Elif Shafak — Ucenicul arhitectului

Aaa 27 
Ea pri ră 
TALIA LI da! pai: d! TUN Bai 


"a DOTEN - ital A 
Nu a m ge Le 


se aie iati ăi S 


Elif Shafak 


Ucenicul arhitectului 


nica tt 


bestsellerului internaţional 
Rastarda Istanbulului 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


ELIF SHAFAK 


UCENICUL ARHITECTULUI 


Titlul original: Sakız Sardunya, 2013 
Traducere din limba engleza si note de Ada Tanasă 


Polirom, 2015 


Versiune ebook: v1.0, iulie 2016 


- ELIF SHAFAK - 


Ucenicilor de pretutindeni - nimeni nu 
ne-a spus că iubirea e meşteşugul cel 
mai greu de deprins 


Dintr-o ochire, te-am iubit cu o mie de inimi 
„„„Cucernicii n-au decât să creadă că a iubi e un 
păcat, 
Nu-mi pasă, 
să ard atunci în focul lui de iad. 
(Mihri Hatun, poetă otomană din secolul al XVI-lea) 


Am colindat lumea şi n-am aflat nimic vrednic de 
iubire, 
aşadar sunt o străină printre semenii mei, 
surghiunită din mijlocul lor. 
(Mirabai, poetă hindusă din secolul al XVI-lea) 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Dintre toţi oamenii pe care Dumnezeu i-a zidit şi Şeitan i- 
a ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, numai câtiva 
au descoperit Miezul Universului - locul unde nu există nici 
bine şi nici rău, nici trecut şi nici viitor, nici „eu” şi nici „tu”, 
nici război şi nici pricini de război, doar o mare de linişte 
nemărginită. Ce-au aflat acolo era atât de minunat, încât 
le-a pierit graiul. 

Milostivindu-se de ei, îngerii le-au dat de ales. Dacă voiau 
să-şi recapete graiul, atunci trebuiau să uite tot ce 
văzuseră, chiar dacă ceva ca o lipsă avea să le rămân 
adânc înrădăcinat în suflet. Totuşi, dacă voiau să-şi 
amintească frumusețea, atunci minţile aveau să li se 
tulbure, astfel încât să nu mai poată deosebi adevărul de 
nălucire. Aşa că puținii oameni care au nimerit în acel loc 
tainic, ce nu era trecut pe nicio hartă, s-au întors fie tânjinad 
după ceva, nu-şi dădeau seama ce, fie cu o puzderie de 
întrebări pe buze. Cei care jinduiau după împlinire de sine 
aveau să fie numiţi „iubitorii“, iar cei care năzuiau la ştiinţă 
- „Învățăceii”. 

Asta ne povestea meşterul Sinan nouă, celor patru 
ucenici ai săi. Ne cerceta iscoditor, cu capul înclinat într-o 
parte, de parcă ar fi încercat să vadă în sufletul nostru. 
Stiam că sunt înfumurat şi că înfumurarea nu-i şade bine 
unui băiat simplu ca mine, însă de fiecare dată când 
meşterul ne spunea povestea asta îmi închipuiam că 
vorbele lui îmi sunt hărăzite mie mai mult decât celorlalti. 
Ochii lui zăboveau o clipă prea mult pe chipul meu, de 
parcă ar fi aşteptat ceva de la mine. Imi feream privirea, 
temându-mă să nu-l dezamăgesc, temându-mă de lucrul pe 
care nu i-l puteam da - cu toate că n-am aflat niciodată 
care era acela. Mă întreb ce vedea în ochii mei. Prevăzuse 
că aveam să fiu neintrecut la învățătură, dar că - în 
stângăcia mea - aveam să sufăr o înfrângere jalnică în 
dragoste? 

4 


- ELIF SHAFAK - 


Aş vrea să pot spune, privind în urmă, că am învățat să 
iubesc în aceeaşi măsură în care am iubit să învăţ. Dacă 
înşir minciuni, mâine poate o să mă aştepte un cazan 
clocotitor în iad şi cine mă încredințează că ziua de mâine 
nu-mi bate deja la uşă acum, că sunt bătrân ca un stejar şi 
nu mi-am aflat încă mormântul? 

Eram şase: meşterul, ucenicii şi elefantul alb. Am clădit 
totul împreună. Moschei, poduri, madaris!, caravanseraiuri, 
aziluri, apeducte... A fost aşa demult, că mintea-mi 
netezeşte până şi cele mai întinse asprimi, topind amintirile 
în durere curgătoare ca apa. Se prea poate ca formele ce 
îmi plutesc prin cap ori de câte ori mă întorc cu gândul la 
acele zile să fi fost desenate mai târziu, ca să-mi uşureze 
vina de-a le fi uitat chipurile. Totuşi îmi amintesc 
făgăduielile pe care le-am făcut şi n-am izbutit să le ținem, 
nici măcar pe una dintre ele. E ciudat cum chipurile, oricât 
de trainice şi de izbitoare ar fi, se şterg, pe când vorbele, 
făcute din aer, rămân. 

S-au dus cu toţii. Unul câte unul. Din ce pricină ei au 
pierit şi eu am rămas să trăiesc singur până la vârsta 
şubrezelii, Domnul şi numai Domnul ştie. Mă gândesc la 
Istanbul în fiecare zi. Pesemne că acum oamenii trec prin 
curțile moscheilor fără să ştie, fără să vadă. Le place să-şi 
închipuie că toate clădirile din preajmă sunt acolo din 
vremea lui Noe. Nu-i deloc aşa. Noi le-am ridicat: 
musulmani şi creştini, meşteri şi robi care trag la galere, 
oameni şi dobitoace, zi după zi. Dar Istanbulul e un oraş 
care uită repede. Acolo lucrurile parcă sunt scrise cu apă, în 
afară de lucrările meşterului meu, care sunt dăltuite în 
piatră. 

Sub una dintre pietre am îngropat o taină. Atâta amar de 
vreme s-a scurs de atunci, dar trebuie să fie încă acolo, 
aşteptând s-o descopere cineva. Mă intreb dacă o va afla 
cineva vreodată. lar de va fi astfel, o va înțelege? Nimeni 
nu ştie, însă că la temelia uneia dintre sutele de clădiri pe 


1 Madrasa (sg.) - madaris (pl.) - seminare teologice (în arabă, în orig.). 
5 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


care le-a ridicat meşterul meu stă ascuns Miezul 
Universului. 
Agra, India, 1632 


- ELIF SHAFAK - 


Istanbul, 22 decembrie 1574 


Trecuse de miezul nopţii când auzi un mărăit fioros din 
străfundul întunericului. Îl recunoscu pe dată: era al celei 
mai mari feline din seraiul sultanului, un tigru caucazian cu 
ochi de ambră şi blană aurie. Inima îi stătu o clipă în loc pe 
când se întreba ce - sau cine - tulburase fiara. Toţi ar 
trebui să doarmă duşi la ceasul ăsta din noapte - oamenii, 
dobitoacele, djinnii. In oraşul celor şapte coline, în afară de 
străjeri care-şi făceau rondul pe străzi, numai două feluri de 
oameni puteau fi treji: cei care se rugau şi cei care 
păcătuiau. 

Jahan era şi el treaz şi încă de pe-atunci în picioare, căci 
muncea. 

„Pentru cei ca noi munca e rugăciune”, zicea meşterul 
adesea. 

„E felul nostru de-a vorbi cu Dumnezeu.” 

„Şi El cum ne răspunde?”, întrebase Jahan într-un rând, 
pe când era mai tânăr. 

„Dându-ne şi mai mult de muncă, fireşte.” 

Dacă e să dea crezare acestor vorbe, pesemne că el îşi 
făureşte o legătură destul de strânsă cu Atotputernicul, 
cugetase Jahan în sinea lui, căci trudeşte îndoit ca să-şi 
însuşească două meşteşuguri în loc de unul. Era şi cornac?, 
şi desenator. Deprindea două meşteşuguri, însă avea un 
singur învăţător pe care îl cinstea, îl admira şi râvnea, în 
taină, să-l întreacă. Meşterul lui era Sinan, Marele arhitect 
al seraiului. 

Sinan avea sute de învăţăcei, mii de salahori şi încă şi 
mai mulţi sprijinitori şi ciraci. Cu toate astea, ţinea doar 
patru ucenici. Jahan era mândru să se numere printre ei, 
mândru, dar deopotrivă nelămurit. Meşterul îl alesese pe el 


2 Conducător de elefanţi. 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


- un simplu rob, un umil îmblânzitor de elefanţi - când avea 
o grămadă de învăţăcei înzestrați la şcoala seraiului. 
Gândul ăsta, în loc să-l facă să se umfle în pene de 
mândrie, dimpotrivă - îl umplea de teamă. Gândul că l-ar 
putea dezamăgi pe singurul om care crezuse în el în toată 
viaţa lui îi muncea mintea aproape fără voie. 

Ultima sarcină încredinţată era să deseneze un hamam. 
Meşterul le dăduse îndrumări limpezi: un dais de marmură 
înălţat ce avea să fie încălzit de dedesubt; conducte în 
pereţi care să îngăduie aburului să iasă; o cupolă sprijinită 
pe arcade; două uşi ce dau spre nişte străzi care nu se 
întâlnesc, ca să împiedice bărbaţii şi femeile să se vadă. La 
asta lucra Jahan în acea noapte de rău augur, aşezat la o 
masă de lemn nerindeluit în adăpostul lui din menajeria 
sultanului. 

Se lăsă pe spate, încruntând din sprâncene, şi-şi cercetă 
desenul. | se păru grosolan, lipsit de graţie şi armonie. Ca 
de obicei, îi fusese mai uşor să deseneze planul catului de 
jos decât să înfăţişeze cupola. Deşi trecuse de patruzeci de 
ani - vârsta la care Mahomed ajunsese profet - şi era 
priceput la meşteşugul lui, mai degrabă săpa temelii cu 
mâinile goale decât să se încurce în bolți şi tavane. Ar fi 
vrut să fie vreo cale prin care să scape cu totul de ele - 
dacă oamenii ar putea trăi sub cerul liber, fără acoperiş şi 
fără frică, privind stelele şi priviţi la rândul lor de ele, fără 
să se-ascundă. 

Supărat, se pregătea să facă alt desen - căci şterpelise 
hârtie de la scribii din serai - când auzi iarăşi tigrul. 
Incremeni locului, cu spatele încordat şi bărbia ridicată şi 
ascultă. Era un mârâit straşnic, fioros, menit să dea de 
veste unui duşman să nu se apropie prea mult. 

Pe tăcute, Jahan deschise uşa şi se uită cu luare aminte 
în noaptea din jur. Se înălţă alt mărâit, nu la fel de straşnic 
ca primul, însă la fel de ameninţător. Atunci animalele se 
puseră toate deodată pe zbierat: papagalul ţipa ascuţit în 
întuneric, rinocerii mugeau; ursul le răspundea printr-un 
mormăit furios. De-alături, leul slobozi un răget pe care 

8 


- ELIF SHAFAK - 


leopardul îl întâmpină cu un fornăit. Undeva îndărăt se 
desluşeau bufniturile înnebunite, fără şir, pe care le făceau 
cu labele dinapoi iepurii când erau înspăimântați. Deşi 
numai cinci la număr, maimuţele iscau o hărmălaie mai 
ceva decât un corp de oştire - strigau, răcneau. Chiar şi caii 
începură să necheze şi să se frământe în grajdurile lor. În 
mijlocul întregii nebunii, Jahan recunoscu mormăitul 
elefantului, scurt şi nepăsător, neavând niciun chef să se 
alăture zarvei. Ceva înspăimânta animalele. Aruncând o 
manta pe umeri, Jahan apucă opaițul şi se furişă în curte. 

Aerul era îngheţat, purtând mireasma ameţitoare a 
florilor iernatice şi a buruienilor. Abia apucă să facă doi-trei 
paşi, că îi zări pe câţiva dintre îmblânzitori ghemuiţi laolaltă 
sub un copac, şuşotind. Când îl văzură venind, ridicară 
privirile de parcă ar fi aşteptat ceva. Dar Jahan nu avea 
veşti, ci numai întrebări. 

— Ce se petrece? 

— Fiarele sunt neliniştite, îi răspunse Dara, îmblânzitorul 
de girafe, părând la rândul lui îngrijorat. 

— O fi vreun lup, îşi dădu cu presupusul Jahan. 

Se mai întâmplase. Acum doi ani. Într-o seară geroasă de 
iarnă, lupii coborâseră în oraş, prădând deopotrivă 
mahalalele evreilor, musulmanilor şi creştinilor. Câţiva se 
strecuraseră chiar pe porţi, Dumnezeu ştie cum, şi 
dăduseră iama prin rațele, lebedele şi păunii sultanului, 
făcând prăpăd. Zile-n şir curăţaseră pene însângerate de 
pe sub tufe şi rugi. Dar acum oraşul nu era îngropat sub 
zăpadă şi nici nu era frig din cale-afară. Orice le neliniştea 
pe animale venea dinăuntrul palatului. 

— Cercetaţi fiecare cotlon, zise Olev, îmblânzitorul de lei 
- o namilă de om cu părul roşu ca focul şi o mustață 
răsucită, de o culoare la fel de aprinsă. 

Nu se hotăra nimic pe-acolo fără ştirea lui. Sprinten şi 
vânjos, era ţinut la mare cinste de toţi robii. Un muritor în 
stare să strunească un leu era un om pe care parcă şi 
sultanul îl preţuia puţintel. 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Împrăştiindu-se care încotro, cercetară  saivanele, 
grajdurile, ţarcurile, saielele, coteţele şi coliviile ca să se 
încredinţeze că nu scăpase nicio jivină. Toate făpturile din 
menajeria seraiului păreau să se afle la locul lor. Lei, 
maimute, hiene, cerbi lopătari, vulpi, hermine, râşi, capre- 
de-munte, pisici sălbatice, gazele, țestoase uriaşe, ciute, 
struţi, gâşte, porci-spinoşi, şopârle, iepuri, şerpi, crocodili, 
zibete, leopardul, zebra, girafa, tigrul şi elefantul. 

Când se duse să vadă ce face Chota - un elefant asiatic, 
de treizeci şi cinci de ani, înalt de şase coţi? şi neobişnuit de 
alb -, Jahan îl găsi foarte încordat, neliniştit, cu urechile 
fluturând ca nişte pânze în vânt. Îi zâmbi animalului pe care 
îl ştia atât de bine. 

— Ce-i? Simţi vreo primejdie? 

Bătându-l prietenos cu palma pe-o parte, Jahan îi întinse 
o mână de migdale dulci, pe care le avea întotdeauna 
pregătite la chimir. 

Cum nu-i stătea în fire să facă nazuri când i se dădeau 
bunătăţi, Chota aruncă migdalele în gură cu o legănare a 
trompei, fără să-şi desprindă ochii de poartă. Se aplecă în 
faţă, cu greutatea uriaşă sprijinită pe picioarele de dinainte, 
cu tălpile simţitoare lipite de pământ, şi încremeni locului, 
străduindu-se să prindă un zgomot îndepărtat. 

— Linişteşte-te, nu-i nimic, îngână Jahan, cu toate că nici 
el, nici elefantul nu credeau în ce spune. 

Când se întorcea, îl zări pe Olev vorbind cu îmblânzitorii 
şi zorindu-i să se împrăştie. 

— Am căutat peste tot! Nu se vede nimic! 

— Dar fiarele... începu cineva. 

Olev îi tăie vorba, arătând spre Jahan: 

— Indianul are dreptate. O fi fost vreun lup. Ori un şacal, 
aş zice. Oricum, a plecat. Duceţi-vă înapoi la culcare. 

De data asta nimeni nu mai crâcni. Dând din cap şi 
mormăind, se târâră la saltelele lor de paie care, deşi 


3 Veche unitate de măsură pentru lungime, egală cu aproximativ 0,637- 
0,664 m. 
10 


- ELIF SHAFAK - 


aspre, gloduroase şi pline de păduchi, erau singurul loc ferit 
şi cald ce-l ştiau. Doar Jahan mai zăbovi. 

— Nu vii, cornacule? îi strigă Kato, îmblânzitorul de 
crocodili. 

— Într-o clipă, îi răspunse Jahan, aruncând o privire spre 
curtea interioară, unde tocmai auzise un zgomot ciudat, 
înăbuşit. 

În loc s-o ia spre stânga, către adăpostul lui din lemn şi 
piatră, coti spre dreapta, către zidurile înalte care 
despărţeau cele două curţi. Păşea cu grijă, de parcă abia 
aştepta un temei să se răzgândească, înapoindu-se la 
desenul lui. Când ajunse la tufa de liliac din capătul cel mai 
îndepărtat, desluşi o umbră. Stranie şi întunecată, semăna 
într-atât cu o nălucă, încât Jahan ar fi rupt-o la fugă dacă 
umbra nu s-ar fi întors şi şi-ar fi dezvăluit chipul - Taras 
Siberianul. Scăpând teafăr din orice boală şi orice urgie, era 
aici de mai multă vreme decât oricine. Văzuse sultani 
perindându-se la tron. Văzuse oameni sus-puşi înjosiţi şi 
capete ce purtau cele mai mândre turbane rostogolindu-se 
în noroi. Numai două lucruri sunt veşnice, spuneau robii în 
zeflemea, Taras Siberianul şi chinurile iubirii. Orice altceva 
piere... 

— Tu eşti, indianule? întrebă Taras. Te-au deşteptat 
animalele? 

— Mda, răspunse Jahan. Ai auzit un zgomot adineaori? 

Bătrânul scoase un mormăit care ar fi putut fi şi un „da”, 
şi un „nu”. 

— Venea dintr-acolo, stărui Jahan întinzând gâtul. 

Se zgâi la zidul care se întindea dinaintea lui, ceva 
nedesluşit, de culoarea onixului, ce se topea în întuneric. In 
clipa aceea i se păru că negura de la miezul nopţii era 
înţesată de năluci care gemeau şi se căinau. Gândul îl făcu 
să se înfioare. 

Un trosnet dogit răsună în partea cealaltă a curţii, urmat 
de o puzderie de paşi grăbiţi, de parcă o întreagă gloată 
fugea mâncând pământul. Din măruntaiele seraiului se 
înălţă un țipăt de femeie, prea sălbatic ca să fie omenesc şi 

11 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


gâtuit aproape îndată de un suspin. Dintr-un alt cotlon, alt 
țipăt sfâşie pânza nopţii. Poate că era un ecou rătăcit al 
celui dintâi. Apoi, la fel de neaşteptat cum începuse, totul 
încremeni. Impins de un avânt necugetat, Jahan se apropie 
de zidul din faţa lui. 

— Unde te duci? şopti Taras, cu ochii sclipind de spaimă. 
E oprit. 

— Vreau să aflu ce se petrece, zise Jahan. 

— Ţine-te deoparte, îl sfătui bătrânul. 

Jahan şovăi - chiar dacă numai o clipă. 

— Arunc o privire şi mă întorc îndată. 

— Mi-aş dori să nu, dar tu nu vrei să asculţi, zise Taras 
oftând. Numai ai grijă să nu te îndepărtezi. Stai în grădină, 
cu spatele lipit de zid. Auzi? 

— Nu te teme, am să mă întorc iute... şi am să fiu cu 
băgare de seamă. 

— Te aştept. Nu mă culc până nu vii. 

Jahan îi zâmbi răutăcios. 

— Mi-aş dori să nu, dar tu nu vrei să asculţi. 

De curând, Jahan lucrase împreună cu meşterul lui la 
repararea bucătăriilor seraiului. Pe deasupra, lărgiseră şi 
unele părţi din harem - era mare nevoie de asta, căci 
numărul sufletelor care trăiau acolo crescuse simţitor în 
ultimii ani. Ca să nu folosească poarta mare, salahorii 
făcuseră o scurtătură, tăind o deschidere în zid. Fiindcă o 
încărcătură de cărămizi întârziase, o astupaseră cu 
cărămizi din chirpici şi lut. 

Cu o lampă într-o mână şi un băț în cealaltă, Jahan bătea 
uşor în zid pe când mergea agale de-a lungul lui. O vreme 
auzi doar acelaşi bufnet înfundat, iar şi iar. Apoi un pocnet 
sec. Se opri. Aruncându-se în genunchi, îşi lăsă toată 
greutatea asupra cărămizilor de la temelie. La început nici 
nu se clinteau, însă până la urmă se surpară. Lăsă lampa 
jos, cu gând s-o ia la întoarcere, şi se târî prin gaură până 
în cealaltă curte. 

Luna arunca o strălucire tainică peste grădina de 
trandafiri, acum mai degrabă un cimitir al florilor. Tufele, 

12 


- ELIF SHAFAK - 


împodobite de-a lungul primăverii cu cel mai aprins roşu, 
roz şi galben, păreau veştede, lucioase, întinzându-se ca o 
mare argintie. Inima îi bătea aşa de repede şi de tare, că se 
temea să nu-i audă cineva zbuciumul. Un fior îl scutură din 
creştet până în tălpi când îşi aminti poveştile despre eunuci 
otrăviţi, cadâne sugrumate, viziri descăpăţânaţi şi saci în 
care se zbăteau fiinţe încă vii aruncaţi în apele Bosforului. 
În oraşul ăsta unele morminte se aflau pe coline, altele - la 
o sută de stânjeni sub oglinda mării. 

Dinaintea lui se înălța un pin cu sute de iaşmace, 
panglici, colane şi ceaprazuri atârnând de crengi - Copacul 
Dorinţelor. De câte ori vreo cadână sau vreo favorită din 
harem avea o taină pe care n-o putea împărtăşi altcuiva 
decât lui Dumnezeu, îndupleca un eunuc să vină aici cu 
vreo găteală de-a ei. Aceasta era legată de o creangă, 
alături de vreun zorzon de-al alteia. Cum năzuinţele unei 
femei se puneau adesea împotriva celor ale altora, copacul 
gemea de rugăminţi care se băteau cap în cap şi de rugi 
potrivnice. Totuşi acum, când o boare îi scutura frunzele, 
amestecând dorinţele, părea liniştit. Atât de liniştit, încât 
Jahan nu se putu abţine să se îndrepte către el, deşi îl 
încredinţase pe Taras că n-o să se depărteze de zid. 

Nu erau mai mult de treizeci de paşi până la clădirea de 
piatră ce se zărea în spate. Ascuns pe jumătate după 
trunchiul Copacului Dorinţelor, Jahan scoase capul şi aruncă 
o privire, însă îl trase îndată la loc. 

Vreo şase surdomuţi alergau în dreapta şi-n stânga, de la 
o intrare la alta. Câţiva păreau să care nişte saci. Torţele pe 
care le ţineau în mâini lăsau în urmă dâre chihlimbarii şi, de 
fiecare dată când două dintre ele îşi încrucişau drumurile, 
umbrele de pe ziduri se lungeau. 

Cum nu ştia ce să priceapă din cele văzute, Jahan ţâşni 
către spatele clădirii, trăgând adânc în piept mirosul de 
pământ gras, cu paşi la fel de uşori ca aerul pe care îl 
respira. O ocoli pe jumătate şi ajunse astfel la uşa din 
capătul îndepărtat. Lucru curios, era nepăzită. Intră fără să 


13 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


stea pe gânduri. Dacă se apuca să chibzuiască la ce făcea, 
avea să îngheţe de spaimă, ştia bine. 

Aerul dinăuntru era jilav şi răcoros. Înaintă orbecăind prin 
întuneric, deşi simţea că îl furnică după gât şi i se ridică 
părul pe ceafă. Era prea târziu ca să-i mai pară rău. Nu 
exista cale de întoarcere - nu putea să meargă decât 
înainte. Se târî până într-o încăpere slab luminată, păşind 
înfricoşat de-a lungul pereţilor şi răsuflând iute. Se uită în 
jur: mese sidefate şi cupe de sticlă pe fiecare; sofale 
acoperite cu perne; rame de oglindă sculptate şi aurite, 
tapiserii atârnând din tavan şi, pe duşumea, sacii ăia 
umflaţi. 

Uitându-se peste umăr ca să se încredinţeze că nu vine 
nimeni, înaintă încet până când zări ceva care-i îngheţă 
sângele în vine - o mână. Albă şi moale, se odihnea pe 
marginea rece, sub un morman de pânză, ca o pasăre 
doborâtă. Mânat parcă de o putere din afara lui, Jahan slăbi 
sforile de la gura sacilor, una după alta, şi îi desfăcu pe 
jumătate. Clipi nedumerit, ochii nevoind să creadă ceea ce 
inima lui înţelesese deja. Mâna pornea dintr-un braţ, iar 
braţul - dintr-un trunchi plăpând. Nu erau saci, nu erau saci 
deloc. Ci leşuri. De copii. 

Erau patru la număr, toate de băieţi, aşezate alături de la 
mare la mic. Cel dintâi era al unui băieţandru, cel din urmă 
- al unui copil încă de ţâţă. Straiele lor bogate fuseseră 
aranjate cu grijă, ca să păstreze demnitatea prinților 
dincolo de pragul morţii. Privirea lui Jahan căzu pe leşul de- 
alături, al unui băieţandru cu pielea albă şi obraji rumeni. 
Se zgâi la liniile din palma lui. Linii arcuite, înclinate, ce se 
topeau una în alta ca urmele în nisip. Ce ghicitoare din 
oraşul ăsta, se întrebă Jahan, ar fi prezis nişte morţi atât de 
năprasnice şi de întristătoare pentru prinți cu obârşie aşa 
aleasă? 

Păreau să se odihnească. Pielea le strălucea de parcă ar 
fi fost luminată de dinăuntru. Jahan nu-şi putea înfrâna 
gândul că nu muriseră, nu de-adevăratelea. Nu se mai 
mişcau, nu mai vorbeau şi se prefăcuseră în ceva peste 

14 


- ELIF SHAFAK - 


puterea lui de înţelegere, numai de ei ştiut, şi de aceea 
feţele le erau luminate parcă de zâmbet. 

Jahan stătu acolo, cu mâinile şi picioarele tremurând, 
fără a fi în stare să se mişte. Doar zgomotul unor paşi ce se 
apropiau îi smulse din aburul tulburării lui. Abia adunându- 
şi curajul, cu toate că găsi timp să acopere leşurile, se 
repezi într-un colţ şi se ascunse îndărătul unei tapiserii din 
tavan până-n podele. În clipa următoare, surdomuţii intrară 
în încăpere aducând alt trup. Îl aşezară cu grijă alături de 
celelalte. 

Atunci, unul dintre ei văzu că pânza de pe leşul care se 
afla cel mai departe de el alunecase. Se apropie şi se uită 
în jur. Neştiind dacă ei o lăsaseră aşa sau cineva se 
strecurase înăuntru după plecarea lor, le făcu semn 
ortacilor săi. Aceştia se opriră şi ei. Se apucară cu toţii să 
cerceteze încăperea. 

Singur în colţul lui, despărţit de ucigaşi doar printr-o 
țesătură subţire, Jahan stătea cu suflarea îngheţată de 
spaimă. Deci asta era, chibzui el; aici îl adusese viaţa. 
Minciunile şi înşelăciunile sale fără număr îl împinseseră 
aici. Lucru ciudat, îşi aminti, nu fără tristeţe, de lampa 
lăsată lângă zidul grădinii, pâlpâind în vânt. Ochii i se 
umeziră când se gândi la elefantul lui şi la meşter: 
pesemne că amândoi dormeau duşi. Apoi gândurile i se 
îndreptară spre femeia pe care o iubea. Pe când ea şi alţii 
visau în culcuşul patului lor, el avea să fie ucis pentru că se 
aflase într-un loc în care nu-i era îngăduit să se afle şi 
văzuse un lucru pe care nu-i era îngăduit să-l vadă. Şi totul 
din pricina firii lui iscoditoare, îndrăzneţe şi neînfrânate, 
care toată viaţa îl băgase numai în belele. Se blestemă pe 
tăcute. Ar trebui să-i scrie pe mormânt, cu litere-ngrijite, 
exact aşa: 


Aici odihneşte un ins prea băgăcios pentru binele lui, 
De animale îmblânzitor şi ucenic de arhitect, 
Inălțați o rugăciune pentru sufletul lui neştiutor. 


15 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Din păcate, n-avea cine să-i poarte mai departe această 
ultimă dorinţă. 


16 


- ELIF SHAFAK - 


În aceeaşi seară, într-un conac din celălalt capăt al 
Istanbulului, Kahya* stătea trează, ţinând în mână nişte 
mătănii şi răsucindu-le mărgelele. Cu obrajii zbârciţi 
precum stafidele şi trupul subţirel cocârjat, îşi pierduse 
vederea pe măsură ce înainta în vârstă. Totuşi, cât se afla 
între pereţii casei stăpânului, vedea nemaipomenit. Fiecare 
cotlon şi crăpătură, fiecare balama slăbită şi scara care 
scârţâia... Nimeni dintre cei care trăiau sub acelaşi acoperiş 
nu cunoştea conacul la fel de bine ca ea şi nimeni nu-i era 
mai credincios stăpânului. Asta ştia prea bine. 

Totul în jur era tăcut, se auzeau doar sforăiturile ce se 
ridicau din odăile robilor. Din când în când, urechile ei 
desluşeau o răsuflare uşoară, atât de slabă încât abia se 
auzea, din spatele uşii închise a bibliotecii. Dincolo dormea 
Sinan, după ce lucrase din nou până târziu. De obicei îşi 
petrecea serile cu familia, retrăgându-se înainte de cină în 
haremlik”, unde locuiau soţia şi fetele lui şi unde nu 
îndrăznea să pună piciorul vreun ucenic. Dar în seara asta, 
la fel ca în multe altele, după masă se întorsese la desenele 
lui şi aţipise printre cărţi şi pergamente, în încăperea pe 
care soarele o lumina întâi şi-ntâi, înaintea celorlalte părţi 
ale casei mari şi bogate. Kahya îi făcuse patul acolo, 
întinzând o saltea pe chilim. 

Lucra prea mult, cu toate că avea optzeci şi cinci de ani. 
La vârsta lui, omul trebuia să se odihnească, să mănânce 
bine şi să-şi facă rugăciunile înconjurat de copii şi nepoți. 
Să-şi folosească puţinele puteri pe care le mai avea ca să 
meargă în hagialăc la Mecca, iar dacă se stingea pe drum - 
cu atât mai bine pentru sufletul lui. De ce nu se pregătea 
stăpânul pentru viaţa de apoi? lar dacă se pregătea, ce mai 
căuta pe şantiere, să-şi umple caftanele frumos lucrate de 
praf şi de noroi? Kahya nu era supărată numai pe stăpânu- 


4 Mai-marea peste servitorii dintr-o casă (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
5 Parte a casei destinată familiei (în tc., în orig.). 
17 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


său pentru că nu avea mai multă grijă de el, ci era 
înciudată deopotrivă pe sultan şi pe vizirii care se perindau 
prin serai, pentru că îl munceau din greu, şi de-a dreptul 
furioasă pe ucenicii lui Sinan pentru că nu-i luau povara 
prea grea de pe umeri. Ce flăcăi leneşi! Nu c-ar mai fi 
flăcăi. Îi cunoştea pe toţi patru de pe vremea când erau 
nişte băieţandri cu caş la gură. Nikola - cel mai înzestrat şi 
cel mai sfios; Davud - înfocat şi inimos, dar prea 
nerăbdător; Yusuf - mut şi doldora de taine ca un codru 
des, de nepătruns; şi indianul ăla, Jahan, care punea într- 
una întrebări - De ce-i aşa?, Cum merge asta? -, deşi abia 
dacă asculta răspunsurile. 

Chibzuind şi rugându-se, kahya scrută o vreme hăul 
dinăuntrul ochilor ei. Degetul mare, arătătorul şi mijlociul, 
care răsuciseră una câte una mărgelele de chihlimbar, îşi 
încetiniră ritmul. La fel şi rugăciunile  murmurate; 
Alhamuaulillah*, Alhamdulillah. Capul îi căzu în piept şi gura i 
se deschise cu un icnet. 

O clipă sau un ceas mai târziu, n-ar fi putut spune 
lămurit, o trezi un zgomot îndepărtat. Tropot de copite şi 
huruit de roţi pe caldarâm. O trăsură se îndrepta - în plin 
galop, dacă n-o înşela auzul - spre ei. Conacul lui Sinan era 
singura casă de pe strada care se înfunda. Dacă trăsura 
dădea colţul, nu putea veni decât într-acolo. Se cutremură 
de parcă ar fi trecut-o un fior pe şira spinării. 

Murmurând o rugăciune împotriva duhurilor necurate, se 
ridică dintr-odată în picioare, în ciuda anilor ei. Cu paşi mici 
şi legănaţi, cobori treptele, străbătu culoarele şi ajunse în 
curte. Împărţită în terase înălțate, împodobită cu un havuz 
şi înmiresmată de cele mai dulci parfumuri, grădina umplea 
de bucurie inima fiecărui oaspete. Stăpânu-său o făcuse cu 
mâinile lui, trăgând apa în casă cu îngăduinţa sultanului - şi 
trezind astfel pizma şi ura duşmanilor. Acum roata de apă 
se învârtea molcom, clipocitul ei neabătut umplând-o de o 
linişte pe care viaţa însăşi nu izbutea vreodată să i-o dea. 


ê Laudă lui Allah (în arabă, în orig.) (n. ed. orig.). 
18 


- ELIF SHAFAK - 


Deasupra capului ei, luna ca o seceră de argint se 
ascundea după un nor şi, pentru o clipă fugară, cerul şi 
pământul se îngemănară într-un cenuşiu de ardezie. De-a 
lungul cărării din dreapta ei era un crâng povârnit şi, mult 
dedesubt, o grădină în care creşteau verdeţuri şi legume. O 
apucă pe cealaltă cărare, îndreptându-se către curte. Într-o 
parte era o fântână cu apa rece ca gheaţa fie vară, fie 
iarnă. In colţul celălalt, strânse laolaltă, erau latrinele. Le 
ocoli, cum făcea întotdeauna. Djinnii îşi ţineau nuntile acolo 
şi cine îi tulbura în toiul nopţii avea să rămână schilod până 
la Judecata de Apoi, căci blestemul lor era atât de puternic, 
încât îi trebuiau şapte spiţe ca să se stingă. Cum oalele de 
noapte îi erau la fel de nesuferite ca drumurile la latrine pe 
întuneric, în fiecare zi după lăsarea serii bătrâna kahya nu 
mai punea pe limbă strop de mâncare sau băutură, ca nu 
cumva să fie la mila trupului ei. 

Neliniştită, ajunse la poarta dinspre stradă. Trei lucruri i 
se păruseră, în viaţa asta, aducătoare de rele: un bărbat 
care-şi vânduse sufletul lui Şeitan, o femeie mândră de 
nurii ei şi veştile care nu puteau aştepta până dimineaţă. 

Trăsura se opri dintr-odată de partea cealaltă a gardului 
înalt. Calul fornăi. Se auziră paşi apăsaţi. Kahya simţi miros 
de sudoare în aer - a animalului ori a trimisului, n-ar fi 
putut spune. Oricine-ar fi fost nepoftitul, bătrâna nu se 
grăbea deloc să afle. Mai întâi trebuia să rostească de 
şapte ori Sura „Mijirea zorilor”: „Izbăvire caut la Domnul 
zorilor de răul a ceea ce a creat, de răul beznei când se 
lasă, de răul celor care suflă peste noduri...”” 

Intre timp, trimisul ciocănea în poartă. Cuviincios, totuşi 
stăruitor. Un ciocănit din acelea la care dacă nu răspunzi 
îndată se preschimbă în bătăi răsunătoare - într-adevăr, 
foarte curând chiar aşa se şi întâmplă. Robii, deşteptându- 
se abia atunci, se repeziră unul după altul în grădină, cu 
lămpi în mâini, trăgându-şi un şal peste cămaşa de noapte. 


7 Coranul, trad. din limba arabă de George Grigore, Sura 113, „Mijirea 
zorilor”, Editura Herald, Bucureşti, 2010, ed. revăzută şi adăugită, pp. 
437-438. 

19 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Fiindcă nu putea să amâne mai mult clipa aceea, kahya 
spuse Bismillah al-Rahman-al-RahimE şi trase zăvorul. 

Un străin se ivi în lumina lunii care ieşea din spatele 
norului. Scurt, îndesat şi, după ochi, tătar. Cu o ploscă de 
piele pe umăr şi o înfăţişare semeaţă, se încruntă, fără să-şi 
ascundă supărarea că atâţia oameni se holbau la el. 

— Vin de la serai, îi înştiinţă el, strigând mai tare decât 
era nevoie. 

Liniştea care se lăsă nu părea deloc primitoare. 

— Trebuie să vorbesc cu stăpânul vostru, zise trimisul. 

Îndreptându-şi umerii, bărbatul dădu să intre, când 
kahya ridică o mână şi-l opri. 

— Intri cu dreptul înainte? 

— Ce? 

— Dacă vrei să treci pragul, trebuie să păşeşti întâi cu 
piciorul drept. 

Se uită cu luare-aminte la picioare, de parcă i-ar fi fost 
teamă să nu i-o ia la goană, apoi păşi cu grijă. Ajuns 
înăuntru, îi vesti că fusese trimis de nimeni altul decât 
sultanul însuşi pentru o treabă ce nu suferea amânare, deşi 
nu era nevoie să spună nimic din toate astea: atâta lucru 
pricepuseră şi ei. 

— Mi s-a dat poruncă să-l aduc pe marele arhitect, 
adăugă. i 

Kahya se cutremură şi sângele i se scurse din obraji. Işi 
drese glasul, cuvintele pe care nu le putea rosti i se 
buluciră în gură. Ar fi vrut să-i spună trimisului că nu putea 
să-şi tulbure stăpânul, care oricum dormise prea puţin. Dar, 
fireşte, nu spuse aşa ceva. Murmură în schimb: 

— Aşteaptă aici. 

Întoarse capul într-o parte, cu ochii licărind în gol. 

— Vino cu mine, Hasan, îi zise unuia dintre copiii de casă, 
care ştia bine că se afla primprejur, căci mirosea înţepător 
a seu şi a bomboane de cuişoare, de care îşi arunca mereu 
în gură pe furiş. 


3 În numele lui Allah cel Milostiv, cel îndurător (în arabă, în orig.) (n. ed. 


orig.). 
20 


- ELIF SHAFAK - 


Porniră împreună, ea înainte, băiatul urmând-o cu lampa. 
Podelele scârţâiau sub paşii lor. Kahya zâmbi în sinea ei. 
Stăpânu-său ridica felurite clădiri măreţe aproape sau 
departe, însă uita să dreagă podelele casei sale. 

Când intrară în bibliotecă, îi întâmpină un miros plăcut - 
de cărţi, cerneală, piele, ceară de albine, mătănii de cedru 
şi rafturi de nuc. 

— Efendi, trezeşte-te, şopti kahya cu glasul moale ca 
mătasea. 

Rămase nemişcată, ascultând cum urca şi cobora 
răsuflarea stăpânului ei. II strigă iar, de data asta mai tare. 
Sinan nici nu se clinti. 

Intre timp, băiatul, care nu stătuse niciodată aşa aproape 
de stăpânu-său, îl cerceta cu luare-aminte: nasul lung şi 
arcuit, fruntea lată cu zbârcituri adânci, barba deasă şi 
căruntă de care se trăgea într-una când era dus pe gânduri, 
cicatricea de pe sprânceana stângă - un semn ce-i amintea 
de ziua când, abia un băieţandru, lucrând în atelierul de 
tâmplărie al tatălui, căzuse pe o pană. Privirea băiatului 
alunecă spre mâinile meşterului. Cu degete puternice, 
osoase şi palme aspre, bătătorite, acestea erau mâinile 
unui om deprins cu lucrul afară. 

A treia oară când kahya îl strigă, Sinan deschise ochii şi 
se ridică în capul oaselor. O umbră îi trecu pe chip când 
văzu cele două mogâldeţe alături. Ştia că n-ar fi îndrăznit 
să-l scoale la ora asta decât dacă se întâmplase vreo 
nenorocire sau oraşul arsese până-n temelii. 

— A venit un sol, îl lămuri kahya. Eşti aşteptat la serai. 

Sinan se ridică încet din pat. 

— Să fie o veste bună, inşallah’. 

Ţinând într-o mână un lighean, turnând apă dintr-o 
carafă şi simțindu-se foarte însemnat, băiatul îşi ajută 
stăpânul să se spele pe faţă şi să se îmbrace. Cu o cămaşă 
albă şi un caftan, nu unul dintre cele noi, ci unul vechi, 
maro, gros şi tivit cu blană. Apoi coborâră toţi trei scările. 


? Cu voia lui Allah (în tc., în orig.). 
21 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Trimisul plecă adânc capul când îi văzu venind. 

— Imi cer iertare că te tulbur, efendi, dar am primit 
poruncă să te duc la serai. 

— Trebuie să ne facem datoria, zise Sinan. 

Kahya se băgă în vorbă: 

— Poate băiatul să-şi însoţească stăpânul? 

Trimisul ridică dintr-o sprânceană, uitându-se drept în 
ochii lui Sinan. 

— Mi s-a spus să te aduc pe dumneata şi pe nimeni 
altcineva. 

Furia, precum fierea, i se urcă bătrânei până în gâtlej. 
Pesemne că ar fi răbufnit dacă Sinan nu i-ar fi pus o mână 
liniştitoare pe umăr, zicând: 

— O să fie bine. 

Marele arhitect şi trimisul se topiră în noaptea de-afară. 
Nu se zărea nicăieri vreo fiinţă, nici măcar un câine fără 
stăpân, cu toate că erau atât de mulţi în oraş. După ce 
Sinan se sui în trăsură, trimisul închise uşa şi sări pe locul 
de lângă surugiu, care nu scosese un cuvânt. Caii se urniră 
şi curând goneau pe străzile mohorâte, avântându-se când 
în sus, când în jos. 

Ca să-şi ascundă neliniştea, Sinan dădu în lături 
perdelele bine trase şi privi afară. Pe când alergau pe străzi 
întortocheate şi pe sub crengi care se aplecau cu tristeţe, 
chibzui la oamenii care dormeau în casele lor, bogaţii în 
conace, săracii în cocioabe. Trecură prin mahalaua evreilor, 
prin cea a armenilor, apoi prin mahalaua grecilor şi cea a 
levantinilor. Zări bisericile, dintre care nici uneia nu i se 
îngăduia să aibă clopote, sinagogile ce se înălţau în curţile 
lor pătrate, moscheile cu acoperişuri de plumb şi casele din 
cărămizi de chirpici şi lemn care se sprijineau una de alta 
ca pentru a căuta alinare. Până şi oamenii cu stare îşi 
construiau case din cărămizi de chirpici. Se întrebă, pentru 
a câta oară, cum putea un oraş atât de frumos să fie ticsit 
de case prost clădite. 

In cele din urmă ajunseră la serai. Trăsura se opri în 
capătul primei curţi. Servitorii seraiului dădură fuga să-i 

22 


- ELIF SHAFAK - 


ajute, mişcându-se iute, cu multă îndemânare. Sinan şi 
trimisul intrară pe Poarta Mijlocie, pe sub care nimeni în 
afară de sultan nu putea trece călare. Merseră pe lângă un 
havuz de marmură ce sclipea în întuneric ca o fiinţă din altă 
lume. Chioşcurile de la malul mării, care se desluşeau în 
depărtare, semănau cu nişte uriaşi ursuzi. Cum lărgise de 
curând unele părţi ale haremului şi reparase bucătăriile 
seraiului, Sinan ştia bine împrejurimile. Deodată se opri, 
văzând o pereche de ochi care se uitau la el din întuneric. 
Era o gazelă. Ochi mari, sfioşi, umezi. Prin preajmă se 
zăreau şi alte animale - păuni, țestoase, struţi, antilope. 
Toate erau, nu înţelegea din ce pricină, treze şi neliniştite. 

Aerul era rece, înviorător, înmiresmat de mirt, spânz şi 
rozmarin. Mai devreme în seara aceea plouase şi iarba se 
pleca sub paşii lor. Paznicii se dădeau în lături ca să-i lase 
să treacă. Ajunseră la clădirea semeaţă de piatră de 
culoarea norilor de furtună şi străbătură un culoar luminat 
de flăcările pâlpâitoare ale unor lumânări de seu. După ce 
trecură prin două încăperi, se opriră în a treia. Nici nu 
păşiră bine peste prag, că trimisul îşi ceru iertare şi se făcu 
nevăzut. Sinan îşi miji ochii ca să-i deprindă cu lărgimea 
sălii. Fiecare carafă, pernă, ornament arunca umbre stranii, 
care se răsuceau şi se zbăteau pe pereţi de parcă ar fi vrut 
să-i spună ceva. 

În colţul celălalt lumina era mai slabă. Sinan tresări 
văzând sacii de pe pardoseală. Printr-o deschizătură zărea 
faţa unui leş. Umerii îi căzură şi ochii i se umplură de 
lacrimi când văzu cât de de tânăr fusese băiatul. Pricepu. 
Umblau zvonuri că asta urma să se întâmple, deşi nu voise 
să le dea crezare. Năucit, înfricoşat, se împletici până la 
perete. Rugăciunea lui, când găsi în sfârşit cuvintele ca s-o 
rostească, era lipsită de vlagă, întretăiată de un gâfâit de 
fiecare dată când se căznea să respire. 

Nu apucase să spună „amin” ori să-şi şteargă faţa cu 
mâinile când în spatele lui se auzi un scârţâit. Isprăvindu-şi 
rugăciunea, se uită la tapiseria care atârna pe perete. Era 
încredinţat că de-acolo venea zgomotul. Cu gura uscată ca 

23 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


iasca, se apropie târşâindu-şi picioarele de ea şi trase 
țesătura la o parte - doar ca să dea peste un chip cunoscut, 
care tremura, galben de frică. 

— Jahan? 

— Meştere! 

— Ce cauţi aici? 

Jahan sări afară, multumind stelei sale norocoase - cea 
care-i trimisese nu un surdomut ca să-l sugrume, ci pe 
singurul om din întreaga lume care-i putea veni în ajutor. 
Căzu în genunchi şi, sărutând mâna bătrânului, şi-o lipi de 
frunte. 

— Eşti un sfânt, meştere. Mereu am bănuit. Acum ştiu. 

Dacă scap teafăr de-aici, o să spun tuturor. 

— Şşşt, nu vorbi prostii şi nu striga. Cum ai intrat? 

Nu era vreme de lămuriri. Zgomote de paşi răsunau pe 
coridor, lovindu-se de tavanele înalte şi de pereţii 
ornamentaţi. 

Jahan se ridică şi se apropie încet de meşter, nădăjduind 
să se facă nevăzut. În clipa următoare, Murad al III-lea intră 
în încăpere însoţit de oamenii lui. Nu foarte înalt, destul de 
îndesat, avea un nas acvilin, o barbă lungă şi aproape 
bălaie şi ochi căprui, îndrăzneţi sub sprâncenele arcuite. Se 
opri, gândindu-se în ce fel să vorbească: cu blândeţe, cu 
asprime, cu cea mai mare asprime? 

Sinan îşi veni în fire numaidecât, sărutându-i poala 
caftanului. Ucenicul lui făcu o plecăciune adâncă, apoi 
încremeni, nefiind în stare să ridice ochii la Umbra lui Allah 
pe pământ. Jahan era uluit nu atât de sultan, cât de faptul 
că se găsea dinaintea lui. Căci acum Murad era într-adevăr 
sultan. Tatăl lui, Selim cel Beţiv, alunecase pe marmura 
udă la hamam şi căzuse, aflându-şi moartea - beat criţă, 
şopteau gurile rele, deşi se căise pentru proastele sale 
năravuri şi jurase să nu mai pună vreodată vin pe limbă. 
Chiar înainte de lăsarea întunericului, în urale şi linguşeli, 
jerbe de scântei, dairele şi trâmbiţe, Murad fusese încins cu 
sabia străbunului său Osman şi înscăunat sultan. 


24 


- ELIF SHAFAK - 


Afară, în depărtare, marea fremăta şi ofta. Neîndrăznind 
să se mişte, Jahan aştepta într-o tăcere de mormânt, cu 
fruntea brobonită de sudoare. Asculta tăcerea ce îi apăsa 
umerii, împingându-i buzele atât de aproape de podea, 
încât ar fi putut s-o sărute ca pe o iubită rece. 

— De ce sunt leşurile aici? întrebă sultanul de cum 
aruncă o privire la sacii de pe jos. N-aveţi nicio ruşine? 

Unul dintre însoțitorii săi răspunse îndată: 

— lertăciune, stăpâne, ne-am gândit c-ai vrea să le mai 
vezi o dată. O să le ducem în criptă şi o să ne încredinţăm 
că primesc toată cinstirea cuvenită. 

Sultanul nu spuse nimic. Apoi se întoarse către oamenii 
îngenuncheaţi dinaintea lui. 

— Arhitectule, ăsta e unul dintre ucenicii tăi? 

— Întocmai, Înălţimea Ta, întări Sinan. Unul dintre cei 
patru. 

— Ti-am cerut să vii singur. Trimisul mi-a nesocotit 
porunca? 

— E vina mea, zise Sinan. lartă-mă. La anii mei am 
nevoie de ajutor. 

Sultanul chibzui o vreme la vorbele lui. 

— Cum îl cheamă? 

— Jahan, prealuminate stăpâne. Poate ţi-l aminteşti, e 
cornac la serai. Se îngrijeşte de elefantul alb. 

— Îmblânzitor de animale şi arhitect, pufni batjocoritor 
sultanul. Cum se poate aşa ceva? 

— L-a slujit pe bunicul Luminăţiei Tale, sultanul Soliman, 
pacea lui Allah fie asupră-i. Văzând cât e de priceput la 
construit poduri, l-am luat sub aripa mea şi i-am dat 
învăţătură de pe când era un băieţandru. 

Cu mintea în altă parte, sultanul murmură ca pentru 
sine: 

— Bunicul meu a fost un mare cârmuitor. 

— A fost la fel de vrednic de laudă ca profetul al cărui 
nume îl purta, stăpâne. 

Soliman Magnificul, Legiuitorul, Stăpânul Drept- 
credincioşilor şi Apărătorul Oraşelor Sfinte - omul care 

25 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


domnise patruzeci şi şase de ierni şi îşi petrecuse mai mult 
timp în spinarea calului său decât pe tron, care - deşi era 
îngropat adânc sub pământ şi giulgiul îi putrezise - putea fi 
amintit doar în şoaptă. 

— Îndurarea lui Allah fie asupră-i. M-am gândit la el astă- 
seară. M-am întrebat ce-ar fi făcut în locul meu, zise 
sultanul Murad, iar glasul i se frânse pentru întâia oară. 
Bunicul meu ar fi făcut la fel. Nu aveam de-ales. 

Jahan se înspăimântă când îşi dădu seama că vorbea 
despre morţi. 

— Fraţii mei sunt alături de Stâlpul Universului, adăugă 
sultanul. 

— Cerul să le fie sălaş, spuse încet Sinan. 

Tăcerea se înstăpâni până când sultanul vorbi iar. 

— Arhitectule, preaslăvitul meu tată ţi-a poruncit să-i 
ridici un mormânt, aşa-i? 

— Întocmai, Luminăţia Ta. Voia să fie înmormântat lângă 
Hagia Sofia. 

— Atunci ridică-l fără întârziere. Ai îngăduinţa mea să faci 
tot ce-i nevoie. 

— Am înţeles, stăpâne. 

— Vreau să-mi îngrop fraţii alături de tatăl meu. Fă 
turbeh!-ul destul de mare ca să poată veni sute de oameni 
să se roage pentru sufletele lor nevinovate. Tăcu, apoi 
adăugă după câteva clipe de gândire: Dar... să nu-l faci 
prea falnic. Să aibă întocmai mărimea potrivită. 

Cu coada ochiului, Jahan îl văzu pe meşter albindu-se la 
faţă. Simţi un miros în aer ori mai degrabă mai multe 
mirosuri amestecate - poate ienupăr şi crenguţe de 
mesteacăn, pe sub care se strecura un iz de lemn de ulm 
ars. Dar nu apucă să-şi dea seama dacă venea dinspre 
sultan sau dinspre Sinan. Speriat, făcu din nou o plecăciune 
adâncă, atingând podeaua cu fruntea. Îl auzi pe sultan 
oftând de parcă voia să mai zică ceva. Totuşi nu spuse 
nimic, ci se apropie, se apropie, până când trupul lui umbri 


10 Cameră mortuară (în tc., în orig.). 
26 


- ELIF SHAFAK - 


strălucirea lumânării. Jahan se cutremură sub privirea sa. 
Inima îi stătu în loc o clipă. Oare sultanul bănuia că intrase 
pe furiş în curtea interioară în noaptea asta? Îi simţi ochii 
împărăteşti scrutându-l încă o clipă, nu mai mult, apoi se 
îndepărtă, cu vizirii şi paznicii după el. 

Aşa se face că, în luna decembrie, într-o zi de pe la 
începutul Ramadanului, din anul 1574, Sinan, marele 
arhitect al seraiului, şi ucenicul său Jahan, care n-avea ce 
căuta la această întâlnire unde totuşi se afla, primiră 
sarcina să ridice în grădinile Hagiei Sofia un mormânt care 
să fie destul de mare şi de falnic ca să încapă în el cinci 
prinți, fraţii sultanului Murad, însă nici atât de mare şi nici 
atât de falnic încât să aducă aminte cuiva cum fuseseră 
sugrumaţi, din porunca lui, în noaptea când urcase pe tron. 

Totuşi nimeni dintre cei de faţă nu putea să prevadă că 
mulţi ani mai târziu, când sultanul Murad avea să moară, 
într-o noapte la fel ca asta, în care vântul gemea şi fiarele 
din menajerie ţipau, fiii lui - toţi nouăsprezece - urmau să 
fie sugrumaţi cu un laţ H de mătase, ca să nu le fie vărsat 
sângele princiar, şi - printr-o întorsătură a sorții - îngropaţi 
în acelaşi mormânt ridicat de arhitect şi de ucenicul lui. 


27 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Înainte de meşter 


x 


Profetul lacob avea doisprezece fii, iar profetul lisus - 
doisprezece apostoli. Profetul losif, a cărui poveste este 
înfăţişată în Sura a 12-a din Coran, era copilul cel mai 
îndrăgit al tatălui său. Evreii puneau pe mese douăsprezece 
pâini. Tronul lui Solomon era păzit de doisprezece lei de 
aur. Până la tron erau şase trepte şi, cum orice urcuş are şi 
un coborâş, asta însemna şase trepte coborâte, adică 
douăsprezece cu totul. Douăsprezece credinţe de căpătâi 
colindau meleagurile Hindustanului. Doisprezece imami l-au 
urmat profetului Mahomed în credinţa şiită. Coroana Mariei 
era împodobită cu douăsprezece stele. Un băiat pe nume 
Jahan împlinea abia doisprezece ani când a văzut pentru 
prima oară Istanbulul. 

Uscăţiv, ars de soare şi fără astâmpăr ca un peşte în 
vâltoarea râului, era destul de scund pentru vârsta lui. Ca 
să-l despăgubească parcă pentru că nu era mai înalt, o 
claie de păr negru şi zburlit, ce aducea cu o vietate 
cocoţată acolo sus, îi acoperea capul. Părul era cel dintâi 
lucru pe care îl vedeau oamenii când se uitau la el. Apoi 
veneau urechile, fiecare cât pumnul unui mardeiaş. Dar 
maică-sa spunea că într-o zi fetişcanele aveau să fie 
fermecate de zâmbetul lui care îţi lua ochii şi de gropiţa de 
pe obrazul stâng, singură - o urmă de deget lăsată de 
bucătăreasă pe aluatul moale. Aşa îi spusese ea şi aşa 
credea şi el. 

Buze roşii ca bobocii de trandafir, păr lucios ca mătasea, 
mijloc mai subţire decât o ramură de salcie. Sprintenă ca o 
gazelă, zdravănă ca un taur, înzestrată cu glas de 
privighetoare - cu care să le îngâne cântece de leagăn 
copiilor, nu să flecărească prosteşte sau să se ia la harţă cu 
soţul. Aşa arăta mireasa pe care maică-sa şi-ar fi dorit-o 
pentru el dacă ar mai fi trăit. Dar s-a stins - de mâhnire, 


28 


- ELIF SHAFAK - 


zisese vraciul, deşi Jahan ştia că era din pricina bătăii 
mâncate zi după zi de la tatăl lui vitreg, un om mai crud ca 
o fiară, care din întâmplare îi era şi unchi. Acesta plânsese 
mai-mai să-şi dea sufletul la înmormântare de parcă nu el, 
ci altcineva ar fi omorât-o înainte de vreme. Jahan îl ura de- 
atunci cu toată fiinţa. Când se suise pe corabie, îi părea rău 
că pleacă de-acasă fără să se răzbune. Dar ştia că, de-ar fi 
rămas, fie îl omora el pe unchiu-său, fie îl omora unchiu-său 
pe el. Pesemne ultima, de vreme ce Jahan nu era nici destul 
de mare, nici destul de puternic. O să se întoarcă la timpul 
potrivit să se răzbune. Şi să-şi găsească aleasa. O să 
încingă o nuntă de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi- 
o să se înfrupte pe săturate cu râsete şi cofeturi. Pe prima 
lor fiică o s-o cheme ca pe maică-sa. 

Pe când caravela se apropia de port, băiatul începu să 
zărească puzderie de păsări. Fel de fel: pescăruşi, fluierari, 
cufundaci, vrăbii, gaiţe şi coţofene - una dintre ele cărând o 
tinichea strălucitoare-n plisc. Câteva - cele îndrăzneţe sau 
cele nesăbuite - se aşezau pe pânze, mult prea aproape de 
oameni. Aerul de dedesubt avea un miros nou, străin şi 
greţos. 

După atâtea săptămâni în largul mării, vederea oraşului 
i-a tulburat închipuirea lui Jahan, mai ales într-o zi ceţoasă 
ca aceea. S-a uitat drept înainte, la linia unde apa mării se 
lovea plescăind de țărm, o fâşie ca de cenuşă, şi n-a izbutit 
să-şi dea seama dacă se apropiau sau se îndepărtau de 
Istanbul. Cu cât se zgâia mai mult, cu atât uscatul i se 
părea o prelungire a mării, un oraş de plumb topit cocoţat 
pe creasta valurilor, legănat, năucitor, veşnic în schimbare. 
Acela a fost, mai mult sau mai puţin, felul în care a văzut 
Istanbulul întâia oară şi, fără s-o ştie, avea să rămână 
acelaşi chiar şi după o viaţă întreagă. 

Băiatul străbătu încet puntea. Marinarii nu-şi vedeau 
capul de treburi, aşa că n-aveau timp să se supere că li se- 
ncurca printre picioare. Ajunse la proră, unde nu mai fusese 
niciodată. Fără să ia în seamă vântul ce îi biciuia chipul, 
scrută zarea cu ochii mijiţi ca să zărească inima 

29 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Istanbulului, pe care n-o putea vedea, nu încă. Apoi, încetul 
cu încetul, ceața se risipi, aşa cum o mână trage o perdea. 
Oraşul, ce se desluşea limpede acum, se deschise dinaintea 
lui, strălucind orbitor. Lumini şi umbre, coame şi 
povârnişuri. Sus-jos, colină după colină, toate presărate ici- 
acolo cu crânguri de chiparoşi, părea un ghem de lucruri 
potrivnice. Tăgăduindu-se la fiecare pas, schimbându-şi 
starea sufletească în fiecare mahala, duios şi aspru 
deopotrivă, Istanbulul se dăruia cu mărinimie şi, în acelaşi 
timp, îşi lua înapoi darul. Un oraş atât de întins, în stânga şi 
în dreapta şi în sus, spre bolta cerească , străduindu-se să 
se înalțe, tânjind într-una după mai mult, niciodată 
mulţumit. Şi totuşi încântător. Deşi îi era străin, băiatul 
simţi cât de uşor puteai să cazi sub vraja lui. 

Jahan se repezi în cală. Elefantul stătea într-o cuşcă, 
uriaş, parcă amorţit. 

— Ai reuşit! Uite, eşti aici! 

Rosti ultimul cuvânt cu un tremur uşor, fiindcă nu ştia ce 
fel de loc putea fi „aici”. Nu conta. Orice l-ar aştepta în 
această nouă ţară n-avea cum să fie mai rău decât 
călătoria prin care trecuse. 

Chota şedea pe crupă, atât de încremenit încât pentru o 
clipă băiatul crezu că inima încetase să-i bată. Când se 
apropie şi-i desluşi răsuflarea slabă, întretăiată, Jahan se 
simţi ceva mai uşurat. Totuşi, din ochi îi pierise orice 
strălucire, iar pielea lui îşi pierduse luciul. Cu o zi înainte, 
nici nu mâncase, nici nu dormise. Avea o umflătură 
îngrijorătoare între fălci şi se vedea că trompa îi era 
umflată. Băiatul stropi cu apă capul elefantului, stânjenit că 
trebuie să folosească din nou apă de mare, care îi lăsa pe 
toată pielea urme de sare ce îl mâncau. 

— Când ajungem la serai, te spăl numai cu apă dulce, îi 
făgădui Jahan. 

Încet, cu blândeţe, unse cu turmeric umflăturile 
elefantului. Animalul slăbise. Ultima parte a călătoriei 
fusese foarte grea pentru el. 


30 


- ELIF SHAFAK - 


— O să vezi. Sultana o să te iubească la nebunie. O să fii 
febleţea cadânelor, zise Jahan. Apoi îi trecu prin minte alt 
gând şi adăugă: Dacă nu sunt drăguţe cu tine, poţi să fugi. 
O să te-nsoţesc. 

l-ar mai fi vorbit multă vreme aşa, însă auzi paşi pe scări. 
Un marinar se năpusti înăuntru zbierând: 

— Ei, căpitanul vrea să te vadă. Acum! 

O clipă mai târziu, băiatul stătea dinaintea uşii de la 
cabina căpitanului, ascultând cum acesta tuşea şi scuipa de 
partea cealaltă a ei. Bărbatul îl înspăimânta, cu toate că 
încerca să n-o arate. Căpitanul Gareth era cunoscut de toţi 
ca Gavuri!! Garret sau Delibaş Reis - căpitanul Cap-scrântit. 
O clipă putea să glumească şi să râdă cu vreun marinar, 
pentru ca în următoarea să-şi scoată iataganul şi să-l taie 
bucăţi-bucăţele. Jahan văzuse aşa ceva cu ochii lui. 

Născut într-un orăşel englezesc de pe ţărmul oceanului, 
acest lup de mare, căruia nimic nu-i plăcea mai mult decât 
o bucată de burtă de porc rumenită la foc scăzut şi o 
înghiţitură de bere, îşi trădase, din pricini niciodată înţelese 
pe deplin compatrioţii şi intrase în flota otomană, având 
asupră-i o mulţime de taine preţioase. Mulțumită curajului 
său, îşi câştigase o oarecare faimă la serai şi avea mai 
multe corăbii sub comanda lui. Pe sultanul Soliman îl 
amuza grozav că ataca şi prăda corăbiile creştinilor cu o 
sălbăticie pe care n-o arăta niciun marinar otoman. 
Sultanul îl luase sub oblăduirea lui, însă nu avea încredere 
în el. Ştia că un om care-şi înjunghie compatrioţii pe la 
spate nu poate fi un prieten credincios pentru nimeni. 
Câinele care ţi se opreşte în prag după ce-a muşcat mâna 
care l-a hrănit până atunci n-o să şovăie niciodată să-şi 
înfigă colții în carnea ta odată ce-a păşit înăuntru. 

Când intră, băiatul îl găsi pe căpitan stând la masa de 
scris, mai puţin neiîngrijit ca de obicei. Barba lui - spălată, 
pieptănată şi unsă cu pomadă - nu mai era castaniu-închis, 
aşa cum fusese săptămâni de-a rândul, ci un castaniu- 


11 Ghiaur (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
31 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


deschis, aproape roşcat. O cicatrice îi brăzda faţa de la 
urechea stângă până în colţul buzelor, făcându-i gura să 
pară o prelungire a rănii. Lepădase cămaşa lui cărămizie de 
toate zilele şi era îmbrăcat cu alta, gălbuie şi cam largă, şi 
cu nişte şalvari de culoarea cămilei; la gât îi atârna un şirag 
de mărgele de peruzea împotriva deochiului. Alături, pe 
masă, se zăreau un capăt de lumânare şi un catastif în care 
scria prăzile luate de-a lungul drumului. Băiatul îl văzu cum 
acoperă foaia cu mâna, deşi nu era nevoie. Jahan nu ştia să 
citească. Literele nu îi erau prietene, însă formele şi 
imaginile - da. Noroiul, lutul, pieile de capră sau de vițel - 
orice lucru pe care putea să deseneze. De-a lungul 
călătoriei pe mare, făcuse nenumărate desene cu marinarii 
şi corabia. 

— Vezi? Sunt un om de cuvânt. Te-am adus viu şi 
nevătămat pân-aci, zise căpitanul Gareth şi scuipă cu 
putere. 

— Elefantul e bolnav, îl înfruntă băiatul, privind 
scuipătoarea. Nu m-ai lăsat să-l scot din cuşcă. 

— Ei, când o să simtă pământ sub picioare, o să se- 
ntremeze cât ai clipi. Căpitanul urmă cu mai multă 
bunăvoință în glas: Oricum, ce-ţi pasă ţie? Nu-i elefantul 
tău. 

— Nuu, dar e al sultanului. 

— Chiar aşa, flăcăule. lar dacă faci cum te-nvăţ, o să 
tragem amândoi foloase din asta. 

Jahan plecă privirea. Bărbatul mai pomenise despre aşa 
ceva şi mai devreme, însă Jahan nădăjduia ca lucrul ăsta 
să-i iasă din minte. Pesemne că nu-i ieşise. 

— Seraiul e doldora de aur şi nestemate. Un rai pentru 
hoţi, zise căpitanul Gareth. Cum ajungi acolo, o să te-apuci 
să furi pentru mine. Nu încerca să jefuieşti seraiul - turcii o 
să-ţi reteze mâinile. O să faci treaba asta încet, puţin câte 
puţin. 

— Păi, sunt străji peste tot, n-am cum... 

lute ca gândul, căpitanul îşi dezlănţui furia asupra 
băiatului: 

32 


- ELIF SHAFAK - 

— Vrei să zici că n-o s-o faci? Ai uitat ce-a păţit 
nenorocitul acela de cornac, hai? 

— N-am uitat, răspunse Jahan, pământiu la faţă. 

— Ţine minte că puteai să ai parte de acelaşi sfârşit! 
Dacă n-aş fi fost eu, un flăcău ca tine n-ar fi izbutit nicicând 
să rămână în viaţă. 

— lţi sunt recunoscător, zise încet băiatul. 

— Arată-ţi recunoştinţa prin giuvaiere, nu prin vorbe 
goale. (Tuşi, scuipatul picurându-i de pe buze. Îl trase pe 
băiat mai aproape.) Marinarii ar fi ciopârţit elefantul şi l-ar fi 
aruncat la rechini. lar pe tine... Pe tine te-ar fi încălecat, cu 
toţii. Şi când s-ar fi săturat de dosul tău drăgălaş, te-ar fi 
vândut unui lupanar. Imi eşti dator, ticălos mic. Te duci 
chiar acum la serai. Te dai drept îmblânzitorul elefantului. 

— Şi dacă-şi dau seama că nu ştiu nimic despre elefanţi? 
întrebă Jahan. 

— Atunci înseamnă că n-ai izbândit! răspunse căpitanul, 
cu răsuflarea lui urât mirositoare. Dar o să izbândeşti. Un 
flăcău isteţ ca tine! O să aştept până stai pe picioarele tale. 
Apoi vin să te caut. Dacă mi te împotriveşti, jur pe 
Dumnezeu că pun să ţi se scoată maţele de viu! O să spun 
la toată lumea că eşti un potlogar. Ştii de ce pedeapsă are 
parte un om care-l minte pe sultan? E atârnat într-o 
spânzurătoare şi ridicat... tot mai sus şi mai sus... după 
care... i se dă drumul să cadă... într-un cârlig de fier. lţi ia 
vreo trei zile să mori. la închipuie-ţi, trei zile blestemate! O 
s-ajungi să te milogeşti de careva să te omoare. 

Jahan se zbătu să scape din strânsoarea bărbatului. Se 
năpusti afară din odaie şi, străbătând în fugă puntea, se 
repezi în cală unde deschise cuşca şi se târî lângă elefant, 
care - aşa tăcut şi bolnav cum era - devenise singurul lui 
prieten. Acolo plânse cu sughiţuri, cum ar fi făcut orice 
copil. 

Când corabia trase la chei, aşteptară să fie coborâtă 
încărcătura. Băiatul ascultă zarva de deasupra şi, cu toate 
că tânjea după aer curat şi era lihnit de foame, nu îndrăzni 
să se mişte. Se întrebă unde plecaseră şobolanii. Oare 

33 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


rozătoarele, precum călătorii bogaţi, coborau frumos în 
rând când corabia trăgea la chei? Văzu în minte zeci de cozi 
roşii cu negru alergând în toate părţile, pierzându-se în 
labirintul de străzi şi uliţe din Istanbul. 

Dar nu putu să mai aştepte şi urcă pe punte, care - spre 
uşurarea sa - era pustie. În timp ce ochii lui priveau 
cercetător cheiul din faţă, îl văzu pe căpitan vorbind cu un 
bărbat îmbrăcat într-un caftan frumos lucrat şi cu un turban 
înalt. Vreun mare dregător, fără îndoială. Când cei doi 
bărbaţi îl zăriră, căpitanul îi făcu semn să se apropie. Jahan 
păşi pe scândura şubredă până pe chei, apoi sări jos şi se 
îndreptă spre ei. 

— Căpitanul îmi spune că tu eşti cornacul, începu marele 
dregător. 

Jahan şovăi doar o clipă - îndoiala aceea trecătoare pe 
care o simte cineva înainte de-a spune o minciună. 

— Da, efendi. Am venit împreună cu elefantul din 
Hindustan. 

— Chiar aşa? (O umbră bănuitoare trecu peste chipul 
bărbatului.) Atunci cum se face că vorbeşti limba noastră? 

Băiatul se aştepta la o asemenea întrebare. 

— Am fost învăţat s-o vorbesc la palatul şahului. Am mai 
prins câte ceva şi pe corabie. M-a ajutat şi căpitanul. 

— Prea bine. O să dăm elefantul jos mâine după-amiază, 
zise dregătorul. Mai întâi trebuie să coborâm încărcătura. 

Speriat, Jahan se aruncă la pământ. 

— Fii bun, efendi, animalul e bolnav. O să moară dacă 
mai rămâne încă o noapte în cală. 

Se lăsă o tăcere uluită până când dregătorul spuse: 

— Chiar ţii la animalul ăsta. 

— E un băiat bun, întări căpitanul cu o privire de gheaţă, 
în ciuda zâmbetului. 


Cinci marinari primiră sarcina să dea jos elefantul. 
Aruncară spre animal priviri pline de dispreţ şi, înjurând de 
mama focului, îl legară cu frânghii, apoi traseră din 
răsputeri. Chota nici nu se clinti. Băiatul îi urmări pe 

34 


- ELIF SHAFAK - 


marinari cum se trudeau, neliniştea crescându-i cu fiecare 
clipă. După ce se sfătuiră în fel şi chip, hotărâră să nu tragă 
elefantul afară cu forţa, ci să-l ridice cu cuşcă cu tot. Câţiva 
salahori dădură la o parte chepengul uriaş ce acoperea cala 
şi legară parâme de cele patru laturi ale cuştii, apoi le 
petrecură pe după nişte bârne vechi de stejar. Când 
isprăviră, bărbaţii traseră toţi deodată, cu braţele smucind 
în acelaşi ritm, cu obrajii umflaţi de atâta opinteală. La 
ultima smucitură, o scândură mare se desprinse şi se 
prăbuşi cu zgomot, dar toţi scăpară teferi, ca prin minune. 
Puțin câte puţin, cuşca se ridică în aer, apoi se opri. De 
dedesubt, oamenii se uitau cu gurile căscate de uimire la 
elefant, pe care-l vedeau printre barele cuştii: atârna în aer 
ca o fiară ciudată, pe jumătate pasăre, pe jumătate taur, 
dabbat al-ard, fiara ce se ridică din pământ despre care 
imamii spuneau că o să se ivească în Ziua Judecăţii. Alţi 
bărbaţi dădură fuga să pună şi ei umărul, mulţimea de 
gură-cască se îndesi şi, curând, fiecare om din port fie 
privea, fie trăgea. Jahan alerga încoace şi-ncolo, încercând 
să dea o mână de ajutor, însă neştiind prea bine cum 
anume. 

Cuşca se izbi de pământ cu o bufnitură asurzitoare, care 
te făcea să intri la griji. Elefantul dădu cu capul de barele 
ce alcătuiau acoperişul. Salahorii nu voiau să-l scoată de- 
acolo de teamă ca animalul furios să nu se repeadă la ei. 
Băiatul se chinui îndelung să-i încredinţeze că Chota n-o să 
facă aşa ceva. 

Odată ajuns afară, lui Chota i se înmuiară picioarele. Se 
prăbuşi ca o păpuşă fără sfori. Vlăguit de oboseală, nu vru 
să se mai mişte şi închise ochii, de parcă îşi dorea ca locul 
ăla şi toţi oamenii de-acolo să se facă nevăzuţi. Îl împinseră 
şi îl îmbrânciră, îl ridicară şi îl biciuiră până izbutiră să-l suie 
într-o căruţă uriaşă, trasă de vreo doisprezece cai. Jahan 
dădu să sară şi el în căruţă, când o mână îl apucă de cot. 

Era căpitanul Gareth. 

— La bună vedere, băiete, zise, destul de tare ca să-l 
audă toată lumea. Apoi, coborând glasul până la şoaptă, 

35 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


adăugă: Du-te, micul meu hoţ. Adu-mi olmazuri şi rubine. ŞI 
tine minte, dacă mă bagi cumva la apă, îţi tai boaşele. 

— Ai încredere în mine, bâigui Jahan - iar vântul îi luă 
vorbele şi le duse cu el de îndată ce i se desprinseră de pe 
buze - şi se sui în căruţă. 

Pe fiecare stradă pe unde treceau, lumea se dădea în 
lături, înfricoşată şi încântată deopotrivă. Mamele îşi 
trăgeau copiii mai aproape, vracii îşi ascundeau 
castroanele de cerşit, bătrânii îşi înşfăcau toiegele ca 
pentru a se apăra. Creştinii îşi făceau cruce, musulmanii 
turuiau o sură ca să-l alunge pe Şeitan, evreii înălţau o 
rugăciune de binecuvântare, europenii priveau pe jumătate 
veseli, pe jumătate înfioraţi. Un cazac voinic şi oacheş se 
albi la faţă, de parcă ar fi văzut o nălucă. Spaima omului 
avea ceva atât de copilăresc, încât Jahan nu se putu abţine 
să chicotească. Singuri copiii se uitau cu ochi scânteietori, 
arătând cu degetul la elefantul alb. 

Jahan zări chipuri de femei pe jumătate ascunse în 
spatele ferestrelor zăbrelite, colivii frumos ornamentate 
atârnate de păreţi, cupole care prindeau ultimele raze de 
soare şi o mulţime de copaci - castani, tei, gutui. Oriunde 
întorcea privirea, vedea pescăruşi şi pisici, două animale 
cărora li se dăduse frâu liber. Obraznici şi caraghioşi, 
pescăruşii zburau în cercuri, năpustindu-se în jos spre 
momeala din găleata vreunui pescar ori ficatul prăjit de pe 
tablaua vreunui negustor ambulant ori spre plăcinta lăsată 
la răcit pe vreun pervaz. Chiar şi atunci când alungau 
păsările, oamenii o făceau fără tragere de inimă, mai mult 
de ochii lumii. 

Jahan află că oraşul avea douăzeci şi patru de porţi şi era 
alcătuit din trei orăşele: Istanbul, Galata şi Scutari. Băgă de 
seamă că oamenii erau îmbrăcaţi cu felurite culori, dar nu 
izbuti să priceapă după ce rânduială. Văzu sacagii cu ceşti 
de porțelan meşteşugit lucrate şi coropcari care vindeau 
orice, de la mosc la scrumbii afumate. Din loc în loc, vedea 
câte un chioşc unde se vindeau băuturi în ulcele de lut. 


36 


- ELIF SHAFAK - 


— Şerbet, zise dregătorul plescăind din buze, însă Jahan 
nu-şi putea da seama ce gust avea. 

Pe măsură ce înaintau, îi arăta cu degetul felurite lucruri, 
lămurindu-l: /nsul/ ăsta e georgian, cestălalt e armean. 
Slăbătura aia de acolo e un derviş, cel de lângă ele 
tălmaci. Bărbatul ăsta în verde e imam, căci numai lor le e 
îngăduit să poarte culoarea îndrăgită de Profet. Vezi 
brutarul de după colț? E grec. Ghiaurii ăia coc cea mai bună 
pâine, dar să nu îndrăzneşti să pui gura pe ea, că fac 
semnul crucii pe fiecare în parte. Şi-o înghiţitură dacă iei, 
ajungi unul de-ai lor. Negustorul care ține prăvălia asta e 
evreu. Vinde carne de pui, însă nu-i e îngăduit să omoare 
singur păsările şi îi plăteşte unui rabin ca să vină s-o facă în 
locul lui. Bărbatul ăla cu o blană de oaie pe umeri şi cercei 
în urechi e torlak - un suflet sfânt, zic unii, un trântor, dacă 
mă-ntrebi pe mine. Uită-te la ienicerii de colo! N-au voie sã- 
şi lase barbă, doar mustață. 

Musulmanii purtau turbane, evreii - căciulite roşii, iar 
creştinii - pălării negre. Arabi, kurzi, nestorieni, cerchezi, 
cazaci, tătari, albanezi, bulgari, greci, abhazi, pomaci... 
mergeau fiecare pe drumul lui, în timp ce umbrele li se 
întâlneau şi se amestecau. 

— Sunt şaptezeci şi două de triburi şi jumătate, zise 
dregătorul. Fiecare are mahalaua lui. Câtă vreme toată 
lumea ştie unde-i e locul, trăim în pace. 

— Dar jumătatea? 

— O, e alcătuită din ţigani. Nimeni n-are încredere în ei. 
Le este oprit să meargă călare pe cai, doar pe măgari le e 
îngăduit. Le e oprit să prăsească, dar se înmulţesc oricum, 
n-au nicio ruşine. Ţine-te departe de toată şleahta asta 
blestemată de ghiauri împuţiţi! 

Dând din cap, Jahan hotărî să se ferească de oricine 
aducea a ţigan. Încet-încet, casele se răriră, copacii 
deveniră mai înalţi şi zarva se domoli. 

— Ar trebui să pregătesc elefantul înainte să ne înfăţişăm 
cu el dinaintea sultanului. Un dar din partea şahului Indiei 
se cuvine să arate minunat. 

37 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Bărbatul ridică dintr-o sprânceană. 

— Nu ştii, flăcăule? Şahul tău s-a dus. 

— Ce vrei să spui, efendi? 

— Al-Sultan al-Azam Humayun... În vreme ce tu erai pe 
corabie, şi-a pierdut tronul. Tot ce-a rămas în urma lui e 
soţie şi câţiva robi. Nu mai e cârmuitorul ţării. 

Jahan strânse din buze. Ce-o să se-ntâmple cu elefantul 
acum, că şahul care îl trimisese-n dar nu mai era şah? Fără 
îndoială, dacă sultanul Soliman ar pune ca animalul să fie 
urcat iar pe corabie şi dus înapoi în ţara lui, Chota ar muri 
pe drumul de întoarcere. Tulburat, spuse: 

— Chota n-o să reziste la altă călătorie. 

— Nu te nelinişti. N-o să-l trimită nimeni înapoi, îl linişti 
dregătorul. Sunt tot soiul de fiare în serai, dar niciodată n- 
am avut un elefant alb. 

— Crezi c-o să le placă? 

— Sultanul n-o să se sinchisească prea mult de el. Are pe 
cap o mulţime de treburi însemnate. Dar sultana... 

Dregătorul amuţi. O clipă, chipul îi păru hăituit pe când 
se holba la ceva din depărtare. Jahan îi urmări privirea şi 
văzu desluşindu-se în vârful unei stânci ce înainta în mare 
zidurile unei clădiri uriaşe, cu torţe lucind în întuneric şi cu 
porţile închise ca o gură ce păzeşte o taină. 

— Asta e seraiul? şopti Jahan. 

— Asta e, îi răspunse bărbatul mândru nevoie mare, de 
parcă ar fi fost al tatălui său. Acum te afli în casa 
Stăpânitorului Răsăritului şi Apusului. 

Chipul lui Jahan se lumină, plin de nădejde. Fiecare odaie 
de sub acoperişul său trebuie să fie doldora de mătăsuri şi 
zarafiruri, îşi zise. Fiecare coridor trebuie să răsune de 
râsete vesele. Olmazurile sultanei trebuie să fie aşa de 
mari, că fiecare are un nume mai dulce decât al unei 
cadâne. 

Ajunseră la Poarta Imperială, sub privirile încruntate ale 
străjilor, care nici nu-l băgară în seamă pe Chota, de parcă 
ar fi văzut elefanţi albi în fiecare zi. Când se opriră în faţa 
Porții Mijlocii, care avea două turnuri ca nişte conuri, cu 

38 


- ELIF SHAFAK - 


torţe aprinse de-o parte şi de alta, se dădură jos din căruţă. 
Chiar atunci vântul se schimbă, aducând o duhoare de 
putreziciune. Abia în clipa aceea Jahan, îndemnat de o 
presimţire, ridică privirea spre umbrele dindărăt. Cum dădu 
cu ochii de spânzurători, îngheţă. Erau trei: una mai scundă 
şi două mai înalte. Deasupra fiecăreia se zărea un cap, 
desprins de trup, care putrezea în tăcere, umflat, vânăt, cu 
gura plină de iarbă uscată. Băiatul prinse o mişcare abia 
văzută, lăcomia fără astâmpăr a viermilor ce se târau prin 
carnea oamenilor. 

— Trădători... şopti în barbă dregătorul şi scuipă cu 
putere. 

— De ce s-au făcut vinovaţi? întrebă Jahan cu un fir de 
voce. 

— De trădare, pesemne. Fie de asta, fie de hoţie, aş zice. 
Au dat de dracu', e limpede. Asta păţesc cei care umblă cu 
înşelăciuni. 

Năucit, alb la faţă, strivit parcă de coloanele ce se înălţau 
dinainte-i şi rămas dintr-odată fără cuvinte, Jahan intră 
târându-şi picioarele pe poarta cât un munte. Deşi chinuit 
de dorinţa de-a da bir cu fugiţii cât mai iute cu putinţă, nu 
se putu hotărî să părăsească elefantul. Ca un osândit în 
drum spre spânzurătoare, plecându-se în faţa unei sorţi pe 
care n-o putea nici ocoli, nici primi, intră în urma 
dregătorului în seraiul sultanului Soliman. 


39 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 
* 


În acea noapte, cât şi în cele ce-o urmară, băiatul nu zări 
decât ziduri groase, o uşă mare cu ghinturi de fier, o curte 
atât de întinsă, că ar fi putut înghiţi întreaga lume, şi alte 
ziduri. Îi trecu prin minte că poţi să trăieşti toată viaţa într- 
un serai, fără să vezi mare lucru din el. 

Fură însoţiţi până la un grajd cu podea de lut, acoperiş 
de stuf şi tavan înalt - noua casă a lui Chota. Înăuntru 
stătea un bărbat posac şi vânjos, căruia nu-i puteai ghici 
anii. Avea degete vrăjite, care vindecau animalele, însă nu-i 
erau de niciun folos când venea vorba de oameni. Numele 
lui era Taras Siberianul. Deşi nu se zărea niciun cal prin 
preajmă, îi auzeau tropotind şi nechezând foarte aproape, 
speriaţi de venirea lor. Din timpuri străvechi, cailor nu le 
plac elefanții, spuse Taras. Trebuie să fie o teamă 
neîntemeiată, adăugă, fiindcă nu auzise niciodată ca un 
elefant să atace vreun cal. 

Taras cercetă gura lui Chota, ochii, trompa şi baliga. Se 
uită urât la Jahan, învinovăţindu-l fără îndoială pentru boala 
animalului. Băiatul simţi că intră în pământ de ruşine. 
Călătoriseră pe aceeaşi corabie, însă Chota trăgea să 
moară, în timp ce Jahan era sănătos precum cornul lunii de 
deasupra. 

Cu iscusinţă şi blândeţe, tămăduitorul întinse o unsoare 
rău mirositoare pe umflăturile lui Chota şi îi înveli trompa 
într-o bucată de pânză groasă de sac umplută cu frunze 
pisate şi cu răşină despre care băiatul avea să afle mai 
târziu că se numeşte smirnă. Neştiind cum să-l ajute, Jahan 
aduse o găleată cu apă proaspătă, pe care o aşeză lângă 
grămezile de tufe, mere, verze şi fân - un adevărat ospăț 
pe lângă lăturile de pe corabie. Dar Chota nici nu se uită la 
ele. 

Pizma se strecura în inima băiatului. Era sfâşiat între 
dorinţa fierbinte ca tămăduitorul să vindece elefantul şi 
teama că, după ce se punea pe picioare, animalul îl va iubi 


40 


- ELIF SHAFAK - 


mai mult decât pe el. O fi fost Chota darul sultanului 
Soliman, însă în adâncul inimii Jahan îl socotea al lui. 

Apăsat de asemenea gânduri josnice, se trezi însoţit 
afară. Acolo, alt bărbat îl întâmpină cu un zâmbet larg. Un 
indian pe nume Sangram, încântat peste măsură să 
întâlnească pe cineva care vorbea limba lui de baştină, ce 
se apropie de băiat aşa cum o pisică se furişează mai 
aproape de sobă, tânjind după căldură. 

— Khush Amdeed, yeh ab aapka rahaaish gah hai.” 

Jahan se holbă la el ca trăsnit. 

— Ce-i? Nu pricepi ce zic? întrebă Sangram, de data asta 
în turcă. 

— Graiurile noastre nu sunt la fel, îi răspunse repede 
Jahan. 

Îi povesti despre satul de unde venea, cocoţat atât de 
sus în creierii munţilor, încât dormea deasupra norilor, între 
pământ şi bolta cerească. Vorbi despre surorile lui şi despre 
răposata maică-sa. Glasul îi tremură uşor. 

Sangram se uita la el uluit. Părea gata-gata să spună 
ceva urât. Dar apoi, izgonind gândul care îi trecuse prin 
minte, oftă şi zâmbi iar. 

— Bine, hai să te duc la adăpost. Să-i cunoşti pe ceilalţi. 

Pe când Sangram îi lămurea obiceiurile otomanilor, 
merseră pe o potecă ce şerpuia printre chioşcurile din 
grădină până la un iaz în care săreau, împroşcând apă în 
jur, tot soiul de peşti. Băiatul avea o puzderie de întrebări 
despre viaţa în serai, dar de fiecare dată primea drept 
răspuns o şoaptă scurtă. Totuşi, izbuti să pună cap la cap 
câteva lucruri. Mai avea până să-i audă şi să-i vadă, însă 
află că în menajerie trăiau lei, pantere, leoparzi, maimuțe, 
girafe, hiene, cerbi lopătari, vulpi, hermine, lincşi, zibete, 
câini şi pisici sălbatice, toate foarte aproape. Sub salcâmii 
din dreapta lor erau cuştile animalelor sălbatice - şi cădea 
în sarcina lor să le hrănească, să le spele, să le liniştească 
şi să se ferească de orice rele zi şi noapte. De curând sosise 


12 Fii bine-venit, asta este acum casa ta (în sanscr., în orig.) (n. ed. 
orig.). 
41 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


din Habeş un rinocer, însă murise. Când nu aveau căutare, 
fiarele erau trimise la alte menajerii din oraş, laolaltă cu 
îmblânzitorii lor. Animalele mari stăteau în Palatul 
Porfirogeneţilor. Clădirea mândră ce găzduise odinioară 
nobilimea bizantină şi odraslele împărăteşti devenise acum 
grajdul fiarelor sultanului. Alte animale erau ţinute într-o 
veche biserică de lângă Hagia Sofia. Chota ar fi fost trimis, 
poate, să stea şi el în biserică, dar fiindcă era încă pui şi pe 
deasupra neobişnuit de alb, fusese hotărât să rămână 
deocamdată în serai. 

Unii îngrijitori veneau din cele patru colţuri ale imperiului, 
alţii - din insule încă necunoscute. Cei care se îngrijeau de 
păsăret, sălbatic sau de curte, stăteau în alt adăpost, la 
miazăzi de aviariu. Din zori până-n seară, gazele, păuni, 
ciute şi struţi colindau prin chioşcuri, când intrând, când 
ieşind iarăşi. Menajeria sultanului era o lume în sine. Şi cu 
toate că mişuna de sălbăticiuni fioroase, în fapt nu era cu 
nimic mai sălbatică decât oraşul de-afară. 

jivinele din serai se împărțeau în două: cele 
înfricoşătoare şi cele plăcute ochiului. Primele se aflau 
acolo datorită firii lor pline de cruzime, celelalte - datorită 
farmecului lor. Aşa cum leoparzii nu se amestecau cu 
privighetorile, nici îngrijitorii lor nu se băteau pe burtă. 
Îmblânzitorii celor mai fioroase animale alcătuiau o şleahtă 
aparte. Dintre sutele de robi închişi între aceste ziduri, nu 
erau nici cei mai bine plătiţi, nici cei mai bine hrăniţi, însă 
rămâneau cei mai respectaţi. 

Jahan urma să stea într-un adăpost din lemn şi cărămizi 
arse, cu acoperişul înclinat. Ilnăuntru erau nouă bărbaţi. O 
namilă cu părul şi mustăţile roşcate, pe nume Olev, care se 
îngrijea de lei; un îmblânzitor de girafe saşiu, egiptean de 
fel, căruia i se zicea Dara; un îmblânzitor african de 
crocodili, care avea corpul acoperit cu cicatrice şi 
răspundea la numele de Kato; doi gemeni chinezi care 
aveau grijă de maimuţele mari şi mici şi care, după cum 
avea să afle curând Jahan, erau împătimiţi după haşiş; un 
îmblânzitor de urşi pe nume Mirka, lat în umeri şi cu 

42 


- ELIF SHAFAK - 


picioare groase, care aducea el însuşi oarecum cu un urs; 
doi grăjdari cerchezi care se îngrijeau de caii pursânge, şi 
vindecătorul pe care îl întâlnise mai devreme, Taras 
Siberianul. Toţi îl întâmpinară cu o tăcere ţâfnoasă, uimiţi 
să vadă cât e de tânăr, schimbând priviri cu tâlc, de parcă 
ar fi priceput despre el ceva ce lui îi scăpa. 

Sangram îi aduse un castron cu sütlaç”. 

— Mănâncă, îţi aminteşte de casă, îi zise. Apoi adăugă în 
şoaptă: Mâncarea lor nu e aşa gustoasă ca a noastră. Mai 
bine te ai obişnui cu asta. 

Jahan înfulecă îndată sut/ac-ul, în timp ce ceilalţi îl 
priveau cu o curiozitate mută. Nu-şi potolise foamea, însă 
nimeni nu-l mai îmbie cu altceva şi nici el nu îndrăzni să 
ceară. Îşi puse hainele pe care i le dădură. O cămaşă 
gălbuie cu mâneci largi, o vestă de lână, o pereche de 
şalvari şi în picioare ghete din piele moale. Sangram îl luă 
mai apoi la o plimbare. Robii îi vârâră în gură un cocoloş 
parcă de ceară. Băiatul nici nu bănuia că era o pastă făcută 
din mirodenii şi opiu. Curând, Sangram se însenină la faţă 
şi deveni mai slobod la gură. Îi povesti lui Jahan despre 
jurământul tăcerii la care-i silea sultanul Soliman. Deşi nu 
era respectat cu atâta străşnicie în întâia şi a doua curte 
precum în a treia şi a patra, toţi trebuiau să-şi ţină gura 
peste tot. Era oprit să vorbeşti tare, să râzi sau să strigi. 

— Şi să cânţi? Lui Chota îi place să asculte un cântec de 
leagăn înainte de culcare. 

— Să cânţi..., repetă Sangram de parcă ar fi încercat să 
lămurească ceva ce nici el nu pricepea prea bine. Să cânţi 
e îngăduit, doar dacă ai grijă s-o faci în şoaptă. 

Când ajunseră la zidul grădinii, se opriră. Dinaintea lui, ca 
nişte oşteni de pază, creşteau brazi înalţi, coroanele lor 
alcătuind un paravan. 

— Să nu treci de zidul ăsta, îl sfătui Sangram cu glasul 
dintr-odată încordat. 

— De ce? 


13 Orez fiert în lapte îndulcit (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
43 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Nu pune întrebări. Ascultă de cei mai în vârstă. 

Jahan simţi că-i forfoteşte ceva prin burtă. Pesemne că 
stânjeneala i se citea pe chip, fiindcă Sangram spuse: 

— Ai o faţă tare păcătoasă. 

— Ce? 

— Dacă ceva îţi place, se vede. Dacă ţi-e frică, la fel. 
(Clătină din cap) femeile nu-şi pot ascunde simţămintele 
fiindcă sunt nişte fiinţe slabe. Spre norocul lor, se pot 
ascunde după văl. Dar un bărbat trebuie să înveţe să şi le 
tăinuiască. 

— Ce ar trebui să fac? întrebă Jahan. 

— Ascunde-ţi chipul, pecetluieşte-ţi inima. Altminteri o să 
ţi le facă harcea-parcea pe-amândouă cât ai clipi. 


Vreun un ceas mai târziu, în prima lui noapte în Istanbul, 
Jahan stătea nemişcat pe o saltea aspră de paie, ascultând 
zgomotele din întuneric. O bufniţă ţipa pe-aproape, nişte 
câini lătrau undeva în depărtare. Nici în adăpost nu era mai 
linişte, fiindcă tovarăşii lui sforăiau, se foiau, vorbeau, 
trăgeau vânturi, scrâşneau din dinţi prin somn. Unul dintre 
ei, nu-şi dădu seama care, vorbea într-o limbă pe care n-o 
mai auzise, dacă era într-adevăr o limbă. Burta lui se 
alătură zarvei celorlalţi când maţele începură să-i chiorăie. 
Se gândi la mâncare, mai ales la plăcinte piperate cu carne, 
însă ele îl duceau întotdeauna cu gândul la maică-sa, aşa 
că se opri. Se răsuci spre fereastră şi privi îndelung un petic 
de cer. Nu semăna deloc cu cel pe care îl văzuse, zi şi 
noapte, de pe corabie. lşi zise că n-o să izbutească 
niciodată să adoarmă, dar oboseala îl birui. 

Se trezi cu o tresărire, dezmeticindu-se din vise tulburi, 
întunecate. Cineva răsufla cu nasul aproape lipit de gâtul 
lui şi i se freca de coapse. O mână îi acoperi gura, în timp 
ce alta îi smulgea de pe el şalvarii. Jahan se zbătu să scape 
din strânsoare, însă bărbatul, mai puternic, îl împinse iar pe 
saltea şi îl ţinu strâns. Băiatul se îneca, neputând să 
respire. Abia atunci bărbatul, băgând de seamă că Jahan se 
înăbuşea, îşi dădu mâna la o parte. Şi tot atunci, băiatul îşi 

44 


- ELIF SHAFAK - 


înfipse dinţii, cu toată puterea, în degetul mare al 
atacatorului. Se auzi un geamăt de durere. Neaşteptat, 
mânios. Băiatul sări în picioare, tremurând. În lumina 
prăfoasă a unei lumânări stătea îmblânzitorul de urşi. 

— Vino-ncoa', şuieră Mirka. 

Jahan înţelese după glasul lui că nu voia să fie 
descoperit. Aşa că strigă în gura mare, în ciuda 
jurământului tăcerii, fără să-i pese ce-avea să păţească 
dacă îl auzeau străjile. 

— Mai îndrăzneşte să m-atingi o dată, că pun elefantul să 
te calce în picioare! Te omorâm! 

Mirka se ridică, trăgându-şi şalvarii. Fără să le arunce 
vreo privire celorlalţi îmblânzitori, care se treziseră, se 
îndreptă spre salteaua lui de paie, mormăind: 

— Elefantul tău e abia un pui. 

— O să crească, strigă Jahan. 

Băiatul băgă de seamă că Olev se uita la el cu o duioşie 
plină de încuviinţare. Îmblânzitorul de lei zise din colţul lui: 

— Mirka, găozarule! Dacă te mai atingi de indian, îţi 
pironesc boaşele de perete, m-auzi? 

— Afurisit să fii, zise Mirka. 

Deşi inima îi bătea cu putere, băiatul se urcă pe priciul 
lui, întorcându-se de astă dată cu spatele la fereastră ca să 
nu scape din ochi încăperea. Pricepu că în serai trebuia să 
fie tot timpul cu băgare de seamă, chiar şi în somn. Nu 
putea să rămână prea mult aici. Trebuia să afle unde erau 
ţinute bogăţiile sultanului, să-şi umple desagii şi să-şi ia 
tălpăşiţa. O să fie nevoit să-şi părăsească elefantul alb, se 
gândi cu tristeţe. Chota era o fiinţă regească, pe când 
Jahan - nu. 

Nici nu-i trecea prin minte că, în grajdul lui, Chota era şi 
el treaz, ascultând plin de nelinişte. Undeva în inima nopţii 
de catran, atât de neagră încât cotropea orice culoare, 
simţise mirosul singurului animal care îl umplea de teamă - 
tigrul. 


45 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nimeni n-ar fi putut spune lămurit câte suflete sălăşluiau 
între zidurile seraiului. Taras Siberianul, care se afla acolo 
de mai multă vreme decât oricare dintre ei, spunea că erau 
tot atâtea câte stele pe cer, câte fire în barba unui hagiu, 
câte taine purta /odos'*-ul pe aripile lui. Alţii îşi dădeau cu 
părerea că erau peste patru mii. Uneori, Jahan se trezea 
zgâindu-se la porţile uriaşe ce îi despărţeau de curţile 
interioare, întrebându-se ce fel de oameni îşi duceau viaţa 
de cealaltă parte. 

Nu era singurul care ardea de curiozitate. Toţi 
îmblânzitorii de animale pe care-i cunoştea vorbeau pe 
şoptite despre feluriţii locuitori ai seraiului - mai-marele 
peste halvagii, maestrul de ceremonii, degustătorii care 
încercau fiecare fel de mâncare înainte de-a ajunge pe 
masa sultanului. Dornici să afle mai multe despre ei, 
îmblânzitorii bârfeau de-a binelea, desfătându-se cu orice 
palavre, oricât de mărunte, care în gura lor erau dulci 
precum acadelele. Cel mai tare îi fascinau cadânele şi 
favoritele. Pentru că niciun alt bărbat în afară de sultan şi 
de eunuci nu putea să le vadă, îmblânzitorii şi le închipuiau 
fiecare după pofta inimii. Puteau zugrăvi nestingheriţi în 
minte chipurile femeilor, lipsite de trăsături, dar pline de 
făgăduinţe, aidoma pergamentelor nescrise. Nimeni nu 
putea flecari despre favoritele sultanului, nici măcar în 
şoaptă, în afară de sultană, pe care toată lumea părea s-o 
urască şi se simţea îndreptăţită s-o vorbească de rău. 

Auziseră o grămadă de poveşti despre harem, unele 
adevărate, altele, fără îndoială nişte scorneli. Porţile sale 
erau păzite de eunuci negri, care fuseseră scopiţi cu atâta 
cruzime, încât nu se puteau uşura decât cu ajutorul unui 
tub pe care-l purtau la chimir. Cum la musulmani scopirea 
de orice fel era oprită, samsarii le plăteau negustorilor de 


14 Vânt puternic ce bate dinspre mare (în tc., în orig.) (n. ed. orig.) 
46 


- ELIF SHAFAK - 


sclavi să se îngrijească de asta în altă parte. Băieți de prin 
colţurile cele mai îndepărtate ale Africii erau prinşi şi 
scopiţi. Cei care scăpau teferi erau cumpăraţi de serai şi 
trimişi la Istanbul. Dintre aceştia, mulţi mureau în timpul 
călătoriei şi leşurile lor erau aruncate în mare. Dacă aveau 
noroc şi erau înzestrați, puteau să urce pe scara puterii. 
Astfel, un păcat pe care nimeni nu-l lua asupră-i, însă 
fiecare-l înlesnea în felul lui, dăinuia. Sangram zicea că nu li 
se smulgeau doar boaşele, ci - mult prea des - şi inimile. 
Aşa cum lor nu li se arătase pic de milă în trecut, nici ei nu 
arătau pic de milă nimănui. Dacă vreo cadână încerca să 
fugă, eunucii ăştia o găseau cei dintâi. 

Haremul îşi ducea viaţa în serai, nevăzut, dar puternic. 
Era numit darussaade - „Casa fericirii”. Se spunea că toate 
iatacurile şi încăperile sale erau legate de odaia în care 
dormea valide sultan, mama lui Soliman. De ani buni, ea 
singură veghea cu străşnicie ce mâncau, beau, purtau şi 
făceau sute de femei în fiecare zi. Niciun ibric de cafea nu 
se fierbea, niciun cântec nu se cânta, nicio cadână nu 
atrăgea privirile sultanului fără binecuvântarea ei. Mai- 
marele peste eunucii negri era ochii şi urechile ei. Dar 
acum ea murise. Şi toată puterea ei, ba chiar mai multă, 
trecuse în mâinile sultanei. 

Hürrem era numele ei, însă mulţi îi spuneau zhadi, 
vrăjitoarea. Admiratori şi duşmani avea o grămadă. Se 
spunea că îi făcuse vrăji sultanului - ba că-i otrăvise 
şerbetul de vişine, ba că-i stropise pernele cu licori 
fermecate, ba că-i legase hainele cu noduri în nopţile cu 
lună plină. Încălcând o datină veche de trei sute de ani, 
sultanul o luase în căsătorie, prilej cu care încinseseră un 
zaiafet atât de îmbelşugat, că se vorbea încă despre el în 
toate crâşmele, lupanarele şi speluncile unde se fuma opiu 
din oraş. Nu că băiatul ar fi ştiut ceva despre crâşme, 
lupanare şi spelunci în care se fuma opiu, dar Sangram ştia 
şi îi plăcea grozav să poarte vorba. El îi spusese lui Jahan 
aproape tot ce ştia băiatul despre ce se întâmpla înăuntru 
şi în afara seraiului. 

47 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Vrăjitoare sau nu, sultana avea o slăbiciune pentru 
curiozităţi şi se dădea peste cap să facă rost de-aşa ceva. 
Cea mai mică pitică din imperiu ori o cutie muzicală cu 
locaşuri ascunse, o ţărăncuţă cu pielea ca de şopânlă ori o 
casă pentru păpuşi bătută-n pietre scumpe, toate ajungeau 
în mâinile ei şi de fiecare se bucura nespus. Fiindcă 
îndrăgea păsările, se ducea adesea la aviariu. Un papagal 
de-acolo era preferatul ei - un Ara macao cu pântecul 
verde şi aripile stacojii - şi îl învățase zece cuvinte de mai 
multe ori, pe care pasărea le striga în gura mare, cu glasul 
ei urât, de câte ori se apropia sultanul Soliman, smulgându- 
i un zâmbet. Lui Hurrem îi plăcea să hrănească gazelele şi 
mânjii, însă rareori îşi petrecea timpul cu animalele 
sălbatice, aproape niciodată. Cu atât mai bine, îşi zicea 
Jahan, pentru că se temea de ea. Cum să nu se teamă deo 
femeie care citea gânduri şi fura suflete? 

Primele săptămâni în pâyitaht, „cetatea de scaun”, se 
scurseră liniştite. Chota îşi reveni încet, recăpătându-şi 
greutatea şi voioşia. | se dăduseră două cioltare: unul de zi 
cu zi, coţi întregi de catifea albastră brodată cu fir de 
argint, şi altul pentru sărbători, o mantie aurie, grea, din 
zarafir. Lui Jahan îi plăcea să pipăie broderia cu buricele 
degetelor. Nu-i mai părea rău după veşmintele bogate pe 
care şahul Humayun le trimisese împreună cu elefantul, dar 
marinarii căpitanului Gareth le prădaseră fără ruşine pe 
corabia aia de pierzanie. 

Noaptea, de îndată ce închidea ochii, chipul tatălui vitreg 
se ivea din întuneric. Cu o parte a sufletului tânjea să se 
întoarcă în satul lui şi să-l ucidă. Cu câtă cruzime îi luase 
viaţa maică-sii. Lovind-o în pântec, cu toate că ştia, căci 
cum ar fi putut să nu ştie, că era însărcinată. Cealaltă 
parte, mai înţeleaptă, îi şoptea că ar trebui să se întoarcă, 
însă nu îndată. După ce fura nestematele sultanului, ce rău 
făcea dacă păstra câteva şi pentru el? Căpitanul Gareth n- 
avea să afle, oricum, niciodată. Atunci putea să se întoarcă 
acasă, bogat şi puternic. Surorile lui o să-l întâmpine. La cât 
de nenorocite trebuie să fi fost când le părăsise dintr-o 

48 


- ELIF SHAFAK - 


toană, bucuria nemărginită de a-l vedea iar va şterge orice 
urmă de tristeţe. Sărutându-le mâinile, Jahan o să le pună 
la picioare toate bogăţiile: olmazuri, smaralde, jad. 

Apoi, într-o zi, o să întâlnească o fată frumoasă ca luna 
plină. Cu dinţii ca un şirag de mărgăritare şi sânii ca gutuile 
în pârg, ea se va depărta de el, însă nu înainte de a-l 
învrednici cu un zâmbet furiş. O s-o salveze dintr-o 
primejdie cumplită (de la înec ori de o ceată de tâlhari ori 
de vreo fiară din pădure - partea asta se schimba într-una 
în visurile lui). Buzele ei, când o să-l sărute, vor avea gustul 
stropilor de ploaie, îmbrăţişarea ei va fi mai dulce decât 
smochinele cu miere. Se vor îndrăgosti, mângâierile ei 
trecând peste el ca nişte valuri înmiresmate. Fericirea lor o 
să fie atât de pură, că mulţi ani după ce vor muri de 
bătrâneţe unul în braţele celuilalt, oamenii o să şi-i aducă 
aminte ca fiind cea mai fericită pereche care-a trăit 
vreodată sub ceruri. 

Cele dintâi zile petrecute la menajerie ar fi fost mult mai 
anevoioase dacă Olev, îmblânzitorul de lei, nu l-ar fi luat 
sub aripa lui. Un bărbat de o cutezanţă şi o nechibzuinţă 
fără seamăn, care ţinea ciudat de mult la mustaţa lui, 
pieptănând-o, ceruind-o şi parfumând-o de cinci ori pe zi. 
Ca şi Jahan, avea o familie care îl aştepta pe undeva, o 
viaţă pe care o pierduse când, la numai zece ani, fusese 
răpit de negustorii de sclavi. Părul roşcovan, trupul vânjos 
şi, mai ales, neînfricarea lui îi hotărâseră soarta. Smuls din 
sânul familiei, fusese adus în seraiul otoman ca să nu-l mai 
părăsească niciodată. 

În fiecare zi, la răsăritul soarelui, îmblânzitorii se spălau 
pe faţă într-un havuz cu apă atât de rece, că mâinile li se 
înroşeau. Puțin înainte de amiază îşi mâncau împreună 
tainul, supă de grâu şi pâine, iar seara se îndopau cu orez 
cu seu de coadă de oaie. Când se lăsa întunericul, îşi 
odihneau capetele pe saci aspri, în care se oploşise o 
hoardă de păduchi ce roiau peste tot. Locul era plin de 
lindini. Şi de purici. Săreau de pe animale pe oameni, de pe 
oameni pe animale. De câte ori îi muşcau, adică foarte des, 

49 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


lăsau urme urâte, care se umflau rău de tot dacă te 
scărpinai. De aceea îmblânzitorii îşi cercetau într-una 
animalele, mari şi mici, frecându-le cu camfor pisat, 
cardamom şi lămâiţă. Cu oricâtă grijă ar fi cercetat, un 
purice scăpa de fiecare dată. Şi nici nu era nevoie de mai 
mult. 

De două ori pe săptămână, mai-marele peste eunucii 
albi, pe care toată lumea îl cunoştea drept aga Kamil 
Garoafă, trecea să vadă cum merge treaba. Nu dojenea pe 
nimeni niciodată. Nu ridica glasul. Totuşi era unul dintre cei 
mai temuţi oameni din serai, căci privirea-i încruntată era 
mai tăioasă decât oţelul. Pielea îi era atât de albă, că 
dedesubt se zărea dantelăria venelor. Avea cearcăne 
întunecate sub ochi şi se spunea că îşi petrece nopţile 
bântuind pe coridoare, fiindcă nu poate dormi mai mult 
decât o bufniţă la pândă. Ştiind că din pricina celei mai mici 
urme de murdărie i se urca sângele la cap, îmblânzitorii 
curăţau neobosiţi. Ştergeau udul de pe havuzuri, curăţau 
scârna, spălau castroanele în care le dădeau de mâncare 
fiarelor. Jahan nu era încredinţat că animalele puneau cine 
ştie ce preţ pe truda lor. Lipsite de mirosurile naturale - ale 
lor şi ale celorlalte sălbăticiuni - începeau să-şi încurce 
teritoriile. Niciunul dintre îmblânzitori nu avea inima să-i 
mărturisească asta eunucului. Dar se îngrijeau cu mare 
râvnă de animale. Viaţa le atârna de bunăstarea lor. Dacă 
le mergea bine, nici ei n-aveau de ce se plânge, însă dacă 
nu mai aveau căutare, îi păştea şi pe ei aceeaşi soartă. 


Într-o zi, pe la mijlocul lunii aprilie, se întâmplă un lucru 
ciudat. Jahan îl ducea pe Chota înapoi în grajd, când auzi un 
foşnet dindărătul unui şir de tufe - un foşnet uşor, însă atât 
de aproape, că băiatul tresări. Se prefăcu că nu băgase de 
seamă nimic, dar rămase cu ochii în patru. Curând, un 
condur de mătase brodat se iţi de sub tufă, ca un pui de 
şarpe care n-are habar că se găseşte în văzul tuturor. 

Acum, când ştia că îndărătul ei se ascunde o fată, îşi 
munci creierii să afle cine-ar putea fi. Printre îmblânzitori 

50 


- ELIF SHAFAK - 


nu era nicio femeie. Cadânele n-aveau cum să ajungă aşa 
departe, nu fără să fie însoţite. Cum nu voia s-o sperie, se 
tinu la oarecare depărtare, gândindu-se că tot ce-şi dorea 
ea era să privească de-aproape elefantul alb. Aşa că îşi 
văzu de treabă şi o lăsă să-i pândească în voie. Fata se 
întorcea într-una, mereu pe furiş - Jahan îi desluşea paşii 
după trosnetul crenguţelor şi fâşâitul veşmintelor. Până la 
sfârşitul lunii, se obişnuise deja cu iscoada lui învăluită în 
taină. Atât de mare era îngăduinţa lui şi atât de pricepută 
era ea să se furişeze, că nu şi-ar fi vorbit niciodată dacă n- 
ar fi fost, dintre toate vietăţile pământului, o viespe. 

În dimineaţa aceea, Jahan curăța o bucată de pământ 
prinsă de coada lui Chota, când un țipăt străpunse 
văzduhul. O fată ţâşni de după gardul viu, cu părul 
fluturând în toate părţile. Trecu pe lângă ei dând din mâini 
şi strigând cuvinte de neînțeles, apoi se năpusti în grajd şi 
trânti uşa în urmă-i cu atâta putere, că se deschise la loc. 

— Hâşşş, făcu Jahan, care luase o frunză mare şi gonea 
viespea ce-o urmărea. 

Bâzâind zgomotos, gâza se învârti de câteva ori 
dezamăgită şi, fiindcă ostenise deja, cârmi spre cea mai 
apropiată tufă de trandafiri. 

— A plecat, zise Jahan. 

— Atunci ies. Ai grijă să pleci capul, robule. 

leşi - înaltă şi mlădie ca o trestie. Strâmbă din nas, 
zicând: 

— Să mă ierte Allah că spun aşa ceva, însă nu pricep la 
ce-a făcut viespile. 

Se îndreptă spre elefant, curioasă să-l vadă atât de 
aproape. Jahan îi aruncă o privire pe furiş şi zări pistruii 
micuţi, de culoarea crăiţelor, de pe obrajii ei. Rochia verde- 
deschis părea aproape albă în lumina soarelui, iar părul 
inelat îi scăpase de sub văl, pe care nu-l purta înfăşurat 
prea strâns. 

— Tatăl meu, preaslăvitul sultan, a văzut elefantul? 
întrebă ea. 


51 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan înghiţi în sec, dându-şi seama abia acum cu cine 
vorbeşte, şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Înălţimea Ta Mihrimah. 

Prinţesa dădu uşor din cap, de parcă nu i-ar fi păsat 
câtuşi de puţin de rangul ei. Ochii de chihlimbar întunecat îi 
alunecară iarăşi spre Chota. 

— Luminăţiei Tale i-ar plăcea să mângâie elefantul? 

— Muşcă? 

Jahan zâmbi. 

— Te încredinţez, Înălţimea Ta, că în sufletul lui Chota nu 
e loc decât de bunătate. 

Cu grijă, fata se apropie de elefant şi îi atinse pielea 
încreţită. 

Atunci, Jahan se folosi din nou de prilej ca s-o cerceteze. 
Zări la gâtul ei o salbă scumpă, cu şapte mărgăritare albe 
ca laptele, fiecare mai mare decât un ou de vrabie. Privirea 
i se îndreptă spre mâinile prinţesei. Ce mâini gingaşe avea, 
când ridicate la piept, când împreunate cu mare nelinişte. 
Lucrul acesta din urmă îl cuceri: simţea că, sub pojghiţa ei 
de culori şi nepotriviri, fata ascundea un suflet frământat, 
întocmai ca al lui. Altminteri n-ar fi îndrăznit niciodată să 
spună ce-a spus pe urmă. 

— Oamenii se tem de animale, însă noi suntem cruzi, nu 
ele. Un crocodil sau un leu... Niciunul nu e atât de sălbatic 
pe cât suntem noi. 

— Ce prostie să spui aşa ceva! Sunt nişte fiare fără milă. 
De aia le ţinem închise în cuşti. Ne-ar înfuleca dintr-o 
înghiţitură. 

— Luminăţia Ta, de când am venit aici, n-am auzit ca 
vreun animal să atace pe cineva decât dacă e cumplit de 
înfometat. Dacă noi nu le stingherim, nu ne stingheresc nici 
ele pe noi. Dar oamenii nu sunt aşa. Fie că sunt înfometați 
sau nu, oamenii sunt înclinați spre rău. Unde ai dormi mai 
liniştită? Lângă un străin cu burta plină sau lângă un leu 
bine hrănit? 

Ea îl privi o clipă. 

— Eşti un băiat ciudat. Câţi ani ai? 

52 


- ELIF SHAFAK - 


— Doisprezece. 

— Sunt mai mare decât tine, zise ea. Aşa că ştiu mai 
bine. 

Cu capul încă plecat, Jahan nu-şi putu înfrâna un zâmbet. 
Nu-i aruncase în faţă lucrul care sărea cel mai tare în ochi: 
că ea era de neam ales, pe când el era un nimeni. Zisese 
doar că era mai mare, de parcă ar fi fost - sau ar fi putut 
deveni într-o zi - deopotrivă. Pe când se întorcea să plece, 
fata îl întrebă: 

— Cum te cheamă? 

El roşi. Cumva i se păru că nu se cade să-şi spună 
numele, parcă nepotrivit de prietenos. 

— Pe elefant îl cheamă Chota, Înălţimea Ta. lar pe mine, 
Jahan. Insă mama... 

— Ce-i cu ea? 

Nu mai spusese asta nimănui şi nu ştia de ce-o făcea 
acum, însă răspunse: 

— Mi-a pus numele Zambilă. 

Mihrimah izbucni în râs. 

— Ce nume caraghios pentru un băiat! apoi îşi dădu 
seama că îl jignise şi adăugă mai încet: De ce? 

— Când m-am născut, aveam ochii de un vioriu ciudat. 
Mama zicea că e din pricină că mâncase zambile când era 
însărcinată cu mine. 

— Ochi ca zambilele... murmură fata. Şi unde e mama ta 
acum? 

— Nu se mai află printre muritori, Înălţimea Ta. 

— Deci eşti orfan, zise ea. Uneori şi eu mă simt la fel. 

— Nobilii dumitale părinţi trăiesc încă, Allah să le dea 
viaţă lungă. 

In clipa aceea, din spate se auzi glasul unei femei. 

— Te-am căutat peste tot, Luminăţia Ta. N-ar fi trebuit să 
vii singură aici. 

Se ivi o femeie îndesată. Era roşie la faţă şi avea o privire 
pătrunzătoare şi buze subţiri, strânse a mustrare. Bărbia îi 
era puternică şi ascuţită, încât te făcea să crezi că stă cu 
fălcile încleştate. Fără să-i învrednicească măcar cu o 

53 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


privire pe elefant ori pe cornac, trecu pe lângă ei de parcă 
în toată grădina asta cu flori şi animale n-ar fi fost nimic 
asupra căruia să-şi odihnească privirea, fie şi pentru o clipă 
- în afară de prinţesă. 

Mihrimah se întoarse spre Jahan cu o încântare plină de 
neastâmpăr. 

— Doica mea, zise ea. Dada îşi face mereu griji pentru 
mine. 

— Cum să nu-mi fac când copila mea iubită e atât de 
luminoasă şi lumea atât de întunecată? răspunse femeia. 

Mihrimah râse. 

— Din păcate, dada nu prea are la inimă animalele. Doar 
pe unul dintre ele. l-a căzut cu tronc motanul, Cardamom. 

Femeile schimbară o privire: iscoditoare, nelămurită, de 
nepătruns. Dintr-odată, Mihrimah păru tulburată. 

— Sultana, mama mea, a întrebat de mine? 

— Chiar aşa. l-am spus că eşti la hamam şi te îmbăiezi, 
Înălţimea Ta. 

— Nu eşti tu salvatoarea mea? zise Mihrimah zâmbind. 
Ce m-aş face fără tine? (Ridică mâna ca pentru a flutura o 
batistă închipuită.) Rămas-bun, Chota, poate vin să te mai 
văd. 

Astfel, făcându-i cele mai bune urări elefantului, prinţesa 
porni pe cărarea din grădină, cu doica pe urme, fără să-i 
spună o vorbă cornacului. Jahan rămase pironit locului. 
Stătu acolo o clipă, uitând unde se afla şi ce făcea. Avea 
mintea plină de întrebări fără răspuns, o mireasmă în nări 
şi un junghi în inimă cum nu mai simţise vreodată. 


54 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan se gândi că n-avea să mai vină acolo. Dar ea veni. 
Odată cu zâmbetul ei, aduse bunătăţi pentru elefant - nu 
pere sau mere, ci zumzaricale demne de masa sultanului: 
smochine cu smântână şi şerbet de violete, marţipan cu 
dulceaţă de trandafiri sau castane cu miere, dintre care 
ultimele, Jahan ştia prea bine, costau cel puţin patru aspri 
ocaua. Ori de câte ori rânduielile seraiului o scârbeau sau o 
speriau, venea să vadă elefantul alb. Il privea pe Chota cu 
uimire, de parcă s-ar fi întrebat cum de un animal atât de 
puternic putea să fie atât de blând. Elefantul era sultanul 
menajeriei, totuşi nu semăna deloc cu tatăl ei. 

Vizitele ei erau întotdeauna neaşteptate. Uneori nu 
dădea pe acolo săptămâni întregi, iar lui Jahan nu-i 
rămânea decât să îi se întrebe cu ce-şi trecea timpul în acel 
sipet doldora de taine care era haremul. Apoi venea 
aproape în fiecare după-amiază. Dada ei, Hesna Khatun, 
aştepta întotdeauna alături. Şi întotdeauna doica părea 
descumpănită că prinţesa se arăta atât de curioasă în 
privinţa unui animal. Deşi era limpede că nu-i plăcea deloc 
s-o vadă arătându-i atâta dragoste unui elefant, avea grijă 
să păstreze taina. 

Un an întreg se scurse astfel. Apoi veni o vară 
dogoritoare. Jahan aduna puţinul pe care îl şterpelise: nişte 
mătănii de argint (de la mai marele peste grădinari), o 
batistă de mătase cu firet (de la un eunuc nou), borcane cu 
migdale şi fistic (din cămările seraiului), un inel de aur (de 
la un trimis străin care vizitase menajeria). Ştia că sunt 
doar nişte mărunţişuri care nu puteau să-l mulţumească pe 
căpitanul Gareth. Nu izbutise încă să afle unde erau ţinute 
nestematele sultanului şi adevărul e că, pe măsură ce 
timpul trecea şi băiatul se obişnuia cu viaţa în menajerie, 
se gândea tot mai puţin la asta. Nu mai auzise de căpitan 
de când părăsise corabia, dar îi apărea încă în vise - o 
ameninţare ivită fără veste din umbră. Jahan nu pricepea 

55 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


de ce nu-şi făcea apariţia. Din câte ştia el, se putea să fi 
plecat într-o călătorie şi să-şi fi găsit sfârşitul în cel mai 
nenorocit chip. 

Aproape toate cuvintele pe care le schimbau prinţesa şi 
cornacul erau despre Chota, căruia îi mergea de minune, 
căci crescuse în înălţime şi greutate. Prin urmare, Jahan 
rămase cu gura căscată de uimire într-o zi când, din senin, 
Mihrimah îl întrebă despre viaţa lui în Hindustan şi cum 
ajunsese acolo. Asta este povestea pe care i-a spus-o în 
ziua următoare, ea şezând sub o tufă de liliac, iar el - în 
genunchi; ea cercetându-l, el neîndrăznind să ridice 
privirea; ea atât de aproape că putea să-i simtă mireasma 
pletelor, el neputând să uite că-i despărţeau lumi întregi. 


Povestea pe care i-a istorisit-o cornacul prințesei 


În ţara întinsă şi bogată a Hindustanului trăia odată un 
băiat sărman pe nume Jahan. Casa lui era o colibă aflată la 
o azvârlitură de băț de drumul pe unde treceau oştenii ca 
să se ducă şi să vină de la palatul şahului Humayun. 
Dormea sub acelaşi acoperiş cu cele cinci surori şi cu 
mama şi tatăl lui vitreg, care îi era şi cel mai în vârstă 
dintre unchi. Jahan era un băiat curios, căruia îi plăcea 
grozav să clădească lucruri mâinile lui. Lut, lemn, piatră, 
bălegar sau crenguţe, băiatul le găsea la toate un rost. 
Odată a ridicat un cuptor mare în curtea din spate, lucru 
care a bucurat-o nespus pe maică-sa, fiind nu scotea fum 
negru şi înecăcios precum cuptoarele pe care le avusese 
înainte. 

Pe când Jahan nu împlinise încă şase ani, tatăl lui - căci 
avusese odată un tată - dispăruse fără urmă. De fiecare 
dată când o întreba pe maică-sa pe unde umbla, primea 
acelaşi răspuns: „A plecat pe mare”. Pe o corabie ce se 
îndrepta spre un oraş îndepărtat, din lumini şi umbre, unde 
domnea alt şah ori sultan şi unde se aflau bogății dincolo 
de orice închipuire. 


56 


- ELIF SHAFAK - 


Alt bărbat şi-ar fi dat seama că erau numai scorneli. Nu şi 
Jahan. Avea să-i ia ani întregi ca să înţeleagă minciunile 
frumoase, cusute cu aţă albă, pe care maică-sa le ţesuse în 
jurul lui ca pe nişte pânze de păianjen subţiri, părând 
aievea fără să fie. Chiar şi când maică-sa se măritase cu 
unchiul lui - un bărbat care îşi bătea într-una joc de ea -, 
băiatul nu voise să se împace cu gândul că tatăl lui nu se 
mai întorcea. Cu o furie neputincioasă, se uita cum unchiu- 
său şedea pe scaunul tatălui, dormea în patul lui, mesteca 
frunzele lui de betel fără să rostească vreodată un cuvânt 
de mulţumire. Nimic din ce făcea maică-sa nu-l mulțumea 
pe soţul ei. Focul pe care-l făcea ea nu dădea destulă 
căldură, laptele de care se-atingea ea se brânzea, pâinea 
poori pe care o cocea ea nu era mai bună la gust decât 
ţărâna, iar trupul pe care i-l dăruia în fiecare noapte era de 
prisos, fiindcă nu-i făcuse încă niciun fiu. 

Când nu bombănea sau nu înjura, tatăl lui vitreg creştea 
elefanţi de luptă. Le învăţa pe animalele astea paşnice să 
atace şi să ucidă. Surorile lui Jahan îl ajutau, însă băiatul nu 
voia în ruptul capului. Îl ura atât de tare pe tatăl lui vitreg, 
că se ferea să aibă de-a face vreodată cu el sau cu 
animalele lui. În afara unuia singur - Pakeeza. 

Însărcinată de o mie de zile, Pakeeza stătea să nască. 
Trecuseră deja trei toamne şi trei ierni, iar acum era din 
nou primăvară. Salcâmul persan din josul drumului înflorise 
ca o ploaie de aur, coastele dealurilor erau acoperite cu 
flori sălbatice, şerpii se deşteptaseră din somnul lor 
întunecat - însă puiul nu se născuse. Pakeeza se îngrăşase 
atât de tare, că abia putea să se mişte. Moţăia toată ziua, 
cu pleoapele la fel de grele ca inima. 

În fiecare dimineaţă, Jahan îi aducea apă proaspătă şi o 
căldare cu nutreţ. Punând o mână pe pielea ei încreţită, 
murmura: „Poate că azi e ziua cea mare, ha?”. 

Pakeeza înălța capul, încet şi cam fără chef, însă destul 
cât să-i arate că îl auzise şi, în ciuda oboselii, trăgea 
aceeaşi nădejde ca şi el. Apoi soarele îşi urma alene drumul 
pe cer, zugrăvea zarea în fâşii de stacojiu şi trecea încă o 

57 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


zi. Erau ultimele săptămâni de dinaintea anotimpului ploios, 
aerul devenea tot mai înăbuşitor şi umezeala tot mai 
supărătoare. Jahan bănuia că ceva se întâmplase cu puiul 
în pântec. Chiar îi trecuse prin minte că Pakeeza suferea 
din pricină că era umflată în pântec şi că dincolo de carnea 
puhavă nu era nimic altceva decât goliciune. Totuşi, de 
câte ori îşi lipea urechea de pântecul ei uriaş, care atârna 
atât de jos încât aproape atingea pământul, auzea o bătaie 
firavă, dar neîntreruptă. Micuţul era acolo, însă, din pricini 
neştiute de nimeni, nu se grăbea, aşteptând, ascunzându- 
se. 

Între timp, Pakeeza avea pofte dintre cele mai ciudate. 
Leorpăia bucuroasă din bălțile cu noroi, plescăia din buze 
când vedea în faţa ochilor lut uscat, hăpăia tizicuri din 
bălegar de vacă. De câte ori i se ivea prilejul, înfuleca varul 
cojit de pe pereţii grajdului, întărâtându-l pe unchiul lui 
Jahan s-o biciuiască. 

Elefanții din familia Pakeezei treceau pe-acolo o dată la 
două zile, să vadă cum o mai duce. Lăsând pădurea în 
urmă, mergeau agale în şir indian, cu ochii pironiţi la 
drumul prăfos, paşii lor ţinând un ritm pe care doar ei 
puteau să-l audă. Când ajungeau acolo, masculii amuţeau, 
în timp ce femelele se apropiau şi îi vorbeau în limba lor 
străveche. În curte, Pakeeza ciulea urechile. Din când în 
când le răspundea. Cu puţinele puteri pe care le mai avea, 
le spunea să nu-şi facă griji pentru ea. De obicei stătea 
nemişcată - însă Jahan n-ar fi putut spune dacă era 
încremenită de spaimă sau alinată de dragostea pe care i-o 
arătau. 

Oamenii veneau de departe să vadă minunea. Hinduşi şi 
musulmani, credincioşi sikh şi creştini roiau în jurul colibei 
lor. Aduceau ghirlande de flori. Aprindeau lumânări, ardeau 
tămâie şi îngânau des cântece. Puiul trebuie să fie 
binecuvântat, ziceau ei, de vreme ce cordonul lui ombilical 
e înţepenit într-o lume nevăzută. Legau fâşii de pânză de 
smochinul indian, nădăjduind ca rugăciunile să le fie auzite 
în ceruri. Înainte de plecare, oamenii aveau grijă s-o atingă 

58 


- ELIF SHAFAK - 


pe Pakeeza, făgăduind să nu se spele pe mâini până li se 
împlineau dorinţele. Cei mai fără obraz încercau să-i 
smulgă un fir de păr din coadă, uneori chiar de mai multe, 
şi cu ochii pe ei stătea Jahan. 

Adesea apărea la gard câte un vraci, fie din dorinţa de a-i 
ajuta, fie din pură curiozitate. Unul dintre ei era Sri 
Zeeshan. Un bărbat sfrijit, cu sprâncene stufoase, care 
avea obiceiul să îmbrăţişeze copacii, pietrele şi bolovanii ca 
să simtă viaţa dinăuntrul lor. Cu un an în urmă, îşi pierduse 
cumpăna şi se rostogolise de pe o stâncă pe când încerca 
să îmbrăţişeze apusul. Zăcuse la pat patruzeci de zile, fără 
să vorbească şi să se mişte, doar ochii îi zvâcneau în dosul 
pleoapelor, de parcă în somn nu se oprise din cădere. 
Nevastă-sa se apucase deja să-l bocească, însă în după- 
amiaza celei de-a patruzeci şi una zile se ridicase în 
picioare, destul de slăbit, însă altminteri teafăr. De atunci 
mintea i se mişca înainte şi-napoi, ca un fierăstrău pus pe 
treabă. Părerile despre urmările păţaniei sale erau 
împărţite. Unii credeau că-l purtase spre un tărâm mai 
înalt, unde nici un alt înţelept nu ajunsese vreodată. Alţii 
ziceau că îşi pierduse minţile şi nu i se mai puteau 
încredința treburi sacre. 

Oricum, iată-l acolo. Şi-a lipit urechea de pântecul 
Pakeezei, închizând ochii. Apoi a vorbit cu glas scăzut, 
răguşit, care venea parcă de pe fundul hăului în care se 
prăbuşise, zicând: 

— Puiul ascultă. 

Jahan şi-a ţinut răsuflarea, înfiorat şi încântat. 

— Vrei să spui că poate să ne-audă? 

— Cum să nu. Dacă ţipi şi înjuri, n-o să iasă niciodată. 

Jahan a tresărit amintindu-şi de câte ori răsunaseră 
certuri şi înjurături în casa lor. Fără îndoială, unchiu-său, cu 
grosolănia lui, îl speriase cumplit pe micuţ. Vraciul şi-a 
fluturat degetul noduros. 

— Ascultă-mă, fiule. Puiul ăsta nu e ca toţi ceilalţi. 

— Cum adică? 


59 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Elefantul ăsta e prea... simţitor. Nu vrea să se nască. 
Linişteşte-l. Spune-i că o să fie bine - lumea nu e un loc 
atât de rău. Atunci o să ţâşnească afară ca o săgeată din 
arc. lubeşte-l şi n-o să te părăsească niciodată. 

Zicând astea, i-a făcut cu ochiul lui Jahan, de parcă acum 
ar fi împărţit o taină însemnată. 

În după-amiaza aia, privind cum cerul se întunecă, 
băiatul şi-a frământat creierii. Cum să-l încredinţeze pe pui 
că merita să se nască în lumea asta? Elefanții vorbeau tot 
timpul dar prin zbierete, mugete sau răgete. Chiar şi aşa, 
era o sarcină mai presus de puterile lui. Nu numai fiindcă 
nu le ştia limba ci şi pentru că n-avea nimic de zis. Ce ştia 
el despre viaţa de dincolo de aceste ziduri, unde inima lui 
era închisă ca într-o coajă de ou. 

Un fulger îndepărtat. Jahan a aşteptat un tunet care n-a 
mai venit. Tocmai în golul acela, când aştepta să se 
întâmple ceva, i s-a ivit în minte un gând. Nu ştia prea 
multe despre lume, adevărat, însă ştia cum e să-ţi fie frică 
de ea. Când era mic şi se speria, se ascundea sub părul 
maică-sii, care era atât de lung, că îi ajungea până la 
genunchi. 

Jahan a dat fuga în casă şi a găsit-o pe maică-sa 
îmbăindu-şi bărbatul într-o albie de lemn, frecându-l pe 
spate. Unchiului său nu-i plăcea deloc să facă baie şi nu s- 
ar fi învoit în ruptul capului la aşa ceva dacă n-ar fi existat 
puricii. Când ieşea din apă, pielea i se schimbase la 
culoare, însă firea îi rămăsese la fel. Acum stătea în albie, 
cu ochii închişi, în timp ce uleiul de camfor făcea minuni. 
Jahan i-a făcut semn maică-sii, rugând-o să-l urmeze în 
curte. Apoi le-a scos pe surorile lui - care moşteniseră toate 
părul mamei lor, însă nu şi frumuseţea ei - afară din casă. 
Cu multă hotărâre în glas, de care nu se ştiuse în stare 
până atunci, le-a rugat să stea în picioare lângă Pakeeza. 
Spre uşurarea lui, au făcut întocmai, ţinându-se de mâini, 
fără măcar să zâmbească, de parcă n-ar fi fost nimic ciudat 
în asta. S-au tras mai aproape, după cum le-a învăţat el, cu 
părul lor bogat unduindu-se în toate părţile. Cu spatele 

60 


- ELIF SHAFAK - 


către vânt şi capetele aplecate în faţă, au mângâiat 
pântecul uriaş al Pakeezei. Impreună au alcătuit o perdea 
ce atârna pe jumătate în aer, ca un chilin fermecat. Jahan îl 
auzea pe unchiu-său răcnind din casă. Fără îndoială că 
maică-sa îl auzea şi ea. Totuşi niciunul dintre ei nu s-a 
clintit. Ceva nespus de frumos plutea în văzduh şi, dacă ar 
fi ştiut cum să-l numească, atunci l-ar fi numit 
binecuvântare. In acea clipă trecătoare, băiatul i-a şoptit 
puiului din pântec: 

— Vezi, nu e aşa rău afară. Ai putea să ieşi din ascunziş 
acum. 

După aceea unchiul lui a bătut-o pe maică-sa pentru că 
nu-i dăduse ascultare. Când a încercat să se bage între ei, 
Jahan şi-a primit şi el partea de lovituri. În noaptea aia a 
dormit în grajd. Dimineaţă s-a trezit într-o tăcere stranie. 

— Mamă! a strigat. 

Nici un zgomot. 

Stătea în picioare lângă Pakeeza, care arăta ca în orice 
altă zi, când i-a văzut pântecul încordându-se - o dată, apoi 
de două ori. Băgând de seamă că avea crupa umflată, a 
strigat-o iar pe maică-sa, apoi pe surorile lui, deşi pricepuse 
deja că nu era nimeni în casă. Pakeeza a început să 
mugească în timp ce pântecul îi zvâcnea şi tremura, 
mărindu-se tot mai tare. Jahan mai văzuse animale 
născând, cai şi capre, dar niciodată un elefant. Şi-a amintit 
că ăsta era al şaselea pui al ei şi ştia ce să facă. Totuşi o 
voce din capul lui, una mai înţeleaptă, l-a prevenit că n-ar 
trebui să se încreadă în natură că o să-şi urmeze cursul şi 
c-ar fi mai bine să dea o mână de ajutor - acum ori mai 
târziu, vocea nu spunea. 

S-a ivit un sac, umed şi lunecos ca o piatră de râu. A 
căzut pe pământ, iar din el a ţâşnit un fel de zeamă. Puiul a 
ieşit uimitor de repede, mânjit de sânge şi de ceva cleios, 
aproape străveziu. Un băiat! Năuc şi plăpând, părea istovit 
de parcă ar fi venit de la mare depărtare. Pakeeza a 
amuşinat puiul, împingându-l cu vârful trompei. A mâncat 
sacul lucios. Intre timp, puiul s-a săltat pe picioare, orb ca 

61 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


un liliac. Avea smocuri de păr de culoarea fildeşului pe tot 
corpul. Mărimea şi culoarea elefantului l-au umplut pe 
Jahan de uimire. Avea dinainte cel mai pirpiriu elefant din 
toată împărăţia. Şi era alb ca orezul fiert. 

Fiul Pakeezei abia dacă era pe jumătate la fel de mare ca 
alţi nou-născuţi. Asemenea lor, avea trompa prea scurtă şi 
trebuia să sugă laptele mamei cu gura. Dar, spre deosebire 
de ei, capul nu-i ajungea nici până la genunchii maică-sii. 
Vreme de un ceas după aceea, Jahan a urmărit-o pe 
Pakeeza cum îşi împungea puiul, la început cu blândeţe, 
apoi tot mai nerăbdătoare, rugându-se de el să vină mai 
aproape, însă degeaba. 

Incredinţat că trebuia să facă ceva, băiatul a dat fuga 
până în fundul grajdului, unde ţineau tot soiul de vechituri. 
Intr-un colţ zăcea un butoi de lemn negeluit, umplut pe 
jumătate cu hrană de dat la animale iarna. Un şobolan a 
ţâşnit pe lângă el când l-a mutat într-o parte. Cu picioarele 
acoperite cu un strat de praf din alte vremuri, a golit 
butoiul şi a rostogolit lucrul ăla făcut din topor spre locul în 
care stăteau mama şi puiul. Apoi s-a repezit până în casă, 
de unde-a adus o cratiţă. La urmă, a împins butoiul cât mai 
aproape de Pakeeza şi s-a suit pe el. A rămas cu gura 
căscată dinaintea ţâţelor ei umflate. Cu grijă, şi-a pus 
degetul mare şi arătătorul în jurul uneia dintre ele şi a 
strâns, sperând s-o mulgă ca pe-o capră. N-a curs un strop. 
A încercat să folosească mai multe degete şi să strângă 
mai tare. Pakeeza a tresărit, aproape doborându-l la 
pământ. Căznindu-se să-şi ţină răsuflarea, Jahan şi-a lipit 
buzele de unul dintre sfârcuri şi a început să sugă. De cum 
a simţit pe limbă cel dintâi strop, i s-a făcut rău. Mirosul i-a 
întors matele pe dos. Nu ştia că laptele poate să miroasă 
aşa urât. A doua şi a treia încercare n-au avut nici ele mai 
mulţi sorţi de izbândă şi curând a ieşit în curte să verse. 
Laptele de elefant nu semăna cu nimic din ce gustase până 
atunci. Dulce şi acru deopotrivă, gros şi gras. Ceafa îi era 
năclăită de sudoare şi se simţea ameţit. L-a ajutat oarecum 
că şi-a acoperit nasul cu o batistă. După asta a izbutit să se 

62 


- ELIF SHAFAK - 


descurce. Sugea şi scuipa laptele în cratiţă, sugea şi scuipa. 
Când cratita s-a umplut pe sfert, s-a dat jos şi, 
neîncăpându-şi în piele de mândrie, i-a dus darul de lapte 
puiului. 

A făcut lucrul ăsta de mai multe ori de-a lungul după- 
amiezii. Laptele pe care el îl storsese cu atâta trudă, puiul îl 
bea dintr-o singură sorbitură fericită. După vreo 
douăsprezece astfel de drumuri, băiatul şi-a îngăduit un 
răgaz. Pe când se odihnea, frecându-şi fălcile dureroase, a 
aruncat o privire spre pui, a cărui gură se lăţise într-un 
zâmbet pe care nu l-ai fi putut numi decât neastâmpărat. 
Jahan i-a întors zâmbetul, dându-şi seama că deveniseră 
fraţi de lapte. 

— O să-ţi spun Chota”, i-a zis. Dar o să creşti mare şi 
puternic. 

Puiul a scos un sunet caraghios de încuviinţare. Deşi 
mulţi aveau să-şi dorească să-i dea un nume după placul 
inimii lor, niciodată în viaţă, nici atunci, nici mai târziu, 
elefantul n-avea să răspundă la alt nume decât la cel pe 
care i-l dăduse Jahan. Chota a fost şi Chota a rămas. În trei 
săptămâni crescuse destul ca să ajungă la ţâţele maică-sii. 
Curând se plimba prin curte, alergând găinile, speriind 
păsările, cu totul adâncit în descoperirea lumii. lubit şi 
răsfăţat de toate femelele din turmă, zburda vesel. Era un 
elefant îndrăzneţ, pe care nu-l speriau nici tunetul, nici 
biciul. Un singur lucru părea să-l umple de teamă. Un sunet 
ce se ridica la răstimpuri din adâncurile sălbăticiei, 
năpustindu-se prin vale ca un râu întunecat şi zgomotos. 
Răgetul unui tigru. 


Când îşi încheie povestea, Jahan - stând încă în genunchi 
după ce vorbise un ceas întreg unui smoc de iarbă - nu 
îndrăzni nici să se ridice, nici s-o privească. Dacă i-ar fi 
aruncat măcar o privire, ar fi văzut un zâmbet înflorindu-i 
pe buze, gingaş precum pâcla dimineţii. 


'5 Micuţul (în sanscr., în orig.) (n. ed. orig.). 
63 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Şi ce s-a întâmplat mai departe? întrebă Mihrimah. 

Dar înainte să apuce Jahan să deschidă gura, doica se 
băgă în vorbă: 

— E târziu, Înălţimea Ta. Mama dumitale s-ar putea 
întoarce în orice clipă. 

Mihrimah oftă. 

— Bine, dada, putem să plecăm. 

Netezindu-şi caftanul lung, prinţesa se ridică în picioare 
şi, cu mers legănat, porni pe cărarea din grădină. Hesna 
Khatun o privi un răstimp în tăcere. Apoi, de îndată ce 
Mihrimah nu o mai putea auzi, îi vorbi cu glas atât de blând 
şi duios, că Jahan nu pricepu mustrarea ascunsă-n el până 
când doica nu plecă şi ea. 

— Ochi ca zambilele. Frate de lapte cu un elefant. Eşti 
tare ciudat, indianule. Ori eşti un mincinos tare iscusit. 
Dacă-i aşa, dacă o amăgeşti pe buna şi milostiva prinţesă, 
jur că o să aflu şi-o să te fac să te căieşti. 


64 


- ELIF SHAFAK - 


Data următoare când veniră să vadă elefantul, doica 
stătea la vreo şapte paşi mai departe şi era tăcută ca un 
leş. Cât despre prinţesă, lui Jahan i se păru că, în lumina tot 
mai stinsă a după amiezii târzii, era şi mai frumoasă ca 
înainte. Pe unul dintre degetele ei strălucea un olmaz cât o 
nucă, de culoarea sângelui de porumbel. Jahan ştia că, 
dacă izbutea să pună mâna pe el, avea să fie un om bogat 
toată viaţa lui. Totuşi, cumva, ştia şi că n-ar fi fost niciodată 
în stare să fure de la ea. După ce-i dădu lui Chota nişte 
prune uscate, se aşeză sub tufa de liliac. Fiinţa ei 
răspândea o mireasmă uşoară de flori şi ierburi sălbatice. 

— Aş vrea să aud ce s-a întâmplat mai departe. 

Jahan simţi că-l scutură un fior din cap până-n picioare, 
însă reuşi să spună liniştit: 

— Dorinţa ta e poruncă pentru mine, Înălţimea Ta. 


Povestea pe care i-a istorisit-o cornacul prințesei 


La vreun an după ce s-a născut Chota, şahul Humayun a 
primit la palatul său măreț un oaspete neobişnuit - un 
capudan-paşă!* otoman care îşi pierduse jumătate din 
oameni şi toate corăbiile într-o furtună cumplită. După ce-a 
ascultat povestea nenorocirilor prin care trecuse acesta, 
şahul i-a făgăduit să-i dea o corabie ca să se poată înapoia 
acasă. 

— Am ridicat pânzele să pornesc la luptă împotriva 
necredincioşilor, a zis otomanul. Dar o furtună m-a aruncat 
pe țărmurile astea. Acum înţeleg de ce. Allah a vrut să fiu 
martor la dărnicia şahului şi să-i povestesc despre asta 
sultanului meu. 

Încântat să audă asemenea vorbe, Humayun l-a răsplătit 
pe capudan-paşă cu veşminte şi giuvaiere. După aceea s-a 


16 Comandant al flotei turceşti. 
65 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


retras în odăile sale şi acolo, pe când se îmbăia într-o 
scăldătoare plină cu petale de trandafiri, i-a trecut prin 
minte un gând. Necazurile sale erau fără sfârşit, duşmani 
avea câtă frunză şi iarbă, până şi din neamul lui. Tatăl său 
îi dăduse un sfat greu de urmat: nu /e face rău fraților tăi, 
nici măcar atunci când o merită din plin. Cum putea să 
lupte cu ei fără să le facă rău? se întreba Humayun. lar 
dacă nu-i înfrângea, cum putea să rămână la putere? lată-l, 
gol ca în clipa când venise pe lume, secătuit de dogoarea 
aburilor, chibzuind la această încurcătură când o petală de 
trandafir i-a atras privirea. Plutind grațios, aluneca spre el 
ca îndrumată de o mână nevăzută şi i s-a lipit de piept. 

Blând din fire, înclinat spre citirea semnelor, Humayun a 
icnit. Sigur era o prevestire. Petala de trandafir îi arătase 
unde se încuibase slăbiciunea lui: în inimă. N-ar fi trebuit să 
lase simţămintele să-i slăbească hotărârea. Cu cât se 
gândea mai mult la asta, cu atât i se părea mai tare că 
bietul capudan-paşa naufragiat fusese îndrumat spre el 
întocmai ca petala de trandafir. Dumnezeu îi spunea să 
pornească la război împotriva duşmanilor săi şi, dacă era 
nevoie, să ceară ajutor de la otomani. Se ridică îl din 
scăldătoare încântat, picurând apă peste tot. 

Cele două sultanate musulmane aveau legături răzlețe - 
negustori, soli, pustnici, iscoade, meşteşugari şi hagii 
călătoreau încolo şi-ncoace. Şi daruri. Acestea din urmă 
veneau sub toate chipurile: mătăsuri, giuvaiere, chilimuri, 
mirodenii, măsuţe incrustate cu sidef, instrumente 
muzicale, lei, leoparzi, cobre, concubine şi eunuci. Soliile 
erau purtate între un stăpânitor şi celălalt însoţite de 
dovezi de dărnicie, iar răspunsurile - că era vorba de 
încuviinţări sau tăgăduieli - soseau cu aceeaşi fală. 

Humayun, împăciuitorul şi Umbra lui Dumnezeu pe 
Pământ, era plin de curiozitate în privinţa lui Soliman, 
Stăpânitorul Apelor şi Uscatului şi Umbra lui Dumnezeu pe 
Pământ. Aflase de la iscoadele sale că în fiecare noapte 
când se ducea la culcare, sultanul purta Pecetea lui 
Solomon, inelul care îi dăduse tizului său stăpânirea asupra 

66 


- ELIF SHAFAK - 


animalelor, oamenilor şi djinnilor. Puterile lui Soliman erau 
vădite. Dar care erau slăbiciunile şi temerile care îl 
măcinau pe sub caftanele lui scumpe, despre care se 
spunea că le poartă o singură dată? 

Humayun auzise şi de Hurrem - regina haremului lui 
Soliman. De curând, aceasta ceruse să-i fie aduşi din Egipt 
o mie de perechi de porumbei-soli, ce fuseseră învăţaţi să 
poarte bucățele de hârtie înfăşurate în jurul piciorului. 
Păsările, trimise în Istanbul pe râuri şi mări, fuseseră 
eliberate şi se ridicaseră în zbor, înnegrind slava cerului, iar 
oamenii fugiseră să se ascundă în moschei de teamă că 
venise Ziua Judecăţii. 

Humayun hotărî să mişte inima sultanei otomane cu un 
dar fără seamăn. Acesta avea să-i aducă cinstire sultanului 
şi în acelaşi timp să-i amintească de ţinuturile ce se 
întindeau dincolo de marginile puterii sale şi la care nu 
putea ajunge. Infăşurat într-o mantie, şahul l-a chemat pe 
paharnicul lui, Jauhar, în a cărui judecată se încredea. 

— Spune-mi, ce dar ar fi cel mai potrivit să-i trimit unui 
om care are de toate? 

— Nici mătăsuri, nici giuvaiere, a răspuns Jauhar. Nici aur 
sau argint. Aş zice că mai degrabă un animal. Căci 
animalele au firi deosebite şi fiecare e altfel. 

— Ce animal i-ar aminti mai bine de măreţia împărăției 
noastre? 

— Un elefant, stăpâne, cel mai mare animal care trăieşte 
pe uscat. 

Şahul Humayun a chibzuit puţin. 

— Dar dacă aş vrea să-i dau de înţeles că împărăţia mea, 
deşi plină de splendori asemenea acestui elefant, are 
nevoie de ajutorul lui? 

— Atunci, stăpâne, trimite-i un pui de elefant. O să fie 
felul nostru de a-i spune că nu putem porni la luptă încă şi 
că avem nevoie de-o mână de ajutor. Dar o să creştem şi, 
când ne avântăm în luptă, o să ieşim biruitori, cu voia lui 
Allah. 


67 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În dimineaţa când Jauhar a sosit cu un pâlc de oşteni, 
Jahan îl hrănea pe Chota, care cântărea acum aproape opt 
kantan?” şi avea încă pielea de culoare fildeşului. 

Unchiu-său, încântat să primească un oaspete aşa de 
seamă în curtea lui, se aplecă în temenele dinainte-i. 

— Cu ce ţi-aş putea fi de ajutor, nobil slujitor al nobilul 
nostru şah? 

— Mi-a ajuns la urechi că ai un elefant alb, a zis Jauhar. 
Trebuie să ni-l dai nouă. Şahul vrea să-l trimită otomanilor. 

— Fireşte. Ce mare cinste! 

— Nu-l dai pe Chota, aşa-i? s-a auzit un glas din spate. 

Toţi s-au întors spre Jahan. Unchiu-său s-a aruncat la 
pământ. 

— lartă-l, preacinstite stăpâne. Maică-sa a murit luna 
trecută de o boală cumplită. Azi era bine şi în ziua 
următoare s-a stins. Stătea să nască, biata de ea. Băiatul 
nu ştie ce vorbeşte. Durerea i-a luat minţile. 

— Mama a murit din pricina cruzimii tale. O băteai în 
fiecare zi... 

Jahan n-a apucat să-şi încheie vorba, că taică-său vitreg 
l-a doborât la pământ cu o palmă. 

— Nu-ţi bate fiul! a zis Jauhar. 

— Nu sunt fiul lui, a strigat Jahan din locul unde căzuse. 

Jauhar a zâmbit. 

— Eşti un băiat fără frică, aşa-i? Vino mai aproape. Lasă- 
mă să te văd mai bine. 

Sub privirile ucigătoare ale unchiului, Jahan a făcut cum i 
s-a spus. 

— De ce nu vrei să dai animalul? l-a întrebat Jauhar. 

— Chota nu e ca toţi ceilalţi elefanţi. E altfel. Nu poate să 
plece nicăieri. 

— lubeşte animalul, asta-i bine, a zis Jauhar. Dar o să-i fie 
bine. In seraiul otoman toată lumea o să se poarte cu el ca 
şi cu un prinţ. lar familia ta ar fi răsplătită din belşug. 


1 Unitate de măsură egipteană, egală cu aproximativ 50 de kilograme. 
68 


- ELIF SHAFAK - 


Paharnicul şahului i-a făcut semn unui slujitor care a scos 
o pungă din manta. 

Unchiului i-au sclipit ochii la vederea banilor. A zis: 

— Nu-l lua în seamă pe băiat, stăpâne. Ce ştie el? Puiul e 
al tău. Fă ce vrei cu el. 


Soarta lui Chota fiind pecetluită, Jahan a luat asupra lui 
sarcina de a-l pregăti pentru lunga călătorie. L-a hrănit cu 
ierburi de leac care-l ajutau să mistuie mâncarea; l-a 
spălat, i-a uns pielea cu ulei şi l-a parfumat; i-a curăţat 
pernuţele; i-a tăiat unghiile - ştiind totuşi prea bine că nu el 
urma să-l însoţească pe Chota în clipa când avea să urce 
pe corabie. Un cornac, cu cinci ani mai mare şi chipurile 
priceput la aşa ceva, primise în grijă elefantul. Un 
băieţandru scund şi îndesat, cu bărbia ascuţită şi ochii 
apropiaţi. II chema Gurab - un nume pe care Jahan n-avea 
să-l uite în veci. Doar nu uiţi niciodată numele duşmanului 
tău. 

O cuşcă uriaşă a fost trimisă de la palat, întărită cu aur şi 
argint la colţuri, cu zăbrelele împodobite cu flori şi ciucuri. 
Văzând-o, lui Jahan i s-au umplut ochii de lacrimi. Chota, 
atât de vesel şi zburdalnic din ziua când se născuse, avea 
să fie pus în lanţuri şi închis într-o cuşcă ferecată ca un 
ucigaş de rând. Oricât încerca să-şi spună că era singura 
cale prin care animalul putea călători pe apă, nu reuşea să 
se împace cu gândul. Nefericit, mânca şi bea foarte puţin. 
Surorile sale îşi făceau griji, până şi unchiul său l-a lăsat în 
pace. 

Gurab trecea din când în când pe-acolo ca să vadă cum 
merg treburile şi, cum zicea el, să se împrietenească cu 
fiara. Jahan îl urmărea cu ochi de vultur. Şi inima i s-a 
umplut de bucurie văzând că elefantul nici nu-l băga în 
seamă pe noul lui cornac. 

— Ţine! striga Gurab ridicând băţul pe care-l avea în 
mână. 

Chota nu se clintea, nici măcar nu-i arunca vreo privire. 


69 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Vino şi ia băţul! îi striga Jahan din celălalt colţ şi 
elefantul se întorcea spre el, mereu ascultător. 

De vreo câteva ori, cei doi băieţi erau cât pe ce să sară la 
bătaie. Cu toate astea, fiindcă Chota nu asculta decât de 
Jahan s-a hotărât ca băiatul să-i însoţească până la Goa. 
Acolo, elefantul avea să fie suit pe corabia ce urma să-l 
ducă la Istanbul, iar Jahan avea să se întoarcă la Agra. 

În ziua în care au pornit la drum, sora mai mare a lui 
Jahan l-a luat pe băiat deoparte. Trăgând aer în piept din ce 
în ce mai încet, şi-a ţinut răsuflarea, de parcă n-ar fi fost 
pregătit să le dea drumul nici aerului, nici fratelui ei. 

— Pleci, a zis ea, de parcă ar fi fost nevoie să-i dea de 
ştire. 

— O să-l ajut pe Chota şi apoi o să mă întorc acasă cu 
unchiu', a răspuns Jahan punând în traistă pâinea pe care i- 
o copsese ea. Nu lipsesc decât câteva zile. 

— Drumul poate să fie lung sau scurt, cine ştie? De 
dimineaţă m-am întrebat ce te-ar sfătui mama dacă ar fi 
aici. M-am rugat la Dumnezeu să mă lumineze ca să ştiu ce 
să-ţi spun, însă n-am primit niciun semn. 

Jahan ţinea capul plecat. Şi el voia să ştie ce i-ar fi spus 
maică-sa dacă ar mai fi fost în viaţă. Aruncând o privire 
afară a zărit elefantul, care strălucea. Ţăranii îi vopsiseră 
trompa în culori învârtejite şi îi împodobiseră mantia cu 
bănuţi. Privindu-l, lui Jahan îi veniră pe limbă următoarele 
cuvinte: 

— Poate că mama ar fi spus: „Fii blând cu fiarele şi cu 
oamenii sărmani”. 

Ochii surorii sale, care până atunci fuseseră întunecaţi şi 
trişti, se luminară dintr-odată. 

— Aşa e. „Orice-ai face”, ar fi spus, „nu răni pe nimeni şi 
nu lăsa pe nimeni să te rănească. Nici nu frânge inimi, nici 
nu te-alege cu inima frântă”. 


Norii de deasupra oraşului Goa s-au risipit pe cerul 
plumburiu, aducându-le vântul prielnic pe care-l 
aşteptaseră zile întregi. Au ridicat ancora şi au înălţat 

70 


- ELIF SHAFAK - 


pânzele, apoi au aruncat în apă o pereche de nădragi vechi 
şi rupţi ca să alunge nenorocul. Gurab era gătit cu o haină 
brodată de culoarea frunzelor veştede. Pe lângă zdrenţele 
cu care era îmbrăcat Jahan, veşmintele lui străluceau ca ale 
unui maharajah. Incruntându-se la băiat, Gurab zise: 

— Mai bine te-ai căra. Nu mai avem nevoie de tine. 

— Nici nu mă clintesc până nu pleacă corabia. 

— Mucosule, i-a strigat Gurab. 

Jahan l-a îmbrâncit. Luat pe neaşteptate, celălalt s-a 
prăbuşit la pământ, murdărindu-şi haina. S-a ridicat şi a 
şuierat: 

— Te omor. 

Jahan s-a ferit cu uşurinţă de loviturile lui, căci ştia foarte 
bine să se apere - mulţumită lecţiilor primite de la unchiu- 
său, care urmărea încăierarea de la oarecare depărtare. 
Mai înalt şi mai mare, Gurab ar fi putut să bage spaima-n 
el, dar n-a izbutit. Văzuse sminteala din ochii lui Jahan, 
sălbăticia aceea care stătea gata să izbucnească. Pentru el, 
Chota era doar un elefant printre atâţia alţii. Pentru Jahan, 
era deosebit de toţi ceilalţi elefanţi - era prietenul lui, 
fratele lui de lapte. 

— Lovi-te-ar ciuma! i-a strigat Gurab, dar încetase să se 
mai bata. 

Tremurând încă, Jahan s-a apropiat de Chota. Până şi 
faptul că stătea alături de el adâncea întristarea ce i se 
strecura în suflet. 

— Rămas bun, frăţioare, i-a spus. 

Elefantul, pus în lanţuri acum, şi-a legănat trompa. 

— O să-ţi fie bine. Sultanul o să te primească cu braţele 
deschise, iar sultana o să moară de dragul tău, pe cuvântul 
meu! 

Zicând acestea, băiatul a plecat ştergându-şi lacrimile, 
însă nu s-a îndurat să se depărteze prea mult. Dintr-o 
pornire îndrăzneață, s-a ascuns după un zid şi a stat la 
pândă. Ceva mai târziu, Gurab s-a întors, după ce-şi 
curăţase haina. Crezând că scăpase de rivalul lui, a zis în 
batjocură: 

71 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Ai, fiară mătăhăloasă, acum eşti pe mâna mea. Dacă 
nu m-asculţi, te las să crapi de foame. 

Să urce elefantul pe corabie avea să fie mare ispravă. 
Chota nu aruncase nici măcar o privire spre cuşca lui. Când 
a sosit clipa, Gurab i-a strigat elefantului să se mişte - o 
poruncă neluată în seamă. Atunci l-a lovit pe Chota cu 
băţul. Elefantul nici nu s-a clintit. Gurab l-a lovit iar. Jahan 
s-a apucat să chibzuiască. Dacă-l încredința pe fratele lui 
de lapte căpcăunului de cornac, pesemne că elefantul n- 
avea să ajungă viu pe ţărmul otoman. 

Khalasi! isprăviseră deja de urcat încărcătura pe 
corabie. Chota şi cuşca lui rămăseseră printre ultimele 
lucruri de pe chei. La îndemnul lui Gurab, patru oameni au 
venit să lege funii pe după crupa elefantului. Deloc 
încântat, Chota mugea şi se zbătea. Deşi n-avea încă un 
an, era puternic. Cei patru oameni s-au făcut zece, 
jumătate împingând, jumătate trăgând în acelaşi timp. De 
îndată ce au reuşit să bage elefantul în cuşcă, au închis şi 
au ferecat uşa de fier. Chota s-a întors încet, cu o privire 
îndurerată, abia acum înțelegând că era prins în capcană. 
Cuşca a fost legată cu lanţuri de deasupra şi ridicată cu 
ajutorul unor scripeţi. Chota, atârnând în văzduh, se uita în 
jur, nu la cineva anume, ci spre pădurile bogate şi spre 
văile învăluite în pâclă pe unde elefanții se plimbau greoi, 
liberi şi nepăsători. 

Tocmai în clipa aia, ceva i-a atras privirea lui Jahan. Pe 
pământ, chiar în faţa lui zăcea un cufăr. Câteva scânduri 
din el se desprinseseră, lăsând o deschizătură destul de 
mare ca să vadă ce era înăuntru: nişte boccele. Pe ăsta 
aveau să-l urce pe corabie la urmă. S-a uitat la elefant, apoi 
la cufăr. După ce s-a încredinţat că nu-l vedea nimeni, 
Jahan s-a strecurat în cufărul plin doar pe jumătate. Buzele 
i s-au lăţit într-un zâmbet la gândul că unchiu-său avea să-l 
caute peste tot. A aşteptat, nemişcat ca un pietroi. După un 
răstimp care i s-a părut o veşnicie, a simţit o smucitură şi o 


18 Hamal (în arabă, în orig.). 
72 


- ELIF SHAFAK - 


izbitură care i-a zguduit toate oasele din trup. Hamalii nu-l 
cărau cu atâta grijă pe cât nădăjduise. Când cufărul a fost 
împins într-o parte cu o bufnitură, s-a lovit cu capul de 
scânduri. Era pe corabie. 

Caraca pe care s-a trezit se numea Soarele orbitor. Avea 
patru catarge şi două castele înalte, la proră şi la pupă. Pe 
catargul mare, unde nişte marinari arşi de soare stăteau în 
gabie. Erau vele înguste ce puteau fi ridicate sau coborâte 
după cum bătea vântul. Pe corabie erau şaptezeci şi opt de 
marinari. Başca vreo câţiva călugări, hagii, trimişi, 
negustori şi vântură-lume. 

Jahan a avut grijă să nu iasă ziua, pe lumină. De îndată 
ce razele de lumină care se strecurau printre scândurile 
punţii au pălit, s-a târât afară şi s-a apucat să caute 
elefantul. Nu i-a trebuit mult să-l găsească: se afla în partea 
cealaltă a calei, care era cumplit de umedă şi întunecoasă. 
Cornacul nu se zărea pe nicăieri. Când l-a văzut pe băiat, 
Chota a chirăit plin de încântare. Jahan s-a aşezat lângă el, 
făgăduindu-i că avea să se încredinţeze că ajunge viu şi 
nevătămat la Istanbul şi abia apoi să se întoarcă la surorile 
lui. 

În dimineaţa următoare, cu burta goală ca o fântână 
secată, Jahan a urcat pe punte. A reuşit să facă rost de 
nişte apă şi de un codru de pâine de la un marinar care nu 
ştia cine este şi nuci nu-i păsa prea tare. Când s-a întors, a 
trecut pe la Chota. Era din nou singur. Gurab, pare-se, n- 
avea deloc de gând să-şi petreacă timpul în cală. Tot mai 
îndrăzneţ, Jahan a început să treacă pe la Chota din ce în 
ce mai des - până a fost prins. 

— Tu! a zbierat un glas cunoscut. 

Jahan s-a întors şi l-a văzut pe Gurab la intrare, cu 
sprâncenele arcuite până în mijlocul frunţii. 

— Blestematule! De ce eşti aici? 

— Tu de ce nu eşti? De fiecare dată când vin, îl găsesc pe 
Chota singur. 

— Vedea-te-aş în ştreang! Ce-ţi pasă ţie? E animalul 
sultanului. Nu al tău. 

73 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Au ţipat mai departe unul la celălalt, deşi niciunul nu 
părea dornic să sară la bătaie. Auzind zarva, marinarii au 
venit în fugă şi i-au dus pe amândoi la căpitan - un bărbat 
oacheş, cu o mare aplecare spre opiu şi cizme de piele cu 
tocuri înalte care clămpăneau când se plimba încolo şi- 
ncoace. 

— Un elefant şi doi îmblânzitori, a zis căpitanul. Unul 
dintre voi n-are ce căuta aici. 

— Eu am fost ales pentru sarcina asta, a răspuns Gurab. 
El e doar un băiat. 

— Mie chiar îmi pasă de elefant. El nici nu se sinchiseşte, 
s-a împotrivit Jahan. 

— Gura! a zis căpitanul. O să hotărăsc eu cine rămâne şi 
cine pleacă. 

Dar n-a făcut-o. Zi după zi, Gurab şi Jahan au aşteptat cu 
sufletul la gură, ferindu-se să dea ochii unul cu altul, 
veghind elefantul cu rândul. Marinarii se îngrijeau de ei, li 
se dădeau raţii de carne sărată, biscuiţi, pesmeţi şi fasole. 
Totuşi Chota, căruia nu-i plăceau mâncarea pe care o 
primea şi viaţa în cală, se topea pe picioare văzând cu 
ochii. 

Marinarii erau o adunătură de oameni superstiţioşi. Erau 
cuvinte pe care nu trebuia să le rosteşti niciodată, fiindcă 
aduceau nenoroc. „Scufunda”, de pildă, sau „stânci”, sau 
„nenorocire”. Nu trebuia să rosteşti cuvântul „furtună”, 
chiar dacă te aflai mijlocul uneia. Dacă auzeai cântecul 
sirenelor, trebuia să arunci un pic de sare peste umărul 
stâng, fiindcă era chemarea lui Şeitan. Marinarii ştiau 
descântece pe care le rosteau adesea, nu fluierau niciodată 
noaptea şi, de câte ori auzeau ceva care nu le era pe plac, 
scuipau şi băteau din picioare. Socoteau că unele lucruri 
sunt prevestitoare de moarte - găleţile răsturnate funiile 
încurcate, cuiele îndoite şi femeile borţoase pe corabie. 

Jahan a fost uimit să afle că le plăceau şobolanii. Fiind 
lucru ştiut că rozătoarele părăseau corăbiile pe cale să se 
scufunde vederea lor îi încredința că totul mergea bine. 
însă când o cioară s-a lăsat pe unul dintre catarge, au 

74 


- ELIF SHAFAK - 


înjurat-o şi au alungat-o. Unul dintre marinari i-a spus 
băiatului că înainte să ridice ancora fusese la o vrăjitoare şi 
cumpărase trei vânturi prielnice pentru călătorie. l-ar fi 
plăcut să ia mai multe, a adăugat, însă atâtea a putut 
cumpăra pentru un bănuţ de-argint. 

Totuşi, într-o după-amiază, şobolanii s-au făcut nevăzuţi. 
Cerul, de un albastru fără cusur, s-a întunecat dintr-odată. 
Curând a venit cea al cărei nume nu trebuia rostit niciodată 
cu glas tare. Ploua cu găleata, şiroaie de apă căzute din cer 
îi loveau din plin, iar valurile, care se umflau cu fiecare 
clipă, au început să se reverse pe punte. Velele de furtună 
n-au putut fi ridicate. A venit sfârşitul, s-a gândit Jahan. Nici 
nu bănuia că venise într-adevăr, însă doar pentru el şi 
pentru elefant. 

În cea de-a treia zi de furtună, câţiva marinari au coborât 
treptele până la cală. Numai cât a aruncat o privire la feţele 
lor fioroase, Jahan a simţit că-i îngheaţă sângele-n vine. 

— Aiii, elefantul trebuie să piară, a şuierat unul dintre ei 
printre dinţi. 

— N-ar fi trebuit să-l urcăm niciodată pe corabie, s-a 
băgat în vorbă altul. Elefant alb! Semn rău! Totul se- 
ntâmplă din vina lui. 

— Credeţi că noi am adus furtuna? V-aţi ieşit din minţi? a 
strigat Jahan, însă glasul i-a fost acoperit de bombănelile 
marinarilor. (Nu-l asculta nimeni. Neputincios, s-a întors 
către Gurab). De ce nu faci nimic? 

— Ce-aş putea să fac? a răspuns Gurab ridicând din 
umeri. Du-te şi vorbeşte cu căpitanul. 

Ca vântul s-a năpustit Jahan în sus pe scări. Pe punte se 
dezlănţuise iadul. Clocotind şi umflându-se, marea îi biciuia 
din toate părţile. Ud leoarcă şi năucit, ţinându-se de 
parmaclăâc ca să nu fie măturat de valuri, Jahan îl găsi pe 
căpitan, care răcnea porunci în dreapta şi-n stânga. 
Apucându-l de braţ, l-a rugat să coboare şi să-şi 
domolească oamenii înainte să-i facă vreun rău elefantului. 

— Băieţii au luat-o razna, a zis căpitanul. Nu vor elefantul 
pe corabie. Nu da vina pe ei. 

75 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Şi-o să ne aruncaţi în mare? 

Căpitanul s-a holbat la Jahan de parcă nici nu i-ar fi trecut 
vreodată prin cap aşa ceva. 

— Tu poţi să rămâi, a zis. Dihania nu. 

— Nu pot să-l las pe Chota să se înece. 

— Poate să înoate. 

— Pe vremea asta? a strigat Jahan, gata să izbucnească 
în plâns. (l-a trecut prin minte un gând nou, o licărire de 
nădejde.) Ce crezi c-o să zică sultanul Soliman când o să 
afle ce-ai făcut cu darul lui? 

— Mai bine furia sultanului decât a mării. 

— Zici că aduce nenoroc să ai un elefant alb pe corabie. 
Atunci ce-o să se-ntâmple dacă-l omori? Nenorocul o să fie 
şi mai mare! 

Rozându-şi capetele mustăţii, căpitanul zise: 

— O să vă dau o barcă. Nu departe de-aici e o insulă. O 
să scăpaţi cu bine. 

O barcă a fost coborâtă la apă. Gurab şi Jahan s-au uitat 
la ea cu ochii cât cepele. 

— Săriţi în ea, a zis căpitanul. 

— Hei, eu n-am nicio treabă cu elefantul, s-a împotrivit 
Gurab. Nu-i al meu. 

— Hmm... a făcut căpitanul întorcându-se spre Jahan. 
Dar tu? 

Băiatul n-a simţit atât că ia o hotărâre, cât că se supune 
unei hotărâri care fusese deja luată pentru el. Fără un 
cuvânt, a păşit în barcă, de-a dreptul îngrozit. 

— E ca în povestea cu profetul Solomon, a zis căpitanul 
înainte ca alt val să se spargă de punte. Două femei spun 
că sunt mamele aceluiaşi copil. Femeia mincinoasă îi strigă 
să-l taie în două. Dar mama adevărată nu se învoieşte. 
Vezi, acum ştim cine-i cornacul adevărat şi cine cel 
mincinos. 

Chota a fost adus pe punte. Era înnebunit de spaimă şi 
picioarele îi alunecau pe scândurile ude. După câteva 
încercări neizbutite, nu s-au mai căznit să-l suie în barcă şi 
l-au aruncat drept în mare. S-a prăvălit cu un muget 

76 


- ELIF SHAFAK - 


asurzitor. Apa, întunecată şi furioasă, şi-a căscat fălcile şi a 
înghiţit animalul ca pe-o cochilie goală. 


Când se opri din vorbit, Jahan văzu că prinţesa Mihrimah 
îl privea înspăimântată. 

— Cum aţi scăpat cu viaţă? îl întrebă ca. 

— Am fost aruncaţi pe ţărmul unei insule. De-acolo ne-a 
cules altă corabie, Behemoth. 

Prinţesa zâmbi uşurată. 

— Şi oamenii de pe ea s-au purtat frumos cu elefantul? 

— Nu, Inălţimea Ta. S-au purtat îngrozitor. Marinarii s-au 
îmbolnăvit pe la jumătatea drumului. Scorbut, din cel mai 
rău fel. Cineva a spus că leacul cel mai bun e carnea de 
elefant. Erau cât pe ce să-l ucidă pe Chota. Căpitanul 
Gareth ne-a salvat. Îi datorăm viaţa. Restul îl ştii deja. Am 
ajuns la Istanbul şi am fost aduşi aici. 

— Ce păcat că povestea s-a isprăvit, zise Mihrimah 
oftând. De-ai mai fi vorbit o mie de zile, te-aş fi ascultat 
fără-ncetare. Imi plăcea să visez cu ochii deschişi la 
păţaniile tale. 

Pe Jahan îl cuprinse deznădejdea când îşi dădu seama 
cât de prost fusese că isprăvise povestea. Ar fi putut s-o 
mai lungească. Dacă prinţesa pleca şi nu se mai întorcea 
niciodată? Îl cuprinse neliniştea. Tocmai când îşi frământa 
creierii cum să urmeze povestea, auzi pe cineva gâfâind şi 
tuşind. Hesna Khatun se frânsese de mijloc, roşie la faţă, şi 
icnea cu răsuflarea tăiată. lar o chinuia astmul. Prinţesa şi 
cornacul o apucară fiecare de câte un braţ, o conduseră 
sub un copac şi o ajutară să se aşeze. Mihrimah scoase iute 
un săculeţ îndesat în cingătoarea doicii, îl desfăcu şi îl 
apropie de nasul femeii. Un miros înţepător umplu aerul. 
Deci asta era, îşi zise Jahan. Mireasma pe care o simţise 
adesea adiind dinspre prinţesă era de la ierburile sălbatice 
pe care doica ei le purta mereu cu ea. Femeia trăgea adânc 
aer în piept. Incet-încet îşi recăpătă suflul. 

— Să mergem, dada, zise Mihrimah. N-ar trebui să te 
oboseşti. 

77 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Da, Luminăţia Ta, răspunse femeia potrivindu-şi 
basmaua şi ridicându-se. 

Prinţesa se întoarse spre elefant şi îi spuse cu duioşie în 
glas: 

— Rămas-bun, Chota. Ai trecut prin atâtea, bietul de tine. 
Data viitoare o să-ţi aduc ce-i mai bun şi mai bun în 
bucătăria seraiului. Apoi adăugă, aruncând repede o privire 
piezişă spre Jahan: Mă bucur că n-ai lăsat elefantul singur, 
băiete cu ochii ca zambilele. Frumos din partea ta. 

— Inălţimea Ta... bâigui Jahan, însă nu izbuti să mai 
spună altceva. 

Chiar în clipa aia, prinţesa făcu ceva ce Jahan nu şi-ar fi 
închipuit c-o să facă nici într-o mie de ani. Îl atinse. Lipindu- 
şi palma de faţa lui, îi apăsă uşor obrazul, de parcă ar fi 
căutat o gropiţă ce se ascundea sub roşeaţa ruşinii. 

— Ai o inimă bună, cornacule. Mi-aş dori să putem 
petrece mai multe după-amiezi împreună. 

Năucit şi înmărmurit de duioşia ei, Jahan nu izbuti nici să 
se mişte, nici să răsufle, darămite să rostească vreun 
cuvânt de mulţumire. N-avea vreme să se bucure sau să 
născocească alte poveşti. Din nou, nu putu să facă altceva 
decât s-o privească cum pleacă şi să se întrebe dacă avea 
să se mai întoarcă vreodată. 


78 


- ELIF SHAFAK - 


— Hei, cornacule, unde dracu’ eşti? 

Jahan ieşi să vadă cine striga în faţa adăpostului său. Era 
mai-marele peste eunucii albi, cu mâinile în şolduri. 

— Unde-ai umblat? 

— Făceam curăţenie... 

— Du-te şi pregăteşte-te. Marele muftiu are nevoie de 
fiară. 

— Pe... pentru ce? 

Aga Kamil Garoafă făcu un pas înainte şi îl pălmui. 

— Ce tot pui întrebări? Fă cum ţi-am zis. 

Ajutat de îmblânzitori, Jahan prinse howaah'*-ul pe 
spinarea elefantului. Când isprăviră cu pregătirile, eunucul 
le aruncă o privire aproape dispreţuitoare. 

— la-o din loc. Sangram o să-ţi arate drumul. E judecat 
un eretic! 

— Da, efendi, zise Jahan, deşi n-avea habar ce vrea să 
spună. 

Era o dimineaţă de vineri, cu ploaie măruntă şi cu o 
forfotă cumplită. Stând în howdah, cei doi înaintau cu greu 
pe străzile povârnite. Ce nu voise să-i destăinuie mai- 
marele peste eunucii albi, Jahan reuşi să afle de la 
Sangram. Sarcina lor era să-l ia pe marele muftiu şi să-l 
ducă până într-o piaţă unde urma să-i pună întrebări unui 
predicator sufit vestit pentru vederile lui lipsite de credinţă. 
să trimită un elefant imperial ca să slujească un conducător 
religios era felul sultanului de a-şi arăta sprijinul pentru 
ulemale?0. Sultanul nu lua parte la judecarea pricinii - nu 
primise să fie de faţă, cu toate că fusese poftit de marele 
muftiu - dovadă că voia să se ţină departe de dezbaterile 
teologice. 


19 Tip de palanchin prins de spinarea elefanților domesticiţi pentru ca 
oamenii să poată călători confortabil (în hindi, în orig.). 
20 Cărturari musulmani care aveau atribuţii religioase şi judecătoreşti 
(în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 

79 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Pe când treceau pe lângă vechiul cimitir ce dădea spre 
Cornul de Aur, elefantul se opri dintr-odată. Jahan îl 
îndemnă cu băţul să meargă înainte, însă animalul 
rămânea țintuit locului. 

— Am auzit un lucru ciudat despre animalele astea, făcu 
Sangram. Lumea zice că-şi aleg locul unde vor să moară. 
Asta pare că l-a găsit. 

— Ce tot vorbeşti? Chota e abia un pui, se împotrivi 
Jahan tulburat de vorbele lui. 

Până la amiază ajunseră la casa marelui muftiu, un conac 
cu un porumbar săpat în calcar, pergolă acoperită cu 
baldachin şi cerdac cu ferestre joase ce dădeau către 
Bosfor. Jahan îl cercetă curios. Băgă de seamă cum cele 
mai multe dintre ferestre erau îndreptate către 
miazănoapte şi unele erau pictate în culori vii, ceea ce i se 
păru mare păcat, fiindcă nu lăsau să intre lumina 
schimbătoare a soarelui. Şi-i trecu prin minte că, de-ar 
reuşi să şterpelească nişte hârtie, ar putea să deseneze 
locul aşa cum şi-l închipuia el. 

În vremea asta apăru marele muftiu. Jahan făcu o 
temenea dinainte-i, sub ochii soțiilor şi copiilor lui, care nu 
mai văzuseră un elefant şi pândeau de după perdele şi 
dindărătul uşilor. Cu ajutorul unei scări şi a vreo 
doisprezece robi, bătrânul se aşeză în howdah. Jahan se 
sui, ca de obicei, pe grumazul elefantului. Sangram rămase 
să meargă pe jos. 

— S-a prăvălit vreodată cineva de-aci, de sus? strigă 
marele muftiu când porniră la drum. 

— Çelebi”, te încredinţez că aşa ceva nu s-a întâmplat 
niciodată. 

— Atunci, inşallah, n-o să fiu eu cel dintâi. 

Cu toată mirarea lui Jahan, bătrânul ţinu destul de bine la 
drum. Merseră greoi de-a lungul străzilor largi, ferindu-se s- 
o apuce pe vreo uliţă prea strâmtă pentru elefant. De altfel, 
lui Jahan i se păru că marele muftiu voia să fie văzut de cât 


21 Domnule (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
80 


- ELIF SHAFAK - 


mai multă lume. Doar n-avea în fiecare zi prilejul să se 
plimbe călare pe elefantul sultanului Soliman. 

Intrară în piaţă, unde oamenii, strânşi buluc, îi aşteptau 
şi îi întâmpinară făcând din mână ori chiuind, deşi era greu 
de zis pe cine întâmpinau cu mai multă bucurie - pe Chota 
sau pe marele muftiu. Nerăbdarea plutea în aer. Toţi 
presimţeau că o să urmeze un spectacol pe cinste. După ce 
fu ajutat să coboare, marele muftiu începu rugăciunea de 
vineri, la care i se alăturară ulemalele şi sute de orăşeni. 
Jahan şi Sangram aşteptară lângă elefant, vorbind în 
şoaptă. Din când în când aruncau câte o privire furişă către 
locul unde stăteau de pază patru oşteni voinici. Între ei, 
rugându-se de unul singur, când îngenunchind, când 
ridicându-se, se zărea un străin - un bărbat înalt şi subţire, 
cu o faţă delicată şi o barbă de câteva zile. 

Sangram îi spuse că numele lui era Leyli, deşi toată 
lumea îi zicea Majnun Şeic. Era cel mai tânăr dintre învățații 
sufiţi, cel mai dintre predicatorii de vineri. Avea ochi de un 
cenuşiu-deschis, precum ploaia de toamnă, pistrui ca nişte 
picăţele de vopsea, păr bălai şi moale. Era un om plin de 
fermecătoare trăsături neaşteptate: avea curiozitatea unui 
copil când venea vorba de mersul tainic al lumii şi 
chibzuinţa netulburată a unui înţelept; era îndrăzneţ până 
aproape de nesocotinţă, însă grozav de ruşinos; viguros şi 
totuşi învăluit de o aură de tristeţe. Meşter la vorbă, 
priceput ca nimeni altul la marrifa?, predicile sale erau 
vestite în întreg imperiul, atât printre cei plini de credinţă, 
cât şi printre cei încercaţi de îndoială. Glasul lui blând şi 
mângâietor, devenea uşor tărăgănat şi gângav când ceva îl 
mişca adânc. Învățăturile lui le zăpăceau, le îngrozeau şi le 
tulburau pe ulemale. Cei doi nu se puteau suferi. Nu trecea 
zi fără ca Majnun Şeic să-l înţepe sau să-l batjocorească pe 
conducătorul religios. „Când cineva capătă o înţelegere mai 
adâncă asupra lunii”, zicea el, „nu trebuie să ţină seama 
atât de haram şi halal, cât de miezul lăuntric al credinţei.” 


?? Cunoaştere mistică, intuitivă (în arabă, în orig.) (n. ed. orig.). 
81 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Sufiţii, care ajunseseră la o treaptă de înţelegere mai 
înaltă, nu erau siliţi să se supună hotărârilor luate de 
ulemale. Ele erau ticluite pentru gloate, pentru cei care nu 
voiau să gândească şi care aşteptau să gândească alţii 
pentru ei. 

Majnun Şeic vorbea despre iubire - de Dumnezeu şi 
semeni, de univers în întregul şi în cea mai mică fărâmă a 
lui. Rugăciunea ar trebui să fie o mărturisire a iubirii, iar 
iubirea ar trebui să se lepede de orice frică sau nădejde, 
spunea el. N-ar trebui să ne temem că o să fierbem în 
cazane sau să ne dorim fecioare neprihănite, devreme ce 
iadul şi raiul, suferinţa şi bucuria sunt chiar aici, chiar 
acum. Cât o să ne mai fie frică de Dumnezeu, întreba el, 
când am putea, în schimb, să începem să-L iubim? 
Discipolii săi - o adunătură pestriță de meşteşugari, ţărani 
şi oşteni - îi ascultau vrăjiţi predica. Vorbele sale îi 
fermecau pe săraci, iar purtările sale - pe bogaţi. Până şi 
femeile, se zicea, până şi cadânele neştiutoare şi eunucii 
plini de răutate, puneau mare preţ pe el; până şi evreii, 
creştinii, zoroastrienii ce aveau o carte pe care n-o văzuse 
încă nimeni. 

Rugăciunea de vineri se sfârşi, învățații se aşezară. 
Majnun Şeic îşi apăsă mâinile pe pleoape ca un puşti care 
se freacă la ochi ca să alunge somnul şi îi cercetă pe rând 
pe cei care urmau să-i pună întrebări. 

— Ştii de ce eşti învinuit? îl întrebă marele muftiu. 

— De ceea ce voi numiţi erezie, răspunse sufitul. Dar 
învinuirea n-are niciun temei. 

— Asta rămâne de văzut. E adevărat c-ai spus că eşti 
Dumnezeu şi că toţi suntem Dumnezeu? 

— Am spus că Făcătorul sălăşluieşte în fiecare om. 
Potcovar sau paşă, împărţim cu toţii acelaşi sânge din 
vechime. 

— Cum se poate aşa ceva? 

— Am fost făcuţi nu numai după chipul Lui, ci şi cu 
suflarea Lui sfântă. 

— E adevărat că ai spus că nu te temi de Dumnezeu? 

82 


- ELIF SHAFAK - 


— De ce să mă tem de Dumnezeul meu preaiubit? Tu te 
temi de cei pe care-i iubeşti? 

Un murmur se ridică din mulţime. Cineva strigă: 

— Linişte! 

— Deci recunoşti că ai spus că te asemeni cu Dumnezeu? 

— Tu crezi că Dumnezeu se aseamănă cu tine. Mânios, 
dur, dornic de răzbunare... Pe când eu spun: decât să crezi 
că poţi găsi în Dumnezeu ce-i mai rău în oameni, mai bine 
să crezi că poţi găsi în oameni ce-i mai bun în Dumnezeu. 

Un învăţat, Ebussuud Efendi, ceru voie să pună şi elo 
întrebare: 

— Îţi dai seama că vorbele care ţi-au ieşit acum din gură 
sunt curată blasfemie? 

— Zău? 

Majnun Şeic tăcu o clipă, gândindu-se parcă dacă se 
putea să fie aşa. 

O umbră trecu peste chipul lui Ebussuud. 

— În loc să te căieşti, pari să iei în derâdere judecătorii. E 
limpede că-ţi lipseşte o doagă. 

— Nu-i iau în derâdere. Oricum, noi doi nu suntem aşa 
diferiţi. Ce urăşti în mine nu există şi în tine? 

— Fireşte că nu. Nici c-am putea fi mai diferiţi, răspunse 
Ebussuud. lar Dumnezeul tău sigur nu e acelaşi ca al meu. 

— O, nu cumva săvârşeşti vreun shirk? vorbind despre 
Dumnezeul meu şi Dumnezeul tău de parcă ar putea fi mai 
mult de un Dumnezeu? 

Din mulţime s-a auzit un val de murmure. 

Tuşind, marele muftiu s-a băgat în vorbă. 

— Atunci, spune-ne mai multe despre Dumnezeu. 

Majnun Şeic a răspuns că Allah nu e un rege sau rajah 
sau padişah care şedea pe tronul lui ceresc, urmărind totul 
de sus şi însemnându-şi fiecare păcat, ca să-i poată 
pedepsi pe păcătoşi când vine vremea. 

— Dumnezeu nu e negustor - atunci de ce-ar socoti? 
Dumnezeu nu e slujbaş - atunci de ce-ar scrie? 


23 Păcatul idolatriei sau al politeismului (în arabă, în orig.). 
83 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cum răspunsul lui nu le era deloc pe plac, judecătorii îi 
potopiră din toate părţile cu întrebări. De fiecare dată 
primiră răspunsuri asemănătoare. În cele din urmă, auziră 
din gura învinuitului vorbele acestea: 

— Acolo unde voi trageţi linie şi-mi spuneţi să mă opresc, 
pentru mine e doar începutul. Ceea ce voi numiţi haram 
pentru mine e curat halal. Voi îmi spuneţi că trebuie să tac, 
dar cum să tac când Domnul vorbeşte prin gura mea? 

Se lăsă seara. Cerul se preschimbă într-o manta stacojie 
desfăcută peste dealuri. Hăt departe, felinarul unei corăbii 
în trecere lucea stins. Pescăruşii ţipau, ciorovăindu-se pe o 
bucată de carne putredă. Oamenii se săturară de stat în 
piaţă pe măsură ce înflăcărarea ceasurilor dintâi începea să 
se risipească. Aveau treburi de făcut, pântece de umplut, 
neveste de mulţumit. Încet-încet, mulţimea de gură-cască 
se topi. Rămaseră doar discipolii ereticului, cărora li se 
citea pe chipuri cât de credincioşi îi sunt. 

— Asta-i cel din urmă prilej să te căieşti pe care ţi mai 
dăm, zise marele muftiu. Dacă recunoşti că L-ai pângărit pe 
Dumnezeu cu vorbele tale şi juri să nu mai rosteşti 
niciodată asemenea blasfemii, s-ar putea să te iertăm. 
Acum spune-ne o dată şi pentru totdeauna, te căieşti? 

— Pentru ce? întrebă Majnun Şeic şi îşi îndreptă umerii 
părând să ia o hotărâre. ÎI iubesc pe Dumnezeu aşa cum 
Dumnezeu mă iubeşte pe mine. De ce să mă căiesc pentru 
iubirea mea? Sunt alte lucruri pentru care să te căieşti. 
Zgârcenia. Cruzimea. Înşelăciunea. Dar pentru iubire... n-ar 
trebui să-ţi pară rău. 

Plin de nelinişte, Jahan nu-şi dădu seama că strângea 
prea tare hăţurile lui Chota. Elefantul mugi supărat, 
atrăgând privirile tuturor. 

— Fiinţa asta... zise Majnun Şeic, privindu-l pe Chota cu 
încântare parcă. Nu e o dovadă pentru cât de frumoasă şi 
felurită e lumea? Vedeţi cum oglindeşte în ea întreaga 
existenţă deşi unii ar putea spune că e doar o fiară. Când 
murim, sufletul nostru trece dintr-un trup în altul. Prin 
urmare, nu există moarte. Niciun de aşteptat, niciun iad de 

84 


- ELIF SHAFAK - 


temut. Nu-i nevoie să mă rog de cinci ori pe zi sau să 
postesc tot Ramadanul. Pentru cei care au ajuns destul de 
sus,  rânduielile oamenilor obişnuiţi au prea puţină 
însemnătate. 

Tăcerea se aşternu şi se lungi într-o aşteptare plină de 
stinghereală, în care marele muftiu spuse: 

— Toată lumea mi-e martoră că învinuitului i s-a dat 
prilejul să vadă cât de greşite sunt căile lui. Şi-a hotărât 
singur sfârşitul. Va fi trimis la moarte trei asfinţituri de- 
acum înainte. Toţi învăţăceii lui vor fi întemnițați. Cei care 
se căiesc pentru păcatele lor vor fi cruţaţi. Ceilalţi îi vor 
împărtăşi soarta. 

Jahan plecă privirea, nemaifiind în stare să se uite. Dar 
tresări când auzi cum cineva pomenea din nou de elefant. 

— Dacă marele muftiu îmi dă voie, am o idee, zise 
Ebussuud Efendi. După cum ştiţi, locuitorii Istanbulului 
îndrăgesc elefantul alb al sultanului nostru. De ce să nu-l 
osândim pe apostat să moară călcat în picioare de elefant? 
Nimeni n-o să uite aşa ceva. 

Marele muftiu păru uluit. 

— Nu s-a mai dat vreodată o asemenea pedeapsă. 

— Inălţimile voastre, pedeapsa asta e folosită în 
Hindustan. Hoţii, ucigaşii, siluitorii sunt adesea călcaţi în 
picioare de elefanţi. S-a dovedit de folos. Lăsaţi elefantul 
să-l calce în picioare şi faceţi din el o pildă pentru cei care 
au aceleaşi vederi. 

Marele muftiu rămase pe gânduri o clipă, pe urmă zise: 

— Nu văd de ce nu. 

Toate capetele se întoarseră atunci spre Jahan şi Chota. 
Cornacul deschise gura, însă la început nu putu să scoată 
un cuvânt de spaimă. Cu inima bubuind, izbuti să îngaime: 

— Vă rog, preacinstiţi învăţaţi, Chota n-a mai făcut 
niciodată aşa ceva. Nici n-ar şti ce să facă. 

— Nu eşti cumva din Hindustan? întrebă Ebussuud 
Efendi. 

Jahan păli. 

— Ba da, efendi. 

85 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Marele muftiu hotărî: 
— Păi, atunci, învaţă.-l. Ai trei zile. 


La trei zile după judecată, tremurând ca o frunză în vânt, 
Jahan stătea pe spinarea elefantului, uitându-se la o mare 
de gură-cască. Ochii i se plimbau de la mulţime la bărbatul 
care zăcea întins pe pământ, la doar o lungime de braţ 
depărtare. Majnun Şeic avea mâinile şi picioarele legate. 
Era legat şi la ochi. Se ruga cu glas scăzut, acoperit de 
larma gloatei. 

— Hai, Chota! strigă Jahan o poruncă fără vlagă. 

Elefantul nu se clinti. 

— Mişcă-te, fiară! 

Jahan împunse elefantul cu un băț, apoi cu un ciomag. i 
strigă ameninţări şi înjurături, îl momi cu nuci şi mere. Însă 
nimic nu reuşi să-l înduplece. Când catadicsi în sfârşit să se 
urnească, în loc să-l calce în picioare pe osândit, Chota făcu 
un pas înapoi şi aşteptă, dând neliniştit din urechi. 

Judecătorii, văzând că mulţimea începea să-şi piardă 
răbdarea, schimbară osânda în ultima clipă. Ereticul şi 
ucenicii lui aveau să fie ucişi după datină. 

Până la urmă, Majnun Şeic şi cei nouă ucenici ai săi au 
fost spânzurați. Leşurile au fost aruncate în strâmtoarea 
Bosfor. Ultimul ucenic, care scăpase cu viaţă pentru că la 
vremea judecății era plecat în călătorie, aşteptă în locul 
unde pământul înainta în mare. Ştia că mareea din 
strâmtoare avea să împingă trupurile spre el. Unul câte 
unul, îi scoase din apă, îi spălă, îi sărută şi îi îngropă. Spre 
deosebire de celelalte morminte musulmane din Istanbul, 
ale lor n-aveau să aibă lespezi. 


86 


- ELIF SHAFAK - 


Din clipa când ajunse la menajerie, Jahan se aştepta ca 
sultanul Soliman să întrebe de elefant. Dar trecură 
săptămâni, apoi luni de zile fără vreun semn din partea lui. 
Fie era pe un câmp de luptă, fie în drum spre vreunul. În 
rarele clipe când se afla în serai, era prins până peste cap 
cu treburile ţării, dacă nu cu încurcăturile din harem. Jahan 
tot aştepta să vină sultanul. Dar în locul lui, într-o după- 
amiază, veni sultana. 

lute ca vântul şi tăcută ca o pisică ce pândeşte un 
porumbel, îl luă pe nepregătite. Într-o clipă grădina era 
pustie şi în următoarea iat-o acolo, însoţitoarele ei 
aşteptând cu sfială la şapte paşi în spate. Purta o rochie 
stacojie tivită cu hermină, o maramă cu ciucuri care-i făcea 
bărbia să pară şi mai ascuţită şi un smarald mai mare decât 
oul cine ştie cărei păsări ciudate pe degetul mijlociu. 

Indărătul mamei sale, care se ţinea dreaptă, la o parte 
de toţi şi toate, stătea prinţesa Mihrimah, înfăşurată în 
văluri subţiri. Rumenă şi senină, cu soarele scânteindu-i în 
păr. Ochii ei, lucioşi ca pietricelele din albia unui pârâu, se 
luminară când văzură încântarea din privirea lui. Buzele i se 
lăţiră într-un zâmbet, dând la iveală strungăreaţă dintre cei 
doi dinţi din faţă, care îi dădea un aer vesel, ştrengăresc. 

Jahan deschise şi închise gura de parcă aceasta ar fi vrut 
să-i vorbească fără ştirea lui. Dădu să facă un pas înspre 
ea, însă un eunuc îl plesni peste gât. 

— În genunchi! Cum îndrăzneşti!? 

Speriat, Jahan făcu o plecăciune atât de repezită şi de 
adâncă, încât se lovi cu genunchii de pietre. Un val de 
chicoteli străbătu mulţimea însoţitoarelor, în timp ce Jahan 
roşea până în vârful urechilor. 

Fără să ia toate astea în seamă, Hurrem trecu pe lângă 
el, atingând cu poalele rochiei fruntea lui Jahan. 

— Cine are grijă de animalul ăsta? întrebă ea. 

— Eu, stăpână a mea, răspunse Jahan. 

87 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Cum îl cheamă? 

— Chota, Înălţimea Ta. 

— Ce poate să facă? 

Jahan găsi întrebarea atât de ciudată, încât îi trebui o 
clipă ca să răspundă. 

— E un... animal nobil. 

Ar fi vrut să-i spună, de-ar fi putut, că elefanții au nu 
numai un trup uriaş, ci şi o inimă pe măsură. Spre 
deosebire de alte animale, înţeleg moartea; au rituri în care 
sărbătoresc naşterea unui pui sau jelesc moartea unei 
rude. Leii sunt mândri, tigrii sunt plini de măreție, 
maimuţele sunt deştepte, păunii sunt uluitori - însă numai 
un elefant poate fi toate aceste lucruri la un loc. 

Neştiind ce-i trecea lui prin cap, Hurrem zise: 

— Arată-ne câteva şiretlicuri! 

— Şiretlicuri? repetă Jahan. Nu ştim niciun fel de 
şiretlicuri. 

Nu putea să-i vadă chipul, fiindcă n-avea voie să ridice 
privirea. Văzu în schimb cum picioarele ei - lungi şi 
graţioase, încălţate cu conduri de mătase - făcură câţiva 
paşi; se opri dinaintea elefantului şi le porunci însoţitoarelor 
să aducă o crenguţă. Ele îi găsiră îndată una. Jahan se temu 
că avea să-i fie frică de Chota, dar ea o flutură în aer, 
întrebând: 

— Poate animalul să prindă crenguţa? 

Înainte să apuce băiatul să răspundă, ea aruncă crenguţa 
spre elefant. Aceasta închipui o boltă în aer, oprindu-se 
lângă picioarele din spate ale lui Chota. Animalul îşi legănă 
trompa ca pentru a alunga o muscă nevăzută şi rămase pe 
loc, netulburat. 

Sultana izbucni într-un râs zeflemitor. În clipa aceea, 
Jahan îl văzu pe Chota prin ochii ei - un animal care mânca 
prea mult, bea prea mult şi nu oferea nimic în schimb. 

— Vrei să spui că animalul ăsta nu e în stare să facă 
nimic? zise Hürrem, dând de înţeles că cele spuse erau mai 
puţin o întrebare cât deja o părere. 


88 


- ELIF SHAFAK - 


— Luminăţia Voastră, ăsta e un elefant de război. Aşa au 
fost şi străbunii lui. S-ar putea să fie tânăr, dar şi-a dovedit 
deja neînfricarea pe câmpul de luptă. 

Hürrem se întoarse spre el - băiatul ăsta nu ştia, fără 
îndoială, rânduielile seraiului. 

— Un războinic, ai zis? 

— Da... Înălţimea Ta, Chota e un războinic. 

Chiar în clipa când cuvintele îi ieşiră din gură, Jahan se 
simţi stingherit, părându-i deja rău pentru minciuna pe care 
o spusese. 

Sultana răsuflă adânc. 

— Atunci sunteţi norocoşi. Războiul o să înceapă curând! 
(Hürrem se întoarse pe jumătate spre mai-marele peste 
eunucii săi.) Ai grijă ca animalul să se alăture celor mai 
neînfricaţi oşteni ai noştri. 

Se îndepărtă în grabă, cu roabele şi însoţitoarele tropăind 
cuminţi în urmă-i. Aga Kamil Garoafă, învrednicindu-i pe 
elefant şi pe cornac cu câte o privire îngheţată, porni după 
ele. Totuşi, nu plecase toată lumea. Două femei 
rămăseseră pe loc şi se uitau acum la băiat: prinţesa şi 
doica ei. 

— Ai supărat-o pe sultană, mama mea, zise Mihrimah. 
Nimeni n-o supără pe mama. 

— N-am vrut, murmură Jahan gata să izbucnească în 
lacrimi. 

— Spune mi, de ce eşti atât de abătut? 

— Elefantul nu ştie să lupte, înălţimea Ta. 

— Deci ai minţit-o pe sultană, mama mea? întrebă ea, 
mai degrabă veselă decât îngrozită. Uită-te la mine, 
cornacule. 

Nici nu se uitase bine la ea, că şi plecă privirea. In acea 
clipă trecătoare îi văzuse ochii - aşezaţi la depărtare unul 
de celălalt pe chipul oval, moşteniţi de la mama ei - 
sclipind de neastâmpăr. 

— Atunci eşti mai neghiob decât îmi închipuiam, zise 
prinţesa. la spune, ai fost vreodată la război? 


89 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


El clătină din cap. O cioară croncăni într-un copac din 
apropiere. Un croncănit aspru şi răsunător, ca o prevestire. 

— Păi, nici eu. Dar am călătorit mai mult decât sultana, 
mama mea. Chiar şi decât nobilii mei fraţi! Măritul meu tată 
mă iubea aşa de mult, încât mă ruga să-l însoțesc prin 
toate ţinuturile unde se ducea. Doar noi doi. (O undă de 
tristeţe i se furişă în glas.) Însă acum nu mă mai ia cu el 
nicăieri. „Nu mai eşti o copilă”, spune. Trebuie să fiu ţinută 
departe de ochii străinilor. Fraţii mei sunt liberi ca păsările 
cerului. Cât îmi doresc să mă fi născut băiat. 

Nedumerit de vorbele ei, Jahan îşi ţinu supus capul 
plecat, dar supuşenia lui păru s-o supere. 

— Vită-te la tine şi uită-te la mine! Tu eşti băiat, însă ţi-e 
groază de câmpul de luptă. Eu sunt fată, însă ard de 
nerăbdare să plec la război împreună cu tatăl meu. Mi-aş 
dori să putem schimba locurile, măcar pentru o vreme. 


În aceeaşi seară, făcându-şi curaj, Jahan se duse să-l 
vadă pe mai-marele peste eunucii albi. li spuse că Chota, 
fiind doar un pui, nu e pregătit să lupte. Trăncăni mai 
departe, tot repetând, nu pentru că i s-ar fi părut că omul 
nu pricepuse, ci de teamă ca nu cumva, dacă se oprea, să 
izbucnească în plâns. 

— Ce nevoie are să se pregătească? Nu-i elefant de 
luptă? întrebă mai-marele peste eunucii albi. Sau şahul ne- 
a amăgit? 

— O, ba e. Dar mai are multe de învăţat. Sunt încă lucruri 
de care se teme. 

— De pildă? 

Băiatul înghiţi în sec. 

— Tigrii. Am băgat de seamă că, de câte ori mârâie 
tigrul, elefantul se ghemuieşte la pământ. Nu ştiu de ce, 
dar... 

— Atunci fii fără grijă, zise în zeflemea aga Kamil 
Garoafă. În Kara-Bogdan?”* nu sunt tigri. 

?4 Literal, „Bogdania neagră”; Moldova - denumirea dată de turci 


făcând referire la întemeietorul ei, Bogdan |, şi la pădurile ei de 
90 


- ELIF SHAFAK - 


— Kara-Bogdan? îngăimă Jahan. 
— Intr-acolo se-ndreaptă oştirea noastră. Acum piei din 
faţa ochilor mei şi să nu-mi mai vii cu asemenea nerozii! 


Olev, îmblânzitorul de lei, îi veni până la urmă în ajutor. Îl 
lămuri pe Jahan că o poruncă dată trebuie dusă la 
îndeplinire. In timpul ce le mai rămăsese era musai să 
pregătească elefantul. 

Dacă se temea de tigri, trebuiau să-l înveţe să-şi învingă 
teama. Pentru asta, Olev făcu rost de o piele de tigru, 
Dumnezeu ştie de unde. Apoi îi ceru lui Sangram să aducă 
o oaie. Un animal nevinovat, cu ochi căprui şi goi. O lăsară 
să pască ziua şi noaptea o duseră în grajd. Până atunci, 
Olev îi dădu un urcior mic unuia dintre băieţii de la 
bucătărie, spunându-i să-l umple cu sânge când mai tăia 
vreun pui. 

In dimineaţa următoare, când Chota se afla în curte, Olev 
îl rugă pe acelaşi băiat să scoată pielea de tigru: era 
înfăşurată în jurul umerilor lui şi legată de capete în jurul 
gâtului. Olev îl puse apoi pe băiat să se târască în patru 
labe în jurul elefantului, mârâind şi urlând. 

— Răstoarnă găleata! 

Pe când băiatul făcea ce i se spusese, elefantul privea 
animalul ăsta ciudat cu coada ochiului. In ziua aia nu-i 
dădură nici mâncare, nici apă. li ascuţiră fildeşii şi îl ţinură 
în lanţuri. A doua zi, Olev umplu pielea tigrului cu cartofi şi 
o aşeză lângă cuşca lui Chota. Din nou nu îi dădură 
mâncare, nici vreun fel de bunătăţuri, doar un pic de apă. 
Nu-l lăsă nici să iasă din cuşcă şi să se plimbe pe-afară. 
Supărat şi înciudat, elefantul se uita într-una la pielea de 
tigru, învinuind-o pentru necazurile lui. 

A treia zi, Olev aduse oaia şi îi puse în spinare pielea de 
tigru. Bietul animal încercă s-o lepede, însă Olev o unsese 
pe dinăuntru cu răşină de pin lipicioasă. Târi oaia, astfel 
gătită, în grajdul lui Chota. Un ceas mai târziu, elefantului i 


nepătruns. 
91 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


se dădu voie să intre. Chota era acum mort de foame şi de 
sete, iar oaia - înnebunită de spaimă. Olev scoase urciorul 
plin. Turnă sângele peste oaie: pielea de tigru şi blana 
animalului se înroşiră. Mirosul de sânge era înţepător, 
greţos. Olev acoperi capul oii cu o pânză. Neputând să 
vadă nimic, animalul o luă razna. Chota se molipsi şi el de 
încordarea ei şi se porni să bată din picioare. Năucită, oaia 
alerga în dreapta şi-n stânga, năvălind până la urmă peste 
elefant. Chota îşi legănă trompa, lovind animalul cu o forţă 
uriaşă. Oaia se rostogoli, după care se puse din nou pe 
picioare, scoțând zbierete îngrozitoare, ce aveau să-l 
urmărească pe Chota săptămâni la rând. 

Tremurând, Jahan închise poarta grajdului. Aşteptă, cu 
urechea lipită de ea, strângând mânerul atât de tare, că îl 
dureau degetele. Auzi behăitul necontenit al oii - un vaier 
care-ţi îngheţa sângele în vine, de parcă ar fi venit drept 
din fundul iadului. Încet-încet, zbieretele se stinseră. 
Îmblânzitorii deschiseră uşurel poarta. Înăuntru duhnea a 
sânge, pişat şi căcăreze. Oaia zăcea pe jos, fără viaţă, pe 
jumătate ciopârţită. 

În noaptea aceea, în menajerie, Jahan stătea împreună 
cu ceilalţi îmblânzitori în jurul unui foc din care se ridica 
mireasma de lemn de cedru. Vorbeau în şoaptă, fumul ce 
se ridica din narghilelele lor învârtejindu-se în aer. Gemenii 
chinezi, învăluiţi în aburii haşişului, râdeau pe înfundate de 
lucruri nevăzute. 

Luna atârna mare şi grea deasupra Istanbulului. Cerul 
aducea cu o sită plină de găuri fără număr, prin care lumina 
stelelor se strecura şi cădea peste oraşul adormit. Pe când 
altădată dădea pe dinafară de încântare, acum sufletul lui 
Jahan era plin de scârbă. Ce căuta în grădina asta, printre 
fiare, departe de rude şi prieteni? Poate că surorile lui se 
măritaseră deja şi aveau fiecare copii. Gândul la ele şezând 
în jurul altui foc - unul atât de îndepărtat, încât nu-l putea 
încălzi - îi umplu inima cu deznădejde. Ar fi trebuit să plece 
acasă. În schimb, pleca la război. 


92 


- ELIF SHAFAK - 


Vineri după-amiază, când se încheie rugăciunea, sultanul 
dădu poruncă să se bată toba de război - o tobă rotundă, 
uriaşă, din bronz, în care se bătea de şapte ori înainte de 
fiecare război. Bubuitul acela care îţi dădea fiori pe şira 
spinării trecu prin încăperile de marmură, prin grădinile cu 
trandafiri şi prin cuştile animalelor şi străbătu tremurând 
mahalalele bogate şi împotrivă. 

Sub ochii lui Jahan, întregul oraş se pregăti să pornească 
la luptă. Fiecare mamă avea un fiu oştean, fiecare cu rostul 
său. lenicerii ieşiră din barăcile lor. Paşii îşi înşeuară caii. 
Meşteşugarii şi negustorii puseră mâna pe arme, la fel şi 
grădinarii, brutarii, croitorii, potcovarii, blănării, cizmarii, 
olarii, ţesătorii, marinarii, tăbăcarii, lumânărarii, geamgiii, 
tăietorii de lemne, arămarii, tâmplarii, tinichigiii, frânghierii, 
prinzătorii de şobolani, călfătuitorii, săgetarii, vâslaşii, 
negustorii de peşte, aurarii, până şi prezicătorii. Fiecare 
isnaf:5 avea treabă de nu-şi vedea capul, până şi cel al 
târfelor. 

Dar toată lumea aştepta ca mai-marele peste cititorii în 
stele să hotărască o zi prielnică pentru a porni la război. 
Orice lucru avea vremea lui - sărbătorile, nunțile, tăierile 
împrejur, războaiele. In sfârşit, după nopţi şi nopţi de 
cercetat stelele, ziua fu hotărâtă. Când aveau să treacă 
douăzeci de asfinţituri, oştirile urmau să pornească la 
drum. 

Fiindcă războiul însemna să-ţi găseşti duşmanul până nu 
te găsea el pe tine, trebuiau să străbată ţinuturile dintre 
Cornul de Aur şi Prut. Elefantul şi băiatul primiră poruncă să 
meargă în rândurile din faţă. Asta îl tulbură grozav pe 
Jahan. Nu voia să stea aşa de aproape de de/ibaș/ar - 
zănaticii. Înfăşuraţi în blănuri, acoperiţi din cap până-n 
picioare cu desene făcute de-a dreptul în piele, cu cercei în 


25 Breaslă. 
93 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


urechi şi ţestele rase, aceştia erau nestăpâniţi, aspri, 
fioroşi. Printre ei se găseau şi criminali înrăiţi. Sunând din 
trâmbiţe, suflând în corn, bătând tobe de toate felurile şi 
răcnind să trezească şi morţii, făceau o hărmălaie 
îngrozitoare, care le îngheţa duşmanilor sângele în vine şi 
înnebuneau de-a binelea elefantul. 

Jahan chibzui cum să-şi spună păsul, dar se dovedi că nu 
era nevoie. În dimineaţa când porniră spre Kara-Bogdan, 
larma asurzitoare îl făcu pe Chota să turbeze şi aproape 
călcă în picioare un oştean. Inainte să se lase întunericul, 
fură mutaţi amândoi în ultimele rânduri, împreună cu 
spahiii. De data asta, însă, se speriară caii. Până la urmă îşi 
schimbară iar locul alături de ortalele?® de ieniceri. 

Apoi lucrurile merseră ca unse. Chota o porni sprinten la 
trap, bucurându-se de aerul curat şi de drumul lung după 
ce fusese închis atâta vreme în grădinile seraiului. De sus, 
de pe grumazul elefantului, unde stătea, Jahan putea să se 
uite în urmă şi dedesubt, uimit să se pomenească zgâindu- 
se la marea aceea de trupuri ce se-ntindea cât vedeai cu 
ochii. Vedea cămilele ce cărau merindele şi bivolii ce 
trăgeau tunurile şi catapultele, halebardierii cu cosiţe, cu 
şuviţele lor lipite ce atârnau de fesuri, dervişii care îngânau 
descântece; pe aga ienicerilor cum şedea mândru în şaua 
armăsarului său; pe sultan cum călărea pe un pursânge 
arab, apărat de străji pe laturi - arcaşii stângaci în stânga 
lui şi cei dreptaci în dreapta. Dinaintea lui mergea călare un 
stegar care îi purta steagul cu şapte cozi de cal negre. 

Ţinând flamurile şi tu///-urile, ridicând lăncile, iataganele, 
topoarele, archebuzele, securile, suliţele, scuturile, arcurile 
şi săgețile, mii de muritori îşi croiau drum înainte. Jahan nu 
mai văzuse în viaţa lui atâţia la un loc. Oştirea era mai 
puţin o hoardă de oameni şi mai mult o halcă dintr-un 
uriaş. Tropotul picioarelor şi al copitelor îţi ridica părul 


26 Regimente. 
27 Suliţă împodobită cu cozi de cal şi cu semiluna în vârf, folosită drept 
stindard. 

94 


- ELIF SHAFAK - 


măciucă, dar te şi uluia. Mergeau la deal, împotriva 
vântului, tăind ţinutul aşa cum taie un hanger în carne. 

Din când în când, Jahan sărea de pe elefant, hotărându- 
se să meargă pe jos un timp. Aşa întâlni un pedestraş vesel 
şi mucalit ca un greier, cu burduful de apă aruncat pe 
spinare. 

— Când ucizi un duşman, ţi se vede în umblet, zise 
oşteanul. Pentru fiecare cap de ghiaur retezat primeşti un 
palat în ceruri. 

Neştiind prea multe despre rai sau de ce-ar avea nevoie 
de vreun palat acolo, Jahan nu răspunse. lenicerul luptase 
în bătălia de la Mohâcs. Îşi dăduseră duhul acolo o grămadă 
de ghiauri - căzuseră la pământ ca un stol de păsări 
doborâte-n zbor. Nici nu vedeai ţărâna de-atâtea leşuri 
care-şi ţineau încă săbiile în mâini. 

— A plouat într-una... dar am zărit o lumină aurie, zise 
ienicerul, coborând glasul până la şoaptă. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jahan. 

— Mă jur. Era grozav de strălucitoare. Şi lucea peste 
câmp. Allah era de partea noastră. 

Dintr-odată îl întrerupse un strigăt ascuţit de durere. 
Oştenii strigau în stânga şi-n dreapta, răcnind porunci. 
Valuri de murmure treceau de la un rând la altul. Acolo 
unde înainte era pământ tare, acum se căsca o groapă 
uriaşă, ca un găvan gol aţintit către cer. Pământul îşi 
căscase fălcile şi înghiţise un pâlc de spahii. Aceştia se 
rostogoliseră într-o groapă adâncă şi plină de pari ascuţiţi. 
Muriseră pe loc. Doar un cal negru mai răsufla, cu gâtul 
străpuns, iar un arcaş îi curmă chinurile. 

Se iscă o mare gâlceava până hotărâră dacă să scoată 
morţii de acolo şi să-i îngroape ori să-i lase unde se aflau. 
Lumina pălea deja zare. Fiindcă timpul era preţios, îi lăsară 
să-şi odihnească oasele împreună, cai şi oşteni împărțind 
acelaşi mormânt. Ce nedrept, se gândi Jahan, că numai 
oamenii aveau să ajungă în ceruri, prin martiriul lor, pe 
când animalele cere-i însoțeau şi mureau pentru ei erau 


95 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


întoarse de la porţile raiului. Era un gând cu care nu prea 
ştia ce să facă, aşa că îl păstră pentru sine. 

În zilele următoare, oştirea înainta cu greu prin văi ca 
nişte mărgăritare şi peste măguri înalte, pornind la răsăritul 
soarelui şi oprindu-se la asfinţit. Astfel, după şase răsărituri 
şi cinci asfinţituri, ajunse pe malurile Prutului. O perdea de 
ceaţă plutea peste apă. Nu era nimic care să-i ajute să 
treacă pe partea cealaltă: nici bărci, nici poduri. Li se 
porunci să-şi ridice corturile şi să se odihnească bine până 
se găsea o cale. 

Alergând către un cot al Prutului unde se adunase mâlul, 
Chota se aruncă în mocirlă, bălăcindu-se, plescăind, 
mugind. Atât de mare îi era încântarea, că întreaga oştire 
se opri să vadă. 

— Ce face? întrebă ienicerul. 

— Se acoperă cu noroi. 

— Pentru ce? 

— Elefanții nu asudă ca oamenii. Apa le ţine răcoare. 
Noroiul îi apără de soare. Taras m-a învăţat asta. 

— Cine-i Taras? 

— Hmm... Un îmblânzitor bătrân din serai, zise Jahan cu 
simplitate. Ştie tot ce-i de ştiut despre fiecare animal. 

lenicerul îl privi cu o sclipire în ochi. 

— Vasăzică ai învăţat despre obiceiurile elefanților de la 
Taras. De ce nu ştiai ce face elefantul tău? 

Jahan îşi feri ochii, stânjenit dintr-odată. Spusese prea 
mult. De câte ori lăsa pe cineva, pe oricine, să privească 
dincolo de carapacea sufletului său, se căia numaidecât. 

Curând se dovedi că Chota era singurul care se bucura 
de răgazul acela. Aşteptarea nesfârşită pe malul Prutului nu 
le cădea deloc bine ienicerilor, care tânjeau după biruinţă şi 
după prăzi. Vântul care le biciuise feţele de-a lungul 
marşului se domolise, însă acum zburau peste tot roiuri de 
țânțari ce înţepau răzbunător, de parcă duşmanii i-ar fi 
învăţat. Oştenii erau încordaţi, caii - neliniştiţi. Căutătorii de 
merinde se săturaseră să scotocească după mâncare prin 
aceleaşi sate şi ciorba era tot mai chioară pe zi ce trecea. 

96 


- ELIF SHAFAK - 


Între timp, un pâlc de salahori începuse să ridice un pod. 
Păreau să facă treabă bună când, din senin, împins de 
Şeitan, cel dintâi picior se prăbuşi, urmat îndată de restul. 
Inainte să se încheie săptămâna, se apucară să ridice alt 
pod. Deşi mai solid şi mai trainic decât cel de dinainte, 
picioarele acestuia se prăbuşiră chiar mai repede, rănind 
vreo şase oşteni şi omorând unul. Al treilea pod se dovedi 
doar o încercare firavă. Malul era prea mocirlos, iar 
curgerea apei - neobosită. Abătuţi şi istoviţi, căzură într-o 
lâncezeală care îi înghiţea încet-încet, întocmai ca mlaştina 
de sub picioarele lor. Jahan nici nu trebuia să-l întrebe pe 
ienicer ce crede despre necazurile lor, fiindcă ştia ce avea 
să spună: că Atotputernicul, care îi adusese până la acest 
ţinut mohorât, îi părăsise dintr-odată. Dacă lucrurile aveau 
s-o ţină tot aşa, înainte chiar să-nceapă războiul, oştirea 
otomană avea să fie înfrântă de nerăbdarea ei. 


97 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Meşterul 


* 


Aşteptară pe malul Prutului. Apa curgea năvalnică şi 
adâncă spre oştirea otomană şi duşmanii ei. lenicerii 
ardeau de nerăbdare să ajungă pe malul celălalt, însetaţi 
de biruinţă. 

Intr-o dimineaţă, Jahan îl văzu pe zemberekcibaşi/? cum 
vine către el alergând cât îl ţineau picioarele. Dornic să afle 
ce se petrecea, întârzie să se dea la o parte din calea 
omului. 

— Ce face elefantul, cornacule? întrebă zemberekcibaşi 
ridicându-se după mica ciocnire. 

— E nespus de bine, efendi, gata de luptă. 

— O să lupte curând, inşallah. Mai întâi trebuie să trecem 
afurisitul ăsta de Prut. 

Zicând asta, bărbatul dispăru într-un cort bogat, în faţa 
căruia stăteau de strajă doi oşteni. Jahan ar fi trebuit să se 
oprească acolo, însă n-o făcu. Fără să se gândească al cui 
putea fi cortul, înaintă cu atâta hotărâre, încât străjile 
socotiră că era ajutorul lui zemberekcibaşi şi-l lăsară să 
treacă. 

lnăuntru era aşa o înghesuială, că nimeni nu-l băgă în 
seamă pe băiat. Tăcut ca un şoarece, Jahan merse în vârful 
picioarelor până într-un colţ aflat dincolo de intrare, 
înghesuindu-se între doi icloglani?*. Pereţi de pânză, perne 
de zarafir, chilimuri în culori ce-ţi luau ochii, tablale doldora 
de bunătăţi, mangaluri, felinare, tămâie cu mirozne dulci. 
Se întrebă dacă ar putea şterpeli ceva pentru căpitanul 
Gareth, însă până şi gândul îl înspăimântă. 

Marele vizir era şi el acolo, cu o pană de stârc la turban. 
Sultanul stătea în capătul cel mai îndepărtat, îmbrăcat într- 


28 Comandant al ortalei de ieniceri care avea în grijă catapultele (în tc., 
în orig.) (n. ed. orig.). 
* Paji. 

98 


- ELIF SHAFAK - 


un caftan de culoarea ambrei, demn ca o statuie. Şedea pe 
un tron înălţat, bătut cu pietre scumpe, putând astfel să 
vadă totul. Şeyhülislam™-ul, aga ienicerilor şi ceilalţi viziri 
se înşiruiră de-o parte şi de alta a sa, dându-şi cu părerea. 
Vorbeau dacă să-şi schimbe sau nu drumul, ca să găsească 
un cot al râului unde pământul era îndeajuns de tare ca să 
ridice un pod. Asta însemna nu numai să piardă săptămâni 
întregi, poate chiar o lună, ci şi vremea prielnică. 

— Milostive stăpâne, zise Lutfi Paşa. E cineva care ar 
putea ridica un pod trainic. 

Când sultanul întrebă cine era acela, Lutfi Paşa îi 
răspunse: 

— Unul dintre oştenii din corpul de strajă. Sinan îl 
cheamă, robul Haseki?! al Măriei Tale. 

Omul fu adus degrabă înăuntru. Se aruncă în genunchi, 
la doar câţiva paşi depărtare de locul unde stătea Jahan. 
Avea fruntea lată, nasul dăltuit, ochii negri şi gravi, 
răspândind parcă linişte în jur. Când i se ceru să se apropie, 
înaintă încet, cu capul plecat, de parcă ar fi mers împotriva 
unui vânt vijelios. După ce i se spuse pentru ce fusese 
chemat, Sinan răspunse astfel: 

— Preanorocite stăpâne, vom ridica podul, cu voia lui 
Allah. 

— După socotelile tale, de câte zile e nevoie ca să fie 
gata? îl întrebă sultanul Soliman. 

Sinan chibzui câteva clipe. 

— De zece zile, stăpâne. 

— Ce te face să crezi că ai să izbândeşti acolo unde alţii 
au dat greş? 

— Stăpâne, ceilalţi, cu cele mai bune gânduri, fără 
îndoială, s-au apucat de îndată să dureze podul. Eu o să-l 
durez întâi în minte şi abia apoi o să-l clădesc din piatră. 


3 Cel mai mare teolog, autoritatea religioasă supremă în unele state 
islamice (în tc., în orig.). 
31 Garda de elită a sultanului, alcătuită din ieniceri care îl însoțeau la 
moschee, la vânătoare etc. 

99 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Oricât de ciudat ar fi fost, răspunsul lui păru să-l 
mulţumească pe sultan. Sinan primi sarcina să ridice podul. 
Se retrase la fel cum venise, fără grabă. Când trecu pe 
lângă Jahan, făcu ceva ce băiatul nu văzuse făcând pe 
nimeni de rangul lui: zâmbi. 

În clipa aia, lui Jahan îi trecu prin minte un gând: dacă 
lucra împreună cu omul acela, putea să se apropie mai 
mult de bogăţiile sultanului Soliman. Toată lumea spunea 
că acesta adusese cufere doldora de galbeni şi giuvaiere ca 
să le împartă celor care se dovedeau neînfricaţi în bătălie. 

— Efendi, aşteaptă! strigă Jahan după ce se strecură 
afară, ajungându-l din urmă pe arhitect. Sunt îmblânzitorul 
elefantului. 

— Ştiu cine eşti, zise Sinan. Te-am văzut îngrijind 
animalul. 

— Chota e mai puternic decât patruzeci de oşteni. Ţi-ar 
putea fi de mare ajutor. 

— Păi, ştii ceva despre clădiri? 

— Am... am lucrat cu un meşter zidar în Hindustan. 

Privindu-l drept în ochi, Sinan chibzui câteva clipe. 

— Ce făceai în cortul marelui vizir? 

— Am intrat pe furiş, răspunse băiatul, de data asta 
spunând adevărul. 

Cutele din jurul ochilor lui Sinan se descreţiră. 

— Elefantul s-ar putea dovedi folositor. Un băiat isteţ şi 
curios ca tine ar putea fi şi el de ajutor. 

Jahan simţi cum îi iau foc obrajii. In viaţa lui nu auzise pe 
cineva spunându-i că e isteţ. Şi uite-aşa, elefantul şi 
cornacul se alăturară oştirii de cioplitori în piatră şi 
începură să lucreze cu străinul acela care se numea Sinan. 


100 


- ELIF SHAFAK - 


Oricât de dornici ar fi fost salahorii să pună umărul la 
treabă, cea dintâi zi se scurse fără să mişte cineva vreun 
deget. La fel şi a doua. Sinan părea să piardă vremea: se 
plimba încolo şi-ncoace pe malul râului, privea în depărtare, 
vâra câte un băț în apă, măsura una-alta, căra hârtii făcute 
sul, mâzgălea numere, desena lucruri la fel de neînţelese 
precum cele de pe hărţile oracolelor. Oştenii începeau să-şi 
piardă răbdarea, întrebându-se ce mai aşteptau. Noaptea, 
prin corturi şi în jurul focurilor umbla vorba că Sinan nu era 
omul potrivit pentru această sarcină. 

In ziua a treia, Sinan îi înştiinţa că aveau să înceapă să 
dureze podul. Spre uimirea tuturor, alesese un loc aflat la 
doi donum” în susul malului, unde Prutul era mai lat. Când 
îl întrebară de ce-i ducea atât de departe, Sinan le 
răspunse că podul putea să fie lung sau scurt, n-avea 
însemnătate, însă picioarele lui trebuiau să fie trainice ca 
granitul. 

Chota căra scânduri şi cofraje de lemn. Împingea 
bolovani ca să apere temelia picioarelor de curgerea 
năvalnică a râului. Că putea să muncească foarte bine şi în 
apă se dovedi de mare ajutor. In apa repede care le 
ajungea până la gât, elefantul era nepreţuit. Foloseau 
butoaie uriaşe, căptuşite pe dinăuntru cu argilă, pe care le 
coborau în fiecare groapă nou săpată. Murdar de noroi şi 
asudat, Jahan trudea cot la cot cu ceilalţi salahori. Nişte 
bărbaţi tare ciudaţi. Duri şi tăcuţi, însă cărora le păsa de 
unul de-ai lor. Duceau mâna dreaptă la inimă de fiecare 
dată când auzeau pe cineva rostind numele profeților Set şi 
Avraam, ocrotitorii zidarilor şi arhitecţilor. Printre ei, Jahan 
se simţea mai în largul lui decât oriunde în altă parte. Ca şi 
ei, găsea o bucurie tainică de a pune piatră pe piatră. La 
zece zile după ce Sinan primise sarcina, isprăviră podul. 

3? Unitate de măsură pentru suprafaţă, egală cu întinderea de pământ 


ce putea fi arată într-o singură zi (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
101 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Călărind pe armăsarul său, sultanul trecu cel dintâi pe 
malul celălalt, ţinând strâns frâiele în mâini. Marele vizir îl 
urmă, apoi şi alţii, printre care şi Lutfi Paşa, care se bucură 
că el îl găsise pe arhitect. Când apropiații sultanului 
ajunseră pe malul celălalt, toată lumea se înveseli. Intreaga 
oştire se apucă să treacă podul, câte şase oameni odată. Ici 
şi colo se auzeau rugăciuni murmurate - oameni cărora nu 
le era frică de vărsarea de sânge erau înspăimântați de 
apă. Când le veni rândul, Jahan şi Chota se îndreptară către 
pod, dar subasi” îi opri. 

— Animalul trebuie să aştepte. E prea greu. 

Sinan le veni în ajutor. 

— Efendi, podul ăsta poate ţine, la nevoie, şi cincizeci de 
elefanţi. 

Atunci subaşi încuviinţă. 

— Dacă spui dumneata... 

Sinan se întoarse spre cornac, zicând: 

— Vino, am să trec şi eu podul odată cu voi. 

Astfel trecură podul împreună, elefantul venind greoi în 
urma lor. 

Când ajunseră pe malul celălalt, Sinan fu chemat 
degrabă în altă parte. luţi pasul. Fiindcă nu i se zisese să 
rămână pe loc, Jahan îl urmă, la fel şi Chota. 

Dinaintea lor, dregătorii de vază se sfătuiau ce să facă cu 
podul după ce oştirea se retrăgea. Cercetându-le chipurile, 
Jahan îşi dădu seama că spiritele se încinseseră. Lütfi Paşa 
voia să ridice un foişor şi să pună o orta să păzească podul. 
Marele vizir şi beilerbeiul Rumeliei, Sofu Mehmet Paşa, nu 
puteau să cadă deloc la învoială, aşa că hotărâră să se 
sfătuiască şi cu arhitectul. 

— Cinstiţi dregători, dacă ridicăm un foişor, duşmanii o 
să pună stăpânire şi pe foişor, şi pe pod, zise Sinan. Ar 
putea să ne atace din urmă. 

— Ce ne sfătuieşti? întrebă marele vizir. 


33 Titlu ce corespunde diferitelor poziţii superioare din ierarhia otomană 
(în tc., în orig.). 
102 


- ELIF SHAFAK - 


— L-am făcut cu mâinile noastre, îl putem nimici cu 
mâinile noastre, răspunse Sinan. Când ne întoarcem, o să 
ridicăm altul. 

Lutfi Paşa, care îl adusese pe Sinan în faţa Divanului şi se 
aştepta la supunere din partea lui, se mânie. 

— Laşule! Ţi-e teamă c-ai să fii pus să păzeşti foişorul! 

Sinan se albi la faţă, însă, când vorbi, păru netulburat. 

— Cinstiţi dregători, sunt ienicer. Dacă sultanul îmi 
porunceşte să ridic un foişor şi să-l păzesc, o să fac 
întocmai. Dar mi-aţi cerut să vă spun cinstit ce cred şi am 
făcut întocmai. 

În tăcerea care se aşternu, beilerbeiul zise: 

— Păi, şi arabii dau foc corăbiilor lor. 

— Asta nu e o corabie şi noi nu suntem beduini! răbufni 
Lütfi Paşa, aruncându-i lui Sinan o privire de gheaţă. 

Intâlnirea se încheie fără să se întrevadă vreo soluţie. 
Ceva mai târziu în aceeaşi după-amiază, sultanul - care 
fusese înştiinţat despre gâlceavă - îi vesti ce hotărâre 
luase. Se pare că ţinuse seamă de părerea lui Sinan şi nu 
de-a lui Lutfi Paşa. Podul urma să fie nimicit. 


Să dărâme podul era mai uşor decât să-l ridice, află 
Jahan curând. Totuşi îl duru să vadă năruindu-se pietrele pe 
care ei trudiseră din greu să le adune şi să le aşeze una 
peste alata. Nu era deloc de-aceeaşi părere cu Sinan. Cum 
putea să-l sfătuiască pe sultan să dărâme podul, de parcă 
sudoarea frunţilor lor n-ar fi însemnat nimic pentru el? 

Când prinse prilejul să vorbească cu Sinan, cornacul 
începu să se bâlbâie: 

— Efendi, iartă-mă, dar nu înţeleg în ruptul capului de ce 
faci asta. Am muncit cu toţii din greu. 

— O să muncim şi mai din greu data următoare. 

— Da, dar... cum poţi să spui cu atâta uşurinţă: „Haideţi 
să-l dărâmăm”? Asta nu te întristează? 

Sinan îl privi pe băiat de parcă s-ar fi cunoscut din alte 
vremuri. 


103 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Primul meu învăţător a fost tata, îi răspunse. Era cel 
mai bun tâmplar din ţinut şi el m-a învăţat de toate din 
copilărie. De fiecare Zatik** postea vreme de patruzeci de 
zile. Între timp îmi cerea să cioplesc un miel din lemn. Apoi 
îmi spunea că nu e cioplit destul de bine şi mi-l lua. „L-am 
făcut aşchii”, îmi zicea mai târziu. „Apucă-te şi fă altul.” Îmi 
era ciudă pe el, însă mieii mai au început să fie din ce în ce 
mai bine ciopliţi. 

Pe Jahan îl strânse în spate, fiindcă îşi aminti de tatăl lui 
vitreg, O dată, bărbatul râsese de cuptorul pe care-l clădise 
pentru mama lui în curtea din spate. Acum, ani mai târziu, 
nu se miră să vadă că mânia pe care-o simţise atunci era 
încă înrădăcinată adânc în inima lui. 

Neştiind ce-i trecea prin minte băiatului, Sinan urmă: 

— Când tata a murit, am găsit un cufăr în coliba lui. 
Înăuntru erau toţi mieii pe care-i cioplisem în copilărie. Tata 
îi păstrase pe toţi. 

— Inţeleg din asta că a făcut din dumneata un cioplitor 
mai bun, dar te-a rănit. 

— Uneori, pentru ca sufletul să-şi ia avânt, inima trebuie 
să fie frântă, fiule. 

— Nu pricep, efendi. Mie nu mi-ar plăcea să-mi strice 
cineva munca. 

— Ei, ca să dobândeşti pricepere, trebuie să dărâmi tot 
atât cât clădeşti. 

— Atunci n-ar mai rămâne nicio clădire în întreaga lume, 
îndrăzni Jahan să spună. Totul ar fi şters de pe faţa 
pământului. 

— Nu dărâmăm clădirile, fiule. Ci doar dorinţa noastră 
de-a le avea în stăpânire. Numai Dumnezeu e stăpânul. Al 
pietrei şi al meşteşugului. 

— Nu pricep, zise iar Jahan, însă de data asta nu atât de 
tare. 


34 Paşte armenesc (n. ed. orig.). 
104 


- ELIF SHAFAK - 


Acolo, pe malul Prutului, îşi lăsară în urmă sudoarea, 
credinţa şi munca zăcând în ruine din care n-aveai cum să 
ghiceşti ce pod mândru se înălţase odată în acel loc. 


105 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Noaptea de dinaintea bătăliei, nu cele de după, a rămas 
săpată în inima lui Jahan - când era încă întreg, neatins şi 
ar fi rămas aşa dacă lumea era altfel. Stătea întins pe 
salteaua lui de paie, gândindu-se la Mihrimah. Nu se putea 
opri. Ochii lui o vedeau, cu de la sine putere, pieptănându- 
şi părul sau plimbându-se prin grădinile cu trandafiri, 
zâmbetul ei se ivea pretutindeni. Urechile lui îi auzeau 
glasul. Nu avea nicio putere asupra simţurilor sale, care o 
făceau să se înfiripe din văzduh. 

După asfinţit, în inimile oştenilor din tabără se cuibări 
neliniştea. Până se lăsă de-a binelea întunericul, în aer 
plutea un soi de îndoială, atât de vie încât o puteai atinge. 
Toţi oştenii din tabără, oricât de mari sau mici în rang, ştiau 
în adâncul inimii că s-ar putea să privească pentru ultima 
oară cerul spuzit de stele. Mâine, la răsăritul soarelui, 
simțind în nări mirosul duşmanilor, niciunul n-avea să 
şovăie să facă ce era de făcut. Dar acum stăteau pe un 
tărâm aflat la mijloc de credinţă şi îndoială, cutezanţă şi 
laşitate, statornicie şi trădare. 

O presimţire le zdruncina nervii. Nu în blestemata aia de 
vale mohorâtă îşi doreau să moară, să le fie trupurile 
sfârtecate de hoitari, oasele împrăştiate fără vreo lespede 
de mormânt şi stafiile lor să bântuie în veci. Mai bine 
îngropaţi într-un cimitir liniştit, cu chiparoşi şi trandafiri 
înfloriţi, unde ţărâna îi cunoştea, unde oamenii le ştiau 
numele şi rosteau o rugăciune-două pentru sufletul lor. 
Nădejdea biruinţei şi prăzii era dulce, însă viaţa era parcă 
mai dulce. Mulţi se gândeau în taină să pună şaua pe un cal 
şi s-o ia la sănătoasa, de parcă, neavând cum să se 
întoarcă acasă, puteau să se ducă oriunde. 

Deşi tobele sunau retragerea pentru noapte, oştenii nu 
izbuteau să adoarmă. Şoaptele lor răzbăteau din corturi pe 
când îşi istoriseau poveşti, îşi împărtăşeau taine, îşi făceau 
făgăduieli sau murmurau rugăciuni. Trecând pe lângă cortul 

106 


- ELIF SHAFAK - 


uriaş al tunarilor, Jahan dădu peste un grenadier care cânta 
într-o limbă necunoscută. lenicerii erau de prin toate 
părţile, iar între ei se aflau şi fii ai Balcanilor şi Anatoliei. 
Amintirile din viaţa lor de odinioară fuseseră încuiate într- 
un sipet, iar cheia fusese aruncată. Totuşi, în clipe ca 
acestea, când se aflau faţă-n faţă cu moartea, sipetele se 
deschideau singure şi dădeau la iveală frânturi din 
copilărie, ca un vis pe care-l avuseseră, însă nu-i putuseră 
da de cap. 

Prefăcându-se că face rost de mâncare pentru elefant, 
Jahan colinda prin tabără cu o găleată în mână. Dădu peste 
dervişi care se roteau în cercuri, cu mâna dreaptă deschisă 
către cer şi mâna stângă întoarsă spre pământ, primind şi 
dând, morţi pentru toată lumea şi totuşi poate mai vii decât 
mulţi alţii. Se uită cum musulmanii evlavioşi se rugau pe 
covoraşele lor, cu o urmă roşie pe frunte de-atâtea 
plecăciuni. Întâlni un tufecciu ce ţinea într-o cutie la 
chimir un scorpion care, zicea el, l-ar fi înţepat dacă ar fi 
căzut în mâinile păgânilor. Îi auzi pe ieniceri înjurând cu 
glas scăzut, o ceartă între ortaci ce avea să uitată a doua zi 
dimineaţă. Văzu târfe care, cu toate că primiseră porunci să 
nu lucreze în noaptea de dinainte de bătălie, se plimbau 
printre corturi. În noaptea asta câştigau cel mai bine, 
fiindcă mulţi bărbaţi aveau nevoie de dezmierdările lor. 

Înaintea lui mergeau trei târfe, cu chipurile pe jumătate 
ascunse sub mantii. Curios, ca întotdeauna, Jahan se ţinu 
după ele. Una dintre femei - tânără, mlădie, îmbrăcată ca o 
evreică - se opri şi privi în urmă. 

— Viteazule oştean, îl întrebă nespus de blând, nu dormi? 

— Nu sunt oştean, îi răspunse Jahan. 

— Dar eşti viteaz, sunt sigură. 

Jahan ridică din umeri, neştiind ce să spună. 

Zâmbetul de pe buzele ei se lăţi. 

— Lasă-mă să te văd. 


55 Armurier. 
107 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


La atingerea ei, Jahan se înfioră. Ea îşi încolăci braţul pe 
după al lui, apucându-l atât de strâns de mână, că băiatul 
nu şi-o putu trage din strânsoarea ei. Degetele îi erau 
catifelate. Trupul îi mirosea a fum de lemn şi iarbă umedă. 
Încercând să ascundă tremurul ce-l cuprinsese, Jahan se 
eliberă. 

— Nu pleca, se rugă ea, ca o iubită cu inima frântă. 

Rugămintea ei era aşa de neaşteptată şi de nevinovată, 
că Jahan rămase uimit. Când se porni să meargă, ea se ţinu 
pe urmele lui, fâşâitul rochiei ei amintindu-i de fâlfâitul 
aripilor de porumbei pe streşini. Jahan privi drept înainte, 
de parcă noaptea ar fi închis în ea o ghicitoare pe care 
trebuia s-o dezlege, şi merse mai departe. Se făcea târziu 
şi era primejdios să se plimbe prin tabără cu o târfă pe 
urme. Fără tragere de inimă, se îndreptă spre cortul lui. 

Înăuntru erau trei rândaşi. 

— Hei, indianule, ce ne-ai adus? zise unul dintre ei. O 
gazelă, aşa-i? 

— A venit singură, răspunse Jahan mugşcător. 

Tăcură o clipă, chibzuind ce să facă. Rândaşul cel mai în 
vârstă, care avea o pereche de cizme frumoase de dat la 
schimb, o pofti pe târfă în patul lui. 

Jahan, prefăcându-se nepăsător, se retrase într-un colţ şi 
îşi desfăcu salteaua de paie. Somnul nu voia să se lipească 
de el. Chipul i se schimonosi înciudat în vreme ce asculta 
gemetele şi gâfâielile de-alături. Când crezu că totul se 
isprăvise în sfârşit, se propti într-un cot şi se uită în jur. La 
lumina slabă a unei lumânări îi zări, el legănându-se 
deasupra ei, ea zăcând nemişcată dedesubt, nepăsătoare 
parcă, cu ochii larg deschişi ţintuind umbra unui lucru ce nu 
era acolo. Se întoarse pe-o parte. Privirile li se întâlniră. In 
ochii femeii întrezări întreaga ei lume. În singurătatea ei o 
recunoscu pe-a lui. Se simţi slăbit, ameţit, pământul parcă 
se clătina sub făptura lui. In clipa aceea, Jahan descoperi - 
fără voie - o putere nestăpânită ce îi mocnea în suflet. 
Firea lui avea o latură întunecată, o pivniţă tainică sub casa 


108 


- ELIF SHAFAK - 


sufletului în care nu coborâse niciodată, deşi simţise 
întotdeauna că se află acolo. 

Sări în picioare, îndreptându-se cu paşi mari către 
rândaşul care nu-l văzu decât când era prea târziu. Il 
împinse de pe ea şi îl pocni zdravăn, un pumn care îl făcu 
pe bărbat să se rostogolească pe jos, cu toate că, la drept 
vorbind, îl durea pe Jahan mai tare pumnul decât pe rândaş 
bărbia. Mai degrabă uluit decât furios, acesta clipi 
holbându-se la băiat. Se strâmbă dispreţuitor când pricepu 
ce se întâmplase şi lăsă să-i scape un chicotit. Ceilalţi 
rândaşi i se alăturară. Jahan se uită la târfa şi văzu că şi ea 
râde. 

Cuprins de un tremur nestăpânit, se strecură afară din 
cort, simțind dintr-odată nevoia să-l vadă pe Chota, care 
era întotdeauna blând şi iubitor şi, spre deosebire de 
oameni, n-avea pic de răutate sau de înfumurare în suflet. 

Ca de obicei, animalul moţăia de-a-n picioarelea. Nu 
dormea mai mult de câteva ore în fiecare zi. Pe când îi 
schimba apa şi cerceta dacă mai are de mâncare, Jahan o 
vedea cu ochii minţii pe târfă - atingându-l, ţinându-se 
după el, întinsă pe salteaua murdară, pe jumătate 
despuiată. Totuşi, când se trânti pe o grămadă de paie şi 
închise ochii, în minte i se ivi iar Mihrimah aplecându-se să- 
i dea o sărutare. Îi deschise la loc, speriat şi ruşinat că 
îndrăznise să se gândească la ea în felul acesta. Ea e o 
femeie de viţă aleasă, nu ca târfa aia trecută, apărută de 
nicăieri. Dar, oricât s-ar fi străduit, nu putea nici să şi-o 
scoată din minte pe târfă, nici să nu mai viseze la prinţesă. 

A doua zi dimineaţă, la răsărit, îl treziră murmurele 
rugăciunilor. Rândaşii se sculaseră şi erau pregătiţi. Jahan 
le cercetă chipurile căutând vreo urmă de vinovăţie sau 
vreun semn de oboseală. Nimic. Ca şi când noaptea trecută 
nici n-ar fi existat. 

Înceată şi nesuferită fusese pregătirea pentru război. 
Bătălia în sine se desfăşură cu cea mai mare iuţeală - sau 
aşa i se păru lui Jahan. Auzi un huruit cumplit, mai întâi în 
depărtare, apoi tot mai aproape. Duşmanul nu mai era o 

109 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


umbră întunecată: avea un chip - de fapt, o mie de chipuri 
care îi pândeau de sub coifuri. De pe spinarea elefantului, 
Jahan îşi plimbă privirea peste câmpul de luptă. Departe în 
faţă, unde cele două oştiri se ciocneau, culorile se topeau 
într-un şuvoi plumburiu. Scântei se aprindeau şi se 
stingeau, se aprindeau şi se stingeau, când trupurile se 
izbeau unele de altele. Oriunde întorcea ochii, zărea metal 
li carne; sulițe, săbii şi cuțite; trupuri năpustindu-se înainte, 
clătinându-se, căzând. 

Zarva era asurzitoare. Tropotul potcoavelor de fier, 
zăngănitul metalului,  bubuitul  catapultelor;  ţipetele, 
horcăielile, numele lui Allah strigat fără încetare. Luptau 
pentru sultan. Luptau pentru Allah Atotputernicul. Dar şi 
pentru orice nedreptate care li se făcuse din copilărie, 
pentru loviturile de bici şi de nuia, pentru pumnii, picioarele 
şi palmele pe care le înduraseră. Sângele curgea în valuri 
pe pământ, care îl sugea în petice negre precum catranul. 
Fornăind pe nări şi făcând spume la gură, caii galopau, cu 
călăreţii ridicaţi în şa. Nori de fum se înălţau până departe. 
Deşi era doar jumătatea după-amiezii, lumina pălea deja, 
iar cerul se acoperea de o perdea de fum. 

Buimăcit şi înfuriat, Chota tropăia în stânga şi-n dreapta, 
stingherit de armura din metal uriaşă, cu care încă nu-şi 
deprinsese trupul. Fildeşii îi fuseseră ascuţiţi ca nişte 
tăişuri. Jahan încercă să-i vorbească, însă vorbele îi erau 
acoperite de larma din jur. Cu coada ochiului, zări o 
mişcare. Un frânc vânjos, cu arbaleta pe umăr, se îndrepta 
împleticit spre un ienicer care, după ce se împiedicase şi-şi 
scăpase sulița, zăcea în ţărână, încă năuc. lenicerul se feri 
de prima lovitură de sabie, însă următoarea îi străpunse 
umărul. Într-o clipită, Jahan îl cârmi pe Chota înspre el. 
Elefantul se izbi în frânc şi îl ridică în aer, cu fildeşii 
împlântaţi în pântecul lui. 

— Gata, Chota! strigă Jahan. Dă-i drumul! 

Elefantul îl ascultă, lăsându-l jos o clipă pe oşteanul care 
răcnea. Dar îl ridică îndată la loc, înfigându-şi fildeşii în 
pieptul lui. Frâncului îi ţâşni sângele pe gură, iar în ochi 

110 


- ELIF SHAFAK - 


avea o privire mirată, de parcă nu i-ar fi venit să creadă că- 
şi afla moartea în colții unui animal. Jahan îl privi îngrozit, 
dându-şi seama abia acum că nu-l strunise niciodată pe 
Chota, ci Chota îl strunise pe el. 

După asta, băiatul se simţi tot mai mult ca un privitor. 
Elefantul se avântă spre rândurile duşmane, înşfăcând 
oşteni, ridicându-i în fildeşi şi apoi aruncându-i. Zdrobi doi 
frânci sub greutatea lui. Cu unul dintre oşteni se jucă mai 
mult, ca o pisică cu un şoarece, de parcă ar fi vrut să-l facă 
să sufere mai abitir. Se năpusti şi spre un ienicer, 
nevăzând, nefăcând nicio deosebire între prieteni şi 
duşmani. Numai norocul făcu ca acesta să nu fie călcat în 
picioare. 

Da, bătălia se desfăşură cu cea mai mare iuţeală, deşi pe 
urmă Jahan avea s-o trăiască iar în minte de o mie de ori. 
Morţile la care fusese martor fără să le vadă, ţipetele care-i 
trecuseră pe lângă urechi fără să le-audă îi năvăleau înapoi 
în cap. Chiar şi zeci de ani mai târziu, când era deja bătrân, 
Jahan avea să se trezească amintindu-şi amiaza aceea: un 
scut mânjit de sânge în noroi, o săgeată arzând, cu fâşii de 
carne prinse de ea, un cal spintecat şi întotdeauna, undeva, 
dincolo de vălul timpului, chipul târfei pe când râdea de el. 

Mai mult, în mijlocul mării de flăcări, zări un oştean 
clătinându-se, cu chipul parcă cioplit, cu pântecul străpuns 
de-o suliță. Jahan îl recunoscu pe ienicerul cu care se 
împrietenise pe drum. 

— Opreşte-te, Chota, strigă. Pune-mă jos! 

Elefantul nu-l ascultă defel. Fără să se gândească prea 
mult, Jahan sări de pe spinarea animalului, căzând urât pe- 
o parte. Ajunse la ienicer, care se prăbuşise deja în 
genunchi. Îşi ţinea degetele împreunate, de parcă ar fi 
strâns o funie invizibilă. Îl podidise sângele pe nas, câteva 
picături stropindu-i talismanul de la gât. Jahan îşi dădu jos 
haina de cornac şi i-o apăsă pe rană, din care se iţea vârful 
suliţei. Se aşeză lângă el, ţinându-i mâna între ale lui, în 
timp ce pulsul îi zvâcnea tot mai slab. 


111 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


lenicerul zâmbi: n-aveai cum să-ţi dai seama dacă 
zâmbea pentru că se simţea uşurat să vadă o faţă 
cunoscută ori pentru că îl lua pe Jahan drept altcineva. 
Clănţănind din dinţi, bâigui ceva nedesluşit. Jahan se aplecă 
şi ascultă, răsuflarea lui încălzind obrazul bărbatului. 

— Lumina... ai... văzut-o? 

Jahan dădu scurt din cap. 

— Am văzut-o. E minunată. 

O urmă de alinare trecu peste chipul ienicerului. Trupul i 
se îngreună, gura i se căscă, ochii îi rămaseră deschişi, însă 
aţintiţi la un nor care pierise deja. 


Mai târziu, când totul se terminase şi oştirea otomană 
ieşise biruitoare, Jahan nu se putu hotărî să ia parte şi el la 
zaiafet. Târşâindu-şi istovit picioarele, se îndepărtă de 
tabără şi se pomeni în mijlocul câmpului de bătălie. Era un 
lucru cu totul nesăbuit. Nu avea nicio armă la el, în afară de 
un hanger pe care nu ştia dacă e în stare să-l folosească. 
Totuşi o apucă greu prin valea învăluită în ceaţă, croindu-şi 
drum prin câmpul înţesat de leşuri care cu doar câteva 
ceasuri în urmă fuseseră fii, soţi sau fraţi. Simţea că locul 
acela, cu umbrele şi fumul lui, era sfârşitul lumii cunoscute 
şi că, dacă mergea mai departe, avea să cadă peste 
margine. Ştia că Chota era lihnit de foame şi îl aştepta să-i 
aducă mâncare şi apă. Dar ultimul lucru pe care şi-l dorea 
era să vadă elefantul. 

De vreo câteva ori călcă pe o moviliţă moale ici şi colo, 
doar ca să descopere că era coapsa sau mâna retezată a 
vreunui om. Duhoarea era cumplită. Zgomotele de pe 
câmpul de bătălie se auzeau ciudat: trosnetul lemnului 
arzând, tropotul cailor fără stăpân şi, de cine ştie unde, 
gemetele oştenilor încă în viaţă. 

Durerea când se abătu asupră-i, nu semăna cu nimic din 
ce încercase înainte. Se pipăi, însă nu izbuti să găsească 
nimic. Era în capul lui, în mădularele lui. Nu putea să spună 
unde-l durea, fiindcă durerea se tot muta, ba măcinându-i 


112 


- ELIF SHAFAK - 


oasele, ba strângându-i măruntaiele. Se încovoie de spate 
şi vărsă tot ce mâncase. 

Mânat de un simţ nebunesc, îşi croi drum pe câmp, cu 
tălpile tot o rană, cu picioarele grele ca bârnele, cu fruntea 
brobonită de sudoare, până găsi un copac bătrân şi 
noduros lângă care să se aşeze. O orta de băieşi otomani 
săpa în depărtare o groapă uriaşă. După aceea, avea să 
aleagă morţii şi să-i îngroape pe-ai lor. Ce urma să se 
întâmple cu leşurile frâncilor nu ştia. Era atât de cufundat 
în gânduri, încât nu auzi paşii apropiindu-se. 

— Indianule, zise un glas îndărătul lui. Ce faci aici? 

Icnind, Jahan se întoarse. 

— Meştere Sinan! 

— N-ar trebui să te afli aici, fiule. 

Băiatului nu-i trecu prin minte că nici Sinan n-ar trebui să 
se afle acolo. Zise, cerându-şi parcă iertare: 

— Nu vreau să mă mai întorc. 

Bărbatul îi cercetă ochii umflaţi, chipul tulburat. Se aşeză 
încet lângă el. Soarele apunea, o urmă stacojie în zare. Un 
stol de berze trecu pe deasupra, îndreptându-se spre ţările 
calde. Jahan începu să plângă. 

Scoţând un briceag de la chimir, Sinan tăie o bucată 
dintr-un buştean din preajmă. Pe când o cioplea, se apucă 
să vorbească despre Agirnas, satul unde se născuse - 
câmpurile împrejmuite cu garduri vii, bisericile greceşti şi 
armeneşti fără clopote şi vânturile îngheţate care vâjâiau 
ca nişte cântece triste; supa de iaurt pe care maică-sa le-o 
dădea s-o mănânce rece vara şi fierbinte iarna; bruma de 
dulgherie pe care o învățase de la taică-său, pentru care 
până şi cea mai mică aşchie de lemn era vie şi respira. 
Devenind ienicer şi musulman când avea douăzeci şi unu 
de ani, se alăturase Ordinului lui Haci Bektaş, numit aşa 
după dervişul care era ocrotitorul ortalelor de ieniceri, şi 
luase parte la bătălie după bătălie: în Rodos, Belgrad, Iran, 
Corfu, Bagdad şi, cea mai sângeroasă dintre toate, la 
Mohâcs. Văzuse viteji dând bir cu fugiţii şi mototoli 
prefăcându-se în zmei. 

113 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Elefantul meu... zise Jahan când îşi recapătă glasul. 
Olev şi cu mine l-am învăţat să ucidă. Acum a ucis o 
grămadă de oameni. 

Sinan se opri din cioplit. 

— Nu fi supărat pe animal. Nu te învinovăţi. 

Băiatul tremură, căci dintr-odată i se făcuse frig. 

— Când am ridicat podul acela, m-am simţit folositor, 
efendi... Mi-aş fi dorit să fi rămas acolo. 

— Când faci lucrurile din inimă, simţi un râu curgând prin 
tine, o bucurie. 

— Cine-a zis asta? 

— Un poet, un om înţelept. (Sinan puse mâna pe fruntea 
băiatului. Ardea.) Spune-mi, ti-ar plăcea să clădeşti alte 
lucruri? 

— Da, mi-ar plăcea nespus, răspunse Jahan. 

Când se lăsă întunericul, se întoarseră în tabără. Pe la 
jumătatea drumului, dădură peste un cal înşeuat care 
tropotea de capul lui, fără călăreț. Sinan îl puse pe Jahan să 
se suie în şa şi duse calul de dârlog până în tabără. II luă pe 
Jahan în cortul lui şi le spuse rândaşilor să se îngrijească de 
elefant cât se odihnea băiatul. 

Arzând de fierbinţeală, Jahan căzu într-un somn dureros 
de îndată ce se întinse. Sinan rămase lângă el, punându-i 
cârpe înmuiate în oţet pe faţă şi pe braţe şi cioplind mai 
departe. In zori, când băiatului îi scăzu febra, Sinan îi 
desfăcu pumnul încleştat, îi aşeză în palmă un dar şi plecă. 
Dimineaţă, când se trezi, leoarcă de sudoare, dar altminteri 
nevătămat, Jahan se pomeni ţinând în mână un elefant de 
lemn. Pe faţă, în loc de fildeşi ascuţiţi, aducători de moarte, 
avea două flori. 


114 


- ELIF SHAFAK - 


Oraşul îşi aştepta oştirea. Încă din zori, oamenii se 
revărsau din case, umplând străzile şi pieţele precum 
şurup**-ul gros şi dulceag. Căţărându-se în copaci, suindu- 
se pe acoperişuri, înghesuindu-se oriunde găseau puţin loc 
de-a lungul drumului de la Poarta Adrianopol până la serai, 
mii de oameni se arătau dornici să-i întâmpine pe biruitori. 
Istanbulul, cu străduţele şerpuitoare, galeriile şi bazarurile 
sale acoperite, îşi pusese cele mai bune veşminte şi era, de 
data asta, numai zâmbete. 

— Vine-oştenii!... strigă un puşti care se urcase pe un 
havuz. 

Vorbele lui, mici valuri pe oglinda unui iaz, se întinseră 
ajungând la limanurile mulţimii şi de-acolo înghesuindu-se 
iar spre mijloc - schimbate de-a lungul drumului. Când 
puştiul auzi ecoul vorbelor sale, acestea sunau cu totul 
altfel: „Sultanul împarte parale!” 

Orăşeni cu inimile pline de bucurie şi mândrie, negustori 
cu pungile cusute în tivuri, vânzători de ficat cu fâşii de 
carne atârnate în ţepuşe şi pisici fără stăpân pe urme, sufiţi 
cu toate cele nouăzeci şi nouă de nume ale lui Dumnezeu 
pe buze, scribi cu pete de cerneală pe degete, milogi cu 
castroane atârnate de gât, pungaşi cu mâini la fel de 
sprintene ca veveriţele, călători din Frangistan” cu priviri 
uluite şi iscoade venețiene cu vorbe mieroase şi zâmbete 
viclene - toţi se traseră mai aproape, dornici să vadă. 

Peste ceva timp, spahiii trecură pe sub arcul porţii cu 
toate însemnele lor, mânându-şi caii care mergeau la trap 
de sărbătoare de-a lungul drumului mare, mărginit de 
salcâmi. In urma lor, călare pe un cal cu sânge arab, 
înveşmântat într-un caftan de culoarea azurului şi cu un 
turban atât de înalt pe cap, încât putea uşor zăpăci o barză 


36 Sirop foarte răspândit în Orientul Mijlociu (n. ed. orig.). 
37 Nume dat de musulmani şi persani Europei latine în Evul Mediu şi în 
epocile de mai târziu. 

115 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


aflată în căutarea unui loc de cuib, venea Soliman 
Magnificul. Un icnet se ridică din mulţime, amestecându-se 
cu rugăciunile şi linguşirile. Petale de trandafir pluteau în 
aer, împrăştiate de la sute de ferestre şi balcoane. 

După şiruri-şiruri de oşteni în armură, unii pe jos, alţii 
călare, alţii ducându-şi caii de dârlog, veneau elefantul şi 
cornacul. Mai întâi, lui Jahan i se poruncise să şadă pe 
grumazul elefantului şi să lase howdah-ul pentru aga 
ienicerilor. Dar, după câţiva paşi, omul ceru să fie dat jos, 
pământiu la faţă. Deşi deprins cu năvălnicia de toate 
felurile, legănarea elefantului se dovedi totuşi prea mult 
pentru nobilul otoman. Aşadar, Jahan se ascunse în 
howdah, ca un prinţ surghiunit care se întoarce acasă după 
ani întregi petrecuţi prin străinătăţuri. Era un simţământ 
ciudat şi plăcut. Pentru întâia oară după atâtea zile uită de 
câmpul de bătălie şi de duhoarea de moarte care îi intrase 
în piele. 

Curând deveni limpede că elefantul alb atrăgea toate 
privirile. Nimeni, în afară de sultan, nu mai fu întâmpinat cu 
atâta căldură şi preţuire. Din toate părţile, oamenii arătau 
spre Chota, făcând din mână, bătând din palme. Un croitor 
arunca panglici cu funde, o ţigăncuşă îi trimise o sărutare, 
chicotind; un derbedeu căzu de pe care se suise încercând 
să atingă fildeşii elefantului. Pe când Chota înainta 
sprinten, legănându-şi coada în dreapta şi-n stânga, 
înviorat de primirea călduroasă, Jahan aluneca şi el năucit 
pe deasupra mulţimii. Nu se mai simţise nicicând aşa de 
însemnat, desfătându-se la gândul că venirea lui în oraş, 
dacă nu chiar venirea lui pe lume, umplea un gol aparte. Cu 
obrajii îmbujoraţi de plăcere, le făcea şi el cu mâna celor 
care-i priveau. 

La menajerie, Chota se pomeni întâmpinat ca un erou. Se 
hotări că n-avea să fie trimis la vreo altă menajerie din 
oraş. Urma să rămână acolo, în serai. Primi de două ori mai 
multă mâncare şi îngăduinţa de-a face baie, în fiecare 
săptămână, în iazul cu nuferi din capătul îndepărtat al curţii 
- un privilegiu de care nu se mai bucurase niciun alt animal 

116 


- ELIF SHAFAK - 


sălbatic. Nici unuia nu i se mai îngăduise să părăsească 
menajeria. 

Treptat, Jahan îl iertă pe elefant pentru felul în care se 
purtase pe câmpul de luptă. li acoperi fildeşii ascuţiţi ca 
nişte tăişuri de hanger cu două mingi de mătase şi îi făcu 
chiar el o manta nouă. Îi împodobi marginile cu clopoței de 
argint şi cusu pe ea mărgele albastre, ca să fugă deochiul. 
Serile treceau pe nesimţite, liniştite şi molatice. Erau zile 
fericite - însă, aşa cum se întâmplă adesea cu zilele 
fericite, aveau să fie preţuite abia după ce trecuseră. 


Câteva zile mai târziu, pe când Jahan curăța hambarul, 
Olev, îmblânzitorul de lei, se ivi lângă el. 

— Cineva ţi-a trimis un răvaş, îi zise. 

— Cine? întrebă Jahan cu glasul frânt. 

— Nu l-am văzut pe ins cu ochii mei. | l-a lăsat paznicului 
ca să ţi-l dea ţie, mi s-a zis. 

Spunând astea, Olev scoase o bucată de pergament 
împăturit. 

— Nu ştiu să citesc, zise Jahan repede, nădăjduind ca 
asta să-l apere de ce scria în răvaş. 

Nu era tocmai adevărat. Cu ajutorul lui Taras Siberianul, 
începuse să buchisească literele. După ce le descoperise 
taina, citise anevoie de prin cărţi, însă scrisul de mână i se 
părea greu de desluşit. 

— N-ai nimic de citit, l-am desfăcut şi m-am uitat, îl 
încredinţă Olev. 

Jahan luă bucata de pergament şi o despături. Pe pielea 
moale se întindea un desen. Un elefant, destul de prost 
desenat, totuşi un elefant, şi în spinarea lui, un băiat cu 
urechi clăpăuge. Animalul avea zugrăvit un zâmbet pe faţa 
fără formă, iar inima băiatului era străpunsă de o ţepuşă. 
Trei stropi picurau din capătul ei. Numai aceştia erau 
colorați, într-un roşu întunecat, fiindcă erau făcuţi cu sânge. 

— Nu ştiu ce înseamnă, zise Jahan cu fălcile încleştate şi 
împinse răvaşul deoparte. 


117 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


—Bine, urmă Olev după câteva clipe. Atunci o să-l 
distrugem şi n-o să pomenim nimănui despre el. Dar, 
oricine-o fi omul acesta, ar trebui să te gândeşti ce-o să faci 
dacă apare aici. Zidurile seraiului sunt înalte, însă nu destul 
de înalte ca să te apere de rău. 


118 


- ELIF SHAFAK - 


A doua oară când sultana vizită menajeria, în purtarea ei 
faţă de elefant era ceva care nu fusese acolo înainte: o 
urmă de încuviinţare, aproape de preţuire. Rochia ei foşni 
iar, Jahan se aruncă iar la pământ, însoţitoarele ei 
aşteptară iar deoparte atât de tăcute că ar fi putut înceta 
până şi să respire. Şi Mihrimah privi iar totul cu un zâmbet 
reţinut. 

— Se zice că elefantul tău a fost neînfricat, glăsui Hürrem 
fără să arunce măcar o privire spre cornac. 

— Da, Inălţimea Ta. Chota a luptat bine, răspunse Jahan. 

Nu-i spuse că animalul străpunsese o grămadă de oşteni 
şi nici că se simţea încă vinovat că-l învățase să facă asta. 

— Hmm, nu şi tu, din câte-am auzit. E adevărat că te-ai 
speriat şi-ai fugit, după care te-ai întors tremurând de frică? 

Jahan se făcu pământiu la faţă. Cine-ar fi putut să 
şoptească asemenea lucruri pe la spatele lui? Citindu-i 
gândurile dintr-o privire, Hurrem spuse: 

— Păsările... Porumbeii îmi aduc veşti de peste tot. 

Oricât încercă să rămână nepăsător, Jahan crezu ce-i 
spusese. Cu ochii minţii, văzu păsările din aviariu zburând 
departe, în înaltul cerului, purtând în ciocuri bârfe 
delicioase pentru sultană. 

— Am auzit şi că oamenii au prins drag de elefantul tău. 
Toţi îl iubesc. Au bătut din palme când s-a ivit fiara albă, 
mai abitir decât când a apărut aga ienicerilor. 

Hürrem tăcu, aşteptând ca băiatul să-i pătrundă vorbele. 
Jahan ştia că e adevărat. Nici măcar marile căpetenii nu 
fuseseră potopite cu atâta dragoste ca Chota. 

Între timp, Hărrem urmă: 

— M-am tot gândit... Fiii noştri, cei doi prinți, vor fi tăiaţi 
împrejur. Se va ţine o sărbătoare cum nu s-a mai văzut. Cu 
mare alai. 

Jahan se întrebă stânjenit încotro duceau toate astea. 


119 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Măritul tău sultan şi cu mine am vrea să vedem 
elefantul făcând giumbuşlucuri. 

— Dar... 

— Dar ce, indianule? 

În loc de vorbe, Jahan scoase la iveală broboane de 
sudoare. 

— Ai grijă că unii oameni nu se prea topesc după tine. 
Sunt de părere că nu prea eşti demn de încredere. Zic că tu 
şi fiara ar trebui să fiți trimişi la biserica năruită, să staţi 
împreună cu celelalte animale mari. Au dreptate. Dar eu 
cred în tine, flăcăule. Nu-mi înşela încrederea. 

Jahan simţi că i se pune un nod în gât. 

— N-am s-o fac, lnălţimea Ta. 

Aşa îi stătea lui Hürrem în obicei, când să ameninte, când 
să cânte în strună, suflându-le oamenilor în ceafă ca să le 
dea de înţeles limpede că i-ar putea strivi dacă ar avea 
poftă, apoi aruncând câteva vorbe linguşitoare şi lăsându-i 
nedumeriţi, plini de recunoştinţă. Însă Jahan n-avea de 
unde să ştie asta şi urma s-o afle abia cu timpul. Hurrem 
se îndepărtă semeaţă, şi roabele grăbiră pasul s-o prindă 
din urmă. Din nou, două tinere însoţitoare rămaseră pe loc. 
Prinţesa Mihrimah şi Hesna Khatun. 

— Sultana, mama mea, pare să fi prins drag de elefantul 
alb, zise Mihrimah  însoţindu-şi vorbele cu o privire 
nimicitoare, ca o fată care încearcă să-i semene în toate 
mamei. Dacă înveseleşti mulţimea, mama o să te iubească 
la nebunie. lar dacă mama te iubeşte, tu şi fiara veţi fi 
fericiţi. 

— Chota nu ştie niciun fel de giumbuşlucuri, răspunse 
Jahan cu glas atât de scăzut, că nu era sigur dacă rostise 
într-adevăr vorbele. 

— Ţin minte că mi-ai spus asta. (Mihrimah îi făcu semn 
doicii, care scoase la iveală din haina ei lungă şi largă vreo 
douăsprezece inele.) Uite, începe cu astea. Dada şi cu mine 
o să trecem să vedem cum te descurci. 

În săptămâna aceea, Jahan îşi petrecu fiecare după- 
amiază aruncându-i inelele lui Chota, însă elefantul le 

120 


- ELIF SHAFAK - 


ignoră cu desăvârşire. Atunci băiatul înlocui inelele cu 
cercuri, cercurile cu mingi şi, în cele din urmă, mingile cu 
mere. Doar ultimele îl încântară: lui Chota îi plăcea să 
prindă mere ca să le poată băga în gură. 

Mihrimah şi doica ei veniră să-l vadă în fiecare zi. Când 
elefantul învăţa un giumbuşiuc nou, prinţesa îl lăuda şi îl 
răsplătea cu dulciuri. Când animalul greşea, îl încuraja cu 
vorbe chiar mai dulci. Elefantul îi adusese iar împreună pe 
prinţesă şi pe cornac. Dar acum nu mai erau copii. Amândoi 
crescuseră repede. Şi, cu toate că încercau să nu se 
privească unul pe altul astfel, nu puteau să nu bage de 
seamă prefacerile din trupul lor. lar Hesna Khatun era 
martora tăcută şi posacă a tuturor acestor lucruri 

Jahan o învăţă pe prinţesă tot ce învățase el însuşi de 
când sosise în menajerie. Îi arătă cum să afle vârsta unui 
stejar numărând inelele trunchiului, cum să păstreze un 
fluture, cum răşina se preschimba în cea mai uluitoare 
ambră. Îi spuse că struţii puteau să alerge mai repede 
decât caii ori că dungile din blana fiecărui tigru erau, ca şi 
liniile din palma omului, unice pentru fiecare fiinţă în parte. 
Prinţesa începu şi ea să aibă încredere în el. Încetul cu 
încetul, îi vorbi despre copilăria ei, despre fraţii şi despre 
mama ei. Fiind singura fată între atâţia băieţi, dintre care 
unul avea să urce într-o bună zi pe tron, se simţise singură, 
îi mărturisi. 

— Mă iubeau, însă niciodată nu mă băgau în seamă 
îndeajuns. Eram altfel. lar fiindcă eram altfel, eram singură. 
Mă înţelegi, Jahan? 

Băiatul dădu din cap. Era un lucru pe care-l înţelegea 
cum nu se poate mai bine - singurătatea care te înconjoară 
din pricină că eşti altfel. 

Singurul om despre care Mihrimah nu vorbea niciodată 
era tatăl ei. Cornacul şi prinţesa se purtau amândoi de 
parcă sultanul nu s-a fi aflat acolo, în mijlocul vieţii lor. 
Totuşi, în adâncul inimii, ştiau amândoi că, dacă i-ar ajunge 
la urechi vreo vorbă despre întâlnirile lor furişe în grădină, 
s-ar dezlănţui iadul şi Jahan nu numai că şi-ar pierde slujba, 

121 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


ci ar fi aruncat în temniţă, unde putea să putrezească până 
la sfârşitul zilelor. 


122 


- ELIF SHAFAK - 


Înainte de sărbătoarea tăierii împrejur se abătu asupra 
lor ciuma. Se ivi întâi la marginea oraşului, în cocioabele de 
pe lângă portul Scutari, şi se răspândi mai iute ca focul, 
sărind de la o casă la alta, blestem împrăştiat de vânt. 
Moartea se lăsa peste Istanbul ca o ceaţă care nu voia să 
se risipească, strecurându-se prin orice gaură sau 
crăpătură. Flutura în briza mării, dospea în aluatul pentru 
pâine, fierbea în cafeaua neagră şi amară. Puțin câte puţin, 
oamenii încetară să se plimbe prin oraş, nu mai dădură pe 
la întâlniri şi se cufundară în singurătate. Plescăitul văslelor 
şi murmurele vâslaşilor nu se auzeau nici în cele mai 
liniştite nopţi. Nimeni nu voia să treacă de pe un țărm pe 
altul dacă nu era nevoit. Niciodată nu se mai temuseră 
istanbuliţii atât de tare să se amestece în mulţime. 
Niciodată nu se temuseră atât de tare să nu-l supere pe 
Dumnezeu. 

Fiindcă era tare năzuros Dumnezeul celor dintâi zile ale 
ciumei. Oamenii îşi făceau griji într-una că vreo vorbă 
nepotrivită le scăpa din gură, că vreo mână nepotrivită le 
atingea pielea, că vreun miros nepotrivit le umplea nările. 
Zăvorau uşile, acopereau ferestrele, ca să se ferească de 
razele soarelui care răspândeau molima. Fiecare mahala se 
închidea între hotarele sale, fiecare stradă devenea o 
cetate în afara căreia nu punea nimeni piciorul. Toţi 
vorbeau pe şoptite, cu umerii căzuţi, bătuţi de soartă, 
înfăşuraţi în smerenie. Pânza aspră luă locul rufăriei fine, 
maramele înflorate fură lăsate deoparte. Galbenii - îndesaţi 
în ulcele, zăvorâţi în cufere - fură îngropaţi adânc. 
Nevestele  bogaţilor îşi ascunseră giuvaierele şi se 
îmbrăcară cu veşmintele roabelor, în nădejdea de a-l 
îmbuna pe Dumnezeu. Oamenii făgăduiră să plece în 
hagealâc la Mecca şi să hrănească săracii din Arabia. 
Istanbulul se târguia cu Dumnezeu - punându-i pe tavă 
năravuri, miei de jertfă, rugăciuni, dar pierdea, pierdea. 

123 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Yumrucuk le zicea - un nume prea frumos pentru 
umflăturile ce apăreau la subraţ, pe coapsele şi pe gâturile 
bolnavilor. Privindu-le cu luare-aminte, unii vedeau în ele 
faţa lui Azrael. Un strănut era un semn rău prevestitor - 
oamenii dădeau înapoi când auzeau unul. Aşa începea. 
Trupul ţi se umplea de buboaie care se făceau îndată tot 
mai mari şi mai negre. Pe urmă veneau fierbinţeala, 
vărsăturile. 

Ciuma era purtată de vânt, se zicea. Aerul nopţii, negru 
ca funinginea, era încărcat de duhoarea ei. Odăile în care 
bolnavii îşi dădeau sfârşitul erau curățate cu oţet, spoite cu 
var, stropite cu apă sfinţită de la Mecca şi apoi părăsite. 
Nimeni nu voia să stea în aceeaşi încăpere cu un duh 
neîmpăcat. 

Că cei bogaţi şi puternici mureau la rândul lor era o 
mângâiere pentru unii şi o pricină de deznădejde pentru 
alţii. Când pe vreun bărbat îl lovea boala, soțiile lui 
începeau să se certe care să-l îngrijească. De obicei, asta 
cădea în sarcina celei mai în vârstă - sau celei sterpe, dacă 
era vreuna. Uneori trimiteau după o cadână. Erau bărbaţi 
care aveau patru soţii şi douăsprezece cadâne şi tot îşi 
dădeau ultima suflare singuri. 

Leşurile erau aruncate în căruţe trase de boi, cu roţile 
scrâşnind şi hodorogind pe caldarâm. Cimitirele de pe 
coastele colinelor dădeau deja pe dinafară, umflate ca oile 
tăiate, jupuite şi atârnate în copaci de Eid. Groparii săpau 
fiecare mormânt mai adânc şi mai mare decât cel de 
dinainte, îngropând uneori şi câte douăsprezece leşuri 
odată. Treceau sub tăcere faptul că cei mai mulţi dintre 
morţi nu fuseseră nici spălaţi, nici înfăşuraţi în giulgiu. Unii 
erau aruncaţi în groapă fără să aibă parte măcar de-o 
piatră de mormânt. Durerea era un privilegiu pe care puţini 
şi-l puteau îngădui. Trebuia ca moartea să înceteze să-i mai 
bântuie pe vii pentru ca morţii să fie jeliţi cum se cuvine. 
Când ciuma avea să dispară, doar atunci rudele şi prietenii 
aveau să se bată cu pumnii în piept şi să verse lacrimi după 
pofta inimii. Dar acum durerea era murată şi pusă la 

124 


- ELIF SHAFAK - 


păstrare alături de pastrama şi de ardeii uscați din pivnițe; 
aveau s-o împartă în vremuri mai bune. 

Corăbiile erau întoarse înapoi fără să apuce să-şi 
descarce mărfurile, caravanele erau silite să-şi schimbe 
drumul. Boala venise de la Apus, ca toate relele. Călătorii, 
de  oriunde-ar fi venit, erau întâmpinați cu priviri 
bănuitoare. Fugarii, dervişii rătăcitori, nomazii, hoinarii, 
ţiganii - orice dezrădăcinat era întâmpinat cu răceală. 

Pe la miezul verii, boala se abătu şi asupra marelui vizir, 
Ayas Paşa - un om despre care se credea că ar fi 
atotputernic. Moartea lui tulbură întregul serai. Dintr-odată, 
nici măcar zidurile sale nu mai erau îndeajuns de trainice 
ca să ţină molima la depărtare. In aceeaşi săptămână, se 
îmbolnăviră patru concubine, spaima - mai neagră decât 
koholul - învârtejindu-se pe coridoarele haremului. Se 
spunea că până şi Hurrem se închisese într-o cameră 
împreună cu copiii ei şi nu voia să vadă pe nimeni altcineva 
în afară de sultan. Îşi gătea singură, fierbea apa de băut, 
chiar îşi spăla singură hainele, neavând încredere în roabe. 

In menajerie muriră trei îmblânzitori, fiecare în primăvara 
vieţii. Taras Siberianul stătu şi el ascuns în adăpostul lui zile 
în şir, căci toată lumea îl ura fiindcă era încă în viaţă, aşa 
bătrân şi şubred cum se afla. Duse erau zilele când oamenii 
nu voiau să fie văzuţi pe străzi. Se grăbeau spre moschei, 
sinagogi sau biserici ca să se roage şi să se pocăiască, să 
se pocăiască şi să se roage. Păcatele abătuseră urgia 
asupra capetelor lor, cele pe care le săvârşiseră şi pe care 
aveau să le săvârşească. Era mânia Domnului. Carnea era 
slabă. Nu-i de mirare că din trupurile lor răsăreau trandafiri 
negri. Jahan asculta vorbele astea cu inima zvâcnindu-i în 
gâtlej, dându-le şi nedându-le crezare. Oare Dumnezeu îi 
crease pe oameni, cu metehnele lor, doar ca să-i poată 
pedepsi după aceea? 

„Am păcătuit”, spuneau imamii. „Păcatul a intrat în 
lume”, spuneau preoţii. „Trebuie să ne pocăim”, spuneau 
rabinii. lar oamenii se pocăiau, cu miile. Mulţi deveniră 
evlavioşi, însă nici unul mai abitir decât sultanul. Vinul fu 

125 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


oprit şi oricine făcea vin - pedepsit; lăutele şi dairelele fură 
date rugului; cârciumile - închise, lupanarele - zăvorâte, 
casele de opiu se goliră, fluiera vântul prin ele. Predicatorii 
vorbeau numai despre molimă şi necuviinţă şi despre cum 
erau împletite amândouă precum cozile unei cadâne. 

Apoi, de parcă ar fi fost înţeleşi, oamenii încetară să mai 
spună că molima era din vina lor. Altii o abătuseră asupra 
oraşului, alții, cu necredinţa şi destrăbălarea lor. Spaima se 
prefăcu în ranchiună, ranchiuna - în mânie. lar mânia e un 
ghem de foc pe care nu-l poţi ţine prea mult în mână, 
trebuie să-l arunci în cineva. 

Pe la sfârşitul lui iulie, o gloată uriaşă intră în mahalaua 
evreiască din preajma Turnului Galata. Oamenii însemnară 
uşile cu catran, bătură bărbaţii, îl ciomăgiră până îşi dădu 
duhul pe un rabin care li se împotrivise. Umbla vorba că un 
cârpaci evreu otrăvise toate fântânile, cisternele şi pâraiele 
din Istanbul, răspândind molima. Zeci de evrei fuseseră 
întemnițați şi mărturisiseră deja. Că mărturiile fuseseră 
smulse prin tortură era un amănunt fără însemnătate. Nu 
fuseseră oare evreii izgoniți din oraşele saxone cu doar 
câţiva ani în urmă şi mulţi alţii arşi pe rug în Frangistan? 
Exista un temei pentru care aduceau nenorocirea oriunde 
s-ar fi dus - un semn rău îi urma ca o umbră. Răpeau copii 
ca să le folosească sângele în ritualuri vrăjitoreşti. Şirul 
învinuirilor creştea ca un râu umflat de ploaie. In cele din 
urmă, sultanul Soliman dădu un firman. Cadiilor din partea 
locului nu le era îngăduit să ia hotărâri în privinţa acestor 
scorneli şi puţinii judecători care primeau acum să judece 
astfel de pricini îşi doreau să n-o fi făcut. Invinuirile se 
răriră. 

Nu era vina evreilor, ci a creştinilor. Nu mergeau 
niciodată la hamam, murdari până în adâncul sufletului. Nu 
se spălau după ce se împreunau cu soțiile. Beau vin şi, de 
parcă ăsta n-ar fi fost un păcat destul de mare, îl numeau 
„sângele lui lisus”, căruia  îndrăzneau să-i spună 
„Dumnezeu”. Cel mai rău dintre toate: mâncau carne de 
porc - un animal care se bălăcea în scârna lui şi se îndopa 

126 


- ELIF SHAFAK - 


cu carne putredă, plină de viermi. Pesemne că mâncătorii 
de porci îmbolnăviseră lumea de ciumă. Aceeaşi oameni 
care semănaseră spaima pe ulițele unde locuiau evreii se 
năpustiră mai târziu asupra mahalalelor creştinilor. 

Un şelar din Eyup se ridică în fruntea gloatei, predicând 
că evreii şi creştinii erau Poporul Cărţii şi, cu toate că erau 
supuşi greşelii, nu erau răi. Nu ei erau vinovaţii, ci sufiţii, cu 
cântecele şi rotitul lor. Cine putea fi mai periculos decât 
unul care îşi spunea musulman şi totuşi n-avea nimic de-a 
face islamul? Nu ziceau ei că nu se tem de iad şi nu tânjesc 
după rai? Nu vorbeau ei cu Dumnezeu de parcă ar fi fost 
deopotrivă cu El şi nu ziceau chiar că Dumnezeu se 
ascundea sub mantaua lor? Blasfemia adusese nenorocirea 
asupra lor. Pâlcuri de oameni umblau pe străzi, cu ciomege 
în mâini, vânând ereticii. Nu erau opriţi de subași şi de 
oamenii lui, nici închişi după aceea. 

Vinerea, după rugăciunea de seară, porneau pe străzile 
întortocheate din Pera. Bărbaţi şi băieţi, unii chiar şi de 
şapte ani, cărora li se alăturau şi mai mulţi pe drum, 
năvăleau în casele rău famate, târau afară târfele şi codoşii 
şi dădeau foc clădirilor. O femeie, care era aşa de grasă că 
abia se putea mişca, fu legată de un stâlp şi biciuită, limbile 
biciului croind cărări stacojii în faldurile ei de carne. Un 
hunsa” fu despuiat, scuipat, bărbierit din cap până-n 
picioare şi tăvălit în scârnă. Totuşi o pitică, se zice, avu cel 
mai mult de suferit, deşi nimeni nu ştia de ce. Umbla vorba 
că era foarte apropiată de mai-marele peste eunucii albi şi 
în stare de multe şiretlicuri. A doua zi dimineaţă, puţin 
după ce se crăpă de ziuă, nişte câini fără stăpân o găsiră 
plină de sânge şi de scârnă, cu nasul spart, cu coastele 
rupte, însă cumva încă în viaţă. 

Doar când gloata, acum gata să-i pedepsească pe nobili, 
începu să se laude că se îndreaptă spre serai, subaşi o opri, 
aruncând în temniţă unsprezece bărbaţi. Aceştia fură 
spânzurați chiar în aceeaşi zi, iar leşurile lor - lăsate să se 


3 Hermafrodit (n. ed. orig.). 
127 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


legene în văzduh, ca să le vadă toată lumea. Până când 
ciuma părăsi oraşul, Istanbulul avea cu 5.742 de suflete 
mai puţin şi cimitirele nu-şi mai încăpeau morţii. 

In aceeaşi săptămână, Jahan primi alt răvaş ameninţător, 
de data asta iscălit clar de căpitanul Gareth. Printr-un băiat 
de la bucătărie, îi trimise corăbierului cei câţiva bănuţi pe 
care îi pusese deoparte, nădăjduind ca aceştia să-i închidă 
gura pentru o vreme. Impovărat de astfel de griji, nu află 
decât foarte târziu ce bârfe umblau prin oraş. 

Lufti Paşa, cel care găsise omul potrivit să ridice podul 
peste Prut, însă apoi se arătase de altă părere decât el, îi 
luase locul marelui vizir, Ayas Paşa. lar marelui arhitect al 
seraiului, care murise de bătrâneţe, îi urmase nimeni altul 
decât meşterul Sinan. Tot oraşul vorbea că doi oameni care 
nu se aveau bine primiseră câte o dregătorie, prin aceeaşi 
întorsătura a sorții, cam în acelaşi timp, de parcă 
Dumnezeu ar fi vrut să vadă dacă urmau să se înfrunte şi 
cine avea să iasă învingător. 


128 


- ELIF SHAFAK - 


Mândru şi grandios, de mai bine de o mie de ani, 
hipodromul văzuse necontenit sărbătoare după sărbătoare, 
mereu ticsit, mereu gălăgios. Privitorii erau bărbaţi de toate 
vârstele. Dacă le plăcea spectacolul, răcneau, hohoteau şi 
săreau în picioare de parcă ar fi avut partea lor în el. Dacă 
nu-i încânta ce vedeau, băteau din picioare, înjurau, 
aruncau cu ce le cădea sub mână. Uşor de înveselit, greu 
de mulţumit, spectatorii nu se schimbaseră prea mult din 
vremea lui Constantin. 

Departe, în mijlocul tribunelor, se afla un foişor 
împodobit cu ciucuri auriţi. Acolo şedea sultanul Soliman, 
pe un jilţ înalt, de unde putea să vadă şi să fie văzut. Mare 
de stat şi subţiratic, avea un gât lung şi o barbă scurtă. Era 
însoţit de marele vizir, Lufti Paşa, care primise de nevastă 
pe sora sultanului, şi de alţi dregători care făceau parte din 
Divan. Despărţită de sultan prin nişte perdele de zarafir, 
sultana stătea înconjurată de roabele ei. Perdele de mătase 
şi parmaclâcuri fereau femeile de ochii mulţimii. În afară de 
câteva femei din haremul sultanului, nu se mai zăreau 
altele. 

Trimişii străini fuseseră poftiţi într-o altă despărţitură. 
Ambasadorul venețian stătea drept ca lumânarea, cu o 
privire rece şi o broşa de safir pe zimarra* care nu scăpase 
privirii lui Jahan. Lângă venețian stăteau trimisul din 
Ragusa,  împuterniciţii familiei Medici din Florența, 
podestă“ din Genova, trimisul regelui Poloniei şi călători 
iluştri din Frangistan. Erau uşor de recunoscut - nu doar 
datorită veşmintelor, ci şi datorită aerului lor, un amestec 
de dispreţ şi neîncredere. 


3 Haină lungă, bogat garnisită, purtată pe deasupra veşmintelor în 
secolul al XV-lea. 
40 Cel mai înalt demnitar din conducerea oraşelor italiene (în tc., în 
orig.). 

129 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Sărbătoarea dura de zile întregi. Noaptea, potopit de 
lumină, Istanbulul strălucea mai tare ca ochii unei tinere 
mirese. Lămpi, torţe şi artificii străpungeau întunericul. 
Caicele alunecau pe apele de la Cornul de Aur ca nişte stele 
căzătoare. Cofetarii păşeau ţanţoşi, cărând monştri marini 
mâncători de oameni şi păsări cu pene de toate culorile, 
toate făcute din zahăr. In susul şi-n josul străzilor erau 
straturi uriaşe de flori. Atâtea oi fuseseră tăiate, că pârâul 
dindărătul zalhanalei“! se făcuse stacojiu. Icloglanii alergau 
de colo-colo, cărând pe umeri tăvi cu orez din care picura 
seul de coadă de oaie. Cei care-şi umpluseră burta şi îşi 
potoliseră setea cu şerbet erau îmbiaţi cu zerde”. De data 
asta, săracii şi bogaţii se ospătau cu aceleaşi bucate. 

Cei doi prinți fuseseră tăiaţi împrejur odată cu o sută de 
băieţi nevoiaşi. Fii de lumânărari, vărari şi cerşetori 
plânseseră odată cu lnălţimile Lor. Stând cu toţii în pat, în 
cămăşi, suspinau când îşi aduceau aminte chinurile prin 
care trecuseră şi chicoteau la jocul de umbre menit să le 
alunge amintirea. 

Jahan, cu ochii măriţi de spaimă, păşi în mijlocul forfotei. 
| se ceruse să se înfăţişeze cu Chota în ultima zi. Dis-de- 
dimineaţă adusese elefantul în grajdurile de lângă 
hipodrom. Oricât de nesuferite i-ar fi fost lanţurile de la 
picioare, Chota se liniştise şi acum molfăind mere şi frunze. 
Jahan îi pizmuia nepăsarea şi îşi dorea să se prindă şi de el 
măcar un strop. Cu o noapte înainte, cornacul dormise pe 
apucate. Buzele îi sângeraseră de cât şi le muşcase. 

Alte animale îşi făcură apariţia înaintea lor: lei, tigri, 
maimuțe, struţi, gazele şi o girafă de curând adusă din 
Egipt. Şoimarii stăteau ţanţoşi, cu păsările legate la ochi, 
circarii aruncau cercuri, înghiţitorii de flăcări mâncau foc, 
un mergător pe sârmă păşi de la un capăt la celălalt al unei 
frânghii întinse sus deasupra capetelor. Apoi veniră 
isnafurile: cioplitorii în piatră, cu ciocane şi dălţi, grădinari 
împingând cărucioare cu flori, arhitecţi cu modele în mic 


1 Abator. 
“2 Orez îndulcit cu miere şi şofran (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
130 


- ELIF SHAFAK - 


ale moscheilor pe care le ridicaseră. În fruntea acestora din 
urmă mergea Sinan, îmbrăcat într-un caftan tivit cu blană 
de hermină. Când îl zări pe băiat, îi aruncă un zâmbet 
călduros. lar Jahan i l-ar fi întors numaidecât dacă n-ar fi 
fost atât de neliniştit. 

Până la urmă le veni şi lor rândul. Murmurând rugăciuni, 
Jahan deschise porţile şi îi dădu drumul lui Chota. Trecând 
pe lângă o coloană adusă din Alexandria de împăratul 
Teodosiu cu multă vreme în urmă, păşiră pe drumul bătut 
de sute de picioare şi copite. Lumina scânteia în cioburile 
de oglindă cusute pe mantia lui Chota - din catifea verde 
brodată cu modele purpurii, un dar din partea sultanei. 

Cum îl văzu, mulţimea chiui de bucurie. Jahan mergea în 
faţa lui Chota, ţinându-l de frâu, deşi adevărul e că 
elefantul era adevăratul stăpân. Când ajunseră la foişor, se 
opriră. Jahan privi spre sultan. Arăta plin de măreție, 
netulburat. In stânga lui se afla paravanul îndărătul căreia 
şedeau sultana şi femeile ei. Deşi nu o putea vedea pe 
Hürrem, Jahan îi simţea ochii bănuitori sfredelindu-l. Gândul 
că frumoasa Mihrimah era şi ea acolo şi îi urmărea fiecare 
mişcare îi spori neliniştea. Avea gura uscată, un ghem în 
pântec şi picioarele îi tremurau când se plecă dinaintea lor. 

Tremurând încă, scotoci prin buzunar şi scoase la iveală 
un ghem de lână. l-l aruncă lui Chota. Elefantul îl prinse cu 
trompa, i-l aruncă înapoi. Repetară mişcarea de vreo 
câteva ori. Jahan scoase inelele strălucitoare pe care i le 
dăduse Mihrimah. | le aruncă unul câte unul lui Chota, care 
le prinse în aer, fluturându-le şi azvârlindu-le deoparte de 
parcă nu i-ar fi păsat. Apoi îşi legănă trupul uriaş încoace și- 
ncolo, dansând. Privitorii râdeau în hohote. Jahan îşi ridică 
băţul, dojenindu-l. Chota încremeni, ruşinat. Asta făcea 
parte din spectacol, ca tot ce se petrecea. In semn de pace, 
băiatul îi dădu elefantului un măr. In schimb, Chota smulse 
narcisa prinsă pe haina cornacului şi i-o întinse. Privitorii 
izbucniră din nou în hohote de râs. 


131 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Pe urmă, Jahan îşi potrivi o pâlnie pe cap. Apoi adăugă 
încă una şi încă una, stivuind cu totul şapte pâlnii una peste 
alta. Strigă: 

— Sus! 

Cu trompa, elefantul îi cuprinse mijlocul şi îl aşeză pe 
grumaz atât de uşurel, încât pâlniile nici nu se clintiră. 

— Jos! strigă Jahan. 

Încet, greoi, Chota se lăsă la pământ. Stând încă pe 
spinarea lui, Jahan îşi găsi cumpăna, în timp ce vântul usca 
sudoarea cere-i şiroia pe faţă. Fiindcă nu aveau genunchi, 
elefanților le era foarte greu să se lase jos. Jahan spera că 
sultanul, Stăpânitorul Apelor şi Uscatului, avea să înţeleagă 
şi să preţuiască lucrul ăsta. Nici n-apucă Chota să se 
ghemuiască bine la pământ, că Jahan îşi desfăcu larg 
braţele şi strigă victorios. În acelaşi timp, văzu ceva 
îndreptându-se iute spre ei. Căzu pe pământ cu bufnitură. 
Jahan sări jos, îl ridică. Era o pungă plină cu bani. Un dar 
generos din partea sultanului Soliman. Cornacul făcu o 
plecăciune, elefantul mugi, spectatorii erau în delir. 

Apoi veni ultimul număr. Chota, închipuind Islamul, urma 
să se înfrunte cu un mistreţ, închipuind Creştinătatea. Era 
un număr în care se înfruntau de obicei un urs şi un 
mistreţ, însă, fiindcă elefantul era mai semeţ şi toată lumea 
îl îndrăgea, în ultima clipă i se făcuse cinstea asta lui Chota. 

Când zări mistrețul legănându-şi colții şi  râcâind 
pământul cu copitele, Jahan simţi un nod în pântec. Fiara 
era mai mică decât Chota, fără îndoială, însă avea în ea un 
soi de nebunie, o furie de care nu reuşea să-şi dea seama 
de unde vine. De îndată ce îi dădură drumul din lanţ, 
animalul se repezi spre ei ca o săgeată. Ar fi putut să-i 
sfârtece coapsa lui Jahan dacă băiatul nu s-ar fi ferit la 
timp. Spectatorii chicotiră, gata să treacă de partea 
mistreţului dacă elefantul şi cornacul îi dezamăgeau. 

Nu numai Jahan încremenise. Spre groaza băiatului, 
Chota parcă prinsese rădăcini pe loc, cu ochii pe jumătate 
închişi. Strigând, Jahan îl împunse cu băţul. Îi şopti vorbe 
mieroase, făgăduindu-i dulciuri şi băi de noroi. Fără folos. 

132 


- ELIF SHAFAK - 


Elefantul care se năpustise cu sălbăticie asupra oştenilor 
duşmani şi omorâse o mulţime pe câmpul de luptă 
înţepenise de tot. 

Mistreţul nu mai luă în seamă elefantul, ci începu să-i 
dea târcoale lui Jahan, apoi se năpusti asupra lui şi-l dobori 
la pământ. 

— Hei, aici! 

Mirka, îmblânzitorul de urşi, se ivi de nicăieri, strigând ca 
să facă mistrețul să-l lase în pace pe Jahan. Tinea în mână o 
suliță şi fiara lui venea greoi în urmă. Cei doi erau deprinşi 
cu jocul ăsta. Ursul mormăi. Mărâind furios, mistrețul se 
năpusti spre el cu botul căscat. Jahan privi toate astea ca 
printr-un văl. Sunetele, deşi înfricoşătoare, erau înăbuşite 
de zarva mulţimii. Ursul, cu ghearele încovoiate ascuţite, 
sfâşia şi ciopârţea, spintecând mistrețul. Măruntaiele i se 
revărsară în ţărână, răspândind o duhoare greţoasă. 
Picioarele dinapoi zvâcneau şi loveau aerul. Când viaţa îi 
părăsi trupul, scoase un țipăt atât de înfricoşător, ca de pe 
altă lume, încât privitorilor le îngheţă sângele în vine. 
Punând piciorul, cu cizma grea, pe mistrețul mort, Mirka 
făcu din mână către tribune. Fu răsplătit îndată cu o pungă 
cu bani. Ridicând-o din ţărână, îl privi pe cornac cu un 
rânjet pe care nu se obosi să-l ascundă. În spatele lui, mic 
ca un şoarece, Jahan îşi feri privirea, dorindu-şi să-l înghită 
pământul. 

Pe când cornacul se gândea să se facă nevăzut, elefantul 
începea să se înfurie. Câţiva spectatori aruncaseră cu 
pietre în el. Chota îşi flutură urechile şi mugi. Văzând că 
izbutise să supere un animal atât de mare, lumea se apucă 
să arunce şi alte lucruri: linguri de lemn, mere stricate, teci 
de tinichea, castane dintr-un copac din apropiere... Jahan îl 
îndemnă pe Chota să stea liniştit, însă glasul lui se auzea 
abia ca băzâitul unui ţânţar în zarva mulţimii. 

Dintr-odată, elefantul se năpusti drept spre tribune. 
Năucit, Jahan alergă după el, fluturându-şi braţele şi 
strigând. Văzu cum pe feţele spectatorilor uluiala ia locul 
spaimei. Oamenii fugeau încolo şi-ncoace, ţipând, călcând 

133 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


pe cei care căzuseră. Jahan îl ajunse din urmă pe Chota, îl 
trase de coadă. Animalul ar fi putut să-l strivească, însă 
cornacul nu se gândea la asta. Străjile cu săbii şi sulițe îi 
înconjurară, deşi nimeni nu părea să ştie face. În 
învălmăşeală, Chota dobori flamurile, strivi ornamentele şi 
intră în despărţitura unde se aflau trimişii străini. Încercând 
să se ferească din calea elefantului, ambasadorul venețian 
se aruncă înainte şi zimarra lui scumpă se rupse când 
cineva călcă pe ea. Jahan văzu safirul căzând. Într-o clipită, 
puse piciorul pe el şi, sigur că nimeni nu se uita într-acolo, îl 
ridică şi îl ascunse în chimir. 

Când se întoarse din nou către elefant, spre groaza lui, îl 
zări pe Chota lângă foişor. Sultanul Soliman nici nu se 
clintise. Stătea drept, cu bărbia ridicată şi o faţă de 
nepătruns. Marele vizir, dimpotrivă, făcuse spume la gură 
lătrând porunci în dreapta şi-n stânga. De parcă i-ar fi 
simţit ura, animalul se îndreptă ţintă spre vizir. Îi smulse 
turbanul de pe cap şi îl legănă în aer, de parcă ar fi fost alt 
giumbuşluc pe care-l pregătise. 

— Străji! răcni Lutfi Paşa. 

Cu coada ochiului, Jahan zări un arcaş ţintind spre capul 
lui Chota. Strigând din răsputeri, se repezi către bărbatul 
care, doar cu o clipă înainte, dăduse drumul săgeţii. 

O durere ascuţită îi străpunse umărul drept şi băiatul 
lăsă să-i scape un țipăt. Se clătină pe picioare şi se prăbuşi. 
Auzindu-i glasul, elefantul se domoli. La fel şi oamenii din 
primele rânduri. Buimăciţi, amuţiră dintr-odată şi se uitau la 
cornac cum sângerează. Abia atunci sultanul se ridică, 
încet, liniştit, şi făcu ceva la care nimeni nu se aştepta: 
chicoti. 

Dacă Chota s-ar fi năpustit la Stăpânitorul Apelor şi 
Uscatului, nu la vizir, ce s-ar fi putut întâmpla era de 
neînchipuit. Dar aşa, veselia sultanului îi salvă viaţa. Cineva 
culese turbanul lui Lufti Paşa, murdar şi turtit, şi i-l întinse. 
Vizirul îl luă din mâinile omului, însă nu vru să şi-l pună pe 
cap. Unul câte unul, oamenii se întoarseră la locurile lor. 


134 


- ELIF SHAFAK - 


Fără să-şi dea seama ce stricăciuni pricinuise, Chota se 
îndreptă sprinten spre ieşire. 

— Ce-ai făcut, netotule! îi strigă Jahan de pe targa cu 
care era cărat. O să-ţi taie boaşele... O să te trimită la 
zalhana, o să te gătească cu varză şi ceapă. lar pe mine o 
să mă azvârle la temniţă! 

l-ar fi plăcut să dea cu piciorul într-o găleată, să tragă un 
pumn într-un butoi, să spargă o glastră. Dar îşi simţea 
trupul greu, în timp ce mintea i se învârtea în cercuri. 
Singurul lucru care întrecea durerea ce îl chinuia era furia - 
îndreptată mai ales împotriva lui însuşi. 

O căruţă îl duse până la menajerie, unde Olev aruncă o 
privire la el şi alta la săgeata care îi străpungea umărul şi 
dădu din cap spre gemenii chinezi. Amândoi se făcură 
îndată nevăzuţi, doar ca să apară curând cu o pungă cu 


opiu. 

— Ce-i înăuntru? Pentru ce sunt tăişurile astea? întrebă 
Jahan. 

Gâtul îi era năclăit şi pielea pământie, buzele îi erau 
îngheţate. 


— Curios flăcău! zise Olev aşezând tăişuri mai mici sau 
mai mari pe o tablă. O să scot chestia aia din tine. 

— Cum? 

Nimeni nu-i răspunse. În schimb, îl siliră să bea un ceai 
verzui, cu miros cumplit, căruia i se zicea maslak, făcut din 
frunze de cânepă uscate. N-apucă să ia decât o înghiţitură 
şi capul începu să i se-nvârtă şi mai tare. Până dădu gata 
ulcica, lumea devenise ciudat de luminoasă, iar culorile se 
topeau parcă una în alta. Gemenii pisară opiul, prefăcându- 
| într-un terci, şi îl presărară pe rană. Îl cărară în grădină, ca 
să aibă mai multă lumină. 

— Muşcă asta! îi zise Olev. 

Năucit, Jahan strânse între dinţi cârpa pe care i-o îndestul 
în gură. Nu c-ar fi contat prea mult. Când Olev trase 
săgeata afară, băiatul răcni atât de tare, încât păsările din 
aviariu ridicară, bătând din aripi, de pe stinghiile lor. 


135 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În seara aceea, pe când zăcea pe salteaua lui, chinuit de 
durere, se ivi în uşă Sinan, obrajii lui scobiţi părând 
întunecaţi la umbră. Se ghemui lângă el, întocmai cum 
făcuse în noaptea fără stele de după bătălie. 

— Ţi-ai venit în simţiri? 

Băiatul tresări în chip de răspuns, ochii umplându-i-se de 
lacrimi. 

— Nu te pricepi la giumbuşlucuri, aşa-i? Nu eşti deloc 
meşter la înveselit oamenii, zise Sinan. Totuşi trebuie să 
recunoaştem că eşti curajos şi că-ţi iubeşti elefantul. 

— O să fiu pedepsit? 

— Cred că ai fost pedepsit destul. Sultanul ştie asta. 

— Dar... Lütfi Paşa mă urăşte. 

— Păi, nici pe mine nu prea mă are la inimă, răspunse 
Sinan coborând puţin glasul. 

— Din cauza podului? 

— Din cauză că l-am înfruntat. N-a uitat lucrul ăsta. E 
obişnuit ca toată lumea să-i soarbă cuvintele de pe buze. 
Cei ce se înconjoară de lingăi care ridică în slăvi tot ce fac 
nu iartă un om cinstit pentru că le spune adevărul. 

Întunericul creştea împrejur, în timp ce Sinan îl întreba 
pe băiat despre viaţa pe care o dusese. Jahan îi vorbi 
despre surorile lui, despre tatăl vitreg, despre moartea 
mamei. Pentru prima oară de când venise în acest oraş, îşi 
depănă povestea fără minciuni şi scorneli. Nu pomeni nimic 
de Hindustan. 

— Ai să te-ntorci? întrebă Sinan. 

— Am să mă întorc când o să fiu bogat şi puternic. 
Trebuie să mă grăbesc, fiindcă vreau să-l înfrunt pe tatăl 
meu vitreg înainte să fie prea bătrân. 

— Deci vrei să te întorci şi să răzbuni moartea mamei 
tale? 

— Chiar aşa. Jur c-am s-o fac. Dumnezeu mi-e martor. 

Sinan căzu pe gânduri. 

— Desenul pe care mi l-ai trimis - al cui e conacul ăla? 

— O, e al marelui muftiu. Am fost acolo în ziua în care l-a 
judecat pe eretic. Dar am făcut câteva schimbări la el. 

136 


- ELIF SHAFAK - 


— De ce? 

— Am băgat de seamă că acolo bate mult vântul, efendi. 
Tocmai de aceea ferestrele au fost făcute foarte mici, însă 
nu lasă să pătrundă destulă lumină. M-am gândit că, dacă 
sus ar fi un cerdac cu parmaclăc, ar fi mai multă lumină şi 
femeile ar putea privi marea fără să fie văzute. 

Sinan ridică o sprânceană. 

— Înţeleg... Desenul mi s-a părut bun. 

— Chiar? întrebă Jahan, nevenindu-i să creadă. 

— Mai bine ai învăţa să socoteşti şi să masori. Ar trebui 
să înţelegi numerele. Te-am urmărit în timp ce ridicam 
podul. Eşti deştept, curios şi înveţi repede. Ai putea ajunge 
arhitect. Ai iscusinţa de care e nevoie. 

Încântat să audă asta, Jahan zise: 

— Mi-a plăcut să ajut la ridicarea podului... La fel şi lui 
Chota. Urăşte să fie ţinut tot timpul în grajd. 

— Eşti un băiat isteţ, cornacule. Vreau să te-ajut. Dar 
sunt o mulţime de băieţi isteţi în preajmă. (Sinan tăcu, de 
parcă ar fi aşteptat ca Jahan să-i priceapă vorbele.) Dacă 
vrei să fii cel mai bun în meşteşugul ăsta, trebuie să arăţi 
întregii lumi de ce ar fi mai bine să te aleagă pe tine decât 
pe oricine altcineva. 

Ce vorbe ciudate! îşi zise Jahan şi clipi, aşteptând o 
lămurire, însă aceasta nu veni. Tăcerea umplu locul dintre 
ei până când Sinan vorbi iar. 

— Vită-te în jur. Orice om pe care îl vezi aici e fiul lui 
Adam. Nici de neam, nici bogat din născare. Nu contează 
cine ţi-e tată ori de unde vii. Tot ce trebuie să faci ca să 
ajungi sus e să munceşti pe brânci. Aşa stau lucrurile în 
seraiul otoman. 

Jahan lăsă capul în jos. 

— Eşti înzestrat, însă ai nevoie de învăţătură. Trebuie să 
vorbeşti mai multe limbi. Dacă făgăduieşti că pui tot 
sufletul în asta, am să te-ajut să iei lecţii la şcoala seraiului. 
Au învăţat acolo înalţi dregători. Trebuie să tragi la fel de 
tare cum tras eu. An de an. 

— Nu mă tem de muncă, efendi, răspunse Jahan. 

137 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Ştiu, însă trebuie să laşi în urmă trecutul, zise Sinan 
ridicându-se. Ura e o colivie, iar măiestria - o pasăre 
captivă. Sfărâmă colivia, lasă pasărea să-şi ia zborul şi să 
se înalțe până la cer. Arhitectura e o oglindă în care se 
răsfrâng armonia şi echilibrul din lume. Dacă nu nutreşti 
aceste însuşiri în inima ta, nu poţi clădi nimic. 

Cu obrajii în flăcări, Jahan răspunse: 

— Nu înţeleg... De ce vrei să mă ajuţi? 

— Când eram cam de vârsta ta, norocul a făcut să am un 
meşter bun. A murit de mult, Dumnezeu să se îndure de 
sufletul lui. Singura cale prin care îl pot răsplăti e să-i ajut 
pe alţii, zise Sinan. Afară de asta, inima îmi spune că nu 
eşti cine pari a fi. Tu şi elefantul parcă aţi fi fraţi. Nu eşti 
deloc cornac, fiule. Cred că e ceva mai mult de capul tău. 
Nu mi-ai spus întregul adevăr. 

— Acum elefantul e familia mea, răspunse Jahan, fără să- 
| privească în ochi pe arhitect. 

Sinan lăsă să-i scape un oftat uşor. 

— Odihneşte-te. Mai vorbim. 

Când meşterul ieşi din grajd, o lacrimă se rostogoli pe 
chipul lui Jahan şi-i căzu pe mână. Se uită năucit la ea. Era 
rănit la umăr şi îl dureau toate mădularele, însă nu putea 
spune de venea durerea. 


138 


- ELIF SHAFAK - 


Aflată în a treia curte, şcoala seraiului număra 342 de 
tineri. Cei mai isteţi băieţi devşirme”? învățau acolo. 
Deprindeau legea islamică, hadith“-ul, filosofia, istoria 
profeților şi a Coranului învățau matematica, geometria, 
geografia, astronomia, logica şi oratoria şi destule limbi ca 
să se descurce în Turnul Babel. După înzestrările lor, erau 
foarte buni la muzică, poezie, caligrafie, ţiglărie, olărit, 
încrustat, cioplit în fildeş, fierărie şi armurărie. La 
încheierea învăţăturii, unii primeau dregătorii înalte la 
cârmuirea ţării sau a oştirii. Alţii deveneau arhitecţi şi 
cărturari. 

Toţi învățătorii erau bărbaţi, unii eunuci. Aveau bețe 
lungi pe care nu şovăiau să le folosească pentru a pedepsi 
cel mai mic semn de nesupunere. Odăile şcolii erau tăcute, 
rânduielile - aspre. Fiii de albanezi, greci, bulgari, sârbi, 
bosniaci, georgieni şi armeni erau făcuţi ieniceri, însă nu şi 
copiii turcilor, kurzilor, iranienilor şi ţiganilor. 

Lui Jahan lecţiile i se păreau greu de urmărit. Se aştepta 
să fie dat afară în orice clipă. Dar săptămânile trecură. 
Ramadanul căzu în miezul verii. Dintr-odată, zilele erau mai 
apăsătoare, nopţile - pline de zgomote şi mirosuri. 
Prăvăliile erau deschise până mai târziu, bâlciurile înţesate 
de oameni se închideau abia în faptul serii. lenicerii, 
cărturarii, meşteşugarii, milogii, chiar şi beţivii - dintre care 
mulţi dădeau pe gât o zeamă roşcată-maronie vicleană ce 
se topea încet, încet de tot, în pântecul lor, ajutându-i să se 
abţină de la băut - posteau. Până şi Eidul veni şi trecu, însă 
nimeni nu întrebă de Jahan şi de Chota. De parcă toată 
lumea ar fi uitat că exista un elefant în menajerie. Băiatul 


33 Sistem prin care cei mai arătoşi şi mai inteligenţi băieţi creştini erau 

despărțiți de familiile lor, convertiți la islam şi recrutaţi pentru a-l servi 

pe sultan (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 

44 Corpus literar păstrat şi transmis din generaţie în generaţie 

considerat un îndrumar detaliat al mesajului coranic (în arabă, în orig.). 
139 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


se cufundă în mâhnire. Bănuia că marele vizir se afla în 
spatele acestei uitări. Hotărât lucru, omul nu-l iertase pe 
Chota pentru ce se întâmplase la hipodrom şi aştepta 
răbdător să-i jupoaie de vii. Nici nu-i trecea prin cap că 
temutul Lutfi Paşa - cel mai puternic om din întregul 
imperiu otoman după sultanul Soliman, cu a cărui soră se 
însurase - era la mare ananghie. 


Totul începuse când, într-o casă rău famată de lângă 
Turnul Galata, o târfă pe nume Kaymak“, fiindcă avea 
pielea albă, nu voise să se culce cu un muşteriu - o brută 
cu bani, dar fără milă. Bărbatul o bătuse. Nemulțumit, 
scosese biciuşca pe care o avea la el şi o biciuise. Ei, asta - 
după legile nescrise şi nerostite ale lupanarelor - întrecea 
orice măsură. Să te porţi urât cu o târfă era de înţeles, s-o 
biciuieşti ca pe-un cal era o ticăloşie. Toată lumea din 
lupanar se grăbise să-i vină în ajutor femeii şi aruncase cu 
bălegar în muşteriu. Însă acesta nu era un om care să se 
dea bătut prea uşor. Făcând spume la gură, i se plânse 
cadiului care, fiindcă se temea de răzbunarea târfelor, 
căutase o soluţie de mijloc. Între timp, întâmplarea 
ajunsese la urechile lui Lufti Paşa. 

De ceva vreme, marele vizir era hotărât să curețe 
străzile de desfrâu. Fiindcă îşi pusese în cap să închidă 
lupanarele, voia să le gonească pe fiinţele decăzute care 
trăiau în ele atât de departe, încât să nu se mai poată 
întoarce niciodată. Află în întâmplarea cu târfa biciuită 
prilejul pe care-l aşteptase. Dacă o pedepsea pe una, avea 
să le înveţe minte pe toate femeile uşoare, deja prea multe 
în Istanbul. Neţinând seama de hotărârea cadiului, Lütfi 
Paşa spuse sus şi tare că târfa greşea şi că ar trebui să i se 
smulgă părţile cu care păcătuia. Pe urmă avea să fie urcată 
de-a-ndărătelea pe un măgar şi plimbată prin oraş, ca 
toată lumea să vadă ce le aştepta pe femeile ca ea. 


5 Smântână (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
140 


- ELIF SHAFAK - 


Nu se mai pomenise vreodată o asemenea pedeapsă. 
Când află în ce fel voia s-o pedepsească soţul ei pe această 
femeie bătută de soartă, sultana Şah, sora lui Soliman, se 
îngrozi. Obişnuită să i se facă tot timpul pe plac, aceasta se 
duse să vorbească cu marele vizir, nădăjduind să-l 
hotărască să-şi schimbe gândul. Aşteptă până când soţului 
ei i se aşezară dinainte, la masa de seară, numai bucate să 
te lingi pe buze - ciorbă de burtă, tocană de fazan cu 
ceapă, pilaf uzbec cu stafide şi baclava, după care Lütfi 
Paşa se topea -, gândindu-se că, dacă-i domolea foamea, 
putea să-i domolească şi firea. 

Nici n-apucaseră bine robii să scoată din odaie masa 
joasă, să-i spele pe cei doi pe mâini cu apă de trandafiri, să 
le toarne cafea în ceşti şi să se facă nevăzuţi pe coridoarele 
casei, că sultana Şah murmură ca pentru sine: 

— Toată lumea vorbeşte despre târfa asta. 

Marele vizir nu zise nimic. O fâşie de lumină naramzie se 
strecură pe fereastră, dând lucrurilor o strălucire 
nefirească. 

— E adevărat că o să fie pedepsită în felul ăsta cumplit, 
întrebă sultana Şah cu blândeţe. 

— Ce semeni, aia culegi, răspunse Lutfi Paşa. 

— Nu e o pedeapsă prea aspră? 

— Aspră? Nu, doar pe măsură. 

— N-ai pic de milă, bărbate? întrebă ea cu glasul plin de 
dispreţ. 

— Mila e pentru aceia care-o merită. 

Tremurând, sultana Şah se ridică şi spuse nişte vorbe pe 
care numai ea ar fi îndrăznit să le spună: 

— Să nu vii în patul meu la noapte. Nici mâine-noapte. 
Nici în nopţile care urmează. 

Lufti Paşa se făcu alb ca varul. Nevastă-sa era cea mai 
mare pacoste. Oamenii care îl pizmuiau pentru ea erau 
nişte proşti! Să te însori cu sora sau cu fiica sultanului era 
un blestem pe care i-l puteai dori numai unui duşman. Ca s- 
o ia, fusese silit să se despartă de tovarăşa lui de viaţă de 
mulţi ani - mama celor patru copii ai săi -, fiindcă sora 

141 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


sultanului nu putea să fie a doua soţie. Şi îi arătase vreun 
pic de recunoştinţă? Dimpotrivă. N-avea strop de 
îngăduinţă în suflet. Privea cu ochi răi tot ce făcea şi îl 
acoperea cu dispreţ zi şi noapte, chiar şi de faţă cu robii. 
De aceea, când deschise gura, vizirul îşi vărsă tot năduful. 

— Oricum nu mă prea dădeam în vânt după patul tău, 
zise. 

— Cum îndrăzneşti! izbucni sultana Şah. Nu eşti decât un 
slujitor al fratelui meu! 

Lufti Paşa se trase de barbă, smulgând câteva fire de 
păr. 

— Dacă aud că ţi-ai pus în faptă pedeapsa cumplită şi ai 
chinuit-o pe biata femeie, poţi să fii sigur că nu-mi mai eşti 
soţ! 

leşi cu paşi mari din încăpere, lăsându-l să fiarbă de 
furie. 

Adevărul e că sultana Şah, ca mulţi alţii, se aştepta ca 
marele vizir s-o cruţe pe femeie în ultima clipă. Ar fi 
însemnat să împuşte doi iepuri dintr-o lovitură. Ar fi 
semănat groaza în sufletele tuturor celor care păcătuiau şi 
ar fi câştigat respect arătând îndurare. Prin urmare, sultana 
Şah se îngrozi de-a binelea când, într-o dimineaţă 
răcoroasă, pedeapsa fu strigată de crainicii oraşului şi dusă 
la îndeplinire. În ziua aceea, când se întoarse acasă, Lütfi 
Paşa îşi găsi soţia spumegând. 

— Ruşine să-ţi fie, îl dojeni, deşi ştia că robii trăgeau cu 
urechea. Eşti un om cu inimă de piatră! 

— Ai grijă ce spui, femeie. Nu aşa se vorbeşte cu un soţ. 

— Ai îndrăzneala să te numeşti soţ? Tu, care nu eşti în 
stare decât să baţi femei nenorocite? 

leşindu-şi din fire de mânie, Lütfi Paşa îşi împinse soţia 
lângă peretele decorat cu faianţă şi o plesni. 

— Nu vreau să mai fiu măritată cu un diavol ca tine, zise 
ea plângând şi aruncându-i fel de fel de ocări pline de 
dispreţ, pe care nici măcar bârfitorii nu îndrăzniră să le 
repete a doua zi. 


142 


- ELIF SHAFAK - 


Lutfi Paşa se repezi la toiagul lui. În clipa aceea dădu 
buzna în odaie un eunuc negru, urmat de roabe, hamali, 
spălătorese, bucătar şi de nişte băieţanari, ajutoarele sale. 
Împreună, îi legară mâinile, îi vârâră un căluş în gură şi, cu 
binecuvântarea stăpânei lor, îi traseră o bătaie bună. 

A doua zi dimineaţă, sultanul Soliman auzi că marele 
vizir încercase s-o bată pe sora lui cu toiagul. Până aici îi fu 
lui Lufti Paşa. | se luară rangul şi averea şi se trezi izgonit la 
Demotika atât de repede, că n-avu vreme să-şi strângă 
lucrurile sau să-şi ia rămas-bun de la cineva. 

În menajerie, Jahan ascultă toate astea uluit. Cât de 
repede se puteau schimba lucrurile şi cât de jos puteau să 
cadă oamenii şi de pe ce culmi. Chiar şi cei pe care-i credea 
de neatins. Sau poate, tocmai aceia. De parcă ar fi existat 
două arce nevăzute prin faptele şi vorbele noastre ne 
ridicăm; prin faptele şi noastre cădem. 


Într-o zi, pe la amiază, cufundat în gânduri, Jahan se 
întorcea la menajerie de la şcoala seraiului. Ajungând 
aproape de adăpostul lui, auzi o tuse care-i îngheţă sângele 
în vine. Când intră, îl găsi înăuntru pe căpitanul Gareth, 
care-l aştepta. 

— Uite cine-a venit! Nici prin gând nu ţi-ar fi dat! M-am 
întors din morţi. Şi mi-am zis c-ar fi bine să văd ce mai face 
micul meu hoţ. Ţi-a fost dor de mine, aşa-i? 

Jahan nu răspunse, pentru ca glasul să nu-i trădeze 
spaima. Bărbatul băuse zdravăn. Simţea mirosul greţos de 
bere în răsuflarea lui. Dinţii îi stăteau în gură ca nişte doage 
de butoi uns cu catran. 

Căpitanul nu-şi dezlipea privirea de la cornac. 

— Ce-i? Arăţi de parc-ai fi văzut o nălucă. 

— Credeam c-ai murit. A trecut doar atâta vreme, 
mărturisi Jahan. 

— Corabia mea a căzut printr-o spărtură din fundul mării. 
Am pierdut optşpe oameni în cea mai afurisită furtună. 
Norocos cum sunt, am scăpat cu viaţă, dar am fost luat 
prizonier. M-am în îmbolnăvit de friguri şi au crezut c-am 

143 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


murit. Am fost în iad, însă nu mi-a plăcut deloc blestematul, 
aşa că m-am întors. Cum? Nu te bucuri că mă vezi? 

— Ba da. 

Bărbatul îi aruncă o privire neîncrezătoare. 

— Eşti aici de ceva vreme. Ce-ai şterpelit? Arată-mi. Tre' 
să fi strâns o comoară până acum, doar eşti răsfăţatul 
prinţesei. 

Jahan tresări când îl auzi pomenind de ea. Cum de ştia de 
Mihrimah? Erau iscoade peste tot. Îi răspunse cât de liniştit 
era în stare: 

— Efendi, nu-i uşor. Uşile sunt păzite. 

— Ce-ai pentru mine, te-am întrebat! 

Glasul căpitanului Gareth deveni tăios, de parcă ar fi fost 
gata să-l folosească la nevoie ca pe-o armă. Pielea i se 
întunecă, chiar şi cicatricea care îi brăzda chipul. 

Jahan ascunsese lucrurile furate sub tufa de liliac. 
Căpitanul înhăţă numaidecât broşa de safir, însă apoi 
scoase un sunet ciudat, de parcă şi-ar fi înghiţit limba. 
Jahan se uită la el înspăimântat, până îşi dădu seama că 
bărbatul râdea. După ce chicoti pe săturare, veselia îi pieri 
dintr-odată. 

— Asta-i tot? Drept cine mă iei? Un neghiob? 

— Spun ade... 

Cu o mişcate iute, bărbatul scoase un hanger din haină şi 
îl duse la gâtul lui Jahan. 

— Nu-mi plac mincinoşii. Niciodată nu mi-au plăcut. la zi! 
De ce să nu te jupoi de viu? 

Când vârful lamei îi străpunse pielea, Jahan simţi că se 
înăbuşă. 

— Am veşti bune. Lu... lucrez cu marele arhitect al 
seraiului. 

— Zău? 

— O să clădim moschei... pentru sultan. O să primim o 
grămadă de bani. 

Apăsarea oţelului rece slăbi. Căpitanul Cap-scrântit făcu 
un pas înapoi şi îl privi pe băiat de parcă atunci l-ar fi văzut 
prima oară. 

144 


- ELIF SHAFAK - 


— Vorbeşte! 

— Sultanul pune mare preţ pe clădirile pe care Sinan le 
ridică pentru el şi pentru familia lui. Închipuie-ţi numai)! 
Cheltuieşte mai mult pe piatră decât pe nestemate. 

— Bine, atunci... zise căpitanul într-o şoaptă scrâşnită. N- 
ai putut să furi din serai. Fură din clădirile pe care le 
ridicaţi. Câştigă încrederea stăpânului tău. Fii băiat bun. 
Pune mâna pe bani. [i-am salvat pielea pe corabia aia 
blestemată, îţi aminteşti? Nu mă supăra. 

— N-am s-o fac, efendi. N-o să-ţi pară rău c-ai aşteptat 
atâta. Am să-ţi aduc bogății. Cât de curând, inşallah, 
făgădui Jahan şi în clipa aceea chiar credea în ce spune. 


145 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Până la sfârşitul verii, o nouă molimă se înstăpâni peste 
pământul otoman. Buboaie, vărsături, fierbinţeală, moarte. 
Scuipatul lui Şeitan - aşa le zicea acelor pete roşietice. O 
grămadă de oameni muriră doar în câteva zile. Se stinse şi 
prinţul Mehmed, la doar douăzeci şi unu de ani, fiul lui 
Soliman şi al lui Hurrem, lumina ochilor lor. 

Sultanul era nemângâiat. Umbla în veşminte de pânză 
aspră şi nu voia să vadă pe nimeni, rugându-se într-una. 
Istanbulul jelea împreună cu el. Flăcările lămpilor se făcură 
mai mici şi vorbele se preschimbară în şoapte. Prăvăliile se 
închiseră mai devreme; nunțile, bar mizvah-urile şi tăierile 
împrejur fură amânate. Bărcile de pescuit ce dădeau ocol 
Porții Seraiului treceau fără zgomot, de parcă durerea ar fi 
fost un copil de ţâţă care nu trebuia trezit. Povestaşii de 
prin bazaruri, barzii rătăcitori, telalii de pe străzi, chiar şi 
menestrelii care se duceau la culcare cântând şi se 
deşteptau cântând - amuţiră cu toţii. Singurul lucru care 
tulbura liniştea era ploaia. Turna aşa de zdravăn, încât 
credeai că cerul varsă lacrimi pentru fiecare dintre locuitorii 
cetăţii. Într-o astfel de zi, lui Chota şi Jahan li se făcu, întâia 
oară, cinstea de-a primi o vizită din partea sultanului. 

Obrajii scobiţi, piele gălbejită, umeri lăsaţi. Sultanul 
semăna atât de puţin cu omul pe care îl salutase Jahan la 
hipodrom, că nici nu l-ar fi recunoscut dacă n-ar fi fost 
străjile care-l urmau. Se plecă iute până la pământ. 

— Mi-amintesc de tine şi de elefantul tău, zise sultanul. 

Roşind, Jahan se înfioră când îi veni în minte acea după- 
amiază nefericită. 

— Ce-ţi mai face umărul? 

— E bine, stăpâne. 

— Dar elefantul, el ce mănâncă? Spune-mi totul despre 
el. 

Jahan făcu întocmai. Vorbi îndelung despre cât îi plăcea 
lui Chota noroiul, apa şi mâncarea, simțind tot timpul că 

146 


- ELIF SHAFAK - 


sultanul nu voia atât să ştie toate astea, cât să-şi ia gândul 
de la durerea lui. li destăinui că, dacă vrei să răneşti un 
elefant, trebuie să-i ţinteşti trompa. Neavând oase, doar 
muşchi, trompa ţine loc de multe: nas, buză de sus, braţ, 
mână. Respirat, mirosit, mâncat, băut, luat apă pentru 
spălat, scărpinat în urechi, frecat la ochi ca să alunge 
somnul - nu era lucru pe care elefanții să nu-l poată face cu 
trompa. Aşa cum oamenii sunt dreptaci sau stângaci 
elefanții sunt şi ei la fel. Jahan băgase de seamă că Chota 
folosea mai ales fildeşul de pe partea stângă. 

— E ciudat că un animal atât de semeţ are o coadă aşa 
subţire, zise sultanul. Crezi că Allah ne aminteşte astfel că 
şi cei mai puternici au slăbiciunile lor? 

Neştiind ce să răspundă, Jahan îşi scormoni creierii în 
căutarea vorbelor potrivite. Din fericire, sultanul urmă: 

— Arhitectul mi-a spus că tu şi elefantul o să-l ajutaţi. 

— Chiar aşa, Inălţimea Ta. 

— Atunci, pregătiţi-vă. Ai să pui iar elefantul la treabă. 

Abia mai târziu, Jahan avea să-nţeleagă ce voise să 
spună Stăpânitorul Apelor şi Uscatului. Acesta îl însărcinase 
pe Sinan să ridice o moschee pentru fiul lui răposat. Intr-o 
lume atât de vremelnică, în care tot ce azi era mâine 
pierea, lăcaşul preaiubitului prinţ avea să fie din marmură 
trainică, din piatră nemuritoare. 


Aşa se face că, în a şaptea zi din septembrie, un timp 
prielnic hotărât de mai-marele peste cititorii în stele, 
Takiyuddin, Jahan se afla pe şantier, uitându-se cum prima 
cazma se înfige în pământ. Patruzeci de oi şi patruzeci de 
berbeci fură sacrificați, li se împrăştie sângele în cele patru 
zări, iar carnea lor fu gătită în ceaune mari şi împărţită 
săracilor şi leproşilor. Jahan îl zări în mulţime pe Ebussuud 
Efendi, cu turbanul lui înalt şi veşmintele largi. De când 
ajunsese şeyhulislam - întâiul conducător religios -, se 
purta cu mare ifos. Văzându-l atât de aproape, Jahan simţi 
că-l trec fiorii. Îşi aminti cu o durere încă vie de Majnun Şeic 


147 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


- de glasul catifelat, de chipul plăcut şi de privirea limpede. 
Nu-l uitase. 

Apoi ceilalţi plecară - sultanul, dregătorii din Divan, 
mulţimea de gură-cască. Rămaseră doar salahorii. Şi erau 
sute. Jahan îşi dădu seama că pe un şantier erau două 
feluri de oameni: cei care nu te priveau niciodată în ochi şi 
cei care o făceau uneori. Cei dintâi erau robii de la galere. 
Cei cu cătuşe la glezne, biciuiţi la cel mai mic semn de 
nesupunere. Marinari, ţărani, hagii sau călători ale căror 
vieţi se dăduseră peste cap atât de fără veste, încât n-ar fi 
putut spune dacă ce trăiau acum era o nălucire sau dacă 
trecutul fusese un vis. Ţinuţi în viaţă cu pesmeţi uscați şi 
zeamă  chioară, aceşti robi creştini ridicau altare 
musulmane din zori şi până-n seară. 

Apoi mai erau aceia, ca Jahan, care se aflau acolo de 
bunăvoie. Erau plătiţi cu doi aspri pe zi, primeau mâncare 
ceva mai gustoasă şi toată lumea se purta, de cele mai 
multe ori, bine cu ei. Zidari, săpători, dulgheri, geluitori, 
fierari, geamgii şi desenatori - fiecare cu isnaful lui. Tot ce 
se cheltuia era trecut de un scrib pa hârtie şi verificat de un 
supraveghetor. 

Oriîncotro s-ar fi întors Jahan, se muncea de zor. Scripeţi 
de oţel, cabestane, macarale şi parâme. Mai devreme, 
Sinan îi pusese pe dulgheri să încropească o macara cu 
roată uriaşă. Oamenii intrau pe rând înăuntru, mai mulţi 
odată, când mergând, când alergând, ca să învârtă roata ce 
ridica cele mai grele pietre. Jahan se gândi că şantierul 
semăna întru câtva cu puntea unei corăbii. Pe amândouă, 
ştiai fără să-ţi spună cineva că nereuşita unui singur om 
însemna până la urmă nereuşita tuturor. lar izbânda venea 
în fărâme, precum carnea sărată şi uscată din ciorba lor. 
Când înălţai o clădire sau pluteai în largul mării, învăţai să 
ai grijă de oamenii de lângă tine şi se năştea o legătură 
strânsă, un soi de înfrățire. O înţelegere mută domnea în 
rândul lor. iți dădeai seama că sarcina încredinţata era 
peste puterile tale şi că, numai trudind cot la cot cu ceilalţi, 
ca unul, puteai să o duci la capăt. Aşa că lăsai deoparte 

148 


- ELIF SHAFAK - 


ranchiunele şi încăierările dacă nu cumva izbucnea vreo 
revoltă, căci atunci lumea se întorcea cu susul în jos. 

Salahorii erau la fel de superstiţioşi ca marinarii. N-aveai 
voie să fluieri, să vorbeşti în şoaptă sau să înjuri în timp ce 
băteai un cui. Prin toate trei lucrurile astea îl chemai pe 
Şeitan, care - dacă aveai nevoie de el - nu întârzia 
niciodată să se ivească. Dacă cuiul străpungea zidul la 
ivirea lui Şeitan, urma lui avea să rămână îngropată în 
clădire pe vecie. Nu numai musulmanii credeau aşa ceva. 
Ci şi creştinii şi evreii. Ca să alunge deochiul, lăsau un 
codru de pâine şi puţină sare pe piatra cea mai de sus. Nu- 
şi doreau să vadă trecând pe-alături în timp ce ridicau 
clădirea, vreo femeie grea - sau vreun om cu părul roşcat 
ori cu ochi albaştri sau cu buză de iepure. Nici măcar Sinan 
nu i-ar fi putut îndupleca pe salahori să lucreze cu un zidar 
cu părul roşcat. 

Unele animale erau şi ele de rău augur: broaştele şi 
porcii şi caprele cu trei picioare. Altele nu-i supărau: şerpii, 
scorpionii, şopârlele, miriapodele şi viermii. Haite întregi de 
câini fără stăpân se plimbau încolo şi-ncoace. Afară de cei 
din secta Şafiilik, salahorilor le plăcea să aibă câini prin 
preajmă, fiindcă aceştia erau credincioşi şi recunoscători. 
Păianjenii erau foarte preţuiţi, fiindcă îl salvaseră pe 
profetul Mahomed. Să omori un păianjen, ba mai rău, să-l 
striveşti sub talpă, era un păcat dintre cele mai mari. Alt 
animal despre care se credea că aduce noroc era, spre 
încântarea lui Jahan, elefantul. 

Văzând semne în cer şi pe pământ, salahorii cercetau 
natura, orice pasăre care trecea în zbor, orice rădăcină pe 
care o loveau. Dacă vântul aducea vreun miros puternic şi 
înţepător, bănuiau că cineva fierbea vreo licoare. 
Numaidecât unii se ofereau să cerceteze împrejurimile, 
spre răsărit şi spre apus, şi se întorceau din când în când cu 
vreun pescar, vreun milog sau vreo cotoroanţă pe care îi 
învinuiau de vrăjitorie şi i-ar fi pedepsit pe măsură dacă 
Sinan nu s-ar fi băgat la mijloc, spunându-le să-l lase în 
pace pe bietul nenorocit. 

149 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nu era bine să te grozăveşti pe un şantier. N-ar trebui să 
turui despre înfăptuirile tale, ci să nu uiţi vreodată să spui 
Inşallah, fiindcă totul se află în mâinile lui Dumnezeu şi 
nimic într-ale tale. De câte ori cineva era spânzurat în văzul 
lumii, unii salahori smulgeau o aşchie de lemn din stâlpul 
spânzurătorii şi o purtau ca talisman, lucru pe care Jahan 
nu-l pricepea în ruptul capului - căci cum putea nenorocirea 
unuia să-i aducă ceva bun altuia? 

Pe Sinan nu păreau să-l supere credinţele astea, deşi era 
limpede că nu le împărtăşea. Totuşi, Jahan urma să 
descopere că era şi el superstiţios, în felul lui. Avea un 
talisman pe care îl purta tot timpul. Două cercuri unul într- 
altul, amândouă din piele, unul deschis la culoare, celălalt 
întunecat. Ţinea post trei zile înainte să se apuce de o nouă 
clădire. Când aceasta era gata, oricât de măreaţă ar fi fost, 
avea grijă să lase în urmă un cusur - o lespede aşezată de- 
a-ndoaselea, o piatră răsturnată sau o bucată de marmură 
ciobită într-o margine. Se încredința că nu-i lipseşte micul 
ei cusur, vădit ochiului cunoscător, ascuns lumii. Numai Cel 
de Sus era desăvârşit. 

Unul dintre supraveghetorii credincioşi ai lui Sinan era un 
arab creştin din Liban, pe nume Gabriel cel Nins. Bărbatul 
ăsta avea părul, pielea, genele şi sprâncenele la fel de albe 
ca alabastrul. Ochii, aproape ca ai unui iepure, se făceau 
trandafirii în soare. Din când în când, vreun nou-venit nu 
voia să lucreze sub conducerea lui, învinuindu-l că aduce 
ghinion. Sinan se punea chezaş pentru el, lămurindu-l că 
aşa se născuse şi că era cel mai bun supraveghetor din câţi 
văzuse pe lume. 

Chota îi ajuta, trăgând frânghii, smucind parâme, cărând 
scânduri şi stivuind bârne. O dată, pe când trăgea în sus o 
coloană de marmură, funia se rupsese şi coloana se 
prăbuşise cât era de grea. Gabriel cel Nins ar fi fost strivit 
sub ea dacă nu s-ar fi ferit în ultima clipă. Dar, în cea mai 
mare parte a timpului, zilele erau lipsite de peripeții, iar 
corvezile, plicticoase. În fiecare dimineaţă, cornacul şi 
elefantul plecau de la serai ca să vină pe şantierul de lângă 

150 


- ELIF SHAFAK - 


barăcile ienicerilor şi se întorcea pe acelaşi drum la 
asfinţitul soarelui. Oamenii din oraş se obişnuiseră deja cu 
ei. Uneori îi aşteptau pe drum, mai ales copiii. Unii, 
încredinţaţi că pământul pe care călca elefantul avea puteri 
vindecătoare, strângeau bulgări de ţărână în urma lor. 

Jahan îi urmărea cu luare-aminte pe toţi cei de pe 
şantier, învățând repede. Dar despre ucenicii lui Sinan 
ardea de nerăbdare să afle mai multe. Erau mai apropiaţi 
de meşter decât oricine altcineva. Toţi trei. Cel dintâi, un 
anatolian măsliniu, subţiratic, care şchiopăta din pricina 
unei boli din copilărie, se numea Nikola. Se uita îndelung la 
o clădire, închidea ochii şi apoi o desena până în cele mai 
mici amănunte. Inalt şi voinic, al doilea se născuse într-un 
sat prăpădit de lângă hotarul cu lranul şi fusese crescut de 
bunicu-său după ce prădătorii îi uciseseră părinţii. Îl chema 
Davud şi avea mintea ascuţită ca briciul. Al treilea era un 
mut pe nume Yusuf - un tânăr atât de bun la socoteli, încât 
Sinan îl punea să verifice toate măsurătorile pe care le 
făcea. N-avea fir de păr pe faţă şi ochii îi erau mari şi verzi. 
Din pricina unei întâmplări nefericite din copilărie, avea 
arsuri pe amândouă mâinile şi purta mănuşi din piele de 
capră. Dacă nu s-ar fi temut de Sinan, unii salahori i-ar fi 
făcut zile fripte. Ştiind lucrul ăsta, ucenicul cel mut, 
asemenea robilor de la galere, îşi ţinea privirea plecată. 

Cu orice prilej, Jahan se furişa în vârful picioarelor până 
aproape de cei trei tineri şi se uita peste umărul lor la 
desenele pe care le făceau. De cum se întorcea la 
menajerie, imita ce văzuse, desenând pe lut ud sau pe nisip 
uscat. O parte din el era hotărâtă să muncească din greu 
ca să ajungă la fel ca ei. Altă parte nu se gândea decât la 
ce să fure şi când să fugă. lar prăpastia dintre cele două 
era aşa de adâncă şi de largă, încât i se părea din ce în ce 
mai greu de trecut. Mai devreme sau mai târziu, va trebui 
să aleagă una ori alta. 


151 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În ianuarie, vremea se înăsprise. De streşini atârnau 
ţurţuri minunaţi şi primejdioşi. Istanbulul dormea sub o 
pătură albă şi groasă. Totuşi, lucrul la moschee nu 
încetase. Robii de pe şantier îşi înfăşurau picioarele în 
cârpe. Degetele li se iţeau prin găuri, înroşite şi umflate. 

Într-o dimineaţă, elefantul şi cornacul plecară de la serai 
la ceasul obişnuit. Pe la jumătatea drumului, un câine veni 
în fugă până la ei, lătrând ca turbat, de parcă ar fi vrut să le 
arate ceva. 

— Hai să mergem să vedem ce vrea! strigă Jahan, care 
stătea călare pe grumazul lui Chota. 

Abătându-se din drum, se ţinură după animal. Câinele, 
bucuros că izbutise să le atragă luarea-aminte, coti spre 
stânga, îndreptându-se ţintă către chei, unde apa 
îngheţase până la țărm. Elefantul iuți pasul. 

— Hei, mai domol! 

Înainte să apuce Jahan să-şi ducă vorbele până la capăt, 
Chota păşi pe gheaţă, care se sparse sub greutatea lui, şi 
se cufundă în apă până la burtă. Atunci încremeniră, şi 
elefantul, şi cornacul, şi câinele. In apă plutea un leş, atât 
de aproape că ar fi putut să-l atingă. După câte se părea, al 
unei cadâne. Pielea i se făcuse vineţie, pletele îi unduiau în 
valuri. După haine şi după giuvaierul de la gât, era dintr-o 
casă înstărită, poate chiar din serai. 

Jahan îndemnă elefantul să înainteze, hotărât să pună 
mâna pe giuvaier. Mai avea puţin până să ajungă la leş 
când Chota se opri şi se încăpăţâna să nu mai facă un pas. 
Suit în spinarea lui, în mijlocul apelor îngheţate, străduindu- 
se în zadar să nu se lase cuprins de spaimă şi simțindu-se 
caraghios, Jahan strigă după ajutor. Din fericire, curând se 
ivi o căruţă mică, trasă de un măgar. In ea erau cinci ţigani. 
Se uitară în tăcere la priveliştea pe care o aveau dinainte. 

— Să dăm o mână de ajutor, Balaban? îl întrebă un 
bărbat pe vlăjganul din faţă. 

152 


- ELIF SHAFAK - 


— Mda, s-o ajutăm pe femeie. 

— Sunteţi neghiobi? strigă Jahan. E deja moartă! Ajutaţi- 
ne pe noi întâi. 

Bărbatul căruia i se zicea Balaban se ridică în căruţă, 
ţinând încă hăţurile în mâini. Avea o faţă dăltuită şi un nas 
coroiat de câte ori fusese spart, părul lung ca al unui 
pustnic şi din gura deschisă pe jumătate i se iţea un dinte 
îmbrăcat în aur. Pana de la pălărie îl făcea să pară pe cât 
de scrântit, pe atât de semet. 

— Mai răsteşte-te o dată la mine, că-ţi tai limba şi-o 
arunc la pisici. 

Jahan amuţi. Se uită la ţigani cum făceau iute două laţuri. 
Cu unul prinseră elefantul de trompă, iar cu celălalt agăţară 
leşul de-o mână, trăgându-i pe amândoi odată la țărm. 
Chota se urni şovăitor. De vreo câteva ori se împletici, mai- 
mai să-l arunce pe Jahan în apă. Când ajunseră la țărm, 
Jahan sări jos cu un icnet. Îşi aminti ce-i spusese dregătorul 
în ziua când el şi elefantul sosiseră la serai. Vasăzică, ăştia 
erau ţiganii, jumătatea de trib. Se apropie de ei cu băgare 
de seamă. 

— Ne-aţi salvat viaţa. Vă suntem recunoscători. 

— Am făcut-o de dragul elefantului, zise Balaban. Avem 
şi noi unul. Straşnice animale. 

— Aveţi un elefant? întrebă Jahan nevenindu-i să creadă. 

— l-am pus numele Gulbahar. Dar al tău are o culoare 
cam ciudată, zise Balaban cuprinzându-l cu privirea. 

Oamenii lui smulseseră colanul femeii moarte şi acum o 
împingeau înapoi în apă. 

Jahan se împotrivi: 

— Nu puteţi să faceţi aşa ceva. Ar trebui îngropată cum 
se cuvine. 

— O ceată de ţigani apărând cu un leş. Crezi c-o să ne 
mulţumească cineva? O să spună că noi am omorât-o şi o 
să ne-arunce în temniţă. Dacă o lăsăm aici, câinii o s-o 
sfâşie-n bucăţi. Îi e mai bine-n apă. (Rânji) Cât despre 
colan, socoteşte-l o răsplată pentru osteneala noastră. 
Oricum ea nu mai are nevoie de el. 

153 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan nu-i spuse că şi el avea în gând acelaşi lucru. Ci 
întrebă coborând glasul: 

— Crezi c-a fost ucisă? 

— Ar fi trebuit să-ţi tai limba, ţi-aş fi făcut un bine. Lasă- 
mă să-ţi dau două sfaturi. Dacă nu ştii ce să faci cu 
răspunsul, nu pune întrebarea, zise Balaban. 

— Şi-al doilea sfat care e? întrebă Jahan. 

— Îngrijeşte-te degrabă de elefant. Are degerături. 

— Ce? făcu Jahan repezindu-se la Chota, a cărui piele, 
acoperită cu o pojghiţă subţire de gheaţă, nu mai era albă, 
ci de un trandafiriu îngrijorător. 

Elefantul tremura. 

Ţiganii se suiseră deja în căruţă. Jahan alergă după ei. 

— Nu plecaţi, vă rog. Nu ştiu ce să fac. 

— Nu-i decât un leac, zise Balaban. Are nevoie de-o 
băutură tare. Raki. 

— Raki? repetă Jahan. Puteţi să faceţi rost de-aşa ceva? 

— Nu-i uşor. Animalul e mare. Ai nevoie de-un butoi. 
(Tiganii se priviră zâmbind atotştiutor.) Dacă-ţi facem rost 
de unul, cine o să ne plătească? 

— Sinan, marele arhitect al seraiului, zise Jahan, 
rugându-se să fie aşa. 

Ţiganii îi aduseră jumătate de butoi de raki şi câteva 
ulcele. Oare şi alea erau furate? Jahan nu îndrăzni să 
întrebe. Îndoind băutura cu apă, muiară trompa lui Chota în 
ea. Poate ca să-i dea pildă elefantului, ţiganii îşi vârâră şi ei 
cănile în ea. Apoi încă o dată. Între timp, elefantul luă o 
înghiţitură şi o scuipă, udându-i pe toţi. Totuşi trebuie să-i fi 
plăcut gustul, fiindcă se întoarse la butoi şi se puse pe 
băut, iar de data asta nu scuipă. 


Un ceas mai târziu, ajunseră la şantier - Jahan trăgându-l 
pe Chota de frâu şi ţiganii, în căruţă, cântând veseli. 

— Pe unde-ai umblat? îl iscodi Sinan, plimbându-şi 
repede privirea când de la elefant la ţigani, când de la 
ţigani la elefant. 


154 


- ELIF SHAFAK - 


— Am păţit ceva pe drum. Oamenii ăştia ne-au ajutat, 
răspunse Jahan. 

— Animalul e beat? întrebă Sinan uitându-se cum se 
clătina elefantul. Se întoarse spre ţigani şi adăugă: Şi ei? 

Când auzi povestea cu butoiul, Sinan chicoti. 

— Nu pot să pun un elefant cherchelit să ridice o 
moschee sfântă. Pleacă şi nu te întoarce până nu se 
dezmeticeşte. 

— Da, meştere, răspunse Jahan, simţindu-şi gâtlejul 
uscat. Eşti supărat pe mine? 

Sinan oftă. 

— Ai un dar al tău de-a te agăța de viaţă. Asta-i bine. 
Totuşi, să fii curios în unele privinţe poate să-ţi dăuneze. Ar 
trebui să mai înveţi şi altceva. 

— Şi altceva? 

— O să mergi mai departe la şcoala seraiului. Când n-ai 
nimic de făcut, Nikola o să-ţi arate cum să desenezi; Davud 
o să te înveţe geometrie, iar Yusuf - aritmetică. O să fii 
ucenic la ucenicii mei. 

Fără să-şi dea seama prea bine ce însemna asta, însă 
înțelegând că era o mare cinste, Jahan se aplecă să sărute 
mâna lui Sinan. 

— Mulţumesc, meştere, sunt... 

Chiar atunci se auzi un huruit asurzitor. Toată lumea 
alergă într-acolo, până şi ţiganii. Câţiva dulapi scăpaseră 
din funie făcând jumătate dintre schele să se prăbuşească 
la pământ - şi prin minune, fără să rănească pe cineva. 
Cum cheresteaua era scumpă, ca să nu risipească lemnul, 
făcuseră schelele din funii şi scânduri legate la capete. 

— Trebuie să fie vreun deochi, îngăimă Jahan, înfiorându- 
se. Atâtea păţanii într-o singură zi! 

— Nu judeca în pripă, se auzi un glas din spate. (Era 
Balaban, tiganul, care ţinea în mână o funie.) Când toată 
lumea se uită la el, zise dând din cap nepăsător: N-a fost 
niciun deochi. Cineva a tăiat funiile. 

— De ce să facă aşa ceva? se miră Sinan. 

Balaban zâmbi cu tristeţe. 

155 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Cine ştie? Şeitan nu duce niciodată lipsă de pricini. 

— Nu e niciun drac pe-aici, se oţări Sinan. Salahorii mei 
sunt oameni muncitori. 

— Dacă spui dumneata... zise Balaban. Dar crede-mă pe 
cuvânt, efendi. Nu strică niciodată să fii prevăzător. Poate 
s-o fi strecurat vreun trădător printre voi. Dac-aş fi în locul 
dumitale, aş sta cu ochii în patru. 


156 


- ELIF SHAFAK - 


Vinovatul n-a fost găsit niciodată. Împărţindu-se între 
şcoala seraiului, menajerie şi şantier, Jahan nu prea avea 
timp de gândit. Până şi de mâncat mânca pe fugă. Abia 
acum înţelegea că să fii ucenicul lui Sinan însemna să fii 
silit să munceşti fără-ncetare. De curând, șeyhiilislam-ul 
poruncise să se ridice moschei peste tot. Dăduse edict 
după edict, înştiinţându-i pe oameni că aceia care nu 
mergeau la rugăciunile de vineri aveau să fie pedepsiţi, 
astfel încât să le fie învăţătură de minte tuturor. Fiece 
musulman, de la oraş sau de la sat, era nevoit să se roage 
de cinci ori pe zi şi să meargă la cea mai apropiată 
moschee. Cum oamenii care mergeau la moschee erau, 
drept urmare, de două ori mai numeroşi, Sinan şi ucenicii 
lui aveau de lucru mai mult ca oricând. 

Nici nu isprăviseră bine moscheea Şehzade, că se 
apucaseră s-o ridice pe următoarea. Jahan nu izbutise încă 
să şterpelească vreun aspru din cuferele cu bani. Totul era 
vegheat cu străşnicie şi fiecare para cheltuită era trecută 
pe hârtie. Dar, pe când căuta felurite căi de-a şterpeli câte 
ceva pentru căpitanul Gareth şi visa să se răzbune pe tatăl 
lui vitreg, fără să ştie, se cufundă în lumea desenatorilor. 

Nu reuşi să afle nicio veste despre Mihrimah, darămite s- 
o vadă. Lucru ciudat, în lipsă, fata ajunse să însemne tot 
mai mult pentru el. Împăturindu-şi inima ca pe-o batistă, 
păstră înăuntru amintirea  după-amiezilor petrecute 
împreună. Nu-i mărturisi dorul de ea decât lui Chota, care 
se îngreuna pe zi ce trece, având o poftă de mâncare mai 
mare decât umbra pe care-o lăsa pe pământ. 

In vară, Sinan şi cei patru ucenici ai săi începură lucrul la 
cea mai îndrăzneață înfăptuire a lor: Süleymaniye. 
Moscheea pe care sultanul îi însărcinase s-o ridice pentru el 
avea să-i preamărească pe vecie numele. Cu mult înainte 
de-a se hotărî unde să aşeze piatra de temelie, Sinan îi 
pusese pe măcelari să aducă mai multe vaci şi oi tăiate şi 

157 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


jupuite. Acestea fură atârnate de cârlige şi lăsate să 
putrezească în mai multe locuri. In fiecare zi, Sinan cerceta 
carnea. Dacă se strica mai repede însemna că acolo era 
mai multă umezeală. Fiindcă umezeala măcina clădirile aşa 
cum moliile găureau hainele, se ferea de astfel de locuri. 
Alese unul unde aerul era uscat şi pământul destul de solid 
ca să reziste la cutremure. Aşezată pe o colină, moscheea, 
ca şi sultanul de la care îşi luase numele, avea să vegheze 
asupra întregului oraş. 

Toate materialele erau alese cu grijă. Plumbul şi fierul 
fuseseră aduse din Serbia şi Bosnia, lemnul - de la Varna. 
Marmura era din ţările arabe, din locul unde se înălţase 
odată palatul regelui Solomon, feţele ei netede oglindind 
încă frumuseţea reginei din Saba. O coloană uriaşă era din 
Baalbek, Oraşul Soarelui. Şaptesprezece stâlpi de sprijin 
fuseseră luaţi din hipodrom, tulburând stafia mânioasă a 
împărătesei Teodora. 

Salahori erau cu sutele: robi de la galere şi oameni 
tocmiţi. Aproape jumătate dintre ei erau creştini, o mică 
parte, evrei şi restul, musulmani. Sinan numise pentru 
fiecare ceată câte un supraveghetor care să aibă grijă ca 
lucrurile să meargă strună. Chiar şi aşa, tot trebuia să 
străbată într-una şantierul de la un capăt la altul, ca să se 
încredinţeze că treburile mergeau bine. 

— Meştere, de ce nu te sui în spinarea lui Chota? îl 
întrebă Jahan. Poate să te ducă oriunde vrei. 

— Vrei să mă sui călare pe elefant? zise Sinan, înveselit. 

Cu toată şovăiala, când băiatul puse howdah-ul pe 
spinarea lui Chota şi îl pofti la plimbare, nu dădu înapoi. 

Inainte de-a porni, Jahan vorbi în şoaptă cu elefantul. 

— Fii blând cu meşterul. Nu-l zdruncina prea tare. 

Cu paşi domoli, merseră greoi până la şantier, apoi pe 
cărarea de pietriş către mare, până când zarva sutelor de 
oameni care lucrau cot la cot se prefăcu într-un zumzet 
îndepărtat. Într-un târziu se opriră, privind cum o ceaţă 
subţire se ridica de pe țărm. Sinan, cu o bucurie 
copilărească în glas, spuse: 

158 


- ELIF SHAFAK - 


— Se pare că pot călări un elefant. 

De atunci, arhitectul şi elefantul străbătură şantierul 
împreună, ivirea lor făcându-i pe salahori să zâmbească. 
Toată lumea muncea din greu. Deasupra lor, aerul era plin 
de sudoare şi de praf. Totuşi, în Istanbul erau mii de guri 
rele, niciodată mulţumite, care îi ponegreau. Ce lucruri 
cumplite spuneau! Că Sinan n-ar fi fost destul de înzestrat 
ca să ducă la bun sfârşit o asemenea însărcinare înaltă. Că 
fura lemn şi marmură ca să-şi mărească el casa. Că, fiind 
creştin din naştere şi prin creştere, n-ar fi fost în stare să 
clădească o moschee atât de uriaşă - şi, chiar dacă izbutea, 
cupola i s-ar fi prăbuşit în cap. 

Minciunile lor îi amărau sufletul lui Jahan. Nu o dată îi 
veni să strige din răsputeri către şirurile de case de 
dedesubt să-şi ţină gura. In fiecare zi se trezea dis-de- 
dimineaţă, cu nădejdea că vântul risipise zvonurile de ieri. 
In fiecare seară mergea la culcare strivit sub povara altor 
noi învinuiri. 

Intr-o după-amiază, sultanul veni să vadă cum merge 
treaba. De cum auzi tropot de copite, Jahan ştiu că bârfele 
îi ajunseseră la urechi şi îi otrăviseră inima. Vacarmul făcut 
de maiuri, fierăstraie, topoare şi securi încetă. In tăcerea 
aşternută, sultanul trecu întocmai ca vântul. Ţinând strâns 
hăţurile, privi încruntat în jur de pe spinarea armăsarului 
său. Era îmbrăcat cu nişte haine simple din lână maronie - 
dusă era vremea caftanelor de atlaz în culori ce-ţi luau 
ochii. Odată cu vârsta şi din pricină că suferea de gută, 
devenise mai pios. Lăsând deoparte vinul, renunțând la 
plăceri, poruncise ca toate instrumentele muzicale din serai 
să fie aruncate în foc. Printr-o hotărâre a Divanului, 
cârciumile, casele rău famate şi cafenelele de curând 
deschise, fuseseră silite să-şi închidă obloanele; toate 
băuturile, chiar şi braga, care avea mereu căutare, fuseseră 
oprite. Noul Soliman îl înspăimânta pe Jahan. 

Sinan îl întâmpină cu o plecăciune. 

— Înălţimea Ta, ne faci o mare cinste. 

— E adevărat ce-am auzit despre tine? Răspunde! 

159 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Ai putea, stăpâne, să-mi spui ce-ai auzit despre umilul 
tău rob? întrebă Sinan. 

— Se vorbeşte că ai pierdut o grămadă de timp preţios 
cu zorzoane şi înflorituri - e-adevărat? 

— Pot să te-ncredinţez, Luminăţia Ta, că mi-am dat toată 
osteneala ca moscheea să fie minunată şi pe dinăuntru, şi 
pe dinafară. Am de gând s-o ridic cu cea mai mare 
măiestrie şi... 

— Ajunge! i-o tăie sultanul. Nu pun niciun preţ pe 
înflorituri. Cum n-ar trebui să faci nici tu, dacă eşti înţelept. 
Îţi poruncesc să isprăveşti numaidecât. Nu mai întârzia 
nicio zi! Vreau să văd cupola, nu ornamentele. 

Dojenit dinaintea salahorilor şi ucenicilor săi, Sinan se 
albi la faţă. Totuşi, când vorbi, părea liniştit: 

— Cupola şi ornamentele nu pot fi despărțite. 

— Arhitectule! N-ai auzit ce-a păţit  desenatorul 
străbunului meu, Mahomed Cuceritorul? Avea acelaşi nume 
ca tine. O povestire neagră, nu-i aşa? 

Sinan răspunse cu grijă, de parc-ar fi vorbit cu un băiat 
ursuz: 

— Am auzit ce soartă tristă a avut, Înălţimea Ta. 

— Atunci ştii ce-i aşteaptă pe cei care nu-şi ţin 
făgăduielile. Ai grijă să nu te numeri printre ei! _ 

Când sultanul plecă, se apucară iar de treabă. Insă 
lucrurile nu mai erau la fel. Plutea ceva nou în aer - mirosul 
deznădejdii. Deşi nu se dădeau în lături de la muncă, dar 
nici nu se lăsau pe tânjală, se simțeau abătuţi. Dacă nu 
erau în stare să-i facă pe plac Sultanului, ce rost avea să 
muncească pe brânci? De ce să se spetească dacă munca 
lor nu era preţuită? 

În zilele următoare, Jahan pândi un prilej de-a vorbi cu 
Sinan. Abia spre sfârşitul săptămânii izbuti să se apropie de 
meşter. Înconjurat de pergamente, cu spinarea încovoiată, 
desena. Când îl văzu pe băiat, pe buze îi înflori un zâmbet 
obosit. 

— Cum merge cu lecţiile? 

— Trag nădejde să fii mândru de mine, meştere. 

160 


- ELIF SHAFAK - 

— Fără îndoială c-o să fiu. 

— Meştere, zilele trecute sultanul a pomenit de un 
arhitect. Unul care are acelaşi nume cu dumneata. Ce s-a 
întâmplat cu el? 

— A, Atik Sinan... 

Tăcu, de parcă numele lui ar fi spus totul. Apoi îi istorisi 
povestea lui. Atik Sinan fusese marele arhitect al seraiului 
în vremea sultanului Mahomed, cel care cucerise 
Constantinopolul. Harnic şi dăruit cu trup şi suflet 
meşteşugului său, era cel mai priceput. Toate îi merseseră 
din plin până când se apucă să ridice o moschee pentru 
sultan. Mahomed Cuceritorul voia ca aceasta să fie cea mai 
semeaţă dintre toate moscheile ridicate vreodată. Printre 
care şi Hagia Sofia. Prin urmare, pusese să i se aducă, de 
peste mări şi ţări, cele mai înalte coloane. Când află că 
arhitectul scurtase coloanele fără măcar să-l întrebe, se 
mânie cumplit. Îl învinui că îl împiedica dinadins să-şi atingi 
ţelurile. Bietul Atik Sinan încercase să-l lămurească: 
întrucât Istanbulul era un oraş supus cutremurelor, trebuia 
să se gândească întâi şi-ntâi la siguranţă, aşa că scurtase 
coloanele ca să facă moscheea mai trainică. Lui Mahomed 
nu-i plăcu răspunsul său. Puse să fie azvârlit în cea mai 
grozavă temniţă şi să i se taie mâinile. Apoi să fie bătut 
până nu mai rămâne strop de viaţă în el. Aşa se făcea că 
cel mai iscusit meşter din ţinuturile otomane murise singur, 
în chinuri cumplite, într-o temniţă neagră de lângă mare. 
Cine se îndoia de poveste putea să meargă s-o citească de 
pe piatra lui de mormânt. 

Lui Jahan începu să-i tremure buza de jos. Până atunci îşi 
închipuise că doar hoţii şi ereticii trăiau sub ameninţarea 
sorții. Acum îşi dădea seama că până şi viaţa meşterilor 
cinstiţi atârna de cel mai subţire fir de păr. Dacă se supăra, 
sultanul avea să-i trimită numaidecât la spânzurătoare. 
Cine putea să lucreze într-o asemenea încordare? 

Privindu-l, Sinan îi puse o mână pe umăr. 


161 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Măiestria e un dar de la Dumnezeu. Dar ca s-o aduci la 
desăvârşire, trebuie să munceşti din greu. Asta trebuie să 
facem. 

— Nu te temi că... 

— Fiule, mă tem de mânia sultanului la fel de mult ca şi 
tine. Însă nu de asta trudesc. Dacă n-aş nădăjdui la 
răsplată şi nu m-aş teme de pedeapsă, aş munci oare mai 
puţin? Nu cred. Muncesc ca să cinstesc darul primit de la 
Dumnezeu. Orice meseriaş sau meşter încheie un legământ 
cu Cel de Sus. Tu l-ai încheiat pe-al tău? 

Jahan făcu o faţă amărâtă. 

— Nu pricep. 

— Îngăduie-mi să-ţi dezvălui o taină, zise Sinan. 
Închipuie-ţi numai că sub temelia fiecărei clădiri ridicate, nu 
contează dacă e mică sau mare, se află Miezul Universului. 
Atunci o să munceşti cu mai multă grijă şi mai mult drag. 

Jahan strânse din buze. 

— Nu înţeleg ce-nseamnă asta. 

— Ai să-nţelegi, îi răspunse Sinan. Munca de arhitect e un 
sfat cu Dumnezeu. Şi unde i se aude mai tare glasul decât 
în Miezul Universului? 

Jahan deveni curios. 

— Şi unde-i locul ăsta, meştere? 

Dar înainte să apuce Sinan să răspundă, Gabriel cel Nins 
dădu buzna înăuntru, pământiu la faţă. 

— Stăpâne, soarta ni-i pecetluită, marmura... 

De săptămâni întregi, aşteptau o încărcătură de 
marmură din Alexandria. Corabia sosise în sfârşit, dar fără 
încărcătura prețioasă. Când îl luară la întrebări, căpitanul le 
spuse că fuseseră prinşi de-o furtună atât de cumplită, 
încât trebuiseră să arunce jumătate din marfă. Nimeni nu-l 
crezu, însă nici nu puteau dovedi că lucrurile ar fi stat altfel. 
Sinan trebuia să-şi schimbe desenul şi să mai scoată din 
coloane. 

În serai, sultanul Soliman devenea tot mai nerăbdător de 
la o zi la alta, pe măsură ce lucrul întârzia din ce în ce mai 
mult. În această vreme, minunatele coloane sortite 

162 


- ELIF SHAFAK - 


moscheii Süleymaniye zăceau pe fundul Mării Roşii, castele 
pentru peşti. 


163 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Cornacule! Unde eşti? 

Jahan se repezi afară din grajd şi i se tăie răsuflarea când 
o văzu. In hainele ei de mătase obişnuite, de un albastru 
viu, şi pentru întâia oară singură, îi aruncă o privire atât de 
duioasă, încât băiatul începu să tremure uşor. 

— Ne faci mare cinste venind să ne vezi, murmură el 
îngenunchind. 

— Am veşti pentru elefant, zise ea şi tăcu o clipă. (fi 
plăcea să-l vadă arzând de curiozitate.) Ambasadorul 
austriac a adus la curte un pictor. Un bărbat ambițios, din 
câte-am auzit. l-au cerut tatălui meu îngăduinţa să picteze 
elefantul. 

— Şi ce le-a răspuns preacinstitul nostru sultan? 

— Păi, era cât pe ce să spună nu, dar după ce-am vorbit 
cu el, s-a răzgândit. Ar fi frumoasă o pictură, l-am 
încredinţat. La curţile regilor şi reginelor din Frangistan, 
lumea e obişnuită să i se facă portretul. Chiar şi negustorii 
mărunți. Chiar şi doamnele, închipuie-ţi, adăugă încet 
Mihrimah. 

Desluşind o urmă de dorinţă în glasul ei, Jahan o întrebă 
prevăzător: 

— Înălţimii Tale i-ar plăcea să i se facă portretul într-o zi! 

— Ce întrebare prostească! răspunse ea. Ar trebui să ştii 
că aşa ceva e cu neputinţă. 

Jahan îşi ceru iertare speriat, nesigur dacă întrecuse 
măsura sau dacă descoperise ceva ce n-ar fi trebuit să ştie. 
Şi cum îşi mai dorea să-i poată spune că săpase fiecare 
părticică din chipul ei în cuprinsul fără margini al minţii lui, 
astfel încât, dacă închidea ochii, o vedea vorbind, 
încruntându-se, râzând, căci faţa ei ca luna se schimba 
necontenit. 

— Nu sunt pictor, dar pot să te desenez, Înălţimea Ta, 
zise Jahan cuprins de un curaj nebunesc. N-o să ştie nimeni. 


164 


- ELIF SHAFAK - 


— Vasăzică o să-mi desenezi fără nicio ruşine chipul şi te 
aştepţi şi să mă bucur? întrebă ea. 

După glas, Jahan nu izbuti să-şi dea seama dacă era 
mânioasă ori îl lua în râs. Totuşi gândul de-a împărtăşi 
amândoi o taină era aşa de ispititor, că nu se putea opri să 
creadă că-i adevărat. 

Mihrimah făcu un pas spre el. 

— De ce-aş îngădui o asemenea obrăznicie? 

— Pentru că, Înălţimea Ta, nimeni nu te vede cum te văd 
eu. 

Inchise ochii, aşteptându-şi pedeapsa, care avea să vină 
negreşit. Dar, lucru ciudat, Mihrimah rămase tăcută. 


Busbecqg, ambasadorul austriac, era un om tare curios. 
Când era poftit la serai să discute despre treburi de stat, 
cerea de fiecare dată să vadă pe urmă menajeria, cu 
animalele ei atât de felurite. Le îndrăgea aşa de mult şi îi 
stârneau în asemenea măsură curiozitatea, că umpluse 
grădinile conacului unde locuia cu câte animale reuşise să 
adune. Oamenii din Istanbul numeau grădinile lui Arca lui 
Noe. Ţinea acolo cerbi lopătari, nevăstuici, samuri, lincşi, 
vulturi, maimuțe, târâtoare cu nume ciudate, căprioare, 
catâri, un urs, un lup şi, spre groaza slujitorilor musulmani, 
un porc. Animalele care îi plăceau cel mai mult erau tigrii... 
şi Chota. 

Busbecq era cel care îl adusese pe Melchior Lorichs la 
curtea otomană. De când pusese piciorul pe pământ 
otoman, pictorul desenase ieniceri cu muschete, cămile cu 
tobe de război, hamali încovoiaţi sub greutatea poverii lor 
sau vechi ruine din margini de drum. Mai avea doar două 
dorinţe: să picteze femei otomane, cu mantiile şi iaşmacele 
lor, şi să deseneze elefantul sultanului Soliman. Acum, că 
primise îngăduinţa sultanului să-şi ducă la îndeplinire cea 
de-a doua dorinţă, viaţa se schimbă pentru Chota şi Jahan. 
De două ori pe săptămână, cornacul aducea elefantul la 
conacul ambasadorului. 


165 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Busbecq era de părere că viaţa îţi oferă două mari 
binecuvântări: cărţile şi prietenii. Şi că ar trebui să ai din 
fiecare după trebuinţă: multe cărţi, însă doar o mână de 
prieteni. Când înţelese că Jahan nu era un cornac neghiob, 
cum îşi închipuise, începu să stea de vorbă cu el ca de la 
străin la străin. 

— Turcii ţin la mare cinste hârtia, zise Busbecg. Dacă văd 
o bucăţică pe jos, o culeg şi o pun undeva la înălţime ca să 
nu fie călcată în picioare. Dar nu e ciudat că, deşi preţuiesc 
hârtia, nu se sinchisesc câtuşi de puţin de cărţi? 

— Nu şi meşterul meu, răspunse Jahan. 

— Aşa-i, să-l ţină Dumnezeu sănătos, zise Busbecqg. Dar 
mai e un lucru pe care îl găsesc tare ciudat: turcii n-au 
deloc simţul timpului. Asta-i cel dintâi lucru pe care ar 
trebui să-l înveţe orice străin, de cum păşeşte pe pământul 
otoman. Încurcă între ele faptele istoriei. Azi urmează după 
mâine şi mâine s-ar putea să vină înaintea lui ieri. 

De la el, Jahan află un lucru de mirare. La curtea regelui 
său trăia un elefant. Care primise numele de Soliman! 

— Nu e o ocară, îl încredința Busbecg. Ci mai degrabă un 
semn de mare cinste, aş zice. 

Pe când Jahan îl asculta sporovăind despre animale şi 
firea lor, Melchior, îmbrăcat într-o haină verde precum 
cocleala şi cu o privire dârză, îl ducea pe Chota în grădină. 
Cu toată codeala băiatului, stăruia să aşeze elefantul sub 
un salcâm. Părea un om cumsecade, înzestrat, însă un pic 
prea plin de el, cum sunt artiştii. Hotărâse să devină pictor 
în ciuda împotrivirii părinţilor, iar sprâncenele i se 
împreunau într-o veşnică încruntare, ca şi când, într-un 
cotlon al minţii, s-ar fi certat încă cu el. Nici nu-l aşezase 
bine pe Chota şi-şi pusese şevaletul dinaintea lui, că 
elefantul se întinse şi apucă o creangă. 

— Ei, stai locului! îi strigă Melchior. Văzând că elefantul 
nici nu-l băga în seamă, se întoarse spre cornac şi-l întrebă: 
E înfometat? 

— Nici vorbă. A mâncat bine de dimineaţă, răspunse 
Jahan. 

166 


- ELIF SHAFAK - 


— Atunci de ce mănâncă frunze? 

— E un animal, domnule. 

Melchior îl privi pe Jahan cu răceală, străduindu-se să-şi 
dea seama dacă-l lua în râs. 

— Data viitoare dă-i să mănânce mai mult înainte să vii. 

Jahan făcu întocmai. Chota mânca îndoit faţă de porţia lui 
obişnuită de dimineaţă, însă când ajungea la conacul 
ambasadorului, tot mistuia frunzele salcâmului. După alte 
câteva încercări, pictorul se învoi să schimbe priveliştea. 
De astă dată, Chota era desenat în oraş, având în spate o 
străduţă şerpuitoare, somnoroasă, cu case dărăpănate. 
Relaţiile dintre cele două imperii se înrăutăţiseră în scurt 
timp, iar ambasadorul era închis în conacul lui. Cât lucra 
Melchior cu Chota, Jahan îi ţinea tovărăşie şi, cum Busbecqg 
ştia câte-n lună şi-n stele, afla o grămadă de lucruri despre 
flori şi ierburi. 

Două luni mai târziu, Melchior isprăvi portretul lui Chota 
şi, pentru a sărbători, ambasadorul pofti la conac mai mulţi 
oaspeţi. Paşi, viziri, trimişi. Jahan se miră văzând că, deşi 
Busbecq nu avea încă voie să iasă din casă, oamenii nu se 
fereau să treacă pe la el. Şevaletul era acoperit cu o pânză 
albă groasă. Stătea într-un colţ, aşteptându-şi rândul. 
Melchior purta o haină din catifea albastră şi strălucea de 
bucurie. Jahan se întrebă, nu întâia oară, dacă toţi artiştii 
erau aşa. Dacă toţi înfloreau la cea mai măruntă laudă. 
Chota stătea în fundul grădinii. Pictorul stăruise să ia şi el 
parte la petrecere. Jahan îl legase de-un stejar bătrân ca 
să-l împiedice să calce pe cineva. 

Curând, Busbecq îşi vesti oaspeţii că venise timpul să 
dezvelească pictura. Un murmur se ridică din rândurile lor 
când se apropiară. Nefiind portretul unui om, până şi 
musulmanii cei mai pioşi se înghesuiră să-l vadă. Dar, în 
clipa în care pânza fu dată la o parte, Jahan se pomeni 
dinaintea celei mai ciudate privelişti. 

Chota nu semăna deloc cu Chota. Avea fildeşii mai mari, 
mai ascuţiţi şi o privire sălbatică, de parcă ar fi fost gata să 
sară din ramă şi să se repeadă la ei. Strada şi casele şi 

167 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


cerul arătau ca şi când ar fi fost adevărate, le-ai fi putut 
atinge cu degetul. Şi din întreaga privelişte izvora o căldură 
învăluitoare.  Mişcaţi, toţi oaspeţii bătură din palme. 
Busbecq îl răsplăti pe artist cu o pungă cu bani. ÎI ferici şi 
pe Jahan cu un bacşiş mulţumindu-i astfel pentru ajutorul 
pe care-l dăduse la crearea unei opere de artă. Melchior, 
duhnind a vin, îl îmbrăţişă la rândul lui pe băiat. 

Un ceas mai târziu, gata de plecare, Jahan se opri în faţa 
şevaletului. Atunci băgă de seamă, spre groaza sa, că 
partea de sus a picturii lipsea. Acolo unde cu puţin timp în 
urmă se lăfăise un nor pufos, era acum o gaură mare. 
Jahan se întoarse spre Chota, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul. Funia cu care îl legase era ruptă. Orice îndoială pe 
care-o mai avea că elefantul era vinovat se risipi când zări 
o pată de vopsea albastră pe unul dintre fildeşii lui. Fără un 
cuvânt, îl trase pe Chota de funie şi părăsi conacul 
ambasadorului. După ce închise poarta în urma lor, ieşiră în 
vântul molcom al serii. Jahan n-avea să-l mai vadă 
niciodată pe Melchior. Auzi mai târziu că se întorsese în 
ţara lui şi-şi făcuse un renume cu colecţia de picturi din 
Levant, chiar dacă printre ele nu se număra şi portretul 
elefantului alb al sultanului Soliman. 


168 


- ELIF SHAFAK - 


Pe când Sinan şi ucenicii lui mai aveau puţin până să 
isprăvească moscheea Suleymaniye, guta de care suferea 
sultanul se înrăutăţi atât de mult, încât picioarele, umflate 
şi pline de răni supurânde, trebuiră să-i fie înfăşurate în 
fâşii de pânză. Mâinile îi erau pătate de sângele celor pe 
care-i îndrăgise odată - întâiul mare vizir, Ibrahim, şi fiul lui 
cel vârstnic, Mustafa. Amândoi erau lumina ochilor lui, 
totuşi fuseseră ucişi, unul după altul, din porunca 
sultanului. Istanbulul fierbea de urzeli şi uneltiri. 

Jahan se gândi că sultanul nu avea să-i mai sâcâie o 
vreme. Cât se înşela! Cu toată durerea şi boala, le trimitea 
într-una răvaşe în care parcă-i auzeai glasul răspicat şi 
neliniştit. Apoi, într-o zi, veni pe şantier chinuit de durere, 
încruntat. Privi moscheea pe jumătate ridicată de parcă nici 
n-ar fi văzut-o. În galopul calului, se îndreptă spre Sinan. 

— Arhitectule, iroseşti prea mult timp. Încep să-mi pierd 
răbdarea. 

— Luminăţia Ta, te încredinţez că o să isprăvesc 
moscheea, cu voia lui Dumnezeu, îi răspunse Sinan. 

— De câtă vreme mai ai nevoie? 

— De două luni, stăpâne. 

Sultanul se uită lung la moschee, cu asprime. 

— Două luni în cap! Nicio zi mai mult. Dacă nu primesc 
cheia până atunci, stăm de vorbă altfel. 

După ce el plecă, salahorii se priviră neliniştiţi. Nu 
înțelegeau cum ar putea să-i împlinească dorinţa într-un 
timp aşa de scurt. Frământarea fierbea ca o tocană într-un 
ceaun. Temându-se că la sfârşitul celor două luni sultanul 
avea să-i pedepsească, salahorii se vorbeau deja să lase 
totul baltă. 

Într-o zi, când lucrurile o luaseră razna cu totul, Sinan îl 
rugă pe Jahan să-l ajute să se suie în howdah. Voia să ţină o 
cuvântare - de pe spinarea elefantului. 


169 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Fraţilor! În dimineaţa asta se vântura pe-aici, zburând 
de colo-colo, o albină. Aţi văzut-o. 

Nu primi niciun răspuns. 

— M-am întrebat: dacă aş fi făptura asta, cea mai mică 
dintre toate, şi m-aş putea aşeza pe umărul oricărui om să 
ascult ce se petrece în capul lui, oare ce-aş auzi? 

Mulțimea fremăta uşor. 

— Un noian de griji, cred. Unii dintre voi sunt îngrijoraţi. 
Dacă nu isprăvim moscheea la timp, dăm de necaz, vă 
ziceţi. Staţi liniştiţi, aşa ceva n-o să se-ntâmple. Dacă 
sultanul e nemulţumit, nici unul dintre voi n-o să păţească 
nimic. Afară de mine. 

— De unde ştim că n-o să se rostogolească şi capetele 
noastre lângă al tău? întrebă un salahor, fără să-şi arate 
chipul. 

Îndată se auzi un murmur de încuviinţare. 

— Ascultaţi-mă! Pe locul ăsta era un câmp pustiu. Noi toţi 
am ridicat moscheea sfântă, piatră pe piatră. larnă sau 
vară, am trudit umăr la umăr. Aţi stat împreună mai mult 
decât cu femeile şi copiii. 

Un val de şoapte făcu înconjurul mulţimii. 

— Oamenii vor veni aici după ce noi n-o să mai fim. Nu 
ne vor şti numele. Dar o să vadă ce-am înfăptuit. Şi nu ne 
vor uita. 

— Aşa zici tu! strigă cineva. 

Sinan spuse cu glas poticnit: 

— Dacă nu izbândesc, îmi voi îndura osânda de unul 
singur. Dar, dacă izbândesc, cu toţii ne vom bucura. 

— Ne crede proşti! îndrăzni să spună cineva. 

Nu-i dădură crezare. Omul de care ascultaseră şi căruia îi 
arătaseră mereu cinstire era privit dintr-odată ca unul care 
le punea vieţile-n primejdie. 

— Fraţilor! zise Sinan în cele din urmă. Văd că nu vă pot 
îndupleca. Atunci, am să aştern totul în scris şi am să-mi 
pun pecetea. Dacă se-ntâmplă ceva, daţi-i scrisoarea mea 
preacinstitului sultan. lar drept răsplată pentru încrederea 
voastră, veţi primi câte-un bacşiş. 

170 


- ELIF SHAFAK - 


Tăcerea era ea însăşi o încuviinţare. Aşadar, Sinan scrise, 
citeţ şi îngrijit, că el singur se făcea vinovat dacă nu 
isprăveau moscheea Süleymaniye la timp. lzbânda era a lui 
Dumnezeu... şi, mai apoi, a salahorilor. Scrisoarea, iscălită 
şi pecetluită, fu îngropată dincolo de ziduri. Dacă lucrurile 
nu mergeau cum trebuie, ştiau cu toţii unde s-o găsească. 

A doua zi dimineaţă nimeni nu lipsi. Se împărţiră 
bacşişurile. Jahan reuşi să tragă foloase de pe urma 
întâmplării, şterpelind cincizeci de aspri din cufere. Îşi 
înăbuşi glasul lăuntric, plin de vinovăţie, amintindu-şi că nu 
fura de la stăpânul lui, ci de sultan, care era putred de 
bogat. 

Se puseră iarăşi pe treabă, trudind până târziu. Zeci de 
oameni fură aduşi să le dea o mână de ajutor. Orice pietrar 
din oraş care n-avea de lucru fu rugat să li se alăture, orice 
cioplitor, gravor, desenator. Când toată lumea îşi închipuia 
că o să îngheţe de frică, Sinan muta munţii. Avântul lui era 
molipsitor. Văzându-l aşa de plin de râvnă, ucenicii munciră 
şi ei mai cu spor. Cheltuielile crescură mult. Moscheea 
Suleymaniye avea să coste vistieria 54.697.560 de aspri. 

Chiar şi în mijlocul acestei învălmăşeli, nu era nici un 
singur amănunt la care marele arhitect al seraiului să nu se 
fi gândit îndelung. Plăcile de faianţă, făcute în atelierele din 
Îznik, erau viu colorate - roşii, albe sau albastre ca 
peruzeaua. Minunatul sü/lüs*f în care scria Allah, Mahomed 
şi Ali era opera caligrafului seraiului, Molia Hasan. Deşi 
oamenii erau încântați de ornamentele dinăuntru, cei mai 
mulţi nu izbuteau să înţeleagă cum fuseseră încorporaţi 
stâlpii în ziduri. Foarte puţini băgau de seamă cum pereţii 
de pe laturi, eliberaţi de povara de-a trebui să sprijine 
cupola, erau străpunşi de nenumărate ferestruici, aşa încât 
lumina se revărsa înăuntru caldă precum laptele pe care i-l 
dă o mamă pruncului ei să-l sugă de la sân. Şi mai puţini 
ştiau că fiecare piatră ieşită în afară din ziduri era aşezată 
astfel încât sunetele dinăuntrul moscheii să răsune limpede 
46 Unul dintre cele şase stiluri canonice ale caligrafiei arabe, utilizat în 


perioada medievală la decorarea moscheilor. 
171 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


şi puternic pentru ca fiecare credincios să audă slujba, 
oricât de aproape sau de departe s-ar fi aflat de imam. 

Lămpi cu sticlă de Murano şi globuri cu ochiuri de oglindă 
atârnau din tavan. Printre ele se găseau şi ouă de strut, 
frumoase şi fragile, pictate cu mult gust, împodobite cu 
ciucuri de mătase agăţate de cercuri de fier. Moschei 
micuţe, cioplite în fildeş, închise în globuri de sticlă, 
atârnau una lângă alta. In mijloc era o uriaşă sferă aurită. 
După  asfinţit, când lămpile ardeau şi oglinzile le 
răsfrângeau lumina, întreaga moschee arăta de parcă ar fi 
înghiţit soarele. Şi chilimurile... sute. În nenumărate 
gospodării din Cairo şi din Kure, femei şi fete de toate 
vârstele ţesuseră chilimuri pentru moscheea Süleymaniye. 

Clădirea era uriaşă, cupola, semeaţă. Galeria cu două 
caturi era neobişnuită, iar cele patru minarete ale sale 
străpungeau azurul. Bolta din mijloc se sprijinea pe patru 
coloane din granit roşcat, asemuite cu prietenii Profetului - 
califii Abu Baki, Omar Osman şi Ali. Fiecare verset din 
Coran scris pe ziduri fusese ales de şeyhulislam-ul 
Ebussuud. Ele le aminteau musulmanilor să se roage de 
cinci ori pe zi şi să nu se abată nicicum de la credinţa lor. 
Certându-se, la vremea aceea, cu lranul şiit, cârmuitorii 
otomani îmbrăţişau plini de râvnă islamul sunit şi deveneau 
cel puţin de ochii lumii, din ce în ce mai pioşi. 

Clădită pe mai multe terase şi înconjurată de o şcoală, o 
bibliotecă, o bolniţă şi puzderie de prăvălii, moscheea, 
văzută de jos, se înălța trufaşă. Pe lângă madrasa, mai 
avea şi o mănăstire pentru dervişi, odăi pentru oaspeţi, o 
cuhnie, o brutărie, un refrectoriu, un azil, o şcoală pentru 
doctori şi un caravanserai. Însă, atunci când Sinan şi 
ucenicii lui aşezară ultima piatră a moscheii, nimic nu mai 
era la fel - nici oraşul, nici cârmuirea. De când începuseră 
şi până o isprăviseră, lumea devenise un loc mai întunecat, 
iar sultanul - un om mai trist. Aşa se întâmpla mereu cu 
clădirile uriaşe. Ele rămâneau veşnic aceleaşi, însă oamenii 
care le porunceau, le desenau, le clădeau şi, în cele din 
urmă, le foloseau, se schimbau necontenit. 

172 


- ELIF SHAFAK - 


Toată lumea veni să vadă moscheea Suleymaniye, care 
le întrecea pe toate celelalte. Bailo”, ambasadorii, chiar şi 
trimisul şahului Tahmasp, deşi cele două imperii nu 
căzuseră cu-adevărat la pace, luând numai un răgaz de la 
vrăjmăşie. 

Sultanul, cu ochii strălucind, zise: 

— Arhitectul meu mi-a ridicat o moschee ce va dăinui 
până la Ziua Judecăţii de Apoi. 

— Când Hallaj Mansur’! va învia din morţi ca să zguduie 
Muntele Damavand, s-ar putea să zguduie muntele, însă nu 
şi cupola de pe moscheea Înălţimii Tale, răspunse Sinan. 

Ţinând în mână cheia aurită, sultanul întrebă mulţimea: 

— Care dintre voi este cel mai merituos? Vreau ca omul 
acela să ia cheia şi să deschidă poarta. 

Jahan se uită în jur. Toţi cei care-l bârfiseră pe meşter 
tăceau, zâmbind. 

— Niciunul dintre voi nu merită cinstea asta mai mult 
decât arhitectul, zise sultanul şi se întoarse spre Sinan. Nu 
m-ai dezamăgit. Sunt mulţumit de tine. 

Meşterul, roşu la faţă, plecă privirea. Luă cheia, deschise 
poarta şi îl pofti pe sultan înăuntru. Unul câte unul, ceilalţi îl 
urmară. Jahan îşi făcu loc prin mulţime, hotărât să tragă cât 
mai multe foloase de pe urma acelei zile. Cei mai bogaţi 
oameni din imperiu îl înconjurau din toate părţile. Pe 
degete le sclipeau nestemate, de sub veşmintele frumos 
lucrate li se iţeau pungi pântecoase. În stânga lui, zări un 
bărbat voinic, un cadiu din Rumelia, vorbind aprins cu un 
alt dregător. Din mână îi atârnau nişte mătănii purpurii, cu 
mărgele din rubin. 

Pe când se înghesuiau cu toţii spre intrare, Jahan se 
sprijini de bărbat, cu o privire spăşită, de parcă mulţimea |- 
ar fi dus cu ea şi nu i se putea împotrivi. 

— lertare, efendi. 


+7 Diplomat reprezentant al Veneţiei în Orient. 
48 Mistic persan din secolul al X-lea, poet şi propovăduitor al sufismului. 
173 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cadiul se încruntă, uitându-se peste umărul lui Jahan. 
Luat de vârtej şi împins pe uşă, nu-şi dădu seama că 
tânărul îi şterpeli mătăniile. Ca să nu-l întâlnească iar, 
Jahan o apucă în partea cealaltă, lăsând oamenii să treacă 
pe lângă el. Aşteptă puţin într-o parte. Aşa că trecu ceva 
timp până intră în moscheea Süleymaniye. Până atunci, 
oaspeţii părăsiseră clădirea şi se plimbau primprejur. 

Pipăind nestematele cu degetele, Jahan păşi înăuntrul 
moscheii. Veselia lui se prefăcu numaidecât în spaimă când 
îşi aminti de căpitanul Gareth. Era plecat într-o altă 
călătorie care avea să dureze cel puţin câteva luni. Jahan 
trebuia să-şi ţină prada în loc sigur şi să i-o dea la 
întoarcere. Totuşi se întreba dacă ar fi putut să vândă 
mătăniile şi să cumpere un dar pentru Mihrimah. Poate un 
pieptăn din sidef şi baga. Lucrase la portretul ei în taină, iar 
şi iar, nemulţumit de rezultat. Nu se aştepta să-i fie atât de 
greu să pună pe hârtie un chip săpat deja pe amintirea lui. 

Frământat de astfel de gânduri, trecu pragul şi se opri 
înăuntru, lumina care se revărsa prin ferestre alcătuia un 
curcubeu ciudat. Stacojiu, albastru-cobalt, purpuriu. Dintr- 
odată, îşi aminti cum, în copilărie, se întindea sub 
mesteceni şi se uita în sus de parcă ar fi căutat raiul. Dacă 
cerul se prăbuşea, copacii l-ar fi susţinut, se încredința. 
Făcuse asta de multe ori, însă într-un rând i se întâmplase 
ceva neobişnuit. În ziua aceea, cerul era strălucitor, iar norii 
atât de aproape, că ar fi putut să-i atingă. Pe când se uita 
în sus, verdele frunzişului se topise în albastrul dindărăt. | 
se păruse ceva atât de uluitor, încât simţise că se înăbuşă. 
Nu durase mai mult de-o clipită, însă îşi amintea încă, după 
atâţia ani, gustul acelei bucurii. 

Acum, când stătea şi privea cupola pe care o clădiseră, 
sprijinită pe patru coloane uriaşe, văzând-o pentru a mia 
oară şi parcă cu alţi ochi, simţi acelaşi lucru. Cupola se 
unise cu bolta de deasupra. Căzu în genunchi, fără să-i 
pese cine-l vedea. Se întinse pe chilim, cu ochii închişi, cu 
braţele şi picioarele depărtate, devenind iarăşi băiatul de 
sub mesteceni. Singur în moschee, doar un grăunte în 

174 


- ELIF SHAFAK - 


întinderea ei parcă fără margini, Jahan vedea pur şi simplu 
lumea ca pe un şantier uriaş. In timp ce meşterul şi ucenicii 
lui ridicaseră moscheea, universul le clădise soarta. 
Niciodată până atunci nu se gândise la Dumnezeu ca la un 
arhitect. Creştini, evrei, musulmani, zoroastrieni şi oameni 
de atâtea alte credinţe trăiau sub aceeaşi cupolă nevăzută. 
Pentru ochiul în stare să vadă, lumea întreagă era opera 
unui arhitect. 

Astfel, cu nişte mătănii furate în mână şi o recunoştinţă 
de neînțeles în sufletul frământat şi plin de întrebări, Jahan 
stătea sub cupola mândră a moscheii Süleymaniye, 
îmblânzitor de animale nespus de înzestrat şi ucenic cu 
totul uluit. Timpul se opri pentru el. | se părea că într-o 
clipă se apropiase, pe neştiute, cu un pas de Miezul 
Universului. 


175 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Din când în când, meşterul Sinan le dădea ucenicilor şi 
învăţăceilor sarcini curioase - de la a cumpăra o sticluţă de 
cerneală din bazar la a scormoni prin ruinele vreunei vechi 
biserici şi a-i spune la întoarcere de ce unele părţi se 
năruiseră şi altele rămăseseră în picioare; de la a săpa peo 
colină sau alta ca să cerceteze ce fel de pământ mişuna de 
viermi, la a petrece o zi cu meşteşugarii de ney-uri, ca să 
vadă cum un instrument muzical putea fi făcut să scoată 
atâtea sunete, tot altele şi altele, la nesfârşit. Erau sfătuiţi 
să ducă la bun sfârşit aceste sarcini cu cea mai mare grijă, 
oricât de neînsemnate le-ar fi părut. Dar, de fapt, fiecare 
cântărea sarcinile primite şi le punea alături de ale altora, 
pizmuindu-i. Jahan, căruia nu i se dăduseră niciodată astfel 
de sarcini, fusese scutit de întrecere. 

Asta se schimbă însă într-o joi după-amiază. Vrând parcă 
să recâştige timpul pierdut, Sinan îi dădu nu una, ci două 
sarcini. Mai întâi, trebuia să treacă pe la nişte negustori de 
ouă de struţ să-i înştiinţeze că Sinan urma să aibă nevoie 
curând de marfa lor. Apoi, trebuia să treacă pe la o prăvălie 
cu cărţi ca să cumpere o carte. Sinan nu-i spusese ce carte. 
Doar că o să-şi dea el seama când o să ajungă acolo. Lucrul 
ăsta din urmă i se păru ciudat lui Jahan, însă nu-l încurcă. 
Joacă de copii, îşi zise pe când se pregătea să plece de pe 
şantier. Işi pusese în cap să-şi ducă sarcinile la îndeplinire 
atât de repede şi de fără cusur, încât meşterul să fie nevoit 
să-i încredinţeze îndatoriri mai serioase data viitoare. 

— Ei, ce sarcină ai primit? auzi o voce din spate. 

Când se întoarse, văzu că ceilalţi ucenici se uitau la el. 

— A, nimic grozav. Ouă de struţ şi o carte. 

— O carte? repetă Nikola. De la prăvălia de cărţi din 
Pera? 

Când Jahan dădu din cap, chipurile li se înnegurară. 

David zise: 


176 


- ELIF SHAFAK - 


— Halal ţie, băiete! Meşterul îi trimite numai pe cei pe 
care-i are la inimă la ţapul ăla bătrân. 

Oricât de încântat ar fi fost să audă lucrul ăsta, Jahan 
simţi că-l trece un fior de nelinişte. 

— Nu te umili dinaintea lui, îi zise Nikola. Arată-i cât de 
multe ştii. O să-i placă. 

Yusuf zâmbi a încuviinţare. 

— Nu uita să strigi. Simeon e fudul de urechi, adăugă 
Davud. 

Jahan le mulţumi pentru sfaturi. Cu toate că nu-i plăcea 
deloc să-l lase pe Chota în grija altora, nu avu încotro. Puțin 
înainte de amiază, porni la drum călare pe un cal - un 
animal leneş, nepăsător - şi cu o pungă cu bani pe care i-o 
dăduse meşterul. Trecând pe lângă câmpuri bogate şi 
cimitire mărginite de  chiparoşi, se îndreptară spre 
Unkapani. Acolo, deşi drumul era mai lung, Jahan o luă pe 
chei. Îi plăcea să se plimbe pe lângă mare ori de câte ori 
avea prilejul, ca pentru a se încredința că, dacă lucrurile 
deveneau prea negre, putea să sară pe puntea unei corăbii 
şi să se întoarcă la casa despre care, în adâncul inimii, 
credea că-l mai aşteaptă. 

Portul era plin de zgomote şi de mirosuri. Freamătul 
valurilor, ţipetele pescăruşilor, poruncile lătrate ce se 
amestecau cu zăngănit de lanţuri şi şfichiuituri de bici. In 
aer pluteau mirosul algelor şi duhoarea de sudoare şi 
scârnă răspândită de sutele de trupuri ce-şi târau picioarele 
în acelaşi ritm - prinşi după ultima bătălie pe apă. Copii, 
vârstnici, femei şi bărbaţi - oameni care doar cu câteva 
săptămâni în urmă aveau încă nume şi familii. Cu cătuşe la 
glezne, privind în jur fără să vadă, erau şi nu erau acolo. 
Jahan sări jos de pe cal şi se alătură mulţimii de gură-cască 
ce se uita la acest mohorât alai. 

Toţi erau acoperiţi, din cap până-n picioare, de funingine. 
Unii purtau veşminte ce fuseseră odată îngrijite şi pe care 
le potriviseră astfel încât să-şi păstreze un oarecare aer de 
demnitate. Aceştia, îşi dădu Jahan cu presupusul, trebuie să 
fie nobili. Ceilalţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe, unele pe care 

177 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


milogii din Eyüp le-ar fi disprețuit. Oricine-ar fi fost în viaţa 
de dinainte acum erau siliţi să se supună biciului, care 
lovea la întâmplare, nu atât ca să-i facă să iuţească pasul, 
cât să-i smulgă din visarea în care poate îşi găsiseră pentru 
o clipă alinare. 

Jahan se urcă din nou pe cal şi porni spre bazar. Vorbi cu 
mai mulţi negustori care vindeau, printre altele, ouă de 
struţ. Îi înştiinţă că Sinan avea să aibă curând nevoie de 
marfa lor. Folosea ouăle de struţ ca să alunge păianjenii şi 
să-i împiedica să-şi ţeasă pânzele peste tot prin moschei. 
Dacă făceai câte o gaură la fiecare capăt al oului şi îl 
atârnai de tavan, el răspândea un miros care nu-i supăra pe 
oameni, însă ţinea gâzele departe. 

Negustorii îl ascultară. Dar când Jahan îi întrebă dacă 
marfa avea să fie pregătită într-o lună, nu răspunseră decât 
inşallah. Nelămurit dacă îşi dusese la bun sfârşit prima 
sarcină, Jahan trecu la a doua. 

Când ajunse la prăvălia cu cărţi, o casă de lemn cu două 
caturi care cunoscuse şi vremuri mai bune, calul părea la 
fel de bucuros să scape de el pe cât de nerăbdător era el să 
scape de cal. Amintindu-şi sfaturile ucenicilor, bătu tare în 
uşă. Un bărbat veni să-i deschidă târşâindu-şi picioarele, 
grozav de mânios. 

— Vrei să-mi dărâmi uşa? 

— Selâmun aleykiim“, m-a trimis... 

— Ce zbieri aşa? Doar nu-s surd, neghiobule! 

Nedumerit, Jahan îngăimă: 

— Nu, efendi. 

— Cine te-a trimis aici? îl întrebă răstit anticarul, însă 
când auzi numele lui Sinan, chipul i se mai îmblânzi. Intră, 
atunci. 

Înăuntru, mirosul de pâine abia scoasă din cuptor te 
învăluia ca o pătură. Într-un colţ şedea o bătrână uscăţivă 
care stătea gheboşată. Simeon zise: 

— E soţia mea, Esther. Să n-o tulburăm. 


+ Formulă de salut traductibilă prin „pacea fie asupră-ţi” (în tc., în 


orig.). 
178 


- ELIF SHAFAK - 


Merseră pe nişte coridoare întunecoase, prin care sufla 
vântul. Casa era întortocheată ca un labirint. Ilnăuntru erau 
rafturi încărcate cu cărţi legate în piele, tom după tom, cele 
mai multe cu coperţi maronii sau negricioase. Unele 
fuseseră furate de pirați din insule îndepărtate, din porturi 
sau de pe corăbiile duşmane. Ştiind cât de încântat era 
Simeon de aşa ceva, lupii de mare le aduceau cu ei în 
schimbul unei sume frumuşele. Multe fuseseră adunate de 
prin regatele frâncilor. Printre ele se aflau tratate de 
medicină scrise de doctori spanioli şi tomuri aşternute pe 
hârtie de nobili francezi. Altele fuseseră tipărite la Istanbul 
sau la Salonic. Evreii sefarzi, cu îngăduinţa sultanului, îşi 
tipăreau şi ei cărţile lor. Într-un colţ era un compendiu de 
matematică ce fusese mai demult, află Jahan, al unui 
cărturar pe nume Molla Lütfi; vânturi şi curenţi, stele şi 
corpuri cereşti erau desenate pe marginile fiecărei pagini. 
Mai erau şi Libro del caballero Zifar”, sosită de curând din 
Spania; un teanc de gravuri pe lemn de Antonio Da 
Sangallo, un tratat numit Regole generalili di architettura 
de un oarecare Sebastiane Serlio, un arhitect bolognez; un 
manuscris în latină cu margini aurite, De Arhitectura, de 
Vitruviu. Ultimul, găsit în timpul cuceririi oraşului Buda, 
sfârşise în Istanbul. Un tratat al unui oarecare Leon Batista 
Alberti, cu titlul De re aedificatoria, ceea ce Simeon tălmăci 
ca Arta clăditului. Mai era un tom al unui ins cu nume 
ciudat  -Maimonide. Se chema /ndrumar pentru cei 
descumpăniți, şi lui Jahan i se păru foarte potrivit pentru el. 

Ajunseră la o odaie mare şi întunecoasă din spate. Un 
dulap cu zeci de sertare şi uşi meşteşugit sculptate, dar 
roase de vreme, era aşezat drept în mijloc. Simeon îi făcu 
semn băiatului să se aşeze pe singurul scaun din încăpere. 

— Ce mai face meşterul Sinan? Nu l-am mai văzut de 
ceva vreme. 


5 În traducere Cartea cavalerului Zifar - cea mai veche poveste de 
aventuri în proză din literatura spaniolă, scrisă în jurul anului 1300 de 
Ferrand Martinez, un canonic din Toledo. 

179 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Îţi trimite urările sale de bine, răspunse Jahan. Vrea să 
cumpăr o carte. Dar nu mi-a zis care. 

— Asta-i uşor. Mai întâi, spune-mi cinstit, îţi place să 
înveţi? 

Jahan îl privi uimit. 

— Merg la şcoala seraiului şi... 

— Nu te-am întrebat dacă mergi la şcoală. Te-am 
întrebat dacă îţi place să înveţi. Nu tuturor celor care merg 
la şcoală le place să înveţe. 

Amintindu-şi sfatul lui Nikola, Jahan hotărî că era vremea 
să-l înfrunte pe bătrânul acela morocănos. 

— Dacă lucrezi toată ziua pe un şantier, înveţi vrând- 
nevrând. 

Pe chipul lui Simeon se citi limpede disprețul. 

— Sultanul nostru, mila Domnului fie asupră-i, ar trebui 
să pună un bir pe prostie. Dacă ar strânge o para pentru 
fiecare prostie rostită, vistieria i-ar fi plină. 

Dintr-odată, Jahan se dumiri că ceilalţi ucenici îl 
amăgiseră. Tot ce spunea sau făcea îl supăra şi mai tare pe 
bătrân. Întrebă cu umilinţă: 

— Ceilalţi au fost şi ei pe-aici, nu-i aşa? 

— O, da, de multe ori. Ce noroc pe tine să-i fii învățăcel 
unui meşter ca Sinan. Înţelegi oare cât eşti de norocos? 

Jahan îşi feri privirea, simțindu-se vinovat. Ce-ar crede 
oare bătrânul dacă ar afla că Jahan încerca să fure de pe 
şantier. 

Spuse încet: 

— Mă străduiesc, efendi. 

— Meşterii sunt grozavi, dar cărţile sunt şi mai bune. 
Cine are o bibliotecă are o mie de învăţători. Profetul tău 
spunea: „Căutaţi ştiinţa, chiar de-ar fi să mergeţi până la 
capătul pământului”. Al meu zicea: „Dumnezeu ne-a creat 
pentru că voia să se facă cunoscut”. Oamenii neştiutori îşi 
închipuie că suntem aici ca să ne luptăm şi să ne omorâm 
în războaie, ca să ne împreunăm şi să facem copii. Nuuu, 
treaba noastră e să ne sporim cunoaşterea. De asta 


180 


- ELIF SHAFAK - 


suntem aici. (Simeon tăcu o clipă.) Spune-mi, vorbeşti cu 
Dumnezeu? 

— Mă rog. 

— Nu te-am întrebat dacă te rogi, netotule. Dacă vrei să 
ajungi arhitect trebuie să vorbeşti cu cineva mai mare 
decât tine! 

Jahan cobori privirea. 

— Nu vreau să-l supăr pe Dumnezeu cu grijile mele. Dar 
vorbesc cu elefantul. Chota e mai mare şi mai înţelept 
decât mine. E tânăr, însă cred că avea deja o sută de ani 
când s-a în născut. 

Când ridică privirea, Jahan zări în ochii bătrânului ceva 
care nu era acolo o clipă mai devreme. O urmă de preţuire. 

— Pari să ai suflet bun, dar mintea ţi-e tulbure. Eşti ca o 
luntre cu doi vâslaşi ce trag fiecare în altă parte. Asta 
înseamnă că nu ţi-ai găsit încă miezul inimii. 

Aducându-şi aminte vorbele de zilele trecute ale 
meşterului Sinan, băiatul se înfioră. 

Simeon urmă: 

— Ei, ia spune-mi, ce-ţi place să clădeşti mai mult? 

— Imi place să clădesc poduri. 

Incepu să plouă. Din străfundurile tindei se auzi foşnetul 
unei pagini întoarse. Oare soţia lui Simeon se apucase de 
citit? Ori mai era altcineva în casă? În clipa aceea, Jahan 
avu bănuiala că unul dintre ucenici era acolo, ascuns, 
ascultând. Se uită la anticar de parcă ar fi aşteptat să i-o 
adeverească. Dar bătrânul scotocea printr-un cufăr. In cele 
din urmă, scoase la iveală un desen. 

— Uite. Un pod peste Cornul de Aur. A fost făcut de 
Leonardo. 

Fiindcă auzise deja de el de la meşterul Sinan, Jahan nu 
zise nimic. 

— Sultanul Baiazid îi ceruse ajutorul. Leonardo i-a trimis 
desenele lui. N-a fost o scrisoare plină de umilinţă, după 
părerea mea. l-a spus că putea să ridice podul. Mai mult, că 
ar face o grămadă de alte lucruri în oraşul nostru. Un pod 
mişcător peste Bosfor. 

181 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Simeon deschise alt cufăr. Înăuntru erau desene de 
Michelangelo, zicea el, cele mai multe de cupole - a 
Panteonului, a catedralei din Florenţa şi a Hagiei Sofia. 

— Michelangelo îşi pusese în cap să vină aici. Aşa spunea 
în scrisori. 

— Dumneata îi scriai? 

— Cu mult timp în urmă. Era tânăr pe-atunci. Ca şi mine. 
Voia să lucreze în Levant. L-am încurajat. Sultanul se arăta 
deschis. Eu le-am fost tălmaci. Eu şi călugării franciscani. 
Dar nu cred că ei erau de prea mare ajutor - nu-i au la 
inimă pe turci. (Simeon căzu pe gânduri.) Urma să ridice un 
pod peste Cornul de Aur. Ar fi avut şi un observator 
înăuntru. Şi o bibliotecă. Eu aş fi răspuns de ele. 

Jahan desluşi dezamăgirea din glasul lui. 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— L-au hotărât să n-o facă. l-au spus că mai bine murea 
de mâna Papei decât să fie răsplătit de sultan. Şi gata. 
Roma-i Roma. Istanbulul e Istanbul. Nimeni nu se mai 
gândeşte să înfrăţească cele două oraşe. (Simeon oftă 
istovit.) Dar ne urmăresc. 

— Cine, efendi? 

— Ochii Romei. Sunt aţintiţi asupra meşterului tău. 

Jahan simţi că-l strânge în spate. Se gândi la schelele 
prăbuşite şi la funiile tăiate. Se gândi la marmura care se 
pierduse pentru totdeauna... Oare îndărătul tuturor acestor 
fapte se afla o putere ascunsă? Ochii Romei? Se linişti. 
Mintea i-o luase iarăşi razna. 

Între timp, bătrânul se dusese până la un raft şi trăsese 
afară un tom cu gravuri. 

— E al tău. Spune-i meşterului Sinan că asta-i cartea pe 
care am ales-o pentru tine. 

Fără să arunce măcar o privire la copertă, Jahan deschise 
băierile pungii, însă anticarul nu vru să primească nicio 
para. 

— Ţine-ţi banii, tinere. Învață italiana. Dacă-ţi plac 
podurile ar trebui să fii în stare să vorbeşti felurite limbi. 


182 


- ELIF SHAFAK - 


Îndesând cartea la subraţ, fără să găsească vorbele 
nimerite pentru a-i mulţumi, Jahan ieşi pe uşă. 

Calul aştepta. Abia când ajunse la conacul lui Sinan îi 
trecu prin minte să-şi cerceteze darul. Era La Divina 
Commedia. O carte scrisă de un bărbat pe nume Dante. 

Când Jahan îi arătă cartea, chipul meşterului se lumină 
de zâmbet. 

— Pesemne că i-ai fost pe plac lui Simeon. Ţi-a dat cartea 
pe care o îndrăgeşte cel mai mult. 

— Mi-a spus că ar trebui să învăţ italiana. 

— Păi... are dreptate. 

— Dar cine-o să mă-nveţe? 

— Păi, Simeon, bineînţeles. El i-a învăţat şi pe Davud, şi 
pe Nikola, şi pe Yusuf. 

Jahan se simţi cuprins de ciudă. Până atunci îşi închipuise 
că anticarul îl plăcuse mai mult decât pe ceilalţi ucenici. 
Sinan urmă: 

— Când stăpâneşti o limbă, parcă primeşti cheia unui 
castel. Ce găseşti înăuntru depinde numai de tine. 

Ispitit de gândul de-a intra într-un castel ca să culeagă 
bogăţiile dinăuntru, Jahan se lumină la faţă 

— Chiar aşa, meştere. 

Astfel ajunse învăţăcelul să-şi petreacă multe dintre 
ceasurile tinereţii în prăvălia anticarului, care avea să 
devină încet-încet un rai, un cămin. Între pereţii aceia nu se 
simţea ca un străin. Pierdut printre cărţi, izbuti să-şi afle 
calea. Cu cât învăţa mai bine italian, cu atât îi venea mai 
uşor să deprindă latina şi franceza. Tot mai priceput la 
desenat pe zi ce trecea, crescu iute de la învățăcel la 
ucenic şi în cele din urmă i se îngădui să folosească 
biblioteca lui Sinan. Mai era o bibliotecă şi la conacul 
arhitecţilor seraiului din Vefa. De-a lungul anilor, Jahan 
avea s-o cerceteze cu nenumărate prilejuri, însă nimic nu-l 
încânta mai mult decât să stea în casa lui Sinan, înconjurat 
de mirosul de cerneală, de piele şi de pâine abia scoasă din 
cuptor. 


183 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Chota se plimba de colo-colo mugind şi fornăind. Mai 
fusese în starea asta de două ori înainte, dar de fiecare 
dată mânia venise şi trecuse. Acum însă nu trecea nicicum. 
Nesupus şi morocănos, îi speriase în aşa hal pe robi în zilele 
din urmă, că Jahan fusese silit să-l pună în lanţuri. De 
dimineaţă, fiara rupsese lanţurile şi se năpustise spre un 
copac. Din glandele de pe laturile capului îi picura un lichid 
uleios, cu miros înţepător, despre care Jahan ştia că nu 
poate să însemne decât un singur lucru: elefantul era în 
călduri. 

Să încerce să găsească o femelă pentru Chota în Istanbul 
era ca şi cum ar fi şi-ar fi dorit să ningă în miezul verii. 
Jahan căută peste tot. In zadar. Oriunde s-ar fi dus, oamenii 
îi trânteau uşa în nas, însă nu înainte să facă haz pe seama 
lui. Nici măcar Olev, îmblânzitorul de lei, nu ştia ce să facă 
de data asta. 

Când Mihrimah se ivi în grădină împreună cu doica ei, pe 
Jahan îl trecură toate sudorile. Ruşinea pe care o încerca 
lămurind-o de ce nu putea să-l vadă pe Chota în starea 
aceea era aşa de mare, încât simţea că se înăbuşă. 

Ea râse de spaima lui, însă când vorbi, în glasul ei se 
desluşi o urmă de tristeţe: 

— Elefantul a crescut. Nu mai e un pui drăgălaş. Toţi ne 
pierdem nevinovăția copilăriei în cele din urmă. 

Pe Jahan îl năpădi îngrijorarea. Nu izbuti decât să se 
împotrivească slab. 

— Inălţimea Ta, vremea asta vine şi trece. Chota e 
acelaşi dintotdeauna. Nu înceta să vii să-l vezi, te rog 
fierbinte. 

Ea întoarse capul, nevrând să-l privească, şi acum stătea 
cu faţa spre soare. 

— Poţi să prinzi vântul, cornacule? Poţi să cobori luna de 
pe cer? Sunt lucruri pe care nu ne stă în putere să le 


184 


- ELIF SHAFAK - 


schimbăm. Eu m-am împăcat cu asta şi, într-o zi, ai s-o faci 
şi tu. 

De parcă ar fi auzit discuţia şi ar fi vrut să spună şi el 
ceva, Chota se puse pe mugit. Făcu atâta zarvă smucindu- 
şi lanţurile, că Jahan nu avu când să chibzuiască la vorbele 
lui Mihrimah. 

După ce prinţesa şi doica ei plecară, îi veni în minte un 
gând. Işi aminti de ţiganii care îi salvaseră din apa 
îngheţată a mării. Nu ziseseră cumva că aveau un elefant? 
Când le împărtăşi nădejdile lui celorlalţi îmblânzitori, 
aceştia clătinară din cap. 

— Ţiganii colindă de colo-colo tot anul. Cum ai să-i 
găseşti? 

Până la urmă, îl ajută meşterul Sinan. Marele arhitect nu 
numai că-şi lăsă ucenicul să plece în căutarea lor, ci îi dădu 
o căruţă şi un ban de argint, zicându-i cu un zâmbet: 

— Du-te şi găseşte-i elefantului o drăguță, fă-l fericit. 
Numai Dumnezeu e singur. 


Jahan şi surugiul ieşiră tăcuţi pe Poarta Primăverii, 
privind cum norii se făceau trandafirii în zare. Le luă ceasuri 
bune să-i găsească pe ţigani. In sfârşit, zăriră în depărtare 
căruţe, saltele de paie şi haine întinse pe tufele dimprejur, 
presărând priveliştea mohorâtă cu culorile lor ţipătoare. 
Surugiul nu vru să se apropie. Auzise prea multe poveşti 
despre aceşti hoinari şi nu avea deloc poftă să întâlnească 
vreunul. 

— Ai grijă, îi zise lui Jahan. Dacă-ţi dau ceva de băut, să 
nu cumva să primeşti. Să nu pui gura pe nimic. Ţine minte, 
Jahan, djinii şi ţiganii vor să-ţi fure sufletul. 

Făcându-i cu mâna, Jahan se depărta de căruţă şi se 
îndreptă iute spre tabără, căci îi era frică să nu-şi piardă de 
tot curajul dacă mai târzia. Ghetele îi scârţâiau pe când se 
apropia pe cărare de un cârd de copii desculți, cu mucii la 
gură. O femeie îşi alăpta pruncii, fiecare sugând la câte-un 
sân. Când îl văzu cu ochii aţintiţi la pieptul ei, se încruntă. 
Ruşinat, Jahan îşi feri privirea. 

185 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Se apropie de unul dintre băieţi. 

— Capul şatrei e aici? 

Copilul nici nu clipi, astfel încât Jahan se îndoi că-l auzise. 

— Ce vrei? întrebă un glas aspru din spate, atât de fără 
veste, încât Jahan tresări. 

Când se întoarse, văzu doi bărbaţi care-l priveau cu 
duşmănie. 

— Trebuie să vorbesc cu bulibaşa... Balaban, răspunse 
băiatul. 

— De unde-l ştii? 

— Mi-a... mi-a salvat viaţa odată, izbuti să îngaime Jahan. 

Il duseră la un cort de un albăstriu atât de îndrăzneţ, că 
până şi gaița albastră din aviariu l-ar fi pizmuit. Pe pereţi 
atârnau covoare cu jivine şi flori şi unul cu Avraam prinzând 
un berbec să-l aducă jertfă în locul fiului său. Într-un colţ, 
lângă o vatră şedeau mai mulţi bărbaţi şi, în mijlocul lor, 
nimeni altul decât Balaban. 

— la te uită cine-a venit! strigă Balaban. Ce cauţi aici? 

— Am nevoie de ajutor. Elefantul meu şi-a ieşit din minţi. 
E în călduri. Mi-aduc aminte că spuneai că aveţi o femelă. 

Nici n-apucă să-şi sfârşească vorba, că Balaban îl apucă 
de haină, trase hangerul de la brâu şi i-l lipi de gât. 

— Ticălosule! Nemernicule! Ai îndrăzneala să mă rogi să 
fiu codoşul tău? Vrei să-ţi vărs sângele aici sau mergem 
afară? 

— Nu, efendi. Am venit cu gânduri bune. Vreau să ajut 
elefantul, răspunse Jahan cu glas umil. 

Balaban îl împinse la o parte. 

— Şi mie ce-mi iese? 

— Dacă femela prinde rod, o să ai doi elefanţi. Ai trage 
folos de pe urma lor. 

Balaban chibzui câteva clipe, deloc mulţumit. 

— Şi mai ce? 

Jahan îi arătă banul de argint pe care i-l dăduse Sinan, 
însă Balaban întrebă iar: 

— Şi mai ce? 

Hotărând să-l ia altfel, Jahan zise: 

186 


- ELIF SHAFAK - 


— Elefantul e al seraiului. Dacă nu mă ajuţi, sultanul o să 
fie furios. 

— Sultanul, zici? 

Jahan dădu din cap cu putere, sigur că asta avea să-l 
înduplece. 

— Nemernic afurisit! (Balaban lovi cu piciorul o pernă, 
care zbură de perete, unde se izbi de berbecul lui Avraam 
şi sări înapoi.) Asta-i mărinimia sultanului? O para chioară? 

— Te rog. Meşterul Sinan are nevoie de elefant la lucru. 

Tăcerea era de neîndurat. După câteva clipe şi un schimb 
de priviri din care Jahan nu izbuti să desluşească nimic, 
Balaban ridică din umeri. 

— Gulbahar e frumoasă ca o floare de lotus. Trebuie să-i 
câştigi mâna. 

— Ce vrei să facă elefantul meu? întrebă Jahan bănuitor. 

— Nu elefantul tău. Tu! 

Jahan încercă să nu-şi trădeze îngrijorarea, însă glasul i 
se stinse. 

— Eu? 

Tocmai atunci, femeia care-şi alăpta pruncii aduse pe o 
tavă mai multe pahare cu băutură şi o farfurie cu gogoşi 
însiropate. 

— Mai întâi, ia o înghiţitură. Cine împarte pâinea şi sarea 
cu mine nu mi-e duşman, zise Balaban. 

Jahan şovăi o clipă. Apoi aruncă o gogoaşă în gură, 
gustându-i dulceata. 

— Acum ia şi bea. Nu poţi să mergi drept când strada-i 
strâmbă. 

— Să ne moară muierile dacă nu bem paharele astea 
dintr-o suflare! 

La fel ca ei, Jahan dădu pe gât băutura mâloasă dintr-o 
înghiţitură. La fel ca ei, trânti paharul pe masa de lemn: la 
fel ca ei se şterse la gură cu dosul palmei. Deşi înţepătoare, 
arzându-i gâtlejul şi măruntaiele, lucru de mirare, băutura îi 
plăcu. Pe urmă, ţiganii îi spuseră în amănunt, mucaliţi, cu o 
veselie copilărească, ce îi cereau să facă. 

— Tu hotărăşti! zise Balaban. Dacă te prinzi sau nu. 

187 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Că era de vină dragostea pentru Chota, ori 
încăpăţânarea lui, ori băutura, Jahan răspunse după câteva 
clipe: 

— Fie, mă învoiesc. 

Bărbaţii ieşiră, lăsându-l cu femeile. Lipsite de orice 
ruşine şi cuviinţă, ele îl ajutară să se îmbrace în haine de 
chiocec”. Şalvari purpurii şi un soi de vestă brodată care-i 
lăsa pântecul descoperit. li acoperiră faţa cu o pulbere albă 
ce mirosea a orez. Îl dădură cu kohol pe la ochi şi îi înroşiră 
obrajii şi buzele cu cârmăz, o unsoare făcută din gândaci 
striviţi, ori aşa i se spuse. li pictară degetele cu henna şi îl 
stropiră cu apă de trandafiri pe gât. lar pe creştet îi puseră 
o coadă de cal, aşa încât avea cel mai ciudat păr. 

Balaban şi oamenii lui se întoarseră, însoţiţi de lăutari, 
care se dovedi, nu erau în stare să cânte măcar o singură 
melodie fără să chicotească. Îşi zdrăngăniră instrumentele, 
suflară de câteva ori din corn, după care unul izbucni în râs, 
iar ceilalţi i se alăturară plini de veselie. Jahan dansa însă 
mai departe, dacă mişcările lui stângace semănau măcar a 
dans. Ţiganii îl priveau bând şi râzând pe înfundate, 
încântați. Când unul dintre bărbaţi încercă să-l îmbrăţişeze 
pe Jahan cu gânduri deloc curate, Balaban îl lovi în cap cu o 
lingură de lemn şi strigă: 

— Poartă-te frumos! 

De-aici înainte, Jahan dansă cu mai multă inimă, 
încrezător că, dacă el îşi ţinea partea lui de învoială, aveau 
să şi-o ţină şi ei pe-a lor. Câteva ceasuri mai târziu, când 
ieşi din cort îmbrăcat în vechile lui haine, deşi pictat cu 
henna pe mâini şi cu kohol pe la ochi, surugiul nu se zărea 
pe nicăieri. Însă lui Jahan nu-i păsa. Nu trebuia să se 
întoarcă pe jos înapoi. Avea o femelă de elefant care să-l 
poarte în spinare. 


Patru zile mai tărziu, Jahan le-o înapoie pe Gulbahar 
ţiganilor. li luă o după-amiază întreagă să găsească şatra, 


51 Dansator. 
188 


- ELIF SHAFAK - 


fiindcă se mutase iar. Bătrânele strânse într-un colţ îl 
întâmpinară rânjind, însă băiatul se prefăcu că nu bagă de 
seamă. 

— S-a întors dansatoru', strigă un băieţaş. 

Un chicotit se auzi din spatele lui. Era al lui Balaban. 

— Halal ţie! zise capul şatrei. Elefantul tău nu mai e 
fecior! 

— Gulbahar l-a făcut pe Chota cel mai fericit elefant de 
pe faţa pământului, răspunse Jahan cu un zâmbet sfios. 
După care adăugă, dându-şi seama abia atunci: M-ai salvat 
iar, Balaban. 


189 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În fiecare miercuri, meşterul Sinan îşi strângea ucenicii la 
el acasă şi le dădea de desenat o clădire - un apeduct, o 
madrasa, un hamam sau un bedestan”?. Tinerii luau 
sarcinile acestea foarte în serios, văzând în ele un prilej nu 
doar să-şi arate măiestria, ci şi să-şi întreacă potrivnicii. 
Uneori, sarcina era cât se poate de simplă, de pildă, să 
deseneze o colibă cu o singură încăpere. Alteori, li se cerea 
un lucru mult mai greu: cum să scazi numărul coloanelor 
unui conac fără să-i slăbeşti trăinicia; cum să folosească cât 
mai bine mortarul care, cu toate că lega cum trebuie 
cărămizile între ele, se crăpa tot îndată ce se usca pe de-a- 
ntregul; unde să îmbini o împletitură de canale pentru apă 
pe şi sub pământ. Aceste sarcini trebuiau să le ducă singuri 
la bun sfârşit. Li se dădea voie să-şi împărtăşească 
amănuntele ce ţineau de tehnică, dar cu niciun chip nu 
puteau să vadă desenele făcute de ceilalţi. 

— Munca de arhitect se face împreună, zicea Sinan. 
Ucenicia se face de unul singur. 

— De ce nu ne laşi să ne uităm la desenele celorlalți, îl 
întrebă Jahan o dată. 

— Pentru că o să le comparaţi. Dacă vă credeţi mai buni 
decât ceilalţi, o să fiţi otrăviţi de mândria nemăsurată. 
Dacă vă credeţi mai slabi, o să fiţi otrăviţi de pizmă. Oricum 
ai întoarce-o, e otravă. 

Într-o astfel de după-amiază, isprăviseră de desenat o 
mânăstire pentru dervişi când un rob îi înştiinţa că meşterul 
îi aşteaptă în bibliotecă. Puseră toţi cărbunele deoparte şi 
ieşiră din încăpere fără un cuvânt, arzând de nerăbdare. La 
catul de sus, îl găsiră pe meşter şezând, cu suluri desfăcute 
împrăştiate la dreapta şi la stânga. În mijlocul încăperii, pe 
o masă de stejar, era o clădire mică de lemn. 

— Veniţi! zise Sinan. 

5? Piaţă acoperită ce adăposteşte prăvăliile negustorilor de mărunţişuri 
şi ale artizanilor (în tc., în orig.). 
190 


- ELIF SHAFAK - 


Sfioşi şi stângaci, cei patru se apropiară poticnindu-se. 

— Ştiţi ce clădire e asta? întrebă Sinan. 

Davud, cercetând-o încruntat, răspunse: 

— E un templu păgân. 

— Cupola e minunată, zise Nikola. 

— Unde-i locul ăsta? întrebă Jahan. 

— In Roma, răspunse Sinan fluturând dintr-o mână de 
parcă Roma ar fi fost dincolo de fereastră. 

Le spuse că se numea San Pietro şi, când avea să fie 
gata, urma să aibă cea mai mare cupolă din întreaga 
creştinătate. Lucraseră la ea mai mulţi arhitecţi, unii vrând 
să dărâme vechea bazilică şi să ridice alta nouă, iar alţii s-o 
refacă. Ultimul dintre ei, Sangallo, se stinsese din viaţă. 
Ridicarea clădirii, la porunca Papei, îi fusese încredinţată lui 
Michelangelo. Recunoscând numele pe care îl pomenise 
anticarul, Jahan ciuli urechile. 

Sinan zise că Michelangelo, care nu mai era nici el tânăr, 
avea două alegeri. Putea fie să nu ţină seama de desenele 
făcute înainte, fie să clădească după ele. Hotărârea luată 
avea să-i dovedească nu numai măiestria, ci şi tăria firii. 
Sinan vorbea cu aşa o înflăcărare, că ucenicii îi simţiră şi ei 
fiorul. Un gând le stăruia totuşi într-un ungher al minţii: de 
ce le spunea meşterul toate astea? 

Citind dintr-o privire ce se petrecea în mintea lor, Sinan 
urmă: 

— Aş vrea să vă uitaţi cu luare-aminte la San Pietro. Să-i i 
cercetaţi planul. Să asemănaţi ce-au făcut ei acolo cu ce 
facem noi aici. Dacă vreţi să fiţi cei mai buni la meşteşugul 
vostru, trebuie să cercetaţi înfăptuirile altora. 

Le luă o clipă să-i înţeleagă vorbele pe deplin. 

— Vrei... vrei să călătorim în ţinuturile frâncilor? se bâlbâi 
Davud. Să cercetăm bisericile lor? 

— Urmăm sfatul Profetului: căutăm ştiinţa, fie că-i 
aproape sau departe. 

Sinan le mărturisi că el învățase multe din călătoriile lui 
în ţinuturile frâncilor, în Balcani, în Anatolia, Siria, Egipt, 
Irak şi la răsărit de Caucaz. 

191 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Pietrele rămân întotdeauna nemişcate. Învăţăcelul - 
niciodată. 

— Dar, meştere, n-ar trebui să-i învăţăm noi pe ei? 
Întrebă Davud. Sunt creştini. De ce să învăţăm noi căile lor? 

— Orice meşter bun poate să te înveţe ceva, de oriunde 
ar fi. Artiştii şi meşterii au aceeaşi credinţă. 

Şi, zicând acestea, Sinan scoase la iveală două cutii 
îmbrăcate în catifea: una subţire şi lunguiaţă, iar cealaltă 
rotundă şi umflată. Cea dintâi avea înăuntru un ac mare de 
argint, iar cea de-a doua - o sticlă scobită cam cât un măr 
copt. 

— Ce-i asta? întrebă Nikola în şoaptă, de parcă s-ar fi 
zgâit la cine ştie ce unealtă vrăjitorească. 

— E o prismă, îl lămuri Sinan. O folosim ca să vedem cum 
călătoresc razele soarelui înăuntrul clădirilor. Ar trebui să 
meargă de minune într-o bazilică. 

— Şi ăsta? întrebă Jahan ţinând acul în palmă ca pe-un 
pui de pasăre. 

— Ăsta e pentru sunet. Intraţi în clădiri când sunt puţini 
oameni înăuntru. Ţineţi acul în dreptul capului, apoi lăsaţi-l 
să cadă. Sunetul se stinge numaidecât? Sau ajunge până în 
cele mai îndepărtate unghere? Ei, atunci întrebaţi-vă cum a 
izbutit arhitectul să înfăptuiască aşa ceva. Poţi face sunetul 
să curgă precum apa, înainte şi-napoi, într-un val blând? In 
bazilică lucrul ăsta se înfăptuieşte prin crearea unei galerii 
a şoaptelor. Mergeţi şi ascultați: veţi auzi cum răsună cel 
mai mic zgomot. 

Sinan vorbea repede, ca o ploaie cu grindină răpăitoare. 
Nu-l mai văzuseră niciodată astfel: cu ochii sclipind, pe 
chipul strălucitor. Le spuse că erau trei fântâni de 
înţelepciune din care ar trebui să bea orice meşter: cărţile, 
munca şi drumurile. Cititul, strădania şi călătoriile. Apoi 
urmă: 

— Din păcate, nu vă pot trimite pe toţi în călătorie. Avem 
mult de lucru. Rămâne să hotărâți între voi cine să meargă. 
E o călătorie de vreo cinci săptămâni. Nikola, Davud, Yusuf 
şi Jahan îşi aruncară priviri furişe, încordându-şi spinarea. 

192 


- ELIF SHAFAK - 


Dorinţa de a-l mişca adânc pe meşter dovedindu-se 
neînfricaţi se lupta în inimile lor cu năzuinţa de-a rămâne 
acasă, unde totul le era cunoscut. Yusuf se hotări cel dintâi 
şi făcu un pas înainte, clătinând din cap. Nu voia să 
meargă. Jahan nu se miră câtuşi de puţin. Ca un mic astru 
ce se rotea în jurul unuia mai mare, Yusuf râvnea mereu să- 
i fie în preajmă meşterului. 

— Dar voi, ceilalţi? întrebă Sinan. 

— Nici eu nu pot să merg, răspunse Jahan. Cine-ar mai 
avea grijă de elefant? 

Nu spunea tocmai adevărul. Alt îmblânzitor l-ar fi putut 
înlocui cu uşurinţă dacă meşterul ar fi vorbit cu dregătorii 
seraiului. Însă Chota era doar una dintre grijile sale. Voia să 
rămână alături de Mihrimah. În ultima vreme venise adesea 
la menajerie, cu o nelinişte ciudată în privire, de parcă ar fi 
avut ceva să-i spună, însă n-ar fi fost în stare. 

— Părinţii mei sunt tare bătrâni, zise Nikola. Mi-e greu să- 
i las singuri atâta timp. 

Toate capetele se întoarseră spre Davud, care răspunse 
oftând: 

— Eu aş putea să mă duc, meştere. 

Sinan dădu din cap în semn de încuviinţare şi urmă, fără 
să vorbească cu cineva anume: 

— Dacă vreunul dintre voi se răzgândeşte, înştiinţaţi-mă 
în câteva zile. 


A doua zi după-amiază, Mihrimah nu veni să vadă 
elefantul. Nici în după-amiaza următoare. În locul ei se ivi 
Hesna Khatun, aducându-i veşti din harem. 

— N-o mai aştepta, îi zise. Prinţesa ta se mărită. 

— Ce tot spui, dada? 

Întreg trupul doicii fu scuturat de o criză de astm. Femeia 
scoase o punguţă şi trase adânc pe nări aromele dinăuntru. 
Un miros înţepător de ierburi de leac rămase să plutească 
în aer. 

— Nu-mi spune aşa. Numai ea are voie. 


193 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Povesteşte-mi tot în amănunt, o rugă Jahan fără să se 
sinchisească de rânduială. 

Doica făcu întocmai. Mihrimah fusese dată de nevastă lui 
Rustem Paşa, un bărbat peste care trecuseră patruzeci de 
ierni, cu o ambiţie nemăsurată. Nimeni nu-l avea la inimă, 
în afară de sultană, iar asta era de-ajuns. 

După ce femeia plecă, Jahan lucră la un desen nou, 
mătură podelele grajdului, spălă ieslea, lustrui armura 
elefantului, îi unse pielea cu untdelemn, rupse desenul la 
care lucra şi începu altul, unse balamalele de la toate uşile, 
se apucă de alt desen, pe care îl rupse numaidecât, şi... 
uită să-i dea de mâncare lui Chota. 

Bârfele despre nuntă făcură toată seara înconjurul 
menajeriei. La miezul nopţii, Jahan nu mai putu îndura şi se 
strecură afară. Mâinile şi picioarele îi zvâcneau de 
oboseală, iar pieptul - de o durere pe care nu o mai 
încercase înainte. Merse până la zidurile ce despărţeau 
menajeria de curtea interioară şi, când ajunse acolo, 
neştiind ce să mai facă, se întoarse înapoi. Se opri 
dinaintea tufei de liliac sub care stătuse ea în vreme ce îi 
istorisea povestea naşterii lui Chota şi a călătoriei lor din 
Hindustan până la Istanbul. 

Tufa lucea în noapte, de parcă ar fi fost o poartă spre o 
lume mai bună. Îşi lipi urechea de trunchiul ei subţire, 
străduindu-se să audă ce îi şoptea pământul. Tăcere, nimic 
altceva. Doar tăcere încăpăţânată, ca o crustă. Incepu să 
bată vântul şi se făcu răcoare. O pâclă de tristeţe învălui 
seraiul. Jahan rămase aşezat sub tufa de liliac, aşteptând 
să-l prindă frigul, să-i amorţească simţurile. In zadar. Incă 
simţea. Încă suferea. 

A doua zi dimineaţă, îi trimise un răvaş meşterului Sinan. 
Unul scurt: 


Preacinstite meştere, 
Dacă mai vrei să plec în călătorie, il însoțesc bucuros pe 


Davud la Roma. 
194 


- ELIF SHAFAK - 


Al tău supus ucenic, 
Jahan 


195 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Roma, oraşul unde amintirile erau dăltuite în marmură. 
În ziua când ajunseră ploua - o burniţă uşoară ca o 
mângâiere. Domolind paşii cailor, rătăciră fără ţintă o 
vreme. Fiecare faţă le era necunoscută, fiecare stradă, mai 
întortocheată decât cea de dinainte. Din când în când 
treceau pe vreun pod sau pe sub vreo arcadă - rotundă ori 
frântă - sau printr-o piaţă forfotind de negustori de 
mărunţişuri şi de mugşteriii lor. Jahan n-ar fi putut spune la 
ce se aşteptase, dar oraşul era mai întins şi mai plin de 
viaţă decât oricare altul pe care-l văzuse. Incordaţi şi deloc 
în largul lor, el şi Davud îşi croiră drum prin mulţime. Când 
ajunseră la ruinele unui for din vechime, se opriră şi priviră 
înfioraţi. Văzură călugări în rase negre, mercenari mergând 
perechi, milogi ce semănau ca picăturile de apă cu cei din 
Istanbul. Femeile purtau colane cu sticluţe de parfum 
atârnate la gât şi nu se sinchiseau să-şi acopere nici părul, 
nici pieptul. Davud roşea până în vârful urechilor de fiecare 
dată când întâlneau vreo doamnă de neam însoţită de 
slujnicele ei. Însă Jahan le cerceta pe furiş. Pe la jumătatea 
după-amiezii, ajunseră în locul unde le scrisese Simeon, 
anticarul, pe un petic de hârtie, să tragă. Îl găsiră destul de 
uşor, după ce întrebară vreo câţiva trecători, care îi 
îndreptară, deşi cu o privire aspră, spre mahalaua 
evreiască. 

Prăvălia lui Leon Buendia din Roma semăna izbitor cu 
cea a lui Simeon Buendia din Istanbul. Casa de aici se afla 
şi ea pe o stradă pietruită şi plină de zarvă. Avea o uşă de 
lemn veche, spălăcită şi, îndărătul ei, încăperi după 
încăperi ticsite cu cărţi şi manuscrise. Şi aici locuia un 
bătrân cu urechi clăpăuge şi sprâncene stufoase, poate nu 
la fel de ursuz ca frate-său. 

— Simeon îţi trimite urările sale de bine, zise Jahan în 
italiană, după ce fură poftiţi înăuntru, aşezaţi la masă şi 
îmbiaţi cu o pastă de migdale dulceagă. 

196 


- ELIF SHAFAK - 


— Cum o mai duce fratele meu mai mic? 

— Munceşte, citeşte, bombăne, răspunse Jahan. 

Leon zâmbi. 

— A fost întotdeauna un morocănos. 

— Vrea să te muţi la Istanbul, îl înştiinţa Jahan. 

— Crede că e mai bine acolo. lar eu aş vrea să se mute el 
aici. Suntem muritori. Hotărârile sunt oile, obiceiurile - 
păstorii. 

Jahan chibzuia încă la asta când Davud spuse: 

— Am vrea să-l vedem pe Michelangelo. 

Anticarul clătină din cap. 

— Am mare respect pentru meşterul vostru, totuşi 
trebuie să înţelegeţi că nu-i un lucru uşor. Il Divino nu 
primeşte pe nimeni. După doi ani, jeleşte încă. 

— Ah! Cine i-a murit? întrebă Jahan. 

— Mai întâi, fratele. Pe urmă, ucenicul cel mai îndrăgit. 
Asta l-a dărâmat. 

Jahan nu se putu opri să se întrebe cât ar fi jelit meşterul 
Sinan dacă lor li s-ar fi întâmplat ceva. Între timp, anticarul 
le spuse că ucenicul, pe nume Urbino, lucrase împreună cu 
Michelangelo de când împlinise paisprezece primăveri. 
Vreme de douăzeci şi şase de ani, cei doi fuseseră 
nedespărţiţi. Atâta îl îndrăgise meşterul pe ucenicul lui 
înzestrat, că în ultimele luni ale bolii sale nu lăsa pe nimeni 
să vadă de el, îngrijindu-l zi şi noapte. După moartea lui 
Urbino, Michelangelo, care fusese întotdeauna un om 
arţăgos, devenise grozav de supărăcios, îi sărea ţandăra 
din nimica toată. 

— II Divino nu are la inimă oamenii. lar pe cei câţiva pe 
care-i are, îi iubeşte prea mult. 

Jahan ridică din sprâncene. Meşterul lor nu era deloc aşa. 
Sinan nici nu ura oamenii, nici nu-i ocolea. Chibzuit şi 
cuviincios se purta binevoitor cu toţi. Însă poate că între a 
privi cu îngăduinţă pe toată lumea şi a nu se omori prea 
tare după nimeni nu era decât un pas. Şi-atunci, n-ar fi mai 
bine să-ţi faci ucenicia pe lângă un meşter care se poartă 
urât cu toată lumea în afară de tine decât pe lângă un 

197 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


meşter care se poartă binevoitor cu toată lumea, dar şi cu 
tine? 

Leon urmă: 

— Acum, Sigur, nici oamenii nu-l au la inimă pe II Divino. 

— Are duşmani? întrebă Davud. 

— O, şi-ncă mulţi. Unii îl ridică-n slăvi şi alţii nu-l pot 
suferi. Nici măcar Dumnezeu nu ştie care tabără e mai 
numeroasă. 

Leon le spuse că Il Divino avea deja o grămadă de rivali 
de când luase asupră-i, împotriva voinţei lui, sarcina de a 
ridica bazilica San Pietro. De atunci, numărul admiratorilor 
şi duşmanilor lui sporise aproape îndoit. Deşi folosise în 
mare planurile lui Bramante, şi-a defăimat făţiş înaintaşul, 
lucru care nu i-a făcut pe duşmanii lui să-l îndrăgească. 

— A zis că planul lui Sangallo era prost făcut, sărac în 
lumină. Că era mult mai potrivit pentru o păşune. 

— Păşune? se miră Jahan. 

— Pentru păscut. A zis că planul lui Sangallo era pentru 
boi proşti şi pentru oi care n-aveau habar de artă. Asta nu 
le-a picat deloc bine celor care îndrăgeau lucrările lui 
Sangallo. 

Jahan oftă. Nici în privinţa asta meşterul lui nu era deloc 
aşa. Nu şi l-ar fi putut închipui în ruptul capului pe Sinan 
acoperindu-l de dispreţ pe vreun alt arhitect, viu sau mort. 
Spune cu prudenţă: 

— Am auzit că Papa îl sprijină pe Michelangelo. 

— Adevărat. Dacă n-ar fi Sfinţia Sa, lumea l-ar face 
bucăţi, răspunse Leon, mutându-şi scaunul şi acoperind o 
clipă lumina lumânării. Chiar când chipul i se cufunda în 
umbră, adăugă: Meşterul vostru trebuie să aibă şi el 
duşmani. 

Davud şi Jahan se uitară unul la altul. Era ciudat să spună 
aşa ceva, însă cât se poate de adevărat. 

— Are, răspunse Davud, încuviinţând abia văzut din cap. 

Leon le spuse că în fruntea duşmanilor lui Michelangelo 
se afla un om pe nume Nanni di Baccio Bigio, arhitect şi 
sculptor. 

198 


- ELIF SHAFAK - 


— Ciudat, nu-i aşa? Cu cât un om pare să-ţi fie mai 
apropiat, cu atât se poate mai tare să-ţi devină duşman. 

Nici nu-şi isprăvi bine vorbele, că faţa i se schimonosi, de 
parcă şi-ar fi dat seama că spusese prea multe. Se foi în 
scaun. 

Privindu-l, Jahan zise: 

— V-am obosit. Ar fi bine să plecăm de-acum. 

— Mi-ar fi plăcut să vă găzduiesc, numai că..., zise Leon 
trăgând aer în piept. 

Cei din mahalaua evreiască aveau o oprelişte, îi lămuri 
el. După ce se încuiau porţile, nu mai putea intra nimeni. 
Dacă aveau oaspeţi, trebuiau să înştiinţeze cârmuirea. 
Fiindcă nu voiau să-l împovăreze pe bătrân rămânând 
acolo, îl rugară să-i îndrume către un loc unde ar fi fost mai 
nimerit să tragă. Leon îşi chemă sluga, un băiat de vreo opt 
ani, şi îl rugă să-i ducă pe turci la un han unde, le zise el, 
aveau să fie printre artişti. 

Aşadar, ieşiră din nou în stradă, ţinându-şi caii de dârlogi 
pe când mergeau în urma băiatului. Trecură pe lângă case 
fastuoase, cu geamuri la ferestre. Străbătură pieţe unde 
văzură purcei rumenindu-se la frigare. Jahan avea bănuiala 
că băiatul n-o lua deloc pe scurtături. Nu pentru că voia să 
le arate lor oraşul, ci pentru că voia să-i arate pe ei 
oraşului. Aşa erau de bătători la ochi în veşmintele lor. O 
dată, când se întoarse să schimbe o vorbă cu Davud, ceva, 
un lucru nedesluşit, mai curând simţit decât zărit, îl făcu să 
îngheţe pe loc. Se temu că erau urmăriţi. Se uită în dreapta 
şi-n stânga, cu îndoială. În sfârşit, ajunseră la o casă cu un 
cat ce trăsnea a cârnaţi şi sudoare. Impărţeau camera şi 
oala de noapte cu alţi trei inşi - un pictor, un student la 
anatomie şi un cartofor. 


A doua zi dimineaţă, înainte de toate, se duseră la casa 
lui II Divino. Nu le luă mult s-o găsească. Până şi copiii ştiau 
unde locuia meşterul. Să-i treacă pragul se dovedi însă 
peste putinţă. Se înfăţişară dinaintea ajutorului său, îl 
lămuriră că fuseseră trimişi de marele arhitect al seraiului 

199 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


otoman. Însă li se răspunse, cuviincios, dar hotărât, că 
Michelangelo nu voia să vadă pe nimeni. 

— Cine se crede? strigă Davud când ajunseră destul de 
departe ca ajutorul să nu-i mai audă. Ne tratează cu 
dispreţ. 

— Ai auzit ce spune toată lumea: omul nu vrea să-l 
primească nici măcar pe Papă. 

Davud ţâţăi din buze. 

— Îți spun eu, necredincioşii ăştia au nevoie de-o lecţie. 
Nu se poate să se poarte aşa cu noi. 

În zilele următoare, vizitară biserici, aşa cum îi rugase 
Sinan. Varul din Roma avea o culoare caldă, cu toate că era 
mai prost. Oamenii de prin partea locului îl amestecau cu o 
pulbere maronie numită pozzolana, ca să facă mortar. Când 
se usca, devenea fin şi prăfos şi îl foloseau din plin la clădit, 
însă cu timpul se acoperea de o mucezeală urâtă. Jahan şi 
Davud făceau însemnări şi desene la fiecare clădire. De 
multe ori rătăceau printr-un labirint de străduţe, doar ca să 
se pomenească îndată uitându-se uimiţi la vreo biserică. 
Totuşi bazilica San Pietro îi lăsă fără grai. Un altar rotund în 
lumina rece a dimineţii, înceţoşată şi ispititoare precum 
rămăşiţele unui vis ce alunecă încet mai departe. Mai era 
mult până să fie isprăvită, dar, cercetând orice model care 
le căzuse în mâini, puteau să-şi dea seama cât de mare şi 
de semeaţă avea să fie - temelia, baldachinul, bolta şi 
cupola. Mirosul ei de piatră, nisip şi lemn abia tăiat avea să 
le intre în haine şi să-i însoţească peste tot. 

Jahan se gândi că oamenii ridicau două feluri de temple: 
cele care năzuiau să atingă cerul şi cele care voiau să 
aducă cerul mai aproape de pământ. Dar erau şi clădiri de 
un al treilea fel: cele care făceau şi una, şi alta. Aşa era San 
Pietro. Pe când stătea şi privea bazilica, întregind-o cu ochii 
minţii, simţi dintr-odată că şi acolo se afla Miezul 
Universului. 

Muncitorii aşteptau o încărcătură care întârziase din 
pricina vremii urâte de la miazăzi. Era un noroc pentru 
ucenicii lui Sinan, căci puteau să se plimbe prin preajmă 

200 


- ELIF SHAFAK - 


fără să atragă prea multe priviri. Stând pe un deal din 
apropiere, izbutiră să facă zeci de desene. Partea de jos a 
zidurilor corului, pilaştrii uriaşi, coloanele transeptului, 
fiecare un imn închinat desăvârşirii. 

Zi de zi, fără să se abată de la drumul lor, se duceau să-l 
vadă pe Michelangelo, doar ca să fie opriţi înainte să-i 
treacă pragul casei. Acelaşi ucenic - pictor şi nobil de cine 
ştie ce rang - păzea intrarea, hotărât să nu lase pe nimeni 
înăuntru. Se numea Ascanio. Jahan nu mai văzuse până 
atunci vreun ucenic care să-şi ocrotească meşterul cu atâta 
străşnicie. 

— II Divino nu e din lumea asta, zise Ascanio privindu-i 
pătrunzător. (Îi lămuri că meşterul lui împingea mâncarea 
deoparte cu dispreţ, trăind numai cu fărâme de pâine.) 
Dacă i-ai turna în cap toţi scuzii din Roma, tot în sărăcie ar 
trăi. 

— De ce să trăiască în sărăcie în mijlocul atâtor bogății? 
se miră Davud. 

— Păi, pentru că nu-i pasă de nimicurile lumești. 

Davud părea hotărât să-l scoată din răbdări pe Ascanio. 

— E-adevărat că doarme încălţat şi că nu face baie 
niciodată? 

Ascanio se făcu stacojiu la faţă. 

— Nu da crezare la tot ce-auzi. Oraşul e un loc plin de 
cruzime. (Le spuse că prietenii lui Michelangelo din Florenţa 
îl chemaseră înapoi, dar el nu părăsise Roma, din dragoste 
pentru arta lui şi fiindcă era un om de cuvânt.) ŞI-I 
preţuieşte cineva pentru asta? Nu-i arată nicio fărâmă de 
recunoştinţă! Cu cât le dai mai mult, cu-atât mai mult cer. 
Ştiţi ce zice meşterul meu? 

— Ce? întrebă Jahan numaidecât. 

— Că lăcomia adoarme recunoştinţa. 

Ce nu le spuse Ascanio era cum se perpeleau locuitorii 
oraşului la gândul că Michelangelo avea să moară înainte 
să isprăvească bazilica San Pietro. La bătrâneţe devenise 
posac, trupul i se şubrezise, însă mintea îi rămăsese 
ascuţită ca briciul. Suferea de o grămadă de alte lucruri - 

201 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


flatulenţă, dureri de burtă şi pietre la rinichi aşa de mari, că 
uneori abia putea să se uşureze. Jahan se întrebă dacă şi 
meşterul lui se temea de moarte. Unui om atât de harnic şi 
de devotat meşteşugului său precum Sinan s-ar putea să-i 
vină greu să se recunoască muritor. Ridicase clădiri care 
aveau să dăinuie multă vreme, pe când vremelnicia fiinţei 
sale îi apăsa tot mai tare inima, cu fiecare zi. Era un gând 
care veni şi trecu la fel de iute, însă de care să-şi 
amintească mulţi ani mai târziu. 


Într-o zi, pe la amiază, după altă încercare neizbutită de 
a-l vedea pe Il Divino, intrară într-o ospătărie care mirosea 
de-ţi muta nasul a fum şi a untură. 

Cerură plăcintă de ţipar, prepeliţă rumenită şi un soi de 
alviţă care se chema torrone. Atunci băgă de seamă Jahan 
că un străin nu-i scăpa din priviri, cu pălăria trasă aproape 
pe ochi, cu chipul pe jumătate ascuns. 

— Nu te uita într-acolo. Cineva ne urmăreşte. 

— Cine? întrebă Davud, întorcându-se pe dată. 

Bărbatul sări în picioare, împinse masa în lături şi se 
năpusti afară de parcă ar fi fost muncit de draci. Ucenicii lui 
Sinan schimbară o privire nedumerită. Davud zise ridicând 
din umeri: 

— Trebuie să fi fost vreun pungaş. Ştie că suntem străini 
- pesemne voia să ne prade. 

În cea de-a zecea zi, trecură pentru ultima oară pe la 
Michelangelo. Ascanio plecase cu treburi şi încă nu se 
întorsese. În locul lui rămăsese alt ucenic, unul mai tânăr şi, 
pare-se, mai binevoitor. | se înfăţişară ca şi când atunci ar fi 
sosit şi îl rugară pe ucenic să-l înştiinţeze pe meşter că se 
aflau acolo. Spre uimirea lor, flăcăul dădu din cap cu 
bunăvoință şi se făcu nevăzut pe o uşă. După câtva timp, 
se întoarse şi le zise că Michelangelo se învoia să-i 
primească. Se ţinură după el, străduindu-se să nu-şi 
trădeze uluiala. Lui Jahan îi trecu prin minte că se putea ca 
Ascanio să nu-l fi întrebat niciodată pe Michelangelo dacă 
ar vrea sau nu să-i vadă, încredinţat că II Divino nu voia să 

202 


- ELIF SHAFAK - 


fie tulburat. Ucenicii care-şi priveau meşterii ca pe nişte taţi 
înclinau să fie prea ocrotitori, hotărî el. 

Fură duşi într-o încăpere mare, prin care erau împrăştiate 
grămezi de culori, găleți, dălţi, ciocane, hârtii făcute sul, 
cărţi şi haine. Cele mai multe dintre ferestre erau acoperite 
cu perdele grele, deschise la culoare, ca să ţină departe 
zgomotele străzii, dând întregului loc un aer nepământesc. 
In mijlocul talmeş-balmeş stătea un bătrân aspru şi slab, 
care lucra la o sculptură - un cap şi un tors de bărbat - în 
lumina răspândită de lumânările din seu de oaie. Avea încă 
o lumânare prinsă de fâşia de metal pe care o purta în jurul 
capului. Nu era nici înalt, nici voinic, însă avea umeri laţi şi 
braţe vânjoase. Pe chipul pământiu, grav, ochii îi erau mici 
şi negri. Avea nasul lătăreţ, iar barba, înspicată cu fire albe, 
nu i se păru cine ştie ce lui Jahan. Mai degrabă mâinile lui îl 
atrăgeau - lungi, cu degete osoase, îngălbenite la vârfuri şi 
unghii ciobite, roase, pline de praf şi murdărie. 

— Mulţumim că ne-aţi primit, zise Jahan făcând o 
plecăciune. 

Fără să se întoarcă, II Divino spuse: 

— Am primit odată un răvaş de la sultanul vostru. 

— Pesemne de la răposatul sultan Baiazid, se încumetă 
Davud. 

Fără să-i ia în seamă vorbele, Michelangelo urmă: 

— Voi nu faceţi statui. N-o să pricep în ruptul capului cum 
puteţi spune că să sculptezi înseamnă să te închini la idoli. 
Totuşi, sultanul vostru a fost mărinimos. Eram dornic să vin 
să lucrez acolo. Dar pentru mine ar fi fost grandissima 
vergogna”. N-a fost să fie. 

Cu glas gros şi răguşit, ca un om obişnuit să trăiască în 
mintea lui, vorbea aşa de repede, că lui Davud şi lui Jahan, 
cu bruma lor de italiană, le era greu să-l urmărească. Îi 
întrebă: 

— Cum o mai duce meşterul vostru? 


53 Cea mai mare ocară (în it., în orig.) (n. ed. orig.). 
203 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Aducându-şi aminte abia acum de ce veniseră să-l vadă 
din capul locului, îi întinseră răvaşul pe care i-l încredinţase 
Sinan. Il Divino îşi şterse mâinile cu un prosop chiar mai 
murdar decât ele, apoi rupse pecetea. Când isprăvi de citit 
răvaşul, în privirea lui se ivise ceva care nu era acolo mai 
devreme - un soi de neastâmpăr. 

Davud îi spuse că ar fi bucuroşi să-i ducă meşterului lor 
orice mesaj pe care ar dori să i-l trimită. Michelangelo dădu 
din cap şi se îndreptă cu paşi mari spre o masă încărcată 
cu tot soiul de ciudăţenii. Mătură lucrurile de pe ea pe 
podea şi, după ce-şi făcu astfel loc, se aşeză să încropească 
o scrisoare, cu fruntea îngândurată. 

Neştiind ce să facă între timp şi fiindcă nu fuseseră poftiţi 
să şadă, Jahan şi Davud se apucară să cerceteze 
împrejurimile. Pe o masă de lucru se zăreau două modele 
ale bazilicii San Pietro, unul din lemn şi unul din lut. Băgară 
de seamă că Michelangelo prefăcuse faţa clădirii şi se 
descotorosise de portic. Mai schimbase şi coloanele ce 
susțineau cupola. Ferestrele mici dispăruseră, fiind 
înlocuite cu unele mai mari, prin care pătrundea mai multă 
lumină. 

Un zdrăngănit îi smulse din îndeletnicirea lor. După ce-şi 
isprăvise răvaşul, Michelangelo căutase ceara şi, mânios că 
n-o găsea, împinsese la o parte nişte suluri de hârtie, 
spărgând o carafă. _ 

Se uitară pe sub cărţi, prin sertare, pe cufere. Intr-un 
târziu, descoperiră lucrul pierdut sub o pernuţă, pe 
jumătate strivit fiindcă fusese călcat în picioare. Il Divino 
topi ceara, îşi puse pecetea pe ea, legă răvaşul cu o 
panglică. Pesemne băgase de seamă că cele două modele 
ale bazilicii San Pietro le treziseră curiozitatea, căci spuse: 

— Lui Sangallo i-au trebuit ani întregi să-şi isprăvească 
planul, mie mi-a luat cincisprezece zile să-l fac pe-al meu. 

Jahan se miră de mânia pe care o desluşea în glasul lui. 
El, cel mai cinstit artist din Roma, se întrecea cu o nălucă. li 
trecu prin minte că poate sculptura se potrivea mai bine cu 
firea lui Michelangelo decât arhitectura, însă nu-şi rosti 

204 


- ELIF SHAFAK - 


gândul. În schimb, zărind un desen superb înfăţişând un 
cal, spuse: 

— Vă plac animalele. 

— Le studiez. 

Michelangelo îi lămuri că diseca leşuri de oameni şi 
animale guşate ca să cerceteze muşchii, nervii, oasele. 

— Eu am un elefant alb, zise Jahan cu mândrie. Lucrăm 
împreună pe şantiere. 

— Meşterul tău foloseşte un elefant. Poate c-ar trebui să- 
mi iau şi eu unul. 

Le puse întrebări despre moscheea Süleymaniye, 
lăudându-l pe Sinan pentru munca lui. De unde izvora 
ştiinţa lui Michelangelo? se întrebă Jahan. Tocmai căuta o 
cale delicată să-l iscodească, când Meşterul flutură dintr-o 
mână şi spuse: 

— Altro non mi accade.* 

Plecară îndată. 


51 Cred că asta-i tot (în it., în orig.) (n. ed. orig.). 
205 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În aceeaşi săptămână porniră spre Istanbul, călare pe doi 
armăsari. Oricât i-ar fi plăcut să călărească, lui Jahan îi era 
dor de Chota. Nu-şi putea înăbuşi teama că îmblânzitorul 
care-l înlocuia nu-şi făcuse treaba ca lumea sau, chiar dacă 
şi-o făcuse, animalul nici nu se uitase la mâncare, cum se 
întâmplă uneori cu elefanții când se simt singuri sau 
părăsiţi. Dar cu cât se apropiau de Istanbul, cu atât era mai 
tulburat. La Roma izbutise să nu se gândească la Mihrimah, 
însă acum amintirea ei i se ivea în minte încă şi mai vie, 
precum fugarii care spulberă stavilele ce le stau în cale. 

Când se opriră să se odihnească şi să se uşureze, Jahan 
băgă de seama că Davud era gânditor. Cum ştia că 
tovarăşul lui era orfan şi fusese crescut de un bunic, îi puse 
întrebări despre copilărie. 

— Ce-ar fi de zis? răspunse Davud cu blândeţe. 

Fusese un băiat pierdut şi plin de furie până când 
meşterul Sinan îl găsise, îi dăduse învăţătură şi-i schimbase 
soarta. 

Pe urmă, merseră în tăcere până la Adrianopol, fiecare 
scufundat în gândurile lui. Se lăsă întunericul - o porniră la 
galop. Abia când spinările începură să-i doară şi caii să facă 
spume încetiniră pasul. Pe-aproape era un han şi hotărâră 
să-şi petreacă noaptea acolo. 

Înăuntru era un adevărat furnicar. Sala de mese era 
mare, însă avea tavanul atât de jos că, dacă nu şedeai, 
trebuia să mergi aplecat. Într-un colţ, pe o vatră scobită în 
piatră, fierbea un cazan înnegrit de funingine. La mesele de 
lemn lungi şi late stăteau o grămadă de oameni - de orice 
vârstă şi credinţă. 

În clipa în care Jahan şi Davud intrară pe uşă, toate 
capetele se întoarseră spre ei şi zarva se domoli. Nu-i 
întâmpină nimeni. Zărind un loc liber în capătul uneia 
dintre mese, se înghesuiră acolo. Jahan se uită împrejur. În 
stânga lui şedea un bărbat sfrijit şi cărunt, pesemne vreun 

206 


- ELIF SHAFAK - 


pisar, fiindcă avea degetele pătate de cerneală. În faţa lor 
stătea un frânc, cu părul galben ca paiul, încălzindu-şi 
mâinile deasupra unui castron aburind. Îşi scoase pălăria şi 
dădu din cap înspre ei parcă pentru a le ura bun venit. 

— Îl cunoşti? îl întrebă Jahan pe Davud. 

— Cum aş putea să cunosc pe cineva în văgăuna asta? 

Un pitic trecu pe-alături, cărând o tavă cu ulcele cu 
băutură. Pe când înainta hotărât, cineva îi puse piedică. 
Omul se prăbuşi la pământ, iar ulcelele se rostogoliră pe 
jos. Izbucniră hohotind de râs. Piticul se ridică, roşu la faţă, 
dar liniştit. Muşterii se întoarseră la bucatele lor, de parcă 
altcineva ar fi râs cu o clipă înainte. 

Mâncară în tăcere. După aceea, Davud urcă în cameră 
să-şi facă rugăciunea de seară. Jahan hotărî să mai 
zăbovească puţin pe jos. O pace cum nu mai încercase 
până atunci pogori asupra lui. Era singur, ca un far părăsit, 
totuşi în clipa aceea se simţea însoţit - de ce sau de cine, 
nici el nu ştia să spună. Pentru prima oară, durerea 
pricinuită de nunta lui Mihrimah încetă. 

— Prietenul tău a plecat? 

Jahan ridică îndată capul şi-l văzu pe bărbatul cu părul 
galben ca paiul privindu-l. 

— Îmi îngădui să m-aşez? întrebă şi, fără să-i aştepţi 
răspunsul luă loc. 

Pocnind din degete, îl chemă pe pitic. O clipă mai târziu 
acesta aşeza un urcior cu vin între ei. 

— Hai să bem! zise străinul. 

Vinul avea gust de coajă de copac şi trandafiri lăsaţi la 
uscat. Călătorul, pe care îl chema Tommaso, i se păru lui 
Jahan un om deştept. Italian de fel, spunea că se duce în 
Levant să vadă Hagia Sofia. Li se aduse alt urcior. Statură 
de vorbă ca-ntre prieteni, cu toate că, mai apoi, Jahan nu-şi 
amintea nici jumătate din ce-şi spuseseră. 

— Meşterul nostru ne-a trimis la Roma, zise Jahan. 
(Oricât de ameţit ar fi fost, avu grijă să nu pomenească de 
scrisoarea pe care o duceau cu ei.) Voia să ne îmbogăţim 
cunoştinţele. 

207 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Ca un om care nu mai vorbise de câteva zile, Jahan îi 
înşiră lucrurile pe care îşi pusese în cap să le înfăptuiască. 
Vorbele curgeau odată cu vinul. De când auzise de 
căsătoria lui Mihrimah, ceva în el tânjea să urce de îndată 
cât mai sus. 

Tommaso îl privi peste buza ulcelei şi spuse încet de tot: 

— Ce facem în viaţă contează atât de mult? Sau tocmai 
ce nu facem atârnă mai greu? 

— Ce vrei să zici? întrebă Jahan, lăsând ulcica jos. 

— Să spunem că treci prin pădure şi vezi o femeie. 
Singură-singurică. Ai putea s-o ai, dar n-o faci. Asta arată 
ce fel de om eşti. Un bărbat te înjură. Ai putea să-i tragi un 
pumn în nas. Dacă n-o faci, asta arată ce fel de om eşti. 

— Deci să nu faci nimic e o mare ispravă? întrebă Jahan. 

— Aşa e, încuviinţă Tommaso zâmbind. Clădeşti cu lemn, 
piatră, fier. Dar clădeşti şi prin lipsă. Meşterul tău ştie bine 
lucrul ăsta. 

Jahan simţi un gol în burtă. 

— De unde-l ştii tu pe meşterul meu? 

— Toată lumea îl ştie, răspunse Tommaso ridicându-se şi 
aruncându-i un ban piticului. Trebuie să plec, prietene. 

În taină, Jahan se bucură că plătise Tommaso. S-ar fi 
simţit vinovat dacă ar fi cheltuit banii meşterului său pe 
vin. 

— Dacă vrei să te căpătuieşti, foarte bine. Dumnezeu să 
te binecuvânteze orice-ai alege. Numai să nu îngraşi 
mulţimea celor ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au cătat a 
face. 

Când urcă în cameră, Jahan îl găsi pe Davud dormind 
laolaltă cu alţi vreo doisprezece călători. Se duse la 
fereastră şi o deschise. Un greier ţârâia afară. O bufniţă 
tipa. Era o seară minunată, cu o lună ca o seceră aurie. 
Dinaintea lui, ca un evantai, se întindea o grădină plină de 
răzoare mărginite de pietre, ce răspândea o mireasmă atât 
de încântătoare, că ar fi putut s-o înghită. Pe când trăgea în 
piept mireasma aceea dulce, îşi aminti. Abia atunci. 
Cuvintele îi veniră în minte. Le mai citise înainte. Erau din 

208 


- ELIF SHAFAK - 


Dante. „Infernul”. Se zbate astfel şi-n neputinţă zace 
mulțimea celor, zise el, ce-n viaţă nici rău, nici bine n-au 
cătat a face.” 

A doua zi dimineaţa, când se treziră, Jahan şi Davud 
descoperiră că fuseseră jefuiţi. Ghetele, banii ce la mai 
rămăseseră în pungă, acul de argint; globul de cristal şi 
sacul unde-şi ţineau desenele - toate dispăruseră. La fel şi 
carnetul cu însemnări, legat în piele, al lui Jahan şi inelul pe 
care-l ascunsese înăuntru. Toate desenele pe care le 
făcuseră cu migală de-l lungul călătoriei fuseseră furate. La 
fel şi răvaşul lui Michelangelo. 

— Ce hoţi ar fura desenele unor arhitecţi? răbufni Jahan. 

— Trebuie să le fi luat drept lucruri de preţ, spuse Davud 
întristat. 

Şi mai ciudat era că celorlalţi călători nu li se furase 
nimic. Hoţul oricine-o fi fost el, îi luase la ochi doar pe 
ucenicii lui Sinan. Plânseră şi se căinară ca nişte copii. 
Căutară peste tot iar şi iar. Degeaba. Neliniştiţi, umiliţi şi 
dărâmaţi, plecară de la han. Fiecare se învinuia pe sine: 
Jahan pentru că băuse în noaptea aceea, iar Davud pentru 
că se culcase aşa devreme şi avusese un somn atât de 
greu. 

Nu aflară niciodată ce-i scrisese Il Divino meşterului lor. 
Schimbul de răvaşe între arhitectul-şef al Romei şi marele 
arhitect al seraiului din Istanbul fusese curmat - şi nu 
pentru întâia oară. Ucenicii ajunseră la casa lui Sinan cu 
mâinile goale. Ca şi cum nu s-ar fi ales cu nimic de pe urma 
lungii lor călătorii, în afară de durerea din mădulare şi de 
amintirile despre San Pietro, care păleau deja. 


5 Dante Alighieri Divina Comedie, trad. de Eta Boeriu, pref., cronologie, 
note şi comentarii de Alexandru Balaci, Editura Casa Şcoalelor, 
Bucureşti, 1994, „Infernul”, Cântul III, p.30, vers. 34-36. 

209 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Sosi căpitanul Gareth, răspândind în jur acelaşi iz 
înţepător de sare, sudoare şi băutură care îl însoțea peste 
tot. Părea să treacă prin zidurile seraiului la fel de uşor ca o 
nălucă. Nimeni nu-l avea la inimă, dar nici nu îndrăznea să-l 
supere cineva. Prin urmare toată lumea se ferea de el - 
tocmai ce-şi dorea. 

Jahan băgă de seamă că nu arăta bine deloc. Pielea, de 
obicei de un trandafiriu aprins pe care nu-l întâlneai la turci, 
îi era pământie. Avea buzele crăpate, obrajii, scofâlciţi. 
Jahan bănui că se molipsise de vreo boală într-una dintre 
călătorii. Fie asta, fie trădarea începuse să-i otrăvească 
sufletul. 

— Ei, a trecut ceva vreme. Chiar deunăzi îmi spuneam: 
Ar trebui să mă duc să-l văd pe falsul cornac şi să-i zic vreo 
câteva de la obraz. Dar când ajung aici, ce-mi aud urechile? 
O, nu, nu-i aici, îmi spune lumea, e plecat la Roma! Roma? 
Ce flăcău norocos! Ei, cum a fost pe la lupanare? Mi-ar 
plăcea fi mie aşa o desfătare. Dar, vai, nu mă trimite 
nimeni la Roma! Unde-i plata mea? Spune-mi, ce-ai adus 
de-acolo pentru un vechi prieten? 

— Am fost jefuiţi pe drumul de întoarcere spre Istanbul, 
spuse Jahan. 

— A, da? Imi plac poveştile născocite. 

Ca să-i închidă gura, Jahan îi dădu mătăniile cu mărgele 
de rubin pe care le furase la deschiderea moscheii 
Suleymaniye. Avusese de gând să le vândă şi să cumpere 
un dar pentru Mihrimah. Ce neghiob fusese! 

Căpitanul Gareth aruncă o privire la pradă şi se întunecă 
la faţă. 

— Asta-i tot, trântorule? 

Nu era tot. Sub acelaşi copac, îngropată adânc, Jahan 
mai avea o cutie: tacâmuri de argint din bucătăria seraiului, 
un mărgăritar ce se desprinsese de pe tivul rochiei lui 
Mihrimah un condei cu peniță de aur, un borcan cu miere 

210 


- ELIF SHAFAK - 


din cămările seraiului şi un ac de păr al Hesnei Khatun. 
Doica îl luase iar la refec când o criză de astm neaşteptată 
o făcuse să se aplece înainte aşa de aproape de buricele 
degetelor lui Jahan, că ar fi fost un păcat să nu şterpelească 
acul. Jahan nu avea de gând să-i dea vreunul dintre 
lucrurile astea căpitanului Cap-scrântit. Voia să le păstreze 
pentru el, dacă ceva mergea anapoda şi era silit să-şi ia 
tălpăşiţa. 

Dar căpitanul nu era prost. 

— Imi cam pierd răbdarea. Păcat că eşti încă tânăr. Când 
o să afle ce minciuni îndrugi, o să te jupoaie de viu. 

Jahan se înfioră la gândul ăsta, dar îşi dădea seama şi că 
bărbatul nici nu-i trăsese vreo bătaie, nici nu-i pusese 
cuțitul la gât. Ceva îl făcea să şovăie. 

— Aud că prinţesa ta e nefericită. Biata de ea. Are toate 
bogăţiile din lume şi niciun strop de iubire care s-o aline. 

— N-am mai văzut-o de ceva vreme, zise Jahan stânjenit. 

— O, ai s-o vezi, sunt sigur. Dacă îndrăgeşte elefantul 
alb. 

Jahan pricepu. Căpitanul Gareth auzise că prinţesa 
Mihrimah era nefericită în căsnicie. Aflase, ca şi întregul 
oraş, că-şi petrecea multe după-amiezi plângând de una 
singură în casa ei frumoasă şi pustie. Ştiind că îl îndrăgise 
pe Chota, poate şi pe cornac, căpitanul socotise că n-avea 
să-i ia prea mult să vină din nou la menajerie. Jahan era 
gâsca lui cu ouă de aur. Nu voia să-l omoare prea curând. 

Dintr-odată, Jahan mai prinse inimă şi îi spuse cu un 
zâmbet silit: 

— Acum ar trebui să pleci. Mai-marele peste eunucii albi 
ar putea să treacă pe-ici dintr-o clipă într-alta. N-aş vrea să 
fiu în pielea ta dacă te găseşte aici. 

Căpitanul Gareth rămase cu gura căscată, neştiind ce să 
spună. Jahan adăugă grăbit: 

— Du-te! Când o să am ce să-ţi arăt, îţi trimit vorbă. 

Deşi bărbatul îi aruncă o privire de gheaţă, asta nu-l 
supără. Era întâia oară când pleca fără să rostească vreo 
ameninţare. Şi astfel Jahan descoperi ceva despre ticăloşii 

211 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


de teapa lui - că, oricât de înspăimântători ar fi fost, se 
hrăneau din slăbiciunile altora. Dacă voia să-şi ducă viaţa în 
serai, hotărî el, trebuia să-şi clădească un harem lăuntric şi 
să ţină bine zăvorâtă orice teamă, grijă, taină sau suferinţă 
care îi tulbura sufletul. Urma să fie deopotrivă sultanul şi 
eunucul haremului său. Şi n-avea să lase pe nimeni să 
arunce vreo privire înăuntru. Nici măcar pe meşterul lui. 


212 


- ELIF SHAFAK - 


Cupola 


Jahan avea să-şi aducă mereu aminte de anul 1562 ca de 
unul fericit. Oricine putea trăi un astfel de an, îşi închipuia 
el. Crescuse, înflorise şi, tocmai când socotea că urma să-i 
fie întotdeauna aşa, se sfârşise. Vremea bucuriei lui începu 
când se apucară să ridice o moschee pentru Mihrimah. 
Acum, că tatăl ei îi dăruise pământuri întinse şi venituri 
mari, devenise cea mai bogată femeie din imperiu - şi cea 
mai puternică. Oamenii se temeau s-o supere. Chiar şi 
ucenicii. Nici măcar meşterul Sinan nu se simţea în largul 
lui când o vedea. Pe toţi îi treceau sudorile. În afară de 
Jahan. Era prea îndrăgostit ca să-şi mai amintească să se 
teamă de ea. 

Drept urmare, pe când ceilalţi ucenici se sfiau şi se 
codeau să vină cu ceva nou, Jahan era doldora de idei. 
Muncea din greu, astfel că, deşi nu era mai mult decât un 
ucenic, meşterul îi preţuia râvna. Sinan începu să-l ia cu el 
ori de câte ori mergea s-o vadă pe prinţesă şi s-o înştiinţeze 
cât înaintaseră cu lucrul. 

In aceste luni de la început, orice ar fi făcut şi oriunde s- 
ar fi aflat, Jahan se gândea la planul pe care Sinan îl 
desenase cu dibăcie. Noaptea, întins pe salteaua lui, îşi 
muncea creierii să-şi dea seama cum să-l facă mai bun. 
Până şi în gând căra pietre pentru moscheea lui Mihrimah. 
Apoi, într-o zi, întrecând măsura, desenă o galerie cu şapte 
arcade acoperite de cupole şi i-o arătă arhitectului. 

— Ai dat deoparte planul meu şi ai desenat tu altul, zise 
Sinan, mai degrabă mirat decât supărat. 

— Meştere, iartă-mă, n-am vrut să fiu lipsit de cuviinţă. 
Dar cred că intrarea în moschee ar trebui să fie 
copleşitoare, neaşteptată. 

Sinan ar fi putut să-l dojenească atunci, pe loc, însă n-o 
făcu. In schimb, cercetă desenul şi întrebă: 

— De ce tocmai şapte? 

Jahan se gândise deja la un răspuns. 


213 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Fiindcă atâtea straturi are pământul. Şi tot de-atâtea 
ori înconjoară un om plecat la hagialâc la Kaaba. E un 
număr sfânt. 

Sinan rămase pe gânduri o clipă. Apoi făcu sul hârtia, 
zicând. 

— Vino cu un desen nou. Fă unul mai bun dacă vrei să te 
iau în seamă. 

Jahan se puse pe treabă. Desena, măsura, visa întruna. 
Nu voia să recunoască nicicum că îşi dorea ca moscheea 
să-i aducă aminte lui Mihrimah de ziua când se întâlniseră. 
Când era încă fata care fugea de o viespe. Când purta un 
colan cu şapte mărgăritare. În planurile lui, alesese 
marmura şi granitul cele mai uşoare pentru coloane, de 
culoarea rochiei şi vălului ei. Patru pilaştri urmau să sprijine 
cupola, fiindcă fuseseră patru în amiaza aceea petrecută în 
grădină: prinţesa, Hesna Khatun, cornacul şi elefantul. Şi un 
singur minaret avea să se înalțe sus de tot, subţire şi 
grațios, întocmai ca ea. Moscheea urma să aibă multe 
ferestre, şi sub cupolă, şi în încăperea mare pentru 
rugăciune, ca să arate cum strălucea lumina în părul ei. 

După câteva săptămâni de muncă înfrigurată, Sinan îl 
trase deoparte pe Jahan, zicând: 

— Te-am urmărit cum trudeşti. Şi, chiar dacă nu eşti 
pregătit întru totul, cred că ai puterea şi hotărârea de care 
e nevoie. Am să-ţi dau mai mult de lucru la moscheea 
prinţesei Mihrimah. Am să te las să faci schimbările pe care 
mi le-ai arătat. 

Jahan sărută mâna meşterului şi şi-o aşeză pe frunte. 
Oricum i-ar fi fost viaţa până atunci, nu avea să mai fie 
niciodată la fel după aceea. Nu avea să mai muncească pe 
niciun şantier cu atâta râvnă, frământându-se pentru orice 
amănunt. 

Însă dăruirea neobosită a lui Jahan era o pricină de 
supărare pentru ceilalţi ucenici, deşi nu avea să-şi dea 
seama de asta decât mult prea târziu. 


214 


- ELIF SHAFAK - 


Când să încheie lucrul la moscheea Mihrimah, meşterul şi 
ucenicii se pomeniră într-o mare încurcătură. De ceva 
vreme, vechile apeducte aveau nevoie de reparaţii. 
Înşiruite ca nişte uriaşi frânţi, dominau oraşul, şubrezite şi 
uscate. Cum locuitorii Istanbulului se înmulţiseră, odată cu 
numărul lor crescuse şi cererea de apă. Sub bolniţe, hanuri, 
zalhanale, hamamuri, moschei, biserici, sinagogi, ţâşneau 
din pământ izvoare sfinte - însă apa lor nu mai era de 
ajuns. 

Sinan era gata să se înhame la treaba asta. Nu voia doar 
să repare ce se făcuse pe vremea păgânilor: planurile lui 
erau mai mari şi mai îndrăzneţe. Râvnea să aducă apă în 
întreg oraşul clădind poduri de piatră, stăvilare şi tuneluri 
sub pământ. Cisterne - deschise şi acoperite - urmau să 
strângă provizii pentru verile secetoase. Era un vis 
ameninţat de primejdii, din pricina căruia îşi făcuse o 
mulţime de duşmani - însă niciunul mai puternic ca Rustem 
Paşa, cămăraşul sultanului, noul mare vizir şi soţul lui 
Mihrimah. 

Rustem Paşa fusese de la bun început împotriva planului 
lui Jahan. Apa proaspătă însemna mai mulţi venetici - mai 
multă îngrămădeală, mai multe cocioabe, mai multe boli. 
Istanbulul era şi aşa destul de înghesuit şi se putea lipsi de 
alţi străini, care aveau să sosească fiecare cu un mănunchi 
de visuri şi dezamăgiri. 

Mulţi îi ţinură partea lui Rüstem Paşa, deşi din alte pricini. 
Arhitecţii duşmănoşi care îl pizmuiau pe Sinan pentru 
priceperea lui nu voiau să ia asupră-i o asemenea sarcină 
uriaşă de teamă că ar putea izbuti. Ageamiii stăruiau că 
niciun muritor nu putea să aducă apă din munţi - decât 
dacă era Ferhad5f care străpungea Muntele Behistun ca să-i 


56 Referire la poemul Chosroes și Şirin, cunoscut şi sub titlul de Ferhad 

şi Sirin, al poetului persan Nizami Ganjavi (1141 - 1209) în care 

sculptorul Ferhad, surghiunit pe Muntele Behistun, sapă trepte în 
215 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


aducă lapte lui Şirin. Predicatorii spuneau că pământul n-ar 
trebui răscolit ca să nu K se trezească djinnii şi să abată 
cine ştie ce nenorociri asupra oamenilor. Pe când toţi îl 
atacau din toate părţile, Sinan îşi vedea de treabă ca şi 
când n-ar fi avut nicio grijă. Cum izbuti să se ţină tare în 
mijlocul atâtor trădări şi să rămână liniştit în faţa bârfelor 
răutăcioase era peste puterea de înţelegere a lui Jahan. 
Meşterul nu răspunsese niciodată la cleveteli cu aceeaşi 
monedă. Lui Jahan îi amintea de o ţestoasă care, împunsă 
de copii, se ascunde în carapace, aşteptând să treacă 
nebunia. Dar ţestoasa Sinan lucra, lucra mai departe, în 
timpul cât stătea ascunsă. 

Nikola şi Jahan trebuiau să-l ajute pe meşter să aducă 
apa în oraş. In sarcina lor cădea să facă măsurători, să 
socotească înclinarea povârnişurilor, să aducă îmbunătăţiri 
desenelor lui şi să cerceteze ce fusese greşit la apeductele 
bizantine şi cum putea fi îndreptat. Odată ce aveau să ştie 
toate lucrurile astea, urmau să-i înfăţişeze sultanului 
descoperirile lor. 

Cei doi ucenici erau deopotrivă încântați şi neliniştiţi că li 
se încredinţase o sarcină atât de însemnată. Dintre toate 
lucrările pe care le făcuseră de-a lungul anilor, asta era de 
departe cea mai anevoioasă. Totuşi, munciră pe brânci, nu 
atât ca să crească în ochii sultanului sau ca să-i dea peste 
nas marelui vizir, ci mai degrabă ca să nu-i pricinuiască 
necazuri meşterului lor. Unul câte unul, găsiră izvoare şi 
puțuri, pâraie şi râurii, guri de puțuri şi bazine, le 
însemnară pe hartă şi chibzuiră cum să le lege prin canale, 
pe deasupra şi pe sub pământ. În sfârşit, într-o joi la 
amiază, meşterul şi cei doi ucenici, veseli şi frumos 
îmbrăcaţi, se îndreptară spre palat, încărcaţi de desene şi 
plini nădejde. 

Îi întâmpină tocmai Rüstem Paşa, cuviincios, dar cu 
răceală. Jahan îşi înfipse unghiile în palme ca să nu mai 
tremure dinaintea bărbatului care i-o furase pe Mihrimah. 
stâncă pentru a fi iertat şi a o putea lua de soţie pe frumoasa prinţesă 
Şirin. 

216 


- ELIF SHAFAK - 


Marele vizir nici nu băgă de seamă. Înalt de stat, iute la 
minte şi vioi din fire, căpătase o mulţime de hatâruri - iar 
astăzi părea că avea să facă tot ce-i stătea în puteri să-i 
pună beţe-n roate lui Sinan. Nu-i putea suferi pe anatolieni 
şi, pentru a-i împiedica să vină la Istanbul, era gata să 
sacrifice bunăstarea tuturor locuitorilor oraşului. 

In Camera de Audienţe, îl găsiră pe sultanul Soliman 
şezând pe tronul acoperit cu zarafir şi împodobit cu 
nestemate. Un havuz îşi prefira apa într-un colţ, susurul lui 
tulburând tăcerea încăperii. Stăpânul Lumii, înveşmântat 
într-un caftan din satin galben tivit cu blană neagră de 
samur, îl întâmpină pe Sinan cu căldură, deşi asprimea 
glasului său nu scăpă nimănui. Era întâia oară când se 
îmbrăca în culori vii după săptămâni bune. Cei doi fii ai lui 
deveniseră duşmani de moarte, însă pierderea lui Hürrem îl 
durea cel mai tare. Femeia căreia îi scrisese poeme de 
iubire, mama celor cinci copii ai lui, sultana deopotrivă 
urâtă şi îndrăgită, cadâna care urcase mai sus decât orice 
altă fată din harem se stinsese din viaţă. Murise fără să-şi 
vadă niciunul dintre fii pe tronul otoman. 

După ce făcură trei plecăciuni până la pământ, cu ochii 
plecaţi, ucenicii păşiră pe urmele meşterului lor, simțind 
sub tălpi chilimul moale şi bogat. Mai târziu, Jahan avea să- 
şi amintească lumina candelabrelor şi mireasma teilor de la 
ferestre, spre care nu îndrăznise să arunce vreo privire, dar 
care totuşi îi alinau inima. 

— Arhitectule,  apără-ţi planurile, porunci sultanul 
Soliman. 

Sinan le făcu semn din cap ucenicilor. Cei doi îşi făcuseră 
desenele pe bucăţi de piele de cămilă atât de subţiri, că 
păreau aproape străvezii. Patru cu totul. Nikola şi Jahan, 
ţinând fiecare de câte un capăt, desfăşurară cel dintâi 
desen. Intre timp, Sinan îi lămurea sultanului ce avea de 
gând să facă, arătând din când în când către vreun 
amănunt. Nici sultanul, nici marele vizir nu scoaseră o 
vorbă. 


217 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Trecură iute la al doilea şi al treilea desen - apeducte de 
felurite mărimi şi în diferite locuri. Pe cel de-al patrulea - 
înfăţişând un labirint de conducte ce urmau să treacă pe 
sub pământ ca să lege mai multe izvoare -, meşterul îl 
puse deoparte. Dacă ar fi avut parte de nişte ascultători 
mai deschişi, l-ar fi arătat şi pe acela. Totuşi ceva îi spunea 
să-l ţină deocamdată pentru el. In schimb, le făgădui că, cu 
ajutorul ţevilor, avea să facă apa să ajungă în grădini, curţi 
şi vii. Le spuse că nimic nu e mai înălţător decât să 
astâmperi setea celor însetaţi. Când isprăvi, sultanul 
Soliman stătu în cumpănă o vreme. Apoi, întorcându-se 
spre marele vizir, îl întrebă ce crede. 

Rüstem Paşa abia aştepta prilejul ăsta. Vorbi cu blândeţe 
de parcă ceea ce urma să dea la iveală îl îndurera, însă nu 
avea de-ales. 

— Arhitectul Sinan e un om iscusit. A venit aici cu o idee 
minunată. Dar nu înţelege, teamă mi-e, că ea o să ne 
aducă numai necazuri. 

— Ce fel de necazuri, vizirule? 

— Luminăţia Ta, toate astea sunt scumpe. Au să 
golească vistieria. 

Intrebat ce are de zis în privinţa asta, Sinan răspunse: 

— Sunt şi căi de-a micşora cheltuielile. Acolo unde putem 
vom alege drumul cel mai scurt şi vom folosi materialele 
cele mai potrivite. 

Marele vizir se împotrivi: 

— Şi ce-avem de câştigat? Mai mulţi venetici! Să zicem 
că izbucneşte un foc - cum îl stingi când casele se înşiră 
una lângă alta precum ciupercile în pădure? (Neaşteptând 
vreun răspuns, îşi scoase batista şi-şi şterse fruntea.) 
Oraşul stă să dea pe dinafară. N-avem nevoie de mai mulţi 
oameni. 

O umbră trecu peste chipul lui Sinan. 

— Câţi vor veni de prin alte părţi rămâne să hotărască 
sultanul. Dar oamenii care locuiesc aici ar trebui să aibă 
apă. 


218 


- ELIF SHAFAK - 


O ţinură aşa o vreme: arhitectul îl contra pe marele vizir, 
care, la rândul lui, îl contra pe arhitect. 

Într-un târziu, sătul de-atâta târguială, sultanul îi opri: 

— Destul! Am ascultat amândouă părţile. O să vă dau de 
ştire ce-am hotărât! 

Sinan şi ucenicii lui, mergând de-a-ndărătelea, ieşiră din 
încăpere. Rüstem Paşa mai rămase, ceea ce lui Jahan i se 
păru nedrept. Fără îndoială că, în lipsa lor, avea să încerce 
să-l atragă pe sultan de partea sa. Jahan îşi munci creierii 
cum să iasă din încurcătură. Dacă unul dintre ei ar putea 
petrece mai mult timp cu sultanul, fără ca marele vizir să 
se bage în vorbă întruna, poate ar reuşi să-l câştige de 
partea lor. Altminteri, n-aveau sorţi de izbândă. 

In seara aceea, supăraţi din pricina întâmplărilor de 
peste zi, ucenicii rămaseră acasă la Sinan. Jahan nădăjduia 
să stea de vorbă toţi trei, însă meşterul, căruia nu-i plăcea 
să pălăvrăgească fără rost, îi puse să înveţe. lIstoviţi, se 
duseră la culcare îndată după cină. Abia atunci, întins pe 
salteaua lui, foindu-se şi sucindu-se pe întuneric, lui Jahan îi 
veni în minte un plan. Neavând răbdare să aştepte până 
dimineaţă, orbecăi până în celălalt capăt al odăii, unde 
Nikola dormea dus. Îl zgâlţâi de umăr. 

Smuls dintr-un vis, Nikola bâigui: 

— Cine-i acolo? 

— Şşşt, eu sunt. 

— Jahan... ce e? 

— Nu pot să dorm. Mă tot gândesc la ce s-a întâmplat 
azi. 

— Şi eu, zise Nikola, deşi abia cu câteva clipe în urmă 
dormea să tai lemne pe el. 

— Cum poate sultanul să ia o hotărâre dreaptă dacă 
marele vizir e cu el tot timpul? Meşterul îl vede pe sultan 
doar din când în când. Rustem Paşa poate să-l vadă în 
fiecare zi. 

— Adevărat, însă nu-i nimic de făcut. 

— Ba poate că e. Am o idee, zise Jahan. Marele vizir nu s- 
ar ţine scai de sultan într-un singur loc. 

219 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nikola icni. 

— Ai de gând să te strecori în harem? 

— Nuuu, neghiobule, răspunse Jahan. Mai e un loc în care 
marele vizir nu l-ar însoţi. Ghiceşte! 

— Of, nu pot. Spune-mi tu, se rugă Nikola. 

— La vânătoare. Când sultanul pleacă la vânătoare, mă 
ţin după el şi-l lămuresc ce vrem să facem. Fără băgăciosul 
acela de vizir prin preajmă, o să gândească mai limpede. 

— Frate, e un plan strălucit, zise Nikola. 

Ştiau amândoi că marele vizir nu putea suferi 
vânătoarea. Grozav de stângaci, nu era în stare să ţină 
pasul cu ceilalţi, darămite să mai fugărească prada în sus 
şi-n jos pe dealuri. 

— O să fie darul nostru pentru meşter, hotărî Jahan. Nu-i 
spune nimic încă. 

Nikola cobori glasul până la şoaptă: 

— Dacă e primejdios? 

— De ce să fie? Dacă sultanul nu mă ascultă, plec. 

— Să vin cu tine? 

— Mai bine mă duc singur. Făgăduiesc că-ţi povestesc 
totul când mă întorc. 

— Dar... fii cu băgare de seamă. 

— Nu-ţi face griji. 

În ciuda încrederii pe care o arăta, mintea îi zumzăi de 
gânduri ca un stup de albine tot restul săptămânii, iar nervii 
i se întinseră gata să-i plesnească. Repeta într-una, cuvânt 
cu cuvânt, ce voia să-i spună sultanului. Cu ajutorul 
tovarăşului lui din menajerie, aflase unde avea să vâneze 
sultanul şi când. Aici începea cea de-a doua parte a 
planului său, pe care nu i-o împărtăşise lui Nikola. Avea să-l 
ia cu el pe Chota. Până atunci, toate sforţările sale de a-l 
face pe sultan să îndrăgească elefantul fuseseră în van. 
Acum, îşi zicea Jahan, şi elefantul, şi cornacul aveau prilejul 
să-l câştige de partea lor. 

Ziua hotărâtă sosi în sfârşit şi, de dimineaţă, călare pe 
elefant, cu o tolbă de piele ce-i atârna pe spate, Jahan se 


220 


- ELIF SHAFAK - 


îndreptă spre uriaşa poartă Bâb-i Hümayûn şi o apucă spre 
Hagia Sofia, dându-le bineţe străjerilor. 

— Unde te duci? îl întrebă unul. 

— Sultanul, limanul lumii, şi-a uitat arcul cel norocos şi 
mi s-a poruncit să i-l duc. 

— De ce n-au trimis un călăreț? îl iscodi celălalt. 

— Pentru că elefanții sunt mai iuți decât caii, răspunse 
Jahan fără să clipească. 

Străjerii râseră pe înfundate. Cel dintâi zise: 

— Poate ar trebui să mă duc să cercetez. 

— Negreşit, aştept aici. lar dacă sultanul bagă de seamă 
că nu are la el arcul norocos şi se mânie, n-o să fie vina 
mea. 

Sugându-şi vârfurile mustăţii, cei doi bărbaţi îl priviră cu 
luare-aminte. Văzându-l aşa de serios, căzuseră pe gânduri. 
Pe urmă, de parcă ar fi fost legaţi printr-un fir nevăzut, se 
dădură amândoi în lături. 

— Du-te! zise cel de-al doilea străjer. Mână mai iute 
elefantul acela. 

Jahan făcu întocmai, deşi nu înainte să lase în urmă 
oraşul. Nu voia ca animalul să calce în picioare pe cineva. 
De îndată ce Istanbulul dispăru din vedere şi larma lui se 
stinse, îl îndemnă pe Chota să gonească. 

Ajunseră în pădurile de pini de la miazănoapte. Jahan 
aflase că, de câte ori vâna, sultanul îşi mâna prada spre 
buza unei prăpastii. Acolo aşteptă. Trecu o veşnicie - sau 
aşa i se păru lui. Începu să se îngrijoreze. Puteau să se 
ascundă după tufişuri, nu era cu neputinţă, şi să-l ia din 
greşeală în cătare. Noi temeri îl năpădeau când auzi în 
depărtare lătrat de câini. Erau vreo şase şi se apropiau cu 
repeziciune. 

Apoi Jahan zări vânatul. Un cerb. Ţâşni din pădure 
împleticindu-se. O săgeată îi străpunsese gâtul, iar a doua, 
inima. Era o minune că încă mai alerga. 

Când cornacul se dădu jos din spinarea elefantului, 
cerbul se apropie, cu coarnele lucind în lumina asfinţitului. 
Era un animal minunat - ochi mari, lăcrimoşi, înnebuniţi de 

221 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


spaimă. Tulburat de mirosul de sânge, Chota îşi legănă 
fildeşii. Insă cerbul nu se mai temea. Trase aer pe nări şi, 
căscând botul ca şi cum ar fi vrut să spună ceva, se 
prăbuşi. 

Jahan alergă spre el, împiedicându-se de o rădăcină. 
Până să ajungă la cerb, cinci ogari se iviseră de nicăieri, 
lătrând din răsputeri. Inconjurară leşul, nelăsându-l să se 
apropie. 

Imboldit parcă de ceva, Jahan se întoarse. Sultanul, 
călare pe armăsarul lui, se holba la el. Tremurând, Jahan se 
aruncă la pământ. 

— Luminăţia Ta. 

— Ce faceţi aici... tu şi elefantul? 

— Robul acesta umil a venit să te vadă, dacă-i îngădui 
spun câteva cuvinte? 

— Nu eşti cornacul meu? 

— Aşa e, stăpâne, răspunse Jahan. (Chiar zilele trecute 
stătuse la câţiva paşi de el, arătându-i desenele lor.) Dar 
sunt şi ucenicul meşterului Sinan. De aceea am venit să 
stărui pe lângă lnălţimea Ta. 

Cât vorbeau ei, robii suiseră leşul cerbului într-o căruţă 
trasă de doi cai. Ogarii, lătrând încă, bucuroşi de izbândă, îi 
urmau gălăgioşi. 

— Ai scos elefantul din serai fără îngăduinţă? îl iscodi 
sultanul. Ştii c-ai putea să fii biciuit şi pentru mai puţin? 

— Luminăţia Ta, îţi cer iertare. Trebuia să vin să te văd. 
Nădăjduiam că, dacă vin cu elefantul, ai să mă bagi în 
seamă. 

Dacă ar fi îndrăznit să ridice privirea, Jahan ar fi văzut 
ochii sultanului luminându-se de zâmbet. 

— Pesemne că ai un temei pentru ticăloşia asta. 

— Stăpâne, dacă-mi îngădui... 

Jahan nu-şi putea înfrâna tremurul glasului. Desfăcu încet 
pielea de cămilă pe care nu avuseseră prilejul să i-o arate 
cu câteva zile înainte. Îi spuse cât de mult însemna planul 
lui Sinan pentru oraş şi câţi oameni - bătrâni, bolnavi, 
neputincioşi şi săraci - aveau să se roage pentru sultan de 

222 


- ELIF SHAFAK - 


fiecare dată când îşi astâmpărau setea. Soliman îl ascultă şi 
îi puse întrebări. Jahan fu încântat să vadă că avusese 
dreptate să-şi închipuie că dincolo de zidurile seraiului 
sultanul era cu totul alt om - unul mai blând. 

— Meşterul tău ştie că eşti aici? îl iscodi Soliman. 

— Nu. Ar fi supărat pe mine dacă ar şti. 

— Eu ar trebui să fiu supărat pe tine, dar uite că nu sunt. 
Îţi cinsteşti meşterul, asta-i limpede. Dacă toţi ucenicii lui 
Sinan îi sunt la fel de credincioşi ca tine, e un om norocos. 

Jahan simţi că un zâmbet îi întinde colţurile gurii. 
Asemenea laude neaşteptate sunt poate cele mai rele 
amăgiri ale vieţii. Tocmai în astfel de clipe Şeitan ne bate 
pe umăr şi ne şopteşte la ureche, întrebând cu nevinovăție: 
de ce să nu vrem mai mult? 

— Luminăţia Ta, pot să-ţi mai arăt ceva? 

Sultanul dădu uşor din cap. Jahan scoase sulul pe care-l 
ţinuse în buzunarul hainei. Era un desen al lui - un pod de 
piatră cu şapte arcade peste un râu. 

Urma să aibă pinteni ascuţiţi pe partea dinspre susul 
râului ca să ferească picioarele de furia apelor şi loc pe 
unde să treacă oamenii şi animalele deasupra. Partea 
uriaşă ce se ridica îţi îngăduia să ţii în frâu şuvoiul de 
mărfuri şi trecători. Dacă sultanul încuviinţa ridicarea 
podului odată cu apeductele lui Sinan, Jahan avea să 
ajungă faimos. „Arhitectul apelor”, aşa aveau să-i spună. 
Sau, şi mai bine, „copilul-minune al lui Sinan”. Ar putea 
chiar să fie primit în isnaf, cine ştie. De obicei, un ucenic 
urca în rang la fel de încet ca un melc care străbate o 
luncă, dar de ce să nu fie Jahan altfel? Faima lui avea să 
ajungă fără îndoială la urechile lui Mihrimah. 

Aruncând o singură privire la desen, sultanul apucă frâul 
armăsarului. 

— Îmi place îndrăzneala ta, tinere. Dar îndrăzneala e 
primejdioasă. Nu uita că un cârmuitor trebuie să ţină 
seama de multe lucruri înainte să ia o hotărâre. Intoarce-te 
şi aşteaptă veşti de la mine. 


223 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Şi plecă, urmat de oameni, câini şi cai. Chiar şi după ce 
se făcuseră nevăzuţi, Jahan simţea încă pe piele adierea pe 
care o stârniseră. Scoase un oftat de uşurare. Totul 
mersese ca uns. Mulţumi cerului. 


A doua zi, pe şantier, Nikola se apropie de el în fugă. 

— Ce s-a întâmplat? Cum ţi-a mers? 

— L-am văzut. Am vorbit cu el. 

Nikola făcu ochii cât cepele. 

— Zău? 

— Da! răspunse Jahan, abia reuşind să-şi ascundă 
mândria. După mine, sultanul vrea să ridice un nou apeduct 
şi un pod. 

— Ce pod? 

— O, i-am pomenit despre podul pe care l-am desenat. 

— Fără să-i ceri sfatul meşterului? 

Deloc în largul lui, Jahan nu răspunse. Toată ziua pândi 
un prilej să vorbească cu Sinan, însă nu se ivi niciunul. In 
schimb, puţin după asfinţit, sosiră ienicerii. 

Sinan le ieşi în întâmpinare. 

— Selâmun aleyküm, oştenilor, ce vă aduce aici? 

— Am venit să-l luăm pe unul dintre oamenii tăi, 
arhitectule. 

— Trebuie să fie o greşeală. Salahorii mei sunt oameni 
cinstiţi, răspunse Sinan. 

— Nu e salahor. E ucenic! 

Auzind ce vorbeau, Jahan se îndreptă spre ei, căci simţea 
că n-avea cum să scape. 

Sinan tocmai întreba: 

— Care dintre ei? 

Unul dintre ieniceri îi dădu numele lui Jahan. 

Nedumerit, Sinan clipi de câteva ori din ochi. 

— E un învățăcel bun. 

— Aşa ne-a poruncit marele vizir, zise aga, care-l preţuia 
pe meşter şi nu voia să-l supere luându-i unul dintre 
ucenici. 

— N-a făcut nimic rău, aşa-i? stărui Sinan. 

224 


- ELIF SHAFAK - 


Nimeni nu  îndrăzni să-i răspundă. În tăcerea 
stânjenitoare care se aşternu, Jahan murmură: 

— Imi pare rău, meştere. 

Sinan se încruntă, dându-și seama că erau lucruri despre 
care n-avea ştiinţă. Îşi puse mâinile pe umerii lui Jahan şi îi 
strânse cu putere, de parcă ar fi vrut să-i dea încredere. 

— Orice s-ar întâmpla, n-o să te las. Nu eşti singur. 
Dumnezeu e cu tine, îi zise. 

Lui Jahan i se puse un nod în gât. Nu îndrăzni să deschidă 
gura de teamă să nu-i scape vreun suspin. lenicerii, 
cuviincioşi, mergeau pe lângă el, de-o parte şi de alta. De 
îndată ce zgomotele de pe şantier deveniră numai un 
murmur îndepărtat, îi puseră cătuşe la mâini lui Jahan. În 
starea asta îl aduseră dinaintea marelui vizir. 

— Tu! izbucni Rüstem Paşa arătându-l cu degetul. Ai avut 
obrăznicia să-l pândeşti pe sultan. Te-ai strecurat pe la 
spatele meu, ca un şarpe! 

Jahan îşi simţi sudoarea şiroindu-i pe gât: tremura. 

— Vrei să sleieşti vistieria, asta vrei! Am făcut cercetări 
în privinţa ta. Pari să fii un mare mincinos! Eşti iscoadă 
persană? 

— Mare vizir, zise Jahan cu glasul frânt. Mă jur pe sfântul 
Coran că nu-s iscoadă, de niciun fel. N-am avut gânduri 
rele. 

— Mai vedem noi. 

Rustem Paşa chemă străjile. 

Aşa se face că ucenicul nesupus al lui Sinan, încercând 
să-şi ajute meşterul să aducă apă în oraş, se pomeni 
aruncat în temniţele întunecoase din Fortăreaţa celor Şapte 
Turnuri, unde sute şi sute de suflete ajunseseră înaintea lui, 
însă de unde doar o mână de oameni mai ieşiseră teferi. 


225 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Numele? întrebă încă o dată scribul. 

Jahan nu făcea deloc bine că nu voia să răspundă. Dar 
ceva înăuntrul lui se împotrivea ca numele să-i fie trecut pe 
acel pergament, laolaltă cu ale tuturor nelegiuiţilor prinşi în 
Istanbul. Se temea tot mai mult că, odată scris acolo, erai 
îngropat în văgăuna aia pe vecie. 

Scribul îl fulgeră cu privirea. Glasul, spre deosebire de 
scris era lipsit de orice graţie. 

— Când te-ntreb ceva, răspunzi. Altfel îţi tai limba. 

Mai-marele peste temniceri, care se uita la ei, se băgă 
numaidecât în vorbă. 

— Ei-ei, nu-i nevoie să sperii găinuşa. 

— Găinuşa împărătească, efendi! zise scribul. 

— Mai vedem noi. Toate găinuşele arată la fel după ce le 
jumuleşti. 

— Mare dreptate ai, efendi! 

Uitându-se la Jahan cu faţa împietrită, mai-marele peste 
temniceri nu râse. Cu chipul ascuţit şi umerii căzuţi, îi 
amintea cornacului de un băiat din satul unde se născuse, 
care prindea broaşte, le lega pe un par şi le spinteca - iar 
trăsăturile îi rămâneau necilintite şi privirea goală. 

— N-am mai avut unul ca el, aşa-i? zise mai-marele peste 
temniceri, de parcă Jahan nici n-ar fi fost acolo. 

— Mda, o pradă bunicică. 

— Prada marelui vizir! 

Jahan pricepu că ştiau totul despre el. Dacă-l întrebau 
cum îl cheamă - şi îl ţineau în lanţuri când era limpede că 
n-avea să-şi ia zborul - era numai pentru plăcerea de a-l 
sâcâi. Tăcând, nu făcea decât să prelungească batjocura 
lor. Glasul îi era răguşit când vorbi. 

— Sunt îmblânzitorul de elefanţi al sultanului şi ucenicul 
marelui arhitect al seraiului. 

O clipă se lăsă tăcerea, întreruptă de hârşâitul peniţei 
scribului. Când isprăvi, acesta spuse: 

226 


- ELIF SHAFAK - 


— E un om de plâns, nu-i aşa, efendi? 

— De plâns, fără îndoială. Un ins mărunt cu un duşman 
măreț. 

Jahan înghiţi în sec. 

— Stăpânul meu o să mă scoată de-aici. 

Mai-marele peste temniceri veni atât de aproape, că 
Jahan îi simţea răsuflarea urât mirositoare. 

— Toţi cei care-au putrezit aici aveau un stăpân. Nu le-a 
ajutat la nimic. Stăpânii nu s-au dus nici măcar la 
înmormântarea lor. 

Scribul râse pe înfundate. Jahan stărui: 

— Stăpânul meu e altfel. 

— Cocoşul care cântă prea devreme sfârşeşte-n oală, i-o 
tăie mai-marele peste temniceri şi, ridicând glasul, le zise 
oamenilor săi: Duceţi-l pe prinţişorul ăsta la palatul lui. 

Temnicerii îl îmbrânciră pe Jahan pe un culoar murdar şi 
umed. După ce coborâră un şir de trepte, o apucară pe un 
culoar atât de strâmt, că se văzură nevoiţi să meargă unul 
în spatele celuilalt ca să încapă. Jahan nu putu să nu bage 
de seamă crăpăturile dintr-un zid năpădit de muşchi verde, 
cleios. Ajunseră la catul de dedesubt, apoi la cel de 
dedesubtul lui. Duhoarea devenea tot mai cumplită, 
întunericul - tot mai de nepătruns. Călcă pe ceva ce simţea 
că fusese viu odată. 

Erau în pântecul turnului. Fără a pune la socoteală cele 
câteva torţe, era aşa de întuneric încât, dacă n-ar fi ştiut că 
fusese adus acolo dimineaţă, Jahan ar fi putut crede că se 
lăsase noaptea. In dreapta şi-n stânga se înşirau celule, 
căscându-se în zid ca dinţii lipsă dintr-o gură ştirbă. Apoi îi 
văzu pe ei. Cu obrajii supţi, numai piele şi oase, înalţi şi 
scunzi, tineri şi bătrâni. Unii îl urmăreau cu frunţile lipite de 
zăbrelele de fier. Alţii nu-l băgau în seamă, întorcându-i 
spatele. Alţii zăceau pe saltele aspre. Din când în când, 
Jahan zărea un braţ ciolănos întinzându-se după un linguroi 
cu apă, feţe trase privind din umbră, grămezi de mizerii 
lângă hârdaie cu scârnă ce dădeau pe-afară. 


227 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Un osândit strigă într-o şoaptă hârşâită şi, când Jahan se 
întoarse să audă ce spune, îl scuipă drept în faţă. Neputând 
să-şi mişte mâinile, Jahan se strădui să-şi şteargă scuipatul 
pe chip cu umărul. Osânditul râse. Chiar şi când buzele 
încetară să i se mişte, râsul se mai auzi un timp - înfundat, 
înfiorător. În clipa aceea, Jahan simţi că turnul îl lua în 
batjocură. Genunchii i se înmuiară. Era hoţ, adevărat, dar 
nu ca ei. Oamenii ăştia erau hoţi, ucigaşi, siluitori, jefuitori 
şi tâlhari. N-ar fi trebuit să se afle acolo. Simţi cum 
amărăciunea îi urcă până în gâtlej ca fierea, aproape 
făcându-l să se înăbuşe. 

— Mişcă! lătră unul din temniceri. 

În faţa lor se auzi un chiţăit. Temnicerul îndreptă lumina 
torţei într-acolo. Un liliac. Jahan se întrebă cum intrase. Dar 
nu avu timp să chibzuiască la asta. Deschizând o uşă 
ruginită, temnicerii îl împinseră într-o celulă goală. 

— Uite-ţi tronul, Înălţimea Ta! 

Jahan aşteptă să i se obişnuiască ochii cu întunericul. Prin 
găurile din capătul de sus al zidului se strecurau raze de 
lumină, nu mai mult de vreo şase şi niciuna mai groasă 
decât o pară. Pe acolo intra aerul curat, dacă intra vreun 
pic. Desluşi ziduri de piatră, o podea de pământ, o saltea 
zdrenţuită şi două hârdaie - unul plin cu scârnă, iar celălalt, 
cu apă în care pluteau gângănii moarte. 

— Hei, de ce nu l-ai adus încoa?? strigă cineva de dincolo 
de culoar. 

Bărbatul se apucă să îndruge ce i-ar face lui Jahan. Ori de 
câte ori spunea ceva deocheat, tovarăşii lui se prăpădeau 
de râs. O ţinură aşa o vreme: el zbierând vorbe neruşinate 
şi plescăind din buze şi ceilalţi luându-l în batjocură. Curând 
se apucară de cântat - trăgând pumni în uşă, bătând din 
palme şi din picioare. Făceau aşa o hărmălaie, că Jahan nu 
se putu opri să arunce o privire în celula lor care, spre 
deosebire de-a lui, era puternic luminată. 

Unul dintre osândiţi - un flăcău cu părul numai zulufi, 
ochi migdalaţi şi gropiţe în obraji - se puse pe dansat, în 
timp ce ceilalţi fluierau şi chiuiau. Legănându-se încetişor, 

228 


- ELIF SHAFAK - 


îşi ridică puţin cămaşa şi îşi arătă buricul, pe care strălucea 
un mic mărgăritar. Dedesubt era scris un cuvânt, cu litere 
destul de mari şi de citeţe pentru ca Jahan să le poată 
desluşi - Preaiubit. 

— Hai, Kaymak! 

— Scutură poponeţul ăla drăguţ! 

Incurajat, Kaymak începu să-şi scuture tot trupul. Cu cât 
se zgâlţâia şi se legăna mai tare, cu atât mai neruşinate 
deveneau zeflemelele. Ceilalţi osândiţi - patru la număr - 
râdeau pe înfundate, deşi Jahan băgă de seamă că le era 
frică de bătăuş. II miră însă că aceştia, spre deosebire de el 
şi de aproape toţi ceilalţi pe lângă care trecuse, nu erau 
puşi în lanţuri. Cum de li se făcea un asemenea hatâr era 
peste puterea de înţelegere a lui Jahan. 

Pe când îl cerceta pe flăcău, bătăuşul îl cerceta la rândul 
lui pe el. Dintr-odată, îl apucă pe Kaymak din spate şi se 
împinse în el de parcă l-ar fi încălecat. Prietenii lui răcneau. 
Roşind, Kaymak zâmbi în silă. Tărăboiul se auzea, 
pesemne, peste tot, însă temnicerii se făcuseră nevăzuţi. 

Bătăuşul scoase un cuţit din cizmă. Îi linse tăişul rece şi îl 
puse la gâtul lui Kaymak. Flăcăul înghiţi în sec, dar nu se 
opri din legănat. O vreme, cei trei părură închişi într-o lume 
numai a lor - bătăuşul, dansatorul, tăişul. 

Bătăuşul se trase deoparte, îşi suflecă mâneca. Braţul 
stâng îi era plin de cicatrice şi răni: unele făcuseră crustă 
pe deasupra, pe când altele păreau mai noi. Cu o mişcare 
iute, îşi crestă carnea de la încheietură până la cot. Stropi 
de sânge picurară pe podeaua care, băgă de seamă Jahan 
abia acum, era împestriţată de pete negre. Oricât ar fi 
încercat să pară nepăsător, cornacul simţi că-i piere vlaga. 
li trecu prin cap că l-ar putea ucide pe bărbatul ăla. 

In clipa aceea, un glas străpunse aerul: 

— Destul, voi de colo! 

Porunca, deşi părea mai curând un rod al închipuirii, 
răsună puternic, lovindu-se de pereţi şi potolind zarva. 
Jahan aruncă o privire în dreapta, spre celula din capătul 


229 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


culoarului. La început nu desluşi nimic. Apoi, încet, din 
întuneric se desprinse un chip cunoscut. Balaban. 

Bătăuşul mormăi: 

— Băieţii făceau şi ei puţin haz. 

— Mada? Zi-le că mă doare capul. 

Bătăuşul le făcu semn oamenilor lui, care se retraseră în 
colţurile celulei. Chiar şi flăcăul se îndepărtă, deşi cam fără 
chef. 

— Încă ceva, strigă Balaban. 

— Mmm? 

— Las-o mai moale cu tăieturile alea, Abdullah. Nu vreau 
să văd sânge peste tot. 

— Era pentru boboc, răspunse Abdullah, supărat că 
sângele îi era disprețuit. 

— Ei, zaiafetu' s-a-ncheiat, zise Balaban. (Se apropie de 
barele de fier ale celulei sale, uitându-se abia acum la 
Jahan) Ce să vezi!? E indianul. 

Împreună cu el în celulă mai erau cinci ţigani, credincioşi 
lui până la moarte. Unul câte unul, îşi iţiră capetele şi îi 
dădură bineţe lui Jahan. 

— Cum ai ajuns în haznaua asta? îl întrebă Balaban. 

— L-am supărat pe marele vizir. Tu? 

— Eu? N-am făcut nimic. Doar l-am gâdilat niţel pe un 
cadiu! 

Bulibaşa fusese închis pentru că îi furase trăsura. Cadiul 
îl aruncase în temniţă pe-un văr îndepărtat de-al lui 
Balaban şi îl trimisese pe străunchiu-său la spânzurătoare. 
Hotărât să-şi răzbune familia, Balaban şi tovarăşii lui 
furaseră giuvaierele şi caftanele cadiului, îi gătiseră păunii 
din grădină, i-o răpiseră pe cea de-a patra soţie şi îi 
dăduseră foc la grajduri. Abia când puseseră ochii pe 
trăsura lui nou-nouţă - adusă din Frangistan, unde fusese a 
unui senior - fuseseră prinşi. 

În temniţele Fortăreţei celor Şapte Turnuri, Balaban era 
rege. În mijlocul mizeriei şi ticăloşiei, el îşi făcuse o 
adevărată oază - perne moi de mătase, un mangal să dea 
căldură, un ibric de alamă pentru cafea, un scaun de lemn 

230 


- ELIF SHAFAK - 


sculptat ca un tron. Osândiţii fie îl ţineau la mare cinste, fie 
se fereau de el, având grijă să nu-l calce pe bătături. Pentru 
că toţi îi iubeau pe cei rămaşi afară - părinţi, soţii, copii. 
Până şi cel mai fioros osândit înţelegea că, dacă i-ar fi făcut 
vreun rău lui Balaban, rudele şi prietenii bulibaşei i-ar fi 
plătit-o cu vârf şi îndesat. Căci Balaban era capul unei şatre 
cu puzderie de suflete, câte anume nici el nu ştia. Totuşi, 
nu de asta era ţinut la aşa mare cinste. Osândiţii şi 
temnicerii se temeau de blestemele ţiganilor, de care, dacă 
erau făcute pe lună plină, nu puteai scăpa decât după 
şapte spiţe. Chiar şi după moartea vinovatului, nepoţii lui 
aveau să îndure urmările. 

Lui Jahan nu-i luă mult să afle toate astea. Deşi bănuia că 
toate legendele ţesute în jurul lui Balaban porneau chiar de 
la el. După Sinan, era omul cel mai isteţ pe care-l întâlnise. 
Dar pe când isteţimea meşterului aducea cu un lac adânc, 
netulburat, a lui Balaban semăna cu un râu vijelios, ce 
spumega şi se revărsa, prea năvalnic să urmeze vreun 
curs. 

Noaptea, Jahan se înveli cu o pătură subţire, mâncată de 
molii, ce păstra duhoarea tuturor sufletelor care-o 
folosiseră. De multe ori îi era aşa de frig, că-i clănţăneau 
dinţii în gură şi clănţănitul lor îi amintea de ciocănitul 
dălţilor cioplind piatra. Prin crăpăturile din ziduri sufla 
vântul, forfoteau gângăniile, se strecurau şobolanii. Gândul 
că vreo gânganie ar putea să-i intre în ureche sau vreun 
şobolan ar putea să-i roadă nasul îl înspăimânta în 
asemenea măsură că dormea pe apucate, aşteptând prima 
geană de lumină, iar fălcile îl dureau de cât le ţinuse 
încleştate. Îi era dor de Chota. Tânjea s-o mai vadă o dată 
pe Mihrimah, să-i audă glasul de satin. Viaţa de altădată îi 
părea acum o poveste pe care şi-o aducea aminte cu greu, 
fiindcă o auzise de mult de la altcineva. 

Temnicerii erau  duşmănoşi, săptămânile treceau 
chinuitor de încet. Timpul deveni o scară întortocheată ce 
nu ducea nicăieri. Cu singurătatea se putea împăca, însă nu 
şi cu trădarea. Oricât ar fi încercat să nu-i facă vreo vină, 

231 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


nu pricepea de ce Sinan nu-i trimisese nici măcar un răvaş. 
La început, de ori câte auzea paşi pe culoar, se aştepta ca 
temnicerii să-i dea drumul. Nu şi acum. Pesemne că-l 
uitaseră toţi. Şi-i închipui - pe Yusuf, Nikola, Davud şi pe 
meşter - cum lucrau ca de obicei, câtuşi de puţin mâhniţi 
de lipsa lui. O văzu pe Mihrimah, împreună cu roabele ei, 
privindu-şi chipul într-o oglindă venețiană, jelind în tăcere, 
însă nu cu adâncă întristare. Se gândi la Chota şi la 
îmblânzitorii de animale din serai, fiecare cu lumea lui. 
Ranchiuna şi mânia îi năpădiră sufletul, crescând mai 
repede decât se înmulţeau păduchii care-i mişunau prin 
păr. 

O dată pe zi, li se dădeau o bucată de pâine mucegăită şi 
un terci cu bucățele de zgârciuri pe care Jahan nu le putea 
băga în gură fără să verse. Descoperi că foamea îi juca 
renghiuri ciudate. La orice ceas din zi, visa la mâncare - fel 
de fel de bucate. Vorbea singur, certându-se cu cei care îl 
răniseră în trecut. Căpitanul Gareth, aga Kamil Garoafă, 
Mirka, îmblânzitorul de urşi... Treaz sau adormit, se certa 
cu fiecare dintre ei. Din celula sa, Abdullah îl privea acum 
cu un zâmbet prefăcut, ca pentru a-i spune că începeau să 
semene. 

La vreo lună, temnicerii aduseră un băiat cam prea 
chipeş pentru binele lui - un hoţ, după cum se dovedi. Abia 
era în stare să meargă, fiindcă i se trăseseră câte o sută de 
bețe la tălpi. Apoi sărutase cuviincios mâinile celui care 
dusese la îndeplinire pedeapsa, mulţumindu-i că îl adusese 
pe calea cea dreaptă. Dar, după aceea, omul îi ceruse să-l 
plătească pentru osteneala lui. Cum băiatul n-avea pară 
chioară, fusese bătut iar şi trimis la Fortăreaţa celor Şapte 
Turnuri. 

Ar fi fost destul loc în celula lui Jahan, însă băiatul fu 
aruncat în cea din faţă. Abdullah se apucă numaidecât să-l 
hărţuiască. Băiatul îi ţinu piept cu tărie. Jahan îi auzea din 
când în când glasul tremurat, gâtuit de spaimă. Sub ochi i 
se iviră cearcăne vineţii. Jahan bănuia că nu putea pune 


232 


- ELIF SHAFAK - 


capul jos să doarmă fiindcă trebuia să fie într-una cu ochii 
în patru. 

Într-o dimineaţă, când izbutise să adoarmă abia în zori, îl 
treziră nişte zgomote înfundate. Mai întâi îl văzu pe Kaymak 
cum îşi smulgea sprâncenele într-un colţ al celulei. Alţii 
jucau zaruri, strigând şi înjurând. Apoi îi zări: Abdullah îi 
pusese băiatului cuțitul la gât, silindu-l să nu scoată un 
sunet în timp ce-i trăgea pantalonii în vine. Toţi se 
prefăceau că nu ştiu nimic. 

Jahan se repezi la barele de la uşă şi strigă cât îl ţineau 
puterile: 

— Balaban! 

Nimic. 

— Hei, Balaban! 

— Ce-i? veni răspunsul lui morocănos. Ce tot nechezi ca 
un cal? 

— Băiatul e în primejdie! 

— Şi? 

— Ajută-l! 

— Dacă m-aş apuca s-ajut orice flăcău fără minte, n-aş 
avea timp nici să mă cac. 

— E doar un copil. 

— Şi? Dacă eşti mai, bate. Dacă eşti cui, îndură când eşti 
bătut. 

— Lua-te-ar dracu'! Fă ceva sau... 

Vorbele îi rămaseră în aer. Jahan şovăi, înghițind în sec. 
Cu ce-ar fi putut să-l sperie? 

— Sau nu eşti cu nimic mai bun decât Abdullah, adăugă 
ostenit. 

— Nici n-am zis vreodată c-aş fi, răspunse Balaban. 

Abdullah chicoti. Mângâind coapsele băiatului, zise: 

— Vrei să-l salvezi? Vino şi schimbă locul cu el! 

O linişte apăsătoare se aşternu cât Jahan se gândi ce să 
facă. Balaban, Kaymak, ceilalţi osândiţi de pe culoar - 
parcă toţi îi aşteptau răspunsul. Simţi o ruşine usturătoare, 
dar şi nevoia de-a spune ceva demn de ţinut minte. 


233 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Am un elefant. A călcat mulţi oameni în picioare. Când 
ies de-aici, jur că-l pun să te omoare. 

— Ce-i ăla elefant? întrebă Abdullah nedumerit. 

— O fiară. Mai mare ca o casă. 

— Ai fumat haşiş, ha? Unde l-ai găsit? îl luă celălalt în râs. 

— E-adevărat. Elefanții sunt cele mai mari animale de pe 
pământ. lar al meu o să te facă terci. 

— Minţi! strigă Abdullah. 

— Ai face bine să-l crezi, se băgă în vorbă Balaban. Am şi 
eu un elefant. lar elefantul lui şi cu-al meu sunt soţ şi soţie. 
Isteţe animale. Mai isteţe ca tine, asta-i limpede. Te-ar 
putea strivi ca pe-o broască. 

Acum, că Balaban îi ţinea partea lui Jahan, Abdullah luă 
ameninţarea mai în serios. Întrebă încruntat: 

— Ce mănâncă elefanții ăştia? 

— Carne de om! răspunse Jahan. 

— Minţi! strigă iar Abdullah, de data asta cam cu 
îndoială. 

In clipa aceea, băiatul scăpă din strânsoarea lui şi fugi în 
celălalt capăt al celulei. Nu scoase un cuvânt întreaga zi. 
Din fericire, avea să i se dea drumul curând. Oricât ar fi fost 
de bucuros să-l vadă în afara primejdiei, Jahan nu izbuti să 
se ridice de pe salteaua lui ca să-şi ia rămas-bun. Era obosit 
şi însetat. Şi îngheţat. Timpul se oprise în loc pentru el. 
Când mintea i-o lua razna, o săruta pe Mihrimah, râdea 
împreună cu Sinan, mergea alături de Nikola, Yusuf şi 
Davud. Văzu chiar câţiva ghuli şi ifriţi””. Unul dintre ei era 
chiar pisălog, stăruind să-l facă să bea o fiertură. 

— Nu vreau nimic de la un ifrit, zise Jahan. 

— Nu sunt deloc ifrit, neghiobule. 

Jahan se sili să deschidă ochii. 

— Balaban? 

— Mda, ia şi bea! Arzi tot. 

Ţinând ulcica în mână, Balaban îl ajută să se ridice în 
capul oaselor şi să-şi rezeme spinarea de zid. 


5 Creaturi ale focului cu aripi uriaşe, înrudite cu djinnii (n. ed. orig.). 
234 


- ELIF SHAFAK - 

— Ce faci aici? 

— Am grijă de tine. 

— Cum ai intrat? 

— Am cheile de la toate celulele de pe culoar. 

— Ce? 

— Şşşt, vorbim despre asta mai târziu. la zi, ai vreo 
soţie? 

— Nuu. 

— Da’ vreo drăguță, ha? Ţâţe mari, coapse fierbinţi. 
Atunci închipuie-ţi că ţi-a făcut nişte şerbet. la o înghiţitură, 
nu-i frânge inima. 

Jahan nu şi-ar fi putut-o închipui în ruptul capului pe 
Mihrimah făcând şerbet pentru el, sau pentru oricine 
altcineva. Închise ochii şi murmură: 

— Nu vreau... 

— Ai încredere în mine şi bea asta. 

— Să am încredere în fine? Nu l-ai ajutat pe băiat. 

Balaban oftă. 

— Băiatul ăla nu era de-al nostru. Nu jurase credinţă. 
Dacă apăr pe toată lumea, cum să-mi păstrez credinţa 
oamenilor mei? Am şi-aşa destule griji. Ştii ce se zice: 
Unde-s doi ţigani, îs trei păreri. 

— Deci îi aperi numai pe-ai tăi? 

— Ha, doar pe cei din familie! 

— La naiba cu familia ta! 

— Ai grijă ce spui, frate. De ce-aş ajuta un pezevenchi ca 
tine în văgăuna asta? 

— Atunci de ce mă ajuţi? Am greşit. Eşti mai rău ca 
Abdullah. 

— Dacă mai vorbeşti aşa cu mine, îţi smulg limba din 
gură. 

— N-ai decât, zise Jahan. Oricum nu mai contează. 

— Decât... dacă eşti din familie. Atunci poţi să vorbeşti 
aşa mine. 

Scuturat de friguri, Jahan tuşi de i se zguduiră umerii. 
Când îşi recăpătă glasul, întrebă: 

— Ce tot vorbeşti? 

235 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Hai să facem un târg. Tu bea fiertura asta şi te pune 
pe picioare. lar eu dau un chef de pomină în primăvara 
următoare. Te fac ţigan. Aşa nu trebuie să-ţi tai limba. 

De pe buzele lui Jahan scăpă un hohot de râs. Bulibaşa 
se încruntă la el. 

— i se pare caraghios? 

— Nu, nu-i asta, răspunse Jahan. Mi se pare o mare 
cinste. Numai că... nu cred c-o să ies de-aici. 

Abdullah, care trăsese cu urechea din celula lui la ce 
vorbeau, zbieră: 

— Lasă-l să putrezească aici! 

— Tacă-ţi fleanca! îi strigă Balaban. Coborând glasul, îi 
spuse lui Jahan: 

— Dacă bei asta, te fac ţigan. E o fiertură pe cinste, daki 
dey”? m-a învăţat cum se face. 

În starea aia, lui Jahan nu-i trecu prin cap să întrebe cine 
era daki dey. De cum luă o înghiţitură, o şi scuipă. 

— Câh. Ce-i scârboşenia asta? 

Balaban oftă. Cu o mişcare iute, îi dădu lui Jahan capul 
pe spate, i-l lipi de umărul lui şi-i turnă fiertura pe gâtlej. Cu 
toate împroşcăturile, gâfâielile, tusea şi vărsăturile, Jahan 
înghiţi totuşi jumătate din ea. 

— Bun, zise bulibaşa şi, scoțând o batistă din ilic, i-o legă 
în jurul capului. Din primăvară eşti de-al nostru. 

Că era vorba de puterea fierturii, pe care fusese silit s-o 
înghită de trei ori pe zi în săptămâna din urmă, sau de 
noroc chior, deşi nu credea c-ar avea prea mult, Jahan 
învinse boala. Chiar găsi tăria să se-apuce iar de desenat. 


58 Bunica maternă (în romani, în orig.) (n. ed. orig.). 
236 


- ELIF SHAFAK - 


Dacă nădejdea era lucru rar în Fortăreaţa celor Şapte 
Turnuri, rahat era din plin. Temnicerii nu se grăbeau să 
golească hârdaiele şi nu făceau nicio deosebire în ce-l 
privea pe Jahan. O movilă de scârnă se strânsese într-un 
colţ. În vremurile din vechime, arhitecţii îşi scrijeliseră 
desenele pe podele de ghips. Jahan desena pe podea cu o 
nuia şi folosea rahatul drept cerneală. 

Mai întâi desenă un caravanserai. Il şterse şi încercă să 
scrijelească un conac, unul demn de Mihrimah. Desenul cel 
mai măiestrit era unul pentru o închisoare. Nu una pe 
înălţime, ci pe lungime. Prin nişte deschizături largi din 
tavan intra o grămadă de aer proaspăt. În închisoarea lui n- 
avea să pună niciodată la un loc osândiţii tineri cu cei 
bătrâni. Nici n-avea să ţină pe nimeni în lanţuri. Osândiţii 
puteau să lucreze în ateliere, învățând tâmplăria sau 
zidăritul. Atelierele urmau să fie aşezate lângă clădirea 
mare. Până atunci, lui Jahan îi plăcuse să deseneze clădiri, 
însă nu se gândise vreodată cu adevărat la cei care aveau 
să le folosească şi la cum aveau să se simtă. Acum era 
altfel. li păsa de oameni la fel de mult cât îi păsa de clădiri. 

— Ce faci? îl întrebă Balaban data următoare când veni 
să vadă cum îi merge. _ 

— Desenez un azil pentru săraci. In partea asta-i 
bucătăria. lar aici e biblioteca. Dacă fiecare om înţelept din 
oraş s-ar duce să le ţină lecţii o zi, închipuie-ţi că şi 
nevoiaşii şi-ar putea face un rost. 

— Te-ai smintit, bietul de tine, zise Balaban. Însă nu se 
putu înfrâna să întrebe: Da ălălalt ce mai e? 

— O bolniţă, răspunse Jahan, arătând spre al doilea 
desen. Pentru oameni mai smintiţi decât mine. O să fie 
închişi în clădire fără să se simtă întemnițați. 

— Ei, du-te şi desenează afară. Am veşti. Marele vizir te-a 
iertat. 

— De unde ştii? 

237 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Am rude la serai. 

O umbră trecu peste chipul lui Jahan. 

— De ce? S-a schimbat ceva? 

— Ce-i cu tine? zise Balaban ridicând mâinile, la capătul 
răbdării. Aruncă-te în genunchi şi mulţumeşte-i lui Allah. Ce 
tot pui atâtea întrebări? Când te îneci, te-agăţi şi de-un 
şarpe. Nu întrebi: Eşti un şarpe blând sau unul veninos, stai 
aşa să mă uit mai bine la tine întâi. 


Puțin înainte de mijirea zorilor, Jahan auzi paşi, apoi 
cheia se răsuci în zăvorul uşii de la celula sa. Intrară doi 
temniceri îi scoaseră lanţurile, îl ajutară să se ridice. In 
ciuda a ce-i spuse Balaban, întâiul şi singurul gând care-i 
veni în minte fu că aveau să-l ducă la moarte. Când văzură 
că li se împotriveşte, temnicerii îl îmbrânciră, deşi mai uşor 
decât la venire. Mila lor îi întări teama. 

— Mă spânzurați? 

— Nu, neghiobule. Eşti slobod să pleci. 

Nevenindu-i să creadă, Jahan se duse până la celula lui 
Balaban. Tiganii dormeau. Il întrista să plece fără să-şi ia 
rămas-bun. Luă batista pe care bulibaşa i-o legase în jurul 
capului şi o legă de barele de fier. Aruncă o privire spre 
Kaymak, care tocmai atunci bâiguia ceva nedesluşit. 
Alături, Abdullah dormea liniştit, nepărând deloc în stare de 
pornirile rele ce zăceau în el. 

Merseră de-a lungul culoarelor şi în sus pe scări. Pe când 
urcau de la un cat la altul, sigurul lucru la care se putea 
gândi Jahan era cine îl salvase şi de ce. Afară îl aştepta o 
trăsură. 

— Unde mergem? îl întrebă pe surugiu. 

— Mi s-a poruncit să te duc la stăpâna mea Mihrimah. 

Descoperi astfel cine-l salvase. Prin geamul trăsurii, privi 
păcla de pe mare, verdele întunecat al pinilor, găile, cu 
cozile lor în furcă, zburând sus în vânt. Toate erau aşa cum 
le lăsase. Şi în acelaşi timp nimic nu era la fel. Când treceai 
fără veste prin vreo schimbare, te aşteptai ca şi lumea să 
fie altfel. 

238 


- ELIF SHAFAK - 


Scoţând capul afară, îi strigă surugiului: 

— Nu pot să merg în starea în care mă aflu. Te rog 
fierbinte, du-mă întâi la un hamam. 

— Nu, am poruncă să te duc îndată la sultană. 

— Efendi, ai milă. Cum aş putea să mă înfăţişez aşa 
dinaintea ei? 

Surugiul ridică din umeri. Nici că-i păsa. 

— Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte, îi răspunse 
cu asprime. 

La vorbele astea, Jahan luă foc. Nu mai avea deloc 
răbdare cu oamenii fără inimă 

— la ascultă. Abia am ieşit din temniţă. Dacă-i musai, mă 
duc înapoi. Dar înainte îţi iau gâtul! 

Surugiul începu să bombăne. Totuşi, fiindu-i frică de un 
fost osândit, opri trăsura în următoarea piaţă şi coti pe-o 
străduţă lăturalnică, în căutarea celui mai apropiat hamam. 


239 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Stăpânul hamamului nu voia să-l lase pe Jahan să intre şi 
nu se învoi până când surugiul nu-i dădu un bacşiş gras. În 
clipa când apa fierbinte îi atinse pielea, Jahan tresări de 
durere. Simţind căldura marmurei sub tălpi, i se părea că 
păşeşte pe nori. Se bărbieri întâia oară după şase 
săptămâni. Te//âk*-ul, o matahală de kurd, fie era furios 
din pricina vreunei nedreptăţi ce i se făcuse chiar în 
dimineaţa aceea, fie mâncase prea multe mirodenii, fiindcă 
frecase prea tare - degetele i se mişcau grozav de iute şi în 
jurul încheieturilor i se iviră cercuri roşietice de atâta trudă. 
Când isprăvi, pielea lui Jahan era stacojie ca macii. Mirosul 
şi murdăria temniţei îi ieşiră din piele ca nişte bobiţe negre. 
Ameţit, se ridică şi merse prin aburi până la daisul de-afară. 
| se păru răcoritor şi proaspăt după încăperea plină de aburi 
încinşi unde fusese. 

Îl îmbiară cu şerbet de căpşuni. În timp ce-şi sorbea 
băutura, neavând nimic mai bun de făcut, se uită în jur. 
Zări un bărbat voinic, cu pielea arămie, un negustor 
pesemne, pe jumătate adormit. Alt bărbat, cu ochi 
pătrunzători şi o cicatrice de-a lungul unuia dintre pomeţi, 
stătea pe margine, legănându-şi picioarele înfăşurate 
aproape în întregime într-un peştamal. Cazacul de lângă 
el îl cercetă pe Jahan şi, părându-i-se lipsit de orice 
însemnătate, îi întoarse spatele. 

Peste ceva vreme se iviră doi băieţi - fără fir de păr pe 
faţă, cu ochii mari şi strălucitori. Bărbatul cel îndesat îi 
chemase. Jahan ştia ce se petrece. În odăi retrase, băieţii le 
făceau hatâruri muşteriilor aleşi. Se gândi la Kaymak şi la 
Abdullah. Spinarea i se încordă, gura i se răsuci într-o 
strâmbătură. 

Un glas îi şopti la ureche: 

— Nu-ţi plac băieţii. 

5 Maseur (în tc., în orig.). 


© Prosop tradiţional folosit la hamam (în tc., în orig). 
240 


- ELIF SHAFAK - 


Un bărbat se trântise pe daisul de marmură, alături de 
Jahan. Pieptul, braţele, picioarele, până şi umerii, îi erau 
toate acoperite cu smocuri de păr negru. 

— Nu-mi place ce se întâmplă, zise Jahan. 

Cu toate că dădu din cap de parcă ar fi fost de aceeaşi 
părere, bărbatul răspunse cu un rânjet: 

— Ştii ce se spune: Băieţii îţi ţin de cald vara, iar soțiile, 
iarna. 

— Eu m-aş înveli mai degrabă cu o pătură subţire vara şi 
cu o plapumă groasă iarna. 

Bărbatul chicoti, însă nu mai spuse nimic. Înainte să 
plece de la hamam, Jahan îşi puse hainele pe care i le 
pregătise surugiul. li văzu pe cei doi băieţi de-afară şoptind, 
în timp ce unul din ei ţinea în mână un akçe“ de parcă ar fi 
fost cheia către o lume tainică. 


În aceeaşi după-amiază, pe când intrau în conacul lui 
Mihrimah de pe ţărmul Bosforului, se simţi cuprins de 
freamăt. Aşadar, inima nu-i amorţise. Trăgând aer în piept 
ca să-şi revină, îngenunche dinaintea prinţesei. 

— Vită-te la tine! zise Mihrimah, ducându-şi mâna la 
gură. Eşti numai piele şi os. 

Jahan îndrăzni să ridice privirea spre ea. Purta la gât un 
şirag de mărgăritare ce străluceau în lumina soarelui de 
fiecare dată când se mişca. Rochia îi era din cea mai fină 
mătase, de culoarea acelor de brad. Fiind o femeie 
măritată, se îmbrăca altfel acum. Sub vălul uşor, era 
frumoasă - şi tristă. Niciodată nu fusese tristeţea cuiva atât 
de dulce. Işi făcea griji pentru el. Poate chiar îl iubea. Simţi 
că inima avea să i se frângă. 

Poruncind să fie aduse o mulţime de feluri de mâncare, 
unul după altul, îl puse să guste din toate. Tocană de oaie,n 
sarmale, prune în sirop, migdale zaharisite de felurite 
culori. Pe o farfurioară era ceva ce Jahan nu mai pusese 
niciodată pe limbă - icre negre. Ciudată mai era şi soarta. 


51 Mică monedă otomană din argint, egală ca valoare cu o para (în tc., 
în orig.). 
241 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cu o zi în urmă desena cu scârna pe podea. lar acum 
stătea pe perne de mătase şi mânca icre negre din mâna 
iubitei. Închizând ochii o clipă, nu putea spune ce era 
adevărat şi ce era viaţa altcuiva. 

— Odată îmi spuneai poveşti, zise Mihrimah, abia puţin 
mai tare decât şoapta. Ţi-aduci aminte? 

— Cum aş putea să uit, lnălţimea Ta? 

— Totul era altfel pe-atunci. Eram doar nişte copii. 
Trebuie să fii copil ca să guşti din plin o poveste, nu crezi? 
Chiar dacă am crescut, putem încă... 

Era gata să mai spună ceva când un zvon de paşi pe 
scara mare îi curmă vorbele. Jahan îşi îndreptă spinarea, ca 
şi cum i-ar fi trecut prin minte că putea fi soţul ei, Rustem 
Paşa. Când se întoarse, o văzu pe Hesna Khatun cu o fetiţă 
alături. Copila făcu o plecăciune adâncă dinaintea maică-sii 
şi îşi aţinti ochii mari şi căprui asupra lui Jahan. 

— Aişa, bucuria mea, vreau să-i dai bineţe oaspetelui 
nostru. E un arhitect înzestrat. El şi meşterul Sinan au 
ridicat moscheile acelea frumoase despre care vorbim într- 
una. 

— Da, mamă, răspunse copila fără vreo urmă de 
curiozitate în ochi. 

— Tot el a avut grijă de elefantul alb, adăugă Mihrimah. 

Aişa se lumină la faţă. 

— Tu eşti cel care l-a ajutat pe elefant să bea lapte de la 
mama lui? 

Jahan trase aer în piept. Pesemne că Mihrimah îi spusese 
poveştile pe care i le istorisise el mai demult. Gândul îl făcu 
să zâmbească, de parcă ar fi pătruns în casa aceea şi ar fi 
devenit, fără să ştie, o parte din vorbele sale de dinainte de 
culcare. Ochii lui îi întâlniră pe-ai lui Mihrimah pe deasupra 
capului copilei. O umbră de înţelegere pluti între ei ca o 
adiere uşoară. 

— Luminăţiei Tale i-ar plăcea să vină într-o zi să vadă 
elefantul? o întrebă Jahan pe fată. 

Aişa strânse din buze, ca pentru a spune că s-ar putea 
sau nu. În loc să se uite la maică-sa ca să ceară voie, ridică 

242 


- ELIF SHAFAK - 


ochii spre Hesna Khatun, care stătea ceva mai în spate, 
privindu-i în tăcere. 

Jahan se uită la doică. Îmbătrânise: obrajii i se zbârciseră 
ca frunzele uscate. Insă nici asprimea vădită a privirii ei nu 
întrerupse gândurile lui Jahan. Aşa ar fi arătat viaţa lui dacă 
ar fi fost în locul lui Rustem Paşa - copila ar fi fata lui, 
zidurile astea, scuturile care îl apărau de lume, priveliştea 
minunată ce se vedea de la fereastră, scena la care 
deschidea ochii în fiecare dimineaţă, iar prinţesa pe care o 
iubea în taină, soţia lui legiuită. Niciodată înainte, nici 
măcar în cele mai cumplite ceasuri petrecute în închisoare, 
nu dorise moartea unui om aşa cum o dorea acum. 

Prinse o mişcare înceţoşată. Hesna Khatun îl ţintuia cu 
privirea fără să clipească şi buzele i se mişcau iute, de 
parcă ar fi vorbit cu cineva. Lui Jahan i se făcu pielea de 
găină. Ştia că-i citise gândurile, deşi n-ar fi putut spune 
cum anume - şi că avea să găsească o cale de-a întoarce 
toate astea împotriva lui. 


243 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


A doua zi după ce i se dăduse drumul din temniţă, Jahan 
se trezi cu inima grea. Clipi de câteva ori, neînţelegând 
unde se află. Ceilalţi îmblânzitori se sculaseră şi, din 
spatele uşilor închise, auzea mârâitul unui leopard. 
Ridicându-se cu greu de pe saltea, se împletici până în 
curte şi se stropi pe faţă cu apă din havuz. Burniţa cădea 
peste buruieni, stropi de mărgăritare ca roua. Vântul 
aducea un miros proaspăt, iar animalele se plimbau alene 
prin cuşti. Deşi petrecuse destulă vreme cu Chota seara 
trecută, era nerăbdător să-l vadă din nou. Ceva mai târziu 
urma să treacă pe la meşter. Era şi vesel, şi temător. Avea 
să-l întrebe pe Sinan de ce nu venise să-l vadă în temniţă şi 
dacă din cine ştie ce pricină, nu putuse, de ce nu-i 
trimisese un răvaş. 

Pe la amiază ajunse la conacul meşterului. Tristeţea i se 
risipi de îndată ce-l văzu pe Sinan şi duioşia din privirea lui. 
Se întrebă dacă tatăl pe care-l pierduse îl privise vreodată 
aşa. Se aplecă să sărute mâna meşterului, dar Sinan îl 
trase spre el şi îl strânse în braţe. Cu glasul frânt, spuse: 

— Lasă-mă să te văd. Eşti aşa de slab, fiule. 

Peste puţin timp, kahya cea oarbă intră în încăpere. Fiul 
ei învăţa toate îndatoririle maică-sii şi Jahan ştia că într-una 
din zile, foarte curând, urma să-i ia locul. O tristeţe 
chinuitoare puse stăpânire pe ucenic. Jahan nădăjduia să-şi 
poată lua rămas bun de la bătrâna roabă când avea să-i 
vină vremea şi să primească binecuvântarea ei. 

— Trebuie să mănânce ceva, îi zise Sinan kahyei de la 
locul lui. 

— Bietul băiat! strigă bătrâna şi, mişcându-se cât de 
repede era în stare, se duse să dea porunci pentru masă. 

Robii aduseră iute o masă cu picioare scurte, şervete şi 
linguri de lemn. li aşezară dinainte castroane cu miere, unt, 
smântână, melasă de struguri, halva şi un borcan cu iaurt 
cu mentă şi stafide. 

244 


- ELIF SHAFAK - 


— Mănâncă! Bea! îi porunci Sinan. 

Jahan se supuse, cu toate că nu-i era foame. Când nu 
mai putu lua nicio îmbucătură, Sinan, care îl privise tot 
timpul, spuse încet: 

— Te-au pedepsit doar ca să se răzbune pe mine. Toată 
lumea ştie. 

Jahan nu-şi găsea cuvintele. Fără să-şi dea seama câtă 
amărăciune clocotea în inima ucenicului său, meşterul 
urmă: 

— Sultanul doreşte să mai chibzuiască la planul cu 
aducerea apei. Aş vrea să vii cu mine la palat. Trebuie să 
ştergem orice pată de pe numele tău. 

— Nici măcar nu ştiu de ce-am fost învinuit, zise Jahan. 

Tăcere. 

— De trădare. 

Jahan nu se simţi cuprins de groază, ci doar de-o adâncă 
tristeţe. 

— O să fie şi Rüstem Paşa acolo? întrebă. 

să vadă chipul hâd al marelui vizir era ultimul lucru pe 
care şi-l dorea. 

— Fără îndoială. Va trebui să-i săruţi mâna şi să-i ceri 
iertare. Poţi sa faci asta? 

Jahan nu fu în stare să răspundă. În schimb, întrebă: 

— Nu pricep de unde îngăduinţa asta neaşteptată. Ce s-a 
întâmplat? 

— Asta m-am tot întrebat şi eu. Trebuie să aibă vreo 
pricină, însă n-o pot desluşi. Tot ce ştiu e că sultanul a zis 
că vrea să mă vadă. 

Jahan rămase tăcut. Trebuie să fi fost Mihrimah. 
Pesemne că ea vorbise cu soţul ei şi stăruise pe lângă tatăl 
ei, rugându-l fierbinte să-i mai asculte o ultimă dată pe 
arhitecţi. Aluzii delicate precum puful de păpădie în bătaia 
vântului. Totul îi arăta că ţine la el. Jahan plecă iute capul, 
de teamă ca meşterul să nu-i citească gândurile. 


În ziua când trebuiau să meargă la serai, Jahan se 
îmbrăcă în haine noi - şalvari subţiri din bumbac, cămaşă 
245 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


din pânză de in, iminei. Meşterul i le cumpărase ca să-l 
ajute să arate cât mai bine. Sinan se îmbrăcase şi el cu 
grijă, într-un caftan roşcat şi cu un turban umflat pe cap. 
Kahya murmură rugăciunile pe care le învățase de la 
maică-sa cu aproape un veac în urmă şi le stropi creştetele 
cu apă de trandafiri sfinţită de şapte imami. 

Li se trimisese o trăsură de la palat - un semn prielnic, 
fără îndoială, arătând că sultanul îi preţuia oarecum. Luară 
loc înăuntru, meşterul şi ucenicul, cu pergamentele între ei. 
Astfel intrară Sinan şi Jahan în serai. 

Sultanul Soliman le ură bun venit. De-o parte a lui stătea 
marele vizir, Rustem Paşa cel voinic. De partea cealaltă, 
şeyhulislam-ul şi aga ienicerilor. Cei trei îşi împreunară 
mâinile strâns, privindu-i cu o răceală pe care nu simțeau 
nicio nevoie să şi-o ascundă. 

Sultanul zise: 

— Mare arhitect, fiecare dintre aceşti cinstiţi dregători au 
să-ţi pună unele întrebări. Vrei să le răspunzi? 

Sinan făcu o plecăciune. 

— Sunt onorat, Preafericite Stăpâne. 

Șeyhulislam-ul, Ebussuud Efendi, cu chipul de nepătruns 
ca un manuscris şters, vorbi cel dintâi: 

— În gloriosul nostru oraş sunt poduri de pe vremea 
păgânilor care n-au dăinuit. S-au prăbuşit fiindcă au fost 
durate fără credinţă adevărată. Eşti de aceeaşi părere cu 
mine? 

Sinan trase aer în piept. 

— Dumnezeu ne-a dat minte şi ne-a spus s-o folosim cu 
înţelepciune. Multe poduri din vechime s-au prăbuşit pentru 
că nu au fost clădite pe pământ solid. Când ridicăm un pod, 
ne încredinţăm că nu e prea adâncă apa, că pământul e 
solid şi şuvoiul nu-i prea năvalnic. Podurile sunt ridicate cu 
credinţă, aşa e. Dar şi cu ştiinţă. 

Sultanul Soliman se întoarse spre stânga sa, făcându-i 
semn agăi ienicerilor să vorbească. 

— Înălţimea Ta, supusul tău Sinan pare să creadă că 
poate să prevadă câtă apă se află la şapte straturi sub 

246 


- ELIF SHAFAK - 


pământ. Cum e cu putinţă? Credeam că e arhitect, nu 
necromant. E meşter şi în ştiinţele vrăjitoriei? 

Jahan se albi la faţă auzindu-i vorbele, căci îşi dădea 
seama ce-nseamnă să fii învinuit de vrăjitorie. 

Sinan răspunse: 

— Nu ştiu nimic despre vrăjitorie. Câtă apă se află sub 
pământ se poate afla folosind corect uneltele de măsurat. 

— Uneltele astea despre care pomeneşte vin de la Allah 
sau de la Şeitan? întrebă aga ienicerilor. 

— De la Allah, negreşit, răspunse Sinan. Căci el vrea să 
ştim cât mai multe. 

Șeyhiilislam-ul se băgă şi el în vorbă: 

— Al Khidr, fie să-şi găsească tihna în rai, a descoperit 
apa. Pretinzi că eşti sfânt ca el? 

— Nu sunt vrednic să ajung nici la degetul mic al unui 
sfânt, răspunse Sinan. Al-Khidr a călătorit împreună cu 
profetul Moise şi a dezlegat tainele lumii. Pe lângă ştiinţa 
lui, a mea e o pătură de apă. Dar cred că, folosind uneltele 
de măsurat potrivite, putem găsi izvoare nevăzute. 

Sultanul se întoarse spre marele vizir. 

— Ce spui, paşă? 

Rustem tuşi cu răceală. 

— Aş vrea să aflu cât se gândeşte să cheltuiască 
arhitectul. Nu putem goli vistieria. 

Aşteptându-se la întrebarea asta, Sinan zise: 

— Sunt două alegeri. Cheltuielile pot fi mai mari sau mai 
mici, după cum doreşte sultanul. 

Soliman era foarte curios. 

— Ce vrei să spui, arhitectule? 

— Luminăţia Ta, țelul nostru e să aducem apă proaspătă 
în oraş. Avem nevoie de salahori - sute. Dacă socoteşti că e 
mai bine aşa, o să folosesc robi de la galere. Pe ei nu va 
trebui să-i plăteşti. O să ai supuşi câtă frunză şi iarbă. 

— Şi a doua cale? 

— Tocmim meseriaşi pricepuţi care o să fie plătiţi după 
priceperea şi munca lor în slujba Înălţimii Tale. În schimb, o 
să-ţi dăruiască sudoarea şi rugăciunile lor. 

247 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Deci îşi închipuie că poate umple sipetele cu sudoare 
şi rugăciuni? zise Rustem Paşa. 

Fără să-l bage în seamă, sultanul îl întrebă pe Sinan: 

— Tu ce-ai alege? 

— Cred că ar trebui să-i plătim şi să primim 
binecuvântările lor. Vistieria s-ar putea să fie mai săracă, 
dar e mai bine pentru tron şi pentru oameni. i 

Jahan păli, aşteptându-se la ce era mai rău. In sfârşit, 
după o tăcere lungă şi apăsătoare, sultanul ridică mâna şi 
spuse: 

— Arhitectul are dreptate. Apa e o binecuvântare şi ar 
trebui împărţită cu mărinimie. O să le dăruiesc apă 
oamenilor şi o să-mi plătesc salahorii. Dar apoi, întorcându- 
se spre Sinan, adăugă: Totuşi, nu-ţi dau îngăduinţa să ridici 
un pod nou. Repară apeductele - e destul. 

Încăperea se umplu de freamăt în timp ce fiecare om 
aflat acolo se întreba cine câştigase sfada, dacă o câştigase 
într-adevăr cineva. Sinan răspunse: 

— Stăpâne, cu îngăduinţa ta, ucenicul indian mă va ajuta 
la reparaţii. 

Sultanul îşi trecu un deget prin barbă, cercetându-l pe 
Jahan 

— Mi-l amintesc. E bine că ai un ucenic atât de 
credincios. (Tăcu o clipă.) Ce spui, paşă, îl iertăm? 

Marele vizir, cu ochii scânteind, întinse braţul. Sinan 
dădu din cap ca să-l încurajeze pe Jahan. Dând dovadă de 
mai multă hotărâre decât simţea în inima lui, Jahan făcu un 
pas înainte ca prin ceaţă şi sărută mâna durdulie, plină de 
inele, şi-o duse la frunte. l-ar fi plăcut să-i şterpelească unul 
dintre inele, îi trecu prin minte. Ca plată pentru suferinţele 
lui. 

— Dumnezeu să-ţi binecuvânteze osteneala, zise Rustem 
Paşa, privirea lui de gheaţă nepotrivindu-se deloc cu 
dulceaţa din glas. 

Pe drumul de întoarcere, meşterul şi ucenicul străbătură 
culoare de marmură. Bucuria care îi cuprinse era atât de 
mare, că le venea greu să păstreze tăcerea. Jahan ştia că 

248 


- ELIF SHAFAK - 


nu numai lui îi bătea inima să-i spargă pieptul: meşterul 
fusese şi el speriat. Din nou, Sinan se aflase la mare 
ananghie, când tot ce voie era să-şi vadă de munca lui. Din 
nou, ca şi când ar fi fost ajutat de un prieten tainic, fusese 
cruțat. Poate că avea un protector, îşi zise Jahan, un 
protector neştiut care îi lua partea de fiecare dată când 


lucrurile deveneau prea spinoase, un înger păzitor nevăzut, 
mereu alături... 


249 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Întors la menajerie, Jahan îi găsi pe îmblânzitori 
aşteptându-l, cu un zâmbet atotştiutor. 

— Vino, îi zise Olev încrucişându-şi braţele pe piept. 

— Unde mergem? vru să ştie Jahan. 

— Nu întreba, răspunse Olev şi-l trase de cot. Un om care 
a ieşit de curând din închisoare trebuie înveselit. 

Spre mirarea lui Jahan, îmblânzitorul îl conduse spre 
grajdurile unde erau ţinuţi caii cei mai aleşi. Aici se aflau 
armăsarii pur-sânge, fiecare cu câte un talisman albastru, 
ca să-l ferească de deochi în jurul gâtului. Văzându-i cum 
se apropie, armăsarul mult îndrăgit al mai-marelui peste 
eunucii albi, Furtună, necheză uşor. Nobil, măreț, singur. 
Olev mângâie animalul, şoptindu-i la ureche vorbe dulci. 

— Imi spune cineva ce se petrece? întrebă Jahan 
neliniştit. 

— Ţi-ai dorit întotdeauna să călăreşti calul ăsta, aşa-i? E 
darul nostru pentru tine. 

— Dar aga Kamil... 

Olev îl opri ridicând o mână. 

— Nu te teme, totul e pus la cale. Nu e în seara asta la 
serai. S-a dus la Hamamul întristărilor. Nu mă întreba unde- 
i locul ăsta, n-aş putea să-ţi spun. 

— Şi ce vrei să fac eu cu calul? 

— Nimic, răspunse Olev făcându-i cu ochiul. Doar du-te şi 
călăreşte în josul dealului. 

Ceva mai târziu, o umbră ţâşni pe porţile grajdurilor: 
Jahan aproape lipit de spinarea calului, călărind pe Furtună 
în întuneric. Cei doi paznici de la poartă, unşi dinainte, nici 
că se sinchisiră. Galopă încotro îl îndrumase Olev, 
bucurându-se de adierea vântului pe faţă, simțindu-se liber 
şi nesăbuit pentru întâia oară. După ceva vreme, încetini. 
Nu foarte departe se zărea o căruţă şi, înghesuiți în ea, 
stăteau ţiganii! 

— Ce naiba? strigă Jahan. Când aţi ieşit din închisoare? 

250 


- ELIF SHAFAK - 


— O, ni s-a dat drumul cu o lună înaintea ta. Dar am 
aşteptat să fii şi tu iertat, răspunse Balaban. 

— Ce? De ce nu mi-aţi zis? se bâlbâi Jahan. Ce faceţi aici 
la ceasul ăsta? 

— Ne-a trimis vorbă îmblânzitorul de lei, îl lămuri 
bulibaşa legând frâul lui Furtună la spatele căruţei. Prietenii 
tăi au ţinut sfat şi cred că a venit vremea să ai parte de 
niţică plăcere. O meriti. 

— Ce înseamnă asta? zise Jahan bănuitor. 

Ţiganii schimbară o privire veselă. 

— O să vezi, răspunse Balaban şi, înainte ca Jahan să se 
împotrivească, dădu bice măgarului. p 

Căruţa se puse în mişcare, urmată de Furtună. Inaintă 
hodorogind pe drumuri de ţară şi cărări peste câmpuri. Deşi 
era o seară de toamnă răcoroasă, cu cerul ca de catifea 
neagră, petice de ceaţă se rostogoleau spre miazănoapte, 
apropiindu-se furiş de marginile oraşului. O pătură de pâclă 
înghiţi străzile şerpuitoare şi podurile arcuite, iar Istanbulul 
îi înghiţi pe ei. Trecură pe uliţe, multe atât de strâmte - cu 
case de lemn de-o parte şi de alta, încovoiate precum 
arbuştii aplecaţi de vijelie -, că butucii roţilor zgâriau 
zidurile când înaintau. Fiecare mahala pe care o lăsau în 
urmă părea şi mai tăcută, şi mai colbuită, şi mai jalnic 
decât cea de dinainte. Balaban amuţi. Multă vreme nu se 
auziră, în afară de ţipătul vreunui pescăruş, decât tropotul 
copitelor şi huruitul roţilor pe pietrele de pavaj. 

Căruţa se opri şi toţi săriră jos. Trăgând aer în piept ca să 
se liniştească, Jahan se dădu jos din şa, se uită în jur după 
ceva cunoscut şi nu găsi nimic. 

— Vino, zise Balaban, înghiontindu-l. Mersul pe jos eo 
binecuvântare.  Punându-şi mâna dreaptă pe inimă, 
bulibaşa se întoarse spre oamenii lui: Duceţi-vă şi Domnul 
fie cu voi. 

Jahan mergea în spatele lui Balaban. Cu fiecare pas, 
mirosurile străzii deveneau tot mai înţepătoare - mireasma 
de iasomie amestecându-se cu izul mării şi cu aromele de 
mâncăruri, sărate şi usturoiate. Îmblânzitorii învățau multe 

251 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


de la animalele lor, iar Chota îi băgase în cap un singur 
lucru: cum să adulmece mai bine. Aşa că amuşină cu luare- 
aminte mirosurile aduse de vânt şi, după o vreme, prinse 
urma unor uleiuri parfumate care veneau de la o casă din 
apropiere. 

— Ce-i locul ăsta? şopti Jahan. 

Balaban râse pe înfundate. 

— Nu pricepi? Te-am adus la un lupanar! 

Jahan păli. 

— Nu vreau să merg. 

— Ce? Ţi-e frică de curve? Doar intrăm şi aruncăm o 
privire. Dacă nu-ţi place ce vezi, pleci. Să-mi saie ochii din 
cap dacă mint. După câte-am pătimit împreună în 
închisoare, ascultă-mă. 

Jahan şovăia. Nu putea nici să primească, nici să nu 
primească. Balaban îl împinse de la spate, vorbind într-una 
ca să-i domolească teama. li spuse că un lupanar din 
Istanbul semăna pe undeva cu începutul unei poveşti 
turceşti - a fost odată ca niciodată. Mai multe curve puteau 
să locuiască sub acelaşi acoperiş vreme de luni întregi şi, 
chiar când credeai că aveau să fie acolo pentru totdeauna, 
se făceau nevăzute ca prin farmec, lăsând casa părăsită ca 
o cochilie goală. Apoi mai erau soțiile, atât de sărace că 
abia aveau după ce bea apă, fiindcă bărbaţii lor erau 
plecaţi la oaste sau nu erau buni de nimic, şi care ajungeau 
curve - deşi numai în anumite împrejurări, când şi când. 

În cele mai multe dintre mahalale, femeile stricate erau 
bătute cu pietre şi acoperite de înjurături. Adesea se 
trezeau cu pragul casei mânjit cu catran şi fel de fel de 
măscări mâăzgălite pe ziduri. La răstimpuri, femeile astea 
puteau să fie închise, chiar aruncate în temniţă. Curvele 
erau urcate de-a-ndoaselea pe catări şi plimbate pe străzi, 
ca toată lumea să vadă ce le aşteaptă pe cele de teapa lor. 

Dar cadiii erau de toate soiurile şi la fel de zăpăciţi ca toţi 
oamenii, urmă Balaban. Oricât ar fi urât curvele, vedeau 
negoţul cu pricina ca pe o trebuinţă şi un câştig pentru 
vistierie, fiindcă femeile plăteau dări. Era oprit cu străşnicie 

252 


- ELIF SHAFAK - 


doar în luna Ramadanului. În restul anului, curvăsăritul era 
singurul păcat care era şi nu era o fărădelege. 

Cu puţin timp în urmă, în Eyup, lucrurile se înăspriseră şi 
se dăduseră mai multe edicte. Cârciumile fuseseră închise, 
la fel şi lupanarele şi cafenelele în care se jucau jocuri de 
noroc. Toate femeile rău famate fuseseră alungate, până şi 
cele care nu mai trăiau în păcat şi se măritaseră. Ca să nu 
aibă aceeaşi soartă, celelalte curve se mutau dintr-un loc 
într-altul, după cum era vremea. 

— Curvăsăritul e ca vântul, zise Balaban, dacă vrei să-l 
pui în lanţuri, scapă prin găuri. 

Ajunseră în faţa uşii. Le deschise un negru. Cum îl văzu 
pe bulibaşă, acesta se înclină şi zise: 

— Fii bine venit, stăpâne. 

— Locul ăsta e-al tău? întrebă Jahan cu mirare. 

Balaban îi aruncă robului o privire îngheţată. Apoi se 
întoarse spre Jahan şi, ridicând mâinile, răspunse: 

— Sunt un biet ţigan. Îţi pare asta o casă pe roţi? Cum să 
fie a mea? Hai, vino, să nu mai pierdem timpul. 

Fură poftiţi la catul de sus, unde o femeie în vârstă, cu 
faţa zbârcită ca o nucă, îl întâmpină pe Balaban cu mare 
cinste. Lângă ea era un coş în care se zăreau o pisică şi 
şase pisoi făcuţi ghem, toţi cu blană deasă şi fumurie. 

— S-au născut aici, zise ea. Fiecare a primit numele unei 
fete de-ale mele. 

Fetele, află Jahan, se numeau: Fatima Arăboaica, Nefise 
Veneţiana, Kamer Kurda, Narin Cercheza, Zarife Turcoaica, 
Leah Evreica şi Ani Armeanca. 

La stânga şi la dreapta lor erau uşi închise, dindărătul 
cărora Jahan auzea când şi când şoapte. Balaban îl împinse 
într-una dintre odăi, îl puse să se aşeze pe perne, îi zise că 
se duce să vadă ce fac lăutarii şi se făcu nevăzut. 

Se ivi o roabă, ducând o tabla. Avea părul roşcat şi nişte 
cicatrice urâte de-o parte şi de alta a feţei. Privirea îi era 
pierdută în depărtări, de parcă ar fi căutat alte seri de 
demult. Îi aduse apă, vin, mai multe farfurii cu brânză de 
capră, smochine  îndulcite, migdale prăjite, murături. 

253 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Aşezându-le pe o masă cu picioare scurte, îl întrebă dacă 
mai dorea altceva. Jahan clătină din cap cu privirea aţintită 
la desenele de pe chilim. De îndată ce roaba plecă, două 
femei intrară în odaie, una în urma celeilalte. Una era aşa 
de grasă, că avea trei bărbii. Obrajii îi erau rotunzi şi roşii. 
Lui Jahan îi trecu prin minte că, dacă ar fi fost acolo Chota i- 
ar fi înfulecat imediat, luându-i drept mere. Gândul îl făcu 
să zâmbească. 

Ea se lumină la faţă. 

— ţi place de mine? 

— Nu! strigă Jahan. Apoi, nevrând să pară necioplit, 
adăugă în grabă: Adică, da, dar nu aşa. 

Femeile chicotiră - cea grasă mai tare decât cealaltă. 
Grăsimea de pe burtă îi sălta în sus şi-n jos. Plescăind din 
buze, se aplecă înainte. 

— Am trei ţâţe şi în burta mea sălăşluieşte un monstru 
care iese la iveală când mi-e foame. Mănânc bărbaţi! 

Jahan o privi îngrozit. Femeile izbucniră din nou hohote 
de râs. 

_ — Ar putea vreuna din voi să-l cheme pe Balaban? 
Intrebă Jahan. Vreau să-l văd. 

Femeile schimbară o privire, temându-se că merseseră 
prea departe cu gluma. In odaie era cald, te încingeai 
acolo. Jahan se ridică, îşi ceru iertare mormăind şi, ca o 
săgeată, se năpusti afară. Abia în ultima clipă băgă de 
seamă că femeile se ridicaseră şi ele şi îl urmau. Inchise 
repede uşa şi trase zăvorul. Afară, lângă scară, dădu peste 
roaba care adusese tablaua. 

— Ţi-e bine? îl întrebă ea. Pleci? 

— Da, mă aşteaptă Chota. 

— Nevasta ta? 

Fără să vrea, Jahan zâmbi. 

— Nu, elefantul meu. Un animal uriaş. 

Ochii ei negri sclipiră. 

— Ştiu ce-i ăla elefant. 


254 


- ELIF SHAFAK - 


Dintr-odată, femeile încuiate în odaie începură să bată în 
uşă. Jahan păli. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să fie 
prins. Se uită înspăimântat în jur. 

— Vino cu mine, zise roaba, luându-l de mână. 

Prin chepengul din spate, ajunseră la o scară ce scârţâia. 
Roaba îl duse în odaia ei din pod, unde tavanul era aşa de 
jos, că trebuiau să se aplece. Totuşi, în lumina cornului de 
lună, priveliştea ce se zărea pe geam era fermecătoare - o 
pădure cu pini înalţi şi, dincolo de ea, marea, în fâşii 
întunecate. De aici, de sus, apa părea altceva, moale şi 
solid, un şal de mătase uriaş pe umerii oraşului. 

Jahan îi povesti ce se întâmplase jos, ceea ce o înveseli 
nespus. Roaba îi zise că o chema Peri. Pe vremuri se ţinea 
după taberele de ostaşi, dar acum nu mai făcea asta. După 
ce faţa îi fusese sluţită - de un ostaş care văzuse asemenea 
grozăvii pe câmpul de luptă că se smintise şi-şi vărsa furia 
pe curve -, nimeni n-o mai dorea. 

— Nu-i adevărat că n-o să te mai dorească niciun bărbat. 
Eşti mai drăguță decât femeile alea de jos. 

Ea îl sărută, Jahan o sărută şi el, gustul femeii stăruindu-i 
în gură. Apoi îl mângâie pe păr, buricele degetelor ei 
catifelate şi calde îi dezmierdară fruntea încreţită de griji. 

— N-ai făcut-o niciodată, aşa-i? îl întrebă ea. 

Roşeaţa care-i cuprinse chipul era de-ajuns ca să-i 
răspundă. Îl făcu să se întindă şi îi scoase încet hainele. 
Când buzele ei îi atinseră pielea, dorinţa puse stăpânire pe 
tot trupul lui. Jahan nu ştiuse până atunci că un asemenea 
regat al plăcerii exista într-adevăr. Abia mulţi ani mai târziu 
avea să înţeleagă cât de norocos fusese că cineva ca ea Îi 
arătase calea. 

În întuneric, pe când dormea lângă Peri, se văzu într-un 
tărâm necunoscut, călărind pe Chota. Se jucau pe deasupra 
conacelor, sărind de pe un acoperiş pe altul. Atunci o zări 
pe Mihrimah în depărtare, îmbrăcată cu o rochie albă din 
pânză de in, cu pletele fluturând în vânt. „Aşteaptă!”, îi 
strigă. Ea nu-l auzi. Strigă iar. De fiecare dată când striga, 
deschidea gura în zadar. 

255 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Şşşt, trezeşte-te. 

Lui Jahan îi luă o clipă să-şi dea seama unde se află şi 
atunci se simţi scăldat într-o sudoare rece. Îmbrăcându-se 
în grabă murmură: 

— Ar trebui să plec. (Se opri, văzând că ea se întunecă la 
faţă.) Îmi pare rău. Nu mă pricep la... aşa ceva, să te... 
plătesc. 

Peri întoarse capul. 

— Nu-mi datorezi nimic. 

Jahan se apropie şi o mângâie pe păr. Tulburarea ce 
clocotea în sufletul lui avea să se preschimbe curând în cea 
mai chinuitoare vinovăţie. Ştia că trebuie să plece înainte 
să se întâmple asta. Nu voia ca Peri să-l vadă cuprins de 
remuşcări din pricina a ceea ce se petrecuse între ei. 

— Ai vorbit într-una în somn, zise ea, deschizând uşa. 

— Te-am tulburat? 

Peri nu luă în seamă întrebarea. 

— i s-a încuibat în suflet, e limpede. Oricine-ar fi. Ea ştie 
c-o iubeşti? 

Năuc, ruşinat, Jahan ieşi din casă. N-ar fi îndrăznit 
niciodată să numească simţământul pe care-l avea pentru 
Mihrimah iubire şi totuşi, când altcineva îl scoase la iveală 
şi îi dădu acest nume, culese cu grijă cuvântul şi îl strânse 
la piept, nevrând să-i mai dea drumul. 


256 


- ELIF SHAFAK - 


Tocmiră o sută treizeci de salahori ca să repare 
apeductele. Lucrau în două cete - cel dintâi la aripa de la 
apus, cel de-al doilea la partea din mijloc, care era cea mai 
şubrezită. Intre timp, cei patru ucenici, cu ajutorul unui 
astrolab, măsurau adâncimea văilor şi înălţimea culmilor. 
După cum îi stătea în obicei, Sinan le porunci să cerceteze 
cum lucrau meşterii din trecut. Trebuiau să înţeleagă unde 
izbândiseră şi unde greşiseră bizantinii, dacă voiau să fie 
mai buni decât ei. 

Davud şi Yusuf, pricepuţi la geometrie, făcură 
măsurătorile pentru canale. Nikola şi Jahan, umblând în sus 
şi-n jos pe dealuri, însemnară toate ducturile sparte şi toate 
conductele înfundate. In unele locuri, fiindcă multe dintre 
conducte aveau nevoie de reparaţii, apa curgea printr-o 
strungă. Se risipea prin lunci înverzite, se întorcea în 
pământ fără să le fi fost de folos în vreun fel oamenilor. În 
alte locuri, trebuiau să găsească izvorul unui pârâu şi să 
sape canale. Stăviliră apa, ca s-o silească să curgă într-o 
singură parte, înspre oraş. Apoi, cu ajutorul unui nou canal, 
o împinseră să treacă printr-o vâlcea. Făceau măsurători la 
tot pasul - folosind ţevi de alamă prinse de tuburi cu stavile 
-, şi socoteau câtă apă se strânsese pe drum. 

O săptămână mai târziu, Jahan băgă de seamă un lucru 
ciudat. Salahorii îi ocoleau şi le duceau la îndeplinire 
poruncile fără nicio tragere de inimă. Cu cât îi urmărea mai 
cu luare-aminte, cu atât era mai încredinţat că-şi căutau 
temeiuri să nu bată vreun cui, să nu care vreo scândură ori 
să facă cel mai mic lucru, iar dacă le adunai, toate astea 
erau de-ajuns ca să ţină totul pe loc. 

Il trase deoparte pe unul dintre desenatori - un kurd pe 
nume Salahaddin. Soţia lui născuse de curând gemeni. 
Ştiindu-l om cinstit, Jahan se aştepta ca el să-i spună 
adevărul. 

— Ce se petrece? De ce munceşte toată lumea aşa încet. 

257 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Salahaddin îşi feri privirea. 

— Muncim, efendi. 

— Rămâneţi în urmă cu lucrul - de ce? 

O roşeaţă uşoară coloră obrajii desenatorului. 

— Nu ne-ati spus că aici sălăşluieşte un sfânt. 

— Cine zice? 

Bărbatul ridică din umeri, nevrând să dea nume. Jahan 
încercă să-l descoasă cu altă întrebare: 

— De unde ştiu oamenii că aici sălăşluieşte un sfânt? 

— Au văzut... o nălucă, răspunse Salahaddin şi se uită la 
Jahan de parcă ar fi aşteptat să-i întărească spusele. 

Era năluca unui martir - un oştean musulman vioi care îşi 
găsise sfârşitul luptând cu necredincioşii. O săgeată îi 
străpunsese pieptul şi i se înfipsese în inimă, însă el luptase 
fără odihnă încă două zile întregi. În dimineaţa celei de-a 
treia zile se prăbuşise şi fusese îngropat prin împrejurimi. 
Acum, sufletul lui, tulburat de vânzoleala iscată de lucrări, li 
se arăta salahorilor, care se temeau că năluca avea să 
arunce un blestem asupra lor. 

— Prostii! Cine răspândeşte povestea asta vrea să-i facă 
rău meşterului Sinan. 

— E-adevărat, efendi, zise Salahaddin. Oamenii au văzut- 
o cu ochii lor. 

— Unde? întrebă Jahan şi ridică mâinile, pierzându-şi 
răbdarea. Arată-mi! 

Spre mirarea lui, omul arătă cu bărbia spre schelărie. 

— Năluca şi-a făcut sălaş acolo? întrebă Jahan în glumă. 

Dar Salahaddin era serios. 

— Acolo a fost văzută. 

Tot restul după-amiezii, Jahan umblă pe lângă schele, 
cercetând scândurile, legând strâns funiile, încredinţându- 
se că nu era nicio primejdie, încruntându-se la fiecare 
salahor care se uita cumva spre el. 

— Nu asculţi, zise Davud a doua zi, când se uitau peste 
în măsurători. 

— lartă-mă. Mintea mi-e... răspunse Jahan şi dintr-odată i 
se tăie respiraţia. 

258 


- ELIF SHAFAK - 


În clipa aceea, ceva îi atrăsese privirea spre puntea de 
lemn înălţată, la cel de-al treilea cat al schelăriei. Doar 
câţiva salahori lucrau acolo, unul dintre ei cărând o găleată. 
Văzu cum omul se clatină pe picioare, ca împins de o mână 
nevăzută, după care îşi reveni. Lui Jahan i se ridică părul pe 
ceafă. În trecut, de câte ori aveau puţine grinzi, foloseau 
punți atârnate de zidurile de deasupra ca să cruţe lemnul. 
Dar schela asta se înălța de la pământ şi era prinsă de 
ziduri, sprijinită de picioare şi căpriori. Dacă se legăna 
însemna că funiile se slăbiseră şi o parte atârna liberă - o 
parte sau întreaga schelă. 

— Te simţi bine? întrebă Davud, urmărindu-i privirea. 

Un strigăt înspăimântat întrerupse zgomotul monoton al 
lucrului. Văzură o scândură zburând prin aer, răsucindu-se 
ca o frunză în bătaia vântului şi căzând la pământ. Altă 
scândură lovi un zidar, pocnindu-l în cap cu o bufnitură 
înfricoşătoare. Oamenii fugeau încolo şi-ncoace în timp ce 
de sus ploua cu bucăţi de lemn şi metal. 

— Kiyamet, kiyamet“?, se tângui cineva. 

Boii mugeau de durere, un cal cu piciorul rupt zăcea într- 
o rână, cu trupul zvâcnind, cu nările fremătând. Jahan nu 
reuşea să-l zărească pe Chota în toată hărmălaia. Cât ai 
clipi, schelăria pe care o ridicaseră cu mândrie cu doar 
câteva săptămâni înainte se prăbuşi la pământ. Salahorii 
de la caturile de sus, din partea de mijloc, se aleseră cu 
cele mai urâte răni, împreună cu cei de dedesubt care 
fuseseră loviți de scânduri. Dintre aceştia, opt aveau să-şi 
piardă viaţa. Printre ei se număra şi Salahaddin. 


€ Apocalipsa (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
259 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Sinan şi cei patru ucenici se apropiară de gassa/?. 

— Putem să stăm cu tine cât îl speli? 

Bărbatul şovăi. Apoi, fie pentru că-l recunoscuse pe 
arhitectul seraiului, fie pentru că-l luase drept vreo rudă 
îndurerată, răspunse. 

— Cum poftiţi, efendi. 

Întorcându-se spre ucenici, Sinan întrebă: 

— Vrea vreunul dintre voi să vină cu mine? 

Yusuf îşi feri privirea, o roşeaţă uşoară ridicându-i-se în 
obraji. Nikola, care nu era musulman, zise că poate omul n- 
ar fi vrut să fie de faţă la spălarea lui. Davud, galben ca 
ceara, spuse că încă nu uitase leşurile pe care le văzuse pe 
când era copil şi nu voia să mai vadă altul până în ziua 
morţii sale. Singurul rămas, Jahan dădu din cap, zicând: 

— Vin eu. 

Trupul lui Salahaddin zăcea despuiat pe marmura rece. 
Vânătăi de toate formele şi culorile îi acopereau partea 
stângă a capului şi a pieptului, unde fusese lovit de grinzile 
în cădere. Totuşi, lucru straniu, Jahan simţea că rănile 
fuseseră pictate pe trupul lui Salahaddin mai degrabă decât 
săpate în el şi că, dacă îl spălau cu grijă, ar fi putut să dea 
semne de viaţă în orice clipă. 

— Domnul a clădit palatul trupului nostru şi ne-a 
încredinţat cheia lui, zise Sinan cu glas atât de scăzut, încât 
gassal-ul, stând în spate, plecă iute capul, închipuindu-şi că 
se ruga. 

Palatul trupului nostru... Ce ciudat să spui aşa ceva, se 
gândi Jahan. Tot ce vedea el era un morman de carne 
învineţită. De parcă i-ar fi citit gândurile, Sinan îl rugă să 
vină mai aproape. _ 

— Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu. In miezul lui e 
ordine, echilibru. Vezi cercurile şi pătratele. Vezi cât de 


€ Persoană care spală morţii (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
260 


- ELIF SHAFAK - 


bine au fost potrivite. Există patru umori - sângele, fierea 
galbenă, fierea neagră şi scuipatul. Noi lucrăm cu patru 
elemente - lemnul, marmura, sticla şi metalul. 

Ucenicul şi gassa/-ul schimbară o privire. Jahan ştia ce-i 
trecea prin minte omului, fiindcă şi el se gândea la acelaşi 
lucru. Se temea că meşterul, covârşit de tristeţe sau de 
osteneală, îşi pierduse minţile. 

— Chipul e faţada, ochii sunt ferestrele, gura e uşa care 
se deschide spre lume. Picioarele şi braţele sunt scările. 

Apoi Sinan turnă apă dintr-un ibric şi, desenând cercuri 
cu mâinile, se apucă să spele trupul cu o asemenea 
duioşie, încât gassa/-ul nu îndrăzni să se mişte. 

— De aceea, când vezi un om, rob sau vizir, musulman 
sau ghiaur, trebuie să-l cinsteşti. Ţine minte că şi un 
cerşetor stăpâneşte un palat. 

— lartă-mă,  meştere, zise Jahan, eu nu îi văd 
desăvârşirea. Văd dinţii lipsă. Osul ăsta strâmb. Noi toţi, 
vreau să spun, unii suntem cocoşaţi, alţii... 

— Crăpături fără însemnătate. Dar clădirea e fără cusur. 

Gassal-ul, întinzând gâtul peste umerii lor, încuviinţă din 
cap, cucerit pesemne mai degrabă de glasul domol al lui 
Sinan decât de ideile sale. După aceea rămaseră tăcuţi. 
Spălară mortul de două ori - o dată cu apă caldă, o dată cu 
apă călâie. Apoi îl înfăşurară din cap până-n picioare într-un 
linţoliu alb ca laptele, lăsându-i mâna dreaptă afară. Pe 
aceasta o apucară cu blândeţe şi i-o aşezară pe inimă, de 
parcă şi-ar fi luat rămas-bun de la lumea asta şi ar fi 
salutat-o pe următoarea. 

Rugăciunea de înmormântare o rosti un imam cu o guşă 
aşa de mare, încât îi apăsa pe gâtlej, silindu-l să respire 
întretăiat, hârâit. Era o mare mângâiere, zise imamul, că 
oamenii muriseră pe un şantier, nu umblând după femei 
uşoare sau bând sau jucând jocuri de noroc sau înjurând. Îşi 
găsiseră moartea făcând o muncă cinstită şi trudnică. lar 
când avea să vină Ziua Judecăţii, căci urma să vină 
negreşit, Domnul avea să ţină seama de asta. 


261 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Zise că Salahaddin îşi părăsise viaţa muritoare în timp ce 
ridica un pod pentru sultan - nimeni nu îndrăzni să spună 
că de fapt repara un apeduct. Drept răsplată, pe lumea 
cealaltă, când avea să-i vină rândul să treacă Podul Sirat - 
mai subţire decât un fir de păr şi mai alunecos decât o mie 
de tipari -, doi îngeri aveau să-l ajute. Să-l ţină de mâini şi 
să nu-l lase să cadă în flăcările iadului de dedesubt. 

Sicriul fu dus la cimitir printre planşete şi bocete. Familia 
lui Salahaddin era săracă, aşa că Sinan plăti piatra de 
mormânt. 

Tatăl mortului, covârşit de bătrâneţe şi de durere, se 
apropie de ei târşâindu-şi picioarele. Mişcat şi onorat că un 
om ca Sinan venise la înmormântarea fiului său, le mulţumi 
fiecăruia în parte. Fratele lui Salahaddin se ţinu însă 
departe de ei. Nu era greu să-ţi dai seama că flăcăul ăsta 
care n-avea mai mult de paisprezece ani îi făcea 
răspunzători pentru moartea lui. Dintr-o privire, Jahan ştiu 
că-şi făcuseră încă un duşman. Atunci când, după ce 
aruncă o lopată de pământ peste sicriul fratelui său, trecu 
la coada mulţimii, Jahan se duse după el. 

— Domnul să-l primească pe fratele tău în împărăţia lui, 
zise, de îndată ce îl prinse din urmă. 

Niciun răspuns. O tăcere stânjenitoare se lăsă între ei, pe 
când fiecare aştepta să vorbească celălalt întâi. In sfârşit, 
flăcăul rupse tăcerea. 

— Erai cu el când a murit? 

— Eram pe-aproape. 

— Năluca l-a împins. Ai văzut cum s-a petrecut totul? 

— Nu l-a împins nimeni. A fost o întâmplare nefericită, 
zise Jahan neliniştit. 

Nici măcar el nu putea tăgădui că fusese ceva tare 
ciudat. 

— Năluca vrea să te opreşti. O să urmeze o nenorocire 
după alta, însă meşterului tău nu-i pasă. Nu-i cinsteşte pe 
morţi cum se cuvine. 

— Nu-i adevărat, meşterul e un om bun, zise Jahan. 

Băiatul se întunecă la faţă de mânie. 

262 


- ELIF SHAFAK - 


— Prietenul tău avea dreptate. Pângăriţi un loc sfânt. Cu 
ciocanele şi măgarii voştri. Sunteţi osândiţi cu toţii să 
putreziţi în iad. 

Mulțimea începu să se risipească. Printre îndoliaţii care 
se îndreptau spre poartă, Jahan îl zări pe Sinan mergând 
agale, de parcă ar fi fost tras de un fir nevăzut împotriva 
voinţei sale. 

— Nu da vina pe meşterul meu, zise Jahan cu glas stins. 

Pe când ieşeau din cimitir, vântul începu să sufle cu 
putere, rostogolind în toate părţile rotocoale de praf şi 
mizerie. Mai târziu, mult mai târziu, lui Jahan îi trecu prin 
minte că în învălmăşeala din cimitir uitase să-l întrebe pe 
fratele lui Salahaddin cine era prietenu/ de care vorbea şi 
care făcea asemenea profeţii cumplite. 


A doua zi, doar jumătate dintre salahori veniră la muncă. 

— S-a zis cu muncitorii plătiţi! zise Davud. Dacă 
tocmeam robi de la galere, nu se întâmpla aşa ceva. Vezi 
unde ne duce bunătatea? 

— Meşterul o să găsească alţii, îl linişti Nikola. 

Avea dreptate. Hotărât să ducă la bun sfârşit ce 
începuse, Sinan tocmi alţi salahori. Nu erau greu de găsit. 
Mulţi oameni aveau nevoie de slujbe în oraşul acela. Teama 
de foamete întrecea frica de blestemul sfântului. O vreme, 
lucrurile părură să meargă mai bine. Lucrările înaintară fără 
alte întâmplări nefericite. Toamna se apropia, aerul se răci. 

Apoi veni potopul. Se năpusti prin văi, măturând case, 
cârciumi, altare şi şuri. Fiindcă nu izbutiseră să desfunde în 
întregime  jgheaburile ce duceau la apeduct, apele 
dărâmară schelăria şi năruiră canalul de parcă ar fi fost din 
mucava. Puhoiul îi prinsese nepregătiţi. Nimeni nu era 
rănit, dar pierduseră săptămâni întregi de muncă şi 
materiale preţioase. Nenorocirea întări zvonurile răspândite 
de clevetitori şi până şi cei care înainte şovăiau se 
încredinţară acum că Sinan şi ucenicii lui erau blestemaţi. 

Îşi pierdură curajul. Până atunci meşterul lor trecuse 
peste toate piedicile, oricât de mari sau de copleşitoare. 

263 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Însă de data asta lucrurile stăteau altfel. Cum putea Sinan 
să învingă o nălucă? 


264 


- ELIF SHAFAK - 


Lucrările fură întrerupte. Oricât s-ar fi străduit, Sinan nu 
reuşi să înduplece pe nimeni să mai muncească. Salahorii îl 
învinuiau că le punea vieţile în primejdie ca să câştige 
bunăvoința sultanului. Cine avea nevoie de apă când apa 
era blestemată? Apeductele dăinuiau din vremea păgânilor. 
De ce să le repare dacă nu ca să răspândească necredinta? 

Jahan se miră să audă că uitaseră de năluca martirului 
musulman. Găsiseră noi spaime de care să se agaţe. Şi se 
agăţară zdravăn. Tăcuţi şi supuşi când erau de faţă 
ucenicii, se apucau să şoptească vorbe răutăcioase de 
îndată ce se întorceau ei cu spatele. 

După o săptămână, Sinan veni cu un bărbat pirpiriu. 
Amândoi urcară pe schela ridicată de curând. 

— Salahori! Supraveghetori! E un noroc să avem printre 
noi un preacinstit hagiu. 

Sinan întinse mâna către străin. Omul făcu un pas 
înainte, galben la faţă şi încordat, căci nu era obişnuit cu 
înălțimile. Închizând ochii, psalmodie câteva versete din 
Coran. | se spunea Hagiul Privighetoare, aflară curând. 
Născut în Bosnia, putea să vorbească cu Dumnezeu în 
şapte limbi şi cunoştea obiceiurile multor credinţe şi secte. 
Glasul acestui om, care altminteri avea o înfăţişare cu totul 
obişnuită, avea ceva care-i încânta pe oameni. Hagiul le 
spuse să meargă mai departe şi să nu-i vorbească 
niciodată de rău pe alţii, căci, dacă Şeitan putea să zboare 
atât de sus, era mulţumită celor două aripi ale sale: lenea şi 
bârfa. 

Hagiul veni în fiecare zi şi stătu cu ei din zori şi până-n 
seară, chiar dacă părul i se umplea de praf şi încălţările de 
noroi. Stropea cu apă sfinţită peste tot şi rostea rugăciunea 
Cevşen, despre care spunea că Arhanghelul Gabriel i-o 
dezvăluise lui Mahomed când era cuprins de spaimă şi avea 
nevoie de ocrotire - fiindcă profeţii, asemenea oamenilor 
de rând, puteau fi şi ei înspăimântați de primejdiile acestei 

265 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


lumi -, şi sfinţea apeductele ca să domolească deopotrivă 
temerile evreilor, creştinilor şi musulmanilor. Apoi spunea 
drept încheiere: 

— Şantierul a fost curăţit. E curat ca laptele mamelor 
voastre. Întoarceţi-vă la lucru. 

Aşa şi făcură. Încetul cu încetul. Reparară apeductele 
atât de bine, încât nici cei mai aprigi duşmani ai lui Sinan 
nu le-ar fi putut găsi vreun cusur. Sultanul Soliman se arătă 
mulţumit. Îl copleşi pe marele arhitect cu daruri şi laude, 
numindu-l /nsan-i kâmil®*. 

Abia după aceea înţelese Jahan că taina meşterului nu 
stătea în duritate, fiindcă nu era deloc dur, nici în neclintire, 
fiindcă nu era deloc neclintit, ci în puterea de-a se deprinde 
cu schimbările şi nenorocirile şi de-a se reclădi, iar şi iar, 
din ruine. În timp ce Jahan era făcut din lemn, Davud din 
metal, Nikola din piatră şi Yusuf din sticlă, Sinan era făcut 
din apă curgătoare. Dacă ceva îi stătea în cale, curgea pe 
dedesubt, pe-alături, pe deasupra, cum izbutea, îşi croia 
drum prin crăpături şi curgea înainte. 


64 Cel care a atins desăvârşirea (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
266 


- ELIF SHAFAK - 


Ce noapte cumplită! Chota era chinuit de durere. Mugi, 
zbieră şi mormăi până la prima geană de lumină a zilei, 
legănându-şi trompa încolo şi-ncoace, istovit. Jahan trebui 
să doarmă lângă el, dacă putea închide vreun ochi. 
Aruncând o privire în gura animalului, îşi dădu seama care 
era pricina chinurilor sale: măseaua de jos din partea 
stângă se înnegrise şi gingia se umflase de puroi. 

Jahan îşi aminti cum, vara trecută, avusese şi el o durere 
de dinţi cumplită şi bărbierului care-l dichisea pe vătaful 
grajdurilor i se făcuse milă de el. Printre tânguieli şi 
gemete, bărbatul trăsese iar şi iar, curmând suferinţa lui 
Jahan. Totuşi nu se putea gândi la vreun om din Istanbul 
care să aibă destul curaj să-i scoată măseaua unui elefant. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Taras de cum intră în grajd 
şi-i văzu faţa cătrănită. Şi-o căpăţână înfiptă într-un par e 
mai veselă ca tine. 

— E Chota. Il chinuie măseaua de-l omoară. 

— Dacă eram în taiga... zise Taras oftând. Ştiu un arbust 
care l-ar face bine într-o clipită. Bunica îl îndrăgeşte foarte 
mult. 

Jahan rămase cu gura căscată de mirare. 

— Bunica ta mai trăieşte? 

— A, face parte dintre cei blestemaţi, îi răspunse Taras. 
Băgând de seamă mirarea lui Jahan, adăugă cu răceală: nu 
există blestem mai greu decât să-i îngropi pe toţi cei dragi 
şi să trăieşti mai departe. 

Mulţi ani mai târziu, Jahan avea să-şi amintească vorbele 
lui, însă acum îi trecură pe lângă urechi ca o adiere. 

— Fă rost de usturoi, o grămadă, chimen, ulei de 
cuişoare, un pic de anason, nu mai mult... Amestecă-le. 

Jahan procură cele trebuincioase de la bucătărie şi le 
zdrobi într-o piuă mică până se prefăcură într-o pastă verde 
şi cleioasă. Când îi arătă amestecul, Taras păru mulţumit. 


267 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Acum freacă gingiile elefantului cu ea. Asta o să-i 
aducă alinare... deocamdată. Dar măseaua trebuie scoasă. 

Jahan se grăbi înapoi spre grajd. Animalul se împotrivi 
încercărilor lui cu aşa o străşnicie, că nu izbuti să-l ungă 
decât cu jumătate din pastă şi oricum nu era încredinţat că 
unsese măseaua care trebuia. Gura lui Chota mirosea urât. 
Nu putuse să mănânce nimic şi foamea, ca de obicei, îi 
făcea sângele să clocotească. Cosând două basmale una de 
alta, puse unsoarea rămasă înăuntru şi le legă în jurul 
capului lui Chota, astfel încât să vină peste pielea umflată. 
Elefantul arăta aşa de caraghios, încât ai fi râs dacă bietul 
de el n-ar fi trecut prin asemenea chinuri. 

Bătând străzile, Jahan căută vreun felcer sau vreun 
bărbier ambulant. Cel dintâi pe care îl rugă să-i scoată 
măseaua lui Chota izbucni în râs aflând cine era suferindul. 
Următorul era un ins cu o înfăţişare aşa de amenințătoare, 
încât Jahan nu îndrăzni să-l aducă la menajerie. Era cât pe 
ce să se lase păgubaş, când îşi aminti de singurul om din 
oraş care ştia totul despre toate - Simeon anticarul. 


Mahalaua de lângă Turnul Galata forfotea de oameni. 
Negustorii mergeau în rând cu coropcarii; trimişii şi 
dragomanii se fereau în lături lăsând să treacă vreun car 
tras de boi; un ambasador îşi făcu loc prin mulţime într-un 
tahtirevan“ purtat de robi negri, câinii cutreierau străzile în 
haite. Văzu bărbaţi îndreptându-se spre yeshiva$, bătrâni 
stând de vorbă pe la colţuri, o femeie trăgându-şi după ea 
fiul, de mână. Vorbe în spaniolă, franceză şi arabă se 
învârtejeau în vânt. 

Dând colţul, se repezi înainte cu gândul la Chota, când 
ceva îl făcu să se oprească. În faţă, la doar câţiva paşi de 
casa lui Simeon, stătea străinul cu care băuse la hanul de 
la marginea drumului. Lângă el, îl zări pe Yusuf, ucenicul 
cel mut, cu ochii aţintiţi în pământ. Bărbatul zise ceva, 
după care Yusuf dădu din cap şi se îndepărtă. 


6 Lectică (în tc., în orig.). 
6 instituţie evreiască tradiţională de învăţământ religios. 
268 


- ELIF SHAFAK - 


Într-o clipă, Jahan îşi aduse aminte cum fuseseră jefuiţi 
pe drumul de întoarcere de la Roma. Dintr-odată, îl 
cuprinse bănuiala că bărbatul pe care îl avea în faţa ochilor 
fusese cumva amestecat în treaba asta. 

— Hei, Tommaso! 

ltalianul se întoarse. Ochii i se îngustară când îl zări pe 
Jahan. Ţâşnind ca o săgeată, se făcu nevăzut în mulţime. 
Jahan se ţinu după el o vreme, deşi îi era limpede că n-avea 
să-l ajungă din urmă. Abătut, se întoarse şi bătu la uşa lui 
Simeon. 

— Ţi-e bine? îl întrebă anticarul. 

— Yusuf a fost aici ceva mai devreme? Cu un bărbat cu 
părul bălai? 

— Ce bărbat cu părul bălai? Nu l-am văzut pe Yusuf de 
săptămâni bune. 

— Nu contează, zise Jahan oftând. Am nevoie să mă ajuţi. 

— Grozavă potriveală! Tocmai a sosit o corabie. A adus 
cărţi noi din Spania. 

— Am să mă uit la ele mai târziu. Întâi trebuie să-mi ajut 
cumva elefantul. 

— Când Jahan îi spuse despre ce era vorba, Simeon se 
strâmbă. 

— Sunt un om al ideilor, n-am mai scos măselele vreunui 
elefant. 

— Ştii pe cineva care să se priceapă la asta? 

— Pe nimeni care să se priceapă mai bine decât tine. Ştii 
ce, am să văd dacă scrie ceva prin vreuna din cărţi. După 
aceea poţi s-o faci singur. 

— Bine, zise Jahan cu glas pierit. 

— Intâi trebuie să-l adormi. Fă rost de multă bragă. Ba 
mai bine de vreo licoare adormitoare. 

Simeon îi spuse că, în trecut, doctorii foloseau cucută, 
care omorâse o grămadă de oameni şi salvase doar câţiva. 
Acum le dădeau mai curând bolnavilor fierturi de umbra- 
nopţii sau mandragoră, o buruiană care scotea un țipăt 
cumplit când o smulgeai din pământ. Dar cel mai bun era 
opiul. Galen îi sfătuia pe doctori să-l folosească pentru 

269 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


gălbinare, dropică, lepră, durere de cap, tuse şi tristeţe. 
Pentru un om de vârsta şi statura lui Jahan, două linguri 
erau de-ajuns. Cum un elefant cântărea cât un munte şi era 
înalt cât un copac... Simeon îşi arcui sprâncenele cât făcu 
socoteala. 

— O să ai nevoie de-un butoiaş. 

— De unde fac rost de aşa ceva? 

— De la mai-marele peste eunucii albi. Nu e nicio minune 
pe care să n-o poată înfăptui. 

Jahan se întoarse la serai cu cartea la subraţ şi cu o 
grămadă de îndoieli. Nimeni nu-l tulbura pe aga Kamil 
Garoafă. Nu uitase cum îl dojenise când sosise acolo. 
Totuşi, adunându-şi curajul, Jahan se duse să-l vadă. Spre 
mirarea lui, aga se arătă binevoitor, chiar prietenos. 

| se aduse îndată un butoiaş cu opiu. Jahan nu întrebă de 
unde făcuseră rost de el. După atâţia ani petrecuţi în serai, 
îşi însuşise jurământul tăcerii. Doi îmblânzitori ridicară falca 
de sus a lui Chota, alţi doi o ţinură pe cea de jos. Elefantul, 
chinuit încă de durere şi istovit, nu se împotrivi prea tare. 
Pe deasupra, cu ajutorul unei pâlnii, turnară un urcior cu 
vin roşu călduţ în gura nemişcată. 

Puțin câte puţin, răsuflarea lui Chota se domoli, faţa îi era 
ca de ceară topită, ochii înceţoşaţi. Picioarele i se muiară şi 
se prăbuşi la pământ. Îl legară cu parâme, lanţuri şi frânghii 
ca să nu-i atace înnebunit dacă se trezea. După aceea, 
Jahan se apucă să-i scoată măseaua. 

Întâi luă o daltă, apoi un ciocan. Dara, îmblânzitorul de 
girafe, Kato, îmblânzitorul de crocodili şi Olev, îmblânzitorul 
de lei, bătură, loviră, izbiră pe rând. Apoi traseră, zgâlţăiră, 
smuciră. După o veşnicie, sau aşa li se păru, Jahan smulse 
măseaua ca pe colţul unul şarpe uriaş dintr-o poveste pe 
care o istoriseşte un meddah” în vreo cafenea. 

— Dă-mi-o! îi porunci mai-marele peste eunucii albi cu 
ochii sclipind. 


67 Artist ambulant care spunea poveşti ajutându-se de imagini şi de 
instrumente muzicale (în tc., în orig.). 
270 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan pricepu acum de ce omul fusese aşa de binevoitor 
de la început. Cum îşi însuşise dulapul ticsit de curiozităţi 
ce fusese odinioară al sultanei Hurrem, voia să adauge la 
celelalte măseaua lui Chota. Jahan simţi că-l trec fiorii 
gândindu-se unde ţinea dulapul şi ce mai era în el. 


271 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Când află că Rustem Paşa se stinsese din viaţă, pe Jahan 
îl năpădiră multe simţăminte, însă tristeţea nu se număra 
printre ele. Soţul prinţesei Mihrimah... tatăl celor trei copii 
ai ei... răsfăţatul sultanului care se strecurase în patul ei în 
fiecare noapte... devşirme care urcase prea repede în 
rang... semeţul mare vizir, mult cinstit şi mult temut... 
Omul care-l aruncase pe Jahan în temniţă şi aşteptase să-i 
sărute mâna când i se dăduse drumul... Suferea de dropică 
de ceva vreme, atâta ştia şi Jahan. Pentru că, oricât ar fi 
încercat să şi-l scoată din minte, în fiecare zi afla ceva nou 
despre el şi îl ura şi mai tare. 

O lună mai târziu, Mihrimah îl chemă la ea pe Sinan 
trimiţându-i vorbă să-şi aducă şi ucenicul indian. 

— Arhitectule, vreau să ridici o moschee cum nu s-a mai 
văzut pentru răposatul meu soţ, cerul să-i fie sălaş. 

Purta haine cernite, potrivite pentru o văduvă. Jahan 
aşteptă în spatele meşterului, cu mâinile împreunate, cu 
ochii aţintiţi asupra chilimului, zicându-şi că lui o să i se 
încredinţeze ridicarea moscheii şi că o să lase un semn 
undeva înăuntrul ei, un semn tainic, însă limpede pentru 
ochiul ştiutor. Avea să-şi sape ura pentru Rustem Paşa 
chiar în moscheea închinată lui. Dacă era un păcat să 
gândească asemenea lucruri, atunci era un mare păcătos, 
fără îndoială. 

Fără să ştie ce-i trecea lui prin minte, Mihrimah vorbea 
mai departe. Nu era nevoie să-şi facă griji în legătură cu 
cheltuielile, fiindcă avea să plătească ea totul. Ceru ca 
moscheea să aibă o curte largă, iar înăuntru să fie un şir de 
prăvălii boltite care să-i aducă câştig. Voia să folosească 
cea mai bună ceramică de Iznik: verde-salvie, albastru-safir 
şi roşu întunecat precum sângele uscat. F 

— Se va face întocmai cum doreşti, lnălţimea Ta, 
răspunse Sinan. 


272 


- ELIF SHAFAK - 


— Vreau ca moscheea să fie minunată, zise Mihrimah. 
Demnă de numele ales al răposatului meu soţ. 

Jahan oftă în sinea lui. Ura se încolăcea înăuntrul lui ca 
un şarpe. Îi părea rău, aproape împotriva voinţei sale, că îşi 
însoţise meşterul în conacul acela bogat. Insă atunci, 
băgând de seamă că nu se simţea în largul lui, Mihrimah se 
întoarse spre el. 

— N-am mai văzut de mult elefantul. Cum o mai duce? 

— Lui Chota i-a fost dor de Înălţimea Ta, răspunse Jahan 
încet. 

Ea îl privi cu luare-aminte, cercetând urmele trecerii 
timpului. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— În multe zile l-am găsit aşteptând cu ochii aţintiţi la 
cărarea pe care venea Luminăţia Ta. 

Mihrimah ridică mâna, ca pentru a atinge aerul dintre ei. 

— Ei bine, spune-i lui Chota că am fost plecată departe, 
prinsă într-o altă viaţă, dar am să vin să-l văd din nou, 
fiindcă n-am mai cunoscut un elefant alb ca el. 

— Se va bucura să audă asta, lnălţimea Ta. 

— Spune-i că n-am fost stăpână pe viaţa mea. 

Ochii lui Jahan alunecară spre cer. Un zmeu zbura în 
înaltul lui, plutind pe aripile vântului, frumos şi liber. 

— Sunt sigur că înţelege, Luminăţia Ta, îi răspunse. Şi că 
aşteaptă încă să vă întoarceţi. Elefanții nu uită nimic. 

Ea dădu încet din cap. 

— Poţi să pleci acum. Domnul să te călăuzească. 

Pe când meşterul şi ucenicul îşi luau rămas-bun, 
Mihrimah murmură: 

— Ai spus că elefanții nu uită nimic. Dar îmblânzitorii de 
elefanţi? 

Jahan păli. Simţi aţintită asupra lui privirea meşterului, 
care era uluit de familiaritatea discuţiei la care fusese 
martor. Dar măcar de data asta, nu voia să se ascundă. Nu 
voia să se prefacă. 

Plecând capul, răspunse: 

— Nici ei, Înălţimea Ta. Nici ei. 

273 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Istanbulul, cetatea de scaun, aşa istovit de pârjoluri şi de 
cutremure cum era, începu să pocnească pe la încheieturi. 
Un oraş care ademeneşte precum o tufă de caprifoi 
albinele, atrăgea de pretutindeni oameni de toate soiurile, 
care forfoteau, căutau, tânjeau. Erau prea multe suflete sub 
acelaşi cer, numărul lor îl întrecea pe cel al stelelor la care 
se uitau - musulmani, creştini, evrei, credincioşi şi eretici 
de toate credinţele vorbeau toţi odată cu Dumnezeu, iar 
rugăminţile şi rugăciunile lor de ajutorare erau purtate de 
vânt, şi se amestecau cu ţipetele pescăruşilor. Jahan se 
întreba cum putea Atotputernicul să audă pe vreunul în 
zarva aceea. 

Spre sfârşitul verii, şeyhulislam-ul, Ebussuud Efendi, 
începu să-l ponegrească pe Sinan spunând că lespezile de 
marmură pe care acesta le luase din Hagia Sofia în timpul 
unor reparaţii erau blestemate şi că abătuseră o nenorocire 
după alta asupra capetelor Istanbuliţilor. În cele din urmă, 
neştiind ce să facă cu lespezile blestemate din vechea 
biserică, Sinan şi ucenicii săi le folosiră la mormântul 
sultanei Hürrem, nădăjduind că ea n-avea să se supere. 

In 1566, în cea dintâi zi de mai, oştirea porni să 
cucerească fortăreaţa Szigetvâr şi avu nevoie de elefant. 
Oricât de nenorocit ar fi fost primind această veste, Jahan 
se supuse. Poate c-o fi fost el ucenicul lui Sinan, însă în 
acelaşi timp era, şi avea să rămână câtă vreme trăia Chota, 
cornacul sultanului. 

Ajunseră la Belgrad în iunie. Dunărea se întindea în 
depărtare cât vedeai cu ochii - tumultuoasă, ispititoare, 
măreaţă. Sultanul Soliman, care până atunci călărise 
dinaintea lor, îşi domoli calul, o iapă roaibă, lăsându-l să 
meargă la trap. Jahan n-avea habar că asta era din pricină 
că guta sultanului devenise atât de chinuitoare, că abia se 
ţinea în şa. Marele vizir, Sokollu - un om isteţ, cu glas 
domol şi înfăţişare cinstită, un devşirme dintr-un sat 

274 


- ELIF SHAFAK - 


bosniac care se numea Cuibul Şoimului - se gândise să 
pună să fie cărat într-o lectică, însă în ultima clipă 
renunţase la idee. Asta i-ar fi descurajat pe oşteni, care ar fi 
vrut mai degrabă să vadă cum plouă cu mormoloci decât 
să-şi vadă sultanul bătrân şi şubred. Atunci găsise o ieşire: 
Chota. 

Lui Jahan i se porunci să pregătească elefantul ca să-l 
poarte în spinare pe Stăpânul Răsăritului şi al Apusului. „Ai 
grijă ca animalul să ştie cine-l călăreşte”, fusese prevenit. 

A doua zi dimineaţă, cornacul îl văzu pe sultan de 
aproape prima oară după mulţi ani. Pielea lui veştedă îi 
aminti de cenuşa rece strânsă în vatră după ce flăcările se 
stinseseră de mult. Fruntea înaltă, pe care o moştenise şi 
Mihrimah, îi era brăzdată de zbârcituri, ca o scriere tainică 
săpată acolo de trecerea timpului. Făcând o plecăciune 
adâncă, Jahan îi sărută poala caftanului - unul dintr-o pânză 
nu prea aleasă, fiindcă Soliman se abţinea încă să ducă un 
trai îmbelşugat. Străjile lui îl ajutară să urce în howdah. 
După ce se aşeză, Jahan îşi luă şi el locul pe grumazul lui 
Chota. Astfel porniră mai departe. 

Ajunseră la Szigetvâr în a cincea zi din august. Era o 
după-amiază înăbuşitoare, câmpurile erau smălţuite cu 
păpădii. Işi aşezară tabăra şi aduseră tunurile de asediu, 
trase de zeci de boi. Apoi ridicară cortul sultanului, cu cele 
şapte cozi de cal albe ale sale, pe culmea unui deal de 
unde Soliman putea privi fortăreaţa pe care juraseră s-o 
cucerească nestrămutat. Castelul se afla sub porunca 
vestitului conte Nikola Šubić Zrinski. Oamenii lui atârnaseră 
de metereze nişte pânze uriaşe, sângerii. 

— Ce înseamnă asta? îl întrebă Jahan pe-un ienicer. 

— Că n-o să iasă din castelul ăla blestemat decât morţi. 

Aprigi şi necilintiţi, contele şi oştenii lui îşi apărară 
fortăreaţa. Zilele se prefăcură în săptămâni. Se scurse o 
lună. Arşiţa deveni de neîndurat. De mâncare aveau mei, 
nuci, carne uscată şi câte-o bucată de brânză tare, făcută 
din lapte de iapă. Turmele de oi şi capre pe care le 
aduseseră cu ei din Istanbul aşteptau, gata să fie tăiate. 

275 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cum îndurau duşmanii foamea şi gândul că erau tot mai 
puţini zi după zi, Jahan n-ar fi fost în stare să spună. Oastea 
sultanului ataca, fortăreaţa se ţinea tare. Căzură mulţi 
oameni din amândouă taberele, mai mulţi din rândurile 
otomanilor decât din cele ale duşmanilor. Dacă apărătorii 
fortăreței erau sute, otomanii erau mii. Îşi aşezară morţii în 
gropi mai adânci decât puţurile ce ajungeau până în 
măruntaiele pământului şi se pregătiră să atace iar. Din 
când în când trimiteau câte un emisar la conte să-i spună 
să se dea prins, făgăduindu-i că avea să scape cu viaţă. 
Sultanul Soliman îi îngăduia chiar să devină cârmuitorul 
Croaţiei sub stăpânire otomană. Fiecare trimis se întoarse 
cu acelaşi răspuns: aveau să lupte. 

Bubuiturile ghiulelelor răsunau printre dealurile vălurite. 
Duşmanul rămânea neclintit. Găurile făcute ziua în zidurile 
de apărare erau astupate noaptea de bărbaţi, femei şi 
copii. Foloseau tot ce le cădea în mână ca să întărească 
zidurile - bârne, pânză, covoare. Nimic nu era cruțat. Nici 
măcar o tapiţerie deasă, cusută cu fir de argint, care 
trebuie să fi fost a vreunei familii bogate. Pe ea se zăreau 
dansând naiade cu lire în mâini, cu pletele sclipind ca 
lumina lunii pe valurile întunecate. Jahan nu-şi putea lua 
ochii de la ea. Nici ienicerii. Priveliştea acestui paradis 
strălucitor avea ceva care te fermeca, splendoarea şi 
moliciunea lui erau atât de ispititoare, încât agiii, bănuind 
că la mijloc era vreo vrăjitorie, porunciseră să fie ciuruit de 
ghiulele. Atacară fără încetare partea aceea de zid, până 
când toate culorile sale vii pieriră şi ajunse o biată 
zdreanţă, înnegrită de funingine. 

Într-o dimineaţă senină din septembrie, Jahan călărea pe 
Chota, ducându-l pe sultan înapoi la cortul lui, când auziră 
o bubuitură care avea să le răsune în urechi zile în şir. 
Pământul se cutremură. Talazuri de fum se înălţară până 
deasupra norilor. Elefantul se smuci, cât pe ce să-i azvârle 
jos. 


276 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan îi strigă porunci lui Chota, încercând să-l 
liniştească, în timp ce se uita cu gura căscată la cerul negru 
ca smoala. 

— Cornacule, ce se petrece? întrebă sultanul din howdah, 
unde şedea tolănit pe nişte perne. 

— Stăpâne, şi-au aruncat în aer toate muniţiile... şi pe ei 
înşişi. 

— Ce-ai zis? întrebă sultanul, apoi se ridică în capul 
oaselor şi se aplecă înainte, să vadă mai bine. Aşa se pare, 
murmură. Aşa se pare. 

Pentru o clipă lungă, plină de spaimă, cârmuitorul şi 
cornacul priviră pălălaia. Chota îşi legăna trompa şi flutura 
neliniştit din urechi. Fără să bage de seamă că animalul era 
neliniştit, sultanul porunci: 

— Du-mă mai aproape. Vreau să văd. 

Jahan se supuse, nădăjduind ca elefantul să nu-şi piardă 
cumpătul la jumătatea drumului. Dar când ajunseră la faţa 
locului, el fu acela care se cutremură. Pământul era 
presărat cu bucăţi de arme şi mădulare sfârtecate. N-ai fi 
putut spune care erau ale duşmanilor şi care ale lor. Jahan 
răsufla cu greutate, căci priveliştea îl îngreţoşa. Gura i se 
umplu de fiere, care aproape îl făcu să vomite. Îşi ascunse 
faţa în mâini. 

— Nu plânge, zise sultanul. Roagă-te. 

Ruşinat de slăbiciunea lui, Jahan îşi îndreptă umerii. 

— O să mă rog pentru oştenii noştri, Luminăţia Ta. 

— Nu, zise sultanul. Roagă-te pentru toţi. De-acum nu 
mai e nicio deosebire între ei. 

Bărbatul acesta care, în cei patruzeci şi şase de ani de 
domnie dusese neabătut război după război; care poruncise 
ca cel mai isteţ mare vizir al său şi poate singurul lui 
prieten să fie omorât, care privise cum era sugrumat fiul lui 
cel mare, pricinuind moartea altuia care se stinsese de 
durere şi pusese la cale nu moartea unui al treilea în 
îndepărtatul Iran; care ajunsese cel mai puternic dintre toţi 
sultanii otomani - bărbatul acesta tocmai zisese, într-un 
câmp presărat cu păpădii şi morţi, că până la urmă nu era 

277 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


nicio deosebire între oştenii dinăuntru şi cei din afara 
fortăreței duşmane, între creştini şi musulmani, lăsându-l 
pe Jahan cu o nelămurire pe care n-avea s-o descurce 
decât după mulţi ani. 


A doua zi dimineaţă, mirosul de carne arsă stăruia încă 
peste câmpul de luptă, o duhoare atât de cumplită, încât 
nici un vânt n-o putea risipi. Jahan simţea că mirosul i se 
oprise în gâtlej şi îl împiedica şi să răsufle ca lumea, 
darămite să înghită. 

Totuşi, ca în orice altă zi, îl pregăti pe Chota pentru 
sultan şi îl aşteptară în faţa cortului său. După ceva vreme 
însă, din fort ieşi Sokollu, zicând în şoaptă că ar vrea să 
schimbe o vorbă cu cornacul. Jahan trăise în serai destul 
timp ca să ştie că, dacă un mare vizir voia să vorbească cu 
un rob de rând, trebuie să se fi întâmplat, sau era pe cale 
să se întâmple, ceva îngrozitor. Jahan îl urmă cu sufletul la 
gură. 

Deşi în cort era destulă lumină, un opaiţ ardea slab într- 
un colţ. In faţa lui, pe o sofa îmbrăcată în catifea, stătea 
sultanul, cu totul nemişcat. 

— Ascultă, băiete, zise vizirul. Ce vezi tu acum nu ştie 
nimeni. Pricepi? 

— E... bâigui Jahan. 

— Chiar aşa, din păcate. Sultanul nostru s-a stins din 
viaţă, raiul să-i fie sălaş. O să-l jelim mai târziu. Tu şi cu 
mine avem o datorie de seamă. 

Neştiind încotro să se uite, Jahan se zgâia, cu ochii măriţi 
de durere, la picioarele sale. Sultanul Soliman, în vârstă de 
şaptezeci şi doi de ani, nu trăise destul ca să se bucure de 
biruinţa lor. 

— E musai să le ascundem adevărul oştenilor. (Sokollu 
vorbea cu mare grijă, oprindu-se la tot pasul - un om 
încredinţat că vorbele, întocmai ca banii, trebuiau folosite 
cu măsură.) Sultanul va merge pe elefant ca în orice altă zi. 
lar tu ai să-l duci. 


278 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan se înfioră când pricepu că trebuia să urce un leş în 
spinarea lui Chota. 

— Dar dacă cineva vrea să-i vorbească sultanului? 

— Ai grijă ca elefantul să nu se apropie de nimeni. 
lenicerilor le va fi de-ajuns să-l vadă pe sultan de departe. 
Nu-i nevoie să-i audă glasul. Tot ce trebuie să ştie e că 
trăieşte. 

Deodată auziră paşi. Străjile aduceau pe cineva înăuntru. 
Sokollu, care se îngrijise să nu fie primiţi decât oamenii cei 
mai de încredere, îşi lungi gâtul să vadă cine intra. Era un 
tânăr scund, cu gâtul gros. 

— A, tu eşti. Vino mai aproape. 

Marele vizir scoase din caftan un pergament, îl sărută şi 
îl duse la frunte. 

— la-l şi du-l prinţului Selim. 

Bărbatul făcu o plecăciune adâncă. 

— Fii iute ca vântul. Nu te opri nicăieri pe drum. Mănâncă 
în şa. Nu pierde vremea. Soarta ţării atârnă de tine. 

Jahan se întrebă cât avea să facă în galop de la Szigetvár 
la Kütahya, oraşul al cărui zabet“ era prinţul. Fiindcă nu 
era destul să primească fără întârziere vestea morţii tatălui 
său. La rândul lui, trebuia să ajungă la timp în Istanbul. Un 
tron gol era semn rău - orice se putea întâmpla între 
moartea tatălui şi pe tron a fiului. 

Sokollu scoase un Coran dintr-un sipet de sidef. 

— Trebuie să juri pe cartea sfântă. Amândoi trebuie să 
jurăm. 

Făcură cum li se spusese. Totuşi marele vizir nu părea 
mulţumit. Îi întrebă de unde erau. 

— Din Hindustan, zise Jahan. 

— Din Kazan, răspunse trimisul. 

Sokollu scoase un hanger aurit şi împodobit cu 
nestemate. 

— Întindeţi mâinile! 


6 Guvernator. 
279 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Crestă arătătorul trimisului, apoi pe-al lui Jahan. Sângele 
picura de pe mâinile lor pe teaca hangerului. 

— Dacă vreunul dă în vileag taina asta, vă omor pe 
amândoi. 

Jahan nu înţelegea de ce viaţa lui trebuia să atârne de a 
unui străin, iar trimisul simţea pesemne la fel, fiindcă se 
întoarse şi îl privi cu încruntare. Dar niciunul nu îndrăzni să 
se împotrivească. Sokollu le dădu fiecăruia câte o batistă 
de mătase să şi-o lege în jurul degetului. 

— Du-te acum, fiule, îi zise marele vizir trimisului. Allah 
să te călăuzească. 

Jahan îi aruncă o ultimă privire omului pe-a cărui credinţă 
conta din clipa aceea. Amândoi dădură din cap, în tăcere, 
în chip de rămas-bun. Cornacul n-avea să afle vreodată că, 
mulţi ani mai târziu, acelaşi trimis urma să-l aducă pe 
meşterul Sinan la serai în noaptea când nepotul sultanului 
Soliman avea să-şi ucidă cei cinci fraţi ca să nu-i amenințe 
tronul. 

Nici nu plecase bine trimisul, că intră doctorul. Un fost 
convertit din Salamanca, care se întorsese însă la credinţa 
lui. Vorbea limba otomanilor într-un fel sacadat. Fu pus şi el 
să jure, dar nu pe sfânta scriptură, de vreme ce din ea 
lipseau cele cinci cărţi ale lui Moise - şi, cine ştie de ce, 
degetul lui arătător scăpă teafăr. 

— Poate să mă ajute el? întrebă doctorul, arătând cu 
capul spre Jahan. 

Sokollu, acum cu spatele la ei, era ocupat să măsluiască 
iscălitura sultanului, să trimită răvaşe şi porunci în numele 
lui. Flutură dintr-o mână, spunând peste umăr: 

— Du-te şi ajută-l. 

Doctorul desfăcu un borcan care umplu cortul cu un 
miros înţepător. Un amestec de smirnă, scorţişoară şi alte 
mirodenii. ÎI dezbrăcară pe sultan şi îi unseră tot trupul. Ce 
văzu pe urmă Jahan n-avea să poată spune nimănui, oricât 
de fierbinte şi-ar fi dorit. Avea să-i tulbure visele fără 
încetare. Mai-marele peste doctorii seraiului despică pieptul 
sultanului în partea stângă şi îi scoase inima. Aşa cum o 

280 


- ELIF SHAFAK - 


ţinea în palme, semăna cu o pasăre rubinie şi, chiar dacă 
nu se mişca, Jahan se temu o clipă că bătea încă. Ţinând-o 
cu amândouă mâinile, doctorul o puse într-un lighean de 
argint. Apoi cusu rana cu douăsprezece împunsături de ac 
desăvârşite. Jahan se uita la el îngrozit. 

— Efendi, de ce-am făcut asta? 

— Inima este însuşi miezul fiinţei noastre. A fost ultima 
dorinţă a sultanului nostru. Dacă avea să moară aici, voia 
ca inima să-i fie îngropată pe câmpul de bătălie. 

Aleseră cel mai bun caftan pe care-l găsiră prin cufere şi 
îmbrăcară corpul. La urmă, îi pieptănară barba, îi înnegriră 
marginile pleoapelor cu funingine şi îi dădură culoare în 
obraji folosind o pulbere trandafirie. Când isprăviră, 
sultanul Soliman părea mai sănătos decât fusese când era 
în viaţă. 

— Scoateţi-i caftanul ăla, le porunci Sokollu când văzu ce 
făcuseră. E prea bogat. N-ar purta aşa ceva. 

Se hotărâră la unul simplu şi pregătiră leşul. Când se 
înseră, străji alese pe sprânceană, care fuseseră trimise să 
cerceteze cum stăteau lucrurile în tabără, veniră să-i 
înştiinţeze că era linişte peste tot. Cu ajutorul lor, aduseră 
elefantul până la intrare. Chota dădea semne de nelinişte, 
simțind că ceva era anapoda. 

— Ce e? întrebă Sokollu supărat. 

— Stăpâne, te rog, dă-mi timp să pregătesc elefantul. 

Jahan îi vorbi cu blândeţe lui Chota, spunându-i că urma 
să ducă în spinare un om mort. Doar câteva zile, îl 
încredinţă el. După multe vorbe mieroase şi încă şi mai 
multe mere, animalul se linişti, lăsându-i să-l suie pe sultan 
în howdah. Jahan îşi luă locul obişnuit pe grumazul 
elefantului, cu ochii ţintă la vulturii ce se roteau în 
depărtare. Când îi văzu cum se aşază pe leşurile presărate 
peste tot în jur până hăt departe, simţi că trebuie să 
întoarcă privirea. Douăzeci de mii de oameni căzuseră în 
timpul asediului fortăreței Szigetvár. 


281 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Pe drumul de întoarcere aflară că prinţul Selim ajunsese 
în oraş. Trimisul izbândise. Sokollu se simţi grozav de 
uşurat. Fiindcă nu mai era nicio nevoie să se prefacă, le 
porunci străjilor să dea pe faţă adevărul. Trupul sultanului 
fu dat jos din howdah şi aşezat într-o lectică trasă de doi 
armăsari albi. Aşa ajunseră în cetatea de scaun. Locuitorii 
Istanbulului îi aşteptau. Se strânseseră cu miile de o parte 
şi de alta a drumului smulgându-şi părul şi sfâşiindu-şi 
hainele, bătându-se cu pumnii piept. Jahan văzu războinici 
fără frică izbucnind în lacrimi, bărbaţi plângând în hohote 
ca nişte copilandri. 

După înmormântarea tatălui, veni urcarea pe tron a 
fiului. Selim voia ca oamenii să se bucure ca niciodată până 
atunci. Cutremure, boli, moarte... nenorocirile îi loviseră 
atât de greu şi de fulgerător, încât nu le mai rămăsese 
niciun strop de bucurie, darămite de nădejde. Jeliseră 
destul. Acum venise vremea să se veselească. 

Ulemalele erau  îngrozite. Până şi Sokollu era 
înspăimântat de felul cum primiseră vestea. Sfătuitorul lui, 
Feridun Beg, îl încredinţă că nu era niciun păcat să lase 
mulţimea să se veselească puţin. 

— Un trup poate să fie tot timpul încuiat la maţe? 
Oamenii trebuie să-şi mai deşerte măruntaiele. Lasă-i să se 
veselească, vizirule. 

În ziua în care Selim urcă pe tron, Chota fu gătit cu o 
minunată podoabă pentru cap şi cu o mantie argintie cu 
nestemate. Elefantul conduse alaiul noului sultan pe 
străzile din Istanbul. Oamenii făceau cu mâna, chiuiau, 
cântau tare. Şi, din nou, lui Jahan nu-i veni să creadă cât de 
repede se schimba starea lor sufletească de la durere la 
bucurie, cât de repede li se zvântau şiroaiele de lacrimi pe 
obraji. Dacă treceau de la tristeţe la veselie cu atâta 
uşurinţă, asta însemna că puteau să treacă la fel de uşor 
de la iubire la ură? 


282 


- ELIF SHAFAK - 


După ce urcă pe tron sultanul cel nou, Chota şi Jahan 
merseră iar să muncească pe şantier. În fiecare dimineaţă 
plecau de la menajerie, întotdeauna pe acelaşi drum, şi în 
fiecare seară se întorceau, istoviţi şi însetaţi, mirosind a 
colb şi noroi. Cam în vremea aceea, meşterul Sinan se 
apucă să clădească un pod peste fâşia ce lega lacul 
Büyükçekmece de mare - un pod lung, arcuit şi grațios. 

Intr-o noapte din decembrie, după ce ridicaseră bună 
parte din el, se întorceau în oraş - meşterul şi trei dintre 
ucenici într-o trăsură, iar Jahan în faţă, călare pe Chota. De 
cum dădură un cot, auziră un zgomot la oarecare depărtare 
de oraş şi în mijlocul lui desluşiră un țipăt ascuţit, care-ţi 
îngheţa sângele în vine. Când înălţă capul să se uite la cer, 
Jahan zări un şuvoi portocaliu, galben şi roşu, iar culorile 
erau atât de vii încât îţi răneau ochii. 

— Foc! strigă. 

Trăsura se opri şi se dădură jos. Sinan părea distrus. 

— Ar trebui să mergem să dăm o mână de ajutor, zise. 

— De ce nu mergem cu Chota? întrebă Jahan. Ajungem 
mai repede. 

Se suiră cu toţii în howdah, în timp ce Jahan se aşeză pe 
grumazul elefantului. Merseră de-a lungul străzilor, urmând 
tipetele care străpungeau văzduhul precum cioburile de 
sticlă. Pe măsură ce înaintau, vântul se înteţea şi se 
încingea, împrăştiind ploaia de foc de la o casă de lemn la 
cea de-alături. Jahan clipi de mai multe ori, la fel de năucit 
de pălălaie ca şi de forfotă. Flăcările lingeau cerul nopţii în 
vârtejuri de culori atât de vii, că păreau aproape pictate. 
Din când în când, o vâlvătaie răbufnea până sus de tot, iar 
copacii străluceau precum candelabrele din sticlă de 
Murano. 

Oriunde se întorceau, priveliştea era şi mai întristătoare 
decât înainte. Animalele alergau de colo-colo, rătăcite, 
buimace. Familiile încercau să salveze puţinul pe care-l 

283 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


aveau: bărbaţi trăgeau după ei coşuri şi butoaie, femei 
galbene precum ceara tremurau de spaimă, sugari 
plângeau să-şi dea sufletul. Copiii, doar ei, rămâneau 
neînfricaţi, fugind primprejur de parcă ar fi jucat un joc pe 
care cei mari îl născociseră pentru ei. 

Sub ochii lor, mahalale întregi se făcură scrum. Odăi în 
care zăcuseră mame, unde se sărbătoriseră tăieri împrejur, 
în care viaţa luase fiinţă şi muribunzii îşi dăduseră ultima 
suflare - locurile acestea, împreună cu amintirile pe care le 
închideau se prefăcură în cenuşă. Nu rămase nimic în afară 
de o căldură stăruitoare şi, răspândite peste tot pe jos, 
haine, încălțări, mărunţişuri, o bucată de cărămidă ce 
fusese odinioară un zid. Se opriră pe o stradă pe care focul 
o lovise din plin. Sinan, înmărmurit, ceru să fie ajutat să 
coboare. Arhitectul muncise mult să prevină o asemenea 
nenorocire, pavând străzile, cercetând clădirile. Totul în 
van. 

lenicerii nu făceau mare lucru, săltau cufere în spinare, 
vorbeau cu oamenii, însă cu paşi ca de plumb, aproape fără 
nicio tragere de inimă. Sinan se duse la unul dintre ei - un 
bărbat care şedea pe un butuc, uitându-se lehămetit în jur. 

— De ce nu faci nimic? 

lenicerul, care nu se aştepta să fie luat la întrebări şi care 
nu-l recunoscuse pe marele arhitect, se smulse din visare. 

— Cum? 

— De ce nu-i ajuţi pe oameni? 

— Păi, asta fac, răspunse omul îmbufnat. 

Alt ienicer se apropie de ei. Zise că nu stingeau flăcările 
pentru că aşteptau poruncile agăi, care era bolnav şi zăcea 
la pat. 

Când auzi vorbele astea, Sinan se întunecă la faţă. 

— De ce porunci ai nevoie? Cum poţi să stai cu mâinile-n 
sân când oraşul e mistuit de flăcări? 

Pe când Sinan vorbea cu ienicerii, cornacul şi elefantul, 
atraşi de zgomot, cotiră pe o stradă lăturalnică. Ceva mai 
jos, Jahan zări două femei care ţipau una la cealaltă, scoase 
din minţi. Află de la vecini că erau soțiile unui negustor 

284 


- ELIF SHAFAK - 


care se afla tot timpul pe drumuri. Când izbucnise focul, 
femeile fugiseră din casă, trăgându-şi după ele copiii, 
fiecare crezând că cealaltă luase nou-născutul. 

Jahan se uită la clădirea în flăcări şi la femeile care 
plângeau. 

— Aşteaptă-mă aici. Intru în casă, îi spuse lui Chota. 

Nici nu-i trecea prin cap să ia elefantul cu el, ştiind cât de 
frică îi era de foc. 

Incet, Jahan îşi croi drum către casa care ardea mocnit. 
Păşea cu cea mai mare grijă, ascultând cu luare-aminte cel 
mai mic zgomot. De cum trecu pragul, flăcările îl 
împresurară. Catul de sus se prăbuşise deasupra odăilor 
din faţă, însă partea din spate a clădirii rămăsese încă 
întreagă. Jahan zări un sfeşnic de alamă şi îl înşfacă din 
obişnuinţă, deşi nu avea mare preţ. După ce înaintă câţiva 
paşi, avu mai mult noroc: o călimară goală din argint şi 
smarald. Tuşind şi înăbuşindu-se, Jahan orbecăi prin 
perdelele de fum, în timp ce ochii îi lăcrimau atât de tare, 
că abia vedea pe unde calcă. Se feri de o grindă în flăcări 
care căzu chiar în faţa lui. Lemnul îi atinse umărul 
doborându-l la podea. N-avea cum să înainteze mai 
departe. 

Dintr-odată, un colac moale de carne îl apucă de mijloc şi 
îl ridică. 

— Chota! Cum ai intrat aici? strigă Jahan. 

In loc să-i răspundă, elefantul îl conduse în străfundurile 
casei - sau ce mai rămăsese din ea. Chota îşi mişcă 
urechile de parcă ar fi prins un sunet neauzit. Pesemne că 
elefantul avea arsuri peste tot pe picioarele gingaşe, însă 
cornacul avea să se gândească la asta decât mult mai 
târziu. 

Jahan nu putea deschide gura de frică să nu înghită şi 
mai mult fum. La fiecare răsuflare îl ustura coşul pieptului. 
Işi dădu haina jos şi şi-o înfăşură în jurul feţei. Chota îl 
împingea din spate, blând, dar hotărât. Inconjurat de 
flăcări, Jahan se împletici până în cea de-a doua odaie, apoi 


285 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


reuşi să se ţină mai bine pe picioare. Elefantul aştepta în 
spatele lui. 

lată leagănul. Tulul subţire cu care era acoperit îl ajutase 
probabil pe sugar să respire. Jahan înşfăcă bocceaua 
dinăuntru, fără să se uite dacă copilul era viu. Cu o mână, 
agăţându-se de viaţă, sugarul se prinse de Jahan. Plânsese 
atâta, că nu mai avea glas. Işi ţinea închisă guriţa ca un 
boboc de trandafir. Totuşi, puterea lui era uimitoare şi 
trebuie să fi fost molipsitoare, fiindcă şi Chota, şi Jahan 
erau mai liniştiţi acum. 

Până când elefantul şi cornacul ieşiră din casă, oamenii 
care se strânseseră să privească din stradă erau de trei ori 
mai mulţi. Sinan şi ucenicii se aflau şi ei acolo, fiindcă 
auziseră lumea povestind că animalul intrase într-o casă în 
flăcări. Mama sugarului se repezi spre ei şi luă copilul din 
mâinile lui Jahan. Apoi începu să se roage, râzând, 
mulţumind, plângând, încercând să  sărute mâna 
cornacului, pielea lui Chota, toate odată, fără să se teamă 
că elefantul avea s-o calce în picioare. 

Jahan se îndreptă clătinându-se spre Sinan, care îl primi 
cu braţele deschise. 

— Sunt supărat pe tine... îi zise el, dar mândru, fiule, 
grozav de mândru. 

Ucenicii îl îmbrăţişară. Însă Jahan simţea că o făcuseră cu 
răceală. li pusese în umbră, iar asta nu le plăcuse deloc. 

Se dovedi că aga ienicerilor fusese într-adevăr bolnav. 
Totuşi, nu de asta amânase să le trimită porunci. Oştenii, 
care cereau să li se mărească lefurile, văzuseră în focul 
izbucnit un prilej să arate cât de însemnați erau. Cum 
marele vizir nu se prea grăbise cu mărirea lefurilor, nici aga 
nu se prea grăbise să le poruncească ienicerilor să stingă 
focul. 

Cornacul şi elefantul se îndreptară spre casa meşterului, 
murdari de funingine din cap până-n picioare şi duhnind a 
fum. Jahan legă cu feşe picioarele lui Chota. Două dintre 
unghii crăpaseră şi sângerau. Tot trupul îi era plin de arsuri. 


286 


- ELIF SHAFAK - 


Cicatricele din noaptea aceea n-aveau să se vindece 
niciodată. 


Mai târziu, din grădina lui Sinan, cornacul stătea şi se 
uita la oraşul de dedesubt, de unde se ridicau ici şi colo, ca 
nişte năluci, rotocoale de fum. În zori, păsările nu mai 
ciripeau, focul nu mai trosnea în vetre, pescăruşii nu se mai 
năpusteau din înalturi - toate se cufundaseră în tăcere. Se 
făcuse ger. Frigul părea ciudat după dogoarea nopţii. 

Când focul se stinse, se văzu limpede cât de mari erau 
pagubele. In afară de mahalaua evreilor, unde casele erau 
din piatră, străzi întregi fuseseră mistuite de pe faţa 
pământului. 

— Focul ne-a fost învăţător, zise Sinan când se strânseră 
iar. Ne-a dat o lecţie. 

Chiar în săptămâna aceea, meşterul se duse la serai şi 
căpătă încuviințarea de care avea nevoie. Dormind pe 
sponci, desenă o grămadă de planuri. Străzile aveau să fie 
lărgite cu jumătate de cot pe fiecare latură. Nicio casă n- 
avea să aibă mai mult de două caturi. Urma să se 
folosească mai multă piatră şi cărămidă în loc de lemn, 
hotărî el. 

Dar nici nu se statorniciră bine noile rânduieli, că oamenii 
începură să le încalce. Focul le fusese învăţător, adevărat. 
Totuşi Istanbulul, unde să uiţi era întotdeauna mai lesne 
decât să-ţi aminteşti, nu-şi învățase lecţia. 


287 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Într-o seară, Sangram veni să-l vadă pe cornac, 
aducându-i un castron cu sütlaç, întocmai cum făcuse cu 
multă vreme în urmă. Era foarte bătrân şi şubrezit, iar 
uneori capul îi tremura nestăpânit, de parcă s-ar fi certat cu 
un însoțitor nevăzut. Jahan primi castronul şi îi mulţumi. 
Privindu-l cum mănâncă, Sangram întrebă: 

— Ai auzit ce-a mai făcut căpitanul Cap-scrântit? 

Cornacul aproape că scăpă lingura din mână. 

— Ce? 

__ Corăbiile căpitanului Gareth se ciocniseră cu o armadă. 
In timpul bătăliei, lupul-de-mare muşcase mâna care-l 
hrănise atâţia ani şi trecuse de partea duşmanilor. Deşi 
luptase alături de otomani la început, sfârşise prin a închina 
cupa în cinstea Papei. Ştiind că turcii aveau să-i scoată 
maţele de viu dacă-l prindeau, fugise din Imperiul Otoman. 
Nu se putea întoarce la Istanbul. Nu că i-ar fi păsat. Papa îi 
făgăduise ocrotirea lui, aşa că era destul de mulţumit de 
noul lui steag, vânând marinari otomani. 

Când auzi toate astea, Jahan rămase mut de uimire, 
năpădit dintr-odată de amintiri tulburătoare. Numai din 
pricina căpitanului Gareth ajunsese în menajeria seraiului. 
El ticluise planul de a-l da drept îmblânzitor de elefanţi şi 
de a-l aşeza la o aruncătură de băț de comorile din serai. 
Un plan care mersese ca uns după ce marinarii aflaţi sub 
porunca lui scăpaseră de adevăratul cornac - azvârlit pur şi 
simplu în apele îngheţate. „Nu mi-a plăcut niciodată 
flăcăul”, zisese căpitanul drept lămurire, deşi Jahan nu 
pricepea în ruptul capului cum putuse să nu-l placă omul 
acela care nu vorbea o boabă de turcă sau de engleză şi se 
uita cât era ziua de lungă la valuri. În cală aveau mărfuri 
din Hindustan şi un elefant alb care trăgea să moară. Jahan 
era doar un băiat bun la toate, care fugea de tatăl lui 
vitreg. Era doar un băietan dintr-un oraş din Anatolia. Ce 
ştia el despre elefanţi? Stând acolo şi amintindu-şi toate 

288 


- ELIF SHAFAK - 


astea, un gând îi trecu prin minte lui Jahan. De ce-i vorbea 
dintr-odată Sangram despre căpitanul Gareth? 

— Deci ţi-ai dat seama... şopti el. 

— Cum să nu-mi dau? răspunse Sangram. Mi-ai spus că 
eşti din Hindustan. Nu ştiai o vorbă în vreun grai de-al 
nostru, iar poveştile pe care le înşirai n-aveau nicio noimă. 

— De ce nu m-ai turnat? Puteai să le spui tuturor: 
„Băiatul ăsta e un pehlivan. Îndrugă numai minciuni”. 

Sangram zâmbi. 

— Aveam de gând... dar apoi m-am răzgândit. Nu voiam 
să te fac să suferi. Mi se părea că trecuseşi prin destule 
greutăţi - de ce să-ţi pricinuiesc mai multă durere? 

Jahan se ridică şi sărută mâna descărnată a bătrânului. 

— Erai doar un flăcău. Şi acum, uită-te la tine! zise 
Sangram copleşit de duioşie. 

Jahan îşi muşcă buza de jos. Ce ciudat! Câtă vreme el 
alergase după lucruri care n-aveau să se întâmple vreodată 
şi fuseseşi supărat pe viaţă că nu-i dăduse darurile pe care 
şi le dorea, alţi oameni îl sprijiniseră fără să bată toba pe 
toate drumurile. Dăruiseră fără să aştepte ceva în schimb. 


289 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Sultanul Selim era hotărât să se bucure de menajerie, s-o 
învie şi s-o lărgească. Spre deosebire de tatăl lui, care abia 
dacă lua seama la viaţa animalelor pe care le avea în 
stăpânire, noul sultan o cerceta îndeaproape. Venea 
adesea să vadă fiarele, câteodată de unul singur, de cele 
mai multe ori însoţit de dregătorii săi. Cel mai tare îl 
încântau felinele mari - tigrii, leoparzii şi leii - şi, nimeni nu 
ştia de ce, se dădea în vânt după struţi. Maimuţele îi 
trezeau curiozitatea cu strigătele şi mişcările lor tainice. 
Totuşi, pe Chota îl iubea cel mai mult. li plăcea grozav să se 
plimbe pe spinarea elefantului. Pentru asta, poruncise să se 
facă un howdah mai mare şi o scară care să poată fi 
strânsă. Chota primise o nouă podoabă pentru cap: de 
culoarea peruzelei, tivită cu ciucuri aurii şi împodobită cu 
pene de păun. Spre groaza lui, Jahan primise şi el nişte 
veşminte caraghios de ţipătoare - o vestă argintie 
sclipitoare, cu lalele albastre brodate şi un turban alb. 
Sultanul avea o mare aplecare spre ornamente, atât în ce-l 
privea pe el, cât şi pe cei din jurul lui. li plăcea să-şi 
petreacă timpul cu piticii, muţii, măscăricii mai degrabă 
decât cu vizirii şi sfătuitorii săi, cu vorbăria lor plictisitoare. 

Poet şi arcaş, Selim era un om trist şi neliniştit, cu gâtul 
atât de scurt, că nici nu-l vedeai, plesnind de sănătate, cu 
umerii rotunjiţi de parcă ar fi fost striviţi sub o povară 
nevăzută. Ajunsese sultan la patruzeci şi doi de ani, când 
nu mai era în floarea tinereţii. Toată viaţa aşteptase, se 
rugase şi uneltise ca să pună mâna pe tron şi totuşi, când 
sosise clipa, nu era pregătit. Jahan se gândea la el ca la 
flacăra pâlpâitoare a unei lumânări - iute din fire, 
şovăielnic, aşteptând adierea ce avea să-l stingă într-o 
bună zi. 

Fratele lui, Baiazid - cel mai mare rival al său -, fusese 
omorât în Iran, astfel că Selim rămăsese singurul 
moştenitor. Te-ai fi aşteptat ca asta să-l umple de 

290 


- ELIF SHAFAK - 


mulţumire. În schimb, făcuse din el un om arţăgos. Dacă 
prinții puteau fi omorâţi aşa de uşor şi fără nicio remuşcare 
sau învinuire, în cine să mai aibă încredere pe lumea asta? 
Bea fără măsură. Mânca cu lăcomie. Se culca cu cele mai 
nurlii femei. Mergea la vânătoare de căprioare, rațe, 
potârnichi, mistreți. Nimic nu-i potolea setea. O singură 
privire dacă aruncai la hainele pe care le purta era de ajuns 
ca să bagi de seamă cât se deosebea de tatăl lui. In dorinţa 
de-a arăta că se scaldă în belşug, se împodobea cu pietre 
rare, purta veşminte din zarafir ales, se dădea cu parfumuri 
îmbătătoare. Îşi înnegrea marginile pleoapelor cu kohol, 
ceea ce îi dădea privirii lui o duritate care nu se prea 
potrivea cu firea. Că turbanele lui, împodobite cu pene în 
culori ţipătoare, erau mai înalte decât ale sultanului 
Soliman nu scăpă nimănui. 

Femeile sale născură mulţi copii. Dar una dintre cadâne 
le întrecu pe toate celelalte şi îi deveni soţie - Nurbanu, 
veneţiana, fermecătoarea. Numele pe care îl primise la 
naştere era Cecilia. Spunea că se trăgea dintr-o familie de 
mare vază şi ar fi trăit ca o femeie nobilă dacă n-ar fi fost 
răpită de pirați când avea doisprezece ani. Gurile rele 
adăugau părţile din poveste pe care ea le lăsa pe dinafară - 
că, deşi tatăl ei era nobil, fusese copil din flori. Nurbanu le 
trimitea într-una răvaşe rudelor ei din Corfu şi Veneţia. Le 
scria şi lui bai/o, dogelui şi senatului. 

Drept răspuns, nu primea numai o mulţime de răvaşe, ci 
şi daruri. Ca şi Selim, Nurbanu iubea luxul. De curând, la 
cererea ei, îi fuseseră trimişi din Veneţia o pereche de 
căţeluşi cu blana scurtă şi catifelată, care o însoțeau peste 
tot. Erau nişte fiinţe caraghioase, care lătrau la tot ce 
mişca, fără să le pese de mărimea lor. Inainte de fiecare 
masă, mâncarea lor era gustată de un rob, ca nu cumva 
vreun om rău să încerce să-i otrăvească. Şi erau destui 
cărora le-ar fi plăcut s-o facă. 

Noaptea, stând în jurul focului, îmblânzitorii vorbeau 
despre ea, făcând schimb de zvonuri şi scorneli. Jurământul 
tăcerii era încă respectat, însă nu cu atâta străşnicie ca 

291 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


înainte. Deşi îşi alegeau cu grijă cuvintele şi foloseau un 
grai care nu era pe înţelesul tuturor, bârfeau după pofta 
inimii. Şi alte lucruri se schimbară. Din curtea eunucilor şi 
până la turnul mai-marelui peste doctori, din iatacurile 
prinților până în odăile unde dormeau sülüflü baltacilar, 
halebardierii cu cosiţe, seraiul răsuna de zgomote. Orice 
zgomot înăbuşit în timpul domniei lui Soliman era eliberat, 
învârtejindu-se pe culoare. 

În zilele când vremea era blândă, sultanului îi plăcea 
grozav să se plimbe cu barca împreună cu însoțitorii lui, 
mâncând şi bând pe când alunecau pe lângă Cornul de Aur, 
sugând  zaharicale aromate ca să-şi  împrospăteze 
răsuflarea. Selim îşi închipuia că, atâta vreme cât marele 
vizir Sokollu ţinea frâiele imperiului, totul avea să meargă 
ca uns. Nu era în stare să înţeleagă treburile de stat, 
grozav de încurcate, şi în adâncul sufletului ar fi fost mai 
fericit să rămână poet sau menestrel dacă nu ar fi urcat pe 
tron. 

Ulemalele nu priveau cu ochi buni purtările lui şi îl 
învinuiau că e un păcătos. lenicerii îl mustrau pentru că nu 
conducea oştirea de la o bătălie la alta. Oamenii îl 
comparau cu tatăl lui şi îl găseau slab, blestemând năluca 
lui Hurrem, care rătăcea încă pe culoarele de marmură, că 
nu adusese pe lume un fiu mai de ispravă. Selim îi împăca 
împărțindu-le pământuri şi bani, numai să-l lase în pace. 
Mulțumită mărinimiei lui, lucrurile urâte care se spuneau 
despre el erau şterse ca literele scrise pe nisip de valurile 
mării - doar ca să fie scrise, iar, la scurt timp după aceea. 

Printre oamenii care făceau parte din alaiul lui Selim se 
numărau poeţi, barzi şi muzicanți. Chiar şi o poetă pe care 
o chema Hubbi Hatun şi care putea să recite ore întregi, cu 
ochii închişi, cu glasul urcând şi coborând ca un pescăruş 
purtat de vânt. Menestreli care ştiau cântece din toate 
colţurile imperiului şi care se pricepeau să cânte în zece 
limbi, trecând ascultătorii de la fericire la disperare şi de la 
disperare la fericire. Un pictor care, cum se cherchelea 


292 


- ELIF SHAFAK - 


puţin, spunea că într-o zi avea să folosească sângele lui 
când îi trebuia roşu. 

Jahan îi cunoştea pe toţi. Se plimbau agale prin grădina 
de trandafiri, după care se opreau la menajerie, privind şi 
hrănind animalele. Alcătuiau o ceată gălăgioasă, căreia îi 
plăcea să petreacă şi să facă tărăboi la fel de mult ca 
stăpânului ei. Apăreau dintr-odată, la întâmplare. La orice 
ceas al după-amiezii sau al serii. 


Într-o joi, în puterea nopţii, îmblânzitorii se treziră în 
cântări şi râsete. Clipiră unii la alţii cu ochii cârpiţi de somn, 
încercând să priceapă ce se petrece. 

— Unde sunt afurisiţii ăia de robi? tună un glas în 
întuneric. 

Trăgându-şi hainele pe ei, se repeziră afară şi se aşezară 
într-un şir. Sultanul şi trei oaspeţi erau acolo - veseli şi, 
după câte se părea, beţi bine. 

— Unde-i cornacu'? zbieră Selim. 

Jahan ieşi în faţă şi făcu o plecăciune adâncă. 

— Te căutam. Vrem să călărim pe elefant. 

— Acum, mărite sultan? 

Întrebarea stârni chicoteli înăbuşite, iar sultanul se 
încruntă. Jahan îşi ceru iertare murmurând şi se grăbi spre 
grajd. Chota mormăi, deloc dornic să părăsească tărâmul 
viselor, pe unde se plimba voios. Pe jumătate rugându-l, pe 
jumătate ameninţându-l, Jahan izbuti să-l scoată afară şi să 
pună howdah-ul pe spinarea lui. 

Sultanul, muzicantul, poetul şi menestrelul se urcară în 
el. Jahan băgă de seamă că Selim se îngrăşase, fiindcă 
sufla greu urcând scara. Robii care veniseră cu ei cărau 
coşuri pline cu mâncare şi băutură. Cu ajutorul unor 
frânghii, fiecare coş fu urcat în howdah. Chota îl ridică pe 
Jahan cu trompa şi îl aşeză pe grumazul lui. Astfel îşi 
începură plimbarea la lumina lunii. 

Jahan îşi zise că aveau să rămână în grădinile seraiului, 
însă când ajunseră la poarta ce dădea afară, îl auzi pe 
Selim zicând. 

293 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Mergi înainte, cornacule. 

— Încotro, Luminăţia Ta? 

— Mergi şi nu te opri până nu-ți spun eu. 

Străjile, cu ochii holbaţi de uimire, se dădură în lături ca 
să-i lase să treacă. Chota, încă somnoros şi ursuz, se târa 
ca un melc şi nu voia cu niciun chip să iuţească pasul, deşi 
Jahan îl împungea cu băţul. Celor din howdah nu părea să 
le pese. Cântau. Suspinul strunelor unei lăute umplu 
văzduhul. Treceau pe străzi şerpuitoare unde nu se clintea 
nimic, nici măcar o frunză. 

— Cornacule, opreşte! porunci sultanul. 

Jahan făcu întocmai. 

— Sari jos! 

Jahan se supuse. 

— Acum prinde! 

Chicotind ca nişte copii, coborâră un coş până la el. 
Înăuntru erau o sticlă şi o cupă. 

— Bea! zise sultanul. 

— Înălţimea Ta... 

— Haide. Ştii cât de plicticoşi sunt oamenii treji pentru 
cei veseli? 

Jahan umplu cupa şi o goli. Se auzi un hohot de râs. 
Sultanul, vădit înveselit, zise: 

— Mai bea una. 

Şi o ţinu tot aşa. Până să-şi dea seama, băuse toată 
sticla. Îl rugă pe Chota să-l urce pe grumazul lui şi, pe când 
elefantul îl ridica, Jahan simţi că i se învârte capul de parcă 
ar fi făcut roata ţiganului. Stătu acolo, cu faţa buhăită, 
înăbuşindu-şi suferinţa, până când îl auzi pe sultan zicând: 

— la spune, cornacule, ai fost vreodată îndrăgostit? 

Jahan răspunse cam şovăitor: 

— Tot ce ştiu despre dragoste e că îţi frânge inima, 
Înălţimea Ta. 

Din howdah se auzi o melodie tristă, fluturând în vânt ca 
pana unei păsări de mult dispărute. Poetul recită: /ată 


294 


- ELIF SHAFAK - 


minunea ce-ţi lărgeşte băierile inimii, făcând din ea oglinda 
unui trandafir...59 

În clipa aceea, Jahan îşi zise că Dumnezeu, care pesemne 
îi privea, avea să înţeleagă durerea şi spaima pe care o 
simțeau din pricină că erau atât de mărunți, de pieritori. 
Bătu din palme cu însufleţire. Obrăznicia lui, care în orice 
alt răstimp i-ar fi adus necazuri, stârni râsete şi bucurie. 

Dintr-odată, un glas tunător străpunse liniştea. 

— Ei, drăcie, ce se petrece aici? 

Dinaintea lor stătea, clătinându-se, un om. Avea faţa 
boţită a cuiva abia trezit din somn. Pragul lângă care se 
opriseră era, pare-se, patul lui. Prea beat ca să nimerească 
drumul spre casă, aţipise acolo. 

Jahan încercă să-l prevină pe bietul nenorocit. Se aplecă 


şi-i şopti: 

— E sultanul! 5 

— Aii! lătră omul. (Arătă spre Selim.) Asta-i sultanul! 
(Arătă spre însoțitorii lui.) Ăştia sunt arhanghelii... (Arătă 


spre Chota.) Fiara asta-i un zebani” din iad. Şi eu sunt 
mort. 

Sultanul se băgă şi el în vorbă: 

— Ce faci pe străzi la ceasul ăsta? 

— Nimic, răspunse omul. 

— Abia te ţii pe picioare şi cauţi să mai bei ceva, aşa-i? 
Nu minţi! N-ai nicio ruşine? 

Năuc, pierdut, omul se aplecă în faţă de parcă ar fi vrut 
să-i sărute trompa lui Chota. 

— Caut, aşa-i. Dar nu vin. (Se bătu uşor peste piept.) 
Caut iubire! 

Însoţitorii sultanului râseră pe înfundate, la fel şi Selim, în 
ciuda supărării lui. 

— La ceasul ăsta, pe străzile pustii. Nu mai e nicio 
nădejde pentru tine. 

Beţivul înălţă capul, cu braţele încrucişate pe piept. 


© Versuri din lirica lui Bâki (1526-1600), pseudonimul lui Mahmud 
Abdulbâki, unul dintre cei mai importanţi poeţi turci. 
7 Diavol (în tc., în orig.). 

295 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Poate. Dar pentru tine? 

Jahan era bolnav de îngrijorare. Nu îndrăznea să arunce 
vreo privire spre sultan, temându-se de pedeapsa pe care 
avea s-o abată asupra capului acestui supus obraznic. 
Totuşi, când vorbi iar, Selim părea liniştit, aproape plin de 
milă. 

— Prinde! 

Ceva zdrăngăni pe pavaj. Omul îl ridică şi se holbă curios 
la inelul din mâna lui. 

— Dacă găseşti ce cauţi, vino la serai şi arată pecetea 
mea. Zi că ai ceva de vorbit cu stăpânitorul ţării. 

Beţivul, dându-şi seama abia acum că acela era într- 
adevăr sultanul, făcu un pas împleticit în faţă să-i sărute 
mâna sau poala sau picioarele, dar cum nu ajungea la 
niciuna dintre ele, îmbrăţişă în schimb piciorul lui Chota. 

— Nu te apropia, îi strigă Jahan. O să te calce. 

Omul făcu un pas înapoi, rămas fără cuvinte, tremurând, 
asudând, bâiguindu-şi recunoştinţa, nedumerit şi bucuros 
că era încă în viaţă. 

Selim porunci: 

— Să mergem, cornacule! 

Străbătură drumul înapoi tăcuţi şi posomorâţi dintr- 
odată. 


296 


- ELIF SHAFAK - 


De când sosiseră la seraiul otoman, uneori feţele înalte 
nici nu se uitaseră la Chota sau chiar se purtaseră urât cu 
el, însă rămăsese mereu unicul. Nu mai exista alt elefant 
regesc în toată menajeria. Nici în tot imperiul. Dar lucrul 
ăsta se schimbă în ziua când o caracă trase în portul 
Galata. 

Era în luna aprilie. Arborii lui luda înfloriseră şi oraşul era 
învăluit în parfumul lor când corabia aruncă ancora. În 
burta ei se aflau şi trei animale: o zebră, o girafă şi un 
elefant african. Fură aduse la serai cu căruțele, într-o stare 
de plâns, după o călătorie chinuitoare. Girafa, cu gâtul lung 
şi ochii blânzi, nu trăi din păcate prea mult. Zebra fu trimisă 
la Casa Leilor. Cât despre elefant - un mascul de douăzeci 
şi unu de ani pe nume Mahmood - acesta se întrema şi 
rămase la serai. Odată cu el apăru şi o faţă deloc 
prietenoasă - Buziba. 

Chota împlinise treizeci de ani. Şi, cu toate că nu era 
bătrân pentru un elefant, nu mai avea sprinteneala din 
tinereţe. Din an de an devenea mai isteţ, mai înţelept. 
Jahan înţelegea acum de ce oştenii căliţi în bătălii voiau mai 
degrabă elefanţi bătrâni decât tineri. Oricât de sănătoşi 
erau la trup, cei tineri înclinau să fie nesăbuiţi - întocmai ca 
oamenii. 

Mahmood împărţi grajdul cu Chota, iar Buziba li se 
alătură îmblânzitorilor în adăpost. La început, Jahan încercă 
să se ţină departe de el, însă era cu neputinţă. În fiecare 
seara mâncau împreună, în fiecare după-amiază îşi 
îngrijeau elefanții cot la cot. Dacă auzise vreodată de 
hamam, Buziba nu dădea niciun semn. Se spăla foarte rar, 
dacă nu chiar deloc, şi nu făcea niciodată curat în jurul lui. 
In ciuda obiceiului de la serai mânca zgomotos. Când venea 
ora mesei, Jahan se ferea să se aşeze lângă el, fiindcă 
scuipa într-una firimituri în dreapta şi-n stânga. 


297 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan nu era singurul căruia nu-i plăceau nou-veniţii. 
Chota era şi el tulburat. Nu-i plăcea că Mahmood mânca din 
fânul lui, bea din apa lui, primea bunătăţile care i se 
cuveneau lui. Uneori îi răsturna găleata cu apă sau îi fura 
mâncarea. Un elefant mânios e grozav de răzbunător. 


Într-o dimineaţă, Jahan intră în grajd şi-l găsi pe Chota 
călcând în picioare mantia pe care Buziba o arunca pe 
spinarea lui Mahmood de fiecare dată când ieşeau la 
plimbare. 

— Să-ţi fie ruşine! şuieră cornacul, străduindu-se să nu 
ridice glasul ca să nu-l audă altcineva. Lasă cârpa aia. 

Prea târziu. Mantia era neagră de murdărie. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Buziba din spate. 

N-avea rost să ascundă purtarea urâtă a lui Chota şi 
Jahan nici măcar nu încercă. 

— O s-o spăl. Jur. 

Buziba ridică mantia, nu fără să murmure în barbă ceva 
ce Jahan luă drept o înjurătură. 

— Crezi că-s prost? Ştiu ce se petrece. Tu şi elefantul tău 
sunteţi plini de pizmă. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da, şi pe bună dreptate. Curând o să fiţi scoşi 
amândoi pe uşă afară. Toată lumea vede care elefant e mai 
bun. 

Jahan deschise şi închise gura, neputând să spună nimic. 
Cineva îi citise în inimă cea mai adâncă spaimă şi o rostise 
cu glas tare, s-o audă întreaga lume. 

A doua zi, sultanul apăru însoţit de alaiul lui. Când Jahan 
se grăbi să-l pregătească pe Chota pentru plimbare, Selim 
zise: 

— Să încercăm elefantul, cel nou. 

Buziba se aruncă la pământ, spunând că el şi elefantul 
erau bucuroşi să-l slujească pe sultanul din Casa lui Osman, 
Cârmuitorul  Drept-credincioşilor şi Urmaşul Profetului, 
Umbra lui Allah pe Pământ, cel mai mărinimos şi mai 


298 


- ELIF SHAFAK - 


virtuos dintre cei mai drepţi cârmuitori care urcaseră sau 
aveau să urce vreodată pe tron. 

Jahan nu mai auzise în viaţa lui atâtea vorbe mieroase, 
care prea musteau de dulceaţă, prea ţi se lipeau de suflet. 
Totuşi sultanul păru încântat. Cu iuţeala fulgerului, howdah- 
ul lui Chota fu aşezat pe spinarea lui Mahmood. Buziba 
primi vesta lui Jahan - vesta aceea ţipătoare pe care 
cornacul o urâse din toată inima, însă care acum i se părea 
nepreţuită. În timp ce Jahan îşi muşca buza de jos şi Chota 
îşi legăna trompa încolo şi-ncoace, Mahmood şi cornacul lui 
le luară locul fără să stea pe gânduri. 

Şi porniră. Chiar şi după ce s-au făcut nevăzuţi, vântul 
aducea zgomotele pe care le lăsau în urmă - sau aşa i se 
părea lui Jahan în nefericirea lui. Îl mângâie pe Chota, care- 
şi încolăci trompa pe după mijlocul lui. Rămaseră aşa multă 
vreme, fiecare căutând alinare în tovărăşia celuilalt. 

A doua zi dimineaţă se dezlănţui iadul. In spatele 
grajdului era un iaz înconjurat de muşchi ca de un chilim 
verde şi pufos. Apa nu era mai adâncă decât într-o baltă cu 
peşte, însă lui Chota îi plăcea să-şi petreacă timpul acolo. 
Jahan căpătase îngăduinţa ca elefantul să se bălăcească 
acolo din când în când, fiindcă lui Selim i se părea 
încântător să-l vadă împroşcând apă în toate părţile. 

Când elefantul şi cornacul ajunseră la iaz, îl găsiră pe 
Mahmood stând în locul obişnuit al lui Chota. Alături şedea 
Buziba, bălăngănindu-şi picioarele goale în apă, tolănit la 
soare cu ochii închişi şi cu gura întredeschisă. 

Jahan se gândi ce să facă. N-avea rost să sară la bătaie, 
fiindcă asta ar fi ajuns la urechile mai-marelui peste eunucii 
albi şi l-ar fi băgat în belea. Totuşi nu putea să lase lucrurile 
aşa. Chota aştepta lângă el, tăcut ca un şoarece, de parcă 
s-ar fi gândit la rândul lui ce să facă. 

Jahan se apropie cu grijă de Buziba şi îl bătu uşurel pe 
umăr. Smuls din visare, acesta tresări. 

— Ce vrei? 

— Locul ăsta e al lui Chota. 


299 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Chipul lui Buziba rămase de piatră, de parcă ar fi fost 
cioplit. Închise iar ochii, căscă şi începu să-şi legene leneş 
picioarele, ca şi cum cei doi nu s-ar fi aflat acolo, 
aşteptându-i răspunsul. 

Jahan zise înciudat: 

— Hai să mergem, Chota. O să venim altă dată. 

Abia apucase să facă un pas, că auzi un plescăit. Chota, 
suflet binecuvântat, făcuse ceea ce el nu îndrăznise să 
facă. Buziba, acum în iaz, lăsă să-i scape o înjurătură, 
tuşind şi dând din mâini. Era clar că nu ştia să înoate, aşa 
că Jahan alergă să-l salveze. 

— la-mă de mână. O să te trag afară. 

Buziba se opri, dându-şi seama abia atunci cât de puţin 
adâncă era apa. Se ridică în picioare şiroind, ieşi singur din 
apă şi trecu pe lângă ei furios nevoie mare. 

Aşa începu războiul lor. În fiecare zi găseau altă pricină 
să sară unul la gâtul celuilalt. Jahan abia se putea gândi la 
munca pe care-o avea de făcut pentru Sinan de teamă ca 
nu cumva, în lipsa lui, Buziba să-i facă vreun rău lui Chota. 
Nu mai dormea, mânca foarte puţin. Işi aminti ce-i spusese 
odată Sinan, cu o urmă de milă în glas: „Echilibrul ne ţine în 
picioare. Aşa e cu clădirile. Aşa e şi cu oamenii”. Jahan îşi 
pierduse echilibrul. La fel şi Chota. Elefantul îşi petrecea 
zile întregi cu privirea aţintită înainte, ca şi cum şi-ar fi dorit 
cu toată fiinţa să se afle dincolo de pereţii grajdului pe 
care-l împărțea cu duşmanul lui. După ce se chinuiră astfel 
vreo două săptămâni, cornacul puse la cale un plan. 
Vremea se mai răcise, vara era pe sfârşite. Ţiganii lui 
Balaban, întorşi nu demult din Tracia, urmau să se îndrepte 
curând spre miazăzi. Jahan hotărî să treacă să-i vadă 
înainte să plece. 

Îl primiră ca pe un frate de mult pierdut. Fură serviţi cu 
şerbet de tamarin şi învăluiţi de arome care făceau să-ţi 
lase gura apă - melasă de struguri, brânză de capră, lipie 
cu spanac, friptură. Copiii alergau de colo-colo, femeile 
fumau, bătrânele râdeau, arătându-şi gurile ştirbe. Pe când 
îşi umpleau burţile, întrebară de sultan, dornici să audă 

300 


- ELIF SHAFAK - 


ultimele bârfe de la serai. Jahan le spuse că fusese silit să 
le dea ciubuc paznicilor ca să se strecoare afară şi că 
trebuia să fie înapoi până la prima strajă. 

— Deci ce te aduce încoace? îl iscodi Balaban. 

— Am nevoie de ajutor, zise Jahan. Putem vorbi între 
patru ochi? 

— Nu-i nevoie. Suntem în familie, răspunse Balaban, 
desfăcând braţele. 

Jahan se aplecă spre el şi cobori glasul până la şoaptă: 

— Există ceva care să facă un mascul să ardă de dorul 
unei femele? 

— Aii, se cheamă iubire, răspunse Balaban rânjind. 

— Nu aşa. Pentru... împerechere. Vreun praf sau vreo 
licoare care să stârnească dorinţele. 

Balaban se opri din mestecat şi se uită la Jahan. 

— Eşti bolnav? 

— Nu pentru mine. Pentru elefant. 

— N-are nevoie să-i aţâţi tu dorinţele. Şi-apoi, cu ce ţi-a 
greşit biata Gulbahar? 

— O, nu-i pentru Chota! 

Jahan îi povesti totul - cum îşi pierduse liniştea 
sufletească din pricina altui elefant şi a altui cornac. Se 
aştepta ca Balaban să facă glume răutăcioase pe seama 
lui, însă când isprăvi, tiganul dădu grav din cap şi zise: 

— Uită de supărare. O să te ajutăm. 

Jahan scoase punga pe care o adusese cu el şi o puse pe 
masă. 

— E de la sultan sau de la tine? îl iscodi Balaban. 

— Sultanul nu ştie nimic despre asta. Şi nici n-ar trebui 
să afle. 

— Ei, atunci păstreaz-o, zise Balaban cu glas vioi şi vesel. 
Acum du-te. Ştim noi unde să te găsim. 

Cornacul se întoarse la menajerie. În mintea lui dădea în 
clocot fiertura unei vrăjitoare - ruşine, nădejde, vinovăție. 
Două zile mai târziu, îl căută un băiat care căra un borcan. 

— Cineva ţi-a trimis asta. 


301 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan îl privi cu luare-aminte - ochii negri strălucitori, 
gropiţele din obraji când zâmbea, pielea măslinie. Fără 
îndoială, era rudă cu Balaban. În borcan era un praf de 
culoarea turmericului. Băgă vârful degetului înăuntru şi îl 
gustă. Era bun la gust, doar puţin cam sărat. Putea fi 
amestecat în orice mâncare. 

Şterpelind nişte şerbet de rodii de la bucătărie, turnă o 
lingură de praf şi amestecă bine. Cum plecă Buziba, îi dădu 
băutura elefantului său, care o leorpăi fericit. Nu se 
întâmplă nimic. A doua zi încercă iar şi turnă mai mult praf. 
larăşi nimic. Turnă tot praful în terciul de orez al lui 
Mahmood şi îl urmări cum îl înfulecă până la ultimul bob. 

Se brodi că, tocmai în noaptea aceea, sultanul Selim se 
ivi împreună cu alaiul lui, dornic să se plimbe şi să se 
veselească. 

— Ei, cornacule! strigă sultanul. 

Jahan făcu o plecăciune. 

— Da, Luminăţia Ta. 

— Unde-i celălalt cornac? 

Buziba veni în fugă, cu faţa şiroind de sudoare. 

— Maria Ta, elefantul nu se simte bine. Te rugăm 
fierbinte să ne ierţi în seara asta. 

— Ce are animalul? vru să ştie sultanul. 

Drept răspuns, din grajd se auzi un zgomot cumplit, 
urmat de o izbitură. Sultanul se îndreptă într-acolo, iar 
ceilalţi se ţinură pe urmele lui. 

Era o privelişte dintre cele mai ciudate. Mahmood, în 
turbarea lui, se izbise de peretele de lemn al despărţiturii 
lui şi unul dintre fildeşi i se înţepenise într-o scândură. Nu 
se putea mişca nici înainte, nici înapoi. Mădularul îi era 
umflat şi din el picura sămânţa. Mugea, mai degrabă de 
furie decât de durere. Nimeni nu îndrăznea să se apropie 
de el, nici măcar Buziba. 

Aici se isprăvi norocul lui Mahmood. Deşi izbutiră să-i 
scoată fildeşul din scândură, furia şi supărarea lui nu se 
domoliră. Până la urmă fură siliţi să-l pună în lanţuri. Rupse 
lanţurile, dărâmă pereţii grajdului şi se năpusti în copaci. Şi 

302 


- ELIF SHAFAK - 


mai grozave erau sunetele pe care le scotea - mugind, 
gemând, zbierând. Inainte să se încheie luna, Mahmood şi 
Buziba fură trimişi la vechea biserică de lângă Hagia Sofia. 


Nimeni nu bănui nimic - în afară de Olev. 

— Tu i-ai copt-o, aşa-i? îl întrebă încruntând din 
sprâncene. 

Când Jahan, chinuit de remuşcări, nu răspunse, 
îmblânzitorul urmă: 

— Mi-aduc aminte ziua când ai venit. Elefantul tău era un 
copil. La fel şi tu. Mi-aduc aminte că mă uitam la tine şi mă 
întrebam în sinea mea: cum o să răzbească în serai un 
flăcău aşa de inimos şi de neştiutor? lar acum, uită-te la 
tine! Ai ajuns unu' de-ai noştri, din păcate. 

Jahan ridică privirea. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Că porţi lupte de care nu-i nevoie, răspunse Olev. Eşti 
mai puternic. Totuşi bagă de seamă. Dacă porţi sabie, tu 
eşti robul ei, nu pe dos. Nimeni nu poate să mânuiască o 
armă şi în acelaşi timp să-şi păstreze mâinile nepătate de 
sânge. 

— Eu pot... nu-ţi face griji pentru mine, zise Jahan. 

Dar, de îndată ce lăsă vorbele să-i scape din gură, se căi 
amarnic, temându-se că poate sfidase soarta. 


303 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Din ziua când urcase pe tron, ori de câte ori Istanbulul îl 
aducea la disperare, adică foarte des, Selim pleca la 
Adrianopol - oraşul unde-şi petrecuse o parte din copilărie. 
Acolo putea să vâneze, să lenevească şi să bea după pofta 
inimii, departe de ochii care abia aşteptau să-l judece şi de 
gurile rele care nu se odihneau niciodată. Ca orice om care 
ştia că nu le era pe plac multora, sultanul se simţea 
îndatorat celor care-l sprijineau - iar oamenii din Adrianopol 
făcuseră lucrul ăsta dintotdeauna. Aşa că, după câţiva ani 
de domnie, Selim hotărî să le răsplătească la rându-i 
credinţa ridicând o moschee nu în cetatea de scaun, cum 
era de aşteptat, ci în oraşul care-i devenise refugiu. 

Din clipa în care se vesti că sultanul avea să plătească 
pentru ridicarea unei moschei minunate, bârfele nu mai 
conteniră. Umbla vorba că exista o pricină pentru care nu 
fusese ales Istanbulul. Fiindcă nu condusese niciodată 
oştirea pe câmpul de luptă, sultanul nu avea obrazul să 
poruncească ridicarea unei asemenea moschei măreţe în 
cetatea de scaun. Cum ar fi putut moscheea lui Selim să fie 
clădită alături de cea a lui Soliman, când fiul nu ajungea 
nici măcar la degetul mic al tatălui? De aceea, zicea lumea, 
moscheea cea nouă nu putea fi ridicată decât în 
Adrianopol. 

Vorbe ca fierea neagră. Fără să le ia în seamă, Sinan - 
ajutat de cei patru ucenici - puse în aprilie temelia 
moscheii Selimiye. Sultanul îi dărui marelui arhitect un 
caftan cusut cu fir de aur şi argint, ca să-i arate câtă 
încredere avea în el. Toţi cei de pe şantier - de la tâmplari 
la robii de la galere - priveau plini de nădejde, nici veseli, 
nici abătuţi. Cumva, parcă simțeau că dădeau naştere unui 
lucru fără seamăn. Munceau cu țelul şi cu teama asta în 
suflet. Era un păcat să clădeşti ceva atât de semeţ, de 
parcă ai fi încercat să-l întreci pe Ziditor. Poate că imamilor, 
preoţilor şi rabinilor nu le-ar plăcea să audă pe cineva 

304 


- ELIF SHAFAK - 


zicând asta cu glas tare, însă în adâncul inimii bănuiau că 
uneori până şi pe Dumnezeu îl chinuia pizma. 

Ideea de-a ridica o moschee îi venise sultanului într-un 
vis. Profetul Mahomed i se arătase în somn - îl recunoscuse 
nu după chip, căci niciun muritor nu-i văzuse vreodată 
chipul, ci după aură. Dacă izbutea să cucerească insula 
Cipru, îi făgăduise Selim, avea să ridice cu prăzile bogate 
luate de-acolo o moschee pentru rugăciunea de vineri 
minunată. Profetul le făcuse semn îngerilor care aşteptau 
alături. Lunecând prin văzduh, strălucitori ca nişte licurici, 
aceştia se întorseseră cu un pergament. Pe el era desenată 
moscheea Selimiye. 

Încântat şi bucuros, a doua zi dimineaţă, sultanul nu voi 
să se deştepte din somn. Când o făcu în sfârşit, îi povesti 
visul marelui vizir. Sokollu, isteţ şi iute la minte, era 
încredinţat că visele unui cârmuitor puteau fi de două 
feluri: cele pe care n-ar trebui să le împărtăşească nimănui, 
nici măcar marelui vizir, şi cele pe care ar trebui să le facă 
cunoscute tuturor. Visul lui Selim, socoti el, era de al doilea 
fel. 

Până să se facă amiază, Sokollu vorbi despre asta cu 
nişanci, mai-marele peste calem”. Topit după dulciuri, el îi 
povesti despre visul sultanului mai-marelui peste halvagii, 
care la rândul lui i-l povesti negustorului ce aducea nuci 
pentru bucătăria seraiului. După-amiază, povestea părăsi 
seraiul într-o căruţă cu fistic, ajungând până la marginea 
Istanbulului. De acolo se întinse la străzile boiangiilor şi 
tăbăcarilor. Până să răsune în văzduh rugăciunea de seară, 
sute de oameni aflaseră despre el. Şi, înainte să se încheie 
săptămâna, întreg oraşul, chiar şi bailo, cu toate că era 
venețian, ştia că Profetul îi ceruse sultanului să salveze 
Ciprul de creştini. 

Selim merse să se roage la mormintele strămoşilor lui şi 
la locul unde era îngropat Ayyub Martirul. Morţii îi dădură 
binecuvântarea să pornească la război. Dar, când veni 


71 Cancelarie. 
305 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


vremea să se urce pe corabie, Selim nu-şi însoţi oştenii. Nu 
sabia sultanului cuceri insula Cipru din mâinile creştinilor, ci 
visul lui. Prada era uriaşă. Oraşul Nicosia fu cucerit şi jefuit 
până când nu rămase mai nimic din splendoarea lui de 
altădată. Famagusta, care rezistase sub o ploaie de 
ghiulele vreme de luni întregi, căzu îndată după aceea - 
otomanii făcură sute de robi. 

Intre timp, în Adrianopol, marele arhitect şi ucenicii lui se 
speteau muncind. Sinan privea orice sarcină ca pe un 
cocon în care se putea adăposti de tot soiul de furtuni - de 
cum intra în el, lumea de-afară nu mai conta. Nu-i mai păsa 
de războaie, cu atât mai puţin de izbânzi. Totuşi, lucrările 
luară avânt abia după cucerirea insulei. Banii din tribut 
începură să curgă, aducând mai mulţi salahori, mai multe 
materiale. 

Lucru ciudat, pe când moscheea ridicată ca să-i 
cinstească numele se înălța tot mai sus, sultanul cădea din 
ce în ce mai jos. Cei doi, omul şi clădirea, erau strâns 
legaţi, fără scăpare, însă cu totul anapoda - ca ziua şi 
noaptea. Pentru ca unul să dăinuie, celălalt trebuia să 
piară. Cu fiecare cui bătut, cu fiecare piatră zidită, ceva i se 
răpea lui Selim - sănătatea, fericirea, puterea şi, în cele din 
urmă, kismetul”?. 


72 Norocul, soarta (în tc., în orig.). 
306 


- ELIF SHAFAK - 


Pe când lucrau la unul dintre cei opt stâlpi de susţinere 
uriaşi ai moscheii Selimiye, într-o după-amiază de toamnă, 
meşterul le trimise vorbă ucenicilor lui că voia să-i vadă. 
Când ajunse la cortul lui, Jahan îi văzu pe ceilalţi stând 
lângă intrare. Se aşeză alături de ei, pe o bancă, aşteptând 
ca Sinan să încheie întâlnirea pe care-o avea cu nişte 
sticlari. 

Davud era ursuz şi bănuitor, cum îi stătea în obicei. 

— Meşterul nu ne-ar lua pe toţi patru de la muncă, şopti 
el. Trebuie să se fi întâmplat ceva foarte rău. 

Din fericire, sticlarii plecară curând, şi nu mai fu nevoit 
să-şi dea fără rost cu presupusul. Îl găsiră pe meşter 
şezând pe un chilim decorat pe margini cu tigri şi lei - ţesut 
în oraşul Herat din Khorasan şi dăruit lui Sinan de un bei 
kurd, căruia îi clădise un azil pentru săraci. În mâna 
dreaptă, sprijinite de perne, ţinea nişte mătănii pe care le 
răsucea încet între degete. Jahan ştia că avea câte un şirag 
pentru fiecare stare: cele din opal azuriu când era dus pe 
gânduri, cele de chihlimbar gălbui când era voios, cele din 
onix negru când era nerăbdător să înceapă o nouă lucrare. 
Astăzi erau cele din beril verde pal pe care le lua când îl 
copleşeau grijile. Pe măsuţa joasa de lângă el se zăreau o 
cană cu cafea şi un pahar cu apă. Alături era un desen pe 
care Jahan îl recunoscu: Hagia Sofia. 

Unul câte unul, se aşezară pe chilim dinaintea 
meşterului. În tot acest timp, el rămase tăcut. Păcănitul 
mărgelelor, răsucite mai repede acum, umplea aerul. Apoi 
le spuse ce-l frământa. 

De-a lungul anilor, pe locul din jurul Hagiei Sofia 
apăruseră puzderie de cocioabe şi niciuna nu fusese 
ridicată cu îngăduinţa cârmulirii. Se făcuseră câteva 
plângeri la marele cadiu al Istanbulului, însă degeaba. In 
cele din urmă, văzând că starea lucrurilor devine disperată, 
Sinan înaintase o plângere către sultan. În răvaşul lui, 

307 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


cârtise împotriva oamenilor neştiutori care, luând linia în 
mâini, ridicaseră clădiri fără să se priceapă la aşa ceva ori 
fără să se îngrijească de împrejurimi. 

— Sultanul a chibzuit la cererea umilului său rob, zise 
Sinan. 

Se alcătui un sfat. Marele cadiu, imamul moscheii, 
cărturari religioşi, mai-marii peste desenatori şi zidari 
urmau să se întâlnească şi să cerceteze stricăciunile, iar 
apoi să dea seamă de ce descoperiseră. După aceea, dacă 
sultanul îi îngăduia, Sinan avea să repare Hagia Sofia. 

— Pentru asta trebuie să mă întorc la Istanbul şi aş vrea 
să mă însoţiţi. 

Jahan plecă îndată capul, strălucind de bucurie. Ce mare 
cinste ar fi să repare acel mărgăritar al arhitecturii - 
odinioară o mândră bazilică, acum o moschee semeaţă. 
Clădirea care îl împinsese pe lustinian să strige plin de 
mândrie: „Solomon, te-am întrecut!”. Totuşi, în acelaşi 
timp, Jahan simţea limpede că mai era ceva în afară de ce li 
se spusese. 

— Dacă sultanul îşi dă îngăduinţa ca moscheea să fie 
reparată, ce-o să se întâmple cu casele din preajmă? 


Întorşi la Istanbul, în ziua întrunirii, spre marea lor 
mirare, li se alăturară sultanul şi alaiul său. Dornic să vadă 
cu ochii lui cum stăteau lucrurile, Selim hotărâse să vină 
însoţit de înalții dregători şi de viziri. Astfel se plimbară în 
jurul Hagiei Sofia. Ce văzură era nespus de întristător. De-a 
lungul zidurilor din afară ale moscheii se întindeau şanţuri 
pe unde curgea o apă neagră, cu care mai degrabă te 
murdăreai decât te spălai. lar pe marginea lor orăcăiau 
broaştele, alergau şobolanii şi se aduna grămezi scârna - 
de animale şi de oameni. După un cot, zăriră leşul unui 
câine, cu falca de jos lipsă şi cu ochii larg deschişi, de parcă 
ar fi fost încă plini de groază. 

Toţi oamenii care locuiau în preajma moscheii se 
mutaseră de curând la Istanbul. Lăsându-şi în urmă satele, 
se mutaseră în cetatea de scaun, deşi ştiau că acolo nu-i 

308 


- ELIF SHAFAK - 


aştepta niciun adăpost, nicio rudă de încredere, niciun petic 
de pământ pe care să-l are. Auzind de la alţii că locul din 
preajma Hagiei Sofia era liber şi la îndemână, prinseseră 
rădăcini acolo. Nu numai cocioabe de toate mărimile 
înăbuşeau vechea clădire. Mai erau şi ateliere, grajduri, 
ţarcuri pentru oi, locuri de muls, coteţe de găini, haznale. Și 
cu toatele se sprijineau de moschee, împingând-o de pe 
cele patru laturi cu atâta putere, că în partea de la apus, 
unde se aşezase mai multă lume, zidul începuse să se 
încline înăuntru. 

Intrară în atelierul unui cizmar. Meşterul, cu ochii holbaţi 
de spaimă şi uluială la vederea sultanului, începu să 
tremure şi să se bâlbâie, nefiind în stare să răspundă la o 
singură întrebare. Din fericire, nu leşină. Ceva mai încolo pe 
stradă, într-un şopron zăriră nişte cazane uriaşe în care 
erau fierte maţe de animale ca să se facă din ele lumânări. 
Duhoarea era atât de cumplită, că sultanul, ţinând la nas o 
batistă de mătase, îşi luă tălpăşiţa. Ceilalţi îl urmară grăbiţi. 

Unul dintre locuitorii acestei mahalale pestriţe ridicase 
un adăpost pentru vite şi o casă cu două caturi, dând în 
chirie odaia liberă studenţilor şi pelerinilor. Altul, încercând 
să facă o fântână în curtea din spate, săpase adânc, 
stricând temelia Hagiei Sofia. Un al treilea clădise o casă 
care se prăbuşise, fără să rănească - mare minune! - pe 
cineva. După aceea ridicase alta, care izbutise să rămână 
în picioare. Acum în ograda lui se înălța un morman de 
moloz, unde se jucau copiii şi căruia îi dădeau târcoale 
câinii. 

Când îşi încheiară plimbarea, sultanul strigă de pe 
armăsarul lui: 

— Mare arhitect, apropie-te! 

Sinan se supuse, cu o plecăciune adâncă. 

— E ceva strigător la cer. Doresc ca moscheea să fie 
reparată. 

Meşterul făcu încă o plecăciune, închizând ochii în semn 
de recunoştinţă. 


309 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Îţi dau binecuvântarea mea. Apucă-te de lucru fără 
întârziere. Pune întărituri acolo unde-i nevoie. Dărâmă 
cocioabele. Niciuna n-a fost ridicată cu îngăduinţa mea. 

Sultanul flutură dintr-o mână împodobită cu inele şi doi 
robi se apropiară îndată - unul deschizând calea, celălalt 
aducând un caftan din cea mai aleasă mătase tivit cu 
hermină. Marele vizir îl luă şi se întoarse spre Sinan, care 
stătea încă în genunchi, rugându-l cu blândeţe în glas să se 
ridice. Astfel, arhitectul primi veşmântul dăruit în semn de 
mare preţuire. 

Davud, Yusuf, Nikola şi Jahan îşi aruncară priviri furişe, 
nefiind în stare să-şi înăbuşe zâmbetele. 

— Ei, atunci, poţi să te-apuci de lucru, zise sultanul şi 
scutură hăţurile, gata de plecare. 

— Luminăţia Ta, una dintre clădirile ridicate fără 
îngăduinţa ocârmuirii e un hambar care ţine de serai, îl 
înştiinţă Sinan. Putem să-l dărâmăm laolaltă cu celelalte? 

Sultanul Selim şovăi o clipă. 

— Fă tot ce e nevoie. 

A doua zi cercetară mahalalele Zeyrek şi Kalenderhane. 
Şi acolo găsiră belşug de clădiri ridicate fără îngăduinţa 
cârmulirii. Sinan hotărî să îngrădească un loc de vreo 
treizeci şi cinci de coţi de jur împrejurul moscheii şi să-l 
curețe ca-n palmă. Îi puse pe ucenici să întocmească planul 
lucrării până în cele mai mici amănunte. Nu o dată, ci de 
două ori. Unul ca să-şi pună sultanul pecetea pe el şi altul 
ca să fie păstrat la conacul arhitecţilor seraiului din Vefa. 
Aşternură pe hârtie şi făgăduiala să repare părţile din Hagia 
Sofia, dinăuntru şi din afară, care se şubreziseră; să tragă 
apă proaspătă în moschee cu ajutorul unor canale noi; să 
plumbuiască acoperişul ca să nu mai plouă înăuntru; să 
înlocuiască temelia din lemn a minaretului, care se 
mâncase şi stătea să se surpe, cu una trainică, din 
cărămidă; să taie o fâşie lată de trei coţi de jur împrejur, pe 
lângă maarasa, dărâmând cocioabele; să lase un loc liber 
de treizeci şi cinci de coţi la stânga şi la dreapta Hagiei 
Sofia şi să pună la pământ orice clădire ridicată fără 

310 


- ELIF SHAFAK - 


îngăduinţa cârmuirii; să folosească piatra, cărămizile şi 
scândurile rămase de la cocioabele dărâmate ca să repare 
Hagia Sofia. 

La scurt timp după ce primi sinetul, sultanul nu-şi dădu 
numai îngăduinţa, ci şi un firman: 


Marelui  cadiu al oraşului Istanbul, înalt-păstrătorul 
darurilor moscheii Hagia Sofia. 


Aceasta este vrerea mea şi trebuie împlinită întocmai, 
fără întârziere. Fiind înştiințat că Marea Moschee este 
atinsă de trecerea timpului şi de stricăciunile oamenilor şi 
rugat să-mi dau îngăduința să fie reparată, am fost eu 
însumi să cercetez starea lucrurilor la fața locului, însoțit de 
marele arhitect al seraiului şi de alți oameni pricepuți, Allah 
să le sporească înțelepciunea, şi am hotărât că trebuie 
reparată numaidecăât, căci întreținerea vechilor lăcaşuri de 
rugăciune este porunca Atotputernicului şi o iîndatorire 
dintre cele mai nobile pentru sultan. 

Prin urmare, îti poruncesc să-i ajuţi pe arhitectul seraiului 
şi pe oamenii lui şi să te îincredințezi că au tot ce le trebuie 
ca să-şi ducă sarcina cât mai bine la îndeplinire. 


Încurajaţi de firmanul sultanului, Sinan şi ucenicii lui se 
apucară de lucru cu râvnă. Aveau cu ei optzeci şi cinci de 
salahori înzestrați cu ciocane şi maiuri şi o grămadă de praf 
de puşcă. Mai aveau şi animale: boi, cămile, catâri şi pe 
Chota. 


Când ajunseră la Hagia Sofia, găsiră o gloată care-i 
aştepta. Le stătea în cale, un zid de carne şi oase, nelăsând 
salahorii să treacă. Oamenii îşi îngustau ochii negri, duşi în 
fundul capului, strângeau din buze. Mânia plutea în aer. 
Deloc obişnuiţi să fie întâmpinați cu o asemenea duşmănie, 
ucenicii se opriră uluiţi. La fel şi meşterul, care se albise la 
faţă şi părea dintr-odată foarte bătrân. 

— Ce e? întrebă Sinan. 

311 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Le dărâmăm casele, zise Nikola. 

— Meştere, lasă-mă pe mine să vorbesc cu ei, se rugă 
Davud. Vin din acelaşi loc ca şi mine. Ştiu cum sunt 
oamenii ăştia. Nu vrem să ni-i facem duşmani. 

— Are dreptate, zise Jahan. Trebuie să-i lămurim că e mai 
bine să plece de bunăvoie înainte să ne apucăm de lucru. 

Sinan se înfăşură mai bine în manta, de parcă l-ar fi prins 
dintr-odată frigul, şi încuviinţă. 

— Du-te şi vorbeşte cu ei, Davud. Vezi să le spui că o să-i 
despăgubim pentru pierderile lor. Sultanul şi-a dat 
cuvântul. Apoi adăugă, întorcându-se către salahori: N-o să 
facem nimic azi. 

A doua zi dimineaţă, când sosiră, strada era pustie şi 
lucrurile păreau să se fi liniştit. Asta până când 
supraveghetorul veni în fugă, stacojiu la faţă, şi spuse fără 
să le dea bineţe: 

— Efendi, rogu-te... 

— Ce e? întrebă Sinan. 

— Ne-au furat uneltele, ne-au stricat căruțele. Nu ne lasă 
să lucrăm, ticăloşii ăştia! 

O gloată de oameni mai mare şi mai mânioasă decât cu 
o zi înainte se strânsese de cealaltă parte a moscheii, îl 
lămuri el. 

— Ce vor? 

— Zic că e un templu păgân, răspunse Gabriel cel Nins. 
Ce obrăznicie! Răspândesc o mulţime de bârfe despre tine, 
iartă-mă că spun asta, meştere. 

— Ce zic? întrebă Sinan. 

Gabriel cel Nins plecă privirea. 

— Zic că, întrucât eşti creştin turcit, vrei să dărâmi 
casele bunilor musulmani de dragul unei biserici. 

Sinan răspunse îngândurat: 

— Moscheile, bisericile şi sinagogile sunt ridicate întru 
preamărirea lui Dumnezeu. Cum e cu putinţă să nu li se 
arate cinstirea cuvenită? 

Gloata nici nu vru s-audă de-aşa ceva. În zilele 
următoare ucenicii dădură din necaz în necaz. Salahorii 

312 


- ELIF SHAFAK - 


erau înspăimântați. Găsiră moarte două dintre animale, 
otrăvite. De teamă să nu i se întâmple ceva şi lui Chota, 
Jahan nu-l mai aduse pe şantier. Nu puteau să bată un cui, 
să mute o piatră. 

O săptămână mai târziu, Sinan îşi trimise ucenicii la 
marele cadiu, să-i ceară ajutorul. Cadiul era un bărbat cu 
barba căruntă, ochii duşi în fundul capului şi purtări 
prevăzătoare. Jahan aştepta să fie mânios pe cei care-şi 
ridicaseră case lângă moschee fără încuviinţare. Dar el era 
mânios pe Sinan. 

— Meşterul vostru i-a scris sultanului, iar Luminăţia Sa, 
binevoitor cum e, i-a luat cererea în serios. lată unde am 
ajuns din pricina lui. 

— Efendi, oamenii ăştia nu sunt vinovaţi? întrebă Jahan. 
Şi-au ridicat casele împrejurul Hagiei Sofia fără să ceară 
îngăduinţa cârmuirii şi... 

— Adevărat, îl întrerupse cadiul. O să văd ce pot face. Nu 
vă aşteptaţi la vreo minune. 

Ucenicii plecară abătuţi de la conacul cadiului. Jahan 
pricepu că oamenii care i-ar fi putut ajuta n-aveau s-o facă, 
din răutate sau lene sau pizmă pe izbânzile lui Sinan. 

Lucrurile ar fi mers din rău în mai rău dacă n-ar fi fost 
fatwa dată la puţin timp după aceea. 

Întrebare: Unii spun, în legătură cu repararea sfintei 
moschei care a fost pe vremuri biserică: nu plecăm doar 
pentru că o clădire de-a ghiaurilor stă să se prăbuşească. 
Mai sunt şi alții care-i sprijină pe cei dintâi, zicând că oricine 
repară un templu păgân e la rândul lui un păgân. Ce-i de 
făcut cu astfel de oameni şi cu aceia care li se alătură? 

Răspuns: Oricine spune asemenea lucruri neîntemeiate 
este el însuşi un păgân şi va fi trimis la moarte. Cei care 
împiedică lucrările vor fi pedepsiți. Repararea moscheii va fi 
dusă la bun sfârşit, aşa cum se cuvine după dreapta 
şeriat”. 


73 Legea islamică (în tc., în orig.). 
313 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


După asta, lucrurile se liniştiră. Nu mai zăreai gloate pe 
străzi, deşi se mai întâmpla din când în când să li se pună 
beţe-n roate - de cele mai multe ori li se furau uneltele. 
Sinan se întoarse împreună cu Yusuf la Adrianopol ca să 
isprăvească moscheea Selimiye. Lui Jahan nu-i pică bine 
treaba asta. Ar fi vrut să stea cu ochii pe Yusuf. Nu reuşise 
încă să-i pună vreo întrebare despre întâlnirile lui tainice cu 
Tommaso şi nu se simţea împăcat ştiindu-l singur cu 
meşterul. 

Lui Davud, Nikola şi Jahan li se lăsară în grijă lucrările la 
Hagia Sofia. La câteva zile, trebuiau să-i trimită meşterului 
un răvaş ca să-i dea de ştire ce înfăptuiseră. Treptat însă, 
răvaşele se răriră, până când o tăcere vinovată umplu 
depărtarea dintre meşter şi ucenici. 


314 


- ELIF SHAFAK - 


Deşi nu-i mărturisiră niciodată lucrul ăsta lui Sinan, 
ucenicii care rămăseseră în Istanbul nu se simțeau în largul 
lor. Zi de zi se străduiau să-i prevină pe cei care locuiau în 
magherniţele de lângă moschee că aveau să le dărâme şi 
să le dea destul timp să-şi mute lucrurile. Dar oamenii fie 
se mişcau prea încet, fie n-aveau nicio tragere de inimă, 
aşa că aceeaşi privelişte întristătoare se repeta iar şi iar: 
familii întregi târându-şi, printre lacrimi şi înjurături, puţinul 
pe care-l aveau - tacâmuri, blide şi tingiri, lămpi, preşuri, 
jucării, un leagăn, un chilim, o pasăre în colivie. 

Jahan începu să se preumble prin mahala ca să-şi 
limpezească mintea, uneori cu alt ucenic, însă adesea de 
unul singur. Într-o zi, trecea împreună cu Nikola pe o uliţă 
murdară, înţesată de ateliere pe jumătate goale, când 
văzură doi copii venind spre ei. O fată şi un băiat - frate şi 
soră, dată fiind asemănarea - cu ochi verde-salvie lucind 
deasupra pistruilor întunecaţi, care le dădeau o înfăţişare 
poznaşă. Aveau părul tuns scurt, ca să nu-i umple păduchii. 
Amândoi erau desculți. 

Lăsându-se pe vine, Jahan strigă: 

— Hei, micuţilor, n-ar trebui să umblaţi singuri pe-aici. 
Unde staţi? 

Fata arătă spre o colibă din capătul uliţei. Nikola şi Jahan 
schimbară priviri vinovate. Era unul dintre locurile pe care 
urma să le dărâme a doua zi. 

Băiatul îl apucă de mână şi începu să-l tragă cu toate 
puterile. De sub mânecile cămăşii, largi şi zdrenţuite, 
încheieturile i se iţeau ca două bețe albe. Jahan pricepu, 
îngrozit, că băiatul voia ca el să-i urmeze acasă. Zise, mai 
tare decât avusese de gând: 

— Nu, nu pot să vin cu tine. 

Copiii erau hotărâți. Pe când băiatul se ruga de Jahan cu 
ochii lui mari şi umezi, fata trăgea de Nikola. Până la urmă, 
ucenicii nu putură să li se împotrivească. 

315 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Un miros stătut de mucegai şi râncezeală îi izbi pe Jahan 
şi pe Nikola de cum intrară în coliba pe care copiii o 
numeau casă. În prima odaie, un bărbat bolnav zăcea pe 
jos. Era îngrijit de o femeie înfăşurată în văluri din cap 
până-n picioare. Când îl văzu, ieşi în grabă. 

— Tata, zise fata. 

Când îi auzi glasul, bolnavul, care până atunci zăcuse 
nepăsător, întoarse capul. Din privirea pe care i-o aruncă 
lui Jahan se vedea limpede că suferă. Când vru să 
vorbească, din gură îi ieşi numai o şoaptă şuierătoare. 
Neclintită, fata se aplecă spre el, ascultă, dădu din cap şi 
zise: 

— Întreabă dacă eşti Azrael. 

Pe Jahan îl trecură fiorii. Bărbatul sigur aiura, luându-l 
drept îngerul morţii. Un glas lăuntric îi spunea să plece. 
Însă el îi ură bărbatului însănătoşire grabnică şi se tinu 
tăcut după copii până în fundul casei. Nikola şchiopăta pe 
lângă el. În cea de-a doua odaie zăriră doi gemeni dormind 
în acelaşi leagăn, cu gurile deschise, luminaţi de o rază de 
soare. Unul dintre ei avea buză de iepure. lată doi gemeni 
care n-aveau să arate niciodată la fel. 

Copiii îi îndemnară să meargă mai departe. Trecând 
printr-un coridor scund şi întunecos, ajunseră în curtea din 
spate. Cei doi ucenici se mirară să vadă cât de aproape 
erau de Hagia Sofia. Intr-o parte era un coteţ de păsări gol. 
O uşă de lemn şubredă dădea spre un petic de pământ 
folosit drept latrină, care duhnea de-ţi muta nasul. Lângă 
uşă stătea o pisică tărcată, cu ţâţele umflate, tolănită într- 
un coş împreună cu cinci pisoi de aceeaşi culoare. 

Fata apucă unul dintre pisoi de după gât şi îl lipi cu botul 
de pieptul ei slăbuţ. Animalul nu scoase niciun sunet, 
sufocat de atâta iubire. Apoi, dintr-odată, fata îl ridică cu 
grijă, zicând: 

— la-l. 

— O, nu, nu pot să fac asta. 

— E-al tău, repetă ea. 

Jahan era la fel de neclintit. 

316 


- ELIF SHAFAK - 


— Nu vreau un pisoi. 

Fata se întristă. 

— Atunci o să moară aici. 

Văzând tristeţea soră-sii, băiatul luă pisoiul şi i-l întinse 
lui Jahan. Cuprins de spaimă, animalul îl zgârie pe degetul 
mare. Jahan tresări, dar îşi înăbuşi geamătul şi spuse: 

— Îmi pare rău. Nu-mi stă în putere să vă salvez pisoiul. 

Zguduiţi, ucenicii făcură cale întoarsă, trecând prin casă 
şi apoi ieşind în stradă, unde se strânseseră câţiva vecini 
care auziseră că se aflau acolo. Cineva aruncă o piatră, 
nimerindu-l pe Nikola în umăr. 

Ucenicii o luară la fugă. În zăpăceala lor, nu cotiră pe 
unde trebuia şi se năpustiră pe un câmp plin cu rugi care le 
zgârie gleznele. Piepturile le tresăltau zbuciumate, toate 
simţurile îi erau încordate, aşteptând să le sară cineva în 
spinare de după tufe. Când încetiniră, Nikola zise gâfâind: 

— Nu vreau să mai fac asta. 

— Nici eu, răspunse Jahan. 

Se întoarseră la şantier, unde îl găsiră pe Davud 
muncind. Când îi văzu, îl cuprinse îngrijorarea. 

— Sunteţi teferi? 

Jahan îi povesti ce se întâmplase. Despre bărbatul 
bolnav, copii, sugari... 

— Nu lăsaţi asta să vă mâhnească. N-aveau nici un drept 
să ridice coliba aia. 

— Dar nu aveau unde să se ducă în altă parte. 

— O să fie despăgubiţi. Aşa a zis sultanul. 

Jahan răspunse: 

— Ştii la fel de bine ca şi mine că n-are să fie de-ajuns. 

— Ce putem face? murmură Davud, trecându-şi degetele 
prin barbă. Meşterul ne-a încredinţat sarcina asta. 

— Da, şi el unde-i acum? Lucrează la moscheea 
sultanului în timp ce noi trebuie să facem faţă nebuniei 
ăsteia. (Nici nu rosti bine vorbele, că se opri, înspăimântat 
de mânia lui.) lartă-mă. 

— Te iert, zise Davud cu un zâmbet frăţesc. 


317 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În săptămâna aceea amânară să-i scrie lui Sinan, fiindcă 
niciunul dintre ei nu se simţea în stare. Se fereau unul de 
altul de parcă, cu cât ar fi petrecut împreună mai mult 
timp, cu atât s-ar fi simţit mai vinovaţi. Apoi sosi un răvaş 
de la meşter. 


Harnicii mei ucenici, 


Aş fi fost alături de voi dacă nu mi s-ar fi dat sarcina să 
isprăvesc fără întârziere moscheea sultanului. Prin urmare, 
am fost silit să vă las să vă descurcati singuri. Am făcut-o 
ştiind că sunteți mai mult decât în stare să vă îngrijiţi de 
marea moschee Hagia Sofia. Totuşi îmi dau seama că e una 
dintre sarcinile cele mai grele ce ne-au fost încredințate. In 
meşteşugul nostru vedem rareori oameni. Ne împrietenim 
cu carierele de piatră, vorbim cu lespezile, ascultăm 
marmura. 

Dar de data asta trebuie să înfruntaţi oamenii ale căror 
case urmează să le dărâmați. E o treabă împovărătoare. 
Dacă mi-ar fi stat în puteri, aş fi mutat fiecare familie într-o 
casă mai trainică, cu destul pământ şi cu copaci. Însă e 
peste puterile mele. Şi peste ale voastre. 

Țineţi minte doar că oraşele sunt ca oamenii. Nu sunt 
făcute numai din piatră şi lemn. Ci din carne şi oase. 
Sângerează când sunt rănite. Orice clădire ridicată fără 
îngăduința cârmuirii e un cui bătut în inima Istanbulului. Nu 
uitaţi să vă milostiviți de un oraş rănit la fel cum vă 
milostiviți de un om rănit. 

Domnul să vă dea fiecăruia după dorința lui şi să vă ajute 
să vă păstraţi cumpăna. 


Sinan, umilul şi modestul ucenic al lui Set şi Avraam, 
Sfinții ocrotitori ai zidarilor şi arhitecţilor 


În toamna aceea, ucenicii dărâmară o grămadă de colibe, 
făcându-le una cu pământul. Dar oricât de repede ar fi 
lucrat, veneticii erau mai iuți. Chiar în timp ce ei dărâmau 

318 


- ELIF SHAFAK - 


magherniţele şi cărau molozul de-acolo, în alte părţi ale 
oraşului se ridicau altele noi, construite tot la întâmplare şi 
la fel de şubrede şi de urâte. Rânduielile pe care le 
statornicise Sinan cu privire la lărgimea străzilor şi 
înălţimea caselor nu erau luate în seamă nici acum. Jahan 
se simţea descurajat. Nu se mai gândise până atunci că 
printre sarcinile unui arhitect se număra şi aceea de a 
apăra oraşul de locuitorii lui şi de a apăra trecutul de viitor. 


319 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cupola, despre ea vorbea toată lumea cu însufleţire. În 
scrisorile trimise către arhitectul seraiului, sultanul cerea să 
fie mai mare decât cea a Hagiei Sofia. Moscheea lui avea 
să rostească triumful Islamului asupra Creştinătăţii şi să 
arate întregii lumi cine e mai plăcut înaintea Domnului. 
Toată vorbăria asta îl neliniştea pe Jahan. Ca şi cârmuitorul 
lor, oamenii îi întărâtau pe arhitecţi să se ia la întrecere, 
asmuţindu-l pe Sinan împotriva geometrului Anthemios şi a 
fizicianului Isidor, care făcuseră planurile bisericii păgâne în 
vremurile de demult. 

— Te frământă ceva? îl întrebă Sinan. Pari să te închizi în 
tine. 

Un strat subţire de praf de rumeguş le acoperea 
încălţările şi un văl străveziu de sudoare le strălucea pe 
frunţi. Deşi erau istoviţi, lucrau înainte, de parcă fiecare zi 
ar fi fost ultima. Jahan răspunse: 

— Abia aştept să isprăvim şi să plecăm. 

— O să isprăvim în patru săptămâni, cu voia lui Allah, 
zise Sinan cu glas stins. _ 

Chiar dacă i se părea prea mult, Jahan nu crâcni. li era 
ruşine să se plângă când meşterul, acum în vârstă de peste 
optzeci de ani, trudea din zori şi până-n seară. Cu toate 
rugăminţile ucenicilor, nu voia să se odihnească. Intocmai 
ca un fluture de noapte atras de foc, Sinan era atras de 
praful, murdăria şi munca de pe şantiere. Cu mâinile aspre 
şi unghiile crăpate, sub caftanele de mătase pe care le 
purta la ceremonii, era un salahor până în măduva oaselor. 
Asta avea o înrâurire de netăgăduit asupra ucenicilor. 
Vederea lui, care nu se deosebea cu nimic de aceea a unui 
cârmuitor pe câmpul de luptă, îmboldea pe toată lumea să 
lucreze cu mai multă râvnă. 

— Moscheea ne vlăguieşte, zise Jahan. 

Sinan căzu pe gânduri. 

— Ai băgat de seamă. 

320 


- ELIF SHAFAK - 


Uimit că meşterul îi întărea temerile, Jahan se bâlbâi: 

— Ştii deci. 

— Gândeşte-te la un copil în pântec. Se hrăneşte din 
puterile maică-sii şi o istoveşte. Când aducem pe lume o 
clădire, şi noi suntem ca nişte mame. De îndată ce se naşte 
copilul, o să fim cei mai fericiţi oameni. 

Apropierea dintre clădit şi naştere îl făcu pe Jahan să 
zâmbească. Însă numaidecât îi trecu prin minte alt gând. 

— Nu pricep. Sultanul nu munceşte cot la cot cu noi. 
Atunci de ce-l vlăguieşte şi pe el? 

— E încă legat de moscheea lui, răspunse Sinan. 

— Am mai lucrat şi la altele - poduri, moschei, madrase, 
apeducte... De ce nu m-am mai simţit niciodată aşa? 

— Te-ai simţit, doar că nu-ţi mai aduci aminte. Şi asta-i în 
firea lucrurilor. Uităm cum ne-am simţit ultima oară. larăşi 
întocmai ca o mamă. (Sinan se întrerupse, parcă şovăind 
dacă să spună următorul lucru.) Doar că unele naşteri sunt 
mai grele ca altele. 

— Meştere, încerci să-mi spui că ceea ce clădim poate să 
ne omoare? 

— Ce clădim poate să ne slăbească puterile, răspunse 
Sinan. Rareori ne omoară. 

Trei săptămâni mai târziu, sultanul trimise un răvaş prin 
care-i înştiinţa că voia să vină să supravegheze chiar el 
ultimele lucrări la moscheea lui. Urma să călătorească până 
la Adrianopol în fruntea unui alai călare. Pentru asta avea 
nevoie de elefant. Cum Mahmood nu se afla în grațiile 
sultanului şi nu izbuti să i se vâre din nou pe sub piele, 
Chota era iarăşi la mare căutare. 

Cu binecuvântarea meşterului, Jahan îl luă pe Chota şi se 
întoarse la serai. Îi făcu plăcere să-şi revadă vechii prieteni 
de la menajerie, în timp ce elefantul se odihnea în grajd. A 
doua zi dimineaţă, erau pregătiţi să se alăture alaiului. 

Era ceva măreț. lenicerii, străjile sultanului şi arcaşii erau 
îmbrăcaţi în culori vii. Câteva cadâne îl însoțeau pe sultan, 
în trăsuri cu perdele groase la geamuri. În aer plutea 
bucuria şi mândria. Totuşi, sub toate astea, se întrezărea 

321 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


neliniştea, precum norii negri ce se adună în depărtare într- 
o zi altfel senină şi însorită. Creştinii, îngroziţi că pierduseră 
Ciprul şi că bisericile lor aveau să fie prefăcute în moschei, 
alcătuiseră o Ligă Sfântă. Voiau răzbunare. Oştirile Papei, 
ale spaniolilor şi venețienilor, trecând peste vechile vrajbe, 
se uniseră. In timp ce se pregăteau să pornească spre 
Adrianopol, creştinii şi otomanii se încleştaseră într-o 
bătălie pe mare în golful Corintului, lângă Lepanto. 

Peste un ceas, sultanul ieşi ţanţoş din serai, rotund şi 
roşu la faţă. După ce dădu bineţe oştenilor, făcu semn să-i 
fie adus calul - un armăsar negru pursânge. Atunci se 
întâmplă un lucru dintre cele mai ciudate. Fără nicio 
pricină, calul înaintă clătinându-se şi se poticni. Din 
mulţime se ridică un icnet. Părea să fie un semn rău - un 
lucru de rău augur. 

Selim, vădit tulburat, porunci ca armăsarul să fie dus 
înapoi în grajd. N-avea să călărească pe o piază rea. | se 
găsi îndată un înlocuitor: Chota. Cum sultanul îşi pusese în 
cap să plece din cetatea de scaun în toată măreţia şi să 
intre în Adrianopol în acelaşi fel, ce era mai bun decât un 
elefant ca să-l poarte în spinare? Lui Jahan i se porunci să 
pregătească  howdah-ul şi podoaba strălucitoare şi 
zornăitoare pentru cap, care lui Chota nu-i plăcea deloc. 

Sultanul se ţinu de scara ce se legăna şi izbuti cu greu să 
se urce în spinarea elefantului. Se pregătea să se aşeze în 
howdah când Chota, fie că podoaba pentru cap îl supăra 
sau că vreun drac îl împunsese în ochi, se scutură cu 
asemenea putere încât Selim îşi pierdu echilibrul. Turbanul, 
cel uriaş, împodobit cu pene, îi alunecă de pe cap şi căzu la 
pământ, chiar la picioarele lui Jahan. Culegându-l, cornacul 
se căţără pe scară. 

Pentru întâia oară stăteau faţă-n faţă: Jahan pe scară, 
sultanul în howdah. Cornacul plecă repede capul. Totuşi, 
pentru o clipă, privirile li se încrucişară. 

— Stăpâne, zise Jahan ţinându-se cu o mână de scara de 
frânghie şi întinzându-i turbanul cu cealaltă. 

— Dă-l încoace! zise Selim supărat. 

322 


- ELIF SHAFAK - 


Turbanul îi alunecă din mână, rostogolindu-se iar jos. 
Dedesubt, robii alergară să-l ridice. l-I dădură lui Jahan şi el, 
la rândul lui, i-l întinse sultanului. De data asta Selim îl 
apăsă cu grijă, fără un cuvânt, alb la faţă ca un mort. 

— Poţi să pleci, cornacule, zise. 

Jahan se grăbi să coboare scara şi îl bătu uşurel pe Chota 
pe trompă. Elefantul îl ridică şi îl aşeză, ca de obicei, pe 
grumaz. Porniră la drum, însoţiţi de rugăciuni şi strigăte de 
slavă. Oamenii se înşiruiră de-o parte şi de alta a străzii, 
privindu-i cu preţuire. Totuşi, în ciuda măreției, nimeni nu 
se simţea în largul lui. În afară de tropotul copitelor, 
huruitul roţilor de căruţă şi zdrăngănitul clopoţeilor de pe 
podoaba pentru cap a lui Chota, nu se mai auzea niciun 
zgomot. Jahan nu mai văzuse în viaţa lui atâţia oameni 
făcând aşa de puţin zgomot. 

După ce lăsară în urmă Istanbulul se mai înveseliseră. 
însă la porţile Adrianopolului îi aşteptau veşti cumplite. 
Toate corăbiile otomanilor fuseseră pierdute după o 
înfrângere umilitoare dureroasă. Dacă kiyamet-ul ar fi 
purtat alt nume, s-ar fi numit Lepanto. Sute de oameni se 
înecaseră, fuseseră omorâţi, luaţi robi. Lumea era uluită, 
însă asta nu dură mult. Uluielii îi luă locul nemulţumirea, 
care se preschimbă în mânie. Curând, toţi clocoteau de 
furie împotriva sultanului. 

Pentru întâia oară în atâţia ani, Jahan se temea să 
meargă pe străzi. Într-un rând, când el şi Chota se plimbau, 
cineva aruncase în ei cu o piatră. Şuierând pe lângă 
urechea lui Chota se izbi de trunchiul unul copac. Jahan se 
uită în jur, căutând vinovatul. Zări câţiva băieţi jucând 
arşice, un negustor ambulant care vindea măruntaie şi 
nişte trecători mergând în treaba lor. Putea să fie oricare 
dintre ei. În clipa aceea nu putu să nu se gândească cu 
amărăciune că erau dispreţuiţi fiindcă erau elefantul şi 
cornacul sultanului. 

Şi pe şantier oamenii erau posomorâţi. Nădejdea ce îi 
însufleţea la început se prefăcuse în mâhnire. Râvnă şi 
deznădejde. Putere şi înfrângere. Cipru şi Lepanto. 

323 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Moscheea Selimiye, ridicată parcă pe un pendul nevăzut, 
trecea de la una la alta. Şi în mijlocul tuturor lucrurilor se 
afla meşterul Sinan, nepăsător, neclintit, muncind. 

Îşi văzură mai departe de treabă. Minaretele erau mai 
subţiri, mai graţioase şi mai înalte decât oricare altele pe 
care le văzuseră sau de care auziseră. Patru rânduri de 
ferestre aşezate de-a lungul a trei galerii lăsau lumina să 
intre din belşug, oglindindu-se în plăcuţele de faianţă, 
făcând moscheea mai luminoasă şi mai veselă, în ciuda 
posomorelii salahorilor. Fațadele din gresie de valoarea 
mierii erau calde şi îmbietoare. Spaţiul dinăuntru era uriaş, 
neîntrerupt. Oriunde ai fi îngenuncheat, puteai să vezi 
mihrab'“-ul, unde imamul stătea şi îndruma rugăciunea. 
Fiecare era la fel de aproape de Dumnezeu. 

Pictori greci din insula Chios fură aduşi să ajute la 
decorare. Mai era şi un meşter musulman, un bărbat 
visător pe nume Nakkaş Ahmed Çelebi. Atât de încântat era 
de moschee, că venea la felurite ceasuri din zi doar ca să o 
vadă, să-şi desfete privirea. În timp ce în largul mării se 
cucereau insule, se scufundau corăbii, iar musulmanii şi 
creştinii se omorau între ei, în lumea ca un cocon a lui 
Sinan ei lucrau cot la cot. 

Sprijinită pe opt stâlpi de marmură şi granit, cupola cu 
opt laturi se odihnea pe un pătrat cu jumătăţi de cupolă în 
cele patru colţuri. Oricât de încântătoare ar fi fost, pe 
dinăuntru şi pe dinafară, oamenii erau curioşi în privinţa 
mărimii ei. Meşterii la geometrie îşi uniră puterile cu 
Takiyuddin, mai-marele peste cititorii în stele, şi o 
măsurară în amănunt. Toţi voiau să afle răspunsul: cupola 
lor albastră ca azurul o întrecea în mărime pe cea a Hagiei 
Sofia? 

Şi aşa era. Dacă o măsurai de la capătul de jos şi până la 
vârf, era mai înaltă. Cupola rotundă a moscheii Selimiye, 
mai arcuită în partea de sus, o întrecuse pe cea turtită a 
bisericii lui lustinian. 

74 Nişa semicirculară, ce indică quibla (direcţia spre Mecca), din 


peretele unei moschei (în arabă, în orig.). 
324 


- ELIF SHAFAK - 


Mai înaltă şi mai joasă deopotrivă. lar Jahan se întrebă, 
deşi nu se putu hotărî vreodată să dea un răspuns, dacă, în 
mijlocul izbucnirii de bucurie şi nerăbdare, asta era într- 
adevăr ce-şi pusese Sinan în gând. 


325 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Marcantonio, bailo cel slugarnic, părăsea Istanbulul. 
Petrecuse şase ani de zile sub cerurile otomane şi, spre 
deosebire de alţi călători care puneau piciorul pe acest 
pământ, devenise pe undeva, chiar dacă într-o foarte mică 
măsură, Istanbulit. Fiind un om plin de bunăvoință, avea o 
grămadă de prieteni, dintre cer pe doi îi ţinea la mare 
cinste: pe marele vizir Sokollu şi pe Sinan. 

Pentru că acest trimis plin de duh al Veneţiei era om de 
lume, cunoscător într-ale sculpturii şi arhitecturii. Venea 
adesea să-l vadă pe Sinan, despre ale cărui clădiri spunea, 
pocnind din degete şi râzând cu poftă, că sunt fabulosas. La 
rândul lui, meşterul nu-l ocolea, în ciuda celor care îl 
priveau cu încruntare pentru că se împrietenise cu un 
ghiaur. 

Dar mai era în oraş un suflet pe care trimisul îl îndrăgise: 
Chota. Ori de câte ori îl întâlnea pe Jahan, Marcantonio îl 
întreba dacă elefantul e sănătos şi îi aducea bunătăţi. 
înzestrat cu o minte iscoditoare, îi punea cornacului o 
mulţime de întrebări despre elefanţi - nu despre ce mâncau 
sau cât cântăreau sau cât trăiau. Jahan era obişnuit să 
răspundă la aşa ceva. Întrebările lui Marcantonio nu 
semănau deloc cu altele. Era adevărat că elefanții, întocmai 
ca femeile, se puneau pe plâns când aveau inima frântă? 
Când se ducea la culcare, după umila părere a lui Jahan, ce 
visa animalul? Avea un sine elefănţesc sau distingea doar 
lumea din jurul lui? Nefiind în stare să-i răspundă la 
întrebări, cornacul îl lăsase de câteva ori pe bailo să-l 
hrănească şi să-l călărească pe Chota, în nădejdea că avea 
să găsească singur răspunsurile. 

Într-o zi frumoasă de primăvară, Marcantonio veni la 
menajerie cu doi servitori care mergeau în urma lui şi care 
cărau un tablou mare. 

— Un dar de rămas-bun pentru marele vizir, zise bailo cu 
un zâmbet şmecheresc. 

326 


- ELIF SHAFAK - 


— Pot să arunc o privire? întrebă Jahan. 

Când servitorii dezveliră tabloul, cornacul văzu cu mirare 
că era portretul trimisului italian, îmbrăcat în caftan şi cu 
turban pe cap. Stătea pe o sofa - nu picior peste picior ca 
frâncii, cu picioarele încrucişate sub el ca otomanii. Prin 
fereastra deschisă din spatele lui se zărea Istanbulul - 
coline de un verde viu, nori pufoşi, marea cea mai albastră, 
înţesată de caice. 

La prima vedere, portretul nu semăna deloc cu bailo. 
Marcantonio avea pielea pământie şi parcă buretoasă, în 
timp ce chipul pictat strălucea de tinereţe şi sănătate. 
Nasul coroiat, părul ce se iţea din nări, aluniţa de pe obraz 
pe care o pudra cu mare grijă în fiecare zi dispăruseră. De 
parcă, purtând veşminte otomane şi primind să pozeze 
pentru pictor, alunecase pe-un alt tărâm unde totul era mai 
moale, mai luminos. In partea de jos a tabloului se zărea o 
dedicație: Domino Mahomet Pacha Musulmanorum Visiario 
optimo”. 

Cu cât se uita mai mult la portret, cu atât lui Jahan i se 
părea mai tare că e viu. Caicele începură să lunece 
încetişor spre mare, împroşcând apa cu vâslele, înserarea 
zugrăvi norii din zare într-un roşu învăpăiat. Apoi, cu 
băgare de seamă, bărbatul din tablou întoarse ochii către 
bailo, de parcă ar fi vrut să vadă cât de mult semănau. 
infiorat, Jahan trase pânza la loc peste portret. Era 
încredinţat că înăuntrul lui se ascundea un duh, deşi n-ar fi 
putut spune dacă era bun sau rău. 

Miercuri, când ucenicii lucrau la un desen, sosi alt dar din 
partea lui Marcantonio, de data asta pentru meşterul Sinan. 
Un sipet din palisandru sculptat, cu două litere aurite 
încrustate: M.B. Înăuntru era un tom legat în piele - Zece 
cărți despre arhitectură de Vitruviu. Tălmăcit şi comentat 
de nimeni altul decât fratele lui Marcantonio. 


75 Prietenului Mehmed Paşa, vizirul musulmanilor (în lat., în orig.). 
327 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Chiar dacă citise tratatul, Sinan se bucură mult să 
primească lucrarea în italiană. Strângând sipetul la piept, 
se retrase în bibliotecă. Dar mai întâi îl chemă pe Jahan. 

— Vino şi m-ajută să-l citesc. 

Treaba nu era deloc lesne. Fiind scris în italiana cultivată 
folosită la curte, lui Jahan i se păru greu de desluşit. Fiecare 
frază era o sforţare. Încet-încet, izbuti să înainteze. Sinan 
asculta cu luare-aminte, chibzuind cu ochii îngustaţi. 

Arhitectura e o ştiinţă, se spunea în carte, care se 
întemeiază pe trei lucruri: forza, trăinicie; utilită, pe care 
Jahan o tălmăci prin trebuinţă; şi bellezza, frumuseţe. 

— Spune-mi, pe care dintre cele trei ai sacrifica-o dacă ai 
fi nevoit să sacrifici una. 

— Bellezza, răspunse Jahan fără şovăială. Nu putem 
renunţa la trăinicie sau la trebuinţă. Dar, la nevoie, ne-am 
putea lipsi de frumuseţe. 

Chipul lui Sinan spunea altceva. 

— Nu putem renunţa la frumuseţe. 

— Atunci, pe care ar trebui s-o sacrificăm? 

— Pe niciuna, răspunse Sinan cu un zâmbet blând. Dacă 
renunţi la una, până la urmă le pierzi pe toate. 

În clipa aceea, fiul kahyei intră grăbit şi aduse un răvaş, 
spunând că tocmai sosise de la serai. Sinan rupse pecetea 
şi citi cu ochii strălucitori aruncând sclipiri de ambră. Zise 
că Selim dădea un ospăț în cinstea lui Marcantonio. Era o 
mare cinste, fără îndoială, care arăta că sultanul îl 
îndrăgise pe bailo. 

— Ce mărinimie din partea lui, zise Jahan. 

— Păi, se pare că vei lua şi tu parte la el. 

— Eu? 

Lui Jahan nu-i venea să creadă că numele lui era pomenit 
într-un răvaş scris de sultan. 

Nu chiar, din câte se dovedi. Mai întâi, răvaşul era de la 
marele vizir Sokollu. Şi-apoi, nu era pomenit în el numele 
cornacului, ci al elefantului. Ştiind cât îndrăgea bailo 
animalul, Sokollu cerea ca Chota să înveselească oaspeţii în 
seara aceea. Jahan îşi simţi inima grea. 

328 


- ELIF SHAFAK - 


— Eşti abătut, băgă de seamă Sinan. 

— Sunt ucenicul marelui arhitect, însă marele vizir mă 
priveşte doar ca pe-un cornac. 

— Fruntea sus! Vreau să mă însoţeşti la ospăț. După ce 
mănânci, poţi să înveseleşti oaspeţii. 

Jahan îl privi cu gura căscată, abia înfrânându-şi 
încântarea. Asta însemna că n-avea să mănânce cu 
îmblânzitorii în menajerie aşteptându-şi rândul, ci în sala 
mare, împreună cu oaspeţii. Totuşi, în loc să-i mulţumească 
meşterului, se auzi spunând. 

— Chota nu ştie să facă giumbugşlucuri. 

— Nici nu-i nevoie. Plimbă-l prin sală şi arată-l oaspeţilor. 
Un chiţibuş acolo o să fie de-ajuns. Oamenii vor mai 
degrabă să vadă ce-a creat Dumnezeu decât ce îl pui tu să 
facă. 

Totuşi Jahan era trist. Deşi trecuse ceva vreme, 
catastrofa pe care o pricinuise elefantul pe când trăia 
sultana Hurrem îi era încă vie în minte. Oricât de supărat ar 
fi fost, se apucă să-l înveţe pe Chota tot soiul de 
giumbuşlucuri. Cu acel prilej, elefantul primise o mantie 
galbenă şi, îmbrăcat cu ea, din depărtare arăta ca un ghem 
de foc. Purta brățări la picioare - cercuri de argint cu câte o 
sută de clopoței. Când Jahan i le pusese întâia oară, Chota 
se zăpăcise. Făcuse câţiva paşi şovăitori şi se oprise, apoi 
pornise iar şi iar se oprise, nereuşind să-şi dea seama de 
unde venea zgomotul. 


În după-amiaza zilei celei mari, Jahan îl spălă, îl perie şi îl 
unse pe Chota cu untdelemn din cap până-n picioare. Apoi 
îi puse mantia şi brăţările. 

— Eşti o mândrete, îl lăudă Jahan. Dacă aş fi elefănţică, 
m-aş îndrăgosti lulea de tine. 

O clipă, ochii lui Chota, prea mici pentru un cap aşa 
mare, se luminară de veselie. Astfel intrară pe porţile ce 
dădeau în curtea interioară. 

Seara începu cu o ceremonie în care bailo fu acoperit de 
daruri - şaluri, iminei, brâie bătute cu pietre scumpe, 

329 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


privighetori în colivii aurite şi o pungă pântecoasă, în care 
erau zece mii de aspri. Un murmur de preţuire se auzi când 
toată lumea lăudă mărinimia sultanului Soliman, deşi el nu 
se ivise încă. Apoi bailo fu poftit în sala în care se ţinea 
ospăţul - o încăpere cu tavan înalt, unde fuseseră pregătite 
patru mese pentru oaspeţii ei mai de seamă. Marcantonio, 
marele vizir şi meşterul Sinan stăteau la aceeaşi masă. 

Sultanul mânca singur, după cum era obiceiul în serai. 
Jahan se gândi la regii şi reginele frâncilor, care 
întotdeauna luau masa împreună cu alaiul lor. Şi se întrebă 
care obicei era mai bun: al lor sau al otomanilor? Cine-ar 
vrea să vadă un cârmuitor rozând un copan sau ronţăind şi 
râgâind ca un muritor de rând? Lipsa sultanului de la masă 
era o dovadă de cuviinţă. Dar în acelaşi timp îl făcea mai 
retras şi, prin urmare, mai greu de înţeles. Era mai uşor să 
iubeşti pe cineva cu care împărţeai pâinea. 

Intre timp, restul oaspeţilor, printre care şi Jahan, erau 
poftiţi în încăperi mai mici. Vreo cincizeci de băieţi, cam de 
aceeaşi înălţime, îmbrăcaţi în şalvari verzi, începură să 
servească bucatele. Sprinteni şi pricepuţi, aduseră tablale 
mari, rotunde şi le aşezară pe picioare de lemn. Pe acestea 
aşezară linguri şi măsline, murături şi mirodenii în 
castroane atât de mici, încât nimeni nu cuteza să-şi 
înmoaie degetul în ele de teamă că le-ar putea sparge. Apoi 
aduseră ligheane şi carafe de argint ca să se spele toată 
lumea pe mâini. La urmă le împărţiră oaspeţilor prosoape şi 
peşkirler”e ca să le pună în poală şi să-şi şteargă degetele 
cu ele. 

Ştiind ce însemnătate are felul cum te porţi, Jahan trăgea 
cu ochiul în dreapta şi în stânga, uitându-se ce făceau 
ceilalţi. Cel mai mare păcat pe care puteai să-l săvârşeşti la 
un ospăț era lăcomia. Chiar dacă erai topit după vreun fel 
de mâncare, trebuia să mănânci încet, fără să dai vreun 
semn de lăcomie. Jahan avea grijă să folosească trei degete 
de la mâna dreaptă, fără să-i picure ulei de pe ele. Din 


'* Ştergare (în tc., în orig.). 
330 


- ELIF SHAFAK - 


fericire, erau şi alţii care se uitau să vadă ce făceau ceilalţi. 
De câteva ori privirile li se întâlniră şi dădură din cap 
cuviincios. 

Li se aduse supă de grâu şi o bucată de pâine neagră, 
aşa de săţioasă, că Jahan s-ar fi putut opri pe loc din 
mâncat. Dar de îndată ce se strânseră vasele, robii se 
întoarseră cu sărmăluţe în foi de viţă, orez cu muguri de 
pin, chebap de pui, pui cu ciuperci, unt plămădit în formă 
de miel, friptură de porumbel, potârniche la frigare, 
picioare de miel, gâscă împănată cu mere, hamsii sărate, 
un peşte roşu uriaş din apele îngheţate de la miazănoapte, 
börek” cu carne, ou şi ceapă. Li se servi hoşaf* în 
castroane şi limonadă în carafe. Cum mirosurile minunate 
făceau să-i lase gura apă, Jahan gustă din fiecare fel. Cât ei 
mânau ceșniciler”* şi kilerciler“ se plimbau de jur împrejur, 
având grijă ca totul să fie fără cusur. Apoi veniră 
deserturile: baclava cu migdale, pere cu ambră, budincă de 
cireşe, gheaţă zdrobită îndulcită cu fragi sălbatici şi o 
grămadă de smochine cu miere. 

După cină, oaspeţii se tolăniră afară, pe scaunele 
pregătite pentru ei. Inghiţitorii de flăcări se plimbau de 
colo-colo în vestele lor strălucitoare, cabazii făceau tumbe 
de-a-ndărătelea, iar înghiţitorii de săbii îşi vârau pe gât cele 
mai ascuţite tăişuri. Se iviră trei fraţi: un cemberbaz, care 
arunca în aer nişte cercuri, un şişebaz, care se juca cu nişte 
sticle; şi un cambaz“, care îşi primejduia viaţa, făcând mici 
salturi pe o sfoară întinsă mult deasupra capetelor tuturor. 
Când le veni rândul, Chota şi Jahan se plimbară prin faţa 
oaspeţilor, străduindu-se să pară mai încrezători decât se 
simțeau. Făcură puţinele giumbuşlucuri pe care le ştiau, din 


77 Produse de patiserie cu o varietate de umpluturi specifice bucătăriei 
otomane (în tc., în orig.). 
78 Compot de fructe uscate (în tc., în orig.). 
7 Degustătorii (în tc., în orig.). 
3 Paharnicii (în tc., în orig.). 
31 jongler cu cercuri, jongler cu Sile; acrobat (în tc., în orig.). 
1 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


fericire fără peripeții. Chota luă o floare din brâul lui Jahan 
şi i-o întinse lui bailo, care o primi râzând fericit. 

După aceea, toţi trei - meşterul, ucenicul şi elefantul - 
plecară de la serai, fiecare cufundat în gândurile lui. 
Sfârşitul plutea în aer. Bailo pleca, vara se ducea şi ea. 
Sultanul Selim nu li se alătură toată seara şi se zvonea că 
sănătatea îi era tot mai şubredă. Lui Jahan i se păru că, 
într-adevăr, lumea e un spectacol. Intr-un fel sau altul, toţi 
oamenii jucau în el. Îşi făceau numărul, fiecare dintre ei, 
unii zăbovind mai mult, alţii mai puţin, însă în cele din urmă 
toţi plecau pe uşa din dos, la fel de neîmpliniţi, la fel de 
dornici de aplauze. 


332 


- ELIF SHAFAK - 


La scurt timp după isprăvirea moscheii Selimiye, sultanul 
căzu pradă unei tristeţi fără leac. Aşa de abătut era, că nici 
măcar nu reuşi să se bucure de semeţul monument ridicat 
pentru a-i cinsti numele. Lui Jahan i se păru ciudat că 
oamenii de rând care se rugau în moschee se desfătau cu 
măreţia şi splendoarea ei mai mult decât cârmuitorul care 
plătise să fie clădită. Umorile trupului îl făceau nefericit. 
Avea prea multă fiere neagră în sânge şi, drept urmare, se 
simţea mereu trist, zi şi noapte. | se puseseră ventuze şi i 
se luase sânge, cum se obişnuia, i se dăduse să bea o 
fiertură de spânz ca să vomite, însă tristeţea nu se risipise. 

Impreună cu meşterul, ceilalţi ucenici şi cu Chota, Jahan 
plecă la Istanbul. El şi elefantul alb se întoarseră în 
menajerie. Acolo se ivi, într-o după-amiază de decembrie, 
sultanul Selim. Adusese cu el un sufit, Halveti Şeic 
Suleiman Efendi. Ă 

Jahan era în grajd, îngrijindu-se de nutreţul lui Chota. In 
ultima vreme, mai mulţi îmblânzitori tineri fuseseră puşi să 
aibă grijă de elefant, însă Jahan ştia cel mai bine ce nevoi 
avea Chota şi se încredința că e îngrijit cum trebuie. 
Tocmai când cerceta cum stau lucrurile, îi auzi pe sultan şi 
pe sufit apropiindu-se prin grădina cu trandafiri. Se sui în 
podul cu fân şi îi urmări printr-o crăpătură între scânduri. 
Chipul veşted al lui Selim căpătase o gălbeneală 
bolnăvicioasă, barba îi era încâlcită şi se mai îngrăşase. 
Ochii îi erau umflaţi. Pesemne că iar băuse. Sau poate, se 
gândi Jahan îngrozit, plânsese. 

Sultanul şi sufitul se aşezară pe o bancă de piatră de 
lângă cuştile felinelor. Jahan nu putea să creadă că 
Cârmuitorul Drept-credincioşilor şi Urmaşul Profetului lui 
Dumnezeu se lăsase să cadă pe banca aceea rece şi 
murdară. Glasurile lor erau ca susurul unui râu şi nu izbuti 
să desluşească mare parte din ce spuneau. Apoi auzi din 
gura lui Selim: 

333 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— E adevărat că Allah îi iubeşte cel mai mult pe cei care 
se curăţă. 

Vorbea de sura Că;inţa, Jahan ştia bine. Sultanul îndrăgea 
aşa de tare rugăciunea aceea, încât pusese să fie scrisă în 
sülüs pe zidul unei moschei pe care o ridicase în Konya. 
Cornacul se simţi cuprins de o tristeţe fără margini, care îl 
făcu mai îndrăzneţ decât de obicei. leşind din 
ascunzătoare, se duse afară să-i întâmpine. 

— Cum o mai duce elefantul? întrebă Selim, căci nu 
ţinuse niciodată minte numele lui Jahan. 

— Bine, stăpâne. lnălţimea Ta ar vrea să se plimbe călare 
pe Chota? 

— Poate în altă zi, cornacule, răspunse Selim cu mintea 
aiurea. 

N-avea să mai fie altă zi. În aceeaşi săptămână, Selim 
căzu la Hamam şi se lovi la cap. Unii ziceau că era beat 
când a murit. Alţii susțineau că era treaz, însă aşa de 
buimac, că nu văzuse pe unde călca. Fiul unui bărbat prea 
tiranic, stăpânul unui imperiu prea întins, purtătorul unui 
suflet prea simţitor, născocitorul unor poeme prea gingaşe, 
Selim Beţivul, Selim cel Bălai, Selim cel oropsit părăsi 
această lume la vârsta de cincizeci de ani. Nurbanu i-a 
acoperit trupul cu gheaţă şi a tăinuit moartea lui până când 
fiul ei preaiubit, Murad, a ajuns de la slujba lui din Anatolia. 

După ce urcă pe tron, sultanul Murad puse mai întâi să 
fie omorâţi toţi fraţii lui şi abia apoi îşi îngropă tatăl. Chiar 
dacă îi plăceau moscheile semeţe, ca oricărui cârmuitor, nu 
preţuia nici măreţia, precum bunicul lui, Soliman, nici 
frumuseţea, precum tatăl lui, Selim. Nici forza, nici 
bellezza. Însemnătate avea doar utilità. Trebuinţa trecea 
înaintea măreției. Trebuinţa trecea înaintea frumuseţii. De 
aici încolo, nimic nu avea să mai fie la fel pentru Sinan şi 
cei patru ucenici ai lui. 


334 


- ELIF SHAFAK - 


Într-o noapte, întreaga menajerie se trezi într-o 
hărmălaie îngrozitoare. Un talmeş-balmeş de nechezaturi, 
lătrături, mormăituri, zbierete şi vaiere umplu văzduhul. 
Aruncând pătura cât colo, Jahan sări în picioare. Ceilalţi 
îmblânzitori se treziră şi ei. Taras Siberianul, care-şi ţinea 
firea în mijlocul oricărei nenorociri, ieşi cel dintâi, pe când 
ceilalţi bâjbâiau încă după haine şi ghete. Orbecăind în 
întuneric, Jahan se îndreptă spre grădină, unde o felie de 
lună strălucea sfios. Un şuvoi de lumină se revărsa de 
deasupra - o cascadă în toate tonurile de roşu. li luă o clipă 
să-şi dea seama ce era. 

— Foc! strigă cineva. 

Jahan zări altă vâlvătaie drept în inima seraiului. 
Grădinile, chioşcurile şi culoarele, întotdeauna atât de 
tăcute că puteai să-ţi auzi părul fâşâind în timp ce mergeai, 
răsunau de strigăte de ajutor. Jurământul tăcerii de pe 
vremea sultanului Soliman se destrămase ca o perdea de 
fum. 

Focul izbucnise de partea cealaltă a zidurilor interioare, 
de-a lungul laturii de la răsărit a celei de-a doua curţi. Jahan 
ştia ce era acolo: bucătăriile seraiului. Cămara, beciul, 
pivnita şi cuhnia ardeau înăbuşit. Meşterul şi ucenicii 
reparaseră de curând clădirile acelea. lar acum ardeau. 
Flăcările se întinseseră spre răsărit, înghițind încet, dar fără 
şovăială aviarul. Jahan se întrebă dacă cineva le dăduse 
drumul păsărilor. Gândul la sute de perechi de aripi bătând 
îngrozite, neputând să-şi ia zborul, îi străpunse adânc 
inima. 

Cea dintâi curte, unde se aflau acum, era încă neatinsă 
de flăcări. Dar vântul sufla cu putere. Bătea din când în 
când spre ei, aducând fulgi mari de cenuşă, ca nişte fluturi 
morţi. Fumul le înroşea ochii, le umplea piepturile. 
Maimuţele, cuprinse de o spaimă ce le înnebunea de-a 
binelea - cu dinţii rânijiţi, cu ochii sticloşi -, se izbeau de 

335 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


barele de fier. Îmblânzitorii trebuiau să mute menajeria 
într-un loc sigur. 

însă asta nu era o treabă uşoară. Animalele 
înspăimântate erau în stare de cele mai ciudate lucruri. 
Grădinile seraiului, deşi nu erau locul unde se născuseră, 
însemnau pentru ele acasă. Nimeni nu putea spune ce 
aveau să facă dacă erau forţate să iasă din cuşti şi să intre 
în lăzi de lemn. Având doar câteva căruţe la îndemână, 
îmblânzitorii nu puteau să le salveze decât pe rând, 
mutând doar câteva animale odată. Luaţi pe nepregătite, 
buimăciţi, se sfătuiau între ei ce să facă. Rândaşii cerchezi 
voiau să aştepte până primeau porunci de la mai-marele 
peste eunucii albi. Alt val de fum şi cenuşă, adus înspre ei 
de vânt, fu de-ajuns să le închidă gura. Nu era timp de 
pierdut. 

Mai întâi mutară maimuţele. Nu pentru c-ar fi fost mai de 
preţ, ci pentru că nimeni nu putea să mai rabde hărmălaia 
pe care o făceau. Apoi Jahan îl scoase pe Chota din grajd. 
înţelept din fire, elefantul nu se împotrivi. Dimpotrivă, era 
dornic, ba chiar bucuros să le fie de ajutor. Nu-l supăra să 
tragă căruţa în care urcaseră maimuţele şi gorilele, cele 
mai multe ţipând, sărind când sus, când jos şi clătinându-se 
ca nişte beţivi răzvrătiți. 

Animalele care erau în stare să meargă pe picioarele lor 
fură lăsate să iasă - caii, cămilele, zebrele, girafele, 
gazelele şi renii. Temându-se că vreun zgomot neaşteptat 
le-ar putea face s-o ia la goană, îmblânzitorii aveau mare 
grijă, fiind tot timpul cu ochii în patru. Legară animalele 
unele de grumazul celorlalte, alcătuind o caravană din cei 
mai de necrezut tovarăşi. Unii călare pe cai, alţii în căruţe, 
îmblânzitorii îşi urmară animalele. Cu toată grija lor, nici nu 
ieşiră bine dintre zidurile seraiului că zebrele, de parcă ar fi 
fost vrăjite, se năpustiră în josul dealului, târând restul 
caravanei după ele. Îmblânzitorii se repeziră pe urmele lor 
ca nişte diavoli. Lac de sudoare, colbuiţi şi înjurând cum le 
venea la gură, izbutiră să oprească zebrele înainte să facă 
toată caravana să vină de-a berbeleacul. 

336 


- ELIF SHAFAK - 


Cu bete şi plase, momeli şi ameninţări, urcară în căruţe 
animalele  seraiului. Luară  şerpii, cameleonii, struţii, 
ţestoasele, ratonii, nevăstuicile, păunii şi lamele îngrozite. 
Apoi veneau vulpile, hienele, panterele şi leoparzii. leşiră 
pe porţile seraiului, coborâră colina şi se opriră într-un loc 
deschis de lângă chei, neştiind până unde puteau ajunge 
flăcările. 

Elefantul şi cornacul făcură mai multe drumuri, aducând 
nutreţ şi apă pentru animale. Când isprăviră, Jahan aşeză 
un coş cu frunze dinaintea lui Chota şi, lăsându-l în grija 
chinezilor, se întoarse la menajerie, ca să arunce o ultimă 
privire. Asta, în parte, din pricina unui vechi obicei. E- 
adevărat că, de când căpitanul Gareth dispăruse, nu mai 
fura, însă, ca orice hoţ, ştia că focul era un prilej de-a da 
peste bogății neaşteptate, ce nu trebuia scăpat. Dar nu 
numai de asta se întorsese. Se gândea la Mihrimah. De 
ceva vreme, după moartea fratelui ei Selim, nu mai trecuse 
pe la serai. Dar în seara aceea se afla şi ea în harem. Oare 
era înspăimântată? se întrebă Jahan. Se gândi la doica ei, 
care pesemne că abia putea răsufla din pricina astmului ei. 
In câteva ceasuri, din câte îşi dădea seama, flăcările 
puteau să cuprindă odaia lor. Voia să se încredinţeze că 
erau tefere şi la adăpost de orice primejdie. 

Străjile de la poartă erau prea prinse cu altele ca să-l 
bage în seamă. Vâlvătaia se apropiase, trecând peste zid şi 
îndreptându-se spre grădina cu trandafiri, jarul 
împrăştiindu-se într-o ploaie de aur. Când ajunse la cuşca 
felinelor, Jahan se miră că leii erau încă închişi înăuntru - 
două femele şi un mascul. Fiarele puternice, neliniştite şi 
încordate, se plimbau încolo şi-ncoace, mârâind la ceva din 
depărtare de parcă ar fi fost faţă în faţă cu un duşman pe 
care doar ele îl puteau vedea. 

Lângă cuşcă stătea Olev. Liniştit, ca întotdeauna, îl 
strigă: 

— Hei, indianule, de ce te-ai întors? 

— Voiam doar să văd dacă totul e în bună rânduială. Ai 
nevoie de ajutor? 

337 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Fetele mele sunt speriate; băiatul meu nu vrea să iasă 
din cuşcă. O să fiu silit să-i târăsc. Nu vreau să se facă 
scrum. 

Râzând de gluma lui, fără vreo armă cu care să se apere 
în mână, Olev deschise uşa de fier şi intră în cuşcă. Jahan îl 
văzu cum se apropie de una dintre femele, vorbindu-i cu 
glas liniştit, domol. Leoaica rămase neclintită, urmărind din 
ochi fiecare mişcare a îmblânzitorului. Încetişor, Olev îi 
petrecu un laţ pe după gât şi o trase cu grijă afară. O puse 
să urce pe o scândură şi să intre într-o ladă de lemn 
aşezată într-o căruţă. Apoi mută în acelaşi fel cea de-a 
doua leoaică. Pe când ea ieşea din cuşcă, leul privea dintr- 
un colţ, cu ochii ca două aşchii de citrin întunecat. 

Jahan simţi că-i ia foc ceafa. Teama începu să i se 
strecoare în suflet. În depărtare mijeau zorii. Pe chipul lui 
Olev se citea ceva ce nu mai fusese acolo înainte. Un 
tremur uşor al nărilor, o zvâcnire a buzelor. Cei doi erau 
împreună în cuşcă - îmblânzitorul şi leul. Olev ţinea în 
mână o funie, moale şi nemişcată, ca şi când n-ar fi ştiut ce 
să facă cu ea. Era întâia oară când Jahan îl vedea şovăind. 
Leul mârâi abia auzit, de parcă şi el ar fi fost prins între 
dorinţe potrivnice. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, 
Jahan puse mâna pe o bâtă şi intră în cuşcă. 

— leşi! zise Olev. Pleacă! 

Trăgându-şi suflul, Jahan îl ascultă. 

— Inchide uşa! 

Cornacul făcu întocmai. Se simţea amorţit şi nu era în 
stare să gândească limpede. Coada de cal roşcată a lui 
Olev se desfăcu şi părul i se revărsă pe gât. Îşi şterse 
sudoarea de pe frunte, luându-şi o clipă ochii de la animal. 
Tocmai atunci leul se întoarse spre el cu un mărâit, ca şi 
cum abia l-ar fi văzut, ca şi cum n-ar fi fost bărbatul care îl 
îngrijise ani în şir, dându-i de mâncare zi de zi înainte să 
mănânce el. Fiara ridică laba, cu ghearele desfăcute; se 
năpusti asupra omului. 

Olev se prăbuşi. Pe chipul lui nu se vedea nicio urmă de 
durere, doar uimire. Privirea unui tată dezamăgit de fiul lui. 

338 


- ELIF SHAFAK - 


Afară, Jahan alerga încolo şi-ncoace ca un nebun, 
fluturându-şi mâinile, strigând. Cu bâta încă în mână, lovi 
barele cuştii în nădejdea de a-l atrage pe leu într-acolo. 
Reuşi. Trăgându-se înapoi, animalul făcu câţiva paşi spre 
Jahan. A 

Intre timp, Olev se ridică, clătinându-se. In loc să se 
îndrepte spre uşă, se apropie de leu, chemându-l. Totul se 
petrecu într-o clipită. Jahan privi cum se întâmpla sub ochii 
lui, ca-ntr-un vis. Leul, luându-şi privirea de la cornac, se 
întoarse şi se năpusti la îmblânzitor, încleştându-şi colții în 
gâtul lui. 

Jahan ţipă, cu un glas care era parcă al unui străin. 
Rupse bâta lovind barele cuştii, strigă la animal. Găsi un 
retevei prin preajmă, alergă înapoi, prea înspăimântat ca 
să-şi aducă aminte să se roage. Intră în cuşcă. In locul unde 
zăcea Olev era o baltă de sânge. Leul, căruia îmblânzitorul 
nu-i mai stârnea acum furia, se retrăsese în colţul lui. 
Incetişor, fără să-şi ia ochii de la animal, deşi nu ştia ce-ar fi 
făcut dacă ar fi sărit la el, Jahan îl târî afară pe rănit. Ochii îi 
erau deschişi, stingându-se, iar din jugulară îi ţâşnea 
sânge. Gâtul îi fusese sfâşiat şi jugulara sfârtecată. De 
îndată ce îl târî afară pe Olev, Jahan închise uşa. Nu-i păsa 
dacă flăcările ajungeau la leu. Voia să-l vadă scrum. 

ÎI îngropară pe îmblânzitor într-un cimitir aflat nu departe 
de serai. In ciuda dorințelor lui Jahan, leul scăpă cu viaţă. 
Până la urmă, focul nu ajunse la menajerie şi toate 
strădaniile lor se dovediră a fi fost în van. 

Din bucătării nu mai rămăsese însă decât cenuşa, la fel şi 
dintr-o parte a haremului şi din Camera Relicvelor. Sinan şi 
ucenicii trebuiau să le ridice iar. 


După înmormântarea lui Olev - la care luară parte doar 
îmblânzitorii şi rândaşii -, Jahan alunecă într-o stare 
ciudată. Ceva ca o presimţire întunecată, de parcă în 
moartea unuia dintre ei ar fi văzut moartea tuturor. În 
adâncul inimii era furios, nu pe leul care îi omorâse 
prietenul, ci pe toată lumea din jur; pe el însuşi, pentru că îl 

339 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


lăsase pe Olev singur în clipa aia şi nu făcuse nimic până 
nu era prea târziu; pe sultan, pentru că nu-i păsa nici cât 
negru sub unghie că robii mureau în slujba lui; pe meşterul 
Sinan care, neluând în seamă nenorocirile, înălţând clădire 
după clădire; pe Dumnezeu, care-i lăsa să păcătuiască şi să 
sufere, iar apoi se aştepta să-i aducă rugăciuni de 
mulţumire. Da, lumea era frumoasă - o frumuseţe care-l 
supăra. Ce conta dacă erau amărâţi sau fericiţi, dacă 
greşeau sau aveau dreptate când soarele răsărea şi luna 
scăpăta la fel, cu sau fără ei? Singura fiinţă pe care nu era 
furios era Chota şi petrecea cât mai mult timp lângă el, 
alinat de firea lui domoală. 

Furia nu era totul. O mai însoțea ceva - o dorinţă aprigă 
pe care n-o mai simţise înainte. O parte din el voia să-l 
înfrunte nu numai pe meşter, care şi-l făcuse ucenic, pe 
sultan, care şi-l făcuse cornac, şi pe Dumnezeu, care îl 
făcuse slab, ci mai ales pe Mihrimah, care-l făcuse să 
sufere în tăcere atâta amar de ani. Muncea din greu, 
vorbea puţin. Cam în starea asta se afla când Sinan şi 
ceilalţi trei ucenici veniră la serai să repare iar stricăciunile. 


340 


- ELIF SHAFAK - 


— O să adăugăm câteva hamamuri şi chioşcuri aproape 
de țărm, zise Sinan. Haremul şi Camera Relicvelor trebuie 
reparate. O să le lărgim şi mai mult. Dar tot ce clădim 
trebuie să se ridice la înălţimea celorlalte părţi ale seraiului. 
(Se opri o clipă) Vreau să faceţi fiecare câte un plan. Cine 
izbuteşte să aştearnă pe hârtie cel mai bun desen o să fie 
mâna mea dreaptă. 

Jahan se miră să-l audă spunând aşa ceva. Până atunci 
se purtase cu ucenicii ca şi cum ar fi fost egali, chiar dacă 
ei ştiau că nu sunt. Acum meşterul îi punea să se întreacă. 
Ştia că ar trebui să fie încântat. Dar n-avea nicio tragere de 
inimă. Totuşi lucra - însă nu alături de ceilalţi ucenici, în 
umbra grădinilor. Se retrase în grajd, se aşeză lângă Chota 
şi-şi isprăvi desenele acolo. 

Câteva zile mai târziu, Sinan îl chemă să stea de vorbă 
cu el - numaidecât. Jahan băgă de seamă că aşezase 
planurile unul lângă altul, pe toate patru. 

— Vino, îi zise meşterul, vreau să te uiţi la ele şi să-mi 
spui ce vezi. 

Neştiind al cui era fiecare pergament, Jahan cercetă cele 
trei desene. Le compară pe rând cu al lui. Părea să fie 
singurul care venise cu ideea de-a dărâma hamamurile şi 
de-a le ridica iar în spatele haremului. Cu toate că Mihrimah 
nu mai stătea acolo, se gândise într-una la ce i-ar fi plăcut 
ei când desenase planul. Privind pergamentele cu luare- 
aminte, recunoscu liniile hotărâte ale lui Davud, grija 
pentru amănunte a lui Nikola şi mâna uşoară şi gingaşă a 
lui Yusuf. 

— Ce crezi? întrebă Sinan. 

Stânjenit, Jahan arătă ce era mai bun în fiecare plan, însă 
meşterul zise: 

— Ştiu ce e bine la ele. Spune-mi care le e cusurul. 

— Ăsta e făcut prea în pripă, răspunse Jahan. Cel de- 
alături, îl lămuri el, în dorinţa de-a imita lucrările 

341 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


meşterului, nu aduce nimic nou, în care să se simtă că a 
pus suflet. 

— Dar ăsta? întreba Sinan arătându-i chiar planul lui. 

— Imi place pentru că îi pasă de cei care trăiesc în harem 
şi le face viaţa mai uşoară. 

Jahan simţi că-i arde faţa. 

— Insă nu ia deloc în seamă împrejurimile. Noile adăugiri 
nu se armonizează cu vechea clădire. 

Ochii lui Sinan sclipiră. Scoase ultimul plan. 

— Dar ăsta? 

— E desenat cu migală şi echilibrat. Ţine seama de întreg 
şi lărgeşte clădirea pe măsură. 

— Aşa e. Ce vreau eu să ştiu este de ce desenul tău, care 
e cel mai bun, nu ţine seama deloc de serai. 

Jahan se întunecă la faţă. 

— Nu ştiu, meştere. 

— Planul tău e cel mai bun, însă are un cusur. Nu ridicăm 
clădiri care plutesc în gol, ci oglindim în ele armonia naturii 
şi spiritul locului. 

Astfel, mutul deveni mâna dreaptă a lui Sinan. Roşind 
până în vârful urechilor, cu un zâmbet sfios şovăind pe 
buze, Yusuf îţi ţinea privirea plecată în pământ, de parcă şi- 
ar fi dorit ca acesta să-l înghită îndată. Cât despre Jahan, 
află un lucru însemnat despre el însuşi: ajunsese la o 
cotitură când putea fie să devină mai bun în meşteşugul lui, 
fie să se piardă. Davud, Yusuf şi Nikola nu îi erau rivali. Cel 
mai de temut rival al lui era nimeni altul decât el însuşi. 


Îşi petrecură vara lărgind seraiul şi reparând locurile 
unde focul făcuse prăpăd. Obişnuiţi să muncească pe fel de 
fel de şantiere, acesta li se păru diferit şi ciudat de tăcut. 
De data asta, salahorii nu se mai lungeau la vorbă fără rost, 
nici nu mai făceau glume sau se luau în zeflemea în timp ce 
cărau scândurile, ridicau scripeţii ori îşi mâncau supa. Când 
ridicau câte o bucată uriaşă de marmură, zeci de oameni 
trăgând odată în timp ce funia le zdrelea palmele, nu-i mai 
auzeai strigând „Allah! Allah!”. Aşa cum nu auzeai nici 

342 


- ELIF SHAFAK - 


cuvinte de laudă din partea supraveghetorilor când cineva 
făcea treabă bună, aceştia fiind mai puţin dornici să 
împartă laude decât să îndemne pe toată lumea să 
muncească mai cu râvnă. Până şi zgomotele făcute de 
maiuri, fierăstraie şi topoare erau mai puţin asurzitoare ca 
de obicei. O tăcere apăsătoare se aşternu peste toate, 
lăsându-i năuciţi de parcă tocmai s-ar fi deşteptat din 
somn. Pesemne era urmarea faptului că se aflau atât de 
aproape de sultanul Murad. 

In acele săptămâni, Jahan se ciocni de robi pe care nu-i 
mai întâlnise înainte şi dădu peste culoare despre care nici 
nu ştiuse că există. Seraiul era un labirint de încăperi ce 
închideau în ele altele şi altele şi de culoare ce se învârteau 
în cerc ca un şarpe care-şi înghite coada. Era îndeajuns de 
singuratic ca să te facă să prinzi drag de umbra ta şi 
îndeajuns de înţesat de oameni ca să simţi că nu mai ai 
aer. Sub acoperişul lui trăiau mai mulţi oameni decât pe 
vremea sultanului Soliman - mai multe femei în harem, mai 
multe străji la porţi, mai mulţi icioglani care să servească 
mai multe feluri de mâncare. Ca un peşte ce nu-şi dă 
seama când îşi umple burta, seraiul înghiţea într-una mai 
multe şi mai multe. 

După ce isprăviră de ridicat bucătăriile, ucenicii se 
apucară să lărgească partea din afară a haremului. De 
cadâne, care se retrăseseră în iatacurile dinăuntru, nu se 
zărea nici urmă. Jahan nădăjduia, dacă nu s-o vadă pe 
Mihrimah, atunci măcar să dea peste ceva care era alei- o 
batistă cu cele dintâi litere ale numele ei, un condur de 
catifea, un pieptene de fildeş. Nu găsi nimic din toate 
astea. Câteva zile mai târziu, prinţesa îi trimise un răvaş. 
Se întorcea împreună cu dada la conacul ei. La amiază vom 
trece pe lângă Intâia Poartă. 

Cocoţat pe una dintre ramurile cele mai de sus ale unui 
măr, Jahan aşteptă, fericit şi înspăimântat deopotrivă. În 
căldura moleşitoare, soarele strălucea printre fructele 
pârguite, pe care nimeni nu îndrăznea să le culeagă fiindcă 
erau ale sultanului - care n-avea însă vreme pentru 

343 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


asemenea  fleacuri. Un huruit îndepărtat îl făcu să 
încremenească în loc. Dintr-odată se ivi o trăsură, înaintând 
încet. Lui Jahan i se păru că numai el încremenise, în timp 
ce lumea îşi urma cursul. Totul îi era ciudat de cunoscut. 
Bătăile inimii lui nici nu se auzeau în lumea aceea atât de 
largă. Nu era decât un privitor. Nimic mai mult. Frunzele 
foşneau, melcii înaintau greoi, un fluture zbura în bătaia 
vântului. Jahan se bucura de fiecare amănunt, simțind că n- 
avea să mai aibă parte de aşa ceva. Timpul deveni un râu. 
lar el stătea pe malul cu iarbă deasă şi privea cum curge 
apa, singur şi uitat de toţi. Trăsura se opri. O mână 
graţioasă ca o pasăre se ivi la geam şi dădu perdeaua la o 
parte. Mihrimah se uită în sus, spre locul unde era cocoţat 
Jahan, şi chipul i se îmblânzi sub privirile lui pline de 
adoraţie. Îşi dădu seama încă o dată că, în ciuda anilor şi a 
depărtării, a zbârciturilor şi a părului cărunt, nimic nu se 
schimbase între ei. Jahan o privi lung, fără să-şi ferească 
ochii sau să plece capul, o privi ţintă. Buzele ei se arcuiră 
într-un zâmbet duios şi Mihrimah roşi uşor. Scoase o batistă 
din sân, o duse la nas, mirosindu-i parfumul şi privind în sus 
spre el, apoi o lăsă să cadă, ca Jahan să vină şi s-o culeagă 
după aceea. 


344 


- ELIF SHAFAK - 


Era o după-amiază toropitoare din timpul Ramadanului - 
postul îi încetinise. Jahan nu suferea atât de foame, însă 
setea îl chinuia cumplit. Oricâte căni cu apă ar fi băut la 
sahur?, de cum ajungea pe şantier a doua zi dimineaţă, 
gura îi era uscată ca iasca. lar câteva ceasuri mai târziu, 
nemaiputând îndura, se furişa în dosul bucătăriilor, unde 
era o fântână, şi-şi clătea gura cu apă ca să scape de 
gustul de cocleală. Dacă înghiţea şi câţiva stropi între timp, 
treacă-meargă. Era un păcat să umble cu astfel de 
înşelăciuni. Dar nădăjduia că Dumnezeu n-avea să se 
supere dacă bea câţiva stropi din apa lui nesecată. 

Pe când se îndrepta spre fântână, Jahan zări în faţa lui o 
umbră. Cu paşi iuți şi furişaţi, se făcu nevăzută printre tufe. 
II recunoscu pe ucenicul mut şi se apucă să-l urmărească. 
Hotări că venise vremea să vorbească cu el şi să afle dacă 
e trădător. 

Yusuf se duse drept la iazul unde Chota se răcorea din 
când în când şi se aşeză pe mal, cu chipul de nepătruns. La 
început Jahan îşi zise că şi el venise să-şi potolească setea. 
Dar Yusuf nu părea să facă altceva decât să se privească în 
oglinda apei, trist şi împăcat, de parcă tocmai s-ar fi 
despărţit de cineva drag. Jahan îl urmări un timp. Yusuf era 
aşa de tăcut şi de îngândurat încât, dacă nu şi-ar fi mişcat 
mâinile şi n-ar fi aruncat când şi când o privire spre şantier, 
ai fi crezut că era neînsufleţit - altă fiinţă ciudată din 
colecţia mai-marelui peste eunucii albi. 

Apoi, ca prin vis, îşi scoase mănuşile. Mâinile îi erau 
subţiri şi albe, fără vreo urmă de arsură. Atunci de ce îi 
minţise pe toţi? se întrebă Jahan. Insă apoi se întâmplă 
ceva şi mai uluitor - Yusuf începu să îngâne un cântec. 
Glasul lui, glasul pe care nimeni nu-l auzise vreodată, era 
vioi şi plăcut. Dându-şi seama că descoperise o taină 


822 Masa luată înainte de ivirea zorilor în zilele de post (în tc., în orig.) (n. 
ed. orig.). 
345 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


întunecată cu care n-ar şti ce să facă, Jahan îşi tinu 
răsuflarea, sfredelindu-l cu privirea pe ucenicul pe are în tot 
acest timp îl socotise a fi mut. 

Yusuf tăcu iarăşi - clipa trecuse. Jahan încercă să se 
retragă fără zgomot, însă în graba lui călca pe o crenguţă. 
Tresărind, ucenicul mut se întoarse şi îl văzu. Se albi la faţă 
şi se bosumflă ca un copil. Era aşa de speriat, încât lui 
Jahan îi veni să alerge până la el să-i spună să nu-şi facă 
griji - n-avea să dezvăluie taina. În schimb, se întoarse la 
lucru şi încercă să-şi scoată din minte întreaga întâmplare. 
Totuşi nu se putea opri să arunce câte o privire spre Yusuf, 
care-şi ţinea capul plecat şi ochii aţintiţi în pământ. 

În seara aceea, după cină, Jahan îşi îngădui să 
chibzuiască la ce văzuse. Chipul fără fir de păr, genele lungi 
şi arcuite, felul în care stătea sfios cu mâinile înmănuşate în 
poală. Toate începeau să se lege. A doua zi dimineaţă îl 
găsi pe Yusuf plin de praf şi funingine, desenând. Când îl 
văzu pe Jahan, se întunecă la faţă şi spinarea i se îmbăţoşă. 

— Vreau să-ţi vorbesc, îi zise cornacul. Vino cu mine, 
rogu-te. 

Yusuf îl urmă. Merseră în tăcere până găsiră un loc 
umbros sub un copac. Se aşezară turceşte pe iarbă. 

Jahan îşi drese glasul. 

— Mereu te-am pizmuit. Ai un dar al tău. Nu-i de mirare 
că meşterul te-a ales să fii mâna lui dreaptă. 

Fură întrerupţi de un hamal care trecu pe lângă ei cărând 
un coş cu pietre în spinare. Când zgomotul paşilor lui se 
stinse, cornacul urmă: 

— Dar te purtai tot timpul ciudat... Te-am bănuit că ai 
avea o legătură cu întâmplările nefericite de pe şantier. 

Chipul lui Yusuf se schimonosi de uimire. 

— Acum înţeleg că ai un temei să te fereşti de ceilalţi. Nu 
eşti mut. Nu vorbeşti pentru că glasul te-ar trăda... pentru 
că eşti femeie. 

Ochii lui - ai ei - îi pironiră pe-ai lui Jahan, măriţi de 
spaimă, de parcă ar fi văzut o nălucă. Buzele i se mişcară în 


346 


- ELIF SHAFAK - 


vălurile de muţenie, căci un glas nefolosit atâta vreme se 
împleticiră ca un pui care învaţă să zboare. 

— O să spui cuiva? 

— Ei, nu-ncerc... 

Cu mâinile tremurând, ea îl întrerupse. 

— Dacă spui cuiva, s-a sfârşit cu mine. 

Jahan o privi cu mirare şi dădu încet din cap. 

— Îţi dau cuvântul meu că nu spun nimănui. 


După ce descoperi taina ucenicului mut, Jahan îşi dădu 
seama că nu doar Yusuf îi hrănea curiozitatea, ci şi Sinan. 
Era sigur că meşterul ştia. Mai mult, bănuia că fusese ideea 
lui de la bun început. Sinan voise, îi îngăduise şi o 
încurajase să lucreze cot la cot cu ei, o femeie printre sute 
de salahori, an de an, clădire după clădire. Toată 
săptămâna chibzui la asta. În cele din urmă se duse să-l 
vadă. 

— Ucenicule indian, îl întâmpină vioi meşterul. Îţi stă pe 
buze o întrebare, îmi dau seama. 

— Aş vrea să ştiu, dacă se poate, cum îţi alegi ucenicii. 

— Îi aleg dintre cei înzestrați. 

— Sunt o grămadă din aceştia la şcoala seraiului. Ar fi 
nişte desenatori mai buni. 

— Unii poate ar fi... 

Sinan nu-şi isprăvi răspunsul. 

— Credeam că noi suntem cei mai buni învăţăcei peste 
care ai dat. Ce înfumurare! Acum înţeleg că suntem 
înzestrați, însă nu suntem nici pe departe cei mai sclipitori. 
Tu nu-i alegi pe cei sclipitori. Ci pe cei care sunt buni, dar în 
acelaşi timp... (se întrerupse, căutând cuvântul potrivit.) 
Pierduţi... părăsiţi... uitaţi de toţi. 

Trecură câteva clipe înainte ca Sinan să-i răspundă. 

— Aşa e. Îmi aleg ucenicii cu mare grijă. Numai oameni 
înzestrați, dar care nu au unde să se ducă în altă parte. 

— De ce? 

Meşterul trase încet aer în piept. 

— Ai fost la mare, la marea cea întinsă. 

347 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cu toate că nu era o întrebare, Jahan încuviinţă din cap. 

— Ai văzut vreodată țestoase aruncate pe țărm? Se 
străduiesc din răsputeri să înainteze, însă drumul e greşit. 
Au nevoie de o mână care să le întoarcă spre mare, unde le 
e locul. 

Sinan se trase de barbă, care îi albise mult în ultimele 
luni. 

— Când te-am văzut, mi-am zis că ai un cap grozav pe 
umeri şi că ai învăţa repede dacă aş izbuti să te fac să 
întorci spatele proastelor obiceiuri, trecutului, şi să te 
îndrum spre viitor. 

Ascultându-l pe meşter, Jahan găsi cuvântul pe care-l 
căuta: frânţi. Abia acum începea să înţeleagă ce făcea 
Sinan, ce făcuse tot timpul. Jahan, Davud, Nikola şi Yusuf. 
Toţi patru, cu totul diferiţi şi la fel de frânţi. Meşterul Sinan 
nu le dădea doar învăţătură, ci - cu blândeţe, însă cu 
hotărâre - îi şi dregea. 


348 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan se ţinu de cuvânt. Nu împărtăşi nimănui taina lui 
Yusuf, nici măcar lui Chota, încredinţat fiind că are să se 
răspândească de la elefant la howdah, iar de la howdah la 
oamenii care urcau în el. Treptat, când aveau câte un răgaz 
de odihnă, Yusuf îi spuse povestea ei - sau ce mai rămânea 
din ea - şi numele ei de acum mult timp, Sancha. 

Trăia într-o casă mare, albă ca laptele, acoperită cu 
glicină, îi spuse ea, într-un oraş ce se numea Salamanca. 
Tatăl ei era un doctor faimos. Blând cu pacienţii, aspru cu 
soţia şi copiii lui, n-avea altă dorinţă mai mare decât să-şi 
vadă cei trei fii călcându-i pe urme şi făcându-se doctori, o 
meserie cum nu se poate mai nobilă. A stăruit că fiica lui să 
primească şi ea educaţie. Prin urmare, preceptorii care le 
treceau pragul îi învățau pe toţi cei patru copii. În vara când 
a împlinit opt ani, ciuma a intrat pe porţile oraşului. 
Moartea i-a luat, unul după altul, pe toţi cei trei băieţi. N-a 
mai rămas decât Sancha, împovărată de vina de-a fi încă în 
viaţă când fiii mult iubiţi se stinseseră. Maică-sa, împietrită 
de durere, s-a retras într-o mănăstire din Valladolid. Sancha 
şi tatăl ei au rămas singuri. Ea se îngrijea de tată, chiar 
dacă el nu-i preţuia deloc strădaniile. Totuşi, încetul cu 
încetul, a început s-o înveţe una-alta. Nu medicină, întrucât 
credea că femeile nu erau, prin firea lor, în stare să 
priceapă o iotă, dar alte lucruri - aritmetică, algebră, 
filosofie. A învăţat-o tot ce ştia. li era dragă cartea, aşa că 
prindea iute, la început mai mult din sete de cunoaştere 
decât în nădejdea de-a câştiga dragostea tatălui. Cu timpul 
a avut învăţători mai buni. Un arhitect bătrân şi sărac 
pierdea multe ceasuri dându-şi silinţa s-o instruiască şi 
încercând uneori, între lecţii, să-i fure o sărutare. 

Tatăl ei avea prieteni asemenea lui, oameni care 
preţuiau înţelepciunea. Printre ei se numărau convertiți şi 
catolici, chiar şi arabi. Totuşi, existau multă teamă şi 
bănuială. Ereticii erau arşi pe rug, duhoarea de carne arsă 

349 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


umplea văzduhul. Tatăl ei, a cărui sănătate se şubrezise, i-a 
spus că peste un an avea s-o mărite cu un văr îndepărtat. 
Un negustor bogat pe care nu-l văzuse niciodată, dar 
simţea dintr-odată că-l urăşte. Cu plânsete şi rugăminţi, a 
încercat să-l facă să-şi schimbe hotărârea, însă în zadar. 

Corabia pe care s-a îmbarcat ca să-şi întâlnească 
logodnicul a fost capturată de pirați. După săptămâni 
întregi de suferinţe, pe care nu voia să şi le mai 
amintească, s-a trezit la Istanbul, roabă. A fost vândută 
unui muzicant al seraiului care se întâmpla să-l cunoască 
pe Sinan. Era un om bun la suflet şi se purta blând cu ea, 
îngăduindu-i, la cererea ei, să-şi ia un condei şi hârtie. 
Soţiile lui, însă, o chinuiau cât era ziua de lungă. Pizmaşe 
pe tinereţea şi frumuseţea ei, se plângeau într-una cu 
amărăciune că nu le ajută aşa cum ar trebui să facă o 
concubină. O cercetaseră din cap până-n picioare şi 
văzuseră că nu-i lipsea niciun mădular, dar tot se îndoiau 
că era femeie. Chiar dacă fusese convertită al islam, 
dându-i-se numele de Nergiz, desena în taină biserici cu 
cruci şi clopote. Muzicantul le asculta cârtelile, dar n-a 
cerut niciodată să vadă desenele despre care vorbeau. 

Într-o zi, pe când muzicantul era plecat în călătorie, 
soțiile au făcut bucăţi desenele Sanchei şi au bătut-o aşa 
de rău, că i-au rupt hainele de pe ea. Stăpânul ei s-a întors 
chiar în aceeaşi seară. Soarta ar fi putut să-i fie cu totul alta 
dacă el s-ar fi întors câteva zile mai târziu, când rănile i s-ar 
fi vindecat. Astfel i-a văzut faţa învineţită, ochii umflaţi. A 
găsit şi desenele rupte. Unul dintre ele scăpase neatins. L-a 
luat şi i l-a arătat lui Sinan. Spre mirarea sa, marele arhitect 
a fost încântat de desen şi dornic să-l cunoască pe cel care- 
| făcuse. Muzicantul l-a lămurit că era al unei concubine a 
lui, o fată - deşi nu mai era fecioară - frumoasă ca o rază 
de soare, pe care era foarte bucuros să i-o dea în dar lui 
Sinan. Putea să facă cu ea ce-i poftea inima. Dacă fata 
rămânea în casa lui, soțiile sale aveau s-o calce în picioare 
ca pe un preş cu urzeala tocită. 


350 


- ELIF SHAFAK - 


Aşa ajunsese Sancha în casa meşterului Sinan. | s-a 
îngăduit să folosească biblioteca şi să deseneze ce voia, 
atâta timp cât o ajuta pe Kayra, soţia lui, la treburile casei 
de dimineaţă până la prânz. După un an de viaţă tihnită, 
Sinan s-a apucat s-o înveţe una-alta. Era bucuros să aibă 
un asemenea învățăcel ciudat, însă nu se gândise niciodată 
s-o ia cu el pe şantiere. 

În săptămâna când meşterul a pus piatra de temelie a 
moscheii Şehzade, Sancha s-a rugat fierbinte să i se 
îngăduie să lucreze împreună cu el. Cum, în mai multe 
rânduri, Sinan nici n-a vrut să audă de aşa ceva, ea a pus 
mâna pe o foarfecă şi şi-a tăiat părul lung, de culoarea 
lutului ars, lăsându-l grămadă la uşa stăpânului ei. A doua 
zi dimineaţă, când a ieşit din odaia lui, meşterul a călcat pe 
grămada de păr. A înţeles. l-a făcut rost de nişte haine 
băieţeşti. Când a văzut-o pe Sancha îmbrăcată cu ele, i-a 
venit să râdă, dar repede l-a cuprins uimirea. Fata putea 
trece uşor drept flăcău. Singurele piedici erau glasul şi 
mâinile ei. Dar se putea trece uşor peste ele cu ajutorul 
tăcerii şi a unei perechi de mănuşi. Sinan a hotărât că fata 
avea să fie ucenicul lui mut. 

Sancha îi povesti toate astea lui Jahan într-o după- 
amiază, pe când lucrau la moscheea Molla Gelebi. Un 
baldachin pe şase laturi şi cupolă, patru turnulețe cu boltă 
cu două curburi. Şedeau amândoi afară, pe o bancă din 
faţa jumătăţii de cupolă, de deasupra mihrab-ului. 

— Nu ştie nimeni? întrebă Jahan. 

— Soţia meşterului, Kayra. Ea ştie. 

— Şi mai cine? 

— Doar un singur om, răspunse Sancha. Un arhitect 
italian, Tommaso. Îl urmează întotdeauna pe meşter. 
Teamă mi-e că m-a auzit o dată vorbind. 

Jahan se pregătea să mai spună ceva când auzi într-o 
parte un zgomot, ca fâşâitul unui animal de noapte. Se 
întoarse înspăimântat. În preajmă domnea o tăcere 
nefirească, aşa încât simţi cu toată fiinţa că nu fuseseră 
singuri. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, sări în 

351 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


picioare, se uită împrejur. Zări câţiva oameni în depărtare, 
plimbându-se încolo şi-ncoace. Pe unul dintre ei îl 
recunoscu. Era fratele lui Salahaddin, Jahan îşi aminti de 
discuţia lor aprinsă de la cimitir. Ştia că tânărul îl ura pe 
Jahan, socotindu-l vinovat de moartea fratelui său. Jahan se 
temu că venise acolo să-i facă vreun rău meşterului. Dar se 
putea prea bine să fie şi nişte hoţi. Mereu adăstau câţiva în 
preajma şantierelor, căutând ceva de şterpelit. Dar nu voia 
s-o sperie pe Sancha şi s-o întristeze mai tare, aşa că se 
uită încă o dată, cu luare-aminte, la nepoftiţi şi îşi ţinu 
bănuielile pentru sine. 

— Te-am văzut împreună cu Tommaso, zise Jahan după 
câteva clipe. (O umbră îi trecu peste chip când îi veni în 
minte ceva la care nu se gândise înainte.) |ţi cere bani ca 
să-ţi păstreze taina. 

Sancha plecă privirea. 

— Dar tu nu eşti bogată. Ce vrea de la tine? 

— Nu vrea bogății, răspunse fata, sucind poalele cămăşii 
între degete. Vrea planurile meşterului. 

Jahan se uită la ea îngrozit. 

— Şi i le-ai dat? A 

— Nu s-a ales decât cu câteva planuri neînsemnate. Işi 
închipuie că sunt ale meşterului Sinan, însă le-am desenat 
eu. 
Îşi zâmbiră. Între ei se înfiripă un soi de înţelegere tainică 
pe care Jahan, dacă n-ar fi ştiut adevărul despre Sancha, l- 
ar fi numit înfrățire. Ceea ce fata nu-i spuse, nici atunci, nici 
mai târziu, iar lui Jahan îi luă ceva vreme să descopere, era 
că avea o taină îngropată adânc în inima ei. O taină care o 
făcuse puternică. Şi credincioasă trup şi suflet. In nopţile 
cele mai singuratice, când plângea până adormea, gândul 
că meşterul se afla sub acelaşi acoperiş, chiar dacă la 
depărtare de-o viaţă, gândul că el o iubea, chiar şi 
părinteşte, îi încălzise sufletul. 

Era ucenica lui. Era concubina lui. Era roaba lui. Şi era 
de-o seamă cu fiica lui. Totuşi Yusuf Nergiz Sancha Garcia 
de Herrera, o fiinţă ce avea prea multe nume ca să le poată 

352 


- ELIF SHAFAK - 


adăposti pe toate în trupul ei subţirel, era îndrăgostită de 
meşterul Sinan. 

Nu se mai ivi alt prilej să stea de vorbă cu atâta 
sinceritate şi prietenie. In ziua aceea se întâmplă altă 
nenorocire. O bucată mare de piatră se desprinse de pe 
una dintre coloanele ce susțineau încăperea pentru 
rugăciune şi se prăbuşi, rănind doi robi de la galere şi 
omorându-l pe supraveghetorul credincios al lui Sinan, 
Gabriel cel Nins. 

Astfel de nenorociri erau îndeajuns de rare ca să poată fi 
puse pe seama sorții, însă în acelaşi timp ciudat de 
asemănătoare, ciudat de stăruitoare. 


353 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Dacă nu-i folosit, fierul rugineşte, lemnăria se macină, 
omul păcătuieşte, spunea Sinan. Deci trebuie să muncim. 

Călcându-i pe urme, cei patru ucenici trudeau de parcă a 
doua zi ar fi fost Judecata de Apoi şi era musai să 
isprăvească înainte ca totul să se facă praf şi pulbere. 
Ridicau moschei pentru rugăciunea de vineri, masaj/id&, 
madaris, şcoli  coranice, poduri, hamamuri,  bolniţe, 
lazarete, aziluri, grânare şi caravanseraiuri pentru călători 
de peste mări şi ţări. Fireşte, sultanul punea să fie clădite 
cele mai multe dintre ele. Dar erau şi unele construite la 
cererea mamei, soțiilor, fiicelor şi vizirilor lui care se tot 
schimbau. 

Insă nu tot ce clădea Sinan era ridicat pe cheltuiala celor 
bogaţi şi puternici. Mai întâi, altarele. Ucenicii munceau şi 
la acestea cu mare râvnă. De multe ori, meşterul plătea din 
buzunarul lui pentru ele. lar singurul temei pentru care 
ridicau altare an de an era că cineva văzuse unul într-un 
vis. Marele arhitect Sinan simţea că e dator nu doar să 
ridice clădiri şi să se îngrijească de oraşe, ci şi să vegheze 
la împlinirea viselor sfinte. 

Oricine putea să vină şi să-l roage să ridice un altar - un 
oştean, un hangiu, un ajutor de bucătar, chiar şi un milog. 
Băteau la uşa casei lui Sinan, cuviincios, dar hotărât, cu o 
mândrie tainică, de parcă li s-ar fi încredinţat un răvaş 
însemnat în din ceruri. Apoi îi povesteau visul lor. De cele 
mai multe ori, visele acestea erau despre sfinţi sau înţelepţi 
grozav de supăraţi că mormintele lor se năruiseră. Ori 
martiri care, arătându-le unde le zăceau oasele, se rugau 
de ei să le facă o înmormântare cum se cuvine. Ori mistici 
osândiţi la moarte ca eretici şi îngropaţi în grabă, dacă mai 
ajungeau să fie îngropaţi. 


5 Lăcaşuri de rugăciune, moschei (în arabă, în orig.). 
354 


- ELIF SHAFAK - 


Morţii care li se arătau erau nerăbdători, dorinţele lor nu 
sufereau amânare. La fel şi cerşetorii de vise, cum le zicea 
Jahan. Se aşteptau ca marele arhitect şi ucenicii lui să se 
oprească îndată din ce făceau - de pildă, ridicarea unei 
moschei pentru rugăciunea de vineri - şi să-i urmeze. Unii 
chiar îi amenințau. „Sfântul Duh are mari puteri. Dacă nu 
faceţi cum zice, o să vă blesteme.” 

În fiecare săptămână, unul dintre ucenici se îngrijea de 
cerşetorii de vise. Sarcina lui, cu neputinţă de dus la 
îndeplinire, era să-i asculte pe toţi şi să-i aleagă pe cei 
cinstiţi de potlogari. Aşa se face că în multe după-amiezi de 
joi, Jahan se pomeni şezând pe un scăunel, cu faţa la 
străini. În dreapta lui stătea un scrib care mâzgălea fără 
întrerupere aplecat asupra unei măsuţe. Oricât de încâlcită 
sau de neînsemnată, fiecare cerere trebuia trecută pe 
hârtie. Sinan le dădea bineţe prieteneşte cerşetorilor de 
vise. Apoi îi înştiinţa că unul dintre ucenicii lui isteţi era 
acolo să asculte ce aveau de spus. Aruncând o privire 
piezişă spre Jahan, se îndepărta cu un zâmbet ghiduş în 
colţul gurii. Sub privirile iscoditoare a zeci de ochi care-i 
urmăreau ortice mişcare, pe Jahan îl treceau adesea 
sudorile. Încăperea i se părea mică şi înghesuită. Dintr- 
odată, nu mai era loc de-ajuns pentru toţi oamenii ăştia şi 
pentru aşteptările lor uriaşe. 

Veneau de peste tot. Din porturi gălăgioase şi din cătune 
rupte de lume. Şi se rugau de ucenici să meargă să ridice 
altare oriunde - într-un orăşel, într-o curte sau pe un petic 
de pământ ce era adăpost doar pentru şerpi. Cei mai mulţi 
dintre cerşetorii de vise erau bărbaţi de felurite vârste. 
Băieți de şcoală însoţiţi de taţii lor. Din când în când câte-o 
femeie, care aştepta afară în timp ce soţul sau fratele ei 
povesteau visul. 

Într-un rând, nişte ţărani ceruseră să fie reparată o 
fântână bizantină de unde lua apă tot satul. Deşi se 
plânseseră cadiului, sforţările lor fuseseră în van. Apoi un 
tinichigiu avu un vis. Un sfânt puternic şi furios îi 


355 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


destăinuise că sub fântână se aflau rămăşiţele unui 
dergaht? sufit. Câtă vreme apa curgea, sufletele dervişilor 
se odihneau în pace. Dar acum, că secase, erau tulburate. 
De aceea fântâna trebuia reparată - fără întârziere. 

Când Jahan îi istorisi meşterului visele pe care le 
ascultase, Sinan se opri asupra poveştii cu fântâna, zicând 
că trebuiau să se îngrijească s-o repare. 

— Crezi că spun adevărul? se împotrivi Jahan. 

— Au nevoie de apă, aşa că nu mai contează ce cred eu. 

Reparară fântâna, curăţând jgheaburile care aduceau 
apa din munţi. Ţăranii se arătară mulţumiţi. La fel şi Sinan. 

Cam pe la vremea aia veni un morar. Le spuse că, pe 
când măcina grăunţele, auzise o femeie cântând - cu glas 
dulce şi fermecător. Temându-se că ar putea fi un djinn, 
morarul fugise pe dealuri. A doua zi, glasul îl aştepta, cu 
toate că aruncase sare peste umărul stâng şi scuipase de 
trei ori în foc. Bătrânul satului îl sfătui să citească din Coran 
înainte să se culce. Făcu întocmai. Şi în aceeaşi noapte îi 
apăru în vis o femeie. Chipul îi strălucea de parcă ar fi avut 
un felinar sub piele. Părul bălai, scânteietor i se revărsa pe 
umeri. li spuse că fusese sugrumată din porunca lui va/ide 
sultan, însă nu-i rostise numele. De atunci, sufletul ei 
rătăcise pe pământ, căutându-şi trupul, care se afla pe 
fundul mării. De curând, un pescar scosese la lumină 
pieptenele de baga care-i prindea părul şi care se 
desfăcuse când fusese aruncată în mare, cu un pietroi legat 
de picioare. Neştiind ce să facă cu pieptenele, pescarul îl 
pusese într-o cutie. Femeia voia ca morarul să caute 
pieptenele şi să-l îngroape ca şi când ar fi rămăşiţele ei 
pământeşti. Astfel, urma să zacă într-un mormânt şi să-şi 
afle liniştea. 

— De ce nu i s-a arătat pescarului? întrebă Jahan, 
bănuitor. 


5 Sanctuar sufit construit deasupra mormântului unui derviş sau unui 
sfânt (în tc., în orig.). 
356 


- ELIF SHAFAK - 


— E primejdios, răspunse morarul. Stă la o azvărlitură de 
băț de fortăreaţa Rumeliei. Într-o colibă albastră ca un ou 
de măcăleanadru. 

— Ai fost acolo? 

— Fireşte că nu, efendi. Ea mi-a spus toate astea. Eu 
sunt om sărac, nevasta mi-e bolnavă, n-am fii care să-mi 
dea o mână de ajutor. Nu pot să merg aşa departe. 

Jahan pricepu ce i se cerea. 

— Nici eu nu pot. E nevoie de mine aici. 

Dezamăgirea din ochii bărbatului străbătu trupul lui 
Jahan ca o săgeată de foc. Totuşi rămase uluit de-a binelea 
când Sinan, de cum auzi povestea, îl îndemnă să se ducă 
să cerceteze ce şi cum. Aşa că, a doua zi, elefantul şi 
cornacul porniră la drum. 

să-l găsească pe pescar se dovedi a fi lesne. Să stea de 
vorbă cu el - cu neputinţă. Cu ochi întunecaţi de 
amărăciune şi o gură care nu mai zâmbise de ani buni, 
părea un suflet împietrit. Dintr-o privire, Jahan îşi dădu 
seama că n-avea să-l lase în ruptul capului să-i scotocească 
prin lucruri şi se gândi să facă altfel. Cum ajunseră în 
spatele dealurilor, se opri şi sări jos de pe elefant. După ce-l 
legă pe Chota de o salcie, pe care animalul ar fi putut s-o 
smulgă fără să se opintească prea mult, îi spuse: 

— Mă întorc într-o clipă. 

Tăcut ca o bufniţă, Jahan făcu cale-ntoarsă. Merse tiptil 
de-a lungul gardului şi se strecură în colibă, care duhnea a 
peşte. Găsi câteva cutii, însă niciuna n-avea vreun pieptene 
înăuntru. Tocmai dădea să plece când zări pe jos un coş. Cu 
mâinile tremurând, aruncă o privire înăuntru. Pieptenele 
era acolo. Cafeniu cu pete ca de ambră, crăpat pe margini. 
Îl băgă în buzunar şi o luă la sănătoasa. 

Din fericire, Sinan nu întrebă cum făcuse rost de el, ci 
spuse: 

— Trebuie s-o aşezăm la odihna veşnică. Are nevoie de o 
piatră de mormânt. 

— Păi... putem să îngropăm un pieptene în locul unui 
trup? întrebă Jahan. 

357 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Dacă e singurul lucru care a mai rămas dintr-o fiinţă, 
nu văd de ce nu. 

Sinan şi ucenicii făcură o groapă adâncă lângă un dud. 
Aşezară pieptenele înăuntru. În timp ce aruncau ţărână pe 
mormânt se rugară. Până la urmă, femeia din visul 
morarului, că existase aievea sau nu, avea o piatră de 
mormânt. Una pe care scria: 


Rugaţi-vă pentru sufletul celei al cărei nume nu l-am 
aflat, 

Copila iubită a Domnului, care singur a cunoscut-o 
mereu. 


358 


- ELIF SHAFAK - 


În primăvara anului 1575, Takiyuddin, cititorul în stele, 
începu să treacă tot mai des să-l vadă pe Sinan. Se 
retrăgeau împreună în bibliotecă, stând de vorbă ceasuri 
întregi. Ceva nou şi măreț plutea în aer - Jahan îl simţea 
aşa cum simţi mirosul pâinii abia scoase din cuptor -, ceva 
îi stârnea pe cei doi bătrâni de parcă ar fi fost iar 
băieţanari. 

Mai-marele peste cititorii în stele şi marele arhitect al 
seraiului se ţinuseră întotdeauna la mare cinste. Takiyuddin 
fusese mereu de faţă la deschiderea fiecărei moschei, 
ajutând la măsurători. De asemenea, îi cerea sfatul lui 
Sinan în legătură cu legile aritmeticii, la care amândoi erau 
la fel de pricepuţi. Cei doi citeau cu uşurinţă în mai multe 
limbi - turcă, arabă, persană, latină şi puţin în italiană. De-a 
lungul anilor schimbaseră între ei o mulţime de cărţi şi idei, 
dar şi, bănuia Jahan, destul taine. Îi legau dragostea pentru 
numere şi sârguinţa de care dădeau dovadă. Amândoi erau 
de părere că singurul fel în care puteai să-i mulţumeşti lui 
Allah pentru darurile sale era să munceşti cu râvnă. 

Totuşi, în ciuda lucrurilor care îi legau, nici c-ar fi putut 
fie mai deosebiți. Takiyuddin avea o fire năvalnică. Chipul 
deschis ca o carte îi trăda orice freamăt al inimii. Când era 
vesel, ochii îi sticleau; când îl munceau gândurile, îşi 
răsucea cu atâta iuţeală mătăniile între degete, încât 
aproape că se rupea aţa pe care erau înşirate. Se zvonea 
chiar că, în dorinţa lui stăruitoare de-a învăţa necontenit, 
tocmise niscai jefuitori de morminte să-i aducă leşuri să le 
cerceteze. Dacă îl întreba cineva de ce un cititor în stele 
era aşa curios în legătură cu alcătuirea corpului omenesc, 
răspundea mereu că Dumnezeu crease în acelaşi timp 
lumea dinăuntrul omului şi pe cea din afara lui. Se plângea 
adesea de  înfumurarea ulemalelor şi de  neştiinţa 
oamenilor. Fiind atât de înfierbântat, prietenii lui se temeau 
să nu ia foc de-a binelea. lute din fire şi avântat, se 

359 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


deosebea cu totul de Sinan, care rareori îşi trăda 
simţămintele şi avea mai întotdeauna o purtare paşnică. 

Dar acum Sinan părea şi el înflăcărat, dacă nu chiar 
neliniştit. Îşi trecea zilele citind şi desenând, lucru obişnuit 
pentru el, însă uneori privea pe fereastră cu gândurile 
aiurea, un lucru deloc obişnuit. De vreo câteva ori, Jahan îl 
auzi întrebându-i pe robi dacă cineva adusese vreun răvaş 
pentru el. 

Într-o miercuri, când ucenicii lucrau în casa meşterului, 
trimisul mult aşteptat sosi. Sub ochii lor iscoditori, Sinan 
rupse pecetea şi citi răvaşul făcut sul. Chipul încordat de 
nerăbdare i se destinse într-un zâmbet uşurat. 

— Ridicăm un observator! îi înştiinţă. 

O clădire făcută astfel încât să poată cerceta întinderea 
întunecată de deasupra capetelor lor. Avea să fie mai mare 
decât tot ce se construise până atunci, de la Răsărit până la 
Apus. Cititori în stele din toată lumea aveau să vină acolo 
să-şi desăvârşească priceperea. Sultanul Murad făgăduise 
să-l sprijine pe Takiyuddin în dorinţa lui de-a descoperi 
cupola nevăzută. 

— Asta o să schimbe felul în care vedeam universul, zise 
Sinan. 

— De ce ne-ar privi pe noi aşa ceva? întrebă Davud. 

Drept răspuns, Sinan îi spuse că ştiinţa, //m, era un 
rădvan tras de mulţi cai. Dacă unul dintre bidivii se avânta 
în galop, ceilalţi cai aveau să iuţească şi ei pasul şi 
călătorul din rădvan, a/im, avea să tragă foloase de pe 
urma acestui lucru. Pentru că îmbunătățirile dintr-un 
domeniu atrăgeau numaidecât îmbunătăţiri şi în alte 
domenii. Arhitectura trebuia să lege prieteşug cu astrologia 
şi cu aritmetica, iar aritmetica, la rândul ei, cu filosofia şi 
aşa mai departe. 

— Încă un lucru, zise Sinan. Voi o să ridicaţi observatorul. 
Eu am să veghez ca totul să meargă cum trebuie, însă va fi 
înfăptuirea voastră. 

Ucenicii se uitară la el cu uimire şi îndoială. Cu toate că 
lucraseră la multe clădiri, nu creaseră ei singuri una. 

360 


- ELIF SHAFAK - 


— Meştere, îţi rămânem îndatoraţi. Ne faci o mare cinste, 
spuse Nikola. 

— Domnul să vă lumineze calea, răspunse Sinan. 

În săptămânile următoare, ucenicii îi  înfăţişară 
meşterului planurile pe care le desenaseră. Cum aveau să 
ridice clădirea pe un deal din Tophane, cercetară pământul 
să vadă cât era de tare şi de umed. Chiar dacă se întreceau 
încă între ei ca să intre în grațiile meşterului, îşi uniră 
puterile. Şi încântarea de-a construi împreună umbri orice 
urmă de pizmă. 

Între timp, Takiyuddin era cel mai fericit om din întreg 
Imperiul Otoman, dar şi cel mai neliniştit. Plimbându-se de 
colo până colo pe şantier, punând întrebări pe care nimeni 
nu le înţelegea, abia aştepta să-şi vadă gata preţiosul 
observator. La câteva săptămâni după ce turnaseră 
temelia, îl cuprinse frica de moarte. De o curiozitate 
bolnăvicioasă în privinţa nenorocirilor şi bolilor, se temea să 
nu părăsească lumea asta înainte să fie isprăvită clădirea. 
Jahan nu mai văzuse înainte vreun om luminat care să se 
smintească de-atâtea griji. 

Aduseră instrumente de prin toate colţurile lumii. 
Adunară tomuri şi hărţi cereşti pentru colecţia pe care avea 
s-o găzduiască observatorul. Rotundă şi încăpătoare, 
scăldată în lumina ce se revărsa pe ferestrele înalte, cu o 
scară în formă de melc ce ducea în pivniţă, biblioteca era 
locul pe care Jahan îl îndrăgea cel mai mult şi la planul 
căreia contribuise. 

Pe măsură ce înaintau cu lucrul, Jahan izbuti să afle tot 
mai multe despre Takiyuddin. Născut la Damasc, şcolit la 
Nablus şi Cairo, se aşezase pe urmă la Istanbul, nădăjduind 
să fie oraşul potrivit pentru înzestrările lui. Aici îi mersese 
de minune şi urcase repede în rang, ajungând mai-marele 
peste cititorii în stele ai seraiului. Jahan avea să afle mai 
târziu că el îl atrăsese pe sultan în această întreprindere 
îndrăzneață, încredinţându-l că era neapărată nevoie de un 
observator. Dar asta nu însemna că toţi dregătorii seraiului 
erau de aceeaşi părere. Foarte prețuit de unii, disprețuit de 

361 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


alţii, Takiyuddin avea la fel de mulţi duşmani pe câţi 
prieteni. 

Folosindu-se de descoperirile lui Jamshid al-Kashi, meşter 
într-ale matematicii, şi de instrumentele îmbunătăţite de 
Nasir al-Din al-Tusi, Takiyuddin era dornic să întreacă 
înfăptuirile observatorului din Samarkand, ridicat de Ulugh 
Beg - astrolog, matematician şi sultan. Cu aproape două 
secole în urmă, spunea el, cei mai iscusiţi cărturari 
dezlegaseră multe dintre tainele aştrilor. Descoperirile lor, 
în loc să fie duse la desăvârşire, fuseseră lăsate deoparte şi 
uitate. Lucruri preţioase rămăseseră pierdute pentru cei ce- 
aveau să vină. Nestemate de înţelepciune aşteptau 
pretutindeni să fie descoperite, precum sipetele cu comori 
din măruntaiele pământului. Prin urmare, învățatul ţine mai 
puţin de descoperire şi mai mult de amintire. 

Takiyuddin vorbea adesea despre Tycho Brahe - un 
cititor în stele din Frangistan. Se nimeri ca, la vremea când 
ucenicii puneau piatra de temelie a observatorului lor, cel 
al lui Brahe să fie ridicat şi el în îndepărtatul Uraniborg. lar 
cei doi cititori în stele, în loc să se ia în coarne, îşi trimiteau 
scrisori în care îşi puneau în cuvinte respectul şi prețuirea 
unul pentru celălalt. 

— lubim aceeaşi femeie, zicea Takiyuddin. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jahan, bâlbâindu-se. 

— Bolta cerească, amândoi ne-am îndrăgostit de ea. Din 
păcate, suntem muritori. După ce noi n-o să mai fim, au s-o 
iubească alţii. 

De îndată ce instrumentele pentru cercetarea bolţii 
cereşti fură aşezate la locul lor, pe socluri de fontă grele, 
Takiyuddin îi pofti pe ucenicii lui Sinan să le vadă. Oriunde 
se întorcea, Jahan dădea peste ceasuri astronomice cu trei 
cadrane, lucrate cu mare măiestrie şi foarte precise. Intr-o 
cameră mai din spate zăriră pompe de apă de toate 
mărimile, despre care Takiyuddin le zise că n-aveau nimic 
de-a face cu cerul, ci erau doar altă slăbiciune a lui. Sus se 
afla un astrolab uriaş cu şase inele - dhât al-halaq - care 
era folosit la măsurarea latitudinii şi longitudinii după cum li 

362 


- ELIF SHAFAK - 


se spuse. Alt instrument, /ibna, prins pe perete era făcut 
din două cadrane mari de alamă şi ajuta la măsurarea 
depărtării aştrilor şi soarelui de ecuatorul ceresc. Nişte 
prăjini lungi de lemn, care după înfăţişarea umilă păreau 
lipsite de orice însemnătate, se dovediră a măsura paralaxa 
lunii. Un mecanism cu un cerc de aramă arăta azimutul 
stelelor, cel de-alături, echinocţiile. Dar instrumentul care-i 
plăcea cel mai mult lui Jahan era un sextant ce măsura 
depărtarea dintre corpurile cereşti. 

În orice încăpere unde intrau dădeau peste un 
instrument ce dezlega altă taină a bolţii albastre. Mai- 
marele peste cititorii în stele îi lămuri că pentru a cerceta 
corpurile cereşti, ca şi atâtea alte lucruri în viaţă, trebuie să 
găseşti călăuza potrivită. De pildă el, în loc să ia luna drept 
punct de referinţă, urmărea două stele rătăcitoare: una se 
chema Venus, iar cealaltă, Aldebaran - un nume care lui 
Jahan îi plăcu aşa de tare, că îl repeta întruna în gând, de 
parcă ar fi fost o poezie. 

Spre deosebire de instrumente, care erau noi, cărţile şi 
manuscrisele erau vechi de secole. Aici ţinea Takiyuddin 
tratatele de geometrie şi algebră sau pe cele despre legile 
mişcării. Era foarte mulţumit că, într-un firman dat de 
curând pentru cadiii din Istanbul, sultanul poruncise 
oamenilor care aveau colecţii valoroase să le ducă la 
observatorul seraiului. Când primiți acest firman, căutați 
tomurile de astrologie şi geometrie şi dați-i-le cinstitului 
astronom Takiyuddin ca să-şi poată duce mai departe 
pretioasa muncă sub oblăduirea mea. 

Având un sprijin atât de puternic, se gândiră că totul 
trebuia să meargă ca pe roate. Alb de dinăuntru şi pe 
dinafară, observatorul, observatorul lor, cu ferestrele sale 
ce-şi schimbau culoarea în lumina asfinţitului, strălucea pe 
culmea colinei Tophane. 


Ceremonia de deschidere a fost fastuoasă. Deasupra 
capetelor tuturor, soarele se înălța strălucitor şi mărinimos, 
iar cerul era de un albastru fără cusur. Totuşi, aerul era 

363 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


rece şi înviorător, de parcă şi vara, şi iarna ar fi ţinut să fie 
de faţă într-o asemenea zi. Pescăruşii se năpusteau în 
depărtare după pradă, uitând să mai tipe. Rândunicile îşi 
cufundau ciocurile în havuzul de marmură din curte ca să-şi 
astâmpere setea. Mireasma de smirnă răspândită de 
hainele şi bărbile lor se amesteca plăcut cu aroma dulce a 
halvalei pe care Takiyuddin pusese să fie împărţită 
salahorilor care munciseră din greu ca să isprăvească la 
timp. 

Sinan se afla şi el acolo, îmbrăcat într-un caftan de 
culoarea scorţişoarei şi cu un turban umflat, răsucind între 
degetele de la mâna dreaptă un şirag de mătănii închipuit. 
Ucenicii stăteau la câţiva paşi în spatele lui, străduindu-se 
din răsputeri să-şi ascundă mândria. Căci, deşi se 
strânseseră acolo ca să se roage pentru sănătatea şi gloria 
sultanului Murad şi pentru izbânda mai-marelui peste 
cititorii în stele, învăţăceii lui Sinan îşi dăduseră din plin 
obolul la ridicarea observatorului. Nu puteau să nu fie 
încântați de cele două clădiri pe care le desenaseră şi le 
construiseră - sub îndrumarea meşterului, e drept, dar cu 
mâinile lor. Asta era zidirea lor, ierte-le Ziditorul acest 
cuvânt care era doar al lui. 

Dincolo de curtea observatorului aştepta o mare de 
curioşi şi prieteni, ale căror glasuri erau aduse de vânt. 
Trimişi străini care luau aminte la ce se întâmpla, negustori 
care-şi făceau socoteala cu ce le-ar putea ieşi din asta, 
pelerini care murmurau rugăciuni, milogi care cereau de 
pomană, hoţi care umblau după pradă şi ţânci suiţi pe 
umerii taţilor ca să zărească mai bine locul unde puteai să 
cercetezi soarele şi luna şi chiar să afli unde se duceau 
stelele căzătoare când se rostogoleau spre pământ. 

Takiyuddin, înalt şi drept, stătea în mijloc, îmbrăcat într- 
un veşmânt larg în tonuri de alb şi alabastru. Patruzeci de 
oi şi patruzeci de vaci fuseseră jertfite ceva mai devreme, 
carnea lor fiind împărţită celor mai săraci dintre săraci. 
Acum, o picătură din sângele lor îi sclipea pe frunte, între 


364 


- ELIF SHAFAK - 


ochi. La dreapta şi la stânga lui se înşiruiau douăzeci şi 
patru de cititori în stele, cu feţele strălucind de încântare. 

Dintr-odată se făcu linişte. Un freamăt străbătu 
mulţimea. Venea sultanul Murad. Ca o apă curgătoare, 
duhul lui umplu curtea, până la cel mai mic locşor, cu mult 
înainte ca alaiul lui să fie zărit în depărtare. Umbra lui 
Dumnezeu pe Pământ avea să deschidă spre folosul tuturor 
cel mai mare observator de-acolo şi până peste şapte mări 
şi ţări. De cum sosiră sultanul şi străjile lui şi se aşezară la 
locurile lor, un şeic sufit începu rugăciunea cu glas dintr- 
odată puternic şi plăcut. 

— Allah să-l apere pe mărinimosul nostru sultan! 

Toţi rostiră odată, desfătându-se cu acel cuvânt de parcă 
ar fi fost o bucăţică gustoasă: 

— Amin! 

— Allah să se milostivească de gloriosul nostru imperiu, 
să ne îndrume faptele şi să ne ajute să ne alăturăm celor 
care au trecut prin lumea asta înaintea noastră fără să 
păcătuiască! Allah să se îngrijească de această casă şi să 
dezvăluie tainele cerului numai celor care le pot duce. 

— Amin! 

Ascultând vorbele sufitului, Jahan aruncă o privire 
rătăcită spre ulemale, bătrânii evlavioşi, care urmăreau 
ceremonia. Se zvonea că șeyhulislam-ul, când fusese rugat 
să ţină el rugăciunea, nu voise să primească. li scrută 
chipul. Părea netulburat, liniştit ca oglinda unui lac. Chiar 
atunci strânse din buze, strâmbându-se dispreţuitor, de 
parcă ar fi înghiţit ceva amar. Jahan nu ştia dacă mai 
văzuse cineva, fiindcă toţi erau prinşi de rugăciune. Dar el 
o văzuse, strâmbătura aceea uşoară, şi i se strânsese 
inima. 

O clipă, cât îi trebuie unui vultur să se avânte în înaltul 
cerului, Jahan simţi în adâncul inimii, chiar dacă nimic nu 
părea nelalocul lui, că ceva nu merge cum trebuie. Ghici că 
Sinan îşi dădea şi el seama de asta - de aceea mişca 
neliniştit din degete. Dar Takiyuddin, în încântarea lui, nu 
bănuia nimic. 

365 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Mai târziu, Jahan se gândi pe îndelete la toate astea. 
Sinan nu prea avusese de-a face cu ulemalele, însă simţea 
că nu le plăcea deloc toată treaba aia. Pe de altă parte, 
Takiyuddin le cunoştea mai bine ca oricine. La urma urmei, 
fusese judecător, teolog, muvakKkit* şi învăţător la 
madrasa. Totuşi nu împărtăşea neliniştea pe care meşterul 
şi ucenicul o simţiseră în acea zi. Pesemne, îşi zise Jahan 
drept încheiere, apropierea te orbeşte şi depărtarea îţi 
deschide ochii. 


Takiyuddin scria un tratat despre fiinţele cereşti, o carte 
pe care o numea zij şi unde stabilea locul, depărtarea şi 
mişcările soarelui, lunii, stelelor şi corpurilor cereşti. Avea 
să-i ia ani buni să-l ducă la bun sfârşit, spunea mai-marele 
peste cititorii în stele, însă când avea să-l isprăvească, 
urma să fie un îndrumar pentru vecie. 

— Un zij e ca o hartă, zicea el. O hartă a creaţiei divine. 

Cu mult timp în urmă, un înţelept păgân pe care îl chema 
Ariston - omul care îl învățase pe Alexandru cel Mare tot ce 
ştia - susţinea că pământul era Miezul Universului şi că se 
afla în repaus, spre deosebire de celelalte corpuri cereşti. 
Le lăsase în grijă astrologilor să găsească suma sferelor ce 
se roteau în jurul lui, numărul multelor cupole care pluteau 
deasupra capetelor noastre. 

— Ai izbutit să le numeri? îl întrebă Jahan când trecu să-l 
vadă împreună cu Davud, după deschiderea observatorului. 

— Sunt opt, răspunse Takiyuddin hotărât. 

Era un număr desăvârşit şi pe bună dreptate, căci forma 
Pământului, dispunerea corpurilor cereşti, straturile 
universului, totul era aşezat în ordine de Dumnezeu ca 
oamenii să poată vedea, cerceta şi privi de aproape. Cu cât 
vorbea mai mult, cu atât mai limbut devenea Takiyuddin. 
Le spuse că, oricât de sclipitor ar fi fost, Ariston încurcase 
lucrurile. Căci soarele era Miezul Universului, nu Pământul. 
Celelalte corpuri cereşti se roteau în cercuri fără cusur în 


35 Slujbaş al unei moschei, a cărui datorie era să stabilească timpul 
pentru chemările la rugăciune ale muezinului (în tc., în orig.). 
366 


- ELIF SHAFAK - 


jurul acestui ghem de foc. Îi arătă lui Jahan o carte care, 
spunea el, dovedea asta fără urmă de îndoială. Jahan citi cu 
glas tare titlul, cuvintele latineşti alunecându-i pe limbă, 
rotunde şi line, ceva despre rotirea sferelor. Copernic. Ce 
nume ciudat, îşi spuse, însă mai-marele peste cititorii în 
stele îl rostise cu aşa o preţuire, încât în gura lui sunase ca 
o vrajă. 

— Avea o iubită, însă nu s-a însurat niciodată, zise 
Takiyuddin, arătând spre tomul legat în piele ca şi când ar 
fi fost viu. Şi-a crescut nepoţii, copiii surorii lui, dar el n-a 
avut nici unu! 

— De ce nu s-a însurat? întrebă Davud. 

— Dumnezeu ştie. Pesemne ca s-o cruţe pe femeie. Ce 
nevastă ar putea îngădui un soţ care n-are ochi decât 
pentru bolta cerească? 

Davud şi Jahan schimbară o privire, gândindu-se la 
acelaşi lucru. Deşi era însurat, mai-marele peste cititorii în 
stele dormea la observator în cele mai multe nopţi. Nu 
îndrăzniră să întrebe dacă, atunci când vorbea despre 
Copernic, se gândea şi la el. 

Mulţumindu-le mai-marelui peste cititorii în stele şi 
învăţăceilor lui, Davud şi Jahan îşi luară rămas-bun. Dar 
abia puseră piciorul afară, că îi înghiţi un val de ceaţă 
deasă, înspăimântătoare. Orbecăind ca doi orbi, izbutiră să- 
| găsească pe Chota, se urcară pe spinarea lui şi, cu mare 
încetineală, se îndreptară spre oraş. 

După ce înaintară puţin, Jahan simţi nevoia să întoarcă 
fie şi o clipă capul şi să se uite în urmă. Atunci se întâmplă 
ceva ciudat. Nu se zărea niciuna din cele două clădiri înalte 
- nici măcar o lumânare pâlpâind la ferestre sau vreun 
instrument  sclipind sus, pe cafas. Umbrele lor se 
afundaseră atât de adânc în pâcla cenuşie, de parcă 
observatorul nu existase niciodată şi tot ce se făcuse şi se 
spusese sub acoperişul lui n-ar fi fost nimic mai mult decât 
urme de paşi pe nisip. 


367 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Într-o zi cu vânt, când se întoarseră de la muncă - Jahan 
pe grumazul lui Chota, iar meşterul şi ceilalţi ucenici în 
howdah -, îl găsiră pe Takiyuddin aşteptându-i în curte, cu 
o privire îngrijorată. Fiindcă nu mai trecuse să-l vadă de 
ceva vreme, Jahan rămase uimit băgând de seamă cât se 
schimbase. Încântarea ce-i lumina faţa în lunile de după 
deschiderea observatorului pălise, lăsând în urmă un chip 
mai îmbătrânit şi mai scofâlcit, plin de încordare. După ce- 
şi dădură bineţe, cei doi bătrâni se retraseră în chioşcul din 
grădină, sub o boltă de viţă, vorbind cu glas scăzut, 
îngrijoraţi. 

Cum nu puteau să se apropie, însă nici nu voiau să stea 
departe, ucenicii se duseră la bucătărie şi, cu toată 
bombăneala bucătăresei, se aşezară lângă o fereastră - 
singurul loc din casă de unde puteau să-i pândească. Se 
aflau prea departe ca să audă ce-şi spuneau, însă nimic nu- 
i împiedica să-şi dea cu părerea. 

— S-a întâmplat ceva, murmură Davud. O simt până-n 
măduva oaselor. 

— Poate că doar stau de vorbă, zise Nikola, care de 
obicei nu voia să vadă totul în negru. 

Takiyuddin îşi adusese cu el unul dintre învăţăcei - un 
tânăr cititor în stele cu faţa ciupită de vărsat şi cu cea mai 
rară barbă roşcată pe care o văzuseră vreodată. Când li se 
alătură, ucenicii se ţinură de capul lui să le spună se 
întâmplase. Deşi se strădui să scape de întrebările lor, le 
dezvălui curând totul. 

— Meşterul meu a zărit o stea cu coadă în zodia 
Arcaşului. 

Jahan aruncă o privire spre ceilalţi. Nikola părea 
nedumerit, Davud - bănuitor, cât despre Sancha, n-ar fi 
putut spune ce gândea, fiindcă îşi ţinea ochii plecaţi. 
Bănuind că nu era singurul care nu ştia despre ce vorbea 
învăţăcelul, întrebă: 

368 


- ELIF SHAFAK - 

— Ce-i aia? 

Cititorul în stele oftă. 

— O stea cu coadă. Uriaşă. Se îndreaptă spre noi. 

— Şi ce-o să facem? 

— O să hotărască meşterul meu. 

— Dar trebuie să ştii şi tu ceva despre asta, stărui Davud. 

— Unele stele cu coadă au făcut apele să se reverse. In 
altă ţară, toate femeile borţoase au lepădat. Altă dată a 
plouat cu broaşte cu trei picioare. 

Ucenicii îl ascultau înspăimântați. Prinzând curaj, omul 
înşira o nenorocire după alta. 

— Altă stea căzătoare a adus o secetă care-a durat şapte 
ani încheiaţi. Şi vântoase aşa de puternice, că toţi puieţii au 
fost smulşi din pământ. lar lăcustele au mistuit tot ce mai 
rămăsese pe câmpuri, până la ultima frunză. 

— Şşşt, uite-i că vin, zise Nikola, deşi nu aveau cum să-i 
audă de-afară. 

Ruşinaţi ca nişte copii care făcuseră ceva rău, ieşiră în 
grădină să-i întâmpine pe meşteri. Lucrul care îl tulbura pe 
Takiyuddin părea să-l fi întristat pe Sinan, ca o boală care 
se întinde de la un copac la altul. 

— Vită-te la ei, zise mai-marele peste cititorii în stele, 
arătând spre ucenici. 

— Bârfa zboară mai repede decât o stea cu coadă, 
răspunse meşterul mucalit, aşa cum îşi făcea toate 
mustrările părinteşti. 

— Mai ales dacă cineva nu poate să-şi ţină gura, urmă 
Takiyuddin dojenitor, cu ochii la învăţăcelul lui, care plecă 
îndată capul şi roşi. Dar mai-marele peste cititorii în stele 
adăugă încet: Nu-i nimic, oricum o să afle curând întreg 
oraşul. 

Încurajat de vorbele lui, Jahan întrebă: 

— Ce înseamnă toate astea? 

— Allah e mare şi la fel sunt şi prevestirile lui, răspunse 
Takiyuddin. Poate că noi, muritorii, nu suntem în stare să 
vedem asta întotdeauna, însă până la urmă aşa e. 


369 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan se uită la mai-marele peste cititorii în stele, amuţit. 
Răspunsul lui, pe care-l voia mângâietor, îl strivise de-a 
dreptul. Nu era singurul. Până atunci, ucenicii îşi făcuseră 
de lucru născocind ameninţări acolo unde nu era niciuna. 
Acum se simțeau ameninţaţi de o forţă pe care nu aveau 
nici iscusinţa s-o înţeleagă, nici puterea s-o înfrângă. 

Sinan nu greşise când pomenise de iuţeala cu care se 
răspândea bârfa. În zilele următoare, istanbuliţii nu mai 
vorbiră despre altceva. Şoapte înfricoşate şi presimţiri 
negre se strecurau în crăpăturile pereţilor, umpleau golurile 
dintre pietrele de pavaj, se furişau pe gaura cheii, se 
scurgeau pe jgheaburi, murdăreau până şi aerul. Curând, 
sultanul dădu de ştire că o să ţină un sfat de taină cu 
oamenii de vază, vizirii şi ulemalele. O întrunire pe 
neaşteptate, la care Takiyuddin avea să-i lămurească cum 
stau lucrurile. Jahan nu-şi mai încăpea în piele de bucurie 
când auzi că Sinan fusese poftit şi el să-şi spună părerea. 

— Meştere, ia-mă cu tine, se rugă el. 

Sinan îi aruncă o privire sfredelitoare. 

— De ce? Doar pentru eşti curios? 

— Dacă nu vrei să mă iei pe mine, ia pe oricare dintre 
noi. Doar noi am ridicat observatorul... 

Nu fu nevoie să urmeze. Sinan se învoi. 

— Du-te şi te pregăteşte. 


Meşterul şi cornacul sosiră la serai după rugăciunea de 
amiază. Ca şi ceilalţi, fură poftiţi în Camera de Audienţe. 
înăuntru aşteptau vreo patruzeci de dregători, unii însoţiţi 
de robii lor, înşiruiţi de-o parte şi de alta a încăperii largi. Pe 
un tron aurit, în mijlocul tuturor, stătea sultanul Murad. 

Takiyuddin se ivi îndată şi el. Jahan îl văzu îngenunchind 
şi sărutând poala sultanului, apoi făcând încă o plecăciune 
şi dându-le bineţe celor din Divan, după care aşteptă 
spăşit, cu mâinile împreunate şi cu privirea în pământ. 
Nimeni nu voia să fie în pielea lui în clipa aia. 


370 


- ELIF SHAFAK - 


— Mai-mare peste cititorii în stele, te afli aici ca să-i spui 
milostivului nostru sultan ce-ar putea aduce steaua cu 
coadă, zise marele vizir Sokollu. 

— Dacă lnălţimea Ta îmi îngăduie, răspunse Takiyuddin 
şi scoase din buzunarul hainei o hârtie făcută sul. Începu s- 
o citească cu glas tare: Eu, Takiyuddin ihn Ma'ruf, mai- 
mare peste cititorii în stele ai seraiului, am zărit steaua cu 
coadă în zodia Arcaşului. După ce mi-am cercetat zij-ul şi 
am folosit torquetum&$-u/, aşa cum a făcut odinioară marele 
Nasir al-Din al-Tusi, am descoperit că longitudinea ei era la 
douăzeci şi şase de grade în Arcaş şi latitudinea la douăzeci 
şi două de grade spre miazănoapte. Am folosit pentru 
măsurătorile mele trei mari puncte de referință: Aldebaran, 
ochiul taurului; Algorab, corbul; şi Altair, vulturul în zbor. 
Zile în şir am cercetat mişcarea stelei cu coadă, ca să-i 
înțeleg firea. Am aşternut pe hârtie, cu cea mai mare 
migală, amănuntele înaintării ei, pentru ca tinerii cititori în 
stele să le poată desluşi după ce sufletul meu va părăsi 
această lume a umbrelor. 

Cu acestea, Takiyuddin se opri. Niciun zgomot nu se auzi 
în încăpere. 

— Am dormit pe apucate în ultimele şapte nopţi. Ucenicii 
mei şi cu mine am făcut cu rândul, cercetând cerul... 

— Scuteşte-ne de ce-ai făcut tu, zise Sokollu. Spune-ne 
ce-o să facă steaua cu coadă. 

Takiyuddin răsuflă adânc, de parcă ar fi vrut să tragă pe 
nări clipa aceea şi încăperea, şi, sub privirile prietenilor şi 
ale duşmanilor care îi pândeau orice mişcare, se simţi 
pesemne la fel de singur ca şi steaua cu coadă pe care o 
urmărea. Punând degetul pe hârtie, sări spre sfârşit: 

— Am descoperit că steaua cu coadă e atrasă de Venus, 
că are coada îndreptată spre răsărit şi că se mişcă de la 
miazănoapte spre miazăzi. Cercetând alcătuirea stelei cu 
coadă şi firea planetei de care e atrasă, am dedus că, spre 
deosebire de stelele cu coadă care au brăzdat cerurile 


5 Instrument astronomic medieval, conceput ca să facă măsurători 
după trei seturi de coordonate: orizontale, ecuatoriale şi eliptice. 
371 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


noastre în vechime, aceasta ne este prielnică. Nu vrea să 
ne facă rău. 

Un murmur domol străbătu mulţimea uşurată. Atunci 
sultanul, care vorbea pentru prima oară în seara aceea, 
zise dând din cap: 

— Asta-i bine. Spune-ne mai multe. 

— O să aducă nori de ploaie din belşug, recoltele vor fi 
bogate. 

— Care va fi soarta bătăliilor? întrebă Umbra lui 
Dumnezeu pe Pământ. 

— Oştirile noastre o să iasă biruitoare, Luminăţia Ta. 

Alt freamăt străbătu încăperea. Ochii tuturor se măriră, 
strălucind de încântare. Cu asta, întrunirea se încheie. 

Dar nimic din cele prezise nu se întâmplă. Războiul cu 
Iranul luă o întorsătură neaşteptată. Chiar dacă oştirea 
otomană ieşise biruitoare, pierderile erau prea mari ca să 
păcălească pe cineva. Apoi veni o secetă cumplită. Luni de- 
a rândul cămările rămaseră goale, copiii se duceau la 
culcare flămânzi. Mai rău, oraşul se pomeni zguduit de un 
cutremur care nărui mahalale întregi. lar apoi se întoarse 
ciuma. Oamenii mureau pe capete şi erau îngropaţi la 
grămadă. Oriunde te-ai fi întors, vedeai numai sărăcie şi 
durere. A 

Steaua cu coadă adusese numai nenorociri. Insă nimănui 
mai multe decât lui Takiyuddin. Ulemalele începură să 
uneltească împotriva lui. Cum aştepta de mult un prilej să 
se năpustească asupra mai-marelui peste cititorii în stele, 
noul şeyhulislam, Ahmed Şamseddin Efendi, lovi din toate 
puterile. Tocmai din pricina observatorului se abătuseră 
atâtea nenorociri asupra oraşului. Cine erau ei să-l 
pândească pe Dumnezeu? Trebuia să fie invers: Dumnezeu 
să vegheze asupra lor. Oamenii trebuiau să stea cu privirile 
plecate în pământ, nu ridicate spre bolta cerului. 

Sultanul porunci ca observatorul să fie dărâmat. 


372 


- ELIF SHAFAK - 


În dimineaţa când auziră vestea, ucenicii dădură fuga la 
casa meşterului. Abia fiind în stare să vorbească, se uitau 
unul la altul cu ochi goi, de parcă ar fi păşit prin vis. 

Între timp, Sinan îşi petrecu restul zilei stând singur în 
chioşc, aducându-şi aminte pesemne de alte dăţi când 
stătuse acolo împreună cu Takiyuddin, plin de nădejde şi 
încredere. După rugăciunea de seară, ieşi din casă şi zise 
cu un glas atât de domol şi de netulburat, încât îşi 
dezminţea parcă asprimea. 

— Voi l-aţi ridicat, voi ar trebui să-l dărâmaţi. 

— Dar, meştere... încercă să se împotrivească Nikola. 

Jahan îşi pierdu stăpânirea de sine. De la moartea lui 
Olev, strânsese multă furie în adâncul inimii, care acum 
răbufni. 

— De aia ne-ai lăsat să-l ridicăm? Nu l-ai construit tu 
pentru că ştiai ce-o să se întâmple. 

Ceilalţi îl priviră uluiţi. Aşa gândeau cu toţii în sinea lor, 
însă se mirară că el avusese necuviinţa s-o spună cu glas 
tare. Sinan răspunse: 

— Nu ştiam. Dacă aş fi ştiut, nu v-aş fi rugat pe voi să-l 
construiți. 

Dar, odată pornit, Jahan nu se mai putea opri. 

— Atunci de ce nu aperi observatorul? stărui el. Cum poţi 
să laşi să se întâmple aşa ceva? 

Meşterul zâmbi plin de tristeţe şi creţurile din jurul 
ochilor i se adânciră. 

— Unele lucruri îmi stau în putere, iar altele - nu. Nu pot 
împiedica oamenii să nimicească. Tot ce pot să fac e să 
clădesc mai departe. 


În seara de dinainte ca observatorul să fie dărâmat, se 
retraseră fiecare în colţul lui, ferindu-se să-şi vorbească. 
Meşterul era sus, în haremlik, cu familia lui; Nikola se afla 
în atelier; Davud nu se zărea pe nicăieri; Sancha era în 

373 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


odaia ei din partea din spate a casei lui Sinan; iar Jahan se 
retrăsese în grajd. Biata kahya, neputând să-i facă să 
mănânce împreună, trebui să le trimită fiecăruia cina pe o 
tabla. 

Lui Jahan îi era dor să-şi petreacă timpul cu elefantul şi 
să se îngrijească de nevoile lui, aşa că în seara aceea Îl 
trimise de-acolo pe tânărul ajutor. În adâncul inimii era 
încredinţat că nimeni nu putea să îngrijească elefantul la fel 
de bine ca el. Ca pe vremuri, spălă pişălăul de pe jos, 
curăţă bălegarul cu lopata, umplu butoiul cu apă, schimbă 
frunzele din iesle. Frecă picioarele lui Chota - pe cele mari 
şi rotunde de dinainte şi pe cele mai mici şi ovale de 
dinapoi - având grijă să nu-i rănească pernuţele moi de 
dedesubt. li cercetă unghiile, toate optsprezece, pe care le 
tăie, le curăţă şi le frecă una câte una cu balsam. Truda pe 
şantiere şi urcatul dealurilor povârnite an de an îşi cereau 
în cele din urmă birul. Patru dintre unghii se crăpaseră şi 
una stătea să cadă. 

Jahan îi căută trompa de negi, mulţumit că nu găsi nici 
unul, şi coada de purici şi căpuşe. li cercetă pielea moale 
de după urechi să nu aibă cumva păduchi de elefant, care 
erau cei mai răi. Era ciudat să vezi un animal aşa de mare 
cu totul neputincios în faţa unor fiinţe atât de mici. Dar 
adevărul e că un singur păduche putea face un elefant să-şi 
iasă din fire. Deşi dădu peste câteva cocoloaşe mici şi 
maronii, din fericire nu era nimic îngrijorător. După ce îl 
spălă, Jahan îi cercetă spinarea să vadă dacă n-avea răni 
sau bube pline de puroi. Il dădu cu unsoare prin locurile în 
care pielea îi era uscată. Între timp, Chota aştepta 
răbdător, bucuros că e băgat în seamă. Jahan se bucura şi 
el că avea ceva de făcut. Asta îl ajuta să-şi mai uite 
deznădejdea, deşi ştia că avea să-şi amintească de ea 
curând. Când isprăvi, Chota îşi legănă trompa ca şi cum l-ar 
fi întrebat cum arăta. 

— Gata, eşti chipeş ca un prinţ, îi zise Jahan. 

Atunci auzi paşi dincolo de poarta întredeschisă. 


374 


- ELIF SHAFAK - 


— Aici sunt! strigă el, aşteptându-se să vadă vreun 
icioglan care-i aducea de mâncare. 

Spre mirarea lui, era Sinan. Ştergându-şi mâinile cu o 
cârpă unsuroasă, Jahan se grăbi să-l întâmpine. 

— Bine-ai venit, meştere. Nu părea prea potrivit să-l 
poftească într-un grajd, aşa că-l întrebă grăbit: Vrei să ies? 

— Hai să vorbim aici. E mai bine. 

Jahan întinse mantia lui Chota pe un maldăr de fân, 
închipuind un scaun ciudat, jumătate din catifea, jumătate 
din paie. 

— Nu credeam să vină o zi în care să te rog ce-am să te 
rog acum, zise Sinan, după ce se aşeză. 

— Ce e? întrebă Jahan, deşi nu era sigur că voia să afle 
răspunsul. 

— Am nevoie de iscusinţa ta. Nu ca desenator. De 
iscusinţa ta de dinainte, dacă pot să-i spun aşa. 

Jahan părea însă nedumerit, aşa că îl lămuri încet: 

— De pe vremea când şterpeleai din lucrurile oamenilor, 
vreau să zic. Ştiu că nu mai faci asta. 

Ruşine, groază. Deci meşterul ştia despre furtişagurile 
lui. Un val de vinovăţie îl străbătu până în vârful degetelor. 
Totuşi nu tăgădui. 

— Da, bine... dar... nu înţeleg. 

— Am nevoie să furi câteva lucruri pentru mine, fiule. 

Jahan se holbă la el. 

— Mâine, după cum ştii, observatorul o să fie dărâmat. 
Instrumentele. Cărţile. Totul s-a petrecut aşa de repede, că 
Takiyuddin n-a apucat să salveze prea multe. Uşile sunt 
încuiate şi nu poate intra nimeni. 

Jahan dădu din cap, începând în sfârşit să înţeleagă unde 
bătea. 

— Dacă am putea să salvăm măcar câteva cărţi ar fi o 
mare mângâiere pentru prietenul nostru. 

— Într-adevăr, meştere. 

— Nu e musai să primeşti, bineînţeles, zise Sinan, 
coborând glasul până la şoaptă. S-ar putea să fie o idee 
proastă. 

375 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Cred că e o idee minunată. 

— S-ar putea să fie primejdios, fiule. 

— Furatul e întotdeauna primejdios, meştere, dacă nu ți- 
e cu supărare. 

Sinan îşi privi ucenicul cu un zâmbet gânditor, cu capul 
înclinat într-o parte, de parcă vederea lui l-ar fi îndurerat şi 
l-ar fi liniştit deopotrivă. 

— Asta trebuie să rămână între noi, adăugă Sinan după 
câteva clipe. 

— Şi Chota, zise Jahan. Face mai puţin zgomot decât un 
cal. Şi poate să care mai multe lucruri. 

— Bine. O să-l luăm cu noi. 

— Noi? Vrei să spui că vii cu mine? 

— Fără îndoială. Nu te pot trimite acolo de unul singur. 

Jahan chibzui o clipă. Dacă erau prinşi, el avea să fie luat 
drept un hoţ de rând, însă Sinan avea să-şi piardă bunul 
nume, chiar şi rangul. Salahorii, familia, învăţăceii lui, toţi 
cei care îl priveau acum ca pe un tată aveau să fie 
deznădăjduiţi. 

— Nu pot să lucrez împreună cu cineva. Nu-mi stă în fire. 

Meşterul se împotrivi. Ucenicul rămase neînduplecat. 
Sinan ameninţă că renunţă la toată treaba. Jahan zise că 
era prea târziu fiindcă acum, dacă îşi pusese asta în minte, 
avea s-o facă oricum. Era un război ciudat, al vorbelor. Se 
certau fără să se certe. 

— Bine, spuse Sinan, învoindu-se în cele din urmă, cu o 
fluturare nepăsătoare din mână, pe care Jahan o luă mai 
puţin ca pe un semn de înfrângere şi mai mult ca pe unul 
de încredere. 

Apoi meşterul îi întinse lui ucenicului o pungă cu bani. 
Dacă dădea peste paznicul de noapte, trebuia să încerce 
să-l mituiască. S-ar putea să meargă. S-ar putea să nu. 
Depindea de firea omului şi de ce îi pregătise soarta lui 
Jahan. 

Auzind nişte paşi care se apropiau, amândoi tresăriră. 
Îndată se ivi un băiat care aducea un castron cu ciorbă 


376 


- ELIF SHAFAK - 


aburindă, pâine, apă şi baclava. Aşteptară până când lăsă 
mâncarea şi plecă. 

— Mănâncă, zise meşterul. O să fie o noapte lungă. 

Jahan rupse o bucată de pâine, o înmuie în ciorbă şi o 
aruncă în gură, frigându-se la limbă, când îi trecu prin 
minte un gând. 

— Vrei să fur ceva anume? întrebă. 

— Păi, răspunse Sinan ridicând dintr-o sprânceană, 
fiindcă se aşteptase să i se pună o asemenea întrebare. Nu 
instrumente, sunt prea mari. Cărţile ar trebui salvate mai 
întâi, cât mai multe. Dacă izbuteşti, pune mâna pe zij, ştii 
doar câtă osteneală şi-a dat ca să-l scrie. 

Harta lunii, soarelui, stelelor şi corpurilor cereşti. Ani şi 
ani de muncă. Oare de ce n-o luase mai-marele peste 
cititorii în stele cu el? 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Sinan spuse: 

— Takiyuddin îşi ţinea cele mai preţioase lucruri în 
observator. Aceea era casa lui. 

Jahan mai luă câteva linguri de ciorbă, apoi aruncă încă o 
bucată de pâine în gură, iar ce-i mai rămase vâri în brâu. 

— Sunt gata de plecare. 


377 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Peste oraş strălucea luna plină, un foc din vremuri de 
mult apuse. Printre umbre, Jahan se îndreptă, în spinarea 
lui Chota, spre Tophane. 

Aşa cum se înălţau pe cerul plumburiu, cele două clădiri 
semănau cu doi uriaşi îndureraţi care se îmbrăţişau. 
Ucenicul simţi o împunsătură în inimă la gândul că mâine 
pe vremea aia n-aveau să mai fie. Sări jos şi ascultă cu 
luare-aminte ca să se încredinţeze că nu era nimeni prin 
preajmă. Îi spuse în şoaptă lui Chota să-l aştepte acolo, 
răsplătindu-l cu pere şi nuci, pe care elefantul le înfulecă 
numaidecât. Jahan adusese nişte saci mari în care să care 
cărţile. După ce-i luă şi îl sărută de trei ori pe Chota pe 
trompă ca să-i poarte noroc, se îndreptă ţintă spre 
observator. 

Mai întâi încercă uşa de la intrare. De ea atârna un lacăt 
ruginit. Se chinui puţin cu el, folosind cuțitul şi ţepuşa pe 
care le adusese la brâu. N-avea să fie prea greu să-l 
desfacă, socoti. Totuşi, nu putea să-l pună la loc întreg. 
Mâine dimineaţă toată lumea avea să ştie că cineva intrase 
în observator. 

Se strecură în spate şi cercetă cele două uşi din dos. 
Cum clădirile erau legate printr-un culoar, nu conta pe ce 
uşă intra, câtă vreme găsea o cale. Chiar atunci zări ce-i 
trebuia: o fereastră rotundă de la catul de jos. Îşi aminti că 
în iarna aceea se slăbise şi nu fusese reparată ca lumea. 
Takiyuddin se plânsese, zicând că salahorul făcuse o treabă 
de mântuială, însă apoi uitase cu totul de ea. Ca şi ceilalţi. 

În clipa următoare Jahan era acolo, împingând. După 
ceva timp, balamaua cedă cu un pocnet. Deschise fereastra 
şi se strecură în observator. Înăuntru era un întuneric de 
nepătruns, iar el venise atât de nepregătit pentru aşa ceva, 
că i se înmuiară genunchii. Aşteptă până i se obişnuiră ochii 
şi începu să recunoască lucrurile. Urcă scara în formă de 
melc şi ajunse în bibliotecă. Un miros puternic de hârtie, 

378 


- ELIF SHAFAK - 


pergament, cerneală şi piele îl izbi drept în faţă. Fiecare raft 
era o rană deschisă ce sângera în noapte. Se uită şovăitor 
în dreapta şi-n stânga. Erau mii de tomuri, hărţi şi 
manuscrise. De unde să ştie care erau mai preţioase? După 
ce putea să judece? După vechime? După cine le scrisese? 
După lucrurile despre care vorbeau? 

Jahan alerga de la un raft la altul, scotea cărţi la 
întâmplare, le amuşina şi le pipăia, apoi le ducea lângă 
fereastră, pe care intra o rază de lună. Cuvinte în latină, 
arabă, turcă, ebraică, greacă, armeană, persană îl potopiră 
dintr-odată. Icni, furios pe el. Pierdea timp preţios cu 
îndoielile. Speriat, scoase sacii pe care-i adusese şi se 
apucă să-i umple cu ce-i cădea în mână. Dacă nu putea să 
aleagă, atunci n-avea s-o facă. Avea să le salveze pe toate. 

Goli cel dintâi raft, apoi pe al doilea, apoi pe al treilea. Un 
sac se umpluse. Al doilea înghiţi următoarele trei rafturi. 
Asta era tot. Făcu un pas în faţă, clătinându-se ca un om 
beat. Era prea greu. Trebui să mai scoată nişte cărţi din el, 
cu mâinile tremurând, cu dinţii clănţănind de parcă l-ar fi 
învăluit o pală de aer îngheţat. 

— Mă întorc, şopti. 

leşi, îl găsi pe Chota, deşertă cărţile în howdah şi se 
întoarse alergând, gâfâind. Se blestemă în gând că nu-i 
dăduse prin minte să aducă o roabă. Ar fi mers mai repede. 
Umplu iar sacii, încă cinci rafturi, şi se repezi afară. Nici nu 
mai ţinea socoteala de câte ori alergase înainte şi-napoi. 
Gâfâia atât de tare, încât se temea să nu-l audă cineva şi 
să fie totul în van. 

Inghiţind în sec, cu gura uscată ca isca, încercă să se 
liniştească. La fereastră mijeau zorii. Işi zise că acela 
trebuia să fi ultimul drum. Gata. Salvase tot ce putuse 
salva, iar ce nu putuse trebuia să lase în urmă. Atunci se 
întâmplă ceva, un lucru pe care n-avea să-l dezvăluie 
nimănui nici măcar mai târziu, la bătrâneţe. Tomurile, 
manuscrisele şi hărţile începură să-l strige pe nume, mai 
întâi pe muteşte, apoi tot mai tare, rugându-se fierbinte să 
le ia cu el. Jahan le vedea gurile de hârtie zdrenţuită, 

379 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


lacrimile de cerneală. Se aruncau jos de pe rafturi, se 
călcau în picioare şi îi tăiau calea, cu ochii măriţi de groază. 
Jahan se simţea ca un om într-o barcă, pe o furtună 
cumplită, încercând să salveze câteva zeci de oameni când 
sute se înecau în jur. 

Ochii i se umeziră. Mai umplu trei saci şi plecă în grabă, 
de parcă ar fi fost urmărit de o putere nevăzută. Cum se 
suise în spinarea lui Chota, cum ajunsese la casa lui Sinan 
n-avea să-şi mai aducă aminte pe urmă. Îi dădu cărţile 
meşterului şi nu vru să se mai apropie de ele, de teamă că 
aveau să-i vorbească iar. 

— Ucenicule indian, ai salvat aşa de multe, zise Sinan. 

— Am lăsat acolo mult mai multe, răspunse Jahan cu 
asprime. 

Cu o cută de îngrijorare brăzdându-i fruntea, Sinan goli 
sacii, şterse cărţile şi le ascunse în biblioteca lui. Mai târziu 
avea să-i spună lui Jahan că salvase 489 de cărţi. 

Abia când se întoarse în odaia lui şi puse capul pe saltea, 
reuşind să se liniştească, Jahan îşi aminti că, în graba lui, 
uitase să caute zi;j-ul lui Takiyuddin. Până la urmă, mai- 
marele peste cititorii în stele nu izbuti să împiedice lucrul 
pe care îl ura cel mai mult. Ştiinţa şi înţelepciunea trebuiau 
să se strângă şi să curgă fără întrerupere de la o spiţă la 
alta, însă tinerii cititori în stele care veneau după el aveau 
să fie siliţi să o ia din nou de la capăt. 


A doua zi, puţin după ivirea zorilor, pe când cerul 
sângera încă la marginea oraşului, iată-i stând acolo pe toţi 
şase - Sinan, ucenicii şi elefantul, gata să dărâme ce 
ridicaseră. Niciun porumbel nu bătea din aripi pe streşini, 
nu se simţea nicio adiere. Jahan băgă de seamă că ochii 
Sanchei erau plini de lacrimi. Nimeni nu rosti o vorbă. 

Întreaga zi, în fruntea cetelor de salahori care sosiră cu 
maiuri, baroase şi praf de puşcă, sparseră uşi şi ferestre, 
găuriră pereţi. Chota trase din răsputeri de frânghiile legate 
de stâlpii de lemn. Oamenii veniră să privească. Unii 
chiuiau şi băteau din palme, însă cei mai mulţi îi urmăreau 

380 


- ELIF SHAFAK - 


într-o tăcere uluită. Cinci zile mai târziu, când cărară de- 
acolo şi ultima piatră, se citiră rugăciuni, ca şi cu trei veri în 
urmă, când ucenicii lui Sinan puseseră piatra de temelie. 
Doar că de data asta privitorii îi mulţumeau lui Dumnezeu 
că dărâmase acel locaş al păcatului. 

Ceva înăuntrul lui Jahan se nărui odată cu observatorul. 
Dacă n-ar fi fost iubirea pe care i-o purta lui Mihrimah şi 
devotamentul faţă de Sinan, ar fi părăsit oraşul acela din 
cărămizi sfărâmate şi lemn ars. „Pleacă!”, îi şoptea un glas 
lăuntric - dar unde? Era prea bătrân ca să se arunce în 
vâltoarea unor noi peripeții. „Pleacă!”, se ruga fierbinte 
glasul - dar cum? Oricât l-ar fi supărat căile sale, Istanbulul 
pusese stăpânire pe sufletul lui. Nici măcar în vise nu se 
vedea în altă parte. „Pleacă!”, îl prevenea glasul - dar de 
ce? Lumea era un cazan în clocot, aceeaşi tocană de 
nădejdi şi dureri îl aştepta peste tot, aproape sau departe. 

Ani de-a rândul îşi închinase viaţa unui oraş în care 
fusese - şi era încă - un străin; îşi închinase iubirea unei 
femei la care nu putea să ajungă; îşi închinase tinereţea şi 
vigoarea unui meşteşug care, deşi prețuit, era înfierat de 
fiecare dată când se întâmpla vreo nenorocire. Ce clădiseră 
în ani de zile, piatră cu piatră, putea fi dărâmat într-o 
singură după-amiază. Ce era prețuit astăzi era disprețuit a 
doua zi. Totul era supus capriciilor sorții, şi nu mai avea 
nicio îndoială că soarta era capricioasă. 

Săptămânile următoare îi părură cele mai negre zile 
petrecute vreodată în Istanbul. Nu putea să nu se întrebe 
de ce lucrau cu atâta migală la cele mai mici amănunte 
când nimeni - nici sultanul, nici oamenii de rând şi cu 
siguranţă nici Dumnezeu - nu preţuia truda lor. Nu le păsa 
decât de mărimea şi de măreţia clădirilor şi să nu-l supere 
pe Cel de Sus. De ce dădea Sinan atâta însemnătate celor 
mai mici amănunte, când doar foarte puţini le băgau de 
seamă şi chiar mai puţini le preţuiau? 

Nimic nu macină mai rău sufletul omului decât duşmănia 
ascunsă. Pe dinafară, Jahan îşi vedea mai departe de 
treabă ca întotdeauna - trudea alături de meşter şi îl 

381 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


hrănea pe Chota, chiar dacă nu se mai îngrijea de toate 
nevoile lui. Pe dinăuntru însă, îi năpădi sufletul un soi de 
amorţeală, ştergând orice semn de bucurie, aşa cum 
zăpada topită şterge orice urmă de viaţă. Işi pierdea 
credinţa în meşteşugul lui. Nici nu bănuia pe-atunci că tăria 
credinţei nu stă în cât de neclintită şi de puternică e ea; 
însemnătate au mai degrabă clipele când o pierzi şi 
izbuteşti s-o recapeţi. 


382 


- ELIF SHAFAK - 


* 


Ziua când a murit Mihrimah a fost cea mai friguroasă din 
ultimii patruzeci de ani, se zicea. Pisicile fără stăpân din 
Scutari îngheţau sărind de pe un acoperiş pe altul şi 
atârnau în aer ca nişte candelabre de cristal. Cerşetorii, 
pelerinii, dervişii rătăcitori şi oamenii fără adăpost se 
văzură siliţi să se oploşească prin aziluri, de frică să nu se 
prefacă în statui de gheaţă. De ce alesese Mihrimah o 
astfel de zi ca să părăsească lumea asta, Jahan n-avea să 
afle niciodată. Era născută primăvara şi iubea florile 
deschise în toată splendoarea lor. 

Era bolnavă de luni în şir, sănătatea şubrezindu-i-se tot 
mai mult, cu toate că era înconjurată zi de zi de tot mai 
mulţi doctori. Jahan o văzuse de şase ori în acele luni 
cumplite. De fiecare dată era puţin mai slabă decât înainte. 
O văzuse mai des pe Hesna Khatun, trimisa ei îndărătnică. 
Bătrâna venea la menajerie să-i aducă răvaşe de la 
prinţesă şi aştepta deoparte până când Jahan îşi scria 
răspunsul. Acesta nu se grăbea, alegându-şi cuvintele cu 
grijă, cu toate că doica pufăia şi pufnea lângă el. In cele din 
urmă, fulgerându-l cu privirea, lua răvaşul pecetluit şi se 
făcea nevăzută. 

Tot un răvaş aştepta Jahan şi în acea dimineaţă de 
ianuarie a lui 1578, când doica apăru la menajerie 
înfăşurată într-o haină de blană şi îi spuse: 

— Înălţimea Sa ar vrea să te vadă. 

Porţile închise se dădură în lături dinaintea lui. Culoarele 
tainice se umplură de lumini. Străjile care îl văzură venind 
întoarseră capetele, prefăcându-se că nu bagă de seamă 
nimic. Totul fusese pregătit. Când ajunse la iatacul ei, Jahan 
se chinui din răsputeri să-şi păstreze zâmbetul pe buze. 
Faţa lui Mihrimah ardea şi trupul îi era umflat. Picioarele, 
braţele, gâtul, chiar şi degetele îi erau umflate de parcă ar 
fi înţepat-o viespea după care fugea când era doar o copilă. 

— Jahan, dragule... zise ea. 


383 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Cornacul îşi pierdu stăpânirea de sine şi-şi îngropă nasul 
în marginea păturii de pe patul ei. Acolo se aflase în tot 
acest timp - la marginea vieţii ei. Când îl văzu plângând, ea 
ridică o mână şi şopti: 

— Nu face asta. 

Jahan îşi ceru îndată iertare. lar ea repetă moale: 

— Nu face asta. 

Aerul din iatac era stătut din pricina ferestrelor închise şi 
a perdelelor groase. Jahan simţi o nevoie nestăpânită să le 
deschidă, însă nu se mişcă, încremenit. 

Ea îi porunci să se apropie mai mult, tot mai mult, în 
ciuda privirii încruntate a Hesnei Khatun. Îşi aşeză mâna 
pe-a lui şi, cu toate că se mai atinseseră înainte, 
întotdeauna pe furiş, era prima oară când simţea că trupul 
ei se deschide spre al lui. Jahan o sărută pe buze. Simţi 
gustul de ţărână. 

— Tu şi elefantul tău alb... mi-aţi adus multă bucurie în 
viaţă, şopti ea. 

Jahan încercă să spună ceva care s-o înveselească, însă 
nu izbuti să găsească vorbele potrivite. Ceva mai târziu, o 
roabă îi aduse un castron cu şerbet de trandafiri. Mirosul lui 
dulceag, care în orice altă zi i-ar fi stârnit pofta de mâncare, 
acum îi făcea greață. Jahan îi dădu în schimb nişte apă, pe 
care o bău însetată. 

— Când n-o să mai fiu, ai să auzi pesemne despre mine 
lucruri care s-ar putea să nu-ţi placă. 

— Nimeni n-ar îndrăzni să spună ceva de rău despre 
Înălţimea Ta. 

Pe buzele ei înflori un zâmbet obosit. 

— Orice s-ar întâmpla după ce n-o să mai fiu, vreau să te 
gândeşti la mine cu căldură. Făgăduieşti să nu pleci 
urechea la bârfitori şi defăimători? 

— N-o să cred nicio vorbă de-a lor. 

Mihrimah păru uşurată, însă se încruntă îndată, căci îi 
trecuse prin minte alt gând. 

— Dar dacă te îndoieşti de mine? 

— Luminăţia Ta, niciodată n-am să... 

384 


- ELIF SHAFAK - 


Ea nu-l lăsă să-şi încheie vorba. 

— Dacă ai vreo îndoială în privinţa mea, nu uita că totul 
are un temei. 

Jahan dădu să întrebe ce voia să spună, însă chiar atunci 
auzi târşâitul unor paşi care se apropiau. Erau aduşi 
înăuntru cei trei copii ai ei, mergând unul în spatele 
celuilalt. Cornacul se miră cât crescuse Aişa de când o 
văzuse ultima oară. Unul câte unul, copiii sărutară mâna 
mamei. O tăcere plină de cuviinţă plutea în aer. Băiatul cel 
mic se prefăcea a fi netulburat, cu tot tremurul buzei de 
jos, care-l trăda. 

După ce ieşiră, Jahan aruncă o privire îndurerată spre 
Hesna Khatun. Işi dădea seama, după cum se foia întruna, 
că voia să-l vadă plecat. Dar nu plecă. Se simţi ceva mai 
uşurat când Mihrimah, văzându-i stinghereala, zise: 

— Mai stai. 

Cu cât se întuneca mai tare, cu atât răsuflarea ei era mai 
slabă. Jahan şi Hesna Khatun aşteptau de-o parte şi de alta 
a patului ei, ea rugându-se, el amintindu-şi. Ceasurile 
trecură, înceţoşate. Mult după miezul nopţii, Jahan se lupta 
să-şi ţină ochii deschişi, închipuindu-şi prosteşte că, atâta 
timp cât o veghea, Mihrimah avea să fie bine. 


Chemarea la rugăciune îl deşteptă până la urmă. Nicio 
mişcare nu se auzea în iatac, niciun zgomot. Speriat, sări în 
picioare. Se uită la bătrână, care arăta de parcă n-ar fi 
închis un ochi. 

— S-a dus, zise Hesna Khatun cu asprime. Gazela mea s- 
a dus. 


385 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Zece luni mai târziu, Sinan şi ucenicii isprăviră cu micile 
lucruri ce mai rămăseseră de făcut la moscheea lui Sokollu. 
O cupolă în mijloc, opt arcade, opt pilaştri şi o curte cu 
două caturi. O galerie închisă scăldată în lumina ce 
pătrundea prin ferestrele largi mărginea încăperea de 
rugăciune, mare şi pătrată. Mintbar“-ul era din marmură 
albă ca neaua, încadrată de plăcuţe din ceramică de un 
albastru de peruzea. De jur împrejurul moscheii, pe 
dinăuntru, se întindea un cafas de o graţie minunată. Deşi 
nu era la fel de semeaţă precum cea a sultanului, 
moscheea părea să aibă o fire puternică, întocmai ca 
marele vizir. 

Sokollu veni pe şantier însoţit de sfătuitori, străji, robi şi 
linguşitori. Cercetă clădirea care avea să-l facă nemuritor, 
puse nesfârşite întrebări, nerăbdător ca salahorii să încheie 
lucrul. Avea o purtare plină de demnitate, fiind omul care 
vedea cel mai limpede şi mai departe din tot imperiul, 
mereu ager la minte. Până acum slujise trei sultani: 
Soliman, Selim şi Murad. Cum izbutise să-şi păstreze capul 
pe umeri atâta vreme, când o grămadă de dregători şi-l 
pierdeau la cea mai mică greşeală, era o întrebare pe care 
şi-o punea multă lume. Se zvonea că ar fi ajutat de o 
femeie-djinn care era îndrăgostită de el şi al cărei nume nu- 
| putea rosti niciun muritor. De câte ori se afla în primejdie, 
djinnul îl prevenea. 

Jahan privea alaiul gălăgios din depărtare. Nu uitase ziua 
aceea de demult, de la Szigetvár, când aşezase în howdah- 
ul lui Chota leşul răposatului sultan Soliman, prefăcându-se 
că e viu. De atunci, ca un sculptor plin de râvnă, timpul 
dăltuise trăsăturile lui Sokollu, dând chipului său o 
înfăţişare aspră. Chiar când Jahan se gândea cât 


5 Amvon din care imamul îndrumă rugăciunea într-o moschee (în 
arabă, în orig.). 
386 


- ELIF SHAFAK - 


îmbătrânise marele vizir, Sokollu se opri şi se întoarse. 
Ochii îi sclipiră în clipa în care îl zări. 

— Cornacule, strigă el pocnind dispreţuitor din degete, ca 
să vezi, ai părut alb! Ai îmbătrânit! 

Jahan făcu o plecăciune adâncă, fără să spună nimic. De 
când Mihrimah se stinsese, simţea că anii îl apasă mai greu 
ca niciodată. 

Sinan se băgă în vorbă: 

— Jahan e unul dintre cei mai buni ucenici ai mei, 
stăpâne. 

Sokollu îl întrebă pe cornac cum o mai duce şi unde e 
elefantul, deşi nu ascultă răspunsul la niciuna dintre 
întrebări. După vreun ceas, marele vizir plecă în galop. 
Jahan nu-şi luă ochii de la el până când se pierdu printre 
umbrele de pe drum şi, în cele din urmă, îl înghiţi 
întunericul. In aceeaşi noapte, o furtună smulse şipcile, 
îndoi copacii şi umplu şanţurile de apă, lăsând totul vraişte. 

A doua zi dimineaţă, Jahan găsi şantierul îngropat sub 
mocirlă. Pârâiaşe noroioase curgeau în toate părţile. In faţa 
lui, vreo doisprezece salahori se căzneau să urnească o 
căruţă care se împotmolise în glod. Alţii ridicau o grindă 
uriaşă cu nişte scripeţi de oţel, strigând toţi odată „Allah! 
Allah!”, de parcă ridicarea moscheii ar fi fost un război 
sfânt pe care trebuiau să-l câştige. Alţii lucrau sus, pe 
acoperişul povârnit, chinuindu-se să repare stricăciunile. 
Oriunde s-ar fi uitat, vedea oameni care munceau pe brânci 
să dreagă lucrurile. Singurul care nu muncea era Chota, 
care se bălăcea încântat într-o baltă cafenie. 

Lângă moschee, de partea cealaltă a galeriei, era un 
adăpost înjghebat la repezeală, în care se retrăgea 
meşterul când simţea nevoia să se odihnească. In ziua 
aceea, chinuit de o durere cumplită de spate, îşi petrecu 
după-amiaza întins acolo şi înfăşurat în prosoape calde. Un 
doctor evreu veni şi-i luă două castronaşe de sânge, ca să 
lase afară umorile rele. Apoi îi puse cataplasme pe 
încheieturile dureroase. După rugăciunea de seară, uşa se 
deschise şi meşterul ieşi, galben la faţă şi vlăguit, însă 

387 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


altminteri sănătos. Îi făcu din mână lui Jahan şi se pregătea 
să-i dea bineţe, când se petrecu ceva ciudat. Unul dintre 
salahorii de pe acoperiş care trăgea în sus tabla de plumb 
nu izbuti să-şi mai ţină încărcătura. Funia de care trăgea se 
rupse şi toată tabla se prăbuşi chiar în clipa în care Sinan 
trecea pe dedesubt. 

Un țipăt sfâşie văzduhul. Puternic, ascuţit, fără îndoială, 
de femeie. Al Sanchei. Din gură îi ieşiră doar trei cuvinte: 

— Meştere, fereşte-te! 

Tabla de plumb se prăbuşi la pământ cu zdrăngănit 
înfiorător. Sinan, care se trăsese ca prin minune în lături, 
fusese cruțat. Dacă nu s-ar fi ferit, tabla l-ar fi despicat în 
două precum sabia lui Damocles. 

— N-am nimic, îi linişti Sinan, când dădură fuga într- 
acolo. 

Atunci, unul câte unul, toate capetele se întoarseră spre 
Sancha. Ea roşi până în vârful urechilor sub privirile lor 
iscoditoare, cu buza de jos atârnând. 

Intr-o tăcere apăsătoare, meşterul spuse: 

— Ce binecuvântare să auzim glasul lui Yusuf! Se zice că 
frica dezleagă limbile. 

Tremurând, Sancha lăsă capul în pământ, cu trupul 
moale ca o păpuşă de cârpă. In ceasurile de lucru ce le mai 
rămăseseră se feri de toată lumea. Jahan nu îndrăzni să se 
ducă s-o caute. Salahorii deveniseră bănuitori. Avem un 
hunsa printre noi, şopteau aruncând priviri piezişe. Nimănui 
nu-i trecu prin cap că Yusuf ar putea fi femeie. 

A doua zi, ucenicul care era mâna dreaptă a lui Sinan 
lipsi de pe şantier. Şi în ziua următoare. Li se spuse că 
Yusuf nu se simţea bine şi fusese silit să plece câteva 
săptămâni. Unde şi cum nu întrebă nimeni. Cumva toţi, 
izbindu-se de o taină, simţiseră că era mai bine, mai 
cuminte, să nu ştie nimic. Doar Jahan înţelese că, pentru 
Sancha, totul se sfârşise - n-avea să mai lucreze cot la cot 
cu ei. Dacă venea înapoi, se punea în primejdie nu numai 
pe ea, ci şi pe meşter. Fusese silită să se întoarcă la viaţa 
pe care o ura, la viaţa de cadână. 

388 


- ELIF SHAFAK - 


Chiar în aceeaşi săptămână, Jahan se plimba pe şantier, 
pierdut în gânduri, când zări în noroi o funie pe care 
călcase Chota. Fără să stea să chibzuiască, o ridică. 
Cercetând-o, se albi la faţă. Cele două fire de pe margine 
se rupseseră, se vedea limpede că fuseseră sfâşiate, pe 
când cele din mijloc erau mai scurte şi drepte, de parcă ar 
fi fost tăiate cu cuțitul. Cineva slăbise frânghia tăind-o în 
mijloc. Pe dinafară arăta ca o funie obişnuită, însă pe 
dinăuntru era subţire ca o coajă de ou. 

Jahan se duse îndată să vorbească cu meşterul. 

— Cineva a întins o cursă. 

Fără o vorbă, Sinan cercetă funia îngustându-şi ochii. 

— Vrei să spui că n-a fost o întâmplare? 

— Nu cred, răspunse Jahan. De ce-ai ieşit din adăpost, 
meştere? 

— Am auzit pe cineva strigându-mă, zise Sinan. 

— Pesemne chiar omul care-a pus totul la cale. Ştia că 
funia o să se rupă, fiindcă el a tăiat-o. Biata San... Yusuf a 
încercat să te salveze. Şi acum soarta i-a fost pecetluită! 

— De vreme ce ştii atâtea... zise Sinan cu o tristeţe fără 
margini în ochi, ar trebui să afli că e la mine acasă, cu 
familia mea. 

— Meştere, să lucreze cu tine era singura ei bucurie. 
Trebuie s-o aduci înapoi. 

Sinan clătină din cap. 

— Nu pot s-o mai las să vină aici. E primejdios. 

Ucenicul îşi muşcă buzele, hotărât să-şi înghită cuvintele 
de care putea să-i pară rău mai târziu. 

— Nu încercăm să aflăm cine-a făcut asta? 

— Cum? Nu pot să iau la întrebări fiecare om de pe 
şantier. Dacă simt că nu am încredere în ei, salahorii o să 
se lase pe tânjală. 

Pe Jahan îl cuprinse neliniştea. După părerea lui, Sinan ar 
fi trebuit să ia la întrebări pe toată lumea până era găsit 
vinovatul. Zise cu un glas de care nu se credea în stare: 


389 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Michelangelo şi-a jelit ucenicul ca pe un fiu. Pe când 
ţie... nici nu-ţi pasă de noi. Sticlă, lemn, marmură, metal... 
În ochii tăi nu suntem la fel ca ele - doar nişte unelte care 
te-ajută să clădeşti? 

După o clipă de tăcere, Sinan răspunse încet: 

— Nu-i adevărat. 

Însă Jahan nu-l mai asculta. 


Chiar şi cu un ucenic mai puţin, meşterul isprăvi la timp 
moscheea lui Sokollu. Se înălţară rugăciuni, se jertfiră oi şi 
berbeci pictaţi cu henna. Marele vizir, strălucind de 
mândrie şi încântare, împărţi bacşişuri tuturor salahorilor şi 
eliberă o sută dintre robii lui. Curând după aceea, la o 
întrunire a Divanului, un bărbat îmbrăcat ca un derviş ceru 
să-l vadă pe Sokollu. Ca şi marele vizir, era din Bosnia. Cine 
ştie de ce, fiindcă nimeni nu izbuti să înţeleagă nici atunci, 
nici mai târziu, Sokollu îi îngădui să intre şi să se apropie. 

lar străinul îl înjunghie. Totuşi, fiind prins şi ucis îndată, 
nimeni nu apucă să afle ce temei se ascundea în spatele 
acelei vărsări de sânge. Sokollu, Sokolović, marele vizir şi 
unul dintre ultimii sprijinitori ai arhitecţilor, se stinsese. 
Femeia-djinn, dacă exista, nu izbutise să-l prevină de data 
asta. 

După uciderea lui Sokollu, sultanul avea să numească pe 
rând o grămadă de viziri, însă niciunul n-avea să se ridice 
vreodată măcar pe departe la înălţimea înaintaşului său. 
Dintr-odată, parcă fusese luat un capac de pe un ceaun şi 
acesta răbufnise. Vistieria seraiului se golise, banii nu 
făceau cât preţuiau. lenicerii erau furioşi, ţăranii supăraţi, 
ulemalele nemulţumite. Meşterul Sinan era prea bătrân şi 
prea şubred şi nu-l mai avea alături pe ucenicul cel mut. 


390 


- ELIF SHAFAK - 


În vis, Jahan se afla în satul lui. Îşi târşâia picioarele de-a 
lungul cărării ce ducea spre casa lor, în timp ce soarele 
dogoritor îi ardea ceafa. Găsind poarta deschisă, intră. Nu 
era nimeni în curte. Apoi zări o mişcare uşoară sub un 
copac - un tigru. Nu departe de el, un păun se plimba 
ţanţoş, o căprioară trăgea de un smoc pipernicit de iarbă. 
Jahan înainta cu cea mai mare încetineală, ca să nu atragă 
luarea-aminte asupra lui. Zadarnic, de vreme ce tigrul îl 
zărise de la început. Îl privi drept în ochi, nepăsător. La 
fiecare pas dădea peste alte şi alte animale - un rinocer, un 
urs, o girafă. În lipsa lui, familia ridicase o menajerie. 

Casa fusese lărgită - i se adăugaseră alte caturi şi avea 
mai multe odăi. Deznădăjduit, îşi căuta mama şi surorile, 
alergând pe culoarele de marmură. Sus, într-o odaie care 
semăna cu cele din seraiul sultanului, dădu peste tatăl lui 
vitreg, care stătea acolo singur. Bărbatul arătă spre curtea 
din spate - doar că în spate nu mai era nicio curte. Pe sub 
ferestre curgea acum un râu vijelios. Departe în faţă, într-o 
barcă luată de ape, şedea Sinan. 

Jahan îl strigă. Când îi auzi glasul, meşterul se ridică 
neizbutind să se ţină pe picioare, dădea din mâini ca o 
pasăre gata să-şi ia zborul. Barca se răsturnă, aruncându-l 
în apă. Cineva striga la urechea lui Jahan, zgâlţâindu-l de 
umăr. 

— Trezeşte-te, indianule! 

Cornacul se deşteptă, cu inima bătând să-i spargă 
pieptul şi dădu cu ochii de ultimul om pe care s-ar fi 
aşteptat să-l vadă: Mirka, îmblânzitorul de urşi. Il privi 
încruntat, amintirea celei dintâi nopţi petrecute la serai 
revenindu-i în cap cu iuţeala unei săbii scoase din teacă. 

Mirka făcu un pas în spate, apărându-se cu mâinile 
ridicate. 

— S-a întâmplat ceva. Trebuia să-ţi spunem. 


391 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Abia atunci băgă de seamă Jahan băiatul care stătea 
lângă el. Era Abe, noul îmblânzitor al lui Chota - un negru 
african, slăbuţ, care n-avea mai mult de şaisprezece ani. Un 
băiat bun la suflet, însă atât de nepriceput, că Jahan nu i-ar 
fi încredinţat niciun iepure, darămite un elefant. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă. 

Mirka îşi feri privirea. 

— Elefantul a fugit. 

Azvârlind pătura cât acolo, Jahan sări în picioare şi îl 
înhaţă pe Abe de braţ. 

— Tu ce făceai? De ce nu erai cu ochii pe el? 

Băiatului se înmuie cu totul - un sac gol în mâinile lui. 
Mirka îl trase pe cornac de lângă el. 

— Nu-i vina lui. Pe elefant parcă l-a apucat damblaua, a 
rupt lanţurile. Nu l-am mai văzut aşa turbat. 

— Ceva trebuie să-l fi scos din minţi, zise Jahan. Ce i-ai 
făcut? 

— Nimic, răspunse Abe înspăimântat. 

Cornacul îşi puse şalvarii şi aruncă cu apă pe faţă. 
Trecură în vârful picioarelor pe lângă dormitoare. Când 
ajunseră la menajerie, se opriră la intrarea grajdului gol, 
căutând semne care nu erau acolo. 

— În ce parte a luat-o? întrebă Jahan. 

Mirka şi Abe schimbară o privire. 

— A ieşit pe poarta mare. Străjile n-au putut să-l 
oprească. 

Jahan îşi simţi inima grea. Cum putea să-l găsească pe 
Chota într-un oraş aşa de mare înainte să dea de belea? 

— Am nevoie de un cal şi de o hârtie de încuviinţare, îi 
zise lui Mirka. 

— O să-l rog pe mai-marele peste eunucii albi. Are să se 
înfurie rău de tot când o să audă. Dar trebuie să găsim 
elefantul. 

Curând, Jahan ieşise pe porţile seraiului şi călărea fără să 
aibă vreo idee încotro s-o apuce. Străzile se întindeau 
înaintea lui, deschizându-se ca nişte evantaie. Calul lui - o 
mârţoagă albă şi bătrână - nu voia nicicum s-o pornească 

392 


- ELIF SHAFAK - 


la galop, însă curând iuți pasul. Trecură prin pieţe şi 
bazaruri. 

După un colţ, cornacul dădu peste un străjer însoţit de 
doi ieniceri. Străjerul ridică un ciomag, strigând: 

— Tu de acolo, opreşte-te! 

Jahan ascultă. 

— Eşti djinn? 

— Nu, efendi, sunt om, ca şi tine, îi răspunse. 

— Atunci dă-te jos de pe cal! Ce cauţi pe-afară la ceasul 
ăsta, nesocotind poruncile sultanului? Vino cu noi. 

— Efendi, sunt de la serai, zise Jahan ţinându-se de 
oblâncul şeii cu o mână şi întinzându-i hârtia de 
încuviinţare cu cealaltă. A scăpat un animal din menajerie. 
Am fost trimis să-l aduc înapoi. 

Citind, bărbatul mormăi: 

— Ce fel de animal? 

— Un elefant, răspunse cornacul şi, când văzu 
nedumerirea străjerului, adăugă: Cel mai mare animal de 
pe pământ. 

— Şi cum o să-l prinzi? 

— Sunt îmblânzitorul lui, răspunse Jahan cu glasul frânt. 
O să facă cum îi spun. 

Nu era deloc încredinţat de asta, însă din fericire nu-i mai 
puseră alte întrebări. Le simţi privirile arzându-i spinarea 
chiar şi după ce ajunse departe de strada aceea. 

Abia când zări un muezin îndreptându-se spre moschee 
pentru rugăciunea de dimineaţă îşi dădu seama de cât timp 
îl căuta pe Chota. Îşi aminti de vechiul cimitir care dădea 
spre Cornul de Aur şi de ce-i spusese Sangram parcă într-o 
altă viaţă. Am auzit un lucru ciudat despre animalele astea. 
Lumea zice că-şi aleg locul unde vor să moară. Asta pare că 
l-a găsit. 

Când ajunse la locul pe care-l căuta, un nor ascundea 
luna şi în aer se simţea miros de sare. Zări în faţă o umbră 
mare, pesemne vreun bolovan. Sărind de pe cal, se 
apropie. 

— Chota? 

393 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Bolovanul se mişcă. 

— De ce-ai venit aici? 

Elefantul înălţă capul şi-l lăsă să cadă aproape îndată. 
Gura lui ştirbă se deschise şi se închise. 

— Ştrengarule! Să nu mai faci aşa ceva! 

Jahan îi îmbrăţişa trompa, plângând. 

Priviră împreună cum se lumina de ziuă. Cerul le arătă 
culorile sale cele mai vii, ca un negustor de pânzeturi care- 
şi împrăştie mătăsurile preţioase. Jahan privi Istanbulul, cu 
pescăruşii, dealurile povârnite şi chiparoşii lui, începând să 
înţeleagă că şederea lor în acel oraş se apropie de sfârşit. 
Lucru ciudat, gândul acesta nu-l întrista. Dar tristeţea avea 
să vină mai târziu, ştia prea bine. Tristeţea venea 
întotdeauna pe urmă. 

După ce se rugă multă vreme de el, Jahan izbuti să-l facă 
pe Chota să-l urmeze la serai. Il duseră în grajd, îl legară cu 
nişte lanţuri mai groase, îi umplură găleţile cu nutreţ 
proaspăt şi nădăjduiră că fuga lui avea să fie dată curând 
uitării. Totuşi cornacul trebuia să recunoască în cele din 
urmă lucrul pe care se ferea să-l vadă. Elefantul era pe 
moarte. lar uriaşul animal voia să fie singur când îi avea să- 
i vină sfârşitul. 


394 


- ELIF SHAFAK - 


După meşter 


* 


În rai creştea un copac ce nu se asemuia cu niciun altul 
de pe pământ. Crengile îi erau străvezii, rădăcinile lui 
sugeau lapte în loc de apă, iar trunchiul îi strălucea de 
parcă ar fi fost acoperit de gheaţă, însă când te apropiai, 
nu era rece, nu era rece deloc. Pe fiecare frunză a acestui 
copac era scris numele unui om. O dată pe an, în luna 
Sha'abans, în noaptea dintre ziua a paisprezecea şi a 
cincisprezecea, toţi îngerii se strângeau în cerc în jurul lui. 
Băteau toţi odată din aripi, stârnind astfel un vânt puternic 
care scutura crengile. Încet-încet, unele frunze cădeau. 
Uneori, unei frunze îi lua ceva vreme să ajungă jos. Alteori 
cădea repede, cât ai clipi din ochi. lar când frunza se aşeza 
pe pământ, omul al cărui nume era scris pe ea îşi dădea 
ultima suflare. De aceea înţelepţii şi învățații nu călcau 
niciodată pe vreo frunză uscată, ca nu cumva să poarte 
sufletul vreunui om undeva. 

In 1558, într-o zi ploioasă, frunza meşterului Sinan atinse 
pământul. Muncise până în ultimele clipe, căci fusese 
întotdeauna zdravăn la minte şi la trup. Numai în ultimele 
câteva săptămâni căzuse la pat. Cei trei ucenici se 
strânseră în jurul lui, împreună cu supraveghetorul care 
lucrase atâta vreme cu Sinan. Femeile, înfăşurate în 
vălurile lor, se înşiruiră lângă uşă şi, chiar dacă nu 
îndrăznea să arunce vreo privire într-acolo, Jahan ştia că 
una dintre ele era Sancha, cadâna iubitoare a lui Sinan. 

Cu glasul din care mai rămăsese doar şoapta, marele 
arhitect le spuse, în lumina slabă ce se strecura printre 
obloane, că îşi scrisese, iscălise şi pecetluise testamentul. 

— O să-l citiţi după ce am să mă duc. 


5 Cea de-a opta lună din calendarul islamic, numită şi „luna 
despărțirii”, pentru că atunci arabii păgâni se împrăştiau ca să caute 
apă. 

395 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Nu te duci nicăieri, meştere. Să te ţină Domnul mereu 
lângă noi, zise Nikola, ştergându-şi pe furiş o lacrimă. 

Meşterul ridică o mână, de parcă ar fi vrut să izgonească 
asemenea glume. 

— E un lucru însemnat pe care ar trebui să-l ştiţi... 
Nenorocirile... întârzierile... am aflat cum s-au petrecut. 
Totul a fost sub ochii mei... atâta vreme... iar eu n-am fost 
în stare să văd. 

Aerul din încăpere se schimbă parcă dintr-odată. Toţi îşi 
ţineau răsuflarea, aşteptând să audă mai multe. O 
nerăbdare încordată umplu locul unde până acum câteva 
clipe fusese doar tristeţe. 

— Aşteptaţi patruzeci de zile după moartea mea, zise 
Sinan poticnindu-se în cuvinte. Apoi deschideţi testamentul 
şi vedeţi care dintre voi mi-aş dori să-mi urmeze, cu voia lui 
Dumnezeu. Trebuie să clădiţi mai departe, trebuie să 
întreceţi ce-am făcut eu. 

— Meştere... vorbeai de nenorociri. Nu ne spui cine se 
află spatele lor? întrebă cornacul. 

— Jahan... fire aprinsă... tu ai fost întotdeauna cel mai 
curios, zise Sinan cu greutate. Toate trebuie să fi avut un 
temei. La el o trebuie să vă gândiţi, nu să urâţi omul. 

Amintindu-şi ultimele cuvinte ale lui Mihrimah, Jahan se 
simţi cuprins de o durere atât de vie, că nu fu în stare să 
vorbească. Şi ea spusese că totul are un temei. Aşteptă o 
lămurire, însă aceasta nu veni. Peste puţin timp, ucenicii 
fură poftiţi afară, căci îl obosiseră destul pe meşter. Jahan îl 
văzu atunci pentru ultima oară. În noaptea următoare, mai 
devreme ca de obicei, Sinan se culcă. Dar nu se mai trezi. 

Astfel, după aproape cincizeci de ani cât fusese marele 
arhitect al seraiului şi după patru sute de clădiri minunate, 
fără să punem la socoteală altarele şi havuzurile, Sinan 
părăsi această lume. Lăsase întotdeauna în urmă un mic 
cusur în lucrările lui ca dovadă că nu era desăvârşit, aşa 
cum numai Dumnezeu putea să fie. La fel şi murise, la 
glorioasa, dar nedesăvârşita vârstă de nouăzeci şi nouă de 
ani şi jumătate. 

396 


- ELIF SHAFAK - 


În cea de-a şaptea zi de la moartea lui Sinan, familia lui 
pofti pe toată lumea la o întrunire, ca să se roage pentru 
sufletul lui. Rude, vecini, paşi, meşteşugari, învăţăcei, 
salahori şi trecători veniră de peste tot să ia parte la 
ceremonie. Erau aşa de mulţi oaspeţi că se împrăştiară prin 
curte, iar de-acolo în stradă, până în mahalaua vecină. 
Chiar şi cei care nu-l cunoscuseră îi plânseră moartea ca şi 
cum ar fi fost unul de-ai lor. Se serviră bomboane şi 
şerbeturi, carne şi orez, împărţite la bogaţi şi săraci 
deopotrivă. Se arseră ramuri de măslin, în timp ce Coranul 
era recitat de la cap la coadă. Yusuf Sinanettin bin 
Abdullah. Toţi îi rostiră numele odată, iar şi iar, patru 
cuvinte fermecate care izbutiră să deschidă până şi cele 
mai zăvorâte inimi. Pe la jumătate, Jahan simţi adierea unei 
miresme pe care o ştia bine: amestecul de ambră şi 
iasomie cu care meşterul lui îşi parfuma caftanele. Se uită 
în jur, întrebându-se dacă Sinan se afla acolo, urmărindu-i 
din vreun ungher sau din vreo firidă, ascultând ce se 
spunea în lipsa lui, zâmbind cu zâmbetul acela numai al 
său. 

Jahan se gândi la Sancha, ştiind că era undeva în casă, în 
spatele acelor pereţi, cu fruntea lipită de geamul ferestrei, 
cu părul scurt acoperit cu un văl subţire. Gândul că nu mai 
putea să lucreze împreună cu ei îl îndurera atât de tare, că 
trebui să-şi alunge gândurile ca pe un stol de ciori negre. 

După rugăciune, ucenicii se plimbară împreună ceva 
timp - Nikola, Davud şi Jahan. Cerul era înnorat şi mohorât, 
ca şi cum ar fi oglindit starea lor sufletească. Frunze uscate 
zburau în vânt. Pescăruşii se năpusteau din înalturi după 
pradă. Parcă nu găseau nimic să-şi spună. Nu doar din 
pricina durerii. Mai era ceva, ceva care nu fusese acolo 
înainte. Jahan îşi dădu seama că, în toţi aceşti ani, Sinan 
fusese firul nevăzut care îi ţinea legaţi laolaltă. E drept că 
din când în când se mai pizmuiseră, însă Jahan pusese 

397 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


întotdeauna lucrul acesta pe seama iubirii pe care i-o 
purtau cu toţii meşterului şi a dorinţei de-a creşte în ochii 
lui. Acum înţelegea că, în fapt, se deosebeau unii de alţii 
mult mai mult decât se asemănau toţi trei, trei pale de vânt 
trecătoare, fiecare îndreptată în altă parte. Nu era singurul 
care simţea asta. Dintr-odată, toţi îşi cântăreau vorbele ca 
nişte străini cuviincioşi. 

Croindu-şi drum prin bazar, se opriră să cumpere lipie cu 
pekmez”. Niciunul dintre ei nu mâncase în casa îndoliată şi 
plimbarea le stârnise foamea. Jahan tocmai se târguia cu 
un negustor când auzi pe cineva strănutând chiar în spatele 
lui. Se întoarse şi îşi dădu seama că nu era un străin, cum 
se aştepta, ci Nikola, care acum îşi acoperea faţa pe 
jumătate, de parcă s-ar fi ruşinat. Când îşi trase mâna de la 
gură, Jahan zări în palma lui un strop de sânge. 

— Ţi-e bine? îl întrebă. 

Nikola dădu din cap tăcut. Ochii îi erau două stele 
căzătoare pe bolta senină a chipului. Davud, fermecat de 
ţestoasele pe care le vindea un pescar, nu părea să fi băgat 
de seamă ceva. Testoasele erau la mare căutare în ultima 
vreme, fiindcă se spunea că pulberea făcută din carapacea 
lor, amestecată cu iaurt, vindeca o mulţime de boli. 

Se opriră să mănânce sub crengile aplecate ale unei 
sălcii, bârfindu-i pe oamenii care fuseseră la ceremonie şi 
pe cei care nu veniseră. Dar între ei stăruia o întrebare pe 
care niciunul nu îndrăznea s-o rostească cu glas tare: care 
dintre ei avea să-l înlocuiască pe meşter? Trebuiau să 
aştepte până era deschis testamentul. Până atunci n-avea 
niciun rost să-şi dea cu presupusul. Cum puteau să ştie ce 
le era sortit, scris în stele, când nici Takiyuddin însuşi nu 
ştia? Aşa că vorbiră despre una-alta, cuvinte scurte care nu 
duceau nicăieri, şi curând fiecare plecă în treaba lui. 

A doua zi, Jahan se pomeni chemat la mai-marele peste 
eunucii albi şi înştiinţat că avea să lucreze la şcoala 


3 Sirop dulce făcut din struguri (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
398 


- ELIF SHAFAK - 


seraiului - o slujbă foarte preţuită, la al cărei gând inima i 
se umplu deopotrivă de mândrie şi teamă nedesluşită. 

Mai târziu, când îşi cunoscu învăţăceii, descoperi pe 
chipurile lor tinere nevinovăție şi curiozitate, dorinţă de 
mărire şi neştiinţă, dibăcie şi lene. Care dintre aceste 
trăsături avea să le supună pe celelalte? se întrebă. Oare 
şcoala putea să schimbe ceva sau drumul lor era scris 
dinainte? Dacă ar mai fi trăit, meşterul lui ar fi zis: „Fiecare 
om are kismetul lui, fiindcă Dumnezeu nu dă de două ori 
aceeaşi soartă”. 

Se adânci în grijile lui şi săptămânile se scurseră pe 
nesimţite. Abia atunci îşi dădu seama că nu mai avea nicio 
veste de la Davud ori de la Nikola. Le trimise câte un răvaş. 
Când nu primi niciun răspuns, de la niciunul din ei, începu 
să-şi facă griji, mai ales pentru Nikola. Fiindcă Davud avea 
soţie şi copii; Sancha trăia încă în casa meşterului Sinan; 
Jahan îl avea pe Chota şi un pat în menajerie, iar acum altul 
la şcoala seraiului, dar Nikola nu-i avea decât pe părinţii lui 
în vârstă, care muriseră de curând. Se gândi cât de puţin îl 
cunoştea. În toţi aceşti ani munciseră cot la cot, fie vară, fie 
iarnă, şi totuşi rămăseseră o taină unul pentru altul. 


Marţi dimineaţă, Jahan hotărî să treacă să-l vadă pe 
Nikola. O pâclă deasă se lăsase peste oraş. Soarele era 
doar un cearcăn luminos, abia desluşit după perdelele de 
pâclă. La cea dintâi privire, mahalaua Galata, ce se întindea 
în capătul îndepărtat al Cornului de Aur, părea la fel ca 
întotdeauna. Case - pe jumătate din piatră, pe jumătate din 
lemn - se înşiruiau ca nişte dinţi putrezi; biserici fără 
clopote; mireasmă de ceară de lumânări şi tămâie se 
răspândea din capele; şi o grămadă pestriță de oameni - 
florentini, venețieni, greci, armeni, evrei şi călugări 
franciscani - se învârtea de colo-colo. 

Jahan îşi lăsase calul să meargă la trap, cercetând 
împrejurimile. Când intră pe străzile lăturalnice, mulţimea 
se rări. Totul era tăcut. Prea tăcut. Ceva era anapoda. 
Obloane închise, uşi zăvorâte, haite de câini hămssiţi, pisici 

399 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


moarte pe caldarâm şi o duhoare cumplită care învăluia 
totul. Intrând pe strada lui Nikola, se înfioră de parcă un 
vânticel tăios l-ar fi pătruns până la oase. Pe unele case se 
zăreau cruci şi rugăciuni în latină şi greacă, neisprăvite şi 
cu neputinţă de desluşit, mâzgălite în grabă. 

Sărind de pe cal, zări alt semn, de data asta pe uşa casei 
lui Nikola. Nu ştia cât stătuse acolo şi se uitase la el, 
neputându-se hotărî nici să plece, nici să intre. Un vecin, un 
bărbat atât de adus de spate, încât părea frânt în două, se 
apropie. 

— Ce vrei? 

— Prietenul meu stă aici. Kiriz Nikola - îl cunoşti? 

— Cunosc pe toată lumea. Nu intra. Ţine-te departe! 

— De ce? 

— Blestemul... s-a întors. 

— Vrei să zici că... (Jahan se opri, simțind că omul îi 
dispreţuia pentru neştiinţa lui. Ciuma se abătuse iar asupra 
lor.) Cum de noi n-am aflat nimic? 

— Neghiobule! Voi n-auziţi decât ce vi se îngăduie, zise 
omul înainte s-o ia din loc. 

Nu se îndepărtă prea mult. Îl urmărea din pragul casei de 
peste drum, cu ochii îngustaţi. 

Jahan îşi dădu brâul jos şi-l legă în jurul nasului şi al gurii. 
Împinse uşa casei lui Nikola. Dacă ar fi fost zăvorâtă, s-ar fi 
lăsat păgubaş. Dar era întredeschisă, proptită cu o pană ca 
să nu se închidă. Cine-o pusese acolo avea de gând să se 
întoarcă şi ştia că înăuntru nu era nimeni care să-i deschidă 
uşa. 

Când păşi în casă, o duhoare grea îl lovi pe neaşteptate. 
Se trezi într-o firidă strâmtă, plină de mucegai, 
întunecoasă. Trebui să aştepte până ce ochii i se obişnuiră 
cu întunericul. Cea dintâi odaie era goală. In cea de-a doua, 
la lumina slabă a unei lumânări, un bărbat zăcea pe o 
saltea. Părul îi era lipsit de orice strălucire, pielea i se 
albise, fruntea înaltă şi boltită îi era brobonită de sudoare - 
era şi nu era Nikola, omul acela cu faţa de obicei bărbierită 
cu grijă năpădită acum de tuleie. Ţinea alături o statuie 

400 


- ELIF SHAFAK - 


mică de lemn ce înfăţişa un bărbat cu părul lung şi cu o 
barbă castanie. 

Lângă el se aflau două castroane de lut: unul cu apă, 
celălalt cu oţet. Hainele îi erau leoarcă de sudoare, buzele 
crăpate. Jahan îi puse mâna pe frunte. Ardea. Simţindu-i 
atingerea, bărbatul tresări. Întoarse capul spre el cu mare 
greutate, fă să-l vadă. 

— Sunt eu, Jahan. 

Răsuflarea lui Nikola era înecată de horcăituri care 
semănau cu trosnetele unui buştean ce arde mocnit înainte 
să-l mistuie flăcările. 

— Apă, hârâi Nikola. 

Bău cu lăcomie. Cămaşa îi era descheiată şi Jahan băgă 
de seamă că avea nişte pete pe piept, de un vineţiu ce 
bătea spre negru, şi o umflătură urâtă la subsuoară. Se 
simţi îmboldit să fugă degrabă din odaia aceea plină de 
suferinţă, însă mintea îi şoptea că e un laş şi trupul îi 
rămânea pironit locului. Curând auzi zgomot la uşă. Se iviră 
două călugăriţe îmbrăcate în haine lungi şi negre, cu 
iaşmace albe ce le acopereau gura. 

— Cine eşti? îl întrebă cea mai în vârstă. Ce vrei? 

— Sunt prietenul lui, răspunse Jahan. Am lucrat împreună 
sub îndrumarea răposatului arhitect. 

Se lăsă o tăcere uluită. 

— Îmi cer iertare că ţi-am vorbit cu asprime, zise 
călugăriţa. Te-am luat drept un hoţ. 

Pe Jahan îl trecu un fior de groază, temându-se că femeia 
aceea, cu ochii ei bătrâni şi liniştiţi, văzuse până în adâncul 
inimii lui. Fără să bănuiască nimic, călugăriţa urmă: 

— Nimeni nu intră în casele astea. Numai hoţii. 

— Hoţii? Da, vin să fure de la... _ 

Nu-şi isprăvi vorba. Se apropie de Nikola. Il făcu să bea 
din plosca pe care-o adusese cu ea şi îi şterse fruntea cu o 
cârpă înmuiată în oţet, atingându-l fără sila pe care-o 
simţea Jahan. Între timp, cealaltă călugăriţă se apucase să 
curețe scârna de pe cearşafuri. 


401 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan vru să le întrebe dacă nu le era frică de moarte, 
însă îşi păstră gândurile pentru el. Şopti: 

— Mai sunt mulţi? 

— Nu, dar o să fie. i 

Nikola începu să tuşească. Il podidi sângele pe nas şi pe 
gură. 

Călugăriţa mai în vârstă, văzând groaza lui Jahan, zise: 

— Ar fi mai bine să pleci. Nu mai ai ce face aici. 

Trist, dar şi uşurat să audă asta, Jahan întrebă: 

— Cum aş putea să-l ajut? 

— Roagă-te pentru el, îi răspunse ea. 

Jahan făcu câţiva paşi spre uşă, apoi se opri: 

— Pe cine înfăţişează statuia aia de lângă el? 

— Pe Sfântul Toma, zise călugăriţa cu un zâmbet obosit. 
Ocrotitorul tâmplarilor, zidarilor, arhitecţilor şi salahorilor 
care ajută la ridicarea clădirilor. Era cunoscut şi pentru că 
se îndoia de toate. Nu se putea abţine. Însă Dumnezeu îl 
iubea la fel ca pe toţi ceilalţi. 

Două zile mai târziu, Jahan află că Nikola murise. 
Părăsise acea lume unde totul se afla într-o curgere 
neîntreruptă şi unde el era cel mai statornic şi mai 
credincios suflet pe care-l cunoscuse, după meşterul Sinan. 
Apoi urmară alţii. Sute. Din Galata, molima se răspândi în 
Uskudar şi apoi în Istanbul, de unde, ca împinsă de o mână 
furioasă, se întoarse în Galata. Gloatele bântuiau din nou 
pe străzi, căutând un tap ispăşitor. Nici seraiul nu fu ocolit. 
Gemenii chinezi care se îngrijeau de maimuțe plecară pe 
lumea cealaltă. Maimuţele parcă erau turbate, nefericite în 
cuştile lor din serai, unde strămoşii lor fuseseră odinioară 
nişte oaspeţi atât de preţuiţi. Taras Siberianul se ascunse în 
adăpost, ruşinat că e încă în viaţă la vârsta lui. 

Apoi muri Sangram. Acest rob inimos şi credincios al 
seraiului, care tânjise întotdeauna să se întoarcă într-o 
bună zi în Hindustan, îşi dădu ultima suflare departe de 
pământul unde se născuse. li urmă Simeon, anticarul din 
Pera. Nevasta lui, amăgită de câţiva pehlivani şi negustori 
de mărunţişuri, se învoi să le vândă cărţile din casă pentru 

402 


- ELIF SHAFAK - 


o mână de aspri. Stivuite în căruţe şubrede, cărţile acelea 
preţioase strânse de prin toată lumea părăsiră Pera şi 
porniră spre alte locuri. Multe se pierdură pe drum. Simeon, 
care îşi dorise mereu să aibă în grijă o bibliotecă 
necuprinsă, nu izbutise nici măcar să încredinţeze cărţile lui 
cuiva care să le preţuiască. 

Jahan, care află toate astea mult mai târziu, aşteptă plin 
de încordare, întrebându-se cine avea să urmeze. Dar din 
cine ştie ce pricină greu de înţeles, molima îl cruţă şi îşi 
urmă călătoria spre miazăzi ca o pasăre de pradă, 
aruncând o umbră peste oraşele şi satele prin care trecea. 
În cimitirul creştin, nu departe de Izvorul Fecioarei, unde 
biserica împăratului lustinian se năruise, dar izvorul sfânt 
exista încă, pe piatra de mormânt a lui Nikola scria: 


Arhitectul Nikola s-a înălțat la ceruri precum turnurile pe 
care le-a clădit 
Fie ca sufletul lui să-şi găsească odihna sub bolta 
albastră 
Și Sfântul Toma să-i stea alături 


403 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Când se întoarse la serai, Jahan îl găsi pe Chota singur. 
Văzându-l pe îmblânzitorul de altădată, elefantul mugi şi 
bătu din picioare. El îl mângâie pe trompă şi îi întinse 
perele şi nucile pe care i le adusese. Altădată Chota le-ar fi 
mirosit cu mult înainte să sosească Jahan. Dar în ultima 
vreme îşi pierduse mirosul, odată cu puterile. 

Aşezându-se pe un butoi, Jahan îi povesti despre 
înmormântarea lui Nikola. Elefantul ascultă fiecare vorbă cu 
luare-aminte,  îngustându-şi ochii, după obicei. Când 
cornacul începu să lăcrimeze, Chota îşi petrecu trompa pe 
după pieptul lui, îmbrăţişându-l. Jahan simţi iar că elefantul 
alb înţelege tot ce-i spunea. 

Curând auziră paşi. Două umbre se iviră în uşă. Băiatul 
lui Sangram, care luase asupră-i îndatoririle tatălui său, îi 
semăna leit la înfăţişare şi purtări, aşa încât toţi îi spuneau 
Sangram, ca şi cum sufletul lui ar fi înviat şi moartea n-ar fi 
fost decât un joc. Abe, îngrijitorul lui Chota, era cu el. 

— A venit Jahan! strigă Sangram-fiul, bucuros să-l vadă 
pe omul pe care-l cunoscuse şi-l îndrăgise ca pe-un unchi. 

— Eu sunt aici, dar e/ pe unde umblă? se răsti cornacul 
arătând spre Abe. De ce laşi elefantul singur? Are o unghie 
ruptă. Ştii cât de mult îl doare? Trebuie să-i tai unghiile şi 
să-l speli. Locul ăsta arată ca o cocină. Când ai făcut curat 
ultima oară? 

Cerându-şi iertare, Abe înşfăcă o perie şi se apucă să 
frece peste tot. In razele de soare ce se strecurau printre 
crăpăturile din scânduri se învârtejea praful. Sangram-fiul 
se apropie cu o privire neliniştită. 

— Ai auzit veştile? 

— Ce veşti? 

— Davud a fost ridicat în rang. 

— Ce tot spui acolo. 

— Toată lumea vorbeşte despre asta. Prietenul tău e noul 
mare arhitect al seraiului. 

404 


- ELIF SHAFAK - 


— Davud al nostru? se bâlbâi Jahan. 

— Ei, de-acum nu mai e al nostru. E deasupra noastră! 
zise Sangram-fiul arătând spre tavan, unde un păianjen îşi 
ţesuse pânza, în care atârna, moartă de mult, o muscă-de- 
cal. 

— Vrei să spui că... au deschis testamentul? 

Sangram-fiul se uită la Jahan cu milă. 

— Chiar aşa. Se pare că meşterul tău şi-a dorit ca el să-i 
urmeze. 

— Păi, asta-i bine, îngăimă Jahan simțind că-l ia 
ameteala, de parcă sub picioare i se căscase dintr-odată un 
hău şi cădea, cădea tot mai afund. 


405 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Câteva zile mai târziu, după cum era obiceiul, Kayra, 
soţia lui Sinan, eliberă câţiva robi din gospodărie. Cea 
dintâi care primi beratul” fu Sancha. 

Jahan bănuise întotdeauna că aceasta nutrea sentimente 
amestecate în privinţa cadânei ciudate de sub acoperişul ei 
- o femeie care împărtăşise cu soţul ei lucruri ce erau peste 
puterea sa de înţelegere. Dacă fusese împotrivă ca Sancha 
să se îmbrace în haine bărbăteşti şi să lucreze pe şantiere, 
îşi ţinuse simţămintele pentru sine. Totuşi, Jahan n-avea 
nicio îndoială că îşi dădea seama de iubirea pe care i-o 
purta Sancha meşterului şi nu-i plăcea deloc. Intre cele 
două femei se căscase în tăcere o prăpastie peste care 
nimeni, nici măcar Sinan, nu putea să treacă. lar acum, că 
el nu mai era, chipul Sanchei era ultimul pe care Kayra îşi 
dorea să-l vadă. Dar nu se purtă urât cu sclava ei. Cumpăr 
satin, tafta şi parfumuri şi i le dărui Sanchei, împreună cu 
binecuvântarea ei, înainte s-o elibereze. Astfel, după zeci 
de ani de robie în Istanbul, Sancha de Herrera, fiica unui 
faimos doctor spaniol, îşi recăpătă libertatea. 

Îi trimise un răvaş lui Jahan. Cuvintele îi erau pline de 
înflăcărare şi nelinişte. Cu sfială, îl rugă s-o ajute cu 
pregătirile de plecare, fiindcă nu ştia ce să facă şi de unde 
să înceapă. Spuse că i-ar fi plăcut să-i ceară ajutorul şi lui 
Davud, însă el nu ştia adevărul. Uneori nici măcar ea nu 
mai ştia cine e: arhitectul Yusuf sau cadâna Nergiz. Jahan îi 
răspunse numaidecât: 


Dragă Sancha, 

Scrisoarea ta m-a umplut de bucurie şi deznădejde. 
Bucurie pentru că eşti în sfârşit liberă. Deznădejde pentru 
că pleci. Am să vin să te ajut joia viitoare. Nu-ţi face griji în 


% Document înmânat unui sclav eliberat (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
406 


- ELIF SHAFAK - 


legătură cu plecarea. Eşti pregătită pentru călătoria asta de 
multă, multă vreme. 


În ziua hotărâtă, Jahan trecu s-o vadă acasă la Sinan. 
Pentru întâia oară de când o cunoscuse, o văzu purtând o 
rochie - una de culoarea smaraldului, cu o fustă ca un 
clopot, ce îţi atrăgea luarea-aminte asupra ochilor ei. Părul 
tuns scurt abia se vedea de sub un acoperământ pentru 
cap, de aceeaşi culoare cu rochia, asemenea celor purtate 
de femei în Frangistan. 

— Nu te zgâi aşa la mine, îi zise ea, roşind sub privirea 
lui. Mă simt urâtă. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? se împotrivi Jahan. 

— E adevărat. Sunt prea bătrână ca să port haine 
frumoase. 

Văzând că obrajii i se colorau într-un trandafiriu-închis, 
Jahan zise repede, în glumă: 

— la închipuie-ţi! Dacă în toţi anii ăştia zidarii ar fi ştiut 
că au printre ei o mare frumuseţe, ar fi lăsat lucrul ca să-ţi 
scrie poeme. N-am fi izbutit să clădim nimic. 

Ea chicoti şi plecă privirea. Îşi trecu degetele peste 
pliurile rochiei, pe sub care purta o crinolină din oase de 
balenă. 

— E aşa de strâmtă că abia pot să respir. Cum reuşesc 
femeile să facă chestia asta? 

— O să te obişnuieşti curând. 

— Nuu, o să-mi ia ani de zile. O să fiu moartă până 
atunci, zise ea zâmbind - un zâmbet care se stinse îndată. 
Mi-aş dori ca el să mă fi văzut aşa. 

Deasupra, cerul era albastru şi senin, încremenit ca o 
oglindă. Pe-afară trecu hodorogind o căruţă. Uitându-se pe 
fereastră, Jahan văzu că era încărcată cu sute de colivii cu 
şoimi, care aveau ochii acoperiţi. Fermecat de păsări, nu-şi 
dădu seama că lângă el Sancha plângea. Un flăcău care era 
fată, un mut înzestrat cu darul vorbirii, o cadână care era 
arhitect, ea trăise o viaţă plină de minciuni şi de straturi - 
la fel ca Jahan. 

407 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Ce te supără? întrebă Jahan. Credeam că o să fii 
bucuroasă că eşti liberă. 

— Sunt bucuroasă, răspunse ea fără tragere de inimă. 
Doar că... Mormântul lui e aici. Tot ce-am făcut împreună. A 
lăsat mai multe urme în oraşul ăsta decât orice sultan. 

— Meşterul nu mai e, zise Jahan. Nu-l părăseşti. 

Sancha se strădui o clipă să nu mai vorbească despre el, 
însă nu se putu opri: 

— Crezi că m-a iubit? 

Jahan şovăi. 

— Cred că da. Altfel de ce te-ar fi lăsat să ni te-alături? Ar 
fi avut mari necazuri dacă afla cineva. 

— Şi-a primejduit viaţa pentru mine, zise Sancha cu o 
urmă de mândrie. Dar nu m-a iubit niciodată. Nu aşa cum |- 
am iubit eu. 

De data asta Jahan nu răspunse. Şi nici Sancha nu păru 
să aştepte vreun răspuns. 

— Am auzit că o corabie venețiană ridică pânzele peste 
două săptămâni. _ 

Jahan dădu din cap. In ultimele zile îi zărise de mai multe 
ori arborele mare pe deasupra acoperişurilor şi copacilor. 

— O să vorbesc eu cu căpitanul. 

— Ţi-aş fi recunoscătoare, zise Sancha. (Neliniştea îi 
licărea în ochi.) Vino cu mine. Nu te leagă nimic de locul 
ăsta. 

Jahan se miră s-o audă vorbind aşa. Dar hotărî s-o ia în 
glumă. 

— Da, o să clădim conace pentru granzii Spaniei. 

Ea îi luă mâna într-a ei, caldă şi moale la atingere. 

— Am putea găsi un ocrotitor. Am făcut cercetări. Am 
putea avea grijă unul de celălalt. 

Privind-o cu câtă însufleţire vorbea, Jahan îşi simţi inima 
răscolită. Văzu ce vedea ea. Legaţi prin amintirea 
meşterului, cu inimile împietrite faţă de orice în afară de 
meşteşugul lor, ar fi putut lucra împreună. N-aveau nevoie 
de iubire. Le era mai bine fără ea. lubirea aducea numai 
durere. 

408 


- ELIF SHAFAK - 


— Dacă aş fi fost mai tânără, am fi putut avea copii, zise 
ea încet, de parcă ar fi cântărit fiecare cuvânt. 

Fără să vrea, Jahan se lumină la faţă. 

— Fete cu ochii şi curajul tău. 

— Băieți cu bunătatea şi curiozitatea ta. 

— Şi Chota? murmură Jahan. 

— Chota e bătrân. A fost fericit la serai. O să fie bine. Dar 
tu şi cu mine trebuie să clădim mai departe... 

— Înţelepciunea nu cade din cer, ci izvorăşte din pământ, 
din trudă, răspunse Jahan amintindu-şi cuvintele meşterului 
lor. 

— Cupola, urmă Sancha. Ar trebui să ridicăm cupole care 
să le aducă aminte oamenilor că este un Dumnezeu în 
ceruri şi că nu e un Dumnezeu al răzbunării şi osândei, ci 
unul al milei şi iubirii. 

Jahan îşi prinse capul în mâni şi închise ochii. 

— Mi-e frică, zise ea. A trecut atâta vreme de când am 
fost smulsă din ţara tatălui meu, încât acum obiceiurile 
oamenilor de-acolo îmi sunt străine. 

— O să fie bine, încercă Jahan s-o liniştească. 

— Da, dacă ai să vii cu mine. Ce spui? 

Atunci, Jahan înţelese că viaţa e suma alegerilor pe care 
nu le faci, drumurilor după care tânjeşti, însă nu le urmezi. 
Nu simţise niciodată atâta părere de rău pentru Sancha ca 
în clipa aceea - clipa când urma să-i spună că n-avea s-o 
însoţească. Ea îi citi pe chip împotrivirea. O urmă de durere 
i se ivi în ochi, dar nu plânse. Îşi păstra lacrimile pentru 
meşter, singura şi marea ei iubire. 

— Te rog, nu mă uita, zise Jahan. 

Doar glasul uşor frânt îi trăda dezamăgirea, când 
răspunse: 

— N-am să te uit niciodată. 

După vreo săptămână, corabia venețiană, o caracă cu 
trei catarge şi pupa rotunjită, era gata să se întoarcă acasă. 
Negustorii venețieni îşi pierduseră toate privilegiile în faţa 
celor din Franţa, Olanda şi Anglia. Căpitanul îşi purta 
nefericirea ca pe-o haină care-l strângea. Totuşi era destulă 

409 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


zarvă ca să-i abată gândurile de la grijile sale. Du-te-vino-ul 
marinarilor care încărcau butoaiele şi al vânzătorilor care-şi 
arătau marfa. Un mic pâlc de călători aştepta într-o parte: 
preoţi iezuiţi, călugăriţe catolice, călători, un englez de 
neam mare căruia slujitorii îi făceau vânt cu evantaiele. 
Ceilalţi erau oameni ai mării încercaţi. 

Ferindu-şi ochii de soare cu mâna, Jahan se uită în jur, 
însă n-o zări pe Sancha nicăieri. Îi trecu prin cap că poate 
se răzgândise. Poate când se trezise, îşi dăduse seama că 
ţara copilăriei ei era îndepărtată şi înşelătoare, un vis cu 
neputinţă de recâştigat. Dar apoi, strecurându-se printre 
butoaiele care aşteptau să fie încărcate, o văzu în faţa lui, 
cu umbra întinzându-se la oarecare depărtare, de parcă ea 
şi numai ea ar fi hotărât să rămână. 

Spre mirarea lui, se întorsese la veşmintele de ucenic şi 
stătea lângă el îmbrăcată în haine de bărbat. 

— Îmi place mai mult aşa. 

Jahan se uită peste umărul ei după hamali, însă nu zări 
niciunul. 

— Unde-ţi sunt lucrurile? 

Ea arătă spre sacul de la picioarele ei. 

— Şi rochiile tale? Cele primite în dar de la Kayra? 

— Nu-i spune, însă le-am dat la săraci. (Deschise sacul şi 
îi arătă cutia sculptată pe care i-o făcuse Sinan. Alături erau 
vreo zece pergamente şi un colan ce părea destul de 
preţios.) lau astea. Mi le-a lăsat meşterul. 

Merseră tăcuţi până la puntea care lega corabia de țărm. 

— N-am apucat să-mi iau rămas-bun de la Davud, 
adăugă ea. Spune-i că îi urez numai bine. Nu-mi vine să 
cred că acum el e marele arhitect al seraiului. 

— O să-i spun, îi făgădui Jahan gânditor. (Ce-i drept, nici 
el nu apucase să-i ureze noroc - nu se simţise în stare. 
Trase adânc aer în piept.) Ai grijă să nu afle cineva că eşti 
femeie. Dacă simţi că... 

— Pot să-mi port singură de grijă, zise ea ţinându-se 
dreaptă ca o vergea. 

— Ştiu că poţi. 

410 


- ELIF SHAFAK - 


Sancha ridică ochii spre el. 

— Am... am avut un vis urât azi-noapte. Erai prins în 
capcană. Mă strigai, dar n-am reuşit să te găsesc. Fii cu 
băgare de seamă, da? 

Cineva strigă o poruncă de la pupa. Jahan simţi că i se 
pune un nod în gât. Totul se schimba, curgea, precum 
nisipul printre degete. Mihrimah trecuse hotarul dintre lumi, 
iar el abia aştepta să i se alăture când avea să-i vină 
vremea; meşterul şi Nikola muriseră; el şi Davud se vedeau 
rar; zilele lui Chota erau numărate; şi acum Sancha pleca. 
Greşise când îi fusese milă de Nikola pentru singurătatea 
lui. El era la fel de însingurat. O clipă, dorinţa de-a o însoţi 
pe Sancha, singura fiinţă căreia îi păsa de el, i se păru 
aproape de neîndurat. Ar fi plecat dacă n-ar fi fost 
elefantul. 

In acea după-amiază, în ţipetele pescăruşilor şi sub o 
rază de lumină la fel de străvezie ca muselina, se uită cum 
prova despică apa cu uşurinţă, cu fiecare bătaie a inimii 
ducându-l pe ucenicul mut tot mai departe, împreună cu 
povestea lui. 


411 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nefiind în stare să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, Jahan 
căută un scrib care să-l ajute să încropească un răvaş 
pentru Davud. După ce-l ascultă, omul se puse pe scris, 
oprindu-se doar ca să înmoaie pana în cerneală. Când 
isprăvi, Jahan ţinea în mână un răvaş plin de urări de bine 
şi noroc. Îl costase şase aspri. 

Nu se aştepta să-i răspundă atât de repede - nu un om 
de rangul lui. Totuşi Davud îi trimise un răvaş pecetluit cu 
ceară roşie şi scris îngrijit - de un scrib mai mare în rang, 
fără îndoială. Totul se întâmplase foarte repede, îi spunea. 
Milostivul nostru sultan, fie să apuce veacul, deschizând 
testamentul meşterului Sinan şi aflând care îi era ultima 
dorință, mi-a făcut o mare cinste mie, umilului său rob. A 
aruncat caftanul prețios al meşterului nostru pe umerii mei 
neînsemnați. Cum ar fi putut să nu-l primească? întreba 
Davud, de parcă ar fi avut nevoie să-i adeverească cineva 
că făcuse bine. Îl rugă pe Jahan să vină să-l vadă. Aveau să- 
şi împărtăşească amintiri şi să vorbească despre viitoarele 
lucrări, ca pe vremuri. 

Oricât ar fi vrut să se ducă să-l vadă, Jahan nu se simţea 
în stare. Nu avea inima curată. Îşi făcea griji că Davud avea 
să-i vadă în ochi pizma de care îi mustea tot trupul. Până 
de curând fuseseră egali. Acum, prietenul lui era un om 
căruia soarta îi surâsese. Jahan înţelegea că, pentru 
oamenii cu aceeaşi stare, cel mai greu e să se împace cu 
faptul că unul urcă în rang şi celălalt nu. In clipele rare când 
nu-l chinuia pizma, se simţea cuprins de vinovăţie. În loc să 
se bucure pentru Davud şi să se roage pentru izbânda lui, îi 
purta pică pentru norocul ce dăduse peste el. Dacă Sinan ar 
mai fi trăit, îşi zise Jahan, i-ar fi fost ruşine cu el. 

Aşa că aşteptă. Zilele treceau. Vrând-nevrând, auzea 
într-una de Davud - cum, la o ceremonie în cinstea lui, 
primise în dar o daltă aurită, mai multe pungi de galbeni şi 
pecetea meşterului Sinan - un inel de jad sculptat. De 

412 


- ELIF SHAFAK - 


peste tot ploua cu veşti despre el - că fusese văzut 
îmbrăcat cu un caftan atât de preţios, că nimeni nu l-ar fi 
putut purta fără îngăduinţa sultanului; că îi plăceau 
cadânele cercheze şi îşi umpluse haremul cu ele; că îşi 
luase a doua şi a treia soţie, fiecare mai fermecătoare ca o 
zână; că avea în curte păuni care se plimbau ţanţoşi şi un 
şoim adus tocmai din Samarkand. Jahan bănuia că 
jumătate din poveştile astea erau scorneli. Dar jumătatea 
rămasă era de-ajuns ca să-i umple inima de amărăciune. 

Jahan lucra mai departe la şcoala seraiului, găsind 
alinare în nevinovăția învăţăceilor lui. Noaptea, singur în 
pat, desena clădiri ce n-aveau să fie ridicate niciodată. Una 
dintre acestea era o grădină prin care animalele sălbatice 
hălăduiau slobode, iar oamenii mergeau printr-un labirint 
de tuneluri cu geamuri mari ce le îngăduiau să vadă fiarele 
fără să se pună în primejdie. Chota îşi mai pierdu trei 
unghii. O boală tainică, bănui Jahan şi nu-l mai învinui pe 
Abe că nu avea grijă de el. Elefantul îmbătrânise. La fel şi 
Jahan, deşi nu voia s-o recunoască. 

O lună mai târziu, primi un răvaş în care era înştiinţat că 
urma să fie ridicată o clădire pe cea de-a patra colină - o 
nouă moschee - şi că fusese numit mai-mare peste 
supraveghetori. Avea să fie plătit cu dărnicie. Asta arăta 
câtă încredere avea Davud în el. Pe când el era mistuit de 
pizmă, prietenul lui hotărâse să-i facă o mare cinste. Jahan 
nu mai putea să nu se ducă să-l vadă. li scrise - de data 
asta cu mâna lui - şi îi mulţumi pentru mărinimie, cerându-i 
îngăduinţa să treacă pe la el. Davud îi răspunse 
numaidecât, poftindu-l la casa lui cea nou din Eyüp, lângă 
Cornul de Aur. 

Nu era greu de găsit, căci cei de prin partea locului 
vorbeau într-una despre ea. Un conac cu o grădină 
înmiresmată ce se întindea cât vedeai cu ochii. N-avu 
nevoie să bată la uşă - era aşteptat. Un rob îl întâmpină la 
poarta de fier şi îl conduse pe o cărare pietruită în casă şi 
apoi într-o încăpere largă, luminoasă, ce dădea spre 
miazăzi. Rămânând singur, Jahan privi în jur. Nu zări multă 

413 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


mobilă - însă puţinele lucruri dinăuntru erau minunate. Un 
dulap cu incrustaţii de sidef şi nişte măsuţe joase care se 
potriveau cu el; o sofa cu perne brodate; sfeşnice prinse în 
perete; un covor persan de mătase, aşa de frumos, că nu 
îndrăzneai să calci pe el; şi, în mijloc, un mangal de alamă, 
neaprins. Undeva, un clopoțel înfiorat de vânt clinchetea 
visător. In casă domnea o linişte adâncă. Nu se auzeau nici 
glasurile femeilor din harem, nici uruitul vreunei trăsuri pe 
stradă. Nici măcar ţipetele pescăruşilor nu păreau să 
răzbată până acolo. Se întrebă ce spusese soţia lui Davud 
de toate aceste schimbări - şi de celelalte soţii. Era unul 
dintre acele lucruri din viaţă de care se minuna, însă n- 
avea să-l descopere niciodată. Peste puţin, se ivi alt rob, 
care îi spuse că stăpânul lui e gata să-l primească. Jahan îl 
urmă la catul de sus, ţinându-se cu o mână de parmalăc, 
de parcă şi-ar fi tras puterea din el. 

Davud se îngrăşase. Imbrăcat într-un caftan de culoarea 
azurului şi cu un turban înalt pe cap, cu barba tunsă scurt şi 
rotund, arăta cu totul altfel. Stătea la o masă din lemn de 
nuc şi ţinea în mână o pană, căci tocmai iscălise o hârtie. ÎI 
ajutau patru ucenici: doi de fiecare parte, cu mâinile 
împreunate, cu capetele plecate, îmbrăcaţi la fel. 

Când îl văzu pe Jahan intrând în încăpere în urma robului, 
Davud se ridică cu zâmbetul pe buze. 

— În sfârşit! 

Trecu o clipă stânjenitoare cât se întrebă Jahan cum să-i 
dea bineţe omului care până mai ieri îi fusese prieten, iar 
acum îi era meşter. Dădu să facă o plecăciune când Davud, 
care se apropiase, îi puse o mână pe umăr. 

— Afară din odaia asta poate că sunt mai mare în rang. 
Dar înăuntru suntem prieteni. 

Oricât de uşurat ar fi fost să audă asta, când vorbi, Jahan 
avea un glas răguşit, plin de vinovăţie. Îi făcu cele mai 
bune urări, cerându-şi iertare că nu venise să-l vadă mai 
devreme. 

— Acum eşti aici, zise Davud. 


414 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan îi spuse că Yusuf părăsise Istanbulul, însă nu-i dădu 
niciun fel de amănunte. Dacă Davud ghicise adevărul 
despre Sancha, nu se trădă prin nimic. În schimb, 
murmură: 

— N-am mai rămas decât doi. 

— Ce vrei să spui? 

— Din patru, câţi eram, n-am mai rămas decât doi. Noi 
suntem urmaşii lui Sinan. Ar trebui să ne sprijinim unul pe 
celălalt. 

Un rob negru intră în odaie cu o tavă încărcată cu băuturi 
pe care o aşeză, tăcut ca o şoaptă, pe o măsuţă joasă. În 
partea cealaltă a încăperii, ucenicii stăteau nemişcaţi. Ca 
un şir de lăstari, îşi zise Jahan, rădăcinile lor sfredelind 
chilimul şi coborând la catul de jos. 

Şerbetul de trandafiri era o minunăţie, servit cu câteva 
cuişoare şi răcit cu gheaţă pisată adusă din munţii din 
preajma oraşului Bursa - un lucru de care se bucurau doar 
bogătaşii. Alături erau o farfurie cu trei feluri de baclava şi 
un castron cu smântână groasă. 

Nici nu-şi isprăviră bine băuturile, că Davud zise: 

— Sunt atâtea de făcut. Abia dacă izbutesc să fac faţă. 
Soţiile mele se plâng într-una. Eşti marele arhitect al 
seraiului şi nu poţi să repari nici măcar gardul din jurul 
casei, îmi spun. 

Jahan zâmbi. 

— Am nevoie de un om cinstit ca tine alături. Fii mâna 
mea dreaptă. O să facem totul împreună. O să fii mai- 
marele peste supraveghetorii mei. 

Jahan se arătă recunoscător. Dar în acelaşi timp se gândi 
la învăţăceii lui de la şcoala seraiului, dându-şi seama că n- 
o să le mai poată ţine lecţii. 

Pesemne că i se citea pe chip cât era de încurcat, fiindcă 
Davud îl întrebă: 

— Ce e? Ţi-e greu să primeşti porunci de la mine? 

— Nici pomeneală, răspunse Jahan, deşi ştiau amândoi 
că nu era adevărat. 


415 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Atunci n-are rost să mai lungim vorba, zise Davud, 
bătând din palme. la şi mănâncă! 

Pe când îşi mâncau baclavaua, marele arhitect îi vorbi 
despre schimbările pe care voia să le facă. Din pricina 
răscoalelor şi ciocnirilor din câmpiile Anatoliei, era mai greu 
ca niciodată să aducă materiale pentru construit din ţară. 
Uriaşele moschei de vineri nu mai aveau căutare. Nu erau 
destui bani în vistierie. Zilele alea apuseseră. Fără prăzile 
luate în urma războiului sfânt, niciun sultan nu-şi îngăduia 
să cheltuiască atâta pe vreo clădire. Pentru ca arhitectura 
să înflorească mai departe în Istanbul, trebuiau să câştige 
toate războaiele. 

— Vezi tu, meşterul nostru a murit la timp, zise gânditor 
Davud. Dacă ar mai fi trăit, i s-ar fi frânt inima. 

Dincolo de ferestre, soarele apunea, zugrăvind încăperea 
într-un naramziu mătăsos. Vorbiră despre meşteşugarii cu 
care le-ar plăcea să lucreze şi despre cei de care mai 
curând s-ar feri, zeflemele ce se învârtejiră în aer fără vreo 
grabă sau vreo greutate, ca nişte mici ghemotoace de praf. 

Peste puţin timp, un trimis aduse un răvaş - de mare 
însemnătate, din câte se părea. Davud se aşeză la masa 
lui, cu ucenicii alături. Văzând că era prins cu treburi, Jahan 
se ridică să plece. 

— Rămâi, îl rugă Davud, muind peniţa în sticluţa cu 
cerneală. Hai să luăm cina împreună. 

— Nu vreau să-ţi răpesc atâta timp. 

— Trebuie să rămâi, stărui Davud. 

Cum nu avea nimic de făcut, Jahan se uită pe fereastră o 
vreme, după o barcă de pescuit purtată de ape din ce în ce 
mai departe de țărm. Apoi se apropie fără zgomot de 
rafturile cu cărţi din colţ. Trăgând în piept mirosul de 
cerneală, pergament, hârtie şi vechime, îşi trecu degetele 
peste legăturile lor. Zări Vom Kriege wider die Türken”, o 
carte scrisă de un călugăr ciudat pe care-l chema Luther, 


91 Despre războiul împotriva turcilor (1529) - mic tratat despre lumea 
islamului, semnat de Martin Luther. 
416 


- ELIF SHAFAK - 


The Boke named the Governour“, un op închinat regelui 
său de un englez pe nume Elyot. Dădu peste tratate din 
biblioteca regelui Mâtyâs al Ungariei. Şi printre tomurile 
legate în piele, unele mai groase, altele mai subţiri, iată La 
Divina Commedia de Dante. Darul pe care-l primise de la 
Simeon anticarul şi, după ce-l citise iar şi iar din scoarţă-n 
scoarță, i-l dăduse meşterului. Cu mâinile tremurând, îl 
trase din raft, simţindu-i greutatea atât de bine cunoscută, 
şi se uită peste pagini. Nicio îndoială: era cartea lui. Era 
limpede că toate cărţile lui Sinan ajunseseră la Davud. 

Un rob se apropie şi aprinse lumânarea din sfeşnicul de- 
alături. Umbra lui Jahan pe perete crescu, înaltă şi 
neliniştită. Zări De Architectura lui Vitruviu, pe care o luă şi 
o frunzări puţin, cartea care călătorise de la Buda la 
Istanbul. Tocmai când încerca să o strecoare la loc, zări în 
fundul raftului un sul de hârtie pe jumătate strivit. ÎI 
desfăcu, recunoscând  numaidecât planul  moscheii 
Selimiye. Îi admiră acum măreţia mai mult decât înainte. 
Jahan băgă de seamă nişte semne făcute de altă pană, cu o 
cerneală mai deschisă - de parcă cineva lucrase pe desen 
după ce fusese isprăvit, schimbând felurite părţi ale clădirii. 
Trebuie să fi fost meşterul, îşi zise. Pesemne că Sinan 
cercetase de ce lucrurile merseseră anapoda. Jahan se uită 
la marginile hârtiei, căutând o dată. 18 aprilie 1573. Se 
strădui să-şi amintească ce făceau în ziua aia. Nu-i veni 
nimic în cap. Murmurele din preajmă crescură când Davud, 
care-şi isprăvise treburile, le dădu poruncă robilor să 
pregătească cina. Jahan puse repede sulul la loc şi i se 
alătură. 

Li se aduse supă de iaurt rece, urmată de orez cu friptură 
de miel, claponi în sos de măcriş, fazani în supă de vită, 
börek cu carne de oaie şi o tavă ovală, uriaşă, cu o carne 
aburindă pe care nu izbuti s-o recunoască. 

— Ei, carnea asta e o minunăţie, zise Davud, deşi nu se 
cuvenea ca gazda să-şi laude singură bucatele. 


% Cartea guvernatorului (1531) - tratat despre instruirea adecvată a 
oamenilor de stat, dedicat de sir Thomas Elyot lui Henric al VIII-lea. 
417 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Ce e? întrebă Jahan, deşi nu se cuvenea ca oaspetele 
să se arate curios în privinţa bucatelor. 

— Carne de căprioară! Vânată ieri. 

Lui Jahan i se strânse pântecul când îşi aminti de cerbul 
pe care-l văzuse în pădure în timp ce-l aştepta pe sultanul 
Soliman. Ca să nu pară necuviincios, se sili să ia o 
înghiţitură. 

— Ţi se topeşte-n gură ca zahărul. Am băgat de seamă 
că, cu cât animalul moare mai repede, cu atât carnea e mai 
bună. Frica îi strică gustul. 

Jahan mestecă bucata de carne de căprioară. 

— Nu ştiam că vânezi. 

Văzându-i stânjeneala, Davud împinse tava ceva mai 
încolo. 

— Nu eu. Să nu crezi că am destul timp pentru aşa ceva. 
Nici destulă tărie. 

La despărţire, marele arhitect îşi însoţi oaspetele până la 
uşă. De-aproape, Jahan simţi parfumul hainelor prietenului 
său - aspru, parcă de frunze, şi ciudat de cunoscut -, care 
se topi aşa de repede în adierea nopţii, că nu avu timp să-şi 
aducă aminte când şi unde îl mai mirosise. 


418 


- ELIF SHAFAK - 


Când reuşea să găsească fie şi câteva clipe libere după 
lecţiile pe care le mai avea de ţinut la şcoala seraiului şi 
slujba de pe şantier alături de Davud, Jahan se ducea să-l 
vadă pe Chota. Luându-şi desenele cu el, se retrăgea în 
grajd şi se aşeza pe un morman de fân căruia ceilalţi 
îmblânzitori îi ziceau în glumă „tronul”. Chota îl privea 
fermecat, deşi Jahan nu era sigur că-l vedea cu-adevărat. 
Vederea elefantului, care nu fusese niciodată prea bună, 
slăbise. 

Bietul Abe îşi dădea toată silinţa - şi nu pentru că-i era 
frică de Jahan, ci pentru că-i plăcea elefantul alb. In ciuda 
sforţărilor lui, Chota îşi mai pierduse un dinte, unul dintre 
cei trei care-i mai rămăseseră. Nu mai putea nici să 
mestece, nici să muşte. Jahan n-avea nevoie să-l urce pe 
unul dintre cântarele uriaşe folosite de marinarii din portul 
Karakoy ca să-şi dea seama că slăbise foarte mult. In 
ultima vreme, elefantul moţăia de-a-n picioarelea, pe 
apucate, şi îşi pierdea echilibrul, smucindu-se încolo şi- 
ncoace. Când bea apă, se bălăcea sau se târa prin grădină, 
mişcările îi încetineau, capul îi cădea şi cât ai clipi dormea 
adânc, cutreierând tărâmul viselor. Pe Jahan îl întrista să-l 
vadă aşa de neajutorat şi de nedumerit. De vreo câteva ori 
îl găsi uitându-se cu jind la frunzele teilor, pe care-i plăcea 
aşa de mult să le roadă. 

Îi făceau mâncarea - frunze, nuci şi mere - terci, o 
îndoiau cu apă şi, cu o pâlnie, îi turnau acest amestec în 
gură. Deşi împrăştia cea mai mare parte pe jos, îi ajungea 
ceva şi în pântec. Chota nu mai încercă să fugă, nu mai 
voia să se mişte aproape deloc, până şi cei câţiva paşi până 
la iaz i se păreau un chin. Abe îi curăța baliga cu lopata, îi 
spăla ieslea, îl dădea lapte şi şerbet, însă toată lumea îşi 
dădea seama că elefantul se topea pe picioare ca o bucată 
de ceară pusă pe foc. 


419 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În dormitor, Jahan nu izbutea să doarmă. Se foia şi se 
răsucea, gândindu-se într-una ce făcea Chota. In una dintre 
aceste nopţi singuratice, înconjurat de tăcerea obişnuită, 
începu să se gândească la testamentul meşterului. Nu 
putea să creadă că Sinan nu pomenise nimic de el sau de 
Chota în ultimele lui dorinţe. Meşterul pe care-l cunoscuse 
şi-l iubise el le-ar fi lăsat ceva, oricât de mare sau de 
mărunt, celor două fiinţe cu care lucrase atâta vreme. 
Sancha luase cu ea o cutie, un colan şi câteva desene, 
spunând că i le dăruise Sinan. Oare meşterul nu le-ar fi 
lăsat ceva şi lor? Poate că o făcuse, însă nimeni nu voise 
să-i spună lui Jahan despre un lucru atât de lipsit de 
însemnătate. Dacă meşterul avea un ultim dar pentru 
Chota, Jahan voia să afle neîntârziat, fiindcă nu avea nicio 
îndoială că elefantul era pe moarte. Mânat de acest gând, 
se duse să-l vadă pe la mai-marele peste eunucii albi. 

— Voiam să te întreb de testamentul meşterului Sinan. L- 
ai văzut? 

Bărbatul îşi îngustă ochii albaştri daţi cu kohol. 

— De ce mă întrebi pe mine? 

— Pentru că eşti dregătorul cel mai înalt în rang cu care 
pot să vorbesc. 

— Păi... am văzut testamentul. 

Jahan se lumină la faţă. 

— Se spunea ceva de Chota? 

— Acum, că mă întrebi, îmi aduc aminte că a lăsat o 
mantie drăguță pentru elefant. O să am grijă s-o 
primească. 

— Îţi rămân îndatorat, zise Jahan uitându-se încruntat la 
picioare de parcă l-ar fi supărat cu ceva. Dar de... mine? 

— Ţie ţi-a lăsat cărţile lui. 

— Atunci de ce marele arhitect Davud nu mi-a pomenit 
nimic despre asta? Am văzut cărţile meşterului Sinan la el 
acasă. Vrei să spui că toate tomurile alea sunt ale mele? 

— Trebuie să fie altele..., răspunse aga Kamil, pierzându- 
şi răbdarea. Pui prea multe întrebări, indianule. O să am 
grijă să-ţi fie trimise mantia şi cărţile care sunt ale tale. 

420 


- ELIF SHAFAK - 


Acum du-te. Şi nu-ţi mai petrece atâta timp cu elefantul. 
Acum eşti arhitect. Poartă-te ca unul. 

Jahan încuviinţă din cap, însă ceva nu i se părea tocmai 
cum trebuie. 


A doua zi, când trecuse de mult de amiază, la trei 
săptămâni după fuga lui Chota, Jahan se întoarse de la 
şcoala seraiului şi îl găsi pe Abe stând pe un bolovan şi 
plângând. 

— Elefantul... îngăimă el, însă nu-şi isprăvi vorba. 

Jahan intră tăcut în grajd. Chota era singur, răsuflând 
greoi. Jahan îi frecă trompa cu palmele şi îi dădu nişte apă, 
însă elefantul nu vru s-o bea. Îşi aţinti ochii cafenii-roşietici 
asupra îmblânzitorului său şi, în privirea lui, Jahan văzu 
urmele tuturor drumurilor, lungi sau scurte, pe care 
merseseră împreună. Îşi aminti cum coborâse Chota de pe 
corabie cu cincizeci de ani în urmă, plin de mizerie şi 
scârnă, în pragul morţii. 

— Îmi pare rău, spuse Jahan cu lacrimile şiroindu-i pe 
obraji. Trebuia să am mai multă grijă de tine. 

Nu se mişcă de lângă elefant toată ziua şi adormi în grajd 
în noaptea aceea, ascultându-i răsuflarea liniştită. Dacă 
visă ceva, nu-şi aminti. Dimineaţă îl deşteptă ţăcănitul unei 
ciocănitori într-un copac din apropiere, ca o veste tainică. 
În grajd era linişte. Jahan nu voia să se uite la Chota, totuşi 
privirea îi căzu asupra lui. Elefantul zăcea pe podea, 
nemişcat. Trupul îi era buhăit de parcă, pe când dormea, 
vântul îi năvălise pe trompă şi îl umflase pe dinăuntru. 

— Ar trebui să aibă parte de-o înmormântare cum se 
cuvine, zise Jahan, fără să vorbească cu cineva anume, 
după ce spălase, îmbălsămase şi parfumase elefantul, lucru 
care-l obosise atât de tare, încât trebui să se odihnească 
puţin. 

Aducându-şi aminte cum păstrase Nurbanu trupul 
sultanului Selim până când fiul ei urcase pe tron, căută apoi 
bucăţi mari de gheaţă. Nu că ar fi ajutat la ceva. Elefantul 
era prea mare, bucăţile de gheaţă - prea mici. Totuşi era 

421 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


încredinţat că trupul avea să se păstreze până când se 
rânduia o înmormântare pe măsura lui Chota. 

Intr-un ceas, vorbele lui ajunseseră la urechile agăi Kamil 
Garoafă, care veni îndată la menajerie, căci el veghea 
asupra tuturor oamenilor şi lucrurilor, chiar şi asupra durerii 
şi a nebuniei. 

— Am auzit că ai cerut să fie înmormântat. 

— Chota a fost trimis de un mare şah unui mare sultan, 
răspunse Jahan. 

— E un animal, zise mai-marele peste eunucii albi. 

— Un animal regesc. 

Mai degrabă uimit decât supărat pentru această purtare 
necuviincioasă, mai-marele peste eunucii albi zise: 

— Gata cu prostiile. la-ţi rămas-bun. Trimisul francez 
urmează să-l disece. 

Jahan lăsă să-i scape un icnet de durere, de parcă ar fi 
fost pocnit în vintre. 

— Adică să-l spintece? N-am să-l las în veci să facă aşa 
ceva! 

— E dorinţa sultanului. 

— Şi sultanul ştie... 

_ Şi sultanul ştie că acesta nu-i un animal de rând? 
Intrebarea îi răsuna în cele mai adânci cotloane ale 
sufletului. Îşi dorea să mai fi trăit meşterul Sinan. El ar fi 
ştiut ce să facă, ce să spună. 

Chiar în aceeaşi zi, trupul lui Chota fu împodobit cu 
coroane şi împletituri din frunze şi flori şi încărcat într-o 
căruţă trasă de şase boi. Astfel, elefantul a fost plimbat 
pentru ultima oară pe străzile din Istanbul. Oamenii îşi 
lungeau gâturile să-l vadă, înfioraţi şi încântați deopotrivă. 
Băteau din palme, chiuiau şi strigau. Lăsându-şi treburile, 
se ţineau după căruţă, adesea mai puţin din milă cât din 
curiozitate. Jahan mergea înainte, uitându-se drept în zare, 
peste şi dincolo de marea de oameni, nevrând să vadă pe 
nimeni. Nefericit, abătut, ajunse la conacul trimisului 
francez şi îi lăsă trupul elefantului aşa cum duci o oaie de 
sacrificiu la casap. 

422 


- ELIF SHAFAK - 


A doua zi, Jahan se trezi chemat în odaia mai-marelui 
peste eunucii albi. Mai întâi îi trecu prin minte că Îl 
chemase ca să-l dojenească fiindcă dormise la menajerie în 
noaptea în care murise Chota. La urma urmei, îi nesocotise 
poruncile şi se împotrivise să-i dea trimisului francez leşul 
elefantului, nu că asta ar fi schimbat ceva. Disecţia se 
făcuse oricum. Dar era destul ca să-l înfurie pe mai-marele 
peste eunucii albi pentru ani buni de-acum înainte. Lucru 
ciudat, lui Jahan nu-i păsa. O îndrăzneală cum nu mai 
cunoscuse vreodată pusese stăpânire pe el. 

Intrând în odaia agăi Kamil, făcu o plecăciune greoaie, 
fără nicio tragere de inimă, şi aşteptă cu ochii aţintiţi în 
podeaua de marmură. 

— Capul sus! 

Porunca şfichiui aerul ca o lovitură de bici. 

Jahan se supuse. Şi, pentru întâia oară de când sosise la 
serai şi primise de la el o scatoalcă s-o ţină minte, se uită 
drept în ochii mai-marelui peste eunucii albi - de culoarea 
scaieţilor, alb astru-închis. 

— Te-am urmărit în toţi anii ăştia. Ai urcat repede în 
rang. Niciun alt îmblânzitor nu s-a mai apropiat măcar de 
ce-ai înfăptuit tu. Dar nu de asta ţin la tine. Să-ţi spun oare? 

Jahan rămase tăcut. Nici nu-i trecuse vreodată prin cap 
că aga Kamil ţinea la el. 

— Fiecare devşirme e făcut din oțel topit. Modelat iar. Tu 
eşti unul dintre noi, indianule. Ciudat e că nimeni nu s-a 
obosit să te convertească. Ai făcut-o singur. Dar ştii unde-ai 
greşit? 

— N-aş putea să spun, efendi! 

— În iubire! (Colţurile gurii îi căzură, ca şi cum cuvântul i- 
ar fi lăsat un gust amar.) Sunt o grămadă de ucenici în 
oraşul nostru. Sute. Ucenici care îşi cinstesc meşterii. Tu l- 
ai iubit pe-al tău. La fel şi cu elefantul. Treaba ta era să-l 


423 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


îngrijeşti, să te încredinţezi că are burta plină. Dar tu l-ai 
iubit. 

— Nu fac asta cu bună ştiinţă. Pur şi simplu se întâmplă. 

— Ai grijă să nu iubeşti pe nimeni prea mult. (Eunucul 
lăsă să-i scape un oftat.) Fiindcă meşterul tău nu mai e, am 
să veghez eu asupra ta. Dacă-mi eşti credincios, n-o să fii 
înfrânt. 

— Nu sunt în război cu nimeni, efendi. 

Bărbatul se prefăcu că nu-i auzise vorbele. 

— Am să te-ajut. E o casă unde ţi-alungă deznădejdea. | 
se zice Hamamul întristărilor. 

Jahan clipi, amintindu-şi numele dintr-un timp atât de 
îndepărtat, încât s-ar fi putut să fie din viaţa altcuiva. 

— Mergem acolo şi uităm. Totul. Înţelegi? 

Oricât de uluit ar fi fost, Jahan îi răspunse că înţelegea. 

— Bine. Atunci pregăteşte-te. O să te duc acolo diseară. 

După lăsarea întunericului, un rob veni să-l ia pe Jahan. O 
namilă de bărbat lat în umeri, surd şi mut ca toţi ceilalţi. 
Jahan se tinu după făclia lui prin curte, apoi pe o uşă 
dosnică, pe jumătate ascunsă. Nimeni nu-i învrednici cu 
vreo privire. Dacă n-ar fi fost muştele care le zburau în jurul 
capetelor, năpustindu-se orbeşte în nările şi gurile lor, şi 
scârţâiturile pe care le scoteau paşii lor de-a lungul cărării 
cu pietriş, ar fi putut crede că erau nevăzuţi. 

Deasupra oraşului, cerul era o mantie de catifea - de un 
negru aşa de viu, că bătea în albastru. li aştepta o trăsură 
cu patru cai. Chiar şi în lumina slabă, Jahan îi zărea 
armăturile aurite, tăbliile din fildeş sculptat, geamurile 
acoperite cu perdele atât de groase, că nicio privire nu 
putea pătrunde prin ele. Înăuntru stătea mai-marele peste 
eunucii albi, înfăşurat într-o manta tivită cu blană de 
hermină. De îndată ce Jahan se aşeză, aga Kamil ciocăni cu 
bastonul în tavan. Porniră la galop. 

Trăsura înainta cu asemenea iuţeală şi huruia aşa de 
tare, că Jahan era încredinţat că oamenii se uitau după ei - 
brutari care se duceau să frământe pâinea, mame care-şi 
alăptau copiii, hoţi fugind cu prada, beţivi care dădeau pe 

424 


- ELIF SHAFAK - 


gât ultima sticlă sau habotnici care se treziseră să spună 
încă o rugăciune. Câţi ştiau de plimbările mai-marelui peste 
eunucii albi şi ţineau totul pentru ei? Erau taine pe care le 
ştia pesemne tot oraşul şi care rămâneau totuşi taine. 

Se opriră lângă o uliţă dosnică, aşa de strâmtă, că Jahan 
şovăi să înainteze. Surugiul le lumină calea cu o lampă 
aproape chioară. Case de lemn dărăpănate, cocoşate ca 
nişte cotoroanţe se desluşeau la dreapta şi la stânga. După 
o veşnicie, sau aşa li se păru, ajunseră la o poartă 
ornamentată. Aga Kamil bătu de trei ori cu inelul, aşteptă, 
apoi mai bătu de două ori e palmele. 

— Zambilă? întrebă din dosul uşii un glas de femeie. 

— Zambilă, repetă mai-marele peste eunucii albi. 

O clipă, Jahan nu putu nici să răsufle de uimire. Avea 
bănuiala cumplită că eunucul cunoştea numele de alint pe 
care i-l dăduse maică-sa în copilărie. Speriat, nu voia să 
intre acolo împreună cu aga Kamil, însă poarta se 
deschisese. 

Înăuntru îi întâmpină cea mai scundă femeie pe care o 
văzuse Jahan vreodată. În afară de piept, totul la ea era mic 
- mâinile braţele, picioarele. 

Femeia râse. 

— N-ai mai văzut o pitică? Sau n-ai mai văzut o femeie? 

Jahan roşi, lucru care o făcu să râdă şi mai tare. Se 
întoarse spre aga Kamil, întrebându-l: 

— Unde l-ai găsit? 

— Îl cheamă Jahan. E arhitect. Înzestrat, dar prea moale. 

— Păi, avem aici leacul, zise ea. Bine-ai venit la Hamamul 
întristărilor! 

Mai-marele peste eunucii albi, care cunoştea locul, se 
tolăni pe nişte perne mari, viu colorate şi-i porunci lui Jahan 
să facă la fel. Curând se iviră cinci cadâne cu instrumente 
muzicale - o lăută, dairele, o liră şi un fluier de trestie. 
Privirea îi alunecă de la un chip la altul până ajunse la 
ultima femeie. Cu fruntea lată, nasul parcă dăltuit, bărbia 
ascuţită şi ochii căprui şi mari, semăna izbitor cu Mihrimah. 
Jahan simţi că-l ia ameţeala. Ca şi cum şi-ar fi dat seama 

425 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


cât îl tulbura, ea înclină capul spre el şi îi aruncă un zâmbet 
şăgalnic. Cadânele începură să cânte o melodie veselă. 

Oaspeţilor li se aduseră pe o tavă de argint nişte bile ca 
din aluat, galbene ca şofranul şi mari cât o nucă. Alegând 
una, Jahan o tinu cu grijă între degete. Aga Kamil luă trei, le 
aruncă în gură una după alta şi apoi se lăsă pe spate, cu 
ochii închişi. Incurajat, Jahan băgă şi el bila în gură. Avea un 
gust ciudat. Inţepător şi dulceag la început, apoi aromat, ca 
seminţele pisate şi sovârful sălbatic. După aceea veni vinul 
- carafe întregi cu vin roşu. Bău cu grijă la început, 
neavând încredere în nimeni. 

Pitica se aşeză lângă el. 

— Am auzit că ai pierdut pe cineva drag. 

— Elefantul meu. 

Jahan se aşteptă să audă un chicotit, însă acesta nu veni. 
Pitica îi umplu în schimb ulcica, zicând: 

— Ştiu ce simţi. Şi eu am avut un câine. Când a murit, 
am fost distrusă. Nu m-a înţeles nimeni. E doar un ogar, 
Zainab, îmi spuneau. Ce ştiu ei! Mai bine să-ţi faci prieteni 
printre animale decât printre oameni. 

— Chiar aşa, întări Jahan luând încă o înghiţitură. 
Animalele sunt mai deschise. 

Cadânele cântau mai departe, mai cu foc acum. Tava cu 
bile ca de aluat fu adusă înapoi. De data asta, Jahan luă 
una mai mare şi o dădu pe gât cu mai mult vin. Oricât se 
strădui să nu se uite la femeia care semăna cu Mihrimah, 
nu se putu opri. Chiar şi zâmbetul îngeresc, şi cea mai 
uşoară strâmbătură a buzei de jos erau leite cu ale ei. 
Faldurile largi ale vălului îi încadrau chipul, străvezii şi 
uşoare precum ceața dimineţii. Părea mai în largul ei şi mai 
încrezătoare decât celelalte femei. Poate avea mai puţine 
griji pe cap. 

Glasul lui Zainab îl făcu pe Jahan să-şi vină în fire. 

— Vrei să-ţi arăt hainele lui? 

— Cum? 

— Hainele câinelui meu. Vrei să le vezi? 

— Mi-ar plăcea. 

426 


- ELIF SHAFAK - 


Mai-marele peste eunucii albi, de-acum cherchelit bine, 
se încruntă la ei, însă nu zise nimic. Bucuros să scape de 
privirea lui, Jahan o urmă pe Zainab spre odăile retrase ale 
casei. Ea îl duse într-o încăpere largă unde totul era mic: 
patul, măsuţele joase, chilimul. Într-un colţ era un dulăpior 
din palisandru cu zeci de sertare. Înăuntru se zăreau cele 
mai mici ilice de piele, blănuri, şaluri. Era chiar şi un 
mintean la fel de micuţ. Pesemne că era un câine îndesat, 
fiindcă hainele erau largi. Adulmecându-le uşor, Zainab îi 
zise că era doar un pui când îl găsise. O căutase pe maică- 
sa peste tot şi, în cele din urmă, se încredinţase că, 
întocmai ca ea, căţeluşul nu avea pe nimeni. Din ziua aceea 
fuseseră nedespărţiţi. 

Jahan îi întinse batista lui, pe care ea o primi cu 
recunoştinţă, suflându-şi nasul. Se uită la el de parcă l-ar fi 
văzut cu alţi ochi. 

— Suie-mă pe scaunul ăsta. 

Era uşoară ca un copil. Cu ochii aţintiţi asupra lui, pitica 
spuse: 

— Mă ocup cu negoţul ăsta de treizeci de ani. Am văzut 
şi iadul, şi raiul. Am întâlnit şi îngeri, şi diavoli. Am scos-o la 
capăt pentru că buzele mi-s pecetluite. Nu mi-am băgat 
niciodată nasul în treburile altora. Dar de tine mi-a plăcut 
numaidecât. Pari un om de cumsecade. 

Un zgrepţănat se auzi în odaia alăturată. Pesemne vreun 
şoarece era prins între scândurile podelei. Ea cobori glas 
până la şoaptă: 

— Mai-marele peste eunucii albi. Ai grijă la el. 

— De ce? 

— Doar ai grijă, răspunse ea sărind jos de pe scaun. 

Când se întoarseră în încăperea dintâi, cadânele cântau 
încă dar melodia sprinţară devenise tristă. Zainab se aşeză 
lângă aga Kamil şi se apucă să-l servească din belşug cu 
mâncare şi băutură. 

Lui Jahan i se închiseră ochii când se lăsă pe spate. Ar fi 
putut să adoarmă dacă n-ar fi auzit un glas ce acoperea 
muzica. 

427 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 

— Îmi dai voie? 

Era ea - încarnarea lui Mihrimah. Inima lui Jahan tresări. 

Îngenunche dinaintea lui, cu  mânecile rochiei 
mângâindu-i genunchii, şi îi turnă o ulcică cu vin. După ce 
Jahan o goli, femeia îi scoase imineii, îi lipi picioarele de 
pieptul ei şi începu să i le frece uşor. Spaima se răspândi în 
trupul lui Jahan precum fierea neagră. li era teamă să n-o 
dorească. O prinse de mâini, dacă s-o împiedice pe ea să-l 
atingă sau să se împiedice pe el s-o atingă, n-ar fi putut 
spune. 

— Îţi plac mâinile mele? îl întrebă ea. 

— Îmi aduci aminte de cineva. 

— Chiar? De cineva drag? 

Jahan mai goli o ulcică şi văzu cum ea i-o umple la loc 
numaidecât. 

— Unde e acum? 

— A murit, răspunse el. 

— Bietul de tine. 

Îl sărută. Buzele ei aveau gust de şerbet cu gheaţă 
pisată. Limba ei o căută pe-a lui şi se retrase. Fără să vrea, 
Jahan se simţi aţâţat. Ea îl strânse în braţe, apăsându-şi 
palmele pe ceafa lui. Dintr-odată, Jahan îşi dădu seama că 
toată lumea se făcuse nevăzută - cadânele, Zainab, mai- 
marele peste eunucii albi. 

— Unde sunt toţi? întrebă îngrijorat. 

— Linişteşte-te, toţi s-au retras în odăile lor. Stăm bine 
aici. 

Se sărutară iar. Ea îi călăuzi mâinile pe trupul ei, în sus 
şi-n jos, încurajându-l să-i mângâie sânii, coapsele largi şi 
rotunde. Jahan îi ridică fustele - valuri de tafta foşniră sub 
greutatea lui. Îşi strecură degetele între picioarele ei, 
mângâindu-i peştera umedă şi întunecoasă. Gâfâind, o 
strivi sub greutatea lui, dezbrăcându-se, smulgându-i 
hainele, neputându-se opri. 

— Leul meu, îi şopti ea la ureche. 

O muşcă de gât, întâi în joacă, apoi mai tare. 

— Spune-mi Mihrimah, îl îndemnă ea, răsuflând greu. 

428 


- ELIF SHAFAK - 


Un strigăt de spaimă răsună în capul lui Jahan. O dădu la 
o parte şi se ridică clătinând în picioare. 

— De unde-i ştii numele? 

Ea tresări. 

— Tu mi l-ai spus. 

— Banu. 

— Ba da. Acum o clipă, nu-ţi aduci aminte? 

Oare i-l spusese? Nu era sigur. Văzându-i frământarea, 
ea încercă să-l liniştească: 

— Vinul ţi-a tulburat minţile. Tu mi l-ai spus, jur. 

Jahan îşi prinse capul în mâini, dintr-odată îngreţoşat. 
Poate că spunea adevărul. Ar fi crezut-o dacă nu i-ar fi 
tremurat buza de jos - un lucru obişnuit sau un semn de 
încordare. 

— Pleacă, te rog, îi zise. 

— Nu fi copil, se împotrivi ea cu un zâmbet nimicitor, 
lipindu-se de el. 

Cufundat în moliciunea sânilor ei, Jahan se simţi prins în 
capcană.  Apucând-o de amândouă încheieturile şi 
strângând-o până i se albiră degetele, păru gata se cedeze 
farmecelor ei. Totuşi o împinse de lângă el, prea repede şi 
prea tare. Ea se prăbuşi greoi. Un suspin întretăiat i se 
ridică dintre buze. Apoi se aşternu tăcerea. Jahan se clătină 
pe picioare, văzând abia acum grătarul căminului de care 
femeia se lovise în cădere cu capul. Nici n-apucă să se 
adune, că uşa se deschise şi Zainab dădu buzna înăuntru, 
ţipând. Se aplecă asupra femeii, încercând să-i prindă 
răsuflarea. Se schimbă la faţă. 

— E moartă, strigă pitica şi se întoarse spre Jahan cu 
ochii holbaţi de groază. Ai omorât-o pe cadâna mai-marelui 
peste eunucii albi. 


429 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan ieşi din încăpere şi fugi cât îl ţineau picioarele, în 
grădină şi apoi pe uliţa întunecoasă, temându-se că s-ar 
putea ciocni în orice clipă de vreo umbră. Până să ajungă în 
stradă, fruntea îi era brobonită de sudoare şi gâfâia aşa de 
tare, încât era sigur că-l auzeau toţi cei de la Hamamul 
întristărilor. Nici nu făcu un pas, că îl cuprinse deznădejdea. 
N-avea unde să se ducă. Nu putea să se întoarcă la 
dormitorul din serai. Întâi şi-ntâi acolo l-ar căuta aga Kamil. 
Putea să le ceară ajutorul îmblânzitorilor din menajerie, dar 
nu avea încredere în toţi şi un singur trădător era de-ajuns. 

Tocmai când începea să-l copleşească spaima, îi trecu 
prin minte un gând: Davud. Conacul lui era destul de mare 
ca să se ascundă acolo câteva zile, dacă nu chiar câteva 
săptămâni. Isteţ şi respectat de toată lumea, Davud ar fi 
putut chiar găsi o cale să-l ferească de furia mai-marelui 
peste eunucii albi. Dar nu avea cum să meargă pe jos 
până-n Eyup în toiul nopţii. Trebuia să facă rost de un cal. 
Trăsura care-i adusese acolo aştepta într-un grajd din 
apropiere. Se îndreptă într-acolo, rugându-se ca surugiul să 
fie adormit. 

Nu era. De fapt, era treaz-trezuţ şi se veselea de minune. 
Omul urma pilda stăpânului său. Pe când mai-marele peste 
eunucii albi se desfăta cu haşiş şi vin, robul petrecea la 
rândul lui. Jahan se strecură în vârful picioarelor până la 
trăsură, fără să facă vreun zgomot, cu toate nu era nevoie 
- surugiul şi curva erau atât de prinşi cu îndeletnicirile lor, 
încât nici nu băgară de seamă. Caii, deşi speriaţi, stăteau 
nemişcaţi şi ascultau, cu urechile ciulite, cu ochii ageri, 
simțind ce se petrecea. 

Jahan se apropie de unul dintre cei patru cai înşeuaţi, 
legaţi încă la trăsură - un armăsar sur, mai cenuşiu decât 
pietrele de caldarâm. Încet, încet de tot, îl apucă de dârlogi 
şi-l trase spre poartă. În clipa aia, surugiul scoase un 
geamăt de plăcere şi începu să împingă mai iute. Jahan 

430 


- ELIF SHAFAK - 


trase animalul de frâu, mai tare decât avusese de gând. 
Calul clătină din cap. Din fericire nu necheză. Jahan 
murmură o rugăciune. Pesemne că-l alesese pe cel mai 
blând dintre toţi. Totuşi avea bănuiala că un duh îl călăuzea 
- al lui Mihrimah sau al lui Nikola sau al meşterului Sinan. 
După mintea lui, putea să fie chiar al lui Chota. Era 
înconjurat de multe năluci. 

Curând călărea în goana mare, cu vântul încurcându-i 
pletele. Nu se mai temea de djinnii care sălăşluiau în 
cotloanele întunecoase, fiindcă înţelesese de mult că erau 
mai puţin înspăimântători decât oamenii. Având grijă să 
rămână la adăpostul întunericului şi ferindu-se de străji, 
ajunse în cele din urmă la conacul lui Davud. Robii, oricât ar 
fi fost de uluiţi să vadă un oaspete la ceasul acela 
neobişnuit, îl duseră sus, la stăpânul lor, care plecase deja 
la culcare. 

Davud se ivi târşâindu-şi picioarele, cu o privire 
nedumerită. 

— S-a întâmplat ceva? 

— lartă-mă, n-aveam unde să mă duc, răspunse Jahan. 

Luă şerbetul pe care i-l aduse un rob, însă mâinile îi 
tremurau atât de tare, că vărsă puţin şi pe covor. Incercă 
să şteargă pata cu mâneca, dar nu făcu decât să 
înrăutăţească lucrurile. Nefiind în stare să gândească 
limpede, se uită ţintă la covor şi văzu ce nu văzuse întâia 
oară când trecuse să-l vadă pe Davud. Era ciudat ce 
amănunte fără însemnătate îţi atrăgeau luarea-aminte 
când se petreceau lucruri îngrozitoare. Văzu acum că era 
chilimul meşterului Sinan. 


431 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Am... am omorât pe cineva. 

Davud se făcu pământiu la faţă. 

— Pe cine? Cum? 

— Pe cadâna mai-marelui peste eunucii albi, răspunse 
Jahan, neştiind cum să urmeze. 

Îi povesti ce făcuse în noaptea aia - despre pitică, despre 
femeile care cântau, despre cadâna care încercase să-i 
sucească minţile, şi numai Dumnezeu ştia că şi izbutise, 
însă nu pomeni nimic despre asemănarea ei cu Mihrimah. 

— Nu ştiu... zise Jahan înăbuşindu-se. S-au întâmplat 
lucruri tare ciudate în ultima vreme. Simt că au o legătură 
cu meşterul Sinan. 

Davud ridică dintr-o sprânceană. 

— Meşterul, raiul să-i fie sălaş, e dincolo de lucrurile 
mărunte ale acestei lumi. 

— Aşa e, sufletul să-i fie binecuvântat. Dar îi duc mai 
departe moştenirea. Aşa ai spus zilele trecute. Că am 
rămas doar noi doi. (Jahan se întrerupse, privindu-şi 
stăruitor prietenul.) Şi tu s-ar putea să fii în primejdie. 

Davud izgoni gândul cu o fluturare din mână. 

— N-avea grijă. Nu mi se poate întâmpla nimic. 

— Am omorât-o... zise Jahan năucit, legănându-se ca un 
copil care are nevoie de alinare. 

— Am să fac cercetări mâine-dimineaţă. Acum trebuie să 
te odihneşti puţin. 

La porunca lui Davud, se aduseră un pat, castroane cu 
smochine şi curmale uscate şi un urcior cu bragă. Jahan 
bău şi mâncă ceva, după care căzu într-un somn tulbure şi 
întunecat. 

Dormea în ciuda diavolilor care îi chinuiau sufletul. Când 
se trezi era amiază şi pe sofa îl aştepta un rând de haine 
noi-nouţe. Plin de recunoştinţă, se duse să-l vadă pe 
Davud, care-l aştepta jos împreună cu cei trei copii ai lui - 
cel mai mic fiind o fată care nu împlinise încă patru ani. 

432 


- ELIF SHAFAK - 


Băieţii semănau leit cu tatăl lor şi era limpede că-l adorau. 
Jahan simţi că-l cuprinde tristeţea. El nu avea nici soţie, nici 
copii. Sosise singur în oraşul acesta înţesat de umbre şi 
zgomote şi, după atâta amar de ani, era iarăşi singur. 

— Am veşti proaste, şopti Davud ca să nu-l audă copiii. 
E-adevărat: se pare că femeia a murit. 

Jahan icni, simțind că se înăbuşă. Până atunci 
nădăjduiseră amândoi că era doar o rană uşoară. 

— Ce te gândeşti să faci acum? întrebă Davud cu 
blândeţe. 

— Nu pot să rămân în Istanbul. Sunt silit să plec. 

— Poţi să stai cu noi cât vrei. 

Chipul lui Jahan se lumină de zâmbet. Era mişcat de 
mărinimia lui Davud. Orice alt dregător s-ar fi ferit de un 
om în necaz. E drept că venise acolo cu gândul să stea mai 
multă vreme. Dar acum, văzându-l pe Davud împreună cu 
cei mici, îşi dădu seama că-i pune în pericol. 

— Îţi rămân îndatorat, însă ar trebui să plec. E mai bine 
aşa. 

Davud chibzui ceva timp. 

— Ştiu o livadă prin Tracia, e a socrului meu. N-o să ţi se 
întâmple nimic rău acolo până se liniştesc apele. Am să-ţi 
dau un cal. Du-te acolo şi aşteaptă veşti de la mine. 

Hotărâră că e mai bine să pornească la drum pe 
întuneric. Jahan îşi petrecu ziua jucându-se cu copiii şi 
tresărind la cel mai mic zgomot care se auzea de-afară. 
După cină, Davud îi dădu armăsarul, o manta ca să-i ţină 
de cald şi o pungă cu bani. 

— Păstrează-ţi inima curată, îi zise. O să te întorci 
numaidecât. 

— Cum am să te pot răsplăti vreodată? 

— Am crescut împreună, răspunse Davud. Ţii minte ce 
spunea meşterul. Nu sunteţi doar fraţi, ci şi martorii 
călătoriei celorlalţi. 

Jahan dădu din cap, simțind că i se pune un nod în gât. 
Nu sunteți doar frați, ci martorii călătoriei celorlalți. Aşadar 


433 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


veți şti dacă vreunul dintre voi se abate de la drumul drept. 
Urmati calea omului înțelept, luminat, iubitor şi harnic. 

Se îmbrăţişară şi, pentru o clipă, în strânsoarea lor se 
strecură un zvâcnet nedesluşit - o a treia inimă ce bătea 
alături de-ale lor -, ca şi cum meşterul Sinan ar fi fost şi el 
acolo, privind, ascultând, rugându-se. 


434 


- ELIF SHAFAK - 


Jahan mergea încet şi hotărât printre umbre. Se furişa pe 
străduţe întunecoase. Nu-i spusese asta lui Davud, însă 
hotărâse să nu părăsească Istanbulul fără să-şi ia rămas- 
bun de la Chota. Ajunse la conacul trimisului francez. Oricât 
de nepotrivit ar fi fost să treci să vezi un ambasador - sau 
pe oricine altcineva - fără să fi fost poftit, nădăjduia că 
avea să fie iertat. 

Servitorul care-i deschise uşa era de altă părere. 
Stăpânului său îi plăcea să doarmă bine şi nu putea fi 
tulburat. Dar Jahan stărui. Făcură aşa un tărăboi, că în 
curând un glas somnoros întrebă din casă: 

— Cine e, Ahmad? 

— Un cerşetor neobrăzat, stăpâne. 

— Dă-i nişte pâine şi fă-i vânt de-aici! 

— Nu vrea pâine. Zice că vrea să vorbească cu 
dumneata despre elefant. 

— A! (O clipă se lăsă tăcerea.) Lasă-l să intre, Ahmad! 

Fără perucă şi cu faţa nepudrată, într-o cămaşă de 
noapte care-i ajungea până la genunchi şi lăsa să i se vadă 
pântecul uriaş, omul pe care Jahan îl găsi în încăperea mare 
de jos nu prea semăna cu trimisul pe care-l ştia el. 

— Îmi pare rău că dau buzna aşa, zise Jahan, făcând o 
plecăciune adâncă. 

— Cine eşti dumneata? întrebă ambasadorul. 

— Sunt cornacul elefantului pe care l-ai spintecat, 
Înălţimea Ta. 

— Aha, făcu monsieur Brèves  amintindu-şi de 
îmblânzitorul necuviincios care îi dăduse fără nicio tragere 
de inimă leşul. 

Jahan îi turnă minciuna pe care o pregătise pe drum. 

— Azi-noapte am avut un vis îngrozitor. Bietul elefant 
suferea cumplit şi se ruga de mine să-i sap o groapă şi să-l 
las să-şi afle odihna. 


435 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Păi, s-au făcut toate astea, răspunse monsieur Brèves. 
Mă tem că leşul începuse să miroasă. L-am îngropat. 

Jahan simţi o împunsătură de durere în piept. 

— Unde e îngropat? A 

Omul nu ştia să-i spună. Işi rugase servitorii să scape de 
leş şi aşa făcuseră. Când băgă de seamă tristeţea lui Jahan, 
îi zise: 

— Capul sus, prietene! Vino, vreau să-ţi arăt ceva. 

Intrară împreună într-o încăpere care dădea pe dinafară 
de atâtea cărţi, însemnări şi amintiri. Spre deosebire de alţi 
trimişi, care urmăreau mai degrabă luptele de putere, 
monsieur Brèves ştia multe lucruri despre Imperiul Otoman 
şi vorbea turca, araba şi persana fără cusur. Cercetând în 
amănunt lucrările scrise, era dornic să statornicească la 
Paris o tiparniţă arabă, ca să ajute cărţile să călătorească la 
fel de uşor ca ambasadorii. 

Jahan înţelegea acum de ce monsieur Brèves nu se 
supărase văzându-l apărând nepoftit la uşa lui. Ba chiar era 
bucuros că găsise pe cineva cu care să poată vorbi despre 
disecţia pe care o făcuse. Arzând de nerăbdare să-şi 
povestească isprăvile, îi întinse lui Jahan desenele pe care 
le făcuse. Deşi nu era meşter la desenat, aşternuse totuşi 
pe hârtie în amănunt alcătuirea unui elefant. 

— Într-o zi o să scriu un tratat, zise el. Oamenii ar trebui 
să ştie. N-au în fiecare zi prilejul să vadă cum e alcătuit un 
animal aşa de măreț pe dinăuntru. 

Fără să vrea, ochii lui Jahan alunecară spre un raft pe 
care sclipea un fildeş alb şi neted. Urmărindu-i privirea, 
trimisul zise: 

— O amintire de la Kostantiniyye%. 

— Pot să mă uit la el? întrebă Jahan şi, când ambasadorul 
încuviinţă din cap, îl luă cu mare grijă de pe raft. 

ÎI năpădi un val de tristeţe. Ochii i se umplură de lacrimi. 


% Constantinopol, mai târziu, Istanbul (în tc., în orig.). 
436 


- ELIF SHAFAK - 


Monsieur Brèves îl privi în tăcere, strâmbându-se din 
când în când de parcă s-ar fi certat cu el însuşi. In cele 
urmă oftă şi zise: 

— Cred că ar trebui să iei tu fildeşul. 

— Chiar? 

— E limpede că ai iubit elefantul mai mult decât oricine, 
zise trimisul, fluturând din mână a nepăsare sau 
compătimire sau amândouă. Eu am desenele mele. E de- 
ajuns ca să uimesc pe toată lumea din Paris. 

— Ai toată recunoştinţa mea, îi mulţumi cornacul cu 
glasul poticnit. 


Jahan porni la drum strângând în mână fildeşul. Era mai 
plin de nădejde decât cu o noapte înainte. Fildeşul 
răspândea o lumină care-i încălzea sufletul. Ca şi când 
Chota ar fi fost lângă el. Purta pe umăr un sac cu câteva 
lucruri pe care îi îngăduise monsieur Brèves să le ia - o 
cazma, o lumânare, un şal roşu şi o funie. Îşi pusese ceva în 
gând. 

Se urcă pe cal şi porni iar la drum, mânat de un ţel. Când 
ajunse la moscheea Mihrimah se opri, sări jos şi merse de-a 
lungul zidurilor de-afară. Zări arborele lui luda încărcat de 
mii de flori trandafirii. Săpă alături o groapă adâncă, în 
formă de dreptunghi. Ar fi putut să păstreze fildeşul, însă ar 
fi fost cu totul lipsit de mărinimie. Chota merita o piatră de 
mormânt. De când lumea şi pământul numai sultanii şi 
vizirii şi bogătaşii aveau monumente semeţe care să le 
cinstească numele pe vecie. Săracii şi nevoiaşii nu aveau 
nimic când plecau pe lumea cealaltă, în afară de 
rugăciunile rudelor şi prietenilor. Orice fiinţă muritoare lăsa 
ceva în urma ei, oricât de mic şi de trecător, în afară de 
animale. Îi slujeau, luptau, îşi puneau vieţile în primejdie 
pentru stăpânii lor, însă când mureau era ca şi cum nici n- 
ar fi existat. Jahan nu voia ca Chota să aibă parte de acelaşi 
sfârşit. Voia ca lumea să-şi amintească de el cu dragoste şi 
preţuire. Poate era o blasfemie, dar nu-i păsa. ÎI întrista 
gândul că Chota nu putea să ajungă în rai. Dacă oamenii se 

437 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


rugau pentru el, îşi zise, elefantul avea mai mulţi sorţi de 
izbândă. 

Puse cu grijă fildeşul în groapă. 

— Rămas-bun. Ne vedem în rai. Am auzit că au o 
mulţime de copaci cu frunza dulce, numai bună de mâncat, 
pe-acolo, 

O linişte ciudată se pogori în clipa aceea asupra lui. Era, 
pentru întâia oară, împăcat cu sine. Simţea că e parte din 
tot şi totul e parte din el. Deci asta e, îşi zise. Miezul 
Universului nu e nici în Răsărit, nici în Apus. Ci acolo unde 
te laşi în voia iubirii. Uneori e acolo unde îngropi pe cineva 
drag. Cazma cu cazma, acoperi groapa şi o netezi. Apoi, 
folosind funia, împrejmui groapa. În locul unde îşi închipuia 
că se află capul lui Chota, înfipse o creangă uscată de care 
legă şalul. Lângă ea puse lumânarea. Se aşeză alături, cu 
picioarele încrucişate sub el, cu spatele drept. Acum tot ce 
trebuia să facă era să aştepte să treacă cineva pe-acolo, 
oricine. 

Nu dură mult. Un păstor de capre tânăr şi mlădiu se 
apropie şi se uită la groapă, apoi la Jahan, apoi iar la 
groapă. 

— Ce-i asta, efendi? 

— Un mormânt. 

Tânărul murmură o rugăciune, mişcându-şi repede 
buzele. Când isprăvi, întrebă: 

— Cine-a murit? Cineva cunoscut? 

— Şşşt. Fii cuviincios. 

Păstorul de capre făcu ochii mari. 

— Cine? 

— Un sfânt. Unul grozav de puternic. 

— N-am mai auzit să fie vreun sfânt pe-aici. 

— N-a vrut să fie cunoscut vreme de un veac. 

— Atunci de unde ştii de el? 

— Mi-a arătat într-un vis sfânt unde-şi are mormântul. 

Îngenunchind lângă Jahan, păstorul de capre îşi înclină 
capul într-o parte, de parcă ar fi tras nădejde să zărească 
trupul de sub pământ. 

438 


- ELIF SHAFAK - 


— Te vindecă de vreo boală? 

— De toate. 

— Soră-mea e stearpă. Acuşi se fac trei veri de când s-a 
măritat şi... nimic. 

— Adu-o aici. Sfântul s-ar putea s-o ajute. Adu-l şi pe 
bărbatul ei, dacă cumva de la el se trage necazul. 

— Cum îl cheamă pe sfânt? 

— Chota Baba. 

— Chota Baba, repetă păstorul de capre plin de respect. 

Jahan se ridică încet. 

— Trebuie să plec. Ai grijă de mormânt. Să nu-l 
necinstească cineva. De azi eşti paznicul mormântului lui 
Chota Baba. Pot să mă bizui pe tine? 

Păstorul de capre dădu grav din cap. 

— N-ai grijă, efendi. O să mă ţin de cuvânt. 

Aşa se face că oraşul celor şapte coline şi o sută de 
altare, vechi şi foarte vechi, musulmane, creştine, evreieşti 
şi păgâne, se îmbogăţi cu încă un sfânt la care să se roage 
la vreme de restrişte şi căruia să-i aducă mulţumiri la 
vreme de sărbătoare. 


439 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


După ce călări până aproape se înseră, Jahan ajunse la o 
răscruce de unde se desfăceau două drumuri - cel din 
dreapta ducea către miazănoapte, peste albii secate, până 
în Tracia. Asta era drumul pe care-l sfătuise Davud s-o 
apuce. Drumul din stânga şerpuia spre apus, printre şesuri 
şi dealuri povârnite. Era mai ispititor - mai înverzit, mai 
încântător, însă mai puţin potrivit, fiindcă nu era doar ocolit 
şi plin de hârtoape, ci şi primejdios, căci tâlharii cutreierau 
codrii prin care trecea. Jahan dădu s-o apuce pe cel din 
dreapta, cum fusese hotărât, când îl străfulgeră un gând. 
Dacă ar mai fi fost în viaţă, Chota ar fi luat-o pe celălalt 
drum, ştia prea bine. Şi, fără să se gândească de două ori şi 
fără vreo pricină anume, făcu şi el la fel. 

O vreme lăsă calul să meargă la trap, admirând 
priveliştea. Aerul mirosea a pin, noroi şi umezeală. Mânat 
de o pornire curioasă, hoinărea de ici-colo, abătându-se de 
la drum. Curând soarele asfinţi şi secera lunii, subţire şi 
alburie, se ivi la răsărit. Atunci îşi aminti Jahan de hanul la 
care trăseseră el şi Davud pe când erau doar nişte ucenici 
tineri şi înflăcăraţi, pe drumul de întoarcere de la Roma. 
Dacă ţinea bine minte, era prin partea aia. 

Până găsi hanul se întunecase de-a binelea. Un rândaş îi 
duse calul în grajd pe când el intra. Totul era întocmai ca 
pe vremuri: odăile înăbuşitoare de la catul de sus, 
încăperea largă şi zgomotoasă de jos, unde se mânca, 
mirosul puternic de friptură. Ar fi trebuit să găsească 
alinare în faptul că locul rămăsese neschimbat, să-şi 
recapete încrederea într-o lume în care totul era pieritor, 
însă nu fu deloc aşa. Lucrul ăsta îl umplu de o deznădejde 
fără margini. În minte i se iveau din când în când amintiri 
de la Hamamul întristărilor. Chipul cadânei când se apleca 
asupră-i să-l sărute, care se prefăcea îndată într-al lui 
Mihrimah. Chiar dacă ştia că e cu neputinţă, simţea undeva 


440 


- ELIF SHAFAK - 


în adâncul sufletului că el îşi omorâse iubita şi că, în taină, 
îşi dorise asta. 

Se aşeză la o masă din lemn cioplit de lângă vatra de 
piatră, chinuit de gânduri înfrigurate, ascultând trosnetele 
buştenilor, care acopereau larma râsetelor şi bârfelor. 
Băieţii care serveau alergau în stânga şi-n dreapta, fraţi 
după înfăţişare. Peste puţin timp, un flăcău veni să-l întrebe 
ce doreşte. Vesel şi vorbăreţ, îl iscodi pe cornac cine e şi 
încotro se îndreaptă. Jahan zări în ochii lui sclipirea pe care 
o avea şi el când era de aceeaşi vârstă - o curiozitate 
nesăbuită faţă de lume şi o dorinţă ascunsă de a-şi părăsi 
locul de baştină, mânat de credinţa că viaţa adevărată se 
afla în altă parte. 

Când băiatul îi aduse mâncarea - o tocană de vită cu 
legume şi cu o zeamă groasă şi iute -, Jahan îi zise: 

— Ultima oară când am fost aici, tu nici nu erai născut. 

— Chiar? făcu flăcăul curios. Trebuie să te fi servit tata. 

— Unde e? întrebă Jahan între două înghiţituri. 

— O, pe-aici. E cam tare de urechea dreaptă. Dar cu 
stânga aude bine. O să-i spun de tine. In ultima vreme nu 
mai face decât să vorbească despre vremurile de altădată. 

Dând din cap, cornacul se întoarse la tocana lui. Tocmai 
întingea în castron cu o bucată de pâine când apăru 
hangiul. Se îngrăşase şi avea un pântec ca un butoi. Jahan 
îl văzu pe băiat arătând spre el şi zicându-i ceva la ureche 
lui taică-său. Intr-o clipă, omul era lângă el. 

— Băiatul meu îmi spune că eşti arhitect şi că ai trecut 
pe-aici mai demult. 

— Chiar aşa. Am înnoptat aici împreună cu prietenul 
meu, răspunse Jahan, ridicând puţin glasul. 

Omul îşi îngustă ochii şi stătu drept ca o prăjină câteva 
clipe. Apoi zise încet: 

— Îmi aduc aminte. 

Jahan nu-l crezu. Cum putea să-şi aducă aminte de ei 
când vedea sute de muşterii venind şi plecând? De parcă i- 
ar fi citit gândurile, hangiul se aşeză în faţa lui şi adăugă: 


441 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Nu v-am uitat tocmai din pricina însoţitorului tău. 
Ciudat ins. Chiar m-am întrebat: or fi prieteni sau duşmani? 

Jahan se holbă la el uluit. 

— Ce vrei să spui? 

— A cerut un satâr. Eu i-am zis: „Ce vrei să faci cu el? Pe- 
aici vin tot soiul de haimanale, nu vreau belele”. De unde 
să ştiu că n-avea de gând să-l înfigă în careva? Mi-a 
făgăduit că-l aduce înapoi. Şi, ce-i drept, l-a adus. 

Jahan împinse deoparte castronul gol, îngreţoşat dintr- 
odată. Dar citea pe chipul omului că asta nu era tot. 

— Intrasem la bănuieli. L-am pândit din uşă. Tu erai jos, 
la fel ca toată lumea. 

— Şi ce-ai văzut? întrebă Jahan. 

— Prietenul tău, răspunse hangiul rostind în zeflemea 
primul cuvânt, tăia o carte. Una legată în piele. A ciopârţit-o 
ca pe-un copac. 

— Am fost  jefuiţi, zise Jahan. Desenele mele... 
însemnările mele. Au dispărut toate. 

— Nu, efendi. La hanul meu nu se fură nimic. E un loc 
cinstit. „Prietenul” tău le-a făcut bucăţi pe toate. Dumnezeu 
ştie unde-o fi aruncat bucăţile pe urmă. 

— Păi... de ce să facă aşa ceva? 

— Ha! Dacă afli cumva, vino şi spune-mi, fiindcă şi eu m- 
am tot întrebat. 

După ce hangiul plecă, Jahan ceru o bere, din aceea care 
se făcea prin partea locului. Tremura de parcă vântul de- 
afară l-ar fi pătruns până în măduva oaselor. Când îşi bău 
berea, lăsă un bacşiş gras şi se duse în grajd. 

— Calului meu i s-a dat mâncare şi apă? 

— Da, efendi. 

— Pune şaua pe el. 

— Pleci? Vine furtuna. Şi e primejdios să umbli noaptea 
prin pădure. 

— N-o iau prin pădure, zise Jahan. Mă întorc în oraş. 


Făcu cale-ntoarsă spre Istanbul, printre pâlcuri de ulmi şi 
peste pâraie înspumate, cu furtuna pe urme ca un ogar ce-l 
442 


- ELIF SHAFAK - 


muşca de călcâie. Calul tresărea la fiecare tunet. Furtuna 
se apropia tot mai mult, tot mai zgomotoasă. Insă izbuti să 
scape de ploaie, fugind de norii plumburii care se ţineau pe 
urmele lui. Se năpusteau, unul după altul, peste câmpuri 
întunecate - un întuneric atât de adânc şi de deplin, că 
înghiţea toate celelalte umbre. Se întrebă dacă aşa avea să 
fie şi moartea. Atunci nu era înspăimântătoare, doar 
nemărginită. 

Jahan străbătu în goană o vale presărată cu bolovani 
uriaşi, ce din depărtare semănau cu nişte bătrâni care se 
ghemuiseră să se încălzească. Lucru ciudat, trecând pe 
lângă ei, simţi că îl urmăreau cu privirea goală a celor care, 
fiindcă văzuseră atâtea visuri spulberate, nu mai aveau 
niciunul al lor. 

Aproape de Istanbul, furtuna o coti spre stânga, tăindu-i 
calea şi ajungând în oraş înaintea lui. Un fulger scăpără în 
depărtare, scăldând cupolele şi colinele într-o lumină de un 
albastru viu. În văpaia fulgerului, care cobori aproape drept 
spre pământ, părea că toate cerurile se deschiseseră ca să 
dea la iveală bolta, fie şi pentru o clipită. Jahan se gândi iar 
cât de minunat era oraşul, în ciuda inimii lui de piatră. 
Curând, pământul noroios de sub copitele calului lăsă locul 
străzilor pietruite. Se îndreptă spre Poarta Belgrad - singura 
intrare despre care bănuia că nu era închisă la ceasul 
acela. 

Avea dreptate. Câţiva ieniceri stăteau de strajă cu 
scuturile, iataganele şi coifurile lor înalte. Unul dintre ei 
moţăia de-a-n picioarelea. Jahan îi spuse că e învăţător la 
şcoala seraiului şi-i arătă pecetea lui. II iscodiră bănuitori, 
însă nu lipsiţi de cuviinţă, ca să nu dea de bucluc dacă 
cunoştea vreun mare dregător de la serai. In cele din urmă, 
plictisiţi, îl lăsară să treacă. 

Jahan hoinări o vreme privind marea, acum neagră 
precum cerneala, care se zărea în depărtare. Vântul vijelios 
dărâma acoperişurile şi smulgea lăstarii, învolbura valurile. 
Ploaia se porni să răpăie dintr-odată. Ziua cea Mică a 
Judecății, aşa numeau cei de prin partea locului furtunile 

443 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


astea şfichiuitoare, când lumea părea să repete pentru 
potopul de pe urmă. Oricât ar fi încercat Jahan să meargă 
pe sub streşini, până ajunse la conacul lui Davud era ud 
până la piele. Un câine lătră prin apropiere, un om ţipă într- 
o limbă necunoscută. Apoi se aşternu tăcerea, sporită mai 
degrabă decât tulburată de răpăiala necontenită. 

Când fusese acolo mai devreme, nu băgase de seamă 
cât de bine era apărat conacul - ziduri înalte, porţi de fier, 
garduri vii. Îşi aminti vorbele lui Davud: Soţii/le mele se 
plâng într-una. Eşti marele arhitect al seraiului şi nu poți să 
repari nici măcar gardul din jurul casei, îmi spun. Priponind 
calul de un stâlp, merse de-a lungul gardului până la curtea 
din spate, căutând partea care avea nevoie de reparaţii. 
Găsi un loc unde câţiva ţăruşi se înclinaseră şi stăteau să 
cadă. Trase puţin de ei şi doi cedară, lăsând o gaură destul 
de mare ca să se poată strecura prin ea. Grădina îl 
întâmpină cu miresmele ei ameţitoare. Se plimbă încoace 
şi-ncolo, neputându-se hotărî cum era mai bine să pătrundă 
în casă. 

Se dovedi mai uşor decât îşi închipuise. Jahan ştia că o 
casă fortificată are de obicei un singur cusur: mândria 
stăpânului. Fiindcă el era plin de încredere că un hoţ n-ar 
putea să-i străpungă vreodată apărarea, conacul nu era 
cercetat prea des. În timp, până şi zidurile cele mai înalte 
se năruie, până şi ţepuşele cele mai ascuţite se tocesc. Se 
strecură înăuntru printr-un chepeng care din întâmplare 
cam ieşea din balamale şi se trezi în ceea ce părea să fie - 
sau mirosea ca şi când ar fi fost - cămara. Când ochii i se 
obişnuiră cu întunericul, reuşi să se mişte cu paşi înceţi, 
însă fără şovăială. Înconjurat de vase cu miere şi melasă, 
butoiaşe cu brânză de capră şi unt, şiraguri de legume şi 
fructe uscate, găleți cu grăunţe şi seminţe, nu-şi putu 
înăbuşi un zâmbet gândindu-se cum ar fi dat Chota iama 
prin ele. Işi aminti de noaptea când se strecurase în 
observator, cu inima bubuind. Lucrurile stăteau altfel pe- 
atunci. Meşterul era în viaţă şi totul îi mergea din plin, 
Chota trăia, iar el era îndrăgostit. 

444 


- ELIF SHAFAK - 


Pe culoar, ascuns într-o firidă, un opaiţ strălucea slab. 
Jahan îl luă şi urcă la catul de sus. Odaia în care el şi Davud 
luaseră cina zilele trecute părea mai mare, de parcă s-ar fi 
lărgit după lăsarea întunericului. Se apropie de rafturi, 
neştiind ce căuta, dar încrezător că avea să-şi dea seama 
îndată ce dădea peste lucrul acela. Nu avusese prilejul să 
cerceteze pergamentele, aşa că se apucă s-o facă acum. 
Desfăcând unul dintre ele, se uită la el cu luare-aminte. 
Nimic neobişnuit. Pierdu mai puţină vreme cu următoarele 
două, dintre care unul era planul unui bazar şi celălalt al 
unui lazaret. Din străfundurile casei se auzi un foşnet la fel 
de uşor ca bătaia din aripi a unui fluture. Spinarea i se 
încordă. Stătu nemişcat, ascultând. Niciun zgomot. Doar 
întunericul şi liniştea lui încremenită. 

Desfăcu un sul de hârtie, recunoscând scrisul meşterului 
Sinan. 


Credinciosul meu ucenic Jahan, 

Am venit să te văd azi, însă nu mi s-a îngăduit. E a doua 
oară când sunt întors înapoi. Din porunca marelui vizir, mi 
s-a spus. Încerc să ajung la sultan şi să-i cer voie să te văd. 
Până atunci îţi trimit răvaşul ăsta, ca să ştii că mă rog 
pentru binele tău, fiule, şi că în timp ce tu îti petreci zilele 
închis între zidurile temniţei, eu n-am nicio bucurie afară. 


| se tăie răsuflarea. Deci venise până la urmă. Meşterul 
venise să-l vadă cât stătuse în temniţă. Încercase să ajungă 
la el şi nu izbutise. Îndată îi trecu prin minte alt gând. De ce 
nu primise răvaşul? Ce - sau cine - îl ţinuse departe de el în 
tot acest timp? 

Mâinile îi tremurau când cercetă următorul pergament - 
planul apeductelor din Kirkceşme. Locul celei de-a treia 
nenorociri, unde muriseră opt salahori, printre care şi 
fratele lui Salahaddin. Zări iarăşi scrisul meşterului, liniile 
blânde ale peniţei aurite. Pe deasupra, cu cerneală puţin 
diferită, se mai zărea un scris. Asemănător cu cel pe care îl 
văzuse pe planul  moscheii  Suleymaniye.  Cercetă 

445 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


mâzgăliturile, care se potriveau cu locurile unde muriseră 
oamenii. 

Pe cel de-al treilea plan - cel al moscheii Molla Çelebi - îi 
sări în ochi un amănunt care aproape că-l făcu să se 
înăbuşe. Până atunci se uitase doar la locul din jurul 
schelăriei. Totuşi erau semne şi pe jumătatea de cupolă de 
deasupra mihrab-ului. Dintr-odată îşi aminti ceva. Cum 
Sancha, pământie la faţă, vorbind cu vioiciune, cu umbra 
lungindu-se tot mai mult pe iarbă, îi spusese povestea 
răpirii ei pe când stăteau în locul acela. Cum oamenii - 
dintre care unul era fratele lui Salahaddin - umblau prin 
preajmă în timp ce ea vorbea şi cum el simţise că ceva era 
ciudat la ei. La vremea aceea, el şi Sancha îi luaseră drept 
nişte hoţi mărunți care furau de pe şantiere. Aşa ceva se 
întâmpla adesea. Oamenii erau în stare să fure o grămadă 
de lucruri, de cele mai multe ori din sărăcie, însă alteori 
doar din plăcere. 

Acum înţelegea că oamenii ăia se aflau acolo ca să 
zădărnicească ridicarea moscheii, ca parte a unei uneltiri, şi 
aşteptau ca el şi Sancha să plece. Dar, cum ei rămăseseră, 
îi împiedicaseră fără să ştie să ducă la îndeplinire poruncile 
pe care le primiseră. În schimb, nenorocirea se petrecuse 
de partea cealaltă a încăperii de rugăciune. Cineva făcuse 
însemnări pe planurile meşterului Sinan nu după ce se 
petrecuseră nenorocirile, ca să vadă ce mersese anapoda, 
ci înainte. În groaza lui, Jahan scăpă pergamentul, 
blestemându-şi stângăcia. Se lăsă în genunchi să-l culeagă 
şi era încă aplecat când trei perechi de picioare intrară în 
încăpere. 

Davud, în cămaşă de noapte, cu câte un rob de-o parte şi 
de alta, stătea dinaintea lui. 

— Uite ce ne-a adus noaptea! Credeam că e un hoţ, dare 
un prieten! 

Jahan se ridică încet. Nu încercă să tăgăduiască nimic. 

— La ce te uitai? 

— La moscheea Molla Çelebi, răspunse el cu fruntea 
brobonită de sudoare. 


446 


- ELIF SHAFAK - 


— Nu una dintre cele mai bune, dar fără îndoială una 
dintre cele mai frumoase pe care le-am ridicat, zise Davud 
cu un zâmbet care se stinse îndată. Când vorbi iar, vocea îi 
era aspră şi dură: Ar fi trebuit să rup desenele alea de mult, 
însă nu m-am putut hotărî. Îmi amintesc de vremurile de 
altădată, de vremurile bune. Am greşit, acum îmi dau 
seama. Uite unde m-a dus slăbiciunea mea. 

Fără să vrea, Jahan aruncă o privire la bărbaţii care 
stăteau în spatele lui Davud, cu ochii sticlind în lumina 
lumânărilor pe care le ţineau în mâini. Spaima i se strecură 
în suflet când îl recunoscu pe unul dintre ei: surdomutul 
care îl condusese la trăsura mai-marelui peste eunucii albi 
doar cu câteva zile în urmă. Acum i se părea că se 
întâmplase în altă viaţă. 

— De ce te-ai întors? Nu ţi-am făcut rost de un cal iute şi 
de o ascunzătoare sigură? întrebă Davud. 

Jahan răspunse tăios: 

— Ba da. Ca să mă dai la o parte din cale, bănuiesc. 

— Fii recunoscător. Numai Şeitan e lipsit de recunoştinţă. 

— Ce nu pricep e de ce-ai spus că vrei să fiu 
supraveghetorul tău. De ce toată taina asta? 

— Chiar voiam, Allah mi-e martor. La început credeam că 
putem lucra împreună. Tu ai stricat totul. Ai pus prea multe 
întrebări despre testamentul meşterului. Nu iei niciodată 
lucrurile cum sunt? (Davud se uită dincolo de Jahan, spre 
fereastră. Ploaia  răpăia necruţător pe geamuri.) 
Întotdeauna ai fost aşa, murmură obosit, aproape 
dezamăgit. Prea curios pentru binele tău. 

— Tu şi aga Kamil sunteţi părtaşi. 

— Părtaşi, repetă Davud. Ce cuvânt aspru. 

— Tu ai folosi altul? 

Neluând în seamă întrebarea, Davud urmă: 

— l-am spus că nu e o idee bună să te ducă la locul ăla al 
pierzaniei. Nu m-a ascultat. Credea că te poate cumpăra cu 
haşiş şi curve. (Se uită la Jahan de parcă ar fi căutat 
alinare.) Dacă m-ar fi lăsat pe mine să mă îngrijesc de 
treaba asta, nu s-ar fi întâmplat nimic grav. 

447 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Meşterul era mereu îngrijorat că pierdea planurile. Dar 
nu le pierdea. | le furai tu, zise Jahan. Şi nenorocirile... Tu 
le-ai pus la cale. Cu fratele lui Salahaddin. Băiatul lucra 
pentru tine. N-a înţeles niciodată că tu i-ai omorât fratele. 
Câţi alţii ai mai înşelat? Cum ai putut? 

O clipă se lăsă tăcerea, până când Davud se întoarse 
spre robii lui şi le zise: 

— Aşteptaţi afară. 

Dacă cei doi bărbaţi erau surdomuţi, aşa cum ştia Jahan, 
pesemne fuseseră deprinşi să citească pe buze, fiindcă 
plecară numaidecât. Rămaseră singuri. Odaia părea mai 
rece şi mai întunecată, fiindcă cei doi robi luaseră 
lumânările cu ei. Opaiţul cu flacără sfioasă pe care îl 
adusese Jahan de jos era singura lumină. 

— Tu ai fost tot timpul, zise Jahan cu gura uscată ca 
iasca. Atunci când reparam Hagia Sofia, tu ai vorbit cu 
oamenii din partea locului şi lucrurile s-au înrăutățit. Ce le- 
ai spus? 

— Adevărul, răspunse Davud, scuipând cuvintele aşa 
cum un foc scuipă cenuşă aprinsă. Le-am spus că erau daţi 
afară din case doar pentru ca sultanul şi oamenii lui de paie 
să se poată bucura de priveliştea unei biserici de-a 
ghiaurilor. (David se opri o clipă, copleşit parcă de amintiri.) 
Tu şi Nikola eraţi aşa de uşor de amăgit. Eu i-am mituit pe 
copiii ăia. Le-am spus să vă târască în coliba lor, să vi-l 
arate pe tatăl lor bolnav, pisoii... Ştiam că o să fiţi mişcaţi. 

— Ştiai că o să fim mânioşi pe meşter, zise Jahan. L-ai 
trădat. 

Davud îl privi aproape îndurerat. 

— N-am făcut deloc aşa ceva. 

— Te-ai străduit din răsputeri să-i faci rău - asta nu 
înseamnă trădare? 

— Nu, răspunse Davud liniştit. Nu înseamnă. 

Chinuindu-se să-şi înăbuşe tremurul glasului, Jahan zise: 

— Când am fost la Roma, am văzut un tablou. Al unui 
apostol trădător. Te-ai regăsit în el? 


448 


- ELIF SHAFAK - 


— Mi-l amintesc. Dar eu nu eram apostol, iar meşterul nu 
era lisus. 

— Bărbatul ăla, Tommaso... Italienii... Chiar voiau să 
pună mâna pe desenele meşterului sau era alt vicleşug de- 
al tău? 

— Tommaso, da. Un om lacom, dar prea mic, prea 
neînsemnat. M-am folosit de el o vreme. După aceea n-a 
mai fost nevoie. 

Până atunci, Jahan văzuse o mulţime de simţăminte 
amestecate pe chipul lui Davud - furie, tristeţe, duşmănie. 
Singurul lucru pe care nu-l văzuse era părerea de rău. 

— Ai vreo remuşcare? 

— Remuşcare pentru ce? Tu vrei să crezi că sunt 
necinstit. Robul lui Şeitan... (Glasul lui Davud se stinse, apoi 
se ridică iar.) E drept, l-am minţit pe meşter. M-am prefăcut 
că aveam o familie în satul meu de baştină. Le scriam 
răvaşe, le trimiteam daruri. Totul era o înşelătorie. 

— Nu înţeleg. 

Davud râse amar. 

— N-am nicio rudă în sat. Toată familia mea a fost 
măcelărită. De marele tău sultan. 

— Care dintre ei? 

— Mai contează? zise Davud fluturând nerăbdător dintr-o 
mână. Nu sunt toţi la fel? Soliman? Selim? Murad? Tatăl, 
fiul, nepotul. Nu repetă oare ce făceau străbunii lor? 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu familia ta, 
şopti Jahan. 

— A fost sultanul Soliman. Am avut o recoltă slabă, n-am 
putut plăti birul. Nu eram şiiţi, însă mulţi au zis că, la 
venirea iernii, ar trebui să ne luăm tot calabalâcul şi să 
plecăm în lran. Era mai bine acolo. Barzii noştri recitau, 
femeile cântau despre asta. Sultanul a vrut să ne înveţe 
minte. Şi-a făcut-o. Eu aveam zece ani pe-atunci. 

Afară ploaia se domoli, prefăcându-se într-o burniţă. 
Jahan auzea o barcă de pescuit vâslind pe-aproape. 

— Câtorva le-au tăiat capul. Au lăsat căpăţânile înfipte în 
pari vreme de trei zile. S-au răzvrătit şi mai mulţi oameni. 

449 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Leşurile lor s-au legănat în vânt vreo săptămână. Le mai 
văd încă în vise. S-a răzvrătit toată lumea. Oştenii 
sultanului s-au întors. Atunci au şters satul de pe faţa 
pământului. 

— Cum ai scăpat? 

— Mama m-a împins într-un beci şi-a închis chepengul. 
Am aşteptat. Mi-era mai mult foame decât frică. Ce băiat 
prost! Când am ieşit de-acolo era noapte. Am văzut luna 
luminând leşurile. Fraţii mei, unchii, mama mea... 

Trecură câteva clipe până când Jahan vorbi iar. 

— De ce nu i-ai spus meşterului Sinan? Te-ar fi ajutat. 

— Zău? făcu Davud, privindu-l cu cel mai adânc dispreţ. 
Ştia să învie morţii? Era ca lisus? 

— Meşterul te-a iubit ca pe-un fiu. 

— Şi eu l-am iubit ca pe-un tată. Un tată greşit. Un 
arhitect faimos. Dar un laş. Nu spunea niciodată vreo vorbă 
împotriva cruzimii. Sau a nedreptăţii. Chiar şi când zăceai 
în închisoare, n-a mişcat un deget! 

— Ai milă de el. Ce-ar fi putut face? Nu-i stătea în putere 
să mă scoată de-acolo. 

— Ar fi putut să-i spună sultanului: Dă-i drumul ucenicului 
meu, Luminăţia Ta, altfel nu mai ridic nicio clădire pentru 
tine. 

— Ţi-ai pierdut minţile? Ar fi fost trimis la moarte 
numaidecât. 

— Ar fi avut un sfârşit demn, răspunse Davud. In schimb, 
îţi trimitea răvaşe nefericite. 

— Vasăzică ştiai? (Jahan îl privi uluit.) Ţi-a încredinţat ţie 
răvaşele, fiindcă i-ai spus că ai găsit o cale să mi le strecori 
în temniţă. Dar n-ai făcut-o niciodată. Voiai să fiu furios pe 
meşter. 

Davud ridică din umeri, ca şi cum vorbele lui n-ar fi avut 
nicio însemnătate. 

— Tot ce voia era să clădească. Moschee după moschee. 
Dar cine avea să se roage în ele? Dacă oamenii ăia erau 
flămânzi sau bolnavi? Nu conta. În fiecare an, muncă şi iar 
muncă. De unde veneau banii? Dintr-un alt război. Un alt 

450 


- ELIF SHAFAK - 


măcel. Crezi că se gândea măcar la asta? Nu-i păsa de 
nimic altceva. 

— Nu-i adevărat! 

— Fiecare moschee uriaşă pe care-o ridicam era clădită 
cu banii din alt război de cucerire. În drum spre câmpul de 
bătălie, oştirea ştergea sate întregi de pe faţa pământului, 
omora o mulţime de oameni. Meşterului nu-i păsa de toate 
nenorocirile astea. Nu voia să vadă că, fără vărsări de 
sânge prin alte părţi, n-ar fi fost bani şi, fără ei, n-ar fi avut 
cu ce clădi nimic. 

— Destul! 

Davud cobori glasul, vorbind cu blândeţe, de parcă Jahan 
ar fi fost un băiat bosumflat: 

— Tu vii din altă ţară. N-ai cum să înţelegi toate astea. 

Cornacul îşi lăsă umerii să-i cadă. 

— N-ai fost singurul care născocea poveşti. Sunt orfan. N- 
am pus niciodată piciorul în Hindustan. N-am sărutat 
niciodată mâna şahului. Totul a fost o minciună. 

Davud îi cercetă chipul. 

— Meşterul ştia? 

— Aşa cred. Mă ocrotea. 

— Şi elefantul? 

— Soarta, răspunse Jahan. Allah ne-a adus împreună. 

— Deci semănăm într-o privinţă. Totuşi tu eşti altfel 
decât mine. (Davud tăcu.) Am învăţat că sunt două feluri de 
oameni pe lumea asta. Cei care râvnesc la fericire. Şi cei 
care caută dreptate. Tu tânjeşti după o viaţă fericită, pe 
când eu tânjesc după adalet”. N-avem cum să ne 
înţelegem. 

Jahan se îndreptă spre uşă. Davud strigă: 

— Unde crezi că pleci? 

— Nu vreau să mai am de-a face cu tine. 

— Prostule! Nu pot să te las să pleci. 


% Dreptate (în tc., în orig.). 
451 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Până atunci lui Jahan nu-i trecuse prin cap că Davud i-ar 
putea face vreun rău. Ca pentru a-l ajuta să priceapă, 
celălalt zise: 

— Ştii prea multe acum. 

Jahan deschise uşa. Cei doi robi erau acolo, tăindu-i 
calea. Îl împinseră înapoi în odaie. 

— Spune-le dulăilor tăi să mă lase în pace, strigă Jahan. 

— Păcat că a trebuit să se întâmple aşa, zise Davud 
ieşind din încăpere. S-a isprăvit, indianule! 

Jahan era aşa de uluit, că îi luă o clipă până să se 
dezmeticească şi să facă ceva. Se apucă să strige din 
răsputeri. Sigur mai erau oameni în casă care să-l audă şi 
să dea fuga să vadă ce se întâmpla. Copiii, soțiile, cadânele 
lui Davud. 

— Ajutor! Să mă ajute cineva! 

Unul dintre bărbaţi îl plesni cu o asemenea putere, că se 
prăbuşi pe podea. Se strădui să se roage, însă cuvintele nu- 
i veneau. Respira scurt, pregătindu-se să fie sugrumat. Dar 
nu se întâmplă aşa. Afară o pasăre se puse pe ciripit. Se 
iveau zorii. 

Îl izbiră peste ceafă cu ceva tare şi greu. Podeaua se 
învârtea cu el. Ciripitul păsării fu ultimul lucru pe care-l auzi 
înainte ca totul să se întunece. 

O mantie înfăşurată în jurul capului, ţeapănă şi grea de 
parcă ar fi fost din zarafir, îl împiedica să răsufle şi să vadă. 
Vru s-o smulgă de pe cap, însă mâinile îi erau legate, la fel 
şi picioarele. Printr-o gaură în țesătură  cercetă 
împrejurimile, aşa înceţoşate cum erau, dându-şi seama 
treptat că nu avea nimic pe faţă. Ochii lui erau orbi. Dreptul 
îi era umflat şi închis. Stângul, deschis pe jumătate, se 
zbătea înfricoşat pe când Jahan încerca să înţeleagă unde 
se află. 

Simti gust de sânge în gură. Pesemne îşi muşcase limba 
în timpul încăierării. Fiindcă fusese o încăierare, îşi aminti. 
Trupul lui îşi aduse aminte - durerea din mădulare, pumnii 
zdreliţi, zvâcnetul care încă îi sfredelea o gaură în ţeastă şi, 
mai rea decât toate, rana de la piciorul drept. Faţa îl ustura, 

452 


- ELIF SHAFAK - 


însă n-avea să descopere pricina decât mai târziu. Îşi 
aminti cum Davud ieşise din încăpere, lăsându-l la mila 
robilor lui, şi cum totul încremenise. Următorul lucru pe 
care şi-l aduse aminte era că se afla într-o trăsură care 
gonea cu toată iuţeala. Surdomuţii, câte unul de fiecare 
parte a lui, nu se aşteptaseră să-şi vină în fire aşa repede. 
Se apucară să-l lovească iar. Jahan se împotrivi. Innebunit, 
deschise uşa trăsurii şi sări jos, cu toată goana cailor. Se 
rostogoli într-un şanţ, sucindu-şi piciorul. În starea asta se 
afla când îl găsiră surdomuţii. Apoi totul se întunecă iar. 

Simţi că-l doare pieptul când respiră aerul stătut, acru. 
Degetele îi atinseră podeaua tare, întărindu-i bănuielile: 
zăcea pe lut, într-o colibă, legat fedeleş. Un murmur 
necontenit, care i se păru ciudat de mângâietor, se auzea 
în depărtare. Pesemne că leşinase. Nu ştia pentru cât timp. 
Când îşi venise în fire, îi era aşa de frig, că-i clănţăneau 
dinţii în gură. Ori i se închisese şi celălalt ochi, ori se lăsase 
noaptea. 

Întâia oară când îşi murdări şalvarii, ruşinea i se păru mai 
cumplită decât duhoarea. După aceea nimic nu mai contă. 
Cu foamea se descurca. Dar setea îl chinuia cumplit. Setea 
îi ciopârţea carnea, bucată cu bucată, aşa cum un topor 
ciopleşte un buştean, tăindu-şi drum până în miezul lui. Işi 
lingea într-una buzele, de parcă ar fi mâncat cine ştie ce 
bunătăţi. Asta îl făcu să râdă. Se temu că-şi pierde minţile. 

Recunoscu foşnetul îndepărtat pe care-l auzea ca fiind 
freamătul mării - o descoperire pe cât de liniştitoare, pe 
atât de înfricoşătoare. Liniştitoare pentru că îndrăgise 
întotdeauna marea. Înfricoşătoare pentru că îi aducea în 
minte poveşti despre cadâne care ajunseseră hrană pentru 
peşti. Strigă după ajutor, iar şi iar. Nu veni nimeni. Dacă 
Chota ar fi fost acolo, i-ar fi spus cât de straniu e să mori 
singur şi neauzit de nimeni într-un oraş atât de înghesuit şi 
de gălăgios. 

Pe când îşi venea în fire şi leşina iar, timpul se scurgea. 
Când durerea îl mai lăsa, aţipea şi apoi se trezea tresărind, 
de parcă trupul lui nu voia să se dea bătut. O furie care nu 

453 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


ştia de unde izvora puse stăpânire pe sufletul lui. El, 
ucenicul marelui Sinan, nu urcase atât de sus ca să 
sfârşească aşa de jos. Oricât de rupti ar fi fost unul de 
celălalt, nu putea crede nicio clipă că Davud l-ar lăsa să 
moară. Totuşi, Davud nu veni. Nici robii lui. Jahan nu era în 
stare să ghicească dacă mijeau zorii sau se lăsa întunericul. 
Sau cât trecuse de când fusese târât acolo. Câte zile poate 
trăi un om fără apă? se întrebă. Elefanții puteau să trăiască 
fără apă până la patru zile, din câte citise. Nu ştia dacă el 
avea să se descurce mai bine. 

O visă pe Mihrimah, râzând sub o boltă de caprifoi, din 
nou o fată de treisprezece ani. Trupul ei, neatins de vreo 
mână în afară de ale sale, chipul ei neîntinat de răutate, 
sufletul ei nevătămat de ambiţie. Aşa cum fusese când se 
întâlniseră întâia oară, o fată fericită, nespus de fericită. 

— Vino! îi şopti ea, întinzându-i mâna. 

Jahan se îndreptă spre grădina unde îl aştepta ea. Dar la 
jumătatea drumului altceva îi atrase luarea-aminte. Un 
zgomot care venea din partea cealaltă. Paşi. Totuşi nu 
lângă uşă. Cineva încerca să intre. Se auzi un zuruit 
zgomotos - ca de sfredel care găurea lemnul. Pesemne că 
geamul era deschis, fiindcă o adiere îngheţată se strecura 
înăuntru. 

— Gata! zise un glas. Du-te! 

Ceva greu căzu cu o bufnitură pe podea. Un bărbat. Altul 
îl urmă. Doi spărgători se plimbau prin încăpere în vârful 
picioarelor, fără să-şi dea seama că Jahan era acolo. Opaiţul 
pe care îl aveau cu ei lumină un petic micuţ. 

— Găseşte cufăru' ăla. Tre' să fie pe-aici. 

— Aoleu, ce-i duhoarea asta? 

— O fi vreun şobolan mort. 

— Sigur i-o comoară în văgăuna asta? 

— De câte ori să-ţi zic? Neghiobii ăia doi cărau ceva 
mare. 

l-am văzut cu ochii mei. 

— Cân’ erai treaz sau cân’ erai pilit? 

— Ştiu ce zic, prostule, l-o taină aici. 

454 


- ELIF SHAFAK - 


Hoţi! se cutremură Jahan. Puteau să-l facă bucăţi. Dar tot 
n-avea nimic de pierdut. Murea oricum. Un croncănit 
răguşit i se ridică de pe buze. 

— Ce-a fost asta? 

— Ce? 

Jahan răsufla cu greutate. 

— Cine-i acolo? strigă unul din ei cu glasul tremurând de 
frică. 

Dacă nu zicea ceva, aveau să plece în grabă, luându-l 
drept un gu/yabani?. 

— Ajutor! se rugă Jahan. 

Nu le luă mult să-l găsească printre cutii şi coşuri. 
Lăsându-se în voia sorții, Jahan leşină iar, însă îşi veni în 
fire numaidecât, tremurând. Unul dintre bărbaţi îl ţinea de 
umeri şi îl scutura ca pe crengile unui dud. 

— Ce faci? Bietu' om a fost şi-aşa destul de zdruncinat. 

— Păi, încerc să-l trezesc. 

— Mda, aferim! Acu e ţăndări de-a binelea! 

— Trezeşte-l tu atunci. 

— Du-te şi adu nişte apă. 

Îi turnară în cap o găleată cu apă de mare, iar sarea îi 
arse rănile şi zgărieturile de pe piele, pătrunzându-i parcă 
până în măduva oaselor. Gemu de durere. 

Chiar în clipa aia se auzi alt glas - aspru şi ciudat de 
cunoscut. 

— Hei, ce se petrece? 

— L-am găsit pe ăsta aici, frăţioare. Cineva l-a zvântat în 
bătaie. 

Paşii se apropiară. 

— Omu-i mort de sete, nătărâilor! După ce l-au ciomăgit 
până l-au făcut arşice, vouă ce vă dă prin cap? li turnaţi 
sare pe răni! Plecaţi de-aici! Daţi-vă la o parte, casapilor! 

Jahan îl auzi cum desface o sticluţă. Umezindu-şi batista 
cu apă dulce, bărbatul i-o duse la buze. 

— Mai... se rugă Jahan pe când se căznea să sugă pânza. 


%5 Duh malefic (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
455 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— la-o uşurel, frăţioare. Care-i graba? 

Se apucară să-i şteargă faţa, curioşi să-l vadă pe omul 
acela născut într-o zodie fără noroc de sub sânge şi noroi şi 
murdărie. Jahan vru să spună ceva, însă era prea istovitor 
să scoată vreo vorbă, vreun icnet. Capul îi căzu în piept. 

— Doamne sfinte! Aduceţi opaiţu' ăla mai aproape, tună 
acelaşi glas. Să ne cadă ceru-n cap dacă ăsta nu-i Jahan! 
Zău dacă are vreun pic de minte! Până şi-un melc e mai 
deştept! L-am găsit îngheţând în apa mării, l-am văzut 
zăcând în temniţă şi acuma-i un morman de gunoi! Din 
bucluc în bucluc! 

— Ba... laban? se bâlbâi Jahan. 

— Chiar aşa, frăţioare. 

Jahan izbucni în râs - chicoteli de om smintit. 

— Nu pare în toate minţile, zise unul dintre ţigani. 

— Bietu' om, îl căină celălalt. 

Dar Balaban scutură din cap şi zise cu duioşie: 

— Eiii, e puternic ca un elefant. O să fie bine. 

Tăindu-i legăturile, îl ajutară să se ridice în picioare, cu 
toate că nu era în stare să meargă. Piciorul drept îi era un 
morman de carne învineţită şi umflată. Cei doi ţigani îl 
apucară fiecare de câte un braţ şi-l luară pe sus. De cum 
ieşiră din colibă, vântul îi înţepă pielea de parcă ar fi fost 
făcut din cioburi. Nu-i păsa. Se isprăvise. Pentru a nu ştiu 
câta oară în viaţă, când se ducea repede la fund, gata să 
treacă pe lumea cealaltă, un ţigan îi întindea mâna şi îl 
trăgea afară, îl salva. 


456 


- ELIF SHAFAK - 


Nevasta lui Balaban, care avea grijă de cornac, îi puse 
cataplasme pe răni şi găinaţ de porumbel pe zgârieturi. 
Dimineaţa şi seara îi vâra pe gât o fiertură care avea 
culoarea coclelii şi nici la gust nu era mai bună. Tăietura de 
pe obraz, ce sângera de fiecare dată când îşi mişca vreun 
muşchi, trebuia cusută, îi zise ea. Aşa şi făcu, fără să-i 
tremure degetele o dată, chiar când el ţipa şi zvârcolea de 
durere. Când isprăvi, îl încredinţă că de-acum înainte avea 
să aibă iubite berechet, fiindcă femeilor le plăceau bărbaţii 
răniţi pe câmpul de luptă. 

— Păi, n-am fost la nicio luptă, zise Jahan cu glas pierit. 

— Şi cine-o să ştie? O să-ţi cadă în braţe ca prunele 
coapte. Ţine minte ce-ţi spun, întări ea scuipând în palmă şi 
lipind scuipatul de perete. Da picioru' arată rău de tot. Am 
trimis după tămăduitor. 

— După cine? 

— O să vezi, răspunse ea cu glas tainic. Când ieşi din 
mâinile lui, o să fii la fel de sănătos ca atunci când ai venit 
pe lume. 

Noduros şi slab ca trestia, îmbrăcat în zdrenţe şi cu o 
lingură de lemn atârnând la gât, bărbatul care veni să-l 
vadă chiar în după-amiaza aceea nu i se păru lui Jahan prea 
demn de luat în seamă. Cât se înşela! Doar aruncând o 
privire la piciorul lui Jahan, tămăduitorul spuse că nu era 
rupt, ci doar desprins din încheietură. Şi nici n-apucă să 
întrebe ce însemna asta, că bărbatul îi vâri lingura în gură, 
îi prinse piciorul între palme şi i-l răsuci. Zbieretul lui Jahan 
era în stare să sperie porumbeii din curtea moscheii 
Suleymaniye. Mai târziu, tămăduitorul avea să-i arate 
urmele de dinţi de pe lingură. Se pare că ale lui nu erau 
singurele. 

— Toţi aveau oasele rupte? întrebă Jahan, când izbuti să 
vorbească iar. 


457 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Cei mai mulţi. Au mai fost şi femei care năşteau. Ele 
muşcă cel mai tare... Bagă de seamă ce culoare are udul 
când te uşurezi, urmă tămăduitorul. 

Apoi îl lămuri că erau şase feluri de galben, patru de 
roşu, trei de verde şi două de negru. Un tămăduitor nu 
pierdea vremea uitându-se la bolnav. Îi cerceta udul şi îşi 
dădea seama ce era anapoda. La cererea lui, Jahan se 
uşură într-o oală şi se uită cum omul învârte, amuşină şi 
gustă din udul lui. 

— Nicio sângerare pe dinăuntru, zise tămăduitorul. Un 
început de dropică. O aplecare spre tristeţe. Dar altminteri, 
bine pe dinăuntru. 

Cusut, tămăduit, spălat, hrănit şi culcuşit în pat, Jahan 
dormi neîntrerupt vreo două zile. În cea de-a treia după- 
amiază, când deschise ochii, îl găsi pe Balaban stând lângă 
patul lui şi împletind un coş, în timp ce aştepta să-şi vină în 
fire. 

— Bine-ai venit pe tărâmul viilor. Mă întreb pe unde-o să- 
ţi mai salvez pielea data următoare. 

Jahan râse pe înfundate, deşi faţa îl durea din pricina 
cusăturii. 

— Ce mai face elefantul? 

— Chota a murit. 

— Îmi pare rău, frăţioare. Ce trist! 

O clipă căzură amândoi pe gânduri. 

— Ce crezi, animalele se duc în rai? Imamii zic că nu. 

— Ce ştiu ei despre animale? Ţăranii şi ţiganii, da, ăştia 
ştiu multe. Da imamii n-au habar de nimic. (Balaban tăcu o 
clipă.) Nu fi supărat. Când o să mă duc în rai, o să vorbesc 
eu cu Dumnezeu. Dacă zice că n-are loc pentru animale, o 
să-l rog să se îndure măcar de Chota. 

În ochii lui Jahan se ivi o sclipire veselă. 

— Tu? Furi. Bei. Joci jocuri de noroc. Dai mită. Şi crezi c-o 
să ajungi în rai? 

— Păi, frăţioare... mă uit la ăi mai cucernici ca mine. Şi- 
mi zic: dacă ăştia ajung în rai, sigur ajung şi eu, fiindcă nu 


458 


- ELIF SHAFAK - 


sunt cu nimic mai buni ca mine. Aşa îmi măsor eu păcatele. 
(Balaban îşi tună nişte vin.) Păcat că n-o să-şi vadă tatăl. 

— Cine? 

— Fiul elefantului tău. 

— Chota are un fiu? 

— Tatcho!% Credeai că toate sforţările alea au fost în 
zadar. Biata Gulbahar a fost grea nu ştiu câte luni. Ştiai de 
asta? 

— Da, răspunse Jahan dând din cap. Durează mult până 
nasc. 

— Mult? Parcă a durat o veşnicie! 

— Ce nume i-ai pus? 

— Ţii minte? Tu mi-ai spus că patru elefanţi ţin universul 
în spinare şi că, dacă vreunul se mişcă, totul se cutremură. 
Aşa mi-ai spus. (Balaban luă o înghiţitură.) l-am pus numele 
Panj, adică cinci. Doar aşa, dacă e nevoie să stea cineva 
între ăilalţi patru elefanţi. 

Lui Jahan i se puse un nod în gât. 

— Vrei să-l vezi pe nepotu-tău? 

— Mai întrebi! 

Aşezându-l pe Jahan pe o targă trasă de un cal, îl duseră 
până la grajd. lar acolo stătea fiului lui Chota, legănându-şi 
trompa, cenuşiu ca un nor de ploaie. Jahan îl rugă pe 
tiganul care mâna calul să tragă targa mai aproape ca să 
poată mângâia elefantul. Sub privirea scrutătoare a mamei, 
mângâie trompa lui Panj şi îi întinse o nucă, pe care acesta 
o primi încântat. Adulmecând, căută şi altele. Era deştept, 
bănuitor, sprinten. Ochii lui Jahan se umplură de lacrimi. 
Pentru o clipă i se păru că se uită la Chota. Ceva din el 
dăinuia în elefantul acela care, deşi nu-şi văzuse niciodată 
tatăl, îi semăna aproape leit, în afara culorii. 

leşiră din grajd, cu calul trăgând alene targa. Pe când 
străbăteau curtea, Jahan prinse un miros adus de vânt care 
îi trezi o bănuială într-un cotlon al minţii. 

— Opreşte! strigă. 


% Chiar aşa! (în romani, în orig.) (n. ed. orig.) 
459 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Alergară la el, temându-se că se rănise. 

— De unde vine mirosul ăsta? întrebă Jahan. 

— Nu pute nimic pe-aici. Întinde-te la loc, se răsti 
Balaban. 

Unul dintre flăcăi zâmbi cu gura până la urechi. 

— Ştiu ce vrea să zică. Daki dey ardea nişte ierburi. 

— Du-te şi ad-o încoa'! îi porunci Balaban. 

Peste puţin timp se apropie o femeie cu un mers ţeapăn 
şi o mustață întunecată. 

— Bulibaşa zice că vrei să mă vezi, făcu ea. 

— Chestia aia pe care-o ardeai, zise Jahan. Ce e? 

O umbră de supărare trecu peste chipul femeii. 

— Se cheamă lumânărică. O punem pe foc în fiecare 
dimineaţă de luni. Şi când e lună plină. Ţine departe 
duhurile rele. Dacă ai duşmani, mai bine-ai fierbe-o şi te-ai 
îmbăia în ea. Vrei să-ţi aduc câteva fire? 

— la zi-mi... Cine-ar mai folosi-o? În afară de ţigani, vreau 
să spun. 

Ea se gândi câteva clipe. 

— Cei care răsuflă greu. O cară cu ei peste tot. 

— Oamenii care au astm... murmură Jahan îngrozit. 

Închise ochii, căci podeaua i se clătina sub picioare. 

În noaptea aia, pe când stăteau în jurul unui foc de turbă, 
nevasta lui Balaban aruncă sare în flăcări. Cenușa aprinsă 
răbufni ca nişte scântei de aur. Fermecat de privelişte, 
Jahan şopti: 

— O să plec curând. 

Balaban dădu din cap, aşteptându-se la aşa ceva. 

— Când? 

— Mai vreau să văd pe cineva. După aia plec din oraşul 
asta. 

Davud avea dreptate când zisese că Jahan nu era un om 
răzbunător. Dar se şi înşela în parte. Jahan înţelese că nu 
căuta numai fericirea în viaţă. Tânjea şi după adevăr. 


460 


- ELIF SHAFAK - 


Femeia se uită la apa dintr-un vas de argint. Oglinda îi 
era vălurită, iar la fund se înnegrise. Se încruntă, deloc 
încântată de ce vedea. Un şuierat se făcea auzit de fiecare 
dată când trăgea aer în piept. Starea ei se înrăutăţise de-a 
lungul anilor. Îşi lăsă mâna uscată, cu venele ieşite în afară, 
pe capul pisicii. 

— Vezi ce pune la cale? Poate că, la urma urmei, nu-i 
prost. 

Aruncă o privire spre fereastră, pe care se strecura o 
pală de vânt. De câte ori îi poruncise roabei s-o ţină închisă. 
Dar neghioaba de fată o deschidea larg oricând avea 
prilejul, zicând că înăuntru era înăbugşitor de cald. Fireşte, o 
deschidea ca să alunge mirosul. Nu numai vânturile şi 
sudoarea ei stricau aerul, ştia prea bine. Pielea ei 
răspândea un iz de carte veche ce mirosea a praf oricât de 
des ar fi fost ştearsă. Roaba se temea de ea, se temea de 
vrăjitoare. Fiindcă aşa-i spunea toată lumea pe la spate. 

Purta o rochie argintie, prea deschisă la culoare şi prea 
înflorată pentru vârsta ei, ar fi putut spune alţii. Dar ei nu-i 
păsa. Ţesătura moale nu-i slăbea durerea din încheieturi 
sau din umerii aduşi. Trupul ei era un mormânt al 
amintirilor. Fiece zi care trecea era înceţoşată ca o umbră 
ce dansa pe perete. Nu se mai certa cu Dumnezeu. Nu-l 
mai întreba de ce-o lăsa în viaţă când luase pe toată lumea 
prea devreme, prea repede. Işi purta vârsta ca pe un 
blestem pe care îl îndura cu mândrie. O sută douăzeci de 
ani. Aşa de bătrână era. Părul nu-i mai era roşcat şi 
unduios, însă era mai des decât cosiţele oricărei roabe. 
Glasul îi era puternic, fără pic de şovăială. Glasul tinerei 
femei care sălăşluia încă în adâncul ei. 

Se trase de lângă vas, de parcă s-ar fi temut că bărbatul 
dinăuntrul lui o urmărea, aşa cum îl urmărise şi ea pe el în 
toţi anii ăştia. Se întinse după punga de pe masă, o 


461 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


desfăcu, turnă ierburile în palmă şi le amuşină. Când 
hârâitul din piept i se domoli oarecum, murmură: 
— Ne-a descoperit indianul. Vine după noi. 


462 


- ELIF SHAFAK - 


„Cuibul surghiunitelor”, aşa i se zicea. Un conac uriaş, 
ascuns pe jumătate de pini mari şi de ziduri înalte. Acolo 
erau trimise la vremea cuvenită toate cadânele care nu mai 
erau plăcute în ochii sultanului sau nu fuseseră niciodată 
sau n-aveau să fie vreodată. Femeile pizmaşe, mânate de o 
ambiţie nemăsurată, care se amestecaseră în uneltirile cele 
mai încurcate se adăposteau adesea sub acelaşi acoperiş, 
fiindcă nu mai aveau cum urca în rang la serai. Roabele din 
harem şi cadânele prea bătrâne sau prea bolnave ca să-şi 
mai poată face treaba sfârşeau şi ele tot acolo. Prin 
urmare, fiinţele care stăteau la conac alcătuiau o 
amestecătură pestriță de femei tinere şi bătrâne, nurlii şi 
obişnuite, voinice şi bolnave. 

Era un loc lipsit de orice veselie - pereţii răsunau rareori 
de râsete, iar chilimurile nu erau bătucite prea des, dacă 
erau vreodată, de picioare care dansau. Amărăciunea se 
ridica pe hogeacuri ca aburul dintr-o oală ce dă în clocot. 
Dacă se auzea vreun cântec, de obicei era aşa de trist, că 
nicio batistă nu rămânea uscată. Femeile de-acolo nu se 
gândeau la viitor, fiindcă nu aveau la ce viitor să se 
gândească. Nici la prezent. Pentru ele nu exista decât 
trecutul. Priveau tot timpul înapoi, spre vremurile trecute, 
supărate pentru greşelile făcute pentru prilejurile pierdute, 
pentru căile pe care nu le urmaseră şi pentru tinereţile lor 
irosite. lar în nopţile de iarnă, când era aşa de frig că le 
îngheţau rugăciunile în aer, fără să mai ajungă la urechile 
Domnului, multe îşi simțeau inimile amorţind odată cu 
pământul bocnă de-afară, oricâte pietre ar fi încălzit şi ar fi 
pus în pat. 

Unele se împăcaseră cu ce ajunseseră, însă cele mai 
multe deveniseră  răutăcioase. Multe erau pioase, 
închinându-şi restul vieţii Atotputernicului. Totuşi, că erau 
pioase nu însemna că erau împăcate cu sine, lucru care se 
întâmpla destul de rar. Deşi fiecare dintre ele spunea, când 

463 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


era întrebată, că toate erau în mâinile Domnului, bune sau 
rele, încă se împăunau cu isprăvile lor şi dădeau vina pe 
alţii pentru necazurile lor. Între haremul seraiului şi 
perechea lui mohorâtă era o deosebire uriaşă, ca de la cer 
la pământ. Condus după rânduieli şi şarturi aspre, de la 
care nu-ţi era îngăduit să te abaţi, haremul era totuşi o 
lume schimbătoare, uşuratică şi capricioasă. Femeile de- 
acolo aveau visuri şi năzuinţe. Noaptea visau din belşug. Pe 
când, în Cuibul surghiunitelor, visurile se ofileau cele dintâi, 
şi abia apoi, treptat, femeile care le nutreau. 

Aici trăise Hesna Khatun în ultimii cincisprezece ani, însă 
le înspăimântase aşa de tare pe celelalte femei, că fusese 
izgonită într-o căsuţă cu trei odăi din capătul îndepărtat al 
celei de-a doua grădini. Dar nici că-i păsa. Dacă ar fi vrut, 
ar fi putut sta în conacul pe care i-l lăsase prinţesa 
Mihrimah, însă mărimea şi pustietatea lui i se păreau 
apăsătoare. Era mai bine aici, oricât de sărăcăcioasă ar fi 
fost căsuţa. Pe deasupra, nu era silită să vadă zi de zi 
grădina cu trandafiri şi felurite flori ale căror miresme 
ameţitoare îi striveau pieptul, făcând-o să sufle greu şi să 
tuşească. Astmul i se înrăutăţise, însă nu cerea niciodată 
ajutor. Celelalte femei puteau s-o urască, să se teamă sau 
să se ferească de ea, dar nu avea să le îngăduie vreodată 
să-i arate milă. 

— Înghiţi-le-ar iadul pe toate, zise tărăgănat, înainte să-şi 
dea seama că vorbise tare. 

| se întâmpla des în ultima vreme. Se pomenea zicând 
lucruri pe care le avea în cap şi ar fi fost mai bine să 
rămână acolo. 

Cu paşi grei ca de plumb, se apropie de cămin şi întinse 
o mână spre foc. Îi era frig într-una. Fie primăvară, fie iarnă, 
punea mereu să se facă focul. Când se încălzi puţin, luă 
peria şi se întoarse spre pisica de pe pervaz. 

— Hai să te fac frumoasă, vrei? 

Luă pisica în braţe şi se aşeză pe o sofa să-i perie blana. 
Animalul stătea nemişcat, cu o privire plictisită. 


464 


- ELIF SHAFAK - 


Cineva bătu la uşă. Un rob, un băiat care n-avea mai 
mult de şapte ani, intră în odaie şi zise cu glasul frânt: 

— A venit un sol, nine”. Are un răvaş grabnic pentru tine. 

— Zi-i mincinosului ăluia că nimic nu mai e grabnic 
pentru mine. Să plece de-aici. 

Băiatul se uita cu gura căscată la picioare, prea speriat 
ca să ridice ochii şi să-i întâlnească privirea. 

— Ce mai stai, neghiobule? 

— Omul mi-a zis: „Dacă nu vrea să mă primească, spune- 
i că-i aduc vorbă de la prinţesa Mihrimah”. 

Auzindu-i numele, Hesna Khatun tresări şi sângele i se 
scurse din obraji. Nefiind o femeie care să cedeze în faţa 
amenințărilor, se stăpâni. 

— Câţi bani ţi-a dat pentru asta? N-ai nicio ruşine? 

Băiatul rămase cu buza de jos atârnând. Scoase un 
scâncet, gata să izbucnească în plâns dacă-l mai dojenea o 
dată. 

— Da’ ce-mi pierd vremea ţipând la tine? Du-te şi adu-l 
încoace pe ticălos. Am să-i trag chiar eu o săpuneală. 

Bărbaţii - dacă nu erau eunuci sau băieţi - n-aveau voie 
să pună piciorul în Cuibul surghiunitelor. Mai ales străinii. 
Totuşi, doica avea rânduielile ei. Trăgea şi unele foloase de 
pe urma faptului că toată lumea o credea o zhadi şi se 
temea de ea. 

Jahan se ivi îndată, urmat de băiat care, neîndrăznind să 
intre, închise uşa şi rămase să aştepte afară. 

— Deci tu eşti, zise Hesna Khatun cu un mormăit sec şi 
răguşit. 

Se priviră cu o duşmănie pe care niciunul dintre ei nu se 
ostenea s-o ascundă. Jahan văzu cât de neînchipuit de 
bătrână şi de şubredă ajunsese doica. Fiecare petic de piele 
îi era zbârcit. Spatele îi era gheboşat. Urechile i se 
măriseră. De sub văl i se itea o şuviţă de păr argintiu, 
înroşit cu henna la capete. Oricât de nerecunoscut ar fi fost 


% Femeie bătrână, bunică (în tc., în orig.) (n. ed. orig.). 
465 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


la trup, avea aceeaşi privire dură, ca şi cum ar socoti totul 
dinainte. 

— Cum îndrăzneşti să-i rosteşti numele? se răsti ea. Ar fi 
trebuit să pun să fii biciuit. 

— N-am avut încotro, răspunse Jahan. Altfel nu m-ai fi 
primit, dada. 

Bătrâna tresări auzind numele pe care singură Mihrimah, 
numai şi numai ea, avea voie să i-l dea. Gura i se deschise 
şi se închise într-o tăcere mânioasă. 

Ştiind că avea să se înfurie auzind cuvântul acela, Jahan 
îi urmărea orice mişcare. Stătea acolo, drept şi înalt, fără să 
facă vreo plecăciune adâncă sau să-i sărute mâna. 
Obrăznicia lui nu-i scăpă Hesnei Khatun, care întrebă: 

— De ce-ai venit, şi ce-i cu lipsa asta de cuviinţă? 

El se apropie, băgând de seamă abia atunci pisica pe 
care o ţinea în poală. Cu grijă, scoase acul de păr pe care-l 
furase cu mulţi ani în urmă şi îl aşeză pe masă ca ea să-l 
vadă. 

— Vreau să-ţi înapoiez acul ăsta. E-al tău. 

— Câtă mărinimie. La vârsta mea, chiar ai nevoie de ace 
de păr. De-aia ai bătut drumul până aici? 

— Am venit să-ţi spun că plec pentru totdeauna. 

— Rămas-bun atunci, zise Hesna Khatun cu un zâmbet 
binevoitor. 

— Şi înainte să plec trebuie să lămurim nişte lucruri. 

— Tu şi cu mine? Nu cred. 

Rănit de zeflemeaua ei, Jahan închise ochii o clipă, 
vorbind cu întunericul de sub pleoape. 

— Ai fost mai mult decât o doică pentru Mihrimah. Ai 
îngrijit-o de când s-a născut. Te iubea, îţi împărtăşea toate 
tainele ei. 

— Eu am crescut-o. Sultana Hurrem, Dumnezeu să-i ierte 
sufletul stricat, n-avea timp pentru copiii ei. Mai ales pentru 
fata ei. Nu până a ajuns la vârsta măritişului. Atunci voia s- 
o prostească să intre în jocurile ei. (Hesna Khatun se 
întrerupse, cu răsuflarea tăiată.) Ştiai că eu am şi alăptat- 


466 


- ELIF SHAFAK - 


o? Mihrimah a crescut cu laptele meu, zise ea cu o urmă de 
mândrie. 

Jahan nu spuse nimic, simțindu-se năpădit de o tristeţe 
pe care o cunoştea prea bine. 

— Când ardea de fierbinţeală, eu vegheam lângă patul 
ei, nu maică-sa. Când cădea, eu îi legam genunchii cu feşe. 
Eu îi ştergeam lacrimile. Când a sângerat prima oară, la 
mine a alergat. Credea că o să moară, biata de ea. O fată 
obişnuită în starea ei s-ar fi ales cu o scatoalcă. Dar nu poţi 
să plesneşti o prinţesă. Aşa că am strâns-o în braţe şi i-am 
spus: „N-o să mori, Înălţimea Ta. Acum eşti femeie”. 

Întinzând mâna descărnată, mângâie pisica din poală. 

— Ce-a făcut sultana? Decât să se folosească de copiii ei 
ca să-i scrie răvaşe sultanului? Vino înapoi de la război, leul 
meu. Întoarce-te în braţele mele. Lipsa ta mi-a aprins în 
inimă un foc ce nu vrea să se stingă. Copiii tăi sunt 
nefericiti. Fata ta, Mihrimah, e în lacrimi. Scria într-una 
numai aiureli. 

— De unde ştii ce i-a scris în răvaş? 

Se auzi un hohot de râs puternic şi ascuţit. 

— În harem nu există taine, răspunse Hesna Khatun. 
Sultana era o soţie iscusită, dar o mamă nepricepută. Işi 
răsfăţa fiii, dar uita cu desăvârşire de fiica ei. 

Bântuit de amintirea unei după-amiezi, Jahan strânse din 
buze. Îşi aduse aminte cum Mihrimah îi mărturisise cât de 
singură se simţea şi cât de uimit fusese el că o femeie care 
avea totul se putea simţi vreodată aşa. 

— Când era copilă, prinţesa avea cei mai buni învăţători. 
Tatăl ei voia să ştie câte-n lună şi-n stele. Tu veneai şi 
învăţai împreună cu ea. Ţinea mult la tine. Dacă nu erai 
acolo, nu asculta nimic. Tot ce-a învăţat ea ai învăţat şi tu. 

— Şi e ăsta un păcat? 

— Câtuşi de puţin, zise Jahan. Hürrem nu băga de seamă 
cât te iubea Mihrimah. Era prea prinsă cu sultanul - şi cu 
uneltirile ei. Te-a lăsat să stăpâneşti mintea fiicei sale. Apoi 
s-a întâmplat ceva. Hürrem nu te mai voia prin preajmă. 

— De unde ştii toate astea? 

467 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Mi-a spus Mihrimah, dar n-am pus niciodată lucrurile 
cap la cap. Până acum. De ce era sultana supărată pe tine? 

— Sultana... (Bătrâna începu să tuşească, de parcă 
numele ei ar fi fost o otravă pe care trebuia s-o izgonească 
din trup. Când vorbi iar, glasul îi era parcă încordat.) O 
dată, Hurrem avea poftă să plece cu copiii ei la Bursa. 
Mihrimah a mea nu voia să meargă. Avea doar nouă ani. l-a 
spus maică-sii: „Dacă vine şi dada, merg”. Atunci a înţeles 
Hürrem că fiica ei mă iubea mai mult decât pe ea. 

— Şi te-a alungat. 

— A încercat să scape de mine, Allah mi-e martor. În 
două rânduri. 

— Ce s-a întâmplat? Cum de te-ai întors? 

— Mihrimah n-a mai vrut să mănânce nimic. S-a 
îmbolnăvit aşa de tare, încât se temeau c-o să moară. Au 
fost siliţi să mă cheme înapoi. Cum am ajuns la serai, am 
cerut un castron cu ciorbă şi am hrănit-o cu mâna mea. 

— Atunci au început oamenii să vorbească? întrebă 
Jahan. Te-au făcut vrăjitoare. Te-au învinuit că ai aruncat o 
vrajă asupra prinţesei. 

— Cea mai mare zhadi era sultana! Toată lumea ştia 
asta. Ea a împrăştiat zvonurile alea despre mine. Oho, era 
de-o răutate! 

— O luptă între vrăjitoare, zise Jahan îngrozit. 

Hesna Khatun îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Ei, ea e moartă, iar eu sunt încă pe tărâmul viilor. 

Jahan se înfiora. 

— Dar a doua oară? ziceai că sultana te-a izgonit de două 
ori. 

— A doua oară a fost... când au logodit-o pe Mihrimah cu 
Rüstem Paşa. Hürrem nu mă voia în preajmă. M-a trimis la 
hagialâc tocmai când fiica mea avea cea mai mare nevoie 
de mine. M-au urcat pe o corabie. Cum am mai plâns, Allah 
mi-e martor. 

— Pe drumul de întoarcere corabia a fost atacată de 
pirați, din câte-am auzit. 


468 


- ELIF SHAFAK - 


— O, era o înşelătorie. (Amuţi şi se puse iar pe tuşit, 
zgâlţâindu-se din tot trupul.) Sultana voia să isprăvească cu 
mine. Ea a pus la cale atacul, ca să mă omoare sau să mă 
întemniţeze. Una sau alta, pentru ea era totuna. Pentru ea 
nu-nsemna nimic. 

— Cum ai scăpat? 

Bătrâna ridică privirea şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Fiica mea m-a salvat. lar n-a mai vrut să pună nimic în 
gură. A plâns atâta, că sultanul Soliman a trimis o grămadă 
de corăbii să mă salveze - pe mine, o doică! Cine-a mai 
auzit aşa ceva? 

— De unde vine puterea asta a ta, dada? 

— Crezi că vine din vrăjitorie? Nu, vine din iubire! Fiica 
mea m-a iubit. 

Jahan se aplecă înainte, cu privirea aţintită la pisică. 

— Şi tu ai iubit-o pe Mihrimah. Dar nu numai pe ea... M- 
am tot gândit la asta. Erai îndrăgostită de sultan - cum de 
mi-o fi scăpat înainte? 

Bătrâna se întunecă la faţă. 

— Ardeai de dragoste pentru el, zise Jahan. 

— La fel şi el pentru mine, răspunse ea cu mândrie. Pe 
mine mă voia, nu pe Hurrem. Vulpoaica aia ni se punea 
într-una în cale. 

— Chiar crezi aşa ceva? Nu eşti în toate minţile, zise 
Jahan încet, aproape în şoaptă. Trăieşti în visele şi dorinţele 
tale. 

Ea nu-l asculta. 

— Dacă n-ar fi fost drăcoaica aia, Mihrimah ar fi fost fiica 
mea. Chiar era, am ştiut-o întotdeauna. Copila noastră. A 
mea şi a sultanului Soliman. 

Tăcură o clipă - ea cuprinsă de amărăciune, el de 
tulburare. Jahan vorbi cel dintâi: 

— Când a murit sultana, Mihrimah a devenit cea mai 
puternică femeie din întreg imperiul. Tu rămâneai în 
spatele ei. În umbră. Nevăzută. Nebănuită. (Cornacul se 
întrerupse dintr-odată.) De ce nu mişcă pisica aia? 


469 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— Doarme. N-o tulbura, zise Hesna Khatun. De ce-ai 
venit aici? 

— Să aflu adevărul... 

— Adevărul e ca un fluture: se lasă pe-o floare, zboară pe 
altă floare. Alergi după el cu o plasă. Il prinzi, eşti fericit. 
Însă nu trăieşte mult. Adevărul e un lucru gingaş. 

Bătrâna răsufla cu mare greutate, iar trupul o durea 
cumplit. Era obosită, Jahan vedea bine, însă nu era pregătit 
s-o lase-n pace. 

— Ce legătură are Davud cu toate astea? 

O umbră trecu peste chipul Hesnei Khatun. 

— A fost omul tău de paie ani în şir. Tu îi puneai beţe-n 
roate meşterului Sinan. Oamenii mureau. De ce? 

Bătrâna mângâie pisica mai apăsat. Lucru ciudat, 
aceasta nu torcea deloc, nici nu dădea din coadă. 

— Nu te-am bănuit niciodată, dada. Nici eu, nici 
altcineva. Cine-ar bănui o doică? Ai fost iscusită, n-ai lăsat 
nicio urmă. 

— Trebuie să fi lăsat vreuna. Altfel n-ai fi aici, zise ea cu 
amărăciune. 

— lerburile pe care le ardeai pentru astm. Părul şi 
hainele lui Mihrimah miroseau întotdeauna aşa. Zilele 
trecute Davud mirosea la fel. Mi-am amintit după aceea. 

— Ai simțul mirosului ascuțit, indianule, zise ea 
îndreptându-se. 

— Am învăţat de la elefantul meu. Jahan tăcu, 
mângâindu-şi barba. Te-ai folosit de Davud, însă nu l-ai mai 
putut struni. Nu mai voia să te-asculte. 

Trăgând pisica mai aproape, bătrâna rămase împietrită. 

— De ce-ai făcut-o? Pentru bogății? Pentru putere? Cine 
te-a mituit? Italienii? Ei voiau să-l oprească pe meşterul 
meu? 

— Of, mai taci... Ce prostie! zise Hesna Khatun. Vrei să 
afli adevărul? Atunci ascultă-mă. Crezi c-aş fi putut să fac 
ceva fără îngăduinţa prinţesei tale? 


470 


- ELIF SHAFAK - 


— Minţi. Mihrimah e moartă. Nu se mai poate apăra, se 
împotrivi Jahan. Cum poţi să dai vina pe ea? Credeam că ai 
iubit-o. 

— Am iubit-o mai mult decât oricine. Mai mult decât 
orice. De aia am făcut cum mi-a spus şi n-am întrebat 
niciodată de ce. 

— Mincinoaso! 

— Credem numai ce vrem să credem, se răsti ea. 

Neliniştea se strânse pe chipul lui Jahan ca o furtună care 
stă să izbucnească. 

— De ce-ar fi vrut Mihrimah să-i pună beţe-n roate 
meşterului meu? 

— N-avea nimic cu meşterul tău. Dar o grămadă 
împotriva tatălui ei. 

— Sultanul Soliman? 

— A fost cel mai mare sultan şi cel mai mare păcătos, 
Dumnezeu să-l ierte. Nu i-am purtat niciodată pică, fiindcă 
ştiam că e prost îndrumat de scorpia aia de Hurrem. Dar 
Mihrimah nu vedea lucrurile aşa. Nu putea să dea vina pe 
mama ei. Aşa că a dat vina pe omul pe care-l iubea cel mai 
mult, tatăl ei. 

— Nu înţeleg. 

— Sultanul Soliman şi Mihrimah erau foarte apropiaţi. Ea 
era singura lui fiică, nestemata lui. Când era copilă, o lua cu 
el peste tot. Dar după aceea totul s-a schimbat. A devenit 
foarte aspru şi temător. Vedea peste tot numai duşmani şi- 
a început să nu se mai îngrijească de fiica lui. Mihrimah s-a 
simţit rănită, cu toate că nu s-a plâns niciodată. Apoi 
sultanul şi-a trimis la moarte marele vizir. Omul care pentru 
Mihrimah era ca un unchi şi pe care îl îndrăgea nespus. A 
mai trimis la moarte încă un vizir. Meşterul tău a ridicat o 
moschee pentru el. Apoi a pus să fie omorâţi fiii lui - fraţii 
lui Mihrimah. Ea a fost cumplit de mâhnită. Sfâşiată între 
dragostea şi ura pentru tatăl ei. De câte ori s-a mutat fata 
mea frumoasă ca să stea departe de sultan. Apoi se 
întorcea... Îl ura. Îl adora. Era descumpănită, biata mea 
copilă. Mihrimah avea mai mulţi bani decât erau în vistierie. 

471 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nimeni nu era mai puternic decât ea. Dar avea inima 
frântă. N-a ajutat deloc că au măritat-o cu Rustem. Ce 
căsnicie groaznică a avut, numai Dumnezeu ştie. Nefericită 
până în ultimul ceas. Nu l-a vrut niciodată. Niciodată. 

Simţind că-l ia ameţeala, Jahan se îndreptă spre cufărul 
din colţ şi se aşeză. De acolo putea vedea pisica din poala 
bătrânei. Avea ochi ciudaţi - unul verde ca jadul şi altul de 
un albastru lucios. 

— Nenorocirile au început pe când lucram la moscheea 
Suleymaniye, murmură Jahan. Ai încercat să ne ţii în loc. 

— Mihrimah ştia că n-are cum să-şi înfrângă tatăl şi nici 
n-avea de gând s-o facă. Tot ce voia era să îngreuneze 
lucrurile. Moscheea pe care o ridica meşterul tău urma să-l 
facă nemuritor pe sultanul Soliman şi să arate măreţia lui 
celor care aveau să vină după el. Am hotărât să vă 
încetinim. Era o mică răzbunare. 

— Şi aveaţi nevoie de un ucenic să vă fie om de paie, 
zise Jahan. 

— Am chibzuit în privinţa fiecăruia. Nikola era sfios. De 
Yusuf nici nu ne-am putut apropia - era ca o scoică ce nu 
voia să se deschidă. Pe tine te-am lăsat deoparte. Davud 
era cel mai bun. Măcinat de furie şi ambiţie. 

— Dar Davud n-avea să vă asculte totdeauna! 

— La început ne-a ascultat, dar apoi a devenit tot mai 
lacom. Nu ne-am atins de el. După moartea sultanului 
Soliman, Mihrimah l-a chemat şi i-a spus că totul se 
isprăvise. A jurat că avea să înceteze, însă n-a făcut-o. În 
taină, ne-a încălcat poruncile. Cred că avea ceva de-mpărţit 
cu meşterul tău. 

Lui Jahan i se făcu scârbă. 

— Am simţit mirosul ierburilor tale pe hainele lui Davud 
după moartea meşterului. De ce te mai vedeai cu el? 

Ea tăcu o clipă, înainte să răspundă. 

— Davud voia să-l ajut să ajungă mare arhitect. Mi-a zis 
că, dacă nu-l ajut, avea să spună tuturor ce făcuserăm în 
toţi anii ăştia. 

— Te avea la mână şi s-a folosit de tine! 

472 


- ELIF SHAFAK - 


Bătrâna rămase cu gura căscată. 

— Ce s-a întâmplat cu testamentul meşterului Sinan? 
Chiar voia să-i urmeze Davud? 

— Nu, zise ea netulburată. La tine se gândea. 

Jahan o privi descumpănit. 

— Meşterul tău a scris totul limpede. Voi să-i urmezi tu. 
Asta era dorinţa lui. Păstra unul dintre testamente acasă. 
lar pe celălalt, la fel cu primul, la conacul arhitecţilor 
seraiului din Vefa. 

— De aia a luat Davud toate cărţile meşterului? Voia să 
distrugă testamentele. 

— Voia să se încredinţeze că nu mai era vreunul pe 
undeva în afară de cele două, răspunse ea. Acum ştii totul. 
Pleacă, sunt obosită. 

Hesna Khatun se întoarse spre fereastră, fără să-l mai ia 
în seamă. În lumina asfinţitului, chipul ei părea dăltuit în 
piatră. Purtarea ei îl mâhni adânc pe Jahan - nu atât 
răceala, cât nepăsarea ei. Nu-i părea rău pentru nimic, nici 
măcar la vârsta asta când era aşa de aproape de moarte. 

— M-a iubit vreodată? zise Jahan. 

— De ce pui o întrebare aşa de prostească? 

— Vreau să ştiu dacă şi asta fost o minciună. Ani în şir m- 
am simţit vinovat de câte ori am dorit o altă femeie. 

Ea îl privi cu un amestec de dispreţ şi scârbă. 

— Cine erai tu, mă rog? Un îmblânzitor de animale? Un 
şoarece pe lângă un munte! Un rob al sultanului îndrăgostit 
de singura lui fiică! Şi mai ai obrăznicia să mă întrebi dacă 
te-a iubit? Ce neghiob! 

Când ea îşi mişcă braţul, Jahan reuşi să vadă bine pisica. 
Era Cardamom, acelaşi motan bătrân peste care trecuse 
atâta amar de ani. Împăiat. În loc de ochi avea două 
nestemate - un safir şi un smarald. 

— Îi plăceai - ca un animal de casă, ca o rochie. Ca 
lokum“-ul. Dar te plictiseşti dacă mănânci aşa ceva în 
fiecare zi. Nu, nu te-a iubit niciodată. 


% Rahat turcesc (în tc., în orig.). 
473 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Jahan strânse din buze, amuţind. 

— Smintitule, şopti ea. Frumosul meu smintit. Aşa îţi 
spunea. De aia te îndrăgea atât de mult. Dar poţi numi asta 
iubire? 

Ridicându-se în picioare, Jahan se clătină. Putea să 
isprăvească cu toate astea. Putea s-o omoare atunci, pe 
loc. S-o sugrume cu vălul ei. Uşa era închisă. N-ar afla 
nimeni. Şi chiar de-ar afla, nimeni n-avea să-i plângă 
moartea. Făcu câţiva paşi spre ea, îi zări spaima din ochi. 

— Câţi ani ai, dada? Trebuie să fi trecut de mult de sută. 
E-adevărat că ai fost blestemată să trăieşti veşnic? 

Hesna Khatun dădu să râdă, însă o tuse seacă îi curmă 
veselia. 

— N-am... n-am fost singura. 

— Ce vrei să spui? întrebă Jahan, deşi îşi dădu seama, 
chiar când i se desprinseră cuvintele de pe buze, că ştia 
răspunsul. 

— la gândeşte-te! Ce meseriaş, ce artist, ce om mânat 
de mari ambiţii n-ar vrea să trăiască atât? 

Jahan clătină din cap. 

— Dacă vorbeşti de meşterul meu, să ştii că era un om 
ca nimeni altul. N-are nimic de-a face cu o vrăjitoare ca 
tine. 

— La ce vârstă a murit? 

Chicotitul ei se prefăcu într-o tuse seacă. Până să-şi 
recapete ea suflul, Jahan înhăţă animalul împăiat din 
mâinile ei şi îl aruncă în foc. Blana lui Cardamom se aprinse 
îndată, nestematele sclipind printre flăcări. 

— Nu, ţipă bătrâna prea târziu, cu glas spart. 

— Lasă morţii să se odihnească în pace, dada. 

Uitându-se cum ardea pisica, Hesnei Khatun începu să-i 
tremure bărbia. 

— Să te-ajungă blestemul meu, arhitectule! îi zise ea. 

Jahan se îndreptă spre uşă cu toată iuţeala. O deschise, 
însă nu înainte să-i audă ultimele cuvinte. 

— Să ajungi să te rogi în genunchi de Dumnezeu 
Atotputernicul să te ia, fiindcă e destul... fiindcă e prea 

474 


- ELIF SHAFAK - 


mult. lar el să-ţi audă ruga... să te vadă cum te chinui şi să- 
i fie milă de tine, o, biet ucenic al lui Sinan, totuşi... totuşi 
să nu-ţi îngăduie să mori. 


475 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


În fiecare dimineaţă, Balaban îl trimitea pe unul dintre 
ţigani în port: 

— Vezi dacă a trecut furtuna şi s-au risipit norii. 

Şi de fiecare dată, cercetaşul se întorcea cu aceeaşi 
veste. 

— Norii stau încă adunaţi. Nu se duc nicăieri. 

Robii lui Davud umblau prin preajmă, cercetând călătorii 
şi marfa încărcată. Când află asta, Jahan îşi dădu seama că 
lucrul cel mai cuminte era să nu călătorească pe mare. Ar fi 
trebuit să se strecoare în vreo căruţă care ieşea pe porţile 
oraşului. Când era în afara oricărei primejdii, putea să-şi 
încerce norocul în alt port - poate în Smyrna sau în Salonic. 
Totuşi, oricât de primejdios ar fi fost, era hotărât să plece 
din Istanbul aşa cum sosise. lar Davud, cunoscându-l bine, 
ştia asta. 

Balaban şi Jahan clociseră împreună un plan, hotărând că 
cel mai sigur era să sosească în port îmbrăcat în aşa fel 
încât să nu fie recunoscut. 

— Aş putea trece drept ţigan, zise Jahan. 

Dacă se îmbrăcau la fel şi stăteau laolaltă, poate 
izbuteau s-o scoată la capăt. Balaban nu era încântat de 
idee. Asta putea să îngreuneze lucrurile - pe uscat şi pe 
apă. 

— N-ai vrea să se poarte lumea cu tine cum se poartă cu 
noi, frăţioare. Nu-i nicio scofală să fii ţigan. 

Apoi se gândiră să-l îmbrace în straie de negustor. Dacă 
părea un om bogat şi de vază, poate îi era mai uşor să se 
îmbarce pe o corabie. Dar de îndată ce ridicau pânzele, 
marinarii aveau să-i fure şi ultima para. Trebuia să arate a 
om de vază fără să pară bogat. Până la urmă au hotărât să 
se dea drept un artist italian - un fel de visător care 
cutreierase prin Levant, vânzându-şi priceperea, şi acum se 
întorcea acasă mai bătrân şi mai înţelept. Dacă-l întreba 
cineva de picturile lui, trebuia să spună că fusese trimiseră 

476 


- ELIF SHAFAK - 


înainte, cu altă corabie. Dacă lucrurile mergeau bine, avea 
să ajungă la Florenţa în zece zile. 

Pentru Balaban şi pentru oamenii lui nu era greu să-i 
găsească hainele trebuincioase, totuşi să-i găsească unele 
pe măsură nu se dovedi deloc lesne. li dădură lui Jahan un 
sac cu haine - o cămaşă din pânză de in, o tunică cu 
mâneci ciudate, o vestă de piele şi pantaloni care se legau 
deasupra genunchiului. Toate dintr-o țesătură minunată, 
însă toate prea mari. 

Balaban rânji când îl văzu îmbrăcat aşa. 

— Signori” Jahanioni, ai intrat la apă! 

Râseră ca nişte băieţandri, cum rămăseseră în adâncul 
sufletului. Tiganii lui Balaban îl jefuiseră pe slujitorul 
dogelui Veneţiei ziua în amiaza mare - un om vădit mai 
voinic decât Jahan. Totuşi, după ce nevasta lui Balaban le 
potrivi pe ici, pe colo, hainele îi veniră ca turnate. Ea stărui 
să-i vopsească lui Jahan părul şi barba cu henna. Când 
isprăvi, ucenicul lui Sinan abia se recunoscu în oglindă. O 
pălărie de catifea cu negru şi liliachiu îi întregi înfăţişarea. 
Rănile i se vindecaseră de tot. Rămăsese doar cicatricea de 
pe obraz - să-i amintească de o noapte pe care-ar fi vrut s- 
o uite. 


În ziua plecării lui Jahan, Balaban şi oamenii lui se suiră 
într-o căruţă trasă de un măgar. In cinstea lui era 
împodobită cu flori şi funde. Se înghesuiseră atâţia 
înăuntru, că bietul măgar abia putea să tragă căruţa, 
darămite să mai iuţească pasul. Blestemând rânduiala care 
nu le îngăduia ţiganilor să călărească pe cai, apoi certându- 
se între ei, încercară să se facă unul pe altul să rămână la 
şatră - în zadar. Toată lumea voi să-l însoţească pe Jahan. 
Până la urmă, hotărâră să ia trei căruţe. Urcând şi coborând 
străzile, înaintau într-un alai ţipător, neluând în seamă 
privirile oamenilor din oraş, care se uitau la ei cu gura 


% (sic!) Forma corectă de vocativ singular este signore. 
477 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


căscată, pe jumătate cu uimire, pe jumătate cu dispreţ, de 
parcă ar fi descins dintr-un alt Adam şi dintr-o altă Evă. 

Pe la jumătatea drumului, unchiul lui Balaban se puse pe 
cântat. Glasul lui - aspru şi răguşit, dar plăcut - era purtat 
de vânt până departe. Unul dintre băieţi scoase un fluier de 
trestie de la brâu şi prinse a cânta melodia. 

Când Jahan întrebă despre ce era cântecul, Balaban îi 
răspunse într-o şoaptă atât de scăzută, că trebui să întindă 
gâtul spre el ca să audă ceva: 

— Un bărbat se duce la o nuntă. Toată lumea e fericită, 
dansează şi bea. Aşa că se pune şi el pe dansat. Şi pe 
plâns. 

— De ce plânge? 

— Pentru c-o iubeşte pe fată, neghiobule. Şi ea îl iubeşte 
pe el. Dar ai ei o mărită cu altul. 

Jahan simţi o greutate în piept când muzica se stinse - 
întâi versurile, apoi cântecul. Pesemne că tristeţea era 
molipsitoare, fiindcă se lăsă numaidecât tăcerea. Aproape 
de port, pe un deal înverzit, căruțele se opriră. 

— Te lăsăm aici, e mai bine aşa, zise Balaban. 

Săriră jos, unul câte unul. Jahan îşi lepădă mantia pe care 
o purta ca să-şi ascundă veşmintele italieneşti. Îi îmbrăţişă 
pe toţi, sărutând mâinile bătrânilor şi obrajii copiilor. 
Balaban nu se mişcă, sprijinindu-se de căruţă şi morfolind 
un pai. Când îşi luă rămas-bun de la toată lumea, Jahan se 
apropie de bulibaşă. Atunci băgă de seamă că avea ceva în 
mână, rotund şi albastru ca un ou de măcăleandru. 

— Ce-i asta? 

— Un talisman. Daki dey l-a făcut pentru tine - să te 
ferească de deochi. Poartă-l de-a-ndoaselea cât eşti pe 
mare şi întoarce-l la loc în clipa când pui piciorul pe țărm. 

Jahan îşi muşcă buza de jos ca să-şi înăbuşe suspinele 
care i se ridicau în gâtlej. 

— lţi rămân veşnic recunoscător. 

— Ascultă, în legătură cu curva aia... Am făcut cercetări. 
Se pare că erau opt femei la Hamamul întristărilor. 

— Şi? 


478 


- ELIF SHAFAK - 


— Şi sunt tot opt, din ce-am auzit. N-a plecat şi n-a venit 
niciuna. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că n-a fost nicio înmormântare. Lucru 
tare ciudat. Nu vreau să suferi toată viaţa. Poate n-ai 
omorât pe nimeni, frăţioare. A fost doar o înşelătorie. 

— Dar pitica... zise Jahan. Era lângă mine. 

Balaban oftă. 

— |lmi pare şi rău, şi bine că pleci, frăţioare. Eşti prea 
curat la suflet ca să trăieşti în Istanbul. 

Bulibaşa îl trase stângaci pe Jahan mai aproape şi-l bătu 
în glumă în burtă, ca între fraţi, apoi zise: 

— Pe cine-o să mai scot din belele acum? 

— Pe fiul lui Chota. O să ai grijă de el? 

— Oho, stai liniştit. O să-i spunem ce tată faimos a avut. 

Pe când Jahan îşi căuta încă cuvintele, Balaban sări în 
căruţă şi apucă hăţurile, cu ochii plecaţi. Oamenii lui îl 
urmară, bătându-l pe Jahan pe umăr. După ce se suiră toţi 
şi se aşezară, căruțele porniră la drum. Toţi făceau din 
mână, toţi în afară de Balaban. Jahan aşteptă ca bulibaşa 
să se întoarcă şi să se uite în urmă pentru ultima oară. Dar 
n-o făcu. Cu părul lung şi negru fluturând în vânt, privea 
ţintă înainte. La o cotitură, căruţa se opri şi Balaban se uită 
în urmă. Deşi era prea departe ca să-şi dea seama, lui 
Jahan i se păru că zăreşte o umbră de zâmbet pe chipul 
bulibaşei. Ridică mâna în chip de rămas-bun. Balaban făcu 
la fel. Apoi ţiganii plecară. 

Durerea străpunse inima lui Jahan ca un hanger 
împlântat până-n plăsele. Se aşeză pe o cioată, chibzuind. 
Nu ştia ce are să-i aducă soarta şi se avânta iar în vâltoarea 
vieţii cu o nesăbuinţă prostească. Dar n-avea cum să mai 
dea înapoi. Aşa cum soarele răsărea în fiecare dimineaţă, şi 
el trebuia să pornească la drum. 

Ca întotdeauna, portul era înţesat de călători, marinari şi 
robi. Nici nu puse bine piciorul pe chei, că forfota îl înghiţi. 
Era unul dintre cele mai bune porturi, se zicea, în care 
corăbiile puteau intra fără să folosească vâslele sau să se 

479 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


roage ca vântul să le umfle pânzele. Căpitanii puteau avea 
încredere că forţa ce mişca apa mării avea să-i aducă la 
țărm. Cele două maree potrivnice ale Bosforului, spre 
deosebire de oraş, se mişcau mereu la fel, te puteai bizui 
pe ele. In ziua aceea erau o mulţime de corăbii trase la 
chei, însă doar câteva aveau pânzele întinse, gata de 
plecare. O caracă cu trei catarge, lucioasă şi semeaţă, care 
pleca spre Veneţia. Pe asta nădăjduia să se îmbarce Jahan. 

Acum, că era artist italian, se zgâi fermecat la orice 
ciudăţenie şi îşi scoase pălăria dinaintea fiecărei femei - 
călugăriţă sau fată. Văzu pelerini, călugări iezuiţi cu ciliciu 
şi rase cu glugă, dregători cu pete de cerneală pe degete 
care nu mai ieşeau. Un scrib stătea la o masă şubredă. 
Oamenii se adunau în jurul lui, uitându-se cum pana sa 
făcea minuni. Jahan intră în vorbă cu un negustor albanez 
de la care cumpără şerbet cu miere. Un om încerca să 
tragă un cal cu capul acoperit - un armăsar negru pursânge 
- pe puntea ce lega corabia de țărm. Oare unde duceau 
animalul? se întrebă Jahan. Avea să treacă cu bine prin 
călătorie calul acela minunat? 

Tocmai când stătea acolo, uitându-se cum era urcat 
armăsarul pe corabie, Jahan îi zări cu coada ochiului pe cei 
doi surdomuţi ai lui Davud. Işi făceau loc prin mulţime, 
îndreptându-se spre el. Îşi ţinu răsuflarea, sorbind din 
băutură. Cei doi trecură pe lângă el fără să-l bage în 
seamă. 

O clipă mai târziu, un strigăt ascuţit străpunse aerul. 

— Opreşte-te, ticălosule! 

Calul acela minunat se ridicase pe picioarele de dinapoi 
şi îl împinsese pe rob drept în apă. Un val de râsete 
străbătu mulţimea din port, înăbuşite repede de ţipete şi 
plânsete când calul, cu capul încă acoperit, cobori tropotind 
puntea şi se năpusti spre privitori. Împiedicat de trupuri şi 
cufere în fiecare parte, nu izbuti să galopeze liber, cum 
poate şi-ar fi dorit. Totuşi, nevoind să se oprească, călca în 
picioare orice îi ieşea în cale. 


480 


- ELIF SHAFAK - 


Robul, scos din apă şi mustind de furie, striga porunci şi 
înjurături. Jahan îl prinse din urmă. 

— Care-i numele calului? 

— La ce dracuc-ţi trebuie să ştii? 

— Spune-mi numele lui! zise Jahan, pierzându-şi 
răbdarea. 

Omul ridică din sprâncene. 

— Abanos. 

Jahan alergă după cal. Pânza înfăşurată în jurul capului îi 
căzuse, însă era şi mai înspăimântat văzând unde se află. 

— Abanos! strigă Jahan iar şi iar, cu un glas cât mai 
liniştit cu putinţă. 

Caii nu-şi prea recunoşteau numele. Dar recunoşteau un 
glas cunoscut, aşa cum îşi dădeau seama şi ce se ascundea 
în spatele lui. 

Incercuit, armăsarul se rotea, nechezând şi scuturând 
neliniştit din cap. Jahan se opri dinaintea lui şi-i arătă 
mâinile goale. Se apropie încet, rostind o vorbă liniştitoare 
după alta. Dacă n-ar fi fost istovit, calul nu l-ar fi lăsat să se 
apropie. Dar era. Apucând hăţurile, Jahan îl mângâie cu 
blândeţe pe gât. 

Ca la un îndemn, cornacul se întoarse. La câţiva paşi 
depărtare, surdomuţii stăteau şi se uitau la el fără să 
clipească, cu chipurile de nepătruns. Aveau vreo bănuială 
sau erau doar curioşi? După ce le aruncă o privire, Jahan nu 
mai îndrăzni să se întoarcă. Simţi o apăsare în piept. O dâră 
de sudoare i se prelinse pe ceafă. Hainele cu care era 
îmbrăcat i se părură cumplit de grele când se gândi ce 
pacoste ar fi dacă ar trebui s-o şteargă iute. Avea cu el 
două pungi cu bani - una în mantie, cealaltă cusută în 
cămaşă, prin bunăvoința nevestei lui Balaban. Dacă ar lua- 
o la fugă acum, banii ar zornăi, stânjenindu-l şi mai tare. 

Pe când chibzuia la puţinele sale alegeri, mulţimea se 
dădu în lături, despicată parcă de un hanger nevăzut. 
Sosea ambasadorul francez. Omul care, plin de curiozitate, 
însă cu totul netulburat, disecase trupul lui Chota. Alături 
mergea soţia lui, îmbrăcată cu o haină scurtă brodată şi cu 

481 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


o rochie din cea mai verde catifea, ţinând la nas o batistă 
ca să se apere de duhoarea din jur şi încruntând din 
sprâncene.  Trecură  pe-alături fără să-l recunoască, 
îndreptându-se spre corabia pe care pusese el ochii. O 
ceată de servitori se ţinea pe urmele lor, cărând cutii şi 
cuşti în care sâsâiau, uguiau şi ţipau animale de toate 
soiurile. Monsieur şi madame Brèves se întorceau în Franţa, 
luându-şi cu ei menajeria. 

Aveau păuni, privighetori şi papagali cu pene viu colorate 
ca primăvara. Mai erau şi un şoim, un uliu şi o pasăre 
ciudată cu un cioc uriaş - un dar din partea sultanului. Însă 
toată lumea se înghesuia să vadă maimuţele - o femelă şi 
un mascul îmbrăcaţi cu nişte haine micuţe, care arătau ca 
un domn şi o doamnă de neam. Gătite în mătase şi catifea, 
cele două maimuțe priveau mulţimea cu ochi pe jumătate 
înfricoşaţi, pe jumătate veseli. Femela îşi dezvelea din când 
în când dinţii, de parcă ar fi râs de oameni aşa cum râdeau 
şi ei de ea. 

Folosindu-se de zarvă, Jahan se îndepărtă îndată cu paşi 
repezi şi hotărâți. Nu se uită niciodată în urmă. Coti când la 
stânga, când la dreapta printre coşuri, frânghii şi scânduri, 
printre salahori, hamali şi cerşetori. Mai era o caracă 
departe în faţă. N-avea habar încotro urma să plece, dar se 
simţi atras spre ea. Îi trecu prin minte că Davud ghicise 
pesemne că voia să se întoarcă la Roma şi îşi sfătuise 
oamenii să stea cu ochii pe toate corăbiile care plecau spre 
porturi italieneşti. Poate ar fi mai înţelept să se îndrepte în 
cu totul altă parte. Apoi putea să debarce în primul port şi 
să plece spre ţara lui Michelangelo. Încredinţat de lucrul 
ăsta, ajunse la caracă şi urcă pe punte. 

— Nu luăm străini, zise căpitanul după ce-l ascultă. De 
unde să ştiu că nu eşti vreun răufăcător? 

— Sunt artist, răspunse Jahan şi, temându-se că omul l-ar 
putea ruga să-i facă portretul drept dovadă, adăugă: Pictez 
privelişti din natură. 

— Ciudată meserie! Şi te plăteşte cineva pentru asta? 

— Dacă găsesc vreun ocrotitor bogat şi mărinimos... 

482 


- ELIF SHAFAK - 


— l-auzi! zise omul cu asprime. Noi ne rupem spinările 
muncind, iar dumneata duci o viaţă de huzur. Nuu, nu pot 
să te iau. O să ne aduci ghinion. 

— O să vă aduc noroc, te încredinţez, stărui Jahan. Şi ca 
să-ţi dovedesc că sunt om de cuvânt, lasă-mă să-ţi dau 
banii ăştia, adăugă scoțând punga şi golind-o pe masă. 

Ochii căpitanului sclipiră. Luă un ban şi îl încercă între 
dinţi. 

— Bine, urcă. Stai în cală. Poţi să mănânci cu oamenii 
mei. Ai grijă să nu dau cu ochii de tine. 

Jahan dădu de mai multe ori din cap. 

— O să am. 

Nu ridicau ancora decât a doua zi. Jahan îşi trecu timpul 
aşteptând într-o cabină înăbuşitoare de sub punte. Abia 
când ridicară pânzele îşi adună curajul şi ieşi pe punte. 
Oraşul licărea în depărtare - bazarurile, cafenelele, 
cimitirele cu chiparoşi şi pietre de mormânt înalte, cu 
turbeh-uri. Locul unde învățase să iubească şi să nu se 
încreadă niciodată în iubire. Zări minaretele moscheilor 
Suleymaniye şi Şehzade, a tatălui şi a fiului. Văzu cupola 
Hagiei Sofia, o scânteiere în zare. Şi moscheea Mihrimah, la 
fel de învăluită de taină ca şi femeia al cărei nume îl purta. 

Ducându-şi mâna dreaptă la inimă, Jahan le salută, ştiind 
de câtă sudoare, de câte rugăciuni şi de câte nădejdi 
fusese nevoie ca să fie ridicate. Nu salută numai oamenii, ci 
şi piatra, lemnul, marmura şi sticla, aşa cum îl învățase 
meşterul lui. Pescăruşii îi însoţiră o vreme, strigându-le cu 
glas ascuţit rămas-bun. Când vântul se înteţi, se întoarseră 
în oraş. Lucru ciudat, îşi luau bun-rămas cu aceeaşi tristeţe 
ca şi el. 


483 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Blestemul... Cum putea să-l numească aşa când era de 
fapt o binecuvântare? se gândi Jahan la început. Treptat 
avea să-şi dea seama însă cum îl amăgise viaţa. Ce luase 
drept un dar avea să se dovedească mai târziu o pacoste. 
Ce primise ca pe-un blestem avea să devină o 
binecuvântare. Dar atunci, ascultând sfatul dadei, se 
întreba: care dintre artiştii şi arhitecţii din lumea întreagă 
n-ar vrea să trăiască o sută de ani, sau chiar mai mult, fără 
să se teamă că i s-ar putea împlini sorocul tocmai când 
ajunsese la mijlocul unei lucrări noi, ce se putea dovedi, din 
câte îşi dădea seama, cea mai bună pe care o făcuse 
vreodată. Fără să simtă vreo frică de moarte, Jahan fu 
cruțat de frica de neizbândă. Scutit de o asemenea grijă, 
putea desena mai mult, mai bine, putea chiar să-şi întreacă 
meşterul. Hotărât, avântat, călători dintr-un port în altul. 
Merse la Roma, în Franţa, în Anglia şi la Salamanca, unde 
se aştepta s-o găsească pe Sancha, însă nici urmă de ea. 

Cum muncea din greu, fără să ceară mulţi bani, şi era 
grozav de priceput, toată lumea îi dădea de lucru. Cu toate 
că nu făcea parte din nicio breaslă şi nu putea fi tocmit, 
putea să-şi vadă de meşteşugul lui pe căi ocolite, făcând 
planuri pentru alţi arhitecţi, întotdeauna prost plătit. Îl cam 
neliniştea că blestemul, deşi îi dădea putere şi mulţi ani 
înainte, nu-l făcea deloc să arate mai tânăr. Chiar dacă nu 
dădea vreun semn de slăbiciune sau de bătrâneţe, îşi arăta 
vârsta. Bănuind că la mijloc e ceva neobişnuit, vreo taină 
întunecată, oamenii îl întrebau câţi ani are. Când Jahan le 
spunea că are nouăzeci şi şase, nouăzeci şi şapte, nouăzeci 
şi opt de ani... se holbau la el cu gura căscată. O urmă de 
îndoială le sclipea în ochi în timp ce se întrebau dacă-şi 
vânduse sufletul Necuratului - deşi o singură dată auzise 
pe cineva rostind cuvintele acelea cu glas tare. Oriunde s- 
ar fi dus, la miazăzi sau la miazănoapte, era la fel: oamenii 


484 


- ELIF SHAFAK - 


arătau aceeaşi lipsă de încredere, dacă nu chiar de 
înţelegere, pentru oricine trăia peste sorocul lui. 

Atunci începu Jahan să se întrebe dacă vrăjitoarea n-avea 
dreptate. Poate că meşterul lui chiar făcuse un târg cu ea. 
Sinan trăise mai mult decât orice alt meşter din Imperiul 
Otoman. Ridicase mai multe clădiri decât ar fi putut visa 
vreodată să ridice un om. De la o vreme, pesemne că 
începuse să miroasă precum ierburile Hesnei Khatun, deşi - 
oricât îşi muncea creierii - Jahan nu-şi putea aminti. Apoi, 
sătul de toate, fără îndoială că se rugase să-şi afle sfârşitul. 
La scurt timp după moarte, trecuse pesemne s-o vadă pe 
vrăjitoare. Pentru ultima oară. Dacă era aşa, trebuia să fie o 
cale de-a rupe vraja şi, plecând din Istanbul, Jahan pierduse 
prilejul. 

Anii se scurgeau. Când mai avea puţin până s-atingă 
veacul, se îmbarcă pe o corabie care mergea până-n 
Portugalia, de unde auzise că puteai să călătoreşti spre 
Lumea Nouă. Intr-o zi însorită, când trecuse de amiază, zări 
pe puntea de la proră un bărbat subţiratic şi mlădios. 
Tresări. Era Balaban, şezând între un colac de frânghie şi 
un ţăruş. Fără să stea prea mult pe gânduri, porni într-acolo 
râzând pe înfundate, pentru ca, într-un târziu, să-şi dea 
seama că nu era el. 

— Îmi cer iertare, te-am luat drept altcineva. 

— Un prieten, nădăjduiesc, zise străinul. Vino şi stai jos, 
bucură-te de soare cât mai poţi. 

li înşiră toate necazurile lui, când cu glas puternic, când 
cu glas scăzut. Spunea că avusese prea multe păcate de 
care să fugă. Acum se întorcea la familia lui mai înţelept. 
Istovit de vorbă, îl întrebă pe Jahan: 

— Cu ce te îndeletniceşti? 

— Ridic clădiri. Sunt arhitect. 

— Atunci ar trebui să te duci la Agra. Şahul Jahan - ia te 
uită, aveţi acelaşi nume - construieşte un palat în amintirea 
soţiei lui. 

Cu toate că ridică din umeri, Jahan se arătă curios. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

485 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


— A murit din facere, răspunse străinul cu tristeţe. O 
iubea mult. 

— Nu e chiar în drumul meu. 

— Atunci apuc-o pe alt drum, zise străinul. Uite-aşa. 

În anul 1632, Jahan sosi în Hindustan ca să vadă care 
erau într-adevăr planurile pentru palatul despre care 
vorbea toată lumea. 


486 


- ELIF SHAFAK - 


În unele oraşe mergi pentru că vrei tu, în altele mergi 
pentru că vor ele. Din clipa când puse piciorul în Agra, 
Jahan simţi că oraşul îl atrăsese într-acolo, îl călăuzise spre 
el încă de la început. Auzise pe drum atâtea despre şah şi 
despre oraşul pe care voia să-l acopere de glorie, că, atunci 
când ajunse în Agra, i se păru că se întorcea într-un loc în 
care mai fusese. Se plimbă încolo şi-ncoace, trăgându-i în 
piept mirosurile bogate şi înţepătoare, cu pielea arsă de 
razele soarelui, cu o durere uşoară în cicatricea care îi 
brăzda obrazul. 

Jahan se duse să vadă clădirea de pe malul râului 
Yamuna. Acolo, cu ajutorul unui călător care rupea puţină 
turcă, se înfăţişă dinaintea unuia dintre desenatori. După 
ce ascultă pe unde lucrase şi văzu pecetea lui Sinan, acesta 
îl duse la supraveghetorul lor. Un bărbat voinic, cu nas 
borcănat, sprâncene stufoase şi un zâmbet sfios, care-l 
plăcu numaidecât lui Jahan. Îl chema Mir Abdul Karim. 

— Meşterul tău era un om mare, îi zise cu glas puternic, 
fiind deprins să le lămurească oamenilor felurite lucruri, fie 
că erau mai mici sau mai mari în rang. 

Se uită la câteva planuri pe care Jahan le adusese cu el, 
cercetându-le în amănunt. Apoi, punând pe masă o cană cu 
lapte îndulcit cu miere şi un mănunchi de pene de scris, Mir 
Abdul Karim îi arătă câteva planuri pentru palat, cerându-i 
părerea despre fiecare, iar Jahan îi răspunse cinstit. 
Supraveghetorul nu zise nimic, însă sclipirea veselă ce i se 
ivise în ochi lăsa să se-nţeleagă că era mulţumit de 
răspunsuri. Pe urmă, Karim îl rugă să deseneze planul unui 
cat care să ţină seama de măsurătorile pe care i le dădu 
chiar atunci, pe loc. Când Jahan isprăvi, supraveghetorul 
păru mulţumit. Trăgând încet aer în piept, zise: 

— Nu pleci nicăieri până nu vorbeşti cu marele vizir. 

Astfel, după alte sistiseli, Jahan se pomeni chemat să se 
înfăţişeze dinaintea şahului. Aşezat pe Tronul cu Păuni, cu 

487 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


ochii cu pleoape grele sclipind de durere şi mândrie, cu 
barba şi mustaţa albite de mâhnire şi cu veşmintele lipsite 
de orice podoabe, acesta îi amintea lui Jahan, în mai multe 
privinţe, de sultanul Soliman. Şahul plângea moartea 
preaiubitei lui soţii Mumtaz Mahal - o Pildă de Desăvârşire 
-, femeia care îi născuse paisprezece copii în optsprezece 
ani. Trupul ei fusese îngropat pe malul râului Tapti. Acum 
era adusă la Agra ca să fie aşezată într-un mormânt ridicat 
pentru vecie. 

O iubise mai mult decât pe oricare femeie, în dauna 
celorlalte soţii. Se spunea că o iubea atât de mult şi avea o 
asemenea încredere în ea, încât Mumtaz Mahal citea toate 
firmanele date de şah şi, dacă le încuviinţa, punea pecetea 
împărătească pe ele. Nu era numai soţia lui, ci şi tovarăşa, 
omul de încredere şi sfătuitoarea lui. Moartea ei îl lăsase 
nemângâiat. Se ducea încă în iatacul ei noaptea, încercând 
parcă să-i prindă parfumul - sau năluca - şi, când dădea cu 
ochii de odăile pustii, izbucnea în plâns. 

Dacă ar fi fost mai tânăr, Jahan s-ar fi simţit neliniştit 
înfăţişându-se dinaintea şahului îndurerat care purta 
acelaşi nume ca şi el. l-ar fi luat foc faţa, palmele i-ar fi 
asudat, iar glasul i-ar fi tremurat de frică să nu spună ceva 
greşit. Însă toate astea trecuseră de mult. Fiindcă nu mai 
avea nici taine, nici aşteptări, putea să înceteze să se mai 
blesteme şi să fie doar un privitor liniştit, netulburat - şi 
liber. De oriunde s-ar fi ivit această fire nouă, îşi dorea, cu 
întârziere, s-o fi avut înainte, pe când stătea dinaintea 
tuturor sultanilor, sultanelor şi marilor viziri pe care-i 
întâlnise în viaţă. Abia acum preţuia firea domoală a 
meşterului, care îi era atât de nesuferită odinioară. 

Şahul îl întrebă despre clădirile ridicate de Sinan pe care, 
spre mirarea ucenicului său, le cunoştea cât se poate de 
bine. Jahan dădea la fiecare întrebare un răspuns scurt, dar 
cinstit. Spre deosebire de strămoşul lui, Babur - care 
vorbea aceeaşi limbă cu Jahan -, şahul nu ştia o boabă de 
turcă. Stăteau de vorbă cu ajutorul unui tălmaci, care le 
tâlcuia frazele din persană în turcă şi apoi din turcă în 

488 


- ELIF SHAFAK - 


persană. Cuvintele care erau la fel în cele două limbi se 
prindeau precum fluturii în plasa ţesută între ei şi acolo 
rămâneau. 

Când întâlnirea se sfârşi şi Jahan dădea să iasă din 
încăpere mergând de-a-ndărătelea , şahul întrebă: 

— Am auzit că nu te-ai însurat niciodată. De ce? 

Jahan se opri, cu ochii aţintiţi în pământ. O tăcere mai 
groasă decât mierea se lăsă peste sala de primire, de parcă 
toţi cei de faţă ar fi aşteptat să-i audă răspunsul. 

— Mi-am dăruit inima cuiva, Înălţimea Ta... 

— Şi ce s-a întâmplat? 

— Nimic, zise Jahan. (Cei care crescuseră cu poveşti de 
iubire ce se sfârşeau negreşit cu desfătări, zaiafeturi, 
statornicie sau nenorociri nu puteau să înţeleagă de ce, 
pentru mulţi oameni, iubirea nu duce până la urmă la 
nimic.) Mi-era cu neputinţă să mă ridic până la ea, şi oricum 
ea nu mă iubea. N-a fost să fie. 

— Femei sunt din belşug, spuse şahul. 

Lui Jahan i-ar fi plăcut să-i răspundă acelaşi lucru. De ce- 
şi jelea încă soţia? Şahul înţelese însă ceea ce el nu izbuti 
să pună în cuvinte. Un zâmbet subţire i se ivi pe buze când 
spuse: 

— Sau poate că nu. 

A doua zi, după ce trecu de amiază, Jahan primi de la 
palat un răvaş în care se spunea că fusese ales să ridice 
împreună cu marele arhitect Mormântul Luminos - rauza-i- 
munavvara. Avea să fie plătit cu mărinimie, în rupii şi 
aşrafi!%, iar o dată la şase luni avea să primească un dar pe 
măsura muncii lui. Dar un rând, mai ales, îi rămase în 
minte: Prin aceasta te rog pe tine, Jahan Khan Rumi, 
ziditorul de amintiri, urmaşul preacinstitului meşter Sinan, 
care n-a avut pereche pe lume şi ale cărui învățături au 
ajuns să fie urmate peste tot, să ajuţi la ridicarea celui mai 
glorios mormânt, care va trezi încântarea tuturor spițelor 


1% Monedă de aur echivalentă cu aproximativ 30 de rupii de argint, 
emisă de dinastiile musulmane din Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi de 
Sud. 

489 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


viitoare până în Ziua Judecăţii, când sub bolta cerească nu 
va mai rămâne piatră pe piatră. 

Jahan primi, împotriva voinţei sale. Se alătură ziditorilor 
şi, chiar dacă se afla pe un pământ străin unde nu cunoştea 
pe nimeni şi unde nu avea un trecut de care să-şi aducă 
aminte dacă prezentul se dovedea prea cumplit, se simţi 
ciudat de acasă. 

Lucrarea era uriaşă. Costa nemăsurat. Plină de piedici. 
Mii de salahori, zidari, cioplitori, pietrari, cărămidari, 
mozaicari şi tâmplari trudeau de zor. Dacă te mutai dintr- 
un loc într-altul, auzeai o amestecătură de limbi, mai ceva 
ca la Turnul Babei. Erau sculptori din Buhara, pietrari din 
Isfahan, cioplitori din Tabriz, caligrafi din Kashmir, zugravi 
din Samarkand, decoratori din Florenţa şi giuvaiergii din 
Veneţia. 

Era aproape ca şi când şahul, în hotărârea lui de-a vedea 
clădirea isprăvită cât mai curând, chemase acolo toţi 
meşteşugarii din lume care i-ar fi putut fi de folos. Neclintit, 
încăpățânat, stătea cu ochii pe toţi până acolo încât era în 
stare să deseneze chiar el planurile. Că se pricepea 
oarecum la desen le făcea viaţa şi mai grea arhitecţilor. 
Jahan nu mai întâlnise vreun cârmuitor care să pună 
umărul de-adevăratelea la ridicarea unei clădiri. O dată la 
două zile, şahul îi aduna în jurul lui, punând întrebări, 
dându-şi cu părerea şi venind cu cereri noi, cu neputinţă de 
împlinit, aşa cum înclină adesea să facă toate capetele 
încoronate. 

Şahul Jahan era un om care îşi zălogea mânia în oţel, 
iubirea în nestemate şi durerea în marmură. Cu îngăduinţa 
lui, Jahan le scrise câtorva zidari din Istanbul, chemându-i 
acolo. Se bucură mult când Isa, cel mai îndrăgit învățăcel al 
său, se învoi să vină la Agra. Se simţea plin de duioşie şi 
preţuire pentru el şi pentru tot ce putea înfăptui cu 
iscusinţa şi tinereţea lui. Se întrebă dacă meşterul Sinan 
avusese aceleaşi simţăminte pentru ei. Dacă era aşa, păcat 
că Jahan nu înţelesese lucrul ăsta. 


490 


- ELIF SHAFAK - 


Pe şantier erau şi elefanţi. Cărau fără odihnă cele mai 
grele bucăţi de marmură şi grinzi. Uneori, spre seară, când 
soarele stătea să apună, Jahan îi privea cum se bălăceau 
prin bălți şi inima i se umplea de duioşie. Nu se putea opri 
să-şi spună că, dacă oamenii ar trăi ca animalele, fără să se 
gândească la trecut sau la viitor şi fără şiruri după şiruri de 
minciuni şi înşelăciuni, lumea ar fi un loc mult mai paşnic şi, 
poate, mai fericit. 


491 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


M-am însurat. Şahul, amintindu-şi de cele vorbite de noi, 
a poruncit să mi se găsească o soție cumsecade. Și mi s-a 
găsit. Sotia mea, cu şaizeci şi şase de ani mai tânără, e o 
femeie blândă din fire şi înțeleaptă la vorbă. Când era 
însărcinată în două luni, şi-a pierdut întreaga familie într-un 
potop. Aşa cum a făcut odată poeta Mirabai, n-a vrut să se 
alăture bărbatului ei pe rugul funerar. Ochii îi erau mai 
întunecaţi decât toate tainele mele, zâmbetul stătea 
întotdeauna gata să-i mijească pe buze, părul ei negru şi 
lucios se prefira printre degetele mele ca o apă 
înmiresmată. În multe nopti, privindu-i chipul întors într-o 
parte în lumina lumânării, îi spuneam ce ştia oricum prea 
bine: „Sunt prea bătrân pentru tine, Amina. Când mor, să te 
măriți cu un tânăr”. 

„Nu arunca blestemul asupra noastră, bărbate”, 
răspundea ea de fiecare dată. „Taci!” 

În toamnă Amina a născut un copil, un băiat cu gropițe în 
obraji. L-am iubit de parcă ar fi fost al meu. Am hotărât să-l 
cheme Sinan şi, amintindu-mi de primul nume al 
meşterului, am adăugat şi Hovsep. lar din respect pentru 
familia soției mele, i-am zis şi Mutamid, după socrul meu. 
lată-l pe fiul nostru, Sinan Hovsep Mutamid - nimeni nu mai 
e ca el în marea nemărginită de suflete şi de zei fără 
număr, înflorind sub cerul Agrei, crescând cu fiecare zi mai 
înalt, mai puternic, un flăcău otoman în tara indienilor, cu 
toate că eu mă dădusem odată drept indian în tara 
otomanilor. 

Are pielea luminoasă a mamei lui şi ochi căprui. 
Încruntările întâmplătoare ale frunţii largi lasă să se 
întrevadă nerăbaarea şi curiozitatea pentru freamătul 
lăuntric din fiecare lucru pe care îl priveşte. Când i-au dat 
dinții, maică-sa şi multele lui mătuşi i-au aşezat dinainte 
mai multe lucruri ca să ghicească pe ce cale o va apuca în 
viață - o oglindă argintată, o pană, o brățară aurită şi ceară 

492 


- ELIF SHAFAK - 


pentru peceti. Dacă alegea oglinda, avea să îndrăgească 
frumuseţea, să fie pictor sau poet. Pana: avea să fie scrib. 
Brățara: avea să fie negustor. lar ceara: avea să ajungă un 
mare dregător. 

Sinan Hovsep Mutamid a rămas o clipă nemişcat, 
uitându-se la lucrurile împrăştiate la picioarele lui, de parcă 
înăuntrul lor se afla o ghicitoare pe care trebuia s-o 
dezlege. Între timp, femeile îl alintau şi îl strigau ca să 
aleagă ce-i doreau ele. Nu le-a băgat în seamă. Apoi, pe 
neaşteptate, a întins mâna şi-a apucat talismanul de la 
gâtul meu, cel pe care mi-l dăduse Daki dey să mă ferească 
de deochi. 

„Ce înseamnă asta?” a întrebat Amina îngrijorată. 

Am chicotit, trăgâna-o lângă mine, fără să-mi pese de ce- 
ar putea gândi surorile ei. 

„Nimic rău, crede-mă”, am zis. 

Însemna doar că avea să hotărască singur, orice i s-ar fi 
aşternut dinainte. 

Când ieşim toți trei din casă, întreg oraşul se zgâieşte la 
noi. Uneori dau peste bărbaţi care, cu glumele lor 
neruşinate şi râsetele lor ascuțite, lasă să se înțeleagă că 
sunt al dracului de norocos că am o asemenea soție sau 
întreabă cum izbutesc s-o mulțumesc la vârsta mea. Aşa că 
o luăm pe alte străzi. Sotia mea, cu pruncul în brațe, merge 
înainte. Eu rămân în urmă, târșâindu-mi picioarele, 
privindu-i - blândeţea ei când mângâie capul copilului; 
zâmbetul lui plin de încredere, încântător; murmurul lor ce 
aminteşte de freamătul abia desluşit al valurilor dintr-un 
oraş aflat acum la mare depărtare. Le las să-mi pătrundă în 
suflet, aducându-mi aminte de clipe de altădată, ştiind că, 
după ce n-am să mai fiu, ei o să se plimbe mai departe, că 
nimic n-o să se schimbe. Şi ştiind lucrul ăsta, în loc să mă 
întristez, sunt plin de nădejde, chiar aşa, o nădejde fără 
margini. 

Nimic la soția mea nu-mi aminteşte de Mihrimah. Nici 
glasul, nici înfăţişarea, nici firea ei. În noptile înstelate, 
când imi acoperă trupul cu al ei, căldura sa învăluindu-mă 

493 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


ca o mantie, când mă simt ruşinat de vârsta mea şi ațâţat 
de moliciunea ei, alunecă pe mine aşa cum alunecă o 
spadă în teacă, frumusețea ei înghițind urâțenia mea, şi îmi 
şopteşte la ureche: „Dumnezeu mi te-a trimis”. Ştiu că n-aş 
fi auzit niciodată asemenea vorbe din gura lui Mihrimah, 
chiar dacă ne-ar fi fost scris să fim împreună. Nu, soția mea 
nu s-ar fi putut deosebi mai mult de ea. lar eu n-aş fi putut 
fi mai mulțumit. Şi totuşi... de când am părăsit Istanbulul, 
nu trece o zi fără să mă gândesc la Mihrimah. Mi-o 
amintesc încă. Mă doare încă. O durere călătoare, ce trece 
aşa de iute de la un mădular la altul, încât nici nu pot 
spune că există aievea. Ea e umbra care mă urmează 
oriunde, înălțându-se deasupra mea când mă simt istovit, 
secătuindu-mi lumina din suflet. 

La un an după ce-am început să lucrez pentru marele 
şah, am fost rugat să desenez planul pentru cupola 
Mormântului Luminat, căruia lumea îi spune acum Taj 
Mahal. Şi eu mi-am schimbat numele. Deşi mi se zice încă 
Jahan Khan Rumi, toată lumea, până şi copiii de-o şchioapă, 
mă cunoaşte drept „făuritorul de cupole”. 

In fiecare dimineață mă duc pe şantier să văd cum merg 
lucrurile. E drum lung până acolo şi îmi ia ceva timp. Zilele 
trecute a apărut un învățăcel cu un elefant. 

„De ce nu laşi elefantul să te care în spinare, meştere?” 

M-au ajutat să mă urc în howdah. Am stat înăuntru şi m- 
am uitat cum trudesc salahorii fără odihnă, clădind pentru 
Dumnezeu,  clădind pentru cârmuitor, clădind pentru 
strămoşii lor, clădind pentru un ţel nobil, clădind fără să 
ştie bine de ce, şi m-am simţit aşa de fericit că eram singur 
acolo sus şi nu jos împreună cu ei, fiindcă nu puteam 
împiedica lacrimile să-mi şiroiască pe față, aşa că am plâns 
ca un bătrân şubrea ce mă aflam. 

Imi dau seama că n-o să mai fiu aici să văd când o să fie 
isprăvit Taj Mahalul. Dacă nu mor curând înseamnă că 
blestemul dadei dăinuie încă. Atunci ar trebui să părăsesc 
pământul ăsta de unul singur. Am lăsat îndrumări pentru 
Isa şi pentru învățăceii mei, dacă doresc să-mi urmeze 

494 


- ELIF SHAFAK - 


sfaturile - la urma urmei, când e vorba de ucenici, nu ştii 
niciodată cine o să-ți ducă mai departe moştenirea şi cine o 
să te dezamăgească. Nu contează. Cu sau fără mine, 
clădirea o să fie ridicată. Ce-a făcut meşterul meu în cupola 
moscheii Sehzade, cea dintâi clădire mare pe care am 
ridicat-o - unde n-au fost niciun fel de nenorociri sau de 
trădări şi toți eram ca unul - am să fac şi eu în cupola de la 
Taj Mahal. Am să ascund undeva un amănunt pentru 
Mihrimah, pe care doar ochiul ştiutor va izbuti să-l 
recunoască. O lună şi un soare, înlănţuiţi într-o îmbrăţişare 
ucigătoare - căci ăsta-i înțelesul numelui ei. 

Ni s-a spus să dăltuim în marmura albă cuvintele 
următoare: „Această clădire semeață a fost înălțată pe 
lume / Ca să arate măreția Ziditorului”. Mi-ar fi plăcut să 
adaug dedesubt: „Şi iubirea pentru oameni...” 

Cele patru laturi ale Taj Mahalului sunt desenate în aşa 
fel încât să fie aidoma, de parcă ar fi o oglindă aşezată pe-o 
parte, deşi nimeni n-ar putea spune care. Piatra se 
oglindeşte în apă. Dumnezeu se oglindeşte în oameni. 
Iubirea se oglindeşte în durere. Adevărul se oglindeşte în 
poveşti. Trăim, trudim şi murim sub aceeaşi cupolă 
nevăzută. Bogati şi săraci. Musulmani şi creştini, oameni 
liberi şi robi, bărbați şi femei, sultani şi cornaci, meşteri şi 
ucenici... Am ajuns să cred că, dacă există vreo formă care 
să ne cuprindă pe toți, aceea este cupola. Sub ea toate 
deosebirile pier şi orice sunet, de bucurie sau de tristeţe, se 
topeşte în tăcerea uriaşă a unei iubiri atotcuprinzătoare. 
Când privesc lumea astfel, mă simt mirat şi năucit şi nu mai 
sunt în stare să spun unde începe viitorul şi unde se 
sfârşeşte trecutul, unde e Apusul şi unde Răsăritul. 


495 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Nota autoarei 


Nu ştiu dacă autorii îşi aleg singuri subiectele sau dacă 
subiectele le ies cumva în întâmpinare. Eu, cel puţin, am 
simţit că a doua variantă e mai plauzibilă când m-am 
apucat să scriu Ucenicul arhitectului. ldeea romanului mi-a 
venit prima oară într-o după-amiază însorită, în Istanbul, pe 
când mă aflam într-un taxi blocat fără speranţă în trafic. Mă 
uitam supărată pe geam, fiindcă întârziasem deja la o 
întâlnire, când privirea mi-a alunecat peste drum, către o 
moschee ce se înălța aproape de ţărmul mării. Era Molla 
Çelebi, una dintre frumuseţile mai puţin cunoscute ale lui 
Sinan. Un ţigănuş stătea pe zidul de-alături, bătând într-o 
cutie de tinichea întoarsă cu gura în jos. Mi-am zis că, dacă 
traficul tot nu se urneşte curând, n-ar fi rău să născocesc o 
poveste cu arhitectul Sinan şi o şatră de ţigani. Apoi taxiul 
a luat-o din loc şi am uitat cu totul de ideea asta până 
când, o săptămână mai târziu, am primit prin poştă o carte. 
Era Epoca lui Sinan: arhitectură şi cultură în Imperiul 
Otoman de Gülru Necipoğlu, trimisă de o bună prietenă. O 
imagine din carte mi-a atras atenţia: un portret al 
sultanului Soliman, înalt şi chipeş în caftanul lui. Dar nu el, 
ci figurile din fundal m-au intrigat cel mai tare. În faţa 
moscheii Suleymaniye erau un elefant şi un cornac, spre 
marginea tabloului, de parcă ar fi fost gata s-o ia la goană, 
neştiind ce căutau în acelaşi cadru cu sultanul şi cu 
monumentul dedicat lui. N-am putut să-mi mai iau ochii de 
la imaginea asta. Astfel, povestea m-a găsit pe mine. 

In timp ce scriam cartea, am vrut să înţeleg nu numai 
lumea lui Sinan, ci şi pe cea a ucenicilor, sclavilor şi 
animalelor care se aflau acolo cu el. Totuşi, când scrii 
despre un arhitect precum Sinan, care a trăit cu atâta 
vreme în urmă şi a creat atâtea capodopere, cea mai mare 
provocare este reconstrucţia temporală. Dura între şapte şi 
nouă ani să termini o moschee şi Sinan construise peste 
365 de clădiri de diferite mărimi. Prin urmare, în interesul 


496 


- ELIF SHAFAK - 


ritmului narativ, am hotărât să ignor ordinea cronologică 
strictă şi să-mi creez propriul cadru temporal, inserând 
evenimente istorice reale în noua cronologie. De pildă, în 
realitate, Mihrimah s-a măritat la şaptesprezece ani, însă 
eu am vrut să se căsătorească mai târziu, ca să le ofer ei şi 
lui Jahan mai mult timp împreună. Soţul ei, Rüstem Paşa, a 
murit în 1561, totuşi, de dragul poveştii, eu l-am făcut să 
trăiască mai mult. Căpitanul Gareth e un personaj în 
întregime fictiv, inspirat deopotrivă de marinari europeni 
care s-au alăturat armatei otomane şi de marinari otomani 
care au schimbat tabăra. Poveştile lor n-au fost spuse până 
acum. 

A fost o decizie luată în deplină cunoştinţă de cauza să-l 
aduc pe Takiyuddin în poveste mai devreme decât 
momentul istoric real. De fapt, a ajuns mai-mare peste 
cititorii în stele ai seraiului abia în timpul sultanului Murad. 
Dar soarta observatorului era foarte importantă pentru 
mine, aşa că am schimbat data morţii marelui vizir Sokollu. 
Pictorul Melchior şi ambasadorul Busbecq sunt personaje 
istorice şi au venit la Istanbul în jurul anului 1555; 
momentele sosirii şi plecării lor au devenit ficţiune în 
romanul meu. Am citit în câteva cărţi despre un grup de 
arhitecţi otomani aflaţi la Roma, însă nu mi-e clar ce anume 
făceau acolo. l-am imaginat ca fiind ucenicii lui Sinan, Jahan 
şi Davud. Şi chiar a existat un elefant numit Soliman în 
Viena, a cărui poveste a fost spusă magistral de Jose 
Saramago în Că/ătoria elefantului. 

La urma urmei, acest roman este un rod al imaginaţiei. 
Totuşi, evenimentele istorice şi oamenii reali sunt cei care 
m-au inspirat. M-au ajutat enorm o mulţime de surse, în 
engleză şi turcă, de la Scrisori turceşti de Ogier Ghiselin de 
Busbecq la /stantbulul în secolul al XVI-lea: oraşul, palatul, 
viața cotidiană de Metin And. 

„Fie ca lumea să curgă întocmai ca o apă”, spunea Sinan. 
Pot doar să sper că şi această poveste va curge întocmai ca 
apa prin inimile cititorilor săi. 


497 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


Elif Shafak 
www.elifshafak.com 


twitter.com/Elif_Safak 


498 


- ELIF SHAFAK - 


Mulţumiri 


Le mulţumesc din tot sufletul următorilor oameni 
minunaţi: Lornei Owen, pentru că a citit o versiune 
intermediară a romanului şi pentru comentariile sale 
extrem de utile; Donnei Poppy, pentru limpezimea 
sugestiilor şi pentru contribuţia ei unică; lui Keith Taylor, 
pentru înţelepciunea şi răbdarea lui; Annei Ridley, pentru 
sprijinul şi zâmbetul ei; lui Hermione Thompson, pentru 
generozitatea ei; şi echipei minunate de la Penguin UK. 

Le sunt îndatorată mai ales celor doi editori ai mei de pe 
ambele coaste ale Atlanticului: Venetia Butterfield şi Paul 
Slovak. Să lucrez cu voi, să mă simt legată cu mintea şi 
spiritul vostru, să împărtăşesc aceeaşi pasiune pentru 
poveşti şi povestit au fost o plăcere, un privilegiu şi un 
mare câştig pentru mine. Un editor bun e o adevărată 
binecuvântare pentru un romancier, iar eu am fost 
binecuvântată cu doi editori excelenți. 

Agentul meu principal, Jonny Geller, este fără îndoială 
visul oricărui scriitor. Ascultă, înţelege, încurajează, ştie. 
Daisy Meyrick, Kirsten Foster şi echipa de copyright de la 
Agenţia Curtis Brown au fost minunaţi. Aş vrea de 
asemenea să le mulţumesc lui Pankaj Mishra şi Tim Stanley 
pentru comentariile şi conversațiile din timpul fazelor 
intermediare ale romanului, şi Kamilei Shamsie pentru că 
m-a ajutat să găsesc un nume pentru elefantul alb. Îi sunt 
recunoscătoare lui Gülru Necipoğlu, care mi-a fost de mare 
ajutor atât împărtăşindu-mi părerile ei despre evenimentele 
istorice, cât şi punându-mi la dispoziţie remarcabila sa 
lucrare despre arhitectura lui Sinan. Mulţumiri speciale lui 
Uğur Cambilen, (alias Igor) şi lui Meriç Mekik, care nu are 
egal pe lume! 

Nu găsesc cuvintele care să exprime recunoştinţa mea 
pentru Eyup, care ştie ce soţie îngrozitoare sunt şi probabil 
nu-şi face niciun fel de speranţe în vreo îmbunătăţire şi 
care, din motive de neînțeles pentru mine, îmi este încă 


499 


- UCENICUL ARHITECTULUI - 


alături. Cele mai calde mulţumiri, desigur, Zeldei şi lui 
Zahir. 

Romanul a fost publicat mai întâi în Turcia, deşi prima 
oară a fost scris în engleză. Şi le datorez mii de mulţumiri 
cititorilor din toată lumea care au comentat povestirea şi 
personajele şi, spre surprinderea mea, l-au adoptat pe 
Chota ca pe o figură de mult pierdută din trecut. 


Elif Shafak 
noiembrie 2014 


500 


- ELIF SHAFAK - 


„O punere în scenă specta uloasă, un roman populat cu armate 
de aventurieri, țigani misterioşi ŞI € urtezane cărora nu le lipseşte 
bunătatea, Ucenicul arhitectului este şi un poem de dragoste închi- 


nat frumuseţii cosmopolite a Istanbulului 


‘Elif Shafak alege pentru romanul ei un fundal istoric generos, 
plin de frumuseţe. Ui lui poate fi citit ca o serie de 


vinieta fascinante, inspirate din 
O carte vibrantă, plină de spirit, vie.” 


enicul arhitectu 
alăturarea artei cu religia, a crea 


tivităţii cu devoțiunea 


Arhitectura este unul dintre subiectele puternice ale lui Elif 
Shafak. Romanul ei este construit pe ma multe straturi, ce impre 
sionează prin splendoarea detaliului prin măreţia 
arată cum ura şi egoismul distrug o lur 


imbricat şi 
viziunii, o viziune care ne 


ce poate îl rece instruită numai prin dragoste.” 


ISBN 978-973-46-5721-6 
"i 


II 


91789734 


en 
Y 
Ta