 64 


— Agib ascultase povestea emirului copleșit de neliniște. Doar 
el era făptașul. In încercarea lui disperată de a scăpa de soldații 
emirului, aruncase inelul. Și nu avea nici cea mai mică intenţie 
de a preda potirul înainte de a-i pune duhului ultima întrebare 
crucială. lar dacă emirul avea să descopere că potirul se afla în 
mâna lui Agib, avea să-l ucidă fără doar și poate ca să și-l 
însușească. Inevitabil părea să fie și pericolul ca cineva să 
descopere în persoana oaspetelui lor pe hoțul care îi frânse 
inima emirului. Agib se hotărî să rămână în apropierea 
bătrânului până la sfârșitul călătoriei și să facă tot ce-i stătea în 
putinţă ca să-și ascundă identitatea. 

Șeherezada se ridică în capul oaselor când zări o rază palidă 
de lumină pătrunzând prin dantelăria paravanelor ce duceau 
spre terasă. 

Și o luăm iar de la capăt. 

— In următoarele luni, corabia străbătu ape întinse în 
căutarea Muntelui de Adamant sub călăuzirea lui Agib, care o 
abătea adesea de la drum. În tot acest timp, emirul îi 
împărtășise foarte multe lucruri despre experienţele și viaţa sa. 
Agib ajunse să-l admire nespus de mult, iar emirul văzu, curând, 
în oaspetele său un tânăr inteligent, înzestrat cu o sete 
inepuizabilă pentru cunoaștere și o inimă curajoasă. Deveni, în 
scurt timp, un marinar abil. Realiză că putea să câștige 
respectul oamenilor nu doar pentru talentul cu care stăpânea 
arta hoţiei, ci și pentru că era un om de cuvânt pe care se 
puteau bizui. Dar, din păcate, timpul nu mai era de partea lor. 
Bătrânul emir se îmbolnăvi, iar echipajul fu obligat să se 
întoarcă din drum. Căci emirul era pe moarte. Fiecare zi 
devenea astfel și mai prețioasă. Agib privea înspăimântat cum 
prietenul și mentorul său se stingea sub ochii lui. Se gândise să-l 
întrebe pe duhul potirului dacă exista vreo cale să-l salveze, dar 
știa că acest lucru era cu neputinţă. 

Zorile se strecurau, fantomatice, prin dantelăria paravanelor. 

— Imediat ce corabia ajunse în port, Agib știu ce avea de 
făcut. Fugi de la bordul corăbiei doar cu potirul în mână. Când 
trecu de docuri, frecase marginea potirului și îi ceru duhului să-i 
spună unde se afla inelul. El izbucni într-un râs zgomotos când 
înţelese că, prin această întrebare, Agib își irosea șansa de a-și 
îndeplini o dorință, poate, crucială, dar îi spuse că inelul se afla 
pe degetul mic al unuia dintre cei mai cunoscuţi mercenari din 


VP - 65 


Bagdad. Agib pornise de-ndată pe urmele acestuia. Lupta pentru 
recuperarea bijuteriei fusese sângeroasă și brutală. Agib fusese 
obligat să-și risipească întreaga avere ca să scape cu viață din 
bârlogul mercenarilor. Se întoarse la bordul corăbiei doar cu 
inelul în mână, având ochii învinețiţi și trupul plin de răni. 

Zorile își etalară acum strălucirea în toată splendoarea lor. 

lar Șeherezada era convinsă că și califul era conștient de asta. 

Își continuă însă povestea, fără șovăire. 

— Emirul abia își mai trăgea sufletul. Când îl văzu pe Agib, 
întinse mâna spre el. Tânărul îngenunche la căpătâiul divanului 
și îi puse inelul pe deget. Emirul văzu rănile lui Agib printre 
lacrimile ce-i brăzdau obrajii. „Fiule! îngăimă el. Îţi mulţumesc! 
Din tot sufletul.” Agib începu să plângă. Voise apoi să-și 
dezvăluie identitatea, dar emirul îl opri. „Am știut cine ești din 
clipa în care te-ai urcat la bordul vasului meu. Promite-mi că, de- 
acum înainte, nu vei mai fura niciodată de la semenii tăi! Și că 
vei încerca să faci tot ce-ţi stă în putinţă să îmbunătățești viața 
celor din jur.” Agib încuviință din cap, vărsând lacrimi amare. Și 
atunci, strângându-l pe Agib de mână, emirul își dădu sufletul cu 
un zâmbet împăcat pe buze. Tânărul descoperi apoi că emirul îi 
lăsă prin testament întreaga avere, împreună cu titlul său, ca și 
când Agib ar fi fost cu adevărat sânge din sângele lui. Și-a luat 
apoi o soţie, iar nunta noului emir a fost o sărbătoare fastuoasă 
cum Bagdadul nu mai văzuse nicicând. 

Șeherezada se opri, cu ochii aţintiţi asupra razelor de soare ce 
răzbăteau de pe terasă. 

— Ai terminat? o întrebă califul, pe un ton domol. 

Ea clătină din cap. 

— La nunta noului emir, se afla și un oaspete dintr-un ţinut 
îndepărtat - un vrăjitor din Africa aflat în căutarea unei lămpi 
fermecate. În realitate, însă, nu lampa o căuta. Ci pe un tânăr. 
Un tânăr pe nume Aladin. 

— Asta este o altă poveste, spuse califul, încleștându-și 
maxilarul. 

— Nu e adevărat. Face parte din aceeași poveste. 

Cineva bătu în clipa aceea la ușă. 

Șeherezada se ridică din pat și își puse shamia, încingându-și 
cordonul cu mâinile tremurătoare. 

— Șeherezada... 


VP - 66 


— Aladin era un jucător de cărţi..., un trișor cu un trecut de 
renume și cu o obârșie la fel de renumită. Tatăl său fusese și 
el... 

— Șeherezada! 

— Nu este o altă poveste, sayyidi, spuse ea, pe un ton calm și 
domol, ascunzându-și mâinile în faldurile robei ca să le ascundă 
tremurul care i-ar fi putut trăda freamătul lăuntric. 

Califul se ridică în picioare în clipa în care se auzi o nouă 
bătaie în ușă, de această dată mult mai insistentă. 

— Intră! porunci. 

Când shahrban-ul din Rey intră în iatacul ei, însoţit de patru 
soldaţi, Șeherezada simţi cum pământul i se clatină sub 
picioare. Se înfipse bine în podea și adoptă o ţinută cât mai 
fermă cu putinţă ca să nu-și dezvăluie nici cel mai mic semn de 
slăbiciune. 

Ce caută tatăl lui Jalal aici? 

— Generale al-Khoury! S-a întâmplat ceva? întrebă califul. 

Shahrban-ul făcu o plecăciune în fața suveranului său. 

— Nu, sayyidi, îi răspunse el, ezitând ușor. Dar... s-a făcut 
dimineaţă, adăugă apoi, aţintindu-și ochii asupra Șeherezadei, 
fără să-i întâlnească însă privirea. 

Nu se poate... oare... chiar vrea să-mi ia viața? De ce mi-ar 
dori moartea? 

Deoarece califul nu schiţă nici cel mai mic gest ca să-l 
oprească, shahrban-ul le făcu semn gărzilor din cap. 

Soldaţii se îndreptau spre Șeherezada. 

lar inima i se opri atunci în loc. 

Nu! 

Un soldat o apucă de mână, iar califul se crispă la față. Ea își 
smulse cu violenţă braţul din strânsoarea soldatului, de parcă o 
flacără nevăzută i-ar fi ars pielea. 

— Nu mă atinge! ţipă ea. 

Când un alt soldat o apucă de umeri, îi arse o palmă peste 
mână. 

— Aţi asurzit cu toţii? Cum îndrăzniţi să mă atingeţi? Nu știți 
cine sunt? strigă ea, glasul trădându-i spaima. 

Neștiind ce să facă, își aţinti privirea asupra dușmanului ei. 

Ochii lui ca de tigru erau... sfâșiați. 

Prudenti. 

Și apoi? 


VP - 67 


Calmi. 

— Generale al-Khoury! 

— Da, sayyidi. 

— Aș vrea să îţi prezint Muntele de Adamant. 

Shahrban-ul se uită nedumerit când la calif, când la 
Șeherezada. 

— Dar, sayyidi... Nu înțeleg nimic. N-aţi putea să... 

Califul se întoarse cu faţa spre el. 

— Ai dreptate, generale. Nu ai cum să înţelegi. Dar eu aș vrea 
oricum să-ţi fac cunoștință cu Muntele de Adamant... 

Califul își îndreptă din nou privirea spre Șeherezada, schițând 
pe buze umbra unui zâmbet. 

— Regina mea. 


VP - 68 


e Începutul înseamnă sfârsitul 


Rida” pe care o purta Tariq era acoperită cu un strat gros de 
praf. Nisipul i se lipea de fiecare părticică de piele dezgolită. 
Murgul lui negru era ud de sudoare și începu să spumege. 
Rahim bombănea tot mai vehement cu fiecare oră care trecea. 
Tariq vedea însă, înălțându-se la orizont, porțile orașului Rey. Și 
refuza să se oprească. 

— Pe toţi sfinţii, n-am putea să încetinim o clipă? îi strigă 
Rahim pentru a cincea oară în tot atâtea minute. 

— N-ai decât să încetinești. Și să te dai jos din șa. O să devii 
în curând un festin pentru ciori, ripostă Tariq. 

— Călătorim de două zile în ritmul ăsta infernal! 

— Şi, ca urmare, am și ajuns! 

Ștergându-și sudoarea de pe frunte, Rahim struni calul, 
obligându-l să meargă la trap. 

— Nu mă înţelege greșit! Sunt la fel de îngrijorat pentru Şazi 
ca și tine. Dar cui îi vei mai fi de folos, lihnit de foame cum ești 
și aproape mort de oboseală? 

— Ne putem odihni în tihnă sub norul de miresme din grădina 
unchiului Reza, îi răspunse Tariq. Dar trebuie să ajungem în Rey. 
Trebuie să... 

Cuvintele îi rămaseră suspendate în aer, căci își îmboldi calul 
să meargă la galop. 

— Nu trebuie să-ți faci atâtea griji. Dacă cineva poate să 
învingă destinul, aceea e Şazi. 

Tariq își struni calul arab ca să-și armonizeze mersul cu cel al 
murgului lui Rahim. 

— N-ar fi trebuit niciodată să facă așa ceva. 

— Dar nu e vina ta. 

— Crezi că despre asta este vorba? Despre vinovăţie? izbucni 
Tariq. 

— Nu știu. Știu doar că te simți responsabil să îndrepți 
lucrurile. lar eu mă simt responsabil față de tine. Și de Şazi. 

— Îmi cer iertare, spuse Tariq. Nu am niciun drept să tip la 
tine. Dar aș fi făcut orice ca să împiedic această tragedie. 
Gândul că ar putea să... 


VP - 69 


— Încetează! Nu te mai ocărî atât! 

Își continuară călătoria în tăcere. 

— Mă simt vinovat, recunoscu Tariq. 

— Știu. 

— M-am simţit vinovat și atunci când a murit Shiva. 

— De ce? 

— Pentru că nu știam ce să-i spun lui Şazi după moartea 
bunei sale prietene. După moartea verișoarei mele. Nu-mi mai 
găseam cuvintele. Mama era complet distrusă. Mătușa mea... 
nu cred că cineva ar fi putut s-o împiedice să-și pună capăt 
zilelor. lar Șeherezada... era atât de tăcută. 

— Asta m-a descurajat și pe mine, își aminti Rahim, cu tristețe 
în glas. 

— Ar fi trebuit să-mi dau seama de atunci. Ar fi trebuit să 
prevăd ce avea să se întâmple. 

— Ai fi putut s-o faci, doar dacă ai fi fost proroc, Tariq Imran 
al-Ziyad, spuse Rahim, oftând adânc. De-am putea s-o facem, cu 
toții ne-am vedea viitorul. Și în locul unui fiu nevolnic, aș fi un 
om bogat și aș sta în braţele unei soții frumoase... cu forme 
voluptuoase și picioare lungi și ispititoare. 

— Nu glumesc, Rahim. Ar fi trebuit să-mi dau seama că va 
face una ca asta. 

— Nici eu nu glumesc, îi răspunse Rahim, încruntat. Nu poţi să 
vezi viitorul. Și nici în privinţa trecutului nu mai e nimic de făcut. 

— Te înșeli. Pot să învăţ din lecţiile pe care mi le-a oferit, 
ripostă Tariq. 

Apoi, își înfipse călcâiele în crupa calului, iar animalul o rupse 
la fugă, lăsând în urmă dâre adânci și întunecate. 

— Și pot să mă asigur că nu se vor mai întâmpla vreodată 
tragedii de acest fel. 

e 

Se făcuse deja miezul zilei când Tariq și Rahim coborâră din 
șa în fața conacului impunător al lui Reza bin-Latief, aflat chiar 
în inima orașului Rey. În mijlocul curții, trona un havuz de formă 
ovală din plăci smălţuite în nuanţe de albastru violaceu, iar 
împrejurimile erau pavate cu pietre de teracotă tăiate 
hexagonal, într-un mod cât se poate de elaborat. Arcadele și 
coloanele ce le susțineau erau cotropite de lujeri verzi de viţă de 
vie. La poalele arcadelor se aflau straturi mici de flori, presărate 
cu violete, zambile, narcise și crini. Torţe din bronz împodobeau 


VP - 70 


pereţii, așteptând căderea nopţii ca să-și etaleze, în toată 
splendoarea lor, faţetele grandioase. 

Dar în ciuda acestor frumuseți, un voal de tristețe acoperea 
împrejurimile. 

Sentimentul unor pierderi cumplite pe care splendoarea și 
măreția nu-l vor putea îndepărta niciodată. 

Tariq o găzdui pe Zoraya în adăpostul provizoriu din colţul cel 
mai îndepărtat al curții. Pasărea protestă nemulțumită văzând 
noua „locuinţă” și grinda din lemn, ce-i era complet străină, dar 
se linişti în clipa în care Tariq îi dădu să mănânce. 

Rahim își încrucișă braţele, stârnind un nor de praf în jurul 
său. 

— Blestemata asta de pasăre mănâncă înaintea mea? Nu mai 
e dreptate pe lumea asta! 

— O, Rahim-/an, văd că nu s-au schimbat prea multe în ultimii 
ani! 

Tariq se întoarse la auzul glasului atât de familiar. 

Sub o boltă din apropiere, învăluită într-o perdea de viţă de 
vie, se afla unchiul său. 

Cei doi tineri făcură câţiva pași și se aplecară în chip de 
închinăciune. 

Reza bin-Latief păși în bătaia soarelui cu un zâmbet trist pe 
buze. De când nu se mai văzuseră, își mai pierduse din părul 
bogat și negru, iar mustaţța-i frumos îngrijită era presărată cu 
multe fire albe. Ridurile din preajma ochilor și a gurii, ce-i 
confereau cândva o alură veselă, considera Tariq, se adânciseră 
acum și reflectau o disonanţă vădită... 

Zâmbetul unui suflet bântuit de fantasme. 

Totul nu era decât o simplă mascaradă pusă la cale de un om 
cu inima frântă, a cărui fiică dragă, în vârstă de șaptesprezece 
ani, pieri într-o dimineaţă... urmată apoi în neființă, doar după 
trei zile, de soția lui. 

O soţie care nu mai putuse să trăiască în lume fără singurul ei 
copil. 

— Unchiule! îl strigă Tariq, întinzându-i mâna. 

— Ai ajuns degrabă aici, Tariq-/jan. Abia mâine te aşteptam. 

— Ce știi de soarta lui Șazi? Mai este... în viață? 

Reza încuviinţă din cap. 

— Atunci... 


VP - 71 


— De-acum, tot orașul știe de Șeherezada noastră, îi răspunse 
unchiul său, cu un zâmbet mândru pe buze. 

Rahim mai făcu un pas, iar Tariq își strânse mâna în pumn. 

— Singura regină care a apucat să vadă nu unul, ci două 
răsărituri de soare la palat, continuă Reza. 

— Ştiam eu, spuse Rahim. Numai Şazi putea să facă asta. 

— Cum a reușit? întrebă Tariq, relaxându-se pentru prima 
oară în două zile. 

— Nimeni nu știe, îi răspunse Reza. Orașul vuiește de ipoteze 
și presupuneri. Se spune că suveranul nostru s-a îndrăgostit de 
noua lui mireasă. Dar eu nu împărtășesc această părere. Un 
ucigaș de talia califului nu cunoaște noţiunea de... 

Se oprise brusc, copleșit de mânie, lăsând cuvintele să 
plutească în aer. 

— Trebuie s-o iau de acolo, spuse Tariq, aplecându-se spre 
unchiul său și strângându-i și mai tare mâna. Mă ajuţi? 

Reza își scrută nepotul chipeș; privirea lui hotărâtă și 
maxilarul încleștat, ce trădau o voinţă de fier. 

— Ce-ai de gând să faci? 

— Să-i smulg inima din piept. 

— Ce-mi sugerezi tu înseamnă trădare, îi răspunse Reza, 
strivindu-i aproape mâna într-a sa. 

— O știu prea bine. 

— Și, ca să reușești, va trebui să te strecori cumva în palat 
sau... sau... să pornești un razboi. 

— Da. 

— Nu poţi să izbândești de unul singur, Tarig-jan. 

EI îi susținu privirea unchiului său într-o tăcere apăsătoare. 

— Ești pregătit să pornești un război pentru ea? Indiferent 
dacă va reuși... sau nu să supraviețuiască? îl întrebă Reza cu 
blândeţe în glas. 

— Merită să moară pentru suferinţa pe care a provocat-o 
familiei noastre, îi răspunse Tariq, cu o grimasă pe chip. Nu-l voi 
mai lăsa să-mi ia nimic... nici mie, nici altcuiva. E timpul să-i 
luăm și noi ceva. lar dacă, pentru asta, va trebui să-i subjugăm 
regatul..., continuă el, trăgând adânc aer în piept. Mă vei ajuta, 
unchiule? 

Reza bin-Latief privi pentru o clipă împrejurimile frumoase. 
Fantasmele îl bântuiau la fiecare colț. Râsul vesel al fiicei lui se 


VP - 72 


înălța spre cer. Atingerea soţiei sale îi scăpa printre degete ca 
un pumn de nisip. 

Nu putea să renunțe la ele. Amintirile lor, șterse și frânte, 
erau singurele lucruri pe care le mai avea. Singurele lucruri 
pentru care merita să lupte. 

Reza își îndreptă privirea spre fiul emirului Nasir al-Ziyad - 
urmașul uneia dintre cele mai puternice fortărețe din Khorasan. 
Cu descendență regală. 

Tariq Imran al-Ziyad reprezenta șansa de a îndrepta răul 
făcut. 

Și de a-și întregi amintirile frânte. 

— Vino cu mine! 


VP - 73 


e Sabia Şamsir 


— Trezeşte-te! 

Șeherezada mormăi somnoroasă și-și puse perna peste cap. 

— Trezeşte-te! Acum! 

— Lasă-mă în pace! bombăni ea. 

Cineva îi smulse atunci perna din mână și i-o aruncă în față cu 
o forță uluitoare. 

Șeherezada se ridică în capul oaselor, atât de mânioasă că îi 
dispăru somnul pe loc. 

— Ești nebună? strigă ea. 

— Ti-am spus să te trezești, îi răspunse Despina, pe un ton 
impasibil. 

Neștiind ce să facă, Șeherezada îi azvârli Despinei perna în 
cap. 

Ea o prinse din zbor și izbucni în râs. 

— Trezește-te, Șeherezada, mireasa califului din Khorasan, 
suverana suveranelor! Te aştept de azi-dimineaţă, căci trebuie 
să mergem undeva. 

Când se ridică, în cele din urmă, din pat, văzu că Despina 
purta o altă robă elegantă, înfășurată de jur împrejurul trupului, 
iar pielea-i unsă cu tot felul de alifii strălucea izbitor în bătaia 
luminii ce răzbătea de pe terasă. 

— Unde ai învăţat... asta? o întrebă Șeherezada, cu admiraţie 
și invidie deopotrivă. 

Despina își puse mâinile în șold și ridică din sprâncene. 

— Veșmintele, pieptănătura... asta, specifică Șeherezada, 
trecându-și degetele prin părul ei răvășit. 

— Acasă, în Teba. M-a învățat mama. Era una dintre cele mai 
frumoase femei din Cadmea. Poate din toate insulele grecești. 

— Aha! murmură Șeherezada, scrutând buclele strălucitoare 
ale Despinei și dându-și apoi pe spate șuviţele încâlcite. 

— N-aș face asta, spuse Despina. 

— Ce anume? 

— Nu încerca să-mi smulgi complimente! 

— Poftim? îngăimă Șeherezada. 


VP - 74 


— De-a lungul timpului, am întâlnit multe de teapa ta - 
silfidele fermecătoare ale lumii, care, în ciuda frumuseții lor, 
nutresc aceeași dorinţă ca noi toate - de a stârni admiraţia celor 
din jur. Doar pentru că nu știi să-ţi pui în valoare harurile pe 
care zeii ţi le-au dăruit, nu înseamnă că treci neobservată, 
Șeherezada. Dar aș putea să te învăţ, dacă vrei. Deși se pare că 
nu ai nevoie de ajutorul meu, adăugă Despina, făcându-i cu 
ochiul. Califul îţi apreciază nurii fără alte artificii de prisos. 

— Nu e prea pretenţios. Câte soţii a avut în ultimele trei luni? 
Șaizeci? Șaptezeci și cinci? ripostă Șeherezada. 

— Dar nu se ducea noaptea la ele, îi spuse Despina, cu o 
grimasă în colțul gurii. 

— Poftim? 

— De obicei, sunt alese la întâmplare, îi devin mirese și apoi... 
știi ce se întâmplă în zori. 

— Nu mă minţi, Despina! 

— Nu te mint. Tu ești prima mireasă cu care își petrece 
noaptea nunții. 

N-o cred nici cât negru sub unghie. 

— Dacă vrei să știi, nici n-ar fi trebuit să-ţi mărturisesc asta, 
recunoscu Despina. 

— Și atunci de ce-ai făcut-o? 

— Nu știu, îi răspunse ea, ridicând din umeri. Poate că vreau 
să-ți intru în graţii. 

— Dacă vrei să-mi intri în graţii, spuse Șeherezada, 
aruncându-i o privire scrutătoare, ajută-mă să-mi aleg 
veșmintele! Și unde e mâncarea? Mi-e o foame de lup. 

— Ti-am pregătit deja o tunică - qamis - lungă și șalvari în 
culori asortate, îi răspunse Despina, zâmbind. Ilmbracă-te cât 
mai degrabă ca să putem pleca! 

— Dar nu m-am spălat! Unde mă duci? 

— Chiar trebuie să-mi strici surpriza? 

— Unde mergem? insistă Șeherezada. Spune-mi de-ndată! 

— Bine, încuviinţă Despina, oftând adânc. Iți spun în timp ce 
te îmbraci, acceptă ea, întinzându-i veșmintele și îndrumând-o 
în spatele paravanelor ce-i ofereau intimitate. 

— Așadar, începu Despina, astă iarnă, califul s-a dus în 
Damasc ca să-i facă o vizită stăpânitorului Asiriei și, în timp ce 
se afla acolo, a văzut noua sală de baie a acestuia... este vorba 
despre un bazin imens cu apă, pe care îl menţin cald cu ajutorul 


VP - 75 


unor pietre special încălzite. Se pare că aburul face minuni 
pentru piele. Califul a construit și el un bazin ca acesta, aici, în 
palat. Lucrările tocmai s-au terminat. 

— Și? 

— Și te duc acolo, evident, îi explică Despina, dându-și ochii 
peste cap. 

— Evident. Nu înţeleg însă de ce sunteţi atât de încântați din 
cauza asta. 

— Pentru că este ceva cu totul și cu totul inovator. Și uluitor. 
lar tu ești printre primele care au privilegiul de a se scălda în ea. 

— Să înţeleg, așadar, că vrea să mă pună la fiert? întrebă 
Șeherezada, pe un ton sarcastic. 

Despina începu să chicotească. 

— Sunt gata, spuse Șeherezada, ivindu-se din spatele 
paravanelor, îmbrăcată în veșminte simple, din in, de un verde 
pal, asortate cu cercei din pietre de jad și conduri aurii, cu vârful 
ascuțit și având părul împletit la spate, într-o singură coadă. 

Se îndreptă, apoi, spre ușa camerei. 

Nici urmă de rajputan. 

— Unde e? întrebă Șeherezada. 

— E liber astăzi. 

— Poftim? De ce? 

— Pentru că mergem la sala de baie. Doar n-o să ne 
însoțească acolo, nu-i așa? 

— Nu, dar..., îngăimă ea, ţuguindu-și buzele. 

Când Despina închise ușile în urma lor, Șeherezada o văzu 
mușcându-și buza de jos vopsită cu carmin. 

De parcă ascundea ceva. 

— Despina! Unde e rajputanul? 

— Ti-am spus deja. E liber. 

— Asta am înţeles. Dar unde se duce când e liber? 

— De unde să știu? 

— Tu știi totul. 

— Dar asta nu știu, Șeherezada. 

Oare de ce mă minte? Credeam că nu am voie să fac vreun 
pas fără să fiu însoțită de rajputan. Unde mă duce cu adevărat? 

— Nu merg nicăieri până nu-mi spui unde este paznicul meu. 

— Pe Zeus, ești o adevărată pacoste, Șeherezada al- 
Khayzuran! strigă Despina. 


VP - 76 


— E bine că ai înţeles asta. Nu mai pierzi timpul de pomană. 
Acum răspunde-mi la întrebare! 

— Nu! 

— Răspunde-mi, grecoaică ticăloasă ce ești! 

— Nici prin cap nu-mi trece, femeie pisăloagă și idioată ce 
ești! 

Cuvintele ei o lăsară pe Șeherezada cu gura căscată. 

— Ascultă-mă cu atenţie! Fie rămânem pe coridoarele 
palatului și ne sfâșiem una pe cealaltă, fie facem cum spun eu și 
scapi de alte necazuri. Când aveam doisprezece ani, eu și cea 
mai bună prietenă a mea am fost acuzate, pe nedrept, că am 
furat un colier. Fiul negustorului de bijuterii, care avea 
paisprezece ani, a spus că ne va lăsa să plecăm dacă îi vom 
dărui, fiecare dintre noi, câte un sărut. Eu i-am spart nasul, iar 
prietena mea l-a aruncat într-un bazin cu apă. Când tatăl lui ne- 
a cerut socoteală, am negat totul și a trebuit să-mi petrec 
noaptea în faţa ușii casei noastre. Am dormit buștean, ca 
niciodată până atunci. 

— Și care este talcul acestei povești? 

— Nu pierd niciodată într-o confruntare și nici nu mi-e teamă 
să vărs sânge. 

Despina o privi îndelung. 

— De acord! Rajputanul este... participă astăzi la o întrecere 
sportivă. Bărbaţii își arată măiestria în mânuirea săbiilor. 

Un licăr îi apăru în ochii căprui ai Șeherezadei. 

— Vezi? De-aia n-am vrut să-ţi spun! mormăi Despina. 
Oricum, nu poţi să mergi. Dacă te vede califul acolo, o să... 

— Participă și el la întrecere? 

— Firește. 

Atunci, n-ai cum să-mi stai în cale. 

— N-o să-mi facă nimic, spuse Șeherezada, cu o ușoară 
șovăire în glas. 

— Dar nu pot să spun același lucru și în cazul meu, ripostă 
Despina. 

— Bine. Există vreo șansă să vedem întrecerea fără să ne 
trădăm prezenţa? 

— N-am putea să mergem la sala de baie, te rog? o imploră 
Despina. 

— Ba da. După întrecerea sportivă. 

— O, sfântă Hera! O să pier în slujba ta! 


VP - 77 


— Este cel mai nebunesc lucru pe care l-am făcut în cei șase 
ani de când sunt la palat, spuse Despina încet, în timp ce 
amândouă se ghemuiau în spatele unui zid din piatră cafenie. 

Zăbrelele acestuia le ofereau o poziţie avantajoasă de unde 
puteau să vadă întinderea acoperită cu nisip de la picioarele lor. 

— Poţi să dai vina pe mine, îi spuse Șeherezada, în șoaptă. 

— O, asta o să și fac! Nici să nu te îndoiești! 

— Ai mai văzut vreodată o întrecere sportivă? 

— Nu. Nu sunt destinate ochilor profani. 

— De ce nu? 

— N-aș putea să-ţi spun cu siguranţă. Poate pentru că... 
îngăimă Despina în clipa în care primul soldat intră pe teren. 

— Da, acesta s-ar putea să fie motivul, îi răspunse 
Șeherezada, în glumă, cu un freamăt în glas. 

Soldatul purta doar niște șalvari și o eșarfă tikka în nuanţe 
stacojii. Era desculț. Și nu avea nici qamis. Nici rida'. Pieptul gol 
îi strălucea de sudoare în bătaia soarelui torid al amiezii. Își 
scoase, în tăcere, un iatagan imens, prins de șoldul stâng. 
Acesta avea o lamă îngustă spre mâner, dar curbată și lată spre 
vârful letal. 

Soldatul își ridică iataganul deasupra capului. 

— Dar unde îi este adversarul? întrebă Șeherezada. 

— De unde să știu eu? 

Soldatul începu apoi să-și agite arma prin aer, executând un 
exercițiu complex. Dansa prin nisip, creând cu sabia-i argintie 
arc după arc pe cerul de un albastru strălucitor. 

După ce-și încheie exerciţiul, spectatorii îl răsplătiră cu urale 
și aplauze. 

— Probabil că, înainte de luptă, trebuie să se încălzească, 
concluzionă Despina. 

— Fără îndoială, grecoaica mea inteligentă. 

— Dacă îţi dau un brânci de-aici, până ajungi jos o să-ţi pierzi 
alura regească. 

Alţi câţiva soldaţi își etalară tehnicile de luptă înainte de 
apariţia în arenă a unei matahale. Era lat în umeri și fiecare 
mușchi părea să i se încordeze pe sub pielea arămie. 

— Dumnezeule mare! exclamă Șeherezada. Mi-ar putea strivi 
capul cu mâinile goale. 

Despina începu să chicotească. 


VP - 78 


Când rajputanul își scoase sabia ta/war, ridicând-o spre cer, 
încremeni o clipă pe loc, cu arma poziționată deasupra capului. 

Hai să vedem ce înseamnă să fii cel mai bun spadasin din 
Rey! 

În clipa în care lăsă spada jos, fusese și ultima oară când 
Șeherezada o mai văzu pe întreaga durată a exerciţiului său. 
Căci sabia lui subțire șfichiuia aerul cu putere, învârtindu-se de 
jur împrejurul braţului stăpânului ei într-un dans frenetic și 
spectaculos. 

Apoi, spre sfârșitul exerciţiului, își duse mâna liberă la gură... 

Și suflă în palma deschisă. 

O văpaie cuprinse sabia. 

Tawar-ul ardea în flăcări. 

O învârti deasupra capului și o pogori asupra unui vrăjmaș 
închipuit. Plonjând apoi în nisip, rajputanul stinse flăcările. 

Soldaţii care priveau spectacolul izbucniră în urale 
asurzitoare. 

Șeherezada și Despina se uitară, uluite, una la cealaltă. 

— Eu..., bâigui Șeherezada. 

— Da, știu, îi răspunse Despina. 

Încercând să-și regăsească cuvintele pierdute, nu-l recunoscu 
imediat pe soldatul care intrase în arenă. Când Șeherezada își 
îndreptă privirea spre el, simţi cu stupoare o gheară în piept. Se 
încruntă și amuți. 

Califul avea umerii zvelţi și arămii, iar mușchii bustului său 
statuar erau bine conturați în bătaia soarelui de amiază. 

— În ciuda celor întâmplate, spuse Despina, oftând, trebuie să 
recunosc că l-am considerat întotdeauna un bărbat chipeș. Ce 
păcat! 

Șeherezada simţi din nou în piept aceeași gheară stranie. 

— Da. Mare păcat! ripostă ea. 

— Nu trebuie să te superi pe mine pentru că îl admir. Este 
ultimul bărbat din lume pentru care aș nutri anumite fantezii. 
Nu-mi place să-mi pun în pericol propria-mi viață. 

— Dar nu m-am supărat pe tine, protestă Șeherezada. Nu-mi 
pasă deloc dacă vă stârnește sau nu admiraţia - ţie sau oricui 
altcuiva. 

Ochii Despinei licăreau veseli. 

Și în clipa aceea, califul își scoase sabia. 


VP - 79 


Era o armă unică. Nici lată și nici curbată ca iataganul. Avea 
lama subţire și vârful mult mai curbat față de toate celelalte 
săbii pe care Șeherezada le văzuse până atunci. 

— Ştii cum se numește sabia asta? întrebă ea. 

— Șamșir, îi răspunse Despina. 

Când califul își începu exerciţiul, Șeherezada se agăţă cu 
mâinile de zăbrelele zidului, căutând un loc mult mai avantajos 
de unde să vadă spectacolul. 

Mișcările sale erau la fel de iuți ca și cele ale rajputanului, 
încât îi era cu neputinţă să mai vadă tăișul sabiei. Dar, spre 
deosebire de rajputan, a cărui putere net superioară emana 
pericolul prin fiecare por, fără să miște vreun mușchi, trupul 
mult mai agil al califului scotea în evidenţă, prin fiecare mișcare, 
o graţie subtilă - o îndemânare combinată cu șiretenie și 
eleganţă. 

Cam pe la jumătatea luptei, apucă plăselele șamșirului cu 
ambele mâini și răsuci mânerul. 

Sabia se desfăcu în două, dând naștere unei surori gemene. 
Califul începu să le manevreze pe amândouă cu ambele mâini. 
Săbiile sfâșiau aerul precum un vârtej într-un deșert, șuierându-i 
pe deasupra capului, în timp ce-și croia drum, ridicând nori de 
nisip. 

Șeherezada observă că Despina rămăsese fără aer. 

Ploi de scântei se revărsau sub imperiul loviturilor puternice 
ale tăișurilor gemene. Califul își încheie exerciţiul, străjuindu-se 
de-o parte și de alta de câte o sabie. 

Reprezentaţia sa fusese, din nou, întâmpinată cu urale și 
aplauze ameţitoare. Indiferent de sentimentele personale pe 
care le nutreai pentru el, nu puteai să negi faptul că era un 
spadasin desăvârșit. 

Și nici nu era un suveran care se baza doar pe protecţia celor 
din jur. 

Nu avea să se lase ucis prea ușor. 

lar asta presupune o adevărată provocare. 

— Ei bine, ţi-ai satisfăcut curiozitatea? o întrebă Despina. 

— Chiar așa, stăpână. V-aţi satisfăcut curiozitatea? repetă o 
voce aspră de undeva din spatele lor. 

Ambele fete săriră în picioare, încercând să nu-și trădeze 
prezenţa în faţa soldaţilor din tribune. 

Șeherezada simţea cum sângele îi piere din obraji. 


VP - 80 


Shahrban-ul din Rey îi ţinea calea, afișând pe chip masca unei 
liniști ca de dinaintea furtunii și o privire plină... de frustrare. 

— Generale al-Khoury! spuse Șeherezada, ștergându-și 
mâinile și hainele de praf. 

EI continuă s-o scruteze cu ochi ameninţători, în spatele 
cărora se purta un război aprig. 

Când lupta se încheie, era evident că Șeherezada pierduse. 

— Ce căutaţi aici, stăpână? 

— Eram... curioasă. 

— Am înţeles. Și aș putea să vă întreb cine v-a îngăduit să 
veniţi aici? 

Întrebarea lui o scoase pe Șeherezada din sărite. O fi el 
shahrban-ul din Rey, un om respectat și mult mai în vârstă 
decât ea, dar nu făcuse nimic ca să-i stârnească disprețul. La 
urma urmei, era suverana lui - nu un copil neastâmpărat ce 
trebuie certat pentru că a făcut o năzbâtie. 

— Nu am cerut permisiunea nimănui, generale al-Khoury, 
spuse ea, făcând un pas înainte. Și n-am de gând s-o fac nici de 
acum înainte. Pentru nimic în lume. 

El trase adânc aer în piept, ţintuind-o cu ochii lui căprui, ca ai 
lui Jalal, dar cumplit de ameninţători. 

— Mi-e teamă că nu vă putem îngădui să vă purtaţi în felul 
acesta, stăpână. Menirea mea este să-l apăr pe suveranul 
nostru împreună cu regatul său. lar Domnia Voastră - vă puneţi 
în calea îndatoririlor mele. Imi pare rău, dar nu vă pot lăsa să 
faceţi asta. 

Oare... oare știe ceva? 

— Vă mulţumesc, generale al-Khoury. 

— Poftim? 

— Problema nu o constituie cel ce-mi va îngădui să mă 
comport într-un anumit fel, ci cel care o să mă oprească. Vă 
mulțumesc pentru că mi-aţi deslușit această dilemă. 

Generalul mai vârstnic se rezemă o clipă pe călcâie, privind-o 
de sus pe această fată arogantă, cu ochi scăpărători, ce-i vorbea 
ținându-și mâinile în șolduri. 

— Îmi pare rău, stăpână. Mai rău decât vă puteţi imagina. Dar 
orice ameninţare care ar putea pune în pericol viaţa califului... 
trebuie eliminată. 

— Nu reprezint o ameninţare, generale al-Khoury. 


VP - 81 


— Și voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca lucrurile să rămână 
așa. 
O, Doamne! De unde știe? 


VP - 82 


e O frânghie de mătase și un răsărit de 


soare 


Shahrban-ul din Rey bănuiește că i-am pus gând rău califului. 

Șeherezada o asculta pe Despina sporovăind întruna în timp 
ce leneveau în apele calde ale noii săli de baie a palatului. 

Printre comentariile obiective și glumele sarcastice ale 
slujnicei sale, mintea ei refuza însă să-i acorde vreun moment 
de respiro. 

Ce se va întâmpla dacă îi va spune ceva califului? 

Cât de multe știe? Și cum a aflat? 

Acum, câteva ore mai târziu, stătea întinsă pe divan în iatacul 
ei întunecat... 

Exact ca la început. 

Scrutând ușile cu privirea și încercând să alunge demonii ce o 
bântuiau. 

Purta niște șalvari largi, de mătase, și o tunică de un violet- 
închis, cu bretele groase pe fiecare umăr. Colierul de la gât și 
lanțul subţire ce-i încingea mijlocul erau încrustate cu ametiste 
străjuite de diamante mici, de un roz trandafiriu. In urechi avea 
cercei în formă de lacrimă, din aur și ametist, asortate cu o 
nestemată, de aceeași formă și culoare, ce-i împodobea fruntea. 
Părul lung și bogat i se revărsa în valuri pe umeri. 

Șeherezada își ţinea ochii aţintiţi asupra ușilor, sperând că 
acestea se vor deschide. Copleșită de aceeași tăcere 
apăsătoare, se ridică din pat și începu să se plimbe de colo colo 
prin cameră. 

De obicei, venea până acum. 

Pentru că nu putea și nici nu voia să-și lase soarta în mâinile 
altora, se îndreptă spre uși și le deschise. 

Rajputanul își făcu imediat apariţia, ţinându-și mâna pe 
plăselele ta/warului. 

Șeherezada simțea cum teama i se strecoară în suflet..., 
dezvăluindu-și prezenţa în colţul gurii și al ochilor, ce-i zvâcneau 
necontenit. 


VP - 83 


— Ştii... cumva... dacă..., îngăimă ea, scrâșnind din dinți. 
Dacă vine?, reuși apoi să-și ducă gândul la bun sfârșit. 

Rajputanul se mulțumea doar s-o scruteze cu privirea, 
încremenit ca o stană de piatră - întruchiparea letală a forţei și 
a pericolului. 

— Ai putea să-mi spui unde este? îl întrebă apoi, cu un glas 
răsunător, ce încerca să-i ascundă spaima tot mai copleșitoare. 

Șeherezada zări atunci o umbră vagă învăluindu-i privirea 
întunecată ca noaptea. 

Milă? 

Îi este... milă de mine? 

Trânti ușa în urma ei și se rezemă cu spatele de ea, încercând 
cu greu să-și tragă sufletul. 

Nu! 

Își înăbuși un hohot de plâns. 

Gata! Până aici! 

Işi îndreptă apoi umerii și porni, cu capul drept, spre divan. Se 
prăbuși printre pernele de mătase și-și aţinti din nou ochii 
asupra ușilor. 

— O să vină, spuse ea, cu glas tare, în întunericul apăsător. 

Stiu asta. 

Și în timp ce se agăța de această ultimă fărâmă de speranţă, 
două cuvinte îi răsunau necontenit în minte, bântuindu-i 
gândurile... Torturând-o cu tâlcul lor pe care ar fi trebuit să-l 
ignore. 

Două cuvinte din partea unui băiețandru care nu întruchipa 
nimic în ochii ei. 

Două cuvinte care îi dădeau puterea de a-și învinge demonii: 

Regina mea. 

e 

Vaietul ușilor deschise o trezi pe Șeherezada dintr-un somn 
agitat. 

lar lumina zorilor, ce se strecura printre paravanele din lemn, 
o făcu să sară în picioare. 

In prag, stăteau patru soldați. 

Șeherezada își aranjă veșmintele boţite și-și drese glasul. 

— Nu obișnuiți să bateţi, mai întâi, la ușă? 

Ei se uitau undeva dincolo de ea, fără să-i răspundă. În ochi li 
se citea o indiferenţă sumbră. 


VP - 84 


Șeherezada își încleștă mâinile la spate, încercând să stea cât 
mai dreaptă cu putință. 

— Ce căutaţi aici? 

Fără să rostească vreun cuvânt, soldatul aflat în fața celorlalţi 
intră în cameră și se îndreptă spre Șeherezada, cu ochii aţintiţi 
în același punct mort... 

De parcă ea nici n-ar fi existat. 

Inima... inima îi bătea nebunește în piept. 

— V-am pus o întrebare! 

Soldatul o apucă de umeri. Când Șeherezada încercă să-i dea 
mâna la o parte, el o prinse de încheietură și o strânse cu 
putere. 

— Nu... mă atinge! 

Comandantul le făcu semn cu capul subordonaților săi și un 
alt soldat, la fel de înspăimântător ca și ceilalți, o apucă de braț. 

Simţea cum, sub imperiul mâniei și al fricii, sângele îi zvâcnea 
prin vene. 

— Încetaţi! 

Ei începură însă s-o târască cu forța din cameră. 

Când încercă să se elibereze din mâinile lor și să-i lovească cu 
picioarele, o luară pe sus ca pe un animal legat fedeleș. 

— Unde e califul? strigă ea. 

Încetează! Nu cerși îndurare! 

— Vreau să vorbesc cu califul! 

Soldaţii nici nu se uitară la ea. 

— Ascultaţi-mă! strigă ea. Vă rog! 

Ei continuară să străbată holurile de marmură ale palatului, 
când târând-o cu sila, când purtând-o pe brațe. 

Servitorii pe care îi întâlneau în cale le evitau privirile. 

Știau cu toţii. Ca și soldații. 

Nu mai era nimic de văzut. 

Și atunci, Șeherezada înţelese adevărul - crud și inevitabil. Nu 
însemna nimic. Era un nimeni. 

Pentru soldați. Ca și pentru servitori. 

Încetă atunci să se mai zbată. Își ridică capul. 

Și strânse din buze. 

Baba și Irsa. 

Shiva... și Tariq. 

Pentru ei însemna totul. Și nu avea de gând să se facă de 
ocară fiind o lașă. 


VP - 85 


Și așa eșecul ei era destul de rușinos. 

Și în clipa în care soldaţii deschiseră ușile spre soarele ce se 
ivise deja pe cer, iar Șeherezada văzu moartea ivindu-se 
înaintea ei, simţi cum acest ultim gând îi atârna ca o povară pe 
umeri, descătușând zăgazul suferinţei. 

Shiva! 

Lacrimile începură să-i brăzdeze, în tăcere, obrajii. 

— Daţi-mi drumul! îngăimă ea. N-o să fug. 

Cei trei soldaţi cerură, din priviri, încuviințarea comandantului 
lor. După o scurtă conversaţie tacită, o lăsară jos pe 
Șeherezada. 

Pietrele de pavaj, din granit cenușiu, erau reci sub tălpile-i 
goale, căci soarele palid al dimineţii nu reușise încă să le 
încălzească. larba de pe margini părea albastră în lumina 
argintie a zorilor. 

Șeherezada se gândi pentru o clipă să-și plimbe mâinile 
printre firele catifelate ale ierbii. 

Pentru ultima oară. 

Se îndreptau spre un alcov acoperit cu baldachin, unde îi 
așteptau un alt soldat și o femeie mai bătrână. Aceasta ţinea în 
mână o pânză mare de in, ce flutura în adierea blândă a 
vântului. 

Un giulgiu. 

lar în mâna soldatului... 

Se afla o funie de mătase. 

Lacrimile continuau să-i brăzdeze chipul, dar Șeherezada 
refuză să rostească vreun cuvânt. Se opri în dreptul soldatului. 
Acesta avea braţele vânjoase și puternice. 

Sper că totul se va sfârși repede. 

Fără vreun alt cuvânt, se întoarse cu spatele la el. 

— Imi cer iertare, îi șopti călăul, atât de încet, că ar fi putut să 
fie doar murmurul vântului. 

Uimită de bunătatea lui, își întoarse privirea spre el. 

— Iţi mulțumesc, îi răspunse ea, ca un semn de iertare. 

Soldatul îi ridică, cu blândeţe, părul și îi acoperi chipul cu 
șuvițele-i negre - ca un voal ce avea s-o ascundă de ochii 
martorilor necunoscuți. 

De cei care refuzau deja s-o vadă. 

Atingerea funiei de mătase pe gât i se păru atât de moale la 
început. Un mod atât de elegant de a muri. 


VP - 86 


Și Shiva a pierit în felul acesta. 

Gândul că Shiva își pierduse viaţa în același fel, înconjurată de 
oameni care nu vedeau nimic, îi descătușă și mai tare baierele 
lacrimilor. Șeherezada icni, iar strânsoarea frânghiei deveni și 
mai puternică. 

— Baba? îngăimă ea, cu răsuflarea întretăiată. 

Funia se strângea tot mai tare și, în ciuda voinţei sale, își duse 
mâinile la gât. 

Irsa! Îmi pare atât de rău! Te rog să mă ierți! 

În timp ce degetele i se luptau cu frânghia ucigătoare, deși 
glasul mândriei îi spunea să se supună, soldatul strânse și mai 
tare. 

— Tariq! bâigui ea, sufocându-se. 

Pieptul i se zbătea zadarnic, însetat de aer. Pierdea deja lupta 
cu moartea. Stele argintii îi împrejmuiau vederea. 

Durerea din piept devenea covârșitoare. Stelele argintii se 
îmbrăcau acum într-o mantie neagră. 

lar gâtul îi ardea mistuit în flăcări. 


Shiva! 
Deși durerea și lacrimile îi întunecau vederea, încercă cu 
disperare să-și deschidă ochii - pentru ultima oară - și să 


străpungă faldurile părului ei negru; și cascada de cerneală 
neagră ce se prelingea peste ultima pagină din viaţa ei. 

Nu! 

Nu sunt un nimeni. 

Am avut parte de iubire. 

Și atunci, auzi un freamăt ce venea din depărtare - din 
îndepărtatele colțuri ale minţii sale... 

lar funia slăbi strânsoarea. 

Șeherezada se prăbuși la pământ, lovindu-se cu putere de 
dalele de granit. 

Dintr-o voinţă disperată de a trăi, trase adânc aer în piept, în 
ciuda durerii cumplite pe care o simţea la fiecare respiraţie. 

Cineva o apucă de umeri și o ridică de jos. 

Și în clipa în care lumea înconjurătoare prinse din nou contur, 
primul lucru pe care îl văzu fusese ochii ca de chihlimbar ai 
dușmanului său. 

Și, cu ultimele puteri pe care le mai avea... 

Îi arse o palmă zdravănă peste faţă. 


VP - 87 


Un alt bărbat o prinse de braţ și i-l răsuci, cu atâta violență, la 
spate, că oasele îi trosniră din încheieturi. 

Șeherezada scoase un țipăt sfâșietor de durere. 

Și, pentru prima oară, îl auzi pe calif ridicând vocea. 

Apoi, urmă o pocnitură - zgomotul unui pumn care se izbește 
de un trup. 

— Șeherezada! strigă Jalal, cuprinzând-o în braţele sale. 

Ea se prăbuși la pieptul lui, cu ochii înecaţi în lacrimi. Senzaţia 
de arsură pe care o simţea în braţ și în gât era aproape cu 
neputinţă de îndurat. 

— Jalal! îngăimă ea. 

— Delam! îi răspunse el, dându-i părul la o parte de pe ochi, 
șoptindu-i cuvinte de alinare și aducând-o înapoi la viaţă din 
tărâmul nefiinţei. 

Aruncă apoi o privire în urma lui, atras de zarva ce nu părea 
să se mai sfârșească. 

De corul de vaiete și strigăte de mânie. 

— Oprește-te, Khalid! îi strigă el. E terminat. Trebuie s-o 
ducem înăuntru pe Șeherezada. 

— Khalid? murmură ea. 

— Încearcă să nu-l urăşti prea tare, delam! îi spuse el, cu un 
zâmbet trist pe buze. 

Șeherezada își ascunse fața în tunica lui Jalal atunci când o 
luă în braţe și o purtă spre palat. 

— La urma urmei, fiecare om are povestea lui. 

e 

Câteva ore mai târziu, Șeherezada stătea la marginea 
divanului împreună cu Despina. 

La gât, avea un „colier” de vânătăi purpurii. Braţul dislocat îi 
fusese pus la loc cu un trosnet înspăimântător, la amintirea 
căruia se înfioră și acum. Apoi, cu ajutorul Despinei, se spălă cu 
grijă și se schimbă în straie comode. 

Și în tot acest timp, Șeherezada nu rosti nici măcar un cuvânt. 

Despina luă un pieptene din fildeș ca să-i descâlcească părul 
încă ud. 

— Spune ceva, te rog! 

Șeherezada închise ochii. 

— Îmi pare rău că n-am fost în odaia mea, continuă Despina, 
aruncându-și privirea spre ușița lăturalnică ce ducea spre 
dormitorul ei. Îmi pare rău că n-am știut că... aveau să vină 


VP - 88 


după tine. Ai tot dreptul din lume să te îndoiești de mine, dar 
spune ceva, te rog! 

— Nu mai e nimic de spus. 

— Eu zic că da. Poate că te vei simţi mai bine dacă o să 
vorbești despre tot ce s-a întâmplat. 

— Nu cred. 

— N-ai de unde să știi. 

Ba da, o știu prea bine. 

Șeherezada nu voia să vorbească cu Despina. Voia să audă 
glasul duios al surorii sale și vocea melodioasă a tatălui ei. Voia 
să vadă zâmbetul luminos al Shivei și să-i audă râsul molipsitor. 

Işi dorea să petreacă o noapte în patul ei fără să se teamă de 
ivirea zorilor. 

Și îl voia pe Tariq. Voia să i se prăbușească în braţe și să-l 
audă râzând atunci când îi spunea o prostie ce părea o vorbă de 
duh. Poate că dădea dovadă de slăbiciune, dar avea nevoie de 
cineva care să-i ia, pentru o clipă, povara de pe umeri. Așa cum 
făcuse Tariq în ziua morţii mamei ei, când o găsise plângând 
singură în gradina de trandafiri din spatele casei sale. 

In ziua aceea, îi ţinuse mâinile într-ale sale, fără să rostească 
vreun cuvânt. Îi alinase durerea doar prin puterea mângâierilor 
lui. 

Tariq ar putea să-i aline din nou suferința. Și ar face-o 
bucuros. 

Pentru ea. 

Despina era o străină. O străină nedemnă de încredere dintr-o 
lume ce tocmai încercase să-i ia viața. 

— Nu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat, Despina. 

Servitoarea încuviinţă încet din cap și începu să-i pieptăne 
părul. Gâtul o durea la fiecare mișcare, dar Șeherezada păstră în 
continuare tăcerea. 

Cineva bătu atunci la ușă. 

— Pot să deschid? o întrebă Despina. 

Șeherezada ridică indiferentă din umeri, iar slujnica lăsă 
pieptenele în poala stăpânei sale, apoi se îndreptă spre ușile 
duble. 

Ce-ar putea să-mi mai facă acum? 

Dar când își întoarse privirea, simţi o gheară în inimă. 

Căci, în prag, se afla califul din Khorasan. 


VP - 89 


Fără să mai spună vreun cuvânt, Despina ieși din cameră, 
închizând ușile în urma ei. 

Șeherezada stătea pe marginea divanului, jucându-se cu 
pieptenele pe care îl ţinea în poală. Auzindu-i pașii, își aţinti 
ochii asupra suveranului ei. 

Când se apropie mai mult de ea, văzu că purta pe obraz urma 
palmei ei. Pielea căpătase o nuanţă arămie, devenind stacojie în 
dreptul maxilarului. Avea ochii obosiţi și adânciţi în orbite, de 
parcă nu mai dormise de foarte mult timp. Încheieturile 
pumnului drept erau roșii și zdrelite. 

Califul o scrută și el la fel de sfredelitor, observându-i 
vânătăile de la gât, cearcănele de sub ochi și atitudinea 
rezervată. 

— Ce-ţi face braţul? o întrebă el, cu același glas șoptit și calm 
ca întotdeauna. 

— Mă doare. 

— Tare? 

— Nu cred că voi muri din cauza asta. 

Aluzia își atinse ţinta, căci masca indiferenţei căzu pentru o 
clipă de pe chipul califului. Se îndreptă spre pat și se așeză 
lângă ea. Prezenţa lui o făcu să se agite ușor, vădit neliniștită. 

— Șeherezada! 

— Ce doriți? 

— Să-mi îndrept greșeala, îi răspunse el, după un timp. 

Șeherezada oftă cu sarcasm și-l privi în ochi. 

— Nu veți putea niciodată să îndreptaţi greșeala pe care aţi 
făcut-o. 

El o studie cu ardoare. 

— Cred că e singurul lucru adevărat pe care l-am auzit până 
acum din gura ta. 

— V-am spus că nu știți să citiţi gândurile oamenilor, îi 
răspunse ea, râzând amar. Poate că, de-a lungul timpului, mi-o 
mai fi scăpat câte o minciună, dar pe Domnia Voastră nu v-am 
minţit niciodată. 

Si acesta era adevărul. 

El o privea adâncit în gânduri. Apoi, îi dădu părul la o parte. Și 
îi atinse, cu multă grijă, gâtul zvelt ca cel al unei lebede. 

Speriată de grija pe care i-o citea pe chip, Șeherezada se 
retrase ușor. 


VP - 90 


— Și acolo mă doare, îi spuse apoi, înlăturându-i mâinile. 
Vădit tulburată, luă pieptenele din poală și încercă să-și aranjeze 
șuvitele-i răvășite... 

Scoase însă o grimasă de durere. 

Braţul își striga suferința. 

— Ai nevoie de ajutor? o întrebă el. 

— Nu. Chiar deloc. 

— Eu..., murmură el, oftând din rărunchi. 

— Dacă am nevoie de ajutor, o să i-l cer Despinei. Dar, în 
orice caz, nu de ajutorul Domniei Voastre am nevoie. 

Când vru să se ridice în picioare, califul o prinse de mână și o 
trase spre el. 

— Te rog, Șeherezada! îi șopti el printre șuvițele-i încă umede. 
Lasă-mă să îndrept greșeala! 

Inima începu să-i bată și mai năvalnic în piept în clipa în care 
o cuprinse și cu celălalt braţ și o trase și mai aproape de el. 

Nu! 

— Nu există cuvinte ca să-ţi cer iertare pentru ce s-a 
întâmplat astăzi. Aș vrea să... 

— Unde aţi fost? îl întrebă Șeherezada, încercând să-și 
stăvilească freamătul glasului. 

— Nu unde ar fi trebuit să fiu. 

— Azi-dimineaţă și aseară. 

— Dimineaţă n-am fost unde ar fi trebuit să fiu, îi răspunse el, 
dezmierdându-i urechea cu răsuflarea sa. lar aseară, n-am fost 
unde îmi doream să fiu. 

Șeherezada își ridică privirea și căscă ochii mari, uimită de ce 
vedea. 

EI îi strânse mijlocul cu mâinile. Apoi, își aplecă capul și-și lipit 
fruntea de a ei, cu o atingere blândă și suavă ca o boare de 
vânt. 

— Tu ești Muntele meu de Adamant. 

Atrasă de tandrețea pe care i-o arăta, se lăsă purtată de 
mângâierile lui și se rezemă de el. Răspândea un parfum de 
santal și raze de soare. Cât de straniu i se părea că nu 
observase acest lucru până acum - că, în dorinţa ei de a se 
îndepărta de el, îi scăpase un aspect atât de simplu, dar atât de 
însemnat cum este parfumul! 

Trase adânc aer în piept, desfătându-se cu miresmele sale și 
încercând să-și limpezească gândurile. 


VP - 91 


Și în timp ce califul îi atingea obrazul cu mâna, Șeherezada 
realiză ceva înspăimântător. 

Voia să-l sărute. 

Nu! 

Una era să-i întoarcă sărutările; se pregătise pentru asta. Și 
alta era să tânjească după ele... să-i dorească afecțiunea. Să se 
topească în brațele ucigașului Shivei. 

O dovadă clară de slăbiciune. 

Se ridică, dezgustată, în picioare, spulberând vraja cu un 
singur gest. 

— Voi încerca să găsesc o cale prin care să vă îndreptaţi 
greșeala, dacă vreți s-o faceți. 

O cale ce nu va implica atingeri și mângăieri. 

— Bine, îi răspunse el, retrăgându-și mâinile. 

— Aveţi reguli pe care doriţi să le impuneţi? 

— Oare chiar totul trebuie să fie un joc? murmură el, încet, ca 
o boare de vânt. 

— Aveţi reguli, sayyid? 

— Singura regulă este aceea de a-ţi îndeplini voința. 

— Sunteţi califul din Khorasan. Suveranul suveranilor. Există 
oare vreo dorință pe care nu o puteţi împlini? 

— Sunt doar un simplu om, Șeherezada, îi răspunse el, cu 
chipul întunecat. 

— Atunci, încercaţi să fiți un om care își îndreaptă greșelile! 
ripostă ea, ridicându-se în picioare și înfruntându-l cu ochii ei 
sfredelitori. Azi-dimineaţă aţi vrut să-mi luaţi viaţa. Ar trebui să 
vă consideraţi norocos pentru că n-am încercat să vă întorc 
favoarea. 

Deocamdată. 

Califul se ridică în picioare, dominând-o pe Șeherezada cu 
statura lui impunătoare, căci era cu mult mai înalt decât ea. Un 
voal de răceală se puse din nou pe chipul califului. 

— Îmi pare rău. 

— Cam jalnic. Dar e un început. 

O umbră de tandreţe, aproape imperceptibilă, îi învălui ochii 
ca de tigru. Işi înclină capul în fața ei. Și se îndreptă apoi spre 
ușă. 

— Șeherezada! 

— Da, sayyidi. 

— Plec în Amardha în după-amiaza asta. 


VP - 92 


Șeherezada păstră tăcerea. 

— Voi sta o săptămână. Nimeni nu te va mai deranja. Te las în 
grija lui Jalal, care se va ocupa de protecţia ta. Dacă vei avea 
nevoie de ceva, cere-i ajutorul! 

Ea încuviinţă din cap. 

El se oprit din nou pe loc. 

— Am vorbit cât se poate de serios în ziua în care te-am 
prezentat generalului al-Khoury. 

Ziua în care m-a numit regina lui. 

— Aveţi un mod straniu de a o arăta. 

— Nu se va mai întâmpla, îi răspunse el, după o clipă de 
tăcere. 

— Să sperăm că așa va fi! 

— Regina mea, repetă califul, făcând o plecăciune înaintea ei. 

Imediat ce ușile se închiseră în urma lui, Șeherezada strânse 
din ochi și se trânti pe divan. 

Shiva, ce-mi rămâne acum de făcut? 


VP - 93 


e O flacără a dreptății și un spirit neliniștit 


Semiluna ce veghea deasupra orașului Rey avea o culoare 
albicioasă ca laptele și era învăluită într-o perdea subţire de 
nori. 

Grădina, minunat de frumoasă a lui Reza bin-Latief, era 
împrejmuită cu torţe arzătoare, ale căror umbre dansau frenetic 
pe pereţii din piatră cafenie. Mirosul de fum din aer se împletea 
cu parfumul de ambră cenușie. 

— Mă simt din nou ca o fiinţă umană, spuse Rahim, 
traversând curtea și așezându-se la masa scundă din fața lui. 

— Arăţi mult mai odihnit, Rahim-jan, îi răspunse Reza, cu un 
zâmbet cald pe buze. 

— Mi s-a promis un nor de miresme și n-am fost deloc 
dezamăgit, Reza-effenali. 

Tariq li se alătură și el câteva clipe mai târziu și se așeză în 
fața lui Rahim în galeria construită în aer liber. 

În curând, servitorii le aduseră tăvi pline cu bunătăţi - orez 
basmati gătit în unt și ornat cu șofran portocaliu, asezonat cu 
friptură de miel în sos delicios de curmale, cepe caramelizate și 
fructe acrișoare de dracilă; frigărui de pui marinate și roșii 
prăjite, servite cu castraveți și iaurt rece; ierburi proaspete și 
lipii /avash, cu rotiţe de brânză de capră și felii de ridichi roșii, 
așezate pe un taler din lemn lustruit. 

Aromele bucatelor se împleteau cu parfumul lumânărilor, 
îmbătându-ţi simțurile cu savoarea condimentelor și a 
preaplinului. 

— Toate astea aproape mă fac să uit ultimele trei zile, spuse 
Rahim. Aproape! 

— Ai dormit bine, Tariq-jan? îl întrebă Reza. 

— Cât de bine se poate, date fiind împrejurările, unchiule. 

— Nu lăsa să te copleșească frustrarea! mormăi Rahim. Abia 
dacă te-ai odihnit vreo clipă de când ai primit scrisoarea lui Șazi. 
Crezi că ești invincibil? Că poţi să trăieşti doar cu rouă proaspătă 
și furie mistuitoare? 

Tariq își privi îndelung prietenul înainte de a lua o frigăruie de 
pui. 


VP - 94 


— Are dreptate. Știu că ești dornic să discutăm despre 
planurile noastre de bătaie, dar este la fel de important să ai 
grijă și de tine, interveni Reza, aruncând o privire peste umăr. 
Vă mulțumim! Puteţi pleca acum, le spuse el servitorilor. 

Când aceștia se îndepărtară, luă o porţie de orez basmati cu 
friptură de miel. 

— În timp că vă odihneaţi astăzi, am făcut câteva investigaţii 
în stânga și în dreapta, începu Reza, în șoaptă. Mai întâi, o să 
vând tot ce am aici. Vom avea nevoie de bani și de libertate de 
mișcare. Vom avea, de asemenea, nevoie de ajutorul altor 
oameni cu bani și dornici să ni se alăture. Crezi că tatăl tău ne 
împărtășește principiile? 

— Tata nu va accepta să se amestece în povestea asta, îi 
răspunse Tariq, cu resemnare în glas. Este posibil să nege orice 
implicare, dacă va fi luat la întrebări. 

Reza încuviință din cap, aparent netulburat. 

— Atunci, ne confruntăm cu o altă problemă. Dacă tatăl tău 
nu vrea să aibă nicio legătură cu acţiunea noastră, nu poți să-ți 
dezvălui numele fără să pui în pericol viaţa părinţilor tăi și poate 
chiar viaţa familiei Șeherezadei. Același lucru e valabil și pentru 
tine, Rahim; al-Din Walad este un nume vechi, cu tradiţie, iar 
fraţii tăi mai mari nu vor fi prea încântați să le pui familiile în 
pericol. Trebuie să vă ascundeți identitatea. 

— Ai dreptate, unchiule, spuse Tariq, adâncit în gânduri. 

— Și eu sunt de aceeași părere, dar cum vom obține 
susținerea oamenilor dacă nimeni nu va ști cine suntem? 
interveni Rahim. Ce îi va inspira să ne urmeze? 

— Lasă asta în seama mea! continuă Reza. Ani de zile am fost 
unul dintre cei mai însemnați negustori din Rey și cunosc foarte 
bine noţiunea de marfă. Un lucru poate să devină o raritate, 
stârnind imaginaţia și dorința tuturor, atunci când îi creionezi 
această imagine. 

— Nu prea înţeleg ce vrei să spui, unchiule, interveni Tariq. 

Lumina torțelor se reflecta în ochii scăpărători ai lui Reza. 

— O să vă conturez imaginea pe care oamenii vor s-o vadă. 
Voi trebuie doar să vă jucaţi rolul pe care l-aţi jucat mereu - cel 
al unor tineri curajoși și puternici și al unor războinici de temut. 

— Dar asta tot nu ne ajută să înțelegem cum vom reuși să-i 
convingem pe alţii să urmeze o cauză fără o căpetenie, spuse 
Tariq, cu o privire încruntată și șovăitoare. 


VP - 95 


— Nu-i va lipsi căpetenia. Tu vei fi aceea, Tariqg-/an. Tu vei fi 
glasul cauzei noastre. Lipsa unei voci răsunătoare constituie 
motivul pentru care răzmerițele de pe străzile orașului sunt 
mereu reprimate. Cu glasul tău puternic le vei deschide ochii 
oamenilor, înfăţișându-le adevărul care se ascunde în sânul 
regatului nostru: un rege-băiețandru, care nu merită să se afle 
pe tronul Khorasanului. Un rege-băiețandru, care trebuie nimicit, 
cu orice preţ. 

Rahim lovi masa cu palma în semn de încuviinţare. 

— Vrei, așadar, să strângem o armată și să trecem orașul prin 
foc și sabie? Asta este și marea mea speranță, dar crezi că o 
faptă ca asta poate fi posibilă? întrebă Tariq. 

— Va deveni posibilă dacă o vom clădi pe temelia principiilor 
noastre, răspunse Reza, luând o înghiţitură de vin. Speranţa ta 
va fi amnarul nostru, iar crezul dreptăţii mele va deveni focul 
nostru călăuzitor. 

— De unde începem? întrebă Tariq, privindu-l îndelung pe 
unchiul său. 

— De acasă, îi răspunse Reza, dând farfuria la o parte. Vă 
întoarceţi acasă. Am nevoie de timp ca să-mi rezolv treburile în 
Rey și să mă gândesc cine ar putea să se alăture cauzei noastre. 
Emirul din Karaj s-ar putea să ne ajute într-un fel sau altul... 
verișoara soţiei lui a suferit aceeași soartă ca și Shiva în urmă cu 
câteva săptămâni. Vă voi trimite de veste să veniţi imediat ce 
împrejurările îmi vor permite. 

— Cum rămâne cu Şazi? Nu plec din Rey până nu... 

— Califul a pornit astăzi spre Amardha. Nu-și..., spuse Reza, 
oprindu-se apoi, cuprins de mânie. Nu-și omoară miresele dacă 
nu este în Rey, probabil ca să nu piardă spectacolul. Așa că 
Șeherezada va fi în siguranţă cel puţin o săptămână. 

Tariq ezită ușor înainte de a încuviinţa din cap. 

— Așadar, după ce îi luăm cu noi pe Irsa și pe Jahandar- 
effendi, eu şi Rahim pornim spre casă, unde vom aștepta să 
primim vești de la tine. 

— Să-i luaţi pe Jahandar și pe Irsa? Dar au plecat din Rey în 
noaptea nunții. Nu știai? Nimeni nu i-a mai văzut de atunci. 

— Au plecat? Dar unde ar fi putut să... 

— Credeam că vin la tine, Tariq-jan. N-ai primit nicio veste de 
la ei? 


VP - 96 


— Dar misiva lui Șazi? Nu pomenește nimic despre familia ei? 
întrebă Rahim. 

— Nu știu. N-am citit-o niciodată până la capăt. 

— Firește că nu, mormăi Rahim. 

— Pe viitor, încearcă să fii mai cumpătat la faptă! îl sfătui 
Reza, privindu-și, îngândurat, nepotul. Gândește-te bine înainte 
de a lua o hotărâre! Cumpătarea îţi va fi de mare folos. 

— Mă voi strădui, unchiule, îi răspunse Tariq, trăgând adânc 
aer în piept. 

— Intotdeauna te-ai străduit și ai reușit, Tarig-/jan. De aceea, 
sunt convins că vei reuși și acum. 

— iți mulţumesc, pentru că ţi-ai asumat, cu dragă inimă, 
această misiune. 

— Eu sunt cel care ar trebui să vă mulţumească amândurora. 
N-am mai simțit de mult în suflet scânteia speranţei. 

Cei trei bărbaţi se ridicară de la masă și străbătură grădina 
spre adăpostul Zorayei, care își aștepta răbdătoare stăpânul. 
Acesta își puse manșeta mankalah și o chemă cu un fluierat. Ea 
se așeză imediat pe brațul lui întins, bucurându-se de atenția sa. 
Apoi, printr-un gest brusc al mâinii, Tariq o trimise în zbor spre 
cer ca să vâneze. Ea scoase un țipăt răsunător, spulberând 
liniștea înconjurătoare, înainte de a se pierde în întunericul 
nopții. 

Umbra trupului ei ridicându-se în văzduh îi acoperi pentru o 
clipă trăsăturile, bătute de lumina unei torţe, ale lui Tariq. 

Reza zâmbi ca pentru sine. 

Ceva pentru care merită să lupţi. 

Și pe care merită să-l folosești. 

(J 

A doua zi de dimineață, Rahim tresări din somn la auzul unui 
sunet strident, scos de un metal ce se înfipse în ținta de lemn 
aflată în faţa ferestrei. Se dădu jos din pat și se îndreptă cu pași 
greoi spre pervaz. 

— Ce dracu’ faci? îl întrebă pe Tariq, cu glas morocănos. 

— Ce ţi se pare că fac? îi răspunse Tariq, ridicând arcul și 
fixând săgeata pe coardă. Trebuie să plecăm. 

Rahim își ridică privirea spre cer. Soarele se ivea timid la 
orizont - o fâșie crestată de lumină ce străjuia acoperișurile 
caselor din partea de est a orașului Rey. 

— Ai dormit vreun pic? îl întrebă Rahim, căscând. 


VP - 97 


Tariq lansă săgeata. Aceasta se înfipse în ţinta de lemn, 
trecând razant pe lângă capul lui Rahim. 

— Chiar trebuia să faci asta? spuse Rahim, neîndrăznind nici 
să clipească. 

— Strânge-ţi lucrurile înainte ca unchiul meu să se întoarcă și 
să insiste să mâncăm împreună! 

— Unde s-a dus? 

— Nu știu. A plecat în toiul nopţii, îi răspunse Tariq, fixând o 
altă săgeată pe coarda arcului și ochind. 

— De ce fugim ca niște hoți? 

— Pentru că nu vreau să știe ce facem, îi răspunse Tariq, 
țintuindu-l cu o privire sfredelitoare. 

— Serios? Și ce facem? 

— Tu și întrebările tale infernale! izbucni Tariq, lansând 
săgeata. 

Aceasta ţâșni din arc, urmând o traiectorie spiralată și se 
înfipse în ţinta de lemn, alături de alte șapte săgeți, cu pene 
asemănătoare, perfect grupate. 

— Slavă ţie, Tariq, fiu al lui Nasir, emir al Talegan-ului! 
Felicitări! Ești un arcaș desăvârșit, spuse Rahim, cu glas 
monoton. 

Tariq înjură în barbă și porni spre fereastră. 

— Știam eu că n-ar fi trebuit niciodată să... 

— Liniștește-te! îi spuse Rahim, scărpinându-se în cap. Îmi 
strâng imediat lucrurile. Dar ai putea să-mi spui motivul pentru 
care ţii totul secret? 

Tariq se opri în dreptul ferestrei deschise și trase adânc aer în 
piept. 

— Încep să-mi fac griji din pricina ta, continuă Rahim. Știu că 
ești îngrijorat din cauza lui Şazi, dar Reza-effenai a spus că ar 
trebui să așteptăm până... 

— Nu. Nu voi aștepta. Nu pot să stau pur și simplu și să 
aștept. 

— Și ce-ai de gând să faci? întrebă Rahim. 

— Ceva. Orice. 

— Incă nu avem un plan. lar Reza-effenai a spus să așteptăm. 
Poate că ar trebui să-l ascultăm. 

— M-am tot gândit, spuse Tariq, rezemându-se cu umărul de 
peretele din piatră cafenie. 


VP - 98 


— Te ascult, îi răspunse Rahim, oftând adânc. În ciuda 
glasului înțelepciunii mele. 

— Triburile de beduini de la granița Khorasanului cu Parţia... 
nu și-au declarat credința faţă de niciunul dintre cele două 
regate. Ce-ar fi să le oferim un motiv ca să-și schimbe poziţia? 

— Ce fel de motiv? 

— Motivul pentru care oricine se luptă pentru o cauză. Un ţel. 

— Sună poetic ce spui tu, ripostă Rahim. Dar poezia nu te va 
ajuta prea mult. Ai nevoie de lucruri mult mai palpabile. 

— Le oferim pământ. Dreptul de a avea pământ. Forma de 
organizare care le conferă acest drept. 

Rahim scoase o grimasă din colțul gurii, adâncit în gânduri. 

— Interesant! Dar, prin natura lor, sunt triburi nomade. De ce 
i-ar interesa pământul? 

— Poate că pe unii dintre ei nici nu-i interesează. Dar, de-a 
lungul timpului, s-au tot luptat unii cu alţii și, cu excepţia 
aurului, pământul reprezintă cea mai rapidă cale de a obţine 
putere și influenţă. Este posibil ca vreuna dintre căpeteniile lor 
să se alăture cauzei noastre. Poate că sunt de o cruzime rar 
întâlnită, dar sunt printre cei mai iscusiţi călăreţi din lume. 
Ambele părţi ar avea numai de câștigat dacă ne-am uni forțele. 

— Mi se pare periculos, îi răspunse Rahim. 

— Merită să vorbim cu ei. Cel mai rău lucru care s-ar putea 
întâmpla ar fi să întâmpinăm un refuz. 

— De fapt, cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să- 
ţi taie gâtul. 

— Da, există și riscul ăsta, îi răspunse Tariq. Dar n-am de 
gând să-i insult în timpul discuţiilor. 

— Dacă cineva poate să-i convingă să-ţi lase capul pe umeri, 
acela ești numai tu. 

— Îți mulțumesc, Rahim. Încrederea ta neţărmurită în mine 
alungă, ca întotdeauna, orice umbră de îndoială. 

— De fapt, dacă cineva poate să-și păstreze capul pe umeri 
într-o asemenea aventură, aceea e numai Şazi, contracară 
Rahim, cu un zâmbet pieziș pe buze. Să sperăm că farmecul ei e 
molipsitor și s-a lipit puţin și de tine. 

— Nu e vorba de farmec. Ci de un curaj fără seamăn, îi 
răspunse Tariq, cu o notă veselă în glas. 

— Poate că ai dreptate. O și văd provocând o cobră, convinsă 
fiind că veninul ei va ucide reptila. 


VP - 99 


— Și ar ieși învingătoare, spuse Tariq, zâmbind. 

— De asta nici nu mă îndoiesc. De fapt, sunt convins că l-a 
îngrozit atât de tare pe atotputernicul calif din Khorasan, încât 
acum e ascuns într-un colț, speriat ca o pisicuţă. Cine știe - 
poate că, într-o bună zi, o vom detrona. 

La auzul numelui suveranului lor, Tariq adoptă din nou o mină 
gravă. 

— Nu. Nu e un om care să renunţe prea ușor la putere. 

— De unde știi asta? 

— Știu pur și simplu, ripostă Tariq, pe un ton tăios. A ucis-o pe 
verișoara mea. Și acum o are în ghearele lui pe Șeherezada. 
Este întruchiparea răului. Când aud numele lui Khalid Ibn al- 
Rashid, îmi doresc cu ardoare să-i iau viața cu mâinile mele - și 
asta de nenumărate ori. Din păcate, însă, nu pot s-o fac decât o 
singură dată. 

— Și eu îl disprețuiesc. Cu aceeași patimă ca și tine. Dar este 
bine să-ţi cunoşti dușmanul, Tariq. 

— Nu confunda vehemenţa cu prostia! Vreau să aflu tot ce 
pot despre el. Dar nu voi reuși niciodată să fac asta dacă stau 
ferecat între zidurile fortăreței familiei mele. Așa că voi porni în 
deșert pe urmele beduinilor, spuse Tariq, cu o expresie hotărâtă 
pe chip. Singur. 

— Singur? 

— Da. Singur. Vreau să te duci în Talegan și să aștepți ca 
unchiul meu să-ţi dea de veste. Iți voi da de știre unde mă aflu 
cu ajutorul Zorayei, pe care o voi trimite acasă o dată la două 
zile. 

— Mă lași cu părinţii tăi? 

— Ai putea la fel de bine să te duci acasă la tine. 

— Da, și să stau cu fraţii mei și cu copiii lor gălăgioși? 
protestă,  batjocoritor, Rahim. Să le suport încercările 
necontenite de a mă însura cu sora hidoasă a prietenului 
vreunui văr? Mai bine, nu. În plus, mă simt dator pentru toţi anii 
prieteniei noastre. lar lui Șazi îi sunt și mai îndatorat. 

— Îţi mulţumesc, Rahim-/jan, spuse Tariq, râzând domol. Ar 
trebui s-o fac mai des, o știu prea bine. 

— Cu plăcere, ticălos egoist ce ești! In orice caz, micul nostru 
complot are și o parte bună. 

— Și care ar fi aceea? 


VP - 100 


— O noapte întreagă de somn... fără riscul că îţi vei pierde 
viaţa. 

J 

A doua zi de dimineață, Șeherezada se trezi la palat fără 
teama unor zori ostile. 

Inima i se strânse în piept la vederea soarelui, dar se linişti în 
clipa în care o auzi pe Despina trebăluind prin iatac. Respiră 
adânc și se rezemă de perne, bucurându-se de această liniște 
binecuvântată. 

— Poate că ar trebui să rămână în Amardha, murmură 
Șeherezada, ca pentru sine. 

— Tocmai voiam să te trezesc, îi spuse Despina. Ți se răcește 
mâncarea. 

Șeherezada ezită ușor. Apoi, luă o hotărâre. 

Un strop de miere atrage mai multe muște decât o cană cu 
oțet. 

— Îţi mulţumesc pentru bunul-simţ cu care mă întâmpini 
astăzi. Și pentru că ai renunţat la mojicia-ţi caracteristică, o 
tachină ea. 

— Mojicie? Nu ești o companie prea plăcută dimineața. 

Șeherezada zâmbi, apoi se ridică în picioare. Dădu la o parte 
voalul subțire de mătase al baldachinului și se îndreptă spre 
masă, unde o aștepta, ca întotdeauna, o tavă cu bunătăţi. Când 
o privi pe Despina, descoperi cu surprindere că slujnica nu mai 
era la fel de strălucitoare ca de obicei. Ba, dimpotrivă, era palidă 
la faţă și încruntată. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea. 

— Nimic, îi răspunse Despina, clătinând din cap. Sunt doar 
puţin supărată. 

— Supărată? Dar pari bolnavă. 

— Nicidecum. Mă simt foarte bine. 

— Vrei să te odihnești puţin? 

— Mă simt bine, Șeherezada. Pe cuvânt! 

Despina ridică capacul zaharniţei și puse un cub de zahăr într- 
o ceșcuţă de cristal. Luă apoi ibricul de argint, bogat 
ornamentat, care se odihnea deasupra flăcării unei lumânări. 
Când apucă ibricul și încercă să toarne ceaiul, mâna începu să-i 
tremure, iar lichidul fierbinte ţâșni din ceașcă și se împrăștie 
peste tot. 

— Îmi cer iertare, îngăimă Despina. 


VP - 101 


— Ai voie să mai faci și greșeli din când în când, îi răspunse 
Șeherezada, cu un zâmbet jucăuș pe buze. 

— Nu prea cred, ripostă ea în barbă. 

— Când ţi-am cerut eu lucruri revoltătoare? 

Cutele de pe fruntea Despinei se adânciră și mai mult. 

— Despina, ce s-a întâmplat? 

— Nimic! 

Minte. lar. 

Șeherezada o privi pieziș și rupse în două o lipie /avash. 

— Îmi cer iertare, repetă Despina, reușind să toarne ceaiul în 
ceașcă. Ce spuneai despre Amardha? 

— Vorbeam de călătoria califului. Știi de ce s-a dus acolo? 

— Îi face o vizită sultanului Parţiei - unchiul său. 

— Am înţeles. Îl vizitează adesea? întrebă Șeherezada, luând 
o înghiţitură de supă. 

— Nu, îi răspunse Despina, clătinând din cap. Nu au o 
relație... prea apropiată. Nu sunt rude de sânge. Sultanul este 
fratele primei soții a fostului calif. Și a disprețuit-o pe mama 
califului nostru. 

Interesant! 

— De ce? 

— Poate din același motiv - logic, de altfel - pentru care orice 
bărbat o urăște pe cea care îi ia locul surorii sale moarte, îi 
explică Despina, ridicând din umeri. Pe de altă parte, mama 
califului nostru era o femeie frumoasă, inteligentă și plină de 
viaţă. În schimb, prima lui soţie nu avea nimic din toate astea. 

— Și atunci, de ce îi face vizite sultanului? 

— N-aș putea să-ţi spun cu siguranță. Poate din raţiuni 
diplomatice. Ar trebui să-l întrebi când se întoarce. 

— N-o să-mi spună. 

— Mă bucur că vorbești din nou cu mine, spuse Despina, 
schițând un zâmbet palid. 

— Tăcerea nu este o alegere prea bună pentru o persoană ca 
mine. 

— Înțeleaptă hotărâre! Pentru o persoană ca tine. 

— Asta am spus și eu. 

— Da, știu. 

Șeherezada răsuflă zgomotos. Luă apoi ceașca cu ceai. Și 
observă atunci câteva pete mici și negre, cu totul neobișnuite, 
pe peretele ibricului de argint. Îl luă de mâner și-l scrută, 


VP - 102 


încruntată. Încercă apoi să șteargă, cu un șervetel de in, zona 
aparent decolorată. 

Dar petele refuzau să dispară. 

Șeherezada își ţugui buzele. 

Luă ceașca și turnă în ibric câteva picături de ceai. Lichidul 
nici nu apucă să atingă bine suprafața strălucitoare a ibricului, 
că argintul își și schimbă culoarea. 

Devenise negru. 

Ca moartea. 

— Despina! o strigă ea, pe un ton domol. 

— Da? 

— Cred că ceaiul meu are ceva. 


VP - 103 


e Locul după care inima tânjește 


Cineva încercase să o otrăvească. 

Și nu ceaiul era vinovat, așa cum bănuise Șeherezada iniţial. 

Ci zahărul. 

Jalal spumega de furie. 

Când îi luă la întrebări pe toţi cei ce aveau acces la mâncarea 
suveranei lor, fiecare dintre ei își susținură cu tărie nevinovăția. 
Așa cum era obiceiul când li se servea masa membrilor familiei 
regale, bucătarul gustase din toate merindele de pe tava 
Șeherezadei înainte de a i-o trimite în cameră, lucru la care 
fuseseră martori foarte mulţi oameni. 

Dar nimeni nu se gândise să guste din zahăr. 

Nu mai era de mirare, așadar, că Șeherezada nu mai mâncă 
nimic tot restul zilei. 

Și acum, o servitoare tânără însoțea toate tăvile cu bucate 
aduse în camera Șeherezadei. O fată al cărei singur scop în 
viață era să mai guste o dată din mâncarea și băutura reginei 
înainte ca aceasta să bage ceva în gură. 

O fată tânără care trebuie să-i fi fost dragă cuiva. 

Acest lucru o dezgustă pe Șeherezada. 

Ca și faptul că cele câteva clipe efemere în care se simţise în 
siguranţă, fără ca spectrul întunecat al morţii să mai planeze 
ameninţător deasupra ei, îi fuseseră răpite fără să fi avut măcar 
șansa să se bucure de ele. 

Dar ce i se părea cel mai cumplit era faptul că știa acum - mai 
presus de orice umbră de îndoială - că nu mai putea să aibă 
încredere în servitoarea ei. 

La urma urmei, Despina era ultima persoană care mânuise 
tava cu mâncare. 

Cea care îi pregătise ceașca de ceai, care ar fi trebuit să-i fie 
fatală. 

Acest lucru o demoraliză pe Șeherezada mai mult decât orice 
altceva. Nici înainte nu avusese o încredere oarbă în Despina, 
deși își dorea cu ardoare acest lucru. Spera ca, într-o bună zi, 
să-i devină o prietenă adevărată, în ciuda tuturor celor 
întâmplate. 


VP - 104 


Dar speranțele îi fuseseră complet spulberate. 

Și asta îi umplea sufletul de mânie. 

Trei nopţi de somn aproape neîntrerupt nu reușiră să-i 
ostoiască furia. 

În după-amiaza aceea, Șeherezada porni la plimbare prin 
grădinile construite sub formă de terase în căutarea unui 
trandafir perfect. Banalitatea acestei misiuni îi conferea un 
sentiment de inutilitate, accentuându-i și mai mult starea de 
nervozitate. 

Trecu pe lângă un alt tufiș înflorit, cu ochii pe jumătate închiși 
din cauza soarelui orbitor și cu fruntea încruntată sub povara 
frustrărilor. 

— Dacă îmi spui ce cauţi, poate îmi stă în putinţă să te ajut, 
se oferi Despina. 

— Nu, n-ai cum să mă ajuţi. 

— Da’ binedispusă mai ești! 

— Crede-mă că nu poţi să mă ajuţi! Descoperirea unui 
trandafir perfect presupune o adevărată artă. Parfumul. 
Culoarea. Aranjamentul petalelor. Tata susţine că și o singură 
petală în plus poate să distrugă frumuseţea întregii flori..., îi 
poate schimba creșterea și dezvoltarea... 

— lar eu l-aș combate spunându-i că cele mai frumoase flori 
sunt cele care par puţin imperfecte. 

— Vezi? Nu ai cum să mă ajuţi, bombăni Șeherezada. 

În clipa aceea, o simţi pe Despina crispându-se. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă apoi. 

— Căp... căpitanul al-Khoury vine spre noi, îngăimă ea, 
îmbujorându-se până în vârful urechilor. 

— Și de ce ești atât de agitată? 

— De la întâmplarea nefericită cu ceaiul, răspunse Despina, 
ezitând ușor, mă simt stânjenită în preajma lui. 

— Am înţeles, spuse Șeherezada, ţuguindu-și buzele în 
încercarea de a-și stăvili propriile-i acuzații. 

Când Jalal li se ivi în cale, Despina se strădui să se facă 
nevăzută în spatele rajputanului. Jalal îi aruncă o privire 
indiferentă, ridicând ușor din sprâncene, apoi se întoarse spre 
Șeherezada. 

— Cum te simţi astăzi, Șeherezada? o întrebă el, înclinându-se 
în faţa ei, cu un zâmbet generos pe buze. 


VP - 105 


Mantia-i ţesută cu fir de aur i se revărsa pe umeri, iar mâna i 
se odihnea pe plăselele iataganului. 

— În viaţă. 

— Mă bucur să văd asta, îi răspunse el, dându-și capul pe 
spate și râzând cu poftă. Te-am prins în toiul unei activităţi 
importante? 

— Firește. Organizez o lovitură de stat. Apoi, am de gând să 
concep planuri pentru o nouă formă de negoţ cu elefanți pe 
mare și vele din mătase naturală. Vrei să mi te alături? 

— Numai în cazul loviturii de stat, îi răspunse el, zâmbind. 
Celelalte mi se par puţin cam banale. 

— Nu, nu făceam nimic important, îi spuse Șeherezada, 
izbucnind în râs. Sunt prinsă în îndeletniciri cât se poate de 
profane. Te rog să mă salvezi! 

— Chiar mă întrebam dacă ai putea să-mi faci o favoare... 
regală. 

— Regală? La ce te referi? 

— Am primit vizita unui oaspete cu totul neașteptat. Și mă 
întrebam dacă ai putea să-l primești, în lipsa califului. 

— Despre cine e vorba? 

— Despre... un cărturar, ca să spun așa. A fost primul dascăl 
al lui Khalid, dar și sfetnicul de-o viaţă al mamei califului nostru. 
Nu l-a mai văzut pe Khalid de când era copil. Știu că mama lui îl 
prețuia nespus de mult și n-aş vrea să plece fără să-i ofer o 
primire oficială, îi explică el, făcându-i cu ochiul. 

Gestul lui îi stârni zâmbetul Șeherezadei. 

— Pe de altă parte, vizita lui s-ar putea să-ţi satisfacă 
anumite... curiozităţi stăruitoare, continuă Jalal, zâmbind cu 
subiînțeles. 

— Felul în care îmi înfăţișezi lucrurile este atât de... 
interesant, căpitane al-Khoury. 

— Așadar, accepţi să-l primeşti, Șeherezada? o întrebă el, 
râzând. 

Ea încuviință din cap, cu un licăr în ochii ei căprui. 

— Trebuie să-ţi spun însă că este puţin cam... ciudat, adăugă 
Jalal, retrăgându-se spre palat, urmat de Șeherezada și de micul 
ei alai. 

— Cum așa? 


VP - 106 


— Este un „vestigiu” al vremurilor de mult apuse. Credincios 
artelor străvechi. Dar cred că o să-ţi placă și sunt convins că și 
el va fi la fel de încântat să te cunoască. 

— Cum îl cheamă? 

— Musa Zaragoza. 

— Un nume neobișnuit, spuse Șeherezada. 

— Este maur. 

— Aha! Am înţeles. O să mă străduiesc să fac față cu succes 
acestei întâlniri. 

— O să te descurci, sunt sigur de asta. 

Continuară să urce numeroase trepte și să străbată 
coridoarele reci de marmură ale palatului. Jalal îi conduse într-o 
sală imensă, cu un tavan boltit, înalt cât cinci oameni. Pereții 
erau decoraţi cu basoreliefuri minuţios sculptate, înfățișând 
scene de luptă și războinici pierduţi în negura timpului, ce-și 
fluturau armele prin aer și își puneau dușmanii pe fugă. 

In colț, stătea un bărbat înalt, înveșmântat în haine din 
țesături bogate și viu colorate. Rida” lui de un albastru închis 
cădea în falduri pe podea, iar gluga îi acoperea capul, legată cu 
o cataramă din piele și aur. Încheieturile mâinilor îi erau 
înfășurate în manșete groase mankalah, iar nuanţa frumoasă a 
pielii sale îi reamintea Șeherezadei de cele mai bune soiuri de 
curmale - Medjool. 

Când se întoarse cu faţa spre ea, îi zâmbi generos, 
dezvăluindu-și dinţii albi și strălucitori, ca niște periuțe 
încrustate pe un lemn de abanos. 

Jalal și Despina o lăsară la ușă, iar rajputanul rămase în 
apropiere, cu mâna pe plăselele sabiei. 

Șeherezada se îndreptă spre oaspetele ei, cu un zâmbet pe 
buze. 

Ce să-i spun? 

— Bine aţi venit! începu ea. Eu sunt... Șeherezada. 

EI îi veni în întâmpinare, cu mâinile întinse, într-un iureș de 
culori. 

— lar eu sunt Musa. Mă bucur să am privilegiul de a te 
cunoaște, îi răspunse el, cu un glas bogat, ca mierea învăluită în 
fum. 

Șeherezada îi luă mâinile într-ale sale. Stând atât de aproape 
de el, realiză că era mult mai bătrân decât părea cu adevărat. 
Sprâncenele îi erau ușor ninse, iar cutele ce-i brăzdau chipul îi 


VP - 107 


trădau înclinația spre cugetare, spre umor și spiritualitate. În 
timp ce îi strângea mâinile, Șeherezada văzu un licăr în ochii lui 
fascinanţi, care se stinse însă la fel de repede cum se aprinse. 

— Vă mulțumesc, Musa-effendi. Imi pare nespus de rău că 
soţul..., califul nostru nu este aici ca să vă întâmpine. 

— Vina îmi aparţine, pentru că nu mi-am anunţat vizita, îi 
răspunse el, clătinând din cap. Sunt în trecere pe aici și speram 
să-l văd, dar se pare că va trebui să-mi amân reîntâlnirea pentru 
o zi când voi purcede într-o altă călătorie. 

— Vă rog să luaţi loc! îl invită Șeherezada, arătându-i pernele 
ce străjuiau masa scundă aflată în dreapta ei. Doriţi să mâncaţi 
ceva? îl întrebă apoi, după ce se așezară unul în faţa celuilalt. 

— Nu, nu. Nu pot să rămân. Nici nu aveam de gând să 
zăbovesc prea mult pe aici. Nu vreau să deranjez pe nimeni cu 
prezenţa mea. 

— Dar nu este niciun deranj. N-aș vrea ca un oaspete de 
seamă ca Domnia Voastră să plece flămând de la palat, îi 
răspunse Șeherezada, râzând. 

El izbucni într-un râs răsunător, ce părea să se izbească de 
pereţii sălii mari. 

— Și de unde știi că sunt un oaspete de seamă? Nu ţi s-a spus 
adevărul? o întrebă el, vădit amuzat. 

— Și care este adevărul, Musa-effend;? 

— Ultima oară când am fost la palat, am fost aruncat în stradă 
doar cu hainele de pe mine. 

Șeherezada își controlă expresia chipului. Trase adânc aer în 
piept și-și împreună mâinile în poală. 

— Atunci, se pare că vă suntem datori măcar o masă, 
domnule. 

Râsul lui - și mai răsunător decât înainte - părea să clatine 
pereţii camerei. 

— Îi mulţumesc cerului pentru că ni te-a dăruit, draga mea 
copilă. Ce lumină binefăcătoare ești în viaţa sărmanului meu 
Khalid! 

Lumină? N-aș zice că este un termen prea potrivit în aceste 
împrejurări. 

Păstră, însă, tăcerea, schițând un zâmbet palid. 

— După cum mă temeam, nu vă bucuraţi de o căsnicie 
armonioasă, spuse Musa, pe un ton blajin. Există speranţa ca 
lucrurile să se îndrepte? 


VP - 108 


— E prea curând să vă spun. Suntem căsătoriți doar de câteva 
zile. Nu este ușor... să fii soţia califului. 

— Asta am auzit și eu, spuse bărbatul, cu tristețe în glas. Și îţi 
dorești o căsnicie armonioasă alături de el? 

Șeherezada începu să se agite pe loc, vădit stânjenită. Din 
motive cu totul necunoscute, i se părea... o greșeală să-l mintă 
pe acest bărbat îmbrăcat în veșminte stranii, cu un râs 
răsunător și ochi scrutători. 

— Imi doresc să am parte de o căsnicie bazată pe dragoste și 
respect reciproc, Musa-effendi. Dacă acest lucru va deveni cu 
putinţă alături de calif, rămâne de văzut. 

— Cât de sinceră ești! Khalid apreciază sinceritatea mai 
presus de orice altceva. Tânjește după ea. Încă de la o vârstă 
fragedă, căuta adevărul cu o fervoare rar întâlnită chiar și la 
semenii noștri. Știai asta? 

— Știu foarte puţin despre trecutul lui. 

— Spune-mi, continuă el, dând din cap, dincolo de zvonuri și 
rumori, cum este cu adevărat fiul Leilei? 

Șeherezada ezită ușor, scrutând cu intensitate chipul 
străinului din faţa ei. 

Dacă răspund întrebărilor lui, îmi va răspunde și el alor mele? 

— Este un om tăcut. Și înțelept. 

— Lucrurile astea le-aș fi putut afla de pe străzile orașului. Eu 
vreau să-ţi cunosc părerea. Să aflu lucrurile pe care o fată 
tânără și inteligentă ca tine le-a intuit într-un răstimp atât de 
scurt. 

Șeherezada își mușcă, pentru o clipă, buza de jos. 

— Un bărbat calculat. Trist. Ursuz..., șopti ea. 

Işi aminti apoi pumnul lui rănit și furia-i copleșitoare. 

— Și mânios. 

— N-a fost mereu așa, spuse Musa, oftând adânc. Era un băiat 
atât de bun și de blajin. 

— Mi s-a mai spus asta. Dar e greu de crezut. 

— E firesc. Imi îngădui să-ţi împărtășesc o poveste, draga mea 
Șeherezada? o întrebă el, după un timp. O poveste din seara în 
care am fost aruncat în stradă doar cu hainele de pe mine? 

— Desigur, Musa-effendi. 

— E o poveste tristă. 

— Imi imaginez că o poveste cu un sfârșit ca acesta nu poate 
fi decât tristă. 


VP - 109 


Musa căzu mai întâi pe gânduri, apoi a început să-și depene 
amintirile. 

— Am fost dascălul Leilei, mama lui Khalid. lar Leila era o 
femeie frumoasă și talentată. O adevărată bucurie. Era 
îndrăgostită de cărți și poezie. Când s-a căsătorit cu tatăl lui 
Khalid și a devenit cea de a doua lui soţie, era foarte tânără - 
avea doar cincisprezece ani. La insistențele sale, am venit cu ea 
în Rey. Era cumplit de încăpăţânată. Din păcate, însă, n-a avut o 
căsnicie fericită. Soţul ei era mult mai bătrân decât ea și și-a 
iubit la nebunie prima soţie. Leila nu era deloc încântată de 
asemuirile permanente dintre ea și răposata lui soață. M-am 
străduit cât am putut să-i stăvilesc accesele de furie și 
disperare, dar diferenţa de vârstă și conflictul de interese dintre 
ei erau adesea cu neputinţă de biruit. Nimeni nu purta, însă, 
vreo vină pentru asta. Tatăl lui Khalid era adânc înrădăcinat în 
obiceiurile și principiile sale. lar Leila era înzestrată cu un spirit 
năvalnic, imposibil de încătușat. 

Se opri pentru o clipă, cu chipul copleșit de tristeţe. 

— După ce s-a născut Khalid, am sperat că lucrurile se vor 
schimba. N-am văzut niciodată o mamă mai iubitoare ca Leila. Îi 
săruta piciorușele și îi cânta cu drag pruncului ei. Când a mai 
crescut, îi spunea povești în fiecare seară înainte de a-l adormi. 
lar Khalid o iubea nebunește. 

Musa închise ochii pentru o clipă, iar Șeherezada trase, încet, 
aer în piept. 

Mama lui îi spunea povești seara. 

— Eram acolo în noaptea în care tatăl lui Khalid a aflat că 
Leila îl trădează... că avea o aventură cu unul dintre soldaţii din 
garda palatului. 

Vocea lui răsunătoare deveni domoală și gravă. 

— A tăârât-o pe Leila de păr pe coridoarele palatului. Ea ţipa cu 
disperare și îi arunca vorbe de ocară. Am încercat s-o ajut, dar 
soldaţii m-au împiedicat. Când au ajuns în atrium, califul l-a 
chemat pe Khalid. Leila îi spunea fiului ei că totul va fi bine. Că îl 
iubea nespus de mult. Că el era universul ei. 

Șeherezada își strânse mâinile în pumni. 

— Și acolo, în faţa fiului ei de șase ani, tatăl lui Khalid i-a tăiat 
gâtul Leilei. Când Khalid a început să plângă, tatăl lui i-a aruncat 
vorbe grele. Și acum îmi amintesc cuvintele sale: „Dacă o 
femeie nu este credincioasă, soarta îi este pecetluită. Nu există 


VP - 110 


cale de mijloc”. Apoi, m-au alungat și pe mine de la palat, doar 
cu hainele pe care le purtam. Ar fi trebuit să mă lupt cu mai 
multă îndârjire. De dragul Leilei. De dragul lui Khalid. Dar am 
fost slab. Și m-am lăsat copleșit de teamă. Mai târziu, am aflat 
că fiul Leilei s-a transformat într-un om de nerecunoscut. Și mi- 
am regretat slăbiciunea. O, Doamne, cât am regretat-o! 

Șeherezada simţi un nod în gât, ce-o împiedica să mai 
rostească vreun cuvânt. Inghiţi cu greu. Neștiind ce să facă, se 
aplecă peste masă și-l luă pe Musa de mână. El îi cuprinse 
mâinile micuțe într-ale sale și rămaseră un timp învăluiţi într-o 
liniște adâncă. 

Apoi, Șeherezada încercă, cu teamă și respect, să rupă 
tăcerea. 

— Musa-effendi... Nu trebuie să vă asumaţi vina pentru tot ce 
s-a petrecut - nici în seara aceea, nici în zilele ce-au urmat. Știu 
că sunt tânără și că pe umerii mei atârnă doar foarte puţin din 
povara întregii lumi, dar știu îndeajuns de mult cât să-mi dau 
seama că nu putem controla faptele altora. Putem controla doar 
faptele noastre. 

— Câtă înţelepciune în cuvintele tale! spuse el, strângându-i 
mâinile. Oare Khalid știe ce comoară are lângă el, draga mea 
steluța? 

Șeherezada îi dărui cu privirea zâmbetul pe care buzele 
refuzau să-l schiţeze. 

— A suferit foarte mult, continuă Musa, clătinând din cap. 
Sunt convins că suferinţa pe care o provoacă altora îi sfâșie 
sufletul. Așa cum mi-l frânge și mie, căci știu că acestea nu sunt 
faptele băiatului pe care l-am cunoscut cândva. Dar tu ești 
tânără, iar eu sunt bătrân, iar la vârsta mea știu prea bine că 
înțelepciunea este mai puţin un drept câștigat prin naștere și 
mai mult o năzuință. Am învăţat, de-a lungul timpului, că niciun 
individ nu prinde aripi și nu-și poate lua zborul fără dragostea 
celor din jur. Nu ne-am născut ca să trăim singuri, Șeherezada. 
Cu cât o persoană își alungă mai mult semenii din preajmă, cu 
atât este mai evident că tânjește după iubirea lor. 

N-as putea niciodată să iubesc un bărbat ca ăsta... un 
monstru. 

Șeherezada încercă să-și retragă mâinile. 

Dar Musa continua să i le ţină strâns. 

— Spune-mi! insistă el. De când ai harul ăsta? 


VP - 111 


Șeherezada îl privea uluită. 

Musa o privea și el, cu ochii lui blânzi și scrutători. 

— Nici nu știi că îl ai. Zace în tine pur și simplu, continuă apoi, 
ca pentru sine. 

— Despre ce vorbiţi? îl întrebă ea. 

— Poate că este un dar moștenit de la părinţi, își reluă el firul 
gândurilor. Mama sau tatăl tău sunt cumva înzestrați cu... vreun 
talent aparte? 

— Da, tata, îi răspunse Șeherezada, înțelegând, în sfârșit, la 
ce se referea Musa. Poate să facă anumite lucruri. Mărunte, 
însă. Dar n-a fost niciodată dornic să-l exploreze prea mult. 

— Dacă vei dori vreodată să afli mai multe despre aceste 
abilităţi, trimite-mi vorbă! îi spuse el, dând din cap. M-aș bucura 
să-ți împărtășesc cunoștințele mele. N-aș putea spune că sunt 
un cunoscător desăvârșit, dar am învăţat... să-l explorez, îi 
răspunse Musa, zâmbind ușor. 

În timp ce vorbea, Șeherezada văzu cum flacăra lămpii din 
apropiere se stinse ca prin minune, ca apoi să se trezească din 
nou la viaţă, fără ca cineva s-o atingă. 

— Și aș putea să învăţ să fac și eu asta? îl întrebă ea în 
șoaptă. 

— N-aș putea să-ți spun cu certitudine. Este cu neputinţă să 
măsori abilitățile umane. Știu doar ce am știut în clipa în care ți- 
am cuprins mâinile într-ale mele: că ne leagă ceva anume. lar 
acum, această legătură depășește mâna destinului. Te implor, 
steluța mea... să vezi dincolo de întuneric! In sufletul băiatului 
pe care l-am cunoscut cândva sălășluiește forţa uluitoare a 
binelui, o forță neţărmurită și neexplorată. incearcă să înţelegi 
că imaginea pe care o vezi acum este doar o umbră în spatele 
căreia se ascunde un om cu totul deosebit! Dăruiește-i apoi 
dragostea ta, căci astfel îi vei deschide ochii și i-o vei dezvălui și 
lui! Pentru un suflet rătăcit ca el, dragostea este o adevărată 
comoară a cărei valoare se măsoară în aur. Și în visuri, conchise 
Musa, aplecându-se peste mâinile lor încă împreunate, cu un 
zâmbet luminos pe buze. 

— Vă mulţumesc, Musa-effendi. Pentru povestea și poveţele 
înțelepte pe care mi le-aţi împărtășit. 

— Eu îţi mulțumesc, draga mea steluță, îi răspunse el, 
eliberându-i mâna și ridicându-se. 


VP - 112 


— Nu vreţi să mai rămâneţi puţin ca să mâncaţi ceva? îl 
întrebă din nou Șeherezada. 

— Trebuie să plec, îi răspunse el, clătinând din cap. Dar 
promit că voi veni iar în vizită. Nu voi mai lăsa să treacă atâția 
ani. Şi mă agăţ de speranţa că - atunci când ne vom revedea - îl 
vei avea alături și pe Khalid. Alături în adevăratul sens al 
cuvântului. 

Șeherezada simţi o gheară în piept - pumnalul vinovăţiei îi 
străpungea inima. 

Musa se îndreptă spre desaga pe care o lăsase în colțul 
camerei. O luă de jos și se opri pe loc, adâncit în gânduri. 
Scoase apoi din ea un covoraș vechi și mâncat de molii, strâns 
sul și legat cu o funie de cânepă. 

— Acesta este un dar pentru tine, draga mea Șeherezada. 

— Vă mulțumesc, Musa-effendi. 

— Păstrează-l mereu cu tine! Este un covoraș deosebit. Când 
te vei rătăci, te va ajuta să-ţi regăsești drumul, îi spuse el, cu un 
licăr în ochi, pe un ton plin de subiînţeles. 

Șeherezada luă covorașul și-l strânse la piept. 

— iți va purta pașii spre locul după care inima-ţi tânjește, 
adăugă Musa, mângâindu-i obrazul cu mâna lui caldă. 


VP - 113 


e Bătrânul și fântâna 


Soarele deșertului se năpustea asupra lui Tariq cu dogoarea 
sa mistuitoare. Dunele de nisip dansau sub arșiţa-i nimicitoare, 
ce-i deforma vederea și pârjolea pământul. 

Işi acoperi fața cu gluga ride; sale, strângând-o cu șnurul din 
piele. Calul ridică nori de nisip cu fiecare pas pe care îl făcea, 
stârnind o pâclă strălucitoare. 

Zoraya plană pe cer, strigătele ei devenind tot mai 
răsunătoare cu fiecare oră care trecea. 

Când soarele se pregătea să apună, se apropie de hotarul ce 
despărțea Khorasanul de Parţia, iar Tariq începu să caute un loc 
de popas. Știa că triburile de beduini se aflau prin apropiere, dar 
nu voia să-și asume riscul de a le încălca teritoriul fără o noapte 
de odihnă, căci nu mai dormise cum trebuie de când plecase din 
Rey, aproape cu patru zile în urmă. A doua zi de dimineaţă, 
avea să găsească o cale să stea de vorbă cu vreun localnic ca 
să-și dea seama cum stau lucrurile în regiune. 

Zări, în depărtare, o mică așezare de clădiri arse de soare, 
situate de jur împrejurul unei fântâni vechi, de piatră. Casele 
crăpate din lut, așezate în formă de potcoavă, aveau 
acoperișurile dărăpănate și păreau toate abandonate. Un bărbat 
împovărat de ani stătea lângă fântână și lua burdufuri de apă de 
pe spatele a două cămile bătrâne. 

Tariq dădu pinteni murgului său arab, trăgând de gluga ride; 
lui albe. 

Când se apropie de fântână, bătrânul aruncă o privire peste 
umăr. 

Apoi, îl întâmpină pe Tariq cu un zâmbet pe buze. 

Purta veșminte simple de in, în nuanţe cafenii, și avea o barbă 
deasă, presărată cu fire argintii. Cei doi dinţi din faţă îi erau 
despărțiți de o strungăreaţă proeminentă, iar vârful nasului 
coroiat îi era rupt. Avea mâinile cioturoase de muncă și de ani. 

— Frumos cal! spuse el, dând din cap cu același zâmbet pe 
buze. 

Tariq îi răspunse dând și el din cap. 


VP - 114 


Bătrânul încercă să apuce, cu o mână tremurătoare, găleata 
de deasupra fântânii... 

Dar o scăpă înăuntru. 

Găleata se lovi de pereţii întunecaţi ai fântânii, izbindu-se 
dintr-o parte într-alta, până se prăbuși în apă, cu un zgomot 
strident. 

Tariq oftă din rărunchi. 

Bătrânul mormăi supărat, dându-și la o parte gluga ride! și 
tropăind nervos în nisip. Începu să-și frângă mâinile, cuprins de 
disperare. 

Tariq îi urmări jocul melodramatic până când, sătul de 
spectacolul său, cobori de pe cal, cu un oftat furibund. 

— Ai cumva o funie? îl întrebă pe bătrân, dându-și gluga pe 
spate. 

— Da, sahib, îi răspunse omul, înclinându-se de mai multe ori 
în faţa lui. 

— Nu e cazul să faci temenele în fața mea. Nu sunt sahib-ul 
tău. 

— Sahib are un cal frumos. Și o sabie la fel de frumoasă. 
Atunci, este fără îndoială sahib. 

— Dă-mi funia ca să cobor în fântână după găleată! îi spuse 
Tariq, oftând din nou. 

— Vă mulţumesc, sahib. Sunteţi nespus de generos. 

— Nu sunt generos. Ci doar însetat, îi răspunse Tariq, cu un 
zâmbet fals pe chip, luând funia din mâna omului și legând-o de 
pilonul de deasupra fântânii. 

Apoi, ezită ușor, adâncit în gânduri. 

— Să nu încerci să-mi furi calul! îl avertiză el. Este un animal 
destul de nervos și n-o să ajungi prea departe cu el. 

Bătrânul clătină din cap cu atâta îndârjire, încât Tariq se temu 
că-și va face singur rău. 

— Nu voi face așa ceva, sahib. 

Tăgăduirea sa ferventă îi punea intenţiile sub semnul 
întrebării. 

Tariq îl scrută îndelung cu privirea înainte de a-și întinde 
braţul stâng și de a scoate un fluierat. Zoraya se năpusti din 
înaltul cerurilor într-un nor de pene și gheare amenințătoare. 
Bătrânul își acoperi fața cu mâinile tremurătoare, ferindu-se din 
calea păsării primejdioase. 


VP - 115 


— Îi place să atace mai întâi ochii victimei, îi spuse Tariq, pe 
un ton placid, în timp ce Zoraya își întinse aripile, cu ghearele 
înfipte în manșeta lui din piele, ţintuindu-l pe bătrân cu ochii ei 
agili și pătrunzători. 

— Nu mă voi face de ocară, sahib. 

— Bine. Locuiești prin preajmă? 

— Sunt Omar din tribul beduinilor. 

Tariq îl privi din nou, gânditor. 

— Omar, aș vrea să închei un târg cu tine. 

— Un târg, sahib? 

— Da. Voi scoate găleata din fântână și te voi ajuta să umpli 
burdufurile cu apă. În schimb, aș dori să aflu câte ceva despre 
tribul tău și șeicul acestuia. 

— Și de ce vrea sanhib-ul fără nume să afle câte ceva despre 
tribul meu? întrebă Omar, scărmănându-și barba. 

— Nu te teme! Nu vreau să le fac rău. li respect nespus de 
mult pe cei din tribul beduinilor. Tatăl meu a cumpărat acest cal 
de la un beduin și mi-a spus mereu că rătăcitorii deșertului sunt 
printre cei mai iscusiţi călăreţi din lume. 

— Printre cei mai iscusiți? repetă Omar, cu un zâmbet 
generos pe buze. Suntem cei mai buni călăreţi, sahib. Fără nicio 
umbră de îndoială. 

— Atunci, ne-am înțeles? îl întrebă Tariq, zâmbind șovăitor. 
Am încheiat târgul? 

— Cred că da, sahib. Dar aș putea să vă mai pun o ultimă 
întrebare? 

Tariq încuviinţă din cap. 

— Ce v-a împins să porniţi în căutarea beduinilor? 

Tariq căzu, pentru o clipă, pe gânduri. Bătrânul era, cel mult, 
un servitor. Un moșneag, a cărui misiune de a aduce apă în 
fiecare zi îi conferea senzaţia că mai putea fi încă de folos, în 
ciuda vârstei lui înaintate. Nu putea să reprezinte, astfel, un 
pericol dacă avea să-i răspundă la întrebare. 

— Aș vrea să le fac o propunere. 

— O propunere? chicoti Omar. Beduinilor? Și de ce are nevoie 
un sahib tânăr și bogat ca Domnia Voastră de ajutorul 
ratăcitorilor din deșert? 

— Ti-am răspuns deja la întrebare. Am încheiat târgul sau nu? 

— Da, da, sahib. L-am încheiat, îi răspunse Omar, cu ochi 
scăpărători. 

VP - 116 


Tariq o îndrumă pe Zoraya să se urce pe o scândură de 
deasupra fântânii, apoi își puse pe umăr arcul și tolba cu săgeți, 
căci nu era atât de naiv să-și lase armele la îndemâna oricui. 
Trase de funie ca să se asigure că avea să-i susțină greutatea și 
apoi se urcă pe marginea din piatră și mortar a fântânii. 

Aceasta era lată cât un om și de două ori mai înaltă, așa că nu 
îi fusese prea greu să coboare în adâncurile ei și să ia găleata de 
lemn ce plutea la suprafaţa apei. Se căţără apoi pe zidurile 
fântânii, punând din nou piciorul pe pământul scăldat în lumina 
amurgului din deşert. 

— Te sfătuiesc să-i legi o funie de mâner ca să-ţi fie mai ușor 
de acum înainte, îi spuse el, dându-i găleata lui Omar. 

— Inţelept sfat! îi răspunse bătrânul, râzând. 

Incepură apoi să umple împreună burdufurile cu apă și să le 
lege de șeile cămilelor ce așteptau în apropiere. 

— Așadar, începu Tariq, din ce trib faci parte? 

— Din familia al-Sadiqg, îi răspunse Omar, zâmbind. 

— Am mai auzit de numele ăsta. 

— Mulţi spun că este o familie de vază. Cu rădăcini adânci 
printre cele mai de seamă și mai puternice triburi de beduini. 

— Cine este șeicul vostru? 

— Urmașul celei de a șasea generaţii a familiei al-Sadig. Unii 
spun că este puţin cam ciudat. A studiat un timp la Damasc 
înainte de a se întoarce în deșert. 

— Și ce-a studiat la Damasc? 

— Arta făuririi săbiilor. A învăţat meșteșugul fierăriei, sahib. 

— Și ce l-a determinat să înveţe această îndeletnicire? 

— Aceste cunoștințe, spune el, îi conferă un avantaj asupra 
dușmanilor săi, îi răspunse Omar, ridicând din umeri. 

— Pare un om interesant, spuse Tariq, dând, îngândurat, din 
cap. 

— Ca și Domnia Voastră, sahib. Dar curiozitatea nu-mi dă 
pace și aș dori să vă întreb ce propunere vreţi să le faceţi 
beduinilor din tribul meu. 

— Este o problemă personală, îi răspunse Tariq, cât se poate 
de echivoc. 

— Personală? spuse Omar, izbucnind în râs. Atunci, fie 
încercaţi să-l înlăturați de la putere pe membrul vreunei familii 
regale, fie... să cuceriţi inima unei femei. 

— Poftim? 


VP - 117 


— Ce alte motive ar putea să aibă un sahib tânăr și bogat ca 
să ceară ajutorul triburilor de beduini într-o problemă de natură 
personală? Despre ce este vorba, așadar? Tatăl Domniei Voastre 
este cumva vreun despot prin excelenţă? lar Domnia Voastră 
este eroul pe care poporul vrea să-l înscăuneze pe tron? 

Tariq îl scrută, în tăcere, pe Omar. 

— Aha! Atunci, încercați să cuceriți inima unei femei tinere și 
frumoase. 

Tariq se întoarse spre murgul său. 

— Probabil că este foarte frumoasă, insistă Omar. Dacă sahib- 
ul nostru chipeș a bătut atâta drum până în Marea de Nisip, 
însoțit de un șoim și de un armăsar al-Khamsa. 

— Nu are nicio legătură, murmură Tariq. 

— Nu este frumoasă? 

— Nu are nicio legătură cu frumuseţea ei, ripostă Tariq, 
răsucindu-se pe călcâie. 

— Atunci, despre asta este vorba! Despre o fată! strigă, 
triumfător, Omar. 

Aruncându-i o privire amenințătoare, Tariq înșfăcă frâiele 
calului și se urcă în șa. 

— Nu trebuie să vă supăraţi pe bătrânul Omar, sahib. N-am 
vrut să întind coarda atât de mult. Natura m-a înzestrat însă cu 
o inimă curioasă, care este încă îndrăgostită de poveștile de 
iubire. Dacă veți binevoi să mă însoţiţi, aș fi încântat să vă 
prezint șeicului nostru. Vă rog! 

— Și de ce-ai face asta? 

— De dragul inimii mele curioase, îi răspunse Omar, cu un 
zâmbet caraghios, care îi dezvăluia strungăreaţa străjuită de 
dinţii lui deformaţi. 

Tariq ezită ușor, căzând pe gânduri. Era posibil ca bătrânul 
servitor să-l mintă, dar aceasta ar putea fi șansa lui de a se 
întâlni cu șeicul unuia dintre cele mai renumite triburi de 
beduini. 

Merita să-și asume riscul. 

— Te voi însoți în tabără, acceptă Tariq, așezându-și tolba cu 
săgeți pe umăr, pentru orice eventualitate. 

Omar încuviinţă din cap și-și aranjă rida’. 

— Voi avea grijă ca gestul de omenie pe care mi l-aţi arătat 
astăzi să ajungă la urechile șeicului. 

— Vă mulțumesc. 


VP - 118 


— N-aveţi pentru ce, sahib. Căci, mai presus de toate, sunt un 
om cinstit. 

Tariq îl urma pe Omar, păstrând o distanţă prudentă, în timp 
ce bătrânul călăuzea micul alai prin întinderea nețărmurită de 
nisip. Omar călărea pe cămila mai mică, imprimând un ritm 
constant de mers și aruncându-i adesea peste umăr câte o 
privire surâzătoare lui Tariq. 

Cerul se învălui într-o mantie întunecată, presărată cu tot mai 
multe stele strălucitoare. După ce călătoriră o jumătate de oră, li 
se iviră în cale, printre dunele de nisip, o așezare de corturi 
împrejmuită de un inel de torţe. 

Omar mână cămilele direct spre centru, fluierând vesel, ca 
pentru sine. Pe drum, câţiva oameni se opriră ca să-l salute, iar 
Omar făcu o plecăciune înaintea lor. Cobori de pe cămilă în fața 
unui cort imens, ridicat în mijlocul taberei. Nici nu apucă să 
pună bine piciorul pe pământ, că un iureș de pași se năpustiră 
asupra lor din întuneric. 

Mânuţe firave îl apucară de picioare, luptându-se pentru 
îmbrăţișările lui. 

— Baba Aziz! De ce-ai întârziat atât de mult? strigară câţiva 
copii cu glasuri stridente. 

Tariq îi privea printre gene. 

Din cort se ivi atunci, în bătaia razelor de lună, o femeie în 
vârstă, cu părul arămiu, împletit într-o cosiţă frumoasă. 

— Omar-jan, unde ai fost? Nepoţii tăi plâng de foame, iar 
fiicele tale sunt pline de nervi din cauza asta. 

— Am adus un oaspete, îi răspunse Omar, cu un zâmbet 
îngăduitor pe buze. Putem să-i facem loc la masă? 

Ea își ridică privirea spre cer înainte de a-și îndrepta ochii spre 
Tariq. 

— Cine ești, tinere domn? 

— Este sahib-ul nostru fără nume. lar inima mea curioasă vrea 
să-i cunoască povestea. Cred că este nespus de frumoasă, 
Aisha. Despre dragoste și despre numeroasele obstacole pe 
care trebuie să le învingă, îi răspunse Omar, făcându-i cu ochiul. 

— Poftește-l înăuntru! spuse ea, clătinând din cap. 

Tariq continuă să-l scruteze cu intensitate pe Omar, ajungând 
iute la o concluzie cât se poate de logică. 

— Nu ești servitor, îi spuse el, coborând de pe cal. 


VP - 119 


Omar se întoarse spre Tariq, cu același zâmbet generos pe 
buze, ce-i dezvăluia strungăreaţa și îi lumina chipul brăzdat de 
ani. 

— Am spus eu că aș fi așa ceva? 

Tariq îi susținu privirea. Masca bătrânului naiv și neștiutor 
dispăru în lumina strălucitoare a torțelor, scoțând la iveală 
chipul unui om înţelept și vesel. 

Al unui om inteligent și hâtru. 

— Îmi pare rău pentru mica noastră neînțelegere, continuă 
Omar. 

— Nu e vorba de nicio neînțelegere, ripostă Tariq, oftând din 
rărunchi. Am văzut exact ceea ce ai vrut să mă faci să văd. 

— Sau poate că tu ai văzut exact ce ai vrut să vezi, îi 
răspunse Omar, râzând din tot sufletul. 

Tariq își scoase gluga ride; și făcu un pas spre el. 

— Numele meu este Tariq. 

Omar ridică din sprâncenele-i stufoase în semn de 
încuviinţare. 

— lar eu sunt Omar al-Sadig, al șaselea descendent al unei 
familii de șeici... 

Îi întinse apoi mâna brăzdată de riduri, iar Tariq i-o strânse cu 
putere. 

— Bine ai venit în casa mea! 


VP - 120 


e Speranţa zilei de mâine 


Două zile mai târziu, după ce califul se întoarse din Amardha, 
Șeherezada era pregătită să treacă la fapte. Gata! Totul are și o 
limită. 

Nu avea nicio importanţă faptul că Musa-effendi îi vorbise 
despre un trecut tragic. 

Nu avea nicio importanță faptul că lumea aceasta nu era 
deloc atât de simplă cum își imaginase ea. 

Și nu avea absolut nicio importanţă faptul că inima ei... se 
dovedea o trădătoare. 

Scopul venirii ei la palat era foarte clar și întemeiat. 

Califul din Khorasan trebuia să-și găsească sfârșitul. 

lar ea știa exact ce avea de făcut. 

e 

În noaptea aceea, stătea la masă în faţa lui și mânca struguri 
în timp ce el bea vin. 

Aștepta momentul prielnic ca să-i dea lovitura de graţie. 

— Eşti foarte tăcută, observă califul. 

— lar Domnia Voastră pare istovit. 

— Călătoria de la Amardha n-a fost deloc ușoară. 

Ea își aţinti privirea în ochii lui ca de tigru, umbriţi de 
cearcăne vineţii. Oboseala îi scotea și mai mult în evidenţă 
trăsăturile-i aspre și tăioase. 

— Dar v-aţi întors de două zile. 

— N-am dormit însă deloc bine în acest răstimp. 

— N-aţi vrea să vă depăn în continuare povestea lui Aladin? 
Poate că veți reuși să dormiti, îi sugeră Șeherezada. 

— Nu. Nu asta vreau. Chiar deloc. 

— AȘ putea să vă întreb ceva, sayyidi? murmură ea, uitându- 
se în altă parte, căci nu putea să-i susţină privirea arzătoare. 

— Poţi să faci ce vrei. lar eu îţi voi răspunde într-o manieră 
similară. 

— De ce v-aţi dus în Amardha? 

— Am auzit că Jalal ţi-a aranjat o întâlnire cu Musa Zaragoza, 
îi răspunse, încruntat, califul. Ai aflat, fără îndoială, lucruri 


VP - 121 


interesante despre copilăria mea. Bănuiesc că știi acum și de 
soarta mamei mele. 

— Da, mi-a povestit și despre ea. 

— Eu și sultanul Parţiei avem o înţelegere tacită. La fiecare 
șase luni, îi fac câte o vizită, în timpul căreia mă umflu în pene 
ca un păun și îi arunc ameninţări voalate, încercând să-l 
descurajez să-mi mai pună sub semnul îndoielii dreptul de a 
moșteni califatul din Khorasan. 

— Poftim? îngăimă Șeherezada. 

— E firesc, dacă stai bine să te gândești, continuă califul. Nu 
se sfiește s-o numească târfă pe mama. Ca să sădească în 
mintea tuturor sămânţa îndoielii în privinţa descendenței mele. 
Atunci, cu sprijinul altora, ar putea să pornească războiul pentru 
câștigarea tronului. Deocamdată, îi lipsesc curajul și forța 
numerică pentru a trece la fapte. lar eu intenţionez să menţin 
lucrurile așa cum sunt. 

— 0... numește târfă pe mama Domniei Voastre? 

— N-ar trebui să te mire. Și tata mi-o spunea. De multe ori. 

— Și tatăl Domniei Voastre se îndoia că sunteţi fiul lui? îl 
întrebă Șeherezada, abia îndrăznind să mai respire. 

Califul sorbi îndelung din pocalul cu vin. 

— Nici asta n-ar trebui să te mire. 

Șeherezada aproape că-și dorea să nu-i fi auzit cuvintele. 

Oare câtă nefericire a îndurat în copilărie? 

— Și vi se pare firesc? 

— Cred că am o noţiune deformată a cuvântului, îi răspunse 
el, lăsând pocalul pe masă. 

— Vreţi să-mi stârniți mila, sayyid? 

— Vrei să-ţi stârnesc mila, Șeherezada? 

— Nu. 

— Atunci, mila nu are ce căuta aici. 

Cuprinsă de frustrare, luă pocalul de pe masă și dădu pe gât 
restul de vin. 

El ridică ușor din colțul gurii. 

Vinul îi arse gâtul; își drese glasul și puse pocalul pe masă. 

— Am găsit o cale prin care vă puteţi îndrepta greșeala. Asta 
dacă mai sunteţi încă dornic s-o faceţi. 

Califul se rezemă de perne, așteptând ca ea să continue. 

Șeherezada trase adânc aer în piept, pregătindu-se să-și 
întindă capcana. 


VP - 122 


— Vă mai amintiţi povestea de aseară când Aladin a văzut-o 
pe prințesă hoinărind, deghizată, pe străzile orașului? 

El încuviință din cap. 

— Mi-aţi spus că priviţi cu invidie libertatea prinţesei, care se 
plimbă în voie prin oraș, fără să mai poarte pe umeri mantia 
regală. Vreau să fac și eu asta. Alături de Domnia Voastră, 
încheie ea. 

Califul încremeni, scrutându-i chipul cu ochii lui pătrunzători. 

— Vrei să ies pe străzile orașului fără gărzi? 

— Da. 

— Doar noi doi? 

— Da. 

— Când? o întrebă apoi, după o scurtă pauză. 

— Mâine-seară. 

— De ce? 

Nu m-a refuzat imediat. 

— De dragul aventurii, îl îmboldi ea. 

El continuă s-o scruteze cu privirea. 

Calculat și prudent ca întotdeauna. 

— Îmi sunteţi îndatorat, insistă Șeherezada. 

Te rog! Nu-mi refuza șansa asta! 

— Sunt de acord. Îţi sunt îndatorat. Așa că accept. 

Șeherezada radie de bucurie. 

Califul căscă ochii mari văzându-i zâmbetul luminos de pe 
buze. 

Și, spre uimirea ei, îi oferi și el un surâs. 

Părea ciudat pe chipul lui rigid și glacial. 

Ciudat, dar extraordinar de fermecător. 

Gheara pe care o simţea din nou în piept... trebuia ignorată. 

Cu orice preț. 

e 

Stăteau pe o alee mică lângă intrarea în suk. Cerul era 
zugrăvit în nuanțele purpurii ale amurgului, iar aromele de 
mirodenii se împleteau cu mirosul de nădușeală și duhoarea de 
animale, dar și cu miresmele primăverii, dezvăluindu-și 
parfumul vieţii în toată splendoarea sa. 

Șeherezada își strânse pe corp mantia-i cenușie. Cubul de 
zahăr otrăvit, pe care îl furase, părea să-i ia foc în buzunar. 


VP - 123 


Califul scrută împrejurimile cu ochii lui agili, în nuanţe de 
ocru. Rida' sa neagră era legată pe frunte cu un șnur de piele de 
aceeași culoare. 

— Aţi mai fost prin sukul din Rey? îl întrebă ea în șoaptă. 

— Nu. 

— Atunci, nu vă îndepărtați de mine! Este ca un labirint. 
Devine tot mai mare cu fiecare an care trece, iar străduțele sale 
înguste și șerpuitoare duc adesea spre nicăieri. 

— Și eu care voiam să te las la palat și să explorez totul de 
unul singur, murmură el. 

— Încercaţi să glumiţi, sayyidi? 

— Aici, nu mai poţi să-mi spui așa, Șeherezada, o avertiză el, 
cu o privire încruntată. 

Corect! Cu atât mai mult dacă ţineau seama de răzmerițele 
stârnite pe străzile orașului. 

— Ai dreptate... Khalid. 

— Și eu cum să-ţi spun? o întrebă el, respirând iute și sacadat. 

— Poftim? 

— Cum îţi spun prietenii? 

Ezită să-i răspundă. 

De ce încerc să ascund porecla caraghioasă pe care mi-a pus- 
o Rahim când aveam zece ani? 

— Şazi. 

Umbra unui zâmbet îi învălui chipul pentru o clipă. 

— Şazi, repetă califul. Ţi se potrivește. 

— Vino cu mine! îl chemă ea, dându-și ochii peste cap. 

Și spunând acestea, Șeherezada lăsă în urma ei siguranţa 
întunericului și se năpusti în iureșul fremătător din cel mai 
aglomerat bazar al orașului. Califul din Khorasan o urma 
îndeaproape în timp ce ea îi călăuzea pașii prin labirintul 
înăbușitor de oameni și mărfuri. 

În dreapta lor, se aflau negustorii care vindeau bunătăţi de- 
ale gurii: curmale învelite în zahăr și alte fructe uscate, nuci 
păstrate în butoaie de lemn și munți de mirodenii în nuanțe 
intense și strălucitoare, iar la stânga, erau negustorii de 
ghemuri de aţă și lână, de ţesături și pânze toarse și vopsite, ce 
fluturau în adierea ușoară a vântului, ca un stindard rupt dintr- 
un curcubeu. Mulţi dintre aceștia încercau să-i convingă să le 
cumpere mărfurile, îmbiindu-i să guste câte o boabă de fistic 
sau o caisă uscată și delicioasă. La început, Khalid se crispa de 


VP - 124 


fiecare dată când vreun negustor se apropia de ei, dar în scurt 
timp, începu să se relaxeze, adoptând mersul lejer al unui client 
obișnuit, care se plimbă prin suk într-o seară caldă. 

Asta până în clipa în care un tânăr se ivi pe neașteptate din 
spatele unui stâlp și o învălui pe Șeherezada într-un voal de 
mătase de un portocaliu aprins. 

— Cât de frumoasă ești! spuse el, oftând. Trebuie s-o 
cumperi. Îţi vine de minune. 

— N-aș prea crede, îi răspunse ea, clătinând din cap și dându-i 
mâinile la o parte. 

— Te-am mai văzut pe undeva? o întrebă apoi, trăgând-o și 
mai aproape de el. N-aș putea să uit o frumusete ca tine. 

— Nu, n-ai mai văzut-o, interveni Khalid, pe un ton domol. 

— Nu vorbesc cu tine, ripostă tânărul, cu o grimasă pe chip. 
Vorbesc cu cea mai frumoasă fată care mi-a ieșit în cale în 
ultima vreme. 

— Te înșeli. Vorbești cu soţia mea. Și s-ar putea s-o faci 
pentru ultima oară, îi răspunse califul, cu glasul tăios ca lama de 
pumnal. 

— lar dacă vrei să-ţi vinzi marfa, ar trebui să renunți la 
înclinațiile tale libidinoase, căci nu-ţi sunt de niciun folos, îi 
spuse Șeherezada, îmbrâncindu-l cu putere. 

— Fiică de târfă ce ești! murmură el în barbă. 

Khalid se opri brusc și-și încleștă pumnii cu atâta îndârjire, 
încât încheieturile degetelor i se albiseră primejdios de tare. 

Șeherezada îl apucă de braţ și-l trase după ea. Mușchii 
maxilarului îi zvâcneau cu putere. 

— Dar iute mai ești la mânie! îi spuse ea, după ce se mai 
îndepărtară. 

El păstră tăcerea. 

— Khalid! 

— Neobrăzarea lui ţi se pare un lucru... firesc? 

— Nu e deloc un lucru firesc, îi răspunse ea, ridicând din 
umeri. Dar nici nu mă surprinde. Asta înseamnă să fii femeie - o 
adevărată năpastă, adăugă apoi în glumă, pe un ton posac. 

— Este dezgustător. Merită să fie biciuit. 

Spuse suveranul care ia viața mireselor sale în fiecare 
dimineață. 

Își continuară apoi plimbarea prin suk, iar Khalid - descoperi 
Șeherezada cu surprindere - mergea cu pași fermi în urma ei, 


VP - 125 


atingându-i ușor spatele cu mâna. Scruta împrejurimile cu ochi 
ca de vultur. 

Ea oftă din rărunchi. 

Nu-i scapă nimic. Va fi și mai greu decât mi-am imaginat. 

Șeherezada îl călăuzi printr-un labirint de alei, trecând pe 
lângă negustori ce vindeau ulei și oțet adus de peste ţări și 
mări, covorașe și lămpi frumos ornamentate, parfumuri și alte 
produse de înfrumusețare, până când ajunseră pe o stradă 
presărată cu ospătării unde se serveau mâncăruri și băuturi. ÎI 
conduse într-un local mic și înţesat de oameni, aflat în aer liber. 

— Ce căutăm aici? întrebă Khalid încet, în clipa în care 
Șeherezada îl împinse pe un scaun în faţa unei mese libere. 

— Mă întorc imediat, îi răspunse ea, cu un zâmbet pe buze, 
distrându-se pe seama iritării sale, apoi se făcut nevăzută în 
mulţime. 

Când se întoarse puţin mai târziu, aducând două căni și un 
ulcior cu vin, el îi aruncă o privire piezișă. 

— Localul este renumit pentru vinul său dulce, îi explică 
Șeherezada. 

Khalid își încrucișă brațele la piept. 

— N-ai încredere în mine? îl întrebă apoi, zâmbind cu 
subiînțeles. 

Ca să-l convingă de bunele sale intenţii, turnă niște vin într-o 
cană și bău mai întâi din ea înainte de a i-o oferi. 

— De unde ai bani? o întrebă el, luând cana din mâinile ei. 

— l-am furat, îi răspunse Șeherezada, dându-și ochii peste 
cap. De la sultanul cel perfid al Parţiei. 

Când gustă din vin, Khalid schiţă un zâmbet. 

— Îți place? 

— Are un gust aparte, îi răspunse el, înclinându-și ușor capul. 

Apoi, îi turnă și ei vin în cană. 

Păstrară un timp tăcerea, privind împrejurimile și ascultând 
freamătul sukului, savurând vinul și delectându-se cu discuţiile 
celorlalți meseni aflați mai mult sau mai puţin sub influența 
licorilor bahice. 

— Așadar, rupse ea tăcerea în cele din urmă, dornică de 
conversaţie, ce te frământă de nu poţi să dormi? 

Întrebarea îl luă prin surprindere. 

O privi un timp pe deasupra cănii. 

— Visezi urât? insistă ea. 


VP - 126 


— Nu, îi răspunse, oftând adânc. 

— Cum a fost ultimul vis pe care l-ai avut? 

— Nu-mi mai aduc aminte. 

— Cum de nu-ţi mai aduci aminte? 

— Dar tu îţi mai amintești ultimul vis pe care l-ai avut? 

— Da, îi răspunse Șeherezada, adâncită în gânduri. 

— Povestește-mi-l! 

— E puţin cam ciudat. 

— Aproape toate visele sunt ciudate. 

— Mă aflam pe un câmp presărat cu iarbă... împreună cu cea 
mai bună prietenă a mea. Ne ţineam de mâini. Și ne învârteam. 
Încet, la început. Apoi, din ce în ce mai repede. Atât de repede, 
încât aveam senzaţia că zburăm. Dar nu ni se părea primejdios. 
Ciudat, pentru că nu simțeam senzaţia de pericol, dar așa sunt 
visele. Îmi amintesc râsul ei. Cel mai frumos râs din lume. Ca 
trilul unei ciocârlii într-o dimineață răcoroasă, povesti 
Șeherezada, cu un zâmbet pe buze. 

Khalid rămase un timp tăcut. 

— Și tu ai un râs frumos. Ca speranţa zilei de mâine, spuse el, 
pe un ton blajin, ca pe un gând rostit prea târziu. 

Șeherezada simţi cum coardele sensibile ale sufletului îi 
fremătau sub atingerea  melodioasă a cuvintelor lui 
fermecătoare. 

Shiva, îti jur că voi reuși să-mi ignor inima-mi nestatornică și 
trădătoare! 

Refuza să-l privească în timp ce sorbea din cana de vin, 
mândră de curajul și de tăria sufletească pe care reușea să le 
afișeze, până când îl simţi încordându-se ca un arc din cap până 
în picioare. 

Un picior încălțat într-o sandală se ivi cu zgomot pe scaunul 
gol de lângă ei. 

— la te uită cine e aici! Fetișcana cea frumoasă cu limba 
ascuțită, mormăi o voce de undeva de sus. 

Când își ridică privirea, Șeherezada strânse din ochi, vădit 
dezgustată. 

— Se pare că e un local mult prea popular, spuse Khalid, 
crispat la față. 

— Pentru plebei libidinoși și regi de altădată, îi răspunse ea, în 
barbă. 


VP - 127 


— Poftim? îngăimă tânărul, cu mintea înceţoșată de aburii 
vinului. 

— N-are importanţă. Ce vrei? îl întrebă Șeherezada, vădit 
iritată. 

— Poate că ar fi trebuit să fiu ceva mai îndrăzneţ când ne-am 
întâlnit, spuse tânărul, mâncând-o din priviri. Dar aș vrea să-ți 
împărtășesc părerea mea. Ce cauţi în compania ăstuia? o 
întrebă el, arătându-i-l pe Khalid cu degetul. E prea morocănos 
pentru o fată ca tine. Cred că ţi s-ar potrivi un bărbat mult mai 
fermecător. Unul ca mine, de exemplu. 

Auzindu-i spusele, Khalid vru să se ridice în picioare. 
Șeherezada îl împiedică, punându-i mâna pe piept, fără să-și 
desprindă însă privirea de la tânărul ametit de băutură. 

— Ai uitat, se pare - și asta cam repede, aș zice - că ai făcut-o 
târfă pe mama. Cum crezi că te-aș putea alege în locul oricărui 
alt bărbat, fie el morocănos sau nu? 

El o privea râzând, alături de prietenii lui, încântați, la rândul 
lor, de cutezanţa ei. 

— Nu o pune la suflet, frumoaso! Ce-ai zice dacă ţi-aș spune 
că mama a fost cu adevărat o târfă? Te-ai simţi mai bine? Vreau 
să știi că le apreciez nespus de mult pe femeile din tagma asta, 
continuă el, făcându-i cu ochiul. 

Râsetele prietenilor lui deveniră și mai răsunătoare. 

Șeherezada simţi din nou cum Khalid clocotea de mânie în 
timp ce îl împiedica - ţinându-i mâna pe piept - să se ridice de 
pe scaun. 

— Nu mă surprinde, îi răspunse tânărului, dând din cap. lar în 
ceea ce mă privește, trebuie să-ți spun că nu mă interesează 
marfa pe care o vinzi. Nu-mi plac... castraveciorii. 

Vădit șocat de spusele ei, Khalid își întoarse capul spre ea, 
privind-o cu o grimasă pe chip. 

Tăcerea înconjurătoare deveni, pentru o clipă, asurzitoare. 

Apoi, un cor de strigăte și râsete ameţitoare spulberară 
liniștea. 

Prietenii tânărului se loveau peste genunchi și se băteau pe 
umeri, râzând în hohote și distrându-se pe seama lui. Tânărul 
făcu fețe-fețe când înţelese aluzia jignitoare a Șeherezadei. 

— Tu..., îngăimă el, năpustindu-se asupra ei. 

Șeherezada se feri din calea lui. 


VP - 128 


Khalid îl apucă pe tânăr de gulerul tunicii qamis și-l aruncă în 
brațele prietenilor săi. 

— Khalid! strigă Șeherezada. 

Când tânărul reuși să se ridice în picioare, Khalid îl lovi cu 
pumnul în faţă cu o forță uluitoare, azvâărlindu-l pe masa unor 
bărbaţi cu chipuri deloc prietenoase, absorbiți de zarurile de joc 
și de mizele tot mai mari. Monedele și zarurile astragalus căzură 
pe jos în clipa în care masa începu să se clatine sub greutatea 
tânărului. 

Bărbaţii se ridicară mânioși în picioare, distrugând totul în 
calea lor. 

Jocul lor preţios se duse și el pe apa sâmbetei. 

Toate privirile se întoarseră spre Khalid. 

— Doamne! murmură Șeherezada. 

Resemnat, califul puse mâna pe plăselele șamșirului. 

— Nu, prostule! la-o la fugă! îngăimă ea, luându-l de mână și 
pornind în direcție opusă, în timp ce sângele îi zvâcnea cu 
putere prin vene. 

— La o parte din drum! le strigă ea negustorilor ambulanți, în 
timp ce fugea mâncând pământul. 

Strigătele urmăritorilor lor o făceau aproape să zboare, alături 
de Khalid, care o purta, cu pașii lui mari, pe străduțele înguste 
ale sukului. 

Când o trase pe o alee lăturalnică, Șeherezada se opri pe loc. 

— Ştii măcar unde ne îndreptăm? îl întrebă ea. 

— Taci și ascultă, măcar o dată în viaţă! 

— Cum îndrăznești să... 

Khalid o prinse cu braţul drept și, trăgând-o spre el, se 
ascunseră într-o firidă întunecată. Apoi, îi puse degetul arătător 
pe buze. 

Șeherezada auzi cum cei care îi urmăreau străbătură aleea în 
fugă, strigând mânioși, cu mintea încă înceţoșată de atâta 
băutură. Când zgomotele se pierdură în depărtare, el își retrase 
degetul de pe buzele ei. 

Dar era deja prea târziu. 

Căci Șeherezada îi simţea inima bătându-i năvalnic în piept. 

Cum îi bătea și ei. 

— Ce spuneai? o întrebă Khalid. 

Stăteau atât de aproape unul de celălalt, încât vorbele îi 
păreau mai mult o boare de vânt decât sunete cu talc. 


VP - 129 


— Cum... cum îndrăznești să-mi spui așa ceva? îl întrebă ea în 
șoaptă. 

Ochii lui Khalid îi licăreau veseli. 

— Cum îndrăznesc să spun că tu ai provocat toată nebunia 
asta? 

— Eu? Dar nu e vina mea! Tu ești vinovatul! 

— Eu? 

— Tu și firea ta aprigă, Khalid! 

— Nicidecum. Tu și gura ta slobodă, Şazi! 

— Nu e adevărat, ticălos bădăran ce ești! 

— Vezi ce gură ai? îi spuse el, atingându-i buzele cu degetul. 
O gură... atât de ispititoare! 

Inima-i trădătoare îi bătea năvalnic, gata parcă să-i iasă din 
piept, iar când își ridică ochii spre el, privindu-l printre gene, 
Khalid o trase și mai aproape de el - imposibil de aproape. 

Nu mă săruta, Khalid! Te rog... să n-o faci! 

— Sunt aici! l-am găsit! 

Khalid o prinse de mână și o luă din nou la fugă. 

— Nu putem să mai fugim, îi spuse el peste umăr. S-ar putea 
să fim nevoiţi să-i înfruntăm în cele din urmă. 

— Știu, îi răspunse ea. 

Îmi trebuie o armă. Un arc cu săgeți. 

Începu să scruteze cu disperare împrejurimile, căutând o tolbă 
cu săgeți sau un arc pierdut pe undeva, dar vedea doar câte o 
sabie strălucitoare prinsă la brâul cuiva. Zări, în depărtare, un 
bărbat mătăhălos, care ţinea în mână un arc imens, dar era 
puţin probabil să-l convingă să i-l dea. Și nici n-ar fi reușit să 
mânuiască o armă atât de mare. 

Căutările ei păreau zadarnice. 

Până în clipa în care zări un băiat, care se juca cu prietenii lui 
pe o alee lăturalnică. 

Înarmat cu un arc simplu și o tolbă cu trei săgeți. 

Șeherezada îl trase pe Khalid de braţ, conducându-l spre 
grupul de băieți. Se ghemui în fața micului arcaș, dându-și gluga 
la o parte. 

— Vrei să-mi dai mie arcul și săgețile tale? îl întrebă ea cu 
respiraţia întretăiată. 

— Poftim? îi răspunse el, uimit. 


VP - 130 


— Uite! îi spuse Șeherezada, oferindu-i cei cinci dinari de aur 
pe care îi ţinea în buzunarul mantiei - o adevărată avere în ochii 
unui băiețandru. 

— Aţi înnebunit, domniţă? o întrebă băiatul, cu gura căscată. 

— Vrei să mi le dai, te rog? insistă ea. 

El îi oferi armele fără să mai rostească vreun cuvânt. 
Șeherezada îi lăsă banii în palmele-i murdare și aruncă tolba pe 
umăr. 

Khalid observă trocul, împietrit. 

— li cunoașteți, domniță? o întrebă băiatul, uitându-se undeva 
în spatele Șeherezadei. 

Khalid se răsuci pe călcâie, scoțându-și șamșirul cu un 
zgomot metalic și dându-și la o parte de pe frunte rida' neagră. 

— Plecaţi de aici! le spuse Șeherezada băiatului și prietenilor 
lui. 

Micul arcaș încuviinţă din cap și o luă la fugă, urmat 
îndeaproape de prietenii săi. 

Grupul „hăitașilor”, cărora Șeherezada și Khalid reușiseră să 
le stârnească mânia, număra șapte oameni. Din cei șapte, trei 
păreau cu adevărat ofensaţi, pe când ceilalți patru aveau doar 
mândria ușor rănită. Ca să nu mai vorbim de banii pierduţi. 

Ce jucau un rol extrem de important în povestea asta. 

Văzându-l pe Khalid cu sabia în mână, câţiva dintre ei își 
scoaseră, la rândul lor, armele. 

Fără să rostească vreun cuvânt, Khalid făcu un pas înainte. 

— Domnilor! spuse Șeherezada,  oprindu-l pe loc. 
Confruntarea asta pare ușor... nechibzuită. Cred că totul se 
datorează unei neînțelegeri. Vă rog să acceptaţi scuzele mele 
sincere pentru rolul pe care l-am jucat în povestea asta. De fapt, 
conflictul este între mine și... domnul cu maniere îndoielnice pe 
care am avut „plăcerea” să-l cunosc ceva mai devreme. 

— Maniere îndoielnice? Așa carevasăzică, târfă rea de gură ce 
ești! ripostă tânărul, făcând un pas înainte. 

— Gata! Până aici! interveni Khalid, ridicându-și șamșir-ul în 
bătaia razelor de lună, ce confereau tăișului său o strălucire 
amenințătoare. 

Era pregătit să ucidă. 

— Incetați! strigă Șeherezada, deznădăjduită. 

— Am spus „gata”, Şazi! Am auzit destul, îi răspunse Khalid, 
pe un ton ameninţător. 


VP - 131 


— Chiar așa, Şazi. Lasă-l să facă ce-i poftește inima! Unu 
contra șapte? Îmi place raportul, continuă tânărul neghiob. 

Habar nu ai ce spui. Al doilea spadasin de renume din Rey o 
să vă taie, rând pe rând, gâtlejurile. Fără umbră de ezitare. 

În clipa aceea, tânărul, în naivitatea lui, își scoase din teacă 
iataganul ruginit. 

Șeherezada fixă atunci o săgeată pe coarda arcului și o lansă 
cu putere - totul dintr-o singură mișcare. Aceasta țâșni într-o 
traiectorie perfect spiralată, în ciuda originilor umile ale arcului 
și a penelor săgeţii murdare de noroi. 

Și se înfipse direct în mâna tânărului neghiob. 

El începu să urle de durere, scăpând iataganul din mână, care 
se prăbuși pe caldarâm cu un zgomot răsunător. 

Înainte ca vreunul din adversarii lor să aibă șansa de a 
reacţiona, Șeherezada fixă o altă săgeată. Când trase de ea, 
simţi cum coarda începea să cedeze. 

O, Doamne! 

Trecu însă pe lângă Khalid, ţinând încă arcul în poziţie de 
tragere. 

— Aici, v-aţi înșelat amarnic. Raportul n-a fost niciodată de 
unu contra șapte. Vă sfătuiesc, așadar, ca toţi șapte să faceţi 
cale întoarsă spre casele voastre. Căci cel care va mai îndrăzni 
să scoată vreo armă - sau să mai facă vreun pas înainte - se va 
trezi cu o săgeată direct în frunte. Și vă asigur că prietenul meu 
nu este nici pe departe atât de iertător. 

Văzând un freamăt în stânga ei, Șeherezada își îndreptă iute 
arcul întins spre atacatorii lor. Auzi din nou zgomotul corzii care 
ceda. 

— Nu mă puneţi la încercare! Căci viaţa voastră nu înseamnă 
nimic pentru mine. 

Genunchii îi tremurau cumplit, dar glasul îi era ferm și 
puternic ca o stâncă. 

— Nu merită să ne punem viaţa în pericol, spuse unul dintre 
bărbaţii cărora Șeherezada și Khalid le stricaseră jocul cu zaruri. 

El își puse sabia în teacă și se îndepărtă. In curând, îl urmară 
și ceilalți. Singurii adversari rămași acum în luptă erau tânărul 
scandalagiu și cei trei acoliţi ai lui. 

— Cred că jocul s-a terminat, domnule, spuse Șeherezada, cu 
mâinile încleștate pe arcul cu săgeți. 


VP - 132 


EI își strânse încheietura mâinii străpunsă de săgeată, în timp 
ce prietenii lui făcură cale întoarsă. Avea chipul contorsionat de 
furia și suferinţa unui om năpăstuit de soartă. Lacrimi de durere 
i se prelingeau pe obraji, iar mâna îi era plină de sânge. 

— Ai grijă, morocănosule! mărâi el, scrâșnind din dinţi. Căci te 
va distruge și pe tine, adăugă apoi, gâtuit de durere. 

Șeherezada nu lăsă arcul jos până când străduţa nu deveni 
complet pustie. 

Când se întoarse, îl văzu pe Khalid stând încremenit ca o 
stană de piatră, cu șamșir-ul lângă el... 

Și cu chipul lipsit de expresie. 

— În ziua aceea, în grădină, începu el, n-ai ratat ţinta, așa ai 
vrut să-ți iasă. 

— Nu. N-am ratat-o, îi răspunse Șeherezada, trăgând adânc 
aer în piept. 

Khalid dădu aprobator din cap. 

Apoi, își băgă sabia în teacă. 

Fă-o acum! E neinarmat. E ocazia ideală. Chiar și mai bună 
decât planul tău inițial de a-l otrăvi cu vin. 

— Şazi! 

Trage odată! Fă-i dreptate Shivei - și tuturor fetelor care și-au 
pierdut zadarnic viața, fără vreun motiv sau vreo explicație! 

— Da? 

Dă drumul săgeții! 

Khalid făcu un pas spre ea. O scruta cu privirea din cap până 
în picioare, arzând-o cu ardoarea ochilor lui. 

Hai, termină odată! Pune capăt poveștii ăsteia și du-te la 
baba! La Irsa. 

Și la Tariq. 

Șeherezada își încleștă mâna pe săgeata încă poziționată pe 
coarda arcului. Trase adânc aer în piept, pregătindu-se să-i dea 
lovitura de graţie... când coarda veche a arcului cedă la un 
capăt. 

Ești o lașă fără seamăn! 

— Ești... uluitoare. Mă lași mereu fără grai, deși n-ar trebui să 
mă mai surprindă nimic din ce faci. Căci așa ești tu. Nu cunoști 
limite și frontiere. 

Cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, Khalid dărâma ziduri și 
bariere. Și în timp ce glasul conștiinței i se împotrivea, inima îi 


VP - 133 


fremăta în piept, ca o pasăre cântătoare ce întâmpină în triluri 
ivirea zorilor. 

Ca un muribund ce-și regăsește liniștea în răspunsul unei 
rugăciuni. 

Închise ochii, strângând în mâini armele inutile. 

Shiva! 

Când îi deschise din nou, îl văzu stând în faţa ei. 

— Nu mi-a plăcut când m-ai numit prietenul tău, îi spuse el, cu 
un licăr în ochii ca de chihlimbar. 

li cuprinse apoi chipul în mâini și îi ridică capul spre el. 

— Preferi să-ţi spun „regele meu” sau „sayyidi'? îl întrebă 
Șeherezada, în silă. 

El se aplecă spre ea, atingându-și fruntea de a ei. 

— Prefer să-mi spui Khalid. 

Șeherezada înghiţi în sec. 

— Ce-mi faci tu mie, pacoste de fată? murmură el. 

— Dacă sunt o pacoste, poate că ar trebui să păstrezi distanţa 
ca să nu ai de suferit, îi răspunse ea, îmbrâncindu-l cu putere. 

— Ba nu, îi spuse el, cuprinzându-i talia cu mâinile. Poate că 
vreau să am de suferit. 

Și în clipa în care își apropie gura de a ei, Șeherezada scăpă 
arcul cu săgeata. 

Nu mai era cale de întors. 

Se topea în arome de santal și raze de soare. Timpul încetă să 
mai fie doar o simplă noţiune. lar buzele i se contopiră într-o 
clipă cu ale lui. Erau dulci ca mierea. Și răcoroase ca apa 
proaspătă de izvor pentru un suflet însetat. Ca speranţa tuturor 
zilelor de mâine. Când își înfipse degetele în părul lui ca să-l 
atragă mai aproape, el rămase fără suflare, știind, la fel de bine 
ca și ea, că soarta le era pecetluită. Pentru totdeauna. 

In acest sărut. 

Un sărut care avea să schimbe totul. 


VP - 134 


e Jurăminte false 


Voia să se elibereze din strânsoarea mâinii lui. Dar nu putea 
s-o facă. 

Atingerea sa îi ardea pielea. 

Rușinea. Trădarea. 

Dorința. 

Cum de-am pierdut ocazia ideală? De ce am șovăit? 

Știa că nu purta vina pentru arcul stricat. Dar asta nu punea 
stavilă propriilor învinuiri. 

În clipa în care intrară în curtea palatului, Șeherezada încercă 
să-și smulgă mâna dintr-a lui. 

Khalid refuză însă să-i dea drumul. 

Gărzile stăteau gata pregătite să-i întâmpine. Shahrban-ul din 
Rey le văzură mâinile înlănţuite și îi aruncă Șeherezadei o 
privire acuzatoare. 

Ea îl privi sfidătoare. 

— Sayyidi? spuse shahrban-ul, înclinându-se, cu un gest 
prețios, în faţa lui Khalid. 

— Generale al-Khoury! E târziu. Abia mâine credeam că ne 
vedem. 

— Suveranul meu era de negăsit, îi răspunse generalul, 
încruntat. Nu pot să stau cu mâinile în sân și să aștept ivirea 
zorilor. 

Șeherezada izbucni aproape în râs. 

— Îţi apreciem grija și vigilenta, îi răspunse Khalid. 

— Sunt convins că aţi avut o seară istovitoare, sayyidi, 
mormăi el, îndreptându-și din nou privirea spre Șeherezada. Aș 
fi încântat s-o însoțesc pe regină în camera ei. 

— Nu este nevoie. O însoțesc eu. Apoi, aș vrea să stăm puţin 
de vorbă în anticameră. 

— Vă aştept, sayyidi, îi răspunse shahrban-ul, încuviințând din 
cap. 

Khalid continuă să străbată, alături de Șeherezada, 
coridoarele întunecate ale palatului, însoțiți de suita de gărzi. 
Aici, pe holurile din marmură și piatră ale seraiului, dominate de 


VP - 135 


presimţiri negre, îl văzu cum se retrage din nou în cochilia lui, 
într-un loc ferecat, unde nimeni nu avea voie să intre. 

Singurul semn pe care îl mai avea - singurul indiciu care îi 
spunea că mai făcea încă parte din universul lui - era 
strânsoarea mâinii sale. 

Dar asta n-o impresiona. 

N-ar trebui să aibă nicio importanță. El n-ar trebui să aibă 
nicio importanță. 

Încercă, din nou, să-și elibereze mâna dintr-a lui. lar el refuză, 
din nou, să-i dea drumul. _ 

Rajputanul aşteptă în fața camerei ei. II salută pe Khalid cu un 
gest brusc din cap, mustrându-l din priviri ca pe un prieten, în 
timp ce unul dintre soldați le deschiseră ușile. 

În clipa în care acestea se închiseră în urma lor, Khalid îi 
eliberă mâna. 

Șeherezada se întoarse, șovăitoare, spre el. 

— De ce nu mă agreează generalul al-Khoury? îl întrebă ea, 
fără ocolișuri. 

— Pentru că vede în tine un pericol, îi răspunse el, susținându- 
i privirea. 

— Dar de ce vede în mine un pericol? 

— Pentru că nu te înțelege. 

— Dar chiar trebuie să mă înțeleagă? Căci nici eu nu-l înțeleg. 

— Atunci, ești pregătită să-mi răspunzi la întrebări? spuse 
Khalid, trăgând adânc aer în piept. 

Prea bine atunci. Și eu am câteva întrebări de pus. 

— Ce întrebări? 

— Îți voi satisface curiozitatea atunci când mi-o vei satisface 
și tu mie. 

— Khalid... 

E| se aplecă deasupra ei și o sărută pe frunte. 

— Somn ușor, Şazi, îi spuse califul, atingându-i ușor mijlocul 
cu mâna, ca și când i-ar fi cerut permisiunea. 

Șeherezada rămase aproape fără suflare. 

E o nebunie. Îmi slăbește voința. Mă face să uit. 

Trebuie să-l resping. 

Își dorea însă cu ardoare să se cuibărească la pieptul lui. Să 
se piardă în dulceața mierii și a luminii soarelui și să uite tot ce 
se întâmplase, savurând doar plăcerile propriei sale capcane 
ispititoare. 


VP - 136 


— Îți mulţumesc - pentru aventură, îi spuse el. 

— Cu plăcere. 

Khalid schiță atunci un zâmbet. Ca o invitaţie. 

Dar spectrul trădării atârna ca o povară pe umerii ei. 
Acoperind-o de ocară doar pentru simplul gând de a i se arunca 
în braţe și insistând să nu cedeze în fața dorințelor unei inimi 
nestatornice. 

Dar cum de-l doresc? După ce i-a luat viața Shivei? După ce-a 
ucis atâtea fete tinere, fără vreun temei? 

Ce se întâmplă cu mine? 

Și în timp ce îl privea îndelung, el își retrase invitaţia la fel de 
repede cum i-o oferi. 

— Noapte bună, Șeherezada. 

Ea oftă, copleșită deopotrivă de ușurare și tristeţe. 

— Noapte bună, Khalid. 

Șeherezada privi ușile ce se închideau în urma lui. 

Dacă mi se va mai oferi vreo șansă, voi profita de ea? Voi 
putea să fac ceea ce trebuie să fac? 

Își încleștă mâinile în pumni. 

Poate că nu voi reuși să-i curm viața imediat, dar voi face 
ceea ce trebuie să fac. 

Voi afla de ce și-a ucis miresele. 

Și îl voi pedepsi pentru asta. 


El rămase în fața ușilor ei. 

Sfâșiat. 

Un sentiment pe care îl cunoștea prea bine în ultimul timp. 

Și pe care îl disprețuia. 

Khalid ignoră zâmbetul pe care rajputanul i-l aruncă cu 
subiînțeles și se îndreptă spre camera lui. Umorul acestuia era, 
ca de obicei, pe cât de deplasat, pe atât de necuviincios. 

Fiecare pas al lui Khalid răsuna pe coridoarele întunecate, din 
piatră, ale palatului. Zidurile din granit cenușiu și agat albastru 
erau sălașul nălucilor ce bântuiau și acum seraiul. 

Paradisul coșmarurilor... 

Până la venirea Șeherezadei. 

O pacoste de fată. Dar și o regină în adevăratul sens al 
cuvântului. 

Regina lui. 


VP - 137 


Lăsă soldații la ușa anticamerei ce ducea spre încăperile lui 
private. 

Generalul al-Khoury îl aștepta în faţa unei mese de abanos, pe 
care se aflau două lămpi de bronz, ce scăldau camera în halouri 
aurii, și un ibric de argint pentru ceai ce fierbea la foc mic. 

Shahrban-ul se ridică în picioare în clipa în care Khalid intră în 
anticameră. 

— Sayyidi! 

— Stai jos, te rog! îi spuse Khalid, așezându-se și el pe 
pernele aflate în faţa generalului. Îmi cer iertare pentru ora 
târzie, dar trebuie să discutăm o problemă extrem de 
importantă. Drept urmare, voi renunţa la formalităţi. 

— Firește, sayyidi. 

— Poruncile pe care le-am dat săptămâna trecută, înainte de 
a pleca, n-au fost suficient de clare? 

Freamătul ce se citea pe chipul shahrban-ului deveni și mai 
izbitor. 

— Sayyidi... 

— Nimeni nu va mai atenta la viața ei. 

— Dar, sayyidi... 

— Nu! Nu vreau să mai aud de intrigi urzite pe ascuns. De 
otrăvuri puse în zahăr. Mai mult decât atât, voi considera că 
orice faptă care îmi va încălca porunca este un atentat la 
propria-mi viaţă. Ai înțeles, generale? 

— Sayyidi! 

— Ti-am pus o întrebare, generale al-Khoury. 

— lar eu nu pot să vă răspund, ripostă shahrban-ul, pe un ton 
crispat. 

— Unchiule Aref! 

Mânia clocotitoare a lui Khalid plutea în aer, dominată de 
multe lucruri rămase nerostite. 

— Iti va aduce pieirea. 

— E hotărârea mea. 

— Și vrei să pui în pericol tot ce-am făcut până acum? 
Indiferent cât de cumplite ne sunt faptele, am ajuns acum la 
capătul drumului. Te rog! Te implor! Mai gândește-te! E doar o 
fetișcană. Ce reprezintă pentru tine? Nu poţi să ai încredere în 
ea, Khalid-jan. Ţi-a mărturisit de ce s-a oferit să-ţi fie soție? Ţi-a 
împărtășit motivele care au determinat-o să-și unească destinul 
cu al tău? Cine este copila asta? Te implor cu cerul și cu 


VP - 138 


pământul! N-o lăsa pe fata asta neobrăzată să-ți distrugă viața! 
Căci nu vei reuși să i te împotrivești. 

— Am luat deja o hotărâre, îi răspunse Khalid, ţintuindu-l cu 
privirea pe unchiul său. 

— Te rog! insistă shahrban-ul, pe un ton șovăitor. Dacă... O 
iubești cumva? Spune-mi că nu te-ai îndrăgostit de copila asta, 
Khalid-/jan! 

— Nu e vorba de dragoste. 

— Și atunci, de ce te împotrivești? Nu trebuie să te implici. 
Doar să te dai la o parte. Să rupi orice legătură cu ea, așa cum 
ai făcut în seara aceea, iar eu voi rezolva problema „răsăritului 
de soare”. 

— Nu. Am încercat, unchiule Aref. În dimineaţa aceea..., 
îngăimă Khalid, înfiorându-se doar la simpla amintire a acelei 
zile nefaste. 

— Și mai susţii că n-o iubeşti? spuse shahrban-ul privindu-l 
printre gene. 

— Îmi cunoști foarte bine părerea în această privinţă. 

— Și atunci, ce vrei de la fata asta impertinentă, Khalid-/jan? 

— Ceva mai mult. 

— Și ce se va întâmpla dacă ploile vor înceta din nou? 

— Voi face ceea ce este corect pentru poporul din Rey, îi 
răspunse Khalid, după o scurtă ezitare. 

— Nu vei reuși să ieși învingător din lupta asta, spuse 
shahrban-ul, oftând din rărunchi. Povara ce-o porţi pe umeri își 
spune deja cuvântul. 

— ţi repet - e hotărârea mea. 

— Dușmanii se vor bucura să vadă cum îţi distruge și sufletul, 
și trupul. 

Khalid se aplecă deasupra mesei și-și rezemă fruntea în 
mâini. 

— Atunci, sper să ai grijă ca nimeni să nu afle, murmură 
califul, cu ochii în pământ, dându-i astfel de înțeles unchiului său 
că avea o încredere oarbă în el. 

Shahrban-ul încuviinţă din cap, apoi se ridică în picioare, 
rezemându-se cu mâinile de marmură. Privind apoi chipul istovit 
al suveranului său, simţi cum tristețea îi învăluie din nou 
sufletul. 

— Sayyidi! Să-mi fie cu iertare o ultimă întrebare! Dar aș vrea 
să știu dacă fata asta merită riscul pe care ţi-l asumi. 


VP - 139 


Khalid ridică capul și-l privi pe unchiul său cu ochii lui 
scăpărători,  scăldaţi în lumina portocalie a  lămpilor 
fremătătoare. 

— Sincer să fiu? Nu știu. 

Umerii shahrban-ului se încovoiară parcă sub o greutate 
nevăzută. 

— Dar știu, fără umbră de îndoială, că nu mi-am mai dorit de 
mult ceva cu atâta fervoare, încheie el, cu glas domol. 

Ce îl convinse însă cu adevărat pe unchiul său fusese 
zâmbetul palid pe care Khalid i-l oferi - primul zâmbet sincer pe 
care îl vedea pe chipul nepotului său după atâta amar de vreme. 

— Khalid-jan, îţi voi apăra regina. Atât cât voi putea. 

— Îţi mulțumesc. 

— Sayyidi! spuse  shahrban-ul,  înclinându-se în fața 
suveranului său. 

— Generale al-Khoury! 


— Da? 

— După ce pleci, te rog să-l trimiți pe fachir! 
— Da, sayyidi. 

— Pot să-ți mai cer o ultimă favoare?... 

— Fireşte. 


— Aţi reușit să dați de urma familiei reginei mele? 

— Nu, sayyidi. Îi căutăm în continuare. 

Khalid își trecu degetele prin șuvițele-i negre ca abanosul, 
ciufulindu-și părul perfect pieptănat. 

— Căutaţi fără încetare! Nu precupețiţi niciun efort! 

— Bine, sayyidi, îi răspunse shahrban-ul, făcând o plecăciune 
și ieșind apoi din anticameră. 

Khalid își scoase rida' neagră de pe umeri și și-o puse pe 
genunchi. Bănuia că Șeherezada îi trimise pe cei dragi undeva în 
siguranţă sau fugiră ei de bunăvoie, lăsând în urmă o mulţime 
de întrebări fără răspuns. lar faptul că au dispărut cam în același 
moment în care Șeherezada îi deveni soţie nu i se părea deloc o 
simplă coincidenţă. 

Dacă avea să-i găsească familia, poate că va reuși să 
primească răspunsurile pe care și le dorea cu atâta ardoare. 

Dar va dori oare să le afle odată ce-i va avea în mână? 

Și așa îl bântuiau multe gânduri negre. 

Ar putea s-o întrebe. 

Unde și-a trimis familia? Ce îi ascundea? 


VP - 140 


De ce îl chinuia? 

Dar gândul că l-ar putea minţi - că ochii ei zugrăviți într-o 
paletă imprevizibilă de culori, strălucind în nuanţe ba albastre, 
ba verzi, ce-i luminau universul, împreună cu râsul ei cristalin - 
gândul că ochii ei i-ar putea ascunde adevărul îi frângea sufletul 
mai mult decât voia să recunoască. 

Căci el o minţise doar o singură dată. 

Strânse în pumn faldurile mantiei prăfuite și o aruncă într-un 
colț. Işi simţea pleoapele grele, iar vederea i se încețoșa. Cu cât 
privea mai mult un lucru, cu atât acesta devenea mai tulbure. 
lar sângele îi zvâcnea cu putere în tâmple. 

Cineva bătu în ușa anticamerei, readucându-l cu picioarele pe 
pământ. 

— Intră! 

O siluetă fantomatică, înveșmântată în alb din cap până în 
picioare, străbătu întunericul camerei, ivindu-se în lumina 
lămpilor. Barba lungă îi atârna pe piept. 

— Sayyidi! 

Khalid oftă adânc. 

— Vă simţiţi mai rău? îl întrebă fachirul, observându-i chipul 
descompus. 

— La fel. 

— Mie mi se pare mai rău, sayyidi. 

— Atunci, mă bucur că ești aici, îi răspunse Khalid, privindu-l 
cu ochi scăpărători, de parcă ar fi încercat să-l pună în gardă. 

— V-am avertizat, îi spuse fachirul, respirând încet. Nu pot să 
stăvilesc manifestările la nesfârșit. Pot doar să vă asigur că nu 
vă va ucide. Până la urmă o să ajungeţi să înnebuniţi, sayyidi. N- 
o să puteţi lupta cu boala asta. 

— Am înţeles. 

— Trebuie să vă implor, sayyidi. Indiferent cât vă repugnă 
acest lucru, urmaţi calea de dinainte! Varianta asta... nu se va 
sfârși bine. 

— Am reţinut sfaturile tale. Și ți le apreciez, spuse Khalid, pe 
un ton domol. 

Fachirul încuviinţă din cap. 

Khalid își aplecă capul. Fachirul își apropie palmele de 
tâmplele califului, fără să-l atingă însă, apoi închise ochii. Aerul 
din cameră părea să fi încremenit. Flăcările lămpilor deveniră 
mai înalte și mai subţiri. Când fachirul deschise din nou ochii, 


VP - 141 


acestea străluceau ca lumina unei luni pline. O văpaie caldă, de 
un portocaliu roșiatic, îi apăru între palme, învăluindu-i fruntea 
lui Khalid. Cercul galben, apoi alb, se înălță în spirală, 
retrăgându-se apoi în mâinile fachirului. 

În clipa în care vraja se spulberă, întorcându-se în locul din 
care izvorâse, fachirul își retrase mâinile. 

Khalid își înălță capul. Sângele nu-i mai zvâcnea cu atâta 
putere, iar pleoapele nu și le mai simţea la fel de grele. 

— Îţi mulțumesc. 

— În curând, va veni un timp când aceste cuvinte nu mi se 
vor mai cuveni, sayyidi. 

— Ba ţi se vor cuveni întotdeauna, indiferent ce se va 
întâmpla. 

— De s-ar putea ca toți oamenii din Khorasan să vadă 
adevăratul chip al suveranului nostru, așa cum îl văd eu, 
sayyidi! 

— Nu ar fi prea impresionați. Căci am pogorât singur năpasta 
asupra mea, nu-i așa? Și, drept urmare, ei trebuie să îndure 
lucruri inimaginabile. 

Fachirul făcu o plecăciune adâncă înaintea lui și se îndreptă 
apoi spre ușă. 

Dar înainte de a ieși din cameră, se întoarse și întrebă: 

— Cât trebuie să plătească un om pentru greșelile înfăptuite, 
sayyidi? 

— Până la ultimul păcat iertat, îi răspunse Khalid, fără urmă 
de ezitare. 


VP - 142 


vw 


e Onoarea trădării 


Când Șeherezada se trezi a doua zi de dimineață, razele de 
soare invadau camera prin paravanele deschise ce duceau spre 
terasă. Pe un taburet, aflat lângă divanul ei, se afla un buchet 
proaspăt de flori de portocal. 

La vederea florilor albe, gândul îi zbură la Khalid. Își întinse 
brațele, încercând să ignore mustrările de conștiință ce nu 
păreau să-i dea pace. 

— iți plac? o întrebă Despina. M-am gândit că s-ar putea să-ţi 
facă plăcere. 

— Ce anume? îi răspunse Șeherezada, ridicând capul de pe 
pernă. 

— Am văzut că îţi plac florile, așa că le-am cerut servitorilor 
să-ți aducă câteva în iatac. 

— Aha! Îţi mulțumesc. 

— Nu pari deloc încântată, mormăi Despina. Ci mai degrabă 
dezamăgită. 

Șeherezada se ridică de pe divan și-și puse shamia. 

Cât o urăsc pentru că nu-i scapă nimic! Aproape la fel de mult 
cât și pentru faptul că are perfectă dreptate. 

Când Șeherezada cobori din pat, Despina ridică ușor capacul 
supierei. 

lar Șeherezada o auzi icnind. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă ea, așezându-se pe pernele ce 
împrejmuiau masa scundă. 

— Nimic, îngăimă Despina. 

Șeherezada își aţinti privirea asupra slujnicei sale și simţi o 
strângere de inimă. 

Fruntea Despinei era presărată cu broboane de sudoare. 
Chipul ei ca de fildeș, zugrăvit de obicei în nuanţe trandafirii, era 
acum pământiu. Fiecare cută îi trăda încordarea. Degetele-i 
graţioase îi tremurau printre faldurile robei liliachii, de in, ce i se 
mula frumos pe trup. 

Arăta la fel ca în ziua fatidică în care ceaiul otrăvit ar fi trebuit 
să-i curme viața. 


VP - 143 


— Unde este servitoarea care gustă din mâncarea mea? o 
întrebă Șeherezada, cu glasul fremătător. 

— Tocmai a plecat, îi răspunse slujnica lapidar, printre buzele- 
i încleștate. 

— Bine, spuse Șeherezada, dând din cap. Te mai întreb încă o 
dată, Despina. Ce s-a întâmplat? 

Servitoarea clătină din cap, retrăgându-se de la masă. 

— Nimic. Nu s-a întâmplat nimic. 

Șeherezada se ridică brusc în picioare, apucând de marginea 
tăvii. 

— Nu mă obliga să fac asta! 

— Ce să faci? 

— De ce pari speriată? 

— Nu sunt speriată. 

— Vino aici! A 

Despina se apropie de masă cu pași șovăitori. In timp ce 
stătea lângă stăpâna ei, începu să tremure și mai tare și-și 
încleștă gura cu putere. 

Șeherezada simţi din nou o strângere de inimă. 

— Stai jos! 

— Poftim? îngăimă Despina, strângând din dinţi. 

— Stai jos odată! 

— Nu! 

— Nu? 

— Nu... pot, Șeherezada, murmură ea, ducându-și mâna la 
gură și îndepărtându-se de masă. 

— Cum ai putut să faci asta? o întrebă ea în șoaptă. 

— Ce anume? îngăimă Despina, gâfâind. 

— Nu mă mai minţi! strigă Șeherezada, prinzând-o de 
încheietură și trăgând-o spre ea. De ce? 

Despina continuă să-și ţină mâna la gură în timp ce privea cu 
disperare tava cu mâncare. 

— Răspunde-mi! ţipă Șeherezada. Cum ai putut să faci asta? 

Despina clătină din cap, cu fruntea presărată de broboane de 
sudoare. 

— Despina! 

Apoi, icnind din nou, slujnica luă capacul supierei și vărsă în el 
tot ce mâncase în ziua aceea. 


VP - 144 


Șeherezada căscă ochii mari, privind înmărmurită cum 
servitoarea se prăbuși pe podea, ţinând în mâini capacul de 
argint. 

Când suferinţa i se mai domolit, Despina își ridică privirea și 
se uită la Șeherezada printre genele-i înlăcrimate. 

— Eşti... o mică ticăloasă, Șeherezada al-Khayzuran, bâigui 
ea, cu respiraţia întretăiată. 

Pe moment, Șeherezada nu mai reuși să-și îmbrace gândurile 
în cuvinte ca să formuleze o întrebare coerentă. 

— Cred că... ești... Despina... ești... îngăimă ea, șovăitoare. 
Ești, cu adevărat? adăugă apoi, dregându-și glasul. 

Despina se ridică în genunchi, ștergându-și fruntea cu braţul. 

— Nici nu-ţi imaginezi cât de tare te dispreţuiesc acum, îi 
răspunse ea, oftând înfrântă. 

— E treaba ta dacă mă urâști sau nu. Dar răspunde-mi la 
întrebarea pe care am încercat să ţi-o pun! 

— Da, spuse Despina, în cele din urmă, cu glasul frânt. 

Șeherezada se prăbuși, uluită, pe perne. 

— Sfântă Hera! 

— Trebuie să recunosc că ţi-ai jucat, cu o măiestrie 
desăvârșită, rolul de prietenă, continuă Despina, râzând cu 
glasu-i răgușit. Chiar ai crezut că am încercat să te otrăvesc? 

— Ce-ai fi vrut să cred, atunci? Mai ales, după întâmplarea cu 
ceaiul. Bănuiesc că și atunci ţi-a fost rău, nu-i așa? 

Slujnica îi răspunse printr-un suspin adânc. 

— Despina, cine e tatăl? își continuă Șeherezada tirul de 
întrebări. 

— Ei bine, la întrebarea asta n-am de gând să-ţi răspund. 

— Poftim? Și de ce nu? 

— Pentru că împarţi patul cu califul din Khorasan. 

— Mă simt învăluită tot mai mult într-o pânză groasă de 
secrete, ripostă Șeherezada. Așadar, el e tatăl? 

— Nicidecum! 

— Și atunci de ce ţii totul sub tăcere? 

— Pentru că n-am încredere că îmi vei păstra secretul, îi 
răspunse Despina, așezându-se pe călcâie. 

— Poftim? N-am de gând să-i spun nimic. ; 

— Nici nu e nevoie s-o faci. Te trădează ochii. Il cauţi cu 
privirea de cum ieși din cameră. 

— Nu e adevărat! protestă Șeherezada, cu glas răstit. 


VP - 145 


— Pe Zeus, ai milă de urechile mele! spuse Despina, 
acoperindu-și-le cu mâinile. Nu mai tipa! Te rog! 

— Nu-i voi spune nimic lui Khalid. Îți jur. 

— Khalid? repetă Despina, cu o grimasă în colţul gurii. Știu că 
ești încăpăţânată și încerci prin diverse tertipuri să obţii ce vrei, 
dar acum n-ai să reușești. Vei descoperi, cu uimire și 
dezamăgire, că puterea ta de convingere nu va avea nicio 
influenţă asupra mea... 

Șeherezada o privi încruntată. 

— La urma urmei, eu nu sunt suveranul suveranilor. 

— Gata! Termină odată! îi porunci Șeherezada, cu obrajii 
încinși. Spune-mi cine este! 

— Imi pare nespus de rău, Șeherezada, dar n-am de gând să- 
ți spun nimic. Pur și simplu, nu pot s-o fac. 

— Nu poți? repetă ea, încercând să descâlcească talcul 
cuvintelor ei. Atunci, trebuie să fie cineva important. 

— Nu întinde coarda prea mult! o avertiză Despina, pe un ton 
tăios. 

— la să vedem!... spuse Șeherezada, ignorând privirea 
amenințătoare a Despinei și mângâindu-și bărbia cu degetele. 
Nu poate fi rajputanul și nici vreun alt soldat din gărzile 
palatului. N-ar avea niciun rost ca o persoană atât de 
cutezătoare ca tine să-i ascundă identitatea. 

— Șeherezada!... 

— Atunci, continuă ea, autorul este fie shahrban-ul din Rey, 
lucru de-a dreptul absurd, fie..., murmură apoi, cu chipul 
luminat deodată... Jalal! 

— Căpitanul gărzilor? spuse Despina, izbucnind în râs. Nici eu 
nu am un curaj chiar atât de nebun. Ce te face să... 

— Ba îl ai, ripostă Șeherezada, împingând tava cu mâncare și 
rezemându-și coatele de marginea ușor înclinată a mesei 
scunde. Acesta este și motivul pentru care te porți atât de 
ciudat în preajma lui. 

— Ești caraghioasă, protestă Despina, râzând din nou, cu ochii 
scăpărând scântei. 

— Dar sunt convinsă că am dreptate, îi răspunse Șeherezada, 
schițând un zâmbet. 

Despina îi aruncă o privire feroce. 


VP - 146 


— Nu trebuie să-ţi faci griji, o asigură Șeherezada, 
rezemându-și bărbia în podul palmei. Nu-ţi voi trăda secretul. 
Poţi să ai încredere în mine. 

— Să am încredere în tine? bâigui Despina. Mai degrabă aș 
avea încredere într-o sită. 

— Nu e corect din partea ta. 

— Nu? Dar nici tu nu ai încredere în mine. 

— E firesc să nu am. Ai recunoscut că ești iscoadă și am fost 
cât pe ce să-mi pierd de două ori viața aflându-mă în paza ta, 
ripostă Șeherezada, ţintuind-o cu ochii ei sfredelitori. 

— Nu dramatiza lucrurile! îi răspunse Despina, aruncându-i o 
privire piezișă. 

— Eu dramatizez lucrurile? Mai e cazul să-ţi reamintesc de 
întâmplarea cu ceaiul otrăvit? 

— Tot mai crezi că eu sunt autoarea? 

— Și atunci cine e făptașul? o întrebă Șeherezada. Dacă vrei 
să-mi câștigi încrederea, atunci spune-mi cine poartă vina! 

— Nu califul, dacă acesta este motivul pentru care mă întrebi. 
A fost... mânios când a aflat ce s-a întâmplat. 

— Atunci, shahrban-ul? 

Despina păstră tăcerea, fără să reușească însă să-și ascundă 
o grimasă de încuviinţare. 

— Nu mă miră, continuă Șeherezada. L-am bănuit din prima 
clipă. 

— Serios? Parcă că tu ești iscoadă, iar eu mireasa califului. 

— Poate că ai dreptate. Dar faptul că porţi în pântec copilul 
altui bărbat s-ar putea dovedi un obstacol, îi răspunse 
Șeherezada, pe un ton vesel. Jalal știe că aștepți un prunc de la 
el? Dacă da, atunci trebuie să te ia de soţie. Căci, altfel, va 
trebui să-mi înfrunte mânia. Alegerea îi aparţine. 

— Nu știe. Și nici n-am de gând să-i spun, ripostă Despina, 
ridicându-se în picioare și aranjându-și faldurile robei. Nu cred 
că trebuie să știe. 

— Dar este ridicol ce spui. 

— Poate că așa și este, încuviinţă Despina, dându-și după 
ureche o șuviţă aurie de păr. Dar, deocamdată, prefer să ţin 
totul sub tăcere. 

Șeherezada privea cu inima frântă cum slujnica făcea 
curățenie de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. De parcă viața nu 
i-ar fi fost dată peste cap doar cu câteva clipe în urmă. 


VP - 147 


Despina se agita, vioaie, de colo-colo ca un canar într-o colivie 
de aur. 

Prinsă în lat. 

— Ar trebui să te odihnești, o sfătui Șeherezada. 

— Poftim? îngăimă Despina, oprindu-se brusc din ce făcea. 

— Porţi un prunc în pântec. Nu trebuie să te mai ascunzi de 
mine. Stai jos! Și trage-ţi sufletul! 

— Dar nu simt nevoia să mă odihnesc, îi răspunse servitoarea, 
scrutând-o cu ochii ei albaștri, care, pentru o clipă, căpătară 
nuanțele cristalului. 

— Insist. 

— Dar nu e nevoie... 

— Odihnește-te în dimineaţa asta! O să mă duc, însoţită de 
rajputan, să exersez arta trasului cu arcul pe terenurile de 
instruire. Vino acolo când te vei simţi mai bine! îi spuse 
Șeherezada, pregătind o ceașcă de ceai. Crezi că te va ajuta 
dacă vei lua o înghiţitură? 

— Pot să-l pregătesc și singură, murmură Despina. 

— Ca și mine, de altfel. 

Despina se opri pe loc, privind silueta suveranei sale, fragilă și 
micuță ca a unei fetiţe, cu părul încă răvășit după o noapte de 
somn. 

— Șeherezada! 

— Da? 

— Eşti o persoană cu totul neobișnuită. 

— Trebuie s-o iau ca pe un compliment? întrebă ea, cu un 
zâmbet pe buze, privind peste umăr. 

— Firește. Cred că asta te-a ajutat să rămâi în viață. 

— Atunci, este un har pentru care trebuie să mulțumesc 
cerului. 

— Și eu, îi răspunse Despina, zâmbind. Cerului și zeilor. 

e 

Aplauze frenetice răsunară în clipa în care săgeata se înfipse 
cu putere în jgheabul aflat în cealaltă parte a terenului de 
antrenamente. Strigătele și râsetele soldaților se înălţară spre 
cerul acoperit de nori. 

Un cer zugrăvit în nuanțele cenușii ale unei ploi iminente. 

Șeherezada se uită la Jalal cu un zâmbet pe buze. 

El își trecu mâna prin părul castaniu și ondulat și își privi 
oamenii, ridicând vesel din umeri. 


VP - 148 


— Nu-mi poţi contesta victoria, căpitane al-Khoury, spuse 
Șeherezada. 

— Nici nu am cum s-o fac, stăpână, îi răspunse el, făcând o 
plecăciune. Săgeata ta a nimerit ţinta. A mea... nu. Spune-mi 
care este prețul victoriei! 

Șeherezada căzu un timp pe gânduri. Trebuia să-i pună o 
întrebare cât se poate de obiectivă. O întrebare demnă de 
hotărârea ei de a renunţa la masca disimulării, dezvăluindu-și 
iscusinţa desăvârșită cu care mânuia arcul cu săgeți. Trebuia, 
de asemenea, s-o îmbrace în cuvinte cât mai meșteșugite. Căci 
Jalal avea un talent aparte prin care evita răspunsurile sau, dacă 
îți răspundea, o făcea în doi peri. 

— De ce ţi se permite să-i spui califului pe nume? 

Jalal își mută arcul dintr-o mână într-alta. Prudent. Și calculat. 

— Khalid îmi este văr. Tatăl meu s-a căsătorit cu sora tatălui 
său. 

Șeherezada își înăbuși cu greu reacţia. Aceasta era cea mai 
prețioasă informaţie pe care o obținuse în dimineaţa aceea. 

Jalal îi zâmbi cu un licăr periculos în ochii săi căprui. 

— Alege următoarea ţintă, Șeherezada! 

Ea scrută împrejurimile cu privirea. 

— Ultima creangă din vârful copacului aflat în dreapta, dincolo 
de acoperișurile caselor. 

Privi ţinta încruntat, evaluând provocarea, apoi scoase o 
săgeată din tolbă și o fixă pe coardă. Când trase de ea, capetele 
arcului lung și inflexibil se îndoi cu greu. 

Jalal era un arcaș extraordinar. Nu la fel de iscusit ca Tariq, 
dar se mișca iute și cu precizie. Lansă apoi săgeata. Aceasta 
țâșni în spirală și, trecând în zbor pe deasupra acoperișurilor 
caselor, se înfipse în ultima creangă a copacului, clătinându-l 
sub impactul loviturii. 

Soldaţii izbucniră în urale. 

Șeherezada fixă și ea o săgeată pe coarda arcului recurbat, 
închise ochii și, eliminând aerul din piept, trase de săgeată. 

În clipa în care deschise ochii, eliberă coarda. Săgeata zbură 
prin aer, șuierând printre crengile copacului... 

Și se înfipse chiar sub ţinta aleasă. 

Șeherezada își privi, încruntată, eșecul. 

Soldaţii scoaseră alte strigăte triumfătoare. Jalal se înclină, 
din nou, în faţa ei, cu mâinile întinse în aer. 


VP - 149 


— O, nu te mai împăuna atâta! îl mustră Șeherezada. Nu-ţi stă 
bine. 

— Dar nu m-am împăunat niciodată. Nici măcar o zi din viaţă. 

— Mi-e cam greu să te cred. 

— Îngâmfarea e apanajul oamenilor slabi. 

— Atunci, nu te mai prosti ca un saltimbanc nebun! 

Jalal izbucni în râs, ridicându-și brațele spre cer. 

— Dar o să plouă, Șeherezada. Și sunt nebun după ploaie. 

— Hai, ia-ţi premiul, căpitane al-Khoury! mormăi Șeherezada, 
încrucișându-și braţele pe piept și lăsându-și arcul să-i atârne la 
picioare. 

— Nu mai face pe supărata cu mine! Trebuie să recunoști că 
întrebările mele nu te-au pus la grea încercare. 

Ea își dădu ochii peste cap. 

— De fapt, continuă el, aceasta va fi cea mai „încuietoare” 
întrebare de pe ziua de astăzi. 

Cuvintele lui o puseră în gardă, făcând-o să adopte o atitudine 
defensivă. 

Jalal făcu un pas spre ea, legănându-și arcul pe umăr. 

— Unde îţi este familia, stăpâna mea? o întrebă el, pe un ton 
domol. 

Îmi caută familia... cum mi-am şi imaginat, de altfel. 

— Undeva în siguranţă, îi răspunse ea, cu un zâmbet pe buze. 

— Ăsta nu e un răspuns. 

— Într-un loc cu nisip și piatră. 

— Nici ăsta nu e un răspuns. Totul e zămislit aici din nisip și 
piatră. 

— N-o să obţii un alt răspuns de la mine, Jalal. Asta e tot ce 
pot să-ţi spun. Dacă nu-ţi place, putem să punem capăt jocului 
nostru. 

El îi scrută chipul cu o privire în care agerimea se împletea cu 
umorul. Dar, în clipa aceea, semăna cu tatăl lui mai mult ca 
niciodată. Și atunci, Șeherezada înțelese totul. A 

Jalal al-Khoury nu îndeplinea doar o simplă misiune. și 
proteja, în același timp, și familia. Căci, pentru el, familia 
însemna totul. 

lar ea nu făcea parte din familia lui. 

— Nu, îi răspunse el, dar aș vrea să-ți mai pun o întrebare în 
locul celei de dinainte. De vreme ce răspunsul tău nu mi-a 


VP - 150 


satisfăcut curiozitatea, mi se pare firesc să-mi permiţi să-ţi mai 
pun o întrebare. 

— Poftim? 

— iți promit că îţi voi acorda aceeași favoare dacă ţi se va ivi 
ocazia. 

— Jalal!... 

— De ce închizi mereu ochii înainte de a ochi? 

— Pentru că..., îngăimă Șeherezada, șovăitoare. Am... 

Ce rău mi-ar putea face? 

— Am învăţat să trag cu arcul într-un loc unde soarele îţi juca 
feste. Nu te puteai baza pe el dacă voiai să nimerești ţinta. Așa 
că trebuie să exersezi până când devii atât de bun încât nu mai 
ai nevoie de lumina solară. 

Jalal cuprinse cu mâinile varga din lemn de tisă a arcului. Un 
surâs fermecător îi lumina chipul ars de soare. 

Zâmbetul lui o scotea din sărite pe Șeherezada. Cât ar fi vrut 
să i-l șteargă de pe buze! 

— De data asta, a fost mult mai bine, îi spuse el, cu glas tare. 
Vezi că n-a fost chiar atât de greu, Șeherezada? 

— La ce te referi? 

— Am spus-o deja. Data viitoare, răspunde pur și simplu la 
întrebări! 

— Vom vedea. Alege următoarea ţintă, Jalal! 

— Da, draga mea stăpână, îi răspunse el, cu un zâmbet și mai 
larg pe buze, scrutând, la rândul lui, împrejurimile. 

li arătă, apoi, un stâlp subţire în care se afla împlântat un 
topor tabarzin. 

— Invingătorul va fi arcașul a cărui săgeată se va înfige cel 
mai aproape de lama toporului. 

Era, de departe, cea mai dificilă întrecere. Mânerul de lemn al 
tabarzinului se îngusta la îmbinarea cu lama, iar toporul era 
înfipt în stâlp într-un unghi ciudat, care îl ascundea vederii. 
Furtuna iminentă îngreuna și mai mult lucrurile, stârnind un vânt 
puternic, ce l-ar fi pus la grea încercare chiar și pe cel mai 
iscusit arcaș. 

Deoarece câștigase ultima rundă, Jalal avea dreptul să tragă 
primul. Așteptă ca rafalele de vânt să se mai domolească puțin, 
apoi fixă săgeata pe coarda arcului și trase. Aceasta ţâșni spre 
tabarzin, rotindu-se în spirală, și reuși să se înfigă în mânerul din 
lemn. 


VP - 151 


O lovitură impresionantă. 

Șeherezada luă o săgeată din tolba pe care o purta pe umăr. 
O poziţionă pe coardă și, închizând ochii, îi calculă traiectoria, 
ţinând seama de vântul ce-i spulbera obrajii. Își încleștă 
degetele în jurul penelor albe ale săgeţii. 

Deschise ochii și localiză mânerul de lemn fixat de lama 
strălucitoare a toporului. 

Apoi, lansă săgeata. 

Aceasta porni în zbor, înfruntând rafalele de vânt și 
străbătând întinderea de nisip... și se înfipse în mânerul 
toporului, lipindu-se aproape de lama de metal. 

Soldaţii izbucniră în urale și aplauze, nevenindu-le să-și 
creadă ochilor. 

— Dumnezeule! exclamă Jalal, izbucnind în râs. Poate că ar 
trebui să încerc să nu mai ochesc. 

Șeherezada se înclină, ironică, în faţa lui, cu braţele întinse în 
aer, imitându-i gesturile de mai devreme. 

Jalal începu să râdă și mai tare. 

— Ţi-ai câștigat cu prisosință dreptul de a pune următoarea 
întrebare, stăpâna mea. Dă-i drumul! Nu te sfii! 

O voi face. Nu te teme! 

E timpul să aflu adevărul. 

Atunci, făcu un pas spre el. 

— Care este motivul real pentru care toate miresele lui Khalid 
trebuie să moară? îl întrebă ea încet - atât de încet că numai 
Jalal îi auzi cuvintele. 

| se părea, însă, că îi pusese întrebarea în gura mare, de pe 
acoperișurile caselor. 

Veselia pieri de pe chipul lui Jalal sub voalul unei severităţi 
copleșitoare pe care Șeherezada nu i-o mai văzuse nicicând. 

— Jocul s-a terminat. 

— De ce trebuie să fii tu cel care decide regulile pe toate 
fronturile? îl întrebă ea, bosumflată. 

— S-a terminat, Șeherezada, repetă el, înșfăcându-i din mână 
arcul recurbat. 

— Atunci, oferă-mi dreptul de a pune o altă întrebare! 

— Nu. 

— Mi-ai promis că îmi vei acorda acest drept! 

— |mi pare rău, dar nu-mi pot onora promisiunea. 

— Poftim? 


VP - 152 


— Îmi pare rău, repetă Jalal, îndreptându-se spre panoplia cu 
arme și punând ambele arcuri la locul lor. 

— Jalal! strigă Șeherezada, pornind pe urmele lui. Nu poţi să... 

EI îi făcu semn din cap rajputanului, care se și îndreptă spre 
Șeherezada. 

Cuprinsă de mânie, ea luă un iatagan de pe un raft din 
apropiere. 

— Jalal al-Khoury! 

Deoarece continua s-o trateze de parcă nici n-o vedea, 
Șeherezada ridică sabia cu ambele mâini, obligându-l pe 
rajputan să mai facă câțiva pași spre ei. 

— Cum îndrăznești să mă ignori, ticălos nemernic ce ești? îi 
strigă, copleșită de furie. 

Auzindu-i cuvintele jignitoare, Jalal se întoarse spre ea, cu 
pași șovăitori. Șeherezada răsuci în aer, cu gesturi stângace, 
lama greoaie a iataganului, încercând să-i dea de înțeles că nu 
glumea deloc. 

El se feri din calea ei, punând instinctiv mâna pe iataganul 
prins la brâu. 

— Ce naiba faci, Șeherezada? 

— Crezi că poţi să mă tratezi în felul ăsta? 

— Pune sabia jos! îi porunci Jalal, pe un ton neobișnuit de 
aspru. 

— Nu. 

— Habar nu ai să foloseşti o armă ca asta! Las-o jos! 

— Nu! 

Când Șeherezada o răsuci din nou prin aer, cu aceleași 
mișcări stângace, Jalal fusese nevoit să se apere cu propria-i 
sabie. Rajputanul mormăi zgomotos și-și scoase ta/war-ul, 
îmbrâncindu-l pe Jalal cu mâna. 

— Încetează! îi spuse Șeherezada rajputanului. Nu am nevoie 
de ajutorul tău. 

Acesta îi aruncă un rânjet disprețuitor. 

— Râzi... râde de mine? întrebă ea, uimită. 

— Eu așa văd, îi răspunse Jalal. 

— Nu-mi vine să cred. Ce e așa de nostim? 

— Probabil „iscusinţa” cu care mânuiești sabia și faptul că 
susţii sus și tare că n-ai nevoie de ajutorul lui. 

— Ei bine, domnule, spuse Șeherezada, răsucindu-se cu fața 
spre rajputan, dacă tot ai misiunea de a mă ajuta, atunci, în loc 


VP - 153 


să râzi de stângăcia mea, mai bine m-ai învăţa ce-ar trebui să 
fac. 

Rajputanul continuă s-o privească cu rânjetul pe buze. 

— N-o să te ajute, Șeherezada, îi spuse Jalal, plin de el. 
Nimeni de aici, cu excepţia mea, n-ar îndrăzni să se apropie de 
tine. 

— Și care ar fi motivul? 

— De-acum, toți soldaţii din Rey cunosc prea bine soarta 
ultimului paznic care a avut îndrăzneala de a pune mâinile pe 
regina califului. Așa că, dacă aș fi în locul tău, n-aș mai încerca 
să-l conving pe rajputan să mă înveţe arta duelului. Chiar dacă l- 
ai rugat atât de frumos, îi spuse Jalal, în glumă, pe un ton sec. 

— Dar..., îngăimă ea, încruntându-se. Ce-a păţit paznicul? 

— S-a transformat într-un maldăr de oase frânte, îi răspunse 
Jalal, ridicând din umeri. Soţul tău nu știe să ierte. 

Minunat! O altă trăsătură demnă de ținut minte. 

— Lasă sabia, te rog, ca să ne putem întoarce la palat, 
stăpâna mea! încheie el, pe un ton ferm. 

— Cum îndrăznești să te descotorosești de mine, Jalal al..., își 
începu Șeherezada tirada, oprindu-se însă brusc și lăsând 
cuvintele suspendate în aer. 

Voia să-și întoarcă privirea. 

Căci știa, din instinct, că el se afla acolo. Fără să poată oferi 
vreo explicaţie logică, îi simţea prezenţa alături, ca o schimbare 
ușoară de anotimp. Ca o schimbare de vânt. Nu era însă o 
schimbare bine-venită. Nu se lăsa amăgită de acest miraj. Nu 
încă. 

Dar chiar și momentul în care frunzele cad de pe ramurile 
copacilor e încărcat de frumuseţe. Și de gloria sa efemeră. 

Și schimbarea de acum? Ei bine, schimbarea de acum îi 
încorda umerii și îi provoca un nod în stomac. 

Era aievea... și înspăimântătoare. 

— Nici că se putea mai bine, murmură Jalal, întorcându-și 
capul spre stânga. _ 

Șeherezada nu se întoarse însă. Işi încleștă mâinile pe 
plăselele iataganului, iar rajputanul mai făcu un pas spre ea, 
ținând strâns mânerul ta/war-ului ce strălucea ameninţător. 

— Pe Zeus, Șeherezada! strigă Despina. Asta faci tu când te 
las singură? Te lupţi cu căpitanul gărzilor? 

Auzindu-i spusele, Șeherezada își întoarse capul spre dreapta. 


VP - 154 


Despina stătea lângă Khalid, cu o expresie de spaimă și 
îngrijorare pe chipul ei frumos. 

Khalid era la fel de enigmatic ca întotdeauna. 

Și la fel de rece. 

Șeherezada își dorea să-l apuce de umeri și să-l trezească la 
viață, doar cu o șfichiuire de sabie, din împietrirea lui ca de 
gheaţă. 

Continuă însă să poarte masca disimulării - cea pe care o 
afișa în faţa lumii, dar și în universul ei bine ferecat. 

— Ei bine? continuă Despina. 

Khalid o străfulgeră cu o privire ucigătoare. 

— Îmi cer iertare, sayyidi. N-am vrut să mă adresez reginei în 
termeni lipsiţi de etichetă, spuse Despina, făcând o plecăciune. 

— Nu trebuie să-ţi ceri iertare, Despina. N-am intrat într-un 
duel cu Jalal. Făceam schimb de... experienţă. Se pare că nu 
mânuiesc sabia prea bine. Măreţia mea are niște limite, spuse 
Șeherezada, în glumă. 

— Slavă zeilor! murmură Despina. 

— Limitele ne întunecă tuturor viața, spuse Jalal, pe un ton 
puțin mai vesel, menit să însenineze atmosfera. Nu o pune la 
inimă! 

Ea strâmbă din nas și trânti cu zgomot iataganul. 

— Despre ce limite vorbiţi? întrebă Khalid, pe un ton domol. 

Glasul său o învălui ca apa rece de izvor și dulceața mierii 
calde ca lumina soarelui. 

— În primul rând, răspunse ea, scrâșnind din dinţi, se pare că 
nu știu să mânuiesc sabia. lar aceasta pare să fie condiţia de 
bază în arta duelului. 

În timp ce vorbea, Khalid o scruta cu ochii lui sfredelitori. 

— la-o de jos! îi porunci el. 

Șeherezada îl privea nedumerită, iar chipul rece al califului se 
mai însenină puţin. Ea apucă iataganul cu ambele mâini. Apoi, 
spre uimirea ei, Khalid se retrase ușor și-și scoase șamșir-ul din 
teacă. 

— Încearcă să mă ataci! îi spuse el. 

— Doar nu vorbești serios?! 

Khalid păstră tăcerea și așteptă răbdător. 

Ea învârti sabia prin aer, cu mișcări stângace, și lovi cu 
putere. 


VP - 155 


Califul îi pară cu ușurință lovitura și o prinse de încheietura 
mâinii. 

— A fost groaznic, îi spuse apoi, trăgând-o spre el. Mai 
încearcă o dată! 

— N-ai putea să-mi oferi niște sfaturi? îl întrebă ea. 

— Îndreaptă-te de spate! Nu te arunca în luptă cu tot corpul, 
ci doar cu partea superioară a trupului! 

ÎI ascultă, încruntată și iritată. Apoi, îl atacă din nou cu 
iataganul, iar el pară lovitura, prinzând-o de mijloc și punându-i 
la gât lama șamșir-ului. 

— Haide, poţi mai mult, Șazi! îi șopti el la ureche. Regina mea 
nu are limite. Faptele ei nu cunosc granițe și obstacole. Arată-le 
ce poţi! 

Sângele îi zvâcnea prin vene, vrăjită de cuvintele sale. A 
vorbelor și a acţiunilor lui. A apropierii sale. 

Se desprinse din strânsoarea califului și ridică din nou 
iataganul. 

— Mișcările nu trebuie să fie ample. Ci iuți. Și ușoare, îi spuse 
Khalid. Trebuie să ataci exact la timp, nu să lovești înainte. 

Șeherezada îl atacă din nou. lar Khalid îi contracară iar 
lovitura. 

Rajputanul  mormăi nemulțumit,  încrucișându-și brațele 
imense. 

După ce îl mai atacă pe Khalid de câteva ori, Șeherezada fu 
uimită să-l vadă pe rajputan apropiindu-se de ea și lovindu-i 
ușor piciorul din spate pentru a-i schimba poziţia. Apoi, își ridică, 
cu o mișcare bruscă din cap, bărbia învăluită într-o barbă deasă. 

Vrea... să-mi țin capul sus? 

Khalid îi privea în tăcere. 

— Așa? îl întrebă ea pe rajputan. 

El își drese glasul și se îndepărtă. 

Când își aţinti din nou privirea asupra lui Khalid, îi văzu ochii 
licărind de emoție - o emoție pe care o cunoștea prea bine. 

Mândrie. 

lar clipa era atât de vie și de aievea, încât gândul că ceva ar 
putea s-o distrugă a lăsat-o fără suflare... 

Ca o funie de mătase înfășurată de jur împrejurul gâtului ei. 


VP - 156 


e O rană întunecată 


Șeherezada luă sticluța cu apă de trandafiri și îi scoase dopul. 
Parfumul era îmbătător de dulce - ca un buchet de flori 
înmiresmate puse alături de un cazan în care zahărul se topește 
la foc mic. Ameţitor și misterios. 

Poate chiar prea mult. 

Nu i se potrivea. 

Puse sticluța jos și oftă adânc. 

După lecţia de mânuit sabia, Șeherezada și Despina se 
întoarseră în camera ei ca să ia masa. Apoi, servitoarea se 
retrase în odaia ei micuță, aflată lângă iatacul stăpânei sale, 
lăsând din greșeală câteva produse de înfrumusețare lângă 
oglinda din colţ. Șeherezada mai trecuse de câteva ori pe lângă 
ele în ultimele ore. 

Adâncită în gânduri. 

Lângă sticluța cu apă de trandafiri, se afla o cutiuţă de 
culoarea fildeșului. Șeherezada îi desfăcu capacul și descoperi 
înăuntru un amestec de carmin și ceară de albine. Luă puţină 
pastă strălucitoare și unse apoi cu ea buza de jos. | se părea 
cleioasă și ciudată la atingere, în timp ce încerca să imite 
înfățișarea seducătoare a servitoarei sale. Apoi, își analiză 
imaginea în oglindă. 

Arăt caraghios. 

Șeherezada își șterse pasta cleioasă de pe buze. Pe mână îi 
rămăsese o dâră roz. 

Ce tot fac? 

Se îndreptă apoi spre divanul ei. 

Nimic din toate astea nu era corect. 

Nu venise aici ca să piardă timpul împopoţonându-se în fel și 
chip. Dădu de mult uitării asemenea copilării. Venirea ei la palat 
avea un singur scop: să descopere slăbiciunea dușmanului său 
și, astfel, să-l distrugă. 

Cum putu să uite totul doar din cauza unui simplu sărut? Din 
cauza unei clipe efemere petrecute pe o alee întunecată din 
suk. 

O clipă ce i se derula necontenit în minte. 


VP - 157 


Șeherezada trase adânc aer în piept și-și încinse cordonul 
argintiu al shamlei. Nu putea - și nici nu voia - să se abată de la 
misiunea ei. 

Cum de se întâmplase asta? 

E cât se poate de firesc ce s-a întâmplat, căci nu este 
monstrul pe care mi l-am imaginat. 

Zidurile tăcute ale palatului ascundeau taine adânci, cărora 
ea avea să le descâlcească tâlcul. 

De ce încercase generalul al-Khoury s-o otrăvească? 

Și de ce își pierduse Shiva viața? 

Șeherezada nu mai credea poveștile ce circulau pe străzile 
din Rey. Khalid Ibn al-Rashid nu era un smintit cu rădăcini într-o 
familie de criminali nebuni, mânat de o cruzime fără rost. 

Era un băiat învăluit într-o pânză de secrete. 

Secrete pe care Șeherezada trebuia să le afle. Nu era suficient 
doar să-i stea alături și să încerce să insufle viaţă unei stane de 
piatră. Să-l privească cum se pierde în depărtare, ferecându-se 
într-o cochilie unde nimeni nu avea voie să intre. 

Avea să rupă lacătele ușii. Și avea să-i afle tainele. 

Șeherezada se îndreptă spre maldărul de perne din vârful 
divanului și se cuibări printre ele. 

Prefăcându-se că nu îl așteaptă. 

Că merită ceva mai bun. 

Ținea cu adevărat la el? Recunoașterea acestui fapt însemna 
un lucru cumplit de primejdios... 

Însemna că îi stăpânea inima. Că exercita o putere 
covârșitoare asupra ei. 

Șeherezada oftă adânc, urându-și inima frivolă cu fiecare 
bătaie a ei. Dacă tot nu reuși să-și ducă misiunea la bun sfârșit 
pe străduțele din suk, își dorea cu ardoare ca măcar inima să 
nu-i fi fost părtașă la acest eșec lamentabil. Unde era fortăreața 
impenetrabilă în care își ferecase sufletul nu cu mult timp în 
urmă? 

Gândul îi zbură la noaptea în care soldaţii veniră s-o ia pe 
Shiva. 

Stătură împreună, doar ele două, în fața unei lumânări, 
învăluite în întunericul albăstrui al nopţii. În loc să plângă zilele 
ce nu vor mai veni sau să-și jelească soarta ce avea s-o aștepte, 
Shiva se bucură de clipele pe care încă le mai aveau de 


VP - 158 


petrecut. Rămaseră, așadar, în curte, sub razele argintii ale 
lunii, retrăind, cu zâmbetul pe buze, amintiri preţioase. 

Acesta era ultimul lucru pe care Șeherezada i-l dăruise Shivei. 

Și ultimul lucru pe care Shiva i-l dăruise Șeherezadei. 

În dimineaţa aceea, când Șeherezada plecase, lăsând-o pe 
Shiva să-și petreacă ultima zi alături de familia ei, aceasta o 
strânse cu drag în braţe și îi spuse cu un surâs pe buze: „Ne 
vom revedea într-o bună zi, draga mea. Și vom râde din nou 
împreună”. 

Ce forță uluitoare! 

Și ce trădare cumplită! 

Șeherezada luă o pernă și-și înfipse mâinile în ea. 

Shiva! Ce-ar trebui să fac? Nu mai regăsesc izvorul urii. Redă- 
mi din nou mânia! Când îi văd chipul... când îi aud glasul... Cum 
de-ți fac așa ceva? Cum pot să te iubesc atât de mult și să... 

Ușile camerei se deschiseră cu un scârţâit. Șeherezada se 
ridică în capul oaselor, așteptându-se să-i vadă pe servitori 
aducându-le tăvile cu bunătăţi. 

În prag, însă, stătea Khalid. 

Singur. 

— Dormeai? o întrebă el. 

— Nu. 

— Ești obosită? continuă apoi, închizând ușile în urma lui. 

— Nu, îi răspunse Șeherezada, strângând în mâini perna de 
mătase. 

El rămase în faţa ușilor. 

Ea se ridică din pat și-și aranjă shamla. Faldurile robei îi 
învăluiau trupul fermecător în timp ce se îndrepta spre el, dând 
la o parte voalul de mătase al baldachinului. 

— Vrei să-ţi depăn până la capăt povestea lui Aladin? 

— Nu, îi răspunse Khalid, venindu-i în întâmpinare. 

Arăta... istovit. 

— lar n-ai dormit? îl întrebă ea. Ar trebui să dormi. 

— Da, așae. 

În aerul apăsător dintre ei pluteau lucruri rămase nerostite. 

— Khalid!... 

— A plouat astăzi. 

— Da. Puțin. 

El încuviinţă din cap, cu ochii scăpărând scântei. 

— Și tu ești înnebunit după ploaie, ca Jalal? îl întrebă ea. 


VP - 159 


— Nu. Eu sunt doar... înnebunit. 

De ce? Spune-mi de ce! 

Ea îi atinse, ușor, obrazul cu mâna. 

El închise ochii. 

Când îi deschise din nou, îi cuprinse gâtul cu palmele. 

Cum putea un băiat, învăluit în secrete și închis între ziduri de 
gheață și de piatră, să-i ardă trupul și sufletul doar cu simpla lui 
atingere? 

Își plimbă mâna prin părul ei, alunecându-i apoi ușor pe umeri 
și pe spate, după care zăbovi cu degetele pe gâtul ei, 
dezmierdându-i ceafa. 

Nu... nu voi renunța la luptă, Shiva. Voi descoperi adevărul și 
îți voi face dreptate. 

Își ridică apoi privirea spre Khalid. Și așteptă. 

— Ce faci? îl întrebă ea, în șoaptă. 

— Încerc să mă stăpânesc. 

— De ce? 

— Pentru că în ziua petrecută în suk n-am reușit s-o fac. 

— Dar mai are vreo importanţă? 

— Da, are, îi spuse el, încet. Îţi dorești asta? 

— Dar am mai făcut-o, îi răspunse Șeherezada, după o clipă 
de tăcere. 

— Nu e același lucru. Nu va fi la fel. 

Simţi cum sângele îi zvâcnește cu putere prin vene, luând 
parcă foc sub amnarul cuvintelor lui. 

El îi atinse urechea cu buzele. Și i-o mângâie cu limba. 

— Îţi dorești asta? repetă el, în șoaptă. 

Șeherezada încercă să-și stăvilească freamătul trupului. 

— De ce crezi că mă aflu aici, prostule ce ești? îi răspunse ea, 
cuprinzându-i bărbia în mâini și contopindu-și buzele cu ale lui. 

Sărutul, ce începu ca un joc, se transformă iute într-un dans al 
senzualităţii, la fel ca și gândurile ce-i bântuiseră sufletul și 
mintea doar cu câteva clipe mai devreme. 

Șeherezada își încleștă degetele în părul mătăsos al lui Khalid, 
în timp ce el îi sorbea nectarul gurii. O luă apoi în brate, 
ridicând-o de pe marmura rece. Voalul de mătase al 
baldachinului se rupse în clipa în care se prăbușiră amândoi pe 
perne, fără să mai ţină seama de podoabele și ornamentele din 
jur. 


VP - 160 


Ea îi scoase tunica cu mâinile-i tremurătoare. Mușchii trupului 
său se încordau la atingerea ei, iar aerul din cameră deveni și 
mai înăbușitor, și mai palpabil. Când buzele califului îi zăboviră 
pe gât, iar mâinile îi alunecară pe abdomen, îndreptându-se 
spre cordonul shamlei, Șeherezada înţelese că avea dreptate. 

Nu avea să fie la fel. 

Căci erau dominați de o dorință nestăvilită - ca apele unui râu 
năvalnic și flăcările unui foc mistuitor. 

Faldurile shamlei erau acum complet libere, descătușate din 
strânsoarea cordonului. Dacă aveau să se lase duși de val, 
gândurile nici nu-și mai aveau rostul. Trebuia să-l întrebe acum, 
înainte să piară sub văpaia pasiunii lor. 

— Spune-mi! îngăimă ea, cu degetele încleștate pe umerii lui. 

— Orice. 

Simţi o strângere de inimă sub imperiul unei vinovăţii 
covârșitoare. 

— De ce le-ai curmat viaţa? 

Khalid încremeni în braţele ei pentru o clipă ce nu părea să se 
mai sfârșească. 

Apoi, se eliberă din strânsoarea sa și o privi cu chipul 
împietrit. 

El văzu lupta din privirea ei. 

lar ea îi văzu spaima. 

Fără să mai rostească vreun cuvânt, se ridică din pat și se 
îndreptă spre uși. 

Șovăi apoi, cu mâna pe clanţă. 

— Să nu-mi mai faci asta niciodată! îi spuse, cu glas șoptit și 
aspru. 

Incărcat de durere. 

Trânti ușa în urma sa. 

Lipsa prezenţei lui devenea aproape palpabilă. O voce îi 
spunea să se bucure, amintindu-i de suferinţele cumplite pe 
care le provocase. O altă voce îi spunea, însă, să pornească pe 
urmele lui. Căci, dacă ar fi făcut-o, ar fi putut să-l cucerească. 

Șeherezada își îngropă faţa în perne și izbucni în hohote de 
plâns. 

Măcar îi descoperi slăbiciunea. 

lar aceasta era chiar ea. 

O să profit de împrejurări și o să aflu de ce și-a pierdut Shiva 
viata. 


VP - 161 


Chiar dacă asta va însemna pieirea mea. 
e 

Coridoarele palatului din Taleqan erau tăcute ca un mormânt. 

Și întunecate asemenea celor mai sinistre gânduri. 

Jahandar urcă treptele, ținând o bocceluță în mâna stângă. 
Flacăra torței din mâna dreaptă pâlpâia la fiecare pas pe care îl 
făcea, aruncând umbre pe pereții zgrunţuroși din piatră. 

In timp ce inima îi bătea năvalnic în piept, împinse ușa de 
lemn a încăperii sale și, intrând înăuntru, se rezemă de ea până 
când se închise cu un zgomot răsunător. 

După ce se convinse că nu îl auzise nimeni, scoase un suspin 
de ușurare, apoi așeză bocceluța pe birou și ferecă ușa. 

Atunci, scoase hangerul ascuns în mantie. 

Era o armă simplă. Neînsemnată la prima vedere. Cu un 
mâner din lemn gravat cu modele obișnuite. Avea lama ușor 
curbată și făurită dintr-un metal închis la culoare. 

O armă care nu avea nimic ieșit din comun. 

Jahandar închise ochii și strânse hangerul în mână. 

Sosise timpul. După mai bine de două săptămâni de studii și 
traduceri minuţioase, venise vremea. 

In seara aceea, avea să afle dacă el era cel ales. 

In seara aceea, avea să descopere dacă era demn de puterea 
cărții. 

Se îndreptă din nou spre bocceluța aflată pe birou. Și dădu la 
o parte pânza de in. 

Cuibărit în mijloc, dormea un iepure cu blana moale și arămie. 

Primul lui test. 

Jahandar înghiţi în sec. 

Nu voia să provoace suferinţă sărmanei creaturi. | se părea 
cumplit de nedrept să curme viaţa unui animal neajutorat într-o 
manieră atât de înfiorătoare. 

Dar nu avea de ales. 

Trebuia să facă tot ce-i stătea în putinţă. Pentru copiii lui. 
Pentru el însuși. 

Luă hangerul în mâna dreaptă și-și crestă, dintr-o singură 
mișcare, palma stângă. O dâră sângerie începu să i se prelingă 
din rană. Inmuie apoi lama hangerului în lichidul stacojiu. 

Imediat ce sângele acoperi lama, metalul căpătă o strălucire 
albăstruie. 

În ochii lui Jahandar apăru un licăr. 


VP - 162 


Acum ciclul trebuia desăvârșit. 

Trase adânc aer în piept, cerând, în tăcere, iertarea iepurelui 
care dormea. Apoi, îi secționă gâtul cu lama strălucitoare a 
hangerului. 

Jahandar văzu cum sângele animăluţului se prelinse pe lamă, 
iar metalul de un albastru strălucitor se transformă într-un roșu 
aprins. 

Vraja se răspândi în aer, umplând camera cu o lumină stranie 
și rubicondă. 

În final, atinse hangerul de palmă. 

Puterea i se revărsă prin rana deschisă, pătrunzându-i în oase 
și arzându-i până și sufletul. Ochii îi scăpărau scântei, iar 
hangerul se prăbuși pe podea. 

Când vederea îi reveni, toate lucrurile înconjurătoare căpătară 
contururi mult mai bine definite. Oboseala pe care o simţise 
doar cu câteva clipe în urmă devenise doar o amintire 
îndepărtată. Părea mai înalt. Și respira mult mai adânc. 

Se simţea invincibil. 

Se aplecă și luă hangerul de jos, ștergându-i lama cu pânza 
de in aflată lângă trupul lipsit de viaţă al iepurelui. 

Jahandar rămase pentru o clipă adâncit în gânduri. 

Apoi, atinse cu mâna leșul însângerat. 

Și acesta dispăru într-o explozie de lumină rece. 


VP - 163 


e Un adevăr crud 


Șeherezada nu dormise bine în noaptea aceea. 

Visele îi fuseseră bântuite de chipul surăâzător al Shivei și de 
zgomotul răsunător al unor uși trântite. De glasuri îndurerate și 
de propria-i trădare. 

Când deschise ochii și văzu lumina soarelui de dimineață, își 
ascunse faţa în perne, copleșită de amărăciune și oboseală. 

Râsul Despinei răsună vesel și cristalin ca un clopoțel, și la fel 
de enervant. 

Șeherezada mormăi nemulțumită. 

— Vrei să mai dormi? 

— Nu, murmură Șeherezada, cu chipul încă ascuns în pernă. 
Nu-mi va fi de niciun folos. 

— Eşti sigură? Căci se pare că ai avut o noapte... sălbatică. 

— Poftim? spuse Șeherezada, ridicându-și, uimită, capul. 

Despina privea amuzată voalul de mătase al baldachinului, 
care zăcea acum lângă divan. 

Șeherezada simţi cum obrajii îi luau foc. 

— Bravo ţie! continuă Despina, tachinând-o. 

— Nu e ce crezi. 

— Ești sigură? Căci, în cazul în care tunica de pe divanul tău 
aparţine unui alt bărbat, ai devenit și mai fascinantă decât erai 
deja. 

— Incetează, Despina! 
ameninţător. 

Servitoarea o privea cu mâinile în șold, ridicând din 
sprâncenele-i splendide. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Nimic. 

— Îmi pare rău, dar priveliștea îţi contrazice răspunsul. 

Ridicându-și cu o mână faldurile robei, Despina se îndreptă 
spre marginea înaltă a divanului. 

— Spune-mi ce te supără! 

— Totul, îi răspunse Șeherezada, oftând adânc, tulburată de 
insistența slujnicei sale. 


Ar 


ii spuse Șeherezada, cu glasul ușor 


VP - 164 


— Ai putea să dezvolţi subiectul? La urma urmei, secretele ne 
sunt într-adevăr de folos atunci când le împărtășim cuiva, spuse 
Despina, continuând s-o tachineze. 

— Spune-i asta și lui Khalid! mormăi Șeherezada. Cum se 
presupune că ești iscoada lui, s-ar putea să te asculte. 

— Califul din Khorasan nu mai ascultă de nimeni de foarte 
mult timp, îi răspunse Despina, cu blândețe în glas, înțelegând 
freamătul lăuntric al stăpânei sale. 

— Nici n-o va mai face vreodată. Mai ales după povestea de 
aseară. 

Despina își dădu jos sandalele și se așeză în vârful divanului, 
încrucișându-și picioarele sub ea. 

— Noi, femeile, facem parte dintr-o tagmă jalnică, nu crezi? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Suntem destul de puternice ca să înfruntăm lumea cu 
mâinile goale, dar le permitem unor băieţi caraghioși să ne facă 
de râs. 

— Dar nu m-am făcut de râs. 

— Nu. Nu încă, îi răspunse Despina, cu un zâmbet pe buze. 
Dar este un lucru inevitabil. Când îl vei întâlni pe cel care te va 
face să zâmbești cum n-ai mai zâmbit nicicând și să plângi cum 
n-ai mai plâns vreodată... nimic nu-ţi va mai stăvili prăbușirea. 

— Eu..., îngăimă Șeherezada, mușcându-și buza de jos. 

— Poţi să vorbeşti nestingherită, Șeherezada. Totul va rămâne 
între zidurile astea. 

Șeherezada păstră însă tăcerea. 

— Când eram copilă, în Teba, începu Despina, apropiindu-se 
încă puţin de stăpâna ei, am întrebat-o pe mama ce este 
paradisul. lar ea mi-a răspuns: „Ai să găsești paradisul într-o 
inimă unde sălășluiește dragostea”. Apoi, am întrebat-o, firește, 
ce este infernul. Ea m-a țintuit cu privirea și a răspuns că este: 
„O inimă de gheaţă, lipsită de iubire”, continuă ea, scrutând-o 
cu ardoare pe Șeherezada în timp ce vorbea. 

Aceasta îi susținu privirea iscoditoare în timp ce se juca cu 
cordonul argintiu al shamlei. 

— Mama ta pare o femeie înțeleaptă. 

— Așa a și fost. 

— Pot să te întreb ce i s-a întâmplat? spuse Șeherezada, 
alegându-și cu grijă cuvintele. 


VP - 165 


— S-a îndrăgostit de cine nu trebuia. l-a promis luna de pe cer 
și a lăsat-o cu burta la gură. 

— Îmi pare nespus de rău, Despina. 

— Mie nu. A murit tânără, dar fericită, iar un bărbat ca acela 
nu poate să dăruiască fericirea unei femei. Bărbaţii bogați nu 
știu să se sacrifice din dragoste, căci n-au fost nevoiţi s-o facă 
vreodată, spuse Despina, conferind ultimelor cuvinte o 
severitate aparte. 

— Despre asta este vorba, așadar? murmură Șeherezada, cu 
blândeţe în glas. Te temi că și Jalal va face la fel? 

— Nu știu. Este loial familiei sale, fără umbră de îndoială, dar 
nu l-am văzut împărtășind aceeași loialitate femeilor care s-au 
îndrăgostit de el, îi răspunse Despina, strângând din ochii ei 
albaștri. Am considerat mereu că faptele definesc personalitatea 
unui om, nu spusele altora. Cu toate acestea, Jalal al-Khoury nu 
dezminte spusele celor din jur. 

— Comportamentul lui pare să fie o trăsătură de familie. 

— Da, aşa e. 

— Eu nu..., începu Șeherezada, oprindu-se însă brusc, lăsând 
cuvintele să plutească în aer. Apoi, scrutându-și servitoarea cu o 
privire imploratoare, continuă: Cunoști adevărul, Despina? Dacă 
da, te rog din suflet să mi-l spui! De ce le curmă Khalid viața 
mireselor sale? 

Despina își aţinti ochii asupra voalului de mătase, fin ca pânza 
de păianjen, care zăcea la poalele divanului. 

— Nu știu. 

— Atunci, spune-mi ce știi! 

— Trăiesc în palatul ăsta de șase ani și l-am considerat 
întotdeauna pe Khalid Ibn al-Rashid un om rece și distant, dar 
corect și cinstit. Până la întâmplările petrecute în ultimele luni, 
nu mi-a oferit niciodată vreun motiv ca să-i pun caracterul la 
îndoială. 

— Dar cum poţi să mai slujești un suveran care curmă, fără 
temei, viaţa unor femei tinere? 

— Am ajuns în acest regat ca sclavă. Nu-mi permit luxul de a- 
mi alege stăpânul pe care să-l slujesc, îi răspunse Despina, pe 
un ton sec. Califul din Khorasan s-ar putea să fie un monstru cu 
adevărat, dar eu l-am văzut mereu ca pe un rege mistuit de 
gânduri negre și intenţii bune. 


VP - 166 


— Intenții bune?! exclamă Șeherezada. Spune-le asta 
familiilor fetelor pe care le-a ucis! Spune-le asta celor care le-au 
iubit! 

Tonul ei virulent o făcu pe Despina să se înfioare, iar 
Șeherezada îi evită privirea, ridicându-se iute din pat ca să-și 
ascundă suferinţa. 

— Șeherezada!... 

— Lasă-mă în pace! 

Despina o prinse de încheietura mâinii. 

— Dacă ţii la el... 

— Nici vorbă! 

— Nu mai minţi, copilă prostuţă ce ești! 

Șeherezada îi smulse braţul din strânsoarea ei, aruncându-i o 
privire ucigătoare Despinei înainte de a porni spre ușă într-un 
vârtej strălucitor de brocart. 

— Ba ţii la el, insistă Despina. Și pentru că vrei cu atâta 
ardoare să afli secretele palatului, îţi voi divulga unul. 

Șeherezada încremeni pe loc. 

— Eşti în siguranţă, Șeherezada al-Khayzuran. Nu ţi se va 
întâmpla nimic. Deoarece știu din surse sigure că orice tentativă 
de vătămare îndreptată împotriva ta va fi considerată un atentat 
la propria viaţă a suveranului nostru. 

Șeherezada simţi un nod în stomac. 

— Ai înţeles, draga mea mireasă a califului? continuă Despina. 

Șeherezada își privi slujnica peste umăr într-o tăcere 
apăsătoare. 

— Sub pedeapsa cu moartea..., adăugă Despina, oftând 
adânc..., viaţa ta este la fel de prețioasă ca și a lui. 


VP - 167 


e Flori de liliac și o furtună nimicitoare 


Jalal strecură raportul pe masă și începu să bată darabana cu 
degetele pe marginea mesei din lemn. 

— N-ai altceva de făcut, căpitane al-Khoury? îl întrebă Khalid, 
fără să-și ridice privirea din hârtiile sale. 

— Deocamdată nu. 

Jalal continuă să bată darabana pe masa sculptată din lemn 
de mahon, ţintuindu-l cu privirea pe Khalid. 

— Se pare că... 

— ... Aș vrea să ai încredere în mine, Khalid. 

Califul îl străfulgera cu privirea, fără să trădeze umbra vreunui 
gând. 

— Dar ce a declanșat această dorinţă bruscă? 

— A plouat ieri. Probabil că îţi trec multe lucruri prin cap în 
momentul ăsta. 

Khalid îl analiză pe Jalal cu mult sânge rece. 

— Întotdeauna îmi trec multe lucruri prin cap. 

— Și cum rămâne cu ploaia? 

Khalid lăsă din mână raportul: 

— Ploaia este doar un fenomen care însoțește o furtună - un 
indiciu care prevestește anumite lucruri. 

— Ești, ca de obicei, întruchiparea desăvârșită a dezolării. 

— lar tu ești, ca de obicei, întruchiparea desăvârșită a 
nimicniciei. 

— Referitor la Şeherezada..., spuse Jalal, schiţând un zâmbet. 

— Nu discut cu tine despre acest subiect, i-o tăie Khalid, cu 
ochii lui ca de tigru scăpărând scântei, în ciuda calmului pe care 
îl afișa. 

— Cred că te-a muștruluit cu vârf și îndesat aseară. Bravo ţie, 
draga mea stăpână! 

— Incetează, Jalal! 

— Nu mai face pe supăratul, dragul meu văr! A plouat ieri. Nu 
trebuie să te mai simţi vinovat - măcar în privinţa asta. Oamenii 
din Rey nu mai suferă zadarnic din cauza ta. Sau din cauza 
Șeherezadei. 

— Încetează! 


VP - 168 


În clipa aceea, orice urmă de îngâmfare dispăru de pe chipul 
lui Jalal. În priviri i se citea consternarea. 

— Vezi? Aș vrea să ai încredere în mine. Gândurile negre nu-ți 
dau pace. Poate că teama ţi s-a cuibărit în suflet. Nu poţi să 
trăieşti cu spaima-n sân, Khalid-/jan, căci asta nu mai e viaţă. 

— Nu mi-e teamă de nimic. Sunt doar istovit, iar tu ești 
arogant și insolent. E o mare diferență, ripostă Khalid, 
concentrându-se asupra vrafului de suluri pe care le avea în 
față. Se pare că răzmerițele din oraș au încetat, nu-i așa? 

— Firește că au încetat. Doar nu le mai executăm fiicele fără 
temei, îi răspunse Jalal, fără să stea prea mult pe gânduri. 

Deoarece Khalid nu-i răspundea, Jalal își ridică privirea spre el 
și-l văzu pe vărul său ţintuindu-l cu o privire ucigătoare și 
strângându-și atât de tare mâna în pumn până când 
încheieturile degetelor i se albiseră. 

— Chiar trebuie să fii atât de ticălos? Și încă unul fără 
scrupule, care habar nu are să-și ceară iertare? întrebă Khalid în 
șoaptă, cu un glas ameninţător ca moartea. 

— Nu fi nedrept! Acesta e rolul pe care mi-l impun 
împrejurările. Stii foarte bine că îmi cer iertare când e cazul. 

— Mă îndoiesc că înţelegi noţiunea. 

— Nu ești singurul care suferă din cauza asta. E adevărat, tu 
porți povara pe umeri, dar nu ești singur. Ai preluat toată 
greutatea lumii asupra ta. Lasă-mă să te ajut! Să ducem 
amândoi această luptă. Asta tot încerc să-ţi spun. 

Khalid dădu la o parte sulurile de pergament și se îndreptă 
spre fereastra aflată în dreapta lui. O arcadă de marmură 
încadra bolta cerească. Liliacul înflorise în grădina din faţa 
seraiului, iar parfumul florilor sale se împletea cu adierea 
vântului, înmiresmând încăperea și fluturând paginile așternute 
pe birou. 

Bântuindu-i gândurile. 

Închise pleoapele. Revedea în minte cosiţele negre și 
strălucitoare, ce i se revărsau pe faldurile de mătase în nuanțele 
sclipitoare ale nestematelor și ochii căprui, ce-l priveau printre 
gene. Khalid înlătură imaginile tulburătoare, dar parfumul florilor 
de liliac continua să-i bântuie sufletul, învăluindu-i-l într-o 
mantie de tristeţe. 

Lui Jalal nu-i scăpă starea de iritare a lui Khalid. 


VP - 169 


— Ai ajuns acum să nutrești o aversiune și faţă de flori și de 
lumina soarelui? 

— Doar față de o anumită floare. 

— Și cu ce ţi-a greșit floarea asta? 

Khalid păstră tăcerea, iar Jalal căscă ochii mari, înțelegând 
freamătul lăuntric al vărului său. 

— Spune-le grădinarilor să taie liliacul! îi sugeră Jalal după un 
timp, rezemându-se de perne. 

— Nu. 

Cu un zâmbet pe buze, Jalal își împreună degetele pe 
abdomen și-și ţintui privirea asupra alcovului împodobit cu piese 
de mozaic. 

— Khalid! 

— Tot aici ești? 

— Aştept să-mi acorzi încrederea ta. 

Khalid își întoarse capul spre Jalal și oftă adânc, copleșit de 
frustrare. 

— Pot să aștept toată ziua. După cum ai observat și tu, zise cu 
veselie în glas, răzmerițele au încetat... deocamdată... pe 
străzile orașului, continuă Jalal, încrucișându-și picioarele sub el. 

— Bine. Atunci, o să plec eu, spuse Khalid, îndreptându-se 
spre uși și deschizându-le cu violență. 

Jalal porni pe urmele lui, ca o umbră animată de intenții 
îndoielnice. Când Jalal începu să fluiere, cu privirea îndreptată 
spre bolta tavanului împodobită cu agate azurii, Khalid își 
încleștă maxilarul. 

— Prin venele noastre curge același sânge, sayyidi. Sunt la fel 
de încăpățânat ca și tine. Ar fi în avantajul tău să ai încredere în 
mine, pentru că - mai devreme sau mai târziu - vei simţi nevoia 
să scapi de prezenţa mea stăruitoare și enervantă. 

După ce-au mai făcut câţiva pași pe coridoarele strălucitoare 
ale palatului, Khalid își întoarse privirea spre Jalal. 

— Salim... vrea să treacă prin Rey în drum spre Amardha, 
cam peste două săptămâni. 

Jalal încremeni pe loc. 

— Jahkesh! înjură el. De ce? 

— Nu ţi-e clar? 

— Poate ţie da, dar mie nu. N-ai vrea să dezvolţi subiectul? 

— Șeherezada. 

După o scurtă ezitare, Jalal izbucni într-un râs dispreţuitor. 


VP - 170 


— Firește. /Jahkesh-ul Parţiei vrea s-o cunoască pe noua 
mireasă a califului din Khorasan. 

— Și o va aduce, fără doar și poate, și pe Yasmine. 

— Mearg-bahr Salim Ali el-Sharif! spuse Jalal, trecându-și 
degetul arătător prin faţa gâtului ca un gest de avertisment la 
adresa oaspetelui nepoftit. Și ce-ai de gând să faci? 

— Tatăl tău crede că ar trebui s-o trimit pe Șeherezada în altă 
parte cât timp Salim se va afla aici. 

Jalal protestă zgomotos. 

— Nu ești de acord? îl întrebă Khalid. 

— Nu. Chiar deloc. 

— De ce? continuă Khalid, oprindu-se pe loc. 

Jalal se întoarse cu faţa spre el. 

— Pentru că, dacă /jahkesh-ul vrea să vadă care este viitorul 
Khorasanului, atunci niciun alt tablou nu va exercita o influență 
mai covârșitoare ca acel al califului alături de Șeherezada al- 
Khayzuran. Tabloul puterii și al suveranităţii desăvârșite. 

— Pari ferm convins de ceea ce spui, îi răspunse Khalid, 
scrutând chipul arzător al lui Jalal. 

— Chiar așa și sunt. Și tu ar trebui să fii, sayyidi. Ar trebui să 
ai încredere în mine. Și în vorbele mele. 

— În tabloul suveranităţii desăvârșite? repetă Khalid, pe un 
ton caustic. 

— Da. In tabloul unui cuplu regal perfect. 

— Tabloul unor oameni în care nu poţi avea încredere, Jalal. 

— Nu sunt de acord cu tine. Șeherezada este o fată 
extraordinară, care știe să inspire încredere. Puțin obraznică, e 
adevărat, și imprevizibilă, dar statornică în convingerile sale. Și 
tu ești obositor și mereu abătut - și asta e adevărat - dar ai fost 
mereu demn de încredere, spuse Jalal, zâmbind. 

— Imi sugerezi, așadar, s-o arunc pe Şazi în cușca cu lupi? 

— Şazi? repetă Jalal, cu un zâmbet și mai larg pe buze. Sincer 
să fiu, mi-e milă de lupi. 

— Fii și tu serios măcar o dată în viaţă! 

— Dar chiar așa și sunt. De fapt, aș împinge lucrurile și mai 
departe. Invită-ţi toţi supușii de sorginte nobilă din Rey - până la 
ultimul emir! Lasă-i să vadă că nu semeni cu tatăl tău! Că nu ai 
nimic în comun cu zvonurile care îţi bântuie viața în ultimul 
timp. Că ești un suveran pe care merită să-l slujească... un rege 
care are alături o regină plină de viaţă și speranță. 


VP - 171 


Khalid schiţă, din colţul gurii, un surâs vag. 

— Dumnezeule mare! Zâmbești, Khalid-jan? exclamă Jalal, cu 
uimire în glas, dornic să-l tachineze. 

— Poate că da. 

Cei doi tineri continuară să străbată holurile până ajunseră în 
coridorul principal unde îi întâmpinară gărzile lui Khalid. Când au 
intrat în galeria construită în aer liber, califul încremeni pe loc, 
cu chipul întunecat la vederea priveliștii ce i se ivea în cale. 

Șeherezada trecea de ușile duble, îndreptându-se spre 
grădini, însoţită de Despina și de rajputan. 

Când îl văzu pe Khalid, se oprit pe loc și, întorcându-se pe 
tocurile ei înalte, se îndreptă spre el. 

Îl fascina, ca întotdeauna, cu frumuseţea ei uluitoare, cu 
graţia și naturaleţea ei. Părul negru ca abanosul îi cădea în 
valuri pe umeri, iar bărbia ascuţită și mândră îi era scăldată în 
razele strălucitoare ale soarelui. Mantia-i aurie îi învăluia în 
faldurile ei veșmintele de mătase în nuanțele smaraldului. 
Printre valurile cromatice ale ochilor ei, Khalid citi aceeași 
reticenţă și sfidare pe care le afișa mereu. 

Ele se împleteau însă cu un sentiment cu totul nou, un 
sentiment pe care nu reușea să-l definească. 

Strâmbă  dispreţuitoare din nas, deranjată de prezența 
amenințătoare a  rajputanului, iar gestul ei simplu, dar 
provocator îl cuceri și mai tare pe Khalid, ca vinul dulce și 
râsetul cristalin. 

Pe când se apropia de el, inima începu să-i freamăte în piept 
la amintirea nopții trecute. 

A atingerilor și mângâierilor lor. A parfumului de liliac din 
părul ei. 

A deșertăciunii întregului univers, cu excepția buzelor lor 
contopite într-un sărut pătimaș. 

A voinței lui... care se spulbera încetul cu încetul. 

Spune-mi! 

Orice. 

Șeherezada deschise gura ca să spună ceva, cu chipul ei 
frumos mistuit de o îndoială cu totul neobișnuită. 

Khalid trecu însă pe lângă ea, fără să-i arunce vreo privire. 

Jalal îl urmă, lipsit de grai. Când se îndepărtară suficient de 
mult ca Șeherezada să nu-i mai audă, îl prinse pe vărul lui de 
umăr. 


VP - 172 


— Ce faci? 

Acesta îi dădu mâna la o parte. 

— Khalid! 

Cu ochii scăpărând scântei, califul continuă să străbată 
coridorul. 

— Eşti nebun? insistă Jalal. Nu i-ai văzut expresia de pe chip? 
Ai rănit-o! 

Khalid se întoarse cu furie spre el și-l apucă pe Jalal de gulerul 
Qamisei. 

— Ti-am mai spus o dată, căpitane al-Khoury. Nu discut cu 
tine despre acest subiect. 

— La naiba, sayyidi! Dacă vei continua să mergi pe calea 
asta, nu vom mai avea despre ce să discutăm. Nu ţi-ai învățat 
încă lecţia, dragul meu văr? spuse jalal, aplecându-se spre 
Khalid cu o privire ucigătoare. Soarta Avei nu ţi-a fost îndeajuns? 
îi șopti el cu multă cruzime în glas. 

Auzindu-i spusele, Khalid îl îmbrânci pe Jalal și îi arse un pumn 
în faţă, spărgându-i buza de jos. Gărzile i se alăturară imediat lui 
Khalid, în timp ce Jalal se prăbuși pe podeaua de marmură, 
ștergându-și sângele ce i se prelingea pe bărbie. Apoi, îi aruncă 
suveranului său un rânjet batjocoritor. 

— Piei din ochii mei, Jalal! îi poruncit Khalid, spumegând de 
furie. 

— Din multe privinţe, pari un bătrânel gârbovit de ani. Dar și 
un băieţandru naiv, din multe alte perspective. 

— Nu știi nimic despre mine. 

— Poate că nu știu eu prea multe lucruri, dar știu oricum mai 
mult ca tine, Khalid-/an. Știu că dragostea este fragilă. Și că este 
cu neputinţă să iubești pe cineva ca tine. O iubire ca asta îţi 
conferă aceeași siguranță ca un stâlp năruit de care vrei să te 
agăţi în timpul unei furtuni de nisip. Dacă vrei să te iubească, 
încearcă s-o aperi din calea furtunii!... 

Jalal se ridică apoi în picioare, aranjându-și însemnele Gărzii 
Regale pe care le purta pe umeri. 

— Și ai grijă ca furtuna nimicitoare să nu fii chiar tu însuţi! 


VP - 173 


e Mehrdad Barbă-Albastră 


În noaptea aceea, Șeherezada se plimba de colo-colo prin 
cameră, tocind marmura albă și rece pe care călca. În sufletul ei 
se dădea un război acerb între mânie, ranchiună, amărăciune și 
indignare. 

Intre durerea cumplită provocată de nepăsarea și disprețul pe 
care i le-a arătat atât de fățiș și furia stârnită de conştientizarea 
faptului că gestul lui nu-i era deloc indiferent. 

Cum îndrăznește să-mi facă una ca asta? 

luți pașii, aruncându-și părul peste umăr. Nici nu se mai 
sinchisise măcar să-și schimbe hainele pe care le purtase în ziua 
aceea. Mantia-i de damasc zăcea aruncată pe podea. Șalvarii și 
bluza în nuanțele smaraldului nu erau atât de comode ca 
shamla și veșmintele de noapte, dar nu putea să-și bată capul 
acum cu fleacuri din astea. Işi smulse de pe frunte șiragul de 
nestemate verzi și îl azvârli prin cameră. Șuviţele-i, eliberate 
acum din strânsoarea colierului încrustat cu pietre preţioase, i 
se revărsau rebele pe umeri. Indurerată, Șeherezada își 
condamnă, cu vorbe aspre, naivitatea, apoi se prăbuși la 
pământ, copleșită de tristețe și mânie. 

De ce m-a tratat în felul ăsta? Nu trebuia să mă rănească. 

Nici eu... n-am vrut să-l rănesc. 

Reușise cu greu să nu-și dezvăluie gândurile în fața Despinei. 
Să-și ascundă temerile din fața lumii întregi. Acum, însă, 
aflându-se singură între pereţii cenușii ai dormitorului său, nu 
mai putea să pună stavilă iureșului ameţitor al propriilor 
sentimente. Dincolo de neliniștile provocate de disprețul fățiș al 
califului, o bântuia un gând cumplit - Khalid o tratase în felul 
acela pentru că se simţea trădat. Își simţea sufletul frânt din 
cauza faptelor ei din seara trecută. 

lar ea nu știa cum să îndrepte lucrurile și să-i intre din nou în 
grații. 

Asta și încercase să facă în ziua aceea. Voise să-i ceară 
iertare. Să-i spună că n-a avut de gând să profite de situaţie. 
Acum, revăzând totul cu ochiul minţii, împrejurările i se păreau 
și mai cumplite. 


VP - 174 


Își închipuia, probabil, că ea mânuia frâiele. 

Șeherezada izbucni într-un râs amar și-și rezemă fruntea de 
genunchii învăluiţi în șalvarii verzi de mătase. 

Frâiele? 

Simplul gând i se părea ridicol. Cum să-și imagineze așa 
ceva? lar acum o pedepsea pentru asta. Ca un băieţel mânios 
căruia i se refuză o jucărie. 

Cum a îndrăznit să se poarte în felul ăsta? 

În faţa Despinei. Și a lui Jalal. A făcut-o de ocară. 

O tratase ca pe un nimic. 

Ca și când merita să i se pună ștreangul de gât în zori de zi. 

Simţi un nod în stomac la amintirea acelor clipe. 

Shiva! 

— Cum îndrăznești! ţipă ea în întuneric. 

Dar jocul se putea juca și în doi. Și ea ar putea să-și verse 
mânia asupra lui ca un copil răsfățat, căruia îi refuzi dulciurile. Și 
poate, atunci, nu s-ar mai simţi atât de nefericită și de singură 
cum s-a simţit toată ziua. Și nici atât de frântă. 

Și de pierdută - căci pierdută era pentru el. 

Șeherezada se ridică în picioare și-și aranja șiragul subţire de 
aur ce-i încingea mijlocul. Smaraldele și diamantele prinse de 
lanţ se asortau cu colierul pe care îl purta la gât și cu brățările 
de la mâna stângă. Clătină din cap, fluturându-și părul, și se 
îndreptă spre măsuţa din colţ. 

Ridică capacul tipsiei și luă câteva îmbucături din friptura de 
pui cu șofran și „pilaf cu nestemate”8. Printre înghiţiturile de 
iaurt rece presărat cu ierburi proaspete, luă câte o gură de ceai 
și ciugulea din prăjiturile cu fistic îndulcite cu miere. Toate 
bucatele erau reci, iar ea mânca mai mult din obișnuinţă decât 
de plăcere, dar știa că avea să regrete mai târziu dacă se va 
duce la culcare la fel de flămânadă pe cât era de mânioasă. 

Cam pe la jumătatea mesei, pe care o lua fără tragere de 
inimă, auzi ușile dormitorului său deschizându-se ușor. 

Șeherezada șovăi pentru o clipă, fără să se clintească însă din 
loc. Apoi, începu din nou să mănânce. și turnă o altă ceașcă din 
ceaiul călduț cu o mână fermă, ce mima indiferența. 

Îi simţi din nou prezenţa în preajma ei. Aceeași adiere. 

Aceeași strălucire ameţitoare. 

Șeherezada rupse cu furie o bucată dintr-o lipie. 


8 Reţetă iraniană de pilaf asezonat cu diverse fructe uscate și condimente. 
VP - 175 


— Șeherezada! 

Continuă să-l ignore, în ciuda bătăilor năvalnice ale inimii. 

Khalid se îndreptă spre cealaltă parte a mesei și se așeză, în 
tăcere, pe perne, cu eleganţa-i caracteristică. 

Șeherezada nu-și ridică însă privirea din tava cu bucate. 
Rupea lipia în bucățele mici, pe care le strângea apoi în fața ei, 
creând un maldăr de firimituri. 

— Şazi! 

— Încetează! 

El păstră tăcerea, oferindu-i răgazul de a-i da explicații. 

— Nu te mai preface în faţa mea! 

— Dar nu mă prefac, îi răspunse Khalid, pe un ton domol. 

Șeherezada aruncă restul lipiei și îi întâlni privirea cu multă 
băgare de seamă. Califul avea ochii încercănați și chipul brăzdat 
de oboseală. Își ţinea maxilarul încleștat și afișa o atitudine 
rigidă. 

Nu pare să regrete că m-a rănit. 

Gândul îi străpunse inima ca lama unui hanger. 

Dar o să-i pară lui rău. 

— Șeherezada!... 

— Te-ai plâns la un moment dat că personajele din poveștile 
mele acordă iubirii mult prea multă importanță. 

Khalid o scrută, la rândul lui, cu aceeași privire iscoditoare. 

— Care este motivul aversiunii pe care o nutrești față de 
acest sentiment? continuă ea. 

— Nu e vorba de aversiune, îi răspunse el, fără să-și 
desprindă ochii de la ea. Am făcut doar o simplă observaţie. 
Cuvântul este prea des folosit pentru gustul meu. Așa că prefer 
să-l atribui mai mult lucrurilor și mai puţin oamenilor. 

— Poftim? 

— Oamenii se îndrăgostesc de răsăritul soarelui la fel de 
repede ca și de apusul lui, îi explică Khalid, oftând adânc. La fel 
ca un copil, care iubește într-o zi culoarea verde, ca să 
descopere a doua zi că preferă albastrul. 

Cuvintele lui îi răsuciră cuțitul în rană, făcând-o să 
izbucnească într-un râs amar. 

— Și astfel vrei să treci prin viaţă fără să iubești vreodată pe 
cineva? Doar... simple lucruri materiale? 

— Nu. Caut ceva mai mult de-atât. 

— Mai mult decât iubirea? 


VP - 176 


— Da. 

— Nu ţi se pare o aroganță să crezi că meriţi mai mult, Khalid 
Ibn al-Rashid? 

— i se pare o aroganță să-ţi dorești ceva ce nu se schimbă 
după cum bate vântul? Ceva ce nu se năruie la prima năpastă 
ce se abate asupra ta? 

— Îţi dorești ceva ce nu există. O plăsmuire a imaginaţiei tale. 

— Nicidecum. Îmi doresc să găsesc pe cineva care vede 
dincolo de aparenţe - cineva care echilibrează balanţa. Un suflet 
pereche. 

— Și cum îţi vei da seama că ai găsit acest „suflet pereche”? îl 
întrebă Șeherezada. O noţiune atât de evazivă... 

— Va fi ca aerul. Îmi voi da seama la fel de ușor cum pot să și 
respir, îi răspunse el, privind-o neclintit ca un șoim gata de atac. 

Șeherezada simţi un nod în gât. 

— Toate astea sunt pură poezie, ripostă ea, în șoaptă. Nimic 
veridic. 

— Mama obișnuia să-mi spună că un om care nu știe să 
aprecieze poezia nu are nici suflet. 

— În privinţa asta, înclin să-i dau dreptate. 

— Se referea la tata, murmură el, pe un ton sec. Dacă a 
existat vreodată un om fără suflet, acesta a fost tata. Mi se 
spune că semăn foarte mult cu el. 

Șeherezada își aţinti privirea asupra moviliţei de pâine din 
faţa ei. 

Nu simt compasiune pentru tine. Nu meriti mila mea. 

Ascunzându-și iureșul de sentimente ce-i învolbura sufletul, își 
ridică privirea, hotărâtă să abordeze următorul plan de bătaie. 

— Eu... 

— Te-am rănit astăzi, spuse el, cu un glas duios și tămăduitor, 
ca apa rece într-o zi dogoritoare. 

— Nu mai are nicio importanță, îi răspunse ea, simțind cum 
obrajii îi iau foc. 

— Are pentru mine. 

— Atunci, n-ar fi trebuit s-o faci, ripostă ea, râzând 
batjocoritor. 

— Așa e. 

Șeherezada îi studie trăsăturile frumoase și tăioase ca sticla. 
Nimic nu-i dădea de înţeles că suferinţa ei l-ar fi afectat cumva. 

Un băiat plămădit din gheaţă și piatră... 


VP - 177 


Care îi frânse inima și o părăsi pe un țărm pustiu, fără să mai 
arunce vreo privire înapoi. 

Nu-l voi lăsa să iasă biruitor. De dragul Shivei. 

De dragul meu. 

Voi afla adevărul. Chiar dacă va trebui să-l distrug pentru 
asta. 

— Ţi-ai terminat pledoaria? îl întrebă ea, în șoaptă. 

— Da, îi răspunse el, după o clipă de tăcere. 

— Atunci, aș vrea să-ţi depăn o poveste. 

— Alta? 

Ea încuviinţă din cap. 

— Ai vrea s-o asculți? 

Khalid trase adânc aer în piept și se rezemă în cot printre 
perne. 

Șeherezada mai luă o înghiţitură din ceaiul de cardamom și se 
sprijini și ea de pernele de mătase. 

— Cândva, demult, trăia o fată pe nume Tala. Era fiica unui 
om înstărit, care își pierduse însă averea în urma unor negustorii 
neprofitabile, urmate de moartea tragică a soției sale, pe care o 
iubea mai presus de orice pe lume. Copleșit de durere, tatăl 
Talei își găsi alinarea în muzică și în pictură, stând ore întregi cu 
penelul într-o mână și instrumentul preferat - santurul - în 
cealaltă. 

Șeherezada își dădu la o parte de pe față o șuviță rebelă de 
păr. 

— La început, Tala îi înţelese nevoia de a se detașa de lumea 
reală - o lume presărată numai de lacrimi și suferinţe - dar îi era 
tot mai greu să ignore impactul covârșitor pe care îl avea asupra 
familiei lor. Asupra Talei înseși. Căci, în ciuda faptului că își 
iubea părintele nespus de mult și credea din tot sufletul în 
bunătatea lui, știa că nu mai putea să aibă grijă de ei. Că nu le 
mai putea oferi traiul de zi cu zi Talei și frățiorului ei. 

Khalid privea  încruntat expresia gravă de pe chipul 
Șeherezadei. 

— Așa că Tala începuse să-și caute un soț. Ştia că nu putea să 
spere la o partidă prea bună, date fiind împrejurările nefericite 
ale familiei sale, dar prinse în curând de veste că un negustor 
bogat se afla în căutarea unei mirese. Era mai în vârstă decât ea 
și mai fusese căsătorit de câteva ori, dar nimeni nu cunoștea 
soarta celorlalte soţii ale lui. Din această cauză, toate tinerele 


VP - 178 


cărora le ceruse mâna îl priveau cu îndoială și refuzau să-i 
devină mirese. Pe deasupra, mai avea și o barbă lungă și 
neagră... atât de neagră, încât în bătaia razelor de soare, căpăta 
o nuanţă stranie și îngrijorătoare de albastru. Acest lucru îi 
aduse și o poreclă cu totul nefericită. Căci era cunoscut ca 
Mehrdad Barbă-Albastră. 

Șeherezada se ridică în capul oaselor și-și scoase colierul de 
smaralde, pe care îl așeză lângă ibricul de argint pentru ceai. 
Khalid o observa în tăcere. 

— In ciuda suspiciunilor ce-l învăluiau, Tala acceptase să 
devină soţia lui Mehrdad. Avea șaisprezece ani și era o fată 
frumoasă. Inteligentă și plină de viaţă. Mehrdad era încântat de 
mireasa lui, în ciuda faptului că ea nu avea ce să-i ofere, cu 
excepţia propriei ei fiinţe. Singura condiţie a Talei a fost ca el să 
aibă grijă de familia ei. Mehrdad acceptase fără șovăială, iar 
căsătoria avu loc de-ndată. Ea plecă de acasă și se mută în 
conacul lui impresionant, aflat în cealaltă parte a orașului. La 
început, totul părea normal, poate chiar ideal. Mehrdad era un 
soț respectuos și cumsecade. Și părea mulţumit de Tala. Îi dădu 
voie să umble nestingherită prin numeroasele încăperi ale 
conacului său și o copleși cu daruri scumpe - veșminte, bijuterii, 
parfumuri și obiecte de artă - lucruri la care Tala doar visase. 

Șeherezada îi susţinu privirea lui Khalid, încleștându-și mâinile 
în pumni printre faldurile de mătase ale șalvarilor ei. 

— După un timp, Mehrdad începu să-și facă planuri de 
călătorie. li oferi Talei un inel cu cheile conacului lor și o rugă să 
aibă grijă de casă în lipsa lui. îi încredinţă îndatoririle zilnice și îi 
acordă permisiunea de a umbla în voie prin toate lucrurile sale, 
cu excepţia unuia singur. Pe inelul cu chei, se afla o cheiță 
extrem de mică, ce aparținea unei camere ferecate din pivniţă. 
Mehrdad îi spuse să nu intre acolo pentru nimic în lume. O 
obligă să jure, sub pedeapsa cu moartea, că nu-i va încălca 
porunca. Tala îi promise că nu se va apropia de încăperea aceea 
și, după ce se convinse că înțelese gravitatea situaţiei, Mehrdad 
îi dădu cheile și porni la drum, spunându-i că avea să se 
întoarcă peste o lună. 

Șeherezada dădu pe gât ceașca de ceai rece. Resturile 
depuse pe fundul ceștii îi rămaseră printre dinţi, simțind cum 
dulceaţa zahărului cristalizat se împletea cu gustul amărui al 
cardamomului. 


VP - 179 


Mâna îi tremura de emoție în clipa în care puse ceșcuţa pe 
masă. 

— Un timp, Tala se ocupă cu dragă inimă de conacul imens și 
magnific al soțului ei. Servitorii o tratau cu respect, iar ea își 
juca, cu o graţie desăvârșită, rolul de amfitrioană, invitând la 
masă rude și prieteni, cărora le servea bucate alese sub bolta 
înstelată a cerului. Fiecare încăpere a conacului o fascina 
nespus de mult, deoarece soţul ei adusese, din peregrinările 
sale, lucruri de o frumusete uluitoare, ce-i purtau imaginaţia 
spre lumi necunoscute. Dar, cu fiecare zi care trecea, încăperea 
din pivniță, unde nu avea voie să intre, începu să-i bântuie 
gândurile. S-o tulbure. Și s-o strige. 

Khalid început și el să se agite pe loc, crispat la faţă. 

— Într-o zi, în ciuda glasului raţiunii sale, trecu prin faţa 
camerei ferecate. Fusese convinsă că auzise o voce care o 
striga. Încercă s-o ignore. Dar vocea se auzi din nou: „Tala!” 
Inima începu să-i bată năvalnic în piept. Cuprinsă de spaimă, 
puse mâna pe inelul cu chei. Își amintit însă de porunca soţului 
ei și urcă treptele în fugă. In noaptea aceea, nu putu să închidă 
ochii nici măcar o clipă. A doua zi, Tala cobori iar în pivniţă. Și 
auzi din nou o voce care o striga pe același ton stăruitor: „Tala! 
Te rog!” De data aceasta, nu mai avea nicio umbră de îndoială. 
Era glasul unei fete tinere. Tala nu mai putea să-l ignore. Scoase 
de la brâu, cu mâinile fremătătoare, inelul cu chei, pe care îl 
scăpă însă pe podeaua din piatră. Când reuși, în cele din urmă, 
să aleagă cheia potrivită, degetele îi tremurară atât de tare, 
încât nu reușise s-o introducă în broască. 

Șeherezada înghiţi în sec, simțind cum gâtul îi ia foc. Khalid o 
scruta sfredelitor, cu mușchii întinși ca un arc. 

Sotul tău nu știe să ierte. 

Inima îi bătea nebunește în piept, dar Șeherezada continuă 
să-și depene povestea. Fără vreo clipă de șovăire. 

Nu te voi lăsa să mă tratezi așa. Să-mi frângi inima. 

Si să mă părăsești apoi pe vreun țărm pustiu. 

— Încuietorile se deschiseră cu un zgomot răsunător, care o 
făcu pe Tala să se înfioare din cap până în picioare..., iar ea păși 
într-un întuneric de nepătruns. Primul lucru pe care-l observă 
fusese mirosul - ca de fier vechi și ruginit. Aerul din pivniţă era 
cald și umed. Picioarele îi alunecară pe podeaua pivniţei, iar 
duhoarea de putregai și leșuri în descompunere îi invadă nările. 


VP - 180 


— Șeherezada! o strigă Khalid, cu glas domol și primejdios. 

Ea continuă să-și depene povestea, fără să-i pese de 
ameninţarea voalată din vocea lui. 

— Când ochii Talei se obișnuiseră cu întunericul înconjurător, 
văzu că picioarele îi înotau în sânge. Și de jur împrejurul ei... 
zăceau trupuri lipsite de viaţă. Trupurile unor femei tinere. Ale 
soțiilor lui Mehrdad... 

— Șeherezada! 

Bătăile frenetice ale inimii îi răsunau asurzitor în urechi în 
clipa în care Khalid se ridică în picioare, cu chipul răvășit de 
furie. Se aplecă deasupra ei, cu respiraţia întretăiată. Apoi, se 
îndreptă spre ușă. 

Nu! 

Șeherezada porni în fugă după Khalid, încercând să-l prindă 
din urmă. Când îl văzu punând mâna pe mânerul ușii, se năpusti 
asupra lui și îi cuprinse mijlocul cu braţele. 

— Te rog! îl imploră ea. 

El nu îi răspunse. 

Șeherezada își lipi faţa de spatele lui, iar lacrimile începură 
să-i brăzdeze obrajii - stânjenitoare, nedorite, dar nu se putea 
abţine. 

— Dă-mi cheia! îngăimă ea, printre suspine. Lăsă-mă să văd 
ce se afla dincolo de ușa ferecată! Arată-mi că nu ești ca 
Mehrdad! 

Când încercă să se elibereze din încleștarea ei, ea îl strânse și 
mai tare, refuzând să-i dea drumul. 

— Dă-mi cheia, Khalid-jan! îl rugă apoi, cu glasul frânt. 

II simţi încordându-se la auzul cuvintelor pline de tandrețe. 
Apoi, după o clipă de tăcere, ce nu părea să se mai sfârșească, 
el oftă adânc și-și încovoie umerii în semn de capitulare. 

Șeherezada îl luă în brațe, încleștându-și degetele pe pieptul 
lui. 

— M-ai rănit aseară, Șeherezada, îi spuse el, încet. 

— O știu prea bine. 

— Nespus de tare. 

Ea dădu din cap, cu chipul încă lipit de tunica lui. 

— Și ai continuat să taci și să te porţi de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic, adăugă Khalid. 

— N-am vrut să las lucrurile așa. Chiar voiam să vorbim. Dar 
am văzut atâta ură în ochii tăi. 


VP - 181 


— Există o mare diferenţă între a-ţi dori să faci ceva și a trece 
cu adevărat la fapte. 

Șeherezada încuviinţă din nou din cap. 

El oftă din rărunchi și se întoarse cu faţa spre ea. 

— Ai dreptate. Aveam sufletul orbit de ură. 

Îi cuprinse apoi chipul în palme și îi șterse lacrimile. 

— Îmi pare nespus de rău că te-am rănit, îi spuse Șeherezada, 
cu ochi strălucitori. 

Khalid își strecură mâna pe sub părul ei, poposind pe ceafă, 
și-și rezemă bărbia de creștetul ei. 

— Și mie, joonam, îi răspunse el, în șoaptă. Tare, tare rău. 


VP - 182 


e Zarurile au fost aruncate 


Jahandar stătea în umbra vestibulului de marmură al palatului 
din Taleqan, cu degetele mari de la ambele mâini agăţate de 
eșarfa tikka, ce-i încingea brâul. Îl privea pe Rahim al-Din Walad 
coborând de pe armăsarul lui strălucitor, Akhal-Teke, și 
salutându-i din cap pe câţiva servitori care duceau în bucătării 
baniţe cu grâne. Aceștia îi răspunseră la fel de surâzători și 
schimbară câteva amabilităţi cu tânărul de viță nobilă înainte de 
a-și vedea fiecare de drumul lui. 

În clipa în care Rahim porni spre el, Jahandar ieși din umbra 
pilastrului de piatră, frumos lustruit, și i se ivi în cale. 

— Rahim-jan! îl strigă el, tușind ca să-și dreagă glasul. 

Uimit, Rahim făcu un pas în spate. 

— Jahandar-effendi! Mă bucur să vă văd. _ 

— Chiar așa? îl întrebă bătrânul, cu un zâmbet vag pe buze. |ţi 
mulțumesc pentru că nu-mi spui în faţă ce crezi despre mine. 

— Nu vă aflaţi într-o situaţie prea fericită, îi răspunse Rahim, 
schițând, la rândul lui, un zâmbet forţat. 

— Nici pe departe. Acum, însă, mă simt ceva mai bine. 

— Sunt fericit să aud asta, îi răspunse Rahim, dând aprobator 
din cap. Vestea îi va provoca o mare bucurie și Irsei, fără doar și 
poate. 

Jahandar își drese din nou glasul, evitându-i privirea. 

— De când aţi venit din Rey, îi răspunse Rahim, scrutându-l cu 
ochi sfredelitori și reci, Irsa și-a petrecut marea majoritate a 
timpului în colțul îndepărtat de lângă fântână, pictând sau citind 
o carte. Probabil cea pe care i-aţi dat-o Domnia Voastră. 

— Firește. O carte despre ceaiuri, îi răspunse Jahandar, 
adâncit în gânduri. 

Rahim își înclină, tăios, capul în faţa lui. Apoi, când porni spre 
vestibul, Jahandar își ridică mâinile ca să-l oprească din drum. 

— Dar de ce aveţi palmele arse? îl întrebă Rahim, 
înspăimântat, privindu-i degetele presărate cu bășicuţe. 

Jahandar clătină din cap, îndepărtându-i temerile cu un gest 
indiferent al mâinii, de parcă ar fi alungat un ţânţar supărător. 


VP - 183 


— N-am ţinut lampa cum trebuie în timp ce traduceam un 
text. Dar nu-ţi face griji din pricina asta, Rahim-jan! Mi-am 
preparat deja în cameră o alifie tămăduitoare. 

— Vă rog să fiți cu mare băgare de seamă, Jahandar-effenai! îl 
sfătui Rahim, cu o privire încruntată. Șazi îmi va face zile amare 
dacă vi se va întâmpla ceva cât timp veţi sta aici. lar nefericirea 
Șeherezadei va stârni mânia lui Tariq. Și nu-mi surâde deloc 
ideea de a înfrunta niște draci împielițaţi de talia lor. Cum nu-mi 
place să am de-a face nici cu scorpionii, nici cu nisipurile 
mișcătoare. 

— Mă consideri, probabil, un părinte deplorabil, nu-i așa? 
spuse Jahandar, oftând adânc și târșâindu-și picioarele. 

— Vă iubiţi copilele. De asta nu se poate nimeni îndoi. Dar nu 
pot să spun ce înseamnă să fii un tată bun. 

— Ai avut mereu un suflet mare, Rahim-jan. Și ai fost 
întotdeauna un prieten de nădejde pentru Tariq și Șeherezada, 
spuse Jahandar, scrutându-l pe Rahim cu o privire neobișnuit de 
arzătoare. 

— Vă mulţumesc, îi răspunse Rahim, crispat la faţă, vădit 
stânjenit de cuvintele bătrânului. 

O tăcere apăsătoare se lăsă între ei. 

lar Jahandar înţelese că era timpul să treacă la fapte. Să dea 
un nou test. Un test de care se temea dintotdeauna, încă de 
când era copil. Așadar, își stăvili dorinţa de a da bir cu fugiţii și 
de a se ascunde la adăpostul întunericului. Înăbuși glasul ce-i 
răsuna încă în minte... și îi spunea că nu era un luptător 
redutabil. 

Ci doar un bătrân înarmat cu o carte. 

— Știu că n-am niciun drept să cer ceva cuiva, Rahim al-Din 
Walad, începu Jahandar, ridicându-și cu fermitate bărbia 
acoperită de o barbă rară. Dar, ca tată, nu am de ales. 

Rahim îl asculta în tăcere, trăgând cu grijă aer în piept. 

— Știu că Tariq a plecat din Talegan din cauza Șeherezadei, 
continuă el. Nu am de unde să știu ce planuri și-a făurit, dar n- 
am de gând să stau cu mâinile în sân în timp ce alţii încearcă să- 
mi salveze copila. N-am fost în stare să fac de la bun început ce- 
ar fi trebuit să facă un tată - s-o împiedic să treacă la fapte. Voi 
face, însă, acum tot ce n-am făcut atunci. Nu pot să mă lupt cu 
aceeași cutezanţă ca a voastră. Nu sunt la fel de puternic și de 
neînfricat ca voi. Nu sunt Tariq. Dar sunt tatăl Șeherezadei și mi- 


VP - 184 


aș da și viața pentru ea. Vă rog să nu mă înlăturați! Să-mi 
împărtășiți planurile voastre și să-mi încredinţaţi și mie un rol! 

Rahim îl asculta în tăcere, adâncit în gânduri. 

— Imi pare rău, dar hotărârea nu îmi aparţine, Jahandar- 
effendi. 

— Înţeleg. 

— Dar vă voi duce să-l vedeţi pe Tariq atunci când 
împrejurările ne vor permite acest lucru. 

Jahandar încuviinţă din cap, cu un licăr straniu și ameninţător 
în ochi. 

— Îţi mulțumesc. Îţi mulţumesc, Rahim-jan. 

Rahim îi dărui din nou un zâmbet - sincer, de această dată. Își 
puse mâna pe umărul lui Jahandar, apoi făcu o plecăciune 
înaintea lui. 

Jahandar rămase sub arcada vestibulului, încântat de victoria 
pe care o repurtase - de testul peste care reușise să treacă cu 
succes. 

Işi privi apoi palmele. Bășicuţe noi se formaseră peste 
cicatricele celor vechi, provocându-i dureri cumplite doar la o 
simplă atingere. Făgăduindu-i alte suferinţe inimaginabile, pe 
care nu și le mai putea alina sacrificându-și mânecile 
veșmintelor. 

Venise vremea. 

Jahandar scrută curtea cu privirea, aţintindu-și ochii asupra 
intrării în bucătării. 

Un simplu iepure nu va mai fi îndeajuns. Nu de această dată. 

Avea nevoie de altceva - de ceva mai mult. 

Mult mai mult. 


VP - 185 


e Șoimul și tigrul 


Șeherezada stătea rezemată de balustrada de marmură a 
balconului ei și privea razele de soare ce se reflectau în 
unduirile apelor din bazine, stârnite de o adiere blândă de vânt. 

Dar nu priveliștea asta atrase interesul Șeherezadei. 

Oaspeţii care soseau necontenit la palat i se păreau mult mai 
fascinanţi. 

Era o adevărată menajerie a absurdului. 

Un tânăr vădit iritat intră în curte însoţit de o suită de 
servitori, care așteptau, fiecare în parte, să-i scoată un anumit 
articol vestimentar. Unul îl ajută să-și îndepărteze una dintre 
manșetele de piele mankalah. Altul îi scoase cealaltă manșetă. 
Și rida'. Apoi veni rândul ciubotelor, pe care le înlocuise iute cu 
o pereche de sandale imaculate. Servitorii îi aranjaseră 
veșmintele cu multă migală înainte ca tânărul să coboare de pe 
armăsarul său. 

Un alt bărbat - mare cât alți trei puși laolaltă - se legăna pe 
coama unui elefant cu colţi încovoiați, care pășea încet și greoi 
pe pietrele de granit. Acesta avea o mustață unsă cu uleiuri 
speciale, ale cărei vârfuri răsucite în sus fremătau la cea mai 
ușoară mișcare, și purta pe frecare deget în parte câte un inel 
imens, încrustat cu diverse nestemate, care străluceau ameţitor 
în bătaia razelor de soare. 

Șeherezada își rezemă bărbia în căușul palmei și-și înăbuși un 
chicotit. 

Un alt nobil intră în galop în curte, călare pe un animal ce-i 
era cu totul necunoscut Șeherezadei. Avea mărimea și 
constituția unui cal, dar blana îi era vărgată, cu dungi albe și 
negre. Animalul dădea nervos din copite și fornăia zgomotos, 
agitându-și gâtul dintr-o parte într-alta. Când îl văzu, 
Șeherezada o chemă iute pe Despina. 

— N-ar trebui să stai aici, îi spuse servitoarea, clătinând din 
cap. 

— De ce nu? o întrebă Șeherezada, cu un gest indiferent al 
mâinii. Nu e niciun pericol. Toată lumea predă armele în faţa 
porților palatului. 


VP - 186 


— Cât aș vrea să te fac să înţelegi! Nu ești o fată oarecare, 
pusă pe năzbâtii, care privește un spectacol distractiv. Eşti 
suverana lor. 

— Au venit aici pentru mizerabilul de sultan al Parţiei, nu 
pentru mine, îi răspunse Șeherezada, aplecându-se și mai mult 
peste balustradă. Despina, l-ai văzut pe neghiobul ăla călare pe 
cămilă? Cel cu clopoţeii de alamă, care se scobea cu degetul în 
nas? 

Despina își dădu ochii peste cap. 

lar Șeherezada îi ignoră privirea încruntată. 

l-o ignoră pentru că avea nevoie de un moment de bucurie, 
un moment lipsit de temeri și de griji. Voia să joace rolul unei 
fetițe prostuțe, uitând, fie și numai pentru o clipă, de viaţa pe 
care o ducea într-un palat de marmură, purtând nestemate la 
gât și privindu-și chipul printre undele strălucitoare ale apei din 
havuzul ce i se întindea la picioare. 

Încătușată într-o căsnicie tot mai încordată... 

Cu un soț care refuza s-o mai atingă. Care nu îndrăznea nici 
să se apropie de ea, cu atât mai puţin să-i mai și împărtășească 
tainele sufletului. 

Șeherezada își încleștă dinții. 

Încă de acum două săptămâni, din seara în care îi depănase 
povestea Talei și a lui Mehrdad, Khalid venea să ia masa 
împreună cu ea și să se desfete cu o nouă poveste. O asculta de 
la distanţă, o antrena în conversații preţioase și îi împărtășea 
observaţiile spirituale și obiective pe care le făcuse pe parcursul 
zilei. 

Apoi, pleca, iar Șeherezada îl revedea abia în seara 
următoare. 

„Sotul tău nu știe să ierte." 

La auzul cuvintelor, ce-i răsunau încă în minte, strânse cu 
atâta putere în mâini balustrada de piatră, încât sângele i se 
scurse din degete. 

— Cine sunt neghiobii ăștia? o întrebă apoi pe Despina, cu un 
zâmbet palid pe buze. 

— Majoritatea sunt nobili supuși califului, îi răspunse 
servitoarea, cu o grimasă pe chip. Fiecare emir din Khorasan a 
primit invitaţia de a se înfățișa la palat. 

Șeherezada simţi un nod în gât. Se întoarse iute cu faţa spre 
slujnica ei. 


VP - 187 


— Poftim? îngăimă ea, în șoaptă. 

— Ti-am spus deja, îi răspunse Despina, înclinându-și capul 
într-o parte. Dar nu mă asculţi niciodată. Întrunirea de astăzi nu 
se datorează prezenţei sultanului Parţiei. Califul vrea să-și 
prezinte regina supușilor lui. Și pentru această ocazie, i-a invitat 
pe toţi nobilii din regat. Ca să te cunoască. 

Șeherezada simţi cum spaima i se cuibărește în suflet. 

Tariq n-ar putea să vină. E nobil, dar nu emir. Nu încă. 

N-ar îndrăzni să facă asta. 

Predica Despinei, ce nu părea să se mai sfârșească, își pierdu 
tâlcul printre gândurile fremătătoare ale Șeherezadei. 

Până în clipa în care, din înaltului cerului, se auzi un strigăt 
răsunător și familiar. 

Șeherezada își strânse mâinile în pumni și se întoarse din nou 
cu faţa spre balustradă, rugându-se cu ardoare ca... 

O, nu! 

Murgul negru al-Khamsa al primei ei iubiri tropăia cu copitele 
pe pietrele de granit. 

Tariq Imran al-Ziyad. 

— Măi să fie! exclamă Despina. 

Chiar dacă Tariq nu și-ar fi strunit armăsarul în clipa aceea și 
nici n-ar fi fluierat spre înaltului cerului, tot ar fi atras atenţia. 
Căci, în ciuda veșmintelor prăfuite și murdare, rămânea o figură 
impunătoare. Cu umerii laţi, cu pielea arsă de soarele deșertului 
și cu ochii zugrăviți în nuanțele argintului și ale cenușii, întorcea 
toate privirile fără să-și dea seama de asta. Umbra palidă a 
bărbii ușor nerase, ce-i învăluia maxilarul, îi scotea și mai mult 
în evidenţă trăsăturile cioplite parcă în piatră de dalta măiastră 
a unui sculptor. 

În clipa în care Zoraya se năpusti din ceruri, așezându-i-se pe 
brațul întins și protejat de manșeta mankalah, Tariq își ridică 
ochii. 

Și o zări pe Șeherezada. 

Privirea lui era duioasă ca o mângâiere. 

Șeherezada simţi cum inima îi bate năvalnic în piept, cuprinsă 
de teamă. 

O teamă, care nu se compara însă cu hangerul tăios al unei 
spaime inimaginabile și nici cu ţipătul înfricoșător pe care și-l 
înăbuși la vederea scenei ce se desfășura sub ochii ei... 


VP - 188 


Khalid își făcu apariţia în curte călare pe un armăsar arab, 
negru ca abanosul... 

Se afla acum doar la o azvârlitură de băț de prima ei iubire. 

Șeherezada dispăru de la balcon. 

Cu atât mai bine, gândi Tariq. 

Căci, indiferent cu cât nesat își dorea s-o soarbă din priviri, nu 
era momentul pentru desfătări. 

În fata lui, se afla însăși ţinta pe care o viza. 

Khalid Ibn al-Rashid. 

Ucigaşul Shivei. Și soţul Șeherezadei. 

Tariq apucă hăţurile cu mâna liberă. 

Monstrul trecu prin faţa lui, călare pe un armăsar arab, negru 
ca abanosul, de o frumuseţe rară. Rida’ lui neagră îi flutura în 
bătaia vântului. O ură viscerală îi sfâșia sufletul lui Tariq. In clipa 
în care califul se opri în mijlocul curţii și-și dădu pe spate gluga 
mantiei, Tariq își strânse mâinile în pumni, spumegând de furie. 

Își imagina lovindu-l fără milă, cu tot cu atitudinea lui regală și 
maiestuoasă, până nu mai rămânea nimic de el decât un 
morman de oase frânte și sângerânde. 

În dreapta monstrului, se afla un tânăr cu părul castaniu și 
ondulat, ce-avea întipărit pe buze un zâmbet arogant și purta o 
armură cu însemnele Gărzii Regale. In stânga, era un bărbat mai 
în vârstă, ce-avea brodat pe mantie un balaur auriu - simbolul 
statutului său de shahrban al orașului Rey. 

Când larma din curte se mai domoli, califul începu să 
vorbească. 

— Bine aţi venit în Rey! 

Avea o voce surprinzător de modestă. 

— Sper că aţi avut parte de o călătorie liniștită și lipsită de 
primejdii. Este o onoare să vă găzduim cu această ocazie și vă 
multumim pentru că faceţi tot ce vă stă în putinţă să întruchipaţi 
și să înfăţișaţi - în toate zilele trecute, prezente și viitoare - 
măreția Khorasanului celor care știu să vadă. 

Cuvintele îi fuseseră întâmpinate cu urale și aplauze. 

— Vă întâmpin din nou cu braţele deschise în casa mea. 
Nutresc, din tot sufletul, speranţa că, atunci când veți pleca, veţi 
ajunge s-o iubiţi la fel de mult ca și mine. Este orașul copilăriei 
mele. Și orașul reginei mele, continuă monstrul, după o scurtă 
ezitare. 


VP - 189 


Auzindu-i spusele, oamenii izbucniră într-un cor de ovaţii 
încurajatoare, dar și încărcate de curiozitate. Tânărul arogant 
din dreapta califului afișă un rânjet pe buze, vădit satisfăcut de 
cuvintele suveranului său, în timp ce shahrban-ul scoase un 
oftat adânc de resemnare. 

Tariq își adună întreaga putere a voinţei ca să-și desprindă 
privirea de la Khalid pentru a nu atrage inutil atenţia asupra sa. 
Ura pe care o simțea devenise aproape palpabilă. li măcina 
sufletul și îi stârnea gânduri criminale. 

Dar moartea era o variantă prea simplă pentru un monstru ca 
el. 

Îndrăznea s-o expună pe Șeherezada ca pe un trofeu pe care 
îl câștigase? 

Zoraya își flutură aripile pe manșeta stăpânului ei, simţindu-i 
furia clocotitoare. Tariq o mângâie ca s-o liniștească, în timp ce 
califul părăsi curtea, însoţit de suita lui impunătoare. 

Nu era deloc impresionat de spectacolul oferit. 

Rahim era un călăreț mult mai iscusit. Califul din Khorasan era 
doar un călăreț bun, nimic mai mult. În ciuda expresiei sale 
întunecate, posomorâte și sumbre și a zvonurilor legate de 
brutalitatea lui inimaginabilă, dar și de măiestria cu care mânuia 
sabia, nu părea să inspire deloc teamă. Părea mai degrabă 
plictisit de viaţă. Plictisit și cumplit de istovit. 

Tariq zâmbi batjocoritor, căci ura i se împletea acum cu 
disprețul. 

Monstru? Nici vorbă! Mai degrabă, un rege-băieţandru. 

Și încă unul deja mort. 


VP - 190 


e Două săbii încrucișate 


Încă un moment ca acela, și Șeherezada nu-și va mai putea 
înăbuși strigătul de disperare. 

Nu va mai putea să stea cu mâinile în sân, ţintuită în odaia ei, 
în timp ce undeva, în palat, un tânăr nesăbuit, însoţit de un 
șoim, și un suveran iute la mânie, înarmat cu două săbii... 

— Stai cuminte! îi porunci Despina, apucând-o de bărbie cu 
mâna stângă și atingându-i din nou pleoapele cu pensula de 
ochi. 

Șeherezada scrâșni din dinţi. 

— Eşti o adevărată pacoste, mormăi Despina. 

Apoi, după ce-și încheie misiunea, făcu un pas în spate și 
dădu din cap, satisfăcută de propria-i creaţie. 

— Pot să plec acum? o întrebă Șeherezada, dându-și la o 
parte de pe faţă o șuviţă de păr, rebelă și strălucitoare. 

— Cât de răsfăţată ești! N-ai putea să ai măcar amabilitatea 
de a te preface impresionată de strădania mea? ripostă 
Despina, apucând-o de mână și târând-o în faţa oglinzii din 
colțul cel mai îndepărtat al camerei. 

— Despina, o să ajung târziu la... 

— Privește-te puţin, Șeherezada al-Khayzuran! 

Când își îndreptă privirea spre imaginea din oglinda cu rame 
lustruite din argint, Șeherezada căscă ochii mari cât cepele. 

Aproape că nu mai recunoștea nimic din înfăţișarea-i 
obișnuită. 

Despina se întrecuse pe sine. Căci o înveșmântase într-o 
pereche de șalvari de mătase de un negru strălucitor, asortaţi 
cu o tunică de aceeași culoare, și înlocuise mantia ţesută cu fir 
de aur sau argint cu o capă fără mâneci, în nuanţa azurie a 
ochilor Despinei. Ea se asorta cu safirele scânteietoare ce-i 
împodobeau urechile. În locul salbei de nestemate ce-i încingea 
fruntea, Despina îi împletit prin păr mici șiraguri de mărgeluţe 
din obsidian. Acestea, în bătaia razelor de soare, confereau 
buclelor de păr o strălucire aparte, învăluindu-le în valuri de 
umbre. 


VP - 191 


Pentru a-și desăvârși opera, Despina îi conturase genele cu un 
strat gros de kohol și îi creionase pleoapele dinspre colțul de 
interior al ochiului către exterior, creând astfel iluzia ochilor de 
pisică. 

Efectul era... izbitor, asta ca să folosim un eufemism. 

— Fără coliere în seara asta? îngăimă, uluită, Șeherezada. 

— Nu. Și așa nu-ţi plac. Cel puţin, asta susţii și o faci extrem 
de convingător. 

— Am braţele goale. 

— Da. 

Șeherezada îşi plimbă degetele pe țesătura fină și 
strălucitoare a mantiei sale. Mâna stângă îi era împodobită cu 
câteva brățări încrustate cu diamante negre. 

— In seara asta vei întoarce toate privirile. Nu vor reuși să te 
uite prea ușor. Și nici nu trebuie s-o facă. Doar ești mireasa 
califului din Khorasan și ai câștigat încrederea unui suveran, îi 
spuse Despina, punându-i mâna pe umeri și râzând în faţa 
imaginii lor reflectate în oglindă. Şi mai important este că i-ai 
cucerit inima, continuă ea, aplecându-se ușor și coborând 
vocea. Dar cel mai important este faptul că ai reușit să te impui, 
inspirând teamă și respect deopotrivă. 

Șeherezada îi dărui un zâmbet... neobișnuit de trist. 

De data asta, te înșeli amarnic. 

— Îţi mulţumesc, îi spuse ea, strângându-i mâna Despinei. Îmi 
pare rău că nu te-am ascultat cu mai multă atenţie când 
stăteam pe balcon ceva mai devreme. Nu e o scuză pentru 
bătaia de cap pe care ţi-am dat-o toată ziua, dar... 

Despina izbucni în râs - un adevărat balsam pentru freamătul 
lăuntric al Șeherezadei. 

— Nu-i nimic, sunt obișnuită. Ține capul cât mai sus astăzi și 
te iert de toate păcatele! 

Șeherezada încuviință și se îndreptă spre ușa dormitorului 
său. Rajputanul o aștepta în prag ca s-o însoțească pe 
coridoarele boltite de marmură. Când își aţinti privirea asupra ei, 
scrutând-o de sus, cu statura lui impunătoare, strânse, pentru o 
clipă, din ochii lui întunecaţi ca noaptea, iar ea văzu în 
adâncurile lor o umbră de prietenie. Apoi, el porni pe holurile 
labirintice ale palatului. 

După ce dădură și ultimul colţ, Șeherezada încremeni pe loc. 


VP - 192 


Khalid stătea în faţa unor uși duble, poleite cu aur, care erau 
de trei ori mai înalte ca el. Erau străjuite, de-o parte și de alta, 
de ființe imaginare, sculptate în piatră, cu trup de taur, aripi de 
vultur și cap de om. 

Când le auzi pașii, se întoarse cu faţa spre ei, iar Șeherezada 
rămase aproape fără suflare. 

Pânza tunicii sale qamis era atât de fin ţesută, încât părea să 
reflecte strălucirea palidă a torțelor de pe coridor. Făciliile lor 
dădeau viaţă trăsăturilor sale dăltuite parcă în piatră. Plăselele 
sabiei lui erau prinse de brâul încins cu eșarfa tikka în nuanţe 
stacojii. Purta o mantie bogat ornamentată, în tonalități de bej și 
cafeniu, ce-i scoteau și mai mult în evidență ochii ca de 
chihlimbar, făcându-i să pară arzători și învolburaţi ca talazurile 
mării. Poate chiar iluzorii. 

Și erau acum ai ei. Încă din clipa în care se întoarse și văzu. 

Când se apropie de el, Șeherezada încetini pasul, simțind cum 
teama se transformă ușor-ușor într-o liniște stranie. 

Schiţă un zâmbet. 

lar el îi întinse mâna. 

Când i-o cuprinse într-a ei, observă că, pe degetul inelar al 
mâinii drepte, purta un inel masiv din aur mat. Acesta avea 
încrustate două săbii încrucișate. Șeherezada își plimbă degetul 
peste ele. 

— Este pecetea mea, îi explică Khalid. Sunt... 

— Două șamșire gemene. 

— Da. 

Șeherezada își ridică privirea spre el, întrebându-se cu teamă 
dacă răspunsul ei nu-i va stârni suspiciuni și nu va dori să afle 
de unde îi știa secretul. 

Dar chipul îi rămase la fel de neclintit. 

— Generalul ţi-a spus că am văzut întrecerea sportivă, nu-i 
așa? îl întrebă ea, fără ocolișuri. 

— Firește, îi răspunse el, cu o grimasă în colţul gurii. 

— Firește, repetă Șeherezada, cu năduf. 

— Ești frumoasă, îi spuse apoi, împletindu-și degetele cu ale 
ei. 

— Și tu ești frumos. 

— Eşti pregătită? 

— Dar tu ești? 


VP - 193 


Khalid îi răspunse printr-un zâmbet. Îi duse apoi mâna la buze 
și i-o sărută. 

— Îţi mulțumesc, Șazi, pentru că îmi ești alături. 

Ea încuviinţă din cap, fără să mai spună nimic, căci nu-și mai 
găsea cuvintele. 

Khalid făcu câţiva pași, iar rajputanul deschise una dintre 
ușile imense. Ținându-i mâna într-a lui, califul o conduse pe 
Șeherezada pe un palier ce ducea spre o scară imensă, cu două 
ieșiri, construită sub forma unor braţe deschise. Ea ezită pentru 
o clipă, gândindu-se că poate ar trebui să coboare separat 
treptele, dar Khalid o strânse de mână și porni pe scări 
împreună cu Șeherezada. Aruncându-și privirea peste umăr, zări 
un crâmpei din mantia-i albastră de damasc, ce-i flutura în aer 
ca valurile învolburate ale unei mări de marmură. 

Când ajunseră la baza treptelor, priveliștea o lăsă din nou fără 
suflare. 

Sala tronului din palatul orașului Rey era, fără îndoială, cea 
mai mare din câte văzuse vreodată. Podeaua, acoperită cu 
pietre albe și negre, așezate în diagonală, se întindea cât vedeai 
cu ochii. Pereţii, înalți de nici nu mai reușeai să-i cuprinzi cu 
privirea, erau împodobiţi cu basoreliefuri uluitoare, ce înfățișau 
minotauri surprinși în luptă și femei înaripate, cu cosiţe lungi, 
plutind pe aripile vântului. Șeherezada trebuia să-și întindă gâtul 
ca să vadă vârfurile pilaștrilor sculptați, ce susțineau greutatea 
covârșitoare a tavanului. Fiecare pilastru era străjuit, de-o parte 
și de alta, de câte un leu cu două capete, din gurile căruia 
ieșeau torţe de fier. 

În mijlocul sălii imense, se afla o porţiune mai înaltă, de formă 
triunghiulară, acoperită cu un baldachin, pe care erau așezate 
câteva mese scunde. Tronul era presărat cu perne tesute din 
materiale fine și catifelate, zugrăvite în culori bogate și 
strălucitoare. Petalele proaspete de trandafiri, dar și de iasomie 
uscată răspândeau în aer miresme ameţitoare, îmbătându-le 
simţurile celor aflaţi în preajmă. 

Oaspeţii se plimbau de colo până colo, așteptând ca suveranii 
lor să-și facă apariţia. 

Tariq! 

Teama i se cuibări din nou în suflet. 


VP - 194 


Îi simţea privirea scrutătoare a lui Khalid aţintită asupra ei. O 
strânse ușor de mână, încurajând-o astfel printr-un simplu gest 
de tandreţe. 

Șeherezada își întoarse capul spre el, cu un zâmbet șovăitor 
pe buze. 

— Cu voia oaspeţilor noștri de seamă..., răsună în clipa aceea 
o voce de undeva de sus. 

Toate privirile se aţintiseră asupra lor. 

— Califul din Khorasan, Khalid Ibn-Rashid... și soţia califului, 
Șeherezada al-Khayzuran. 

Oaspeţii își întindeau gâturile sau își contorsionau trupurile în 
fel și chip ca să-i vadă mai bine. Ea zări, în cele din urmă, cu 
coada ochiului, o privire argintie, ce o scruta din cap până în 
picioare, admirându-i ţinuta strălucitoare și... zăbovind apoi 
asupra degetelor ei împletite cu cele ale lui Khalid. 

Apoi, ochii argintii dispărură în mulţime. 

Lăsând în urmă numai teamă. 

Te rog! Nu aici! Nu spune nimic! Și nici nu încerca să faci 
ceva! 

Revăzu pentru o clipă încăierarea de acum câteva săptămâni 
din suk. 

Armele superficiale ale atacatorilor aflaţi sub aburii licorilor 
bahice... 

Și șsamșir-ul primejdios pe care califul îl ascundea sub mantie. 

Dacă vei îndrăzni să-l ameninți pe Khalid, te va ucide, Tariq. 
Fără să stea nici măcar o clipă pe gânduri. 

Khalid se îndreptă spre zona tronului și-și ocupă locul la masa 
aflată în mijlocul celorlalte. Șeherezada își eliberă mâna din 
strânsoarea lui și se așeză în dreapta califului, cu gândurile 
învolburate. 

Nu pot să-l caut pe Tarig. Am mâinile legate. N-aș face altceva 
decât să înrăutățesc lucrurile. 

Ce plănuiește oare? 

— Locul acesta este liber? o întrebă Jalal, cu un zâmbet pe 
buze. 

Șeherezada își ridică privirea spre el, clipind nedumerită. 

— Depinde. Îţi este destinat? 

El se așeză lângă ea. 

— Dar nu ţi-am acordat permi... 

— Să aveţi o seară bună, sayyidi! spuse Jalal, cu glas tare. 


VP - 195 


Șeherezada strâmbă din nas. 

— Nu vă mai strâmbaţi, draga mea stăpână! Vă stricați 
fețișoara cea drăguță, o tachină el. 

— O seară bună și ţie, Jalal. Și nu sunt deloc de acord cu tine, 
îi răspunse Khalid, în barbă. 

— Îmi cer iertare atunci, ripostă Jalal, râzând cu poftă. Dacă 
îmi permiteți să fac o mică observaţie, sayyidi: cred că în 
momentul de faţă noţiunea de frumusețe capătă noi valenţe 
pentru toţi bărbaţii de aici. 

Despina avea dreptate. Flirtează și când doarme. 

— Incetează! îi porunci Șeherezada, roșie în obraji, privindu-i 
chipul arogant. 

— Așa... e mult mai bine, îi răspunse Jalal. 

— Măcar în privinţa asta suntem de acord, ripostă Khalid, cu 
ochii aţintiţi asupra Șeherezadei. 

Jalal se rezemă de perne, cu un zâmbet satisfăcut pe buze și 
cu mâinile împreunate pe abdomen. 

— Cu voia oaspeților noștri de seamă..., repetă vestitorul. 

Și toate privirile se întoarseră din nou spre treptele construite 
sub forma unor braţe deschise. 

— Sultanul Parţiei, Salim Ali el-Sharif. 

In clipa în care Jalal se ridică în picioare, înjurând în barbă, 
Șeherezada se rezemă cu mâinile de jilţ, încercând să se ridice 
și ea. 

Khalid o opri însă imediat. 

Când îi întâlni privirea, califul clătină ușor din cap, strângând 
din ochi. Își plimbă apoi degetul pe braţul ei, provocându-i un 
nod în stomac. ȘI-l retrase însă iute, afișând din nou pe chip 
masca indiferenţei. 

Când marea de oameni se depărtă din faţa lor, Șeherezada îl 
zări pentru prima oară pe cel care voia să domnească peste 
regatul lui Khalid sub pretextul obârșiei sale nelegitime. Unchiul 
care o împroșcase cu noroi pe mama califului. 

Sultanul care ar face orice ca să pună mâna pe un alt regat. 

Salim Ah el-Sharif era un bărbat atrăgător, cu un maxilar 
puternic, cu părul ușor nins, cu o mustață minuţios îngrijită și 
niște ochi de un cafeniu-închis, înșelător de calzi. Era elegant și 
părea să se bucure de o sănătate de fier. Mantia-i, de culoarea 
cărbunelui, avea gulerul și tivul elaborat brodate, iar iataganul 


VP - 196 


prins de șold avea plăselele din aur masiv, încrustate cu un 
smarald de mărimea pumnului unui copil. 

Mergea cu pași încrezători, ai unui om lipsit de griji, iar când 
ajunse în dreptul lor, se așeză pe pernele goale de lângă Khalid. 

După sosirea lui Salim, oaspeţii începură să se așeze la mese. 
Șeherezada îndrăzni, în cele din urmă, să scruteze sala cu 
privirea și descoperi cu stupoare că Tariq stătea destul de 
aproape de ei, putând să audă ce vorbeau. Când privirile li se 
întâlniră, văzu pe chipul lui o expresie primejdios de familiară - 
scăldată în amintirile dureroase ale unor îmbrăţișări furate - iar 
Șeherezada se uită imediat în altă parte. 

Încetează! Te implor, Tariq, nu face asta! Dacă te vede 
privindu-mă în felul acesta, Khalid... Of cum nu înţelegi ce se 
întâmplă! 

Nu-i scapă Nimic. 

lar tu îti pui viața în pericol. 

— Khalid-jan! spuse sultanul Parţiei, cu falsă amabilitate, 
dezvăluindu-și în toată splendoarea lor dinţii albi și fioroși, ca ai 
unui lup. N-ai de gând să-mi faci cunoștință cu noua ta soţie? 

În acest timp, shahrban-ul se așeză lângă Salim, învăluit, ca 
de obicei, în armura prudenţei și suspiciunii. 

Khalid își aţinti ochii sfredelitori asupra lui Salim și schiță un 
zâmbet fals și glacial ca o furtună de zăpadă de pe vârful unui 
munte. 

— Firește, unchiule Salim. Este un privilegiu pentru mine să ți- 
o prezint, îi răspunse Khalid, întorcându-se spre mireasa lui. 
Șeherezada, acesta este unchiul meu prin alianţă, Salim Ali el- 
Sharif. Unchiule Salim, aceasta este soţia mea, Șeherezada. 

Salim îi aruncă o privire plină de înverșunare, aproape 
dușmănoasă, pe care Șeherezada o consideră dezarmantă. O 
țintui cu ochii lui, fără niciun pic de carismă. 

— E o plăcere să vă cunosc, Domnia Voastră, îi răspunse 
Șeherezada, cu un zâmbet pe buze, aplecându-se în faţa lui în 
chip de închinăciune. 

— Pe toți sfinţii, Khalid-/jan! E o adevărată minune! 

Deși Salim se uita la ea, i se adresa lui Khalid, tratând-o pe 
Șeherezada ca pe o tapiserie ce împodobea pereţii palatului 
nepotului său. Acest lucru o deranja nespus de tare. 

Șeherezada îl privea cu același zâmbet pe buze. 

— O minune înzestrată cu ochi și urechi, Domnia Voastră. 


VP - 197 


Khalid continuă să se uite undeva într-un punct mort, dar 
trăsăturile-i ca de gheaţă păreau să se topească sub imperiul 
răspunsului ei plin de duh. 

Salim căscă ochii mari și un licăr apăru pentru o clipă în 
adâncurile lor ascunse sub masca unei amabilităţi prefăcute. 
Izbucni într-un râs la fel de fermecător cum îi era și vocea. Și la 
fel de exagerat. 

— Nu e doar frumoasă, ci și iscusită la vorbă. O combinaţie 
interesantă! Sunt convins că n-o să mă plictisesc deloc învățând 
să te cunosc, draga mea Șeherezada. 

— Abia aștept, Domnia Voastră, îi răspunse ea. 

Deși zâmbetul pe care îl afișă nu îi stărui nici măcar o clipă pe 
buze, nu exista nicio îndoială - îl irita cumplit de tare. 

— Și eu, îi răspunse el, cu glasul lin și suav. 

— Cu voia oaspeţilor noștri de seamă, răsună din nou glasul 
vestitorului, vă poftim acum la masă! 

Servitorii începură atunci să coboare cele două scări sub 
forma unor braţe deschise, ţinând deasupra capetelor tăvi 
aburinde. Când ajunseră cu toţii în fața platformei, așezară 
tipsiile cu bucate înaintea fiecărui oaspete - orez aromat 
asezonat cu mărar proaspăt și boabe de fasole fava, friptură de 
miel în sos de turmeric cu ceapă caramelizată, frigărui de pui cu 
roșii coapte, legume proaspete asezonate cu mentă și pătrunjel, 
măsline marinate în ulei de cea mai bună calitate, lipii /avash 
însoțite de rotițe de brânză de capră și nenumărate dulceţuri... 

Șeherezada nu mai văzuse nicicând o masă atât de 
îmbelșugată. 

În aer pluteau arome îmbătătoare de condimente, iar sala 
vibra de freamătul necontenit al oaspeţilor. Șeherezada rupse o 
bucată dintr-o lipie /avash și gustă din sosul condimentat de 
gutui, care devenise mâncarea ei preferată de când venise la 
palat. În timp ce mânca, scrută din nou camera cu privirea. 
Tariq vorbea cu un bărbat mai în vârstă care stătea în stânga 
lui. Când îi simţi ochii aţintiţi asupra sa, Tariq își întoarse capul 
spre ea, iar Șeherezada se văzu nevoită, din nou, să-și mute 
privirea în altă parte. 

Khalid își turnă o cupă de vin și se rezemă de perne, fără să 
se atingă de bucatele din farfurie. 


VP - 198 


— Nu ai poftă de mâncare, dragă nepoate? îl întrebă Salim, 
ridicând din sprâncene. Poate că ţi-a dispărut într-un mod 
misterios. Se mai întâmplă când ţi-e sufletul... învolburat. 

Khalid ignoră încercarea lui Salim de a-l hărţui, preferând în 
schimb să ia o înghiţitură de vin. 

— Sau... poate că ţi-e teamă că ţi se va întoarce stomacul pe 
dos în urma unei reacții inexplicabile, continuă Salim, râzând 
singur de propria-i glumă și făcându-i cu ochiul Șeherezadei. 

Cât de nesuferit poate să fie! 

Șeherezada luă atunci o măslină din farfuria lui Khalid. 
Sustinându-i privirea lui Salim, băgă măslina în gură și mestecă. 

— Bucatele mi se par foarte bune, Domnia Voastră. Nu știu la 
ce reacţie inexplicabilă vă referiţi, dar pot să vă asigur că 
mâncarea nu reprezintă vreun pericol, îi răspunse ea, făcându-i 
cu ochiul. Vreţi să gust și din bucatele Domniei Voastre, dragă 
unchiule? 

Auzindu-i spusele, Jalal izbucni în hohote de râs. Până și 
sharban-ul fusese nevoit să-și lase capul în pământ ca să-și 
ascundă zâmbetul. 

Pe chipul lui Khalid apăru umbra unui surâs. 

Undeva în apropiere, cineva trânti cu violență un pocal pe 
masă. 

Te rog, Tarig! Stai cuminte! Nu face scene! 

— Tare iscusităa mai ești la vorbă, draga mea Șeherezada! 
spuse Salim, cu un zâmbet pe buze. Te-aș întreba unde ai găsit- 
o, Khalid-/an, dar... 

Califul strânse mâna dreaptă în pumn, iar Șeherezada își 
stăvili cu greu dorința de a-i înfige un cuţit în ochi. 

— De ce vreţi să știți unde m-a găsit, Domnia Voastră? Vă 
aflaţi cumva în târg și doriți să cumpăraţi ceva? îl întrebă ea, cu 
nonșalanţă. 

— Poate că da, îi răspunse Salim, cu ochii scăpărând scântei. 
Mai ai rude, draga mea? Vreo soră cumva? 

Stie că am o soră. Îmi ameninţă... familia? 

Șeherezada își aplecă capul într-o parte, înăbușindu-și 
temerile. 

— Da, am o soră, Domnia Voastră. 

Salim își rezemă coatele pe masă și începu s-o analizeze cu o 
privire amuzată, dar amenințătoare ca cea a unui prădător. 


VP - 199 


Khalid îl urmărea pe sultanul Parţiei cu ochii sfredelitori și 
mușchii încordaţi ca un arc. Își îndreptă mâna spre Șeherezada. 
Discuţiile din jurul lor încetaseră de câtva timp sub imperiul 
tensiunii tot mai apăsătoare ce plutea în aer. 

— Dar nu ţi se par suficient de primejdios, Șeherezada? o 
întrebă Salim, pe un ton glacial. Poate că sunt prea tolerant cu 
femeile care au trecut prin viața mea? Prea dornic să le las să 
trăiască? 

Auzindu-i vorbele sarcastice, oaspeţii icniră speriaţi, iar 
murmurele lor sfâșiară liniștea din sală ca valurile înspumate ale 
unei mări învolburate. Jalal oftă din rărunchi și înjură în barbă, 
stârnind privirile mustrătoare ale tatălui său. 

Șeherezada își înăbuși furia și îi dărui un zâmbet luminos ca 
strălucirea soarelui. 

— Nu, unchiule Salim. Sunteţi doar prea bătrân. 

În sală se lăsă o tăcere mormântală. 

Și atunci, bărbatul corpolent, ce purta câte un inel pe fiecare 
deget, izbucni în râs, agitându-și vârfurile mustăţii răsucite în 
sus. | se alătură apoi și nobilul care își făcu apariţia la palat 
călare pe un cal vărgat, cu dungi în alb și negru. În curând, și 
ceilalți oaspeţi izbucniră în hohote răsunătoare de râs. 

Dar cel care râdea cel mai tare, acoperindu-i pe ceilalţi, era 
chiar Salim. Numai cei care îi stăteau în preajmă îi văzură 
privirea ucigătoare pe care i-o arunca soției califului din 
Khorasan. Numai cei care îl cunoșteau prea bine îi simțeau 
mânia clocotitoare, stârnită de noua turnură a împrejurărilor. 

Și numai cei care priviră spectacolul cu atenţie îl văzură pe 
califul din Khorasan rezemându-se de perne și jucându-se cu 
brățările de pe mâna soţiei sale. 

Tânărul cu ochii argintii era unul dintre ei. 


VP - 200 


e Dansul 


Pe când masa se apropie de sfârșit, câţiva muzicanți se 
adunară în colţul unei estrade. Un bărbat cu o barbă deasă își 
verifică instrumentul - kamancheh - ca să vadă dacă era 
acordat, în timp ce o femeie tânără își reglă pentru ultima oară 
ney-ul din trestie. Un bărbat mai în vârstă își rezemă tombak-ul 
de șoldul stâng și începu să-i lovească suprafaţa perfect 
întinsă... încet la început, apoi din ce în ce mai repede, dând 
naștere unui ritm alert. Acesta se contopi cu sunetele vesele ale 
santur-ului, prinzându-i în mrejele lor pe toți cei patru muzicanți. 
Ei se lăsară purtaţi pe aripile muzicii. Și ale ritmurilor 
încântătoare. 

Apoi, o apariţie uluitoare se ivi din cealaltă parte a scenei. 

Oaspeţii murmurară uimiţi, nevenindu-le să-și creadă ochilor. 

Jalal oftă adânc. lar Khalid își mută privirea în altă parte. 

Căci era, fără umbră de îndoială, cea mai frumoasă fată pe 
care Șeherezada o văzuse vreodată. 

Purta o tunică de mătase, de un roșu aprins, ce nu lăsa prea 
mult loc imaginaţiei, și o fustă lungă și vaporoasă, brodată cu 
modele complexe și fascinante. Buclele-i spiralate, în nuanțele 
lemnului de mahon, îi cădeau în cascadă până la brâu, scăldate 
în lumina roșiatică a torțelor. Orice pictor ar fi căzut în genunchi 
în faţa chipului ei de o frumuseţe desăvârșită - avea pomeţii 
înalţi, tenul fără cusur, sprâncene arcuite și gene negre, ce-i 
fluturau deasupra ochilor revoltător de mari. 

Și fata începu, firește, să danseze. 

Se unduia ca un șarpe, contorsionându-se în fel și chip pe 
ritmurile ameţitoare ale muzicii. Formele trupului ei păreau 
modelate de însăși zeița Lunii. Mâinile și șoldurile te 
ademeneau, te implorau și... te îmbătau cu mișcările lor 
seducătoare. Se ondula și se legăna cu gesturi aproape 
nepământene. 

Şi nedrepte. 

In timp ce fata se apropia, cu dansul ei hipnotic, de zona 
tronului, Șeherezada se încorda ca un arc, înțelegându-i 
mesajul. 


VP - 201 


Dansează... dansează pentru Khalid. 

Fără umbră de îndoială. Căci își ţinea ochii aţintiţi asupra 
califului din Khorasan, dezvăluindu-i în adâncurile lor dorințele-i 
interzise. La fiecare unduire pe care o făcea, părul bogat îi 
învăluia umerii, iar nestematele ce-i încingeau mijlocul dansau 
cu frenezie alături de ea într-o dulce abandonare. 

Când îi zâmbi lui Khalid, de parcă ar fi împărtășit o viaţă plină 
de secrete, prin faţa ochilor Șeherezadei se derulară imagini 
tulburătoare - și în majoritatea dintre ele buclele fermecătoare 
ale fetei, în nuanțele lemnului de mahon, sfârșeau în mâinile ei. 

Cum de sunt atât de fraieră? Nu face altceva decât să 
danseze. 

Nu contează. Nimic din toate astea nu contează. 

Șeherezada trase adânc aer în piept și îi evită privirea. Când 
Jalal începu să râdă, îl străfulgeră cu o privire ucigătoare, 
simțind cum obrajii îi iau foc. 

Fata își încheie dansul la o aruncătură de băț de estradă, cu 
mâinile ridicate deasupra capului și cu buclele-i ademenitoare 
aruncate peste umăr. 

Minunat! Acum, du-te acasă! 

Fata, însă, se îndreptă spre ei, legănându-și în continuare 
șoldurile, chiar și fără muzică. Se opri exact în fața Șeherezadei. 

Și zâmbi. 

— Bună, Khalid, spuse ea, cu glasul fin ca mătasea și dulce ca 
păcatul. 

Khalid respiră ușor înainte de a-și ridica ochii ca de tigru. 

— Bună, Yasmine. 

e 

Iritată nu era cuvântul potrivit. 

Abătută? 

Nu. Nici acesta nu-i reda starea sufletească. 

Furioasă? 

Șeherezada clătină din cap și îi zâmbi nobilului din faţa ei, 
încercând să-și șteargă din minte tot ce se întâmplase ca să se 
poată concentra asupra discuţiei pe care o purtau împreună. 

Yasmine el-Sharif. Fiica nesuferitului de sultan al Partiei. 

După ce îi află identitatea - de la Jalal, fără doar și poate - 
Șeherezada își întipări un zâmbet pe buze, pe care și-l păstră pe 
toată perioada ceremoniei de prezentare, în ciuda legăturii de-o 
viață, dureros de evidente, dintre Khalid și prințesa 


VP - 202 


nepământeană a Parţiei. Apoi, se ridică de la masă, cu chipul 
împietrit, și îi întâmpină pe nobilii dornici s-o cunoască. 

Fără Khalid. 

Era hotărâtă să-și ducă misiunea la bun sfârșit fără ajutorul 
califului din Khorasan. 

Fără așa-zisul suveran al suveranilor și numeroasele lui 
secrete. 

Și reuși. Acum însă... începea să se îndoiască. 

Ar fi trebuit să-mi spună de venirea lui Yasmine. Nu m-aș mai 
fi făcut de râs. 

— Bună, Șeherezada. Pot să-ţi spun așa? 

— Poftim? îngăimă ea, adâncită în gânduri. 

Yasmine îi dărui un zâmbet atât de fermecător, că 
Șeherezada ar fi vrut să-i mânjească dinţii cu funingine. 

— Firește, îi răspunse ea, mustrându-și firea meschină. 

Nobilul, al cărui nume îl și uitase deja, o privea fascinat pe 
Yasmine, cu ochii ieșiţi aproape din orbite. 

— Vă deranjează dacă v-o răpesc pentru o clipă pe soţia 
califului? îl întrebă Yasmine, fluturându-și genele cu o artă pe 
care Șeherezada nici nu îndrăznea să spere că ar fi putut să și-o 
însușească vreodată. 

El încuviinţă cu ardoare din cap, mâncând-o din priviri. 

Yasmine o luă pe Șeherezada de mână și o trase în spatele 
unei coloane imense de piatră. 

— Mi s-a părut că aveai nevoie de ajutor. 

— Îţi mulţumesc, îi răspunse Șeherezada, ascunzându-și 
suspiciunile în spatele unui zâmbet cald. 

Yasmine o scrută cu privirea din cap până în picioare în 
lumina torței ce se ivea din gura leului aflat în apropiere. 

— Ești revoltător de frumoasă, pronunţă ea verdictul în cele 
din urmă. 

— Poftim? exclamă Șeherezada, încruntată. 

— Nu mă așteptam să fii atât de frumoasă. 

— lar eu nu mă aşteptam să te văd deloc, îi răspunse 
Șeherezada, păstrându-și zâmbetul pe buze. 

Yasmine izbucni într-un râs cristalin, rezemându-se cu mâinile 
de pilastrul de marmură. 

— Eşti sinceră. Totul capătă sens acum. Adoră sinceritatea. 

— lartă-mă, dar sunt cam grea de cap! Încearcă să vorbești 
ceva mai clar! 


VP - 203 


— Am înțeles acum de ce te-a ales, spuse Yasmine, 
fluturându-și genele lungi și seducătoare cum numai ea știa s-o 
facă. 

Incearcă să glumească cumva? 

— Ştii prea bine că nu el m-a ales pe mine. 

— Te înșeli. El te-a ales. Și nu ia prea ușor astfel de hotărâri, îi 
răspunse Yasmine, dezlipindu-se de pilastru și făcând un pas 
spre Șeherezada. Cu atât mai mult cu cât ar fi putut să aleagă o 
fată care nu-și dorește nimic mai mult decât să-l iubească. 

Dacă s-ar fi lăsat mânată de instinctele primare, Șeherezada 
i-ar fi ripostat lui Yasmine cât ai zice pește, dar refuza să se 
certe cu ea pentru un băiat schimbător și volatil cum era califul 
din Khorasan. 

Un băiat pentru care secretele erau mult mai importante 
decât destăinuirea lor. 

— Deși îți sunt recunoscătoare pentru că m-ai salvat din toiul 
unei discuţii destul de plictisitoare, cred că e timpul să mă ocup 
din nou de oaspeţii mei, spuse Șeherezada, dând să plece. 

— Îl iubești? 

Întrebarea o făcu pe Șeherezada să încremenească pe loc. 

— Cred că asta nu e treaba ta. 

— Te înșeli. Căci l-am iubit pe Khalid încă de când eram copii. 
Și merită dragostea unei persoane care îl înţelege pe deplin, 
spuse Yasmine. Chiar dacă persoana aceea nu sunt eu, adăugă 
apoi, după o clipă de ezitare. 

Șeherezada s-ar fi așteptat să audă orice, dar nu asta. Se 
aștepta la ameninţări sau la alte lucruri la fel de meschine. 
Mărturisirea ei dovedea însă faptul că Yasmine nu era doar o 
prinţesă răsfăţată, ci și o persoană care își punea stavilă 
dorințelor inimii. 

Ține cu adevărat la el. 

Chiar dacă Khalid o întâmpinase cu aceeași răceală ca și pe 
tatăl ei. 

Un sentiment ciudat de compasiune începu să pună stăpânire 
pe Șeherezada, umbrindu-i starea de iritare. 

— Și tu îl înţelegi pe Khalid? o întrebă ea, râzând forţat în 
încercarea de a-și ascunde freamătul lăuntric. Atunci, poate că 
ar trebui să mă luminezi și pe mine. Ți-aș fi nespus de 
recunoscătoare. 

Yasmine îi zâmbi cu o umbră de simpatie pe chip. 


VP - 204 


— Depinde. Cât de dornică ești să-ţi ajuţi dușmanul, 
Șeherezada? 

— Vai, dar ce păcat să te afli într-o așa mare eroare, pentru 
că eu nu văd niciun dușman, draga mea prințesă a Parţiei, îi 
răspunse Șeherezada, înclinându-și ușor capul în faţa ei. Acum, 
te rog să mă scuzi, dar trebuie să plec. 

— Dar ce vezi, atunci? insistă Yasmine, aţintindu-i calea, cu 
un licăr vesel în ochi. 

— Văd o frumoasă seducătoare, care te prinde în mrejele 
cuvintelor. 

Yasmine încuviinţă din cap, cu un zâmbet fermecător pe buze. 

— E ca și cum te-ai uita în oglindă. 

E sprintenă la minte. Și curajoasă. 

— Ce noroc, îi răspunse Șeherezada, zâmbindu-i și ea, ar 
trebui să fim cu toţii norocoși să putem împărtăși aceeași 
imagine cu tine. 

Yasmine izbucni în râs, părând, pentru prima oară, sinceră cu 
adevărat. 

— Ce păcat, Șeherezada al-Khayzuran! O voce îmi spune că 
te-aș putea îndrăgi dacă ar fi să ne întâlnim într-un alt loc și într- 
un alt timp. 

— Tind să cred același lucru, Yasmine el-Sharif, îi răspunse ea, 
înclinându-se adânc și teatral în faţa ei în chip de închinăciune. 

Apoi, se întoarse pe călcâie ca să dea ocol pilastrului... 

Și se lovi de pieptul puternic al unui bărbat. 

Se împiedică, gata să se prăbușească pe podea, dar o mână 
fermă o susţinu cu tărie, salvând-o dintr-o postură nu tocmai 
onorabilă. Când își ridică capul spre salvatorul ei, văzu doi ochi 
scăpărători, în nuanțele argintului și ale cenușii, privind-o cu 
ardoare. 

Și cu o iubire fără seamăn. 

Tarig! O, nu! Nu poti să... 

Încercă să-și elibereze mâna din strânsoarea lui, dar el îi 
îndesă ceva printre degete. 

O bucăţică de pergament. 

Șeherezada o strânse în pumn și-și trase mâna. 

— Mulţumesc, îi spuse apoi. 

— N-aveţi pentru ce, stăpână, îi răspunse el, cu un zâmbet 
politicos pe buze. 


VP - 205 


Îngrijorată că și alţii ar putea fi martorii acestei scene ciudate, 
Șeherezada făcu un pas în spate și-și aranjă faldurile mantiei, 
ascunzând bucăţica de pergament sub degetul mare. 

— Nu cred că am avut ocazia să ne cunoaștem, îi spuse ea, pe 
un ton neutru, în ciuda bătăilor frenetice ale inimii. 

El clătină din cap, urmându-i indiciile. 

— Eu sunt Tariq Imran al-Ziyad din Talegan, stăpână, îi 
răspunse apoi, făcând o plecăciune înaintea ei. 

Rajputanul își făcut imediat apariţia în spatele lui Tariq, 
scrutând cu o privire mânioasă înălțimea impresionantă a 
tânărului nobil. 

— Este prima oară când veniţi în Rey? îl întrebă ea, încercând 
să pară cât mai în largul ei. 

— Nu, stăpână. Cândva, am avut niște neamuri în oraș. 

— Cândva? 

Tariq îi zâmbea binevoitor, deși ochii îi trădau profunzimea 
sentimentelor pe care le nutrea pentru ea. 

— Da. Dar sper să îndrept lucrurile cât mai curând cu putinţă, 
îi răspunse apoi, coborându-și glasul. Când mă voi căsători. 
__lubirea ce se ascundea dincolo de cuvinte era de netăgăduit. 
li simţea căldura în priviri și, pentru o clipă, Șeherezada își aţinti 
ochii asupra lui, privindu-l cu ardoare. Scrutându-i chipul perfect 
de care se îndrăgostise și amintindu-și... 

De fetița sfrijită care nu-l scăpa din ochi. 

Și de băiatul înalt, înflăcărat, care o urma pretutindeni. 

— Șeherezada! 

La auzul glasului lui Khalid, Tariq făcu un pas spre ea, într-un 
gest protector. Șeherezada încercă să-l avertizeze din priviri, 
înăbușindu-și în același timp teama ce-i sfâșia sufletul. 

Khalid va înțelege totul. Deoarece Tariq... nu poate să 
ascundă nimic. 

Califul se îndreptă spre ea fără să-i arunce vreo privire lui 
Tariq. 

— Șeherezada! o strigă el din nou. 

— Da. 

— Te căutam, îi spuse, pe un ton calm. 

Șeherezada se întoarse iute spre el, fără să-și mai ascundă 
mânia. 

— Îmi cer iertare, sayyidi. Am vorbit cu Yasmine și am pierdut 
din vedere lucrurile cu adevărat importante, îi răspunse ea. 


VP - 206 


Tâlcul ascuns al cuvintelor ei își atinse ţinta. 

Khalid primi lovitura cu același chip de piatră și ochi reci ca 
gheata. 

— İnțeleg. 

Oare? 

Șeherezada îi susținu privirea, zbătându-se într-un iureș de 
gânduri și sentimente. 

Nu era nici locul, nici momentul potrivit ca să i le 
împărtășească. 

La urma urmei, Khalid avea secretele lui. 

Și nu merita să le cunoască pe ale ei. 

Baba și Irsa. 

Tariq. 

Trebuia să facă tot ce-i stătea în putință ca să-i păzească pe 
cei dragi. Să-i păzească de acest tânăr cu un trecut crud și cu un 
viitor incert. 

Să-i păzească de vraja care i-a înlănțuit inima. 

— Aţi făcut cunoștință cu Tariq Imran al-Ziyad, sayyidi? îl 
întrebă apoi pe Khalid, hotărâtă să preia controlul asupra 
situaţiei. 

Califul clipi nedumerit. Se întoarse apoi spre Tariq, 
recunoscându-i, în cele din urmă, prezența. 

Tariq deveni încordat ca un arc și-și încleștă gura. 

O, Doamne! Te rog, fii cuminte! 

Apoi, se relaxă și-i zâmbi lui Khalid. 

— Sayyidi, îi spuse el, făcând o plecăciune înaintea lui. Eu 
sunt Tariq Imran al-Ziyad, fiul lui Nasir al-Ziyad, emirul din 
Taleqan. 

— Sper să vă bucurați de șederea în oraș, îi răspunse Khalid, 
dând scurt din cap. 

— Dată fiind ospitalitatea Domniei Voastre, sayyidi, sunt 
convins că o să mă bucur de fiecare clipă, îi spuse Tariq, cu un 
zâmbet și mai larg pe buze. 


A înnebunit? 

Șeherezada se plimba de colo-colo în întunericul balconului ei, 
în timp ce inima îi bătea năvalnic în piept. 

Bucăţica de pergament pe care o strângea în mână era 
umedă de transpiraţie. Cerneala i se întipărise în palmă, iar 
cuvintele deveniră aproape ilizibile. Desfăcu iar pergamentul ca 


VP - 207 


să mai citească o dată mesajul straniu așternut pe hârtie cu 
scrisul citeţ și apăsat al lui Tariq: 


Pe balcon. La noapte, când luna se află 
cel mai sus pe cer. 
Voi aștepta până în zori, dacă va fi nevoie. 
Nu-mi pune răbdarea la încercare! 


Măcar avu prezenţa de spirit să n-o semneze. 

E complet nebun! 

Strânse pergamentul în pumn pentru a cincea oară. 

Punea totul în pericol cu nesăbuinţa lui. Cu aroganta. Și cu... 

— Şazi! șopti o voce, în timp ce o siluetă se materializă în 
întunericul de la marginea balconului. 

— Vino aici! îi răspunse ea, clocotind de furie. 

Tariq se apropie cu pași ușori, mergând ghemuit. Șeherezada 
îl apucă de gluga ride; și-l trase spre adăpostul întunecat al 
zidului. 

— Ai înnebunit cu totul? îl întrebă ea. Realizezi oare cât de 
primejdios... 

— Doamne, ce dor mi-a fost de tine! îi spuse Tariq, strângând- 
o în braţe. 

Când Șeherezada începu din nou să vorbească, el o strânse 
cu putere la piept, râzând cu poftă de încercările ei zadarnice de 
a i se împotrivi. 

— Încetează odată! Pentru numele lui Dumnezeu, lasă-mă să 
te ţin în braţe! 

— Eşti nebun, Tariq Imran al-Ziyad! Nebun de legat! îngăimă 
ea, zbătându-se la pieptul lui și lovindu-l cu mâinile. Cum ai 
reușit să faci rost de o invitaţie? 

— Am pus mâna pe cea adresată tatălui meu în Talegan. Sau, 
mai exact, Rahim a pus mâna pe ea. 

— Neghiobule ce ești! E o adevărată nebunie din partea ta să 
vii aici, și... 

— Nebunie sau nu, iată-mă aici ca să termin ce ai început tu! 
îi răspunse el, trecându-și degetele prin păr. Spune-mi cum ai de 
gând să-i iei viața băieţandrului ăstuia care se crede rege! 

Șeherezada rămase brusc fără grai. 

— Şazi! 

— Păi..., îngăimă ea. 

VP - 208 


— Nu ţi-ai făcut încă niciun plan? 

Șeherezada se eliberă din strânsoarea lui, căci nu era deloc 
dornică să dea glas îndoielilor sale. 

— Bine. Spune-mi atunci ce-ai aflat! continuă el. 

Ea privi încruntată întunericul ce se întindea dincolo de 
balustrada de piatră. 

— Șeherezada! Ești aici de câteva săptămâni bune. Ce-ai 
aflat? Ce obiceiuri are regele nostru băiețandru? Care îi sunt 
slăbiciunile? 

Spune-i ce știi! 

— Nu... nu știu prea multe. E greu de descifrat. 

De ce nu pot să-i spun? 

— E greu de descifrat? Dar are personalitatea unei cămile 
bătrâne. E la fel de ursuz și de nevolnic. 

Cuvintele lui îi străpunseră inima ca lama unui pumnal. 

— Ce vrei să spui? 

— Abia se atinge de mâncare, e mereu pe gânduri și își lasă 
soţia să-i poarte războaiele. 

— Poftim? Nicidecum. Ai interpretat greșit situaţia. 

— Nu-mi spune că îi iei apărarea! Te-a ignorat toată seara, cu 
excepţia momentelor în care te-a etalat ca pe un trofeu... și s-a 
jucat cu brăţările de pe mâna ta, lucru extrem de enervant. Ar fi 
putut să se abţină. 

— Nu-i iau apărarea. Vreau doar să-ţi spun că este... dificil. 

În ciuda întunericului pătrunzător, Șeherezada îl văzu pe Tariq 
aruncându-i o privire încruntată. 

— Dificil? Dar nu e nimic dificil. Am nevoie doar de o armă și 
de o ţintă clară. 

Nu! 

Șeherezada auzi un zgomot în cameră. 

Inima i se opri în loc. Îi atinse buzele lui Tariq cu mâna și-l 
împinse la adăpostul întunericului. Intră apoi în cameră și răsuflă 
ușurată când văzu că era complet goală. 

Tariq stătea rezemat de perete, în clipa în care Șeherezada se 
întoarse la el. 

— Aștepţi pe cineva? o întrebă pe un ton glacial. 

— Trebuie să pleci. 

— De ce? insistă, cu glasul ușor ameninţător. 

— Te rog, Tariq! 


VP - 209 


— Vine să te vadă în seara asta? continuă el tirul de întrebări, 
privind-o printre gene. 

— Trebuie să pleci. Acum! îi spuse Șeherezada, trăgându-l de 
mână, dar el refuză să se clintească din loc. 

— Foarte bine. Lasă-l să vină! Asta va rezolva totul. 

— Ți s-a urât cu viaţa? îl întrebă ea, cu disperare în glas. 

Tariq izbucni în râs - un râs arogant și nesăbuit. 

— Și cine crezi că mi-o pune în pericol? Regele-băieţandru? 
Cămila aia bătrână? 

— Neghiobule! Te va ucide fără să stea pe gânduri! 

— Eşti sigură? Nu crezi că mama lui ar putea s-o facă mai 
bine? 

Șeherezada trase adânc aer în piept și se avântă într-o tiradă 
rostită în șoaptă. 

— Nu știi nimic despre el, iar ignoranta asta îţi va aduce 
pieirea. Pleacă odată de aici, Tariq, căci - de va intra pe ușă - 
Khalid te va sfâșia în bucăţi înainte să apuci să rostești vreun 
cuvânt, iar asta mă va distruge și pe mine. Îmi va provoca o 
rană pe care nici cuvintele, nici timpul nu o vor mai alina 
vreodată. Dacă mă iubești cu adevărat, nu mă obliga să fiu 
martora uciderii tale, își încheie ea pledoaria, apucându-l de 
gluga ride; și privindu-l cu disperare. 

Șocul pe care Tariq îl simţi iniţial se topit sub imperiul 
suferinței ei. 

— Şazi! Îmi pare nespus de rău! 

— Nu mai e timp pentru regrete. Pleacă acum, cât mai poți! 

Tariq se desprinse ușor de zid. Apoi, o prinse pe Șeherezada 
de mijloc și o lipi cu spatele de zidul din piatră, plimbându-și 
mâinile pe braţele ei. 

— Te iubesc, Șeherezada al-Khayzuran. Aș face orice pentru 
tine. Mi-aș da și viața numai să te știu în siguranţă. Lumea 
întreagă aș trece-o prin foc și sabie dacă ar sta între noi. 

— ȘI... și eu te iubesc, Tariq. 

El îi zâmbi. Și, apoi, își contopi, pe neașteptate, buzele cu ale 
ei. Luată prin surprindere, Șeherezada se topi în brațele lui, iar 
Tariq o sărută cu și mai multă ardoare, ridicându-i bărbia printr- 
un gest tandru al mâinii. 

Șeherezada răspunse pasiunii lui, sorbindu-i dulceața buzelor, 
așa cum făcuse cu multe dăţi în urmă. Dar... ce se întâmpla de 


VP - 210 


această dată? Unde era fiorul ameţitor, ce o lăsa fără suflare? 
Fervoarea clipei de nebunie? 

Unde era senzaţia de prăbușire și abandon pe care o simţea 
în brațele lui? 

Este aici. Știu că este aici. Pot s-o readuc la viată. 

Trebuie s-o readuc la viață. 


VP - 211 


e justificări și înțelegeri 


O zi de vânătoare ar trebui să se dovedească, într-adevăr, 
interesantă. 

Tariq străbătea un alt coridor labirintic, însoţit de un soldat. Și 
în timp ce mergea, admira splendoarea palatului din Rey. Pereţii 
și tavanele boltite străluceau ametitor, lustruite cu migală, iar 
fiecare portic, conceput sub forma unui soare străjuit de raze 
aurii, era susținut de grinzi și colonade cu arcade din agat 
azuriu. 

Palatul era cu adevărat o operă de artă. Poate prea rece și 
impunător. 

În curând, el se alătură grupului de nobili, ce aveau să ia 
parte la aventura din ziua aceea. Tariq se bucura pentru că i se 
ivise ocazia nu doar să participe la o partidă de vânătoare, ci și 
să petreacă puţin timp în compania țintei sale; întâlnirea de 
aseară cu Șeherezada îi răvășise sufletul. 

Nu era în firea ei să fie atât de precaută și distantă. Și nici să- 
și facă griji pentru propria-i siguranţă. De obicei, ea era prima 
care se arunca în luptă, indiferent de consecinţe. 

Odată, când erau mai mici, își aminti cum Șeherezada voise 
să învețe să se urce în copaci. Plictisită, în curând, de această 
perspectivă, insistă să escaladeze zidurile cetăţii din Taleqan. O 
rugase, împreună cu Rahim, să renunțe la o faptă atât de 
nesăbuită, dar rugăminţile lor nu făcură altceva decât să dea și 
mai mult ghes dorinţei sale. În timp ce o privea, într-o zi, 
căţărându-se pe ziduri, cu șuvițele-i negre răvășite de vânt, 
observă că mortarul se desprindea cu ușurință de pe perete, 
stârnind un nor alb de praf sub picioarele ei. Cărămida pe care 
se rezema avea să cadă, realizase Tariq, în clipa aceea. 
Strigase, mult prea târziu, să fie atentă. Apoi, o auzise pe Shiva 
țipând lângă el în momentul în care Șeherezada se prăbușise la 
pământ. Simţise cum inima îi oprise în loc când îi văzu trupul 
fragil prăvălindu-se în nisip. Tariq ajunse într-un suflet la ea și, 
luând-o în brațe, o ruga cu disperare să-i răspundă. Și tot el 
fusese cel care înjurase cu glas tare în clipa în care o auzise 


VP - 212 


râzând cu poftă și spunându-i că se simte bine, chiar dacă o 
durea puţin capul. 

Aceea fusese ziua în care îi mărturisise pentru prima oară că 
o iubește. 

Tariq trase adânc aer în piept. 

Nu-i stătea în fire să ezite. În niciun chip. 

lar aseară a ezitat. 

In timp ce îi spunea că o iubește, ea a ezitat să-i răspundă. 
Apoi, când o sărutase, s-a întâmplat ceva. O simţea 
îngândurată. Și îndoielnică. Simţea că își dorește... altceva. 

Sau pe altcineva. 

Și gândul îl scotea din minți. 

— Nu cred că am avut ocazia să ne cunoaștem. Sunt 
căpitanul al-Khoury. 

Îl văzu atunci, stându-i alături, pe tânărul arogant, cu părul 
ondulat și rânjetul întipărit pe buze. 

— Tariq Imran al-Ziyad, îi răspunse el, afișând un zâmbet 
politicos. 

— Da. Știu. 

— Mi-a mers faima în lume și a ajuns aici înaintea mea? 

— Eu aș spera să nu fie așa, dacă aș fi în locul tău, îi răspunse 
tânărul, râzând în glumă. După câte știu, ţi-ai adus și șoimul. Am 
dreptate? Doar din pură întâmplare, dacă ţinem seama de 
partida de vânătoare de astăzi. 

— Eşti mereu atât de bine informat? În toate privinţele? 

— Este riscul funcţiei mele. Și pentru că tot vorbim de 
lucrurile astea, am aflat cu surprindere că ai venit aici cu 
invitaţia tatălui tău în mână; iar eu abia așteptam să-l întâlnesc. 

Tariq își încrucișă braţele pe piept ca să-și ascundă 
stinghereala. 

— S-a îmbolnăvit și m-a rugat să vin în Rey în locul lui. 

— Păcat! Te rog să-i transmiţi însănătoșire grabnică! îi ură 
căpitanul al-Khoury, aţintindu-și privirea asupra unei arcade din 
colţ și afișând pe chip masca jovialităţii pe care o purta ceva mai 
devreme. 

Băieţandrul cu pretenţii de rege își făcuse apariţia. De data 
aceasta, Tariq studie cu grijă sabia pe care califul o purta la 
brâu. Avea o lamă cu totul neobișnuită - mai lungă și mai 
subțire decât cea a iataganului, cu vârful mult mai curbat. 


VP - 213 


— Se numește șamșir, îi explică căpitanul al-Khoury, privindu-l 
pe Tariq cu o curiozitate făţișă, pe care nu încerca să și-o 
ascundă. 

— Îmi este cu totul necunoscută. 

— Pentru că este o armă neobișnuită, îi răspunse căpitanul al- 
Khoury, încuviințând din cap. Ca și Khalid, de altfel. 

— Khalid? 

— Este vărul meu. 

— Înţeleg, spuse Tariq, strângând din buze. 

— N-ai de ce să-ți faci griji, îi răspunse căpitanul al-Khoury, 
râzând. Nu avem prea multe lucruri în comun, cu excepţia 
sângelui care ne curge prin vene. 

— Adică? 

— Adică n-o să-ţi frâng fiecare oscior doar pentru o singură 
greșeală, îi răspunse căpitanul, cu același zâmbet pe buze, dar 
pe un ton ușor ameninţător, pe care Tariq preferă însă să-l 
ignore. 

— Pare o pedeapsă cumplit de nedreaptă. Și de aspră. 

Dar perfect armonizată cu reputaţia califului. 

Căpitanul al-Khoury îi zâmbi din nou, de data asta mult mai 
generos. 

— Ti-am spus deja. Khalid este un om cu totul neobișnuit. 

Tariq își îndreptă ochii spre regele-băieţandru și-l privi 
încruntat, cu fruntea-i arsă de soare brăzdată de îngrijorare. 

— Pare foarte tăcut. 

— Chiar așa și este. Dar cineva mult mai înţelept decât mine 
a spus cândva că cei mai inteligenţi oameni sunt cei tăcuți... 

Tariq îl asculta fără să rostească vreun cuvânt, reușind cu 
greu să-și ascundă disprețul tot mai clocotitor. 

— Și asta pentru că aud totul, continuă căpitanul, aplecându- 
se spre el. 

— Este un concept interesant, spuse Tariq, gânditor. Cine este 
autorul? 

— Khalid, îi răspunse căpitanul al-Khoury, cu un rânjet glacial 
pe buze, îndreptându-se apoi spre regele-băieţandru. 

După sosirea sultanului Parţiei, nobilii porniră la drum, 
străbătând coridoarele spre o galerie în aer liber, de zece ori 
mai mare decât cea de la Talegan. La capătul galeriei, se aflau 
mai multe uși duble și arcuite, ce duceau spre o grădină 
luxuriantă, străjuită de copaci. 


VP - 214 


În timp ce traversau grădina, o întâlniră în cale pe 
Șeherezada. Era însoţită de o servitoare tânără și atrăgătoare și 
de același paznic ameninţător, mare cât o gorilă, pe care Tariq îl 
văzuse și aseară. 

Când o zări, simţi cum i se strânge inima în piept. 

Devenea tot mai frumoasă cu fiecare zi care trecea, ca și 
când îi pria viața în acest palat. Veșmintele, în nuanțe de 
argintiu și trandafiriu, pe care le purta în ziua aceea, îi puneau și 
mai mult în lumină părul negru și pielea arămie, conferindu-le o 
frumusețe aparte. O plăcea mai mult înveșmântată în straiele de 
acum decât în ţinuta de aseară, cam bătătoare la ochi, chiar 
dacă reușise să atragă privirile tuturor bărbaţilor din sală cu 
safirele ei albastre și hainele negre de mătase. 

Șeherezada reușea însă să-l impresioneze mereu. 

Nobilii se opriră pentru o clipă ca s-o întâmpine pe soţia 
califului, iar ticălosul de sultan al Parţiei făcu un pas spre ea, 
dornic s-o salute în stilul său caracteristic. 

Tariq își stăvili cu greu dorinţa de a reacţiona. De a se năpusti 
asupra lui. 

Din fericire, căpitanul al-Khoury porni spre Șeherezada, lucru 
care îi mai atenuă puţin din aversiunea pe care Tariq o nutrea 
pentru el. 

Dar regele-băieţandru îl opri pe vărul său printr-un singur gest 
al mâinii. 

Spumegând de furie, Tariq îl străfulgeră cu privirea. 

Umbra unei trăiri aparte îi învălui chipul califului. 

Mândrie? 

Sultanul Parţiei se perinda prin faţa Șeherezadei, cu un 
farmec molipsitor ca râia. 

— Bună dimineaţa, draga mea. Sper că ai avut parte deo 
seară frumoasă. 

— Într-adevăr, chiar așa a și fost, îi răspunse ea, înclinându-se 
în faţa lui. Dar Domnia Voastră? 

— Și eu m-am bucurat de o seară minunată, îi spuse el, 
încuviinţând din cap. Fiica mea mi-a spus că aţi purtat o discuţie 
interesantă. Îmi pare bine că aţi avut ocazia să vă cunoașteți. 

— Mi-a plăcut foarte mult conversaţia pe care am avut-o cu 
Yasmine, Domnia Voastră. A fost... revelatoare. 

— Cred că și ea a folosit exact același cuvânt. 


VP - 215 


— Mi se pare cât se poate de potrivit, Domnia Voastră. Dat 
fiind subiectul abordat. 

— Ești la fel de ascuţită la vorbă ca o viperă, ripostă el, 
râzând. Spune-mi, draga mea, ţi se întâmplă vreodată să ratezi 
ocazia de a ataca? 

Șeherezada îi dărui un zâmbet - pe cât de fermecător, pe atât 
de sarcastic. 

— Mă tem că ar fi un lucru nechibzuit, Domnia Voastră. În 
special, într-un cuib de șerpi. 

Sultanul clătină din cap, cu falsă jovialitate. 

— Trebuie să ne faci o vizită în Parţia, căci șerpii noștri nu 
prea au ocazia să atace. Și eu, și Yasmine abia așteptăm să te 
primim în cuibul nostru. Data viitoare când Khalid va veni în 
Amardha, te rugăm să-l însoțești ca să-ți întoarcem 
ospitalitatea. 

— Va fi o onoare, Domnia Voastră, îi răspunse Șeherezada, 
făcând o plecăciune înaintea lui. 

Sultanul se întoarse apoi spre calif, cu un licăr tulburător în 
ochi. 

__—Pe cuvântul meu, nepoate! E o adevărată comoară. 
Incearcă s-o păstrezi cu mare grijă! 

Numai unui prost i-ar fi scăpat aluziile amenințătoare ascunse 
printre cuvintele sale. 

Dar nevolnicul de băieţandru cu pretenţii de rege nu spuse - 
și nici nu făcu nimic - chiar dacă Tariq își dorea cu ardoare să-l 
lovească cu pumnii pe ticălosul de sultan al Parţiei. Și chiar și cu 
un topor. 

Oamenii tăcuţi sunt cei mai înţelepţi? 

Tariq își încrucișă braţele pe piept, spumegând de furie. 

Califul se îndreptă spre Șeherezada. Se opri în faţa ei, fără să 
rostească însă vreun cuvânt. O privea în tăcere, cu ochii lui 
stranii, zugrăviți în nuanțe de auriu și portocaliu. Apoi, îi zâmbi, 
iar Șeherezada dădu ușor din cap, aproape imperceptibil. 

Tariq simţi cum inima i se strânge și mai tare în piept. 

Șeherezada și regele-băiețandru se înțelegeau din priviri - 
vorbele păreau de prisos. 

Khalid se înclină în fața soţiei sale, atingându-și fruntea cu 
mâna și inima cu palma. Apoi, se îndepărtă. Nobilii îl urmară, 
salutând-o, în trecere, pe Șeherezada. Când Tariq se opri în faţa 


VP - 216 


ei, ea îi evită privirea, cu obrajii îmbujorați și pumnii încleștaţi 
printre faldurile mantiei ei argintii. 

Tariq își aminti atunci cuvintele pe care unchiul său i le 
spusese în noaptea în care el și Rahim sosiră în Rey, plini de 
praf și lipsiţi de vlagă după o călătorie istovitoare de două zile: 

Orașul abundă de ipoteze și presupuneri. Se spune că 
suveranul nostru s-a îndrăgostit de noua lui mireasă. 

Tariq grăbi pasul și li se alătură nobililor adunați pe prima 
terasă a unei grădini suspendate, presărate cu copaci înfloriţi și 
un aviariu populat cu păsări cântătoare zugrăvite în culori vii și 
strălucitoare. 

Regele-băieţandru arunca neîncetat priviri peste umăr, 
scrutându-și cu ardoare palatul, în timp ce coborau treptele spre 
următoarea terasă. 

— Sayyidi, spuse, în cele din urmă, căpitanul al-Khoury, cu un 
glas mult prea răsunător pentru o conversaţie normală, cred că 
ați uitat ceva extrem de important în Marele Portic. 

Califul își întoarse capul spre vărul său, privindu-l printre 
gene. 

— Poate că ar trebui să rezolvaţi mai întâi problema și abia 
apoi să ne onoraţi cu prezenţa Domniei Voastre, insistă 
căpitanul al-Khoury, cu același zâmbet enervant pe buze, ce 
devenea tot mai larg. 

Khalid aruncă o ultimă privire peste umăr. Apoi, se întoarse 
iute pe călcâie și, rostind câteva scuze în șoaptă, porni spre 
palat, croindu-și drum prin mulţime. 

Tariq știa, fără umbră de îndoială, că se ducea la Șeherezada. 
Așa cum știau și ceilalţi nobili. Căci nici nu dispăru bine califul 
din câmpul lor vizual, că discuţiile o și luară razna. Cei mai puţin 
mânați de scrupule încheiau rămășaguri referitoare la răstimpul 
cât va mai dura până când Khorasanul va avea un nou 
moștenitor la tron. 

Sultanul Parţiei asculta cu urechile ciulite și privea tot ce se 
petrecea în jurul lui cu un dispreț fățiș. 

Tariq zâmbea - printre valuri de mânie și durere. După un 
timp, realizând că nu-și mai putea stăvili sentimentele, se 
întoarse pe călcâie. 

— Unde pleci? îl întrebă căpitanul al-Khoury. 

— Mi-am uitat manșeta mankalah în cameră, îi răspunse 
Tariq, fără să stea prea mult pe gânduri. 


VP - 217 


— Cred că am putea să găsim una pe aici. 

Tariq clătină din cap, cu un zâmbet pe buze, prin care încerca 
să-și ceară iertare. 

— Zoraya este o pasăre temperamentală, învățată cu nărav, îi 
explică el. Spune-mi unde să ne întâlnim, iar soldatul care mă 
însoțește îmi va arăta drumul. 

— Vom pune șaua pe cai și vă vom aștepta pe aleea de 
promenadă din apropierea grajdurilor regale, îi răspunse 
căpitanul, scrutându-i chipul cu ochi sfredelitori. 

Tariq încuviinţă din cap și îi făcu semn cu mâna escortei sale. 

— Tariq Imran al-Ziyad! 

— Da, căpitane al-Khoury. 

— Manșeta aceea este chiar atât de importantă? 

— Da, dacă vreau să câștig, îi răspunse Tariq, cu un zâmbet 
pe buze și cu un licăr în ochii săi argintii. 

e 

Șeherezada studia cu ardoare literele delicate și înfloriturile 
caligrafice pe care autorul le așternuse pe sulul de pergament. 
Diversele nuanţe de cerneală se împleteau unele cu celelalte, 
dând viață cuvintelor. 

Lumina delicată a zilei pătrundea înăuntru prin ferestrele 
cupolei Marelui Portic, dispuse sub forma unui soare argintiu și 
auriu. Razele, poleite parcă cu aur, străbăteau cupola și scăldau 
în lumina lor cele nouă cornișe ale galeriei, învăluind ca într-un 
halou rafturile care uneau, din tavan până în podea, pilaștrii de 
marmură de siena. 

— Acesta este complet lizibil, se plânse Despina, privind 
peste umărul Șeherezadei. 

— Cred că este o altă poezie de dragoste, spuse Șeherezada, 
zâmbind. 

— Ce rost mai are să înveţi arta caligrafiei dacă nimeni nu-ți 
descifrează cuvintele? 

— Este un mod de exprimare a sentimentelor. Probabil că 
asta a simţit artistul când a scris poezia. 

— Să înţeleg, așadar, că din cauza poeziei artistul a uitat 
alfabetul? 

Șeherezada izbucni în râs, iar sunetele-i cristaline se înălțară 
până la cupolă și apoi, atingând cornișele, răsunară din nou pe 
podeaua din piatră. 


VP - 218 


— Râzi foarte tare - de parcă ai fi singură pe lume, comentă 
Despina. 

— Ciudat, îi răspunse Șeherezada, strâîmbând din nas. Și sora 
mea îmi spune același lucru. 

— Bănuiesc că nu are prea multă importanţă pentru tine. 

— Și ce-ai vrea să fac? Să nu mai râd? o tachină ea. 

— Nici vorbă, interveni Khalid, străbătând Marele Portic. Nu 
mi-aş dori deloc așa ceva. 

— Sayyidi! spuse Despina, înclinându-se în fața lui. 

— Nu pot să vorbesc în numele Despinei, continuă el, 
salutând-o din cap. Răzi într-adevăr foarte tare. Și sper că nu vei 
înceta niciodată s-o faci. 

Despina își lăsă privirea în pământ și părăsi, zâmbind, Marele 
Portic, fără să mai rostească vreun cuvânt. 

Șeherezada își aţinti ochii spre Khalid, copleșită de un iureș de 
sentimente. Nodul din gât o lăsa fără suflare, iar mânia-i 
clocotitoare ameninţa să dezlânţuie o furtună de cuvinte pe care 
nu merita să le audă. 

Pentru că nu merita să-i cunoască gândurile tainice. Și nici 
adevăratele-i dorinţe. 

Nu trebuia să știe cât de mult ţinea la el. Și cât de puţin ar fi 
trebuit să conteze acest lucru. 

Fie ca tainele să-ți confere alinare, Khalid Ibn al-Rashid! 

Căci eu n-o voi face. 

Șeherezada își ridică semeaţă capul și se întoarse să plece. 

Khalid o prinse de cot când trecu pe lângă el. 

— Aseară, ţi-am bătut la ușă, începu el. 

Inima i se opri în piept. 

— Am fost obosită, îi răspunse ea, evitându-i privirea. 

— Și supărată pe mine, continuă Khalid, pe un ton blajin. 

Șeherezada îi aruncă o privire ucigătoare peste umăr. 

— Supărată e puţin spus. Mânioasă de-a dreptul, adăugă apoi, 
scrutându-i chipul. Dă-mi drumul! 

— Ai dreptate, spuse Khalid, eliberându-i braţul. Am greșit că 
nu ţi-am spus nimic de Yasmine. Am fost delăsător. Imi cer 
iertare. Nu se va mai întâmpla. 

— Delăsător? repetă Șeherezada, râzând sarcastic. Delăsător? 

— Am... 

— Ştii cât de tare m-am făcut de râs? Și cât de prost m-am 
simţit? 


VP - 219 


— A vrut să te rănească, e adevărat, şi-mi pare nespus de rău 
că a și reușit s-o facă, îi răspunse el, oftând adânc. 

— Să mă rănească? Cine, ea? Ticălos cu inima de piatră ce 
ești! Chiar crezi că din cauza ei sunt mânioasă? Pentru că a 
dansat pentru tine? Dumnezeule, Khalid, cum poţi să fii 
deopotrivă de inteligent și de neghiob? 

— Șeherezada! spuse el, tresărind ușor. 

— Povestea asta nu are nicio legătură cu ea. Tu m-ai rănit, 
Khalid Ibn al-Rashid. Tu cu secretele și ușile tale ferecate, ale 
căror chei refuzi să mi le dai! îi strigă ea. Tu ești cel care m-ai 
rănit de fiecare dată și apoi ai plecat de parcă nu s-ar fi 
întâmplat nimic! 

Glasul ei încărcat de suferinţă se lovi, ca și râsul ei cristalin, 
de cornișele cupolei ca apoi să se prăvălească răsunător pe 
podeaua de marmură. 

Khalid le ascultă ecoul și închise ochii, cu o grimasă pe chip. 
Când îi deschise din nou, întinse mâinile spre ea. 

Șeherezada se feri. 

N-o să plâng. Nu pentru tine. 

Fără să se lase descurajat de reacţia ei, Khalid o prinse de 
încheietura mâinilor și îi apropie palmele de chipul lui. 

— Lovește-mă dacă asta îţi dorești! Fă ce vrei! Dar nu-mi 
provoca aceeași rană pe care ţi-am făcut-o eu! Nu pleca! 

Îi lipi apoi mâinile de obrajii săi și își plimbă degetele pe 
brațele ei, în timp ce îi aștepta sentința. 

Șeherezada rămase pe loc, simţindu-i printre degete chipul 
plămădit din piatră și gheaţă. 

Văzând-o înlemnită ca o stană de piatră, Khalid îi dădu la o 
parte părul de pe faţă cu o atingere care îi alina și îi ardea 
sufletul deopotrivă. 

— Îmi pare nespus de rău, joonam. Pentru secrete. Și ușile 
încuiate. Pentru toată suferinţa provocată. |ți promit că într-o 
bună zi îţi voi mărturisi totul. Dar nu acum. Crede-mă că e mai 
bine ca anumite secrete să rămână bine ferecate! îi spuse el, pe 
un ton domol. 

Joonam. Nu era prima oară când îi spunea așa. Viata mea. 

Ca și în noaptea în care îi depănase povestea Talei și a lui 
Mehrdad, îi simțea în glas făgăduiala sincerităţii. De ce oare? 

— Eu..., îngăimă ea, mușcându-și buza de jos ca să-i oprească 
freamătul. 


VP - 220 


Ca să pună stavilă cascadei de cuvinte ce ameninţa să se 
reverse. 

Dorinţei de a da glas dorului mistuitor al unei inimi 
capricioase. 

— lartă-mă, de mii de ori, pentru că te-am rănit! îi spuse el, 
aplecându-se deasupra ei și sărutând-o ușor pe frunte. 

Sunt pierdută. Nu mai am cum să ignor asta. 

Șeherezada închise, înfrântă, ochii și își așeză mâinile pe 
pieptul lui. Îl cuprinse apoi în braţe, îmbătându-se cu parfumul 
lui de santal și raze de soare. Khalid o strânse și el la piept sub 
cupola Marelui Portic, martori fiindu-le - tăcuţi și nevăzuţi - 
autorii poeziilor de dragoste indescifrabile. 

e 

Nu mai simţea nimic acum - nici măcar o strângere de inimă. 

S-ar fi bucurat să o mai simtă - să nu fi fost niciodată martorul 
scenei ce i se derula prin faţa ochilor. 

Când Tariq intră în vestibulul ce ducea spre Marele Portic, 
crezu iniţial că nu acesta era locul pe care îl căuta. Căci era 
adâncit într-o liniște mormântală. Șeherezada nu avea cum să 
fie aici. 

Apoi, când dădu colțul, descoperi motivul tăcerii covârșitoare. 

Priveliștea îl ţintui pe loc, de parcă cineva i-ar fi înfipt un cuţit 
în inimă. 

Regele o ţinea pe Șeherezada strâns la piept. Și o săruta 
duios pe frunte. 

lar Șeherezada se topea în braţele lui. 

Tariq o văzu trăgându-l spre ea cu mâinile ei subțiri și 
rezemându-și obrazul de pieptul lui ca un drumeţ istovit care se 
sprijină de trunchiul unui copac. 

Dar liniștea copleșitoare, ce i se revărsa pe chip, fusese cea 
care îi dădu lovitura de graţie, lăsându-l aproape fără suflare. 

De parcă așa trebuia să se întâmple. De parcă nici nu-și mai 
dorea altceva. 

Șeherezada era îndrăgostită de ucigașul Shivei. 

Soldatul care îl însoțea făcu un zgomot cu bună știință. Nu 
voia să descopere pe propria piele consecinţele urmăririi pe furiș 
a califului din Khorasan. 

Paznicul imens cât un mamut al Șeherezadei își făcu imediat 
apariţia din adâncurile întunericului, agitându-și sabia argintie 
cu o expresie amenințătoare în ochi. 


VP - 221 


Dar ceea ce îi dădu de gândit lui Tariq fusese reacţia regelui- 
băiețandru. 

A cămilei bătrâne și nevolnice. 

La primele semne de pericol, o trase pe Șeherezada în spatele 
lui și adoptă imediat poziția înspăimântătoare a unui războinic, 
perfect armonizată cu zgomotul metalic al șamșir-ului, pe care îl 
ținea în mâna dreaptă, cu vârful îndreptat spre podea... 

Gata de atac. 

Chipul regelui-băiețandru, de obicei lipsit de orice expresie, 
era acum încordat ca un arc, trădându-i furia pe care cu greu 
reușea să și-o stăpânească. Ochii îi scăpărau ca o lavă 
vulcanică, ce mistuia totul în calea ei. 

Șeherezada îl apucă pe calif de umăr. 

— Khalid! îi strigă ea. Ce faci? 

El nici nu se clinti din loc. 

Tariq înțelese atunci pledoaria pe care Șeherezada i-o ţinu cu 
o seară în urmă. 

În faţa lui nu se afla un rege plictisit și impasibil, ce-și trimitea 
soția la război în locul său. 

Acum, i se dezvăluia o personalitate cu totul diferită. 

O personalitate pe care Tariq trebuia s-o descopere în tihnă. 

Ca să-i sfâșie inima... tot în tihnă. 

Tariq îi zâmbi cu generozitate, trecându-și mâna prin păr. 

— Nu aici ne întâlnim ca să pornim la vânătoare? întrebă el. 

(J 

Khalid îl privea pe fiul lui Nasir al-Ziyad cu o iritare făţișă. 

Explicațiile pe care i le oferise pentru prezenţa sa inoportună 
în Marele Portic erau cât se poate de absurde. Nechibzuința lui 
era cât pe ce să-l coste viața. 

În alte împrejurări, Khalid nu ar fi reacționat cu atâta violență, 
dar simpla prezență a lui Salim Ali el-Sharif în Rey reprezenta un 
adevărat pericol. Doar nici nu trecuse prea mult timp de când îi 
aruncase Șeherezadei amenințări voalate în galeria palatului 
regal. Khalid se aștepta la asta, dar în ciuda acestui fapt, scena 
la care fusese martor de dimineaţă îl afectă nespus de tare. 

ignorarea amenințărilor ce veneau din partea sultanului 
Parţiei, indiferent cât de neînsemnate păreau, se dovedise 
mereu o nesăbuinţă. 

Khalid nu știa cine era acest tânăr necugetat și nici în slujba 
cui se afla. Cu o zi în urmă, aceste lucruri păreau lipsite de 


VP - 222 


importanță. Cu o zi în urmă, era doar un tânăr enervant. 
Singurul motiv pentru care reușise să-i stârnească interesul lui 
Khalid era felul în care o privise pe Șeherezada în ziua aceea. Nu 
o privea cum o fac majoritatea bărbaţilor care admiră o femeie 
frumoasă. Ei apreciază frumusețea punând accentul pe formele 
feminine. 

Cei mai mulţi dintre oaspeţii lui Khalid acordau o atenție 
deosebită bunelor maniere. Cei care nu o făceau nu treceau 
neobservaţi, dar aveau și o reputaţie pe măsură - erau bărbaţi 
cu o moralitate îndoielnică, ce priveau lumea prin prisma ochilor 
lor lascivi și agăţau tot ce li se ivea prin preajmă. 

Tariq Imran al-Ziyad nu o privea pe Șeherezada cu ochii unui 
bărbat îndrăgostit de formele feminine. 

Tânărul părea fascinat de tot ce spunea Șeherezada. Cât și de 
gândurile ascunse în spatele cuvintelor. 

Khalid cobora, alături de fiul lui Nasir al-Ziyad, treptele spre 
următoarea terasă a grădinii suspendate, îndreptându-se spre 
grajduri. Soldaţii care îi însoțeau îi urmau îndeaproape. 

— Vă cer din nou iertare, sayyidi, spuse Tariq, potrivindu-și 
manșeta mankalah, cu un zâmbet sfios pe buze. 

Khalid își continuă drumul prin grădină, aruncându-i tânărului 
priviri piezișe. 

— Fiţi fără grijă, sayyidi, adăugă el, am înţeles acum diferenţa 
dintre un portic și o alee de promenadă! 

— Mi-ar fi fost de mai mult folos dacă ai fi știut asta ceva mai 
devreme, murmură Khalid. 

Tariq izbucni în râs - un râs vesel și degajat, care îi determină 
și pe alţii să i se alăture. 

— Vă mulţumesc că nu m-aţi tăiat în bucăţi, sayyidi. 

— Multumește-i reginei! Dacă aș fi fost singur, lucrurile ar fi 
stat cu totul altfel. 

— Pot să vă adresez felicitările mele, sayyid;? spuse Tariq, 
încetinind ușor pasul. Regina și Domnia Voastră vă potriviţi de 
minune. 

Începea să devină tot mai enervant. Khalid se opri pe loc și se 
întoarse cu faţa spre el. 7 

Era puțin mai înalt decât califul și lat în umeri. II deranja să se 
uite în sus la acest tânăr neghiob. 

— Șeherezada este o fată dificilă, iar eu sunt un monstru. 
Cred că ne potrivim într-adevăr de minune. 


VP - 223 


Auzindu-i spusele, Tariq îl străfulgeră cu privirea. 

— Pari deranjat, îi spuse Khalid, scrutându-i chipul cu 
intensitate. De ce anume din ce-am spus? 

— De... tot, sayyidi. 

Nu știa să mintă prea bine. Tânărul, enervant la început, 
devenea acum o adevărată problemă. 

Când încercă să rupă tăcerea apăsătoare printr-un alt zâmbet 
fermecător, Khalid porni la drum. 

— Eşti căsătorit, Tariq Imran al-Ziyad? 

— Nu, sayyidi. Dar intenționez să mă căsătoresc cât de 
curând. 

— Atunci, eşti logodit. 

— Da, sayyidi. Cu aleasa inimii mele, pe care o iubesc de 
foarte mulţi ani. 

Tânărul părea să spună adevărul. 

— Acesta a fost și motivul pentru care v-am felicitat ceva mai 
devreme. Este un adevărat dar divin să găseşti o iubire 
statornică - o iubire care dăruiește la fel de mult pe cât cere, îi 
spuse Tariq, cu multă convingere în glas. 

Era primul lucru interesant pe care îl spunea de când stăteau 
de vorbă. Și nu-i convenea deloc lui Khalid. 

După un timp, se apropiară de grajduri, iar Jalal le veni în 
întâmpinare. Işi înclină capul uimit când îl văzu pe tânărul 
nesăbuit. Apoi, îl salută din cap, iar Tariq îi răspunse cu un 
zâmbet fermecător. 

— Vă cer din nou iertare, sayyidi, pentru ce s-a întâmplat mai 
devreme. Și vă rog să-i mulţumiţi reginei în numele meu! Se 
pare că îi datorez viaţa. 

Se înclină adânc în faţa lui Khalid și se îndreptă spre grajduri, 
cu rida' sa albă fluturându-i în vânt. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jalal, când tânărul se îndepărtă 
suficient de mult încât nu îi mai putea auzi. 

Khalid nu îi răspunse. 

— Totul e bine între tine și Șeherezada? insistă Jalal. 

Califul continuă să-l privească de la distanţă pe fiul lui Nasir 
al-Ziyad. 

— Khalid! 

— Incearcă să afli tot ce poţi despre Tariq Imran al-Ziyad! 
Despre familia lui. Și legăturile lor. Totul. 

Jalal izbucni în râs. 


VP - 224 


— Ce e așa de amuzant? îl întrebă Khalid. 
— Se vede că ne curge același sânge prin vene. Și eu m-am 
gândit la el toată ziua. 


VP - 225 


e Un covor zburător și valuri de răzmeriţță 


Șeherezada stătea în odaia ce-i găzduia veșmintele. O privea 
pe Despina punând deoparte, una câte una, hainele de mătase, 
frumos împăturite și zugrăvite în culori vii și strălucitoare. 

— Pe Zeus, n-ai de gând să alegi ceva mai repede? mormăi 
ea, aruncându-și pe umăr valurile de păr negru. 

— Ai răbdare! Caut ceva. 

— Dacă îmi spui ce cauţi, poate reușesc să te ajut. 

Despina se ridică în picioare și își întinse brațele deasupra 
capului. Tresări de durere și începu să-și maseze umărul stâng. 

— Cum te simţi? o întrebă Șeherezada, îngrijorată. 

— Bine. Doar că n-am prea dormit azi-noapte. 

— Nu la asta m-am referit. 

— Mai am câteva luni bune până când va deveni o problemă, 
Șeherezada, îi răspunse Despina, râzând veselă și nepăsătoare. 

— l-ai spus lui Jalal? 

— Nu. 

— Și când ai de gând să-i spui? 

— Când o să-mi iau inima în dinţi sau când n-o să mai am de 
ales - depinde care dintre cele două alternative survine înainte. 
Și cu asta, basta! Nu mai vreau să discut pe tema asta, ripostă 
Despina, scotocind din nou prin rochiile de mătase. 

Șeherezada o privi încruntată pe slujnica ei, întrebându-se 
dacă Despina reușea să închidă ochii noaptea, răvășită de 
atâtea griji și frământări. 

De ce nu vrea oare să-i spună? 

Când își făcu din nou apariţia dintre maldărele de veșminte, 
avea chipul contorsionat de iritare. 

— S-ar putea s-o fi luat în odaia mea ca s-o repar. Vino cu 
mine! 

Lăsând în urmă vrafurile de haine de mătase și damasc, 
traversară împreună iatacul Șeherezadei și se opriră în fața unei 
singure uși lustruite din lemn. Trecându-i pragul, străbătură apoi 
un coridor îngust, la capătul căruia se afla o altă odaie. 

Șeherezada nu pusese niciodată piciorul în iatacul Despinei, 
chiar dacă era atât de aproape de al ei. Incăperea era mică și 


VP - 226 


îngrijită, având într-un colţ un aranjament elegant de perne, iar 
în celălalt o masă scundă. Dulapul care completa mobilierul era 
confecționat din același lemn ca și masa, în nuanțele dulci ale 
mierii. In aer, plutea un parfum suav de iasomie. 

Despina deschise dulapul și începu să scotocească prin el. 

Privirea Șeherezadei îi fusese atunci atrasă de un obiect 
rezemat de perete, strâns sul și legat cu o funie de cânepă. 

Era covorașul pe care i-l dăruise Musa Zaragoza. 

— De ce se află aici? o întrebă Șeherezada, arătându-i-l cu 
capul. 

Despina aruncă o privire peste umăr și oftă adânc. 

— De când tot vreau să te întreb dacă pot să-l arunc! 

— Dar l-am primit în dar! 

— Este atât de vechi și de zdrenţuit, că o să atragă moliile. Nu 
vreau să stea printre lucrurile tale. 

— Dă-mi-l mie! îi spuse Șeherezada, dându-și ochii peste cap. 

Despina ridică din umeri, apoi îi dădu covorașul. 

— Îmi este cu neputinţă să înţeleg de ce ar dărui cineva soției 
califului din Khorasan o carpetă ponosită. 

În timp ce îl ţinea în mâini, Șeherezada își aminti cuvintele pe 
care Musa-effendi i le spusese în ziua în care venise în vizită la 
palat. 

„Este un covoraș deosebit. Când te vei rătăci, te va ajuta să-ți 
regăsești drumul." 

— Nu cred că este doar o simplă carpetă. 

— Atunci, ce este? 

— S-ar putea să fie un soi de hartă, îi răspunse Șeherezada, 
îngândurată. 

— Dacă este o hartă, atunci este învechită și, prin urmare, 
inutilă. 

Șeherezada ieși din camera Despinei și străbătu din nou holul 
îngust, întorcându-se în dormitorul ei. Se ghemui pe podea și 
lăsă covorașul jos. Apoi, încercă să desfacă nodul funiei de 
cânepă. Pentru că eforturile ei se dovedeau zadarnice, își aminti 
motivul pentru care nu reuși să-și satisfacă curiozitatea chiar din 
ziua în care Musa Zaragoza i-l făcuse cadou. 

— Nodul ăsta e strâns ca naiba, mormăi Șeherezada, în timp 
ce Despina o urmărea peste umăr. 

— Lasă-mă să încerc și eu! se oferi slujnica, așezându-se 
lângă ea pe podea și începând să tragă de funia nodului. 


VP - 227 


Confruntându-se cu aceleași rezultate zadarnice, Despina 
studie nodul cu atenţie. Scoase apoi o agrafă de argint din părul 
strâns în creștetul capului. Buclele-i castanii i se revărsară în 
cascadă pe umăr, iar Despina introduse acul agrafei în mijlocul 
nodului. 

— N-am de gând să mă las bătută, nod afurisit ce ești! șopti 
ea, strângând din ochii ei albaștri. 

Câteva clipe mai târziu, nodul cedă, iar fetele țipară 
bucuroase. 

Șeherezada desfăcu covorașul și-l întinse pe podea. 

Era într-adevăr vechi și zdrențuit, așa cum li se părură de la 
bun început - zugrăvit în nuanţe ruginii, cu marginea de un 
albastru închis. In mijloc, era împodobit cu arabescuri în alb și 
negru. Aproape toţi ciucurașii se destrămaseră. Cei care reușiră 
să supravieţuiască erau murdari și îngălbeniți de vreme. 
Colţurile se făleau cu două găuri ce păreau să fie urme de 
arsuri. 

Plimbându-și palmele deasupra lui, simţi în piept o senzaţie 
ciudată, ca niște furnicături. Își retrase iute mâinile, 
înspăimântată. 

— Ce-ai păţit? o întrebă Despina. 

Senzaţia dispăru. 

Șeherezada își privi mâinile și-și atinse degetele. 

— Nimic. 

Fetele se ridicară amândouă în picioare ca să studieze 
covorașul. 

— Ei bine... e o carpetă urâtă, pronunţă Despina verdictul. 

Șeherezada izbucni în râs. 

— Pot să-l arunc, te rog? insistă Despina. 

— Am crezut că s-ar putea să fie o hartă. Musa-effendi mi-a 
spus că mă va ajuta să-mi găsesc drumul, murmură 
Șeherezada, încruntată. 

— Te referi la magul din Templul Focului? 

— Musa-effendi este mag? 

Despina își ţugui buzele și îi evită privirea. 

— N-ar fi trebuit să-mi spui. Nu-i așa? o întrebă Șeherezada, 
cu un rânjet pe buze. 

Despina o străfulgeră cu privirea. 


VP - 228 


— Interesant, continuă Șeherezada. Deși nu e de mirare. Jalal 
pare extrem de vorbăreţ. Oare ce-ţi mai spune în momentele 
de... 

— Șeherezada! 

Ea izbucni în râs, ferindu-se din calea Despinei, care voia s-o 
îmbrâncească. Atinse covorașul cu piciorul gol și simţi în piept 
aceleași  furnicături. Vădit tulburată, se ghemui în fața 
covorașului și își plimbă palma pe deasupra lui. 

Simţi ușoare înțepături în inimă, ca cele pe care le simţi 
atunci când ţi se dezmorţește un picior pe care ai stat prea mult 
timp. Senzaţia începu să se răspândească în umeri și în brațe. 
Apoi, când își plimbă degetele pe marginea covorașului... 

| se încolăci pe mână, de parcă cineva i-ar fi insuflat viaţă. 

Șeherezada icni înspăimântată și se prăbuși pe podea ca un 
buștean. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă Despina, ghemuindu-se lângă 


ea. 
— Covorașul... s-a mișcat! 
— Poftim? 
Șeherezada se ridică în genunchi, cu inima fremătându-i în 
piept. 
— Priveşte! 


Îşi frecă apoi mâna de covor până când simți din nou 
furnicături în palmă..., iar unul dintre colțurile carpetei se ridică 
de pe podea. 

— Dar ce are? ţipă Despina, scăpând o înjurătură și sărind 
înapoi, speriată. 

— De unde să știu? îi răspunse Șeherezada, cu glas răstit. 

— Mai... fă o dată! 

Șeherezada repetă figura și un alt colț al covorașului se ridică 
în aer cu ușurința unui nor plutitor. 

— Ai mai făcut asta vreodată? o întrebă Despina, privind-o cu 
suspiciune. 

— Nu! Dar nu eu sunt vinovată, ci covorașul! 

Despina se așeză în genunchi și își plimbă palmele pe 
suprafața ponosită și ruginie a carpetei. Apoi, așteptă o clipă. 
Dar nu se întâmplă nimic. 

— Nu e doar covorașul vinovat, Șeherezada. Și tu ai ceva 
neobișnuit. 


VP - 229 


„Nici nu știi că îl ai. Zace în tine în stare latentă”, își aminti 
Șeherezada cuvintele magului, mușcându-și buza. 

Despina oftă exasperată. Îi luă apoi mâna și i-o atinse de 
covoraș. Când marginile acestuia se înălțară în aer, Șeherezada 
încercă să-și retragă mâna, dar Despina refuză să-i dea drumul. 

In curând, întregul covoraș se ridică de pe podea și începu să 
plutească prin aer la înălțimea umerilor lor - ușor ca un fulg, de 
parcă ar fi fost ţesut din vise. Când fetele își retraseră mâinile, 
covorașul se lăsă pe podeaua din marmură cu graţia unei petale 
de flori. 

— Trebuie să recunosc că e un truc bine executat, șopti 
Despina, cu admiraţie în glas. 

e 

Tariq cobori de pe cal, în deșert, în fața cortului imens al lui 
Omar al-Sadig. Apucă murgul de hăţuri și-l conduse spre 
jgheabul de apă din apropiere. In timp ce calul se adăpa, apa 
făcea vălurele de jur împrejurul botului său. Tariq își plimbă 
mâna pe grumazul animalului magnific. 

Nu îi fusese deloc ușor să părăsească orașul Rey. 

In ciuda promisiunilor ei că nu i se va întâmpla nimic, i se 
părea cu neputinţă s-o lase pe Șeherezada acolo. Acceptase, în 
cele din urmă, să-i împlinească voia și să plece, dar o făcuse cu 
inima frântă și amară. În cele cinci zile de călătorie, Tariq 
străbătu, sub un soare mistuitor, întinderi nemărginite de nisip, 
ducând un război necontenit cu propriile-i gânduri și sentimente. 

Cum de se ajunse aici? 

Nimic din toate astea nu avea sens. Fata pe care o știa el nu 
putea să dea dovadă de atâta nestatornicie. Fata pe care o 
iubea era prea inteligentă, prea ingenioasă și... prea /oială ca să 
se lase cucerită de un monstru. Cu atât mai puţin de cel care i-a 
luat viața prietenei sale atât de dragi. 

Și în timp ce se zbătea sfâșiat de frământări lăuntrice, Tariq 
revenea mereu la miezul dureros al problemei: nimic din toate 
astea nu avea sens. 

Trebuia să găsească, așadar, o explicaţie. 

De-a lungul timpului, Tariq auzise povești despre oameni 
captivi care cedează de bună voie în fața temnicerilor lor. 
Despre prizonieri care se îndrăgostesc de cei care îi înrobesc. 
Deși nu se gândise la această posibilitate, era singurul lucru 
raţional care putea să justifice comportamentul Șeherezadei. 


VP - 230 


Nu era în firea ei. Palatul, monstrul și lumea aceea i-o răpiră 
pe fata pe care o iubea și îi acoperiră ochii cu un voal ca să nu 
mai vadă nimic din ce îi era drag cândva. 

Trebuia s-o ia de acolo. Și cât mai curând posibil. 

Strigătul răsunător al Zorayei sfâșie tăcerea înconjurătoare, 
readucându-l cu picioarele pe pământ. Tariq o chemă cu un 
fluierat, iar pasărea i se așeză pe braţul întins, acoperit cu 
manșeta mankalah, dornică să-și primească cina. In ciuda 
gândurilor tulburătoare, reuși să-i zâmbească șoimului în timp 
ce îi oferea o bucată de carne uscată. 

— S-a întors sahib-ul nostru fără nume! răsună o voce 
familiară din spatele lui. Deși, dacă ar fi să dăm crezare 
zvonurilor, sahib-ul nostru a căpătat și un nume. 

Tariq se întoarse cu faţa spre Omar al-Sadiq și îi fixă cu 
privirea chipul ars de soare. 

— Zvonuri? 

Omar îi zâmbi generos, dezvăluindu-și strungăreața. 

— Se întâmplă adesea să fim ultimii care află veștile ce ne fac 
cinste. 

Tariq închise ochii pentru o clipă. Șeicul cel excentric îi punea 
răbdarea la încercare. 

— Circulă vești ce-mi fac cinste? 

— Se vorbeşte despre Șoimul cel Alb.  Izbăvitorul 
Khorasanului. 

— Ce tot spui acolo? îl întrebă Tariq, oftând obosit. 

— N-ai auzit de el? Se spune că poartă blazonul unui șoim alb. 
Și că intenţionează să treacă prin foc și sabie orașul Rey ca să-l 
alunge de pe tron pe regele cel rău, îi explică Omar, cu un licăr 
în ochi. Cred că îl cunoști prea bine pe Șoimul cel Alb. Prietenii îi 
spun Tariq. 

— Îmi pare rău, îi răspunse Tariq, pe un ton tăios, dându-și pe 
spate gluga ride; sale prăfuite. Dar n-am chef de jocuri. 

— Jocuri? Războiul nu este un joc, prietene. Jocurile sunt 
destinate copiilor și bătrânilor ca mine. Pentru un tânăr, războiul 
e ca o plăcere vinovată. 

— Încetează, Omar! Nu sunt într-o dispoziţie bună... 

— N-ai vrea mai bine să-ţi vezi blazonul? îl întrebă Omar, 
făcându-i cu ochiul. E chiar... 

— Te rog! îl imploră Tariq, cu glasul plin de frustrare și de 
durere. 


VP - 231 


Omar scrută cu ochii lui agili chipul abătut al tânărului. 

— Ce s-a întâmplat cât timp ai stat în Rey, prietene? 

Tariq îi dădu drumul Zorayei spre înaltul cerului, apoi se 
rezemă de jgheabul de apă. 

— Spune-mi ce-ţi tulbură sufletul atât de tare! insistă Omar, 
pe un ton blajin. 

— Trebuie... trebuie s-o iau pe Şazi de acolo. S-o salvez din 
palatul ăla. Și din ghearele stăpânului său monstruos. 

— Te temi pentru viaţa ei, spuse Omar, dând încet din cap. Și 
atunci, de ce te-ai mai întors? îl întrebă apoi. 

Îngrijorarea ce i se citea în glas îi umbrea francheţea. 

Tariq, crispat, nu putea să-i ofere un răspuns. 

— Nu poţi să-mi spui ce s-a întâmplat, prietene? 

Tariq își aţinti privirea asupra orizontului scăldat în lumina 
amurgului, ce se stingea încetul cu încetul sub penelul întunecat 
al înserării. 

— Bănuiam că ţine la ea. Doar i-a cruțat viața în condiţiile în 
care multe altele..., spuse Tariq, cu un licăr glacial în ochii săi 
argintii. Dar nu m-am așteptat la asta. 

— Înţeleg, îi răspunse Omar, mângâindu-și barba. 

— Ce înţelegi? îl întrebă Tariq, întorcându-și privirea spre 
șeicul beduinilor. 

— Crezi că tânărul calif..., spuse Omar, punându-și mâna 
cioturoasă pe umărul lui Tariq..., este îndrăgostit de Șeherezada 
ta? 

Tariq își aţinti ochii asupra mânecii aspre, din in, a lui Omar. 

— Și ce te-a făcut să crezi asta? continuă șeicul, pe același 
ton blând. 

— Felul în care o privește, îi răspunse Tariq, în șoaptă. Este 
singura dată când încep să-l înţeleg. 

— Poate că... așa e cel mai bine, spuse Omar, strângându-l de 
umăr. Am auzit că tânărul calif a suferit pierderi imense de-a 
lungul vieții sale. Dacă Șeherezada ar putea să... 

— N-am de gând s-o las pe Şazi în mâinile unui ucigaș nebun! 

Omar clipi de câteva ori, ridicându-și și coborându-și 
pleoapele brăzdate de riduri cu mișcări deliberate. 

— Tariq, de ce ai intrat în acest război? 

— Pentru că o iubesc, îi răspunse el, fără urmă de ezitare. 

— Dar... de ce o iubești? 

— Nu ţi se pare o întrebare cât se poate de ridicolă? 


VP - 232 


— Nu e ridicolă. E cât se poate de simplă. Greutatea constă în 
raspuns. Așadar, de ce o iubești? 

— Pentru că..., începu Tariq, frecându-și ceafa. Pentru că 
toate amintirile mele cele mai de preț sunt legate de ea. Am 
suferit împreună. Și... am râs împreună. 

— Un trecut petrecut împreună nu-ţi oferă dreptul la un viitor 
împreună, prietene, îi răspunse Omar, retrăgându-și mâna de pe 
umărul lui Tariq. 

— Cum de mi-am închipuit că ai putea să înţelegi? ripostă 
tânărul. Nimeni n-a încercat să ţi-o ia pe Aisha. Nimeni n-a... 

— Nu trebuie să-mi pierd soţia ca să înţeleg suferința unei 
pierderi, Tariq. Și un copil care și-a stricat jucăria ar înţelege 
acest lucru. 

— Imi asemeni suferința cu cea a unui copil? îl întrebă Tariq, 
spumegând de furie. 

— O pierdere este o pierdere, îi răspunse Omar, clătinând din 
cap, cu un zâmbet amuzat pe buze. lar lecţia este mereu 
aceeași. 

— N-am chef de lecţii. 

— Nici eu, îi spuse Omar, râzând. Așa că îţi voi împărtăși, în 
schimb, o poveste. 

— Nu, te rog! 

— Cu mulți ani în urmă, într-o noapte senină, am văzut mii de 
stele căzând de pe cer. Eram doar un copil, dar natura mă 
înzestrase cu o inimă curioasă, așa că am pornit prin deșert în 
căutarea stelelor căzătoare. Voiam să știu unde se duceau 
atunci când ajungeau pe pământ. Am alergat și am tot alergat 
până când nu m-au mai ţinut picioarele. Și tot n-am aflat unde 
au ajuns stelele. 

— Povestea ta este o lecţie, Omar, îi spuse Tariq, pe un ton 
ferm. Nu sunt chiar atât de neghiob. 

— Ti-am spus că și astăzi mă lupt cu dorinţa de a porni pe 
urmele stelelor căzătoare? continuă Omar, cu un zâmbet pe 
buze. 

— Te înțeleg prea bine, căci și eu mă lupt cu dorinţa de a o 
lua la fugă. 

— Dar n-ai să fugi până nu-mi asculţi lecţia până la capăt, îi 
răspunse șeicul, dându-și capul pe spate și râzând cu poftă. Nu 
poți să-i răpești unui bătrân acest drept binemeritat. 


VP - 233 


— Nu pot, așa e, ai dreptate, încuviinţă Tariq, schițând un 
zâmbet, în ciuda inimii sale frânte. Termină-ţi lecţia, dragul meu 
effendi! 

— Anumite lucruri ne luminează viața doar pentru câteva 
clipe efemere. Apoi, trebuie să le lăsăm să plece ca să lumineze 
și alte ceruri. 

Tariq scrută cu privirea întunericul ce se întindea dincolo de 
corturi. 

— Îmi sugerezi să las lucrurile așa cum sunt. Dar nu pot. Și 
nici nu vreau. 

— lar eu îţi voi respecta voinţa, Tarig-jan. Deși nu-ţi 
împărtășesc părerea, voi încerca să te susțin atât cât îmi va sta 
în putinţă. Vino cu mine acum! Te așteaptă unchiul tău. 

— Unchiul Reza este aici? îl întrebă Tariq, privind peste 
umărul lui Omar. 

— A venit acum două zile, împreună cu prietenul tău, Rahim, 
și de atunci te așteaptă cu nerăbdare. 

Omar îl conduse apoi pe Tariq în faţa celui mai mare cort din 
tabără și intrară înăuntru. 

— Se întoarse fiul rătăcitor! spuse Omar, îndreptându-se spre 
colţul cel mai îndepărtat al cortului și așezându-se lângă Reza 
cu un gest comic. 

Tariq își scoase încălțările și mantia, apoi făcu câţiva pași prin 
semiîntuneric. Covorul pe care pășea era moale și ponosit. La fel 
ca și colecția de ţesături ce împodobeau pereţii cortului. In aer 
plutea un val de fum, ce mirosea a tutun și melasă. 

— Hai să bei niște ceai! îl invită Omar, cu zâmbetul pe buze. 
În ultimele zile, am petrecut clipe minunate în compania 
unchiului tău, căci și lui îi plac poveștile de iubire. 

Tariq se așeză pe pernele de lână ce împrejmuiau o masă de 
lemn, pe care se aflau un ibric de ceai din argint, câteva pahare 
gravate și un ghalyan impunător. Acesta era confecționat dintr-o 
sticlă groasă, de culoare verde, cu o ţeavă lungă, înfășurată într- 
o mătase arămie, ce străbătea masa și ajungea în palma întinsă 
a lui Reza bin-Latief. Cărbunii din suportul aflat în vârful 
ghalyan-ului  licăreau strălucitor atunci când trăgea din 
muștiucul frumos gravat, iar apa din bazinul de sticlă bolborosea 
ușor. Fumul dulceag se înălța în aer, sub forma unor dâre 
șerpuitoare, de un albastru-cenușiu, contopindu-se cu voalul de 
negură ce învăluia deja cortul. 


VP - 234 


— Unchiule! îl salută Tariq, întinzându-i mâna. 

— Se pare că n-ai stat degeaba, Tarig-/an, îi spuse Reza, 
încet, strângându-i mâna. 

— Știu că mi-ai cerut să rămân în Talegan și să aştept vești de 
la tine, îi răspunse Tariq, trăgând adânc aer în piept. 

Reza continuă să tragă, în tăcere, din gha/yan. 

— Dar nu puteam să te las să faci totul de unul singur, încheie 
Tariq. 

— Vezi? Ce ţi-am spus eu? Este deja un erou, interveni Omar, 
chicotind. 

— Rolul de erou presupune să știi și când să stai potolit, 
ripostă Reza. 

Tariq preferă să păstreze tăcerea, iar Omar râse cu poftă. 

— Și ce-ai aflat în această aventură nesăbuită petrecută în 
Rey? îl întrebă Reza. 

— Am aflat că mai am multe de învăţat. 

— Altceva? continuă Reza, oferindu-i lui Omar ţeava gha/yan- 
ului. 

— Am aflat că, pe lângă faptul că e nebun, califul din 
Khorasan este și un om primejdios. 

— Cum așa? 

— Este inteligent, pentru un nebun. Un lucru... surprinzător. 

— Nebunii sunt adesea oameni extrem de inteligenţi, spuse 
Omar, cu ochi scăpărători, în timp ce elimina fumul pe nas. 

— Altceva? continuă Reza. 

— Este arogant și iute la mânie, îi răspunse Tariq, rezemându- 
se de perne. 

— Dar ce slăbiciuni are? îl întrebă Reza, tatonând terenul. 

Tariq ezită. 

— Tariq! 

Dar înainte ca tânărul să-i răspundă, în cort își făcu apariția 
Rahim însoţit de Jahandar al-Khayzuran. Cei trei bărbaţi ce 
stăteau în jurul gha/yan-ului îi scrutară cu ochi sfredelitori. 
Rahim îi ceru iertare lui Tariq din priviri, iar Jahandar tuși ușor, 
dregându-și glasul. 

— Mă... primiţi și pe mine? îi întrebă el. 

— Firește! Sunteţi bine-venit! îi răspunse Omar, cu un zâmbet 
generos. 

Tariq se ridică de la masă, străduindu-se să-și ascundă 
iritarea în clipa în care Jahandar se îndreptă spre ei. 


VP - 235 


— Jahandar-effendi! 

— Tariq-jan! îi răspunse el, uitându-se, nerăbdător și plin de 
speranţă, în ochii argintii ai tânărului. 

Când îi citi, însă, în priviri sentinţa neîndurătoare, își ascunse 
chipul în spatele măștii umilinţei și rușinii. 

Când toată lumea se așeză din nou pe perne, Reza își reluă 
tirul de întrebări. 

— Vorbeai parcă despre slăbiciunile regelui-băieţandru, nu-i 
așa? 

— Da, unchiule, îi răspunse Tariq, respirând adânc. 

Văzându-i stânjeneala făţișă, Reza îl privi tot mai încruntat. 

— Tariq-jan, ce... 

— Șeherezada, spuse Tariq, scrâșnind din dinţi. Tine la 
Șeherezada. 

— Cât de mult? întrebă Reza, cu chipul lipsit de orice 
expresie. 

— Nu știu. Știu doar că ţine la ea. Și că vreau s-o iau de acolo. 
Acum! 

— S-a întâmplat ceva cât timp ai stat acolo? continuă Reza, 
ridicând, de această dată, din sprâncene. 

— Fiecare zi petrecută în palatul acela reprezintă un pericol 
pentru ea. lar gândul nu-mi mai dă pace. 

— Un adevărat erou! interveni Omar, râzând ușor. 

Reza luă o înghiţitură din paharul cu ceai. 

— Îţi înţeleg temerile, dar... 

— Te rog, unchiule! Lasă-mă să trec la fapte! Ajută-mă! 

Reza îi susținu privirea nepotului său, judecând lucrurile cu 
foarte mult sânge rece. 

— Îmi pare rău, Tariq-jan, dar abia am început să ne adunăm 
forțele. Deocamdată, nici nu ne putem gândi să atacăm un oraș 
ca Rey. Emirul din Karaj a strâns șapte sute de soldaţi și un 
depozit imens de arme. Ar trebui să ajungă în curând. Prietenul 
lui din nord ne mai trimite încă două sute de soldați și am luat și 
eu legătura cu alți prieteni de-ai mei, negustori înstăriți, care s- 
au săturat de ocârmuirea unui tiran fără inimă. A unui rege- 
băieţandru care ucide fără temei. Cu toţii sunt dornici să-și 
unească forţele sub blazonul Șoimului Alb. Cu toţii sunt dornici 
să lupte pentru tine. 

— Atunci, dacă vrei să-mi dai câţiva... 


VP - 236 


— Nu. Dacă vrei să-i atragi de partea ta, trebuie să le oferi o 
cauză mult mai nobilă decât iubirea ta, Tariq. Nu poţi să iei cu 
asalt cel mai mare oraș din Khorasan doar ca să-ţi salvezi iubita. 
Trebuie să înveţi să fii un conducător adevărat. Să ai răbdare. 
Să știi să aștepți. Când va sosi clipa cea mare, răbdarea îţi va fi 
răsplătită. Ai încredere în mine! 

Tariq închise ochii și își încleștă pumnii, luptându-se să-și 
stăvilească vâltoarea emoțiilor. 

— Omar... ` 

— O, prietene! oftă adânc șeicul. Imi exploatezi pasiunea 
pentru poveştile de iubire. Din păcate, însă, sunt un om bătrân, 
fără frați sau feciori - sunt ultimul descendent al familiei mele. 
Nu mă implic în lupta asta. Este prea greu să mai speli sângele 
de pe o sabie veche. Ştii foarte bine că n-aş ezita nici pentru o 
clipă să-mi pun în pericol, în numele iubirii, viața-mi modestă și 
umilă. Dar ce fac cu viaţa oamenilor mei și a celor care luptă 
sub stindardul meu? Nu pot să pun în primejdie o comoară ca 
asta. Îmi pare nespus de rău, prietene. 

Tariq își bău ceaiul în tăcere, în timp ce Omar și unchiul său 
urmară un alt făgaș al discuţiilor. Cuvintele lor treceau pe lângă 
el, învăluite în fum... și lipsite de noimă. Când ceaiul se răci, 
Tariq își luă la revedere și plecă. Mânia spumega în sufletul lui la 
fel ca apa din gha/yan, și de fiecare dată când se gândea la 
regele-băieţandru, îi vedea ochii la fel de arzători precum 
cărbunii din narghilea. 

Un nebun iute la mânie și dornic de moarte... 

O și vedea pe Șeherezada odihnindu-și, liniștită, capul pe 
pieptul lui. 

— Tarig-/an! îl strigă un glas sfios din spatele lui. 

— Ce e? răspunse Tariq, răsucindu-se pe călcâie. 

Jahandar făcu un pas înapoi, cu gura căscată. Vârfurile bărbii 
sale subțiri fluturau ușor în adierea lină a nopții. 

— Îmi cer iertare, Jahandar-effendi, îi spuse Tariq, respirând 
încet. Vă rog să mă iertați. 

— Nu, nu, spuse Jahandar, clătinând din cap. Eu îţi cer iertare 
pentru că ţi-am tulburat gândurile. 

— Nu-i nimic, îi răspunse Tariq, scrâșnind din dinţi. Ar trebui 
să învăţ să le strunesc mai bine. 

Jahandar încuviinţă din cap. Își împreună mâinile pe abdomen 
și începu să se joace cu eșarfa tikka ce-i încingea brâul. 


VP - 237 


— Vreţi să vorbiţi ceva cu mine? îl întrebă Tariq. 


— Da, vreau, îi răspunse Jahandar, înghițind în sec. Eşti... 

dornic să faci tot ce-ţi stă în putinţă ca s-o salvezi pe fiica mea? 

îl întrebă apoi, îndreptându-și umerii și încleștându-și mâinile. 
Tariq căscă ochii mari. Și făcu un pas spre el. 
— Știţi foarte bine că sunt. 


— Atunci, lasă-mă să te ajut! 


VP - 238 


e Cineva care știe 


Geamătul înăbușit al ușii o trezi din somn. Șeherezada îl 
recunoștea chiar și în vis. 

De data asta, însă, ceva era diferit. 

Ceva se afla în camera ei. Ceva ce nu cunoștea teama. 

Mai mulţi ochi o priveau prin întuneric. Ochi nepoftiți. 
Cuprinsă de spaimă, simţi cum părul i se zbărlește pe ceafă, iar 
sângele îi zvâcnește prin vene. 

Zgomotul surd al pașilor aflați în apropiere o obligă să ia iute 
o hotărâre. 

Șeherezada deschise ochii și începu să ţipe, spulberând 
întunericul cu strigătele ei. Auzi cum pașii se năpustesc spre ea 
și, încercând cu disperare să fugă, se căţără pe perne. Smulse 
pânza fină de mătase a baldachinului, blestemându-i existența 
inutilă. 

Inima îi tresări în piept în clipa în care văzu ușa Despinei 
deschizându-se ușor. 

— Șeherezada! 

Umbre mătăhăloase începură să se agite prin camera ei - 
umbre învăluite în mantii întunecate. 

O, Doamne! Despina! 

Șeherezada înhăţă taburetul de lângă divan și începu să ţipe 
din nou, încercând să-i atragă spre ea ca s-o apere pe Despina. 
Dacă servitoarea ar putea să treacă de ușa dormitorului... 

Simţind cum o mână o înșfacă cu violenţă, Șeherezada lovi cu 
taburetul. 

— Șeherezada! strigă Despina. 

— Du-te! ţipă Șeherezada. 

Despina se repezi spre ușile duble în timp ce două umbre 
porniră după ea. Slujnica reuși să deschidă una dintre uși și o 
luă la fugă pe holurile de marmură ale palatului. Un singur 
cuvânt îi ţâșni printre buze: 

— Jalal! 

Umbrele se îndreptară apoi spre Șeherezada, iar una dintre 
ele o prinse pe la spate. Când o trase mai aproape, văzu o 
pereche ochi mânioși scăpărând scântei din spatele unei măști 


VP - 239 


negre. Ea îi azvârli taburetul în cap. Umbra îl prinse, însă, 
înjurând în barbă și plesnind-o pe Șeherezada fără milă cu dosul 
palmei. 

Ea se prăbuși pe podeaua de marmură, lăcrimând de durere. 
Când o altă umbră încercă s-o ridice, cu brutalitate, în picioare, 
ea apucă masca cu mâna și i-o trase de pe faţă. Bărbatul o 
prinse de gât și o ţintui de perete. 

— Cine ești? Şi ce vrei? îngăimă ea, lovindu-l cu picioarele și 
zgâriindu-l cu unghiile. 

Alţi pași răsunară pe coridoarele din faţa camerei ei. 

Ambele uși se deschiseră cu un vaiet îngrozitor, iar în prag 
apăru o singură siluetă înarmată cu o sabie. 

Khalid! 

Atacatorul ei începu să râdă, încet și crud, strângând-o tot 
mai tare de gât. 

Khalid nu puse întrebări. Și nici nu încercă să negocieze. Lama 
șamșir-ului spulberă întunericul și o umbră de lângă ușă se 
prăbuși la pământ, horcăind și zvârcolindu-se înfiorător. O clipă 
mai târziu, Jalal se năpusti în cameră, însoţit de rajputan. 

— la-l pe Khalid de aici! îi strigă Jalal rajputanului. 

Îmbrâncindu-l, rajputanul îl dădu la o parte pe Jalal și își ridică 
talwar-ul. 

Khalid își flutură sabia prin aer și mai făcu câţiva pași. 
Umbrele îi aţintiră calea. Erau, cel puţin, opt atacatori, cu cel 
care o ţinea pe Șeherezada ţintuită de perete. 

Sunetul săbiilor trase din teacă sfâșie tăcerea din cameră, iar 
bărbatul care o ţinea captivă pe Șeherezada o trase ca pe un 
scut în fața lui, înfășurându-i gâtul cu braţul său vânjos. 

Rajputanul atacă avangarda de umbre, iar Khalid și Jalal îl 
flancară de-o parte și de alta. Armele se încleștau cu furie, iar 
moartea plutea în aer, secerând umbrele fără milă și lăsând în 
urmă sânge și groază. 

Atacatorii pierdeau terenul. 

Cel care o ţinea captivă pe Șeherezada începu s-o târască 
spre paravanele deschise ce duceau spre terasă. Profitând de 
faptul că agresorul își slăbi puţin strânsoarea, ea reuși să-și 
elibereze un braţ și să-l lovească cu pumnul în faţă. Se răsuci 
apoi în braţele lui și încercă s-o ia la fugă. El se năpusti asupra ei 
și o prinse cu o mână de umăr și cu cealaltă de gât. 

— Te omor pentru asta, îi șopti el în ureche. 


VP - 240 


— O spune un om deja mort, ripostă ea. 

— Nu încă. 

Își strecură apoi mâna în părul ei și, strângând-o cu putere, o 
imobiliză ca pe un scut în fața lui. Șeherezada își înăbuși un 
icnet de durere, în timp ce ochii îi înotau în lacrimi. 

— Khalid Ibn al-Rashid! ţipă el, cu glas răsunător. 

Când vederea i se limpezi, îi zări pe Jalal și pe rajputan stând 
la o azvârlitură de băț de ea și de atacatorul ei, cu armele gata 
de atac. 

În clipa în care Khalid își flutură pentru ultima oară sabia prin 
aer, pogorând-o apoi asupra adversarului său, sângele ţâșni în 
șuvoaie, împroșcându-i faţa și pieptul gol. Traversă apoi camera, 
cu ochii scăpărând scântei și cu lama sabiei presărată cu dâre 
stacojii. 

Umbrele zăceau acum tăcute și lipsite de viață. 

În timp ce Khalid se apropie, atacatorul o strângea și mai tare 
de păr. Apoi, îi smuci capul cu atâta putere, că îi smulse un urlet 
de durere. 

Jalal înjură mânios, iar lama iataganului său licări argintie în 
lumina razelor de lună. 

Khalid se opri pe loc. 

Atacatorul izbucni într-un râs metalic. Cu mâna liberă, îi puse 
lama hangerului la gât. 

— N-ai de gând să mă implori să-ţi cruț viaţa? o întrebă el în 
șoaptă. 

— Eu nu cer îndurare, îi răspunse Șeherezada. Cu atât mai 
puţin celor condamnaţi deja la moarte. 

— Dar atotputernicul calif din Khorasan? spuse atacatorul în 
întunericul nopţii. Nici suveranul suveranilor nu cere îndurare? 

Khalid se îndreptă din nou spre ei, într-o tăcere sfâșietoare ca 
moartea, înălțându-și șamșir-ul deasupra capului. 

— Stai pe loc, fiu de târfă ce ești! răbufni atacatorul. Altfel, îi 
tai gâtul fără să stau prea mult pe gânduri. O s-o vezi cu ochii 
tăi pierind, așa cum s-a întâmplat și cu maică-ta. 

Khalid încremeni pe loc, iar Șeherezada îi văzu chipul mistuit 
de durere. Peste ochii lui ca de chihlimbar trecu o umbră - 
umbra unor amintiri întunecate. Umbra unei năpaste cumplite. 
Suferinţa lui copleșitoare îi sfâșie sufletul, lăsând-o fără suflare. 
Califul cobori mâna în care ţinea șamșir-ul pătat de sânge. 


VP - 241 


— O să te omor eu pentru asta, îi aruncă Șeherezada peste 
umăr. 

El izbucni într-un râs sardonic. 

— Ce vrei? îl întrebă Khalid încet. 

— Aruncă arma! 

Șamșir-ul se prăbuși pe podeaua de marmură, scoțând un 
zgomot strident. Fără nici cea mai mică ezitare. 

Atacatorul rânji triumfător. 

— Spune-le și celorlalţi să arunce armele! 

— Incetează! strigă Șeherezada. 

Uită-te la mine, Khalid! Te rog! Nu-l asculta pe animalul ăsta! 

Agresorul își retrase mâna din părul ei și o prinse de bărbie, 
ridicându-i capul mai sus. Și apăsând și mai tare hangerul. 

— Jalal! Vikram! Faceţi ce spune! le porunci Khalid, cu glasul 
frânt și mistuit de gândul neputinței și al capitulării. 

— Khalid! îl strigă Șeherezada, deznădăjduită. Nu face asta! 
Jalal, nu-l asculta! Nu puteți să... 

— Dacă mai spui vreun cuvânt, s-ar putea să fie și ultimul! o 
avertiză atacatorul, acoperindu-i gura cu mâna. 

Șeherezada își înfipse dinţii în carnea lui cât de tare putu. 
Gustul de sare i se împletea în gură cu cel al nădușelii. 
Atacatorul slobozi un strigăt de durere și slăbi strânsoarea. Ea 
reuși, apoi, să-i înfigă un cot în burtă, dar lama hangerului îi 
scrijeli ușor gâtul, lăsând în urmă o dâră sângerie. Apoi, două 
brațe puternice o traseră deoparte, lipind-o de un trup pătat de 
sânge. 

Khalid o privea îndurerat, iar inima-i bătea năvalnic în piept, 
iar fiecare bătaie avea rezonanţa unei promisiuni nerostite în 
cuvinte. 

Rajputanul se năpusti asupra atacatorului ei și îl trânti la 
pământ. Jalal îl lovi cu genunchiul în piept și îi sparse maxilarul 
cu mânerul încrustat cu pietre preţioase al iataganului său. 

— Cum de ţi-a trecut prin minte că ai putea să scapi 
nepedepsit? urlă Jalal, spumegând de furie. Cum ai putut să-i 
faci asta vărului meu? Familiei mele? întrebă el, continuând să-l 
lovească fără milă. 

— Ajunge! porunci Khalid, rostind cuvântul cu o forţă și cu o 
furie atât de copleșitoare, că toate sunetele din cameră amuţiră 
deodată. 


VP - 242 


Luă șamșir-ul de jos și porni spre atacatorul întins la pământ, 
târând lama sabiei pe podeaua de marmură, cu un scârţăit 
amenințător. 

Jalal se îndreptă imediat, fără alte cuvinte, spre Șeherezada. 
Rajputanul se făcu nevăzut în întuneric, ţinând ta/warul în 
mâinile-i imense și stând la pândă cu ochi reci și sălbatici. 

Khalid mai făcu câţiva pași. 

Bărbatul zăcea pe podea, în timp ce sângele îi curgea șiroaie 
din gură și din nas. Când îl văzu pe Khalid privindu-l de sus, cu 
statura lui impunătoare, izbucni într-un râs strident și sacadat. 

Khalid îi atinse ușor gâtul cu vârful sabiei. 

— A avut dreptate. Ești un om mort. Dar sunt dispus să 
negociem gradele durerii. 

Omul începu să râdă și mai tare. 

— Cine te-a trimis? continuă Khalid, cu glas șoptit și 
amenințător. 

— Cineva care vrea să te vadă suferind. 

— Spune-mi numele acestuia și te voi cruța de suferinţa pe 
care o meriţi cu vârf și îndesat! 

Atacatorul începu să tușească, iar din gura-i umflată și vânătă 
i se prelingeau dâre de sânge. 

— Crezi că mă tem de tine, flăcăule? 

— Te mai întreb pentru ultima oară. Apoi, îţi voi smulge 
răspunsul din gură. 

— Crezi că poţi să scapi din mâinile destinului? Indiferent cât 
vei încerca să te împotrivești, vei plăti preţul cuvenit, Khalid Ibn 
al-Rashid, ripostă el, privind-o cu subînțeles pe Șeherezada. 

— Cuvintele sunt de prisos acum, îi răspunse califul. 

Khalid își înfipse ușor sabia în gâtul atacatorului. Din rana 
acestuia începu să se prelingă sânge. 

— Cât privește asta, semăn foarte mult cu tatăl meu. 

Atacatorul începu să râdă nebunește. 

— Vrei să știi cine m-a trimis, atotputernicule suveran al 
suveranilor? O să-ţi satisfac curiozitatea, îngăimă el, începând 
să se înece. Cineva care știe. 

Spunând acestea, își împlântă singur în gât lama sabiei. 

Jalal o prinse pe Șeherezada și o strânse la piept. Simţindu-i 
mâinile ce-i tremurau ca varga, îi mângâie ușor obrazul, 
încercând s-o liniștească. 


VP - 243 


Rajputanul se aplecă lângă trupul lipsit de viaţă al 
atacatorului, scrutându-l cu ochii lui negri, adânci ca marea. 
Apoi, îi suflecă mâneca ce-i acoperea braţul drept. În lumina 
palidă a lunii, ce răzbătea de pe terasă, Șeherezada văzu un 
semn înfierat pe piele: conturul unui scarabeu. 

— Un câine Fida'i, mormăi rajputanul, cu glasul lui răsunător. 
Khalid privi simbolul în tăcere. Înainte de a da să plece, slobozi o 
înjurătură printre dinţi și își flutură șamșir-ul prin aer. 

— Ce e asta? îl întrebă Șeherezada pe Jalal. 

— Cei din Fida'i sunt mercenari plătiţi. Asasini. 

Șeherezada trase adânc aer în piept, copleșită de un iureș de 
întrebări. 

— Dumnezeule mare! Sângerezi! exclamă Jalal, privindu-i 
gâtul și dându-i părul la o parte. 

Înainte de a avea șansa să reacționeze, se trezi în braţele 
vânjoase ale lui Khalid. Acesta, ignorându-i protestele, părăsi 
scena carnagiului, urmat îndeaproape de Jalal și de rajputan. 
Când trecură pragul camerei, cei doi soldaţi din gărzile regale, 
aflaţi în faţa ușii ei și care zăceau morţi, o priveau cu ochi 
sticloși și goi. Aveau gâtul tăiat, iar rănile se holbau la ea într-un 
mod hidos. Își înăbuși cu greu un icnet. 

— Toţi sunt morţi, îi spuse Khalid, fără s-o privească. Toţi 
soldaţii de pe holul ăsta și-au pierdut viața. 

Se agăță și mai tare de gâtul lui, în timp ce continuau să 
străbată coridorul. Imediat ce cotiră, fură întâmpinați de o 
armată de soldaţi, în fruntea cărora se afla generalul al-Khoury. 

— E rănită? întrebă shanrban-ul, cu îngrijorare în glas. 

— Sunt teafără, răspunse ea, uimită de grija pe care acesta i- 
o purta. Și nevătămată. 

— E rănită, îi explică Jalal. 

— Dar e o rană superficială, îl contrazise Șeherezada. Lasă- 
mă jos! Pot să merg și singură. 

Khalid o ignoră. 

— Pot să merg și singură, Khalid. 

El refuză din nou s-o privească și cu atât mai puţin să-i 
răspundă. 

Traversară coridoarele, împrejmuiţi de o armată de soldaţi, 
care le luminau calea cu torțele lor - un bastion de fier și foc. 
Hotărându-se să capituleze în această luptă, Șeherezada se 


VP - 244 


rezemă de pieptul lui Khalid și închise ochii pentru o clipă, 
simțind cum o strânge și mai tare în brațe. 

Ajunseră apoi pe un coridor mai mic pe care Șeherezada nu-l 
văzuse niciodată. Era străjuit de ziduri din piatră și avea un 
tavan boltit din alabastru. În curând, se opriră în faţa unor uși 
duble, din lemn de abanos, cu balamale din bronz și fier. 

— Soldaţii vor rămâne de strajă aici și în faţa ușilor camerei 
mele până la noi ordine, porunci Khalid. Fiţi cu mare băgare de 
seamă - dacă intră până și o muscă fără știrea voastră, veţi 
răspunde cu viaţa! 

Un soldat dădu iute din cap, apoi apăsă pe unul din mânerele 
de bronz. Khalid trecu pragul ușilor imense de abanos, ţinând-o 
pe Șeherezada în braţe. N-o lăsă jos nici când intrară înăuntru. 
Traversară, în schimb, o anticameră cufundată în beznă și 
ajunseră în faţa altor uși identice cu primele. După ce trecură și 
acest prag, intrară într-o odaie spațioasă, cu un tavan boltit, 
luminată cu o singură lampă din aur, frumos dantelată. Khalid o 
așeză pe Șeherezada pe marginea divanului, acoperit cu o 
cuvertură de mătase, în nuanțe mohorâte. Se îndreptă apoi spre 
un dulap imens, din lemn de abanos, așezat pe peretele cel mai 
îndepărtat al încăperii, de unde scoase câteva fâșii de pânză de 
in și o cutiuţă rotundă, înainte de a lua un ulcior de apă de pe 
birou. 

Ingenunche în fața Șeherezadei și îi dădu părul pe spate ca 
să-i vadă rana. 

— Ti-am spus deja, protestă Șeherezada. E superficială. O 
simplă zgârietură. 

Khalid turnă apă din ulcior pe o pânză de in și începu să-i 
curețe rana. 

Șeherezada îi scrută chipul cu privirea. Cearcănele întunecate 
din jurul ochilor erau și mai accentuate acum. Dâre de sânge 
uscat îi brăzdau obrazul și fruntea, murdărindu-i pielea arsă de 
soare. Avea trăsăturile încordate și refuza să-i întâlnească 
privirea. Era la fel de încăpățânat. Și de inflexibil. Ca marginile 
mototolite ale unui sul de pergament, care vrea să fie întins... 
sau aruncat, o dată pentru totdeauna. 

Când înmuie o altă pânză de in, Șeherezada i-o luă din mână 
și începu să-i șteargă de pe față dărele întunecate de sânge. 

Khalid își aţinti, în sfârșit, ochii ca de tigru asupra ei. O scrută 
din cap până în picioare, într-o tăcere tulburătoare, în timp ce îi 


VP - 245 


ștergea de pe chip urmele morţii cu degetele-i ferme și 
graţioase. Se aplecă apoi spre ea, rezemându-și fruntea de a ei 
și  cuprinzându-i mâinile într-ale sale. Țintuindu-i-le pe 
amândouă în strânsoarea lui. 

— Vreau să te trimit de aici. Într-un loc unde nimic din toate 
astea nu te poate atinge, începu el. 

— Să mă trimiţi de aici? repetă ea, cu inima fremătătoare, 
retrăgându-și mâinile. Ca pe un obiect? 

— Nu. Nu asta am vrut să spun. 

— Și atunci, ce-ai vrut să spui? 

— Că nu te pot apăra. De nimeni și de nimic. 

— Și aceasta este soluţia pe care ai găsit-o? Să mă alungi? îl 
întrebă Șeherezada, cu glas șoptit. 

— Nu e o soluţie. Este doar o dorință de a face tot ce-mi stă în 
putinţă ca să te apăr - chiar dacă nu-mi surâde deloc ideea de a 
te trimite undeva departe. 

— Și te aștepți să mă supun? Să plec unde îmi poruncești tu? 

— Mă aștept doar să ai încredere în mine. 

— Ar trebui să știi că nu accept cu ușurință să mă tratezi ca 
pe o posesiune, îi răspunse ea, privindu-l printre gene. 

— Dar nu te-am tratat niciodată ca pe o posesiune, 
Șeherezada. 

— Asta până acum, când te-ai hotărât să mă alungi. 

— Ei încearcă să-ți facă rău pentru că ești soţia mea, îi 
răspunse el, cuprinzându-i trupul cu mâinile. 

— Ei? Cei pe care îi numiţi Fida'i? Cine sunt aceștia? întrebă 
ea, șovăitoare. Cui au jurat credință? 

— Oricui dornic să plătească prețul pe care îl cer. Loialitatea 
se schimbă după cum bate vântul; aurul nu. Cei care i-au tocmit 
au prea puţin de oferit cu excepţia aurului. 

— Și crezi că îţi va fi de folos dacă vei ceda în faţa acestor 
oameni? 

— Nu-mi pasă ce cred ei atâta timp cât te știu în siguranţă. 

— Ba ar trebui să-ţi pese. E timpul să-ţi pese. Nu poţi să 
conduci regatul cu atâta nepăsare. 

— Vorbești de parcă ai înțelege situaţia. De parcă ai ști cum 
stau lucrurile, îi răspunse el, cu un zâmbet amar pe buze. 

— Ai dreptate. Nu înțeleg nimic. Nu știu nimic. Și cine poartă 
vina pentru asta? îl întrebă Șeherezada, împingându-l ușor și 
ridicându-se de pe divan. 


VP - 246 


— Ti-am explicat motivul, îi răspunse Khalid, ridicându-se în 
picioare. Ți-aș pune viaţa în pericol dacă ţi-aș mărturisi aceste 
lucruri. Dacă ai ști... 

— Ce anume? îl întrebă ea, întorcându-se cu fața spre el. 
Dacă te-aș cunoaște? De parcă aș și avea șansa asta! Dar mi- 
am dorit, în naivitatea mea, să înțeleg ce-ţi provoacă suferinţă și 
ce-ţi aduce bucurie. N-am reușit însă să aflu nici cele mai 
neînsemnate lucruri. Nu știu ce culori preferi. Ce mâncăruri nu-ţi 
plac. Ce parfum îţi trezește la viaţă amintiri dragi. Nu știu 
absolut nimic, pentru că refuzi să ieși din cochilia în care te-ai 
închis. 

O privea cu aceeași reticenţă ca întotdeauna, deși ochii îi 
trădau un conflict acerb pe care nu mai încerca să-l ascundă. 

— Nu știu ce vrei de la mine, Șeherezada. Știu doar că nu pot 
să-ți împlinesc voinţa. Nu acum. 

— Dar nu poate fi atât de greu, Khalid-jan. Culoarea mea 
preferată este violetul. Parfumul trandafirilor mă face să mă 
simt ca acasă, indiferent unde sunt. Urăsc peștele, dar accept 
să-l mănânc ca să-i fac fericiţi pe cei dragi, deși plâng printre 
surâsuri. 

Chipul îi rămase împietrit, iar conflictul din priviri se desfășura 
cu aceeași înverșunare. 

Oftând, Șeherezada se îndreptă spre ușă. 

— Noapte bună! 

Khalid o prinse din urmă doar din câţiva pași și își puse mâna 
pe ușa din lemn de abanos, împiedicând-o să plece. 

— Ce vrei să fac? o întrebă apoi, cu glas domol. 

Șeherezada nu-și ridică privirea spre el, deși inima îi bătea 
nebunește în piept. 

— Să arăţi că un bărbat adevărat nu face paradă cu lucrurile 
pe care le posedă. Simplul fapt că îi aparţin este suficient. 

— Serios? Ești a mea? o întrebă Khalid, cu o expresie gravă pe 
chip. 

— Ti-am spus deja. Nu încerca să mă transformi într-un obiect 
personal! îi răspunse ea, cu glas fremătător, simțind cum 
siguranţa de sine i se topește încetul cu încetul. 

— Dar nu vreau să te transform într-un obiect personal. 

— Atunci, să nu te mai aud că vrei să mă alungi de lângă tine! 
ripostă Șeherezada, susținându-i privirea. Nu-ţi aparțin și, ca 
atare, nu poţi să faci cu mine ce-ţi poftește inima. 


VP - 247 


Trăsăturile dăltuite parcă în piatră ale lui Khalid căpătară o 
expresie caldă și blajină, iar privirea aţintită asupra ei spunea 
mai mult decât toate cuvintele laolaltă. 

— Câtă dreptate poţi să ai! Nu-mi aparţii, e adevărat, îi spuse 
el, retrăgându-și mâna rezemată de ușă. Eu îţi aparţin ţie. 

Șeherezada își strânse mâinile în pumni, încercând să evoce 
vremurile când ea nu însemna nimic pentru el. Vremurile când 
nici el nu însemna nimic pentru ea, iar singurul lucru ce-i anima 
sufletul era legea talionului?. 

Dar, din păcate, în faţa ei nu se mai afla același băieţandru pe 
care și-l imagina cândva. Acum, vedea o lumină într-o mare de 
întuneric și făgăduiala unui viitor plin de speranţă. Nu mai vedea 
însă lucrurile ce îi călăuziră cândva pașii - durerea, mânia, 
trădarea. Ele au pierit, iar Șeherezada își disprețuia inima 
nestatornică. 

Fără să-și dea seama, își întinse mâinile spre el, ca și când 
singura lor menire era aceea de a-l atinge. Îi mângâie maxilarul, 
ușor ca atingerea unei fulg, apoi și le retrase, iar el închise ochii, 
trăgând încet aer în piept. La fel ca o otravă ce flirtează cu 
leacul ei, mâinile Șeherezadei îi ignorară voința și preluară 
controlul, însetate să-i absoarbă pielea. Căci o simplă atingere 
nu era suficientă. Niciodată nu era suficientă. Îi dezmierdară 
fruntea și își croiră apoi drum spre tâmple, strecurându-se în 
părul lui moale ca mătasea și întunecat ca noaptea. El deschise 
pleoapele, iar Șeherezada văzu cum, sub imperiul mângăierilor 
ei, culorile chihlimbarului din ochii lui păreau să ia foc. Mâinile îi 
alunecară apoi pe gât, unde zăboviră pentru o clipă. 

— De ce nu vrei să mă atingi? îl întrebă ea în șoaptă. 

— Căci, dacă o fac, îi răspunse el șoptit, n-o să pot să mă mai 
opresc. 

— Cine ţi-a cerut să te oprești? continuă ea, explorându-i 
pieptul cu vârfurile degetelor. 

— Dar dacă nu-ţi pot oferi răspunsurile pe care le vrei? 

Plutea din nou pe valurile zădărniciei. 

Deși, în căldura și blândeţea ochilor lui, sălășluia frumuseţea 
unei lumi întregi. 

— Atunci, dă-mi asta! îi spuse ea, ridicându-se pe vârfuri și 
contopindu-și gura cu a lui. 


? Lege penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o 
pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 


VP - 248 


Pentru că nu-i răspundea, își plimbă limba pe buza lui, 
determinându-l să-i cuprindă mijlocul cu mâinile-i încinse. 
Credea că o va respinge, dar o trase, în schimb, spre el. Apoi, o 
sărută, topind zădărnicia în frumusețea lumii întregi. 
Șeherezada îi cuprinse gâtul cu brațele, iar el o ţintui cu spatele 
de ușa de abanos, lipindu-și trupul de al ei și contopindu-și 
respirațiile și bătăile frenetice ale inimii. 

— Khalid! îngăimă ea, prinzându-l de umeri, în timp ce el îi 
dezmierda cu buzele pielea delicată de sub bărbie. 

Inima îi bătea atât de frenetic, încât pentru o clipă nici nu 
recunoscu zgomotul de la ușă. 

— Sayyidi! 

— Khalid! repetă ea, prinzându-l de încheietura mâinilor. 

El scoase o înjurătură, apoi puse mâna pe mânerul de bronz. 

— Da, răspunse el, încet și irascibil. 

Soldatul se înclină prin crăpătura ușii întredeschise. 

— Shahrban-ul dorește să vorbească cu Domnia Voastră. 
Căpitanul al-Khoury se pare că a descoperit calea prin care 
atacatorii au pătruns în palat. 

Khalid dădu iute din cap și închise ușa. Își frecă maxilarul cu 
mâna, apoi se întoarse din nou spre Șeherezada. 

Ea stătea rezemată de ușa de abanos, cu mâinile încleștate la 
spate. 

— Du-te! îi spuse ea, încet. 

— Trebuie..., îngăimă el, privind-o îngândurat. 

— Stai fără grijă! Mă găsești aici. 

— Îți mulțumesc. 

In clipa în care puse din nou mâna pe mânerul ușii, șovăi ușor 
și își zâmbi sieși. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea, încruntată. 

— Este o pedeapsă potrivită pentru un monstru. Să-ţi dorești 
ceva cu ardoare - să-l ţii în braţe - și să știi, fără urmă de 
îndoială, că nu-l meriţi, spuse Khalid, deschizând ușa și trecând 
pragul, fără să mai aștepte vreun răspuns. 

Șeherezada se așeză pe podea. Mâinile, ferme și neșovăitoare 
până atunci, îi tremurau acum ca varga. Era dovada că și ea își 
primea pedeapsa pentru propriile-i păcate. Pedeapsa pentru 
iubirea ce i-o purta unui monstru. 


VP - 249 


Le mulțumi în tăcere stelelor urzitoare de destine pentru 
faptul că monstrul nu-și dădu seama că Șeherezada își pierduse 
judecata pentru o clipă. 

Că vina îi împovăra inima. 

lar întrebările îi ardeau sufletul. 

„Cineva care știe." 


VP - 250 


e Umbra sentimentelor 


Șeherezada rămase prizonieră gândurilor ei, privind spectrul 
de culori proiectat de lampa dantelată din aur. Când tălpile îi 
amorţiră stând ghemuită pe podea, se ridică în picioare. Începu 
să scruteze împrejurimile cu atenţia unui prădător ce-și 
pândește prada. 

Podeaua era pavată cu onix negru, iar pereții erau făuriţi tot 
din alabastru, ca și zidurile coridorului ce ducea spre 
anticameră. Piesele de mobilier erau confecționate din lemn de 
abanos în forme și culori aspre și rigide. Suprafeţele erau libere, 
fără lucruri de prisos. Divanul nu era împodobit cu perne ca cel 
din camera Șeherezadei, lipsindu-i astfel culorile vii și 
strălucitoare și țesăturile catifelate cu care Șeherezada era 
obișnuită și care te invitau să te odihnești în tihnă. 

La fel ca și stăpânul ei, camera părea rece și neospitalieră, 
refuzând să-ţi ofere și cel mai mic indiciu despre posesorul ei. 

Incăperea asta seamănă cu o temniță. 

Gândul o făcu să suspine adânc, iar ecoul sunetului se 
întoarse la ea din înălțimile tavanului boltit. Șeherezada începu 
să se plimbe prin cameră, lăsând, cu tălpile ei goale, urme pe 
podeaua neagră și strălucitoare. Ele dispăreau apoi într-o clipită, 
ca o boare de vânt. 

Singura lampă din mijlocul încăperii părea să fi fost lăsată 
pradă uitării. Lumina ei difuză conferea umbrelor fremătătoare, 
ce se agitau pe pereţii albi și reci din alabastru, o senzaţie 
stranie și înfricoșătoare. 

Era un loc trist pentru un refugiu și la fel de rigid ca și 
stăpânul lui. 

Cu cât Șeherezada scruta mai mult încăperea cu privirea, cu 
atât afla mai multe lucruri și cu atât înțelegea mai puţin. Totul 
avea un loc bine definit în cameră - totul era aranjat într-o 
ordine bine gândită. Numai ea și pânzele de in murdare de 
sânge de pe marginea divanului păreau să fie în disonanţă cu 
orânduiala odăii. Orice dovadă de viaţă - sau de emoţii - nu-și 
avea locul aici. 


VP - 251 


Șeherezada aruncă de pe divan pânzele pătate de sânge, apoi 
le luă și pe cele nefolosite, împreună cu alifia pe care Khalid o 
scosese din scrinul de abanos când intraseră în cameră. Ușa 
dulapului imens era încă întredeschisă. Șeherezada se îndreptă 
spre el, ţinând în mâini pânzele curate și cutiuţa cu alifie. Trase 
de unul dintre inelele de bronz și se uită înăuntru. La fel ca și 
încăperea, rafturile erau meticulos construite și aranjate. Două 
dintre ele adăposteau cărți așezate în ordinea descrescătoare a 
înălţimii, iar al treilea era înţesat cu suluri de pergament sigilate 
cu ceară. Pe un alt raft, poziţionat la nivelul ochilor, se aflau mai 
multe recipiente de diverse forme și mărimi. Spaţiul gol, 
destinat cutiuței de alifie, îți sărea imediat în ochi, iar 
Șeherezada o puse la locul ei, împreună cu pânzele curate de in. 

Când vru să închidă ușa, privirea îi căzu pe o husă de piele 
ticsită cu foi de pergament, așezată, parcă la repezeală, între 
două volume imense, pe un raft mult mai înalt decât ea. 

Nici husa nu părea să-și aibă locul acolo. La fel ca și 
Șeherezada. 

Un glas îi spunea să nu-i scormonească secretele. Nu era 
odaia ei. Și nici lucrurile nu erau ale ei. 

Dar... husa părea s-o strige. Această colecţie de gânduri 
așternute pe pergament îi șoptea numele, ca și când s-ar fi aflat 
în spatele unei uși ferecate, a cărei cheie nu avea voie s-o 
folosească. Șeherezada nu reușea însă să-și desprindă privirea 
de la husa de piele. 

La fel ca și în povestea Talei și a soţului ei, Barbă-Albastră, 
pergamentele o rugau parcă să le acorde atenţie. 

Și, la fel ca și Tala, nu le putea ignora glasul implorator. 

Trebuia să le cunoască tainele. 

Se ridică, așadar, pe vârfuri, și apucă husa cu ambele mâini. 
Aceasta alunecă printre cele două tomuri imense, ce o străjuiau, 
iar Șeherezada o strânse, pentru o clipă, la piept, înainte de a se 
așeza în genunchi pe podeaua neagră. Fiori reci îi străbăteau 
șira spinării. Vraful de pergamente era întors invers, iar ea îl 
răsuci cu multă grijă în poziţia corectă. 

Primul lucru pe care îl observă în partea de jos a 
pergamentelor fusese semnătura lui Khalid, scrisă cu litere clare 
și frumos conturate. Parcurgând iute pagina, înţelese imediat că 
era vorba de o scrisoare... 


VP - 252 


O scrisoare adresată unei familii din Rey, în care își cerea 
iertare. 

Șeherezada îşi îndreptă apoi atenţia spre următorul 
pergament. 

O altă scrisoare în care își cerea iertare. Unei alte familii. 

Răsfoind întregul vraf de pergamente, înțelese dintr-odată, cu 
ochii înotându-i în lacrimi, despre ce era vorba. 

In aceste scrisori, Khalid își cerea iertare familiilor fetelor 
ucise fără milă, în zori, cu o funie de mătase. 

Fiecare pergament era datat. Și în fiecare dintre ele, Khalid își 
recunoștea vina. Niciunul nu oferea însă vreo justificare pentru 
moartea fetelor. Și nici vreun motiv. 

Işi cerea doar iertare. Cu atâta sinceritate și duioșie, încât 
simţi un nod în gât și o gheară în inimă. 

Era evident că nu avea de gând să le trimită. Scrisorile îi 
trădau gândurile și trăirile mult prea intime și introspective 
pentru a putea fi dezvăluite și altor ochi profani. lar acest lucru îi 
sfâșie sufletul Șeherezadei cu precizia unui cuţit proaspăt 
ascuţit. 

Descria chipuri înspăimântate și ochi înlăcrimaţi, conștient 
fiind că răpea bucuria de a trăi a unor familii. Le smulgea inima 
din piept, de parcă ar fi avut acest drept. De parcă l-ar fi avut 
cineva. 


Copila voastră nu este o noțiune sau un capriciu, 
este comoara cea mai de pret pe care o puteți avea. Și 
nu trebuie să mă iertati niciodată pentru fapta mea. 
Căci nici eu nu mă voi ierta vreodată. 


Vreau să știți că nu s-a temut în fața morții. Când a 
privit chipul monstrului, ce avea să-i curme viata, n-a 
arătat nici urmă de teamă. De-aș avea și eu jumătate 
din curajul ei și un sfert din spiritul ei neînfricat! 


Aseară, Roya a cerut un santur. Cântul ei i-a atras la 
ușa sa pe toți soldații ce stăteau de strajă pe coridor, 
iar eu am ascultat-o din grădină ca un ticălos fără 
inimă ce sunt. Era cea mai frumoasă muzică pe care 
am auzit-o vreodată. O muzică ce purta pe aripile ei 
toată nimicnicia și platitudinea vieții. 


VP - 253 


Lacrimile începură să-i brăzdeze obrajii Șeherezadei. Întorcea 
paginile tot mai repede. 
Până când găsi scrisoarea adresată familiei lui Reza bin-Latief. 


Cum poți să-ți ceri iertare lumii pentru că îi răpești 
lumina? Cuvintele sunt de prisos, dar, în neputinta 
mea, mă agăt de zădărnicia lor. Vreau să vă spun că n- 
o voi uita niciodată pe Shiva. În clipa în care și-a privit 
călăul în ochi, a zâmbit și a iertat. Și în zâmbetul ei, 
am citit o forță și o putere de înțelegere pe care nici 
nu îndrăznesc să sper că le voi avea vreodată. Mi-a 
sfâșiat sufletul. Îmi cer iertare. De mii și mii de ori. De 
m-aș așeza în genunchi în fața voastră și tot n-ar fi de- 
ajuns. 


Șeherezada vărsă acum lacrimi amare, iar hohotele ei 
răsunau copleșitor în cameră. Pergamentul îi tremura în mâini. 

Khalid era vinovat. Indiferent de motive și justificări - el era 
autorul. El o ucise pe Shiva. 

Și îi răpise Șeherezadei lumina pe care i-o oferea draga ei 
prietenă. 

Știuse asta tot timpul. Acum, însă, ţinând în mâini dovada 
incontestabilă a vinovăţiei lui, își dădea seama cu câtă ardoare 
și-ar fi dorit ca totul să fie o minciună. Ca în spatele acestei 
povești să existe un motiv bine întemeiat. Un tap ispăşitor. Ca 
să descopere, la un moment dat, că nu el purta vina. 

Chiar și acum știa cât de ridicol suna totul. 

Dar adevărul o mistuia... încetul cu încetul. Zidul ce-i 
împrejmuia inima se năruia cu totul, lăsând în urmă tăciuni 
încinși și răni sângerânde. Hohotele de plâns deveneau tot mai 
copleșitoare. Șeherezada ar fi vrut să arunce husa de piele și să 
sfâșie pergamentele în mii de bucățele, negându-le astfel 
dovezile de netăgăduit. Continuă însă să citească pagină după 
pagină. 

Erau atât de multe. 

Și nici măcar o justificare. 

Răsfoi în continuare pergamentele, căutând un temei - oricât 
de mic - pentru toate aceste morți lipsite de sens. Agăţându-se 


VP - 254 


cu disperare de această umbră de speranţă, se încăpăţână să 
parcurgă rândurile așternute pe sulurile de pergament. 

Până când ochii îi căzură pe ultima pagină, iar inima începu 
să-i freamăte în piept. 

Scrisoarea îi era destinată și purta data răsăritului de soare 
fatidic când îi puse și ei de gât funia de mătase. 


Seherezada, 

Am greșit față de tine în nenumărate rânduri. Dar a 
fost un moment în care am greșit mai presus de 
cuvinte. Și asta s-a întâmplat în ziua în care ne-am 
cunoscut. În clipa în care ti-am luat mâna într-a mea, 
iar tu ti-ai ridicat spre mine privirea încărcată de ură. 
Atunci, ar fi trebuit să te trimit acasă la familia ta. Dar 
n-am făcut-o. Căci în ura ta sălășluia sinceritatea. În 
suferința ta, temeritatea își avea lăcașul. In 
sinceritatea ta, m-am văzut pe mine. Sau, mai 
degrabă, omul ce îmi doream să fiu. Așa că ti-am 
greșit din nou. 

Nu m-am dat la o parte. Apoi, mai târziu, mi-am 
imaginat că - dacă aveam răspunsurile - nimic nu 
avea să mai conteze. Nu avea să îmi mai pese, iar tu 
aveai să nu mai contezi. 

Si am continuat să greșesc. Să-mi doresc tot mai 
mult. Și acum nu-mi mai găsesc cuvintele pe care ar 
trebui să ti le spun. Să-ti mărturisesc măcar ce-ti 
datorez. Când mă gândesc la tine, nu mai am nici aer 
să... 


Scrisoarea se oprea brusc. 

Șeherezada zăbovi câteva clipe asupra ei. 

Apoi, îi răsună în minte un crâmpei dintr-o discuţie purtată 
împreună, ca versurile unui cântec dintr-un trecut îndepărtat: 

„— Și cum îţi vei da seama că ai găsit acest «suflet pereche»? 
O noțiune atât de evazivă... 

— Va fi ca aerul. Îmi voi da seama la fel de ușor cum pot să și 
respir." 

Scrisoarea îi căzu din mână, prăbușindu-se printre suratele ei 
împrăștiate pe podea. În jurul Șeherezadei se așternu o tăcere 


VP - 255 


apăsătoare și întunecată. Copleșită de amărăciunea faptelor, ce 
prindeau tot mai mult contur. 

Gândul o purtă în zorii zilei nefaste când îi puse de gât funia 
de mătase. Retrăia totul secvenţă cu secvenţă - revedea lumina 
argintie a zorilor ce pogora printre firele albăstrui de iarbă, pâcla 
ce învăluia soarele de dimineaţă, soldatul cu braţele vânjoase și 
privirea plină de regrete și femeia în vârstă cu giulgiul ce flutura 
în vânt. Simțea teama. Neliniștea. Nimicnicia. Acum, însă, în 
timp ce închidea ochii, în minte i se creiona un alt univers al 
durerii - cel al unui rege-băiețandru, care stă în faţa unui birou 
de abanos și scrie o scrisoare unei fete condamnate la moarte, 
pe când razele de soare îi mângâie umerii. Băiatul se oprește 
brusc, cu mâna deasupra pergamentului. Apoi, străbate 
coridoarele în fugă, urmat de vărul său. Se năpustește în curtea 
zugrăvită în nuanţe de argintiu și cenușiu, peste care plutește 
vălul întunecat al morţii... 

Intrebându-se dacă n-ajunse prea tărziu. 

Inăbușindu-și un strigăt de durere, Șeherezada aruncă husa 
de piele împreună cu sulurile de pergament. 

Tabloul devenea la fel de copleșitor ca zorii plumburii ai unei 
zile învăluite în nori de furtună. Nu mai voia să obţină răspunsuri 
doar de dragul Shivei. Din clipa în care Khalid își contopise 
buzele cu ale ei pe aleea din suk, povestea nu se mai clădea 
doar în jurul dorinţei de răzbunare. Căci își dorea cu ardoare ca, 
în spatele acestei nebunii, să existe un motiv - un motiv bine 
întemeiat, care să-i permită să rămână cu el. Să-i stea alături, 
să-i readucă zâmbetul pe buze cu râsetele ei, să-i depene 
povești la lumina lămpii și să-și împărtășească secrete învăluiţi 
în întuneric. Să adoarmă în braţele lui și să se trezească în zorii 
unei zile strălucitoare. 

Dar era prea târziu. 

Khalid juca rolul lui Mehrdad într-o poveste de coșmar. lar 
Șeherezada tocmai îi deschisese ușa. Și văzuse cadavrele 
tinerelor ucise. Fără explicaţie. Și fără temei. 

Și neavând nimic din toate acestea, Șeherezada știa ce avea 
de făcut. 

Khalid trebuia să plătească pentru faptele sale cumplite. 
Pentru vieţile curmate după bunul lui plac. 

Chiar dacă era aerul pe care ea îl respira 

Chiar dacă îl iubea mai presus de cuvinte. 


VP - 256 


Soldaţii mergeau mult prea aproape de el, iar prezenţa lor îl 
irita. 

Torțele strălucitoare și tropăitul pașilor îi înteţeau și mai tare 
durerea cumplită de cap. 

Când, sub imperiul emoţiilor, o santinelă scăpă sabia pe 
podea, scoțând un zgomot ce-ar fi trezit și morţii, Khalid își 
adună întreaga putere a voinței ca să nu-i smulgă tânărului 
brațul din umăr. 

Se opri, în schimb, pe coridorul întunecat și își apăsă fruntea 
cu mâinile. 

— Plecaţi! le porunci el soldaților. 

— Sayyidi!... 

— Plecaţi odată! ţipă Khalid, cu tâmplele zvâcnindu-i de 
durere, în timp ce ecoul îi purta cuvintele pe coridoare. 

Soldaţii se uitară unii la alţii, apoi se înclinară în faţa lui și 
plecară. 

Jalal rămase rezemat de perete, privindu-l pe Khalid cu o 
expresie gravă pe chip. 

— A fost un gest copilăresc din partea ta, îl mustră el, odată 
ce soldații dispărură după colț. 

— Și tu ești liber să pleci, dacă vrei, ripostă Khalid, 
îndreptându-se din nou spre camera lui. 

Jalal îi tăie calea. 

— Arăţi cumplit, îi spuse el, cu ochii strălucitori și fruntea 
brăzdată de îngrijorare. 

Khalid îi susținu privirea, calm și rezervat. 

— Bănuiesc că te aștepți să dezvolt subiectul, bazându-te pe 
perspicacitatea ta care te-a ajutat să observi o stare, de altfel, 
evidentă. Îmi pare rău, dar am avut o seară istovitoare, căpitane 
al-Khoury. 

— Sunt extrem de îngrijorat. 

— Nu e cazul, îi răspunse Khalid, părând uimit. 

— Dacă refuzi să vorbim despre ce s-a întâmplat în seara 
asta, mă văd nevoit să insist asupra problemei. 

— lar răspunsurile mele te vor dezamăgi de fiecare dată. 

— Nicidecum, ripostă Jalal, încrucișându-și braţele pe piept. Te 
afli pe marginea prăpastiei. Tresari la cel mai mic zgomot și erai 
în stare să-i zbori capul de pe umeri sărmanului băiat pentru că 
a scăpat sabia pe podea. 


VP - 257 


— Băiatul nu și-a băgat sabia în teacă, deși se împiedica la 
fiecare pas. A avut noroc că n-a căzut în lama propriei sale 
nechibzuinţe. 

— Sarcasmul tău devine tot mai usturător odată cu trecerea 
timpului. Și se armonizează de minune cu aroganța ta. Dar nu 
mi se mai pare atât de amuzant. 

Khalid îl străfulgeră cu privirea pe vărul său. Sângele îi pulsa 
în gât și îi zvâcnea în tâmple. Vederea i se înceţoșa la fiecare 
zvâcnire. 

Porni din nou, trecând pe lângă Jalal. _ 

— Ce-ai făcut în seara asta, sayyid? îi strigă Jalal. Iti dai oare 
seama că ai pus în pericol întregul regat atunci când ai depus 
armele la porunca asasinului plătit? Ar fi putut să te ucidă, iar 
Khorasanul ar fi rămas fără suveran. Le-ai fi permis mercenarilor 
lui Salim să ne lase fără cârmuitor în condiţiile în care ne aflăm 
în pragul războiului cu Parţia, spuse el, făcând o pauză pentru ca 
vorbele sale să aibă impactul scontat. Și totul de dragul unei 
fete - dintre atâtea altele, adăugă apoi. 

Auzindu-i spusele, Khalid își pierdu cu totul cumpătul, 
scoțându-și, dintr-o singură mișcare, șamșirul din teacă și 
năpustindu-se cu furie asupra lui Jalal. Ridică vârful curbat al 
lamei și îl îndreptă spre inima vărului său. 

Jalal rămase încremenit pe loc, afișând o expresie calmă pe 
chip ce contrasta cu situaţia primejdioasă în care se afla. 

— Probabil că o iubeşti nespus de mult, Khalid-/an. 

După o clipă, califul lăsă sabia jos, cu fruntea brăzdată de 
durere și consternare. 

— Dragostea este... doar o umbră a sentimentelor pe care le 
trăiesc. 

— Ca văr, mă bucur să aud asta, spuse Jalal, cu un zâmbet 
trist pe buze. Dar, pentru că sunt și căpitanul gărzilor tale, te-aș 
minţi dacă ţi-aș spune că faptele tale din seara asta nu m-au 
tulburat cumplit de tare. Nu porţi grija unei singure fete. 

— Sunt perfect conștient de asta, îi răspunse Khalid, băgându- 
și sabia în teacă. 

— N-aș pune mâna în foc că lucrurile stau chiar așa. Dacă ai 
de gând să dai dovadă de aceeași nechibzuinţă ca până acum, 
cred că a venit timpul să-i spui adevărul Șeherezadei. 


VP - 258 


— Nu sunt de acord. De aceea, o să punem punct aici 
discuţiei, încheie Khalid, străbătând din nou coridorul, urmat 
îndeaproape de Jalal. 

— Face parte din familie acum. Dacă ești dispus să-ţi dai și 
viața pentru ea, atunci e momentul să-i împărtășim secretul 
nostru, insistă Jalal, pe un ton domol. 

— Nu. 

— Mărturisește-i totul, Khalid-jan! îl rugă Jalal, punându-i 
mâna pe umăr. Are dreptul să știe. 

— Și tu cum ai reacţiona la aflarea unei vești ca aceasta? îl 
întrebă califul, dându-i mâna la o parte. Ce-ai face dacă ai 
descoperi că viaţa îţi atârnă de un fir de păr, dominată de un 
blestem înspăimântător? 

— Viaţa mea se află mereu în primejdie. Ca și a ta. Ceva îmi 
spune că nici Şazi nu trăiește într-o lume iluzorie, lipsită de 
pericole. 

— Nu-mi pasă, îi răspunse Khalid. Nu sunt pregătit să-i spun. 

— Și nu vei fi niciodată. Pentru că o iubești și facem tot ce ne 
stă în putinţă să-i protejăm pe cei dragi, spuse Jalal, oprindu-se 
pe coridorul ce ducea spre camera lui Khalid. 

Acesta își continuă drumul pe holul de marmură și piatră, fără 
să-i mai arunce vreo privire. 

— Sayyidi! îl strigă Jalal. Cheamă-l pe fachir în seara asta! Pari 
foarte încordat. 

Khalid trecu pragul primelor uși și, traversând anticamera, se 
îndreptă spre camera sa. Ezită ușor înainte de a-i face semn din 
cap unuia dintre soldaţi, care apăsă pe mânerul de bronz și îi 
deschise ușile. 

Când îi trecu pragul, Khalid descoperi că încăperea era 
învăluită în tăcere. Într-o tăcere mormântală. Singurele lucruri 
ce nu-și găseau locul acolo erau pânzele de in pătate de sânge 
și ulciorul de apă care zăceau lângă divanul său... 

Dar și fata cufundată într-un somn adânc. 

Șeherezada stătea întinsă pe o parte. Părul negru i se revărsa 
în cascadă pe cuvertura de mătase și își ţinea genunchii îndoiţi 
și rezemaţi de singura pernă de pe divanul lui Khalid. Genele 
negre și ușor curbate îi atingeau pielea fină de sub ochi, iar 
bărbia mândră și ascuţită îi era învăluită printre faldurile de 
mătase ale pledului. 


VP - 259 


Khalid se așeză ușor pe divan, stavilindu-și dorința de a o privi 
îndelung. Nici s-o atingă nu era o idee prea bună. 

O fată atât de primejdioasă! O pacoste în adevăratul sens al 
cuvântului! Un Munte de Adamant, un magnet care smulge 
fierul corăbiilor, scufundându-le pe fundul mării. Doar cu un 
zâmbet și o strâmbătură din nas. 

Dar chiar dacă era conștient de asta, se lăsă prins în mrejele 
ei. Cedă dorinţei de a-i fi alături. Oftând adânc, Khalid lăsă 
șamșir-ul pe podea și se așeză lângă ea. Își aţinti ochii în tavan, 
privind flacăra lămpii de aur aflată deasupra capului său. Până și 
lumina ei difuză îi provoca o durere cumplită de ochi. Inchise 
pleoapele, încercând să înlăture oboseala și să înăbușe 
frământările și chinurile monstrului înlănţuit, ale cărui strigăte 
de durere îi răsunau necontenit în minte. 

Șeherezada se mișcă în somn și se întoarse cu faţa spre el, 
atrasă parcă de propriile-i dorinţe tainice. Mâna îi căzu pe 
pieptul lui Khalid, iar fruntea și-o rezemă de umărul lui, scoțând 
un suspin stins. 

În ciuda faptului că era perfect conștient de greșeala pe care 
o făcea, Khalid își îndreptă spre ea ochii arzători. 

O fată primejdioasă. De o frumuseţe răpitoare. 

O distrugătoare de lumi și o urzitoare de minuni. 

Dominat acum de dorinţa de a o atinge, ce-i învingea 
rațiunea, Khalid o cuprinse cu brațul într-o îmbrăţișare tandră. 
Își îngropă faţa în părul ei, îmbătându-se cu aceleași miresme de 
liliac ca cele din grădina aflată în faţa ferestrei sale. Mâna ei 
micuță și graţioasă se mișcă din nou pe pieptul lui, zăbovindu-i 
deasupra inimii. 

Indiferent ce calvar va trebui să îndure acum. Indiferent ce 
năpaste se vor abate asupra lui. Nimic nu mai conta în clipa 
aceea. 

Atunci, auzi un zgomot în colțul cel mai îndepărtat al camerei. 

Clipi de mai multe ori, încercând să vadă ce se petrece. Se 
încordă ca un arc în clipa în care i se păru că zărește ceva 
mișcându-se prin încăpere. Khalid strânse din ochi, încercând să 
deslușească ceva prin pâcla și umbrele ce-i întunecau vederea. 
Durerea atroce de cap se intensifică și mai tare odată cu 
sângele ce-i zvâcnea tot mai puternic prin vene sub imperiul 
unui pericol nevăzut. 


VP - 260 


O altă umbră i se păru că zbură prin cameră, de data aceasta 
în celălalt colț al încăperii. 

Khalid își retrase braţul pe care îl ţinea peste Șeherezada și 
înșfăcă iute ulciorul de apă de pe divan. 

Când o altă umbră de lângă birou îi atrase atenţia, Khalid 
aruncă ulciorul de apă și sări în picioare, cu șamșir-ul în mână. 

Zgomotul răsunător al ulciorului care se izbi de biroul de 
abanos o trezi din somn pe Șeherezada. Ea se ridică în capul 
oaselor, țipând înspăimântată. 

— Khalid! Ce s-a întâmplat? 

El păstră tăcerea, scrutând, în schimb, cu o privire stăruitoare 
biroul cufundat într-o liniște mormântală. Clipi din nou. De mai 
multe ori. Ochii îl ardeau cumplit, mistuiţi parcă de mii de 
flăcări. Își cuprinse fruntea în mâini și scrâșni din dinţi. 

Șeherezada se ridică de pe divan și se îndreptă spre el. 

— Te-ai... rănit? 

— Nu. Încearcă să te culci la loc! îi răspunse Khalid, pe un ton 
ce i s-a părut mult prea aspru chiar și lui. 

— Minţi, îi spuse ea, cuprinzându-i mâinile cu degetele ei moi. 
Ce-ai pățit? 

— Nimic, îi răspunse el, pe un ton mult mai tăios decât ar fi 
vrut, sfâșiat de o durere mistuitoare. 

— lar mă minţi, ripostă ea, apucându-l de braţ. 

— Șeherezada... 

— Dacă n-ai de gând să-mi spui adevărul, plec imediat de aici. 

Khalid păstră tăcerea, biruit de monstrul ce punea stăpânire 
pe mintea lui cu o forţă covârșitoare. 

— lar. Și iar, murmură ea, înăbușindu-și hohotele de plâns. 

Se întoarse pe călcâie și porni spre ușile din lemn de abanos. 

— Stai! îi spuse Khalid, încercând s-o urmeze. 

Durerea nimicitoare de cap și vederea tot mai încețoșată îl 
împiedicară însă să facă vreun pas. Bolborosind cuvinte 
incoerente, Khalid scăpă șamșir-ul din mână și se prăbuși în 
genunchi, cuprinzându-și capul în mâini. 

— Khalid!  îngăimă Șeherezada, alergând spre el și 
ghemuindu-se în faţa lui. Ce se întâmplă? 

Dar nu putea să-i răspundă. 

O auzi însă pornind în fugă spre uși și deschizându-le larg. 

— Stăpână! o întâmpină unul dintre soldaţi. 


VP - 261 


— Chemaţi-l pe căpitanul... nu, pe generalul al-Khoury! îi 
porunci ea. Acum! 

Rămase pe loc până când auzi o bătaie ușoară în ușă. 

— Stăpâna mea, începu unchiul lui. S-a întâmplat...? 

— Vă rog să faceți ceva! Are dureri cumplite de cap. 

Teama din glasul ei îl tulbură pe Khalid. Mai mult decât voia 
să recunoască. 

— Rămâneţi cu el! Mă întorc imediat. 

Și ușa se închise în urma lui. 

Șeherezada se întoarse lângă el. Khalid se rezemă de 
marginea divanului și, punându-și coatele pe genunchi, își apăsă 
atât de tare fruntea cu mâinile, încât începu să vadă scântei 
multicolore. 

Când ușa se deschise din nou, o simţi pe Șeherezada 
apropiindu-se de el. 

— Sayyidi! răsună vocea fachirului. 

Khalid oftă adânc, strângând în continuare din ochi. 

— Stăpână, vă rog să veniţi cu mine! îi spuse unchiul lui. 

Ea se încordă, pregătindu-se să riposteze. 

— Eu... 

— Şeherezada-jan! interveni blând unchiul lui Khalid. Vă rog! 

— Nu, îngăimă califul, luând-o de mână. Rămâne aici. 

— Khalid-/an! 

El își deschise cu greu ochii ce-i ardeau în orbite și îl privi 
stăruitor pe unchiul său. 

— Soţia mea rămâne aici. 


VP - 262 


e Ava 


Șeherezada nu înţelegea nimic din scena ce se desfășură în 
faţa ochilor ei. 

Bătrânul straniu, înveșmântat în alb, nu pășea cu mersul 
obișnuit al unui om de rând. Nu clipea și nici nu părea să 
respire. 

Și o scruta cu o privire atât de pătrunzătoare, încât simţi mai 
multe noduri în stomac. 

— Sayyidi! repetă el, apropiindu-se de Khalid. 

Fără să mai rostească vreun cuvânt, califul își înclină capul. 
Bărbatul își așeză mâinile lângă tâmplele lui. Apoi, închise ochii. 
Șeherezada simţi cum aerul din încăpere încremenește brusc, 
apoi, fiori reci pe șira spinării și o gheară în inimă. 

Când străinul ciudat deschise din nou ochii, aceștia străluceau 
orbitor, ca niște văpăi. Între mâinile sale luă ființă un cerc de 
foc, care îi cuprinse întreaga frunte a lui Khalid. 

Șeherezada simţi o arsură în piept, reușind cu greu să-și 
stăvilească un icnet de durere. Gândul îi zbură la senzația pe 
care o simţise săptămâna trecută... și la covorul zburător. 

Cercul de lumină din jurul capului lui Khalid fremăta tot mai 
strălucitor înainte de a se înălța în aer ca o spirală 
incandescentă. Apoi, se retrase în mâinile încovoiate ca niște 
gheare ale bătrânului. 

lar senzaţia de arsură dispăru din pieptul Șeherezadei. 

Khalid elimină încet aerul din plămâni. Și își aplecă ușor 
umerii în faţă și începu ușor-ușor să se relaxeze. 

— iți mulțumesc, îi șopti el bărbatului, cu glasul aspru și 
ragușit. 

Șeherezada își ridică ochii spre acest vrăjitor straniu. Și văzu 
că o scruta din nou cu aceeași privire pătrunzătoare. 

— Și eu îţi mulțumesc, repetă Șeherezada, pierzându-și graiul. 

Bătrânul îl privi încruntat pe Khalid, cu ochii înotându-i în 
valuri de neliniști. 

— Sayyidi!... 

— Ti-am apreciat întotdeauna sfaturile. Și îți cunosc foarte 
bine temerile, îl întrerupse Khalid, pe un ton domol. 


VP - 263 


— Lucrurile se înrăutățesc, spuse bătrânul, ușor șovăitor. Și 
vor continua să meargă pe acest făgaș. 

— Înţeleg prea bine. 

— lertaţi-mi impertinenţa, sayyidi, dar nu cred că înţelegeți 
gravitatea situaţiei! V-am prevenit și mai demult, iar acum 
temerile mele cele mai cumplite încep să prindă tot mai mult 
contur. Nu veţi mai rezista mult, dacă nu veţi reuși să găsiţi o 
cale ca să dormiţi... 

— Te rog! îl întrerupse din nou Khalid, ridicându-se în picioare. 

Bătrânul se retrase și se înclină în faţa lui cu o graţie aproape 
nefirească. 

— Îţi mulţumesc din nou, îi spuse apoi Khalid, aplecându-se 
înaintea lui. 

— Nu-mi mulțumiți, sayyidi! îi răspunse bătrânul, 
îndreptându-se cu pași ușori spre ușile de abanos. Sper ca 
ajutorul meu să confere viaţă lungă unui suveran magnific. Aveţi 
grijă să-i acordaţi această șansă și să-mi arătaţi că nu m-am 
înșelat! 

Puse apoi mâna pe mânerul de bronz, zăbovind o clipă ca să-i 
mai arunce o privire Șeherezadei înainte de a se face nevăzut în 
întuneric, lăsându-i complet singuri. 

Khalid se așeză la marginea divanului, cu ochii înroșiţi și 
chipul crispat. 

Șeherezada se așeză lângă el. Un timp, nu spuse nimic, iar 
atmosfera deveni tot mai apăsătoare, încărcată de gânduri 
nerostite. 

Apoi, el își întoarse capul spre ea, rupând tăcerea: 

— Înainte de a... 

— Nu poţi să dormi? îl întrerupse ea, cu glas șoptit. 

— Nu, îi răspunse el, trăgând adânc aer în piept. 

— De ce? 

Khalid se aplecă ușor în față și câteva șuvițe negre de păr Îi 
căzură pe frunte, dezmierdându-i-o cu atingerea lor mătăsoasă. 

— Spune-mi! insistă ea, luându-l de mână. 

El îi aruncă o privire piezișă, iar suferinţa pe care i-o citi în 
ochi o lăsă fără suflare. 

— Te rog, Khalid! îl imploră Șeherezada, cuprinzându-i mâna 
în căușul palmelor ei. 

El încuviință din cap. 


VP - 264 


— Înainte de a începe să-ţi depăn povestea, aș vrea să știi că 
îmi pare nespus de rău. 

— Pentru ce? îl întrebă ea, cu inima fremătându-i în piept. 

— Pentru tot. Dar, mai ales, pentru ce îţi voi mărturisi acum. 

— Nu... 

— Este o povară prea grea, Şazi, continuă el, cu glasul 
răgușit. Secretul ăsta este plămădit din frământări și suferințe 
sufletești pe care nu mi-am dorit să le cunoști vreodată. Odată 
ce-l vei afla, povara lui îţi va atârna greu pe umeri. Indiferent ce 
se va întâmpla, calvarul cunoașterii sale îţi va întuneca viața. 
Teama, neliniștea, vina - toate îţi vor bântui sufletul pentru 
totdeauna. 

— Aș minţi dacă ţi-aș spune că înţeleg ceva din vorbele tale, îi 
răspunse Șeherezada, respirând încet și cu teamă. Dar dacă 
asta este povara ta - și dacă îți provoacă atâta suferinţă - aș 
vrea să o cunosc. 

Khalid își aţinti privirea asupra podelei negre de onix. 

— O chema Ava. 

— Ava? 

— Și a fost prima mea soţie. M-am căsătorit cu ea la puţin 
timp după ce-am împlinit șaptesprezece ani. A fost o căsătorie 
de convenienţă. O căsătorie pe care am aranjat-o ca să evit un 
destin mult mai cumplit, credeam eu atunci. Cât de tare m-am 
înșelat! 

Khalid își împleti degetele cu ale ei. 

— Nu eu eram hărăzit să conduc Khorasanul. Fratele meu, 
Hassan, a fost crescut ca să preia tronul. Când a pierit pe 
câmpul de luptă, era prea târziu pentru tatăl meu ca să mai 
îndrepte răul făcut în toţi anii în care m-a pedepsit pentru 
păcatele mamei mele. Nu ne unea nimic - cu excepţia 
amintirilor sângeroase și a dorinţei de răzbunare. La moartea 
lui, eram la fel de nepregătit să cârmuiesc un regat ca orice alt 
băiat orbit de ură. Așa cum mi-ai spus cândva - eram cât se 
poate de previzibil. Previzibil de mânios. Previzibil de plictisit și 
de obosit. 

Șeherezada îl privea pe Khalid învăluindu-se tot mai mult în 
vălul trist al amintirilor. 

— Eram, de asemenea, hotărât să întruchipez prototipul 
regelui pe care tata îl ura din tot sufletul. Înainte de a muri, a 
vrut să mă căsătorească cu Yasmine - ca să unească regatul 


VP - 265 


Khorasanului cu cel al Parţiei. După moartea sa, sfetnicii lui au 
continuat să mă preseze să închei această alianţă. Chiar și 
unchiul Aref considera că era o decizie înţeleaptă, deși complet 
nefericită. Eu am continuat să refuz cu încăpățânare - ajungând 
chiar să-i alung pe sfetnicii tatălui meu și să-mi alcătuiesc 
propriul meu divan. 

— Atât de tare o dispreţuiești pe Yasmine? îl întrebă 
Șeherezada, cu chipul crispat. 

— Natura a înzestrat-o pe Yasmine cu foarte multe calităţi, îi 
răspunse Khalid, clătinând din cap, dar n-am simţit niciodată 
vreo afecțiune pentru ea. Mai mult decât atât, nu voiam cu 
niciun chip să-mi unesc familia cu cea a lui Salim Ali el-Sharif. 
Când mama era în viaţă, acesta o trata ca pe târfa unui nabab, 
iar după moartea ei, n-a pierdut niciodată ocazia ca s-o 
vorbească de rău. Deși eram doar un copil, îmi amintesc și acum 
cu câtă ardoare așteptam ziua în care aveam să-l pedepsesc 
pentru toate lucrurile defăimătoare pe care le spusese despre 
ea, îi povesti Khalid, cu o grimasă amară în colțul gurii. 

— Răzbunarea nu ţi-a oferit alinarea pe care ţi-ai dorit-o, nu-i 
așa? îl întrebă Șeherezada, pe un ton domol. 

— Nu. Nici pe departe. Și nici n-o va face vreodată. 
Răzbunarea nu va înlocui niciodată nimic din ce-am pierdut. 

Șeherezada înghiţi în sec și își întoarse privirea în altă parte. 

— Probabil că refuzul tău de a o lua pe Yasmine de soție l-a 
înfuriat cumplit de tare pe Salim. 

— N-am refuzat niciodată. Căci n-am ajuns până acolo. Când 
presiunile de a mă căsători cu Yasmine - de a consolida 
legăturile dintre regatele noastre și de a-mi creiona imaginea 
unui calif tânăr și puternic - au devenit tot mai apăsătoare, am 
ajuns la concluzia că cea mai bună cale de a evita insulta unui 
refuz categoric și fățiș era de a mă căsători cu altcineva. Ava 
provenea dintr-o familie bună din Rey și era o fată inteligentă și 
plăcută. După ce ne-am căsătorit, am încercat să fiu atent cu 
ea, dar nu era deloc ușor. Mai aveam încă multe lucruri de 
învăţat ca suveran, iar noţiunea de soț îmi era complet străină. 
La fel ca și mine, Ava nu era nici ea pregătită să-mi 
împărtășească gândurile și sentimentele ei, iar momentele pe 
care le petreceam împreună erau adesea cufundate în tăcere. 
Încetul cu încetul, a început să devină distantă... și tristă. Cu 
toate acestea, nu mi-am făcut timp să aflu motivele. După 


VP - 266 


câteva luni de căsnicie, s-a retras complet în cochilia ei, iar 
întâlnirile noastre au devenit tot mai rare. Sincer să fiu, 
stângăcia mă împiedica s-o caut. În rarele ocazii în care am 
încercat să vorbesc cu ea, o vedeam mereu pierdută într-o lume 
a ei - o lume pe care n-am încercat niciodată s-o înțeleg. 

Cu fiecare cuvânt pe care îl rostea, părea tot mai istovit și mai 
tras la faţă. 

— Totul s-a schimbat în clipa în care Ava a aflat că poartă un 
prunc în pântec. A devenit o cu totul altă persoană. A început să 
zâmbească din nou. Și să facă planuri de viitor. Mi-am imaginat 
că totul avea să fie bine de acum încolo și, în naivitatea mea, m- 
am bucurat nespus de mult. 

Khalid închise ochii pentru o clipă înainte de a continua. 

— Dar câteva săptămâni mai târziu, a pierdut copilul. Nimic 
nu-i putea alina suferința Avei. Stătea zile întregi închisă în 
camera ei, mâncând doar cât să supravieţuiască. Ori de câte ori 
mă duceam s-o văd, refuza să vorbească cu mine. Dar nu era 
niciodată mânioasă. Ci îngrozitor de tristă. Amărăciunea pe care 
i-o citeam în priviri îmi sfâșia sufletul. Într-o seară, când m-am 
dus la ea, s-a ridicat în capul oaselor în pat și m-a antrenat într-o 
discuţie. M-a întrebat dacă o iubesc. Eu am încuviințat din cap, 
deoarece nu puteam să îmbrac adevărul în cuvinte. Atunci, m-a 
rugat să i-o spun cu glas tare. Măcar o dată, căci nu i-am spus-o 
niciodată. Ochii cu care mă privea îmi mistuiau sufletul - păreau 
două izvoare nesecătuite de tristeţe. Așa că am minţit-o. l-am 
spus că o iubesc... iar ea mi-a zâmbit. 

Retrăind clipele de coșmar din trecut, simţi fiori reci pe șira 
spinării și își cuprinse fruntea în mâini. 

— A fost ultimul lucru pe care i l-am spus. O minciună. O 
minciună sfruntată - născută din cele mai bune intenţii. Ca cele 
pe care le invocă un laș în încercarea de a-și justifica 
slăbiciunile. N-am dormit prea bine în noaptea aceea. Atitudinea 
ei complet schimbată îmi tulbura gândurile. A doua zi de 
dimineață, m-am dus s-o văd. Pentru că nu îmi răspunsese 
nimeni la ușă, am deschis-o singur. Nu era în pat. Când am 
strigat-o, am primit aceeași tăcere apăsătoare. 

Khalid făcu o pauză, cu chipul răvăşit de amintiri. 

— Am găsit-o pe balcon cu o funie de mătase de gât. Era 
singură și rece ca gheaţa. Lipsită de viaţă. Nu-mi amintesc prea 
mult din dimineaţa aceea. Singurul gând care îmi trecea prin 


VP - 267 


minte era că a murit singură, fără ca cineva să-i ofere alinare și 
mângâiere. Fără să-i pese cuiva de suferinţa sa. Nici măcar 
soțului ei. 

Șeherezada își stăvilea cu greu lacrimile ce amenințau să-i 
brăzdeze obrajii. 

— După ce-am așezat-o în locul ei de odihnă, am primit o 
invitaţie din partea tatălui ei, care mă chema acasă la el. Mistuit 
de regrete, dar și de dorința de a arăta familiei ei puţin respect, 
m-am dus să-l văd, în ciuda împotrivirilor celor din jur. Nu 
înțelegeau ce-ar fi putut să discute tatăl ei cu mine între patru 
ochi. Le-am ignorat însă temerile, continuă Khalid, trăgând 
adânc aer în piept. Deși erau îndreptăţiţi să le aibă. 

Își retrase mâna din căușul palmelor Șeherezadei și căzu într- 
o tăcere adâncă. 

— Khalid! 

— O sută de vieti în schimbul celei pe care ai curmat-o. O 
viață luată la fiecare ivire a zorilor. De vei da greș, fie și o 
singură dată, îti voi răpi tot ce-ti dorești. Îţi voi răpi și orașul. Şi 
voi curma alte mii și mii de vieți. 

Șeherezada îl asculta rostind cuvintele din memorie, cu ochii 
adânciţi în tâlcul lor ascuns. 

Și atunci totul căpătă sens cu puterea unui fulger ce lovește 
piscul unui munte. 

— E un blestem?! întrebă ea, în șoaptă. Tatăl Avei... te-a 
blestemat? 

— A dat viaţă blestemului său. În faţa mea, și-a înfipt 
hangerul în inimă, plătind vraja cu propriul sânge. Ca să mă 
pedepsească pentru soarta crudă pe care a avut-o fiica sa. 
Pentru nepăsarea cu care i-am tratat comoara cea mai de preţ. 
Voia ca și alţii să-i cunoască durerea. Și să mă dispreţuiască la 
fel de mult ca și el. Mi-a poruncit să distrug viaţa a o sută de 
familii din Rey. Să mă căsătoresc cu fiicele lor și să le jertfesc în 
Zori, sortindu-le același destin ca cel al Avei. Să le răpesc 
părinţilor speranţa zilei de mâine. Fără să le ofer vreun temei. 
Nimic altceva, decât o ură covârșitoare din care se vor hrăni 
până la sfârșitul zilelor lor. 

Șeherezada își șterse lacrimile ce-i curgeau acum pe obraji. 

Shiva! 

— La început, am refuzat să mă supun. Chiar și după ce am 
realizat că și-a vândut sufletul celei mai întunecate magii ca să 


VP - 268 


dea viaţă blestemului său, chiar și după nopţi întregi în care n- 
am închis un ochi. N-am putut să încep acest ciclu al morții și al 
distrugerii. Apoi, însă, ploile au încetat să mai cadă. Fântânile au 
secat. lar albiile râurilor au dispărut. Oamenii din Rey piereau 
nimiciţi de boli și foamete. Și atunci am început să înțeleg ce se 
întâmplă. 

— „Îţi voi răpi orașul,” murmură Șeherezada, amintindu-și 
seceta cumplită care distruse culturile din timpul ultimului sezon 
al recoltelor. 

— „Și voi curma alte mii și mii de vieţi”, continuă el, dând din 
cap. 

lată! În sfârșit! O explicaţie. 

Un motiv pentru toate aceste morți lipsite de sens. 

Dar de ce nu mă simt mai bine? 

Șeherezada îi studia profilul lui Khalid în lumina difuză a 
lămpii, în timp ce el continua să privească podeaua. 

— Câte jertfe ţi-au mai rămas? întrebă ea. 

— Nu multe. 

— Și ce se va întâmpla dacă... dacă nu te vei supune până la 
sfârșit? 

— Nu știu, îi spuse el, cu umerii gârboviţi, ce trădau o povară 
nevăzută și un răspuns dinainte cunoscut. 

— Dar... a plouat. A plouat de două ori în cele două luni de 
când sunt la palat. Poate că blestemul și-a pierdut puterea. 

El își întoarse ochii spre ea și o privi cu un zâmbet pe 
jumătate trist. 

— Dacă ar fi așa, n-aş mai cere nimic cerurilor. 

— Khalid, dar dacă..., îngăimă ea, înțelegând prea bine ce se 
petrecea în sufletul lui. 

— Nu! Nu mă întreba asta! o sfătui el, cu glas aspru și ușor 
ameninţător. 

Inima îi bătea năvalnic în piept sub imperiul unui nou val de 
teamă. 

— Atunci, nu te-ai gândit să... 

— Nu. Și nici n-o să mă gândesc vreodată, îi răspunse el, 
cuprinzându-i bărbia între palme. Sub niciun chip și în nicio 
împrejurare. 

Ea clătină din cap, înfigându-și cu putere unghiile în carne ca 
să-și stăvilească freamătul trupului. 


VP - 269 


— Eşti caraghios, Khalid Ibn al-Rashid. Sunt doar o simplă 
fată. Tu ești califul din Khorasan și ai în grija ta un întreg regat. 

— Dacă tu ești o simplă fată, atunci eu sunt doar un simplu 
băiat. 

Șeherezada închise ochii, neputând să-i susțină focul din 
priviri. 

— Ai auzit ce-am spus, Șeherezada al-Khayzuran? 

Când refuză să-i răspundă, îi simţi buzele atingându-i ușor 
fruntea. 

— Vită-te la mine! îi spuse Khalid, pe un ton blajin, stând atât 
de aproape de ea, încât îi mângâia pielea cu tonalităţile lui calde 
și încurajatoare, dar și cu nuanțele reci ale disperării. 

Șeherezada deschise ochii. 

— Suntem doar un băiat și o fată, îi spuse el, rezemându-și 
fruntea de a ei. 

— Dacă ar fi așa, n-aș mai cere nimic cerurilor, îi răspunse ea, 
cu un zâmbet amar pe buze. 

Khalid o așeză din nou pe pernă și o luă în brațe. Ea își 
rezemă capul de pieptul lui. 

Și rămaseră amândoi adânciţi în tăcere până când zorile 
argintii se iviră la orizont. 


VP - 270 


e Contopiţți în uitare 


Khalid studia planurile întinse pe biroul din fața lui. 

Noul sistem de apeducte, menit să transporte apa dintr-un lac 
aflat în apropiere până în rezervoarele subterane ale orașului, 
presupunea eforturi costisitoare și îndelungate. Sfetnicii săi îl 
sfătuiseră să nu întreprindă o acţiune atât de riscantă tocmai 
din aceste motive, dar și din multe altele. 

Nici nu era de mirare. 

Căci ei nu erau preocupaţi de ameninţarea unei secete 
iminente. 

Khalid își plimbă mâna pe pergament, analizând cu grijă 
schițele minuţios realizate de cei mai iscusiți ingineri și 
cărturari. 

Toate aceste minţi luminate erau la dispoziţia lui. Toţi acești 
învăţaţi se aflau la degetul lui mic. 

Era califul din Khorasan. Așa-zisul suveran al suveranilor. Se 
afla în fruntea unei renumite armate de soldaţi, iar timp de 
doisprezece ani, se antrenase cu cei mai buni luptători din 
regat. Petrecuse doisprezece ani din viață perfecționându-și 
talentul de spadasin ca să devină unul dintre cei mai buni 
dueliști din Rey. Mulţi îl considerau și un strateg de excepţie. 

Dar, în ciuda acestor pretinse atribute, nu avea încă puterea 
să-și apere adevăratele comori. 

Poporul. 

Și regina. 

Nu reușea să aplaneze acest conflict. Nu fără un sacrificiu 
covârșitor. 

Khalid analiza consecinţele comportamentului său egoist. 
Faptul că punea în balanţă viaţa unei fete alături de cea a unui 
popor întreg avea să fie răstălmăcit. Și aspru judecat. 

Multe alte fete își sacrificaseră deja viaţa pe altarul acestui 
blestem. Pieriră din cauza neputinței lui Khalid de a observa 
suferința mistuitoare a primei lui soţii. Din cauza nepăsării sale. 

Ce drept avea să decidă care dintre vieţi era mai de preț? 
Cine era el, la urma urmei? 


VP - 271 


Un rege-băieţandru de optsprezece ani. Un ticălos cu inimă de 
piatră. 

Un monstru. 

Închise ochii. Și își încleștă mâinile în pumni deasupra 
pergamentului. 

De acum înainte, va lua singur toate hotărârile. Chiar dacă 
aveau să fie îngrozitor de egoiste. Chiar dacă avea să fie judecat 
și pedepsit pentru asta. 

Nu va mai cădea pradă nepăsării. Se va lupta până la ultima 
suflare să-și apere comorile. 

S-o salveze pe cea mai dragă. 

Khalid semnă decretul pentru începerea lucrărilor de 
construire a noului sistem de apeducte. Il puse apoi deoparte și 
luă un alt document. În timp ce îl studia cu atenţie, ușile 
dormitorului său se deschiseră, iar vărul său intră ca o furtună în 
cameră. 

Khalid ridică din sprâncene, vădit deranjat de îndrăzneala lui 
Jalal. În momentul în care și unchiul său își făcu apariţia câteva 
clipe mai târziu, purtând pe chip o expresie și mai întunecată 
decât de obicei, califul trase adânc aer în piept și se rezemă de 
perne. 

Privirea lui Jalal era... tulburătoare. 

— Bânuiesc că e ceva important, spuse Khalid, aţintindu-și 
ochii asupra vărului său. 

Pentru că Jalal păstra tăcerea, Khalid se ridică în capul 
oaselor. 

— Sayyidi!..., începu unchiul său. 

— Trebuie să existe o explicaţie, spuse Jalal, cu vocea 
fremătătoare, strângând atât de tare sulul de pergament în 
pumnul stâng până când i se albiră încheieturile. 

— Jalal-jan!... 

— Te rog, tată! Lasă-mă pe mine să vorbesc! îi spuse Jalal 
peste umăr, cu glasul răgușit. 

— Despre ce e vorba? întrebă Khalid, ridicându-se în picioare. 

— Promite-mi că îi vei da șansa să-ţi explice! Nu ţi-ai încălcat 
niciodată cuvântul. Promite-mi că vei face asta! 

— Dă-i pergamentul! îi porunci unchiul său, apropiindu-se de 
Jalal cu o expresie obosită, dar hotărâtă. 

— Nu i-l dau până nu-mi promite ce l-am rugat, îi răspunse 
Jalal, insistența lui frizând nebunia. 


VP - 272 


Khalid se îndreptă spre ei, cu o atitudine rigidă. 

— Nu promit nimic până nu-mi spuneţi despre ce e vorba. 

Jalal ezită. 

— Căpitane al-Khoury? 

— Şazi... și băiatul ăla, îngăimă el, în șoaptă, cu glasul frânt. 

Khalid simţi cum o gheară rece îl strânge de gât. 

— Dă-mi pergamentul! porunci el, întinzând o mână fermă. 

— Promite-mi, Khalid! 

— Nu înțeleg de ce crezi că trebuie să-ți promit ceva în 
numele ei, îi răspunse el, cu glasul neșovăitor, în ciuda ghearei 
care îl strângea de gât ca o menghină. 

— Atunci, promite-i ei! 

— Nu te privește pe tine ce-i promit Șeherezadei. Dă-mi 
pergamentul! 

Jalal oftă adânc înainte de a-i oferi sulul. În timp ce îl întindea, 
Khalid simţi o greutate în piept, ca un duh al relelor ce-și făcea 
sălașul în sufletul lui. 

Citi misiva o singură dată. lar cuvintele îi rămaseră adânc 
întipărite în minte. Își îndreptă apoi privirea spre partea de sus a 
pergamentului. 

lar și iar. 

— Îmi pare rău, Khalid-jan, spuse unchiul lui, pe un ton blajin. 
Nespus de rău. Chiar și eu începusem să cred - îmi doream să 
cred - că e o fată cu totul aparte. 

Jalal clătină din cap și se îndreptă spre Khalid. 

— Chiar așa și este. Te rog, dă-i șansa să-ţi explice! 

— Plecaţi! le porunci Khalid, încet. 

— Nu te lăsa dominat de temeri și suspiciuni! Nu distruge ce- 
ați clădit până acum! 

Unchiul lui îl apucă pe Jalal de umeri. 

— Te iubește! își continuă Jalal pledoaria. Nu e ceea ce pare a 
fi. Poate că, la început, a fost un foc de paie. Acum, însă, aș 
pune rămășag pe viaţa mea că totul s-a schimbat. Te iubește. 
Te implor, nu te lăsa pradă urii! Nu semeni cu tatăl tău. Ești cu 
totul altfel. Și ea e la fel. 

Khalid îi întoarse spatele vărului său, mototolind pergamentul 
în mână. 

lar duhul își descătușa forțele întunecate, umbrind totul în 
calea sa... 

Distrugând un suflet și așa osândit. 


VP - 273 


Șeherezada stătea rezemată de balustrada balconului ei, 
privind o mare de stele strălucitoare presărate pe un cer în 
nuanțele indigoului. 

Nu-i plăcea să stea singură în odaia ei. Umbrele atacatorilor 
păreau s-o pândească în întuneric, ascunse prin cotloanele 
încăperii. 

Șeherezada oftă adânc văzând cum o stea străbate cerul 
întunecat al nopții. 

Işi petrecuse ziua plimbându-se singură prin grădini, evitând 
compania Despinei, ca să analizeze în tihnă lucrurile uluitoare 
pe care le aflase cu o seară în urmă, fără ca lumea 
înconjurătoare să-i tulbure gândurile. 

Din păcate, însă, adevărul nu îi luase povara de pe suflet așa 
cum sperase. 

Căci era mult mai cumplit și mai înfiorător decât și-ar fi putut 
imagina. 

Cea mai bună prietenă a ei își pierduse viaţa de dragul unei 
răzbunări - o răzbunare dezgustătoare și morbidă, pusă la cale 
de un părinte cu minţile rătăcite, care își pierduse copila în 
împrejurări nefericite. Un părinte care voise să-i pedepsească pe 
alţii pentru suferinţa sa. 

Il pedepsise pe Khalid. 

lar Khalid îi pedepsise pe oamenii din Rey. 

Șeherezada trase adânc aer în piept. 

Lumea întreagă se prăbuși într-un hău întunecat și fără fund 
din cauza calvarului unui singur om. 

Işi aţinti privirea asupra mâinilor încleștate pe balustrada rece 
din piatră. 

Aceeași dorinţă de răzbunare o aduse și pe ea la palat. îi 
adăpase ura pentru regele-băieţandru pe care îl considera 
vinovat pentru această suferință fără margini. 

Și acum se afla și ea pe malul unui abis. 

Khalid purta în continuare vina pentru moartea Shivei. El 
fusese cel care dăduse ordinul. El era cel care, în timp ce un 
soldat curma vieţi cu o funie de mătase, scria câte o scrisoare 
familiilor îndoliate. Nu îi împiedicase să le ucidă, așa cum făcuse 
cu ea. l-a lăsat să-și ducă misiunea la bun sfârșit. 

Nimic nu putea schimba cruzimea faptelor. 

Tabloul părea însă cu totul diferit. 


VP - 274 


Și asta pentru că Șeherezada cunoștea acum motivul. Chiar 
dacă era înfiorător și depășea tărâmul realităţii, înțelegea prea 
bine că el nu avusese de ales. 

lar într-o bună zi, s-ar putea să fie nevoit să-i hărăzească și ei 
același destin. 

Vaietul ușilor de la intrare îi atrase atenţia. Șeherezada își 
legă cordonul shamlei și intră în cameră. Într-un colţ, licăreau 
flăcările unor lumânări ce răspândeau în aer un parfum de 
ambră cenușie. 

Khalid stătea în prag, cu chipul învăluit în întuneric. 

Ea îi zâmbi șovăitoare. 

El rămase încremenit ca o stană de piatră. 

Ea îi răspunse cu o privire încruntată. 

— Bine ai venit?! îl întâmpină ea, cu un glas ce i se părea 
straniu chiar și ei. 

Era mai mult o întrebare decât o formulă de întâmpinare. 

— Bine te-am găsit! îi răspunse el, cu o voce aspră și 
amenințătoare, ce-o purta cu gândul la vremurile când tot ce 
împărtășeau erau poveștile depănate la lumina lămpii - tot ce 
spera să împărtășească vreodată. 

Glasul lui o învălui pe Șeherezada într-un zid de gheață. 

— S-a întâmplat ceva? 

El se îndreptă spre ea, ieșind din întuneric. 

Ceva se întâmplase fără doar și poate. 

Dar, în ciuda chipului său rece și distant, ochii lui ca de tigru 
licăreau ca niște văpăi. 

— Khalid! îl strigă ea, cu inima fremătându-i în piept. 

— De cât timp durează povestea asta? o întrebă el, respirând 
încet și îndelung. 

— Ce anume? 

Califul mai făcu un pas spre ea. 

— De cât timp ești îndrăgostită de Tariq Imran al-Ziyad? 

Un icnet îi scăpă atunci de pe buze. Inima i se opri în loc, iar 
genunchii nu păreau s-o mai susţină prea mult timp. 

O minciună! Spune-i o minciună! 

Continua s-o privească cu ochii lui agili ca cei ai unui animal 
de pradă... o pândea și aștepta. 

Știa totul. 

Se temea oare? 


VP - 275 


— Din vara când am împlinit doisprezece ani, îi răspunse ea, 
cu glasul frânt. 

Khalid își strânse mâinile în pumni și se retrase în întuneric. 

— Pot să-ţi explic! începu Șeherezada, pornind după el. Am... 

Când se întoarse spre ea, cuvintele îi pieriră pe buze. 

Căci în mâna dreaptă avea un hanger. 

Ea făcu, înspăimântată, un pas înapoi. 

El își ţinea privirea aţintită asupra podelei de marmură de la 
picioarele ei. 

— În spatele dulapului de abanos din camera mea se află o 
ușă cu un inel mare din alamă. Mânerul nu este unul obișnuit. 
Trebuie să-l răsucești de trei ori la dreapta, apoi de două ori la 
stânga și iar de trei ori la dreapta ca să-l deschizi. Treptele duc 
spre un pasaj subteran, ce te va purta direct spre grajduri. la 
calul meu! Îl cheamă Ardeshir. 

Confuzia punea tot mai mult stăpânire pe sufletul 
Șeherezadei, umbrindu-i spaima. 

— Darnu... 

— Uite, ia hangerul ăsta! îi spuse el, oferindu-i arma. 

Ea clătină din cap, făcând alţi pași înapoi. 

— la-l! îi porunci Khalid, punându-i-l în mână. 

— Nu înțeleg. 

— Vikram așteaptă afară. Te va conduce în camera mea. 
Nimeni nu-ți va sta în cale. la-l pe Ardeshir... și pleacă! îi spuse 
el, cu glasul șoptit, ca o boare de vânt. 

Șeherezada strânse plăselele hangerului în mână, în timp ce 
inima îi bătea nebunește în piept. 

Și atunci Khalid se așeză în genunchi în faţa ei. 

— Ce... ce faci? îngăimă ea. Nu... 

— Shiva bin-Latief, murmură el, rostindu-i numele cu evlavia 
unei rugi, în timp ce își ținea capul plecat și ochii închiși ca într-o 
închinăciune. 

Șeherezada rămase fără suflare când înţelese deodată despre 
ce era vorba. Se clătină, șovăitoare, pe picioare, apoi se prăbuși 
pe podea, ţinând în continuare strâns în mână plăselele 
hangerului. 

— Ridică-te! îi porunci el, încet. 

Ea încercă cu greu să-și recapete suflul. 

— Ridică-te, Șeherezada al-Khayzuran! Tu nu îngenunchezi în 
fața nimănui. Și cu atât mai puţin în faţa mea. 


VP - 276 


— Khalid!... 

— Du-ţi misiunea la bun sfârșit, căci pentru asta ai venit aici! 
Nu-mi datorezi nicio explicaţie. Și nici nu merit vreuna. 

Șeherezada izbucni în hohote înăbușite de plâns, iar Khalid o 
prinse de braţe. 

— Ridică-te în picioare! repetă el, pe un ton blând, dar ferm. 

— Nu pot. 

— Ba poţi. De dragul Shivei. Nu cunoști limite și graniţe. Nimic 
nu-ți stă în cale. 

— Dar nu pot să fac asta! 

— Ba da, poţi. 

— Nu, i se împotrivi ea, clătinând din cap, în timp ce lacrimile 
i se prelingeau nestingherite pe obraji. 

— Fă-o! Nu-mi datorezi nimic. Căci sunt întruchiparea 
desăvârșită a nimicniciei. 

Cum poti să spui asta? Esti... 

Șeherezada clătină cu și mai multă îndârjire din cap, slăbind 
strânsoarea hangerului. 

— Șeherezada al-Khayzuran! strigă el, crispat la faţă. Nu ești 
o ființă nevolnică. Și nici șovăitoare. Eşti puternică. Și aprigă. 
Capabilă de orice. 

Ea înghiţi în sec și încercă să-și facă curaj, scormonindu-și 
sufletul în căutarea unui crâmpei de ură, a unui dram de mânie, 
a unui sentiment de aversiune... oricât de mic. 

Shiva! 

Khalid stătea neclintit în faţa ei, hotărât să-și urmeze destinul. 

— l-am curmat viaţa, iar acest lucru nu poate fi iertat. Nici 
faptele, nici vorbele mele nu vor putea îndrepta răul înfăptuit. 
Dacă unul dintre noi trebuie să-și verse sângele pe altarul 
blestemului, atunci alegerea e cât se poate de simplă, joonam. 
Cel puţin, pentru mine. 

Viața mea! 

Șeherezada se ridică în genunchi și își rezemă mâna de 
pieptul lui. 

— Și te aștepți să fac eu această alegere? îl întrebă ea. 

El încuviinţă din cap, cu ochi scăpărători. 

Ea își încleștă degetele printre faldurile tunicii lui qamis. 

— Și cum crezi că aș putea să trăiesc fără aerul pe care îl 
respir? 


VP - 277 


Khalid o strânse cu putere de braţe, inspirând adânc și 
nervos. 

— Mă aştept să fii mult mai puternică de-atăt. 

— Dar nimeni nu poate fi mai puternic de-atât, îi răspunse ea, 
cu o expresie caldă și blajină pe chip. 

Scăpă apoi hangerul din mână. Arma se prăbuși cu zgomot pe 
podea. 

— Ura... pedeapsa... sentința... răzbunarea..., îi spuse ea, 
punându-și ambele mâini pe pieptul lui. Nimic din toate astea nu 
ne va aduce înapoi ce-am pierdut. Nici mie. Nici ţie. Tot ce avem 
acum este prezentul. Și speranța de a-l face mai frumos, 
continuă Șeherezada, strecurându-și degetele prin părul lui. 
Doar cu tine vreau să văd fiecare răsărit de soare. 

Khalid închise ochii. Ea îi simțea inima bătându-i frenetic în 
piept. Câteva clipe mai târziu, îi deschise din nou, susținându-i 
privirea și atingându-i ușor obrazul cu degetul ca mângâierea 
caldă a unei adieri de vară. 

Erau în genunchi, unul în fața celuilalt. Analizându-se unul pe 
altul. Și descoperindu-se în toată splendoarea lor - fără să mai 
joace vreun rol, fără să mai poarte măști sau să se mai ascundă. 
Șeherezada își permise, pentru prima oară, să zăbovească 
asupra fiecărei trăsături a chipului său, fără să se mai teamă că 
mintea lui ageră va sfâșia voalurile fine de mătase și aur... 

Și descoperind, pentru prima oară, adevărul. 

Îi observă, astfel, cicatricea micuță, aproape imperceptibilă, 
de lângă ochiul stâng. Îmbinarea sprâncenelor întunecate, ce-i 
confereau o expresie ostilă. Adâncurile ochilor de culoarea 
chihlimbarului. Cuta perfectă a buzei superioare. 

Când îi surprinse privirea aţintită asupra buzelor sale, Khalid 
oftă adânc. 

— Șazi!... 

— Rămâi cu mine în seara asta! îl rugă ea, în șoaptă. 
Dăruiește-mi-te cu totul! În toate privinţele. 

— Dar am fost întotdeauna al tău, îi răspunse el, cu ochii 
arzându-i ca niște văpăi. Așa cum și tu ai fost întotdeauna a 
mea, adăugă apoi, cuprinzându-i bărbia în mâini. 

Ea se crispă toată și încercă să protesteze. 

— Nu începe iar! o mustră el, aruncându-i o privire caustică. 

— Firea ta posesivă... ar putea să devină o adevărată 
problemă, ripostă Șeherezada, privindu-l încruntată. 


VP - 278 


El schiţă o grimasă în colțul gurii. 

Șeherezada îl luă de mână și îi purtă pașii spre divan. Deși era 
perfect conștientă de statura lui și de prezenţa sa impunătoare, 
nu se simţea deloc agitată. Ba, dimpotrivă, era cât se poate de 
calmă. Convinsă fiind că lucrurile așa și trebuiau să fie. 

El se așeză la marginea divanului, iar ea rămase în picioare în 
faţa lui. 

Khalid își rezemă fruntea de pântecele ei. 

— Nu-ţi cer să mă ierţi, dar vreau să știi că îmi pare nespus de 
rău, îi spuse apoi. 

— Știu, îi răspunse ea, aplecându-se spre creștetul lui și 
ascunzându-și buzele printre șuvițele lui negre și catifelate. 

El își ridică privirea, iar Șeherezada i se așeză în poală, 
cuprinzându-l cu picioarele. Khalid își scoase tunica, iar ea 
începu să-și plimbe mâinile pe pieptul lui. Se opri în dreptul unei 
dungi albe ce-i străbătea clavicula. 

— Vikram e autorul, îi explică el. 

— Rajputanul? îl întrebă ea, privindu-l printre gene. El ţi-a 
făcut rana asta? 

— De ce mă întrebi? Te deranjează? continuă califul, 
tachinând-o. 

Șeherezada strâmbă din nas. 

— Se mai întâmplă uneori, adăugă Khalid, trăgând-o mai 
aproape. E un spadasin mult mai iscusit decât mine. 

— Nu-mi pasă. Nu-l mai lăsa să te rănească! 

— Mă voi strădui, îi răspunse el, ridicându-i bărbia. Dar asta 
ce e? o întrebă apoi, plimbându-și degetul pe un semn vechi, pe 
care îl avea sub mandibulă. 

Atingerea lui îi provoca fiori pe șira spinării. 

— Am căzut de pe un zid pe când aveam treisprezece ani. 

— Şi ce căutai pe zid? 

— Incercam să dovedesc că pot să mă cațăr pe el. 

— Cui încercai să dovedești? 

Pentru că ezita să-i răspundă, Khalid se încordă ca un arc. 

— Am înţeles, murmură el. Și neghiobul ăla te-a lăsat să cazi? 

— N-a avut de ales, căci nu i-am dat nicio șansă să mă 
salveze. 

— În ciuda împrejurărilor potrivnice, simt un dram de 
simpatie... într-o mare de ură, îi răspunse el, cu un zâmbet palid 
pe buze. 


VP - 279 


— Khalid! îl mustră ea, îmbrâncindu-l ușor. 

— Șeherezada! îi răspunse el, apucând-o de mână și privind-o 
cu ardoare. Ești sigură că îţi dorești asta? 

Ea îl ţintui cu privirea, uimită să zărească pe chipul lui o 
umbră de vulnerabilitate. 

Atotputernicul calif din Khorasan. Suveranul suveranilor. 

Monstrul ei frumos. 

Șeherezada se aplecă spre el și îi cuprinse cu gura buza de 
jos. Îi ţintui apoi maxilarul în căușul palmelor ei și îi sorbi 
nectarul dulce ca mierea. 

În clipa aceea, nu mai avea de ales - nici nu avusese 
vreodată. 

Își strecură o mână pe la spatele ei, iar ea se arcui în brațele 
sale, modelându-și trupul cu al lui. Cordonul shamlei se desfăcu, 
iar aerul rece din cameră se împletea cu atingerea caldă a 
mâinilor sale. Pielea lui mătăsoasă se contopea cu a ei. 

Când buzele îi alunecară pe gâtul ei - zăbovind cu tandreţe 
lângă rana provocată de hangerul luptătorului Fida'i - 
Șeherezada se hotărî: 

— Te iubesc, îi spuse ea. 

Khalid își ridică privirea, iar Șeherezada îi atinse obrazul cu 
mâna. 

— Mai presus de cuvinte. 

Fără să-și desprindă ochii de pe chipul ei, o așeză ușor pe 
perne. Apoi, îi luă mâna într-a lui și îi dezmierdă încheietura cu 
buzele. 

— Sufletul meu este aidoma sufletului tău. 

Și cuvintele lui, învăluite în vraja unui sărut, o făcură să se 
topească în valuri de chihlimbar și certitudine. 

Lăsându-se purtată pe aripile unei iubiri imposibile și 
neverosimile pentru un băiat plămădit din contraste. Un băiat 
care îi transformase viața în scrum ca apoi să i-o reclădească 
din cenușă, oferindu-i o lume de basm, aproape iluzorie. 

Mâine, avea să se lase copleșită de povara loialității și de 
prețul trădării. Mâine, avea să-și analizeze faptele 
condamnabile. 

Acum, însă, tot ce conta cu adevărat era doar momentul 
prezent. 

Mâinile lor împletite deasupra capului ei. Șoaptele pe care el i 
le spunea la ureche. 


VP - 280 


Un băiat și o fată. 

Contopiţi în uitare. 

e 

Parfumul trandafirilor o trezi pe Șeherezada din somn. 

Parfumul ce-i amintea de casă. 

Razele aurii de soare străbăteau dantelăria paravanelor de 
lemn ce duceau spre terasă. Deranjată de lumina orbitoare, se 
întoarse pe o parte. 

Pe perna de mătase de lângă ea se afla un trandafir de un 
violet pal și un pergament frumos împăturit. Priveliștea îi aduse 
un zâmbet pe buze. Luă apoi trandafirul și îl scrută cu atenţie. 

Era perfect. Floarea, cu petalele ei unduitoare, era fără cusur, 
zugrăvită în nuanţe bine echilibrate, care erau deopotrivă de 
intense și de calde. Sorbindu-i miresmele ameţitoare, luă 
pergamentul și se așeză pe burtă. 


Sazi, 

Vreau să-și spun că prefer culoarea albastră ín 
detrimentul celorlalte. Parfumul florilor de liliac din 
părul tău îmi tulbură sufletul necontenit. Urăsc 
smochinele. Si, în final, vreau să-ți spun că nu voi uita 
niciodată, atât cât voi trăi, momentele uluitoare 
petrecute aseară... 

Căci nimic - nici soarele, nici ploaia și nici măcar cea 
mai strălucitoare stea de pe bolta întunecată a cerului 
- nu se poate asemăna cu minunea pe care Creatorul 
a zămislit-o atunci când te-a creat pe tine. 

Khalid 


Șeherezada citi scrisoarea de patru ori, întipărindu-și 
cuvintele în minte. Zâmbea cu gura până la urechi la fiecare 
lectură. Apoi, începu să râdă ca o nebună, mustrându-se pentru 
veselia ei debordantă. Așeză trandafirul și pergamentul pe 
taburetul de lângă divan și își luă sham/a aruncată pe podea. 

Unde e Despina? 

Legându-și cordonul, se îndreptă spre odaia servitoarei ei și 
bătu la ușă. Pentru că nu îi răspunse nimeni, răsuci mânerul și 
aruncă o privire înăuntru. Încăperea era cufundată în întuneric și 
era pustie. Se întoarse, încruntată, în iatacul ei. 


VP - 281 


După ce făcu baie, se îmbrăcă într-o tunică qamis de in, fără 
mâneci, de un stacojiu intens, asortată cu niște șalvari de 
aceeași culoare. Manșetele și tivul erau brodate cu periuțe și 
podoabe din aur și aramă. 

In timp ce își pieptăna șuvițele bogate de păr cu un pieptene 
de fildeș, una dintre ușile duble ale camerei se deschise și se 
închise apoi cu un zgomot asurzitor. 

Șeherezada tresări speriată și scoase un țipăt înăbușit. 

— Nu ţi-a fost dor de mine? o tachină Despina. 

— Unde ai fost toată dimineaţa? o întrebă Șeherezada, 
străfulgerând-o cu privirea și aruncându-și pe umăr părul încă 
umed. 

— Cred că glumești, draga mea stăpână, îi răspunse Despina, 
înclinându-și capul într-o parte. Mai degrabă mi-aș fi tăiat o 
mână, decât să vin aici prea curând. Cu atât mai mult cu cât aș 
fi avut toate șansele să înfrunt mânia califului. 

— Ce tot spui acolo? 

— Nu te mai ascunde! Tot palatul știe ce s-a întâmplat. 

— Și ce anume știe? întrebă Șeherezada, simțind cum obrajii îi 
iau foc. 

— Califul din Khorasan se plimbă singur prin grădini când nici 
nu s-a crăpat bine de ziuă, îi răspunse Despina, zâmbind. Și se 
întoarce cu un singur trandafir, continuă ea, arătându-i floarea 
de pe taburet. Cred că motivul se înţelege de la sine. 

Șeherezada își simţea obrajii încinși. 

— Ai de gând să negi? mormăi Despina. Sfântă Hera, cum poți 
să fii! 

— Nu, n-am de gând să neg, îi răspunse ea, după câteva 
clipe, ridicându-și mândră bărbia. 

— Slavă zeilor! Credeam că iar va trebui să-ţi suport aerele de 
mironosiţă. 

— la te uită cine vorbește! 

— Poftim? 

Șeherezada își puse mâinile în șold și își ridică o sprânceană, 
imitând perfect expresia și postura servitoarei sale. 

— Ai petrecut o noapte frumoasă, Despina-/jan? 

— Firește, îi răspunse slujnica peste umăr. Am dormit chiar 
foarte bine. 

— Mă bucur să aud asta. Și ţi-ai făcut, în sfârșit, curaj să-i 
mărturisești adevărul bărbatului pe care îl iubești? 


VP - 282 


— Bărbatului pe care îl iubesc? Te-ai lovit cumva la cap? 
Poate că dorințele tale mult prea pătimașe... 

— Acum, cine face pe mironosiţa? Sinceră să fiu, mă 
enervează faptul că amândoi continuaţi să vă jucaţi și să vă 
ignorați sentimentele. Trebuie să știe că ţii la el. Și ar trebui să-i 
spui, fără urmă de îndoială, că îi porţi pruncul în pântec. Poate 
că eu aș reuși să... 

— Șeherezada! strigă Despina, cu chipul contorsionat de 
spaimă. Nu poţi să faci asta! Nu poţi și nici nu trebuie s-o faci! 

— Despina!... 

— Nu ai cum să înţelegi! Nu trebuie să afle... nimic, insistă 
servitoarea, acoperindu-și abdomenul cu mâinile-i tremurătoare. 

— Da, ai dreptate, nu înţeleg nimic, îi răspunse Șeherezada, 
privind-o uluită. Este un om bun. Probabil că... te iubește. Nu-i 
așa? 

— Nu... știu. 

Pentru prima oară, ţinuta trufașă a Despinei părea să se 
destrame chiar sub ochii Șeherezadei. Umerii i se încovoiară sub 
o povară nevăzută, iar ea se ghemui la poalele divanului, 
rezemându-se de el. Fără să mai rostească vreun cuvânt, 
Șeherezada se așeză lângă ea pe podeaua albă de marmură. 

— Oricum, nu mă poate lua de soţie, îngăimă Despina, cu 
glasul frânt. Sunt... doar o servitoare. El este vărul califului. Într- 
o bună zi, va deveni următorul shahrban. Tatăl lui s-a căsătorit 
cu o prințesă din Khorasan. Și el va trebui să-și ia o soţie de viţă 
nobilă. Nu o slujnică din Teba. 

— Chiar dacă o iubește? 

— Chiar dacă o iubește, îi răspunse Despina, închizându-și 
ochii azurii ca cerul. 

— Dar este absurd. Aţi discutat aceste lucruri? 

— Crede că nu-l iubesc, îi explică ea, clătinând din cap. Căci 
asta i-am și spus. 

— Despina! exclamă Șeherezada, străfulgerând-o cu privirea. 

— E mai ușor așa. Dacă își va imagina că povestea noastră a 
fost doar un capriciu de moment, va fi mult mai simplu pentru 
amândoi să ne vedem de viața noastră. 

— Dar de ce te pedepsești în felul ăsta? De ce l-ai minţit? 

— Atunci când iubeşti cu adevărat pe cineva, vrei tot ce-i mai 
bun pentru alesul inimii tale. 

— Gestul tău nu mi se pare doar absurd, ci și arogant. 


VP - 283 


— lar afirmaţia asta mi se pare cât se poate de amuzantă, 
venind de pe buzele unei persoane atât de arogante ca tine. 

— Eu sunt arogantă? ripostă Șeherezada. Nu eu declar sus și 
tare că știu ce e mai bine pentru un om copt la minte fără să-i 
cer mai întâi părerea. 

Despina îi zâmbi cu tristeţe. 

— Înţeleg mult prea bine cât de greu este să-ţi pui sufletul pe 
tavă în faţa cuiva, îi răspunse Șeherezada, înghiontind-o cu 
umărul. Dar, dacă nu o faci, cum vei reuși să-i cunoști cu 
adevărat pe cei din jur? 

— Tatăl lui mă va dispreţui, îi spuse Despina, ridicându-și 
genunchii la piept. Toată lumea își va imagina că m-am folosit 
de pruncul pe care îl port în pântec ca să-l prind în corzi și să-l 
determin să mă ia de soţie. Mă vor considera cu toţii o târfă 
uneltitoare și fără scrupule. 

— Îl voi pocni cu mâna mea pe cel care va îndrăzni să te 
vorbească de rău. 

Despina îşi arcui sprâncenele, aruncându-i o privire 
îndoielnică. 

— Nu te uita la mine cu rânjetul ăsta pe buze! Oi fi eu mică și 
firavă, dar, dacă mă provoci, pot să ripostez cu o forță uluitoare, 
îi spuse ea, pufnind pe nas. Dacă nu mă crezi, întreabă-l pe 
Jalal! 

— L-ai lovit pe Jalal? o întrebă Despina, privind-o încruntată. 

Șeherezada clătină din cap, cu un zâmbet în colţul gurii. 

— Pe Khalid. 

— Ce-ai făcut? îngăimă Despina. l-ai ars o palmă... califului? 

— Peste faţă. 

Servitoarea își acoperi gura cu mâna și un hohot de râs îi 
scăpă printre buze. 

Șeherezada și Despina rămaseră pe podea, vorbind și râzând 
până în clipa în care un ciocănit în ușă le determină să se ridice 
în picioare. Khalid trecu atunci pragul camerei, însoţit de Jalal. 
Suita de soldaţi rămase pe hol, împreună cu shanrban-ul. 

Khalid mergea, ca întotdeauna, cu pași fermi, răspândind în 
jur un aer de eleganţă și aroganță. Rida’ lui neagră îi învăluia în 
faldurile sale platoșa minuţios lucrată în aur și argint. Plăselele 
șamșir-ului erau prinse de eșarfa neagră, tikka, ce-i încingea 
brâul. Părea ameninţător și inabordabil - aflându-se parcă la o 
depărtare de o mie de ani, o mie de vieţi și o mie de povești. 


VP - 284 


Dar Șeherezada îl cunoștea mult mai bine. 

Îi veni în întâmpinare și se întâlniră în mijlocul camerei. 

Khalid o privea cu ochii lui sfredelitori și calzi. Inima îi fremăta 
în piept la vederea tabloului impresionant pe care el i-l oferea. 

Despina se înclină în fața califului și se îndreptă spre ușa ce 
ducea în camera ei... unde dădu cu ochii de Jalal, care stătea 
rezemat de perete, într-o postură relaxată și aparent 
nepăsătoare, întruchipând calmul desăvârșit. 

Amândoi încercau, în zadar, să mimeze indiferența. 

Căci Șeherezada era martora tăcută a adevărului pe care 
voiau cu disperare să-l ascundă. Totul dură, însă, doar o clipă. 
Apoi, cei doi protagoniști ai unei povești de iubire nerostite 
evitară să se mai privească unul pe celălalt. Ea se întreba, însă, 
cum de nu le observa nimeni gesturile „trădătoare” - freamătul 
subtil al umerilor lui Jalal și capul ușor înclinat al Despinei. 

Șeherezada zâmbi cu tâlc. 

Khalid așteptă până ce ușa ce ducea spre odaia Despinei se 
închise în urma ei. 

— Ai dormit bine? o întrebă el, cu glas șoptit, amintindu-i 
murmurul de cuvinte rostite în întuneric, cu o seară în urmă. 

— Da. 

— Mă bucur. 

— lţi mulţumesc pentru daruri. Nimic nu poate fi mai frumos. 

— Așa se și cuvine. 

Ea ridică din sprâncenele-i subţiri, iar el îi zâmbi din colţul 
gurii. 

— Mai am ceva pentru tine. 

— Ce anume? 

— Dă-mi mâna! 

— Are vreo importanţă care dintre ele? 

El clătină din cap. 

Ea îi întinse mâna dreaptă, iar Khalid îi strecură pe deget un 
inel din aur mat. 

Era aidoma cu cel pe care îl purta el. 

Șeherezada mângâie cele două săbii încrucișate, gravate în 
relief. Pecetea monarhilor al-Rashid. 

Pecetea ei. 

Ca soţie a califului din Khorasan. 

— Vrei să-l porți? Este... 


VP - 285 


— Cel mai frumos cadou, îi răspunse ea, ridicându-și capul ca 
să-i întâlnească privirea. 

lar el îi dărui un zâmbet - un zâmbet ce umbrea până și 
strălucirea soarelui. 

Soldaţii din gărzile regale se foiau nerăbdători pe hol. 

— Sayyidi! îl strigă Jalal, cerându-i iertare Șeherezadei din 
priviri. Trebuie să plecaţi în curând. 

Khalid încuviinţă din cap. 

— Unde te duci? îl întrebă Șeherezada, cu fruntea brăzdată de 
îngrijorare. 

— La frontiera dintre Khorasan și Parţia s-a strâns o mică 
armată dornică să lupte sub un nou blazon. Emirii din regiune 
sunt îngrijoraţi și vor să discutăm strategia pe care trebuie s-o 
urmăm, în eventualitatea declanșării unui conflict armat. 

— Aha! murmură ea, încruntată. Și cât vei lipsi? 

— Două sau poate chiar trei săptămâni. 

— Am înţeles, îi răspunse ea, mușcându-și obrazul ca să-și 
stăvilească întrebările ce-i stăteau pe buze. 

— Fie atunci, două săptămâni! spuse el, cu un zâmbet 
fermecător pe chip. 

— Nu trei? 

— Nu trei. 

— E bine, atunci. 

— Mă bucur, zise Khalid, privind-o cu un licăr vesel în ochi. 

— Aș prefera să lași bucuria deoparte și să fii cu multă băgare 
de seamă! Ca să te întorci teafăr și nevătămat, îi spuse ea, 
coborând apoi glasul. Altfel, te voi întâmpina cu o tavă plină cu 
smochine. 

— Draga mea regină, murmură el, cu ochi strălucitori, 
atingându-și fruntea cu mâna și poposind apoi în dreptul inimii. 

Își arăta respectul și afecțiunea pe care le nutrea pentru ea. 

Dar în timp ce se îndrepta spre ușă, dezamăgirea își spunea 
tot mai mult cuvântul, lăsând un gol imens în sufletul 
Șeherezadei. 

Nu așa voia să-și ia rămas bun de la el. 

— Khalid! 

Califul se opri pe loc și se întoarse cu fața spre ea. 

Șeherezada se năpusti spre el și, apucându-l de gluga ride, îl 
trase spre ea ca să-l sărute. 


VP - 286 


El rămase, pentru o clipă, drept ca o stană de piatră, dar apoi, 
cuprinzându-i talia cu mâna, o lipi de pieptul lui. 

Soldaţii se agitau nervoși pe hol, lovindu-și săbiile de armuri. 
lar Jalal izbucni într-un râs domol. 

Dar nimic din toate astea n-o tulbură pe Șeherezada. 

Căci acesta era un sărut născut din iubire. Și înţelegere. 

Un sărut ce pecetluia o căsătorie adevărată, fără ascunzișuri 
și prefacătorii. Și o dragoste sinceră, fără intrigi și ocolișuri. 

— Zece zile, murmură Khalid, ţinându-și mâna lipită de 
spatele ei. 

— Imi promiţi? întrebă ea, strângându-i cu degetele gluga 
ridei . 

— Îţi promit. 


VP - 287 


e Stihiile dezlănțuite ale naturii 


Jahandar se îndrepta, călare pe iapa bălțată, spre coama 
dealului de unde puteai vedea orașul Rey. 

Nici măcar o stea nu se zărea pe bolta întunecată a cerului. 

Minunat! 

Trase adânc aer în piept și sări din șa. Scoase apoi din desaga 
de piele cartea veche și ponosită. 

O simţi vibrându-i printre degete. 

Îngenunche, cuprins de venerație, în faţa unor formaţiuni 
stâncoase și așeză volumul pe o suprafaţă plată. Scoase cheița 
neagră pe care o purta la gât și o introduse în broasca ruginită 
din mijlocul cărţii. În clipa în care deschise scoarța, o lumină 
argintie se răspândi dintre paginile ei. 

Îi era recunoscător că nu-i mai ardea mâinile. 

Jahandar întoarse foile de pergament, subțiri și zdrenţuite, 
până când ajunse la pagina cuvintelor magice. Deși le știa pe 
dinafară, vraja cărţii îl ajuta să prindă puterile de care avea 
nevoie pentru o misiune atât de înspăimântătoare. Inchise ochii 
și absorbi puterea uluitoare a luminii argintii. Apoi, scoase 
hangerul din teacă și își crestă palma stângă, urmând cicatricea 
unei răni mai vechi. Imediat ce sângele se prelinse pe lama 
armei, metalul începu să strălucească în nuanțe de un albastru 
incandescent. 

Se ridică apoi în picioare și se îndreptă spre iapa bălţată. Ea 
își scutură coama și fornăi cu zgomot, privindu-l cu ochii ei mari 
și cafenii, ușor speriaţi. Jahandar șovăi o clipă. 

Dar oamenii se așteptau ca el să înfăptuiască lucruri măreţe. 

Și nu mai voia să-i dezamagească. 

Scrâșnind din dinţi, îi tăie gâtul iepei cu o mișcare iute a 
mâinii. Un șuvoi de sânge fierbinte ţâșni din rană, revărsându-i- 
se printre degete. lapa se prăbuși în genunchi, încercând cu 
ultimele puteri să se împotrivească sorții inevitabile. Apoi, căzu 
la pământ, horcăind ușor, ca, în final, tăcerea apăsătoare a 
morţii să se aștearnă asupra ei. 

Vârful hangerului era roșu ca focul, iar lama era mai 
strălucitoare ca niciodată. 


VP - 288 


Aproape înspăimântătoare în splendoarea sa. 

Se îndepărtă de leșul iepei și trase adânc aer în piept. Apoi, 
atinse hangerul de rana din palmă. 

Puterea magică îi pârjolea trupul și oasele, sfâșiindu-i 
adâncurile sufletului. De pe tronul ei din piatră și stânci, lumina 
argintie a cărţii strălucea mai tare ca o stea. 

Jahandar icni și scăpă hangerul din mână în timp ce puterea - 
viscerală în măreţia ei - i se canaliză în piept. Pământul începu 
să i se clatine sub picioare. 

lar bătrânul izbucni în râs. 

Înălțându-și spre cer braţele pătate de sânge, murmură 
cuvintele străvechi și văzu cum nori învolburaţi se adună la 
porunca lui. Se desfătă văzându-i cum îi satisfac dorințele. 

Paginile cărţii fluturau agitate. Barba-i bătută de vânt i se 
încovriga de jur împrejurul gâtului. 

Nu va mai avea motive să-i dezamăgească vreodată pe cei 
dragi. 

În seara aceea, își va dovedi valoarea o dată pentru 
totdeauna. 

Își va salva fiica. Și regatul. 

Căci era Jahandar cel Mare. 

Jahandar Atotputernicul. 

Jahandar... suveranul suveranilor. 

e 

Începură să cadă primele picături de ploaie. 

Tariq își ignoră însă freamătul lăuntric. 

Stătea învăluit în întuneric, cu spatele rezemat de un zid din 
piatră și mortar. Privea porțile palatului, care se întindeau în 
depărtare, construite din lemn de esență tare și fier negru. 
Santinele înarmate stăteau de strajă pe metereze, dar și în fața 
porților, sub lumina torţelor de pe parapete. 

Elimină aerul din plămâni, încercând să-și domolească 
încordarea și neliniștea. 

Încercând să înăbușe glasul îndoielilor. 

— Și chiar nu ţi-a spus cum are de gând să deschidă porţile? îl 
întrebă Rahim, trăgându-și și mai mult pe frunte gluga ridei sale 
cafenii. 

— Îţi repet pentru ultima oară - a spus că o să creeze o 
diversiune. 

— Și ai încredere în el? 


VP - 289 


— Nu, recunoscu Tariq. Dar dacă va da greș, acest lucru nu va 
schimba cu nimic situaţia de faţă. 

— Te înșeli amarnic. Vei fi acuzat de complicitate și instigare 
la răzmeriţă. 

— Jahandar-effendi nu ne va trăda. În privinţa asta, am 
deplină încredere în el. 

— Aș vrea să-ţi împărtășesc acest gen de optimism, mormăi 
Rahim. 

— Și care ar fi acesta? 

— Optimismul nătâng. 

— Mai bine nătâng decât incapabil. 

— Mai bine viu decât mort. 

— Du-te acasă, Rahim-jan! ripostă Tariq. Te strigă mămica. 

— Ticălos nesuferit ce ești! 

Tariq zâmbi, deși glasul îndoielilor se făcea din nou auzit. 

Soldaţii tocmiţi, ascunși în întuneric în spatele lui Rahim, 
așteptau în tăcere ordinele lui Tariq. 

De-ar ști măcar ce ordine să le dea! 

Oftă din rărunchi. Era posibil să umble după potcoave de cai 
morți. La urma urmei, Jahandar al-Khayzuran nu mai reușea de 
mult să inspire încredere. Sfâșiat de durere, după moartea soţiei 
sale, nu le-a mai purtat de grijă nici fiicelor lui. Apoi, neputându- 
și îndeplini rolul de sfetnic al califului, fusese înlăturat din 
funcţie. Dar cea mai gravă greșeală pe care o comise fusese 
faptul că o lăsase pe Șeherezada să-și pună viaţa în pericol de 
dragul răzbunării. 

Tariq trebuia însă să încerce. 

Ploaia începu să cadă tot mai repede. Din jgheabul de 
deasupra lui, apa curgea șuvoaie, pătrunzându-i până în oase. 

Rahim se retrase ușor, încercând să se ferească de șiroaiele 
de apă. 

— Ai... 

Cuvintele îi pieriră pe buze în clipa în care un fulger brăzdă 
cerul, urmat de un tunet asurzitor. 

— Un lucru e cert - furtuna asta nu ne ajută cu nimic, spuse 
Rahim. 

Tariq se rezemă de zid și închise ochii. 

Rahim blestemă stihiile dezlănţuite ale naturii, căci un alt 
tunet, la fel de puternic ca și primul, îi asurzi pentru o clipă, iar 
dinţii începură să le clănțăne în gură. 


VP - 290 


Apărură oameni și se simţea agitaţie pe străzi. lar lămpile se 
aprinseră la ferestrele de peste drum. 

— Tariq! strigă Rahim, pe un ton aspru. 

EI își întoarse capul spre palat și văzu cu groază cum un fulger 
lovi unul dintre turnurile de marmură ale seraiului. Acesta, 
cuprins de flăcări, se prăbuși la pământ, cu un bubuit 
cutremurător. 

Soldaţii din faţa porţilor începură să strige înspăimântați. 

— Doamne, ai milă de noi! îngăimă Rahim. 

Un alt fulger lovi o clădire din apropiere, mistuind-o în foc. 
Bubuitul asurzitor al tunetului îi răsună lui Tariq până în oase. 

Ploaia se revărsa acum din cer într-un potop nimicitor. 

Oamenii începură să ţipe îngroziţi în clipa în care un alt fulger 
pătrunse prin acoperișul unei case, răspândind în jur bucăţi de 
moloz și cărămizi arse. 

Casa fusese cuprinsă în curând de flăcări. 

lar tipetele înspăimântate deveniră tot mai puternice. 

Fulgerele amenințătoare continuară să lovească palatul, 
despicând marmura piatră cu piatră. Tariq se desprinse de lângă 
zid. 

— Ce faci? îl întrebă Rahim, apucându-l de umăr. 

— N-am de gând să stau cu mâinile în sân și să văd cum 
stihiile naturii şterg palatul de pe fața pământului. Șeherezada 
este înăuntru. 

— Și cum vrei să intri? continuă Rahim, împiedicându-l să 
plece. Îi rogi frumos să-ţi deschidă porțile? 

— Nu, îi răspunse Tarig, pe un ton cumplit de tăios. Am de 
gând să... 

Vorbele îi îngheţară pe buze în momentul în care un alt fulger 
lovi porțile palatului, orbindu-l și lăsându-l aproape fără suflare 
într-o singură clipă. Bucăţi de lemn și de fier se împleteau cu 
pulberea de cenușă și picăturile de ploaie. 

Pretutindeni domnea haosul. Țipetele oamenilor, care fugeau 
îngroziţi care încotro, se contopeau cu zgomotele asurzitoare ale 
furtunii. Soldaţii se năpustiră pe străzile orașului, încercând să 
menţină ordinea și să liniștească spiritele. 

— Asta înţelege Jahandar-effend; prin diversiune? strigă 
Rahim, cuprins și el de spaimă. 


VP - 291 


— E imposibil, îi răspunse Tariq, punându-și din nou pe cap 
gluga rider. Nu stă în puterea lui Jahandar să facă așa ceva. 
Abia dacă mai poate să înflorească o floare. 

— Și atunci ce naiba e asta? întrebă Rahim, făcând câţiva pași 
în spate în clipa în care un alt fulger brăzdă cerul și lovi chiar în 
inima orașului. 

Limbi de foc țâșneau de pretutindeni. 

Tariq privea încruntat tabloul de groază, stăvilindu-și cu greu 
presimţirile negre. 

— Nu știu. Știu doar că nu pot s-o las pe Șeherezada aici. 

Își trase gluga pe cap și își desprinse de la spate arcul 
recurbat, luându-l apoi în mână. 

e 

Șeherezada tresări, speriată, din somn la primul bubuit de 
tunet. Se îndreptă, cu inima fremătătoare, spre paravanele din 
lemn și se uită afară prin dantelăria minuţios sculptată. 

E doar o furtună. 

Se întoarse apoi în iatac, se așeză la marginea divanului și 
începu să se joace cu inelul de aur de pe deget. 

Doar o furtună. 

Sări din nou în picioare la auzul unui trosnet asurzitor, urmat 
de zgomotul puternic al unor pietre ce se prăbușeau la pământ. 

Ceva lovi palatul. 

Când un tropot de pași se opriră în faţa camerei ei, 
Șeherezada apucă hangerul de lângă divan și se ghemui la 
poalele lui. 

Ușile se deschiseră fără veste. 

— Șeherezada! se auzi atunci glasul familiar al lui Jalal, 
sfâșiind tăcerea înconjurătoare. 

— Sunt aici, îi răspunse ea, răsuflând ușurată. 

Lăsă hangerul lângă trandafirul de acum uscat de pe taburet 
și se îndreptă spre el. Jalal stătea în mijlocul camerei, însoţit de 
rajputan și de încă doi soldați. 

— Eşti teafără? o întrebă Jalal, cu părul răvășit, scrutând cu 
ochii lui cafenii fiecare colţ al camerei. 

— Da, îi răspunse ea, ușor șovăitoare. De ce mă întrebi? 

— Un fulger a lovit palatul. Un turn și o parte din grădini au 
luat foc. 

Inima îi bătea nebunește în piept. 


VP - 292 


— Jalal, crezi că blestemul...? îngăimă ea, încleștându-și 
mâinile în pumni. 

— E doar o furtună, Şazi, îi răspunse el, încercând s-o 
liniștească. 

— N-aș prea... 

De data aceasta, zidurile palatului se cutremurară sub 
impactul unui bubuit înfiorător. Divanul se mișcă din loc, iar un 
scrin de lemn se prăbuși la pământ. Trăsnetul ameţitor îi sfâșie 
și mai tare sufletul mistuit de temeri și neliniști. 

Străbătu în fugă holul spre odaia Despinei și deschise ușa. 

Dar nu era nimeni acolo. 

— Unde e Despina? îl întrebă ea, întorcându-se în dormitorul 
ei. 

— Nu știu, îi răspunse Jalal, ridicând din umeri. 

— Încetează odată! îi spuse ea, pe un ton poruncitor. Unde e? 

El ridică, calm, din sprâncene. Poate chiar prea calm. 

— Sunt convins că e bine. Probabil că... 

— Încetează cu jocurile astea copilărești! îi spuse Șeherezada, 
apucându-l de braț și trăgându-l mai aproape de ea. Te rog s-o 
cauţi! Sunt cumplit de îngrijorată și cred că și tu ești la fel. 

El o privea cu intensitate, crispat la faţă. 

— Sunt convins că... 

Un alt fulger sfâșie cerul, clătinându-i pământul de sub 
picioare și desprinzând din balamale paravanele din lemn. 

— Îți poruncesc să te duci s-o cauţi. 

— Și m-aș supune fără crâcnire, draga mea stăpână. Dar ca 
să-ți îndeplinesc porunca, trebuie s-o încalc pe cea a califului. Și 
n-aș prea vrea să-i explic lui Khalid de ce... 

— Poartă un prunc în pântec! 

— Ce-ai spus? o întrebă el, încordat ca un arc, prinzând-o de 
umeri. 

Îmi pare rău, Despina. 

— Poartă un prunc în pântec. Du-te după ea înainte să i se 
întâmple ceva! 

Jalal clipi de mai multe ori, lăsând să-i scape o serie de 
înjurături, multe dintre ele adresate Șeherezadei. 

— Poţi să-ţi verși mai târziu mânia pe mine, insistă ea. Acum 
du-te după ea! Eu rămân aici. 

Aruncându-i o privire sălbatică, începu să dea porunci în 
stânga și în dreapta în timp ce se îndrepta spre uși. 


VP - 293 


Se opri însă înainte de a trece pragul. 

— Şazi! 

— Da. 

— Îți multumesc, îi spuse el, dispărând pe coridor fără să-i mai 
aștepte răspunsul. 

Șeherezada se ghemui din nou la poalele divanului, în timp ce 
rajputanul și cei doi soldaţi rămaseră de strajă. Incepu să se 
joace iar cu inelul de pe degetul mâinii drepte, urmărind, cu 
inima cât un purice, furtuna, care îi stârnea deopotrivă fiori reci 
și fierbinţi pe șira spinării. 

Plouă. Blestemul și-a pierdut puterea. 

E doar o furtună cumplită. Nimic mai mult. 

În clipa în care un alt trăsnet se abătu asupra palatului, 
paravanele ce duceau spre terasă se deschiseră larg în faţa 
vijeliei, lăsându-i pe toţi la mila naturii sălbatice. Dornică să facă 
ceva, Șeherezada se duse să le închidă cu zăvorul, dar 
rajputanul o împiedică, ridicând un braţ. Cu un gest brusc din 
cap, îi făcu semn unui soldat să se îndrepte spre terasă. 

Dar înainte ca acesta să aibă șansa să închidă paravanele, o 
săgeată i se înfipse în piept. Soldatul se prăbuși în genunchi, 
apoi căzu pe podea. 

Rajputanul o prinse pe Șeherezada de mână și o ascunse în 
spatele lui. Își scoase apoi, cu un sunet metalic, ta/warul din 
teacă. 

Două siluete cu glugă apărură atunci pe terasă. 

Șeherezada îl recunoscu imediat pe cel care ţinea în mână un 
arc recurbat. 

— Nu! strigă ea în clipa în care Tariq fixă o altă săgeată pe 
coarda arcului și o îndreptă spre rajputan. 

Șeherezada îl îmbrânci cu putere, iar săgeata i se înfipse în 
umăr, chiar deasupra țintei alese de arcaș. Rajputanul rămase 
neclintit în picioare. 

Celălalt soldat îşi scoase iataganul, dar Tariq îl dobori dintr-o 
singură lovitură. Işi fixă apoi o altă săgeată pe coardă și o 
poziționă în dreptul urechii, continuând să pășească înainte. 

Rajputanul mormăi mânios, fluturându-și arma prin aer. 

— Dă-te la o parte! îi porunci Tariq, cu glas tăios. 

Rajputanul adoptă însă o poziţie de luptă. 

— Încetaţi! strigă Șeherezada, cuprinsă de spaimă. 

Un alt bubuit asurzitor clătină zidurile palatului. 


VP - 294 


— E ultima ta șansă, spuse Tariq, cu ochii lui argintii 
strălucind în întuneric. 

Rajputanul izbucni într-un râs sarcastic. Ridică apoi sabia 
deasupra capului și se îndreptă spre Tariq. 

— Vikram! Te rog, nu face asta! îl imploră Șeherezada. 

Rajputanul ignoră însă și cobori ta/warul, pregătindu-se să-și 
atace adversarul. 

Tariq eliberă săgeata fără să stea prea mult pe gânduri. 
Aceasta i s-a înfipt în piept. 

— Tariq! ţipă Șeherezada. Te rog! 

Rajputanul se clătină pe picioare, cu chipul contorsionat de 
durere, nevenindu-i să creadă ce se întâmplă. 

Tariq îl lovi apoi în cap cu arcul tare, din lemn, iar rajputanul 
se prăbuși pe podea. 

Șeherezada își înăbuși un hohot de plâns. 

Tariq o privea cu asprime. 

— Șeherezada!... 

— Cum ai putut să faci asta? îngăimă ea, gâtuită de durere. 

— M-ar fi ucis, îi răspunse el, cu o privire încruntată. 

Avea dreptate. Dar nu știa ce să-i spună fostului iubit. 

— Şazi! o strigă Rahim, pe un ton domol, aplecându-și capul 
într-o parte. 

— Ce cauţi aici? întrebă Șeherezada, cu ochii aţintiţi asupra 
primei ei iubiri. 

— Am venit să te iau acasă, îi răspunse Tariq. 

— Nu trebuia să vii. Eu... 

— Nu plec de aici fără tine, insistă el, scrutând-o cu o privire și 
mai aspră. 

Un fulger lovi din nou palatul și o crăpătură întunecată începu 
să brăzdeze tavanul, devenind tot mai amenințătoare sub 
impactul tunetelor înspăimântătoare. 

— Seraiul se va prăbuși peste noi, spuse Rahim. Trebuie să 
plecăm de aici și să-l găsim pe Jahandar-effendai. 

— Baba? îngăimă Șeherezada, privindu-i încruntată. Ce caută 
tata aici? 

— E o poveste lungă, îi răspunse Rahim, frecându-și ceafa cu 
mâna. 

Un tropot de pași răsună pe coridorul din fața odăii ei, iar 
Tariq își fixă o altă săgeată pe coarda arcului, așezându-se apoi 


VP - 295 


între ea și uși. Rămase în poziţie de atac până când pașii se 
pierdură în depărtare. 

— Hai să mergem! le spuse Rahim. 

— Tariq!... îl strigă Șeherezada, trăgând adânc aer în piept. 

— Nu plec fără tine, îi spuse el, întorcându-se spre ea și 
strângând-o la piept. Nu e lupta ta. N-ar fi trebuit să fie 
niciodată lupta ta. 

Sub impactul nimicitor al tunetelor, o bucată din tavan căzu 
pe podea, gata aproape să-l lovească pe Rahim. 

— Plecăm, spuse Tariq, luând-o de mână. Acum! 

Ea încuviinţă din cap. Odată ce se vor afla în siguranţă, 
dincolo de zidurile palatului, își va lua inima în dinţi și îi va 
mărturisi de ce nu putea să plece. 

De ce nu voia să plece. 

Strângându-i mâna într-a lui, Tariq și porni spre uși. 

— Stai puţin! spuse ea. 

Eliberându-se apoi din strânsoarea lui, porni în fugă spre 
cămaruţa ce-i adăpostea veșmintele ca să-și ia mantia și 
covorașul pe care îl primise în dar de la Musa-effendi, căci nu 
voia să-l lase pradă flăcărilor mistuitoare. Işi puse mantia pe 
umeri și se întoarse la taburetul de lângă divan ca să-și ia 
hangerul și scrisoarea de la Khalid. 

Zărind trandafirul, acum uscat complet, revăzu pentru o clipă 
o altă scenă asemănătoare - un alt trandafir, din trecutul ei nu 
prea îndepărtat, supus aceluiași destin tragic. Un dar născut din 
cele mai frumoase intenții, care s-a ofilit și și-a pierdut petalele 
pe o podea de marmură. 

Furtuna părea să distrugă totul în calea ei. 

Nu este cu putință. Baba..., nu se poate. 

Strânse din ochi cu putere. Apoi, ascunse scrisoarea și 
hangerul printre faldurile mantiei sale și se îndreptă în fugă spre 
uși. 

Când Tariq apucă mânerul, Șeherezada îi puse mâna pe braţ. 

— Cum ai de gând să ieși din palat fără să te vadă nimeni? 

— Cu grijă. 

Ea oftă mânioasă. Îmbrâncindu-l apoi cu cotul, aruncă o 
privire prin crăpătura ușii întredeschise. 

— Urmaţi-mă în tăcere! le porunci ea, pășind pe holul 
întunecat. 


VP - 296 


Ținându-și capul în pământ, Șeherezada străbătu coridoarele 
palatului, sperând că nimeni nu le va acorda atenţie noilor 
paznici care o escortau. 

Sperând că nu se va întâlni cu Jalal. 

După ce parcurseră mai multe coridoare, ajunseră pe un hol 
mai mic, prevăzut cu un tavan boltit dintr-o marmură albă cu 
totul aparte. 

Simţi o strângere de inimă. 

Un singur paznic stătea de strajă în faţa ușilor ce duceau spre 
camera lui Khalid. Iși înălță capul când o văzu apropiindu-se, dar 
strânse din ochi, vădit suspicios, când îi zări pe cei doi însoțitori 
ai ei. 

— Stăpână, o întâmpină el, înclinându-se în fața ei. Cu ce vă 
pot fi de folos? 

Ea îi dărui un zâmbet cald și generos. 

— Aș vrea să las acest obiect în camera califului, îi răspunse 
ea, arătându-i desaga în care se afla covorașul fermecat. 

— V-aș ajuta cu plăcere. Dacă binevoiţi să mi-l dați mie... 

— Aș prefera să-l las eu, insistă Șeherezada, clătinând din 
cap. 

— Firește, încuviinţă el, dându-se la o parte din faţa ușii. 

In clipa în care Tariq și Rahim voiră s-o însoțească, soldatul îi 
opri, ridicând o mână. 

— Îmi cer iertare, stăpână, dar nu-i pot lăsa să intre. 

— Poţi dacă îţi spun eu, ripostă ea, cu un zâmbet aspru pe 
buze. 

— Îmi cer, din nou, iertare, stăpână, dar numai Domnia 
Voastră și căpitanul al-Khoury aveţi voie să intraţi în camera 
califului în lipsa Domniei Sale. 

— Cred că în seara asta putem face o excepţie, îi răspunse 
Șeherezada, apucând mânerul din bronz. 

— Stăpână! protestă paznicul, întinzând mâna ca s-o prindă 
de braţ. 

— Ai de gând să mă oprești? îl întrebă ea, străfulgerându-l cu 
privirea. Căci atunci va trebui să foloseşti forţa. Și cred că știi 
ce-a păţit ultimul soldat care a îndrăznit să mă atingă împotriva 
voinţei mele. Dar poţi să încerci, dacă vrei. Sunt convinsă că 
soțul meu se va bucura să afle cum a decurs întâlnirea noastră. 
Cum ai spus că te cheamă? 

— Stăpână! îngăimă paznicul, palid la faţă. 


VP - 297 


— Nu cred că acesta ţi-e numele, îi spuse ea, în derâdere. 
Acum, dacă ţii la viaţa ta și nu vrei să fii jupuit de viu, ne vei 
lăsa să intrăm. 

Cu inima bătându-i năvalnic în piept, Șeherezada apucă din 
nou mânerul și deschise ușa. 

Sângele îi zvâcnea cu putere prin vene în clipa în care Tariq și 
Rahim o însoţiră în anticamera lui Khalid. Fără să mai 
zăbovească vreo clipă, intrară în camera califului. Abia după ce 
ușile se trântiră cu zgomot în urma lor, Șeherezada își permise 
să respire ușurată. 

Rahim începu să râdă - sec ca nisipul ce-ţi scrâșnește printre 
dinţi. 

— Eşti într-adevăr o suverană în adevăratul sens al 
cuvântului, spuse el, rezemându-se cu braţul de peretele din 
alabastru. 

Ea îl ignoră și se îndreptă spre dulapul negru din abanos. 

— Camera nebunului ăstuia e într-adevăr impresionantă, 
trebuie s-o recunosc, spuse Rahim, scrutând cu ochii lui albaștri 
podeaua din onix și pereţii din marmură. Pentru un monstru fără 
suflet ca el. 

Șeherezada își stăvili cu greu un răspuns tăios. Căci îi simţea 
privirea lui Tariq aţintită asupra ei. 

— Ajută-mă să mut dulapul ăsta! îi spuse ea, punându-și 
mâinile pe lemnul negru al mobilierului. 

— De ce? o întrebă Tariq. 

— N-am timp să-ţi explic acum! ripostă ea, țuguindu-și buzele. 
Vrei ca paznicul să-l cheme pe Jalal? 

Aruncându-i o privire sfredelitoare, dădu la o parte și împinse 
dulapul cu un mormăit. 

Ușa tainică de care îi pomenise Khalid cu mai puţin de două 
săptămâni în urmă li se ivea acum în fața ochilor. Șeherezada 
apucă inelul de alamă și-l răsuci de trei ori spre dreapta, pe 
urmă de două ori spre stânga și iar de trei ori spre dreapta, 
împingând-o apoi cu toată puterea. 

— Dumnezeule mare! exclamă Rahim. Cum ai aflat de 
existenţa ei? 

— De la Khalid, îi răspunse ea, ignorându-i privirile ciudate pe 
care i le arunca. E întuneric, așa că aveţi grijă cum mergeţi! îi 
sfătui apoi. 


VP - 298 


Ascunzându-și freamătul lăuntric, Șeherezada cobori treptele 
ce duceau spre pasajul subteran. 

Se ţineau cu toţii de pereţii plămădiţi din piatră și lut în timp 
ce mergeau pe sub pământ ca viermii. La capătul tunelului, se 
aflau câteva trepte ce duceau spre o trapă de lemn. Șeherezada 
încercă s-o deschidă, dar aceasta nu se clinti. Rahim își puse 
mâinile pe suprafaţa aspră a trapei și o împinse cu putere, 
reușind s-o deschidă, în cele din urmă, cu un scârţâit tânguitor. 

Când ieșiră la suprafaţă, nimeriră într-un colț întunecat al 
grajdurilor regale. 

Un tunet asurzitor clătină pământul sub picioarele lor. Caii 
nechezau și se agitau speriaţi în boxele lor. 

— Alegeţi fiecare câte un cal! le spuse Șeherezada. 

— Serios? interveni Rahim, fluierând încântat. Am auzit că 
nebunul de calif ar avea un armăsar negru al-Khamsa, care este 
un trofeu în sine - unul din „Cei Cinci”. 

— Puteţi să luaţi orice cal vreţi din grajdurile astea, spuse 
Șeherezada, întorcându-se mânioasă spre el. Dar nu pe 
Ardeshir. 

— Și de ce nu, mă rog? 

— Pentru că nu aveţi dreptul să-i luaţi calul! ripostă ea, 
încordată ca un arc gata să-și lanseze săgeata. 

Rahim își ridică mâinile în semn de capitulare. 

— Dar ce-i cu tine, Șazi? o întrebă el, cu chipul brăzdat de 
îngrijorare. 

— Nici măcar nu e aici, interveni încet Tariq, învăluit în umbre. 
Calul nu e aici. Și nici stăpânul lui. 

— Poftim? exclamă Rahim, întorcându-se spre Tariq. 

— Unde e, Șeherezada? o întrebă Tariq, îndreptându-se spre 
ea. 

— In drum spre casă, Tariq Imran al-Ziyad, răsună o voce de 
bărbat de undeva din spatele lor. 

Jalal! 

Când căpitanul gărzilor își făcu apariția din întuneric, îl ţintui 
pe Tariq cu o privire sfredelitoare și un zâmbet maliţios pe buze. 

— In locul tău, m-aș considera norocos, continuă Jalal. Căci - 
de te-ar fi găsit în compania Șeherezadei - moartea ar fi ultimul 
lucru pentru care ar trebui să-ți faci griji. 


VP - 299 


Tariq își luă arcul, hotărât să-și pună în aplicare următorul 
plan de bătaie. 

Șeherezada îi aţinti calea, apucându-l de ambele mâini. 

— Nu! ţipă ea, înspăimântată. 

Durerea de pe chipul lui Tariq se adâncea tot mai mult. Acum, 
îi apăra și familia. | se împotrivea lui ca să-i apere familia 
regelui-băieţandru. 

Căpitanul al-Khoury își ţinea iataganul pe lângă trup. Nu îl 
însoțea nimeni. O singură săgeată i-ar fi scăpat de prezenţa lui 
sâcâitoare. 

Când vărul arogant al regelui-băieţandru se apropie de ei, 
Șeherezada se întoarse cu fața spre el, încă strângând cu 
disperare mâna lui Tariq. 

— Jalal, pot să-ţi explic totul, începu ea. 

— Nu e nevoie. 

— Nu... 

— Ti-am spus deja - nu e nevoie. Am încredere în tine, 
adăugă apoi, cât se poate de simplu. 

Ea continuă să-i strângă și mai tare mâna lui Tariq. 

— In fiul lui Nasir al-Ziyad nu am încredere, spuse căpitanul 
al-Khoury, ridicându-și arma, cu lama ei strălucitoare. 

— Ba poţi să ai. 

— Ba nu, îi întrerupse Tariq. 

Șeherezada își întoarse capul spre el, dojenindu-l din priviri. 

— Ce cauţi aici, Tariq Imran al-Ziyad? îl întrebă căpitanul al- 
Khoury, făcând un pas înainte, cu sabia gata de atac. 

— Ar trebui să fie evident. Am venit s-o iau Șeherezada. 

— Nu mai spune! ripostă căpitanul, râzând sardonic. Și ai 
crezut că poţi să pleci pur și simplu cu suverana din Khorasan? 
Cu soţia vărului meu? 

— Palatul ăsta nu e căminul Șeherezadei. Ea nu locuiește aici. 
Și n-am de gând s-o las în braţele unui monstru pe aleasa inimii 
mele. 

— Interesant! Căci „aleasa” de care vorbeşti are un cuvânt 
greu de spus în această poveste. 

— Glumești, interveni Rahim, pe un ton sec. Doar nu-ți 
imaginezi că ar alege un nebun în locul lui Tariq? 

— Încetează, Rahim! îl mustră Tariq. 

PR Întreab-o! spuse căpitanul al-Khoury, cu glas domol. 
Intreab-o dacă își dorește cu adevărat să plece din Rey 


VP - 300 


împreună cu tine! Căci eu știu ceva ce tu, în neghiobia sau 
rătăcirea ta, nu reușești să vezi. 

— La ce te referi? îl întrebă Rahim. 

— Criminal, monstru, nebun... poate că e, într-adevăr, așa 
cum îl descrieți voi. Dar se bucură și de iubire. De iubirea mea și 
a tatălui meu. Dar, mai ales, de iubirea lui Şazi. Căci îl iubește la 
fel de mult cum o iubește și el. 

Șeherezada tremura în faţa lui Tariq. lar strânsoarea mâinii ei 
începea să slăbească. 

— Spune adevărul? o întrebă Rahim, deranjat de 
familiaritatea căpitanului gărzilor regale. 

Ea își întoarse din nou privirea spre Tariq, stăvilindu-și cu greu 
lacrimile ce amenințau să-i brăzdeze obrajii. 

— Tariq! 

Nu! Nu putea - și nu voia - s-o audă mărturisindu-i adevărul. 

Lăsă arcul jos și o întoarse cu fața spre el. 

— Știu că nu ești în apele tale. Știu că sufletul ţi-e tulburat. 
Știu că s-a întâmplat ceva. Dar putem să îndreptăm lucrurile 
împreună. Eu pot să le îndrept. Vino acasă cu mine! Fiecare zi 
petrecută fără tine este la fel de întunecată ca moartea. O zi 
irosită, bântuită de întrebări fără răspuns. O zi în care mă 
gândesc necontenit cum ar fi fost dacă am fi petrecut-o 
împreună. Nu mai pot să îndur tot acest calvar. Intoarce-te 
acasă! 

— Dar sunt acasă, îi răspunse ea, în șoaptă. 

— Şazi! Cum poţi să spui asta? o întrebă Rahim, privind-o cu 
stupoare. 

— Îmi pare nespus de rău. N-am vrut niciodată să vă rănesc - 
pe niciunul dintre voi. Doar că... 

— l-a curmat viaţa Shivei! explodă Tariq. Cum poţi să-l dorești 
pe cel care ţi-a ucis cea mai bună prietenă? Cum poţi să-ţi 
dorești să fii alături de un ticălos fără inimă, care a omorât 
nenumărate fete tinere și dispare în timp ce orașul piere mistuit 
de flăcări? 

— Ce-ai spus? îngăimă Șeherezada, în șoaptă, cu glasul 
întunecat ca moartea. Orașul... arde în flăcări? 

— Din cauza fulgerelor, mai multe clădiri au luat foc, îi 
răspunse Tariq, privind-o încruntat. 


VP - 301 


Auzindu-i spusele, Șeherezada îl dădu la o parte și porni în 
fugă spre porțile din lemn ale grajdului, pe care le deschise cu 
sufletul la gură. 

Și se prăbuși în genunchi în faţa tabloului copleșitor. 

Flăcările mistuiau fără milă jumătate din oraș. Fumul se înălța 
spre cer, scăldat în lumina argintie a fulgerelor. Mirosul de 
scrum se împletea cu parfumul tufelor de trandafiri din 
apropiere. 

Căpitanul al-Khoury își băgă sabia în teacă și se ghemui lângă 
ea. 

Văzându-i suferința cumplită de pe chip, Tariq încremeni pe 
loc. 

— Jalal! Ce-am făcut? murmură ea, cu glasul sfâșiat de 
durere. 

— Nu, delam. Nu e vina ta. Nu tu porţi vina pentru toate 
astea, îi spuse căpitanul al-Khoury, cuprinzându-i obrajii în 
căușul palmelor sale. 

— Trebuie să..., îngăimă Șeherezada, cu respiraţia întretăiată. 
Trebuie să punem capăt acestei tragedii. Inainte ca altcineva să- 
și mai piardă viaţa. 

— În niciun chip, îi răspunse căpitanul. 

— Ce-am făcut? repetă ea, cu același glas îndurerat și 
implorator ce-ţi sfâșia sufletul. 

— Nimic. N-ai făcut nimic, insistă Jalal, obligând-o să se ridice 
în picioare. 

— Khalid..., el va trebui... să..., bâigui ea, clătinând din cap, 
cu chipul pustiit și rece. 

— Nu. N-o va face niciodată. 

— Dar cum vom trăi cu povara asta pe umeri? strigă ea. Nu 
vom putea - niciunul din noi. Nici eu, nici el! 

Tariq nu mai putea să îndure scena sfâșietoare ce se 
desfășură în faţa ochilor lui. 

— Despre ce vorbiţi? 

— Tariq Imran al-Ziyad! Vreau să-mi îndeplinești o rugăminte, 
spuse căpitanul al-Khoury, fără să-și desprindă privirea de la 
Șeherezada. 

— Răspunsul e nu. 

— Nu vrei s-o auzi mai întâi? 

Tariq îl străfulgeră, în tăcere, cu ochi sfredelitori. 

Jalal îşi întoarse capul spre el ca să-i întâlnească privirea. 


VP - 302 


— la-o pe Șeherezada, scoate-o din Rey! 

— Asta și intenţionam să fac. 

— Jalal!..., șopti Șeherezada, cu ochii înotând în lacrimi. 

— la-o cu tine! repetă el, prinzând-o de umeri. 

— Nu. Nu pot să plec, îi spuse ea, încercând să-și stăvilească 
tremurul glasului. Nu vreau să plec. Nu mă tem... de nimic. 

— Ascultă-mă! insistă căpitanul, aţintindu-și privirea asupra 
ei. Măcar o dată. Te implor! 

Șeherezada încercă să protesteze, dar în clipa în care o rafală 
fierbinte de vânt îi izbi din plin, alungând parfumul ciudat de 
trandafiri și scrum, strânse din ochi și își duse mâna la inimă. 

— Tariq! Unde e tata? întrebă ea, cu vocea răgușită. 


— În afara orașului, îi răspunse el. Ne așteaptă... pe coama 
unui deal. 

Deschise ochii și-l privi pe Tariq cu o siguranţă stranie. 

— Du-mă la el! 


Și fără să mai aștepte vreun răspuns, trecu în fugă pe lângă 
căpitanul al-Khoury și intră în grajduri ca să pună șaua pe un 
cal. 

Tariq o privi dispărând în întuneric, cu pași rigizi și șovăitori. 
Pe când încerca să înțeleagă ce se petrece, Jalal îl prinse de 
braţ. Tariq se smuci cu violenţă din mâna căpitanului arogant. 

— Ce...? 

— O mai iubești? îl întrebă el, cu glas șoptit și imperios. 

— Nu te privește pe tine. 

— Răspunde-mi, neghiobule! O mai iubești? 

Tariq își încleștă dinţii și îi aruncă căpitanului o privire 
ucigătoare. 

— Întotdeauna am iubit-o. 

— Atunci, ai grijă să nu se mai întoarcă vreodată aici! 


VP - 303 


e Tăciunii încă ard mocnit 


Cei doi călăreți se întâlniră sub cerul întunecat al deșertului. 

Unul mergea călare pe un murg cenușiu, iar celălalt pe un 
armăsar magnific, alb ca laptele. 

Amândoi erau însoţiţi de o gardă de soldaţi înarmați. 

Stăpânul armăsarului alb rupse primul tăcerea. 

— Am înţeles că avem un dușman comun, spuse el, cu o voce 
melodioasă, dar prefăcută. 

Celălalt călăreț îl scrută cu aceeași privire sfredelitoare. 

— Așa s-ar părea, Domnia Voastră. 

— Ești exact cum mi s-a spus că ești, Reza bin-Latief, zise 
primul călăreț, cu un zâmbet onctuos pe buze. 

— La fel ca și Domnia Voastră. 

— Îl iau ca pe un compliment, îi răspunse sultanul Parţiei, 
izbucnind în râs. 

— Aceasta îi fusese și menirea, Domnia Voastră. Îmi cer 
iertare pentru că nu reușesc să-mi comunic sentimentele așa 
cum se cuvine, dar n-am acceptat să mă întâlnesc cu Domnia 
Voastră doar ca să facem schimb de ironii. 

Hohotele de râs ale sultanului răsunară în noapte. 

— Ești dezarmant de sincer. Îmi place. Dar ce-ar fi să încetăm 
cu amabilităţile și să trecem la treabă? 

— Desigur, Domnia Voastră. 

— Ce soartă ai vrea să-i hărăzești nepotului meu bastard? 

— Suferinţa. Și pieirea. 

— Am înţeles, îi răspunse sultanul, cu un licăr ameninţător în 
ochi. 

— Dar Domnia Voastră? 

— Umilinţa... și apoi pieirea. Poate că vom reuși să ne ajutăm 
unul pe celălalt să ne atingem țelul comun. 

— Ajutorul meu depinde de ce-ar putea Domnia Voastră să-mi 
ofere. 

— Deocamdată, îți pot oferi bani și arme. După ce îţi vei 
consolida hotarele și îţi vei întări armata, îţi voi oferi ajutorul 
meu neprecupeţit. Deocamdată, însă, nu pot să-mi asum riscul 
de a-i stârni și mai mult mânia nepotului meu. 


VP - 304 


— Firește. 

La un semn al sultanului, doi soldaţi aduseră un cufăr mic și 
sigilat. 

— Un gest de credință pecetluit în aur. Când veţi goli cufărul, 
daţi-mi de veste și vă voi trimite altul! 

Reza încuviință din cap. Aruncând apoi o privire peste umăr, 
le făcu semn soldaţilor din garda sa să vină să ia aurul. Două 
siluete, cu chipurile învăluite în gluga mantiilor, se apropiară de 
cufăr. 

Când una dintre ele se aplecă să ridice lada cu aur, razele 
lunii îi scăldară brațul în lumina lor albăstruie. 

Dezvăluindu-i conturul unui scarabeu. 


VP - 305 


Seherezada, 

Am greșit față de tine în nenumărate rânduri. Dar a 
fost un moment în care am greșit mai presus de 
cuvinte. Și asta s-a întâmplat în ziua în care ne-am 
cunoscut. În clipa în care ţi-am luat mâna într-a mea, 
iar tu ti-ai ridicat spre mine privirea încărcată de ură. 
Atunci, ar fi trebuit să te trimit acasă la familia ta. Dar 
n-am făcut-o. Căci în ura ta sălășluia sinceritatea. In 
suferința ta, temeritatea îşi avea lăcaşul. Ín 
sinceritatea ta, m-am văzut pe mine. Sau, mai 
degrabă, omul ce îmi doream să fiu. Așa că ti-am 
greșit din nou. Nu m-am dat la o parte. Apoi, mai 
târziu, mi-am imaginat că - dacă aveam răspunsurile - 
nimic nu avea să mai conteze. Nu avea să îmi mai 
pese, iar tu aveai să nu mai contezi. Si am continuat 
să gresesc. Să-mi doresc tot mai mult. Și acum nu-mi 
mai găsesc cuvintele pe care ar trebui să ti le spun. 
Să-ţi mărturisesc măcar ce-ti datorez. Când mă 
gândesc la tine, nu mai am nici aer să respir. Și acum, 
când ai plecat, nu simt nici durere și nici teamă. 

Ci doar recunoștință. 

Când eram copil, mama obișnuia să-mi spună că 
unul dintre cele mai frumoase lucruri în viață este să 
știi că povestea ta nu s-a sfârșit încă. Deși povestea 
noastră poate că a ajuns la capăt, povestea ta 
urmează să se depene nestingherită. 

Fă-o să fie demnă de tine! 

Și am mai greșit o dată. Dar acum am șansa să 
îndrept lucrurile. Nu ti-am spus-o pentru că nu aș fi 
simțit asta. Nu am făcut-o pentru că am jurat că n-o s- 
o spun vreodată nimănui, iar un om este un nimic dacă 
nu-și ține jurămintele. 

Așa că o scriu și o înalt spre ceruri... 

Te iubesc - de mii și mii de ori. Și nu-mi voi cere 
nicicând iertare pentru asta. 

Khalid 
e 
Khalid stătea rezemat de balustrada terasei de pe acoperișul 
palatului său și privea cum soarele se ridică deasupra 
orizontului. 


VP - 306 


Seraiul lui, din marmură și piatră, încă fumega pe alocuri, 
sfârtecat de dalta nemiloasă a stihiilor dezlănţuite. 

Orașul îi oferea o priveliște sfâșietoare, presărată cu 
mormane de cenușă și moloz. Cu promisiuni deșarte și inimi 
frânte. 

Închise ochii pentru o clipă ca să nu mai vadă acest tablou al 
deșertăciunii. 

Dar numai pentru o clipă. 

Căci era orașul lui. Alegerea și responsabilitatea lui. 

Nicicând nu va mai fugi de el. 

Simţind cum renaşte din propria-i cenușă și prinde aripi, sub 
imperiul unor țeluri nobile, luă pergamentul și îl așeză deasupra 
flăcării fremătătoare a unei torţe din apropiere. 

Un colț al paginii luă imediat foc, iar văpăile îi cuprinseră 
laturile, scăldându-l în nuanţe de azur și portocaliu. 

Khalid continua să ţină în mână scrisoarea ce se prefăcea, sub 
ochii lui, în scrum. 

Apoi, spulberă cenușa în vânt. 

Spre un răsărit de soare glorios. 


(Va urma...) 


VP - 307 


Glosar 


Akhal-Teke (sau Ahaltechin) - rasă de cai renumită pentru 
coama mătăsoasă a animalelor, cu luciu metalic; calul lui Rahim. 

al-Khamsa - rasă de cai pur sânge arab, crescuți în deșert, 
însemnând „Cei Cinci”; calul lui Khalid, Ardeshir, calul lui Tariq. 

Amardha - cel mai mare oraș din Parţia; orașul unde 
locuiește Salim Ali el-Sharif. 

astragalus - zaruri confecționate din oasele mari ale tarsului, 
denumite astragal, folosite iniţial în astragalomanţie, o metodă 
de divinaţie. 

beduini - trib nomad din deșert, condus de un șeic. 

calif - suveranul Khorasanului; termen sinonim cu „rege”; 
Khalid Ibn al-Rashid. 

califat - regiune guvernată de calif; Khorasan. 

ciagatai - limbă moartă din Asia Centrală. 

delam - termen tandru, care înseamnă „inima mea”. 

dinar - monedă de aur de origine arabă. 

effendi - sufix atașat, în semn de respect, unui nume propriu. 

emir - titlu de noblețe, echivalent cu cel al unui duce; 
căpetenii sau guvernatori arabi supuși califului; Nasir al-Ziyad. 

fachir - călugăr sau ascet musulman, care practică magia și 
misticismul. 

Fida'i - mercenar care poartă pe braţ simbolul scarabeului. 

ghalyan - narghilea. 

hanger - pumnal mare, încovoiat, care se purta la brâu. 

iatagan - sabie cu un singur tăiș și cu lama curbată și lată; 
arma lui Tariq și a lui Jalal. 

jahkesh - termen jignitor, care înseamnă „desfrânat” sau 
„proxenet”. 

jan - termen tandru; sufix atașat unui nume propriu, care 
înseamnă „dragul meu/draga mea”. 

joonam - termen tandru, care înseamnă „viața mea”. 

kamancheh - instrument cu coarde, asemănător cu vioara. 

Khorasan - un regat bogat, guvernat de un calif în vârstă de 
optsprezece ani, cu un trecut însângerat. 


VP - 308 


kohol - sulfură de antimoniu, folosită de orientali pentru a 
sublinia strălucirea ochilor și a feri de oftalmii. 

lavash - o lipie foarte subţire. 

mag - vrăjitor; Musa Zaragoza. 

malik - suveranul Asiriei; termen sinonim cu „rege”. 

mankalah - manșetă din piele, care acoperă braţul de la 
încheietura mâinii până la cot, asociată cu vânătoarea de șoimi. 

mantie - veșmânt asemănător cu o pelerină lungă și largă, 
țesut din materiale scumpe și rare, ca damascul, purtat de 
obicei de monarhi. 

marg-bahr - blestem prin care dorești moartea sau 
distrugerea cuiva. 

ney - nai, fluier din trestie. 

Partia - un regat învecinat cu Khorasanul și guvernat de 
Salim Ali el-Sharif. 

platoșă - armură de zale, de fier sau de piele, alcătuită dintr- 
un pieptar și o placă ce protejează spatele. 

qamis - o tunică largă, cu mâneci lungi, purtată atât de 
bărbaţi, cât și de femei, ţesută de obicei din in. 

Rey - cel mai mare oraș din Khorasan; orașul natal al 
Șeherezadei. 

rida' - pelerină purtată de bărbaţi peste umeri, prevăzută 
uneori și cu glugă. 

sahib - termen folosit în semn de respect, care desemnează 
și rangul persoanei căreia i te adresezi. 

sama - practică asociată cu dansul dervișilor. 

santur - instrument cu coarde, asemănător cu tambalul, 
prevăzut cu un ciocănel special, pe care muzicantul îl lovește de 
coardele instrumentului pentru a produce sunetele dorite. 

sayyidi - termen folosit în semn de respect în fața califului, 
care înseamnă „stăpâne” sau „Domnia Voastră”. 

shahrban-ul din Rey - general în armata califului din 
Khorasan; cel mai puternic om din stat după calif; generalul Aref 
al-Khoury. 

shamila - robă sau halat ţesut cu broderii. 

suk - piaţă în aer liber. 

sultan - suveranul Parţiei, termen sinonim cu „rege”; Salim 
Ali el-Sharif. 

șamșir - sabie cu lama subţire și vârful curbat; sabia lui 
Khalid. 


VP - 309 


șeic - căpetenia triburilor de beduini; Omar al-Sadiag. 

șalvari - pantaloni lungi și largi, strânși la gleznă și încinși cu 
o eșarfă în jurul taliei, purtaţi atât de bărbaţi, cât și de femei. 

tabarzin - topor de luptă. 

Taleqan - fortăreața emirului Nasir al-Ziyad; una dintre cele 
mai puternice cetăţi din Khorasan; căminul lui Tariq. 

talwar - sabie cu lama curbată, ce provine din India; arma 
rajputanului. 

Teba - oraș important din centrul Greciei. 

tikka - eșarfă lungă, legată de jur împrejurul șoldurilor, cu rol 
decorativ, purtată atât de bărbaţi, cât și de femei. 

Tirazis - oraș din Khorasan, renumit pentru carierele de 
piatră. 

tombak - tobă rezemată de șold. 

vizir - sfetnic al califului. 


VP - 310 


Mulţumiri 


Îmi amintesc că, la un moment dat, cuvântul „călătorie”, 
atribuit creaţiilor artistice, a stârnit obiecţii, considerându-se că 
este folosit mult prea în exces. 

Poate că termenul de „odisee” nu are rezonanţa 
corespunzătoare. Ca să nu mai vorbim de „epopeea homerică”. 

Nu sunt de acord. 

Căci n-aș fi pornit niciodată în această că/ătorie fără ajutorul 
unui număr impresionant de oameni. Mă voi strădui să-i 
amintesc pe fiecare în parte, dar - de voi da greș în misiunea 
mea - vreau să știți că este numai vina mea și voi încerca să mă 
revanșez pe viitor față de cei pe care i-am jignit fără voie. 

În primul rând, această carte n-ar fi văzut niciodată lumina 
tiparului, rămânând doar o vagă noţiune în mintea mea, dacă nu 
m-aș fi bucurat de ajutorul și îndrumarea impresarei mele, 
Barbara Poelle. B, îţi mulțumesc pentru că mi-ai dăruit curajul de 
a mă așeza în faţa calculatorului și de a insufla viaţă creaţiei 
mele. Cuvintele sunt prea sărace ca să exprime recunoștinţa pe 
care ţi-o port. Oricum, îţi mulțumesc de mii și mii de ori. 

Vreau, de asemenea, să-i mulțumesc unei alte persoane, care 
s-a luptat cu aceeași îndârjire ca și mine cu lumea fascinantă a 
cuvintelor - redactorul meu, Stacey Barney, cu care am 
schimbat lungi e-mailuri până târziu în noapte. Natura ne-a 
dăruit suflete pereche, căci ne armonizăm în toate privinţele. Îți 
mulțumesc pentru aprecierile și încrederea pe care mi le-ai 
dăruit încă din prima zi. Dar și pentru că mi-ai modelat creaţia, 
transformând-o într-o adevărată operă de artă. Te preţuiesc și te 
respect mai mult decât pot s-o spun în cuvinte. 

Vreau să mulţumesc, de asemenea, echipei extraordinare a 
editurii Penguin - lui Kate Meltzer, o maestră a împletirii slovelor 
și o francofilă prin excelenţă, Marisei Russell, editoarea mea de 
suflet, lui Bri Lockhart, pentru entuziasmul și susținerea sa 
necondiționată, Venessei Carson, lui Jen Besser, Theresei 
Evangelista, pentru coperţile minunate ale cărţii, Marikkăi 
Tamura, Carei Petrus, Anei Deboo, Annei Heausler și lui Cindy 
Howle, pentru contribuţia lor fantastică și pentru rolul pe care l- 


VP - 311 


au conferit fiecărui cuvânt în parte, reușind să creeze o 
adevărată armonie lexicală. 

Mulţumirile mele se îndreaptă și spre echipa mea literară - 
Ricki Schultz, Sarah Henning, Joy Callaway, Sarah Lemon, Steph 
Funk, Alison Bliss, JJ și Sarah Blair. Vă mulţumesc pentru 
ajutorul, susţinerea și încrederea pe care mi le-aţi acordat pe 
parcursul întregului proiect. Vă apreciez pe fiecare în parte. 

Le mulțumesc colegilor mei debutanţi în 2015 - a fost un 
adevărat privilegiu să pornim împreună în această călătorie. Vă 
admir pe toţi. lar Sabei Tahir vreau să-i transmit că o iubesc 
pentru tot ceea ce reprezintă și întruchipează. 

Vreau să mulţumesc, de asemenea, echipei extraordinare de 
la We Need Diverse Books - pasiunea cu care luptaţi pentru 
această cauză mi se pare uluitoare. Vă mulțumesc pentru tot ce 
faceţi. Și acesta este doar începutul. 

li mulțumesc în mod deosebit lui Marie Lu, pentru că m-a luat 
sub aripa sa ocrotitoare și pentru că mi-a oferit privilegiul de a 
cunoaște un om cum rar ţi-e dat să întâlnești în viaţă. 
Prezentarea pe care ai făcut-o cărții mele mi-a sfâșiat sufletul de 
emoție. Lucrările mele vor ajunge mereu sub condeiul tău 
meșteșugit. Mereu! 

li mulțumesc lui Carrie Ryan, pentru mesele minunate pe care 
luăm împreună. Sunt convinsă că JP și Vic se întreabă adesea 
despre ce putem să vorbim atâta timp. Nici eu nu știu răspunsul. 
Tot ce știu este că îmi doresc să ne întâlnim în fiecare 
săptămână. Îţi mulţumesc de mii de ori. Pentru tot ce-mi 
dăruiești. 

li sunt adânc recunoscătoare lui Heather Baror-Shapiro, 
pentru că a prezentat-o pe Şazi, cu eleganţă și entuziasm, în 
faţa unei lumi întregi. Îmi vine greu să cred, și în ziua de astăzi, 
că romanul meu va fi tradus în numeroase limbi străine. Și asta 
numai datorită ţie. 

Îi mulţumesc surorii mele, Erica, pentru că a fost prima care 
mi-a citit povestea, pentru că a realizat cea mai frumoasă 
cronică literară și mi-a dăruit ideea scrisorilor lui Khalid. Lui 
Elaine, pentru că este idolul, prietena și cea mai mare 
admiratoare a mea. Te iubesc nespus, chica. Fratelui meu, lan, 
pentru că mi-a spus că vrea să citească romanul numai după 
apariţia sa pe piaţă. Fratelui meu, Chris, pentru glumele, 
îmbrăţișările și fotografiile necorespunzătoare pe care mi le-a 


VP - 312 


trimis. Mamei mele, pentru că nu ne-a lăsat niciodată să ne 
uităm la televizor în timpul săptămânii, obligându-mă, astfel, să 
citesc și să iubesc cărţile și lumea imaginară din paginile lor. 
Tatălui meu, pentru toate lecturile pe care ni le-a împărtășit 
când eram copii. Și pentru măiestria cu care dădea glas 
personajelor. Socrilor mei, pentru cultura, dragostea, arta 
gastronomică și glumele pe care mi le împărtășesc mereu. Vă 
iubesc pe amândoi mai presus de cuvinte. 

Și îi mulţumesc și lui Vic. Ești motivul și pretextul existenței 
mele. 

Intr-o bună zi, voi scrie asta pe cer. 


virtual-project.eu 


VP - 313